Gerard de Villiers — [SAS] Vrajitorii din Lisabona

ii 


abona 


tor 


Oraäii 
is 


din 


Gérard de Villiers 


Vrăjitorii din Lisabona 


11270) 


ISBN: 
973-8070-21-X 


Malko Productions - Paris, 
Les sorciers du Tage. 
© Gerard de Villiers, 
Pentru versiunea românească: 
© TINERAMA 2000 


Gérard de Villiers 


Vrăjitorii din Lisabona 


2000 


Capitolul |. 


Un Boeing 707 al companiei aeriene TAP, care se 
pregătea să aterizeze pe aeroportul din Lisabona, trecu cu 
zgomot pe deasupra autostrăzii din Porto, zburând spre 
nordul ţării. Era plin în întregime cu refugiaţi din Angola, 
care soseau câte cinci sute pe zi. Mai mult de două sute 
cincizeci de mii de albi aşteptau încă în Luanda pentru a fi 
evacuaţi. 

Joe Walker, cu armele la bandulieră, reveni fără să se 
grăbească pe drumul prăfuit care întâlnea autostrada, de-a 
lungul zidurilor albe ale cazărmii Primului Regiment de 
Artilerie Uşoară. Cu blugii peticiti şi gäuriti în fund, cu 
ochelarii pătraţi, fumurii, cu lentile groase ca nişte lupe, cu 
tenul acneic şi tunsoarea ciudată care termina înălţimea-i 
de 1,95 metri, Joe Walker nu putea trece neobservat. Dar 
nimic din el nu trăda capitalismul, fapt ce era esenţial în 
Portugalia, în luna mai 1975, cu atât mai mult cu cât era 
într-un loc periculos. 

Primul „Ralis”, cum era numit, se găsea practic în stare 
de insurecție, după lovitura din 25 aprilie 1974. „Soviete” 
alcătuite din simpli soldaţi înlocuiseră ofiţerii şi nimeni nu 
ştia cine avea comanda. Cei care se aventurau în interiorul 
cazărmii, nu ştiau niciodată ce-i aşteaptă. 

Joe Walker trecu prin faţa bătrânei sale motociclete, pe 
care Associated Press i-o punea la dispoziţie, verifică dacă 
era bine proptită şi luă un film dintr-o sacoşă. Neliniştit, el 
îşi consultă ceasul. Alfonso şi Guadaloupe trecuseră deja pe 
sub poarta albă de aproximativ trei sferturi de oră. Cu un 
mers nepăsător, el se apropie de mulţimea care înconjura 
intrarea cazărmii. 

Sute de tineri, băieţi şi fete, fâlfâiau steaguri roşii, 
împodobite cu secera şi ciocanul, emblema M.R.P.P.! unul 


1 Movimento Reorganizativo do Partido do Proletariado (n.a.). 


dintre partidele de stânga, dintre cele mai virulente în noua 
Portugalie,  urlând la intervale regulate sloganuri 
antifasciste. Era o manifestaţie de susţinere a primului 
Ralis. 

În realitate, constituia o presiune discretă asupra 
artileriştilor, pentru a-i determina să acţioneze împotriva 
Consiliului Revoluţiei, considerat prea de dreapta, deşi 
naţionalizase toate băncile, cenzurase presa şi alungase 
60.000 de „bogătaşi” în Brazilia. Dar, pentru unii, nu era 
destul. În mod public, generalul Otelo de Carvalho se 
plânsese că nu se împuşca suficient de mult. 

Joe Walker se fofilă cu prudenţă printre cei adunaţi şi se 
apropie de grilajul păzit de doi soldaţi în ţinută de camuflaj, 
cu automate la umăr. Bărboşi, murdari, cu mărgele 
multicolore în jurul gâtului, glumeau cu manifestantii. Cu 
coada ochiului, Joe inspectă curtea pustie. Manifestantii 
aşteptau întoarcerea unei delegaţii purtătoare a dorinţei lor 
de victorie. Nu departe de intrare, câţiva soldaţi stăteau 
întinşi pe o automitralieră parcată în curte. Unul cânta la 
chitară. Nici urmă de Guadaloupe sau Alfonso. Joe Walker 
trase un scuipat, obicei tipic portughezilor. Era neliniştit. O 
atmosferă apăsătoare domnea deasupra Lisabonei. 

intreg cartierul de birouri, între Rossio? şi mare, era 
întotdeauna la fel de murdar, asudat şi animat, dar zidurile 
dispăreau sub afişele roşii care anunțau punerea în 
autogestiune a unei întreprinderi sau proclamau susţinerea 
diferitelor partide în lupta antifascistă. Afişele M.F.A,, 
Mişcarea Forțelor Armate, erau omniprezente, reprezentând 
un soldat şi un ţăran sub sloganul: „M.F.A. E O POVO, O 
POVO E M.F.A”. Nimeni nu mai acorda de mult timp nici o 
atenţie militarilor în ţinută de camuflaj, care se plimbau pe 
străzile oraşului, golit de turiştii care fugiseră de revoluţie. 

Majoritatea hotelurilor erau pustii. Preţurile crescuseră cu 
treizeci şi cinci la sută în şase luni, pe când salariul minim 
era fixat la numai 4.000 escudos’. 

Numai soarele, nestingherit, continua să încălzească 
bătrânele pietre de Casteloni din Săo Jorge, care domina 


2 Marea piaţă din centrul Lisabonei (n.a.). 
3 Circa 750 de franci (n.a.). 


peste strädutele întortocheate din Alfama. Alături de Joe 
Walker, o fată, unsuroasă ca o măslină, ridică pumnul şi 
urlă: 

— „Abacsa o fascismo!*” 

Ea îi zâmbi fotografului. Joe îi întoarse zâmbetul, 
întrebându-se ce ar face mulţimea dacă ar şti că un agent al 
C.I.A. asista la zbenguiala lor... 

Joe Walker era fotograf şi informator cu jumătate de 
normă pentru C.I.A. Strecurându-se printre manifestanți, el 
obținea mici informaţii, substanţial plătite de către cei 
pentru care lucra ca agent de legătură. Câţiva dintre 
aceştia îi informau pe americani, dar nu doreau să ia un 
contact direct cu agenţii Companiei, ce-şi avea sediul în 
Ambasadă. 

In Portugalia, C.I.A. s-a lăsat mai întâi surprinsă. De-abia 
după aceea, ea a început jocul dublu. Tot personalul 
Ambasadei a fost înlocuit, cel mai vechi funcţionar având 
doar unsprezece luni la post... 

Steve Thomas, noul şef al staţiei Companiei, nu era prea 
sigur pe poziţie. O simplă surpriză neplăcută era de-ajuns. 
Şefii lui aflaseră din ziare despre lovitura din 25 aprilie. 

Joe Walker rămase pe loc. Un cuplu tocmai ieşea din 
clădirea principala a cazărmii. Işi fixă privirea-i de miop pe 
pletele roşii ale Guadalupei Sanchez. Mersul ei legănat 
făcea să-i iasă în evidenţă şoldurile impunătoare. 

Dar în ochii lui Joe, ea avea mult farmec. Guadaloupe îşi 
petrecea timpul frecându-se precum o pisică de toţi 
masculii. Nici măcar aerul colonial şi stilul vagabond al lui 
Joe nu o descurajau. Intr-o seară, în timp ce el dădea un 
telefon din cabina de mahon şi sticlă de la Gremio Litterario, 
ea se strecurase încet lângă el, se ghemuise, protejată de 
peretele de mahon şi îi administrase o felatie focoasă. Deşi 
la Gremio Litterario nu se afla nimeni, cu excepţia 
barmanului, fusese totuşi un gest frumos. 

Guadaloupe, ziaristă şomeră, avea întotdeauna un apetit 
sexual considerabil, iar revoluţia reuşise să i-l sporească. Pe 
lângă ea, Alfonso, soţul ei, părea caraghios. Fusese totuşi 
un excelent ziarist, înainte de 25 aprilie. 


1 Jos fascismul! (n.a.). 


Joe Walker îşi luă ochii de pe pletele roşii ale femeii 
pentru a-şi muta privirea pe vesta ei de culoare deschisă. 
Cuplul traversa curtea cu paşi repezi. Liniştea lui Joe nu 
dură mult. Un ofiţer tocmai ieşise din cazarmă şi alerga în 
urma lor. Ei se opriră şi se întoarseră. Ce se întâmpla? Joe 
ştia că ei luaseră contact cu un informator care trebuia să le 
furnizeze amănunte despre intenţiile sovieticilor... 

Fotograful se afla în acest loc tocmai pentru a-i transmite 
cât mai curând posibil lui Steve Thomas informaţiile. Acesta 
din urmă ştia despre K.G.B. Faptul că făcea eforturi 
disperate în Portugalia, trimițând lunar două sau chiar trei 
milioane de dolari pentru Partidul Comunist Portughez. 
Trebuiau cunoscute exact veritabilele lor intenţii. Acest gen 
de noutăţi nu putea fi obţinut nici cu ajutorul celor mai 
sofisticate sateliți. Ele trebuiau căutate numai în capul celor 
care le cunoşteau. 

Joe Walker îşi lipi ochiul de vizorul teleobiectivului său, îl 
fixă pe ofiţer şi pe apoi pe cuplu, scrutându-le expresiile. 
Guadaloupe îşi privea picioarele, zâmbind mecanic. Spaima 
se citea însă mult mai clar pe chipul lui Alfonso, pe 
maxilarele sale încleştate şi în privirea sa prea fixă. Ei îşi 
reluară mersul. 

Intr-o secundă, Joe realiză că ceva nu e în regulă. Ofiţerul 
care-i escorta nu părea totuşi a-i împiedica să plece. Ciudat! 

Dar, în Lisabona, lucrurile se petreceau într-o manieră 
aparte; pâcloasă, ceţoasă, disimulată şi vicleană. Astăzi 
după amiază, el făcuse o vizită la domiciliul unei 
informatoare, mostenitoarea uneia din vechile familii de 
colonişti portughezi. Era o tânără fermecătoare, bine 
crescută şi foarte bogată. Un servitor cam bâlbâit îl 
anunţase cu voce ridicată: 

— „Domnule, a fost arestată, nu mai reveniti.” 

Guadaloupe, Alfonso şi locotenentul ajunseră la grilajul 
cazărmii. Joe întâlni privirea femeii. Tânăra, care de obicei 
nu era prea zgârcită cu zâmbetele, nici nu clipi, ca şi cum l- 
ar fi implorat să nu facă vreo mişcare. Cu un nod în stomac, 
acesta se retrase şi, cu un gest nervos, îşi puse ochelarii. 
Dacă mulţimea îl lua drept „fascist”, ar fi fost foarte 
neplăcut pentru el. 


De când avusese loc tentativa de contrarevolutie 
spinolistă, excitaţii din partidele extremiste vedeau spioni 
peste tot. Mai ales proveniţi de la CI.A. Dacă ar fi ştiut 
măcar în ce măsură erau americanii de dezarmati! 

K.G.B.-ul trimitea avioane pline de ofiţeri sub toate 
acoperirile: în misiuni culturale, sociale, economice, 
militare, ba chiar şi cu Circul de la Moscova. Au trimis până 
şi o cosmonaută importată direct de la Centrul Spatial din 
Baikonour. 

Joe îşi simţea limba ca de carton. Cu un semn discret, 
locotenentul tocmai îi chema pe soldaţii întinşi pe 
automitralieră. Unul câte unul, cu arma la umăr, ei îl 
înconjurară. Sloganurile militantilor M.R.P.P. tăcuseră odată 
cu sosirea locotenentului. 

Adăpostit în spatele unui grup de manifestanți, Joe 
Walker stătea în expectativă, observând atent locul. Micul 
grup se opri, după ce trecuse de grilaj. Ofiţerul părea a 
discuta amical cu Guadaloupe şi Alfonso. Soldaţii aşteptau, 
amestecați printre primele rânduri de manifestanți. 

Joe răsuflă uşurat. Fuseseră doar însoţiţi. El era însă prea 
departe pentru a auzi ce se vorbeşte... Intelese din gesturile 
lui Alfonso cum relata despre faptul că maşina lui, un Mini- 
Austin alb, fusese parcată pe drumul de lângă autostradă şi 
prinsă între mulţimea de manifestanți. Locotenentul strigă 
un ordin şi soldaţii, foarte calmi, îndepărtară primele rânduri 
şi degajară automobilul alb. 

Walker fixă la întâmplare în vizorul său barba 
locotenentului şi făcu o poză: era foarte tânăr, cu trăsături 
regulate. Unul dintre soldaţi îi deschise galant portiera lui 
Guadaloupe. Tânăra îşi adună pliurile fustei largi şi se urcă 
în maşină. La fel de crispat, Alfonso făcu înconjurul maşinii 
şi deschise portiera din faţa lui. 

Mulțimea tăcută observa cuplul. Guadaloupe personifica 
eleganța burgheză, cu colierele, cerceii şi decolteul ei. 
Alfonso purta un costum albastru şi cravată. Fără soldaţi, ar 
fi fost luaţi, cu siguranţă, drept partizani. 

Joe se pregătea să se îndrepte spre locul în care îşi lăsase 
motocicleta pentru a-i urma, moment în care o anumită 
crispare în gesturile lui Alfonso îl retinu. Acesta din urmă se 


întoarse şi privirile lor se încrucişară. Joe descifră o teamă 
viscerală şi imediat încercă să se piardă în mulţime. Statura 
sa înaltă atrăgea atenţia, precum o muscă într-o cană cu 
lapte. 

Din fericire, militantii M.P.R.R. nu aveau ochi decât 
pentru militarii lor iubiţi. 

Alfonso se lăsă să cadă pe scaunul Austin-ului şi trânti 
portiera. De fapt, el ar fi trebuit să-i comunice imediat 
fotografului ceea ce aflase. Semn de pericol. Motorul maşinii 
tuşi. În câteva secunde vor fi în afara primejdiei. Joe îşi 
spuse că va putea să-i ajungă pe autostradă. Soldaţii 
avansaseră în faţa maşinii, îndepărtând grupurile de oameni 
fără brutalitate. Cuminti, manifestantii M.R.P.P. se dăduseră 
la o parte. Maşina înainta foarte încet, printre rândurile de 
oameni cu figuri închise. Mai rămăseseră câţiva metri 
înainte de a intra în viteză. 

Ceea ce urmă, se petrecu într-o fracțiune de secundă. 

Joe îl văzu pe locotenentul bărbos apropiindu-se de trei 
soldaţi şi spunându-le ceva, cu voce joasă. Maşina se afla în 
acceleraţie, la aproximativ douăzeci de metri. Ca într-un 
coşmar, văzu mâinile care declanşau pârghia armamentului 
şi degetele care apăsau pe trăgaci. Detunăturile plesniră, 
asurzitoare. Vreo cincisprezece... Apropiate, ca un lung şir 
de tunete. Austin-ul începu să derapeze, mai rulă circa 
treizeci de metri, apoi îşi termină cursa în santul de lângă 
zidul cazărmii... 

Joe putea distinge siluetele celor doi, prăvălite pe 
scaunele din faţă, imobile. Soldaţii îşi înclinară armele, la fel 
de linistiti. Lui îi venea să vomite. 

Din mulţimea de manifestanți se auziră strigăte diverse. 
Portughezii nu erau sângeroşi. De la începutul revoluţiei nu 
fuseseră decât patru morţi... 

Liniştit, locotenentul puse palmele pâlnie la gură şi urlă 
către mulţime un singur cuvânt: 

— PIDE! 

Poliţia Secretă din Salazar, urâtă de către toţi 
portughezii... 

Brusc, cu toţii se năpustiră spre micul Austin. Urlând, 
proliferând insulte, militantii M.R.P.P. năvăliră asupra prăzii. 


Purtat aproape mecanic de vecinii săi, Joe Walker îi urmă, 
neînţelegând nici acum raţiunea acestui brutal masacru. 
Soldaţii care trăseseră, începură şi ei să se răspândească. 

x 


* * 


Guadaloupe urla cu o voce isterică, cu faţa plină de 
sângele care-i cursese pe bluză şi pe fustă. Unul dintre 
soldaţi deschise portiera maşinii şi o trase afară. Un altul o 
încadră imediat, apărând-o astfel de mulţimea gata să o 
linşeze. O fată o scuipă în obraz. Cu brutalitate, 
locotenentul împrăştie primele rânduri, strigându-le să se 
retragă. Cu capul bălăngănindu-se şi cu trăsăturile 
deformate, Guadaloupe continua să tipe, fără măcar să se 
zbată. 

Joe nu putea să-şi dea seama de gravitatea rănilor ei. 
Văzu doar că un glonţ pătrunsese în obrazul ei stâng şi că 
degetul mic de la mâna dreaptă îi lipsea. In orice caz, cei 
doi soldaţi o susțineau, conducând-o din nou spre cazarmă. 

Joe Walker făcu înconjurul maşinii. Mai multe gloanţe 
intraseră prin spatele capotei din cauza drumului în pantă, 
dar fără a sparge nici măcar farul din spate. Parbrizul 
străpuns devenise opac, la fel ca şi geamul portierei stângi. 
Alfonso era prăbuşit pe volan şi o mare pată de sânge se 
întindea pe costumul său albastru, în mijlocul spatelui. 
Fusese omorât instantaneu. Joe nu reuşea să-şi desprindă 
ochii de pe pata roşie. 

Cu gesturi de automat se retrase, netrecându-i prin cap 
să facă măcar o fotografie. Voia să afle ce i se întâmpla 
femeii. Degajându-se din mulţime, ajunse din urmă micul 
grup. Mulțimea scuipa încă pe tânăra femeie, dar ea, cu 
faţa plină de sânge, părea inconstientä. 

Luându-şi inima-n dinţi, Joe depăşi grupul prizonierei şi 
soldaţilor, avansând spre grilajul cazărmii. Imediat, doi 
soldaţi îi barară trecerea. Simti un obiect umed şi dur 
învingându-i-se în ceafă. Cobori privirea şi văzu ţeava armei 
care rămăsese caldă, ţinută de un militar mustăcios care îi 
ajungea doar până la umăr. Locotenentul se apropie de el: 

— Domnule? 

Joe Walker îşi înghiţi saliva, retrăgându-se câţiva paşi. 


— Pentru ce s-a tras asupra acestor oameni? Eu sunt 
reporter fotograf şi... 

Locotenentul înălţă capul, rămânând la fel de calm. 

— Erau agenţi ai PIDE. l-am executat. 

— Dar această femeie este rănită, îngână Joe. 

— O vom îngriji, răspunse sec ofiţerul. Noi nu suntem 
tortionari. 

Intorcându-i spatele lui Joe Walker, el intră în cazarmă, 
escortând pe Guadaloupe şi pe cei doi soldaţi. 

Joe văzu grupul apropiindu-se de un jeep şi urcând-o pe 
tânăra femeie. Maşina demară imediat si, claxonând, ţâşni 
spre grilaj. In trecere, Joe zări printre militari şi doi civili. 
Jeep-ul dispăru pe autostradă. Joe ezită, apoi îşi spuse că ar 
fi prea riscant să o urmărească. 

Mulțimea continua să se îmbulzească în jurul maşinii în 
care se afla cadavrul lui Alfonso. Impins de o curiozitate 
morbidă, fotograful încercă să-şi repună creierul în mişcare. 
Trebuia, cu orice preţ, să-l prevină pe Steve Thomas. Pentru 
a fi executaţi cu atâta brutalitate, Alfonso şi Guadaloupe 
descoperiseră cu siguranţă ceva vital. 

In momentul în care se pregătea să se îndepărteze, zări 
un civil ieşind din clădire, civil care se apropia de 
locotenentul care ordonase execuţia cuplului. Era scund, 
chel şi îmbrăcat într-un costum maron, prost croit. Într-o 
clipă se trezi. Foarte încet, pentru a nu atrage atenţia 
soldaţilor, îşi fixă teleobiectivul pe cei doi şi apăsă pe 
declanşatorul aparatului Leica, atârnat de gât. „Clic-ul” se 
pierdu în zgomotul mulţimii. Execută astfel trei poziţii, 
înainte ca individul necunoscut să dispară iar, intrând în 
cazarmă. Terminându-si treaba, Joe se îndreptă spre 
motocicletă, întrebându-se ce s-o fi întâmplat în cazarmă şi 
în ce cursă căzuseră Alfonso şi Guadaloupe Sanchez. Mai 
mulţi soldaţi păzeau acum Austin-ul, pentru a-i împiedica pe 
curioşi să se apropie. Un manifestant, cu ajutorul unei tub 
cu vopsea, avusese totuşi timp să scrie cu roşu, pe capotă, 
literele „PIDE”. 

Alfonso rămăsese prăbuşit peste volan şi un nor de 
muşte roia în jurul petei de sânge. 

Joe Walker, putin gârbovit, avea mâinile umede iar 


sudoarea i se scurgea de-a lungul spatelui, lipindu-i cămaşa 
murdară de piele. 

Un puşti de vreo opt ani fâlfâia încântat un steag roşu în 
direcţia soldaţilor. 

Joe era într-o asemenea stare de nervi, încât îi fură 
necesare cinci minute bune până să-şi dea seama că 
motocicleta nu demara şi asta doar pentru că uitase să dea 
drumul la benzină. Zgomotul detunăturilor îi mai răsunau 
încă în urechi. 


Capitolul II. 


Fotografia apăru pe perete, ocupând tot ecranul mobil, 
puţin umbrită din cauza supradimensionării considerabile. 
Ea reprezenta un om din profil, care stătea de vorbă cu un 
ofiţer portughez, căruia nu i se vedea decât spatele. Primul 
avea un pântec proeminent, umerii căzuţi şi era chel. 

— Aici îl veţi recunoaşte pe Nicolai Grifanov, anunţă în 
întuneric vocea calmă a lui Steve Thomas, directorul militar 
al CIA. din Lisabona. Este colonel al K.G.B., şeful 
Departamentului V din Prima Direcţie Generală, însărcinat 
cu operaţiunile din străinătate, în post la Lisabona, ca 
secretar trei al Ambasadei Sovietice. Specialitatea sa: 
sabotaj şi lichidare. El este acela care deţine cheia camerei 
secrete numărul 6 din consulat, unde se află fondurile 
trimise de la Moscova, venite ca ajutor pentru Partidului 
Comunist Portughez. A fost implicat în mai multe asasinate 
în Germania răsăriteană, într-o răpire în Mexic şi în afacerea 
furtului unui avion Mirage la Beirut. Fără prezenţa de spirit a 
lui Joe, noi nu am fi aflat niciodată că cei din K.G.B. sunt 
implicaţi în lichidarea lui Alfonso şi în dispariţia Guadaloupei 
Sanchez. Nicolai Grifanov a fost supranumit de către colegii 
săi Niekoultourny”, datorită brutalităţii şi a proastei sale 
educatii. 

Fotografia rămase expusă câteva secunde, apoi ecranul 
deveni obscur, înainte de apariţia altei fotografii. Era a unui 
om mergând alături de o mulţime compactă de oameni, prin 
„Rossio”, piaţa în care debutau toate manifestatiile, 
personaj care era abordat de un vânzător ambulant de 
bilete de loterie, ce ţinea un ziar în mână. 

Inalt, cu maxilarul energic, părul cret, îmbrăcat cu o 
cămaşă cu mâneci scurte şi un pantalon evazat, avea ochii 
ascunşi în spatele unor ochelari negri. Fotografia luată prin 
teleobiectiv era remarcabil de clară. 

— Oleg Yefimovich, anunţă Steve Thomas. Rezident al 


5 Literalmente „fără cultură”, bădăran ( n.a.). 


K.G.B. la Lisabona. Expulzat din Afghanistan după moartea 
suspectă a unui ziarist anticomunist, în 1970. Expulzat din 
Grecia şi din Kuweit. Ataşat cultural la Lisabona. Vorbeşte 
destul de bine portugheza. 

Fotografia dispăru. Malko scoase o batistă de mătase şi-şi 
şterse discret fruntea. Era ud leoarcă de sudoare. Aerul 
condiţionat funcţiona defectuos în acest subsol al 
Ambasadei S.U.A., iar temperatura exterioară atingea 38°. 
Lunile iunie, iulie şi august erau insuportabile la Lisabona. 

Un alt document apăru pe perete: un civil bondoc şi 
spătos, cu o servietă neagră în mână, fără cravată, cu 
gulerul cămăşii descheiat peste o haină prost croită, ieşind 
dintr-un imobil, sub privirea bovină a unei santinele din 
armata portugheză. 

— Youri Frolov, anunţă Steve Thomas. Este şeful 
Departamentului A al Primei Direcţii Generale, specialist în 
„dezinformaţii”. la dejunul de două ori pe săptămână cu 
colonelul Goncalves, şeful Diviziei Cinci din armata 
portugheză. Este însărcinat cu propaganda şi „Dinamizarea 
Culturală”. 

Douăzeci de secunde. Clic. O altă fotografie: un bărbat 
mai tânăr, cu figura tăiată de o mustață à la Hitler, urcând 
într-o maşină, în faţa unui imobil modern. 

— Igor Vitali, anunţă vocea în întunericul sălii. Este 
adjunctul lui Youri Frolov. Căpitan în Prima Directie 
Generală. Noi nu cunoaştem mare lucru despre el, fiind 
primul lui post în străinătate. 

Clic. Ecranul rămase alb câteva secunde, apoi apăru un 
grup de trei oameni, ieşind dintr-un hotel. Malko, cu o 
senzaţie neplăcută în stomac, recunoscu hotelul A/tis, adică 
cel în care locuia. 

Cei trei necunoscuţi aveau un aer familiar: înalţi, prost 
îmbrăcaţi, cu figuri serioase şi alură de funcţionari. 

— Cel din dreapta se numeşte Radko Hotovi, anunţă 
Thomas. Este căpitan la Statni Taja Bespeenost - S.T.B. - 
serviciile secrete cehe. Inainte de a veni aici, era la post în 
Yemen, unde îi aproviziona cu alimente pe rebelii 
antiguvernamentali. A fost expulzat. In Lisabona locuieşte la 
hotelul A/tis şi trece drept reprezentantul unei firme de 


masini-unelte, ca şi doi tovarăşi ai săi. Nu detinem 
identitățile reale ale acestora, dar şi ei aparţin S.T.B.-ului. 
Se află la Lisabona de trei săptămâni şi nu cunoaştem nimic 
despre activităţile lor. 

Fotografia dispăru. Ecranul rămase din nou alb. Apoi, 
vocea lui Steve Thomas spuse, pe un ton ironic: 

— Şi acum, iat-o pe logodnica dumneavoastră, frumoasa 
Natalia Grifanova. 

Pe toată suprafaţa ecranului apăru chipul unei femei 
tinere, blonde, tunsă scurt. Avea nasul cârn, pometi 
proeminenţi şi era îmbrăcată într-o rochie înflorată, cu 
decolteu pătrat, modestă şi prost croită, care nu reuşea să 
disimuleze un trup poate puţin prea corpolent, de o 
senzualitate animalicä. Zâmbetul ei era inconştient 
provocator. Fotografia rămase pe perete aproape un minut. 

Malko auzi deschizându-se uşa sălii de proiecţie şi cineva 
intră şi se aşeză în spatele lui. In sfârşit, lumina se 
reaprinse. Agentul se ridică şi se întoarse, privindu-l pe noul 
venit. Acesta îi întinse imediat mâna. 

— Ibrahim Salvador. 

Avea o statură de pădurar, o figură tăiată cu dalta, foarte 
bronzat şi cu ochii deschişi la culoare. Strângerea sa de 
mână îi strivi lui Malko falangele. 

— Ibrahim este brazilian, explică Steve Thomas. A lucrat 
cu Compania la Rio. A venit aici ca să ne dea o mână de 
ajutor. 

Ibrahim  zâmbi sarcastic,  dezvelind nişte canini 
strălucitori. 

In comparaţie cu el, Steve părea plăpând şi bolnav. Ochii 
lui cenuşii erau înconjurați de pungi proeminente, părul 
cărunt era pieptănat spre spate. Avea o figură regulată şi 
acel zâmbet, mereu sarcastic, semănând mai mult cu un 
play-boy decât cu un agent. Totuşi, era călău de meserie... 
Sosit de unsprezece luni, încerca să recâştige timpul pierdut 
în circumstanţe foarte dificile. 

— Sper să vă apucati foarte curând de treabă, se adresă 
Steve lui Malko. Avem al dracului nevoie, faţă de echipa pe 
care tocmai aţi văzut-o! Norocul nostru stă în arma secretă 
pe care o detinem. 


Zicând acestea, gura i se strâmbă sălbatic. 

— Să sperăm că este într-adevăr secretă. 

Malko se afla în Lisabona doar de o săptămână. Se 
instalase la hotelul A/tis, trecând drept expert economic 
german, acoperire completă, pregătită de biroul din Viena şi 
intenţionat avusese foarte puţine contacte cu Ambasada 
Americană şi Compania. Fusese smuls din castelul lui de la 
Liezen, cu două zile înainte de plecarea într-o croazieră în 
Grecia, pentru o misiune „uşoară”. 

De mai multe luni americanii erau în contact cu Natalia 
Grifanova. Discuţiile începuseră la Moscova, înainte de 
sosirea ei împreună cu soţul în Portugalia. Natalia îşi 
manifestase dorinţa de a trece în vest. Bineînţeles, CI.A. era 
foarte suspicioasă atunci când era vorba despre soţia unui 
înalt funcţionar al K.G.B. Aceasta putea fi o provocatoare 
sau, pur şi simplu, un agent dublu. 

Malko ignora tratativele care avuseseră loc, verificările 
deja efectuate, dar Steve Thomas îi spusese că Langley$ 
dăduse în final undă verde operaţiunii, dintr-o rațiune foarte 
simplă. Compania din Lisabona era într-o postură neplăcută 
dacă ignora adevăratele intenţii ale K.G.B.-ului. 

O altă tentativă de infiltratie în mediul apropiat al K.G.B. 
şi al comuniştilor portughezi eşuase tragic, prin executarea 
lui Alfonso Sanchez şi dispariţia soţiei sale, Guadaloupe. 
Singura metodă de a contracara formidabilul aparat al 
ruşilor din Lisabona era să dea lovitura cu operaţiunea 
„Natalia”. Dacă Sovietele erau sincere, ea ar putea furniza 
informaţii preţioase... 

Dar C.I.A., prudentă, hotărâse că „legătura” Grifanovei va 
fi Malko, punând astfel încă o stavilă între americani şi 
K.G.B. C.I.A. nu trebuia implicată sub nici o formă în 
dezertarea unei cetätene sovietice în Portugalia... 

In plus, Malko vorbea perfect ruseşte încă din copilărie, 
iar acest lucru îi putea facilita contactele. 

In afara limbii ei natale, Natalia nu cunoştea decât unele 
cuvinte în engleză şi în portugheză. Agentul o întâlnise pe 
rusoaică de trei ori, la recepții diplomatice şi oficiale, la care 
Ambasada Americană aranjase să fie invitaţi pentru a se 


6 Sediul C.I.A. (n.a.). 


cunoaşte. Schimbaseră câteva priviri discrete si nişte 
banalitäti. 

Lui i se păruse că femeia nu rămăsese indiferentă în faţa 
farmecului degajat de ochii săi aurii... 

Un ultim amănunt rămânea de reglat: femeia trebuia să- 
şi identifice de o manieră certă „contactul”. Malko trebuia, 
deci, cu totul „accidental”, să se afle în preajma ei. După 
cele trei întâlniri precedente, ea va şti că nu e vorba deo 
simplă coincidenţă... 

Apoi, nu mai rămânea decât ca ea să aleagă singură 
ocazia favorabilă. Un cod era stabilit de mai mult timp. In 
ziua în care un buchet de flori ar fi fost uitat pe înserat, pe 
bancheta din spate a maşinii Volga ce aparţinea 
Grifanovilor, era semnul că Natalia este pregătită să plece, 
chiar în acel moment. 

Steve Thomas îl pusese în gardă pe Malko. Acest gen de 
contact putea să treneze săptămâni sau chiar luni de zile... 
Fapt deloc convenabil pentru C.I.A. 

— Bine, lăsaţi-mă să vă instruiesc asupra ei, începu 
americanul. Este cea care a făcut primele avansuri 
oamenilor noştri de la Moscova. Este căsătorită de doi ani 
cu Niekoultourny, ceea ce constituie, în sine, un motiv 
temeinic pentru a dori să fugă... Datorită contactelor 
noastre am putut afla că, înainte, a mai fost măritată cu un 
renumit fizician sovietic, instalat la Leningrad, dar pe care 
nu l-am putut identifica cu certitudine. A murit într-un 
accident şi după şase luni, Natalia s-a recăsătorit cu 
Grifanov. Se pare că nu s-a măritat cu un ofiţer K.G.B. decât 
în speranţa de a putea pleca în străinătate şi a părăsi 
definitiv Uniunea Sovietică... Se spune că e nebună după 
toate produsele occidentale şi că a fost chiar arestată 
pentru comerţ pe piaţa neagră din Moscova, dar eliberată 
imediat, la intervenţia soţului ei. La Lisabona devalizează 
parfumeriile şi magazinele de modă. Ea pare să fi avut mai 
multe aventuri în colonia sovietică. E sensibilă la farmecul 
masculin şi noi credem că ăsta constituie un element 
favorabil dumneavoastră, în a-i accelera decizia. 

Malko zâmbi discret. Măgulitorul trăieşte întotdeauna pe 
cheltuiala celui măgulit... 


— Acum, spuse liniştit Steve Thomas, tot ce vă povestesc 
ar putea fi fals şi poate că Natalia este o foarte bună agentă 
a K.G.B., care se pregăteşte să ne joace o festă... 

— Să-mi joace mie o festă, corectă Malko. 

Steve Thomas nu reacţionă. 

— Ibrahim vă va ajuta, zise el. Este cel care a găsit un 
adăpost sigur pentru ea, până ce noi o vom putea ajuta să 
părăsească ţara. El vă va asigura îndeaproape protecţia, în 
cazul în care lucrurile nu se vor petrece aşa cum am 
prevăzut. 

Delicat eufemism. Prudent, Malko îl adusese la Lisabona 
pe fidelul său majordom turc, Elko Krisantem, care mânuia 
tot atât de bine pistolul ca şi fierul de călcat, cu o preferinţă 
marcantă pentru prima dintre aceste ustensile... 

— Joe Walker va asigura legătura, continuă Steve 
Thomas. 

Deschise uşa care dădea spre coridor si strigă: 

— Joe, hai înăuntru! 

Se dădu la o parte, pentru a-l lăsa să intre pe fotograful 
ce arbora un surâs amuzat şi sarcastic. 

— Vă prezint pe Joe, cel mai bun fotograf de spionaj. 

Lunga siluetă era mai degrabă insolită: înalt de aproape 
doi metri, îmbrăcat în nişte blugi jerpeliti şi peticiti, cu ochii 
urduroşi, ascunşi în spatele lentilelor fumurii puse peste 
sticlele ochelarilor de miop, groase ca un blindaj. 

După figura sa buhăită, Malko îşi dădu seama că individul 
nu bea numai apă... Zâmbetul îi dezveli nişte dinţi 
negricioşi, care se asortau foarte bine cu restul... 

— Băiatul ăsta se bagă cam peste tot, explică 
americanul. COPCON i-a dat o legitimatie de presă de la 
K.G.B. Toţi sovieticii care ne interesează, cu neveste şi 
copii, locuiesc, practic, pe aceeaşi stradă, Avenida Julio 
Dinis, paralelă cu cea pe care se află sediul Partidului 
Comunist Portughez. Numai ambasadorul locuieşte la Lapa, 
de altfel nu departe de noi. 

— Este un om cu gust, remarcă agentul. 

Lapa era o colină mică, mai sus de Taho”, un labirint de 
străzi înguste, prost pavate, cu case vechi din ceramică. 


7 Fluviu ce curge prin Lisabona ( n.t.). 


Steve Thomas îşi aprinse o ţigară şi spuse: 

— De zece ani de când mă aflu la post, n-am văzut o 
astfel de concentraţie de agenţi ai K.G.B. Şi când spun asta, 
mă refer la cei vechi, pe care noi i-am identificat deja! Dar 
mai sunt şi tineri, cei care ies pentru prima dată din 
Uniunea Sovietică... Eu trimit la Washington toate 
fotografiile făcute de Joe şi ei le confruntă cu cele din 
arhive... 

— Ce-o să facem ce această Natalia Grifanova? întrebă 
Malko. 

Steve Thomas îşi puse ochelarii şi spuse: 

— Încercaţi să o regäsiti pe Guadaloupe Sanchez. În ziua 
în care bărbatul ei a fost lichidat şi când ea a dispărut, ei 
doi tocmai se întâlniseră în cazarma primului Ralis cu 
informatorul lor cel mai bun, un ofiţer, membru al Partidului 
Comunist, care, înainte de lovitură, lucra la Biroul Il al 
armatei. Cu siguranţă, ei au aflat ceva foarte important. 
Trebuie să aflăm ce şi asta cât mai repede. 

— Nu credeţi că au lichidat-o şi pe ea? 

Malko îl găsea pe Steve Thomas foarte optimist. 

— Avem motive să credem că nu, zise americanul. 
Dumnezeu ştie pe unde o fi! 

Işi consultă ceasul. 

— Ei, ar fi timpul să ne luăm dejunul, zise el. Am să vă 
explic ce mai urmează. Ne întâlnim la Gremio Litterario, pe 
strada Evens. 

Malko îi salută pe Ibrahim Salvador şi pe Joe Walker. 
Steve Thomas ieşi cu el pe culoar şi îşi îmbrăcă haina. 

— Unde vă este turcul? întrebă el. 

— La Altis. Trebuie să-l previn. Am să telefonez din biroul 
dumneavoastră. 

Regulamentul Companiei îi interziceau lui Krisantem 
instruirile oficiale, deşi participase la numeroase din 
misiunile şefului său... 

Agentul formă numărul hotelului şi ceru camera lui Elko. 
Turcul răspunse imediat. 

— Alteța Sa Serenisimă are nevoie de mine? 

Vocea sa gravă se auzi în biroul lui Steve Thomas. Malko 
îşi retinu un zâmbet. Elko Krisantem nu era stilat cu 


adevărat decât în perioadele de mare pericol sau când 
încerca să impresioneze străinii. Ferocitatea sa nativă, 
canalizată de devotamentul pe care i-l purta lui Malko, îl 
făceau un aliat redutabil. Comuniştii exterminaseră familia 
lui din Turcia, aşa că el nu era suspectat a fi simpatizant al 
stângii... Totuşi, raporturile lui cu americanii nu erau 
întotdeauna perfecte... 

— Pentru moment nu, zise Malko. Poţi să iei dejunul cu 
prietenii noştri, Chris şi Milton, care sunt la Mundial... 

Malko simţi imediat reticenta lui Krisantem. Chris Jones şi 
Milton Brabeck îl ajutaseră deja pe austriac în numeroase 
misiuni. Reunind în ei puterea de foc a unui mic port-avion 
şi un factor de inteligenţă Q, inferior cifrei 50, erau perfecţi 
în circumstanţele violente. Pentru moment, Steve Thomas îi 
ţinea în rezervă, la vechiul hotel Mundial, în centrul oraşului 
vechi. Cele două „gorile” ale C.I.A. îl tratau pe Krisantem cu 
o neîncredere amestecată cu oroare, iar el nu aprecia la 
justa valoare rigoarea lor morală. Acest fapt se lega de 
maniera în care se întâlniseră, acum câţiva ani, la Istanbul. 
Chris Jones era gata să-l ciuruiască pe turcul care se 
pregătea să-l asasineze pe Malko. 

Acestea erau răni în amorul propriu, care nu se 
cicatrizează uşor... 

— Dacă Alteța Sa Serenisimă nu are nimic împotrivă, 
răspunse Elko, aş prefera să rămân aici şi să vă aştept. 

Agentul ajunse pe ,Duqui de Loulé”, bulevardul în pantă, 
unde se afla oribila clădire din cărămizi roşii, care 
adăpostea Ambasada Americană. Câţiva poliţişti în 
uniformă cenuşie, patrulau morocănoşi. După revoluţia din 
25 aprilie, nu mai aveau nici o putere. Maşinile, care se 
înmulţiseră între timp, stationau si la cea mai mică tentativă 
de contraventie ocupanţii lor erau trataţi ca fascişti... 

Malko se urcă în maşina închiriată. Steve Thomas 
demarase deja la volanul Ford-ului negru, maşina de 
serviciu. Oficial, el era ataşat comercial, fapt ce-i uşura mult 
contactele. 

Când austriacul se mirase că fusese convocat la 
Ambasadă, Steve arborase obişnuitul său râs sardonic. 

— Ei ştiu deja cine sunteţi... K.G.B. ştie şi el să lucreze. 


Dar ei habar n-au , CE” faceţi. Acoperirea dumneavoastră 
este pentru portughezi. De fapt, ei nu sunt prea răi, 
excepţie făcând limbajul lor. Altfel, Joe ar fi fost terminat de 
mult. 

Malko intră pe Avenida da Libertade, îndreptându-se spre 
partea de jos a oraşului. Un soare necruţător prăjea 
bordeiele Lisabonei, în care se îngrămădeau milioane de 
nenorociti. 


Capitolul III. 


— Portugalia, oftă Steve Thomas, este un cameleon 
văzut într-un caleidoscop... 

Frumoasă formulă! Malko privi decorul care-l înconjura. 
Gremio Litterario, cel mai select club din Lisabona, semăna 
vag cu un bordel elegant de la sfârşitul secolului trecut, cu 
barul său tapisat cu catifea roşie, cu ambianța sa îmbâcsită, 
scaunele adânci de piele, unde oamenii, cu voce joasă, 
schimbau ultimele  boatas*. Tapiseriile grele fuseseră 
martore ale tuturor intrigilor mondene ce aparținuseră 
vechiului regim. Sala de mese, tapisată cu lemnărie, era pe- 
atunci plină. Acum, somptuoasa bibliotecă de la primul etaj 
se umplea de praf, sala de scrimă era pustie, ba chiar şi 
cochetul salon de coafură, decorat cu două armuri, aproape 
că nu avea clientelă. Majordomii în frac continuau să fie la 
fel de stilati şi distanti, barul, cu toate alămurile sale, mai 
strălucea încă, dar peste tot domnea o atmosferă vag 
sinistră, precum în casele în care se găseşte un bolnav în 
ultima fază. Pe terasa de deasupra grădinii delicat înflorite, 
majoritatea meselor erau libere. Şirul micilor saloane intime 
împodobite cu obiecte de valoare era pustiu, în pofida 
răcorii lor agreabile. La centrala telefonică antediluviană, 
telefonista îşi lăcuia unghiile. Gremio Litterario, altă dată 
vibrând de vocile Lisabonei mondene, era acum un dinozaur 
aflat într-o nouă ordine socială. Malko sorbi o înghiţitură de 
vinho verde, minunat de rece. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Americanul dădu pe gât un porto sec şi zâmbetul său 
sardonic reapăru. 

— Nimeni nu este într-adevăr ceea ce pretinde a fi si 
totul se schimbă fără încetare. În teorie, Consiliul Revoluţiei 
este cel care guvernează ţara. Mişcarea forţelor armate 
provine din M.F.A., astfel că ele se paralizează reciproc. 
Spinoliştii, care speriaţi de întorsătura evenimentelor, ar 


8 Bârfe (n.a.). 


vrea să pună o frână şi să lase partidele să guverneze, sunt 
în contratimp cu „tiers-mondiştii”, care doresc imediat o 
societate fără clase sociale şi decolonizare totală. In plus, 
mai există şi comuniştii, care sunt cei mai periculoşi şi mai 
bine organizaţi. Ei au ajuns deja să controleze presa scrisă 
şi, de curând, chiar şi radioul. Merg mână-n mână cu 
Partidul Comunist Portughez şi, bineînţeles, cu K.G.B.-ul. 
COPCON, aripa laică a Consiliului Revoluţiei, e în frunte. Ei 
sunt cei care arestează pe capete „trădătorii”. Pentru a fi 
considerat trădător, e uneori suficient doar să porţi 
cravată..., simbol al burgheziei. 

— Ce faceţi dumneavoastră în această situaţie? 

Privirea obosită a americanului se opri asupra unei 
statuiete din piatră cenusie: 

— Nu mare lucru. Ne este foarte greu să intervenim 
direct. Am ajutat cu bani şi sfaturi unele partide în timpul 
alegerilor. Din păcate, nimeni nu mai ţine seama de partide. 
Stânga a câştigat teren pe zi ce trece, cu excepţia nordului. 

— Vă temeti de o pre/uare comunistă? 

Steve Thomas îşi îndreptă capul, privind pe deasupra 
grădinii vapoarele de pe Taho. 

— Da. Informaţii provenite de la legătura noastră din 
Moscova, afirmă că K.G.B., în ciuda politicii oficiale a 
guvernului sovietic, ar prefera o lovitură în forţă. La această 
informaţie lucra cuplul Sanchez. Trebuie reluat contactul cu 
Natalia Grifanova. Dacă nu, vom avea o surpriză neplăcută. 
Sovieticii vor jura că portughezii sunt cei care au făcut totul. 

Chelnerul aduse un enorm peşte la grătar şi începu să-l 
portioneze în faţa lor. Când termină, Malko observă: 

— Acest Joe Walker vă aduce mari servicii. 

Zâmbetul sardonic reapăru. Steve Thomas semăna cu o 
cobră plină de farmec. 

— İşi plăteşte biletul de întoarcere în ţară. A avut nişte 
probleme în Germania: droguri, dezertare, puţin viol. Din 
nefericire, pleacă. Povestea celor doi Sanchez l-a speriat. 

Un înger trecu cu zăngănit de cătuşe. Malko atacă 
peştele. 

— Credeţi că această Natalia ştie chiar atât de multe 
lucruri? 


— Nu ştiu, mărturisi sincer americanul. Dar, cu siguranţă, 
ştie ceva. Nici unul dintre informatorii mei nu a fost capabil 
să dea de urma lui Guadaloupe Sanchez. Noi ştim doar că 
acest K.G.B. este amestecat în dispariţia ei. Natalia ne-ar 
putea duce la Guadaloupe. Aceasta din urmă ar putea fi 
ascunsă în orice cazarmă a COPCON. Primul „Ralis” este 
înţesat de cei din aripa stângă şi anume, de cei mai 
extremişti. Ei sunt cei care, acum câteva luni, au lansat 
campania împotriva ambasadorului nostru, acuzându-l că ar 
aparţine Companiei. 

Revoluţia garoafelor era încă departe... Steve Thomas îşi 
privi ceasul. 

— In curând, Natalia se va duce, ca în fiecare luni, la 
coaforul ei din Avenida da Republica. Joe a verificat 
informaţia. Desigur, va fi însoţită de o compatrioată. Nu iese 
niciodată singură. Dumneavoastră trebuie să apăreţi în 
drumul ei, astfel încât să fie sigură că totul este în ordine şi 
că o aşteptăm. Ea v-a remarcat la recepţia de la Palatul 
Belem şi la cea de la Ambasada Poloniei. In afară de asta, 
ea este cea care trebuie să înceapă jocul. Joe se află deja la 
colţul străzii. Fiţi natural. Nu trebuie să atrageti atenţia. Dar 
femeia trebuie să fie sigură că nu vă aflaţi acolo numai din 
cauza unei simple coincidenţe... 

Işi băură cafeaua mizerabilă, atât de proastă încât Malko 
fu nevoit să mai bea şi un mare pahar plin cu Contrex. Apoi, 
se duseră să se instaleze în nişte fotolii din barul capitonat 
cu catifea roşie. Imediat, un alt majordom cu o tavă de 
argint, veni să le prezinte o sticlă de coniac, marca Gaston 
de Lagrange, importat din Franţa, înainte de 25 aprilie. 
Thomas se lăsă pradă tentatiei. Un portughez, afabil şi 
distins, veni să-i strângă mâna lui Steve, cu un surâs plin de 
o ironie tristă. 

— Cum merg afacerile? întrebă americanul. 

— Nu prea grozav, răspunse directorul. Trebuie spus că 
acest club nu e prea marxist... 

Eufemism. Majoritatea membrilor erau arestaţi sau 
fugeau. Din cei peste o mie şapte sute de înscrişi, dacă mai 
rămăseseră o mie! Directorul se îndepărtă, pentru a 
întâmpina o femeie frumoasă, cu ochelari negri. 


— Într-o zi vom găsi uşile închise, oftă Steve Thomas. 
Ţara se goleşte. 

Se aplecă spre Malko, arătându-i o masă vecină unde se 
afla un bărbat înalt, foarte bine îmbrăcat, destul de în 
vârstă, aşezat foarte drept în fotoliul său, arborând un aer 
sumbru-amar. 

— Este Julio de Carvalho, unul dintre cei mai bogaţi 
oameni din Portugalia. COPCON îi interzice să scoată din 
ţară colecţiile sale de artă. Este singurul care mai are 
curajul să se plimbe într-un Rolls-Royce prin Lisabona. Se 
aşteaptă să fie arestat din clipă-n clipă. Ar putea să plece, 
dar nu se îndură să-şi lase colecţiile... 

— İl cunoaşteţi? 

— Vine aici în fiecare zi, răspunse Steve. Am discutat cu 
el de multe ori. Unul dintre cei mai buni prieteni ai lui face 
parte din Comitetul Revoluţiei. Cred că asta este cauza 
pentru care nu l-au arestat încă... 

Lui Malko îi venea greu să realizeze că Lisabona devenise 
un asemenea cuib de vrăjitori, în special în ambianța 
îmbâcsită a clubului Gremio Literario. Strada Evens domina 
celelalte străzi zgomotoase din centru. Era calmă şi liniştită, 
mărginită de clădiri vechi, confortabile dar cenuşii, ce 
păreau să ignore schimbarea regimului. Steve Thomas 
semnă nota de plată şi îşi consultă ceasul Seiko. 
Majordomul dispăru şi Steve spuse: 

— Aveţi întâlnire într-o jumătate de oră la colţul străzii de 
Bocagoi cu Avenida da Republica. Joe vă aşteaptă. După 
aceea, reveniti la A/tis şi contactaţi-l pe Ibrahim. Stă la 
camera 807. 

— Ce amestec are el în această treabă? 

Steve Thomas arboră din nou zâmbetul său sarcastic. 

— Ambasada Braziliei ne dă o mână de ajutor. 
Brazilienilor le displace întorsătura pe care au luat-o 
evenimentele de aici. Ei sunt mai discreti decât noi... A 
propos, nu-mi telefonati niciodată! Divizia V ascultă totul. 

Când trecură prin faţa bătrânului miliardar, acesta îi făcu 
un semn amical lui Steve, apoi, în pofida vârstei, se ridică 
extrem de politicos pentru a le strânge mâinile. Americanul 
făcu prezentările. Malko simţi privirea lui Julio de Carvalho 


sondându-l ca un laser. Semäna cu o gravură veche, cu 
pantalonii lui călcaţi la dungă, cu cămaşa cu guler tare şi cu 
butonii săi cu rubine. Figura lui respira inteligenţă. Se 
adresă imediat lui Malko într-o germană aproape perfectă, 
pentru a-i ura bun-venit. Când vorbea, la colţul buzelor lui 
subţiri, apărea o uşoară dâră de salivă. 

— Regret că nu v-am întâlnit mai demult, oftă el. V-aş fi 
arătat o Lisabona pe cale de a muri. Dar aş fi fericit să vă 
arăt colecţiile mele înainte de a fi distruse sau furate... 
Locuiesc pe strada Maeques de Abrantes. Toată lumea mă 
cunoaşte... Treceti pe la mine, sunt întotdeauna acasă 
după-amiază... 

Strângerea mâinii lui era atât de suplă şi prelungă, 
precum a unei femei. In momentul în care se pregăteau să 
se îndepărteze, se aplecă spre ei, cu o lucire de ironie în 
ochi. 

— Ştiţi cum este supranumit acum COPCON? „Come 
Organisar PIDE Con Otro Nome” ... 

Încântat de gluma sa, se reaşeză. Agentul remarcă: 

— Nu mi-ati spus că e homosexual... 

Steve Thomas răspunse sarcastic: 

— Am vrut să vă testez perspicacitatea. Este vestit în 
Lisabona, dar are o educaţie perfectă. 

Malko se apropie de centrala telefonică ce servea şi drept 
vestiar, vrând să-şi recupereze servieta. Zărindu-l, 
telefonista ieşi din cabină, venindu-i în întâmpinare, pentru 
a i-o înmâna. In cursul precedentei sale vizite la Gremio, ea 
i se păruse băţoasă. Dar, de data asta, avu un şoc: nişte 
picioare lungi, dezgolite până spre jumătatea pulpei, 
acoperite numai de o fustă mini, albastră. O centură lată îi 
strângea talia, evidențiind silueta-i fragilă de adolescentă. 
Avea o figură de pisică, cu oase mici, delicate, cu pometi 
înalţi şi un nas minuscul. Părul negru, pieptănat pe spate, 
ochii adânci şi profunzi, accentuau o expresie serioasă şi 
gravă. Doar gura cărnoasă îi dădea un aer languros, care 
putea fi luat şi ca semn al senzualităţii... Ea îi întinse lui 
Malko servieta, schiţă un zâmbet, apoi se întoarse brusc, 
intimidată şi reintră în cabină. Agentul îşi spuse că ea avea 


* Cum să organizezi PIDE sub un alt nume? ( n.a.). 


trăsăturile unei fete tinere, cu ceva nedefinit în aerul ei. 
Trecând pragul clubului, se întoarse şi îşi dădu seama că 
fata îl urmărea cu privirea. 

— Succes, spuse Steve înainte de a se îndrepta spre 
Ford. 

Punându-şi servieta pe bancheta din spate a maşinii, 
Malko zări ceva alb care depăşea marginea. Descoperi o 
bucată de hârtie împăturită în patru. Un scris de femeie 
aşternuse cu litere groase: Amalia, 67, rua de Rigueira, 
etajul trei. 

Perplex, băgă hârtia în buzunar. Numai tânăra brună de 
la centrală ar fi avut posibilitatea să-i strecoare mesajul. In 
ce scop? Era gata să se întoarcă s-o întrebe, dar timpul îl 
presa. Va rezolva misterul mai târziu. 

Se angajă în labirintul străzilor înguste, în pantă, ticsite 
de tramvaie zgomotoase şi de autobuze verzi cu etaj, care 
se deplasau cu o încetineală de melc. Erau cu sutele, de 
toate culorile. Lisabona părea a fi produsul coşmarului unui 
urbanist, cu străzile ei întortocheate, cu diferenţele de nivel, 
cu o mulţime de bordeie şi de vechi palate în ruină. În 
sfârşit, ajunse pe larga Avenida de Libertade, urcă până în 
parcul Edouard VII şi o luă spre Arene. Joe Walker se afla la 
locul indicat, în faţa vitrinei unui băcănii. Se apropie de 
maşină şi se scarpină furios cu mâna stângă între picioare. 

— Toţi portughezii îşi petrec timpul scărpinându-se între 
picioare. Trebuie să faci ca ei pentru a nu te remarca. 

Malko îşi spuse că Joe nu trebuie să facă prea multe 
eforturi pentru a se conforma obiceiurilor locale... 

— lată-le, anunţă Joe,  aplecându-şi teleobiectivul. 
Mergeţi! 

Maşina lui Malko era oprită la două blocuri de strada 
Dinis, unde locuiau femeile, puţin înainte de coaforul unde 
se ducea Natalia Grifanova, în faţa arenelor care semănau 
perfect cu o moschee. Malko văzu femeile, traversă Avenida 
da Republica şi începu să meargă în întâmpinarea lor. Părea 
aproape prea uşor. Dar anii petrecuţi de el în „Lumea 
Paralelă” îl învăţaseră că tocmai în aceste momente 
pericolul era cel mai prezent. 

Clipind din ochi sub soarele orbitor, observă femeile ce se 


îndreptau spre el. Ele mergeau fără să se grăbească, 
zgâindu-se la vitrine. Malko încetini şi el paşii. Natalia 
mergea pe lângă vitrine. Era apetisantă, cu părul de un 
blond venețian şi cu pistrui, cu trupul zvelt, bine conturat de 
rochia de pânză înflorată. In contrast cu ea, creatura care o 
însoțea era o veritabilă matroană, cu un coc cenusiu şi cu 
un aer viclean, mergând cu buzele strânse şi ochiul atent, la 
pândă, ca şi cum nenumărate primejdii le amenințau. Părea 
un adevărat gardian de puşcărie. 

Malko se opri în faţa vitrinei unei marochinării, uitându-se 
cu coada ochiului la cele două. Grifanova avansa direct spre 
el, fără a-l vedea însă, discutând cu animaţie. Treizeci de 
secunde mai târziu, sânul ei drept tresări la atingerea hainei 
unui bărbat, rămas înţepenit în faţa vitrinei. 

Agentul făcu imediat stânga-mprejur, „surprins”, lăsând 
femeia să treacă, arborând cel mai dezarmant zâmbet de 
scuze pe care-l putu afişa. 

— Disculpa me, senhora”! 

Privirile li se încrucişară. El văzu în ochii verzi ai Nataliei 
mai întâi interes, apoi o intensă surpriză, amestecată 
imediat cu teamă. Matroana îi aruncă o privire întunecată, 
mormăind o înjurătură de neînțeles, în ruseşte. Natalia îşi 
întoarse privirea, putin prea brusc. Insotitoarea ei o 
îndepărta deja. Instinctiv, Malko le urmă, ca orice hoinar 
sedus la vederea unei femei frumoase. Şoldurile rusoaicei, 
în formă de amforă, se legănau în faţa lui, ca pentru a-l 
tachina. Matroana se întoarse şi el o auzi întrebând-o pe 
Natalia: 

— Tys nym znakoma?!! 

Natalia răspunse indignată că era prima dată când îl 
vedea pe acest bărbat prost crescut. Răspunsul nu o prea 
calmă pe cealaltă, care se întoarse de mai multe ori, 
observându-l cu atenţie. Grifanova deschise usa coaforului 
şi o împinse înăuntru pe matroană. Inainte de a dispărea în 
salon, întoarse capul şi-l fixă pe Malko, cu un început de 
zâmbet. Acesta mai merse puţin înainte de a se întoarce la 
maşină. Joe Walker îşi arătă colții. 


1° lertaţi-mă, doamnă ( n.a.). 
11 Îl cunoşti (n.a.). 


— Am făcut destule fotografii. Vreti o copie, sau mai bine 
un bilet clasa întâi pentru un cimitir, la soare? 

Malko demară. Trecând pe strada Dinis, se uită la 
clădirea din colţ. Acolo locuiau soţii Grifanov. Strada se 
termina cu un refugiu pentru maşini. O Volga verde 
stationa. 

— lată maşina, zise Joe Walker. Rareori este utilizată. 

Mai merseră puţin, apoi făcură cale-ntoarsă spre centru. 
Joe se agită: 

— Lăsaţi-mă în locul din care m-aţi luat. Acolo se află 
motocicleta mea. 

Inainte de a se despărţi, Malko îl întrebă: 

— Ştiţi unde se află strada De Rigueira? 

— Este în Alfama, răspunse americanul, e una dintre 
străzile mici care urcă spre Castelo Săo Jorge. Aţi face mai 
bine să vă lăsaţi maşina şi să luaţi un taxi. Acolo este un 
adevărat labirint. 

— Mulţumesc. Spuneti-i lui Steve că totul a fost în ordine. 
Spre seară, voi reveni să mai dau o raită pe aici... 

Zece minute mai târziu, după ce-l lăsase pe Joe, îşi parca 
maşina în faţa hotelului A/t/s, pe strada Casilho, paralelă cu 
Avenida de Libertade. Se urcă într-un taxi şi dădu 
taximetristului adresa misterioasei Amalia. Şoferul vechiului 
Mercedes negru părea toropit de căldură şi deloc mai fericit 
decât înainte de 25 aprilie. 


Capitolul IV. 


Masinal, agentul îşi verifică pistoletul său extraplat. Era 
bine plasat în centura lipită de şira spinării, acolo unde se 
vedea cel mai puţin. Se opri în faţa numărului 67 şi scrută 
strada îngustă, ce urca într-o pantă abruptă, de-a lungul 
colinei din Alfama. Era un cartier popular, cu case de 
paiantă, cu copii ce se jucau pe stradă şi cu puţină 
circulaţie. Malko văzu scara strâmtă, care se îngusta şi mai 
mult de la etajul doi. Ajunse sus gâfâind uşor. Rănile primite 
odinioară în Hong Kong îi reveneau mereu în memorie. 
Palierul strălucea de curăţenie. Se simţea mirosul de sodă şi 
de lături. Nu exista decât o singură uşă, fără nici o 
inscripţie. Ce avea să găsească în spatele ei? 

invitaţia telefonistei era ciudată. De ce l-a contactat atât 
de misterios? Dar erau atâtea lucruri ciudate la Lisabona... 

Oraşul nu mai era decât un uriaş cuib de hoţi, de 
complotişti, de sabotori şi de nemulţumiţi. Soneria fu 
urmată aproape imediat de zgomotul unor tocuri înalte ce 
răsunau pe podea. In faţa uşii deschise apăru telefonista, cu 
aceeaşi bluză albă, fără sutien, aceeaşi minijupă din pânză 
albastră si cocoţată pe nişte pantofi destul de înalţi. 
Văzându-l pe Malko ea roşi violent şi rămase înfiptă în 
pragul uşii, ca şi cum ţinuta ei ar fi fost indecentă. Gura i se 
deschise fără a rosti însă nici un cuvânt, apoi toată figura i 
se deformă într-un efort vizibil de a-şi regăsi autocontrolul. 
Se retrase pentru a-l lăsa să intre. 

— Dumneavoastră sunteţi Amalia? întrebă el. 

— Da, intraţi vă rog, răspunse ea, cu voce strangulată. 

Bărbatul intră într-un mic living cu podeaua ascunsă sub 
un covor vechi. Prin fereastra deschisă se vedea toată 
Lisabona. Se auzeau oameni certându-se, tipând, copii 
plângând. Apartamentul părea foarte mic, văruit în culori 
vii, cu mobile învechite, bibelouri şi tablouri. Tânăra 
portugheză părea să-şi fi regăsit sângele rece, dar 
atmosfera rămânea, în mod curios, tensionată. Ea îi indică 
un divan cu perne dezumflate. 


— Luaţi loc! 

Intorcându-i spatele se aplecă reliefându-şi involuntar 
şoldurile şi scoase o sticlă dintr-o mobilă joasă. 

— Este un Madera vechi, spuse ea. Sper să vă placă. 

Luă două pahare, le umplu şi-i întinse unul lui Malko, ce 
era din ce în ce mai surprins. Tot nu realiza pentru ce 
această Amalia îi dăduse întâlnire. Ea se comporta ca şi 
cum l-ar fi cunoscut dintotdeauna. 

In timp ce sorbea din lichidul de culoarea chihlimbarului 
fata îşi goli paharul dintr-o înghiţitură, îl puse pe masă şi 
spuse: 

— E bun. 

— Locuiti singură aici? întrebă Malko, mai mult pentru a 
spune ceva decât din curiozitate. 

Inainte să răspunde, ea îşi mai umplu paharul cu vin. 

— Dal! 

Din nou goli paharul, ca şi cum intenţionat ar fi dorit să 
se îmbete. Ochii începură să-i lucească şi se rezemă de 
speteaza canapelei. Malko putea vedea profilul ascuţit al 
sânilor ei. Picături fine de sudoare apăruseră pe buza 
superioară, ca şi cum i-ar fi fost frică de ceva. Agentul o 
studia din ce în ce mai intrigat. Ea întoarse capul spre el. 
Buzele îi erau uşor întredeschise, într-un fel de rictus 
nervos. Işi trecu limba peste buze şi întrebă brusc: 

— Aveţi bani? 

Malko fu atât de surprins, încât nici nu putu răspunde 
imediat, în grabă, ea preciza: 

— Două mii de escudos. 

— De ce îmi puneţi această întrebare? zise el. 

In loc de răspuns, Amalia se ridică brusc de pe divan, îşi 
ridică fusta de pânză cu o mână descoperind nişte şolduri 
bronzate. Lăsând să-i alunece de-a lungul coapselor un 
minuscul slip bleu îl trase, se debarasă de el şi cu o lovitură 
de picior îl trimise în zbor în celălalt, capăt al camerei. Se 
opri în faţa lui Malko, cu mâna dreaptă întinsă: 

— Daţi-mi cei două mii de escudos! 

— De ce vreţi să vâi dau? 

Amalia ridică umerii, agasată. 

— Nu fiţi ipocrit! Aţi venit aici să faceţi sex, nu-i aşa? 


Lăsându-se să cadă din nou pe divan, îi luă mâna dreaptă 
şi o puse pe sânul ei. 

— Vă plac sânii mei? 

Malko era derutat. Fata nu vorbea şi nu se purta ca o 
prostituată, în ciuda propunerilor ei indecente. 
Apartamentul mirosea a mică burghezie, nu a studio de 
animatoare. Era o anume stângăcie impresionantă în felul ei 
de a se comporta. Malko îşi retrase uşor mâna. 

— De ce jucaţi această comedie? 

In loc să răspundă, Amalia se aplecă şi-l sărută brusc pe 
gură, forțându-l să se întindă pe divan. Fusta mini era 
ridicată, descoperind umbra pubisului. Jenat, el se ridică. 
Imediat, tânăra veni şi se lipi de el cu pântecul, strângându- 
| în braţe din toate puterile. 

— Nu plecaţi, se rugă ea. Veniti, îmi veţi da banii după, 
şopti ea. 

Simţi reacţia fizică a lui Malko şi îl strânse şi mai tare. 

— Nu vă plac? 

Aproape îl implora. Irisul i se dilatase. Ai fi zis că e o 
pasăre de noapte, surprinsă brusc de lumina unui reflector. 
Sexul ei continua să se frece de al lui, cu insistenţă. 

— Am să fac tot ce vreţi, spuse ea, cu o voce şoptită. 

— Incetati acest număr, spuse autoritar Malko. Ce vreţi 
să dovediti? Oricum, nu sunteţi prostituată! 

Ea îl eliberă repezit, cu trăsăturile dezamăgite şi cu o 
grimasă răutăcioasă. 

— Nu valorez nici două mii de escudos? întrebă cu voce 
dură. j 

Malko o mai măsură încă odată. In ciuda expresiei 
sfidătoare, ea nu avea aerul a fi ceea ce pretindea că este. 
Madera făcuse să-i lucească ochii, iar pieptul îi tresăltă. 
Văzând că Malko nu reacţionează, ea se retrase, se sprijini 
de masă încărcată cu bibelouri şi, cu mişcări încete, îşi 
ridică fusta de pânză cu ambele mâini, dezvelindu-şi în 
întregime sexul şi fixându-l pe Malko. 

— Chiar nu mă vreţi? 

Perplex, el o observă câteva secunde. Cu siguranţă nu 
era o prostituată, dar el dorea să cunoască adevărul, să ştie 
pentru ce îl chemase. Scoase din buzunar un teanc de 


bancnote, luă două mii de escudos şi îi puse pe masă. 

— Poftim, spuse el. Mă voi mulţumi doar cu un sărut... 

Expresia din ochii ei dilatati nu se modifică. Apoi, Amalia 
înaintă cu un pas de automat şi îngenunche pe covorul 
ponosit. Fără să-l privească, îi deschise fermoarul. El simţea 
cum îi tremură mâinile. In momentul în care buzele ei se 
pregăteau să-l atingă, el o apucă de părul negru cu 
amândouă mâinile şi-i trase capul spre spate. Ochii Amaliei 
era plini de lacrimi. Se zbătea în mâinile lui, încercând să 
aplece capul. Deodată, izbucni în hohote de plâns, păstrând 
încă între degetele-i crispate dovada dezgolitä a 
masculinităţii lui. Malko se retrase discret, se aşeză pe 
canapea şi-şi rearanjă ţinuta. Amalia rămăsese în genunchi, 
cu braţele atârnând de-a lungul corpului, plângând. Malko o 
sili să se ridice şi o aşeză lângă el. 

— Acum, spuneti-mi adevărul. 

Ea clătină din cap fără a răspunde şi-şi puse brusc 
obrazul pe pieptul lui. Lacrimile îi udară cămaşa. 

— Nu este o comedie, mărturisi ea, suspinând. Aveam 
nevoie de aceşti bani. Am... am nevoie de ei foarte repede 
şi nu am alt mijloc de a-i câştiga. 

incepu să plângă din nou. Malko o mângâie, pentru a o 
calma. 

— De mult timp câştigaţi bani în acest mod? 

— E prima dată, mărturisi ea, cu o voce aproape 
imperceptibilă. 

— De ce m-ati ales tocmai pe mine? 

Amalia nu răspunse imediat. Indepărtându-se putin de 
Malko, îşi mai turnă un pahar de Madera pe care-l bău dintr- 
o înghiţitură. 

— O să vă îmbolnăviţi, remarcă el. 

Fata îl privi cu ochii înroşiţi de lacrimi. 

— Sunteţi primul meu client. 

Anunţă acest fapt cu o bucurie sumbră, ca şi cum ar fi 
simţit o mândrie secretă în a se vinde. 

— Am vrut să încep de multă vreme, cu membrii clubului 
Gremio, dar nu am îndrăznit, continuă fata. Dumneavoastră 
sunteţi străin şi pentru început doream pe cineva care să 
nu-mi inspire prea mult dezgust..., adăugă cu o voce fermă. 


— Bine, dar de ce vreţi să începeţi? întrebă el. Ce vârstă 
aveţi? 

— 21 de ani. Am să vă spun de ce vreau să „încep” ... 
Acum trei luni eram membră la Gremio Littrario, ca şi tatăl 
meu. El era proprietarul unei întreprinderi de construcţii la 
Setubal. Dacă mi-ar fi spus cineva că voi ajunge să cer bani 
unui bărbat pentru a face amor cu el, i-aş fi scos ochii. Dar, 
într-o zi, muncitorii tatălui meu au venit să-i spună că e un 
fascist, că a exploatat întotdeauna poporul şi că vor pune 
stăpânire pe afacere, conducând-o în autogestiune... Tata s- 
a plâns la M.F.A., dar militarii i-au spus că muncitorii aveau 
dreptate. Atunci, el şi-a luat puşca şi s-a baricadat în birou. 
Muncitorii au chemat soldaţii de la COPCON. Tata s-a lăsat 
arestat din cauza mea şi a mamei. L-au dus la închisoarea 
din Monsanto şi muncitorii s-au instalat în casa noastră. 
Mama s-a refugiat la Porto, la nişte prieteni. Eu voiam să vin 
la Lisabona. Patronul de la bar, care era un prieten de-al 
tatălui meu, mi-a oferit această slujbă, ca să am ce mânca. 
Locuiesc în acest apartament care aparţine unei mätusi 
plecate în Brazilia. Tata mi-a spus că ar putea, eventual, să 
evadeze, cumpărând un gardian. Ei sunt salazarişti. Dar, îi 
trebuie minimum 30 de mii de escudos. Sunt foarte mulţi 
bani şi nu cunosc alt mod de a-i câştiga. 

Amalia tăcu. Malko era tulburat. Asta îi amintea de 
poveştile spuse de cei din familia lui, după război. Fuga din 
faţa sovieticilor, ruina şi părăsirea patrimoniului familial. 
Dar în Portugalia nu erau tancuri ruseşti şi exista o foarte 
mică şansă ca lucrurile să revină la normal. 

— Nu trebuie să disperaţi, spuse Malko. Tatăl 
dumneavoastră poate ieşi din închisoare fără să evadeze, 
dacă... 

Ea îi tăie brusc vorba: 

— Sunteţi nebun! Sunt pe cale să ne sugrume. leri, la 
ieşirea din episcopat, am văzut soldaţi care le scuipau pe 
călugăriţe, înjurându-le, molestându-le... Otelo de Carvalho 
a declarat în Diario de Noticias, că n-au fost împuşcaţi 
destui „trădători” ... Numai Espresso mai îndrăzneşte să 
spună adevărul! Toate ziarele sunt conduse de comunişti. 
Republica nu va mai apărea niciodată... 


Vocea îi devenea din ce în ce mai acută, frizând isteria. 
Malko o luă de umeri, după ce îşi consultase ceasul. 

— Amalia, trebuie să plec. 

— Oh! Vă rog, iertaţi-mă, zise ea. 

Luă bancnotele şi i le întinse, cu un zâmbet deznădăjduit. 
Malko refuză banii. 

— Păstraţi-le, zise el. Am să încerc să vă ajut, dar în alt 
mod. 

Ea şovăi, strângând biletele în mână. 

— Nu pot, murmură ea. Nu e cinstit. 

— Am să vă revăd la Gremio, spuse el. 

Deodată, ea dădu drumul bancnotelor şi se aruncă în 
braţele lui. De data asta nu mai era o pasiune prefăcută, ci 
o îmbrăţişare autentică, senzuală, dar putin stângace. Gura 
ei o căută pe cea a lui Malko, limba îi desfăcu dinţii şi fu 
cutremurată de un fior. Săruta cu lăcomie, gata să-şi piardă 
răsuflarea. Apoi, se îndepărtă uşor. 

— Nu plecaţi! Nu mă dispretuiti, nu-i aşa? 

Rămăsese aproape lipită de el, de la genunchi până la 
şolduri. Dorinţa ei nu era închipuire. 

— Am să revin, promise Malko. 

Ea îl privi cum cobora scara, proptită de pragul uşii. Era 
sigur că dacă ar fi vrut, ar fi putut-o avea în picioare, chiar 
lângă uşă, fără ca ea să protesteze. Simtea totuşi un vag 
regret. Partea ambiguă a situaţiei îl excitase. Dar sosise ora 
întâlnirii zilnice cu Natalia Grifanova, o formalitate de la 


care nu trebuia să lipsească. 
x 


x *X 


Avenida Julio Dinis era pustie şi calmă. În spate, se 
zăreau zidurile înalte ale clădirii „Praca de Toros”, roşii ca 
ale unui palat din Marrakech. Malko trecu prin faţa celor trei 
etaje foarte noi ale consulatului sovietic. O maşină cu un 
cuplu tocmai ieşea, fără a-i da însă nici o atenţie agentului. 
Totuşi, el se simţea observat. Această stradă era teren 
sovietic; mai mult de şaizeci de familii ruse trăiau acolo şi 
consulatul era baza operaţională a K.G.B. Vecinătatea 
Partidului Comunist Portughez trebuie să le fi influenţat 
alegerea. Clădirea veche şi dărăpănată ce le servea ca 


sediu, se afla pe Avenida Sirp, strada paralelă... 

Ajungând la capătul străzii, reperă Volga verde a 
Grifanovilor, parcată lângă trotuar. O emoție ciudată îi 
trimise un val de adrenalină în artere. Un buchet de flori de 
câmp era aşezat foarte vizibil pe bancheta din spate a 
maşinii verzi! 


Capitolul V. 


Malko înconjură Volga şi se asigură că numărul era 
corect, repetându-şi, fără prea mare convingere, că era 
vorba de o eroare sau că, poate, cineva îl uitase acolo. 
Numai că în aceeaşi zi Natalia avusese confirmarea că totul 
era gata pentru a fi primită... 

Ridică privirea spre marea clădire modernă. La etajul doi, 
în apartamentul Grifanovilor, era lumină. In codul stabilit 
între femeie şi C.I.A., acest buchet avea o semnificaţie 
precisă: în cele şase ore care urmau, ea trecea în vest, 
părăsindu-şi soţul şi K.G.B.-ul. Trebuiau deci să fie gata să o 
primească. Malko era însărcinat cu „recepţia” ... 

Abandonând contemplarea buchetului, plecă grăbit şi se 
angajă pe Avenida da Republica. Găsi o cafenea deschisă, 
comandă un porto şi ridică receptorul telefonului public 
agăţat pe perete. Din fericire, nu se aflau decât doi bătrânei 
într-un colţ. Malko formă numărul resedintei Ambasadei 
S.U.A., de pe strada Sacramento â Lapa. La serata care 
avea loc, cu siguranţă lua parte şi Thomas... 

Îi răspunse o voce în portugheză: un servitor. Malko îl 
ceru pe Steve Thomas şi, după câteva clipe, îl avu pe fir pe 
directorul de la C.I.A., pe un fundal sonor, muzical. 

— Am o noutate care o să vă facă plăcere, anunţă 
agentul în engleză. Amicul nostru străin va sosi în seara 
asta. _ 

La celălalt capăt al firului, Steve rămase tăcut. Intelesese 
perfect, dar şi el era surprins. 

— Sunteţi sigur? întrebă el. Credeam că e bolnav. 

— E sigur. M-a prevenit. 

Linişte. Steve Thomas reflecta. Deodată, pe fir se auzi un 
zgomot ciudat şi sacadat. Lui Malko îi trebuiră câteva 
secunde bune pentru a-l identifica: era o bandă de 
magnetofon care ajunsese la capăt şi se derula în gol... 
Undeva, într-un birou al „Dinamizării Culturale”, erau 
ascultați... 

Brusc, cu o voce plină de căldură, americanul spuse: 


— Sunt încântat să-l văd pe amicul nostru. Ibrahim este 
cu mine. Va veni să vă întâlnească, acolo unde vă aflaţi 
acum. 

Inainte de a putea cere explicaţii suplimentare, Steve 
închise telefonul. Malko ieşi din cafenea întorcându-se pe 
Avenida Dinis. Era obligat să supravegheze neîntrerupt 
clădirea Grifanovilor. In holul de la parter se afla în 
permanenţă un militian sovietic din consulat, însărcinat cu 
controlul vizitatorilor străini şi al ruşilor care ieşeau singuri. 
În principiu, în afara unor cazuri excepţionale, acest lucru 
nu-i era permis nici unui sovietic. Natalia Grifanova va avea 
cu siguranţă nevoie de el. 

Malko se întoarse la maşină şi, ridicând capota, scoase 
afară filtrul de aer. In interior, într-o piele de căprioară, se 
afla pistoletul său extraplat. Il ascunsese înainte de a veni 
să dea târcoale consulatului sovietic. Din prudenţă verifică 
încărcătorul şi apoi îl strecură sub centură. Reveni pe 
Avenida Dinis, o străbătu ca un trecător inocent şi trase cu 
coada ochiului spre militianul care, aşezat pe un scaun, 
citea. Părăsi strada îngustă şi traversă Avenida da 
Republica, se opri în spatele unui copac, gândindu-se că 
supravegherea lui putea să dureze mai multe ore. După 
patru ture auzi, în spatele său, un pas grăbit şi văzu silueta 
înaltă a lui Ibrahim Salvador, într-un costum pepit, 
împodobit cu o cravată galbenă: un adevărat papagal. Ochii 
brazilianului aveau o expresie îngrozită. 

— Domnule, spuse el, a apărut o problemă foarte 
serioasă. Aranjasem totul cu unul din prietenii mei pentru a 
o găzdui pe această sovietică. Un om sigur. Am trecut acum 
pe acolo, zise înghiţindu-şi saliva. A fost arestat ieri... 

Malko avu impresia că pământul se deschidea sub 
picioarele lui. Americanii nu ar accepta, în nici un caz, să o 
găzduiască pe Grifanova într-o clădire protejată prin 
statutul său diplomatic. Prea riscant politic. Ce va face el cu 
un transfug sovietic în braţe, cu K.G.B.-ul şi agenţii de la 
Divizia V portugheză pe urmele lui? 

— Aveţi vreo idee? îl întrebă el pe brazilian. 

Ibrahim Salvador dădu din cap, cu un aer năuc. 

— Toţi vechii mei prieteni au fugit în ţara mea sau sunt în 


închisoare, explică el. Pentru moment, nu pot face altceva 
decât să vă asigur acoperirea. Am studiat un itinerar de 
fugă. Vom cobori pe Alfama. Este o stradă foarte îngustă, 
care urcă spre Castelo Săo Jorge, strada Marques de Lima. 
Doar o singură maşină are loc să treacă. Eu voi opri pentru 
a bloca strada şi dumneavoastră veţi trece... Este tot ce pot 
face... 

Ca un bun agent tropical, el se spăla pe mâini pentru 
rest. Dar cuvântul Alfama îi dădu lui Malko o idee. Privi în 
jurul său, dar nu văzu nici una din cabinele telefonice roşii, 
de tip britanic, care împânzeau străzile Lisabonei. Nu avea 
timp, trebuia să reia supravegherea imobilului Grifanovilor. 

— Mă întorc pe Avenida da Republica, îi spuse el 
brazilianului. Rămâneţi aici pentru a acoperi această 
extremitate. Să sperăm că nu este o alarmă falsă... 

— Să sperăm, răspunse Salvador. 

Prin haina sa, Malko zări un Colt 45 automat, cu crosă de 
sidef, strecurat sub centură. Nu trebuia exclusă posibilitatea 
unei curse întinse de K.G.B., care ar fi putut să o 
„returneze” pe Natalia, pentru a-i captura pe cei care se 
pregăteau să o primească. Trecu un tramvai, aproape gol. 
De când cu puch-ul, portughezii nu mai ieşeau deloc seara. 
Apăru apoi un camion plin cu soldaţi în uniforme leopard, 
care parcă-şi căuta drumul. Malko se mai întoarse odată pe 
Avenida Julio Dinis. Două cupluri ieşiră din consulatul 
sovietic şi o luară spre Avenida da Republica. Nu erau 
Grifanovii! Această aşteptare era îngrozitoare pentru nervii 
lui Malko. El nu ştia nici cum, nici când se va declanşa 
acţiunea şi nici măcar dacă se va declanşa. Aproape toate 
ferestrele erau în întuneric. În momentul în care ajunse la 
ultimul imobil, un țipăt ascuţit de femeie, tulbură liniştea. 
Malko încercă să se facă una cu peretele. Ţipătul venea din 
clădirea Nataliei. Zgomotul bătăilor lui de inimă îi asurzea 
urechile. Avea impresia că se auzeau până în celălalt capăt 
al străzii. Ridică privirea. Una din ferestrele apartamentului 
Grifanovilor era larg deschisă si un şir de înjurături tâsnirà, 
urmate de strigăte în ruseşte, rostite de o voce atât de 
ascuţită de femeie, încât Malko nu reuşea să înţeleagă 
nimic. Se auzi apoi o voce bărbătească, la fel de furioasă. 


Malko prinse cuvântul b/ad'2...însotit de alte ocări. Ceva 
căzu cu zgomot. Vocea femeii urlă clar după ajutor. Imediat 
se auzi sunetul unei palme. Un țipăt strident şi, din nou, 
vocea femeii urlând: 

— Svinia! Svinoye rylo! Ne smey menia trogat! Svinia!t? 

Restul se pierdu într-un vacarm de mobile răsturnate şi 
de busculadă. Malko avansă câţiva paşi, supraveghind holul 
clădirii. Militianul de gardă se sculase de pe scaun şi 
asculta, cu capul ridicat, cu un zâmbet satisfăcut... O scenă 
casnică pe cinste, care mai punea puţin piper pe existenţă. 
Strigătele începură din nou. Deodată, o uşă se trânti cu 
furie. Zgomotul trebuie să se fi auzit până la Castelul Săo 
Jorge. Malko se întoarse spre cealaltă extremitate a străzii 
Dinis, fără a-l vedea pe Ibrahim Salvador. Măcar dacă ar fi 
auzit strigătele... Miliţianul se duse spre ascensor, în timp 
ce un ciocănit furios se auzea pe marmura scării. 

Natalia apăru ca o furie, în rochie lungă de seară, foarte 
decoltată, cu ochii scoşi din orbite. Il împinse pe militianul 
care voia să-i bareze trecerea. Avu loc o discuţie scurtă şi 
violentă, din care Malko nu prinse decât ecourile. In mod 
cert, militianul încerca să calmeze femeia, dar aceasta îl 
îndepărtă cu brutalitate şi alergă spre uşa cu vitralii 
deschizând-o. 

— N-am să dansez cu porcul ăsta de Nicolai 
Serghueievitch! Să-l mănânce porcii! 

Ea apăru pe strada Dinis şi o luă la fugă spre Avenida de 
Liberdad, ridicându-şi trena rochiei pentru a putea alerga 
mai repede, şchiopătând pe terenul denivelat. In acelaşi 
moment, la balconul etajului doi apăru un cap. Era un 
bărbat în smoking, care urlă: 

— Boris! Stanovyé sney!!* 


Militianul se repezi afară, înălţă capul şi strigă pe un ton 
respectuos: 

— Am să încerc, Seghueievitch Nicolai. 

Bombănind, se puse în mişcare, alergând stângaci pe 


12 Târfă (n.a.). 
13 Porcule! Porc afurisit! Nu mă atinge! ( n.a.). 
14 Opreşte-o! (n.a.). 


pietrele străzii, fără măcar să-l vadă pe Malko, care 
rămăsese lipit se zid, la doar câţiva metri de el. Natalia 
Grifanova îşi regizase bine lovitura. Semăna perfect cu o 
scenă casnică tipică... Malko se rugă ca Ibrahim să fi 
înţeles. Se strecură în spatele militianului şi o apucă spre 
colţul cu Avenida da Republica. Natalia Grifanova alerga pe 
trotuar. Işi scosese pantofii pentru a putea fugi mai repede. 
Militianul se afla cu mai mult de o sută de metri în urma ei, 
strigând-o încet: 

— Natalia! Verniss!P 

Probabil că în câteva minute, strada Dinis va mişuna de 
membri K.G.B. In momentul în care Malko se pregătea să 
traverseze strada Sirp, apăru o maşină neagră în plină 
viteză şi făcu un semnal cu farurile. Era maşina tip Taunus a 
lui Ibrahim Salvador. Malko se repezi şi sări în maşină, lângă 
el: 

— Ea unde e? Strigă brazilianul. 

— Acolo, arătă Malko, indicându-i trotuarul din stânga. 

Ibrahim coti la stânga pe Avenida da Republica. Depäsirä 
militianul, care nici măcar nu-i observă şi ajunseră lângă 
Natalia Grifanova. Ea întoarse capul şi Malko îi strigă în 
ruseşte: 

— Perecekeyté dorogou srazouje v pervouyv oulitsou 
napravo.1€ 

Era o arteră liniştită, mărginită pe o parte de zidul roşu al 
Arenelor. Malko nu dorea s-o „răpească” sub ochii 
miliţianului, pentru ca scenariul fugii să ţină cât mai mult 
posibil. Natalia alerga din ce în ce mai greu, picioarele 
părând să i se lipească de asfalt. Traversă strada şi Ibrahim 
coti, pentru a o ajunge din urmă. In acest timp, militianul se 
oprise din fugă, gâfâind. Malko sări jos din maşină şi alergă 
spre femeie. Natalia apăru cu gura deschisă de efort, cu 
trăsăturile crispate şi respirând cu greutate. Agentul o luă 
aproape pe sus, ajutând-o pe ultimii metri. Gâfâind, 
neputând să scoată un cuvânt, lăsă să-i cadă pantofii din 
mână. Malko îi ridică şi o împinse în maşină. Ea se präbusi 
pe bancheta din spate a Taunus-ului şi Ibrahim Salvador 


15 Veniţi înapoi! (n.a.). 
16 Traversati şi luaţi-o pe prima stradă la dreapta (n.a.). 


demară în trombă. La capătul străzii cotiră exact în 
momentul în care apărea şi militianul, care se opri, 
nevăzând-o pe Natalia nicăieri. Nu era pentru prima dată 
când ea provoca un scandal. Dacă soţul ei n-ar fi avut un 
rang atât de înalt în K.G.B., cu siguranţă ea ar fi fost trimisă 
înapoi, în Uniunea Sovietică. Cu respiraţia întretăiată, 
militianul strigă: 

— Natalia, matouchka gde ty?!” 

Malko o trase pe femeie şi o urcă în maşina lui. Ibrahim 
venea în spatele lui. Demarară împreună şi se îndreptară 
spre centru, sperând să nu dea peste unul din barajele 
volante ale COPCON... Natalia respira zgomotos, cu capul 
dat pe spate, cu sânii care-i ieşeau din decolteu la fiecare 
răsuflare. Degaja un miros acru de transpiratie: frica! Işi 
frecă unul din picioare ce o dureau, bombănind cu voce 
joasă. Malko trecu repede, depăşind Avenida da Republica, 
nevenindu-i să creadă că cea de lângă el era soţia unui 
colonel din K.G.B. Şi că alesese libertatea. Ca femeie, 
Natalia era apetisantă cu corpul ei plinut şi figura de 
țărancă senzuală şi şmecheră. Nările arcuite indicau o 
senzualitate puternică. 

— Porcul de Nicolai, bombăni ea. Era gata să mă omoare. 
Voia să mă strângă de gât! 

— De ce v-aţi decis atât de brusc? întrebă Malko. V-am fi 
putut organiza mai bine „fuga” ... 

Femeia râse cu subînteles: 

— Aşa am vrut! M-am săturat să-i servesc drept saltea 
betivului şi porcului ăla... 

Respirația ei trăsnea a alcool... Malko oftă în sine: nu va 
fi prea uşor... 

— Soţul dumneavoastră bănuieşte ceva? 

Natalia Grifanova negă. 

— Bineînţeles că nu! Am provocat un scandal. Boarfa de 
Marina i-a povestit că aş fi agăţat un bărbat pe stradă. Din 
cauza întâlnirii din această după-amiază! M-am înfuriat şi i- 
am spus că m-am săturat de bănuielile lui, apoi am şters-o. 
S-a mai întâmplat, dar mă întorceam după vreo oră. De 
data asta... (râse) ...n-o să mă mai vadă! 


17 Mămico, unde eşti? ( n.a.). 


Se întoarse şi tresäri: 

— E o maşină în spatele nostru! 

In retrovizor, Malko văzu Taunus-ul lui Ibrahim. 

— Sunt prieteni de-ai noştri. 

Tocmai soseau la locul prestabilit. Strada, fără trotuare, 
era atât de îngustă, încât marginile maşinii atingeau 
zidurile. Făcu un semn prin oglindă şi brazilianul „stopă” 
imediat. Liniştit, cobori şi deschise capota. In caz, cu totul 
improbabil, că ar fi fost urmăriţi, pe aici nu mai putea trece 
nimeni... 

După 100 de metri, Malko viră la dreapta pe o stradă în 
pantă abruptă, care cobora spre Alfama. Deodată, Natalia 
Grifanova îşi schimbă atitudinea... Frângându-şi mâinile, 
oftă: 

— Mă vor căuta! Dacă mă găsesc, mă vor trimite într-un 
lagăr. Sunt nebună, nebună... 

Ocupat să nu atingă zidurile acestui labirint, Malko 
încercă să o liniştească, cum se pricepu mai bine. 

— Nu vă vor găsi. Vă vom ajuta să plecaţi foarte repede 
din Portugalia în S.U.A. 

Acest lucru nu era însă prea sigur. Operaţiunea va fi 
delicată, mai ales că Steve Thomas avea să-i pună femeii o 
grămadă de întrebări. După un viraj brusc, maşina lui Malko 
intră pe o stradă care cobora spre mare: strada de 
Regueira. El opri în faţa unei cabine telefonice roşii. 

— Aşteptaţi-mă, îi spuse Nataliei. 

Formă numărul Amaliei, rugându-se încet în gând. Tânăra 
centralistă răspunse imediat. 

— Aici e „clientul” dumneavoastră, spuse Malko, cu toată 
gentiletea de care era capabil. Sunteţi singură? 

— Da, răspunse Amalia surprinsă, dar... 

— Pot veni imediat? 

— Bineînţeles, dar... 

El închisese deja. Reveni la maşină şi după vreo două 
sute de metri, frână în faţa casei Amaliei. Malko o împinse 
pe Natalia pe culoar şi urcară în linişte scara strâmtă. Ea nu- 
şi mai pusese pantofii. Cu privirea rătăcită, cu un sân ieşind 
afară din rochie, era cu nervii la pământ. Malko trebui să o 
ia de talie pentru a o împinge, treaptă cu treaptă. Pe 


palierul etajului doi ea se opri si se sprijini de el. 

— Unde mergem? întrebă ea, cu voce stinsă. 

— La nişte prieteni, răspunse Malko. 

— Dar la Moscova mi s-a promis că voi merge direct la 
Ambasada Americană, protestă ea. 

— Mai târziu, afirmă Malko. 

Reluară ascensiunea. Amalia îi aştepta în pragul uşii, 
cocoţată pe tocuri, în fusta ei albastră şi bluza albă. O privi 
pe Natalia cu stupoare. 

— Lăsaţi-ne să intrăm, e important, zise Malko. 

O împinse pe Grifanova în living şi o obligă să se aşeze 
pe divanul pe care Amalia, cu câteva ore mai devreme, 
voise să-l violeze. Sticla de Madera era tot acolo. Malko 
umplu un pahar şi îl întinse Nataliei, spunându-i în ruseşte: 

— Yza dobrry pout v svobodony myr, Natalia Ivanova?'# 

Oricum era absolut necesar ca ea să se destindă. Un 
toast pentru o rusoaică era sfânt! Femeia goli paharul dintr- 
o înghiţitură, fără să observe că era singura care bea. 
Figura i se înroşi deodată şi se lăsă pe spate pe divan, într- 
un sughiţ care-i dezveli şi al doilea sân. Amalia se plantă în 
faţa lui Malko, cu figura crispată de furie. 

— Mizerabile! Pentru asta aţi fost atât de gentil mai 
devreme! Stergeti-o cu târfa asta şi cu cei 2000 de escudos. 

Din fericire, vorbise în portugheză... Malko o luă de braţ 
şi o târî cu forţa spre bucătărie. inchise uşi şi îi cuprinse 
umerii. 

— Amalia, eu nu vin pentru o târfă. Această femeie 
tocmai a fugit de sovietici. Trebuie s-o ascundem. Ruşii vor 
face totul pentru a pune mâna pe ea. Portughezii o vor 
ajuta, doar ştiţi de ce! Acceptati să o gäzduiti? Am să vă 
ajut după asta să plecaţi din ţară. Pe ea, pe dumneavoastră 
şi pe tatăl dumneavoastră, ca preţ pentru acest ajutor. 

Tânăra portugheză îl fixa, împietrită. 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? Pentru ce vă băgaţi 
în această poveste? Este... 

— Natalia nu-mi este nimic, o asigură Malko. Doar o ajut. 

Amalia râse nervos. 

— Doamne, înţeleg! Bineînţeles că vă voi ajuta, uitasem 


18 Pentru sosirea dumneavoastră în lumea liberă! (n.a.). 


cà sunteti un prieten al domnului Thomas. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Amalia zâmbi cu subînţeles. 

— Domnul Thomas lucrează pentru serviciile secrete ale 
Ambasadei Americane. Toată lumea ştie asta! 

Malko îşi spuse că lui Steve nu-i mai trebuia decât să se 
plimbe cu o mică pancartă, pe care să scrie „Agent secret”. 
Dar el găsise aliata ideală. Amalia nu va fi cea care să-i 
denunțe la COPCON. In caz de ceva, americanii nu vor fi 
direct implicaţi. Îi era silă de el şi de creierul lui care 
funcţiona acum ca al unui agent adevărat. 

— Natalia e soţia unui colonel din K.G.B., spuse el. Nu vă 
va provoca nici o neplăcere. Face parte dintr-o societate 
excelentă, dar nimeni nu trebuie să afle de prezenţa ei aici. 
E o chestiune de viaţă şi de moarte... 

— Aici nu vine nimeni niciodată, spuse Amalia. Şi eu ştiu 
să-mi ţin gura. 

Reveniră în living. Interzis, Malko se opri în prag. Complet 
goală, în genunchi pe canapea, cu rochia căzută la picioare, 
Natalia îl contempla cu ochi sticloşi. Madera scăzuse cu 
zece centimetri... Ea întinse braţele spre Malko şi spuse în 
ruseşte, cu o voce răguşită şi cleioasă: 

— Vino să faci amor cu Natalia ta, go/oubouchka!!* 


1 Micul meu porumbel ( n.a.). 


Capitolul VI. 


Malko văzu expresia îngrozită a Amaliei. Chiar dacă nu 
sesizase sensul frazei, atitudinea rusoaicei era fără echivoc. 

De altfel, aceasta se ridică cu mâinile în şolduri, cu ochii 
injectati şi-l apostrofă din nou: 

— Ei, ce mai aştepţi? 

În mod bizar, îşi încălţase din nou pantofii cu tocuri 
înalte. Tufişul roşiatic de sub pântecul ei arăta ca un arici 
furios. Talia ei era plină, dar sânii se ţineau încă bine. Luă 
sticla de Madera şi trase o duşcă zdravănă, care ar fi putut 
lăsa lat până şi un lup de stepă, apoi, cu zgomot, o puse la 
loc şi avansă spre Malko. Deodată, ochii ei scăpărară ca un 
fulger şi întinse un deget spre Amalia: 

— Ce caută boarfa asta aici? O fi crezând că o să faci 
amor şi cu ea? 

— Ce spune? întrebă Amalia. 

— Întreabă cine sunteţi, traduse diplomatic Malko. 

Din păcate, Natalia nu se rezumă la vorbe. Făcu trei paşi 
înainte şi o apucă pe tânără de un braţ, trăgând-o spre uşă! 
De data asta, Amalia nu mai avea nevoie de interpret. Cu o 
exclamatie furioasă, o pălmui pe Natalia din toate puterile. 
Zece secunde mai târziu, cele două femei se rostogoleau pe 
covorul uzat, strâns înlănţuite, într-o bătaie sălbatică. 
Foarte repede, Grifanova fu în avantaj. instalată pe pieptul 
Amaliei, începu să-i ciupească sânii şi să-i care lovituri! În 
sfârşit, se ridică şi începu să urineze pe portugheză! Malko o 
smulse la timp, într-un torent de înjurături, care ar fi făcut 
să roşească până şi un birjar... Reuşi s-o tragă într-o cameră 
şi o împinse spre pat: 

— Odihniţi-vă, revin imediat, promise el. 

Se întoarse în living, luă sticla de vin şi i-o duse Nataliei. 
În starea în care era... Apoi reveni la Amalia. Sfâşiată între 
furie şi durere, aceasta plângea. Malko o ridică, îi luă 
mâinile şi i le sărută: 

— Amalia, sunt dezolat... 

Portugheza ridică spre el o figură plină de ură. 


— Vreau să plece, o urăsc. Este o... 

Işi căuta cuvintele. Malko încercă să o calmeze: 

— Trebuie să mă ajutaţi. Această femeie trebuie să 
rămână. Sovieticii vor face totul pentru a o prinde şi noi nu 
putem s-o scoatem acum din Portugalia. Intelegeti? Nu 
trebuie să o urâţi. A băut ca să prindă curajul să plece. 
Mâine, totul vă fi bine. 

Tânăra portugheză se smiorcăi: 

— O s-o luaţi repede de aici? 

— Imediat ce voi putea. 

Malko era sincer, numai că greul de-acum încolo începea. 

— In seara asta am să rămân cu ea, zise el încet. Mai 
aveţi o cameră pentru dumneavoastră? 

— Camera mea se află în spate, răspunse ea.. Dar... 

— Trebuie să o calmez. Nu e bine să facă scandal. Din 
cauza vecinilor. 

O umbră de teamă trecu pe chipul Amaliei: 

— Jos, la primul etaj stă un comunist. 

— Pe mâine, zise Malko. 

Amalia nu răspunse. Când dispăru pe culoar, Malko se 
îndreptă deja spre locul în care o lăsase pe Grifanova. 

x 


* * 


Natalia îl masturba cu blândeţea unui cazac, unită cu 
stângăcia unui beţiv. Intinsă pe o parte, îşi freca picioarele, 
fără a obţine însă rezultate remarcabile. El avea cu totul 
alte idei în cap. Ea scoase un mormăit de ciudă, îngenunche 
şi înlocui mâna cu gura. Malko încercă din toate puterile să 
se gândească la Alexandra, blestemând C.I.A. Şi toate 
încurcăturile în care era băgat. Brusc, Natalia îl lăsă şi se 
ridică furioasă. 

— Dar ce Dumnezeu ai? mormăi ea. Este adevărat că toţi 
capitaliştii sunt pederaşti, aşa cum pretindea şi porcul de 
Nicolai! 

Lui Malko îi era necaz să confirme o minciună a K.G.B.- 
ului şi avusese întotdeauna oroare de femeile care beau. Ea 
îl privi, cu pupilele dilatate, nebună de furie. 

— Când lucram la Leningrad, aruncă ea, am văzut de 
toate felurile. Ei bine, n-am dat însă niciodată de un tip ca 


tine. Regulau toţi ca animalele, în cinci minute! Pe dracu, 
dacă nu poţi regula, ocupă-te măcar de mine. Am o poftă 
nebună! 

Limbajul era atât de ordinar şi vulgar, că lui Malko îi fu 
ruşine pentru ea. Dar acum, în situaţia dată, era obligat să-i 
satisfacă toate capriciile, măcar pentru moment. Ea se lăsă 
pe spate, îi plasă cu autoritate mâna lui Malko între picioare 
şi începu să-l conducă, la intervale de o precizie de-a 
dreptul medicală, gemând de satisfacţie. 

— Ce făceai la Leningrad? întrebă el încet, fără a se 
întrerupe. 

Ea pufăi. Tutuiala în ruseşte începea s-o destindă. 

— Ce crezi? Mă ocupam de marinarii străini din 
Departamentul Il. Aşa l-am cunoscut pe porumbelul de 
Nicolai... Lucram pentru el. Era amuzant, aveam o casă 
frumoasă şi toată vodca pe care o doream... N-am fost 
niciodată atât de fericită. Tipii cu care aveam de-a face erau 
si ei fericiţi. Mi-aduc aminte de unul cu care am făcut amor 
de şase ori la rând! Săraca Natalia, nu mai putea. Ah, da, 
aici e bine, continuă... 

Intepenitä, tăcu cu respiraţia scurtă, cu gura deschisă, cu 
degetele de la picioare desfăcute. Işi primi orgasmul cu un 
grohăit sălbatic, strângând atât de tare picioarele, încât 
aproape că-i strivi degetele lui Malko. Apoi îl privi mai dulce. 

— Mi-am luat portia, spuse ea. Vrei şi tu? 

Asta era ceea ce se numeşte simplitate de bună calitate. 
Malko a cărui curiozitate era satisfăcută, refuză politicos. 

— Odihneste-te, vorbeşte-mi despre tine. 

Ea oftă. 

— Oh, nu prea sunt multe de spus. Sunt din Leningrad, 
mama mea a murit în timpul asediului din 1943, pe când 
eram foarte mică. Apoi, am lucrat într-o uzină de rulmenţi, 
până în ziua în care un colhoznic mi-a oferit douăzeci de 
pâini proaspete, ca să mă culc cu el. Nici vorbă să le fi 
primit. Dar şi el a fost prins. A fost trimis într-un lagăr de 
muncă, timp de 10 ani, sub învinuire de furt din avutul 
obştesc. Mie mi-au dat să aleg: lagărul de muncă sau 
marinarii... N-am ezitat! 

Ingrozit, Malko fu cuprins de un dubiu. 


— Dar eu credeam că ai fost măritată cu un... 

Natalia Grifanova râse batjocoritor. 

— Nicolai povesteşte asta, pentru că dă mai bine. Nu e 
prea onorabil să fii căsătorit cu o curvă... 

Halal informaţii avea C.I.A.! Tânără, din buna societate... 
soţia unui strălucit om de ştiinţă. Natalia se chiorî din nou la 
virilitatea lui Malko şi se lipi de el, începând din nou să-l 
mângâie, dar cu mai puţină brutalitate. 

— Mi-ar place să simt ceva cald în pântec, murmură ea. 

Se sprijini de el, deloc sătulă. El vru să câştige timp: 

— Natalia, tu ştii lucruri de care noi avem nevoie. 

Ea se aplecă, îl atinse cu limba şi ridică ochii vicleni: 

— Pozje, golobtchyk moi, potepy”. 

II înghiţi cu un gest brusc şi complet, care ar fi făcut-o să 
crape de gelozie şi pe Linda Lovalace! 

x 


* * 


Nicolai Seghueievitch Grifanov puse la loc paharul de 
coniac gol. Otravă de Crimeea, care făcea găuri în stomac. 
Măcar te împiedica să gândeşti... Şi avea nevoie, al 
dracului! Işi consultă ceasul: patru şi jumătate, dimineaţa. 
Natalia nu se întorsese. Altfel, Boris, militianul de gardă, l-ar 
fi prevenit imediat. Deci, era mai mult decât o fugă. işi 
cunoştea nevasta. Trează, ar fi venit să-i lingă picioarele. N- 
ar fi avut poftă să se trezească într-o mină de aur sau în 
fundul unei insule din Murmansk. 

Injură printre dinţi. 

N-ar fi trebuit niciodată să se însoare cu ea. Dar cu 
craniul său chel, cu umerii căzuţi şi pântecul proeminent, 
avea aerul unei pere fleşcăite, nu prea îmbietor pentru o 
femeie. 

Natalia era frumoasă, tânără şi după ce bea, se comporta 
ca o veritabilă curvă ce fusese. Doar la gândul ăsta, Nicolai 
simţi brusc o căldură în pântece. Se răsuci în fotoliu, pradă 
unei pofte acute. Marea casă de bani, închisă cu două sigilii 
de ceară, care ocupa jumătate din cameră, îl readuse la 
realitate. 

Casa de bani numărul 6 conţinea toate secretele 


20 Mai târziu, porumbelul meu, mai târziu ( n.a.). 


operaţiunii din Portugalia, plus o importantă sumă de dolari. 
Preţ de o secundă, Nicolai fu tentat. Ca şef al Diviziei V din 
Lisabona, el avea cheia şi combinaţia cifrului. Dar K.G.B. l-ar 
fi descoperit oriunde s-ar fi dus şi l-ar fi omorât. Ştia prea 
multe, în plus, era prea bătrân ca să mai schimbe 
societatea. Sistemul Comunist îi convenea de minune. 

Ciuli urechile: Avenida Dinis era cufundată în linişte. 
Nicolai Grifanov se afla la etajul trei al consulatului sovietic, 
în ceea ce membrii K.G.B. Numeau „Donjon”, adică 
Referentura, care era creierul şi inima K.G.B.-ului la 
Lisabona. Toate camerele erau izolate fonic, blindate şi 
protejate printr-un sistem complex. Cele mai apărate erau 
camerele în care se aflau Grifanov, casa de bani, arhiva, 
cifrul şi legătura radio directă cu Moscova. 

Nicolai se ridică, simțind deodată că se sufocă. Toate 
ferestrele fuseseră zidite, pentru a fi protejate de 
teleobiective sau de spionaj electronic. Domnea un miros 
umed, accentuat de putoarea mucurilor stinse de ţigară, 
teoretic interzise. Referentura nu se închidea niciodată. 
Nicolai putea veni la orice oră din zi sau din noapte, pentru 
a lucra sau a se odihni. Stinse lumina şi ieşi pe culoarul 
strâmt care despärtea camerele. La celălalt capăt, santinela 
picotea pe un scaun, dar auzind zgomot, se sculă. Politicos, 
se asigură că Nicolai Grifanov nu avea nimic asupra sa, 
apoi, îi deschise uşa grea de metal. 

— Noapte bună, tovarăşe colonel. 

— Noapte bună, răspunse Nicolai, cu o voce posomorâtă. 

Cobori cu ascensorul şi ajunse în sträduta întunecoasă şi 
pustie. Era frig, ca în toate nopţile şi sufla vântul. Brusc, 
detestă Lisabona. Trebuia s-o găsească pe Natalia, cu orice 
preţ. Dar, în primul rând, trebuia să afle cine a ajutat-o să 
fugă. Ea era prea proastă pentru a fi acţionat singură. O 
imensă panică îi blocă creierul. Dacă era C.I.A.? Dacă din 
pricina lui, planul K.G.B.-ului eşua? Era terminat! Deşi refuza 
să şi-o mărturisească, instinctiv era sigur de legătura dintre 
cele două lucruri. Furios, dădu cu piciorul într-o cutie de 
conserve. 

— Boarfă! 

Din acest moment întreg spionajul din Lisabona va avea 


o misiune prioritară: s-o găsească pe Natalia! Va începe 
chiar el interogatoriile. Din fericire, la Lisabona K.G.B.-ul 
dispunea de un sprijin numeros, variat şi puternic... Dacă 
C.I.A. era implicată în lovitură, va întâmpina greutăţi în 
ajutarea femeii la părăsirea ţării. Toţi prietenii lor fuseseră 
deja preveniti. Aproape toţi gândeau că Natalia se afla încă 
la Lisabona. Nicolai Grifanov încercă cu disperare să-şi 
amintească ce ştia ea din activităţile lui. Mult prea mult, 
conchise el. 
x 


* * 


Malko traversă livingul în vârful picioarelor si se opri 
brusc. Amalia dormea, încolăcită pe canapea. Tresărind, ea 
se trezi. Se iveau zorile. Malko se aşeză lângă ea, epuizat. 
Natalia îi impusese nişte performanţe pe care ar fi preferat 
să le păstreze pentru ocazii mai bune. In sfârşit acum 
dormea, răpusă de amor şi de alcool. El însă, nu-i smulsese 
nimic interesant. 

— De ce aţi dormit aici? întrebă el. 

— In camera cealaltă nu mai e nici un pat, mărturisi 
Amalia. L-am vândut ca şi ceasul, ca şi bijuteriile... Aveam 
nevoie de bani. Dar cu cei 2000 de escudos am să cumpăr 
unul nou. 

Jenat, Malko întoarse privirea. 

— La ce oră trebuie să fii azi la Gremio? 

— La trei, răspunse ea. 

— Am să ies, spuse Malko. Vă rog să nu plecaţi până nu 
mă întorc, să nu deschideţi uşa nimănui şi să nu o lăsaţi să 
plece. 

— De acord! 

Ea îl însoţi până la uşă şi brusc, se lipi de el. 

— Veniţi repede. Mi-e frică. 

Malko se urcă în maşină şi cobori străzile înguste din 
Alfama, foarte putin animate, ajungând la hotelul A/tis. Un 
receptioner adormit îi dădu cheia. Se duse direct la camera 
lui Ibrahim şi bătu la uşă. Brazilianul deschise imediat, 
îmbrăcat şi cu ochii roşii de nesomn. În spatele lui, prăbuşit 
într-un fotoliu, îl zări pe Steve Thomas, cu trăsăturile 
descompuse. Americanul se sculă dintr-un salt. 


— Dumnezeule, explodă el, unde ati fost? 

Malko se aşeză pe pat. 

— Cu prea distinsa Natalia Grifanova, zise el. Fostă curvă 
în Leningrad şi betivä notorie. Ar trebui să vă hräniti mai 
bine ordinatoarele... 

La repezeală le făcu rezumatul nopţii. Steve trăgea lacom 
dintr-o ţigară. Oboseala îi dispăruse. Brazilianul şi el cu ochii 
injectaţi, încerca să nu adoarmă. 

— Trebuie să o facem să vorbească, insistă Thomas. Nu 
se ştie ce se poate întâmpla. Cu siguranţă, ea este la curent 
cu ceea ce se pune la cale. Noi nu am putut afla încă unde 
se află Guadaloupe Sanchez. Soţul Nataliei va face tot 
posibilul ca să o găsească. Eu vă voi oferi protecţie maximă: 
Chris, Milton şi Ibrahim. 

— Cel mai bine, sugeră Malko, ar fi s-o incredintati pe 
Natalia lui Chris şi Milton. Unde sunt ei acum? 

— La Mundial. 

— Trebuie să ne asigurăm că nu sunt urmăriţi şi să fim 
atenţi cu vecinii. Cel mai bine ar fi să-i aducem la noapte. 
___— Ibrahim se va ocupa de asta, promise Steve. 
Intoarceţi-vă la Natalia cât mai curând şi făceţi-o să 
vorbească... Daţi-mi adresa. Ibrahim va veni şi el, cu ceilalţi 
doi. 

Malko scrise adresa Amaliei şi plecă să se culce până la 
prânz. Abia se mai ţinea pe picioare. După cât băuse, 
rusoaica putea să doarmă până după-amiază. Inainte de a 
se culca, îşi dori ca nimic rău să nu se întâmple... 

x 
x x 


— Astăzi a fost o căldură îngrozitoare, oftă Julio de 
Carvalho. 

Malko, politicos, aprobă. Barul din clubul Gremio 
Litterario, capitonat cu catifea roşie, era azi puţin mai 
animat. În drum spre restaurant, se lăsă târât de bătrânul 
miliardar, ce-i fusese prezentat de Steve Thomas. Nu 
putuse refuza un coniac. Sticla era pusă pe masă, la 
dispoziţia portughezului. Miliardarul se spovedea... Toţi cei 
care se găseau la Gremio erau de „bună calitate”. Titlul lui 
Malko îl cataloga definitiv printre adversarii marxismului. 


Julio, aplecându-se spre el, îi puse o mână marmoreană pe 
braţ: 

— Sunt pe cale să învăţ ce este ura, spuse el cu voce 
joasă. Oamenii ăştia distrug totul. De fiecare dată când trec 
în revistă obiectele pe care le-am adunat, îmi vine să ucid... 

El continua să se îmbrace cu o eleganţă extremă, cu 
guler tare, butoni cu pietre preţioase la manşete şi pantofi 
de lac. Mâna sa ca de pergament apucă cu delicateţe 
paharul şi toastă: 

— Pentru vechea Portugalie! Pentru fantoma libertăţii... 

Malko ridică şi luă paharul. Deodată, afară se auzi o 
detunătură puternică, iar în bar se aşternu liniştea. Un 
majordom în frac ieşi să vadă ce a cauzat zgomotul şi 
reveni calm, anunțând că fusese un foc tras din greşeală. 

Conversatiile reîncepură. Incidentul avea însă să se 
propage, să se deformeze. Lisabona era oraşul zvonurilor. 
Un oraş care începea să se golească, ca multe altele. 
Oamenii dispăreau în Brazilia, în Spania sau în închisori. 
Într-un colţ, o femeie foarte frumoasă, de circa patruzeci de 
ani, citea cu interes Expresso. Un tânăr cu părul lung, cu 
aer de hipi, sosi la bar şi spuse: 

— Au redeschis redacţia la Republica! 

Femeia frumoasă lăsă ziarul şi se repezi la telefon, apoi 
reveni supărată. Fusese iar o ştire falsă. Portughezii 
încercau să intercepteze cele mai infime schimbări. Un 
client, aşezat la o masă din apropierea lui Malko, spuse: 

— Am trecut de curând prin faţă, la Republica. Acum, 
acolo, se află aviația şi nu COPCON-ul care-l păzea. Era mai 
bine. 

COPCON era una din aripile Consiliului Revoluţiei, 
condusă de generalul Otelo de Carvalho. Procomunist pe 
faţă... 

Toate aceste zvonuri miroseau a sfârşit de civilizaţie... 
Bătrânul Julio oftă şi se aplecă spre Malko: 

— Inainte să părăsiţi Lisabona, nu uitaţi să veniţi să-mi 
vedeţi colecţiile. Veţi fi ultimul care le va vedea. 

Conversatiile încetară brusc. In bar tocmai intrau doi 
militari ai unei unităţi de comando, cu armele la umăr, uşor 
stingheriti. Patronul se repezi spre ei. Avu loc o scurtă 


conversaţie cu voce scăzută, apoi soldaţii se îndreptară spre 
însoţitorul frumoasei doamne care citea Expresso. Unul 
dintre ei întrebă: 

— Senhor Queluz? 

Cel interogat deveni de culoarea cretei. Răspunse cu 
voce nesigură: 

— Da, eu sunt. 

— Trebuie să ne însoţiţi, spuse soldatul. 

— Dar... de ce, ce-am... 

Militarul zâmbi, fără agresivitate. 

— Eu nu ştiu nimic. Mi s-a spus să vă aduc, asta e tot. 
Sunteţi bancher, nu-i aşa? 

— Da, răspunse bărbatul, cu voce slabă. Sunt bancher. 

Ca şi cum ar fi mărturisit un fapt abominabil... Liniştea se 
prelungi câteva clipe, apoi el îşi goli paharul, se sculă, 
sărută mâna frumoasei doamne ai cărei ochi se umpluseră 
de lacrimi şi se îndreptă spre ieşire. Cei doi soldaţi salutară 
politicos şi-l urmară. Liniştea domni până ce se auzi jeepul 
demarând. Apoi, femeia izbucni în plâns. 

— Ar fi trebuit să plece în Brazilia săptămâna trecută. 

Malko îşi privi vecinul. Mâinile de pergament ale lui Julio 
de Carvalho tremurau uşor. Bătrânul făcea un efort vizibil 
pentru a-şi păstra calmul. 

— Ce-a făcut? întrebă Malko. 

— Nimic, răspunse Julio. Angajaţii lui au decis probabil să 
se pună în autogestiune. Atunci s-au găsit probe imaginare 
pentru a-l putea deposeda legal. In fiecare zi e la fel. Il vor 
închide la Caxias sau la Monsanto, fără măcar să-l 
interogheze. Dacă are noroc, îl vor elibera şi va putea să 
părăsească Portugalia, dar sărac lipit. 

Vocea i se sparse. Puțin câte putin, viaţa îşi relua cursul 
la Gremio Litterario. Malko se despărţi politicos de bătrânul 
miliardar, care spuse: 

— Veniti pe la mine. 

Malko se grăbi să ajungă pe verandă. Era nerăbdător să o 
reîntâlnească pe Natalia Grifanova, sperând s-o găsească 
mai prezentabilă decât în ajun şi că, de data asta, va vorbi. 
Un majordom solemn îl ajută să se instaleze. Era probabil 
un informator al COPCON. La Lisabona toată lumea spiona 


pe toatà lumea! 
x 


* * 


Natalia Grifanova avea ochii atât de umflati, încât 
aproape nici nu i se mai vedeau. La lumina zilei, pe pometii 
ei se zărea o reţea fină de vinişoare. Părul tras pe spate o 
îmbătrânea. Amalia îi împrumutase nişte blugi vechi şi o 
bluză. Era în picioarele goale. Malko văzu imediat frica din 
ochii ei. Ghemuită pe divan, avea expresia unui animal 
hăituit. 

— Vreau să plec, spuse ea. Lăsaţi-mă să mă întorc la 
Nicolai. 

Agentul se aştepta la asta. Se aşeză lângă ea şi îi spuse: 

— Natalia, ştiţi ce vi se va întâmpla... Ei bănuiesc că noi 
suntem implicaţi în dispariţia dumneavoastră. Nu vă vor 
crede. Nici măcar soţul dumneavoastră nu vă va mai putea 
proteja. 

Femeia zâmbi viclean. 

— Nicolai nu poate să se lipsească de mine, nu mă va 
lăsa să plec într-un lagăr. 

— El nu va mai putea face nimic, spuse Malko. Ceea ce 
se petrece aici e mult mai important pentru el şi pentru şefii 
lui. Nu vă fie teamă, veţi pleca în curând în S.U.A. Şi acolo 
veţi putea începe o viaţă nouă. 

Se auzi o sonerie scurtă. Natalia tresări. 

— Ei sunt! 

— Nu, nu zise Malko. 

Se duse la uşă şi întrebă, fără să deschidă: 

— Cine e? 

— Noi suntem, răspunse o voce, tipic americană. 

Malko deschise uşa. Palierul părea prea strâmt pentru 
Chris Jones şi Milton Brabeck. Două sute de kilograme de 
oase, de muşchi şi de efecte de artilerie. Ochi cenuşii, 
costume cenuşii, cămăşi închise la gât. Consimţiseră să se 
despartă de pălării... Chris avea o servietă mare, neagră. 
Malko îi lăsă să intre. Aproape că atingeau tavanul. Apăru şi 
Amalia, într-o rochie din prosop, care se oprea ceva mai sus 
de pulpe. Milton, prins de gânduri vicioase, se îmbujoră 
uşor. 


= În țara asta nu s-a inventat încă liftul? întrebă Chris. 

Intoarse capul spre Natalia, care deschisese nişte ochi 
cât cepele, în fața acestor „gorile”. 

— Ea este? 

— Ea este! 

Malko făcu prezentärile în ruseste. Ei o studiau pe 
Natalia, ca şi cum ar fi fost dracul în persoană. O adevărată 
sovietică! Probabil că Milton ar fi avut poftă să-i decupeze o 
bucăţică, pentru a o păstra ca amintire. Chris explora zona 
ferestrelor şi a teraselor de dedesubt. 

— De-acum veţi locui aici, anunţă Malko. Interzis de a 
ieşi, de a vă arăta, de a o lăsa să iasă pe această femeie, 
sau de a lăsa pe cineva să o ia de aici. Amalia vă va aduce 
de mâncare. 

— O să ne instalăm, spuse Chris. Am adus câte ceva 
necesar. 

Deschise servieta şi scoase o mini-mitralieră, la care 
înşurubă un amortizor de 20 de centimetri. Servieta era 
plină cu aparatură electronică şi acustică. Cele două 
„gorile” îşi scoseseră hainele şi începuseră să ,testeze” 
apartamentul. Milton se apropie de Malko: 

— Vom locui aici, cu aceste două gagici? 

— Exact, răspunse Malko. E foarte bine. Numai să nu vă 
găsească K.G.B.-ul. Sunt capabili să facă să sară clădirea în 
aer, numai pentru a o recupera pe Natalia Grifanova. 

Chris reapăru, cu „sonda” electronică în mână. 

— Am să instalez un „sistem de alarmă” pe scară, între 
etajul doi şi trei, anunţă el, un microfon mic, care va evita 
apariţia surprizelor neplăcute. 

Natalia nu-i scăpa din ochi, fumând nervoasă. Amalia 
aranja bucătăria. Prima, îl întrebă pe Malko, în ruseşte: 

— Ony tiute toje ostanoutsa??! 

— Da, zise Malko, pentru a vă proteja. De acum K.G.B.-ul 
nu vă mai poate face nimic. 

Ea clătină capul, cu o grimasă amară. 

— Da, o să mă împiedice să plec! M-ati păcălit! E ca la 
noi! 

— Nu spuneți prostii, protestă Malko. Imediat ce vom 


21 Vor rămâne aici? (n.a.). 


putea, vă vom scoate din ţară şi veţi fi liberă. Pentru 
moment trebuie să vă protejăm. 

Veni să se aşeze lângă ea. Ochii lui aurii luaseră o 
expresie gravă. 

— Natalia, spuse el, noi ştim despre K.G.B. că pregăteşte 
o lovitură la Lisabona. Dacă va reuşi, nu vă vom putea 
scoate niciodată de aici. Deci, trebuie să ne ajutaţi... 
trebuie! 

— Svolotch!? zise simplu, Natalia. 

Malko nu ripostă. Femeia ridică din umeri. 

— De altfel, să-i ia dracu! Ce vreţi să ştiţi? 

Până acum, ea nu actionase în nici un fel împotriva 
Uniunii Sovietice. Cu primul cuvânt spus, va fi gata. K.G.B.- 
ul nu-i ierta niciodată pe trădători. 

— Luna trecută, spuse Malko, doi informatori ai C.I.A., 
Guadaloupe şi Alfonso Sanchez se aflau în cazarma primului 
Ralis, pentru un „contact”. Când au ieşit, soldaţii au tras în 
ei. Alfonso a fost omorât pe loc, iar soţia lui, rănită şi răpită. 
De atunci, nimeni n-a mai auzit vorbindu-se de ea. Ori, noi 
ştim că soţul dumneavoastră era acolo... Vrem s-o regăsim 
pe Guadaloupe Sanchez... 

Natalia se gândi câteva clipe şi spuse: 

— Mi-aduc aminte. Nicolai mi-a vorbit despre această 
poveste. A fost o întâmplare, pentru că el vizita un prieten 
atunci când i-a reperat pe aceşti oameni. Discutau cu un 
ofiţer care cunoştea multe. Un trădător şi el... N-a putut să-i 
împiedice la timp să iasă din cazarmă, ca să-i aresteze pe 
loc. De aceea, a ordonat să se tragă în ei. Ştiţi, Nicolai al 
meu nu e rău... El nu... 

Acum, n-o mai puteai opri. Malko zâmbi încurajator. 
Stătea ca pe cărbuni aprinşi. 

— Ce aflaseră ei? 

Ea clătină capul. 

— Nu ştiu. Nicolai nu-mi spune chiar totul. De fapt, nu 
trebuia să-mi spună nimic. Era necăjit pentru că existau 
martori... Atunci, s-a îmbătat cu coniac şi mi-a povestit. 

— Ce s-a întâmplat cu ofiţerul? întrebă Malko. 

— A fost executat chiar în acea seară de către tovarăşii 


22 Mizerabile (n.a.). 


portughezi din partid. L-au îngropat în cazarmă. 

— Femeia, a fost şi ea omorâtă? 

— Nu, răspunse Natalia. Ştiu că n-au omorât-o. Ea nu era 
grav rănită. Nicolai mi-a spus că-i lipsea doar un deget... Au 
dus-o undeva. 

Jumătatea de măsură! Tipic portughez! Malko începea să 
se întrebe dacă Natalia ştia într-adevăr multe secrete. 
Răpind-o, ei riscaseră enorm. Tot K.G.B.-ul era, probabil, 
pus pe jar, numai pentru a o recupera. Reluă interogatoriul: 

— Unde ar putea să fie? La consulatul sovietic? 

Natalia strigă: 

— Oh, nu! 

— La Partidul Comunist Portughez? 

— Nici acolo. Ei sunt prea prudenti. 

Cele două „gorile” urmăreau cu gura căscată conversaţia 
în ruseşte. Stânjenită, Natalia spuse, cu regret: 

— Există cineva care ştie. Mi-aduc acum aminte că 
Nicolai a cerut ajutorul unuia din informatorii lui, un anume 
Antonio. Este pivnicer la Mundial. 

— Spuneti-mi mai multe despre acest Antonio, ceru 
Malko. 

— L-am văzut doar de două ori, răspunse Natalia, pe 
când cinam acolo. Nicolai mi-a spus că-l recrutase, oferindu- 
i sticle de coniac vechi. Antonio este alcoolic, maniac şi bun 
comunist. A făcut parte din partid în clandestinitate. Nu-i 
iubeşte pe americani. 

— Sunteţi sigură că Guadaloupe Sanchez este în viaţă? 
insistă Malko. 

— Sunt sigură, repetă Natalia. Nicolai mi-a vorbit chiar 
săptămâna trecută, întrebându-se de ce portughezii îşi 
asumau un asemenea risc. Era furios. _ 

Picături de sudoare curgeau pe faţa Nataliei. li era frică. 
Malko se ridică. Pentru moment, aflase destul. 

— Am să revin spre seară. 

Chris îl însoţi pe palier. Amalia plecase la lucru. 

— N-o lăsaţi să bea, avertiză Malko şi atenţie la 
instinctele lui Milton. Este nimfomană. 

— Dumnezeule! oftă Chris Jones. 

Malko ajunsese deja jos. 


Capitolul VII. 


Soldatul brazilian cu ochi frumoşi, dar cu tenul plin de 
acnee, nu încetase să bea ca o sugativă. Antonio, care se 
ocupase de el, se întreba dacă se va mai putea ţine pe 
picioare. Era ultimul client din sala de mase de la Mundial 
ce se afla la etajul opt al hotelului, de unde apărea 
panorama bordeielor şi a terenurilor virane. Tipetele 
vânzătorilor ambulanți instalaţi pe trotuare urcau până sus, 
evocând vag ambianța balamucului. 

Antonio primi bancnotele înmânate de brazilian, care 
traversă apoi sala, clătinându-se. Acesta se opri brusc în 
faţa barului şi mâna i se întinse spre o sticlă cu coniac, 
Napoleon 1892. 

— E a dumneavoastră? 

Antonio, mândru, ridică o sprânceană: 

— Da, am cumpărat-o chiar eu. 

— Cât? făcu brazilianul. 

Pivnicerul rămase cu gura căscată, stupefiat şi oarecum 
întristat. Niciodată nu se gândise să vândă această sticlă. 
Era atracţia barului său. In cel mai rău caz, visase să o ofere 
spre degustare unor clienţi buni, pentru a profita puţin. 

— 4 000 escudos, anunţă el, pentru a-l descuraja pe 
client. 

Dar acesta îl bătu viguros pe umăr, încântat. Era cu circa 
douăzeci de centimetri buni mai înalt decât Antonio. 

— Nu e scump! zise el. 

Se căută în buzunare şi scoase o legătură enormă de 
bancnote. Numără 4500 din ele şi le puse pe tejghea. 
Întinse mâna pentru a lua sticla. Antonio avea lacrimi în 
ochi. Sticla „lui”! 

Deodată, cu un râs zgomotos, brazilianul spuse: 

— N-o să beau asta singur! Hai cu mine, prietene! 

În alte circumstanţe, barmanul nu l-ar fi urmat niciodată 
pe acest betiv tropical, ce era şi un reprezentant al 
capitalismului pe care-l ura. Dar ideea că acest om va da pe 
gât pretiosul coniac precum un alcool de lampă, îl 


înnebunea. Măcar să profite şi el... 

— Domnule, spuse el, nu pot ieşi cu dumneavoastră! 
Sunt angajat aici! 

— Nu-i nimic, spuse brazilianul. Te aştept afară. 

Se urcă în ascensor, strângând sticla la piept, în timp ce 
Antonio îşi încuia pivnita. După cinci minute ieşi, îl reperă 
pe brazilian lângă o maşină neagră, învârtind „odorul”, 
admirându-l. 

Antonio îşi spuse că nevasta lui va fi îngrijorată. Dar, ce 
dacă?... Datorită activităţilor sale politice, avea deseori 
reuniuni târzii, după orele de lucru. 

Se urcă în maşina brazilianului şi constată cât de 
confortabil este locul din faţă. Omul îi întinse sticla, în timp 
ce apuca volanul maşinii. 

— Ţine-o! 

Antonio încercă să o ţină drept. leşiră din parcarea 
hotelului, traversară piaţa Rossio, apoi o luară spre Taho şi 
piaţa Commercio. Brazilianul fredona de unul singur. Ajunşi 
în piaţă, acesta coti pe lângă docuri şi o luă spre enormul 
pod suspendat, care făcea Lisabona să semene cu San 
Francisco. Intrigat, Antonio îndrăzni să întrebe: 

— Senhor, unde mergem? 

Brazilianul se întoarse spre el, cu ochii atât de clari, încât 
păreau fosforescenti: 

— Poate am putea merge s-o găsim pe Guadaloupe 
Sanchez, spuse el calm, cu o voce care nu părea deloc 
alterată de alcool. 

Trecură câteva clipe până ce fraza se înfipse în creierul 
lui Antonio, odată cu toate implicaţiile ei. | se părea că are 
plumb în picioare. Tinea deja mâna pe portieră, când simţi 
ceva rece care-i înconjura gâtul. Pentru a nu scăpa sticla, 
pierdu câteva secunde. Când încercă să-şi smulgă latul de 
la gât era deja prea târziu, acesta fiind adânc fixat în piele... 
Vedea cu greu bărbatul care fusese până acum ascuns în 
spatele lui, pe podeaua maşinii şi care, acum îl strangula. 
Mai luptă puţin, apoi, cu ochii scoşi din orbite, cu plămânii în 
flăcări şi cu picioarele bătând tabloul de bord, îşi pierdu 
cunoştinţa. Sticla se rostogolise pe jos. Antonio leşinase. 
Brazilianul întoarse capul şi spuse, în engleză: 


— You did a good job Krisantem!” 

Măgulit, turcul zâmbi. li plăcea să i se recunoască 
meritele. 

Maşina continua să ruleze pe lângă antrepozitele 
docurilor. Antonio mişcă puţin, gemu, dar îndată ce dădu 
semne că se trezeşte, Krisantem îi strânse şi mai tare 
carotida. Maşina opri în faţa unui enorm depou de tramvaie. 
Zeci de vagoane erau aliniate pe şine, în aer liber. Ibrahim 
semnală cu farurile şi, dintr-o gheretă, apăru un bărbat. 
Ibrahim îi strecură un teanc de escudos, după ce acesta îl 
recunoscuse şi ridică bariera. Bunele intenţii trebuiau 
încurajate. Gardianul puse bariera la loc, după ce Ibrahim se 
strecurase între două rânduri de tramvaie şi ajunsese la 
cheiul care mărginea fluviul Taho. Brazilianul opri motorul şi 
ascultă zgomotul circulaţiei din piaţă ce ajungea, cu mică 
intensitate, până la ei. Cu cinci sute de metri mai sus se afla 
palatul Belem, sediul preşedinţiei şi punct de întâlnire al 
tuturor manifestatiilor. La chei, fluviul Taho era negru şi 
silențios. Nimeni nu va veni să-i deranjeze. 

— Take him out”, îi spuse brazilianul lui Krisantem. 

Turcul îl trase pe Antonio afară din maşină şi-l întinse pe 
caldarâm, după ce-i scosese latul. Ibrahim îi dădu omului 
leşinat câteva lovituri uşoare cu piciorul, până ce acesta 
deschise ochii. O dâră roşie îi marca gâtul şi el respira cu 
greu. Lângă el, în picioare, brazilianul părea imens. Antonio 
încercă să-şi stăpânească panica, privi în jurul lui şi văzu 
mulţimea de tramvaie. Un vânt glacial sufla dinspre mare. 
Krisantem îl fixa pe pivnicer cu atenţia afectuoasă a unei 
cobre pentru un iepure. 

Ibrahim îşi scoase pistoletul cu crosa de sidef, se lăsă pe 
vine şi puse ţeava la gâtul lui Antonio, ridicând şi piedica. 
Se auzi un „clic”, care, în liniştea ce domnea, semăna cu un 
pocnet. Se pregătea să dea maximum de greutate celor ce 
vroia să spună. 

— Antonio, unde este Guadaloupe Sanchez? 

Pivnicerul clătină capul, încercând să ia un aer cât mai 
convingător. 


23 Bună treabă, Krisantem! (n.a.). 
24 Scoate-l afară (n.a.). 


— Senhor, nu ştiu despre ce vorbiti. Lăsaţi-mă, eu nu v- 
am făcut nimic. 

Agasat, brazilianul clătină şi el capul, apăsând mai tare 
pistoletul pe gâtul lui Antonio. 

— Nu face pe prostul! 

Cum acesta nu răspundea, Ibrahim ridică arma şi o abătu 
asupra lui, cu toată puterea. Cu obrazul strivit, portughezul 
scoase un strigăt slab. Krisantem aştepta cuminte, fără să 
intervină, apreciind tehnica brazilianului. Pe faţa lui Antonio 
sângele curgea şiroaie. Salvador scoase din buzunar o 
batistă şi i-o aruncă. 

— Şterge-te! 

Pivnicerul îşi tamponă obrazul crăpat. Toţi trei rămaseră 
tăcuţi. Incet, Antonio se ridică şi Ibrahim îl văzu cum fixa cu 
intensitate un punct de pe cheiul întunecat. Se întoarse 
brusc şi-l văzu pe Antonio, care o luase deja printre 
tramvaie. Totul se petrecuse atât de neaşteptat, încât 
acesta reuşise să ia câţiva metri avans, înainte ca turcul să 
fi putut reacţiona. Dar Krisantem tâsni ca o săgeată. Ştia că 
nu trebuie să facă uz de arme de foc, fiind prea riscant în 
prezenţa soldaţilor care se plimbau peste tot. Nu aveau 
poftă să înfrunte COPCON. Ibrahim ocolea tramvaiele, 
pentru a-i tăia lui Antonio calea spre ieşire. Auzi un zgomot 
şi se ascunse. Era un şobolan... 

Ibrahim Salvador fierbea de mânie. Dacă Antonio scăpa 
acum, asta însemna moartea sigură a lui Guadaloupe şi 
eşecul planului lor. Examină zecile de vagoane aliniate. 
Până-n zori, Antonio putea să scape. Apoi... Cineva fluieră 
încet în beznă; era Krisantem care explora fiecare coltisor. 
Ibrahim înhaţă lanterna gardianului. Nici acesta n-o ducea 
prea bine. Inainte de 25 aprilie, fratele său fusese poliţist la 
PIDE. Acum putrezea în închisoarea din Caxias... Prin 
intermediul lui îl cunoscuse pe Ibrahim, care venea des în 
Portugalia să lichideze extremişti brazilieni. 

O exclamatie şi un zgomot de luptă tâsni în spatele 
mulţimii de vagoane. Ibrahim se repezi într-acolo şi dădu 
peste o masă difuză, care se lupta pe jos. Krisantem îl 
descoperise pe Antonio, ascuns sub un tramvai. Asta îi dădu 
brazilianului o idee. Cu o lovitură, îl zăpăci pe pivnicer. Elko 


se ridică fără suflu. Ibrahim îl luă sub braţ pe Antonio, îl târî 
până în faţa unui tramvai staționat şi-l culcă perpendicular 
pe şine, în faţa roţilor, îl mai trase până când gâtul i se 
sprijini pe şine. Apoi, cu toată puterea şi greutatea lui, 
brazilianul se lăsă să cadă peste el. 

— Bond him”, ordonă el. 

Krisantem scoase latul şi-i legă braţele la spate. Antonio 
îi înjura, se zbătea, dar nu se lăsa. Intelesese şi el că arma 
nu reprezenta un pericol. Ibrahim îi trase capul pe spate. 

— Va merda! Fascisto!?% strigă Antonio. 

Ibrahim înălţă capul spre Krisantem. 

— Ţine-l. 

Krisantem îi luă imediat locul. Ibrahim alergă spre 
ghereta de la intrare. Krisantem văzu cu uimire luminile 
depoului aprinzându-se. Ibrahim revenea în fugă. Se catärà 
în cabina tramvaiului în faţa căruia era întins Antonio. 
Krisantem îl auzi trebăluind la cabina de comandă. Deodată, 
se auzi un zgomot şi luminile interioare se aprinseră. 
Ibrahim roti un volan mare, vertical, care scârţâi sinistru, 
apoi unul mic, orizontal, de aramă. Roţile grele, de oţel, 
scârţâiră şi ele iar tramvaiul, cu o smucitură, se dădu înapoi 
cu vreo doi metri. Brazilianul îl opri, sări jos şi reveni lângă 
Antonio. 

— Ai înţeles? 

Pivnicerul nu răspunse. Ibrahim îi expedie o lovitură de 
picior în coaste. 

— Imbecilule! Când vei fi tăiat în două ca un vierme, nu 
partidul va fi cel ce te va lipi la loc. 

Lui Antonio îi era frică, dar încă nu-i venea să creadă că 
cei doi vor avea atâta curaj. Salvador se urcă însă din nou în 
spinarea lui şi-i spuse lui Krisantem: 

— Urcă în tramvai. Pune contactul. Pentru a avansa, 
roteşti maneta de aramă în sensul acelor de ceasornic. 
Pentru a da înapoi, invers. Faci ce-ţi spun eu. 

Turcul se supuse, găsi maneta şi, cu un scârtâit, avansă 
cu câţiva centimetri spre capul lui Antonio. Pivnicerul începu 
să se zbată cu furie. Ibrahim îi apăsă bine gâtul pe şină şi-i 


25 Leagă-l (n.a.). 
26 Du-te dracului! Fascistule! (n.a.). 


făcu semn lui Krisantem să mai avanseze. Turcul roti micul 
volan, găsind ideea interesantă. In viaţa sa aventuroasă 
omorâse oameni în moduri foarte variate, dar niciodată 
aşa... Cu un scârtâit sinistru, avansa încet. 

— Stop, strigă Ibrahim. 

Marginea roții de oţel apăsa deja pe gâtul lui Antonio. 
Pivnicerul, înnebunit de contactul cu metalul, ţipă, 
încercând cu disperare să se degajeze. Dar Ibrahim 
Salvador cântărea peste 90 de kilograme... Brazilianul îi 
strigă: 

— Comunist tâmpit! Nimeni nu are nimic cu tine. Imediat 
ce vorbeşti, te lăsăm. |ţi vei căpăta chiar şi sticla. 

— Lăsaţi-mă, imploră Antonio. 

Masa tramvaiului ce se găsea deasupra lui îl îngrozea, ca 
şi zgomotul pe care-l auzea. 

— Tot n-a înţeles, strigă Ibrahim, avansează încet. 

Krisantem roti micul volan de aramă cu o gradatie. 
Urletul lui Antonio făcu să vibreze geamurile tramvaiului. 
Metalul roții începea să muşte din pielea gâtului, strivindu-i 
carnea. 

— Ei? făcu Ibrahim. Vorbeşti? 

În loc de răspuns, Antonio începu să urle ca un porc la 
tăiere. Brazilianul nu reuşea să-l facă să tacă, fără să se 
bage sub tramvai. 

— Mai înaintează puţin, ordonă el epuizat. 

Era ca la pocher şi era sigur că va reuşi. Simtindu-se 
decapitat încetul cu încetul, pivnicerul va ceda. Krisantem 
mai roti volanul cu încă o gradatie. Crezând că a greşit, mai 
roti încă puţin. Tramvaiul greu începu deodată să vibreze; 
cu roata proptită pe gâtul lui Antonio, avansa brutal, 
rupându-i carnea până la os. innebunit de groază, pivnicerul 
urlă: 

— Nu! Opriţi-vă. Ea este pe strada Calgada de Combro... 

Restul frazei se pierdu într-un gâlgâit de sânge. Cu un 
scârtâit sec, masinäria avansă zece centimetri, strivind şi 
secţionând carotida şi trahea. Speriat, Krisantem roti 
manivela în sens invers. Tramvaiul se imobiliză, dar nu 
dădu înapoi. Ibrahim se redresă cu o înjurătură, scuturându- 
şi manseta hainei, plină de sânge. Antonio mai avu câteva 


tresäriri slabe, apoi rămase inert. Brazilianul îşi privi haina 
cu dezgust. Ce încurcătură... 

— Ti-am spus să avansezi încet, îi reproşa el lui 
Krisantem. 

Confuz, turcul nu replică. Era prima dată în viaţa lui în 
care fusese nevoit să conducă un tramvai... 

In întuneric se auziră paşi. Brazilianul puse mâna pe 
lanterna electrică şi pe pistol. Ingrozit, gardianul alerga spre 
ei. Văzând cadavrul, rămase ca trăsnit. 

— Madre de Dio! murmură el. 

— A fost un accident, se grăbi să spună Ibrahim. 

Gardianul întoarse capul. Cu un „accident” ca ăsta şi cu 
trecutul lui, va ajunge din nou la Caxias... Ibrahim îi ghici 
reacţia. Se apropie, îi cuprinse umerii cu braţul stâng, 
afectuos. 

— O să aranjăm noi asta. 

Mâna dreaptă, înarmată cu pistolul, se ridică spre corpul 
gardianului şi se imobiliză pe partea lui dreaptă, în dreptul 
ficatului. Deşi estompată de materialul hainei, prima 
detunătură îl făcu pe Krisantem să tresară. Gardianul 
rămase cu gura căscată, ca şi cum ar fi primit un pumn 
puternic. A doua detunătură îi smulse un țipăt. Cu ficatul 
făcut zdrente, căzu pe spate, fără un cuvânt. Ibrahim îi 
trase al treilea glonţ în ureche, smulgându-i jumătate din 
craniu. Puse apoi piedica de siguranţă a pistolului si îl 
strecură în centură. 

— Hai, repede, îi spuse lui Krisantem. 

Ajunseră în fugă la Taunus-ul negru. Cinci minute mai 
târziu, rulau pe Marginală, spre centru. Ajungând la piaţa 
Commercio, Ibrahim se întoarse spre turc. 

— Hai să împărţim sticla. Trebuie să fie bună. 

Krisantem refuză politicos. Ca un bun musulman, el nu 
bea alcool. Cea mai mare extravaganţă era un Perrier. 

— A vorbit? întrebă el. 

— Nu destul, răspunse Ibrahim. A spus doar numele unei 
străzi. 

Era nerăbdător să ajungă în camera lui pentru a ataca 
sticla de Napoleon. În urechi îi mai răsunau tipetele lui 
Antonio, împreună cu multe altele. Işi spuse că, în curând, 


ar trebui să-şi schimbe meseria. Nervii îl trădau. 
x 


* * 


Cu oroare, Malko reîmpături Diario de Noticias. Relatând 
dubla crimă de la depoul de tramvaie, cotidianul relata, fără 
detalii, atacul fascist. Divizia a Il-a a armatei era prea 
dezorganizată pentru a rezolva o afacere în care existau 
atât de puţine indicii... In plus, ea nu poseda un serviciu 
„Acţiune”. Cât despre poliţia criminală, ea va avea grijă să 
se abţină a se implica într-o astfel de afacere. 

De când se trezise, agentul era la curent cu ceea ce se 
întâmplase. Krisantem îi dăduse raportul. Reputația lui 
Ibrahim Salvador nu avea de suferit, însă aceste execuţii 
sălbatice îi dădeau fiori pe şira spinării. Dar, între K.G.B. şi 
C.I A. Se dădea o cursă contra cronometru. 

Nici un ziar, nici un post de radio nu scoseseră vreun 
cuvânt despre dispariţia Nataliei Grifanova. Dar Steve 
Thomas aflase prin informatorii săi, că sovieticii vor întoarce 
pe dos reşedinţa ambasadorului S.U.A., bănuit deja ca 
aparţinând C.I.A. Seara trecută Malko trecuse în fugă s-o 
vadă pe rusoaică, dar fără mari rezultate. Steve Thomas 
refuza s-o întâlnească, din motive de securitate. Dacă s-ar fi 
găsit o refugiată sovietică în compania unui şef de post al 
C.I.A... 

Malko se sculă si traversă holul. Trei cehi fumau în fotolii; 
îl urmăriră atent cu privirea. Nu puteau fi decât membri 
S.T.B., serviciul secret ceh. Afară era mult mai cald decât în 
ajun. Maşina era fierbinte, dar Malko se urcă si demară. 
Steve Thomas venise să ia micul dejun cu el. Cu o zi înainte, 
Ibrahim îi lăsase un mesaj cu numele străzii dezvăluite de 
pivnicer. El îi spusese lui Malko că pe strada Calcada de 
Combro se afla sediul R.P.P., un partid de extremă stângă. 
Ştia că unii dintre membri aveau legături cu Departamentul 
V al K.G.B. Malko urma să verifice, cu toate că ar fi trebuit 
să se ducă la Salvador. Brazilianul dormind încă, îl lăsă pe 
Krisantem în hol, cu misiunea de a-i spune să vină după el. 

Coborî pe Avenida da Libertado, ale cărui trotuare largi 
erau ocupate de o expoziţie de carte în aer liber. Manualele 
de comunism rămâneau cu grămada, dar lucrările porno se 


vindeau ca pâinea caldă... După patruzeci de ani de 
privatiuni, portughezii vroiau să se autodepăşească. Malko 
se abtinu să tragă din asta o concluzie politică. După ce 
traversase piaţa Rossio, se angajă într-o reţea de străzi 
înguste, murdare şi zgomotase, ajungând astfel pe strada 
Calcada de Cambro, paralelă cu fluviul Taho, în cartierul 
popular al capverdienilor. O luă în sus, coborând apoi 
printre maşini şi tramvaie. La dreapta, la jumătatea 
drumului, găsi ceea ce căuta. Era un imobil dărăpănat, cu 
trei etaje, ce făcea colţul cu o stradă ce urca spre colină. 
Aproape toate ferestrele zăbrelite erau traversate de o 
banderolă roşie, pe care era scris, cu litere albe: „Viva o 
Communismo!” Aici era! 

Din 25 aprilie, nimeni nu mai pătrunsese în sediul 
M.R.P.P., grup de extremă stânga, foarte activ, care 
conform zvonurilor, poseda mult armament. Oficial, ei se 
opuneau Partidului Comunist al lui Alvaro Cunhal, dar nu 
trebuia uitată nici teoria cameleonului, agreată de Steve 
Thomas. Malko examina faţada murdară şi ferestrele 
zăbrelite. Nu va fi uşor... 

Işi parcă maşina si se întoarse. Ibrahim ar fi trebuit să fie 
deja aici. Probabil că brazilianul îşi mai savura coniacul. 

Malko îşi reprimä un frison, simțind un tramvai ce trecea 
în apropierea lui. Fără a se opri, depăşi sediul M.R.P.P. şi 
zări o intrare pe o stradă transversală şi doi tineri cu un aer 
sălbatic. Un camion plin de soldaţi trecu pe stradă. Unii 
salutară banderola cu pumnul ridicat. 

Malko admiră o băştinaşă care traversa: ai fi spus că e 
sculptată în abanos... 

La parterul M.R.P.P. Se afla un salon de coafură, fără nici 
un client, dar cu uşile larg deschise. Te-ai fi crezut prin 
1900... Işi spuse că ar putea telefona şi apoi aştepta acolo 
apariţia lui Ibrahim. Traversă şi un bătrân frizer se şi repezi 
spre el, insistând a-l avea drept client. Malko îi ceru voie să 
dea un telefon, dar bătrânul ridică braţele în aer: 

— Senhor, nu mai avem aşa ceva. Afacerile merg prost. 

Austriacul ezită. li era cald şi era furios din cauza 
întârzierii ajutorului său. 

— Bărbieriţi-mă, ceru el. 


Ibrahim o să-l găsească. Se instală într-un fotoliu al cărui 
înveliş strălucea de grăsime, în timp ce bătrânul frizer se 
gudura pe lângă el, punându-i şervetul în jurul gâtului şi 
ocrotindu-l cu o grijă maternă. Malko îşi supse burta, pentru 
a nu i se vedea pistoletul din centură. Se simţea bine în 
această prăvălie răcoroasă. Bătrânelul roti fotoliul, astfel 
încât clientul să se afle cu faţa spre perete, apoi începu să-i 
umezească obrajii şi bărbia... 

— Dumneavoastră aţi pus banderola de deasupra? 
întrebă Malko, cu un ton glumet. 

Bătrânul frizer rămase şocat, cu briciul în aer. 

— Oh, nu senhor, au fost nebunii de la M.R.P.P. Sunt 
periculoşi, au arme, dar nu le poţi spune nimic. Sunt 
protejaţi de cei de la COPCON. Într-o zi m-am plâns pentru 
că făceau zgomot. Au venit şi m-au ameninţat. La vârsta 
mea! In curând voi fi mort şi nu voi mai vedea toate astea... 

Trăncăneala bătrânului îl adormea pe Malko. Se simţi 
uşurat când îi aplică pe faţă spuma răcoroasă. Bătrânul îl 
săpunea cu precauţie. Se opri şi spuse: 

— Aşteptaţi putin, ca să intre bine... 

Agentul îl auzi deschizând un robinet şi foindu-se în 
spatele lui. Cu ochii închişi, îşi savura odihna. Apoi bătrânul 
reveni, îi prinse delicat bărbia între două degete pentru a-i 
înălța capul. Briciul atacă perii de pe gât, după care se opri 
de-a latul. Cum frizerul ezita, Malko deschise ochii. Nu mai 
era bătrânul care ţinea briciul, ci un bărbat mult mai tânăr, 
cu ochelari cu rame de metal şi o mustață care-l făcea să 
semene cu Lenin. Il fixa pe cu un zâmbet răutăcios. 

— Nu tipati, senhor, spuse el cu voce dulce, sau vă tai 
beregata. 


Capitolul VIII. 


Tăişul briciului se sprijinea ferm pe carotida lui Malko, 
atingându-i uşor pielea. Rămăsese complet imobil, 
examinându-l pe cel care-l ameninţa. Era tânăr, cu privirea 
ironică în spatele ochelarilor de modă veche, bărbos şi prost 
îmbrăcat. Mâna ce ţinea briciul avea unghiile în „doliu”. 

Malko îşi şterse cu precauţie spuma care-i acoperea 
ochii. Fotoliul său era acum înconjurat de vreo şase bärbosi, 
cu figuri rigide. Încercă să-şi controleze bătăile inimii. Era 
de-ajuns un gest al celui care ţinea briciul şi era mort. 

— Ce doriţi? întrebă el în germană. 

Instrumentul alunecă de-a lungul pielii, provocându-i o 
usturime uşoară. Simti sângele curgând. 

— Adineauri vorbeai portugheza, remarcă tânărul cu 
ochelari. Continuă tot aşa. 

— Da, da, Feitor, vorbea portugheza, confirmă bătrânul 
frizer, care se învârtea în jurul grupului. Este un spion 
fascist, sunt sigur! L-am văzut pândind prin jur mult timp. 

— O să ne ocupăm noi, Ricardo, spuse tânărul cu 
ochelari. 

Malko zări o uşă întredeschisă în fundul salonului, uşă ce 
comunica cu interiorul imobilului. Probabil pe acolo 
intraseră. Îl blestemă pe Ibrahim Salvador. Unde dracului 
era? Accentul său străin atrăsese atenţia... 

Întoarse capul. La câţiva metri de el, oamenii defilau pe 
trotuar şi un tramvai cobora strada... 

— Stai liniştit, zise tânărul. 

Un bărbos se apropie de Malko şi, prin mâneca hainei, îi 
înfipse un ac în braţ. Agentul se încordă de durere şi simţi 
un lichid uleios pătrunzându-i sub piele. Celălalt smulse 
imediat acul. Instantaneu, simţi că ameteste, un văl negru i 
se puse pe ochi, iar picioarele, braţele şi capul îi deveniră 
foarte grele. Însă nu simţi când îşi pierdu cunoştinţa. 
Bärbosii îl trăgeau deja spre uşa care făcea legătura cu 
M.R.P.P. 


* 
* * 


Ibrahim Salvador se trezi brusc, se repezi la ceas şi înjură 
de toate cele. Ora unsprezece! Sticla de coniac era pe 
jumătate goală şi el avea impresia că sub părul des şi negru 
avea un lung şir de tramvaie. Inşfăcă o altă sticla de Vichy 
pusă sub masă şi goli jumătate din ea pe nerăsuflate. In 
cinci minute fu gata. El, care era atât de cochet, îşi puse 
acum cămaşa purtată în ziua precedentă, strecură pistolul 
sub centură şi alergă spre lift. Zărindu-l, Elko Krisantem 
tâsni pe hol. 

— Nu m-am trezit, mărturisi brazilianul. 

Nu era nimic de spus, aşa că cei doi nu schimbară nici o 
vorbă până în strada Calgada de Combro. Nici urmă de 
Malko. Ibrahim parcă Taunus-ul pe o străduţă lăturalnică, 
aflată pe o colină de unde se vedea chiar acoperişul 
vechiului imobil care adăpostea M.R.P.P. 

— Aşteaptă-mă în maşină, îi spuse Ibrahim lui Krisantem. 

Turcul turba de furie. In acest oraş, în care el nu vorbea 
limba, se simţea în stare de inferioritate... 

Ibrahim ajunse pe strada Combro şi se amestecă printre 
trecători. După ce trecuse de trei ori prin faţa banderolei 
M.R.P.P. Şi inspectase strada, trebuia să admită realitatea: 
Malko nu se afla acolo. Se opri într-o cafenea pentru a 
telefona la Ambasadă şi la hotel A/tis. Fără rezultat. Era 
sigur că şeful îl aşteptase. 

In vreme ce traversa strada pentru a patra oară, avu un 
şoc în momentul în care aruncă o privire maşinală spre o 
străduţă ce cobora spre stânga. Maşina „504” a lui Malko 
era acolo! Se apropie, verifică dacă era închisă cu cheia şi 
aşteptă lângă ea circa un sfert de oră, fiind din ce în ce mai 
îngrozit. Malko nu părăsise cartierul... În mod cert, nu va 
mai apărea. 

Urcă din nou spre M.R.P.P. şi îi veni o idee. Salonul de 
coafură era pustiu. Intră, cu un zâmbet mirat şi se adresă 
bătrânelului care tocmai mătura, explicând că-şi dăduse 
întâlnire cu un prieten în acel loc şi că nu-l vedea. Un străin 
blond... Trebuiau să meargă să viziteze o casă ce era de 
vânzare. Bătrânul frizer se sprijini pe mătură: 


— Ah, totul este de vânzare în Lisabona de când nebunii 
ăştia au luat puterea! Suspină el. Sunt sigur că l-am văzut 
pe acest domn. A aşteptat mult timp, apoi s-a bărbierit şi a 
plecat. 

Cu o politeţe desăvârşită Ibrahim mulţumi, fără ca ochii 
lui clari să-şi schimbe expresia. Gunoiul ăsta bătrân era 
implicat. Işi stăpâni o poftă imperioasă de a-i crăpa teasta 
de unul din lavabouri, dar ieşi şi coborî strada. In trecere, 
observă mica intrare laterală păzită de mai multi militanti, 
grupaţi în spatele unui grilaj. Alţi doi supravegheau strada 
printr-o fereastră aflată la primul etaj. Nu ştia cum s-ar 
putea intra prin forţă. Totuşi, acum era sigur că Malko se 
găsea acolo... 

In Taunus, Krisantem fierbea de căldură şi de nerăbdare. 
In engleza sa rudimentară, Ibrahim îi explică ce se 
întâmplase. Turcul înălţă capul si rânji cu cruzime. 

— Am o idee, zise el. 

x 
x x 


— Da, cu Nicolai Grifanov, repeta nervos, pentru a zecea 
oară Feitor Pinto. Este urgent! 

Aşteptă la telefon, trepidând de furie. Centralistul de la 
consulatul sovietic nu vorbea decât câteva cuvinte în 
portugheză. Reveni pe fir si anunță sec: 

— Tovaräsul Grifanov ocupat! Reveniti. 

Inchisese deja. Feitor Pinto fluieră printre dinţi: „Ruşi 
tâmpiţi!” Cu atât mai rău, se va descurca singur, numai că 
şeful Departamentului V ar fi fost al dracului de uşurat să 
ştie pe cine puseseră mâna militantii M.R.P.P. 

Feitor fierbea de excitare. Prizonierul său corespundea 
leit cu necunoscutul care fusese văzut dând târcoale 
locuinţei Grifanovilor înainte de dispariţia Nataliei. Nicolai 
Grifanov comunicase semnalmentele lui tuturor prietenilor 
săi siguri. Îl reperaseră pe străin pe când se învârtea în jurul 
clădirii. 

Faptul că a intrat să se bărbierească fusese un noroc 
neaşteptat... Ceea ce Feitor găsise asupra lui confirma 
apartenenţa la serviciul de informaţii. Un cetăţean normal 
nu se plimbă cu un pistolet automat, fără marcă, fără 


număr, ciudat de plat şi uşor, încărcat cu un gen de cartuşe 
de care nu mai văzuse niciodată. In sfârşit, prinsese un 
agent al C.I.A.! Pentru că Niekoultourny nu era liber, o să-l 
facă el însuşi să vorbească. 

— Unde e Natalia? 

Malko tresări. Drogul ce-i fusese injectat îl făcea ciudat 
de pasiv, ca într-o stare de hipnoză. Trebui să facă un efort 
pentru a privi în jurul său. Camera în care fusese adus avea 
altă ieşire, în afară de uşa barată de trei zăvoare mari. O 
pivniţă. Nici o mobilă, ci doar două taburete; el se afla cu 
spatele la perete, cu mâinile legate la spate şi cu gleznele 
legate de picioarele taburetului. In faţa lui, pe cel de-al 
doilea taburet, era o lumânare ce ardea cu o flacără înaltă 
şi clară. Lângă celălalt perete, la patru metri, bărbosul cu 
briciul avea o carabină 22, aţintită spre el. 

— Priveşte lumânarea! ordonă el. 

Malko se supuse. Văzu piedica ridicându-se. Detunătura îi 
răsună dureros în timpane. Glontul îi trecuse atât de 
aproape de figură, încât nici nu auzise şuierătura. Se izbi de 
perete, în spatele lui, împroşcându-l cu bucăţi de tencuială. 
De fiecare dată, impactul era mai aproape de el. Bărbosul îi 
promise că următoarele îi vor zbura mai întâi urechile, apoi 
maxilarul şi în final îl vor ucide. Cu acest calibru mic, asta 
putea să dureze multă vreme. 

Obligatia de a privi lumânarea, îl forţa să rămână imobil, 
pentru ca nu cumva călăul său să-l moare involuntar. 

— Unde e tovarăşa sovietică pe care aţi răpit-o? repeta 
portughezul. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, spuse Malko cu efort. 

Un gând coerent trecu prin creierul său. Pentru a fi la 
curent cu dispariţia Nataliei, acest bărbos trebuia să aibă 
legături cu K.G.B.-ul. Era sigur că se observase dispariţia ei, 
că C.I.A. ar face imposibilul pentru a o recupera, iar el 
fusese imprudent. 

Clădirea M.R.P.P. Era o adevărată fortăreață. Când îşi 
revenise, văzuse arme peste tot: mitraliere şi grenade 
atârnate pe pereţi. In afara deschizăturii care ducea spre 
frizer, nu exista decât o uşă. 

Ar fi fost nevoie de cincizeci de oameni pentru a ataca 


imobilul. Ori, C.I.A. nu avea atâţia la Lisabona si nu s-ar fi 
lansat într-un atac deschis contra unei clădiri care aparţinea 
portughezilor. lar pentru a spera la o acţiune a COPCON în 
favoarea lui, era mai bine să nu-şi facă iluzii... 

Auzi iar piedica. 

— Lumânarea! Porc de fascist! urlă bărbosul. 

De data asta glontul trecu pe lângă bărbia lui Malko. El se 
aruncă în spate, cu stomacul strâns de groază. Cât timp va 
dura acest joc crud? Era sigur că nu-l vor omori, dar nu 
simţea nici ce mai mică vocaţie de „martir” ... 

Işi impuse să continuie a fixa lumânarea, pentru a uita 
pericolul. Nu trebuia să vorbească. Natalia trebuia să 
rămână în mâinile C.I.A. ceea ce ştia ea era de nepretuit. 

In străfundurile spiritului său, avea o certitudine pe care 
refuza să o admită. Mai devreme sau mai târziu, K.G.B.-ul 
va trebui să intervină. Ei îl vor face să vorbească. Aveau şi 
experienţa şi mijloacele. Nimeni nu putea rezista anumitor 
droguri. 

lritat de mutismul lui Malko, bărbosul se apropie de el. 
Ţeava carabinei se sprijini de fruntea lui Malko. 

— Unde e Natalia? 

Malko nici nu mişcă. Celălalt nu-şi putea permite să-l 
omoare. Juca teatru. Ţeava se îndepărtă, dar Malko îşi simţi 
sudoarea de pe şira spinării. Bărbosul îi aruncă o privire 
răutăcioasă. Ar fi dorit tare mult să fie el cel care-l 
determină să vorbească, dar simţea că Malko era prea dur 
şi asta-l rănea în orgoliul propriu. 

— Sunt unii care te vor face să vorbeşti, fascistule! 


leşi, închizând zăvoarele. 
x 


* * 


În tot acest timp, Elko Krisantem se lăsă să cadă de pe 
terasă pe acoperişul în pantă lină, acoperit cu ţigle roşii. Se 
produse un vacarm îngrozitor, dar un tramvai care trecea 
pe strada Combro, acoperi zgomotul. Turcul se opri la 
pândă, în patru labe, pe acoperiş. Avea o vedere superbă 
asupra docurilor din Alcantara şi a portului în care tocmai 
descărcau două petroliere. Rumoarea străzii urca până la el. 
Işi reluă avansarea spre hornul pe care dorea să-l atingă şi 


care se afla mai departe. Sărind de pe terasă pe acoperiş, îi 
fuseseră necesare douăzeci de minute, aflându-se acum 
exact pe tiglele M.R.P.P. Intr-un ultim efort, ajunse şi la 
horn. Cu precauţie, desfăcu pachetul pe care-l strângea în 
mâna dreaptă. Conţinea doi cilindri asemănători ca 
dimensiuni cu cutiile de conserve, ale căror capace erau 
echipate cu inele. Din cauza pantei colinei, nu putea fi văzut 
din stradă, ci doar din clădirile situate mai sus decât el, dar 
risca să sfârşească prin a se face remarcat. Trase inelul 
primului cilindru, îl lăsă să cadă în horn şi făcu la fel şi cu 
cel de-al doilea. După câteva secunde se auzi o explozie cu 
zgomot atenuat. Apoi, aproape în acelaşi timp, o coloană 
groasă de fum negru tâsni din primul horn, urcând încet 
spre cer. 

Krisantem apucă aparatul de emisie-receptie agăţat de 
centură, stabili contactul şi spuse un singur cuvânt: 

— OK. 

Imediat turcul bätu în retragere, în patru labe, pe 
acoperişul în pantă. Cinci minute mai târziu auzi în 
depărtare sirena unei maşini de pompieri. Işi întoarse 
privirea: două coloane înalte de fum, negru ca tusul, 
tâsneau din acoperişul imobilului M.R.P.P.-ului. Bună treabă! 

Ibrahim Salvador găsise tot ceea ce avea nevoie în micul 
arsenal” discret, pe care Ambasada Braziliei îl ţinea 
pregătit pentru operaţiunile aşa-zis  „speciale”. Valiza 
diplomatică nu servea numai drept paravan... Bombele 
fumigene aveau durata de minimum douăzeci de minute. 
Nimic nu le putea opri... Krisantem sări pe pământ şi plecă 
în fugă, pentru a-l putea ajunge pe Ibrahim, pentru a doua 
parte a operaţiunii de „salvare”. 

x 
x x 


Nimeni nu remarcă ambulanta cu ferestre mate, care se 
opri în spatele unui camion al armatei portugheze, fără 
soldaţi. Aceştia fuseseră obligaţi să-i deturneze pe curiosii 
din jurul clădirii M.R.P.P. Ei opreau şi maşinile, la fel şi 
tramvaiele. 

Patru maşini de pompieri cu furtunuri, blocau strada din 
toate părţile. Ofiţerul care comanda detasamentul se 


apropie atras de o discuţie furtunoasă. La poarta clădirii, un 
locotenent de pompieri se lupta cu un tânăr bărbos, care 
voia să interzică accesul în imobil. 

— La noi nu e nici un incendiu, repeta pentru a zecea 
oară bărbosul. Am verificat peste tot... 

Ochii pompierului ieşiseră din orbite. 

— Şi asta? urla el, arătând coloana groasă de fum negru, 
dusă de vânt. Asta ce e? 

— Nu ştiu, răspunse Feitor. Asta nu vine de la noi. 

Circa douăzeci de pompieri aşteptau cu furtunurile în 
mână. Soldaţii se apropiaseră de poartă, cu figuri severe şi 
cu armele pregătite; erau din comandourile recent revenite 
din Angola, care nu prea iubeau M.R.P.P.-ul. 

— Deschideţi imediat! ordonă căpitanul. Lăsaţi pompierii 
să intre. 

Bărbosul văzu armele îndreptate spre el. Soldaţii erau în 
stare să tragă. Afară mulţimea se îmbulzea. Totul risca să 
se termine prost. Bombănind, deschise poarta. Imediat o 
duzină de pompieri năvăliră în interiorul imobilului, trăgând 
furtunurile după ei. 

— Evacuaţi clădirea! ordonă şeful pompierilor. 

— Faceţi ce vă spune, întări ofiţerul. 

Fără menajamente, îi împinse brutal afară pe cei cinci 
militanti care păzeau intrarea. Unul dintre ei încercă să se 
opună. Imediat, doi soldaţi se aruncară asupra lui, 
răsucindu-i mâinile la spate şi, cu lovituri de crosă, îl 
aruncară în maşina lor. Ambulanţa care sosise îşi deschise 
uşile şi doi bărbaţi cu bluze albe, alergară spre clădire, 
purtând cu ei o targa. Soldaţii se dădură la o parte pentru a- 
i lăsa să treacă şi ei intrară în imobil, după pompieri. |n 
interior domnea o debandadă de nedescris între soldaţi, 
pompierii cu furtunuri şi militantii M.R.P.P., care încercau să- 
şi salveze birourile. Vocea bărbosului domina tumultul. 

— Vă spun că nu e nici un incendiu, striga el răguşit. 

Cei doi infirmieri se năpustiră pe o scăriţă care ducea la 
parter, fără ca cineva să le acorde atenţie. In beciuri se 


petreceau întotdeauna treburile murdare. 
x 


* * 


Niekoultourny iesi din Referentura destul de deprimat. 
Mesajele din piaţa Dzerjinsky, „Centrul” din Moscova, nu 
erau deloc încurajatoare. Se părea că acolo, recuperarea 
soţiei sale dispărute avea tot atâta importanţă cât 
operaţiunea din Portugalia... El ştia bine ce-l aştepta: 
rechemarea în Uniunea Sovietică. In cel mai bun caz un 
post obscur, undeva în Siberia, în cel mai rău caz câţiva ani 
în lagărul de muncă, pentru vina de a nu-şi fi spionat destul 
soţia... In privinţa Nataliei, aceasta parcă dispăruse de pe 
suprafaţa pământului. Limbile se mai dezlegaserä, 
menţionând despre un bărbat blond, văzut de mai multe ori, 
dar pista se oprea aici. Nici unul dintre numeroşii spioni ai 
K.G.B. Nu aduseseră ceva nou. Graţie altor spioni ai K.G.B., 
se ştia că ea nu se ascunde la vreun diplomat american sau 
brazilian. Oficial, nu părăsise Portugalia clandestin. Dată 
fiind supravegherea frontierelor, n-ar fi fost uşor. Acest 
mister îl înfuria la maxim pe Wiekoultourny. 

Văzându-l pe şeful Departamentului V, militianul de la 
centrala telefonică se sculă mecanic. li întinse o hârtie pe 
care era scris un mesaj. Rusul aruncă o privire şi imediat 
urlă: 

— Porcule, când a sosit? 

— Acum o oră, tovarăşe colonel, dar erati în şedinţă, 
bolborosi militianul. 

Nicolai bătu cu pumnul în masă, gata s-o spargă şi se 
întoarse spre cei care-l urmau. 

— Oleg, Igor, Volodea, Vasili, jos imediat! Luăm maşina 
numărul 2... 

Erau oamenii Deparamentului V, care se ocupau de 
sabotaje şi asasinate. Maşina era un ZIM negru, blindat, de 
două tone şi jumătate, cu ferestre şi pneuri antiglont, un 
adevărat tanc cu arme şi veste antiglont în portbagaj. 
Numai colonelul Grifanov avea permis să decidă folosirea ei. 

Cei cinci bărbaţi se năpustiră în lift. In garaj pierdură 
câteva minute bune pentru a monta ZIM-ului plăcuţe cu 
numere diplomatice. Ferestrele nu permiteau identificarea 
ocupanților ce se aflau în interiorul maşinii. In momentul în 
care maşina ieşi în Avenida Dinis, Igor apăsase deja pe 
butonul care deschidea capacul ce unea portbagajul cu 


interiorul maşinii. El începuse să distribuie armele. Erau 
mitraliere cehoslovace şi pistoale automate Tokarev. Două 
erau dotate cu amortizoare. Era maşina perfectă pentru o 
răpire sau pentru un asasinat. 

— Mai repede, imbecilule! zise Grifanov. Dacă ajungem 
prea târziu, te trimit în fundul Uralului! 

Totuşi, nu avea nici un motiv concret pentru a se grăbi. 
Dar nu mai putea aştepta nici un minut în plus pentru a-l 
întâlni pe bărbatul care participase la răpirea Nataliei. Oleg, 
transpirat, se fofila printre două tramvaie, riscând aproape 
să zgârie aripile maşinii. Mai avea nevoie de cel puţin zece 
minute pentru a ajunge la clădirea M.R.P.P., ce se afla în 


celălalt capăt al Lisabonei. 
x 


* * 


Văzând doi oameni în bluză albă, un bărbos înarmat cu o 
mitralieră Scorpio sări în picioare. De sus se auzeau tropote 
şi tipete. Tumultul nu coborâse însă până la acest mic 
culoar, care deservea cele patru „celule”, vechi beciuri, 
amenajate în acest scop. Cel mai înalt dintre infirmieri se 
repezi spre el: 

— Unde sunt răniții? 

— Care răniţi? zise bărbosul. Nu sunt... 

Fraza lui se opri aici. Cu o lovitură teribilă dată cu capul, 
infirmierul îi sparse nasul, îl lovi cu ceafa de perete, reuşind 
să-l ameţească. Resimtind din plin durerea, simţi totuşi cum 
i se smulge arma. Pentru mai mare siguranţă, Krisantem îi 
expedie şi o directă, care aproape că-i strivi carotida. 
Ibrahim se pregătea deja să deschidă cele trei zăvoare ale 
primei uşi. Malko, legat încă de taburet, ridică ochii. Fu 
dezlegat în câteva secunde şi Ibrahim îl târî afară, 
înşfăcând, în trecere, pistoletul extraplat, golit de cartuşe. 

— Guadaloupe, strigă Malko? Trebuie să fie acolo! 

Salvador deschidea deja celelalte uşi. Le cercetă, cu 
Malko în spatele lui. intr-a treia, o formă albă era întinsă pe 
pământ. Un păr roşu ieşea dintr-un fel de sac de dormit, 
confecţionat dintr-o pânză groasă, din care se fac şi 
cămăşile de forţă, legat strâns cu mai multe curele. 
Brazilianul se aplecă şi întrebă: 


— Guadaloupe? 

Ochii ei clipiră afirmativ. Imediat, bărbatul tăie curelele şi 
îşi dădu seama că femeia era incapabilă să se ţină pe 
picioare. O ridică şi o puse pe umăr ca pe un sac. Cu toţii se 
năpustiră spre scara strâmtă. 

In momentul în care ajungeau la parter, Malko auzi pe 
cineva care vorbea ruseşte... K.G.B.-ul era deci aici! 

Pompierii se retrăseseră şi ei erau deja încolţiţi, ca nişte 
şobolani. 


Capitolul IX. 


— Pe aici, strigă Malko. 

La zece metri de ei, lângă uşa de la intrare, mişunau 
sovietici şi militanti ai M.R.P.P. Toate ieşirile erau blocate. 
Malko îşi amintea vag despre dispunerea locurilor. După 
scara ce ducea spre beci, culoarul făcea un cot şi continua 
paralel cu prăvălia frizerului. Deşi fusese ametit de injecție 
când l-au adus, el avusese timp să observe câteva detalii. 

Sustinut de Krisantem, el trecu primul. Ibrahim, cu 
Guadaloupe pe umăr, se retrăgea deja, când Malko observă 
ceva ce semăna cu un dulap în perete. Il deschise. In 
interior nu erau rafturi, ci o uşă. Cheia era în broască! Era şi 
timpul, căci vociferările ruşilor se apropiau periculos. 
Krisantem împinse uşa, dar aceasta nu se deschise! Turcul 
reveni la asalt, cu o violentă lovitură de umăr. De data asta, 
uşa se deschise şi în spatele ei se auzi un țipăt. Turcul se 
trezi în salonul de coafură, unde un portughez îl privea 
stupefiat, având figura plină de spumă. Cât despre bătrânul 
frizer, acesta rămăsese interzis, cu briciul în aer. 
Recunoscându-l pe Malko se schimbă la faţă şi se retrase 
spre un lavabou. Apariţia lui Ibrahim, purtând-o pe 
Guadaloupe, nu-i ridică deloc moralul. Era mult prea îngrozit 
pentru a scoate vreo vorbă. 

— Vom reveni, mizerabile! îi aruncă Ibrahim. 

Krisantem, care întotdeauna se gândise că „ce-i în mână 
nu-i minciună”, avansă spre bătrânul portughez, împietrit 
de groază. Strada plină de oameni se afla la doar câţiva 
metri, aşa că nu se punea în discuţie folosirea pistoletului. 
Fără ca frizerul să opună vreo rezistenţă, Krisantem îi luă 
briciul din mână. 

Lama era deschisă, plină încă de spumă. Cu o mişcare 
rapidă îi brazdă obrazul frizerului, care scoase un urlet de 
durere şi-şi duse mâinile la faţă, pentru a opri jetul de 
sânge. Apoi privi în jos spre bucätica de carne care tocmai îi 
căzuse la picioare. Krisantem, într-un inexplicabil acces de 
bunătate, în loc să-i taie beregata, îi tăiase doar vârful 


nasului! Sângele inunda plastronul alb al frizerului. Nici 
măcar nu simţea durerea. Masinal, se aplecă şi ridică 
bucăţica tăiată. 

Cei trei bărbaţi coborau deja în fugă strada Combro, fără 
a se gândi măcar să mai folosească ambulanta. In locul 
răniților înăuntru era şoferul, legat fedeles de una din tărgi. 
Ibrahim îi explicase totuşi foarte politicos că trebuia să 
transporte pe bătrâna sa mătuşă, în criză de inimă. 

— „504” e mai jos, spuse Malko. 

Nu-i luaseră cheile. Se înghesuiră cu toţii în automobil şi 
Ibrahim luă volanul. Guadaloupe zăcea pe bancheta din 
spate, încă inconştientă, cu capul pe genunchii lui 
Krisantem. 

— Mergem la Lapa, spuse brazilianul, în casa primului 
nostru secretar. 

x 
x x 


Niekoultourny avea ochii injectati şi se încurca în 
portugheza sa, neputându-şi stăpâni furia. In faţa lui, Feitor, 
militantul M.R.P.P., părea foarte plăpând. Oamenii K.G.B.- 
ului scotociseră întreaga clădire şi trebuiseră să admită 
realitatea: cei doi prizonieri  scăpaseră... Şeful 
Departamentului V se îneca de turbare. 

— Imbecilule, ţipă el, trebuia să spui că era vorba de 
Natalia. Am fi venit imediat şi nu ne-ar fi scăpat. 

Faţă de aceste acuze, Feitor încerca să-şi păstreze 
calmul. 

— Am făcut tot ce-am putut, protestă el. 

— Pe dracu! explodă colonelul. Pe femeia asta trebuia să 
o lichidăm de mult. Asta e sabotaj... 

Confuz, portughezul nu răspunse. Câteodată nu înţelegea 
brutalitatea aliaţilor săi. 

— Acum ştim cine a răpit-o pe soţia dumneavoastră, 
remarcă el. Sunt americanii... 

Rusul era gata să explodeze. 

— Ei şi? Ştii tu unde se află? 

Feitor se apără cu un surâs cam otrăvit. 

— Nu, dar prin acest om putem ajunge la ea şi astfel o 
vom recupera. Am numele lui şi am pus să se afle unde 


locuieşte în Lisabona. 

— Natalia nu mai e în Lisabona. 

— Atunci ne vom răzbuna şi-l vom omori... 
__ Grifanov ridică din umeri. Puțin îi păsa lui de răzbunare. 
Insotit de ceilalţi membri ai Departamentului V, ieşi din 
clădirea M.R.P.P. ZIM-ul negru aştepta în soare, inutil. Feitor 
îi privi plecând. Îşi rumega răzbunarea. Americanii îşi 
bătuseră joc de el, dar avea să le arate el de ce era în stare. 
Pompierii plecaseră, după ce găsiseră bombele fumigene în 


hornuri... 
x 


* * 


Guadaloupe, lungită în patul mic, cu părul ei lung, roşu, 
răspândit pe perna albă, se forţa să zâmbească eroic, după 
ce băuse un pahar de porto. Medicul care o examinase, un 
amic de-al lui Ibrahim Salvador, tocmai pleca. Tânăra 
femeie avea nevoie doar de vreo zece zile de repaus. Era 
mai mult şocată moral decât fizic, deşi se dovedea foarte 
slăbită. Ea suspină. N 

— Dacă ati ştii ce mi-au făcut! Mai ales acest Feitor. In 
prima săptămână m-au violat mai mulți, apoi m-au băgat în 
această cămaşă... O stropeau cu apă de două-trei ori pe 
săptămână, astfel încât pânza se comprima si mă strângea. 
Era cumplit de dureros. Feitor mă interoga, îmi cerea 
numele agenţilor americani din Lisabona, promiţându-mi că- 
mi dă drumul dacă vorbesc... Era teribil, nu ştiam cât timp 
voi mai rămâne acolo... 

Steve Thomas intră în cameră în vârful picioarelor, 
întâlnindu-i pe Ibrahim şi pe Malko. C.O.S?7 la C.I.A. Din 
Lisabona, aflase deja de o oră că femeia fusese regăsită 
teafără. Casa, cu fațada acoperită de ceramică colorată, 
izolată în mijlocul unei grădini pe una din strädutele de pe 
colina Lapa, semăna a orice, numai a vizuină de agenţi, nu! 
Locatarul era totuşi şeful Serviciilor Speciale Braziliene la 
Lisabona, aripa civilă a C.I.A. 

Dispozitive electronice de securitate protejau uşile si 
ferestrele. De partea cealaltă a străzii, în mijlocul glicinelor 
şi a plantelor agätätoare, se afla reşedinţa ambasadorului 


27 Sef militar (n.a.). 


S.U.A., păzită zi şi noapte de poliţia portugheză. Malko nu se 
simţea nici el prea bine. Efectele injecţiei... Medicul credea 
că fusese sulfazină. Avea stări de ameţeală, o durere acută 
în piept, mişcările îi erau greoaie şi avea cam 40° febră, dar 
apariţia lui Guadaloupe îi ridica moralul. Storurile trase 
accentuau şi mai mult aerul de „cameră de bolnav”. Steve 
Thomas nu-şi mai lua ochii de la Guadaloupe. Se apropie de 
pat. 

— Voiam să vă spun, începu el, că sunt teribil de dezolat 
pentru Alfonso. A fost ceva oribil şi atât de neprevăzut, dar 
noi vom avea grijă... 

Lacrimile apărură în ochii verzi ai femeii. 

— Nici nu vreau să mă mai gândesc, suspină ea. Nu 
acum... Vă rog. 

Malko îi privi mâna dreaptă. Degetul mic fusese tăiat pe 
trei sferturi. Ciotul roşiatic abia se cicatriza. Steve îşi înghiţi 
saliva. Condoleantele nu erau punctul lui forte. 

— Nu am aflat ce aţi rezolvat în cazarma primului Ralis, 
zise el. Aţi avut timp... 

Ochii lui Guadaloupe clipiră. Făcu un efort vizibil pentru a 
răspunde cu voce calmă. 

— Alfonso ştia cele mai multe lucruri. Eu nu am urmărit 
convorbirea tot timpul pentru că supravegheam uşa, să nu 
intre cineva. Dar îmi amintesc mai multe lucruri pe care ni 
le-a încredinţat maiorul Chelos. El descoperise că K.G.B. 
pusese la punct, cu aliaţii lor locali, un plan în trei faze, pe 
care să-l realizeze înainte de 1 iulie. 

— Înainte de 1 iulie? sublinie Steve, cu o voce îngrijorată. 

El îi sorbea cuvintele. Guadaloupe dădu afirmativ din cap 
şi continuă: 

— Ei vor să discrediteze mai întâi pe liderii politici non- 
comunişti, mai ales pe socialişti. Apoi, să lichideze fizic 
toate personalităţile de prim rang, inclusiv pe Preşedintele 
Republicii. În fine, să ia puterea la Lisabona, graţie unei 
insurectii armate, pentru a cuceri apoi toată ţara. Anumite 
unităţi ale armatei, ca primul Ralis şi regimentul de 
comando care păzeşte închisoarea de la Caxias, sunt gata 
să sprijine mişcarea. Fără a mai vorbi de puşcaşii marini şi 
de cei din Divizia V. Dar eu nu cunosc detaliile. Alfonso le 


ştia. 

Ea se opri, cu glasul sugrumat de emoție. Urmă o tăcere 
apăsătoare. Steve Thomas îşi scoase ochelarii, îi şterse cu 
batista şi-i puse la loc. Pe figura sa, scepticismul se lupta cu 
interesul. 

— Cum se gândesc ei să elimine mai multe personalităţi 
în acelaşi timp? întrebă americanul. Ar fi necesare şiruri de 
atentate, care ar declanşa reacţii în nord şi în Europa. Nu 
este posibil. 

— Nu ştiu, mărturisi Guadaloupe. 

— Şi cum vor ei să-i discrediteze pe socialişti? 

Tânăra femeie clătină capul. 

— Eu v-am spus tot ce ştiam. 

Din nou tăcere. Acolo era răcoare, dar Lisabona se topea 
de căldură. Viaţa continua încet, în mijlocul zvonurilor şi a 
proclamaţiilor contradictorii. Steve se apropie de pat şi-i 
strânse mâna lui Guadaloupe. 

— Vă mulţumesc pentru tot ce ati făcut pentru noi, zise 
el. Imediat ce vă veţi simţi mai bine, vom avea grijă de 
dumneavoastră. 

Cu o privire îi ceru lui Malko să-l urmeze afară din 
cameră, unde se instalară în fotoliile de la intrare. Steve 
Thomas părea dezamăgit şi tracasat. 

— Toate astea nu stau în picioare, spuse el, cu voce 
joasă. Sunt numai boatas”. Dacă povestesc la Langley o 
asemenea istorie, îmi vor râde în nas. O serie de atentate 
contra personalităţilor anticomuniste ar declanşa revolta şi 
poate chiar o contrarevolutie. 

— Guadaloupe nu a inventat toate astea, remarcă Malko. 
K.G.B. Nu stă totuşi cu braţele încrucişate, aici, la Lisabona. 
Asta ca să nu mai vorbim de cehoslovaci. Ceva tot se 
pregăteşte. 

— Ascultaţi-mă, spuse Steve, pentru prima parte a 
planului menţionat de Guadaloupe, cel care se va ocupa din 
K.G.B nu poate fi decât Youri Frolov, şeful Departamentului 
A, de „dezinformaţii”. Prin Natalia Grifanova încercaţi să 
aflaţi câte ceva despre el. Obiceiuri, prieteni, care îi sunt 
informatorii. Apoi, vom vedea. Acum fiți atent: Grifanov 


28 Bârfe (n.a.). 


trebuie să fi făcut legătura între dispariţia soţiei lui şi 
dumneavoastră. Altfel, nu s-ar fi repezit într-o asemenea 
viteză la M.R.P.P. 

— Voi fi prudent, promise Malko. Mă duc s-o văd pe 
Natalia, dulcea „femeie de lume” ... 

Ibrahim Salvador veni şi el. 

— Haideţi, spuse Malko. Am nevoie de dumneavoastră. 

li explică rapid ce aştepta de la el. De-acum trebuiau să- 
şi dubleze precautiile. leşiră în strada calmă şi fiecare se 
urcă în propria-i maşină. Malko cobori până la Margina/ă, 
de-a lungul fluviului Taho, coti pe lângă piaţa Commercio, 
urcă spre Rossio şi-şi parcă maşina într-un loc interzis. De la 
revoluţie, nu mai existau contravenţii. Merse pe jos pe 
strada Duro, se opri la un bijutier şi cumpără pentru Amalia 
un ceas Seiko. leşind pe dreapta, găsi imediat insolitul 
ascensor 1900, care lega străzile din centru de cartierul de 
sus. Plăti 1 escudo, luă ascensorul şi ajunse aproape de 
Gremio Litterario. Ibrahim era acolo cu Taunus-ul. După 
treizeci de secunde, coborau pe strada Garret. Dacă cineva 
l-ar fi urmărit pe Malko, ar fi avut de ce să se mire... 
Brazilianul îl lăsă la Amalia şi plecă imediat. 

x 


* * 


— Ai văzut cum se maimutäreste? 

Cu braţele atârnând, în cămaşă, cu pistolul agăţat de 
umăr, Chris Jones era statuia vie a reprobării. Deşi nu avea 
aer condiţionat, micul apartament al Amaliei era răcoros. 
Prin fereastra deschisă se auzeau obişnuitele zgomote. 
Malko intră în living. Natalia Grifanova, cu un prosop legat 
în jurul capului, îmbrăcată doar într-o bluză albă ce se oprea 
deasupra pulpelor, aşezată turceşte pe canapeaua veche, 
îşi lăcuia unghiile. Indată ce una din „gorile” se afla în 
câmpul ei vizual, îşi schimba poziţia, demonstrând astfel că 
bluza împrumutată de la Amalia era unicul ei veşmânt. 
Milton, instalat lângă fereastră, încetă să-şi admire arma 
„Automag 357”, dotată cu vizor telescopic, înfricoşătoare 
altfel, pentru a ridica spre Malko o privire de câine bătut. 

— Dacă o ţine tot aşa, nu se mai poate rezista, spuse el, 
pe un ton uşor resemnat. Este o boarfă ordinară! Nu se 


gândeşte decât la p...! 

Sănătatea morală a celor două „gorile” nu constituia grija 
cea mai mare a lui Malko. Natalia îi zâmbise grațios, apoi se 
ocupase în continuare de unghiile ei. Total impudică, 
aşezată turceşte, îşi expunea sexul cui dorea să-l vadă. 

— A propos, întrebă Chris, se poate bea apă de la 
robinet? 

_ — Dacă K.G.B.-ul n-a otrăvit-o, desigur! răspunse Malko. 
In afara Statelor Unite, apa constituia groaza „gorilelor”, ca 
şi carnea crudă... g 

— Cât timp vom mai sta aici? întrebă Milton. Incep să mă 
simt ca-n puşcărie. N 

— Mai târziu, promise Malko. Incercati să învățați limba 
rusă, cu Natalia... 

Dezamägiti, cei doi americani nu mai insistară. Malko se 
aşeză lângă Natalia. Imediat, ea îşi părăsi ustensilele, îşi 
desfăcu picioarele pentru a deveni mai impudică şi întinse 
buzele spre el. 

— Golobtchyk moi! Ty rabyl tvoiu Natalia!?° 

El o sărută uşor, dar o îndepărtă când ea începu să se 
frece de el ca o ventuză, cu ochii plini de o plăcere 
anticipată. 

— M-am săturat să stau aici, oftà ea. 

Malko zâmbi rece. 

— Dacă ai chef să te sinucizi, poţi ieşi! 

li povesti ce i se întâmplase dimineaţă şi în ce stare au 
găsit-o pe Guadaloupe Sanchez. Trăsăturile Nataliei se 
înăspriră brusc. 

— Vor veni ei... 

Malko o lăsă să fiarbă câteva clipe, apoi o întrebă: 

— Guadaloupe Sanchez a menţionat despre un complot 
dirijat de soţul tău, pentru a prelua puterea aici. Ştii ceva 
despre asta? 

Natalia deschise ochii mari. 

— Ce complot? 

Malko îi relată discuţia cu Guadaloupe, din care reieşea 
motivul pentru care Nicolai Grifanov intervenise la cazarmă. 
Natalia înjură cu furie. 


2% Porumbelul meu! Tu o uiţi pe Natalia! (n.a.). 


— Ham! On mne ne poveryl. Y nitchevo ne skazol ob 
etom”... 

Işi îmbogăţi fraza cu câteva expresii foarte murdare, ca 
de „mare doamnă” ... Lui Malko îi era ruşine pentru ea. Işi 
retinu cu greu pofta nebună de a o îmbrăca şi a o depune în 
faţa Ambasadei U.R.S.S. De ce s-a complicat cu acesta 
beţivă nimfomană, dacă tot nu ştia nimic? li era teamă 
pentru Amalia. Dar dacă o dădea afară, el ar fi dat de 
bucluc. Nici brazilienii nu o vroiau! Era dinamită. Cu 
răbdare, îşi reluă interogatoriul: 

— Cine este omul însărcinat cu Departamentul A, la 
Lisabona? întrebă el. 

Natalia răspunse, fără şovăire: 

— Eta suinia Youri Frolov, tehemornojopy"!. 

Malko traduse în gând: „tehernojopy” însemna de fapt 
„Cur negru”? 

— Asta e porecla lui? 

Natalia îşi puse picioarele pe masă şi se scarpină într-un 
loc intim. 

— Mada. li place să facă sex numai cu negrese. Cu cât au 
un fund mai mare, cu atât e mai mulţumit... Aici, are 
destule. 

O mică luminiţă roşie se aprinse în capul lui Malko. 

— Aici nu suntem în Africa, remarcă el. 

— Dar capverdienele? zise Natalia, cu un surâs vulgar. 

Asta începea să devină interesant. 

— Spune-mi totul despre el, ceru Malko. 

Ea îşi trase bluza, ridicându-şi-o cu un aer de boarfă. 

— Ce-mi dai? 

— Fără şantaj, răspunse el, sec. 

Natalia nu mai insistă. 

— Youri e căsătorit, explică ea, iar soţia lui se află aici. Mi 
s-a plâns adesea că el nu se mai culcă cu ea de multă 
vreme. Inainte de a veni la Lisabona, au fost pe Coasta de 
Fildeş şi el nu se mai sătura de micutele negrese. Se pare 
că aici a reînceput. lese în fiecare seară, pe motiv că 


30 Câinele! Deci nu avea încredere în mine! Nu mi-a spus 
niciodată nimic despre asta... (n.a.). 
31 Porcul de Youri Frolov, zis şi „cur negru” (n.a.). 


lucrează, dar când revine, miroase a piele neagră... 

Malko nu avu indiscreţia de a se documenta asupra 
diferenţei. 

— Unde se duce? 

— Nu ştiu. Prin Lisabona. 

— Singur? 

— Da. 

Malko îşi ascunse cu greu îndoiala. 

— Eşti sigură? 

Funcţionarii sovietici în străinătate se deplasau rareori 
singuri, în afara orelor de program. Intotdeauna trebuiau să 
se spioneze reciproc. Natalia luă un aer vexat. 

— Cei din Departamentul de „Dezinformări” sunt foarte 
liberi. Astfel profită şi porcul ăsta de Youri. Dar mie nu mi-a 
spus niciodată ce face. Nu mă prea iubeşte căci n-am vrut 
să mă culc cu el... 

— Credeam că-i plac numai negresele, obiectă Malko. 

Din nou, Natalia zâmbi vulgar. 

— Nu le are mereu la dispoziţie şi-apoi n-ai văzut-o pe 
nevastă-sa! Inainte de a-l cunoaşte, spăla dalele prin Piaţa 
Roşie! 

Încă o cucerire a socialismului... Natalia învățase totuşi 
lucruri interesante. Acum, acest lucru trebuia exploatat. 
Malko se ridică. 

— Plec, anunţă el. Să nu faceţi imprudente. 

Chris avu o privire panicată, dar nu îndrăzni să riposteze. 
Lipsa de activitate îl termina. Natalia se smulse de pe divan 
şi-l însoţi pe Malko. 

— Când te întorci? întrebă ea. 

— Curând, promise el. 

Cum se afla deja pe scară, ea îi strigă: 


— Adu vodcă! 
x 


* * 


Majordomul în frac de la Gremio Litterario se trase 
politicos, pentru a-l lăsa pe Malko să intre. Acesta venise cu 
un taxi. Ştia că Amalia se afla la centrală şi era prea târziu 
pentru a exploata informaţiile obţinute de la Natalia. Amalia 
părăsi centrala şi veni să-l întâmpine. Purta o fustă de 


pânză, închisă cu nasturi în faţă şi un corsaj decoltat adânc. 

— Totul merge bine? întrebă el. 

Amalia zâmbi, puţin stânjenită. 

— Prietenii dumneavoastră sunt foarte amabili, dar 
Natalia e o persoană oribilă. Mi-a cerut să-i aduc vodcă. Ce 
să fac? 

Malko suspină. 

— Avem nevoie de ea. Daţi-i vodcă. Mai rămâneţi mult 
aici? A 

— Până la ora nouă, oftă Amalia. O tâmpenie. In seara 
asta nu sunt decât cinci persoane la cină! Salariatii au spus 
că nu vor să lucreze după ora opt, dar eu sunt obligată să 
rămân la centrală încă o jumătate de oră pentru a nota 
rezervările la dejunul de mâine. Mergeţi repede si 
comandati ceva de băut la bar. O să închidă. Apoi, ne 
putem întâlni. 

— Bucuros, spuse Malko. 

Se duse la barul pustiu. Te-ai fi putut crede la 
Marenbad... Se simţea deja mirosul de naftalină, sfârşitul 
unei lumi. Sticlele, bine aliniate, se acopereau încet, încet 
de praf. Sala de mese era şi ea pustie. 

Barmanul îl întrebă ce doreşte, îi servi un coniac şi-şi 
scoase vesta albă. Ziua lui se terminase. Malko rămase 
singur, aşezat într-un fotoliu. Era sinistru. 

Deodată, Amalia apăru la intrarea barului. 

— Nu mai suntem decât noi, anunţă ea vesel. 

Telefonul sună în hol şi ea se repezi la centrală. Malko o 
urmă, cu paharul în mână şi-i puse în faţă cutia ce conţinea 
ceasul Seiko. Uşa care dădea în stradă era încuiată. 

Amalia, în picioare lângă centrala ei, cu receptorul lipit de 
ureche, nota ceva. Cu cealaltă mână deschise cutia, îşi 
înăbuşi un strigăt de bucurie şi întoarse capul spre agent, 
cu o privire încântată. El se apropie şi punându-i mâinile pe 
şolduri, o sărută uşor pe ceafă. Fata îşi cabra imediat şalele, 
legănându-şi bazinul, ca o pisică în călduri, fără a întrerupe 
convorbirea. 

Această senzualitate animalică îl excită pe Malko. Simtea 
şoldul rotund al tinerei femei lângă el, rotund şi ferm. Işi 
înfipse mai tare degetele în carnea moale a şoldurilor ei. 


Fără a lăsa încă receptorul, se întoarse şi-l sărută. După 
câteva clipe îl închise. Se apropie imediat de el, cu spatele 
sprijinit de birou, sărutându-l aproape să-şi piardă 
răsuflarea, legănându-se continuu. 

Soneria stridentă îl făcu pe Malko să tresară. Amalia se 
desprinse cu greu, pentru a putea răspunde. 

— Gremio Litterario, anunţă ea, gâfâind încă. 

Malko rămăsese lângă ea, în picioare. Cu mâna dreaptă 
ea începu să noteze ce-i spunea vorbitorul. Mâna stângă şi- 
o pusese pe centura lui, apoi cobori, împreună cu fermoarul. 
O clipă, privirea lui Malko se încrucişă cu a ei, intrigată dar 
fericită. Afară se auzea zgomotul maşinilor care treceau pe 
strada Evens, dar înăuntru era linişte deplină. Amalia începu 
să-l mângâie, cu o dexteritate neaşteptată, fără să-l 
privească. El nu mai putea rezista acestei provocări, fata 
înlocuind acum mâna cu gura... Ea nu avu plăcerea să-şi 
ducă până la capăt mângâierea. 

Telefonul sună din nou. Pentru a ajunge la o fişă mai 
depărtată, Amalia trebui să se scoale de pe scaun şi să se 
aplece. Asta fu de-ajuns pentru Malko. Făcu să-i sară trei 
nasturi, îndepărtă dantela slipului alb şi o răsturnă pe masa 
centralei. O pătrunse brusc, ca şi cum ar fi violat-o. 
Greutatea corpului său o culcă în întregime şi el se înfipse 
mai adânc în ea. Unul din picioarele tinerei femei se 
sprijinea de pământ, celălalt era lungit pe masă. Mişcările 
furioase ale lui Malko făceau să tresară vechea centrală 
telefonică. 

Orgasmul se declanşă şi Amalia îl trase mai aproape de 
ea. Când simţi lichidul cald în pântec, ea gemu la urechea 
lui: „Meu amor, meu amor”. Apoi rămase lângă el, 
gemând şi ondulându-se, pe jumătate dezbrăcată, cu un 
sân ieşit din corsaj. 

— Data viitoare trebuie căutat un loc mai confortabil. 

Rapid, îşi închise nasturii de la fustă şi-şi îndreptă 
corsajul. In afara ochilor strălucitori, arăta perfect decentă. 
Deodată, pe culoarul ce ducea spre bar, se auziră paşi. 
Malko tresări. Barmanul, în civil, salută cu un mormăit şi 
plecă... 


32 Dragostea mea, dragostea mea (n.r.). 


— Ştiai că era aici? întrebă Malko. 

— Nu, răspunse Amalia. In mod normal el iese pe usa din 
spate. Probabil că ne-a văzut... 

Dacă i-a şi auzit... Ea închise centrala, încuind-o cu o 
cheie. 

— Te invit la cină, spuse Malko. Care este cel mai bun 
restaurant din Lisabona? 

Asta însemna să îmbine utilul cu plăcutul! Dacă ar fi fost 
văzuţi împreună, s-ar fi putut spune că e vorba de o 
aventură. 

— Aviz nu e departe, spuse Amalia. Dar e inabordabil. 

— Nu e nici o problemă, afirmă Malko, zâmbind. 

leşiră de la Gremio şi Malko inspectă strada Evens. 
Nimeni, în afara Taunus-ului lui Ibrahim, după cum 
conveniseră cu Krisantem, aflat şi el în maşină. Amalia îl luă 
de mână. 

— Hai să mergem pe jos! 

Plecară pe strada liniştită, cotiră la stânga şi ajunseră pe 
o străduţă îngustă. Aviz părea foarte mic. Un majordom în 
ţinută îi întâmpină în faţa unei intrări şi îi conduse spre o 
scară. Malko fu uluit de somptuozitatea primului etaj. Un 
amestec de bar englezesc şi de bordel de lux tip 1900. 
Peste tot alămuri şi mahon. O colecţie de ceasuri vechi 
ocupa un panou întreg. 

Traversară barul şi intrară în restaurant. Amalia nu era 
singura femeie tânără şi frumoasă, dar bluza şi fusta ei 
distonau cu acest cadru luxos. Malko ceru o sticlă de vinho 
verde, specialitatea portugheză pe care o descoperise în 
Angola. Amalia suspină: 

— Inainte, veneam des aici... Priviţi la masa vecină. Sunt 
toţi socialişti... 

Cam jumătate de duzină de bărbaţi erau aşezaţi la mese, 
în fundul sălii, mâncând cu poftă. 

Malko îl recunoscu pe liderul socialist Mario Suarez. Cu 
trăsăturile sale fleşcăite şi cu buza căzută, nu prea respira 
energie... Amalia zâmbi dispretuitor. 

— Alvaro Cunhal continuă să nu doarmă două nopţi la 
rând în acelaşi pat, dar ei cred că lupta s-a terminat. 

Efectiv, socialiştii nu aveau aer de războinici. El se 


gândea la ceea ce se pregătea. Toate astea erau foarte 
stranii. 

Restaurantul era plin. Ultimul careu de burghezi, mai ales 
politicieni şi ultimii miliardari care nu fugiseră. 

Li se aduseră cotlete de porc. Vinul vechi din 1970 era 
perfect, ţinut la temperatura camerei. Deodată, ochii fetei 
se umplură de lacrimi. Ea împinse farfuria: 

— Mi-e ruşine, spuse ea încet, când mă gândesc la tatăl 
meu... Trebuie să mă duc să-l văd mâine. 

— Mănâncă, spuse Malko. Tu îl ajuţi în felul tău. Eu îmi 
voi ţine promisiunea. 

— Această  rusoaică, întrebă Amalia, este foarte 
importantă? 

— Ştie multe lucruri, răspunse Malko. De ce? 

— O detest. E vulgară şi prost crescută. Nu se gândeşte 
decât să-i provoace pe prietenii tăi. 

— Asta e războiul, oftă Malko. Trebuie să faci săgeți din 
orice fel de lemn... 

Amalia se aplecă spre el: 

— Vrei să vii cu mine mâine dimineaţă, la închisoare? Mi- 
ar face atâta plăcere. 

Malko ezită. Era un risc să se facă remarcat, dar, pe de 
altă parte, avea nevoie de aliata sa. 

— Vom vedea, spuse el. Tu vei veni cu mine la Altis în 
seara asta şi astfel nu vei fi obligată să o vezi pe Natalia. 

x 


* * 


Feitor se apropie de tânărul în bluzon, care aştepta în 
faţa restaurantului. 

— Sunt tot aici? 

— Da, spuse celălalt, invidios. Se îndoapă şi apoi sigur se 
vor duce să facă amor... Fata îi punea mâna pe fund... Ce 
boarfă! Şi mai sus e o maşină cu doi tipi. Sunt sigur că e cu 
el... 

Militantul M.R.P.P. înjură printre dinţi. Era iar în 
contratimp. 

— Nu-l scăpa din ochi. Poate se duce la fată; aşa ar fi mai 
uşor. 

ZIM-ul negru al K.G.B.-ului aştepta în garajul consulatului, 


gata să intervină la un telefon al lui Feitor. De data asta, 
telefonistul era prevenit... Feitor se pierdu în obscuritate. 
Avea alte lucruri de făcut, mult mai importante. Dar se 
blestema că n-a apucat s-o omoare pe Guadaloupe. 


Capitolul X. 


Un lung sir de Mercedes-uri stationa pe strada care 
înconjura închisoarea Monsanto. Închisoarea însăşi semăna 
cu o mare prăjitură rotundă, pusă pe o colină. Vederea era 
superbă. 

Situată la vest de Lisabona, la zece minute de centru, era 
unul din cele mai vechi stabilimente penitenciare din 
Portugalia. 

Uniforma verzuie a bătrânului gardian, ce dirija circulaţia 
în faţa închisorii, părea a nu fi fost călcată cu fierul de la 
războiul din 14-18... Amalia se întoarse şi luă enormul 
pachet de alimente de pe bancheta din spate. 

— Ai răbdare, zise Malko, e coadă. 

In faţa închisorii aşteptau mai multe persoane, defilând 
între un gardian şi o paznică ce-i scotocea, deschizând 
gentile şi pachetele. Malko remarcă o femeie tânără, în taior 
negru, cu ciorapi asortati, escarpeni cu tocuri foarte înalte, 
cu trăsături fine, distinsă şi cu părul acoperit de un şal din 
dantelă neagră. Cu un pas lejer, ea trecu fără probleme, 
atât pe lângă şirul de oameni, cât şi prin faţa paznicei 
însărcinate cu scotocitul, dispărând apoi în interiorul 
închisorii. 

— Cine este femeia în negru? întrebă Malko, intrigat. 

Amalia zâmbi. 

— Este dona Maria da Costa, soţia unuia dintre cei mai 
mari bancheri din ţară. Era măritată doar de trei luni când |- 
au arestat pe soţul ei. Se îmbracă întotdeauna aşa când 
vine să-l vadă. Eu cred că e o înţelegere a lor. Sunt foarte 
îndrăgostiţi. Tata mi-a spus că fac dragoste câteodată, într- 
un colţ, la vorbitor. Se pare că odată paznica a fost foarte 
stânjenită deoarece ea nu purta nimic pe sub rochie. De 
atunci, nu o mai scotoceşte niciodată. 

Tânăra femeie în negru dispăruse şi coada se mai 
micşorase. 

— Mă duc, spuse Amalia. Voi reveni în cel mult o oră. Poţi 
să mă aştepţi? 


— Bineînţeles, răspunse Malko. 

Nu avea nimic de făcut până seara, când începea 
vânătoarea lui Tehernojopy. leşind din maşină, plecă să se 
plimbe pe lângă vechiul port de lângă închisoare, admirând 
verdeata din parcul Monsanto. Era un loc idilic pentru un 
penitenciar... 

Turul fortului îi luă circa 45 de minute. Dona Maria da 
Costa ieşi din puşcărie şi trecu prin faţa lui, mergând 
repede. Avea un chip de pisică, cu ochii uşor migdalati, o 
gură mică, foarte roşie si un corp grațios, de fată tânără. 
Privirile li se încrucişară. Malko îi zâmbi şi ea îi întoarse 
zâmbetul. Amalia venea din spate, alergând. 

— Repede, spuse ea, o să întârzii la Gremio. l-am 
povestit tatălui meu despre tine. l-am spus că... (tăcu) ... 
dar mai bine să nu vorbim despre asta. Aduce ghinion! 

Işi puse capul pe umărul lui Malko, în timp ce maşina lui, 
„504”, cobora pe lângă aleile din parcul Monsanto. 

El se gândea deja la seara ce se apropia. Ibrahim 
Salvador venise cu informaţii noi. Prostituatele capverdiene 
din Lisabona se adunau în fiecare seară pe un drum îngust, 
numit traversa de la Boa Espera. Aici exista şansa de a-l 
întâlni pe Tehernojopy. 

x 
* x 


Fusta roşie de satin părea gata să se deşire sub 
presiunea soldurilor incredibil de cambrate, bluza albă 
fusese aleasă special cu două numere mai mici, oferind, 
mai mult decât ascunzând, nişte sâni ascuțiți, ca nişte 
obuze. Trăsăturile erau oarecum fine, în afară de nasul 
turtit. Cocoţată pe tocuri de lemn, capverdiana aştepta la 
un colț al traversei Boa Espera. Era superbă metisa, cu 
pielea de culoarea cafelei cu lapte si cu un ciuf cret. 
Apetisantă ca un fruct tropical, legäna o geantă neagră de 
plastic. La o sută de metri distanță, militarii COPCON 
păzeau clădirea ziarului Republica, înconjurați de câțiva 
gură-cască. In bistroul-băcănie din față, bătrânul şef 
socialist, cu o beretă trasă pe ochi, redacta, pe un colț de 
masă, cel de-al 100-lea apel la revoluție, citit imediat la 
difuzor de către militanti. Traversa Boa Espera era un drum 


îngust, fără trotuare, care urca perpendicular pe strada 
Misericordia, într-un cartier care te făcea să te gândeşti la 
Neapole, cu rufele întinse la ferestre, cu restaurante şi 
hoteluri încă şi mai paradite. Negresele, aşteptau clienţii... 

— Ea este, îi spuse Ibrahim lui Malko. Fata în roşu. 
Prietenele ei mi-au spus că rusul vine s-o caute aproape 
zilnic, seara în jurul orei douăzeci şi unu, luând-o apoi cu el. 
El s-a culcat cu aproape toate fetele de aici, dar s-a fixat pe 
asta, pentru că ea e cea mai frumoasă... 

Fata în roşu tocmai se întâlni cu o adevărată maimuţă 
neagră. Ele vorbeau, privind spre maşina lui Malko. 

— Să plecăm putin mai sus, propuse Ibrahim. E deja ora 
la care vine omul nostru şi riscăm să fim remarcati. 

Malko ambreie şi se îndreptă cu viteză redusă pe acest 
drumeag îngust, printre două şiruri de târfe capverdiene. 
Una dintre ele, mai solidă, în pantaloni galbeni, băgă capul 
pe geamul maşinii, oferindu-le delicii ieftine şi rapide. Gura 
ei enormă era o adevărată publicitate... 

Trecură prin faţa unui mic restaurant unde trona un afiş 
imens cu Josephine Beker. Malko făcu un ocol şi cobori apoi 
până la jumătatea drumului. De aici putea supraveghea 
perfect acţiunile „curului negru”. Fusta roşie se vedea ca un 
far. 

Krisantem aştepta şi el prin apropiere, în timp ce agentul 
se întreba dacă va reuşi să afle ceva. Viaţa sexuală a 
agenţilor K.G.B. nu-l interesa prea mult. Aventurile lui Youri 
Frolov nu valorau nici măcar un şantaj. Işi dorea ca 
supravegherea sa să ducă la altceva... Natalia precizase că 
el ieşea oficial, pe motiv că lucra. Deci, el risca. In ochii lui 
Malko, ocupaţia cu fata în roşu părea mult mai pasionantă. 
Portiera din spate se deschise brusc şi o negresă superbă se 
lăsă să cadă pe banchetă. Cu un zâmbet larg, îşi ridică ceea 
ce-i ţinea loc de fustă, îşi expuse sexul şi anunţă cu o voce 
cântată: 

— 100 escudos, meu amor! 

Ibrahim se întoarse. Ochii săi clari aveau o expresie atât 
de dură, încât fata îşi cobori fusta imediat şi cobori din 
maşină, mormăind o înjurătură. Scuipă apoi pe maşină şi se 
depărtă, legănându-se. Brazilianul avea un aer îngrijorat. 


— Ne vom face remarcati, spuse el. E riscant. Ele vorbesc 
toate între ele. 

— N-am nici o dorinţă să colonizez Capul Verde, oftă 
Malko. 

— Bine, spuse Ibrahim. Acum, treceţi totuşi în spate, ne 
vom aranja noi... 

Malko se supuse. Imediat, trei fete se apropiară de 
maşină. Una dintre ele arăta oribil. Ibrahim o chemă lângă 
el pe una din celelalte două. Agentul fu nevoit să se lupte 
cu multă energie ca „oroarea” să nu se urce lângă el. 
Dezamăgite, cele două capverdiene se îndepărtară. La un 
moment dat, Malko zări un bărbat într-un costum închis, 
scund, burtos, care se apropie de fusta roşie. Figura lui era 
în lumină şi nu mai era nici un dubiu. Apăruse Youri Frolov, 
responsabilul Departamentului A al K.G.B. din Lisabona. 

— Uite-l, anunţă el în engleză. 

Sovieticul schimbă câteva cuvinte cu fata care-l luă de 
braţ şi se depărtă cu el pe strada Misericordia, ieşind astfel 
din câmpul vizual ai lui Malko. 

— Atenţie, pleacă, avertiză austriacul. 

Imediat, Ibrahim ambreie şi ajunse la colţul cu strada 
Misericordia tocmai la timp pentru a vedea fusta roşie 
urcându-se într-o maşină, împreună cu sovieticul. Krisantem 
pornise după ei şi se urcase din mers lângă Ibrahim. Volga 
neagră a sovieticului rula spre centru. Youri Frolov traversă 
piaţa Rossio, apoi trecu pe lângă Mundial şi urcă pe Avenida 
Almirante Reis, spre nord. El coti apoi la dreapta, şerpuind 
printr-o reţea de străzi care escaladau una din numeroasele 
coline din Lisabona. Se opri în faţa unui mic pavilion, ieşi din 
maşină însoţit de fusta roşie şi intră în pavilion. Ibrahim 
ocoli şi stopă. Malko, împreună cu Krisantem se întoarseră 
la pavilion. Nu ardea nici o lumină. Agentul îi arătă lui 
Ibrahim casa, înconjurată de o mică grădină. Făcură 
înconjurul. Toate storurile erau trase şi nu se vedea nimic, 
ca şi cum s-ar fi tapisat ferestrele cu un material negru... 
Bizar! 

— Ce face? zise brazilianul. 

Malko se întreba dacă nu dăduse peste un loc clandestin 
al K.G.B.-ului la Lisabona, sau pur şi simplu, peste o casă de 


toleranţă, mai discretă decât hotelurile de pe traversa Boa 
Espera. Prezenţa capverdienei îl intriga. Youri Frolov nu era 
un om care să îmbine utilul cu plăcutul. 

— Să încercăm că vedem ce se petrece înăuntru, sugeră 
Malko. 

Intrară în grădină, escaladând un mic gard. După numai 
cinci minute, convingerea lor era fermă: nu exista nici o 
posibilitate de a vedea ce se petrece în interior şi nici un 
zgomot nu răzbătea până afară. Prudenta le dicta să 
continue discret filajul lui Youri Frolov, dar Malko ardea de 
curiozitate să ştie ce se petrece înăuntru. Avu deodată o 
idee nebună. 

— Merge, spuse el. Krisantem va rămâne în maşină 
pentru a ne acoperi. 

Ibrahim îşi armă pistolul, fără să clipească şi aşteptă. 
Brazilianul avea el ceva defecte, dar nu era fricos... 

x 


* * 


Ciocăniturile răsunară în liniştea nopţii. Cei doi îşi ţineau 
respiraţia. Malko se hotărâse să bată, când observă că uşa 
se deschidea spre exterior. Adică, era practic imposibil să o 
împingi. De cealaltă parte se auzi un zgomot uşor. Agentul 
îşi lipi gura de uşă şi spuse cu voce joasă, în ruseşte: 

— Youri, otkroy bystro!” 

Nu trecură nici treizeci de secunde şi zăvoarele 
clănțăniră. Apoi, o cheie se învârti în broască. Usa se 
deschise câțiva centimetri. Cele 110 kilograme se aruncară 
înainte, dintr-o smucitură. Se auzi un strigăt înăbuşit şi 
zgomotul unui corp ce cădea. Malko şi Ibrahim se 
năpustiseră deja înăuntru. Youri Frolov se clătina în mijlocul 
micului antreu cu arcada sprâncenei crăpată, cu un aer 
aiurit şi ochii plini de lacrimi. Ibrahim cu o lovitură, îl puse 
jos. Acum închiseră si usa. 

— Ei, Youri, cine e? 

Vocea îi făcu să tresară. Venea printr-o uşă deschisă şi 
vorbea în portugheză. Malko se năpusti primul, cu pistoletul 
în mână. Tânărul care vorbise deschise nişte ochi cât 
cepele. Aşezat pe un taburet, avea ochiul lipit de vizorul 


33 Deschide repede! (n.a.). 


unui aparat de filmat, montat pe un trepied. Era un aparat 
ultramodern, cu laborator adiacent. O deschizătură pătrată 
în zid permitea să filmezi ceea ce se petrecea în camera 
vecină. Aparatul sforäia. Cameramanul deschise gura 
pentru a striga, dar ţeava pistoletului îi izbi dinţii şi se 
înfipse până la omusor. 

— Silencio! ordonă Malko. 

Inmărmurit, tânărul se lăsă smuls de pe taburetul lui şi 
tras afară din cameră. Ibrahim îl primi fără menajamente, 
cu crosa pistolului său. Se auzi un zgomot surd şi 
cameramanul se lungi lângă Youri Frolov. Rapid, Ibrahim le 
legă mâinile şi picioarele cu un şnur de perdea. Totul durase 
mai puţin de un minut. Malko făcu înconjurul aparatului, îşi 
lipi ochiul de orificiul prin care se filma şi rămase stupefiat. 
Zărea un living frumos mobilat, luminat de spoturi plasate 
în diferite locuri. Trei personaje se zbăteau pe mochetă, în 
faţa unei canapele joase. Capverdiana, un bărbat tânăr şi 
un altul, mult mai în vârstă. Toţi, complet goi! 

Negresa adusă de sovietic era în genunchi, cu bustul 
proptit de canapea şi braţele depărtate. Bărbatul în vârstă, 
în genunchi, în spatele ei, se înfingea în ea, cu un plescăit 
de carne flască, cu mâinile crispate pe şoldurile de culoarea 
cafelei cu lapte. In spatele lui, tânărul îl făcea să suporte 
aceeaşi soartă... Nu se auzeau decât nişte grohäituri, 
gemete şi plescăitul cărnii contra carne. Malko, stupefiat, se 
dezlipi de aparat. Bărbatul care se găsea în centrul acestui 
„sandwich” era acelaşi cu cel de la restaurant, din ajun: 
Mario Suarez, liderul socialist portughez, inamicul sălbatic al 
comuniştilor şi al K.G.B.-ului. Nu putea să-şi creadă ochilor. 

Bărbatul corpolent părea că ignoră total faptul că era 
filmat. Mişcarea se acceleră şi cei trei parteneri îşi savurară 
plăcerea. Rămaseră câteva clipe în aceeaşi poziţie, apoi se 
separară. 

Tânărul şi capverdiana se topiră imediat printr-o uşă 
mică, ascunsă de un tablou. Liderul socialist se lăsă să cadă 
pe canapea, ştergându-şi sudoarea cu un prosop si 
turnându-şi un pahar de alcool. Malko era fascinat. Cum 
putuse K.G.B.-ul să-l prindă astfel în lat? 

Ceilalţi doi reapărură. Fata îşi pusese un slip micut, negru 


şi tânărul, nişte blugi. Se aşezară în compania omului politic 
şi se serviră cu băutură. In spatele lui Malko, Ibrahim 
observa şi el scena. 

— Cano immundo! mormăi el. 

In tot cazul, el nu fusese niciodată socialist. Malko opri 
aparatul. 

— Haideţi, îi spuse lui Ibrahim. 

Traversară antreul unde zăceau cei doi pe care-i legaseră 
şi Malko deschise usa livingului. Cei trei protagonişti 
înţepeniră în faţa apariţiei celor doi bărbaţi înarmaţi. 
Deodată, bărbatul în vârstă scoase un țipăt strident şi se 
repezi la uşă. Malko îl interceptă şi-l împinse înapoi în 
cameră. 

— Nu faceţi pe imbecilul, domnule Suarez, spuse el. 
Suntem nişte prieteni. 

În loc să-l asculte, se apucă să urle: 

— Youri! 

Malko avu impresia că fusese curentat. Mario Suarez să 
cheme K.G.B.-ul în ajutor?! Se apropie de liderul socialist, 
examinându-l atent. De aproape, zări un detaliu care-i 
scăpase mai înainte: era un fel de linie care înnegrea gâtul 
plin de grăsime. Ceea ce explica totul! Ameninţându-l cu 
pistolul, Malko se apropie. 

— Ridicati braţele şi lăsaţi-vă... 

Celălalt încercă să-i scape, dar nu era prea forte. Malko îl 
imobiliză uşor şi-şi înfipse degetele în cutele gâtului. 
Bărbatul cel gras urlă ca un purcel de lapte. Dar agentul îl 
tinu bine, reuşi să-i prindă pielea şi trase din toate puterile. 
Figura lui Mario Suarez părea a se deforma în timp ce 
austriacul continua să tragă. Apoi, totul apăru brusc, ca un 
monstruos peeling, cu păr, cu tot! 

Malko avea în faţă un om cu trăsături foarte diferite de 
ale lui Mario Suarez şi în mână rămăsese cu o mască de 
cauciuc foarte fin, mulajul figurii liderului socialist. Racordul 
era efectuat artistic, cu machiaj. Ca la cinema. Trebuia să te 
apropii foarte mult, pentru a-ţi da seama de acest truc. 

Stupefiaţi, tânărul şi capverdiana îl priveau pe falsul 
Mario Suarez. Malko îşi înfipse pistolul în stomacul grasului. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 


Celălalt rămase cu gura căscată, dar nu răspunse. Malko 
retrase pistolul, apropie ţeava de urechea falsului Mario 
Suarez şi trase. Detunătura îi făcu să tresară pe cei doi 
complici. Cu figura acoperită de sudoare, falsul Suarez 
scoase un țipăt ascuţit. Malko insistă: 

— Spuneti-mi totul, repede! Următorul va ricoşa în cap. 

Ibrahim Salvador îi ţinea la respect pe ceilalţi doi. Grasul 
bolborosi: 

— Sunt un prieten de-al lui Julio... cameramanul... El mi-a 
cerut să-i fac un serviciu... Acum o lună. Mi s-a luat un mulaj 
de pe figură, pentru că aveam acelaşi corp ca şi Suarez... 
Apoi, mi s-a explicat ce se aştepta de la mine: să fac amor 
cu fata sau cu băiatul, sau cu amândoi. Pentru 10 000 
escudos... E tot ce ştiu. 

Grasul transpira. Malko întrebă: 

— Nu vă daţi seama la ce putea servi asta? 

Omul lăsă capul în jos, fără să răspundă. 

— Sunteţi comunist? 

El dădu din cap, afirmativ. Malko privi mulajul de cauciuc 
pe care-l ţinea în mână. Era treabă de specialist. A trebuit 
mulat întâi interiorul măştii pe falsul Mario Suarez şi apoi 
fasonat exteriorul, pentru ca asemănarea să fie perfectă. 
Bineînţeles, un intim nu s-ar fi înşelat. Dar într-un film, 
efectul era convingător... Corpul avea acelaşi gabarit, 
mâinile de asemenea. Falsul Mario Suarez se legăna de pe 
un picior pe celălalt, plin de transpiratie. 

— Imbrăcaţi-vă, spuse Malko. 

Celălalt se repezi la haine, apoi Malko întinse mâna: 

— Actele dumneavoastră! 

Cu o ezitare, portughezul îi întinse portofelul. Malko îl luă. 

— În locul dumneavoastră aş pleca din Lisabona, căci 
prietenii dumneavoastră vă vor lichida... 

Se întoarse apoi spre tânăr şi capverdiana: 

— Nu stiati că nu e Mario Suarez? 

Ei clătinară capul, în aparenţă sinceri. Lăsându-i în paza 
lui Ibrahim, Malko se întoarse în cabina de proiecţie şi 
examină aparatul cu filmul virgin. Material rusesc modern, 
cu o rolă ultrarapidă, pentru a se putea filma şi în 
semiobscuritate. Reveni în living. 


— Du-te si adu-l pe cameraman, îi spuse el lui Ibrahim. 

După treizeci de secunde brazilianul se întoarse, 
împingându-l pe tânăr cu capătul pistolului. 

— Veţi avea de lucru, ordonă Malko. Altfel, vă trag câte 
un glonţ în fiecare genunchi. 

li dădu instrucţiunile. Cameramanul se aşeză în spatele 
aparatului. Falsul Mario Suarez îşi puse masca la loc, 
înconjurat de cei doi parteneri. Apoi, în timp ce se filma, i se 
scoase masca. 

— Opriti, strigă Malko. Acum vreau să văd ce s-a filmat. 

Cameramanul se transformă în operator. In total, erau 
douăzeci de minute de film din care se putea alcătui o 
frumoasă mostră la Târgul de pornografie de la Copenhaga. 
Falsul Mario Suarez se zbătea cu plăcere în poziţiile cele 
mai compromiţătoare, cu capverdiană şi tânărul portughez. 
Imposibil să-ţi dai seama că era vorba de un abil trucaj. 

Scârbit, agentul ordonă oprirea derulării filmului. Scopul 
operaţiunii era evident: compromiterea liderului socialist, 
manevră tipic K.G.B.-istă. Malko se aplecă iar spre Youri 
Frolov. 

— Youri, întrebă el în ruseşte, cui aveati intenţia să-i dati 
asta? 

Sovieticul roti nişte ochi furioşi. 

— Dezlegaţi-mă imediat, urlă el în portugheză. Sunteţi 
nişte bandiți, aţi intrat într-o proprietate privată... 

Malko nici nu răspunse. Frolov era vulpe bătrână. Nu va 
scoate nimic de la el. Doar dacă l-ar tortura, ceea ce nu-i 
prea era pe plac, în afara unei necesităţi vitale. K.G.B. nu va 
putea reface prea repede o operaţiune similară. Asta lua 
timp... 

— Vom lua cu noi totul, îi spuse el rusului. Filmele şi 
masca... Am numele celui pe care l-aţi folosit pentru 
această poveste. Dacă mai aveţi aşa ceva la Ambasadă, nu 
le mai folosiţi pentru că riscati să se întoarcă totul împotriva 
dumneavoastră. 

Ura care scânteia în ochii rusului era aproape palpabilă. 
Ibrahim Salvador se juca nervos cu pistolul său, arzând de 
poftă să-l lichideze pe Frolov. Malko îl opri: 

— Inutil. Va avea şi aşa destule necazuri, atunci când se 


va descoperi că l-am prins în cursă. 

In timp ce brazilianul recupera toate bucăţile de film, 
agentul goli un încărcător în aparat, inutilizabil. Mut, 
cameramanul asista la distrugere. Ochii aurii ai lui Malko îl 
fixau cu un dispreţ amuzat. 

— Ar trebui să fugiţi şi dumneavoastră, îl sfătui el. Nu vă 
vor ierta niciodată că sunteţi la curent cu acest gen de 
secrete. 

Ibrahim găsise un sac în care îngrămădise tot materialul 
compromitätor. Malko deschise uşa pavilionului şi traversă 
grădina. In momentul în care se pregătea să iasă în stradă, 
se opri brusc. O limuzină lungă, neagră, cu o formă foarte 
specială, era oprită în faţa casei, cu toate farurile stinse: era 
ZIM-ul asasinilor de la K.G.B. 


Capitolul XI. 


Malko nu avu timp să se retragă în grădină. Una din 
ferestrele din spate ale maşinii cobori încet. El se aruncă la 
pământ. Flăcările tâsneau deja din ZIM, sovieticii având un 
material sofisticat... Malko se întoarse în casă, în patru labe. 
Ibrahim îşi scosese deja pistolul. 

— Aşteaptă, spuse Malko. Să nu începem încă lupta. Vom 
ieşi, protejându-ne cu prizonierii noştri... Krisantem trebuie 
să ne audă. Doar dacă nu a fost luat deja ostatec de către 
sovietici.. | 

Malko nu-şi explica prezenţa K.G.B.-ului. li ridicară pe 
Youri Frolov şi pe cameraman, ţinându-i însă cu mâinile 
legate. Malko se adresă în ruseşte omului de la K.G.B. 

— My vydem vmetse, vy vperedy. Predopredite vachic 
croureybtchto vy zdes”. 

Un sovietic ridică spre el nişte ochi albaştri, disperaţi. 

— Ony boudant streliat”, spuse el. 

Cu pistoletul în mână, îl împinse pe rus în faţa lui. Imediat 
ce ajunse în grădină, acesta strigă: 

— Tovaritchi! Ne streliayte! Ne streliayte”® 

Cei patru oameni avansau cu prudență. ZIM-ul nu se 
mişcase. Până la grilajul grădinii, nimic nu se petrecu. Apoi, 
în momentul în care puneau piciorul pe trotuar, cele două 
ferestre laterale ale maşinii coborâră în acelaşi timp. Malko 
ghici țeava armelor. Instinctiv o ridică pe a sa, vizând 
portierele. Trei focuri țâşniră foarte apropiate. Gloantele se 
izbiră de caroserie, fără a penetra. ZIM-ul era blindat. 
Flăcări lungi păreau că ling ferestrele. Youri Frolov scoase 
un geamăt scurt şi păru ca scuturat de un şoc electric. 
Malko fu nevoit să-l sprijine pentru a nu cădea. După 
greutatea cu care se lăsa, înțelese că era grav rănit. 


34 Vom ieşi cu toţii, împreună cu dumneavoastră în faţă. 
Preveniţi-vă prietenii că sunteți aici. (n.a.). 

35 Au să tragă (n.a.). 

3% Tovarăşi, nu trageţi, nu trageţi (n.a.). 


Portughezul, atins la gât si la picioare, începu să urle. 
Ibrahim Salvador îl târa practic, ca pe un sac. Mai încasă 
câteva gloanţe. Coltul lătra, trezind tot cartierul, dar 
gloantele lui nu reuşeau să pătrundă prin caroseria ZIM-ului. 
Ruşii îşi regizaseră bine cursa... Veniseră ca să ucidă! 

— Repede, la maşină, strigă agentul. 

Graţie prizonierilor lui, Malko şi Ibrahim ajunseră în 
punctul cel mai periculos. ZIM-ul era obligat să se retragă în 
strada îngustă pentru a-i putea prinde. În momentul în care- 
şi abandonaseră cele două „scuturi”, Krisantem apăru cu 
maşina „504” şi cu pistolul său „Astra” în mână. Dacă ar fi 
apărut mai devreme, ruşii l-ar fi neutralizat imediat şi pe el 
şi maşina. Trase şi el spre ZIM, dar nici gloantele lui nu fură 
mai eficiente. Malko şi Ibrahim alergară spre ,504”, aplecati 
din şale. Un bărbat cobori din ZIM şi, protejat de portiera 
blindată, trase asupra lor cu o armă automată, exact în 
momentul în care dădeau colţul străzii, teferi şi sănătoşi. 
Austriacul recunoscu ochelarii cu rame antice, aparţinând 
militantului M.R.P.P. El trebuie să fi fost cel care-i urmărise. 

Ibrahim sângera la o mână, trăgând încă pretiosul sac cu 
filme. Malko se aruncă la volan, trecu în viteza întâi şi 
maşina execută o săritură înainte, spre strada în pantă. Din 
fericire, ZIM-ul era întors în sens invers. Se gândi la 
nenorocitul de Youri Frolov. Seara se terminase tot atât de 
prost pentru el, pe cât de bine începuse. Sovieticii nu aveau 
milă! Graba lor de a-l lichida, însemna ceva. Ei erau convinşi 
că Natalia Grifanova nu se mai afla în Lisabona. Trebuia să li 
se lase această impresie, benefică pentru cei ce o ajutaseră 
să fugă. 

Coborâră în viteză pe o stradă pustie şi îngustă, pentru a 
ajunge în Avenida Almirante Reis. Inainte de asta, trecură 
pe lângă o ramificaţie cu o altă stradă şi, din prudenţă, 
semnalizară cu farurile. Li se răspunse şi ei avură timp să 
vadă apărând capota neagră a ZIM-ului, al cărui şofer 
trebuie să fi fost la fel de uluit ca şi ei! Cele două maşini se 
evitară la timp. Malko roti violent volanul, acceleră, trecu în 
trombă pe Avenida Almirante Reis, riscând de puţin să fie 
tăiat în două de un tramvai! Cu o repliere nesperată pentru 
o asemenea enormă maşină, ZIM-ul reuşi un viraj într-un 


scrâsnet de pneuri martirizate. Începuse urmărirea! La 
această oră din noapte, străzile din Lisabona erau practic 
pustii. Nu  întâlneai decât patrule militare, taxiuri şi 
tramvaie, aproape goale. Malko porni cu 140 de kilometri la 
oră, luând-o pe Largo Martin Moniz şi cotind apoi pe lângă 
Mundial. In spatele lui ZIM-ul percuta o maşină, pe care 
aproape o pulveriză şi, accelerând, apăru făcând să 
ţâşnească iar flăcări prin ferestrele sale. Cei trei ocupanti 
din „504” se ghemuiră instinctiv, în timp ce geamurile 
maşinii lor deveneau opace. Ibrahim înjură. 

— O să ne aibă! 

Era prea periculos să te adresezi poliţiei sau armatei. 
Comuniştii erau prea puternici la Lisabona. K.G.B.-ul putea 
aranja ca Malko să le fie livrat de către militari. Efectuând 
un zig-zag, şoferul se vâri pe contrasens, pe o stradă ce 
cobora spre Taho. După nici patruzeci de secunde, ZIM-ul fu 
în urma lui, încercând să-l dubleze, împroşcându-l iar cu 
gloanţe. Krisantem goli un încărcător întreg în farurile 
sovietice, fără a reuşi să le stingă. Nici nu merita să mai 
atace pneurile. Bolidul negru nu-i părăsea, arătând la fel de 
înfricoşător precum un rechin. Până şi parbrizul era fumuriu, 
pentru a nu se putea distinge figurile ocupanților. Agentul 
coti pe lângă piaţa Commercio, pe trei roţi, fără însă a 
putea câştiga măcar un centimetru, se întoarse apoi pe 
sensul normal al drumului, luând-o spre centru. Aruncă o 
privire la acul care arăta nivelul benzinei şi avu impresia că 
stomacul i se umple cu plumb. Acul era la zero! Dacă mai 
intrau şi în pană de benzină, sovieticii i-ar lua ca din oală. 
Soluţia cea mai bună ar fi să se refugieze la „gorile”. Chris 
şi Milton aveau cu ce să oprească pe ocupanţii ZIM-ului. Dar 
asta ar fi însemnat un risc enorm pentru Natalia şi Amalia. 
Un glonţ îi pulveriză retrovizorul şi Malko făcu din nou o 
manevră bruscă. El o luă încă odată spre piaţa Rossio, ocoli 
şi apoi traversă ca o săgeată piaţa Figueira, cu intenţia de a 
ajunge în cartierul Alfama, unde, pe străzile întortocheate, 
avea o şansă să scape de blindat. Bolidul apăru însă din 
nou. Agentul zări o mică străduţă, care urca spre castelul 
Săo Jorge. O coti acolo. ZIM-ul era cu vreo sută de metri în 
urmă, dar nu va întârzia să-l ajungă. Totul părea închis şi nu 


exista nici un loc unde să se refugieze. Ajungând sus pe 
coastă, Malko frână instinctiv. Strada se termina cu o 
fundătură îngustă, la stânga unei biserici, pe unde nu aveau 
loc să treacă două vehicule. Incetini, făcu un semnal cu 
farul şi ajunse la fundătură. Nu rămâneau mai mult de 
cincizeci de centimetri de fiecare parte a maşinii ,504”. De 
cealaltă parte, strada cobora uşor, lărgindu-se într-o piaţă 
mărginită de case vechi. In mijlocul pieţei, era oprit un 
tramvai galben, gata să coboare din nou spre oraş. Era gol, 
în afara conductorului. Şinele urmau strada pe care Malko 
tocmai o urcase. Acesta opri brusc, se întoarse spre 
Krisantem şi-i spuse ceva în turceşte. Krisantem tâsni 
imediat, cu „Astra” în mână şi începu să alerge după 
tramvai. Ibrahim tresări. 

— De ce vă opriţi? Sunt în spatele nostru! 

Din cauza fundăturii, ZIM-ul nu se vedea încă, dar se 
auzea zgomotul motorului. Era o chestiune de secunde 
până să apară. Deja farurile luminau biserica. 

x 
x x 


Maşina „504” se oprise în stânga micii pieţe, lăsând loc 
de trecere tramvaiului galben. Acesta aştepta cuminte pe 
şine ora de coborâre spre Rossio. Aşezat pe locul său din 
faţă, un vatman bătrân încerca, la lumina gălbuie a cabinei 
sale, să descifreze Diario de Noticias. Auzind cu surprindere 
paşii lui Krisantem, ridică privirea. De altfel, el nu trebuia să 
plece imediat. La această oră târzie, orarele erau mai 
elastice. Surpriza sa se accentuă văzându-l pe acest 
pasager repezindu-se la el, în loc să se urce în tramvaiul 
gol. Nenorocitul nu avu timp să-şi pună prea multe 
întrebări. Cu brutalitate, fără un cuvânt, necunoscutul îl 
luase de braţ şi-l smulsese de la postul lui. Se simţi aruncat 
la pământ şi, buimăcit, căzu pe asfalt. Necunoscutul se 
aşezase deja în locul lui, rotind volanul, lărgind frânele 
tramvaiului şi apoi mica manetă de lemn, de mişcare. 

— Hei, eşti nebun? strigă vatmanul. 

Într-un scârtâit de fierătanii, tramvaiul se urni uşor, 


urcând spre fundătura de lângă biserica Santa Lucia. 
x 


* * 


Ţinând maneta cu tot corpul aplecat înainte, Krisantem 
avea mişcările unui cavaler care vrea să-şi oblige calul să 
avanseze, ca şi cum ar fi putut să mişte tramvaiul greu. 
Acesta prindea însă viteză cu o încetineală exasperantă, 
roţile patinând în urcare. Din partea cealaltă a fundăturii, el 
auzea zgomotul ZIM-ului, pe cale să urce coasta. Maşina 
sovieticilor avea să apară dintr-o clipă în alta. Cu dinţii 
încleştaţi, turcul menținea maneta la viteza maximă. El 
trecu pe lângă „504” şi ajunse la fundătură în acelaşi timp 
cu ZIM-ul. Krisantem se destinse brusc. El adora acest gen 
de glumă. Cu un zâmbet şmecher, blocă maneta. ZIM-ul 
semnala deja cu farurile. Cu o săritură suplă, Krisantem sări 
din tramvai, se rostogoli şi se ridică la timp pentru a vedea 
botul mare al maşinii exact în momentul în care tramvaiul 
ajungea la fundătură. Disperat, şoferul sovietic roti volanul 
la dreapta, crezând că va putea trece, dar nu era destul 
spaţiu între zidul bisericii şi tramvai. Aripa din faţă dreapta 
a blindatului se strivi cu un zgomot teribil, ca de tablă 
spartă, de colţul zidului si bolidul se roti cu 180°, oprindu-se 
de-a curmezişul şinelor. 

Sunetul claxonului se pierdu în vacarmul coliziunii. 
Tramvaiul percută în plin ZIM-ul, strivindu-i toată partea 
stângă. Se zări o îngrozitoare succesiune de scântei, urmată 
de mai multe explozii. Inlănţuite, ca două animale 
preistorice, tramvaiul galben şi maşina neagră zăceau de-a 
curmezişul fundăturii. 

Sub violenţa şocului, ZIM-ul se răsturnase pe o parte. Se 
auzi o explozie surdă şi, imediat, o flacără roşie se ridică la 
o înălţime de câţiva metri, luminând biserica Santa Lucia, ca 
în plină zi. Rezervorul de benzină al bolidului luase foc. Una 
din portierele lovite de tramvai se deschise şi apăru un 
rănit, cu figura plină de sânge. Din interior se auzeau 
strigăte. Krisantem urcă dintr-un salt în „504”, în momentul 
în care Malko redemară. Vatmanul tramvaiului se repezi 
spre grămada de fiare. Un bărbat ieşi din maşina neagră, 
ţinând în mână o armă. Din interior, strigătele continuau să 
se audă. innebunit, vatmanul începu să plângă. Nu 
înţelegea nimic. 


Reuşiră să-i păcălească pe ruşi. Agentul cobora pe micile 
strädute din cartierul Alfama, mai putin liniştit decât 
Ibrahim Salvador, care nu-şi ascundea bucuria. Acum erau 
în război deschis cu K.G.B.-ul. Sovieticii ştiau cine este, 
unde locuia şi ce făcea. Misiunea lui avea să se complice 
mai mult. Incidentul din seara asta ar fi putut să se termine 
tragic pentru el. K.G.B.-ul va căuta, cu siguranţă, să se 
răzbune. La Lisabona ei aveau prieteni puternici. El nu va 
găsi ajutor nici la COPCON. 

Stopă pe strada Regueira, în faţă la Amalia, luând cu el 
pretioasele filme. Făcuseră treabă bună, dar mai rămâneau 
multe de rezolvat. După cât se pare, informaţiile lui 
Guadaloupe erau exacte. Trebuiau acum să afle în ce fel 
pregătea  K.G.B.-ul preluarea puterii comuniştilor din 
Lisabona. Urcă scara în tăcere, deschise uşor uşa şi se trezi 
faţă-n faţă cu arma „44 Magnum” a lui Chris Jones. Milton 
Brabeck apăru şi el, cu câte un Colt „Python”, în fiecare 
mână. 

— Data viitoare când vă întoarceţi târziu, încercaţi să ne 
preveniti. 

Malko uitase dispozitivele puse de „gorile”! Early warning 
system era singurul care functiona! 

Se lăsă să cadă pe canapea şi anunţă: 

— Era foarte posibil să nu mă mai vedeţi! 

Cei doi americani îi ascultară relatarea, într-o linişte 
deplină. 

— N-am ieşit din ascunzătoare, oftă Chris Jones. 

Malko nu mai putea. 

— O să dorm aici, pe canapea, spuse el. Ce face Natalia? 

— E O.K., zise Milton, cu o voce ciudată. 

Malko simţi imediat jena din glasul „gorilei”. 

— Milton, să nu-mi spuneţi că... 

— Nu sunt destule camere, mărturisi sfios americanul. Si 
dacă nu stăm tot timpul cu ea, bea ca un butoi... 

— Bine, întoarceţi-vă la ea, spuse Malko. Vom pune totul 
la punct mâine dimineaţă. 

Nici nu ieşiseră bine din cameră şi Malko adormi, fără a 
avea măcar curajul de a o vedea pe Amalia, care dormea în 
patul ei, nou-nout. 


* 
* * 


După ce dăduse pe gât o jumătate de litru de cafea, 
Malko se simţi mai bine. Soarele era deja sus pe cer, dar 
Natalia mai dormea încă. Amalia ieşise la cumpărături. Ea îl 
trezise pe agent, venind să se lipească de el, când încă mai 
era somnoros. Făcuseră dragoste în bucătărie, între masă şi 
frigider, fiind atenţi să nu facă zgomot pentru a nu-i trezi pe 
ceilalţi. Acum era timpul să treacă la lucruri serioase. 

— Milton, zise Malko, treziti-o pe Natalia, logodnica 
dumneavoastră. 

Milton lăsă ochii în jos, nereuşind să se obişnuiască cu 
proaspăta lui jenă. El, unul dintre vitejii cavaleri ai 
„Serviciului Secret”, să aibă o aventură cu o dezertoare 
sovietică, beţivă şi ex-prostituată din Leningrad. Asta 
însemna culmea decăderii... 

Voluptoasa Natalia apăru în urma lui, cu ochii umflati de 
somn, îmbrăcată cu bluza albă, care avea acum nuanţe de 
gri şi cu un slip negru. Văzându-l pe Malko, figura i se 
lumină. Veni să se frece de el, râzând şi uitând complet de 
prezenţa lui Milton Brabeck. 

— Zdrstvoui goloubtchik. Ty videi Tehernojopy?* 

— Natalia, spuse Malko, l-am văzut pe Youri. S-au 
petrecut lucruri foarte grave aseară... 

Imediat, spoiala de veselie a rusoaicei se spulberă. Gura i 
se lăsă în jos, nările i se strânseră. 

— Ce? Youri? 

— Youri e mort, zise Malko. 

li povesti cum a fost lichidat sovieticul de către oamenii 
Departamentului V şi ce s-a întâmplat cu ZIM-ul. 

— Şi Nicolai al meu, exclamă Natalia, ce i s-a-ntâmplat? 

— Nu ştiu nimic, mărturisi Malko, dar vom afla, probabil, 
din ziarele de azi. 

Natalia se smiorcăi şi se lăsă pe canapea. Malko spuse: 

— Natalia, K.G.B.-ul are în vedere o operaţiune de mare 
anvergură. Povestea cu falsul Mario Suarez nu e decât o 
mică parte... Trebuie să ne ajuţi să aflăm mai mult. 

Natalia nu răspunse imediat, dar ridică spre Malko o 


37 Bună ziua, porumbel mic. L-ai văzut pe... (n.a.). 


privire gravă. 

— Acum s-a sfârşit, eu nu mă voi mai putea întoarce 
niciodată acolo. Desigur, vor ghici că eu am fost cea care ti- 
a povestit despre Tehernojopy. Dacă Nicolai... 

Malko ardea de nerăbdare. 

— Ce mai cunoşti tu? 

Natalia suspină. 

— Sper că după asta o să mă tratezi bine. Ce-ti voi 
spune, mă va arunca pe lista numărul 1 a Departamentului 
V. De trei luni, Nicolai furnizează Partidului Comunist 
Portughez arme, în cantităţi importante. 

— Arme?! întrebă mirat Malko. Dar cum sosesc ele? 

— Vin din Cehoslovacia, explică Natalia Grifanova. Sunt 
mulţi tovarăşi cehi din S.T.B. la Lisabona. Ei au expediat 
armele. Se asigură că au sosit cu bine şi apoi servesc ca 
instructori militantilor partidului, ca să ştie cum să le 
folosească... 

— Cum au intrat în Lisabona? 

Natalia zâmbi viclean. 

— E foarte simplu! Uniunea Sovietică face importante 
livrări de hârtie către Partidul Portughez, ajutându-l la 
tipărirea ziarului Avante. Unele suluri de hârtie sunt găurite 
şi conţin arme. Ştiu că, din ordinul COPCON, oamenii au fost 
înlocuiţi, pentru a nu exista probleme. Aproape toţi vamesii 
sunt socialişti. 

— Unde sunt aceste arme? 

— La Partidul Comunist, răspunse Natalia. Aşa cred... 

— Când trebuie să le folosească? 

Sovietica dădu din cap. 

— Nu ştiu. Nicolai îmi spunea mereu să plec în vacanţă la 
începutul lui iulie. Deci, ar fi trebuit ca înainte... 

Malko simţi că îngheaţă. Erau deja la mijlocul lui iunie... 
Povestea cu armele era de primă importanţă. Pentru ca 
K.G.B.-ul să-şi asume asemenea riscuri, trebuie să fi fost 
sigur de reuşită. Işi adânci privirea în cea a Nataliei. 

— Este cu-adevărat tot ceea ce ştii? ... 

Ea dădu din cap, afirmativ. 

— Da! Când mă ajuţi să plec din Lisabona? Mi-e frică. 

— In cel mai scurt timp. De îndată ce vom găsi o 


modalitate absolut sigură de a trece frontiera. Cât timp eşti 
aici, nu rişti nimic... 

Lăsând-o pe Natalia să-şi facă toaleta, plecă, fără măcar 
să mai vorbească cu Chris Jones. Strada Regueira era 
animată, plină de voci de copii, de vânzători ambulanți cu 
bilete de loterie. Parcurse pe jos circa 500 de metri, 
reflectând la revelatiile Nataliei. Odată puterea câştigată, va 
fi imposibil s-o mai reia de la comunişti... 

Cumpără toate ziarele de la un chiosc şi le citi rapid. Nu 
se pomenea nici un cuvânt despre complotul de la vila în 
care el îl găsise pa falsul Mario Suarez, ca şi cum Youri 
Frolov nici n-ar fi existat. Numai Diario de Noticias relata în 
câteva rânduri despre accidentul dintre un tramvai şi o 
maşină a corpului diplomatic sovietic, menţionând că în 
maşină fuseseră trei răniţi, dintre care unul grav, fără a cita 
însă nici un nume. Cenzura funcţiona bine! Chemă un taxi şi 
dădu adresa Ambasadei Americane. Acum nu mai trebuia 
să se ascundă. 


Capitolul XII. 


Steven Thomas îşi învârtea nervos ochelarii. Directorul 
C.I.A. la Lisabona avea figura descompusă şi ochii 
încercănaţi. Pe biroul său se afla o notă de protest trimisă 
de Divizia V, acuzându-i pe americani a fi responsabilii 
incidentelor din noaptea precedentă. Nota era adresată 
ambasadorului. Steve îşi luase notițe în timpul relatării lui 
Malko, pregătind telexul pe care urma să-l trimită la 
Langley, la ora cinci. Din cauza decalajului orar, 
responsabilul serviciului „Europe” putea avea totuşi toate 
informaţiile pregătite pentru şedinţa de la ora două. 

— Ne aflăm în faţa unei vaste operaţiuni a K.G.B., spuse 
americanul, operaţiune despre care n-am fi ştiut nimic, dacă 
n-am fi intrat „în posesia” Nataliei Grifanova. Dar nu ne 
putem opune fizic Partidului Comunist Portughez. Am putea 
risca să se întoarcă totul împotriva a ceea ce dorim noi. 

Delicat eufemism. Malko completă ideea americanului: 

— Trebuie deci să trecem greutatea pe umerii 
portughezilor, să-i facem să profite de informaţiile noastre. 

— Da, dar căror portughezi? întrebă Steve Thomas. Nu 
avem nici o probă materială pentru ceea ce le vom spune, 
în afara filmului cu falsul Mario Suarez. In plus, chiar cei 
care vor fi gata să ne creadă, vor întoarce capul pentru a nu 
fi consideraţi fascişti. Cât despre ceilalţi, ei sunt devotați 
comuniştilor. N-ar servi la nimic să-i prevenim, ba din 
contră! 

— Departamentul de Stat n-ar putea acţiona oare oficial? 

Steve Thomas râse ironic. 

— Dragul meu, oamenii de la Departamentul de Stat sunt 
convinşi că noi, în Portugalia, avem de-a face cu sovietici 
„buni”, care n-ar ridica nici degetul mic pentru a prelua 
puterea. In tot cazul, este exact ceea ce Brejnev i-a spus 
Preşedintelui nostru, care l-a şi crezut. Conducătorii 
portughezi îşi diversifică acţiunile pentru a încerca să 
salveze situaţia. Ei proclamă dorinţa lor de a rămâne în 
N.A.T.O., urlă că în Portugalia nu e democraţie chiar dacă 


au nationalizat băncile, au constituit un sindicat unic si au 
cenzurat presa. Toate astea sunt după părerea lor doar 
efectul hazardului. Pentru a dovedi buna lor credinţă, au 
ţinut piept U.R.S.S.-ului într-o problemă importantă. Noi, 
prin informatorii noştri, am aflat că portughezii se pregătesc 
să concesioneze marinei sovietice un drept de debarcare pe 
Insulele Madere, a minimum trei mii de vizitatori, anual... 
Câte un vapor în fiecare zi! Insulele Madere domină 
Mediterana, Atlanticul de Sud şi flancul N.A.T.O. 
Departamentul de Stat, prevenit prin grija noastră, a 
protestat energic pe lângă guvernul portughez, care a 
blocat negocierea. Noi suntem în posesia unei informaţii 
sigure... Dar, dacă-l punem în gardă pe Primul Ministru 
portughez relatându-i despre un complot comunist, ori ne 
va râde în nas, ori ne va trimite pe cap trupele COPCON, 
care sunt mână-n mână cu comuniştii. 

Un înger trecu şi plecă descurajat. 

— Steve, Departamentul de Stat nu este totuşi cumpărat 
de comunişti? 

Zâmbetul ironic reapăru. 

— Bineînţeles că nu! Dar idiotii ăştia nu sunt în stare să 
înţeleagă că K.G.B.-ul nu ascultă niciodată de instrucţiunile 
Secretarului General al Partidului Comunist. Este un Stat în 
Stat. Aici, ei îşi fac jocul fără să le pese de politica oficială a 
Uniunii Sovietice, ajutaţi de P.C.P., care şi-a băgat oamenii 
peste tot. 

Malko nu împărtăşea pe de-a-ntregul pesimismul lui 
Steve Thomas. 

— Nu toată armata portugheză e comunistă, spuse el. 
Mai există generali şi trupe sigure. 

— Ştiţi care? 

Malko se gândi brusc la o întâlnire pe care o avusese cu 
câteva zile înainte. 

— Nu, spuse el, dar există cineva care este la curent: 


Julio de Carvalho. 
x 


* * 


Vesta albă a intendentului era plină de cute şi nu prea 
curată, dar el era perfect stilat. Malko depuse cartea sa de 


vizită pe tava de argint si se aşeză în fotoliul tapisat. 
Intendentul dispăru pe un culoar. 

Era impresionat de măreţia acestui palat. Din exterior nu 
se vedea decât un zid cenuşiu de-a lungul zgomotoasei 
străzi Marques de Abrantes, care cobora spre Taho, 
traversând unul din cartierele populare ale Lisabonei. Aici 
existau locuinţe minunate, împrăştiate printre bordeiele ce 
se ascundeau în spatele zidurilor discrete, vestigii ale unui 
vechi stil de viaţă. Măreaţa poartă din fier forjat era o 
încântare. Curtea, umbrită de tei înalţi, adăpostea un Rolls 
Royce bordo Phantom V, parcat pe nişte dale vechi de trei 
secole. 

Reşedinţa lui don Julio de Carvalho era un ansamblu 
complicat de mai multe corpuri de clădiri, dominând peste o 
grădină înflorită şi situată ceva mai departe de fluviu. 
Tavanele înalte, tablourile, podelele meticulos lustruite, 
totul respira un lux de bună calitate. Intendentul reveni. 

— Don Julio vă va primi imediat, excelitisso senhor. 

Malko îl urmă. Parchetul vechi scârţâia sub paşii lor. O 
menajeră cu braţele încărcate de lenjerie, întâlnită la 
cotitura unui culoar, îi făcu o reverență. Peste tot erau 
obiecte frumoase, sculpturi, tablouri rare, gravuri vechi, 
ceramică prețioasă... Palatul era imens. 

In sfârşit, intendentul se retrase în faţa unei uşi duble de 
abanos. Don Julio de Carvalho, tot la patru ace, veni spre 
Malko şi îi cuprinse mâinile într-ale sale. 

— Ce frumos că aţi venit să vizitaţi un om bătrân, 
abandonat de toţi! spuse el, cu o voce dulce. 

Se instalară pe o canapea mare, a cărei îmbrăcăminte se 
cam destrăma. Pe biroul se aflau teancuri de hârtii, 
telefoane antice şi portrete de familie. Cele două ferestre 
dădeau spre grădina care era plină cu statui din piatră 
cenuşie. Don Julio suspină, cu privirea pierdută spre Taho: 

— Îmi trăiesc ultimele zile fericite. Am cunoscut o 
Portugalie calmă. Seara mergeam în parcul Edouard VII, 
întâlneam marinari, artilerişti, aviatori care doreau să-şi mai 
rotunjească solda şi erau sincer impresionați de lucruri 
frumoase. Erau curati. Mai sunt şi acum, dar nu atât de 
curaţi... 


Bătrânul homosexual zâmbi, plin de nostalgie. 

— Dar nu vreau să vă plictisesc cu amărăciunile mele. Cu 
ce vă pot ajuta? A 

Malko se hotărâse să joace cu cărţile pe masă. In câteva 
cuvinte îi explică gazdei sale cine era, ce făcea la Lisabona 
şi ce descoperise. În concluzie: 

— Ne gândim că unii ofiţeri din M.F.A. Nu sunt de acord 
cu K.G.B.-ul, spuse el, dar nu suntem siguri de informaţiile 
noastre. Ne puteţi ajuta să-i întâlnim? 

Don Julio luase un trandafir de pe birou şi, gânditor, îi 
rupea petalele. 

— Cred că e destul de târziu pentru a întreprinde ceva, 
spuse el trist. Dacă dejucati acest asalt, va veni un altul. 
Situaţia evoluează foarte repede. Cei care erau de stânga, 
acum sunt de dreapta. Curând, nu vor mai rămâne decât 
comuniştii şi prietenii lor. Ar fi trebuit intervenit mai 
devreme. Spinola era un naiv. l-am spus că s-a jucat cu 
vrăjitorii. Acum, toţi aceşti tineri se îmbată cu cuvinte. In 
curând, vor termina legal procesul revoluţionar şi nimeni nu 
va mai putea face nimic. Republica nu va mai apărea 
niciodată. Asta face parte din complot. Dar eu vreau totuşi 
să vă ajut. Îl putem întâlni împreună pe unul din prietenii 
mei din Consiliul Revoluţiei, un colonel. El e sigur, dar nu 
ştiu dacă va putea face ceva. Actualmente, tendinţa lui e 
minoritară, totuşi el este la curent cu multe lucruri. Vă voi 
telefona mai târziu ca să vă spun dacă-l putem vedea în 
seara asta. Nu vă voi da nici un detaliu. Vă voi spune doar 
dacă e de acord sau nu. Vă dau acum adresa, dar fiţi atent; 
cei de la „Dinamizarea Culturală” se află peste tot. 

Malko luă notita, fu însoţit din nou de intendent şi se 
regăsi în strada zgomotoasă. 

In clipa în care se urcă în maşina sa, zări doi tineri care 
demarară în urma lui, călărind o motocicletă. 

x 
x x 


Niekoultourny semăna mai mult ca oricând cu o pară 
fleşcăită. Asezat într-una din camerele de la Referentura, 
transpira sânge si apă peste raportul pe care trebuia să-l 
trimită la „Centrul” din piața Djerzinsky. Niciodată nu s-ar fi 


gândit că sejurul său la Lisabona se va termina cu un astfel 
de coşmar... 

Din contră, asta ar fi trebuit să fie misiunea care să-i 
încoroneze cariera. Acum, îşi pierduse nevasta şi trebuia să 
lupte pentru a-şi salva capul. „Centrul” nu-i va ierta 
niciodată un atare eşec. Trebuia deja să explice moartea lui 
Frolov şi nereusita „dezinformaţii” în privinţa lui Mario 
Suarez. 

In raportul său, Nicolai Grifanov explica faptul că 
detectase la timp o trădare a şefului Departamentului A şi-l 
lichidase, împreună cu doi complici. Agenţii americani le 
scăpaseră după ce se apăraseră, fapt ce explica şi 
distrugerea ZIM-ului. 

Youri Frolov nu va mai putea dezminti! Dar Natalia ştia că 
opoziţia trebuia lichidată înainte de ziua „J”. 

Cineva bătu la uşă şi el ascunse rapid într-un sertar sticla 
de vodcă ce tronase pe birou. Militianul de gardă îl anunţă 
că un anume Feitor dorea să-l vadă. Nici un străin nu avea 
voie să pătrundă în Referenturä. 

Niekoultourny îşi încuie cu grijă dosarele şi cobori la 
etajul inferior. Feitor, cu grupul său de militanti devotați, 
era un om preţios. El strânse mâna sovieticului, cu un surâs 
încântat. 

— Tovarăşe Nicolai, am veşti bune, anunţă el. 

Îi întinse o bandă de magnetofon. Grifanov încruntă 
sprâncenele. 

— Ce-i asta? 

Feitor îşi frecă mâinile, distrat. 

— Un tovarăş de la Divizia V mi-a dat-o. El 
supraveghează toate comunicațiile unor inamici ai 


revoluţiei. Asta mi-a dat o idee. 
x 


* * 


Străduţa îngustă şi prost pavată se termina într-o 
fundătură, dominată de o casă veche, ce o închidea 
complet. De la o fereastră, o femeie îl privea pe Malko, ce 
tocmai intra în taverna de Emboucadot. Se învârtise 
douăzeci de minute prin labirintul de străduţe vechi din 
Alfama, înainte de a găsi acest loc. Sala era arcuită, 


răcoroasă şi aproape pustie. Te-ai fi crezut într-o pivniţă. Un 
chelner se apropie şi îl întâmpină. Lângă intrare se afla un 
pianist care semăna supărător cu Quasimodo, cu spatele 
său gârbovit şi ochii verzui. El cânta pentru nişte turişti 
invizibili o muzică fără viaţă, un fel de fado denicotinizat. 

— Don Julio de Carvalho? întrebă Malko. 

Chelnerul îl invită într-o sală, unde îl zări pe miliardar, 
foarte drept, cu o cafea în faţă. Il primi cu căldură. Malko 
era puţin uimit să-l vadă singur. 

— Persoana pe care trebuia s-o întâlnim nu e aici? 
întrebă. 

— Ba da, afirmă don Julio, dar va veni după ce va cânta. 

Crezu că nu auzise bine. Trebuia să întâlnească un 
membru al Consiliului Revoluţiei, nu un lăutar. Imediat, se 
auziră câteva acorduri de chitară şi se făcu linişte. Un 
bărbat în cămaşă albă, acompaniat de chitarist, se ridică şi 
începu să cânte cu o voce caldă şi gravă, silabisind 
cuvintele încâlcite ale unui fado. Don Julio se aplecă spre 
Malko. 

— Are o voce superbă, nu-i aşa? făcu el, încântat. 

Agentul încercă să rămână serios. Un colonel care cânta, 
nu era ceva prea obişnuit... Extaziat, don Julio ascultă cu 
religiozitate cele cinci melodii, toate foarte triste, apoi 
începu să aplaude frenetic. Bărbatul în cămaşă albă îşi 
îmbrăcă haina şi se apropie de masa lor. Don Julio făcu 
prezentările: 

— Colonelul Eustachio Trina... Prinţul Linge. 

Mâna lui Malko fu înghițită de o strângere caldă şi 
aproape feminină. Colonelul purta un diamant pe degetul 
mic de la mâna stângă, un fular în jurul gâtului, părul cărunt 
era pieptănat cu grijă pe spate şi cămaşa, discret 
monogramată, nu evoca decât în mică măsură ţinuta de 
luptător. Îl învălui pe austriac într-un surâs mângâietor. 

— V-a plăcut cântecul? 

— La nebunie, afirmă Malko, imperturbabil. 

Colonelul îi adresă un zâmbet tandru, descoperind nişte 
dinţi frumoşi. 

— Nu trebuie să spuneţi asta doar ca să îmi faceţi 
plăcere. Mâine voi cânta pentru nişte români, de la 


misiunea economică. 

Conversatiile din tavernă reîncepuseră. Alţi cântăreţi 
amatori de fado se succedau, dar nu erau atât de aplaudati. 
Acesta se umfla în pene. 

— leri a venit Otelo să mă asculte. A fost încântat... 

Revoluţia portugheză nu avea numai părţi rele... 

Băură porto, discutând diverse. Sub masă, piciorul 
colonelului cântăreţ se freca din când în când de cel al lui 
Malko. Din politeţe, acesta întrebă: 

— Cântati des aici? 

Colonelul se îngâmfă din nou. 

— De mai multe ori pe săptămână, când nu am prea mult 
de lucru. 

Austriacul era surprins să vadă un ofiţer atât de insolit, 
membru al Consiliului Revoluţiei. Cu siguranţă că nu era un 
dogmatic învederat. Se întoarse spre Carvalho şi întrebă: 

— l-aţi explicat colonelului ce aştept de la el? 

In locul miliardarului, răspunse colonelul. 

— Da, Julio mi-a spus. Asta nu mă miră. Mă întreb chiar 
dacă Otelo nu e la curent. De asta face el curte 
comuniştilor. Acum, toată lumea e comunistă, spuse el 
aplecându-se peste masă. Dar în ziua înmormântării lui 
Salazar, Otelo plângea ca o Magadalenă. L-am văzut... 
Acum, doar că nu spune că s-a născut la Moscova! 

Părea sincer indignat. 

— De ce sunt comuniştii atât de influenţi în armată? 
întrebă Malko. 

Colonelul privi în jurul lui, de parcă peste tot ar fi fost 
microfoane. 

— E o poveste lungă, spuse el. Lovitura din 25 aprilie a 
fost posibilă pentru că şeful Biroului | era un simpatizant 
comunist. Acest fapt a permis Partidului să pună mâna pe 
toate fişele secrete ale ofiţerilor superiori de la PIDE. Acum, 
comuniştii îi fac să joace cum cântă ei, pentru că erau toţi 
implicaţi în represiunea din timpul lui Salazar. 

— Cunoasteti pe cineva destul de sus-pus, cu care am 
putea vorbi? întrebă Malko. 

Colonelul reflectă, învârtindu-şi fularul pe deget. 

— Cred că da, spuse el în sfârşit. Dar întâi trebuie să-l 


întreb dacă acceptă să vă întâlnească. E delicat... 

— E urgent, preciza Malko. Se pregăteşte o lovitură de 
stat de către K.G.B., o parte din militari şi Partidul 
Comunist... După asta, va fi prea târziu. 

Colonelul Trina clătină capul. 

— E deja prea târziu. 

Don Julio avea lacrimi în ochi. 

— Totuşi, trebuie să-l ajutăm pe prietenul nostru, spuse 
el cu fermitate. 

— || voi ajuta, promise colonelul. Vă voi anunţa mâine. 

Se sculă şi părăsi masa lor. Muzica reîncepu. Pianistul 
cocoşat veni şi se înclină în faţa lui Julio de Carvalho, 
asigurându-l că era o onoare imensă să-l vadă acolo. 
Bătrânul miliardar îl invită să ia loc şi pianistul se grăbi să 
dea curs invitatiei. De aproape avea un aer de broască, cu 
ochi băloşi şi fălcile căzute. Il privea pe Malko cu coada 
ochiului, din curiozitate. Deoarece Julio nu-l prezenta, el 
începu să-şi înşire necazurile. 

— E îngrozitor, spuse el, în fiecare zi sunt arestaţi 
oameni. Când se va sfârşi asta? Sunt nebuni. Uitaţi-vă la 
cazul meu (se adresă lui Malko): eram director de informaţii 
în guvernul Spinola. M-au arestat. Când am ieşit, nu mai 
aveam de lucru şi am fost obligat să vin aici şi să-mi câştig 
existenţa. E o ruşine! 

Don Julio se ridică brusc, ca şi cum s-ar fi săturat să 
asculte jelaniile lui. Agentul îl urmă. Pianistul îi conduse la 
uşă. Imediat ce ieşiră afară, Julio de Carvalho îi luă braţul şi 
spuse: 

— Feriti-và de el! E un trădător! Divizia V l-a pus aici ca 
să raporteze tot ce vede. E adevărat că a fost arestat, dar l- 
au repus în circulaţie ca spion. Nu mai poţi avea încredere 
în nimeni. 

— Şi colonelul? 

Julio de Carvalho luă un aer indignat. 

— Ele un prieten. 

Poate chiar ceva mai mult?! ... Malko îşi dădu seama că 
făcuse o gafă. Il însoţi pe bătrânul miliardar până la Rolls-ul 
lui. Prin geamurile fumurii, zări profilul colonelului Trina. De 
asta era bătrânelul atât de sigur de el... Revoluţia nu 


interzicea afacerile de inimă... Rolls-ul se îndepărtă pe 
cheiul pustiu. 

Agentul se gândi că Milton şi Chris trebuie să fi găsit 
timpul cam lung. Taunus-ul era parcat ceva mai departe. El 
hotărâse să nu mai rişte. Ajunse la maşină cu paşi mari, 
dorindu-şi ca Trina să-şi ţină promisiunea. Dacă nu, toate 
pretioasele informaţii riscau să nu mai folosească la nimic. 

x 


* * 


Telefonul térâi atât de slab, încât era cât pe-aci să nu-l 
audă. In ciuda fațadei moderne, Altis era ca şi Portugalia... 
Slavă Domnului că nu era încă în autogestiune, dar nici asta 
nu va întârzia. 

— Don Malko? întrebă o voce necunoscută de bărbat. 

— Da, eu sunt. 

— Persoana pe care aţi întâlnit-o aseară vă dă întâlnire 
azi la prânz, la Largo de Săo Roque. 

Necunoscutul închise numaidecât. Era mai bine să fii 
prudent. Lisabona mişuna de spioni de toate genurile şi 
nimeni nu ştia cine lucra pe cine! Malko era nerăbdător să 
se întoarcă la Liezen. Lisabona îi amintea de Praga în 1956. 
Aici se va termina la fel. Natalia era în continuare sub 
protecţia ,gorilelor”, Amalia, împărţită între vizitele la 
Monsanto şi centrala telefonică, iar Steve Thomas, ocupat în 
descifrarea telexurilor sosite de la Washington, în care se 
cereau lucruri imposibile. Se hotărî să-l avertizeze pe 
Ibrahim Salvador despre întâlnirea cu colonelul. Brazilianul 
era probabil în camera sa ori în holul hotelului, 
supraveghindu-i pe cehi. Malko se uită într-un plan al 
Lisabonei: Largo de Säo Roque se găsea mai sus de strada 
Misericordia, lângă ziarul Republica. Isi îmbrăcă haina, 
strecură pistoletul sub centură şi ieşi din cameră. Bătu la 
uşa brazilianului. Ibrahim îi deschise, cu un ziar în mână. |n 
spatele ziarului se afla Coltul 45, cu piedica ridicată. El 
zâmbi. 

— Fiţi prudent. Am aflat că anumiţi ofiţeri de la 
„Dinamizarea Culturală” sunt furioşi pe dumneavoastră din 
cauza poveştii cu tramvaiul. Vor să vă expulzeze, dar alţii 
au preferat să rămâneţi. 


— De ce? 

Ibrahim îşi descoperi dinţii de fiară. 

— Speră să plecaţi într-un sicriu... 

— Avem o întâlnire cam peste o jumătate de oră, spuse 
Malko. 

Cinci minute mai târziu, coborau pe Avenida da 
Libertade. Peste tot, tineri lipeau afişe pe ziduri, chemând 
lumea la marea manifestaţie socialistă, ce avea loc martea 
viitoare. Ibrahim Salvador rânji. 

— Ce tâmpiţi, socialiştii ăştia! Dacă-şi imaginează că-i vor 
determina pe ceilalţi să se retragă, defilând pe străzi, îşi fac 
iluzii... 

Malko gândea la fel. După ce traversară centrul, urcară 
pe strada Misericordia. Aceeaşi mulţime stationa în faţă la 
Republica. Un bărbat scund, cu o beretă pe cap, ţinea un 
discurs unui grup de gură-cască: era directorul ziarului 
ocupat de tipografii comunişti, în încercarea de a le schimba 
optica. Ziarul, împiedicat să apară, însemna un singur lucru: 
inexistenţa unei prese independente în Portugalia. 

Un cordon de militari de la COPCON înconjurase locul, 
interzicând intrarea. Oficial, pentru a evita incidentele. În 
realitate, pentru a-i proteja pe comunişti... 

Malko încetini, blocat de un tramvai. Mica piaţetă de 
lângă strada Misericordia era înţesată de lume... unii erau 
„pro”, alţii „contra”, insultându-se reciproc, sub ochii 
amuzati ai militarilor bărboşi... Trei automitraliere se aflau 
în jurul sediului ziarului. Mirosea a revoltă... Ibrahim ieşi din 
maşină şi se duse să se informeze despre ce era vorba, apoi 
reveni. 

— Ce se întâmplă? întrebă agentul. 

— Tipografii tocmai repun ziarul în funcţiune, explică 
brazilianul. Socialiştii au auzit şi vin să protesteze, dar sunt 
neputincioşi din cauza celor de la COPCON. 

Ciudat loc pentru a fixa o întâlnire, îşi spuse Malko. 
Colonelul Trina ignora probabil această manifestaţie. 

— Să parcăm în piaţă, sugeră Malko. Acolo avem 
întâlnirea. 

Metru cu metru, avansau prin mijlocul mulţimii dense. 
Deodată, cineva bătu în capota Taunus-ului şi urlă: „PIDE!”. 


Malko întoarse capul si recunoscu ochelarii antici şi mustata 
lui Feitor! Militantul M.R.P.P. repetă, arătând maşina: 

— PIDE! PIDE! Vin să ne spioneze! 

Brusc, trei-patru tineri începură să scandeze şi ei: PIDE! 
PIDE! Lovind cu toată puterea în caroserie. Austriacul simţi 
că prin vine îi curge plumb. Strigătele continuau, adunând 
fără încetare tot mai mulţi oameni... Ibrahim se albise la 
faţă. 

— Repede, înainte, îi spuse el lui Malko. 

— Nu am cum, oftă acesta. 

Mulțimea îl bloca. Dacă încerca să forţeze trecerea prin 
mijlocul ei, ar fi însemnat să fie linşat pe loc... Cineva scuipă 
pe parbriz. In tot acest timp loviturile date maşinii se 
înteţeau, din ce în ce mai puternice, asurzitoare... Maşina 
începu să se legene, ca un vapor pe valuri. Mai mulţi tineri 
puseseră mâna pe bara din spate şi încercau să răstoarne 
Taunus-ul. Malko auzi un nou strigăt: 

— La moarte PIDE! Asasinii! 

Acum cercul se închisese total, conţinând zece rânduri de 
tineri excitati. Cei din ultimul rând, care nu vedeau nimic, 
enervati de strigătele pe care le auzeau, erau cei mai 
îndârjiţi. Malko încerca să nu-şi piardă sângele rece. Se 
gândi la pistoletul său extraplat şi la Coltul brazilianului. 
Salvador luase culoarea unui ananas crud. 

— Trebuie să ieşim spuse Ibrahim. Am să le explic. 

— Nu mişca! ordonă Malko. Zâmbeşte, fă pe imbecilul. 
Nu se poate discuta cu două sute de persoane. 

Zâmbi spre un tânăr pletos, care, cu ură, îi arăta pumnul 
prin parbriz. Acum strigătele se organizau, scandate de 
provocatorii repartizaţi prin mulţime. Loviturile plouau pe 
maşină, portierele erau blocate. Totul era asurzitor. 
Deodată, Malko îl zări pe Feitor; tânărul militant M.R.P.P., 
ducând în braţe o canistră cu benzină. Ajunse lângă maşină, 
deschise canistra şi tot urlând „PIDE”, vărsă conţinutul pe 
capota Taunus-ului. Ibrahim, îngrozit, dădu cu umărul în 
portiera sa, care se deschise cam doi centimetri, dar fu 
imediat închisă de presiunea mulţimii care simţea că se 
apropie drama şi nu voia să scape ocazia unei execuţii... 

Transpirat, brazilianul duse mâna la centură. Malko îl 


opri: 

— Eşti nebun! Ne vor masacra! 

— Ardeti PIDE! Ardeti PIDE! 

Urlau acum cei mai excitati. Deodată, un militar cu 
beretă roşie, urmat de alţii, împrăştie mulţimea. 

— Suntem terminati, murmură Ibrahim. 

Asta era şi părerea lui Malko. Primele rânduri se dăduseră 
înapoi, fără a înceta să strige sloganuri. Militarii închiseră 
cercul în jurul Taunus-ului, împingându-i cu lovituri de crosă 
pe cei mai întărâtaţi. Ei erau singurii înarmaţi. Un sergent 
bătu la geamul din partea agentului şi îl întrebă: 

— Cine sunteţi? Ce se întâmplă? 

Malko zâmbi, întinzându-i paşaportul său austriac: 

— Nu înţeleg, spuse el în germană, noi treceam pe aici şi 
oamenii aceştia ne-au blocat. 

Sergentul examină paşaportul fără a scoate un cuvânt. 
Apoi, examină interiorul maşinii. Ibrahim tăcea mâlc. In 
oglinda retrovizoare Malko îl văzu pe Feitor, care discuta cu 
un ofiţer şi arăta spre maşină. Sergentul, cu paşaportul lui 
Malko în mână, se duse spre locotenent. Mulțimea urla 
mereu si soldaţii îşi luaseră armele G2, privind spre 
ocupanţii Taunus-ului, cu o ostilitate făţişă... Sergentul 
reveni şi îi întinse paşaportul lui Malko. 

— Puteţi pleca. 

Dădu un ordin şi imediat militarii începură să oblige 
mulţimea să se retragă pe trotuar, pentru ca Taunus-ul să 
poată traversa piaţa. Malko nu se mişca, avea mâinile 
asudate, dar înţelesese în fine spusele sergentului. Feitor se 
topise în mulţime, dar în spatele maşinii erau mulţi soldaţi şi 
locotenentul. 

Imediat ce se vor depărta puţin, vor trage în ei. Vor găsi 
armele în maşină şi dosarul va fi închis. Cursa era bine 
întinsă. 

— S-o ştergem, mormăi Ibrahim. Ce mai aşteptaţi? 

— Ne vor lichida, spuse Malko. 

Disperat, căuta o ieşire. Deodată o găsi, uitându-se în 
retrovizor. Cu un gest scurt, porni în marşarier şi claxonă. 
Taunus-ul efectuă o săritură de trei metri în spate, ajungând 
lângă soldaţi. Instinctiv, aceştia se împrăştiară. Malko se 


îndreptă spre spaţiul liber, se frecă cu partea dreaptă de 
tramvai, rulă tot cu spatele şi tramvaiul trecu prin faţa lui, 
ascunzându-l astfel de mulţime. Ajunşi în mica piaţetă, cei 
doi se priviră. Ibrahim scoase un oftat lung. 

— Dumnezeule, în viaţa mea nu mi-a fost atât de frică. 
Haideţi să bem un coniac. 

Urcară iar până la Altis, fără un cuvânt... K.G.B.-ul le 
întinsese o cursă. Doar portughezii ar fi fost învinuiți de 
linşaj... 

La recepţie era un mesaj de la don Julio: întâlnirea era 
acceptată. Il aştepta la el, la ora 17. In timp ce savurau 
coniacul, Malko spuse: 

— Va trebui să fim din ce în ce mai prudenti! 

Cursa întinsă însemna că erau urmăriţi şi supravegheați. 
K.G.B.-ul nu va renunţa atât de uşor. 


Capitolul XIII. 


— Asta a fost treaba Diviziei V, a celor de la 
„Dinamizarea Culturală”, spuse Julio de Carvalho. 

Cu un aer îngrijorat, bătrânul miliardar îl fixa pe agent, ca 
şi cum privirea sa l-ar fi putut proteja. Noutăţile se aflau 
repede la Lisabona. Malko nici nu fusese nevoit să 
menţioneze incidentul de la Republica. Bătrânul portughez 
era deja la curent. 

În privinţa comploturilor, Lisabona nu avea de ce să fie 
invidioasă pe Veneţia... 

— Sunt mai ales sovieticii, corijă Malko. Personal nu le- 
am făcut nici un rău portughezilor. 

— Ei merg împreună, afirmă categoric Julio de Carvalho. 
Nu trebuie să mai rămâneţi la Lisabona, vor termina prin a 
vă ucide. Nu pe faţă, pentru că le e frică de complicaţii 
diplomatice, dar ceva ca astăzi... Ei vor reîncepe. 

— Ştiu, oftă Malko, dar, din nefericire, mai trebuie să 
rămân pentru un timp. 

În ambianța calmă a vechiului palat prăfuit, se destindea 
cu deliciu. Era atât de agreabil să contempli obiectele 
frumoase, vederea superbă şi să trăieşti într-o ambiantä 
rafinată. Se afla pe o insuliţă de civilizaţie, în mijlocul 
nebuniei oraşului vândut vrăjitorilor de tot felul. 

— Am totuşi o veste bună, spuse afectuos don Julio. 
Graţie intervenției colonelului Trina, generalul Vedras 
acceptă să vă întâlnească. Oficial, bineînțeles. Este foarte 
important, el fiind acum omul numărul patru. Poate va 
ajunge chiar Prim Ministru, dacă vor fi învinşi comuniştii. 

— Unde şi când? 

— Mâine, la ora 14, în faţă la Gremio. 

— În faţă? 

Bătrânul homosexual înălţă capul, afirmativ. 

— Da! El nu vrea să intre, vă va primi în maşina lui. 

Lui Malko nu-i prea plăcea această soluţie, dar nu 
îndrăzni să-i spună lui don Julio. Trebuia să spere că 
generalul Vedras era într-adevăr un moderat. Işi luă rămas 


bun de la aliatul său si se reîntâlni cu Ibrahim. Din nou, o 
motocicletă îl urmărea. Trebuia totuşi să vorbească urgent 
cu Natalia. 

— O să facem iar figura cu ascensorul, zise el. 

In loc să se urce în Taunus, luă un taxi până la vechiul 
ascensor. Cu colţul ochiului, văzu că unul din cei doi 
urmăritori se repezea, pe jos, pe scara paralelă cu 
ascensorul... Celălalt rămăsese cu motocicleta. Malko ieşi 
pe strada Garrett şi văzu Taunus-ul, dar exista riscul ca şi 
urmăritorul să ia un taxi. 

— Atenţie, suntem urmăriţi, îi spuse el lui Ibrahim, sărind 
în maşină. 

Brazilianul, în loc să urce pe strada Garrett, cobori pe 
sens interzis, coti la dreapta pe Nova de Almada, tot pe 
sens unic, urcă din nou, claxonând, ieşind pe strada San 
Francisco, unde evită la tanc un tramvai. Nimeni nu mai 
putea fi în spatele lor. Brazilianul râdea din tot sufletul. 
După zece minute, îl lăsă pe Malko acasă la Amalia. 

x 
x x 


Chris Jones părea să fi îmbătrânit cu douăzeci de ani... 
Pentru prima dată de când îl cunoştea, nu era bărbierit. Era 
fără vlagă, adus de spate şi cu ochii aproape cenusii. 

— Ce se întâmplă? întrebă Malko. 

Cu degetul, „gorila” arătă spre living. 

— Duceţi-vă să vedeţi. 

Natalia Grifanova se tăvălea pe divan, goală ca un 
vierme, cu picioarele pe masă, cu o sticlă de coniac pe trei 
sferturi băută, cu ochii sticloşi. Văzându-l pe Malko, încercă 
să se scoale, împleticindu-se şi se apropie de el. Era beată 
moartă. In ochii verzi avea o lucire desfrânată si răspândea 
o duhoare otrăvită. Cu o dictie încâlcită, i se adresă: 

— Golobtchick*. 

Milton apăru şi el. Era la fel de descompus ca şi Chris. 

— Aşa a fost toată noaptea. Voia să sară pe fereastră, 
apoi a încercat să se strecoare pe scară şi... Până la urmă a 
băut o sticlă de coniac, amestecat cu porto. Cât o mai ţinem 
aşa? 


38 Micul meu porumbel (n.a.). 


— Încă nu ştiu, răspunse Malko. 

— Bine, nu-i nimic, zise Chris. Este însă ceva mai grav! În 
noaptea asta a încercat să telefoneze, sau, poate chiar a 
telefonat... 

— Cum? 

Inima lui Malko se oprise în loc. 

— Când şi-a început sarabanda, în noaptea asta... explică 
Chris, am auzit zgomot şi m-am sculat. Ea avea mâna pe 
telefon, sau poate atunci îl închisese. Nu ştiu dacă apucase 
să vorbească sau nu. 

Liniştită, Natalia Grifanova se reinstalase pe divan si 
„trăgea” din coniac, aproape pe nerăsuflate. Malko se 
apropie de ea şi începu s-o scuture. 

— Natalia, trezeste-te! 

Ea întredeschise un ochi si sughitä. 

— Da, micul meu porumbel? 

— Cui îi telefonai în noaptea asta? 

Trăsăturile Nataliei se aspriră. 

— Eu n-am telefonat. 

— Minţi, spuse Malko. Ai fost văzută. Cui? 

Sovietica începu brusc să se smiorcăie. 

— Voiam să aflu despre Nicolai al meu... Aici mă 
plictisesc. Eu îl iubesc pe Nicolai al meu, ăsta de aici are o 
„sculă” mare, dar nu ştie să se folosească de ea... Nu e ca 
Nicolai al meu. 

Malko îşi stăpâni pofta nebună de a-i administra o palmă. 

— Ai vorbit cu el? 

Ea clătină capul. 

— Nu, eu vreau să plec cu el, să şterg putina de aici... 

Ea întindea mâinile spre Milton, cu obstinatia betivilor. 
„Gorila” se  îndepărtă, cu un mormäit de panică. 
Dezamăgită, Natalia se năpusti spre sticla de coniac. Malko 
i-o smulse. 

— De ce n-ai vorbit cu Nicolai în noaptea asta? 

Sovietica oftă, plictisită. 

— Ba da. Am vorbit cu el. 

— l-ai spus unde te afli? 

Ea izbucni într-un râs murdar. 

— Te-am păcălit, n-am vorbit cu el... Mi-a fost frică. Am 


vrut doar să aflu dacă nu a fost rănit. 

— N-a fost rănit, afirmă Malko, scrie şi în ziare. 

Natalia se smiorcăi de bucurie. 

— Atunci e bine. Nu vreau să i se întâmple ceva lui 
Nicolai. 

Zâmbi fericită şi închise ochii. Malko nu mai insistă. Chris 
şi Milton îl priveau cu teamă. 

— Ce o să facem când se va trezi? întrebă Milton. Dacă 
începe să urle? 

— Calmaţi-o, îl sfătui agentul. Cred că vă place. 

— Oh, vă rog, spuse „gorila”, mi-am făcut stagiul. 

Chris Jones nu reuşea să-şi regăsească zâmbetul. 

— Tot nu ştim dacă a telefonat sau nu. 

Era o idee obsesivă, care nu-l părăsea nici pe Malko. Cu 
Natalia Grifanova totul era posibil, mai ales în starea în care 
se găsea. 

— Aţi întrebat-o imediat? 

— Da, răspunse „gorila”. Ceea ce mă nelinişteşte e că 
făcea pe beata, dar eu sunt sigur că în acel moment era 
lucidă; nu băuse decât câteva înghiţituri... 

Malko ezita. Putea să o facă pe Amalia să rişte un pericol 
de moarte, ca şi pe cei doi americani. Dacă Natalia a fost 
atât de nebună pentru a telefona la K.G.B., Wiekoultourny ar 
putea apărea cu sprijinul oficial al COPCON. Ce să facă cu 
ea? Nu găsea nici un loc unde ar fi putut-o duce şi nici în 
stradă n-ar fi putut s-o abandoneze. Natalia mai putea fi de 
folos. 

— Dublati precautiunile, recomandă el. Nu deschideţi 
nimănui. Dacă s-ar întâmpla ceva, sunaţi-l pe Steve Thomas 
la Ambasadă şi apăraţi-vă. 

— Şi cavaleria va sosi, zise ironic Chris Jones. 

— Aduceţi-ne măcar nişte hamburgeri, strigă Milton 
Brabeck. 

— Nu există aşa ceva la Lisabona, răspunse rece Malko. 

x 


x x 
Răcoarea de la Gremio Litterario contrasta plăcut cu 


temperatura cumplită care plutea peste Lisabona. Nori grei 
de furtună, gata să izbucnească, pluteau deasupra fluviului 


Taho. Umiditatea era atât de mare, încât afară, după câţiva 
metri, cămaşa ti se lipea de corp. Malko se duse direct la 
centrala telefonică. Imediat, Amalia veni spre el. După vizita 
din ajun la Natalia, el nu se mai întorsese la ea. Era prea 
periculos. Văzând-o pe Amalia, însemna că totul fusese în 
ordine. 

— De ce n-ai venit mai devreme la mine? întrebă ea. 

— Am avut treabă! g 

O umbră trecu prin ochii ei. Îl sărută, dar se îndepărtă 
imediat: tocmai intrau doi bărbați. 

— İn weekendul următor voiam să plec cu tine la 
Sesimbra, spuse ea. E sărbătoarea de Saint-Jean. Doar noi 
doi şi marea. E foarte frumos acolo. Am putea face dragoste 
toată noaptea... 

— Doar oamenii tineri fac amor toată noapte, remarcă 
Malko, cu o uşoară melancolie... Sau cei care o fac pentru 
ultima oară... 

— Malko! 

Se întoarse şi-l văzu pe Steve Thomas, privindu-l furios. O 
lăsă pe fată si se duse la american. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce faceţi? întrebă acesta 
din urmă. Trebuia să vă vorbesc, înainte de a-l vedea pe 
general. Am făcut o mică anchetă si pare să fie în regulă. 

Il luă pe Malko într-un colţ al barului capitonat cu plus 
roşu. Cu excepţia a două femei, era pustiu. Steve freca 
nervos o bucăţică de hârtie. 

— Am impresia că mă aflu pe un tobogan imens, spuse el 
şi că mă îndrept spre o catastrofă. Ambasadorul nostru a 
fost primit de Preşedintele Republicii, la palatul Belem. 
Preşedintele i-a jurat că totul e în ordine şi că Portugalia va 
rămâne o democraţie pluralistă. 

Malko ridică paharul, cu o ironie măsurată. 

— Să bem pentru democraţia pluralistă! 

— Pe dracu’ aşa democraţie, mormăi ironic Steve 
Thomas. Au început să aresteze preoţi. Asta e semn rău. In 
nici o administraţie nu se poate intra fără carnet de 
membru al Partidului Comunist. 

Un angajat al hotelului se apropie de Malko şi-i spuse în 
şoaptă: 


— Senhor, sunteti chemat la intrare. 

— Mă duc, spuse Malko. Trebuie să fie Vedras. 

In trecere, îi adresă un zâmbet Amaliei şi ieşi. Un 
Mercedes 280 negru, aştepta în faţa intrării, cu un şofer în 
picioare, lângă portieră. El înaintă, deschizând-o în faţa 
agentului. Perdelele nu lăsau să se vadă cine se afla în 
interior. Malko urcă în maşină cu o oarecare teamă. Deşi 
Taunus-ul era în spate, el nu prea avea încredere în militarii 
portughezi. 

Un ofiţer bărbos, cu trăsături obosite şi dulcege, ocupa 
aproape toată bancheta din spate a Mercedes-ului. Era un 
gigant. Cu barba tăiată scurt, pătrată, în uniformă verde cu 
epoleti roşii, ornati cu patru steluțe de aur, era un general 
de armată. In mâna stângă ţinea un tigaret lung, exact ca o 
cocotă stil 1900. li întinse dreapta lui Malko. 

— General Vedras. Dumneavoastră sunteţi prinţul Linge, 
nu-i aşa? 

— Exact, spuse acesta. 

Maşina demară şi cobori spre centru. Generalul zâmbi 
ambiguu. 

— Vă rog să mă scuzati că nu vă invit la dejun, dar 
Lisabona este plină de zvonuri şi dumneavoastră nu sunteţi 
chiar un sfânt, dacă ţin cont de părerea multora din 
camarazii mei. Imi asum şi aşa un risc, întâlnindu-vă... De 
altfel, dacă erati american, nici n-aş fi putut face aşa ceva. 
Spuneti-mi repede motivul pentru care ati vrut să mă 
vedeţi. 

— Este vorba despre un complot ce vizează trecerea 
puterii în mâna comuniştilor, explică Malko. 

li povesti totul, fără a menţiona sursa informaţiilor: 
Natalia Grifanova. Increderea avea şi ea limite! Generalul 
Vedras asculta. Inältà capul, neascunzându-şi surpriza 
atunci când bărbatul din faţa lui menţionă despre 
eliminarea tuturor şefilor mişcării din 25 aprilie. 

— Nu prea mi se pare posibil, spuse el. Ar trebui un 
timing? extraordinar, căci dacă unul dintre noi este 
asasinat, asta ar declanşa imediat o serie de măsuri ce ar 
împiedica orice încercare de lovitură de stat. 


39 Ritm (n.a.). 


Malko simţea că e dificil să-l convingă. Încetase să 
fumeze şi îşi freca nervos mâinile. 

— Şi armele? întrebă austriacul. Nu credeţi că e grav? 

— Armele... Ştiam că ele sunt aici! Noi le cunoaştem 
numărul si caracteristicile. In plus, ştim şi despre 
importurile sovietice. Aceste arme sunt destinate milițiilor 
„Populare” controlate de comunişti pentru sprijinirea 
armatei, în caz de contrarevoluţie. Pentru moment, noi nu 
putem face nimic. Dacă ordon o perchezitie la sediul 
Partidului Comunist pentru mâine, ei vor fi preveniti în 
această seară, nu vor deschide celor de la COPCON, iar în 
cele din urmă, eu voi fi considerat fascist. 

— Deci nu se poate face nimic? 

Generalul Vedras clătină uşor capul. 

— NU! Trebuie să aşteptăm, să fim vigilenti. Deocamdată 
avem încă situaţia în mână, probă că eu vă pot întâlni..., 
adăugă el ironic. 

Malko nu era de aceeaşi părere. Generalul i se părea cam 
moale, de felul celor care sfârşesc în faţa plutonului de 
execuţie, dar el nu putea să-l forţeze. 

Mercedes-ul încetini. Malko văzu că reveniseră în faţă la 
Gremio. Maşina se opri. Schimbă o strângere de mână cu 
ofiţerul portughez, care-i spuse: 

— Multumiti-le amicilor dumneavoastră. Noi nu rămânem 
indiferenți faţă de eforturile lor. Trebuie totuşi să mai 
aşteptăm. 

Cobori, gândindu-se la fraza generalului. Era ca şi cum 
acesta ar fi vrut să-l încurajeze. Dar pentru ce? 

Dacă armata portugheză nu putea pătrunde în interiorul 
Partidului Comunist Portughez, ce ar fi putut face C.I.A.? 

Reintră la Gremio, unde Steve Thomas îl aştepta. 
Americanul, care de obicei nu bea, era acum la al treilea 
pahar de porto alb. Ascultă cu lăcomie şi curiozitate, apoi cu 
deceptie. 

— Nu e nimic de tăcut cu portughezii ăştia, reflectă el. Le 
tremură izmenele pe ei, le este teamă să nu fie consideraţi 
fascişti. Totuşi, trebuie iertati pentru multe. Suntem, deci, în 
acelaşi punct... 

— Aproape, mărturisi Malko. 


— Dacă Natalia Grifanova spune adevărul, continuă 
Steve Thomas, armele antrepozitate la Partidul Comunist 
vor fi folosite foarte repede. Cred că e o chestiune de zile. 
Deci, ar trebui să-i împiedicăm. 

— Aveţi vreo idee? întrebă Malko politicos. Poate doar 
dacă am folosi B.52. Ştiţi că asta nu e prea bine văzut de 
către adevărații democrați. 

Steve Thomas nu avu nici măcar curajul să-şi arboreze 
zâmbetul său sarcastic. El oftă: 

— O să trimit un raport. Unul în plus. Langley nu va putea 
spune că nu a fost prevenit. Apoi, va trebui să o scoatem pe 
această Natalia Grifanova din ţară. Altfel, vom fi într-o 
serioasă încurcătură. Poate Julio de Carvalho ne va ajuta. 

— Poate, spuse Malko. 

Amalia apăru în uşa barului, cu un surâs întrebător. Ea îşi 
terminase serviciul. Malko se scuză o clipă faţă de 
american. 

— Mai rămâi mult? întrebă tânăra femeie. 

— Nu ştiu cât mai am de stat. Ne izbim de o problemă 
complicată: să scoatem armele care se află la Partidul 
Comunist. Dar pare imposibil... 

Amalia înălţă capul. 

— Comuniştii sunt foarte prudenti. Se spune că Alvaro 
Cunhal continuă să nu doarmă două nopţi la rând în acelaşi 
apartament, ca atunci când era în clandestinitate... 

— Bine, trebuie să mă întorc la Steve, spuse Malko Voi 
încerca să vin cât mai curând. 

Amalia îi retinu braţul, cu o lucire veselă în ochi: 

— Stai putin, cred că aş putea să te ajut. Cunosc o 
modalitate de a pătrunde în sediul Partidului, fără a trece 
prin uşă. 


Capitolul XIV. 


— Vorbesti serios? întrebă Malko. 

Amalia confirmă cu convingere. 

— Bineînţeles! Cunosc pe cineva care ştie cum se poate 
intra în clădirea Partidului Comunist. 

Malko privi în jurul său. În bar nu mai rămăsese decât 
Steve Thomas. Evident, nu era indicat s-o invite pe Amalia 
la masa şefului C.I.A. La Lisabona. Era totuşi soluţia cea mai 
simplă. Pentru moment şi spionii K.G.B.-ului ştiau că Amalia 
era metresa lui. 

— Vino, spuse el. 

Steve Thomas o privi pe tânără cu o oarecare surpriză. 
Nu era genul care să amestece afacerile cu plăcerea. Malko 
se grăbi să-i explice. 

— Amalia pretinde că ne poate ajuta în afacerea cu 
armele, anunţă el. 

— Nu e momentul pentru poveşti cu zâne, suspină 
americanul. Avem destule pe cap şi aşa... 

— Dar este adevărat, protestă fata, cu indignare. Când 
am fost la tatăl meu, la închisoare, mi-a povestit despre un 
vechi agent de la PIDE, arestat şi el, un anume Miguel 
Ribeiro, care ştie unele lucruri despre clădirea Partidului. El 
povestea că există o intrare secretă. 

Cei doi bărbaţi schimbară priviri surprinse. Era prea 
frumos. 

— Cum de este la curent cu asta? întrebă Malko. 

— Asta nu ştiu, răspunse Amalia. 

— Cum putem afla? interveni Steve Thomas, pe care 
problema începuse să-l intereseze. 

— Mergând şi vorbind cu el, replică Amalia. Când mă duc 
să-l văd pe tata, n-aveţi decât să veniţi cu mine. 

În faţa expresiei incredule a lui Malko, ea adăugă 
imediat: 

— Nu e imposibil! La Monsanto, toţi gardienii sunt 
salazarişti, deoarece nu au fost schimbaţi de noul regim. 
Prizonierii politici au dreptul să primească vizite în fiecare 


zi, între orele zece şi unsprezece. În teorie doar familia, dar 
asta nu se verifică. Ei închid ochii pentru că sunt prieteni şi 
logodnice care altfel n-ar avea dreptul să vină. E de-ajuns 
să lăsaţi cedul/a“ la intrare şi o puteţi lua la ieşire. Nici nu se 
uită la ea, e doar o formalitate. Pot să vă împrumut una, 
care aparține unui prieten. Dumneavoastră  vorbiti 
portugheza, deci nu e nici o problemă. Dacă vă 
interoghează cineva, spuneţi că sunteţi un amic al tatălui 
meu... 

Malko ezita. Era tentant şi nebunesc. O făcea pe Amalia 
să-şi asume un risc serios şi acelaşi lucru era valabil şi 
pentru el. Fără să mai ţină cont de ce va găsi acolo. 

— Când vă duceti? întrebă el. 

— Mâine, la unsprezece. 

Simţi privirea lui Steve Thomas aţintită asupra lui. 
Intentionat, americanul nu intervenise. Era o decizie pe care 
Malko trebuia să o ia singur. 

— Foarte bine, spuse acesta. Voi merge cu 


dumneavoastră. 
x 


* * 


— E o budincă, explică Amalia bătrânului gardian în 
uniformă verzuie. E caldă, nu trebuie s-o desfaceti. 

Gardianul clătină capul, cu un aer dezolat. 

— Senhora, sunt obligat s-o deschid, ăsta e 
regulamentul. Altfel voi avea neplăceri. 

Deschise cartonul şi înfipse un deget destul de murdar în 
budincă, pentru a verifica dacă nu există arme. Apoi închise 
la loc cartonul, îl scotoci rapid pe Malko şi în final, le făcu 
semn să treacă. O gardiană o inspectă pe Amalia, apoi ei 
dădură cedula unui alt gardian, care le puse împreună cu 
celelalte, pe o măsuţă instalată în aer liber. Se aflau în 
curtea închisorii Monsanto. Actul lui Malko fusese procurat 
de Ibrahim şi purta fotografia lui. In ajun, graţie unui sistem 
bine pus la punct, se asigurase că nu-l urmărea nimeni şi 
dormise la Amalia, plecând a doua zi direct la Monsanto. 

Acum erau aproape să-şi atingă scopul. Trebuiau să 
treacă numai de grilajul care ducea la vorbitor şi la 


4 Buletin de identitate ( n.a.). 


închisoarea propriu-zisă. Până acum, nimeni nu-i acordase o 
atenţie deosebită. 

Vreo patruzeci de vizitatori aşteptau deja să intre. Malko 
îşi spuse că, de când era la Lisabona, nu văzuse niciodată 
atâtea femei frumoase. O reperă imediat pe soţia 
bancherului, cu corpul ei de băieţandru şi care, cu toată 
căldura, purta ciorapi negri şi un costum negru. O observă 
când trecea prin faţa gardienei, care o salută cu un semn 
din cap, dar n-o atinse. 

Incärcati cu pachete, flecărind între ei, vizitatorii 
aşteptau ca fiecare să ajungă la control. 

Unul dintre paznici deschise grilajul spre închisoarea în 
formă circulară, înconjurată de un fel de şanţ acoperit cu 
ciment, ce ducea spre anumite celule. Şirul de vizitatori 
trecu peste un fel de pod. Deodată, nişte urlete şi interjectii 
se auziră dinspre şanţ. Unii deţinuţi stăteau la soare, în faţa 
celulelor lor, lungiti pe ciment. Malko văzu un spectacol 
ciudat. Inarmat cu un furtun de stropit, un gardian stropea 
vreo douăzeci de tineri, care fugeau tipând. Văzându-i pe 
vizitatori, unii prizonieri începură să se dezbrace aducând 
injurii paznicilor, improvizând un gen de dans obscen în 
jurul celui cu furtunul. Bătrânul gardian care escorta 
vizitatorii, mormăi dezgustat: 

— O ruşine! In fiecare zi el la fel. Aceşti maoisti nu vor să 
se spele. Nici nu le ştim numele. Când îi interogăm spun: 
„Mă cheamă Carvalho, sau Cunhal, sau Suarez”. Se 
comportă ca nişte porci! 

Mai rămăsese de trecut un singur grilaj. Gardianul îl 
deschise şi numără vizitatorii care intrau. In interiorul 
clădirii circulare era frig şi întuneric. Ei înconjurară o 
grămadă de paturi ruginite, îngrămădite până-n tavan şi 
ajunseră la vorbitor. Toţi deţinuţii politici erau aici, 
îngrămădiţi într-o cameră mare, fără ferestre, doar cu nişte 
luminatoare înguste, zăbrelite. Erau numai bărbaţi, 
majoritatea îngrijiţi şi bine îmbrăcaţi. Amalia se repezi spre 
un bărbat masiv într-un pulover, purtând ochelari, îl 
îmbrăţişa cu căldură. 

— E tata, îi spuse ea lui Malko. 

Vizitatorii şi deţinuţii se îmbrăţişau cu strigăte de bucurie, 


se formau grupuri, după familii sau afinități. Toţi deţinuţii 
păreau sănătoşi. 

Malko o reperă pe femeia în negru. Ea se refugiase cu 
soţul ei în spatele unei grămezi de paturi şi-l îmbrăţişa cu 
pasiune. li putea vedea şoldurile ce se ondulau, când se 
proptea de bărbatul ei. Era chinul lui Tantal. Dar el nu 
venise ca să facă pe spectatorul! 

Doi gardieni circulau printre grupuri, încercând să treacă 
cât mai neobservati. Amalia îl prezentă pe Malko tatălui ei. 
Acesta îi fu simpatic de la început, cu figura sa deschisă şi 
aerul de om solid. 

— E greu? întrebă Malko. 

Portughezul făcu o figură resemnată. 

— Evident, nu e Buchenwald. Gardienii sunt amabili cu 
noi. Dar închisoarea e foarte veche şi nu are nici un confort. 
Trebuie să ne spălăm cu apă rece ca gheaţa şi nu există 
încălzire. Astă iarnă a fost foarte greu. Câteodată, ofiţerii de 
la COPCON ordonă ca anumiţi deţinuţi să fie închişi în celule 
în care arde un bec zi şi noapte. 

— Ce vi se reproşează? 

Tatăl Amaliei ridică din umeri. 

— Eu am fost interogat de un locotenent de la Divizia V, 
care mi-a spus: „Vom încerca să găsim împreună culpa 
dumneavoastră.” Noi suntem prizonieri. Prietenii noştri care 
sunt afară nu vor face nimic, tocmai pentru a evita să fim 
împuşcaţi. Priviti-i pe cei trei de acolo, sunt familia Espiritu 
Santo, cei mai mari bancheri din Portugalia. Au fost arestaţi 
fără motiv. Dacă lucrurile vor merge prost, vor fi împuşcaţi. 

Femeia în negru se dezlipise de soţul său. Malko îi făcu 
un semn discret Amaliei, care-l trase pe tatăl ei. Acesta se 
băgă printre grupuri şi reapăru câteva minute mai târziu, 
însoţit de un bărbat scund şi uscätiv, cu aspect milităros şi-l 
prezentă lui Malko: 

— Miguel Ribeiro. 

Miguel strânse mâna agentului, cu o privire înţepată. 
Ochii lui cafenii, foarte adânciţi în orbite, îi dădeau aerul 
unui viezure. După gâtul ridat îţi puteai da seama că era 
mai bătrân decât părea. 

— Cred că vă voi putea ajuta, spuse el. 


Malko nu avea chef să lungească vorba. 

— E adevărat că dumneavoastră cunoaşteţi un mod de a 
pătrunde în clădirea Partidului Comunist din strada Sirp? 

Fostul poliţist de la PIDE răspunse aproape fără a mişca 
buzele. _ 

— Da! Inainte de 25 aprilie, sediul Partidului aparţinea 
Legiunii portugheze, o organizaţie naționalistă. Acum i se 
spune fascistă. Ei au amenajat o galerie secretă care le 
permitea să scape în caz de perchezitie, ei nefiind 
întotdeauna de acord cu Caetano. Cred că ea mai există şi 
acum. 

— Ştiţi cum se poate ajunge acolo? întrebă Malko, plin de 
speranţe. 

Fostul poliţist şopti: 

— Da! 

Era clar că nu avea poftă să spună mai mult. Tăcerea se 
prelungi câteva secunde. Amalia şi tatăl ei îi priveau pe cei 
doi, fără a scoate un cuvânt. 

— Ce doriţi ca recompensă pentru această informaţie? 
întrebă Malko. 

— Să mă scoateţi de aici! 

Agentul înţelese că nici nu mai era cazul să se 
tocmească. Celălalt era prea şiret pentru a accepta un 
compromis. 

El privi grilajul ce se găsea în spatele vorbitorului. Nu era 
o ocnă, dar era totuşi o închisoare... cu gardieni şi zăbrele. 

— Aveţi vreo idee despre cum... 

Ex-politistul de la PIDE zâmbi ironic. 

— Nu, senhor. Altfel, aş fi fost deja afară... Dar, poate, cu 
mulţi bani... 

Amalia asculta cu atenţie convorbirea. Ştia ce-i 
promisese Malko, dar acum însemna evadarea a două 
persoane. Dacă s-ar fi putut introduce arme, n-ar fi fost 
dificil să fie neutralizati gardienii şi aşa în număr mic. 

O sonerie începu să sune strident. Imediat, vizitatorii şi 
deţinuţii începură să se îmbrăţişeze ca nebunii, în toate 
colţurile. Amalia îşi îmbrăţişă tatăl, femeia în negru pe soţul 
său. Prizonierii trebuiau să intre primii. Vizitatorii îi priveau 
cu tristeţe. Malko se apropie de Miguel. 


— Voi vedea ce pot să fac. Vă voi anunţa prin tatăl 
Amaliei. Celălalt înclină capul, fără a răspunde, deoarece 
chiar atunci, un gardian trecea pe lângă ei... 

În momentul în care toţi prizonierii părăsiseră vorbitorul, 
se deschise celălalt grilaj, cel pentru vizitatori. 

Unul câte unul, numărați de gardieni, ieşiră afară unde 
formalităţile se terminară foarte repede. Li se înapoiară 
actele, fiind chemaţi nominal. Malko, ce se numea Goncalvo 
Rocha, se regăsi în curte în spatele frumoasei femei în 
negru. În trecere, ea lăsa o dâră de parfum. Se lupta cu uşa 
grea ce dădea în stradă. Malko se repezi s-o ajute. Ochii ei 
castanii îl priviră cu o lucire de interes şi gura ei mică, plină 
şi roşie se deschise într-un surâs senzual, cald, languros şi 
totodată lacom. Malko se întrebă de cât timp nu mai făcuse 
amor. 

— Nu prea sunt vesele despärtirile, remarcă el. 

Toţi vizitatorii de la Monsanto erau ca nişte pasageri într- 
un lift rămas în pană. Între toţi se stabilea un soi de 
fraternitate. Tânăra femeie înălţă capul. 

— Aşa este, dar e mult mai greu pentru cei care rămân. 
Ea se întoarse şi privi spre închisoare, cu lacrimi în ochi. Se 
îndreptă apoi spre un superb Mercedes 450 ŞI, albastru 
închis. Malko o privea depărtându-se, când, brusc, îi veni o 
idee. Se întoarse spre Amalia, care tocmai ajunsese lângă 
el. 

— Aşteaptă-mă aici o secundă. 

Plecă cu paşi mari spre Mercedes, al cărui motor pornise 
deja şi bătu uşor în geam. Tânăra femeie îl privi, cu o 
expresie neliniştită, coborând geamul maşinii. El se aplecă 
spre ea, respirând parfumul pe care-l emana corpul ei. 

— AŞ vrea să vă vorbesc, spuse el. Este ceva important, 
care-l priveşte pe soţul dumneavoastră. 

Ea încruntă sprâncenele. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că, eventual, aş putea să-l ajut să iasă de la Monsanto. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Numele meu nu vă va spune mare lucru, dar eu ştiu 
cine sunteţi. 

— Mă grăbesc, spuse ea. Am putea.. 


— Pot urca lângă dumneavoastră? întrebă Malko. E 
important. 

După ce ezită, ea deschise portiera maşinii. Fusta îi era 
ridicată, descoperind un ciorap negru. In pofida corpului 
zvelt, avea pulpe pline şi frumos formate. Malko se aşeză 
lângă ea. Mercedes-ul demară, trecând prin faţa închisorii şi 
a Amaliei, împietrită de uimire. 

— Ce doriţi? întrebă ea. Sper că nu e o glumă. 

— Vreau să-l ajut pe soţul dumneavoastră să evadeze, 
răspunse el. 

Maria da Costa îi aruncă o privire rapidă şi spuse cu 
răceală: 

— Cine sunteţi? De ce îmi propuneţi asta? 

Vizibil, ea îl considera un agent provocator. El se grăbi să 
întrebe: 

— ÎI cunoaşteţi pe Julio de Carvalho, bătrânul... 

— Foarte bine, răspunse ea. 

— El mă cunoaşte. Eu sunt prinţul Malko Linge. Puteţi 
verifica prin el. Neîncrederea dumneavoastră este perfect 
legitimă. 

Ea se îmbujora, jenată. 

— Nu asta am vrut să spun. Dumneavoastră nu mă 
cunoaşteţi. De ce v-aţi asuma un asemenea risc? 

Malko zărea deja frunzişul din parcul Edourd VII. 

— Vă invit să bem un pahar undeva, propuse Malko. Vom 
fi mai linistiti şi vom sta de vorbă. 

Ea coti la stânga si stopă în faţa enormului hotel Ritz, o 
clădire cu cincisprezece etaje, în autogestiune de trei luni. 

După ce parcă maşina, Maria da Costa îl conduse pe 
Malko printr-un hol, până la un imens salon. 

Totalmente pustiu, luxos mobilat şi mare cât o sală de 
aşteptare din gară, semăna cu Marienbad. Un chelner se ivi 
din neant şi agentul comandă două pahare de porto. 

Şampania Dom Perignon era necunoscută încă. Maria da 
Costa îşi încrucişă picioarele, îşi trase fusta şi-l studie pe 
Malko. El simţi, după expresia ochilor ei, că nu-i displăcea. 
Era foarte important. 

— E o poveste lungă, începu el. 

x 


* * 


Ochii Mariei da Costa străluceau ca nişte stele. El pândea 
reacţia femeii la ultima sa întrebare. Respirând profund, 
femeia spuse: 

— Accept. 

Mai rămâneau de reglat vreo sută de detalii importante. 
Malko îi luă mâna şi i-o sărută. li zărea pielea albă prin 
dantelă. Maria da Costa se retrase. 

— Trebuie să plec. 

Agentul se ridică, lăsă chelnerului 100 escudos şi se urcă 
în maşină. Femeia conducea foarte repede, urcând spre 
parcul Monsanto. La un viraj brusc, fusta i se ridică până la 
marginea ciorapilor, atrăgând privirea austriacului, ca a 
unui amant. 

Se aştepta ca ea să-şi tragă fusta, cum făcuse mereu 
până acum, dar ea nici nu se mişcă, concentrată asupra 
volanului. Malko simţi o căldură ce-i urca pe şira spinării. 
Reproşându-şi îndrăzneala, îşi lăsă totuşi mâna pe 
genunchiul rotund, aşteptându-se la un gest de retragere 
sau, mai rău, la un reproş. Cu un gest sigur, Maria da Costa 
trecu în viteza a treia şi bărbatul fu lipit de scaun. Fără să 
vrea, crispă mâna pe genunchiul femeii, dar mişcarea 
maşinii îl antrena mai sus şi ajunse astfel la fina jartieră 
neagră. Când remarcă, cu oarecare platitudine, nu mai avea 
aceeaşi voce: 

— Aveţi cele mai frumoase picioare din lume! 

— Mulţumesc, spuse Maria. 

Ea continua să conducă, ca şi cum n-ar fi simţit degetele 
lui Malko, atingându-i pulpa. Privirea ei părea lipită de 
parbriz. 

— Vă duc înapoi, spuse ea. 

Degetele agentului atinseseră pielea de deasupra 
ciorapilor. Nu îndrăznea să mai spună ceva, pentru a nu 
rupe farmecul clipei. Foarte încet, începu să maseze în 
interiorul pulpei. Simtea picioarele desfăcându-se uşor, sub 
mângâierea sa. Broboane fine de sudoare apăruseră pe 
fruntea Mariei. Gura îi era întredeschisă, mâinile strângeau 
volanul. Ajungând la o pantă destul de abruptă, el deveni şi 
mai îndrăzneţ. 


Maria da Costa nu purta decât ciorapii negri sub fusta de 
lână. Când Malko o posedă, expresia ei rămase 
neschimbată. Ochii ei continuau să fixeze drumul. El o 
mângâie foarte tandru, fără a o privi. Pe nesimţite, bazinul 
ei basculă pe scaunul de piele, ca pentru a-l ajuta. Işi 
sprijinise ceafa pe rezemătoarea pentru cap şi conducea 
mai încet, cu piciorul stâng întins în faţa ei, cu dreptul puţin 
îndoit, pus pe accelerator. Nici măcar o secundă femeia nu-i 
aruncă vreo privire. 

Erau depăşiţi de alte maşini care nici nu erau conştiente 
de superbele clipe de erotism ce se petreceau în Mercedes. 

Cu respiraţia întretăiată şi picioarele dezgolite până 
peste pulpe, Maria da Costa părea că ignoră ceea ce se 
petrecea, deşi mângâierile lui Malko erau din ce în ce mai 
precise. 

Cu mâinile crispate pe volan, cu gura întredeschisă, ea se 
redresă brusc în scaun. Piciorul ei stâng se destinse şi, 
involuntar, apăsă pe frână. Malko era cât pe-aci să treacă 
prin parbriz, cu mâna mângâind mereu pielea umedă şi 
fierbinte a Mariei. Dar aceasta îşi recăpătase deja calmul. 

Indepărtă încet degetele lui Malko de pe pântecul ei. 
Apăsând ambreiajul, mâna i se duse puţin prea departe, 
atingând virilitatea lui Malko, cu o complicitate tandră. 
Rapid, cu mâna stângă, îşi trase fusta în jos. Doar bujorii din 
obraz îi trădau emoția... 

— Aţi ajuns, îi spuse ea, cu o voce putin răguşită. 

Agentul înălţă privirea, cu tâmplele pline de tobe ce 
băteau darabana. Se aflau din nou în faţa închisorii 
Monsanto. Amalia aştepta în maşina tip „540”. Când 
Mercedes-ul opri, ea se repezi spre maşină. Femeia îi întinse 
mâna lui Malko, cu un zâmbet complice. 

— Aştept noutăţi de la dumneavoastră, spuse ea cu voce 
tare. 

Cu o voce mai scăzută, spuse: 

— Mulţumesc. 

Imediat după ce el coborî, Mercedes-ul demară, urmărit 
de privirea Amaliei. Ea îl privea pe Malko, puţin suspicioasă. 

— De ce ai plecat cu ea? 

— Am veşti bune, anunţă el. 


— Ce ţi-a spus cu voce joasă? 
Malko nu avu curajul să mintă. 
— Mulţumesc! 

x 


* * 


Steve Thomas nu-şi ascundea oboseala şi tristeţea. 
Totuşi, la început, planul lui Malko îl entuziasmase. 

— Pentru această operaţiune trebuie să cer autorizaţie 
de la Washington, spuse el. Dacă veţi fi prins, acest fapt 
poate avea consecinţe incalculabile. 

Cei doi discutau în biroul americanului, de pe Avenida 
Duque de Loulé. 

— Este singurul mod de a ajunge la aceste arme, sublinie 
Malko, pentru că portughezii sunt ca şi paralizati. 

— Ştiu, spuse Steve, dar nu ţin deloc să mă trezesc în 
faţa unei comisii de anchetă a Senatului, aşa că trebuie să 
aşteptăm unda verde. O avem deja pe Natalia Grifanova. 
Langley îmi transmite s-o scot din Portugalia, pe ei 
interesându-i ca ea să ajungă într-o ţară neutră, unde să 
poată cere azil politic. Ei cred că ea e o „poamă” plantată 
de K.G.B. Ca să ne „înveselească”. 

— Totul este posibil, spuse Malko, dar au plătit scump, 
dacă varianta asta e adevărată. Noi nu avem timp de 
pierdut. După părerea Nataliei, lovitura trebuie să aibă loc 
până la sfârşitul lunii. 

Steve asculta. Brusc, îşi trânti ochelarii pe masă. 

— In fond, la dracu'! O facem! 

Ochii săi cenuşii sclipeau cu hotărâre. 

— De ce aveţi nevoie, până la urmă? întrebă el. 

Malko îi răspunse. Nu era foarte greu. 

— Ibrahim se va ocupa de toate acestea, spuse Steve 
Thomas. In patruzeci şi opt de ore veţi avea tot ce vă 
trebuie. Dar, ţineţi minte, dacă sunteţi prins, eu nu pot face 
nimic pentru dumneavoastră... 

— Ştiu, spuse Malko. Nu voi fi prins! 

x 
x x 


De aproape o oră, agentul aştepta în faţa unei case 
liniştite de pe strada Alcolena, din cartierul rezidenţial 


Restelo, care se afla putin mai sus de palatul Belem. 
Parcursese un circuit incredibil, pentru a fi sigur că nu e 
urmărit. Văzând Mercedes-ul Mariei da Costa, bătăile inimii i 
se accelerară. Cu un pas vioi, femeia ajunse la maşina lui şi 
intră. 

— Totul este gata, anunţă ea. Ei vă aşteaptă... 

Vocea îi tremura de emoție. Lui Malko cerul i se părea 
brusc mai albastru. 

— Vom acţiona mâine, spuse el. g 

De la prima lor întâlnire trecuseră patru zile. In fiecare 
seară se întreba dacă nu va fi trezit de focuri de armă, dacă 
K.G.B.-ul nu va câştiga cursa contra-cronometru. 

Natalia se mai calmase. Malko nu o mai văzuse, lăsând-o 
în grija „gorilelor”. 

— Ştiţi unde să vă duceti după aceea? întrebă el. 

— Da, totul este pregătit. Dacă ne ajută Dumnezeu, vom 
părăsi Portugalia la o oră după evadare. 

— Atunci, pe mâine, la dumneavoastră, la ora nouă. 

Nici măcar nu-şi strânseră mâna. 

Coborând spre Belem, Malko fu nevoit să oprească, 
pentru a lăsa să treacă un convoi de maşini utilate cu 
difuzoare, care chemau Portugalia să manifesteze în 
favoarea Partidului Socialist. Ceva mai departe, un agent de 
la „Dinamizarea Culturală” schimba data afiselor care 
chemau la manifestaţie, în speranţa că va înşela poporul. 


Capitolul XV. 


— Întoarceţi-vă, ordonă Malko. Încet, mai încet... 

Maria da Costa asculta docil, cu figura gravă, învârtindu- 
se uşor, în vârful picioarelor, ca un manechin... Ea purta o 
bluză albă cu jabou de dantelă şi o fustă neagră plisată, cu 
eternii ei ciorapi negri. Machiajul era ceva mai strident ca 
de obicei. 

Parchetul lustruit din marele salon cu mobile de 
palisandru, scârtâia sub greutatea ei. Prin geamul cu vitralii 
se vedea palatul Belem, fluviul Taho şi podul enorm care 
făcea ca oraşul să semene cu San Francisco. 

Ea veni în faţa lui, cu o expresie neliniştită. 

— Merge? 

— Da, o asigură el. Haidem! 

Femeia traversă salonul luxos şi se opri în prag, cu 
lacrimi în ochi, parcurgând camera cu privirea. 

— Probabil e ultima dată că mă aflu aici, spuse ea. 

Malko o împinse uşor. Nu era momentul pentru 
înduioşări! Simti braţul femeii tremurând. Viaţa pe care o 
dusese până acum nu o pregătise pentru acest gen de 
aventură. Putea să clacheze în orice clipă, ceea ce ar fi 
însemnat închisoarea. 

— Incercati să päreti cât mai firească, o sfătui el. Paznicii 
de închisoare au câteodată un al şaselea simţ. Nu vă gândiţi 
la ceea ce veţi face, gândiţi-vă că mergeţi să faceţi 
dragoste cu soţul dumneavoastră. Asta vi se va citi în ochi. 

Ea înclină capul, fără a răspunde. Se urcară în Mercedes. 
Taunus-ul condus de Ibrahim demară în urma lor. Krisantem 
se afla lângă brazilian şi Amalia în spate. Malko mângâie 
uşor pulpa Mariei da Costa, pentru a o decontracta. Ea 
zâmbi vag. Până la închisoarea Monsanto nu mai schimbară 
nici un cuvânt. 

În timp ce efectua manevrele pentru a parca, Maria da 
Costa anunţă: 

— Sunt aici, ne aşteptă cu camioneta. 

Malko zări o camionetă de brutărie, staționată la 


douăzeci de metri de intrarea închisorii. Dacă totul 
decurgea bine, era ultima dată când o vedea. 

— Mergeţi, spuse el. 

Femeia se întoarse şi ieşi din maşină. Malko îi întinse un 
carton, conţinând o tartă enormă. 

— Noroc! murmură el. 

O privi depărtându-se, împingând poarta grea a închisorii 
şi dispărând. Era ora zece fără cinci. 

x 
x x 


Paznicul care inspecta tarta nu remarcă zâmbetul Mariei 
da Costa. Ochii i se opriseră pe sânii ei, ce se puteau ghici 
prin dantelă. 

Soneria care anunţa începerea vizitei se declanşă, chiar 
în clipa în care ea depunea actele. 

Cu un pas de robot, tânăra femeie se îndreptă spre cea 
numită şi „scotocitoarea”. Aceasta îi adresă un zâmbet şi îi 
făcu semnul obişnuit să intre în rând cu ceilalţi. Sângele 
bătea atât de tare în tâmplele Mariei, încât ea nu mai auzea 
nimic. 

Zăngănitul grilajului care se deschidea, o făcu să tresară. 
Vizitatorii se năpustiră sub ochii somnolenti ai celor doi 
gardieni obişnuiţi. 

Maria da Costa se repezi spre soţul ei şi-l îmbrăţişă. Una 
din mâinile bancherului alunecă de-a lungul pulpei soţiei 
sale, ca şi cum nu mai putea de dorinţă. Apoi o sprijini de 
pat, sărutând-o cu patimă. Nimeni nu le mai dădea atenţie. 

Se depărtară puţin unul de celălalt, gâfâind şi privind în 
jurul lor: cei doi gardieni erau în celălalt capăt al 
vorbitorului. Miguel Ribeiro şi tatăl Amaliei se apropiaseră şi 
o observau pe Maria. 

— Repede, spuse soţul ei. 

Maria ezită o fracțiune de secundă, înainte de a-şi ridica 
fusta până-n talie, descoperind ciorapii negri şi pielea albă 
de deasupra. Dar, sub jartiere, în jurul fiecărei pulpe, avea 
câte un harnaşament făcut din două benzi late de cauciuc, 
care susțineau câte o armă Beretta automată 38 cu ţeava 
scurtă! Soţul ei luă cele două arme şi-i întinse una lui Miguel 
Robeiro. 


Maria îşi cobori fusta, în timp ce unul din paznici tocmai 
se apropia. Jenat, el întoarse capul. 

Cei trei bărbaţi rămaseră împreună, cu armele ascunse 
sub pulovere, fără a scoate un cuvânt. Nici unul nu avea 
chef de conversaţie. Numărau minutele. 

In fine, se auzi soneria, provocând obişnuitele îmbrăţişări. 
Maria da Costa strânse mâna soţului ei, mai să o frângă. 

— Du-te, murmură ea. 

Jorge da Costa şi Miguel Ribeiro se îndreptară spre 
grilajul prin care treceau vizitatorii, amestecați în mulţime. 
Când ajunseră la grilaj, unul dintre gardieni scotea deja 
lanţul de chei, pentru a deschide. li văzu pe cei doi deţinuţi 
şi deschise gura pentru a spune ceva. Miguel Ribeiro îi vâri 
Beretta sub nas. 

— Cheile, repede! 

Bătrânul paznic văzu arma şi aerul hotărât al fostului ex- 
poliţist de la PIDE. Il cunoştea, ştia că era periculos şi că 
putea să-l ucidă. Tremurând, îl întinse cheile. 

— E o tâmpenie, murmură el. Veţi fi prinşi. 

Ribeiro aşteptă câteva clipe. Jorge da Costa se pregătea 
să se strecoare spre cel de-al doilea paznic, cel care 
deschidea grilajul deţinuţilor. Se apropie prin spate, îi lipi 
ţeava armei de ceafă şi strigă: 

— Nu mişca sau te omor! 

Impietrit, gardianul rămase nemişcat. N-avea nici cea 
mai mică poftă să moară. 

— Nu faceţi asta, murmură el. 

In acest moment, Miguel Ribeiro strigă din toate puterile: 

— Toată lumea afară! Tovarăşi, e o evadare! 

Intâi dezorganizati, deţinuţii alergară totuşi spre grilajul 
pe care ex-politistul se pregătea să-l deschidă. 

Oamenii plângeau, se îmbrăţişau din nou, cu speranţa în 
ochi. Dar, încă nu erau liberi. 

Cu cei doi bărbaţi înarmaţi în fruntea celor şaizeci de 
deţinuţi ieşiră din vorbitor, trecură prin faţa paturilor şi 
ajunseră la podul care ducea spre ieşire. 

Văzând mulţimea sosind, paznicul care supraveghea 
grilajul învârti cheia. Era însă prea târziu. Işi dădu sema că 
numărul vizitatorilor era egal cu cel al deţinuţilor. Ribeiro îi 


luă cheile şi, după ce toată lumea iesise, îl împinse înăuntru 
şi încuie grilajul. Cu arma în mână, Jorge da Costa şi soţia sa 
apărură lângă paznicul însărcinat cu remiterea actelor de 
identitate. Acesta rămase cu gura căscată, văzând Beretta. 

— Astăzi poţi să le păstrezi, îi spuse ironic bancherul. 

Oamenii de ordine nu erau înarmaţi şi nu puteau face 
nimic. De altfel, nici nu ţineau neapărat... 

Pentru a fi iar în libertate, mai rămăsese de trecut doar 
poarta închisorii, care dădea în stradă. Toţi se năpustiră 
spre ea. Inainte de a părăsi închisoarea, Miguel Ribeiro 
smulse firele centralei telefonice. Jorge da Costa trecu 
primul poarta grea. Era liber. 

x 
x x 


Tensiunea din maşinile care aşteptau afară devenise 
insuportabilă. Din închisoare nu se auzea nici un zgomot. 
Gardianul din faţa închisorii, care dirija circulaţia, îşi 
continua baletul. Malko îşi privi ceasul: era unsprezece. j 

Când poarta se deschise, inima încetă să-i mai bată. Il 
văzu pe soţul Mariei da Costa şi ştiu că reuşiseră. 

Gardianul-balerin se întoarse si înţepeni. O mare de 
bărbaţi şi de femei tâsneau prin poarta larg deschisă. 
Miguel Ribeiro, tot cu arma în mână, se repezi la paznic şi-l 
doborî cu o lovitură în plină figură. 

Oamenii plecau, alergând în toate direcţiile, ţinându-se 
de mână, plângând de emoție, pierzându-şi pantofii. 

La trei sute de metri mai sus, postul de jandarmerie nu 
ştia încă nimic. 

Ultimii deţinuţi trecuseră poarta închisorii. La Monsanto 
nu mai rămăseseră decât gardienii, care urlau de furie în 
celulele lor. Era evadarea cea mai masivă după 25 aprilie. 

Fusese ideea lui Malko. Cu cât vor fi mai mulţi deţinuţi de 
căutat, cu atât eforturile poliţiei şi ale COPCON vor fi mai 
dispersate! Mulţi vor fi prinşi, dar nu toţi. 

Malko sări din Mercedes. Tatăl Amaliei, soţii Costa şi 
Miguel Ribeiro soseau. Amalia plângea de emoție şi de frică. 
Maria da Costa se aruncă în braţele lui Malko. 

— Mulţumesc, mulţumesc. 

Soţul ei urca deja în camioneta brutarului. Brusc, Maria îl 


sărută pe gură, corpul ei lipindu-se de al lui, apoi alergă şi 
ea spre camionetă. Făcură semn cu mâna, ca şi cum nimic 
nu s-ar fi întâmplat şi camioneta demară. A 

În Taunus, Amalia îşi îmbrăţişa tatăl şi plângea. În loc s-o 
ia spre oraş, Ibrahim urcă spre nord, traversând parcul 
Monsanto, revenind în Lisabona prin altă parte. Dacă ar fi 
existat baraje, ele ar fi fost puse pentru maşinile care 
părăseau oraşul. 

In Taunus ai fi putut auzi până şi o muscă zburând. Nu 
erau încă în afara pericolului. 

Miguel Ribeiro nu avea un aer prea liniştit. La fiecare 
frână îşi sucea gâtul, privind în spate. Agentul, care 
considera prezenţa lui destul de periculoasă, îl întrebă: 

— Putem merge acum? 

— Da, desigur, răspunse ex-politistul. 

Ajunseră pe Avenida da Republica, unde totul părea calm 
şi nu exista nici un baraj de poliţie sau COPCON. Malko opri 
pe o străduţă mică, lângă arene. 

— Asteptati-ne. Dacă se întâmplă ceva, o ştergeţi spre 
apartament. 

Zicând acestea, plecă însoţit de Miguel. Norocul lui că 
deţinuţii aveau dreptul de a se îmbrăca civil. 

Grilajul arenelor era întredeschis, locul părând pustiu. 
Pătrunseră pe dedesubtul treptelor până la un spaţiu ce se 
găsea între ele şi perete. Miguel merse până la un depozit 
de scule. Uşa era închisă, dar el o deschise cu o lovitură de 
picior. Era o harababură de lăzi vechi, scaune rupte şi 
lemne. 

— Aici e, spuse el. 

Dând lăzile la o parte, se văzu o trapă metalică. Malko 
era sceptic: 

— Doar n-au săpat un tunel de o sută de metri? întrebă 
el. Erau legionari, nu cârtite. 

Miguel se lupta cu trapa ruginită. Reusi în sfârşit s-o 
ridice şi Malko îl ajută s-o deschidă complet. Imediat, îi izbi 
un miros de mucegai îngheţat. 

— De aici se ajunge într-un canal dezafectat, explică 
Miguel. S-au săpat la cele două capete ale gropii şi au 
străpuns pereţii canalului. 


— Hai să vedem, zise hotărât Malko. 

Miguel Ribeiro ridică din umeri şi intră primul sub o scară 
metalică iar austriacul îl urmă. La fundul putului, găsiră un 
mic culoar ce pleca spre dreapta, cam cu vreo zece metri. 
Pereţii, pe alocuri, erau surpati. In capăt se vedea o uşă 
blocată de rugină. Pentru a o deschide, trebuiră să împingă 
amândoi. li întâmpină o boare de aer împuţit... De partea 
cealaltă, puţin în pantă, se afla un tunel lung, din piatră, 
care mergea drept. Malko calculă şi îşi dădu seama că se 
află chiar sub Avenida Sirp. 

— Sunteţi mulţumit sau vreţi să mergeţi până în capăt? 
întrebă Ribeiro. 

Agentul mătură tunelul cu lanterna. Era foarte lung. 

— Cum se intră la Partid? întrebă el. 

— In acelaşi fel, explică Miguel. Există o uşă 
asemănătoare ca asta, care dă în locul în care se găsesc 
cisternele de la statia-service din imobilul Partidului. Nimeni 
nu se duce acolo. Aceasta comunică cu beciul Partidului 
printr-o simplă uşă de lemn. 

Malko privi groapa neagră din faţa lui. Nu era momentul 
să-i alerteze pe comunişti. 

— E perfect, spuse el. 

Urcară la suprafaţă, închiseră la loc trapa şi ieşiră din 
arene. Miguel Ribeiro se opri şi-i spuse agentului: 

— Aici eu vă părăsesc. 

li întinse mâna, i-o strânse şi se depărta fără un cuvânt. 
Mai mult ca sigur că îşi pregătise fuga, dar asta nu mai era 
problema lui Malko. Reveni în grabă la Taunus. Amalia îi 
strângea mâinile tatălui ei. Acesta ridică privirile spre 
agentul secret. 

— Nu vă voi uita niciodată, spuse bătrânul. 

— Unde vă duceti? 

— Am prieteni siguri în nord, adăugă el. Acolo sunt puţini 
comunişti. Când sosesc, preotul satului înfige un crucifix în 
grădina Hotelului. Amalia şi cu mine vom fi în siguranţă. 

Malko o privi pe tânăra portugheză. Era împărţită între 
două sentimente. Brusc, ea spuse: 

— Tată, eu rămân la Lisabona! 

Portughezul nu insistă. 


— Lăsaţi-mă la Campo de Ourique, rugă el. Am prieteni 
care mă vor ascunde câteva zile, până se calmează totul. 
Apoi voi pleca mai departe. 

Demarară, ocolind parcul Edouard VII, urcară spre 
dreapta şi-l lăsară pe tatăl Amaliei pe o stradă liniştită. El îşi 
îmbrăţişă fiica. 

— Eşti sigură că nu vrei să vii? 

Ea negă cu capul, fără a răspunde. El cobori şi dispăru 
într-un mic imobil. Imediat după ce plecară, Amalia se 
ghemui lângă Malko şi-i şopti: 

— Te iubesc. E minunat. 

Ea tremura. Malko îi înapoie sărutul. 

— Ar fi trebuit să pleci, spuse el. Aici va fi din ce în ce mai 
periculos. 

— Ştiu, mărturisi Amalia, dar în curând tu vei pleca din 
ţară. Ştiu asta, aşa că vreau să profit de tine până la 
capăt... 

Rămaseră îmbrăţişaţi. 

Ibrahim cobora spre centru pentru a o lăsa pe Amalia la 
Gremio, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Cântăriseră 
situaţia şi hotărâseră să-i lase pe Natalia şi pe „gorile” în 
apartamentul tinerei femei. Poliţia nu-i cunoştea domiciliul 
oficial, nefiind pe numele ei. Probabil, ei se duceau la 
reşedinţa tatălui ei, la Setubal. 

Divizia Il era lipsită de efective. Nu vor căuta decât 
evadatii periculoşi, ca Miguel Ribeiro. 

In orice caz, Malko pusese la punct un plan împreună cu 
„gorilele”. Graţie sistemului de alarmă instalat, Early 
Warning System, nu riscau a fi luaţi prin surprindere. 
Examinaseră terasele şi pregătiseră un plan de repliere. O 
altă maşină „504”, închiriată de Ibrahim, aştepta cu cheile 
în torpedo. g 

Malko era emoționat. Amalia avea dreptate. In urma lui 
nu lăsa decât pământ ars. 

— Tu vei pleca cu mine. Ti-am promis. 

Ea nu-i pusese niciodată nici o întrebare despre viața lui 
privată, dacă era însurat sau nu, dacă iubea o altă femeie. 
Era mai bine aşa. 

Imaginea Alexandrei, somptuoasă si acidă, trecu prin fața 


ochilor lui şi se gândi că viaţa e uneori dificilă. 

Ibrahim deschise radioul şi dădu peste un buletin de ştiri. 
Nu se vorbea decât despre evadarea din închisoarea 
Monsanto... Cu o voce excitată, crainicul de la Radio 
Rinascente afirma că toţi evadatii vor fi prinşi, împreună cu 
ajutoarele lor, menţionând un complot contra-revolutionar. 

Malko se destinse, mai liniştit puţin. Dacă ar fi avut vreo 


bănuială în legătură cu C.I.A., nu s-ar fi abținut să o spună. 
x 


* * 


Ca în toate zilele de miercuri, Igor Vitali, care-l înlocuise 
pe Youri Frolov în fruntea Departamentului de 
Dezinformare, intră în clădirea Diviziei V, pe strada Couva 
da Moura. In hol, o duzină de muncitori discuta cu 
înflăcărare cu doi ofiţeri. 

Sovieticul se apropie discret. Vorbind portugheza, reuşea 
câteodată să prindă informaţii preţioase. 

Acum era să cadă ca trăsnit. Intelese că muncitorii, 
reprezentanţi ai ,sovietului”,  preluaseră antrepriza 
imobilului rechizitionat de Divizia V. Aveau deci nevoie de 
clădirea lor, aşa că le cereau politicos militarilor să se mute. 

Igor Vitali se depărtă la fel de discret; acest gen de 
probleme nu erau de resortul lui. 

Urcă la etajul V, unde colonelul Goncalves îl aştepta 
pentru dejun. Santinela îl introduse direct în birou. 
Goncalves fusese invitat cu câteva luni mai înainte în 
Uniunea Sovietică, unde fusese primit cu onorurile acordate 
de obicei şefilor de stat. N 

Nu mai vorbea decât despre Rusia. Il primi cu căldură pe 
ofiţerul sovietic. 

— Am reţinut o masă la Tavares, anunţă el. 

Era un fel de Maxim în Lisabona. O mică atenţie, pe care 
ofiţerul sovietic o aprecia, solda lui nepermiţându-i astfel de 
extravagante. 

Lucrurile păreau fireşti, mai ales că sovieticul oferise 
Diviziei V un ordinator ultra-modern, importat din U.R.S.S., 
cu care se puteau analiza toate dosarele de subversiune. 

Zi şi noapte, şase ofiţeri hrăneau ordinatorul cu nume de 
suspecți, stabilind liste. 


Igor Vitali se abtinea de a pune vreo întrebare. La data 
exactă, Partidul Comunist va şti să folosească maşinăria. In 
aşteptare, nu trebuiau speriaţi... 

In hol, discuţia degenerase. Muncitorii deveniseră 
amenintätori. 

— Oamenii ăştia nu ştiu ce este o revoluţie, remarcă doct 
Igor Vitali. Trebuie învăţaţi că statul e mai presus de tot. 
Interesele lor particulare sunt antirevolutionare. 

Colonelul Goncalves nu răspunse direct, dar îl chemă pe 
căpitanul care conducea discuţia şi-i vorbi la ureche. 
Celălalt aprobă, chemă un grup de soldaţi înarmaţi care se 
găseau în hol şi care-i înconjurară pe muncitori. Căpitanul îi 
apostrofă: 

— Sunteţi cu toţii arestaţi pentru mişcare 
contrarevoluţionară. Veţi fi duşi imediat la Caxias. Trăiască 
M.F.A.! 

Un muncitor începu să protesteze. Imediat, doi tipi din 
„comando” se aruncară peste el, îi suciră mâinile la spate 
şi-l trântiră la pământ. In hol să lăsă o tăcere mormântală. 

Goncalves şi Vitali ieşiră în plin soare, flecărind despre 
subiecte fără importanţă. 

La Tavares, copie a vestitului Maxim din Paris, Goncalves 
fu întâmpinat cu plecăciuni. Localul, aflat la câţiva zeci de 
metri de ziarul Republica, avea oglinzi mari pe pereţi, un 
serviciu solemn şi un meniu suculent. Era însă pustiu şi 
feţele de masă erau cârpite. Imediat după ce le fusese 
servit cel mai bun porto, sovieticul întrebă: 

— Ati avut rezultate în căutarea criminalilor care au 
evadat acum două zile? Este o poveste supărătoare, care 
demonstrează că forţele contrarevolutionare sunt încă 
destul de puternice şi că trebui mai multă vigilenţă.. 

— Aveţi perfectă dreptate, aprobă viguros colonelul 
portughez. Am prins jumătate din evadați. Chiar doream să 
vă vorbesc despre asta, pentru că afacerea are legătură cu 
un incident care vă provoacă multe griji. Mă refer la 
dispariţia doamnei Grifanova. 

Igor Vitali era să-şi răstoarne paharul de porto... De o 
săptămână, Niekoultourny nu era de găsit nici cu penseta! 

Membrii Departamentului V făceau pariuri pe faptul că 


„Centrul” îl va rechema pentru a-l împuşca sau pentru a-l 
trimite, pur şi simplu, într-un lagăr. 

Nicolai era terminat... Natalia Grifanova cunoştea lucruri 
foarte importante, iar soţul ei era singurul responsabil. El 
rămânea ore întregi închis în „donjon”, pe motiv că ar 
studia dosare. In realitate, se îmbăta cu vodcă, aşteptând 
inevitabila telegramă, care să-l recheme la Moscova. 

Igor Vitali spuse: 

— Este într-adevăr o afacere supărătoare. Dar noi 
credem că a fost răpită de un serviciu secret imperialist... 

— De americani! strigă triumfător Goncalves. Noi 
supraveghem de câtva timp un agent C.I.A. Am arătat 
fotografia tuturor gardienilor de la închisoarea Monsanto. El 
fusese acolo, cu câteva zile înainte de marea evadare. De la 
colegii dumneavoastră, am aflat că figura lui corespunde cu 
semnalmentele bărbatului ce dădea târcoale resedintei 
Grifanovilor, înainte de răpirea Nataliei. 

Toate astea nu-l interesau prea mult pe Igor Vitali. El era 
sigur că fusese mâna C.I.A. Dar unde se afla Natalia? 

Incercä să pară interesat, în timp ce portughezul 
continua: 

— Acest agent de la C.I.A. a fost văzut de mai multe ori 
cu o tânără, al cărei tată a evadat şi el, spuse Goncalves. 
Lucrează ca telefonistă la Gremio Litterario, loc care e un 
cuib de contrarevolutionari. De la un informator, am aflat că 
fata are un apartament în Lisabona. Poate că Natalia 
Grifanova e ascunsă acolo... 

Igor Vitali, cu gândul aiurea, îşi savura homarul la grătar. 
Va trebui să obţină adresa acestui apartament. 

— E interesant, spuse el, pe un ton fals degajat. Ce 
intenţionaţi să faceţi? 

— Vom efectua o perchezitie în acest apartament, 
explică colonelul, sub pretextul că îl căutăm pe tatăl fetei. 
Noi suntem obligaţi să ţinem cont de opinia internaţională, 
atâta timp cât Uniunea Sovietică nu ne va putea asigura 
suficient suport economic. Lisabona este plină de ziarişti rău 
intenţionaţi, pe care nu-i putem controla. Nu putem nici 
măcar să-i expulzăm... 

— Domnule colonel, spuse sovieticul, aş vrea să vă cer 


un serviciu. Noi nu ştim dacă Natalia n-a fost drogată. Ea 
posedă însă nişte informaţii confidentiale. N-ar fi posibil să 
ne lăsaţi douăzeci şi patru de ore pentru a încerca s-o 
regăsim noi? Vom acţiona cu multă discreţie. Sunt sigur că 
ambasadorul nostru va fi foarte sensibil la această favoare. 

Colonelul Goncalves ezită câteva clipe. 

Intelesese perfect că sovieticul îi cerea permisiunea să 
opereze pe teritoriul portughez, deci să se implice în 
afacerile interne ale Portugaliei. Era o decizie grea. 

Pe de altă parte, legalitatea nu mai era decât o vorbă în 
van. 

— Cred că nu este imposibil, spuse el, dar asta nu trebuie 
să se afle, căci în serviciul meu mai sunt şi ofiţeri care văd 
în Uniunea Sovietică un duşman. Fascişti! 

— Bineînţeles! aprobă Igor Vitali, ca şi cum ar fi stat pe 
cărbuni încinşi. Această adresă... 

— O am la birou, zise colonelul. Vă voi da totul după 
dejun. 

Sovieticul se întreba dacă să-i ducă ştirea lui 
Niekoultourny, sau să acţioneze singur, pentru a trage el 
toate foloasele. 

Era suficient să ceară ajutorul câtorva cehi din S.T.B. ei 
ar fi fost încântați să-i joace o farsă lui Grifanov... 

x 


* * 


— Niciodată nu vom putea lua aceste arme, fără a avea 
şi un alt ajutor, spuse Steve Thomas. Nu putem să-i 
amestecăm nici pe Chris şi Milton, iar numai cu Ibrahim, nu 
veţi reuşi. Sunt tone... 

— Atunci să provocăm acolo o explozie, propuse Malko. 
Dacă vor fi folosite la uciderea socialiştilor, nu cred că vă va 
fi pe plac... 

Malko turba de furie. C.I.A. părea cuprinsă brusc de 
ciudate scrupule, iar Portugalia bascula cu paşi mari spre 
comunism. 

— Poate există altă soluţie, propuse deodată Steve 
Thomas. Prin Guadaloupe Sanchez am cunoscut un grup de 
anarhişti, care-i detestă pe comunişti. Au fost printre primii 
care au luptat contra lui Salazar. Ei ne-ar putea furniza 


oamenii pentru această operaţiune si, astfel, am putea 
recupera armele. 

— Cum am putea ajunge la ei? 

— Intrebati-o pe Guadaloupe. Atenţie însă, sunt oameni 
periculoşi, care nici nu ne prea iubesc. 


Capitolul XVI. 


Guadaloupe Sanchez era înfricoşată. Privirea ei nu-l 
putea fixa pe Malko. El o găsise în micul apartament pe care 
C.I.A. Îl închinase pentru ea în cartierul Alcantara, în faţa 
unui imens cimitir. Femeia te făcea să te gândeşti la un 
cocker nenorocit. 

Gătea ceva în bucătăria ei, îmbrăcată într-un şort şi o 
cămaşă albă. Era jenată de a fi fost surprinsă astfel şi nu 
părea deloc entuziasmată. 

— Este foarte periculos pentru dumneavoastră să 
mergeţi la oamenii din L.U.A.R., spuse ea, sunt nebuni şi nu- 
i iubesc pe americani. Ei au plănuit explozia care a aruncat 
în aer cartierul general al N.A.T.O., sub Salazar. Carlos 
Magalina a atacat bănci, a omorât oameni. Nu este el şeful, 
dar este foarte puternic. S-a ascuns la mine în timpul 
salazarismului şi pentru asta suntem prieteni. 

— Trebuie să-l văd pe acest Carlos, insistă Malko, este tot 
ce vă rog. Telefonati-i. 

—E prea periculos, exclamă Guadaloupe. Toate 
convorbirile lor sunt ascultate. Trebuie să mergem la ei, pe 
Citade de Cardiff. Dar... 

— Haideţi, spuse Malko. Pregătiţi-vă, eu vă aştept. 

Nu avea nici o secundă de pierdut. In orice clipă Divizia V 
putea acţiona. Chiar dacă erau prost organizaţi, nu puteau 
ignora că el era agent C.I.A. Reacţiile lor puteau deveni mult 
mai brutale, fără a mai vorbi de K.G.B. 

Guadaloupe îşi lăsase mâncarea şi reapăru într-un 
pantalon din latex, o centură enormă care-i strangula talia 
şi stropită cu mult parfum. Cu măcar zece kilograme în 
minus, ar fi putut părea chiar apetisantă. Se urcară în 
maşina ,504” a lui Malko şi ea spuse: 

— Este aproape de Avenida Almirante Reis. 

La Rossio, fură opriţi de o manifestaţie. Maşini cu 
difuzoare se învârteau în jurul pieţei, blocând vreo zece 
tramvaie, ametind mulțimea. Câțiva soldați priveau 
indiferenți, fără să intervină. Malko se degajă din mulțime si 


opri în faţa unei clădiri cu scară de piatră. Majoritatea 
ferestrelor erau închise. 

— Este cartierul general al L.U.A.R., explică Guadaloupe. 
Vreti într-adevăr să mergeţi? 

— Da, confirmă Malko. 

In spatele lor, Taunus-ul protector se imobiliza cuminte la 
marginea trotuarului. Pătrunseră în clădire şi urcară un etaj. 
Un mic birou, fără uşă, dădea direct pe palier: era ocupat de 
o centrală telefonică deservită de o fată brunetă, 
planturoasă.  Afişe ale M.PIA, mişcarea comunistă 
angoleză, împânzeau pereţii şi se vindeau contra a 100 
escudos. Intr-o cameră vecină aşteptau vreo zece persoane. 
Fata înălţă capul. 

— Carlos Magalina este aici? întrebă Guadaloupe. 

Fata dădu din cap. 

— Nu. Il puteţi aştepta. 

Se întoarse la centrală. Ei intrară în cealaltă cameră şi se 
aşezară lângă alţi vizitatori. Nimeni nu scotea o vorbă. 

Malko se afundă în literatura revoluţionară, care se găsea 
peste tot. Era un dute-vino permanent iar telefoanele sunau 
fără întrerupere. Agentul îşi privi ceasul şi realiză că erau 
acolo de două ore şi jumătate! O trezi cu un cot pe 
Guadaloupe. 

— Vom mucegăi aici, spuse el. 

Guadaloupe oftă. 

— Cu el, nu se ştie niciodată. Mă duc să întreb la 
centrală. 

Reveni imediat. Telefonista dispăruse. 

— Hai înăuntru, sugeră el. Poate e acolo. 

Guadaloupe îl urmă. Deschiseră mai multe uşi. Peste tot 
erau grămezi de hârtie şi afişe sau broşuri. Intr-o cameră, o 
fată desena. La capătul culoarului, o scară interioară ducea 
la etajul superior. Malko urcă, ajunse într-un culoar 
asemănător, deschise mai multe uşi şi peste tot văzu 
mitraliere, lăzi cu muniţie, grenade, cocktail-uri Molotov 
bine aliniate, ca şi măştile de gaze, explozibilele şi minele. 
Nu avură timp nici măcar să se minuneze. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce faceţi aici? 

Se întoarseră brusc. Un portughez solid, cu un fular în 


jurul capului, cu un sandwich în mâna stângă si un pistol în 
dreapta, îi fixa cu un aer furios. 

— İl căutăm pe Carlos Magalina, spuse Guadaloupe. 

— Carlos? 

Portughezul îndreptă arma spre stomacul lui Malko. 

— Nu cumva sunteţi fascişti? mormăi el. 

Malko se feri să facă mişcări bruşte. Portughezul urlă: 

— Maria-Louisa! 

Creatura care desena scoase capul pe uşă, speriată. 

— Du-te şi caută-i pe ceilalţi, urlă solidul. Am găsit un 
cuplu de fascişti care cotrobăia peste tot. 

Cu vârful pistolului îi împinse într-o cameră goală, 
reîncepând să mestece fără a-i pierde din ochi. Zece minute 
mai târziu, şase tineri militanti irupseră în cameră. 

Incepură să-l lovească pe Malko, să-l scotocească, s-o 
înjure pe Guadaloupe, golindu-i geanta. Toţi tipau în acelaşi 
timp. Agentul se întreba cum se va termina povestea asta, 
când o voce glacială spuse în portugheză, în spatele lor: 

— Ce căutaţi aici? 

Austriacul se întoarse şi se trezi confruntat cu 
reîncarnarea lui Rudolph Valentino. Era identic cu marea 
vedetă: părul lins, ochi sumbri de catifea, profilul grec şi 
dinţii strălucitori de albi. Necunoscutul purta o haină din 
caşmir negru, extrem de bine croită, o cămaşă de mătase 
albă, un pantalon cu dunga tăiată brici. Ceasul trebuie să-l fi 
costat 2 000 de dolari, la Piaget. O prezenţă aproape 
nefirească printre aceşti anarhişti sălbatici... 

— Carlos, strigă Guadaloupe. 

Ea se aruncă în braţele lui „Rudolph Valentino”, care o 
îmbrăţişă cu blândeţe. 

— Ce faci tu aici? întrebă el, amabil. Te credeam în 
mâinile fasciştilor, celor de stânga. 

Făcu un semn discret şi militantii părăsiră camera, cu 
regret. O zi fără un duşman linşat, era o zi fără soare. 
Guadaloupe îi relată ce i se întâmplase, cine era şi ce făcea 
Malko. Anarhistul o întrerupse şi spuse: 

— Mă pregăteam să iau cina. Veniti cu mine, vom putea 


discuta mai bine decât aici. 
x 


* * 


Ceea ce fusese odată un club elegant, cu circuit închis, 
se transformase acum într-un caravanserai, cu saltele puse 
direct pe jos, o mică şi slinoasă sală de consultaţii, bănci pe 
care aşteptau bolnavi şi camera în care Carlos Magalina îşi 
instalase biroul. Pe uşă se afla un anunţ: 

„Deschis tuturor, în afară de membrii clubului.” 

L.U.A.R. Transformase acest loc în dispensar. Militantii 
vegheau, de-abia ascunzându-şi mitralierele sau puştile de 
vânătoare. Simpatizantii veneau fără încetare, fie ca să-l 
îmbrăţişeze pe Carlos, fie măcar să-i strângă mâna. O 
metisă înaltă, cu părul lung şi un corp suplu, îi servea drept 
secretară şi îl sorbea din priviri. El era „Sfântul Louis” 
făcând dreptate. 

Malko rămăsese de-a dreptul mirat. Militanţii nici măcar 
nu-şi ascundeau armele. Il întrebă pe Carlos despre acest 
lucru. El zâmbi dispretuitor. 

— Nimeni nu ne va ataca pe noi... Noi ne-am bătut atunci 
când cei din M.F.A. Nu se gândeau decât la avansare. Eu, în 
1962, am confiscat un avion Caravelle şi am aruncat 
manifeste anti-Salazar peste Lisabona. Am făcut să sară în 
aer sediul N.A.T.O., am atacat bănci. Am făcut şi zece ani de 
puşcărie. Pentru noi, M.F.A. Este Movimiento dos Fugitivos 
d'Africa... Ştim să folosim armele. 

— Poate nu aveţi destule? sugeră Malko. 

Carlos îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Era momentul de a se arunca cu capul înainte! Malko se 
hotărî să vorbească. li explică cum aflaseră de existenţa 
armelor şi raţiunea pentru care el dorea să-i priveze pe 
comunişti. Carlos îl ascultă, fără a-l întrerupe. Apoi, zise: 

— Eu nu aparţin nici unui partid. Tot ce mă interesează 
este binele poporului portughez. Dacă aceşti comunişti 
încearcă să impună o altă dictatură, eu voi lupta contra lor. 
Armele despre care vorbiti mă interesează pentru a ne 
putea păstra independenţa. Dar dacă fac o operaţiune cu 
dumneavoastră, nu accept nici o condiţie... Eu iau armele şi 
plec. Poate le voi întrebuința chiar împotriva prietenilor 
dumneavoastră, americanii, poate contra comuniştilor, nu 


ştiu. 

— Exact aşa înţeleg şi eu, confirmă Malko. 

Urmă o tăcere lungă. Toţi militantii plecaseră. Rămăsese 
doar frumoasa metisă, cu trupul de liană. 

— In acest caz, accept, spuse ferm Carlos. Când sunteţi 
gata... 

— Suntem gata, spuse Malko. Cu cât mai curând, cu atât 
mai bine. 

— Eu am nevoie de ceva preparative, zise Carlos, 
zâmbind. Veniţi zilnic s-o vedeţi pe Linda. Imediat ce voi fi 
gata, îi voi lăsa un mesaj. Eu sunt ca Alvaro Cunhal, nu mă 
culc niciodată de două ori la rând în acelaşi loc. Linda însă 
este mereu aici. 

Probabil că lui nu-i lipseau paturile încălzite de femei, 
gândi Malko, care îi mulţumi şi ieşi, însoţit de Guadaloupe. 

— N-as fi crezut niciodată că va accepta, spuse 
Guadaloupe, care nu-şi mai revenea din uimire. Intotdeauna 
mi-a subliniat că îi detestă pe imperialiştii americani... 

— Nu şi-a schimbat părerea, spuse Malko râzând. Dar are 
nevoie de arme. 

Coborâră pe Almirante Reis. Guadaloupe aruncă o privire 
plină de speranţă spre Malko. 

— Aveţi timp să veniţi la mine, să gustati ceva? întrebă 
ea cu timiditate. 

— Din păcate mai am încă multe de făcut, răspunse 
agentul. 

li promisese Amaliei că va petrece noaptea cu ea. 
Oricum, se simţea mult mai liniştit, fapt ce va fi de mare 
ajutor şi „gorilelor”, obligate, de atâta timp să stea cu ochii- 
n patru. 

Calmul înşelător ce domnea după evadarea de la 
Monsanto îl neliniştea. Prea mulţi îi doreau răul aici la 
Lisabona, ca să mai rămână teafăr mult timp. Avea şi el 
dreptul la puţină destindere, după reusitele din ultimele 
douăzeci şi patru de ore. 

L.U.A.R. li va priva pe comunişti de arsenalul lor. Nu-i mai 
rămânea decât să le dejoace şi al treilea complot: 
eliminarea personalităţilor politice, oponente comuniştilor. 

x 


* * 


Malko visa că stătea întins pe o plajă şi că un micut crab 
îl gâdila pe piept. Apoi, crabul se transformă în meduză... 

Cu un salt se trezi, împingând-o pe Amalia, care stătuse 
aplecată deasupra lui, în genunchi, pe pat. Aprinse lumina şi 
privi ceasul: era ora trei. Dormise două ore. Tânăra, cu ochii 
încercănaţi, se uita la el. 

— Te rog să mă scuzi, spuse ea. Dormeai atât de frumos, 
dar eu nu reuşisem să adorm şi te mângâiam... 

Beculeţul roşu al sistemului de alarmă, instalat de 
„gorile”, strălucea ca un ochi de ciclop. Fata se juca cu 
Malko, cum se joacă copiii cu păpuşile. El o privea, 
gândindu-se la toate sărutările date sau primite de la atâtea 
şi-atâtea femei... 

Brusc, se auzi un zgomot ce venea dinspre sistemul de 
alarmă. Malko se încordă, cu toate simţurile în alertă. Dar, 
nimic... Liniştea se reinstală. Amalia îşi continua jocul. El se 
întrebă dacă nu i se păruse. Acum, mişcarea buzelor fetei 
era mai lentă, ca şi cum ar fi dorit să-i smulgă plăcerea. 
Zgomotul distinct, însoţit de un suspin al tinerei, îl făcu să 
tresară din nou. Amalia simţi respingerea lui şi i se aruncă 
de gât. 

— Ti-am făcut ceva rău? 

— Nu, răspunse Malko. 

El asculta cu atenţia încordată. Zgomotul semnifica 
prezenţa uneia sau mai multor persoane, în curs de a urca 
scara, între cel de-al doilea şi al treilea palier. Militarii 
COPCON nu acționau în timpul nopţii. Poliţia, nici atât! Pe 
palier nu mai locuia nimeni. Deci, logic, nu putea fi decât 
K.G.B.-ul. 

Malko îşi ascuti auzul. Alarma retransmitea zgomote, 
răsuflări, mişcări. Erau mai multe persoane. Uşa 
apartamentului n-ar fi rezistat nici un minut în faţa unui 
profesionist. După un mic suspin de deceptie, Amalia se 
ghemui lângă el. 

— N-am crezut că erai atât de obosit, spuse ea. 

Agentul întinse mâna şi-şi luă pistoletul, îl armă, scoțând 
un mic zgomot la închiderea chiulasei. Apoi stinse lampa, 
rezemându-se de perete cu mâna în care avea arma, 


ascunsă sub aşternut. 

— Ce se întâmplă? şopti Amalia, îngrozită. 

— Poate că nimic, răspunse Malko, dar cred că am auzit 
ceva. 

Amalia îl întrebă: 

— Vrei să verific eu? 

— Nu, ar fi prea periculos. Aşteaptă şi nu scoate un 
sunet. Liniştea se reaşternu. El dorea din tot sufletul să se fi 
înşelat. Deodată, se auzi un zgomot apropiat, foarte sec în 
liniştea nopţii. Zăvorul broaştei de la uşă începu să se 
mişte. 

O transpiratie de gheaţă îi cobora de-a lungul coloanei 
vertebrale. Amalia îl strânse de mână şi-şi lipi gura de 
urechea lui. 

— Ai auzit? 

— Da, şopti el. Nu te mişca. 

Simţea bătăile inimii din pieptul femeii. Era terorizată de 
spaimă. El însuşi încerca să-şi imagineze ce se întâmplă. 
Dacă K.G.B.-ul venise să-l omoare? 

— Vino, spuse el. 

Alunecă din pat direct pe covor trăgând-o şi pe fată, fără 
a părăsi însă cu privirea uşa de la intrare. Bănui contururile 
sumbre prin obscuritate. Se întinse pe jos, cu faţa spre uşă 
şi urechea atentă la fiece zgomot. Dar liniştea se reinstală. 
Se întrebă dacă Natalia şi „cavalerii” ei auziseră ceva sau 
dacă reacţionaseră... 

Trecură mai multe minute interminabile... Scârţâitul 
imperceptibil îl făcu să tresară. Uşa camerei se mişcă. 
Amalia îşi înfipse unghiile în braţul său stâng. El îl ridică pe 
cel drept şi aşteptă, cu arma nemişcată, vizând un punct la 
circa un metru şi jumătate de la sol. Mai mult simţi decât 
văzu uşa deschizându-se. Îl dureau ochii din cauza 
concentrării cu care scruta întunericul. li rămăsese mai 
puţin de o secundă pentru a se decide. Rareori se 
întâmplase să tragă el primul. Dar, de data asta, erau în joc 
două vieţi; a Amaliei şi a lui. Expiră, apăsând uşor piedica 
pistoletului. Detunătura şi tipätul Amaliei se confundară. El 
trăgea deja al doilea foc, ceva mai la dreapta. Fasciculul 
unei lanterne lumină patul. Malko trase din nou, treizeci de 


centimetri deasupra lanternei, apoi continuă, golindu-si 
încărcătorul. Detunăturile erau atât de sacadate, încât el nu 
auzi imediat tipätul unei femei. Cu toată viteza se rostogoli, 
îşi reîncărcă arma şi sări spre uşă. Intr-un colţ, Amalia 
stătea nemişcată. Lanterna era pe jos, luminând un corp 
prăbuşit în faţa uşii. Malko îl răsuci, luminând scena; un 
bărbat era întins pe spate, cu faţa transformată într-o masă 
de sânge. Unul din gloantele lui Malko pătrunsese în ochiul 
său drept, iar pe jos erau fragmente de creier. El mai 
strângea încă în mână un Tokarev de 9 milimetri. Aproape 
de el, Natalia Grifanova îmbrăcată într-un tricou era întinsă 
pe spate. Şi pentru ea totul fusese instantaneu. Glontul 
penetrase deasupra buzei superioare, traversând calota 
craniană. Avea încă o expresie terorizată şi sângele îi 
curgea încet pe gât. 

Al treilea mort fusese aruncat pe masa de la intrare, avea 
ochii deschişi şi ţinea în mână o mitralieră scurtă, neagră. 
Primise un glonţ în piept, puţin mai la stânga de stern, care- 
i sectionase aorta. Murise în câteva secunde. Malko 
recunoscu pe unul dintre cehii pe care-l văzuse adesea la 
Altis. O a patra persoană era un bărbat al cărui gât fusese 
perforat de unul din gloantele lui speciale, provocându-i o 
violentă hemoragie. Lăsase pistoletul pentru a se prinde de 
gât cu ambele mâini. Malko se aplecă deasupra lui şi auzi 
câteva cuvinte în ruseşte: 

— Skorée, ia oumirayi, pomoghite mne“!. 

Asurzit încă, agentul se duse spre Amalia care-şi muşca 
buzele ca să nu urle. indreptându-se spre uşă el văzu urme 
de unsoare pe canturile ei: fuseseră nişte profesionişti. Nu 
se distingea nici o urmă de efractie. Dar unul dintre morţi 
avea un set imens de chei, prins la centură. Dacă fata nu l- 
ar fi trezit, acum ar fi fost amândoi morţi! 

— Trebuie să plecăm cât mai repede, spuse el. 

Rusul gemea. Malko îi puse o pernă sub cap şi-i bandajă 
sumar gâtul cu un prosop, care se umplu imediat de sânge. 
Amalia apăru cu o mică valiză. Agentul formă numărul de 
telefon al pompierilor, spuse adresa şi-i rugă: 

— Veniti cu o ambulanţă, este cineva grav rănit. 


“1 Repede, am să mor (n.a.). 


Era tot ce putea face pentru sovieticul rănit. Treizeci de 
secunde mai târziu ei coborau scările cu precauţie. Malko 
inspectă strada: era pustie. Foarte repede, reperă maşina 
ucigaşilor: o Tatra neagră, fără şofer. Fusese o operaţiune 
„Clandestină” a Departamentului V. Cine le dăduse oare 
adresa? Probabil Natalia, dar risca să nu afle niciodată 
răspunsul la această întrebare. 

— Unde mergem? întrebă Amalia. 

Malko ridică din umeri. 

— Incă nu ştiu. Întâi să plecăm de aici. 

Situaţia era departe de a fi strălucită. In câteva ore, toată 
Lisabona va fi pe picior de război. K.G.B.-ul nu putea să lase 
nepedepsită moartea a trei dintre oamenii săi. Poliţia 
portugheză îi va ajuta. 

Malko se întreba dacă soluţia cea mai simplă n-ar fi fost 
să se refugieze la Ambasada S.U.A. Risca însă să mai 
rămână câteva luni şi nici nu avea siguranţa că va fi 
acceptat cu Amalia. 

Ajunseră pe cheiul Joăo Evanghelista. Un camion militar 
era oprit în mijloc şi soldaţii controlau o maşină. Malko opri 
brusc şi porni în marsarier. 


Capitolul XVII. 


— Cine este? 

Vocea femeii se auzea slab din cauza panoului de lemn, 
având totuşi în glas o undă de nelinişte. 

— Linda? Sunt persoana pe care aţi văzut-o azi la Carlos, 
la dispensar. 

Malko găsise deschisă uşa imobilului L.U.A.R., în pofida 
orei înaintate şi bătea pentru a-l întâlni pe Carlos. Se lăsă 
liniştea. 

Amalia, ţinându-şi respiraţia, aştepta. Se întorseseră de o 
oră în Lisabona, căutând disperaţi un loc în care să se 
ascundă, după ce de-abia scăpaseră de un baraj al 
COPCON. Bineînţeles, se puteau duce să se refugieze la 
reşedinţa ambasadorului american, dar în afara 
complicaţiilor diplomatice pe care le puteau provoca, Malko 
ar fi trebuit să renunţe la misiunea sa. Din acest motiv el se 
gândise la L.U.A.R., care avea obiceiul clandestinitätii şi, în 
mod sigur avea şi „găuri” gen ascunzători în Lisabona. Totul 
era să-i accepte. 

— Ce doriţi? 

— Trebuie să-l văd imediat pe Carlos. 

După o nouă perioadă de linişte, uşa se deschise. Linda, 
secretara lui Carlos Magalina, era îmbrăcată în blugi şi 
tricou. Ea îi măsură pe cei doi, fără a lăsa arma din mână. 

— Carlos nu e aici. 

— Unde este? 

Tânăra metisă înclină capul. 

— Eu nu am nici un drept să vă spun. 

— Ascultati, spuse Malko, e vorba de ceva foarte grav. 
Altfel, nu aş fi venit să vă deranjez la ora trei dimineaţa. 
Duceţi-vă imediat la Carlos. 

Femeia ezită, apoi spuse: 

— Esta bom, vă voi însoţi. 

Incuie uşa şi îi conduse, spunându-le: 

— Vom merge pe jos. Nu e departe. 

O urmară de-a lungul mai multor scări şi străzi în pantă, 


într-un cartier ce semăna cu Montmartre. Se opriră în faţa 
unei căsuțe, lângă un garaj. Linda bătu de mai multe ori, 
într-un ritm anume: o dată, de trei ori, apoi de două ori, 
apoi iar o dată. Malko începuse să se enerveze. Cel mai mic 
zgomot de maşină îl făcea să tresară. Mai vedea corpurile 
întinse pe jos. 

In sfârşit, uşa se deschise şi apăru un cap ciufulit: era al 
frumoasei telefoniste, înveşmântată doar cu o cămaşă 
bărbătească. Metisa o măsură cu răceală. 

Cauza comună nu excludea gelozia... 

— Carlos e aici? 

— De ce? 

— E important. Ei vor să-l vadă. 

— La ora asta? 

Ea nu se decidea să deschidă uşa, care pe dinăuntru 
avea un lanţ. Linda ridică vocea: 

— Grăbeşte-te idioato! Vrei să fim văzuţi? 

— Voi vedea ce pot face, spuse fata. 

După ce închise, telefonista dispăru. Linda râse nervos. 

— Îsi imaginează că Magalina e îndrăgostit de ea, doar 
fiindcă se culcă împreună. Are un fund cât o biserică şi el 
mi-a spus că sărută ca o vacă... 

Uşa se redeschise. 

— Intraţi. 

În casă se simţea mirosul picioarelor nespălate, al 
transpiratiei, murdăriei şi vinului. Pe jos se aflau saltele şi 
pe toţi pereţii erau agätate arme. Mai multi militari dormeau 
îmbrăcaţi. „Vaca” îi conduse până la o cameră din spate şi-i 
lăsă să intre. Luxul acesteia din urmă contrasta cu restul 
casei. Un pat enorm, cu baldachin, o ocupa aproape în 
întregime. Pe jos erau blănuri de animale. O oglindă imensă 
acoperea un perete, în faţa patului. Carlos, îmbrăcat într-o 
pijama purpurie, aşezat în vârful patului, privi maiestuos 
către cei doi. 

— Sper că nu m-ati trezit pentru un fleac, spuse el. M-am 
culcat la ora două şi întotdeauna adorm greu... 

— Puteţi fi sigur că este un lucru foarte important, spuse 
Malko, cu o voce sumbră. 

Aşezându-se pe marginea patului, deoarece nu exista nici 


un scaun, el îi povesti portughezului despre atacul 
ucigaşilor de la K.G.B. precum şi despre rezultatul acţiunii. 
Carlos ridică trist capul. 

— Noi suntem un popor de trădători. Sunteţi siguri că nu 
aţi fost urmăriţi? 

— Absolut siguri, afirmă Malko. 

— Veţi rămâne aici. Este un loc sigur. Există şi o a doua 
ieşire, prin spate, de-a lungul unui beci. Dar nu vă pot ţine 
mult timp. Dacă ceea ce mi-ati spus este adevărat, vor fi 
reacţii violente la Divizia V şi la sovietici. Acum vă veţi 


culca. Linda vă va conduce. 
x 


* * 


Fotografia ocupa cinci coloane în Diario de Noticias: erau 
cele trei corpuri întinse în poziţia în care le lăsase Malko. 
Dedesubt erau nişte poze ale Nataliei şi Amaliei. Citind 
articolul, află că rusul rănit murise în drum spre spital... 
Istoria continua şi în pagina a doua a ziarului. Nu se vorbea 
despre K.G.B., ci despre nişte ruşi şi cehi de la misiunea 
comercială atraşi într-o cursă de nişte fascişti, în legătură 
cu vechii membri ai PIDE. Articolul amesteca evadarea 
tatălui Amaliei din Monsanto, cu Miguel Ribeiro şi cu forţele 
reacţiunii. Nu se făcea decât o vagă aluzie la Malko, 
menţionându-se că Amalia avusese o aventură cu un 
membru al serviciilor imperialiste de spionaj. Tânăra era 
dată în urmărire generală. Exista şi textul telegramei de 
condoleanţe trimisă de generalul Vasco de Gamas, 
ambasadorul sovietic şi ambasadorul ceh. Urma un editorial 
nesemnat, care cerea forţelor democratice să extirpe 
definitiv cancerul fascist, prin crearea unor comisii mixte 
„armată-popor”, la toate eşaloanele. 

Malko se gândea la reacţia lui Steve Thomas. Din 
prudenţă, nu-i telefonase. In mod sigur, linia sa telefonică 
era ascultată. Trebuia totuşi să-l prevină. 

O altă mansetä a ziarului îi atrase atenţia, cu fotografii 
ale lui Alvaro Cunhal, şeful Partidului Comunist, Mario 
Suarez, Primul Ministru, Vasco Ganzalves, Otelo de 
Carvalho, patronul COPCON si generalul Vedras, plus alte 
personalităţi. Sub fotografii se afla anunţul: 


„A DELEGACAO PORTUGUESA PARTA PARA 
MOZAMBIQUE?” 

Articolul explica faptul că un grup de personalităţi vor 

decola a doua zi seara spre Lourenzo-Marques, pentru a 
asista la proclamarea independenţei Mozambicului. Practic, 
toţi liderii M.F.A. Se găseau în această fotografie... 
„ Malko lăsă ziarul, cuprins brusc de o revelaţie orbitoare. 
Asta era planul despre care Guadaloupe Sanchez auzise 
vorbindu-se. O bombă în Boeingul „707” în drum spre 
Mozambic şi nu mai exista nici o problemă pentru K.G.B.! 

II mira un singur lucru: prezenţa la bord a lui Alvaro 
Cunhal, şeful Partidului Comunist. Doar nu voia să se 
sinucidă? lar dacă refuza să plece în ultima clipă, sub un 
pretext oarecare, tovarăşii lui de călătorie se vor teme. 

Imediat, se gândi la generalul Vedras. El trebuia 
avertizat. Ţinând cont de situaţia în care se afla, acest lucru 
nu va fi deloc uşor de realizat. 

Bău cea mai infectă cafea care i se adusese. Carlos 
Magalina mai dormea încă. Doi militanti plecaseră şi se 
întorseseră cu ziare. Nu putea s-o lase pe Amalia să iasă. El 
era singurul care îşi putea asuma riscul. Dar, înainte de 
orice, trebuia să ia legătura cu Steve Thomas. Casa în care 
se găsea nu avea telefon. Intrebă pe unul dintre militanti: 

— Există în cartier vreun loc de unde se poate da un 
telefon în siguranţă? 

Portughezul reflectă. 

— La Aviz, răspunse el. Au o cabină telefonică închisă. 

— Foarte bine, spuse Malko. Vă plătesc 1 000 escudos 
dacă vă duceti să transmiteti un mesaj. 

Cabina din restaurantul hotelului Aviz era confortabilă. La 
această oră matinală, restaurantul era gol. 

Malko desfăcu hârtia adusă de cel pe care-l rugase să-i 
facă comisionul şi formă numărul de telefon scris, cel al 
cabinei din Avenida Duque de Loulé, la două blocuri de 
Ambasadă, unde Steve Thomas aştepta. | se răspunse 
imediat. 

— Steve? 

— Da. Unde sunteţi? Ce s-a întâmplat? 


1 Delegaţia portugheză pleacă în Mozambic ( n.a.). 


Vocea americanului era tensionatä. 

— Sunt în siguranţă, spuse Malko. In rest, ştii tot atât cât 
şi mine. Au venit să mă lichideze. Natalia a fost ucisă în 
busculadă. Asta-i tot. 

— Nu e tot, zise americanul. Am fost convocat la Divizia 
V, la ora unsprezece. Se pregăteşte o notă în Expresso, în 
care se povesteşte istoria Nataliei şi în care se spune că noi 
am răpit-o. Eu sunt citat nominal. E posibil ca cei de la 
Companie să mă scoată din ţară foarte rapid. Trebuie să 
faceţi la fel. Dacă e posibil... Peste zece minute mă voi 
întâlni cu ambasadorul în ceea ce vă priveşte şi-l voi ruga 
să vă acorde azil politic, până se mai calmează lucrurile. 
Dacă portughezii vă găsesc, vă lichidează. K.G.B.-ul este 
nebun de furie. Pentru prima dată au fost lichidati trei dintre 
agenţii lor, dintr-o singură lovitură. Ca să nu mai vorbim de 
Natalia Grifanova.. 

— Ori ei, ori eu, conchise Malko. Dar mai am ceva a vă 
spune: am motive întemeiate să cred că aceşti comunişti 
vor încerca să preia puterea la Lisabona, chiar în această 
seară. 

— Ce tot spuneţi? 

Steve tipase atât de tare, încât Malko fusese nevoit să 
depărteze receptorul de ureche. li explică rapid teoria 
călătoriei în Mozambic. Steve, puţin mai calm, îl întrerupse. 

— Pot rezolva unul din punctele dumneavoastră. Există 
rapoarte ce indică faptul că Alvaro Cunhal nu este un 
exemplu de sfinţenie în ochii sovieticilor. li reproşează 
pierderea alegerilor şi promovarea prea virulentă a 
„stalinismului”. K.G.B.-ul va împinge în fruntea Partidului 
Comunist Portughez pe cineva mai ,suplu” şi mai 
„proaspăt”. Nu i-au iubit niciodată pe liderii populari. 

— Asta ar explica prezenţa liderului comunist în acest 
avion. Trebuie prevenit generalul Vedras despre planul care 
se ţese. 

— Eu nu mă ocup de asta, spuse Steve Thomas. Nu vor 
accepta să mă apropii de el, după tot ceea ce s-a întâmplat 
azi noapte... Şi apoi e vorba numai de o teorie, nu de fapte. 

— Nu putem sta fără a face nimic, spuse Malko. Eu 
trebuie să mă deplasez cât mai putin. Il puteţi preveni 


dumneavoastră personal pe Julio de Carvalho, spunându-i 
că-l aştept azi, la ora cincisprezece, în parcul Edouard VII? 
Pe aleea principală din apropierea Palatului dos Desportos. 


Vă voi suna la acelaşi număr. 
x 


* * 


Malko respiră avid aerul înmiresmat din parcul Edouard 
VII. Venise cu taxiul, purtând ochelarii săi negri şi, din 
precauţie, coborâse în faţă la Ritz. In mod bizar, pe aleile 
parcului nu se găseau decât bărbaţi. Majoritatea militarilor 
cu tendinţe homosexuale vizibile, îşi căutau sufletul 
pereche. Malko văzu Rolls-ul bordo oprindu-se şi apoi, Julio 
de Carvalho îi spuse: 

— Veniti repede! 

Agentul se urcă în maşina care demară instantaneu. 

— Dumnezeule, crezusem că v-au arestat! Prietenul 
nostru, Steve Thomas, mi-a spus că aţi fost amestecat în 
drama din noaptea trecută. 

— E adevărat, spuse Malko. 

— Aţi făcut bine că m-aţi contactat, zise portughezul. 

— Trebuie să-l întâlnesc până mâine pe generalul Vedras. 
Este o chestiune de viaţă şi de moarte. 

— Vedras nu va accepta nici în ruptul capului să vă 
întâlnească! 

— Trebuie să-l convingeti, spuse Malko. Pentru binele său 
personal. 

Rolls-ul rula încet pe Avenida Callouste Gulbienkan spre 
parcul Monsanto. Era probabil itinerarul stabilit de bătrânul 
pederast pentru cuceririle sale. Părea a nu fi în apele lui... 

— Imi cereti ceva imposibil. După noaptea asta... 

— Spuneti-mi cel putin unde îl pot întâlni, insistă Malko. 
Mă voi descurca singur. 

Julio de Carvalho ezită, apoi spuse: 

— Bine, voi încerca să aflu unde se află. 

El ordonă şoferului: 

— Imediat ce vezi o cabină telefonică, te opresti. 

După trei sute de metri portughezul coborî, rămase circa 
zece minute la telefon, apoi îi spuse lui Malko: 

— Generalul Vedras se găseşte acum la o recepţie, în 


restaurantul Tagide. De acolo va pleca direct la aeroport 
pentru a lua un avion special spre Mozambic. 

— Mergem la Tagide, zise agentul. 

Julio ridică sceptic capul. 

— Dacă-l voi ruga pe general să vă întâlnească, cu 
siguranţă va refuza. 

— Să-i facem o surpriză, spuse Malko. Totul este să 
reuşesc să-i vorbesc. Dacă nu-l pot convinge, cu atât mai 
rău. 

Portughezul ezită îndelung, apoi ordonă: 

— Diego, mergem la 7agide. 

In timp ce coborau spre centru, Julio de Carvalho suspină: 

— Azi dimineaţă, au venit cei de la COPCON. Au spus că 
ocup un palat numai pentru mine şi că nu e normal. Trebuie 
să găzduiesc refugiaţi din Angola. Ajung în seara asta. Sunt 
oameni fără educaţie: vor sparge şi vor murdări totul. Mi-am 
petrecut ziua mutându-mi obiectele cele mai preţioase. 

Avea lacrimi în ochi. Tăcerea se reinstală. Incă zece 
minute şi ajungeau la destinaţie. Malko zări multe maşini, 
printre care şi Mercedes-ul cu perdelute al generalului. 
Şoferul său fuma, aşteptând la volan. Rolls-ul lui Julio opri şi 
şoferul intră în restaurant. Inima lui Malko bătea cu putere. 
După un minut şoferul reapăru, însoţit de barba pătrată a 
generalului Vedras. Ultimul se îndreptă spre Rolls, deschise 
portiera şi intră surâzând. Recunoscându-l pe agent, surâsul 
îi dispăru brusc. Cu o privire plină de reproş spre Julio de 
Carvalho, el se pregătea să coboare din maşină, când Malko 
i se adresă: 

— Domnule general, trebuie să vă vorbesc, este o 
problemă de viaţă şi de moarte. Scuzaţi-mă pentru acest 
subterfugiu. 

Cu figura imobilă, omul spuse cu răceală: 

— Nu am nimic de discutat cu dumneavoastră. Afacerea 
în care sunteţi amestecat este foarte gravă. Sunteţi de 
neiertat. 

— Nu ştiţi totul, i-o reteză Malko. Acum urcați în maşină 
şi ascultaţi-mă! 

Julio de Carvalho îşi înăbuşi un țipăt, văzând un pistolet 
îndreptat spre general. Acesta din urmă, după o scurtă 


ezitare, fără a-şi schimba expresia feţei, se lăsă să cadă pe 
bancheta Rolls-ului, separat de Malko doar de bătrânul 
homosexual. 

— Vă ascult, dar acest procedeu este inacceptabil. Asta 
confirmă ceea ce mi s-a spus despre dumneavoastră. 

Malko îşi spuse că nu avea acum timp de controverse. 

— În avionul special „707”, în care trebuie să urcați peste 
două ore, există o bombă, anunţă el. Vă fac o propunere. 
Vin cu dumneavoastră, cu maşina, la aeroport. Dacă nu 
găsiţi nimic, mă „livraţi” celor de la COPCON. 

Vedras îşi mângâie gânditor barba. Vizibil emoţionat de 
asigurare, îi întinse brusc mâna. 

— De acord! Cu condiţia să-mi daţi mai întâi acest pistol! 
Malko nu ezită. Un pic de teatru era necesar. După ce-i puse 
piedica, întinse arma generalului portughez, care o înfundă 
sub bluzonul său. 

— Veniti cu mine, spuse generalul. 

Agentul îl urmă până la Mercedes. Vedras îl preveni pe 
şofer şi prinţul Linge se instală în maşină, în timp ce 
portughezul se întoarse la restaurant. Pentru prima dată 
după ziua de ieri, se simţea liniştit. Nimeni nu putea veni 


să-l caute în maşina unui ofiţer din Consiliul Revoluţiei. 
x 


* * 


O animație incredibilă domnea pe aeroportul din 
Lisabona. Două avioane pline cu refugiaţi angolezi 
aterizaseră şi o mulţime de oameni veniseră să-i întâmpine. 
Peste tot erau patrule COPCON, ce încercau să 
restabilească ordinea. 

Maşina generalului Vedras aştepta, cu perdelutele trase, 
la circa cincizeci de metri de Boeingul „707”, gata de 
decolare spre Mozambic. Mai rămăsese o jumătate de oră 
înainte de plecare. 

Majoritatea pasagerilor se aflau deja la bord, ca de altfel 
şi liderii principalelor partide politice şi ai M.F.A., conduşi cu 
toţii de Alvaro Cunhal. Ei agitaseră braţele înainte de 
îmbarcare. Primul ministru ajunsese cu maşina până la 
pasarelă. 

Lângă Malko, generalul nu scotea un cuvânt. Primul era 


complet la dispozitia celui de-al doilea, care, cu un singur 
gest putea să dea ordin celor de la COPCON să-l aresteze. 
Locotenentul pe care Vedras îl trimisese cu o jumătate de 
oră în urmă la bordul avionului, traversă spaţiul, salută şi 
anunţă: 

— Am răscolit toate bagajele, deschizând chiar şi trusele 
de farduri, dar nu am găsit nimic. Am pus santinele peste 
tot... 

Generalul Vedras se întoarse Spre Malko cu o privire 
întrebătoare. Acesta avu numaidecât o intuiţie şi spuse: 

— Bagajele dumneavoastră, domnule general! Unde 
sunt? 

— In portbagajul acestei maşini. 

— Vreţi să le controlati? 

Generalul îşi înăbuşi un uşor gest de plictiseală şi dădu 
un ordin locotenentului. El deschise portbagajul Mercedes- 
ului, punând jos mica valiză de pânză. Reveni peste câteva 
minute: 

— Nu este nimic, domnule general. 

Malko simţi trecând o boare mirosind a înfrângere. 
Generalul îşi privi ceasul. 

— Aţi căutat peste tot în avion? întrebă Malko. 

— Peste tot! răspunse locotenentul. Am căutat şi înainte 
de sosirea pasagerilor, apoi i-am interogat pe aceştia ca să 
aflăm dacă nu li s-au încredinţat colete al căror conţinut nu-l 
cunoşteau. Nimic... 

— Aţi căutat şi în locaşul trenurilor de aterizare, în cabina 
piloților? Sunt sigur că există o bombă în acest avion. 

Impresionat de siguranţa cu care făcuse această 
afirmaţie, locotenentul plecă din nou. Malko se întoarse 
spre general. 

— Sunteţi sigur de onestitatea acestui ofiţer? 

Cu un surâs în barba-i pătrată, răspunse: 

— Este fiul meu. 

Tăcerea se reinstală. Malko simţea o sudoare de gheaţă 
pe şira spinării. Misiunea sa părea să se sfârşească aici, 
printr-un eşec absolut ridicol De unde se găsea, îi putea 
vedea pe mecanici trebăluind, examinând exteriorul 
avionului cu lămpi electrice. Se revizuia absolut totul. Un 


ofiţer veni lângă maşină, salută şi-l întrebă pe vecinul lui 
Malko: 

— Domnule general, nu mai aşteptăm decât semnalul 
dumneavoastră pentru a pleca. 

Generalul îşi privi ceasul. 

— Incă cinci minute, spuse el. Puteţi pune şi valiza mea 
în cabină. 

Agentul urmărea cu privirea un civil care se îndrepta spre 
avion, escortat de doi soldaţi şi purtând în braţe un pachet. 
Civilul urcă pasarela şi dădu pachetul unui însoțitor de bord. 
Acesta îl luă şi dispăru în interiorul avionului. 

Absorbit de ceea ce observa, Malko nici nu-l remarcă pe 
fiul generalului, care venise în fugă şi anunţa: 

— Am scotocit peste tot. N-am găsit nimic! 

O oarecare agasare apăruse în vocea respectuoasă. 
Malko se întoarse către el: 

— Ce au adus? 

— Un cadou din partea ambasadorului sovietic pentru 
Preşedintele Mozambicului. 

— Asta e! exclamă Malko. Sunt sigur că asta e. 

Generalul Vedras clătină capul. 

— Este extrem de delicat. E vorba de un cadou oficial, de 
la un ambasador străin. 

Agentul avu o inspiraţie. Dacă K.G.B.-ul a manipulat 
operaţiunea, ambasadorul sovietic şi-ar fi luat precautiunea 
să se acopere. 

— Vă cer un lucru, insistă el. Telefonaţi ambasadorului 
sovietic şi întrebaţi-l dacă a trimis vreun cadou. 

Vedras înălţă capul. 

— Este ultima favoare pe care v-o acord! 

Locotenentul plecase deja, în fugă. Cei doi aşteptau în 
tăcere, generalul trăgând dintr-o ţigară. Interiorul Mercedes- 
ului era, de altfel, plin de fum de tutun. După zece minute, 
când Malko îl văzu pe locotenent revenind în fugă, începu 
să se roage în tăcere. Era, cu adevărat, ultima sa şansă. 
Vedras cobori gemul. Băiatul părea tulburat. 

— Ambasadorul nu a trimis nimic, spuse el gâfâind... 

Malko era să urle de bucurie. Generalul îşi stinse ţigara, 
înainte de a spune şoferului să pornească spre Boeing. Fiul 


său urcă în faţă. 

— Mergeţi şi căutaţi acest pachet, ordonă generalul. Imi 
asum responsabilitatea pentru deschiderea lui. 

Locotenentul urcă treptele pasarelei din patru-n patru. 
După câteva minute apăru, ţinând în mână faimosul pachet. 
Vedras deschise portiera maşinii şi se îndreptă spre el. Făcu 
semn unuia dintre soldaţii ce păzeau avionul. Coletul fusese 
lăsat pe pământ. Un jeep plecase în viteză spre una din 
clădirile aeroportului şi se întoarse cu un ofiţer înarmat cu 
un detector de obiecte metalice, pe care-l trecu pe 
deasupra misteriosului ambalaj. Cu inima cât un purice, 
Malko aştepta în Mercedes. Îl văzu pe specialist examinând 
pachetul cu mare atenţie şi întorcându-l cu băgare de 
seamă. Obiectul fu apoi încărcat în jeep, care se îndreptă 
spre celălalt capăt al aeroportului. Se scurseră zece minute 
interminabile până la revenirea maşinii. Specialistul cobori 
ţinând în mână un obiect negru, pe care i-l arătă 
generalului. Malko era prea departe pentru a auzi ce se 
spunea, dar, după expresia figurilor, ştia că avusese 
dreptate. 

In timp ce jeepul se depărta, Vedras reveni la maşină. Pe 
trăsăturile lui, agentul citi o mare oboseală. 

— Aţi avut dreptate. Era o bombă, spuse el, cu o voce 
aproape fără timbru. O maşinărie foarte sofisticată, cu un 
detonator ce s-ar fi declanşat la douăzeci şi cinci de mile 
depărtare şi cu patru livre de exploziv. Am fi sărit în aer 
undeva, deasupra Mediteranei. 

Malko simţea în acelaşi timp emoție şi bucurie. O jucărie 
asemănătoare aruncase deja în aer un Coranado al 
companiei Swissair, cu trei ani în urmă, atentat atribuit 
palestinienilor. 

— Nu poate fi decât K.G.B.-ul, spuse Malko. Păcat că nu i- 
am cerut lui Alvaro Cunhal să coboare din avion, pentru a-i 
arăta ce-l aştepta... 

Generalul Vedras clătină capul. 

— Nu ne-ar fi crezut. 

Dinspre pasarela avionului „707” se făceau semne 
disperate spre Mercedes. 

— Trebuie să plec, spuse generalul. Vă mulţumesc. La 


întoarcere voi face totul pentru a vă ajuta. Până atunci, 
noroc. Şoferul meu vă va duce unde doriţi. Tineti asta. 

li dădu înapoi pistoletul. Malko îl luă şi îi strânse mâna. 

— Drum bun, domnule general, spuse el, fără nici o urmă 
de ironie. 

Mai târziu, când ajunseră în oraş, austriacul îl rugă pe 
şofer să-l lase la o sută de metri de sediul L.U.A.R., pe 
strada Cardiff. 

Se lăsase noaptea şi probabil Boeingul special era în 
drum spre Mozambic. K.G.B.-ul va afla, câteva ore mai 
târziu, că atentatul eşuase. 

Bătu la uşă, după codul convenit. Un militant o 
întredeschise. Imediat ce intră, Amalia se aruncă de gâtul 
lui. 

— Dumnezeule, de cât timp eşti plecat?! 

— Totul e în ordine, o asigură Malko. Unde e Carlos? 

— In camera lui. 

ÎI găsi instalat într-un fotoliu nou, ţinând în braţe o 
militantă cu părul cret şi pieptul mare. O alta călca cu 
dragoste un costum de catifea. Anarhistul îl întâmpină cu un 
zâmbet călduros. 

— Suntem gata. Vă aşteptăm pe voi. 

— Am fost ocupat, explică repede. 

li povesti militantului L.U.A.R. ce se petrecuse pe 
aeroport. Carlos Magalina surâse ironic. 

— Cunhal care a stat patrusprezece ani în închisoare şi 
apoi s-a însurat cu o sovietică! Hai că e nostim... Oricum, 
noi vom opera în timpul manifestatiei socialiste, începând 
cu ora opt. Trupele COPCON vor fi ocupate cu organizarea. 

— Câţi oameni aveţi? 

— Cam douăzeci. Şi cinci camioane. Vom organiza 
navete. 

Nu părea o operaţiune discretă. 

— La miezul nopţii totul trebuie să fie gata, concluzionă 
Carlos. Am şi o informaţie care v-ar putea interesa: sunteţi 
căutat de Divizia Il pentru uciderea a patru sovietici. 
Identitatea dumneavoastră a fost comunicată tuturor 
patrulelor COPCON. Dacă vă prind, au ordin să vă ducă la 
cartierul lor general, sau la fortul A/to de Duqué, la Divizie. 


Nu pentru a vă oferi ceai... 


Capitolul XVIII. 


Un tramvai cu steaguri roşii, ţinute de pasageri prin 
geamurile deschise, cobora pe Avenida Reis, salutat cu 
pumnul ridicat de numeroşii trecători. Steagurile aparţineau 
militanţilor socialişti, care se întâlneau în piaţa Rossio, de 
unde pleca întregul cortegiu al manifestatiei. Treizeci sau 
patruzeci de mii de oameni aveau de mers cel puţin patru 
ore până la palatul Belem trecând pe la Camera Deputaţilor 
şi urlând „Abaixo a Dictatura Militar”. 

Ibrahim Salvador aşteptă să treacă tramvaiul. Lângă el, 
Krisantem stătea ca pe ghimpi, cu „Astra” pe genunchi. 
Steve Thomas tinuse ca brazilianul să participe la 
operaţiunea „arme”, în L.U.A.R. Având o încredere limitată. 
El urma să rămână în umbră. Consimţise doar ca Jones şi 
Milton s-o însoţească pe Amalia şi să supravegheze 
operaţiunea de departe, fără să intervină, ţinând legătura 
cu restul. Pe fată urmau să o lase la Lapa. Seara risca să fie 
nesfârşită. Era şi sărbătoarea Saint-Jean, noaptea cea mai 
lungă a anului. 

Telexul funcţiona continuu între Lisabona şi Langley. 
C.I.A. era deja la curent cu atentatul eşuat contra liderilor 
portughezi si de posibilitatea unei insurecţii condusă de 
Partidul Comunist din Lisabona. Americanii nu trebuiau 
implicaţi direct. 

Malko, în spate în Taunus, îşi consultă ceasul. Avea 
întâlnire peste o jumătate de oră cu Carlos Magalina la un 
mic restaurant, Quese y Vino, de unde urmau să plece în 
căutarea armelor. Toată Lisabona părea un imens grătar, 
căci tradiţia consta ca în această zi să se mănânce sardele 
fripte pe grătar. 

Malko ajunse la restaurant, trecând printr-un nor rău 
mirositor şi o zări pe Guadaloupe, care-l aştepta în pragul 
uşii. 

— Carlos nu a venit încă, spuse ea. Nu-i aşa că miroase 


4 Jos dictatura militară (n.a.). 


bine? Sunt sute de astfel de grătare în acesta seară în oraş. 

Malko se instală într-un separeu din sala de jos, lăsându-i 
pe Ibrahim şi Krisantem la bar. Bineînţeles şi aici exista o a 
doua intrare. Apăru şi Carlos, elegant ca un dandy, în 
şantung şi cămaşă de mătase. li strânse mâna lui Malko: 

— Noi suntem gata! 

— Câţi oameni aveţi? îl întrebă Malko. 

Militantul L.U.A.R. zâmbi ambiguu. 

— Destui. Ştim să ne batem, aveţi încredere. 

In bar intrară două noi personaje: Julio de Carvalho şi 
colonelul cântăreţ. Zărindu-l pe agent, veni la masa lui. 

— Ce faceţi aici în seara asta? întrebă surprins austriacul. 

Colonelul Trina îi zâmbi, puţin stingherit. 

— Este locul de întâlnire a numeroşi amici de-ai lui Julio, 
atunci când e închis la Gremio. Trebuie să vă avertizez de 
un lucru. Am trecut acum pe la Divizia V şi toată lumea e în 
fierbere. Vor să aresteze ofiţeri de dreapta şi oameni legaţi 
de vechiul regim. 

— Nu vă faceţi griji, spuse Malko. Multe se vor întâmpla 
de acum şi până la sfârşitul nopţii... 

Colonelul cobori vocea: 

— Se pare că... sunteţi căutat? 

— Aşa e, dar n-am intenţia să mă las prins, răspunse 
Malko. 

Carlos se apropie, fără a spune ceva. 

— Trebuie să vă părăsesc, îi spuse agentul colonelului. 

In trecere, schimbă câteva cuvinte cu don Julio, pentru a-i 
mulţumi şi a-l linişti. Rapid, îi povesti ce se întâmplase pe 
aeroport. Bătrânul pederast era gata să se răstoarne de pe 
taburet. 

— Dar e oribil, spuse el. Lisabona a devenit abominabilă. 

Malko îl părăsi, însoţit de Ibrahim şi de Krisantem. Carlos 
conducea o maşină Seat spaniolă, de culoare neagră. 
Coborâră din nou spre centru, evitând piaţa Rossio şi 
ajunseră pe Avenida da Libertade. La stânga sa, se zărea 
enormul cortegiu cu drapele roşii. Trupe COPCON păzeau 
Diario de Noticias, din prudenţă. In spatele lor, „gorilele” îi 
urmau, în maşina „504” a lui Malko. Ajunseră cu toţii pe o 
stradă micuță, lângă arene. Acolo, în umbră, aşteptau trei 


maşini şi două camioane mari pline cu militanti, care 
coborâră imediat ce-l văzură pe Carlos. Acesta din urmă se 
întoarse şi spuse: 

— Noi vă urmăm. 

— Intrarea în subteran se află în spatele treptelor, explică 
agentul şi ajunge sub garajul imobilului Partidului Comunist. 

— La ora asta nu e nimeni în arene, zise Carlos. Vom 
trece prin poarte mare. 

Inaintară în grupuri mici, de câte patru-cinci oameni, 
lăsându-i în urmă pe Chris şi pe Milton, care nu trebuiau să 
participe direct la operaţiune. După treizeci de secunde, un 
militant deschise grilajul arenelor şi toată lumea intră. 
Maşinile erau repartizate, rămâneau doar camioanele. 
Malko găsi cu uşurinţă deschizătura şi trapa. Militanţii îl 
urmau în tăcere, cu mitralierele şi pistoalele lor. 

x 
* x 


— E încuiat cu cheia, şopti Malko. E un zăvor de partea 
cealaltă. 

O uşă de fier se deschidea în perete în faţa canalului 
dezafectat, ducând direct la rezervoarele statiei-service, ce 
se afla la parterul clădirii Partidului. Umezeala se scurgea 
pe pereţi, aerul era cald şi atmosfera apăsătoare. Merseră 
cinci sute de metri prin canalul îngust de sub Avenida Sirp. 

Carlos îşi lipi urechea de panoul metalic ruginit timp de 
un minut, apoi făcu semn unuia dintre oamenii săi. Acesta, 
cu o rangă în mână, începu să o vâre între beton şi uşa se 
întredeschise cu un scârtâit groaznic. 

— Mai repede! ordonă Carlos. 

Smulse ranga şi cu o apăsare puternică desprinse toată 
partea de jos a uşii care se strâmbă cu un zgomot asurzitor, 
ce se auzise probabil până la Taho! 

Poarta continua însă să reziste. In sfârşit, unul dintre 
militanti reuşi s-o deschidă şi ei pătrunseră într-un fel de 
pivniţă cimentată, ocupată de două imense butoaie de 
metal cu combustibil. Un puternic miros de benzină le 
umplu nările. 

— Unde sunt armele? 

— De cealaltă parte, răspunse Malko. 


între cele două beciuri exista o altă uşă de metal care 
comunica cu pivniţa propriu-zisă şi nu una de lemn, aşa 
cum afirmase Miguel Ribeiro, ex-politistul PIDE. Dar şi 
aceasta era blocată. Unul dintre militanti începu să umble la 
broască cu un set de chei false, înconjurat de Ibrahim, 
Malko şi Carlos. După cinci minute nu reuşiseră nimic. 
Deodată, un vacarm teribil le sparse timpanele. Malko, 
îngrozit, văzu cum uşa metalică se umplea de găuri. Se 
auziră tipete. Oamenii din jurul lui se retraseră în dezordine 
iar el se simţi tras de umăr şi lipit de unul dintre butoaie. Îl 
văzu atunci pe Ibrahim întins pe ciment, cu o gaură 
sângerândă în mijlocul fruntii, cu ochii ficşi, omorât pe loc. 

Tirul se opri brusc. Imediat, Carlos, cu o sclipire de 
nebunie în ochi, fără să-i pese de nimic, se aruncă înainte, 
apăsă ţeava Thomson-ului său pe broască şi trase o rafală 
lungă. Sub impactul gloantelor de calibru 45, uşa se făcu 
tändäri. Cu o lovitură de picior el deschise uşa, trase o altă 
rafală şi, urmat de Malko, se năpusti în pivniţa Partidului 
Comunist. 

In penumbră zăriră mai multe siluete şi din nou răsunară 
detunături. Un bărbat căzu, alţi doi năvăliră spre scară. 
Magalina privi lăzile aliniate până-n tavan, care ocupau 
peste jumătate din beci Mai multe erau desfăcute, 
descoperindu-şi conținutul: pistoale-mitralierä cehe tip 
„Scorpion”, puşti de asediu sovietice tip ,Kalachnikof*”, 
lansatoare de rachete antitanc B.40, grenade... Să tot 
echipezi o grămadă de „comandouri”. Marcajul lăzilor 
demonstra proveniența cehoslovacă şi sovietică. Militantii 
puseseră deja stăpânire pe câteva lăzi. 

— Repede, repede, strigă Magalina. 

Anarhistul nu-şi pierduse calmul. Un foc violent de arme 
automate izbucni pe scară. Comuniştii se repliaseră. Carlos, 
îngrijorat, se apropie de Malko. 

— Precis că vor chema pe cei din COPCON. Nu vom avea 
timp să luăm totul... Va deveni foarte periculos şi n-aş vrea 
să-mi văd camarazii masacrați. 

Se auzi o nouă rafală, venind tot dinspre scară. Câteva 
gloanţe ricoşară în faţa lor, pe ciment. Deja primii militanti 


“4 Cunoscut şi sub numele de Kalashnikov (n.r.). 


care transportaseră armele şi corpul lui Ibrahim, reveneau. 
Luară alte lăzi, în timp ce Malko, Carlos şi Krisantem păzeau 
scara. A 

O grenadă se rostogoli la picioarele lor. Intr-o clipă, 
Krisantem o prinse din zbor si o trimise înapoi. Se auzi o 
explozie surdă si strigăte de durere. Asta le dădu câteva 
clipe de răgaz. Urechile lui Malko zvâcneau si el se simțea 
teribil de vinovat. Toată operațiunea lua aspect de masacru. 
Cei care se întorseseră îi luară pe cei doi răniţi, unul deja pe 
moarte. 

— Nu vom putea rezista, zise Carlos. Ei cunosc 
subteranul şi vor încerca să ne prindă. 

— Aveţi dreptate, spuse Malko. 

Tirul de pe scară reîncepu. Malko privea lăzile cu arme. 
Era furios la gândul că ar putea eşua, fiind totuşi atât de 
aproape de reuşită. Brusc, îi veni o idee. 

— Butoaiele, strigă el. Să le aruncăm în aer cu o grenadă! 
Asta va distruge restul arsenalului. Nici clădirea veche nu 
va rezista şi nici comuniştii nu-şi vor mai avea sediul. 

— E o idee excelentă, spuse Carlos. Atenţie! 

Ţeava unei arme tocmai apăruse pe scară. Gloantele 
şuierară pe lângă ei, unul pătrunzând prin pernuta de sub 
umărul hainei agentului, care se învârti sub şoc. Era cu 
neputinţă să mai rămână acolo. Comuniştii au cerut ajutor, 
în mod cert, celor din COPCON. 

Cei trei bărbaţi se retraseră spre beciul în care se aflau 
butoaiele cu benzină. Krisantem trăgea după el o ladă cu 
grenade din care Malko luă una şi-i trase piedica. 

— Plecati, vă ajung eu, zise el. 

Krisantem începu să tragă cu mitraliera în direcţia scării. 
Malko aşteptă până ce Carlos se depărtă şi lăsă grenada să 
cadă în lada deschisă, năpustindu-se spre canal, urmat de 
turc. Aveau opt secunde pentru a ieşi. Fugeau amândoi, cât 
îi ţineau picioarele. Parcurseseră aproape jumătate din 
canal, când o deflagratie îngrozitoare, urmată de un suflu 
arzător, îi trânti la pământ. Simţi solul cutremurându-se, 
văzu pietre căzând peste tot şi se întrebă dacă nu va fi 
îngropat de viu. Butoaiele explodaseră! 

Se ridică, privi în jurul său, dar un nor cenuşiu îl 


împiedica să vadă mai departe de douăzeci de centimetri. Îl 
auzi pe Krisantem care înjura în mijlocul dărâmăturilor. În 
spatele lor se mai auzi o nouă bubuitură: vechiul canal se 
prăbuşea sub unda de şoc. Pe pipăite, agentul continuă să 
înainteze şi se lovi pieptiş de cineva. 

— Am crezut că ati murit, auzi el vocea lui Carlos. Veniti 
repede. 

Krisantem ajunsese şi el. Alţi militanti îi ajutară şi îi 
împinseră pe scara ce ducea afară. Ajunseră la arene 
câteva minute mai târziu. Cerul era roşu deasupra Avenidei 
Sirp. Auziră sirene de pompieri. În câteva clipe, cartierul 
avea să fie în revoluţie... Alergară cu toţii spre locul unde-şi 
lăsaseră maşinile. Cadavrul lui Ibrahim Salvador fusese 
încărcat în camionul cu arme care plecase deja. Carlos îi 
strigă lui Malko: 

— Adios! 

Militanţii L.U.A.R. se dispersau în toate direcţiile pe jos 
sau în maşini. Malko se trezi singur, numai cu Krisantem, 
Chris şi Milton, înconjurat de sunetul sirenelor de pompieri 
şi de poliţia care se apropia. Era doar o chestiune de minute 
înainte ca tot cartierul să fie în stare de asediu. Malko le 
spuse „gorilelor”: 

— Stergeti-o! Duceţi-vă la Lapa şi calmati-o pe Amalia. 

— Şi dumneavoastră? 

— Eu vin mai târziu, promise Malko. 

Se urcă în Taunus-ul lui Ibrahim însoţit de Krisantem. 
După ce se îndepărtară de zona periculoasă, încetini. Doar 
atunci îşi dădu seama că tremura şi-i curgea sânge din 
mâna stângă. Avea faţa înnegrită, cămaşa ruptă şi haina 
plină de praf. 

In Lisabona, focurile pentru Saint-Jean ardeau peste tot. 
Mirosul sardelelor la grătar era omniprezent. Trecu prin faţa 
sediului Diviziei V: toate ferestrele erau luminate. De aici 
fusese probabil coordonată insurecția montată de K.G.B. 
Dar acum, visele lor se vor transforma în praf şi pulbere. 

— Unde mergem? întrebă Krisantem. 

— Vă las la A/tis, răspunse Malko. Mâine luaţi primul 
avion şi vă întoarceţi la Liezen. 

— Şi Alteța Voastră? întrebă turcul. 


Emotia îl făcea ceremonios... 

— Eu nu pot lua avionul. Voi utiliza alte mijloace de 
transport, spuse Malko. 

Krisantem nu insistă. Coborî şi închise cu grijă portiera. 
Agentul viră în jurul pieţei Rossio şi urcă spre labirintul din 
Alfama, ajunse în faţa restaurantului Quese y Vino, tot plin 
de lume şi cu acelaşi miros de peşte la grătar. Guadaloupe 
se repezi spre el. 

— Doamne, Dumnezeule, ce ati păţit? Noi am auzit o 
explozie... 

— Partidul Comunist a sărit în aer, anunţă Malko şi era să 
sărim şi noi împreună cu el... 

Un astfel de „accident” nu putea să nu declanşeze 
reacţiile celor de la COPCON... Malko simţea că nu trebuie 
să întindă coarda prea mult. 

— Julio de Carvalho este aici? întrebă el. 

— Da, vă aşteptă. 

Austriacul cobori cele trei trepte şi fu izbit de un miros 
pătrunzător de brânză. Bătrânul miliardar era singur la o 
masă, cu un pahar de porto în faţă. Ridică spre Malko o 
privire îngrijorată: 

— Aşezaţi-vă, dragul meu. Mi-a fost teamă că n-am să vă 
mai revăd. COPCON vă caută. Au fost la hotel si 
supraveghează Ambasada S.U.A., reşedinţa ambasadorului 
şi casa lui Steve Thomas. Trebuie să părăsiţi imediat 
Lisabona. Incercati să ajungeţi la Sesimbra. Vasul meu, 
„Serafino”, e în port, cu rezervoarele pline. Cheia e ascunsă 
sub scaun, în sala de comenzi. 

— Şi dumneavoastră? 

— Eu?! 

Don Julio făcu o mutră caraghioasă. 

— Eu nu voi pleca. Am obiceiurile mele aici, prietenii 
mei... Sunt şi prea bătrân... Acum plecaţi, repede! 

Timp de o fracțiune de secundă îşi puse mâna ca 
pergamentul pe cea a lui Malko. 

— Noroc, dragul meu! 

Agentul se sculă fără un cuvânt. Nu-i plăceau despärtirile 
lungi. Privirea sa spunea totul, fără a mai fi nevoie de 
cuvinte. Traversă barul, ieşi şi se opri brusc. Patru soldaţi, 


cu arme B.3 în mână, înconjurau Taunus-ul. Reintră în grabă 
în restaurant şi-i spuse lui don Julio: 

— Imi supraveghează maşina... 

Julio de Carvalho reacţionă instantaneu. Se sculă şi 
spuse: 

— Veniti, vom încerca să plecăm cu a mea. 

leşiră din restaurant pe cealaltă uşă. In Rolls, lui Malko îi 
făcu bine mirosul de piele veche şi confortul liniştit. 
Portughezul conducea precaut. 

— Vom încerca să ajungem la podul „25 aprilie”, spuse 
el. 

Pentru a ajunge la Sesimbra, trebuia să treacă peste 
podul de deasupra fluviului Taho. Brusc, Malko se gândi la 
Amalia, care probabil îl aştepta. Malko îi promisese tinerei 
femei că o va scoate din Portugalia, ca preţ pentru ajutorul 
ei. Odată plecat, nimeni nu se va mai gândi la promisiunile 
lui. In plus şi ea era căutată de COPCON. 

— Trebuie să facem un ocol prin Lapa, spuse Malko. 
Vreau să mai iau pe cineva. 

Don Julio era gata să intre într-un zid. 

— Este o imprudenţă teribilă, spuse el. 

— Nu, răspunse Malko. Este o promisiune. 

Îi explică ce făcuse Amalia pentru el. Bătrânul dădu din 
cap. 

— Sunteţi nebun! Nici o femeie nu merită să-ţi rişti viaţa 
pentru ea. 

— Eu o risc pentru mine! 

— Vor bloca iesirile din oraş. Fiecare minut contează. 

— Don Julio, dacă nu doriţi, eu am să iau un taxi. 

Mormăind, bătrânul o luă spre Lapa. După zece minute 
erau în faţa casei brazilianului. 

— Vin imediat, spuse Malko. 

Sună de mai multe ori. Era probabil aşteptat, căci uşa se 
deschise imediat şi apăru silueta lui Chris Jones. 

— Spuneti-i Amaliei să vină, strigă Malko. Repede! 

Dar tânăra portugheză apăruse deja şi sări de gâtul lui. 

— Plecăm, zise el. Vino! 

Agentul îi spuse lui Chris să-l prevină pe Steve Thomas. 
Tocmai se îndreptau spre Rolls, când auzi un zgomot de 


portiere trântite. La lumina unui felinar, avu timp să vadă 
două siluete, recunoscând profilul fleşcăit al lui 
Niekoultourny şi mustata lui Feitor. Apoi, nu mai văzu decât 
flăcările roşii ale focurilor de armă. Amalia scoase un țipăt. 
Malko îşi scoase pistolul şi trase în direcţia adversarilor săi. 
In faţa sa, Chris Jones se repezi pe trotuar şi detunăturile 
armei sale „357 Magnum” izbucniră. Cele două siluete 
căzură. Americanul se întoarse spre Malko şi urlă: 

— Go on! 

Amalia se clătina, cu o spumă sângerândă pe buze. 
Malko o sustinu până la Rolls, o lungi pe bancheta din spate 
şi urcă lângă ea. 

— Repede, demarati, îi strigă el lui Julio. 

Palid, bătrânul acceleră şi spuse: 

— Doamne, e rănită... 

— Un spital, spuse Malko, repede, ne trebuie un spital. 

— Este unul în apropiere, Egas Moniz, zise Julio, dar... 

Malko o privi pe Amalia. Ea nici nu mai gemea măcar. 
Zări o gaură la baza gâtului, prin care sângele tâsnea în 
stropi mari. In disperare, Malko apăsă putin cu degetul, 
căutând artera. Tresări. Simtea cum viaţa se scurge prin 
această rană. 

In timp ce coborau pe Marginale, Malko încetă să mai 
simtă pulsul sacadat al arterei. Amalia murea în braţele lui, 
fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa. 

— Pe dracu'! Pe dracu'! Pe dracu'! urlă Malko disperat. 
Nu mai e nevoie să mergem la spital. 

Rolls-ul făcu brusc cale-ntoarsă. Câteva clipe mai târziu, 
Julio de Carvalho se angaja, cu toată viteza, spre podul „25 
aprilie”. Malko trecuse în faţă lângă el şi îşi încărca 
pistoletul. De ce trebuia să aducă întotdeauna moartea? 

Probabil că gloantele lui şi ale lui Chris îi omorâseră pe 
Niekoultourny şi pe Feitor. Dar aceasta n-o readucea la 
viaţă pe tânăra femeie din spatele lui... 

Ajunseră pe podul de deasupra fluviului Taho si 
scrâşnetul pneurilor pe solul metalic era asurzitor. Don Julio 
scoase brusc o exclamatie şi frână atât de neaşteptat, încât 
maşina se întoarse de-a curmezişul. In faţa lor, un filtru al 
armatei portugheze bara drumul, în mijlocul podului. Mai 


multi soldati, linistiti si deconectati, se rezemau de vehiculul 
militar ce bloca aproape tot drumul. Don Julio trecu în 
marşarier şi începu să dea înapoi. Malko spuse: 

— Am să trec eu. Coborâti şi spuneţi că v-am obligat să 
mă însoţiţi. 

— Nu veţi trece niciodată! 

— Ba da! spuse Malko. 

Aurul din pupilele sale părea umbrit de o peliculă de 
gheaţă. 

— Ar fi mai bine să conduceţi dumneavoastră, spuse don 
Julio. 

Malko se strecură peste portughez şi se aşeză pe locul 
şoferului. Lângă el, în aparenţă impasibil, Julio de Carvalho 
se ghemuise în scaunul adânc de piele. Malko puse 
pistoletul pe scaun, convins că nu va avea nevoie de el. 
Maşina înainta cu treizeci de kilometri la oră. Făcu semn cu 
farurile pentru a-i lumina pe soldaţi. Aceştia, mirati, le 
făcură semn să oprească. Probabil, nu mai văzuseră un 
Rolls. 

Piciorul lui Malko se înfundă până la podea, dezläntuind 
cei două sute şaizeci de cai putere. Maşina făcu un salt 
înainte. Filtrul se apropia văzând cu ochii. Soldaţii se 
depărtară rapid, apucând armele. Malko viră puţin la 
stânga, astfel ca partea din faţă a Rolls-ului să lovească 
spatele camionului, agăţându-se cu toată forţa de volan. 
Avu loc un şoc îngrozitor, o clătinătură şi maşina se legănă, 
cu pneurile scrâşnind. Malko redresă automobilul, frecându- 
se de parapet şi reintră în viteză. 

Trecură mai mult de zece secunde până se auziră 
primele focuri de armă. Din cauza înclinării podului, maşina 
ajunse într-o zonă în care soldaţii nu mai puteau trage. 

— Am trecut! strigă Malko. 

Intoarse capul spre Julio de Carvalho. Bătrânul miliardar 
era încă ghemuit în scaun. Malko îl strigă, îl zgâlţâi. Se uită 
în retrovizor, dar nimeni nu-i urmărea. Opri pentru câteva 
clipe şi se aplecă peste bătrân. Acesta avea gura deschisă 
şi nu mai respira. Mâna sa dreaptă era crispată încă pe 
mânerul uşii. Era mort. Nu avea nici o rană: emotia îl 
dăduse gata. 


Malko demară din nou, cu un nod în gât, fără măcar să se 
mai grăbească. Ştia că nimic nu i se mai putea întâmpla, că- 
şi plătise tributul. 

Lăsă în jos geamul şi parfumul eucalipţilor care 
mărgineau autostrada intră în maşină. Continuă să ruleze, 
privind din când în când în retrovizor, să vadă dacă Amalia 
nu-şi ridica spre el capul, cu toate că ştia că asta era 
imposibil. 


Sfârşit.