Gerard de Villiers — [SAS] Capcana cecena

7 RR AR N i pi 


TESTER E a  TN IEI 


| 


Y) 
SI: = 
= 
aa) 
af 
> 
Li 
A 
e 
n 
d 
a] 
Ai 
0 


ti 


4 
i| 
il 


| 


Gerard de Villiers 


Capcana cecenă 


www.virtual-project.eu 


VA Lab 


ISBN: 
973-9138-35-9 


Edition Gerard de Villiers - Paris 
Vengeance tchetchene 
© Gerard de Villiers, 
Pentru versiunea românească. 
© TINERAMA 
1998 


Gerard de Villiers 


Capcana cecenă 


1998 


Capitolul | 


Telefonul începu să sune când Paul Nitze încă nu intrase pe 
uşa camerei. Se repezi în întuneric ca să ridice receptorul De la 
capătul celălalt al firului. Nu-i răspunse nimeni. Puse receptorul 
la loc bombănind. Era al treilea apel de acest fel din ziua aceea. 

Aprinse lumina şi se întoarse spre tânăra femeie oprită în 
cadrul uşii, îmbrăcată într-o haină de vizon care îi cobora până la 
călcâie. Era atât de frumoasă, încât ar fi ispitit şi un sihastru. 
Părul ei negru împletit şi ochii mari cenuşii, cu o expresie 
arogantă, reuşeau să-i confere un aer distins, în ciuda buzelor 
groase, proeminente din cauza dinţilor, care dădeau gurii o 
strâmbătură provocatoare. 

„La dracu, ce bună e!” îşi zise Paul Nitze apropiindu-se de ea. 

O agăţase cu o oră în urmă la Cherry Casino, unul dintre noile 
localuri de noapte frecventate mai ales de aşa-numiţii „New 
Russians”, foşti kaghebişti. Aparatciki sau simpli sceleraţi care 
aveau o caracteristică comună: nimic nu era prea scump pentru 
ei. De la Mercedesul 600 cu geamuri fumurii până la restaurantul 
japonez unde sushi costa două sute de dolari! 

La Cherry Casino, situat pe fosta Kalinin Prospekt, rebotezată 
Novai Arbat odată cu căderea Uniuni Sovietice! Intrarea era două 
sute cincizeci de mii de ruble - salariul unei secretare - mizele la 
ruletă începeau de la douăzeci de dolari şi zeci de fete singure, 
unele mai sexy decât altele rătăceau din sala de joc de la parter 
până la discoteca de la primul etaj. 

Era destul o privire insistentă şi un zâmbet pentru a începe o 
idilă. O sticlă de şampanie Taittinger la două sute de dolari 
spărgea gheaţa. Toate alcoolurile, şampania, whisky-ul şi chiar 
votca erau de import. Apoi dansai un slow, sau două, pentru 
încălzire şi lipeala era făcută. 

Americanul apucă uşor blana şi o făcu să-i alunece tinerei 
femei de pe umeri, descoperind o rochie de un albastru electric. 
Deşi era începutul lunii mai, seara era încă frig la Moscova. 
Tânăra femeie îi aruncă o privire semeaţă şi totodată 
provocatoare, în timp ce el îi mângâia fundul. Curba posteriorului 
compensa din plin sânii modeşti. 

— Ai un cur splendid, zise el în rusă. 


Strâmbătura provocatoare se accentuă. 

— Vrei să-l foloseşti? Te mai costă două sute de dolari. 

Tariful pentru lipelile începute la Cherry Casino era de cinci 
sute de dolari, sumă plătită deja de Paul Nitze şi înmânată 
imediat lui mamaşa' ca să nu scape vreunul fără să plătească. 
Acolo fetele nu aveau peşti. Işi plăteau intrarea şi consumaţia. 

Paul Nitze nu ezită. Luă din buzunar un teanc de bancnote de 
o sută de dolari şi întinse două noii sale cuceriri. De când o zărise 
pe tipă, fusese obsedat de fundul ei de vis. Cele trei zile de 
inactivitate petrecute la Moscova, singura ocupaţie fiind apelarea 
unor numere de telefon care rareori răspundeau, îl plictisiseră 
îndeajuns ca să-i vină poftă să se distreze. 

O misiune clandestină cum era a lui permitea oarecare 
libertăţi în privinţa notei de plată. Valentina - tipa îi spusese cum 
o cheamă de la prima cupă de şampanie - luă bancnotele şi le 
puse în geantă. Apoi, legănându-se provocator, se apropie cu 
zâmbetul unei adevărate putori. 

Paul Nitze puse mâinile pe şoldurile ei. Apoi le lăsă să alunece 
mai jos. 

Nu mai putea de încântare! 

Mâinile lui frământau fesele amplu rotunjite şi tari ca 
marmura. Valentina desfăcu fără grabă cravata partenerului ei, 
apoi descheie nasturii cămăşii. li dădu cămaşa jos şi unghiile ei 
gâdilară mameloanele americanului. Paul Nitze suspină încântat 
la culme. Se simţea în al nouălea cer. Gândul că va pătrunde 
între fesele pe care le frământa provoca valuri de căldură. Cu o 
mână, Valentina începu să-i maseze sexul, sporindu-i erecţia. El 
o lăsă şi o trase spre pat. 

Telefonul sună din nou. De data asta bombăni printre dinţi: 

— Shit! 

N-ar fi vrut deloc să răspundă. Dar telefonul continua să sune, 
strident, sporindu-i stresul. Se duse să răspundă cu un suspin 
exasperat. Singurul motiv al prezenţei sale la Moscova era 
tocmai un apel telefonic. Nu-şi putea permite să facă pe mortul 
în păpuşoi. 

La celălalt capăt al firului auzi, la început, un fond muzical, 
cântece folclorice ruseşti, apoi o voce necunoscută întrebă în 
ruseşte: 

— Gaspadin Nitze? 


1 Administratoră (n.a.). 


— Da. 

Urmă O tăcere, ca şi cum interlocutorul încerca să-i asimileze 
bine răspunsul. Apoi vocea întrebă: 

— Dumneata ai lăsat câteva mesaje pentru Abu? 

— Da. E 

Inima lui Paul Nitze începu să bată mai tare.. In sfârşit, apelul 
telefonic aşteptat de trei zile! 

— De ce vrei să-l vezi pe Abu? insistă vocea. 

— Ca să-i transmit un mesaj din partea unui prieten. 

— Eşti singur? 

Fu gata să-i spună de Valentina, apoi răspunse foarte repede: 

— Da. 

Dar regretă imediat. Dacă fusese supravegheat, cu siguranţă 
că-l văzuseră intrând la Kempinski cu Valentina. Nu avu timp să 
se corecteze. 

— Haraşo, zise interlocutorul său şi închise. 

Paul Nitze fu gata să strige de ciudă. Puse şi el telefonul în 
furcă şi întâlni privirea Valentinei. Plictisită, vagă, nepăsătoare. 
Scosese din geantă un pachet de Gauloises şi aprinsese una. 
Tânăra femeie îi zise cu o voce agasată: 

— Vii să mă regulezi sau vorbeşti la telefon? 

Furios, Paul Nitze veni imediat lângă ea, o răsturnă pe pat şi 
începu s-o cotrobăie între coapse. Ea se zvârcoli râzând. 
Americanul o întoarse pe burtă şi îi trase în jos fermoarul de la 
rochie. Apoi i-o scoase, lăsând-o doar într-un slip de dantelă 
neagră, în ciorapi şi pantofi. Trasa din nou cu ochiul la fundul 
aşezat pe pat ca un fruct sferic enorm. Işi strecură mâna între 
dantelă şi piele, deplasând-o pe despărţitura adâncă până la sex. 
Valentina se arcui uşor, accentuând şi mai mult proeminenţa 
fundului. Paul Nitze îşi simţi pulsul accelerându-se brusc. Incepu 
să se dezbrace cu febrilitate şi fu în pielea goală cât ai clipi din 
ochi. 

Se lungi peste Valentina care rămăsese tot pe burtă, 
introducându-şi sexul între fesele călduţe. Tânăra femeie se 
contractă şi această strângere a sexului îi provocă o plăcere atât 
de mare încât fu gata-gata să ejaculeze. Se depărtă puţin şi îşi 
aşeză sexul pe ţinta aleasă, reţinându-şi un suspin plin de 
excitare. 

Sida era încă practic necunoscută la Moscova. Acest miracol, 
aliat cu fatalismul slav, permiteau abateri imposibile în alte părţi. 
Paul Nitze desfăcu cu genunchiul pulpele lungi ale tinerei femei. 


7 


În mintea sa pătrundea deja cu sexul între fesele care i se 
ofereau. O plăcere pe care soţia lui, o credincioasă quaker, i-o 
refuzase întotdeauna. 

Telefonul sună din nou. Paul Nitze avu impresia că soneria se 
repercuta în toate  terminaţiile sale nervoase. Rămase 
încremenit, cu sângele pulsând puternic în sexul rigid. Cu 
creierul agresat de soneria stridentă, americanul se hotărî în 
sfârşit să-şi părăsească fantasma ca să răspundă. 

— Gaspadin Nitze? 

Era aceeaşi voce de adineauri, dar de data asta mai auzea şi 
altele în depărtare. Interlocutorul său telefona probabil dintr-o 
cabină, unde se încrucişau totdeauna zeci de convorbiri, din 
cauza conexiunilor defectuoase. 

— Da, zise el ascunzându-şi exasperarea. 

— Peste cinci minute, o maşină va fi jos, pe nabarejnaia 
Rauşskaia? la colţul hotelului. Un Moskvici. 

Interlocutorul închise imediat. 

Paul Nitze puse receptorul în furcă şi privirea i se îndreptă spre 
fundul care i se oferea. 

Valentina îi adresă o privire exasperată. 

— Bolşemof! Mă regulezi sau telefonezi? 

Paul Nitze îşi zise că probabil Dumnezeu nu ţinea cu el. Nici nu 
putea fi vorba să rateze această întâlnire, care nu ştia cât va 
dura. Era clar că Valentina nu avea înclinații gen Penelopa. 

Nu-i mai rămânea decât un singur expedient pentru a profita 
puţin de cei şapte sute de dolari daţi. Intreţinându-şi erecţia cu o 
mână, americanul se apropie de tânăra femeie lungită pe pat, o 
întoarse pe o parte cu mâna liberă şi îi vâri cu brutalitate sexul în 
gură. Valentina deschise cu docilitate buzele groase şi Paul Nitze 
îşi înfipse sexul până la glotă, cu toată forţa frustrării sale. Nici 
senzaţia de căldură din jurul sexului nu-l potolea total. Fără să-şi 
ia ochii de la fundul apetisant, se folosi de gura Valentinei ca de 
un sex, ţinându-i capul cu ambele mâini, până când simţi că e 
gata să termine. 

În ciuda eforturilor tinerei femei, americanul îşi împrăştie 
sperma în gura ei, cu ochii ţintă la fundul care îl sfida. Era mai 
bine decât nimic. Mai avea timp doar cât să se îmbrace. 
Partenera sa îl imită, mai curând satisfăcută că reuşise să câştige 


2 Cheiul Rauşskaia (n.a.). 
3 Dumnezeule mare! (n.a.). 


atât de repede cei şapte sute de dolari. În momentul în care 
părăseau camera, Paul Nitze o întrebă: 

— Te pot găsi la un telefon? 

Ea îi scrise un număr de telefon pe o bucată de hârtie, i-o 
întinse şi ţinu să-i precizeze: 

— Nu înainte de prânz. 

In ascensor, americanul o privi cu atenţie. La fel de semeaţă, 
rusoaica avea un cap superb de putoare care n-ar fi putut lăsa 
indiferent nici un bărbat. La coborârea din ascensor, americanul 
îi zise: 

— Aşteaptă puţin. Lasă-mă pe mine să ies primul. 

Ea se opri în faţa unei vitrine cu toalete Versace în timp ce 

americanul traversa holul pustiu al hotelului. 
_ leşi pe trotuar şi examină împrejurimile cu o privire circulară. 
In faţa hotelului se afla parcarea taxiurilor mai mult sau mai 
puţin clandestine, în umbra podului Balşoi Moskovoreţki de peste 
râul Moscova. De cealaltă parte, stelele roşii din vârful turnurilor 
Kremlinului străluceau în noaptea senină. Pe cheiul Rauşskaia 
circulaţia era redusă în sensul unic spre est. Fără să ia în seamă 
apelurile câtorva şoferi care coborâseră din vehiculele lor, Paul 
Nitze merse pe lângă faţada hotelului până la chei. 

O maşină era oprită chiar după colţ, cu farurile stinse. Era un 
Moskvici vechi, verzui, cu caroseria plină de noroi, cu geamurile 
aproape opace din cauza murdăriei. Poliţiştii din GAP* opreau 
astfel de maşini şi îi amendau pe şoferi cu optsprezece mii de 
ruble. O lege veche a Uniunii Sovietice spunea că toate maşinile 
moscovite trebuiau să fie curate. In situaţia în care practic nu 
existau spălătorii auto şi spălarea vehiculelor pe drumul public 
era interzisă. Fără a mai vorbi de timpul groaznic care domnea la 
Moscova şase luni din douăsprezece! 

In momentul în care Paul Nitze ajungea în dreptul Moskviciului, 
portiera din dreapta se deschise. Americanul zări în penumbră un 
bărbat neras, cu tenul închis. Tipul avea un păr lung şi purta o 
geacă de piele neagră şi blugi. Necunoscutul îi făcu semn şi Paul 
Nitze urcă, simțind bancheta din spate lăsându-se în jos sub 
greutatea sa în faţă se aflau doi bărbaţi. Şoferul încercă de două 
ori să pornească motorul. In sfârşit, la a treia încercare motorul 
tuşi şi farurile se aprinseră. Americanul adulmecă mirosul care 
persista în maşină. Era un amestec de mirodenii, de carne prea 


4 Gosudarstuemoi Automobilnoi Inspecksi: Poliţia Rutieră (n.a.). 


9 


friptă şi de savoare dulceagă. O mireasmă de orient. 

„Bingo!” îşi zise el. 

In momentul în care Moskviciul cobora de pe trotuar, bărbatul 
din stânga lui întinse mâna şi îi ceru în ruseşte: 

— Paşaportul! 

Paul Nitze îi întinse imediat un paşaport american. Tipul de 
lângă el îl examină pagină cu pagină, la lumina lămpii din plafon 
care îi lumina inclusiv faţa trasă de oboseală. Ar fi putut avea 
treizeci de ani, dar părea cu zece ani mai în vârstă. Paul Nitze 
zări mânerul unui pistol care ieşea din centura de piele, sub 
haină. 

Bărbatul îi înapoie documentul după câteva clipe, cu un 
zâmbet care îi descoperi dinţii strălucitori. 

— Haraşo! zise el. Mă cheamă Salid. Imi cer scuze, dar trebuie 
să fim prudenţi. 

— Inţeleg, răspunse Paul Nitze. 

Pentru prima dată de foarte multă vreme, americanul se afla 
într-o poziţie inconfortabilă pentru un „clandestin”*: In compania 
unor oameni căutaţi de autorităţile ţării în care se afla Prima hibă 
ar fi putut să coste scump. 

Vecinul său scoase din buzunar un telefon portabil - ultimul 
răcnet la Moscova - formă un număr şi începu să vorbească cu 
glas scăzut într-o limbă pe care Paul Nitze n-o cunoştea. 
Americanul remarcă faptul că omul de la volan se uita mereu în 
oglinda retrovizoare. 

încercă să nu se gândească la nimic, foarte stingherit pe 
bancheta cu arcurile rupte. 

După cinci sute de metri, maşina trecu podul Ustinski, 
revenind pe malul drept al râului Moscova. După aceea, 
Moskviciul intră pe o pasarelă de deasupra unui canal, apoi pe 
unul dintre cheiurile acestuia. Paul Nitze recunoscu canalul Yauza 
care şerpuia până la periferia nord-estică a Moscovei. La ora 
aceea, cheiul era pustiu. Liniştit, americanul închise ochii, 
gândindu-se din nou la fundul somptuos al Valentinei. 

După câteva clipe, o exclamaţie scurtă a celui de la volan îi 
alungă fantasma. Salid tresări şi zise în ruseşte: 

— Spune că suntem urmăriţi! Incă de la hotel. 

Paul Nitze îşi simţi pulsul accelerându-se. Avu impresia că pe 


5 Agent al unui serviciu de informaţii aflat într-o ţară străină fără să 
dispună de acoperire diplomatică (n.a.). 


10 


stomac îl apăsa un lingou de plumb. Întoarse capul şi zări două 
faruri albe prin geamul murdar din spate. Salid întoarse capul 
spre el. Faţa lui devenise dură. 

— Tu ai... începu el. 

Paul Nitze îi tăie vorba, furios şi cuprins de panică totodată, 
exprimându-se instinctiv în limba maternă. 

— Don it be fucking crazy!€ 

Moskviciul acceleră. Salid se aplecă şi luă de pe podeaua 
maşinii un pistol-mitralieră Kalaşnikov. O clipă Paul Nitze crezu 
că va trage în el, dar Salid trase culasa şi băgă un cartuş pe 
țeavă. Se întoarse. Farurile erau tot în spatele lor. Salid scoase 
telefonul portabil şi începu să tasteze cu furie un număr. Nu 
reuşea să obţină legătura. Paul Nitze nu-şi mai lua ochii de la 
geamul din spate. | se păru că farurile maşinii care îi urmărea îşi 
micşorau intensitatea. La început crezu că doar i se pare, dar 
curând se convinse de realitate: vehiculul din spate redusese 
viteza sau se oprise. 

— Nu suntem urmăriţi! zise el. Ne-am speriat degeaba. Salid 
întoarse capul şi constată şi el că în spatele lor nu mai era 
nimeni. Puse la loc telefonul şi îl linişti pe omul de la volan 
vorbindu-i în limba lui. 

— Mergem departe? întrebă Paul Nitze. 


— Destul, răspunse laconic Salid. 
x 


* * 


— Dar ce s-a întâmplat? Nu mai e benzină? 

Locotenentul Basil Nikitin spumega de furie. Şoferul bâigui 
terorizat: 

— Ba da, ba da. Avem benzină. De vină e pompa... 

— Şi n-ai putut să semnalezi asta! răcni ofiţerul de la FSB”. 
Camioneta galbenă cu prelată în spate se oprise pe marginea 
canalului, în timp ce stopurile Moskviciului urmărit se depărtau 
cu repeziciune. 

— Am anunţat, zise cu timiditate şoferul, dar în momentul ăsta 
nu avem... 

Ca să scape de furia ofițerului, şoferul sări jos, deschise capota 
şi băgă capul la motor. Uzinele Lada livrau piese de schimb cu 


6 Nu vorbi prostii (n.a). 
7 Federalnaya Sluşba Bezopasnosti: Serviciul de securitate internă, 


succesorul KGB-ului intern (n.a.), 


11 


ţârâita şi asta nu era vina lui. În vehicul, locotenentul Nikitin 
folosea cu febrilitate aparatul de emisie recepţie pentru a 
semnala incidentul. 

Şoferul lăsă jos capota şi alergă la volan. Demară şi, după 
câteva secunde, motorul porni din nou. Ofiţerul strigă la el: 

— Davai! Davai! 

Şoferul strânse din dinţi, rugându-se cerului ca pompa să nu 
se blocheze din nou. Locotenentul Nikitin luase din nou 
microfonul aparatului de emisie-recepţie şi încerca să anuleze 
ordinele pe care le dăduse mai înainte. 

x 
x x 


— Vnimanie strigă pasagerul din faţă al Moskviciului. 

Şoferul apăsa deja pe frână, ca să nu lovească o maşină ivită 
de pe un drum lateral, din dreapta lor. Paul Nitze şi vecinul său 
fură aruncaţi înainte. Americanul zări partea din spate a maşinii 
care le tăiase calea şi care, în mod ciudat, In loc să accelereze, 
reducea viteza, forţându-i şi pe ei să facă la fel. 

Era o Volgă neagră cu o placă al cărui număr începea cu doi 
de O. Cele trei antene îi dădeau aerul unui mare scarabeu negru. 

Salid scoase o exclamaţie plină de ură. Urmată de un val de 
cuvinte imposibil de înţeles. Paul Nitze simţea că i se lichefiază 
creierul. Nu mirosea a bine! Volga aceea neagră semăna al naibii 
de bine cu vehiculele fostului KGB. Salid strigă în ruseşte 
şoferului: 

— Rasvarot! RasvarotP 

Cheiul avea sens unic. Era o manevră îndrăzneață. Şoferul o 
făcu totuşi, urcând pe trotuarul care mărginea canalul. Volga 
oprise şi dădea înapoi. Paul Nitze crezu că vor avea timp să intre 
pe una din străzile care dădea pe chei, dar îşi schimbă foarte 
repede părerea. O maşină venea spre ei. Pe sensul normal. Sau 
opreau, sau intrau în ea. 

Şoferul înţelese. Reduse viteza şi urcă parţial pe trotuar. 
Vehiculul care venea spre ei nu trase totuşi spre dreapta ca să-i 
lase să treacă. Dimpotrivă, devie spre ei, apoi opri, 
împiedicându-i să treacă. Paul Nitze întoarse capul. Volga se 
apropia, mergând în zig-zag cu spatele. Moskviciul se opri brusc. 

O pală de aer rece îl lovi pe american în faţă. Bărbatul de 


8 Atenţie! (n.a.). 
9 întoarce! (n.a.). 


12 


lângă şofer deschise geamul de lângă el. Prin geamul lăsat, 
americanul zări fațadele negre şi lugubre ale imobilelor de pe 
marginea canalului, apoi vehiculul care îi bloca. O camionetă 
galbenă cu prelată în spate. 

Speranţa îi reveni din nou câteva fracțiuni de secundă. Era 
doar un vehicul „civil”. Apoi detunăturile apropiate îl asurziră şi 
se trezi pe mână cu tubul fierbinte al cartuşului. Salid coborâse şi 
el geamul ca să deschidă imediat focul asupra camionetei. 
Parbrizul se făcu zob. 

Pasagerul din faţă, cu braţul întins în afara maşinii începu să-şi 
golească încărcătorul pistolului în direcţia maşinii Volga oprită la 
o depărtare de câţiva metri. Salid îşi reluă tirul, trăgând rafale 
scurte în direcţia camionetei galbene. Până când nu mai avu nici 
un glonţ. 

Urmă o tăcere ireală de câteva secunde, de care Paul Nitze 
profită ca să-l apuce pe Salid de braţul drept şi să-l scuture ca pe 
un prun. 

— Stop! răcni el. We gonna be killed”? 

Salid, ocupat să-şi pună un încărcător nou la armă, nici măcar 
nu răspunse. Şoferul demară din nou, încercând să forţeze 
trecerea, dar se văzu nevoit să renunţe. S-ar fi răsturnat în canal. 

Din Volgă se iviră mai mulţi oameni. 

Vecinul şoferului ţinti fără grabă şi începu să tragă în ei. Unul 
căzu. In aceeaşi clipă, Paul Nitze zări patru siluete care săriseră 
din partea din spate a camionetei. Cu fesurile de lână neagră 
trase până la ochi, cu ţinută de camuflaj, vestă antiglonţ, cu 
armele grele, cei patru se desfăşurară pe chei şi deschiseră focul 
asupra Moskviciului aproape în acelaş timp. 

Paul Nitze văzu flăcările scurte de culoare portocalie, apoi 
simţi un şoc violent în umăr şi altul în piept. Aruncat în spate, 
americanul îl auzi pe Salid scoțând un țipăt înăbuşit. Pistolul- 
mitralieră Kalaşnikov amuţi. La început, americanul îşi zise că era 
nevătămat, apoi simţi gustul sângelui în gură şi avu impresia că 
plămânii nu-i mai funcționau. 

Lângă portieră se ivi brusc o siluetă. Zări vag o faţă mânijită cu 
funingine sub fesul negru şi văzu ţeava scurtă a unui PM 
îndreptată spre el. Vru să strige, să spună că era american, dar 
nici un sunet nu ieşi din gâtul lui. 

Mai apucă să vadă o linie punctată de flăcări de culoare 


10 Au să ne omoare! (n.a.). 


13 


portocalie. Avu impresia că primeşte alte lovituri violente şi îşi 
pierdu cunoştinţa. 
x 
x x 


Generalul Anatoli Vladimirovici  Rudzik  răsfoia gânditor 
paşaportul lui Paul Nitze. Un paşaport american frumos, autentic, 
aparţinând pe deasupra unui agent CIA. Un „clandestin”, care se 
afla în Rusia fără acoperire diplomatică, contrar agenţilor Staţiei 
CIA din Moscova. 

Impuşcat împreună cu cei trei „bandiţi” ceceni înarmaţi, care 
deschiseseră primii focul asupra oamenilor forţelor de securitate. 
Dar era totuşi un american. 

lar acum nu mai era decât un american mort. 

Fusese ucis de gloanţele trase de oamenii FSB-ului aflaţi în 
timpul serviciului, sub comanda unui ofiţer. Totul se întâmplase 
din cauza stupidităţii şi a materialului deficitar. O combinaţie din 
păcate mult prea cunoscută în Rusia! 

Ridică ochii spre subordonatul său care stătea în faţa lui în 
poziţie de drepţi, colonelul Victor Ivanovici Ampilov. 

— Acest vehicul n-a fost verificat înaintea misiunii? 

— Ba da, ba da, tavarişci! general, răspunse Ampilov, dar 
totul era normal. 

— Dădusem ordine stricte să nu se acţioneze cu brutalitate, 
zise generalul apăsând pe cuvinte. 

— Locotenentul Nikitin a intrat în panică când maşina s-a oprit, 
încercă să explice colonelul Ampilov. A crezut că va fi pedepsit 
dacă pierdea urma acelor oameni. De aceea a cerut să fie 
interceptaţi şi de un alt dispozitiv. După care „bandiţii” au 
deschis focul primii. Bineînţeles, oamenii lui Nikitin nu aveau de 
unde să ştie că aveau un american cu ei. 

Colonelul  Ampilov, care conducea în cadrul FSB-ului 
Departamentul Osobskie Papki'?, era confruntat pentru prima 
dată cu o adevărată eroare. Dar considera nedreaptă atitudinea 
şefului său. De aceea îşi permise să insiste. 

— Aceşti „bandiţi” dispuneau de arme de război, preciza el. 
Am avut doi morţi şi doi răniţi grav. 

Generalul dădu din cap. 


"ue 


11 În armata rusă încă se mai foloseşte termenul „tovarăş" înaintea 
gradului unui superior (n.a.). 


12 Dosare speciale (n.a.). 


14 


— Cel puţin dacă nu i-aţi fi omorât pe toţi! Am fi putut afla 
unde se duceau. 

De data asta, colonelul Ampilov nu mai zise nimic. După, era 
totdeauna uşor să critici. Când se trage în tine, reflexele nu mai 
sunt aceleaşi. Oamenii lui se temeau de ceceni ca de ciumă. 
Erau nişte inamici antrenați şi motivaţi. Nu-i arestai ca pe nişte 
traficanţi de ţigări Marlboro falsificate. 

Resemnat, generalul Rudzik întrebă: 

— l-aţi identificat pe „bandiţi”? 

— Da, răspunse imediat colonelul Ampilov. Doi dintre ei erau 
negustori de fructe şi legume în Piaţa Danilovski, instalaţi la 
Moscova de trei ani. Al treilea nu avea domiciliu declarat la 
Moscova. În mod oficial, locuieşte în Groznîi. Avea la el un bilet 
de tren conform căruia ar fi sosit ieri dimineaţă la Gara Kazan, 
venind de la Groznii. 

Generalul ridică privirea agasat. 

— Ştii bine că asta nu înseamnă nimic, Victor Ivanovici! 
Tâlharii ăştia cumpără de la Gara Kazan bilete de la călătorii care 
locuiesc în Moscova. Şi în felul ăsta, cu cinci mii de ruble, sunt în 
regulă cu Miliția! 

Faimoasele paşapoarte interioare create de Uniunea Sovietică 
încă mai existau. În realitate, nu erau decât nişte simple 
legitimaţii de identitate. De acum înainte oamenii se puteau 
deplasa după cum doreau în interiorul CSl-ului. Dar, sosind la 
Moscova, ei erau obligaţi să se înregistreze în termen de 
douăzeci şi patru de ore la Miliție şi să spună unde locuiesc. 

In felul acesta, MVD-ul:5 şi FSB-ul controlau teoretic deplasările 
suspecte. Teoretic numai, căci dacă la Moscova erau, în mod 
oficial, în jur de trei mii de ceceni, o bună parte dintre ei erau pe 
faţă sau în secret partizani ai răposatului general Djokar 
Dudaiev, liderul independenţei Ceceniei, preşedintele Republicii 
Cecene din 1991 până la moartea lui, la 21 aprilie 1996, sub 
impactul unei rachete ruseşti. Generalul Rudzik aprinse o ţigară. 

— Asta e tot, Victor Ivanovici? 

Tânărul colonel înghiţi în sec. 

— Nu, tavarişci general, mărturisi el. Cred că l-am identificat 
pe unul dintre pasagerii vehiculului. E vorba de Salid Leşcia. Cel 
care nu avea domiciliu la Moscova. Uitaţi. 

Scoase din servietă două fotografii. Una era reproducerea 


13 Ministerul de Interne (n.a.) 


15 


mărită a celei din paşaportul intern al cecenului ucis. În cealaltă 
se putea vedea, într-un autobuz, un grup de ceceni înarmaţi 
până în dinţi care agitau pumnul în semn de victorie. Unul din 
capete fusese marcat cu un cerc roşu. Generalul Rudzik văzu 
imediat că era vorba de acelaşi om. 

— Fotografia asta a fost făcută de un fotograf de la /zvestia, în 
timpul luării de ostatici de la Budennovsk, continuă subordonatul 
său cu o voce neutră. Salid Leşcia făcea parte din grupul de 
comandă al lui Basaiev. 

In iunie 1995, un grup de comando cecen, condus de Şamil 
Basaiev, luase cu asalt oraşul rus Budennovsk, aflat la o sută 
douăzeci de kilometri de frontiera cecenă. Şi ţinuse vreo mie de 
ostatici în spitalul local înainte de întoarcerea în Cecenia. 

Generalul Rudzik, alb la faţă de furie, lovi cu pumnul în birou. 

— Bolşemoi! Cum a putut să ajungă „banditul” ăsta până la 
Moscova? 

Colonelul Ampilov lăsă capul în jos, aşteptând să treacă 
furtuna. Era greu să controlezi un oraş de douăsprezece milioane 
de locuitori! Superiorul său pricepu imediat vanitatea mâniei 
sale. li făcu semn colonelului că poate să plece. 

— iți voi da imediat ordine pentru continuarea acestui caz, 
zise el. 

Rămas singur, generalul reflectă, apoi ieşi din birou şi traversă 
palierul etajului cinci pentru a intra în biroul generalului Mihail 
Barsukov, directorul FSB-ului din iulie 1995. 

Prezenţa unui membru al grupului de comando Basaiev la 
Moscova era un eveniment grav despre care trebuia să raporteze 
imediat la cel mai înalt nivel. 

Luarea de ostatici de la Budennovsk fusese o victorie 
strălucitoare pentru ceceni, care umiliseră armata rusă sub 
privirile agenţiilor de presă internaţionale. 

Problema cecenă rămânea un spin dureros pentru Boris Elțîn, 
în ciuda unei evoluţii „cosmetice” şi oficiale a situaţiei de la 
începutul anului 1966. Din cauza reuniunii grupului G7 şi a 
alegerilor prezidenţiale din Rusia, Boris Elțîn îşi îmblânzise 
politica de „eradicare” din Cecenia. In mod oficial, armata rusă 
se retrăsese în parte şi începuseră tratativele de pace. 

Această ficţiune se făcuse ţăndări cu o lună în urmă, în aprilie, 
din cauza a două acţiuni violente. O mare ambuscadă cecenă, 
care făcuse câteva sute de morţi în rândul ruşilor şi moartea 
generalului Djokar Dudaiev, ucis de o rachetă la cartierul său 


16 


general de la Guekhi, în sudul oraşului Groznii, la 21 aprilie. 
Vice-preşedintele Ceceniei, numit în 1993 de Dudaiev, 
Zalimhan landerbaiev luase imediat locul lui Dudaiev, anunțând 
continuarea luptelor şi o răzbunare impresionantă pentru 
moartea liderului. 
De aceea, în ciuda declaraţiilor liniştitoare ale Kremlinului în 
privinţa domolirii războiului, prezenţa la Moscova a lui Salid 


Leşcia nu era de bun augur. 
x 


* * 


Pentru a-i lăsa generalului Barsukov timp să cântărească 
implicaţiile dezvăluirilor sale, generalul Rudzik privea, prin 
fereastra mare, zidurile cenuşii care înconjurau trista curte 
interioară. Toate birourile de la etajul cinci adăposteau statul- 
major al FSB-ului, iar ferestrele lor dădeau spre o curte interioară 
a imobilului masiv de ciment cenuşiu, situat în colţul străzii 
Balşaia Lubianka cu strada Kuzneţki. In faţă, vechea clădire de 
culoare ocru care dădea spre Piaţa Lubianskaia fusese timp de 
decenii sediul KGB-ului. Astăzi nu mai adăpostea decât unele 
servicii anexe, vama şi statul-major al armatei ruse. 

— E un caz grav! zise generalul Barsukov. 

Acesta nu raporta decât generalului Alexandru Korsakov, 
braţul drept al lui Boris Elțîn la Kremlin, care avea putere deplină 
asupra tuturor serviciilor de securitate ale Federaţiei Ruse. 

— Prin urmare. Basaiev e la Moscova! zise el. 

Generalul Rudzik tresări şi se grăbi să-l corecteze: 

— Nu, n-am spus asta! Numai unul din oamenii lui. 

— Trebuie intensificată „cernerea” cecenilor care trăiesc la 
Moscova, ordonă Mihail Barsukov. Trebuie hărţuiţi ca să le piară 
cheiul de a-i ajuta pe „bandiţi”. 

— Sigur, aprobă generalul Rudzik. 

Dacă ar fi fost numai după el, i-ar fi deportat pe toţi în Siberia, 
ca în vremurile bune. 

Mai e problema pusă de moartea acelui american, continuă el. 
Mi-aţi dat acordul pentru a accepta propunerea celor de la CIA. 
Fără această eroare, am fi avut mari şanse să ajungem până la 
bazele secrete de la Moscova ale „bandiţilor”. Incidentul de ieri 
seară a stricat totul. După cum m-am angajat faţă de americani 
să nu mă amestec în contactele lor, poziţia serviciului nostru e 
delicată. In urma dispariţiei acestui agent, cu siguranţă că şeful 
Staţiei CIA de la Moscova va lua legătura cu noi. Ce să fac? Să 


17 


recunosc că a fost o eroare? Sau... 

— Nu recunoşti nimic! zise cu hotărâre Barsukov. Altfel 
americanii nu vor mai avea încredere în noi. 

— Atunci ce să fac? 

— Nimic, răspunse generalul Barsukov. Nu avem nici o 
obligaţie să ştim ceva în această privinţă. Americanii vor crede 
că agentul lor a fost ucis de ceceni. Unde e cadavrul? 

— La morga noastră de la al doilea subsol. 

— Fă-l să dispară, inclusiv paşaportul şi toate lucrurile lui. Nu 
vreau nici un raport scris despre acest incident. Oamenii 
implicaţi în această acţiune ştiu că au împuşcat un american? 

— Niet, tavarişci general. 

— Haraşo. Ofițerii care cunosc cazul trebuie să păstreze o 
discreţie desăvârşită. Altfel vor fi chemaţi în faţa Consiliului de 
război pentru „trădare de patrie”. Dacă vine omologul tău 
american, primeşte-l! Convinge-l că nu ştim nimic. Indreaptă-l 
spre MVD. Eşti sigur că nu există nici un martor extern, în viaţă, 
al incidentului? 

— Sigur. 

— Haraşo. Sporiţi controalele în jurul Gării Kazan. 

Generalul Rudzik salută şi ieşi. Rămas singur, generalul 
Barsukov aprinse o ţigară ca să reflecteze. Treizeci, de ani de 
muncă în cadrul Serviciilor de informaţii îl făcuseră să fie 
prudent. Existau puţine şanse ca incidentul de pe cheiul Yauza să 
se oprească aici. Va trebui să fie vigilent. 


18 


Capitolul Il 


Ambianţa de la Night-Flight era pur şi simplu sordidă. Totul 
începea din exterior, pe trotuarul străzii Tverskaia unde huidume 
cu fesuri de lână cerneau clienţii parcaţi în spatele barierelor 
metalice, sub firma cu lumini galbene şi albastre, agresivă ca o 
reclamă proastă. Singurul „bilet de intrare” era un paşaport 
străin. Nu erau decât bărbaţi. Înăuntru, un Hercule blond, care 
semăna cu fiul natural al lui King Kong, veghea alături de portalul 
magnetic cu care erau utilate toate localurile de noapte 
moscovite. 

Din cauza iluminatului voit crepuscular, abia dacă distingeai 
feţele inexpresive ale fetelor aliniate pe banchetele unei săli 
lungi, dar privirile clienţilor veniţi după prospătură străluceau. 

Deprimat de această atmosferă, Malko, după ce lăsase la 
garderobă haina de vigonie, urcă la primul etaj. Acolo se putea 
lua cina la una din cele douăsprezece mese înşirate de-a lungul 
barului. Se instală la una dintre ele, blestemând instrucţiunile 
şefului Staţiei CIA de la Viena. 

Nu se putea să nu existe la Moscova şi localuri mai puţin 
sinistre pentru o întâlnire clandestină. Trei suedezi masivi ca 
nişte elani, cu ochii de un albastru spălăcit, cu bicepşi enormi 
ieşind din tricouri, se aşezară la masa vecină. Toţi trei holbau 
ochii la chelneriţele care făceau pe bombele sexi, cu machiajul 
exagerat, fusta mini şi ciorapii negri. 

De la Paris, Malko sosise la Moscova chiar în acea după- 
amiază, cu cursa directă a Companiei Air France, după ce o 
lăsase pe Alexandra, care mergea mai departe la New York cu 
avionul Concorde al Companiei Air France de la orele 
unsprezece. CIA îi recomandase să nu ia pe nimeni cu el într-o 
misiune caracterizată drept „spinoasă”. Asta, în limbaj discret al 
administraţiei, însemnând în mare un bilet numai dus pentru 
destinaţia Styx. 

Imediat ce coborâse din avionul Airbus 320 al Companiei Air 
France, Malko luase pulsul „Noii Ruşii”. Nimic nu se schimbase, 
cu excepţia preţurilor, împinse cât mai sus de omniprezenţa 
mafiilor. Totul începea de la Aeroportul Şeremetievo II. Până în 
centrul Moscovei, taxiul costa cincizeci de dolari. Tineri blonzi şi 


19 


foarte solizi rupeau sistematic braţul şoferilor autobuzelor 
închiriate de aeroport. Ceea ce reducea considerabil veleităţile 
lor de concurenţă. 

Hotelul Savoy, situat la jumătatea drumului între Kremlin şi 
Lubianka, acel building sinistru de culoare ocru, nu se schimbase 
deloc, amestec de lux desuet - cu ornamentele lui aurite şi 
tavanele pictate - şi kitsch - cu statuile aproape erotice din hol. 
Strada era totuşi desfundată, presărată cu mâini care lucrau la 
terasament, ca peste tot în Moscova, plină de macarale. Pentru a 
folosi un cuvânt rusesc, toată ţara era în remontie!*. 

Piaţa Manejului, din faţa Kremlinului, nu mai era decât un 
teren excavat destinat să adăpostească un supermarket 
subteran. Boris Elțîn pusese să fie reconstruite porţile prin care 
se făcea accesul în Piaţa Roşie, porţi distruse din ordinul lui 
Stalin, pentru ca tancurile din cadrul defilării cu care sărbătorea 
Revoluţia din Octombrie să poată trece prin faţa Mausoleului lui 
Lenin. 

Acum tancurile dispăruseră, nu mai era vorba de nici o 
revoluţie, iar singurii care de acum înainte defilau prin Piaţa 
Roşie erau turiştii japonezi, miraţi totuşi că stelele roşii continuau 
să strălucească deasupra Kremlinului. De altfel, secera şi 
ciocanul erau omniprezente, gravate pe nenumărate frontoane şi 
împodobind încă majoritatea documentelor, de parcă s-ar fi 
prevăzut o revenire bruscă la URSS. Totuşi, probabil că Lenin se 
întorcea în mormânt văzând Mercedesurile 600 ale acelor „New 
Russians” străbătând strada Gorki, rebotezată Tverskaia şi cetele 
de „creaturi” adunate în discoteci şi cazinouri, în căutarea 
perechii, pentru o taxă de trei sute de dolari. 

Malko fusese dus la Night Flight de un „taxi”, adică de un 
moscovit care avea o maşină şi dorea să câştige zece mii de 
ruble. Existau şi câteva taxiuri galbene, ca la New York. Optzeci 
la sută fiind maşini ruseşti, Moskvici, Lada, Neva şi marea Volgă 
cu cauciucuri înalte, rezervată altădată nomenclaturii. Maşinile 
Mercedes, BMW şi Volvo păreau puţin cam deplasate în mijlocul 
acelor vehicule cu culori terne şi forme colţuroase. 

Totuşi, semne palpabile arătau că ţara se mişcă. Intâlnise pe 
stradă câteva femei elegante, machiate, cu pălărie, ca 
frumoasele anului 1900 şi înfofolite în blănuri somptuoase de 
vizon. (In Rusia, ecologiştii erau încă consideraţi o rasă 


14 Reparatie (n.a.). 


20 


dăunătoare.) Magazinele se înmulţiseră, uneori instalate pe 
trotuar, în clădiri prefabricate hidoase care ofereau toate 
produse de import la preţuri inaccesibile pentru imensa 
majoritate a ruşilor. 

Malko se uită în jurul lui, încercând să detecteze o prezenţă 
suspectă. Intrase în Moscova cu o viză turistică „obţinută” fără 
probleme cu optzeci de dolari. Dar numele său figura la loc de 
cinste în memoria computerelor SVR-ului, S/ușba Vneşoi 
Razvsoki, Serviciul rus de informaţii externe. Ultima misiune 
încredinţată de CIA atrăsese din nou atenţia asupra lui. In mod 
logic, prezenţa lui la Moscova n-ar fi trebuit să treacă 
neobservată. Totuşi, coordonarea între SVR şi FSB era proastă şi 
mijloacele FSB-ului limitate. Cu siguranţă că deocamdată erau 
mult mai preocupaţi de duşmanul din interior decât de numeroşii 
străini veniţi să facă afaceri la Moscova. 

Chelneriţa aşeză în faţa lui o pastă negricioasă care voia să fie 
caviar. Gustă. Imposibil de mâncat. Ar fi trebuit să ia cu el câteva 
cutii cu caviar Petrossian. Noroc că ceruse după aceea o omletă. 

Cei trei suedezi erau cufundaţi într-o discuţie sordidă despre 
nota de plată. Malko nu se grăbea să-şi bea cafeaua, întrebându- 
se ce aştepta CIA de la el. Ce rost avea o misiune clandestină, 
când relaţiile dintre Rusia şi Statele Unite erau excelente şi când 
cel mai bun susţinător al lui Boris Elțîn era preşedintele Bill 
Clinton? 

Incă mai era cufundat în aceste gânduri când în capătul de sus 
al scărilor îşi făcu apariţia un bărbat. Tipul era întruchiparea 
bucuriei de a trăi. Avea o faţă rumenă, o barbă blondă în formă 
de evantai şi un păr rar. Intre buzele groase, asemenea unor 
limacşi, avea un trabuc mare. Vesta cu flori comprima cu greu o 
burtă de om căruia îi plăcea să mănânce bine, interzicându-i 
definitiv proprietarului să-şi zărească genunchii. Costumul închis 
la culoare, cu dungi, evoca totuşi, cu discreţie, gentleman-ul, de 
preferinţă britanic. De altfel, noul venit avea sub braţul stâng 
ziarul Financial Times. Ajuns la bar, tipul salută vesel, cu trabucul 
în mână, câteva fete. Spuse o glumă barmaniţei, apoi cobori. 

Malko ceru nota de plată. Peste câteva clipe avea să afle ce-l 
aştepta. Larry Walker, strălucit element al CIA, specialist în limbi 


slave, era omul său de legătură la Moscova. 
x 


x x 
Larry Walker arătă sticla de whisky Defender aşezată pe masă 


21 


lângă un pahar plin cu cuburi de gheaţă. 

— Puţină „otravă”? 

— Mulţumesc, zise Malko. Când sunt în Rusia beau numai 
votcă. Ca de altfel şi în alte părţi. 

Tenul înfloritor al lui Larry Walker era plăcut la vedere. Aşezat 
pieziş pe bancheta unui mezanin care domina sala de jos, unde 
fetele stăteau aliniate una după alta, americanul supraveghea 
intrarea şi scara care ducea la loggia. Intr-o penumbră relativă, 
Larry şi Malko nu atrăgeau deloc atenţia, în orice caz, nu mai 
mult decât ceilalţi masculi singuri de la Night Flight ocupați să-şi 
aleagă femela. Devansând întrebarea lui Malko, americanul zise: 

— E un loc perfect pentru o întâlnire discretă. Aici nu sunt ruşi. 
Deci zbirii de la FSB pot fi reperaţi cu uşurinţă. Dar nu vin. Ştiu că 
aici e locul de întâlnire al expatriaţilor doritori să-şi satisfacă un 
impuls rapid la preţul de trei sute de dolari. Tarif mult mai scăzut 
faţă de alte localuri. Aici nu sunt decât prostituate şi bărbaţi 
singuri. 

Ridică paharul. 

— Pentru Noua Rusie! N 

Ochii lui albaştri luceau veseli. In timp ce-şi bea whisky-ul, o 
fată în pantaloni negri şi bluză de dantelă se apropie de el şi îi 
şopti câteva cuvinte la ureche. Americanul o făcu să plece cu un 
zâmbet şi îi preciză lui Malko, pe un ton confidenţial: 

— E una din micuţele care au grijă de mine. Asta face parte 
din acoperirea mea. Sunt sigur că FSB-ul are spioni în rândul 
personalului. În felul ăsta nu sunt decât un client obişnuit. 

Işi apropie gura de urechea lui Malko şi adăugă zâmbind: 

— Mi-ai văzut burta? Mănânc tot timpul şi nu fac destulă 
mişcare. Aici, treaba se petrece elegant, la adăpostul masei. Un 
mic răsfăţ care nu oboseşte prea mult... Am încercat mai multe 
şi să ştii că toate sunt foarte conştiincioase. Dacă vrei să te 
destinzi, o să ţi le arăt pe cele mai bune. 

Ochii lui albaştri aveau acum o strălucire lubrică. 

— Mulţumesc, răspunse Malko. Prea puţin tentat de aceste 
prestații cu tarif. Cred că ar trebui să-mi spui pe scurt în ce 
constă misiunea mea. 

Larry Walker suspină adânc şi îşi goli paharul dintr-o răsuflare. 

— Exact, recunoscu el. Nu e ceva uşor, dar având în vedere 
statele tale de serviciu... 

O mică linguşeală nu făcea rău nimănui! Americanul se aplecă 
spre Malko. 


22 


— E vorba de ceceni. De cei care luptă pentru, independenţa 
Ceceniei. Moartea lui Djokar Dudaiev nu i-a potolit. 

Djokar Dudaiev, fost general în aviația militară sovietică, erou 
al războiului din Afganistan, cu mustață şi siluetă zveltă, 
proclamase, în noiembrie 1991, independenţa Ceceniei, o mică 
republică din Caucaz care făcea parte din Federaţia Rusă. Boris 
Elțîn nu putuse tolera asta. El trimisese, în decembrie 1994, 
trupele Ministerului de Interne, aviația şi elicopterele de luptă ca 
să înăbuşe rebeliunea. Pavel Graciov, ministrul apărării, făcuse 
atunci pariul cel mai stupid din viaţa lui, afirmând că totul se va 
rezolva în patruzeci şi opt de ore. 

După două sute de mii de morţi, distrugerea totală a oraşului 
Groznîi, capitala ţării şi debandada puternicii Armate Roşii, 
Cecenia devenise un câmp de ruine, cu un milion de refugiaţi. 
Djokar Dudaiev fusese ucis cu câteva săptămâni înainte, de o 
rachetă rusească, dar partizanii lui, conduşi de un nou şef, luptau 
în continuare, retraşi în contraforţii muntoşi ai Caucazului, râzând 
de „invadatorii” ruşi. 

Degeaba pusese Boris Elțîn artileria să strivească satele ostile, 
Cecenia rămânea nesupusă. Din cauza apropiatelor alegeri, 
conducătorii occidentali lăsaseră drepturile omului la vestiar, 
întorcând pudic capul şi cerând ţarului tuturor ruşilor să fie mai 
îngăduitor. Ceea ce se străduia să facă şi Boris Elțîn, când nu 
golea nici un păhărel, lucru care, din păcate, nu i se întâmpla în 
fiecare zi. |n restul timpului, Elțîn susţinea dialogul cu 
elicopterele de luptă, avioanele Suhoi-27 şi artileria grea. 

Malko, care nu tratase niciodată cu cecenii, nu cunoştea decât 
înfiorătoarea lor mafie şi cele două gărzi de corp ale lui Vladimir 
Sevşenko întâlnit în Ucraina. Dacă toţi ceilalţi semănau cu 
aceştia, atunci Boris Elțîn avea serios de lucru cu ei. 

Acolo, în localul acela sinistru din centrul Moscovei, Cecenia şi 
cortegiul ei de orori păreau foarte departe. 

— Am aflat că problema cecenă nu-i împiedică deloc să 
doarmă liniştiţi pe cei de la Casa Albă, remarcă cu perfidie Malko. 

— Exact! recunoscu Larry Walker cu un râs cumsecade. În 
ceea ce ne priveşte, pot să se ducă la naiba. Deşi au petrol, 
chestie totdeauna interesantă. Dar nu asta e problema. 

Se aplecă peste masă. 

— Din cauza atitudinii lor ostile faţă de Boris Elțîn, noul nostru 
prieten din copilărie, ne interesăm totuşi de ei. CIA a reuşit să 
infiltreze un agent în rândurile lor. 


23 


— Un cecen? 

— Nu. Un pakistanez. Un anume Abdul Wasse. L-am cunoscut 
în timpul războiului din Afganistan împotriva rusnacilor. Făcea 
parte din banda lui Gulgudin Hekmatyar pe care o ajutam puţin... 

Larry Walker era plin de pudoare. In numele luptei împotriva 
URSS-ului, CIA pur şi simplu îl saturase pe Gulgudin Hekmatyar, 
liderul afgan cel mai integrist, cu arme dintre cele mai moderne, 
inclusiv cu faimoasele stingerst. 

Pentru a-i recompensa pe americani, când au intrat în Kabul, 
primul gest al lui Gulgudin Hekmatyar fusese acela de a arde 
Ambasada americană şi de a le tăia gâtul tuturor occidentalilor. 

— Cum a trecut acest Abdul de la Hekmatyar la ceceni? 
întrebă Malko curios, supraveghind cu coada ochiului banchetele 
vecine. 

Ca nişte vulturi înfometați, fetele se apropiau puţin câte puţin, 
alunecând pe catifeaua roşie uzată, cu privirea plină de aluzii şi 
de promisiuni. 

— Are două neveste şi şase copii, răspunse Larry Walker. Când 
Hekmatyar l-a demobilizat, i-am sugerat, în schimbul unei 
remunerări cinstite, să rămână un combatant al Djihad-ului. Şi el 
a acceptat. Fiind un expert excelent în explozibili, format de TD 
nu i-a fost deloc greu să se reînroleze. Pakistanezii l-au expediat 
în Bosnia-Herţegovina, la amicii lor musulmani. Datorită lui, am 
putut să-i reperăm la timp pe ceilalţi combatanți internaționali ai 
Islamului care se dezlănţuiau în Bosnia. 

— N-a fost niciodată bănuit? 

— Thanks God! Niciodată. Altfel n-ar mai fi fost aici. 

— Şi cum a ajuns în Cecenia? 

— Generalul Dudaiev recruta specialişti. Abdul al nostru s-a 
prezentat din nou voluntar. Impreună cu alţi o sută cincizeci de 
luptători algerieni, pakistanezi, yemeniţi, afgani, s-a alăturat 
batalionului Stindardul negru, o unitate formată numai din 
mujahedini. 

— A venit prin Moscova? 

— Nu, prin Turcia, plecând mai întâi din Tuzla. Sfârşindu-se 
războiul din Bosnia, bosniacii musulmani nu mai aveau nevoie de 
mercenari. In plus, am cerut ca toţi luptătorii nebosniaci să 
părăsească regiunea. De la Tuzla, au ajuns în Albania, altă ţară 
musulmană. MIT-ul, serviciul secret turc, i-a ajutat după aceea să 


15 Rachete soi-aer portabile (n.a.) 


24 


ajungă discret în Turcia, după care, de acolo, în Abhazia. Apoi au 
bătut drumul până în munţii ceceni. Şi acolo se află şi acum. 

— Frumoasă operaţiune, recunoscu Malko. 

In CIA nu erau numai handicapati! 

Larry Walker îşi turnă o nouă porţie de Defender, cu mai 
puţină gheaţă, trase din trabuc şi zâmbi complice unei tinere 
rusoaice care îl devora din priviri, punându-şi în valoare sânii 
frumoşi, pe care se mula o rochie cu un vag aer folcloric. 

— Şi ea nu s-a terminat! zise el cu un ton satisfăcut. Acesta e 
şi motivul pentru care te afli la Moscova. 

— Aha! 

— Da. După moartea lui Djokar Dudaiev, Abdul Wasse a reuşit 
să transmită un mesaj, telefonând chipurile familiei sale din 
Pakistan. Se afla atunci în „permisie” la Nazran, în Inguşeţia. 
Acest mesaj a fost preluat de Staţia noastră de la Islamabad care 
l-a retransmis aici la Moscova. Era o informaţie de cea mai mare 
importanţă. Succesorul generalului  Dudaiev pregătea o 
operaţiune de comando îndreptată asupra Moscovei, ca să 
doboare doi iepuri dintr-o lovitură: răzbunarea liderului asasinat 
şi destabilizarea lui Boris Elțîn exact înaintea alegerilor 
prezidenţiale din iunie, ridiculizându-l. 

— Poate să fie învins? 

— Lupta dintre Boris Elțîn şi Ghenadi Ziuganov, candidatul 
Partidului Comunist Rus, este foarte strânsă, confirmă Larry 
Walker. O acţiune de acest tip ar putea să fie suficientă pentru a 
hotărî opţiunea câtorva milioane de electori indecişi. Ceea ce ar 
duce la alegerea lui Ziuganov. 

Urmă o tăcere. 

Malko se întrebă care era urmarea şi ce lucru imposibil i se va 
cere. 


25 


Capitolul Ill 


Larry Walker luă o gură zdravănă de whisky. Cercul 
„Vulturilor” parfumaţi se strânsese şi mai mult şi muzica de la 
discotecă ajungea până la ei. Aproape asurzindu-i. Malko îşi 
permise o remarcă. 

— Din moment ce sunteţi în relaţii atât de bune cu Kremlinul, 
cel mai bun lucru n-ar fi să-l anunţaţi pe Boris Elțîn despre ce se 
pune la cale? 

Americanul zâmbi de atâta naivitate. 

— Dragul meu Malko, zise el, generalul Korsakov, directorul de 
cabinet al lui Boris Elțîn, primeşte zilnic informaţii de acest fel. 
Zvonuri imposibil de verificat. Chiar dacă m-ar crede, ar fi 
incapabil să zădărnicească această operaţiune cecenă la 
Moscova. În acest oraş sunt treizeci de mii de expatriaţi, 
împrăştiaţi cam peste tot, dintre care trei mii de mafioţi, 
puternici şi bogaţi. Sigur, FSB-ul a reuşit să infiltreze unele medii 
interlope, nu şi nucleul dur politic. Nu uita că cecenii arată şi ei 
ca toţi oamenii. Deşi ruşii le zic „cierno-zopeie”'$ ca la toţi 
caucazienii, ei sunt uneori la fel de blonzi ca ruşii sadea. Deci nu 
pot fi reperaţi după aparenţa fizică. In plus, trecutul a dovedit că 
ştiu să ducă la bun sfârşit acţiuni de comando îndrăzneţe cu 
mijloace limitate. 

— Pot să vină la Moscova? 

Americanul făcu un gest evaziv. 

— Cu trenul, cu avionul sau pe şosea. Cei mai mulţi ceceni 
sunt foarte naţionalişti şi excesele ruşilor în Cecenia n-au aranjat 
deloc lucrurile. Astfel, FSB-ul nu poate conta deloc pe trădători, 
chiar din cadrul mafiei. 

Suspină. 

— De aceea am luat hotărârea să nu anunţ Kremlinul despre 
ceea ce ştim. În plus, n-am chef să-mi fie deconspirate sursele. 
Ştiu în mod sigur că Dudaiev era la curent cu tot ce ajungea pe 
biroul lui Boris Elțîn. Ca să fiu crezut, ar fi trebuit să fac precizări 
despre „sursa” mea. Asta ar fi putut să ajungă la urechile 
cecenilor, care l-ar fi condamnat la moarte pe acest nefericit şi 
foarte util Abdul Wasse. 


16 Cururi negre (n.a.). 


26 


Americanul făcu o pauză scurtă apoi continuă: 

— De aceea am hotărât să acţionăm altfel. Prin intermediul 
Serviciului secret turc, i-am transmis lui Zalimhan landerbaiev, 
noul preşedinte cecen, că vrem să luăm legătura discret cu ei la 
Moscova. Ştiu foarte bine că ar fi practic imposibil să se meargă 
In Cecenia iar turcii nu vor să se amestece în nici un fel. Prietenii 
noştri turci ne-au comunicat câteva numere de telefon secrete 
prin intermediul cărora era posibil să-i contactăm pe oamenii lui 
Zalimhan landerbaiev la Moscova. 

— Mărturisesc că nu văd unde vrei să ajungi, zise Malko. 

Larry Walker îşi mângâie burta cu tandrete, de parcă ar fi fost 
în aşteptarea unui eveniment fericit. 

— E simplu. Vrem să propunem un deal cecenilor. Ei se abţin 
de la orice acţiune la Moscova înainte de alegerile prezidenţiale 
şi, în schimb, noi ne angajăm să facem presiuni asupra lui Boris 
Elțîn, după alegeri, ca acesta să acorde un statut de 
independenţă Ceceniei. 

— De ce-ar face asta mai curând după decât înainte? 

— Pentru că, înainte, chiar dacă ar vrea, ar fi imposibil din 
punct de vedere politic. 

— Speri ca cecenii să vă creadă? întrebă Malko. Mai curând 
sceptic. Ştiu foarte bine că Statele Unite îl susţin pe Elțîn. 

— Adevărat. Dar, în treaba asta, urmărim binele ambelor părţi. 
Un element nou poate să ne fie de folos: dispariţia lui Djokar 
Dudaiev. El şi Elțîn se urau. Zalimhan landerbaiev este mai 
pragmatic. El ştie că, reales preşedinte al Rusiei, Boris Elțîn va fi 
tentat să strivească odată pentru totdeauna rebeliunea cecenă 
sub un potop de foc şi că medierea noastră poate să-l oprească. 
La rândul lui, Elțîn ştie foarte bine că dacă cecenii l-ar umili 
printr-o operaţiune spectaculoasă la Moscova, asta ar da o 
lovitură cumplită credibilităţii sale. In trecut, cecenii şi-au dovedit 
pe deplin cutezanţa şi calităţile de luptători. 

Urmă o pauză. Malko se întreba cum ar fi putut el singur să 
împiedice hoardele cecene să se reverse asupra Moscovei. Larry 
Walker se aplecă, comprimându-şi burta de masă şi-şi turnă o 
porţie de Defender. Malko profită ca să atace votca care 
începuse să se încălzească, apoi zise: 

— Larry, ştii foarte bine că, după ce Boris Elțîn va fi reales, Bill 
Clinton nici măcar nu-şi va mai aminti de existenţa Ceceniei. Ce 
spui tu sunt vorbe goale! 

Americanul avu mai întâi o expresie reprobatoare, apoi, 


27 


văzând zâmbetul ironic al lui Malko admise: 

— Mai întâi, nu am dreptul să gândesc asta. Chiar dacă 
probabil ai dreptate. Pe urmă, încă nu ţi-am spus totul... 

— Bine, zise Malko, întrerupându-l. Spune-mi unde intervin eu 
în această strategie interesantă. Cred că n-ai aşteptat ziua asta 
ca să arunci năvodul... 

Simţi imediat că ţintise bine. 

— Right! recunoscu Larry Walker. Imediat ce am obţinut 
numerele de telefon ale cecenilor de la Moscova, CIA a trimis 
pentru stabilirea contactului un agent foarte bun, Paul Nitze. 
Cinci ani de activitate în Azerbaidjan, Georgia, Abhazia. Rusofon, 
specializat în problemele Caucazului, în acest stadiu a apărut 
prima derapare. Casa Albă a cerut în cele din urmă să-i anunţăm 
pe ruşi despre contactele noastre secrete cu cecenii, fără a 
menţiona, bineînţeles, informaţia referitoare la operaţiunea de 
răzbunare împotriva Moscovei. Şeful Staţiei de-aici, Austin Redd. 
S-a dus deci la omologul său de la FSB, generalul Barsukov şi i-a 
explicat că dorim să încercăm o mediere între ruşi şi ceceni, aşa 
cum am făcut în Bosnia, între sârbi şi musulmani. Barsukov a 
acceptat, după consultarea Kremlinului şi s-a angajat, la cererea 
lui Redd, să nu interfereze în nici un fel. După încheierea acestei 
înţelegeri, Paul Nitze, sosit oficial la Moscova şi-a început 
contactele. Turcii transmiseseră patru numere de telefon şi 
numele de cod al omului însărcinat de landerbaiev să discute cu 
noi: Abu. Totul demara bine. 

— Şi pe urmă treaba a derapat, zise Malko. 

Larry Walker îi aruncă o privire sumbră şi goli paharul. 

— De unde ştii? 

Malko îi zâmbi suav. 

— Pentru că altfel, m-aş fi aflat în acest moment într-un 
apartament de la hotelul Cr;//on, golind o sticlă de şampanie 
veche cu Alexandra, în loc să fiu aici. Deci, ce s-a întâmplat? 

Privirea lui Larry Walker păru că se stinge brusc. 

— Paul Nitze a dispărut, mărturisi el. Azi se împlineşte o 
săptămână. A plecat de la hotelul Kempinski, la orele unsprezece 
seara şi nu s-a mai întors! Nu am primit nici o veste de la el. S-a 
evaporat. De parcă ar fi plecat pe altă planetă! 

— Nu e cu oamenii lui landerbaiev? 

— Asta am sperat şi noi la început. Mai întâi la asta ne-am 
gândit. Era logic. Abia după tăcerea lui persistentă am înţeles că 
se ivise o problemă. Am fost alertaţi de MVD. Inagrijorată de 


28 


dispariţia clientului său, conducerea hotelului a anunţat Miliția. 
Şeful Staţiei a luat legătura, la FSB, cu generalul Rudzik. Acesta a 
căzut ca din nori. 

— Ce fusese prevăzut pentru acest prim contact cu cecenii? 
întrebă Malko. 

— Ceva vag, recunoscu Larry Walker. Paul trebuia să discute 
cu acest faimos Abu, apoi să raporteze imediat. Faptul că n-a 
făcut-o înseamnă că s-a ivit o problemă serioasă. Răpirile sunt la 
ordinea zilei în Caucaz. Poate că cecenii au crezut că le întindem 
o cursă. 

— Prin urmare, ar fi prizonierul cecenilor? 

— E foarte posibil. 

— Nu poţi să afli prin intermediul turcilor, ca să ai sufletul 
împăcat? 

— Încercăm, dar încă n-am primit nici un răspuns. 

Malko recapitula în minte toate elementele problemei. 

— Mi-ai spus că ruşii cunoşteau misiunea lui Paul Nitze. Şi 
dacă ei l-au răpit? 

Larry Walker nici nu clipi. 

— E o ipoteză care nu poate fi eliminată în totalitate, 
recunoscu el. Deşi mi se pare puţin probabilă, având în vedere 
relaţiile noastre cu Serviciile secrete ruseşti. Totuşi, asta ne-a 
obligat să ne schimbăm modul de acţiune în continuarea 
operaţiunilor. 

— Tocmai voiam să te întreb de ce mi-ai dat întâlnire aici şi nu 
la ambasadă. Şi care e statutul tău faţă de ruşi. 

Larry Walker schiţă un zâmbet. 

— Sunt un „clandestin” sub acoperire comercială. Conduc o 
societate de închiriat PC-uri. E vorba de o afacere pe care am 
pus-o la punct în urmă cu patru ani. Cred că ruşii nu m-au 
reperat. Nu am, bineînţeles, nici un contact direct cu „Staţia” şi 
cu şeful ei, Austin Redd. Cei de la Langley au hotărât continuarea 
operaţiunii „Caucaz” fără a-i mai anunţa pe ruşi, atâta vreme cât 
nu suntem siguri sută la sută că n-au nici un amestec în 
dispariţia lui Paul Nitze. Singurele contacte pe care le vei avea 
vor fi numai cu mine. Apelând un număr direct pe numele lui 
Walter Green. E vorba de unul dintre adevărați; noştri clienţi, 
care lipseşte momentan din Moscova. 

— Care e urmarea operaţiunilor? întrebă Malko nu prea 
entuziasmat. 

Larry Walker scoase o hârtie împăturită din buzunarul vestei şi 


29 


i-o întinse. 

— lată cele patru numere de telefon care i-au fost comunicate 
lui Paul Nitze, răspunse el. Bineînţeles, necunoscute ruşilor. 
Trebuie să suni la aceste numere şi să stabileşti contactul. 

După un moment de tăcere, americanul continuă: 

— Ştiu că e destul de vag. Majoritatea celor care ar primi o 
astfel de propunere ar rupe-o la fugă. E ca şi cum i-ai cere cuiva 
să se arunce, cu ochii închişi, într-un bazin plin cu rechini şi 
crocodili. Din păcate, n-am de ales. 

— Inţeleg, zise Malko. 

Asta era tot ce putea să se întâmple mai rău unui agent 
secret: să se ducă la întâlnire fără să ştie dacă e vorba de un 
duşman sau de un prieten. Mii de oameni pieriseră în acest joc 
feroce de-a baba-oarba. Numai că Larry Walker avea dreptate. 
Trebuia să preia ştafeta. In această armată fără uniformă, în 
această armată de umbre, regulile erau aceleaşi ca în luptele 
„deschise”. Când cineva cădea, altul îi lua arma şi continua 
atacul. Arma lui Paul Nitze era această listă cu numere de 
telefon. Nişte uşi în spatele cărora nu ştiai cine stătea ascuns. 
Malko îşi bău votca pe nerăsuflate şi îşi umplu din nou paharul, 
gândindu-se la celebra frază: Nachrichtendienst, Herren Dienst!” 

Latura lui donquijotescă probabil că îl va împiedica să se 
bucure de o retragere bine meritată în castelul său de la Liezen. 
inconjurat de femei frumoase, într-un univers sofisticat şi 
superficial. 

— Ştiam că vei accepta, spuse cu o voce emoţionată Larry 
Walker mai înainte ca Malko să fi deschis gura. Nimeni de la CIA 
n-a uitat cum ai plecat în Thailanda ca să-l aduci pe Matt Gritt. 
Dar aia a fost o ieşire la aer curat în comparaţie cu ce-i aici. 

— O să-mi dau toată osteneala, promise Malko. 

Larry Walker se uita la el stăpânit de o anumită tensiune. 

— Dacă obţii o întâlnire şi nu poţi să mă previi, te rog, dă-mi 
un telefon imediat ce poţi. Numerele de telefon la care mă poţi 
găsi, precum şi adresa de acasă şi de la birou, se află trecute pe 
hârtia pe care ţi-am dat-o. Nu uita că primul lucru pe care trebuie 
să-l faci este să-i întrebi unde e Paul Nitze! 

— Sper ca răspunsul să nu ne aducă o surpriză neplăcută, zise 
Malko. O ultimă întrebare. Să ne imaginăm că cei de la FSB cad 
în cârca mea. Sunt un „clandestin”, deci pot să mă ţină arestat 


17 Spionajul e o meserie de seniori, (n.a.). 


30 


cât vor ei... Sau mai rău. 

— Dacă vei dispărea, zise americanul, primul loc în care mă 
voi duce va fi clădirea din piaţa Lubianskaia. 

Malko vru să se ridice. 

— Aşteaptă! zise Larry Walker. Am găsit în camera lui Paul 
Nitze un număr de telefon pe o bucată de hârtie. Nu cred că are 
vreo legătură cu cecenii, pentru că nu l-ar fi lăsat la voia 
întâmplării, dar poate că ar fi bine să încerci şi la el. 

li întinse o foaie cu antetul hotelului Kempinski. 

— Bineînţeles, presupun că nu e util să fiu înarmat, zise Malko. 

Larry Walker scutură din cap. 

— N-ar servi la nimic. Eşti un mesager al păcii. 

Optimist, americanul! 

Malko remarcă faptul că fata în rochie folclorică se apropiase 
destul ca să poată auzi ce vorbeau. 

Venise ora destinderii pentru Larry Walker. 

x 


* * 


Fațada de culoare ocru a clădirii masive de opt etaje, care 
adăpostise timp de trei sferturi de secol sediul KGB-ului, avea un 
aer elegant în bătaia soarelui. Lucru rarisim la Moscova, ceasul 
încrustat în bandoul de cărămidă de la primul etaj mergea. 
Statuia lui Djerzinski dispăruse, iar moscoviţii treceau acum prin 
Piaţa Lubianskaia fără strângere de inimă. 

Cerul albastru şi curat dădea impresia că la Moscova nu exista 
poluare. Malko, asurzit de zgomotul circulaţiei, se adăposti din 
nou sub cochilia telefonului public. După ce ieşise de la Savoy, 
cumpărase de la un chioşc un pumn de jetoane de plastic maro 
cu o mie cinci sute de ruble bucata şi se pusese pe treabă. 

Din cele patru numere „cecene”, trei nu răspundeau, iar la al 
patrulea răspunsese robotul. Malko îşi lăsase numele, spunând 
că voia să se întâlnească cu Abu şi că va suna din nou. Formă 
apoi al cincilea număr, cel găsit în camera lui Paul Nitze. 

După ce telefonul sună de trei ori, o voce de femeie adormită 
zise „alo”. 

— Alo, repetă Malko, întrebându-se ce avea să spună. 

Urmă o tăcere scurtă, apoi vocea zise, nu prea amabilă: 

— la vas sluşaiu.!* 

— Sun din partea lui Paul, zise Malko. Paul Nitze, preciză el. 


18 vă ascult (n.a.) 


31 


Locuieşte la Kempinski. 

Altă tăcere. Apoi vocea reluă, mult mai amabilă: 

— Aha! Şi tu locuieşti tot la Kempinski? 

După vulgaritatea vocii, după intonaţia fals mângăietoare, 
Malko fu imediat sigur că avea de-a face cu o prostituată. Vru să 
închidă, apoi îşi zise că nu era exclus să-l poată ajuta. 

— Paul mi-a vorbit foarte frumos despre tine, zise el cu o voce 
îmbietoare. Sunt singur la Moscova şi... 

— Ţi-a spus unde mă găseşti? îl întrerupse ea. 

— Nu. 

— Atunci vino la Cherry Casino. Diseară, începând de la nouă. 


Urci şi întrebi la bar de Valentina. 
x 


* * 


Un agent al secţiei nouă a FSB-ului bătu la uşă şi intră în biroul 
colonelului Victor Ampilov. 

— Tavarişci polkovnik. V-am adus rezultatul înregistrării nr. 
321, îl anunţă el punând foaia de hârtie pe birou. 

Ofiţerul luă foaia. După incidentul de pe cheiul Bernikovskaia, 
FSB-ul scotocise camera lui Paul Nitze. Găsise numărul de telefon 
al Valentinei, îl notase şi îl pusese sub ascultare. Fără nici un 
rezultat până în acel moment. Era vorba de o anume Valentina 
Gregorova, care se prostitua prin diferite cazinouri. Cei care o 
sunaseră de atunci erau diferiţi clienţi, „ruşi noi” care nu 
prezentau nici un interes. Dar când citi referirea la Paul Nilze, 
ofiţerul înţelese că într-adevăr cursa funcţionase. 

Satisfăcut, colonelul aprinse o ţigară Gauloise şi îşi zise că o 
seară la Cherry Casino, pe cheltuiala FSB-ului, era o perspectivă 
cât se poate de agreabilă. 

Colonelul Ampilov fusese surprins până atunci de pasivitatea 
aparentă a americanilor şi a celor de la CIA care păreau că 
uitaseră de Paul Nitze. Cadavrul acestuia fusese ars într-un 
incinerator secret, în al treilea subsol de la Lubianka. Totuşi, 
rusul era sigur că CIA nu renunţase. Nici în privinţa lui Paul Nitze, 
nici a cecenilor. Necunoscutul care îi telefonase Valentinei 
Gregorova era cu siguranţă omul care îl înlocuia pe Paul Nitze. 
Inainte de orice, trebuia să fie identificat. Acest apel telefonic 
dovedea că americanii nu aveau încredere în ei. 

Abia acum începea adevărata muncă. De când generalul 
Barsukov descoperise că un membru al grupului de comando 
Basaiev se infiltrase la Moscova, cerea să fie găsiţi şi ceilalţi. 


32 


Dacă totul mergea bine, acest nou agent CIA avea să-i ducă la ei. 

Americanii începuseră să se comporte ca pe un teritoriu 
cucerit şi asta nu era acceptabil. In plus: dacă uneltirile lor erau 
împotriva lui Boris Elțîn, asta dovedea o mare stupiditate. Boris 
Nikolaievici avea defectele lui - bea de stingea, avea accese de 
furie cumplite, îşi pipăia secretarele şi înjura ca un birjar - dar 
era cel mai acceptabil dintre toţi candidaţii la preşedinţie. 

Victor Ampilov privi la icoana de pe birou dăruită de mama lui. 
Generalul Barsukov îi prezisese un viitor strălucit dacă lichida 
reţeaua cecenă. 

Chiar cu preţul vieţii câtorva americani. 


33 


Capitolul IV 


Numărul suna din nou ocupat. Mai înainte cu câteva clipe suna 
în gol. Această alternanță punea la grea încercare nervii lui 
Malko. Pentru a douăzecea oară în ziua aceea, încerca numerele 
primite de la Larry Walker. Deşi, în cazul telefoanelor publice de 
pe străzile Moscovei, legătura lăsa de dorit, nici nu se gândea să 
sune de la hotel. Malko rătăcea de dimineaţă prin centrul 
Moscovei, străbătând strada Tverskaia şi revenind spre Kremlin 
pe strada Petrovka. 

Exasperat, Malko închise, ca să încerce din nou primul număr 
de pe listă. Acesta nu răspundea deloc, la ultimul răspundea 
robotul iar celelalte două aveau reacţii ciudate. Când erau 
ocupate, când nu răspundeau. Hotări să mai aştepte puţin şi privi 
mulţimea din jurul lui. Capătul străzii Tverskaia, spre Piaţa 
Manejului, era plin de lume. Oamenii se strecurau printre 
numeroasele chioşcuri şi tarabe ale vânzătorilor de cărţi de 
ocazie, şepci de iepure, compact discuri şi chiar o colecţie de 
brichete Zippo, ilustrate cu fete superbe. 

În faţa hotelului /nturist, rămas la fel de sinistru, o pizzerie 
enormă se ivise ca un buboi mare de sticlă. Mort de foame, 
Malko se duse să ia un cârnat de la unul din chioşcurile vecine şi 
regretă imediat: parcă ar fi mâncat carne de vacă nebună sau de 
şobolan. Dezgustat, Malko se întoarse la telefon. Numărul ocupat 
suna în sfârşit. Dar nu răspundea nimeni. Il lăsă să sune, 
exasperat. La al treilea apel, cineva ridică receptorul. O voce de 
femeie zise „alo”. 

— Aş vrea să vorbesc cu Abu, zise Malko. 

— Abu? Nu e nici un Abu aici, răspunse femeia vizibil 
surprinsă. 

Ca şi el, necunoscuta de la celălalt capăt al firului vorbea o 
rusească cu accent cântat. Malko nu se descurajă. 

— Aţi putea să-i transmiteţi un mesaj? 

— Dar nu-l cunosc! protestă femeia. 

— Nu ştiţi pe cineva care-l cunoaşte? 

— Niet. 

Era descurajant. Cu toate astea era vorba de unul dintre 
numerele transmise de MIT. Malko repetă asta interlocutoarei 


34 


sale, de teama unei erori. Aceasta răspunse vesel: 

— Nu ştiu! Nu sunt la mine acasă. În mod normal, nu răspund, 
dar nu puteam să ascult la radio din cauza soneriei! Cine eşti? 

— Pe mine mă cheamă Malko. Pe tine? 

— Luiza, răspunse ea cu o ezitare imperceptibilă. Dar nu pot 
să te ajut. La revedere. 

Având o bănuială, mai înainte ca Luiza să închidă, Malko se 
grăbi să întrebe: 

— Eşti din Cecenia? 

— Da, refugiată. 

Răspunsul fu ca un adevărat balsam. 

— Proprietarul acestui apartament nu-i acasă. Sună mai târziu. 
Da svidania. 

Malko închise şi se uită îndelung la receptorul cenuşiu. Cum să 
găsească adresa acelui apartament? Negăsind nici o soluţie, 
deoarece serviciul telefonic moscovit refuza acest gen de 
informaţii, Malko se sili să sune celelalte numere. Fără succes. 

Descurajat, Malko plecă pe jos spre Piaţa Manejului, sau mai 
curând spre groapa mare care îi luase locul. Paul Nitze urmase 
probabil acelaşi drum. Vorbise şi el cu această misterioasă 
Luiza”, cu vocea ei atât de blândă şi melodioasă? 

Poate că îşi va face o idee despre soarta americanului de la 
CIA după discuţia cu Valentina, cea căreia îi zicea în mintea lui 


„prostituata de la Cherry Casino”. 
x 


* * 


Doi tipi enormi cu părul blond tuns foarte scurt, care nu 
reuşeau să-şi ascundă sub blaizere musculatura monstruoasă, îi 
controlau cu grijă pe toţi clienţii de la Cherry Casino înainte de a- 
i pune să treacă printr-un cadru magnetic. Era un control mult 
mai serios decât la aeroport. 

Malko fu şocat de muzică, luminile violente şi numărul mare al 
fetelor. Zeci de fete care se plimbau printre mesele de joc, 
hieratice şi gata să se ofere, rivalizând prin ţinutale lor 
provocatoare, urmărind să prindă o privire. Erau acolo blonde, 
brunete şi nasoale. Şi superbe. Te-ai fi crezut într-un mare cazino 
din Las Vegas. 

O mulţime de clienţi se înghesuia în jurul meselor de joc. Nu 
erau decât ruşi. Se juca pe sume mari, în dolari, cu o miză de 
cinci sute pe numărul plin. Bărbaţi tineri, cu faţa duri, uneori 
prost îmbrăcaţi, dar care scoteau fără ostentaţie bancnote verzi 


35 


împăturite în formă de rulou. Aici era Mecca acestor „New 
Russians”. Foştii kaghebişti, foşti mahări ai partidului şi tinerii 
mafioţi, uniţi cu toţii în exploatarea corpului imens al Uniunii 
Sovietice. 

Din exterior, Cherry Casino nu arăta deloc grozav, aciuat în 
unul dintre respingătoarele imobile cenuşii de ciment ale fostei 
Kalinina Prospekt, aproape în faţa unei încântătoare biserici 
baroce cu bulbi albaştri. 

Malko făcu un tur printre mese. Jucau şi multe femei, care 
adoptau aceeaşi expresie dură a feţei ca a bărbaţilor. O brunetă 
cu un decolteu ameţitor îi prinse privirea şi rămase agăţată de ea 
ca un fascicul de radar care „achiziţionase” un obiectiv. Privirea 
ochilor ei negri era atât de intensă, atât de plină de erotism, 
încât Malko îi zâmbi. Fata se ridică imediat, luă teancul de 
jetoane şi o porni drept spre el. Il atinse uşor cu şoldul, ochii ei 
negri repetară mesajul şi gura cărnoasă îi adresă un zâmbet 
senzual imitat la perfecţie. 

— Dobreden, zise ea cu o voce muzicală. Cred că ne-am mai 
văzut. Mă cheamă Natalia şi, după ce mă-ncerci, nu te mai poţi 
lipsi de mine. 

— Mulţumesc, Natalia, răspunse Malko, dar nu sunt singur. 

Privirea ochilor negri îngheţă şi, fără o vorbă, fata se întoarse 
la masa de ruletă. Malko urcă treptele scării care ducea la primul 
etaj. Vreo douăzeci de perechi se legănau pe o pistă de dans, 
alţii flecăreau, instalaţi la mese. Se apropie de barul lung şi-i făcu 
semn barmanului. 

— O caut pe Valentina. 

— V-o găsesc! promise el imediat cu un zâmbet complice. Ce 
serviţi? 

Malko ajunsese la al doilea pahar de şampanie când o brunetă 
înaltă cu nas cârn se ivi din mulţime. Gura cu buze groase şi roşii 
ca sângele era împinsă în faţă de dinţi şi ochii aveau o expresie 
provocatoare. Tipa se sprijini cu coatele de bar, în profil, astfel 
încât Malko să-i poată admira rotunjimea posteriorului. 

— Tu mi-ai telefonat dimineaţă? Sunt Valentina. 

— Eu, confirmă Malko. Ce bei? 

— O „balalaică”. Cointreau, votcă şi suc de lămâie verde. 

Valentina bău cocteilul pe nerăsuflate şi îi zâmbi lui Malko. 

— Deci, prietenul tău a fost mulţumit de mine? 

— Foarte mulţumit, răspunse Malko, cu privirea atrasă de 
posteriorul ei, întrebându-se în ce fel profitase de el Paul Nitze. 


36 


Valentina se aplecă la urechea lui şi preciză cu un ton mai 
familiar: 

— Dacă vrei să mă regulezi, te costă cinci sute de dolari. Două 
sute în plus dacă vrei pe la spate. Asta voia prietenul tău. 

Văzând că Malko nu răspunde, Valentina adăugă cu o voce 
nerăbdătoare: 

— Dacă crezi că e prea scump, nu mă face să-mi pierd timpul. 

— Nu, nu, se grăbi să spună Malko. 

Zâmbetul Valentinei reapăru imediat. 

— Haraşo. Atunci mi-i dai acum şi plecăm. La ce hotel stai? 

— La Savoy. 

— Nici o problemă. Şi tu vorbeşti bine ruseşte. E plăcut. Nu-mi 
plac străinii care nu vorbesc rusa. Davai! 

Se pomeniră pe Novii Arbat. Inainte de a pleca, Malko îi 
strecurase Valentinei cinci bancnote de o sută de dolari şi ea se 
dusese imediat să-i dea unei mici grăsane brunete, cu ciorapi de 
plasă, care probabil că făcea pe casiera. Afară, Valentina făcu 
semn şoferului unui vechi Mercedes care deschise imediat 
portiera. 

— Îi dai douăzeci de dolari, îl avertiză Valentina. 

După zece minute, coborau în faţa hotelului. Valentina trecu 
prin faţa portarului cu capul sus. Cum intră în cameră, îşi scoase 
blana de vizon şi se uită la Malko zâmbind. Apoi se lipi de el. 

— Îți plac? 

Malko nu se putu abţine să nu-i mângâie fundul, provocând 
zâmbetul lubric al Valentinei. 

— Şi ţie îţi place curul meu, nu? Prietenul tău îl găsea superb 
dar, din nefericire, n-a avut timp să se folosească de el. 

— De ce? 

Ea dădu din umeri. 

— Telefona întruna. 

Valentina îşi duse mâna la spate ca să tragă în jos fermoarul 
rochiei. Malko o opri. 

— Patom!! Aş vrea să-mi vorbeşti de prietenul meu. 

Valentina se uită la el uluită. 

— Ce? Eşti pervers! Vrei să ştii cum ne-am regulat? 

Situaţia o lua razna. Malko se hotărî să ia taurul de coarne. 

— Ascultă, Valentina, nu vreau să mă regulez cu tine, zise el. 
Vreau doar să ştiu ce s-a întâmplat în seara în care te-ai întâlnit 


19 După (n.a.) 


37 


cu prietenul meu Paul. 

— İl cheamă Paul... De ce vrei să ştii? 

— Paul a dispărut, îi explică Malko. N-ai remarcat nimic special 
în seara aia? 

— Eşti poliţai? 

— Nu. Vreau să aflu ce i s-a întâmplat. Nimeni nu l-a mai văzut 
de-atunci. 

Valentina se aşeză pe pat, scotoci în geantă, scoase un pachet 
roşu de Gauloises şi aprinse una cu o brichetă Zippo împodobită 
cu turcoaze. Apoi întrebă: 

— Ce vrei să ştii? 

— Ce s-a întâmplat în seara aia. De la început. 

— Nu mare lucru. M-a agăţat la Cherry Casino şi m-am dus cu 
el la Kempinski. Dar suna mereu telefonul. Nici măcar n-am putut 
să ne regulăm. 

— Cine îl suna? 

— Nu ştiu. În cele din urmă mi-a spus că ne vom revedea. 
Doar i-am supt-o. Apoi a coborât. 

— Şi tu? 

— Şi eu. 

— N-ai văzut nimic? 

Valentina ezită. 

— Eşti sigur că n-am să am necazuri? 

— Sigur. Ai remarcat ceva? 

— Am ieşit exact după el. A urcat într-o maşină care aştepta 
pe chei. Mi se pare că era un Moskvici, care a plecat imediat. 

— Asta e tot? 

Ea îl privi pieziş. 

— Sub pod staţiona o camionetă galbenă, care a demarat 
după Moskvici. 

— Eşti sigură? 

Ea zâmbi în colţul gurii. 

— Da. Semăna cu vehiculele folosite de Organe. Dar asta n- 
am s-o mai spun niciodată nimănui. 

Malko avu impresia că cineva îi înfipsese o daltă de gheaţă în 
inimă. Era ipoteza respinsă în principiu de Larry Walker. Paul 
Nitze era supravegheat de Serviciul secret rus. Ce se întâmplase 
după aceea? 

— Asta e tot? 

— Asta e tot, răspunse ea terminând ţigara şi ridicându-se. 

— iți mulţumesc, zise Malko. 


38 


Valentina se apropie de el cu un zâmbet seducător. 

— Chiar nu vrei să ne regulăm? Sau măcar să ţi-o sug? 

— Nu, mulţumesc, altă dată, răspunse Malko. 

Ceea ce aflase îi tăia orice poftă sexuală. Probabil că şi el era 
urmărit de cei de la FSB. Vocea Valentinei ajunse la el ca printr-o 
ceaţă. 

— Altădată vei fi obligat să plăteşti din nou... 

Comerţul avea legile lui. Malko zâmbi indulgent. 

— Nicevo. 

x 
x * 


Câteva prostituate se plimbau prin faţa masivei Case a 
Sindicatelor de pe Ohotnii Riad. După plecarea Valentinei, Malko 
nu avusese chef să doarmă şi ieşise să ia puţin aer. Problema se 
complica. Dacă cecenii veniţi să-l întâlnească pe Paul Nitze 
observaseră că erau urmăriţi, putuseră să-l învinuiască pe el de 
acest lucru. Şi americanul ar fi putut să fie acum mort sau 
prizonier. În acest ultim caz, trecerea la acţiune se impunea cât 
mai urgent. j 

Deodată, Malko se opri brusc. In minte îi venise un gând 
îngrozitor. Şi dacă CIA se folosea de el? Dacă toată întâmplarea 
cu Paul Nitze nu era decât o poveste? Dacă americanii încercau 
pur şi simplu să meargă în sus pe filiera cecenă spre folosul 
Serviciului secret rus? 

In acel univers, nimic nu era imposibil! 

Cuprins de o furie oarbă, Malko se repezi la primul telefon 
public. Telefonul de-acasă al lui Larry Walker sună îndelung. În 
cele din urmă, omul de legătură al lui Malko ridică receptorul. 

— Eu sunt, zise Malko. Vreau să-ţi vorbesc. 

— Acum? 

Era clar că îl trezise pe american din somn. 

— Da. 

— OK., zise el resemnat. Peste zece minute. La colţul 
bulevardului Kolţo? cu Balşaia Spasskaia e un cinematograf. La 
numărul 10. 

x 
x * 


Un vânt rece bătea pe Sadovaia Spasskaia, porţiunea 


20 Bulevard periferic interior, care delimitează centrul Moscovei 
(n.a.). 


39 


bulevardului periferic cuprinsă între staţiile de metrou Krasnie 
Vorota şi Suharevskaia. Malko venise pe-acolo, mergând până la 
colţul cu Balşaia Spasskaia. 

La Moscova, primăvara nu începea mai înainte de luna iunie. 
Ascuns în umbra cinematografului, Malko supraveghea intrarea 
de la numărul 10. Deodată văzu ieşind silueta lui Larry Walker. 
Americanul ajunse în dreptul lui, gâfâind, fără cravată, cu barba 
în dezordine. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. L-ai găsit pe Paul? 

Tăcură. O maşină alb-albastră a celor de la GAI trecea lent pe 
lângă trotuar. Moscova era patrulată ca un oraş în stare de 
război. Zi şi noapte. Fiecare miliţian ţinea legătura prin radio cu 
punctul de comandă. 

— Nu, răspunse Malko, dar cred că ştiu ce s-a întâmplat. 

După ce repetă ce-i spusese Valentina, Larry Walker scoase un 
pachet de ţigări din buzunar şi aprinse una cu o mişcare 
nervoasă. 

— Dacă e vorba de FSB, asta schimbă totul, recunoscu el cu o 
voce nesigură. 

Malko se uita la el bănuitor. 

— De ce n-ai telefonat până acum acestei Valentina? 

Larry Walker îşi păstră calmul. 

— Nu e treaba mea. Nu vreau să-mi fie deconspirată 
acoperirea implicându-mă direct într-o operaţiune. Astea sunt 
ordinele pe care le-am primit de la Langley. In plus, nimic nu 
dovedeşte că această camionetă era a FSB-ului. 

Malko îi aruncă o privire rece şi îşi apăsă degetul arătător în 
burta lui cu atâta brutalitate încât Larry Walker se strâmbă. 

— Hei, ce... 

— Larry, zise Malko, dacă lucrezi mână-n mână cu ruşii la 
treaba asta, e mai bine să-mi spui imediat. Văd foarte bine 
schema. Cecenii îşi dau seama şi se răzbună pe Paul Nitze. lar eu 
sosesc în urma lui, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Dacă mă 
minţi, îţi jur că-ţi trag cu mâna mea un glonţ în cap. Aici sau 
aiurea. 

Americanul fu gata să se sufoce de indignare. 

— Jesus Christ! Eşti nebun! Jur că ţi-am spus adevărul. Dacă 
FSB-ul ne-a tras pe sfoară, asta e altceva. 

Malko asculta tăgăduirile lui Larry Walker şi acum regreta că 
se descoperise. Dacă ipoteza lui era corectă, americanul tot n-ar 
fi recunoscut. Dar izbucnirea de adineauri îl uşurase. 


40 


— Bine, admise el. Te cred. Deocamdată n-am nici un rezultat. 
Sper ca în curând să răspundă. Te voi ţine la curent cu evoluţia 
situaţiei. 

Strângerea de mână a lui Larry Walker fu destul de moale. 
Malko se uită în urma americanului care intra în imobil. 
Neîncrederea lui nu se risipise în întregime. Rusia era ţara 
manipulărilor pe trei planuri, ba chiar patru. Larry Walker putuse 
fi „contaminat” de omologii lui. Povestea lui Paul Nitze era totuşi 
ciudată. 

În momentul în care voia să coboare la metrou, Malko văzu un 
telefon public. Formă din nou primul număr „cecen”. Cel care nu 
răspundea niciodată. După şapte apeluri vru să renunţe, dar 
chiar în acel moment cineva ridică receptorul şi o voce înăbușită 
de bărbat zise: 

— Ya vas slâşaiu. 


41 


Capitolul V 


— Vreau să vorbesc cu Abu, zise imediat Malko în limba rusă. 
De altfel, am şi lăsat un mesaj pentru el pe robot. 

Tăcerea se prelungi atât de mult încât crezu că bărbatul 
închisese. Apoi auzi un şuşotit într-o limbă necunoscută şi vocea 
care răspunsese întrebă: 

— Cine eşti? 

— Mă cheamă Malko. Malko Linge. Am un mesaj important 
pentru Abu. Din partea prietenilor săi de la Istanbul. Ştie despre 
ce e vorba. 

— Abu nu-i aici. Nu ştiu unde e. 

— Mai caut şi un prieten, zise Malko. Paul Nitze. Poate că ştii 
unde e. A 

Alte şuşoteli. Pulsul îi bătea nebunește. In sfârşit luase contact 
cu cecenii răposatului Djokar Dudaiev. Dar cecenii erau 
neîncrezători. Auzi un fond muzical. Adăugă, fără să ştie măcar 
dacă era ascultat: 

— V-am sunat de multe ori de când am venit la Moscova, dar 
nu mi-a răspuns niciodată nimeni. A 

Bărbatul nu părea să fi auzit remarca. Intrebă tăios: 

— Unde eşti? 

— Într-o cabină telefonică. 

— Nu, la Moscova. 

— La hotel Savoy, dar... 

— O să te sunăm. 

Malko aproape că strigă în receptor: 

— Aici! Sunaţi-mă aici! Vă dictez numărul cabinei: 2348730. 
Aştept. 

Interlocutorul său închise atât de repede încât Malko nu-şi 
putu da seama dacă îşi notase numărul. Inchise şi el şi rămase 
alături de telefon, îngheţat de vântul rece. Ca timpul să treacă 
mai uşor, Malko număra maşinile Miliției sau ale celor de la GAI 
care treceau pe Kolţo. Când ajunse la şapte sună şi telefonul. 
Trecuseră deja treizeci de minute. Aceeaşi voce răguşită întrebă: 

— Malko? 

— Da. 

— Ştii cine e Abu? 


42 


Nu se aştepta la această întrebare şi ezită câteva secunde 
înainte de a răspunde: 

— E unul dintre marii voştri luptători. Un prieten apropiat al 
liderului. N 

Tăcere. Şuşoteli. Unde se aflau în acel oraş imens? In fond, nu 
ştia cine era misteriosul „Abu”. Dacă i se cereau mai multe 
amănunte, convorbirea avea toate şansele să se oprească 
definitiv. 

Bărbatul îşi drese glasul. 

— O să te sunăm. Mai târziu. 

— La hotel? S-ar putea să fie periculos. 

In loc să răspundă, necunoscutul închise, lăsându-l pe Malko 
frustrat şi îngheţat. Nu avea de gând să-şi petreacă noaptea 
lângă acel telefon public, drept pentru care se hotărî să se 
întoarcă la hotel. Metroul era aproape pustiu, cu excepţia câtorva 
cerşetori şi oameni fără adăpost încolăciţi în jurul sticlei de votcă. 
Jetoanele rămăseseră aceleaşi, numai că trecuseră de la cinci 
copeici la o mie cinci sute de ruble. De altfel, copeica fusese 


luată de marele val care măturase Uniunea Sovietică. 
x 


* * 


Colonelul Victor Ampilov intră în biroul său foarte frumos 
mobilat. Recepţionera de la etajul cinci îi aruncase o ocheadă 
incandescentă când ieşise din ascensor. Era o fată înaltă purtând 
totdeauna rochii lungi până la glezne, dar cu o faţă senzuală şi 
plăcută. Trebuie spus că ofiţerul de la FSB - cu părul lui blond, 
trăsături regulate şi bărbia energică - ar fi putut servi drept 
model pentru un afiş publicitar glorificând rasa slavă. Işi zise că 
într-o seară, când va lucra până târziu, o va chema pe această 
fată în biroul lui. Cum putea să trăiască şi să se îmbrace cu 
numai şase sute de mii de ruble pe lună? Dar mai avea un motiv 
de satisfacţie. Supravegherea din ajun funcţionase perfect. 
Ridică receptorul şi-şi sună secretara. 

— Sună-l pe Ivan de la Secţia Nouă. 

Apoi scrise o notă de serviciu care era gata când sună numitul 
Ivan. 

— Pune sub ascultare camera 406 de la hotelul Savoy, ordonă 
el. Vreau o supraveghere permanentă, nu sondaje. li trimit 
ordinul de misiune. 

Inchise şi se gândi. Ascultarea telefoanelor nu era suficientă 
într-un astfel de caz. Formă un număr din exterior şi ceru să 


43 


vorbească cu Alexia. Când aceasta răspunse la telefon, colonelul 
zise: 

— Alexia, aici e Victor. Poţi lua masa la Teatro? Am o mică 
chestie pentru tine. 

— Cu plăcere, răspunse interlocutoarea sa, dar nu înainte de 
unu şi jumătate. 

— Haraşo. 

Inchise plin de euforie. Teatro aflat în building-ul hotelului 
Metropol, nu era accesibil soldei unui colonel. Totuşi, în cadrul 
cazului cecen, avea posibilitatea unor cheltuieli nelimitate. Era 
destul să semneze o hârtie gălbuie, care încă mai purta antetul 
KGB-ului, la serviciul financiar de la etajul trei. 

Alexia Arbatov, o blondă sculpturală cu picioare lungi, 
designer la un croitor italian, câştiga de cinci ori mai mult ca el şi 
era avidă de bani. Era amanta lui ocazională (nu avea destui bani 
ca s-o păstreze tot timpul) şi o colaboratoare excelentă în cazul 
unor sarcini delicate când fizicul ei de cover-girl făcea adevărate 
minuni. O momeală pe care toţi o înghiţeau fără măcar să-şi dea 


seama. 
* 


* * 


Malko tocmai ieşise din galeria Tretiakov şi se îndrepta spre 
râul Moscova pe Lavruşinski Pereulok, când o siluetă apăru pe 
neaşteptate din mulţimea de hăini de piele şi berete de lână. O 
blondă frumoasă de ţi se tăia răsuflarea ducând, sau mai curând 
târând după ea o valiză grea! Tipa avea o faţă rotundă cu ochi 
prelungi ca o asiatică, pomeţi înalţi şi o cascadă de păr auriu pe 
spate. 

Şi ea purta o scurtă de piele neagră, dar foarte bine croită, 
oprindu-se exact la limita unui şort de piele, negru şi el, care lăsa 
descoperită cea mai mare parte a pulpelor necunoscutei cu 
ciorapi negri. In locul bascheţilor obişnuiţi ai moscoviţilor, ea 
purta o pereche de pantofi cu toc foarte eleganţi. O apariţie 
aproape ireală în acea mulţime cenuşie! Bineînţeles, ruşii, pe 
care comuniştii îi făcuseră să uite ce e aceea galanteria, nu se 
înghesuiau s-o ajute. 

Când ajunse în dreptul lui, Malko i se adresă cu un zâmbet. 

— Pot să te ajut? 

Blonda îi aruncă o privire neîncrezătoare. Fără să încetinească 
pasul, îi zise printre dinţi: 

— Niet, spasiba. 


44 


Malko începu să meargă alături de ea. 

— Dă-mi voie să-ţi duc valiza, insistă el. 

Imblânzită, ea îi răspunse: 

— Sunt măritată! Nu e cazul să fiu agăţată. 

Tânăra femeie folosise cuvântul cadril, voit vulgară. 

Ea luă din nou valiza, dar Malko avea deja mâna pe mâner. 

— Nu te agăţ, zise el cu fermitate. Pur şi simplu mama mi-a 
spus că nu trebuie să las niciodată o femeie să care un pachet. 

— Merg departe! Balşaia Ordânca. 

— Nici o problemă! 

Tânăra femeie consimţi în sfârşit să-i ducă bagajul. Valiza 
cântărea probabil vreo cincisprezece kilograme şi Malko fu gata 
să regrete gestul lui cavaleresc.. Dar blonda era într-adevăr 
splendidă şi, la Moscova, nu întâlneai decât prostituate, când nu 
erai integrat vieţii ruseşti. In timp ce mergea, Malko încercă să 
deschidă conversaţia. Proprietara valizei răspundea monosilabic, 
ţinând capul foarte drept, cu ochii aproape închişi. După ochi, ai 
fi zis că se născuse din încrucişarea unui rus cu o chinezoaică. 
După douăzeci şi cinci de minute, blonda se opri în faţa unei porţi 
înalte. Pe perete era fixată o placă de cupru pe care scria 
FERRAGAMO ITALIAN FASHION. 

— Am ajuns, zise ea. 

Malko puse jos valiza uşurat. 

— Lucrezi aici? 

— Da, răspunse ea puţin mai amabilă. La Ferragamo. Am dus 
o colecţie la /nturist pentru nişte clienţi străini. 

— N-ai găsit un taxi? 

Ea îşi scutură părul blond. 

— Nu primesc banii înapoi. N-am chef să prăpădesc trei mii de 
ruble. Nu eşti rus? 

— Nu, răspunse Malko. Austriac. 

Ea se aplecă să ia de jos valiza. 

— Spasiba. Spasiba baboi. E foarte grea. 

— Eşti foarte frumoasă, zise Malko zâmbind. Nu vrei să bem 
ceva? 

— Nu. N-am timp. Altădată. 

— Nici măcar nu ştiu cum te cheamă. 

— Alexia Arbatov. 

— Ai un număr de telefon? 

Ea ezită, apoi scoase din geantă o carte de vizită pe care 
scrise un număr şi i-o întinse lui Malko. li văzu numele. De o 


45 


parte în ruseşte, pe cealaltă în englezeşte, precum şi numele 
croitorului. Apoi un număr de telefon din şapte cifre. 

— Nu sunt prea des aici, îl preveni ea. 

Malko o văzu dispărând pe poarta mare cu o uşoară strângere 
de inimă. De când se afla la Moscova întâlnise multe femei 
drăguţe, dar nici una ca ea. Dacă cecenii îi ofereau un mic răgaz, 


era hotărât să nu scape ocazia. 
x 


x x 


Orele se scurgeau la fel de încet ca nisipul dintr-o clepsidră. 
Seara trecută, după întâlnirea cu Alexia Arbatov, Malko cinase 
singur în sala de mese rococo, plină de ornamente aurite de la 
Savoy. Fusese încă o dată dezamăgit de caviarul local. Ceea cei 
se servise drept Beluga, la Petrossian ar fi fost caviar presat. Nu 
adormise mai înainte de ora trei, aşteptând zadarnic să sune 
telefonul. Apoi rămăsese în camera lui până la prânz, 
impunându-şi să nu-i sune din nou pe ceceni timp de patruzeci şi 
opt de ore. Avusese un contact şi aveau numărul lui. Era rândul 
lor la mutare. Işi petrecuse câteva ore la Muzeul Kremlinului şi la 
muzeul Puşkin. Indopat de artă, acum avea poftă de altceva. 

Formă, la noroc, numărul lăsat de Alexia Arbatov. Fără prea 
mari speranţe. O creatură de vis ca ea probabil că era copleşită 
de propuneri. Tânăra femeie răspunse. 

— Eu sunt, prietenul tău austriac, preciză Malko. Voiam să ştiu 
dacă vrei să cinăm împreună. 

Urmă un moment de tăcere, apoi ea izbucni în râs. 

— Bolşemoi! Ai noroc. Trebuia să cinez cu prietenul meu, dar 
ne-am certat. 

— Atunci, la opt. La Savoy. 

— Nu, nu la Savoy, o să fiu luată drept o prostituată. Mai bine 
la barul de la Maxim's. In clădirea hotelului National. 

Cel puţin nu-şi ascundea gustul pentru lux. Malko acceptă. 


Asta îl va face să uite de telefoanele publice. 
x 


* * 


Sala lungă de la barul Maxim's era veselă ca o sală mortuară. 
Chiar şi buchetul de flori de pe bar avea un aer cam trist. Sosirea 
Alexiei cu blana ei de vizon nu reuşi să înveselească lambriurile 
întunecate. După ce-şi scoase blana, tânăra femeie apăru într-o 
rochie neagră foarte simplă, mulându-se pe ea ca o mănuşă, 
până la gât, dar oprindu-se la prima treime a pulpelor. 


46 


Văzând privirea admirativă a lui Malko, rusoaica zâmbi. 

— Nu-i a mea şi face trei mii de dolari. Mi-a împrumutat-o 
patronul meu. l-am spus că iau masa cu o persoană foarte 
importantă. Eşti o persoană foarte importantă, nu-i aşa? 

Privirea ochilor ei migdalaţi ar fi extirpat sperma şi unui 
centenar. La cererea ei, Malko îi comandă un „Cosmopolitan”. 
Cocteil din Cointreau, votcă, lămâie verde şi suc de merişor, 
având o ciudată culoare roşie. Flecăriră despre viaţa nouă a 
moscoviţilor. Ca majoritatea ruşilor, Alexia ştia să bea. După 
epuizarea veseliei provocate de „Cosmopolitan”, Malko comandă 
o sticlă de şampanie Taittinger Comtes de Champagne, facturată 
la preţul unei maşini de ocazie, apoi trecură în marea sală de 
mese. Decorul era la fel ca la Paris, nu însă şi mâncarea. Văzând 
preţiozitatea meniului, Malko se hotărî să comande o cină 
rusească: zakuski şi şaşlik, ce vacă nebună din Caucaz. 

Alături de ei, doi „New Russians” blonzi, cu umeri de luptători, 
cinau împreună cu două creaturi, bând un vin de Bordeaux de 
două mii de dolari sticla! Fără măcar să ştie ce beau. 

Conducerea de la Maxim's aducea cu Air France vinuri de 
Bordeaux după care se topeau aceşti „New Russians”. 

— N-ai vrea să părăseşti Rusia? întrebă Malko la sfârşitul 
mesei. Ai putea să câştigi o adevărată avere fiind cover-girl în 
străinătate. 

— Nu, m-aş simţi rătăcită în afara Moscovei, răspunse Alexia 
dându-şi pe spate părul lung. Acum găseşti orice la Moscova. Cu 
excepţia dolarilor! 

Izbucni în râs şi-şi bău coniacul pe nerăsuflate. Alcoolul făcea 
să-i strălucească ochii cenuşii şi sfârcurile sânilor se conturau 
sub materialul fin al rochiei. Malko îşi simţi pulsul accelerându-se 
când auzi foşnetul ciorapilor. 

— Ce faci la Moscova? 

Se aştepta la întrebarea ei. 

— Studiez tot felul de „joint ventures” îi explică el. Cu prieteni 
de la diferite bănci. Administrez un fond de investiţii. 

— Atunci înseamnă că eşti foarte bogat! zise ea veselă. 

Pe masa vecină îşi făcuse apariţia o sticlă de şampanie 
Taittinger. La Moscova nu se găseau decât băuturi străine. 
Orchestra cânta Strangers in the Night. O invită la dans şi 
contactul cu corpul ei suplu îl făcu să uite pentru moment 
motivul prezenţei sale la Moscova. Alexia se sprijinea de el fără 
ostentaţie, dar nici cu prea multă reţinere. 


47 


— Îţi place să joci? întrebă ea deodată. 
— Aşa şi-aşa! De ce? 
— Mie îmi place la nebunie! zise ea. Nu vrei să mergem la un 
cazino? Patronul mi-a dat o primă şi ştiu că am noroc. 
— E unul la Savoy, sugeră Malko. 
— Davai! 
Alexia se şi ridicase în picioare. 
x 
x x 


Ceva mai sinistru ar fi fost foarte greu! „Cazinoul” de la Savoy 
avea o singură încăpere, la primul etaj. Erau două mese de 
ruletă, două de black-jack şi în total trei jucători. Alexia Arbatov 
schimbase un teanc mare de bancnote roşii de zece mii de ruble 
şi grămada de jetoane din faţa ei scădea cu repeziciune. Malko 
era întristat Fumând fără măcar să-şi dea seama, tânăra femeie 
sărea de la un număr la altul. In cele din urmă, Alexia miză totul 
pe 9. leşi 34. Tânăra femeie dădu din umeri şi murmură nicevo. 

Când întâlni privirea lui Malko, Alexia se strădui să zâmbească. 

— Sunt doar bani! zise ea sfidător. Oferă-mi ceva de băut. 

— La bar? 

— Dacă vrei. 

Coborâră. In bar nu mai era decât barmanul. Alexia se întoarse 
spre Malko. 

— Ai un minibar? 

— Da. 

— Atunci, hai. 

Imediat ce ajunseră în cameră, tânăra femeie se instala într- 
un fotoliu şi ceru de băut. Malko găsi în minibar votcă, Cointreau 
şi lămâie, ceea ce-i permise să pregătească două „balalaica”. 

Ciocniră şi băură ruseşte. Rochia tinerei femei alunecase într-o 
parte, descoperindu-i o pulpă aproape până la şold. Alexia urmări 
privirea lui Malko şi zâmbi. 

— Ai vrea să te culci cu mine, nu? 

Mai înainte ca el să răspundă, ea se ridică şi veni să se sprijine 
de el. 

— Sunt nebună în seara asta! murmură ea. Am pierdut la joc 
şi vreau să fac dragoste cu tine. Din cauza ochilor tăi. Ai zice că 
sunt de aur. Şi pe urmă eşti amabil; un rus nu mi-ar fi dus 
niciodată valiza. 

Işi strivi gura de buzele lui. Malko îi simţi corpul frecându-se 
de al lui. El o sprijini de policioara pe care se afla televizorul şi 


48 


care folosea la scris, îi ridică rochia şi scormoni între coapsele ei. 
Alexia îşi dezlipi gura de buzele lui şi zise: 

— Da! Hai aşa! Violează-mă! 

Era un fel de-a vorbi! 

Alexia îşi ridică bazinul pentru ca Malko să-i poată trage în jos 
triunghiul de dantelă neagră care se presupunea că o protejează. 
Malko reluă asaltul. Aşezată pe policioară, cu picioarele îndoite, 
cu rochia ridicată pe şolduri, ea îl primi cu o exclamaţie de 
plăcere. In picioare, Malko o pătrunse dintr-o singură mişcare. Cu 
spatele sprijinit de perete, Alexia îşi petrecu mâinile după gâtul 
lui şi zise: 

— Davai! Regulează-mă tare! 

El îi dădu ascultare, posedând-o cu mişcări energice. Tânăra 
femeie, avea tendinţa să alunece în faţă, dar fiecare asalt al lui o 
respingea spre perete, în acest ritm, Malko simţi foarte repede 
apropiindu-se deznodământul. Alexia, cu părul blond răvăşit, cu 
ochii daţi peste cap, se agita ca o posedată. Picioarele ei aproape 
că se ridicară la verticală ca să se împreuneze ca nişte foarfeci 
gigantice în spatele lui Malko care stătea în picioare în faţa ei. În 
această poziţie îşi revărsă sperma în ea. 

Picioarele tinerei femei recăzură, trăsăturile i se destinseră, 
tălpile luară din nou contact cu podeaua. Malko observă că sânii 
ei, pe care se mula țesătura fină a rochiei, erau încă tari. 

— A fost bine! zise ea suspinând. Alexia se îndreptă spre sala 
de baie cu un mers legănat. La nici două minute după intrarea ei 


în sala de baie, sună telefonul. 
x 


* * 


Un val de adrenalină fu gata să spargă arterele lui Malko. Ştia 
cine putea să-l caute la ora aceea! 

Se grăbi să ridice receptorul aparatului aflat pe birou, chiar 
alături de locul unde făcuse dragoste. 

— Malko Linge? Era tot acea voce. 

— Da. 

— Mai vrei să te întâlneşti cu Abu? 

— Bineînţeles. 

— Mâine, preciză vocea. Strada Celui de-al Nouălea Cerc. 
Corpul Il. Intrarea 3. Vei fi aşteptat la ora unsprezece. 

— De acord, zise Malko. In privinţa lui Paul... 

Celălalt închisese deja. Vocea ironică a tinerei femei care 
ieşise din sala de baie îl făcu să tresară. 


49 


— Ai o altă întâlnire cu o rusoaică frumoasă? 

— Nu, afaceri, răspunse Malko. 

— La ora asta? 

Alexia îşi îmbrăcă haina de blană. Şi îi aruncă o privire 
ambiguă. 

— Dacă mai stai la Moscova, sună-mă. Dar n-ai să ai în fiecare 
zi acelaşi noroc. 

— Te conduc. 

— Nu e nevoie, voi lua un taxi. 

Se sărutară şi Malko o conduse la ascensor. 

Era o zi fastă. Avea în sfârşit o întâlnire şi făcuse dragoste cu o 
fată splendidă. Acum dorea să vină cât mai repede ziua de 
mâine. 

x 
x x 


Colonelul Ampilov se uita, alb la faţă de furie, la raportul 
înregistrării convorbirii telefonice din camera 406 de la Savoy. 
Magnetofonul nu funcţionase bine! Convorbirea avea întreruperi, 
nu se înţelegea nimic. Din adresă nu se auzea decât „Corpul II. 
Intrarea 3”. Se uită descurajat la foaia gălbuie. Ţara lui îl 
dezgusta. După pompa de benzină, acum fusese trădat de un 
magnetofon! 

În momentul în care voia să dea frâu liber furiei, sună telefonul 
direct. 

— E bine? întrebă vocea veselă a Alexiei Arbatov. 

— Nu, mărturisi ofiţerul. O problemă tehnică. N-am înregistrat 
convorbirea. 

Tânăra femeie râse. 

— Aşa! Are întâlnire astăzi la orele unsprezece, pe strada Celui 
de-al Nouălea Cerc, nr. 54, Corpul Il, intrarea 3. 

Colonelul simţi că se albeşte la faţă. 

— De unde ştii asta? 

— Eram în sala de baie când a sunat telefonul. Am ridicat 
receptorul şi am ascultat. Am făcut rău? 

Victor Ampilov fu gata să se sufoce. 

— Evident că nu! Dar ce căutai în sala de baie? 

— Făceam pipi. 

— Ai fost în camera lui! Te-ai culcat cu el? 

— Nu, răspunse ea. |ţi jur pe sfântul Nicolae. Doar am băut un 
păhărel. Eram tristă, pierdusem la ruletă. 

— Putoare, zise fără convingere ofiţerul de la FSB, sunt sigur 


50 


că te-ai regulat cu el! 

— Auzi, zise Alexia indignată, nu m-am dus la el de capul meu! 
Tu m-ai pus să mă las agăţată. Gata, am treabă! 

Inchise, lăsându-l pe Victor Ampilov pradă unor sentimente 
contrare. Alexia îl salvase de la catastrofă. 

Avea două ore la dispoziţie ca să se organizeze. Mai întâi 
trebuia să raporteze superiorului său, generalul Rudzik, adjunctul 
direct al generalului Barsukov. Trebuia să-i fie reconfirmate noile 
ordine, în ajun, colonelul Ampilov primise o notă secretă de la 
generalul Barsukov, care transmitea la rândul ei un ordin dat de 
generalul maior Korsakov. Prioritatea se schimbase. Agentul CIA 
trebuia eliminat fizic imediat ce era posibil, procedându-se în aşa 
fel încât vina să cadă asupra cecenilor. Kremlinul considera prea 
periculoasă cârdăşia CIA-ceceni. Deci se impunea de urgenţă 


descurajarea americanilor. 
x 


* * 


La fiecare metru întâlneai o tarabă pe trotuar înconjurată de 
mătuşici înfofolite. Imobilele se înălţau în mijlocul unei păduri 
rare de mesteceni cu vârfurile acoperite de zăpadă. Ajunse în 
sfârşit în dreptul numărului 54. 

La 52 era un azil de bătrâni înconjurat de ziduri ca o 
închisoare. Văzu tramvaie verzui şi o epavă de maşină pe 
trotuar. Aici Rusia nu se schimbase deloc. Privi în jurul lui. Feţele 
oamenilor erau cenuşii, uniforme şi indiferente. Chiar şi în acel 
colţ retras, chioşcurile nu ofereau decât băuturi alcoolice străine 
şi scumpe: Defender, Cointreau, Gaston de Lagrange XO, 
Smirnoff. Şi apă minerală la preţul votcii locale. Stătu un moment 
să observe oamenii şi mediul înconjurător. După o astfel de 
întâlnire dispăruse Paul Nitze. 

Traversă. Trotuarul era în întregime ocupat de o expoziţie de 
rochii de mireasă în aer liber! Suspendate de umeraşe, ele însele 
agăţate de sfori întinse între doi mesteceni, rochiile se legănau 
ca nişte fantome, pipăite de bătrânele curioase şi oferite la preţul 
modic de şapte sute de mii de ruble. Malko le dădu ocol şi intră 
printre mestecenii rari. 

Patru imobile de ciment dreptunghiulare se aliniau paralele cu 
strada. Al doilea îl interesa. Corpul II. Fiecare imobil număra 
probabil vreo sută de apartamente. 

Al doilea imobil era perfect identic cu celelalte. Porni pe 
potecă şi zări doi bărbaţi care trăncăneau în faţa numărului 3. Cu 


51 


ei avea întâlnire. 

Din prudență, Malko luase metroul, coborând la 
Babuşkinskaia, penultima stație de pe linia 5, la nord de 
Moscova. Acolo nu se vedea nici un Mercedes, ci numai nişte 
maşini prăpădite conduse cu precauție pe străzi desfundate. 

Cât vedeai cu ochii, nu erau decât şiruri enorme de „coteţe” 
de ciment cenuşiu, singura culoare venind de la numele străzilor, 
albastru pe fond alb. La fiecare metru întâlneai o tarabă pe 
trotuar înconjurată de mătuşici înfofolite. Imobilele se înălţau în 
mijlocul unei păduri rare de mesteceni cu vârfurile acoperite de 
zăpadă. Ajunse în sfârşit în dreptul numărului 54. 

La 52 era un azil de bătrâni înconjurat de ziduri ca o 
închisoare. Văzu tramvaie verzui şi o epava de maşină pe trotuar 

Aici Rusia nu se schimbase deloc. Privi în jurul lui. Feţele 
oamenilor erau cenuşii, uniforme şi indiferente. Chiar şi în acel 
colţ retras, chioşcurile nu ofereau decât băuturi alcoolice străine 
şi scumpe: Defender, Cointreau, Gaston de Lagrange XO, 
Smirnoff. Şi apa minerală la preţul votcii locale. Stătu un moment 
să observe oameni si mediul înconjurător. După o astfel de 
întâlnire dispăruse Paul Nitze. 

Traversă. Trotuarul era întregime ocupat de o expoziţie de 
rochii de mireasă în aer liber! Suspendate de umeraşe, ele însele 
agăţate sfori întinse între doi mesteceni, rochile se legănau ca 
nişte fantome, pipăite de bătrânele curioase şi oferite la preţul 
modic de şapte sute de mii de ruble. Malko le dădu ocol şi intră 
printre mesteceni rari. 

Patru imobile de ciment dreptunghiulare se aliniau paralele cu 
strada. Al doilea îl interesa, Corpul II. Fiecare imobil număra 
probabil vreo suta de apartamente. 

Al doilea imobil era perfect identic cu celelalte. Porni pe 
potecă şi zări doi bărbaţi care trăncăneau în faţa numărului 3. Cu 
ei avea întâlnire. 


52 


Capitolul VI 


Şamil Basaiev tresări auzind paşii apropiindu-se pe culoar şi 
mâna îi alunecă instinctiv spre pistolul-mitralieră Borko ascuns 
sub centură. Dar necunoscutul îşi continuă drumul spre bar şi 
cecenul se destinse, apoi aprinse o ţigară. De la sosirea sa la 
Moscova, în urmă cu zece zile, Basaiev slăbise şase kilograme! 
Tensiunea nervoasă era mai greu de suportat decât 
bombardamentele  orbeşti ale aviaţiei ruse. Totuşi, când 
Zalimhan landerbaiev, noul său şef, îi ceruse să ducă Gazavat- 
ul?! în capitala rusă pentru a răzbuna moartea generalului 
Dudaiev, acceptase cu bucurie. Misiunea care i se propunea era 
de natură să facă să pălească toate isprăvile trecute. Niciodată 
rebelii ceceni nu încercaseră o operaţiune atât de îndrăzneață! 

Poate că n-ar fi făcut-o fără ajutorul involuntar al americanilor 
care le propuseseră negocieri la Moscova, permițându-le să-l 
infiltreze în capitală pe Şamil Basaiev, sub numele de cod „Abu”, 
cu o mică asigurare pe viaţă! 

În mod oficial, se afla acolo ca să asculte oferta CIA. În 
realitate, ca să pregătească o acţiune de răsunet sperând că 
FSB-ul, din cauza americanilor, nu va fi prea activ. Zalimhan 
landerbaiev nu-şi făcea nici o iluzie în privinţa voinţei lor de a-l 
face pe Boris Elțîn să cedeze. După trecerea alegerilor, totul avea 
să fie dat uitării. Dar până atunci erau foarte utili... 

La cei treizeci şi cinci de ani ai săi, mai curând firav dar 
sportiv, cu un păr negru abundent şi tenul destul de deschis, 
Şamil Basaiev era unul dintre cele mai bune elemente ale 
gherilei cecene. Familia lui pierise în bombardamentele ruşilor, 
sora lui fusese ciopârţită de un obuz sub ochii săi şi logodnica lui 
era paralizată pe viaţă din cauza unei schije de obuz. Pentru el, 
viaţa nu mai avea decât un scop: o Cecenie liberă. Care nu era 
sigur că o va apuca. Boivik/? avea o durată de viaţă destul de 
scurtă. 

Intr-un oraş imens, Basaiev nu se simţea deloc în apele lui. Era 
obişnuit să-şi poarte pe faţă armele şi ţinuta de camuflaj. Se uită 
la ceas, cuprins de angoasă. Oamenii lui plecaseră deja de o oră. 


21 Război sfânt (n.a.) 
22 Luptător cecen (n.a.) 


53 


Pe bulevardul periferic exterior,  Moskovskaia  Kuțevaia 
Automobilnaia, aveau nevoie doar de patruzeci de minute ca să 
ajungă la locul întâlnirii. Hotelul Majarski, unde se ascundea de la 
sosirea la Moscova, era situat la extremitatea şoselei Minsk, 
chiar după bulevardul periferic din sud-vestul oraşului. Locul 
indicat agentului CIA fusese ales pentru că accesul era uşor şi 
nici o familie cecenă nu locuia în preajmă. Şamil Basaiev 
cunoştea FSB-ul. Dacă ieşea prost, toţi locuitorii, pe o rază de un 
kilometru, ar fi fost trecuţi prin ciur. Dar acest cartier mai avea 
un avantaj. In acel colţ depărtat, poliţiştii puteau fi reperaţi ca o 
muscă într-un pahar cu lapte. 

Planul era simplu. Trebuia să se asigure că agentul CIA nu era 
supravegheat în prima fază. După aceea, după ce l-ar fi 
identificat, aveau să-l recontacteze pentru o nouă întâlnire şi ar fi 
fost dus într-o ascunzătoare unde Şamil Basaiev avea să vină să 
dea ochii cu el. 

Hotelul Majarski trebuia să rămână un loc cât se poate de 
liniştit. Basaiev nu voia să rişte deloc. Sosise cu trenul la gara 
Kazan, având asupra lui acte false. Un om din reţeaua lui venise 
să-l ia ca să-l ducă la Majarski şi să-i înmâneze un telefon portabil 
înregistrat pe numele unui om de afaceri cecen care se afla în 
străinătate. Era singurul mijloc de legătură cu exteriorul. In afara 
gărzilor sale de corp, nimeni nu ştia unde se afla la Moscova. Era, 
cea mai bună garanţie. Hotelul Majarski, loc de popas al 
camionagiilor, era frecventat de oameni din toate ţările care 
soseau şi plecau mai departe cu camioanele lor. Contrar 
celorlalte hoteluri din Moscova, aici nu se cerea paşaportul la 
sosire. Miliţienii locali nu veneau niciodată acolo căci avea o 
reputaţie proastă. Hotelul însuşi, situat la marginea şoselei 
Minsk. Era dezafectat, ceea ce permitea ascunderea eventuală a 
unor oameni şi arme. Rămânea un motel de două etaje la care 
nu se putea ajunge decât intrând pe o poartă mare de fier 
încuiată şi păzită. In parcarea hotelului staţionau în permanenţă 
vreo treizeci de camioane. Camera costa o sută de mii de ruble şi 
cameristele nu se dădeau înapoi să-şi sporească câştigul oferind 
prestații în natură. 

Şamil Basaiev era înconjurat de vreo şase luptători repartizaţi 
câte doi în camerele vecine cu a lui şi dispunând de armamentul 
corespunzător, o puşcă-mitralieră Pulimiot şi mai ales un RPG7! 
Cu ele puteau să ţină un timp în loc Miliția şi FSB-ul. Toţi aveau 
veste antiglonţ. 


54 


Şamil Basaiev îşi făcu calculul că mai avea încă de aşteptat 
veştile. Se ridică, puse pistolul Makarov la centură şi trase 
puloverul gros peste el înainte de a ieşi din cameră. Paznicul cu 
alură de rugbist, care păzea uşa, îi făcu cu ochiul. Cu pistolul într- 
o parte, cu uniforma albastră strălucind, paznicul nu ştia cine 
era, dar îi plăcea cum arăta la faţă. 

Cecenul bătu uşor de două ori la uşa vecină care se deschise 
imediat. Două perechi de ochi îl fixară cu anxiozitate. El îi linişti 
cu un zâmbet. 

— Mă duc la recepţie, zise el. 

Fără o vorbă, cei doi porniră după el. Şeful nu era lăsat 
niciodată singur. 

La Majarski, camerele nu aveau telefon, singurul aparat 
aflându-se la recepţie, la dispoziţia tuturor. Nu era deloc discret, 
dar Basaiev şi prietenii lui nu telefonau niciodată de-acolo. Un 
camionagiu iugoslav tocmai lămurea la telefon o afacere obscură 
cu aparate video. Şamil Basaiev se instala pe un scaun în mica 
sală a televizorului unde alţi trei camionagii stăteau tolăniţi în 
faţa unui talk-show idiot. 

Nu reuşea să alunge anxietatea. Cu o săptămână în urmă, la 
ordinele lui, trei dintre oamenii săi, după cum fusese prevăzut, 
luaseră contact cu un agent CIA, ca să-l ducă într-o ascunzătoare 
din nordul Moscovei unde să poată veni şi Basaiev. Or, aceşti trei 
oameni ai lui dispăruseră şi nu ştia ce se petrecuse. Luptătorii lui 
nu mai dăduseră nici un semn de viaţă. Incercase să contacteze 
telefonul mobil al şefului. Fără nici un succes. Răspunsese o voce 
necunoscută şi închisese imediat. Aparatul nu putea să 
„vorbească”, nu servise decât pentru apelarea americanului sau 
Inmarsat-ul lui landerbaiev, cărora ruşii îi cunoşteau deja 
numărul. 

Ipoteza cea mai probabilă era că FSB-ul îi interceptase 
oamenii. Din fericire, nici unul dintre cei trei boiviki, nu-i 
cunoştea ascunzătoarea. N-ar fi putut să dezvăluie decât o altă 
adresă chiar dacă ar fi fost torturați. Dar trebuia să lămurească 
această situaţie. Trebuia să afle cum reuşise să intervină FSB-ul 
în această întâlnire. Nu existau decât două ipoteze. Fie 
americanul era în înţelegere cu ruşii, fie FSB-ul îi reperase 
oamenii. Răspunsul la această întrebare era un lucru primordial 
pentru viitorul apropiat. Căci nici chiar landerbaiev nu putea să 
neglijeze puterea americană. Trebuia să afle dacă americanii 
erau prieteni sau duşmani şi să acţioneze în consecinţă. 


55 


Şamil Basaiev se uită din nou la ceas, pândind soneria 
telefonului său mobil care i-ar fi adus la cunoştinţă că de data 


asta totul mersese bine. 
x 


* * 


Când Malko se apropie de cei doi bărbaţi care stăteau de 
vorbă în faţa Corpului II, aceştia nu făcură nici o mişcare. Unul 
dintre ei ţinea în lesă un câine lup. Trecu pe lângă ei şi intră în 
imobil cercetându-i cu privirea. Aveau mutrele unor ruşi de 
condiţie medie, pielea cenuşie şi privirea mohorâtă. Nici măcar 
un străin nu-i deranja. In antreu, Malko examină cutiile de 
scrisori sparte care nu purtau decât numerele apartamentelor şi 
se opri. 

Ce să facă? 

Cei doi bărbaţi continuau să flecărească. Asta dură vreo zece 
minute. În sfârşit, cei doi se despărţiră. Cel cu câinele se depărtă. 
Celălalt intră În imobil şi porni pe scară, fără să se uite la străin. 
Malko turba! 

leşi afară, făcu câţiva paşi, ca să fie văzut, apoi se gândi să 
caute un telefon public. Gândul de a se întoarce în centru fără 
nici un rezultat îl descuraja. Dar poate că era numai o întârziere, 
ceva neprevăzut. 

Nu va pleca înainte de a fi sigur că la întâlnire nu venise 
nimeni. 

In momentul în care ieşea, Malko văzu un bărbat apropiindu- 
se pe cărare. Era tânăr, purta şapcă şi o scurtă neagră de piele. 
Cu tenul mat şi privirea pătrunzătoare, tânărul contrasta cu 
oamenii din cartier. Ajuns în dreptul lui Malko, el se opri şi 
murmură: 

— Ai venit să-l vezi pe Abu? 

Merse mai departe fără să aştepte răspunsul, pătrunse în 
antreu şi-l aşteptă pe Malko. Acesta veni după el. 

— Eşti Abu? întrebă el. 

Celălalt zâmbi. 

— Nu, dar vom merge la el. Luăm ascensorul. 

Apăsă pe buton. Ascensorul sosi încet, scârţâind din toate 
încheieturile şi cecenul se dădu la o parte politicos pentru a-l lăsa 
pe Malko să intre primul. 

— PajolsK. 

Cabina era atât de îngustă încât cei doi se atingeau. Aparatul 
se opri la etajul şase şi uşile se deschiseră scârţâind. Tânărul 


56 


făcu un salt afară. Precipitarea lui îl alertă pe Malko. Îl văzu 
băgând mâna sub scurtă. Cu un reflex instantaneu, Malko apăsă 
pe butonul parterului. În momentul în care uşile se închideau cu 
o încetineală exasperantă, mâna dreaptă a tânărului ieşi de sub 
scurtă, ţinând un pistol automat cu o surdină de douăzeci de 
centimetri. Tânărul întinse braţul ca să ţintească şi, în acelaşi 
moment, o uşă se deschise în spatele lui. Malko întrezări o 
femeie cu o privire înspăimântată apoi îngrozită, iar ţipătul ei 
pătrunzător îi sfredeli urechile. 

Descumpănit, tânărul întoarse capul. Malko înţelese că 
agresorul său avea timp să tragă mai înainte ca uşile să se 
închidă. Se aruncă înainte şi îl dezechilibră cu o lovitură bruscă, 
înainte de a sări din nou în cabină. In sfârşit, uşile se închiseră. O 
auzi trântindu-se şi pe cea a apartamentului din faţă şi se aruncă 
pe podeaua ascensorului. În timp ce cabina începea să coboare, 
două găuri apărură în locul în care ar fi trebuit să se afle pieptul 
lui. Gloanţele izbiră peretele din spate. Se ridică în picioare. 
Această cursă era total neprevăzută. Cecenii îi dăduseră întâlnire 
ca să-l asasineze. Probabil că asta i se întâmplase şi lui Paul 
Nitze. 

Un grăunte baban de nisip se strecurase în angrenajul 
frumoasei manipulări puse la cale de CIA! 

Cabina cobora încet. Atâta vreme cât era în mişcare, Malko nu 
risca mare lucru, dar probabil că asasinul lui cobora câte patru 
trepte odată şi era posibil să ajungă la parter înaintea lui, unde 
să aştepte liniştit să se deschidă uşile şi să-l împuşte. Malko 
examină cu febrilitate şirul de butoane şi văzu unul roşu pe care 
scria STOP. Apăsă pe el. Imediat cabina se opri între două etaje 
şi se declanşă o sonerie stridentă. 

Aşteptă câteva secunde, apoi apăsă pe butonul etajului 
douăzeci! Ucigaşului i-ar fi fost greu să se ţină după el! Malko ar 
fi avut timp să se refugieze într-un apartament şi să ceară ajutor. 

Nimic nu mişca. 

Apăsă din nou pe buton. Acelaşi rezultat. Soneria stridentă 
continua să-i sfredelească timpanele. Trecu un lung moment, 
după care soneria se opri brusc. Dar cabina tot nu se mişca din 
loc. Incercă toate butoanele fără să reuşească să pornească 
ascensorul. Atunci începu să lovească cu putere în peretele 
metalic, strigând după ajutor. 

Dar nu primi nici nu răspuns. 

Sătul de atâta agitaţie zadarnică, Malko se aşeză pe podeaua 


57 


cabinei. Având în vedere nepăsarea rusească, putea să stea 


acolo o zi-două! 
x 


* * 


Colonelul Victor Ampilov, cu ochiul lipit de o gaură făcută în 
peretele  camionetei de spălătorie care îi folosea drept 
„Submarin”, îl văzuse pe Malko intrând în imobil împreună cu 
tânărul cu şapcă neagră. 

După câteva minute, tânărul, membru al unei unităţi secrete 
care depindea direct de Kremlin, ieşi şi se depărtă cu un pas 
rapid. Prima parte a operaţiunii reuşise. A doua parte se va 
desfăşura la fel de bine? Tot cartierul era împânzit de vreo 
treizeci de oameni ai FSB-ului repartizaţi în mai multe vehicule 
care ţineau legătura prin radio. 

Totul era să fie reperaţi „bandiţii” veniţi să-l întâlnească pe 
agentul CIA. Colonelul Ampilov supraveghea fără încetare 
trecătorii din preajma numărului 54. Doi oameni îi atraseră 
privirea. Se învârteau în jurul rochiilor de mireasă, fără ca 
vreunul din ei să arate ca un viitor ginerică. Colonelul Ampilov îi 
urmări cu privirea în timp ce se îndreptau spre o Lada roşie. Unul 
purta o scurtă de piele, altul o canadiană. In momentul în care 
urca în maşină, acesta din urmă duse repede mâna într-o parte, 
ca pentru a împiedica ceva să cadă. 

Inima ofițerului rus tresări. Era gestul unui om care împiedica 
să cadă o armă ascunsă. Luă aparatul de emisie-recepţie şi zise: 

— O Lada roşie cu doi oameni la bord se îndreaptă spre 
Vladbikino. N-o scăpaţi. 

Cu o camionetă mult prea uşor de reperat, colonelul nu putea 
să participe la urmărire. De aceea sări jos şi alergă până la o 
maşină Audi gălbuie parcată pe trotuar şi condusă de unul din 
oamenii lui. 

— Davai! zise el şoferului. Mergi spre Vladbikino! 

Porni staţia radio a vehiculului ca să reia contactul cu oamenii 
săi şi le recomandă prudenţă. Nu trebuia în nici un fel să-i 
alarmeze pe „bandiţi”, ca să-i ducă la misteriosul Abu. Colonelul 
era lac de năduşeală. Erau în joc viitoarele lii stele de general. 

O voce din difuzorul staţiei radio îl anunţă: 

— Suntem în spatele maşinii roşii. Totul merge bine. Colonelul 
Ampilov se destinse. Stelele de general se apropiau. 

Incordaţi, Musa şi Hassan nu scoteau nici o vorbă. Imediat ce 
văzuseră un om abordându-l pe agentul CIA şi ducându-l în 


58 


interiorul imobilului unde ei îi dăduseră întâlnire, cei doi îşi 
dădură seama că era ceva suspect. Plecaseră fără să mai 
aştepte nici o secundă. Spre deosebire de ceilalţi partizani ai 
independenţei, ei trăiau la Moscova de multă vreme. Liniştiţi, ca 
cei treizeci de mii de ceceni care emigraseră acolo. Bineînţeles 
susțineau financiar mişcarea de independenţă, dar nu 
întreprinseseră niciodată nimic la Moscova, temându-se că 
atentatele vor dezlănţui poliţia rusă împotriva lor. Nişte 
pogromuri anticecene s-ar fi încadrat perfect în mentalitatea 
rusă. Deja, de la începutul operaţiunilor în Cecenia, milițienii 
înmulţiseră măsurile jignitoare la adresa cecenilor care se 
ocupau cu negustoria în pieţe, în aşa măsură încât aceştia 
spuneau clienţilor lor că sunt azeri sau tătari. 

Musa întoarse capul. 

Părea că nu erau urmăriţi. Dar era greu să fii sigur din cauza 
circulaţiei intense. Işi continuară deplasarea spre centru, puţin 
mai relaxaţi. 

Străbătură şoseaua Dimitrovskoie şi urmau să intersecteze 
Susşovski Val. Musa zări un telefon public la stânga şi îi zise 
colegului său: 

— Virează. O să telefonăm de-acolo. 

Hassan depăşi semaforul în momentul în care acesta trecea 
pe galben şi opri lângă trotuar. Tocmai voia să coboare din 
maşină. Exclamaţia lui Musa îl opri. Chiar în spatele lor, o maşină 
trecuse pe roşu pe şoseaua Dimitrovskoie ca să vireze şi ea şi 
apoi să depăşească Lada oprită. Or, la Moscova, nici un şofer 
treaz nu îndrăznea să treacă pe roşu. Poliţiştii de la circulaţie 
erau necruţători. 

Musa urmări maşina cu privirea. După o sută de metri maşina 
se opri. Din ea cobori un tip care se îndreptă spre un chioșc. 

— Poliţiştii! murmură cecenul. 

Avu impresia că tot sângele îi căzuse în picioare. Hassan vru 
să demareze dar Musa îl opri. 

— Nu, trebuie să telefonez! Pe urmă ar putea să fie prea 
târziu! 

Cobori din maşină şi se îndreptă spre telefonul public fără să 
se grăbească, aprinzând chiar o ţigară. Se strădui să nu 
privească în jur. Transpira de frică. Intră în cabină şi ridică 
receptorul. Nu avea ton! Incercă încă o dată, fără succes, după 
care se întoarse la maşină. 

— Porcăria aia de telefon nu merge! bombăni el. Mergi drept 


59 


înainte. Mă laşi la staţia de metrou Suharevskaia. Acolo sunt 
telefoane publice şi unul din ele trebuie să meargă! 

Hassan îşi şterse mâinile umede pe blugi. El nu luptase 
niciodată în Cecenia. Scârbit de jignirile Miliției, fusese recrutat 
de nişte colegi în piaţă. Până în acel moment fusese uşor şi 
exaltant. La douăzeci şi patru de ani, se credea invulnerabil. 
Musa îi aruncă o privire piezişă şi-l bătu prieteneşte pe spate. 

— Poate că m-am înşelat. Suntem prea nervoşi. 

Demarară. Cealaltă maşină dispăruse. Treptat, bătăile inimii 
lui Musa se liniştiră. La urma urmelor, la Moscova erau şi şoferi 
nepricepuţi. Ajunseră la staţia de metrou. 

— Salut! zise Musa. Pe diseară. 

Erau de serviciu pe strada Puşkinskaia, la centrul cultural 
pentru ceceni, finanţat de guvernul rus, unde nu atrăgeau 
atenţia. Acolo erau consideraţi nişte muncitori imigranţi 
cumsecade. In ce priveşte moscheea de pe Mira Prospekt, acolo 
era un loc de întâlnire perfect. Nici chiar FSB-ul nu putea să-i 
controleze pe toţi cecenii. 

Sări din maşină şi cobori scările pasajului subteran fără să se 
grăbească. Ajuns jos, întoarse capul şi îşi dădu seama că viaţa lui 
normală luase sfârşit. Trei oameni care, separat, ar fi trecut 
neobservaţi, cu geci, blugi şi bascheţi, coborau grăbiţi scările. Se 
strădui să n-o ia la fugă. Inima îi bătea cu putere. „Măcar Hassan 
să scape”, îşi zise el fără prea mari speranţe. Simţi că e cuprins 
de o furie oarbă împotriva celui care le întinsese această 
capcană. 

Nu-i mai vedea pe cei trei oameni în mulţime şi profită ca să 
se oprească la un telefon liber. Formă numărul şi puse jetonul în 
fantă, gata să-l împingă imediat ce interlocutorul său va 
răspunde. 

Ceea ce se şi întâmplă după al treilea apel. 

Chiar în momentul în care Musa percepu o mişcare în mulţime, 
îşi dădu imediat seama că nu mai avea mult timp. Imploră 
numele lui Allah, cu degetele strânse pe receptor, apoi auzi o 
voce. jetonul căzu în fantă, urmă un declic şi auzi vocea 
îngrijorată a camaradului său. 

— Musa? 

— Erau acolo, Abu, zise Musa în receptor. Voi încerca să mă 
descurc. Dacă... N 

Se întrerupse. O mână îl apucă de umăr. Intoarse capul şi văzu 
un tip enorm într-un pulover albastru care-l privea încruntat. Alţi 


60 


doi stăteau în spatele lui. 

— leşi afară, spurcăciune de „cerno-zopeie”! se răsti tipul în 
albastru. Cui telefonezi? 

Tras afară din cabină, apoi lipit de perete, Musa încercă să ia 
un aer nevinovat. Cei trei tipi erau atât de solizi faţă de el, care 
arăta destul de plăpând, încât nici măcar nu-l scotociră. Cel care 
îl interpelase îi trase un pumn violent în faţă, strivindu-i nasul. Cu 
buza de sus spartă, Musa îşi pierdu echilibrul şi alunecă jos, unde 
o cizmă îi rupse două coaste. 

Trecătorii grăbeau pasul şi vânzătorii ambulanți priveau în altă 
parte, crezând că e o scenă de racket. 

Tipul în albastru îl ridică pe Musa de pulover şi, apropiindu-şi 
faţa de a lui, zise: 

— O să ne duci la „Abu”, altfel o să-ţi rupem oasele unul câte 
unul. 

Acum îi pica fisa. Cuprins de panică pentru că ruşii erau atât 
de bine informaţi, Musa înţelese că viitorul îi rămăsese undeva în 
urmă. Nu mai putea aştepta ajutor de la nimeni. Trecătorii nici 
măcar nu se uitau la faţa lui plină de sânge. Bâigui: 

— Sunt rus, nu ştiu ce vreţi, e o greşeală. Uite paşaportul 
meu! 

Băgă mâna în scurta de piele. Degetele lui apucară mânerul 
nelipsitului kindjal, pumnalul tradiţional cecen. Adresă o scurtă 
rugăciune lui Allah, îşi simţi corpul acoperindu-se de sudoare, 
respiră mirosul metroului şi scoase brusc arma. Tipul solid nu avu 
nici măcar timp să acţioneze. Cu toate puterile, Musa îi înfipse 
lama în piept, la nimereală. Făcu un pas în spate şi întinse mâna 
la centură ca să apuce pistolul. Dar picioarele i se îndoiră şi căzu 
cât era de mare. 

Musa o luase deja la fugă spre peroane. Avea o şansă mică de 
tot să scape de urmăritori dacă ajungea pe peron cu un avans de 
câţiva metri. 

Imbrâncind oamenii, Musa cobori ca o vijelie scările imense, 
fără să dea atenţie strigătelor din urma lui. Răsunară trei 
împuşcături. Oamenii de la FSB, cu arma în mână, trăgeau în 
mijlocul mulţimii, croindu-şi drum cu lovituri de pumni şi de 
picioare, răcnind tot felul de înjurături. Respirând cu greu, Musa 
ajunse pe peron. Un tren tocmai intra în staţie. Continuă să 
alerge şi întoarse capul. Doi oameni alergau în urma lui. Auzi o 
voce care striga: 

— Nu-l omorâţi! Nu-l omorâţi! 


61 


Probabil că asta îl hotărî. Nu avea prea multe soluţii. Văzu 
imensa locomotivă verde care trecea prin staţie cu mare viteză. 
Un tren rapid! | se păru că picioarele nu mai erau atât de grele şi 
mări viteza. Când se desprinse de peron, Musa avu impresia că 
îşi lua zborul. 

Cuprinşi de oroare, călătorii îi văzură corpul lovind locomotiva 
apoi căzând pe şine, după care dispăru sub roţile trenului. 

x 


* * 


Şamil Basaiev mai auzea şi acum vocea gâfâită a lui Musa. Se 
întoarse în camera lui ca un automat, urmat de oamenii lui. 
Inăuntru, cecenul zise cu o voce albă: 

— FSB-ul a venit la întâlnire. Probabil că Hassan şi Musa sunt 
morţi. 

Se făcu tăcere. Simţind angoasa oamenilor săi, Basaiev se 
grăbi să precizeze: 

— Rămânem aici. Nu pot să ajungă până la noi. 

Nimeni nu-i cunoştea ascunzătoarea şi nu putea să se mişte 
de acolo până când operaţiunea principală nu era terminată. 
Încercă să treacă în revistă ce ştia. Primul contact cu americanii 
se soldase prin dispariţia a trei din oamenii lui. După convorbirea 
telefonică cu noul agent CIA, americanii nu ştiau ce se 
întâmplase cu agentul lor. Cum Basaiev nu avea nici un amestec 
în dispariţia lui, asta însemna că autorii erau cei de la FSB. 
Concluzia: ruşii nu voiau cu nici un preţ un contact ceceni-CIA. 
Motiv suficient pentru a persevera, în ciuda riscurilor. Cu condiţia 
să nu pună misiunea principală în pericol. 

— Nadruddin, zise el, te vei duce acolo diseară. Dacă 
americanul telefonează, iată ce vei face. 

— Şi dacă nu telefonează? 

Şamil Basaiev zâmbi cu răceală. 


— Nicevo. 
x 


* * 


Brusc, cabina se puse în mişcare şi începu să coboare. Malko 
fusese obligat să aştepte o oră! Se ridică în picioare, fiind 
pregătit pentru orice. Dar când uşile se deschiseră la parter, nu 
zări decât un muncitor, cu o şurubelniţă în mână şi două casnice 
cu fesuri de lână pe cap, vizibil intrigate că vedeau un străin în 
ascensorul lor! 


62 


— Ce-ai făcut? bombăni muncitorul. Am crezut că sunt copii. 
Îmi datorezi zece mii de ruble pentru depanare. Şi poţi să spui că 
ai avut noroc! In mod normal, azi nu lucrez. 

Malko îi dădu suma cerută şi ieşi din cabină, urmărit de 
privirile femeilor. Aluminiul avea acum două găuri foarte vizibile. 
Gloanţele ucigaşului. Nu visase. Planul era simplu. Ar fi fost găsit 
un cadavru într-un ascensor anonim! 

Era uşurat şi totodată furios. Incă o dată, CIA se lăsase 
manipulată de „partenerii” ei. Paul Nitze probabil că era mort şi 
cadavrul lui îngropat într-o pădure, după obiceiul ruşilor. Ridică 
mâna şi opri o maşină Jiguli murdară. 

— Vreau să ajung pe Nikrtski Pereulok, îi explică el. 

Se înţeleseră pentru cincisprezece mii de ruble şi se aşeză 
lângă şofer, care începu să-şi povestească viaţa. Profesor 
universitar, omul de la volan nu reuşea să trăiască cu salariul pe 
care îl lua, din cauza acestui porc de Elțîn care devalorizase 
rubla. Timp de patruzeci şi cinci de minute, Malko îl auzi lăudând 
epoca binecuvântată când se trăia foarte bine cu trei sute de 
ruble, în timp ce azi, cu un milion mureai de foame. Ajuns la 
destinaţie, Malko ştia că omul de la volan îl va vota pe Ziuganov 
la alegerile prezidenţiale! 

Biroul lui Larry Walker se afla la etajul doi. Fu primit de 
secretară, o rusoaică cu ochii mari şi luminoşi. 

După cinci minute, americanul îşi făcu brusc apariţia, cu barba 
lui în formă de evantai, cu burta înainte, jovial nevoie mare. 
Întinse o mână durdulie lui Malko, îl trase în biroul său şi zise cu 
o voce călduroasă: 

— Materialul dumitale a sosit. 

După ce închise uşa capitonată, zâmbetul îi dispăru şi se uită 
intrigat la Malko. 

— Ce s-a întâmplat? Ar fi fost mai bine să telefonezi: 

Malko, abia ţinându-se pe picioare, se trânti într-un fotoliu. 

— Dacă ai o votcă la gheaţă, să ştii că nu refuz zise el. 
Prietenii voştri ceceni tocmai au încercat să mă asasineze. 

Larry Walker se repezi la minibar, scoase o sticlă de votcă şi 
una de Defender, apoi două pahare pe care le umplu. Malko îşi 
bău votca pe nerăsuflate, cum fac ruşii şi alcoolul siropos 
deoarece era prea rece îi făcu bine. Americanul aprinsese o 
ţigară şi se aşezase pe canapea. Malko îi spuse în două vorbe ce 
se întâmplase. 

— E de neînțeles, zise Larry Walker. Cecenii n-au nici un 


63 


interes să se pună rău cu noi, americanii. 

— În ochii lor, suntem totuşi aliaţii obiectivi ai lui Boris Elțîn, îi 
atrase atenţia Malko. Bill Clinton spune tot timpul că doreşte 
victoria lui Elțîn la alegerile prezidenţiale. Probabil că asta s-a 
auzit până în fundul Caucazului. Au şi ei radiouri acolo! 

Larry Walker îşi mângâie distrat barba blondă, vizibil 
descumpănit. 

— Puteau foarte bine să refuze contactele. Nu aveam nici un 
mijloc să-i constrângem în această privinţă. Cât priveşte poziţia 
lui Bill Clinton, ea e cunoscută de multă vreme şi asta face parte 
din ideal. Nu pretindem că vrem victoria comuniştilor! 

Malko îşi mai turnă o votcă, i-ar fi plăcut tare mult să o aibă la 
îndemână pe frumoasa Alexia. Revăzu ţeava lungă cu surdină. 
Un calibru 7,65. Dar mai mult decât suficient ca să străpungă 
cutia craniană şi creierul. Avusese un noroc extraordinar. Vocea 
lui Larry Walker îi întrerupse gândurile. 

— Trebuie să încerci din nou! Este singurul mijloc de a afla ce 
s-a petrecut cu adevărat. Poate că, de la moartea lui Dudaiev, 
există neînţelegeri în rândul mişcării cecene. Voi trimite imediat 
un alt mesaj prin intermediul turcilor. Şi voi spune tot ce s-a 
întâmplat. Dar neştiind nici acum ce s-a întâmplat cu Paul Nitze... 

Americanul trase adânc din ţigară, vizibil perplex, apoi 
continuă: 

— Ştii foarte bine că sunt două lucruri. Alegerile din iunie şi 
lovitura pe care o pregătesc cecenii. Dacă o realizează inaintea 
tratativelor, acestea vor fi inutile. Boris Elțîn va fi desconsiderat 
şi se va înfuria la culme, iar cecenii nu vor mai putea da înapoi. 
Trebuie încercat din nou, fără să mai aşteptăm răspunsul 
Istanbulului, care poate să dureze câteva zile. Ştiu că nu e uşor. 

Malko privea motivele covorului caucazian. Larry Walker era 
precum acei generali care trimit un regiment să cucerească o 
poziţie imposibil de cucerit, explicându-i că era indispensabil, îi 
veni din nou în minte o bănuială. 

— Şi dacă e o lovitură pusă la cale de prietenii noştri de la 
FSB? 

Americanul zâmbi cu tristeţe. 

— Dacă ar fi aşa, cu atât mai mult ar trebui să încerci din nou! 
Pentru a ne convinge şi a acţiona în consecinţă. Şi pe urmă, nu 
trebuie să uităm obiectivul principal al misiunii noastre, chiar 
dacă FSB-ul încearcă să ne tragă pe sfoară. Alegerile 
prezidenţiale vor avea loc peste puţin mai mult de o lună şi Elțîn 


64 


trebuie să le câştige. Deci, trebuie să-i împiedicăm într-un fel sau 
altul pe ceceni să dea lovitura de la Moscova. Pentru asta, e 
nevoie de un contact. 

Malko îl privi crunt. 

— Dacă nu m-aş mai fi întors, ce-ai fi făcut? 

Larry Walker nu ezită. 

— Aş fi apelat la cei de la Langley. Şi ei ar fi pus un tip în 
primul avion Concorde spre Paris, unde şi-ar fi schimbat numele 
înainte de a pleca spre Moscova. Nu putem abandona o 
operaţiune din cauza unei pierderi omeneşti. 

Resemnat, dar stăpânindu-şi furia, Malko conchise: 

— Deci, încep din nou să dau telefoane ca şi cum nimic nu s-ar 
fi întâmplat. Căutându-l pe Abu. 

Urmă o tăcere. Malko se uită la burta umflată a americanului. 

— N-aş vrea să mă joc de-a hoţii şi vardiştii chiar cu mâna 
goală, zise el. Dă-mi o armă. 

— N-am, răspunse Larry Walker. 

Malko se ridică. Asta era prea mult. 

— Ascultă, voi porni din nou la treabă când voi avea cu ce să 
mă apăr. La Moscova toată lumea e înarmată. Descurcă-te. 
Trimite-mi un pistol la hotel. Până atunci, o să mă uit la televizor. 
Ceea ce e aproape la fel de mortal ca plecatul la întâlnire fără 
armă! 

Fără să mai aştepte răspunsul lui Larry Walker, Malko se 
îndreptă spre uşă, o deschise şi ieşi. 


65 


Capitolul VII 


O duzină de poliţişti din FSB, ajutaţi de milițieni în uniformă, se 
strânseseră în jurul cadavrului colegului lor, lungit în mijlocul 
unei băltoace de sânge în staţia Suharevskaia. Pumnalul 
cecenului îi secţionase aorta, omorându-l pe loc. Un agent FSB 
trase cu precauţie lama înfiptă încă în piept, după care cadavrul 
fu luat. Lovitura fusese atât de violentă încât portofelul plin cu 
acte fusese străpuns dintr-o parte în alta de vârful ascuţit. 
Traficul încă nu fusese reluat pe linia 5. Pompierii luau dintre şine 
ce mai rămăsese din cecenul care se sinucisese, strivit de roţile 
locomotivei. 

In ambele cazuri, călătorii continuau să-şi vadă de treburile lor 
cu indiferenţă. Moscova devenise un oraş violent şi nimeni nu se 
amesteca în treburile altuia. 

Colonelul Victor Ampilov, cu faţa încruntată, aruncă o ultimă 
privire spre mort şi ieşi la aer curat. Tot nu înţelegea cum îşi 
dăduseră seama cecenii că erau urmăriţi. Al doilea, care plecase 
mai departe cu maşina, fusese doborât în urma unui scurt 
schimb de focuri, blocat de trei vehicule ale FSB-ului. Se temea 
că nici această pistă nu-l va duce nicăieri. Omul avea acte în 
regulă, locuia la Moscova de şapte ani şi era negustor de frunte 
în Piaţa Ceriomovkinski. 

Nu avea nici un mijloc preventiv de a evita contaminarea 
rebelilor, în afară de arestarea pe loc a celor treizeci de mii de 
ceceni care trăiau la Moscova! 

Când ajunse la maşina lui, Audi 80, şoferul îl anunţă imediat: 

— Tavarişci polkovnik, sunteţi aşteptat de urgenţă la o şedinţă 
la generalul Barsukov. 

— Pune sirena, ordonă ofiţerul, posac şi resemnat. 

Cu siguranţă că nu va fi felicitat! După zece minute, maşina 
colonelului Ampilov oprea pe strada Lubianka şi ofiţerul se 
grăbea să urce în ascensor. Şedinţa începuse deja. li salută cu 
respect pe generalii Barsukov şi Rudzik, precum şi pe un colonel 
în civil, un anume Pavel Vorota. Tipul făcuse parte înainte din 
Secţia Nouă a KGB-ului şi fusese recuperat de GOUD, o unitate 
secretă care depindea direct de Kremlin şi lucra în strânsă 
legătură cu FSB-ul. Era un om nu prea cordial, foarte înalt, de o 


66 


eleganţă afectată, pe care subordonații lui îl porecliseră 
„Frânarul”. 

Colonelul Ampilov se aşeză şi generalul Rudzik i se adresă 
imediat: 

— Tavarişci polkovnik, vreau să-mi prezentați situaţia 
contactelor dintre americani şi  „bandiţii” ceceni, inclusiv 
evenimentele din această dimineaţă. 

Victor Ampilov înghiţi în sec. Dacă voia să obţină stelele de 
general, trebuia să fie strălucit. Adoptă un ton neutru şi începu: 

— De la incidentul de pe cheiul Bernikovskaia, de-a lungul 
canalului Yauza, am putut, datorită unei supravegheri rodnice şi 
umane, să-l localizăm pe agentul CIA venit la Moscova în locul lui 
Paul Nitze ca să-i contacteze pe bandiți. E vorba de un anume 
Malko Linge, bine cunoscut de serviciile noastre, care nu pare să 
fi avut contacte cu Staţia CIA de la Moscova. Azi dimineaţă 
devreme am aflat de o întâlnire stabilită prin telefon, pe strada 
Celui de-al Nouălea cerc nr. 54. L-am anunţat pe colonelul 
Vorota, după cum mi-aţi cerut şi am instalat un dispozitiv de 
supraveghere foarte bine pus la punct destinat să-i repereze şi 
să-i urmărească pe „bandiţi”. 

Ampilov făcu o scurtă pauză apoi continuă: 

— Agentul CIA a sosit la ora stabilită şi a aşteptat un moment. 
N-am reperat nici un „bandit”. In momentul în care voia să plece, 
un om al colonelului Vorota a intervenit aşa cum fusese prevăzut 
şi l-am văzut ieşind din imobil după ce şi-a îndeplinit misiunea. 
Chiar în acea clipă am reperat un om înarmat care urca într-o 
Lada roşie. Am semnalat imediat vehiculul oamenilor mei şi am 
luat parte la urmărire. Aveau de la mine instrucţiuni să nu 
intervină. Din nefericire, dintr-un motiv necunoscut, aceşti 
„bandiţi” şi-au dat seama că sunt filaţi. Unul dintre ei a vrut să 
fugă cu metroul şi am încercat să-l interceptăm. „Banditul” ne-a 
omorât un om după care s-a sinucis aruncându-se sub o ramă de 
pe linia 5. Colegul lui, după un schimb de împuşcături, a fost 
omorât de oamenii mei. Cunoaştem identitatea acestor doi 
„bandiţi” care dispuneau de domicilii legale la Moscova şi nu 
aveau fişă la noi. 

Tăcu, cu gura uscată, apoi reluă cu acelaşi ton respectuos şi 
monoton: 

— Odată cu eliminarea agentului american, consider acest caz 
provizoriu închis. 

înfruntă cu curaj privirea generalului Rudzik. Acesta zise cu o 


67 


voce tăioasă: 

— Tavarişci polkovnik, din păcate acest caz nu e închis şi asta 
dintr-un motiv evident. Ordinele mele referitoare la agentul CIA 
nu au fost executate din cauza slăbiciunii subofiţerului ales de 
colonelul Vorota. Deşi s-a aflat în faţa unui om neînarmat, a fost 
nevoit să bată în retragere fără să-şi fi îndeplinit misiunea. 

Tăcu. Pavel Vorota avea umerii căzuţi. El avea să mai aştepte 
stelele de general! Tăcerea se prelungi câteva minute, întreruptă 
de generalul Barsukov care întrebă cu o voce blândă: 

— L-aţi identificat pe omul care îşi zice „Abu”? Cel care ar 
trebui să ia legătura cu americanii. 

— Nu, tavarişci general, recunoscu Ampilov. 

Generalul Barsukov tăcu o clipă, ca să se conştientizeze mai 
bine greutatea vorbelor sale, apoi continuă: 

— După sursele extrem de fiabile venind din anturajul lui 
Zalimhan landerbaiev ar fi vorba de Şamil Basaiev! 

Colonelul Victor Ampilov avu impresia că vede trăsnetul lovind 
la picioarele lui. 

— Şamil Basaiev e la Moscova! zise el cu un ton neîncrezător. 

— Dumneata ar fi trebuit să-mi anunţi asta, răspunse 
necruţător generalul Barsukov. 

Urmă o tăcere stânjenitoare. 

Şamil Basaiev era coşmarul Serviciilor de securitate ruseşti de 
la luarea ostaticilor din Budennovsk, unde îşi ridiculizase 
adversarii, fugind cu oamenii lui răniţi în ciuda unei desfăşurări 
impresionante de trupe ruseşti de elită. Colonelul Ampilov fu 
gata să întrebe ce făcea Basaiev la Moscova, dar se abţinu la 
timp. 

— Tavarişci polkovnik, zise generalul Rudzik cu o voce în stare 
să dea jos galoanele de pe umeri, îţi dau ordin să-l găseşti pe 
Şamil Basaiev şi să-l lichidezi. 

Ampilov reuşi să-şi păstreze calmul. Mai avea totuşi un atu. 
Frumoasa Alexia. 

— Care sunt ordinele în privinţa lui Malko Linge, agentul CIA? 
întrebă el. Din moment ce e în viaţă... 

Trăsnetul se deplasă spre colonelul Pavel Vorota. 

— Nulitatea serviciului condus de colonelul Vorota a făcut 
până la urmă un lucru bun, zise ironic generalul Barsukov. Nu 
contează ce-ar putea să-i dezvăluie „bandiţii”. Mai important e să 
ajungem la Basaiev. Acesta e acum obiectivul nostru principal. Şi 
numai el ne poate ajuta. Răspunzi deci de acum înainte de 


68 


această operaţiune. Ai ceva de spus? 

Colonelul Ampilov îşi mai revenise puţin. Destul cât să se 
ocupe de unele răfuieli. 

— Tavarişci general, zise el cu o voce respectuoasă, primesc 
în fiecare săptămână un raport de la maiorul Viaceslav Grigoriev 
despre cecenii din Moscova. Niciodată nu a menţionat prezenţa 
lui Basaiev. 

Ampilov îl ura pe maiorul Grigoriev, un om viclean, corupt şi 
ipocrit. Din păcate, atacul său nimeri prost. 

— Grigoriev se ocupă doar de mafia cecenă, răspunse 
colonelul Barsukov. Nu de politică. 

Colonelul Ampilov aruncă un nou jet de venin: 

— Sunt de asemenea mirat, zise el cu un ton dulceag, că 
colegii noştri din MVD, care se ocupă de supravegherea gărilor, 
aeroporturilor şi drumurilor, nu sunt în posesia nici unui indiciu. 

— Dar dumneata veghezi la siguranţa statului, zise apăsat 
generalul Barsukov. Aţi fost numit la conducerea acestei 
administrații de Boris Nikolaievici. 

— Da, da, se bâlbâi colonelul. Voi face imposibilul ca să-l 
găsesc pe Basaiev. 

Calmat, generalul Barsukov se ridică în picioare. 

— Za rabotu!” zise el. Puteţi să mă sunaţi la orice oră din zi şi 


din noapte ca să-mi anunţaţi arestarea lui Şamil Basaiev. 
x 


* * 


Malko urmărea distrat Vremia, informaţiile de la televiziunea 
rusă. Incă mai era furios pe Larry Walker. Ziua se sfârşea şi 
americanul nu-i trimisese încă nici o armă, într-un oraş unde 
chiar şi jurnaliştii se despărţeau mai uşor de stilou decât de 
pistol! 

Incă nu reflectase îndeajuns la tentativa de asasinat a cărei 
victimă fusese în acea dimineaţă şi ezita între două ipoteze. 
Prima era, evident, că cecenii, considerându-i pe americani aliaţii 
duşmanului lor Boris Elțîn, voiseră să-l lichideze, ca pe Paul Nitze. 
Dar de ce nu evitaseră pur şi simplu această întâlnire? A doua 
ipoteză nu era nici ea prea satisfăcătoare. De ce FSB-ul ar risca 
să se pună rău cu CIA împuşcându-i unul din agenţi? 

Totuşi, bărbatul cu şapcă neagră nu apăruse din imaginaţia 
lui! 


23 La treabă! (n.a.). 


69 


Starea de indispoziţie se accentua la gândul că întâlnirea 
fusese anunţată la telefonul de la Savoy. Oamenii de la FSB nu 
erau nişte amatori. Nu putea neglija posibilitatea de a fi fost 
reperat la sosirea sa la Moscova şi pus sub supraveghere. 

Îi era foame şi nu voia să mănânce singur. Alexia... Formă 
numărul ei fără prea mari speranţe. Răspunse chiar ea, vizibil 
surprinsă când îi recunoscu vocea. Malko îşi zise că ea nu mai 
spera să-l vadă, după felul în care se terminase prima lor seară. 
Când o invită la cină, ea acceptă cu vădită plăcere. 

— Atunci, la barul de la Maxim's, propuse Malko. 

Ceva mai bine dispus, Malko se hotărî să meargă până acolo 
pe jos. Poate că zece minute de mers îi vor limpezi ideile. In orice 
caz, atâta vreme cât Larry Walker nu-i aducea o armă, era decis 


să nu le mai telefoneze cecenilor. 
x 


* * 


În momentul în care voia să iasă pe uşă, telefonul sună din 
nou. Îşi zise că Alexia anula întâlnirea cu el şi fu gata să nu 
răspundă. Dar nu era Alexia. Pulsul i se acceleră brusc auzind 
vocea necunoscută a unui bărbat. 

— Sună de la un telefon public la numărul 234 7216, zise 
necunoscutul. Imediat. 

Şi închise mai înainte ca Malko să fi avut timp să spună ceva. 
Malko ezită. Curiozitatea fu însă mai tare. Se repezi spre 
ascensor. leşi din hotel, ajunse pe Nikolskaia şi făcu la stânga, 
intrând în pasajul subteran care ducea de cealaltă parte a străzii. 
Un şir dublu de femei ocupa treptele oferind spre vânzare haine 
de copii sau jucării. Resemnate, cu o privire vagă, sărăcăcios 
îmbrăcate şi ele erau tot „New Russians”. Un telefon era liber 
lângă o vânzătoare de bilete de loterie care îşi chema clienţii cu 
un megafon portabil. Formă numărul transmis şi i se răspunse 
imediat. 

— Cu cine vrei să te întâlneşti? întrebă necunoscutul. 

O lua de la capăt! 

— Cu Abu, strigă Malko în receptor, ca să acopere răcnetele 
femeii care vindea bilete de loterie. 

— Mergi pe Puşkinskaia Uliţa, la numărul 16, îi ordonă 
necunoscutul. Intrarea 2, etajul doi, uşa din stânga. Acolo e un 
paznic dar nu-ţi va spune nimic. Când ajungi înăuntru, o iei pe 
culoarul din dreapta. In fund e o uşă albastră. Acolo e. 

Malko simţi că necunoscutul voia să închidă. 


70 


— Aşteaptă! zise el. Cine îmi spune că nu veţi încerca din nou 
să mă omorâţii Ca azi dimineaţă. 

— Să te omorâm? 

Malko simţi o surpriză sinceră în vocea necunoscutului şi se 
grăbi să precizeze: 

— Azi dimineaţă aveam întâlnire la unsprezece, pe strada 
Celui de-al Nouălea Cerc. Un bărbat m-a dus în imobil şi a tras 
asupra mea. Am scăpat printr-o minune. Deja, unul din agenţii 
noştri, Paul Nitze a dispărut în urmă cu cincisprezece zile. Ce... 

Necunoscutul îl întrerupse: 

— Nimeni din Organizaţie n-a încercat să te omoare. Ar fi prea 
periculos să mai continuăm convorbirea. Du-te la întâlnire. 

Malko auzi un amestec de mai multe voci. Probabil că şi 
interlocutorul lui vorbea tot de la un telefon public. leşi în aer 
liber, din ce în ce mai mirat. Dacă nu cecenii, cine încercase să-l 
omoare? Răspunsul părea, din păcate, evident. Şi îngrijorător! 

Strada Puşkinskaia ducea spre nord, pe lângă Teatrul Mare, la 


cinci minute de-acolo. Cu atât mai rău pentru Alexia! 
x 


* * 


Malko ajunse după zece minute la numărul 16 de pe strada 
Puşkinskaia. Era un imobil vechi din 1900 cu faţadă verzuie, la 
parter un magazin cu articole de birou, separat în două de o 
boltă mare care dădea spre o curte şi alte două corpuri de 
clădire, ca în multe imobile moscovite. Intrarea 2 era la dreapta. 
înăuntru, ai fi zis că te afli într-un imobil bombardat: peste tot 
atârnau fire electrice, casa scării era de o murdărie 
respingătoare, iar ascensorul arăta ca o adevărată antichitate. In 
momentul în care Malko sosea, un bărbat se lupta cu uşa 
încercând s-o deschidă. Clanţa îi rămase în mână! O aruncă 
furios şi porni pe scara neagră de jeg. Malko venea în urma lui. 
La etajul doi nu erau decât două uşi. La dreapta, doi batanţi de 
fier blocaţi cu un lacăt enorm. În faţă însă era deschis. Malko zări 
în stânga un paznic într-o gheretă de sticlă. Inainte de a intra, 
Malko se aplecă în jos pe scară. Câteva persoane discutau în 
jurul ascensorului în pană. Pe scară nu era nimeni. Intră. Paznicul 
abia dacă ridică ochii. Reperă culoarul din dreapta spre care se 
deschideau mai multe uşi cu geam. In fund, o uşă albastră era şi 
ea închisă cu un lacăt. Malko bătu totuşi. În spatele lui se 
deschise o uşă. Se ivi o femeie care îi zise: 

— Nu e nimeni acolo. Nu vin niciodată în timpul zilei... 


71 


Tocmai voia să plece, furios la culme că îşi băteau joc de el, 
când zări un plic strecurat pe jumătate sub uşă. Se aplecă şi-l 
luă. Nu scria nimic pe el. Îl puse în buzunar şi plecă. 

De data asta, bătrânul paznic îşi părăsi ziarul Trud şi ieşi din 
gheretă. 

— N-aţi găsit ce căutaţi? întrebă el. 

— Ba da, ba da, răspunse Malko. 

Bătrânul îi aruncă o privire deloc politicoasă. 

— Aţi fost la ceceni? Nu vin decât seara! Şi nici măcar în 
fiecare seară. Şi când te gândeşti că se cheltuiesc ruble bune 
pentru un centru cultural destinat lor! 

Bătrânul se întoarse la ziarul lui dând din cap indignat. 

Malko plecă. Ardea de nerăbdare să deschidă plicul, dar nu 
voia s-o facă în public. 

Distanţa până la Maxim's era prea mică ca să ia un taxi. O 
porni pe jos şi se opri treizeci de secunde ca să cumpere un 
buchet mare de garoafe. 

Alexia părea furioasă şi enervată când Malko sosi cu o 
întârziere de douăzeci de minute. Când văzu florile, faţa tinerei 
femei se lumină imediat. 

— Cât eşti de amabil! zise ea. Aici, după ce un bărbat s-a 
culcat cu o femeie, se poartă cu ea ca un mujik. 

— Imi pare rău. Când să plec, a sunat telefonul şi am avut o 
convorbire foarte lungă, îi explică Malko. 

— Nicevo! zise ea. Dar nu voi avea timp să iau masa. Trebuie 
să mă întorc la birou. 

— O să ronţăim ceva aici, propuse Malko. 

Barmanul aduse un meniu, unde Malko descoperi caviar 
Petrossian, ceea ce era culmea la Moscova. Dar logic: ruşii 
exportau caviarul bun. Malko comandă o cutie de o sută cincizeci 
de grame, votcă tot Petrossian şi, pentru Alexia, o „balalaică”, 
cocteil din Cointreau, votcă şi suc de lămâie. 

Avu timp să-i aprindă o ţigară cu bricheta lui Zippo. Apoi se 
duse la toaletă ca să deschidă liniştit plicul. Ilnăuntru nu găsi 
decât o carte de vizită albă cu câteva cuvinte în ruseşte: 
„Diseară, la nouă, strada Arbat nr. 51. Sub boltă. Ai grijă să nu fii 
urmărit. ABU.”. 

Rupse hârtia şi aruncă bucăţile în toaletă. Măcar de data asta 
să fie pe bune! Avea la dispoziţie două ore ca să scape deo 


eventuală filare. 
x 


72 


* * 


Maiorul Viaceslav Grigoriev intră la şapte fix în clubul rezervat 
membrilor „Organelor”, la etajul doi al unui imobil discret, ascuns 
în spatele fostului KGB. Intrarea se afla în strada Lubianka, exact 
lângă un Produkti?* care ocupa tot parterul. La bar nu era decât o 
singură persoană: colonelul Vasili Uspenski, unul dintre cei mai 
vechi prieteni ai săi. Fost membru al grupului Alfa. El îşi dăduse 
demisia când KGB-ul fusese reorganizat după măsurile luate de 
Boris Elțîn. Impreună cu alţi o sută de ofiţeri, părăsise uniforma 
pentru a se ocupa de afaceri şi conducea Serviciul de securitate 
al Băncii Most. 

Cei doi se îmbrăţişară. Făceau parte din aceeaşi promoţie şi 
aveau aceleaşi convingeri. Un dezgust profund pentru tot ce nu 
era rusesc şi o ură viscerală faţă de Boris Elțîn, groparul Uniunii 
Sovietice. Grigoriev, înalt şi slab, brunet, cu ochi vicleni, 
rămăsese la postul lui, negăsind ceva mai bun în viaţa civilă. 
Uspenski, chel, jovial, mic şi îndesat, era contrariul său. Se 
adresă chelnerului: 

— Dă-ne cel mai bun coniac! 

— Aici eşti invitatul meu! protestă Grigoriev. 

— Nici vorbă, zise Uspenski, luând cu respect sticla de Gaston 
de Lagrange XO adusă de barman. Sunt prea bogat ca să-mi faci 
tu cinste! 

Intr-adevăr, câştiga de zece ori mai mult decât cele şapte mii 
de ruble lunare ale lui Grigoriev! 

Vasili Uspenski umplu cele două pahare. Adulmecară cu 
religiozitate lichidul de culoarea chihlimbarului şi le goliră dintr-o 
înghiţitură. După obiceiul rusesc. 

— Pentru succesul tovarăşului Ghenadi Ziuganov! ziseră ei 
într-un glas. 

Fără să-şi dea seama de crima gastronomică pe care o 
comisese, Vasili Uspenski umplu din nou paharele. 

— Şi Boris Nikolaievici să crape, adăugă cu convingere 
Viaceslav Grigoriev. 

Vasili Uspenski îl lovi cu cotul. 

— Eşti sigur că nu sunt microfoane, tavarişci? 

Lambriurile întunecate ale clubului probabil că erau împănate 
cu microfoane. Grigoriev dădu din umeri. 

— Nicevo! Cei care ascultă sunt prietenii noştri. Gândesc la fel 


24 Magazin alimentar (n.a.). 


73 


ca noi. 

În ciuda reorganizării dorite de Boris Elțîn, FSB-ul era încă 
optzeci la sută pro comunist şi dorea succesul candidatului 
comunist în alegerile prezidenţiale. 

— Altfel, cum mai merge treaba? întrebă Uspenski. 

Viaceslav Grigoriev se uită la pahar cu un aer sumbru. 

— M-a luat în gură pămpălăul ăla de Victor Ivanovici. 

— Ampilov? 

— Da. Vrea să fie făcut general şi se poartă ca un lingău. Boris 
Nikolaievici e furios pentru că un „bandit” cecen pe nume 
Basaiev ar fi la Moscova şi nu poate fi găsit. Se pare că nu mă 
„port” destul de bine cu cei din mafia cecenă! De parcă ei mi-ar 
aduce tot ce vreau eu pe tavă! N-am prins datorită lor decât 
pungaşi de doi bani. Jură că nu-i suferă pe Dudaiev şi pe 
camarazii lui, dar sunt sigur că-i finanţează. 

— Lucrezi cu aceeaşi „sursă”, bătrânul Salman Daku? Ar trebui 
să-l scuturi puţin. La vârsta lui, omului îi e teamă de moarte. 

Grigoriev rânji. 

— Prefer să-l scutur amical! Când mă gândesc că putoarea 
asta de Tatiana Korijin trăieşte cu babalâcul acela. E o tipă 
superbă. 

„Sursa” lui Grigoriev îi folosea şi la câştigarea câtorva dolari! 
Mafiotul cecen importa de la Paris pentru „New Russians” mobile 
de lux Romeo fără să plătească vama, datorită lui Grigoriev. 

Vasili Uspenski îşi udă buzele în coniac şi zise filosofic: 

— Dacă regimul ăsta nenorocit n-ar fi devalorizat rubla 
noastră, n-ar fi fost nevoită să se prostitueze! Ştii ce pensie are? 
Opt sute de mii de ruble amărâte! Poţi să mori de foame cu ele. 
Şi bărbatul ei a primit ordinul Lenin, medalia Bravurii. Să 
sfârşească prin a i-o lua în gură unui scârbos de cecen! Tuo 
regulezi? 

— Se întâmplă şi-asta, răspunse evaziv Viaceslav Grigoriev. În 
orice caz, bătrânul trebuie să-mi spună ceva mâine. Altfel îl 
scutur rău de tot. Dacă nu-l găsesc pe ticălosul de Şamil Basaiev, 
lingăul de Ampilov e în stare să obţină mutarea mea la 
Volgograd! 

Urmă un moment de tăcere. Gloriosul Stalingrad, simbolul 
Marelui Război patriotic, nu mai era decât un oraş de provincie 
sinistru, rebotezat Volgograd. 

— Cecenii ăştia ar trebui toţi ucişi, arşi cu napalm sau nimiciţi 
cu bomba, reluă Vasili Uspenski cu un ton convins. Suntem prea 


74 


buni cu ei. Ah, dacă-ar mai fi trăit tovarăşul Stalin, ar fi făcut cu 
ei cum a făcut cu tătari! 

Clubul începea să se umple cu ofiţeri care flecăreau în grupuri 
mici bând băuturi alcoolice străine. Lângă ei, doi colonei se 
delectau cu o sticlă de Defender „Very classic Pale”. 

— Apropo, de ce voiai să mă vezi? întrebă Vasili Uspenski. 

Viaceslav Grigoriev îi aruncă o privire vicleană. 

— Îl mai ai pe amicul tău la Regiunea Patru? 

— luri? Da, bineînţeles. 

— Ar mai putea să asigure o livrare? 

— Depinde ce... şi trebuie acţionat repede, pentru că pleacă la 
începutul verii. 

— Oh. Nimic anormal! Uite lista. 

Scoase o hârtie din buzunar şi o întinse prietenului său care 
aruncă o privire pe ea. 

— Nu mi se pare imposibil, conchise el. E destul ca să umple 
un camion. Unde merge asta? 

— La armeni. 

Războiul dintre azeri şi armeni nu se sfârşise niciodată 
complet. Se omorau între ei cu o regularitate perfectă. Fostul 
colonel dădu din cap aprobator. 

— Mie îmi plec armenii! Lor nu le e frică de ceceni. Şi apoi, au 
lovele, adăugă el râzând. Să ştii că ce e pe lista ta face o 
grămadă de bani. 

— Cât? 

Fostul colonel se concentră. 

— Aşa, la prima vedere, aproape de patru sute de mii de 
dolari. 

— Voi transmite, dar treaba ar trebui să se poată aranja. Cu 
toate opere de artă pe care ni le-au furat... 

— Atenţie, nu mai primesc bancnote de o sută da dolari, îl 
avertiză fostul ofiţer. Toată suma trebuie să fie în bancnote de 
cincizeci. Altfel o să fie cu cinci la sută mai mult şi mai trebuie să 
primesc şi permisiunea. 

Moscova era plină de bancnote false de o sută de dolari. Una 
din trei! Cum ăsta era principalul mijloc de plată în lumea 
paralelă rusă, asta cauza multe probleme. 

Vasili Uspenski îşi termină coniacul cu vădită plăcere. 

— Haraşo. Mă suni imediat ce ai banii. Condiţiile obişnuite: 
cincizeci la sută la înaintarea comenzii, cincizeci la sută exact 
înainte de livrare. Şi-mi spui unde trebuie livrat. 


75 


leşiră împreună din club. Un val compact de maşini se deplasa 
pe strada Lubianka în direcţia est. Moscova devenea un oraş 
civilizat. 

Viaceslav Grigoriev se uită la amicul său care urca într-o 
maşină BMW nou-nouţă, furată cu trei luni în urmă din Germania 
şi sosită prin Polonia, ca aproape toate maşinile de acest tip de la 
Moscova. Pentru maşini se plătea deja o taxă de sută la sută, aşa 
că măcar nu se mai plătea maşina! Toţi foştii oameni ai KGB-ului 
aveau filiere sigure. Era destul să plăteşti, în timp ce se uita la 
„pubela” lui, o Lada veche, maiorul râse singur gândindu-se la 
remarca făcută de Uspenski despre microfoane. Bineînţeles că în 
clubul fostului KGB erau microfoane. Dar în afara remarcilor 
despre Elțîn, cunoscute tuturor ofiţerilor şi fără consecinţe, nu 


spusese nimic cu adevărat periculos. 
x 


* * 


Malko ieşi de la staţia de metrou Smolenskaia, în colţul pe 
care bulevardul Smolenski îl făcea cu strada Arbat. Sărea de 
două ore dintr-un metrou în altul, încercând să scape de o 
eventuală urmărire. Porni pe strada Arbat, singura stradă de 
pietoni din Moscova cu farmecul intact, cu felinarele şi vechile ei 
clădiri baroce vopsite în toate culorile. Şi aici întâlneai aceeaşi 
faună, vânzători de suveniruri, de păpuşi ruseşti, de tablouri 
făcute în serie, de casete! În ciuda orei târzii, pe stradă încă mai 
era destulă lume. O mare mulţime se aduna în jurul unui grup de 
muzicanți încălţaţi cu poncho, care cântau melodii din Anzi, 
ajunşi acolo Dumnezeu ştie cum. Ceva mai departe, două 
bătrâne ofereau spre vânzare pisici siberiene, de un alb imaculat, 
cu nişte uimitori ochi albaştri. Ultimii negustori de banane îşi 
făceau bagajele. Tinere provocatoare până la indecenţă se 
plimbau în grupuri. : 

Malko ajunse foarte repede la numărul 51. In față era o galerie 
de pictură în aer liber, de unde putu să observe fațada de 
culoare ocru a celor patru etaje. Câteva magazine încadrau o 
boltă care cândva fusese închisă de o poartă de fier, acum 
înţepenită de rugină şi pe jumătate smulsă din balamale. Era un 
loc ciudat pentru o întâlnire clandestină. O stradă îngustă, fără 
nici o maşină, chiar în centrul Moscovei, uşor de blocat la ambele 
capete. 

Ceasul arăta ora nouă fix. 

Cu un pas nonşalant, Malko traversă drumul şi intră pe sub 


76 


boltă. La stânga era o scară, mizerabilă şi urât mirositoare. În 
faţă zări o curte, apoi altă clădire traversată de o altă boltă care 
deservea un alt imobil. Această dispunere de imobile care 
dădeau din unul în altul era frecventă la Moscova. 

În clipa în care ezita, două siluete în haine negre de piele se 
iviră din curte şi îl încadrară. Erau nişte bărbaţi tineri, bine raşi, 
cu faţă energică. Unul dintre ei îl privi cu atenţie. 

— Cauţi pe cineva? întrebă el în ruseşte. 

— Da, răspunse Malko. Pe Abu. 

Nu-i veni să-şi creadă urechilor când celălalt îi răspunse: 

— Haraşo. Davai. _ 

Porniră spre fundul curţii. Incă nu traversaseră curtea când 
sub boltă, în spatele lor, se auzi un zgomot de paşi repezi. Malko 
întoarse capul. 

Un om se ivise din strada Arbat. Tipul adresă o interjecţie celor 
care îl încadrau pe Malko. Bărbatul care îi vorbise scoase imediat 
de la centură un pistol mare de culoare neagră şi îl ameninţă pe 
Malko. 

— Lucrezi cu ei! zise el în ruseşte. 


77 


Capitolul VIII 


Malko văzu expresia ochilor lui furioşi şi degetul crispat pe 
trăgaci. Pulsul începu să-i bată cu o viteză nebună. Va muri acolo 
şi nici măcar nu ştia pentru ce. 

Deodată se auzi un strigăt dinspre bolta unde apăruseră trei 
oameni venind dinspre strada Arbat. Cel care îi avertizase pe 
însoțitorii lui Malko trecu pe sub boltă şi se lipi de peretele din 
stânga. Omul care îl ameninţa pe Malko se opri. Ţeava armei se 
deplasă. Cu genunchii uşor îndoiţi şi ţinând pistolul cu ambele 
mâini, cecenul începu să golească încărcătorul cu un calm 
impresionant. Doi din noii sosiți se rostogoliră la pământ ca nişte 
iepuri trăsniţi. Al treilea se aruncă în casa scărilor. 

Urmă un moment de tăcere. Omul care stătuse de pază 
scoase de sub scurta de piele un pistol-mitralieră Skorpio şi le 
strigă ceva celor care îl încadrau pe Malko. Omul care trăsese îl 
prinse pe Malko de braţ şi îl trase după el. Părea mai mult o 
răpire decât o invitaţie. 

Malko începu să alerge, ca să nu fie prins între două focuri. În 
momentul în care ajungea în fundul curţii, în spatele lui reîncepu 
schimbul de focuri. Ultimul din cei trei agresori încerca să 
avanseze, ţinut la respect de focul pistolului-mitralieră. 

Cu un brânci violent, Malko fu împins sub a doua boltă, în 
momentul în care pe strada Arbat izbucniră ţignalele poliţiştilor. 
O maşină mare opri chiar în faţa porţii de la intrare şi din ea 
coborâră în grabă oameni înarmaţi cu pistoale mitralieră. 
Cecenul care le proteja retragerea strigă ceva camarazilor săi şi 
se ascunse într-o intrare laterală. 

Cea de a doua boltă era mult mai joasă, umedă şi murdară. 
Cei doi oameni care îl însoțeau pe Malko o traversară în fugă şi 
ajunseră într-o altă curte, îngustă, plină de carcase de maşini, de 
moloz şi de gunoaie. Doi şobolani mari o luară la fugă speriaţi. În 
spate răsunară din nou împuşcături. 

Malko nu se mai gândea, preocupat doar să scape teafăr din 
situaţia aceea periculoasă. Răpitorii săi îl traseră spre un gang 
întunecos care ducea în a treia curte, un adevărat depozit de 
gunoaie. Răsunară Împuşcături înăbuşite departe, în spatele lor. 
Focul se înteţea. Apoi urmă explozia unei grenade. Era un 


78 


adevărat război de gherilă urbană! 

A treia curte dădea într-o străduţă paralelă cu strada Arbat. 
Malko văzu o placă vopsită în alb şi albastru, chiar în faţă: 
Pereulok Sistav-Vrajk. 

Lângă trotuar aştepta o camionetă cu un om la volan. Tipul cu 
pistol îi zise lui Malko: 

— Urcă repede! 

Malko urcă în spate, urmat de cei doi însoțitori. Luă contact cu 
podeaua de tablă şi camioneta demară imediat, făcând la 
dreapta, apoi la stânga şi iar la dreapta şi la stânga. O tăcere de 
moarte stăruia între cei trei bărbaţi aruncaţi în toate părţile de 
zdruncinături. Malko se aştepta în fiecare clipă să audă sirena 
unei maşini de poliţie. La fel şi însoțitorii lui, judecând după 
nervozitatea care îi stăpânea. In fine, vehiculul intră pe o stradă 
mare şi se amestecă printre alte vehicule. Malko avu impresia că 
se aflau pe Gogolevski Bulvar. 

Cecenii se destinseră brusc şi schimbară câteva cuvinte în 
limba lor cu glas scăzut. Omul cu pistol îşi puse arma la centură. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Malko. 

— Ne aşteptau, răspunse cecenul scurt. 

Părea că nu-l mai bănuia pe Malko de cârdăşie cu adversarii 
lui. 

Merseră încă zece minute, apoi cel care mai vorbise zise cu o 
voce mai calmă: 

— O să te legăm la ochi. 

Scoase din buzunar un batic negru pe care îl împături în patru 
şi îl legă în jurul capului lui Malko. Ţesătura mirosea a usturoi şi a 
sudoare. 

— Intinde-te! îi ordonă cecenul. Trebuie să-ţi leg mâinile. 

Malko se văzu obligat să se întindă pe burtă pe tabla ondulată 
a podelei. Cecenul îi legă mâinile la spate cu o sfoară subţire 
care îi intră în carne. Pe urmă, îl ajută pe Malko să se aşeze în 
fund. Malko auzi zgomotul caracteristic al unei brichete Zippo şi 
imediat simţi mirosul unei ţigări. Vehiculul îşi vedea de drum cu o 
viteză normală. După toate aparențele, ieşise din zona 
periculoasă. 

— Unde mergem? întrebă Malko. 

— Nu pot să-ţi spun, răspunse cecenul. 

Nu avea altceva de făcut decât să aştepte răbdător. Dorise să 
se întâlnească cu Abu. Acum avea să-l întâlnească! Cel puţin aşa 
spera. 


79 


Traseul dură aproape o oră, după aprecierea lui Malko. Cu 
siguranţă că se aflau la periferia Moscovei. Apoi camioneta 
reduse viteza şi se opri. 

— Stai aici! îi ordonă cecenul. 

Cobori, lăsându-l pe Malko în paza camaradului său. 

Afară se auzi un şuşotit, apoi se aşternu tăcerea. Cecenul de 
lângă el nu mişca deloc. Era frig. Auzea maşinile care treceau nu 
departe de-acolo. Probabil că se aflau pe o stradă laterală. 
Zgomotul oblonului din spate care era lăsat în jos îl făcu să 
tresară, apoi auzi un glas şuşotit: 

— Davai! Davai! 

Fu tras jos din vehicul şi se răstiră la el ca să-l facă să 
parcurgă câţiva metri. Deoarece era legat la ochi, Malko se 
împiedică de o treaptă şi simţi sub picioare altceva decât până 
atunci. Ceva ca holul unui imobil. Fu împins probabil în cabina 
unui ascensor, atât de mică încât fu făcut sandviş între însoțitorii 
lui. Nu urcară mai mult de două-trei etaje. Fu împins afară din 
cabină, apoi ajutat să parcurgă alţi câţiva metri. Simţi un miros 
diferit, o mireasmă de Orient. 

— Stai jos. 

Cecenul care îi vorbise îl apăsă pe umăr, ţinându-l în acelaşi 
timp. Malko se pomeni într-un fotoliu, având în continuare 
mâinile legate la spate. In sfârşit, îi scoaseră baticul de la ochi şi 
dădu cu ochii de un decor neaşteptat: o mică încăpere 
dreptunghiulară în care era o singură masă pe care se afla un 
televizor, în faţa unei ferestre cu perdele trase. Pe lângă pereţi 
erau aliniate canapele şi fotolii, unele lângă altele. Podeaua era 
acoperită cu covoare. |n afară de cei doi bărbaţi care îl 
aduseseră, în încăpere se mai afla un tânăr în blugi şi tricou în 
dungi care se uita la el cu oarecare curiozitate. Tânărul avea un 
pistol-mitralieră Kalaşnikov pe genunchi şi vesta fără mâneci din 
pânză kaki era plină de încărcătoare pentru arma lui. Purta o 
barbă în formă de colier şi privirea lui juvenilă exprima gravitatea 
credincioşilor. Avea o faţă alungită, un nas mare şi o fizionomie 
de tip oriental. 

— Unde e Abu? întrebă Malko. 

Cel care îl ameninţase îi aruncă o privire încruntată. 

— Nu ştiu. 

— Mi s-a spus că îl voi întâlni. 

— Nu-i aici. 

leşi împreună cu camaradul său, punând capăt discuţiei. 


80 


Malko rămase cu mâinile legate la spate, în compania tânărului 
bărbos cu privire blândă şi luminoasă. Acesta îşi trecea printre 
degete un fel de comboloľ? mormăind cuvinte imposibil de 
înţeles. La picioarele lui se afla un telefon roşu cu taste. Malko 
auzea zgomotul unei conversații prin peretele subţire. 

„Răpitorul” său îşi făcu din nou apariţia şi întrebă cu un ton 
mult mai amabil: 

— Ţi-e foame? 

— Da, răspunse Malko. Dar înainte de asta aş vrea să-l văd pe 
Abu. 

Celălalt îi întoarse spatele fără să-i răspundă. Era clar că 
apariţia lui Abu nu depindea de el. După câteva secunde, Malko 
avu primul şoc plăcut din seara aceea. 

O femeie înaltă şi brunetă intră în încăpere. Nu era realmente 
frumoasă, dar degaja un magnetism animalic, cu părul ei des şi 
negru care îi cădea pe umeri, nasul prea mare, ochii mari cu 
pupile negre şi gura mare şi senzuală. Sprâncenele bine 
conturate dădeau impresia că se machiase. 

Tânăra femeie purta o rochie de lână cu flori încheiată în faţă 
şi coborând până la glezne, care se mula pe pieptul puternic, 
şoldurile mari şi pântecele plat. Avea picioarele goale şi asta 
părea foarte natural. Privirea ei se opri asupra lui Malko cu un 
amestec de curiozitate şi de interes aproape tulburat. Degaja o 
puternică atracţie sexuală fără să facă nimic pentru asta. In 
mâna dreaptă ţinea un bol mare cu orez în care se afla înfiptă o 
lingură, iar în stânga avea o carafă cu kompota roşiatic. Ea se 
adresă mai întâi tânărului în limba ei, apoi se întoarse spre Malko 
şi zise în ruseşte cu un accent cântat: 

— Te voi dezlega ca să poţi mânca, dar dacă încerci să fugi, 
Aslan te va ucide. 

Malko se ridică în picioare ca ea să-i poată dezlega mâinile, în 
timp ce numitul Aslan, lăsându-şi mătăniile. Işi îndrepta spre el 
pistolul-mitralieră, cu un aer atât de sălbatic încât era comic. 
Femeia se retrase şi Malko începu să mănânce sub privirea 
vigilentă a paznicului său, care ţinea degetul pe trăgaci. Bolul 
conţinea pilav, amestec de orez, carne şi grăsime de oaie. Se 
putea mânca dacă îl combinai cu kompota. După ce termină, 
Aslan chemă femeia, care veni să ia bolul şi carafa şi îl legă din 
nou pe Malko. 


25 Mătănii folosite de musulmani (n.a.). 


81 


— Culcă-te pe jos şi dormi, zise ea cu aceeaşi voce blândă şi 
nu cumva să încerci să fugi. Aslan are ordin să te împuşte. 

Situaţia devenea ca într-un roman de Kafka! 

— Bine-bine, protestă Malko, dar am venit aici de bună voie, 
nu sunt prizonierul vostru. Nu vreau decât să-l întâlnesc pe Abu. 

Vizibil depăşită de situaţie, femeia nu răspunse şi plecă. 

Malko nu avu ce face şi se lungi pe covoare încercând să 
doarmă. Oare tot aşa se întâmplase şi cu Paul Nitze? Se vedea 
clar că cecenii nu ascultau decât de propria lor logică. 

Revăzu In minte evenimentele din seara aceea, încercând să 
înţeleagă. El sau ei fuseseră urmăriţi. Nu putea să fie vorba decât 
de cei de la FSB. In clipa în care adormea, Malko îşi dădu seama 
că mai auzise vocea femeii! Era cecena care răspunsese 
agasată: Luiza. Va încerca să verifice asta. Adormi cu speranţa 


că, a doua zi, îl va întâlni în sfârşit pe misteriosul Abu. 
x 


* * 


Şamil Basaiev intră fără să clipească sub duşul rece din 
camera lui de hotel. La preţul de o sută de mii de ruble pe zi, nu 
puteai pretinde să ai şi apă caldă! Obişnuit cu condiţiile aspre din 
munţii caucazieni, şefului cecen nu-i venea să creadă că dormea 
în fiecare zi într-un pat. Cinci ore de somn îi fuseseră de ajuns. 
Era preocupat. Incă o dată, cei de la FSB fuseseră prezenţi la 
întâlnire, în ciuda măsurilor de precauţie luate. De data asta însă 
era sigur de un lucru: totul venea de la americani. Nu ştia însă 
dacă asta se întâmpla fără ştirea lor, sau colaborau în secret cu 
FSB-ul. În mod obiectiv, americanii erau aliaţii lui Boris Elţin. 
Deci, puteau să fie tentaţi să dezorganizeze capul de pod cecen 
de la Moscova. Chiar şi în acest caz, tot nu le putea pune asta în 
cârcă. Ordin de la Zalimhan landerbaiev. Nu trebuie să se certe 
cu aliaţii lor turci. 

Ambiţia de a vedea grupul de comando organizat la Moscova 
acţionând în umbra tratativelor cu americanii se întorsese 
împotriva lor. Din cauza celor de la CIA, Şamil Basaiev pierduse 
deja şase oameni, dintre care trei boiviki, ceilalţi făcând parte din 
reţeaua logistică moscovită. 

In sfârşit, reuşise să pună mâna pe agentul CIA. Nu mai era 
nevoie să rişte pentru a-l întâlni sub numele de „Abu”. Trebuia să 
facă să dureze cât mai mult „tratativele”, până la completarea 
pregătirilor operaţionale. Adică vreo opt zile. 

După aceea, americanii ar fi fost puşi în faţa faptului împlinit. 


82 


Avea de gând să-l ţină prizonier pe agentul CIA până la sfârşit, 
putând astfel să-i compromită pe americani în ochii ruşilor, ceea 
ce nu era rău deloc. 

In momentul în care ieşea de sub duş, cineva bătu la uşă de 
trei ori. Deşi acesta era semnalul stabilit, Basaiev îşi înveli 
pistolul într-un prosop înainte de a deschide. Era adjunctul său 
Said. 

— Magamet e aici, îl anunţă el. 

— Vin, zise Şamil Basaiev. 

Se îmbrăcă în grabă, puse pe el canadiana cu buzunarele pline 
de încărcătoare şi grenade defensive şi ieşi. 

Magamet era un cecen stabilit la Moscova de multă vreme, 
foarte preţios pentru deplasările lui, datorită numărului care 
începea cu „77”. Magamet aştepta la volanul unei maşini Lada 
1800 care fusese albă. Imediat ce Basaiev urcă în maşină, 
Magamet îi întinse un bilet de tren cu data acelei zile şi un 
paşaport interior pe un nume fals. 

— Ai sosit azi dimineaţă, lucrurile tale sunt în portbagaj, îi 
explică Magamet. Eşti vărul meu şi vei sta la mine. Unde 
mergem? 

— In ascunzătoarea de pe strada Kominternă. N-ai fost 
urmărit? 

Cecenul dădu ocol clădirii şi claxonă ca să i se deschidă poarta 
de fier, virând imediat la dreapta pe şoseaua Minsk. 

— Nu pot să ne supravegheze pe toţi! zise el râzând N-am 
avut niciodată vreo problemă. Cum e aici? 

— E bine, răspunse Basaiev. Miliția nu vine niciodată. 

Magamet trecu podul de peste şoseaua de centură ca să 
poată intra pe ea în direcţia nord. Conducea fără grabă, 
supraveghind eventualele maşini ale celor de la GAI, prompti în 
reperarea celei mai mici infracţiuni. 

Şamil Basaiev avea în canadiană pistolul Makarov, un PM 
Borko şi patru încărcătoare, precum şi două grenade, dar toate 
astea ar fi putut să nu fie de ajuns. In plus, se afla la Moscova ca 
să execute o operaţiune precisă, spectaculoasă, nu să se 
războiască cu nişte milițieni lipsiţi de motivaţie. Cecenul, legănat 
de mersul maşinii, începuse să picotească, gândindu-se la 
luptătorii lui dispăruţi recent. Se scutură, trezit de o 
zdruncinătură. Era ataşat organic munţilor lui şi nu se simţea în 
largul său la Moscova. Primejdia nu-l speria, dar aici nu se simţea 
ca în Cecenia. 


83 


* 
* * 


Colonelul Victor Ampilov reciti raportul pe care tocmai îl 
scrisese despre evenimentele din seara trecută, căruia îi 
adăugase un comentariu personal şi îl semnă cu o mişcare 
hotărâtă. Apoi chemă secretara. 

— Du asta generalului Barsukov, îi ceru el. 

Rămas singur, colonelul aprinse o ţigară cu o brichetă Zippo 
oferită de omologii lui americani şi care reprezenta o roşcată 
somptuoasă cu un decolteu ameţitor. Joan, vedeta anului 1996, 
ducea mai departe tradiţia inaugurată de Windy. Figurina 
emblematică a brichetelor Zippo, în urmă cu peste şaizeci de ani. 
Era ceva grozav. Americanii le ofereau brichete garantate pe 
viaţă şi francezii cartuşe de ţigări! 

Reveni la gândurile sumbre. Pierduse trei oameni într-o 
singură zi, iar agentul CIA dispăruse! Omul trimis de CIA, în ciuda 
eforturilor sale, nu reuşise să scape de agenţii FSB-ului care îl 
urmăriseră până la numărul 51 de pe strada Arbat. Acolo, cecenii 
le scăpaseră printre degete după o încăierare violentă în care 
pierduseră un om, sacrificat în mod deliberat, înfruntarea nu 
dusese la nimic. Toate astea întăreau ipoteza Kremlinului: Şamil 
Basaiev se afla la Moscova. 

Ipoteza favorabilă era că venise să-l ia pe agentul american ca 
să-l însoţească în Cecenia şi că va pleca împreună cu el. Cealaltă 
ipoteză, mult mai puţin favorabilă, probabil că era, din păcate, 
mult mai apropiată de realitate. Basaiev venise ca să pună la 
cale o lovitură... De unde ideea care mai alinase puţin supărarea 
colonelului şi pe care o expusese în scris superiorului său. Victor 
Ampilov propunea sensibilizarea populaţiei cu ajutorul unor false 
atentate care ar fi fost atribuite cecenilor, pentru ca oamenii să 
fie îndemnați să-i supravegheze. Asta i-ar fi pus pe ceceni într-o 
poziţie dificilă. 

Numai că planul lui mai trebuia să fie şi aprobat. Plus câteva 
articole în presă, ceea ce nu constituia o problemă, deoarece 
existau destui jurnalişti proguvernamentali ca să publice orice 
minciună. Apoi ele ar fi fost preluate de agenţiile străine. Ca de 
obicei. lar dacă cecenii ar fi executat o operaţiune cu adevărat 
importantă, restul li s-ar fi atribuit tot lor, pentru ca opinia 


publică să se ridice împotriva lor. 
x 


84 


* * 


Cineva trânti o uşă. Malko auzi voci înăbușite. Aşezat în unul 
din fotolii, cu mâinile legate la spate, Malko se uita la tânărul 
Aslan, care avea ochii roşii de oboseală şi stătea nemişcat ca o 
statuie, cu arma pe genunchi. Uşa se deschise şi apăru omul cu 
pistolul din ajun, însoţit de un cecen îmbrăcat cu o canadiană. 
Tânăr, plăcut la înfăţişare, cu părul negru foarte scurt, nasul 
drept şi privirea vioaie. Işi desfăcu canadiana, dând la iveală un 
pulover jacard şi nişte pantaloni fără formă. Sub pulover, Malko 
zări forma unui mâner de armă. Noul venit se apropie zâmbind. 

— Dobreden. Eu sunt Abu. Ai vrut să te întâlneşti cu mine. 

Malko se ridică în picioare, ascunzându-şi prost furia. 

— Exact, zise el. Dar nu ca să fiu tratat ca un prizonier. 

Cecenul nu se tulbură şi îi dădu un ordin lui Aslan. In timp ce 
tânărul îl dezlega pe Malko, cecenul continuă cu o voce blândă: 

— Oamenii mei au avut instrucţiuni să evite orice risc. 
Întâlnirea noastră trebuia să aibă loc pe teren neutru, fără vreo 
intervenţie exterioară. Din păcate, nu aşa s-au petrecut lucrurile. 
Din cauza ta, am pierdut câţiva luptători de neînlocuit. 

Malko fu gata să-i spună că cimitirele erau pline de oameni de 
neînlocuit! Frecându-şi mâinile acolo unde sfoara îi lăsase semn, 
Malko îi aruncă o privire neîncrezătoare. 

— Mai întâi, de unde pot să fiu sigur că eşti într-adevăr „Abu”? 

Cecenul rămase un moment fără replică, apoi zâmbi. 

— Nu sunt autorizat de şeful meu, preşedintele Zalimhan 
landerbaiev, să-ţi dezvălui adevăratul meu nume. Dar sunt într- 
adevăr omul venit din Cecenia ca să te întâlnească. Un risc 
considerabil. După cum probabil ştii, nu acţionăm NICIODATA la 
Moscova. Probabil că preşedintele acordă o mare importanţă 
acestui dialog dacă m-a trimis aici. Vrei puţin ceai? 

Malko se uită cu atenţie la interlocutorul său. Vorbea o rusă 
perfectă, exprimându-se ca un intelectual şi avea mâinile 
îngrijite. Nu era un luptător cecen oarecare. Trebuia să-l creadă, 
pentru că nu avea nici un mijloc de a-i verifica identitatea. 

— Ai venit din Cecenia special ca să te întâlneşti cu mine? 
întrebă el. 

— Da. 

Cineva bătu la uşă. Aslan se duse să deschidă. Era aceeaşi 
femeie ca în ajun, cu aceeaşi rochie, cu picioarele goale, la fel de 
frumoasă. Cu ochii în jos, ea aşeză tava pe covoare, scoţându-şi 
în evidenţă posteriorul, apoi plecă. După ce femeia ieşi, „Abu” îi 


85 


zise lui Malko: 

— O vezi pe această femeie? întrebă el. Familia ei a fost ucisă 
de ruşi şi casa i-a fost distrusă. Inainte se ocupa de o grădiniţă. 
După cele întâmplate, a devenit o luptătoare. A fost rănită şi de 
aceea am trimis-o la Moscova să se odihnească. 

Malko îşi înmuie buzele în ceai. Era foarte tare şi dulce. Preţ de 
câteva clipe, cei doi bărbaţi băură în tăcere. Fereastra era 
camuflată şi nu se auzeau decât zgomotele unui aparat de radio. 

Malko puse jos ceaşca şi îl întrebă direct: 

— Unde e Paul Nitze? 

Cecenul îi aruncă o privire surprinsă. 

— Cine e Paul Nitze? 

— Omul care, înaintea mea, avea misiunea să te contacteze. 
Ştim că oamenii tăi i-au fixat o întâlnire şi că l-au luat de la 
hotelul Kempinski. De atunci au trecut cincisprezece zile. Şi n-am 
mai avut nici o veste de la el. 

Şamil Basaiev îl privi pe Malko cu gravitate. 

— Şi eu voiam să te întreb despre oamenii pe care i-am trimis 
la întâlnirea cu el, zise cecenul. Nu mai ştiu nimic despre ei din 
ziua aceea. Am crezut că FSB-ul ne-a atras într-o ambuscadă cu 
complicitatea voastră. Dacă spui adevărul, atunci lucrurile sunt şi 
mai grave. leri seara am mai pierdut un om pentru că ai fost 
urmărit. Totuşi ţi-am cerut să fii FOARTE atent, adăugă el cu o 
umbră de ameninţare în glas. Nu ţi-ai dat seama că eşti urmărit? 


86 


Capitolul IX 


Malko înfruntă fără complexe privirea rece a şefului cecen. 

— Nu, zise el, nu mi-am dat seama. Inainte de a veni pe strada 
Arbat, am făcut în metrou vreo şase ruperi de filare. Am bănuit 
că voi fi urmărit de cei de la FSB. Şi dacă tot abordăm acest 
subiect, haide să mergem la esenţa lucrurilor. Chiar nu ştii ce s-a 
întâmplat cu Paul Nilze? 

— Nu. 

— leri dimineaţă, un om vorbind în numele tău m-a dus într-un 
imobil şi a încercat să mă omoare. N-ai nici un amestec în treaba 
asta? 

— Nici un amestec. 

Cei doi bărbaţi se priviră câteva clipe în tăcere. Liniştit de 
prezenţa şefului său, tânărul Aslan se cufundase în lectura 
Coranului. Muzica zgomotoasă de la Europa Plus, postul de radio 
cel mai popular de la Moscova, se auzea prin perete. Creierul lui 
Malko funcţiona cu viteză maximă. Era oare posibil ca Larry 
Walker să-l fi minţit? Să fi fost înţeles cu FSB-ul? Ajunse la 
concluzia că nu se putea şi ridică capul. 

— Am primit această misiune pentru că CIA a pierdut urma lui 
Paul Nitze, zise el. Şeful CIA de la Moscova a luat legătura cu cei 
de la FSB care au jurat că n-au habar de nimic. Credeam că Paul 
Nitze a fost reţinut de voi pentru un motiv necunoscut. Din 
această cauză am început să sun iar la toate numerele voastre. 

Din nou urmă o tăcere apăsătoare. 

— În acest caz, conchise Şamil Basaiev, trebuie să ne căutăm 
oamenii în temniţele de la Lubianka... 

Malko scutură din cap. 

— E puţin probabil. FSB-ul nu şi-ar asuma riscul pentru a ţine 
arestat un cetăţean american. Chiar şi un agent al serviciului de 
informaţii. Cu atât mai mult cu cât a fost făcută o înţelegere. 

Cecenul zâmbi. Un zâmbet plin de tristeţe. i 

— Nu-i cunoaşteţi... Kremlinul nu controlează totul. In cadrul 
aparatului există oameni care ne urăsc şi care vă urăsc. Ei nu 
dau socoteală nimănui. 

— Dacă spui adevărul, conchise Malko. Atunci Paul Nitze e 
mort, ca şi oamenii tăi, de altfel. Câţi erau? 


87 


— Trei. Oameni siguri. Sunt surprins că n-au putut nici măcar 
să mă prevină. Asta presupune că au fost atraşi într-o cursă. 
Erau luptători experimentați. Nu s-ar fi lăsat surprinşi. 

Se făcu din nou tăcere. Şamil Basaiev se uita la Malko cu o 
neîncredere vădită iar acesta din urmă se întreba cum va ieşi din 
acest impas. Nici unul dintre ei nu ştia ce se petrecuse în 
realitate. Malko era înclinat spre o manipulare a FSB-ului, dar... 

— Deci, ieri dimineaţă, omul care a tras în mine de două ori cu 
un pistol echipat cu surdină aparţinea FSB-ului? 

— Nu văd altă ipoteză, recunoscu Şamil Basaiev. 

— De ce? 

Cecenul se gândi câteva clipe înainte de a răspunde. 

— Pentru două motive. Dacă spui adevărul şi FSB-ul este 
răspunzător de dispariţia lui Paul Nitze şi a oamenilor mei, 
înseamnă că ruşii nu vor să intrăm în contact. Pe urmă, faptul în 
sine că americanii vorbesc cu noi le este insuportabil. 
Impuşcându-te, ar fi făcut să se creadă că suntem de rea 
credinţă. Intâlnirea de ieri dimineaţă, de pe strada Celui de-al 
Nouălea Cerc, era o întâlnire „albă”, ca să verificăm dacă eşti 
urmărit. Cei doi oameni ai noştri care au venit la întâlnire nu s-au 
apropiat de tine, aşa erau instrucţiunile. Dar au fost omorâţi 
puţin mai târziu de FSB, pentru că FSB-ul era acolo. Oamenii lor 
au pornit în urmărirea maşinii în care se aflau oamenii mei. lar 
noi nu folosim arme cu surdină; noi suntem luptători, nu asasini. 

Tăcu, scoase un pachet de ţigări şi aprinse una. Aslan nu mai 
citea Coranul, privea la covor. Malko trecu în revistă situaţia în 
mintea lui. Interlocutorul său nu ştia ce-i spusese Valentina, 
prostituata de la Cherry Casino, care amintise de un vehicul al 
FSB-ului. Tot ce spusese cecenul stătea în picioare. FSB-ul 
încercase să-i înşele pe americani. 

— Te cred, conchise el. 

Cecenul dădu din cap aprobator. 

— Noi suntem luptători, repetă el. Nu luptăm împotriva 
poporului rus, ci împotriva câtorva conducători sângeroşi şi 
asasini, în frunte cu Boris Elțîn. Chiar dacă e favoritul Vestului, 
ştim că n-are cuvânt. 

— Credeţi că vă veţi înţelege mai bine cu Ghenadi Ziuganov? 
întrebă Malko, profitând de ocazie. 

Şamil Basaiev nici nu clipi. 

— Nu sunt politician, răspunse el. Ne vom continua lupta până 
la independenţa completă a Ceceniei. Şi vom discuta cu cei care 


88 


vor şti să se aşeze la masa negocierilor încetând să ne mai 
bombardeze. 

Cecenul se uită la ceas, apoi continuă: 

— Am riscat mult venind să te întâlnesc la Moscova. N-ar fi 
trebuit niciodată să le spuneţi ruşilor despre aceste contacte. Dar 
dacă tot am reuşit să ne întâlnim, care e propunerea pe care 
trebuie să mi-o transmiţi din partea guvernului american? Pentru 
asta am venit aici. 

— Ai posibilitatea de a comunica cu preşedintele landerbaiev? 

— Da. 

Basaiev nu-şi feri privirea. Cecenul era solid ca o stâncă, deşi 
era destul de tânăr. 

— America, admise Malko, ar fi satisfăcută de alegerea la 
preşedinţie a lui Boris Elțîn. Are legături personale cu Bill Clinton 
care îl consideră un reformator. 

— Ştiu, zise Basaiev trăgând din ţigară puţin nerăbdător. 
Americanii au obiceiul să mizeze pe calul necâştigător. Ţineau 
foarte tare la Mihail Gorbaciov... Presupun că nu ţi-ai riscat viaţa 
doar ca să-mi spui asta! 

— Nu, recunoscu Malko. Casa Albă ar dori ca preşedintele 
landerbaiev să nu întreprindă până la alegerile prezidenţiale nici 
o acţiune de natură să submineze credibilitatea lui Boris Elțîn. 

— Ce fel de acţiune? 

Malko ezită câteva secunde. După tot ce se petrecuse, dacă ar 
fi dezvăluit lui „Abu” ce ştia, risca să rămână foarte, foarte multă 
vreme în acel apartament, în cel mai bun caz! 

— Cucerirea şi ocuparea oraşului Groznîi de exemplu, după 
cum aţi încercat să faceţi acum câteva săptămâni. Sau o acţiune 
în Rusia. 

Cecenul se uită ţintă la el, uşor nedumerit. 

— Consideraţi că asta ar fi de ajuns pentru ca Boris Elțîn să 
piardă alegerile? 

— Totul se va hotărî la o diferenţă de câteva voturi, răspunse 
Malko. Ştii la fel de bine ca şi mine că Vladimir Jirinovski 
„lucrează” pentru Elțîn. E un fost membru al KGB-ului, care e 
susţinut de Serviciile secrete. Dar Ziuganov are o bază populară 
reală. Poate să câştige. Dacă îl faceţi de râs pe Boris Elțîn cu 
puţin timp înainte de alegeri, asta poate să-l coste mii de voturi, 
care vor trece la Ziuganov sau la Jirinovski. Cred că vă faceţi un 
calcul greşit mizând pe Ziuganov. Dacă va fi ales, va vrea să-şi 
arate forţa ruşilor şi voi veţi fi primele lui victime. Nu uita că e un 


89 


comunist şi că baza sistemului comunist e minciuna. Dacă v-a 
făcut promisiuni, nu şi le va ţine. In plus, Statele Unite nu va 
avea cu el aceleaşi relaţii aşa cum le are cu Boris Elțîn. Nici 
aceeaşi greutate. 

Cecenul se uita gânditor la pachetul de ţigări de parcă acolo ar 
fi găsit răspunsul dilemei. 

— Dacă preşedintele nostru ar accepta, conchise şi cu o 
încetineală voită, asta ar însemna să lase să fie ucişi suta de 
civili de către aviația, artileria şi rachetele ruseşti, fără 
posibilitate de ripostă. Este un sacrificiu foarte mare. Pentru că 
Boris Elțîn îşi va continua campania de distrugere împotriva ţării 
mele. Şi asta doar pentru că e stupid şi are în jurul lui oameni 
stupizi precum „Paşa”?6. Ce oferiţi în schimb poporului cecen? 

— Trei lucruri, răspunse Malko. Mai întâi asigurarea că Bill 
Clinton va face imediat presiuni pentru ca armata rusă să 
oprească operaţiunile în Cecenia. Apoi, se angajează să-l oblige 
pe Boris Elțîn să înceapă adevărate negocieri pentru autonomia 
Ceceniei, după trecerea alegerilor prezidenţiale. Negocieri 
directe cu preşedintele vostru. In fine, Statele Unite vor contribui 
financiar la reconstrucţia ţării voastre. 

Tăcu. Transmisese mesajul. Interlocutorul său îl privea cu o 
incredulitate vădită. 

— Ce garanţii aveţi că Boris Elțîn îşi va respecta promisiunile, 
după ce va fi reales? 

Aici era problema. Malko se strădui să facă abstracţie de 
propriile sale convingeri, mulţumindu-se să repete lecţia 
învățată. 

— In fosta Iugoslavie, zise el, americanii au reuşit să-i aducă 
pe sârbii bosniaci la masa negocierilor. Aceştia nu sunt mai răi 
decât Boris Elțîn. Şi ei se purtaseră ca nişte sălbatici. Dar Statele 
Unite sunt puternice. Pe plan economic, Rusia nu va putea să 
iasă la liman fără ajutorul americanilor. Boris Elțîn controlează 
rachetele nucleare şi SNLE-urile?”, dar ţara lui nu e în stare să 
construiască maşini care să meargă. Dacă şeful vostru, 
preşedintele landerbaiev acceptă această înţelegere, Bill Clinton 
îi va cere toate astea lui Boris Elțîn. In Bosnia, sârbii au încetat 
războiul şi au înapoiat teritorii pentru că le-a fost frică de puterea 


26 Generalul Pavel Graciov, şeful statului-major al armatei ruse 
(n.a.). 
27 Submarine nucleare lansatoare de rachete (n.a.). 


90 


americană. Chiar şi beat-mort, Boris Elțîn ştie să recunoască o 
bancnotă de o sută de dolari! 

„Abu” se uita la el cu interes. Aprinse altă ţigară şi îi oferi una 
lui Aslan care refuză. Basaiev părea impresionat de argumentaţia 
lui Malko. 

— Aproape că m-ai convins, recunoscu el schiţând un zâmbet. 
Dar îţi amintesc că nu putem avea încredere în ruşi. Uite ce se 
întâmplă cu întâlnirea noastră. Ucid, mint, fără să-i impresioneze 
nimic. Asta e efectul a şaptezeci şi cinci de ani de comunism: 
orice valoare morală a dispărut. E destul să nu fii prins. Bărbaţii 
fură, femeile sunt târfe... Ce importanţă are! Elţin e în stare să 
jure orice cu mâna pe inimă şi să se dezlănţuie împotriva 
poporului meu imediat ce va câştiga alegerile. Statele Unite n-o 
să-i declare război pentru Cecenia, adăugă el cu un râs amar. 

— Adevărat, recunoscu Malko, dar Statele Unite pot să-i 
„răsucească braţul” fără să-i declare război. 

Cecenul se uită la ceas şi se ridică. 

— Voi transmite propunerea ta, zise el. Bineînţeles, nu am 
căderea să dau un răspuns. 

— Cât timp va dura? 

— Nu ştiu. Depinde de elemente pe care nu le controlez. Până 
atunci, eşti oaspetele meu. E obligatoriu să nu ieşi din acest 
apartament. Nimeni nu trebuie să ştie că te afli aici. Am dat ordin 
să fii tratat ca un oaspete, nu ca un prizonier. Fireşte, nu e 
confortul de la Savoy, dar poţi citi, asculta radioul poţi să te uiţi 
la televizor. Mă voi întoarce imediat ce va fi posibil, cu un 
răspuns pozitiv sau negativ. g 

Malko încercă să se resemneze. În realitate era prizonier. 

— Aş putea, cel puţin, să telefonez, în prezenţa ta, lui Larry 
Walker, noul responsabil american al operaţiunii? întrebă el. E 
deja îngrijorat de soarta lui Paul Nitze, va fi şi mai mult de soarta 
mea. 

— Nu, e imposibil. Acest apartament n-a fost niciodată reperat 
de FSB. E posibil ca telefonul domnului Walker să fie ascultat. Ar 
fi un risc prea mare. Dar dacă îi scrii un bilet şi-mi dai adresa, voi 
face în aşa fel încât să ajungă la el. 

Malko scoase stiloul şi o carte de vizită ca să scrie câteva 
cuvinte, zicând că totul mergea bine şi că Larry va primi în 
curând veşti. La sfârşit adăugă: Valentina a avut dreptate. Pe 
cealaltă faţă scrisese telefonul şi adresa lui Larry Walker. Apoi i-o 
dădu lui „Abu” care citi cu atenţie şi ridică capul. 


91 


— Cine e Valentina? 

— O prostituată care a zărit un vehicul suspect în seara în care 
a dispărut Paul Nitze. Acum sunt sigur că e vorba de cei de la 
FSB. 

Cecenul puse cartea de vizită în buzunar fără să facă vreun 
comentariu şi întinse mâna lui Malko. 

— Pe curând. Imi pare rău, dar oamenii mei au ordin să te 
împuşte dacă încerci să părăseşti acest apartament. Altfel, ai 
toată libertatea. Luiza îţi va găti. 

Era deci într-adevăr Luiza! Femeia cu care vorbise la telefon. 

Aslan se ridică imediat şi salută, cu mâna pe inimă. „Abu” 
trânti uşa în urma lui. 

Tânăra femeie îşi făcu apariţia după douăzeci de minute. Lui 
Malko i se păru că îşi aranjase părul şi se machiase puţin. Luiza 
zâmbea. 

— Vei lua dejunul în bucătărie, zise ea în ruseşte. Ţi-am 
pregătit un prânz cecen. Sper să-ţi placă. 

Malko o urmă, văzând cu această ocazie apartamentul. Un 
antreu mic deservea o altă încăpere, a cărei uşă întredeschisă îi 
permise să zărească interiorul. Un bărbat dormea înfăşurat într-o 
cuvertură, pe o saltea pusă direct pe podea. Incăperea era 
despărțită în două printr-o perdea. Intră în bucătăria mică, dar a 
cărei fereastră nu era acoperită. Două cuverturi erau aşezate pe 
o măsuţă. In mijloc se găsea o farfurie plină cu ceva ce semăna 
cu nişte macaroane verzui. 

— Sunt şeremia, îi explică Luiza, legume care nu cresc decât 
iarna în Cecenia. 

Umplu bine cele două farfurii şi se aşeză lângă el. In acel 
spaţiu îngust, aproape că se atingeau. La cea mai mică mişcare, 
Malko simţea coapsa tinerei femei. Bumbacul subţire al rochiei îi 
contura sânii fără pudoare, dar ea părea că nu-şi dă seama de 
asta. Malko gustă din mâncare. Semăna vag cu prazul şi îţi lăsa 
în gură un gust amar. Cu mult ceai, mergea! Luiza se uita la el 
anxioasă. 

— Îți place? 

— E foarte bun, răspunse el cu gura plină. Aslan nu mănâncă? 

— El a mâncat, zise Luiza. 

Tânărul trecuse acum în antreu şi se aşezase pe un taburet, 
cu arma pe genunchi şi cu ţeava îndreptată spre Malko. Ţinea 
palma pe patul armei, dar un gest infim era destul ca să apese 
pe trăgaci. 


92 


Malko îşi zise că cecenii puteau foarte bine să-l ţină acolo în 
timp ce-şi pregăteau atentatul, apoi să-l elibereze. 

FSB-ul ar fi crezut că americanii fuseseră de acord. 

Dacă ar fi încercat să evadeze înainte, ar fi determinat mai 
mult ca sigur eşuarea negocierilor cu landerbaiev. Ceea ce CIA 
nu i-ar fi iertat. 

Căzuse într-o capcană diabolică. 


93 


Capitolul X 


Salman Doku se privi în oglinda sălii de baie şi fu dezgustat. 

Nu fusese niciodată o frumuseţe, dar vărsatul şi multele 
kilograme în plus îl făcuseră de-a dreptul respingător. Faţa lui 
ovală nu mai era decât o masă gelatinoasă din care se iveau doi 
ochi negri, strălucitori ca onixul, asemănători cu două bijuterii 
scăpate într-un bol de gelatină. Cele trei guşi atârnau lamentabil 
până la gâtul zbârcit. Işi trecu pieptănul prin cele câteva fire de 
păr care încă îi mai acopereau craniul ovoid, încercând să 
ascundă cicatricile operaţiei estetice care încercase să-l menţină 
prezentabil... 

Descurajat, Salman Doku îşi lăsă privirea spre burta enormă şi 
se uită imediat în altă parte. Totdeauna avusese tendinţă de 
îngrăşare, dar în ultima vreme, în ciuda unui regim nemilos fără 
nici o picătură de alcool, atinsese „limita superioară”, adică 
depăşise chintalul. Picioarele pline de varice îi susțineau cu 
dificultate greutatea. 

Privi peisajul cu mesteceni şi brazi prin fereastra mare a sălii 
de baie. Un peisaj pe care îl detesta. Nu-i plăceau decât munţii 
ţării sale, Cecenia. Dar rangul său de şef mafiot şi averea 
considerabilă îl împinseseră să pună să i se construiască ultima 
nebunie la modă la Moscova, un „cottage” la vest de capitală, la 
vreo zece kilometri de drumul de centură, în mijlocul altor vile 
asemănătoare ale politicienilor sau „noilor ruşi”. 

Aceste construcţii luaseră locul vechilor vile din lemn pline de 
farmec, aşa cum încă mai avusese Gorbaciov. Erau nişte vile din 
cărămidă, de un roşu aprins, cu două-trei etaje, cu tot confortul 
modern: sală de baie, telefon prin satelit, jacuzzi. Vila îl costase 
pe Salman Doku peste un miliard de ruble, ceea ce abia dacă se 
simţise la averea lui colosală, adunată în peste treizeci de ani de 
activităţi criminale. 

Pentru mobile fusese direct la Paris şi alesese piesele cele mai 
scumpe şi mai somptuoase din catalogul arhitectului Claude 
Dalie. 

Şi îşi completa colecţia la fiecare trecere prin Paris, înainte de 
a lua avionul Concorde al companiei Air France spre New York. 
Ultima achiziţie fusese o colecţie de birouri 1930 din nodozităţi 


94 


de ulm. 

Tânăr ţăran cecen, venit la Moscova în 1965, datorită unui văr 
care se ocupa deja cu negustoria în pieţe, Salman Doku 
înţelesese repede că nu se va îmbogăţi vânzând banane şi 
struguri. Din fericire, un alt cecen abia „sosit” propusese un 
„job”: să-i facă pe rău platnici să-şi achite datoriile. Mai întâi se 
mergea la domiciliul „vinovatului” şi i se cerea politicos datoria. 
Asta era de ajuns în nouă cazuri din zece. Dar pentru cei care nu 
plăteau, urma un asalt implacabil, care totdeauna se termina cu 
achitarea datoriei. 

Prima dată când Salman Doku rupsese cu o lovitură de bară 
braţul unui om de cincizeci de ani îndatorat patronului său, îi 
fusese puţin ruşine. Nefericitul gemea, plângea, implora. Dar 
plătise şi, după aceea, când îl întâlnea pe Salman Doku pe stradă 
îl saluta cu respect. Când azerii începuseră să-şi instaleze 
chioşcuri în cartierul Pieței Danilovski, patronul lui Salman îi 
propusese un târg. Să se ocupe de chioşcuri şi să împartă 
profitul. 

Şi astfel devenise gangster Salman Doku. Treaba cu 
chioşcurile era foarte simplă. Se anunţa preţul ce trebuia plătit 
săptămânal. La primul refuz, proprietarul lua o bătaie cumplită. 
La al doilea, chioşcul lui avea parte de un cocteil Molotov. Al 
treilea se întâmpla foarte rar, dar dacă se întâmpla, Salman îşi 
lua sarcina să-i înjunghie nevasta după ce, bineînţeles, o violase. 

Când patronul lui murise în urma unei crize cardiace, Salman 
Doku urcase mai sus. Chioşcurile constituiau o afacere amărâtă! 
De acum înainte, o reţea de „hăitaşi” îi semnala pungaşii care se 
îmbogăţiseră vânzând marfă la negru. In perioada comunistă nu 
existau bănci. Respectivii erau deci obligaţi să-şi păstreze 
câştigul în bani lichizi. Dar nu erau nebuni să-i ţină acasă. 

Atunci, Salman Doku venea cu doi oameni şi cerea politicos 
banii. Bineînţeles, victima jura pe toţi sfinţii că n-are în casă nici 
măcar o kopeică. Salman Doku scotea atunci bara de fier. 

Treptat, priceperea i-a permis să strângă o avere 
considerabilă şi să se lanseze în afaceri de trafic cu maşini, aur şi 
spălare de bani. Sfârşitul imperiului sovietic provocase o explozie 
a afacerilor. În cinci ani, Salman Doku câştigase mai mult decât 
în treizeci! Traficul de maşini se făcea pe scară mare iar 
estorcarea de bani se dezvolta vertiginos, datorită micilor afaceri 
de comerţ care acum erau autorizate. 

Salman Doku controla o zonă de cinci kilometri în jurul arterei 


95 


Leninski Prospekt, datorită unei armate de oameni care lucrau 
pentru el. El, personal, nu se mai ocupa decât de marile afaceri. 
Servea drept mijlocitor pentru cumpărarea unor uzine, punea la 
cale excrocherii bănoase şi mai ales făcea export cu arme, care 
aveau destinaţia lran sau Orientul Mijlociu, via aeroportul din 
Groznii, unde cumpărase toţi vameşii. Salman Doku avea conturi 
la Moscova, la Groznii, la Londra, în insulele Caiman, plus 
grămezi de bancnote de o sută de dolari în seifurile lui. In ciuda 
puterii sale, continua să plătească zeci de kaghebişti şi foşti 
kaghebişti, ofiţeri de miliţie sau de la vamă. Nu se deplasa decât 
într-un Mercedes 600 blindat, escortat de două maşini BMW pline 
cu gărzi de corp originare din acelaşi sat cu el. Dacă vreunul ar fi 
avut ideea nechibzuită să-l trădeze, întreaga lui familie ar fi fost 
exterminată. 

După ce se bărbieri Salman Doku îşi şterse faţa. Din cauza 
stării proaste a pielii, se tăia mereu şi aceste tăieturi sângerau 
întruna. Mai era şi diabetic şi scăpase ca prin urechile acului cu 
viaţă din două atacuri cardiace. Dar la şaptezeci şi doi de ani, 
cecenul lupta împotriva sănătăţii ruinate cu aceeaşi furie cu care 
făcuse avere. 

Suspină şi se întoarse spre masa pe care Fedora, camerista lui 
cu păr cărunt, pregătise lista medicamentelor pe care trebuia să 
le ia în timpul zilei. Altfel ar fi uitat. Se forţă, timp de cinci 
minute, să înghită pastile de toate culorile. Prefera să le ia 
dimineaţa pe toate, pentru că era mai puţin deprimant! 

Sună telefonul interior şi se duse să răspundă. 

— A sosit Grajdanka” Tatiana, îl anunţă vocea respectuoasă a 
şoferului său, care mai era şi secretar şi gardă de corp. 

— Invit-o în salon şi serveşte-o cu ceai, zise Salman Doku. 

Tatiana Korijin era una dintre amantele lui. Cea pe care o 
prefera din cauza alurii sale sculpturale. Tatiana avea o faţă cu 
trăsături regulate şi senzuale şi nişte ochi mari şi albaştri, o sută 
optzeci de centimetri de carne albă, sâni de oţel, fund de 
marmură şi picioare lungi. Prima dată o întâlnise la un dineu al 
unor ofiţeri superiori din KGB, unde fusese invitat în calitate de 
„contribuabil” important. Privirea ei îl fascinase. Avea o expresie 
tulbure, îndepărtată şi incredibil de provocatoare. Când se oprea 
asupra bărbaţilor, aceştia se simțeau dezbrăcaţi. Emana 
senzualitate. Născută în Siberia, la Celiabinsk, probabil că îşi 


28 Doamna (n.a.). 


96 


reprimase multă vreme înclinațiile, de unde această atitudine 
voluntar distantă. Dar imediat ce se mişca, când îşi legăna 
şoldurile, se simţea că avea douăzeci de mii de volti între 
picioare. 

Soţul ei, general-maior în perioada Primului Directorat, era un 
bărbat foarte frumos, prieten cu Salman Doku. Cecenul făcuse în 
aşa fel încât să fie invitaţi de mai multe ori şi strânsese 
informaţii. Tatiana îşi înşela soţul de fiecare dată când putea s-o 
facă. Nu era vorba de legături statornice, nu era îndrăgostită. Nu 
era vorba decât de impulsuri sexuale. Sexul în stare pură era 
unicul ei motor. 

Salman Doku şi ea se ignoraseră multă vreme sexual. Lucid, 
bătrânul mafiot cecen ştia că nu putea s-o intereseze: era prea 
gras, prea urât, prea bătrân! 

Răsturnarea se produsese cu cinci ani în urmă, când Tatiana 
devenise văduvă. Pensia bărbatului ei devenise o nimica toată 
din cauza inflaţiei. Evident, rămăsese cu apartamentul de pe 
Faleievski Pereulok, o străduţă încântătoare care dădea spre râul 
Moskova, în faţa Kremlinului. Tatiana trăia acolo cu fiul ei, dar 
rămăsese fără bani. Atunci intervenise Salman Doku. Intr-o zi, o 
invitase în weekend împreună cu fiul ei de şapte ani. Salman 
Doku îşi amintea de ziua aceea de parcă ar fi fost ieri. Tatiana 
Korîjin purta un taior albastru foarte decoltat, ciorapi deschişi la 
culoare şi pantofi cu toc înalt. Se aşezase lângă ea şi, cu o voce 
fermă, îi făcuse propunerea. 

— Tatiana, soţul tău a murit. Eu sunt singur, nevasta m-a 
părăsit de multă vreme, dar încă sunt prea tânăr ca să trăiesc în 
abstinenţă. lţi cunosc situaţia. N-ai să te apuci să munceşti la 
alţii. În curând, dacă vrei să continui să trăieşti foarte bine, vei fi 
obligată să te prostituezi. Eu te urmăresc de ani de zile şi te 
găsesc extraordinară! 

Tatiana Korijin roşise. 

— Spasiba, dar... i 

— lată ce-ţi propun, continuase Salman Doku. Incepând de azi 
mă voi ocupa de nevoile tale financiare, vei continua să trăieşti 
foarte bine, vei călători - singură sau cu mine - vei avea tot ce-ţi 
trebuie ca să-ți creşti fiul. 

— Vrei să trăiesc cu tine? 

Salman Doku protestase. 

— Nu, nu! Sunt prea bătrân. Am momente când nici eu nu mă 
suport! Nu, vreau doar să pot să te văd şi să fac dragoste cu tine 


97 


când îţi cer. În felul ăsta rămâi la fel de respectabilă. Îţi convine? 

Tatiana Korijin întorsese pur şi simplu capul spre el, schiţase 
un zâmbet şi întrebase: 

— Când vrei să începem? 

Emoţionat ca un licean, bătrânul Salman Doku îşi pusese 
mâna pe genunchiul ei. În viaţa lui nu avusese o senzaţie atât de 
puternică. 

Tatiana Korijin îşi depărtase imperceptibil pulpele cărnoase, 
permiţând degetelor să urce la început în sus pe ciorap, apoi pe 
pielea goală. Când atinsese pântecele fierbinte. Tatiana aproape 
că dădu ochii peste cap. Era umedă şi tremura uşor. Salman 
Doku îşi amintise de ce auzise de la amanţii ei. Curajos, cecenul 
îi luase mâna şi i-o pusese pe sexul lui, sub masa invadatoare a 
burţii sale enorme. 

Degetele ei îl strânseră imediat, cu o forţă care îi provocase o 
descărcare electrică de o sută de mii de volţi în coloana 
vertebrală. Era extraordinar! Simţea că Tatiana chiar voia să fie 
regulată! 

Contrar prostituatelor sale obişnuite, care mergeau până acolo 
încât se ungeau cu miere ca să-l facă să creadă într-o dorinţă 
inexistentă! 

Işi ridicase brusc cele o sută zece kilograme de pe sofa şi o 
dusese pe tânăra femeie în dormitor. Acolo el se instalase într-un 
pat mare cu baldachin şi aşteptase urmarea. N 

Tatiana Korijin îi desfăcuse pantalonii de flanelă. In picioare 
lângă el, cu privirea cufundată în ochii lui, îşi ridicase lent rochia 
albastră pe pulpe, descoperind jartelele albe şi un triunghi de 
perişor blond. Se urcase şi ea în pat, încălecase pe el şi, fără 
prea mare greutate, se înfipsese în sexul lui. Pentru Salman Doku 
fusese senzaţia vieţii sale! Dar nici pentru Tatiana nu părea rău. 
II călărise lent, cu ochii închişi, cu faţa extaziată, până când 
orgasmul îi zgudui tot corpul. 

La foarte puţin timp după aceea, Salman Doku ejaculase 
ţipând de fericire. 

Din ziua aceea înţelegerea lor fusese perfectă. Vara, Salman 
Doku fugea de căldură şi de praf şi făcea o croazieră pe 
Mediterana. Tatiana îl însoțea totdeauna. Il întâlnea în cabina 
mare a vasului său şi de obicei îl făcea să ejaculeze în gura ei. 
Chiar dacă după aceea se ducea imediat să-şi pregătească un 
cocteil „Margarita” - Cointreau, tequila şi lămâie verde - pe care 
îl bea pe nerăsuflate. Nu suporta să rămână în gură cu gustul 


98 


spermei unui bărbat pe care nu-l iubea. 

În restul timpului, Tatiana se îndopa cu şampanie. Bea o sticlă, 
foarte rece, la sfârşitul zilei, ca să-şi revină după căldura 
apăsătoare. 

x 
x x 


Fedora, camerista cu păr cărunt, apăru fără zgomot şi-l ajută 
pe Salman Doku să-şi îmbrace slipul şi cămaşa. Neputând să se 
mai aplece, cecenul nu mai putea să se îmbrace singur. Salman 
Doku se uită în oglindă şi găsi că nu mai era chiar atât de urât. 

După ce se parfumă bine, Salman intră în sfârşit în salonul în 
care Tatiana citea, instalată pe o canapea superbă acoperită cu 
mătase verde. 

— Dobreden! Dobreden! 

Tânăra femeie se ridică; îşi aranja fusta de piele neagră foarte 
scurtă şi Salman zări triunghiul alb al slipului, în timp ce ea lăsa 
ochii în jos. 

— Dobreden, răspunse Tatiana. Ai dormit bine? 

— Nu, răspunse el. lar mă înăbuş! Arterele îmi fac figuri, dar 
nu pot să mă operez. Nicevo! 

Ea îl privi cu o oarecare tandreţe. Datorită acelui om, ea trăia 
convenabil. Şi dacă închidea ochii, trebuia să recunoască că 
sexul lui îi provoca tot atâta plăcere ca cel al masculilor tineri, 
focoşi şi siguri de ei. Evident, avea imaginaţie! 

Salman Doku se trânti lângă ea. 

— Ai vorbit cu Grigoriev? întrebă el. 

— Da. 

— Şi? 

— Mi-a spus că nu sunt probleme. Doar că are nevoie deo 
săptămână ca să strângă materialul. Din momentul în care 
primeşte cincizeci la sută din bani. 

— Cât? 

— Opt sute de mii de dolari în total. 

Salman Doku se strâmbă şi dădu din cap. 

— Sper că la banii ăştia nu se culcă şi cu tine. 

Tatiana Korijin se uită la covorul kurd cu un zâmbet mecanic. 
Viaceslav Grigoriev se culca cu ea. Chiar des. Dar asta nu avea 
nici o legătură cu această afacere. Cu o oră în urmă, Grigoriev o 
lipise de uşa biroului, posedând-o mai întâi normal şi apoi 
sodomizând-o. li mai tremurau şi acum picioarele. 

Salman Doku nu insistă. Armele pe care le comandase valorau 


99 


cel mult două sute de mii de dolari, fiind foarte generos. Ticălosul 
de Grigoriev probabil că bănuia că nu erau destinate Armeniei şi 
acţiona ca atare. Salman Doku îl cunoştea de multă vreme. La fel 
ca şi ceilalţi ruşi, Grigoriev nu-i simpatiza pe ceceni. Dar îl ura 
atât de mult pe Boris Elțîn, încât nu făcea mofturi când era vorba 
să-i ajute pe duşmanii lui. 

Tatiana Korijin scoase pachetul de ţigări din geantă şi aprinse 
una. 

— Ce-i spun? întrebă ea. Trebuie să ne vedem diseară. 

— Că sunt de acord, răspunse Salman Doku. lţi voi da banii 
azi, dar trebuie să mă duc la bancă. Să ne întâlnim la dejun la 
Maxim's... La unu. 

Tânăra femeie se ridică. Cecenul se uită la ea cu o privire atât 
de elocventă încât ea ezită să plece. Dar Salman Doku se 
mulţumi să-i mângâie fesele prin pielea neagră a fus: ei. În 
dimineaţa aceea avea alte griji pe cap. Se uită totuşi după ea cu 
nostalgie, întrebându-se cât timp va mai putea fi viril. Rămas 
singur, Salman Doku luă telefonul mobil şi formă numărul unui 
alt telefon mobil care răspunse imediat. Asta era. Şi în Rusia, 
singurul mijloc de a evita eventualele ascultări. Vorbind în 
cecenă, mafiotul fixă o întâlnire cu interlocutorul său. Apoi căzu 
pe gânduri. In ciuda relaţiilor sale sus-puse, dacă într-o zi s-ar 
afla despre astea şi-ar pierde viaţa. Nici un general KGB n-ar fi 
putut să-l apere împotriva furiei ţarului Boris Elțîn. Numai că, 
pentru prima dată în viaţa lui, nu el ţinea în mână bara de fier, ci 
un altul, noul preşedinte rebel, Zalimhan landerbaiev. 

Toată viaţa lui, Salman Doku stătuse departe de politică. Apoi 
începuseră colectele în rândul comunităţii cecene din Moscova în 
profitul luptătorilor lui Dudaiev. După ce se asigurase că banii 
mergeau într-adevăr acolo unde trebuia, Salman Doku dăduse şi 
el cu generozitate, pe măsura posibilităţilor sale. 

Răsturnarea avusese loc cu câteva săptămâni în urmă. Primise 
un emisar chiar de la landerbaiev. Acesta îi prezentase o cerere, 
una dintre acelea pe care nu o poţi refuza. Era vorba de 
procurarea unui stoc de arme. 

La început, Salman Doku spusese nu. Emisarul se retrăsese 
fără să insiste. 

După trei zile, Salman Doku primise un telefon prin care era 
anunţat că locuinţa familiei sale din Cecenia fusese distrusă de o 
explozie criminală. Această acţiune era pusă pe socoteala 
ocupanților ruşi. Dar el ştia prea bine cine erau autorii. Emisarul 


100 


revenise. Conversaţia fusese mai puţin mondenă. | se dăduse de 
înţeles cât se poate de clar că în cazul în care nu-şi ajuta 
compatrioţii aflaţi în luptă, niciodată nu se va mai putea întoarce 
să-şi sfârşească zilele în Cecenia. Avea la dispoziţie două zile ca 
să se hotărască. 

Chiar în aceeaşi seară, Gorby, splendidul său buldog german 
fusese găsit mort în grădină, pe marginea piscinei, cu gâtul tăiat 
de un kindjal, pumnalul tradiţional cecen. 

Lui Salman nici măcar nu-i fusese frică. Era un sentiment pe 
care nu-l mai avea de multă vreme. De altfel, această crimă nu 
avea nimic irațional. Decizia îi aparţinea. Avea pur şi simplu 
posibilitatea de a alege între a trăi şi a muri. Totdeauna pusese 
problema în aceşti termeni, când se afla de cealaltă parte a 
barierei. Atunci fusese destul un telefon rapid pentru oprirea 
procesului. 

A doua zi dimineaţă, un curier îi aducea o listă bătută la 
maşină cu armele pe care trebuia să le furnizeze. 

Mai întâi fusese vorba să le dea organizaţiei lui landerbaiev. 
Dar Salman Doku se smiorcăise atât de mult încât interlocutorul 
său acceptase să le plătească. Era deja destul de greu să faci 
rost de astfel de arme la Moscova. 

x 


x x 


Prin geamurile Mercedesului 600, Salman Doku privea distrat 
blocurile oribile de pe Leninski Prospekt. De dimineaţă simţea o 
durere ciudată în partea stângă şi asta îl îngrijora mai mult decât 
întâlnirea la care se ducea. Cu moartea nu puteai negocia. 

Maşina ajunsese în centru. Şoferul viră la dreapta, exact unde 
nu trebuia şi fu oprit de un fluierat furios. Un poliţist solid de la 
circulaţie se apropie de maşină cu un aer încruntat. Salman Doku 
cobori geamul, chemându-l cu un mic gest şi zise zâmbind: 

— Dobreden. E vreo problemă? 

In acelaşi timp, cecenul îi întinse dreptunghiul roşu care 
dovedea că era membru de onoare al FSB-ului. Polițistul salută şi 
se depărta, înghiţindu-şi furia. Ar fi trebuit să bănuiască! După 
cinci minute, limuzina se opri pe Neglinnaia Uliţa, în faţa unui 
imobil vechi, care arăta destul de rău pe afară. Pe faţada cenuşie 
abia se putea citi Uzbekistan. Pe vremuri era cel mai bun 
restaurant caucazian din Moscova. Administraţia sovietică îl 
făcuse să se ducă la fund şi aproape nimeni nu mai venea acolo. 
Salman Doku deschise uşa care dădea într-un antreu mare şi 


101 


întunecos, cu pardoseala acoperită de un covor caucazian care 
nu mai fusese spălat de la Revoluţia din Octombrie. Funcţionarul 
moţăia lângă garderoba goală. Tresări însă când văzu un client. 

Un chelner cu haină albă murdară veni în întâmpinarea lui 
Salman Doku şi îl duse într-o sală cu pereţii decoraţi după stilul 
turcesc, mozaic şi picturi. 

— Aveţi Borjoni?%? întrebă mafiotul cecen. 

— Nu, nu mai e. Doriţi Hivanskaza”? 

— Nu. Atunci, nimic. 

Chelnerul nu insistă, lăsându-l pe cecen în colţul lui. Clientul 
nu rămase multă vreme singur. Un bărbat, intrat pe o uşă care 
dădea spre Kiselni Pereulok, sosi fără zgomot. Tânăr, cu părul 
foarte negru, cu aerul hotărât, însoţit de alţi doi tineri cu ochii tot 
timpul în mişcare. Noul venit îi întinse mâna lui Salman Doku. 

— Mulţumesc că eşti punctual. E periculos pentru mine să 
circul în Moscova. 

Doku înclină capul şi îi făcu semn să stea jos. Trecuse de linia 
subţire dincolo de care putea să piardă totul, inclusiv viaţa. 
Deodată se simţi foarte ostenit. 

— Te-ai ocupat de mine? întrebă Şamil Basaiev. 

— Da. Totul poate să fie aici într-o săptămână. Va costa opt 
sute de mii de dolari. E mult prea scump, dar n-am de ales. 

— Înţeleg, admise Basaiev, dar încă n-am banii. Cred că n-ai 
nimic împotrivă ca să-i dai pentru noi. 

— Da, da, zise Doku. 

Nu i se lăsase posibilitatea de a alege. Vrând parcă să-l 
liniştească, Şamil Basaiev preciză imediat: 

— Am nevoie de arme joia viitoare. lar banii îi vei primi în ajun. 

După care îi explică cu toate precizările necesare unde şi când 
voia să se facă livrarea iar Salman Doku îi dădu la rândul lui 
elementele necesare recuperării banilor săi. 

— În privinţa armelor, conchise Basaiev, eşti sigur că nu sunt 
probleme? Că nu e o cursă? 

— Nu va fi nici o problemă, răspunse cecenul. E o filieră pe 
care o cunosc bine, oameni siguri cu care lucrez de ani de zile. 

Şamil Basaiev vru să ştie: 

— Vânzătorul ştie cui sunt destinate? 

— Nu. Crede că merg în Armenia sau în Afganistan. Au mai 


29 Apă minerală (n.a.) 
30 Vin roşu de Georgia, preferatul lui Stalin (n.a.) 


102 


fost şi alte livrări similare. 

Şamil Basaiev nu insistă. Salman Doku garanta cu propria lui 
viaţă, era destul. 

— Se va ţine cont de atitudinea ta în viitor, conchise el. Sper 
ca în curând să te poţi întoarce la noi. După ce războiul se va 
termina. 

— Şi eu sper! zise Salman Doku cu o voce plictisită. Dacă mă 
mai ţine inima până acolo. 

Amândoi şuşoteau în cecenă şi vocile lor nu se auzeau mai 
departe de un metru. 

Dădură mâna, apoi Şamil Basaiev ridică perdeaua care dădea 
spre sala mare, o traversă şi ieşi. Când ajunse la Lada lui 
Magamet, i se mai luase o greutate mare de pe inimă. 

O problemă era aproape rezolvată. Acum trebuia să joace 
diplomatic între FSB şi americani. 


103 


Capitolul XI 


Malko se uită cu greață la khash-ul:! din farfurie. De trei zile 
numai asta mânca, sau brânză acră. Terminând masa cu o 
prăjitură roşiatică cu un gust cumplit. Totul stropit cu kompota 
sau ceai negru ca iadul. Ridică capul şi întâlni privirea neliniştită 
a Luizei. 

— Nu-ţi place? 

— Nu poate fi trimis Aslan sau Jabraim să cumpere ouă? 
sugeră Malko. 

Jabraim era „dublura” lui Aslan, atât fizic cât şi moral. Se 
schimbau unul pe altul, supraveghindu-l în timp ce celălalt 
dormea. La fel de rezervaţi şi de pioşi, ambii fugeau de contactul 
cu Malko de parcă acesta ar fi putut să-i murdărească. Nişte 
adevăraţi luptători care îşi abandonaseră studiile pentru 
Gazavat. 

Luiza scutură din cap. 

— Nu, au ordin să nu părăsească apartamentul. 

— N-au încredere în tine? Unul dintre ei poate să-ţi lase arma 
lui. 

Tânăra cecenă se tulbură. 

— Oh, nu, nu e asta. Dar vor să fie amândoi aici în cazul în 
care va ataca poliţia. 

— Atunci du-te tu, îţi dau eu bani. 

— Bine. Mă duc, zise tânăra femeie cu voce scăzută. 

Se aflau în bucătărie, cu uşa deschisă, în trei zile, atitudinea 
Luizei se schimbase mult. Timiditatea ei se transformase într-o 
familiaritate amicală plină de curiozitate. Malko o simţea gata să 
facă orice efort pentru ca acea captivitate să-i fie mai uşoară. A 
doua zi după vizita lui „Abu”, Luiza apăruse cu bijuterii. Cercei, 
un colier şi o brățară. Toate nu valorau mai mult de douăzeci de 
dolari, dar era foarte mândră de ele. Aslan şi Jabraim se uitaseră 
la ea încruntaţi fără să îndrăznească s-o admonesteze. Era o 
luptătoare la fel ca ei şi asta îi dădea unele drepturi. 

Malko mai observase şi machiajul fin al ochilor şi buzele mai 
strălucitoare, probabil date cu o cremă incoloră. Luiza voia să 
placă, asta spuneau toate gesturile ei. Probabil că noaptea călca, 


31 Mâncare cecenă, pe bază de oaie şi orez fiert câteva ore (n.a.) 


104 


pentru că rochia ei era totdeauna impecabilă. Dar, dacă în prima 
zi era încheiată de sus până jos, acum avea doi nasturi de sus şi 
patru de jos desfăcuţi, ceea ce-i dezvelea o parte din picioare. 

In spaţiul acela îngust, Luiza voia tot timpul să intre pe o uşă 
în acelaşi timp cu Malko. El îi atingea uşor un şold, un sân, o 
coapsă, ea se uita la el semnificativ, apoi îşi întorcea imediat 
privirea. 

Slavă Domnului, cei doi bo/viki nu-şi dădeau seama de acest 
lucru „îngrozitor”, ocupați să înşiruie pe mătăniile de chihlimbar 
cele nouăzeci şi nouă de nume ale lui Allah. 

În ajun, după cină, Malko şi Luiza rămăseseră multă vreme să 
flecărească în bucătărie, bând ceai negru. Ea îi arătase o 
fotografie a casei sale, din cartierul Kataiama din Groznîi. Nu mai 
rămăseseră decât ruine. 

— Aveam totul, îi explicase ea cu glas scăzut. Bărbatul meu 
era amabil şi îmi plăcea la nebunie să mă ocup de copii mei. Apoi 
i-au ucis, prietenii mei au murit iar eu mă aflu aici, unde trăim ca 
nişte animale. 

Nu exista decât un dormitor cu o mică sală de baie. Malko 
avea dreptul să fie singur acolo. Din prima zi, Jabraim îi adusese 
o cămaşă şi un slip de schimb, precum şi un brici, săpun şi cremă 
de ras. Luiza spăla hainele pentru toţi. 

Tânăra femeie ocupa jumătate din dormitor, cealaltă jumătate 
fiind a luptătorilor, îi despărţea o perdea. Uşa rămânea tot timpul 
deschisă. 

„Abu”, după cum îi spusese Luiza, sunase de două ori, folosind 
un cod complicat, ca să-i transmită lui Malko un mesaj simplu: 
Incă nu primise răspunsul preşedintelui landerbaiev la oferta 
americanilor. Întrebată de Malko, Luiza mărturisise că nu ştie 
deloc unde se află „Abu” şi că folosea un telefon mobil. Putea 
foarte bine să se fi întors în Cecenia, ceea ce, în cel mai bun caz, 
însemna o absenţă de vreo zece zile. Dacă n-ar fi fost Luiza, 
Malko şi-ar fi epuizat de mult răbdarea. 

Incepu să facă lista cu ceea ce voia: votcă, ouă, fructe, apă 
minerală ca să mai schimbe ceaiul. li strecură tinerei femei o 
sută de mii de ruble şi adăugă: 

— Cumpără-ţi şi ţigări. 

Malko remarcase că Luiza fuma uneori. Ea roşi fără să 
răspundă, dar luă bancnotele şi se îndreptă spre antreu. Malko 
vru să vină după ea ca s-o ajute să-şi îmbrace haina. Se 
pomeniră blocaţi în ambrazura uşii, aproape lipiţi unul de altul. 


105 


Simţi pulpa şi sânul ei tare. În apartament era cald ca într-un 
cuptor şi nu purtau niciodată prea multe haine pe ei. 

Preţ de câteva secunde, corpul tinerei femei palpită lipit de 
corpul lui. Din fericire, chiar în acel moment echipa Dinamo din 
Moscova marcă un gol echipei din Kiev. Când se dezlipiră unul de 
celălalt, Aslan stătea tot cu ochii ţintă la televizor. Luiza se grăbi 
să-şi îmbrace haina şi ieşi. 

Malko se întoarse în salon tulburat. Nu era prima dată când 
între el şi Luiza se aprindea o scânteie sexuală. În ajun, făcuse 
eforturi ca să nu sară asupra ei, când îi citise în palmă, aplecat 
spre el. Nasturele rochiei se desfăcuse, lăsând să se vadă partea 
de sus a sânilor. Amuţiseră amândoi şi crezuse că ea îl va săruta. 

In acel apartament mic, erau ca doi electroni care se roteau 
unul în jurul celuilalt degajând din ce în ce mai multă căldură. 
Cum nu puteau avea nici un fel de intimitate, tensiunea creştea 
şi mai repede. 

x 
x x 


— Am luat, îl anunţă Luiza scoțând „comorile” din sacoşa de 
plastic. 

Douăsprezece ouă, unt, cremă de ras, mere, banane, ţigări 
ruseşti, apă minerală, o sticlă de Stalicinaia şi una de Cointreau. 
Plus nişte reviste de sport ilustrate pentru cei doi luptători. 

— Am văzut asta la un chioşc, îi explică Luiza arătând sticla de 
Cointreau. Nu ştiu ce e, dar mi-ai spus să iau alcool. 

— E foarte bine, spuse Malko impresionat. impreună cu votca 
se pot face amestecuri, care se numesc cocteiluri. Imi faci două 
ouă? 

— Imediat. 

După cinci minute, Malko mânca cu poftă ouăle. Ce bune erau! 
Luiza se mulţumi cu o banană. 

Aslan, cu timiditate, venise să mulţumească pentru reviste, nu 
fără să se uite dezaprobator la sticla de votcă. Ca să-i facă 
plăcere, Malko desfăcu sticla de Borjoni şi-şi turnă în pahar. Dar 
fu gata să scuipe jos, atât era de scârboasă, de caustică. l-o 
întinse lui Aslan care bău cu o mare plăcere, în timp ce el îşi 
clătea gura cu Stalicinaia. 

Luiza aşteptă ca tânărul boivik să iasă din încăpere ca să ia o 
ţigară. Malko i-o aprinse cu bricheta lui, Zippo din argint masiv. 
Ea nu mai văzuse niciodată o astfel de brichetă şi o examină 
curioasă, nevenindu-i să creadă că era garantată pe viaţă. In 


106 


Rusia, durata obiectelor se situa între câteva zile şi câteva luni. 
Era impresionată de emblema gravată pe metal. Privirile lor se 
întâlniră şi Luiza roşi. Chiar în acel moment, Aslan veni să ia ceai 
şi schimbară câteva cuvinte. Incântat de reviste, tânărul cecen 
spuse că avea douăzeci de ani, că era boivik de doi ani şi că era 
nerăbdător să se întoarcă în Cecenia ca să omoare ruşi. Mândru 
nevoie mare, Aslan îi arătă lui Malko pumnalul său ascuns într-un 
toc de piele sub puloverul gros. Apoi se întoarse la televizor. 
Malko începea să facă parte din familie! 

li oferi votcă Luizei dar aceasta refuză. Era prea tare. Atunci, 
cu lămâie şi Cointreau, Malko îi pregăti o „balalaică”. li plăcu la 
nebunie. Purist, Malko rămase la votcă. În salon, Aslan râdea de 
parodia în care Boris Elțîn cerşea, cu mâna întinsă la Clinton. Era 
ora păpuşilor comice de pe canalul NTV. 

— Eşti foarte tânără ca să fii o luptătoare! zise Malko. 

Luiza protestă zâmbind. 

— Tânără! Nu, am douăzeci şi şase de ani. Şi sunt văduvă de 
aproape doi ani. 

După senzualitatea pe care o degaja şi după corpul ei bine 
făcut, castitatea probabil că o cam apăsa. Cei doi boiviki îi 
păzeau virtutea de parcă ar fi avut paisprezece ani. In ultimele 
douăzeci şi patru de ore, Luiza se învârtise în jurul lui Malko ca o 
pisică în jurul unei fripturi. Era clar că el era primul bărbat de, 
care se apropia de la venirea ei la Moscova, unde trăia izolată în 
acea locuinţă mică. 

Tânăra femeie începu să-i pună cu glas scăzut o mie de, 
întrebări despre viaţa şi despre călătoriile lui, răsucind între 
degete bricheta cu emblemă. Il întrebă chiar detalii despre 
magazinele din Moscova. 

— Mi-ar plăcea să merg să cumpăr discuri! zise ea suspinând. 
Sau casete. Ador muzica. 

— Găseşti în toate chioşcurile, îi explică Malko. Chiar şi în 
acest cartier. 

Luiza luă un aer stingherit. 

— N-am bani. Sunt întreţinută de Organizaţie. Asta ar însemna 
risipă. N-am decât o casetă cu muzică cecenă. Vrei să asculţi? 

— Bineînţeles, răspunse Malko. Luiza se ridică, luă de pe o 
etajeră un mic casetofon Walkman, legat la un difuzor mic şi îl 
porni. În încăpere răsună o muzică incredibil de veselă şi de 
ritmată, un cor de femei acompaniat de şuierături bruşte şi de 
instrumente cu coarde. Un amestec de muzică orientală şi 


107 


melodii ruseşti. Malko şi-i închipuia pe oamenii din Caucaz 
dansând în jurul focului. Cu siguranţă că şi Luiza făcea la fel, căci 
se ridică şi începu să danseze pe loc, pocnind din degete, 
mişcându-şi bazinul ca o dansatoare orientală, cu sânii înainte. 
Un dans de rut. 

Infierbântat, Malko se ridică şi el. Luiza se legăna la câţiva 
centimetri de el. Un impuls brusc îl făcu s-o cuprindă de mijloc şi 
s-o lipească de el fără o vorbă. Dansul ei se opri brusc, pupilele 
negre se tulburară şi Malko avu impresia unei fuziuni nucleare. 
Luiza se lipise de el de la umeri până la genunchi, cu privirea 
rătăcită, cu gura întredeschisă. Buzele lor aproape că se 
atingeau. Malko îşi dădu imediat seama că dacă se sărutau, 
nimic în lume n-ar fi putut să-i mai oprească. Cu un fel de 
geamăt, Luiza se depărtă de el şi se trânti pe un scaun. Muzica 
continua dar ei nu o mai auzeau. De parcă ar fi vrut să evite o 
nouă tentaţie, Luiza se ridică şi se duse la televizor lângă Aslan. 

x 
x x 


Şamil Basaiev se întorsese la Majarski epuizat din cauza 
tensiunii nervoase. Toată ziua alergase prin Moscova pentru o 
recunoaştere serioasă a terenului. Planul său nu admitea nici o 
improvizație. Era o operaţiune militară care, de la început şi până 
la sfârşit, trebuia să se deruleze fără nici o piedică. Armele 
urmau să sosească, iar oamenii lui erau împrăştiaţi în oraş, 
aşteptând ordinele, ascunşi ca nişte şobolani. Chiar dacă unul 
dintre ei ar fi fost arestat, asta nu ar fi avut consecinţe grave. Nu 
aveau să afle planul de atac decât în ultimul moment. Şi nici unul 
dintre ei nu ştia unde se afla Basaiev şi ceilalţi camarazi. 

Dacă operaţiunea reuşea, Boris Elțîn n-ar fi putut să se mai 
prezinte în faţa alegătorilor fără să nu provoace râsul tuturor. 
Cum să mai votezi pentru un om care, aflat la conducerea unuia 
dintre cele mai puternice state ale lumii şi dispunând de servicii 
de securitate omniprezente, fusese atât de tare ridiculizat de o 
mână de oameni? 

Basaiev se apropie de barul luminat crepuscular şi se instală 
într-un colţ întunecat. Trei dintre oamenii lui păzeau ieşirile. 
Nimeni de la hotel nu bănuia adevărata lui identitate. Pretindeau 
că sunt camionagii care aşteptau piese de schimb pentru 
camioanele lor aflate în pană. O situaţie foarte obişnuită. Dar 
nimeni nu ştia că în interiorul enormului lor camion Kamaz se 
afla un camion militar cu o placă de înmatriculare a regiunii 


108 


militare Moscova, care putea să adăpostească vreo patruzeci de 
oameni cu echipament cu tot. Cu un astfel de vehicul, furat de la 
Armata Roşie, puteau să treacă toate barajele. 

Deodată sună telefonul mobil al lui Şamil Basaiev. Se auzea 
prost, dar recunoscu vocea lui Aslan care, ca în fiecare zi, îi 
anunţa că totul era bine. Preşedintele landerbaiev nu avusese 
niciodată intenţia să cedeze presiunii americanilor, dar era o 
stângăcie să li se spună asta direct în faţă. Trebuia să câştige 
timp. 

Atâta vreme cât americanii sperau într-un răspuns pozitiv din 
partea lui, i-ar fi domolit probabil pe cei de la FSB, evitând astfel 
controlul sistematic al cecenilor. Proiectul era ţinut la dosar şi l-ar 
fi jenat considerabil pe Şamil Basaiev, care s-ar fi simţit ca un 
peşte scos din apă. După ce operaţiunea ar fi fost terminată, ar fi 
dat ordin ca ostaticul să fie eliberat. 

Chelneriţa cu fustă mini din piele, cu franjuri, sexy în draci, 
oferindu-şi sânii ca pe specialitatea casei, se apropie să ia 
comanda. Cuminte, Şamil Basaiev comandă Borjoni. Oricum, nu 
prea era atras de femei şi orice contact reprezenta un risc. Acel 
hotel vechi era o oază de linişte, cu condiţia să iei unele măsuri 
de precauţie. 

x 
x x 


Larry Walker, închis în biroul său, trăgea din ţigară extrem de 
furios. Trecuseră deja patru zile de la dispariţia lui Malko. Unicul 
semn de viaţă fusese biletul pe care americanul îl găsise 
strecurat sub uşa biroului. Prea succint ca să-l liniştească, el 
putuse să fie scris sub ameninţare, iar aluzia la Valentina 
semăna mult cu o scoatere din culpă a cecenilor. 

Oră de oră, Larry Walker aşteptase telefonul lui. Zadarnic. De 
aceea, treptat, căpătase convingerea că Malko nu era doar răpit, 
ceea ce părea evident, ci probabil că se afla în pericol de moarte. 
Acea nouă zi avea să se sfârşească fără să-i aducă nimic nou. 
Respiră profund, umflându-şi vesta. Ajunsese la o răscruce de 
drumuri. 

Nu primise nici până acum răspuns la cele două mesaje 
trimise cecenilor prin intermediul Serviciului secret turc. 
Concluzia părea mai mult decât evidentă. Dintr-un motiv pe care 
nu-l cunoştea, noua conducere cecenă, sub comanda lui 
Zalimhan landerbaiev, se răzgândise. Paul Nitze era răpit sau 
mort, iar soarta lui Malko probabil că nu era mai bună. 


109 


Americanul se blestema că îl trimisese la moarte. Acum era 
datoria lui să-l salveze. Or, pentru asta, nu vedea decât un singur 
mijloc. 

Luă paşaportul dintr-un sertar, ridică receptorul telefonului şi 
formă 252 2451, numărul direct al consulului american de la 
Moscova. Când acesta răspunse, Larry Walker se prezentă şi 
zise: 

— Pot să aduc paşaportul pentru prelungirea vizei? 

— Treceţi la orele zece şi jumătate, răspunse consulul cu o 
voce neutră. 

x 


* * 


În faţă vechiul building de pe Novinskii Bulvar, continuare cu 
Kolţo, era coada obişnuită. Larry Walker trecu prin faţa ruşilor 
resemnaţi care veniseră să ceară viză şi îşi spuse numele 
soldatului de gardă care, după ce consultă o listă scurtă, îi dădu 
voie să intre în localul consulatului. De acolo, o secretară îl duse 
în biroul consulului care îi strânse mâna cu căldură. 

— L-am anunţat pe domnul Redd, te aşteaptă, zise el. 

Larry Walker ieşi din biroul lui pe o uşă care dădea spre acea 
parte a ambasadei interzisă publicului. După două minute, bătea 
la uşa biroului lui Austin Redd, şeful Staţiei CIA de la Moscova. 
Văzându-i aerul preocupat, Redd îl întrebă imediat: 

— Vreo problemă? 

— Mai întrebi! răspunse Larry Walker trântindu-se greoi pe o 
banchetă. 

După zece minute, Austin Redd cunoştea amploarea 
dezastrului. 

— Ce vrei să faci? întrebă el. 

Larry Walker îşi mângâie barba. 

— După părerea mea, nu există decât o singură soluţie, 
răspunse el. Negocierile cu cecenii au murit. Trebuie să încercăm 
să ne recuperăm oamenii. Şi singurii care pot să ne ajute sunt 
ruşii. Datorită numerelor de telefon pe care le avem. 

O tăcere apăsătoare urmă propunerii sale. Austin Redd zise: 

— Nu e o hotărâre care poate să fie luată la nivelul meu. 
Trebuie să vorbesc cu cei de la Langley. Acolo e două şi jumătate 
dimineaţa. M-ar mira să găsesc pe careva. In afara ofițerului de 
serviciu. j 

— Timpul ne presează, insistă Larry Walker. In caz de urgentă, 
putem trezi directorul general. 


110 


Austin Redd îi simţi angoasa şi nu insistă. j 

— OK, zise el. Trimit imediat un mesaj „flash-cosmic”. Iti 
transmit răspunsul imediat ce-l primesc. Dacă e pozitiv, voi 
interveni chiar eu la cei de la FSB. Dacă e negativ, nu facem 
nimic. Acum hai să-ți spun cum îţi transmit răspunsul. 

II însoţi până la ascensor. După câteva minute, Larry Walker 
ieşi de la consulat. Un american foarte liniştit care venise să 


rezolve o problemă administrativă. 
x 


* * 


Larry Walker semna contractul de închiriere a douăsprezece 
PC-uri când secretara sa îi făcu legătura telefonică. Recunoscu 
imediat vocea lui Austin Redd. 

— Domnul Walker? zise el. Am vrut să vă anunţ că paşaportul 
dumneavoastră va fi gata mâine dimineaţă. Puteţi să treceţi să-l 
luaţi sau să trimiteţi pe cineva. 

— Mulţumesc, răspunse Larry Walker. 

Închise. Rândurile contractului îi jucau în faţă. Prin urmare, cei 
de la Langley îi acceptaseră sugestia, după ce consultaseră, cu 
siguranţă, Casa Albă. Toată ziua aşteptase acel telefon. Acum 
când zarurile fuseseră aruncate, se întreba dacă nu cumva 
făcuse o nebunie. Se apropie de minibar, luă o sticlă de Defender 
şi-şi umplu paharul. 

x 
x x 


Privirea generalului Rudzik se deplasă de trei ori între hârtia 
de pe birou şi faţa lui Austin Reed, şeful Staţiei CIA de la 
Moscova. Cei doi bărbaţi se întâlneau în mod regulat în cadrul 
acordurilor bilaterale şi, de asemenea, de fiecare dată când era 
necesar. Austin Redd obținuse de la omologul său o întâlnire, iar 
generalul Rudzik nu regreta că o acceptase. 

— Aceste numere de telefon sunt într-adevăr cele ale bazelor 
cecene din Moscova? insistă el, încă sceptic. 

— V-am ţinut la curent cu tentativa de contact pe care am 
făcut-o, răspunse Austin Redd. Ca şi cu dispariţia unuia dintre 
agenţii noştri, în urmă cu mai mult de cincisprezece zile. Am 
numit un altul pentru această misiune. Şi el a dispărut şi sunt 
obligat să cred că interlocutorii noştri sunt de rea credinţă şi că 
trebuie să acţionez în consecinţă. 

Vorbele americanului îl ungeau pe suflet pe generalul de la 


111 


FSB. 

— Nu poţi avea încredere în „bandiţi” conchise el cu o jubilare 
nedisimulată. Ce aşteptaţi de la mine? 

— Să luaţi toate măsurile pentru a-i găsi pe agenţii mei. Sunt 
sigur că vă va fi uşor să găsiţi adresele corespunzătoare acestor 
numere de telefon. 

Generalul Rudzik se uită fix la cele patru numere din faţa lui. 

— Într-un sfert de oră le vom afla, zise el cu un ton categoric. 
Vreţi să beţi ceva? 

— Nu. Mulţumesc, răspunse politicos Austin Redd. 

Era scârbit. Ani de zile fusese antrenat să lupte împotriva KGB- 
ului, nu să colaboreze cu el. II durea capul. Noroc că nu era el cel 
care luase această decizie. 

— Perfect, zise generalul. Vă rog să mă scuzati. 

leşi din birou şi reveni după câteva clipe zâmbitor. 

— Voi primi răspunsul foarte repede, promise el. Am cerut 
informaţii în regim de urgenţă absolută. MVD-ul mi-o poate 
procura. Evident, ei nu cunosc motivul. 

Cei doi bărbaţi se străduiră să omoare timpul flecărind despre 
viaţa la Moscova şi despre preţul maşinilor. Austin Redd vorbea 
perfect ruseşte iar engleza generalului Rudzik era foarte uşor de 
înţeles. Când sună telefonul, generalul tresări de parcă ar fi fost 
înţepat de o viespe. Austin Redd nu auzi ce i se spunea dar îl 
văzu notând cu febrilitate. Generalul închise radiind de bucurie. 
234 8412 este numărul unui Centru cultural cecen, strada 
Puşkinskaia nr. 16. 266 0981 corespunde cu numărul unui 
apartament situat nu departe de râul Moskova, pe numele unui 
anume Arcadi Roşov. Nu e cunoscut de serviciile noastre. 123 
5398 este înregistrat pe numele unui refugiat cecen, cartierul 
Babuşkina. Uliţa Kominterna nr.9. 

— Şi al patrulea? 

— Nu mai e în serviciu. Poate că e o greşeală. 

Se uită la ceas apoi continuă: 

— Am nevoie cam de două ore ca să organizez operaţiuni 
simultane împotriva bârlogurilor acestor „bandiţi”. Trebuie să 
lovim în acelaşi timp. Sugerez să aşteptaţi veşti la birou. Vă voi 
da numărul telefonului meu mobil: 755 3521. 

Austin Redd notă şi se ridică. Generalul Rudzik îl conduse până 
la ascensorul special care deservea doar etajul cinci. 

— Sper ca în curând să am veşti foarte bune! zise el 
părăsindu-l. 


112 


Imediat ce uşile ascensorului se închiseră, generalul Rudzik 
zbură pur şi simplu până la biroul colonelului Victor Ampilov pe 
care îl găsi răcnind în mai multe telefoane. Ofiţerul închise unul 
şi se ridică. 

— Voi fi gata într-o jumătate de oră, tavarişci general, zise el. 

Anatoli Rudzik îl privi cu răceală. 

— Tavarişci polkovnik, ordinul este să lichidezi agentul CIA 
înainte de orice. Dacă-l găsim, nu trebuie cu nici un preţ să poată 
spune ce s-a întâmplat. 

— Am înţeles, tavarișci general, zise colonelul Ampilov care îşi 
vedea stelele de general apropiindu-se cu viteza luminii. 


113 


Capitolul XII 


Luiza curăța ceapa pentru khash-ul din seara aceea. Malko se 
uita la ea aşezat în faţa mesei. Petrecea din ce în ce mai mult 
timp la bucătărie. Uneori, tânăra femeie ridica capul şi îi adresa o 
ocheadă electrizantă. De seara trecută, nici unul nu mai vorbise 
de subiecte personale, ca pentru a menţine între ei o distanţă 
artificială. Dar fiecare din mişcările tinerei femei păreau 
destinate să-l provoace pe Malko, care simţea o excitare 
dureroasă. 

Aslan intră în bucătărie şi-i ceru Luizei ceva de băut. Apoi se 
întoarse în salon pentru cea de a patra rugăciune a zilei. 
Deplasările lui imprevizibile şi apartamentul mic transforma 
dorinţa celor doi într-un supliciu al lui Tantal. 

Soneria de la intrare răsună de trei ori, accelerând pulsul lui 
Malko. La uşă nu se suna niciodată. 

Aslan se repezi imediat la uşă. Malko zări prin uşa 
întredeschisă o faţă tânără şi oacheşă şi percepu un şuşotit plin 
de panică. 

Uşa se închise imediat. Aslan adresă o interjecţie scurtă în 
direcţia camerei în care se odihnea Jabraim. In câteva clipe, cei 
doi boiviki îşi puseră pe ei un fel de harnaşamente pline de 
încărcătoare şi grenade. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Malko. 

— Poliţia, răspunse Luiza cu o voce albă, îmbrăcând o haină 
veche dintr-o țesătură de lână albastră. Pândarul a venit să ne 
anunţe. A reperat câteva vehicule suspecte. Poliţia încercuieşte 
cartierul. 

Fu întreruptă de zgomotul încărcării unui pistol-mitralieră 
Kalaşnikov. Aslan, cu trăsăturile încordate, îşi terminase 
pregătirile. El îi dădu un ordin scurt Luizei şi îi întinse o bucată de 
hârtie. 

— Vrea să pleci cu mine. Ne vor acoperi! 

— Dar de ce intraţi în panică? protestă Malko. Poate că nu vin 
aici. 

— Aşa sunt ordinele, zise ea simplu. Trebuie să se sacrifice 
pentru ca noi să avem o şansă de a pleca. 

— Dar cum? 


114 


Nu avu timp să răspundă. Pe scară izbucniră vociferări. Aslan 
îşi puse în buzunar şiragul de mătănii, îşi trecu o panglică verde 
în jurul frunţii şi, urmat de Jabraim, se strecură pe palier. După 
treizeci de secunde, Malko auzi detunătura înăbuşită a unei 
grenade. Lupta începuse! 

Răsună o rafală. Pe scara îngustă, cu armamentul pe care îl 
aveau, Aslan şi Jabraim puteau să reziste o vreme. 

— Ajută-mă! strigă Luiza. 

Tânăra femeie împingea dulapul de la bucătărie, dând la 
iveală o uşă ascunsă până atunci. Cu ajutorul unui cuţit, tânăra 
cecenă sfâşie tapetul de hârtie şi descoperi o uşă cu un zăvor, pe 
care îl trase imediat. 

— Inainte a fost o bucătărie comună pentru două 
apartamente, şopti ea. Vino repede. 

Malko îşi îmbrăcă haina şi o urmă. De cealaltă parte era o 
bucătărie exact la fel. O rafală lungă urmată de împuşcături 
izolate răsună pe casa scărilor care duceau la apartamentul pe 
care tocmai îl părăsiseră. Apoi se auzi o voce răguşită vorbind 
într-un megafon. Cei doi luptători ceceni rezistau în continuare. 
Malko ezită. Ar fi putut să rămână acolo, cu riscul de a cădea în 
mâinile celor de la FSB. Dar având în vedere întorsătura pe care 
o luaseră evenimentele, asaltul se anunţa brutal şi poliţiştii nu 
aveau să-i ceară paşaportul înainte de a trage. Pentru ei, în acel 
apartament nu erau decât ceceni. 

— Davai! Davai! strigă Luiza. 

Celălalt apartament era gol şi făcea parte dintr-o altă clădire, 
Luiza ieşi şi se aplecă peste casa scărilor. Nici un zgomot. De 
partea cealaltă a zidului se auzeau detunături şi explozii 
înăbuşite. Se năpustiră în jos pe scară, până la parter. Uşa care 
dădea în stradă era încuiată. Luiza deschise, lângă ascensor, o 
uşă de lemn care dădea spre o scară întunecoasă şi îngustă care 
ducea la o pivniţă. Acolo era frig şi umed şi câteva becuri slabe 
aruncau o lumină gălbuie asupra câtorva uşi şi a unui culoar 
rectiliniu care se întindea de-a lungul imobilului. Străbătură în 
fugă mai mult de o sută de metri până la altă scară. 

— Aşteaptă-mă, zise Luiza. 

Urcă, deschise o uşă şi, după câteva clipe, se întoarse după 
Malko. 

— Vino după mine, şopti ea. 

leşiră la colţul unui imobil care adăpostea cam o sută de 
apartamente, pe o stradă laterală. In partea opusă a străzii, 


115 


foarte aproape se înălța o pădurice de mesteceni rahitici. 

Malko nu se putu abţine să nu privească în dreapta. Zeci de 
girofaruri pulsau la cealaltă extremitate a clădirii. Oameni 
alergau în toate sensurile. Se percepea ecoul unor împuşcături. 
Luiza îl luă de mână şi porniră într-o fugă disperată prin pădurice. 
Din fericire, se făcuse noapte. După vreo sută de metri, în 
spatele lor răsună o explozie puternică, luminând pădurea cu o 
flacără portocalie. Luiza se opri brusc. 

— Aslan şi Jabraim s-au aruncat în aer cu grenadele, zise ea cu 
o voce albă. 

Cu astfel de luptători, ruşii aveau să aibă mult de furcă. Luiza 
îl trase din nou pe Malko după ea. El, şocat de această explozie 
puternică, întrebă: 

— Ce vrei să faci? 

Cartierul era probabil înconjurat. Riscau să fie împuşcaţi 
prosteşte. Luiza îl prinse de mână şi zise tulburată: 

— Urmează-mă, o să-ţi explic. Mai merseră încă vreo treizeci 
de metri, ajungând în parcarea altui imobil. Luiza se lăsă pe vine 
în spatele unei maşini Jiguli galbene şi scoase din portbagaj un 
pistol-mitralieră Borko cu câteva încărcătoare. Puse arma sub 
scaunul din faţă al micii maşini şi urcă la volan. Jiguli demară fără 
prea multe probleme. Luiza ieşi din parcare şi pătrunse pe o 
stradă întunecoasă şi pustie. Traversă apoi un cartier periferic 
sinistru, fără lumină şi întâlniră puţine maşini şi câteva tramvaie. 

După toate aparențele, dispozitivul ruşilor avea puncte slabe. 

— Unde mergem? întrebă Malko. 

— Într-un loc pe care îl sper încă sigur, zise Luiza. Aveam mai 
multe pentru cazul în care poliţia ne-ar surprinde, aşa cum a 
făcut în seara asta. După aceea îi voi cere instrucţiuni lui „Abu”. 
Aslan mi-a dat numărul telefonului său mobil. 

Merseră aproape o oră, evitând totdeauna bulevardele mari. 
Malko avu impresia că se îndreptau spre sud. Luiza intră în sfârşit 
pe o stradă mare complet pustie, căreia Malko îi zări numele în 
trecere: Balaklavski Prospekt. Trecură prin faţa a ceea ce părea 
un stadion. La stânga, strada era mărginită de o pădure aparent 
foarte mare. Luiza efectuă rapid un rasvarot şi se pomeniră 
mergând pe lângă copaci. O sută de metri mai departe, tânăra 
femeie reduse viteza şi trase maşina pe o alee forestieră. După 
două sute de metri opriră în faţa unei bariere de lemn. 

— Am sosit, zise Luiza. Suntem în Bitţevski Park. Peste o mie 
de hectare. În perioada asta nu vine nimeni aici. 


116 


Opri motorul, luă o lanternă din compartimentul bordului, 
arma şi încărcătoarele. 

— Nu-i departe, zise ea. Zece minute de mers pe jos. 

Intrară în pădure. Era întuneric beznă şi domnea o tăcere 
desăvârşită. După douăzeci de minute, lanterna lumină o izbă 
din trunchiuri de copac care părea ieşită dintr-un basm! Luiza 
scotoci sub prispa de lemn şi scoase o cheie. lnăuntru era frig. 
Tânăra femeie aprinse o lampă cu petrol aşezată pe masă, care 
lumină un mobilier sumar. 

— Unde suntem? întrebă Malko stupefiat. 

— Acasă la un simpatizant cecen care are relaţii sus-puse. 
KGB-ul i-a dat voie să construiască această izbă aici. larna eo 
adevărată pustietate. 

Tânăra femeie puse arma pe masă şi îşi scoase haina. 

— Nu mai pot! zise ea suspinând. Mi-a fost tare frică. Ca acolo, 
la Groznîi... 

Tremura din tot corpul. Malko se apropie de ea şi o luă în 
braţe. La început ea îl lăsă, tremurând în continuare. şi culcă 
capul pe umărul lui. Pentru prima dată erau singuri. Treptat, 
tânăra femeie se opri din tremurat şi corpul ei îl apăsa din ce în 
ce mai greu. Abandonul se transformă progresiv într-o presiune 
asupra fiecărui centimetru pătrat al pielii lui. Faţa ei se ridică 
spre Malko şi îşi strivi gura de buzele lui cu un geamăt de 
fericire. Săruta cu stângăcie, cu o înflăcărare incredibilă, lovindu- 
şi dinţii de ai lui. Malko îi simţea corpul lipindu-se de al lui, cu 
osul tare al pubisului apăsându-l pe sexul care se întărea cu 
viteza fulgerului. 

Nu scoteau nici un cuvânt. 

Cu febrilitate, Malko îi desfăcu nasturii rochiei de bumbac, 
începând de sus. Dezveli mai întâi sutienul din bumbac alb prea 
mic din care se revărsau sânii generoşi, apoi stomacul plat şi 
musculos şi, în sfârşit, slipul asortat cu sutienul care, impregnat 
de secrețiile tinerei femei, se mula pe sex cu o precizie 
anatomică. Trebui să se lupte cu Luiza pentru a desface ceilalţi 
nasturi, atât era de lipită de el. Limba ei i se învârtea în gură ca 
un titirez, degetele i se crispau pe spate, iar şoldurile i se 
legănau într-o frecare continuă ca pentru a-i spori şi mai mult 
erecţia. Nu mai simțeau frigul, transpirând în încăperea unde 
domnea un frig de gheaţă. 

Malko reuşi să facă să-i alunece rochia de pe umeri, apoi 
desfăcu sutienul eliberând doi sâni umflaţi şi tari. Când atinse 


117 


uşor unul cu buzele, după ce reuşi să şi le dezlipească de gura 
tinerei femei, Luiza dădu capul pe spate suspinând prelung, plină 
de încântare. Malko o lăsă pe spate sprijinind-o de masă, 
continuând să coboare, dar ea îl opri când gura lui atinse 
marginea slipului. Fără o vorbă, tânăra femeie îl trase spre patul 
îngust şi se aruncă prima pe el. El îi trase uşor în jos triunghiul de 
bumbac de-a lungul pulpelor şi Luiza îl aruncă cu o mişcare plină 
de nerăbdare. Degetele ei tremurătoare desfăceau acum hainele 
lui Malko. Cecena prinse cu mâna sexul lui întărit şi, cu un strigăt 
răguşit, îl trase peste ea, desfăcându-şi larg coapsele lungi. 
Malko pătrunse cu tot membrul, dintr-o singură mişcare, în sexul 
ei umed. Unghiile ei se înfipseră în spate, gura ei îi găsi din nou 
buzele, oferindu-se cu o mare violenţă. Cu picioarele depărtate la 
maxim, tânăra femeie venea în întâmpinarea lui, cu pântecele 
arcuit de dorinţă. Malko se mişca în ea cu atâta uşurinţă încât 
nu-i fu deloc greu să prelungească acest moment extraordinar. 

Îşi încetini puţin ritmul ca să profite mai bine. Aproape 
imediat, Luiza fu zguduită de un orgasm atât de violent încât o 
lăsă cu răsuflarea tăiată. Apoi, după câteva clipe, reîncepu să se 
mişte. intr-o succesiune de spasme care nu se mai sfârşeau. 
Avea un corp puternic, fără nici un gram de grăsime. Sânii aveau 
sfârcurile întărite şi braţele ei îl strângeau pe Malko cu o putere 
incredibilă. În sfârşit, simţi şi el apropierea orgasmului. Instinctiv, 
începu s-o posede energic. Imediat coapsele ei se strânseră în 
jurul lui. Luiza murmură câteva cuvinte în limba ei, cu o voce 
vlăguită de plăcere. 

Cu o ultimă mişcare, Malko îşi aruncă sperma în adâncul 
pântecelui ei şi Luiza scoase un strigăt sălbatic, strângându-l cu 
braţele ca nişte gheare. 

Malko încă mai simţea sexul Luizei palpitând în jurul 
membrului său, ca un animal viu şi gâfâitor. De multă vreme nu 
mai făcuse dragoste cu o violenţă atât de primitivă. Rodul unei 
lungi aşteptări. Privi faţa calmă a Luizei. Cu ochii închişi, cu 
respiraţia regulată, tânăra femeie adormise, epuizată de 
extraordinara tensiune a atacului, a fugii şi a împreunării lor 
sălbatice. Nici măcar nu mişcă când Malko se retrase din ea şi se 
ridică în picioare. A 

ÎI cuprinse imediat frigul şi se îmbrăcă cu rapiditate. În somnul 
său, Luiza se întoarse pe o parte, oferindu-i fundul rotund. Nu 
ştia ce să facă. Inainte de orice, trebuia să-i telefoneze lui Larry 
Walker, să afle ce se întâmplase, ce atitudine să adopte faţă de 


118 


ceceni. Trebuia neapărat să-i aducă la cunoştinţă atitudinea celor 
de la FSB. Americanul nu ştia că oamenii generalului Rudzik 
încercaseră să-l omoare pe Malko şi că probabil îl suprimaseră pe 
Paul Nitze. 

Făcu un pas spre uşă. | se strângea inima că trebuia s-o 
părăsească pe Luiza, dar era sigur că, dacă ar fi trezit-o, s-ar fi 
opus plecării sale. Oricum, va veni după ea. Luiza rămăsese 
acum singura lor legătură cu „Abu”. 

Ajunse la uşă şi răsuci încet cheia în broască. Apoi împinse în 
uşa care începu să se deschidă cu un scârţâit groaznic. Luiza sări 
ca un ied şi se întoarse pe pat. 

— Unde te duci? zise ea. 

— Să telefonez şi mă întorc, răspunse Malko. 

— Nu vreau să pleci, zise ea. 

— i-am spus că mă întorc. 

— ASlan mi-a dat ordine clare. Nu trebuie să mă părăseşti 
până când nu vorbesc la telefon cu Abu. 

— E foarte important, insistă Malko. Vino cu mine, dacă vrei. 

Deschise uşa şi înăuntru pătrunse un curent de aer rece. 
Luiza, în pielea goală, sări brusc din pat şi se repezi spre masă. 
Apucă arma şi o îndreptă spre Malko. Trăsăturile i se înăspriseră. 
Cu o voce încordată, plină de tristeţe, ea îi strigă: 

— Inchide uşa sau te omor! Toţi prietenii mei au murit şi 
bărbatul meu şi părinţii mei. Sunt obişnuită să plâng după cei pe 
care îi iubesc... 

In ochii ei străluceau lacrimile. Malko îi înfruntă privirea. Avea 
în faţa lui o altă rasă de femeie, dintre acelea care făceau 
dragoste şi luptau cu aceeaşi violenţă. 

— Ce prostie! zise el. Adineauri am făcut dragoste şi acum vrei 
să mă omori. Nu sunt duşmanul tău. Privirea ei şovăi. 

— Nu, recunoscu ea, dar nu vreau să trădez încrederea lui 
Abu. Aslan e mort - fie ca Allah să aibă grijă de el - trebuie să 
ascult de ordinele pe care mi le-a dat. Atâta vreme cât Abu nu 
mi-a ordonat contrariul... 

— Atunci sună-l pe Abu. 

— Aici nu e telefon. 

— Atunci cum vrei să faci? 

— Să-l sun mâine de la o cabină. 

— Hai acum. 

— E departe. Sunt obosită. 

— Avem maşină. Altfel vei fi obligată să mă omori. Şi eu am 


119 


ordinele mele. 

Se înfruntară din priviri, apoi, brusc, ea puse jos arma şi se 
aruncă în braţele lui. 

— Oh, iartă-mă! lartă-mă! Dar nu pot să fac altfel. 


— Hai să mergem, zise el. Îmbracă-te. 
x 


* * 


Şamil Basaiev se uită la paharul de Borjoni fără să reuşească 
să se concentreze, stăpânit de o furie rece şi totodată chinuit de 
o teamă care îi sfredelea stomacul. In apropierea fiecărei 
ascunzători avea o „sonerie”, un tânăr care avea misiunea să 
dea alarma în caz de atac. In ora care trecuse, patru „sonerii” 
dăduseră raportul, relatând atacul a patru apartamente pe care 
aveau sarcina să le supravegheze. Faptul în sine nu avea nimic 
uimitor. Totdeauna se aşteptase la atacul FSB-ului, în ciuda 
măsurilor de precauţie luate. 

Dar îl tulbura faptul că aceste ascunzători corespundeau cu 
cele patru numere comunicate celor de la CIA. Or, numai FSB-ul 
putuse să găsească adresele corespunzătoare acestor numere. 
Singura concluzie posibilă era că americanii, furioşi de răpirea 
mesagerului lor, îi turnaseră pe ceceni FSB-ului. 

Şamil Basaiev bău puţină apă. Asta nu-i modifica planurile. 
Structura lui de atac era deconectată de această logistică. Doar 
că trebuia să se mişte mai repede, ca să se poată întoarce cât 
mai repede la bazele lor din Cecenia. 

Telefonul mobil din buzunar începu să sune. Acel aparat era 
singura legătură cu exteriorul. Apăsă pe butonul „talk” şi simţi 
bătăile inimii accelerându-se când auzi vocea Luizei. Prin urmare, 
existau supraviețuitori. Anunţarea morţii lui Aslan şi Jabraim îl 
întristă. Ţinea la ei ca la proprii săi fii. O felicită pe Luiza pentru 
disciplina şi prezenţa ei de spirit. Apoi reflectă câteva clipe 
înainte de a răspunde la ultima ei întrebare. 

— Execută-l, ordonă el în cele din urmă. 


120 


Capitolul XIII 


— N-am găsit nici urmă de prietenul dumitale, îl anunţă 
generalul Rudzik. A fost dus de „bandiţi” înainte de venirea 
noastră. După spusele vecinilor, în acel apartament se afla o 
femeie, care şi ea a dispărut. Am scotocit peste tot dar n-am 
găsit nimic. 

La etajul cinci al imobilului din Lubianka era mare agitaţie în 
ciuda orei târzii. Operaţiunea împotriva cecenilor mobilizase 
multă lume. Nemaiavând răbdare să aştepte, Austin Redd se 
deplasase la omologul lui rus. Acesta părea prost dispus. 
Rezultatele nu fuseseră la înălţimea speranţelor. Din patru 
ascunzători, trei erau goale. Rusul îi zise lui Austin Redd: 

— Prietenii dumitale ceceni nu prea vă acordau încredere. N- 
am găsit nici urmă de acel faimos Abu. 

— Şi Paul Nitze? 

— Nu l-am găsit nicăieri. Cu siguranţă că „bandiţii” l-au 
executat de multă vreme. 

Americanul avea gura amară. CIA rupsese definitiv legătura cu 
cecenii fără nici un motiv. Dacă Malko se mai afla încă în mâinile 
lor, soarta lui nu era deloc de invidiat. 

Cineva bătu la uşă. Intră un subofițer, murmură câteva cuvinte 
la urechea generalului Rudzik, puse un pachet în faţa lui şi ieşi. 
Ofiţerul îl deschise şi scoase din el un obiect strălucitor pe care i-l 
întinse lui Austin Redd. 

— Bricheta asta vă spune ceva? 

Americanul o examina. Era o brichetă Zippo din argint lustruit, 
purtând pe una din feţe o emblemă gravată şi o coroană. 
Americanul simţi un nod în gât. 

— Da, bineînţeles, răspunse el. Aparţinea cu siguranţă 
prinţului Malko Linge, agentul însărcinat să-i contacteze pe 
ceceni. Unde-aţi găsit-o? 

— In apartamentul de la numărul 9 de pe Uliţa Kominterna. 
Căzuse după o mobilă. Asta dovedeşte doar că prietenul 
dumitale a fost reţinut acolo. Ştiu că una sau mai multe persoane 
au scăpat. Poate că şi el se află printre ele. 

— Dar cum au reuşit? întrebă americanul mirat. 

— Oamenii mei sunt nişte incapabili! bombăni generalul. Mai 


121 


multe apartamente comunicau între ele. Au trecut prin pivnițe. 
Numai o intrare era supravegheată. 

Descurajat, Austin Redd se ridică, trăgând în jos de vestă. 
Toată operaţiunea se transforma într-un fiasco. 

— Anunţaţi-mă dacă mai aflaţi ceva. 

Generalul îl asigură de asta şi îl conduse până la ascensor. 
După ce Austin Redd plecă, generalul intră în sala de şedinţe 
unde era deja aşteptat de vreo şase persoane. Ambianţa era 
mohorâtă. Cu curaj, colonelul Ampilov expuse situaţia, care se 
rezuma la puţine lucruri. Descoperiseră o mică organizaţie 
logistică cecenă, dar nimic important. Singurul element 
interesant era că tinerii luptători care muriseră în imobilul de pe 
strada Kominterna veneau din Cecenia şi nu aveau nici o adresă 
oficială la Moscova. 

— Asta înseamnă, conchise Ampilov, că cecenii au adus la 
Moscova luptători, ceea ce e un lucru nou. 

— Încă nimic despre Basaiev? răcni generalul Rudzik. 

Tăcerea mormântală îl irita din ce în ce mai tare. Generalul îi 
privi pe rând pe cei din jurul mesei, dar nu întâlni decât capete 
lăsate în jos, de parcă toţi s-ar fi rugat. Insistă: 

— NIMENI nu are nici o pistă? 

Colonelul Ampilov îşi luă inima în dinţi. 

— l-am cerut să se ocupe de asta maiorului Grigoriev, zise el. 
De multă vreme, el are misiunea să ţină legătura cu mafia 
cecenă. 

— Unde e? 

— La ora asta, nu ştiu, mărturisi Ampilov. 

— Găseşte-l şi adu-mi-l! ordonă Rudzik. 

Colonelul Ampilov fugi la biroul său, rugându-se cerului ca 
telefonul mobil la lui Grigoriev să fie deschis. 

Maiorul Viaceslav Grigoriev, cu talia încovoiată şi ferindu-şi 
privirea, îi făcu instantaneu generalului Rudzik cea mai proastă 
impresie. Culmea ororii, semăna cu un cecen, cu părul lui negru 
ca pana corbului şi tenul mat. 

— Tavarişci maior, colonelul Ampilov, aici de faţă, te-a 
însărcinat să descoperi unde se ascunde Şamil Basaiev. 
Presupun că ai prieteni buni printre ceceni. 

Maiorul Grigoriev clipi şi se foi stingherit. 

— Tavarişci general, zise el, am auzit, dar nu cred că se află la 
Moscova. 

— II „tratezi” bine pe Salman Doku, omul cel mai puternic al 


122 


mafiei cecene de la Moscova? 

— Bineînţeles, recunoscu Grigoriev. El şi amicii lui estorcă bani 
şi fac trafic. Le dă cu siguranţă „bandiţilor”, dar n-au nici o 
activitate politică. Dimpotrivă. Totdeauna i-am auzit spunând că 
dezaprobă atitudinea tovarăşilor lor. Se simt foarte ruşi. 

Generalul îl fulgeră cu privirea. 

— Grigoriev, ştii foarte bine că aceşti ceceni mint aşa cum 
respiră. Dacă nu ieşi din birou după informaţii, atunci am să te 
arunc eu afară de-acolo cu şuturi în fund! 

Viaceslav Grigoriev nu aşteptă să i se spună de două ori. 
Salută şi se retrase. Abia în maşină îşi regăsi ritmul cardiac 
normal. După ce-i trecu spaima, maiorul se pomeni în faţa unei 
dileme foarte simple. Sau „descoperea” traficul de arme, sau 
mergea mai departe, cu riscul vieţii. 

Tentaţia câştigului fu mai mare. Evident, putea să mai 
sfârşească şi cu două gloanţe în cap sau la Lefortovo*?. Nici 
cecenii şi nici superiorii lui nu i-ar fi iertat trădarea. 

Intâmplarea aranja bine lucrurile. Peste o oră avea întâlnire cu 
Tatiana Korijin ca să-i înmâneze patru sute de mii de dolari, din 
care el păstra jumătate. Ceea ce auzise confirma bănuielile care 
îl făcuseră să ceară un preţ exagerat de mare pentru livrare: 
armele comandate de Salman Doku nu erau destinate Armeniei, 


ci bandiţilor ceceni. 
x 


* * 


Afară era aproape la fel de frig ca în izbă. Malko se înfioră. 
Merseră pe jos până la maşină, apoi Luiza condusese până la 
stadion unde se aflau telefoane publice. 

Tânăra femeie termină convorbirea şi se întoarse la el. Părea 
schimbată la faţă. Malko prinsese câteva cuvinte din dialogul în 
cecenă, fără să înţeleagă nimic. 

— Vino, ne întoarcem acolo, zise ea. 

— Aşteaptă, trebuie să telefonez şi eu. 

— Nu. Abu va veni peste o oră. |ţi cere să aştepţi până atunci. 

Se întoarseră în pădure. Luiza ţinea buzele strânse, înaintând 
cu paşi mari, în mână cu pistolul-mitralieră. Ajunşi la cabană, 
Malko îşi căută bricheta ca să aprindă focul şi nu o găsi. Asta îl 
întrista. Era o amintire. Luiza era tăcută. Inainte de a se întinde 
pe pat îi zise: 


32 Închisoare din Moscova (n.a.). 


123 


— Scuză-mă. Sunt obosită. 

Incandescenţa ei erotică se evaporase, de parcă ar fi regretat 
că-i cedase lui Malko cu o înflăcărare atât de evidentă. Işi ţinea 
un braţ îndoit peste ochi, dar nu dormea. 

Malko se apropie de ea, îi dădu uşor braţul la o parte şi îi 
întâlni privirea tristă, pierdută. 

— Ce ai? 

— Mă gândesc la Aslan, mă gândesc la moarte, răspunse ea. 

Rochia ei era din nou încheiată până la glezne. Malko avea 
impresia că între ei se înălța acum un zid de gheaţă. In acelaşi 
timp o simţea încordată, stând parcă la pândă. De ce refuzase 
Abu să vorbească cu el? Măcar Luiza vorbise cu el? Dacă Abu 
întârzia, el era hotărât să plece să telefoneze indiferent ce s-ar fi 
întâmplat. Acea izbă care i se păruse atât de primitoare, acum 
avea un aer sinistru. 

După vreo treizeci de minute, Luiza se ridică brusc. 

— N-ai auzit nimic? 

— Nu, răspunse Malko. Ce? 

— Paşi. E cineva afară. 

Pulsul i se acceleră. Dacă fuseseră urmăriţi de FSB. Nimic nu 
era imposibil. Se ridică. 

— Mă duc să văd. 

Luiza era deja în picioare. 

— Nu, rămâi aici. Mă duc eu. 

Luă arma, deschise uşa şi dispăru în întuneric, lăsându-l pe 
Malko foarte mirat şi cu simţurile la pândă. Trecură trei-patru 
minute. Apoi auzi vocea Luizei care îl chema: 

— Vino! 

Malko ieşi şi el afară şi zări silueta tinerei femei la vreo zece 
metri de izbă, la liziera copacilor. Stătea nemişcată. Cu pistolul- 
mitralieră la şold. 

— Ai văzut ceva? strigă el. 

Ea nu răspunse şi nu mişcă. Malko făcu un pas spre ea. Văzu 
ţeava armei la orizontală şi înţelese. Se opri şi el, având o 
senzaţie ciudată. Asta îi aducea în minte o întâmplare veche din 
Kurdistan, petrecută cu o jumătate de secol în urmă, într-un loc 
la fel de pustiu ca acela şi atunci se afla în faţa unei femei care 
se hotărâse să-l omoare. 

Incercă să alunge teama viscerală de moarte care pune 
stăpânire pe orice în faţa ei. Spunându-şi că, în meseria lui, ăsta 
era sfârşitul, că nu există morţi prosteşti, că moartea în sine e 


124 


prostească şi mai ales ineluctabilă. Totuşi, instinctul de 
conservare fu mai puternic. 

Nu avea chef să moară. 

Creierul reîncepu să funcţioneze. Fără să mişte, îi zise Luizei 
cu o voce calmă: 

— Ţi-a spus să mă omori. De ce? 

Ea nu-i răspunse la început. Malko nu-i distingea faţa, ci numai 
forma armei îndreptată spre el. Viaţa lui depindea de o vorbă, de 
o intonaţie. Ca şi cum ar fi avut de dezamorsat o mină. Cu 
gesturi milimetrice, reuşeşti, dar la cea mai mică mişcare greşită 
te aşteaptă sfârşitul. 

Inainte de orice, Malko trebuia s-o împiedice să se 
concentreze. Pentru că ea nu spunea nimic, Malko continuă: 

— Nu-ţi port pică. Amândoi facem parte dintr-o lume plină de 
violenţă. Şi uneori suntem obligaţi să facem lucruri pe care n-am 
vrea să le facem. Asta e viaţa. 

Tânăra femeie făcu un pas înainte. Apoi încă unul. Ca un 
automat. Ajunse la un metru de Malko. Atunci îi văzu faţa udă de 
lacrimi, bărbia care îi tremura, mâna stângă care strângea ţeava, 
dreapta pe patul armei, degetul îndoit pe trăgaci. Aruncă o 
ultimă privire, ca să verifice că arma era pregătită de tragere. 

Malko se afla la câteva fracțiuni de milimetri de Eternitate. 

Ţeava se afla acum la cincizeci de centimetri de pieptul lui. El 
îşi ţinuse mâinile pe lângă corp. Îşi ridică încet privirea spre ea şi 
o privi fix. Avea ochii atât de plini de lacrimi încât nu i se mai 
vedeau pupilele. 

Tăcerea se prelungea cu secunde interminabile. Luiza respira 
greu. Apoi, cu o încetineală înspăimântătoare, ţeava pistolului- 
mitralieră începu să se lase în jos. Malko se abţinu de la orice 
gest până când arma ajunse la verticală. Luiza se clătina. O 
prinse atunci de braţe, fără să ia arma şi o duse încetişor în 
cabană. Ea aruncă arma pe masă înainte de a se prăbuşi pe pat, 
zguduită de hohote de plâns. Malko o lăsă un moment să plângă, 
îi mângâie părul, apoi o ajută să se întoarcă. Cu faţa plină de 
lacrimi, Luiza bâigui: 

— N-am putut, n-am putut... 

Clătina capul de la dreapta la stânga ca într-un coşmar. 

— De ce ţi-a dat Abu ordin să mă omori? 

— Patru dintre apartamentele noastre au fost atacate! Se pare 
că americanii au dat celor de la FSB numerele lor de telefon, 
răspunse ea. 


125 


Malko revăzu în memorie cele patru numere de telefon la care 
sunase de atâtea ori. Comisese Larry Walker o greşeală atât de 
monstruoasă? De ce? Sau instrucţiunile veniseră de la 
Washington, dintr-un motiv pe care el nu-l cunoştea. Nu era 
pentru prima dată când Casa Albă schimba politica cu o sută 
optzeci de grade, lăsând oamenii pe teren să se descurce cum 
puteau! 

— E posibil, mărturisi Malko. Dar de ce să mă omoare pe 
mine? Aş fi putut foarte bine să fiu împuşcat în timpul asaltului. 
N-am nici un amestec. 

Luiza îşi feri privirea. 

— Asta i-am spus şi eu. Mi-a răspuns că trebuia dat un 
exemplu, pentru ca americanii să respecte poporul cecen. Noi 
avem obiceiul să luăm ostatici în timpul negocierilor. Dacă 
lucrurile nu merg bine, ostaticii sunt împuşcaţi. 

Frumos obicei! 

Malko se aplecă şi-i atinse uşor buzele. Erau reci ca gheaţa. 

— Spasiba balşoi, zise el, cu o voce plină de blândeţe. Azi mi- 
ai salvat viaţa de două ori. 

Luiza îl prinse brutal cu braţul de după gât. Gura ei strivi 
buzele lui Malko, dinţii li se ciocniră şi o buză se crăpă. Malko 
simţi în gură gustul sângelui, fără să ştie dacă era al lui sau al 
tinerei femei. Luiza îl trase cu furie peste ea şi țesătura rochiei 
pârâi: o rupsese depărtând cu brutalitate picioarele. Această 
bruscă vâlvătaie de dorinţă îl aţâţă din nou. In câteva clipe, sexul 
lui se întări în mod dureros. 

— Haide! Haide, gemu Luiza. Vreau să te simt în mine! N 

Malko avu impresia unui exorcism, atât era de dezlănțuită. li 
dădu la o parte chiloţii de bumbac şi o pătrunse dintr-o singură 
mişcare. Luiza îl primi cu un țipăt animalic. Se zvârcolea sub el 
ca o posedată. Atât de violent încât el aluneca afară din ea. 
Malko văzu în asta o mână a destinului. O prinse de şolduri, o 
întoarse pe burtă şi se lungi din nou peste ea. Tânăra femeie îl 
aştepta cu fesele ridicate. O pătrunse din nou şi ea gemu, 
copleşită de plăcere. 

Atunci, Malko îndrăzni mai mult. 

Se retrase lent, ca ea să simtă o voinţă deliberată şi urcă 
valea adâncă şi fierbinte dintre fese, până când simţi în vârful 
sexului cea de a doua deschizătură. Se opri, apăsând uşor, 
ţinându-şi răsuflarea. Luiza stătea nemişcată ca o moartă, cu 
muşchii încordaţi, cu respiraţia blocată. Tânăra femeie scoase un 


126 


țipăt uşor când Malko apăsă cu toată greutatea, forțând 
milimetru cu milimetru orificiul îngust. Senzaţie extrem de 
plăcută, cu atât mai plăcută în contextul prezent! Apoi, cu o 
împingere lentă, o pătrunse complet, până când epidermele lor 
se atinseră. Rămase nemişcat în ea. Abia după câteva secunde 
începu să se mişte. Luiza nu reacţionă imediat. Apoi fesele ei 
începură să prindă viaţă sub el şi şoldurile să se ridice. Tânăra 
femeie puncta cu ţipete scurte fiecare pătrundere şi, progresiv, 
se dezlănţui. 

După o cavalcadă violentă, Malko simţi că se apropie 
orgasmul şi se răspândi în ea. Amândoi erau lac de sudoare. 
Luiza se întoarse cu faţa în sus, cu privirea tulbure şi îi întinse 
gura. Limbile lor se încolăciră încetişor. 

— E prima oară când fac aşa dragoste, şopti ea. Acum eşti 


obligat să mă iei de nevastă. 
x 


* * 


— În munţii Ceceniei, acolo unde ruşii nu vin niciodată, există 
un monument secret. Un monument deosebit, ridicat în 
amintirea tuturor celor care au murit în cursul luptelor. Deseori 
nu li s-au mai găsit cadavrele şi nu se ştie unde sunt îngropaţi. 
Se ştie doar, de la camarazii lor, că au căzut cu arma în mână. 
Atunci, fiecare familie gravează pe o piatră numele martirului şi o 
trimite în satul Vedono. Acolo, piatra este adăugată unei grămezi 
care creşte zilnic de un an şi jumătate. De departe, cei care nu 
cunosc această cutumă, cred că e o grămadă de pietre. Într-o zi, 
când războiul împotriva ruşilor va fi câştigat, vom transporta 
toate aceste pietre, împreună cu cele care se vor adăuga şi vom 
ridica un monument la Groznii, ca toţi să se poată reculege în 
faţa lui. 

Vocea Luizei se frânse. Ghemuită lângă Malko, încă îmbrăcată 
cu rochia ei ruptă, cu ochii umflaţi de lacrimi şi plăcere, tânăra 
femeie părea că are şaisprezece ani. 

— Sper ca monumentul tău să nu fie prea mare, zise Malko. 

Ea îl sărută pe piept. 

— Dacă aş fi ascultat de ordine, adineauri, zise ea, aş fi pus 
într-o zi o piatră cu numele tău pe acest monument. Pentru că şi 
tu ai fi murit pentru patria noastră. Nu eşti duşmanul nostru. 

— Mulţumesc, zise Malko. Acum trebuie să plecăm de-aici. 

Luiza îi aruncă o privire tristă. 

— Tu, da; eu, nu. 


127 


— De ce? 

— Mai întâi pentru că n-am nici un fel de acte. Dacă cei de la 
FSB mă arestează, vor şti foarte repede cine sunt. Mă vor 
tortura, mă vor băga la închisoare şi mă vor omori. 

— Pot să te duc la gara Kazan, îi propuse Malko şi să te ajut să 
treci barajele. 

— Dar nici în Cecenia nu mă mai pot întoarce, îi explică Luiza. 
Sunt o luptătoare, o bo/vik şi am trădat. Am refuzat să execut un 
ordin. Sunt o suka”. 

Războiul era cu siguranţă lucrul cel mai stupid inventat de 
oameni! 

— Dă-mi numărul de telefon al lui Abu, îi ceru Malko. Voi vorbi 
cu el. li voi explica. 

Ea scutură din cap. 

— Nu pot. Şi, oricum, asta n-ar folosi la nimic. E obligat să 
menţină o disciplină de fier. Suntem în război. 

— Dar atunci ce vrei să faci? întrebă Malko mirat. 

Ea îi aruncă o privire înspăimântată. 

— Nu ştiu. Nu m-am gândit la toate astea când n-am tras în 
tine. Îl vedeam doar pe Allah uitându-se la mine şi spunându-mi 
că nu era bine să te omor. Nu omori decât duşmanii. Nici aici nu 
pot să rămân. Această cabană e a unor boiviki. Dacă mă găsesc 
aici, mă ucid. 

Malko îşi prinse capul între mâini. Nu o putea proteja pe Luiza 
de poliţia rusă şi nici atât de ceceni. Inainte de orice, trebuia 
câştigat timp. Dacă se întorcea la hotel, risca să fie interceptat 
de FSB. Un singur lucru putea să facă. 

— Plecăm, zise el. Rămâi cu mine. Nu ţi se va întâmpla nimic. 

Luiza făcu ochii mari. 

— Dar unde mergem? 

— E surpriză. Dar totul va fi bine. 


33 Căţea (n.a.). 


128 


Capitolul XIV 


Maiorul Viaceslav Grigoriev se uita la Tatiana Korijin cu 
expresia lacomă a unei vulpi în faţa unui coteţ cu găini. Stând 
foarte dreaptă pe bancheta de scai, cu părul lung care i se 
revărsa pe umeri, cu sânii scoşi în evidenţă de un sutien ca un 
cuirasat, stând picior peste picior astfel încât să i se vadă 
pulpele, văduva generalului Korijin era frumoasă de-ţi tăia 
răsuflarea. Viaceslav Grigoriev îşi aşeză mâna pe pulpa ei, dând 
la o parte cu viclenie fusta şi strigând ca să acopere zgomotul 
asurzitor al muzicii: 

— Ai adus banii? 

Tatiana Korijin răspunse fără să întoarcă capul. 

— Da. 

— Unde sunt? 

Nu avea decât o geantă foarte mică. 

— La garderobă. 

— Ce? 

De data asta tânăra femeie îi aruncă o privire amuzată. 

— De ce nu? Cine ar putea să creadă că am lăsat acolo o 
servietă-diplomat cu patru sute de mii de dolari? Chiar dacă e 
încuiată. 

În Rusia, garderobele, obligatorii în toate locurile publice şi de 
cele mai multe ori gratuite, erau, împreună cu metroul, unul din 
rarele lucruri fiabile moştenite de la URSS. Liniştit, maiorul îşi 
zise că îşi putea oferi o mică recreere. Contactul cu carnea tare 
şi călduţă de sub ciorap începea să-i stârnească tot felul de 
gânduri. Se aplecă la urechea Tatianei, profitând de o scurtă 
întrerupere a muzicii rock. 

— Vino să dansăm puţin! 

Îşi dăduseră întâlnire în discoteca hotelului Rasia, situat chiar 
în faţa Kremlinului. Ea îl urmă pe pista de dans din faţa barului 
unde domnea un întuneric aproape total. Maiorul o lipi imediat 
de el şi începu să se frece de ea, practic stând pe loc. Tatiana 
Korîjin intră în jocul lui. Îi plăcuse totdeauna să simtă un bărbat 
excitându-se lângă ea. Melodia lentă se prelungea şi maiorul 
Grigoriev semăna foarte repede cu un cimpanzeu în călduri, 
frustrarea lui crescând la fel de repede ca şi dorinţa. Discoteca 


129 


nu era un loc potrivit pentru ce-ar fi vrut el. Trebuia s-o convingă 
pe Tatiana să ia împreună o cameră la Rasia. 

Salman Doku o alesese înadins pe Tatiana Korîjin drept 
intermediar între el şi ofiţerul de la FSB. intreg fostul KGB îi 
cunoştea temperamentul înfocat şi nimeni nu s-ar fi mirat s-o 
vadă întâlnindu-se cu Viaceslav Grigoriev pentru o recreere 
sexuală! 

— Potoleşte-te, o să-mi pătezi rochia, îi şopti deodată Tatiana 
la ureche. 

Maiorul se freca de ea ca un câine în călduri. Se dezlipi însă de 
ea şi îi propuse: 

— Luăm servieta-diplomat şi mergem puţin la Rasia. 

— N-am timp, cinez cu Salman la Aragvi. Aş vrea să mă duci 
până acolo cu maşina. 

Aragvi era cel mai bun restaurant georgian din Moscova, de 
când se terminase cu restaurantul Uzbekistan şi fusese închis, 
din cauza unor asasinate repetate. Acolo se serveau mâncăruri 
caucaziene foarte apreciate de ceceni. 

Muzica se opri şi Tatiana Korijin profită ca să se întoarcă la 
masă. Imediat ce se aşeză pe banchetă, Viaceslav îi luă mâna şi 
i-o puse pe sexul lui care îi umfla pantalonii. Tatiana îi adresă un 
zâmbet de cunoscătoare. 

— Recunosc că ţi se scoală bine, dar aici sunt destule fete. 

Arătă spre fetele care urcaseră pe podium şi se mişcau 
simulând striptease-ul. Viaceslav Grigoriev se ambală. Brusc, îşi 
băgă mâna între pulpele Tatianei şi îi şopti la ureche: 

— Putorişco, eşti udă! 

Ea îi îndepărtă mâna. Trase în jos fusta şi repetă cu o voce 
totuşi puţin schimbată: 

— Ţi-am spus că n-am timp. Şi n-am venit pentru asta. Joi 
avem nevoie de arme. 

Maiorul Grigoriev îşi îndreptă spatele ofensat. 

— Haraşo. Dar va trebui să plătiţi înainte ceilalţi patru sute de 
mii de dolari. Unde vrei să le livrez? Vor fi într-un camion militar. 

— În ajun, îi explică Tatiana Korjin, îţi voi da cheia unui 
compartiment de bagaje de la staţia Komsomolskaia. lnăuntru 
vor fi banii. Camionul tău să se afle joi la opt fix în faţa staţiei de 
metrou Suharevskaia, pe Sadovaia Spasskaia; colţ cu Sretenka. 

Grigoriev se uită la ea uimit. Era în centrul Moscovei, pe Kolţo. 

— Doar n-au să le descarce acolo? 

— Nu. Cineva va veni la şofer şi-i va da instrucţiuni. E bine? 


130 


— Cred că da, răspunse Grigoriev destul de satisfăcut. 

În felul ăsta, riscurile pentru el erau limitate. Şoferul 
camionului va fi un soldat prost, căruia va fi destul să-i spună că 
e vorba de o operaţiune specială ca să nu pună întrebări. Mai 
ales dacă va primi o sută de mii de ruble. 

Tatiana Korijin îşi termină cocteilul „Kosmopolitan” - amestec 
de Cointreau, votcă, lămâie şi suc de merişor - şi se uită la ceas. 

— Trebuie să plec. 

Se ridică şi Viaceslav Grigoriev se grăbi să golească cupa cu 
şampanie Taittinger. Discuţia de afaceri mai potolise dorinţa, dar 
legănatul şoldurilor Tatianei îl excită brusc din nou. Mersul ei ar fi 
luat minţile celui mai cast popă. Viaceslav Grigoriev o urmă la 
garderobă. 

Ea îi întinse o servietă-diplomat din scai. 

— N-o pierde. Mă duci cu maşina. 

Lada foarte veche a lui Grigoriev era parcată într-un loc puţin 
mai retras faţă de discotecă. Galant, maiorul deschise portiera 
Tatianei şi apoi se urcă la volan, cu servieta-diplomat pe 
genunchi. 

— Cifrul e 1917, ca Revoluţia din Octombrie, preciză Tatiana 
Korijin. 

Grigoriev deschise şi imediat îi săriră în ochi teancurile de 
bancnote. Luă o bancnotă pe care o îndoi şi o dezdoi. Tânăra 
femeie se uita la el ironică. 

— Crezi că sunt false... 

El numără un teanc fără să răspundă, zicându-şi că jumătate 
din banii aceia erau ai lui. Diferitele traficuri cu care se ocupa nu- 
i aduseseră niciodată o sumă atât de mare. Evident, acum îşi 
pusese viaţa în joc. În sinea lui ştia că nu avea de ce se teme. 
Era o afacere între oameni serioşi. Inchise servieta-diplomat şi o 
aruncă pe bancheta din spate, după care se întoarse spre 
Tatiana, care aprinsese o ţigară şi sufla fumul în parbriz. Forma 
pieptului ei îl lăsă cu gura uscată. 

— Maşina ta pute! zise tânăra femeie. Ai zice că ai înăuntru un 
şobolan mort. 

— Putoareo! murmură Grigoriev printre dinţi. 

Excitat din nou, maiorul îşi trase în jos fermoarul cu un gest 
febril, scoțând afară sexul fin şi rigid. Tatiana zâmbi 
provocatoare. 

— Am văzut şi mai mari... Ti-am spus că mă grăbesc. 

Maiorului îi venea s-o pălmuiască şi s-o violeze totodată. 


131 


Ultimul impuls se dovedi mai puternic. Cu o mână fermă, 
Viaceslav Grigoriev o prinse de ceafă, agitându-şi pumnul în faţa 
ei şi zise cu un glas şuierător şi arţăgos: 

— Mi-o sugi sau îţi rup botul! 

Tânăra femeie îl ştia capabil să-şi pună în practică 
ameninţarea. In Rusia erau o sumedenie de femei bătute. 
Cedând apăsării pe ceafă, Tatiana îşi aplecă faţa spre sexul 
întărit şi îl făcu să dispară în întregime în gura ei. 

Sigur, ar fi putut să-l muşte dar, pe lângă faptul că un schimb 
de pumni nu era deloc indicat în situaţia lor, instinctul ei de 
femeie uşoară fu mai puternic. Incepu să-şi facă treaba de parcă 
de asta ar fi depins propria ei viaţă, gândindu-se în acelaşi timp 
la superbul dansator ţigan de douăzeci de ani care se culca cu ea 
în mod regulat şi avea un membru de două ori mai mare. 

Viaceslav Grigoriev gâfâia de plăcere. 

— Dacă nu vrei să întârzii, fă-mă să ejaculez repede, îi zise el. 

Dar ea nu avea nevoie de încurajări. Când Tatiana Korijin avea 
în gură sexul unui bărbat, nu se mai controla. După trei minute, 
Viaceslav Grigoriev se ridica pe scaun ţipând, aspirat de gura ei 
abilă. 

In momentul în care Tatiana îşi îndrepta spatele, zări o siluetă 
lângă maşină, în partea ei. 

Un miliţian cu uniformă cenuşie şi şapcă. 

Tatiana Korijin îl lovi cu cotul pe Viaceslav Grigoriev care îşi 
încheia pantalonii. 

— Avem vizitatori. 

Miliţianul dădea deja ocol maşinii şi lovea în geam cu bastonul 
de cauciuc. Maiorul Grigoriev, furios că era deranjat, cobori 
geamul şi îi puse sub nas legitimaţia roşie a FSB-ului. Apoi, fără o 
vorbă, ridică geamul şi demară. 

x 
x x 


Din cinci în cinci minute, Malko cobora din maşină ca să-l sune 
pe Larry Walker. Americanul nu era acasă. Incălzirea abia 
funcționa şi amândoi erau îngheţaţi. La Moscova, luna mai era 
echivalentul lunii februarie dintr-o ţară normală. Ca să nu rişte 
prea mult, rămăseseră în umbra stadionului. Luiza era trasă la 
faţă şi avea buzele albe. 

Malko formă pentru a doua oară numărul americanului. Nici un 
răspuns. Deodată îi veni o idee şi se întoarse la maşină în fugă. 

— Demarează, zise el. Mergem pe strada Tverskaia. 


132 


— L-ai prins? 
— Nu, dar cred că ştiu unde e. 
x 


* * 


Firma luminoasă a localului Wight-Flight strălucea în noapte pe 
faţada întunecată. Malko se întoarse spre Luiza. 

— Te duci până în Piaţa Tverskaia şi mă aştepţi în faţa statuii 
ecvestre, acolo unde sunt parcometre. Oricum, voi fi şi eu acolo 
peste zece minute. 

— Dacă nu te întorci, mă întorc acolo, la izbă, zise ea cu o 
voce albă. N 

Malko cobori din maşină şi traversă strada. In faţa barierei 
metalice a localului nu mai era aproape nimeni. lnăuntru era 
acelaşi spectacol, cu fetele aliniate pe banchete şi muzica 
cântând asurzitor. Nici urmă de Larry Walker. Traversă sala 
urmărit de privirile fetelor şi urcă la mezaninul primului etaj. Cu 
toată penumbra, Malko zări imediat silueta pachidermică a 
americanului, cu o fată încolăcită în jurul lui, având în faţă o 
sticlă de Defender Success şi două pahare. Larry Walker tresări 
când îl văzu. 

— My God! zise el. Ce... 

— Lasă totul baltă şi vino, zise tăios Malko. N-avem timp de 
ghiduşii! 

Larry Walker nu aşteptă să i se spună de două ori. Şopti 
câteva cuvinte la urechea fetei şi îl urmă pe Malko, luându-şi 
blana de la vestiar. Abia pe trotuar îşi exprimă bucuria. 

— Cum ai scăpat? Şi Paul? 

— Paul e foarte probabil mort. 

— Cecenii? 

— Nu, FSB-ul. 

Deşi era întuneric, Malko îl văzu schimbându-se la faţă. 

— Tu ai dat numerele de telefon FSB-ului? 

Larry Walker se schimbă şi mai mult la faţă. 

— Da... Nu. l-am raportat lui Austin Redd. Trecuseră patru zile 
de când nu mai aveam nici o veste de la tine. Cai de la Langley 
au luat hotărârea. Redd s-a dus la Rudzik. 

In ciuda frigului, fruntea lui era plină de sudoare. Malko era 
stăpânit de furie şi dispreţ. 

— Aţi comis o greşeală cumplită, ruşii vă mint de la început, îţi 
voi explica. Nu sunt singur, preciză el. Am cu mine o luptătoare 
cecenă care mi-a salvat viaţa de două ori. Mai întâi ajutându-mă 


133 


să scap de asaltul celor de la FSB, care cu siguranţă că m-ar fi 
lichidat. Apoi, refuzând să mă execute la ordinul lui Abu. 

— Lui Abu? Dar de ce? 

— Pentru că nu i-a plăcut că l-aţi denunţat celor de la FSB, 
replică Malko. Şi a luat hotărârea să se răzbune pe mine. 

— Îmi pare rău, zise Larry Walker. 

Chiar şi burta lui mare părea că se dezumflase! O maşină a 
poliţiei rutiere trecu prin faţa lor, îndreptându-se spre Piaţa 
Tverskaia, amintindu-i lui Malko că Luiza îl aştepta. 

— Ai o maşină? întrebă el. 

— Da. 

— Ne vei duce la tine acasă. Vom sta pe podeaua maşinii. E 
posibil ca FSB-ul să-ţi supravegheze imobilul. Unde e parcată? 

— În Piaţa Tverskaia. 

Chiar lângă locul în care aştepta Luiza. 

— Să mergem, zise Malko. 

x 
x x 


Petrov Nagatin îşi opri maşina de patrulare, o Lada 1500 
veche şi lovită, în fața cartierului general al Miliției, strada 
Petrovka nr.38. Miliţianul nr. 1765 încă nu uitase jignirea adusă 
de ofiţerul de la FSB. Era tânăr în meserie şi credea încă, aşa 
cum îl învăţaseră şefii lui, că toată lumea are aceleaşi drepturi în 
noua Rusie. Dacă ar fi prins un amărât de rus făcând sex într-o 
maşină, l-ar fi băgat la zdup! 

Furios, miliţianul începu să-şi scrie raportul. După douăzeci de 
minute, Petrov Nagatin lăsă un exemplar pentru şefii lui. Dar îşi 
dădu seama că asta ar fi putut să nu ducă la nimic. Luă atunci un 
al doilea exemplar, căută în anuarul administrativ numele pe 
care nu-l avea şi îl scrise pe plic. Sigur, nu putuse să scrie 
numele vinovatului, dar putea fi găsit foarte uşor după numărul 
maşinii. 

Cu condiţia să vrea cineva s-o facă! 

Se urcă apoi din nou în Lada lui epuizată şi porni spre 
Lubianka. Plantonul moţăia în antreu şi se miră când îl văzu pe 
acel membru al unei administrații rivale. 

— Mesaj urgent pentru tavarişci polkovnik Vronski, zise Petrov 
Nagatin. De transmis cât mai repede posibil. 

Plantonul aruncă o privire pe plic. Căscă şi răspunse: 

— Poate să aştepte foarte bine până mâine! 

x 


134 


* * 


Maşina Buick Park Avenue neagră intră lent în parcarea lui 
Larry Walker. În spate, paznicul închise poarta de fier care dădea 
spre stradă. Malko răsuflă uşurat. Erau salvaţi. Luiza lăsase 
maşina Jiguli pe un trotuar din Piaţa Tverskaia. Toţi moscoviţii 
parcau aşa. Larry Walker, Malko şi ea urcară cu ascensorul până 
la etajul zece. Tânăra femeie îşi păstrase arma în geantă. 

Luiza făcu ochii mari văzând salonul enorm ai cărui pereţi erau 
tapisaţi cu cărţi. Intreg apartamentul de pe strada Kominterna ar 
fi încăput în jumătate din această încăpere. Tânăra femeie se 
aşeză cu timiditate pe marginea unei canapele adânci de piele. 

— Eşti sigur în privinţa lui Paul? întrebă Larry Walker. 

— Mi-e teamă că da, răspunse Malko rezumându-i apoi 
convorbirea avută cu Abu. 

Termină pe o notă deloc optimistă: 

— Punţile cu cecenii sunt rupte şi FSB-ul ne-a trădat. 

Larry Walker nu răspunse. Malko nu avea chef să 
prelungească discuţia. 

— Suntem frânţi de oboseală, zise el. Unde putem dormi? 

Americanul se scutură, revenind la realitate. 

— N-am decât un pat. Culcaţi-vă voi în el, eu voi dormi pe 
canapea. Veniţi. 

li duse până la un dormitor mare cu un pat foarte jos aşezat 
pe un podium. Peste tot erau fotografii din Playboy şi Penthouse. 
Viaţa nu era veselă la Moscova. Luiza aşeză jos geanta din care 
ieşea vârful ţevii pistolului-mitralieră. 

— Fă-te comodă, o sfătui Malko. Mă duc să-i mai spun două 
vorbe lui Larry şi mă întorc. 

Fără să discute, Luiza începu să se dezbrace. Malko se 
întoarse în salon. Larry Walker îşi turnase o porţie zdravănă de 
Defender pe un strat de cuburi de gheaţă şi aprinse o ţigară cu o 
mână tremurătoare. 

— Ce ticălos, acest general Rudzik! zise el cu amărăciune. 

Malko nu spuse nimic. De la ultima lui misiune, descoperise că 
războiul rece nu se sfârşise. Larry Walker era scuzabil pentru că 
vrusese să-l salveze. 

— Larry, conchise el, până la urmă ai făcut bine. Cecenii m-ar 
fi ţinut ostatic atâta vreme cât asta le servea planurilor lor. Şi ei 
s-au folosit de noi. Ca un fel de asigurare. Îşi închipuiau, probabil, 
că dacă FSB-ul i-ar fi arestat, i-ai fi scăpat pentru a putea 
continua negocierile. Cred că s-au înşelat. 


135 


— Era într-adevăr un târg al înşelaţilor, recunoscu americanul. 
Sunt sigur că după alegeri Casa Albă şi-ar fi uitat promisiunea de 
a-l ajuta pe Zalimhan landerbaiev. 

Urmă un moment de tăcere. Teatrul de umbre, sub lumina 
brutală a adevărului, nu arăta deloc frumos! 

— Rămâne o problemă, zise cu timiditate Larry Walker. Cred 
că informaţia agentului nostru infiltrat la ceceni, Abdul, e bună. 
Pregătesc o lovitură la Moscova. Dispoziţiile: facem totul ca să-i 
împiedicăm. Pentru a nu jena politica planetară a Casei Albe. 

Deocamdată, frânt de oboseală, pe Malko îl durea în cot de 
politica planetară a Casei Albe. 

— Vom vedea mâine, zise el. Nu mi-a mai rămas decât un 
singur fir. Luiza are numărul telefonului mobil al lui Abu. Numai 
în direcţia asta s-ar mai putea schimba ceva.. 


136 


Capitolul XV 


Şamil Basaiev stătea cuminte la coadă în sasul care proteja 
intrarea băncii Stolişnii, o bancă modestă care nu avea decât o 
singură agenţie, lucru frecvent la Moscova. De la o vreme 
apăruseră o puzderie de bănci, numai că de cele mai multe ori 
erau nişte structuri foarte mici. Cea mai importantă bancă 
rusească, Most, era un flecuşteţ pe lângă băncile mondiale. 

La rând, în faţa cecenului, se aflau patru bărbaţi cu şapcă şi 
scurte de piele neagră. Toţi aveau un aer sălbatic şi bănuitor. Au 
fost invitaţi să intre împreună. Erau nişte mafioţi care veniseră să 
depună rodul unei nopţi la cazino. Plantonul se adresă lui Basaiev 
aspru: 

— Cu cine aveţi treabă? 

— Cu Musa Balaudi. 

— Aveţi întâlnire? 

— Spune-i că îl caută Salman, vărul lui. 

Modest, Şamil Basaiev aşteptă pe trotuar. După cinci minute, 
portarul, mult mai amabil, îi făcu semn să intre. 

Musa Balaudi era subdirectorul băncii. Şamil Basaiev fu dus 
într-un birou mic. Balaudi se apropie de el şi îl strânse în braţe 
fără să pronunţe un cuvânt. Cei doi bărbaţi erau într-adevăr veri 
şi se văzuseră foarte des când Balaudi lucra la Kredo Bank din 
Groznîi. O placă turnantă de spălare a banilor! In acea perioadă, 
treceau pe-acolo zeci de milioane de dolari, inundând tot 
Caucazul. Unul dintre cei mai mari clienţi era Salman Doku. Prin 
Balaudi reuşise Basaiev să-l întâlnească. Ştia multe despre el şi îl 
respecta. Cecenii aveau suflet de traficanţi, cei care reuşeau 
aveau dreptul la toată stima lor! 

— Ceai? îl întrebă Balaudi. 

— Da. Spasiba. 

Intre ei vorbeau limba rusă. Nu cecena: Nu era cazul să atragă 
atenţia; poate că pereţii aveau urechi. Bancherul umplu două 
ceşti cu ceai negru şi tare. O vreme vorbiră despre ţara lor. Fără 
să se refere la război. Doar la cei care dispăruseră. Un şir lung de 
morţi. Apoi Balaudi se ridică şi se duse să ia o hârtie de pe birou. 

— lată informaţiile tale. 

Şamil Basaiev citi cu atenţie. Totul era precis, detaliat, cu 


137 


orare şi planuri. Unul dintre ele îl interesa în mod deosebit. 
Basaiev ridică capul surprins. 

— Cum ai reuşit să-ţi procuri asta? 

Musa Balaudi zâmbi. 

— Cu dolari pot să-ţi dau şi cheile Kremlinului. Eşti sigur că 
vrei să te lansezi în acţiunea asta? Niciodată n-au să te lase să 
pleci. E o umilire mult prea mare. 

— Nu vor avea de ales, zise Basaiev. 

Vărul său dădu din cap. 

— Nu-l cunoşti pe Boris Nikolaievici! Când bea - şi în ziua aia o 
să bea - ar pune să fie lichidat tot pământul. Am pierdut destui 
prieteni. 

— Nicevo! zise Basaiev. Trebuie s-o fac. După asta, Boris 
Nikolaievici n-o să-şi mai revină niciodată. lar noi vom avea atât 
de mulţi bani încât îi vom putea da săracilor! 

Musa Balaudi râse bine dispus. 

— Zău că eşti nebun! 

Şamil Basaiev se ridică. Acum nu mai avea decât să adune 
elementele disparate. 

Musa Balaudi îl îmbrăţişă încă o dată, în prag. Şi reveni în 
birou. Era conştient că rolul lui modest era indispensabil. Fără el, 
care se afla în centrul sistemului bancar, Şamil Basaiev n-ar fi 
putut să obţină informaţiile necesare operaţiunii sale. In sinea lui, 
Balaudi ştia că şeful grupului de comando cecen era în stare să 
reuşească, în ciuda puterii lor. Ruşii nu fuseseră niciodată 
obişnuiţi să lupte împotriva operaţiunilor militare fulgerătoare. 
FSB-ul era o maşinărie prea greoaie şi nu penetrase structurile 


secrete ale rezistenţei cecene. 
x 


* * 


Luiza se trezi tresărind, cu privirea plină de panică. Avu nevoie 
de câteva secunde ca să-şi dea seama unde se află şi să se 
liniştească. Goală în pat, tânăra femeie se aruncă asupra lui 
Malko, strivindu-şi sânii de pieptul lui. In apartament domnea o 
linişte desăvârşită. Larry Walker plecase deja la birou. 

— Ce vom face? întrebă ea. 

— Asta mă întrebam şi eu, zise Malko suspinând. 

— Nu pot să mă ascund la nesfârşit, zise tânăra femeie. 

— E nevoie de o explicaţie cu Abu, sugeră Malko. Să punem 
lucrurile la punct. Cecenii s-au angajat să asculte propunerea 
noastră. Acesta e motivul pentru care mă aflu la Moscova. 


138 


— Ce propunere? 

Malko îşi dădu seama că Luiza nu avea cum să ştie şi se grăbi 
să-i rezume negocierile ratate. Luiza nu-l lăsă nici măcar să 
termine. 

— landerbaiev n-ar accepta niciodată. Nu are nici cea mai 
mică încredere în Boris Elțîn. 

— Ştii că putem lua legătura cu Abu datorită telefonului său 
mobil, zise el. 

— Da. 

— Trebuie să-i vorbesc. Chiar dacă asta nu duce la nimic. 
Măcar pentru a lămuri situaţia ta personală. 

— Dacă-ţi dau numărul, va crede că trădez, răspunse tânăra 
femeie. E imposibil. 

— Nu există altă soluţie, insistă Malko. Fireşte, nu-l vom suna 
de aici. 

Tânăra femeie rămase tăcută un moment apoi se hotărî. 

— De acord, zise ea. Oricum, locul meu e în ţara mea. Nu voi 
rămâne singură la Moscova. lar tu în curând vei pleca. 

Se ridică şi se duse în sala de baie. Coborâră împreună după o 
jumătate de oră. Larry Walker le lăsase Buick-ul şi un bileţel. 
Malko se instală la volan şi conduse până la un telefon public 
unde o lăsă cu o stivă de jetoane. O văzu formând un număr şi 
începând să vorbească. Convorbirea dură mult. 

Când închise, tânăra femeie radia de fericire. 

— Mă iartă! zise ea. A recunoscut că a greşit dându-mi acest 
ordin. 

— Şi eu? 

— Nu vrea să mai aibă nici un contact cu americanii. 
Consideră că l-aţi trădat. Din cauza voastră au murit câţiva 
luptători, iar FSB-ul a distrus o parte din reţeaua noastră 
logistică. 

Asta era sfârşitul misiunii de bune oficii. 

— Cum vei ajunge la prietenii tăi? întrebă el dezamăgit. 

— Trebuie să iau metroul, explică Luiza. Merg până la o 
anumită staţie unde mă voi întâlni cu cineva care mă va duce 
într-un loc sigur. 

— Ai încredere? 

Ea îi aruncă o privire strălucitoare. 

— Da. Abu e un om drept. Dacă n-ar fi vrut să mă ierte, mi-ar 
fi spus. 

— Pleci acum? 


139 


— Nu, diseară, la cinci. Dar e departe. Voi pleca de la patru. 

II privi înduioşată şi adăugă: 

— N-o să ne mai vedem niciodată. 

— Cine ştie? zise Malko. 

Ochii tinerei femei străluceau. 

— De ce nu vii cu mine? întrebă ea. li primim pe toţi cei care 
vor să lupte alături de noi. Avem şi ucraineni. Fireşte, e 
periculos... 

Privirea exaltată a tinerei femei îl ameţea pe Malko. Preţ de 
câteva secunde, se închipui în Caucaz, luptând pentru libertatea 
Ceceniei. Dar era o idee nebună şi era pentru a doua oară cândi 
se propunea să lupte cu arma în mână. Prima dată i se 
întâmplase în Kurdistan, cu o femeie îndrăgostită de el care nu 
vedea decât acest mijloc de a rămâne împreună. 

Dar Luiza se întoarse repede cu picioarele pe pământ. 

— Ce nebună sunt! Glumeam. 

După ochii ei umezi, Malko văzu bine că nu glumea, dar se 
prefăcu că o crede. 

— Ne-au mai rămas doar câteva ore, zise el. Să profităm de 
ele. 

x 
x x 


Generalul Anatoli Rudzik era alb la faţă. Lăsă capul în jos în 
faţa privirii reci a lui Austin Redd şi bâigui: 

— Vă jur, nu ştiu ce-a păţit Paul Nitze. Nu trebuie să credeţi în 
acuzaţiile acestor „bandiţi”. Recunoaşteţi că l-au răpit pe domnul 
Linge, care a putut să scape în timp ce era dus în alt loc de 
detenţie. 

Aceasta era versiunea pe care americanii o serviseră FSB-ului. 
Era inutil s-o implice şi pe Luiza. 

Ca să-şi ascundă jena, generalul luă un pachet de ţigări şi 
aprinse una. Culmea ironiei, cu o brichetă Zippo cumpărată de 
curând dintr-un butic de la Metropol. Acum se găseau de toate la 
Moscova. 

Moartea lui Paul Nitze era un secret de stat şi nu putea să 
trădeze, indiferent de consecinţele tăcerii sale. Dacă vorbea, 
ajungea la Lefortovo, pentru înaltă trădare. Nu te jucai cu 
Rodina** în FSB. 

Austin Redd se ridică scos din răbdări. 


34 Patria (n.a.). 


140 


— Generale, zise el, această discuţie nu duce la nimic. 
Convingerea mea e fermă. Serviciile dumitale sunt vinovate de 
moartea lui Paul Nitze. Vreau să cred că a fost într-adevăr o 
greşeală. Dar nu vom relua relaţiile normale decât după ce 
cadavrul lui Paul Nitze va fi restituit guvernului Statelor Unite. 

Se întoarse şi se îndreptă spre uşă. Generalul îl însoţi şi cei doi 
se despărţiră cu răceală în faţa ascensorului. Când se aşeză din 
nou la biroul său, generalul Rudzik se sufocă de furie. Dacă n-ar 
fi fost stupiditatea subordonaţilor săi, ar fi putut să ducă la bun 
sfârşit o operaţiune în colaborare cu CIA şi să-i ţină în şah pe 
ceceni. Acum rămăsese singur în faţa amenințării teroriste care, 
dacă s-ar fi materializat, l-ar fi costat stelele de pe umăr. 

Era în aceeaşi dispoziţie în momentul în care colonelul Vronski, 
cel care răspundea de securitatea interioară a FSB-ului, ceru să 
fie primit. 

— Ce-i, Vronski? îl întrebă generalul. Altă porcărie? 

— Nu, tavarişci general, doar o informaţie pe care am vrut să 
v-o aduc la cunoştinţă, răspunse colonelul Vronski. Am găsit pe 
biroul meu o notă a Miliției care semnalează un fapt neplăcut. 

Puse raportul miliţianului 1765 pe birou, pentru ca generalul 
să ia cunoştinţă de el. Mai fusese adăugat un PS care preciza că 
maşina aparţinea maiorului Viaceslav Grigoriev. Femeia nu 
fusese identificată. După semnalmente, generalul Rudzik ghici 
imediat despre cine era vorba. N-ar fi dat nici un curs acelui 
raport dacă atenţia nu i-ar fi fost atrasă de un detaliu. După 
spusele miliţianului, o servietă-diplomat se afla pe bancheta din 
spate a maşinii Lada. Or, cei doi ieşeau din discotecă. Discoteca 
nu era un loc unde te duceai cu o servietă-diplomat. lar Grigoriev 
plecase de multă vreme de la birou. 

— Foarte bine, zise el. Puneţi-l pe maiorul Grigoriev sub 
urmărire discretă. Până la noi ordine. Nimeni nu trebuie să ştie 
asta în afară de mine. Incearcă să afli dacă are mai multe conturi 
în bancă. 

Colonelul salută şi ieşi. Rămas singur, generalul începu să 
potrivească piesele jocului de puzzle. Viaceslav Grigoriev nu 
avea o reputaţie perfectă de om integru. Femeia cu care se afla 
în seara respectivă era arhicunoscută ca amanta unui mafiot 
cecen. Poate că în spatele incidentului de la Rasia nu era decât o 
poveste de sex. Totuşi merita să se scormonească puţin. 

Prezenţa la Moscova a lui Şamil Basaiev era o sabie a lui 
Damocles deasupra capului său. lar în momentul acela nu mai 


141 


avea nici o pistă. 
x 


* * 


Auzind cheia în broască, Luiza nu-şi putu reţine o tresărire. 
Malko o lăsase singură cu o oră în urmă, fiind obligat să plece 
pentru cumpărături urgente. |n ciuda decepţiei sale, tânăra 
femeie nu întrebase nimic. In concepţia ei, femeile nu puneau 
întrebări. Malko îşi făcu apariţia cu mai multe sacoşe de plastic 
pe care le aşeză în faţa ei. 

— Toate astea sunt pentru tine, zise el. 

Văzând-o că nu se mişcă, Malko începu să desfacă chiar el 
pachetele. lnăuntru era o garderobă completă. Simplă dar 
elegantă. Două taioare, două rochii, pantofi, ciorapi, lenjerie, 
pulovere, două perechi de pantaloni cu dungi roşii şi albastre. 
Golise magazinele de pe strada Tverskaia. Luiza se uita 
încremenită la cadoul acela neaşteptat. Uluită, luă una dintre 
rochii, o puse în faţa ei şi se privi în oglindă, apoi se întoarse spre 
Malko. 

— Dar de ce-ai făcut asta? 

— Ca să fii frumoasă, zise el. 

Tânăra femeie se aşeză brusc, cu rochia în mână şi începu să 
plângă. Apoi se aruncă în braţele lui bâiguind: 

— E prea frumos! N-am să le îmbrac niciodată! Dar le voi 
păstra totdeauna. 

— Incearcă o rochie măcar o dată, zise Malko. Ai pierdut totul, 
nu te mai poţi întoarce în apartamentul din cartierul Babuşkin. 

Ea dădu din umeri. 

— Sunt obişnuită. Am mai pierdut o dată totul la Groznîi. 
Aveam o casă frumoasă, haine multe, nu la fel de frumoase ca 
astea, fireşte, dar... 

— Imbracă-te, insistă Malko. Mergem la masă. 

Tânăra femeie se închise în sala de baie. Când îşi făcu din nou 
apariţia, Malko fu gata să n-o mai recunoască. Işi împletise părul 
negru şi lung într-o coadă şi se machiase. Rochia albastră îi 
venea de minune, dar mergea cu greu pe tocurile înalte. Luiza se 
aruncă în braţele lui Malko. Il sărută îndelung şi senzual. 

— Nu mi-e foame, zise ea. Vreau să stau aici cu tine. 

Pântecele ei spunea acelaşi lucru. Malko prevăzuse această 
eventualitate. Printre pachete se afla şi o sticlă de Taittinger 
Comtes de Champagne, rose din 1986. O deschise şi umplu două 
pahare cu picior. Era prima dată când Luiza bea şampanie. Puțin 


142 


mai târziu, Malko o duse în pat. Când vru să-i scoată rochia, 
Luiza îl opri. 

— Nu, vreau s-o ţin pe mine. 

Şi aşa făcu dragoste, cu rochia albastră suflecată până la 
şolduri. Luiza se rostogolea sub el copleşită de fericire. Mai 
înainte ca el să termine, Luiza se întoarse singură pe burtă, 
oferindu-i-se. 

După aceea rămaseră înlănţuiţi, fără să vorbească. Timpul 
trecea foarte repede. Malko se duse să facă un duş. Când se 
întoarse în dormitor, Luiza, aşezată pe pat, îl cuprinse cu braţele 
şi îşi puse gura pe sexul lui. Cu ochii ridicaţi spre el, tânăra 
femeie îl întrebă: 

— Vrei? 

Ce să răspundă? Malko îi mângâie părul. Ea îl sărută pe toată 
lungimea membrului, apoi îl luă în gură, cu o blândeţe plină de 
stângăcie. O stângăcie atât de excitantă încât Malko avu 
instantaneu o erecţie violentă. Incântată, Luiza îi luă sexul în 
gură mângâindu-l. Când simţi că termină, Luiza îşi dădu şi ea 
seama şi vru neapărat să-i primească sperma în gură până la 
ultima picătură. 

— Să ştii că e prima oară când fac asta, îi mărturisi ea după 
aceea. La noi numai prostituatele fac asta. 

x 


* * 


Şamil Basaiev se întorsese la hotelul Majarski. Închis în 
camera lui, cecenul îşi pregătea planurile de atac. Îi părea bine 
că Luiza scăpase teafără. Intenţiona s-o folosească, căci nu avea 
prea mulţi luptători experimentați, iar ea îşi dovedise deja 
curajul. 

Operaţiunea pe care o proiecta era de o cutezanţă 
nemaiauzită şi, în acelaşi timp, perfect realizabilă, dacă putea să 
profite din plin de elementul surpriză. 

Datorită prietenului său bancher, Basaiev avusese confirmarea 
unei informaţii obţinute de la Kredo Bank. In fiecare joi, cursa 30 
a companiei Delta Airlines, care venea de la New York, ateriza la 
orele zece şi un sfert pe aeroportul Şeremetievo Il din Moscova. 
Acest avion, în afara pasagerilor, aducea şi saci cu bancnote de o 
sută de dolari nou-nouţi expediaţi de National Republic Bank din 
New York. Furnizaţi direct de rezerva federală americană, aceşti 
bani erau destinaţi unui anumit număr de bănci ruseşti care îi 
comandase pentru clienţii lor. Suma totală varia de la o 


143 


săptămână la alta, în funcţie de nevoi. Săptămâna următoare, 
suma avea să fie excepţional de mare: un miliard de dolari. 

Şamil Basaiev luase hotărârea să pună mâna pe această mană 
cerească. 


144 


Capitolul XVI 


Malko reduse viteza şi opri în faţa intrării principale a staţiei 
de metrou Kurskaia, chiar în colţul străzii Sadovo-Zernograz. 
Acolo se intersectau două linii de metrou: Kolţevaia, o linie 
circulară şi Arbaţko-Pokruskaia, est-vest. Luiza se întoarse spre el 
cu un zâmbet curajos, îşi ştersese machiajul şi schimbase rochia 
în care făcuse dragoste cu un pulover şi o pereche de pantaloni 
albastru cu roşu. 

— Trebuie să plec, zise ea. 

— la-ţi pachetele, insistă Malko. 

Toate hainele erau puse într-o sacoşă mare pe bancheta din 
spate a maşinii. Luiza scutură uşor din cap. 

— Nu pot, zise ea cu o voce blândă. Mai întâi că n-aş îndrăzni 
să le îmbrac şi apoi, îmi vor pune tot felul de întrebări. Vor crede 
că m-am lăsat cumpărată. Risc să am necazuri mari. Şi aşa voi fi 
obligată să mint, pentru că n-am să spun niciodată ce s-a 
petrecut între noi. Dar nu regret, adăugă ea imediat. 

Luiza avea deja mâna pe portieră. Se priviră lung, conştienţi 
amândoi că aveau prea puţine şanse de a se mai revedea. 

Malko simţi deodată în buzunar atârnând bricheta Zippo cu 
emblema sa primită înapoi de la Larry Walker. O scoase şi o puse 
în mâna Luizei. 

— Asta poţi s-o iei. Păstreaz-o. E făcută să dureze la nesfârşit. 
Cu siguranţă că-ţi va fi de folos. 

Luiza luă bricheta, o privi lung, apoi o aprinse şi se uită la 
flacăra luminoasă care ţâşni imediat. Inchise repede capacul şi 
puse bricheta în geantă. 

— Mulţumesc, o voi păstra totdeauna, zise ea fără să-l sărute 
pe Malko. 

Apoi cobori din maşină şi se îndreptă cu paşi mari spre 
intrarea metroului. Înainte de a intra, tânăra femeie se întoarse 
şi-i făcu un semn cu mâna lui Malko. Ar fi putut s-o urmărească. 
Dar la ce bun? Misiunea lui se încheiase. Venise la Moscova ca să 
le vorbească cecenilor şi cecenii nu voiau să-l asculte. 

O oră mai târziu, Malko oprea maşina pe Nikiţki Pereulok. 
Larry Walker nu ştia de contactul avut cu Abu. 

— Unde e fata? întrebă el imediat. 


145 


— A plecat, răspunse Malko. lar eu voi face curând acelaşi 
lucru. 

li spuse în câteva cuvinte ce se întâmplase. Toate contactele 
cu cecenii fuseseră rupte. Larry Walker scoase un pachet de 
ţigări şi aprinse una, vizibil tulburat. 

— Misiunea ta nu s-a terminat, zise el. Austin Redd mi-a 
transmis ultimele instrucţiuni de la Langley. Acest dialog cu 
cecenii avea un singur scop: evitarea oricărei acţiuni din partea 
lor care i-ar fi dăunat lui Boris Elțîn. Obiectivul rămâne acelaşi. 
Cu o singură deosebire. Pentru că nu putem să-i convingem, 
trebuie să-i împiedicăm. 

— Cum? întrebă Malko. 

Larry Walker trase gânditor din ţigară. 

— Încă nu ştiu. Dar cred că „Abu” este şeful grupului de 
comando venit să lovească la Moscova. Or, datorită acestei 
Luiza, avem o legătură cu el. 

— Niciodată n-ar fi acceptat să colaboreze cu noi, zise tăios 
Malko. Nu-mi pare rău că a plecat. lar pe ceceni lasă-i să se 
descurce cu Boris Nikolaievici! 

— Mi se pare că-i simpatizezi, zise americanul cu un ton 
caustic. Totuşi au vrut să te omoare... 

— Din cauza ta, replică Malko cu răceală. Totuşi nu-ţi port pică 
pentru asta. 

— OK, egalitate, admise Larry Walker cu un suspin mai curând 
forţat. Dar asta nu schimbă fondul problemei. Ştiu că trupele 
ruseşti se comportă ca SS-iştii în Cecenia, că Boris Elțîn e un 
beţiv înveterat şi că minte cum respiră, dar instrucţiunile Casei 
Albe sunt clare. Trebuie să facem toate eforturile ca să fie reales. 
Preşedintele consideră că e vorba de interesul superior al ţării. Şi 
în privinţa asta n-ai nici o putere. 

— Adevărat recunoscu Malko. Dar pot şi să nu fac nimic. 

Larry Walker, fără să ia în seamă concluzia lui Malko, zise cu o 
voce plictisită: 

— Să revedem situaţia. Avem două indicii materiale: izba din 
parcul Bitţevski şi acea maşină Jiguli abandonată, pentru că 
prietena ta cecenă a plecat cu metroul. 

— Exact, recunoscu Malko fără tragere de inimă. Dar există 
toate şansele ca izba să nu fie folosită multă vreme de aici 
înainte. lar în privinţa maşinii nu ştiu ce să zic. 

— Vrei să te ocupi de ea? 

Malko vru să refuze, dar se gândi la consecinţe. Larry Walker 


146 


nu ştia ce e acela sentiment. Ar fi îndeplinit misiunea 
încredinţată de cei de la Langley cu orice preţ. Dacă Malko ar fi 
refuzat să-l ajute, americanul ar fi apelat la FSB. Revăzu faţa 
Luizei. Acceptând această misiune, Malko o putea controla. 

— Da, răspunse el. Numai că s-ar putea să rămână pe trotuar 
până la vară. 

— E un /ong shot, admise americanul, dar asta e tot ce avem. 
Poţi să foloseşti una din maşinile mele cu placă „77”. Un Volvo 
740 destul de vechi ca să treacă neobservat. Il folosesc pentru 
incursiunile în provincie. 

x 
x x 


Maşina Jiguli era tot acolo. Nu se alesese nici măcar cu o 
amendă. Malko trase maşina la vreo treizeci de metri de ea, în 
fața restaurantului Aragvi. Dorea din tot sufletul ca nimeni să nu 
vină după maşină. 

Incepu să citească, ieşind din când în când din maşină ca să-şi 
dezmorţească picioarele, restul timpului ascultând radioul. Se 
făcuse noapte de o oră şi circulaţia era încă intensă pe Tverskaia 
Uliţa. 

Abia mai târziu, în cursul serii, remarcă o Lada grena care 
parcă nu departe de Jiguli. Nimeni nu coborî. Apoi plecă şi reveni 
după o jumătate de oră. Acelaşi manej. De data asta parcă puţin 
mai aproape. In acel moment apăru un bărbat, venind din parcul 
Tverskaia. Era tânăr şi avea un fes pe cap. Trecu prin faţa maşinii 
lăsate de Luiza, încetini pasul şi se sprijini de ea un moment, ca 
şi cum ar fi încercat să deschidă portiera. 

Apoi trecu mai departe, dispăru, după care reveni peste zece 
minute împreună cu alt bărbat. Se opriră şi se aplecară spre 
Jiguli. Malko era prea departe ca să audă zgomotul, dar văzu pe 
unul dintre cei doi bărbaţi spărgând geamul din faţă, deschizând 
portiera şi urcând în maşină. 

Hoţi de maşini! Moscova era plină de ei. 

Al doilea urcase şi el şi se băgase sub tabloul de bord. Malko 
îşi dădu atunci seama că Lada grena era tot acolo şi că ocupanţii 
ei priveau liniştiţi scena. Înţelese imediat. Era un furt simulat! În 
felul acesta, dacă maşina era sub supravegherea Miliției sau a 
FSB-ului, cei care o luau apăreau ca nişte delicvenţi de drept 
comun. Un vicleşug destul de reuşit. Farurile maşinii Jiguli se 
aprinseră. 

„Hoţii” reuşiseră să pornească motorul. 


147 


Malko avu timp să se lase în jos când mica maşină trecu pe 
lângă el, ca să se creadă că în maşina Volvo nu era nimeni. Jiguli 
dădu ocol statuii ecvestre a întemeietorului Moscovei, luri 
Dolgoruki şi porni pe strada Tverskaia, urmat de Lada grena. 

Malko demară şi el, lăsând o distanţă de o sută de metri. 
Ajunse la capătul străzii, cu faţa spre Piaţa Manejului, cele două 
maşini intrară pe banda din stânga, virând pe Ohotnii Riad, în 
sens unic. 

In acel loc circulaţia era mult mai intensă şi lui Malko îi fu 
destul de uşor să-şi continue urmărirea, lăsând câteva maşini 
între ei. 

După ce urcă panta până în Piaţa Lubianskaia, cu faţa la 
cartierul general al KGB-ului, cele două maşini se despărţiră. 
Lada o luă la dreapta, spre Novaia Ploşciad şi Jiguli la stânga. 

Malko se hotărî să urmărească maşina Jiguli. Aceasta, 
preferând străduţele, ajunse pe imensa arteră Kutuzovski 
Prospekt, îndreptându-se spre vest. După douăzeci de minute, 
maşina trecu prin faţa postului poliţiei rutiere, situat exact 
înainte de podul de peste drumul de centură periferic. leşeau din 
Moscova. Se terminase cu blocurile mari din ciment şi 
nenumăratele „coteţe”. Nu mai erau decât izbe vechi şi izolate în 
păduri de brazi sau de mesteceni. Erau pe şoseaua spre Minsk. 

Malko reduse viteza. Acum era mult mai greu să urmărească 
direct mica maşină Jiguli care dădea mereu rateuri. Lăsă un 
camion între ei. După câţiva kilometri, maşina din faţa sa începu 
să semnalizeze. Malko făcu şi el la fel. Maşina făcu la stânga, 
întorcând! 

Crezu că Jiguli se va întoarce la Moscova, dar, chiar înaintea 
podului, ea părăsi şoseaua spre Minsk şi se opri în faţa unei porţi 
de fier a ceea ce părea a fi un hotel. Paznicul deschise poarta şi 
maşina dispăru. Malko conduse drept înainte, înregistrând în 
trecere că acolo era hotelul Majarski. Descoperise o nouă 


ascunzătoare cecenă. 
x 


* * 


Şamil Basaiev se uită la Luiza cu o privire pătrunzătoare. 
Sosise la motel în urmă cu câteva ore, după un şir de ruperi a 
unei eventuale filări, condusă de omul care venise s-o ia de la 
metrou. De atunci o descosea cu grijă, punând-o să repete de 
mai multe ori tot ce se petrecuse de la atacul apartamentului. 
Luiza răspunsese la toate, fără să se contrazică. De altfel, nu 


148 


avea de ascuns decât un singur lucru: relaţia ei amoroasă cu 
prizonierul. Tânăra femeie reuşise cu atât mai uşor cu cât Şamil 
Basaiev nu-i pusese direct întrebarea. 

Totuşi, ea nu-i dezvăluise niciodată amantului ei adevăratul 
nume al lui „Abu”. 

Acum cinau în barul cu atmosferă sordidă, în mijlocul unor 
camionagii zgomotoşi, care trăgeau cu ochiul la chelneriţa prea 
sexy cu fusta ei mini. 

— Îți pare bine că te afli aici? întrebă el. 

— Da, răspunse Luiza dintr-o răsuflare. 

Se temuse atât de tare de această întoarcere încât totul i se 
părea minunat. Ca faptul că cina singură cu marele Şamil 
Basaiev, şeful ei, cu care nu avusese până atunci decât legături 
distante. 

Cecenul se uita la ea. O simţea „curată” şi în acelaşi timp 
ghicea că nu-i spusese totul. Ajunse la concluzia că fusese atrasă 
de prizonier. Fără bărbat de luni de zile, asta era o reacţie 
naturală, dar care trebuia ucisă din faşă. 

— Nu uita că n-ai dat ascultare ordinelor, zise el brusc. Eşti 
iertată dar asta nu trebuie să se mai repete niciodată. Te simţi 
pregătită să iei parte la acţiunea noastră? 

Luiza îi susţinu privirea fără să clipească. 

— Bineînţeles, răspunse ea. Am mai luptat, nu mi-e frică. 

— Ştiu, recunoscu Şamil Basaiev. Acţiunea va avea loc joi. 
Până atunci, nu vei ieşi de-aici decât la ordinul meu ca să 
îndeplineşti o misiune precisă despre care îţi voi vorbi la 
momentul potrivit. Ai o cameră lângă a mea. Nu vorbi cu nimeni. 
Acum te las. 

Se ridică şi se îndreptă spre ieşirea din bar. Emoţionată, Luiza 
simţi că i se umezesc ochii şi vru să-şi ia batista din buzunar. 
Degetele ei atinseră uşor metalul lustruit al brichetei Zippo şi se 
simţi brusc excitată. Fu copleşită de un val de gânduri şi de 
senzaţii. Ca şi cum bărbatul de care se îndrăgostise nebuneşte, 
ca o adolescentă, s-ar fi aflat în faţa ei. Strânse bricheta în mână, 
întrebându-se dacă va avea forţa să nu-i dea nici un semn de 
viaţă până joi. Un „după aceea” nu exista. Dacă totul mergea 
bine, se va întoarce în Cecenia. Altfel, se va alătura şirului lung al 
celor care căzuseră la datorie, ca toţi prietenii ei. 

x 


x x 
Malko trecuse de trei ori prin faţa hotelului Majarski de când 


149 


maşina Jiguli intrase acolo, reperând cu grijă locul. Întreaga 
agitaţie era concentrată într-o clădire cu două etaje în interiorul 
unui perimetru împrejmuit cu gard de fier, în faţa căruia se aflau 
vreo zece camioane. Hotelul propriu-zis, care avea firma la 
marginea şoselei care ducea spre Minsk, era dezafectat. 

Se îndreptă spre centrul Moscovei. Nu era cazul să atragă 
atenţia. Oricum, i-ar fi fost greu să facă mai mult. Un străin ca el 
ar fi fost imediat reperat în acel motel. Pe lângă asta, nu prea 
avea chef să execute ordinele, să-i despartă pe ceceni de ruşi. 
Nu putea să uite însă că fără Luiza, acum ar fi zăcut mort într-o 
pădure. Doar pentru că Abu fusese prost dispus. 

Nu ştia dacă tânăra femeie se afla în acea ascunzătoare sau în 
altă parte şi nu avea nici un mijloc să afle. Dar nu voia ca din 
cauza lui ea să cadă în ghearele celor de la FSB. În timp ce 
străbătea Kutuzovski Prospekt, Malko se întrebă dacă, întoarsă în 
lumea ei, Luiza uitase deja scurta lor idilă. La urma urmelor, n-ar 
fi fost prima femeie care, lipsită foarte mult timp de dragoste, 
avusese un impuls brusc pasional, fără urmări, faţă de un bărbat 
pe care abia îl cunoştea. Totuşi, ceva din privirea limpede a 
tinerei cecene îi spunea că se înşela. 

Când ajunse în faţa hotelului Savoy, Malko găsise soluţia 
problemei. Va continua supravegherea dar nu-i va spune 
adevărul lui Larry Walker. Va pretinde că a pierdut maşina şi că 
supraveghea izba din pădure. Dacă americanul ar fi avut intenţii 
rele, asta n-ar fi dus la nici o consecinţă. 


150 


Capitolul XVII 


În poziţie de drepţi, colonelul Vronski aştepta ca generalul 
Anatoli Rudzik să termine de citit raportul confidenţial pe care i-l 
înmânase, rodul supravegherii maiorului Viaceslav Grigoriev. 
Vronski nu avea deloc conştiinţa tulburată că îşi folosise 
mijloacele împotriva unui coleg. El era un tehnician, punct! 

Superiorul lui tresări. 

— Cum! Grigoriev s-a întâlnit ieri seară cu colonelul Uspenski 
la Club şi au vorbit despre o vânzare ilegală de arme! Şi nu ştii 
mai mult? Microfoanele ar fi trebuit să înregistreze toată discuţia 
dintre ei. 

Colonelul Vronski înghiţi în sec. 

— Cele mai multe microfoane erau stricate, tavarișci generali 
mărturisi el. lar cele care încă mai merg, funcţionează foarte 
prost. Sesizează un cuvânt din zece! 

Furios la culme, generalul Rudzik lovi cu palma în birou atât de 
violent încât lampa fu gata să cadă pe podea. Colonelul Vronski o 
prinse în ultima clipă. 

— Nu puteaţi să le daţi la reparat! răcni Rudzik. 

— Nu avem credite, tavarișci general, mărturisi Vronski. 

— Întăreşte supravegherea, mormăi generalul Rudzik. Dacă îi 
surprinzi în timp ce unul îi dă bani celuilalt, îţi ordon să-i arestezi 
imediat pe amândoi şi să-i transferi aici, la Lubianka. Pune-o sub 
supraveghere şi pe Tatiana Korijin. 

Colonelul Vronski pocni din călcâie şi ieşi. Rămas singur, 
generalul Rudzik aprinse o ţigară şi se strădui să reînbine 
elementele disparate. Omul care se întâlnea cu Grigoriev era un 
ofiţer din banda lui „Paşa”, generalul şi ministrul Graciov, 
traficant notoriu. Printre altele, făcea trafic şi cu arme, destinaţia 
fiind ţări precum Azerbaidjanul, Afganistanul şi chiar Iranul. FSB- 
ul se limita doar să supravegheze totul şi să noteze nedorind să-l 
atace direct pe Graciov, protejat de Boris Elțîn. La urma urmelor, 
toată lumea se descurca şi mulţi foşti ofiţeri din al Doilea 
Directorat se transformaseră în oameni de afaceri. Având în 
vedere pensia pe care o primeau, nu puteau fi blamaţi pentru 
asta. 

Numai că exista conexiunea Grigoriev-Tatiana Korijin-Doku, 


151 


mafiotul cecen. Chiar în momentul în care FSB-ul bănuia că 
„banditul” Şamil Basaiev se afla la Moscova pentru a comite 
atentate. Era uşor să introduci luptători ceceni în Moscova, dar 
mai greu arme în cantitate suficientă. Cu avionul era imposibil, 
pe şosea sau cu trenul fiind riscant. Cel mai bine era să le 
cumperi la faţa locului. Din păcate, toate astea erau doar în 
mintea lui. Cei bănuiţi de generalul Rudzik aveau protecţie, chiar 
şi Tatiana Korîjin, văduva unui general-maior din cadrul fostului 
KGB. O singură verigă era slabă: Salman Doku, mafiot şi cecen 
pe deasupra. 

Generalul Rudzik cântări un moment situaţia. Flerul lui îi 
spunea că era vorba de ceva grav, în timp ce-şi imagina servieta- 
diplomat zărită în Lada lui Viaceslav Grigoriev înţesată de bani. 
Toate tranzacţiile de arme se făceau în bani lichizi. lar Tatiana 
Korîjin era clar că nu cumpăra pentru ea! Evident, fără dovezi 
materiale era greu să reuşeşti inculparea lui Salman Doku, dar, 
slavă Domnului, FSB-ul avea dreptul să reţină preventiv pe 
oricine o perioadă de treizeci de zile. Doku era un om în vârstă, 
bogat, bolnav. Dacă i se propunea o înţelegere inteligentă, ar fi 
cedat. 

Generalul Rudzik se hotărî. Redactă imediat un ordin scris şi îl 
chemă pe colonelul Vronski. 

— Arestează-l pe Salman Doku, zise el. Nimeni să nu ştie 
despre asta. Tratează-l cu duritate. Inculparea este activitate 
mafiotă. Nu răspunde la nici una din întrebările lui. Executarea! 

x 
x x 


Camera lui Şamil Basaiev fusese transformată în cartier 
general operaţional. Şase dintre oamenii lui vegheau pe culoar şi 
în camerele vecine ale căror uşi rămăseseră deschise. Era ora la 
care motelul era calm, clienţii de dimineaţă fiind plecaţi la 
volanul camioanelor, iar cei de seara urmând să sosească mai 
târziu. În jurul lui se înghesuiau cei mai buni boiviki. Printre care 
şi Luiza. Pe masă era întins un plan al aeroportului Şeremetievo |! 
şi al împrejurimilor. Şamil Basaiev examină feţele din jurul lui. 
Era prima dată când îşi dezvăluia proiectul. 

— In fiecare zi, mai puţin marţea, începu el, un avion Boeing 
267 al companiei Delta Airlines aterizează la Şeremetievo Il, la 
zece şi cincizeci şi cinci, venind de la New York. Din cauza 
vânturilor dominante care bat dinspre vest, aparatul aterizează 
de la est spre vest, ca toate celelalte. 


152 


Basaiev îşi îndreptă degetul spre planul aeroportului. 

— După cum vedeţi, la Şeremetievo Il nu există decât două 
piste de aterizare. Ele sunt paralele. Una măsoară trei mii cinci 
sute treizeci de metri, cealaltă având o lungime de trei mii şapte 
sute de metri. Cea mai scurtă, „25 R” nu este în uz din cauza 
stării defectuoase. Toate avioanele aterizează deci pe „25 L”. 
Nemaiavând mult carburant, nu au nevoie de întreaga pistă, ci 
numai de două treimi din ea. Ceea ce le permite s-o părăsească 
pe drumul rutier nr. 22. Pentru a ajunge în punctul de staţionare 
de lângă aerogară. Deci, joi, cursa nr. 30 va ateriza pe la 
unsprezece... 

— Şi dacă întârzie? întrebă unul dintre luptători. 

— Voi fi informat, răspunse Şamil Basaiev. Întârzierea nu s-ar 
putea explica decât în două moduri: fie printr-o întârziere a 
plecării de la New York, fie printr-o aşteptare deasupra 
aeroportului moscovit. Or, ora exactă a decolării de la New York 
îmi va fi anunţată la telefonul meu mobil. După decolare, zborul 
fiind fără escală, cauzele unei întârzieri sunt puţin numeroase, în 
ceea ce priveşte traficul aerian, la Şeremetievo Il rareori 
avioanele aşteaptă să aterizeze. Deci, continuă el. Când cursa 30 
va ateriza joi, noi vom fi deja pe poziţii, ascunşi în pădurea care 
se întinde pe o adâncime de o mie cinci sute de metri, la sud de 
aerogară. Ea e delimitată, la est, de drumul care deserveşte 
aerogara, la sud şi la vest de Kliama, un mic râu care înconjoară 
această zonă, iar la nord de un zid care delimitează zona 
aeroportuară. Această pădure nu e niciodată patrulată şi se 
ajunge foarte uşor la ea prin sud. Va fi de ajuns să ne lăsăm 
vehiculele în zona împădurită de la est de strada principală 
Tverskaia. 

— Zidul e înalt? întrebă Luiza. 

— Nu. |n jur de doi metri. E făcut din plăci de ciment 
prefabricate. Sarcini explozive foarte uşoare ne permit 
distrugerea lui pe o lungime de câţiva metri. Ne vom afla cam la 
un kilometru de aerogară unde se găseşte turnul de control. 
Când avionul Boeing 267 va intra pe drumul rutier 22, vom 
arunca în aer zidul. În acel moment, aparatul se va deplasa cu 
aproximativ cincisprezece kilometri la oră. Tu, Said, te vei repezi 
cu un RPG 7 şi te vei plasa în faţa aparatului făcând semn 
pilotului să oprească. Ceea ce va face. 

— Şi dacă nu opreşte? întrebă Said. 

— Va opri, zise Şamil Basaiev apăsând pe fiecare cuvânt. Toţi 


153 


comandanții de bord au primit aceleaşi instrucţiuni, mai ales 
americanii. 

— E posibil să fie patrule în zonă, zise alt boivik. 

— E posibil, recunoscu Basaiev. Dar am informaţii şi în această 
privinţă. Rarele patrulări se fac cu BRM-ul%. Dacă unul dintre ei e 
alertat, îl vom neutraliza folosind lansatorul de rachete. De la 
începutul operaţiunii, vom pune două arme Pulimiot* în baterie, 
pentru a respinge orice intervenţie a gărzilor din aeroport. Vom 
avea şi puşti cu lunetă. 

— Pilotul va cere ajutor, zise Said. 

— Cu siguranţă. Dar vom auzi ce se vorbeşte. Nu poate vorbi 
decât pe două frecvenţe VHF: 120.7 sau 121.8. Voi avea un 
aparat de recepţie branşat pe aceste frecvenţe. Asta nu are prea 
mare importanţă. Pentru că partea principală a operaţiunii 
noastre se va desfăşura în mai puţin de zece minute. În felul ăsta 
nu vor avea timp să aducă întăriri, iată ce vom face.. 

Făcu o mică pauză apoi continuă: 

___— Vom aduce cu noi scări metalice telescopice foarte uşoare. 
In timp ce Said va opri aparatul cu lansatorul de rachete, şase 
boiviki vor sprijini scările de-a lungul fuselajului, lângă uşa 
stângă din faţă. Inălţimea acestei uşi faţă de sol nu e decât de 
aproximativ patru metri la un Boeing 267. Veţi urca în grupe pe 
scări şi veţi aştepta ordinele mele. Eu voi fi dedesubt, în partea 
din faţă, cu asta. 

Scoase dintr-o sacoşă de pânză şi le arătă o cască radio cu 
microfon, prelungită cu un cablu care se termina cu o banană. 

— Este un mijloc de comunicare cu pilotul avionului, explică el. 
Se branşează priza în piciorul trenului din faţă şi se vorbeşte. 
Cineva a furat una pentru mine de la Şeremetievo. Voi da deci 
ordin pilotului să dea drumul toboganelor înainte de a deschide 
uşile. Altfel, rampele de evacuare se vor aşeza în poziţie în mod 
automat şi nu vom mai putea închide. 

— Se poate deschide din exterior? 

— Fără nici o problemă, răspunse Şamil Basaiev. La sol nu mai 
e presurizare. Imediat ce vom pune mâna pe avion, va începe 
partea a doua a operaţiunii. In acel moment, autorităţile vor fi 
alertate şi ne vom confrunta cu un pericol adevărat. O să vă 
spun intenţia mea. Ne vom urca toţi în avion şi vom închide uşile. 


35 Transportor de trupe blindat (n.a.). 
36 Puşcă-mitralieră (n.a.). 


154 


După câte ştiu, aparatul, când va ateriza, va avea încă destul 
carburant ca să ajungă la un aeroport de degajare. In cazul 
Moscovei, există două: Vnukovo, care e foarte aproape şi Sankt 
Petersburg. Scopul meu este să decolăm din nou şi să aterizăm 
la Nazran, în Inguşeţia. Acolo vom fi aşteptaţi. Nu e cu mult prea 
departe faţă de Sankt Petersburg. Intre momentul plecării şi 
atingerea extremității pistei e nevoie de vreo cincisprezece 
minute. Dacă avionul nu mai are destul carburant, vom face un 
plin parţial. Nu ne va lua decât vreo zece minute. 

După concluzia lui se aşternu o tăcere de moarte. Apoi 
începură întrebările. 

— Pilotul va face ce-i spunem noi? 

— Da, răspunse Şamil Basaiev. E un american, nu un rus. Va 
avea la bord cel puţin două sute de pasageri. Prima lui grijă va fi 
protejarea lor. li voi promite că nu li se va face nici un rău dacă 
totul va merge bine. 

— Dar va fi anunţat Kremlinul, obiectă Said. Elțîn va da ordin 
să nu fim lăsaţi să decolăm. 

Şamil Basaiev zâmbi. 

— Evident. Dar în momentul atacului, unul de-al nostru, rămas 
în oraş, va telefona la Ambasada Statelor Unite şi la marile 
agenţii de presă ca să anunţe ce se întâmplă. Asta va fi cea mai 
bună protecţie a noastră. Imediat ce vor afla, americanii îi vor 
cere lui Elțîn să nu se încerce nimic care să pună în pericol viaţa 
pasagerilor. 

— Vor aduce vehicule pe pistă ca să nu putem decola, zise un 
alt boivik. 

— Probabil că vor încerca, admise Basaiev. Dar în acel 
moment, eu, cu telefonul meu mobil, voi lua legătura cu 
ambasadorul Statelor Unite. Il voi avertiza că, atâta vreme cât nu 
decolăm, voi omori un pasager american la fiecare cinci minute. 

Tăcu câteva secunde şi apoi adăugă: 

— Şi o voi face. 

— Şi dacă trag în avion? 

— Cred că americanii îi vor împiedica s-o facă. Dar nu există 
operaţiune fără riscuri. 

— De ce atacăm acest avion şi nu altul? întrebă Said. 

Faţa lui Şamil Basaiev se lumină brusc. 

— Pentru că în cala lui se află un miliard de dolari în bancnote 
de o sută de dolari. Cinci mii de miliarde de ruble! Bani cu care 
să ne finanţăm lupta luni de zile. In acelaşi timp, îl lovim şi pe 


155 


Boris Elțîn în ce are el mai scump: orgoliul. Toată lumea va afla 
că putem lovi la câţiva kilometri de Kremlin şi apoi plecăm! 

— Şi dacă Elțîn dă ordin avioanelor de vânătoare ruseşti să ne 
doboare? obiectă Said. 

— Nu cu două sute de pasageri americani la bord. Din 
momentul în care americanii şi presa au fost anunţaţi, riscurile 
sunt limitate. Au existat precedente. Totdeauna avioanele au fost 
lăsate să decoleze din nou. Pentru a câştiga timp. li cunosc pe 
americani. Vor face tot ce le stă în putinţă ca să ocrotească viaţa 
ostaticilor. Şi noi la fel. Dacă această operaţiune se va desfăşura 
fără vărsare de sânge, prestigiul nostru va fi şi mai mare. În final, 
n-am făcut decât să furăm un miliard de dolari de la mafie. 

— Când vom primi armele? întrebă un tânăr boivik. 

— Chiar în dimineaţa respectivă. Alte întrebări? 

Nimeni nu răspunse. Erau uluiţi de îndrăzneala acelui plan şi 
ieşiră din cameră fără o vorbă. In 1991, Basaiev mai deturnase 
un avion spre sudul Rusiei ca să atragă atenţia asupra cauzei 
cecene. Şeful cecen o reţinu pe Luiza care se pregătea să plece 
împreună cu ceilalţi. 


— Rămâi. Am o misiune pentru tine, zise el. 
x 


* * 


Malko reduse viteza ajungând în dreptul postului poliţiei 
rutiere de pe şoseaua Kutuzovski, chiar înainte de podul de peste 
drumul de centură. Incă de dimineaţă, aşa cum făcea de două 
zile, se învârtea în jurul hotelului Majarski, încercând să repereze 
mişcările celor care intrau şi ieşeau. Fără nici un rezultat. Zona 
din spatele hotelului era ocupată de câmpuri în stare de 
pârloagă. Circulaţia intensă de pe şoseaua Winsk îl împiedica să 
reducă viteza şi nu îndrăznea să intre în interiorul hotelului. 
Rămase pe dreapta, lăsându-se depăşit de canioane în 
momentul în care trecea încet prin faţa hotelului Majarski. 
Paznicul tocmai deschidea poarta de fier. Reduse şi mai mult 
viteza. Pulsul i se acceleră brusc când văzu un Jiguli de culoare 
deschisă ieşind pe poartă. La volan se afla o femeie. O recunoscu 
imediat pe Luiza. 

Jiguli făcu la dreapta, spre Moscova. Malko fu nevoit să 
meargă mai departe aproape un kilometru înainte de a putea să 
întoarcă perfect legal. Bineînţeles, maşina Jiguli dispăruse când 
trecu din nou prin faţa hotelului. Luiza putuse s-o ia în două 
direcţii: Kutuzovski Prospekt sau drumul de centură periferic. Din 


156 


cauza postului de control, Malko alese drumul de centură 
periferic, în direcţia est. Parcurse cu stomacul crispat cel puţin 
patru kilometri înainte de a vedea partea din spate a maşinii 
Jiguli care se deplasa pe banda din dreapta. 

x 


* * 


Tatiana Korijin, stătea în genunchi pe marginea patului, 
pătrunsă în întregime pe la spate de interminabilul sex al 
tânărului ei amant ţigan, profitând din plin de momentul prezent. 
Ţipa de plăcere. Ţinând-o cu amândouă mâinile de şolduri, 
amantul ei făcea o mişcare sfredelitoare de parcă ar fi vrut să-i 
mărească sexul. Era divin când se retrăgea în acel mic 
apartament, Tatiana o făcea totdeauna pentru a-şi potoli 
impulsurile sexuale. Tânărul îşi încetă mişcarea şi, cu brutalitate, 
o pătrunse şi mai adânc pe tânăra femeie, care ţipă din nou. 
Apoi, cu o încetineală exasperantă, ţiganul începu să se retragă. 
Ea îşi ţinu răsuflarea, aşteptându-se la un nou asalt. Din păcate, 
amantul ei se retrase complet şi Tatiana nu-şi putu reţine un 
țipăt de frustrare. 

— Nu! 

Protestul se opri brusc. Amantul ei o apucă de părul blond şi îi 
puse gura în contact cu membrul rigid, apoi i-l băgă tot în gură. 
Văduva generalului Korijin tresări, apoi, supusă, începu să facă 
ce se aştepta de la ea. Era nerăbdătoare să-l facă să ejaculeze în 
gura ei. Când îl auzi gâfâind, tânăra femeie acceleră felaţia până 
când el ţipă şi se răsuci de plăcere. După ce-i aspiră şi ultima 
picătură de spermă, tânăra femeie se ridică, cu o luminiţă veselă 
în ochii albaştri. 

— Pramatie mică! Drept pedeapsă, o să-mi faci un serviciu. 

— Care? 

Tatiana îşi netezi rochia lungă şi foarte decoltată în care îl 
primea pe tânărul ei amant şi aduse un plic lipit cu scotch pe 
care i-l întinse. 

— Trebuie să duci asta unui prieten. 

lnăuntru se afla cheia de la compartimentul de bagaje unde 
pusese cei patru sute de mii de dolari pe care trebuia să-i mai 
primească Grigoriev. Salman Doku îi dăduse banii în urmă cu 
două zile, explicându-i cum trebuia după aceea să recupereze cei 
opt sute de mii de dolari plătiţi de ceceni. 

— Ce-i aici? 

— O cheie, răspunse ea. lată adresa. 


157 


Era adresa la care locuia maiorul Viaceslav Grigoriev. 
Totdeauna era acolo o tânără azeră care făcea menajul. 

Tânărul puse plicul jos şi veni peste Tatiana cu privirea 
strălucitoare. 

— Vreau să mă mai culc cu tine, zise el masturbându-se lent. 

Nu se sătura niciodată de corpul amantei sale, dar Tatiana nu 
şi-l administra decât în doze homeopatice. li era frică să nu se 
ataşeze. 

— Nu acum, zise ea. Trebuie să plec. 

Tânărul se îmbrăcă bosumflat. Imediat ce plecă, Tatiana luă 
din frigider o sticlă de Taittinger Comtes de Champagne şi o 
desfăcu. După amor, lichidul acidulat şi rece era lucrul cel mai 
bun de pe lume. işi umplu de trei ori paharul, apoi făcu un duş şi 
se îmbrăcă. In ziua aceea recupera cei opt sute de mii de dolari 
ai lui Doku şi nu avea nici un interes să rateze întâlnirea. 

Mafiotul cecen o amesteca rareori în afacerile lui. Uneori îi 
cerea să se ducă la Paris, unde se întâlnea în „mulţimea” de la 
Roissy cu un necunoscut care îi înmâna documente pe care apoi 
le ducea la New York cu primul avion Concorde, întorcându-se 
după aceea cu avionul de seară. 

Nu avea de făcut decât să ducă banii la una din băncile lui 
Salman Doku. Operaţiunea se încheia astfel cu minimum de risc. 

Maiorul Grigoriev intra în posesia celei de a doua părţi a 
vărsământului şi armele erau livrate fără ca el, Tatiana sau 
Salman Doku să intervină. 

Ceea ce în ruseşte se numea un sistem de „mână moartă”. 


158 


Capitolul XVIII 


Salman Doku se sufoca. Lungit pe priciul celulei, mafiotul 
cecen îşi apăsa pieptul încercând să nu intre în panică. Arestarea 
lui fusese un şoc îngrozitor. Nu avusese timp să anunţe pe 
nimeni. li luaseră tot ce avea la el şi îl duseseră la Lubianka, în 
una dintre celulele de la subsol, acolo unde sute de deţinuţi 
suferiseră de-a lungul celor şaptezeci şi cinci de ani de 
comunism. Pereţii negricioşi erau umezi. Un bec protejat de o 
apărătoare metalică atârna din tavan răspândind o lumină slabă, 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, într-un colţ se 
aflau o găleată şi un robinet, fără nici o deschizătură. Pereţii erau 
atât de groşi încât nu se auzea nici un zgomot. Salman Doku 
trăia un coşmar. 

In dimineaţa aceea vomase supa de varză râncedă care i se 
servise. Dar, mai rău decât orice, fusese lipsit de medicamente şi 
ăsta era modul cel mai eficace de a-l face să cedeze. Inima putea 
să-i mai reziste un timp, dar diabetul lui avea nevoie de 
tratamentul zilnic. li spusese asta gardianului, care nici măcar 
nu-i răspunsese. Ordinele veneau de sus. Era o înfruntare între el 
şi FSB. Ar fi fost inutil să-l tortureze. Sau ceda, sau murea. lar 
certificatul medical de deces ar fi fost în regulă! 

Se ridică, cuprins de ameţeală. In fiecare minut se putea 
declanşa o comă diabetică şi atunci... 

Bătu cu pumnul în dreptunghiul metalic culisant prin care i se 
dădea mâncarea. Trecură câteva momente, apoi Salman Doku 
zări vag o faţă lipită de deschizătură. 

— Da? 

Îi luaseră ochelarii şi nu mai vedea. Cecenul îi zise gardianului 
cu o voce stăpânită: 

— Anunţă-l pe generalul Rudzik că deţinutul din celula 15 vrea 
să-i vorbească. Repede. Nu mă simt bine. 

Dreptunghiul de oţel culisă şi mafiotul se lungi din nou pe pat, 
cuprins de amețeli. După douăzeci de minute, uşa celulei se 
deschise şi apăru un supraveghetor care îi aduse ochelarii, 
cravata, o cămaşă curată şi toate lucrurile. | le întinse fără o 
vorbă lui Salman Doku, care se îmbrăcă cu greutate, dar fu 
nevoit să stea din nou jos din cauza ameţelilor. Imediat îşi făcu 


159 


apariţia al doilea gardian, aducând o tavă pe care se aflau un 
pahar cu apă şi toate pilulele pentru o zi. 

Salman Doku le înghiţi cu aviditate şi simţi treptat cum 
menghina care îi strângea pieptul, slăbea. Gardienii aşteptau 
tăcuţi, fără să-l bruscheze. El dădu semnalul de plecare. 

Paşii săi răsunară sub bolta culoarului. Urcă cu greu scara de 
piatră până la nivelul superior. Pentru al doilea subsol nu exista 
ascensor. Tăcerea era impresionantă şi totuşi se afla chiar în 
centrul Moscovei. Fu dus la micul ascensor care asigura legătura 
între etaje. Se aşeză pe bancheta îngustă, cuprins iar de 
ameţeală. 

Ascensorul porni scârţâind şi se opri cu o mică zdruncinătură 
la etajul cinci. Acolo îl aştepta un civil care îi zise zâmbind: 

— Mi se pare că ai vrut să vorbeşti cu generalul Rudzik? Te 
aşteaptă. 

O adevărată adunare mondenă! Salman Doku intră într-un 
birou cu tavan imens, cu lambriuri de culoare deschisă, decorat 
cu tablouri moderne. O fereastră mare dădea spre curtea 
interioară. Generalul Rudzik era un bărbat de talie mijlocie, 
foarte frumos, cu nasul turtit, cu părul negru, cu un aer amabil în 
ciuda expresiei dure a ochilor săi albaştri. Generalul dădu mâna 
cu Salman Doku şi îl pofti să se aşeze într-un fotoliu vechi de 
piele. 

— Ai vrut să-mi vorbeşti? 

— De ce m-aţi arestat? întrebă Salman Doku cu o voce calmă. 
Nimeni nu m-a interogat. N-am putut să iau legătura cu un 
avocat, e ilegal. 

Generalul Rudzik îi adresă un zâmbet de crocodil. 

— Nu e ilegal. FSB-ul are dreptul să ţină pe oricine treizeci de 
zile în detenţie preventivă, înainte de a transmite dosarul unui 
judecător care să decidă eliberarea sau continuarea detenţiei. 

Salman Doku se uită ţintă la ofiţer. Luase hotărârea să joace 
cu cărţile pe masă. 

— Ştii foarte bine că voi fi mort înainte de a trece treizeci de 
zile, zise el. Ştii cât sunt de bolnav. 

— Intr-adevăr, e posibil, recunoscu generalul total indiferent. 

— Ce-mi reproşezi? 

— Ar trebui să ştii. 

Era un joc de pocher mortal. Salman nu voia cu nici un preţ să 
se reîntoarcă în celulă, de unde n-ar mai fi ieşit decât mort. 
Generalul nu i-ar mai fi acordat încă o şansă. Dar dacă spunea 


160 


prea mult, îl aştepta plutonul de execuţie. În Rusia însă mai erau 
executaţi oameni prin împuşcare. Mai ales atunci când era în joc 
soarta statului. 

— Generale, zise el. Sunt gata să răspund la întrebări. 

Generalul Rudzik nu se aşteptase la o victorie atât de rapidă. Îl 
cântări dintr-o privire pe Doku, mafiotul cecen. Un bătrân la 
capătul puterilor, cu cute dizgraţioase sub ochi, o burtă enormă, 
mâini pline de noduri şi de pete maronii. Răsufla cu greutate şi 
mergea cu greutate. Un interogatoriu puţin mai ferm ar fi fost 
destul ca să-l ucidă. Şi? 

— Eşti implicat într-un caz extrem de grav, zise el. Vânzări de 
arme „bandiţilor” secesionişti ceceni. Tu însuţi eşti cecen şi ai 
putut să profiţi de tratamentul de favoare al Uniunii Sovietice, iar 
acum al Rusiei. Te-ai îmbogăţit, dispui de multe lucruri pe care 
cei mai mulţi dintre concetăţenii mei nu le au. 

— N-am furnizat niciodată arme „bandiţilor” ceceni, protestă 
cu o voce fermă Salman Doku. 

Generalul lovi brusc cu palma în masa joasă. 

— Nu te prosti! N-am spus că ai făcut-o. Ci că vrei s-o faci. Ţi- 
ai pus amanta, Tatiana Korijin, să obţină arme prin intermediul 
unui ofiţer de-al nostru, Maiorul Grigoriev. Acesta a luat legătura 
cu unul dintre prietenii lui care e cunoscut de serviciile noastre 
ca ocupându-se de acest gen de trafic. Aceste arme nu pot fi 
destinate decât „bandiţilor” ceceni. 

— Ne aflăm departe de Cecenia, insistă Salman Doku. Cecenii 
pot să-şi procure câte arme vor în ţara lor. 

Generalul îl privi lung, apoi se ridică şi apăsă pe butonul unei 
sonerii de pe biroul său. 

— Vei fi dus înapoi în celulă, zise el cu o voce calmă. Eşti un 
imbecil. Mi-a fost milă de tine din cauza vârstei pe care o ai, 
dar... nicevo. 

Salman Doku simţi că mersese prea departe. Imagină cu 
rapiditate un plan salvator. Se ridică şi el în picioare cu greutate 
Şi, cu o voce plină de umilinţă, recunoscu: 

— Generale, îţi voi spune adevărul. Am fost contactat de 
„bandiţi” în urmă cu câteva săptămâni. Cereau să le livrez arme 
la Moscova. 

— Ce arme? 

— Arme uşoare. Am refuzat. Au revenit şi m-au ameninţat că- 
mi vor executa familia care se află în Cecenia. Mama mea are 
nouăzeci şi doi de ani. Ştiţi cum procedează... 


161 


— Ştiu, răspunse generalul, prea puţin dispus să se înduioşeze 
de soarta unei bătrâne cecene. Și? 

Salman Doku murmură cu o voce amărâtă: 

— Am făcut greşeala să accept. Dar am cerut să fiu plătit 
dinainte. Nu aveau banii. 

— Şi? 

— Mi-au promis că o să fie trimişi de-acolo. 

— Cât? 

— Opt sute de mii de dolari. 

— Când trebuie să-ţi fie înmânaţi aceşti bani? 

— Azi. La gara Kazan. 

Generalul se încordă. 

— Azi? Când? 

— La sosirea trenului de la Groznîi. Cineva trebuie să vină cu 
banii. Nu ştiu cine. S-a stabilit ca această persoană să intre în 
contact, în faţa gării, cu Tatiana Korijin, care se va afla acolo cu 
maşina ei. Ea nu ştie despre ce e vorba. Deseori există mişcări 
importante de fonduri cu Cecenia. Crede că e vorba de o 
tranzacţie comercială normală. 

Se făcu tăcere. Generalul îşi făcea şi el calculele lui. Cu puţin 
noroc, ar fi putut să blocheze operaţiunea cecenă fără să facă 
vreun rău puternicilor armatei. 

— Cine te-a contactat? întrebă el. 

— Nu ştiu cum îl cheamă. Un tânăr de vreo treizeci de ani, 
care s-a prezentat sub numele de Abu. 

— E vorba de Şamil Basaiev! exclamă generalul. Unul dintre 
„bandiţii” cei mai periculoși. 

— Nu ştiu, insistă Salman Doku, nu l-am văzut decât o singură 
dată. 

— Ştii unde să-i telefonezi? 

— Nu, el îmi telefona mie. 

— Deci, trebuia să primeşti banii şi să-i dai mai departe 
maiorului Grigoriev? 

— Da. 

Salman Doku simţi că minciuna lui era crezută. Generalul 
Rudzik se relaxă imperceptibil. 

— Foarte bine, zise el. Vei da o declaraţie în care vei expune 
toate aceste lucruri şi o vei semna. După ce termini, vei fi 
transferat la închisoarea Lefortovo. Acolo vei beneficia de un 
regim de favoare şi de toate medicamentele. Dacă lucrurile se 
vor întâmpla după cum mi-ai spus, de mâine voi da ordin să fii 


162 


pus în libertate provizorie. 

Salman Doku rămase tăcut. Planul lui se sprijinea pe o 
eliberare imediată care i-ar fi permis să dispară. Mâine era ziua 
prevăzută pentru livrarea armelor. Era obligat să-şi pună viaţa în 
joc. Dacă mărturisea acum că armele erau deja plătite şi cu banii 
lui, îşi agrava cazul. FSB-ul nu i-ar fi iertat-o. Era înaltă trădare. 
Dacă ar fi fost vorba de iranieni sau de tadjiki, ar fi scăpat cu o 
amendă de un milion de ruble, dar nu şi în cazul cecenilor. 

Nu-i mai rămânea decât să se roage cerului ca aceştia să nu 


folosească imediat armele. 
x 


* * 


Malko opri maşina în mijlocul parcării mari de la gara Kazan, 
undeva mai jos de şoseaua mare care o separa de celelalte două 
gări, Leningrad şi laroslav. Acest cartier al celor trei gări era 
extrem de animat, circulaţia era de-a dreptul demenţială şi 
fusese gata să piardă de câteva ori maşina Jiguli condusă de 
Luiza. Aceasta, în loc să parcheze în faţa gării, mersese mai 
departe şi se oprise pe latura sosirilor, perpendicular pe faţada 
principală. 

Malko cobori şi se amestecă în mulţime. Deservind 
Azerbaidjanul şi Caucazul, gara Kazan era centrul tuturor 
traficurilor. În câteva minute i se propuse aur, droguri, o fată 
virgină garantată de tatăl ei, organe şi un pumnal ascuţit ca un 
brici. O mulţime de femei cu basmale pe cap şi bărbaţi cu 
canadiene fără culoare şi fără formă, cenuşii de oboseală, neraşi, 
cu privirea fixă, trăgeau după ei tot felul de bagaje, se deplasau 
în toate sensurile, luând cu asalt intrările. Temându-se să nu fie 
văzut de Luiza, Malko plăti o mie de ruble ca să poată intra în 
sala de aşteptare şi să dea ocol prin interior. 

Sute de călători epuizați stăteau lungiţi direct pe pardoseală, 
cu capul pe bagaje, aşteptând trenuri care aveau deseori între 
două şi zece ore întârziere. 

Intrarea pe peroane era interzisă celor care nu aveau bilete, 
de aceea se duse în holul central unde se stătea la coadă pentru 
cumpărarea lor. Se opri în faţa panoului pe care erau afişate 
sosirile şi îl parcurse cu privirea. Găsi foarte repede motivul 
prezenţei Luizei: peste zece minute sosea un tren de la Groznîi! 
Tânăra femeie venise după unul sau mai mulţi boiviki, care era 
posibil să nu ajungă în mare formă, trenul având o întârziere de 
peste şase ore. 


163 


leşi şi, strecurându-se printre nenumăratele chioşcuri din faţa 
gării, se apropie de singura ieşire pentru călători, situată pe o 
latură a gării. 

Acolo era o îngrămădeală incredibilă, lumea fiind mai mult sau 
mai puţin strunită de doi milițieni care împiedicau oamenii să 
intre pe-acolo. 

Nu se putea şti de unde veneau acei călători. Malko se uită în 
jur şi în cele din urmă o zări pe Luiza. Mânca un cârnat, stând în 
picioare lângă un chioşc, în timp ce supraveghea ieşirea. 

Valul călătorilor crescu brusc. Sosise un tren. Oamenii se 
zbăteau să iasă mai repede, blocaţi de bagaje, dând din coate. 
Bărbaţii care târau după ei valize enorme şi deformate femei 
încărcate cu coşuri şi pachete, lipite de copii. Toţi prost 
îmbrăcaţi, palizi şi cu privirea goală. Malko îşi simţi pulsul 
accelerându-se. Luiza îşi părăsise postul de observaţie. O văzu 
adresându-se unui nefericit care se legăna sub greutatea unor 
bagaje de trei ori mai grele decât el, cerându-i vizibil informaţii. 

Răspunsul probabil că o satisfăcu, căci rămase la câţiva metri 
de ieşire, pândindu-i pe noii sosiți. 

Pe cine avea să vadă Malko făcându-şi apariţia? 


164 


Capitolul XIX 


Apariţia fu atât de neaşteptată, încât Malko se întrebă dacă nu 
cumva visează. În mijlocul mulţimii prost îmbrăcate, cenușii, 
încărcată cu tot felul de bagaje, deasupra valurilor de şepci de 
piele şi de fesuri, apăruse o creatură de vis. O fată înaltă, cu un 
păr blond care i se revărsa pe umeri, cu ochelari negri la ochi, 
având un profil de Claudia Schiffer. Superelegantă cu taiorul ei 
de piele neagră al cărei minijupă lăsa să se vadă pe trei sferturi 
pulpele lungi. Fata ducea o geantă mare de călătorie din piele 
neagră, la fel de elegantă ca şi ea şi-şi croia drum prin mulţime, 
distantă ca o prinţesă! 

Cei doi milițieni, care îi împingeau afară pe băgăreţii care 
voiau să intre, se dădură la o parte cu respect la apariţia ei. 
Abrutizaţi de oboseală, călătorii încărcaţi de bagaje păreau că 
nici măcar n-o văd, de parcă ar fi fost transparentă. 

Malko o urmări cu privirea şi avu un al doilea şoc. Luiza o 
abordase pe necunoscută şi schimba cu ea câteva cuvinte. Cele 
două femei se opriră, puţin mai într-o parte, vorbind cu 
însufleţire. Discuţia fu scurtă. Se despărţiră din nou. Luiza plecă 
spre Jiguli. În timp ce noua venită se îndreptă spre faţada gării, 
unde se aflau cele câteva taxiuri şi parcarea. Malko luă hotărârea 
s-o urmărească ca să-şi recupereze maşina şi să vadă ce făcea. 

Intoarse capul şi văzu că Luiza se oprise în faţa maşinii Jiguli, 
blocată de o altă maşină al cărui proprietar lipsea. Tânăra femeie 
se uita în jur, încercând să-l identifice în mulţime. 

Malko îşi îndreptă atenţia spre necunoscuta cu taior negru. 
Aceasta ajunsese deja în parcare şi se uita în jur de parcă ar fi 
aşteptat pe cineva. Deodată, noua sosită se strecură printre 
maşini şi se apropie de o blondă splendidă, îmbrăcată în cenușiu, 
care aştepta lângă o maşină Golf. Cele două femei erau 
amândouă la fel de frumoase. Schimbară câteva cuvinte, apoi 
urcară în maşină. Insă, în mod ciudat, în partea din spate, de 
parcă ar fi aşteptat un şofer, ceea ce nu era imposibil... Malko o 
văzu pe blonda cu ochelari negri deschizând geanta şi băgând 
mâna înăuntru. 

Deodată, patru bărbaţi ieşiră din mulţime. Erau îmbrăcaţi 
banal, cu blugi şi geci. Unul se aşeză în faţa capotei maşinii, alţi 


165 


doi deschiseră brusc portierele, al treilea rămase la câţiva metri. 

Restul se petrecu foarte repede. Malko auzi trei împuşcături 
asurzitoare. Omul care deschisese portiera din dreapta fu 
aruncat în spate şi se prăbuşi. Blonda cu ochelari negri cobori din 
maşină fulgerător. In mână avea un pistol mare automat. Cu 
braţele întinse, ea ţintea interiorul maşinii. Malko, în picioare la 
mai puţin de zece metri, auzi ţipătul blondei în taior gri, chiar 
înainte de a primi un glonţ în cap. Victima se prăbuşi pe 
bancheta din spate. Cealaltă femeie se depărta deja, retrăgându- 
se cu spatele. Cei trei bărbaţi care atacaseră maşina nu făceau 
nici o mişcare, adăpostiţi în spatele maşinii Golf. Din mulţime se 
auziră fluierături şi câţiva civili interveniră cu arma în mână. 
Malko îşi dădu seama că fusese instalat un dispozitiv important. 

Blonda se adăposti în spatele unui taxi şi începu să tragă, 
forţându-i şi pe ceilalţi să se adăpostească. Cu o dexteritate care 
vădea antrenamentul, ea puse în armă un încărcător nou în 
câteva secunde. Apoi sări la adăpostul altei maşini. 

Deodată, blonda se apropie de locul unde era parcată maşina 
Jiguli. 

Malko întoarse capul în acea direcție. Cu o exasperare isterică, 
Luiza îl striga pe şoferul maşinii care o bloca. 

Zadarnic. Malko alergă până la Volvo, ca să fie gata de 
plecare. In momentul în care se aşeza la volan, Malko văzu un 
bărbat care, ieşind din gară, o ţintea cu arma pe femeia blondă. 
Trase de trei ori la rând. Ochelarii negri zburară, fata în taior 
negru se învârti în loc şi căzu pe spate, cu picioarele desfăcute, 
cu faţa plină de sânge, fără să fi dat drumul la armă. 

Malko porni motorul şi ieşi dintre maşini. In jur domnea o 
dezordine de nedescris. Bărbatul care o împuşcase pe blondă se 
năpusti spre ea şi îi zbură arma din mână cu o lovitură de picior. 
Ea încercă să se ridice şi, imediat, el îi trase un glonţ drept în 
faţă. Oamenii fugeau în toate direcţiile, lăsând baltă bagajele şi 
copiii. Ai fi zis că e o scenă de exod. Zgomotul circulaţiei de pe 
bulevardul Krisnopridnaia acoperea pocnetul împuşcăturilor. 

Malko văzu doi civili pornind în fugă în direcţia maşinii Jiguli, 
cu siguranţă şi ea reperată. Luiza se depărta repede de ea şi o 
luă la fugă în direcţia bulevardului. După toate aparențele, cei 
doi bărbaţi nu o zăriseră. Se limitară să dea ocol maşinii. Unul 
dintre ei încercă s-o deschidă. Luiza alerga în direcţia staţiei de 
metrou Komsomolskaia. Malko îşi zise că nu va reuşi să ajungă la 
ea. 


166 


Demară, strecurându-se pe lângă maşinile care îşi încărcau 
pasagerii. O prinse din urmă o sută de metri mai departe, chiar 
în momentul în care ea întorcea capul. Pe faţa ei apăru o 
expresie de intensă stupefacţie. Se opri din fugă. Malko opri 
lângă ea, deschise portiera şi strigă: 

— Vino! Repede! 

După o scurtă ezitare, Luiza se aruncă în vehicul. Malko 
acceleră ca să ajungă la rampa ce ducea la bulevardul 
Krisnopridnaia. Un miliţian, despicând mulţimea în direcţia lui, îi 
făcu semn să oprească. Malko acceleră şi intră pe bulevard. 
Chiar în spatele lui, miliţianul se aşeză în mijlocul şoselei, 
interzicând oricărui vehicul să iasă de pe esplanada Gării Kazan. 

Luiza îşi îndreptă spatele, desfigurată de lacrimi şi strigă: 

— Ticălosule! Tu ne-ai denunţat. Zina! Zina! Au împuşcat-o! 

Se aruncă asupra lui cu o violenţă incredibilă, lovindu-l cu 
pumnii în faţă, zgâriindu-l, insultându-l. Malko fu gata să se 
ciocnească cu altă maşină. 

— Luiza! Opreşte-te! strigă el. N-am denunţat pe nimeni. 

Ea se linişti câteva secunde şi Malko privi în oglinda 
retrovizoare ca să vadă dacă erau urmăriţi. Slavă Domnului, se 
aflau pe o arteră importantă, în mijlocul unei circulații intense şi 
maşina lui nu era chiar atât de uşor de reperat. Luiza vru să-l 
lovească din nou. 

Malko opri brusc maşina ca să nu facă un accident şi o prinse 
de gât, forţând-o să-l privească. 

— N-am anunţat poliţia! zise el apăsând pe fiecare cuvânt. Am 
fost la fel de surprins ca şi tine. 

— Atunci ce căutai acolo? 

— Te-am urmărit. Zilele trecute am stat ascuns în faţa maşinii 
tale. 

— Lucrezi pentru aceşti ticăloşi! răcni ea, sărind din nou la el. 

Malko fu nevoit s-o respingă, aproape culcând-o pe banchetă. 
Miliția putea să intervină în orice clipă ca să-i despartă. lar el nu 
ştia dacă Luiza avea acte sau dacă era înarmată. Tânăra femeie 
se zbătea ca o nebună şi îl lovi cu pumnul în tâmplă. Apoi se 
repezi la portieră şi o deschise, sări pe trotuar şi o trânti în urma 
ei. Malko demară ca un automat, şocat. N 

Ce se întâmplase? Cine era blonda ucisă de noua sosită? In ce 
capcană căzuse Luiza? Viră la dreapta pe o stradă liniştită, se 
opri şi îşi privi faţa în oglinda retrovizoare. Era zgâriat şi învineţit 
de lovituri. S-ar fi zis că se bătuse cu o pisică sălbatică! Demară 


167 


din nou, cu amărăciune, tamponându-se de bine de rău cu 
batista. 
Făcu iar la dreapta, trecu pe lângă două străzi şi reveni pe 
Kolţo. Ca să fie cu sufletul împăcat. 
x 


* * 


Era pe marginea trotuarului, acolo unde sărise din Volvo. 
Mâinile îi atârnau pe lângă corp şi privea în gol. Când Malko opri 
în faţa ei, Luiza nu încercă nici să fugă, nici să reacționeze. El 
cobori, o prinse de braţe şi o trase încetişor spre maşină. Ea se 
lăsă dusă, de parcă ar fi fost în stare de catalepsie. Abia când el 
demară, Luiza îl întrebă: 

— Unde mă duci? 

— Unde vrei tu, răspunse Malko. Dacă vrei, te las la o staţie de 
metrou. 

Ea îşi şterse faţa udă de lacrimi cu mâneca şi întoarse capul 
spre el. 

— Adevărat, nu tu ne-ai denunţat? 

— Nu, răspunse Malko. Nu ştiu nici măcar de ce-ai venit la 
Gara Kazan. 

— Să ne întoarcem acolo, zise ea brusc. Am lăsat-o pe Zina. 
Trebuie s-o salvez. 

Malko îşi puse mâna pe braţul ei. 

— Dacă Zina e blonda care a coborât din tren, acum e moartă, 
zise el. L-am văzut pe omul care i-a tras un glonţ în cap. 
Întoarcerea acolo ar fi o adevărată nebunie. Nici măcar nu ştiu 
cum am putut să fugim. Erau interesaţi numai de această Zina. 
Dar pentru că ai vorbit cu ea, le-ai atras atenţia. 

Ea întoarse din nou capul spre el şi îl scutură de parcă ar fi 
răpit un coşmar. 

— Aş vrea atât de mult să te cred! zise ea suspinând. Dar 
nimeni nu ştia despre această întâlnire. Nimeni! repetă ea. 

— Cineva a ştiut neapărat, replică Malko. Când am început să 
te urmăresc, după ce-ai ieşit de la hotelul Majarski, nu ştiam 
unde te duci. Şi nu colaborez cu FSB-ul. Acum ce vrei să faci? 

— Să mă întorc acolo, dacă mai există un acolo. Sunt atât de 
obosită. 

— Te duc eu cu maşina, zise Malko. 

Trebuia să traverseze toată Moscova, iar dacă ar fi fost prins 
cu o teroristă cecenă în maşină, celor de la CIA le-ar fi fost foarte 
greu să-l scoată din ghearele FSB-ului. Dar n-o putea părăsi pe 


168 


Luiza în această stare. Tânăra femeie mormăia singură în limba 
ei, cu capul între mâini, şocată. Malko revăzu în minte scena în 
care blonda trăsese cu răceală un glonţ în capul celei cu care 
tocmai se întâlnise. Erau necruţători! 

Timp de treizeci de minute, Luiza nu-şi descleştă gura. Malko 
parcurgea Volgogradski Prospekt, o stradă care ducea spre sud- 
estul Moscovei, în mijlocul unui val de camioane. Inima îi bătea 
mai tare la fiecare baraj al Miliției. Dacă cei de la gară avuseseră 
timp să-i ia numărul, risca enorm. Moscova era patrulată de sute 
de maşini ale Miliției şi ale celor de la GAI. Fără a mai vorbi de 
maşinile fără însemne ale MVD-ului şi FSB-ului. In sfârşit, 
ajunseră la periferia exterioară, unde aglomeraţia era mai mare 
şi se îndreptară spre vest. Merseră zece minute, după care Luiza 
zise cu jumătate de glas: 

— Nu mergem direct acolo. Vreau să mă opresc şi să 
telefonez. Să ştiu ce se întâmplă. 

Când Malko vru să iasă pe un drum de deviaţie, Luiza îl opri. 

— Nu, ia-o pe drumul spre lazenovo. 

Acesta ducea la parcul Bitţevski, acolo unde făcuseră dragoste 
prima dată. 

După un sfert de oră, Malko părăsi drumul de centură, trecând 
prin faţa unui post mare al celor de la GAI. Miliţianul în gri aruncă 
o privire indiferentă spre maşina lui şi asta îl linişti. După o sută 
de metri, Malko opri în faţa unui telefon public şi Luiza cobori. 

Aşteptă câteva minute. Când reveni în maşină, tânăra femeie 
părea mai puţin tulburată. 

— Totul e bine? întrebă Malko. 

— Da, totul e normal. Dar asta nu înseamnă nimic. 

— După ce s-a întâmplat la Gara Kazan, FSB-ul ar fi luat deja 
cu asalt motelul dacă pe tine te-ar fi urmărit. 

Malko demară. 

— Mergem acolo? 

Ea scutură din cap. 

— Nu, aş vrea mai întâi să respir puţin. Haide la cabană. 
Trebuie să-mi revin, nu mă aşteptam la toate astea. 

Malko văzu țesătura rochiei lipită de piele din cauza 
transpiraţiei, părul răvăşit, paloarea feţei. Conduse maşina până 
la drumul forestier şi intrară în pădure, după care parcară maşina 
lângă stadion, acolo unde n-ar fi atras atenţia. Luiza nu deschise 
gura înainte de a ajunge la cabană. Imediat ce se aşeză pe pat, 
tânăra femeie fu cuprinsă de o criză violentă de lacrimi. Malko o 


169 


lăsă să-i treacă. 

— lartă-mă, zise ea. Zina era ca o soră pentru mine. 

— Ce s-a întâmplat? Cine e Zina? 

— Zina e o boivik, explică ea. Venea din Cecenia. Făcea în 
mod regulat pe curierul între Groznîi şi Moscova. Din cauza 
fizicului ei, nu era supusă niciodată vreunui control. Semăna cu o 
rusoaică şi era luată drept manechin. Se îmbrăca înadins într-un 
mod provocator. Miliţienii credeau totdeauna că e vorba de una 
dintre acele fete care se prostituează cu „noii ruşi”, nu deo 
luptătoare. 

— De ce veniseşi să te întâlneşti cu ea? 

— Indeplinea o misiune precisă. Aducea bani pentru 
cumpărarea unor arme. Avea în geantă opt sute de mii de dolari 
în bancnote de o sută de dolari. Avea întâlnire cu o femeie căreia 
trebuia să-i dea banii. 

— Blonda din maşina Golf? 


— Da. 

— Probabil că ea a trădat. Acum e moartă. Prietena ta a 
împuşcat-o. 

— Bine a făcut. 


Era un strigăt pornit din suflet. Întâlni privirea plină de 
disperare a tinerei femei şi îi fu milă de ea. Vru s-o consoleze. 

— Ceea ce faci e periculos, zise el. Acest gen de trădare e 
frecvent. Prietena ta ştia ce riscă, era înarmată şi n-a ezitat să-şi 
folosească arma. 

— Nu sunt tristă doar pentru că a murit, mărturisi Luiza. Ci şi 
pentru faptul că aceşti bani aveau o importanţă vitală. Cu ei 
trebuia să obţinem arme. 

— Nu duceţi lipsă de arme. 

Ea scutură din cap. 

— Nu înţelegi! Aceste arme erau pentru aici, la Moscova, 
pentru o operaţiune pregătită de săptămâni de zile. Contam pe 
asta ca să-l învingem pe Elțîn. Acum s-a terminat. In Cecenia 
putem să ne procurăm tot ce dorim în materie de arme şi 
muniții. Aici însă nu e la fel. Şefului nostru i-a fost foarte greu să 
le obţină. Le-a plătit de zece ori mai mult. Dar merita. Mâine, 
întreaga lume ar fi ştiut că suntem mai tari decât Boris 
Nikolaievici! 

Privirea ei strălucea din nou. 

— Despre ce operaţiune e vorba? întrebă Malko. 

— Nu pot să-ţi spun. In afară de victoria psihologică, am fi 


170 


putut să ne finanţăm războiul vreme de luni şi luni de zile. 

— Aţi fi atacat banca Most? întrebă Malko pe jumătate 
glumind. 

— Nu mă întreba că n-am să-ţi spun. Oricum, asta nu mai are 
importanţă. Fără arme nu putem să facem nimic. Mă voi 
reîntoarce în Cecenia şi voi continua să lupt acolo. Până la 
victoria finală. 

Fraza pe care el deja o mai auzise! 

Luiza se apropie deodată de el, din nou plină de tandreţe şi îi 
atinse uşor rănile pe care i le făcuse. 

— lartă-mă, zise ea, mi-e ruşine de mine. Ar fi trebuit să mă 
stăpânesc. 

Ea îl strânse în braţe şi rămase un lung moment lipită de el, 
după care zise: 

— Trebuie să plec. 

— Ai vorbit de mine adineauri la telefon? 

— Nu, zise ea. Ei nu te-ar fi crezut. Am spus că am putut să 
fug pe jos şi că am luat metroul. Acum trebuie să mă întorc la ei. 

Dar nu se mişca. Dimpotrivă, se lipi şi mai mult de el. El îi 
mângâie un sân prin pânza rochiei şi îi simţi sfârcul întărindu-se 
sub degete. Apoi gurile lor se găsiră şi, încet, se culcară 
îmbrăţişaţi pe pat. Fără o vorbă, ca prima dată. Când Malko o 
pătrunse lent, ea suspină adânc şi îl strânse gata să-l rupă. 

Făcură dragoste îndelung, întrerupându-se ca să nu termine. 
Ştiau că, de data asta, o făceau într-adevăr pentru ultima dată. 
Nici unul dintre ei nu mai avea motive să rămână la Moscova. 
Niciodată n-ar fi trebuit să se întâlnească. Când Malko ajunse la 
orgasm, Luiza se întinse ca un arc, ridicându-l de pe pat. După 
câteva clipe juisă şi ea, în timp ce el încă se mai mişca. Apoi ea 
murmură: 

— Simt în pântecele meu că mi-ai făcut un copil. 

Au fost ultimele ei cuvinte. Se îmbrăcară, ieşiră din cabană şi 
tânăra femeie puse cheia la locul ei. Nici unul nu mai avea chef 
să vorbească. Luiza îi ceru s-o ducă la staţia Elektrişka, lângă 
Gara Kiev. 

In faţa staţiei se uitară unul la altul, pentru ultima dată. Apoi, 
Luiza îi sărută uşurel fiecare rană pe care i-o făcuse, după care 
cobori din maşină şi se depărtă fără să mai întoarcă capul. 


171 


Capitolul XX 


Generalul Anatoli Rudzik băgă mâna în geanta de piele neagră 
şi scoase un teanc pe care îl examină rapid. Bancnote de o sută 
de dolari folosite, legate cu elastic şi înfăşurate în plastic 
transparent. Cu o cifră scrisă deasupra cu carioca: zece mii. Le 
numără. Erau într-adevăr optzeci de teancuri. Salman Doku nu 
minţise. Se apropie de peretele din fund şi deschise seiful mare 
în care ţinea cele mai secrete documente şi băgă geanta 
înăuntru. Pocnetul uşii care se închidea îi încălzi inima. Dacă totul 
mergea bine, aceşti bani vor ajunge în contul lui, la banca Most. 

Aprinse o ţigară şi începu să citească raportul colonelului 
Ampilov, care condusese operaţiunea de la Gara Kazan. Dar nu 
se comportase deloc strălucit şi făcuse şi două erori. Cecena care 
transportase banii şi care ştia deci multe lucruri, nu fusese prinsă 
vie. O complice neidentificată, căreia i s-a găsit maşina, a reuşit 
să fugă. Ceea ce nu avea o mare importanţă, esenţialul fiind 
capturarea banilor şi înăbuşirea din faşă a proiectelor cecene. 
Moartea Tatianei Korijin nu era până la urmă deloc un lucru rău. 
Dispăruse un martor stingheritor. Nu mai rămăseseră decât două 
persoane amestecate în toată afacerea: Salman Doku şi maiorul 
Viaceslav Grigoriev, care trebuia să livreze armele în schimbul 
banilor. 

Primul impuls al generalului fusese să-l aresteze imediat. Dar 
asta însemna să-l implice şi pe furnizorul lui, prietenul ministrului 
Pavel Graciov. Dacă ar fi existat flagrant delict, lucrurile ar fi fost 
cu totul altfel: Grigoriev n-ar fi putut să-şi folosească sprijinitorii. 
Dar acum nu mai exista nici o tranzacţie, iar banii se aflau în 
seiful lui. Dacă l-ar fi atacat pe Grigoriev, generalul Rudzik ar fi 
fost obligat să vorbească despre cei opt sute de mii de dolari, pe 
care astfel i-ar fi pierdut. La urma urmelor, esenţialul era ca 
cecenii să nu obţină armele. 

Işi sună secretara. 

— Anunţă la închisoarea Lefortovo că deţinutul Salman Doku 
va fi eliberat mâine. Să i se aducă asta la cunoştinţă. 

Salman Doku ar fi fost ultimul care să se plângă de asta, mai 
mult decât mulţumit că scăpa din ghearele FSB-ului. 

x 


172 


* * 


Maiorul Viaceslav Grigoriev se apropie de compartimentul 222 
de depozitare a bagajelor din staţia de metrou Komsomolskaia. 
Inima îi bătea cu putere. Cei patru sute de mii de dolari depuşi 
de Tatiana Korijin îl aşteptau acolo din ajun. Prins de ocupațiile 
lui profesionale, maiorul nu putuse să vină după ei. Jumătate din 
aceşti bani îi reveneau colonelului Vasili Uspenski. Cealaltă era 
pentru el. Se alegea astfel cu o mică avere: patru sute de mii de 
dolari bani gheaţă. Se uită de jur împrejur. Numai oameni 
obişnuiţi. Scoase din buzunar cheia adusă la el acasă după 
instrucţiunile date de Tatiana Korijin şi o băgă în broască. 

Pachetul era acolo: o servietă-diplomat din scai negru. 
Desfăcu capacul înainte de a o scoate şi zări teancurile de bani. 
Totul era în ordine. Se depărtă, cu servieta-diplomat în mână, cu 
un aer degajat, deşi avea pulsul accelerat. 

Abia în capătul de sus al scării rulante simţi că pulsul îi 
revenise la normal. Se uită la ceas. Era şi timpul. Se apropie de 
unul dintre telefoanele publice şi formă numărul direct al lui 
Vasili Uspenski. 

— Eu sunt, zise el imediat ce i se răspunse. Totul e în ordine. 

— Ar fi trebuit să fie de ieri, obiectă colonelul Uspenski. 

— Ştiu, mormăi Grigoriev, dar n-am putut. Totul e în ordine, 
poţi livra. 

— Haraşo. A 

Asta fu totul. Inchise şi urcă la suprafață să ia de la un chioşc 
o cafea şi un covrig. Era încă prea devreme pentru a duce banii 
la bancă. Trebuia să mai aştepte o oră. 

x 


* * 


Generalul Anatoli Rudzik se afla în maşină, în drum spre birou, 
unde ajunse pe la opt şi jumătate, când primi un apel de la 
colonelul Vronski, care se scuză că-l deranjează. 

Evenimentele din ajun îl făcuseră pe generalul Rudzik să uite 
că maiorul Grigoriev era supravegheat. Era o ocazie bună de a 
închide acest caz. 

— Tavarişci polkovnik, zise el, dacă tot m-ai sunat, poţi să 
încetezi supravegherea maiorului Grigoriev. Cazul a fost lămurit. 
A fost bănuit pe nedrept. 

Era într-o stare euforică, după ce primise felicitările 
Kremlinului pentru evenimentele din Gara Kazan. Işi dădu totuşi 
seama de tăcerea ciudată a colonelului Vronski. O fărâmă de 


173 


nelinişte îi tulbură seninătatea. 

— M-ai auzit, tavarişci polkovnik? 

— Da, tavarişci general. Tocmai voiam să vă semnalez că 
oamenii care îl supraveghează pe maiorul Grigoriev l-au văzut 
ridicând un pachet de la un compartiment automat de bagaje din 
staţia Komsomolskaia. 

Generalul avu impresia că era băgat într-un butoi de gheaţă. 

— Ce! răcni el. 

Subordonatul său repetă informaţia. 

— Dă ordin să fie arestat imediat, zise generalul. Şi să fie adus 
în biroul meu. Impreună cu pachetul. 

Închise şi zise şoferului: 

— Pune sirena. 

În timp ce şoferul accelera, încercând să se strecoare printre 
vehiculele care umpleau străzile dimineaţa, generalul încercă să 
se convingă că nu putea să fie vorba decât de o oribilă 
coincidenţă. 

x 
x x 


Staţionarea la semafor era foarte lungă la intersecţia străzilor 
Sretenka şi Sadovaia Spasskaia. Câţiva milițieni supravegheau 
intersecţia dirijând cu braţele şi cu fluierul valul de vehicule care 
soseau de la periferia Moscovei pe Mira Prospekt. Circulaţia era şi 
mai încetinită din cauza unui camion militar rămas în pană, chiar 
în faţa postului de supraveghere al Miliției. Şoferul coborâse şi, 
tacticos, fuma o ţigară în faţa capotei ridicate. Scenă cât se 
poate de banală la Moscova. 

Douăzeci de minute mai târziu, când un alt camion militar opri 
în spatele lui, nimeni nu le dădu vreo atenţie. Din ele coborâră 
mai mulţi oameni în uniformă care schimbară câteva vorbe cu 
şoferul. Doi dintre ei urcară în partea din spate a primului 
camion. 

Când oblonul din spate fu lăsat în jos şi oamenii începură să 
transporte lăzile din primul camion în cel de al doilea, miliţianul 
din postul de supraveghere de deasupra îşi zise că acel camion 
va rămâne în pană multă vreme. Incă o dată, marea armată 
patriotică nu mai era ce fusese, iar acel camion încurca 
circulaţia. Dar militarii erau singurii pe care Miliția nu-i lua la rost 
pentru că nu aveau nici o autoritate asupra lor. Mutatul lăzilor 
dura aproape de o jumătate de oră, apoi al doilea camion 
demară şi se pierdu în mijlocul circulaţiei. La Moscova circulau 


174 


zeci de astfel de camioane. GAZ-uri destul de vechi, cu numărul 
de înmatriculare scris mare pe oblonul din spate. 

După nici zece minute de la dispariţia celui de al doilea 
camion, şoferul primului camion lăsă în jos capota. Urcă în 
vehicul şi, spre marea surpriză a miliţianului de la postul de 
observaţie, demară şi se depărtă pe Mira Prospekt! Se uită după 
el cu gura căscată. Nu i se făcuse nici cea mai mică reparaţie! 
Atunci ce rost avusese efortul de a muta lăzile în alt vehicul. Se 
uită la micul aparat de emisie-recepţie, gata să anunţe 
comisariatul, apoi se răzgândi. La ce bun? 

Nici măcar nu reţinuse numărul celuilalt camion şi, la urma 
urmelor, astea erau treburile militarilor. Totuşi, când primul 
camion trecu prin faţa lui, miliţianul notă numărul, zărind în 
trecere capul şoferului, un soldăţoi cu şapca pe ceafă. 

x 


* * 


— Ce sunt ăştia? întrebă cu o voce apăsată generalul Rudzik, 
descoperind teancurile de dolari din servieta-diplomat a 
maiorului Grigoriev. 

Privirea maiorului se tulbură. De când doi agenţi ai FSB-ului îl 
arestaseră, tocmai în momentul în care îşi termina de băut 
cafeaua, avea impresia că trăieşte un coşmar. Işi trecu limba 
peste buze, schiţă un zâmbet mecanic, dar nu reuşi să pronunţe 
nici un cuvânt. 

Furios la culme, generalul scoase unul din teancuri, îl pălmui 
de două ori cu el şi răcni: 

— Ce sunt ăştia, nenorocitule? 

— Bani, bâigui Grigoriev. 

Crezu că generalul, în ciuda prezenţei oamenilor care îl 
arestaseră, va sări la el. Congestionat la faţă, generalul strigă: 

— Ce bani? De unde? 

— Tatiana Korijin mi i-a dat, bâigui el. 

— Pentru ce? 

Urmă o secundă de tăcere insuportabilă. Maiorul Grigoriev 
văzu o strălucire asasină în privirea generalului Rudzik şi înţelese 
că nu era momentul să îndruge gogoşi. Răspunse: 

— Pentru un transport de arme destinat armenilor. O să vă 
explic... 

Generalul Rudzik avu impresia că fusese lovit de trăsnet. De 
unde veneau aceşti patru sute de mii de dolari? Aceste arme 
erau în mod normal plătite de cei opt sute de mii de dolari 


175 


capturați la Gara Kazan. Neputând să se reţină, îl apucă pe maior 
de guler şi îi zise cu o voce deformată de mânie: 

— De unde vin armele astea? Unde sunt? Ticălosul de 
Uspenski ţi le procură? 

Maiorul Grigoriev lăsă capul în jos. 

— Da, tavarişci general. 

— Unde sunt? răcni generalul Rudzik, stacojiu la faţă. 

— Probabil că au fost deja livrate, tavarişci general, mărturisi 
maiorul Grigoriev. 

Exagera cu respectul ierarhic, încercând să îndepărteze 
furtuna. 

— Cui? 

Mărul lui Adam al maiorului se deplasă de trei ori de sus în jos 
mai înainte de a putea să scoată vreun sunet. | se părea că aude 
deja pocnetul armelor plutonului de execuţie. 

— Lui Salman Doku, tavarişci general, zise el dintr-o răsuflare. 

Sufocându-se de furie, alb la faţă, generalul se trânti într-un 
fotoliu. Ticălosul de cecen îl trăsese pe sfoară. Cei opt sute de 
mii de dolari capturați la Gara Kazan erau pentru altă afacere. 
Transportul de arme pentru Basaiev era pe drum. Trebuia să-l 
oprească cu orice preţ. 

Se ridică, se proţăpi în faţa maiorului Grigoriev şi îi zise cu o 
voce albă: 

— Tavarişci maior, îţi dau cuvântul meu de ofiţer că, dacă nu 
recuperezi aceste arme, mă voi ocupa personal de aducerea ta 
în faţa plutonului de execuţie. Unde sunt acum? 

— Livrarea probabil că s-a făcut cu câteva momente în urmă 
răspunse Grigoriev. La intersecţia dintre Sretenka şi Kolţo. 

— Ce? În plin oraş? zise generalul tresărind. 

— Astea au fost instrucţiunile primite de la Salman Doku, 
încercă să-i explice Grigoriev. Generalul îl apucă de braţ şi îl 
trase lângă unul dintre telefoanele de pe birou. 

— Opreşte imediat această livrare! 

Maiorul Grigoriev ridică receptorul cu o mână tremurătoare şi 
formă numărul lui Vasili Uspenski, care răspunse imediat. 

— Eu sunt, zise Grigoriev cu o voce albă. Camionul a plecat 
deja? 

Generalul Rudzik apăsă pe tasta „difuzor” şi în încăpere 
răsună vocea jovială şi liniştitoare a lui Vasili Uspenski: 

— Nu-ţi face griji! A plecat de o oră bună. Tu ai fost la bancă? 

Maiorul nu avu timp să răspundă. Generalul Rudzik îi smulse 


176 


receptorul din mână şi urlă în el: 

— Aici generalul Rudzik! Eşti arestat, josnicul tău trafic a fost 
descoperit! Ce număr avea camionul în care se aflau armele? 

Năucit, Vasili Uspenski bâigui: 

— 6594, tavarişci general, dar... 

— Rămâi unde te afli, răcni generalul Rudzik, îţi trimit doi 
oameni ca să fii adus aici. 

inchise cu o violenţă plină de răceală şi se întoarse spre 
maiorul Grigoriev. 

— Tavarişci maior, roagă-te cerului ca armele astea să nu 
cadă în mâinile bandiţilor ceceni. 

Maiorul Grigoriev tresări, încercând să găsească un ton 
convingător: 

— Ceceni! Dar erau destinate armenilor. Aşa mi-a spus Doku. 
Altfel... 

Generalul îl întrerupse cu o voce în stare să despice un 
aisberg;: 

— Vei explica asta tribunalului militar, tavar/şci maior. 

x 
x x 


Miliţianul Piotr Bajanki fu stupefiat când văzu apărând de pe 
strada Sretenka un adevărat convoi de maşini Volvo negre, cu 
antene, venind din centru şi croindu-şi drum cu sirenele. Apăsă 
imediat pe butonul semaforului tricolor ca să le dea drum liber, 
dar cele şase maşini opriră la baza postului de supraveghere din 
sticlă. Din prima maşină ieşi un civil cu părul negru, cu nasul 
turtit şi faţa roşie. 

Civilul se năpusti pe scara metalică şi deschise uşa cabinei, 
zicând cu o voce de tenor: 

— Sunt generalul Anatoli Vladimirovici Rudzik. Din conducerea 
FSB-ului. Ai remarcat în preajmă un camion militar? 

Piotr Bajanki crezu că nu auzise bine. Alte maşini se opriseră şi 
ele la baza postului său de observaţie fiind acum o zăpăceală de 
nedescris. Era prima dată în viaţa lui când vedea de aproape un 
general. 

— Da, da, tavarişci general. A fost un camion al armatei în 
zonă, se bâlbâi el. Chiar aici. 

Arătă spre trotuarul din apropiere. 

— Chiar s-a petrecut ceva ciudat. 

Cu o voce nesigură, miliţianul descrise transferul bizar şi 
conchise: 


177 


— Când am văzut primul camion plecând fără să fi fost 
reparat, mi s-a părut ciudat şi am notat numărul. Aveam de gând 
să fac un raport... 

Generalul îşi zise că încă mai era o şansă mică de tot. 

— Numărul? întrebă el. 

Miliţianul se uită pe carneţel. 

— 6594, tavarişci, general. Un GAZ cu prelată. Am crezut că e 
vorba de o operaţiune specială. 

— Şi celălalt? 

— Nu i-am luat numărul, bâigui miliţianul. Totul era încă 
normal... 

Generalul preferă să nu răspundă. 

— Sună la cartierul general al GAI şi al Miliției, zise el. Să fie 
oprite toate camioanele militare care circulă în Moscova. Să fie 
reţinute pe loc şi să fiu anunţat. Prioritate absolută. 

Cobori în fugă treptele de fier şi se năpusti în maşină. Se opri, 
îl pălmui violent pe maiorul Grigoriev, care avea deja cătuşele la 
mâini şi zise: 

— Vei fi împuşcat! La Lefortovo! 

x 
x x 


Salman Doku aştepta, aşezat pe prici, având lângă el o sacoşă 
în care îşi ţinea lucrurile. Trebuia să fie eliberat pe la prânz, după 
cum i se transmisese. Două ore mai târziu pleca un avion spre 
Daghistan. 

Cheia se roti în broască şi uşa grea de fier se deschise 
apărând generalul Rudzik. Fără să pronunţe nici un cuvânt, 
generalul se duse direct la cecen şi, cu un pumn violent, îi strivi 
ochelarii de faţă. Doku căzu pe pat gemând. Rudzik îl ridică şi îl 
lovi din nou cu toată forţa. Avea senzaţia groaznică că pumnul lui 
mare intra în carnea moale a feţei cecenului. Asta dură aproape 
un minut, în care nu se auzi decât zgomotul lnăbuşit al 
loviturilor. Salman Doku încerca să se protejeze cum putea mai 
bine. Ţipă primind o lovitură în stomac şi începu să vomite. 
Adjunctul generalului îşi trase şeful înapoi. 

— Tavarişci general, atenţie, e foarte bătrân! 

Bătrânul, cu faţa plină de sânge, cu gura spartă, cu puţinul păr 
alb răvăşit, arăta jalnic. Rudzik înţelese că avertismentul era 
justificat. Incă mai avea nevoie de Salman Doku. Se stăpâni şi 
doi oameni îl ajutară pe bătrân să se aşeze pe prici. Rudzik se 
întoarse spre adjuncţii lui. 


178 


— Lăsaţi-mă singur cu el. 

Imediat ce ofiţerii ieşiră, generalul se apropie de Salman Doku, 
care era orbit de sânge şi-i zise: 

— Ştiu totul. M-ai tras pe sfoară. Cei opt sute de mii de dolari 
erau pentru tine. Tu ai dat banii. Tatiana Korijin a murit şi am pus 
mâna pe banii sosiți la Gara Kazan. Grigoriev a vorbit. Armele au 
fost livrate azi dimineaţă, cum fusese prevăzut, prietenilor tăi 
ceceni. Incă mai poţi să-ţi salvezi pielea mizerabilă. Unde sunt? 

Salman Doku îşi şterse încet gura însângerată. Fără ochelari, îl 
vedea pe general într-un fel de imagine neclară. 

— Nu ştiu: răspunse el. Basaiev n-a vrut să-mi spună. 

Pronunţase înadins numele şefului cecen, ştiind că asta va 
spori şi mai mult furia generalului. Acesta se uită la faţa lovită a 
bătrânului. Doku nu minţea. Fu din nou cuprins de furie. Îl apucă 
pe cecen de cravată şi îl ridică în picioare. 

— Ţi-am promis că azi te voi elibera, zise el cu o voce 
şuierătoare. O să-mi ţin promisiunea. 

işi luă elan şi, cu toată puterea, lovi cu piciorul în burta 
enormă. Salman Doku scoase un singur țipăt, faţa i se albi. 
Incercă să se sprijine de perete, dar a doua lovitură de picior, în 
şale de data asta, îl aruncă la pământ. Fără o vorbă, metodic, 
stacojiu la faţă de furie, generalul Rudzik îl masacră cu lovituri 
între picioare, în burtă, în ficat, rinichi, piept, faţă. Până când 
bătrânul mafiot cecen ajunse o zdreanţă, inertă. Gâfâind din 
greu, generalul deschise uşa celulei şi se adresă gardianului şi 
oamenilor săi: 

— İl transferăm la Lubianka. Să fie adusă o targă. 

Gardienii se grăbiră să execute ordinele. Generalul îşi aprinse 
o ţigară. Mâinile îi tremurau. Adjunctul său, un căpitan tânăr, ieşi 
şi îi spuse la ureche: 

— Tavarişci general, cred că e mort. 

Generalul Rudzik îl fulgeră cu privirea. 


— Crezi, Fedor Ivanovici! E viu. Ăsta e ordinul. 
x 


* * 


Tot timpul cât dură drumul de la Lefortovo, situată în estul 
Moscovei, până pe strada Lubianka, generalul Rudzik vorbise la 
telefon, cu Miliția şi cu cei de la GAI. Zadarnic. Nici urmă de al 
doilea camion militar. Ceru să fie oprită maşina pe strada 
Lubianka în timp ce ambulanţa îşi continua drumul ca să intre 
prin laterală. In ascensor, căpitanul se aplecă spre el stingherit: 


179 


— Tavarişci general, aveţi sânge pe pantofi. 

Generalul vorbea deja la telefon în momentul în care targa fu 
adusă în faţa biroului său. Se ridică, se apropie şi, aplecându-se, 
şterse petele de pe pantofi pe cearceaf. Apoi se întoarse spre 
căpitan. 

— Fedor Ivanovici, aruncă mizeria asta în curtea interioară. 
Apoi fă un proces verbal de tentativă de evadare şi dă-mi să-l 
semnez. Eşti martor împreună cu praporcik Dimitrov. 

Cei doi bărbaţi executară ordinele. După ce desfăcură curelele 
care îl ţineau pe targă, duseră cadavrul lui Salman Doku până la 
fereastră şi îl aruncară în curte. Generalul Rudzik nici măcar nu-şi 
ridică ochii. 

Situaţia începea să fie sub control. Maiorul Grigoriev se afla în 
una dintre celulele de la al doilea subsol. Nu va ieşi de-acolo 
decât pentru a fi împuşcat. Lângă el va ajunge şi colonelul 
Uspenski. lar cei opt sute de mii de dolari vor ajunge în curând în 
contul generalului Rudzik! 

Mai rămânea o problemă. 

Cecenii. 

Ce vor face cu armele? Generalul nu-şi făcea iluzii. Nu vor fi 
găsite. Nu mai era nimic de făcut decât să se aştepte şi să se 
înalțe rugi Celui de sus. 

x 
x x 


Luiza îşi petrecu în jurul gâtului cureaua unui fel de şorţ din 
pânză kaki care o acoperea până în partea de sus a pulpelor, în 
buzunare înghesuise opt încărcătoare de Kalaşnikov, un pumnal 
şi şase grenade defensive. Apoi strânse centura pentru ca totul 
să i se lipească de corp. După care înfăşură la încheietura mâinii 
drepte firele de lână verde care serveau drept semn de 
recunoaştere a membrilor grupului de comando Basaiev. In jurul 
ei, cei cincisprezece camarazi ai ei se pregăteau în acelaşi fel. 
Sosiseră din cele patru colţuri ale Moscovei, după cum primiseră 
ordin: cu maşina, cu metroul şi cu trenul, ca să nu atragă atenţia. 

Armele livrate de colonelul Uspenski fuseseră depozitate în 
aripa părăsită a hotelului Majarski. Trei boiviki tineri desfăceau 
capacele de lemn, scoțând arme Kalaşnikov, grenade, muniții, 
rachete antitanc, puşti-mitralieră Pulimiot, un RPG7 şi chiar trei 
lansatoare de rachete Mura. Puştile Kalaşnikov erau model nou, 
de calibru 5.45, care permitea să iei cu tine mai multe 
încărcătoare. 


180 


Şamil Basaiev, în ţinută de luptă, îşi încrucişase pe piept o 
bandă de aprovizionare pentru Pulimiot. Impături cu grijă un 
drapel cecen, verde cu benzi roşii şi albe, pe care îl puse în unul 
din buzunare. Unul din adjuncţii săi îi spuse ceva la ureche. Cele 
trei vehicule care trebuia să-i ducă la Şeremetievo erau gata. 
Unul era un autobuz civil purtând pe el numele unei companii 
privatizate. Fluieră printre degete ca să se facă tăcere şi zise: 

— Până acum am depăşit toate obstacolele. Acum a venit 
ceasul luptei. Trăiască Cecenia liberă! 

Strigară toţi cu bucurie, gata să-ţi spargă plămânii. Luiza ridică 
deasupra capului arma Kalaşnikov de parcă ar fi fost un fulg. Toţi 
se simțeau invincibili. 

x 
x x 


Malko răsfoia /zvestia aşteptând ca Larry Walker să termine de 
vorbit la telefon. Şederea lui la Moscova se terminase. Găsise cu 
mare greutate un loc la cursa Air France spre Paris, acolo unde o 
va reîntâlni pe Alexandra. „Noii ruşi” foloseau din plin această 
cursă care, datorită tranzitului foarte scurt, le permitea să ajungă 
la Santo Domingo în insulele Mauriţiu sau Seychelles, fără să fie 
nevoie de viza franceză. li era frică să se uite în oglindă, speriat 
de rănile făcute de Luiza. Dar în câteva zile nu se va mai vedea 
nimic. „Operaţiunea Caucaz” se terminase, pentru că cecenii 
dăduseră înapoi şi din cauza atitudinii ambigue a ruşilor. Nu-i 
salvezi pe oameni împotriva voinţei lor. Oricum, Larry Walker 
trimisese un raport la Langley în care spunea că, având în vedere 
interceptarea de la Gara Kazan, grupul de comando cecen venit 
să lovească la Moscova se retrăsese cu siguranţă la bazele lui. 

Americanul închise telefonul şi îi zise lui Malko: 

— Austin Redd are întâlnire cu generalul Rudzik, pentru a-i 
transmite un protest scris în legătură cu Paul Nitze. Mă auzi? 

Malko era cufundat în lectura ziarului. Ridică capul. 

— Am citit ceva interesant, zise el. In fiecare joi, un avion 
american aduce la Moscova sute de milioane de dolari. Pentru 
aprovizionarea băncilor ruseşti. 

— Şi? Nu e nimic de mirare. Aici toată lumea plăteşte în dolari. 

— Fireşte, admise Malko. Dar asta se întâmplă joia. Or Luiza 
mi-a spus că, dacă n-ar fi fost problema cu armele nelivrate, 
cecenii ar fi executat o operaţiune azi, adică joi. 

— Holy shit! zise americanul tresărind. Crezi că asta era? 

Aprinse o ţigară, perplex. 


181 


— Nu ştiu, mărturisi Malko. Dar nu e imposibil. Oricum, nu mai 
e de actualitate. 

— li voi spune lui Austin Redd să-i vorbească despre asta lui 
Rudzik, zise Larry Walker. Vrea să vorbească cu mine înainte de 
a se întâlni cu el. Asta îi va arăta că ştim să lucrăm şi îl va 
determina să facă un gest în legătură cu Paul Nitze. 

— Pe mine, te rog să mă laşi la hotel, vreau să-mi fac 
bagajele. 

x 
* x 


Austin Redd îl văzu pe generalul Anatoli Rudzik schimbându-se 
la faţă, de parcă tot sângele i s-ar fi scurs din vene! Ofiţerul rus 
părea lovit de trăsnet. Intrebă cu o voce sugrumată: 

— La ce oră soseşte de la New York acest avion? 

— Cred că pe la unsprezece, aşa scrie în /zvestia. Tocmai îi 
expusese ofițerului FSB ipoteza lui Malko. Rudzik ridică 
receptorul şi zise cu o voce sugrumată: 

— Svetlana, fă-mi legătura cu turnul de control al Aeroportului 
Şeremetievo II. Prioritate absolută. 

Închise şi formă alt număr. 

— Puneţi în stare de alertă toate unităţile MVD din jurul 
Aeroportului Şeremetievo Il, zise el. Să se efectueze patrulări pe 
drumurile din vecinătate. Aplicaţi la aerogară planul roşu. 

Inchise şi formă alt număr. Fără să se preocupe de vizitatorul 
lui, generalul alertă în câteva minute tot ce se putea: MVD, FSB, 
unităţi speciale, Forţa Alfa. Toate se îndreptau spre Şeremetievo 
II. Sună telefonul. 

— Aveţi turnul de control, anunţă Svetlana. 

Generalul Rudzik nu pierdu timpul cu fraze fără rost. 

— Aici conducerea FSB-ului, anunţă el. Avem cunoştinţă de o, 
ameninţare teroristă pe Aeroportul Şeremetievo Il. Suspendaţi 
orice decolare şi mai ales orice aterizare! Cursa companiei Delta 
Airlines de la New York a aterizat? 

După câteva secunde avu răspunsul. 

— Cursa nr.30 a companiei Delta Airlines se află în faza de 
apropiere finală. A trecut de baliza Fox Kilog 985, la 85 de mile 
nautice de Moscova, pe coridorul 3. Aterizarea avionului e 
prevăzută peste vreo zece minute. 

— Cere-i să nu aterizeze şi îndreaptă-l spre Vnukovo. Imediat. 

— Bine, domnule general, răspunse controlorul de zbor. 

Nu se discuta cu un general FSB! 


182 


După ce închise, generalul Rudzik îi adresă un zâmbet crispat 
lui Austin Redd, care îl privea stupefiat. 

— E posibil să ne fi făcut un mare serviciu! Ştim că un 
comandant cecen a primit arme în această dimineaţă pentru o 
acţiune îndrăzneață împotriva noastră. 

Şeful Staţiei CIA rămase nepăsător, zicându-şi că interlocutorul 
său nu ştia totul. Işi reluară conversaţia, dar era clar că rusul 
avea gândurile în altă parte. 

— İn ceea ce-l priveşte pe domnul Paul Nitze, începu Austin 
Redd... 

Soneria telefonului îl întrerupse. Generalul aproape că smulse 
telefonul din furcă. Era vatrușko, telefonul interministerial. 
Generalul ascultă câteva secunde, închise şi zise cu o voce plină 
de emotie: 

— O unitate MVD a interceptat un grup înarmat într-o zonă 
împădurită, la sud-est de Şeremetievo. 

x 


* * 


Integrat în convoiul de maşini Volga şi Volvo, condus cu o 
viteză infernală de generalul Rudzik, maşina Pontiac, condusă de 
şoferul lui Austin Redd, nu se putea desprinde. Imediat ce ieşise 
din sediul FSB-ului, şeful Staţiei CIA îl sunase pe Malko la hotel, 
prezentându-i situaţia în câteva cuvinte. In timp ce-i vorbea, 
şoferul său plecase deja după el. Nu erau mai mult de cinci sute 
de metri între Savoy şi imobilul FSB-ului. Cei doi bărbaţi făcuseră 
cunoştinţă în maşină. Parcurgeau  Leningradski Prospekt 
îndreptându-se spre nord, într-un concert de sirene şi o 
adevărată orgie de girofaruri, precedaţi de un Volvo albastru cu 
alb al celor de la GAI, care obligau toate maşinile să tragă pe 
dreapta. Ca în timpurile bune ale Uniunii Sovietice! 

In partea din spate, Malko şi şeful Staţiei CIA stăteau tăcuţi. 
Malko nu-şi explica ce putuse să se întâmple. Luiza fusese cu 
siguranţă sinceră când îi povestise despre cei opt sute de mii de 
dolari. Deci, ea nu ştia. 

Maşinile Miliției şi camioanele militare erau din ce în ce mai 
numeroase, iar circulaţia dinspre nord devenise inexistentă. 

Incă zece minute. Virară brusc la dreapta şi intrară pe drumul 
de deviaţie care ducea la aerogară. Un vehicul blindat luase 
poziţie la intersecţie iar în şanţ erau soldaţi cu fesuri de lână pe 
cap. Trecură prin faţa aerogării fără să reducă viteza. Peste tot 
se vedeau soldaţi din MVD sau din grupul Alfa. Intreaga circulaţie 


183 


civilă fusese oprită. 

Convoiul se opri la aproximativ doi kilometri mai departe, 
lângă zidul care împrejmuia aeroportul. Un elicopter de asalt 
trecu zgomotos pe deasupra capetelor lor. Se apropiară de 
generalul Rudzik care discuta la marginea pădurii cu nişte ofiţeri 
care purtau şepci cu bandă albastră. In depărtare răsunară 
câteva rafale. Ofiţerul rus se întoarse spre Austin Redd radiind de 
bucurie. 

— „Bandiţii” au fugit lăsând în urma lor mai mulţi morţi. Acum 
avem sub control întreaga pădure. Veniţi. 

Merseră după el. Peste tot se aflau soldaţi în poziţie de luptă, 
echipați cu armament greu. Alţii patrulau, încordaţi, gata să 
tragă. Primul cadavru se afla la douăzeci de metri mai încolo: un 
băiat foarte tânăr, cu un fel de fes din pânză neagră tras pe cap, 
cu eşarfa verde în jurul gâtului. Harnaşamentul lui conţinea în 
spate trei rachete de RPG 7. Primise câteva gloanţe în piept. 

Puțin mai departe zăcea un soldat rus ciopârţit de o grenadă. 
Îi lipsea jumătate din faţă. Apoi urma un boivik, cu mâinile încă 
crispate pe mitraliera Pulimiot, încins peste piept cu benzi de 
cartuşe ca un zapatist mexican. Era clar că grupul de comando 
se repliase pe această axă. 

— Aţi luat prizonieri? întrebă şeful Staţiei CIA. 

Generalul scutură din cap. 

— Nu, după câte ştiu. Luptă cu o mare duritate. Dar unii au 
putut să scape. Deocamdată. Toată regiunea e trecută prim sită. 

Malko avu impresia că aude deodată nişte dansuri vesele, 
însoţite de fluierături, ca cele pe care Luiza i le pusese să le 
asculte în apartamentul de pe strada Kominterna. Generalul 
Rudzik întoarse capul şi zise vesel: 

— Veniţi! Veniţi! Mai sunt şi alţii! _ 

Malko îşi feri privirea. Simţea un nod în gât. Intr-o zi trebuia să 
se ducă până în satul cecen Vedono să adauge o piatră 
monumentului secret al luptătorilor ceceni. 


SFÂRŞIT 


Cuprins 


184 


(210) io | 0) (N |N 9O O NOR RN TREE NR A DE PN TI SV IAT NEI RE A SR DINTE IE E RIDE 5 


iz e) i cie | 11] LN | NERO Ra OP BIR RE DE RE P IR a P  R E NAONET 19 
Capitolultli srie Re SV a ARII RI RR RO NI IRERE pi RE 26 
CA DICOILII IV conecta iti iai 00 al d aaa că tnt tu le a die aia 34 
Capitol V va race 2 a 80 aa aa a de E aaa 300 a at 42 
Capitolul Vl s20c 3090 tatea 30090 pala R ouă La ital 53 
CAPITOL VI ceia gaara Da so a BOC at dial d tts 66 
Capitola NI zicea pci sc e pe Za Doi Sat title e oala le iai 78 
Capitolul IX: seeen a III PP E ERAI DP INI 87 
Capitolül X rarr ERROR RR OR RR Aa Pg PR IP AO RI 94 
215) je! [0] 0,4 PRE RE REPERE RENI SRR Re IAR EC ORE DE BE ERE NUI 104 
Capitolul Xil reren a ear a CD SIL a ae an le i 114 
Capitolul Xie ICR E ARII EA RI ION N CEE REA 121 
CO IO SIN AE ze aa ae teze S E 129 
Capitolul XVe seoseta ati anii aa 830 EN EEEE TEE 137 
Capitolul K sa iaz e ei eee za at 0 tip vida lt a 5 145 
Capitolul XVa fat sie a00 e bilet e pa Sen a cală 151 
Caãäpitölül XVIa a aE RE RER IER AR a 159 
Capitolul Eaa ia daca at ot at 165 
Capitolu XX Ie creatia anl bat ai cai e aie 0 det atu e cdi tt a tă 172 
CU BTILIS na 02 dl lo ati a e d ta 185 


185 


| Tocmai plecau mai departe în clipa în care Malko zări c 
pată de culoare. Partea de jos a unor pantaloni roşii cu 
albastru. Simti că i se strânge inima și se apropie. 

Luiza zăcea pe spate; își pierduse un pantof. Avea faţe 
| calmă, dar gâtul și partea de sus a pieptului erau comple 
| ciopârțite. Sângele îi impregnase părul lung, lipindu-l într-c 
masă compactă. Mai avea încă două încărcătoare ş 
Kalaşnicov-ul zăcea la câţiva centimetri de mâna dreaptă. 


La editura TINERAMA 
au apărut în seria SAS: 


E Teroare la Santiago 

a Misiunea Sarajevo 

E KGB contra KGB 

E În numele lui Allah 

m Alertă, Plutoniu 

| E Suspectul de la Leningrad 

| m Zborul 007 nu mai răspunde 


E Umbra lui Jirinovski 

m Pe urmele lui Carlos i 
| m Atentat la Casa Albă ij 
| m CIA contraatacă } 
| E Saddam. Hussein trădat de fiii săi 

E Ostaticul din Triunghiul de aur i 
| m Masacrul de la Marrakech Că 
i m Manipulare la Zagreb dt 
| m Afacerea lrangate revine ! as 
| E Răzbunare la Beirut 

i El Coyote și cartelul drogurilor 

= Adio Zair, Adio Mobutu 
a Vânați-l pe Radovan Karaazici i 
| m Aventură în Afganistan l 

Æ Joc periculos în Sierra Leone 


PREŢ 7 000 ISBN 973-9138-35- 


Pa a a a a a a a