Gerard de Villiers — [SAS] Asasinat la Atena

Gerard de Villiers 


Asasinat la Atena 


În româneşte de Marian Tiu 


T 
o`n Y9 
& 7 


Tinerama 
A 


2002 


Capitolul | 


— Happy Birthday, Dear Henry! Happy Birthday to you! 

Un ropot de aplauze furtunoase izbucni imediat, întărind 
tradiționala urare. Mulțimea îi făcu loc lui Henry Eagleton ca să 
se poată apropia de tortul aşezat pe masă, în care erau înfipte 
patru lumânări roşii şi şase albe. Primul secretar al Ambasadei i 
SUA trase aer în piept, îşi umflă obrajii şi stinse cele zece 
lumânări dintr-o suflare. Alt ropot de aplauze se auzi din nou, în 
vreme ce americanul se ridica râzând. 

Cu. Mustaţa stufoasă şi neagră, cu chelia lucioasă şi cu ochii 
puţin bulbucaţi, Eagleton semăna perfect cu o focă uriaşă. In 
salonul de primire al ambasadei se găseau vreo sută de 
persoane. Într-un vacarm de nedescris, veniseră cu toţii, de la 
ambasador până la salariaţii greci, ca să sărbătorească cei 
patruzeci şi şase de ani împliniţi de Henry Eagleton. 

Unul dintre invitaţi, cu o mustăcioară subţire, cu privirea 
veselă, chel, trecut uşor de cincizeci de ani, luă două cupe cu 
şampanie şi îi oferi una primului secretar, apoi o ridică pe a lui în 
aer şi spuse în greceşte: 

— Să bem pentru şederea ta la Atena! Sper că vei sărbători 
aici şi împlinirea vârstei de cincizeci de ani. 

Henry Eagleton ciocni cupa cu el. 

— Mattiaki, credeam că eşti pe mare! Ce cauţi aici? 

— M-a adus Meltanul! la țărm! 

Generalul Mattiaki Agathiou, şeful KYP?, Serviciile Speciale 
greceşti, locuia practic pe velierul său încă din luna mai. Il 
cunoscuse pe Henry Eagleton în urmă cu cinci ani, cu ocazia 
şederii lui în Cipru, şi de atunci se tutuiau. Henry se afla deja 
pentru a treia oară în Grecia, iar, odinioară, făcuse parte din 
programul de asistenţă militară JUSSMAG şi avea pretenţia că 
vorbeşte greceşte precum un grec adevărat. 

Îşi bău cupa de şampanie pe nerăsuflate, iar Mattiaki făcu la 
fel. Invitaţii care îi înconjurau se năpustiră la fursecuri şi la J & B 
adus din America. Henry era bucuros că venise din nou în 
Grecia, după ce se întorsese din America de Sud. O căută cu 
privirea pe Jane, soţia lui. Însă ea era adâncită într-o discuţie 


1 Vânt care bate în Marea Egee (n.a.) 
2 Kentrikei Yperitia Plerofiorou (n.a.) 


înflăcărată cu ambasadorul. Întoarse capul şi, văzându-şi soţul 
zâmbind, îl părăsi imediat pe diplomat. Henry golea deja a doua 
cupă cu şampanie. În timp ce se tăia tortul, Jane îl luă de braţ şi 
îşi apropie buzele de urechea lui: 

— la-o mai uşor cu şampania, iubitule! 

Jane petrecuse patru ore în salonul de coafură de la Xilton, iar 
părul ei blond cu bucle savant făcute îi încadra ochii foarte 
deschişi la culoare şi trăsăturile pe cât de armonioase, pe atât 
de energice. In ciuda şoldurilor prea mari şi a picioarelor prea 
groase, strânse în ciorapii negri, la patruzeci de ani, era chiar 
apetisantă. Cele două naşteri nu îi deformaseră corpul. Cu 
ocazia sărbătoririi soţului ei, ea primise de la Paris, prin valiza 
diplomatică, o superbă cămaşă de noapte din satin negru pe 
care o va îmbrăca după ce se vor întoarce de la cocteil. Era 
surpriza pentru el. Fără să-şi retragă braţul, ea se uită la ceas. 
Era nouă fără un sfert. Vor mai sta încă cincisprezece minute, 
apoi o vor şterge în modul cel mai discret. Ambasadorul se 
apropie de ei cu un pahar în mână, iar Agathiou se retrase cu un 
gest cât se poate de natural. 

— Henry, sper ca acest sejur să fie benefic pentru toată 
lumea, spuse el în timp ce ridica paharul în aer. 

Henry Eagleton zâmbi. 

— Şi eu sper, domnule. 

In mod oficial, primul secretar Henry Eagleton era de fapt 
şeful Centralei CIA din Atena. Moştenise de la predecesorul său 
o locuinţă de serviciu liniştită în centrul cartierului Psychico, un 
fel de Neuilly al Atenei, o oază de linişte şi de verdeață, departe 
de vacarmul şi zăpuşeala din centrul oraşului. Clădirea situată 
pe strada  Vassilias Frederikas la numărul 5 aparţinea 
Ambasadei SUA şi era de fapt locuinţa directorului CIA. 

Lui Henry Eagleton îi căzuse imediat cu tronc această casa 
liniştită. Un singur gând nu îi dădea pace: să nu se îngraşe din 
cauza mâncării greceşti. Din fericire, Jane îl supraveghea cu 
stricteţe, lipsindu-l de tot ceea ce îi plăcea. În afară de ea, 
bineînţeles. 

Adjunctul lui Henry, Don Richard, veni să-şi salute şeful. Anii 
petrecuţi la Langley ca „Security officer” îi imprimaseră o 
anumită rigiditate în mers, iar ochii albaştri păreau mereu în 
căutarea vreunui suspect. Ambasadorul îşi aminti subit de un 
lucru. Se întoarse către adjunctul Centralei din Atena şi îl întrebă 


discret: 

— Chiar nu aţi ştiut nimic în legătură cu povestea din Athens 
News? 

Don Richard clătină din cap în semn că nu ştiuse, în timp ce 
fruntea teşită îi era brăzdată de un rid adânc. 

— Nu, domnule. Se pare că au fost câţiva stângişti care erau 
în legătură cu Intelligence Documentation Center. Prietenii lui 
Agee... 

Ambasadorul se strâmbă dezgustat. Philip Agee, un dezertor 
din CIA, colabora în prezent cu stângiştii din toată lumea, şi îi 
denunța pe toţi agenţii CIA aflaţi în posturi pe tot globul. Cu o 
săptămână în urmă, Athens News, singurul ziar în limba engleză 
existent în Atena, publicase numele, adresa, numărul de telefon 
şi curriculum vitae - absolut exact - ale lui Henry Eagleton, 
demascându-l ca fiind şeful Centralei CIA din Atena... Articolul 
era semnat de un obscur „Commitee of Grecks and Grecks- 
Americans”. Or, pe ruşi nu îi amuza deloc acest gen de glume. 
Henry Eagleton nu mai apucă să intervină în discuţie. 

Generalul Mattiaki Agathiou înaintă spre grupul lor, însoţit de 
o fiinţă absolut neaşteptată la acest cocteil care s-a dovedit a fi 
plictisitor. Avea ceva şi din Monica Vitti, dar şi din Anita Ekberg. 
Părul lung şi blond îi încadra figura cu nasul drept, puţin cam 
prea mare, gura cu buze prea groase ca să fie o fată cuminte, 
ochii mari şi căprui, cu privirea umedă. Platca aplicată pe 
pieptarul rochiei bej din muselină nu reuşea să ascundă pieptul 
plin şi rotund care îl întrecea cu mult pe cel al actriţei Brigitte 
Bardot. Mâinile lungi cu unghii foarte roşii semănau cu nişte 
gheare gata să înhaţe orice bărbat aflat în preajma ei... 
Cocoţată pe nişte pantofi cu toc cui, care abia puteau susţine 
corpul plinuţ, strălucitoarea creatură era mai înaltă cu o 
jumătate de cap decât generalul Agathiou. 

Acum zece ani, trebuie să fi fost absolut fantastică, însă mai 
putea încă să-i înflăcăreze mintea de om cumsecade cu o 
sumedenie de fantezii. Mut de surpriză, ambasadorul schiţă un 
zâmbet stânjenit. În ciuda aspectului ei provocator, străina ţinea 
capul sus cu demnitatea Electrei, cu o expresie aproape umană, 
îndulcită de o senzualitate primitivă, emanată prin toţi porii. 

Cu o lucire şireată în, ochii negri, Mattiaki Agathiou le zise 
celor din jur: 

— V-o prezint pe Nafsika, soţia mea lesbiană. 


Ambasadorul se ruşină stupefiat. Don Richard zâmbi cu 
politeţe. Nu era sigur că înţelesese bine. O lucire veselă străbătu 
privirea şefului CIA. Playboy înainte de a fi general, prietenul lui, 
Mattiaki, era în stare de asemenea excentricităţi, plăcându-i la 
nebunie să şocheze oamenii. Jane Eagleton se uita cu dispreţ la 
general. Oare în ce mârşăvii îl mai vâra pe soţul ei? Acesta se 
grăbi să adauge: 

— Mattiaki a vrut să spună că soţia lui s-a născut în Lesbos. 

Generalul Agathiou izbucni în râs, încântat de gluma lui. 

Uşurat, ambasadorul zâmbi cu adevărat. Nafsika, „lesbiana”, 
dădu mâna pe rând cu toţi bărbaţii, dar îl sărută pe Henry 
Eagleton. Don Richard era un pic ruşinat fiindcă se surprinsese 
că străpungea cu privirea muselina groasă a rochiei, chiar în 
dreptul pieptului... Dezgustat de propria-i persoană, se duse să- 
şi mai toarne un pahar de whisky. Cu privirea în pământ, Nafsika 
se prefăcea că nu observă ochii îndreptaţi asupra ei. 

Atmosfera era încărcată. Jane simţea furnicături în buricele 
degetelor. O asemenea fiinţă nu trebuia lăsată în libertate, mai 
ales într-o democraţie ca asta. Henry Eagleton reuşi să se 
smulgă de lângă ea cu un surâs nevinovat şi îl întrebă pe 
Mattiaki în greceşte: 

— Cum se face, bandit bătrân ce eşti, că ai o nevastă aşa 
frumoasă? 

Acesta răspunse împăunându-se: 

— Noi spunem în greceşte tokokkalaki pis nychteridas, adică 
„osuleţul liliacului”. În realitate, nimeni nu ştie cum reuşeşte 
liliacul să zboare. Are în claviculă un osuleţ, al cărui mecanism 
ne este total necunoscut. Nu sunt nici frumos, nici bogat, nici 
tânăr, dar am acel osuleţ... 

Toată lumea izbucni în râs. Jane Eagleton profită de acest 
lucru şi îşi trase discret soţul de mânecă. 

— Ar trebui să plecăm, Henry, zise ea încetişor, ne aşteaptă 
copiii. 

Cei doi copii ai lor dormeau, frânţi de oboseală după o zi plină 
de activităţi sportive. Însă Jane era nerăbdătoare să îmbrace 
cămaşa de noapte. Şi în plus, nu voia ca soţul ei să mai rămână 
în compania falsei lesbiene. După ce efectul surprizei se risipi, 
generalul Agathiou îşi conduse încântătoarea nevastă la bufet. 
Ambasadorul se întoarse imediat către Henry Eagleton. 

— Se pare că o cunoaşteţi bine. 


Şeful centralei dădu din cap râzând. 

— Da, fireşte. Însă Mattiaki iese destul de puţin în compania 
ei. Aş îndrăzni să spun că au un soi de „înţelegere”. El are 
slăbiciune la fetiţe. Dar Nafsika este foarte cunoscută în Atena. 
Se vorbeşte că a fost prima iubire a regelui acum câţiva ani, pe 
când era actriţă. 

Cu simţurile stârnite, Don Richard întoarse capul şi, jinduind, 
îşi pironi privirea pe şoldurile apetisante care se ghiceau prin 
rochia de muselină. 

— Dumnezeule! exclamă brusc ambasadorul, iată pe cine 
admiră prietenul dumneavoastră Mattiaki. Uitaţi-vă lângă bufet! 

— E desculţă! se minună Jane Eagleton îngrozită. 

Cei trei bărbaţi nici măcar nu observaseră acest amănunt. 
Restul îi atrăsese mai mult. Avea chipul de copilă, încadrat de o 
claie de păr creţ, ca un caniş. Insă restul corpului nu părea deloc 
atât de infantil. Pieptul putea să rivalizeze foarte bine cu cel al 
Nafsikăi, care îi întindea tricoul gata să-l rupă, iar jeanşii 
decoloraţi se mulau pe şoldurile făloase, cu picioare lungi în 
formă de fus. Trăsăturile de păpuşă erau umbrite de o 
strâmbătură ursuză, în timp ce necunoscuta se juca cu cuburile 
de gheaţă din paharul cu uzo... 

— Este Aliki, o fată care lucrează la Serviciul pentru vize, 
spuse Don Richard. Îmi pare rău, domnule, îi spun imediat să se 
încalţe... 

Se îndreptă spre tânăra intrigantă cu o grabă suspectă. Jane 
Eagleton îşi spuse că Grecia era o ţară extrem de periculoasă. 
Nu putea avea încredere în reputaţia nimănui. 

Lumea începea să se risipească. Grecii se duceau la masă, iar 
americanii la culcare, ghiftuiţi de aperitive, de fursecuri şi de 
Moët et Chandon. El nu se putea obişnui cu obiceiul grecilor de a 
se îmbuiba la miezul nopţii. Mattiaki Agathiou îi făcu cu mâna lui 
Henry Eagleton, în timp ce îşi târa nevasta spre ieşire. Nafsika 
îşi scutură buclele blonde şi îi adresă un zâmbet care putea să 
înmoaie şi cel mai trainic beton. Erau cei mai buni prieteni din 
Atena. 

Relaţiile de serviciu de acum cinci ani din Cipru se 
transformaseră repede în prietenie. Grecul era o companie 
plăcută pentru extraordinara poftă de viaţă, pentru veselia 
nestăvilită şi pentru plăcerea cu care îşi primea oaspeţii. Ştiuse 
cum să treacă cu discreţie prin perioada de dictatură, iar acum 


deţinea un post-cheie în noul regim. 

Henry Eagleton îşi luă rămas bun de la ambasador, apoi se 
îndreptă către ieşire, însoţit de Jane. Afară domnea o răcoare 
plăcută. Leonidas, şoferul lui, stătea în picioare lângă Ford-ul de 
serviciu şi sporovăia cu apetisanta fetişcană de la Serviciul 
pentru vize. Încălţată cu nişte saboţi grei din lemn, picioarele ei 
păreau şi mai lungi... Zărindu-şi şeful, Leonidas plecă de lângă 
ea şi se grăbi să deschidă portiera Ford-ului negru. Henry se 
aşeză mecanic în partea dreaptă pe bancheta din spate, aşa 
cum îi cerea protocolul. Pocnetul saboţilor pe pavaj îl făcu să 
întoarcă capul. Aliki se întorcea în ambasadă. În timp ce îi privea 
mersul legănat, regreta că nu era cu douăzeci de ani mai tânăr. 
În momentul în care Jane se aşeză lângă el, alungă din minte 
acest gând. Leonidas porni numaidecât, o luă la stânga pe 
străduţa îngustă Lachitos, apoi viră iarăşi la stânga, şi intră pe 
bulevardul larg Vassilissis Sofias care ducea la Kifissia şi în 
partea de sus a Atenei. Dar la primul stop, şoferul se întoarse, 
cu fruntea brăzdată de riduri adânci, semn că era neliniştit. 

— Şefu', mi-aţi spus cumva să vă duc acasă? 

Henry nu se putu abţine să nu zâmbească. Leonidas nu prea 
avea memorie bună şi era cam sărăcuţ cu duhul, însă era omul 
lui de nădejde. Înainte, condusese Chrysler-ul blindat al 
ambasadorului, dar, sătul de firea lui distrată, acesta îl pasase 
şefului Centralei CIA. 

— Mergem în Psychico, spuse Henry. 

Jane îşi sprijini uşor capul de umărul lui, fiind atentă totuşi să 
nu îşi strice buclele blonde. 

— Am o surpriză pentru tine, iubitule, îi şopti ea. 

— O surpriză? o întrebă Henry emoţionat. 

Jane puse mâna pe coapsa soţului ei şi rămase aşa. 

— O să vezi, spuse ea pe un ton misterios. 

El se strădui să ghicească, dar nu reuşi. Ford-ul mergea 
printre cele două şiruri de clădiri cenușii şi lipsite de farmec, ce 
îi aminteau de arhitectura specifică democraţiei maselor 
populare. Apoi, casele deveniră mai rare când intrară pe 
bulevardul Leoforos Kifissias. În partea stângă, se înălța o colină 
împădurită, presărată cu case ascunse de verdeață. Acesta era 
Psychico, cartierul rezidenţial al Atenei. 

Leonidas se opri în faţa unui supermagazin ca să vireze la 
stânga. În acest cartier locuiau toţi diplomaţii şi grecii bogaţi, 


departe de vacarmul şi aerul poluat al Atenei, în care se 
înghesuiau trei milioane de greci, din totalul de 8,5, cât 
cuprindea această ţară. 


x x 


Maşina gri de poliţie de abia se distingea în întuneric. Staţiona 
în Capătul străzii Vassilias Frederikas. 

— Cred că iugoslavii s-au plâns iar, observă Henry Eagleton. 

Al doilea secretar al Ambasadei lugoslaviei se plânsese în 
repetate rânduri fiindcă nişte necunoscuţi au aruncat sticle cu 
vopsea roşie pe zidurile vilei sale. De atunci, patrulele care 
păzeau cu regularitate cartierul Psychico au fost întărite. Cu 
toate astea, pe străzile lui liniştite, care fuseseră transformate în 
alei din cauza numeroaselor sensuri interzise, nu întâlneai mai 
mulţi pietoni ca în Beverly Hills. Vilele luxoase alternau cu 
căsuțe cochete înconjurate de verdeață. Nu vedeai nici măcar 
un vânzător. lar plăcuţele cu numele străzilor erau scrise cu 
caractere latine, lucru rar întâlnit în Atena. 

Leonidas încetini când ieşi de pe strada Yasemion, apoi o luă 
pe Vassilias Frederikas, micul bulevard liniştit unde era vila lui 
Henry Eagleton. În clipa în care Ford-ul luă virajul, felinarele se 
stinseră dintr-odată. 

— Pană de curent! remarcă Jane Eagleton, care se cuibărise 
lângă soţul ei. Pufni şi îşi vâri degetele sub cămaşă. 

— Asta nu îţi aminteşte de nimic? adăugă ea. 

Se cunoscuseră în sensul biblic al cuvântului pe bancheta din 
spate a unui Plymouth parcat pe o alee întunecoasă din 
campusul Universităţii Kent, după ce Jane se luptase cu greu să-l 
smulgă pe soţul ei din braţele unei tipe superbe, cu nişte şolduri 
foarte cambrate. 

— Sper că s-au culcat copiii, spuse Henry Eagleton cu glas 
stins. 

Leonidas frână când ajunse în faţa porţii cu grilaj. Vila de abia 
se zărea prin întuneric, în fundul grădinii. Când se pregătea să 
coboare, Henry Eagleton se smulse de lângă Jane. 

— Aşteaptă, Leonidas, deschid eu, spuse el. 

Lipsa de îndemânare a grecului îl exaspera, mai ales când se 
chinuia la nesfârşit să descuie poarta. Deschise portiera şi 
coborî. În aer se simţea mirosul magnoliilor. Se scotoci în 


buzunar ca să caute cheile, dar se opri când zări nişte umbre în 
întuneric, lângă portiţa vilei, sub o magnolie. Felinarul aflat între 
portiţă şi grilaj nu ardea, de aceea nu putea să vadă prea bine. 

La început crezu că este o pereche de îndrăgostiţi. Servitorii 
din vilele vecine se furişau uneori pe aleile întunecate. După un 
timp, umbrele se mişcară, înaintând în direcţia lui. Erau doi 
bărbaţi. O teamă subită îi strânse stomacul. Mai fusese în 
pericol, în special în Cipru, de aceea îl simţea. Scoase uşurel 
mâna din buzunar, ca să nu creadă că avea armă şi se îndreptă 
spre străini. Voia doar să-i alunge de lângă maşina în care se 
afla Jane. 

— Căutaţi pe cineva? întrebă el în engleză. 

Bărbaţii înaintau fără o vorbă. Din cauza întunericului, Henry 
Eagleton nu reuşise să le vadă figurile. Unul dintre ei era mult 
mai înalt decât celălalt, mai masiv şi mai impresionant. 
Americanul simţi brusc cum i se usucă gura şi ghici că avea un 
obiect negru în mâna dreaptă. Se dădu instinctiv înapoi, dar se 
lipi cu spatele de maşină. Fără să se întoarcă, strigă, încercând 
să-şi păstreze calmul: 

— Leonidas! _ 

În torpedo avea un Colt 45 încărcat şi armat. În mod normal, 
Henry Eagleton ar fi trebuit să aibă gardă de corp, însă 
ambasada nu prea dispunea de personal. În momentul în care 
şoferul cobora din maşină, lunganul întinse braţul. Henry nici nu 
avu timp să simtă frica. Zări o lumină galbenă, auzi o 
împuşcătură care îl asurzi, apoi avu senzaţia că primeşte un 
pumn în partea stângă a capului. Işi pierdu echilibrul şi urlă: 

— My God, you guys are crazy! 

Împietrit de groază, Leonidas rămase lipit de portieră, 
uitându-se perplex la scenă. Deschise gura, dar nu reuşi să 
articuleze niciun cuvânt. Nici măcar nu-i trecu prin minte să ia 
pistolul din maşină sau să se repeadă să telefoneze la 
ambasadă. 

— Emba sto aftokinito!* Strigă celălalt agresor. 

Leonidas îşi dădu seama că muşchii nu-l mai ascultau. Nu se 
mişcase din loc. Se auzi altă împuşcătură care se contopi cu 
urletul lui Jane ce se lupta să deschidă portiera. Henry simţi o 
lovitură uşoară în piept, chiar în dreptul inimii, dar nu îl durea. 


3 Dumnezeule, sunteţi nebuni! (n.a.) 
4 Urcă-te în maşină! (n.a.) 


încercă să se întoarcă pentru a se sui în maşină, dar nu avu 
forţa să-şi termine gestul şi căzu în genunchi. Cu braţul încordat, 
ucigaşul mai trase încă o dată, dar glonţul nu îl nimeri pe 
american. Din josul străzii se auzi o voce care striga în greceşte: 

— Elate! ton gatarjsane! > 

Leonidas reuşi să-şi înfrângă teama şi se ghemui ca să nu fie 
şi el împuşcat, însă cei doi bărbaţi trecură pe lângă el în goană. 

Se auzi zgomotul unor portiere trântite. Pe întuneric, el 
distinse forma unei maşini care demară în scrâşnetul motorului, 
coborând pe bulevard. Jane ţâşni din Ford. Işi văzu soţul 
ghemuit lângă maşină, sprijinit cu spatele de portieră. incerca 
cu mare greutate să se ridice. Ea se repezi la el. 

— Henry! 

— Uite, sângerez, spuse americanul. 

Jane îşi strecură mâna la piept şi ţipă când văzu că era 
murdară de sânge. Se lupta din răsputeri să nu între în panică. 
Trebuia să-l ducă la spital! Ea se ridică şi strigă la şofer: 

— Leonidas, vino repede şi ajută-mă! 

Şoferul ocoli Ford-ul în goană şi bâigui: 

— Au luat-o pe acolo, ei... 

— Nu-mi pasă, urlă Jane, ajută-mă să-l urc pe soţul meu în 
maşină. Este grav rănit. 

Şoferul îl apucă pe Henry de umeri şi îl trase cu stângăcie pe 
bancheta din spate. Jane îi îndoi genunchii. De bine de rău, 
reuşiseră să-l aşeze de-a curmezişul. Felinarele de pe bulevardul 
Vassilias Frederikas se aprinseră la fel de brusc precum se 
stinseseră, iar Jane reuşi să vadă chipul livid şi nările subţiri ale 
soţului ei. Hohotul de plâns scurt i se opri în gât, apoi strigă cu o 
voce ascuţită, aproape isterică: 

— Mai repede, Leonidas, mai repede! 

Fâstăcit, şoferul cală, plecă brusc în marşarier, apoi rulă pe 
bulevardul în pantă, trecând pe stop pe strada Basil Palou, cu 
faza mare a farurilor şi mâinile tremurând pe volan, nemaiştiind 
nici unde se află. Trecu pe roşu la intersecţia cu strada Leoforos 
Kifissias şi se angajă în mare viteză pe bulevardul pustiu. 
Spitalul Evangelismos se afla în Kolonaki, vizavi de Hi/ton, pe 
strada Petraki, la doi kilometri mai departe. 

Jane pipăi cu grijă capul soţului ei, dar nu găsi gaura de care 
se temea. Glonţul îl nimerise în seton. Asta o mai liniştea. 


5 Vino, că l-ai nimerit! (n.a.) 


Întotdeauna se temuse de rănile la cap. 

Acum Leonidas mergea pe Vassilissis Sofias, claxonând la 
fiecare intersecţie. Jane Eagleton se rugă în gând. 

— Doamne, de n-ar muri! 

Se aplecă deasupra lui şi îl strigă uşor. Dar el nu răspunse. Pe 
întuneric, ea nu putea să-i vadă ochii. 

— Mai repede, Leonidas, repetă ea ca un robot. 

Şoferul viră brusc la dreapta, luând-o pe strada Petraki, apoi 
la stânga, ca să ajungă la camera de gardă. Imediat ce maşina 
se opri, Jane sări din ea, se năpusti pe peron şi strigă într-o 
greacă aproximativă un infirmier în halat alb. 

— Repede, un doctor! Avem un om grav rănit! 

Ea îi arătă cu degetul maşina. Infirmierul ridică imediat 
receptorul şi formă mai multe numere, dădu în sfârşit de cineva, 
spuse câteva cuvinte şi închise telefonul zâmbindu-i liniştitor lui 
Jane Eagleton. 

— Doctorul soseşte imediat. 

Ea se legăna de pe un picior pe celălalt, lac de sudoare. 
Leonidas aştepta lângă maşină, neştiind ce să facă. După câteva 
secunde fără sfârşit, apărură doi infirmieri cu un cărucior, 
însoţiţi de un bărbat în halat alb care veni lângă Jane. 

— Ce se întâmplă? Unde este rănitul? 

— Veniţi repede, e în maşină! spuse femeia. A fost împuşcat. 
Este... (Vocea se stinse.) Are un glonţ în piept şi sângerează. 

Ea izbucni în plâns şi se sprijini de zid ca să nu cadă. Medicul 
o conduse cu blândeţe la un scaun. 

— Liniştiţi-vă, spuse el într-o engleză proastă, o să fie bine. 

Îl zări ca prin ceaţă alergând la maşina din care infirmierii se 
străduiau să scoată corpul nemişcat al lui Henry Eagleton. ÎI 
întinseră pe targă şi se întoarseră în grabă. 

— Unde este telefonul? întrebă Jane. 

Dar se crezuse mai puternică. Imediat ce se ridică, leşină în 
vacarmul vocilor din jurul ei. 


x x 


— Ştiaţi că Udacţov a vizitat în după-amiaza asta Comitetul 
director al Partidului din Exterior într-o maşină cu fanion! Grecii 
sunt furioşi foc! 

Şeful USIS era întotdeauna foarte bine informat în legătură cu 


reacţiile grecilor. Ambasadorul SUA zâmbi. 

— Ştiu că principalul lor obiectiv de aici este să pună capăt 
acestei schisme. Asta îi plictiseşte îngrozitor. 

Acesta invitase câţiva prieteni, printre care şi Don Richard, 
numărul doi în CIA în post la Atena, ataşatul de presă al 
ambasadei şi câţiva amici greci, la un supeu improvizat la 
reşedinţa lui. Se bucura să ştie că şi ruşii aveau probleme. O 
dată cu povestea petrecută în Cipru şi cu sfârşitul dictaturii, 
relaţiile dintre Cipru şi Statele Unite erau cam încordate. 

In prezent, Flota a Şasea nu mai avea drept să staţioneze în 
Creta. Nu întâmplător Chrysler-ul ambasadorului avea portierele 
şi geamurile blindate, rezistând chiar şi la  gloanţele 
mitralierelor. Parterul ambasadei era protejat de un sistem de 
porţi grele cu grilaj, cu comandă electrică care puteau fi închise 
în mai puţin de o secundă. Relaţiile euforice din timpul Juntei 
erau acum departe. 

De altfel, clădirea care găzduise redutabila ESA, „Poliţia 
Militară” specialistă în interogatoriile dure, care se afla odinioară 
exact vizavi de ambasadă, fusese demolată, iar în locul ei a 
rămas doar o groapă imensă. 

— Lui Troşkin îi va fi tare greu să reconcilieze cele două 
partide, observă directorul USIS. 

Don Richard surâse cu subînţeles, CIA făcea tot ce îi stătea în 
putere pentru ca vrajba dintre Partidul Comunist Exterior şi 
Partidul Comunist Interior, neafiliat Moscovei, să se perpetueze 
la nesfârşit. De altfel, în Grecia existau pe puţin douăzeci şi 
şapte de partide de stânga sau de extremă-stângă, care se 
opuneau cu ferocitate unele împotriva celorlalte, în schimb, 
ajungeau să se înţeleagă de minune când aruncau împreună 
cocteiluri Molotov în Ambasada americană. 

Un şef de sală apăru imediat din salon şi veni în goană la 
ambasador. Văzându-i expresia feţei, Don Richard se încordă. 
Bărbatului îi tremura bărbia fără să se poată controla. Se aplecă 
la urechea diplomatului, iar americanul împinse paharul cu un 
gest atât de violent, încât se vărsă puţin vin pe faţa de masă. 

Orice discuţie încetă. Ambasadorul îşi umezi buzele cu limba 
şi zise pe un ton solemn: 

— Domnilor, îmi pare nespus de rău că trebuie să întrerup 
această cină. Henry Eagleton a fost împuşcat când se întorcea 
acasă. Este internat la spitalul Evangelismos. Trebuie să mă duc 


imediat la el. 

— Dumnezeule! exclamă soţia ambasadorului. 

Don Richard sărise deja în picioare. Mintea îi fierbea. Îl urmă 
în tăcere pe ambasador. 


x 
x x 


În Chrysler-ul care mergea cu toată viteza, ambasadorul se 
întoarse către Don Richard. 

— Ce părere ai, Don? 

Omul numărul doi din CIA clătină din cap. 

— Este prea devreme ca să mă pronunt, Sir. Domnul Eagleton 
răspundea de un program dificil, cu oameni periculoși... Trebuie 
să-l anunţ imediat pe generalul Mattiaki. Sunt sigur că grecii ne 
vor ajuta. 

— Dar ruşii? 

Agentul clătină din cap cu îndoială. 

— Nu cred, domnule, nu sunt metodele lor. 

Vehiculul intră în trombă în curtea spitalului. O maşină de 
poliţie era deja acolo. Ambasadorul se duse glonţ la urgenţă. Il 
întâmpină un medic şi îl conduse în camera în care se găsea o 
targă cu role. Pe ea zăcea un corp acoperit cu un cearceaf. 

— A fost împuşcat în aortă, spuse medicul cu jumătate de 
glas. Nu am putut să facem nimic pentru el. A avut o hemoragie 
internă foarte puternică. A murit în treizeci de secunde. 


Capitolul II 


Alteța Sa Serenisimă prinţul Malko Linge se uită cu tristeţe la 
trandafirii roşii primiţi de la direcţiune care trepidau în glastră 
din cauza ciocanului pneumatic care se auzea exact sub 
fereastra lui din hotelul Grande-Bretagne. Zgomotul infernal îl 
înghiţea chiar şi pe cel al circulaţiei. Şi în timpul nopţii credea că 
se află pe circuitul din Le Mans. Stopul aflat la intersecţia 
bulevardelor Amalias şi Vassilissis Sofias era probabil cel mai 
infernal din toată Atena. Din păcate Hilton, singurul hotel 
decent, era plin ochi, iar Malko, sosit abia în ajun, fusese nevoit 


să se refugieze la Grande-Bretagne, care, cu o jumătate de 
secol în urmă, fusese cel mai bun hotel din Atena. Exasperat, îi 
strigă majordomului: 

— Elko, închide fereastra! 

Sprijinit cu coatele de balustrada unui balconaş al 
apartamentului, Elko Krisantem îi privea pe gură-cască aşezaţi 
sub copacii pricăjiţi din Piaţa Constituţiei cu lăcomia unui vulpoi 
lăsat în coteţul găinilor. Malko îi surprinse privirea turcului şi 
adăugă cu un ton sever: 

— Elko, n-ai venit la Atena ca să-ţi potoleşti instinctele 
radicale. Fără prostii. Rămâi aici. 

Şocat, Krisantem plecă de pe balcon şi se apără fără prea 
multă convingere, afirmând că nutreşte faţă de greci doar 
sentimente de prietenie. Malko se felicită în gând că îl obligase 
acum doi ani să-şi ia cetăţenia, căci acum avea dreptul la un 
paşaport austriac. Copleşiţi de numărul turiştilor, poliţiştii de la 
Serviciul Imigrări nu îi dăduseră atenţie lui Elko. De când cu 
invazia turcilor în Cipru, grecii îi urau de moarte. 

Malko era convins că majordomului său îi surâdea ideea de a-l 
ajuta aici, în Atena. Pentru un turc, uciderea câtorva grecotei 
acolo era aproape la fel de relaxantă ca masacrarea armenilor. 
Insă, deocamdată, nu se întrevedea niciun soi de masacru. 
Krisantem închise fereastra, domolind un pic vacarmul care 
venea din stradă. 

Când trecu prin faţa oglinzii, Malko îşi revizui ţinuta şi luă 
geanta-diplomat. În ciuda căldurii înăbuşitoare, purta un costum 
de alpaca, cravată şi cămaşă de voal. Ochii aurii contrastau şi 
mai mult cu tenul bronzat. inchise uşă apartamentului şi se 
îndreptă spre lift. Luă în trecere Athens News de la recepţie. Un 
poliţist în uniformă gri deşuruba plăcuţa de înmatriculare a unei 
maşini parcate pe trotuar. Era mai eficient decât o amendă, 
acest lucru obligându-l pe proprietar să se ducă la poliţie. În 
spatele ei, tot pe trotuar, staţiona un Ford cu număr diplomatic. 

— Sunt prinţul Malko Linge, îi zise el şoferului. 

Acesta deschise portiera şi demară imediat. Prinse verde şi o 
luă pe bulevardul Vassilissis Sofias, nimerind după un şir de 
autobuze care scoteau un fum negru şi înecăcios. Vânzătorii de 
flori din faţa Camerei Deputaţilor suportau atmosfera cu 
stoicism şi îşi făceau vânt cu ziarele. Traficul era infernal şi se 
înainta cu zece kilometri la oră. Lui Malko i se făcu ruşine că 


dispunea de aer condiţionat şi trecea cu maşina pe lângă 
călătorii care aşteptau la coadă autobuzul pe o caniculă care 
topea şi marmura. Desfăcu ziarul. Pe prima pagină era un articol 
pe opt coloane: „Ministerul Ordinii Publice promite o 
recompensă de zece milioane de drahme celui care îi va găsi pe 
asasinii lui Henry Eagleton”. 

Malko citi repede articolul. Se pare că poliţia nu are o pistă 
serioasă. Nu s-a efectuat nicio arestare. În ziar se amintea de un 
palestinian care dispăruse în chip misterios după asasinat sau 
de un grup de ucigaşi din EOKAB, mişcarea extremistă cipriotă, 
dar nu se aduceau acuzaţii directe împotriva unei persoane 
anume. Zece milioane de drahme însemnau peste o sută de mii 
de dolari... Impături ziarul şi revăzu figura suptă a lui Jane 
Eagleton, pe patul de spital din Frankfurt. Primise telegrama la 
castelul lui din Liezen, unde profita de canicula de afară 
împreună cu Alexandra, alternând şampania Dom Perignon cu 
farmecele arzătoare ale tinerei contese austriece. 

Henry Eagleton activase la Viena timp de trei ani, iar Malko se 
împrietenise cu el. Cei doi nu pomeneau niciodată de CIA, însă 
discutau subiecte din domeniul arheologiei, istoriei sau 
civilizaţiei. Malko bănuise mereu că Jane se îndrăgostise puţin 
de el. De vreo câteva ori la seratele dansante de la Liezen, ea se 
lipise cam tare de el pentru o femeie cuminte. Dar nu merseseră 
niciodată mai departe. El a luat primul avion spre Frankfurt, 
simțindu-se cu adevărat răscolit. Vestea pe care i-o dăduse Jane 
îl tulburase cu adevărat. Îndopată cu tranchilizante, tânăra 
americancă se putea abţine din plâns. 

— M-au urcat într-un avion şi m-au dus departe de Atena de 
parcă mi-ar ascunde ceva... Henry nu mi-a spus niciodată nimic. 
Vreau să fiu sigură că cineva îl va răzbuna. Vă rog să vă duceţi 
acolo şi să aflaţi adevărul. Am încredere în dumneavoastră... 

Malko nu avusese curajul să discute mai mult. Nu putea să 
contrazică o femeie aflată în starea lui Jane. Surâsul ei abia ivit 
pe buze în clipa în care ieşea pe uşă îl recompensase cu vârf şi 
îndesat. Îl sunase din Centrala de la Frankfurt pe David Wise, 
şeful Departamentului Planuri, omul de care depindea, cerându-i 
permisiunea să se ducă la Atena. Până la urmă, americanul 
consimţise, dar bineînţeles cu condiţia ca Malko să ia imediat 
legătura cu cel care îl înlocuise pe Henry Eagleton la Atena şi să 
se supună cu stricteţe instrucţiunilor acestuia. Malko se gândea 


în acelaşi timp că Jane, aflată în stare de şoc, vedea un complot 
în acea stare de lucruri în care nu erau decât nebunie şi agitaţie. 
Dar cel puţin el o va calma... Il luase cu el pe turc mai mult ca 
să-l plimbe decât în credinţa că ar exista în realitate o teamă... 

Malko se întreba cum arăta Don Richard, omul care îi 
trimisese maşina. La telefon, păruse extrem de cordial, dar cu 
tipii din CIA nu se ştia niciodată... 


* 
x x 


— Preţurile sunt ca la Paris, poluarea ca la New York, canicula 
din Bahrein, traficul ca la Rio, aceasta este Atena, începu Don 
Richard cu un zâmbet binevoitor. 

Malko îl aprobă din cap. Ţinuta americanului contrasta în mod 
izbitor cu a lui. Era îmbrăcat în tricou şi în pantaloni din pânză. II 
fascina intensitatea privirii albastre care nu era niciodată 
zâmbitoare. 

Părul tuns scurt, corpul musculos şi mişcările pline de 
vioiciune îl trădau cât de colo pe ofiţerul civil. Biroul său se afla 
la primul etaj al Ambasadei americane, lângă cel al lui Henry 
Eagleton. Prin geamurile fumurii se zărea pâcla provocată de 
zăpuşeala ce acoperea Atena. 

— Am văzut lucruri şi mai rele, oftă Malko. Bagdad, 
Santiago... Apropo, aveţi noutăţi în legătură cu cazul lui 
Eagleton? 

În ochii albaştri nu se zări nicio sclipire. De douăzeci de 
minute de când Malko se afla acolo, discutaseră despre orice 
altceva, dar nu aduseseră vorba despre asasinat. Câteodată, 
Don Richard se juca cu fermoarul „Eclair” al borsetei de care nu 
se despărţea niciodată. Malko simţea că nu este în apele lui. Nu 
prea avea încredere. Schiţă un zâmbet vag, şi se şterse cu 
arătătorul la nasul de boxer. 

— Este adevărat. Am primit un mesaj de la Langley în 
legătură cu asta... Nu ştiam că l-aţi cunoscut pe bietul Henry. 
Am înţeles că vreţi să o liniştiţi pe soţia lui. (Clătină din cap.) 
Puteţi să-i spuneţi că facem tot ce ne stă în puteri. Şi grecii, pe 
de altă parte. Însă pentru moment, ancheta nu a dat niciun 
rezultat, absolut nimic. 

— De ce l-au ucis? îl întrebă Malko. 

Americanul îşi scărpină gânditor bărbia, apoi se uită la Malko 


cu ochii lui albaştri şi sinceri. 

— Nu ştiu, mărturisi el. Cu toate că sunt la curent cu tot ce se 
întâmplă în centrală. 

Malko simţea că interlocutorul nu era în apele lui. Insistă: 

— Nu aveţi nicio bănuială. Nu este totuşi o crimă personală... 
Este un „inside job”. O ştiţi la fel de bine ca şi mine. 

Această referire la cunoaşterea problemelor din lumea 
paralela păru să-l descumpănească puţin pe Don Richard. 

— În fine, zise el, avem două ipoteze. Venit acum trei luni, 
Henry a fost însărcinat cu lichidarea vechilor reţele. Numeroşi 
membri din Poliţia militară. Unii dintre ei nu au fost mulţumiţi... 
Au lucrat mult pentru noi. Au vrut să se răzbune. 

— Credeţi că l-ar fi ucis pe Henry Eagleton pentru câteva mii 
de drahme? îl întrebă Malko sceptic. 

Don Richard închise brusc fermoarul borsetei. 

— Nu cred... Dar se găsesc mulţi ţicniţi. Eu am altă ipoteză. 
Ruşii ar face şi pe dracu’ în patru ca să scoată Grecia din NATO. 
Pentru asta, nu trebuie decât să picure puţin venin în relaţiile 
dintre Atena şi Washington. Ştiu că Troşkin, rezidentul KGB, 
manipulează o grămadă de grupuleţe stângiste. Cu acest 
asasinat au vrut să ne strice relaţiile cu grecii. Cu puţin timp 
înainte, s-a petrecut un incident bizar... 

Americanul îi povesti pe scurt articolul apărut în Athens News, 
apoi încheie: 

— Cunosc din sursă sigură că în spate se află nişte stângişti. 
Este perfect pentru pregătirea loviturii. Înţelegeţi... 

— Inţeleg, spuse Malko. 

Nu era totul chiar atât de clar. 

— Ce părere au Serviciile greceşti? insistă el. 

Don Richard îşi arătă superbii dinţi albi într-un surâs 
binevoitor. 

— Veţi afla imediat. Mi-am asumat responsabilitatea să 
organizez o masă la care l-am invitat pe generalul Agathiou, 
şeful KYP. Astfel, veţi putea să vă faceţi o părere înainte să vă 
duceţi s-o liniştiţi pe Jane Eagleton... Ne întâlnim cu el la Yacht- 
Club. Dacă sunteţi liber, fireşte... 

— Sunt liber, spuse Malko căruia nu-i plăcu deloc aluzia la 
apropiata lui plecare. Vasăzică nu prea îl tolerau. Nefiind decât 
un „colaborator” al CIA, administraţia nu prea îi acorda 
încredere. În orice caz, Compania avea mania secretelor. Don 


Richard se uită la ceas. 

— Ar trebui să plecăm. Aţi văzut cum se circulă. Mai întâi 
trebuie să trecem pe la sediul KYP, care se află în centru, apoi 
să ne ducem la Yacht-Club, în apropiere de Pireu. 

Părăsind ambasada, care semăna cu o copie japoneză a unui 
templu grec cu coloanele pătrate, Malko mai puse o întrebare: 

— A existat un martor, şoferul. Nu a dezvăluit nimic? 

Don Richard clătină din cap în timp ce se urca în Ford: A 

— Dacă l-aţi cunoaşte pe Leonidas... E cam debil. Işi 
aminteşte că erau doar ei trei şi că au fugit cu maşina. A fost 
atât de şocat, încât a trebuit să-i dăm două săptămâni de 
concediu. Grecii l-au interogat, dar nu au obţinut niciun 
rezultat... Ştim doar că unul dintre ucigaşi a vorbit în grecește... 
Lucru care elimină o sumedenie de supoziţii. Ca de exemplu, 
palestinienii sau un comando venit din America de Sud... 

— Dar de ce nu din Lună? oftă Malko. 

Coborau în tăcere pe Vassilissis Sofias. Deodată, Richard zise: 

— O treabă ca asta nu a putut fi făcută decât de un serviciu 
important, de aceea mă gândesc la KGB... 

— Fireşte, admise Malko. Apropo, i-aţi spus generalului grec 
că lucrez pentru Companie? 

Americanul îi zâmbi caustic. 

— Prietene, oamenii din KYP ne sunt prieteni, ne aflăm într-o 
ţară aliată care face parte din NATO... 

— Judecând după ce i s-a întâmplat lui Henry, nu este prea 
evident, observă Malko. 


x x 


— Ce poveste îngrozitoare! Henry mi-a fost un vechi şi foarte 
bun prieten. 

Generalul Agathiou scutura mâna lui Malko fără intenţia de a-i 
da drumul. Cu mustăcioara lui tunsă scurt, Malko îl asemănă cu 
Hitler, dar mai volubil, mai afabil, mai exuberant... Era îmbrăcat 
în civil. Biroul era încărcat cu dosare, iar altele erau aşezate în 
teancuri pe podea. Notele de serviciu se îngălbeneau pe pereţi, 
iar un climatizor atârnat deasupra ferestrei făcea un aer călduţ. 
Din biroul de alături se auzea ţăcănitul unei maşini de scris. 

— Încă nu am reuşit să ne instalăm, se scuză grecul, dar ne 
vom muta în curând. 


Clădirea veche şi roşiatică, ce găzduia Serviciile Speciale 
greceşti, avea cinci etaje şi era situată pe strada îngustă 
Bouboulinas, în apropiere de Şcoala Politehnică şi de o biserică 
recent construită. Agenţii greci îşi înghesuiseră maşinile pe două 
străduţe care se înfundau şi care încadrau clădirea păzită de 
soldaţii ce stăteau în gherete vechi, cu pereţii scorojiţi. 

— Aveţi noutăţi? întrebă Malko. 

Generalului Agathiou îi pieri pe loc toată veselia. 

— Domnul Richard are copiile tuturor rapoartelor mele. Nu am 
mai aflat nimic. În ciuda promisiunilor... Primul-ministru în 
persoană ne-a cerut să facem tot ce putem ca să-i găsim pe 
asasinii domnului Eagleton, dar nici noi nu putem face minuni. 

— Cu toate astea, interveni Malko, nu au acţionat singuri. Le-a 
trebuit o maşină, arme, oameni care să cerceteze zona, ca să 
poată ascunde vehiculul. Asta presupune complici. 

Mattiaki clătină din cap cu tristeţe. 

— Ştiu. Însă informatorii noştri nu ne-au raportat nimic. În 
acest moment, noi anchetăm mediile de simpatizanți ai EOKAB. 
Ciprioţii pot să între în Grecia doar cu cartea de identitate şi 
este foarte greu să-i supraveghem. Domnul Eagleton a lucrat în 
Cipru. Poate că şi-a făcut duşmani acolo. 

lată încă o pistă. Don Richard îl asculta cu respect pe 
generalul grec. Acesta ocoli biroul şi îi zâmbi lui Malko. 

— Mă întristează să vorbesc despre bietul Henry. Am fost 
împreună cu câteva minute înainte de a muri... Mă tem că va 
dura ceva timp până vom afla adevărul. Soţia mea ne va însoţi 
la Yacht-Club. M-am gândit că va fi mai plăcut decât o masă 
numai între bărbaţi. 

Grecul nu voia să mai lungească vorba în legătură cu acest 
subiect. Malko îl urmă pe coridoarele murdare din sediul KYP. Se 
simţea frustrat. Doar nu traversase întreaga Europă ca să sărute 
mâna nevestei generalului grec. Îşi închipuia deja figura ei 
ştearsă. Ştia că nu vor mai discuta despre cazul Eagleton, 
fiindcă va fi de faţă şi o persoană din afara serviciului. 


x x 
Briza care venea dinspre larg ciufulea părul lung şi blond al 


Nafsikăi Agathiou. Privirea lui Malko alunecă în josul fermoarului 
care îi închidea rochia albastră din jerseu de sus până jos, 
despărţindu-i sânii impresionanţi. Nu-i venea să creadă că 
această femeie apetisantă era soţia unui militar de carieră... 
Jerseul se mula pe şoldurile pline şi pe coapsele lungi şi grele. 
Ea puse picior peste picior, arătându-şi genunchii rotunzi... De 
când îl cunoscuse pe Malko, nu deschisese gura, ci sorbea încet 
din uzo şi mânca măslinele mari, negre... Părea că se plictiseşte 
din cale-afară. Generalul Agathiou ridică paharul cu uzo. 

— Bine aţi venit în Grecia! 

Malko făcu şi el la fel din politeţe. Cel puţin, localul era plăcut. 
Construit pe un vârf de stâncă, Yacht-Club se înălța deasupra 
mării, iar terasa semăna cu puntea unui vapor. In dreapta, se 
zăreau cargourile ancorate în portul Pireu, iar în stânga, coasta 
plată care ducea până la Capul Varkiza. De acolo, Atena părea 
ca un conglomerat cenușiu de magherniţe de unde se ridicau 
câteva coloane... şi colina pe care era Partenonul. Li se aduseră 
tradiţionalele aperitive: roşii, castraveți, ceapă şi delicioasa 
telemea de capră. 

Nafsika începu să mănânce cu poftă. Uneori, Malko surprindea 
privirea lui Don Richard aţintită asupra pieptului fantastic, dar 
întorcea repede capul în altă parte. Grecoaica se prefăcea că nu 
observă reacţiile pe care le stârnea... lar soţul ei mânca şi 
vorbea  întruna. Despre ambarcaţiunile cu pânze, despre 
politică, despre turiştii care invadau Grecia începând cu luna 
iunie. Vorbea o engleză fără cusur... Li se aduseră chiftelele, 
aromate şi picante. Generalul turna întruna vin în paharul lui 
Malko. 

— Este vin de Samos, zise el făcându-i cu ochiul. Excelent 
pentru virilitate. 

Don Richard zâmbi puţin jenat. În Kentucky nu se vorbeau 
asemenea treburi în faţa unei doamne. Însă Nafsika părea că 
nici nu aude. Singura ei grijă era să nu îşi înmoaie părul în 
mâncare... Vinul de Samos trebuie să fi avut pe puţin 
paisprezece grade. Chiar dacă nu era chiar un afrodiziac, era un 
somnifer excelent... Numai câteva mese mai erau ocupate. 
Când li se aduseră cafelele turceşti, generalul se uită la ceas şi 
zise: 

— Vă rog să mă scuzaţi câteva clipe, trebuie să verific dacă 
mi-au schimbat vela. Vaporul meu este aici, jos. 


Se ridicase deja în picioare. Yacht-Club se găsea chiar 
deasupra unui port micuţ rezervat membrilor clubului. Vinul de 
Samos îşi făcuse efectul asupra lui Malko. Îl durea capul. 

— Ştiţi cumva unde aş putea să mă spăl pe mâini? întrebă el. 

— Jos, răspunse generalul, la capătul culoarului. Revin 
imediat. 

Don Richard îşi aprinse un trabuc. Un avion decolă de pe 
aeroport şi se înălţă pe cer, lăsând o dâră albicioasă în urma lui. 
Malko se duse la toaletă, lăsându-l singur pe american cu 
doamna Agathiou. Era mai degrabă dezamăgit. Dejunul nu 
adusese nicio noutate. 


x x 


Îşi dădu cu apă pe faţă şi nu se şterse ca să se răcorească. Ar 
fi dat orice pentru un pahar cu apă minerală Vichy. Era singur în 
toaleta de la Yacht-Club, ascunsă undeva la capătul coridorului 
cu pereţii lambrisaţi cu mahon, aflată cu două etaje mai jos, 
exact sub terasă. 

Impinse uşa şi se pomeni pe culoarul liniştit. Parcă se afla într- 
un submarin. In aceeaşi clipă, uşa din faţa lui se deschise şi fu 
cât pe ce să se ciocnească de Nafsika Agathiou. Tânăra femeie 
se opri zâmbind stânjenită. Ea făcuse acelaşi lucru ca Malko. 

— Să ne întoarcem sus, propuse el zâmbindu-i. 

— Pe aici, zise tânăra. Este o scară care duce direct pe terasă. 

Era direcţia opusă faţă de cea din care venise Malko. Elo 
urmă, iar ea deschise o uşă care dădea într-un coridor 
perpendicular, care se termina la trei metri mai încolo. 

Nafsika ajunse prima la capăt. Ea încercă să deschidă uşa, dar 
strigă dezamăgită şi se întoarse spre Malko. 

— E încuiată. 

Ea reveni şi Malko se dădu la o parte ca să-i facă loc să 
treacă. Ea ajunse în dreptul lui, se strecură într-o parte ca să 
evite atingerea, apoi se opri brusc şi inexplicabil. Malko îi întâlni 
privirea pentru întâia oară. Era intensă, fierbinte, insistentă. 

— Trebuie să ne întoarcem în partea cealaltă, spuse ea. 

Vocea era slabă, cu o modulație metalică ciudată. Nu se 
clintea din loc. Din cauza coridorului prea strâmt, erau foarte 
apropiaţi unul de celălalt.  Buzele groase  rămaseră 
întredeschise, ca şi cum ar fi vrut să mai spună ceva. 


Un val de adrenalină îi invadă brusc arterele lui Malko şi avu 
senzaţia unei descărcări electrice când îşi apropie faţa de chipul 
grecoaicei, iar gura o atinse uşor pe a ei. Buzele cărnoase se 
deschiseră mai mult, iar limba suplă şi docilă o întâmpină pe-a 
lui. Sărutul lor dură mult timp, dar nu îşi atinseră trupurile. Apoi, 
un imbold îl împinse cu violenţă pe Malko şi se lipi de corpul cu 
forme pline, atingându-i pieptul somptuos, apoi cobori mâinile şi 
îi cuprinse talia fină. Nafsika îşi desprinse numaidecât gura de a 
lui fără să scoată un cuvânt, uitându-se la el cu privirea pierdută 
şi tulbure. 

— Nu! protestă ea în şoaptă. Să mergem. i 

Grecoaica încercă să-l târască de mână către ieşire. Insă, în 
loc să se lase, Malko o împinse spre uşa încuiată, cu pântecele 
zvâcnind de dorinţă. Câteva clipe, se luptară în tăcere, apoi, 
aproape accidental, el găsi o uşă care se deschise, făcând-o pe 
Nafsika să-şi piardă echilibrul. Era un loc strâmt, luminat doar de 
becurile de pe coridor. Malko strivi buzele cărnoase ale 
grecoaicei care păru că se pierde din nou înghesuită între perete 
şi Malko. El se afla în pragul orgasmului. 

Apucă cheiţa fermoarului cu un gest ferm, căruia Nafsika păru 
la început să nu-i opună rezistenţă, şi trase în jos, desfăcându-i 
rochia pe toată lungimea, dând la iveală sutienul şi slipul din 
nailon alb. În jurul taliei, chiar sub buric, avea un lanţ gros din 
aur roşu, cu zalele alungite. Nafsika încercă să-l respingă cu 
prea puţină convingere. Pe de o parte, se temea să nu fie 
descoperită, iar pe de alta, această situaţie insolită o excita. 

— Nu, să mergem, zise ea în şoaptă. 

Mâinile lui Malko urcară din nou spre sâni şi îi cuprinse, 
simțind pielea moale şi elastică. Nafsika tresări din tot corpul şi 
îi îndepărtă mâinile cu un gest neaşteptat, apoi îşi acoperi 
pieptul cu braţele şi murmură: 

— Nu aşa! 

Malko nu insistă şi cobori mâinile spre pântecele plat. Ţinând 
ochii închişi şi braţele strânse la piept, Nafsika nu se mai apăra 
deloc. El înlătură cu uşurinţă obstacolul din nailon alb, iar femeia 
tresări când se simţi pătrunsă, apoi se lipi strâns de el. Gemu, 
iar degetele lungi atinseră fiecare părticică din corpul lui. Gura 
ei o acapară pe a lui. Amândoi fură zguduiţi în acelaşi timp de 
un spasm care îi ţintui şi mai tare unul în celălalt. Rămaseră 
nemişcaţi, tăcuţi, epuizați de orgasmul bestial. In fine, Nafsika 


se desprinse încetişor, înfăşurându-se cu poalele rochiei din 
jerse, cu privirea încă înceţoşată şi cu părul în ochi. Ea îşi închise 
fermoarul pe bâjbâite şi îl luă pe Malko de mână. 

— Cred că ne caută, observă ea cu voce normală. 

Când ajunseră pe coridorul principal, lui Malko îi sări inima din 
piept. Uşa era descuiată. Era aproape sigur că adineauri nu 
fusese. Oare cine îi văzuse? In timp ce înaintau, încercau să-şi 
recapete figura de dinainte. O dată ce plăcerea a trecut, 
trebuiau să revină pe pământ. Aproape că tocmai o violase pe 
soţia şefului Serviciilor Speciale greceşti... Şi ce era mai rău, o 
făcuse într-un loc public. Scara era pustie. Şi terasa la fel. Lui 
Malko îi venea să între în pământ. Deodată, chelnerul se apropie 
de Nafsika şi îi spuse câteva cuvinte în greceşte. Ea se întoarse 
către Malko, dar fără să fie tulburată. 

— Au plecat. Soţul meu avea o întâlnire. Vom lua un taxi. 


* 
x x 


Nafsika se aplecă şi mângâie şuviţele blonde ale lui Malko, 
acum cuminte şi rezervat. 

— Vedeţi, portul acela mic se numea Turcolimanos. De când 
cu neînțelegerile din Cipru, a fost botezat Microlimanos... Grecii 
au devenit xenofobi... 

Plecaseră de la Yacht-Club cu un taxi, iar acum mergeau de-a 
lungul cornişei Faliron care domina coasta. Malko se simţea 
totuşi stânjenit de acest noroc chior. Se pare că vinul de Samos i 
se urcase la cap grecoaicei, dar şi lui. 

— Credeţi că am fost puţin indiscreţi? o întrebă el. Soţul 
dumneavoastră nu este gelos? 

Vorbeau în engleză. Nafsika îi surâse cu melancolie. 

— Ah, nu are importanţă. Inainte trăiam ca să iubesc. Acum. 
Trăiesc numai pentru plăcerea mea. Mattiaki ştie. E doar vina 
lui. M-a umilit şi mă simt frustrată. 

Se opri, de parcă ar fi vorbit prea mult, apoi adăugă: 

— De altfel, dumneavoastră m-aţi violat. Prin urmare, sunteţi 
un violator! 

Galant din fire, Malko nu o întrebă prin ce întâmplare se 
întâlniseră pe coridor. 

— Mi-ar fi plăcut să ne întâlnim în împrejurări mai puţin... 
haotice, zise el. 


— Ştiu şi eu... răspunse ea evaziv. Staţi mult în Atena? 

— Nu ştiu, mărturisi el. Aş vrea să aflu ce se ascunde în 
spatele asasinării lui Henry Eagleton. Am fost prieteni... Dar se 
pare că nimeni nu ştie nimic. 

Pe chipul Nafsikăi trecu o umbră de tristeţe. 

— A fost unul dintre prietenii mei, spuse ea. Era foarte bun. 
Am ţinut mult la el. 

Îşi puse picior peste picior şi îşi acoperi maşinal genunchii 
rotunzi cu rochia. Se pare că amintirea şefului Centralei CIA o 
tulburase. Acum taxiul mergea de-a lungul țărmului. Trecură pe 
lângă hipodrom, apoi o luară la stânga pe largul bulevard 
Sygrou, îndreptându-se spre centrul Atenei. Malko se gândi 
iarăşi la Jane Eagleton. 

— Nafsika, începu el, soţia lui Henry mi-a cerut să vin la Atena 
pentru că ea crede că i se ascunde ceva în legătură cu moartea 
lui. Dumneavoastră ce credeţi? 

Nafsika îşi dădu pe spate părul blond care îi acoperea faţa. 

— Nu am idee. Nu ştiu nimic. 

— Nici soţul dumneavoastră... 

— Nu vorbeşte niciodată cu mine despre serviciul lui. Ne 
întâlnim foarte puţin. 

— De ce v-a invitat astăzi? 

— Nu ştiu. 

Brusc, pe Malko îl apucă un chef nebun să străpungă 
carapacea de indiferenţă a acestei femei, care nu-i dezvăluise 
decât latura ei fizică. 

— De ce aţi venit? 

Ea ridică din umeri uşor cu un zâmbet vag. 

— De curiozitate. l-am auzit pe Henry şi pe Mattiaki vorbind 
despre dumneavoastră. 

Mai rămăsese doar un kilometru până în centru. 

— Ascultaţi-mă, spuse Malko, trăiţi în acest mediu. Nu se 
poate să nu cunoaşteţi pe cineva care ar putea să mă ajute. 
Vreau să aflu mai multe despre moartea lui Henry. 

— Ei bine, dacă vreţi să aflaţi toate bârfele, întâlniţi-vă cu 
Elias Ypirou, zise ea deodată. 

— Cine este? 

— Un ziarist. 

— Unde l-aş putea găsi? 

— Nu ştiu unde locuieşte, dar vine în fiecare seară în piaţa 


Kolonaki, la o cafenea situată mai sus, pe partea stângă. Toţi 
chelnerii îl cunosc. (Ea zâmbi cu ironie.) Chiar dacă nu-l găsiţi, 
nu veţi regreta că v-aţi dus acolo. 

— De ce? 

Nafsika zâmbi şi mai mult. 

— Este un loc tare drăguţ din cartierul Kolonaki, un soi de 
Saint-Germain-des-Pres al nostru. Noi îi spunem „bideul”; fiindcă 
aici vin toate femeile dornice de aventuri... 

— Credeţi că ziaristul acesta ştie ceva despre Henry? 

— Circulă peste tot, spuse Nafsika dispreţuitoare. 

Cu cât se apropiau mai mult de centru, cu atât circulaţia era 
mai densă. Le trebuiră zece minute ca să ajungă în Piaţa 
Constituţiei. Îndată ce maşina opri, Nafsika deschise portiera. 
Acum redevenise femeia demnă de la început. Regretând buzele 
cărnoase, Malko avu senzaţia că mai era încă în ea. 

— Când o să vă revăd? o întrebă el. 

Ea se gândi câteva clipe. 

— Încă nu ştiu dacă mai am chef să mă întâlnesc cu 
dumneavoastră. Vă voi telefona la hotel. La ce cameră staţi? 

— 406. 

Ea zâmbi şi cobori din maşină. 

— Bine, o să încerc să-mi amintesc. 

Ea se îndepărtă fără să se întoarcă. Însă toţi bărbaţii aflaţi pe 
terasele de lângă hotel urmăreau cu privirea silueta albastră. 
Malko îşi simţea capul greu. Acum trebuia să treacă la lucruri 
mai serioase. Se întrebă dacă nu cumva apetisanta Nafsika ştia 
ceva despre asasinarea lui Henry Eagleton. Sau îl trimitea la 
acel ziarist doar ca să scape de întrebările lui? Cel mai bun 
mijloc de a afla acest lucru era să se ducă să se convingă 
singur. Dar nu îşi făcea prea multe iluzii. 


Capitolul III 


Elias Ypirou îl apucă repede de părul creţ pe adolescentul care 
stătea în genunchi lângă canapea şi îl dădu la o parte cu 
brutalitate. Acesta căzu pe mocheta roasă, se sprijini într-o 
mână, apoi se ridică imediat cu un amestec de furie şi de teamă 


în ochii negri. În ciuda nasului turtit şi frunţii înguste, trăsăturile, 
totuşi regulate, îi dădeau o anumită frumuseţe. 

— Scata!’ izbucni el. 

— Crezi că nu am văzut când mă scotoceai în buzunar, 
canalie mică ce eşti! spuse în şoaptă Elias Ypirou. lți pierzi 
timpul de pomană, căci nu am bani la mine. lar eu ţi-am promis 
cinci sute de drahme. Haide, vino! 

Sprijinit într-un cot, înfăşurat într-un halat verde cam jegos, 
deschis în faţă, era nerăbdător ca tovarăşul său de ocazie să-şi 
continue treaba pe care o întrerupsese. li ştia doar numele mic, 
Spiros, când îl culesese de lângă piaţa Omonia ca să-l aducă 
acasă pentru „siestă”. 

Adolescentul privea cu dezgust burta adipoasă, străbătută de 
o dungă de păr negru, straturile de grăsime care se revărsau 
până pe coapse şi capul cu părul zburlit al bătrânului ziarist. 
Părul negru şi rar avea cu totul alt aspect când era pieptănat. 
Dar, aşa ciufulit, arăta îngrozitor. Ochii mici şi negri ca nişte 
nasturi fixau gura tânără cu un aer incredibil de pofticios. 

— Ei, te hotărăşti o dată! 

Spiros se strâmbă cu dezgust. În loc să se aplece spre burta 
păroasă, se ridică în picioare şi zise dispreţuitor: 

— Pousti.” 

Elias Ypirou sări de pe canapea dintr-o singură mişcare, cu 
buzele strânse semănând cu o linie, cu bărbia turtită şi 
tremurând ca o piftie. Ce nenorocire! Când micul vagabond 
începuse să-l mângâie în maşină, îl şi pârlise de o sută de 
drahme! Ridică mâna ca să-l pălmuiască, însă acesta se feri 
repede şi alergă până la birou, de unde înşfăcă o scrumieră 
masivă şi o agită în faţa ziaristului. Acesta se întrebă deodată 
dacă nu cumva i se întinsese o cursă. Stătu pe gânduri, căci 
infirmitatea de la picior îl împiedica să se apere repede. Poliţia 
greacă îi mai trimisese deja pe cap câţiva tineri extrem de 
amabili, dar care erau minori, aducându-i astfel într-o grămadă 
de neplăceri... 

— Fugi de-aici că puţi, făcu Spiros. 

Rămase pe gânduri, cu scrumiera în mână. Elias Ypirou 
încerca să-şi înăbuşe furia, cu mâinile adânc băgate în 
buzunarele halatului. Siesta lui se dusese pe apa sâmbetei din 


6 La dracu’ (n.a.) 
7 Poponarule (n.a.) 


cauza mucosului ăstuia. Acum trebuia să scape de el. 

Boxerul lui se ridică anevoie. Şchiopăta şi el la fel ca stăpânul 
său. Elias avusese acum câţiva ani, în Peloponez, un accident de 
maşină. Gurile rele spuneau că îşi schilodise câinele din gelozie, 
dar nu se ştie sigur... 

În clipa în care voia să se îndrepte spre birou, se auzi o bătaie 
uşoară în uşă. Simţi imediat un ghem în stomac. Nimeni nu-l 
deranja în timpul siestei. Privi speriat fereastra deschisă care se 
găsea vizavi de birou. Dădea spre un teren viran care mărginea 
drumul în pantă. Cu un gest hotărât, îi arătă fereastra efemerei 
sale cuceriri. 

— Cară-te! 

Dacă tânărul avea să strige, începeau din nou necazurile... 
După o scurtă ezitare, băiatul lăsă scrumiera din mână şi sări pe 
fereastră. Era fericit că a câştigat cu uşurinţă o sută de drahme 
şi că l-a speriat pe bătrânul homosexual. Uşurat, Elias Ypirou se 
jură că nu va mai avea de-a face cu asemenea mucoşi. Se duse 
la uşă în vârful picioarelor, întrebându-se cine îndrăznea să-l 
deranjeze la ora trei a după-amiezei. 


* 


— Domnul Ypirou? 

Ochii mici şi negri nu îşi pierdură expresia disprețuitoare. 

Ziaristul abia întredeschise uşa. Uşurarea pe care o simţi când 
văzu că nu este un poliţist fu atât de mare, încât tresări de 
plăcere la vederea străinului blond care stătea în uşă. Era un vis 
de necrezut. De aceea nu îi trântise uşa în nas. 

— Sunt Elias Ypirou, zise el. Ce doriţi? 

— Mark Brown, redactorul-şef de la Time Magazine mi-a spus 
să vin la dumneavoastră, îi explică Malko. 

— Ah, da, făcu Ypirou. 

Îl cunoştea vag pe Brown, care îi comanda din când în când 
acte pe care le plătea bine. Din cauza metehnelor sale, Elias era 
mereu în căutare de câteva sute de drahme. Cu cât înainta în 
vârstă, cu atât micile bucurii îl costau mai scump. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă el cu mai multă 
amabilitate. 

— Am fost trimis în Grecia de Time Magazine ca să întreprind 
o anchetă, îi explică Malko. Cred că dumneavoastră m-aţi putea 


ajuta. lar revista este dispusă să plătească bine această 
poveste... 

Găsise numele lui Brown în Time, crezând că Ypirou îl 
cunoştea foarte bine şi că nu avea să verifice. 

Elias Ypirou îl observa în tăcere, sprijinindu-se de uşă. Nu îi 
scăpa nimic din ceea ce se întâmpla în capitala Greciei. Dar nu 
avea dreptul să scrie mare lucru. Poliţia greacă îl ţinea bine în 
hăţuri, iar numeroasele ziare străine, al căror corespondent era, 
nu prea erau la curent cu soarta lui. 

— Nu ştiu dacă pot să vă ajut cu ceva, nu mă deplasez prea 
mult... 

— AŞ putea totuşi să intru cinci minute? 

Ziaristul deschise uşa fără tragere de inimă. Din fericire, 
băiatul nu lăsase nicio urmă. Mirosul de încăpere neaerisită şi de 
holtei bătrân îl izbi pe Malko în nări. Elias Ypirou merse 
şchiopătând până la birou şi se aşeză ca să pară cât mai serios. 

— Ce subiect vă interesează? îl întrebă el. 

Malko luă un aer cât mai nevinovat. 

— Mi s-a cerut să scriu un articol despre moartea lui Henry 
Eagleton. 

Bătrânul pederast se făcu mic de tot. Ochii îi jucau în cap, 
bărbia îi tremura şi îşi frământa mâinile. Privirea lui se goli de 
orice expresie. 

— Ziarele au scris mult despre asta, admise el pe un ton 
mieros. Pot să vă pun la dispoziţie tot ce am decupat. 

— Fireşte, zise Malko, dar eu aş dori ceva nou. Time Magazine 
este dispus să vă plătească cu o mie de dolari pentru o 
informaţie beton. În Statele Unite, povestea asta a făcut mare 
vâlvă. 

Elias Ypirou clătină cu hotărâre din cap. 

— Nu am auzit nimic. Ştiu doar că primul-ministru a fost întors 
pe dos şi că poliţia face tot ce îi stă în puteri. 

Mai avea puţin şi îi citea comunicatul oficial. Malko îşi aţinti 
privirea pe o cutie gri din metal care zăcea lângă birou. Acolo 
trebuie să-şi păstreze Elias toate secretele. 

— Un om ca dumneavoastră ştie cu siguranţă mai mult decât 
s-a scris în ziare, insistă el. 

Elias Ypirou scutură din cap cu un mârâit care putea să 
însemne orice. Avea prea multă experienţă ca să nu simtă că 
ancheta pentru Time Magazine era doar o acoperire. Întâlnise de 


foarte multe ori „ziarişti” de teapa lui Malko. Era sigur că lucra 
pentru un „Serviciu” din clipa în care acesta pomenise numele 
lui Henry Eagleton. 

Dar pentru care dintre ele? El nu îndrăznea să schimbe cu 
ataşatul lugoslaviei nici cele mai mărunte informaţii. Şi pe 
englezi îi avusese drept clienţi. Ca să se revanşeze, trebuia să 
furnizeze puţine informaţii şi pentru KYP... 

Era sigur că bărbatul care se afla în faţa lui sau lucra pentru 
americani, sau era un provocator. Totul era posibil în 
combinaţiile bizare din lumea paralelă. Trebuia să fie prudent. 
Poate că ar fi un mijloc de a-l stoarce de ceva bănuţi, simţindu- 
se bine împreună. 

Malko îl observa în timp ce simţea că stă în cumpănă. Ca să-l 
smulgă din gândurile lui, scoase din buzunar o hârtie de o sută 
de dolari şi o puse pe birou. 

— Voi veni şi diseară, spuse el. 

Elias Ypirou nu se atinse de bani, dar ochii lui negri căpătară o 
lucire vie. 

— Veniţi pe la nouă în piaţa Kolonaki, zise el. Voi fi la 
cafeneaua de mai sus. Pe dreapta, vizavi de vânzătorul de căzi. 
Dar nu vă promit nimic. Afacerea asta este un mister. 

II conduse pe musafir la uşă. Lui Malko îi fu greu să suporte 
strângerea de mână vâscoasă a ziaristului. 

— Noroc, zise el. 

Imediat după ce închise uşa, Elias Ypirou luă bancnota şi o 
puse într-un sertar. Emoţia provocată de această vizită 
neprevăzută îl făcu să uite de „siesta” lui nereuşită. Deşi 
afacerea Eagleton era periculoasă, putea să tragă din ea un 
oarecare profit. 

Luă un carneţel negru vechi şi slinos şi scrise o listă cu 
numere de telefon. Inainte de toate, trebuia să se informeze. 
Avea o vagă idee, însă nu aprofundase problema fiindcă nu îl 
interesase. 


x x 


Piaţa Kolonaki era ca un plan înclinat mărginit de cafenele cu 
terase ce invadau centrul unuia dintre cele mai pitoreşti cartiere 
din Atena. Era un amestec între Montmartre şi Saint-Germain- 
des-Pres, o reţea de străduţe înguste dominată de Muntele 


Lycabetos, aflat la doi paşi de centrul oraşului. 

instalat confortabil într-un fotoliu de pânză, Malko privea 
trecătorii şi oamenii aşezaţi în preajma lui. Erau tot țelul de 
persoane: de la perechile de tineri şi bătrânii care mâncau 
îngheţată, până la femeile singure care nu îşi arătau vârsta şi 
păreau prea cuminţi ca să fie serioase. Vizavi era o vitrină plină 
cu nişte superbe căzi violet. În cafenele, oamenii se înghesuiau 
în faţa televizoarelor. Bărbaţii singuri se plimbau de colo-colo 
prin piaţă, urcând şi coborând neobosiţi, măsurând cu priviri 
arzătoare toate femeile. Printre obişnuiţii cafenelelor, se mai 
nimerea câteodată câte o burgheză adevărată, în căutarea unei 
aventuri discrete. Malko lăsă îngheţata care se topea, fixându-şi 
privirea pe o fiinţă ce apăru de pe strada Patriarchou loakim. 

Era o Electră superbă, îmbrăcată în negru, ceea ce făcea să-i 
iasă şi mai mult în evidenţă coama de păr blond. Era Nafsika 
Agathiou. 

Ea înainta cu paşi lenți, nepăsătoare. Detaşată, superbă, cu 
formele pline, ascunse de faldurile unei rochii drepte, gen sac. 
Malko sări din fotoliul lui. 

— Nafsika! 

Ea tresări de parcă nu l-ar fi recunoscut şi o lucire de 
îngrijorare îi străbătu privirea, apoi în fine, îi zâmbi. Era un surâs 
destul de indiferent. 

— Oh, bună ziua! Nu v-am văzut, recunoscu ea. Nu mă uit 
niciodată când trec pe lângă cafenele, altfel bărbaţii cred că 
sunt în căutare de aventuri. Garajul meu este mai jos de piaţă, 
de aceea sunt obligată să o străbat. 

Gânguritul ei o făcea şi mai fermecătoare. Grecii nu puteau să 
pronunţe literele „9” şi „j”. 

— Permiteţi-mi să vă ofer o îngheţată, o invită Malko. 

Grecoaica clătină din cap. 

— Oh, nu, mulţumesc, nu vreau să mă vadă cineva aici. Ştiţi, 
nu este un loc frecventat de lumea bună. 

Malko se uita amuzat la rochia gen sac. 

— Rochia asta mă face să uit ce corp superb aveţi, observă el. 
E păcat să-l ascundeţi. 

Nafsika păru deodată stânjenită. 

— Oh, dar mie îmi place, spuse ea, ador să port rochii largi. 
Ştiţi, mi-e ruşine de pieptul meu... 

Malko îşi amintea de gestul ei ciudat de la Yacht-Club. Se pare 


că ea uitase complet că, doar cu câteva ore mai devreme, 
făcuseră dragoste. El observă cu sinceritate: 

— În orice caz, negrul vă vine de minune. 

Avea doar două bijuterii. Un inel mare cu cap de leu şi o 
brățară din aur la mâna stângă deasupra cotului, care se 
termina cu un cap de şarpe. De data asta, pe buzele cărnoase 
ale grecoaicei înflori un zâmbet încântător. 

—  Efkaristo. Când eram actriţă, jucam deseori roluri de 
văduvă. Ştiţi, sunt o grămadă de roluri dintr-astea în teatrul 
grecesc... Trebuie să plec, sunt aşteptată. 

In clipa în care Malko se pregătea să-i dea întâlnire, Elias 
Ypirou se ivi de după colţ, cu câinele în lesă. Se îndreptau spre 
ei, şchiopătând amândoi. Şi Nafsika îi zărise. Ea făcu un pas 
înapoi, de parcă nu ar fi vrut să fie văzută cu Malko. 

— Aţi fost deja la Elias Ypirou? îl întrebă ea cu o voce mult mai 
rece. 

— Da, zise Malko. 

Nafsika îşi scutură coama blondă. 

— Mi-a fost jenă să vă vorbesc despre el. Este un „iafka”, un 
turnător şi un mincinos. O să vă îndruge verzi şi uscate. Feriţi-vă 
de el. 

Plecă fără să-i strângă mâna, coborând panta spre piaţă. Era 
o Electră impunătoare şi inaccesibilă. Imediat, un tânăr chipeș şi 
subţirel, care contemplase până atunci nişte reviste porno la un 
chioşc de ziare, începu să o urmărească. 

Malko se aşeză în fotoliu în acelaşi timp ce Elias Ypirou. 
Ziaristul puse câinele la picioare. Işi fixă asupra lui Malko ochii 
mici şi acuzatori, apoi spuse pe un ton plin de amabilitate: 

— E o căldură îngrozitoare. La mine pe stradă, oamenii dorm 
pe terasă. 

Scoase o batistă în carouri şi îşi tamponă fruntea. Sub 
umbrarul cafenelei era mult mai răcoare. Nafsika dispăruse în 
josul pieţei Kolonaki. Pe Malko, persoana ei îl intriga. Nu reuşea 
să-şi dea seamă dacă aventura de la Yacht-Club fusese doar 
imboldul unei femei frustrate sau o mică plăcere planificată şi 
voită. Nafsika şi generalul Agathiou formau o pereche ciudată. 
Malko se gândi la uşa deschisă. Oare grecul îşi dăduse seama că 
soţia lui îl înşelase? Se pare că Nafsika ducea o viaţă 
tumultuoasă. Vocea acidă a lui Elias îl făcu să tresară. 


8 Mulţumesc (n.a.) 


— Ştiţi cine este femeia cu care aţi vorbit? 

— Da, am cunoscut-o la un cocteil, zise Malko. Ştiu că este 
măritată cu un ofiţer grec. A trecut pe lângă cafenea şi i-am dat 
bună ziua. 

— Este soţia generalului Agathiou, preciză Ypirou. Conduce 
Serviciile Speciale greceşti. Dar este o târâtură. Este mereu în 
căutare de cotoiaşi... La vârsta ei, ar trebui să-i fie ruşine... 

Malko se abţinu să zâmbească văzând cât de vexat era 
bătrânul homosexual. 

— Şi soţul ei o lasă? întrebă el. 

— Bărbatu-său... Ele... 

Ypirou tăcu, de parcă ar fi vorbit prea mult, apoi spuse cu un 
aer dezgustat: 

— Oricum, dacă huiduma asta bătrână le place tinerilor... 

— Se pare că a fost o artistă de cinema, nu-i aşa? întrebă 
Malko. 

— Ştiţi de ce a făcut filme? ţinu să precizeze cu răutate Elias. 
Fiindcă a fost prima aventură a tânărului rege! După aceea, ela 
impus-o. Mai târziu, s-a culcat cu toată Atena. A avut sute de 
amanti. 

Poftă bună! Malko era puțin dezamăgit. 

— Aţi reuşit să aflaţi ceva? întrebă el. 

Ziaristul îşi frecă automat bărbia nerasă. 

— Nu încă, dar poate că voi afla ceva mâine. 

Malko nu arătă că era interesat. Era prea frumos. Se hotări să 
facă pe avocatul diavolului. 

— Trebuie să fie foarte greu pentru dumneavoastră, observă 
el, mai ales că cei de la poliţie au promis o recompensă de zece 
milioane de drahme. Dar nu au obţinut niciun rezultat. 

— Elias Ypirou croncăni aproape vesel. 

— Sunt oameni pe care nu-i interesează banii. lar alţii sunt 
gata să vorbească, dacă nu se pomeneşte nimic despre ei. 

Malko rămase tăcut, meditând la spusele ziaristului. Exista o 
şansă la o mie ca să afle ceva, dar trebuia să o încerce. Pentru 
prima zi, se descurcase binişor. Bătrânul homosexual îşi necăjea 
câinele care stătea covrig cu vârful bastonului, mormăind 
pentru sine. După aceea se ridică, fără se să fi atins de 
îngheţata pe care o comandase. 

— Mâine la aceeaşi oră. Dar să fiţi discret. Guvernul grec este 
foarte mâhnit de această poveste. Nu spuneţi nimănui că eu vă 


furnizez informaţiile. 

— Bineînţeles, îi promise Malko. 

Ypirou se îndepărtă şchiopătând în sus spre piaţa Kolonaki, 
lăsându-l pe Malko perplex. Abia aştepta ziua de mâine. Cineva 
din Atena ştia precis cine îl omorâse pe Henry Eagleton. 

O femeie machiată prea mult se aşeză într-un fotoliu foarte 
aproape de Malko şi îşi puse picior peste picior. Îngheţata lui se 
topise de tot, transformându-se într-o pastă verzuie. Nu-i 
rămânea decât să se întoarcă la hotel şi să-l caute pe 
Krisantem. Se ridică, gândindu-se la Nafsika Agathiou. Oare 
unde se ducea la nouă seara? 


x x 


Malko cercetă mesajele pe care i le dădu recepţionerul. 
Printre ele era şi o invitaţie la cină de la Don Richard pentru 
diseară. Două mesaje de la centrală care îi cereau să sune la 
castelul său din Liezen şi unul de la Krisantem care îi spunea că 
s-a dus să se plimbe. Nimic pasionant. 

Toată ziua citise diferite ziare din Atena ca să vadă ce s-a mai 
publicat în legătură cu asasinarea lui Henry Eagleton, începând 
fireşte cu Athens News. Peste tot găsise oameni amabili care îi 
traduseseră articolele din greacă. Nu găsi mare lucru, doar 
supoziţii care mai de care mai extravagante. In afară de 
„omuleţii verzi”, toată lumea era acuzată, de la KGB, la 
palestinieni. lar în a cincea zi de la asasinat, se lăsă o tăcere, 
inexplicabilă. Ziarele nu mai scriau niciun rând... Ca şi cum 
această poveste nu s-ar fi întâmplat. Malko îşi arătase mirarea 
faţă de un ziarist de la Kathimerini, dar acesta îi zâmbi cu 
înţelegere. 

— Guvernul a dat ordin să nu se mai pomenească nimic 
despre această poveste. 

Era imposibil să mai afle ceva. Malko se îndreptă spre cabina 
telefonică din capătul holului şi îl sună pe Don Richard ca să-i 
spună că nu va veni la cină. Avea întâlnire cu Elias Ypirou. 
Americanul fu extrem de amabil, nu pomeni despre dispariţia lui 
cu Nafsika, îl asigură că generalul Agathiou îl simpatiza şi că 
săptămâna viitoare va da un dineu în onoarea lui, bineînţeles, 
dacă va mai fi în Atena. Malko îi promise americanului că se vor 
întâlni în weekend. Nu discutară despre Henry Eagleton, de 


parcă ar fi fost un subiect tabu. 
Până diseară trebuia să-şi omoare timpul în vreun fel. Malko 
urcă în camera lui, enervat că nu avea nicio veste de la Nafsika. 


* 
x x 


Bătrânul lustragiu fără un picior termină de făcut pantofii lui 
Malko exact în clipa în care Elias apăru din susul pieței Kolonaki 
târât de câinele său. Ziaristul se aşeză cu grijă în fotoliul din 
pânză şi se strâmbă când îşi întinse piciorul. 

— Se schimbă vremea, observă el. 

Comandă imediat o îngheţată de fistic şi un Pitzi/istra”, apoi 
începu să-i povestească lui Malko despre ororile din timpul verii 
greceşti: turiştii care îi invadau precum lăcustele, canicula, lipsa 
peştelui şi cât de tare i se umflau picioarele. Lui Malko nu-i păsa 
cât de rău era vara în Atena şi nici că străzile aveau pante 
abrupte. Până la urmă nu mai suportă. 

— Aţi reuşit să aflaţi ceva despre Henry Eagleton? îl întrebă 
el. Din păcate nu am prea mult timp. 

— În acest caz, avem nevoie de timp, replică pe un ton sec 
Elias Ypirou. Ne aflăm deja în Orient. 

Ca şi cum ar fi vrut să-i demonstreze lui Malko importanţa 
timpului, luă o porţie mare de îngheţată cu fistic şi o lăsă să se 
topească în gură. Când simţi că Malko ajunsese la capătul 
răbdării, spuse rar: 

— Un vechi prieten de-al meu a binevoit să-mi dea o 
informaţie... (Dar se corectă imediat.) Nu despre asasinat, 
fireşte... 

— Atunci, despre ce? îl întrebă Malko exasperat. 

Ypirou se aplecă spre el, aproape atingându-i obrazul cu 
buzele subţiri, de parcă în cafenea bântuiau numai spioni. 

— Se pare că l-au identificat pe unul dintre tipii care au 
participat la omor şi că vor să-l aresteze. Dar încă nu sunt 
siguri... S-ar putea să facă parte din „Rigas Fereos”, Tineretul 
Comunist al Partidului din Interior. 

— Cum aţi reuşit să aflaţi acest lucru? îl întrebă Malko 
neîncrezător. 

Elias făcu un gest evaziv. 

— Joc domino cu un fost ofiţer în Poliţia Militară. Acum este 


9 Sirop de mentă (n.a.) 


pensionar, dar şi-a păstrat multe relaţii... De la el am aflat. 
Prietenii lui ştiu o grămadă de lucruri. V-am spus că guvernul 
vrea să facă lumină în acest asasinat. 

— Aveţi idee despre ce este vorba? 

Ypirou dădu din cap cu o lucire de voioşie în ochii lui mici şi 
negri. 

— Da. Am şi adresa lui. 


Capitolul IV 


Brusc, Malko nu mai văzu căzile violet, preacinstitele femei 
elegante şi perechile de oameni în vârstă care stăteau la mesele 
de lângă el. O maşină se porni să claxoneze cu frenezie la stopul 
care tăia în două piaţa, acoperind celelalte zgomote. Grecii erau 
împătimiţii semnalizării. 

Liniştit în aparenţă, Malko revăzu în minte chipul răvăşit de 
durere al lui Jane Eagleton şi capul de focă al prietenului său. 
Informaţia stoarsă de la Elias Ypirou ar apărea pe prima pagină 
a tuturor ziarelor din Grecia. De ce i-ar fi dat-o tocmai lui? Ca şi 
cum i-ar fi ghicit gândurile, ziaristul preciză pe un ton sever: 

— Fireşte că nu veţi putea folosi acest nume înainte de a 
deveni public în mod oficial. Altminteri, vom avea amândoi de 
suferit. 

— Când îl vor aresta? 

Elias Ypirou zâmbi în colţul gurii. 

— Nu cred că va fi arestat. În acest moment, ar fi greu să 
judece un grec pentru asasinarea unui american. Chiar dacă 
este comunist. După cele întâmplate în Cipru şi ajutorul 
american acordat turcilor... 

— Ce va face poliţia în acest caz? 

Ziaristul gesticulă peste masă. 

— Poate că se vor debarasa de el în mod discret. 

Era verosimil, însă adevărul nu s-ar afla niciodată. Malko nu 
stătu pe gânduri. 

— Puteţi să-mi daţi numele şi adresa? 

Fără să spună nimic, Ypirou scoase din buzunar o hârtie 
împăturită în patru şi o strecură sub degetele lui Malko. Acesta o 


despături şi citi: „Michaeli Kitrou, 126 Odos Karapanou, 
Glyfada.” 

— Este ultima casă de la poalele dealului, preciză grecul. 
Strada Karapanou urcă perpendicular cu țărmul. Seamănă mai 
mult cu un drumeag. 

— Dumneavoastră v-aţi dus acolo? 

— Nu, dar cunosc Glyfada. 

— Sunteţi absolut sigur că informaţia e bună? 

— Absolut. 

— Cât vreţi? îl întrebă Malko. 

Elias Ypirou făcu o mutră de mare senior. 

— Oh, pentru mine, nimic. Dacă aţi putea să-i daţi câteva mii 
de drahme prietenului meu. Ar fi încântat. Pensia lui nu este 
prea mare, iar viaţa s-a scumpit mult. 

— Dar aţi pierdut timp pentru mine... 

— Oh, nu face nimic, spuse el cu amabilitate, eu sunt un 
bătrân care nu prea are nevoie de nimic. Sunt bucuros că v-am 
ajutat. Noi, jurnaliştii, trebuie să ne ajutăm. Mi-aţi dat deja o 
sută de dolari. 

Întinse mâna şi o aşeză lângă cea a lui Malko. Poate printr-o 
minune... Dar Malko stătea ca un sloi de gheaţă. In jurul lor, 
perechile se întâlneau şi se despărţeau. Lustragiul striga. Era o 
căldură înăbuşitoare, dar căzuseră câţiva stropi de ploaie. Elias 
Ypirou îşi retrase mâna şi spuse cu răceală: 

— Nu pomeniţi nimic despre mine. Şi străduiţi-vă să nu vă 
apară articolul imediat. 

Malko scoase din buzunar două bancnote de o sută de dolari 
şi i le strecură ziaristului. Acesta le luă, atingându-i uşor 
degetele. Era de-a dreptul scârbos. Ochii lui mici îi jucau în cap. 
Când Malko vru să plătească, el făcu un gest nobil. 

— Nu, lăsaţi! Mai treceţi pe aici, poate mai aflu ceva. 

Se îndepărtă şchiopătând, trăgând după el câinele beteag, 
care mergea la pas cu el, apoi dispăru în piaţă. Malko nu reuşi 
să-şi facă o părere. Bătrânul jurnalist era omul maşinaţiilor şi îl 
combinațiilor. Pur şi simplu, putea să stoarcă ceva bani de la 
Malko. 

Ori anumite persoane voiau ca asasinii lui Henry să fie 
descoperiţi. Nu era cazul Serviciilor greceşti şi nici al 
americanilor din CIA. Malko se bucură că era şi Krisantem cu el. 


— Da, nu avansăm deloc! 

În ochii albaştri ai lui Don Richard se citea o vădită 
dezamăgire. Malko se simţi aproape ruşinat că îi punea ia 
îndoială sinceritatea. La urma urmei, agenţii CIA din Atena ar fi 
trebuit să fie la fel de nerăbdători să-l răzbune pe Henry 
Eagleton ca pe Jane sau pe el. Tulburat de dezvăluirea din seara 
trecută, îl întrebase pe american dacă Serviciile greceşti 
aflaseră ceva nou. Cum Richard îi telefona în fiecare dimineaţă 
lui Agathiou, nu putea să-i scape nimic. Cu condiţia ca grecii să-i 
spună tot. 

— Poate până la urmă, îi vom găsi pe vinovaţi, spuse Malko. 

Don Richard clătină din cap în timp ce se juca cu borseta. Se 
pare că era întotdeauna pregătit de plecare. 

— Poate că au murit deja. Dacă aş fi răspuns eu de o 
asemenea operaţiune, nu aş fi lăsat în urma mea nişte 
executanţi care să se aşeze la masa tratativelor. Compania ne 
pompează toate informaţiile, dar nu ne spune chiar tot ce scrie 
în dosare. Poate că Henry avea totuşi o tinichea de coadă... 

Oricum, se gândi Malko, cineva minţea. Ori Ypirou, ori 
Serviciile greceşti, ori bărbatul din faţa lui... 

— Aţi obţinut şi dumneavoastră nişte informaţii? întrebă Don 
Richard cu un aer detaşat. 

Malko dădu din cap în semn că nu avea. 

— Aţi fost cu mine când am mâncat cu generalul Agathiou... 
M-am mulţumit să citesc toate ziarele, dar nu am găsit cine ştie 
ce. Trebuie să reuşesc să o liniştesc pe Jane Eagleton, nu-i aşa? 

Americanul îl aprobă. 

— Fireşte. 

Malko se aştepta să-i pomenească de Nafsika, însă nu aduse 
vorba. Tot el aruncă undiţa în apă. 

— Am întâlnit-o pe nevasta generalului aseară, în Kolonaki... 

— În Kolonaki! 

Don Richard părea de-a dreptul surprins. Malko se grăbi să 
adauge: 

— Era în trecere. Am schimbat doar câteva cuvinte. 

— E o femeie al naibii de frumoasă, zise Don Richard cu 
convingere, dar eu cred că mariajul lor nu merge prea bine. 
Rareori este văzută în compania lui. Nici nu e de mirare, căci el 


locuieşte pe velierul lui. Ea preferă bungalourile de la hotelul 
Astir, în Vouliagmeni. Este mai confortabil aşa. (El zâmbi cu 
subînţeles.) Ar trebui să vă invite şi pe dumneavoastră. Este 
foarte plăcut un weekend acolo. 

Malko profită de ocazie. 

— Până atunci, aş dori să mă plimb puţin, dar mi-e teamă să 
nu mă rătăcesc. Mi-aţi spus că şoferul lui Henry este în 
concediu. Aş putea să-l folosesc câteva zile. Dacă îmi daţi 
adresa lui. Ar mai câştiga şi el nişte bani. 

— Bună idee, zise Don Richard pe un ton indiferent. 

Dar se vedea că nu era sigur că era într-adevăr o idee bună. 
Malko simţi că ezită, după privirea lipsită de expresie şi după 
încordarea subită, apoi apăsă pe un buton. 

— Suzie, adu-mi adresa lui Leonidas. 

Se întoarse către Malko şi adăugă: 

— Nu are telefon, trebuie să vă duceţi la el. Stă pe undeva 
prin Plaka. 

— II găsesc eu. 

Don Richard îşi luă borseta şi îi întinse mâna. 

— Veniţi mâine la cină? Trebuie să veniţi neapărat. Soţia mea 
tine morţiş să vă cunoască. Nu a văzut niciodată un prinţ în 
carne şi oase... 


x x 


De-abia se putea circula pe străduţa îngustă Tripodon, 
aglomerată cu tarabagii care ajungeau până în mijlocul ei. 
Mulțimea de turişti de toate naţiile se înghesuia să cumpere 
oribilele suveniruri sub privirile avide ale negustorilor. Din când 
în când, câte o turistă zărea Acropole printre acoperişurile 
magherniţelor înghesuite din Plaka şi ofta de încântare. Primele 
zile de caniculă au declanşat şi deschiderea sportului naţional: 
vânătoarea de turişti. In acest sens, Plaka era zona cea mai 
bogată în vânat, în afară de suveniruri şi de zecile de birturi 
deghizate în cafenele. 

In timp ce îl căuta pe Leonidas, Malko refuză oferta unui 
negustor care îi prezenta un ceainic din secolul al XVIII-lea, dar 
lucrat cu o zi înainte, apoi se opri la numărul 46. 

Era o cocioabă dărăpănată care găzduia la parter un negustor 
de pantofi. Pătrunse pe un coridor negricios în care mirosea a 


ceapă prăjită şi a ulei de măsline, apoi urcă o scară ale cărei 
trepte trebuie să fi fost contemporane cu Acropole. Bătu la 
singura uşă de pe palier. Se auzi zgomot de paşi grei şi uşa se 
deschise, în cadrul ei apărând o namilă ştirbă, cu faţa rotundă şi 
plăcută. Era îmbrăcat cu o cămaşă de corp pătată şi un pantalon 
fără formă. Se uita la Malko ca la Zeus. In spatele lui, pe masă 
se vedea o bucată de pâine, brânză telemea şi o sticlă de vin. 

— Dumneavoastră sunteţi Leonidas? 

— Nai,! făcu namila. 

— Bună ziua, continuă Malko, vin din partea domnului Richard 
de la ambasadă. 

Lui Leonidas îi luă cam un minut până să-i ajungă informaţia 
la creier, apoi îi zâmbi încântat. 

— Ah, da! făcu el. Are nevoie de mine? 

Malko zâmbi. 

— Nu el, ci eu. Caut un şofer cu experienţă pentru câteva zile. 
Domnul Richard mi-a spus că sunteţi în concediu până la 
sfârşitul săptămânii viitoare. 

— Dacă vrea domnul Richard, spuse grecul cu teamă. 

— Domnul Richard vrea, afirmă el. Am nevoie de un şofer bun 
care să vorbească englezeşte. 

Leonidas zâmbi. 

— Şi eu vreau. Nu am nicio treabă, dar nu am maşină. 

— Voi închiria una, spuse Malko. De când puteţi să începeţi? 

Leonidas se uită la pâine şi la brânză. 

— Mâine dimineaţă. Trebuie să mă duc la sora mea care este 
bolnavă fiindcă i-am promis. 

Engleza lui era destul de ezitantă, dar se înţelegea. Malko 
reuşi să-şi ascundă nedumerirea. Asta însemna aproape 
douăzeci şi patru de ore de la aflarea informaţiei în legătură cu 
asasinarea lui Henry Eagleton. In acest caz, aşteptarea prezenta 
întotdeauna un pericol. Dar avea nevoie de Leonidas ca să 
întreprindă vizita la domiciliu. Şoferul era singura persoană care 
ar putea să-i recunoască pe asasinii americanului. 

Malko puse alături de brânză două bancnote de cinci sute de 
drahme ca să-l ademenească mai bine. 

— Acesta este un avans. Apropo, ştiţi, eu sunt un vechi 
prieten de-al lui Henry... 

Leonidas clătină din cap îndurerat. 


10 Da (n.a.) 


— Bietul domn Eagleton! Era atât de amabil. Este îngrozitor. 
Mi-a fost teamă că mă vor omori şi pe mine. Doamna Eagleton 
tipa! (Oftă.) Am avut numai necazuri. Poliţia m-a interogat ore în 
şir... Voiau să afle dacă ştiam ceva. De parcă eu aş fi vrut să-l 
omor pe domnul Eagleton... În fine, după trei zile, m-au lăsat în 
pace... 

— Şi la ambasadă aţi avut neplăceri? 

— Oh, nu, făcu Leonidas, toată lumea s-a purtat foarte frumos 
cu mine. 

— Dar aţi spus că aţi avut multe neplăceri. 

Şoferul lăsă capul în jos, ca un copil prins cu minciuna. 

— Este vorba de seara în care domnul Eagleton... unde s-a 
ajuns, aveam întâlnire cu o fată. O angajată a ambasadei. Ca să 
luăm masa împreună. Fireşte că nu am putut să mă duc şi nici 
să o anunţ. De atunci, ea nu a mai vrut să iasă cu mine... 

Malko nu se putu abtine să nu râdă. 

— Sunt multe fete în Atena, Leonidas. Nu e sfârşitul lumii. 

Şoferul rămase năuc, uitându-se în gol şi spuse bosumflat: 

— Dar era foarte frumoasă. Eu nu ştiu cum să mă port cu 
femeile, sunt timid. Ea a venit la mine în timpul cocteilului 
pentru aniversarea bietului domn Eagleton. Altminteri, nu aş fi 
îndrăznit niciodată să o invit la cină. 

Ceva făcu „clic” în creierul lui Malko. 

— Cu ce se ocupă la ambasadă? îl întrebă el. 

— Lucrează la Serviciul pentru vize, răspunse Leonidas, 
încântat că vorbea despre cucerirea lui. Este foarte frumoasă, 
înaltă, brunetă, cu părul cret... 

Trebuie să fi fost îngrozitoare... Dar ceva îi chinuia mintea lui 
Malko. O intuiţie, poate. 

— l-aţi spus că îl duceţi pe domnul Eagleton acasă? îl întrebă 
el. 

— Bineînţeles, făcu Leonidas. Şi că mă întorc după o jumătate 
de oră. Domnul Eagleton nu mă reţinea niciodată seara. Ea m-a 
întrebat dacă eram liber după aceea. Voiam să o duc la un local 
de pe drumul care duce la Kessariani, fiindcă acolo au 
caracatiţă... 

— Şi cum se numeşte minunea asta? îl întrerupse Malko. 

Brusc, Leonidas tăcu mirat, cu un aer disperat. 

— Nu-mi mai aduc aminte! mărturisi el cu amărăciune. Nu 
mai ţin minte nimic. Dar... 


— Nu face nimic, îl linişti Malko. Spuneţi-mi, credeţi că 
bărbatul care a tras în domnul Eagleton era grec? 

Leonidas lăsă capul în pământ ruşinat. 

— Domnule, începu el, am spus în depoziţie că nu ştiu, fiindcă 
poliţia nu voia să rămână scris. Dar era un grec. 

Ca să-şi mai ridice moralul, Leonidas luă o bucată de brânză şi 
îi spuse lui Malko cu gura plină: 

— Să nu spuneţi nimănui, altfel, voi avea probleme. 

— Nu vă fie teamă, îl asigură Malko. Vă aştept mâine 
dimineaţă la ora nouă la hotelul Grande-Bretagne. Ne întâlnim în 
hol. 

— Unde doriţi să mergem? îl întrebă şoferul. La Cap Sounion? 

— Trebuie să-i fac o vizită cuiva din Glyfada. Răspunse Malko. 


Capitolul V 


Un aparat Boeing 747 al companiei Scandinavian Airlines 
trecu pe deasupra măslinilor cu trenul de aterizare scos şi 
făcând un zgomot infernal în clipa în care se aşeză pe pistă. 
Leonidas opri. Strada Karapanou, care până nu demult fusese 
un drum cu pământ, se împărțea în două. Imediat, maşina fu 
invadată de cântecul a mii de greieri. Malko se aplecă şi zări pe 
partea stângă o casă ascunsă după un pâlc de măslini. 

— Pe acolo, îi spuse el lui Leonidas. 

Şoferul porni iar ascultător. Mercedesul 220 închiriat se 
hurduca pe bolovanii de pe drum. Un alt avion trecu pe 
deasupra lor asurzindu-i. 

Lângă Leonidas, Elko Krisantem asuda în tăcere. În urma lor, 
scânteiau apele albastre ale golfului Saronikos. Drumul şerpuia 
pe coasta dealului pleşuv, cultivat cu măslini piperniciţi. După 
cotitură, casa le apăru brusc în faţă. Malko se aplecă spre 
Leonidas. 

— Opriţi o clipă. 

Apoi continuă în turcă pentru Krisantem: 

— Elko, tu coboară şi prefă-te că faci pipi, dar fă ocolul casei. 

Malko o cerceta. La parter, se zărea un garaj în care se afla o 
maşină. Nu era nimeni prin preajmă. La uşa de la intrare, se 


ajungea pe o scară exterioară. 

— Prietenul meu va continua drumul pe jos, îi explică Malko 
lui Leonidas. Porniţi. 

Leonidas demară şi nu îl văzu pe Krisantem scoțând de la 
brâu vechiul său pistol Astra ca să verifice dacă era încărcat. 
Malko îşi strecurase şi el pistolul extraplat sub cămaşă, cu un 
glonţ pe ţeavă. Bine că nu îi controlaseră bagajele de mână pe 
aeroport. La început, ideea lui fusese simplă. Dacă Leonidas ÎI 
recunoştea pe ucigaş, Malko intenţiona să-l ducă direct la 
Ambasada americană, la Don Richard. Krisantem se făcuse 
nevăzut în şanţurile de pe terenul stâncos. Leonidas se opri în 
faţa garajului şi se întoarse spre Malko: 

— Să vă aştept? 

— Nu, spuse Malko, veniţi cu mine. 

Văzând că Leonidas rămase surprins, el preciză: 

— Nu ştiu dacă oamenii la care am venit vorbesc engleza. 

Coborâră amândoi, iar Malko cercetă maşina care se afla 
acolo, un Fiat crem în stare proastă, cu număr grec de 
înmatriculare. După aceea, cei doi urcară scara şi Malko bătu la 
uşă. In afară de maşină, nu era nici un alt semn de viaţă. Mai 
bătu o dată, dar fără rezultat. Incercă atunci clanţa şi, spre 
marea lui surpriză, uşa se deschise. 

Restul se petrecu atât de repede, că nici nu avu timp să 
reacționeze. Nu voise să scoată pistolul ca să nu-l sperie pe 
Leonidas. Uşa parcă fusese aspirată în interior. Avu răgazul să 
zărească un bărbat ghemuit vizavi de uşă, cu o mitralieră cu 
teava scurtă îndreptată spre el, cu faţa bronzată şi crispată. Mai 
degrabă ghicise decât să vadă că străinul apăsase pe trăgaci şi 
se aruncă într-o parte. Impuşcăturile păcăniră sacadat, sec, 
asurzitor, apoi îl auzi pe Leonidas ţipând. In patru labe pe scară, 
el îşi scoase pistolul şi îl văzu pe şofer prăbuşindu-se pe peronul 
îngust; în aceeaşi clipă, se auzi un geam spart şi altă rafală. 
Malko se năpusti la uşă, fiind cât pe ce să se împiedice de corpul 
nemişcat al şoferului. Nefericitul de el fusese nimerit în frunte. 
Ochii deja împăienjeniţi fixau cerul albastru în timp ce un firişor 
de sânge se prelingea până la bărbie. Se auzi zgomotul surd al 
pistolului Astra al lui Krisantem şi un țipăt de femeie. 

Malko ieşi pe uşă cu un salt maşinal, cu toţi muşchii 
contractaţi, aşteptându-se să audă imediat altă rafală, şi îşi 
simţi sufletul la gură. Aproape că se ciocni de Krisantem care 


trecu printre cioburile ferestrei cu arma în mână şi cu o 
zgârietură mare pe obraz. Încăperea se umpluse de mirosul acru 
al prafului de puşcă. Malko zări o coamă roşcată dispărând pe o 
scară interioară şi îndreptă arma strigând: 

— Stai pe loc! 

Coama de păr dispăru şi o rafală păcăni de pe scară, forţându- 
| pe Malko să se lipească de perete. Fugarii încercau să ajungă 
la garaj. 

— Să coborâm! îi strigă el lui Krisantem. 

Malko ieşi păşind peste corpul lui Leonidas. Krisantem venea 
în urma lui. În garaj se auzi huruitul unui motor. Malko sări 
ultimele cinci trepte o dată şi se ghemui acolo, lucru care i-a 
salvat viaţa. Fiatul vechi plecă glonţ din garaj, condus de fata 
roşcată. 

Malko îi văzu clar profilul cu pomeţii înalţi lucind în lumină, 
„cocul şi maxilarul puternic. Rafala trasă de însoţitorul lui trecu 
pe deasupra lui, iar gloanţele se loviră de zidul din spate, într-un 
nor de tencuială. 

Malko şi Krisantem traseră în acelaşi timp în maşina care se 
îndepărta. Dar aceasta dispăru foarte repede după o curbă. 
Malko se ridică şi privi cadavrul lui Leonidas. Işi înăbuşi furia. 

— Nemernicul! izbucni el. 

— Bok Soyou!” scrâşni Krisantem ca un ecou. 

Krisantem se întristă şi mai tare. Amândoi se gândeau la Elias 
Ypirou. Frumoasă cursă le-a întins! 

Dacă nu era Krisantem, şi-ar fi lăsat şi el oasele pe aici. Cu 
alte cuvinte, ziaristul îl trimisese cu sânge rece la moarte... Se 
duse din nou în casă şi o inspectă repede, dar nu găsi nimic 
interesant decât cartuşele goale şi un încărcător uitat împreună 
cu două grenade şi nişte notițe în arabă. Malko le luă şi le vâr în 
buzunar. Krisantem îşi tampona zgârietura. Îşi aţinti privirea 
întunecată spre Malko. 

— Alteța Sa este rănită? 

Chiar şi atunci când se afla în pericol, era extrem de 
ceremonios. Malko îşi privi haina plină de praf şi pantalonul 
sfâşiat. Tâmplele îi zvâcneau. Voia să afle de ce fusese trimis la 
moarte. Precis că Elias Ypirou nu acţionase din proprie iniţiativă. 

— Elko, începu el, cred că trebuie să-i facem cuiva o vizită 
urgentă. 


11 Împuţitul! (n.a.) 


O lucire de bucurie străbătu ochii turcului. În sfârşit, avea să- 
şi pună în aplicare calităţile. Malko se uită după un telefon, dar 
în zadar. Trebuia să-l anunţe numaidecât pe Don Richard! Dacă 
poliţiştii auziseră focurile de armă, nu vor întârzia să apară. In 
orice caz, aveau ce să declare despre moartea lui Leonidas. Il 
durea sufletul să abandoneze aici cadavrul şoferului, dar nu 
avea încotro. 

— Să mergem, spuse el. 

Înainte de a pleca, Krisantem fu nevoit să lovească aripa din 
spate a Mercedes-ului cu o bară de fier ca să poată ieşi de 
acolo... Fiatul îl lovise când ieşise din garaj. Prezenţa femeii 
roşcate îl intriga pe Malko. Ce căuta ea într-o capcană 
organizată? Necunoscutul îl primise cu mitraliera fără să-i lase 
timp să spună ceva... Îl mai intrigau şi notițele în limba arabă. 
Poate că Ypirou va răspunde la toate aceste întrebări. 


* 
x x 


Malko coborî cele câteva trepte care duceau la uşa biroului lui 
Elias Ypirou şi se opri o clipă înainte de a suna. Auzea vocea 
ziaristului care vorbea cu cineva la telefon. Respiră uşurat. Tot 
drumul se temuse ca Ypirou să nu fi fugit. Insă, în aparenţă, cei 
care au pregătit capcana nu avuseseră timp să-l avertizeze. Se 
oprise în drum ca să-l anunţe pe Don Richard că i se întâmplase 
un accident neplăcut în timpul căruia Leonidas îşi găsise 
moartea. În strânsă legătură cu asasinarea lui Henry Eagleton. 

Închisese, lăsându-l pe american fără grai. 

Cel puţin, dacă era oprit de poliţie, ambasada va avea grijă de 
soarta lui. În clipa în care ziaristul punea receptorul în furcă, 
Malko apăsă butonul soneriei. Il auzi pe Elias bombănind şi 
târându-şi picioarele până la uşă. O întredeschise ca să arunce o 
privire afară. Dacă Malko ar fi avut cea mai mică îndoială în 
legătură cu vinovăția lui, s-ar fi evaporat numaidecât. Bărbia îi 
căzu, iar ochii mici şi negri părură că se duc în fundul capului. 
Mărul lui Adam sălta şi cobora cu repeziciune, apoi croncăni cu 
voce sugrumată: i 

— Ah, dumneavoastră eraţi! Imi făceam siesta. Ce s-a 
întâmplat? 

Era atât de înspăimântat, încât nici nu-i trecu prin cap să 
închidă uşa. 


— Trebuia să vă văd, spuse Malko cu o amabilitate de gheaţă. 

— Nu acum, bâigui Ypirou, nu sunt îmbrăcat. 

— Nu face nimic, zise Malko pe un ton dulceag. 

Krisantem se ivi în spatele lui cu o figură amenințătoare, iar 
ziaristul slobozi un țipăt strangulat şi încercă din răsputeri să 
închidă uşa. Prea târziu, însă, căci turcul o împingea şi el cu 
toată puterea. Ypirou se luptă câteva clipe gâfâind din cauza 
efortului, apoi cedă cu un țipăt de şoricel. Cei doi bărbaţi intrară 
şi închiseră uşa în urma lor. Elias Ypirou se înfăşură în halatul lui 
verde şi jegos, apoi îi ameninţă: 

— Plecaţi de-aici! 

Elko Krisantem făcu un pas către grec, iar acesta nu mai zise 
nici „pis”. Câinele care dormea într-un colţ se ridică şi veni să-l 
miroasă pe turc dând din coadă. Se pare că puţin îi păsa de 
soarta stăpânului său. Ziaristul începu brusc să urle: 

— Demos! Şo pe el! 

Însă Demos, după ce îi linsese mâna lui Krisantem, se duse să 
se culce şchiopătând. Malko îşi spuse că ceea ce se spunea 
despre animale era adevărat... Numai elefanții aveau memorie. 
Ciufulit şi năucit, Elias Ypirou veni în faţa lui, străduindu-se să-şi 
păstreze un pic de demnitate. 

— Ce doriţi? De ce aţi intrat cu forţa? 

Văzând că Malko nu spune nimic, recurse la alt argument: 

— Ar trebui să vă fie ruşine să speriaţi astfel un bătrân, gemu 
el. Aţi putea fi băiatul meu. 

— Ferească-mă Dumnezeu de o asemenea grozăvie, făcu 
Malko. 

Conştient de demnitatea stăpânului său, Elko Krisantem nu se 
putu abţine să nu-i tragă bătrânului grec un şut în tibie făcându-l 
pe acesta să urle. Turcul se năpusti la fereastă să o închidă. 
Ziaristul se trânti într-un fotoliu. Malko se proţăpi în faţa lui. 

— Am fost acolo unde m-aţi trimis, începu el. La aşa-zisul 
asasin al lui Henry Eagleton. Dar ne-au aşteptat. Şoferul meu a 
fost împuşcat în cap, iar eu am scăpat printr-o minune. Cine v-a 
spus să mă trimiteţi la moarte şi de ce? 

— Nu înţeleg ce spuneţi, gemu Ypirou. Lăsaţi-mă în pace. Nu 
ştiu nimic, am vrut să vă fac un serviciu. Acum trebuie să scot 
câinele... 

Abia mai respira... Elko Krisantem se învârtea în jurul lui ca un 
bucătar care voia să scoată o langustă din bazinul ei. Malko zise 


cu veselie: 

— Încă nu vi l-am prezentat pe prietenul meu. Este turc... 

Mărul lui Adam al lui Ypirou se plimba în sus şi-n jos cu 
repeziciune şi îi aruncă o privire care îi cerea îndurare lui Malko. 
Un firicel de salivă se prelingea la colţul buzelor. 

— Vă jur că nu ştiu nimic, se tângui el. 

Krisantem se apropie, îl smulse din fotoliu cu o singură mână 
şi îl târî până la canapea, unde îl obligă să se întindă pe spate. 
Paralizat de groază, Ypirou de-abia mai rezista. Malko avea 
oroare de brutalitate, dar nu avea de ales. Ziaristul îl trimisese 
cu bună ştiinţă la moarte şi trebuia să afle de ce. 

— Vă încăpăţânaţi degeaba, spuse el. Krisantem este în stare 
să facă şi pietrele să vorbească. 

— Eu sunt infirm, gemu Elias. Nu-mi faceţi rău. 

— Orospu cocugu! spuse Krisantem cu amabilitate în timp 
ce îşi scotea şnurul din buzunar. 

Smulse cu o singură mână halatul de pe el care se rupse. 
Elias Ypirou sughiţă gâtuit. 


x x 

— Opriţi-vă! Eu nu ştiu nimic. O să mă omorâţi. 

Malko întoarse privirea în altă parte, ruşinat şi îngreţoşat 
deopotrivă. Ypirou zăcea pe canapea pe halatul lui zdrenţuit. Era 
gol-puşcă, obscen şi abject şi cu părul lipit de obraji din cauza 
transpiraţiei. _ 

Krisantem se apropia de final. Innodase şnurul în jurul 
membrului şi al testiculelor jurnalistului şi strânse nodul trăgând 
de un capăt al lui. Ypirou se arcui brusc pe spate, de parcă ar fi 
vrut să facă podul, apucând cu mâinile pernele şi străduindu-se 
să ridice şoldurile cât mai sus. Durerea nu era prea mare, dar 
gâfâia deja, mai mult de frică. 

— Minţiţi! strigă Malko. 

Elias Ypirou bigui: 

— Vă jur pe mama mea că nu am ştiut nimic. Tot ce v-am 
spus a fost adevărat. Poate că v-au luat drept poliţişti... 

— Cine este informatorul dumneavoastră? 

În loc să răspundă, ziaristul izbucni în plâns. Fără un cuvânt, 
Krisantem mai strânse puţin laţul. Ypirou urlă. Malko îi făcu 


12 Fiu de cățea! (n.a.) 


semn turcului să înceteze. Voia să-l intimideze pe ziarist, nu să-l 
tortureze. Elias Ypirou îşi dădu ochii peste cap şi leşină. 
Krisantem mai slăbi strânsoarea ca să evite stricăciunile 
ireparabile ale anatomiei grecului. 

— Fii atent, Elko, îi atrase atenţia Malko. 

Turcul ridică din umeri. 

— În Coreea, îi interogam astfel ore întregi pe chinezi şi nu 
păţeau nimic. Alteța Sa... 

Chinezii aveau probabil ligamentele mai bune decât ale 
grecilor. Malko se aplecă deasupra feţei asudate a bătrânului 
pederast. 

— Am oroare să vă supun unui asemenea tratament, însă, 
dacă nu ar fi existat un concurs fericit de împrejurări, acum 
eram mort din cauza dumneavoastră. Trebuie să-mi spuneţi 
adevărul. 

Un firicel de salivă pe prelingea pe buzele subţiri ale grecului. 
Acesta îl fixa pe Malko cu ochii lui cât un nasture, plinii de 
groază şi murmură cu o voce abia auzită: 

— Nu pot să vă spun numele. Este un prieten. lar el vă va 
spune acelaşi lucru ca şi mine. Lăsaţi-mă în pace. 

Malko se uita perplex la bătrânul pederast. Nu părea în stare 
să reziste interogatoriului lui Krisantem. La urma urmei poate că 
spunea adevărul. 

Dacă omul care trăsese în el era într-adevăr unul dintre 
asasinii lui Henry Eagleton, ar fi putut să-i confunde pe el şi pe 
Krisantem cu poliţiştii greci... În orice caz, acum era liber cine 
ştie pe unde... 

— Lasă-l, Krisantem, îi ordonă Malko. 

Cu părere de rău, turcul desfăcu laţul. Ypirou începu să-şi 
maseze imediat părţile dureroase. 

— M-aţi minţit, gemu Elias Ypirou, în timp ce îşi masa sexul. 

— Cu ce anume v-am minţit? întrebă Malko. 

— Nu sunteţi ziarist. 

Malko preferă să nu-i răspundă. La ce bun ar fi făcut-o? Cu un 
simplu telefon dat la Time Magazine, Ypirou ar fi descoperit 
adevărul. 

— Am avut nevoie de aceste informaţii, spuse el. Mai am şi 
acum. 

Elias Ypirou se ridică şi îi aruncă lui Malko o privire neagră. 

— Nu vreau să fiu amestecat în treburile dumneavoastră. Mai 


bine mi-aţi fi spus adevărul decât să-mi turnaţi gogoşi că sunteţi 
jurnalist. 

— Spuneţi-mi ce altceva mai ştiţi despre asasinarea lui Henry 
Eagleton? întrebă Malko. 

— Nimic! se răsti Ypirou. Şi chiar dacă aş şti ceva, tot nu v-aş 
spune, fiindcă ţin la viaţa mea! 

Se ridică, se înfăşură în halat, se duse şontăc-şontâc la uşă şi 
o deschise. 

— Căraţi-vă, acum, scrâşni el, şi nu mai călcaţi pe aici 
niciodată. 

Era sfârşitul unei frumoase prietenii. Malko şi Krisantem nu 
mai insistară. Ypirou trânti furios uşa în urma lor, apoi se 
întoarse la câine. Fără un cuvânt, se apropie de el şi îi trase un 
şut în burtă. Animalul scheună jalnic şi se făcu covrig. Ziaristul îl 
mai lovi până când piciorul sănătos începu să-l doară, apoi se 
opri gâfâind şi înjurând printre dinţi. 

Apoi se aşeză din nou la birou tremurând încă de teamă şi de 
furie şi ridică receptorul. Dar rămase cu el în aer, neştiind ce să 
facă în continuare. 


x x 


— Este neplăcut, chiar foarte neplăcut. 

Don Richard, stând cu mâinile pe biroul gol, clătina din cap cu 
tristeţe. Malko îi povestise ce se petrecuse în Glyfada. 

— Ce vi se pare neplăcut? îl întrebă el. Că Leonidas a murit 
sau că au încercat să mă omoare pe mine? 

Ochii albaştri se aţintiră asupra lui cu o undă de reproş. 

— Nu ştiu câtă încredere pot să am în acest ziarist. Este un 
personaj foarte ciudat, pe care îl manipulează mulţi oameni. Și 
nu numai greci. Fireşte, este ceva necurat la mijloc, dar de ce v- 
aţi jucat de-a detectivul particular? Pentru Dumnezeu, trebuia să 
veniţi la mine... 

— Generalul Agathiou nu v-a spus nimic? 

— Nimic, zise Richard. De dimineaţă am vorbit cu el la 
telefon, dar despre cu totul altceva. Mi s-a părut absolut 
normal... 

— Nu credeţi că grecii sunt şi ei amestecați într-un fel în 
asasinarea lui Henry? 

— Grecii, poate, însă KYP, sigur nu. 


— Atunci, cine a vrut să mă omoare în timp ce eu anchetam 
acest asasinat? 

— Habar n-am, recunoscu americanul. Deocamdată, trebuie 
să intervenim pe lângă forţele greceşti de poliţie. Pentru 
Dumnezeu, calmaţi-vă! Compania v-a lăsat să veniţi aici din 
respect pentru memoria lui Henry şi din înţelegere pentru 
văduva lui. Dar nu e momentul să ne jucăm de-a soldăţelul. 
Dacă va fi ceva nou, voi afla şi eu, credeţi-mă. 

Americanul era furios din cale-afară. Malko se hotărî să nu 
mai toarne şi el gaz peste foc. Cu atât mai mult cu cât episodul, 
cu Nafsika îl pusese într-o postură nefericită... Don Richard nu 
suflase un cuvânt, de parcă nici n-ar fi ştiut. 

Malko se hotărî să nu zgândărească leul din cuşcă şi să se 
facă mic de tot. Don Richard îl observa cu ochii lui albaştri duri 
ca piatra. 

— La ce vă gândiţi? 

— Îmi pare rău pentru Leonidas, mărturisi Malko. Putem să-i 
ajutăm în vreun fel familia? 

— Avea doar o soră, spuse Richard. Ambasada se va ocupa de 
înmormântare. Pe aici, oamenii sunt îngropaţi în douăzeci şi 
patru de ore... Uitaţi că l-aţi cunoscut, aşa va fi mai uşor... 

Malko nu răspunse. Totul i se părea foarte ciudat. Era sigur că 
atentatul îndreptat asupra lui avea legătură cu moartea lui 
Eagleton. Dar se pare că Don Richard nu voia să vadă acest 
lucru. Cu toate acestea, agentul CIA era un profesionist rupt de 
orice porcărie, care se temea de toţi şi de toate... De ce se 
comporta astfel? 

— Dacă aş fi ştiut, nu v-aş fi dat adresa lui Leonidas, oftă 
americanul. A fost un om de treabă. 

— Nu mă simt bine, spuse Malko. 

— În schimb, el e mort, i-o tăie cu răutate americanul. 

Era mai bine să nu continue discuţia. De data asta, Don 
Richard nu îl conduse pe Malko, mulţumindu-se să-i strângă 
mâna în uşa biroului. Nu-l invită nici la cină... Inainte să plece 
zise: 

— Dacă poliţiştii greci vă întreabă ceva, luaţi imediat legătura 
cu mine. Voi încerca să aranjez treaba, dar nu se ştia 
niciodată... 

Malko pusese deja pistolul lui şi cel al lui Krisantem în seiful 
de la hotel. Dar numai provizoriu. Cobori pe jos singurul etaj şi 


ajunse pe culoarul de la parter. Un panou îi sări imediat în ochi. 
VIZE. Acest lucru îl determină pe loc să ia o hotărâre. De când 
se afla în incinta ambasadei, o idee nu-i dădea pace. 

Deschise încetişor uşa şi văzu o tejghea la care aşteptau vreo 
şase persoane. In partea cealaltă, lucrau angajaţii ambasadei. 
Malko îi cercetă prin ochelarii de soare. Erau patru fete şi doi 
bărbaţi. Una dintre ele corespundea descrierii lui Leonidas. Avea 
vreo douăzeci de ani, cu părul creţ şi foarte brunet, de o 
frumuseţe agresivă şi vulgară, cu un aer semit extrem de 
pronunţat. Nu-i putea vedea decât capul şi bustul îmbrăcat într- 
un tricou alb mulat pe pieptul enorm. 

Se aplecă şi zări placa din aramă de pe birou: Aliki Voulounis. 
Crezând că Malko doreşte să afle ceva, ea ridică spre el o privire 
întrebătoare. 

Avea o gură mică şi cărnoasă, cu dinţi extrem de albi, însă 
privirile erau atrase în mod irezistibil de pieptul impresionant. În 
ochii se vedea o lucire ciudată, puţin rătăcită. Ea îl întrebă pe 
Malko cu indiferenţă: 

— Doriţi ceva, domnule? 

Vorbea engleza cu un puternic accent grec. Malko îi zâmbi. 

— Dumneavoastră aţi flirtat cu Leonidas? 

Ea ridică sprâncenele mirată. 

— Leonidas? 

— Da, şoferul lui Henry Eagleton... Cum aveam drum pe la 
ambasadă, m-a rugat să trec pe aici şi să vă spun că se 
gândeşte mereu la dumneavoastră. 

— Leonidas! 

Părea surprinsă, contrariată şi amuzată deopotrivă. 

— Cred că este foarte îndrăgostit de dumneavoastră, insistă 
Malko. 

De data asta. Aliki Voulounis se întunecă dintr-odată. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi... Nu înţeleg. 

— Mi-a spus că trebuia să cinaţi împreună în seara în care a 
fost asasinat domnul Eagleton. 

Surâsul grecoaicei dispăru pe loc. O lucire nedesluşită îi 
străfulgeră ochii de un negru cerneală şi spuse pe un ton sec: 

— Bietul Leonidas, şi-a făcut iluzii degeaba. Am băut mult în 
petrecere, am discutat, şi când m-a întrebat dacă vreau să cinez 
cu el, eu am acceptat, dar am uitat complet... 

— Observ, spuse Malko zâmbind. Va fi foarte dezamăgit. 


Aliki nu reacţionă în niciun fel. După ce îi adresă un zâmbet 
convenţional, se cufundă iarăşi în hârtiile ei. Apoi se ridică, iar el 
îi admiră picioarele lungi şi curbura orgolioasă a şoldurilor. Nu 
părea o fecioară cuminte. Pocnetul galenţilor cu talpă de lemn 
se auzea din ce în ce mai îndepărtat, iar Malko ieşi de la 
serviciul pentru vize. Era perplex. Oricât de multă şampanie ar fi 
băut, Aliki nu părea genul de fată care să accepte o întâlnire cu 
unul ca Leonidas. lar el era sigur că şoferul nu fabulase. 


* 
x x 


Malko parcă Mercedes-ul lovit în spatele hotelului Grande- 
Bretagne şi veni la intrare pe jos. Practic, era imposibil să-l lase 
în faţa hotelului. În Piaţa Constituţiei vacarmul era la fel de 
înspăimântător. Se aştepta chiar să găsească poliţia în 
apartament, dar primi cheia fără niciun comentariu. Krisantem 
se afla acolo, tăcut, dar eficient. Îi pregătea lucrurile lui Malko în 
timp ce el făcea un duş... 

În clipa în care ieşea, sună telefonul. Krisantem ridică 
receptorul, apoi se întoarse către Malko. 

— Alteța Voastră, vă caută o doamnă. 

Incă înfăşurat în prosop, Malko luă receptorul. 

— Alo? 

— Malko? 

Vocea Nafsikăi era şovăitoare şi blândă. Malko simţi totuşi 
inima zvâcnindu-i în piept. Îi telefonase. Incidentul de la Yacht- 
Club nu se datorase în totalitate vinului de Samos... Dacă nu s- 
ar fi petrecut evenimentul tragic de dimineață, bucuria ar fi fost 
deplină. Brusc îşi dădu seama că Nafsika îl trimisese la Elias 
Ypirou... Oare toate astea aveau vreo legătură? 

— Ce mai faceţi? o întrebă el. Mă bucur că m-aţi sunat... 

În voce i se citi imediat neliniştea. Nafsika întrebă imediat: 

— Vă deranjez? Sunteţi singur? 

— Sunt doar cu majordomul, răspunse Malko. 

La capătul firului se lăsă o scurtă tăcere, apoi femeia spuse 
repede: 

— Vă sun din Vouliagmeni. Sunt la hotelul Astir, în weekend. 
Dacă vreţi să veniţi mâine să faceţi o baie... 

— Este şi soţul dumneavoastră acolo? nu se putu abţine 
Malko să n-o întrebe. 


Nafsika răspunse cu voce egală: 

— Nu, el este pe mare. 

Era rândul lui să stea pe gânduri. Cu ce scop îl invita Nafsika? 
Simţea că tăcerea lui ar putea fi prost înţeleasă. La urma urmei, 
nu era nimic compromiţător în faptul că se scălda şi el puţin. Cu 
siguranţă că nu era singură. Apoi întrevăzu următoarele două 
mese derulându-se în tête-à-tête cu Krisantem şi întrebă: 

— Sunteţi liberă diseară? 

Urmă o pauză, apoi Nafsika zise: 

— Încă nu ştiu. Poate. Trebuie să mai sunaţi pe la nouă 
jumătate, zece. 

Ea îi dădu numărul de telefon de la bungalou, iar Malko şi-l 
notă. Nu prea îl mulțumea această întâlnire cu probleme. Dar 
cum nu avea altceva mai bun de făcut, se şterse şi se îmbrăcă. 
Avea trei ore la dispoziţie. Se hotări să se ducă se bea o votcă la 
barul englez, locul cel mai plăcut din hotel. Spera ca poliţia să-l 
lase în pace măcar până luni. Poliţiştii greci nu se omorau cu 
munca în weekend, mai ales pe o căldură ca asta. 

— Mă întorc repede, îi spuse el lui Krisantem. 


* 
x x 


Malko împinse uşa grea din lemn de mahon. Ambianţa era 
plăcută şi intimă, cu fotolii adânci din piele aşezate până în 
fundul localului. El se opri în prag, căutând din priviri o masă 
liberă. 

Bătăile inimii se accelerară brusc. La bar, era o singură 
persoană. O femeie într-o rochie verde strâmtă şi decoltată, 
care stătea în faţa unui pahar de coniac. Malko îi distingea clar 
profilul. Era necunoscuta care fugise împreună cu asasinul lui 
Leonidas. 


Capitolul VI 


Malko închise ochii o fracțiune de secundă, rememorând 
scena de dimineaţă, apoi îi deschise. Cele două profiluri erau 
absolut identice, inclusiv cocul roşcat. Rămase în picioare, 


studiind figura necunoscutei în oglinda barului. 

Barmanul se apropie de ea şi schimbară câteva cuvinte. Doi 
americani aşezaţi la o masă o sorbeau din priviri. Oare ce căuta 
o femeie singură la ora şapte seara la barul hotelului Grande- 
Bretagne? Răspunsul părea evident. În toate hotelurile de lux 
din lume existau dame de consumatie de teapa ei, însă acelea 
nu se plimbă cu ucigaşii... Malko se retrase în hol. 

Se temea să nu-l recunoască, însă străina roşcată rămăsese 
singura lui pistă, dar risca să fie agăţată foarte repede. De 
aceea se şi afla aici. Nici nu se gândea să o lase să dispară. Ca 
să o abordeze pe faţă, ar însemna să provoace un adevărat 
scandal... Se strecură la capătul holului şi îl sună pe Krisantem 
la telefonul interior. După treizeci de secunde, turcul veni, iar 
Malko îi expuse situaţia. 

— Nu a avut timp să vă identifice de dimineaţă. Stătea cu 
spatele la dumneavoastră. Nu scăpaţi şansa să intraţi în 
legătură cu ea. Dar trebuie să o scoateţi din bar. Eu vă voi 
urmări. După aceea, mai vedem. Poftim. A 

Elko îi întinse trei bancnote de o sută de dolari. Indată ce 
turcul dispăruse în bar, el se duse în sala seifurilor ca să ia 
pistolul pe care îl strecură discret la brâu. După aceea se duse şi 
se aşeză în salonul mare şi solemn unde se servea micul dejun. 
De acolo, putea să supravegheze unica intrare a hotelului. Nu se 
gândea că fata putea să locuiască în hotel. Comandă o votcă şi 
se puse pe aşteptat, chinuindu-se săi înţeleagă ce s-a întâmplat. 
Deşi îşi sfărâma creierii, nu vedea cine ar fi putut să-l ucidă şi 
nici din ce motiv. Numai fata în verde putea să răspundă la 
aceste două întrebări. 


x 
x x 


Malko avea ochii atât de obosiţi de atâta pândă, încât era 
gata-gata să nu-l observe pe Krisantem şi pe noua lui cucerire. 
Se scursese aproape o oră de când ÎI trimisese pe turc la asalt. 
De trei ori făcuse imprudenţa să se ducă până la uşa laterală a 
barului ca să verifice dacă turcul şi roşcata mai erau acolo. 
Aceasta apăru la braţul lui Krisantem, legănându-se uşurel. 
leşiră pe uşa turnantă care dădea în Piaţa Constituţiei, apoi o 
luară la dreapta, mergând în josul pieţei. El porni imediat pe 
urmele lor. Exact la timp, ca să-i vadă când se urcară într-un 


taxi gri care merse pe lângă hotel şi se opri la stopul de pe 
bulevardul Amalias. 

Malko fugi la Mercedes-ul parcat puţin mai jos. Prinse ultimele 
secunde din stop, reuşind să ajungă în urma taxiului, separându- 
| de el doar un autobuz. Deşi era târziu, traficul era la fel de 
intens. Căldura înăbugşitoare îl împiedica să respire normal. Unul 
în spatele celuilalt, merseră către Hilton, trecură de hotel, apoi 
îşi continuară drumul spre Psychico. Imediat după Ambasada 
americană, taxiul viră la stânga pe o străduţă îngustă şi 
întunecată. Malko văzu stopurile maşinii aprinzându-se. Opri şi 
el, stinse farurile şi cobori ferindu-se să nu fie văzut. Taxiul 
plecase deja. Krisantem şi roşcata intraseră într-o clădire micuță 
modernă, cu patru etaje, puţin mai retrasă de la stradă. Când 
ajunse şi Malko, holul era deja pustiu. Se repezi în ascensor şi 
deschise uşa. 

Krisantem era lipit de roşcată din a cărei rochie verde ieşise 
un sân. Ea îi înconjurase gatul cu braţele şi îşi sprijinise capul de 
umărul lui. 

Când auzi zgomotul uşii, ea înălţă capul şi îl văzu pe Malko. l- 
au trebuit câteva secunde ca să iasă din starea de 
semiinconştienţă.  Dintr-odată, faţa se  schimonosi de o 
strâmbătură de groază. Tresărind cu disperare, ea se desprinse 
din braţele turcului, încercând să iasă din cabină, dar Malko o 
împinse înăuntru. 

— Nu vă fie frică! începu el, noi... 

Fata îl întrerupse cu un urlet atât de puternic încât îi îngheţă 
sângele în vene. Tremura, ochii îi ieşiseră din orbite şi spunea 
cuvinte fără noimă în arabă. Incercă să se repeadă la Malko, 
însă Krisantem o strânse de gât cu un gest brusc. Atunci, fata 
leşină deodată, prăbuşindu-se între cei doi bărbaţi. 

— Amcik!” înjură Krisantem. 

Se auziră paşi pe hol. Apăsă imediat pe butonul etajului patru, 
iar liftul porni exact la timp. Când se opri, ei coborâră pe un 
palier îngust. Malko aprinse luminita de noapte şi cercetă 
numele de pe uşi. Pe una dintre ele văzu scris Amal Largha. 
Scotoci în poşeta roşcatei şi găsi un portchei. Dar înainte de a 
descuia, sună şi aşteptă o clipă cu pistolul în mână. Nu răspunse 
nimeni. 

Atunci, descuiară şi intrară. Era un apartament micuţ format 


13 Idioata! (n.a.) 


din două camere, mobilate foarte sumar, ale cărui ferestre 
dădeau spre un teren viran. Fata începu să se mişte, prăbuşită 
în fotoliul în care o trântise Krisantem. 

— Lasă-mă singur cu ea, Elko, zise Malko. Este mai bine ca tu 
să stai la pândă pe palier. Ce ţi-a spus la bar? 

— Nu mare lucru, mărturisi turcul. Este din Beirut. Mi-a turnat 
o poveste cu bărbatu-său care călătoreşte foarte mult şi o lasă 
pe ea aici. Am convins-o foarte greu să vină cu mine. l-a fost 
frică şi voia să meargă la hotel... 

— Bine, bine. 

Turcul dispăru în momentul în care roşcata deschidea ochii. 
Malko se aşeză în faţa ei pe canapea cu pistolul pe genunchi. 

— Amal, zise el cu blândeţe, vă simţiţi mai bine? 

Roşcata îşi fixă privirea pe armă şi zise în engleză pe un ton 
rugător: 

— Nu mă omorâţi! Nu mă omorâţi! 

Părea cu adevărat terorizată, ghemuită în fotoliu, iar bărbia îi 
tremura. Nu-l slăbea o clipă pe Malko din ochi. 

— Nu am nici cea mai mică intenţie să vă omor, spuse el. 
Vreau să ştiu de ce a încercat însoţitorul dumitale să mă ucidă 
azi-dimineaţă? 

Ea nu răspunse, ci se uita la el ca o pasăre de noapte prinsă 
în lumina unui proiector. În fine, zise încetişor: 

— Nu o să mă faceţi să vorbesc. A plecat. Nu mai este în 
Atena. 

— Cine? 

II privi din nou cu groază, apoi zise: 

— Vă implor! 

Era într-adevăr o poveste înnebunitoare. 

— De ce bărbatul care se afla cu dumneavoastră a participat 
la asasinarea lui Henry Eagleton? insistă Malko. De la cine a 
primit ordin? 

O lucire întrebătoare străbătu ochii negri ai tinerei. Părul nu 
era vopsit, ci avea o tentă roşcată obţinută cu hena, ca 
majoritatea femeilor din Orientul Mijlociu. Ea îl cercetă pe Malko 
câtva timp fără să scoată o vorbă, vizibil tulburată. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? îl întrebă ea în sfârşit. 

Malko îi întinse o legitimaţie a USIS!* cu numele lui — 
obişnuita acoperire pe care i-o furniza CIA. 


14 Unitea States Information Service (n.a.) 


— Lucrez pentru Serviciile americane de Informaţii, îi explică 
el. Încerc să aflu cine a asasinat un diplomat american în urmă 
cu câteva zile. Mi s-a spus că însoţitorul dumneavoastră este 
unul dintre asasini. 

Pe chipul roşcatei se întipări imediat o expresie de 
neîncredere şi bâigui cu glas tremurător: 

— Nu înţeleg, noi nu cunoaştem americani. Bechir nu a făcut 
niciodată nimic rău în Atena. 

— Cine este Bechir? 

— Cel ce se afla cu mine de dimineaţă... A plecat în seara 
asta la Beirut. Nu înţeleg nimic din ce mi-aţi spus până acum! 

Incepu să hohotească brusc şi să strige, cuprinsă de o 
adevărată criză de nervi. Ea alunecă din fotoliu, se rostogoli pe 
jos, ţinându-şi capul în mâini. Malko o prinse de subsuoară, 
încercând să o liniştească, apoi o târî în baie. 

O puse în cadă şi deschise duşul la maximum. Jetul de apă 
rece o biciui drept în faţă, cocul roşcat se desfăcu, iar rimelul se 
transformă în nişte dâre negre şi apa îi umplu gura deschisă 
împiedicând-o să strige. Malko privea de la distanţă cum duşul 
îşi făcea efectul. După vreo cinci minute de urlat, Amal se 
redusese la o moviliţă udă şi liniştită. 

Ea ieşi din cadă cu rochia verde lipită de corp, cu părul 
căzându-i ud pe umeri şi începu să tremure atât de tare, de-i 
clănţăneau dinţii în gură. Ca un automat, fără să se sinchisească 
de prezenţa lui Malko, ea se dezbrăcă imediat de rochia care 
deveni o grămăjoară la picioarele ei, rămânând doar în slip. 

Pielea ei foarte albă se făcuse acum ca de găină, iar sfârcurile 
căpătară culoarea violet. Se înfăşură într-un halat de baie şi îşi 
scoase slipul. Apoi se şterse pe faţă, căpătându-şi înfăţişarea 
normală. Dar frica îi apăru iarăşi în priviri. 

— Nu vă cred, spuse ea pe un ton neîncrezător, vreţi să mă 
faceţi să vorbesc şi după aceea mă omorâţi. 

Ea se închise din nou în ea. Malko simţi că trebuie să facă 
ceva. Scoase uşurel pistolul pe care îl pusese la brâu, puse 
piedica, îl apucă de ţeavă şi i-l întinse fetei. 

— Luaţi-l, spuse el. Dacă asta vă linişteşte. Să încercăm să 
discutăm. 

Amal luă arma cu vârful degetelor ca şi cum ar fi fost un şarpe 
şi o strecură în buzunarul halatului de baie. Era şi mai 
dezorientată, dar nu pe deplin liniştită. 


— Unde este bărbatul care m-a adus aici? 

— Afară, zise Malko. 

— Să vină! 

Părea de-a dreptul îngrozită. Malko o luă de braţ şi o scoase 
din baie, apoi o trase la uşă şi o descuie. 

— V-aţi mai calmat acum? 

Fără să-i răspundă, se aşeză iar în fotoliu, cu pistolul lui Malko 
în buzunar. El se aşeză în faţa ei pe canapea. 

— Acum spuneţi-mi de ce a tras în noi prietenul 
dumneavoastră Bechir? 

De data asta, ea nu mai ezită. 

— Credea că aţi venit să-l lichidaţi, suflă ea. Că sunteţi 
palestinieni! 

— Palestinieni! făcu Malko năucit. De ce? 

Era o nenorocire... 

— Bechir face parte din Falangele lui Pierre Gemayel, 
mărturisi cu părere de rău Amal Largha. Vine în mod regulat la 
Atena ca să încerce să găsească arme şi ambarcaţiuni şi să le 
îndrepte spre Jounieh. 

— De ce a crezut că suntem palestinieni? 

Amal lăsă privirea în pământ stânjenită. 

— A fost anunţat că oamenii din partea cealaltă au pătruns pe 
filiera lui şi că vor veni să-l execute ca să-l împiedice să 
găsească arme. În Atena sunt mulţi palestinieni... 

Lucrurile începeau să se clarifice cât de cât... Dar Malko nu 
vedea ce legătură are povestea asta cu armele cu asasinarea lui 
Eagleton. 

— Cunoaşteţi vreun american pe nume Henry Eagleton? 

Amal clătină din cap. 

— Nu. Cine este? 

Nu încăpea nicio îndoială că era sinceră. Leonidas murise 
degeaba... Malko simţea că Amal este încă terorizată. Înainte de 
a merge mai departe, trebuia să o liniştească. 

— Ce faceţi cu Bechir? o întrebă el. 

Umerii tinerei se lăsară în jos şi se uită la Malko cu o privire 
sfâşietoare, apoi spuse pe un ton obosit: 

— Eu sunt refugiată. Locuiam în Damour, la douăzeci şi cinci 
de kilometri de Beirut, într-o casă foarte frumoasă. Soţul meu a 
fost inginer. Noi eram creştini. Într-o zi de ianuarie, palestinienii 
şi progresiştii au năvălit în vilă. Noi nu am putut rezista. L-au 


omorât pe loc pe soţul meu, apoi i-au tăiat capul. Eu le-am luat 
pe cele două fetiţe de la o vecină. Una avea zece ani. S-au 
distrat hăcuind-o. Pe cealaltă au violat-o zece sau doisprezece. 
Apoi i-au înfipt ţeava unui Kalaşnikov. 

Povestea toate aceste orori pe un ton normal. 

— Şi dumneavoastră ce v-au făcut? 

— Mie? (Făcu un gest de lehamite.) Am fost jucăria lor timp de 
trei zile. Au pus capul soţului meu pe masa din bucătărie şi mă 
amenințau întruna. Locuiam lângă cimitir. În a treia zi, m-au luat 
cu ei ca să-i ajut... M-au obligat să le arăt mormântul părinţilor 
mei. l-au dezgropat întâi pe ei, apoi alţi morţi, i-au stropit cu 
benzină şi le-au dat foc... Au smuls toate crucile şi au tăiat capul 
mai multor cadavre. Ba chiar s-au distrat agăţând unul în chip 
de sperietoare... Parcă erau nebuni. Impreună cu ei era şi un 
musulman tânăr din Damour, un fost vecin. El m-a lăsat să plec. 
Dar m-a violat şi el, adăugă ea cu ură în glas. Am reuşit să ajung 
la Beirut. Nu voiam să mai rămân în Liban. Nişte prieteni mi-au 
dat bani ca să-mi cumpăr bilet de avion... 

Tăcu. Malko o privea tulburat de această poveste 
îngrozitoare. Amal Largha nu va uita niciodată acest calvar. 

— Ce faceţi în Atena? o întrebă el cu blândeţe. 

— Prostituţie. Nu am încotro. Aici nu-mi găsesc de lucru şi nu 
am bani. A trebuit să-mi găsesc o locuinţă. La început am 
împrumutat de la ceilalţi refugiaţi... Dar a trebuit să le dau banii 
înapoi. Nu aveam nici cu ce să mă încalţ. La Damour aveam 
treizeci de perechi de pantofi... Am început la Hilton, dar 
directorul nu voia să aibă decât patru târfe în hotel. Şi numai 
grecoaice. Cei de la Grande-Bretagne sunt mai îngăduitori... 
Încerc să-mi aleg clienţii. Oftă. În orice caz, este mai puţin dur 
faţă de ceea ce mi s-a întâmplat... 

Malko credea povestea ei. In cartierele elegante din Atena nu 
erau târfe pe străzi, însă personalul hotelurilor ştia întotdeauna 
de unde să le ia. Dar, în afară de Hilton, barurile suspecte 
colcăiau de animatoare. 

— Dar Bechir nu vă ajută? 

Amal Largha clătină negativ din cap. 

— L-am întâlnit la barul din Grande-Bretagne ca simplu client. 
După ce i-am spus povestea mea, mi-a dat toţi banii pe care îi 
avea. Asta mi-a ridicat moralul. Vine la mine destul de des. De 
data asta, a venit acum cinci zile şi mi-a propus să-l însoțesc în 


casa asta închiriată de falangişti. 

— Cine i-a spus că o să venim? 

— Un grec... Bechir se întâlneşte cu el din când în când. Cred 
că lucrează pentru Serviciile Secrete, dar nu ştiu cum îl cheamă. 
Este un tânăr simpatic, foarte politicos. Bechir mi-a spus că îl 
ajuta în anumite probleme. Aseară a venit foarte târziu. 

— De ce nu aţi plecat imediat? 

— Nu putea Bechir. Astăzi aştepta un răspuns în legătură cu 
un vas. Nu am vrut să-l las singur. 

Malko nu o mai vedea pe Amal. Încerca să înghită vestea 
şocantă şi să reconstituie jocul de puzzle. 

Un militant ca Bechir era cu siguranţă căutat de agenţii greci 
şi folosit pentru treburile lor. Şi el fusese o victimă. 

Era o treabă grozavă să ajungi să omori oameni pe care nici 
nu-i cunoşti! Dacă nu s-ar fi întâmplat să dea peste libaneză, 
Malko nu ar fi ştiut absolut nimic.. Un nume îi bântuia mintea: 
generalul Mattiaki Agathiou, şeful KYP. Bărbatul care îl invitase 
cu atâta amabilitate la cină, aliatul americanilor, prietenul lui 
Henry Eagleton şi soţul apetisantei Nafsika. O operaţiune ca 
aceea a cărei victimă era să fie nu putea fi pusă în aplicare 
decât cu acordul şefului. Revăzu brusc coridorul de la Yacht- 
Club, aventura lui cu Nafsika şi uşa care se deschisese în mod 
misterios. Generalul Agathiou îi surprinsese şi reacţionase ca 
majoritatea soţilor înşelaţi. Se răzbunase! Cum era şeful 
Serviciilor Speciale, dispunea de o grămadă de mijloace... 

Malko se blestemă în gând. Slăbiciunea lui la femei îl făcuse 
să comită o greşeală gravă, care ar fi putut să-i aducă moartea. 
Greşeală care îl costase viaţa pe sărmanul Leonidas. Ştia totuşi 
acum că grecii nu suportau să-şi piardă onoarea. 

Soţul Nafsikăi se folosise de serviciul său ca să-şi regleze 
conturile personale. Fireşte, nu era asta ţinuta morală a 
agenţilor, dar nu era nici primul, nici ultimul... Amal Largha îl 
studia insistent. 

— Cred că am înţeles ce s-a întâmplat, spuse el. Nu are nicio 
legătură cu dumneavoastră. Este vorba de o răzbunare 
personală. Imi pare rău că aţi fost folosită. 

— Bechir nu se va mai putea întoarce în Grecia. Mi-a spus. 

— Poate că aş putea să pun eu o vorbă, îi promise Malko. Vă 
voi ţine la curent. Dar ar fi mai bine, pentru siguranţa 
dumneavoastră, să nu spuneţi nimănui că m-aţi cunoscut. 


Ea dădu din cap afirmativ. 

— Puteţi să vă bizuiţi pe mine. 

El se ridică, iar fata îi întinse pistolul. Sub ochi avea cearcăne 
mari, cenuşii. Era demnă de milă şi fără apărare, pierdută într- 
un oraş străin. Malko se scotoci prin buzunar şi scoase un teanc 
de bancnote, drahme şi dolari amestecate. El îl puse pe măsuţa 
joasă. 

— Este puţin faţă de problemele pe care vi le-am creat, spuse 
el. 

Amal luă bancnotele şi vru să i le restituie. 

— Nu le vreau. 

Malko nu le luă, trase zăvorul şi deschise uşa. Zări silueta lui 
Krisantem în penumbră şi o împinse cu blândeţe pe libaneză în 
apartament. 

— Noroc. 

Ea nu închise uşa. Cei doi bărbaţi luară liftul în tăcere. Când 
se urcară în Mercedes, Malko îl povesti turcului ce se întâmplase 
şi pe cine bănuia el. Nu avea secrete faţă de majordomul lui. 
Elko nu comentă în niciun fel, cunoscând gusturile stăpânului 
său. Malko îi fu recunoscător. După cinci minute, opreau în faţa 
hotelului. Malko se uită la ceas. Era zece şi jumătate. După cele 
ce aflase, avea chef să-i pună câteva întrebări Nafsikăi... Se 
duse în hol şi ceru numărul de la Astir, în Vouliagmeni. 

— Este ocupat, anunţă centralista după ce formase numărul. 

Şi după un sfert de oră, tot ocupat suna. Malko îşi spuse că, în 
cel mai rău caz, îi strica Nafsikăi Agathiou cea de-a cinci suta 
idilă. 

— Mă duc la Vouliagmeni, îl anunţă el pe Krisantem. 

Îi lăsă pistolul şi se urcă în Mercedes. 


x 
x x 


După bifurcația care ducea la Capul Varkiza, drumul spre 
Vouliagmeni era complet pustiu. Brusc, după o curbă, Malko zări 
un panou luminos care anunța Astir Palace undeva pe dreapta. 
Intră pe poartă şi se angajă cu viteză redusă pe o alee 
întunecată care se ramifica în numeroase cărări care şerpuiau în 
mijlocul grădinii pline de verdeață Mai departe, zări o clădire 
masivă care se afla la marginea mării. 

Când opri Mercedes-ul în parchingul destul de mic, liniştea îi 


păru delicioasă, tulburată numai de scârţâitul pietrişului. După 
ce ochii se obişnuiseră cu întunericul, reuşi să distingă mici 
bungalouri răspândite peste tot. Cobori din maşină şi veni lângă 
cel mai apropiat. Un bec lumina numărul 24. Găsi numărul 25, 
apoi 26, după care o luă pe altă potecă şi ocoli lacul artificial. 

În întuneric întâlni un servitor îmbrăcat în alb cu o tavă plină 
cu pahare în mână şi îl întrebă unde era bungaloul numărul 32. 
Acesta îi arătă o moviliţă aflată vizavi de lac. 

— Acolo este. Cel care este singur. 

Merse pe cărare cam o sută de metri, apoi ajunse la un 
bungalou asemănător celorlalte, cu o verandă pe care nu era 
nici ţipenie de om. 

Lumina răzbătea prin obloanele din lemn. Singur pe veranda 
întunecată. Malko stătea pe gânduri. Dacă Nafsika se încuia în 
casă de la ora asta, însemna că nu o făcea ca să-şi satisfacă 
dorinţa carnală... Era complicat să bată la uşă. Brusc, îşi dădu 
seama că venise ca un prost până aici. Prima întâlnire cu ea îi 
provocase doar neplăceri. Ce putea să-i spună în plus despre 
moartea lui Henry Eagleton? 

Furios pe el însuşi, se întoarse şi se pregăti să coboare de pe 
verandă. În acel moment, un țipăt ascuţit şi lung străbătu 
obloanele, făcându-l să rămână țintuit locului. Era un țipăt de 
femeie. 


Capitolul VII 


Strigătul mai stăruia încă în urechile lui Malko. Să fi fost un 
urlet de durere sau un geamăt de plăcere? Nu ştia ce să creadă. 
Nici un alt zgomot nu răzbătea afară. Se apropie intrigat de uşă 
şi îşi lipi urechea de şipcile din lemn. De data asta auzi un 
strigăt înăbuşit şi zgomot de mobilă răsturnată. 

Ezită. Se pare că nimeni altcineva nu auzise ţipătul. În fond, 
ceea ce se întâmpla în bungalou nu-l privea pe el. Şi oricum, 
apetisanta doamnă Agathiou nu era femeia care să se lase 
violată... Cu toate astea, ceva îl ţinea pe loc. Scurta perioadă în 
care stătuse la Atena fusese plină de lucruri stranii. Cercetă 
peretele bungaloului şi descoperi numaidecât ceea ce căuta. 


Deasupra  climatizorului se afla un geamlâc în formă 
dreptunghiulară care era întredeschisă, pe unde se putea, 
vedea în interior. 

Luă un fotoliu de pe verandă şi se sui pe el. Acum i se părea 
că aude gâfâieli. Stând în echilibru, reuşi să se uite înăuntru. 
Avu impresia că primeşte un pumn în stomac. Lumina slabă din 
bungalou îi dezvăluia o scenă incredibilă. O femeie în patru labe 
în mijlocul încăperii, lângă un fotoliu răsturnat, stând cu spatele 
la Malko şi cu faţa spre pat, ocupa celălalt capăt al camerei. 
Rochia de seară mov, al cărei umăr drept atârna sfâşiat, era 
ridicată pe şolduri dezvelind în totalitate părţile intime şi lanţul 
gros din aur din jurul taliei. Şi fără bijuterie, Malko tot ar fi 
recunoscut-o pe Nafsika Agathiou. Din rochia ruptă se vedea 
doar profilul unui sân. Aproape că atingea cu capul genunchiul 
unui bărbat ce stătea pe pat. 

Destul de în vârstă, cu pieptul masiv strâns într-o cămaşă din 
mătase, cu părul îngrijit pieptănat, degajând un anume farmec 
cu nasul său acvilin şi destul de mare, cu ochii albaştrii şi puţin 
bulbucaţi, străinul avea un zâmbet ambiguu. Malko nu avu timp 
să privească scena în detaliu, căci, brusc, mai apăru un personaj 
în câmpul său vizual. Acesta, gol-puşcă, era mic de înălţime, lat 
în umeri, foarte păros, cu un lanţ gros la gât în genul italienilor, 
cu părul grizonat şi ondulat, cu trăsături turtite de boxer. Molfăia 
un trabuc. Părul sur de pe spate şi de pe piept îi dădea un aer 
animalic, dublat de dimensiunile impresionante ale atributelor 
sexuale. Fără să lase trabucul din gură, se aplecă şi îşi strecură 
mâinile sub rochia mov, pe şoldurile albe ale Nafsikăi. 

Malko se îndepărtă puţin de geamlâc, îngreţoşat, dar liniştit. 
Nu avea chef să se bage în astfel de jocuri. Se pregătea să 
coboare când alt țipăt îl asurzi. Tresări. De data asta, sigur nu 
era de voluptate. Se uită din nou în cameră. 

Omul de Neanderthal ţinea trabucul în mână. Pe şoldurile albe 
şi plinuţe ale grecoaicei era o pată roşie, iar ea se zbătea 
scuturându-şi coama blondă ca o iapă nărăvaşă, străduindu-se 
să se ridice în picioare. Atunci îşi dădu seama că bărbatul de pe 
pat o ţinea de mâini. Brusc, ea întinse piciorul drept încă încălţat 
cu un pantof cu toc cui şi îl lovi pe bărbatul care stătea în 
picioare în spatele ei în burtă. Faţa acestuia se schimonosi de 
durerea îngrozitoare. Se încovoie, ducându-şi ambele mâini între 
picioare. Malko se încordă. Nu era o partidă de plăceri. 


Bărbatul reuşi să se îndrepte de şale, cu trăsăturile crispate 
de furie, cu buzele răsfrânte, Îi aruncă un singur cuvânt: 

— Porna!” 

Se năpusti imediat asupra ei, apucă lanțul gros din jurul taliei 
şi îl smulse cu o singură mişcare. Apoi o biciui peste pântece cu 
el cât putu de tare, lăsând o dâră roşiatică pe carnea albă. O 
biciui din nou, smulgând fetei urlete îngrozitoare. 

Malko îi văzu faţa udă de lacrimi, descompusă, cu machiajul 
care se prelingea pe obraji. Trebuia să intervină oricum. Sări de 
pe fotoliu şi se repezi la uşă. Dar era încuiată cu cheia. 


* 
x x 


loakim Diakou se opri gâfâind, simțind încă o durere ascuţită 
în pântece. Imaginea şoldurilor dezvelite ale Nafsikăi îi trezi 
dorința. 

— A, nu mai vrei! mormăi acesta. 

Cu un gest rapid, înfăşură lanțul în jurul gâtului femeii şi 
petrecu cele două capete. Metalul pătrunse adânc în carne, iar 
Nafsika scoase un sunet strangulat. Apoi Diakou îi dădu cele 
două capete ale lanţului bărbatului care stătea pe pat. 

— Ţine-o! 

Nafsika se uită la acesta din urmă cu ochii înlăcrimaţi şi 
rugători, dar întâlni o privire stranie. În ochii albaştri strălucea 
un soi de nebunie. O nebunie controlată, sofisticată, bine 
îndrumată. Bărbatul cobori cele două capete încet, dar cu 
fermitate, trăgând şi capul femeii până când aceasta atinse 
podeaua cu bărbia. Niciunul dintre cei doi nu păreau interesaţi 
de bubuiturile din uşă. 

Acum Nafsika stătea în genunchi lângă pat, cu şoldurile 
ridicate. Într-un ultim efort de a se apăra, ea prinse lanţul care îi 
intrase în carne cu mâinile. Când simţi că loakim o apucă cu 
brutalitate de şolduri, ea tresări cu disperare. Imediat, bărbatul 
de pe pat mai strânse puţin lanţul, iar ea se opri ca să nu fie 
strangulată. 

— Porna! repetă loakim. 

Îi depărtă coapsele cu amândouă mâinile, cum ar crăcăna un 
pui pregătit pentru rotisor, gâfâind de durere, apoi se prăbuşi 
peste ea cu toată greutatea. 


15 Târfă! (n.a.) 


x x 


Urletul atroce nu îl opri pe Malko. Era un urlet îngrozitor de 
porc înjunghiat. Izbi cu umărul uşa care se făcu ţăndări într-un 
trosnet înfiorător. Avântul pe care şi-l luase îl proiectase până în 
mijlocul încăperii, gata să se ciocnească de bărbatul care stătea 
peste Nafsika, înfipt între coapsele ei. Trabucul mai fumega încă 
pe podea, acolo unde îl aruncase după ce o arsese pe femeie. 
Faţa îi strălucea de o bucurie animalică ce se reflecta şi în ochii 
albaştri ai însoţitorului său aşezat pe pat. 

Îngenuncheată, Nafsika părea leşinată. Pe trăsăturile molatice 
ale bărbatului ce stătea pe pat se întipări o stupefacţie de 
nedescris. Slăbi capetele lanţului din aur şi încercă să se ridice 
în picioare. Dar Malko îl lovi cu muchia palmei exact în mărul lui 
Adam şi căzu pe spate cu un sughiţat gâtuit. 

Malko se întoarse deja şi spre celălalt care se sprijinea cu 
mâinile de sol. Acesta se uita la intrus cu o figură tâmpă şi cu 
gura căscată. Malko îl prinse de coama de păr sur şi trase cât 
putu de tare. Omul căzu greoi într-o parte, smulgându-se dintre 
coapsele grecoaicei care slobozi un țipăt de durere. 

Malko nu îl lăsă pe bărbat să se ridice. li trase un picior exact 
în locul în care îl lovise Nafsika, dar cu o putere infinit mai mare. 
loakim Diakou slobozi un schelălăit ascuţit şi se făcu alb ca varul 
într-o clipă, zvârcolindu-se ca o râmă tăiată în două. Căscă gura, 
ochii îi ieşiră din orbite şi rămase nemişcat, ţinându-se cu 
mâinile de sexul care îşi pierduse toată vigoarea. 

Malko se întoarse. Bărbatul cu ochi albaştri se ridicase cu 
mare greutate, şi el livid la faţă. Era foarte înalt, dar părea total 
inofensiv. Nafsika era culcată pe o parte. Sângele îi curgea pe 
coapsă în jos, dovadă că fusese violată cu brutalitate. Ochii lui 
Malko căpătaseră striaţii verzui. | se adresă în engleză 
bărbatului care stătea în picioare la capătul patului pe un ton 
glacial. 

— Plecaţi imediat, sau vă omor! 

Bărbatul care o ţinuse pe Nafsika nici nu discută. Uneori, 
Malko devenea atât de fioros, încât adversarul trebuia să aibă 
nervi de oţel ca să-i poată ţine piept. Trântit pe podea, violatorul 
grecoaicei gemea întruna şi voma făcut covrig şi răspândind o 
duhoare de nesuportat. 


— L-aţi lovit rău de tot, observă bărbatul cu ochi albaştri cu 
voce seacă. 

— Ar fi trebuit să-l omor, zise la fel de sec Malko. Luaţi-l şi pe 
el cu dumneavoastră. 

Fără să scoată o vorbă, bărbatul cu ochi albaştri îşi luă 
prietenul de subsuoară şi îl târî cu greutate pe verandă. Malko le 
adună hainele împrăştiate peste tot şi le aruncă. 

— Să vă dau un sfat, zise el, să nu vă mai întoarceţi! 

Închise cum putu uşa pe care o sfărâmase şi o blocă cu un 
fotoliu. Nafsika Agathiou era tot întinsă pe jos. El o ridică şi o 
puse în pat, acoperindu-i coapsele pline de sânge cu rochia 
mov. În jurul gâtului avea o dungă roşie, exact în locul unde o 
strânsese lanţul. Ochii erau împăienjeniţi, cu privirea aproape 
sticloasă. Nu ieşise încă din starea de şoc. Malko se gândea 
dacă să cheme un doctor. Se găsea într-o situaţie destul de 
delicată. 

Scotoci în bar şi găsi o sticlă de coniac Gaston de Lagrange, 
apoi îşi turnă puţin într-un pahar. Nafsika luă o gură, tuşi, iar 
capul îi căzu pe piept. Îi căută mâna lui Malko şi i-o strânse în a 
ei, apoi rămase cu ochii închişi, respirând anevoie. 


x 
x x 


Nafsika Agathiou trăgea din ţigară, iar rochia sfâşiată îi 
acoperea parțial corpul apetisant. 

— E aiurea, murmură uşor Nafsika, total aiurea. 

Îşi recăpătase culoarea din obraji, însă rochia mov ruptă lăsa 
să se vadă aproape în totalitate pieptul. Işi acoperise picioarele 
cu pânza rochiei şi folosi un prosop ca să oprească hemoragia. 
Ochii erau încă roşii, iar dâra de pe gât se mai cunoştea încă. 
Schiţă un surâs palid. 

— Eu să fiu violată, ce ridicol! 

— Aţi fost luată prin surprindere, zise Malko. Ce s-a. 
Întâmplat? Ea îşi dădu pe spate coama de păr blond şi atinse 
uşor dunga de pe gât. 

— Este puţin şi vina dumneavoastră. 

— Vina mea? 

— Da, afirmă ea. loakim, cel care m-a violat, este amantul 
meu. Este un agent de schimb foarte bogat, dar extrem de 
zgârcit. Ne certăm tot timpul. Marţi seară, când ne-am întâlnit în 


Kolonaki, mă duceam la el. S-a purtat înfiorător, m-a insultat în 
public. Atunci i-am povestit ce s-a întâmplat între noi la Yacht- 
Club. A turbat pur şi simplu. Trebuia să venim în weekend aici, 
ca în fiecare săptămână. M-a sunat să-mi spună că nu vine, dar 
cu el nu se ştie niciodată. Se răzgândeşte mereu. De aceea v- 
am spus să-mi telefonaţi pe la zece. A venit pe la nouă şi 
jumătate, sperând că mă va surprinde. Era însoţit de Dimitrios. 

— Cine este Dimitrios? 

— Şi el este unul dintre foştii mei amanți, mărturisi Nafsika cu 
un zâmbet jenat. Un armator, foarte drăguţ şi foarte bine 
crescut. 

judecând după ceea ce văzuse Malko, nu era prea evident. 

— Amândoi s-au purtat ca nişte brute, observă el. 

— loakim este brutal câteodată, recunoscu Nafsika. Nu este 
prea rafinat, chiar vulgar uneori, dar mi se întâmplă să simt 
nevoia de senzaţii violente. În seara asta au băut amândoi. Se 
plictiseau fiindcă nevestele lor sunt plecate la Hydra. La început 
am crezut că loakim a venit să ne împăcăm. Insă a început 
imediat să mă insulte şi să mă trateze ca pe o târfă. Când am 
vrut să-l dau afară, mi-a tras o palmă. 

Un adevărat gentleman. Nafsika bău o gură de coniac şi îşi 
acoperi pieptul cu o fâşie din rochia mov. 

— Parcă era nebun, continuă ea cu vocea tremurând, iar 
Dimitrios se mulțumea să râdă ca un prost. lar când loakim a 
spus că mă va poseda cu forţa ca să mă înveţe minte că l-am 
înşelat, m-a pufnit râsul. Era atât de ridicol, mi-au zis că mi-am 
bătut joc de ei. Atunci mi-a spus că exista un singur mod ca să- 
mi cer iertare. (Ezită.) Ştiam ce voia de la mine, căci l-am 
refuzat mereu. Îmi cerea prea mult... Şi pe urmă, mi-a cerut-o 
într-un mod atât de vulgar... 

Malko o asculta tulburat. Era incredibil şi neaşteptat... 
înţelegea criza de nebunie sexuală de care fusese cuprins 
amantul  Nafsikăi. Tânăra degaja o senzualitate primitivă 
capabilă să-i atenueze unui bărbat toate preceptele morale şi 
sociale pe care i le-a inoculat civilizaţia şi să-l transforme într-un 
animal. 

— Am încercat să-l liniştesc, să fiu drăguță cu el, continuă ea. 
Dar nu am reuşit. Avea o idee fixă. Când am început să mă apăr 
cu adevărat, Dimitrios m-a prins de mâini, în timp ce celălalt m- 
a trântit la pământ. Am crezut că e o glumă proastă. Bărbaţii 


care fuseseră amanţii mei voiau să mă violeze... După aceea, aţi 
apărut dumneavoastră. 

— Poate că ar trebui să vă duc la doctor ca să oprească 
hemoragia, îi propuse Malko. 

Nafsika puse mâna pe burtă, strâmbându-se de durere. 

— Nu este nevoie. E doar o ruptură mică. Se va opri de la 
sine. Dar porcul ăla îmi va plăti! 

— Dacă soţul dumneavoastră va afla de povestea asta, 
amantul va avea multe probleme, zise Malko gândindu-se la 
propria păţanie. 

Nafsika dădu capul pe spate, arătându-şi dinţii albi într-un 
rânjet plin de tristeţe. 

— Soţul meu! Ce-o să mai râdă! 

Tonul sincer era inimitabil. Malko crezu că nu auzise bine. 

— Vreţi să spuneţi că nu îi pasă de viol, sau mai rău, de modul 
în care... 

— Soţul meu nu s-a mai atins de mine de cel puţin cinci ani, 
mărturisi Nafsika pe un ton morocănos. Puțin îi pasă lui de viaţa 
mea sexuală. Lui îi plac doar fetiţele. Dacă i-aş spune, ar zice că 
bine mi-au făcut. 

Văzând expresia nedumerită de pe chipul lui Malko, ea 
întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? Nu mă credeţi? 

— Ba da, spuse el repede. 

O credea pe Nafsika. Dar ce aflase acum schimba toate datele 
problemei. Dacă generalul Agathiou nu organizase atentatul 
împotriva lui din gelozie, atunci, care era motivul care îl mânase 
să atace un agent CIA, chiar el, şeful Serviciilor Speciale 
greceşti? Tânăra îl studia cu curiozitate. 

— Dumneavoastră mă credeţi o depravată şi o cinică, nu-i 
aşa? întrebă ea brusc cu tristeţe în glas. Dacă aş fi fost bărbat şi 
aş fi avut zeci de amante, era un lucru foarte bun. Dar eu sunt 
femeie şi, dacă îmi place să fac dragoste, sunt considerată o 
târfă. Eu... eu credeam... 

Ea tăcu, cu vocea sufocată de plâns. 

— Nu este adevărat, dar mi s-a întâmplat ceva care mă 
îngrijorează şi credeam că are o explicaţie. Insă ce mi-aţi spus 
dumneavoastră, m-a pus pe gânduri. 

— Ce anume? 

— Astăzi, am fost victima unei tentative de omor, iar 


persoana care se afla lângă mine a fost ucisă. Am toate 
motivele să cred că soţul dumneavoastră a organizat atentatul. 
Credeam că a făcut-o din cauza aventurii de la Yacht-Club. 

Nafsika Agathiou izbucni într-un hohot de râs sec. 

— Dacă şi-a dat seama, cred că s-a distrat. Dacă i-ar omori pe 
toţi amanţii mei, Atena ar rămâne cu foarte puţini locuitori! 

Ea îşi luă din nou aerul serios. 

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat. 

Malko îi povesti întreaga tărăşenie, începând cu vizita la Elias 
Ypirou. După ce termină, ea strivi cu nervozitate ţigara. 

— Pot să vă asigur că Mattiaki nu ar face niciodată aşa ceva 
din cauza mea. Dacă a fost el, a avut cu totul alt motiv. 

— Henry Eagleton? 

Ea întoarse privirea în altă parte şi nu răspunse imediat. 

— Mattiaki nu-mi vorbeşte niciodată despre problemele lui, 
zise ea. Este mai bine aşa. Dumneavoastră trebuie să ştiţi mai 
bine decât mine dacă are vreun motiv să vă elimine. Am greşit 
când v-am trimis la Ypirou, dar băusem un pic. Ştiam că 
scotoceşte peste tot şi că ştie multe lucruri. Am crezut că vă 
poate ajuta. Dacă aţi fi fost omorât din cauza asta, nu mi-aş fi 
iertat-o niciodată. 

Un avion zbură foarte jos, apropiindu-se de aeroportul din 
Atena. După ce zgomotul se îndepărtă, Nafsika îşi aprinse altă 
țigară şi îl privea pe Malko cu tandrete. 

— Vă mulţumesc pentru seara asta, spuse ea. Cunosc câţiva 
bărbaţi care s-ar fi mulţumit să privească sau poate că nu s-ar fi 
încumetat să intervină. (Trase un fum din ţigară.) Vă deosebiți 
de toţi bărbaţii pe care i-am întâlnit la petreceri. Toţi acei play- 
boy care tânjesc după tinereţea lor şi cred că vor întineri dacă 
fac dragoste cu fete din ce în ce mai fragede... (Se întrerupse 
strâmbându-se de durere.) Incă mă mai doare. 

— Vreţi să vă duc la Atena? îi propuse Malko. 

Nafsika clătină din cap. 

— Nu, este prea cald acolo. Mâine dimineaţă, mă voi simţi mai 
bine. Dar aţi putea să dormiţi aici? Mi-e teamă să nu se întoarcă. 
Mai ales că uşa nu se mai închide. 

— Bineînţeles, spuse Malko. Trebuie să-l anunţ pe majordomul 
meu. Cred că este îngrijorat. 

Văzu cearcănele vineţii de sub ochii Nafsikăi şi îşi dădu seama 
că nu se simţea bine. După ce sunase la hotel, se dezbrăcă şi se 


întinse lângă ea. Tânăra îşi termină coniacul şi stinse lumina. Pe 
întuneric, el simţi că îşi scoate rochia, apoi se lipi de el şi se 
cuibări în braţe, strivindu-şi pieptul greu de al lui. 

— Mă simt bine, murmură ea. 

Îl mângâie pe păr. Oare de ce voise generalul Agathiou să-l 
omoare? Nu reuşise să răspundă la întrebare până adormise. 


* 
x x 

Câinele şchiop îşi plimba limba lungă, suplă şi călduţă, pe 
Malko sub privirea jucăuşă a lui Elias Ypirou. Senzaţia din vis fu 
atât de puternică, încât Malko deschise ochii tresărind. O lumină 
slabă pătrundea în bungalou. li trebuiră câteva secunde până să 
se dezmeticească şi să realizeze că nu era câinele, ci Nafsika 
Agathiou, ghemuită la picioarele patului îngust şi îi administra o 
mângâiere nemaipomenit de blândă. Buzele cărnoase executau 
un du-te-vino, de parcă ar fi fost alcătuite dintr-o materie fără 
consistenţă. Văzând că Malko s-a trezit, Nafsika se întrerupse şi 
murmură: 

— Îmi pare rău, dar mă doare prea tare ca să fac dragoste. 
Oricum, vă doream. 

Fără să aştepte răspunsul lui Malko, ea îşi continuă felaţia, 
înghiţindu-l cu o lentoare exasperantă, eliberându-l apoi, şi 
provocându-i o plăcere fără margini. Mai rămase astfel un timp, 
apoi veni şi îşi sprijini capul de umărul lui, fără să scoată o 
vorbă. 

In momentul în care aţipea, ea începu să vorbească încet, cu 
voce gravă, aproape încordată. Fiecare cuvânt îl înţepa pe Malko 
ca un ac, în liniştea nefirească din bungalou. 

— Nu încercaţi să aflaţi cine l-a ucis pe Henry Eagleton, căci 
nimeni nu vrea să se afle. De aceea au încercat să vă omoare. 
Vă rog din suflet, nu vă mai ocupați de acest lucru. Altminteri, 
vă vor lichida... 

Malko vru să vorbească, însă ea îi puse mâna la gură şi 
continuă: 

— Nu îmi puneţi întrebări, că nu vă răspund. Vă spun toate 
astea pentru seara trecută... Acum suntem chit. Să nu îmi mai 
pomeniţi niciodată de povestea asta. Niciodată. 

Ea tăcu. După mult timp, la ivirea zorilor, Malko îşi dădu 
seama, după respiraţia regulată, că ea adormise. Avertismentul 


dat de Nafsika îi alungase somnul. Acum se gândea la ce îi 
spusese: „Vă vor lichida”. Dar cine anume? Cu toate astea, nu 
voia să asculte, să abandoneze. Nu făcuse niciodată aşa ceva. 


Capitolul VIII 


O furtună iscată din senin însoţită de ploaie golise străzile din 
Kolonaki. Apa se scurgea în rigolele de pe străzile în pantă, ca 
nişte torente adevărate. Malko cobori din taxi şi se îndreptă în 
goană spre intrarea blocului lui Elias Ypirou. Renunţase să-şi ia 
Mercedes-ul prin labirintul de străduţe din Kolonaki. Se opri 
înainte de a suna ca să-şi tragă sufletul, neînţelegând de ce 
bătrânul jurnalist pederast îl chemase la el. Găsise în urmă cu o 
oră câteva cuvinte în cutiuţa lui de la recepţia hotelului. Dar 
nicio explicaţie. Săptămâna începea bine. Malko se aşteptase ca 
poliţia să-i bată la uşa apartamentului încă de la opt dimineaţa 
ca să-i ceară explicaţii în legătură cu expediţia lui în Glyfada. 
Dar se pare că intervenţia lui Don Richard avusese efectul 
scontat. Îşi luase în linişte micul dejun citind Athens News. 
Moartea lui Leonidas, şoferul, de la care trecuseră deja trei zile, 
era amintită în cinci rânduri, ca un simplu fapt divers... 

Malko rămăsese până duminică seara cu Nafsika. Hemoragia 
se oprise şi putuse chiar să facă o baie a doua zi. leşiseră din 
bungalou doar de trei ori cât durase weekendul, iar ea avusese 
grijă de el. Nu voise să facă dragoste de teamă să nu deschidă 
rănile căpătate în urma violului. După aceea, s-au plimbat pe 
țărm, ca nişte îndrăgostiţi. Însă Nafsika nu mai pomenise nimic 
de Henry Eagleton... 

Lui Malko nu-i rămânea decât să caute altă pistă, deşi ştia ce 
riscuri îl aşteaptă. Căci avertismentul soţiei generalului Agathiou 
era cu siguranţă foarte serios... Invitaţia lui Elias Ypirou avea să- 
i deschidă poate o nouă cale. De data asta, Malko preferase să-l 
lase pe Krisantem la hotel. Era inutil să-l mai sperie pe bătrânul 
pederast. Apăsă pe butonul soneriei. 

Uşa se deschise imediat, iar în prag apăru uniforma gri a unui 
poliţist cu figura dură. Malko simţi stomacul greu de plumb. Fără 
voia lui, inima începu să-i bată cu putere în piept. In încăpere 


zări şi alţi poliţişti, iar cel care îi deschisese îi porunci să între pe 
un ton care nu admitea replică. 

Intră în garsonieră în clipa în care flash-ul unui bliţ licări în 
faţa lui. Orbit, nu-i recunoscu imediat pe bărbatul în civil care 
venea spre el cu mâna întinsă. Era generalul Mattiaki Agathiou. 
Zâmbea la fel de jovial, însă privirea era gravă şi serioasă. 
Malko apucă maşinal mâna întinsă cu o expresie ciudată pe 
chip. 

— Nu îmi purtaţi pică pentru micul meu şiretlic? îl întrebă 
grecul. 

— Care şiretlic? 

— Cele câteva rânduri pe care vi le-am lăsat la hotel, spuse 
generalul. Eu am scris mesajul. M-am gândit că e mijlocul cel 
mai discret de a vă convoca, decât să trimit un om de-al meu. 

— Într-adevăr, zise Malko, cu mintea fierbându-i. 

Se întreba unde voia să ajungă soţul Nafsikăi. Camera era 
plină de civili şi de poliţişti. Privirea lui Malko se opri asupra 
corpului întins pe divan. De acum încolo, Elias Ypirou nu va mai 
sodomiza niciun tânăr. Zăcea cu faţa în sus, cu gura căscată, cu 
ochii, de obicei duşi în fundul capului, ieşiţi din orbite, cu o mână 
în halatul de casă, iar cealaltă spânzurând peste marginea 
canapelei, cu unghiile date peste cap. Aceasta: era singura 
urmă de violenţă. 

— A fost sufocat cu asta, zise calm generalul Agathiou, în 
timp ce luă între degete o pernuţă pe care i-o arătă lui Malko. 
Cred că au fost doi ca să-l poată ţine, pentru că vecinii nu au 
auzit nimic, iar doctorul spune că s-a întâmplat aseară. Probabil 
că a fost o crimă de moravuri. Asasinii au crezut că ar putea să-i 
ia şi ceva bani. 

Malko se uită la dulapul metalic şi la hârtiile împrăştiate peste 
tot. Simţea că i se face rău. Doi infirmieri intrară şi prinseră 
cadavrul cu nişte chingi pe o targă. Poliţiştii începeau să-şi 
strângă materialul. 

— De ce m-aţi chemat aici? îl întrebă Malko. 

Generalul Agathiou îi adresă un zâmbet liniştitor, dar şi puţin 
îngrijorat. 

— Am găsit numele dumneavoastră în carnetul de întâlniri. 
Acest lucru m-a intrigat. A fost prieten cu dumneavoastră? 

Ca şi cum răspunsul lui Malko nici nu-l interesa, grecul începu 
să-şi netezească mustaţa. Malko era furios că nu îl lăsase să 


vorbească. 

— Nu chiar, spuse el. Aveam o cunoştinţă comună, un ziarist 
care mi-a cerut să trec pe la el. 

— Înţeleg, zise generalul. Ypirou cunoştea multă lume. 

leşi şi ultimul poliţist trântind uşa. Cei doi bărbaţi rămaseră 
singuri. Generalul Agathiou se aşeză pe un colţ al biroului celui 
care murise. Ochii lui de un albastru cenuşiu aveau o expresie 
de gheaţă. Malko se hotărî să contraatace: 

— Sunt surprins să vă întâlnesc aici, generale, începu el. O 
persoană de rangul dumneavoastră nu se ocupă de asemenea 
lucruri deocheate... 

— Aşa este, zise grecul cu un surâs glacial. Dar eram în 
trecere. Întâmplător, Elias Ypirou lucra ca informator pentru 
mine. Am preferat să verific eu însumi că niciun document nu a 
fost lăsat la voia întâmplării... 

— Înţeleg, făcu Malko. 

Aştepta urmarea, având neplăcuta impresie că generalul se 
juca cu el ca şoarecele cu pisica. Grecul îi zâmbi iarăşi lui Malko. 

— Noroc că m-a sunat vineri domnul Richard, că altfel aţi fi 
avut necazuri serioase... Poliţia avea deja numărul Mercedes- 
ului dumneavoastră şi v-ar fi găsit foarte uşor... 

— Vă mulţumesc, generale, spuse Malko, însă nu am făcut 
nimic reprobabil sau ilegal în Glyfada. Ba dimpotrivă, s-a tras în 
mine, iar persoana care mă însoțea a fost ucisă... 

— Una dintre persoane, îl corectă cu blândeţe generalul 
Agathiou. Eu cred că prietenul dumneavoastră, domnul 
Krisantem, avea armă şi s-a folosit de ea... Ca de altfel şi 
dumneavoastră. Oamenii de la balistică au găsit cartuşele 
provenind de la trei arme diferite... 

— Am fost în legitimă apărate, sublinie Malko, înăbuşindu-şi 
furia. 

Nu îi plăcea absolut deloc turnura pe care o luase discuţia. 

— Bineînţeles, recunoscu generalul, dar dumneavoastră ştiţi 
cum sunt funcţionarii, mai cu seamă cei din poliţie. Doi străini 
înarmaţi care trag în al treilea... Cu-atât mai mult cu cât un 
cetăţean grec şi-a găsit moartea în această aventură. Că tot a 
venit vorba, prietenul dumneavoastră are nume turc, nu-i aşa? 
Krisantem... 

— Dar are naţionalitate austriacă, reuşi să rostească cu voce 
calmă Malko. 


— Ah da! făcu generalul ca şi cum i s-ar fi luat o piatră de pe 
inimă. 

Malko nu îşi făcea iluzii prea mari. Celălalt îl chemase aici ca 
să-l prindă în capcană dintr-un motiv pe care el nu-l ştia încă. 
Grecul întrebă cu aceeaşi voce calmă, fără să se enerveze. 

— Ypirou v-a trimis acolo, nu-i aşa? Domnul Richard mi-a 
spus... 

— Este adevărat, răspunse Malko, speram să găsesc o 
informaţie interesantă despre moartea lui Henry Eagleton. Pe 
unul dintre asasini. Acesta este şi motivul pentru care am 
început cu bietul Leonidas. 

Grecul clătină din cap cu înţelegere. 

— Ar fi trebuit să veniţi mai întâi la mine. Deşi suntem în 
relaţii excelente cu domnul Richard, nu ne place ca agenţii 
străini să opereze pe teritoriul nostru. Inţelegeţi, nu-i aşa? Mai 
ales dacă folosesc arme. În sfârşit, afacerea a fost clasată. Aveţi 
încredere în noi. IPA! împreună cu noi facem tot posibilul să-i 
descoperim pe asasinii lui Henry Eagleton. Dacă vom descoperi 
ceva, dumneavoastră veţi afla primul. Elias Ypirou v-a tras pe 
sfoară ca să stoarcă ceva bani de la dumneavoastră... 

— Ştiţi cine a tras în noi? nu se putu abţine Malko să nu 
întrebe. 

— Cred că este un activist libanez, după părerea serviciilor 
mele, zise generalul cu voce egală. Dar a fugit. 

Dacă Malko nu ar fi avut mărturia lui Amal Largha, nu s-ar fi 
îndoit nicio clipă de sinceritatea interlocutorului său. Profesia 
generalului era să ştie să mintă. Acest lucru îi dădu fiori reci pe 
şira spinării. Voia cu tot dinadinsul să iasă din încăpere. 
Generalul simţi ce gândeşte, căci spuse: 

— Înainte de a ne despărţi, aş dori să vă cer un mic serviciu... 

Malko fu cât pe ce să-i spună „cu plăcere”, dar se abţinu. 

— Dacă îmi stă în puteri... zise el pe un ton lipsit de căldură. 

— Absolut, afirmă generalul Agathiou. Am să vă dau o 
informaţie confidențială. Serviciile mele au descoperit o celulă 
care se pregăteşte să comită o serie de atentate îndreptate 
împotriva unor personalităţi turce. Având în vedere tensiunea 
care domneşte între ţările noastre, acest lucru ar putea avea 
consecinţe dintre cele mai grave... Vedeţi? 

— Văd, spuse Malko. 


16 DST-ul turc (n.a.) 


— Perfect, continuă generalul. Este foarte greu să ajungem la 
aceşti oameni, căci este o comunitate foarte închisă. Doar sunt 
turci, nu-i aşa? Se tem extrem demult. M-am gândit că poate 
prietenul dumneavoastră, cel care a tras în cartierul Glyfada, ar 
putea să-mi facă acest mic serviciu. Oh, nu e mare scofală. Pur 
şi simplu, trebuie să ia legătura cu ei şi să afle ce pregătesc. 
Pentru noi ar însemna foarte mult. 

Malko avea senzaţia că stătea pe un bloc de gheaţă. Capcana 
se închidea. Oferta generalului grec nu putea fi refuzată... 
Celălalt îl privea netezindu-şi mustaţa, cu un calm enervant. 
Dacă Malko nu accepta, nu putea să mai spere nimic. Elko 
Krisantem s-ar trezi într-o închisoare de-a grecilor. Şi va fi foarte 
greu să-l scoată de acolo. Generalul Agathiou îl observa cu un 
aer detaşat, ca şi cum ar fi ştiut dinainte răspunsul. Malko era 
sigur că turcul era supravegheat şi că era prea târziu ca să 
încerce ceva. Furios la culme, răspunse: 

— Îl voi întreba. 

Grecii făceau treabă bună, nu se jucau. 

— Oh, nu vă osteniţi, nu vreau să vă plictisesc cu astfel de 
lucruri, spuse grecul pe un ton cât se poate de blând. Spuneţi-i 
doar să vină la mine la birou diseară, pe la ora şapte. Vom 
aranja treburile împreună. Cel puţin, aşa sper. 

— Şi eu sper, zise Malko. 

Generalul Agathiou strivi ţigara în scrumieră. 

— Ei bine, nu vă supăraţi că v-am deranjat. II vom îngropa 
mâine pe Ypirou. Sper că şederea dumneavoastră în Grecia să 
fie plăcută. Ar trebui să vă relaxaţi. Sunt atâtea lucruri de vizitat 
în ţara noastră! 

— Intenţionez să merg la Delfi, spuse Malko intrând în joc. 

— Ah, la Delfi este foarte bine, fu de acord generalul. 

leşiră împreună din garsonieră. Un poliţist în uniformă stătea 
de pază în faţa uşii. Generalul dădu mâna cu Malko. 

— Mulţumesc pentru acest mic serviciu. 

Malko îl privi cum se urcă în maşină. Era sigur că era vinovat 
de moartea bătrânului pederast. Tot ce se petrecuse până acum 
avea un singur ţel: să se asigure că Malko nu se va mai ocupa 
de moartea lui Henry Eagleton. 


Don Richard ştia extrem de bine cum să îmbine blândeţea cu 
severitatea unui părinte. Ascultând povestea lui Malko, el clătină 
din cap. 

— Trebuie să-l înţelegem pe general. V-a făcut un mare 
serviciu. În asemenea situaţii, grecii sunt extrem de 
neîndurători. Putea să vă bage la închisoare unde să rămâneţi 
săptămâni întregi... La urma urmei, ceea ce v-a cerut el este 
foarte normal. Aceste grupări turce sunt de extremă-stângă. Şi 
nouă ne-ar plăcea să aflăm ce pun la cale. 

— Eu nu lucrez pentru KYP, spuse Malko întunecat. Cu atât 
mai puţin Krisantem. 

— A fost cam imprudent să-l aduceţi aici în aceste momente, 
începu Don Richard. Grecii sunt foarte înverşunaţi împotriva 
turcilor. Dar o să vedeţi că totul o să fie bine. 

Văzându-l pe Malko nedumerit, el adăugă: 

— Ar trebui să vă duceţi în insule. Este anotimpul cel mai 
nimerit. 

Hotărât lucru, CIA făcea reclamă sportului naţional: 
vânătoarea de turişti. Totul era permis când scopul se rezuma la 
a scoate cât mai mulţi bani pe seama vizitatorilor. Începând de 
la jumătatea lui iunie, şi cea mai amărâtă prăvălie vindea 
măslinele negre la preţul caviarului... Malko se ridică. Acest 
birou şi ochii albaştri şi senini ai americanului începeau să-l 
exaspereze. 

— Cred că ştiu ce am de făcut. 

— Vedeţi! exclamă Don Richard care se mulțumea cu puţin. 
Cu asta trebuia să începeţi. 

Îl conduse pe Malko la lift. Ajuns la parter, acesta 
întredeschise uşa de la biroul pentru vize. Aruncă o privire ca să 
fie sigur că Aliki, fata cu părul creţ, se afla la serviciu, închise 
uşa şi ieşi. Tânăra funcţionară de la Serviciul pentru vize îl 
interesa mai mult decât o croazieră, chiar dacă era mult mai 
periculos. 


Capitolul IX 


Claia de păr creţ al lui Aliki depăşea cu o jumătate de cap 


mulţimea de funcţionari. Galenţii pe care era cocoţată aveau cu 
siguranţă vreo cincisprezece centimetri, iar jeanşii prespălaţi 
erau atât de strânşi pe ea încât ai fi crezut că erau cusuţi direct 
pe ea. Purta acelaşi tricou de săptămâna trecută, cu un decolteu 
adânc şi pătrat. Din locul în care se afla, Malko putea să-i vadă 
pieptul care tresălta în ritmul mersului. Aliki cobori bulevardul 
Vassilissis Sofias pe lângă ambasadă şi se opri în staţia de 
autobuz. 

El încercă să-şi dezlipească de piept cămaşa udă de sudoare. 
Nici măcar noaptea nu dispărea atmosfera umedă şi călduţă. Se 
împlineau trei zile de când o urmărea pe Aliki Voulounis, dar nu 
obținuse niciun rezultat. Ca să supravegheze ambasada, fusese 
nevoit să staţioneze la soare, pe partea cealaltă a bulevardului. 
Înainte de a se aşeza la pândă, făcuse tot posibilul să scape de 
vreun eventual urmăritor. Ocolise Piaţa Constituţiei ca să-şi ia 
Mercedes-ul parcat pe strada Venizelou, trecând după aceea pe 
roşu la câteva stopuri. 

Demară, mergând pe bulevard cam o sută de metri, întoarse 
când ajunse în piaţă şi cobori, trecând de staţia de autobuz care 
era aglomerată. Aliki citea un ziar. Opri puţin mai departe şi îşi 
reglă oglinda retrovizoare astfel încât să o poată supraveghea. 

Aliki se urcă abia în cel de-al şaselea autobuz care veni după 
douăzeci de minute. Malko îl urmă imediat într-un nor de fum de 
motorină. Autobuzul cobori cu o lentoare exasperantă până la 
stopul din dreptul hotelului Grande-Bretagne, apoi o luă pe 
Venizelou care, din fericire, avea sens unic. În timp ce 
conducea, Malko se gândea la Krisantem. Fără să-şi facă prea 
mari iluzii şi neavând încotro, turcul se dusese la KYP luni seară. 
Agathiou îl reţinuse doar cinci minute, apoi îl dăduse în grija 
unui locotenent care, după aceea, se întâlnea cu el în fiecare zi 
pe înserat... 

Aliki cobori prima în faţa universităţii şi merse cu paşi mari pe 
trotuar. Malko avu timp să-şi lase Mercedes-ul pe banda 
rezervată autobuzelor, aşa cum făcuse ieri şi alaltăieri. Era 
absolut imposibil să parcheze undeva. 

Tânăra grecoaică urcă străduţa Sina, care era foarte îngustă, 
plină de librari şi de studenţi, apoi o luă la stânga pe strada 
Solonos. Dispăru în cea de-a treia clădire, o construcţie veche, 
jegoasă şi cenuşie. Se întorcea acasă, ca în fiecare seară. 

La colţul străzii Sina, era o cafenea micuță. Malko se instală la 


o masă, comandă o îngheţată şi luă un ziar în limba greacă uitat 
pe scaunul de lângă el. Era o modalitate excelentă de a trece 
neobservat. Nu ştia dacă supravegherea lui Aliki îi va aduce 
ceva. Dar trebuia să aleagă între a sta la pândă sau croaziera în 
insule. Se afla în Atena de o săptămână şi nu avansase deloc. Pe 
trotuarul îngust, venea un grup de studenţi gălăgioşi. O fată cu 
nişte ochelari imenşi scria ceva la masa alăturată şi nu mai 
termina. Avea în faţă o ceaşcă goală de cafea. Puțin mai încolo, 
doi tineri discutau zgomotos. 

Aliki tot nu cobora. La cea de-a treia cafea, Malko era un 
pachet de nervi. Spera ca Aliki să nu-şi petreacă seara acasă ca 
şi celelalte dăţi... 


x x 


Rochia galbenă se vedea ca o pată luminoasă în întuneric. 
Malko tresări, amorţit de lunga aşteptare. Se uită la ceas. Stătea 
acolo de aproape trei ore. Studenta de lângă el mai scria încă în 
faţa ceştii goale. Aliki dădu colţul, mergând repede. Sânii grei îi 
jucau pe sub rochia din pânză subţire, crăpată într-o parte şi 
lăsând să se vadă picioarele interminabile. Acum era încălţată 
cu nişte sandale cu tocul înalt. Cei doi studenţi se opriră brusc 
din discuţie, schimbând nişte cuvinte amabil de obscene. Aliki 
era visul irealizabil al unui student de condiţie medie. Era o 
plantă superbă, dar un pic cam otrăvitoare. Avea ceva dur în 
priviri, contrastând puternic cu trăsăturile de copil. Malko fu 
bucuros să se ridice de pe scaun. 

Ajunsă pe strada Venizelou, Aliki se opri la marginea 
trotuarului ca şi când nu s-ar fi hotărât să traverseze. Dar se 
făcu verde şi lăsă valul de pietoni să treacă strada. Aştepta pe 
cineva... Malko se duse repede la Mercedes-ul care staţiona la 
cincizeci de metri mai departe. De unul dintre ştergătoarele de 
parbriz era agăţat un pacheţel. Erau şuruburile de la plăcuţele 
de înmatriculare pe care le luase poliţia... 

Un Triumf roşu decapotabil coti spre trotuar şi se opri în 
dreptul lui Aliki. Tânăra grecoaică se urcă imediat, iar vehiculul 
demară. Malko abia apucă să ajungă la stop. De-acum încolo 
începea bâlciul. 

Şoferul Triumf-ului nu ţinea cont de niciun stop sau de 
celelalte maşini. Viră la dreapta, se angajă în mare viteză pe o 


străduţă pe care putea să lovească doi biciclişti, croindu-şi drum 
apăsând imperios pe claxon. Malko reuşi să se strecoare în urma 
lui. Din fericire, şoferul era prea preocupat să nu calce pietonii 
ca să-şi dea seama că era urmărit. In sfârşit, ajunseră pe 
bulevardul Akademias, iar urmărirea se desfăşură în condiţii mai 
normale. Triumf-ul se îndrepta direct către est. Tăie Vassilios 
Constantinou şi urcă pe Vassilios Alexandrou. Era drumul care 
ducea la Mănăstirea Kessarianis, izolată la poalele Muntelui 
Ymittos, aflat la câţiva kilometri de centru. Insă Triumf-ul se opri 
la ieşirea din Atena, la o curbă unde se aflau mai multe taverne 
cu mesele scoase pe trotuar, luminate de un amestec de 
neoane roz şi verzi. 

Un televizor era aşezat pe o masă şi transmitea muzică. 
Malko se opri la o sută de metri mai departe. Din Triumf cobori 
un bărbat înalt, corpolent, cu părul negru pieptănat pe spate. 
Era în genul instructorilor de înot plini de ei. Aliki se agăţă 
imediat de braţul lui şi se îndreptară spre una dintre taverne. 
Malko era surprins. Nu era genul de logodnic la care se gândise 
el. Perechea se aşeză la o masă în aer liber. 

Încă o dată, Malko trebuia să aştepte. Numai Dumnezeu ştia 
cât timp. Se duse la întâmplare să verifice numărul de 
înmatriculare al Triumf-ului. Şi asta putea să-i folosească la 
ceva. 

După aceea, se aşeză melancolic pe terasa cea mai apropiată 
şi comandă nişte chiftele. După câteva minute, i se aduseră 
nişte bulete care, judecând după gust, parcă fuseseră prăjite în 
petrol. Din fericire, salata şi telemeaua erau bune de mâncat... 
Însă vinul putea să facă găuri în masă. 

Mai încolo, cei doi îndrăgostiţi gângureau... Totul semăna cu o 
serbare câmpenească, cu neoanele şi cu muzica ce urla în toate 
colţurile. După o jumătate de oră, Aliki şi însoţitorul ei se ridicară 
de la masă. În taverne nu se servea nici cafea şi nici desert. 
Malko achită nota de plată exagerat de umflată şi se pomeni 
într-o cursă nebună spre centrul Atenei. Logodnicul lui Aliki fie 
că se grăbea ca un nebun să-şi consume logodna, fie era un fost 
pilot de curse. 

Opri maşina pe trotuar. Lui Malko i se păru că o maşină gri 
plecase o dată cu el de la tavernă, dar nu era sigur. Aliki şi 
„logodnicul” dispărură înăuntru. Era inutil să se întrebe ce se va 
întâmpla. Bărbatul începuse încă de pe hol să-i descheie fetei 


rochia galbenă. Plin de dezgust, Malko se întoarse la hotel. 


* 
x x 


Krisantem era morocănos, tolănit într-un fotoliu din 
apartament. Se uită la Malko cu o privire tristă. 

— Mi-au luat paşaportul, zise el. 

Din ce în ce mai bine. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Malko în timp ce îşi turna votcă. 

— Am luat legătura, spuse turcul. De două zile încoace, îmi 
arată fotografii şi îmi spun ce trebuie să vorbesc, cine sunt 
aceşti turci. În seara asta am fost într-un bar din Pireu unde se 
duc ei şi am discutat cu şeful lor, un anume Fevzi Sungur. Insă 
ceilalţi nu au încredere în mine şi îşi iau anumite măsuri de 
prevedere... 

— Cine sunt turcii aceia? 

Krisantem făcu o mutră dezgustată. 

— Nişte stângişti care au legături cu palestinienii. Pun la cale 
să asasineze mai mulţi ambasadori turci. 

— Şi KYP vrea să-i împiedice? 

Un zâmbet crud lumină trăsăturile ascetice ale turcului. 

— Dimpotrivă, Alteța Voastră, vrea să-i ajute. Dar cu foarte 
multă discreţie, cerându-le alte servicii. Dacă accept, nu voi mai 
pune niciodată piciorul pe pământul meu... 

— Încearcă să câştigi timp, Elko, îl sfătui Malko. 

— Mi-au luat şi arma, se jelui turcul. Mi-au spus că au nevoie 
de ea la anchetarea morţii lui Leonidas. Este acolo un ofiţer care 
vorbeşte turca la perfecţie. 

Malko fierbea de turbare. Oamenii din KYP zăvorâseră bine de 
tot capcana. Dacă turcul făcea vreo greşeală, se va trezi 
inculpat în moartea lui Leonidas, cu revolverul Astra ca dovadă. 
În privinţa lui se asiguraseră, tăindu-i cele două piste care l-ar fi 
putut duce în vreo direcţie. Nu reuşea întotdeauna să înţeleagă 
de ce serviciile greceşti îi ascundeau pe asasinii şefului Centralei 
CIA. Telefonul sună. Malko se relaxă şi auzi vocea caldă a 
Nafsikăi Agathiou. 

— Am întâlnit o persoană pe care aţi cunoscut-o când am 
mâncat împreună, spuse ea. S-ar putea să vă transmită un 
mesaj. 

Ea nu spuse mai mult, fiindcă părea grăbită. Malko nu-i 


pomenise de noua capcană pe care i-o întinsese bărbatul ei, dar 
nu se putu abţine să nu-i zică: 

— Aţi aflat că Elias Ypirou a murit? 

— Ce? 

— A fost asasinat, preciză Malko. În noaptea de duminică spre 
luni. 

Făcu o pauză, apoi se auzi vocea tulburată a Nafsikăi: 

— Este îngrozitor. Oribil. Eu nu citesc ziarele, prin urmare, nu 
am aflat. 

Ea repetă cuvântul „oribil”, apoi închise. Malko se gândi iar la 
avertismentul pe care i-l dăduse. 


x x 


Recepţionerul de la Grande-Bretagne îi întinse lui Malko un 
plic timbrat şi Athens News de joi. 

— O doamnă v-a adus asta, domnule. A spus că este foarte 
urgent. 

Malko se uită la plic. „Prinţul Malko Linge. Personal”. Era un 
scris pe care nu îl cunoştea. Il deschise. In plic era o carte de 
vizită cu numele de Rolf Paladin, o adresă din Hydra şi câteva 
cuvinte scrise de mână: „Treceţi pe la mine. Am o informaţie 
care v-ar putea interesa în legătură cu sejurul dumneavoastră la 
Atena.” 

Numele de Rolf Paladin nu îi spunea absolut nimic. Se uită la 
post-scriptum care era subliniat cu două linii: Mu telefonati. 
Dacă Nafsika nu i-ar fi spus dinainte, ar fi crezut că este o glumă 
sau o altă capcană... Se întoarse la recepţie şi întrebă: 

— Cum se ajunge la Hydra? 

— Cu hovercraft-ul! care pleacă din Zea Marina în Pireu, 
răspunse recepţionerul. Drumul durează aproape o oră. Puteţi 
să-l luaţi dus-întors. Aveţi aici orarul. Costă trei sute douăzeci de 
drahme. 

El scrise pe o bucată de hârtie, iar Malko citi: 8 h 30 - 13 h 30 
- 17 h. Nu mai avea timp să-l prindă pe primul. Rămânea cel de 
la ora unu şi jumătate. 


17 Vehicul pe perne de aer care merge şi pe apă şi pe uscat (n.t.) 


x x 


înălţat pe pernele de aer, hovercraft-ul spinteca apa cu 
treizeci şi cinci de noduri, cufundându-şi botul albastru în spuma 
valurilor. Malko se aşezase în faţă, unde zgomotul motoarelor nu 
era chiar atât de asurzitor, iar căldura, suportabilă. Fiind 
fabricată în Rusia, ambarcaţiunea nu avea aer condiţionat, iar 
călătoria era chiar monotonă. Cât vedeai cu ochii, era numai 
mare. lar din loc în loc, se vedea câte o insulă pustie şi aridă. 

Hydra era una dintre atracțiile principale ale Greciei. Treptat, 
treptat, hovercraft-ul încetini. De câteva minute, navigau de-a 
lungul coastei insulei. Plecaseră din Pireu acum vreo oră şi un 
sfert... Ambarcaţiunea intră la apă sunând din sirenă şi încetini 
ca să între în portul mic al insulei, un fel de St.-Tropez al Greciei. 
Pe o colină, cocoţată pe promontoriul din stânga, străjuia o 
moară albă de vânt. Terasele restaurantelor invadaseră portul, 
alternând cu zeci de magazine. De-a lungul peretelui unei 
cuvete naturale, se aliniau casele albastre, verzi şi albe, arse de 
soarele neîndurător. Malko o întrebă de adresa lui Rolf Paladin 
pe o bătrânică ce aştepta lângă un măgar să încarce bagajele 
turiştilor. Abia rosti în engleză: 

— Acolo, ultima casă pe stânga, îi explică ea, arătându-i o 
construcţie albă care i se păru lui Malko la câţiva kilometri 
depărtare. 

Rolf Paladin nu ar fi putut să locuiască în port... 


* 
x x 


Treptele tăiate direct în stâncă şi vopsite în alb aveau pe 
puţin treizeci de centimetri înălţime. Malko încetini simţindu-şi 
inima în gât. Vederea era superbă, însă transpiraţia i se scurgea 
în ochi. Avea impresia că urcase Everestul. Adunându-şi ultimele 
puteri, reuşi să ajungă la uşa din lemn de măslin în care ciocăni. 
Două pisici dormeau într-o parte. În Hydra erau sute de feline 
rătăcind pe cărările pe care turiştii le urcau cu stoicism. In 
pragul uşii apăru o siluetă uriaşă, era un soi de King-Kong în 
uniformă kaki. Avea peste un metru nouăzeci, umeri de docher 
şi torsul umflat. Nasul coroiat se distingea din trăsăturile 
bronzate şi energice. 

— Malko! 


Uriaşul îşi cuprinse musafirul stupefiat în braţe şi îl trase 
înăuntru, unde era plăcut şi răcoare. Apăru o fată desculţă, 
blondă, cu nasul coroiat, îmbrăcată doar cu un slip minuscul alb 
şi cu pieptul foarte bronzat. Îi zâmbi lui Malko fără nicio jenă! 
Rolf Paladin îi mângâie cu afecţiune mijlocul şi spuse: 

— Ea e Vanessa. Dacă sunteţi obosit, aruncaţi-vă în piscină, 
apoi vă va face un masaj. 

— Cu plăcere, spuse Vanessa. Se pare că fac un masaj 
excelent. 

Lui Malko îi venea să râdă. Vanessa avea un înspăimântător 
accent din regiunea Quebec. El refuză oferta, iar graţioasa 
apariţie dispăru, lăsând pe pavaj urmele ude ale paşilor. Malko 
tot nu înţelegea motivul călduros al acestei primiri. 

— Veniti, îl invită Paladin. Este mai bine să stăm de vorbă sus. 

Il trase pe o scară din piatră. Străbătură o încăpere în care 
Malko zări sub o plasă pentru țânțari o altă fată complet goală 
care dormea pe burtă. Era aurie ca o caisă. 

— Ea e Laetitia, sora mai mică a Vanessei, zise Rolf Paladin. 
Doarme toată ziua. 

Ajunseră pe o terasă rezemată de versantul muntelui. O altă 
apariţie stătea întinsă pe spate la soare, cu ochii protejaţi de 
nişte plăcuţe din plastic. Poziţia în care stătea releva, fără 
teama de a greşi, că era o blondină naturală cu un trup subţire, 
dar musculos. 

— Ea este mama fetelor, zise cu seriozitate Rolf. Să ne 
întoarcem în camera mea. Dacă o trezesc, va începe să 
vorbească. 

Intrară în cameră. Malko era din ce în ce mai nedumerit. 
Gazda se aşeză pe somiera care scârţâi şi spuse în sfârşit: 

— Noi doi avem un prieten comun! 

— Nafsika? 

Bărbatul râse. 

— Ba nu. Prinţul Stephane Garlinski. 

— Dumnezeule! exclamă Malko. 

ÎI cunoscuse pe prinţul Garlinski, un mercenar de lux, în urmă 
cu un an, în Angola?, în împrejurări destul de dramatice. Cei doi 
bărbaţi se despărţiseră la Windhoek, în Afirca de Sud, după o 
escapadă care s-a terminat rău de tot. 

— Ah da! confirmă Rolf Paladin. Am lucrat cu Garlinski pe 


18 Vezi „SAS - Viesparul din Angola” (n.a.) 


când eraţi în Angola. Mă ocupam de katanghezii din nord, când 
operaţiunea a dat greş. Am plecat în Zair, iar, în final, am reuşit 
să mă îmbarc pe Cabina exact la ţanc ca să nu mă 
măcelărească tâmpiţii din MPLA. Altminteri... (Făcu un gest 
incisiv.) Bârrr... Aţi văzut ce au păţit prietenii noştri? 

Guvernul din Angola mai împuşcase patru mercenari. 

— Ce căutaţi în Africa? îl întrebă Malko. 

Rolf Paladin zâmbi din toată inima. 

— Acelaşi lucru ca şi Garlinski. Am fost căpitan în armata 
elveţiană şi mă plictiseam. De vreo trei secole, în Elveţia nu a 
mai fost niciun război. Atunci, mi-am găsit de lucru pe ici, pe 
colo... Intre timp, mă odihnesc aici, la soare, la mare, cu 
canadienii mei. Garlinski mi-a vorbit de dumneavoastră. Îi părea 
rău că nu aţi rămas acolo. Acum se află la Jo'Burg. 

Malko îşi ascunse greu dezamăgirea. Să vină el până în Hydra 
doar ca să depene amintiri din Africa cu un mercenar venit în 
concediu... 

— Cum aţi aflat că sunt în Atena? îl întrebă el. 

Rolf râse din nou cu poftă. 

— De la Nafsika. De fiecare dată când merg acolo, luăm masa 
împreună. A pomenit de dumneavoastră din întâmplare. Am 
vorbit şi despre Garlinski. Ea mi-a spus că v-a cunoscut. 

— Drăguţ din partea ei, spuse Malko. Nu ştiam că vă 
cunoaşte. 

— Oh, cunoaşte mulţi oameni, zise Rolf zâmbind. Este o 
carnivoră. 

Brusc, deveni serios. 

— S-ar putea să fiu indiscret că vă întreb, dar mi-a spus că aţi 
fost prieten cu Eagleton şi că aţi venit la Atena din cauza morţii 
lui. Este adevărat? 

— Da. 

Mercenarul îşi umflă burdihanul pe care cămaşa kaki stătea 
atât de întinsă, încât era cât pe ce să-i sară toţi nasturii. 

— Am nevoie de puţin exerciţiu. Aici se mănâncă mult. Bun, 
voiam să vă spun ceva ce vă va interesa. Mi s-a propus 
„contractul Eagleton” acum cincisprezece zile... 

Malko simţi cum i se strânge stomacul. O emoție puternică îi 
inundă arterele cu adrenalină. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Un tip care îmi cunoaşte antecedentele a venit să-mi ofere 


cincizeci de mii de dolari ca să împuşc pe cineva. Nu mi-a dat 
niciun nume. Mi-a spus doar că este un agent american şi că 
locuieşte în Psychico. Când am citit pe urmă ziarele, mi-am dat 
seama... 

Malko îl studia cu atenţie pe elveţian. Era serios, nu părea a fi 
mitoman. Paladin zâmbi văzându-i mutra. 

— Bineînţeles că nu se face niciun contract scris în astfel de 
treburi, însă puteţi să mă credeţi. Am să vă arăt ceva. 

Scoase din buzunarul cămăşii o scrisoare pe care i-o întinse 
lui Malko. Acesta o citi la repezeală. Era de la Stephane Garlinski 
şi îi propunea lui Rolf să vină la Jo'Burg, ca de acolo, să plece în 
hăţişurile din sudul Angolei să lupte în UNITA. 

— Am acceptat, spuse elveţianul. Plec peste trei zile. Mi-am 
închiriat şi barca. La urma urmei, am nevoie de bani. 

Rolf Paladin clătină din cap, apoi continuă: 

— O să fac orice. Trebuie să trăiesc şi eu, fireşte, însă, înainte 
de toate, mă lupt pentru un ideal. Să apăr rasa albă şi civilizaţia 
albilor. Aşa i-am spus şi amicului meu care se pare, a înţeles. Vă 
spun sincer că, dacă nu aş fi plecat, nu vă povesteam toate 
astea, pentru că ei pot să-mi facă viaţa un calvar aici... Pot să 
meargă până acolo încât să-mi rezerve cimitirul ca rezidenţă. 
Dar nu intenţionez să mă întorc prea repede. Dacă nu-mi merge 
bine în Angola, mi se pare că este un englez plin de gologani 
care oferă o sută de mii de lire celui care îi aduce capul lui Amin 
Dada. 

In sfârşit, o operă pioasă. Acum Malko îl credea pe elveţian. 

— Cine v-a propus cincizeci de mii de dolari? îl întrebă Malko. 

— Un tip pe care, îl ştiu numai după prenume, Kula. Oficial, 
lucrează ca recepţioner la hotelul Caravelle. L-am văzut de vreo 
două ori pe vremea coloneilor. Mi-a cerut să-i fac unele servicii. 
Lucrează cu Poliţia militară. 

— Cu cei din KYP? 

— Nu, mai degrabă cu o reţea paralelă, dar extrem de 
puternică. Cea a colonelului Mezonos, una dintre căpeteniile 
ESA. Aşa-zisul evadat. 

— De ce aşa-zisul? 

Rolf râse cu poftă. 

— Pentru că eu vi-l găsesc în cinci minute. Nimeni nu-l caută 
cu adevărat... In fine, dacă această informaţie vă poate servi la 
ceva, este tot ce ştiu. Am impresia că a fost o treabă, 


improvizată la repezeală. 

— Nu ştiţi de ce au vrut să-l lichideze? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Când am refuzat, tipul nu mi- 
a dat niciun amănunt. Doar mi-a cerut să-mi ţin pliscul. Ceea ce 
am şi făcut. Până acum. Trebuie să fii corect faţă de clienţi. 

— Vă mulţumesc, zise Malko. Asta poate să mă ajute mult. 
Salutaţi-l pe Garlinski din partea mea. Poate că ne vom mai 
întâlni într-o bună zi. 

— Poate, spuse Rolf. Dacă mă voi retrage, mă voi duce să 
aduc capul lui Amin Dada. 

— Excelentă idee, îl aprobă Malko. 

Blondina în costum de baie alb veni şi se lungi încetişor pe pat 
lângă ei. 

— Este ora siestei, spuse Rolf. Vă las, dacă vreţi să mai 
rămâneţi. Este loc destul. 

— Trebuie să prind hovercraft-ul de la ora cinci, se scuză 
Malko. 

— Ar trebui să rămâneţi, zise Vanessa în timp ce se întindea. 

— În cazul acesta vă conduc, zise Rolf Paladin ridicându-se. 

Îşi strânseră mâinile în pragul uşii. 

— Fiţi atent că tipii ăştia sunt periculoşi, spuse elveţianul. 
Sunt nişte haimanale care au un ideal. 

Malko privi portul minuscul şi casele vopsite în toate culorile 
împrăştiate pe coastă. Nu-i părea rău că venise la Hydra. Acum 
ştia cine erau misterioşii „ei” la care făcuse aluzie Nafsika. 

— Mult noroc în Africa, îi ură el. 


* 
x x 


Holul hotelului Caravelle era sinistru şi puţea a dezinfectant... 
Vecin cu Hilton, acest hotel îi primea pe toţi aceia care nu 
găseau cameră. Malko cercetă recepţia unde nu era nimeni. 

Tocmai când căuta cel mai bun mijloc de a se interesa de 
Kula, un grup de turişti se apropie de birou. Din spatele 
tabelelor de afişaj se ivi numaidecât un funcționar. Când îi văzu 
faţa, Malko fu şocat. 

Era necunoscutul din Triumful roşu. „Logodnicul” lui Aliki. Îi 
întâlni privirea lui Malko şi păru la fel de surprins ca şi el. 


Capitolul X 


Don Richard îşi ascundea stânjeneala sub un zâmbet forţat, 
încercând să risipească puţin tensiunea cu o observaţie asupra 
vreunui punct sau vreunui detaliu. Îşi lua notițe în timp ce Malko 
povestea cu o sârguinţă exagerată. 

Acesta se hotărâse să-i împărtăşească şefului provizoriu al 
CIA dezvăluirile pe care i le făcuse Rolf Paladin. După ce 
termină, Don Richard puse stiloul jos şi se lăsă pe spate în 
fotoliu. Era îngrijorat. 

— Nu ştiu câtă credibilitate să-i acordăm lui Rolf Paladin, zise 
el. Mercenarii ăştia sunt puţin cam mitomani şi le place să 
înflorească fără să-şi asume niciun risc. Deci pleacă din Grecia... 
Acum, îi este uşor să vorbească după ce l-au angajat ucigaş cu 
simbrie şi a refuzat. 

Malko se gândise la această obiecţie. De când se întorsese: 
din Hydra, se tot gândise la dezvăluirile lui Rolf Paladin. 

— De ce mi-ar fi spus mie aceste lucruri? 

Don Richard se strâmbă. 

— Din dorinţa de a se lăuda sau de a se autoînvinui. Nu se 
ştie niciodată cu dezaxaţii ăştia... 

Malko nu se lăsă cu una cu două: 

— Numele Kula vă spune ceva? 

— Nimic, mărturisi americanul, dar mai există încă nişte reţele 
paralele subordonate Juntei care funcţionează în continuare. 
Poate că face parte din acestea. Ar fi mai bine să vorbim cu 
generalul Agathiou. Luni, am o întrevedere cu el 

Asta mai lipsea, să-i încredinţeze grija pentru anchetă unui 
asasin. Malko se gândi că Don Richard părea ciudat de detaşat, 
de parcă nici nu ar vrea să ştie. 

— Prefer să nu discutăm încă, spuse el cu fermitate, trebuie 
să mai verific ceva. 

Richard mai spuse doar atât: 

— Faceţi cum doriţi, dar nu vă mai jucaţi de-a cowboy-ul ca 
alaltăieri, căci ne putem trezi cu pumnul în gură. 

— Ce părere aveţi despre moartea lui Elias Ypirou? 

— A fost un nenorocit, zise americanul cu răceală. Am un 
dosar gros despre el, dar nu conţine nimic interesant. 


— Agathiou era la el. 

— Era unui dintre indicatorii lui. Şi eu aş fi făcut la fel. 

Telefonul sună. Răspunse monosilabic, apoi închise. 

— Vă rog să mă scuzaţi, zise el. Am o întâlnire la USIS, pe 
strada Venizelou la prânz. Dar mai întâi mai am ceva de făcut. 
Ne vedem luni? 

— De acord, zise Malko. 

De data asta, nu îi mai propuse nimic pentru weekend. El ieşi 
din birou şi mai suspicios. De ce CIA era atât de stânjenită când 
venea vorba despre moartea lui Henry Eagleton? Avea impresia 
că se căuta să-l îndepărteze politicos ca să nu ajungă undeva. 
Un agent ca Don Richard era prea experimentat ca să nu fie 
îngrijorat de ceea ce-i dezvăluise Malko. Dar se pare că nu 
credea sau nu voia să creadă... 

— Bună! 

Malko ridică brusc privirea. Aliki Voulounis, funcţionara de la 
Serviciul vize îi aţinea calea. Era îmbrăcată într-o rochie albă din 
pânză, extrem de scurtă, cocoţată pe nişte galenţi cu tocul înalt 
şi mestecând gumă. 

— Bună ziua, răspunse Malko surprins. 

Era trecut de douăsprezece, iar angajaţii plecaseră să 
mănânce. Uşa biroului pentru vize era deschisă. 

— Sunteţi prietenul lui Leonidas, spuse Aliki cu voce 
tărăgănată. Ştiţi că a murit? 

— Da, zise Malko. 

Ea se strâmbă. 

— Nasol. Era cam prostuţ, dar cumsecade. Vă rog să mă 
iertaţi pentru ieri când aţi venit la mine. Nu ştiam că sunteţi 
prieten cu domnul Richard. Sunt tot felul de tipi care mă 
agasează zilnic. 

— Nu face nimic, spuse Malko. 

Oare ce voia tânăra grecoaică? Se vedea clar că îl pândise pe 
culoar. Mesteca întruna guma, cu geanta agăţată de braţ şi 
pieptul obraznic îndreptat spre Malko, legănându-se de pe un 
picior pe altul. 

— De unde ştiţi că îl cunosc pe domnul Richard? o întrebă 
Malko. 

Ea râse. 

— Oh, cunosc pe toată lumea de acolo. Sunt prietenă cu 
secretara lui. După moartea lui Leonidas vi s-a repartizat alt 


şofer? 

— Nu, spuse Malko. 

Ea făcu câţiva paşi spre ieşire şi zise cu voce ezitantă: 

— Dacă vreţi să vă arăt câte ceva, să ştiţi că ştiu nişte locuri 
foarte amuzante, care nu sunt pentru turişti. 

În capul lui Malko se aprinseră toate beculeţele roşii. Era una 
dintre provocările cele mai frumoase pe care le primise 
vreodată. Şi atât de directă, încât i se părea ridicolă. 

— Dar sunteţi liberă? Nu aveţi un logodnic? 

Ea ridică din umeri cu nepăsare. 

— Am o grămadă de logodnici, dar eu aleg când doresc să-i 
văd. Nimeni nu mă obligă să fac ce nu vreau. 

— Ei bine, să cinăm împreună, îi propuse Malko. 

— Nu în seara asta, mâine. Vă dau adresa mea, spuse Aliki 
Voulounis. 

Ea îl trase în birou şi scrise pe o bucată de hârtie adresa pe 
care Malko o cunoştea deja. Aflase în plus etajul. 

— Veniţi pe la nouă, adăugă ea. Acum trebuie să fug. Mi-a 
rămas o jumătate de oră ca să mănânc. 

Malko se pomeni în curtea ambasadei mai nedumerit ca 
niciodată. El nu prea avea încredere în coincidente. Don Richard 
nu avusese când să vorbească cu oamenii din KYP, iar întâlnirea 
cu Aliki Voulounis nu fusese deloc întâmplătoare. A fost urmărit. 
Îşi aminti brusc de plăcuţele de înmatriculare pe care i le luase 
poliţia. Cei din KYP ar fi putut foarte bine să folosească această 
informaţie ca să dea de urma lui Malko. lar Aliki ştia că este în 
ambasadă. În plus, şi cu solida acoperire a lui Krisantem, Malko 
învățase să fie prudent în Atena... 

Îşi aminti de privirea pe care i-o aruncase Kula, logodnicul lui 
Aliki şi omul care voia să-l execute pe Eagleton. 


* 
x x 


— Nu pot, Alteța Voastră, trebuie să fiu în Pireu la ora opt! Nu 
voi reuşi să ajung înainte de unsprezece. lar dacă nu mă duc, 
gemu Krisantem, mă vor duce la închisoare... 

Fără arma lui Astra, turcul era ca şi orb. Era ud de transpiraţie 
fiindcă nu îşi putea ajuta stăpânul. Malko încercă să-l mai 
înveselească. 

— Nu-ţi face griji, Krisantem. Aliki nu mă va strânge de gât! 


Sunt destul de mare ca să mă apăr singur. Cred mai degrabă că 
este o misiune de informare. 

Nici el nu era sigur de asta, dar de ce să-l înnebunească pe 
Krisantem? 

— Alteță, să vă luaţi pistolul, îi recomandă Krisantem, ca şi 
cum i-ar spune să nu-şi uite fularul. Ca o doică adevărată. 

— Nici gând, Elko, nu vreau să am necazuri cu poliţia. Nu te 
duci înarmat la o întâlnire cu o femeie, chiar dacă este 
periculoasă. Duceţi-vă să vă întâlniți cu turcii aceia şi nu vă 
faceţi griji în privinţa mea. 

Malko se temea ca cei din KYP să nu-i pregătească cumva o 
provocare de toată frumuseţea ca să-l poată expulza din Grecia, 
cu pistol sau fără pistol. Se pregăti să o sune pe Nafsika ca să 
aibă ce face diseară. 


x x 


Fotografia imensă acoperea în întregime peretele din faţa uşii. 
În fotografia alb-negru, era profilul uriaş al grecoaicei, cu gura 
întredeschisă, atingând uşor cu buzele sfârcul unui sân al cărei 
posesoare nu se distingea. Fotografia degaja ceva extraordinar 
de tulburător. Pereţii micuţului antreu erau ascunşi sub alte 
fotografii, iar în toate apărea Aliki goală. 

Apariţia care îl întâmpină pe Malko era şi mai încărcată de 
erotism ca fotografiile de pe pereţi. Desculţă, tânăra funcţionară 
de la Serviciul pentru vize avea ca unic veşmânt un fel de halat 
deschis în faţă dintr-un bumbăcel foarte uşor şi transparent care 
nu îi acoperea prea mult corpul, ajungând până la jumătatea 
coapsei. Ea se întinse ca să-l sărute pe Malko, ca şi cum ar fi 
cunoştinţe vechi. Pe el îl izbi drept în faţă mirosul puternic de 
uzo. Se pare că Aliki profitase din plin de după-amiaza de 
sâmbătă ca să se îmbete criţă. Ea gânguri veselă: 

— Abia am ieşit din duş, nu vă aşteptam aşa devreme. 

Ea se întoarse pe călcâie, arătându-şi jumătatea feselor albe, 
atacate deja de celulită. Apartamentul nu era mai mare ca o 
debara. De la uşă până la patul foarte jos, erau doar patru metri. 
Pe jos, zăcea o sticlă de uzo mai mult de jumătate goală, iar 
într-o vază ardeau nişte beţişoare, care făceau atmosfera mai 
apăsătoare. Aliki se aşeză de-a curmezişul pe pat, dezgolindu-şi 
în mod indecent părţile intime. Se pare că pudoarea nu era 


trăsătura ei dominantă de caracter. 

— Vă plac fotografiile mele? îl întrebă ea pe Malko. 

El aruncă o privire pe pereţii antreului, în timp ce punea pe 
nesimţite zăvorul de siguranţă. Toată această tevatură îi 
mirosea a capcană. 

— Sunt superbe, zise el. 

— Nu vreţi să vă aşezaţi? 

Privirea tulbure a grecoaicei nu-l slăbea nicio clipă. Prin 
deschizătura halatului, el zărea profilul unui sân alb ca neaua. 
Singurul loc pe care putea să stea era patul. Malko se aşeză 
lângă fundul ei. Oare de ce juca Aliki rolul Lolitei? Ea luă sticla 
de uzo şi dădu pe gât o înghiţitură gâlgâind. 

— Nu îl îndoiţi cu apă? o întrebă Malko strimbându-se. 

Aliki scutură din cap: 

— Nu, fiindcă e mai bun aşa. 

— Unde vreţi să mâncăm? 

— Vă grăbiţi? îi zise Aliki pe un ton aproape agresiv. Seara, 
noi mâncăm foarte târziu. (Oftă.) Ce cald îmi este! 

Pe fereastra deschisă, veneau glasuri gălăgioase din curte. 
Fata de debarasă de halat cu gestul cel mai firesc din lume, 
dezvăluindu-şi torsul subţirel pe care sânii grei şi deja lăsaţi 
păreau nişte piese adăugate. Câte o tufă deasă ieşea de la 
subsuori şi o dungă neagră asemănătoare cu părul unei pensule 
se prelungea de sub buric şi se pierdea în tufişul negru ca 
abanosul de pe pântece. Malko văzu picăturile de transpiraţie 
care se prelingeau pe buza superioară. Ea se uita fix la el cu o 
expresie nelămurită în ochii negri. 

— Ei, ce mai aşteptaţi, îl întrebă ea brusc, o invitaţie specială? 

Era ceea ce se numea o propunere directă. Malko se întrebă 
imediat dacă nu cumva Aliki era târfă cu jumătate de normă, 
rotunjindu-şi astfel salariul de la ambasadă. 

— Este obligatoriu? o întrebă el. 

Aliki se strâmbă cu ironie. 

— Credeam că tipii de vârsta dumneavoastră se dau în vânt 
după fetele tinere. Eu am doar şaptesprezece ani... 

— De ce vreţi să faceţi dragoste cu mine? 

— De ce nu? zise ea pe un ton copilăros şi sfidător. Când 
vreau un tip, mi-l agăţ. Cred că sunteţi o afacere bună... 

Cu siguranţă că era doar o curiozitate animalică. Sinceritatea 
ei în ceea ce privea slăbiciunea pentru sex nu era de tăgăduit. 


Dar Malko era prea preocupat ca să aibă chef de această pradă 
fragedă. 

— Poate că ar trebui mai întâi să ne cunoaştem mai bine, îi 
sugeră el. 

— Nu, zise ea cu încăpățânare. Am chef să mă regulez. Dacă 
nu vreţi, puteţi să vă căraţi, am o groază de tipi. 

Nuanţarea nu era punctul tare al grecoaicei. Malko se gândi 
că, dacă va pleca, va fi foarte greu să mai pună mâna pe o fată 
atât de imprevizibilă şi de fantastică. De altfel, nu mai vedea în 
oferta ei o capcană. Chiar dacă era manipulată, tot nu ar fi ajuns 
până aici... 

Aşezată de-a curmezişul patului, puţin curbată, ea aştepta, 
răsucind între degetele cu unghii scurte părul de pe pântece. 
Cel puţin Malko ştia că Aliki avea legătură cu asasinii lui Henry 
Eagleton. 

— Ce aşteptaţi? zise ea pierzându-şi răbdarea. 

Apoi se aplecă brusc spre el şi începu să-i desfacă cureaua de 
la pantaloni, cu gesturi imprecise ca de beţivă şi suspine de 
enervare. 

— Ajutaţi-mă, pentru Dumnezeu! mormăi ea. Vă e teamă sau 
ce? 

Îşi apropie capul creţ de el. Se dăduse din belşug cu parfum 
ieftin care puţea. Cu gesturi bruşte, reuşi în sfârşit să-l dezbrace 
şi îi aruncă hainele pe podea. După aceea, se uită la elcu un 
zâmbet de o obscenitate aproape candidă. 

— Ar trebui să-i dai nişte vitamine micuţului ăstuia... 

Îngenunche în faţa lui şi îmbină numaidecât gestul cu fapta, 
cu conştiinciozitatea unei şcolăriţe silitoare. Sânii grei băteau 
coapsele lui Malko într-un ritm cadenţat. Îşi întrerupea în fiecare 
clipă felaţia, făcând observaţii obscene, pe măsură ce îşi vedea 
de treabă. Îi luă mâna lui Malko şi o aşeză pe pubis. 

— N-o lăsaţi acolo ca un fraier! făcu ea. 

Totul era de un erotism rafinat... Ca să scurteze corvoada, 
Malko închise ochii şi se gândi la prima întâlnire cu Nafsika la 
Yacht-Club. Aliki accelerase ritmul care, până la urmă, se dovedi 
eficient, dar ajutat şi de fanteziile lui Malko. Ea nu spunea nimic, 
doar un singur rid îi brăzda fruntea în timp ce se ondula 
încetişor şi inconştient. În clipa în care simţi primii fiori de 
plăcere, Aliki se ridică cu un oftat de satisfacţie, încălecându-l cu 
uşurinţa cu care un cowboy sare în şaua calului. Fără să bâjbâie 


prea mult, ea se înfipse în el, ţeapănă ca un par, cu gura 
căscată şi fără nicio expresie în ochi. Parcă era un robot. 

Simţi cum muşchii dinăuntru se contractă strângându-i 
membrul. Ea spuse câteva obscenităţi în greceşte, apoi se chirci 
brusc şi se agăţă cu mâinile de cuvertură. Stropii mari de 
sudoare i se prelingeau între sâni. După aceea deschise ochii şi 
spuse cu o voce perfect normală: 

— Mi-a plăcut! Dar dumneavoastră? 

— A fost foarte bine, o asigură Malko. 

Se prăbuşi lângă el, luă o gură de uzo şi se lungi pe spate cu o 
privire şireată. 

— Omoară microbii, observă ea. 

— i se întâmplă să ai des... microbi? o întrebă Malko, gata să 
fugă la prima farmacie. 

Ea mârâi indiferentă: 

— Se poate, da. 

Era din ce în ce mai bine. Malko nu întâlnise prea des o 
nimfomană atât de greu de ţinut în frâu. Acum îşi luase din nou 
aerul de fetiţă, cu claia de păr creţ şi zbârlit, cu sânii mult prea 
grei pentru un tors atât de firav. 

— De cât timp nu mai locuieşti cu părinţii? o întrebă Malko. 

Aliki pufni. 

— M-au gonit de-acasă pentru că veneam noaptea târziu. Am 
un unchi care este popă. Vine pe la mine din când în când. Este 
un porc bătrân. M-a violat când aveam paisprezece ani. Şi cum 
nu voia să rămân gravidă, mi-a făcut rău, ticălosul! 

— Să mergem să mâncăm, îi propuse Malko doar ca să scape 
cât mai repede de atmosfera asta îngrozitoare. 

— Da, îl aprobă Aliki, ştiu o tavernă mică şi drăguță, în 
apropiere de strada Yperidou. 

Se îmbrăcă cât ai clipi, îşi trase jeanşii pe piele şi un pulover 
albastru din lână a cărui grosime îi accentua mărimea pieptului. 
Când văzu Mercedesul prăpădit al lui Malko, ea se strâmbă: 

— Nu ai maşină sport?! 

Îi venea să-i vorbească despre Kula, dar o lăsă pe mai târziu. 
Ajunseră pe bulevardul Athinas, străbătură apoi Plaka cu 
labirintul lui de străduţe presărate cu taverne pline cu turişti şi 
magazine cu suveniruri care se întindeau până la Acropole. 
Strada Yperidou şerpuia prin cartier, fiind şi ea presărată cu 
taverne. Majoritatea străduţelor aveau sens unic, lucru ce făcea 


din Plaka coşmarul automobiliştilor. Malko mergea cu viteză 
redusă pe Nikodimou, când Aliki spuse brusc: 

— Am chef să mă plimb puţin pe Acropole înainte de masă. Mi 
se pare romantic să mă plimb în aer liber... 

— La ora asta este închis Acropole, observă Malko. 

Aliki îl aprobă. 

— Fireşte, dar cunosc o şmecherie ca să intrăm. Ţi-o arăt şi 
ţie. 

Malko se smulse cu greu din cartierul Plaka, ajungând pe 
Dionyssiou Aeropagitou. Marele bulevard care înconjura colina 
Partenonului. Luminat de zeci de reflectoare, Acropole strălucea 
sub clarul de lună în vârful unei stânci imense, înaltă de aproape 
o sută de metri, care domina Atena. Malko viră pe drumul pavat 
cu dale mari de piatră ce urca pe plantaţia de măslini care se 
înălța spre est, lângă intrare. În timpul zilei, autocarele cu turişti 
stăteau la coadă, iar în timpul nopţii, era locul preferat al 
îndrăgostiţilor în căutare de puţin romantism. 

Farurile luminară o pereche de îndrăgostiţi care se îmbrăţişa 
pe o bancă. Nişte imprudenţi. De câtva timp încoace, sportul 
naţional grec, adică vânătoarea de turişti, s-a transformat într-o 
nouă disciplină. Bande întregi de vagabonzi îi jefuiau pe 
îndrăgostiţi şi îi violau, neţinând cont de sexul victimelor. 

Malko opri Mercedes-ul în locul unde, în timpul zilei, 
autocarele îi lăsau pe turişti. Totul era calm şi liniştit. Aliki cobori 
prima. Când o ajunse din urmă, tânăra îi arătă primele ruine 
care constituiau intrarea în Partenon, înconjurate cu un zid înalt 
de douăzeci de metri. In partea stângă, se pierdea în întuneric. 

— O să mergem pe acolo, spuse grecoaica. 

In direcţia în care arăta ea, strălucea lumina din ghereta 
paznicilor monumentului. 

— O să ne vadă, spuse Malko. 

— Ba nu, îl contrazise Aliki. La capătul zidului, există o 
împrejmuire cu grilaj. Ştiu unde este gaura. Veneam deseori 
când eram puştoaică. Haideţi după mine. 

Ea îl luă de mână şi îl trase pe o cărare care şerpuia printre 
măslini, în dreapta drumului ce ducea la intrarea principală, 
deasupra teatrului antic. Malko se întoarse, dar nu zări nimic 
suspect. La urma urmei, era doar un capriciu... Urcară o pantă 
abruptă, ce şerpuia printre stânci, apoi ajunseră la grilajul care 
se întindea cam pe o suprafaţă de zece metri şi care se 


prelungea cu zidul construit pe stâncile colinei. Ghereta 
paznicilor se afla la treizeci de metri în faţa lor. Malko zări un 
bărbat care citea ziarul. 

— Repede, şopti Aliki. 

Se descălţă şi străbătu în goană cei câţiva metri în lumină, ca 
un adevărat luptător de comando, apoi se ghemui lângă grilaj. 
Malko veni alături de ea. Apucă grilajul cu amândouă mâinile şi 
îl dădu la o parte, lăsând o deschizătură atât cât să poată trece. 

— Intraţi primul, îi spuse ea. 

Parcă era un puştan care se strecura pe sub zidurile colinei 
Acropole la unsprezece noaptea! Înainte de a trece în partea 
cealaltă, îl văzu pe gardianul din gheretă citind ziarul. Nu prea 
aveau motive de îngrijorare. Bătrânele pietre ale Partenonului 
erau puţin cam mari ca să poată fi furate... 

Aliki trecu şi ea peste obstacol şi urcară panta abruptă, ca să 
ajungă pe platoul larg pavat cu dale din piatră pe care se înălţau 
Acropole şi templele învecinate. În stânga lor, Malko ghici în 
întuneric, scara îngustă din piatră care ducea la intrarea 
principală. Totul era pustiu şi liniştit... Proiectoarele presărate 
din loc în loc luminau coloanele monumentale, lăsând cea mai 
mare parte din platou în semiîntuneric. Briza răcoritoare sufla 
dinspre mare. 

— Este frumos, nu-i aşa? întreba Aliki întruna. 

— Superb, recunoscu Malko. 

Era mult mai plăcut aşa, decât înconjurat de sutele de turişti. 

— Vino, îl chemă Aliki. 

Işi scoase galenţii cu talpă din lemn şi îi luă în mână ca să 
meargă mai uşor pe imensele pietre neregulate, călduţe încă de 
la soare, trăgându-l pe Malko pe lângă Acropole. Coloanele 
maiestuoase păreau că îi strivesc. Ea îl târî până la parapetul 
care înconjura întreaga esplanadă. Panta era extrem de 
abruptă, străjuind la est grădina lui Dionis şi, la nord, un perete 
drept din piatră înalt de douăzeci de metri, formând o centură 
netedă, de jur-împrejurul colinei, plecând direct din stâncă. 
Platoul pe care se găseau templele era la o sută de metri 
înălţime faţă de sol. 

Aliki gâfâia. Malko se gândi că sosise clipa să mai înainteze 
puţin cu ancheta. O trase pe Aliki spre el, iar ea se lăsă în voia 
lui. 

— Eşti îndrăgostită? o întrebă el. 


Aliki se strâmbă cu indiferenţă. 

— Nu, dar am un tip cu care mă întâlnesc în mod regulat. Are 
biştari şi o maşină super. Când vreau o rochie, mi-o cumpără... 
Asta e tot. 

— Cu ce se ocupă? 

— Lucrează într-un hotel. Dar ce te interesează pe tine? Ori 
eşti gelos? 

Râse veselă şi se lipi de el. 

— Ar fi frumos să vă bateţi, continuă ea visătoare. [i-ar 
plăcea să te cotonogesc? 

— Nu neapărat, mărturisi Malko. 

Aliki se purta din ce în ce mai ciudat. Se dezlipi brusc de el. 

— Aşteaptă puţin că îmi vine să fac pipi. Mă întorc imediat. 

Îşi puse galenţii pe parapetul din piatră şi se îndreptă spre 
silueta întunecată a templului, dispărând după coloanele uriaşe. 
Malko se gândea tot mai mult dacă nu o apucase cumva pe un 
drum greşit. Aliki părea o nimfomană căreia puţin îi păsa cum îşi 
alegea partenerii. De ce să nu fi fost Leonidas sau Kula? 

Îşi dădu seama brusc că fata dispăruse de ceva timp. Oare ce 
idee îi mai venise? Scrută întunericul de la baza coloanelor, dar 
nu zări nimic. Nu avea chef să se joace de-a v-aţi ascunselea! O 
strigă. 

Însă vocea se pierdu în întuneric. Nu voia să strige prea tare 
ca să nu-i alerteze pe paznici. Avusese deja destule necazuri cu 
poliţia greacă... Cel mai bine era să se ducă să o caute. In clipa 
în care se îndepărta de margine, zări în sfârşit o umbră care 
venea dinspre Acropole. Aliki se întorcea. 

Abia după câteva secunde, după ce silueta ajunse în zona 
luminată, Malko realiză că nu era Aliki, ci un bărbat. Simţi cum o 
mână uriaşă îi strânge stomacul. Voia să creadă că paznicii de 
noapte o surprinseseră pe tânăra grecoaică. Bărbatul înainta. In 
conul de lumină. Malko zări atunci că era un civil şi că avea în 
mâna dreaptă un obiect lung ce semăna cu un baston de 
cauciuc. În spatele acestuia apăru imediat altă umbră. 

Malko o luă la fugă spre gaura pe care intrase. Necunoscutul 
cu bastonul de cauciuc strigă ceva şi, cât ai clipi, încă două 
siluete apărură la celălalt capăt al templului, lângă ieşire, 
barându-i drumul lui Malko. Acesta se opri brusc, cu inima 
bătând să-i spargă pieptul. Cei patru bărbaţi veneau spre el fără 
grabă. Când cei care veniseră la urmă intrară în raza de lumină 


a reflectoarelor, el îşi dădu seama că şi aceştia fluturau nişte 
bastoane de cauciuc. 

Acest atac liniştit care se petrecea în acest cadru maiestuos 
avea ceva nefiresc. Inima îi spunea lui Malko că necunoscuţii 
veniseră special să-l omoare. Nebuna de Aliki îl atrăsese foarte 
frumos într-o capcană mortală. Ce loc mai liniştit putea să 
găsească ca să regleze conturile decât Acropole, noaptea, când 
nu geme de turişti? Căută în jurul lui ceva cu care să se apere, 
dar nu găsi decât un bolovan pe care îl luă de jos. Se îndreptă 
cu paşi hotărâți spre cei doi bărbaţi care blocau ieşirea. 

Când ajunse doar la vreo şapte metri, aruncă bolovanul într- 
unul dintre adversari. Dar acesta se feri cu uşurinţă. Colegul lui 
se repezi la Malko cu bastonul ridicat. Când se întoarse, văzu că 
şi ceilalţi doi se apropiaseră. Unul dintre ei se repezi la el. Avea 
tenul măsliniu, în jur de treizeci de ani, tuns scurt, dar foarte 
liniştit. Încercă să-l lovească pe Malko în cap cu bastonul, dar el 
se rostogoli pe sol. 

Bastonul făcu un zgomot dogit atunci când lovi piatra de 
lângă el. Trebuie să fi fost o bucată de ţeavă, o armă teribilă. 

Malko se ridică în patru labe şi evită încă o lovitură, apoi fugi 
spre capătul celălalt al platoului cu scopul să mai câştige puţin 
timp în care să se gândească. Dar nu îşi dădea seama că astfel 
se îndepărta de ieşire. În afară de deschizătura prin care 
pătrunsese aici şi intrarea oficială, platoul era înconjurat de o 
prăpastie adâncă de aproximativ o sută de metri. Cu sufletul la 
gură, Malko se opri la douăzeci de metri mai departe şi se uită 
peste parapetul din piatră. Strigă la întâmplare după ajutor. 

Însă ghereta paznicilor era prea departe. Dar, la o adică, 
paznicul s-ar fi deranjat? În cel mai bun caz, ar fi chemat 
poliţia... Ceilalţi înaintau spre el şi aveau în picioare espadrile ca 
să nu facă zgomot, ameninţându-l întruna cu ţevile, siguri pe ei 
şi fără grabă. Îl prinseră pe Malko într-un cerc, la douăzeci de 
metri de el. Acesta era acum încolţit în partea de nord-est a 
Partenonului, în capătul opus intrării, chiar deasupra cartierului 
Plaka. Vru să-şi ia avânt ca să treacă de ei, dar realiză că nu 
avea nicio şansă. Nu putea să scape de toţi patru în acelaşi 
timp. Dacă primea o singură ţeavă din plumb în cap, leşina pe 
loc. 

O strigă pe Aliki, dar vocea lui nu avu niciun ecou. Ascunsă 
undeva în întunericul templului, Aliki asista probabil la această 


hăituială. Îi făcea mai mare plăcere să vadă cum îl omoară decât 
dacă l-ar fi cotonogit... 

Simţindu-şi stomacul greu ca plumbul, Malko se dădu câţiva 
paşi înapoi. Acum se lipise cu spatele de parapetul din piatră. 
Dincolo de el, era prăpastia adâncă de o sută de metri. Nicio 
fiinţă omenească nu ar fi rezistat acestei prăbuşiri. Avea de ales. 
Ori sărea singur, ori îşi aştepta adversarii să-l prindă şi să-l 
arunce în hău. Aceştia strânseră cercul mai tare în jurul lui. 
Acum se găseau la mai puţin de zece metri de el. 


Capitolul XI 


O fracțiune de secundă, timpul parcă se oprise în loc. Lipit de 
parapetul din piatră, cu inima cât un purice şi mintea golită, 
Malko nu îi mai zări pe cei patru ucigaşi. Privea fix coloanele 
maiestuoase ale templului care ieşeau din întuneric într-o 
armonie aproape ireală. 

În faţa ochilor îi apărură din nou cele patru siluete şi ştiu pe 
dată că va muri. Doi ucigaşi înaintau spre el, fără să scoată un 
cuvânt, ca nişte sălbăticiuni. Acum le vedea feţele. Erau 
indiferenți, atenţi, dezumanizaţi. Nişte maşini ale morţii care nu- 
| scăpau o clipă din ochi. Ţevile din plumb şfichiuiau aerul în 
jurul lui. Ca un automat, reuşi să evite primele lovituri, 
rostogolindu-se pe burtă pe parapetul de piatră. In depărtare, 
drept în faţa lui, distingea vârfurile copacilor şi ruinele din 
grădina lui Dionis. Se găsea la câţiva metri de colţul nord-estic 
al platoului, faţă în faţă cu Plaka. Unul dintre adversari îl prinse 
de picior. 

În timp ce se zbătea cu disperare, zări la câţiva metri de el o 
dungă întunecată care pleca din colţul platoului şi cobora spre 
sol formând un unghi de aproximativ treizeci de grade. 

Făcu ochii mari şi văzu că era un cablu din oţel prins de o 
bârnă încastrată în zidul din piatră. Servise probabil ca suport al 
unei grinzi cu ajutorul căreia fuseseră urcate materialele de 
construcţie pentru templul de lângă Acropole. 

O idee nebunească îi încolţi în minte şi îşi făcu vânt înainte. 
Cu un efort disperat, reuşi să scape de agresor şi se sui pe 


parapetul de siguranţă, gata să cadă în gol şi evitând altă 
lovitură de baston. Se simţea ca un motan fugărit de o haită de 
dulăi. Adversarii nu se aşteptaseră ca el să fugă în acea direcţie 
care nu ducea nicăieri. Malko reuşi să se îndepărteze câţiva 
metri, ajungând la colţul zidului. 

Târându-se pe burtă, găsi capătul cablului şi simţi răceala 
oţelului în palmă. Dacă reuşea să coboare pe cablu, avea o mică 
şansă să ajungă pe sol fără să-şi rupă oasele. Dar era chestie de 
secunde. În fiecare clipă, putea să primească un baston în cap. 

Se gândi că mâinile nu vor rezista frecării şi se vor răni până 
la os. Cablul era în partea cealaltă şi era prea înclinat ca să 
poată cobori încet-încet pe el. li veni brusc o idee. Se ridică 
dintr-un salt, îi trase un picior adversarului de lângă el ca să mai 
câştige câteva secunde şi îşi scoase haina. Se târî din nou pe 
burtă pe parapet, atârnând cu jumătate de corp în prăpastie, 
chiar deasupra cablului. Intinse mâna şi petrecu haina răsucită 
pe după cablu folosind-o ca pe un scripete, strânse bine ambele 
capete şi îşi dădu drumul în gol. 

O fracțiune de secundă, se legănă ca o păpuşă agăţată de o 
paraşută. Apoi, greutatea corpului îl trase în jos. Apucând bine 
capetele hainei, începu să alunece vertiginos pe cablu ca pe un 
scripete. Insă curând simţi mirosul de ars care se degaja din 
haină. Din cauza frecării se încălzise şi luase foc. 

Malko cobora în viteză, îndepărtându-se tot mai mult de 
peretele stâncos al colinei. Parcursese deja vreo cincizeci de 
metri, când haina începuse să se rupă. Cu o smucitură uşoară, 
„scripetele” cobori cu vreo zece centimetri. Nemaiputând să 
facă nimic, Malko se prinse cât putu de bine, continuându-şi 
coborârea infernală. După o clipă, se auzi o pârâitură, haina se 
rupse în două, iar Malko căzu ca un bolovan în întuneric, cu 
bucăţile de haină în mâini. 

Se lovi îngrozitor cu spatele de ceva care cedă trosnind. 
Durerea fu atât de violentă, încât se întrebă dacă nu îşi rupsese 
şira spinării. Apoi se rotogoli pe o pantă aproape verticală, 
lovindu-se de mai multe obiecte tari, neputând să încetinească 
sau să controleze căderea. Deodată se lovi cu capul de ceva 
dur, văzu o lumină orbitoare şi nu mai simţi absolut nimic. 


* 


De acolo unde se găsea, Aliki nu zărea decât nişte siluete 
neclare detaşându-se pe fondul mai luminat al platoului. Fiori de 
plăcere îi gâdilau pântecele. Adora violenţa şi îi plăcea să-i vadă 
pe bărbaţi bătându-se. Era nerăbdătoare să se termine o dată 
bătaia ca să se urce în Triumf-ul roşu al lui Kula, iar după aceea 
să o reguleze. li promisese pe deasupra că îi va cumpăra un 
colier de la Lalaounis pe care şi-l dorea demult. 

Pe lângă serviciul pe care i-l făcuse, acesta era cel mai 
neînsemnat lucru. Işi dădu seama brusc că îşi lăsase galenţii pe 
parapet şi plecă din ascunzătoare ca să-i ia. În momentul în care 
intră în porţiunea luminată de reflectoare, se auzi strigată. 

Era Kula care apăruse brusc de nicăieri. În cealaltă parte a 
platformei, cei cinci bărbaţi formau o masă confuză. Aliki veni în 
goană la amantul ei, dar se opri brusc când îi văzu expresia 
feţei. Grecoaica nu era prea deşteaptă, dar poseda instinctul de 
apărare. Ghici pe loc ce însemna privirea din ochii negri şi o 
cuprinse o panică viscerală. Kula avea să o omoare. 

Dintr-un elan, ca un animal încolţit de vânător, se întoarse pe 
călcâie şi fugi pe întuneric, cu gura căscată, abia atingând 
dalele de piatră. 

— Aliki, întoarce-te! 

Vocea era blândă, însă când se întoarse, fata văzu că şi Kula o 
luase la fugă. Înnebunită de groază, alerga drept înainte, către 
parapetul de deasupra teatrului antic. Deodată, se lovi cu 
piciorul gol de o piatră. Ţipă de durere, căzu pe burtă, apoi se 
ridică, auzi pocnetul sandalelor lui Kula pe pavaj şi fugi în 
continuare şchiopătând. 

Balustrada se afla doar la patru metri. Însă Aliki era atât de 
îngrozită, încât nu se opri. Îşi luă avânt şi se aruncă în gol, fără 
să se gândească că îşi va găsi moartea în gradenele din piatră, 
la cincizeci de metri mai jos. 


x x 
Malko deschise ochii şi fu orbit imediat de o ceaţă aurie, 
strălucitoare, suprarealistă. li închise repede la loc, apoi 


întredeschise pleoapele, lăsând lumina să se filtreze uşor printre 
ele. După câteva secunde, reuşi să distingă sursa de lumină 
care venea de la unul dintre reflectoarele puternice de pe colina 
Partenonului. Sângele îi pulsa în tâmple, avea senzaţia că parcă 


plutea şi nu îşi mai simţea membrele. Îşi dădu seama totuşi că 
era întins pe spate, în pantă, cu capul în jos şi cu faţa în lumina 
reflectorului. Când încercă să se ridice într-un cot, îşi înăbuşi un 
țipăt de durere. Avea senzaţia că mii de fire nevăzute îl ţintuiau 
de sol. Atunci îl cuprinse o panică îngrozitoare: paralizase! 

Această teamă îi scoase la iveală nişte forţe nebănuite. Reugşi 
să se ridice în şezut şi privi în jurul său. Totul îi reveni brusc în 
minte: Aliki, ucigaşii care îl urmăriseră, fuga lui spectaculoasă 
de la Partenon. Scăpase cu viaţă. Se întâmplase o minune! 
Inălţă capul şi zări la o distanţă, care i se păru ameţitoare, 
parapetul din piatră şi cablul din oţel abia vizibil. Se afla în 
grădina lui Dionis, în mijlocul săpăturilor arheologice. Pe măsură 
ce îşi revenea, teama îi apărea din nou. Oare cât timp zăcuse 
fără cunoştinţă? Şi unde erau urmăritorii lui? Cercetând cu 
atenţie locul, înţelese pe dată ce anume îl salvase: când haina i 
se rupsese, căderea fusese amortizată enorm demult de panta 
cu iarbă, aproape paralelă cu cablul din oţel. Un chiparos mititel 
îi frânase căderea. Acesta fusese primul şoc pe care îl simţise, 
apoi neregularităţile solului îi încetiniseră prăbuşirea, până când 
se oprise în şanţul săpat de arheologi. Ţipând de durere şi 
înjurând de mama focului, reuşi cu mare greutate să se ridice în 
picioare. Cămaşa era făcută zdrenţe, pantalonii i se rupseseră 
de sus până jos, sângele îi curgea pe faţă dintr-o tăietură 
adânca în pielea capului. Işi mai pierduse şi un pantof pe 
deasupra. Insă mintea îi ordona să nu mai stea o clipă şi să o ia 
la sănătoasa fiindcă cei care voiseră să-l asasineze îl căutau ca 
să-şi termine treaba. In schimb, ceasul Seiko rezistase şocului. 
Realiză că zăcuse fără cunoştinţă doar cinci minute. 

Străbătu şchiopătând porţiunea abruptă de teren şi se 
îndreptă spre zidul care despărţea grădina lui Dionis de strada 
Thrassillliou, o arteră îngustă care şerpuia de jur-împrejurul 
colinei. Dacă adversarii săi apăreau, o puteau face numai pe 
intrarea principală care dădea pe bulevardul Dionyssiou 
Aeropagitou. 

Muşchii îl dureau atât de tare, încât crezu că nu va ajunge în 
veci la zid. Era o durere atroce. Avea senzaţia că cineva îi 
înfipsese mii de ace în tot corpul. Işi târa piciorul, capul îi vâjâia, 
iar sângele nu se mai oprea. Când ajunse în sfârşit lângă zid, 
încercă să-l escaladeze, dar se ridica, apoi cădea la loc. Era 
peste puterile lui. Se duse puţin mai sus, se urcă pe o ladă şi 


ateriză pe culmea zidului care era plină de cioburi. Din fericire, 
timpul le şlefuise. 

In aceeaşi clipă, auzi strigăte ce veneau din locul în care 
fusese el. Se lăsă cu greu pe partea cealaltă a zidului ajungând 
pe străduţa în pantă şi căzu în patru labe. Se ridică năucit de-a 
binelea şi dispăru în fugă pe o străduţă îngustă şi întunecoasă 
ce ajungea în centrul cartierului Plaka. Îşi ţâra picioarele, gâfâia, 
şchiopăta din cauză că avea doar un singur pantof şi simţea că 
pieptul îi ia foc. Merse astfel la nimereală pe alte străduţe, 
întorcând mereu capul ca să vadă dacă nu era urmărit. Deodată 
ajunse pe o arteră principală şi extrem de circulată, mărginită 
de o parte şi de alta de cârciumi şi de baruri de noapte, de 
magazine deschise, deşi era destul de târziu. Întâlni o mulţime 
compactă şi grăbită de turişti şi de tineri hippy care se plimbau 
în grupuri, chiar şi câţiva greci care se duceau pe la casele lor. 

Orbit de lumina puternică a neoanelor, Malko se opri în loc 
cuprins de ameţeală, opintindu-se să vomite, acoperit de o 
sudoare rece. Portarul unui bar se uita curios la el. Din fericire, 
apăru un taxi de după colţ, mergând încet prin mulţime. Malko îi 
făcu semn şi se urcă. Şoferul îi aruncă o privire neliniştită. Malko 
spuse adresa de la Grande-Bretagne şi se rezemă de spătarul 
banchetei, gata să leşine. 

Portarul hotelului se schimbă la faţă când îl văzu pe Malko. 
După fizionomie, el îşi dădu seama cam în ce hal arăta. Îi turnă 
repede o poveste cu nişte vagabonzi care l-au atacat. După zece 
minute, veni un medic care îi pansă rana de la cap şi îi pipăi tot 
corpul. Simti un ac înfigându-se în braţ şi se cufundă imediat 
într-un somn adânc. Krisantem nu se întorsese încă din Pireu. 


* 
x x 


Colonelul Dimitrios Mezonos goli ceaşca de cafea dintr-odată, 
înghițind şi o parte din zaț. Dar nu se strâmbă. Trânti apoi 
ceşcuţa pe farfurie, încât bărbatul din faţa lui crezu că va sparge 
farfurioara. Colonelul Mezonos ridică spre el ochii cenușii, reci şi 
dispreţuitori. 

— Imbecilule! se răsti el. 

Cel care stătea în faţa lui trebuie să fi avut cu treizeci de 
kilograme mai mult ca el. Era un tip masiv, musculos, cu mâini 
butucănoase. Figura cu trăsături grosolane trăda răutatea din el. 


Părul negru, pieptănat pe spate, îi dădea aerul unui dansator 
monden şi plin de el. Însă era un ucigaş. Cu toate astea, nu 
răspunse, ci lăsă capul în jos şi începu să bolborosească ceva 
despre un cablu pe care nimeni nu-l observase până atunci şi 
despre o adevărată minune... 

— Nu există minuni, i-o tăie pe un ton sec Mezonos, există 
doar o proastă pregătire, Kula. 

Se ridică, ocoli biroul şi se aşeză în spatele bărbatului care 
stătea în poziţie de drepţi. Rămase nemişcat fără să scoată un 
cuvânt, fără să facă vreun gest. Kula începu să transpire 
abundent. Colonelul îi trăsese de nenumărate ori câte un glonţ 
în ceafă vreunui trădător sau vreunui om lipsit de dibăcie, fără 
să trădeze emoția sau ura, ci din simplă îndatorire profesională. 
Era un om care nu se dădea în lături să plătească personal, 
după cum merita fiecare. Era atât de musculos, atât de subţire! 
şi plin de vitalitate, încât nu îi dădeai cincizeci şi opt de ani. 
Părul era tuns foarte scurt, cămaşa câălcată impecabil şi 
descheiată la gât, dunga de la pantaloni dreaptă, purta 
întotdeauna pantofi negri, faţa netedă, era dur şi neclintit, 
degajând în acelaşi timp o forţă stăpânită. Dimitrios Mezonos 
era împăcat cu sine însuşi. 

De când avusese loc războiul civil în urmă cu treizeci de ani, 
ducea în continuare aceeaşi bătălie. Pe atunci, comuniştii 
ocupaseră jumătate din ţară şi încercaseră să ajungă la putere, 
însă Mezonos se luptase cu ei cu încăpățânare şi ferocitate, fiind 
şocat de atrocitățile comise sub Ordinul Socialist. Văzuse ţărani 
spânzurați, oameni răpiți şi duşi în Albania, femei schingiuite şi 
violate. 

Până la urmă, comuniştii l-au capturat şi au încercat să-l 
determine să vorbească. Plictisit şi sătul de tăcerea lui 
sfidătoare, comisarul politic al unităţii roşii a luat un cleşte şi i-a 
strivit testiculul stâng, apoi i l-a smuls pur şi simplu. 

După ce Mezonos s-a trezit din leşin, a fost lăsat în pace încă 
cinci minute, apoi şi testiculul drept a suferit aceeaşi soartă. O 
infirmieră comunistă l-a cusut grosolan ca să nu sângereze şi să 
moară. După asta, oamenii lui Mezonos au cucerit satul. 

După trei luni de spitalizare, tânărul sublocotenent fusese 
avansat direct la gradul de căpitan şi se întorsese pe câmpul de 
luptă. Fireşte, că ducea o viaţă austeră, trăind doar pentru 
meseria lui. De aceea şi-a găsit foarte repede un post important 


în Poliţia Militară a Juntei. Era incoruptibil, trăia practic doar în 
biroul său şi se culca pe un pat de campanie. Nu ieşea niciodată, 
fuma puţin şi se hrănea cu brânză şi cu peşte uscat. Dar avea 
dosare despre toată lumea. 

După schimbarea regimului, a fugit, dar a rămas totuşi unul 
dintre cei mai puternici oameni din Grecia, căci îşi păstrase 
reţelele, partizanii şi sumele imense de bani. Detesta 
democraţia şi nu-i putea suferi pe americani de la intervenţia lor 
în Cipru. De asemenea, continua să tragă sforile în sensul în 
care voia el să evolueze istoria. Stând în spatele lui Kula, tuşi 
uşor, apoi se postă în faţa lui. 

— Eşti un imbecil, dar mai am nevoie de tine. 

Lui Kula îi venea să-i pupe şi picioarele. Începuse să-i 
povestească mai relaxat că greşeala lui nu era chiar atât de 
mare şi că duşmanul lor nu avea posibilitatea să-i distrugă. 

— Va găsi altă cale! i-o tăie colonelul. Trebuie neapărat să mă 
scapi de el. Dar discret. Înţelegi? 

Kula înţelegea foarte bine. li promise colonelului că data 
viitoare va fi atent şi ieşi din birou cu spatele. Teancuri întregi 
de dosare erau împrăştiate peste tot, neîncăpând în fişete sau în 
sertare. Ca să pună mâna pe unele dintre ele, guvernul grec ar 
fi dat orice. 

Kula cobori scara în goană. Cei doi oameni care păzeau holul 
îl salutară zâmbind. leşi din curtea vilei şi se urcă în Triumf. 
Privită din exterior, această casă liniştită din cartierul Psychico, 
înconjurată de o grădiniţă, nu avea nimic suspect. Însă, 
înăuntru, erau întotdeauna vreo zece gărzi înarmate până în 
dinţi, un sistem ultramodern de telecomunicaţii şi o maşină 
pregătită în orice clipă de plecare. 


* 
x x 


— Orospous cocugus!”? şopti Krisantem. 

Malko se privi în oglindă şi înţelese pe dată reacţia turcului. 
Toată faţa era plină de zgârieturi şi de vânătăi. Ochii erau 
înconjurați de cercuri mari negre. Nici în privinţa corpului nu o 
ducea mai grozav. Era plin de vânătăi şi îl dureau toţi muşchii. 

Se împliniseră trei zile de când Malko scăpase de asasini şi 
era prima oară când se dădea jos din pat. Înnebunit de furie şi 


19 Nenorociţii! (n.a.) 


de tristeţe, Elko Krisantem stătuse tot timpul la căpătâiul lui. Nu 
se dusese nici la întâlnirea cu turcii lui din Pireu. Cei din KYP nu 
dăduseră niciun semn că aflaseră de tentativa de omor. Nici de 
la Don Richard nu primise nicio veste. În mod oficial, Malko era 
turist. Nafsika sunase, dar Malko nu îi pomenise despre 
„accident”. Incercă să-şi pună cămaşa, dar înjură de durere. 

— Ajută-mă, îi ceru el lui Krisantem. 

Ajutat de turc, Malko reuşi totuşi să se îmbrace în cinci 
minute. Avea impresia că îşi petrecuse sejurul într-un storcător 
de rufe. Dar nu putea să-şi petreacă restul şederii la Atena stând 
în pat... 

— Elko, te rog să conduci tu, îi ceru Malko. 

Turcul recuperase a doua zi după atentatul împotriva lui 
Malko Mercedes-ul de pe Acropole. Malko aflase din Athens 
News despre soarta lui Aliki Voulounis. Acum nu mai avea nicio 
pistă. Supoziţiile lui nu puteau să se bazeze pe nimic şi, cu toate 
astea, era sigur că cei din KYP aveau un oarecare amestec în 
incidentul de pe Acropole. Se urcă în Mercedes strâmbându-se 
de durere. Încet, încet, mintea lui începea să funcţioneze. 

— Ce le-ai spus amicilor din Pireu? 

— Le-am spus adevărul, recunoscu Elko. Ştiu că grecii m-au 
trimis să mă infiltrez în grupul lor. Dar îmi dau informaţii false pe 
care le transmit mai departe. 

— Generalului Agathiou? 

Figura turcului se întunecă. 

— Unui adjunct de-al lui. Dar nu va dura la infinit. Grecii vor 
informaţii precise... 

Incă o tonă de dinamită. Acest joc dublu putea să se termine 
rău... Dacă ofiţerii greci din KYP îşi vor da seama că turcul i-a 
trădat, nu vor vedea cu ochi buni acest lucru. 

— Mergem pe Acropole, spuse Malko. 

Voia să verifice ceva. Cine erau oamenii care au vrut să-l 
elimine? Şi de ce atâta înverşunare? Îşi imagina moartea lui Aliki 
şi hăituiala de pe platoul pustiu. Oare cine era monstrul care se 
afla în spatele acestui masacru discret şi nemilos? Mai întâi 
Eagleton, apoi Elias Ypirou, iar acum Aliki, fără să-l mai pună la 
socoteală pe Leonidas. 

Malko scăpase cu viaţă de două ori ca prin urechile acului. 
Acum singura lui pistă era Kula, „logodnicul” lui Aliki. Bărbatul 
care căutase ucigaşi ca să-l lichideze pe Eagleton. Ce să mai 


înţeleagă din toate astea? 

Mergând pe bulevardul Dionyssiou Aeropagitou, Malko zări pe 
dreapta cablul care îi salvase viaţa, iar ceea ce mai rămăsese 
din haina sa trebuia să zacă undeva în tufişurile grădinii. Nişte 
siluete ca nişte furnici stăteau aplecate peste parapetul din 
piatră la o sută de metri înălţime. Erau turişti. 

Îmbulzeala de la intrarea în Partenon era de nedescris. Şase 
autocare pline cu nemti, cu francezi şi cu japonezi, cu ghizii lor 
cu tot aşteptau răbdători la temperatura de treizeci şi cinci de 
grade să se coacă şi mai tare pe platoul unde fusese la un pas 
de moarte. 

Ca un bătrânel, Malko se îndreptă cu paşi mici către locul pe 
unde intrase prin spărtură. Examină locul gânditor. Gaura prin 
care pătrunsese cu Aliki nu mai exista. Fusese reparată cu atâta 
grijă încât nici nu îţi dădeai seama că a existat vreodată... Era 
ciudat. Ştia cât de înceţi sunt grecii, prin urmare, se miră cât de 
repede fusese reparată. Cobori la maşină din ce în ce mai 
nedumerit. Îşi aminti de o frântură din povestea lui Leonidas: 
pana de curent din seara în care fusese asasinat Henry 
Eagleton... Se pare că erau amestecate şi anumite autorităţi. 
Era sigur că şeful KYP ştia mai multe decât spunea. 

Şeful Centralei din Atena nu putea fi asasinat ca un simplu 
borfaş. În spatele acestor manevre trebuia să se ascundă ceva 
extrem de important... Malko îşi şterse fruntea udă de sudoare. 

— Mergem la Ambasada SUA, spuse el. 

Trebuia neapărat să pună piciorul în prag. 


* 
x x 


Don Richard nu-şi putea lua ochii de la faţa tumefiată a lui 
Malko. Se vedea că pe de o parte îi era milă, iar pe de alta, îl 
supăra încăpăţânarea lui. 

— Vi se pare normal că au încercat de două ori să mă 
omoare? întrebă el. 

— Fireşte că nu, admise americanul. Însă... 

— Singurul motiv al prezenţei mele la Atena este moartea lui 
Henry Eagleton, sublinie Malko. Trebuie să trag concluzia că 
toate aceste fapte au legătură între ele. Având în vedere ceea 
ce ştiu deja, îmi este greu să cred că cei din KYP nu au aflat încă 
despre toate astea. Pe Aliki Voulounis de ce au eliminat-o? 


— Este doar o supoziţie, i-o tăie Don Richard. Poate a fost un 
accident. 

— Peste cinci minute, o să-mi spuneţi că am visat, făcu Malko 
cu amărăciune. Că sunt somnambul şi că m-am aruncat singur 
de pe Acropole ca să mă antrenez în vederea vizitei pe care am 
să i-o fac lui Barnum”... 

Don Richard catadicsi să surâdă palid. 

— Haideţi, nu vă mai enervaţi. Afacerea asta are ramificații 
importante, asta e sigur. Oamenii din KYP ştiu anumite lucruri 
pe care nu vor să mi le spună. Dar asta se va opri aici... 

Malko nu era prea sigur. 

— Bine, zise el, mă duceţi cu zăhărelul... 

Americanul se strâmbă neputincios. 

— Dumnezeule, de ce aş face-o? Henry a fost american ca şi 
mine. Şi aş vrea să-i văd pedepsiţi pe asasinii lui. 

— De asta sunt sigur, recunoscu Malko. Dar mai e ceva ce 
vreau să descopăr. In fine, dacă mă găsiţi pe Acropole cu gâtul 
rupt, vă rog să faceţi tot posibilul să fiu îngropat la Arlington... 

li strânse mâna lui Don Richard şi ieşi. Era furios că nu putuse 
să rupă zidul de tăcere. Bineînţeles că ştia de existenţa lui Kula. 
Dar ce putea să facă? Să-l urmărească? Şi ce va rezolva cu 
asta? 

Cu toate astea, cineva trebuie să ştie de ce fusese asasinat 
Henry Eagleton chiar de ziua lui. Era din ce în ce mai sigur că 
acea persoană era Nafsika Agathiou. 


* 
x x 


— V-am spus eu că vă vor omori, spuse Nafsika cu voce 
obosită. 

Il privea pe Malko în timp ce se dezbrăca. Vânătăile de pe 
piept se mai cunoşteau încă. Se întinse pe pat strâmbându-se 
de durere. Nafsika veni să se aşeze imediat lângă el şi puse 
mâna prelungă pe piept. Ea venise imediat ce Malko îi 
telefonase. 

Ca de obicei, purta o rochie albă gen sac, care îi ascundea 


20 Phineas Taylor Barnum - cunoscutul impresar şi antreprenor al 
spectacolelor americane de la Bethel, Connecticut. 1810 şi de la Bridgeport, 
1891. Începând cu anul 1871, a fost directorul unui mare circ itinerant, 


(n.t.) 


formele provocatoare, şi pantofi cu toc înalt. Malko o mângâie 
de-a lungul coapsei, simțind cu plăcere atingerea pielii dulci şi 
călduţe. Nafsika se aplecă şi depuse buzele cărnoase pe umărul 
lui, apoi se ridică cu o figură serioasă. Inspiră adânc, umflându- 
şi pieptul. 

— Malko, începu ea cu blândeţe, lasă baltă povestea asta. Nu 
îţi foloseşte la nimic. Sunt mai puternici decât tine. 

Malko îi căută privirea. 

— Nafsika, acum ştiu cine sunt. 

O lucire plină de teamă străbătu ochii tinerei femei. 

— Nu se poate! 

— Ba da, spuse el. Ştiu cum îl cheamă pe omul care a 
organizat asasinarea lui Henry Eagleton. 

— Cine este? 

— Un anume Kula. Un fost membru în Poliţia Militară a Juntei 
care lucrează pentru colonelul Mezonos. 

Din nou în ochii Nafsikăi se citi teama. 

— Nu trebuie să vă băgaţi în treaba asta, repetă ea. E o 
prostie. 

— Nafsika, spuse Malko, dacă fac asta, nu încerc să-i ajut pe 
cei din CIA, Henry Eagleton a fost prietenul meu. Am senzaţia că 
nimeni nu vrea să se afle adevărul. 

— Înţeleg, zise tânăra femeie, dar prietenii dumneavoastră îl 
ştiu... 

Acest amănunt îi scăpase lui Malko. Ea tăcu. 

— Ce vreţi să spuneţi? o întrebă Malko. 

Nafsika păru că îşi dezleagă gura instantaneu. Puse picior 
peste picior şi îşi aprinse o ţigară. 

— Henry Eagleton a ştiut de ce voiau să-l omoare. Ca de altfel 
şi toţi funcţionarii din CIA, dar nu vă vor spune nimic. 

— Dar de ce, pentru Dumnezeu? Şi eu lucrez pentru 
Companie, nu sunt duşmanul ei... 

— Sunt secrete atât de dureroase încât nu pot fi divulgate nici 
măcar prietenilor lui, observă cu blândeţe Nafsika. Nu-i învinuiți 
degeaba. Poate că au vrut pur şi simplu să vă salveze viaţa. Ca 
şi mine, de altfel. Un prieten de-al meu pleacă la Mykonos cu 
vaporul. Haideţi să mergem şi noi! 

Malko dădu din cap. 

— Nu. 

Ochii Nafsikăi se umplură de lacrimi. 


— Sunteţi nebun, zise ea încetişor, absolut nebun. Nu vă 
ajunge ce aţi păţit? 

— Nu sunt un masochist, începu Malko, dar câteodată sunt 
extrem de încăpățânat. Nu plec din Atena până când nu 
lămuresc acest mister. 

Nafsika se ridică brusc, strivi ţigara în scrumieră şi îşi luă 
poşeta cu trăsăturile încordate. 

— Sunteţi un idiot, îi aruncă ea. Complet idiot. Am fi putut să 
plecăm împreună şi să scăpăm de toată porcăria asta. Vai şi- 
amar de dumneavoastră. 

— Vai şi-amar, repetă Malko. 

Ea străbătu încăperea şi trânti uşa cu putere în urma ei. Malko 
nu făcu niciun gest ca s-o reţină, cu toate că simţea o strângere 
de inimă. Tocmai pierduse şi ultimul aliat. Îi mai rămânea 
Krisantem care nu îi folosea prea mult. În plus, nu ştia cum va 
putea să reînnoade firul anchetei sale... 

Cobori din pat deprimat şi se duse în salon ca să-şi toarne o 
votcă. De la fereastră se vedea Acropole care strălucea în 
asfinţit. Deschise uşa, dar rămase în prag năucit. 

Nafsika era acolo, tolănită într-un fotoliu, cu obrajii plini de 
lacrimi. Ea înălţă repede privirea spre el şi vru să se ridice, dar 
rămase nemişcată. Emoţionat, Malko veni lângă ea. Nafsika îi 
luă mâna şi o strânse într-ale sale. 

— Nu am putut să plec. Murmură ea. Nu vreau să muriţi. 

— Nici eu nu am chef să mor, zise Malko. Dar nu vreau să 
renunţ la anchetă. 

O servi cu un pahar plin cu Perrier pe care îl bău pe 
nerăsuflate. După ce îşi şterse lacrimile, Nafsika spuse cu voce 
abia auzită: 

— Fiindcă s-a întâmplat aşa, duceţi-vă la un ziarist pe care îl 
cheamă Steffas. Poate să vă spună ceea ce doriţi să aflaţi. 

— De ce ar vrea să-mi spună el? 

— Pentru că veniţi din partea mea. Daţi-i asta. 

Ea lăsă mâna lui Malko şi scoase de pe deget inelul din aur de 
care nu se despărţea niciodată, apoi îl puse în palma lui Malko. 
Bijuteria reprezenta un cap de leu lucrat cu fineţe, ai cărui ochi 
erau două smaralde. Gura căscată lăsa să se întrevadă colții 
ascuţiţi. Era superb. 

— De ce îmi daţi mie bijuteria? 

— Ca să ştie că veniţi din partea mea. 


— Cine este Steffas? o întrebă el. 

— Un ziarist care lucrează la Kathimerini. Îl găsiţi acolo. 

Ea se ridică şi spuse cu voce tristă: 

— Dacă vreţi să ştiţi, o să ştiţi. Dar să nu vă coste prea 
scump. 

Era al doilea ziarist la care îl trimitea Nafsika. Primul fusese 
Ypirou. 


Capitolul XII 


Un bărbat în vârstă, îmbrăcat în cămaşă cu mânecă scurtă, 
bătea de zor la o maşină de scris Remington de pe vremea 
Războiului de o sută de ani. Absorbit de munca sa, nu îşi dăduse 
seama imediat de prezenţa lui Malko. Acesta profită de situaţie 
ca să-l studieze. Era foarte brunet, purta ochelari cu lentile 
groase şi ramă de baga, ce accentuau duritatea trăsăturilor mari 
ale feţei levantine. Malko urcase cinci etaje, străbătuse redacţia 
şi un coridor jegos, apoi ajunse în acest birou minuscul cu 
fereastra spre curte. Simţind prezenţa cuiva, ziaristul înălţă 
capul şi se opri din bătut, uitându-se la el cu o privire 
nedumerită. 

— Georges Steffas? întrebă Malko. 

— Eu sunt. 

Malko închise uşa în urma lui. Steffas scoase hârtia din 
maşină şi îi zâmbi. 

— Sunt prieten cu Nafsika Agathiou, spuse Malko. Vin din 
partea ei. 

Când auzi numele femeii, o lucire de interes străbătu ochii lui 
Steffas. Se ridică şi luă un teanc de ziare care ocupa singurul 
scaun. 

— Nu am mai văzut-o demult, spuse el în engleză. Ce mai 
face? 

Engleza lui era cântătoare, dar aproape perfectă. Gesturile 
erau elegante şi fireşti, dar nu se potriveau cu aspectul lui greoi. 
Vorbiră câteva minute despre lucruri banale. Cu siguranţă că se 
întreba ce voia Malko de la el. Acesta îşi luă inima în dinţi şi 
începu: 


— Nafsika mi-a spus că aţi putea să mă ajutaţi în unele 
cercetări pe care le fac în prezent. 

— Dacă pot... 

Georges Steffas îi adresă un zâmbet amabil. 

— Sunt, mai bine spus, am fost prieten cu Henry Eagleton... 

Ziaristul se schimbă instantaneu la faţă. Zâmbetul dispăru şi 
se uită spre uşă ca să se asigure că este închisă. Zise în sfârşit 
cu voce schimbată: 

— Din păcate, nu văd cu ce aş putea să vă ajut. Este o 
poveste foarte tristă. Noi, grecii... 

Malko se aşteptase să reacționeze astfel. Scotoci în buzunar şi 
scoase inelul cu cap de leu, apoi îl puse pe birou. 

Reacţia ziaristului fu nemaipomenită. Rămase cu gura căscată 
câteva secunde de parcă paralizase, privind fix bijuteria, ca şi 
cum ar fi fost un obiect periculos. Apoi, spre surprinderea lui 
Malko, ochii se umplură de lacrimi, iar colţurile gurii se lăsară în 
jos. Atinse inelul cu sfială de parcă i-ar fi fost frică să nu se rupă. 
In ochi i se citea emoția, apoi se uită din nou la Malko. 

— Ea vi l-a dat? spuse el pe un ton deopotrivă neîncrezător şi 
nostalgic. 

— Da, spuse Malko. Mi-a spus că ştiţi dumneavoastră ce 
înseamnă. 

Se auzi o bătaie în uşa biroului, iar un băiat puse un pachet de 
ziare abia ieşite de sub tipar şi o machetă pe care Steffas scrise 
câteva cuvinte. Când rămaseră din nou singuri, Steffas îl privi cu 
intensitate pe Malko. 

— Nu credeam că o să mai văd vreodată inelul ăsta, spuse el. 
Cine sunteţi? 

Malko nu îndrăzni să-l întrebe ce semnificaţie avea inelul 
pentru el. Avea ciudata senzaţie că se amesteca în viaţa lor şi 
deschidea unele răni vechi. Insă trebuia să avanseze cu 
cercetările lui. 

— Anchetez moartea lui Henry Eagleton, spuse el. Nafsika mi- 
a dat de înţeles că dumneavoastră aţi putea să mă ajutaţi. 

Steffas dădu din cap. 

— Se prea poate. Dacă mi-o cere ea. Dar nu aici. Trebuie să 
mai stau câteva ore. Am de lucru. După aceea, trebuie să mă 
duc la televiziune. Dacă vreţi, ne putem întâlni să cinăm 
împreună. Este o cârciumă unde mă duc de obicei pe strada 
Nikis, Nissos. Vreţi pe la nouă? 


— Voi fi acolo, zise Malko. 
Georges Steffas îi strânse mâna. Nu luase inelul de pe birou. 
— Pe curând, spuse el. 


x x 


Kula Romanov cobori din Lada lui rablagită, luptându-se cu 
proasta dispoziţie. Cerinţele acestei urmăriri îl obligaseră să 
renunţe la Triumful roşu puţin cam bătător la ochi. In plus, 
dispariţia lui Aliki îl lipsise de distracţiile sexuale cu care se 
obişnuise. Acum era foarte prost dispus. 

să circuli la ora asta prin piaţa Omonia era strigător la cer. 
Trebuia să se strecoare prin mulţimea de autobuze, înconjurat 
de fumul negru de la gazele de eşapament care îi înţepau ochii 
şi nasul. Aşa începuse Kula să-l urască pe bărbatul pe care 
trebuia să-l urmărească şi să-l omoare discret. O afacere 
Eagleton era de ajuns. Însă lui Kula şi amicilor lui li se dusese 
buhul că sunt maeştri în arta accidentelor. 

Imediat ce străinul blond intrase în redacţia publicaţiei 
Kathimerini, el se repezise la chioşcul de ziare şi ridică telefonul 
cu fise care zăcea pe un teanc de reviste. Introduse o monedă 
de o drahmă şi formă un număr, apoi zise: 

— Aici bizonul. Dă-mi-l pe şef. 

Vocea seacă a colonelului Mezonos se auzi după câteva 
secunde: 

— Ce e nou? 

Kula murmură ceva cu gura lipită de receptor şi vocea 
acoperită de zgomotul circulaţiei. 

— Este la Kathimerini! 

La capătul celălalt al firului se instală o tăcere care lui Kula i 
se păru nesfârşită, apoi colonelul îl întrebă: 

— La cine s-a dus? 

— Nu ştiu, recunoscu Kula. Nu am îndrăznit să merg după el 
înăuntru. 

— Trebuie să afli, zise sec Mezonos. De asta te afli acolo. 

Închise înainte ca grecul să zică ceva. Kula se întoarse la 
maşină, se urcă pe scaunul vechi şi uzat şi luă o gumă de 
mestecat. Nu era uşor să lucreze cu colonelul. Dar mai bine aşa 
decât să-l supere. O grămadă de oameni i-ar scoate bucuroşi 
ochii dacă ar pune mâna pe el. Kula făcuse prea mult exces de 


zel în timpul Juntei... 

Acum aştepta o răsturnare a situaţiei politice, zâmbind cât e 
ziulica de lungă clienţilor de la Caravelle. La Atena, era totuşi în 
siguranţă, după ce îşi exersase talentele la Salonic. După un 
sfert de oră, bărbatul blond apăru singur. 


* 
x x 


Cârciuma W/ssos era aglomerată. La o masă mai îndepărtată, 
doi muzicanți bătrâni stăteau de vorbă, nelăsând instrumentele 
din mână. Cântaseră până adineauri, iar acum îşi dregeau vocile 
cu uzo. Chelnerii îmbrăcaţi în alb se strecurau printre mesele cu 
turişti gălăgioşi, cele mai multe dintre ele fiind în aer liber. 
Malko aştepta în picioare lângă intrare de vreo zece minute, 
înconjurat şi de alte persoane. Se făcuse nouă şi jumătate. 

Începuse deja să se neliniştească, când silueta masivă a lui 
Georges Steffas apăru în spatele lui. Patronul îl întâmpină pe 
ziarist şi îl sărută, apoi îi conduse la o masă şi le aduseră 
imediat o carafă din zinc plină cu vin alb. Steffas avea pungi 
vineţii sub ochi, părând epuizat. Bău un pic de vin şi îi spuse lui 
Malko: 

— Vă rog să mă iertaţi pentru atitudinea mea de dimineaţă. A 
trecut mult timp de când nu am mai avut veşti de la Nafsika... 

Muzicanţii începură din nou să cânte, acoperind zgomotul 
conversaţiilor. Georges Steffas îşi scoase stiloul şi scria pe masă. 
Se întrerupse când chelnerul aduse veşnica salată cu brânză şi 
peştele prăjit. Malko văzu că privirea deveni mai dură. 

— Îi vedeţi pe tipii ăia de lângă uşă? îl întrebă Steffas. 

Malko se uită în direcţia indicată. 

— Da. 

— Sunt foşti poliţişti din Poliţia Militară. 

Cei doi bărbaţi se aşezară. Malko avu brusca senzaţie că 
stomacul era de plumb. Il recunoscu pe unul dintre ucigaşii de 
pe Acropole! Văzându-i expresia feţei, Steffas îl întrebă: 

— Îi cunoaşteţi? 

— Aşa cred, spuse Malko. Pe unul dintre ei. A încercat să mă 
omoare. 

Georges Steffas clătină din cap. 

— Înseamnă că nu e o coincidenţă că se află aici în seara 
asta. Fiţi atent. 


Nu îi era frică pentru el, de parcă ar fi fost intangibil. 

— Credeam că noul guvern i-a îndepărtat, observă sec Malko. 

— Numai pe barosani, zise Steffas pe un ton plictisit. Au o 
groază de complici. După opt ani de dictatură, oamenii se tem 
încă. 

Mâncară câtva timp în tăcere. După aceea Malko puse 
întrebarea care îi ardea buzele: 

— Ştiţi de ce a fost ucis Henry Eagleton? 

Georges Steffas puse furculiţa jos şi scoase un os de peşte 
rămas între dinţi. 

— Da, zise el. 

Mai luă puţină salată şi o bucată de brânză pe care le 
mestecă încet de tot, spre exasperarea lui Malko. 

— Este o poveste lungă, spuse el în cele din urmă. Aproape 
fără să-şi mişte buzele. Lungă şi complicată... ESA, Poliţia 
Militară din vremea Juntei, se ocupa de toţi opozanţii politici. 
Erau oameni foarte organizaţi, iar arhivele lor erau ţinute la zi, 
cu o precizie extraordinară. După prăbuşirea dictaturii, 
conducătorii Juntei au reuşit să pună arhivele la adăpost. Nimeni 
nu le-a descoperit până în prezent. Doar oamenii din CIA care, 
datorită legăturilor pe care le întreţineau cu membrii Juntei, 
cunoşteau conţinutul lor... Numai unele dintre aceste arhive au 
putut fi sustrase de la Juntă. O parte care conţine documente 
explozive... Din cauza lor, a fost asasinat Henry Eagleton... 

— Aşteptaţi puţin că nu înţeleg, interveni Malko. Aceia pe care 
Poliţia Militară îi interoga în timpul dictaturii erau opozanți, adică 
oamenii care sunt acum la putere. Ce se află în aceste arhive? 
Numele torţionarilor? 

Georges Steffas scutură din cap cu un surâs trist. 

— O, nu. Pe aceia îi cunoaşte toată lumea! Însă aceste arhive 
conţin dovezi că anumiţi membri din guvernul actual au 
colaborat cu diverşi colonei sau au fost cumpăraţi de aceştia... 
Dovezi zdrobitoare. De aceea îi interesează pe americani. 
Gândiţi-vă, de exemplu, că după războiul din '39 - '45, unele 
servicii secrete au avut dovada că, hai să spunem, cancelarul 
Adenauer a lucrat pentru Gestapo. Vă închipuiţi ce presiuni s-au 
făcut asupra lui. Pe ascuns... 

— Vreţi să spuneţi că Henry Eagleton deţinea aceste 
documente? întrebă Malko. 

Steffas clătină din cap în semn că nu. 


— Ba nu, eu le-am avut şi încă le mai am, spuse el pe un ton 
cât se poate de calm. 

Bău o înghiţitură de vin alb şi salută zâmbind un prieten de la 
masa alăturată. Malko nici nu mai auzea vocile sparte ale 
muzicanţilor. Un strop călduţ de ploaie îi căzu pe mână. 

Steffas se aplecă peste masă. 

— Henry Eagleton a fost imprudent, continuă el. l-am promis 
că îi dau documentele. A vorbit. A dat de înţeles că este gata să 
le folosească, fără să realizeze că se băga într-o chestie foarte 
periculoasă... Cu toate astea, cunoştea ţara noastră. 

Lui Malko nu îi mai era foame. Ar fi preferat să nu fi venit la 
Atena. 

— Vreţi să spuneţi că a încercat să facă presiuni asupra 
anumitor membri din guvernul actual incriminându-i cu ajutorul 
acestor arhive? 

— Exact, îl aprobă Georges Steffas. De exemplu, aceste 
arhive conţin dovezi că un membru al guvernului actual a primit 
un împrumut de două milioane de drahme, fără dobândă şi fără 
să garanteze cu nimic, ca să-şi cumpere o casă în Glyfada, pe 
vremea coloneilor. În actele de împrumut există o scrisoare de 
la generalul comandant al Poliţiei Militare care îi ordona băncii 
să-i acorde împrumutul. 

lată de ce Don Richard era atât de reticent... Mai existau încă 
destule puncte neclare. Malko se simţi dintr-odată îngheţat de 
groază. Îi pusese pe ucigaşi direct pe urmele lui Georges Steffas. 

— Cei care l-au ucis pe Henry Eagleton ştiu că aveţi aceste 
documente? îl întrebă Malko. 

Grecul îi adresă un zâmbet indulgent şi obosit. 

— Fireşte că nu, altminteri ar fi făcut orice ca să le 
recupereze. 

— Atunci, începu Malko... 

Bătrânul grec ridică din umeri neputincios. 

— Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi... Vă supraveghează. Nu-i nimic, 
eu nu mai aştept mare lucru de la viaţă. 

— Oare de ce Henry Eagleton voia să-i demaşte pe membrii 
din guvern? 

Steffas îi zâmbi din nou cu înţelegere. 

— Nu cunoaşteţi politica noastră, observă el. CIA se 
străduieşte să repare prostiile pe care le-au făcut cei din 
Departamentul de Stat în timpul conflictului din Cipru... 


Americanii deţineau baze de ascultare în Turcia, care 
supravegheau toate comunicațiile din sudul Uniunii Sovietice. 
Erau baze vitale, deoarece permiteau să se stabilească de unde 
plecau rachetele intercontinentale. Numai că turcii le-au închis 
atunci când americanii au refuzat să le vândă armament... În 
prezent, în această zonă, americanii nu mai deţin decât o 
singură bază: cea de la Neamacri, în sudul Atenei. Dacă o închid 
şi pe asta, îi leagă practic de mâini şi de picioare. Nu îşi pot 
permite aşa ceva... 

— Totuşi guvernul actual nu este pro comunist, obiectă Malko. 
De ce vor să închidă această bază? 

Cu aerul unui profesor care dă o notă bună unui elev strălucit, 
Georges Steffas continuă: 

— Americanii au reuşit să-i supere şi pe turci, dar şi pe greci. 
Că veni vorba despre Cipru, acum, în Grecia, sentimentul 
antiamerican este foarte puternic. Opinia publică nu mai vrea 
baze americane aici. Inclusiv la Neamacri. Acordul de reînnoire a 
acelor baze se află în studiu de câteva săptămâni. Guvernul nu 
îndrăzneşte să-i refuze pe americani, dar nici nu pot să fie de 
acord, de frică să nu declanşeze reacţia populaţiei care ar putea 
să-i răstoarne de la putere... Atunci CIA a avut ideea să facă 
presiuni asupra unor miniştri. (Georges Steffas oftă.) O idee 
extrem de periculoasă care l-a costat viaţa pe Henry Eagleton. 

— Deci guvernul a ordonat asasinarea lui? îl întrebă Malko 
stupefiat. 

— Oh, nu, zise Steffas. Însă personalităţile în cauză şi-au 
întors faţa la foştii lor „protectori”. Aceştia îi urăsc acum pe cei 
din CIA care i-au lăsat baltă. Au reacţionat cu o brutalitate de 
neimaginat... Bineînţeles că oamenii din KYP sunt la curent cu 
acest lucru, dar nu pot interveni. Şi americanii ştiu, dar nici ei nu 
pot să facă nimic. Rufele murdare trebuie spălate în familie. 

Lui Malko i se făcuse greață. Îl cunoştea pe Eagleton. Era un 
om integru, opusul unui şantajist nenorocit. Numai că CIA era un 
monstru rece care nu vedea decât interesele de stat. 

— De ce trebuia să-i daţi aceste documente lui Eagleton? 
întrebă el. 

Georges Steffas lăsă privirea în pământ şi spuse pe un ton 
morocăânos: 

— Din cauza unui transfug, americanii au descoperit că am 
furnizat informaţii ruşilor. M-au ameninţat că mă dau pe mâna 


celor din KYP, iar eu riscam să intru la închisoare. Nu mai am 
mult timp de trăit... Şi n-am avut curaj. 

— De ce aţi lucrat pentru ruşi, sunteţi comunist? 

Ziaristul surâse cu amărăciune. 

— Nu, am fost un biet îndrăgostit. Voiam să o cuceresc, să-i 
iau ochii. Era atât de frumoasă, spuse el extaziat. Ştiam că nu o 
să dureze, dar este cea mai frumoasă amintire din viaţa mea. 
Numai că în Grecia, un ziarist nu câştigă bine... Şi aşa am ajuns 
să lucrez pentru ruşi... 

— E vorba despre Nafsika? 

Steffas înclină capul. 

— Da. Trebuia să fac un reportaj despre ea pe vremea când 
încă mai era actriţă. 

Ziaristul tăcu şi goli paharul cu vin. Malko se întoarse. Cei doi 
ucigaşi terminaseră de mâncat şi acum discutau. Muzicanţii 
puseseră deoparte instrumentele. Acum erau mai multe mese 
libere. Malko era trist, dar i se luase o piatră de pe inimă. 

— Ce veţi face cu aceste arhive? întrebă el. 

— Nu ştiu, zise Steffas. Probabil că o să le ard sau o să le dau 
celor care le vor. 

— Le-aş vrea eu, spuse Malko, cuprins de o inspiraţie de 
moment. 

Steffas se uită la el surprins. 

— Dumneavoastră? De ce? Mi-aţi spus că faceţi ancheta pe 
cont propriu. M-aţi minţit sau lucraţi pentru ei? 

— Da şi nu, mărturisi Malko încurcat. Sunt agent CIA. Dar aş 
dori mai ales ca Henry să nu fi murit de pomană. Nu voia 
arhivele pentru el, ci asculta doar de nişte ordine. 

Grecul începu să se joace cu un miez de pâine. 

— Nu ştiu dacă pot să fac asta. De altfel, nici nu sunt la mine. 
Le-am încredinţat unei persoane de toată încrederea. 

— Cei din CIA nu au încercat niciodată să vi le ceară? Sunt 
sigur că au ştiut de ele. Eagleton nu a păstrat informaţia pentru 
el. 

— Cred că au fost „şocaţi” de asasinatul lui Eagleton, îi 
explică Steffas. Aşteaptă instrucţiuni de la Washington ca să 
continue. Şi-apoi, adăugă el cu tristeţe, Henry Eagleton a murit 
degeaba. Pentru că am stat şi m-am gândit. Oricum nu i-aş fi 
dat aceste documente. li înşela fără să ştie. 

— De ce? 


Ziaristul făcu un gest de lehamite. 

— Of, pentru că mi-am pierdut cumpătul... Povestea cealaltă 
e veche. Şi nu risc nimic. Doar câteva săptămâni de închisoare. 
În schimb, dacă dau din mână documentele, ceilalţi mă vor 
ucide. 

— Acesta este ultimul cuvânt? 

— Cred că da, spuse Steffas. Dacă nu veneaţi din partea 
Nafsikăi, nici nu stăteam de vorbă cu dumneavoastră. Trebuie 
să plec. Am de lucru. 

Aproape că îl ruga. Malko achită nota de plată. La intrarea în 
cârciumă, câţiva tineri se uitau la televizorul din cafeneaua de 
alături stând direct pe trotuar. Georges Steffas îi strânse mâna 
lui Malko în tăcere. Apoi îi întinse inelul cu cap de leu. 

— Vă rog să i-l daţi înapoi. Este alei. 

Malko îl privi îndepărtându-se pe jos pe străduţa îngustă, 
mergând aplecat puţin spre stânga. Nu prea se simţea bine şi 
era dezgustat. Având o subită presimţire, fugi după ziarist. 
Acesta se întoarse sprinten când auzi paşi în urma lui. Respiră 
uşurat când îl recunoscu pe Malko. 

— Nu vă las să plecaţi singur. Bărbaţii care au mâncat lângă 
noi au dispărut. Vin cu dumneavoastră şi mă întorc cu taxiul. 

— Dar este foarte departe, făcu Steffas, locuiesc lângă 
aeroport. 

— Nu-i nimic, spuse Malko. 

Se urcară în vechiul Fiat 127 al ziaristului. Acesta demară, 
atingând puţin trotuarul. 

— Dacă sunteţi obosit, pot să conduc eu, îi propuse Malko. 

— Nu, nu, mă simt bine, îl asigură Steffas. 

La acea oră târzie, străzile Atenei erau neumblate. Coborâră 
pe lângă Templul lui Zeus şi o luară pe bulevardul Leoforos 
Sygrou care ducea la aeroport şi în Glyfada. Grecul conducea 
încet pe partea dreaptă şi era încordat. Malko nu spunea nimic, 
rumegând în linişte ceea ce aflase şi căutând o modalitate să-l 
facă pe ziarist să se răzgândească. Puțin mai departe, 
bulevardul se împărțea în două artere separate de un refugiu 
foarte larg şi cobora către mare în pantă lină. Nu prea era 
circulat. 

Văzură în oglinda retrovizoare nişte faruri care se tot măreau. 
O maşină voia să-i depăşească. Steffas cârmi volanul spre 
dreapta. Vehiculul ajunse în dreptul lor, dar, în loc să-i 


depăşească, încetini viteza. 

— Fiţi atent! strigă Malko cuprins brusc de îngrijorare. 

Şoferul celeilalte maşini claxonă de parcă ar fi vrut să-i atragă 
atenţia lui Steffas. Automat, grecul întoarse capul. În acelaşi 
timp, o lumină orbitoare ţâşni din cealaltă maşină. Un fascicul 
luminos care îl nimeri pe Georges Steffas direct în faţă. 

Ziaristul ţipă şi roti volanul spre dreapta. Malko văzu cum 
strânge volanul cu mâinile. Şi el fusese orbit, dar vederea nu 
fusese chiar atât de afectată, căci el nu întorsese capul în acea 
direcţie. În schimb, grecul clipea des din ochi, orbit complet şi 
cuprins de panică. 

Cealaltă maşină acceleră brusc, iar Malko văzu că o ia pe un 
drum lăturalnic perpendicular pe cealaltă arteră ce ducea spre 
Atena. Fiat-ul începu să se hurduce. Steffas ieşise de pe 
carosabil fără să-şi dea seama şi mergea pe lângă drum. 

— Fiţi atent, strigă Malko, puneţi frână! 

Apucă volanul cu stânga şi încercă să aducă maşina pe asfalt, 
însă ziaristul se agăța cu disperare de el, neştiind unde se află. 
Parcă uitase că avea şi frână. Mergeau aproape cu şaizeci de 
kilometri la oră. 

Malko văzu în faţa lor un zid care se apropia de ei cu o viteză 
îngrozitoare. Steffas părea că nici nu-l vede. Malko dădu un 
brânci portierei cu cotul, o deschise şi sări afară în momentul în 
care Fiat-ul se ciocnea de zidul unei staţii service. 


Capitolul XIII 


Zgomotul de fiare strivite se auzi infernal în clipa în care 
Malko se rostogolea pe pământ. După ce parcurse astfel câţiva 
metri, care îi reactivaseră durerile vechilor vânătăi, se propti 
într-un gard de sârmă şi se opri. 

Se ridică cu un efort suprem de voinţă şi privi năuc în direcţia 
zidului. În aceeaşi clipă, o maşină frână, apoi se îndreptă spre 
locul în care se afla. Era un taxi. Din el coborâră doi bărbaţi care 
alergară spre Fiat-ul strivit de zidul din fier al staţiei service. 
Malko veni lângă ei şchiopătând. Botul maşinii era complet 
strivit, iar capota ridicată spărsese parbrizul. Zări cu strângere 


de inimă corpul lui Steffas prăbuşit peste volan. Nou-veniţii se 
grăbiră să deschidă portiera. 

Malko ocolea Fiat-ul în momentul în care aceştia îl scoteau pe 
ziarist. Inima i se făcu cât un purice. Steffas nu mai avea 
ochelarii, iar sângele îi curgea şiroaie pe faţă, ajungând sub 
bărbie. Cu toate astea, se mişcă încercând să deschidă ochii şi 
bâigui câteva cuvinte. În afară de rana îngrozitoare, nu părea să 
fie prea grav atins. Malko scoase batista din buzunar şi încercă 
să-i şteargă faţa. Însă îl cuprinse ameţeala şi se sprijini de 
maşină ca să nu cadă. 

Cei doi bărbaţi îl duceau deja pe ziarist la taxiul al cărui motor 
funcţiona. Unul dintre ei îl împinse pe bancheta din spate, iar 
celălalt se aşeză la volan. Malko alergă să se urce în taxi, dar 
acesta porni înainte să ajungă la el. Văzu cum dispare pe drumul 
lăturalnic pe care o luase şi maşina din care ţâşnise fasciculul 
orbitor. Altă maşină se opri la locul accidentului din care cobori 
o pereche. Alergară la Malko. Vorbeau doar greceşte şi nu se 
putea înţelege cu ei. Aceştia îi pipăiră toate încheieturile şi îl 
duseră într-un bistro care mai era deschis... 

Malko era furios la culme. Nici nu ştia la ce spital îl duseseră 
pe Steffas, dar era sigur că ziaristul fusese victima unei 
tentative de omor. El fusese martorul incomod, căci nimeni nu 
bănuia că aveau să meargă împreună... 

După cinci minute, apăru sirena albastră a unei salvări, 
urmată de o maşină de poliţie. Îl obligară pe Malko să se culce 
pe targă, neluând în seamă protestele lui, apoi îl urcară în 
ambulanţă. 


x x 


— Îmi pare nespus de rău, spuse Don Richard cu sinceritate, 
dar cunoşti regula jocului, nu-i aşa. Malko? 

— Ştiu, zise el trist. 

Americanul rămase tăcut, clătinând din cap, cu un aer 
îndurerat. Discuţia dintre cei doi bărbaţi fusese furtunoasă, când 
Malko intrase în biroul şefului Centralei din Atena cu capul 
bandajat şi înmărmurit de cele aflate cu o seară în urmă. 
Richard îl ascultase în aparentă liniştit. Numai după ce se 
asigurase că Malko nu glumeşte şi că aflase într-adevăr de ce 


fusese omorât Eagleton, Don consimţi să discute cu el acest 
subiect. 

Explicaţia tăcerii sale era foarte simplă: era vorba despre o 
operaţiune ultrasecretă a Companiei, iar numai persoanele care 
aveau „undă verde” de la Washington puteau fi puse la curent 
cu acest lucru. Prin urmare, nu era cazul lui Malko... Acum 
americanul se simţea uşurat şi putea să vorbească liniştit. 

— Tot ce aţi aflat de la Steffas este adevărat, confirmă el. 
Washington-ul ne-a cerut să nu întreprindem nimic, atât timp 
cât nu vor evalua din nou situaţia. 

Lui Malko îi zvâcneau tâmplele. Toate loviturile şi vânătăile îl 
dureau iarăşi, iar ochii aurii aveau irizaţii verzui. Deşi starea 
fizică era deplorabilă, mintea era mai limpede ca niciodată. 
Arătă cu degetul fotografia mare a lui Georges Steffas ce 
însoțea articolul de cinci coloane de pe prima pagină a ziarului 
Kathimerini. 

— L-au asasinat! Şi nu fusese rănit prea grav. 

Potrivit articolului, ziaristul murise în taxiul care îl ducea la 
spital din cauza unui traumatism al cutiei craniene. Pasagerul, 
un şomer care fusese constructor, depusese mărturia. Malko era 
sigur că Steffas fusese rănit superficial la cap... Acum îşi 
amintea de ţevile de plumb folosite de ucigaşii de pe Acropole. 
Adversarii lui acţionaseră foarte rapid. Dacă Malko nu s-ar fi 
aflat în maşină, ar fi fost un accident perfect. Un şofer părăseşte 
şoseaua după ce a băut prea mult şi suferă un accident... Cei 
doi bărbaţi îl omorâseră în taxi. De aceea fuseseră atât de 
grăbiţi să plece. 

— Nu vom mai găsi niciodată documentele, oftă Don Richard. 
Au folosit un laser. Omenii din Juntă au mai folosit laserul şi în 
alte împrejurări. 

— Steffas locuia singur? întrebă Malko. 

Don Richard clătină din cap. De data asta, nu voia să-i mai 
toarne gogoşi. 

— M-am gândit şi eu la asta. Am trimis pe cineva la el de 
dimineaţă. Uşa fusese forţată... Ne-au luat-o înainte. 

— Sunt sigur că prietenul dumneavoastră Agathiou este la 
curent cu tot ce s-a petrecut, observă Malko. 

Richard oftă descurajat. 

— Ce putem face? Să anunţăm că acest accident a fost un 
asasinat politic? Nu avem nicio dovadă. Amintiţi-vă de „Z”. Erau 


nişte profesionişti. La nevoie ar fi făcut să dispară şi figuranţii. 

— Ba se poate face ceva, zise Malko. Să găsim documentele 
lui Steffas şi să le folosim. 

— De acord, dar unde sunt? întrebă americanul. Dacă nici 
ceilalţi nu au pus mâna pe ele, înseamnă că persoana care le 
are nu va îndrăzni să facă nicio mişcare, mai ales după toate 
câte s-au întâmplat. 

Malko simţea o gheară în suflet. Bietul Steffas. Murise din vina 
lui. 

— Când îl înmormântează? 

— Mâine. 


x x 


Bătrâna dubiţă Chevrolet, transformată în dric, aştepta să 
iasă toată asistenţa din bisericuţa rotundă de pe bulevardul 
Georgiou, aflat chiar pe faleză în apropiere de Glyfada. După 
obiceiul din Grecia, coşciugul negru cu argintiu era înconjurat de 
o ghirlandă de beculeţe care se vedeau prin geamul dricului. 

Malko schimbă o privire cu Nafsika. Avea ochii înroşiţi, iar 
buzele parcă se mai subţiaseră. Veniseră amândoi la 
înmormântare fără să vorbească înainte. Vântul puternic sufla 
dinspre mare şi îi lipea fusta neagră de picioarele musculoase. 
Grecoaica era îmbrăcată numai în negru ca şi cum ar fi purtat 
doliu după soţ. Pe inelar, strălucea inelul cu cap de leu. 

— l-am spus mereu că într-o bună zi îi voi cere un serviciu 
important şi îi voi trimite inelul, şopti ea. 

Vocea fu întreruptă de carul funerar care pornise motorul. O 
maşină se opri brusc în faţa bisericii, ca şi cum ar fi vrut să lase 
cortegiul să treacă. Eră un Austin micuţ roşu pe care îl conducea 
o femeie. Malko nu i-ar fi dat nicio atenţie, dacă femeia nu s-ar fi 
uitat la dric. 

Trăsăturile feţei erau încordate de durere. Ea se uită la 
coşciug câteva clipe, apoi demară la fel de brusc, îndreptându- 
se spre Atena. Profilul era neregulat cu un păr ca pana corbului 
strâns într-un coc şi bărbia plinuţă. Malko o întrebă pe Nafsika: 

— Aţi văzut-o pe femeia din maşina roşie? 

— Da, este ultima amantă a lui Georges, şopti ea. O cheamă 
Kalimiri şi este o prinţesă egipteană fugită în vremea lui Farouk. 
Are un magazin de bijuterii la Hilton. 


Austinul roşu se îndepărtase deja. O idee năstruşnică încolţi în 
mintea lui Malko. Dacă Steffas îi încredinţase arhivele ESA 
acestei femei? Acest lucru ar putea explica faptul că nu venise 
la înmormântare. Altminteri, ar fi fost aici. Printre cei veniţi să-l 
conducă pe ultimul drum, trebuie să se afle multe femei cu care 
ziaristul a avut legături sentimentale. 

Dricul se puse lent în mişcare. Din biserică ieşi un preot cu 
barba fluturând în vânt care fixă cu o privire neruşinată 
picioarele Nafsikăi, apoi luă o atitudine serioasă. 


* 


— Doriţi ceva, domnule? 

Zâmbetul comercial lupta cu vitejie împotriva tristeţii care 
întuneca trăsăturile supte. Malko se gândi că prinţesa Kalimiri 
fusese o femeie foarte frumoasă, în pofida nasului acvilin. Mai 
păstra farmecul discret al femeii trecute de patruzeci de ani, 
cam plinuţă, îmbrăcată decent cu o bluză mată şi o fustă plisată. 
Malko îi zâmbi la rândul lui. În afară de el, nu mai era nimeni în 
magazin. Imediat după înmormântare, Malko se grăbise să 
plece, fără să mai treacă pe la hotel să-l ia pe Krisantem. Işi 
luase toate măsurile de prevedere ca să nu fie urmărit apoi intră 
în Hilton prin restaurant, dând impresia că se ducea să 
mănânce. Acum cunoştea metodele adversarilor săi. 

— Nu am venit să cumpăr bijuterii, zise Malko repede. Am fost 
prieten cu Georges Steffas... 

Ochii egiptencei se umbriră, iar colţurile gurii se lăsară uşor în 
jos. 

— Un prieten, dar... 

— Eram împreună în maşină când a avut loc „accidentul”... 
zise Malko. 

Kalimiri îşi muşca buza de jos. Malko apăsase intenţionat pe 
cuvântul „accident”. Egipteanca îl privea cu un amestec de 
nedumerire şi teamă. 

— Sunt prieten şi cu Nafsika Agathiou, continuă el. Puteţi să-i 
telefonaţi dacă nu mă credeţi... 

Kalimiri dădu din cap. 

— Vă cred. Acum mi-am adus aminte că v-am văzut la 
înmormântare. Cum s-a întâmplat? Aţi fost acolo când a murit? 

— Nu, zise el. Când l-au scos din maşină, trăia. A fost rănit 


uşor. După aceea... 

— Inţeleg, spuse ea, şi eu aveam îndoieli. 

Ea se aşeză şi îşi strânse mâinile cu genunchii ca să nu 
tremure. Lui Malko îi era ruşine că o chinuia astfel. Dar trebuia 
să meargă înainte. 

— Am nevoie de dumneavoastră. Steffas trebuia să-mi dea 
astăzi câteva documente. Mi-a spus că sunt la dumneavoastră... 

Brusc, Kalimiri se făcu mică. 

— Ce documente? şopti ea cu voce strangulată. 

— Arhivele ESA. 

Kalimiri rămase tăcută mult timp, apoi se uită la Malko cu faţa 
încordată şi zise cu voce seacă: _ 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. Cred că vă înşelaţi. Imi pare bine 
că am vorbit despre Georges, dacă... 

Ea se îndrepta spre uşă. 

Malko nu se clinti din loc. Ce trebuia să facă? Nu putea să o 
chinuie şi existau o mulţime de locuri în care egipteanca putuse 
să ascundă arhivele ESA. Se priviră reciproc în tăcere. In 
magazin intră un client, iar Malko se prefăcu imediat că admiră 
nişte medalioane... 

Clientul ieşi fără să cumpere nimic. Malko ridică privirea şi 
observă un bărbat care se oprise în galeria comercială aflată 
chiar vizavi de bijuterie şi care admira o rochie într-o vitrină. | se 
păru ciudat. îi zări figura în geam şi simţi cum îi sare inima din 
piept. Era Kula... Asta însemna că, imediat ce se va întoarce să 
plece, ucigaşii din ESA o vor ataca pe Kalimiri! Dar cum 
reuşiseră să dejoace măsurile de prevedere luate de Malko? 
Erau de-a dreptul diabolici. Se întoarse spre Kalimiri, dar ea îl 
privea insistent intrigată de expresia de pe figura lui. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Bărbatul de vizavi, spuse el. Vă supraveghează. Pe mine m- 
a urmărit. 

Egipteanca se făcu pământie, străduindu-se să nu privească 
spatele lat al lui Kula. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Malko se hotărî să fie brutal. 

— Inseamnă că vor documentele cu orice preţ. Ştiţi foarte 
bine. Dacă bănuiesc că le aveţi, sunt în stare de orice. Vă vor 
omori ca pe Georges. _ 

Egipteanca se uita la Kula cu frica în suflet. Incet, încet, obrajii 


femeii căpătară culoare. 

— Pentru cine lucraţi? întrebă ea brusc. Pentru ruşi sau pentru 
americani? 

— Pentru americani, răspunse Malko fără ocolişuri. Georges 
ştia acest lucru. 

Dar nu ştia pe cine simpatiza egipteanca. Femeia îl fixa cu 
intensitate. Deodată, citi în ochii ei că luase o hotărâre. Dar nu 
ştia ce anume. 


Capitolul XIV 


Kalimiri privea cu un aer absent spatele lat al bărbatului din 
faţa vitrinei, aflat în cealaltă parte a galeriei comerciale. Malko 
vedea cum îşi încleştează fălcile şi cum se străduieşte să nu se 
vadă că a intrat în panică. În sfârşit, se uită la el cu o privire 
gravă, plină de disperare. 

— Am o fată, iar Georges a murit, zise ea. Nu voi afla 
niciodată dacă îmi spuneţi adevărul. Dar nu mai contează. Nu a 
încetat nicio clipă să-mi fie teamă din ziua în care mi-a 
încredinţat documentele. Dacă le vreţi, luaţi-le. 

Malko nu putu nici măcar să se bucure. Se duse la uşa din 
sticlă şi o încuie. Când se întoarse, o întrebă: 

— Unde sunt? 

Acum că intrase în joc, se simţea din nou stăpân pe el. Ceafa 
şi spatele îl dureau, însă va rezista psihic să ajungă la bun 
sfârşit, ca întotdeauna. Trebuia să scape de urmăritori. 

— Aici, la subsol, zise egipteanca. In seiful cu bijuterii. 

Ea luă o legătură de chei dintr-un sertar, apoi Malko o urmă 
pe o scară în formă de melc ce ducea în subsolul mic şi gol. Uşa 
de acces în seif ţinea cât tot peretele din spate. Kalimiri se 
aplecă să deschidă. Cu auzul încordat, Malko pândea zgomotele 
de la parter. Nu-i venea să creadă că avusese un asemenea 
noroc. 

Uşa seifului se deschise fără zgomot. Jumătate din el era 
ocupat de o geantă mare din piele galbenă încuiată cu un lacăt. 
Kalimiri o trase afară şi se întoarse către Malko, după ce închise 
uşa care se încuie cu zgomot. 


— Acestea sunt, spuse ea. 

Ochii se umplură din nou de lacrimi. Apoi adăugă: 

— l-am spus să nu se amestece în treaba asta. Dacă m-ar fi 
ascultat, acum era în viaţă. Vă rog să plecaţi imediat. 

Rămase locului, sprijinită cu spatele de perete, cu pleoapele 
umflate şi mâinile lipite de coapse. 

— Nu urcati? 

Ea clătină din cap legănându-şi cocul. 

— Nu. Mai rămân puţin. În ziua în care Georges mi-a adus 
geanta asta, am făcut dragoste aici. Nu puteam s-o facem decât 
într-un loc ca ăsta, fiindcă soţul meu este foarte gelos. Acum nu 
se va mai întâmpla niciodată. 

Malko îi respectă dorinţa şi luă geanta pe care abia reuşi s-o 
ridice. În clipa în care se pregătea să urce scara, o văzu pe 
Kalimiri în aceeaşi poziţie, cu ochii închişi, cu bazinul în faţă, ca 
şi cum ar fi făcut dragoste cu un partener invizibil. Urcă scara 
îngustă cu geanta grea în mână şi ajunse în magazin. Cercetă 
dintr-o privire dacă mai era Kula acolo. Voia cu tot dinadinsul să 
fie văzut că ieşea din magazin cu geanta. Astfel, adversarii o vor 
lăsa în pace pe amanta lui Steffas. 

Descuie şi împinse uşa, târând geanta grea în mâna stângă. 
Avea de parcurs aproximativ treizeci de metri ca să ajungă în 
stradă şi să ia un taxi din faţa intrării principale a hotelului 
Hilton. Fiind înconjurat de multă lume, nu exista riscul să fie 
atacat. Bărbatul care îl urmărea se întoarse când îl văzu ieşind. 
Malko nu-i dădu atenţie şi se grăbi să iasă pe uşa turnantă. 
Urmăritorul rămase mai întâi țintuit locului de uimire, apoi Malko 
îl văzu alergând la o cabină telefonică din hol. El ieşi pe uşa 
turnantă şi se repezi la portarul cu uniformă albastră. 

— Vreau un taxi, zise el. Repede că sunt grăbit. 

Portarul fluieră, iar un taxi se desprinse din şirul de maşini şi 
se opri în dreptul lor. Malko se urcă în spate şi puse geanta 
lângă el. Kula ţâşni pe uşă în clipa în care taxiul demara. Se opri 
în loc căutându-l pe Malko din priviri. 

— La Ambasada americană, zise acesta. 

Din fericire, ambasada se afla în apropiere pe bulevardul 
Vassilissis Sofias. Malko îl zări pe Kula făcând semne disperate 
taxiului următor. Malko se aplecă spre şofer, un grec imens cu 
ceafa rasă şi unsuroasă, şi îi dădu o bancnotă de o sută de 
drahme. 


— Mă grăbesc. 

Mulţumit, grecul călcă imediat acceleratorul şi taxiul o luă din 
loc cu o hurducătură. Se circula fără probleme. Până să-şi tragă 
sufletul, Malko zări deja coloanele pătrate ale Ambasadei 
americane. Se uită în spate. Taxiul în care se afla Kula îl 
ajunsese din urmă. 

— Luaţi-o pe Odos Lachitos şi întraţi în curte, îi spuse el 
şoferului. 

Acesta făcu precum i-a spus, folosind intrarea laterală şi se 
opri lângă Chrysler-ul blindat al ambasadorului. Al doilea taxi se 
opri în urma lor din care ţâşni silueta masivă a lui Kula. Malko se 
pregătea să-şi ia servieta sub privirile năuce ale şoferului. Kula 
se apropie de el şi îi zise ceva în greceşte. După aceea, se 
repezi la Malko şi încercă să-i ia geanta. Dar acesta îi strigă 
şoferului: 

— Ajutaţi-mă! 

Acesta cobori din maşină vizibil nedumerit. Trei dintre poliţiştii 
greci în civil care păzeau ambasada alergară şi îi certară pe cei 
doi şoferi de taxi. 

— Nu aveţi dreptul să staţionaţi aici! Mergeţi în parcare.. 

Ei vorbeau engleza. 

— Ajutaţi-mă să duc geanta în ambasadă! le ceru Malko. 
Conţine documente pentru domnul Richard, secretarul adjunct. 

Imediat, Kula interveni şi le vorbi poliţiştilor în greceşte. Unul 
dintre ei, cu un aer îngrozitor de stânjenit, îi spuse lui Malko: 

— Zice că i-aţi furat geanta! 

— Omul ăsta este căutat, spuse Malko, este un fost poliţist din 
ESA. 

Kula vorbea în continuare în greceşte, adresându-se când 
şoferului de taxi care luase geanta, când celor trei poliţişti. 
Malko înţelese că nu va reuşi să le ia geanta. Se întoarse spre 
unul dintre poliţişti. 

— Anunţaţi-l imediat pe domnul Richard. 

Atras de zgomotul vocilor, în acel moment, un sergent din 
Marina militară în uniformă de gală, care comanda gărzile 
americane din ambasadă, apăru în spatele uşii cu geam. Malko 
îi făcu semn să se apropie, iar acesta veni cu paşi lenți. 

— Această geantă conţine documente care sunt în interesul 
securităţii Statelor Unite, îi explică Malko în engleză. Sunt pentru 
domnul Richard. Aceste persoane vor să pună mâna pe ele... 


— Cine sunteţi, domnule? îl întrebă puşcaşul marin suspicios. 

— Este un hoţ, interveni Kula răcnind în engleză, geanta este 
a mea! 

— Sunaţi-l imediat pe domnul Richard pe interiorul 5643, zise 
el. Eu sunt domnul Linge. 

Scoase din portofel legitimaţia de la USIS şi i-o flutură sub 
nas. Documentul îl făcu pe puşcaşul marin să se hotărască. În 
plus, el ştia că Don Richard face parte din CIA. 

— Voi, de-acolo, nu vă mişcaţi, le ordonă el poliţiştilor greci. 
Trebuie să clarificăm povestea asta. Nimeni să nu se atingă de 
geantă! 

Străbătu holul cu, paşi mari, lăsându-i pe toţi ceilalţi acolo. 
Kula le spuse din nou ceva în greceşte celor trei poliţişti. Malko 
putea să-l vadă pe geam pe puşcaşul marin care vorbea la 
telefon. De l-ar găsi pe Don Richard! Dacă Kula reuşea să fugă 
cu geanta, putea să-şi ia adio de la documente. 


* 
x x 

Doi puşcaşi marini ţâşniră din hol cu un M 16 în mână. 
Sergentul îi urma, cu mâna pe tocul din lac în care avea un Colt 
de calibrul 45. Instrucţiunile date prin telefon de Don Richard 
fuseseră extrem de precise şi drastice. Sosise ceasul. 

Kula şi şoferul de taxi aproape că reuşiseră să pună geanta în 
taxi, iar cei trei poliţişti nu mişcaseră niciun deget ca să-i 
oprească... Kula lăsă geanta, ezitând în faţa puşcaşilor marini. 
Malko pusese deja mâna pe ea. Cum Kula se pregătea să i-o 
smulgă, sergentul se aşeză între ei cu arma în mână. 

— Lăsaţi-l în pace, domnule! 

Unul dintre poliţiştii greci încercă să intervină: 

— Domnule sergent, omul ăsta a surprins-o în flagrant delict 
pe persoana pe care o apăraţi pe când fura geanta de la Hilton. 

Sergentul clătină din cap, dar nu răspunse. Primise ordine 
clare de la Don Richard. Grupul rămase neclintit câteva 
secunde, apoi Kula ţipă cu furie la poliţiştii greci. Aceştia 
înaintară ezitând spre Malko. Unul dintre puşcaşii marini 
îndreptă spre ei puşca de asalt. Erau în pragul unui incident 
diplomatic. Sergentul apucă geanta cu hotărâre. 

— Suntem pe teritoriu american, zise el ferm, nu aveţi niciun 
drept să acţionaţi aici. Acest om - îl arătă pe Malko - va fi păzit 


de ambasadă în timpul cercetărilor. Puteţi veni şi 
dumneavoastră... Luaţi-o, îi ordonă el unui soldat. 

Cel de-al doilea soldat rămase cu arma îndreptată spre greci. 
Poliţiştii stăteau nemişcaţi. Îndată ce micul grup se îndreptă 
spre intrarea ambasadei, Malko îl auzi pe Kula certându-i furios. 

În clipa în care păşiră pe uşa din hol, îi văzu pe poliţiştii greci 
fugind spre ei. De data asta Kula rostise cuvintele de care era 
nevoie. Malko înşfăcă geanta şi intră pe uşa care separa holul de 
celelalte birouri ale ambasadei. După aceea se întoarse şi apăsă 
pe butonul comenzii electronice care închidea grilajul din oţel cu 
care erau dublate toate uşile. 

Toate grilajele de la parter se închiseră în acelaşi timp cu un 
scârţâit surd. Poliţiştii greci se opriră în partea cealaltă 
neputincioşi şi nebuni de turbare. Kula urlă cât îi ţinu gura: 

— Opriţi-vă, e o ruşine! 

Malko şi sergentul reuşiră să târască până la lift geanta ce 
conţinea cheia puterii din Grecia sub privirile năuce ale celor 
aflaţi în ambasadă. 


x x 


Strigătele mulţimii care asedia Ambasada americană de vreo 
două ore de abia răzbăteau prin geamurile groase de la biroul 
lui Don Richard. Kula şi prietenii lui acţionaseră rapid. In ultima 
ediţie a ziarului E/efteros se anunţa ştirea că circulau nişte 
zvonuri potrivit cărora americanii erau pe punctul de a le vinde 
turcilor rachete  sol-sol... După această ştire, izbucni o 
manifestaţie „spontană”. 

— Aţi făcut treabă bună, zise pe un ton voit calm Don Richard. 
Al naibii de bună, ca să zic aşa. 

Americanul îşi ascundea cu greu veselia. Telexurile din sala 
cifrului zbârnâiau trimițând la Washington rezumatul dosarelor 
ESA, pe măsură ce erau decriptate. In vizită la ambasador se 
afla un reprezentant din Ministerul grec de Interne care protesta 
împotriva amestecului  puşcaşilor marini americani într-o 
problemă strictă a guvernului grec. Malko se simţea trist, golit 
de sentimente, deşi repurtase un succes fantastic. Il costase 
mult prea scump. 

— Nu-mi pot explica un lucru, observă el. Junta era 
anticomunistă. În acest caz, de ce partizanii ei voiau să 


împiedice spionajul în Uniunea Sovietică? 

— Din cauza urii, zise Don Richard. Îi urăsc mai tare pe turci 
decât pe ruşi. În ceea ce vă priveşte, vă voi scoate din ţară cât 
mai repede posibil cu un avion militar. Ambasadorul vă duce cu 
maşina până acolo. 

Malko se pregătea să-i spună că era de acord, când îşi aminti 
brusc de Krisantem. 

— Ce facem cu Krisantem? 

Turcul trebuie să fi fost acum la Grande-Bretagne. Se repezi la 
telefon şi sună în apartament. Nu răspunse nimeni. Malko 
închise. Don Richard îl studia încruntat. 

— Aţi putea să-l sunaţi pe generalul Agathiou? îl întrebă 
Malko. Probabil că Elko se află la KYP. 

Americanul apăsă pe butonul interfonului. 

— Sună-l de urgenţă pe generalul Agathiou de la KYP! 

După câteva secunde, se auzi telefonul. Don Richard puse 
aparatul pe speaker ca să audă şi Malko. Cei doi bărbaţi 
schimbară câteva cuvinte banale. Generalul nu pomeni nimic de 
operaţiunea „arhive”. În final, americanul îl întrebă: 

— L-aţi văzut azi pe domnul Krisantem? 

— Nu. Nu cred că a venit, zise generalul cu voce neschimbată. 

Malko simţi cum îi zvâcneşte inima în piept. Generalul 
răspunsese prea repede la cea de-a doua întrebare. Îi făcu semn 
lui Don Richard. După ce închise, Malko spuse: 

— Mi-e frică să nu încerce să facă presiuni asupra mea. Sper 
ca Elko să nu fi căzut în ghearele lor. 

— Şi eu sper, făcu americanul. 

Compania nu va sta pe gânduri să alegă între documentele 
prin care putea să facă presiuni asupra guvernului grec şi un 
ucigaş turc cu simbrie. Malko o ştia foarte bine. Dar pentru el, 
Krisantem era la fel de preţios ca şi arhivele ESA. Nu acesta era 
şi punctul de vedere al celor din CIA. 


* 
x x 


Malko se străduia să nu se uite din trei în trei minute la ceas. 
Se făcuse ora cinci. Mulțimea care înconjurase ambasada se 
risipise până la urmă, dar tot nu primise nicio veste de la 
Krisantem... Erau deja cinci ore de când Malko lăsase mesaj 
după mesaj la Grande-Bretagne. Era foarte îngrijorat. Turcul era 


o persoană extrem de serioasă. Dacă nu se întorsese, însemna 
că avea un motiv întemeiat. Uşa se deschise şi intră Don 
Richard cu o sticlă de Pepsi-Cola în mână. 

— Tot nimic? 

— Nimic, zise Malko, sunt sigur că l-au răpit. 

Americanul se aşeză şi îşi aprinse o ţigară. 

— Incep să cred că... 

— Ce putem să facem? întrebă Malko cu tristeţe. 

— Ascultaţi-mă, începu Don Richard, să nu ne facem iluzii. Mai 
mult decât să înaintăm o plângere pe cale diplomatică nu putem 
să facem. Nici măcar nu este cetăţean american! Nu pot decât 
să vă spun că vă vom acorda tot sprijinul oficial, dacă va fi 
nevoie. 

Malko îi mulţumi şi se întoarse în biroul gol pe care i-l 
puseseră la dispoziţie. Sandviciurile pe care i le aduseseră se 
uscaseră deja. Malko bău o gură de apă minerală. Tristeţea îi 
uscase gâtul. Era imposibil să înghită un dumicat. Nu putea să 
iasă din ambasadă, căci în oraş era în pericol de moarte. Se 
blestema în gând că îl adusese cu el pe Krisantem. In cei zece 
ani de când se cunoşteau, pe cei doi îl lega o strânsă prietenie - 
bazată pe un profund respect din partea lui Krisantem - iar 
Malko nu voia să-l lase baltă pe turc, aşa cum îl îndemnau şefii 
din CIA. 

Telefonul sună. Malko se repezi să ridice receptorul. 

— Alo? 

— Domnul Malko Linge? întrebă vocea unduitoare a 
centralistei de la ambasadă. Vă sună cineva din exterior. 

Inima lui Malko tresări cu putere. Uneori se mai întâmplă 
minuni. Poate că turcul se dusese să-şi viziteze concetăţenii. 
Sau oriunde în altă parte. 

— Malko? 

Era vocea Nafsikăi Agathiou. Era încordată şi de 
nerecunoscut. Emoţia lui Malko se risipi pe dată, fiind cuprins 
subit de fiori reci pe şira spinării. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să ne întâlnim imediat. Vă aştept în apartamentul 
de la Grande-Bretagne. 

Făcu o pauză ca şi cum cineva ar fi fost lângă ea, apoi auzi 
din nou vocea încordată care repetă: 

— Veniţi imediat. 


Închisese. Malko începu să reflecteze, când Don Richard intră 
în birou. Era îngrijorat. 

— Am înregistrat convorbirea. Nu vă duceţi că este o cursă. 
Tot ce veţi încerca să faceţi va fi în zadar. 

— Nu pot să-l abandonez pe Krisantem, zise el. În plus, cred 
că nu vor încerca să-mi facă nimic. 

Malko îşi dădu seama că nu risca nimic dacă ieşea din 
ambasadă. Adversarii lui ştiau că el era singura persoană care 
ar discuta cu ei ca să-l recupereze pe turc. 

— Fiţi atent, zise Don Richard. O dată ce ieşiţi de aici, nu am 
cum să vă apăr. 

— Ştiu. Aţi terminat de cercetat arhivele ESA? 

Figura americanului se lumină. 

— Cred că vom avea câteva argumente extraordinare. 
Rizospastis, organul Partidului Comunist din Exterior, va publica 
cu plăcere unele dintre aceste documente... Veniţi să vă arăt. 

Malko îl urmă. Americanul luă de pe biroul lui mai multe 
fotocopii ale unor cecuri. Numele destinatarului era cel al unui 
membru al guvernului în exil din timpul dictaturii. 

— Cecurile acestea au fost extrase dintr-un cont controlat de 
Juntă, îi explică americanul. 

Malko îl aprobă distrat. Se gândea doar la un singur lucru: să-l 
recupereze pe Krisantem. 


x 
xX xX 

Cu ochii roşii de plâns, Nafsika stătea ţeapănă într-un 
balansoar din apartamentul lui Malko. Rochia albă îi acoperea cu 
decentă genunchii rotunzi. 

— Sunteţi singură? o întrebă Malko. 

— Da, ei au plecat. 

— Care „ei”? ` 

— Nu ştiu cum îi cheamă. li cunosc din vedere. Unul dintre ei 
mi-a telefonat ca din partea dumneavoastră şi mi-a dat întâlnire 
aici. Când am ajuns, ei erau deja aici... 

— Ce voiau? 

Nafsika îşi umezi buzele cu limba, apoi zise: 

— Colonelul Mezonos vrea să vorbească cu dumneavoastră 
între patru ochi. Prin urmare, el a fost. Steffas a spus adevărul. 

— De ce a apelat la dumneavoastră? 


Ea lăsă ochii în pământ. 

— Pentru că ştiu că vă cunosc. El a fost prieten cu soţul meu. 

— Ce vrea? o întrebă Malko, simțind un ghem în stomac. 

— L-au răpit pe... prietenul dumneavoastră, turcul. Sunt gata 
să îl dea în schimbul documentelor... 

Malko aşteptă să se domolească bătăile inimii, apoi întrebă: 

— Ce i-au făcut? Unde l-au dus? 

Ea scutură din cap. 

— Nu ştiu. Ce aveţi de gând să faceţi? 

— Nu am nicio idee, recunoscu Malko. Trebuie să-l salvez pe 
Krisantem. 

— Trebuie să le dau răspunsul înainte de ora şapte, zise ea. 
Vor suna acasă la mine. Vor să se întâlnească mâine cu 
dumneavoastră. 

— Spuneţi-le că accept. 

— Voi veni cu dumneavoastră, zise Nafsika. Dar fiţi foarte 
atent. Mezonos este un tip periculos. 

— Şi eu, zise Malko apăsat. 


Capitolul XV 


Drumul plin de praf şi de gropi şerpuia pe coasta aridă a 
colinei Ymittos. Îngust şi plin de serpentine, era foarte periculos. 
În schimb, peisajul era superb. În partea vestică, se vedea 
întreaga panoramă a Atenei şi marea. 

O hârtoapă mai mare o aruncă pe Nafsika în braţele lui Malko, 
iar el îi simţi în nări parfumul. Îşi pusese rochia de la prima lor 
întâlnire, însă din păcate, ambianța era diferită... Peste câteva 
minute, se vor întâlni cu colonelul Mezonos. Mai precis, la prânz, 
într-un loc pe care îl alesese el şi anume, un han izolat. 

— Mai e mult? întrebă Malko. 

— Un kilometru, exact după ce trecem de mănăstire, spuse 
Nafsika. 

Începură să urce dealul de ceva timp, depăşind brazii care 
formau un parc natural. După aceea, solul era golaş până în 
vârf, de unde se vedea toată regiunea Atenei. Locul era din 
fericire pustiu. 


Malko puse o frână bruscă. După o curbă, îi apăru în faţă 
statura neagră a unui preot cu barbă care se feri în lături. 

— De unde a mai apărut şi ăsta? întrebă Malko. 

— Mai jos, este mănăstirea Kessariani, îi explică Nafsika. 

Mai merseră câteva minute. După aceea, în dreapta drumului 
apăru o clădire din piatră cu un etaj. Malko opri Mercedes-ul pe 
platou. Nafsika puse mâna pe a lui şi îi zise tutuindu-l: 

— Totul va fi bine, ai încredere... 

Lui Malko nu îi era frică. Oricum o să moară într-o bună zi. 
Şocul, amorţeala, apoi senzaţia că totul se îndepărta foarte 
repede. Neantul. Era mai bine decât să moară de cancer. 

— Să mergem, zise el. 


x x 


Ochii cenuşii aveau duritatea pietrei şi imobilitatea celor de 
şopârlă. Faţa avea aproape aceeaşi culoare, cu riduri foarte fine, 
barba rasă impecabil, trăsăturile fine şi dure, de o frumuseţe 
ascetică. Prin gulerul descheiat al cămăşii se vedea gâtul ridat, 
de fapt singurul indiciu al adevăratei vârste a colonelului 
Mezonos. Acesta îl studia pe Malko în tăcere, cu expresia blândă 
a unui păianjen care pândea o muscă. Stătea cu palmele pe 
masa din lemn şi capul sus. Un singur lucru lipsea ca să fie 
drăguţ: puţină căldură. Malko cunoştea genul acesta de oameni 
dezumanizaţi, nişte roboţi în serviciul propriei lor ideologii. li 
întâlnise în toate taberele. Erau redutabili fiindcă nu aveau 
nevoie de nimic şi erau gata să se sacrifice pentru idealul lor. 

— Mă bucur că aţi venit, spuse grecul tărăgănând cuvintele. 

Vorbea o engleză perfectă. Puțin mai retras, stătea un bărbat 
pe care Malko îl cunoştea: era Kula. Şi el stătea neclintit. Prin 
haina deschisă se vedea mânerul unui pistol automat strecurat 
la curea. Masa era aşezată într-un fel de nişă, mai retrasă de 
sala principală unde trei gărzi de corp stăteau în poziţie de 
drepţi. Erau nişte tineri care semănau cu ucigaşii de pe 
Acropole. 

La sosirea lui Malko, doi preoţi care stăteau la o masă lângă 
intrare se ridicară brusc la un semn al gărzilor de corp. Nafsika 
stătea în spatele lui Malko tăcută, cu privirea în pământ. 

Malko şi colonelul nu îşi strânseră mâinile. Kula tuşi. Deodată, 
apăru o fiinţă grotescă cu nişte pahare şi o carafă cu vin. Avea 


faţa machiată, ochii erau subliniaţi cu tuş negru, ca o femeie, cu 
un şort mare înfăşurat în jurul şoldurilor, semănând la perfecţie 
cu Polichinelle: bărbia ascuţită, gura cu buze subţiri, nasul 
coroiat şi ochii duşi în fundul capului, ascunşi de sprâncenele 
stufoase. Puse tava pe masă şi se îndepărtă cu un mers legănat, 
la fel de grotesc ca şi el. 

— Sper că întrevederea noastră va fi de folos, începu Malko. 

Colonelul clătină din cap fără să răspundă. Discuţia demara cu 
greutate. 

— Ne-aţi pricinuit multe necazuri, zise colonelul Mezonos. 
Cred că sunteţi conştient de acest lucru. 

— L-aţi asasinat pe Henry Eagleton, i-o tăie Malko. 

O uşoară roşeaţă coloră obrajii palizi ai grecului. Răspunse pe 
un ton sec: 

— Ştiţi foarte bine din ce cauză! l-a atacat pe prietenii noştri. 
Nu puteam tolera aşa ceva. Asta e războiul. L-am condamnat la 
moarte, iar execuţia a avut loc în consecinţă. 

— Şi Aliki a fost condamnată la moarte? întrebă Malko cu 
blândeţe. 

— Moartea ei a fost o greşeală, zise ofiţerul. Insă au murit alţii 
care meritau din plin... Dar nu suntem aici ca să numărăm 
morţii. Ştiţi ce vrem noi? Sunteţi în măsură s-o faceţi? 

— Vreţi documentele care se află la amanta lui Georges 
Steffas? întrebă Malko liniştit. 

— Exact. 

Cuvântul ţâşnise la fel de sec precum un foc de armă. 
Colonelul Mezonos adăugă cu o indignare vădită: 

— Aceste documente au fost furate şi este absolut legal să ni 
le restituiţi... 

Malko scutură din cap. 

— Colonele, nu ne aflăm aici ca să ne facem morală. Aceste 
arhive sunt acum în posesia oamenilor de la CIA. O ştiţi la fel de 
bine ca şi mine. 

— Nu-i nicio problemă, zise grecul. Dumneavoastră le-aţi 
furnizat. Acum, luaţi-le înapoi. 

Malko îl studie ca să vadă dacă era serios, dar era imposibil să 
citească asta pe chipul lui. Avea chef să-i spună că CIA nu-i va 
da în veci arhivele ESA, dar dacă făcea acest lucru, nu se 
condamna numai pe el la moarte, ci şi pe Krisantem. Colonelul 
îşi aprinse o ţigară. Teoretic, toţi poliţiştii din Grecia erau pe 


urmele lui. Chiar şi poliţiştii de la ambasadă îl ascultaseră pe 
Kula, chit că riscau să-şi piardă slujba. 

— Ce se va întâmpla dacă nu veţi recupera aceste 
documente? îl întrebă Malko. 

Colonelul întoarse capul şi strigă: 

— Evangelos! 

Din bucătărie apăru un personaj. Cuvântul „respingător” îi 
veni instantaneu în minte. Era un soi de butoi plin cu seu 
înfăşurat în nişte trenţe soioase şi decolorate. Avea o burtă 
revărsată ca o femeie însărcinată, trăsături grosolane, presărate 
de o mulţime de pete albăstrui, ce semănau cu nişte tatuaje. 
Când mergea, parcă se rostogolea, înaintând cu mare grijă, 
făcând paşi mărunți. Trebuie să fi cântărit vreo sută douăzeci de 
kilograme. Îşi şterse mâinile pe şorţ. Colonelul se întoarse către 
Malko. 

— | se mai spune şi Evangelos Bombardierul. Este cel mai bun 
bucătar din toată Grecia. El se ocupă de prietenul 
dumneavoastră, nu-i aşa, Bombardierule? 

Namila de om se legănă rânjind cu un aer şiret şi abject. 

— Sigur, colonele. Eu mă ocup de el. 

— Pot să-l văd? 

— Veniţi cu mine. 

Colonelul se ridică, urmat de Malko şi o se luară după grăsan. 
Colonelul adăugă: 

— l-am spus Bombardierul fiindcă în timpul revoluţiei a luat o 
grenadă care i-a explodat în mână. 

Intrară într-o bucătărie în care domnea o dezordine de 
nedescris. Un perete întreg era ocupat de o uşă galbenă din 
lemn. Era o cameră frigorifică. Bombardierul deschise cei doi 
batanţi şi se dădu un pas înapoi ca să poată privi înăuntru. 
Malko îşi ţinu răsuflarea ca să-şi controleze furia. Elko Krisantem 
era acolo, cu mâinile şi picioarele legate, chircit ca un făt în 
pântecele mamei, plin tot de peşte şi de crustacee. Faţa era 
cenuşie. Deschise ochii şi îl zări pe Malko. Ochii lui negri nu 
exprimau nimic. Temperatura trebuie să fi ajuns la plus patru 
grade. Pocitania de bucătar zise: 

— Hai că nu s-a stricat încă! 

Luă de pe masă un cuţit de bucătărie cu lama lungă şi lată, se 
aplecă şi îl înţepă uşor pe Krisantem în coapsă. Turcul avu o 
tresărire bruscă, dar înţepeni la loc. Bombardierul se ridică cu 


un rânjet abject. 

— Vedeţi, mai e încă proaspăt... 

Râsul strident al înfricoşătorului Polichinelle îi răsună în 
urechi. Cu mâinile în şold, cu bărbia ascuţită ridicată spre Malko, 
îl învăluia pe Bombardier cu o privire tandră. 

— Bine, ajunge, spuse sec colonelul Mezonos. 

Bombardierul închise numaidecât uşa camerei frigorifice. 
Malko preferă să nu spună nimic. Bine că Nafsika rămăsese 
dincolo. leşiră din bucătărie, întorcându-se în sala mare a 
restaurantului. Malko trebuie să fi arătat îngrozitor, deoarece 
Nafsika păli când îl văzu. El se întoarse spre colonel şi îi spuse 
cu voce de gheaţă: 

— Domnule, vă dezonoraţi. 

Mezonos rămase neclintit, de parcă Malko nu ar fi vorbit cu el. 

— Avem nevoie de documentele acelea. 

Malko era nebun de furie. 

— Să mergem, îi spuse el Nafsikăi. 

Nu trebuia să mai piardă o clipă dacă voia să-l salveze pe 
Krisantem. Vocea seacă a colonelului Mezonos îi opri: 

— Nu plecaţi! 

Kula îndreptase deja spre ei pistolul-mitralieră. Nafsika se 
făcu albă ca varul. Colonelul o arătă cu degetul pe femeie. 

— Dumneavoastră rămâneţi! 

Malko crezu că îi injectează plumb topit în vene. O apucă pe 
Nafsika de braţ şi zise cu fermitate: 

— Ba nu rămâne! 

Mezonos scutură din cap şi rosti cu o voce răbdătoare şi 
calmă: 

— Nu vă prostiţi. 

Cele două gărzi de corp se şi apropiaseră de Nafsika. Aceasta 
strânse din dinţi. Luă de pe masă carafa cu vin alb şi, cu un gest 
neaşteptat, îi aruncă colonelului conţinutul direct în faţă. Ofiţerul 
se dădu brusc înapoi, cu trăsăturile deformate de furie. Vinul îi 
udase faţa şi îi pătase cămaşa impecabil călcată şi pantalonii. Se 
şterse cu dosul palmei şi înjură. Apoi înaintă spre Nafsika şi o 
pălmui cu toată puterea. 

Capul tinerei se întoarse brusc din cauza loviturii, iar obrazul 
se îmbujoră instantaneu. 

— Nemernicule, strigă ea. Neputinciosule! Soţul meu o să te 
omoare! 


Mezonos strigă ceva în greceşte. Bombardierul dădu buzna 
imediat din bucătărie şi se repezi la Nafsika lipind-o de perete. 
Malko îi sări Nafsikăi în ajutor. În clipa în care era gata să pună 
mâna pe grăsan, simţi că cineva îl pişcă de fund şi auzi un râs 
strident în spatele său. 

Polichinelle îl ameninţa cu un cuţit de bucătărie cu lama lungă 
de treizeci de centimetri. Malko se dădu înapoi nebun de furie. 
Işi repeta întruna că trebuia să câştige timp. Nafsika se zbătea 
cu furie în vreme ce huiduma de Bombardier încerca să-i 
imobilizeze mâinile. Femeia îşi abătu mâna stângă pe obrazul 
bucătarului cu o violenţă nemaipomenită. Îşi înfipse unghiile 
deasupra ochiului, puţin lipsind să i-l scoată. Bombardierul 
slobozi un răcnet de durere şi se dădu un pas înapoi cu urme 
adânci pe obraz din care curgea sânge. Două gărzi de corp se 
năpustiră asupra grecoaicei şi începură să o înjure în limba lor. 

Grăsanul răcnea ca o fiară. Lăsându-l pe Malko în seama 
mitralierei lui Kula, Polichinelle începu să-i tamponeze afectuos 
rana cu un burete de vase. Bombardierul încercă să se repeadă 
la Nafsika, dar sângele îl orbea. Atunci porni valvârtej spre 
bucătărie  tamponându-şi ochiul cu buretele, urmat de 
Polichinelle care se tânguia. Stând la masa lui, colonelul 
Mezonos privea scena cu un aer liniştit. 

Bombardierul se întoarse din bucătărie urlând în continuare, 
strâmbându-se hidos de furie şi curgându-i balele. În mâna 
dreaptă avea un cleşte. Se repezi la Nafsika, dându-i la o parte 
pe cei doi bărbaţi care o ţineau şi o strivi cu burdihanul lui imens 
de perete. Malko văzu cum o apucă de mână, o lipeşte violent 
de perete şi o prinde în cleşte. Atunci se auzi un urlet inuman. 
Bombardierul trase ca şi cum ar fi scos un cui. 

Apoi arunca cleştele pe jos cu unghia smulsă de la arătătorul 
Nafsikăi. Un firicel de sânge se prelingea pe degetul tinerei 
femei care se chircea de durere în pragul isteriei. Bombardierul 
începu să-şi tamponeze faţa satisfăcut. Ameninţat cu ţeava 
mitralierei, Malko simţi că i se face greață, întâlni privirea 
colonelului Mezonos care era puţin stânjenit, dar nu părea prea 
tulburat. Malko se repezi la Nafsika, o ajută să se ridice şi îi 
înfăşură degetul însângerat într-o cârpă. Cu gura căscată, 
grecoaica se lupta să nu vomite, iar degetul îi zvâcnea. 

— Sângerarea se va opri repede, observă colonelul Mezonos 
cu răceală în glas. O spun din experienţă. Îi arătă mâna stângă 


lui Malko. Degetul mare nu mai avea unghie... Comuniştii... 

— Dumneavoastră nu sunteţi femeie, zise Malko cu voce de 
gheaţă. 

Nafsika îşi recăpătă puţină culoare în obraji. Acum plângea 
încetişor. Bombardierul şi Polichinelle dispăruseră în bucătărie. 
Colonelul Mezonos se ridică. 

— Cred că nu mai avem nimic să ne spunem. Vă aştept mâine 
la prânz cu documentele. Dacă nu le obţineţi, nu vă mai obosiţi 
să veniţi până aici. Dacă dimpotrivă, mi le aduceţi, veţi pleca 
împreună cu prietenul dumneavoastră şi cu doamna Agathiou. 
Pe mâine. Sper. 

Malko înţelese că nu mai avea ce discuta. Se îndreptă spre 
uşă mânios la culme. Nafsika se uită lung la el, apoi lăsă privirea 
în pământ. Colonelul Mezonos îi zise: 

— Nu cumva să vă vină ideea să anunţaţi poliţia. Avem 
prieteni peste tot. Şi veţi găsi două cadavre în camera 
frigorifică. 

Malko se repezi afară, clocotind de ură. Aerul rece îl învioră. 
Se urcă în Mercedes ca un automat, urmărit cu privirea de Kula 
care supraveghea uşa restaurantului. Se îmbolnăvea la gândul 
că trebuia să-l lase pe Krisantem şi pe Nafsika în mâinile 
duşmanilor. Perechea de homosexuali îl mai enerva şi acum. 
Conducea ca un somnambul, angajându-se pe drumurile 
înguste, cu capul vâjâindu-i. lIncerca să facă bilanţul 
posibilităţilor pe care le avea. Poliţia nu îi va sări în ajutor. lar 
monştrii aveau tot timpul să-i măcelărească prietenii. Trebuia să 
ajungă la bărbatul Nafsikăi. Şeful din KYP dispunea şi el de 
mijloace de tortură care le întrecea cu mult pe cele ale 
adversarilor săi. 


x x 
Malko cobori pe strada Xenocratis, măcinat de gânduri. 
Generalul Agathiou era plecat pe mare de la şapte dimineaţa şi 
se întorcea abia luni... Prima uşă i se trântise în nas chiar înainte 
de a fi deschisă... Dar trebuia să meargă mai departe. 


* 
x x 


Don Richard semăna cu un bloc de granit. Ochii lui nu trădau 


niciun sentiment. Se juca cu cuburile de gheaţă din paharul cu 
whisky, stând tolănit într-un fotoliu din living-room. Soţia lui 
dispăru dintr-odată după ce îi aruncase o privire plină de 
curiozitate lui Malko. Şeful CIA era încă în costum de tenis. 
Ambasada era închisă sâmbăta. Puse paharul pe măsuţă. 

— Dacă trimit un telex la Langley să-i întreb dacă pot să dau 
dosarele, mă vor pune de urgenţă în cămaşă de forţă, spuse el. 
Există o şansă dintr-un milion să accepte propunerea, ştiţi şi 
dumneavoastră mai bine decât mine. 

— Dacă am fotografia totul? 

Americanul clătină din cap. 

— Ştiţi că fotocopiile se pot falsifica cel mai uşor. Nu, 
originalele valorează mai mult. Dar nu putem să le dăm. 

— Cu alte cuvinte, îi condamnăm la moarte, spuse Malko pe 
un ton brutal. 

Americanul clătină din nou din cap. 

— Înţeleg că suferiţi, dar prefer să vă spun adevărul. Nici 
măcar nu pot să vă promit că cei din Divizia Operaţiuni vă vor 
da o mână de ajutor. Directorul nu îi va lăsa în veci să vină aici. 
Asta ar însemna sinucidere politică... Dacă aţi avea nevoie de 
arme sau de bani, atunci situaţia ar fi cu totul alta... Aţi primi tot 
ce doriţi, când doriţi... 

Malko se ridică. Se simţea teribil de obosit. Şi uşa aceasta i se 
trântea în nas, cum de fapt se aşteptase. Don Richard nu îl 
minţea. Americanul îl conduse prin grădină şi îi strânse mâna 
gata să i-o rupă. ` 

— Nu aş dori să fiu în pielea dumneavoastră, zise el. In niciun 
caz. 

Malko se îndepărtă pe aleile liniştite şi pustii din cartierul 
Psychico. Avea impresia că era foarte departe de Atena. O 
maşină de poliție cu trei poliţişti în uniformă se opri la stop 
lângă el. Toţi trei fumau. Se întrebă dacă şi aceştia erau plătiţi 
tot din bugetul colonelului Mezonos... 

Cobori din nou spre centrul oraşului, gândindu-se întruna la 
hanul de pe colina Ymittos. Trebuia neapărat să găsească 
ceva... Brusc îi veni ideea amuzantă că ar fi bine să le întoarcă 
grecilor propriile lor arme. Ocoli Piaţa Constituţiei şi se angajă 
pe bulevardul Amalias, îndreptându-se spre mare. 

În timp ce conducea cu viteză pe bulevardul cu două benzi, 
încerca să urzească un plan care să aibă cel puţin o şansă dintr- 


o mie să reuşească. Cu forţa nu rezolva nimic, deoarece 
Mezonos şi oamenii lui erau profesionişti. Bombardierul şi 
Polichinelle erau nişte ucigaşi sadici. Trebuia să găsească nişte 
duri gata de luptă. Şi asta numai în douăzeci şi două de ore şi 
zece minute. Ajunse în bulevardul Possedonos care mergea de-a 
lungul falezei până în Pireu şi acceleră. Era nerăbdător să vadă 
dacă ideea lui putea fi pusă în aplicare. 


* 
x x 


Aflată în spatele docurilor din Pireu, strada Etolikon era un loc 
primejdios, împuţit, întunecos şi pustiu. Malko coborî din 
Mercedes şi trecu prin faţa cârciumii Basilenai care se afla exact 
la colţul străzii. După cum îi explicase Krisantem, era uşa 
alăturată de la primul etaj. Merse pe un coridor care servise 
probabil drept depozit pentru heringi şi urcă o scară întunecoasă 
şi murdară. Becul gălbui abia o lumina. Această zonă a portului 
Pireu era frecventată doar de marinarii în trecere, de târfe şi de 
câţiva turişti mai curajoşi. Cu toate astea, Zea Marina, zona de 
ancorare a iahturilor de lux, se găsea doar la câteva sute de 
metri. Malko văzu o rază de lumină care răzbătea pe sub uşa de 
la etajul unu şi ciocăni. 

În spatele uşii se auziră paşi grei şi în prag apăru un monstru. 
Avea faţa turtită de parcă trecuse fierul de călcat peste ea. Un 
cap îngrozitor se sprijinea pe un corp de gorilă, îmbrăcată într-o 
flanelă de corp jegoasă. Ochii mici şi inchizitori îl cercetau pe 
Malko. În spatele namilei, se vedea încăperea dezordonată şi 
plină de fum. Trei bărbaţi stăteau la o masă şi jucau domino. 
Unul dintre ei avea o mândreţe de barbă, înăuntru mirosea a 
brânză râncedă şi a ulei de măsline. 

— Ce doriţi? mormăi creatura într-o greacă abia înţeleasă. 

— Îl caut pe Fevzi Sungur, spuse Malko. 

Vorbise în turceşte. 

— Eu sunt, răspunse celălalt în aceeaşi limbă. 

Cei trei bărbaţi opriră jocul şi se uitau la intrus cu un aer nu 
prea curtenitor. 

— Eu sunt Malko, prietenul lui Elko Krisantem. A fost arestat 
de KYP. 

Fevzi Sungur suflă ca o locomotivă şi mormăi: 


— At Yarragi!?! 

ÎI pofti pe Malko înăuntru şi închise uşa cu grijă. După aceea, 
începu un discurs într-un dialect turc. Malko înţelesese doar un 
singur cuvânt: „aynazis”, care însemna poliţist. Ceilalţi trei îl 
ascultau. Aveau figuri de turci cu mustăţi groase şi negre, cu 
ochii de tăciune şi expresie răutăcioasă. Unul dintre ei avea 
lângă picior o cange de prins buşteni. Nu semăna a ospitalitate. 
Fevzi Sungur se opri şi îi spuse lui Malko: 

— In seara asta trebuia să vină aici... Eram îngrijoraţi. Ce s-a 
întâmplat? 

Şeful grupării de stânga în care trebuia să se „infiltreze” 
Krisantem din ordinul poliţiştilor din KYP păru flatat că Malko îi 
ştia limba. Il servi cu un pahar de iaurt şi îl pofti să stea pe un 
scaun şchiop. Numai după aceea, îl lăsară să povestească... 
Fevzi îl întrerupea cu câte o înjurătură care mai de care mai 
scârboasă. De fiecare dată când Malko pronunţa numele lui 
Agathiou, turcul îl blagoslovea cu câte un „Bok soyu”??, 

Când termină de povestit, îl serviră cu alt iaurt, iar Fevzi 
Sungur îl întrebă cu solicitudine: 

— Ce vreţi de la noi, tovarăşe? 

— Să mă ajutaţi, spuse Malko. Am un plan ca să-l eliberez pe 
Elko, dar nu pot să mă descurc singur. 

Se aşternu o linişte apăsătoare. Bărbaţii discutară din nou în 
dialect. La sfârşit, şeful întrebă: 

— Dacă vă ajutăm, cu ce ne alegem? 

— Ce doriţi? îi întrebă Malko. 

Se sfătuiră iar în dialectul lor. Se auzea mereu acel „aynazis” 
ca un laitmotiv... În fine, Fevzi îşi termină iaurtul şi zise: 

— Suntem ţinuţi cu forţa în Grecia. Am aflat de la Elko. De 
aceea vrem să vă ajutăm. Dar avem de îndeplinit şi noi o 
misiune. Dacă puteţi să ne daţi arme, bani şi să ne scoateţi din 
împuţita asta de ţară... (Scuipă pe jos.) Noi suntem alături de 
dumneavoastră. 

— Sunt de acord, spuse Malko fără să stea pe gânduri. 

Fevzi Sungur îi întinse mâna. 

— Aceştia sunt tovarăşii mei: Oktay Ulusol, Hasan Zilli şi 
Cevdet Bamyacioglu. 

Malko dădu mâna cu toţi. În sfârşit, îşi găsise aliaţi. Şi încă ce 


21 P... calului (n.a.) 
22 Împuţitul (n.a.) 


aliaţi! Fevzi părea mai uman aşa vesel cum era. Malko nu 
îndrăznea să le spună că nu avea nici cea mai vagă idee cum 
să-i scoată din Grecia. 

— Că veni vorba, zise Fevzi, nu vrem să ne întoarcem în 
Turcia... Acolo ne împuşcă imediat... 

Izbucni într-un hohot de râs sănătos, care îi molipsi şi pe 
ceilalţi. Lui Malko nu-i ardea de râs. Asta încurca puţin treburile. 


Capitolul XVI 


Cele trei catarge ale Creo/ei se distingeau pe cerul plin de 
stele. Vechiul iaht al lui Niarchos putrezea lent, abandonat acolo 
de cincisprezece ani de proprietarul său, după atâtea drame. 
Malko îşi luă privirea de la ambarcaţiune. Se oprise de-a lungul 
cheiului ce înconjura Zea Marina, portul de agrement din Pireu. 
încerca să găsească o soluţie la problema lui, în aparenţă de 
nerezolvat. Dacă reuşea să-l smulgă pe Krisantem din ghearele 
colonelului Mezonos, însemna că trebuia să scoată şase 
persoane din Grecia. Avionul ieşea din discuţie. Colonelul 
Mezonos avea legături cu toate serviciile administrative din 
Grecia. 

Problema consta în distanţă şi în rapiditate. Operaţiunea risca 
să nu fie chiar fără niciun incident. Prin urmare, trebuia avută în 
vedere şi posibilitatea urmăririi lor de către Marina greacă. Cel 
mai mic vas de escortă mergea cu treizeci de noduri, iar un iaht 
rareori depăşea viteza de cincisprezece sau şaisprezece noduri. 
În plus. Fevzi şi tovarăşii săi nu mai voiau să se întoarcă în 
Turcia fiindcă acolo îi împuşcau. Dacă se duceau în Albania, care 
se găsea la treizeci şi cinci de kilometri de Corfu, îl împuşcau pe 
Malko. Era mai bine să se ducă în Italia, în Liban sau în Israel. 
Aici se închidea cercul. Or, înainte să între în acţiune, turcii 
voiau să cunoască programul în întregime. g 

Privind iahturile, pe Malko îl străfulgeră o idee. Incepu să 
reflecteze şi să calculeze, cuprins de o bucurie intensă. Probabil 
că găsise o soluţie. Căută nerăbdător în minte informaţiile care îi 
lipseau. După aceea, se urcă în Mercedes, cobori pe chei şi 
merse pe lângă zecile de iahturi ancorate în micul port. Când luă 


iarăşi drumul Atenei, găsise teoretic soluţia de a ieşi din Grecia. 
Însă rămânea operaţiunea în sine şi complicațiile care puteau 
surveni de aici. 

Se uită la ceas. Era unu dimineaţa. Mai avea doar unsprezece 
ore ca să pună totul la punct. Omul care putea să-i fie de cel mai 
mare ajutor era Don Richard. 


x x 


loannides Rhodos, cunoscut mai bine sub numele de 
Polichinelle, scotea cu gesturi tandre cârpa murdară care îi 
proteja vechea coadă de mătură impregnată cu sânge şi cu 
humerus. 

— Ce fripturică bună, zise rânjind Evangelos, Bombardierul. 

— Stai puţin să-i punem şi o roşie în gură, chiţcăi Polichinelle 
în timp ce se juca cu coada de mătură. 

Luă o roşie mare dintr-un coş şi o apropie de gura Nafsikăi. 
Pentru că femeia strângea buzele groase, îi îndesă leguma pe 
gură şi o umplu de suc şi pe bărbie. Bombardierul privea scena 
rânjind. Locul în care îl zgâriase Nafsika se umflase şi îl durea, 
deşi Polichinelle îi pusese comprese reci. Cele două scârnăvii 
goliseră trei sticle de „Domestico”? după ce colonelul Mezonos 
şi oamenii săi se duseseră liniştiţi la culcare. De multă vreme, 
Bombardierul şi Polichinelle erau oamenii de încredere ai ESA. 
Încă de pe timpul Juntei, s-au specializat în a-i interoga pe 
studenţi. Ca şi Kula, îşi exersaseră talentul în nordul ţării şi 
fuseseră nevoiţi să fugă la Atena. 

Cu cât beau mai mult, cu-atât mai tare creştea înverşunarea 
Bombardierului faţă de Nafsika. Simţea cum zgârietura îi 
zvâcneşte. Gata să facă orice ca să-şi mulţumească „soţul, 
Polichinelle se gândea că o mică repriză cu Nafsika avea să-l 
liniştească. 

Îi venise ideea s-o aşeze pe Nafsika pe masa de bucătărie cu 
mâinile şi picioarele legate ca o pasăre pregătită să fie jumulită. 
În ochii mici ai lui Polichinelle se ivi o lucire sadică. Se învârtea 
rânjind pe lângă masă, lovind palma cu coada măturii. Nafsikăi 
nu-i mai curgea sânge din deget, dar era împietrită de durere şi 
de umilinţă. 

— Îţi aduci aminte de fata lui Kozani? îl întrebă deodată 


23 Vin roşu foarte tare (n.a.) 


Polichinelle. Aia cu ochelari care mi-a tras un şut? 

— Mda, mormăi Bombardierul. 

— Am putea să-i facem acelaşi lucru... 

— la te uită, nu-i rău, făcu grăsanul de bucătar. 

Polichinelle începu să descheie fermoarul rochiei, ignorând 
protestele furibunde ale Nafsikăi Agathiou. Apoi o lăsă în jos pe 
umeri, îi dezlegă mâinile ca să o poată scoate, apoi i le legă la 
loc. Umilită, femeia, rămasă doar în sutien şi în slip, izbucni într- 
un hohot de plâns. Polichinelle împături rochia cu mare grijă şi o 
puse pe un scaun. 

— Vezi ce grijuliu sunt? făcu el. 

Incepu să se zbenguie în jurul mesei chiţăind. 

— Trebuie să începem cu picioarele, observă el. 

Se duse să ia din debara o jumătate de coadă de mătură ce 
avea la ambele capete câte o cătuşă. li dezlegă gleznele 
grecoaicei şi puse cătuşele puţin mai sus, iar jumătatea de 
coadă de mătură îi ţinea picioarele depărtate. 

— Acum ridic-o în picioare, zise Polichinelle. 

Bombardierul o luă pe Nafsika de subsuori şi o sprijini de 
masă. Ea tăcea neputincioasă, crispată de oroare, străduindu-se 
să-şi înfrângă teama. Polichinelle se aplecă spre ea cu prefăcută 
blândeţe: 

— Ai luat cursuri de dans până acum, surioară? 

Ea nu-l băgă în seamă. Atunci. Polichinelle adăugă: 

— Dacă ai luat, o să-ţi fie de folos. 

O prinse cu brutalitate de păr şi îi aplecă capul înainte. 
Nafsika ţipă, încercând să-l ridice. 

— Vezi că nu eşti destul de suplă? zise Polichinelle pe un ton 
plin de reproş. 

Luă un cordon lung de doi metri, îl înfăşură în jurul gâtului, 
dar fără să strângă, făcu un laţ destul de slab şi lăsă capetele să 
atârne de o parte şi de alta. Apoi prinse unul din capete, îl trecu 
pe sub coapsa stângă şi trase spre el, aplecându-i capul până 
aproape de coapsă, făcând-o pe Nafsika să se aplece atât cât îi 
permitea mobilitatea coloanei vertebrale. În momentul în care 
faţa ajunsese foarte aproape de coapsă, Nafsika ţipă. 

— Eşti nebun! Lasă-mă în pace! 

Polichinelle îi aplică acelaşi tratament şi la coapsa dreaptă, 
până când capul femeii ajunse între picioare. După aceea, luă 
un cuţit de bucătărie, se apropie de tânără şi strecură vârful 


lamei pe sub slip. Lama sfâşie nailonul într-o secundă, lăsând-o 
pe Nafsika în fundul gol. Pocitania îşi admira cu satisfacţie 
opera. 

— Şi pe urmă ce-o să mai faci? îl întrebă Bombardierul. 
Polichinelle se apropie de Nafsika cu coada de mătură plină de 
sânge. 

— E clar că nu avem ce s-o întrebăm. Ce prostie! 

Sughiţă vesel. 

— Dacă am întreba-o cât e ceasul? 

Se aplecă spre ea. 

— Surioară, cât e ceasul? 

Nu primi alt răspuns decât privirea plină de groază a 
femeii.Bombardierul îşi privea camaradul cu dezgust. Efectul 
vinului începea să se risipească. 

— Nu-i frumos, zise el. Ce-mi pasă mie dacă nu vrea să-mi» 
spună cât e ceasul! 

— Asta ca să-ţi fac o bucurie, zise Polichinelle jignit. 
Bombardierul se uita la tânăra femeie cu o răutate de necrezut. 

— Mie mi-ar fi pe plac altceva, mormăi el. Uită-te! 

Întinse mâna să apuce jumătatea de coadă de mătură. 
Polichinelle se repezi să o imobilizeze pe Nafsika. Bombardierul 
veni greoi lângă ea, se aplecă şi agită băţul între picioarele 
tinerei. Avansa lent şi cu sadism. Apoi, împinse cu toată 
puterea. Urletul ei cutremură pereţii bucătăriei. 

— Mai mult! mormăi Bombardierul. 

Polichinelle se aplecă ca să împingă cât mai mult coada de 
mătură. Bombardierul gâfâia din cauza efortului. Nafsika dădu 
brusc ochii peste cap. Simţea că o apucă leşinul. 


* 
x x 

Don Richard îşi frecă ochii umflaţi de somn şi îşi luă capul în 
mâini. Avea obiceiul să se culce devreme şi Malko îl smulse din 
primul somn când sună la uşă. 

— În privinţa primilor doi turci, nu sunt probleme pentru că 
depinde numai de mine. Pentru ceilalţi, am nevoie de acordul 
Companiei, dar îl voi cere imediat. Aşteptaţi să mă îmbrac şi să 
mă duc la birou. Numai că este sâmbătă şi ora trei după-amiază. 
Ofiţerul de serviciu ştie unde să-i găsească pe oamenii de care 
avem nevoie. Sper să nu fie pe terenul de golf... 


— Şi eu sper, spuse Malko. Fără acest lucru, celelalte nu ne 
folosesc la nimic. 

— Pentru serviciul pe care l-aţi făcut, nu cred că au tupeul să 
vă refuze, zise americanul. 

Malko se ridică din fotoliu. Îl ajunsese oboseala. Se gândea 
neîncetat la Krisantem şi la Nafsika. 

— Să nu uitaţi geanta, îi aminti el. 

— Şi dumneavoastră să nu uitaţi valiza, zise Don Richard. 

Era vorba de o valiză nichelată, furnizată de Divizia Tehnică 
fiecărei centrale CIA din lume. Noroc că americanul o avea 
acasă şi nu la birou. Malko se ridică. După greutate, trebuie să fi 
cântărit vreo opt kilograme, însă conţinutul avea să fie scump 
pentru el. 

— V-o aduc mâine dimineaţă, în strada Venizelos, îi promise 
Malko. 

USIS avea acolo un birou în aceeaşi clădire cu DST-ul grec. 
Don Richard îl privi cum se îndepărtează pe drumul pavat care 
şerpuia pe gazonul grădinii. In aer plutea mireasmă de magnolii. 
Nu se simţea nici cea mai mică adiere de vânt. Malko se sui în 
Mercedes, cu ochii roşii de oboseală. Dar noaptea nu se 
terminase pentru el. 


x x 


Nafsika Agathiou respira cu greutate, sângele i se urcase în 
cap şi nu mai putea de durere. Bombardierul îi lăsase coada de 
mătură înăuntru, ca o excrescenţă monstruoasă. După ce o 
trezise din leşin înţepând-o cu cuțitul în piept, Polichinelle 
căpătă brusc un aer speriat. 

— Colonelul se va supăra dacă ea... 

Bombardierul îşi şterse mâinile pe şort. 

— Nemernica asta nu o să mai aibă ocazia să vorbească. O s- 
o băgăm în congelator. După ce o s-o scoatem de acolo, nu cred 
că va putea să mai zică ceva. 

Temperatura din camera frigorifică era de minus optsprezece 
grade Celsius... 

— Şi dacă colonelul o să aibă nevoie de ea? obiectă 
Polichinelle. 

Bombardierul rânji cu şiretenie. î 

— Nu va avea nevoie. Am auzit o discuţie între el şi Kula. li va 


spune că s-a înşelat. După aia, mă doare-n cot, zise el brusc 
înfuriat. Mai bine ajută-mă. 

— Ce facem cu celălalt? 

— Mă doare-n cot şi de el. 

Polichinelle se grăbi să deschidă uşa congelatorului. 


* 
x x 


Malko opri Mercedes-ul pe platforma de unde se zărea toată 
panorama Atenei, folosită în timpul zilei de turiştii care erau în 
trecere pe acolo. Se afla la un kilometru de hanul celor două 
scârnăvii, dar nu voia să rişte. Merse pe jos în întuneric, cu 
valiza în mână, nemaisimţindu-se obosit. Ceea ce reuşise să 
facă numai în câteva ore era peste puterile unei fiinţe omeneşti, 
dar nu putea să se oprească decât atunci cât totul va fi 
aranjat... Era două şi cinci minute dimineaţa. 

Mergând pe marginea drumului, se cufundă şi mai mult în 
întuneric. După douăzeci de minute de mers, zări pe marginea 
drumului un obiect negru. Era transformatorul pe care îl căuta şi 
care alimenta hanul cu energie. Malko se învârti o clipă în jurul 
lui, cercetând cablurile care veneau şi plecau din transformator. 
După aceea, deschise valiza nichelată şi se apucă de treabă, 
folosind sculele din ea. Şperaclul pe care îl introdusese în 
încuietoare provocă imediat pana de curent, cu un pocnet 
strident... Malko aprinse o lanternă şi căută conexiunile care îl 
interesau. 


x x 


Zgomotul, motorului camerei frigorifice se opri brusc, însă 
nimeni nu îşi dădu seama. Bombardierul şi Polichinelle dormeau 
de o jumătate de oră. 


Capitolul XVII 


Malko puse valiza din oţel nichelat lângă geanta din piele 


maro plină cu documente. Semăna exact cu aceea pe care o 
scosese din seif Kalimiri, amanta lui Georges Steffas. Don 
Richard o cântări şi zise: _ 

— Are aceeaşi greutate, am verificat. In rest, am făcut exact 
cum ne-aţi cerut. Dar dumneavoastră? 

— A mers, spuse Malko. Sper să nu-şi fi dat seama. Acum nu 
ne rămâne decât să ne vedem în continuare de treabă. Unde 
este maşina? 

Americanul îl privi clătinând din cap. 

— Sunteţi nebun. Credeţi că Mezonos nu s-a gândit la o 
chestie ca asta? Nu veţi scăpa cu viaţă de acolo nici măcar cu 
ajutorul prietenilor dumneavoastră. Mezonos şi clica lui sunt în 
ţara lor şi fac ce vor. _ 

Malko se uită la ceas. Era nouă fără douăzeci. li adresă un 
zâmbet palid americanului. 

— Don, începu el, vorba dictonului chinez „Timpul ne 
mănâncă viaţa”. Aţi primit răspunsul de la Washington? 

— Dacă nu l-aş fi primit, nu v-aş fi pregătit asta. Nu jucau cu 
toţii golf. 

Se aplecă şi scoase de după birou o superbă valiză din piele. 
De mâner atârna o etichetă: Lybian Embassy. Diplomatic 
Poach.” Văzându-i mirarea de pe chipul lui Malko, Don Richard 
zâmbi. 

— Deschideţi-o. 

Malko deschise clapetele cu zgomot. Şase pistoale-mitralieră 
de fabricaţie cehă „Scorpion” erau puse unele peste altele în 
burete cu mânerul pliat. Pe capac erau optsprezece încărcătoare 
pline şi două rânduri cu grenade defensive şi fumigene. 

— Este un cadou, îi explică Don Richard. Un tip care lucrează 
pentru noi a dat peste asta la aeroport şi s-a gândit că vom avea 
nevoie. Cel puţin dacă vor exista pagube, nu vom primi 
reproşuri că am furnizat arme... 

Malko aprecie umorul americanului. Liniştea de pe strada 
Venizelou din dimineaţa asta de duminică era de-a dreptul 
odihnitoare. În afară de ei, în celelalte birouri nu era nimeni. Don 
Richard în dădu un plic sigilat. 

— Acesta este principalul. Aveţi aici toate indicaţiile. Sper să 
vă folosească. Tot nu vreţi să-mi spuneţi cum veţi proceda? 

— Mai bine nu, spuse Malko. Nu se ştie niciodată. Unde este 


24 Ambasada Libiei. Valiza diplomatică (n.a.) 


maşina? 

— Pe strada Diamantina la numărul 17. Vizavi de reşedinţă. 
Luaţi cheile. Au slăbit puţin şuruburile încuietorilor ca să pară 
mai veridic. Ambasadorul vă roagă să nu o stricaţi prea tare. 

— Am să mă străduiesc, promise Malko. 

Puse plicul în buzunar. Greutatea care îi apăsa sufletul de 
când fusese răpit Krisantem dispăru. Îi întinse mâna 
americanului. 

— Don, nu ştiu când ne vom mai vedea. 

— Aşteptaţi, zise Don, vă ajut să căraţi toate astea la lift. 

Unul dintre lifturi lega direct biroul cu garajul. De altfel, Malko 
nu s-ar fi supărat dacă nişte priviri iscoditoare l-ar fi văzut 
punând geanta din piele în maşină... Asta făcea parte din plan. 
Luă „valiza diplomatică” şi îl urmă pe american. Ajunşi la lift, 
acesta îi strivi din nou degetele, cu o tristeţe adâncă în ochii 
albaştri. 

— Îmi pare rău pentru toată porcăria asta, Malko, dar ştiţi 
cum e cu afacerile astea... Nu puteam să vă spun absolut nimic. 
Dar aţi reuşit să faceţi o treabă fantastică. Dacă aţi vedea ce 
raport am trimis la Langley! Doamne, ar trebui să vă pună 
preşedinte! 

Malko zâmbi ca să mai destindă atmosfera în timp ce îşi 
punea lucrurile în cabină. Don privi cum coboară liftul şi şopti 
numai pentru sine: 

— Hell of a guy. He's got balis and brain...” 


x 
x x 


— Există nouă şanse din zece să ne mintă şi să nu aibă nimic, 
zise liniştit colonelul Mezonos. 

Polichinelle, Bombardierul, Kula şi gărzile de corp îl ascultau 
cu respect. Polichinelle îşi dăduse seama de pana de curent abia 
în zori, când voise să fiarbă apa pentru cafea. 

Dar nu reuşiseră să-l remedieze. Transformatorul fusese 
sabotat cu foarte multă abilitate. Nici telefonul nu mai funcţiona. 
Dar colonelul Mezonos avea aparatul de emisie-recepţie de care 
nu se despărţea niciodată. Dar asta prevestea ceva mai mult 
decât un posibil schimb. 

Nafsika şi Krisantem stăteau culcaţi pe podeaua bucătăriei 


25 E dat naibii tipul. Da’ ştiu că are cap şi vână... (n.a.) 


într-o putoare îngrozitoare de peşte care se strica. Nafsika, tot 
cu căluşul în gură, nu reuşise să-i spună colonelului Mezonos ce 
îi făcuseră cele două scârnăvii. li puseseră chiar şi rochia pe ea. 

— De ce nu-i lichidăm acum pe ăştia doi, şefu'? propuse 
Polichinelle. 

— Nu, zise ferm colonelul Mezonos. Chiar dacă am avea o 
şansă dintr-o mie, tot merită să riscăm. Vom avea destul timp 
pe urmă. Aţi pregătit totul în cazul în care are într-adevăr 
documentele? 

— Da, şefu', zise Kula, totul este pregătit... 

Colonelul Mezonos se uită la ceas. Era unsprezece şi 
jumătate. Malko nu va întârzia. Afară, soarele dogorea din ce în 
ce mai tare. Duminica asta vor fi mai mulţi turişti ca de obicei. 

— Tu, Bombardierule, să le tai gâtul ostaticilor de cum observi 
ceva în neregulă. 

Grăsanul îl aprobă cu supunere. Apucă maşinal mânerul din 
lemn al imensului cuţit de tranşat carne pe care îl avea în curea. 
Lama triunghiulară, tăioasă ca un brici, putea să taie gâtul 
câtorva persoane în câteva secunde. Homosexualii se duseră la 
treaba lor în bucătărie. 

Colonelul Mezonos se ridică, se duse la uşă şi o deschise. 
Cercetă, prin ochelarii de soare, drumeagul îngust şi pustiu. Dar 
la o sută de metri mai departe, drumul dispărea după o curbă. 
Brusc, apăru un om la ieşirea din curbă. Un bărbat mergea pe 
lângă drum. Colonelul Mezonos încruntă sprâncenele. Nu se 
aşteptase la aşa ceva. Intră în restaurant şi îi anunţă pe ceilalţi: 

— Vine. 


* 
x x 


Malko privi cerul senin înainte de a intra în han. În afară de 
ghemul pe care îl simțea în stomac, Malko era liniştit. Aşa se 
manifesta la el frica de moarte. Împinse uşa şi clipi des din 
cauza semiîntunericului. În salon nu erau decât colonelul 
Mezonos şi Kula. Două gărzi de corp stăteau ceva mai departe. 

Malko înaintă spre colonel. Îşi strecurase în centură pistolul 
extraplat, cu un glonţ pe ţeavă. Insă mânerul se vedea. 
Colonelul îl studia din spatele ochelarilor de soare. 

— Unde sunt documentele? 

În maşină. Am lăsat-o mai departe şi e păzită bine. 


— Aduceţi-le. 

Malko nici nu zâmbi. 

— Colonele, nu mă luaţi drept un prost. Mai întâi vreau să văd 
în ce stare se găsesc cele două persoane pe care le-aţi 
sechestrat. Dacă nu, plec. 

Tensiunea era de nesuportat. Stând cu mâinile pe masă 
colonelul se străduia să nu tremure. Se întoarse spre bucătărie 
şi strigă: 

— Adu-i aici, loannides! 

Primul apăru Krisantem cu mâinile legate la spate şi mergând 
cu paşi mici din cauza gleznelor imobilizate şi cu hainele umede 
ca urmare a „dezgheţului” care puţea a peşte. 

— Sunteţi teafăr? îl întrebă Malko. 

— Da, Alteța Voastră, spuse turcul cu voce uimitor de fermă. 
Numai ura îl mai menținea psihic. Mâncase nişte peşte crud ca 
să-şi păstreze forţele şi puţină gheaţă. Ş 

Polichinelle o îmbrânci pe Nafsika lângă Krisantem. li 
dezlegaseră picioarele. Malko văzu imediat urmele roşii de pe 
picioare şi de pe gambe şi expresia rătăcită din ochi, iar 
fermoarul era pe jumătate descheiat, lăsând să se vadă sutienul 
alb. Deşi era foarte cald, tremura şi ea de frig din cauza rochiei 
jilave. Sughiţă, dar îşi stăpâni greaţa. Putoarea de peşte care o 
înconjura era insuportabilă. Privirea se opri la Malko cu o 
expresie de implorare. 

— Mă simt bine, zise ea sec. 

Îi era teamă să spună prin ce oroare trecuse astă-noapte, deşi 
corpul mai păstra încă amintirea chinului. 

— Prin urmare, aţi văzut prizonierii, zise colonelul cu 
nerăbdare. Unde sunt documentele? 

Malko se uită la Krisantem şi la Nafsika pe care grăsanul de 
bucătar îi ducea din nou în bucătărie, însoţit de Polichinelle care 
îi ocăra. Din acest moment, totul trebuia să se potrivească 
precum piesele unui joc de puzzle. 

— Le veţi avea, spuse el. 

Se întoarse şi se duse până la uşa hanului pe care o deschise. 
Scoase din buzunar un fluier şi suflă de două ori. După aceea 
veni lângă colonel fără să spună nimic. 

— Ce faceţi? întrebă Mezonos mai tensionat ca niciodată. 

— Este un fluier cu ultrasunete, spuse Malko. Am anunţat-o pe 
persoana care are documentele. 


După curbă, apărură doi popi care mergeau repede în soarele 
arzător. Acum erau patru gărzi de corp. Două lângă uşă şi două 
între bucătărie şi colonel. Plus Kula, bineînţeles, care nu-şi 
slăbea şeful nicio clipă din ochi. 

— Când ajunge aici? întrebă colonelul cu nerăbdare. 

— Imediat, răspunse Malko. 

Se uita mereu afară din pragul uşii. Cei doi popi trecură prin 
faţa hanului, dar merseră mai departe. Aproape imediat, 
Mercedes-ul lui Malko apăru după curbă, deplasându-se cu 
viteză mică. Se opri în parcare şi din el cobori o namilă cu 
trăsături colţuroase care venea spre han cu o geantă din piele 
maro în mâna dreaptă, pe care o ducea ca pe un fulg, şi o 
mitralieră cu ţeava scurtă în mâna stângă. Colonelul Mezonos se 
ridicase. Nou-venitul intră în salon şi, fără un cuvânt, puse 
geanta în mijloc. 

— Poftim, zise Malko. Aduceţi prizonierii. 

Fără să scoată o vorbă, colonelul înaintă spre geantă şi o 
deschise. Malko şi namila care o adusese stăteau puţin mai în 
spate. Uriaşul avea mitraliera în mână. Pe faţa desfigurată nu se 
citea nimic. Gărzile de corp se ridicară în picioare. Colonelul 
Mezonos se aplecă peste geantă şi îl strigă pe loannides. 


* 
x x 


Se auzi o bătaie în uşa bucătăriei. Polichinelle tresări şi se 
întoarse brusc. Din uşă se puteau zări cei doi ostatici care 
stăteau pe jos după masa imensă care ocupa mijlocul încăperii. 
Bombardierul tocmai ieşea fiindcă îl chemase colonelul. 

Prin crăpătura uşii, Polichinelle zări un popă cu barbă şi figură 
zâmbitoare. Adeseori veneau preoţi de la mănăstirea din 
apropiere să cumpere peşte pe care el îl vindea la un preţ foarte 
convenabil, în schimbul unor favoruri mai puţin ecleziastice. Dar 
acum nu era cazul. Făcu celuilalt un gest care însemna să plece, 
însă popa se uita la el insistent. Inţelegând că nu avea de gând 
să plece, Polichinelle lăsă cuțitul şi se duse să deschidă. 

— Sunt ocupat, începu el. Vi... 

Dar nu apucă să continue. Popa ridicase mâna ca şi cum ar fi 
vrut să-l binecuvânteze. Obiectul negru care semăna cu o 
brichetă pe care îl avea emise un fluierat uşor. Polichinelle se 
dădu înapoi, simțind o senzaţie de rece pe faţă şi paraliză cu 


gura căscată fără să poată striga... 

Popa intră dintr-un salt în bucătărie, puse mâinile în jurul 
gâtului bucătarului şi îi strivi carotidele, împingându-l către 
masa imensă şi îl răsturnă pe spate. Polichinelle abia reuşea să 
se zbată fiind paralizat de gazul toxic pe care tocmai îl inhalase. 
Popa băgă mâna în sutană, scoase un cuţit şi îi tăie gâtul 
bucătarului cu un singur gest. Jetul de sânge ţâşni din carotide 
murdărindu-i sutana. ` 

Alt popă se năpusti în bucătărie. Dar acesta nu avea barbă. In 
timp ce Polichinelle era în agonie pe masă, scuturat de spasme, 
asasinul tăia curelele cu care erau legaţi Krisantem şi Nafsika. 

Elko se ridică imediat cu o lucire aprigă în ochi. Primul său 
gest fu să înşface cuțitul de bucătărie de pe masă. Nafsika se 
uita îngrozită la tăietura din gâtul lui Polichinelle şi leşină. Popa 
cu barbă o luă în grabă şi ieşi cu ea. Krisantem îi trase un picior 
lui Polichinelle. 

— Orospu cocugu!'** mormăi el. 

Popa cel bărbos îşi descheia nasturii sutanei, lăsând să se 
vadă două pistoale-mitralieră lipite de corp. Krisantem luă unul 
dintre ele. In restaurant se auzi o explozie urmată de ţipete 
confuze. 

— Să plecăm, zise Hasan Zilli. 


x x 


Cu un gest brusc, colonelul Mezonos deschise geanta de 
piele. După o fracțiune de secundă, se auzi un pocnet surd. Din 
deschizătură ieşi un nor gălbui şi gros cu o forţă incredibilă, 
învăluind instantaneu tot grupul. In aceeaşi clipă se deschise 
uşa dinspre exterior a restaurantului şi apăru un popă. 

Una dintre gărzile de corp care se găsea între uşă şi norul de 
fum îi făcu semn să iasă. Popa avea în mâna dreaptă o 
mitralieră cu ţeava scurtă. Cei doi bărbaţi nu avură timp să 
reacționeze. Rafala îi seceră pe amândoi deodată, golind 
încărcătorul curbat al unui „Scorpion”. Sprijinindu-se bine cu 
picioarele depărtate pe podea, popa îşi îndreptă tirul spre cele 
două gărzi de corp pe care le ciurui. Cămăşile lor deschise la 
culoare se pătară imediat de sânge şi scăpară armele din mâini 
înainte să apuce să le folosească. Una dintre ele se învârtea pe 


26 Spurcăciune! (n.a.) 


loc, nimerită de un glonţ chiar în ochi. Totul nu durase nici cinci 
secunde. Popa aruncă încărcătorul gol şi puse altul pe care îl luă 
din buzunarul sutanei. 

In aceeaşi clipă, Kula apăru orbit din norul de fum care se 
împrăştiase în toată încăperea, tuşind şi scuipând. Mai mult 
ghici decât văzu silueta popii, şi amândoi apăsară pe trăgaci în 
acelaşi timp. Gloanţele falsului popă îl nimeriră pe Kula în piept 
şi în gât. Ale lui îl nimeriră pe necunoscutul care căzu în 
genunchi fără să lase mitraliera din mână, cu faţa făcută terci. 

Kula căzu pe un scaun din spatele lui, iar ultimele gloanţe 
trase de el smulseră un nor de tencuială din tavan. Colonelul 
Mezonos făcu un pas înapoi clătinându-se şi îşi frecă ochii iritaţi 
de grenada fumigenă. 

— Omorâţi-i! Omorâţi-i! strigă el. 

Neştiind dacă era vorba despre ostatici sau despre ceilalţi, 
Bombardierul, se repezi, atât cât îi permitea greutatea, spre 
bucătărie. Insă nu fusese o idee prea bună. 

Aproape că se ciocni de Krisantem care se pregătea să iasă. 
Bombardierul se opri brusc cu mâinile înainte ca şi cum ar fi vrut 
să se apere. In ochii negri ai turcului apăru o lucire feroce şi 
avidă. Intinse mâna dreaptă în care avea cuțitul de bucătărie şi 
atinse cămaşa murdară a Bombardierului exact deasupra 
curelei, apoi împlântă lama în stomac. Turcul lăsă mitraliera din 
cealaltă mână şi apucă mânerul cuţitului. 

Matahala de bucătar rămase cu gura căscată de durere, 
împietrit, paralizat, apoi scoase un sunet atroce din gâtlej. Se 
chinui cu chiu cu vai să-i apuce mâinile turcului care ţineau 
strâns mânerul. Krisantem îndoi încetişor genunchii şi ridică 
mâinile cu un gest scurt. 

Lama cuţitului urcă alunecând, secţionând intestinele, pielea, 
stratul de grăsime până la stern. Apoi ieşi cu un zgomot înfundat 
împroşcând totul cu sânge. Krisantem nu reuşi să evite jetul 
care izbucni dintr-o arteră. 

Bombardierul îşi puse ambele mâini pe burta despicată, apoi 
se aplecă încercând să-şi adune matele care ieşiseră din stratul 
gălbui de grăsime într-un miros înfiorător. Se uita prosteşte la 
încâlceala cenuşie care îi aluneca printre degete, fără să 
reuşească să le bage la loc. Apoi durerea atroce îi înmuie 
genunchii şi se aşeză pe podea cu ochii deja sticloşi. 

Krisantem se aplecă peste el şi plimbă dezgustat lama 


cuţitului pe gâtul muribundului. Lama părea că intră încet, dar 
secţionă carotidele şi coardele vocale. Strigătul Bombardierului 
se sfârşi într-un gâlgâit. Krisantem îl lăsă în pace în momentul în 
care îi ajunse la nas un nor de fum. Falsul popă care o luase pe 
Nafsika apăru fără sutană, cu o mitralieră în mână. Chiar în clipa 
în care cele două gărzi de corp ale colonelului Mezonos se 
pregăteau să tragă în norul de fum de care erau înconjurați 
adversarii lor. Falsul popă îi împuşcă pe la spate, însă unul 
dintre ei se întoarse la timp şi se adăposti după o masă. Rafala 
trasă de el îi seceră pe cei doi bărbaţi. Pe popă nu îl nimeri 
fiindcă se adăposti în bucătărie, în schimb, îl atinse pe 
Krisantem în umărul stâng. Turcul îşi pierdu echilibrul şi căzu. 
Grecul se repezi la el să-l lovească cu patul armei, fiindcă 
încărcătorul se golise. 

Krisantem întinse braţul drept ca pe un şarpe. Lama cuţitului 
se înfundă în grec de jos în sus, secţionându-i vezica, intestinele 
şi peritoneul. Garda de corp avu senzaţia că un fier înroşit îi 
pătrunse în pântece. 

Livid la faţă, dădu drumul armei, trase un urlet dement, apoi 
se prăbuşi într-o parte. Sub el se formă o baltă mare de sânge. 

Elko Krisantem se ridică, luă faţa de masă şi o îndesă sub 
cămaşă. Capul i se învârtea, fruntea era acoperită de sudoare, 
dar rana nu îl durea prea tare. Prin norul de fum se zărea o 
masă neclară. Malko se lupta pe viaţă şi pe moarte cu colonelul 
Mezonos. Grecul îl apucase pe Malko de gât şi voia să-l 
stranguleze. a 

Silueta masivă a lui Fevzi Sungur apăru brusc. Il cuprinse pe 
colonel cu ambele mâini încercând să-l desprindă de Malko. Apoi 
îl ridică pe ofiţer ca pe un copil şi îl aruncă într-o grămadă de 
mese şi scaune. 

De-abia atunci zări cadavrul falsului popă zăcând lângă 
intrare. În acea clipă, slobozi un răcnet care semăna cu un 
hohot de plâns. 

— Vuavlar Cevdet.? 

Cu trăsăturile deformate de furie, colonelul Mezonos se ridică 
şi căută o armă. Fumul aproape că se risipise, dar rămăsese 
mirosul acru al prafului de puşcă. 

— Să plecăm! strigă Malko. 

Întregul lui plan se baza pe rapiditate. Chiar dacă prima parte 


27 L-au ucis pe Cevdet. (n.a.) 


reuşise, mai aveau de trecut destule obstacole. lar fiecare în 
parte părea de netrecut... 

— Unde este Nafsika? Aţi salvat-o? întrebă el. 

Nu apucă să spună mai mult, căci femeia apăru în pragul uşii 
clătinându-se pe picioare, ciufulită, cu rochia descheiată, de 
nerecunoscut. Ea se opri brusc când îl văzu pe colonelul 
Mezonos. Trăsăturile se împietriră. Cu un strigăt gâtuit, ea se 
repezi la pistolul-mitralieră care zăcea lângă falsul popă. 

Malko se întoarse şi văzu nebunia din ochii grecoaicei. Ea se 
năpusti asupra lui Mezonos, îi puse ţeava în piept şi apăsă pe 
trăgaci. Se auziră mai multe împuşcături rapide şi seci. In 
încărcător mai rămăseseră doar trei sau patru cartuşe, dar au 
fost de ajuns. Pe cămaşă apăru o pată mare roşie. Colonelul 
Mezonos se dădu înapoi cu o imensă uimire întipărită pe chip, îşi 
duse mâinile la piept de parcă ar fi vrut să se scarpine, apoi tuşi 
şi pe buzele subţiri apăru o spumă roşiatică. 

Faţa deveni brusc palidă. Cuprins de o puternică hemoragie 
internă, el se clătină şi se lăsă încetişor pe o bancă, cu ochii deja 
împăienjeniţi. Pistolul-mitralieră căzu pe podea cu un zgomot 
metalic. 

Nafsika şopti ceva în greacă. Malko o luă de braţ şi o trase 
spre uşă. Împuşcăturile trebuie să se fi auzit la mănăstirea din 
apropiere. Fevzi Sungur se pregătea să sufle în fluierul cu 
ultrasunete. Elko Krisantem mergea în urma lui susţinut de 
Hasan Zilli. 

Pe marginea drumului se vedea o pată mare neagră. Era 
sutana pe care o lepădase Hasan. Turcii făcuseră rost foarte 
uşor de această costumaţie. Le luaseră cu forţa de la popii care 
se plimbau prin pădurea care înconjura mănăstirea. 

Micul grup rămase nemişcat lângă Mercedes. Malko era 
nervos. Nu-i venea să creadă că un om atât de versat ca 
Mezonos nu prevăzuse un mijloc de a-l împiedica să fugă... 

Capota neagră a maşinii ambasadorului apăru la curbă, 
venind spre ei cu toată viteza. După câteva secunde, Chrysler-ul 
se opri lângă Mercedes. Oktay Ulusol se afla la volan şi râdea. 
Când îşi dădu seama că lipseşte un turc, zâmbetul îi dispăru pe 
dată. 

— Unde este Cevdet? 

— L-au ucis, spuse Fevzi Sungur în timp ce deschidea 
portiera. 


— La dracu’! mârâi turcul. 

— Să ne grăbim, zise Malko. 

El se urcă în faţă împreună cu Nafsika şi trânti portiera grea. 
Krisantem şi ceilalţi doi turci se tolăniră pe bancheta comodă. 
Podeaua din spate era ticsită de arme şi de grenade. Oktay 
demară brusc, întoarse şi o luă pe drumul care ducea la Atena. 

Chrysler-ul fusese „furat” în urmă cu două ore, de comun 
acord cu Don Richard... 

Malko se uită la ceas. Era douăsprezece şi douăzeci şi trei de 
minute. Mai aveau o oră şi două minute ca să ajungă în Pireu, 
ceea ce nu era mare lucru. În condiţii normale, făceau doar 
patruzeci şi cinci de minute. Oktay Ulusol ajunsese deja pe 
drumul îngust, ţinând strâns volanul. La fiecare curbă, Chrysler- 
ul parcă părăsea asfaltul, iar cauciucurile scrâşneau cu 
disperare. Întâlniră un BMW plin cu turişti pe care fu cât pe ce 
să-l trântească în şanţ. După aceea, apărură brazii din parcul 
natural şi acoperişul mănăstirii care se afla mai jos. Incă doi 
kilometri, şi ajungeau pe bulevardul Leoforos Sygrou. 

În maşină era linişte. Toţi, în afară de Nafsika, se gândeau la 
obiectivul final: portul Pireu. Dar mai ales, la ultima parte a 
operaţiunii. Aruncaţi de colo-colo din cauza serpentinelor dese, 
încercau să se ţină cât puteau mai bine. Mirosul de sânge şi de 
peşte, care se impregnase în hainele lor, era îngrozitor. Le 
venea să verse. Malko simţea corpul elastic al Nafsikăi la fiecare 
viraj. Femeia tăcea, năucită de durere şi de emoţiile prin care 
trecuse. 

În fine, după ultimul viraj, Chrysler-ul o luă pe un drum drept 
care cobora în pantă lină până la primele case din cartierul 
Bagrati. Oktay Ulusol apăsă la maximum pedala de acceleraţie. 
Deodată, Malko zări la vreo două sute de metri în faţa lor mai 
multe siluete care stăteau în mijlocul drumului. Când se 
apropiară, îşi dădură seama că erau soldaţi înarmaţi care 
păzeau două bariere. Îndreptară mitralierele spre maşina lor. 
Îngheţat de groază, Malko încerca să caute în van un mijloc de a 
scăpa. Însă şoseaua era prea îngustă ca să întoarcă rapid şi 
oricum în partea cealaltă, drumul se înfunda în colina Ymittos. 
Un soldat veni în mijlocul şoselei şi le făcu semn să oprească. 


Capitolul XVIII 


— Aynazis!?8 

Oktay Ulusol se întoarse spre Malko. Acesta se uita la 
uniformele care se măreau din ce în ce mai mult înaintea lor. Îşi 
aminti că puţin mai departe era o cazarmă. Nu era cazul să se 
bată cu ei. Privi în spate. Cei doi turci puseseră deja mâna pe 
arme. 

— Aşteptaţi, le spuse el. Poate găsim o cale să trecem. 

Se întoarse spre Oktay. 

— Incetineşte, spuse Malko. 

Nafsika se uita cu un aer absent la degetul mutilat pe care 
Malko i-l înfăşurase într-o batistă. Făcu un efort ca să-şi vină în 
fire. 

— Vorbesc eu cu ei, zise ea. Nu ne temem de nimic. 

— Noi doi, nu, dar ei se tem. 

Chrysler-ul se opri încetişor fără nicio smucitură. Un soldat 
venea spre vehicul, ţinând mâna pe pistolul-mitralieră şi cu o 
figură severă. Malko văzu cât era de surprins când văzuse cine 
se afla în maşină. Turcii nu prea aveau mutre de diplomaţi, iar 
Nafsika, ciufulită şi cu rochia ca vai de mama ei, nu părea mai 
brează. 

Ceilalţi soldaţi păzeau bariera cu armele îndreptate spre ei... 
Malko lăsă geamul şi îi adresă soldatului cel mai curtenitor surâs 
de care era în stare, apoi zise: 

— Xenos.” 

Dar asta nu-l încântă prea mult pe soldat. Îi făcu semn cu 
arma să coboare. După barieră staţiona o camionetă cu număr 
militar, cu portierele din spate deschise şi un bărbat la volan. 
Malko îşi făcu socoteala repede. Oare ce însemna acest baraj? In 
mod normal, ar fi trebuit să lase să treacă o maşină cu număr 
diplomatic. Doar dacă călugării nu descoperiseră masacrul de la 
han şi anunţaseră poliţia. 

Stătu o clipă pe gânduri. Dacă încerca să se hazardeze în 
explicaţii interminabile, poate că ar fi fost mai rău. Cum maşina 
era ticsită cu arme... 


28 Poliţiştii (n.a.) 
29 Străin (n.a.) 


Dacă se dădea jos din vehicul, risca să cadă în mâinile 
poliţiştilor greci. lar ca să-i atace pe soldaţii unei armate 
regulate, nici asta nu era soluţia cea mai fericită... 

— Get out!” îi ordonă soldatul grec. 

Imbinând gestul cu vorba, trase de mânerul portierei 
încercând s-o deschidă. Insă Malko o încuiase. Acesta observă 
numaidecât un amănunt care îl înfioră. Soldatul avea pantofi din 
piele de crocodil! 

Cu siguranţă că aceste încălțări nu făceau parte din ţinuta 
armatei greceşti. Intr-o fracțiune de secundă, Malko înţelese tot. 
Colonelul Mezonos prevăzuse posibilitatea că ei ar putea scăpa 
şi le pregătise un baraj cu militari falşi. O dată urcați în 
camionetă, îi lichidau fără probleme într-un loc liniştit. 

În spate, îi simţea pe turci încordaţi şi gata să tragă. Oktay 
Ulusol nu îşi luase mâinile de pe volan, afişând o figură de idiot. 
Malko se hotărî într-o fracțiune de secundă. 

— OK. We go out,” zise el. 

Deblocă încuietoarea şi întredeschise portiera. Liniştit, falsul 
soldat se dădu un pas înapoi. Malko se întoarse către şofer şi îi 
zise: 

— Ilerle.* 

In acelaşi timp, apăsă pe butonul geamului acţionat electric şi 
trânti portiera. Maşina porni cu un salt în momentul în care 
soldatul apăsa pe trăgaciul mitralierei. Rafala opaciză geamul 
pe care îl ridicase Malko, chiar în dreptul capului acestuia. Însă 
niciun glonţ nu pătrunse prin geamul blindat, gros de cinci 
centimetri. Oktay cârmi brusc volanul la stânga ca să evite 
bariera şi se urcă puţin pe trotuar. Agăţă cu aripa din dreapta pe 
unul dintre soldaţi şi îl aruncă la câţiva metri. 

Roata dreaptă din spate făcu un zgomot surd când trecu 
peste cuiele barierei, însă pneul, făcut special să reziste la 
gloanţe, nu păţi nimic. Nefiind în stare să redreseze la timp 
vehiculul masiv, turcul merse drept înainte pe trotuar, azvârlind 
în trecere mesele unei cârciumi şi zeci de caracatite puse la 
uscat. Oamenii se dădeau la o parte într-o zarvă de nedescris. 

Mai multe Împuşcături zguduiră caroseria, iar trei gloanţe 
opacizară şi parbrizul din spate. Din instinct, turcii se culcară pe 


30 Coborâţi (n.a.) 
31 În regulă. Coborâm, (n.a.) 
32 Porniţi! (n.a.) 


banchetă. Nu păţeau nimic, căci geamurile blindate puteau să 
reziste gloanţelor trase dintr-o mitralieră grea. Şi acesta fusese 
unul dintre motivele pentru care Malko ţinuse morţiş să 
împrumute Chrysler-ul. 

Oktay Ulusol reuşi în fine să redreseze vehiculul. Întorcându- 
se, Malko îi văzu pe soldaţi alergând spre cârciuma cu mesele 
răsturnate. În cinci minute, se vor trezi cu poliţia greacă pe 
urmele lor. Dar de data asta, cu cea adevărată. Chrysler-ul nu 
va trece neobservat şi nici nu puteau să se ascundă până trecea 
furia. Mai aveau exact cincizeci şi şapte de minute ca să ajungă 
în Pireu, altminteri, nu vor mai ieşi în veci din Grecia. 

Vehiculul începu să vibreze pe pavajul de pe bulevardul 
Konstantinou care ducea la Atena. Dar erau nevoiţi să străbată 
tot oraşul. În spate, turcii tăceau cu armele pe genunchi. Erau 
gata să ucidă sau să se lase omorâţi. Nafsika era palidă ca o 
moartă. Malko calcula acum de cât timp aveau nevoie grecii ca 
să organizeze baraje... 

— Unde vă duceţi? întrebă deodată Nafsika. 

— În Pireu, zise Malko. Dar pe dumneavoastră vă lăsăm în 
centru. 

— De ce vă duceţi în Pireu? 

Îi spuse ce plan avea. După ce termină, Nafsika zise pe un ton 
fără replică: 

— Rămân şi eu. Dacă vor fi probleme, nu veţi mai pleca 
niciodată. Dumneavoastră nu cunoaşteţi Atena, însă eu o 
cunosc. Şi-apoi... 

Nu mai termină fraza, ci aşeză mâna rănită pe braţul lui 
Malko. 


— Hai, sictir... Hai, sictir! _ 

Oktay Ulusol nu contenea să înjure printre dinţi. In zece 
minute, parcurseseră trei sute de metri. Blocate la stopul de la 
intersecţia străzii Diakou cu bulevardul Arditrou, maşinile 
înaintau la pas de-a lungul ruinelor templului lui Zeus. Din 
păcate, nu mai erau şi alte drumuri. După ce reuşiră să treacă 
de stop, ajunseră pe bulevardul Leoforos Sygrou, care ducea 
spre mare. Dacă o luau pe străduţe laterale, pierdeau mai mult 
timp. 


Cei doi turci din spate abia se puteau stăpâni. Krisantem 
strângea şi el din dinţi. Toată poliţia greacă căuta Chrysler-ul. 
Dacă nimereau într-un ambuteiaj, erau pierduţi. 

— Atenţie! 

Strigase Fevzi Sungur. Când se întoarse, zări în oglinda 
retrovizoare un poliţist în uniformă gri pe motocicletă. Malko avu 
senzaţia că prin vene îi curgea plumb în loc de sânge. Fevzi îşi 
arma deja mitraliera. Turcii erau terorişti de profesie. Nu se 
temeau să lupte pe viaţă şi pe moarte. Ba dimpotrivă, cauza lor 
avea nevoie de eroi... 

— Aşteptaţi! strigă Malko. Ascundeţi armele. 

Probabil că la primul foc de armă, ar fi fost terminati, linşaţi 
definitiv... Motociclistul se apropia. Când ajunse în dreptul lor, 
frână şi se strecură printre două autobuze. 

In spate, turcii izbucniră într-un hohot de râs arătându-şi dinţii 
strălucitori. Chiar şi Krisantem reuşi să zâmbească. O minune nu 
vine niciodată singură. Unul dintre autobuze se retrase pe 
stânga, iar ei reuşiră să se strecoare pe banda rezervată 
autobuzelor. Oktay apăsă la maximum pedala de acceleraţie şi 
depăşi coloana de maşini care staţionau pe partea stângă. 
Nafsika îşi lăsă capul pe spătar, epuizată, cu mâinile odihnindu- 
se în poală. Deodată, Malko simţi din nou cum îi bate inima tare 
de tot. La capătul liniei galbene, era un poliţist în uniformă gri 
care se uita la ei cu o figură severă. Imediat, trebuia să se facă 
roşu... Turcii se încordară din nou, iar şoferul opri maşina. 
Polițistul se apropie de ei şi bătu în geam. 

— Deschideţi, îi spuse Malko lui Oktay. 

Turcul îl ascultă. Polițistul spuse în greacă: 

— Ei, nu vă jenaţi... 

— Esseogluessek!* răspunse cu amabilitate Oktay Ulusol. 

Un dialog care începuse astfel nu putea decât să se termine 
prost. 

Stopul se făcu verde, iar turcul demară în trombă, virând pe 
strada Diakou. Polițistul dispăru, înghiţit de trafic. În sfârşit, 
ajunseră pe marele bulevard cu două benzi Leoforos Sygrou 
care se termina la mare. Din nefericire, la fiecare o sută de 
metri era câte un stop... La fiecare oprire, Malko îşi ţinea 
respiraţia. Se uita la ceas din două în două minute. Acum 
trebuia să fi fost deja pe drumul de pe faleză. Mai aveau treizeci 


33 Măgăruşule! (n.a.) 


şi şapte de minute până ajungeau în Pireu. Nu îndrăznea să le 
spună însoţitorilor lui că şansele de reuşită scăzuseră la 
jumătate. Cu siguranţă că poliţiştii nu scăpaseră din vedere 
portul Pireu, căci era cel mai la îndemână mijloc de a fugi din 
Atena. 

— Thalassa! strigă deodată Nafsika. 

La o sută de metri înaintea lor, soarele se reflecta în apa 
albastră a golfului Saronikos. Lui Malko îi veni să strige de 
bucurie. Până la urmă, poate că vor reuşi să scape. După cinci 
minute, virară la stânga pe bulevardul Possidonos. Malko 
alesese drumul de pe faleză, deşi era mai lung, dar mai puţin 
supravegheat decât itinerarul Atena-Pireu. Mai aveau treizeci şi 
două de minute. 

Bulevardul Possidonos, alcătuit din două benzi separate de o 
fâşie de beton, era aglomerat. Imediat după ce trecură de 
hipodrom, Malko zări lucrul de care se temea cel mai tare: un 
baraj. Câţiva poliţişti verificau vehiculele pe rând. Erau pe puţin 
douăsprezece, cu Jeep-uri şi motociclete cu tot. Nu vor reuşi să 
treacă. Un camion al poliţiei era aşezat de-a curmezişul şoselei, 
gâtuind astfel circulaţia. Nici masivul Chrysler nu ar fi reuşit să 
se strecoare pe acolo... Trebuia să ia o hotărâre rapidă. În spate 
se auzi zăngănit de arme. Nimeni nu mai scotea un cuvânt, căci 
toţi aveau ochii aţintiţi la uniformele gri. 

— Ne întoarcem, spuse Malko. 

Din păcate ratau ultima parte a planului, însă altfel aventura 
lor s-ar fi oprit aici. Un singur amănunt îl puse pe gânduri: toţi 
poliţiştii purtau veste antiglonţ. Insemna că era ceva foarte 
grav. Autobuzul din faţa lor înaintă. Oktay rămase nemişcat, 
asurzit de zecile de claxoane. 

— Peşti nenorociţi, mormăi turcul. 

Indată ce avu destul loc în faţa lui, demară brusc, o luă la 
stânga şi escaladă banda despărţitoare. Se produse un şoc 
îngrozitor, iar Malko fu proiectat în parbriz. Crezu că toate 
amortizoarele se stricaseră. Banda de pe mijloc avea patruzeci 
de centimetri înălţime. Vehiculul se legănă, motorul scrâşni şi se 
pomeni de-a curmezişul drumului pe banda cealaltă, în 
momentul în care venea din faţă un Fiat cu toată viteza. 

Şoferul nu avu timp să evite Chrysler-ul oprit în mijlocul 
şoselei. Malko îi văzu prin parbriz trăsăturile încordate. Fiatul 


34 Marea! (n.a.) 


lovi aripa din spate a Chrysler-ului cu un zgomot înfiorător de 
fiare. Nafsika urlă fiindcă îşi lovi degetul rănit de parbriz. Fără să 
se sinchisească de Fiat, Oktay încercă să termine de executat 
virajul, dar în zadar. 

Motorul mugi, dar vehiculul nu se urni din loc decât câţiva 
centimetri. Fiatul se lovise de ei cu bara de protecţie, iar acum 
cele două maşini erau acroşate una de cealaltă. O adevărată 
pacoste. Timp de câteva secunde, nu auziră decât zgomotul 
motorului. Transpirat tot, turcul încerca să manevreze înainte şi 
înapoi, dar nu obţinu niciun rezultat. 

Poliţiştii de la baraj îşi vor da seama inevitabil de accident... 
Lui Malko îi veni brusc o idee. Deschise portiera şi cobori. 

— Hasan, Fevzi, veniţi cu mine! 

Cei doi turci săriră jos din maşină, apărând cu mitralierele în 
mâini în faţa trecătorilor năuciţi. Şoferul Fiat-ului care venea 
spre ei urlând se linişti imediat. Chiar şi fără armă, Fevzi Sungur 
era impresionant... Stupefiat, grecul rămase nemişcat câteva 
clipe, apoi plecă târându-se către baraj. Ajutat de turci, Malko 
încerca să ridice Fiatul. Dar nu reuşi. Fiarele se încastraseră 
foarte bine unele în altele. Malko se ridică disperat. Aveau 
nevoie de un aparat de sudură sau de câteva ore. Şoferul unui 
autobuz blocat de accident claxona ca un nebun. Atunci, îi mai 
veni o idee. 

— Fevzi! 

Turcul veni în goană la el cu mitraliera în mână. 

— Autobuzul! îi ordonă Malko. 

Sări în vehicul pe uşa din spate care era deschisă şi îmbrânci 
călătorii care urlau de spaimă. II smulse de pe scaun pe şoferul 
autobuzului şi îl aruncă jos. Malko îi şi luase locul.. Găsi 
schimbătorul de viteze şi căută pe bâjbâite marşarierul. 
Autobuzul merse cu spatele câţiva metri hurducându-se. 

Cum călătorii voiau să vină în faţă, Fevzi Sungur trase o rafală 
în tavan. Imediat, aceştia se aşezară la locurile lor. Malko trecu 
în viteza întâi, cârmi volanul şi porni. Autobuzul se clătină, 
prinse viteză şi lovi cu violenţă Fiatul care intrase în Chrysler. Se 
auzi un zgomot puternic de fiare şi Fiatul se desprinse doar într- 
o parte. Malko dădu iarăşi în spate şi se năpusti spre Fiat de 
parcă ar fi condus un buldozer. De data asta, Fiatul se desprinse 
de tot de maşina lor. Dar cu tot cu aripa din spate şi cu bara de 
protecţie a Chrysler-ului... Acum îl eliberase. 


Malko sări din autobuz urmat de Fevzi. Împietriţi, călătorii nu 
mai scoteau un sunet. În timp ce alergau spre Chrysler, Hasan 
Zilli, sprijinit cu un genunchi de caldarâm, trase o rafală înspre 
el. Malko se întoarse. Doi motociclişti veniră în spatele 
autobuzului şi se strecurau printre vehiculele staționate. Unul 
dintre ei căzu, iar motocicleta se lovi de fâşia despărţitoare. 
Celălalt cobori imediat, se adăposti şi scoase pistolul. Malko se 
aruncă în Chrysler împreună cu cei doi turci, iar Oktay demară 
numaidecât în scrâşnet de cauciucuri. Dar mergea în direcţia 
opusă. Malko se uită la ceas. Pierduseră nouă minute. Exact 
peste douăzeci şi trei de minute, trebuiau să ajungă în Zea 
Marina. 

— Unde mergem? întrebă Nafsika cu voce pierită. 

In curând, vor da de barajele de la aeroport. Se învârteau în 
jurul cozii ca nişte şobolani otrăviţi. Malko se întoarse spre 
Nafsika. 

— Trebuie să ne despărţim. Nu aveţi de ce să vă temeţi. S-ar 
putea să se termine rău. 

Profilul regulat al tinerei păru deodată ca turnat în bronz. 

— Rămân cu dumneavoastră, zise ea cu voce slabă, dar 
hotărâtă. 

— Ce facem acum? întrebă Oktay Ulusol. 

Era obligat să reducă viteza, fiindcă ajunsese în fluxul 
circulaţiei. Douăzeci şi unu de minute, se gândi Malko. 

— Indată ce se poate, luaţi-o la stânga, îi sugeră Nafsika. 

Să încercăm să ajungem în port traversând Kallithea şi 
Moshaton. Străduţele astea nu sunt supravegheate. 

Un huruit de motor îl făcu pe Malko să se uite în sus. Un 
elicopter gri cu însemnele greceşti părea imobilizat deasupra 
Chrysler-ului. Era fără îndoială un aparat al poliţiei. Cobori în 
viteză în faţa maşinii, se opri la câţiva metri de sol şi se legăna 
deasupra bulevardului. Pe una din uşile deschise, ţâşniră două 
lumini galbene şi, imediat, capota fu zguduită de câteva şocuri 
înfundate. Dacă vehiculul nu ar fi fost blindat, se termina cu 
motorul. Malko binecuvântă în gând Departamentul de Stat 
pentru prudenţa lui. Surprins, Oktay strivi frâna cu o înjurătură. 
Malko fu cât pe ce să fie aruncat prin parbriz. Elicopterul va 
semnala prin radio poziţia lor tuturor patrulelor de poliţie. Acum 
şansele de scăpare se micşoraseră şi mai tare. În faţa lor era un 
sens giratoriu cu mai multe căi de acces către nord. 


— Acolo, luaţi-o la stânga, îi ordonă Malko. 

Turcul se angajă pe sensul giratoriu. În acel moment, Malko 
zări doi motociclişti chiar în urma lor. Cu maşina lor care 
cântărea câteva tone, nu ar fi reuşit să scape de ei. 


* 
x x 

— Nu trageţi, nu trageţi! repetă Malko. 

Se lăsă pe spate şi apucă ţeava mitralierei lui Hasan Zilli care 
încerca furios să scape. Unul dintre motociclişti ajunsese în 
dreptul lor şi îi ameninţa cu arma în timp ce urla ceva ce ei nu 
reuşiră să audă. 

Geamul din stânga din spate se opaciză, iar Hasan Zilli sări 
într-o parte peste Krisantem. Tot nu se obişnuise cu geamurile 
blindate. Văzând că sunt teferi, cei doi turci din spate lăsară 
armele jos. Îi ajunse şi celălalt motociclist şi gesticula cu pistolul 
în mână. Oktay smuci puţin volanul. Primul motociclist nu avu 
timp să accelereze. După ce se izbi de trotuar, execută un zbor 
prin aer, în timp ce frumoasa lui motocicletă se strivi într-o jerbă 
de scântei. Celălalt reuşise să frâneze chiar în spatele Chrysler- 
ului. 

— Viraţi la stânga, strigă Nafsika, atenţie, gardul! 

Şoferul o ascultă şi se năpusti spre gardul din lemn. Botul 
maşinii pulveriză ulucire şi intrară pe un teren viran presărat cu 
carcase de maşini. Cel de-al doilea motociclist era tot pe urmele 
lor. 

— Mergeţi înainte, apoi luaţi-o la dreapta, îl ghidă Nafsika. 

Era cartierul în care copilărise. Motociclistul îi mai urmări 
câţiva metri, apoi se pierdu într-un nor de praf... Vehiculul se 
hurduca îngrozitor, iar Krisantem gemea de mama focului. 
Rămăsese doar elicopterul care bâzâia deasupra lor ca o viespe 
veninoasă. 

Ajunseră pe o străduţă cu sens unic şi, ghidaţi de Nafsika, se 
lansară într-un labirint în vechiul cartier Moshaton care se 
întindea de-a lungul falezei. Malko se uită la ceas. Rămăseseră 
mai mult de douăzeci şi şapte de minute. Totul se dusese de 
râpă. Se uită în sus. Elicopterul nu-i lăsa deloc în pace, dar 
stătea cu prudenţă departe de tirul armelor lor. Tăcuţi şi 
morocăânoşi, turcii şedeau cuminţi cu armele pe genunchi. Se 
învârtiră mult timp prin labirintul de străduţe până ajunseră în 


sfârşit pe bulevardul Skilitsi ce cobora spre mare. Apoi Nafsika le 
spuse să o ia pe strada Vassili Pavlov care şerpuia pe versantul 
colinei Kastella care străjuia Microlimanos şi toate golfurile 
micuţe până în Pireu. 

Malko avea gura uscată. Ar fi trebuit să ajungă în Zea Marina 
în câteva minute. Se uită din nou la ceas: arăta ora unu şi 
douăzeci şi cinci. Vassili Pavlov era o stradă îngustă cu sens unic 
ce o tăia drept printre casele vechi din Faliron. Malko începu să 
se gândească la un al doilea plan, când sunetul unei sirene îl 
făcu să tresară. In urma lor apăru o dubă a poliţiei. Pe una dintre 
portiere apăru capul unui poliţist cu cască care agita un lansator 
de grenade. Incepuse războiul... In spatele dubiţei, mai era un 
vehicul escortat de motociclişti cu sirenele urlând. 

Oktay apăsă cu furie pe pedala de acceleraţie, iar Malko 
înjura printre dinţi descurajat. Dacă ajungeau în Pireu cu toată 
poliţia pe urmele lor, planul lui se ducea de râpă. În faţa lor, pe 
stânga, zări Yacht-Club cu clădirea lui albă. Nafsika tăcea. 
Elicopterul se îndepărtă brusc, dispărând spre Atena. Era semn 
rău. După tot ce se întâmplase, poliţiştii greci nu vor pregeta să 
tragă în ei... Insă catastrofa apăru la următoarea curbă. 

— Hai sictir! scrâşni Oktay Ulusol strivind frâna. 

Un autocar mare al poliţiei bara tot drumul de la un trotuar la 
celălalt. Poliţiştii cu căşti şi cu veste antiglonţ şi barajele arătau 
că erau bine supravegheați. Chrysler-ul se opri la douăzeci de 
metri de ei. Armele fură imediat îndreptate spre ei. Malko se 
întoarse. Ceilalţi poliţişti se aflau la o sută de metri. Nu exista 
niciun drum nici în sus, nici în jos şi nici spre mare. Era capcana 
perfectă. 

— Doamne Dumnezeule, or să ne omoare! oftă Nafsika. 


Capitolul XIX 


Strângând din dinţi, Oktay Ulusol manevră marşarierul, iar 
Chrysler-ul o luă în zigzag înapoi pe străduţa îngustă. Mergea 
drept spre convoiul de poliţişti care venea în urmă. În trecere, 
Malko zări pe partea stângă o scară destul de largă, mărginită 
de case, care cobora în Microlimanos. Semăna cu Montmartre. 


— la-o pe scară, strigă el la Oktay. 

Turcul se uita la el ca la un nebun. 

— Haydi!” repetă Malko. 

Văzând că turcul ezită, întoarse el volanul. Oktay îşi veni în 
fire şi continuă el manevra. Scara era îndeajuns de largă ca să 
poată trece Chrysler-ul. La o sută de metri mai jos se zărea 
terasa plutitoare a unui restaurant şi un drum pe țărm care 
mergea de-a lungul micului port. 

Vehiculul părea suspendat între cer şi pământ, atârnând cu 
capota şi roţile din faţă în gol. Apoi atinse greoi primele trepte 
cu un zgomot înfiorător. Cele două roţi explodară din cauza 
şocului, zguduind caroseria din toate încheieturile. Se auzi un 
zgomot de tablă smulsă, urmat de mugetul motorului. Ţeava de 
eşapament fusese smulsă. 

Chrysler-ul se ciocni de una din casele vechi ce mărgineau 
scara, strivind toată partea stângă într-un zgomot îngrozitor de 
table, apoi continuă să coboare treptele în scrâşnet de motor şi 
fără ţeava de eşapament. La fiecare treaptă, maşina îi hurduca 
îngrozitor, dându-i cu capul de tavan. Krisantem urla întruna de 
durere. Scara era destul de abruptă... Printr-o minune, 
cauciucurile din spate nu se spărseseră încă... 

Ţinând strâns volanul, Oktay Ulusol renunţase să stăpânească 
maşina. Cele două tone ale Chrysler-ului nu îl mai ascultau, 
coborând scările cu aproximativ cincizeci de kilometri la oră. 
Sprijinindu-se unii de alţii, pasagerii din vehicul nu se gândeau 
decât cum să supravieţuiască. Malko încerca să o protejeze pe 
Nafsika Agathiou care sărea de colo-colo ca o minge de ping- 
pong. Ajunseseră deja pe la jumătatea scării. Poliţiştii nu 
apăruseră încă în capul ei. Probabil că erau stupefiaţi de această 
evadare spectaculoasă. 

Două băbuţe care veneau din port abia avură timp să între 
repede pe o poartă ca să nu fie călcate de maşina care sărea 
din treaptă în treaptă. După toate astea, se mai blocă şi 
claxonul în urma altei lovituri. Apoi Oktay învârti din nou volanul 
şi partea dreaptă a maşinii se lovi cu violenţă de zid, turtind 
portiera din faţă. Dacă nu ar fi blindat, Chrysler-ul ar fi fost 
demult şuruburi şi şurubele... Asurzit de sunetul claxonului şi 
năucit de hurducături, Malko se uita înainte la strada care se 
apropia de ei cu toată viteza. 


35 Ia-ope aici! (n.a.) 


— Încercaţi să aterizaţi de-a curmezişul, strigă el la Oktay. 

Turcul înjură. Volanul nu îi mai executa comenzile şi nu-i 
folosea decât ca punct de sprijin. Atraşi de vacarmul infernal al 
acestei coborâri, câţiva gură-cască se opriseră la baza scării 
crezând că a avut loc un accident spectaculos. Malko văzu că 
gesticulează, avertizând vehiculele care mergeau pe strada pe 
care aveau să ajungă. Din fericire, străduţa cu sens unic nu era 
prea circulată. Se pare că hurducăturile se înteţiseră şi erau mai 
puternice. Mai aveau încă douăzeci de metri până jos. 

Malko văzu figurile speriate ale oamenilor care se dădeau la o 
parte din faţa bolidului. În spate, turcii se transformaseră într-un 
amalgam fără formă. Mai aveau zece metri... Malko se sprijini de 
parbriz ca s-o protejeze pe Nafsika. 

— Atenţie! strigă el. 

Chrysler-ul ţâşni de pe scară ca un schior de pe trambulină. 
Simţiră un şoc pe lângă care celelalte li se părură o mângâiere, 
când atinseră trotuarul cu botul maşinii într-o jerbă de scântei. 
Axul din faţă se desprinse brusc, iar frecarea de asfalt frână 
maşina atât de brutal, că toţi pasagerii veniră unii peste alţii, 
fiind înghesuiți între parbriz şi scaunele din faţă. După aceea, 
maşina mai încetini puţin viteza. Malko văzu o mulţime de 
vehicule oprite. 

Maşina lovi cu partea din spate un stâlp din lemn care 
susţinea copertina unui restaurant plutitor, o luă printre mese şi 
scaune şi îşi termină cursa în coca unui velier. Stăpânii 
ambarcaţiunii care făceau plajă se treziră aruncaţi pe capota 
Chrysler-ului cu ţipete îngrozite. 

Timp de câteva secunde, domni o linişte absolută. Malko 
încercă să se mişte de sub trupurile turcilor care se mirau că 
mai trăiau încă. Împinse portiera cu toată puterea şi reuşi s-o 
deschidă, ajutat şi de cei care îi priveau cu milă şi îngrijorare. Il 
traseră afară. Se pomeni în patru labe pe asfalt, gâfâind, simțind 
mirosul de benzină şi gândindu-se că maşina va lua foc 
imediat... Vacarmul coborârii infernale îi mai răsuna încă în 
urechi şi îl dureau timpanele. Timp de câteva secunde, se lăsă 
legănat de plăcerea că trăia, apoi reveni brusc la realitate. 
Poliţia trebuia să apară dintr-o clipă în alta. 

O trase pe Nafsika afară. Dintr-o zgârietură de pe frunte se 
prelingea un firicel de sânge, dar nu se simţea ameţită... Fevzi 
ieşi trăgându-l şi pe Krisantem. După aceea, reuşi să iasă şi 


Hasan Zilli, năuc, strângând încă mitraliera în mână. Când cei 
adunaţi văzură arma, se făcu linişte dintr-odată. Oamenii din 
primele rânduri se dădură cu prudenţă înapoi. 

Oktay Ulusol nu se mişca, prăbuşit peste volan. Malko se 
aplecă şi îi văzu ochii deschişi şi privirea fixă. Se pare că îşi 
rupsese vertebrele cervicale din cauza şocului şi murise. Malko 
se ridică şi privi în jur. Drumul era mărginit de restaurante 
plutitoare şi un mic port peste care străjuia Yacht-Club. Ei se 
aflau exact la mijloc. 

— Haideţi, spuse Malko, şi începu să alerge spre vapoare, ţ 

Se aflau cam la doi kilometri, în linie dreaptă, de Zea Marina 
şi nu vor ajunge niciodată acolo fără să fie prinşi de poliţie. Mai 
ales că Fevzi Sungur trebuia să-l care în cârcă pe Krisantem. 

Malko se întoarse şi zări nişte poliţişti în uniformă gri care 
coborau scările. Urmărirea începea din nou, dar de data asta 
fără maşini şi motociclete... Zări imediat în faţa lor un mic velier 
care se pregătea să se desprindă de la țărm. Se pare că oamenii 
de pe el nu îşi dăduseră seama de toată tevatura. Puțin le 
păsa... Malko se strecură între navele în reparaţie şi, cu un 
singur avânt, sări la bord. O brunetă superbă se dezbrăca în 
cabină şi rămăsese doar în slip. Un marinar se repezi la el 
înjurându-l în grecește. 

Zgomotul surd pe care îl făcu Fevzi Sungur când ateriză pe 
punte îl făcu pe acesta să se întoarcă. Infăţişarea namilei fu de 
ajuns ca să se potolească instantaneu. Veniră şi ceilalţi şi 
năvăliră în cabina în care fata începuse să ţipe, pradă unei crize 
de nervi. Malko scoase ultima frânghie de care era ancorat 
velierul. Nafsika se întoarse spre grec, un mustăcios mătăhălos, 
negru ca tăciunele, şi spuse: 

— Porniţi motorul ca să plecăm repede! 

Mitraliera lui Hasan Zilli îi întărea cuvintele. Cu mâinile 
tremurând, marinarul se aşeză în spate şi, imediat, motorul 
auxiliar făcu să se zguduie micul velier. Se îndepărtară încetişor 
de chei exact în clipa în care primii poliţişti ajunseră acolo 
strigând şi făcându-le semne disperate. Hasan o scoase pe fată 
din cabină şi o împinse în faţă, în aşa fel încât poliţiştii să o 
poată vedea bine. 

Aceştia lăsară armele în jos, în timp ce velierul se îndrepta 
spre ieşirea din port. După coşmarul şi tumultul trăite în ultima 
oră, briza mării şi sforăitul regulat al mortarului auxiliar îl făceau 


pe Malko să se creadă în paradis. Krisantem zăcea pe punte 
palid de durere. Şi Nafsika era albă ca varul. Hasan Zilli lăsă în 
jos ţeava armei şi o îmbrânci pe fată în cabină. Mută de groază, 
aceasta se lăsa în voia lui. Grecul reuşi în fine să articuleze: 

— Ce doriţi? îl întrebă pe Malko. Unde vreţi să ajungeţi? 

Marea era liniştită şi soarele dogoritor. Malko privea coasta 
plată. Un avion îşi luase zborul. 

— Cât facem până în Zea Marina? 

— Aproximativ trei sferturi de oră. 

Poliţia anunţase deja paza de coastă. Aveau o şansă la un 
milion să scape cu un melc ca ăsta. Ceasul arăta ora două fără 
treizeci şi două de minute. 

— Foarte bine, spuse Malko, mergem în Zea Marina. 

Se aşeză resemnat pe marginea de lemn a punţii şi îl 
supraveghea pe omul de la cârmă. Turcii se înghesuiseră în 
cabină împreună cu fata şi cu Krisantem. Nafsika se instală în 
faţa lui. Malko mai avea trei sferturi de oră la dispoziţie ca să 
alcătuiască un plan de scăpare. 


x x 


— Mergeţi către Creole îi ordonă Malko. 

Ascultător, grecul învârti cârma. Micul velier intra încetişor în 
portul Zea Marina. Se făcuse două şi un sfert. lahturile se aliniau 
cât vedeai cu ochii, de-a lungul cheiului. Nafsika îi şopti lui 
Malko la ureche: 

— Ce vreţi să faceţi? 

Ochii „lesbienei” erau înconjurați de cearcăne vineţii din 
cauza oboselii şi a fricii. Insă vocea nu îi tremura, era sigură pe 
ea. Malko înaintă un pas şi privi vapoarele, dar în special un mic 
ponton aflat la o distanţă de cincizeci de metri care era pustiu. 
Se întoarse spre grecoaică şi spuse pe un ton obosit: 

— Acum nu mai ştiu. 

Era o minune că ajunseseră şi până aici. Îi arătă pontonul aflat 
de-a lungul cheiului vizavi de un parching întins. 

— Hovercraft-ul a plecat de patruzeci şi cinci de minute, adică 
la unu şi jumătate. Este singurul mijloc de transport cu care 
putem scăpa, căci e mai rapid decât vedetele pazei de coastă. 


Acum trebuie să-l aşteptăm pe următorul care e la cinci. Până 
atunci, vom fi prinşi de poliţie... 

Nafsika se uita şi ea la pontonul gol. Deodată exclamă: 

— Azi e duminică! 

— Şi ce dacă? 

Grecoaica îl apucă pe Malko de cămaşă şi îl zgâlţâi. 

— Cum ce dacă? Duminica se schimbă orarele! Pleacă cu o 
oră mai târziu. 

Malko nu mai răspunse. În spatele velierului se auzi sunetul 
unei sirene. Se întoarse şi văzu un soi de peşte albastru uriaş 
care înainta pe luciul apei, pregătindu-se să între în port. Era 
hovercraft-ul care venea să îmbarce pasagerii pentru Hydra. 

O imensă bucurie îi alungă toate grijile. Erau aproape salvaţi! 
Nu aveau să-i caute în Pireu... 

— Lăsaţi-l să treacă, îi spuse Malko grecului. După aceea, 
acostaţi pe chei, în spatele lui. 

Marinarul învârti cârma, iar hovercraft-ul alunecă uşor pe 
lângă velier ca să acosteze lângă cheiul pe care patrula un 
singur poliţist în uniformă gri. Malko se năpusti în cabină şi le 
dădu ordine turcilor. Aveau puţin timp la dispoziţie ca să 
acţioneze. 

Grecul îl asculta orbeşte, bucuros să-l lase în pace pe el şi pe 
amanta lui. Execută o manevră uşoară ca să acosteze lângă un 
iaht care îşi făcea plinul cu păcură, în timp ce turcii îl ascultau 
pe Malko. Când coca se izbi de cauciucurile de pe marginea 
cheiului, lui Malko îi veni să chiuie de bucurie. Un gură-cască se 
repezi să ia una dintre frânghii şi o legă de un pilon. Malko sări 
primul din velier şi se uită în jur. Nimeni nu părea să-i bage în 
seamă. Zeci de ambarcaţiuni se întorceau la țărm. 

Până la urmă, coborâră cu toţii. Sungur îl sprijinea pe 
Krisantem care era vânăt de durere. Nafsika îl luă pe Malko de 
mână ca o pereche de îndrăgostiţi. El se aplecă spre grec şi 
spuse: 

— Acum plecaţi în larg şi faceţi ce vreţi. 

Velierul nu avea staţie radio, prin urmare, Malko nu se temea 
că îi va trăda. Fără să mai scoată o vorbă, grecul dezlegă 
frânghiile şi se duse să pornească motorul. 


* 


Polițistul nu îi dădu nicio atenţie bărbatului care venea spre 
el. Era un tip înalt cu o mustață stufoasă, îmbrăcat în jeanşi. 
Când lunganul ajunse la cincizeci de centimetri de poliţist, se 
repezi brusc la el şi îl cuprinse în braţe, apoi, cu un efort uriaş, îl 
duse pe marginea cheiului şi îl aruncă în apa murdară a portului. 
Acesta fusese semnalul. 

Bărbatul înarmat cu un pistol-mitralieră alergă spre pasarela 
hovercraft-ului pe care pasagerii stăteau cuminţi la coadă 
aşteptând să se îmbarce şi dispăru în interiorul vasului. Dar 
înainte, se întoarse şi trase o rafală în aer, ceea ce provocă 
împrăştierea subită a pasagerilor. O blondă apăru brusc şi strigă 
în greceşte: 

— Împrăştiaţi-vă, rechiziţionăm vehiculul! 

Nimeni nu mai văzuse aşa ceva, însă pasagerii se împrăştiară 
în parcare. Polițistul căuta să se menţină cu chiu cu vai la 
suprafaţa apei murdare. Malko, urmat de Nafsika, sări pe 
pasarelă şi urcă scara din fier care ducea în cabina echipajului. 
Cei trei marinari se uitau miraţi la pistolul-mitralieră. 

— Plecăm imediat, le ordonă el. Cel care se opune va fi 
împuşcat. 

Nafsika traduse. Hasan Zilli apăru şi el agitându-şi mitraliera. 
Nafsika preciză: 

— Este turc şi nu vorbeşte greaca. Dacă nu porniţi motoarele 
într-un minut, vă omoară pe loc. 

Malko cobori scara din fier lăsându-i sus pe Nafsika şi pe turc. 
După ce îl urcase pe Krisantem la bord, Fevzi Sungur dezlegă 
frânghiile imensului hovercraft. Unul dintre motoare pornise 
deja, apoi celălalt. Ambarcaţiunea începu să se îndepărteze de 
chei. 

Nafsika se lăsă într-unul dintre scaune şi izbucni în plâns. O 
lăsaseră nervii. Erau înconjurați de veliere enorme. Malko se 
urcă la postul de comandă ca să supravegheze plecarea. 

Ardea de nerăbdare să iasă mai repede din port ca să prindă 
viteză. După aceea, hovercraft-ul se ridică pe pernele de aer şi 
luă viteză. În acel moment, zări în dreapta o vedetă gri cu o 
mitralieră în faţă. Pe punte licăreau două sirene. Căpitanul se 
întoarse către Malko. 

— Ne somează să stăm pe loc, altfel vor trage. 

— Acceleraţi, zise Malko prin intermediul Nafsikăi. Spuneţi-le 
că la bord sunt greci şi că ne ducem în Turcia. 


Căpitanul transmise mesajul. Atunci, vasul de patrulă descrise 
o curbă graţioasă şi începu să-i urmărească. 

— Mai repede, ordonă Malko. 

Hovercraft-ul se înălţă mai mult, iar de sub cocă ieşeau 
valurile mari şi puternice. Viteza creştea de la treizeci de noduri, 
la treizeci şi două, apoi la treizeci şi opt... Atinsese viteza 
maximă, fiindcă era gol şi marea, calmă. Incet, încet, vasul de 
patrulă rămânea în urmă. După un sfert de oră, acesta renunţă 
şi se îndreptă spre țărm. Căpitanul se întoarse spre Malko. 

— Încotro mergem? 

Malko scoase un plic din buzunar, îl deschise şi îi dădu 
căpitanului foaia de hârtie. 

— Orientaţi-vă repede după această poziţie. Se află în sud de 
tot. Trebuie să ajungem în aproximativ două ore. 

— Dar nu îmi ajunge motorina ca să mă întorc, protestă 
grecul. 

— Nu-i nimic, faceţi ce v-am spus, zise Malko. Dacă schimbaţi 
cumva direcţia, sunteţi un om mort. 

Cobori împreună cu Nafsika, lăsându-l acolo pe Hasan cu 
mitraliera lui. Când ajunseră jos, îl culcară pe Krisantem pe 
puntea din faţă. Malko se simţi brusc răpus de oboseală. Numai 
aşa, reuşiseră să scape de greci. Acum nimeni nu mai putea 
ajunge din urmă puternicul hovercraft. Nu aveau decât să-i 
prindă pe coasta Turciei... 

— Mi-e cald, zise Nafsika deodată. Să mergem în spate. 

Străbătură ambarcaţiunea fără pasageri, trecură prin bar şi 
prin cabina din spate. Ajunseră pe o platformă neacoperită ce 
semăna cu un autobuz vechi. Nafsika se sprijini cu coatele de 
bastingaj şi privi dâra de spumă albă. Zgomotul era infernal şi 
câteodată erau stropiţi cu spumă. Malko o apucă de braţ. 

— De ce nu vreţi să vă întoarceţi? 

— Am nevoie de aer, spuse ea. 

Timp de două săptămâni, pe Malko îl chinuia o întrebare la 
care nu obținuse niciodată un răspuns mulţumitor. 

— Nafsika, de ce m-ai trimis la Elias Ypirou? o întrebă el. 

Figura tinerei femei căpătă o expresie gravă, melancolică. 

— Eu şi Henry am fost împreună o jumătate de an. Când a 
venit a doua oară. Şi eu voiam să aflu de ce a fost omorât. 

Pletele lungi îi fluturau în vânt. Ea tremura, deşi vremea era 
superbă, iar Malko o cuprinse de mijloc şi o trase spre el. Uşa 


cabinei din spate se trânti din cauza vântului. În dreapta, defilau 
în ochii lor contururile insulei Egina. 

Nafsika se întoarse cu spatele la dâra de spumă, îl trase pe 
Malko lângă ea şi se cuibări în el. Mâna nevătămată începu să-l 
mângâie peste tot, atingându-i mai întâi faţa, apoi corpul. În 
sfârşit, buzele cărnoase şi sărate poposiră pe ale sale. Simţi 
limba întâlnind-o pe a lui şi avu senzaţia că revine la viaţă. 
Malko o strângea în braţe, iar pântecele şi pieptul tinerei păreau 
că se întăresc mai mult în contact cu trupul lui. Erau legănaţi de 
torsul motoarelor şi de zgomotul talazurilor. Nafsika se 
îndepărtă încetişor şi îşi trase fermoarul rochiei. După aceea, îl 
trase iarăşi pe Malko spre ea şi îşi lipi pântecele de stofa 
pantalonului prin care simţi duritatea sexului. 

Privirile lor se întâlniră. Văzu în ochii ei o asemenea dorinţă, 
încât fu ametit de bucurie. Îşi strecură mâna beteagă între ei, îi 
cuprinse sexul şi îl afundă în ea. 

— Încetişor, murmură Nafsika. 

O simţea crispându-se până când o pătrunse de tot. Atunci, 
ea îi înconjură gâtul cu braţele, stând cu bazinul lipit de 
bastingaj, cu faţa în vânt şi se lăsă posedată. La început cu 
blândeţe, apoi din ce în ce mai brutal. Malko nu a vedea pe 
Nafsika muşcându-şi buzele ca să nu urle de durere, fiindcă 
rănile nu se vindecaseră încă. În ciuda durerii, ea gemu uşurată, 
când Malko se goli în ea. 

Rămaseră lipiţi unul de celălalt, fără să scoată o vorbă, izolaţi 
de zgomot şi de viteză. Acum marea era o întindere pustie. In 
dreapta lor, se zăreau în depărtare coastele Peloponezului 
învăluite într-o negură călduţă. 

— Sunt fericită, murmura Nafsika la urechea lui Malko. Foarte 
fericită. 


x x 


— Mai avem aproximativ zece minute, îl anunţă căpitanul. 

Nafsika îi traduse lui Malko care se uita pe o hartă. Navigau 
de două ore direct spre sud, cu viteza maximă de treizeci şi opt 
de noduri. 

Lăsaseră în urma lor Egina, Poros şi Hydra, iar acum se aflau 
între insula Milos şi vârful Peloponezului, la mai mult de o sută 
de kilometri de Atena, în mijlocul mării. 


— Aveţi un binoclu? îl întrebă Malko. 

Grecul clătină din cap nemulţumit. 

— Mai bine m-aţi lăsa să transmit un mesaj ca să nu ne 
prindă. Poate că ar fi mai bine pentru aventura 
dumneavoastră... 

El îi dădu binoclul, iar Malko îl puse la ochi şi cercetă zarea 
înspre sud, în direcţia insulei Creta. În mai puţin de un minut, 
cercetase tot ce se vedea în zare. 

Brusc, bătăile inimii se accelerară. În binoclu, apăru un punct 
cenuşiu, la câteva mile depărtare. Îl urmări în timp ce se apropia 
şi distinse o vedetă gri, o navă de război, dar nu reuşea să vadă 
sub ce pavilion naviga. După cinci minute, care parcă nu mai 
treceau, putu să identifice pavilionul. Luă binoclul de la ochi. 

— Opriţi motoarele şi trageţi o rachetă roşie. 

Distrugătorul Marinei americane, comandat de CIA pentru a-l 
recupera, se afla la punctul de întâlnire.