Gerard de Villiers — [SAS] Un agent CIA in Congo

pie 
is: sia y 


ry 4 
orbi ais 


GEF 
RAR 
RD DE 
E VII 
LLIERS 


Gerard de Villiers 


Un agent CIA în Congo 


www.virtual-project.eu 


VA Lab 


ISBN: 
973-9138-45-4 


Malko Productions - Paris, 
La piste de Brazzaville 
© Gerard de Villiers, 
Pentru versiunea românească: 
OTINERAMA 
1998 


3 


Gerard de Villiers 


Un 


agent CIA în Congo 


În româneşte de Anca Pisică 


1998 


Capitolul | 


Flăcările sondelor „off shore”? scânteiau ca nişte stele 
îndepărtate şi roşiatice. În largul limbii de pământ botezată „Cote 
Sauvage”? ce marchează limita vestică a oraşului Pointe-Noire. În 
ciuda numelui său, această peninsulă de nisip cenuşiu nu 
prezenta nici un relief specific. 

Totul părea mohorât, jar noaptea, singura distracţie era să 
urmăreşti numărul infinit de licurici artificiali ce străpungeau 
întunericul. Atlanticul, dintre Libreville şi Gabon, la nord şi 
enclava Cabinda. Situată la sud, era presărat cu aceste lipitori de 
oţel care pompau aurul negru douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. 

Issam Hadjez opri maşina la marginea plajei pustii, cobori şi, 
fără să arunce vreo privire acestui peisaj, se întoarse spre 
vehicul şi strigă agasat: 

— Eugenie! Vii odată? 

Eugenie Kangou se răsuci cu o încetineală voită, desfăcându-şi 
picioarele lungi de culoarea cafelei cu lapte până la nivelul 
coapselor, acoperite cu o rochie extrem de scurtă, cam de 
aceeaşi culoare cu pielea sa şi mulată ca o mănuşă. Odată 
ridicată în picioare, cu un gest obişnuit, ea se aplecă înainte 
trăgând de rochie pentru a o lungi puţin, săltându-şi în acelaşi 
timp fundul şi întinzând strech-ul peste sânii încântători. Contrar 
majorităţii  africancelor, Eugenie Kangou avea un piept 
provocator pe care şi-l afişa cu mândrie prin toate barurile din 
Pointe-Noire. Cu părul ei scurt şi creţ, tuns franţuzeşte, semăna 
puţin cu Grace Jones, ceea ce o făcea cea mai căutată curvă din 
tot vestul ţării. 

Trupul cărnos putea fi admirat după-amiaza la marginea 
piscinei hotelului Zamba, unde rar se întâmpla ca un „expatriat”, 
un nou-venit în oraş, să nu calce. În picioare orice risc de a lua 
SIDA pentru un moment plăcut între coapsele ei în formă de fus. 
Ea făcu câţiva paşi stângaci cu escarpenii foarte înalţi, bocănind 
pe trotuarul desfundat. Cum ajunse în dreptul lui Issam Hadjez, 

1 Off shore (lb. engleză) - în largul mării, societăţi comerciale 
înfiinţate în ţări cu o fiscalitate foarte scăzută, aşa numitele paradisuri 
financiare (ex. Cipru), (n.t.). 

2 Coastă sălbatică (lb. franceză), (n.t.). 


5 


libanezul îi mângâie fundul, vârându-i rochia între fese şi o 
împinse cu viclenie spre plaja întinsă, pustie la acea oră târzie. 

Ea se eliberă printr-o smucitură şi spuse ironic: 

— Credeam că mergem la tine... 

Issam Hadjez locuia puţin mai departe, într-una din locuinţele 
somptuoase care mărginesc „Cote Sauvage”, în faţa plajei. 

— Incetează cu prostiile! replică el fără a se înfuria. Vino! 

Eugenie fixa linia albă a valurilor Atlanticului de dincolo de 
nisip, ce se spărgeau într-un vuiet surd şi spuse mormăind: 

— Nu îmi place nisipul că după aia îmi intră peste tot... 

Issam Hadjez simţi că-i sare ţandăra. O dusese să cineze la 
„La Pizzeria”, restaurantul elegant din Pointe-Noire, rezervat 
practic „expatriaţilor”, unde numai chelnerii erau negri. In plus, 
el se pregătea să-i dea cu generozitate zece mii de franci pentru 
viitoarea ei prestație; deci nu era de refuzat. 

Libanezul era prea bine văzut în Pointe-Noire ca să meargă 
într-un hotel cu Eugenie; şi apoi poftele lui erau modeste. Era 
genul care putea fi satisfăcut în câteva minute. Gustase deja din 
nurii lui Eugenie şi o făcea cu regularitate. 

Pe deasupra, nu voia să se întoarcă acasă prea târziu ca să nu 
îşi neliniştească soţia. li strânse furios braţul negresei. 

— Ce zici, o facem pe capotă? 

— Nu! Şi nici pe plajă nu vreau să merg. Vino pe dig, spuse 
Eugenie. Ceea ce numea ea dig era, de fapt, o construcţie lungă, 
metalică ce începea puţin mai departe de sosea, trecând peste 
plajă şi înaintând cu mai multe sute de metri în mijlocul 
Atlanticului, terminată cu un grup de materiale. De fapt, era o 
jetelă pentru încărcarea fosfatului, dezafectata de la inundarea 
minei, un colţ liniştit pentru îndrăgostiţi. 

Fără să aştepte răspunsul clientului său, Eugenie Kangou se 
îndreptă spre dig, legănându-şi leneş fundul obraznic sub nasul 
libanezului, fiind sigură că el o va urma ca o pilitură de fier e 
atrasă de magnet. 

Cele două lanţuri groase de aur ce împodobeau pieptul lui 
Issam Hadjez zăngăniră încetişor atunci când o apucă din nou pe 
negresă şi îi puse o mână posesivă pe fese, salivând dinainte. O 
sută de metri mai departe, o luară pe una din scările ruginite ce 
permitea accesul la dig. Zece metri mai sus, vântul de mare 
făcea atmosfera mai răcoroasă. Eugenie pocni cu tocurile pe 
plăcile de metal, îndepărtându-se spre capătul unde se-nălţau 
macaralele nemişcate care abia se vedeau în penumbră. În afară 
de pocniturile tocurilor lui Eugenie, spargerea valurilor de stâlpii 


6 


ruginiţi era singurul zgomot din împrejurimi. 

— Hei! Doar nu o să mergem până la capăt! 

Issam Hadjez gâfâia urmând paşii întinşi ai lui Eugenie 
Kangou. Mai mic decât ea şi bine îmbrăcat, îşi reducea de obicei 
eforturile fizice la strictul necesar. O prinse din nou pe negresă şi 
o înghesui în balustrada, metalică, strecurând rapid o mână 
pofticioasă sub rochie; cu cealaltă, îi ciupea, prin îmbrăcăminte, 
sfârcurile sânilor, ajungând cu vârful capului pleşuv până la 
bărbia lui Eugenie. Foarte repede, începu să sufle ca un taur în 
călduri. Sub rochia de strech, Eugenie Kangou nu purta decât un 
slip cu şnur minuscul ce îi dezvelea în întregime fundul ţeapăn cu 
o arcuitură obraznică. 

Issam Hadjez vâri ambele mâini sub rochie şi începu să-i 
frământe sânii ca nişte globuri, gâfâind de excitație. Eugenie nu 
se sinchisea şi, cu braţele pe lângă corp, privea nedesluşit 
flăcările ce ardeau la orizont. Brusc; Hadjez, o dezlipi de 
balustradă, o răsuci şi se întoarse el cu spatele spre plajă. 

— E rândul tău! spuse el cu repeziciune. 

In relaţia cu el, ea cunoştea lecţia foarte bine: cu o mişcare 
rapidă îi trase fermoarul, pantalonilor şi sexul deja sculat ţâşni 
afară. Aşezată pe vine şi-l vâri în gură. Lui Issam Hadjez îi scăpă 
un oftat plin de plăcere. Eugenie Kangou nu îi lua banii 
degeaba... Bine proptit de balustradă, libanezul privea capul cu 
părul scurt şi creţ ce urca şi cobora de-a lungul pântecelui său, 
părându-i-se că sexul îi este închis într-o teacă delicioasă şi 
fierbinte. Animată de o limbă abilă şi neobosită! Asta da viaţă! El 
îşi lipi palmele de pieptul negresei, apoi îi apucă sfârcurile 
întărite şi groase ca nişte creioane şi le răsuci între degete. Nu 
ştia de ce, dar acest lucru îi sporea plăcerea. Neclintită, Eugenie 
Kangou continua felaţia cu precizia unui metronom, aşezată pe 
vine, ca africanele. 

Issam Hadjez simţi cum primele furnicături ale plăcerii îi urcau 
de la şale şi imediat mângâierea gurii se acceleră, Issam Hadjez 
fu cuprins de o scârbă cumplită! Târâtură asta încerca să-l 
trişeze! 

— Incetează, târfuliţo! îi spuse el împingând-o brutal. 

Libanezii îi tratau pe africani ca pe nişte câini. Dacă cel mai 
neînsemnat alb şi-ar fi permis comportamentul lor, l-ar fi luat 
drept rasist, dar, resemnaţi, africanii îi considerau pe libanezi cu 
adevărat o rasă demnă de ură, cu totul aparte. Evident, în cazul 
unui pogrom, aceştia ar fi primii cărora le-ar tăia gâtul. 

Există o dreptate... 


7 


Docilă, Eugenie se ridică şi se întoarse pentru a se rezema cu 
coatele pe balustradă, cu faţa spre mare şi flăcări şi cu bazinul 
foarte cambrat. 

Issam Hadjez îi ridică strech-ul maro, dezvelind fundul lui 
Eugenie, practic de aceeaşi culoare. Şnurul mai închis decât 
slipul negru dispărea între fesele incredibil de bombate. Issam 
Hadjez le contemplă câteva minute salivând. Uşor deşelată, 
Eugenie aştepta arcuită, cu capitalul pus în valoare. 

— Ai, într-adevăr, cel mai frumos fund din Pointe-Noire! 
murmură libanezul cu o voce schimbată. 

El se apropie cât putu de mult şi îşi frecă sexul încă umed de 
salivă de pielea caldă şi tare a globurilor rotunjoare. Apoi 
îndepărtă cu ambele mâini elasticul slipului de pe mijlocul 
negresei, lăsându-l să alunece de-a lungul şoldurilor şi pe 
picioare până la gleznă. Eugenie Kangou ridică un picior, iar 
ghemotocul din dantelă neagră rămase agăţat de glezna stângă, 
eliminând astfel riscul de a fi luat de vânt. 

Libanezul se îndepărtase câţiva centimetri, întreţinându-şi 
erecţia cu o uşoară masturbare, fiind fascinat de acest fund 
perfect pe care începu să-i pipăie, băgând degetele peste tot pe 
unde putea, respirând sacadat. Era delicios să-şi înfrâneze pofta 
nebună de a o pătrunde imediat. 

Cu picioarele uşor depărtate şi cu rochia rulată în jurul taliei, 
Eugenie nu se sinchisea de nimic. După o clipă, întoarse capul şi 
îi spuse: 

— Ce mai aştepţi? 

Issam Hadjez voia să o aibă pentru banii săi. Doar s-o priveşti 
şi tot era un avantaj, dar pofta de a finaliza îl copleşi. 

Scotocind prin buzunare, scoase un prezervativ şi şi-l puse cu 
nerăbdare. 

Nenorocita asta de SIDA! Acum nu mai puteai avea încredere 
în nimeni... La spitalul din Pointe-Noire, oamenii mureau ca 
muştele; se zvonea că cea mai bună prietenă a preşedintelui 
Sassou N'Guesso murise şi ea aici şi că, de atunci, el considera 
această problemă foarte serioasă. De obicei, în Africa preferau să 
nege această problemă. 

Odată echipat. Hadjez reveni lângă Eugenie şi-şi strecură 
membrul între sânii tari, în formă de globuri, plimbându-l încet de 
sus în jos, înşfăcat de carnea călduţă. Din păcate, senzaţia nu 
era aceeaşi ca atunci când ar fi fost în contact direct. Ajutându- 
se de o mână, cobori cât mai jos posibil şi când dădu de jilăveala 
nouă ghici că ajunsese la ţintă. Talia-i mică îi permitea să se 


8 


înfigă în partenera lui chiar fără să-şi îndoaie genunchii. Dintr-o 
mişcare energică de şale, îi vâri pe la spate membrul tinerei 
femei ce salută luarea în posesie cu un geamăt de plăcere. 

Cu mâinile încleştate pe şoldurile ei, Issam Hadjez se puse 
deja pe treabă încet ca să-şi prelungească delicioasa senzaţie cât 
mai mult timp posibil; cu gura deschisă din cauza respirației 
sacadate şi privirea aţintită la membrul care intra şi ieşea din 
mătăsoasa lui vizuină. Aplecată înainte, cu faţa deasupra 
oceanului, Eugenie Kangou nu se sinchisea şi, bine proptită pe 
escarpenii ei, îşi arăta scobitura şalelor. Era totuşi mai puţin 
dezagreabil decât să baţi la maşină într-un birou... Ea simţi că 
partenerul îşi scoase sexul şi, rămânând strâns lipit de corpul ei, 
îl urcă până la deschizătura dintre coapse. 

— Ai de gând să mă sodomizezi? 

Era o constatare corectă. Trebuia ca preţul să fie fixat 
dinainte. Dar cu lssam, aceasta nu era o problemă, avea 
întotdeauna asupra lui teancuri de bancnote de zece mii de 
franci. 

— Şi încă cum! spuse Issam. 

El se avântă cu toată greutatea corpului lui. Timp de câteva 
secunde, deschizătura pe care o forţă rezistă, apoi sexul îi fu 
înghiţit dintr-o dată, dispărând între fesele splendide ale lui 
Eugenie Kangou. Issam avea mâinile umede de excitație. Cu 
degetele mari, el îndepărtă sferele strânse în jurul membrului 
său şi se bucure mai mult de privelişte. 

— Te-am proptit ca lumea, ai! suflă el. Nu mai poţi să fugi! 

— E adevărat, nu mai pot, făcu Eugenie Kangou. 

Cu toate acestea, ea nu avea nici o intenţie să se sustragă de 
la datoria sa, dar acest dialog îi dădea libanezului iluzia unui viol. 
El începu un du-te-vino uşor, cu creierul înfierbântat. 

Mişcându-se înainte şi înapoi între fesele lui Eugenie Kangou, 
Issam Hadjez se simţea stăpânul lumii, ca atunci când îi reuşea o 
afacere foarte bună. 

Un zgomot de metal lovit îi tulbură brusc euforia. Rămas înfipt 
în crupa negresei, întoarse capul. Bătăile inimii i se acceleră 
brusc. O siluetă tocmai ţâşnea din întuneric şi înainta spre cei 
doi, eliminându-le orice posibilitate de retragere spre scara ce 
ducea la şosea. 

Nu avu timp să se întrebe ce făcea bărbatul acolo. Deasupra 
balustradei de fier, apărură două capete, urmate de două 
corpuri: doi negri atletici ce săriră cu supleţe pe podeaua 
metalică. Cei trei bărbaţi se ascunseseră în antretoazele ce 


9 


susțineau stâlpii digului. Libanezul văzu lamele strălucind în 
mâinile celor doi nou-veniţi. Toate poveştile cu privire la atacurile 
asupra trecătorilor izolaţi îi reveniră în memorie. Cu siguranţă, 
aceşti trei golani nu veneau să-l întrebe cât e ceasul. Nici măcar 
nu se gândise la aceasta când Eugenie îl adusese în acest loc, 
fiind sigur de puterea lui. 

— Ai terminat? 

Negresa se lămuri când nu-l mai simţi agitându-se între fesele 


el. 
x 


* * 


Issam Hadjez se smulse din crupa splendidă pe care o 
sodomiza şi se întoarse cu faţa spre cei trei negri. Cel mai mic, 
care părea să fie şeful, un bondoc, dar neînarmat, se opri la un 
metru de el. 

— Măi albule, nu mişca şi lasă-te păgubaş! 

Fără să aştepte răspunsul libanezului, negrul întinse brusc 
mâna şi înşfăcă cele două lanţuri de aur ce atârnau pe pieptul lui 
Issam Hadjez şi le trase violent. Cu un pocnet sec, închizătorile 
cedară şi negrul trase bijuteriile spre el şi le vâri de îndată în 
buzunarul pantalonilor. 

Issam Hadjez scoase un urlet de furie şi, fără să se mai 
gândească, se aruncă asupra bărbatului, înfigându-şi mâna 
dreaptă în gâtul gros al negrului, iar cu stânga încerca să 
scotocească prin buzunarul acestuia ca să-şi recupereze bunul. 
Fără să schiţeze vreo mişcare, golanul ridică cu brutalitate 
genunchiul, strivindu-i sexul rămas cu prezervativul pe el. Issam 
Hadjez se încovoie cu un schelălăit de câine rănit, iar un jet de 
vomă îi ţâşni din gură. Ar fi căzut dacă agresorul său nu l-ar fi 
ţinut. Simţi când unul dintre aceştia îi răsucea mâinile la spate şi 
o lamă rece se lipi de gâtul său, iar o voce îi spuse la ureche: 

— Nu face pe prostul că te spargem! 

Pentru a da mai multă greutate amenințării, negrul apăsă un 
pic mai tare lama pe laringele său. Cu o furie ascunsă, libanezul 
trebui să suporte o percheziţie rapidă şi precisă a negrului. Unul 
din hoţi scoase un şuier de uimire când smulse din buzunarul 
pentru revolver un teanc de bancnote de zece mii de franci. Nu 
pica în fiecare zi o asemenea pradă... 

Issam Hadjez încercă să se zbată când simţi că îi smulgeau 
Rolex-ul bătut în briliante. Nişte mâini îl mai pipăiră puţin, apoi 
cei trei bărbaţi se îndepărtară de el o dată cu lama pumnalului. 


10 


Se ridică ameţit, cu un gust acru-amar în gură de la fiere, cu 
hainele în dezordine şi sexul încreţit, ieşit afară din pantaloni. 

— Ticăloşilor! strigă el cu o voce stridentă. Hoţi nenorociţi! Eu 
sunt Issam Hadjez. Il cunosc pe Antoine Poungui, şeful Miliției, o 
să-l pun să vă taie coaiele, negri împuţiţi! 

Unul dintre cei trei bărbaţi, ce se îndepărtau fără să se 
grăbească spre țărm, spuse peste umăr, zeflemitor: 

— Ţine-ţi gura, alb împuţit! Dacă nu, îţi luăm şi ţoalele. 

De obicei, tâlharii care operau pe digul dezafectat îşi 
abandonau victimele în pielea goală, luându-le chiar şi slipurile. 
Dar oricum, prada era aşa de consistentă, încât se mulţumeau cu 
atât... 

Issam Hadjez, fierbând de furie, se întoarse spre Eugenie 
Kangou. Negresa îşi coborâse fusta şi aştepta liniştită, sprijinită 
de balustrada metalică. O idee încolţi de îndată în mintea 
libanezului. Brusc, el se năpusti spre ea şi-şi înfipse degetele în 
gâtul lui Eugenie, urlând: 

— Ticăloaso! Târfuliţă nenorocită! Sunt prietenii tăi. Tu m-ai 
atras în acest loc! 

— Hei, încetează, eşti ţicnit! protestă negresa. 

Eugenie Kangou se zbătea, încercând să-l împingă înapoi pe 
Issam Hadjez, dar acesta, dezlănţuit, o snopi în bătaie, lovind o 
cu pumnii şi cu picioarele. Ea scoase un strigăt ascuţit când el îi 
zdrobi unul din sâni cu o lovitura violentă de picior. Unul din hoţi 
urmărea scena mirat. De obicei, totul se petrecea fără 
încurcături, victimele mulţumindu-se peste măsură că au scăpat 
şi nu li s-a tăiat gâtul... 

— Curvă Împuţită! schelălăi Issam Hadjez, am să te duc la 
PSP?. Îți vor smulge sânii cu cleştele până vei vorbi. Apoi eu te 
voi omori! 

El o scutură ca pe un prun. Cuprinsă de panică, Eugenie 
Kangou adresă înadins câteva cuvinte în lingala celor trei 
bărbaţi. Se creă un moment de şovăială. Dacă ea vorbea, ei 
riscau să aibă mari probleme. In general, în Congo, hoţii erau 
executaţi pe loc. 

Preocupat doar să o apuce de guler pe Eugenie Kangou, el nu 
observă imediat că cei trei bărbaţi se întorceau tiptil. Negresa, 
care nu era o fată rea, îi şopti la ureche: 

— Issam, fii atent că au de gând să te omoare! Fereşte-te! 

Libanezul se întoarse. Mai avu timp să-l vadă pe unul dintre 


3 Postul de Securitate Publică, (n.a.). 
11 


negri învârtind deasupra capului un cuţit, apoi lama i se înfipse în 
burtă până la prăsele. Ucigaşul îl lovi din nou mai sus cu violenţă, 
secţionându-i mai multe artere şi scoase lama mai departe cu 
vreo douăzeci de centimetri. Issam Hadjez făcu câţiva paşi înapoi 
şi cu privirea deja înceţoşată căzu, secerat de o hemoragie 
puternică. Rămase lat pe metalul rece al digului, scuturat încă de 
câteva tresăriri, urmărit de privirea ca de bovină a lui Eugenie 
Kangou. 

— Vino, îi spuse şeful hoţilor. 

Poate se auziseră strigătele, deşi rarele patrule de poliţie nu 
se aventurau deloc în acest colţ... 

O şterseră toţi patru, coborâră iute scările şi se chirciră sub 
stâlpii de ciment ai docului. Şeful bandei scoase bancnotele 
furate de la Issam Hadjez şi numără o parte pe care i-o întinse lui 
Eugenie Kangou. Aceasta numără din nou. Doar la iniţiativa ei 
organizaseră ei această capcană... Ea ştia că libanezul, 
încrezător în puterea sa, se plimba cu o mică avere asupra lui. 

Eugenie Kangou ridică capul. 

— Lipsesc zece mii pe care mi le datora el, spuse ea cu 
dezinvoltură. 

Mormăind, şeful îi întinse o bancnotă. Ea şi-o puse în slip, 
bombându-şi un pic pântecele. Apoi, după ce se asigurară că 
şoseaua este pustie, ei se despărţiră. 

Eugenie Kangou rămase un pic în urmă. Bancnotele îi 
încălzeau în mod plăcut pielea. Traversă şoseaua şi ajunse în 
câteva minute la hotelul Zamba. Nu avea chef să se plimbe la 
ora aceea prin oraş cu o mică avere asupra ei deoarece milițienii 
din patrulă se specializaseră în jecmănirea curvelor care se 
întorceau acasă. 

După ce traversă grădina hotelului, ea se trezi la marginea 
piscinei pustii. La Pointe-Noire, oamenii se culcau devreme. Se 
aşeză în linişte pe unul din şezlonguri. | se întâmpla uneori să 
doarmă aici când un client o dădea afară din cameră la miezul 
nopţii. 

Silueta digului se detaşa în clarul de lună ca un braţ întunecat 
întins spre ocean. Eugenie îşi spuse că Issam Hadjez nu ar fi 
trebuit să se înfurie: avea suficienţi bani ca să nu facă o tragedie 
din asta. Dar când te atingeai de lovelele libanezilor, era ca şi 
cum te-ai lua de mama lor. 

Acum, acest alb imbecil zăcea lat pe doc, jecmănit, iar 
Eugenie, chiar de a doua zi de dimineaţă, se va duce să-şi 


12 


comande câteva rochii la cea mai bună croitoreasă din Cite?. 


1 Partea africană a oraşului, (n.a.). 
13 


Capitolul Il 


Atmosfera ca de vată din sala de mese a hotelului Bristol te 
ducea cu gândul la o criptă funerară, mai pe scurt, la ceva mai 
puţin vesel... Malko şi Jack Ferguson, cel mai titrat şef al 
Centralei CIA din Viena, erau aici. Singurii clienţi, cu excepţia a 
cinci japonezi care abia mâncau, mulţumindu-se să golească o 
sticlă de doi litri de Moet, intimidaţi de decorul pompos şi 
ambianța gravă. Americanul ridică paharul de Riesling ce 
completa pateul de ficat unguresc, extrem de acceptabil. 

— Te felicit încă o dată pentru ultima ta misiune, începu el. 
Privind în urmă, mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi dat greş?. 

Din momentul în care Malko reuşise să intercepteze ultimele 
elemente care permiteau Irakului să fabrice proiectile nucleare şi 
vectorul lor, Saddam Hussein invadase Kuweitul şi se ştia acum 
de ce este capabil... Malko petrecuse în cele din urmă o vară 
liniştită la castelul său din Liezen, iar Alexandra, redevenită 
provizoriu fidelă şi îndrăgostită îi iertase aventura cu Mandy 
Brown. Rar se întâmpla ca Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) 
să-i acorde un răgaz atât de mare. De asemenea, invitaţia lui 
Jack Ferguson de a servi masa de prânz împreună nu era, cu 
siguranţă, inocentă. Americanul avu, totuşi, eleganța să aştepte 
ca Malko să-şi termine pateul de ficat ca să-l întrebe cu o voce 
voit detaşată: 

— Vă amintiţi de avionul DC 10 care a explodat anul trecut 
deasupra Nigeriei, după ce a decolat din N'djamena, provocând 
moartea a o sută şaptezeci şi unu de oameni? 

— Sigur, spuse Malko. 

Tragedie care lui îi amintea de un alt avion distrus într-un 
atentat terorist: zborul 103 al Companiei. Panam, spulberat 
deasupra localităţii Lockerbie din Scoţia. Reuşise să-l atragă pe 
responsabilul acestui act oribil, refugiat în Liban, în străinătate şi 
să-l executef. Tragedia se produsese nu departe de locul unde se 
afla acum, numai la câţiva kilometri de Viena. Descoperise tot 
atunci că, doar cu un pic de noroc, s-ar fi putut evita această 
catastrofă. Nu era o amintire prea plăcută... 


> Vezi SAS nr. 700 - Tunurile din Bagdad, (n.a.). 
6 vezi SAS nr. 36 - Necunoscutul din Leningrad, (n.a.). 


14 


— Nu i-am putut identifica niciodată pe vinovaţii atentatului 
asupra avionului DC 10, continuă şeful Centralei şi nici pe cei 
care au comandat atentatul. 

— De unde a plecat zborul? 

— Din Brazzaville, Congo, cu destinaţia N'djamena şi Paris. 

— Nu s-a efectuat nici o anchetă acolo? 

— Ba da, dar fără rezultat. Am găsit doar un mobil prezumtiv. 
La bordul acestui avion se aflau trei dintre cele mai bune cadre 
ale „Biroului Africa”. Aceştia tocmai îşi încheiaseră un turneu în 
Africa de Vest şi Africa Centrală, destinat evaluării amenințării de 
penetrare libiană. Interogaseră mulţi oameni şi aduceau cu ei 
maldăre de documente. Dispariţia lor a fost o lovitură foarte 
gravă dată activităţilor noastre în această parte a lumii. 

— Libienii sunt şi ei capabili să comită crima, remarcă Malko. 

— Bineînţeles, întări Jack Ferguson, dar noi n-am putut-o 
proba. Pe de altă parte, atentatele comise împotriva zborurilor 
comerciale au arareori drept scop eliminarea unuia sau mai 
multor indivizi. Există metode mai simple pentru aceasta. Este 
vorba de „semnale” trimise unui guvern de către un stat care 
practică terorismul. Deci, ancheta este într-un punct mort de luni 
de zile sau, mai bine spus, era... 

El îşi lăsă fraza neterminată. 

— Ah, da? Ce s-a întâmplat? 

Americanul aşteptă să se îndepărteze ospătarul care le 
adusese pulpa de căprioară, apoi îi răspunse: 

— Ceea ce poliţiştii numesc „o faptă nouă”. Acum câteva zile, 
un libanez de confesiune şiită a fost omorât la Pointe-Noire, în 
Congo. Un anume Issam Hadjez. Un tip dubios. Il identificaseră 
ca acţionar la o bancă ce „spăla” dolarii proveniţi din traficul cu 
droguri în Elveţia. Aici, în Congo, era amestecat într-o sumedenie 
de traficuri, de combinaţii, din care câştiga mulţi bani. 

— De ce a fost ucis? întrebă Malko. 

Jack Ferguson se strâmbă dezgustat. 

— Ah, e o poveste murdară! A fost atacat de nişte golani care 
l-au tâlhărit şi apoi l-au ucis pentru că se apăra. Se pare că s-a 
dus cu o curvă într-un loc puţin cam pustiu... 

— Această crimă are vreo legătură cu afacerea în care a fost 
implicat avionul DC 10? 

— Crima propriu-zisă, nu. A fost o crimă cam deşucheată. 


” Forma de organizare a serviciilor secrete pe spaţii continentale - 
din Ib. engleză desk, (n.t.). 


15 


Ucigaşii nu au fost găsiţi, nici fata care era probabil complice cu 
ei, dar nu ne păsa deloc de asta. Acest tip era oricum, numai 
simpatic nu. Şi apoi, şiiţii libanezi nu ne au la suflet... însă 
curcanii congolezi au găsit un carneţel ce acoperea mai mulţi 
ani, în care îşi notase toate cheltuielile şi au avut curiozitatea să-l 
purice. La data de 15 septembrie anul trecut - adică cu patru zile 
înaintea atentatului - figura o adnotare neaşteptată: „412 000; 
bilet Brazzaville-Paris dus-întors, Bernard Moulouki”... Asta i-a 
intrigat. De ce Issam Hadjez, care nu era deloc cunoscut pentru 
generozitatea sa, oferise un bilet de avion cuiva? La noroc, ei au 
verificat lista pasagerilor, dar acesta nu era trecut pe ea. Un 
poliţist mai puţin leneş a descoperit că pe acest Bernard 
Moulouki nu îl cunoştea nimeni în Pointe-Noire. Căutându-l mai 
mult, au sfârşit prin a-l localiza la Brazzaville, unde ţinea un fel 
de bazar. Poliţiştii congolezi l-au convocat pentru interogatoriu şi, 
lucru ciudat, acesta a negat că îl cunoaşte pe Issam Hadjez sau 
că a primit un bilet de avion. De altminteri, el a putut proba că 
nu ieşise niciodată din Congo şi nici măcar nu poseda paşaport. 
Ar fi scăpat poate cu o mamă de bătaie, dacă povestea avionului 
DC 10 nu era un subiect extrem de arzător pentru congolezii 
care au avut patruzeci şi nouă de morţi în atentat... îndată, 
poliţia a apelat, la toate mijloacele, folosind metoda de 
interogatoriu numită „suitul în cocotier”. 

— Adică? 

— Este o metodă foarte simplă a poliţiştilor congolezi de a-i 
face să vorbească pe recalcitranţi. In curtea comisariatului, este 
înfipt un stâlp foarte neted, de patru sau cinci metri înălţime. Cu 
lovituri de ciomag, suspectul este forţat să se urce până în vârf şi 
apoi este avertizat: „Dacă nu eşti mincinos, vei rămâne sus.” 
Chiar şi unei maimuțe i-ar fi greu să rămână agăţată pe lemnul 
neted. Atunci, tipul cade şi este stâlcit în bătaie cu lovituri de 
baston şi este nevoit să se urce la loc. Dacă rămâne la sol, ei îi 
sparg capul... Lui Bernard Moulouki i-a revenit memoria abia la a 
cincea ascensiune... A sfârşit prin a mărturisi că biletul de avion 
nu era pentru el, ci pentru unul dintre prietenii săi, un anume 
Alphonse Loukoula, care locuia la Brazzaville. Moulouki servise 
doar de mesager, atunci când se afla în trecere prin Pointe-Noire. 
Issam Hadjez îl însărcinase să înmâneze biletul beneficiarului, 
adică lui Alphonse Loukoula. 

— Pentru ce zbor era acest bilet? 

— Pentru cel care a explodat. De altfel, numele lui a fost găsit 
pe lista de pasageri. 


16 


— Deci, este mort, sublinie Malko. 

Jack Ferguson zâmbi fără să-i răspundă. 

— Se ştie pentru ce i-a oferit Hadjez acest bilet? se informă 
Malko. Filantropia nu-i o virtute libaneză. 

— Tocmai aici se complică lucrurile, reluă americanul. Pentru 
câteva lovituri de ciomag în plus, Bernard Moulouki a mărturisit 
că, în acelaşi timp cu biletul de avion, îi înmânase, din partea lui 
Issam Hadjez, o valiză ce trebuia transportată până la Paris. O 
„Samsonite” albastră. 

— Ce conţinea? 

— Droguri, după spusele lui Moulouki. Heroină provenită din 
Valea Bekaa din Liban, sosită în Congo via Abidjan. 

— E plauzibil? 

— In totalitate. Libanezii şi sirienii trec prin circuite din ce în ce 
mai sofisticate pentru a-şi vinde murdăria. In Africa, dispun de 
reţele numeroase şi bine organizate. Şi cum se pricep admirabil 
să corupă africanii, ceea ce nu-i cu adevărat un act de vitejie, fac 
ce vor în aeroporturi. Asta ajută. 

— Deci, conchise Malko, acest Issam Hadjez a făcut să sară în 
aer avionul DC 10, folosindu-l pe regretatul Alphonse Loukoula. 
In contul cui? 

Americanul făcu o mutră nedumerită. 

— Cu ajutorul lui Hadjez, libanezul, îi băgăm pe toţi în aceeaşi 
oală: extremişti palestinieni, şiiţi şi luptători Hezbollah. Ei înşişi 
apropiaţi ai libienilor. 

Această situaţie semăna deopotrivă cu una din acele poveşti 
africane extrem de întortocheate şi la fel de false. In faţa 
scepticismului evident al lui Malko, Jack Ferguson se grăbi să 
precizeze: 

— Există un fapt tulburător, ignorat de congolezi şi cu atât mai 
mult de Bernard Moulouki. Experții noştri s-au angajat într-o 
muncă de călugări benedictini în cercetarea aparatului DC 10 
distrus, reconstituindu-l piesă cu piesă. Au putut astfel stabili că 
bomba a fost ascunsă în interiorul unei valize îmbarcate la 
Brazzaville, într-un container de bagaje din cala pentru călători. 
Şi, de asemenea, că această valiză era o „Samsonite” albastră, 
un model ce nu se găseşte în Congo. 

x 


* * 


Malko rămase cu furculiţa în aer. Nimeni n-ar fi putut inventa 
acest detaliu şi aceasta nu putea fi o coincidenţă. 


17 


— Suntem siguri că deţinem o pistă serioasă, continuă Jack 
Ferguson. Şi ne-ar plăcea s-o aprofundăm puţin. 

Malko îşi termină pulpa de căprioară, apoi sublinie: 

— In loc de pistă, eu i-aş spune mai degrabă impas. Issam 
Hadjez e mort, ca şi Alphonse Loukoula. Cât despre Bernard 
Moulouki, cred că congolezii au scos de la el tot ce ştia, 
mulţumită „cocotierului” lor. In plus, poliţia congoleză are, cu 
siguranţă, mijloacele de investigaţii la faţa locului pe care eu nu 
le am. 

— Bineînţeles, recunoscu şeful Centralei CIA la Viena, dar ei 
nu au continuat ancheta, chiar din motivele pe care le-aţi 
evidenţiat... Doar că există o dificultate: după părerea tuturor 
oamenilor care l-au cunoscut, Alphonse Loukoula nu era un 
imbecil. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu există decât două ipoteze: ori nu ştia ce conţinea în 
realitate acea „Samsonite” şi a explodat o dată cu ea. lpoteză 
puţin credibilă, fiindcă era, se pare, foarte suspicios, ca toţi 
traficanţii. Sau ştia că transporta o maşină infernală. Cunoaşteţi 
mulţi terorişti care se urcă în avionul în care ei înşişi au plasat o 
bombă? 

— E corect, recunoscu Malko. Ar trebui să fie kamikaze. 

— Acesta-i un cuvânt necunoscut în vocabularul african, spuse 
tranşant americanul. Deci, este posibil ca Alphonse Loukoula săi 
nu fi luat avionul DC 10 care a sărit în aer şi acum se ascunde 
undeva, iată de ce vreau să vă trimit în Congo. 

Americanul îşi turnă un pic de Riesling, lăsându-l pe Malko să- 
şi însuşească ideile expunerii sale. Acesta din urmă sublinie: 

— Există în Brazzaville o centrală şi un şef al acesteia. E de 
competenţa lui să se ocupe de caz. 

Jack Ferguson făcu un gest împăciuitor. 

— OK, recunoscu el. Dar avem o problemă cu Thomas Hauser, 
şeful centralei noastre. E spre sfârşitul misiunii lui şi, de când cu 
această întâmplare şi-a pierdut puţin siguranţa, într-un cuvânt, s- 
a apucat serios să tragă la măsea. Şi cu clima de acolo, nu-i 
deloc recomandabil, l-am trimis un doctor din Langley care l-a 
găsit în plină depresie. Voiau să-l înlocuiască, dar nu era nimeni 
disponibil în acel moment. 

— Totuşi, el v-a semnalat reluarea anchetei, obiectă Malko. 

— Nu, admise cu tristeţe Jack Ferguson. Un flăcău de la FBI 
care efectua un stagiu de cooperare tehnică la congolezi, s-a 
împrietenit cu un colonel de poliţie care l-a pus la curent. 


18 


Congolezii nu au multe mijloace, dar par doritori să meargă mai 
departe. Colonelul M'Boukou este gata să vă sprijine. 

— Spuneţi-mi, observă Malko, o să fiu bine primit de Thomas 
Hauser... 

— Nu chiar! El crede că Alphonse Loukoula a murit şi că nu 
vom găsi nimic în harababura asta din Africa. Or, noi voiam cel 
puţin să încercăm să găsim vinovaţii. 

Toate astea nu te îmbiau prea mult dacă te bazai numai pe o 
ipoteză scolastică. 

— Dacă îmi aduc bine aminte, Congo are un regim marxist, 
spuse Malko. Cred că nu suntem văzuţi cu ochi buni. Ei nu vor 
colabora. 

Jack Ferguson zâmbi ironic. 

— Dragul meu, sunteţi în urmă cu istoria. Marxismul nu mai e 
la modă. Preşedintele acestei ţări, Sassou N'Guesso, tocmai a 
adoptat multipartitismul. Nu mai există conflicte politice în 
Africa, în afara câtorva războaie tribale mititele. 

Efectiv, câţiva vecini mai apropiaţi sau mai îndepărtați de 
Congo îşi scoteau măruntaiele într-o veselie, ca în Liberia, în Mali 
sau în Ruanda. Har Domnului, cum toate acestea se petreceau în 
Africa, numai între africani, era interzis să vorbeşti despre 
rasism, acesta fiind, prin definiţie, rezervat albilor. Când un hutu 
îi tăia picioarele unui tuţi, după ce îi tăiase urechile şi organele 
genitale, pentru că nu aparţinea aceluiaşi trib, nu se chema 
rasism. Pur şi simplu, acesta îşi exercita dreptul de a arăta 
diferenţa. 

Văzând cât de insistent este Jack Ferguson, Malko se gândi că 
nu o să scape de Congo aşa uşor. 

— Ce aşteptaţi, de fapt, de la mine? 

Uşurat, Jack Ferguson se mai destinse puţin. 

— Să-l găsiţi pe Alphonse Loukoula, dacă mai e încă în viaţă. 
Este singura noastră şansă de a afla mai mult despre acest 
atentat şi poate despre cel ce l-a ordonat. Issam Hadjez nu era 
decât un intermediar. Numele său nu figurează în nici o evidenţă. 
Pur şi simplu, el a făcut un serviciu cuiva. 

Un ospătar aduse nota de plată. 

Jack Ferguson, care mâăzgălea nişte indicaţii pentru Malko într- 
un carneţel, ridică privirea: 

— One for the wad?8 

— O Stalicinaia cu multă gheaţă, spuse Malko. 


8 încă una, înainte de plecare? 
19 


— Pentru mine, un Gaston de Lagrange, anunţă şeful 
centralei. 

— Thomas Hauser va veni să vă ia de la aeroport. Chiar dacă 
nu vă este de folos, vă va pune la curent cu anumite lucruri. Şi 
vă va sprijini financiar. Veţi vedea că, în ciuda problemei sale, 
este un tip plăcut. 

— Şi dacă îl descopăr pe acest Alphonse Loukoula? întrebă 
Malko, ce să fac cu el? 

— Vă voi trimite instrucţiuni prin intermediul centralei. 

— Mulţumesc, spuse Malko. Cum e vremea acolo? 

Americanul schiţă un zâmbet, încălzind între degete paharul 
plin cu lichidul galben-roşiatic. 

— Vremea e urâtă. De altminteri, nu există cu adevărat vreme 
bună. Sper că sunteţi vaccinat împotriva tuturor bolilor, în Congo, 
colcăie o mulţime de microbi. Este una din rarele ţări unde există 
țânțari care provoacă malaria chiar şi la oraş şi încă o varietate 
mortală. Unul dintre agenţii noştri a murit acolo în patru zile. 
Aveţi tot interesul să puneţi chiar de azi Nivaquine în votca 
dumneavoastră. Dacă nu aţi ratat ocazia să contactaţi vreo 
boală, aveţi de ales între febra galbenă, holeră, variolă, 
amibioză, bilharioză şi tetanos. Mai există încă şi un pic de lepră, 
adaugă el cu satisfacţie. 

O ţară unde Chris Jones şi Milton Brabeck ar cădea laţi pe loc 
chiar de la sosirea lor. 


20 


Capitolul III 


Un bărbat cu conformaţie atletică, foarte înalt, cu chelia 
înroşită de soare, aştepta la baza pasarelei rezemate de latura 
unui Boeing 747, cu o geantă de piele roşie, agăţată de umăr, 
bătând uşor pe loc din picioare. De cum ieşi din avion. Malko avu 
senzaţia că intră într-o saună. O umezeală lipicioasă cădea din 
cerul cenuşiu şi jos, în acest început de sezon al ploilor. 
Atmosfera era înăbuşitoare. 

El cobori treptele metalice şi puse piciorul pe macadamul 
gudronat, înmuiat de căldură. De îndată, bărbatul chel se 
îndreptă spre el cu mâna întinsă. 

— Bine aţi venit la Brazzaville, spuse el. Eu sunt Thomas 
Hauser. 

Strângerea sa de mână era jilavă şi fără vlagă, iar un fel de 
moliciune îi cuprinse trăsăturile feţei totuşi energice, în ciuda 
pupilelor ce păreau că plutesc în whisky... Dicţia sa greoaie sfârşi 
prin a-l lămuri pe Malko. In ciuda orei matinale, şeful Centralei 
CIA din Brazzaville era beat mort. Din fericire, Jack Ferguson îl 
avertizase... 

— Veniţi, spuse el, vom încerca să vă recuperăm bagajele 
înainte să vă şterpelească totul. 

Aeroportul Maya-Maya nu făcea impresie. Cu excepţia unui 
Mig 21, aflat în stare de degradare într-un colţ, cu cauciucurile pe 
jantă şi un antic DC 3 care asigura legătura cu Kinshasa, la 
treizeci şi cinci de kilometri în linie dreaptă, dincolo de „pool”? 
acolo unde fluviul Congo are cea mai mare lăţime, Boeing-ul 747 
era singurul aparat în stare bună. Minuscula aerogară semăna 
mai mult cu un hangar vechi, ros de umezeală decât cu un 
aeroport internaţional. Câţiva soldaţi se târau împrejur, cu 
Kalaşnikovul la umăr, privind prosteşte în gol. Thomas Hauser 
dădu paşaportul lui Malko unui negru în civil care, după o scurtă 
conversaţie în şoaptă, se duse să-l ştampileze într-un birou 
interzis pentru Vu/gum pecus! şi-i însoţi apoi într-o încăpere 
ticsită cu lucruri în mare dezordine ce ţinea loc de sală de 
bagaje. O bătaie cu palma pe umărul vameşului, o cruce cu creta 


? Bazin, ochi de mare (lb. engleză), (n.t.). 
10 Prostime, oameni de rând (Ib. latină), (n.t.). 


21 


pe valiza lui Malko şi se reîntâlniră într-o Blazer impresionantă, 
cu geamurile negre. La prima vedere, Thomas Hauser avea 
relaţii în aeroport. 

— E drăguţ din partea dumneavoastră că aţi venit să mă 
aşteptaţi, mulţumi Malko. 

— Normal, din moment ce vă trimite Centrala, zise 
americanul. 

El găsea această misiune total neoportună... Se îndreptară 
spre ieşirea aeroportului şi o luară pe un fel de autostradă 
mărginită de colibe pe un câmp în paragină, doar uneori cu o 
construcţie de ciment gri, roasă de umezeală. Un peisaj 
provincial. 

— N-a apărut nimic nou în cazul acesta? îl întrebă Malko. 

Thomas Hauser dădu încet din cap. 

— Nu. Şi, după părerea mea, nu va fi nimic nou. Toate astea 
sunt baliverne. Tipul care a fost arestat, Bernard Moulouki, a 
spus orice numai să nu se trezească cu un glonţ în cap. li cunosc 
eu pe congolezi. Dacă ar fi avut ceva serios, pe mine ar fi venit 
să mă caute. In sfârşit, dacă Centrala din Langley se precipită în 
acest caz, e treaba lor. 

Ajunseră la un sens giratoriu mare pe a cărui margine un 
panou enorm anunţa cu litere pe jumătate şterse: „Glorios popor 
congolez, dă dovadă de curaj istoric pentru a-i înlătura pentru 
totdeauna din drumul tău sinuos pe duşmanii de moarte ai 
dezvoltării tale: imperialismul şi colonialismul”. 

— Pot adăuga şi comunism, rânji Thomas Hauser, ţara e 
aproape distrusă. 

Americanul o luă pe un bulevard îngust, cu asfaltul plin de 
gropi, mărginit de construcţii moderne într-o stare jalnică. Malko 
nu mai punea întrebări: rivalitatea dintre FBI şi CIA explica în 
bună parte reacţia lui Thomas Hauser: cele două organisme se 
urau. 

Această parte a oraşului Brazzaville semăna cu un parc 
tropical unde s-ar fi putut înălța câteva locuinţe. Era puţină 
circulaţie, semafoarele rare funcționau pe lumina intermitentă. 
Era un orăşel colonial adormit şi paşnic, cu obişnuiţii negustori 
sub cerul liber, cu marfa aşezată pe marginea şoselei. 

— V-am rezervat o cameră la O/ympic Palace, anunţă Thomas 
Hauser. Nu există nici şobolani şi nici turnători, iar curve, foarte 
puţine. In plus, camerele sunt mari. 

În timp ce erau opriţi la semafor, în faţa spitalului, picături 
mari de ploaie începură să se spargă de parbriz. Ploua cu găleata 


22 


când Blazer-ul se opri în faţa unei construcţii modeste de trei 
etaje, cu treptele pline de vânzători de fildeş şi de abanos. 

— Lată hotelul Olympic, anunţă americanul. Mergeţi şi vă 
instalaţi, vă aştept la bar. Apoi vom merge să mâncăm în oraş la 
Park. E destul de plăcut aici. 

Malko avu doar timpul să descopere o cameră mare cu un 
televizor Akai la care se putea prinde CNN, încăpere ce dădea 
spre o piscină goală şi un părculeţ. Schimbat în jeanşi, veni la 
şeful centralei pe care îl găsi în faţa unei sticle de Johnny Walker. 
Ploaia încetase şi ei coborâră o pantă spre centrul oraşului ce se 
întindea de-a lungul fluviului Congo, dominat de imobilul 
impunător al hotelului PLM M'Bamou, amplasat chiar pe mal. De 
cealaltă parte, se zăreau clădirile din Kinshasa. 

Hotelul Park II nu făcea prea multe parale: era un fel de boltă 
înconjurată de pereţi verzui, cu câţiva barbugii albi şi negri. 
Malko şi americanul se aşezară la o masă mai ferită. Thomas 
Hauser aruncă o privire umedă şi ironică peste mesele goale. 

— De obicei, aici, e plin de gabori, remarcă el. Turnătorii 
Siguranţei congoleze. 

El comandă fripturi de mistreţ african şi mai multe sticle de 
„cravatees”, berea locală. Thomas Hauser îşi goli paharul dintr-o 
înghiţitură. Malko îşi dădea osteneala să întâlnească privirea 
întunecată a americanului. Alcoolismul părea că-l izolează de 
lumea exterioară. Incepu să-şi mestece carnea în linişte. 

— Sper că veţi descoperi ceva, spuse în cele din urmă 
americanul, dar sunt cam sceptic. 

— De ce? 

Thomas Hauser comandă încă o bere înainte de a-i răspunde. 

— Congolezii povestesc vrute şi nevrute. Şi eu am impresia că 
ei nu prea au într-adevăr chef sa scormonească acest caz. 

El se opri. O pereche tocmai intrase în local şi se aşezase 
alături de ei. O africană foarte frumoasă, îmbrăcată într-o 
cămaşă largă de pânză, însoţită de un individ cu faţa roşie ce nu- 
i scăpa din ochi gura mare. Negresa îşi încrucişa privirea cu a lui 
Malko şi-i adresă un zâmbet imperceptibil, interceptat de 
Thomas Hauser. 

— Incă una care vrea să ajungă în patul dumneavoastră 
pentru o bucată de pânză, spuse el încet. Africancele se vând 
foarte uşor şi ţin în mod obişnuit mai mulţi amanți fără să se 
ascundă. Există un mic motel în spatele acestui restaurant. Aici 


23 


se practică ceea ce se numeşte „day-use”!!, la ora siestei. 

Malko nu îşi făcea griji în privinţa cuceririlor. Misiunea aceasta 
îi părea mai degrabă că începuse prost. 

— Mi-aţi spus că autorităţile congoleze nu doresc să clarifice 
acest caz. De ce? 

— Poate din cauza libienilor, comanditarii prezumtivi ai acestui 
atentat. Insă, nu de mult, când acest regim era marxist, ei aveau 
aici un birou de recrutare, ca la Cotonou. Trimiteau tineri 
congolezi, uneori şomeri, să facă stagii militare în Libia. Totul s-a 
oprit de atunci. Nu mai există decât o mână de libieni, în 
ambasada lor din faţa Spitalului General, plus câţiva în pădurile 
virgine care lucrează pentru o societate de exploatare forestieră, 
SOCALIB, în Tala-Tala. 

— Aţi identificat oameni din serviciile secrete? 

— Da. Există unul. Mohammed Tarki. Acesta a avut combinaţii 
dubioase cu oamenii din IRA. 

— li cunoaşteţi legăturile de aici? 

— Nu. Omologii mei, Siguranţa Statului, nu acceptă nici un fel 
de schimb de informaţii. Şeful lor, generalul Edoura se 
deplasează frecvent în Libia. 

— Issam Hadjez avea contacte cu aceşti oameni? 

— Nu ştiu. La acea dată, nu ştiam nici măcar de existenţa 
acestui individ. De altminteri, el trăia la Pointe-Noire. 

Americanul, cu capul plecat, făcea între degete biluţe din miez 
de pâine. Malko avea senzaţia că se avânta în plină pădure 
tropicală, fără a şti în ce direcţie merge. Nu înţelegea de ce şeful 
centralei ştia atât de puţine lucruri despre acest caz. Totuşi, 
atentatul agitase spiritele. Jucătorii de barbut râseră zgomotos. 

Thomas Hauser spuse deodată: 

— Avem un „ciripitor” aici: Barnabe Pombu. Un ziarist 
congolez. Nu e excepţional, dar vă va servi măcar de ghid. L-am 
prevenit. Vă aşteaptă mâine la Centrul Internaţional de Presă, la 
intersecţia bulevardelor Lumumba şi Foch. Pentru prietenii săi, 
dumneavoastră sunteţi tot ziarist. 

Malko privea banana flambată, întrebându-se cum îl putea 
ajuta un simplu ziarist să descopere responsabilii atentatului 
terorist. 

— Asta-i tot? întrebă el. 

— Da, din câte ştiu, făcu americanul. Cred că aveţi legătură 
directă cu colonelul M'Boukou. 


11 Folosire, utilizare doar în timpul zilei, (n.t.). 
24 


— Exact, recunoscu Malko, la rugămintea lui Jack Ferguson. 

Thomas Hauser făcu un gest fatalist care dădea de înţeles că-l 
durea în cot de la început. 

— Duceţi-vă la el. Nu are legături dubioase cu libienii. Dar nu 
cred că ştie mare lucru. 

Băură o cafea infectă şi Thomas Hauser căscă, gata să-şi 
desprindă maxilarul. 

— E ora siestei, spuse el. O să vă las la Europcar ca să vă 
închiriaţi o maşină. Mâine puteţi trece pe la ambasadă să luaţi 
dosarul cu cazul respectiv; l-am pregătit pentru dumneavoastră. 

Achită nota de plată şi ieşiră în umezeala înăbuşitoare. 
Europcar era la o sută de metri mai departe şi Malko se hotărî să 
o ia pe jos, lăsându-l pe şeful Centralei CIA să se întoarcă la 
biberonul său... Privi Blazer-ul negru ce se îndepărta spre partea 
de sus a oraşului. Lui Thomas Hauser îi făcuse impresia unui om 
sfârşit, ros de alcool şi de alte lucruri datorate acestei Africi unde 


totul se degrada foarte repede. 
x 


* * 


O capră păştea în faţa biroului Interpol, o chichineaţă jegoasă 
în care un telex antic ruginea într-una din construcţiile gălbui ale 
Cartierului General al Poliţiei congoleze. Aceasta, retrasă faţă de 
bulevardul Djoue, era alcătuită din mai multe construcţii joase ce 
înconjurau una mai importantă pe piloţi, chiar pe lungime, 
aşezată în diagonală, într-o curte care semăna cu un cimitir de 
maşini. In aparenţă, vehiculele poliţiei erau pregătite pentru 
Formula 1... Pe acoperişuri, antenele se întortocheau ca nişte 
pânze de păianjen. 

Abia cobori din Toyota închiriată, că Malko fu salutat în mod 
impecabil de un poliţist în uniformă. 

— Bună ziua, şefu'! Trebuie să vă conduc în biroul 
comandantului, colonelul Patrice M'Boukou! Urmaţi-mă. 

II conduse până la clădirea centrală şi ajunseră la primul etaj. 
Pe un culoar cu pereţi verzui, care, după miros, trebuia să fi 
servit drept pisoar pentru toată poliţia... După ce trecură de două 
uşi capitonate, dădură de Sfântul Sfinţilor. O temperatură 
siberiană domnea în biroul colonelului M'Boukou, contrastând cu 
căldura umedă din exterior. Climatizorul vuia ca un Boeing şi 
geamurile erau aburite. 

Ofiţerul congolez se îndreptă spre Malko cu mâna întinsă. Mic 
de statură, era aproape la fel de lat pe cât de înalt şi cu un cap 


25 


mare şi rotund şi-un zâmbet fermecător de canibal. Aşteptă ca 
Malko să strănute, apoi îi strânse mâna aproape să-i disloce 
clavicula. 

— Bine aţi venit în Congo, spuse el. Sper că vă voi putea fi de 
folos. 

Era în mod evident mai amabil decât Thomas Hauser. Malko 
se aşeză, tremurând. In Africa, a beneficia de climatizare era 
direct proporţional cu importanţa ierarhică. Cu cât erai cocoţat 
într-o funcţie mai mare, cu atât trebuia să dârdâi mai mult. 
Colonelul M'Boukou. Fiind plasat în vârf pe scara ierarhică, 
trebuia să coboare sub zero grade... 

Un walkie-talkie bâzâia pe birou, alături de un mic televizor 
Seiko. Incepuse să sune; colonelul răspunse, apoi îl opri. 

— Sunt chemat tot timpul, explică el. Nu avem telefoane 
interioare ci numai linii directe. Astfel, trebuie să mă deplasez 
sau să folosesc acest aparat. 

— Nu vreau să abuzez de timpul dumneavoastră, spuse Malko. 
Voiam doar să ştiu dacă aveţi elemente noi în ancheta cazului 
DC 10. 

Colonelul M'Boukou ridică mâinile cu un gest de neputinţă: 

— Din păcate, nu. Cel puţin de la arestarea lui Bernard 
Moulouki. Or, eu cred că acesta ne-a spus tot ce ştia. 

— Unde-i acum? 

— In arest. 

— Va fi judecat? 

— Nu ştiu încă. El susţine că nu a deschis valiza. Mai mult, noi 
nu avem proba că explozivul se găsea aici, nu-i aşa? Şi cum 
Issam Hadjez şi Alphonse Loukoula nu mai sunt printre cei vii... 

Îşi lăsă fraza neterminată, pipăindu-şi încontinuu aparatul 
walkie-talkie. 

— Dumneavoastră, domnule colonel, întrebă Malko, credeţi că 
este vorba de o valiză-capcană? 

Şeful poliţiei îşi mască jena printr-un râs zgomotos. 

— Nu putem şti, desigur! Dar nu e imposibil. 

— De ce ar fi făcut Hadjez acest lucru? 

Făcu din nou un gest de neputinţă. 

— Nu ştiu. Avea legături cu mulţi oameni. Cu alţi libanezi din 
Abidjan sau din Beirut. Şi chiar cu oameni de la dumneavoastră. 

— Chiar aşa? 

— Da, l-am văzut o dată cu domnul Hauser, la barul M'Bamou. 

Malko îşi ascunse uimirea. De ce şeful centralei susţinea că 
nu-l cunoaşte pe Hadjez? Sau pur şi simplu congolezul căuta să-l 


26 


pună pe o pistă falsă? Colonelul se uită la ceasul său mare din 
aur. 

— Trebuie să plec la aeroport să scot din vamă un transport 
de mobilă a decoratorului Claude Dalie, destinat Preşedinţiei. 
Lucruri extraordinare. Vreţi să vă las undeva? 

— Mulţumesc, spuse Malko, am maşină. 

Ajunseră la parter şi colonelul M'Boukou se îndreptă spre un 
BMW gri. Văzându-i, şoferul său demară ca să ajungă la ei, 
acroşând o altă maşină în trecere... 

Colonelul M'Boukou izbucni în lingala în timp ce şoferul se făcu 
mic de tot. Înainte de a urca în maşină, ofiţerul congolez preciză 
râzând pentru Malko: 

— Nu ştie prea bine să conducă, dar este un văr al soţiei mele, 
din acelaşi sat şi nu puteam să refuz să-l iau. 

Işi aruncă geanta diplomat neagră din piele de crocodil pe 
scaun şi-i întinse mâna. 

— Biroul meu vă este întotdeauna deschis. Uitaţi! Dacă nu 
aveţi treabă, v-aş sugera să mergeţi să vedeţi monumentul 
ridicat de guvernul congolez în memoria victimelor atentatului. E 
foarte frumos. 

— O idee bună, zise Malko politicos. 

— Nu aveţi decât să mă urmaţi; îi propuse colonelul M'Boukou; 
e în drumul meu. 

Greu de refuzat. Mergând unul după celălalt, o luară pe 
bulevardul Djoue pe care îl părăsiră la un sens giratoriu, decorat 
de prezenţa statuii unui leu lipsit de măreție. Autoturismul BMW 
o apucă pe bulevardul Marechal Lyautey, apoi o luă la stânga pe 
un drum de pământ, mărginit pe partea stângă de un zid înalt, 
cel al cimitirului central. Odată ajunsă în faţa porţii, maşina 
colonelului încetini şi acesta scoase o mână pe geam, indicându-i 
un loc împrejmuit în faţa cimitirului, dominat de un monument 
din marmură de culoare închisă... Malko se opri şi coborî sub 
privirea curioasă a doi negustori ambulanți. 

Vreo cincizeci de morminte erau dispuse în formă de U, în jurul 
unei pietre funerare, fiecare ornat cu fotografia celui decedat. 
Câteva rude ale celor morţi se reculegeau. Aproape toate 
mormintele erau acoperite de jerbe de flori artificiale. Malko păşi 
pe alee, examinând numele şi fotografiile. Era sfâşietor cum 
hazardul îi unise prin moarte pe aceşti oameni. In sfârşit, ajunse 
la mormântul lui Alphonse Loukoula, situat pe aleea centrală. 
Curios lucru, acesta nu era acoperit cu flori. 

O femeie se rugă în faţa mormântului alăturat, cel al unei 


27 


anume Celestine Foutou. Era o negresă cu o ţinută trufaşă, 
îmbrăcată într-o cămaşă de pânză mulată ce-i punea în evidenţă 
formele uimitoare. Ea întoarse capul spre Malko şi acesta putu 
să-i admire trăsăturile fine şi gura de un roşu foarte închis. 
Privirea necunoscutei o susţinu pe a lui aproape provocator, apoi 
buzele groase deschiseră într-un zâmbet sclipitor şi-i întinse 
mâna cu degetele lungi cu nişte unghii interminabile de culoarea 
sângelui. 

— Bună ziua, domnule, zise ea cu o voce melodioasă. 

— Bună ziua, doamnă, răspunse Malko politicos. 

În Africa, oamenii sunt mereu un pic ceremonioşi... 
Necunoscuta continuă: 

— Mă numesc Hortense Saboukoulou, eram prietenă cu biata 
Celestine Foutou. Şi, dumneavoastră, îl cunoşteaţi pe acest 
african spilcuit? 

Arătătorul ei indică fotografia lui Alphonse Loukoula. 

— Nu chiar, spuse Malko. 

— Ah, bun, spuse ea. Mă bucur de asta. 

— De ce? întrebă Malko, intrigat de-a binelea. 

— Oh! Se purta cam nesăbuit la Bacungo şi nu era prea 
simpatizat. 

Ea se aplecă să aranjeze florile pe mormântul prietenei sale şi 
se îndepărtă nu înainte de a lansa un „La revedere, domnule”. 

Malko îşi luă o clipă ochii de la barbişonul lui Alphonse 
Loukoula pentru a urmări unduirea senzuală a fundului 
portocaliu. Era de neaşteptat să întâlneşti în acest loc o astfel de 
târâtură tropicală, atât de apetisantă. Şi remarca ei îl intriga. 

Grăbi pasul ca să o ajungă din urmă, în timp ce ea se îndrepta 
spre ieşire, cu mersul lasciv. O ajunse la poartă: 

— Doamnă, spuse el, de ce aţi făcut această afirmaţie în 
legătură cu Alphonse Loukoula? 

— Mi-aţi spus că nu era prietenul dumneavoastră, atunci... 

— Se pare că nu-l aveţi la inimă. Totuşi şi el a fost victima 
acestui atentat... 

— Da, dar nu există flori pe mormântul său. 

Un taxi verde încetini în faţa cimitirului. Ea îi făcu semn şi urcă 
grăbită. Malko se aplecă înainte ca ea să închidă uşa: 

— Mi-ar face plăcere să vă revăd, spuse el. 

Hortense Saboukoulou îi aruncă o privire care ar fi trântit în 
ţărână chiar şi un ayatolah. 

— Domnule, sunteţi foarte îndrăzneţ, dumneavoastră nu mă 
cunoaşteţi, zise ea pe un ton sentenţios pe care îl au uneori 


28 


africancele. 

Ea trânti portiera maşinii, apoi, în momentul în care taxiul 
demara, îşi scoase capul pe gem şi strigă: 

— Dacă vă place să dansaţi, veniţi să mă vedeţi la NZabou 
Club, în Ouenze. 

Malko privi taxiul ce se îndepărta hurducându-se. După felul 
cum era îmbrăcată, cu bijuterii, pantofi decupaţi şi geantă din 
piele de crocodil, Hortense Saboukoulou nu părea nevoiaşă. Era 
limpede că nu-şi căuta un „al doilea serviciu” prin cimitire. 

Deci, era vorba de cu totul altceva. Coincidenţa era totuşi 
surprinzătoare. Hortense se ivise chiar la câteva minute după ce 
colonelul M'Boukou îl lăsase pe Malko la cimitir. Insă în meseria 
sa, arareori existau coincidenţe. 

Intre pasivitatea lui Thomas Hauser şi modalităţile evazive, ale 
colonelului Patrice M'Boukou, pentru o anchetă clasică, imul 
începuse prost. Informatorul CIA l-ar ajuta poate să găsească 
nişte elemente palpabile. Aşteptând, el nu risca nimic, dacă 
verifica această pistă ciudată. 


29 


Capitolul IV 


Mâna dreaptă a lui Thomas Hauser tremura uşor mâăzgălind 
ceva pe o sugativă în timp ce îl asculta pe Malko. In ceea ce 
priveşte aspectul exterior, era impecabil: bărbierit cu atenţie, cu 
cravata peste plastronul scrobit, după moda americană, cu 
pantalonii călcaţi cu dungă. Doar privirea înceţoşată de alcool îi 
trăda frământarea interioară. Zâmbi când Malko terminase de 
povestit cum decursese întâlnirea sa cu Hortense Saboukoulou. 

— Nu pentru că trăieşte în lux, nu este o curvă... Aici, există 
„locurile de muncă suplimentară”, care produc bijuterii, însă lor 
le place mult să aibă un amant alb. Asta le măreşte mult 
valoarea. 

— De acord, dar de ce această aluzie la lipsa florilor de pe 
mormântul lui Alphonse Loukoula? 

— Acesta este „radio şanţ”. Zvonul. Există oameni în oraş care 
susţin că el nu a murit. Ştiţi, africanii iubesc foarte mult basmele. 

— Dar dumneavoastră, insistă Malko, ce părere aveţi despre 
acest lucru? 

Şeful Centralei CIA avu o expresie de neputinţă. 

— Totul este posibil! Corpurile victimelor nu au fost toate 
identificate. S-a înmormântat cam orice. Avionul a explodat după 
escala din N'djamena unde paisprezece pasageri au coborât. 
Alphonse Loukoula ar fi putut face parte dintre aceştia... 

— Dar, în această situaţie, ar fi fost debarcată şi valiza. 

Americanul lăsă pentru o clipă mâinile pe birou, părând că 
face aceasta pentru a le stăpâni tremuratul, apoi aprinse o ţigară 
şi suflă fumul. 

— Aceasta putea fi înregistrată de la Brazzaville până la Paris 
cu complicitatea unui lucrător de la bagaje. Sau atunci, Loukoula 
era înregistrat până la Paris, dar el a coborât la N'djamena unde 
s-au numărat greşit pasagerii. Suntem în Africa. Companiile 
aeriene şi-au risipit degeaba toate eforturile pentru securitate... 

Thomas Hauser se ridică şi merse până la fereastra care 
dădea spre fluviul Congo. O pirogă tocmai îl traversa. Ambasada 
americană se găsea în centrul oraşului Brazzaville, la intrarea pe 
bulevardul Amilcar Cabrai, cu una dintre faţade spre fluviu. Era o 
construcţie albă, frumoasă, cu trei etaje într-un parc ce părea 
adus direct din Virginia cu o baghetă magică. Americanul se 


30 


întoarse şi spuse pe un ton aproape agresiv: 

— İn tot cazul, eu personal, nu am nici un indiciu serios în 
acest sens. Şi mă îndoiesc că, M'Boukou vă va comunica mai 
mult decât trăncănelile de la „radio şanţ”. 

— Sunteţi sigur că Loukoula a murit? 

Thomas Hauser dădu din umeri. 

— Nu am putut efectua niciodată o investigaţie mai 
amănunţită. Nu uitaţi că eu sunt alb. 

Malko îşi aminti brusc fraza colonelului M'Boukou referitoare la 
o întâlnire dintre Thomas Hauser şi Issam Hadjez. 

— Nu aţi putut niciodată penetra în mediile şiite locale? 
întrebă el. 

— Nu, este un mediu foarte închis. 

Malko deschise gura să spună ceva, dar se răzgândi. Un 
proverb arab spune: „Cuvântul care nu a fost rostit este sclavul 
tău; cel pe care l-ai rostit devine stăpânul tău”. Va lămuri acest 
aspect crucial mai târziu. El se ridică şi Thomas Hauser îl 
conduse. Dosarul întocmit prin grija sa cu privire la acest caz nu 
conţinea nimic interesant şi nici măcar nu-l mai lua cu el. Inainte 
de a-l părăsi, americanul bolborosi: 

— Dacă Alphonse Loukoula este încă în viaţă, noi; trebuie na 
punem mâna pe el şi nu congolezii... 

— De ce vă este teamă? Colonelul M'Boukou pare mai 
degrabă cooperant. 

Thomas Hauser, îşi duse arătătorul la gât cu un gest extrem 
de expresiv. 

— Acesta ştie, cu siguranţă, lucruri care îi pot interesa. Eu nu 
am reuşit niciodată să-l întâlnesc pe Bernard Moulouki, bărbatul 
care a trimis valiza. Am văzut doar nişte procese-verbale de 
interogatoriu, probabil cenzurate. Cât îl priveşte pe M'Boukou, 
aceasta nu intră cu adevărat în competenţa lui. Cazul a fost 
lucrat de Securitatea militară (Serviciul militar de 
contrainformaţii) şi mai ales de Siguranţa Statului. Mai bine-zis, 
poliţia politică condusă de generalul Edima, sovietofil şi apropiat 
al libienilor, mult mai puternic decât M'Boukou. Dacă protejaţii 
săi sunt implicaţi, va face totul pentru a-i salva. 

— Să nu vindem blana ursului din pădure, spuse Malko. Nu am 
găsit încă fantoma lui Alphonse Loukoula... 

Thomas îl însoţi până în curte unde un şofer congolez spăla 
Oldsmobilul ambasadorului. Işi luă de aici Toyota. In faţa 
ambasadei, un tânăr negru stătea în picioare la marginea 
trotuarului, oferind lilieci la preţuri tentante. 


31 


* 
* * 


Doi infirmi începură să se bată cu cârjele, imediat ce Malko îşi 
parcă maşina în capătul bulevardului Foch, una din arterele cele 
mai comerciale din Brazzaville, în faţa maiestuoasei construcţii 
ultramoderne a Băncii Comerciale din Congo, disputându-şi 
onoarea de a păzi Toyota sa. El promise fiecăruia cinci sute de 
franci şi ajunse în faţa modestei clădiri cu tencuială albă 
spălăcită ce adăpostea Centrul Internaţional de Presă. 

Cerul era jos şi cenuşiu. Domnea o umezeală apăsătoare, 
împinse o uşă cu o tăbliță pe care scria „local cu aer condiţionat” 
şi intră într-un birou întunecat şi mai ales auster, într-un colţ, un 
negru bătea la un telex cu două degete. Malko se apropie de el 
si-l întrebă: N 

— II caut pe Barnabe Pombu. Il găsesc aici? 

Un alt negru, prăbuşit pe o canapea desfundată din muşama 
era în faţa unui Samsung, la care urmărea cum se umfla în pene 
şeful statului; apoi se ridică şi înaintă cu mâna întinsă. El avea un 
cap rotund cu părul foarte scurt, cu urechile clăpăuge şi dinţii din 
faţă atât de îndepărtați, încât ai fi putut băga un deget printre ei. 

— E... u... sssssssunt! anunţă el. 

Malko abia se abţinu să nu-l umfle râsul. Informatorul CIA se 
bâlbâia ca un telex stricat... Bun început. Se instalară într-un colţ 
al camerei şi conversaţia se dovedi a fi foarte anevoioasa; ceea 
ce ieşea din gura lui Barnabe Pombu era aproape de neînțeles. 

Malko reuşi totuşi să-l facă să înţeleagă că vrea să meargă la 
domiciliul răposatului Loukoula, în cartierul Ouenze. 

— Să-să... mergem! anunţă ciripitorul. 

Se urcară în Toyota închiriată de Malko şi se îndreptară spre 
estul oraşului. Plouase şi băltoace imense presărau şoseaua. 
Foarte repede, rarele construcţii moderne şi spaţiile verzi, ce 
făceau din Brazzaville un oraş-grădină, fură înlocuite de colibele 
tradiţionale din chirpici şi tablă ondulată din oraşul vechi. La 
fiecare douăzeci de metri, Barnabe Pombu întreba, strâmbându- 
se, trecătorii care este drumul. K 

— Esssste aaaaacoooooolo! La-la-la-la stânga. Inainte de 
sensul giratoriu Koulounda! reuşi el să spună în cele din urmă. 

O potecă de pământ bătătorit, ce începea din bulevardul 
Tsieme, era mărginită de, colibe. Albii nu prea veneau pe aici. 
Două pachete de ţigări „Mustang” erau aşezate în echilibru pe o 
cărămidă, alături de trei oale cu ardei roşu foarte iute. Un puşti 


32 


era aşezat pe vine în faţa lor. Un mic comerţ. Barnabe Pombu se 
interesa de adresă. Puştiul arătă atunci o construcţie din pietre 
de aceeaşi dimensiune, într-o grădiniţă. O femeie în vârstă, 
ştirbă, într-o tunică lungă, se chinuia să întindă rufe. 

— Aaaaaaaaa... ici  locccecuieeeeşte! spuse triumfător 
Barnabe Pombu. Este mammm... a sa! 

— Să mergem să vorbim cu ea, propuse Malko. 

Conversaţia fu un calvar. Mai întâi, mama îi alungă, refuzând 
să le răspundă. Trebui să-i strecoare o bancnotă de cinci mii de 
franci ca să o îmblânzească. Aparent, ea nu vorbea decât lingala. 
Şi lingala bâlbâită însemna Canal-Plus nedecriptat. 

— Ea spune că fiul ei a murit, traduse Pombu. 

Asta nu era o ştire în premieră... Malko insistă: 

— Nu ştie nimic în plus? 

Zece minute mai târziu, el obţinu un răspuns vehement. 
Atenuat de bâlbâială. 

— Ea spune că Alphonse era un băiat cumsecade şi că nu 
înţelege nimic din toată povestea asta şi că poliţia nu încetează 
să vină s-o necăjească. 

Malko ciuli urechile. De obicei, morţii se caută în cimitire, nu la 
domiciliu. Bâlbâitul se legăna de pe un picior pe altul, aruncând 
priviri neliniştite la nişte gură-cască ce asistau de departe la 
discuţie. În partea oraşului locuită numai de negri, informaţiile se 
răspândeau cu viteza fulgerului... 

— In afara celor de la poliţie, mai veneau şi alţi oameni s-o 
vadă? întrebă el. 

— Da, înainte să dispară, primea vizita unui alb. 

— Un alb, zise Malko interesat. Cum arăta? 

Urmă o nouă discuţie în lingala. 

— Un „uriaş”! explică bâlbăitul. 

In lingala, termenul se referă la indivizi de la un metru şaizeci, 
până la doi... Malko se gândi la libieni sau la libanezi. Putea oare 
fi considerat Issam Hadjez drept un „uriaş”? 

— Nu era cumva un arab? Poate că ea nu face diferenţa... 

De această dată, Barnabe Pombu făcu eforturi uimitoare 
pentru a-i explica această nuanţă vitală, cu faţa încordată de 
nenumărate ticuri. În sfârşit, scoase un răspuns definitiv. 

— Ea spune că este un alb, un moundele. Este acelaşi cuvânt 
pentru un arab, în general, sau pentru un libanez. Nu e vorba 
despre un african. 

Un bătrân începu să înjure din fundul colibei şi mama se grăbi 
să se întoarcă, trântind poarta în urma ei. Malko şi însoţitorul său 


33 


se întoarseră la Toyota. 

Se mai adăuga un element de mister. Cine putea fi albul 
misterios care venea să se afunde în acest cartier numai de 
negri? Un german din Est? Un rus? Un libian? Un libanez? 
Cubanezii erau excluşi din cauza culorii pielii. 

— Ce-ce-ce-ce f-f-f-f-acem? lansă Barnabe cuvintele într-o 
ploaie de salivă. 

— Pentru moment, nimic, spuse Malko. Mi-ar plăcea, însă, să 
merg în această seară să mă distrez în oraşul vechi. Am auzit de 
un loc vesel, numit NZabou Club. 

— Eu-eu cu-cu-cu-nosc! P-p-pe bulevardul Trei Martiri! 

x 


* * 


După un sfert de oră, la şase fix, se întunecase de-a binelea. 
Stelele apăruseră şi acest cer întunecat sporea şi mai mult 
atmosfera apăsătoare. De pe terasa camerei sale, Malko privea 
luminile din Kinshasa ce erau atât de aproape, încât păreau că 
fac parte din Brazzaville. 

Telefonul sună şi vocea melodioasă a recepţionerei îl anunţă: 

— Vă caută cineva jos. 

Barnabe Pombu era punctual. Se avântară pe străzile aproape 
pustii ale centrului oraşului Brazzaville. Aici, oamenii începeau 
foarte devreme lucrul şi nu ieşeau deloc. Dar de cum depăşiră 
sensul giratoriu de la Poto-Poto, situaţia se schimbă. 

Mulțimea africană mişuna pe toate străduţele şi marile 
bulevarde. O luară pe bulevardul Trei Martiri şi Malko zări la 
stânga sa o firmă cu neon roz, pe o construcţie la nivelul inferior 
al bulevardului: N'Zabou Club. Acesta ţinea loc de cafenea şi de 
bar popular. De la o dugheană mică se vindea bere 
consumatorilor aşezaţi la mese în aer liber; aceasta era situată 
pe drumul lateral destinat pietonilor legănaţi de o muzică 
asurzitoare ce se auzea dintr-un bloc de beton. 

— In interior, e.. E... e... e... ca... ba... retul! îl anunţă ghidul 
pe Malko. 

Pentru modesta sumă de cinci franci de persoană, intrară într- 
o sală plină de fum şi întunecată unde un neon pâlpâia deasupra 
unui bar, urând tuturor bun venit. În penumbră, se puteau ghici 
cupluri înlănţuite pe canapele din vinilin... Sonorul ar fi putut 
dărâma toate zidurile lerihonului... 

Malko şi Barnabe Pombu se strecurară până la o masă din 
spate, unde o matroană, înfăşurată într-o tunică lungă de un roşu 


34 


aprins, veni imediat şi le puse în faţă două sticle de „cravatees”, 
dar fără pahare. Nici un alb nu se vedea în sală. 

Malko privi cuplurile ce se agitau pe ringul de dans minuscul, 
în faţa unei oglinzi ce ocupa o bucată întreagă de perete, 
luminată de un fel de stroboscop. 

Asta cântărea mult... Bărbaţii şi femeile, băgaţi unii înalții, se 
unduiau în ritm de Toure Kunda, un fel de rumba-bolero, 
zvâcnitor şi plin de senzualitate care excita la culme cavalerii. 

Muzica se schimbă şi aproape toţi dansatorii se aşezară la 
locurile lor. Singuri, un bărbat şi o femeie rămaseră în mijlocul 
ringului. Cu mâinile unite deasupra capului, ea era îmbrăcată 
într-o rochie lungă, foarte îngrijită, ce îi punea în valoare formele 
de vis. Aceasta se apropie de oglindă şi Malko îi zări trăsăturile în 
lumina stroboscopului. 

Era corpul sculptural al lui Hortense Saboukoulou, femeia din 
cimitir. 

Barnabe Pombu se aplecă la ureche şi-i suflă: 

— Există creaturi f... f... f... frumoase! Ai? 

— Pot fi invitate la dans? se interesă Malko. 

— Dacă sunt singure, da. 

Era deja în picioare. Negresa îl văzu în oglindă că vine, se 
întoarse şi, cu un gest foarte firesc, îi întinse braţele, ca şi când 
S-ar cunoaşte dintotdeauna! Mâinile ei îi cuprinseră ceafa şi 
continuă să se unduiască în acelaşi ritm. Dar, încetul cu încetul, 
ea micşora distanţa ce-i separa ca apoi, foarte repede, să se 
lipească de el ca un timbru poştal, vârându-şi genunchii între 
picioarele lui! Asta ar fi pus pe jăratic orice bărbat normal. 

Intorcându-se spre el, Hortense Saboukoulou îi oferi lui Malko 
un zâmbet complice, provocator. 

— Bună seara, domnule! spuse ea cu o voce melodioasă. Vă 
place să dansaţi în stil african? 

Pântecele ei se unduia încet, lipit de el şi îi simţi masa tare a 
pubisului ei frecându-l de la stânga la dreapta. Cu privirea 
pironită într-a lui, părea că urmăreşte să-i crească dorinţa. In tot 
trupul ei plutea senzualitatea. Mai rămaseră pe ring câteva 
minute, apoi muzica deveni mai ritmată, iar Hortense 
Saboukoulou îl trase spre bar, într-un colţ oarecum mai 
îndepărtat de difuzoare. Cu o batistuţă, ea îşi şterse transpiraţia 
ce ţâşnea în picături deasupra sânilor săi, dezvăluiţi de decolteul 
pătrat. 

— E cald! spuse ea. 

Malko îşi apropie gura de urechea ei. 


35 


— De ce mi-aţi dat întâlnire? 

Hortense Saboukoulou se prefăcu ofensată. 

— Eu? Dar dumneavoastră aţi venit aici... Şi acum mă agăţaţi! 

Se înfruntară câteva clipe din priviri, apoi ea izbucni în râs.. 

— Sunt rea! Păreaţi foarte trist la cimitir şi am vrut să vă 
distraţi puţin. 

— Nu eram trist, o contrazise Malko. Nu cunoşteam pe nimeni 
din acel avion. 

— Atunci de ce stăteaţi în faţa mormântului lui Alphonse 
Loukoula? 

— Pentru că mă interesează, spuse Malko aruncând nada. 

— Nu-l cunoşteaţi... 

— Anchetez atentatul, spuse Malko. S-ar părea că Loukoula s-a 
urcat în avion cu o valiză-capcană. 

— In acest caz, înseamnă că a murit, conchise negresa. 

— La cimitir păreaţi să sugeraţi contrariul. 

Hortense îi susţinu privirea cu un zâmbet ironic. 

— La noi, în Africa, lumea crede în fantome. Şi atunci poate 
acest Alphonse Loukoula e mort pentru voi, albii, dar nu şi pentru 
noi. Există vrăjitori mari în Congo. 

Nu mai lipsea decât vrăjitoria în ancheta asupra unui atentat 
terorist... Malko începu să se întrebe dacă Hortense nu-şi bătea 
cumva joc de el. 

— II cunoşteaţi? 

— Din vedere, spuse ea, era o cocotă masculină, cunoscut la 
Ouenze şi la Bacungo. Avea o prietenă tânără, foarte drăguță, 
Berenice Koukolo, care mai lucra puţin şi ca manechin. 

— Unde este? 

Hortense făcu un gest evaziv. 

— Nu ştiu, domnule. A dispărut de nişte luni bune; nimeni nu a 
mai văzut-o la Brazzaville. A fost foarte afectată. Noi, africancele, 
suntem altfel, foarte sentimentale. 

— M-aţi putea ajuta să o găsesc? 

— De ce? 

— Poate ştie unde se află fantoma lui Alphonse Loukoula. 

Hortense Saboukoulou râse în hohote: 

— Vă acomodaţi repede cu Africa! 

Tăcu câteva clipe, unduindu-se pe loc în ritmul muzicii. 
Niciodată nu l-a întrebat pe Malko cine e şi de ce se interesează 
de atentatul asupra avionului DC 10. 

— Veniţi, spuse ea deodată. 

El crezu că vrea să danseze, dar ea depăşi ringul, 


36 


îndreptându-se spre ieşire şi el o urmă. Era la fel de multă lume 
afară. Hortense Saboukoulou se îndepărtă de zona luminată şi se 
opri puţin mai departe, la întuneric. Sprijinită de o maşină ce 
staţiona, ea îi zâmbi seducător lui Malko. 

— Cred că sunt prea drăguță cu dumneavoastră, zise ea. 
Această Berenice este într-adevăr o femeie foarte, foarte 
frumoasă. 

Malko o fixă, uluit. Ce joc făcea ea? 

— Ce făceaţi la cimitir în această dimineaţă? întrebă el. 

— Venisem să pun flori la mormânt. 

— Ştiaţi că o să vin? 

Ea râse în hohote. 

— Ghicitorul meu îmi prorocise că am să întâlnesc astăzi un 
străin. Nu ştiam că veţi fi dumneavoastră... 

Părea foarte vioaie, evoluată, se exprima remarcabil şi când 
dansau, Malko avusese impresia că ei nu i-ar fi displăcut o scurtă 
întâlnire. Africanii erau rareori nesociabili. Dar asta nu înlătura 
esenţialul. De ce îl ajuta? 

— Unde se află tânăra prietenă a răposatului Alphonse 
Loukoula? întrebă el. 

— Nu va fi uşor să o găsiţi. Dar mergeţi, aşadar, la Ram-Dam, 
localul de noapte al hotelului Meridien. intrebaţi de Miranda. Ele 
se cunoşteau bine.. 

— Pe dumneavoastră, unde aş putea să vă găsesc? Hortense 
făcu nişte piruete, sfidându-l cu un mers lasciv, vădit provocator. 

— Aici, aproape în fiecare seară. Ador dansul... 

Brusc, veni cu faţa lângă el şi-i suflă, lipindu-şi aproape buzele 
de gura lui: 

— Fiţi foarte atent! Aici, în Africa, este periculos să faci morții 
să vorbească. 

Se îndepărtă cu un mers legănat şi se întoarse la NZabou 
Club. Malko privi în jurul lui. Unde dispăruse Barnabe Pombu? 
Reveni în local şi examină fiecare colţişor. Hortense dansa 
languros cu un negru înalt, îmbrăcat într-un tricou fosforescent. 
Nici urmă de Barnabe! 

Malko se trezi singur, la marginea bulevardului Trei Martiri. 
Toate acestea erau din ce în ce mai ciudate. Alphonse Loukoula 
murise de-adevăratelea? Un taxi verde se opri în faţa lui. 

— Haide, şefu'! strigă şoferul. Mergem la Poto-Poto! 

Era cartierul fierbinte din Brazzaville... Malko se urcă în Toyota 
sa şi se îndreptă spre Olympic Palace. 

O recepţioneră adormită îi întinse cheia şi ajunse în camera 


37 


sa, transformată în frigider. Când adormi, era deja convins că 
Hortense Saboukoulou îi tăiase calea pusă special de colonelul 
M'Boukou. Dar în ce scop? 


38 


Capitolul V 


Generalul Olivier Edoura tocmai parcurgea rapoartele lăsate 
pe biroul său de şefii de la controlul populaţiei, când secretara sa 
- o congoleză seducătoare, cu o tunică verde şi turban asortat - 
veni şi se aplecă la urechea lui şoptindu-i câteva cuvinte. Işi 
aranjă hârtiile într-un sertar şi scoase de aici o mapă fără antet. 
Edoura era un lucrător înverşunat şi un om al dosarelor. Deţinea 
dosare cu privire la mulţi oameni din Congo şi puterea sa ocultă 
venea în parte de aici. Fără să-şi facă iluzii, ştia că, de când cu 
schimbarea politicii preşedintelui, el era doar un balaur destinat 
exterminării. Dar un balaur care putea încă să scuipe foc şi să 
facă mult rău. Informaţiile sale cu privire la numeroşi îmbogăţiţi 
pe cale ilegală erau la loc sigur, ceea ce îl punea la adăpost de 
vreun accident. Pentru a-şi menţine influenţa, împrăştia uneori 
manifeste, conţinând unele din secretele sale, atribuite 
opoziţiei... 

Secretara ţinea foarte mult la şeful ei care îi ridica uneori 
poalele în cap într-o cameră din M'Bamou. Ea întrebă cu 
timiditate: 

— Să-l invit înăuntru? 

— Da, spuse generalul, dar să-şi lase maşina la subsol, lângă a 
mea. 

Mercedesul gri al generalului-comandant al Siguranţei Statului 
era întotdeauna garat în interiorul clădirii din granit roz, cu trei 
etaje, care adăpostea serviciile cele mai secrete din Brazzaville. 
Până de curând, ofiţerii est-germani de la STAS o supervizau, 
ajutaţi de un omolog al KGB. Aceştia plecaseră, dar rusul mai 
avea încă un birou, deşi cu o activitate mult redusă. Republica 
Populară Congo nu reprezenta o prioritate în preocupările 
Kremlinului... 

El urmări cu privirea unduirile tunicii verzi. Apoi schiţă un 
zâmbet de comandă pe faţa-i rotundă, când vizitatorul intră în 
biroul său. i 

— Mohammed! Întotdeauna mă bucur când te văd. 

Mohammed Tarki, mult mai plăpând decât el, îl îmbrăţişă. 

Cu costumul său şi cămaşa fără cravată, cu tenul mai, se 
vedea imediat că este arab. Trăsăturile fine, nasul ascuţit şi ochii 
înfundaţi îi dădeau un aer maladiv. Responsabil al Serviciilor 
secrete libiene în cadrul Biroului Popular al Jamahiriei libiene la 
Brazzaville, jucase odinioară un rol important, trimițând în ţara 


39 


sa la stagii militare gloate de africani, mulţumită complicităţii 
prietenului său, generalul Edoura, care acţiona uneori chiar fără 
ştirea şefului statului. Era imperios necesar să-ţi constitui un mic 
capital personal... Oameni pe care te puteai bizui. 

Aceşti congolezi, odată îndoctrinaţi, erau lăsaţi la vatră şi 
reactivaţi în caz de nevoie. Cel care îi dirija pe cheltuiala lui nu 
era nimeni altul decât Mohammed Tarki. Bineînţeles, sovieticii 
deţineau toate numele lor. Le puteau fi de folos într-o bună zi. 

Libianul se aşeză pe marginea unui scaun, vizibil stingherit, în 
timp ce generalul îşi luă locul la biroul său mare. Schimbară 
câteva impresii banale cu privire la evoluţia evenimentelor din 
lume, apoi libianul strănută, biciuit de aerul rece climatizorului. 

— Sănătate! spuse politicos generalul. 

Mohammed Tarki îşi şterse zgomotos nasul, apoi rămase să se 
agite pe scaun, evitând privirea congolezului; acesta nu-l 
convocase de foarte mult timp la biroul său. Menţineau legătura 
mult mai discret. 

— Ce se întâmplă? întrebă el în cele din urmă. 

— Aş vrea să-ţi dau să citeşti nişte hârtii, spuse cu o voce 
indiferentă generalul. Ţine... 

li întinse peste birou un dosar galben ce conţinea procese- 
verbale de ascultare a convorbirilor telefonice şi note de filaj. 
Generalul Edoura reveni la locul său, luă dintr-o cutie de malahit 
un trabuc Coiba, îl aprinse şi suflă fumul în nasul libianului. 
Acesta, după ce a citit, avea o expresie şi mai bolnăvicioasă. 
Intrebările se învălmăşeau în capul său. 

— Ce imbecil, Hadjez ăsta! izbucni el cu o voce tremurândă de 
furie. Dacă nu ar fi fost ucis... 

Generalul făcu un gest fatalist însemnând că nu aveau cum să 
se răzbune pe un mort. 

— El nu ne va mai pune nici o problemă, conchise el. 

Mohammed Tarki înţelese într-o clipita. 

— Vrei să spui că ceilalţi pot să ne pună? 

Edoura suflă violent fumul trabucului în direcția 
interlocutorului său. 

— Altfel, crezi că ai mai fi aici? 

— Ce putem face? întrebă libianul cu o voce plângăcioasă. 

In acest caz, el făcuse doar să se supună ordinelor colonelului 
Kadhafi. Ceruse în mai multe rânduri ajutorul, dar Tripoli nu se 
lăsa înduplecat. 

Generalul, îl fixă lung, spunându-şi că semăna cu un şobolan, 
cu trăsăturile feţei ascuţite şi ochii negri ce exprimau groaza. 


40 


Congolezul ascundea o uşoară nelinişte sub siguranţa sa 
aparentă. Bineînţeles, era puternic, dar linia marxistă, pe care o 
apărase de-a lungul întregii sale cariere, se deteriora, mai ales că 
nu aparţinea etniei preşedintelui Sassou N'Guesso. Adică 
populaţiei M'bochis. Ceea ce îl făcea la urma urmei complet 
vulnerabil în cazul unei lovituri dure şi puternice. Mohammed 
Tarki era protejat de imunitatea diplomatică şi risca, în cel mai 
rău caz, o expulzare. 

— Am făcut deja ceea ce am putut şi voi continua, afirmă 
generalul Edoura. Dar cred că, din raţiuni de securitate, trebuie 
luate măsuri radicale. Inţelegi ce vreau să spun. 

Mohammed Tarki înţelegea perfect. incerca să arunce pisica 
moartă în curtea congolezului. 

— Tu eşti foarte bine plasat pentru această acţiune. Controlezi 
atât de multe... 

Cu un gest hotărât făcut cu trabucul, Edoura îi tăie vorba. 

— Nu, anumite lucruri au devenit imposibile. ţi voi transmite 
informaţii, te voi acoperi, dar există ordine pe care nu mai pot să 
le dau oficial. 

— Şi atunci? 

— Reactivează-ţi prietenii: pe Rafik şi pe Boris, îi sugeră 
congolezul. 

Mohammed Tarki dădu afirmativ din cap. Fără a-i lăsa timpul 
să vorbească mai mult, generalul se ridică şi-l cuprinse pe după 
umeri cu braţul, împingându-l politicos spre ieşire. 

— Îţi voi trimite la ambasadă, în mod regulat, toate 
informaţiile necesare cu privire la modul de acţiune. 

Toată diplomaţia libiana de la Brazzaville ocupa o vilă albă 
vizavi de spital care servea şi de ambasadă şi de reşedinţă. 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară încă o dată. Când se întoarse în 
birou, generalul îşi recuperă dosarul şi-l închise în seiful personal 
al cărui combinaţie o ştia numai el. 

x 
x x 


Abia ridică receptorul şi Malko îl recunoscu pe bâlbâitul de 
Barnabe Pombu. Se făcuse complet ziuă. Uşurat, Malko îl întrebă 
pe informator. 

— Unde aţi dispărut aseară? 

— E... eu am văzut că eraţi pe mâini b-b-b-bune! spuse negrul. 
Nu voiam să vă deranjez şi atunci m-am întors. Dar sper că aţi 
fost atent să nu luaţi S-S-S-I-D-D-A! E destulă pe aici. 


41 


Urmă o pledoarie bâlbâită cu privire la pericolele acestei 
teribile maladii. Devenise patetic. In sfârşit, ziaristul congolez 
întrebă: 

— Cum merge ancheta dumneavoastră? Mai aveţi nevoie de 
mine? 

— Incerc s-o găsesc pe amanta lui Alphonse Loukoula, spuse 
el. M-aţi putea ajuta? 

Tăcere la capătul celălalt al firului. Apoi Barnabe Pombu 
scoase un răspuns gâjâit: 

— Asta nu ştiu! Cum o cheamă? 

— Berenice Koukolo. 

— Voi încerca să mă informez. 

— Perfect, zise Malko. Treceţi pe la hotel, la sfârşitul zilei. 

Era înnourat. Povara umidității căzu peste el când ieşi să-şi ia 
maşina. O luă în direcţia Ambasadei americane. Thomas Hauser 
îl privi cu un zâmbet molâu, cu bustul puţin ţeapăn şi privirea 
înceţoşată. Incepuse să bea încă de când coborâse din pat. 

— Cum e? întrebă el. Sunteţi pe urma mortului? 

— Ştiaţi că Alphonse Loukoula avea o prietenă tânără? îl 
întrebă Malko. 

Americanul dădu din umeri. 

— Bănuiesc! De ce? 

— Se pare că era foarte ataşată de el şi a dispărut din 
Brazzaville. 

— Ea nu se afla în avionul DC 10? 

— Nu. lar după presupusa moarte a lui Loukoula, a dispărut. 
Or, dacă el trăieşte, poate ţine legătura cu ea. 

— Cine v-a povestit toate astea? 

— Mulțumită „ciripitorului” dumneavoastră, am putut vorbi cu 
oameni care o cunoşteau. 

Un interes de altă natură făcu să strălucească privirea 
americanului. 

— Dacă e adevărat, e preferabil să punem noi mâna pe ea 
înaintea congolezilor. Când au început ei ancheta asupra lui 
Issam Hadjez, credeau că îi va duce la libanezi şi asta ar fi fost 
mană cerească într-o ţară unde aceştia sunt urâţi. Ba mai mult, i- 
ar fi făcut să cânte puţin pentru a evita pogromul... Aparent, ei 
deţin informaţii ce i-au orientat în altă parte, lucru ce explică 
inerția lor. 

— Bine, spuse Malko, îmi voi continua investigaţiile singur. 

Americanul se ridică în picioare cât era de lung pentru a-l 
conduce. Următorul pas al investigaţiei lui Malko era Ram-Dam 


42 


unde era posibil să o întâlnească pe Miranda, prietena 
misterioasei Berenice Koukolo. 

O puicuţă, probabil de la Miss Sida 1990, se unduia pe ringul 
de dans, mişcându-şi leneş o crupă superbă, strânsă de o fustă 
mini galbenă. Şoldurile înguste îi puneau şi mai mult în valoare 
forma perfectă a feselor ce păreau făcute pentru a fi pătrunse. 
Nu apucă bine să intre la Ram-Dam, că vreo şase negrese îl 
înconjurară pe Malko precum un stol de vrăbii. 

— A-a-a-ten... atenţie, toate au S-S-S-I-D-A! îi suflă la ureche 
Barnabe Pombu. 

Veşnica lui obsesie. Investigaţiile sale în oraş cu privire la 
Berenice se dovediră zadarnice. Malko se aşeză la bar şi 
comandă o votcă. Ram-Dam! îşi merita pe deplin numele. Un 
disc-jockey închis într-o colivie de sticlă punea o muzică infernală 
pentru mâna de curve ce dansau complet singure pe ringul de 
dans, schimonosindu-se în modul cel mai sexy posibil pentru a 
agăța eventualii clienţi. 

Toate erau negrese, cocoţate pe nişte pantofi cu tocuri 
interminabile, unele îmbrăcate cu rochii lungi până la glezne, cu 
mâneci bufante, după moda zaireză; altele în mini până la nivelul 
feselor. Vreo doisprezece albi ocupau taburetele barului, în 
penumbra unui separeu, Malko zări un cuplu care părea a 
executa o felaţie evidentă... Prostituata în mini galben se apropie 
de taburetul său şi, întorcându-i spatele, se lansă într-o imitație 
de dans din buric, extrem de obscen, punctat de mişcări violente 
ale bazinului ce nu lăsau loc de interpretare. Nu părea a fi un 
mediu controlat de proxeneţi. 

O negresă înaltă cu părul decolorat, excitantă în draci, într-o 
rochie roşie cu paiete, veni la rându-i să se producă, să-şi legene 
şoldurile în faţa lui. Toate aceste prostituate erau conştiente că 
au nişte forme ce îi scot din minţi pe europeni, obişnuiţi cu 
proeminente mai nesemnificative. 

Cum Malko îşi încrucişa din întâmplare privirea cu a ei, 
negresa îşi trecu încet limba ascuţită peste buzele groase într-un 
gest absolut obscen, în timp ce imprima şoldurilor sale nişte 
mişcări diabolic de senzuale. 

— Vai de mine! suspină Barnabe Pombu. Ai văzut-o pe asta, 
şefu'? 

El uită să se mai bâlbâie. Cu o expresie cu totul oribilă de 
târâtură în ochii de culoare închisă, curva cu paiete îşi continua 


12 în limba franceză, ramdame-vacarm, (n. t.). 
43 


jocul, mimând o felaţie. Dacă nu ar fi existat SIDA, n-ar fi rezistat 
tentaţiei... 

Un tip solid, cu faţa roşie, se strecură de pe scaunul său şi 
merse spre curva în galben şi o târî afară fără nici un cuvânt. 
După ce stăteai două luni pe o platformă de foraj, deveneai mai 
puţin precaut... 

Malko se aplecă spre barman: 

— Există aici o fată care se numeşte Miranda? 

Negrul îi arătă cu bărbia curva cu paiete. 

— Da, ea este. Vreţi să vă aranjez ceva?... 

— Nu, mulţumesc, spuse Malko. 

Când se întoarse, fata îi căzu practic în braţe: ea auzise 
întrebarea lui Malko. 

— Eu sunt Miranda, şefu'! murmura ea, strecurându-i o limbă 
ascuţită în ureche. Vrei să mă ocup de tine? 

Trecând de la vorbe la fapte, îşi strecură o mână între ei, îl 
masă scurt, pentru a se retrage apoi brusc. 

— Ei, ia spune, zise ea, nu ți se usucă gâtul aici? 

Fără a mai aştepta răspunsul lui Malko, comandă o şampanie. 
Barmanul se grăbi să aducă o sticlă de şampanie de Moet 
desfăcută deja şi turnă în două cupe. Cea a Mirandei se evaporă 
în cinci secunde şi fu umplută din nou. Barmanul îşi cunoştea 
meseria. Miranda reîncepu manejul şi apoi îl trase pe Malko spre 
unul din cele două separeuri întunecate din fundul localului, sub 
privirea îngrozită a lui Barnabe Pombu. Cu unghiile lăcuite şi 
parfumată, ea părea perfect sănătoasă... Malko nu avea decât să 
se oftice că jumătate din aceste curve erau seropozitive... 

Abia ajunsă la întuneric, ea se lipi de el şi-i murmură pe un ton 
grăbit: 

— Vrei să vin cu tine la hotel. Trebuie doar să dai două mii de 
franci tipului de la recepţie. Locuieşti în oraş? 

— Nu, spuse Malko. 

— Nu face nimic, la M'Bamou nu există probleme. 

— Nu, spuse Malko, aş vrea... 

Miranda îi zâmbi lubric: 

— A, înţeleg! Eşti un mare leneş, şefu'! O mică plăcere pe loc, 
fără să te mişti, pentru zece mii de franci. Te-am excitat... 

Cu dexteritatea unui hoţ de buzunare, îi strecurase deja o 
mână în interiorul pantalonilor de alpaca. Malko se întrebă dacă 
SIDA poate fi luată printr-o simplă atingere... 

— Aşteaptă un minut! 

Neascultând decât de conştiinţa sa profesională, Miranda 


44 


plonjase deja cu gura ei mare, gata să-l înghită. Întunericul îi 
proteja oarecum şi la Ram-Dam nu trebuia să te formalizezi în ce 
priveşte apropierea dintre rase. 

Malko reuşi totuşi să-i îndepărteze gura mare, iar ea îl întrebă: 

— Nu-ţi place? zise ea, deja furioasă, continuând să-l mângâie 
ca să nu-şi iasă din mână. 

— Ba da, ba da, afirmă Malko, dar... 

Miranda nu luă în seamă reticenţa lui. Albii erau uneori 
pudici... 

— Ei, bine! Vom merge lângă piscină, zise ea. Vom fi mai 
liniştiţi. 

Se ridicase deja în picioare şi traversă ringul, balansându-şi 
victorioasă partea corpului cu ajutorul căreia îşi câştiga 
existenţa. Malko nu avu de ales şi o urmă, în ciuda semnelor 
disperate ale lui Barnabe Pombu. Intrarea de la Ram-Dam dădea 
spre un loc descoperit ce depăşea piscina, ferit de hotel. 

El o zări pe Miranda îndreptându-se spre locul unde erau 
aliniate mai multe saltele. Un mormăit îi atrase atenţia asupra 
unui morman neclar care se agita pe un şezlong: clientul cu faţa 
roşiatică din Ram-Dam tocmai o sodomiza, cu lovituri puternice 
din şale, pe tânăra curvă în minijup galben. Aceasta, rezemată 
de spătarul scaunului, gemea de durere la fiecare mişcare. 
Bărbatul, ţinând-o de şoldurile înguste, o sodomiza în mod vizibil, 
cu faţa crispată de plăcere, lăsându-se pe ea cu toată greutatea. 
Fata nu părea să aibă mai mult de paisprezece ani. Gemetele ei 
se înteţiră; partenerul ei se apropia de final. 

— Vrei aşa? 

Miranda îl aştepta în întuneric, într-o poziţie provocatoare. 
Malko luă o bancnotă de zece mii de franci şi i-o arătă. 

— Astă seară nu am chef, spuse el. Dar poţi totuşi să câştigi 
asta. 

Curva se încruntă. 

— Ce vrei până la urmă? Să fac ca ea? 

Curva în galben încetase să mai ţipe şi să geamă; se prăbuşise 
pe şezlong, iar iubitul ei se întorsese în local. 

— Nu, explică Malko, caut o fată care se numeşte Berenice 
Koukolo. 

Un fulger de mânie trecu prin ochii negri ai Mirandei. 

— De ce vrei o altă curvă? Fundul meu nu e frumos? 

Acesta era etalonul de comparaţie pentru aceste suflete 
amărâte. 

— Ba da, o asigură Malko, este superb! Dar aş vrea să o 


45 


găsesc. Se pare că tu o cunoşti. 

li strecură bancnota în decolteu. Miranda recunoscu veselă: 

— E adevărat că şi ea are un fund frumos, dar nu mai e aici. 
Nu a mai fost văzută de foarte mult timp. 

— Adică? 

— O, cu mai multe luni înaintea sezonului secetos. 

— Ştii unde este? 

Inainte de a-i răspunde, Miranda înfundă puţin bancnota între 
sâni, în cazul în care Malko ar fi vrut să i-o ia. 

— Nu, mărturisi ea. 

— Nu ai cum să afli? 

Miranda îşi netezi părul spălăcit, simțind mirosul plăcut al 
bancnotei. 

— Poate, zise ea. Dar este greu. Ar trebui să o găsesc pe altă 
prietenă. Asta vă va costa ceva bani. 

Malko luă două bancnote de zece mii de franci, le rupse în 
două şi-i întinse jumătăţile Mirandei. 

— Dacă îmi afli adresa lui Berenice, îţi voi da şi celelalte două 
jumătăţi. Voi trece mâine pe aici. 

Miranda înşfăcă jumătăţile de bancnote. Reveniră în local 
împreună şi Barnabe Pombou se năpusti de îndată asupra lui 
Malko. 

— Mi-am luat toate măsurile de siguranţă, afirmă Malko. Acum 
aş vrea să ne întoarcem unde am fost aseară. 

Informatorul CIA suspină complice. 

— Recunoaşteţi, şefu', vă plac femeile, nu glumă... 

În drum spre bulevardul Trei Martiri, Malko era convins că 
frumoasa africană ştia mai mult decât pretindea. Era mult mai 
folositoare decât o curvă de la Ram-Dam. In plus, Hortense 
Saboukoulou nu avea probabil nici SIDA. 


46 


Capitolul VI 


Hortense Saboukoulou dansa ca în seara precedentă, în 
aceeaşi rochie, singură în faţa oglinzii mari din N'Zabou Club. 
Privirea ei se încrucişă imediat cu a lui Malko şi nu-şi mai 
dezlipea ochii de el. Lui i se părea că ea îşi înteţise puţin 
balansarea şoldurilor. Totuşi, nu veni la el decât după ce 
cântecul se termină şi se aşezară pe una din canapelele din 
spate. 

— Bună seara, zise ea, cu vocea ei melodioasă. Foarte drăguţ 
din partea dumneavoastră că aţi venit să mă vedeţi. 

— E o plăcere pentru mine, afirmă Malko. M-aş bucura să vă 
vorbesc în linişte despre cazul Loukoula. Aici, nu e prea uşor. 

Extrem de surprinsă, Hortense negă, dând din cap. 

— V-am spus deja totul. Pentru moment, nu pot să mă mişc. 
Nu aţi întâlnit-o pe Miranda? 

— Ba da, zise Malko, dar... 

— Nu ştiu nimic în plus, i-o reteză Hortense Saboukoulou. 

Un negru solid se propti în faţa ei şi o invită la dans. 
Schimbară rapid câteva cuvinte în lingala, apoi se întoarse spre 
Malko: 

— Sunt obligată să vă părăsesc, înţelegeţi? 

— Ţin să vă revăd, insistă Malko. Chiar dacă nu aveţi nimic să- 
mi spuneţi. 

O licărire de emoție făcu să oscileze privirea sigură a lui 
Hortense Saboukoulou. Ochii lui Malko îi fixau gura prea roşie şi 
coborâră. Ea avu un fel de frison, ca şi când ar fi resimţit o 
atingere fizică. 

— În acest caz, spuse ea încet, e altă treabă. Aşteptaţi-mă în 
maşină, puţin mai departe, spre sensul giratoriu de la. 
Koulounda. Nu aprindeţi farurile. Dacă pot, voi veni şi dacă aveţi 
răbdare. 

Se ridică într-un foşnet de tafta şi îşi ajunse din urmă cavalerul 
pe ringul de dans. Când Malko trecu pe lângă ea, Hortense îşi 
unduia şoldurile într-o răsucire drăcească, cu minunata lor 
supleţe, specifică africancelor. Il lovi uşor cu şoldul, ca din 
greşeală şi-i făcu prieteneşte cu ochiul. 

Barnabe Pombu sorbea puţin câte puţin dintr-o sticlă de bere. 
Malko se apropie de el. 


47 


— Cred că voi mai rămâne puţin, spuse el. Căutaţi-mă mâine 
dimineaţă la hotel. 

Aşteptă ca informatorul CIA să se îndepărteze pentru a ajunge 
la maşină şi să-i schimbe locul. Era la cheremul bunăvoinţei 


apetisantei Hortense. 
x 


* * 


Malko tresări când portiera se deschise, făcând-o pe Hortense 
să zâmbească. Se trânti pe scaun alături de el. 

— Văd că sunteţi răbdător! spuse ea cu un adorabil accent 
melodios. 

Malko porni de pe loc, luând-o spre centrul oraşului. 

— Unde mergem? întrebă el, luând-o din nou pe bulevardul 
Trei Martiri. N 

— O să vă spun îndată, zise Hortense. In direcţia hotelului 
M'Bamou. 

Traversară Poto-Poto, pustiu la acea oră şi ajunseră pe 
bulevardul Amilcar Cabrai. 

— La dreapta, anunţă Hortense. 

Merseră pe o scurtătură nu prea asfaltată. Malko recunoscu 
restaurantul Park II. Era închis, bineînţeles. 

— Continuă, zise Hortense. 

Dădu într-o curte jalnică unde se ridica o clădire verzuie 
construită pe lungime, cu un singur etaj. Câteva becuri gălbui 
luminau instalaţiile de aer condiţionat ieşite din perete ca nişte 
butoane mari. 

Hortense se întoarse spre Malko cu o expresie nepăsătoare. 

— Mergeţi prin holul din faţă şi luaţi o cheie. Nu putem merge 
la mine. 

Malko o lăsă în maşină şi descoperi o recepţie murdară unde 
un angajat somnoros îl anunţă dintr-o dată: 

— Douăsprezece mii de franci, şefu'. 

Malko achită şi primi în schimb cheia de la camera cu numărul 
cinci. Văzându-l, Hortense cobori din maşină şi intrară, în mod 
sigur, într-un hotel de tranzit... Cu siguranţă, Hortense 
Saboukoulou îi rezerva surprize. Ea care părea atât de distantă. 

Camera era luminată de un bec; nu avea decât un pat îngust, 
o noptieră unde puteai să-ţi pui doar un pachet de ţigări şi un 
şifonier cu trei umeraşe strâmbe. Unicul scaun de lemn era de o 
murdărie respingătoare şi o sumedenie de insecte nedefinite se 
învârteau în jurul becului... Pentru a risipi căldura înăbuşitoare, 


48 


Malko puse în funcţiune climatizatorul. Acesta porni cu un 
zgomot îngrozitor, distribuind un firicel de aer un pic mai umed. 

Hortense Saboukoulou se aşeză pe pat, singurul loc posibil. 
Era într-adevăr foarte frumoasă; avea trăsături fine şi un corp de 
păpuşă Bărbie scos în evidenţă de o rochie lungă mulată ca o 
mănuşă. Malko rupse tăcerea ce se prelungise câteva clipe. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă el. Ce ştiţi cu adevărat 
despre Alphonse Loukoula? Este viu? 

— Nu ştiu. Aţi întâlnit-o pe Miranda. Nu v-a spus nimic? 

— Despre el, nu. Despre prietena lui mi-a spus că nu mai este 
în Brazzaville. 

— In mod sigur o va găsi ea, afirmă Hortense. 

Vocea ei melodioasă avea o intonaţie evident batjocoritoare. 

— Credeţi într-adevăr că acest Alphonse Loukoula este autorul 
atentatului? 

— Aşa se vorbeşte în oraş. 

— De ce m-aţi pus pe această pistă? Ce legătură aveţi cu 
toate astea? 

— Aveam o prietenă foarte bună în acest avion, spuse ea. Aş 
vrea să fie prinşi cei care au comis crima aceasta. 

— Cine v-a spus ieri că voi fi la cimitir? 

Ea ridică capul şi, ca prima dată, îl privi cu aceeaşi 
îndrăzneală. Apoi, buzele i se întredeschiseră într-un zâmbet 
senzual şi carnal. 

— Sunteţi prea curios, domnule, nu am venit aici ca să vă 
răspund la întrebări. 

Când buzele sale groase se atinseră de ale lui, el avu senzaţia 
unei descărcări electrice plăcute. Simţi cum limba ei caldă se 
strecură să o întâlnească pe a lui; apoi nişte degete care se 
încleştară pe ceafa lui. Hortense se răsturnă pe spate, în pat, 
trăgându-l după ea. Sub rochia de tafta, trupul ei era incredibil 
de tare. Malko o mângâie urmând formele corpului; apoi ea se 
băgă şi mai mult în el. Incă un temperament focos. 

Când se dezlipiră, ea îi spuse zâmbind: 

— E plăcut, nu-i aşa? 

Degetele ei îndepărtară cămaşa lui Malko, jucându-se pe 
pieptul său. Avea nişte ochi strălucitori, cu o  licărire 
provocatoare în ochii ei mari şi negri. El îi desfăcu un nasture de 
la rochie şi-i mângâie sânii tari ca marmura. Sfârcurile erau mari 
şi negre ca nişte creioane. In fundul pupilelor ei, se zărea o 
expresie plină de emoție. El îi atinse uşor muntele lui Venus şi ea 
îi întoarse brusc spatele: 


49 


— Desfă închizătoarea, îi ceru ea. 

Scârţăitul fermoarului ce alunecă până jos la şalele lui 
Hortense aduse în arterele lui Malko o descărcare formidabilă de 
adrenalină. Cu delicateţe, îşi scoase mânecile bufante ale rochiei 
şi rămase goală puşcă, nemaiavând pe ea decât pantofii şi o 
pereche de chiloţi minusculi de culoare portocalie. Cu grijă, ea îşi 
agăţă rochia, apoi veni spre pat, strivind în trecere un gândac de 
bucătărie ghinionist. Era o splendidă statuie neagră cu nişte sâni 
ridicaţi, cu abdomenul plat şi cu acest fund demenţial care părea 
montat pe rulmenţi. Hortense se opri în faţa patului şi Malko o 
trase mai aproape, cuprinzându-i fesele arcuite cu amândouă 
mâinile. li trase triunghiul portocaliu, lăsând-o pe Hortense 
complet goală. 

Decorul sordid al camerei distona cu această superbă 
creatură. Ceasul Panthere de Cartier şi cele două brățări cu 
briliante măreau şi mai mult contrastul. Ea îşi apăsa burta de 
faţa lui şi el simţi un miros discret de Samsara de Guerlain... 

— M-am parfumat pentru tine, spuse ea. La noi, bărbaţilor nu 
le place; preferă mirosul natural al pielii. 

Privirile li se încrucişară. De ce i se oferea Hortense lui? Ce 
combinaţie sumbră se profila în spatele acestui cadou regal? Ea 
veni în întâmpinarea reticenţelor lui, spunând pur şi simplu: 

— Să ştii că eu nu am SIDA; un singur bărbat există în viaţa 
mea. Dar ştiu că tu eşti acela care mă pune pe jar. Priveşte! 

Ea îi luă mâna şi i-o duse între coapsele ei. Era adevărat. 
Aceasta îi dezlănţui dorinţa pentru acest superb exemplar 
feminin. Se lăsă mângâiată câteva clipe, apoi se ghemuli lăsându- 
| să i-o bage în gură. Malko profită de aceasta şi se aşeză în 
aceeaşi poziţie ca ea. Intre timp, Hortense se întrecuse pe sine 
însăşi. Malko avea impresia că o bară de fier ieşea din pântecele 
ei. Negresa se ridică şi-i strânse membrul între mâini, privindu-se 
ochi în ochi. 

— Eşti bărbat bine, spuse ea cu o voce răguşită. Nouă, celor 
din populaţia peuhla, ne plac bărbaţii care ne excită până la 
halucinație. Suntem cele mai mari curve dintre toate africancele. 

Limba ei se încolăci în jurul limbii lui, mai mult timp 
continuându-şi manejul. Apoi, îl lăsă din strânsoare, trecu în faţa 
lui şi se lungi pe patul îngust, pe burtă, cu picioarele uşor 
depărtate, punându-şi în evidenţă şalele bine conturate şi fundul 
încordat la maximum. Se întoarse zâmbind. 

— Nu-ţi mai plac? Am poftă să mă iei aşa. 

Ea mieună ca o pisică când Malko, în genunchi în spatele ei, o 


50 


penetră cu încetineală voită. Avea senzaţia că şi-o bagă într-un 
borcan cu miere. Carnea elastică a coapselor lui Hortense abia 
cedă sub apăsarea degetelor lui. El nu se mai mişca, ci trăgea şi 
împingea fundul tinerei negrese, accelerând progresiv ritmul. 
Mici picături de sudoare apărură pe spatele conturat al lui 
Hortense. Respirația se transformă în gâfâială. Câteva cuvinte îi 
trecură printre buze. 

— Dă-i înainte! Nu te opri! 

Malko o imobiliza şi începu din nou să o frământe din ce în ce 
mai repede, până ce bazinul ei fu scuturat de un fel de tremur. 
Unghiile-i se încleştară de cearceaful murdar; scoase un strigăt 
scurt şi Malko simţi cum tot corpul ei se moleşeşte. El reuşise să 
nu ejaculeze o dată cu orgasmul ei. Vederea membrului său rigid 
şi băgat încă parţial în pântecele fetei îi mări starea de excitare. 

El o scoase de tot afară. Hortense nu se clinti când simţi ca i-o 
împinse între fesele superbe. Cine nu vorbeşte, doreşte... Malko 
încearcă o senzaţie ameţitoare când o fixă între fese. Simplul 
fapt că o simţea cum palpita uşor lipită de el, era cât pe ce să-l 
duc direct în al nouălea cer... Apăsă abia perceptibil şi nu 
percepu nici o mişcare de împotrivire. Hortense Saboukoulou 
aştepta să o sodomizeze, fie din plăcere, fie din supunere. 
Amâna momentul violului acestui fund de vis. Simţind că dintr-o 
singură mişcare de şale putea să dispară în el, să-l forţeze, făcea 
să-i zvâcnească, tâmplele. La fel cum se gusta o mâncare 
rafinată, cu încetineală tot aşa el încerca o împingere uşoară, din 
tot corpul, simțind că membrana pe care apăsa începea să se 
deschidă cu elasticitate. Sexul îi intră câţiva milimetri. Hortense, 
cu toţi muşchii încordaţi scoase un geamăt scurt. Se pregătea s-o 
bage toată, când senzaţie ciudată îi ajunse la creier. 

Climatizorul nu mai funcţiona. Intoarse capul spre aparat şi un 
val de adrenalină era cât pe ce să-i spargă arterele. Climatizorul 
dispăruse! 

In locul aparatului, Malko zări în perete o deschizătură 
dreptunghiulară, prin care se strecura un cap mare şi creţ urmat 
de un corp. Un negru în tricou se ridică cu o baionetă de 
Kalaşnikov în mână. Acesta avea nişte ochi stranii, migdalaţi, o 
faţă scofâlcită şi dură, terminată cu un cioc şi o privire 
halucinantă. Incălţat cu bascheţi, nu făcea nici un zgomot. 

__ Hortense Saboukoulou, alarmată de nemişcarea lui Malko, 
intoarse capul. Scoase un urlet în momentul în care un al doilea 
bărbat se strecură în cameră prin acelaşi loc. Celălalt, mic şi 
îndesat, avea faţa mascată de o cagulă şi un pistol automat în 


51 


mâna înmănuşată. Un Makarov, i se păru lui Malko. ÎI ţinti spre el 
şi-i porunci cu o voce înăbuşită de țesătura de lână: 

— Tu, albule, îmbracă-te. 

Sub ameninţarea pistolului, Malko se supuse. 

Ce-l de-al doilea negru se apropiase de Hortense, cu baioneta 
la orizontală. Avea o lamă teribilă de vreo cincisprezece 
centimetri ce se termina cu un vârf încovoiat. Cu nările subţiate 
de frică, tânăra femeie îl interpela pe agresor în lingala cu un ton 
furibund. Drept răspuns, el îi aplică o lovitură în cap cu mânerul. 
Hortense căzu pe burtă ţipând de durere şi, imediat, acesta îi 
puse vârful armei ceafă. Dacă ea s-ar fi ridicat, vârful i-ar fi tăiat 
vertebrele cervicale. 

Bărbatul cu pistol merse şi deschise uşa, permiţând să intre un 
al treilea personaj; era un negru cu faţa buhăită, cu maxilarul 
inferior proeminent, cu nişte ochelari mari şi negri, înarmat şi el 
cu o baionetă, el rămase în faţa uşii, blocând-o. 

— Ce vreţi? îl întrebă Malko pe bărbatul care îl ameninţa cu 
pistolul. 

In loc să-i răspundă, acesta din urmă, se apropie de Hortense 
Saboukoulou. O admiră mai mult timp, vizibil tentat. Se aplecă şi- 
i puse arătătorul pe coloana vertebrală, urmând traseul în jos 
spre sale. Când ajunse la arcuitura feselor, prima falangă îi 
dispăru în brazda adâncă. Degetul îşi continuă drumul până ce 
tânăra femeie scăpă de el printr-un atac neaşteptat de furie... 
jignit, acesta se dădu înapoi şi, plesnind cu violenţă fundul lui 
Hortense, îi porunci: 

— la-ţi catrafusele şi cară-te! 

Bărbatul cu pumnalul se îndepărtă. Şi cum Hortense nu se 
supuse aşa repede, el îi apucă de păr şi o trânti la pământ. Ea se 
lupta furioasa ca o tigroaică trezindu-se cu ţeava pistolului înfipta 
în cap. 

— Hei! Fii atentă! o ameninţă el. 

Hortense luă slipul, îl trase pe ea şi apoi rochia. 

Ultimul venit o prinse de încheietura mâinii şi-i deschise uşa. 
Brusc, în loc să iasă, Hortense îi aruncă pe faţă rochia ce o avea 
pe braţe, apoi se aplecă şi-şi înfipse caninii în încheietura mâinii 
acestuia. 

Bărbatul scoase un urlet de durere, eliberând-o. Hortense 
Saboukoulou, îmbrăcată doar cu slipul, ţâşni pe uşă ca o rachetă 
şi dispăru în întuneric. In timp ce încerca să scape de rochie, cel 
pe care îl muşcase avea câteva secunde de întârziere... Bărbatul 
cu pistolul închise uşa cu o lovitură de picior şi îndreptă arma 


52 


spre Malko. În loc să tragă, dădu un ordin în lingala complicelui 
său. 

Acesta din urmă, cu baioneta pe orizontală, se apropie de 
Malko cu toţi muşchii încordaţi. Ochii lui mici, injectaţi de sânge îl 
fixau exact în dreptul centurii. Malko se dădu înapoi şi simţi 
peretele năclăit de căldură în spatele său. Negrul era la un metru 
de el, pregătindu-se să-l lovească. Acesta avea de gând să-i 
găurească burta... 

Malko aruncă o privire în direcţia uşii; celălalt ţinea degetul pe 
trăgaciul Makarovului. Avea de ales între un glonţ şi o lovitură de 
pumnal. 

— Grăbeşte-te, Boris, ordonă negrul cu pistolul. 

Malko realiză deodată că nu încercaseră să fure bijuteriile lui 
Hortense Saboukoulou. Veniseră special să-l omoare pe el... 
Apucă un scaun şi-l azvârli în momentul în care adversarul său 
făcu o fandare. Lemnul mâncat de carii se făcu ţăndări de umerii 
negrului cu privire de nebun, dar îi devie lovitura. Malko simţi o 
arsură la mâna stângă şi văzu degetul mijlociu al mâinii stângi 
acoperit de sânge care ţâşnea dintr-o tăietură până la os. Acum 
nu mai avea nimic cu ce să se apere. 

Negrul înainta, măturând aerul cu baioneta, pe orizontală, 
foarte hotărât să-i găurească burta lui Malko, ca şi când vederea 
sângelui l-ar fi incitat şi mai mult. Vârful lamei îi smulse o bucată 
din cămaşă, tâind-o ca un brici. Malko, cu burta brăzdată şi 
spatele lipit de zid, nu putea să se dea înapoi mai mult. II văzu pe 
ucigaş cum se ridică de jos, se concentrează şi cu braţul îndoit, îi 
tintea abdomenul. 


53 


Capitolul VII 


Când negrul cu baioneta se năpusti cu mâna îndreptată spre 
Malko, acesta folosi un vechi truc de luptă în spaţii închise; îşi 
încrucişă rapid braţele în faţă; mâna ucigaşului fusese blocată de 
această furcă improvizată şi vârful armei nu-i provocă decât o 
tăietură. Inainte ca acesta să aibă timpul să se retragă, Malko îl 
apucă de încheietura mâinii drepte cu amândouă mâinile, 
încercând să-l dezarmeze. Dar negrul avea o forţă uluitoare şi nu 
reuşi să-l facă să dea drumul armei. Ei se clătinau ca nişte beţivi 
în cameră, ciocnindu-se de pereţi, lovindu-se cu picioarele. 
Bărbatul cu, pistolul ţopăia în jurul lor, încurajându-şi complicele 
în limba lor. În mod evident, nu voia se servească de armă decât 
în ultimă instanţă... 

Schimbând tactica, adversarul lui Malko se dădu iute pe spate 
şi-l răsturnă peste cap, proiectându-l spre pat. Dezechilibrat, 
Malko căzu pe spate dând drumul ucigaşului. 

El se rostogoli, căzând în spaţiul dintre pat şi perete, în 
momentul în care adversarul său, cu un salt furios, cobori 
baioneta. Lama acesteia se înfipse adânc în saltea. În acelaşi 
moment, Malko se ridică şi, cu o lovitură de cap, îşi trimise 
adversarul la pământ, punând mâna pe baioneta înfiptă în pat. 
Boris se ridică, cu braţele atârnând de-a lungul corpului, cu ochii 
roşii de ură. Malko văzu însă imediat limitele victoriei sale: între 
uşă şi el, se afla omul cu pistolul. După o apreciere rapidă, el luă 
perna ce îi servise să o proptească pe Hortense Saboukoulou şi o 
aruncă în direcţia ucigaşului, în timp ce se lăsă în jos. 

Se auzi o bubuitură şi glonţul se înfipse în perete. Dar 
următoarea nu o va mai rata. Malko îl văzu pe bărbatul cu cagulă 
ţintind cu grijă şi se năpusti înainte, spunându-şi că era mai bine 
să moară luptând. 

In aceeaşi clipă, uşa se deschise cu zgomot şi apăru cel de-al 
treilea bărbat, plecat în urmărirea lui Hortense. Îngrozit, el 
adresa o scurtă frază celor doi complici. De îndată. Boris plonja 
pe gaura climatizorului şi dispăru! Bărbatul cu pistolul ezită o 
clipă, se întoarse, apoi trecu de uşă de-a-ndărătelea, trăgând 
încă un foc. Glonţul se înfipse în perete, destul de departe de 
Malko care, din prudenţă, rămase în cameră. Nu folosea la nimic 
să se lase doborât prosteşte. Ce-i făcuseră oare pe cei trei 


54 


ucigaşi să fugă? 

Nu se întrebă prea mult timp. Un nou-venit, un negru, apăru în 
cadrul uşii după câteva clipe; era ciudat îmbrăcat cu un costum 
şi avea un pistol în mână. Malko nu avu timp să reacționeze. 
Hortense Saboukoulou era deja în spatele lui, înfăşurată într-o 
pânză, fierbând de mânie. 

— Au plecat ticăloşii ăia! anunţă ea. 

Ea dădu un ordin bărbatului cu pistolul care dispăru în 
întuneric. 

Imediat, ea îşi ridică rochia, desfăcu pânza cu care era 
înfăşurată şi şi-o trase pe ea. Apropiindu-se de Malko ca să o 
ajute să-şi încheie rochia, scoase un țipăt. 

— Dar eşti rănit! 

Tăietura sângera din abundență şi picături mari se impregnau 
în podeaua murdară. 

— Trebuie să mergem la spital! zise Hortense. Uite, cât 
aşteptăm, ia asta. 

Işi înfăşură degetul într-o bucată de pânză. Acum junghiurile îi 
urcau până la umăr. O dată ce-i reveni în minte tensiunea luptei, 
el îşi puse nişte întrebări. Ce însemna oare acest spectacol 
sinistru? 

x 
x x 


Pavilionul de urgenţe din spitalul general emana o duhoare 
care ar fi omorât şi un dihor. Pardoseala era de o mizerie 
respingătoare, iar singurul medicament cunoscut era aspirina... 
Mulțumită lui Hortense, Malko trecuse prin faţa unei adunături de 
răniţi resemnaţi şi plini de sânge sau chiar muribunzi... Tânărul 
chirurg care îi îngrijea degetul fusese format în Germania de Est 
şi era priceput. Nervul nu fusese atins. li cususe la loc 
ligamentele şi muşchii, suturându-i totul şi administrându-i lui 
Malko o injecție antitetanos. 

Ajunseră la Toyota şi Malko putu să manevreze volanul. Sute 
de întrebări îi stăteau pe limbă. Maşinal, o luă în direcţia Olympic 
Palace. Cum urcă Strada Doctor Jamot, de-a lungul Ravenei 
Misiunii. Hortense Saboukoulou îi ceru brusc: 

— Opreşte aici! 

El o ascultă şi opri într-o parte. Degetul îl duru din nou, iar pe 
Hortense o văzu cum îşi masează tâmpla cu o grimasă de durere, 
acolo unde o lovise mânerul baionetei. 

— Ticăloşii ăia erau cât pe ce să te omoare! remarcă ea. Au 


55 


procedat ca hoţii zairezi care smulg climatizoarele ca să intre. Ţi- 
ar fi tăiat pe loc beregata lăsându-se să se creadă că a fosto 
crimă făptuită de hoţi. Credeau că sunt o curvă agăţată în oraş şi 
că nu voi îndrăzni să spun ceva. 

— Totuşi, nu eşti tu cea care i-a pus pe fugă? 

Ea se uită la el cu cruzime. 

— Nu. Când maimuța care mă urmărea l-a zărit pe Lenny, îţi 
spun că l-a apucat frica. 

— Cine e Lenny? 

— Cel pe care l-ai văzut. Dar mai era unul şi mai periculos. 

— Te plimbi cu gorilele după tine? 

Hortense izbucni în râs. 

— Nu sunt ale mele! Sunt ale prietenului meu. Când ies seara, 
mi le pune la dispoziţie. 

— Prietenul tău este colonelul M'Boukou? De ce nu mă ajută 
pe faţă? 

— Nu poate, spuse simplu Hortense. Există oameni foarte 
puternici care nu vor să clarifice acest caz. Dacă acţionează 
oficial, riscă o răzbunare. El personal e convins că Alphonse 
Loukoula e încă în viaţă. Şi începând din seara asta şi eu cred că 
are dreptate. Dar acum trebuie să te descurci singur. Sper că 
Miranda te va ajuta. 

— De ce? Mi-ar plăcea să te revăd. 

— Şi mie, spuse ea. Dar nu vreau ca el să mă bată. Acum în 
trebui să le dau bani ca să nu spună totul. Astă seară nu aveam 
nici un motiv să te întâlnesc. 

— Atunci, de ce ai făcut-o? 

Se aplecă şi-l sărută. 

— Am avut dreptate, a fost foarte plăcut, zise ea. Dar fii atent. 
Dacă te afli pe o pistă bună, vor face orice să te oprească. 

Malko se gândi brusc la un amănunt tulburător. 

— De ce Thomas Hauser nu a urmat niciodată această pistă? 

— El bea prea mult ca să o urmeze cu orice preţ, spuse ea. De 
la acest atentat, albul ăsta este într-o stare cu adevărat 
proastă... 

Din când în când, ea folosea expresii africane. 

— Avem coadă, zise brusc Malko, iar ritmul inimii i se acceleră 
brusc. 

— Ştiu, spuse Hortense. Sunt prietenii mei. La revedere. Când 
îl vei găsi pe Loukoula, vino să mă vezi la N’ Zabou. 

Cobori din maşină şi o văzu îndreptându-se spre vehiculul 
oprit în care se şi urcă. El o luă în direcţia hotelului O/ympic 


56 


Palace. O curvă dormea într-unul din fotoliile din hol. Aceasta 
întredeschise un ochi şi îi propuse: 

— Vrei să faci amor, şefu'? Nu e scump. 

Cât priveşte amorul, el îşi luase raţia pe ziua de azi. Când, 
băgă cheia în broască, inima îi bătu cu putere, dar totul era în 
regulă. Făcu un duş, având grijă să nu-şi ude degetul. In plus, 
avea o rană mare pe burtă. Baioneta nu ratase cu mult... Apoi se 
întinse şi recapitulă totul în gând. Alphonse Loukoula mai era 
încă pe această lume şi anumite persoane nu ţineau deloc ca el 
să fie găsit... 

Infăşurat într-un prosop, ieşi pe terasă să guste aerul umed al 
nopţii, gândindu-se la Hortense. Se întâmpla, totuşi rar, ca o fată 
de o asemenea frumuseţe să se plimbe cu două gărzi de corp, 
puse la dispoziţie de amantul ei ca să se ducă la întâlnire cu un 
bărbat într-un motel mizerabil. 

Un gânduleţ deranjant întunecă imaginea amantei sale de o 
seară. De ce colonelul M'Boukou nu-l ajutase pe Thomas Hauser, 
chiar şi neoficial, în loc să aştepte sosirea lui Malko? 

x 


* * 


Pentru prima dată Malko observă că Thomas Hauser manifesta 
o anumită emoție, când îi povestea păţaniile sale. Curios, faptul 
că Alphonse Loukoula poate fi în viaţă părea să-l pună pe 
gânduri. 

— Trebuie să stropim asta, propuse el, scoțând o sticlă de 
Gaston de Lagrange deja începută dintr-un sertar al biroului său. 
Contemplă câteva clipe cu emoție lichidul galben-roşiatic, apoi 
umplu două pahare, fără a cere acordul lui Malko; îl goli pe al său 
cu o repeziciune nepotrivită cu calitatea băuturii. Işi turnă din 
nou în pahar şi, de această dată, lăsă timpul necesar să se 
încălzească puţin coniacul. Privirea îi era într-o mişcare continuă. 
Malko nu reuşea să i-o prindă. 

— Când o revedeţi pe Miranda? întrebă el. 

— In această seară. 

— V-ar trebui o armă. 

— Intr-adevăr, aprobă Malko. Aveţi vreo idee, cine a vrut să 
mă lichideze aseară? 

Americanul răsuci paharul între degetele sale groase. 

— Cu siguranţă e o echipă de mercenari negri care lucrează 
direct cu Siguranţa Statului. Altfel, nu ar fi îndrăznit să tragă 
focuri de armă. Aici este foarte strict. Voi încerca să vă procur un 


57 


permis de portarmă. Dacă vă plimbaţi cu o armă fără permis, le- 
ar putea servi drept pretext pentru a vă expulza. 

— Faceţi-o repede, îi ceru Malko, să nu obţin acest permis cu 
titlu postum. 

Când închise uşa la plecare, Thomas Hauser, întors cu spatele 
la el, îşi turna din nou coniac. 

Malko urcă din nou spre hotelul O/ympic, trecând prin faţa 
câtorva panouri ce îndemnau populaţia să muncească din greu 
pentru înfăptuirea autosuficienţei alimentare, obiectiv al celui de- 
a al XX-lea Congres al Partidului Socialist Congolez... Panourile 
căzuseră în ruină, scrisul se ştersese şi congolezii mâncau numai 
banane... 

Neavând nimic de făcut până seara, hotărâse să se împartă 
între CNN şi piscina hotelului unde nu risca să se tragă asupra lui 


ca într-un iepure. 
x 


* * 


Barnabe Pombu insistase să-l însoţească pe Malko la Ram- 
Dam. Acesta din urmă se ataşase de acest băiat generos, naiv şi, 
în acelaşi timp, pişicher ca toţi africanii. Ajuns în faţă la Meridien, 
îl anunţă: 

— Dau o raită prin bar şi vă ajung din urmă la Ram-Dam. Nu 
aveţi imediat nevoie de mine? 

— Nu, nu, îl asigură Malko. 

Era ora unsprezece seara. După ce a cinat singur la hotel, 
Urmărise programul CNN ca să-şi omoare timpul. Îşi făcuse 
puţine iluzii cu privire la posibilităţile de a obţine vreo informaţie 
în această seară, dar nu trebuia să neglijeze nimic. 

Localul Ram-Dam era tot la fel de întunecat. Privi în jurul lui 
fără să o zărească pe Miranda. Comandă barmanului o votcă, iar 
curvele prezente îl asaltară imediat. 

Singuri, vreo şase străini îşi sorbeau cu tristeţe berea privind 
la fundurile ce se produceau înaintea lor. Deţinătoarele acestora 
îşi ofereau fără convingere nurii. Malko puse ochii pe două, 
tolănite pe o canapea, care flirtau ca să treacă timpul, frecându- 
se una de alta ca nişte pisici. 

Aproape o oră se scurse fără ca Miranda să apară, începuse să 
se îngrijoreze. Pentru zece mii de franci, barmanul deveni ultimul 
său prieten din copilărie. 

— Nu aţi văzut-o pe Miranda? îl întrebă Malko. 

— Ba da, ba da! afirmă negrul. Era aici la începutul serii. Chiar 


58 


a întrebat de dumneavoastră. 

— De mine? Dar nu mă cunoaşte. 

Acesta îi făcu cu ochiul. 

— Şefu', ieri seară eraţi aici şi aţi plecat cu ea. Am şi eu ochi, 
şefu', nu? 

Lată cum se câştigă faima. 

— Unde este acum? 

— Avea întâlnire afară cu un client. Nu o să întârzie; la hotel se 
închiriază camerele pentru două ore, după aceea trebuie să 
plăteşti un supliment. Dacă nu, există două zaireze, acolo. 

Îi arătă două negrese ce trebuiau să cântărească vreo sută de 
kilograme fiecare, tolănite într-un separeu. 

Barmanul se apleca spre el şi-i spuse pe un ton hazliu. 

— Zairezii cred că dacă eşti gras nu iei SIDA... 

Malko se gândi la piscină. Poate că Miranda tocmai se 
zbânţuia pe acolo. 

— Mă întorc, se adresă el barmanului. Spuneţi-i Mirandei, dacă 
vine. 

Aproximativa răcoare a nopţii contrasta plăcut cu ambianța 
nesănătoasă din Ram-Dam. Malko privi în jurul lui. Primele 
şezlonguri din lateral erau goale. Ocoli esplanada şi ajunse în 
celălalt capăt. Pe unul din scaune, un alb cu pantalonii la glezne 
făcea perversiuni, ţinând capul partenerei cu amândouă mâinile. 
Un erou al SIDA. 

Malko îşi continuă drumul, întâlnind încă un cuplu în plină 
luxură. Apoi, în penumbră, zări o formă întinsă. Nu distingea 
decât nişte escarpeni. Apoi descoperi, era rochia roşie a 
Mirandei. Părea că adormise după prestaţia ei. Malko se apropie: 

— Miranda? 

Ea nu răspunse. Ceva în ţinuta ei îi păru brusc suspect. Se 
aplecă şi îi înţelese pe dată muţenia. Gura îi era larg deschisă şi 
mai avea încă în jurul gâtului sforicică cu care fusese 


strangulată. 
x 


* * 


Malko avea senzaţia că stomacul îi era umplut cu plumb. 
Atinse umărul curvei: era călduţ şi mlădios. Asasinul o posedase 
înainte să o ucidă: rochia era încă ridicată până la coapse. O 
percheziţiona repede fără să găsească altceva decât o bancnotă 
de o mie de franci. Era scârbit. De această dată crima era 
semnată. Toate pistele ce duceau la Alphonse Loukoula erau 


59 


blocate cu ferocitate. Alergă până la Meridien unde Barnabe 
Pombu vorbea cu emfază la bar. Cum îl zări pe Malko, tăcu şi 
veni la el. 

— Puteţi împrumuta o lanternă? îl întrebă Malko; vă aştept în 
piscină. 

Câteva clipe mai târziu, informatorul era acolo cu o lanternă 
mare. Malko o luă şi o îndreptă spre corpul Mirandei. Pombu 
scoase o exclamaţie de groază. 

— Asta-i bună, ia spuneţi! Ce cruzime. 

Malko examină terenul în căutarea vreunui act sau a unei 
poşete. Dar nu găsi nimic. Tocmai voia să renunţe, când un 
obiect strălucitor se reflectă în fasciculul de lumină. Era un inel 
de aur, cu şase cifre gravate în interior. Îl puse în buzunar şi 
stinse lanterna. 

— Barnabe, întoarceţi-vă la Ram-Dam. Rămâneţi acolo toată 
noaptea dacă trebuie, dar încercaţi să aflaţi dacă Miranda nu a 
vorbit cu prietenele ei despre Bernice. Eu mă întorc. Va fi mai 
uşor pentru dumneavoastră dacă sunteţi singur. 

li puse un teanc de bancnote în mână, apoi se îndreptă spre 
maşină. Dacă Thomas Hauser nu-i făcea rost de o armă, risca să 
împărtăşească foarte repede soarta Mirandei. 

x 


* * 


Era ora şapte când vocea emoţionată a lui Barnabe Pombu îl 
trezi pe Malko ce dormise puţin şi prost. 

— Şefu', am noutăţi, anunţă ciripitorul. 

Malko îi ordonase să nu vorbească la telefon. Celălalt spuse că 
se găseşte în locul obişnuit. Fără să mai servească micul dejun, 
Malko sări în Toyota. Barnabe Pombu îl aştepta fâţâindu-se prin 
faţa Centrului Internaţional de Presă, vizibil emoţionat. 

— Ş-ş-ş-ş-şe... fu’! izbucni el într-un val de stropi de scuipat, 
am lucrat bine. 

Fruntea era încruntată din cauza efortului de a pronunţa o 
frază dintr-o dată. Malko îl ascultă cu atenţie. Una dintre curvele 
de la Ram-Dam îl înştiinţase că în după-amiaza crimei, Miranda 
făcuse o vizită unei prietene ce era îngrijită la spitalul chinezesc. 
O fată din acelaşi sat cu ea, din nord. 

— Trebuie să o găsim, spuse Malko, dar dacă nu-i ştiu numele, 
nu o să fie prea uşor... 


60 


Capitolul VIII 


Spitalul construit de chinezi chiar la capătul bulevardului Trei 
Martiri, în cartierul Talengui, rezolvase într-un mod foarte e 
simplu problema supraaglomerării: paturile erau înlocuite de 
nişte hamacuri aliniate în rânduri strânse, suprapuse. In timpul 
zilei, cei mai sănătoşi îl rulau şi se aşezau pe pământ. Vizitatorii 
se aşezaseră cam peste tot prin curte gătindu-şi uneori aici pe 
nişte reşouri micuţe. Peste tot erau negustori ambulanți. Bolnavii 
trebuiau să fie bine hrăniţi, sarcină de care spitalul nu era 
răspunzător. O coadă se întindea în faţa farmaciei, unde, la un 
preţ exorbitant, se vindeau medicamente expirate şi la vrac... 
Cam jumătate din bolnavi aveau SIDA şi, deci, erau condamnaţi 
pe termen scurt, aceasta nemaiavând o aşa mare importanţă. 

Malko, la volanul Toyotei, aştepta ca Barnabe Pombu să 
termine ancheta. Congolezul ieşi în sfârşit din clădirea principală 
şi-i făcu semn. 

ÎI ajunse din urmă la intrarea într-o sală în care se aflau 
treizeci de hamacuri, în cea mai mare parte ocupate. Aici căldura 
era înăbuşitoare şi umedă; era o linişte de criptă funerară. Malko 
îşi încrucişa privirea cu un negru lungit pe o parte, cu ochii 
galbeni: avea hepatită virală. Un roi de muşte se aşezase pe faţa 
sa şi trebuia să i te adresezi de două ori ca să-ţi dai seama că 
trăieşte. 

— Ea e acolo, şopti Barnabe. 

ÎI conduse printre hamacuri. Mirosul te trimitea mai degrabă 
cu gândul la o grămadă de cadavre decât la un spital. Malko 
simţi că i se face pielea de găină şi părul măciucă. O negresă 
înfăşurată într-o pânză murdară şi decolorată era slabă ca o 
scăpată din lagărul morţii, plină de pustule, cu ochii băgaţi în 
tuiului capului, ca ai unui cadavru; avea buzele ca pergamentul, 
umflate, buhăite de băşici verzui. Barnabe adresă câteva cuvinte 
şi ea întoarse capul cu o încetineai: îngrozitoare. 

Malko simţi privirea ei în gol, fixă, transparentă, plină dei 
disperare absolută, ce îţi frângea inima. 

— Are SIDA, îi murmură Barnabe la ureche. 

Emoţia îi oprise brusc bâlbâiala. Femeia, care trebuie să avut 
cam treizeci de ani - îi dădeai de două ori mai mult - mişcă 
imperceptibil două degete scheletice. 


61 


— E prietena Mirandei, murmură ciripitorul. 

— Aţi vorbit cu ea? 

— Încă nu. 

Se aplecă cât mai aproape posibil, stăpânindu-şi greaţa. 

— O cunoaşteţi pe Berenice Koukolo? 

Făcu o mişcare abia perceptibilă din degete, apoi şopti dintr-o 
suflare câteva cuvinte în lingala. 

— Era prietena ei cea mai bună, traduse Barnabe, sunt din 
acelaşi sat, din nord. 

— Ştie unde se află acum? 

Dialogară în şoaptă. În fiecare clipă, Malko se aştepta ca ea să 
înceteze să mai respire. Surprins, îl văzu pe Barnabe Pombu că 
răscoleşte prin catrafusele muribundei şi scoate un batic înnodat. 
Ea era atât de slăbită, încât îi trebui un minut şi desfacă nodul. 
Baticul conţinea câteva hârtii şi un teanc de fotografii. Cu 
unghiile sale. Bolnava scoase o fotografie, destul de deteriorată, 
pe care Barnabe o apucă cu oarece respect apoi i-o întinse lui 
Malko. 

Era făcută într-un oraş african. O fată foarte înaltă era pozată 
într-un şort şi o bluză cu mâneci lungi şi manşete, cu inevitabilii 
escarpeni, părul negru decolorat, lăsat pe umeri, spate, se zărea 
un magazin pe a cărui firmă scria: La Bell Creature. Creations de 
mode. 

— E Berenice Koukolo, explică Barnabe. Ea i-a trimis această 
fotografie acum şase luni din Pointe-Noire. 

— Pot să o păstrez? 

El ezită. 

— O voi întreba. 

Aplecat la urechea ei, se informă, apoi se ridică. 

— Vrea să o păstreze. Vom putea veni să o luăm după o va 
muri. 

Malko simţi un nod în gât. Acum avea o pistă pentru a-l găsi 
pe Alphonse Loukoula, cu toate eforturile pline de ferocitate 
depuse de ucigaşi ca să-l abată de la pista bună pe care 
apucase. Scoase nişte bancnote din buzunar şi luă două de cinci 
mii de franci pe care le puse pe hamac. Barnabe interveni 
Imediat. 

— Nu, nu, ceilalţi bolnavi îi vor lua banii. E prea slăbită ca să 
se apere, i-au furat deja toată îmbrăcămintea. 

Malko privi în jurul lui şi zări privirile strălucitoare ale mai 
multor bolnavi chirciţi direct pe pământ: hepatici şi bolnavi de 
friguri, tremurând de febră. Toţi priveau cu jind la bancnote, aşa 


62 


cum un câine salivează la vederea unui os. 

— Ce putem face în acest caz? 

Barnabe părea încurcat. 

— Nu... Nu mare luuuucru! Ea nu mai mănâncă şi nu mai are 
pe nimeni. 

— Intrebaţi-o ce ar vrea. 

Se aplecă la urechea femeii şi apoi se întoarse spre Malko. 

— O injecție. 

— O injecție? N 

— Da, ca să moară, suferă prea mult. li este teamă că o 
îngroapă de vie ca să Îi ia locul... 

Simţi încă o dată că i se face pielea de găină. Malko privi 
rămăşiţele umane din faţa lui şi primi un nou şoc al disperării 
absolute. Mica licărire de viaţă ce mai pâlpâia încă în fundul 
ochilor scobite îl implora. Zâmbi cu toată căldura umană de care 
era în stare şi-i spuse lui Barnabe Pombu, cu un nod în gât. 

— Spune-i că vom face tot ce trebuie. 

Ziaristul traduse. In momentul în care Malko era pe punctul de 
a pleca, mâna descărnată se ridică şi, cu o încetineală demnă de 
milă, se puse pe braţul său gol, uşoară ca o muscă. Rămase aşa 
câteva clipe, apoi căzu la loc în hamac. Malko plecă regăsind 
cerul cenuşiu şi jos, avu impresia că ieşise din iad. 

— Trebuie să-i găsim o infirmieră pentru injecție, îi spuse el lui 
Barnabe. 

Congolezul păru încurcat. 

— Dacă îi cereţi dumneavoastră acest lucru, nu va accepta... 
Sunteţi străin. 

— Atunci, eu vă însoțesc şi dumneavoastră îi veţi face 
propunerea. 

— Nu, nu, dacă sunteţi de faţă, nu va merge. Daţi-mi cinci mii 
de franci şi aşteptaţi-mă aici. 

Cu părere de rău, Malko acceptă explicaţiile acestuia şi-i 
întinse o bancnotă. 

— Voi merge acolo şi voi şi rămâne în timp ce îi face injecţia, 
spuse Barnabe. Altfel, infirmiera va lua banii şi nu-i va face nimic. 
Morfina este foarte scumpă... 

Malko urcă din nou în maşină, bulversat. Nimeni nu se plângea 
în acest cimitir al muribunzilor. Câteva clipe mai târziu îl văzu pe 
Barnabe traversând curtea însoţit de o infirmieră ş intrând în sala 
cu hamacuri. leşi câteva clipe mai târziu şi ajunse la Toyota. 

— S-a făcut, spuse el simplu, era foarte mulţumită. 

Barnabe Pombu scoase ceva din buzunar, apoi îi întinse 


63 


fotografia lui Berenice Koukolo. 


— Mi-a dat-o pentru dumneavoastră, spuse el. 
x 


* * 


— Ce ar fi să mergem să mâncăm? propuse Barnabe, După 
aceea, trebuie să închiriem o maşină 4x4 ca să mergem la 
Pointe-Noire. 

— Există un restaurant bun aproape de Ambasada americană, 
îi spuse Barnabe, Le Soleil. Este al unui libanez. 

— Mergem acolo, zise Malko. 

x 
x * 


Aperitivele erau la fel de bune ca la Beirut şi carnea era chiar 
comestibilă. Barnabe Pombu avusese o idee bună. In momentul 
în care plecau, o piticanie cu umeri laţi, îndesat ca un luptător, 
intra în restaurant. 

Barnabe îl luă în braţe: 

— Rafik! Ce mai faci? Cum mai merge? 

— Merge, merge, zise nou-venitul, dar tu? 

— Eu plec la Pointe-Noire. Ai prieteni acolo? 

— Toţi congolezii sunt prietenii mei, afirmă imediat Rafik. 

Barnabe se uită mâna lui dreaptă. 

— Ascultă, ţi-ai pierdut inelul? 

Rafik râse puţin jenat. 

— Dă. Nu ştiu pe unde. Dacă îl găseşti, poţi să mergi la bancă 
să-mi goleşti contul. 

li arătă degetul mic pe care se putea distinge foarte clar o 
urmă albă. 

— Plec la Kinshasa astă seară, spuse el. Vrei ceva? 

— Nişte filme, ceru Barnabe. 

— OK. 

leşiră din Le So/ei/ şi Malko întrebă imediat: 

— Cine e? 

— O, un tip simpatic, un libanez care mă angajează adesea să 
fac fotografii la nunţi; plăteşte foarte bine. 

— Ce este cu inelul? 

— Oh, e o glumă. Un inel în interiorul căruia şi-a gravat 
numărul de Cont dintr-o bancă din Elveţia, ca să nu... 

Tăcu dintr-o dată. Malko tocmai scotea inelul ce-l găsise lângă 
corpul Mirandei. 

— Acesta e? 


64 


Barnabe Pombu se făcuse cenuşiu la faţă. 

— Da, da. Cred, gângavi el. Nu aş fi crezut niciodată. 

— Cu ce se ocupă? 

— Face import-export. 

— Ştiţi unde locuieşte? 

— Da. 

— Foarte bine, voi veni cu dumneavoastră diseară când luaţi 
filmele. Acum, am de gând să mă întâlnesc cu Thomas Hauser. 
Vă puteţi interesa de o maşină? 

— Perfect, şefu', zise Barnabe. z 

Malko plecă pe jos la Ambasada Statelor Unite. Intâmplarea îi 
dăduse posibilitatea să-l identifice pe ucigaşul Mirandei. Cum să 
exploateze această informaţie crucială? 

x 
x x 


— ÎI cunosc pe acest Rafik, anunţă Thomas Hauser. Este un şiit 
libanez, dar nu am auzit să se fi amestecat în politică. Cred că 
face afaceri necurate împreună cu oamenii din Siguranţa 
Statului. Nu ştiu ce puteţi face, cel puţin oficial. 

— Oficial nimic, dar aş putea să-l determin în alt mod, apuse 
Malko. Unde este permisul meu de portarmă? 

— Nu îl am încă, mărturisi americanul dezolat. Şi nu va, ajunge 
nici până la plecarea dumneavoastră la Pointe-Noire. E mai bine 
să nu luaţi avionul. Şoseaua este mai discretă, dar vă trebuie 
douăsprezece ore şi cu un vehicul 4x4. 

— Barnabe caută unul, preciză Malko. 

— Dacă îl veţi găsi pe Loukoula la Pointe-Noire, ce aveţi de 
gând să faceţi? 

— Să-l oblig să vorbească, bineînţeles. Apoi... 

— Dacă îl predaţi congolezilor, nu-l vom mai vedea niciodată. 
Să-l expulzăm ca să fie judecat, ne pune probleme aproape de 
nerezolvat. Nu rămâne decât o soluţie. 

— Care? 

Thomas Hauser avu un gest expresiv, mimând un foc de armă. 

— Bum! Cel puţin, va exista unul care va plăti... 

— Şi de ce nu am începe cu Rafik? îi sugeră Malko. 

— Nu. Ne vom pune toată comunitatea libaneză în cap. Sunt 
detestaţi, dar puternici şi toată lumea le datorează bani. 

Ca în toate ţările Africii de Vest, libanezii instalaţi în Congo se 
ocupau cu comerţul şi, graţie harului pentru bacşiş, făceau 
lucruri mai mult sau mai puţin cinstite, în combinaţii dubioase cu 


65 


conducătorii. Supravieţuiau urii populaţiei, fiind protejaţi de 
potentaţii regimului, investind cel mai puţin posibil şi obţinând 
maximum de profit, pregătiţi să se cărăbănească la primele 
semne de pericol. 

— Bine, vom vedea ce facem când mă întorc de la Pointe- 


Noire, spuse Malko. 
x 


* * 


Noaptea căzuse de mult timp; Malko îl regăsi pe Barnabe 
Pombu la barul Meridien. Infulecară rapid la restaurant un pui 
amărât; serviră şi arahide, apoi o luară spre casa lui Rafik. 

Străzile întunecate din Brazzaville erau complet pustii, abia 
dacă întâlniră două maşini. Barnabe opri în cele din urmă în faţa 
unei vile izolate într-o grădină protejată de ziduri înalte, 
acoperite cu cioburi de sticlă, situată în spatele spitalului. Malko 
zări un „paznic de noapte” tolănit în faţa casei, dormind cu gura 
deschisă. 

— E gardianul, explică Barnabe, înainte de a-l întreba pe negru 
dacă domnul Rafik este acasă. 

— Deocamdată, este acasă. 

— Să mergem, spuse Malko. Spuneţi-i că aţi venit să luaţi 
filmele. 

Furia nu-l părăsise. Revedea corpul neînsufleţit al bietei 
Miranda. Traversară grădina şi urcară pe scara interioară ce 
ducea la o uşă pe terasă. Totul era închis cu gratii, chiar şi 
aparatul de aer condiţionat. Barnabe Pombu bătu şi, câteva clipe 
mai târziu, o voce neîncrezătoare întrebă prin uşă: 

— Cine este? 

— Sunt Barnabe Pombu, anunţă informatorul. Am venit să-mi 
iau filmele. 

— OK, ţi le dau, se auzi o voce din partea cealaltă a uşii. 
Totuşi, uşa batantă nu se deschise. Se aşternură câteva clipe de 
tăcere, apoi se auzi un zgomot de zăvoare trase şi uşa Ba 
întredeschise în cele din urmă, asigurată cu un lanţ enorm. 
Piticul libanez, cu părul lui rar în dezordine şi bustul gol, îmbrăcat 
cu un şort prea lung pentru el, îi întinse prin crăpătură un pachet 
lui Barnabe Pombu. 

— Ţine, îmi datorezi cincizeci de mii. 

Abia îi zâmbi lui Malko. 

— Nu vă pot invita, e o harababură... Hai, salut! 

— Aşteptaţi, spuse Malko, am ceva pentru dumneavoastră. 


66 


— Pentru mine? 

Libanezul era în mod vizibil mirat. Malko scoase inelul din 
buzunar şi i-l întinse. 

— Nu este inelul pe care l-aţi pierdut dumneavoastră? 

Timp de câteva secunde, privirea lui Rafik şovăi, apoi îşi reveni 
şi spuse indispus: 

— Nu, nu este al meu. Plecaţi, n-am timp. 

Acesta se dădu înapoi şi trânti uşa cu toată puterea. Zăvoarele 
pârâiră din nou. Barnabe Pombu schimbă o privire cu Malko. Era 
topit de frică. 

— Nu e mulţumit, zise el lamentându-se. 

Malko privi uşa închisă. Nici măcar nu era înarmat şi se simţea 
complet neputincios. Dar reacţia libanezului era foarte clară: el 
era asasinul Mirandei. Dar pentru cine anume o făcuse? 

— Cred că nu mai e nimic de făcut, mărturisi el. 

Era foarte necăjit când se urcă la volanul Toyotei. Acum Rafik 


ştia că el a aflat şi nu obținuse nici un avantaj din asta. 
x 


* * 


Barnabe Pombu avea gânduri negre şi nu era în apele lui, în 
timp ce Malko cobora din nou spre centru. 

— Ce să mai spun! Şi îl consideram prieten pe acest tip! 
suspină el. 

— İl cunoaşteţi bine? 

— Brazzaville e doar un orăşel. Acesta este unul din libanezii 
de vază. 

Dând peste Rafik, revenea la filiera Hadjez, şiit ca şi el 
Barnabe dădea din cap copleșit. 

— Când mă gândesc la Miranda! Să te culci cu o fată pe care 
ai de gând să o strangulezi. Numai un libanez putea să facă aşa 
ceva. 

Barnabe se uită la ceas. 

— Trebuie să trec pe la agenţie, la ora şase, dacă m-aţi putea 
duce. După aceea, mergem să vedem maşina. E un Land-Cruiser. 
Cu şasiu lung, evită loviturile de rachetă. 

Urcară din nou pe Bulevardul Păcii, după sensul giratoriu de la 
Poto-Poto. Barnabe îl dirijă pe Malko pe una din străzile foarte 
asemănătoare ce pleca din bulevard - strada Mayama. 
informatorul CIA locuia într-o cabană cu acoperişul din tablă 
ondulată asemănătoare cu celelalte. 

— Poimâine dimineaţă mă veţi lua de la piaţa aceea micuță de 


67 


acolo, spuse el. O să vedeţi, va merge treaba la Pointe-Noire. 
Era în mod vizibil nebun de bucurie că pleacă cu Malko. 


— Pe mâine, spuse acesta. La Europcar, la ora opt. 
x 


* * 


Land-Cruiser-ul avea o roată de rezervă şi un cric! Lux 
nemaiauzit în Africa. Malko se strecură la volanul enormului 
vehicul. Parbrizul era înstelat, caroseria plină de lovituri, dar 
echipaseră în faţă cu o bară de protecţie neobişnuită format din 
nişte ţevi de oţel montate pe o bară de fier. Malko îl putea folosi 
drept tanc de asalt. Kilometrajul indica o sută de mii de kilometri, 
dar motorul părea că merge ca un ceas. Barnabe Pombu îl privi 
neliniştit. 

— Aţi mai condus asemenea monştri? 

— Da, afirmă Malko. E perfect. 

Ziaristul ridică capota maşinii şi Malko îl văzu aplecându-se 
peste motor. Barnabe Pombu scoase apoi două săculeţe din 
buzunar şi agăţă unul la delcou şi celălalt la pompa de apă. 

— Ce faceţi, întrebă Malko intrigat. 

— Acestea sunt nişte amulete ca să meargă bine motorul 
mărturisi congolezul. Nu se ştie niciodată. 

Inchise capota liniştit şi încântat. 

— Pot să vă las? îl întrebă el. Am mult de lucru la agenţie din 
cauza plecării mele. 

— Nici o problemă, afirmă Malko. Vă iau mâine dimineaţa la 
ora şase. 

După ce se urcă la volanul monstrului său, o luă în direcţia 
Ambasadei SUA. Avea impresia că şofează pe un autobuz... 

Marinarul de pază care începuse să-l cunoască, îl preveni 
imediat pe Thomas Hauser şi-l lăsă pe Malko să urce singur. 

Şeful centralei părea să fie aproape pe stomacul gol: mâinile 
nu-i tremurau. 

— V-am văzut venind pe fereastră, spuse americanul. Văd că 
aţi găsit o maşină. 

— Intr-adevăr, zise Malko, dar tot nu am armă. 

Thomas Hauser îşi încruntă sprâncenele negre. 

— Ştiu. Pe traseu nu cred că aveţi nevoie de ea. Dar am un alt 
informator la Pointe-Noire... Un tip care a muncit cu noi în Florida 
în căutarea cubanezilor. li spunem Jacky the Sailormant?. Vă va 
folosi drept gardă de corp. Are tot ce-i trebuie. 


13 Marinarul, (n.a.). 
68 


— Unde l-aş putea găsi? 

— In port. Este căpitanul unui vas de pescuit crevete, 
Sundowner!. 

Malko îi povesti despre vizita sa la Rafik. Thomas Hauser dădu 
trist din cap. 

— Nu mă miră. Trebuie să fie sigur de faptul că nu poate fi 
pedepsit. Nici măcar nu s-a pomenit despre crimă. L-am sunat pe 
colonelul M'Boukou în legătură cu acest subiect. Trebuia lift mi 
telefoneze într-o oră. Mai aştept încă. Celălalt a trebuit să dna 
nişte telefoane ca să închidă ermetic toată afacerea. Nu uitaţi că 
şiiţii libanezi sunt cei mai mari creditori privaţi ai Statului 
congolez. Aceasta creează nişte obligaţii. In sfârşit... 

Alcoolul îl înzestrase cu o mare filosofie. 

— Cinăm împreună? îi propuse Malko. 

— OK, vă ajung la M'Bamou. Voi merge pe jos, mai amo 
întâlnire în colţ. 

Malko îşi termina în linişte cafeaua. Thomas Hauser o ştersese 
aproape fără să fi mâncat ceva. Ca orice beţiv care se respectă, 
făcea treabă numai după ce bea: cinci pahare cu Johnny Walker 
numai cu câteva picături de apă. Un singur gând părea să-l 
preocupe: Malko trebuia să-l trimită pe Alphonse Loukoula în 
lumea celor drepţi de îndată ce îl va găsi. Aceasta era obsesia 
lui... 

Plăti. leşi din restaurant şi în hol aproape că se ciocni de 
colonelul M'Boukou, care avea o geantă diplomat în mână şi 
privirea ascunsă în spatele unor ochelari negri. Ofiţerului îi 
trebuiră câteva secunde până să reacționeze, apoi îi strânse cu 
căldură mâna. 

— Cred că sunteţi pe o pistă bună! spuse el. 

— Plec mâine dimineaţă la Pointe-Noire. 

— Noroc! Dacă aveţi nevoie de ceva la întoarcere... De acolo 
mă puteţi găsi la telefon, dar fiţi atent... 

— Cu siguranţă. 

— Acum, dragul meu, trebuie să vă părăsesc, conchise el. Am 
o întrunire importantă. 

Malko îl văzu că se îndreaptă spre lift. O negresă înaltă îl 
atinse uşor şi-i şopti la ureche: 

— Şefu', e ora siestei. 

Holul colcăia de târfe. Intră într-un magazin ce vindea foarte 
scump ziare vechi de o lună; nu găsi nimic. Tocmai răsfoia un 


14 Cargobot care face curse neregulate; hoinar (Ib. engleză), (n.t.). 
69 


exemplar vechi din Financial Times când zări o siluetă portocalie 
care se îndrepta spre lifturi. Era inimitabila balansare de şolduri a 
lui Hortense Saboukoulou. Negresa purta şi ea ochelari de soare. 

leşi din magazin, grăbi pasul şi intră în lift chiar în momentul 
în care se închideau uşile. 

Hortense Saboukoulou tresări de stupefacţie. 

— Ce faci aici? 

Malko o examină cu atenţie: parfumată decoltată, machiată, 
era într-adevăr superbă. „întâlnirea de afaceri” a colonelului 
M'Boukou. 

— Tocmai a urcat, îi spuse el cu un zâmbet. 

— E mai bine să nu te vadă, spuse ea râzând. Oamenii săi i-au 
spus că m-am culcat cu tine şi era foarte supărat. Cum de eşti 
aici? 

— O întâmplare. S-au petrecut multe lucruri destul de 
importante din seara aceea. Plec la Pointe-Noire mâine 
dimineaţă. 

Ascensorul tocmai se oprise. 

— N-am timp, îi suflă tânăra femeie. 

— Atunci, când? 

Ezită înainte de a-i spune: 

— In această seară, voi cina la L'Arbalete cu o prietenă. 


Ea se năpusti afară şi uşile se închiseră în urma ei. 
x 


* * 


Patroana localului L'Arbalete era o creatură cu părul blond 
deschis şi îl plasase pe Malko aproape de bar. Hortense era deja 
acolo, somptuoasă, într-un taior negru ca ochelarii, însoţită de o 
brunetă cu părul foarte scurt. Ea îi adresă lui Malko un zâmbet 
discret, apoi îşi reluă conversaţia. 

Lui Malko, cina i se păru interminabilă. Când erau la cafea, el 
ceru nota de plată şi plecă să aştepte în maşină. Câteva minute 
mai târziu, o văzu pe Hortense că se urcă într-un Fiat mic şi o 
urmări în direcţia bulevardului Ornago. Urcând spre Plateau, 
după ce trecu de palatul prezidenţial. Ea o coti la dreapta şi se 
opri să-şi lase prietena. 

Puțin mai departe, ea se opri în faţa pieţei Plateau şi cobori. 
Malko o ajunse din urmă. 

— Nu poţi urca! spuse ea, colonelul o să vină la mine. Pleacă 
mâine în nord, pentru o săptămână. 

— Dar ştii foarte bine că şi eu plec... 


70 


Ea zâmbi dezamăgită. 

— Când te întorci, mă găseşti la primul etaj. Nu există decât o 
uşă. 

Ea îl strânse în braţe şi se îndreptă spre căsuţă. Malko, puţin 
decepţionat, fu nevoit să plece. 

Sosit la hotel, dădu o bancnotă de o mie de franci pentru a fi 
sigur că va fi trezit şi urcă să se culce. Avea puţin timp la 
dispoziţie ca să doarmă. 

x 
x x 


Barnabe Pombu ieşi de la el pe la ora cinci şi jumătate şi se 
îndreptă spre micuța piaţă unde avea întâlnire cu Malko. 

Auzind un zgomot de motor, se întoarse şi zări un taxi 
hurducându-se în spatele lui. Din reflex, se dădu la o parte ca să- 
| lase să treacă. 

Vehiculul frână brusc şi doi bărbaţi ţâşniră din el. Unul din ei, 
un negru, îl cuprinse din spate şi-i mobiliză mâinile de-a lungul 
corpului. Îl ridică de la pământ şi-l duse până la colţul băcăniei 
încă închisă şi-l izbi de perete. 

Cel de al doilea era Rafik, cu faţa desfigurată de furie. Ţinea în 
mână o baionetă cu care înţepă gâtul lui Barnabe în dreptul 
carotidei stângi. Vârful pătrunse aproape un centimetru. Barnabe 
scoase un urlet de durere. 

— Vasăzică aşa, jegosule, lucrezi cu imperialiştii? scrâşni din 
dinţi Rafik, apăsând pe baionetă. 

— Incetează! Incetează! O să mă omori, gemu Barnabe. 

— Dar, bineînţeles că o să te omor! replică libanezul. 

li înfipse baioneta cu toată puterea secţionându-i mai întâi 
carotida, apoi traheea. Un jet de sânge ţâşni la mai mult de un. 
Metru şi Rafik trebui să facă. Un salt înapoi ca să nu fie împroşcat 
cu sânge. 

Cu beregata tăiată, Barnabe Pombu se prăbuşi pe burtă, încă 
mai mişca când taxiul plecă o luă din loc. 

x 
x x 


Doar o licărire roz şi vagă dădea impresia că avea să se 
lumineze în curând. Malko ajunse la Land-Cruiser şi observă 
imediat că un deflector fusese parţial forţat. Incercaseră să-l 
spargă... Se uită cu atenţie sub caroserie, dar nu văzu nimic 
suspect; ca de exemplu, o grenadă ataşată la una din roţi. 

Motorul porni fără probleme. Cobori pe Bulevardul Misiunilor, 


71 


ce era pustiu şi o luă în direcţia sensului giratoriu din Poto-Poto. 
Oamenii dormeau în aer liber, împrăştiaţi cam peste tot. 

Ajunse la Poto-Poto, unde lumea dădea deja semne de viaţă 
mulţumită primelor taxiuri care mergeau în junglă. Găsi cu 
uşurinţă străduţa lui Barnabe şi băcănia” Farurile îl luminară pe 
negrul întins pe pământ, cu faţa în jos. Işi dădu seama imediat ce 
se întâmplase când văzu trupul inert. Inmărmurit de furie, cobori, 
se aşeză pe vine aproape de cadavru şi zări sângele ce se 
impregnase de tot în solul noroios. 


72 


Capitolul IX 


Din instinct, Malko privi în jurul lui. Nu era nici ţipenie de om. 
Al doilea gând fu să se urce din nou în Land-Cruiser şi să sa 
îndepărteze. Înfrângându-şi repulsia. Barnabe Pombu era atât de 
mulţumit că avea să plece la Pointe-Noire... 

Malko, şocat, simţea nevoia să comunice cu cineva. Luând-o 
de-a lungul bulevardului Lyautey, îi veni brusc o idee în o coti 
spre Plateau, trecând prin faţa palatului prezidenţial. 

Nu văzu pe nimeni în faţa imobilului în care locuia frumoasa 
Hortense. Sui scările câte patru odată şi începu să bubuie în uşă. 
— Cine-i acolo? întrebă după un timp tânăra femeie prin uşă. 

— Malko. 

Ea întredeschise. Era ciufulită, cu un tricou alb mulat din care 
ţâşneau sfârcurile semeţe. Un fulger de nelinişte trecu prin ochii 
ei negri: 

— Ce se întâmplă? 

— Barnabe a fost asasinat. 

Intră, descoperind o garsonieră mare. Luxoasă cu piei de zebu 
pe jos şi mobilier din lemn de tec, totul cufundat într-o lumină 
difuză. 

— Fă-te comod, spuse Hortense. . 

Se aşeză pe o canapea adâncă de Claude Dalie. In faţa unei 
mobile negre aparţinând aceluiaşi decorator, incluzând o 
combină hi-fi şi un televizor Akai. Inainte de a dispărea în 
bucătărie, Hortense apăsă pe telecomandă: uşile se deschiseră şi 
muzica se dezlănţui. 

Tricoul tinerei femei ajungea până deasupra şalelor, lăsând să 
se vadă curbura incredibilă. În alte împrejurări, Malko s-ar fi 
năpustit asupra ei. Dar în acest moment, nu-i stătea gândul la 
aşa ceva. Ea îi urmărea încordată povestirea. Mâna îi tremură 
puţin când turnă cafeaua. 

— Ştiam ce i s-a întâmplat Mirandei, spuse ea. Aceşti oameni 
sunt foarte periculoşi. Colonelul mi-a vorbit de asta. In acest caz 
sunt implicaţi libieni, libanezi şi congolezi. Probabil şi generalul 
Edoura care conduce Siguranţa Statului şi este un partizan al 
sovieticilor şi al libienilor. 

— Este sigur? 

— Boris, ucigaşul de seara trecută, este unul dintre oamenii 


73 


lui. Deci, prin forţa împrejurărilor, cunoaşte secretul. Avuseseră 
în vedere Congo, continuă Hortense. Libienii sunt furioşi din 
cauza schimbărilor politice. Acum, ei îi reproşează preşedintelui 
Sassou N'Guesso că s-a apropiat prea mult de americani şi a dat 
în concesie terenuri petroliere societăţilor „Sunoco” şi „Amoco”. 
Au existat chiar ameninţări anonime la adresa lui John Kennedy, 
fiul fostului preşedinte al Statelor Unite care vine adesea la 
Brazzaville. Din cauza aceasta, el nu îndrăzneşte să meargă la 
hotel şi locuieşte la Ambasada SUA. 

— Şi preşedintele tolerează faptul că generalul Edoura 
pactizează cu duşmanii? 

Hortense zâmbi răutăcios: 

— Pentru moment! Dar are viitorul în faţă. Atât doar, că ştie 
multe lucruri şi are prieteni peste tot. Nu trebuie uitat că aici 
există cubanezi şi consilieri sovietici. Ei au „ciupit” destul de 
mulţi ofiţeri formaţi în Uniunea Sovietică. Aceştia sunt pentru 
libieni. 

Altfel spus, preşedintelui îi era frică de şeful Serviciilor de 
Informaţii. 

— De ce poliţia nu a reuşit să meargă pe filieră? 

— Generalul e prea puternic şi oamenilor le este frică. Priveşte 
ce ţi s-a întâmplat şi ţie. 

Cel puţin, acum ştia mai multe. Dacă ancheta efectuată 
asupra sabotajului avionului DC 10 nu a ajuns cu adevărat la 
capăt, se datora faptului că erau implicate personaje puternice. 
Libienii îşi aleseseră bine aliaţii. Malko întrezărea o urzeală între 
libienii înverşunaţi să se răzbune pe americani, între şiiţii 
libanezi, aliaţii lor împotriva Occidentului şi între congolezii 
convertiți. 

— Pleci totuşi la Pointe-Noire? 

— Da, spuse el. După o scurtă ezitare, adaugă: Aş vrea să mă 
însoţeşti. 

— Eu? 

— Da, tu vorbeşti dialectele congoleze. Dacă va trebui să fac 
investigaţii în oraş, îmi vei fi de mare folos. Evident că după cui 
s-a întâmplat lui Barnabe, înţeleg dacă refuzi. 

Ea dădu uşor din umeri. 

— Ei, asta-i bună, nu mi-e frică! Dar... 

— Mi-ai spus că M'Boukou a plecat pentru o săptămână. O să 
te sune? 

Ea zâmbi. 

— Nu am telefon. Dar pot să spun că am plecat în satul meu. 


74 


Sunt lucruri care se pot aranja. Ştii, oficial, eu sunt mereu „al 
doilea său birou” şi îmi dă mulţi bani. Priveşte: a fost adus cu un 
conteiner expediat de Claude Dalie special pentru a mobila 
Preşedinţia. O să vin totuşi! Aşteaptă-mă! 

Când ieşi din baie, ea purta o pereche de jeanşi foarte strâmţi 
şi o bluză gri din mătase groasă. Işi îndesase catrafusele într-o 
geantă mică. Coborâră scările în linişte. Se făcuse complet ziuă. 
Hortense îl ghida pe Malko să găsească drumul naţional numărul 
unu. 

Drumul era o dantelă de asfalt! Aproape tot învelişul 
dispăruse, luat de ploi. Land-Cruiser-ul sărea din groapă în 
groapă, făcând zigzaguri pentru a le evita pe cele mai adânci. 
Malko, agăţat de volan, se ţinea cât de cât, dar Hortense sărea 
ca pe arcuri. Şi cum, în plus, toate vehiculele făceau zigzaguri 
pentru a ocoli porțiunile prea abrupte, se întâmpla des să te 
doreşti nas în nas cu un camion... Pe stânga lor, torentele din 
Kinlambou, învăluite încă în ceaţă, ofereau o privelişte superbă. 

— O cunoşteai pe Berenice Koukolo? întreba Malko. 

— Nu, nu personal, dar mi s-a spus că este foarte Inimoasă. Un 
manechin. 

— Ce făcea ea cu Loukoula? 

Hortense scoase un hohot de râs. 

— Acesta era una din cocotele masculine cele mai cunoscute 
în Bacungo. Femeile sunt nebune după bărbaţi bine îmbrăcaţi. ŞI 
apoi, cu siguranţă, era bun la pat. Aici, se ţine la asta. 

Liniştea se lăsă din nou, apoi Hortense îşi şterse fruntea de 
sudoare. Soarele bătea din plin în geamul ei. 

— Porneşte climatizorul! ceru ea. 

Malko se conformă şi o răcoare delicioasă invadă Land- 
Cruiser-ul. Deodată, din cauza unei hurducăitori şi mai violente, 
Malko zări ieşind din unul dintre orificiile climatizorului un fel de 
creion negru. Nu avu timpul să se întrebe ce era. Că Hortense 
scoase un urlet strident, cu ochii măriţi de groază. 

— Opreşte repede! 

Malko strivi pur şi simplu frâna, încât Land-Cruiser-ul se puse 
de-a curmezişul şi feri la milimetru un microbuz, încărcat cu vreo 
optzeci de persoane agăţate de unde puteau mai bine. 

Hortense deschisese deja portiera şi se năpusti afară. 

— Coboară! striga ea. Malko înţelesese. Pe gura climatizorului 
tocmai ţâşnise un şarpe negru foarte subţire care se târa spre 
bordul maşinii, chiar deasupra genunchilor săi! 

Ajunse lângă Hortense. Ea se făcuse cenuşie, semn de teroare 


75 


absolută la negri. 

— E un mamba! zise ea cu o voce răguşită. Dacă te muşcă eşti 
terminat în cinci minute. Nu există antidot... 

Malko privi reptila care se târa pe podeaua maşinii şi care se 
refugie sub unul din scaunele Land-Cruiser-ului. lată de ce 
deflectorul său fusese forţat... Nu era o metodă absolut sigură 
dar avea şanse mari de reuşită. Hortense se aruncă spre el. 

— Ce frică mi-a fost! 

Mai mulţi şoferi claxonară cu subînţeles văzându-i înlănţuiţi. 

— Ce facem? 

— O să las o portieră deschisă, spuse Malko, frigul o va face să 
iasă. 

Se aşezară pe un taluz şi, într-adevăr, după zece minute 
mamba ieşi din maşină şi dispăru în iarbă. Mai pierdură aproape 
douăzeci de minute ca să inspecteze cele mai mici cotloane ale 
maşinii pentru a se asigura că acesta nu avea vreun prieten. 

— Să ne grăbim! îl sfătui Hortense, nu aş vrea să trecem prin 
Mayumbe în timpul nopţii. 

— Ce este Mayumbe? o întrebă Malko care se aşezase din nou 
la volan. 

— O pădure complet sălbatică între Loubomo şi Pointe-Noire. 
Este un drum de munte foarte greu de străbătut. Şi apoi e o 
regiune „sensibilă”, foarte aproape de frontiera angoleză şi 
zaireză. Soldaţii de acolo sunt nervoşi. Pot să tragă asupra 
noastră noaptea. Există şi patrule cubaneze. 

Traversară un sat în trombă. Drumul se transforma pe 
nesimţite într-o potecă, o cale strâmtă şi sinuoasă între stânci cu 
făgaşuri întărite pe unde Land-Cruiser-ul sărea ca un dop, în 
ciuda greutăţii sale. Malko reperă în oglinda retrovizoare un 
vehicul străin, un Nissan alb, tot 4x4, înălţat pe nişte roţi mari şi 
late, cu geamuri negre şi o cabină dublă. Mergea în spatele lor la 
o distanţă apreciabilă. Absorbit de condus, nu-i acordă prea 
multă atenţie. La urma urmei, nu exista decât un singur drum ca 
să ajungă la Pointe-Noire. 

In sfârşit, drumul deveni mai bun, din asfalt şi putu să meargă 
cu o sută de kilometri pe oră. Savana se întindea peste tot în 
jurul lor. Mai făcură câteva curbe, apoi o „trecere la nivel”, adică 
un semnal indicând că se traversa o cale ferată. Un salt 
abominabil şi se treziră în mijlocul unui sat! Era zi de piaţă şi 
oamenii se înghesuiau grăbiţi în jurul tarabelor ambulante cu 
fructe şi cu legume. Un tânăr dădu buzna agitând deasupra 
capului un tapir viu, legat cu o sfoară. Malko căuta drumul. Nu 


76 


exista nici unul. Era o fundătură. 

Hortense Saboukoulou se aplecă şi întrebă în lingala unde se 
află. Ei se înşelaseră; răscrucea pentru Pointe-Noire se afla la 
vreo zece kilometri în urma lor, spre dreapta. Făcură cale 
întoarsă. Incă o dată, erau cât pe ce să treacă de ea. incepea o 
şosea de laterită ce tăia în două o pădure. Un indicator decolorat 
indica  „Pointe-Noire”. Malko băgă în a viteza a doua şi, 
apropiindu-se de curba următoare, simţi cum pulsul i se 
accelerează: Nissan-ul era acolo, oprit la marginea şoselei! 

Trecând pe lângă el, zări în interior patru negri. Cel aşezat 
alături de şofer era Boris, bărbatul care fusese cât pe ce să-l 
înjunghie. Probabil, asasinul lui Barnabe. 

— Ei sunt! izbucni Hortense. 

— Da, spuse el. Ştiu că mergem la Pointe-Noire. Altminteri, nu 
ne-ar fi aşteptat. 

Ea se întoarse, apoi verifică dintr-o privire indicatorul de 
benzină. 

— li poţi împiedica să te depăşească... Şoseaua este îngustă, 
iar ei ştiu că mergi la Pointe-Noire. Ar fi suficient să te aştepte la 
ultimul baraj înainte de intrarea în oraş. Nu există decât un 
drumeag în Mayumbe. Sau vor încerca ceva la Loubomo. 

— Vom vedea, zise Malko resemnat. 

Şarpele nu fusese altceva decât o măsură de prevedere 
suplimentară. Adversarii îi voiau cu adevărat pielea. lar acum şi 
pe cea a lui Hortense Saboukoulou. Prinse bine volanul cu 
ambele mâini. Drumul era atât de îngust şi de prost, încât s-ar fi 
putut crede că s-a rătăcit. Urca şi cobora într-un peisaj magnific 
de savană, cu munţi la orizont. 

Trecură peste un pod unde o tăbliță cu litere roşii avertiza că 
scăldatul este interzis: bilharioza era în floare... Land-Cruiser-ul 
lăsa în spatele lui o dâră de praf roşu care îngreuna vederea. 
Încetini, profitând de o trecere deosebit de dificilă şi verifică dacă 
Nissan-ul era tot acolo, la o distanţă suficient de mare pentru a 
nu se umple de praf... îi depăşi un camion cu vreo cincizeci de 
nenorociţi ce stăteau în picioare, înghesuiți ca sardinele. Când şi 
când, traversau în trombă câte un sat în uralele copiilor. 

Oamenii care mergeau pe carosabil săreau ca broaştele pe 
taluz când auzeau că vine vreun vehicul. Ştiau că merge în 
zigzag pentru a evita gropile. Aici nu existau reguli de circulaţie. 
Land-Cruiser-ul începu să vibreze din toate încheieturile. Drumul 
arăta ca o tablă ondulată, cu şanţuri de douăzeci de centimetri. 
Malko avea impresia că se găseşte pe un covor electric. Agăţată 


77 


cu amândouă mâinile de un mâner, Hortense Saboukoulou 
rezista eroic. Sânii ei de abanos abia se mişcau sub bluză. 

— Accelerează, îl imploră ea. 

In faţa lor, şoseaua se întindea cât vedeai cu ochii. Apăsa 
progresiv pedala de acceleraţie. Acul urca: 70... 80... 95...110. 

Masivul Land-Cruiser, cântărind două tone şi jumătate, zbura 
de-a dreptul pe „tabla ondulată” învăluit într-un nor roşu. Tot 
interiorul maşinii luase aceeaşi culoare: volanul, tabloul de bord 
şi scaunele. Malko îşi trecu mâna peste frunte, apoi văzu că se 
făcuse precum cărămida la culoare. Hortense Saboukoulou părea 
vopsită în culorile războiului. Mergând pe mijlocul pistei, Land- 
Cruiser-ul părea că este gata de decolare. Vuietul surd al 
vibraţiilor producea un zgomot de fond neliniştitor. In orice clipă 
un cauciuc putea exploda sau un amortizor putea să cedeze; şi 
asta însemna accident. Apăru o curbă şi un alt nor de praf veni 
spre ei. Un vehicul venea din sens opus, cu aceeaşi viteză tot pe 
mijlocul pistei, marginile acesteia fiind impracticabile... 

Malko şuieră printre dinţi. 

— Himmel herr Gott!” 

Distanța se diminua văzând cu ochii şi se găseau într-o 
„COllision course”. Cealaltă maşină, tot un 4x4, ţinea axul 
drumului, sperând că Malko va ceda. La această viteză, de îndată 
ce roţile muşcau din marginile drumului, puteau să-şi ia zborul... 
Malko devie direcţia milimetru cu milimetru. 

— Atenţie! 

Hortense, agăţată de uşă, era desfigurată de groază. Se 
simţea clar cum Land-Cruiser-ul aluneca spre povârniş, din cauza 
drumului ca spinarea unui măgar. Dacă Malko rămânea pe 
această traiectorie, însemna coliziunea frontală; dacă făcea o 
mişcare prea bruscă cu volanul, începea rostogolirea. Şi 
bineînţeles, în Africa, centura de siguranţă nu exista decât în 
visele frumoase ale tehnicienilor... 

Treizeci de metri... Douăzeci de metri. El observă trăsăturile 
şoferului. Ţinea strâns volanul şi îşi vedea de drumul lui. Nici el 
nu-şi putea permite o manevră bruscă... Malko mai răsuci uşor 
volanul. Celălalt trebuie să fi făcut la fel. Hortense scoase un 
urlet de groază. Cele două vehicule tocmai se încrucişau la o 
distanţă de câţiva milimetri. Pentru câteva clipe, Land-Cruiser-ul 
pluti din cauza golului de aer şi Malko se întrebă dacă îl va mai 
putea redresa. Apoi, reuşi să intre pe urmele din mijlocul 


15 Dumnezeule din ceruri! (în Ib. germană), (n.t.). 
78 


drumului şi să preia controlul vehiculului... Voi să se uite în 
oglinda laterală şi observă că aceasta dispăruse, smulsă în 
trecere! 

— Dumnezeule! Ce frică mi-a fost! suspina ea. 

— Şi mie, recunoscu Malko. 

Drumul cobori spre un pod îngust construit din trunchiuri de 
copaci. Încetini şi zări Nissan-ul departe în urma sa. Încă nu 
câştigase. In timp ce se hurducau pe trunchiurile de copaci, el le 
aplecă şi, prin răscroiala bluzei, apucă sânul tare ce stătea ridicat 
spre nasul lui. 

— Te doresc! îi spuse el lui Hortense. Păcat că nu putem opri. 

Ea îl privi cu ochii umezi, plină de dorinţă şi spuse: 

— Inainte de Loubomo, există treizeci de kilometri de asfalt. 
Te voi satisface atunci. 

De fiecare dată când trecea pe lângă moarte, Malko era 
încercat de această poftă nebună de a face dragoste. Hortense 
puse pe jeans mâna ei acoperită de praf şi-şi puse unghiile lungi 
în mişcare în locul potrivit. Imediat, el simţi o furnicătură ce i 
producea plăcere... Atât de mare era încordarea lui, continuând 
puţin, ea l-ar fi satisfăcut în acest fel. Era puţin trist... îşi retrase 
mâna şi se uită la ceas. Incă patru ore până să ajungă la 
Loubomo, perla zonei centrale din Congo... 

Ca o insectă dăunătoare, Nissan-ul ronţăia drumul, la o 
distanţă potrivită. Sfârşise prin a se obişnui cu prezenţa 
periculoasă a adversarilor lui care nu ştiau dacă e înarmat şi nu 
voiau să-şi asume riscuri; sau aveau un plan pe care el îl ignora 
cu totul. Generalul Edoura trebuia să beneficieze de complici în 
toată ţara. 

x 
x x 


Savana accidentată făcuse loc unor câmpuri cu porumb şi unui 
peisaj neted cu dealuri în depărtare. Pista era mai largă, destul 
de bună pentru rulaj, dar praful nu dispăruse. Se bucuraseră de o 
bucată de bitum de câţiva kilometri, în faţa unui pod suspendat 
care nu-i permisese lui Hortense să-şi îndeplinească promisiunea. 
Existau pe traseu treceri peste calea ferată nepăzite şi ei se 
luară la întrecere cu un trenuleţ care-i depășea şi se oprea apoi 
în toate satele. Hortense moţăia, roşie ca o femeie apaş! 

Malko îşi şterse fruntea de sudoare, mânjindu-se şi mai mult 
cu laterită. Se transformase într-un pilot de curse: execută viraje 
mari, apăsă pe acceleraţie şi pe frână. Uneori, câte o denivelare 


79 


de teren îl lua prin surprindere şi Land-Cruiser-ul sărea într-o 
serie de scârţâituri, apoi pornea din nou cu nişte scrâşnete de 
pinioane martirizate... Drumul spre Pointe-Noire era aproape 
pustiu, oamenii luând avionul sau trenul. Însă, la ieşirea dintr-o 
curbă, te puteai oricând trezi în faţa unui vehicul ce rula fără 
prudenţă înghițind kilometri întregi din teribila „tablă ondulată”. 
Avea senzaţia că se deplasează de zile întregi prin acest peisaj 
monoton. Sudoarea îi curgea în ochi, braţele îl dureau, şalele, de 
asemenea. Cu toate puterile sale, el se agaţă de o singură idee: 
să o găsească pe această Berenice Koukolo care părea că deţine 
cheia sabotajului asupra avionului DC 10. Şi, în urma lor, Nissan- 
ul se menținea la aceeaşi distanţă, ca un vultur... 

Scrutând orizontul, zări o pată de praf roşu, la dreapta sa, la 
circa un kilometru, care se deplasa pe un drum perpendicular cu 
şoseaua. O urmări cu privirea câteva clipe doar ca să se amuze; 
apoi reveni pe făgaşul său. Dar brusc, un panou montat în vârful 
unui stâlp indicator îi atrase atenţia: Societatea Socalib. Prima la 
dreapta, Tala-Tala. 6 km. 

Socalib! Era societatea mixtă congolezo-libiană de care îi 
vorbise Thomas Hauser. Se uită din nou la vehicul, descoperind 
că este vorba de o semiremorcă încărcată cu buşteni. Aceasta 
urma să ajungă la intersecţia cu drumul pe care se găsea Malko. 
El încetini brusc, cu ochii în oglinda retrovizoare. Nissan-ul se 
apropia mai mult. Malko distinse clar că unul dintre pasageri era 
aplecat peste geamul deschis, cu un walkie-talkie cu antena 
scoasă. 

Trezită de încetinirea bruscă a maşinii, Hortense Saboukoulou 
era cât pe ce să se izbească de parbriz. 

— Ce e? întrebă ea cu vocea înecată de praf. 

— Camionul de acolo! spuse Malko. Mă întreb dacă nu este o 
capcană. La colţ se află o întreprindere libiană. 

Acceleră, cu ochii în patru. Semiremorca încărcată cu buşteni 
tocmai se angajase pe şosea în faţa lui, ocupând toată partea 
carosabilă. O furnicătură trecu prin stomacul lui Malko. li 
rămânea puţin timp pentru a acţiona. Din nou, se uită în oglinda 
retrovizoare. De această dată, pe unul din geamuri se vedea 
ieşind ţeava unei puşti... Şi Nissan-ul accelerase. In timp ce-l 
supraveghea, Malko văzu că farurile semnalizează de trei ori. Un 
semnal adresat camionului care se apropia rapid. Malko examină 
părţile laterale. Era imposibil de trecut. Drumul de laterită era 
despărţit de câmpurile cu brazde adânci de nişte şanţuri largi. 
Pentru a trece peste ele, ar fi fost nevoie de mai multe minute, 


80 


timp în care camionul îl putea strivi. Hortense se întoarse. 

— Au arme! izbucni ea cu o voce strangulată. 

Malko privi orizontul pustiu cât vedeai cu ochii: locul ideal 
pentru comiterea unui atentat ce putea fi considerat un simplu 
accident de circulaţie. 


81 


Capitolul X 


Extenuat din cauza tensiunii nervoase, Malko privea cum botul 
semiremorcii se apropia. Ocupase tot carosabilul, lăsând libere 
doar două benzi înguste ce nu permiteau să depăşească. Se afla 
încă la trei sute de metri de cealaltă parte a înclinaţiei pistei. Mai 
departe, pista se îngusta, trecând peste un râu mititel, pe unul 
din numeroasele podeţe din butuci care se înşirau de-a lungul 
drumului. Land-Cruiser-ul se balansa în coborâre. Avea să ajungă 
primul la podeţ. Malko se întoarse spre Hortense Saboukoulou. 

— Ţine-te bine! 

Trecu schimbătorul de viteză la punctul mort şi, apucând 
levierul micuţ al crabotului, îl trase în spate, apoi în jos spre 
dreapta. În acest fel, erau puse în mişcare cele patru roţi şi 
cuplajul maxim. El ridică capul. Semiremorca cobora repede 
panta, ducându-se spre podeţ. Şoferul sună lung din sirena ce 
semăna cu sunetul de corn. În acelaşi moment, Malko, încetinind 
puţin, schimbă violent direcţia spre dreapta. 

Roţile din faţă ale Land-Cruiser-ului trecură peste butucii ce 
serveau ca parapet, cu o zguduitură înspăimântătoare care îi 
proiectă pe amândoi în tavan. După ce reveniră la locurile lor, se 
întâmplă acelaşi lucru când roţile din spate trecură peste acelaşi 
obstacol. În timp ce Land-Cruiser-ul cobora spre pârâu în zbor 
planat, se lăsă o clipă de linişte. Apoi simţiră un şoc îngrozitor 
împroşcând totul cu noroi în jurul lor. Malko avu impresia că se 
înfundă în scaunul său până la mijloc. 

În spatele lor, se auzi o bubuitură puternică. Camionul care 
pornise cu viteză foarte mare reuşi să prăbuşească podul sub 
propria-i greutate. Partea din spate a remorcii rămase înţepenită 
printre lemnele sfărâmate. Se făcu din nou linişte. Agitat, Malko 
băgă în viteza întâi şi acceleră. Nimic. Vehiculul nu se mişca. 

— Dumnezeule! exclamă Hortense Saboukoulou, 
îngălbenindu-se de frică. 

Peste câteva clipe, pasagerii din Nissan aveau să fie aici, 
năpustindu-se asupra prăzii. 

Văzând beculeţele roşii aprinse pe tabloul de bord, Malko 
localiză deodată că a calat motorul. Puse pe punctul mort, răsuci 
cheia în contact şi imediat motorul scrâşni. De această dată, 
Land-Cruiser-ul făcu un mic salt înainte, hurducându-se prin albia 


82 


pârâu lui. 

— Să-i dăm drumul! spuse el fericit. 

Apa nu ajungea decât până la jumătatea roţilor. Aparent, 
motorul nu suferise de pe urma zborului prin aer. Malko îşi 
continuă drumul cu dinţii încleştaţi abia păstrându-şi echilibrul pe 
bolovanii alunecoşi. Nimeni nu era în urma lor. Când se considera 
destul de departe de pistă, observă un loc unde malul nu era 
prea abrupt şi îl escaladă cu greutate, dând într-un câmp de 
unde nu se mai vedea nici pista. 

Imediat, cobori şi examină vehiculul. Miracol: Land-Cruiser-ul 
se înclina pe stânga, având un arc rupt, însă doar atât... 

In schimb, rana de la deget i se redeschise şi sângele-i picura 
prin pansament. 

— Să nu rămânem aici, spuse el. Vor veni după noi. 

Plecară pe câmp şi făcură un lung ocol, apoi ajunseră din nou 
pe pistă. 

După ce parcurseră mai mulţi kilometri, întâlniră un drum ce şi 
şerpuia prin savană şi o luară pe acolo. Acesta dădea în şoseaua 
principală. Nu se vedea nici un alt vehicul la orizont. Malko viră la 
dreapta şi acceleră. 

— Ei nu ştiu sigur unde se afla Berenice Koukolo, remarcă el. 
Altfel ar fi lichidat-o... în loc să se chinuie în van să lupte 
împotriva mea. 

Drumul urca şi cobora din nou printre dealurile puţin 
împădurite. Lui Malko începea să i se facă lehamite. Nici urmă de 
Nissan. Deodată, simţiră o alunecare uşoară şi fără hurducături 
ce înlocui drumul plin de hârtoape. Land-Cruiser-ul rula acum pe 
asfalt! Hortense Saboukoulou suspină mulţumită. 

— Peste o oră şi jumătate vom fi la Loubomo, anunţă ea. Ai 
fost nemaipomenit! 

Calm, ea îşi descheie bluza, o scoase, o scutură pe geam 
lăsând un nor de praf roşu, apoi rămase cu bustul gol, arătându- 
şi cu mândrie sânii tari. 

Simţindu-i degetele lungi ce se strecurau în jeanşi, Malko 
începu uşor să tremure. Mai întâi ea îi masă îndelung sexul, 
zgăriindu-i țesutul aspru cu unghiile, până la limita suportabilă a 
durerii. În acel moment, ea îl lăsă şi, strecurându-şi capul sub 
volan îl vâri uşurel în gură. Cu sânii striviţi de coapsa lui dreaptă, 
îi transmitea căldura lor, mărindu-i excitaţia. Ghemuită între cele 
două scaune, Hortense îşi achita cu  conştiinciozitate 
promisiunea, în ciuda poziţiei sale incomode. Nu se grăbea. 
Limba urca şi cobora provocându-l; apoi plimbă o mână pe 


83 


pieptul lui Malko, transmiţându-i nişte descărcări electrice în tot 
corpul. Cu sfârcurile sânilor duri ca nişte creioane, îi freca 
membrul în erecţie. Simţea că moare de plăcere. Când îl apucă 
din nou cu gura, un tunel fierbinte şi unsuros, Malko îşi înăbuşi 
un strigăt de plăcere. De această dată, ea îl înghiţi până la 
rădăcină, ajungându-i până la glotă. Hortense ridică deodată 
capul, cu ochii tulburaţi de plăcere şi bazinul fu scuturat de 
spasme de nestăpânit. 

— Asta mă satisface! spuse ea cu o voce răguşită. 

Ca o nebună, începu să-şi mişte rapid bazinul, cu ochii ţintuiţi 
la membru. Deodată Malko simţi că seva-i urcă din şale cu o 
violenţă nemaiîntâlnită. Avu un spasm atât de puternic, încât 
capul său lovi plafonul. 

Strigase în momentul în care negresa îi luă din nou sexul în 
gură, înghiţindu-i sperma. Ea linse şi ultima picătură precum îşi 
linge o pisică puii. Apoi se ridică tot cu sânii goi, chiar în 
momentul în care trecea pe lângă ei un grup de femei înfăşurate 
în pânza lor specifică, cu oale de email pe cap, care o fixară cu 
priviri uluite. 

Cu o mână între picioare şi capul răsturnat pe spate, Hortense 
Saboukoulou îşi satisfăcu apoi plăcerile când ajunseră în dreptul 


ultimelor case din Loubomo. 
x 


* * 


Toate drumurile erau asfaltate. Loubomo nu era decât un 
târguşor pierdut în mijlocul pădurii, cu o gară mare, câteva staţii 
de benzină şi unicul Grand Hotel. Malko traversă calea ferată şi 
se opri la prima staţie de benzină aflată în stânga. 

— Trebuie să facem plinul, îl sfătui Hortense. În Mayumbe nu 
există benzină. 

Lui Malko îi era ruşine de ţinuta ei. Ai fi spus că se întorceau 
de la cursa Paris-Dakar. Era ora trei. Beneficiau de încă trei ore şi 
jumătate de lumină. Riscau prea mult dacă înnoptau la Grand 
Hotel. 

— Plecăm imediat, zise el. 

— Ai dreptate, aprobă Hortense. Merg să caut ceva de 
mâncare. Se reîntoarse după câteva clipe cu un mănunchi de 
banane! Ei începură să mănânce în timp ce escaladau primele 
coline din Mayumbe... 

Trecură prin faţa enormului baobab scorburos unde Savorgnan 


84 


du Brazza! dormise acum un secol chiar în faţa unei leprozerii. 

Se treziră brusc în infernul din Mayumbe; un drum din argilă 
roşie cu băltoace adânci, pe care alunecai ca pe polei. Un drum 
de munte care urca prin mijlocul unei păduri seculare, nespus de 
inimoasă, şerpuind sub bolțile de bambuşi gigantici ce 
ascundeau lumina zilei, arbori dezgoliţi ce se-nălţau până la cer. 
Era pustiu. Nu depăşea patruzeci de kilometri la oră şi trebuia să 
schimbe viteza la fiecare douăzeci de metri. Uneori, atingând 
marginea prăpastiei, drumul era dominat de pereţi verticali înalţi 
de o sută de metri, la poalele cărora curgea un râu. 

Hortense şi Malko nu mai schimbau nici un cuvânt. Singurul lui 
scop era să ajungă la Pointe-Noire înaintea urmăritorilor şi să o 
găsească pe misterioasa Berenice Koukolo. 

După două ore de la plecarea lor, zăriră pe neaşteptate, de-a 
lungul pistei, o barieră în care era fixat un drapel congolez. 
Ajunseră la un post de control. Malko opri şi cobori. Patru militari 
înarmaţi cu Kalaşnikov erau înghesuiți sub o streaşină mică, 
semănând cu nişte episcopi. În Africa, în momentul în care, un 
negru se bucură de puţină autoritate, atunci el devine un alt om. 
Şeful examină actele maşinii Land-Cruiser şi ale lui Malko cu o 
mimică amenințătoare. Apoi ocoli vehiculul şi reveni cu un aer 
mulţumit: 

— Nu aţi plătit taxa de drum? 

— Aceasta este o maşină închiriată. Presupun că totul este în 
regulă. 

— Este foarte grav, aţi comis o infracţiune foarte gravă, spuse 
polițistul congolez. Eu nu pot să vă las să continuaţi drumul. In 
prezent, eu răspund de acest sector şi dumneavoastră nu sunteţi 
în regulă. 

Asta le mai lipsea! j 

Malko se strădui să rămână calm. In Africa, cu răbdare, cu 
zâmbete, cu şpagă, reuşeşti să treci peste toate obstacolele. Dar 
discuţiile nu-s pentru câini... îl luă de o parte pe negru şi îi şopti 
le ureche: 

— Doamna trebuie să ajungă în seara asta la Pointe-Noire, are 
probleme în familie. 

— Trebuie să vă întoarceţi la Loubomo, repetă negrul neclintit. 

Malko fierbea de furie: maşina Nissan trebuia să fie pe urmele 


16 Pierre Savorgnan de Brazza - explorator francez de origine italiană 
(Roma 1852 - Dakar 1905). A întreprins expediţii, între 1875 şi 1897, 
punând bazele părţii franceze a Statului Congo, (n.r.). 


85 


lor. El se forţa să zâmbească şi zise: 

— Nu există nici un alt loc în drum spre Pointe-Noire unde am 
putea plăti amenda? 

Mai întâi se lăsă liniştea... Apoi negrul încheie prin a fi de 
acord: 

— Ba da, la Bilala. Dar nu e prea legal. Trebuie să vă întoarceţi 
la Loubomo. 

In vocea sa, se simţea deja mai puţină convingere... Malko îl 
bătu amical pe spate. 

— La Bilala, aţi putea să beţi o bere. Este cald. 

— Asta da, serviciul este dur! sublinie polițistul, umflându-se 
în pene. 

— Ei bine, să-i dăm drumul, spuse Malko, uitându-se întruna 
spre curba de unde putea să apară Nissanul. 

Dar congolezul deveni din nou reticent. 

— Intr-adevăr, este foarte cald! repetă el, dar şi colegilor mei li 
s-a uscat gâtul. Trebuie să-i încurajăm. 

— Nu ţine! spuse Malko. Dar poţi să le aduci tu berea din 
Bilala. O cumpărăm împreună. 

— Atunci, să mergem, zise polițistul, aparent convins de 
aceste argumente. 

Se duse să-şi ia Kalaşnikovul şi se instală în Land-Cruiser după 
ce o salută politicos pe Hortense Saboukoulou. Unul din zbiri 
ridică bariera, iar Malko îşi reluă raliul pe pământul argilos. Dar 
nu pentru mult timp. Nu parcursese o sută de metri, că polițistul 
şi anunţă: 

— Şefu', amenda este şapte mii două sute de franci. 

— Este scump. 

— Da, şefu', e scump, dar dacă îmi vei da cinci mii, voi aranja 
cu şefii mei. La urma urmei, eu cobor aici. 

Opri din nou. Malko scoase o bancnotă şi i-o întinse. 

— Să zicem că astea sunt berile, observă negrul, agasat. 

_ De îndată ce primi încă două mii de franci, îi reveni zâmbetul. 
li întinse lui Malko mâna cu palma roz şi zise: 

— Mulţam', şefu'. Vă urez drum bun. Şi dumneavoastră, 
domniţă! i 

Emoţionant. In momentul în care vru să coboare, Malko avu o 
idee. j 

— Văd că eşti un polițist bun, spuse el. |ţi dau o informaţie. 
Adineauri, când luam benzină din Loubomo, m-am trezit lângă o 
maşină cu patru bărbaţi. Mi s-a părut că aveau arme ca ale 
voastre. Spuneau că merg şi ei la Pointe-Noire. Dacă-i vezi 


86 


trecând poate că ar trebui să-i percheziţionezi. Este un Nissan 
alb nou-nouţ, cu geamuri negre. 

Soldatul asculta încântat şi uluit. 

— Nu mai spune, şefu'! exclamă el cu vocea piţigăiată, cum o 
au negrii când sunt emoţionaţi. Sunt cu siguranţă bandiți din 
FEEC”. Aici, este o zonă cu mulţi duşmani. Voi căsca ochii. 

El plecă în fugă şi ajunse la postul său, gândindu-se deja la 
bacşişul gras pe care l-ar putea stoarce de la „bandiţii” din FEEC. 

Hortense Saboukoulou râdea pe sub mustăţi. 

— la zi, cunoşti bine Africa! Nu trebuie să te superi. Sunt 
foarte prost plătiţi, nu li s-au mărit salariile de zece ani. Şi apoi, 
există la noi un proverb care spune: „Dacă îl furi pe un alb, 
înseamnă că nu ai furat”. 

Malko nu răspunse, preocupat să ocolească o groapă. Mai erau 
încă trei ore de mers şi se înnopta. 

x 


* * 


leşiseră din Mayumbe cu o jumătate de oră mai devreme, dar: 
io făcuse noapte de mult. Din Hinda, era un drum nisipos pe care 
Land-Cruiser-ul derapa tot timpul. Hortense, aproape adormită, 
se îngâna ca un balot; Malko avea impresia că este la volan de 
zece zile. Deodată, nisipul cedă locul asfaltului şi liniştea îi 
învălui. Luminile din Pointe-Noire apărură în depărtare. 

Capitală industrială a statului Congo şi, datorită petrolului, era 
mult mai mare ca întindere decât Brazzaville, cu un port enorm, 
cu rafinării şi o activitate tumultuoasă. Hortense Saboukoulou se 
lăsă sa alunece într-o parte şi puse capul pe genunchii lui Malko. 
El îi simţea căldura gurii prin jeanşi şi asta-i trezi dorinţa, în ciuda 
oboselii zdrobitoare. 

Douăzeci de minute mai târziu, el se învârtea pe străzile din 
Pointe-Noire, ajungând pe bulevardul General de Gaulle, 
principala arteră ce traversează oraşul dintr-o parte în alta. Din 
nou Land-Cruiser-ul începu s-o ia razna. Avea mai multe gropi 
decât un drum obişnuit. 

Malko se trezi în faţa gării micuţe şi, după ce întrebă de vreo 
zece ori pe unde s-o ia, reuşi să găsească hotelul Zamba, 
singurul de pe malul mării. Era mai răcoare decât la Brazzaville, 
din cauza brizei binefăcătoare. 

Recepţionerul le aruncă o privire speriată. 

— Ei bine, de unde veniţi în halul ăsta? Aţi traversat prin 


17 Frontul de Eliberare a Enclavei Cabinda. 
87 


Mayumbe? 

— Da, răspunse Malko şi suntem foarte obosiţi. 

li conduse într-o cameră minusculă ce dădea înspre piscină. 
Arăta mai mult a motel decât a hotel şi confortul era minim. Se 
năpustiră amândoi în baie, certându-se pe duş, lăsând dâre 
roşiatice pe podea. 

Timp de douăzeci de minute, apa curse roşie. Cu cât se frecau 
mai mult, cu atât ieşea de pe ei mai multă zgură... Ce să mai 
spună despre păr, care ajunsese o pastă lipicioasă. 

In sfârşit, aproape curăţaţi, Hortense şi Malko se aruncară în 
pat. 

— Vrei să mergi acolo imediat? întrebă Hortense Saboukoulou 
neliniştită. 

— Nu, spuse Malko. _ 

Oboseala îi justificase hotărârea. In orice caz, dacă adversarii 
săi ar fi cunoscut adresa lui Berenice Koukolo, ar fi avut destul 
timp s-o lichideze. 

Inverşunarea cu care au vrut să-l împiedice pe Malko să 
ajungă în Pointe-Noire arăta că problema nu se punea aşa... 

Fără să-şi dea seama, ei adormiră. Malko, nu se gândea că 
ucigaşii acționau ziua în amiaza mare. El se trezi pe la ora cinci, 
din cauza luminii, cu o incredibilă erecţie. 

Hortense îi întoarse spatele, întinzându-se pe o parte. El îi 
mângâie încetişor fundul şi şoldurile începură să-i fremete. 
Delicat, se lipi de crupa cambrată şi o pătrunse încetişor, fără 
însă s-o trezească. Fu o înlănţuire scurtă şi plăcută. 

Negresa gemu puţin atunci când se goli în ea, apoi căzu din 
nou într-un somn adânc. Malko rămase treaz, întrebându-se ce-i 
va rezerva localitatea Pointe-Noire şi dacă va reuşi să afle 
secretul în legătură cu atentatul asupra avionului DC 10. 


88 


Capitolul XI 


Intrarea în portul din Pointe-Noire, aflată chiar după gară, era 
păzită de un soldat blajin care se împotrivi simbolic hârtiei de o 
mie de franci întinsă de Malko. Fascinat de sânii lui Hortense 
Saboukoulou, care se mişcau sub bluza sa, el ridică bariera fără 
să scoată un sunet. Rămânea să găsească Sundowner, vaporul 
lui Jacky Marinarul, informatorul CIA. 

Malko mergea de-a lungul cheiurilor încărcate cu containere. 
Unele erau sparte de hoţi, dar reuşi să dibuiască Sundowner. 
Blocat între două cargouri enorme nigeriene. Era un vapor de 
pescuit de şaptezeci şi cinci de picioare lungime, foarte nou, care 
părea pustiu. 

— Aşteaptă-mă în maşină, o rugă el pe Hortense. 

Trecu pasarela şi dădu o raită pe punte. Duneta era închisă cu 
un lacăt enorm. 

Cobori pe puntea inferioară, care mirosea a vopsea şi avea a 
se piardă în cotloanele vaporului. Deodată, o voce răguşită ca de 
beţiv se auzi în spatele lui: 

— Nu vă mişcaţi, sunteţi terminat! 

In acelaşi timp. Malko simţi ceva rece pe ceafă. Era ţeava unei 
puşti. Rămase nemişcat în timp ce o mână abilă se asigura că nu 
avea armă. Apoi bărbatul îl întoarse. Era un blond cu înfăţişare 
obosită, cu o mustață pleoştită, cu un nas ciudat ce semăna cu o 
trambulină de schi, cu ochi albaştri spălăciţi ca de beţiv 
înveterat. Era cu bustul gol şi cu un prosop înfăşurat în jurul 
taliei. 

— Ce dracu' căutaţi pe vaporul meu? întrebă el. Nu este nimic 
de furat. 

— Sunteţi Jacky Marinarul? 

— Chiar el. Dar dumneavoastră? 

— Malko Linge. Vin din partea lui Thomas Hauser. 

Jacky Marinarul scoase un oftat descurajat. 

— Shit! Nu mă puteaţi preveni! Nu mai era mult şi vă făceam 
capul ţăndări. Aceste cutre de negri ar fura şi praful de pe tobă. 
De altfel, sunt foarte neîncrezător. Veniţi în cabina mea. 

Malko îl urmă pe un coridor proaspăt vopsit, apoi într-o cabină 
destul de spațioasă ai cărei pereţi erau acoperiţi de fotografii 
care mai de care mai îndrăzneţe. Un televizor mic Akai cuplat la 


89 


un video Samsung era gata-gata să se sfărâme de greutatea 
casetelor porno de pe el.. O negresă tânără era lungită pe pat. 
Atunci când îl văzu pe Malko, trase cearceaful peste ea. Furios, 
Jacky Marinarul i-l smulse, dezvelindu-i un corp zvelt de culoarea 
cafelei cu lapte. 

— Arată-ţi fundul, pentru Dumnezeu! spuse el. Este tot ce ai 
mai frumos. 

Prostituata se zbătea ca un vierme, căutând să se acopere. 
Informatorul CIA îi puse mâna lată pe şale, imobilizând fundul 
arcuit şi îi aruncă o privire deocheată lui Malko. 

— Dacă vreţi să serviţi micul dejun... Târfuliţa asta mică vine 
direct din satul ei şi nu are SIDA, nu-i aşa Guena? 

Malko refuză politicos. lInformatorul CIA cu  privirea-i 
întunecată, nu prea îi inspira încredere. Sigur, alcoolul făcea, 
ravagii la CIA. După Thomas Hauser... Când târfa încercă să-i 
scape, Jacky trase un fluierat scurt. Imediat, un câine-lup enorm 
apăru din despărţitura dintre pat şi perete şi îşi puse imediat 
labele din faţă pe pat. 

Negresa trase un țipăt puternic, ghemuindu-se sub cearceaf. 

— Dacă vei continua să faci pe proasta, o ameninţă Jacky, îl 
voi pune pe Dingo să te reguleze! A 

Guena rămase liniştită, implorându-l pe Malko din priviri. În 
mod vizibil, între câine şi el, ea făcuse alegerea. Murmură câteva 
cuvinte şi Jacky, mărinimos, o goni dându-i o palmă peste fund, 
cu un zâmbet desfrânat. 

— Vă imaginati, zise el, congolezii cred că albii le pun pe fetele 
lor să se reguleze cu câinii... Asta e obsesia lor, Guena este 
sigură că nu cer decât asta. Bun, ce pot face pentru 
dumneavoastră? Dacă vreţi să vă scot de aici, nu pot, deoarece 
am o turbină defectă şi aştept piesa de cincisprezece zile... 

Calm, scoase o sticlă de Johnny Walker şi se servi cu un pahar 
plini ochi cu care puteai adormi chiar şi un mamut în puterea 
vârstei. Ridică paharul înspre Malko, în semn de noroc. 

— Primul pe ziua de astăzi! 

Malko îl lăsă să se ameţească puţin, apoi îi explică de ce 
venise la Pointe-Noire şi toată povestea despre DC 10. 

— İl cunoaşteţi pe Issam Hadjez? întrebă el. 

Jacky Marinarul îşi scărpină tatuajele de pe antebraţe, apoi 
zise: 

— Ca toată lumea. Împreună cu prietenii săi are un imobil 
mare lângă Europcar. Ei sunt mână în mână cu Miliția şi cu 
siguranţa Statului şi fac trafic cu tot soiul de mărfuri. Printre 


90 


altele, la ei ajung toate mărfurile furate din port şi sunt destule... 

— Şi din punct de vedere politic? 

— Nu cunosc; aceşti tipi nu fac politică, ard gazul de pomană, 
asta-i tot. 

— Ce ştiţi despre moartea sa? 

Jacky Marinarul dădu peste cap o duşcă mai modestă de 
Johnny Walker. 

— Un accident nenorocit! O cunosc pe târfa care era cu el în 
seara aceea. Este un truc clasic. L-a ademenit într-un loc pustiu 
pentru ca prietenii ei să-l jefuiască. De obicei, victimele au atâţia 
bani, încât hoţii nu rezistă. Când a văzut că i-au dispărut biştarii, 
a înnebunit. lar vagabonzii i-au făcut felul. 

— Cu târfa ce s-a întâmplat? 

— Cu Eugenie? Nimic. Pierde vremea prin barul Zamba şi Citez 
Mickey la agăţat de „expatriaţi”. Imi este utilă pentru că-i 
cunoaşte pe toţi vagabonzii din Pointe-Noire. Este un fel de 
supermagazin. Când am nevoie de ceva... De exemplu, whisky-ul 
ăsta a fost furat de la docuri. Nu există legi vamale. 

Malko înregistra. Cel puţin un mister fusese înlăturat. Acum 
trebuia, să ajungă la subiectul adevărat. Scoase din buzunar 
fotografia lui Berenice Koukolo şi i-o întinse lui Jacky Marinarul. 

— O cunoaşteţi? 

Americanul privi atent documentul şi dădu din cap negativ. 

— Asta pare o curvă frumoasă, remarcă el cu admiraţie. Cu o 
crupă ca asta, nu cred că se plictiseşte. Nu am văzut-o niciodată 
prin baruri de noapte, la Pizzeria, la Zamba, la Retro. Şi dacă se 
întâmplă asta cumva, este trimisă urgent în satul său să se 
ascundă. Pe aici, cam aşa se procedează. 

Nu mai rămăsese decât să găsească magazinul cu firma „La 
Belle Creature”. Malko luă fotografia. Guena apăru înfăşurată în 
tunica lungă, cu un platou şi cafea. Ea se aplecă în faţa lui Malko, 
dezvelindu-şi sânii ascuţiţi. Jacky Marinarul observă cu zâmbetul 
său de om desfrânat. 

— Pe aceasta, cred că o voi lua în croazieră. 

— Aţi putea să cereţi o armă prietenilor dumneavoastră, 
întrebă Malko, până ajungem la această Eugenie? 

Jacky Marinarul rânji ironic. 

— Ei nu umblă decât cu cuțite de abator sau de măcelari 
Trebuie să apelezi la Miliție ca să procuri o armă serioasă. 

— La Miliție? 

Celălalt avu un zâmbet dezarmant. 

— Da, îl cunosc bine pe şeful PSP din oraş. Pentru o sută de 


91 


mii de franci, poţi căpăta un Kalaşnikov cu două sau trei 
încărcătoare. Acestea vă vor ajunge... 

— Dar cum procedează? 

— Ei declară arma inutilizabilă... Râcâie seria şi gata. Evident, 
nu trebuie să vă prindă cu ea... Mă voi ocupa îndată de aceasta. 
Daţi-mi mălaiul, aşa va fi mai simplu. 

Trebuia să aibă încredere în el, nu avea ce face... Malko 
numără banii, pe care Jacky îi înşfăcă îndată. Se întinse. 

— Bun, mă duc să fac un duş; ne întâlnim astă-seară, pe la 
şase la Zamba. Oră la care cei puternici se duc să bea, rânji el. 
Mă voi lămuri atunci ce este cu tipii care vă urmăresc; vreau să 
ştiu dacă sunt în oraş. Este foarte mic. 

II însoţi din nou pe Malko pe chei şi fluieră admirativ când o 
zări pe Hortense în maşină. 

— V-aţi adus bucăţica... Fiţi cu ochii în patru la SIDA. 

Hortense  Saboukoulou aruncă o privire  dezgustată 
informatorului CIA şi, întorcându-se cu spatele, zise: 

— Ce-i cu acest alb? Nu este politicos. 

— Nu-ţi alegi mereu aliaţii, explică filosofic Malko. 

Plecară spre hotel. Chiar înainte de a intra în parcare, simţii o 
greutate de plumb în stomac: Nissan-ul era parcat la soare, la 
zece metri de intrare. Era gol. Hortense îl zări şi se schimbă la 
faţă. 

— Mai sunt încă acolo? oftă ea. Nu miroase-a bine. 

Malko şi negresa pătrunseră cu teamă în holul gol. Numai un 
negru bea singur în bar. Nu era Boris. Dar Malko nu-l identificase 
pe cei trei acoliţi pe care îi zărise în fugă în Nissan. El ajunse la 
piscină: era puţină lume, numai o femeie de vreo patruzeci de 
ani încolăcită în jurul unui tinerel. Amândoi erau albi. 

Era o burgheză din Brazzaville venită să se mândrească la 
Pointe-Noire unde albele erau rare şi expatriaţii numeroşi. Puțin 
mai departe, trei persoane serveau prânzul sub o umbrelă de 
soare. 

Malko îşi simţi pulsul accelerându-se. Fata era frumoasă, într- 
un costum de baie decoltat, cu o tunsoare ca a lui Grace Jones, 
tăiată parcă în stâncă. Unul dintre cei doi bărbaţi era Boris, 
criminalul cu cuţit, uşor de recunoscut după ochii uşor migdalaţi 
şi după cioc. 

x 
* x 


Boris se opri din mâncat şi îl fixă pe Malko cu privirea-i puţin 


92 


turmentată şi un rânjet uşor sarcastic. Dintr-o privire. Malko 
constată că nu aveau arme. Deci, nu-i ameninţa un pericol 
imediat. Hortense îl strânse de braţ şi murmură cu o voce 
periată. 

— Să plecăm de aici, mi-e frică. 

Cu gesturi ferme, Malko o duse la o masă mai îndepărtată de 
cea a tâlharilor şi luară loc acolo. Boris începu să mănânce din 
nou, în aparenţă indiferent. 

Malko parcursese cu o privire distrată meniul pe care tocmai îl 
primise. 

Boris şi acoliţii lui se aflau pe urmele lui ca să-l lichideze. 
Aveau să aştepte momentul propice. Datorită ajutorului acordat 
de Jacky. Putea să facă faţă acestei probleme. Numai că situaţia 
se complica cu Berenice Koukolo. Căci, înainte să-l omoare, Boris 
îl supraveghea. Deci, Malko risca să-l ducă direct la Berenice, 
dacă ar reîntâlni-o. 

— Vrei să iau legătura cu poliţia de aici? îi sugeră Hortense 
liniştită. 

— Nu, spuse Malko, după ce se gândi câteva minute. Nu ar 
servi la nimic. Am o idee mai bună. Bineînţeles, dacă accepti să 
mă ajuţi! 

— Fireşte. 

— Cunoşti oraşul Pointe-Noire? 

— Da, destul de bine. 

— Avem nevoie de un loc izolat unde să ne întâlnim. 

Hortense răspunse după câteva secunde de gândire. 

— Da, la Clubul Nautic, pe plaja Mondaine. De ce? 

— Ne vom despărţi imediat. Vei lua un taxi şi te vei duce în 
oraş s-o cauţi pe Berenice Koukolo. 

— Dar mă vor urmări! protestă ea. 

— Nu, afirmă Malko. 

Atunci când termină de explicat, Hortense era puţin mi 
liniştită... 

— Dacă o găsesc, ce fac? 

— Trebuie s-o convingi să vină cu tine la Clubul Nautic unde 
voi fi şi eu. 

— Şi dacă nu vrea? 

El făcu un gest de neputinţă. 

— Să încercăm. 

Hortense îi spuse deodată cu voce şoptită: 

— Priveşte! Pleacă! 

Boris şi însoţitorul său tocmai se ridicaseră de la masă. Se 


93 


îndreptară spre bar şi dispărură. Negresa care servise prânzul cu 
ei, se întinse, apoi dădu o raită pe la piscină, legănându-se în 
modul cel mai provocator, apoi se aşeză pe o saltea şi îşi suflecă 
până la talie partea de sus a costumului de baie. Era o frumoasă 
târâtură tropicală în aşteptarea vreunui client... 

— Pleacă tu întâi, spuse Malko. Să nu-ţi fie frică. Totul va bine. 

Hortense se ridică cu un zâmbet crispat. Abia se atinsese de 
racii delicioşi. Malko o lăsă să facă câţiva paşi, apoi se ridică şi el, 
traversând barul şi holul. Hortense se îndreptă spre cele două 
taxiuri ce staţionau în faţa hotelului; erau albastre ca toate 
taxiurile din Pointe-Noire. El merse fără grabă spre parcare. 
Nissan-ul era tot acolo în spate, la câţiva metri de Land-Cruiser. 
Din cauza geamurilor negre, era imposibil vezi ce se-ntâmplă în 
interior. Cu coada ochiului, el o zări pe Hortense urcând în primul 
taxi. Se sui în Land-Cruiser, porni motorul fără să accelereze, 
urmărind cu coada ochiului Nissan-ul. Aproape imediat, văzu un 
fum albastru ieşind din ţeava de eşapament. Taxiul era pe 
punctul de a vira ca să se îndrept spre oraş. Nissan-ul dădu cu 
spatele. Malko trecuse primul mergând cu viteză mică spre 
ieşirea din parcare. Se opri blocând-o. Nissan-ul tocmai ciocni cu 
forţă Land-Cruiser-ul îndoindu-i bara de protecţie. Şoferul realiză 
imediat ce petrece. El dădu înainte pentru a se elibera. Malko 
făcu la fel rămânând în spatele Nissan-ului. Manevra dură două 
sau în minute, până ce şoferul din Nissan opri şi deschise 
portiera. 

Malko avu timp să vadă un bărbat sărind din vehicul, cu un 
pistol la brâu. Era Boris! Atunci, el dădu înapoi rapid, ieşind din 
parcare. Taxiul în care se urcase Hortense era departe. li fu greu 
s-o mai ajungă, de vreme ce-i recomandase negresei s-o şteargă 
cât putea de repede. 

Furios că-l văzu fugind, Boris se urcă din nou în maşină. Malko 
demară, luând-o spre centru. Fără prea mari iluzii. Nissan-ul era 
mai rapid decât bătrânul Land-Cruiser, deci nu putea să se 
descotorosească de ei... Oricum, prima parte a planului său era 


îndeplinită. Rămânea cea de a doua. 
x 


x x 
De vreo zece minute, Malko se învârtea prin cartierul Bondji, 
din Pointe-Noire, situat la vest de gară şi de calea ferată. Vile 
elegante, depozite de lemne, terenuri virane şi marele bulevard 
ce mergea de-a lungul Coastei Sălbatice. Nissan-ul rula la câțiva 


94 


metri în spatele lui. 

Un şuier de sirenă ce venea de la gară îi dădu semnalul de 
începere a acţiunii. Viră pe o potecă de pământ bătătorit ce 
dădea spre trecerea la nivel fără bariere, traversând calea ferată 
în direcţia oraşului. Se auzi şuieratul locomotivei şi se formă un 
şir de maşini. La stânga, un imens mărfar tocmai se punea în 
mişcare în direcţia Loubomo. 

incetini, apoi se opri în spatele unui camion. Nissan-ul făcu la 
fel. Bătrâna locomotivă diesel, se apropia cu viteză mică, trăgând 
în urmă vagoane cu platformă pline de copii şi de candidaţi la o 
călătorie gratuită, aşezaţi pe buşteni. Convoiul se găsea la 
douăzeci de metri de trecerea la nivel. Malko băga într-a-ntâia şi, 
din aceeaşi poziţie, scoase din viteză, fiind destul de atent să nu 
vină prea aproape de camion. 

Depăşind coloana de maşini oprite, sosi primul la trecerea la 
nivel. Din locomotivă țâşni un şuierat ascuţit. Aceasta se afla la 
mai puţin de zece metri. Invârtind volanul spre dreapta. Malko se 
înghesui în faţa primei maşini din coloană şi se aşeză de-a 
curmezişul peste şinele de cale ferată. Când roţile din spate 
părăsiră balastul, bara de protecţie a locomotivei se afla la câţiva 
centimetri în spatele lui. Il zări pe mecanicul locomotivei 
făcându-i semne furibunde. În timp ce pasagerii clandestini din 
vagoane aplaudau gălăgios fapta sa... Se întoarse. Vagoanele de 
marfă se deplasau cu o încetineală exasperantă şi erau vreo 
patruzeci la număr. Surprins, şoferul Nissanului nu avu timp să 
reacționeze. 

Traversă sensul giratoriu şi ajunse în Piaţa Poştei pe nişte 
străzi desfundate. Parcă maşina în faţa pieţei de fildeş şi plecă 
pe jos pe bulevardul Charles de Gaulle. 

Mai avea timp să caute un taxi şi apoi să ajungă la locul de 
întâlnire cu Hortense Saboukoulou. Şi dacă totul mergea bine şi 
cu Berenice Koukolo. Făcu semn unui taxi albastru şi se urcă în 
el. 

— Unde mergi, şefu'? 

— La Clubul Nautic, pe plaja Mondaine. 

x 


* * 


Hortense Saboukoulou fu lăsată de cel de-al doilea taxi la 
sensul giratoriu de la intrarea în oraşul vechi, acolo unde se 
găsea un evantai de bulevarde înfigându-se ca nişte degete în 
imensul oraş african. Acestea purtau denumiri oficiale, dar toată 


95 


lumea îl botezase pe fiecare cu numele zilelor săptămânii. Se 
apropie de o femeie chircită în faţa unei tarabe cu legume. 

— Bună ziua, caut un magazin de modă, „La Belle Creature”. 

Aceasta îşi scarpină parul încâlcit şi slinos şi-i adresă un 
zâmbet ştirb. 

— Cred, doamnă, că e pe Strada Miercuri, după a doua 
intersecţie la dreapta, în centrul cartierului Fouks. 

Hortense mulţumi şi plecă pe jos, salutată de fluierăturile 
tinichigiilor care ciocăneau cu sculele lor direct pe trotuar. Tunica 
lungă mulată îi punea în evidenţă toate formele şi negrii nu-şi 
ascundeau admiraţia. Unul dintre ei strigă: 

— Asta da femeie, este mai bună decât o albă. 

Contrar legendei, negrii nu prea sunt atraşi sexual de albe. Ei 
găsesc că acestea miros urât, că au o piele neplăcută şi nu au 
fese... înfăţişarea lui Hortense Saboukoulou îi asigura renumele 
de „al doilea birou”. Aceste lucruri sunt respectate în Africa. 
Curioşi, câţiva puşti începură să o urmărească, în timp ce ea îşi 
strâmba tocurile înalte pe trotuarele desfundate ale bulevardului 
Miercuri. 

Cazangiii şi atelierele mecanice făcură loc dughenelor cu 
haine, băcăniilor, acelor prăvălii africane unde se vând de toate. 
Un măcelar oferea bucăţi de carne pline de muşte, chiar la 
marginea trotuarului... Hortense începea să transpire şi inima îi 
bătea mai tare. Se uita de mai multe ori în spate îngrozită. Dacă 
ceilalţi o urmăriseră, erau în stare să-i taie gâtul. Se întrebă 
brusc de ce face toate acestea pentru un alb pe care abia îl 
cunoscuse... în cele din urmă, recunoscu în sinea ei că o excita. li 
plăcuse să i-o ia în gură şi să-l simtă violându-i trupul. 

Absorbită de gânduri, era cât pe ce să treacă de magazin. O 
firmă albastră indica: La Belle Creature. Haute Couture. 
Creations de Mode. Alături de firmă, zări o femeie pictată naiv cu 
sânii mari şi înfrumuseţaţi. Mai multe muncitoare erau aplecate 
asupra maşinilor de cusut instalate direct pe trotuar. In interior, 
erau câteva baloturi de materiale, nişte etajere, fotografii de 
modă decupate din reviste. Două vânzătoare tocmai discutau cu 
nişte cliente, ce păreau enorme în tunicile lor largi. În spate, se 
găsea un atelier cu un manechin vechi pe care era prinsă în ace 
o rochie. 

O vânzătoare se apropie, atrasă de bijuteriile şi înfăţişarea de 
femeie înstărită a lui Hortense Saboukoulou. 

— Bună ziua, doamnă, spuse ea cu acea politeţe exagerată a 
africanilor. Este prima dată când veniţi la noi. Veţi fi mulţumită. 


96 


Cu un corp ca al dumneavoastră, o să facem minuni... 

Hortense Saboukoulou zâmbi. 

— Mulţumesc. Aş putea să o văd pe patroană? 

Aceasta nu se formaliză. 

— Doamna Celine? Bineînţeles, acum este în birou, vorbeşte la 
telefon. Puteţi să aşteptaţi? 

Hortense se aşeză pe un taburet, ascunzându-şi neliniştea. 

Discret, ea examina trăsăturile tuturor celor ce se aflau acolo. 
Nici una nu putea fi Berenice Koukolo a cărei fotografie o avea în 
geantă. Poate că logodnica lui Alphonse Loukoula nu avea nici o 
legătură cu acest magazin. Putea foarte bine să fi pozat ca 
manechin, doar ocazional. Fixa uşa în spatele căreia se afla 
„patroana”. Oare cum avea să o primească? 

Câteva clipe mai târziu, uşa biroului se deschise şi apăru o 
femele tânără cu părul scurt, aproape perie. Înaltă şi subţire, ea 
era strânsă într-un costum bej deschis, care, ca o salopetă, se 
deschidea dintre picioare până la gât cu un fermoar. Centura lată 
din imitație de panteră îi punea în contrast talia subţire cu 
şoldurile superbe. Fermoarul combinezonului era coborât destul 
de jos pentru a lăsa descoperită dantela albă a unui sutien 
jumătate de cupă bine umplut. Hortense Saboukoulou avu 
senzaţia că primeşte o lovitură de pumn în stomac. „Doamna 
Celine” nu era nimeni alta decât Berenice Koukolo! 

După ce angajata îi şopti câteva cuvinte la ureche, patroana 
se apropie de ea cu un zâmbet comercial. 

— Bună ziua, doamnă, se adresă ea cu o voce melodioasă, aţi 
cerut să mă vedeţi, sunt la dispoziţia dumneavoastră. 

— Da, doamnă, confirmă ea, am putea merge în birou? 

„Doamna Celine” îi adresă un zâmbet complice, gândindu-se 
că este vorba de o femeie întreţinută care voia ca amantul său 
să-i ofere nişte haine şi dorea să încheie o mică înţelegere cu 
croitoreasa ca să-i returneze o parte din preţ. Practica obişnuită. 

— Vă poftesc în biroul meu, îi propuse ea, dar este foarte mic. 

Intr-adevăr, abia încăpeau amândouă în picioare. Pereţii 
dispăreau sub schiţele şi eşantioanele de ţesături. Patroana se 
strecură pe scaunul ei. 

— Sunteţi din Pointe-Noire? întrebă ea. 

— Nu, spuse Hortense Saboukoulou. Am sosit ieri de la 
Brazzaville. 

„Doamna Celine” zâmbi, simțindu-se flatată. 

— Şi aţi auzit de magazinul meu? 

Hortense Saboukoulou îşi ţinu respiraţia şi o privi drept în faţă. 


97 


— Oarecum. Caut pe cineva şi cred că dumneavoastră mă 
puteţi ajuta. Pe o anume Berenice Koukolo. y 

Un licăr de groază străbătu privirea patroanei. li trebuiră 
câteva secunde să răspundă cu o voce nesigură: 

— Nu cunosc pe nimeni cu acest nume. Trebuie să fie vorba 
de o greşeală. 

Hortense îşi aţinti privirea în a ei şi-i spuse cu un zâmbet 
binevoitor. 

— Dumneavoastră sunteţi Berenice Koukolo. Ştiu şi nu vă 
vreau răul. Dimpotrivă. Priviţi: sunteţi chiar dumneavoastră! 

Scoase din geantă fotografia primită de la Malko şi o puse pe 
birou. Berenice Koukolo o examină cu atenţie, apoi ridică capul. 

— De unde o aveţi? întrebă ea cu o voce tulburată. 

— Inainte de a muri, în urmă cu câteva zile, prietena 
dumneavoastră i-a dat-o cuiva. 

Nervoasă, Berenice Koukolo lua o ţigară „Mustang” şi o 
aprinse. După câteva fumuri, i se adresă lui Hortense: 

— E adevărat, eu sunt Berenice Koukolo. Dar de şase luni, mă 
numesc Celine Nongo. Sub acest nume am deschis magazinul. 
Nimeni nu-mi cunoaşte adevărata identitate. Dar dumneavoastră 
cine sunteţi? De ce aţi venit de la Brazzaville să mă căutați? 

In această clipă, Hortense Saboukoulou avu o sclipire de 
geniu. În loc să-i răspundă direct, ea o întrebă pe un ton 
prietenesc. 

— Nu bănuiţi de ce? 

O străfulgerare de uşurare străbătu privirea întunecată a lui 
Berenice Koukolo. Încet şi emoţionată, ea întrebă: 

— Imi aduceţi veşti de la Alphonse? 


98 


Capitolul XII 


Hortense Saboukoulou avu impresia că cineva îi unge gâtul cu 
miere. Niciodată n-ar fi sperat să fie atât de simplu. In faţa ei, 
Berenice o cercetau o privire neliniştită şi tristă. Aceea a unei 
femei îndrăgostite. În sinea ei, îl admira pe Malko pentru 
tenacitatea sa. De asemenea şi pe amantul său, colonelul 
M'Boukou, pentru că a avut dreptate în pofida părerii tuturor. 

— Este adevărat, am venit din cauza lui Alphonse, confirmă 
ea. 

Faţa croitoresei se lumină: 

— S-a întors din Zair? 

De aici, se intra în zona periculoasă. Hortense nu răspunse 
folosind o strategie prefăcută: 

— Cum v-am mai spus, am venit special din Brazzaville că să 
vă întâlnesc. Mai e o persoană căreia i-ar face plăcere să vă 
vorbească. 

O strălucire de nelinişte străbătu ochii negri ai lui Berenice 
Koukolo. 

— Cine? Nu cumva e Alphonse...? 

Lasă fraza neterminată. i 

— Este un alb, completă Hortense Saboukoulou. Il cunosc 
bine. Puteți avea încredere în el. 

— Un alb? 

De această dată, logodnica dispărutului era absoluți 
înnebunită. Cu privirea străpungând-o pe cea a lui Hortense, ea 
spuse încet: 

— Nu vreau să-l văd. Nu ştiu cine sunteți. N-ar fi trebuit să vă 
primesc deloc. 

Hortense Saboukoulou nu era femeia care să se intimideze 
atât de uşor; ea nu se mişcă şi adăugă simplu: 

— Ar fi mai bine să plecaţi de aici. Am fost urmăriţi de la 
Brazzaville de nişte oameni care nu vă vor binele. O cunoaşteţi 
pe o oarecare Miranda? 

Berenice Koukolo răscoli prin memoria sa şi până la urmă 
opuse: 

— Da, se prostitua de când eram la Brazzaville. De ce mă 
întrebaţi? 

— Pentru că a murit. A fost asasinată. Există nişte oameni care 


99 


vor pielea dumneavoastră şi pe cea a lui Alphonse Loukoula. 
Bărbatul care este cu mine vrea să vă protejeze. Trebuie să-l 
primiţi. 

Se vedea cât de colo că Berenice era depăşită de 
evenimente... Privirea se plimba când la Hortense, când la uşă. 
Simţind că vizitatoarea sa nu renunţă, ea zise: 

— Bun, merg cu dumneavoastră. Pentru o probă. Nimeni nu 
trebuie să fie la curent. 

Cele două femei ieşiră din magazin. Hortense privi neliniştită 
în jurul ei. Nimic suspect. Se grăbea să-l întâlnească pe Malko. O 
simţea pe Berenice dezorientată şi era momentul s-o exploateze. 

— Unde vreţi să mergeţi? întrebă aceasta. 

— Avem întâlnire la Clubul Nautic pe plaja Mondaine. Să luăm 
taxiul. 

x 
x x 


Malko crezu că leşină de bucurie când o văzu pe Hortense 
Saboukoulou urcând scările de lemn ce duceau la terasa clubului 
de iahting, însoţită de o negresă superbă cu părul scurt ca peria. 
Nu ar fi recunoscut-o, poate, pe Berenice: în fotografie ea avea 
părul lung... Ei erau, practic, singurii clienţi din barul de pe terasa 
ce domina plaja cu nisip cenuşiu plin de gunoaie; oceanul aducea 
la mal o peliculă de păcură. Departe, în larg, zăreai platformele 
de foraj pregătite a fi remorcate pe mare de şlepuri enorme. 
Totul amintea mai mult de Henin-Lietard decât de Saint-Tropez. 

Un roi de țânțari se învârtea deasupra capului său, după toate 
aparențele, purtători de malarie. La această oră, nu era aproape 
nimeni: oamenii veneau seara. Hortense făcu prezentările şi 
Berenice Koukolo se aşeză în faţă lui, în mod evident, 
înspăimântată. Ea, se întorcea întruna, ca şi cum fantoma 
logodnicului ei avea să apară. Malko îşi savură câteva secunde 
victoria. Hortense rupse tăcerea zicând: 

— Berenice credea că-i aduc noutăţi despre Alphonse 
Loukoula. 

Tânăra negresă întoarse privirea îngrijorată către Malko. 

— Cum? Nu l-aţi întâlnit? 

Privirea ei se tulbură. 

— Nu, spuse calm Malko, dar mi-aş dori mult să-l găsesc. Cu 
acest scop am venit în Congo. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

Berenice îşi înfipsese unghiile în palmă. Aplecată în faţă, îl 


100 


privea pe Malko de parcă ar fi diavolul. 

— Fac o anchetă asupra exploziei avionului DC 10, replică el. 
Zborul în care prietenul dumneavoastră ar fi trebuit să piară. 

Berenice Koukolo se ridică dintr-o dată ca un arc. Ar fi fugit 
dacă Hortense nu ar fi tinut-o strâns de mână. Ochii i se 
umpluseră de lacrimi. Hortense îi vorbi câteva secunde şi o 
convinse să ia loc din nou. Işi mişcă capul de la dreapta la stânga 
ca şi cum ar fi lovit-o damblaua. Lui Malko îi era milă de ea. 
Adevărat şi Berenice Koukolo era o victimă. Dar era în viaţă, ca şi 
amantul său, în ciuda celor o sută şaptezeci de pasageri ai 
zborului fatal. 

El făcu semn chelnerului şi comandă două Cointreau cu 
gheaţă şi o votcă. Aşteptă apoi ca Berenice Koukolo să se 
calmeze şi se aplecă spre ea. 

— Berenice, spuse el, cu o voce caldă şi calmă, am nevoie să 
colaborezi cu mine. Cunosc deja multe elemente ale acestei 
afaceri. Eram aproape sigur că Alphonse Loukoula nu a fost 
omorât, pentru că un terorist nu aruncă bomba ca să sară şi el în 
aer. Dar, ştiu că nu el este adevăratul responsabil al atentatului 
şi că posedă informaţii care-i pot pune viaţa în pericol. Au făcut 
totul pentru a mă împiedica să-i vorbesc. Au ucis oameni şi au 
încercat să mă omoare. Dacă va apărea, vi fi lichidat. Singura lui 
şansă este de a-mi mărturisi ceea ce ştie. Dacă-l găsesc înaintea 
mea, este mort... Şi dumneavoastră, probabil. 

Hortense Saboukoulou susţinu această prezentare a problemei 
cu o pledoarie îndelungată în lingala. Pe măsură ce îi vorbea, 
Berenice Koukolo parcă se făcea tot mai mică. Nu se atinsese 
paharul de Cointreau şi tenul capătă nuanţa de gri specifică 
africancelor cuprinse de spaimă. Incercă să-l privească pe Malko, 
apoi lăsă ochii în jos. Acesta din urmă insistă: 

— Berenice, spuneţi-mi tot ce ştiţi. Este cel mai mare, serviciu 
pe care îl puteţi face pentru Alphonse Loukoula, dacă ţineţi la el. 

Apoi tăcu pentru a o lăsa să se gândească. Desigur, cu 
condiţia ca ea să nu toarne gogoşi! Se apropia de ţintă, dar nu 
îndrăznea să o bruscheze. Dacă Berenice s-ar închide ca o 
nătângă în ea, misiunea s-ar da peste cap. Mai ales atunci când 
obținuse dovada că Alphonse Loukoula era în viaţă, deci ca toate 
supoziţiile despre atentat erau false. Stadiul următor era să se 
reconstituie ceea ce se petrecuse, cu adevărat, acum un an, la 
Brazzaville. 

O idee îi trecu prin gând: 

— İl cunoaşteţi pe un oarecare Rafik, întrebă el, un libanez şiit 


101 


care are o afacere de import-export, în Brazzaville? 

Colţurile gurii lui Berenice coborâră într-o grimasă de dispreţ. 
__— Ce ticălos! De ce nu vă duceţi să-l interogaţi pe el? 
Intrebaţi-l de ce nu s-a îmbrăcat în ultimul moment? Doar avea 
bilet... 

Aceasta nu făcea decât să confirme convingerea lui Malko. 
Libanezul făcea parte dintre instigatorii atentatului... Simţea că 
Berenice e gata să vorbească. Se aplecă înspre ea cu zâmbetul 
său cel mai liniştitor. 

— Cum s-a întâmplat cu Alphonse de s-a implicat în această 
poveste? 

Secundele care se scurseră îi păreau lui Malko secole. Câţiva 
pescăruşi ţipau deasupra capetelor lor. Un elicopter de pe 
petrolier trecu pe cer. Un cargou şuiera. In josul plajei, nişte 
negri curăţau un vapor cu jeturi mari de apa, râzând în hohote. 
Malko înregistra orice zgomot. Deodată, vocea lui Berenice le 
acoperi pe toate. 

— Din cauza lui Issam Hadjez, spuse ea, cu o vocea plină de 
ură. Acest libanez murdar! 

— Era un prieten de-al lui Alphonse Loukoula? 

Berenice înghiţi puţin Cointreau, după aceea, răspunse: 

— Nu era nici un prieten, îl corectă ea, dispreţuitoare. Ca toţi 
libanezii, căuta să facă bani pe spinarea negrilor săraci şi 
imbecili. El se folosea, pentru micile sale traficuri murdare, de 
Bernard Moulouki, un amic de-al lui Alphonse, nu prea inteligent. 

— Explicaţi-mi! 

— Moulouki mergea la Abidjan să ia nişte pachete pentru 
Issam. Şi cum îi cunoştea pe vameşi, era uşor. De fiecare dată, el 
aduna cinci mii de franci. In plus, îi plăcea mult să se ducă la 
Abidjan; se simţea om de afaceri. El care abia ştia să meargă cu 
pantofi în picioare. 

— Ce fel de pachete? 

Berenice îl fixă pe Malko ca şi cum ar fi coborât dintr-o farfurie 
zburătoare. 

— Droguri. Heroina care sosea din Beirut şi pleca spre Europa. 
Abidjan fiind foarte bine păzit, era mai bine să se facă tranzitul 
prin Brazzaville. 

— Şi Alphonse făcea asta? 

— Uneori, dar Alphonse muncea. El îşi deschisese un magazin, 
„Le Carrefour de la Sape”. Lua comenzi pentru costume, cămăşi, 
haine bărbăteşti, apoi pleca la Paris cu trei valize mari, goale şi le 
aducea pline. Chiar plătind vameşii, aceasta îl costa zece la sută 


102 


din taxele vamale. La noi, totul este foarte scump. 

Malko o ştia: Congo ocupa locul al treilea pe lista celor mai 
scumpe ţări din lume, după Japonia şi Nigeria... încă un plan local 
despre care nimeni nu-i vorbise. 

— Şi, Berenice, dumneavoastră ce făceaţi? 

Pentru prima dată, ea îi zâmbi. 

— Când l-am cunoscut pe Alphonse, eu eram manechin...! 
Apoi, el s-a îndrăgostit de mine şi mi-a dat bani pentru un bilet 
de avion şi m-am dus să cumpăr rochii şi încălţăminte pentru 
prostituatele pe care le cunoşteam. 

— Şi apoi. Ce s-a mai întâmplat? 

— Afacerile mergeau bine. Dar Alphonse voia mereu să-mi 
facă cadouri, dar nu avea bani. Şi într-o zi, Issam Hadjez i-a spus 
că era o prostie să plece cu valizele goale... El putea să i le 
umple. Şi ar câştiga mulţi bani. 

— Dar vameşii? obiectă Malko. Bănuiesc că îi cerea să 
transporte droguri. 

Berenice Koukolo înclină din cap afirmativ. 

— Bineînţeles. Dar la Brazzaville, Alphonse îi cunoştea pe 
vameşi sau avea un aranjament. Şi la Paris, cred. A acceptat şi a 
câştigat mulţi bani. Mie îmi era frică, eu nu am vrut şi m-am 
certat cu Issam. Dar ei au continuat să facă afaceri împreună. 

— Dar cu atentatul cum s-a întâmplat? 

Berenice se posomori din nou. 

— Nu ştiu prea bine. Am asistat numai la început, într-o seară, 
Bernard Moulouki a venit acasă la noi cu o valiză mare albastră şi 
cu un bilet de avion, din partea lui Issam. l-a spus lui Alphonse că 
trebuie să meargă împreună la Paris. Valiza era adusă din 
Abidjan, ca de obicei. 

— Asta se întâmpla aici? 

— Nu, la Brazzaville. Alphonse a luat valiza şi a ascuns-o cub 
pat. S-a mirat pentru că de obicei, Issam îi aducea pachetele 
puse în plastic şi apoi el le aranja în valiză împreună cu 
sculpturile în lemn pe care le vindea unui văr din Paris. Issam i-a 
spus că la Paris va veni cineva să i-o ceară, dar că nu era nici o 
problemă. 

— Şi apoi? 

Se ajungea la punctul crucial. Berenice nu răspunse imediat. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat în realitate, mărturisi ea. Nu l-am 
însoţit pe Alphonse la aeroport pentru că mama mea era foarte 
bolnavă. A doua zi dimineaţă, am aflat despre explozia din timpul 
zborului. Am crezut că înnebunesc. Ca şi rudele celorlalţi 


103 


pasageri, m-am dus la biroul companiei care mi-a confirmat că 
Alphonse se afla la bord şi că nu erau supraviețuitori. 

— Apoi, când aţi primit veşti de la el? o interogă Malko. 

— O lună mai tărziu. Prin prietena mea, cea care v-a dat 
fotografia. În momentul acela, nu era aşa de bolnavă. Într-o 
doară, ea a venit să mă caute, chipurile să mergem la nişte 
prieteni. Noi am fost într-un restaurant-discotecă în aer liber, Les 
Rapides. Şi acolo m-am pomenit faţă-n faţă cu Alphonse! Işi 
lăsase părul să crească şi nu-şi mai decolora tenul ca să capete 
culoarea fructului de papaya ca un adevărat dandy. Mi-a spus că 
nimeni nu trebuie să ştie că trăieşte. Altfel, l-ar căuta şi l-ar 
împuşca. 

— Unde locuieşte? 

— Nu a vrut să-mi spună, în cazul în care aş fi interogată, iar 
cred că a trecut clandestin fluviul. Nu este foarte greu cu o 
pirogă: există călăuze de profesie. 

— V-a pomenit ceva despre Issam Hadjez? 

Ochii tinerei femei se umplură de lacrimi. 

— Da, mi-a spus că este un ticălos, că l-a trădat şi că libanezul 
îl crede mort. 

In final, există şi o dreptate divină... Issam Hadjez murise şi 
Alphonse Loukoula trăia... Dar mai există încă multe conuri de 
umbră. 

— După aceea, v-aţi întâlnit des? 

— Din când în când, mărturisi femeia. El a vrut ca eu să vin la 
Pointe-Noire. Pentru că altfel, ar fi fost tentat să mă vadă ş ar fi 
riscat... 

Ea tăcu. Soarele era încă sus pe cer, iar căldura copleşitoare. 
Picături mici şi fine de sudoare îi broboneai fruntea lui Berenice. 
De îndată ce tăcu, îşi roti privirea în toate direcţiile, ca şi cum o 
pândea un pericol. 

— De cine îi era teamă? întrebă Malko. 

Berenice îl înfruntă cu privirea. N 

— Nu ştiu chiar totul, zise ea cu o voce nesigură. In repetate 
rânduri, am primit telefoane neclare de la Issam Hadjez. Mă 
atrăgea în capcană ca să afle dacă Alphonse era mort. Dar sunt 
isteață şi nu i-am căzut niciodată în plasă. 

— Asta-i tot? 

— Nu. La Brazzaville, nişte oameni de la Siguranţa Statul s-au 
dus la părinţii lui. Nici aceştia nu păreau deloc siguri că el 
murise. Părinţii i-au alungat; credeau că fiul lor e mort. 

Jocul de puzzle începea să capete contur. Alphonse Loukoula 


104 


era singurul care îi cunoştea pe toţi participanţii atentat. Evident, 
aceştia aveau tot interesul ca el să fie crezul mort. Dar Malko nu 
înţelegea nepăsarea lui Thomas Hauser, şeful CIA. Avea mulţi 
„captatori” la omologii săi congolezi. De ce nu îi alertase 
niciodată pe cei de la Langley în legătură cu ancheta despre. 
Alphonse Loukoula şi despre ipoteza că acesta ar trăi? Şi de ce 
un businessman libanez care nu făcea politică, se băgase într-o 
astfel de afacere? 

— Ce veţi face? 

Vocea tristă a lui Berenice Koukolo îl smulse pe Malko din 
gândurile sale. 

— Trebuie să mă ajutaţi să-l găsesc pe Alphonse, spuse el. Şi 
el este o victimă. Când l-aţi văzut ultima dată? 

— Acum o lună. 

— Unde? 

— La Brazzaville. Ne-am întâlnit la o verişoară care nu ştiu 
cine este. A stat fix două ore. Cum avea la el mai multe cutii de 
caviar pe care le aducea din Zair pentru vânzare, am mâncat şi 
apoi am făcut dragoste. Eu voiam să rămână peste noapte, dar Îi 
era frică. 

— Aveţi un mijloc prin care luaţi legătura cu el, întrebă Malko, 
Cum v-au fixat întâlnirile? Vă lăsa vreun mesaj undeva? 

Berenice îşi băgă nasul în paharul său cu Cointreau, 
adulmecând aroma degajată de contactul alcoolului cu cuburile 
de gheaţă. Hortense începu să-i vorbească din nou cu o voce 
apăsată. Berenice se încordă. 

— Dacă vă spun, nu o să vrea să mă mai vadă niciodată. Mi-a 
jurat... 

— Este pentru binele lui, afirmă Malko. Nu va putea să se 
ascundă la infinit. 

Liniştea fu tulburată de râsetele negrilor de pe plajă. Apoi 
Berenice mărturisi cu o voce imperceptibilă: 

— li telefonez în mod regulat cuiva care îmi dă un mesaj. 

— Cine? 

— O femeie care se numeşte Tania. 

— O congoleză? 

— Nu. O rusoaică. Sunt destule la Brazzaville. S-au căsătorit cu 
congolezi, apoi au divorţat. Se descurcă cu comerţul de tot 
soiul... 

— Il cunoaşte pe Alphonse? N 

— Cred că fac afaceri împreună, dar nu ştie cine este. Íl 
cunoaşte sub numele Antoine. Când vine la Brazzaville, ea îmi 


105 


spune numai că va avea o livrare în acea zi. Mă duc la verişoara 
mea şi-l aştept. 

Au ajuns din nou într-un moment cheie. 

Malko avea impresia acum că trage din apă o plasă foarte 
subţire cu un peşte enorm înăuntru... 

Incercă să ia aerul cel mai indiferent posibil, apoi o întrebă: 

— Când are loc viitoarea livrare? 

— Lunea următoare. 

Berenice răspunsese cu un ton absent, fără să-l privească. 

— Trebuie să veniţi cu noi la Brazzaville, spuse Malko. Veţi lin 
ascunsă până atunci; voi veni şi eu la verişoara dumneavoastră. 
Trebuie să vorbesc neapărat cu Alphonse Loukoula. 

In mod vizibil, această eventualitate nu o entuziasma pe 
Berenice Koukolo. 

— Pot să-i transmit mesajele dumneavoastră, sugeră ea, ca să 
vă contacteze. 

— Nu o va face, spuse Malko. Trebuie să-l văd personal. 

Berenice dădu din cap cu un aer disperat. 

— Nu pot să fac asta. Nu mi-o va ierta. 

— Nu aveţi de ales, afirmă Malko. V-am spus că am fost 
urmăriţi de la Brazzaville de nişte oameni care vor să lichideze 
pe Alphonse. Vor trece prin ciur tot Pointe-Noireul pentru a vă 
găsi. Dacă vor ajunge aici, vă vor prinde şi vă va obliga să 
vorbiţi. Prin toate mijloacele. Cea mai bună protecţie este să 
veniţi cu noi. 

Hortense Saboukoulou întări spusele lui în lingala. Conversaţia 
dură mai multe minute. După expresia feţei ei, Malko ghicea că 
Berenice se va lăsa convinsă până la urmă. Apoi, Hortense se 
întoarse spre el: 

— Mă voi duce cu Berenice la magazin ca să-i anunţe salariaţi 
de plecarea sa. Apoi o însoțesc la ea acasă şi întâlnim la hotel. 

Cu o privire semnificativă, îi dădu de înţeles să comenteze. Işi 
termină coniacul, lăsând numai cuburile gheaţă. Hortense se 
arătă o aliată de calitate. Işi termină dintr-o dată băutura şi se 
ridică, însoţind-o pe Berenice. Malko le urmări cu privirea, chinuit 
de nelinişte, ca nu cumva logodnica lui Alphonse să se 
răzgândească. 


106 


Capitolul XIII 


Climatizorul zumzăia uşor. Malko se întoarse primul la hotel la 
să ia Nissan-ul pe care îl ascunsese. Stratagema sa reuşise 
perfect, dar nu putea s-o mai reînnoiască... Etapa următoare era 
s-o ia pe Berenice Koukolo şi să pornească la drum. De acum 
trebuia să găsească o modalitate de a scăpa de asasinii din 
Nissan; să se roage ca Berenice Koukolo să nu dispară. 

Se auzi o bătaie în uşă. El se ridică, dădu perdeaua la o parte 
şi o zări pe Hortense, Nu era singură. Berenice o însoțea. In 
mână avea o geantă de voiaj. Când cele două femei intrară, 
Hortense îi explică: 

— Îi era frică şi de aceea am adus-o aici. Pasagerii din Nissan 
au văzut-o cu siguranţă... 

Malko nu avu timp să-şi manifeste furia: telefonul sună. Era 
vocea de beţivan a lui Jacky Marinarul. 

— Sunt jos spuse el, am un secret pentru dumneavoastră. Pot 
să urc? 

— Cum să nu? spuse Malko. 

După trei minute, informatorul intră în cameră cu un pachet 
mare sub braţ. Îi ieşiseră ochii din orbite când le văzu pe cele 
două femei. Mai ales pe Berenice care era în profil. Rămase 
câteva secunde cu privirea ţintuită la curba şalelor, înainte să 
trântească: 

— Îmi vine s-o azvâri pe Guena peste bord. Măiculiţă, ce mai 
fund! 

Jenată, Berenice lăsă ochii în jos. Jacky Marinarul avea ochii 
mult mai injectaţi decât dimineaţă. Johnny Walker parcă trecuse 
prin ei. Puse pachetul pe pat şi-l desfăcu cu grijă: conţinea o 
maşinărie combinată, aproape ruginită: era un Kalaşnikov cu 
patul despicat, sub care fixase un aruncător de grenade M 16. 
Alături se aflau trei încărcătoare şi patru grenade. 

— Cu asta, puteţi să vă apăraţi frumuseţile, zise el. Este un jaf, 
dar curăţă tot în jur... Cred că provine din Liberia. Imi mai 
datoraţi douăzeci de mii de franci. 

Malko îl plăti. Jacky se uită la ceas. 

— Am întâlnire cu târfuliţa de Eugenie, spuse el. Trebui să-mi 
dea nişte informaţii despre tipii pe care îi căutaţi. Mă găsiţi la 
vapor. 


107 


După ce plecă, Malko puse un încărcător în Kalaşnikov, băgă 
un cartuş pe ţeavă şi strecură o grenadă cu tubul gros sub ţeavă. 
Cu asta putea să respingă un atac serios. Puse toţi pe scaun, 
gata pregătit pentru a-l folosi. Hortense se dezbrăcă lăsându-şi 
doar slipul portocaliu şi suspină înainte de dispărea din baie... 

Berenice se instalase într-un fotoliu mare şi se uita la 
televizor. Malko intră şi el în baie. Hortense lăsă apa să curgă. 

— Eşti nebună! izbucni el. Nu trebuia s-o aduci aici. A reperat- 
o. Vor face tot posibilul s-o omoare. 

Brusc, Hortense se aşeză în faţa lui furioasă: 

— Dacă nu o aduceam, puteai să-ţi iei adio de la ea. Era 
moartă de frică. Voia să se ascundă în satul ei. Nu am avut el 
ales. 

— Ai fi putut să rămâi la ea peste noapte. 

Hortense bătu din picior cu furie. 

— Niciodată nu eşti mulţumit! lţi dai seama ce fac pentru tine? 
Crezi că mie nu mi-e frică? 

Brusc, ochii i se umplură de lacrimi. Malko înţelese că fata 
avea dreptate. Alesese cel mai mic risc dintre toate. Acum era 
rândul lui să-i ofere protecţie lui Berenice. O îmbrăţişă pe 
Hortense care se lipi imediat de el, exprimând fără ocolişuri voia 
de la Malko. Incepu să-i tragă în jos slipul portocaliu, că ea îl opri 
brusc. 

— Nu aici, nu e prea comod. Du-te în dormitor, vin şi imediat. 

x 
x x 


În cămăruţă domnea o linişte absolută şi o semiobscuritate 
plăcută. Noaptea se lăsase de tot. Cu ochii deschişi, Malko 
supraveghea uşa, cu Kalaşnikovul lângă pat. Berenice păr să fi 
aţipit în fotoliu, în faţa televizorului cu ecranul gol strălucitor. 
Hortense părea să-şi fi pierdut veleităţile sa amoroase atunci 
când el apăruse în baie. Se întinsese încet, dar adormi imediat. 
Malko începea să-şi pună la punct un plan ca să scape de 
supravegherea Nissanului. Hortense, lungită pe o parte, se 
întoarse şi, deodată, se lipi de corpul lui Malko, înghesuindu-se 
strâns în el. Foarte repede, gândurile lui Malko se risipiră în 
fierbinţeala pântecelui ei. Hortense se mişcă puţin, împingându- 
se mai mult în el. Era de nestăpânit... Incet, el îşi dădu jos 
pantalonii şi se lipi de fundul tinerei negrese. De această dată, ea 
începu să se onduleze cu perfidie. 

El simţi, prin materialul subţire al slipului său, pielea arzând. 


108 


Când se dezbrăcă complet, membrul său alunecă şi se cuibări cu 
totul normal între cele două globuri. In acel moment, Hortense 
scoase un geamăt ca şi când avea un coşmar. Malko aruncă o 
privire înspre Berenice care părea că adormise. Era destul de 
întuneric pentru ca ea să distingă ce se petrecea. 

Cu piciorul lui, îl ridică pe cel al lui Hortense şi, aproape fără 
efort, i-o vâri până la rădăcină prinzând-o de şolduri ca să o 
pătrundă mai bine. Se mişcă încet şi patul începu să scârţăâie. 
Hortense respira din ce în ce mai repede şi mai tare, acoperind 
bâzâitul televizorului. Acest episod erotic ce se consuma între 
două pericole era delicios. Probabil că ar fi terminat repede şi 
discret, dacă Hortense nu s-ar fi aşezat imediat pe burtă, 
scăpându-i... 

Frustrat, el se îndreptă şi fără să vadă privirea lui Berenice. 
După poziţia capului ei, ghici că ea îi urmăreşte. Prea târziu! Nu 
putea să se mai stăpânească. Se întinse peste Hortense şi 
imediat ea se arcui desfăcându-şi coapsele musculoase. Malko se 
afla în poziţia care-i plăcea; în genunchi, în spatele tinerei femei. 
Fără să-i pese de Berenice, o pătrunse din nou. Aparent, avea 
aceleaşi gusturi ca şi Hortense. Ea începu să puncteze fiecare 
mişcare cu gemete sacadate pe care Berenice nu putea să nu le 
audă, decât dacă ar fi fost surdă... 

Un scârţâit ce venea dinspre fotoliu îl intrigă. Ochii săi fiind 
obişnuiţi cu semiîntunericul, o văzu pe Berenice care tocmai îşi, 
trase fermoarul combinezonului până la refuz şi îşi băgă o mână 
între coapse. Participa şi ea în felul ei. 

Asta reuşi să-l dezvinovăţească pe Malko şi să-l ducă cu 
gândul la situaţia de acum câteva zile, în camera de motel, când 
năvala asasinilor îl împiedicase să termine. El se retrase, 
contemplând câteva secunde fundul nemaipomenit al lui 
Hortense înainte să-i pună vârful sexului pe deschizătura dintre 
coapse. 

Hortense îşi desfăcu fesele cu mâinile pentru a-i uşura 
trecerea. Era prea frumos. Rămase doar câteva clipe abia înfipt, 
strâns de inelul pe care urma să-l violeze, apoi se lăsă cu toată 
greutatea pe negresă. Carnea ei rezistă o secundă apoi, dintr-o 
mişcare, i-o băgă până la rădăcină. Câteva fracțiuni de secundă 
de neuitat... Se auzi un țipăt scurt urmat de un scârţâit de 
fotoliu. 

Berenice ţipase întinzându-şi brusc picioarele; imaginea lui 
Malko sodomizând-o pe Hortense îi declanşase orgasmul. Ecranul 
televizorului împrăştia aceeaşi lumină albăstruie. 


109 


El se dezlănţui. Hortense începu să se mişte, desfăcându-se 
pentru ca membrul să pătrundă şi mai adânc; se trase, apoi 
alunecă şi, deschizându-se şi mai mult, fiind respins de 
elasticitatea fundului ei. Hortense gemea din ce în ce mai 
puternic, cu mâinile încleştate pe cearceaf. Ea mai căuta încă 
forţa să se ridice ca să se întoarcă cu faţa la Malko. Acesta, cu un 
ultim avânt, se goli în adâncul şalelor şi rămaseră lipiţi unul de 
celălalt, datorită transpiraţiei, ca nişte timbre poştale Hortense 
strigă la Berenice cu o voce tulburată: 

— Ar fi bine să vii şi tu... 

Berenice îşi ridicase fermoarul scuturând din cap: 

— Nu, eu nu vreau, din cauza lui Alphonse. 

Malko regretă înţelepciunea sa. Să aibă două femei ca ele în 
acelaşi timp era o amintire de neuitat. 

Hortense dispăru în baie. Malko cobori încet pe pământ: ar fi 
trudit ore în şir la această crupă de abanos. El se scutură cuprins 
parcă de frisoane. Acum trebuia să se întâlnească cu Jacky 


Marinarul. Pauza se terminase. 
x 


* * 


Flăcările formau o linie punctată luminoasă la orizont indicând 
direcţia oceanului. Malko - cu Kalaşnikovul sub braţ, înfăşurat 
într-o pânză, ţâşni pe culoarul exterior ce făcea legătura între 
camere, fiind urmat de Hortense şi Berenice Erau mult mai 
încordaţi. 

Barul era gol ca şi holul. leşi sub copertină, în faţa hotelului 
Zamba, studiind împrejurimile. Nu zări pe nimeni la orizont şi nici 
un vehicul. 

Privirea lui Malko se îndreptă imediat spre locul de parcare 
Pulsul se acceleră. Erau mai multe vehicule, dar nici unul care să 
semene cu Nissan-ul. Privi mai departe, spre clădirile Elf. Apoi 
spre fundătura de pe aleea care dădea în bulevardul ce mergea 
de-a lungul Coastei Sălbatice. Nissan-ul plecase! Era de neînțeles 
şi prea frumos totodată. De ce aceşti misterioşi adversari 
întrerupseră brusc urmărirea? 

Farurile maşinii Land-Cruiser nu luminară nimic suspect în 
timp ce hurducăia pe urmele vechi de roţi. Nu rezolvase încă 
misterul, atunci când se opri în faţa vasului Sundowner luminat 
ca o navă de război. Un proiector mobil îi mătură cu un fascicul 
de lumină şi vocea dogită a lui Jacky Marinarul îi interpelă: 

— Grăbiţi-vă, mi-e sete! 


110 


Curtenitor, le ajută pe cele două femei să intre într-o cabină, 
reţinându-se în mod vizibil ca, în trecere, să nu le pipăie pe fese. 

— Unde aţi găsit asemenea creaturi? gemu el. Credeam că nu 
există decât în benzile desenate. 

Deveni sentimental. Desfăcu o sticlă de Moet, luată dintr-o 
cutie de carton, cu siguranţă furată de pe docuri şi îi făcu semn 
lui Malko să-l urmeze în cabină. Erau, parcă, într-un alambic. 
Guena, micuța negresă, dormea pe pat, încolăcită ca pisică. 

Jacky Marinarul îşi fixă ochii albaştri şi spălăciţi asupra lui 
Malko. 

— Trebuie să vă spun un lucru neplăcut, gâjâi el. M-am 
interesat puţin şi m-am lămurit că nu miroase-a bine pentru 
dumneavoastră şi prietena dumneavoastră. Nu ştiu care din cele 
două. 

Malko simţi o greutate ca de plumb în stomac. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nişte tipi vă vor pielea. Nişte barosani sosiți din Brazzaville 
cu o maşină mare japoneză 4x4. Sunt plini de biştari şi au 
recrutat, pe loc, toţi vagabonzii pe care i-au găsit în oraşul 
Pointe-Noire, în frunte cu gealaţii care declanşează grevele şi 
jefuiesc magazinele. În plus, pe lângă cuţitele lor, le-au furnizat şi 
arme adevărate. Va trebui să plecaţi când ei nu se vor aştepta la 
asta; dacă nu, lăsaţi maşina aici şi luaţi trenul sau avionul. 

Malko prefera această soluţie, dar nu înţelegea neputinţa lui 
Jacky. 

— Mi-aţi spus că aveţi prieteni la Miliție, îi aminti el. Nu există 
nici un mijloc prin care să ne asiguraţi protecția? 

Informatorul dădu din cap. 

— Nu împotriva acestora. Sunt acoperiţi de Siguranţa Statului. 
Altfel spus, te pot tăia în bucăţi pe bulevardul Charles de Gaulle 
şi oamenii vor întoarce capul în altă parte. 

Părea de necrezut. 

— Cum aţi aflat toate acestea? 

— De la Eugenie Kangou. Se pare că ea îl cunoaşte pe unul 
dintre tipii veniţi de la Brazzaville. l-a cerut să-i recruteze 
prietenii. Dar vă va spune chiar ea. 

— Cum aşa? 

— Vom cina cu ea astă seară în oraş. Aici n-ai ce hali... 

Lui Malko nu-i mai era foame. 

— Şi dacă am pleca imediat din Pointe-Noire? 

— Sunteţi nebun? Aici este o zonă „sensibilă”. Negroteii se 
joacă de-a războiul ca să producă panică. Vă vor mirosi la barajul 


111 


de la ieşirea din oraş şi, la Mayumbe, riscaţi să tragă asupra 
dumneavoastră. Eu cred că nu vă vor face nimic atâta timp cât 
sunteţi în oraş, deoarece nu vor să facă valuri. Acum să mergem 
să halim. Dacă vreţi, puteţi să vă culcaţi toţi pe vapor. 

Fără a aştepta răspunsul lui Malko, ieşi din cabină şi ajuns la 
dunetă. In şoaptă, Malko o puse lă curent pe Hortense cu 
ultimele descoperiri. Ea se întristă. 

— Nu pot să-l găsesc pe colonel decât peste câteva zile. 
Numai el poate interveni. 

Berenice gustase din Johnny Walker şi-i străluceau ochii Jacky 
Marinarul îi scoase afară şi se-ngrămădiră în Land Cruiser. 

— Eugenie ne aşteaptă acolo, spuse el, în timp ce demara. 

x 


* * 


Eugenie Kangou, într-o rochie de strech roşie mulată ca 
mănuşă, cu o figură trufaşă, le primi pe cele două negrese, ci 
disprețul pe care-l au adesea curvele faţă de femeile cinstite 
Prezentările au fost făcute cu răceală. Dintr-o dată, ea nu avea 
ochi decât pentru Malko, începând a-şi pune picior peste picior 
într-un mod atât de indecent, încât el îi zări blăniţa de sub 
abdomen. 

Se aflau în centrul oraşului, într-un restaurant în aer liber 
situat pe trotuar. Vreo douăzeci de mese din lemn afumate din 
abundență de grătarul aşezat puţin mai departe, unde se prăjeau 
bucăţi de peşte şi crevete. Toată burghezia neagră din oraş se 
afla acolo. Jacky ocupă o masă afară şi strigă la o pocitanie care 
servea: 

— Hei, chelner, adu-ne berea! 

Fără bere, Africa s-ar ruina. Puse o lumânare pe masă şi sei 
priviră chiorâş ca pisica cu câinele. Malko se întrebă ce avea să-i 
spună Eugenie. 

Nu departe, un negru grăsan pălăvrăgea cu voce tare, biciuind 
putregaiurile regimului. Jacky rânji. 

— Congolezii au gura mare, dar nu fac niciodată nimic... 

Malko nu avu timp să-i răspundă. Aşezat cu faţa la şosea, 
tocmai văzu apărând botul alb al Nissanului ce rula cu viteză 
mică. Un val de adrenalină îi invadă arterele. Şi Eugenie văzuse 
vehiculul. Ea se ridică brusc, încălecă banca pe care era aşezată 
şi se repezi spre masa vecină. Malko făcu la fel. 

— Atenţie! Culcaţi-vă, strigă el. 

Zărise ţeava unei arme ce-şi fixa gura neagră printr-una din 


112 


ferestrele lăsate ale  Nissanului. Cu o violentă lovitură 
neaşteptată, o făcu pe Hortense, ce era aşezată în partea 
stângă, să se dea înapoi. Jacky, obişnuit cu loviturile dure, îşi şi 
băgase capul sub masă, urmat de Malko. Numai Berenice 
Koukolo, înspăimântată, stând cu spatele la Nissan, binevoi să se 
întoarcă... 

Pârâitul unei puşti de asalt acoperi dintr-o dată zgomotul 
vocilor. Malko simţi o arsură pe braţ. Vor fi măcelăriți. Nissan-ul 
se opri în faţa restaurantului ca să-i mitralieze în voie. 

Portiera din faţă se deschise şi un bărbat sări la pământ. Boris, 
cu privirea mai dementă ca niciodată, cu o expresie de ură pe 
faţa-i osoasă, ţinea Kalaşnikovul în poziţie de tragere, încet, 
asasinul avansă spre masa lui Malko, în mijlocul urletelor de 
spaimă ale clienţilor ce fugeau în toate părţile; era foarte hotărât 
să ducă la bun sfârşit masacrul. 


113 


Capitolul XIV 


Nişte scântei galbene ţâşniră din ţeava puştii de asalt ce 
depăşea portiera Nissanului. Asurzit de bubuituri şi fierbând de 
furie, Malko se târî ca să se îndepărteze de masa unde 
proiectilele treceau prin lemn spărgând farfurii, ricoşând în toate 
direcţiile. Ajunse la Land-Cruiser unde se afla Kalaşnikovul. 
Clienţii fugeau, se aruncau la pământ, unii erau răniţi, alţii morţi. 
Bărbatul grăsan de la masa vecină nu mai pălăvrăgea; avea 
capul străpuns de un glonţ, iar obrajii sfârtecaţi. Lângă el, 
însoţitoarea lui, un fel de „Mamie”, îmbrăcată într-o tunică 
împestriţată, se rostogolea la pământ urlând ca o sirenă. 

Jacky Marinarul zbieră de sub masă: 

— Chemaţi miliția! Chemaţi miliția! 

Tirul se opri brusc. Malko ridică capul. Nissan-ul demară în 
trombă. Pasagerii săi nu aveau chef să dea nas în nas cu o 
patrulă de milițieni. Hortense reuşise să se refugieze în spatele 
unui ziduleţ de ciment care o proteja. Jacky se ridică în acelaşi 
timp cu Malko şi se aruncă la timp ca s-o prindă pe Eugenie de 
glezne. Se prăbuşi peste ea şi o strânse de gât cu atâta violenţă 
încât ea nu avu timp să ţipe. 

— Să ştii că n-o să ajungi în rai pentru ce ai făcut! 

O ridică şi o trase în afara zonei luminate spre Land Cruiser. 
Nimeni nu acorda atenţie incidentului. Majoritatea clienţilor erau 
pe punctul de a fugi; alţii, şocaţi, rămaseră încremeniţi. Nişte 
răniţi gemeau încă prăbuşiţi sub masă sau la pământ. Mai multe 
femei erau în pragul unor adevărate crize de nervi. 

Malko se repezi la Berenice Koukolo prăbuşită cu faţa pe 
masă. Spatele costumului său nu mai era decât o enormă pată 
roşie. Ea fusese împuşcată în spate încă din primele secunde cu 
cei puţin şase gloanţe. Sângele se prelingea pe pământ. 

— Ticăloşii, explodă Hortense Saboukoulou, cu ochii arzând de 
furie. Unde este târâtura aia? 

— A luat-o Jacky, spuse Malko. S-o ştergem înainte să 
sosească milițienii. 

Nu mai era nimic de făcut pentru Berenice. Se pierdură uşor 
prin mulţime şi fugiră până la Land-Cruiser. 

Eugenie era sprijinită pe caroserie, iar Jacky în faţa ei. 
Văzându-i de departe, ai fi spus că este un cuplu de 


114 


îndrăgostiţi... Dar degetele informatorului CIA erau încleştate în 
jurul gâtului fetei, ţinând-o în acelaşi timp în picioare. Intoarse 
spre Malko o privire de nebun. 

— Sunt un prost! zise el scurt. Un neghiob. Nu m-aş fi gândit 
niciodată ca târfa asta să-mi dea o astfel de lovitură... Dar mi-o 
va plăti. Să mergem la vapor! 

Malko preferă să nu-i mai răspundă, fiind furios pe el însuşi că 
a avut încredere în informatorul CIA. Deschise maşina şi Jacky 
urcă în spate împingând-o în faţa lui pe Eugenie. Abia urcați în 
maşină, acesta îi trase un cot între coaste; ea scoase un țipăt de 
durere şi se îndoi. Dintr-o lovitură, o aruncă pe podea şi îi puse 
un picior pe cap. 

Malko străbătu oraşul ca un somnambul, fără să se gândească 
că drumul ce ducea la Alphonse Loukoula era iremediabil 
pierdut. Adversarii săi reuşiseră... 

Ajunşi în faţa vasului Sundowner, Jacky deschise portiera şi-o 
trase pe Eugenie Kangou afară. Negresa amuţi de spaimă; ochii 
săi se învârteau în orbite ca bilele de la loto. 

— Mergeţi să vă luaţi catrafusele de la hotel şi veniţi înapoi, 
spuse informatorul. E mai bine să vă culcaţi aici. In acest timp, 
voi vorbi cu fata asta. Ea are lucruri interesante să-mi 
povestească. 

Fără să aştepte răspunsul lui Malko, o împinse pe negresă pre 
pasarelă. Malko demară. Hortense Saboukoulou izbucni deodată 
în hohote de plâns isterice. Trebui să oprească într-un e pustiu ca 
s-o liniştească. 

— Este oribil! zise ea. De ce această sălbăticie? 

— Sunt interese enorme în joc, spuse Malko. Cei care au 
înscenat atentatul asupra avionului DC 10 ştiu că, prin Alphonse 
Loukoula, putem să ajungem la sursă şi să aflăm totul. Au 
complici congolezi şi îi folosesc, iată de ce sunt siguri că nu vor 
pedepsiţi. 

După un timp, el reuşi să plece. Hortense aproape că se 
calmase. Inainte de a ajunge, la Zamba, luă Kalaşnikovul de sub 
scaun, îl armă şi-l puse pe genunchi. Numai după ce inspectă cu 
grijă locurile fără să vadă nimic suspect, el opri maşina şi intră în 
hotel. Işi ascunse arma în învelitoare şi, în cinci minute, îşi făcură 
bagajele şi plătiră. Se îndreptau spre port. 

x 


x x 
Jacky Marinarul se ivi din tambuchi cu puşca în mână, chiar în 


115 


secunda în care Hortense şi Malko puneau piciorul pe vasul 
Sundowner. Avea bustul gol, privirea glacială şi mâinile pline de 
sânge! 

— Auzisem zgomot, spuse el. 

— Ce ați făcut? exclamă Malko scârbit de aspectul 
informatorului. 

Ai fi spus că era un măcelar care tocmai a înjunghiat un porc. 
Avea sânge peste tot! Pe braţe, pe piept şi chiar pe bascheţi. 

— Veniţi, zise el, o să vă arăt. 

Ei îl urmară prin măruntaiele vaporului Sundowner până în 
spate, unde se găseau buncărele. Pentru depozitat crevetele. Şi, 
când ajunse în ultimul, Jacky luă o lampă electrică şi o îndreptă 
spre fundul încăperii. Fasciculul lumină o formă în picioare, 
rezemată de perete. 

— Dumnezeule, exclamă Hortense Saboukoulou, cu o voce 
speriată. Nu-i posibil. 

Eugenie Kangou era de nerecunoscut; rochia era ruptă în 
bucăţi şi flutura în jurul taliei. Vârful de oţel al unui cârlig de 
măcelar, agăţat de un lanţ în tavan îi străpunsese umărul. Jacky 
Marinarul o atârnase ca pe o bucată de carne. O carcasă de oaie 
zăcea întinsă pe tabla de pe jos. Cu ochii sticloşi Eugenie nu 
părea să-şi dea seama de prezenţa lor. Malko tresări când 
descoperi un amănunt îngrozitor. Urechea dreaptă a lui Eugenie 
fusese retezată de la rădăcină, probabil cu un cuţit de abator. O 
dâră lungă de sânge, coborând până la umăr, semăna parcă cu 
un fular roşu. 

— Este îngrozitor! explodă Malko. De ce aţi mutilat-o? 

— Aţi văzut ce au făcut! ripostă Jacky. Această târâtură nu 
vrea să îmi spună nimic. Atunci am urmat obiceiul local. Aici 
hoţilor li se taie o ureche pentru a-i determina să mărturisească 
unde şi-au ascuns prada. In general, nu aşteaptă să le spui de 
două ori ca să aştearnă totul pe masă. 

— Dar ce aţi vrea să vă spună? 

— Mai întâi, să ne zică ce s-a petrecut adineauri. Numai ea 
putea să le spună unde halim. Jură că nu ştia ce avea să se 
petreacă. Eu nu cred nimic din toate acestea. Am văzut-o 
punându-se la adăpost. Şi apoi, ea mi-a comunicat o grămadă de 
alte lucruri interesante. Va fi greu pentru noi să părăsim oraşul... 

Tăcu, lăsându-i lui Malko timp să-i rumege vorbele; nu-i venea 
să creadă urechilor. Ai fi crezut că a revenit timpul filmelor 
„western”. 

— Ce vreţi să spuneţi? 


116 


Jacky îi aruncă o privire dispreţuitoare şi spuse cu un ton 
ironic: 

— In cazul în care nu aţi remarcat, Pointe-Noire este o 
fundătură. Aici eşuează toate epavele ce se târăsc în Africa 
Centrală, apoi nu mai este decât Atlanticul... 

— Dar există aeroportul, obiectă Malko, drumurile şi trenul. 

Informatorul CIA dădu din cap cu ironie tristă. 

— Sigur, dar această târâtură mi-a povestit ce v-au pregătit 
aceşti tipi. Cu prietenii pe care i-au recrutat, au destui bărbaţi 
care vă aşteaptă la aeroport sau la gară. Este simplu: sunt puţine 
avioane şi un singur tren pe zi pentru Brazzaville. Acolo, nu pot 
acţiona imediat; vor aştepta să ajungeţi în mijlocul pădurii 
Mayumbe ca să vă taie gâtul şi să vă atârne în bambuşii 
gigantici. 

— Dar drumurile? 

— Care drumuri? Nu există drumuri, ci numai pista pe care aţi 
venit. Este o singură rută cu puncte obligatorii de trecere. Primul 
se găseşte la Hinda, la vreo douăzeci de kilometri de aici, păzit 
de miliţie. Este locul, unde veţi cădea în capcană. Vă vor opri sub 
un pretext sau altul, ceea ce le v-a permite să vă ia de o parte şi 
să vă lichideze cu uşurinţă. 

Se făcu din nou linişte în cabina micuță. Niciodată Malko nu s- 
ar fi gândit că Pointe-Noire putea fi o asemenea capcană... 

— Aşteptaţi, asta nu e tot, continuă informatorul. Am aflat de 
la ea încă o treabă urâtă. De mâine, rafinăriile sunt în grevă. Se 
pare că toată lumea o ştie şi nu mai există nici o picătură de 
benzină în oraş. Aţi făcut plinul? 

— Nu, mărturisi Malko. Aveam de gând să-l fac mâine 
dimineaţă. 

— Atunci, luaţi-vă gândul de la plecare. Nu există pompe până 
la Loubomo... 

— În acest caz, cum vom putea pleca? îl interogă Malko. Îmi 
spuneţi că supraveghează gara şi aeroportul. 

Jacky Marinarul zâmbi răutăcios. 

— Veniţi, vă voi explica. 

— Dar fata... 

— Lăsaţi-o acolo unde este, răspunse tranşant informatorul. 

Malko nu se mişcă din loc. 

— Dă-i drumul! ordonă el. Este inuman. 

Ochii albaştri ai lui Jacky se întunecară şi strânse pumnii. 

— Sunteţi cu adevărat neghiob, bâigui el. Târâtura asta era 
gata să ne lichideze pe toţi. Şi, în fond, sunt pe vaporul meu. 


117 


— Asta nu-i un motiv, zise Malko pe un ton glacial. Este un 
tratament inuman. Nu mă voi mişca de aici. 

Câteva secunde, cei doi bărbaţi se măsurară din priviri apoi, 
Jacky Marinarul, bombănind, avea să o ia pe Eugenie de mijloc, o 
ridică din cârlig şi o lăsă să se prăbuşească pe podea. 

— Aşa vă convine? mormăi el. 

— Nu, spuse Malko. Are nevoie de apă şi de pansamente. 
Mergeţi să aduceţi ceea ce îi trebuie. 

Din nou, informatorul cedă. Eugenie era întinsă inconştientă 
pe duşumea. Jacky reveni cu o trusă de urgenţă şi îi pansă în silă 
rănile tinerei negrese. Apoi îi puse o sticlă cu apă lângă ea şi se 
ridică cu o dorinţă năprasnică de a omori în priviri. 

Malko îi zâmbi. 

— Mersi. Nu trebuie să devenim duşmani. Ei părăsiră buncărul 
pe care Jacky îl închise cu un lacăt enorm şi ajunseră la dunetă. 
Informatorul luă o sticlă de Johnny Walker şi bău din ea câteva 
înghiţituri bune. Apoi, proasta sa dispoziţie îi dispăru. Bombăni 
totuşi la adresa lui Malko: 

— Dacă era altul în locul dumneavoastră, îi spărgeam botul. 

— Spuneţi-mi ce idee v-a venit, îi ceru Malko prefăcându-se că 
nu l-a auzit. 

— lată despre ce este vorba: mergem la gară şi staţi la 
vedere. Acolo nu riscaţi nimic. 

— Şi după aceea? întrebă Hortense Saboukoulou, vizibil 
speriată. 

Jacky îşi frecă barba şi zâmbi cu viclenie. 

— Există o chichiţă pe care nu o ştiţi. Traseul parcurs de 
trenuri este relativ nou. Există o cale ferată veche care nu mai 
este folosită decât de drezine. Ocoleşte mai mult, dar ce vă 
pasă? Veţi ajunge totuşi primii la Loubomo. Acolo v-a trebui doar 
să luaţi un taxi pentru Brazzaville. 

— Dar cum vom găsi o drezină? se miră Malko. 

— Cunosc un băiat la gară. Pentru cincizeci de mii de franci vă 
va lua. Face uneori curse pentru turişti. 

Părea tentant. Informatorul CIA preciza imediat: 

— Mâine dimineaţă, mă duc acolo în jurul orelor şase şi 
aranjez totul. Mă găsiţi cu puţin înainte de plecarea trenului, pe 
la şapte. 

— Am putea să dăm lovitura în tren, remarcă Malko. Datorită 
dumneavoastră, suntem înarmaţi. 

— Şi dacă, într-o gară oarecare - aceşti tipi vă trimit milițienii 
pe cap? Vor confisca atunci Kalaşnikovul şi veţi rămâne gol-goluţ. 


118 


— Este corect, recunoscu Malko. Vom încerca planul 


dumneavoastră. 
x 


* * 


Prin geamlâc, Malko privi cerul albastru. De data asta timpul 
era frumos.. Jacky îl scuturase zdravăn cu o oră mai devreme, 
înainte de, a pleca la gară. Se uită la ceas. Era şapte şi jumătate. 
Trebuia să plece. Hortense îl privi fix cu un aer neliniștit. 

— Crezi că asta va merge? îl întrebă ea. 

— Sper, spuse Malko. 

Ei coborâră de pe vasul Sundowner şi luară maşina Land- 
Cruiser, la bordul căreia dormise unul dintre marinarii lui Jacky, 
pentru orice eventualitate. Făcură cinci minute până la gară. În 
faţa lor era aglomeraţie şi înghesuială. Mulțimea era încărcată cu 
pachete şi înconjurată de copii: mai erau şi vânzători ambulanți. 
Era o animaţie gălăgioasă şi veselă. 

Plecarea unicului tren cotidian pentru Brazzaville era totuşi un 
eveniment. Malko parcă Land-Cruiser-ul, luă  Kalaşnikovul 
înfăşurat în pânză şi se duseră cu toţii pe peron unde era trasă 
garnitura de tren. Era imposibil, în această învălmăşeală, să-şi 
distingă adversarii. Jacky Marinarul se ivi din mulţime cu un 
zâmbet satisfăcut: 

— Veniţi, spuse el. 

Se îndreptară spre vagoanele de clasa întâi, mai puţin 
murdare decât celelalte. Ei erau singurii albi. In afară de câţiva 
excentrici, nici un expatriat nu lua trenul. O mulţime resemnată 
era înghesuită în vagoanele de clasa a doua, într-un spaţiu 
incredibil de mic, ticsit cu coşuri, cu copii, cu tot felul de bagaje 
bizare, totul într-o harababură de nedescris. Câţiva soldaţi se 
plimbau pe peron. 

Jacky dădu la o parte un grup ce obstrucţiona intrarea într- 
unul din vagoanele de clasa întâi. 

— Urcaţi aici. 

Malko şi Hortense îl urmară. Mirosul nu mai era aşa de 
puternic, dar nu găsiră nici un loc liber. informatorul deschise 
imediat cealaltă uşă ce dădea înspre linia ferată şi sări. In 
această parte, gara era pustie. 

— Măi, flăcăule, te aştept acolo, îi spuse Jacky, lângă castelul 
cu apă. In principiu, ceilalţi tăntălăi nu îşi vor face griji, pentru că 
v-au văzut urcând în tren. 

Ei traversară liniile ferate ca să ajungă la drezină, o 


119 


locomotivă diesel cu o platformă ce serveşte, în mod normal, la 
transportul muncitorilor care repară căile ferate. Un negru era 
aplecat peste motor. Bătu palma cu Jacky, ca africanii, apoi îi 
strânse ceremonios mâna lui Malko şi lui Hortense. 

— Asta-i şefule, anunţă el. Totul e pregătit. Dar am gâtul 
uscat... 

Eterna aluzie la berică... Malko dădu o mie de franci şi 
conductorul plecă cât putu de repede spre vânzătorii ambulanți. 
Malko şi Hortense se instalară cum putură pe nişte cufere şi 
observară că trenul se pusese în mişcare. Din păcate, erau uşor 
de reperat, ca muştele într-un pahar cu lapte. Secundele se 
scurgeau. Deodată, la o sută de metri mai departe, un bărbat 
sări din trenul ce staţiona urmat de un altul şi apoi de un al 
treilea. Ultimul era Boris, ucigaşul din Brazzaville. Tocmai acum 
înţeleseseră ce se petrecuse. 

In acelaşi timp, conductorul drezinei reveni cu berea într-o 
cutie de carton. Jacky strigă la el să se grăbească. Cei trei 
bărbaţi se apropiau fugind de-a lungul şinelor. Boris scoase un 
pistol de la centură şi urlă către conductor: 

— Hei, tu, nu pleci nicăieri! 

Malko desfăcu pânza care ascundea Kalaşnikovul şi duse 
puşca la umăr. Boris se opri brusc. 

— Albul ăla e nebun! strigă el. 

Mecanicul drezinei, cu berile în braţe, holba nişte ochi 
înnebuniţi. Fără a-i lăsa timp să reacționeze, Jacky îl luă de ceafă 
şi îl ridică în locomotivă. 

— Haide, dă-i drumul! ordonă el. 

— Dar, şefule, i-ai văzut pe ăia trei? 

Boris şi prietenii săi mormăiau în lingala interzicându-i să se 
mişte. Stăteau la distanţă, fiind ţinuţi la respect de Kalaşnikov. 
Malko voia să evite să tragă. In spatele lor era un tren înţesat de 
călători. 

— Mişcă-te când îţi spun! insistă Jacky. 

— Ei spun că sunt de la polisie. 

Informatorul îl apucă de claia de păr ondulat: 

— Poliţie sau nu, îţi sparg capul dacă nu-i dai drumul! Doar mă 
cunoşti. 

Forţat, negrul porni locomotiva diesel şi drezina se zgudui 
scârţâind. Boris urlă de necaz şi ridică pistolul. Malko nu ezită. 
Rafala atât de scurtă a Kalaşnikovului făcu să sară pietricelele în 
faţa asasinului ce fugi să se adăpostească în spatele vagoanelor 
din gară. Cei doi complici rămaseră acolo bălăbănindu-şi braţele. 


120 


Cu o încetineală exasperantă, drezina se îndepărta de gară. 
Malko puse la loc Kalaşnikovul înainte de a ajunge la trecerea la 
nivel. Doi puşti se agăţară de drezină, bucuroşi. Câteva şuturi 
date de Jacky îi desprinseră de ea. Acesta îi întinse mâna lui 
Malko. 

— Noroc! Sunt bucuros că am putut să vă fiu de ajutor. 
Amintiţi-i prostănacului ăstuia să schimbe macazul când ajungeţi 
la calea ferată veche, altminteri riscaţi să fiţi prinşi. 

— Mulţumesc, spuse Malko, ce-i veţi face lui Eugenie? 

— Nu ştiu, nimic. 

— Să nu o omorâţi. 

— OK, cedă Jacky sărind din drezină, când ajunse în dreptul 
clădirilor Elf. 

Cu siguranţă, conductorul drezinei ar fi făcut la fel. Malko se 
întoarse: gara se afla deja la un kilometru depărtare. Fără Jacky 
Marinarul, nu ar fi ieşit niciodată din Pointe-Noire. Aşezată pe un 
cufăr, Hortense Saboukoulou privea distrată peisajul anost din 
jurul lor. 

Ei nu spuseră nici un cuvânt până când ajunseră la macaz. 
Conductorul cobori ca să treacă drezina pe şinele vechi şi puse 
apoi la loc dispozitivul. 

In faţa lor, verdeaţa din Mayumbe închidea orizontul. Dieselul 
torcea liniştit şi-şi schimba ritmul când panta devenea mai 
abruptă... Imediat, salcâmii făcură loc bambuşilor uriaşi. Trecură 
pe lângă o uzină de cărbune de pădure şi se înfundară în masivul 
muntos. Temperatura scăzu treptat. Priveliştea era minunată, cu 
văi, cu râuri, cu pereţi abrupți. Arborii. Gigantici se înălţau drepţi 
până la cer. Totul era bine, cu condiţia ca cei care îi urmăreau să 
nu găsească vreun avion sau vreun elicopter! In caz contrar, va fi 
un moment dificil la Loubomo... 

Aşezată pe cufărul său, Hortense privea drumul îngust din faţa 
ei, care părea înghiţit de pădurea sălbatică. 

— Trebuie neapărat să-l găsim pe Alphonse Loukoula, zise ea. 
Dar nu va fi uşor. 

Drumul era lung până la Brazzaville. Malko avea timp să 
analizeze totul. 


121 


Capitolul XV 


Epuizat de drum, Malko, aproape adormit şi incapabil să lege 
două vorbe, sălta inert la fiecare hop. Ei străbăteau acum Congo. 
Hortense dormea, prăvălită peste el. Călătoria era obositoare. 
Parcurseseră drumul în cinci ore pe serpentinele ameţitoare din 
Mayumbe. Apoi, colac peste pupăză, drezina a rămas în pană, iar 
ei stăteau cu teama în suflet ca nu cumva trenul să sosească 
înaintea lor în Loubomo. li apucase şi o ploaie torențială care îi 
udase până la piele. În fine, un taxi amărât, o vechitură de o 
murdărie crasă, cu arcurile slăbite, îi duse, pentru douăzeci de 
mii de franci, până la Brazzaville. Când primele lumini din 
Kinshasa şi din Brazzaville apărură la orizont, şoferul se întoarse 
către el şi îl întrebă: 

— Încotro, şefu'? 

Înainte că, Malko să poată răspunde, Hortense deschise ochii 
şi spuse în lingala, apoi îi traduse lui Malko. 

— E mai bine să vii la mine. Nu vor îndrăzni să-mi atace casa; 
ştiu cu cine sunt. 

Luminile din bulevardul Djoue îl scoaseră pe Malko din 
toropeală. După Loubomo, Brazzaville semăna cu un oraş mare, 
cu multe lumini şi un trafic relativ intens. 

Abia se ţinea pe picioare când urcară scările acasă la tânără 
femeie. Hortense se prăbuşi imediat într-un pat mare; creaţie a 
lui Claude Dalie, cu oglinzi tăiate oblic unde se reflectau formele 
sale splendide. Nici măcar nu se dezbrăcase. 

Când Malko se trezi, se făcuse ziuă! Se uită la ceas: era ora 
cinci şi patruzeci de minute. Se ridică încet, se dezbrăcă şi se 
duse să-şi facă un duş. Primul lucru pe care urma să-l facă era să 
o caute pe misterioasa Tania, femeia cu care Alphonse Loukoula 
făcea afaceri. Hortense Saboukoulou deschise şi ea ochii. 

— Va trebui să mă ajuţi să o găsim pe Tania, spuse el. Pentru 
tine e mai simplu. 

— Voi încerca, răspunse ea. 

— De acord, în acest timp, mă voi duce să-l văd pe Thomas 
Hauser. 

Plecă înaintea ei şi ajunse la Ambasada americană cu taxiul. 

Thomas Hauser îl primi cu nervozitate. 

— Holy cow! Înnebuneam de îngrijorare. De ce nu mi-aţi 


122 


telefonat? 

— Nu am avut timp, zise Malko. S-au petrecut destule lucruri 
rele în Pointe-Noire. 

— L-aţi găsit pe Loukoula? 

— Nu. Dar ştiu că trăieşte. 

Când termină ce avusese de spus, Thomas Hauser era şi mai 
nervos. li era greu să-şi ascundă tremurul. După plecarea lui 
Malko, trăsăturile feţei se ascuţiseră şi mai tare. 

— Feriţi-vă de Hortense Saboukoulou. Nu face altceva decât 
să vă manipuleze. Dacă congolezii vor pune mâna pe acest tip, 
nu-l vom mai vedea niciodată. Şi călătoria dumneavoastră nu va 
servi la nimic. 

— Voi fi atent, promise Malko. 

Americanul aprinse nervos o ţigară. 

— Cel mai bine, spuse el gânditor, ar fi ca Tania să-i întindă o 
cursă şi să-l lichideze. 

— In acest caz, obiectă Malko, nu vom afla niciodată adevărul. 

Thomas Hauser tresări. 

— Care adevăr? Acum îl cunoaştem. Libanezii i-au încredinţat 
o valiză-capcană lui Issam Hadjez pe care acesta i-a trimis-o lui 
Alphonse Loukoula. lar el a reuşit s-o expedieze fără să se urce la 
bord şi să provoace explozia avionului DC 10. El este răspunzător 
de această catastrofă. Credeţi că nu merită să-i tragem două 
gloanţe-n cap? 

— Bineînţeles, recunoscu Malko, dar ar fi mai bine să fiţi 
judecat de justiţia americană. 

— Nu vom reuşi să-l scoatem din ţară, afirmă americanul. De 
altfel, după sosirea dumneavoastră, am primit câteva instrucţiuni 
clare de la Langley. Dacă punem mâna pe Alphonse Loukoula, 
trebuie să-l eliminăm, în pofida intereselor noastre... 

Cu alte cuvinte, trebuia lichidat fizic. Malko îşi ascunse 
mirarea. Când şeful Centralei din Viena îi încredinţase misiunea, 
nu se pusese, problema lichidării lui Alphonse Loukoula. Erau 
rare cazurile în care existau destule probe în acţiunile teroriste 
pentru a aduce pe cineva în faţa justiţiei. Dar Loukoula, care nu 
fusese decât un curier, putea să ducă la alţi oameni mai 
importanţi decât el. 

— Este curios, spuse el. Eu nu am primit nici o instrucţiune de 
acest fel. Mi-ar plăcea să-mi confirme Centrala Langley. Poate 
exista o neînțelegere. 

— Asta vă uimeşte? îl întrebă Thomas Hauser. Totuşi, după 
câte ştiu, este modul în care aţi acţionat cu teroristul zborului 


123 


103 al companiei Pan Am. în Austria. 

— Exact, spuse Malko, dar el era responsabilul, nu executorul. 

Thomas Hauser ridică din umeri. 

— Bullshit! Cu toate acestea, principalul răspunzător există: 
acela care a plasat bomba. Şi nu este decât mizerabilul de 
Loukoula. In privinţa celorlalţi - unul este mort - Issam Hadjez. 
lar altul e acum în mâna congolezilor. Până la urmă, îl vor 
spânzura în celulă. 

— Şi libienii? 

— Nu-i veţi putea implica niciodată. Nu există nici un martor. 

— In afară de Loukoula. Ș 

— El nu a tratat direct cu ei. În orice caz. Dacă eliminarea lui 
vă va crea probleme, mulţumiţi-vă doar să mă anunţaţi când îl 
veţi găsi. Voi lua cu plăcere povara asupra mea. 

— N-am ajuns încă acolo, sublinie Malko. Totuşi, luaţi din nou 
legătura cu Langley şi discutaţi acest subiect. 

Americanul îl conduse, dar îi strânse mâna cu mai puţină 
căldură. 

Malko plecă pe jos, trecând prin faţa palatului prezidenţial. 
Temperatura era copleşitoare faţă de Pointe-Noire şi cămaşa din 
pânză era lipită de spate când urcă scările la Hortense 
Saboukoulou. El sună şi tânăra îi deschise imediat. 

El simţi un şoc plăcut. Hortense redevenise apetisanta târfă 
tropicală pe care o cunoscuse. Machiată ca regina din Saba, ea 
era încântătoare într-un costum albastru - un pulover foarte 
mulat şi o fustă ultrascurtă - care părea să-i accentueze bazinul 
cambrat moştenit de la natură. 

Ea citi dorinţa în ochii lui şi îi zâmbi: 

— Am găsit-o pe Tania. 

x 
x x 


În creierul lui Malko. Mesajele fură bine recepționate, dar 
imediat, el o apucă pe Hortense de talie, lipind-o de el. Sânii ei se 
zdrobiră de cămaşă şi îşi strecură pulpa între picioarele lui Malko. 
Simplul contact cu acest corp splendid îl răscolea. 

— Nu vrei să afli mai multe? întrebă ea năpustindu-se asupra 
gurii lui. 

— Ba da, spuse el, furişând o mână sub fusta mini smulgându- 
i Slipul de un alb imaculat. Doar n-o să-şi ia zborul. 

Se desprinse de ea cu febrilitate. Amuzată, Hortense puse un 
picior pe masa joasă cu postamentul în formă de labă de leu din 


124 


argint masiv, creaţie a lui Claude Dalle. Fără să-i ridice fusta, 
Malko o străpunse dintr-o singură mişcare, ca un soldăţoi. 

— Şi tu, acum! suspină ea. 

Totul se petrecu foarte repede. Ochi în ochi, se jucau cu 
limbile. Hortense ţipă când el îi împrăştie sămânţa-n pântece, se 
împleticiră, gata să se prăbuşească. Când Malko se retrase, ei se 
rostogoliră pe canapeaua din mătase, sleiţi de puteri. 

— Acum, mă vei asculta, poate, spuse Hortense Saboukoulou. 
Tania este rusoaică. Se numeşte Missitout şi acum trei ani a 
divorţat de un ofiţer din Securitatea Militară. De atunci, ea a 
câştigat mulţi bani cu prietenele rusoaice. Au cumpărat un bar 
vizavi de agenţia Aeroflot, care se numeşte B/ack and White şi au 
pus la cale tot soiul de combinaţii. 

— Ce afaceri putea face ea cu Alphonse Loukoula? 

— Mi-a venit o idee, continuă Hortense. Una dintre prietenele 
mele o cunoaşte puţin. Ea îi comandă adesea aparatură 
electrocasnică şi malahit. Toate astea provin din Zair... Dacă 
Alphonse Loukoula s-a refugiat aici, înseamnă că aduce marfă de 
contrabandă. 

— Şi ea ce i-o da în schimb? 

Ochii lui Hortense străluciră. 

— În primul rând. Franci. În Zair, toţi sunt morţi după lovele, 
pentru că aici devalorizarea se face rapid, cam de două ori pe 
lună. Şi apoi caviarul. lţi aminteşti? Berenice a spus că Alphonse 
l-a adus... 

Totul se potrivea. 

— Cum aş putea să intru în legătură cu ea fără să o alertez? 

— Prietena mea se întâlneşte cu ea în mod regulat. li va spune 
că eşti un străin abia sosit şi că te plictiseşti. Că îţi cauţi un „al 
doilea birou”. Fetele astea n-au decât un singur gând: să se 
mărite cu un străin ca să o şteargă din Congo. Nu au chef câtuşi 
de puţin să se întoarcă în Uniunea Sovietică. 

— Cum arată? 

— Brunetă, cu părul scurt, sexy, îi cam place să tragă la 
măsea. În fiecare seară e pe terasa B/ack and White, spre ora 
opt. Ar trebui să te descurci şi să o agăţi. 

— Dar ce facem cu Boris şi cei care sunt în spatele lui? 

Hortense făcu un gest de neputinţă. 

— Nu putem întreprinde nimic împotriva lor. Dar colonelul se 
întoarce mâine. El va lua măsuri să te protejeze, însă până 
atunci, trebuie să fii foarte atent. 


125 


* 
* * 


Black and White era un mic pavilion rotund în prelungirea 
căruia se afla o terasă, chiar în faţa Agenţiei Aeroflot, lângă 
sensul giratoriu din capătul bulevardului Patrice Lumumba. 

Când Malko se aşeză pe terasă, aici se afla doar un alb în 
vârstă. Un poliţist ascuns într-un colţ al sensului giratoriu pândea 
maşinile ce încălcau regulile de circulaţie ca să stoarcă ceva bani 
de la şoferii neatenţi. Se găsea în plin centru al oraşului 
Brazzaville, dar credea că a poposit în fundul unui oraş de 
provincie. 

Două femei apărură de pe o stradă laterală. Blonde, foarte 
machiate, cu nişte rochii ce coborau până la glezne. Una, cu o 
gură mare de secătură şi cu ochii imenşi albaştri, îl privi în 
trecere pe Malko cu coada ochiului, interesată. Ele se aşezară la 
o masă învecinată şi comandară Gaston de Lagrange în nişte 
pahare mari în formă de balon. Ruşii au fost întotdeauna 
înnebuniţi după coniacul bun. 

Malko se aşeză cu faţa spre sensul giratoriu. Fără armă, se 
simţea totuşi foarte vulnerabil. Boris şi şefii lui nu intenționau, cu 
siguranţă, să-l slăbească din ochi... Din nefericire, nu prea putea 
să aducă un Kalaşnikov pe terasa unei crâşme... 

Zgomotul unei discuţii aprinse îl făcu pe Malko să ridice capul. 

La câţiva metri de el, un negru era cufundat într-o altercaţie 
violentă cu o femeie brunetă cu părul tuns băieţeşte, îmbrăcată 
cu un taior de jeans foarte scurt. Faţa ei dură şi osoasă, aproape 
masculină, era înfrumuseţată de o gură senzuală, machiată 
ţipător. Amândoi vorbeau în rusă! 

Malko ciuli urechile şi îşi dădu seama că era vorba de o 
întâmplare confuză cu o maşină vândută şi prost reparată în care 
negrul fusese păcălit; se îndepărtară puţin, apoi se despărţiră 
sărutându-se. Femeia veni la celelalte două blonde şi începură să 
pălăvrăgească în rusă. 

Malko o urmări pe cea care venise la urmă. După descrierea 
lui Hortense, trebuia să fie Tania Missitout. El aşteptă puţin, apoi, 
când una din cele două se ridică şi trecu pe lângă el, o interpelă: 

— Sunteţi cumva Tania Missitout? 

— Nu, răspunse blonda, dar nici ea nu-i departe, v-o trimit 
imediat. 

Aceasta se întoarse la masă şi discută cu celelalte în şoaptă. 
Bruneta în taior de jeans se ridică şi se înfiinţă dinaintea lui 


126 


Malko. 

— Eu sunt Tania Missitout, anunţă ea. Mă căutaţi cumva? 

Privirea ei îl străpungea ca un laser. O fixă şi el la rândul lui. 

Două riduri fine îi încadrau gura şi, în ciuda părului scurt, ea 
degaja un fel de senzualitate animalică. 

Malko se ridică cu zâmbetul său cel mai fermecător. 

— Exact! zise el. Mi s-a spus că aţi putea să mă ajutaţi să 
cumpăr anumite lucruri care nu se găsesc în Brazzaville. Lucrez 
pentru BOS?! şi tocmai am sosit aici. Beţi ceva? 

Tania Missitout râse puţin forţat. 

— Dacă aveţi bani e uşor... Beau un Cointreau cu multă 
gheaţă. 

Ospătarul apăru ca prin miracol. Ea îi îndepărtă pe vânzătorii 
de ceasuri cu gestul unui om plictisit. Nu era nici pe departe o 
tandră. Sânii îi jucau sub puloverul foarte fin şi, în ciuda aiurii 
băieţoase, avea nişte unghii lungi, vopsite cu ojă roşie. 

— O, cred că am în pungă tot ce-mi trebuie! zise Malko cu un 
ton liniştitor. Se ştie că viaţa este foarte scumpă aici. 

— Atunci, pot să vă ajut, spuse simplu Tania Missitout. Aici se 
găsesc de toate. E suficient să mergi în Zair şi să le aduci. Am 
legături bune. 

— Mi-ar plăcea să vorbesc despre toate acestea cu 
dumneavoastră, spuse Malko „timid”. Aş putea să vă invit la 
cină? 

Ea nici măcar nu-l refuză de formă. 

— Sunt cu o prietenă, spuse ea. Nu-mi convine s-o las baltă. 

— Şi ea e bine venită, afirmă Malko. 

Işi luă totuşi răgazul să deguste puţin Cointreau. Apoi se 
întoarse la masa ei. Legătura era stabilită. Câteva clipe mai 
târziu, Tania reveni, însoţită de blonda cu gura mare. 

— V-o prezint pe Olga, spuse ea. E rusoaică ca şi mine şi îi 
place viaţa. 

— Bună seara, gospodin, murmură Olga cu un zâmbet plin de 
senzualitate. 

Ea îşi pironi privirea în ochii lui Malko şi pe fruntea ei părea 
scris „regulează-mă”. 

— Să mergem să mâncăm la M'Bamou, sugeră Tania, este cel 


mai bun restaurant. 
x 


18 Bouygues Off Shore - societate franceză de construcții şi lucrări 
publice, înființată în 1952 (n.r.). 


127 


* * 


Blonda Olga îi strângea piciorul lui Malko între ale ei pe sub 
masă, gângurind excitată. Erau aşezaţi ultimii în imensul salon. 
Ca prin minune, cele două rusoaice se mai ţineau încă pe 
scaunele lor, cu pomeţii roşii, cu râsul gălăgios şi privirea 
aprinsă. Ele mâncaseră cât patru, băuseră cât şapte şi mai 
încheiau cu încă un Cointreau on ice, servit în pahare de whisky. 
În aparenţă, îşi împărţiseră sarcinile: Tania afacerile, iar Olga 
sexul. 

Comportamentul ei faţă de Malko nu lăsa nici urmă de îndoială 
cu privire la intenţiile sale. Tania se ridicase de trei ori de la 
masă ca să dea telefon şi nu se ocupa deloc de Malko. 

Ea se ridică a patra oară, după câteva cuvinte murmurate 
încet la urechea prietenei sale, în timp ce Malko achita o notă de 
plată ce clasa M'Bamvou printre restaurantele cele mai scumpe 
din lume. Uşurat de un imens teanc de bancnote, Malko o întrebă 
pe Olga: 

— Unde este Tania? N 

— A plecat, bâigui Olga, avea o întâlnire de afaceri. Insă eu n- 
am nimic de făcut. 

Işi băgă piciorul desculț între pulpele lui Malko şi începu să-l 
maseze sub privirea aiurită a şefului de sală congolez. Era timpul 
s-o ia din loc... Abia putând să se ţină pe picioare, ea se agăță de 
braţul lui Malko atât pentru a nu cădea, cât şi pentru a se putea 
freca mai bine de el. 

— La ce hotel stai? îl întrebă ea în timp ce traversau holul. 

— La nişte prieteni acasă. 

Olga nu se descurajă: 

— Nu face nimic, aici găsim întotdeauna unde să mergem. 

In loc să iasă, ea se năpusti direct spre recepţie şi se întoarse 
spre Malko. 

— Costă treizeci de mii de franci cu vedere spre fluviu şi o 
sticlă de Moet. 

Malko ezită. Dacă rupea legătura cu ea, risca să nu mai pună 
mâna pe Tania. Resemnat, plăti şi o urmă pe rusoaică. 

Abia urcați în lift, Olga îl atacă cu adevărat, băgată în el, 
vârându-i limba în gură întărâtându-l cu îndemnare. Ajunşi la 
etajul şase, ea se lăsă uşor în genunchi în hol şi şi-o înfundă în 
gură. Cum el se ferea, ea îşi ridică privirea înceţoşată de alcool şi 
declară cu un glas greoi: 

— Imi place să fac asta în genunchi. 


128 


El o târî până în cameră, unde se despuie, dându-şi jos rochia 
lungă cât ai clipi din ochi. Surpriză: ea avea nişte ciorap puţin 
cam scurţi, prinşi cu nişte jartiere late, sexy, un păr bogat şi 
blond şi o poftă nebună de a se lăsa posedată. Indată ce o 
pătrunse, începu să îndoaie picioarele ca o broască ca să-i intre 
mai bine, gemând ca o muribundă. Era prea beată ca să joace 
teatru. Malko îşi zise că ar fi idiot să nu profite de ea. Avea nişte 
fese albe, pline şi tari şi nu se supără când simţi că Malko îi 
violează deschizătura dintre coapse. Când el îşi dădu drumul cu 
o mişcare puternică, Olga căzu sub greutatea lui ca o păpuşă de 
cârpă, îi trebuiră câteva secunde ca să-şi dea seama că 
adormise... în cele din urmă, acest episod fusese neplăcut. Nu 
ştia ce atitudine să adopte. Resemnat şi furios că nu a putut să o 
anunţe pe Hortense Saboukoulou, se întinse alături de ea. 

Malko deschise ochii, smuls din somn de o senzaţie 
extraordinară. Olga, în genunchi alături de el, cu părul lung şi 
blond despletit, se străduia să-i trezească dorinţa, asemenea 
unei vestale conştiincioase. Se hotărî să se supună, iar ea îşi 
duse la bun sfârşit sacerdoţiul până în momentul în care el îşi 
dădu drumul în gura ei; zguduindu-se din tot trupul. 

— A fost bine? îl întrebă Olga vioaie. 

— Delicios! recunoscu Malko. 

Ea se retrase, apoi îl sărută pe gură ca o soţie bună. 

— Trebuie să merg la muncă, anunţă ea. Sunt casieră la 
Score. Din fericire, nu e departe. Mai rău e că nu mă voi schimba. 
Dar aseară am uitat să-ţi spun ceva. Băusem cam mult. 

— Ce anume? 

— Te costă douăzeci de mii de franci. Am fost drăguță cu tine 
în această dimineaţă pentru că ai fi putut s-o ştergi în timp ce 
dormeam. 

Apreciind tăcerea lui Malko drept un reproş, ea adăugă 
imediat: 

— Ştiu că este scump! Tania îmi opreşte cinci mii. Dacă vrei, 
data viitoare, vii şi mă cauţi la Score şi nu-i mai spui nimic. Dar 
va trebui să mergem la tine acasă, pentru că aici. Va afla şi va fi 
prost pentru mine. Ea poate fi foarte rea. 

— Chiar aşa? zise Malko. 

Olga dădu din cap în timp ce îşi trăgea ciorapii. 

— Trebuie să mă crezi! Odată, ea a desfigurat-o pe o fată cu 
un cuţit de tăiat hârtie. Aceasta o înşelase într-o afacere cu icre 
negre. 

— Se ocupă şi de caviar? întrebă Malko cu nevinovăție. 


129 


A 


Olga se îmbrăcase: îşi trăsese ciorapii, se pieptănase şi îşi 
dăduse buzele cu ruj. 

— Vrei să spui că asta este principala ei afacere? Are un 
aranjament dubios cu şeful de la Aeroflot şi cu vameşii. In fiecare 
săptămână importă zece kilograme de caviar de la Moscova... îl 
vinde în toată lumea. Evident, cutiile trebuie alese. Dacă vrei să 
cumperi de la ea, îţi voi spune eu care. Haraşo? 

— Haraşo, aprobă Malko, strecurându-i două bancnote de zece 
mii de franci în dantela sutienului. 

Olga se agăţă de gâtul lui, frecându-şi cu sârg partea de jos a 
abdomenului. 

— M-am regulat bine aseară! comentă ea. Nu-mi mai 
amintesc, dar după ce beau, o fac foarte bine. 

Ajunsese la uşă, dar se întoarse. 

— A, era cât pe ce să uit! lată numărul de telefon unde poţi să 
o găseşti pe Tania. Nu vorbi prea mult, linia este cu siguranţă 
ascultată. Nemernicii ăştia de la Securitatea Militară!” vor să ştie 
totul, ca şi când noi ani fi nişte spioni, iată-l: 765354. Este de 
acasă. 

— Unde locuieşte? 

— Ca noi toţi: în „blocul ruşilor”, chiar vizavi de puşcărie! 

Imediat ce închise uşa, Malko se îmbrăcă şi el. Toate aceste 
rusoaice trebuiau totuşi să facă în mod regulat rapoarte pentru 
KGB. Or, KGB era în mod sigur în relaţii bune cu cei ce-l 
urmăreau, libieni sau congolezi pro sovietici. Doar să nu fie o 
apropiere prea supărătoare. 

Fără a mai lua micul dejun, cobori şi sări într-un taxi. Hortense 
Saboukoulou trebuia să fie tare îngrijorată. Din precauţie, cobori 


puţin mai înainte de locuinţa ei. 
x 


* * 


Hortense nu era îngrijorată, ci nebună de furie. Ea ascultă 
păţaniile lui Malko din seara trecută cu o exasperare crescândă şi 
până la urmă explodă: 

— Voi, albii, sunteţi toţi la fel! Vă place să posedaţi o negresă 
din când în când pentru că ele au funduri mai frumoase decât 
femeile voastre şi pe urmă, vă întoarceţi tot la albe. 

— Hortense, protestă Malko, am cunoscut-o pe Tania! Asta 
contează acum. 

Hortense fierbea de furie. 


19 Serviciul militar de contrainformaţii, (n.t.). 
130 


— Nu trebuia să te culci cu scroafa aia, izbucni ea, o cunosc 
eu. E foarte adevărat că-i place să se reguleze. Directorul 
companiei Aeroflot e nebun după ea. De fiecare dată când vrea 
să meargă la Moscova, el îi dă un bilet şi o posedă în biroul lui. 
Se aud cum răcnesc în tot imobilul. 

Malko vru să o cuprindă în braţe, dar ea îl respinse cu 
mândrie. Atunci el îşi dădu seama că, în ciuda orei matinale, ea 
era îmbrăcată, machiată, foarte elegantă într-o tunică lungă 
albastră. 

— Te aşteptam, spuse ea, avem întâlnire. 

— Unde? întrebă Malko surprins. 

Ea merse la fereastră şi ridică perdeaua. Malko zări o maşină 
cu albastru şi alb a poliţiei congoleze. Hortense dădu drumul la 
perdea. 

— Cu colonelul M'Boukou, anunţă ea. Vrea să-ţi vorbească. 
Este foarte important. A trimis şoferul după noi. Vino! 

Malko o urmă ca un automat. Incă o pacoste! Congolezul îi 
salvase viaţa şi acum mergea să-i achite nota de plată. Nu 
trebuia să fii vrăjitor ca să-ţi dai seama că avea de gând să ceară 
ceva ce Malko nu putea să-i dea. Asta nu-i convenea. 


131 


Capitolul XVI 


intraseră într-o gheţărie! Nu exista un alt cuvânt pentru a 
caracteriza biroul colonelului M'Boukou. Acesta îl primi pe Malko 
cu acelaşi zâmbet binevoitor. Hortense Saboukoulou se instalase 
în biroul alăturat, discretă, aşa cum îi stă bine unei femei 
africane. 

— Am aflat că aţi avut probleme la Pointe-Noire, spuse ofiţerul 
congolez. Sunt mulţumit că aţi putut să vă derutaţi adversarul. 

Malko folosi prilejul şi spuse: 

— Colonele, ce se întâmplă că nu puteţi face nimic împotriva 
lor? Congo este un stat de drept. Aceşti oameni nu se ascund 
chiar deloc! In Pointe-Noire se pare că beneficiază chiar de 
complicitatea oficialilor din miliţie. 

M'Boukou zâmbi jenat. 

— Este o problemă foarte complicată, domnule Linge. Foarte, 
foarte complicată. Şi dumneavoastră nu ştiţi totul... 

El tăcu şi în birou se aşternu o linişte apăsătoare, tulburată de 
pârâiturile emise de walkie-talkie. 

— L-am identificat pe unul dintre aceşti bărbaţi, sublinie 
Malko. Un anume Boris... 

Colonelul M'Boukou dădu din cap cu regret. 

— Îl cunosc. În prezent este căutat pentru omor. Dar nu 
reuşim să punem mâna pe el. Ştiţi, cu fluviul acesta, este atât de 
uşor să treci în Zair. Acolo este debandadă. Dacă dai un bacşiş 
gras, totul se aranjează. Şi poliţia din Zair nu colaborează cu noi 
aşa cum ar trebui. 

Telefonul sună şi colonelul se angajă într-o discuţie lungă în 
limba sa, abandonându-l pe Malko. 

— Scuzaţi-mă, spuse el după ce a pus telefonul în furcă. Sunt 
convocat la Preşedinţie. Pentru ca ancheta dumneavoastră să 
meargă înainte, aş vrea să vă spun că ar fi extrem de profitabil 
să-mi raportați în timp util progresele pe care le faceţi. In cazul 
acesta, o să vă dau numărul de telefon direct şi pe cel de la 
domiciliu. 

Malko înghiţi această cerere neaşteptată cu un zâmbet rece. 

— Pretindeţi cam mult, colonele. După cum ştiţi, excelentele 
noastre relaţii nu ne permit să mergem atât de departe. 

— Domnule Linge, sublinie M'Boukou. În prezent sunteţi în 


132 


pericol de moarte. Ştiu de la Hortense că ancheta a înaintat mult 
şi că sunteţi pe punctul de a-l găsi pe Alphonse Loukoula. 

— Nu încă, spuse Malko, eu ştiu doar că trăieşte. Din 
nefericire, singura persoană care putea confirma acest lucru a 
fost asasinată... 

Congolezul dădu din cap. 

— Ştiu. Dar mai aveţi o pistă. Ceea ce vă ofer eu este o 
colaborare, sub forma unei protecţii apropiate care îi va 
descuraja pe eventualii dumneavoastră agresori. In schimb, de 
îndată ce îl veţi găsi, mi-l veţi preda pe Alphonse Loukoula. Ceea 
ce este normal, deoarece este congolez şi noi suntem în Congo. 

Malko nu cedă. 

— Colonele, ce vă împiedică că continuaţi ancheta cu poliţia 
congoleză? 

Colonelul M'Boukou ezită câteva secunde să răspundă, fiind în 
mod evident încurcat. 

— Nu pot încă. Să vă spun, încheie el. Sunt interese puternice 
în joc. De altfel, serviciile domnului Hauser nu s-au făcut deloc 
simţite, remarcă el cu perfidie. Numai o persoană neutră ca 
dumneavoastră, singură, dar perseverentă, ar putea să ajungă la 
un rezultat. O anchetă oficială nu ar scoate la iveală nimic. 

— Sunt obligat să vă cred, spuse Malko, care nu înţelegea 
toate aceste şiretlicuri ale sumbrei intrigi africane. 

— Trebuie să vă las, zise colonelul ridicându-se. Vă rog să vă 
gândiţi. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâna, dar nu cu căldură, înainte 
de a ieşi, colonelul spuse cu o voce obişnuită: 

— Domnule Linge, începând de mâine, doi dintre oamenii mei, 
cei mai de nădejde, vă vor supraveghea. O vor face cât mai 
discret posibil. Dacă voi descoperi că ascundeţi anumite 
elemente ale anchetei dumneavoastră, sunt forţat să vă 
expulzez de pe teritoriul congolez. 

Când o reîntâlni pe Hortense Saboukoulou, Malko nu îşi putea 
ascunde furia. Manevra era clară: congolezii nu voiau ca CIA să-l 
poată interoga pe Alphonse Loukoula în legătură cu sabotajul 
avionului DC 10. lpoteză verosimilă pentru că el putea face 
dezvăluiri care i-ar fi pus în încurcătură. 

Evident, colonelul nu cunoştea ideea lui Thomas Hauser să-l 
facă să tacă definitiv pe Alphonse Loukoula... Nu ar ma avea 
decât să-l pună în mormântul care îi fusese deja pregătit, pentru 
ca lucrurile să intre în normal şi ca să nu se afle niciodată cine a 
pus borna în DC 10 şi de ce. Malko se află într-o situaţie 


133 


imposibilă. Hortense îşi dădu seama. 

— Ştii, e viclean colonelul, nu-i spune baliverne, sublinie Altfel 
se va supăra foarte rău: Unde vrei să mergi acum? 

— Trebuie să găsesc un telefon, spuse Malko şi să închiriez 
altă maşină. 

— Du-te la poştă, îl sfătui ea. Eu am de făcut cumpărături, un 
şofer al colonelului trebuie să vină să mă ia. Pot să te duc şi pe 
tine. 

Malko acceptă oferta ei şi coborâră în curte. Cum trecură de 
poartă Malko văzu în spatele lor un Peugeot 505 cu doi bărbaţi la 
bord, ce venea în urma lor. Şoferul era garda de corp a lui 
Hortense... Colonelul îşi ţinuse promisiunea. Malko era „protejat”. 

Ajuns în faţa poştei, la intrarea în bulevardul Lumumbu, el se 
întoarse spre Hortense. 

— Mă duc din nou la O/ympic Voi veni să iau bagajele de la 
tine la sfârşitul zilei. Vei fi acasă? 

— Prefer să trec eu pe la hotel, spuse Hortense, spre ora opt. 

Din cauza şoferului, ei nu se sărutară. Malko pătrunse în 
clădire şi găsi o cabină liberă; formă numărul dat de Olga. Sună 
ocupat! El încercă de mai multe ori până când o voce de femeie 
răguşită întrebă în franceză: 

— Cine este la telefon? 

— Tania, tu eşti? întrebă Malko. Ne-am întâlnit ieri seară. M-ai 
lăsat cu prietena ta, Olga... 

Tania Missitout râse din gât. 

— A, domnul cu ochi aurii... Olga mi-a spus că aţi petrecut o 
seară plăcută. 

— Excelentă, recunoscu Malko, dar aş dori totuşi să vă revăd; 
pentru alte lucruri. 

— Bineînţeles, spuse Tania. Doriţi să treceţi astăzi pe la mine, 
eu nu lucrez. Intrebaţi de blocul ruşilor. Stau la apartamentul 
143, etajul al treilea. Veniţi după prânz. Vom bea votcă. 

__ Când ieşi de la poştă, Malko se simţi cu adevărat mai bine. 
Ingerii păzitori aşteptau afară. Pentru moment, el aprecia 
prezenţa lor. Dar ar fi trebuit s-o şteargă. Plecă pe jos să 
închirieze o maşină. 
x 
* x 


Aleea Chaillu, umbrită de copaci, străbătea Ravena Ciad, 
urcând spre piaţa Maya-Maya. Pe partea dreaptă, Malko zări 
închisoarea, o clădire cam veche şi pătrată, în faţa căreia 


134 


santinela dormita. Aproape în faţă, în josul străzii, se afla un fel 
de construcţie veche de culoare neagră, cu apartamente ieftine 
din cărămidă roşie, construită pe piloţi, distrusă de umiditate, 
care ar fi făcut de râs chiar şi un cartier de magherniţe. Caroserii 
de maşini putrezeau în faţă. Acesta era blocul ruşilor. 

Cobori şi parcă maşina în spate, într-un loc ce dădea direct 
spre un teren viran, plin de diverse rămăşiţe, ce cobora până în 
Havana Ciad. Ingerii săi păzitori se opriseră puţin mai departe. 

Nu exista ascensor. Nişte puşti se jucau peste tot. El zări 
câteva rusoaice, îmbrăcate fără gust, ca nişte ţigănci, ce vorbeau 
cu nişte negri. Rufele atârnau la ferestre; un miros de varză, de 
murdărie şi de putreziciune îţi venea în nas. Era mai rău decât în 
cartierul negrilor. O luă pe o scară ai cărei pereţi erau atât de 
întunecaţi, încât păreau zugrăviți cu funingine. Gunoaiele erau 
împrăştiate peste tot. Al treilea etaj nu era mai bun Aici domnea 
o căldură năclăită, greu de suportat. Malko era ud de transpiraţie 
când sună la uşa cu numărul 143. 

Soneria nu funcţiona. Bătu şi auzi zgomotul unor zăvoare 
trase. Tania deschise, gata pentru sacrificiu. Era coafată frumos, 
cu părul negru, cu o gură mare, bine conturată, cu o bluză de 
mătase, fără sutien, destul de răscroită ca să-i ghiceşti mărimea 
sânilor; avea o centură lată care îi marca talia şi o fustă, ciorapi 
şi escarpeni. O răcoare plăcută domnea în apartament. 

— Intraţi repede! zise ea. 

Un frigider enorm ocupa un întreg perete din salon, închis cu 
un lanţ gros, zăvorât cu un lacăt masiv. In restul încăperii, era o 
harababură incredibilă. 

In fund, era o cameră eu un pat mare şi scund, acoperit cu o 
cuvertură africană pestriță. Mobilă nu exista aproape deloc, ci 
nişte cutii de carton stivuite peste tot... Uşa era blindată, închisă 
cu patru încuietori şi o bară de fier. Ferestrele aveau grilaj. Te-ai 
fi crezut într-o închisoare. Tania se aşeză pe un taburet foarte 
scund, descoperindu-şi cu generozitate coapsele. 

— Aici trăim aproape ca oamenii de vizavi, sublinie ea. Din 
cauza hoţilor. Ei ştiu că depozitez mărfuri aici şi, încearcă să 
intre. O dată, l-am alungat pe unul cu focuri de armă în plină 
noapte, când încerca să-mi demonteze climatizorul ca să intre în 
casă... 

In aparenţă era un apartamentul clasic congolez. Un motan 
mare persan, cu blana roşcată, veni şi se frecă de picioarele lui 
Malko. _ 

— Ei, de ce aveţi nevoie? spuse Tania. In afară de mine... 


135 


Cel puţin era directă. 

— Voi fi încântat să încep cu asta, sublinie Malko galant. 

Tania îi zâmbi carnal. 

— Asta va fi mai târziu. Olga nu vă ajunge? După părerea celor 
care au încercat-o, e o bucăţică grozavă... Eu sunt prea scumpă. 

— Cum aţi aterizat în Congo? întrebă Malko. 

Rusoaica ridică uşor din umeri. 

— Ca şi celelalte. Eram vânzătoare la Gum în Moscova. Am 
întâlnit un student congolez care era la Universitatea Lumumba 
şi am devenit amanta lui. (Ea râse.) Nu m-aş mai întoarce acolo. 
În timp ce sovieticii beau ca nişte porci şi nu-şi regulează 
nevestele niciodată, el nu înceta să mă tragă în chestia aia 
enormă pe unde apuca. Imi povestea că are o situaţie grozavă în 
ţara lui. Eu, cu cele două sute patruzeci de ruble şi trei ore cu 
metroul pe zi, eram într-o situaţie exasperantă din această 
cauză, l-am întrebat pe cei din KGB dacă pot să mă căsătoresc cu 
el şi mi s-a aprobat. Am obţinut un paşaport şi-am devenit Tania 
Missitout. 

— Şi apoi? 

— Eram o naivă, spuse Tania, cu un rânjet plin de amărăciune. 
M-am trezit în cartierul negrilor, pe „o parcelă” cu părinţii, 
surorile şi fraţii lui. Haleam manioc şi pui furat de pe tarabă. 
Soţul meu era funcţionar, muritor de foame pe viaţă... Dacă nu 
mi-aş fi găsit prietene, m-aş fi ţăcănit. Când m-am plâns 
consulului nostru, a rânjit şi mi-a spus că ar fi trebuit să mă 
căsătoresc cu un sovietic de nădejde, nu cu un negru şi că sunt o 
târâtură căreia îi plac penisurile mari... 

Am simţit că înnebunesc în ziua în care fratele soţului meu a 
vrut să mă reguleze, explicându-mi că în Africa se împarte totul... 
Şi iată... mi-am reluat cetăţenia sovietică. Prin intermediul 
întâlnirilor pe care Rezidentul KGB% le organiza săptămânal ca 
să-i aducem ultimele bârfe ca să aibă ce să treacă în raportul pe 
care îl trimitea la Moscova şi pe care nimeni nu-l citea... Eu mă 
descurc. Apropo, beţi ceva? O votcă? 

Ea se ridică, îşi netezi fusta peste fesele rotunde şi se îndreptă 
spre enormul frigider care înlocuia comoda obişnuită. Când îl 
deschise, Malko zări cutii de caviar de cinci kilograme 
îngrămădite una peste alta. 


20 Seful sectei KGB. Persoană însărcinată cu recrutarea, formarea şi 
conducerea unei reţele de spionaj pe teritoriul unui stat străin sau într- 
un spaţiu continental (n. t.). 


136 


— Aveţi şi caviar? spuse el, profitând de ocazie. Puteţi să-mi 
vindeţi şi mie? 

Tania luă sticla de Stalicinaia şi închise frigiderul la loc, 
sprijinindu-se de uşă ca şi când Malko avea de când să-i înfulece 
icrele negre. 

— Nu din acestea! Este o comandă pentru Zair ce va pleca 
peste patru zile. Dar dacă doriţi, de îndată ce primesc 
următoarea tranşă, vă voi pune deoparte. Acum e o harababură 
la Moscova, încât nu mai eşti sigur de nimic. Dacă Perestroika 
continuă, o să ne trezim în aceeaşi situaţie ca şi negrii. 

Încă o adeptă a progresului. Inima lui Malko bătea puţin mai 
repede. Primise încă o confirmare a venirii lui Alphonse Loukoula 
la Brazzaville. Făcu o altă mutare. 

— Aş vrea o combină hi-fi completă, spuse el, însă eu sunt 
cam maniac. O aduceţi tot din Zair? 

— Evident. 

— Nu ar fi. Posibil să-l întâlnesc pe cel care v-o aduce ca să-i 
explic exact ceea ce doresc eu?... 

Tania îl măsură din cap până în picioare, cu un zâmbet glacial. 

— Vreţi să-mi luaţi pâinea de la gură... Nici nu se pune 
problema, acestea sunt micile mele secrete. Imi spuneţi ce doriţi, 
îmi daţi un avans, fac comanda şi marfa soseşte cu următorul 
transport, dacă nu o saltă la vamă. Nu aveţi prea mult de ales. 

— E sigur că vine peste patru zile? 

Ea dădu energic din cap. 

— Sigur. 

— Bine, cât vreţi acum? 

— Pentru combina Benz şi Olvesen. Cu toate opţiunile, 
douăzeci de mii de franci acum. 

Malko scoase bancnotele şi le aşeză pe masa joasă, iar Tania 
le înhăţă imediat: Ea le împături, le strecură în geantă, se uită la 
ceasul Cartier fals şi spuse cu o voce mult mai dulce: 

— Trebuie să ies. Puteţi să mă lăsaţi şi pe mine undeva? N-am 
maşină. 

— Cu plăcere, spuse Malko. 

Puse din nou lacătul ce proteja caviarul, verifică ferestrele şi, 
înainte de a ieşi, se apropie de Malko aproape să-l atingă. Apoi, 
atingându-i uşor cu buzele, îi spuse cu o voce plină de erotism: 

— Când vei veni după combina hi-fi. O vom încerca împreună. 
De îndată ce o am, te sun la hotel. 

Vârful ascuţit al limbii ei, ce se jucă o clipă cu limba lui Malko, 
prevestea foarte bine viitorul... Tania avea simţul comerţului. 


137 


Zăvori cu grijă apartamentul şi ajunseră la noua Toyota Corvela a 
lui Malko. 

— Eu merg la Beach, anunţă Tania. 

Adică la debarcaderul pentru Zair. Coborâră în centru, trecând 
prin faţa somptuosului turn ELF şi pe lângă. Ambasada sovietică, 
apoi o luă pe drumul noroios ce ducea la Beach. Pe stânga lor, se 
afla un hotel decrepit, hidos şi negricios: Cosmosul, oferit de 
Uniunea Sovietică. Puțin mai departe, în faţă la Beach nişte 
grupuri discutau cu animaţie în mijlocul şoselei: totul se vindea şi 
se cumpăra. La intrarea în Beach, Malko zări o îmbulzeală 
confuză. Vameşii congolezi băteau ca la fasole călătorii ce 
soseau din Zair cu mărfuri de contrabandă, ameninţându-i cu 
sancţiunile cele mai dure. 

Unii se aruncau în apă, alţii îşi încovoiau spinarea sub lovituri, 
agăţându-se de marfa lor amărâtă... Unul dintre ei, un negru 
mare şi deşelat, apăru cu faţa plină de sânge, cotonogit fără milă 
de doi vameşi ce îl snopiseră în bătaie cu lovituri de picior şi de 
baston. Pachetul i se deschise, scrumierele de malahit 
împrăştiindu-se peste tot, iar prietenii săi se năpustiră imediat 
asupra acestora ca nişte vulturi, în timp ce vameşii îşi isprăveau 
chelfăneala. Tania râniji: 

— Tipul ăsta nu şi-a plătit „sistemul”... Toate acestea sunt 
prefăcătorii! Când vrei să treci, plăteşti. Am plecat, pe curând. 

Ea cobori şi se îndreptă spre mulţimea gălăgioasă ce debarca 
de pe bac. Era o femeie şi jumătate. Malko plecă. Acum îi mai 
rămânea un singur lucru de făcut: să-l intercepteze pe Alphonse 
Loukoula. Şi asta nu avea să fie prea uşor. Intre îngerii păzitori ai 
colonelului M'Boukou şi ucigaşul de Boris. Avea patru zile ca să-şi 
rezolve toate problemele. 


138 


Capitolul XVII 


Malko îşi dădu seama că mai este urmărit de îngerii săi 
păzitori, în momentul când sosi la Hotel Olympic. Un taxi verde 
nu ezitase să intre în incinta hotelului şi trecuse pe roşu la 
semafor sub nasul unui poliţist ce se postase în faţă la BEC. Când 
tendinţa de a extorca bani a acestor funcţionari amărâţi, plătiţi 
sub valoarea muncii prestate, era bine cunoscută, trebuia ca 
şoferul să fie ferit de aceste tracasări. Ceea ce nu era cu 
siguranţă cazul unui adevărat şofer de taxi. 

În loc să parcheze lângă peronul hotelului, Malko ocoli 
parchingul şi ieşi din nou spre Bulevardul Misiunilor. Taxiul nu 
avu timp să facă manevra şi se intersectară. In trecere, Malko 
distinse faţa turtită a şoferului şi, alături, ciocul şi mustaţa lui 
Boris... 

Pulsul i se acceleră: vânătoarea începuse din nou. Cobori 
puţin, apoi reveni la hotel, urmat de „îngerii păzitori” oficiali. 

Taxiul dispăruse. El parca maşina şi urcă în camera sa. Nu ştia 
un lucru capital: oare Boris îl văzuse în compania Taniei? Dacă se 
întâmplase aşa, situaţia era gravă. Se găsea între ciocan şi 
nicovală. Dacă Malko îi spunea rusoaicei ceea ce căuta cu 
adevărat, risca să nu o mai vadă niciodată, i-ar fi fost frică. Dacă 
ar tăcea, l-ar conduce pe Malko la Alphonse Loukoula, dar şi pe 
Boris... 

Degeaba îşi bătea capul, o dată cu dispariţia lui Berenice, el 
nu vedea totuşi un alt mijloc, de a-l găsi pe Alphonse Loukoula 
decât prin intermediul Taniei. Brusc, o idee îi trecu prin minte. Se 
năpusti spre telefon şi-l sună pe Thomas Hauser. 

— Trebuie să-l găsesc pe Jacky Marinarul, zise Malko. Este 
posibil? 

— Normal, e deja pe mare, replică Thomas Hauser. Oricum, nu 
există decât staţia radio VHF de pe traulerul Sundowner. O să 
încerc. Care e mesajul dumneavoastră? 

— Vin eu, spuse el, vă voi explica. 

x 
x x 


Malko şi Thomas Hauser coborâră la al doilea etaj al 
Ambasadei Statelor Unite, în sala de transmisiuni unde se găsea 
şi cifrul, Malko explică ce doreşte şi operatorul de serviciu începu 


139 


să lanseze apeluri pe frecvenţa vasului Sundowner. Mai rămânea 
ca informatorul să asculte mesajele. Un sfert de oră se scurse 
fără rezultat. Thomas Hauser, prins cu problemele sale, urcă din 
nou în birou, lăsându-l pe Malko cu operatorul. Acesta îşi 
întrerupse transmiterea mesajelor urgente şi apoi le reluă puţin 
mai târziu. Se scurse un sfert de oră, după care, printre paraziți, 
auziră o voce foarte slabă. 

— Aici Sundowner, vă recepţionez slab. Vă ascult. 

— Jacky, sunt Malko. Mă auziţi? 

— Prost, spuse informatorul. Unde sunteţi? 

— La Brazzaville. Dar dumneavoastră? 

— Tot în port. Bulangii ăştia nu au piesa de care am nevoie. Ce 
doriţi? 

Era delicat să-i comunice fără bruiaj ce dorea, dar Malko nu 
avea de ales... 

— Vă amintiţi de prietena noastră, cea care a fost omorâtă? 
spuse el în microfon. Se ducea regulat la Brazzaville la nişte 
verişori. Am nevoie de adresa şi de numele lor... 

Urmă o clipă de tăcere şi pârâiturile paraziţilor. 

__— Nu va fi prea uşor, spuse în cele din urmă Jacky Marinarul. 
Incerc. Unde vă pot găsi? 

Malko îi dădu numărul de la Olympic şi orele la care putea fi 
găsit a doua zi. Peste patru zile, Alphonse Loukoula ar fi la 
Brazzaville pentru câteva ore, apoi va pleca din nou spre 
ascunzătoarea sa misterioasă. Cu condiţia să nu fi aflat de 
moartea lui Berenice. In Africa, chiar fără ziare, ştirile circulau 
repede... Dacă aşa stăteau lucrurile, el nu se va duce poate la 
întâlnirea cu Tania. Şi, cu siguranţă, nici la verişorii lui Berenice. 


Nu avea decât să se roage. 
x 


* * 


Prost dispusă, Tania Missitout ajunse la Rezidentu/ KGB. 
Convocarea urgentă a acestuia o făcuse să piardă o întâlnire de 
afaceri foarte importantă. Dar, dacă voia să-şi păstreze 
paşaportul sovietic, era obligată să-şi păstreze bunele relaţii. 

Oleg Kazimov era un funcţionăraş care îşi văzuse spulberate 
speranţele de a face carieră sub soarele african. Noua politică a 
KGB acorda puţină importanţă ţărilor „surori”, mai ales dacă 
acestea erau negre, iar bugetele simțeau din plin consecinţele 
acestui lucru. Nu-şi făcea nici o iluzie: Piaţa Dzerjinski trecuse 
deja Republica Populară Congo pe lista de pierderi şi de 


140 


cheltuieli. Oleg Kazimov trimisese degeaba rapoarte din ce în ce 
mai alarmante despre influenţa americană şi tendinţa lui Sassou 
N'Guesso spre multipartitism. Căci nu primea nici un răspuns, 
nici o directivă. Chiar se întreba dacă materialele lui sunt citite... 

Cu toate acestea, menținea legături strânse cu omologii 
congolezi. Dacă politica nu mai interesa pe nimeni, existau 
afacerile. O reţea ţesută cu răbdare, în cinci ani de zile putea 
servi la o mulţime de lucruri. 

— Ce se întâmplă? întrebă Tania, aşezându-se într-un fotoliu 
adânc, din piele, foarte uzat, în faţa Rezidentului. 

— Am să-ţi cer un mic Serviciu, îi explică rusului. E în legătură 
cu Edoura. 

— Mai are chef să mă reguleze? mârâi Tania. 

Nu era deloc prost. Generalul îşi exercita dreptul seniorului de 
a se culca primul cu rusoaicele stabilite în Congo, ceea ce îi 
permitea să economisească bani pentru celelalte amante. 

Oleg Kazimov îi făcu un gest liniştitor. 

— Nu, nu, nici vorbă! 

Ultima dată, Edoura, o regulase pe Tamara în biroul lui înainte 
de a-i reînnoi permisul de şedere... Ea nu-şi făcea iluzii. Dacă nu 
ar fi fost el, ar fi fost altul. 

— Atunci, are nevoie de o prietenă? 

— Nu, spuse Rezidentul KGB, ar vrea să vorbească cu tine. 

— Incetează, tavarişci! rânji Tania, maimuţoiul ăsta nu ştie să 
vorbească decât cu mâinile. 

Rusul se întunecă la faţă. 

— E o problemă serioasă, Tania Ivanovna, o problemă de stat. 
Nu mi-a spus mai mult. Te aşteaptă în această seară la birou la 
el, la ora şase. Să nu întârzii. 

Oricum, el va afla de la Tania despre ce este vorba. Tania 
Missitout se ridică suspinând obosită. 

— Mă duc doar ca să-ţi fac plăcere, Oleg Kazimov... 

Oleg Kazimov o conduse până la uşă, mângâindu-i fundul în 
trecere. 

— Ai motive serioase să rămâi aici! Se pare că la Moscova nu 
se mai găseşte deloc votcă... 

— Eu mă descurc întotdeauna, replică Tania, plină de dispreţ. 


Fundul meu nu-i făcut doar pentru stat pe scaun. 
x 


x x 
Aşezat comod pe terasa camerei sale, Malko admira luminile 


141 


din Kinshasa, acolo unde se ascundea Alphonse Loukoula. 
Înverşunarea de a-l lichida pe falsul „mort” vorbea de la sine: 
era, cu siguranţă, un martor care incomoda mulţi oameni. El ştia 
ce s-a întâmplat în realitate pe aeroport. Dar ştia oare să-i indice 
pe responsabilii reali ai atentatului. Chiar Issam Hadjez fusese 
doar un intermediar. 

Şi comportamentul lui Thomas Hauser era la fel de neliniştitor. 
Cu certitudine. CIA pierduse trei agenţi importanţi în acest caz, 
dar de ce luase decizia de a-l lichida? De obicei, americanii 
reacţionează cu mai puţină patimă. 

Ar fi dat orice ca să poată lua legătura cu Divizia Operaţiuni de 
la Langley. Numai că singurul mod de a ajunge aici era să-i ceară 
aprobarea lui Thomas Hauser... Avea impresia că se găseşte în 
mijlocul unui teatru de umbre. Cât despre Rafik, libanezul, el 
părea sigur de imunitatea lui pentru că nici măcar nu părăsise 
Brazzaville după ce o asasinase pe Miranda, târfa de la Ram- 
Dam. 

Telefonul sună. 

— O doamnă vă aşteaptă la recepţie, spuse funcţionarul. 

Malko cobori şi o găsi pe Hortense Saboukoulou într-unul din 
fotoliile din hol. Impopoţonată în stil african, cu tunică şi turban, 
machiată şi plină de bijuterii, cu valiza lut Malko alături. 

— Frumos din partea ta că ai venit, spuse Malko. Putem cina? 

— Am o treabă în familie în seara asta, explică ea. Dar dacă 
vrei, mă poţi găsi mai târziu. 

— M'Boukou nu vine în vizită la tine? 

Ea îi aruncă o privire plină de furie. 

— Din cauza ta m-a părăsit! Pentru o secătură mică de 
cincisprezece ani pe care a luat-o cu el în nord, într-o călătorie. 
Un cadou din partea unuia dintre subordonații săi. 

— Sunt profund mâhnit, spuse Malko. 

Hortense dădu din umeri. 

— Nu-i nimic grav; sunt atâţia bărbaţi în Brazzaville care vor fi 
fericiţi să aibă o femeie ca mine. 

— Te voi căuta în această seară, promise el. 

— Fii atent, îl avertiză ea. Acum, acel Boris, pe care tu îl 
cunoşti, este pe urmele tale. 

— Plus „gărzile tale de corp” care mă protejează. 

O conduse şi, pe peron, ea se împinse puţin în el. 

— Eşti un ticălos, ca toţi bărbaţii! suspină ea. Dar mă exciţi. 

x 


142 


* * 


Terasa Black and White era puţin mai aglomerată. Din cauza 
temperaturii potrivite, era unul din locurile cele mai plăcute din 
Brazzaville. Malko tocmai se aşezase la întâmplare, ştiind că 
poate Tania va veni. Nu putea să o alerteze pe tânăra femeie, 
urmărind-o prea mult. Insă hazardul putea aranja lucrurile... Cu 
cât va şti mai mult despre întâlnirea cu Alphonse Loukoula, cu 
atât şansele ar fi mai mari. 

Două mâini îi acoperiră ochii şi o voce languroasă spuse: 

— Ghici cine e? 

Parfumul îl făcu imediat să-şi dea seama. 

— Olga. 

Rusoaica izbucni în râs şi se trânti lângă el. De această dată, 
ea purta o rochie de mătase mov, pe cât de lungă pe atât de 
sexy. 

— Mă aşteptai, go/ubcik?!, întrebă ea. 

— Nu speram să te văd... 

In ochii albaştri ai Olgăi străluci o licărire de nelinişte. Puse 
picior peste picior într-un mod provocator, ca Malko să-i poată 
zări marginea ciorapilor şi pielea albă ce se ivea din ei. 

— Crăp de sete, spuse ea comandând un Cointreau cu gheaţă. 
Şi târâtura aia de Tania mi-a tras clapa. 

— Chiar aşa?! făcu Malko nu prea interesat. 

Olga se aplecă spre el şi-i spuse pe un ton confidenţial: 

— Reuşisem să fac rost de nişte jamboane pentru furnizorul ei 
de icre negre, dar nu aveam banii necesari. Afaceri care se fac la 
Score. Ea nu a venit, lucru ce nu-i stă în obicei. Chiar a telefonat 
să-mi spună că este obligată să se ducă la o întâlnire importantă. 

Lui Malko i se aprinse un beculeţ. Putea fi o coincidenţă, dar şi 
altceva. Olga se apropie de el. 

— Ce faci în seara aceasta? gânguri ea. 

x 


* * 


Construcţia uriaşă din marmură roşie cu bare de metal la 
ferestre îi dădea întotdeauna fiori Taniei Missitout. Aici era 
nucleul Siguranţei Statului, unde pe timpul marxismului, s-au 
întâmplat multe orori. Controlul populaţiei continua, dar fără 
abuz de putere. Generalul Edoura întocmise dosare pentru toată 
lumea şi mulţi continuau să tremure din cauza lor. Chiar şi cei 
aflaţi în cele mai înalte sfere ale puterii. In cincisprezece ani de 


21 Porumbelule (n.a.). 
143 


ascultări telefonice, se înmagazinaseră ceva informaţii. 

Tania mergea în urma soldatului, care, cu Kalaşnikovul la 
umăr, o conduse până la lift. Generalul o aştepta în uşa biroului 
său. Nu se schimbase deloc, scund de statură, cu o faţă perfect 
rotundă şi un zâmbet sclipitor, dar cu o privire dură, lipsită de 
expresivitate. Era în ţinută militară cu stelele pe umăr şi o 
centură de care atârna un pistol Makarov. Biroul lui era cufundat 
în penumbră. Îi făcu semn Taniei să ia loc într-un fotoliu de scai 
de culoare maro în faţa unei mese joase şi se aşeză şi el pe 
marginea canapelei. 

— Tot ce vom discuta este strict secret! o avertiză congolezul. 

Tania dădu din cap şi îşi aprinse o ţigară. Nu-i plăcea acest 
început. 

Bineînţeles, spuse ea cu voce răguşită. 

— Dumneavoastră sunteţi o prietenă a ţării noastre, continuă 
generalul, deşi unele dintre activităţi nu sunt deloc legale. 

Tania simţi cum i se usucă gâtul. Asta mirosea a jecmăneală. 
Dar generalul congolez îşi puse părinteşte o mână pe a ei: 

— Ştiu că viaţa e grea. Cât se poate de grea. Aţi cunoscut ieri 
un străin. Un anume Malko Linge. Un bărbat blond... 

— Da, spuse Tania, dar nu-i ştiam numele. 

— Dar cum a ajuns la dumneavoastră? 

In privinţa aceasta, era ca şi căzută din nori. ă 

— Nu ştiu exact, afirmă ea, cineva i-a dat numele meu. şi 
reamenajează apartamentul şi caută nişte lucruri pe care nu le 
poate găsi aici. Mi-a comandat o combină hi-fi şi mi-a dat 
douăzeci de mii de franci în avans. 

Devenise volubilă. Generalul o urmărea cu atenţie. Interogase 
destui oameni ca să-şi dea seama dacă spune adevărul. 

— Asta e tot? întrebă el. 

Tania simţi din nou cum i se pune un nod în gât. 

— Nu chiar totul, mărturisi ea cu un zâmbet lubric. El era 
absolut singur. Prietena mea Olga şi cu mine am cinat cu el i-am 
lăsat singuri. Olga mi-a spus că s-a culcat cu el. 

Generalului îi păsa de asta cât negru sub unghie, fiind la 
curent cu mica reţea de prostituate a rusoaicei. Uimit, el insistă: 

— Sunteţi sigură că nu uitaţi nimic? 

Tania dădu uşor din cap. 

— Absolut sigură. 

infruntarea lor dură câteva secunde. Apoi, el îşi aprinse un 
trabuc Coiba procurat de prietenii săi cubanezi şi scoase un fum. 

— Acest bărbat ne interesează. Avem motive să credem că el 


144 


complotează împotriva securităţii statului congolez. 

Tania ridică sprâncenele mirată. 

— De ce nu-l arestaţi? 

L-ar fi convenit, căci ar păstra acontul... Generalul mai trase 
un fum din trabuc. 

— Nu pot, spuse el, din anumite, motive dar trebuie să ştiu 
absolut tot ce face. Numele tuturor celor cu care întâlneşte. 

Accentuase cuvântul tot. Tania se revoltă. 

— Dar eu nu-l cunosc pe acest tip! Trebuie doar să-l anunţ 
când primesc comanda. 

— Ei, bine. Incercaţi să-l revedeţi, o sfătui generalul. Mi-ar 
plăcea să aflaţi mai multe despre ei. Veţi veni să-mi daţi raportul 
aici în fiecare seară. Nu folosiţi niciodată telefonul. Dacă vă cere 
să-i prezentaţi vreo persoană, anunţaţi-mă imediat. Acum, 
cineva vă va conduce. Puteţi să-i transmiteţi şi lui informaţiile. 

El se ridică, marcând sfârşitul întrevederii. O conduse până la 
uşă şi reveni, apoi se aşeză la birou şi trase vârtos din trabuc. 
Era stupefiat. Rusoaica îi spusese tot ce ştia. In acest caz, de ce 
a mai contactat-o agentul CIA? Misiunea lui în Congo era de a-l 
găsi pe Alphonse Loukoula. Povestea pe care i-o spuse Taniei era 
falsă. Şi rusoaica fusese singura legătură pe care o contactase 
de la întoarcerea lui din Pointe-Noire. Toate activităţile acestui 
agent CIA aveau legătură cu obiectivul său. Deci, el credea că 
Tania îl poate duce la Alphonse Loukoula. Chiar dacă ea nu-şi 
dădea seama de acest lucru. Ridică receptorul şi o chemă pe 
secretară. 

— Invită-l pe Mohammed. 

x 
x x 


Mohammed Tarki părea şi mai firav ca de obicei. Parcă mai 
slăbise. Mâna lui, numai piele şi os, dispăruse în cea a 
generalului Edoura. Plutea în cămaşa sa verzuie fără cravată. 
Nasul rămăsese doar o muchie osoasă şi toată vitalitatea se 
cuibărise în micuţii ochi negri înfundaţi în orbite. 

— Boris m-a dezamăgit! începu deodată generalul Edoura. 

Libianul făcu un gest de neputinţă. 

— Eu i-am dat totuşi ordine precise. A avut ghinion. 

Edoura alungă ghinionul cu un gest sec făcut cu trabucul său. 

— Nu trebuie să regretăm trecutul. De acum înainte, Boris 
ascultă de alte ordine. După cum ştii, îi redăm libertatea pentru 
că nu am putut să-l eliminăm pe agentul americanilor şi avem de 


145 


gând să ne folosim de el. 

Mohammed Tarki tresări. 

— Cum? 

— Permiţându-i să ne conducă la Alphonse Loukoula. l-am dat 
ordin lui Boris să nu mai încerce nimic împotriva agentului CIA. 
Sunt sigur că e pe urmele lui Loukoula. Vom împuşca doi iepuri 
dintr-o lovitură: îl vom lichida pe acest tip şi-l vom pune, în 
sfârşit, pe ticălosul de Loukoula la locul lui în mormânt. 

— Eşti sigur de asta? întrebă Mohammed Tarki. 

Generalul Edoura râse vesel. g 

— De această dată, lasă-mă pe mine. |ţi voi trimite capul lui 
Alphonse Loukoula înainte de a-l îngropa, chiar la ambasadă. Il 
vei putea fotografia şi trimite fotografia şefilor tăi. 

Se ridică şi-l conduse pe libian până la uşa biroului, apoi reveni 
să-şi termine trabucul aşezându-se într-unul din fotolii. 

Interesul său fără limite pentru acest caz avea o motivaţie 
precisă. Valiza-capcană sosise în Congo împreună cu valiza 
diplomatică libiana, la Brazzaville. Pentru a pune agenţii pe piste 
greşite, Mohammed Tarki i-a trimis-o lui Issam Hadjez, la Pointe- 
Noire. Acesta din urmă pretinsese că valiza a sosit din Coasta de 
Fildeş. O singură persoană cunoştea adevărul. Dacă, odată prins, 
Alphonse Loukoula ar face mărturisiri complete, ar pune sub 
acuzaţie această persoană, care ar vorbi de nevoie. 

Deci, s-ar ajunge la Mohammed Tarki, protejat şi prieten al 
generalului Edoura... Chiar cu puterea de care se bucura, acesta 
din urmă nu ar mai putea scăpa. Trebuia, cu orice preţ ca 
Alphonse Loukoula să dispară fără urmă. 

x 


* * 


Olga se arăta din ce în ce mai provocatoare, comportându-se 
aproape ca o maimuţă în călduri. Malko se întreba cum ar putea 
scăpa de ea... Brusc, ea se întoarse şi strigă: 

— lat-o pe târâtura de Tania! 

Malko urmări direcţia privirii sale şi zări o maşină care tocmai 
se oprise lângă trotuar. Tania era aşezată alături de şofer, 
aparent absorbită de discuţia aprinsă cu el. Când ea deschise 
portiera, bărbatul o deschise pe cea din partea lui. Când acesta 
cobori din maşină, Malko avu senzaţia că primeşte o lovitură de 
pumn în stomac. Acesta era Boris! 

Tania fusese deci „ciupită”! Capcana se închidea. Nu trebuia 
ca Boris să-l zărească. Se întoarse spre Olga: 


146 


— Prefer să nu mă vadă, făcu el, o să vă las. 

Rusoaica îşi înfipse unghiile în coapsă şi îl întrebă pe un ton 
aproape dureros: 

— Nu-ţi mai plac? 

— Ba da, spuse Malko. 

Olga nu dădu importanţă reţinerii lui. 

— Ah, înţeleg! făcu ea, nu vrei să plăteşti suprataxa! Bun, 
şterge-o, ne întâlnim unde vrei tu. li voi spune că sunt moartă de 
oboseală. 

— La Hotel O/ympic, făcu Malko, camera 323. 

— Perfect, afirmă rusoaica, sunt acolo într-o oră. 

Malko o luă din loc. Discuţia între Tania şi Boris continua. 
Ajunse la maşină şi se îndepărtă făcând un ocol. Dacă Jacky nu 


reuşea, urma să aibă mari probleme... 
x 


* * 


— E o doamnă jos care întreabă de dumneavoastră, anunţă 
vocea melodioasă a recepţionerei. 

— Spuneţi-i să urce, făcu Malko. 

Nu se încredea în manifestările ei în public... Cu bustul gol, 
merse să deschidă uşa. 

Tania Missitout, cu picioarele puţin depărtate, cu privirea de 
târâtură foarte pătrunzătoare şi gura mare roşie, îi adresă un 
zâmbet provocator. Işi schimbase taiorul cu o fustă şi un pulover 
care îi puneau în evidenţă formele corpului... Ea intră în cameră, 
îşi aruncă geanta pe pat şi se întoarse spre Malko. 

— Sper că este o surpriză plăcută, spuse ea ştrengăreşte. 


147 


Capitolul XVIII 


Dacă Malko nu ar fi văzut-o pe Tania Missitout discutând 
aprins. Cu Boris, ar fi crezut că ţine pur şi simplu să nu piardă 
controlul asupra unei mine de aur. În tot cazul, sau Olga îi 
povestise baliverne, sau Tania era mai puţin credulă decât 
credea ea... Rusoaica se aşeză pe pat, foarte comod, uitându-se 
la Malko. 

— Olga avea un alt angajament, explică ea. Am crezut că nu-i 
veţi purta pică că vă trage clapa... Cu condiţia să o înlocuiesc eu. 

— Drăguţ din partea dumneavoastră, spuse Malko. Să mergem 
să cinăm. 

Ea îi bară drumul, îşi încolăci braţele în jurul gâtului lui şi îl 
sărută cu multă pricepere până ce simţi că dorinţa i se trezeşte. 
Mulțumită, îşi dezlipi gura de a lui şi îşi lăsă puţin capul pe spate, 
apoi îi spuse pe un ton batjocoritor: 

— În plus, cu mine aveţi un avantaj! Este gratuit! Din când în 
când, îmi permit acest capriciu... 

Exact în această clipă, Malko ştiu că ea joacă teatru: Tania nu 
obişnuia să dea ceva gratuit, nici măcar să spună cât e ora... 
Totuşi, pântecele ei se lipea tot mai tare de el. Văzând că Malko 
ezită, ea râse cu răceală. 

— Vă este frică de SIDA? Putem face şi altfel. 

Ea îngenunchease deja în pat şi desfăcea catarama de la 
centura. În mod vizibil, Tania cunoştea un singur fel de a dialoga 
cu bărbaţii. Malko o prinse de subsuori şi o ridică. Era inutil să se 
întreacă în şiretenii. 

— Nu despre SIDA e vorba, făcu el. Vreau doar să vă scutesc 
de o corvoadă. 

Privirea Taniei oscilă. Ea nu se aşteptase la vreo rezistenţă din 
partea lui... O forţă să se aşeze pe pat. 

— Tania, continuă el de această dată în rusă, nu există nici un 
litigiu între noi. Însă putem să ne facem enorm de mult rău unul 
altuia. 

— Eşti rus? 

— Nu, spuse el, dar dacă îi comunici numele meu Rezidentului 
KGB de aici, iar el îl transmite la Moscova, atunci, te va sfătui 
probabil să mă ajuţi. 

De la misiunea sa la Moscova, Malko credea că are un credit 


148 


pe lângă KGB, până atunci eternul lui duşman?... Era în tot cazul 
o şansă de încercat. 

— Nu înţeleg, obiectă Tania, revenindu-şi, Rezidentul nu mi-a 
vorbit niciodată de tine... Cine eşti... 

— l-ar fi fost foarte greu! recunoscu Malko. Nu ştie cine sunt şi 
nici de prezenţa mea la Brazzaville. Cu toate acestea, numele 
meu este cunoscut de superiorii săi. Chiar foarte cunoscut. 
Problema nu este asta. Nu lucrez pentru KGB, ci pentru o altă 
tară. 

Tania îl asculta cu gura căscată. 

— De ce Îmi spui toate acestea? 

— Pentru că eşti într-un fel neutră şi am nevoie de tine, replică 
Malko. Ştiu că ai fost „recrutată” de oameni care nu-mi vor 
binele. Dacă tu le spui cine sunt, afacerile tale riscă să sufere 
chiar din acest motiv. 

— Cum aşa! se revoltă ea. Aceasta e... 

Malko o opri. 

— Nu îţi cer nici un nume! Nu sunt sigur de identitatea celor 
care te-au contactat. Insă, eşti în pericol. 

Ea îl fixă, sincer uimită. Şi descumpănită în acelaşi timp. 

— Atunci, după tine, ce ar trebui să fac eu? 

— Nimic, spuse Malko. Mai ales să nu faci nimic. Nu trebuie să 
ne mai întâlnim. 

— Dar comanda ta? 

— Păstrează banii. 

Simţi că ezită şi se hotărî să mai facă un pas. 

— Ţi-au pus întrebări despre bărbatul căruia trebuie să-i livrezi 
caviarul? 

— Nu, de ce? 

— Să nu-l pomeneşti niciodată! îi recomandă Malko. Dacă ai 
face-o, rişti să-ţi distrugi reţeaua comercială şi poate chiar mai 
rău. Presupun că ai multe legături comerciale... 

— Da, bineînţeles. 

— Perfect. Când te întâlneşti cu el? 

— Ţi-am spus, peste trei zile. La... 

— Nu-mi spune!... Şi nu da nimănui de bănuit că există o 
legătură între mine şi acest bărbat. Pentru că aceşti oameni l-ar 
scoate imediat afară din circuit, dacă înţelegi ce vreau să spun... 

Tania părea complet debusolată. Se încruntă şi întrebă: 


22 Aluzie la SAS nr. 99 - Misiune la Moscova, în versiunea 
românească, Complot împotriva lui Gorbaciov, (n. t.). 


149 


— ÎI cunoşti? 

Malko avu pentru câteva fracțiuni de secundă o îndoială 
oribilă: şi dacă traficantul care venea din Zair n-avea nimic de a 
face cu Alphonse Loukoula? Dar realiză de îndată că fugarul nu 
se plimba sub adevărata sa identitate. Vru, totuşi, să-şi ia o 
piatră de pe inimă. 

— Cum l-ai cunoscut? 

— Printr-un zairez cu care lucram înainte... Mi l-a prezentat pe 
Antoine pentru că el părăsea Kinshasa. 

— De mult? 

— Stai puţin... în noiembrie trecut. Aproximativ, acum un an. 
Dar de ce îmi pui toate aceste întrebări? Cine eşti tu? Toate 
astea mă înspăimântă. 

Existau prea multe coincidenţe. Totul se brodea: Antoine era 
Alphonse. Malko puse mâna pe coapsa tinerei femei, cu un 
zâmbet liniştitor. 

— Tania, să mergem să mâncăm şi apoi nicevo”! Dacă te 
întreabă, vei spune că nu înţelegi. Ar fi la fel de util să cauţi să 
mă întâlneşti aici, la hotel, chiar de mâine. Să-mi laşi mesaje la 
care, bineînţeles, nu voi răspunde. Pentru ca ceilalţi să nu spună 
că lucrăm mână-n mână. 

Tania dădu afirmativ din cap. 

— Haraşo. 

In momentul în care ieşeau pe uşă, Malko zise: 

— Mai am o singură întrebare. La ce oră ai întâlnire cu Antoine 
peste trei zile? 

— La ora zece seara, răspunse Tania, dar poate că va întârzia. 
Condiţiile de trecere nu sunt întotdeauna uşoare. 

— Mulţumesc, spuse Malko. 

In ascensor, ea se lipi brusc de el, dar nu în acelaşi fel şi 
murmură cu o voce schimbată, mai puţin metalică: 

— Pot să rămân totuşi cu tine, imediat după masă. E aşa de 


mult de când nu am mai făcut-o în stil rusesc. 
x 


* x 
Tania plecase. Făcuseră dragoste şi fusese foarte plăcut. Avea 
o tehnică extraordinară şi cele trei pahare de Gaston de 
Lagrange pe care le băuse după cină îi puseseră în valoare şi mai 
mult temperamentul slav. O panteră pe care Malko o îmblânzise 
timp de o oră, călărind-o ca pe o iapă. Frecându-se de el, 


23 Fie ce-o fi! (n. a.). 
150 


fermecătoare şi udă leoarcă... Conveniseră că, dacă Malko o 
suna, urma să se întâlnească peste o oră jos, la ea acasă. 
Trebuia să prevadă şi un posibil eşec din partea lui Jacky 
Marinarul. În acest caz, Malko ar fi obligat să-şi asume riscul 
uriaş de a-l găsi pe Alphonse prin Tania. Prefera să nu se 
gândească la această posibilitate... 

Cu fereastra deschisă, pentru a profita de răcoarea nopţii 
tropicale, Malko încerca să recapituleze elementele acestui caz 
complicat... 

Mulțumită eforturilor sale, reuşise să dea de urma lui Alphonse 
Loukoula. Nici nu se gândea să-i scape printre degete în ultima 
clipă... 

Hotărârea era luată: nu-l va preveni nici pe Thomas Hauser şi, 
bineînţeles, nici pe colonelul M'Boukou. Voia mai întâi să-l 
interogheze el însuşi pe Alphonse Loukoula. Evident, acest lucru 
avea să-i pună o problemă de logistică. Era imposibil să-i 
interogheze acasă la Hortense care l-ar fi avertizat de îndată pe 
fostul ei amant... Trebuia, cu orice preţ, să găsească o soluţie. 

x 


* * 


Telefonul îl trezi aproape de ora şapte dimineaţa. Legătura era 
aşa de proastă, încât crezu că este o greşeală. Apoi recunoscu 
vocea lui Jacky Marinarul şi pulsul se acceleră. 

— Unde sunteţi? întrebă el. 

— La poşta din Pointe-Noire, ţipă informatorul în aparat. Voi 
veni... 

— Veniţi? 

— Înî! Nu-mi găsesc piesa pentru turbină aici la Pointe-Noire. E 
un tip din Brazzaville care spune că o are. lau imediat avionul. 
Vreji să ne întâlnim pentru o haleală. Există un loc retras aproape 
de dumneavoastră, îi zice Le Terroir. Chiar alături de Ambasada 
Libiei. 

— Perfect, spuse Malko. 

— Apropo, adăugă Jacky, am informaţia pe care o doreaţi... 

Profitând de faptul că legătura era din ce în ce mai proastă, 
Malko închise telefonul. Aveau toate şansele să fie ascultați. 

Dimineaţa trecu încet. Nu mai primise nici un telefon. 
Adversarii se supravegheau reciproc. Malko se ruga ca Tania să 
nu-l trădeze. Din fericire, se gândea că o satisfăcuse destul de 
bine ca să nu se răzgândească. Aparent. Alphonse Loukoula 


24 Restaurant cu specific local, (n.t.). 
151 


devenise unul dintre cei mai importanţi clienţi ai ei. Risca să-l 
piardă oricum, dar asta ea nu o mai ştia... 
x 


* * 


Le Terroir era un restaurant în aer liber care nu făcea 
impresie, cu o boltă acoperită cu verdeață. La ora asta era 
complet gol. Malko, din ce în ce mai neliniştit, bea o votcă 
aşteptându-l pe Jacky Marinarul. Era aproape două fără un sfert 
şi ospătarii începeau să-l privească curioşi. Se hotărî să 
comande: o salată de avocado şi o tocană de mistreţ african. 
După treizeci de secunde. Jacky Marinarul îşi făcu apariţia, cu 
ochii mai albaştri ca niciodată, în costum de blue-jeans, neras. 

Inainte de a se aşeza, comandă un Johnny Walker dublu şi. 
Rânji: 

— Eu nu aştept să vină noaptea ca să atac... Este cel mai bun 
antidot împotriva amibelor. 

— Mi-a fost frică să nu fiţi prea palavragiu. Am întrerupt 
legătura. 

Jacky râse cu viclenie. 

— Aţi procedat foarte bine, dar nu aş fi spus nimic 
compromiţător. 

— Aţi putut obţine informaţia? 

Jacky îşi termină scotch-ul înainte de a-i răspunde: 

— Ei drace! Nu a fost uşor. Toate fetele care lucrau la firma 
„La Belle Creature” au amuţit de tot. Noroc că vorbesc puţin 
limba ţării. A trebuit să duc tratative şi în cele din urmă m-au 
lăsat să scotocesc printre catrafusele lui Berenice şi am găsit 
asta. 

Îi întinse o hârtie lui Malko. Un fel de plan. Reprezentând un 
cartier din partea sudică a oraşului Brazzaville, sensul giratoriu 
de la Djoue, Drumul Naţional numărul 1 ce duce spre Pointe- 
Noire, un cartier cu străzi perpendiculare ce traversau bulevardul 
Fulbert Youlou. O stradă era subliniată cu roşu: strada M'Bama. 
Numărul 12. 

— Verişoara se numeşte Micheline Bangoli, explică Jacky 
Marinarul. Locuieşte în centrul cartierului Makelekele. 

Era o informaţie prețioasă. Totul se potrivea: era aproape de 
fluviu şi de torentele din Kintambou, acolo unde, după cum 
spusese Berenice, îşi întâlnise amantul pentru prima dată. 

— Mulţumesc, spuse Malko. Ce s-a întâmplat cu Eugenie? 

Jacky Marinarul dădu din cap copleșit. 


152 


— Tot nu vă învăţaţi minte! Târâtura aia trebuie să fie acum 
hrană pentru peşti... La urma urmei, chiar şi fără o ureche, este 
încă foarte atrăgătoare şi bună de cordit. Până la noi ordine, mă 
va însoţi în expediţia de pescuit. Micuța cealaltă nu vrea să 
meargă. 

— Aţi lăsat-o pe Sundowner? se nelinişti Malko. 

— Sigur! Sub paza echipajului. Oricum, este legată cu cătuşe 
de o ţeavă. Băieţii mei ştiu că, dacă ea o şterge, mai întâi o voi 
căuta şi apoi vor fi cu toţii concediaţi: şi, apoi, cum au o foame... 

Nu se schimbase. Devora mistrețul stropit din belşug cu 
Johnny Walker ca şi când ar fi fost ultima lui masă... La desert, se 
aplecă spre Malko şi peste banana flambată şi îl întrebă încet: 

— Mai aveţi Kalaşnikovul? 

— Da. 

— Nu vreţi să facem un schimb? 

— Cu ce? întrebă Malko uluit. 

Jacky afişă un zâmbet cinic. 

— Am aici un cumpărător pentru el. Un tip care vrea să spargă 
o bancă la Kinshasa. Plăteşte în dolari. Patru mii... Vi-l pasez pe 
ăsta în loc. 

Puse pe masă un pachet înfăşurat în hârtie uleioasă care 
părea foarte greu. 

— Este un Herstall cu paisprezece focuri, anunţă Jacky. 
Funcţionează. L-am demontat. Există un percutor şi restul; e mai 
lesne de mânuit în oraş decât maşinăria cealaltă. Dar pentru o 
bancă, e cam uşor... 

Malko fu nevoit să accepte schimbul. 

— Şi asta mă aranjează, recunoscu el. Să ne întoarcem la 
hotel să facem schimbul. 

Negocierile se purtară în camera lui Malko. Era o surpriză 
plăcută, cu atât mai mult cu cât Flerstall-ul avea un încărcător de 
schimb... înainte de a-l părăsi pe Jacky, Malko întrebă: 

— Vă pun o întrebare care trebuie să rămână între noi. Ce 
părere aveţi despre Thomas Hauser? 

Jacky Marinarul se uită la ei derutat. 

— Thomas Hauser? Nu cunosc mare lucru despre el. De 
fiecare dată când venea la Pointe-Noire şi eu eram acolo, aveam 
câte o scurtă întâlnire. Cam le bea, dar asta nu-i o crimă. 

— Ce făcea la Pointe-Noire? 

— Nu ştiu nimic... Treburile obişnuite. Ridica materialele din 
căsuţele poştale. Contacta legăturile. Cred că avea o reţea. De 
ce? 


153 


— Doar aşa, spuse Malko. 
Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile. Jacky găsise piesa pentru 
turbină şi plecă din nou la pescuit de crevete. 
— Sper că v-am fost de folos, conchise el. 
— Mai mult decât credeţi, spuse Malko. 
x 


* * 


La numărul 12 pe strada M'Bama, era o baracă cu acoperiş din 
tablă ondulată, asemănătoare cu toate celelalte învecinate. Puțin 
mai departe, se afla o mică băcănie. Nişte puşti se jucau pe o 
grămadă de gunoi, iar femeile găteau în aer liber. Nimic 
deosebit... Malko efectuase o rupere de filaj grozavă, ca să se 
descotorosească de îngerii săi păzitori şi apoi nici măcar nu se 
oprise în faţa casei lui Micheline Bangoli. 

La ce bun să-i alerteze pe verii lui Berenice? Nu ştia dacă 
aveau vreo modalitate de a-l avertiza pe Alphonse Loukoula... 
După ce îşi parcă maşina, plecă pe jos să cerceteze 
împrejurimile, încercând să anticipeze ce va face fugarul. După 
toate probabilitățile, el va merge mai întâi la întâlnirea cu Tania 
şi apoi o să o caute pe Berenice. 

Dacă  mergeai pe o străduţă cu pământ bătătorit 
perpendiculară pe strada M'Bama, ajungeai într-o zonă 
mlăştinoasă, un fel de „deltă” a râului Makelekele, aproape 
secat. Dădu peste nişte buruieni, nisip, nişte pirogi şi o barcă 
mare de agrement eşuată, care va pluti din nou pe valuri în 
sezonul ploios. Această zonă se întindea pe doi kilometri şi părea 
perfectă pentru o debarcare clandestină. Cu atât mai mult cu cât 
vuietul torentelor, care erau foarte aproape, putea să acopere 
eventual zgomotul unui motor. In acest loc, fluviul Congo măsura 
exact un kilometru şi malul zairez era aproape pustiu... 

Malko se urcă din nou în maşină. Nu mai erau decât trei zile 
de aşteptare. Miza totul pe venirea lui Alphonse Loukoula. Având 
în vedere dificultăţile de comunicare, trebuia să ignore moartea 
lui Berenice. După ce îl recupera pe Loukoula, trebuia să se 
descotorosească de adversari şi de oamenii colonelului 
M'Boukou. 


154 


Capitolul XIX 


Nemişcat la volanul Toyotei sale, Malko aştepta să se facă 
ziuă. Mai dura câteva minute. Cu excepţia maşinii lui, în parcarea 
terenului de golf din Brazzaville nu se găsea nici un alt vehicul. 
Din cauza căldurii, oamenii jucau dimineaţa. Terenul de golf se 
găsea la capătul Bulevardului Caravanelor, care şerpuia pe colina 
aflată de-a lungul drumului numărul 1, după podul metalic de 
peste Djoue. Cale puţin folosită, deoarece deservea numai 
cartierul negrilor, o zonă locuită de străini şi golful. Vederea era 
splendidă: la nord, cursul sinuos al râului Djoue, la sud, 
maiestuosul fluviu Congo, cu torentele din Kintambou. In cursul 
ultimelor trei zile, Malko reperase un anumit număr de locuri, 
dar, în cele din urmă, pusese ochii pe acesta, cel mai potrivit 
planurilor sale. Părăsise Olympic Patace, cu două ore mai 
devreme, timp în care trecuse printr-o serie de încercări 
înverşunate pentru a asigura o rupere de filaj perfectă. 

După aceea, sigur că nu mai este urmărit, se pierduse în 
circulaţia intensă a bulevardului Djoue pentru ca, în cele din 
urmă, să o ia pe acest drum pustiu şi înfundat. Dacă l-ar fi 
urmărit vreo maşină, ar fi reperat-o fără probleme. Acum, 
protejat de întuneric, se pregătea să coboare din nou spre „ţinta” 
sa. Rezultatul investigaţiilor sale avea să se vadă în orele care 
urmau. 

Dacă Alphonse Loukoula nu apărea, nu avea decât să ia 
avionul înainte ca adversarii săi să-l taie în bucăţi... Ultimele trei 
zile se scurseseră într-un calm înşelător. Cum era prevăzut, Tania 
Missitout lăsase mai multe mesaje la hotel. Pentru a fi lăsat în 
pace, îi explicase lui Thomas Hauser că este pe o pistă şi nu vrea 
să i se pună întrebări. Cufundat în mahmureala alcoolică, şeful 
centralei nu insistase deloc. In fiecare zi, părăsea biroul pe la ora 
două şi se întorcea acasă să-şi facă siesta în compania unei sticle 
de Johnny Walker... 

În mod ciudat, Boris şi prietenii săi nu se mai arătaseră. Pentru 
a-şi omori timpul şi a-i înşela pe îngerii păzitori ai colonelului 
M'Boukou, crease impresia unei activităţi reale. Deplasându-se 
mult prin Brazzaville şi mergând frecvent la Ambasada 
americană. 

În fiecare seară o întâlnea pe Hortense Saboukoulou la ea 


155 


acasă. În urmă cu două zile, ea îl aşteptase într-o rochie din 
jerseu fin ca o piele, mulată pe corp, cocoţată pe escarpenii roşii. 
Rezemată de o consolă, construită în planuri oblice de Claude 
Dalie, una dintre piesele cele mai luxoase ale mobilierului său, 
dorise să o posede în picioare, ridicându-şi, pur şi simplu rochia 
sub care nu purta nimic. El o întorsese apoi cu spatele, lipindu-o 
de oglinzi, profitând fără nici o reţinere de bazinul ei, chiar în 
această poziţie. Privirile lor se întâlniră în oglinda atârnată de 
perete, în timp ce Malko „naviga” în sexul ei. Era o mică fantezie 
a negresei, în urmă cu o zi, Hortense îl primise pe Malko într-o 
ţinută diferită: o bluză scurtă de muselină neagră şi transparentă 
şi o fusta de vinilin negru atât de strâmtă, încât abia putea să 
meargă. 

— Intotdeauna am avut chef să mă deghizez în târfă, 
murmurase Hortense cu vocea ei răguşită. 

Ea îl obligase să-i administreze o felaţie divină, în genunchi pe 
blana de zebră, înainte de a se lăsa pătrunsă de un Malko 
dezlănţuit. Fusta nu mai servea la nimic: Malko o rupsese în două 
în elanul său. Imbrăţişarea lor nu depăşise mai mult de treizeci şi 
nouă de secunde, însă plăcerea lui atinsese acel paroxism. Incât 
avusese senzaţia că aceasta durează de o veşnicie. 

Hortense se folosea de el ca de o jucărie sexuală. Ca pentru 
majoritatea africancelor, sexul avea şi pentru ea puţină legătură 
cu sentimentele. Făcea dragoste pentru bani, plăcere sau şi una 
şi alta. Cu Malko, ea îşi satisfăcea toate fanteziile de târfuliţă 
tropicală. 

Şi în această seară, aveau întâlnire. Nu voise să o pună în 
gardă. Privind cadranul luminos al ceasului, se întreba în ce 
ţinută îl va aştepta. Se făcuse nouă şi douăzeci şi cinci de 
minute. Reveria se sfârşise. Intinse mâna şi se asigură că putea 
apuca cu uşurinţă Herstall-ul strecurat sub scaun, cu cartuş pe 
țeavă. 

Noaptea cufunda în întuneric terenul de golf pustiu. Porni 
maşina, iar zgomotul motorului i se părea asurzitor. Fără să 
aprindă farurile, rulă până în cartierul negrilor şi aşteptă ca o 
maşină să părăsească unul din bungalouri pentru a se strecura în 
spate. Nimic suspect. 

O luă pe drumul naţional de-a lungul fluviului, trecu podul 
peste Djoue şi se îndreptă din nou spre centru. Era imposibil să 
ajungi direct pe strada M'Bama fără să o iei iarăşi pe bulevardul 
Fulbert Youlou ca să ajungă pe bulevardul Djoue. Făcu un ocol de 
un kilometru. Circulaţia era intensă şi nu se temea că o să fie 


156 


reperat. 

Ajuns în cartier, încetini din cauza copiilor şi a pietonilor care 
traversau la întâmplare prin toate locurile. Nu era cazul să aibă 
un accident; observase la capătul străzii M'Bama o mică 
înfundătură întunecată unde îşi putea parca Toyota. Vederea, 
unei maşini străine îl putea alarma pe Alphonse Loukoula, în 
acest cartier în care nu prea existau automobile. 

Opri motorul şi stinse luminile, apoi aşteptă ca fundătura să fie 
pustie pentru a putea ieşi de acolo. Cu Herstall-ul băgat la 
centură sub cămaşă, ajunse în stradă - protejat de întuneric. 
Oamenii treceau pe lângă el fără să-i acorde atenţie. Albii 
veneau frecvent în acest cartier ca să vadă artizanatul sau să 
angajeze personal. 

In faţa numărului 12, se afla o casă abandonată, pe trei 
sferturi demolată, pe care o reperase deja. Trebui să treacă de 
trei ori pe lângă ea pentru a se strecura fără să-l observe cineva. 
Apoi, pitit printre ruine, verifica câmpul de vizibilitate. Intrarea la 
numărul 12, adică o gaură în zidul de piatră, era perfect vizibilă. 
Nu mai avea decât să aştepte... Rumoarea oraşului fremăta în 
jurul lui, un motan se furişă pe o grămadă de gunoi. Doi bărbaţi 
se certau puţin mai departe. Ascuns în spatele bucății de zid, se 
întreba dacă Alphonse Loukoula o să vină. Şi în acest caz, dacă 
era singur. Tania putea să se fi răzgândit din nou. Dacă ea 
menţionase numele de „Antoine”, şefii lui Boris puteau să facă 
legătura. 

x 
x x 


Tania Missitout strivi nervoasă a cincea țigară. Antoine 
întârzia. Rezemată de un Suzuki 4x4, ea îşi număra bătăile inimii. 
Fluviul Congo clipocea la câţiva metri în faţa ei, lin şi întunecat. 
Câteva lumini jalonau malul din faţă. 

Rusoaica se găsea la capătul unui drum mic şi noroios care 
pleca din Drumul Naţional nr. 1 până la staţiunea agricolă 
experimentală, Ferma Mafouta, situată între drum şi fluviu, nu 
departe de torentele din Kintambou. După Ferma Mafouta, 
drumul se transforma în hârtoape, ajungând pe marginea 
mlăştinoasă a fluviului. 

Ea şi Antoine folosiseră deja acest loc de întâlnire. Totul se 
desfăşura mereu foarte bine. După plata şi schimbul mărfurilor, 
ea îl lăsa pe Antoine undeva pe bulevardul Djoue cu caviarul. 
Totuşi, în această seară, ea era foarte nervoasă. De trei zile, 


157 


Boris nu o slăbea, deranjând-o de mai multe ori pe zi, punându-i 
mii de întrebări, chiar ameninţând-o. În urmă cu o zi, dăduse 
buzna în apartamentul ei şi stătuseră de vorbă timp de trei ore. 
O înţepase în coapse şi în burtă cu baioneta. 

Voia să ştie de ce străinul blond nu-i mai dăduse nici un semn 
de viaţă! Degeaba îi spusese Tania că nu ştie, că el o fixa cu 
ochii lui migdalaţi şi privirea halucinată, spunându-i că minte. Ea 
nu cedă. A două zi, după seara petrecută cu Malko, se dusese 
valvârtej la Ambasada sovietică pentru a-i povesti Rezidentului 
ce se întâmplase. Oleg Kazimov trimisese de îndată un telex 
codificat în Piaţa Dzerjinski, cerând instrucţiuni. Miracol, patru 
ore mai târziu, primi un răspuns: Malko Linge, agent al CIA, nu 
trebuia să fie considerat în împrejurările actuale, un adversar al 
Uniunii Sovietice. Atitudinea cerută era o neutralitate 
binevoitoare, fără a se amesteca totuşi în treburile congolezilor. 
Oleg Kazimov o sfătuise pe Tania să nu-i furnizeze nici o 
informaţie lui Boris. 

Fără nici o legătură cu Malko. Ea se pregătise pentru întâlnirea 
sa de afaceri cu Antoine. Boris o mai sunase încă de două ori, 
obţinând acelaşi răspuns: nu, nu avea nici o noutate despre 
străinul blond. 

Ea tresări deodată. O lumină tocmai sclipi de trei ori la 
suprafaţa apei! Ciuli urechile şi auzi un zgomot slab de motor. 
Antoine sosea! Se întoarse să se urce în maşină, dar crezu că i se 
opreşte inima. Un bărbat, ascuns în tufişuri, la vreo zece metri 
măi departe, nu avusese timp să se bage destul de repede la 
locul lui. 

Tania rămase ţintuită câteva clipe, iar gândurile i se 
învălmăşeau în cap. Avea foarte puţin timp să răspundă 
semnalului lui Antoine. Dacă totul era în regulă, trebuia să facă 
semn cu farurile de trei ori drept răspuns. Dacă exista un pericol, 
le aprindea numai o dată. In acest caz, Antoine renunţa să mai 
tragă la mal şi stabileau o altă întâlnire pe căi complicate. 
Aşezată la volan, cu mâna pe buton, ea şovăia. 

Era aproape sigură că bărbatul pe care îl observase nu este 
vreun vameş. Ei nu procedau aşa, ci ar fi aşteptat la ramificaţia 
cu Drumul Naţional nr. 1. 

Deci, nu putea fi decât Boris şi oamenii săi. Şi aceasta nu avea 
nimic de-a face cu contrabanda. Işi reaminti recomandările lui 
Oleg Kazimov şi murmură pentru ea însăşi: Nicevo! 

Apăsă o dată cu arătătorul pe butonul de lumini, apoi rămase 
nemişcată la volan, puţin mirată de ceea ce tocmai făcuse. Prin 


158 


geamul deschis, auzi zgomotul, motorului care descreştea uşor: 
Antoine se îndepărta. 

Tocmai răsucea cheia în contact, când o siluetă se ivi lângă 
portieră. Aceasta se deschise cu violenţă şi apăru Boris, cu faţa 
încordată de furie şi un pistol mare în mână. 

— Spurcăciune! mormăi ei, l-ai prevenit. A făcut cale întoarsă. 

Tania reuşi să dea feţei sale o expresie de surpriză prost 
mascată. 

— Boris! Ce faci aici? Am observat un tip care se ascundea şi 
am crezut că sunt vameşii. 

— Mincinoaso! 

Boris o apucă de umăr şi o trânti pe rambleul de laterită 
alunecoasă. Imediat, nebun de furie, se repezi la ea, lovind-o 
zdravăn cu patul pistolului, snopind-o cu lovituri de picior şi 
înjurând-o în rusă şi lingala. Era scos din minţi. Cu unul din 
pomeţi spart şi maxilarul rupt; Tania începu să urle, căutând să 
scape, târându-se de noroiul roşiatic. In furia sa, Boris alunecă şi 
căzu la rându-i pe spate, fiind imediat ridicat de unul din acoliţii 
iviţi din întuneric. Puțin mai calm, o smulse pe rusoaică din 
pământul argilos, o ridică în picioare şi o forţă să urce din nou în 
maşină. 

— Fă-l să se întoarcă, îi ordonă el, lovind-o în cap cu ţeava 
pistolului. Dacă nu, îţi crăp capul! 

Taniei îi era prea rău ca să mai reziste. Şi apoi ştia că Antoine 
nu va ţine cont de un nou semnal care putea fi trimis sub 
ameninţare. Docilă, ea aprinse de trei ori farurile şi se prăbuşi 
peste volan cu faţa plină de sânge. 

Boris privea fluviul furios. Convins că agentul CIA nu o 
contactase din întâmplare, generalul Edoura îi dăduse ordin să o 
urmărească pe Tania pas cu pas. Ceea ce şi făcuse. Fără 
rezultat, până în această seară. Or, câteva ore mai târziu, el 
fusese alarmat de dispariţia lui Malko care se descotorosise de 
echipa însărcinată să-l supravegheze. 

După ce îl pierduse pe Malko, el se mulţumise cu Tania şi 
asistase la încărcarea maşinii Suzuki. In mod vizibil, ea îşi 
pregătea una dintre nesfârşitele operaţiuni de contrabandă pe 
care le făcea cu Zairul. Pentru Boris, adevărul ieşi la lumină dintr- 
o dată: bărbatul cu care Tania avea întâlnire era, poate, 
Alphonse Loukoula. Cu puţin noroc, era pe punctul de împuşca 
doi iepuri dintr-o lovitură: să lichideze „mortul” şi agentul CIA. 

Imprudenţa acolitului său făcuse să eşueze totul. Era bolnav 
de furie din cauza aceasta... Văzând că partenerul Taniei nu 


159 


revine, o luă de guler şi o lovi cu capul de volan. 

— De ce l-ai prevenit? Albă mizerabilă! 

Tania, ai cărei obraji se umflaseră şi o dureau când vorbea, îşi 
întoarse faţa însângerată spre el. 

— i-am spus! gângăvi ea. Am crezut că sunt vameşii. Crezi că 
asta mă distrează! Am zece kilograme de caviar în maşină pe 
care o să le pierd! 

Izbucni în hohote de plâns isterice, urmărită de privirea 
glacială a lui Boris. 

— Cum se numeşte tipul care venea din Zair? 

— Antoine. 

— Antoine şi mai cum? 

— Nu mai ştiu. 

— Cum îl contactezi? 

— Telefonez la un număr din Kinshasa... Las un mesaj şi el mă 
sună. 

— Mincinoaso! izbucni el maşinal, ştiind exact că ea spunea 
adevărul. 

Acum nu mai exista speranţa ca acela să revină. Tania îşi pipăi 
maxilarul rupt şi tumefiat. El urlă: 

— Şi albul? Cel care lucrează pentru americani! Aveai şi cu el 
întâlnire în această seară? 

— Eşti nebun, protestă Tania. Ştii foarte bine că habar n-am 
unde este. Acum, lasă-mă în pace! Trebuie să merg la spital. 

Răsuci cheia în contact şi vru să bage în viteză, dar Boris o 
opri brutal. 

— Nu pleci nicăieri; ştiu că minţi şi am de gând să te fac să 
vorbeşti. 

O trase cu brutalitate de pe scaun, trăgându-i în trecere 
câteva lovituri cu patul armei şi se instală la volan. 

— Urmaţi-mă, le spuse el celor doi acoliţi. Vom merge la 


această albă mizerabilă. O să o îndopăm cu tot caviarul. 
x 


* * 


Cu motorul oprit, piroga plutea uşor în derivă spre torentele 
fluviului. Vuietul apei creştea, devenind asurzitor. Barcagiul, 
ghemuit în spate, fu obligat să strige pentru a se face auzit. 

— Trebuie să o luăm din loc. 

— Dă-i drumul, aprobă bărbatul întins printre cutiile de carton. 

Motorul exterior al bărcii porni din nou cu un zumzăit surd şi 
piroga încetă să mai plutească în derivă spre meandrele repezi. 


160 


Cârmaciul se îndreptă spre malul zairez. Nu era nici o fericire să 
descarci din nou toată marfa, dar acestea erau riscurile meseriei. 
Se aflau aproape de mijlocul fluviului. 

In momentul în care cârmaciul schimbă direcţia, pasagerul său 
îi spuse: 

— Nu ne întoarcem! Urcăm din nou spre nord, în dreptul 
cartierului Makelekele. Acolo unde este barca mare eşuată. 

— E periculos să acostăm cu toate astea după noi. 

— Nu vom descărca marfa, preciză pasagerul. Voi cobori 
numai eu. 

— Şi cum o să te întorci? 

— Mă vei aştepta acolo. Dacă eşti obligat să pleci, te vei 

întoarce să mă iei pe la miezul nopţii. 
__ Cârmaciul nu comentă, Nici marfa, nici piroga nu erau ale lui. 
In cel mai rău caz, risca să primească o mamă de bătaie de la 
vameşii congolezi şi să-i şterpelească hainele. Pentru un client 
bun, merita osteneala. Supus, el începu să urce din nou fluviul, 
chiar pe mijloc, hotărât să nu schimbe cursul decât în ultimul 
moment. Întins în partea din faţă, Alphonse Loukoula nu scăpa 
din ochi malul congolez, încercând să ghicească ce se 
întâmplase. Tania era extrem de. Prudentă şi bine informată. 
Foarte rar se lăsa ea păcălită. li îngrijora cel de-al doilea 
semnal... 

Neliniştea îl strângea ca un cleşte. De luni de zile de când se 
ascundea, devenise nervos, aproape paranoic şi dormea din ce în 
ce mai prost. Singura lui bucurie era de a o întâlni pe Berenice 
Koukolo şi de a petrece câteva ore cu ea. Data trecută era atât 
de stresat, încât nici măcar nu putuse să facă dragoste cu ea. 
Ţelul lui era simplu: să câştige suficienţi bani pentru a-şi putea 
cumpăra acte false şi să o şteargă în Europa, acolo unde nimeni 
nu va veni să-l caute. 

Pentru aceasta, mai avea de făcut multe călătorii pe fluviu... 
îşi spuse cu tristeţe că nici măcar nu îi va putea duce un pic de 
caviar lui Berenice. Era sigur că ea îl aşteaptă: nu îl trăsese 
niciodată pe sfoară. 

Huruitul motorului crescu: cârmaciul anunţă o meandră ce 
ducea spre malul congolez. Urcase mai mult decât era necesar, 
aproape în dreptul Colibei De Gaulle. Piroga se îndreptă pieziş 
spre mal, iar cârmaciul opri motorul. 

Cu pagaia, ajutat de curent, se strădui să se îndrepte spre 
gura nisipoasă a fluviului de la Makelekele, la marginea 
cartierului cu acelaşi nume. In faţa pirogii, malul era complet 


161 


întunecat. Deodată, se auzi o răzuială pe fundul bărcii. Barcagiul 
mai făcu să înainteze ambarcaţiunea câţiva metri, apoi se opri 
împotmolit în nisip. Se aflau la vreo doisprezece metri de malul 
congolez. Fără nici o vorbă, Alphonse Loukoula sări în apa care îi 
venea până la genunchi. Impingând etrava pirogii, o repuse în 
curent şi aceasta dispăru în întuneric. 

El începu să înainteze cu prudenţă, ferit de eventualele priviri 
indiscrete de silueta unei bărci, de agrement eşuate pe mal. 
Inima îi izbea pieptul cu putere. In câteva minute, va fi în braţele 
lui Berenice. 

x 
x x 


Pulsul lui Malko se acceleră, când silueta unui bărbat ţâşni din 
penumbra străzii M'Bama şi se strecură în grădina de la numărul 
12. Nu reuşise să-i vadă faţa, ci numai o siluetă zveltă şi 
sprintenă, îmbrăcată într-un pantalon şi o bluză, cu o geantă în 
mână. Prima fiinţă omenească ce trecea pragul într-un răstimp 
de o oră. 

El aşteptă mult timp şi cercetă strada: Alphonse Loukoula, 
dacă era el, nu fusese urmărit. In această clipă trebuia să fi 
descoperit deja absenţa lui Berenice. Sau moartea ei, dacă verii 
putuseră să ia legătura cu Pointe-Noire. In una din camere era 
lumină. Malko se mişcă, anchilozat, realizând că ceafa îi era udă 
de transpiraţie. După atâtea peripeții, se apropia în sfârşit de 
ţintă. Maşinal, mângâie patul pistolului Herstall: s-ar putea ca 
Loukoula să nu-l primească ca pe un prieten... Minutele se 
scurgeau şi vizitatorul nu mai ieşea. Totuşi, verificase dacă nu 
mai exista o altă ieşire. 

Tensiunea era aşa de puternică, încât era să rateze plecarea 
fugarului, care avusese grijă să deschidă uşa fără să aprindă 
lumina în interior. Malko mai mult ghici că acesta o ştergea pe 
strada pustie. 

Părăsindu-şi ascunzătoarea, el cobori panta în spatele lui. 
Bărbatul dispăruse! Sosi la colţul străzii şi-l zări cum se îndreaptă 
spre malul fluviului. Se întorcea în Zair. Dacă îi aştepta o barcă, îl 
va scăpa. Malko nu avea de ales: începu să alerge. Zgomotul 
paşilor săi îl făcură pe Alphonse Loukoula să întoarcă capul. Intr- 
o fracțiune de secundă, negrul iuți pasul. Alerga mai repede 
decât Malko, părând că nici nu atinge pământul. 

Foarte repede, ajunse la taluzul nisipos şi fu nevoit să 
încetinească. Malko distinse atunci forma alungită a unei pirogi la 


162 


câţiva metri de mal. Fugarul mai avea vreo zece metri până la 
ea. La rândul lui, Malko intră în apa călduţă şi alunecă pe fundul 
mâlos, dându-şi seama că nu-l va prinde pe cel pe care îl 
urmăreşte. Smulgându-şi Herstall-ul de la centură, îl îndreptă în 
direcţia fugarului şi striga: 

— Stai, sau trag! 

Alphonse Loukoula se întoarse, dar, în loc să se oprească, făcu 
un nou salt în direcţia pirogii de care îl despărţeau doar doi 
metri. Cârmaciul se aplecă peste margine ca să-i întindă mâna. 

Malko nu avea de ales. intind în apă, apăsă pe trăgaci. 
Detonarea, Herstall-ului pocni şi mai asurzitor în liniştea nopţii. 
Surprins, fugarul rămase nemişcat. Malko îi strigă: 

— Următorul glonţ e pentru tine! 

În ciuda amenințării, Alphonse Loukoula mai făcu un pas spre 
pirogă. Ar fi ajuns-o, dacă barcagiul nu ar fi bătut în retragere, 
îngrozit. Motorul exterior hurui. Ambarcaţiunea se  răsuci, 
îndepărtându-se spre mijlocul fluviului. Alphonse Loukoula 
rămase împotmolit în nămol, înjurându-l pe barcagiu. 

Malko îl ajunse din urmă şi, fără să ezite, îi puse ţeava 
Herstall-ului în gât. 

— Veniţi cu mine! îi ordonă el în franceză. Repede! 

Focul de armă putea să fi alertat Miliția sau vameşii... Fugarul 
vru să scape şi descoperi brusc că Malko este alb. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă el. Ce aveţi cu mine? 


Malko îl împingea cu ţeava armei. Clătinându-se amândoi prin 
apă, ajunseră, în sfârşit pe nisipul mai tare al malului. Nu era 
nimeni prin preajmă. 

— Grăbiţi-vă! se adresă el prizonierului. 

Fără să se întoarcă, bărbatul repetă: 

— Cine sunteţi dumneavoastră? Unde mergem? 

— La maşina mea, spuse Malko. 

Dacă acesta ar fi început să urle în acest cartier de negri, nu 
ar fi fost deloc a bună. Din fericire, Alphonse Loukoula nu ştia că 
ultimul lucru pe care l-ar fi făcut Malko, ar fi fost să-i tragă un 
glonţ în cap. 

Strânşi unul de altul, se întâlniră cu câţiva trecători. La 
această oră, majoritatea oamenilor dormeau. 

Urcară pe strada M'Bama şi Malko îşi zări cu uşurare Toyota. 
Deschise portbagajul. 

— Urcaţi repede! 

Ochii lui Alphonse Loukoula se mişcau de colo-colo, plini de 


163 


groază... Acesta dădu înapoi şi, pentru prima dată, Malko îi 
distinse clar faţa. Cu trăsături mai mult fine, cu nasul nu prea 
turtit, putea fi bărbatul a cărui fotografie o văzuse pe mormântul 
din cimitirul victimelor avionului DC 10. Dar putea şi să nu fie 
el... 

Fugarul, vizibil depăşit de evenimente, rămase țintuit locului. 
Luându-l de gât, Malko îl trânti în portbagaj. Fără milă, îl înghesui 
în el şi îl încuie. În orice clipă, putea să apară cineva şi să dea 
alarma... 

Răsuflă uşurat când se urcă la volan şi ajunse la sensul 
giratoriu de la Djoue. Inima îi bătu din nou cu putere. O maşină 
de poliţie stătea la pândă într-un colţ. Trecu încet prin faţă, dar 
aceasta se afla acolo doar pentru a-i jecmăni pe biciclişti. Se 
angaja pe Bulevardul Caravanelor până la rondul pustiu din faţa 
clubului de golf. Cobori şi merse să inspecteze împrejurimile, 
asigurându-se că este singur. Numai atunci deschise portbagajul, 
ţinându-şi prizonierul tot sub ameninţarea armei. li luă geanta şi 
o scotoci. Nu conţinea decât teancuri de franci congolezi şi puţini 
bani zairezi. Plus un act de identitate congolez pe numele de 
Antoine Foukele, cu domiciliul în Brazzaville. Prizonierul său 
începu să-şi revină. 

— Hei! făcu el. Ce e toată nebunia asta? Cine eşti? Ah, eşti un 
hoţ! Banii aceştia sunt ai mei! 

Malko îi întinse geanta cu bani. 

— Nu vă numiţi Antoine Foukele, ci Alphonse Loukoula şi, 
oficial, sunteţi mort. 

— Ei, nu mai spune! Ce-i cu povestea asta tâmpită, protestă 
fugarul cu o voce ascuţită pe care o iau negrii când sunt sub 
imperiul unei emoţii puternice. Nu mi-ai văzut documentele, 
şefu'? Ascultă, nu ştiu ce vrei, dar eu trebuie să plec. 

Acesta făcu un pas şi Malko ridică ţeava armei spre el. 

— Dacă continuaţi să negati, spuse el, vom merge împreună la 
colonelul M'Boukou. El va avea cu siguranţă mijloace să vă facă 
să vorbiţi... 

Nici această ameninţare nu fusese de ajuns. Negrul continua 
să nege cu atâta înverşunare, încât Malko fu aproape 
descumpănit. Dacă nu îl făcea să mărturisească aici, pe loc, 
situaţia îi va scăpa de sub control. Congolezii nu i l-ar preda 
niciodată, iar dacă ar face apel la Thomas Hauser, acesta i-ar 
trage un glonţ în cap înainte de a începe conversaţia. Or, 
bărbatul din faţa lui trebuia să deţină toate secretele cazului DC 
10. Punându-i ţeava armei în piept, el ridică piedica. 


164 


— Berenice a murit, făcu el şi veţi muri şi dumneavoastră. 

Reacţia negrului fu instantanee. Incepu să tremure din toate 
încheieturile şi trebui să se agaţe de clanţa uşii ca să nu cadă. 
Ochii se roteau în orbite, fălcile îi clănţăneau ca într-o criză de 
paludism. Dădea din picioare în gol, scoțând sunete ciudate, 
între țipăt şi hohote de plâns. Malko văzu cum fruntea i se 
acoperă de sudoare ca şi când fusese cuprins de o febră 
puternică... Păru apoi să-şi recapete puţin calmul şi i se adresă 
lui Malko: 

— Pentru că aţi ucis-o pe Berenice, omorâţi-mă şi pe mine! 

— Nu eu am ucis-o, îl corectă Malko. Dar tocmai v-aţi dat de 
gol. Sunteţi Alphonse Loukoula? N 

Părea că ochii negrului sunt acoperiţi de un văl întunecat. Il 
fixă pe Malko cu o privire absentă şi zise cu glas stins: 

— Da, eu sunt Alphonse Loukoula. 


165 


Capitolul XX 


Malko îl privi îndelung pe bărbatul din faţa lui. Fără barbişon, 
nu mai avea nici un alt semn particular. Cu excepţia, poate, a 
nasului foarte fin şi a buzelor bine conturate. Se zbătea între o 
satisfacţie arzătoare şi o nelinişte ce-i provoca junghiuri. Va 
accepta oare Alphonse Loukoula să vorbească acum? Acesta îşi 
şterse fruntea şi întrebă cu o voce obosită: 

— Ce i s-a întâmplat lui Berenice? 

— A fost împuşcată din greşeală, explică Malko, la Pointe- 
Noire, acum câteva zile. Eram cu ea. 

— De cine? 

— De nişte oameni care voiau să mă omoare pe mine şi vă 
căuta pe dumneavoastră pentru a împărtăşi aceeaşi soartă. 

Alphonse Loukoula fornăi. 

— Dar de ce? 

Malko se uita ţintă la el. 

— Din cauza a ceea ce s-a întâmplat în seara de 19 
septembrie 1989, pe aeroportul Maya-Maya. 

Trăsăturile lui Alphonse Loukoula deveniră rigide şi rămase 
mut, cu capul plecat. In cele din urmă, întoarse spre Malko o 
privire tulbure şi-l întrebă: 

— Cine sunteţi? Ce vreţi de la mine? 

Malko nu răspunse imediat. De îndată ce aflase de moartea lui 
Berenice, Alphonse Loukoula părea să-şi fi pierdut toate 
posibilităţile de rezistenţă. Părea mâhnit, cu gândul aiurea şi 
umerii lăsaţi. Malko se aşteptase să găsească un individ mai 
grosolan. Acesta, pe lângă viclenia caracteristică africanilor, mai 
poseda ceva în plus: o profunzime pe care şi-o exprimase în 
crizele sale de nervi. Pentru că şi-a asumat nişte riscuri 
nebuneşti ca s-o revadă pe Berenice, trebuia ca aceasta să 
reprezinte o parte importantă a vieţii lui. De obicei, negrii nu 
sunt sentimentali. Acum aştepta ca un animal condus la abator. 

— Lucrez cu Serviciile secrete americane, anunţă Malko. 

Nu avu timpul să continue. Loukoula prinsese viaţă. Tresări şi 
întrebă cu un aer neîncrezător: 

— Lucraţi cu americanii! Cu domnul Hauser! 

De data aceasta, Malko râmase surprins. Cum de Alphonse 
Loukoula ştia numele şefului Centralei CIA din Brazzaville? 


166 


— ÎI cunoaşteţi? 

Alphonse Loukoula îi aruncă o privire ciudată. 

— Acum, nu văd cu ce aş putea să vă informez. Domnul 
Hauser ştie tot. Din motive bine întemeiate. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Congolezul dădu din umeri şi mormăi câteva cuvinte de 
neînțeles. Malko privi în jurul lor. Nu ar reuşi să vadă dacă cineva 
s-ar apropia în întuneric... Nu se simţea în siguranţă. 

— Haideţi, spuse el. Să mergem puţin mai departe. 

Alphonse Loukoula îl urmă fără să opună rezistenţă. Intrară pe 
terenul de golf şi se opriră puţin mai departe de rond, alături de 
gaura numărul patru. Un taluz se înălța deasupra unui „buncăr”. 

— Acum, spuse Malko, vreau să-mi povestiţi totu/. Cunosc 
anumite lucruri, de aceea îmi voi da seama foarte uşor dacă mă 
minţiţi. Dacă încercaţi, vă trag un glonţ în cap. Nu ar fi prea 
scump pentru răzbunarea morţii celor o sută şaptezeci de 
persoane... 

Alphonse Loukoula îl fixă cu o privire de nebun, apoi izbucni 
într-un râs isteric, nervos, care îl nelinişti pe Malko. 

— Asta-i bună! făcu el. Asta le întrece pe toate. 

— Dă-i drumul, ordonă Malko. Ştiu că Issam Hadjez v-a trimis o 
valiză Samsonite albastră ce conţinea o încărcătură explozivă. 
După spusele lui Bernard Moulouki, aţi luat avionul şi aţi murit în 
catastrofă... Or, dumneavoastră sunteţi viu. Ce s-a întâmplat 
atunci? 

— E adevărat, Bernard mi-a înmânat valiza, confirmă negrul. 

— Ştiaţi ce conţine? 

— Nu, nu de la început, credeam că este vorba de încărcături 
obişnuite... 

— Droguri? 

Alphonse Loukoula dădu afirmativ din cap. 

— Cum v-aţi dat seama ce era cu adevărat înăuntru? 

— Când am deschis-o. 

— Nu era încuiată cu cheia? 

— Nu, era o încuietoare cu cifru. Am încercat, formând trei de 
zero şi a mers. 

— De ce aţi deschis-o? 

— Voiam să pun în ea nişte obiecte personale ca să le vând la 
Paris. 

— Ce s-a întâmplat după ce aţi descoperit conţinutul acesteia? 

Loukoula râse înfundat. 

— Aş vrea mai întâi să vă spun ceea ce ar fi trebuit să se 


167 


întâmple... Evident, era un prieten al lui Issam Hadjez care lua 
avionul în aceiaşi timp cu mine. 

— Cine? 

— Un libanez, Rafik Janieh. 

— Ucigaşul Mirandei, târfa de la Ram-Dam. 

— Mi-a cerut să merg la agenţie să-i cumpăr un bilet pentru că 
el nu avea timp. Când l-am sunat ca să i-l dau, în ajunul plecării, 
m-a anunţat că nu poate să mai plece cu acest avion. | se 
îmbolnăvise soţia. 

— Şi atunci? 

Alphonse Loukoula îşi frecă uşor mâinile. 

— După ceea ce descoperisem în valiză, atitudinea lui mi-a 
părut ciudată. Pentru libanezi, afacerile trec întotdeauna pe 
primul plan. Aşa că m-am interesat şi am descoperit că soţia lui 
nu era bolnavă. Am înţeles că participa şi el la acţiune împreună 
cu Issam Hadjez şi că amândoi ticăloşii mă trimiteau astfel la 
moarte. Rafik Janieh mi-a spus că mă va conduce la aeroport 
pentru că eu nu am maşină şi că nu voia să iau un taxi... 

— Aţi acceptat? 

— Da. Ca să nu-l alertez. 

— Ce aţi găsit în valiză? 

— Un fel de dublură dintr-un material asemănător cu masticul, 
cuplat la un dispozitiv electric. 

— De ce nu aţi anunţat poliţia? 

Alphonse Loukoula îi aruncă lui Malko o privire înduioşătoare. 

— Ca să fiu torturat timp de luni de zile sau chiar omorât? 
Hadjez are braţul lung. 

— Avea, îl corectă Malko. A murit. 

— Nu ştiam... 

— Ştiţi cine i-a dat această valiză lui Hadjez? 

— Nu. Am crezut că a sosit de la Abidjan ca şi coletele cu 
droguri. Dar Rafik mi-a dat-o şi poate ştie el ceva. 

Cu privirea în gol, negrul trăgea nervos din ţigară. Malko 
reveni la miezul problemei. 

— Deci ştiaţi că prietenii dumneavoastră libanezi vă trimit la 
moarte. De ce nu aţi reacţionat? 

Alphonse Loukoula spuse cu o voce plângăcioasă: 

— Imi ieşisem din minţi, nu ştiam ce trebuie să fac... Dacă o 
ştergeam, Hadjez şi-ar fi pus oamenii pe urmele mele. Ar fi dat 
ordin să mă lichideze. lar dacă luam avionul, aş fi murit. Atunci 
când Rafik a venit să mă ia cu maşina, eram pe altă lume... Când 
am ajuns la Maya-Maya, mi-a spus să cobor cât timp îşi 


168 


parchează maşina. Nu am intrat în aerogară şi l-am urmărit. A 
deschis uşa din spate a breakului, a culcat valiza şi a deschis-o... 
Nu a durat un minut. Apoi a închis-o la loc şi m-a ajuns din urmă. 
Chiar dacă nu aş fi avut nici o bănuială până atunci, acest gest 
m-ar fi alarmat: un libanez care căra valiza unui negru... 

Tăcu, strâmbându-se cu amărăciune. Deci, cel care activase 
mecanismul de declanşare a maşinăriei infernale a fost 
libanezul... Alphonse Loukoula continuă pe acelaşi ton monoton: 

— Când am ajuns la ghişeul de înregistrare, am simţit cum mi 
se înmoaie picioarele. Am primit tichetul de îmbarcare şi am 
înregistrat valiza. Îmi venea să urlu, dar simţeam privirea lui 
Rafik aţintită asupra mea... Sunt sigur că m-ar fi ucis chiar 
înainte de a deschide gura: era întotdeauna înarmat. Apoi, am 
trecut la vamă. Nu mă mai puteam controla, îmi tremurau 
mâinile. L-am zărit pe Rafik alături de vameşi. La Maya-Maya, 
libanezii mituiesc pe toată lumea şi fac ceea ce vor în aeroport. 
Lângă el se afla domnul Hauser. 

Malko crezu că nu aude bine. 

— Cum! 

Alphonse Loukoula dădu energic din cap. 

— Da. De fiecare dată când plecam cu marfa încredinţată de 
Issam Hadjez, domnul Hauser era acolo. Vameşii ştiau cine este, 
iar el le dădea bani. Şi atunci, dacă spunea să nu deschidă o 
valiză, ei nu o deschideau... 

Deodată, Malko avu o imagine îngrozitoare şi descurajantă. Şi 
când se gândea că Thomas Hauser îi jurase că nu ştie nimic 
despre acest caz! lşi reveni repede. Nimic nu garanta că 
Alphonse Loukoula spune adevărul. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Vameşul mi-a spus să deschid valiza. Transpiram, nu mă 
simţeam bine. Trebuie să fi observat că ceva nu era în regulă... 
îmi era şi mai frică, deoarece, dacă m-ar fi descoperit, era foarte 
grav pentru mine. Din fericire, Rafik a observat şi i-a făcut semn 
domnului Hauser. Acesta a luat valiza, a făcut cu ochiul unui 
vameş şi a spus că totul e în regulă. Au pus-o pe căruciorul care 
o transporta la avion şi au plecat împreună. 

Lui Malko îi stătuse mintea în loc. Ceea ce povestea Alphonse 
Loukoula era atât de grav, încât avea nevoie să se gândească 
foarte bine. Acesta din urmă îi observă tulburarea şi-l întrebă 
brusc: 

— Domnul Hauser nu v-a vorbit despre toate acestea? 

— Continuaţi, spuse Malko, fără să-i răspundă. Ce aţi făcut 


169 


după aceea? 

Alphonse Loukoula îşi şterse fruntea acoperită de sudoare. 

— Aşteptam împreună cu ceilalţi pasageri. Imi pierdusem 
capul. Când am fost chemaţi, am dat tichetul de îmbarcare 
stewardesei care le lua de la uşă şi m-am îndreptat spre avion. 
Dar, de îndată ce am atins zona de umbră, mi-am schimbat 
direcţia şi am început să alerg spre clădirile de întreţinere. Nu 
am văzut pe nimeni. Am trecut printr-o spărtură din gard şi m- 
am trezit, afară din aeroport. Imi era atât de frică, încât m-am 
ascuns timp de două ore în pădurea Patte d'Oie%. Şi apoi am 
luat-o pe jos spre centrul din Brazzaville. Nu ştiam dacă şi-au dat 
seama de dispariţia mea. Am auzit avionul decolând. Nu ştiam 
unde să merg, nu îndrăzneam să mă întorc la mine acasă. Am 
rătăcit prin oraş şi am băut câteva sticle de bere... 

Era inevitabil! Din clipa în care Alphonse Loukoula dăduse 
tichetul de îmbarcare, agenţii companiei număraseră, cu 
siguranţă, biletele, apoi, tichetele. Or, cele două cifre 
corespundeau. 

— Nu v-aţi gândit să anunţaţi pe cineva? 

— Nu îndrăzneam să merg la poliţie, l-ar fi avertizat poate pe 
Rafik sau pe Issam. 

— Pe urmă ce s-a întâmplat? 

— Am dormit pe pământ. După ce s-a făcut ziuă, am găsit un 
tip care m-a trecut fluviul... Am aflat de la radio că avionul s-a 
prăbuşit şi că toţi pasagerii au murit. Ziarele au publicat lista 
victimelor şi mi-am văzut numele. 

— Când aţi contactat-o pe Berenice? 

— După o lună. Mă stabilisem la Kinshasa sub un nume fals. 
Dar îmi era groaznic de dor de ea. Atunci, mi-am asumat riscul 
să iau legătura cu ea şi să-i spun totul... 

Tăcu, Malko nu avea chef să vorbească, oscilând între dezgust 
şi stupefacţie. Cum a putut participa Thomas Hauser la această 
crimă atroce? 

— Descrieţi-mi-l pe Thomas Hauser, îi ceru el. 

— E o matahală, chel, cu o frunte mare şi nişte ochi înfundaţi. 
Are un Rolex mare şi poartă întotdeauna o sacoşă mică, roşie cu 
breteaua pusă de-a curmezişul pe piept... 

Malko simţi o gheară în piept: îl revedea pe şeful Centralei CIA 
care venise să-l aştepte la aeroport. Cu sacoşa lui vişinie... 

Văzându-i neîncrederea, Alphonse Loukoula adăugă: 


25 Labă de gâscă, răscruce, răspântie, (n.t). 
170 


— Dacă doriţi, am numărul lui de telefon de acasă. 

Malko tresări. 

— De unde? 

— Mi l-a dat Rafik. Dacă aveam vreo problemă cu vreo valiză 
la aeroport, trebuia să-l contactez. Dar nu m-am servit de el 
niciodată, căci era mereu prezent acolo... 

Malko se juca cu piedica Herstall-ului. Mai întâi, trebuia să 
verifice expunerea lui Alphonse Loukoula. Mai ales în ceea ce 
privea rolul lui Thomas Hauser. Ce o să facă apoi cu Loukoula? 
Să-l predea congolezilor? In acest caz, Rafik Janieh ar rămâne 
nepedepsit. 

— Aveţi şi telefonul lui Rafik? întrebă el. 

— Da. 

— Foarte bine. O să-l sunaţi. 

Alphonse Loukoula tresări. 

— Ei, sunteţi nebun! 

— ÎI veţi suna, insistă Malko şi-i veţi explica că sunteţi urmărit 
de un alb şi că aveţi nevoie de protecţia lui. 

— Nu o să mă creadă. Nu ştie că am fugit şi că nu am luat 
avionul. 

— De o vreme încoace, Rafik şi alţii se îndoiesc că sunteţi mort 
şi nu mai au somn. Dacă îi daţi întâlnire, va veni. Cu condiţia că 
ceea ce mi-aţi spus e adevărat... 

— la uite! Nu mă credeţi. 

Indignat, Alphonse Loukoula îşi deschise sacoşa şi scoase din 
ea un document împăturit pe care i-l întinse lui Malko. 

— lată! Acesta este biletul de avion al lui Rafik cu rezervarea. 
Am uitat să i-l dau. De atunci, îl port tot timpul la mine. Va trebui 
să explice de ce nu s-a urcat în avion... 

Malko examină biletul la flacăra unui chibrit. Totul se potrivea. 

— Foarte bine, spuse el, sunaţi-l. 

— Ce veţi face cu mine? 

— Nu ştiu, spuse Malko. Dar m-aş mira să aveţi zile prea 
multe. 

Încă o dată în plus, el care ura violenţa, se trezea transformat 
într-un cavaler al răzbunării.. 


171 


Capitolul XXI 


Rafik Janieh, aşezat într-un fotoliu din salon, cu un pahar de 
arak?$, la îndemână, nu putea să doarmă. Işi trimisese soţia la 
culcare, motivând că are o durere de cap şi aştepta lângă 
telefon. Boris îl prevenise spre sfârşitul zilei că va pune mâna pe 
Alphonse Loukoula. Ceea ce ar lua o piatră de pe inima multor 
oameni, printre care şi Rafik... îl sunase de pe telemobil, în 
momentul în care pleca pe urmele Taniei. De atunci, nu mai 
primise nici o veste. 

Soneria telefonului îl făcu să sară de-a dreptul în sus.. Smulse 
aparatul de pe soclu şi lansă un „alo” încordat. li răspunse 
murmurul unei voci mascate şi neliniştite. 

— Rafik? Sunt Alphonse. 

Libanezul avu nevoie de câteva secunde ca să se 
dezmeticească. Dacă cel care îl suna era Alphonse Loukoula, 
înseamnă că-i scăpase lui Boris şi că lucrurile nu se 
desfăşuraseră aşa cum fusese prevăzut. Adoptă, în acelaşi timp, 
comportamentul la care trebuia să se aştepte Alphonse 
Loukoula. Prudenţă şi scepticism. 

— Care Alphonse? bombăni el. Nu cunosc nici un Alphonse... 

— Alphonse! repetă vocea înăbuşită. Cel pe care tu nu l-ai 
văzut de aproape un an. 

Timp de mai multe secunde, se auzi numai respiraţia lor în 
telefon. 

— Terminaţi cu prostiile! i-o reteză el. Cine sunteţi? 

— Ştii bine cine sunt, Rafik, îi răspunse vocea. Am nevoie de 
tine. În tot acest timp, nu am spus niciodată nimic, dar acum am 
nevoie de tine. Şi apoi, trebuie să-ţi dau biletul de avion înapoi... 

Un val glacial străbătu trupul libanezului, făcându-l să 
tremure. Era chiar Alphonse Loukoula. Aparent indiferent, el îşi 
stăpâni vocea şi întrebă: 

— Care bilet de avion? 

— Al zborului pe care tu nu l-ai luat. 

Libanezul simţi un nod în gât. Era mort de frică şi de furie: 
dacă Boris dăduse greş, va drege el însuşi busuiocul. 

— Alphonse! Credeam că ai murit! spuse el cu un glas mai 


26 Băutură alcoolică preparată din orez fermentat, (n.t.). 
172 


dulce. Ce doreşti? 

— Am nevoie de tine, repetă Alphonse Loukoula. Trebuie să 
mă ascunzi. 

— Unde eşti? 

— Intr-o cabină telefonică. Ascultă, îţi dau întâlnire într-un loc 
liniştit. Acolo unde sunt eu înmormântat. Te aştept. 

Inchisese înainte ca libanezul să poată cere alte detalii. 

Libanezul sări din fotoliu, apoi formă numărul personal al lui 
Boris. Suna în gol. Telefonul mobil al acestuia nu mai răspundea. 
In aparenţă, Alphonse Loukoula îi scăpase printre degete şi 
rătăcea acum prin Brazzaville înspăimântat. Totuşi, Rafik Janieh 
avea oroare să se ducă singur la această întâlnire. Formă alt 
număr. De această dată, cineva îi răspunse. 

— Mohammed, sunt eu, spuse el în arabă. Am nevoie de tine. 

li explică repede diplomatului libian ce se întâmplă. Acesta nu 
era entuziasmat să-l însoţească. 

— Vino la mine după ce termini cu Loukoula, conchise el. 

Rafik Janieh închise furios şi se duse în birou să se echipeze. 
Se trezi singur cu mortul în braţe, între Boris care dispăruse şi 


Mohammed Tarki ce dădea dovadă de laşitate... 
x 


* * 


Chiar dacă cerul ar fi fost plin de stele, locul tot ar fi fost 
sinistru. Malko îşi parcase maşina mult mai departe, pe 
bulevardul Marechal Lyautey, ajungând pe jos la locul 
împrejmuit, rezervat victimelor avionului DC 10. Alphonse 
Loukoula aştepta, aşezat pe mormântul său, împrăştiind florile ce 
îl acopereau. Malko se ascunsese în exteriorul împrejmuirii, la 
umbra unui arbore exotic de unde putea să supravegheze 
intrarea. 

În mod normal, Rafik nu trebuia să întârzie... Malko îşi 
asumase un risc uriaş când pusese la cale o asemenea întâlnire. 
Din păcate, nu avea deloc de ales. Şi dacă Rafik Janieh nu arveni 
singur, ei bine, ar mai fi avut avantajul surprizei. 

Auzi un zgomot de motor şi, câteva clipe mai târziu, un 
Peugeot break vechi se opri în faţa porţii cimitirului. La început, 
nu cobori nimeni. Rafik Janieh verifică împrejurimile. Probabil mai 
liniştit, coborî. Malko simţi cum i se strânge stomacul. Libanezul 
ţinea în mâna dreaptă o carabină grea, o armă pentru vânătoare 
de elefanţi! Herstall-ul lui Malko nu era pe măsură şi, mai ales, 
nu avea aceeaşi bătaie. 


173 


Rafik se îndrepta cu paşi hotărâți spre intrarea locului 
împrejmuit, cu carabina în mână. Işi întorcea faţa ascuţită în 
toate direcţiile, inspectând toate ungherele micului cimitir, 
înconjură stela centrală şi-l zări pe Alphonse Loukoula. Imediat, 
el se opri brusc, duse arma la umăr pentru a ochi şi strigă: 

— Alphonse, ai biletul meu? Arată-mi-l! 

Ştiindu-l pe Malko în spatele libanezului. Alphonse Loukoula, 
scoase biletul din sacoşă şi-l flutură în aer. Evident, Rafik nu 
putea să distingă ce era. 

— Aruncă-l jos, spuse el. Şi dă-te înapoi! 

Loukoula se supuse. Libanezul se apropie alergând, luă biletul 
de avion, îl examina rapid şi-l puse în buzunar. 

— Vino, spuse el cu o voce mai dulce, o să plecăm. lartă-mă. 
Credeam că ai intenţii rele. 

Alphonse Loukoula se apropie de el. Libanezul îl privea. 

— Sunt foarte mulţumit că eşti în viaţă, i se adresă el. Ai fost 
un prost că ai dispărut aşa. Trebuia să te anunţ să cobori la 
N'djamena, dacă te suiai în avion. Nu voiam să-ţi spunem înainte 
ce se află în valiză, ca să nu intri în panică. Haide, vino acum. 

Alphonse Loukoula nu răspunse. Pândind reacţia lui Malko, 
abia auzi trăncăneala libanezului. Trecu în faţa acestuia, 
îndreptându-se spre ieşire. Nu apucă să facă un metru, că Rafik 
Janieh îşi ridica arma şi-i trase un glonţ în spate. Detonarea 
asurzitoare sparse liniştea nopţii. | se păru că Alphonse Loukoula 
fu proiectat în faţă de o mână invizibilă şi rămase lungit pe burtă 
pe pietrişul de pe alee, chiar în faţa propriului mormânt, omorât 
fulgerător de un cartuş cu alice. 

Tocmai scotocea buzunarele acestuia, când Rafik simţi că 
ceva rece şi tare i se propteşte în ceafă. 

x 


* * 


— Încetişor! îi ordonă Malko. Ridicaţi-vă încet, îi înfipse ţeava 
pistolului în gât. Chiar sub ureche. Indepărtă carabina cu piciorul, 
apoi îl percheziţiona pe Rafik găsind un pistol automat strecurat 
sub centură. Doar atunci îl forţă să se întoarcă şi libanezul îl 
recunoscu. 

— Noi avem o socoteală de încheiat, spuse Malko. 

L-ar fi putut salva pe Loukoula, trăgând înaintea lui Rafik, dar 
nu dorise aceasta cu adevărat. Congolezul avusese dreptate în 
privinţa lui Thomas Hauser pentru ca Malko să nu aibă nici o 
îndoială. Har Domnului, nu mai era nevoie de mărturia lui 


174 


Alphonse Loukoula. În această seară se simţea dezumanizat, 
transformat într-un braţ nemilos al justiţiei divine. Va merge cât 
mai departe posibil, chiar dacă nu aceasta era misiunea sa în 
mod expres. Mormintele din jurul lui i-ar fi reamintit, dacă ar fi 
uitat, că atentatul nu fusese ceva abstract, că zeci de pasageri 
pieriseră într-un mod oribil. in parte din vina acestor doi bărbaţi 
care se aflau cu el în cimitir. 

— Ce doriţi? îngăimă Rafik. Pot să vă explic... 

— Mai întâi vreau asta, spuse Malko, smulgându-i din mână 
biletul de avion: 

— E o întâmplare că nu am putut să plec, gemu libanezul. 
Nenorocitul ăsta de Loukoula a pus bomba. 

— Şi tot el a şi fabricat-o? întrebă Malko cu o ironie glacială. 

Rafik schimbă tactica. Incepu să-şi pledeze cauza cu o voce 
rugătoare: 

— Am fost ameninţaţi. Ei ne-ar fi ucis. 

— Care „ei”? _ 

Nu primi nici un răspuns. Îşi trecu mâna prin părul negru 
zbârlit, încercând să inspire milă, dar semăna pur şi simplu cu un 
şobolan înnebunit ce se zbate într-o capcană. Un şobolan capabil 
încă să muşte. 

Malko trecea prin starea de indispoziţie obişnuită, ca de 
fiecare dată când se confrunta cu moartea. Aceea pe care 
moartea ţi-o transmite. El ştia foarte bine că, dacă Rafik ar ieşi 
viu din acest cimitir, ar găsi un mijloc să falsifice realitatea, să 
corupă justiţia. 

Pentru moment, Rafik era dispus să facă orice ca să-şi salveze 
pielea, fie şi provizoriu. Libanezul îl implora din priviri, sărind de 
pe un picior pe altul, de îl treceau toate năduşelile. 

— Cine este adevăratul responsabil al acestei crime? întrebă 
Malko. 

Rafik scutură energic din cap. 

— Jur pe viaţa mamei mele că nu ştiu. Issam a negociat - 
totul. Eu nu am fost decât un executant... Nu ştiam nimic. 

— Totuşi, dumneavoastră sunteţi cel care a activat 
detonatorul... 

— Ca să explodeze la escala din N'djamena. Ei nu voiau să 
omoare pe nimeni. 

— Care „ei”? 

Tăcu din nou. Malko se săturase de toate văicărelile acestea. 
Îşi fixă mai bine în mână Herstall-ul şi privi locul unde intenţiona 
să tragă: pieptul lui Rafik Janieh. Libanezul îi întâlni privirea şi 


175 


scoase un urlet sfâşietor. 

— Nu! Nu! O să vă spun. 

— Repede, spuse Malko cu răceală. 

Arătătorul începuse deja să apese trăgaciul Herstall-ului. Rafik 
Janieh se afla la câteva zecimi de milimetru de veşnicie. 

— Libianul care mi-a înmânat valiza-capcană este Mohammed 
Tarki, spuse el. 

— Credeam că a sosit din Coasta de Fildeş, obiectă Malko. 

Libanezul dădu din cap. A 

— Aşa credea Alphonse pentru că aşa i-am spus eu. In 
realitate, a ajuns la Brazzaville cu valiza diplomatică libiana şi 
Tarki este cel care mi-a înmânat-o. Dar i-am povestit asta lui 
Alphonse pentru a-l deruta. 

— De ce au comis libienii această crimă? 

— Ca să se răzbune pe preşedintele Sassou N'Guesso care se 
apropie prea mult de Statele Unite. Colonelul Kadhafi este furios. 
Voia să le dea un avertisment congolezilor. 

Rafik tăcu şi îşi şterse fruntea acoperită de sudoare cu o 
batistă în pătrate, trăgând cu coada ochiului la Malko. 

— Mă credeţi?! îl întrebă el cu o voce rugătoare. 

— Da, spuse Malko. Unde-l găsesc pe Mohammed Tarki? 

— La ambasadă. 

Malko schiţă un zâmbet glacial: 

— Foarte bine. Aveţi o şansă să vă salvaţi pielea. Dacă reuşiţi 
să-l faceţi să iasă afară şi să mi-l aduceţi mie, vă predau pe 
amândoi colonelului M'Boukou. După câţiva ani într-o închisoare 
congoleză - dacă nu vă execută - veţi regreta poate că nu 
sunteţi mort... 

Groaza îl făcea nerăbdător. În mod vizibil, se grăbea să iasă 
din acest cimitir. Malko îl împinse în faţă cu ţeava carabinei, 
punându-şi Herstall-ul la centură. Libanezul se strecură la volanul 
maşinii sale, iar Malko luă loc alături de el, cu ţeava carabinei 
înfiptă în coaste şi degetul pe trăgaci. 

Le trebuiră mai puţin de cinci minute ca să ajungă în faţa 
micuţei Ambasade libiene, care se afla vizavi de Spitalul General. 
Vila albă din spatele grădinii era. Intunecată, cu drapelul coborât. 
Rafik Janieh puse mâna pe mânerul portierei. Imediat, Malko îl 
avertiză: 

— Dacă încercaţi să intraţi, sunteţi mort. 

Libanezul făcu o grimasă de încuviinţare şi spuse cu o voce 
răguşită: 

— Ştiu cum să procedez. Malko, garat pe peronul din faţa 

176 


ambasadei nepăzite, urmări cum libanezul se îndreaptă spre 
poarta grădinii. Vârful ţevii carabinei era sprijinit de marginea 
geamului coborât. Arma era aţintită spre Rafik Janieh. La zece 
metri distanţă, libanezul nu avea nici măcar o şansă la un milion 
ca să scape. Il văzu apăsând pe sonerie şi aşteptând. 

x 


* * 


Mohammed Tarki tocmai îşi număra mătăniile de chihlimbar 
când soneria de la intrare îl făcu se tresară. Fără să aprindă 
lumina, deschise fereastra biroului în care se afla, la etajul întâi 
şi privi iscoditor în afară. Lampadarul din apropiere lumina 
suficient cât să recunoască silueta mică şi îndesată a lui Rafik 
Janieh. Răsuflă uşurat şi imediat pieptul i se umflă: coşmarul se 
sfârşea. Se întoarse în clădire şi cobori în mare grabă, lovindu-se 
de unul din paznicii ambasadei, alarmat de sunetul soneriei. 

— Merg eu, făcu diplomatul. Ştiu cine este. 

Descuie uşa şi străbătu cei câţiva metri ce îl despărţeau de 
poartă. 

— Vino repede! şuşoti Rafik. Este cu mine aici. A 

Diplomatul libian privi peste umărul lui şi zări o siluetă. In 
maşină, prea departe ca să o poată identifica. 

— Nu l-ai ucis, îi reproşă el. 

— După aceea, afirmă el, are să ne spună nişte lucruri 
interesante. Voiam să le auzi. Apoi, te voi aduce înapoi şi mă voi 
ocupa eu de el. 

Mohammed Tarki privi în jurul lui: nu era nimeni pe bulevardul 
Lyautey. Scoase o cheie din buzunar şi descuie uşa, închizând-o 
apoi în urma lui. Tocmai răsucea cheia în broască pentru a doua 
oară, când o detunătură violentă bubui în spatele lui. Se întoarse: 
Rafik Janieh se clătină pe picioare cu mâinile strânse la piept. 
Diplomatul libian nici măcar nu avu timp să se răsucească şi să 
încerce să deschidă uşa din nou. 

O flacără portocalie ţâşni din maşina oprită şi avu senzaţia că 
o bară de oţel îl ţintuieşte de uşă. Glonţul care ţâşni din carabină 
tocmai îi făcu ţăndări inima şi toate arterele din jurul ei. Vederea 
lui Mohammed Tarki se înceţoşă şi corpul îi alunecă de-a lungul 
uşii, mort înainte de a atinge pământul. Când paznicul 
ambasadei, apăru cu pistolul-mitralieră în mână, văzu doar două 
cadavre şi farurile din spate ale unei maşini ce se îndepărta. 

x 


177 


Malko nu avusese nici o clipă intenţia să-i cruţe pe Rafik Janieh 
şi Mohammed Tarki. li fusese întotdeauna foarte greu să omoare 
cu sânge rece, dar, în aceste cazuri clare, nu încerca nici cea mai 
mică remuşcare. Cei trei bărbaţi care abia muriseră erau vinovaţi 
de o crimă abominabilă şi laşă. Cele patruzeci şi nouă de pietre 
funerare din marmură neagră erau acolo tocmai pentru a aminti 
acest lucru. 

Se învârti puţin prin Brazzaville, apoi hotărî că partea cea mai 
grea a misiunii sale îl va aştepta în zori: Avea nevoie de puţin 


calm, înainte de a înfrunta această ultimă încercare. 
x 


x x 

— Lasă-mă să mai iau gheață, mă doare! îl imploră Tania 
Missitout. 

Boris mârâi un răspuns nedesluşit. După ce s-a debarasat de 
cei doi complici cu o cutie de caviar, o dusese pe tânăra femeie 
acasă la ea. Ca să o „interogheze”. 

„Interogatoriul” începu cu un mic viol, aşa, fără prea mult 
chef, pentru a-şi răzbuna eşecul. In genunchi, Tania trebuise să-l 
lase să-i ejaculeze în gură şi apoi să i-o învioreze din nou pentru 
ca Boris să-i facă tot tacâmul... Suportase aceste violuri 
strângând din dinţi. Boris ar fi fost capabil să o omoare, dacă ea 
s-ar fi opus. După aceea, începuse iar să o bată, încercând să o 
facă să mărturisească unde poate fi găsit misteriosul „Antoine” 
în Kinshasa... Lovind-o sistematic peste faţă. 

Zdrobindu-i gura şi strivindu-i nasul, Tania se întreba cât timp 
va rezista, ştiind şi că nu exista nici o şansă să o predea 
autorităţilor legale: cazul la care el lucra era paralel, oficios. 

Pentru a-şi recăpăta forţele, Boris deschise o sticlă de votcă şi 
bău direct din ea. Ca toţi africanii, foarte sensibili la alcool, el era 
practic mort de beat... Profitând de acest răgaz, Tania se târî 
până la frigider şi luă de aici nişte cuburi de gheaţă pe care şi le 
puse pe faţa maltratată. 

In timp ce ea se îngrijea, Boris se apropie, gol puşcă, cu sexul 
mort şi ochii injectaţi de sânge. 

— Vino! făcu el, mai am poftă de fundul tău. 

Ochii tinerei femei căzură atunci pe un ciocan de spart gheaţă, 
terminat cu o măciulie de lemn, ce zăcea pe bucăţile de gheaţă. 
Ea îl înşfăcă şi, prefăcându-se că se supune călăului său, îi apucă 
sexul în mâna stângă. Mulţumit, Boris închise ochii. Tania ridică 
ciocanul în aer şi lovi din toate puterile, străpungându-i membrul. 


178 


Boris scoase un urlet îngrozitor, tetanizat de durerea atroce. 
Tania se săltase deja şi, apucând un ciocan, începu să-i lovească 
scăfârlia lui Boris, urlând ca o posedată. Cutia craniană cedă din 
câteva lovituri şi fierul ciocanului se înfipse direct în creier. În 
convulsiile sale, Boris smulse vârful care îl ţintuia la perete şi 
căzu, scuturat de spasmele agoniei. Tania lovi până îi făcu 
scăfârlia ferfeniţă. 

x 
x x 


Era abia ora şapte dimineaţa când Malko se opri în faţa vilei 
şefului CIA, în cartierul rezidenţial. Timpul era extrem de frumos. 

Americanul apăru la primul semnal al soneriei, în ţinută de 
jogging. Păru surprins, dar îl primi cu căldură. 

— Nu vă aşteptam atât de devreme, sublinie el. Ce s-a 
întâmplă? 

— Aş vrea să vă vorbesc, spuse Malko. Pot să intru? 

— Cu plăcere, voi alerga mai târziu. Maureen pleacă la birou 
peste câteva minute. 

Soţia lui lucra tot la Ambasada americană. Aşteptară până ce 
dispăru zgomotul produs de maşina ei, bând o cafea scârboasă. 
Malko avea un nod în gât. 

— Thomas, spuse el, l-am găsit pe Alphonse Loukoula. 

Americanul se schimbă la faţă. 

— Nu se poate! Unde e? 

— În portbagajul maşinii mele, anunţă liniştit Malko. Datorită 
unei informaţii, l-am înhăţat aseară. Va trebui să-i mulţumesc lui 
Jacky Marinarul, mi-a fost de mare folos... 

— Ei, la dracu'. De ce nu l-aţi lichidat pe ticălosul ăsta? zise 
indignat Thomas Hauser. 

Era un moment penibil. Malko se uita fix în ochii albaştri ai 
americanului. 

— Thomas, spuse el, am discutat îndelung cu Alphonse 
Loukoula. Este gata să repete ceea ce mi-a spus. Dar vreau să o 
aud mai întâi din gura dumneavoastră. 

Thomas Hauser îşi feri privirea. 

— Ce vreţi să spuneţi? Ce a inventat ticălosul ăsta? 

Vocea lui nu mai era decât un croncănit. 

— Dumneavoastră i-aţi înlesnit congolezului trecerea prin 
vamă cu valiza ce conţinea încărcătura care a aruncat în aer 
avionul DC 10. 

Americanul bătu cu pumnul în masă. 


179 


— Sunteţi ţicnit?! Ce-i toată povestea asta? 

Malko dădu din cap. 

— Thomas, nu vă întreb dacă aţi făcut-o, ci de ce? 

Americanul amuţise. O venă mare i se zbătea la tâmplă. 

Privi în jurul lui şi mormăi: 

— Totul e o nebunie. Cum puteţi să credeţi un asemenea 
individ? 

— Pentru că spune adevărul, făcu Malko. Am şi agenda lui în 
care se găseşte numărul dumneavoastră personal de telefon. 
Cum explicaţi asta? 

— Nu ştiu nimic, spuse americanul furios. Putea să şi-l 
procure. In fine, unde-i tipul ăsta? Ce v-a povestit? Cine i-a dat 
valiza-capcană? 

— Thomas, replică Malko. Această misiune mi-a fost 
încredinţată de Direcţia Generală din Langley, iar ea constă în a-i 
găsi pe vinovaţii acestui atentat. Şi i-am găsit. Cel puţin ultimul 
eşalon din care şi dumneavoastră faceţi parte. Voi fi obligat s-o 
scriu în raportul meu, chiar dacă este foarte înspăimântător. Cu 
excepţia cazului în care îmi veţi putea proba contrariul. 

— Bine, bine, înţeleg, spuse Thomas Hauser pe un ton mai 
împăciuitor. Mergem la ambasadă şi-l anchetăm pe nemernicul 
ăsta cu martori. Aşteptaţi-mă o clipă să mă îmbrac. 

Malko îşi mai turnă cafea. Cinci minute mai târziu, Thomas 
Hauser reveni, mai puţin tras la faţă. După respiraţie, Malko îşi 
dădu seama că băuse. Privirea îi era mai liniştită şi mişcările mai 
sigure. 

— Să mergem, se adresă el cu o voce aproape jovială. 

leşiră în grădină şi Malko o luă înainte. Se apropia de maşina 
lui. Ajuns în dreptul uşii din faţă, se întoarse. 

Thomas Hauser tocmai îşi scosese de la centură un Colt 45 
automat. Trase cocoşul şi, cu braţul întins apăsă pe trăgaci, cu 
arma îndreptată spre portbagajul Toyotei. Impuşcăturile se 
succedară atât de repede, încât ai fi crezut că e o rafală de armă 
automată; culasa armei rămase deschisă şi încărcătorul gol. 
Thomas Hauser ridică capul cu o licărire ciudată în privire. 

— A plătit-o ticălosul ăsta! izbucni el. 

Malko dădu din cap cu tristeţe. 

— Thomas, nu ar fi trebuit... 

Se îndreptă spre portbagajul ciuruit şi îl deschise. Descoperind 
spaţiul gol, Thomas Hauser se schimbă dintr-o dată la faţă. După 
privire, Malko înţelese că, dacă i-ar fi rămas un cartuş, 
americanul l-ar fi doborât pe loc. Câteva clipe ce păreau 


180 


nesfârşite, cei doi bărbaţi se măsurară din priviri. Apoi Malko 
spuse cu tristeţe: 

— Alphonse Loukoula este gata să depună mărturie. La fel şi 
Rafik Janieh. l-am dus în loc sigur. 

Privirea americanului se înceţoşă şi umerii i se încovoiară. 
Părea făcut KO, doar că rămăsese în picioare. Malko întinse 
mâna spre Colt. 

— Daţi-mi-l! 

Thomas Hauser predă arma fără să mai opună rezistenţă şi, 
din proprie iniţiativă, se întoarse în casă unde se prăbuşi la masa 
din bucătărie. Malko aşeză arma goală alături de el. 

— Acum, spuneţi-mi adevărul. De ce aţi permis trecerea 
valizei prin vamă? 

Thomas Hauser rămase mai multe minute cu capul în mâini 
fără să răspundă. In cele din urmă, se hotărî să vorbească cu o 
voce monotonă. 

— De mai bine de un an, creasem o reţea de culegere de 
informaţii despre Liban. Mai întâi, pentru a obţine informaţii 
despre ostaticii noştri, apoi, pentru a încerca să penetrăm 
grupările teroriste. 

— Langley era la curent? 

— Bineînţeles. 

— Din cine era formată această reţea? 

— In principal, din Issam Hadjez şi din Rafik. Aveau legături 
numeroase la Beirut şi originea lor şiită le permitea accesul la 
informaţii deosebite. De altminteri, am obţinut în timp util şi în 
mai multe rânduri informaţii preţioase pentru care Langley m-a 
felicitat. 

— Langley cunoştea numele informatorilor dumneavoastră? 

— Da. 

lată de ce îl trimiseseră pe Malko la Brazzaville. Îl bănuiau deja 
pe Thomas Hauser. 

— Continuati, Thomas, îl încurajă el. 

Americanul avea lacrimi în ochi. 

— Am făcut o prostie, mărturisi el. După trei luni. Rafik a venit 
să mă caute şi să-mi spună că nu putea să continue să-mi 
furnizeze informaţii fără o compensație. Era prea periculos... 

— Şi v-au cerut să le acoperiţi traficul cu droguri. 

Thomas aprobă din cap. Caz clasic. Munca de informaţii este 
un joc cumplit în care, atunci când se pierde morala, orice se 
poate întâmpla. Thomas nu înţelesese aceasta. Vorba nemților: 
„Când cinezi cu dracul, îţi trebuie o lingură cu coadă lungă...”. 


181 


— Aţi raportat? 

— Nu. 

— De ce? _ 

— Langley nu ar fi acceptat niciodată. In acelaşi timp, îmi 
spuneam că aş putea să reuşesc să obţin eliberarea ostaticilor 
din Beirut. Atunci, mi-am asumat răspunderea, spunându-mi că 
asta va dura doar o vreme. Niciodată nu mi-au spus clar că este 
vorba de droguri... 

Amărâtă scuză... Malko nu mai reuşea să prindă privirea 
interlocutorului său. Era dărâmat. 

— Şi în seara atentatului? 

— A fost ca şi altă dată. Mă angajasem să fiu prezent la fiecare 
expediere. Am văzut foarte bine că lui Alphonse Loukoula îi era 
frică, dar am pus totul pe seama emoţiei şi l-am ajutat. 

Nu mai era nimic de spus. Malko mai voia, totuşi să-i pună o 
ultimă întrebare. 

— Şi a doua zi? Nu aţi avut dorinţa să povestiţi totul? 

Thomas Hauser dădu din cap şi spuse cu o voce extrem de 
obosită. 

— Asta nu i-ar fi înviat pe cei o sută şaptezeci de pasageri. Şi 
apoi, în acest caz, eu eram terminat. Şi nu puteam să vă 
învinovăţesc pe Issam şi pe Rafik fără să mă condamn şi pe 
mine. Cât despre Loukoula, credeam sincer că a murit. 

— Langley nu s-a mirat de încetarea bruscă a activităţii reţelei 
dumneavoastră? 

— Am continuat să le furnizez informaţii false timp de trei luni. 

Cercul se închisese. 

— Bine, spuse Malko, puteţi să aşterneţi toate acestea pe 
hârtie? 

— Dacă vreţi dumneavoastră. 

Thomas Hauser plecă să caute hârtie şi începu să scrie. După 
ce termină. Malko reciti textul şi şi-l băgă în buzunar. 

— Foarte bine, spuse Malko. Misiunea mea s-a terminat. V-am 
minţit. Loukoula şi Rafik sunt morţi. Dar am totuşi obligaţia să 
raportez. Voi lua avionul în această seară. 

El se ridică şi plecă fără să-i strângă mâna lui Thomas Hauser. 
Era deja la volanul maşinii sale, când auzi o împuşcătură 
înfundată ce venea din casa şefului Centralei CIA. Se întoarse 
atunci în bungalou. Thomas Hauser era acolo unde îl lăsase. 
Incărcătorul gol al Coltului zăcea la podea, alături de pistolul în 
care americanul introdusese un nou încărcător. Işi trăsese un 
glonţ sub bărbie, iar acesta îi smulsese o parte din faţă, apoi îi 


182 


ieşise prin creştet. Mirosul fad al sângelui amestecat cu cel 
înţepător al corditei îi produse greață. 

Poate şi sentimentul acut de neputinţă ce îl stăpânea. 
Ajunsese cât mai departe posibil, însă cei patru bărbaţi ce abia 
muriseră, în decurs de câteva ore, nu erau singurii vinovaţi. 
Adevăratul vinovat se găsea la Tripoli şi acesta era colonelul 
Kadhafi. Atât timp cât lumea va tolera statele teroriste, avioanele 
vor sări în aer, nevinovaţii vor muri şi adevărații vinovaţi vor 
rămâne multă vreme în libertate. 


Sfârşit 


183 


Cuprins 


Capitolul | nastea ia da asa na i aia e cade d St tai 5 
Capitolul Ul saca ete toata aia do ct ta aa 13 
Capitolul Iheine RE RR SRR N RR IRENE RTP 20 
CaO IULIUS vata seca ame e pa aaa alani lila ae pc iai 29 
Capitolul V eeta ainni e pl Bta ta a E 38 
Capitolul AZ esto aaa aa e ine sr ua dia pt ata lata te aaa 46 
Capitolül. VU coapte tate aa ata asta Duta d e ae a ai De aia 53 
Capitolul ZI căci te e e dar 7 ct Data d 60 
Capitolul IX aere aro să Se ăla o i iai pe ana bi ia a e te 72 
Capitolul XC cu iei e oala ai E DR eco 3 tb 81 
Capitólul Clio sate at ta at ao e ei a A i 88 
Capitolul Xi ERORI RE RR RR RI ORI CIORI RR IFR N RARA TIN 98 
Capitolul XIet NO RR DI RR RR RO PIN 106 
6 oa! LUP. 4 A ARDERI RER IROD ARII ADI ERAU IRI IRI ING IE AIR RIE I 113 
= oua! OU. 4! ARO NEI DORI DE SIR IE PP PO RRC ARIE OPRIREA 121 
ei] e Lala! 1, |. 6! A IDEII IRI RPD RN PRR RENI SPRE RER IER 131 
Capitolul XVI MIRI RETR ARO RONI RIDE IDE DRP ROI N OCR E RR 138 
Capitolul XVII. soc toi ana cu oi o dn le oaia ia i 147 
Capitolul ACI seic ceai pe la cip i pa one d a 154 
Capitolul XX ocne ete e iti dea A aie nadie a e ata ba ci 165 
Capitolul XX le Enea iai pt 0 e d ta lan la ii 171 
CL NI IES erea erea an uta ua adela tai Pe el te 183 


- Încetișori îl ordonă Malko. 

Ridicaţi-vă incet. 

ÎI infipse țeava pistolului în gåt, chiar sub ureche. Cu o 
lovitură de picior indepărtă carabina, apoi Rafik fu 
percheziționat, găsindu-i un pistol automat strecurat sub 
centură. Doar atunci îl forță să se întoarcă și libanezul îl 
recunoscu, 

— Noi avem o socoteală, spuse Malko... 


La editura TINERAMA 

au apărut în seria SAS: 

m Zborul 007 nu mai răspunde 

E Umbra lul Jirinovski 

E Fe urmele lui Carlos 

a Atentat la Casa Albă 

E CIA contraatacă 

a Saciciam Hussein trădat de fil săi 
a Ostaticul din Triunghiul de aur 
a Masacrul de la Marrakech 
Manipulare la Zagreb 
Afacerea lrangate revina ! 
Răzbunare la Beirut 

Ei Coyote d cartelul drogurilor 
Adio Zair, Adio Mobutu 
vânarți-l pe Radovan Karacdizici 
Aventură în Afganistan 

Joc periculas în Sierra Leone 
Capcana cecenă 

Serioara pantru Clinton 
Teroarea Khmerilor Roşii 

La vest de lenusalim 
Operațiunea Lucifer 
Hong-korg Express 

Teroristi din Bruxelles 

Lowitură de stat la Tripoll 

a Compiol împotriva lui Sorbaciow 
m Îngerul negru din Montevideo 


PREȚ 7 000 ISBN 973-9138-45-4