Gerard de Villiers — [SAS] Ancheta asupra unui genocid

ASUPRA 
UNUI GENOCID 


GERARD DE VILLIERS O 


\ 


Gerard de Villiers 


uhu 


Ancheta asupra unui genocid 
SAS 140 


În românește de Silvia Cernat 


Capitolul I 


Captivat de ritmurile de tobă. Sacadate, care ţâșneau 
din difuzoarele vechii sale Toyota Corolla, colonelul 
Charles Lizinde aproape că nu băgă de seamă că mașina se 
oprise. Seth, șoferul său se întoarse și urlă pentru a 
acoperi vacarmul muzicii: 

— Am ajuns, șefu ! 

Charles Lizinde care se bâţâia în ritmurile îndrăcite ale 
muzicii, pe bancheta din spate, încetă brusc și deschise 
portiera. 

— Să mă aștepți în colţ, la Kimathi, îi ordonă el. 

Era imposibil să parchezi în Standard Road; strada avea 
sens unic. Colonelul mai dansa încă în timp ce intră în 
holul hotelului Lohro House. Recepţionerele care-l 
cunoșteau nu-i dădură nici măcar insigna de recunoaștere; 
acesta merse direct spre ascensoare, apăsând pe butonul 
etajului 14. Se afla într-o stare de euforie, dar nu numai 
din cauza muzicii. Acest sfert de oră era pentru el un infim 
moment de relaxare în viața sa nu tocmai ușoară. 

Colonelul Charles Lizinde era un exilat a cărei viață 
fusese adesea foarte dificilă. Se împlinise un an de când 
fugise din ţara sa Ruanda, în Kenya, la Nairobi, după ce se 
simţise ameninţat de către fostul său șef, generalul Paul 
Kagame, devenit președinte al Ruandei. 

Acesta l-ar fi vrut pe Charles Lizinde mai degrabă mort 
decât viu, din raţiuni foarte precise. 

Colonelul Lizinde, care condusese pentru Paul Kagame 
câteva operaţiuni foarte „delicate” în fruntea serviciului 
„NETWORK” - o mică structură secretă de informaţii și 
acţiune - se gândise că era mai prudent să părăsească 
Kigali pentru a sta la Nairobi. 

Bineînţeles, toate acestea se întâmplaseră cu câţiva ani 
în urmă, dar era mai bine să fie prudent. Şi apoi. Viaţa la 
Nairobi, nu era deloc neplăcută pentru Charles Lizinde. 

Soţia sa lucra în Comisia locală a Organizaţiei Naţiunilor 
Unite, având astfel anumite avantaje; el însuși își 


deschisese pe cont propriu un mic birou de schimb valutar. 
In Kenya, se vorbea limba swahili, înrudită cu limba 
kinyarwanda vorbită în Rwanda și engleza, la fel ca în 
Uganda unde colonelul Lizinde își petrecuse o bună parte 
din viaţă. 

Desigur, nu avea prea mulţi prieteni la Nairobi: cei mai 
mulți dintre ruandezi erau extremiști hutu, vinovaţi de 
genocid, refugiaţi în urma dezastrului militar provocat în 
iulie 1994. După ce au masacrat în trei luni opt sute de mii 
de oameni din populaţia tuţi, extremiștii hutu au fugit din 
Ruanda în Republica Democratică Congo - fostă Zair, în 
Tanzania, în Kenya și în alte ţări africane sau europene. 

Firește, nu prietenii colonelului Lizinde, care făcea parte 
din populaţia tuţi și era fost membru al APR! îl goniseră 
din ţara lor. 

Cei mai periculoși extremiști hutu fuseseră expulzați din 
Kenya sau conferiţi Tribunalului Penal Internaţional de la 
Arusha din Tanzania, în 1998, după o reconciliere 
spectaculoasă între generalul Paul Kagame și președintele 
kenian Arap Moi, care, altădată, fusese mai degrabă un 
apropiat al președintelui hutu asasinat în aprilie 1994 
Juvenal Habyarimana. În Kenya, rămăsese numai Felicien 
Kabuga, prietenul personal al președintelui Arap Moi. 

Este adevărat că Kabuga nu-și pătase mâinile de sânge: 
a comandat pur și simplu cumpărarea din China, a câtorva 
zeci de mii de cuțite mari de abator, la un preţ competitiv, 
distribuite apoi extremiștilor Interahamwe, milițiile hutu. 

Cu aceste arme rustice, la care s-au mai adăugat și 
câteva kalașnikov și grenade, aceste miliții hutu au tăiat cu 
sălbăticie, în bucăţi, populaţia tuţi, denumită „inienzi?”, 
timp de o sută de zile, sub privirea indiferentă a celor de la 
Mnuar? și a diferitelor misiuni diplomatice instalate în 
Ruanda. 

Apelurile disperate de ajutor ale populaţiei tuţi au fost 


1 Armata populară ruandeză, în majoritate tuti, formată de 
Frontul patriotic ruandez (FPR) după luarea puterii în iulie 1994 
2 S . . 

pioni 
3 Misiunea Naţiunilor Unite de asistență din Ruanda 


ignorate de către comunitatea internaţională. Numai 
Franţa a reacţionat, mai târziu - este adevărat - ocupând 
sud-estul Ruandei. Prin operaţiunea de salvare numită 
„Turquoise”, destinată în principiu să salveze pe toţi 
supraviețuitorii din această zonă. Acest lucru a permis 
milițiilor extremiste hutu să fugă în Congo cu armamentul 
greu. Graţie protecţiei armatei franceze, înșelată de către 
autorităţile politice din acea vreme. 

Incepând cu 1990, populaţia tuţi expulzată în ţările 
vecine - Burundi, RD Congo și mai ales Uganda - de către 
puterea hutu, și-a constituit o armată de eliberare sub 
comanda unui colonel puţin cunoscut el însuși refugiat în 
Uganda și membru al armatei ugandeze, Paul Kagame. 

După trei ani de război, armata condusă de acesta a 
eliberat nord-estul Ruandei. Iar frontul s-a stabilit la vreo 
cincizeci de kilometri de capitala Kigali. Sub egida 
Naţiunilor Unite, s-a obţinut oprirea ostilităţilor și câţiva 
președinți africani au elaborat acordurile de la Arusha, la 4 
august 1993, care trebuiau să înceapă cu o împărțire a 
puterii între hutu și tuti. 

Luptele încetaseră, și mai mult chiar, un contingent de 
șase sute de membri ai APR se instalase în centrul 
capitalei Kigali cu acordul FAR“ și sub ochiul vigilent al 
misiunii Minuar. 

Colonelul Lizinde făcea parte din acest contingent. 

În zorii zilei de 7 aprilie 1994, a doua zi după atentatul 
în care avionul Falcon 50 al președintelui Habyarimana 
fusese doborât de o rachetă sol-aer în timp ce se pregătea 
să aterizez la Kigali, revenind de la Dar Es-Salaam, 
colonelul auzise urletele de disperare ale compatrioților 
tuti, hăituiţi și masacrați în centrul orașului de către 
milițiile hutu. 

O femeie și cei trei copii ai ei au fost efectiv tăiaţi din 
bucăţi de către o bandă Interahamwe hutu - fără ca el să 
poată interveni în vreun fel din cauza ordinului dat de 
comisia Minuar. Așa cum recomandase Boutros Butros- 
Ghali, secretarul general al ONU - era necesar ca Minuar 


1 Forțele armate ruandeze guvernamentale (hutu). 


să păstreze o neutralitate strictă... 

Charles Lizinde nu putuse să uite niciodată strigătele 
atroce ale acestei femei, cu craniul despicat în două de o 
lovitură de cuţit încercând să-și apere cei trei copii care, la 
rândul lor, erau tăiaţi de vii sub ochii ei înspăimântați. 

De atunci, din când în când, simţea nevoia să șteargă din 
memorie acele momente cumplite. 

Cobori deci din ascensor, aruncă o privire spre ceasul 
său vechi Breitling Chronomat pentru a verifica dacă nu 
mergea înainte și împinse o ușă de sticlă mată având o 
inscripţie cu litere aurii „KENYAN TRAVEL SERVICE 
LTD”. 

O tânără negresă instalată în spatele biroului de 
recepţie îl văzu și îi aruncă o privire îngrozită. 

— Tocmai au plecat! 

Colonelul Lizinde, cu ochii plini de dorinţă, ocoli biroul 
și cuprinse cu un gest posesiv sânii tinerei, sărutând-o pe 
gât. 

— Vino repede! zise el, mă gândesc la tine de azi- 
dimineaţă. 

Lui Bicuzi Kihubo, ruandeză tuţi, exilată în Kenya din 
cauza genocidului, îi plăcea să i se spună „Beatrice” după 
moda „albilor” pentru că dădea bine. Tânăra se ridică, 
aranjându-și peste coapsele lungi fusta mini care-i 
acoperea abia o treime din picioare, scăpând din 
strânsoarea mâinilor pofticioase ale colonelului. 

— Trebuie să închid ușa! zise ea dintr-o suflare, s-ar 
putea să intre cineva. 

În timp ce închidea ușa. Colonelul Lizind€ nu-și mai lua 
privirea de la ea Bicuzi Kihubo avea aspectul unui star, dar 
era cam grea de cap. Ochii mari, castanii îi luminau faţa 
dulce. Încadrată de cozile tradiţionale, sânii se mulau sub 
un T-shirt portocaliu, având forma a două obuze grele: cât 
despre șolduri, acestea ar fi transformat pe cel mai sfânt 
dintre prelati într-un sodomit... 

Șoldurile înguste și picioarele lungi făceau din Bicuzi o 
adevărată bombă sexi. 

După ce ușa fu închisă, colonelul Lizinde o împinse pe 


Bicuzi în camera de alături și o sprijini pe biroul larg al 
șefului de agenţie care era plecat să ia masa. Mângâindu-i 
febril sânii minunati, îi ridică T-shirtul pentru a o mușca în 
joacă, apoi își strecură mâna sub fusta mini a fetei, începu 
să-i tragă-n jos chiloţii albi, care alunecau peste coapsele 
lungi, dându-și seama brusc că Bicuzi participa la acest joc 
cu răceala unei statui. Se opri imediat. Își îndreptă ochii 
spre ea și întâlni o privire goală, de animal docil. Cu 
braţele atârnându-i de-a lungul corpului, Bicuzi se lăsă 
dominată, continuând chiar să mestece nestingherită 
„gumă”: o altă „manieră a albilor” despre care credea că îi 
sporește farmecul. 

— Nu-ţi place? întrebă colonelul, neliniștit. 

Bicuzi suspină adânc, pentru a-l impresiona. 

— Îmi simt braţele grele! Nici măcar nu pot să le ridic. 

— Ai probleme? 

— Nu mi-am plătit chiria! mărturisi ea cu o voce de 
copil. 

Mesajul era foarte clar. Fără a mai pierde timp, 
colonelul scoase din buzunar un teanc de bancnote și puse 
pe birou trei de o mie de șilingi’. 

Se petrecu totul ca și cum ai fi pus o monedă într-un 
juke-boxe. 

Imediat, fața lui Bicuzi se lumină: își cuprinse amantul 
cu braţele, își lipi abdomenul de al lui. Frecându-se ușor 
pentru a pregăti terenul. 

— Este adevărat! spuse ea. Astăzi îmi pari mai greoi. 

Colonelul Lizinde știind că nu are la dispoziție mai mult 
de treizeci de minute, își plantă degetul în sexul lui Bicuzi. 
Incetișor, tânăra îi desfăcu fermoarul și începu să mângâie 
languros sexul bărbatului. 

Fostul ofițer al APH-ului sufla ca o locomotivă veche, 
nemaiștiind unde să-și pună mâna mai întâi, trecând de la 
sâni la fese. Revenind apoi la triunghiul magic. 

Curbele tari ale șoldurilor ei îl înnebuneau. Din profil, 
Bicuzi semăna cu un desen al unei pin-up. 

Își aruncă haina pe jos. Luă pistolul de la centură și îl 


5 O mie de șilingi = aproximativ 100 de franci 


puse într-un coș de lângă birou. Cu pantalonii în vine. 
Incepu să-și frece sexul excitat de abdomenul partenerei 
sale. _ 

— Îmi place asta, spuse Bicuzi, sprijinindu-se cu mâinile 
de marginea biroului. 

Dezbrăcată de T-shirt, cu fusta răsucită peste șoldurile 
înguste, cu chiloțeii agăţaţi de o gleznă, fata era și mai 
provocatoare. În mod vizibil, cele trei mii de șilingi îi 
eliberaseră libidoul. 

— Vrei sex oral? întrebă ea cu blândeţe. 

De fapt, Bicuzi nu simţea mare lucru când făcea 
dragoste; mai degrabă oferea plăcere decât s-o primească. 
Dar, cum era o fată înţelegătoare, îi era indiferent ceea ce 
făcea. 

Colonelul Lizinde se depărtă puţin. 

— Da, făcu el cu vocea sugrumată, dar s-o faci ca o 
ticăloasă adevărată. 

Bicuzi nu știa ce înseamnă ticăloasă, dar se hotări s-o 
facă cum credea mai bine. Se așeză în genunchi pe covorul 
vechi, înghiţi în gura-i cărnoasă tot ce se putea și imediat 
colonelul Lizinde se sprijini ușor de ceafa ei. Privind norii 
care se mișcau fără încetare pe cerul albastru al orașului. 
Bicuzi nu făcea acest lucru cu dexteritatea unei târfe, dar 
ruandezul era deja în al nouălea cer numai la ideea că 
urma să penetreze acest trup de vis. 

Știind că timpul îi este măsurat, o trase ușor pe Bicuzi 
de cozi pentru a o face să se ridice. 

Supusă, negresa se lungi de îndată pe spate, peste 
biroul larg cu sexul chiar pe muchia biroului. Colonelul îi 
ridică picioarele, și-și introduse sexul în cel al lui Bicuzi, 
strâmbându-se totodată. 

— Hai spune, nu prea ai chef, nu-i așa? mormăi el. 

— Ba da, ba da, protestă neconvingător Bicuzi, dar mi-e 
teamă tot timpul, să nu vină cineva peste noi, aici. 

Ruandezul suspină adânc. Cu o mișcare energică își 
penetră total tânăra amantă. Se simţi atât de strâns în 
interiorul ei încât își zise că la cea mai mică mișcare va 
exploda de plăcere. 


— Ieși! îl imploră Bicuzi, care cunoștea vechile trucuri 
ale amantului ei. 

Colonelul Lizinde se mulțumi să facă mișcări lente și 
prudente, nedorind să termine rapid Apoi lăsă în jos 
picioarele tinerei și se retrase din ea, mai excitat parcă: o 
prinse de șolduri făcând-o să se întoarcă cu spatele. 

— Ce vrei să-mi faci? îl întrebă Bicuzi, sincer neliniștită. 

— Nimic, spuse ruandezul așezându-și sexul în spatele 
tinerei. Telefonul sună. Pe dibuite, Bicuzi întinse mâna 
spre aparat. 

— Nu răspunde! spuse colonelul. Și așa nu avem destul 
timp. 

— Dar, trebuie să răspund! 

Bicuzi ridică receptorul și spuse „alo” cu vocea sa de 
copil. 

Pe ascuns, colonelul Lizinde profită pentru a-și retrage 
sexul și a-l așeza puţin mai sus, între fesele minunat 
cambrate. Bănuindu-i intenţiile. Bicuzi se răsuci disperată. 
În timp ce dădea amănunte la telefon, unui client potenţial, 
despre avantajele unui weekend în insulele Lamu... 

Ruandezul forţă puţin pătrunderea sexului său, în timp 
ce Bicuzi își mușca buzele de durere: apoi, ţinând-o 
puternic de șolduri împinse energic cu forța celor optzeci 
de kilograme. 

Bicuzi rezistă câteva zeci de secunde, apoi scoase un 
urlet sfâșietor, după ce puse receptorul în furcă, simțind 
până-n adâncul trupului ei sexul masiv al amantului. 
Colonelul se sfârşi de plăcere. Fără diversiunea 
telefonului, nu ar fi ajuns, probabil, la acest moment de 
extaz. 

— M-ai sfâșiat! protestă Bicuzi cu pieptul strivit de 
birou. 

— Nicidecum! o asigură colonelul pe un ton bine dispus. 

De îndată, Lizinde începu să se miște înainte și înapoi, 
strâns parcă de o mână puternică. Bicuzi gemea încetișor, 
cu privirea fixă, concentrată asupra plăcerii. Deodată, 
colonelul explodă într-un strigăt sălbatic. 

Își privi imediat ceasul. Terminase toată întâlnirea în 


șaptesprezece minute. 

Mai rămase totuși câteva momente în această poziţie, 
pentru a amortiza cei trei mii de șilingi și se retrase încă 
excitat. 

Bicuzi se ridică și-l înfruntă. 

— Nu ești prea înţelegător! făcu ea cu o mică 
strâmbătură. Nu o să mă mai pot așeza. 

Lizinde îi mângâie sânii goi a căror piele îi evocă fineţea 
mătăsii. 

— Ba da! spuse el. Și apoi tu ești îndrăgostită; îţi place 
să-mi oferi bucurii... 

— Este adevărat, aprobă tânăra ruandeză cu mare 
convingere. 

Sentimentele sale față de colonel erau amestecate; 
dragoste și interes într-o proporţie în care amorul ocupa 
totuși, primul loc. Luându-și chiloţii, Bicuzi se strecură 
rapid în încăperea minusculă a toaletei, în timp ce 
colonelul se aranja, având corpul și sufletul într-o stare de 
liniște și mulțumire. Pentru o clipă îi trecu prin cap chiar 
să ia o bancnotă de o mie din cele trei mii de pe birou, dar 
își dădu seama că Bicuzi ai fi putut observa; aceasta apăru 
proaspătă ca un trandafir și la fel de provocatoare 
Ruandezul își reprimă dorinţa de a o poseda încă o dată. 

— Sunt gata în zece minute! zise ea. Mă aștepți? Aș vrea 
să mă lași în drum; merg acasă. 

— Sunt în colţ la Kimathi, zise el, răsucind cheia în ușa 
de la intrare. Grăbește-te! 

În ascensor, colonelul începu să fredoneze. Totuși, viaţa 
la Nairobi nu era prea neplăcută. Se uită din nou la ceas. 
Întâlnirea de la Ambasada americană era la orele trei, deci 
avea tot timpul să o însoţească pe Bicuzi. Se gândi chiar să 
urce pentru câteva clipe în minusculul ei apartament 
pentru un mic supliment de mângâieri. 

x 


* * 
Toyota Corolla înainta cu greutate în traficul bară la 


bară. Sub un cer plumburiu, de parcă toate mașinile din 
Nairobi își dăduseră întâlnire în Forest Road. 


— Seth! Dă drumul la aer condiţionat! zise Lizinde 
șoferului. 

Docil, acesta lăsă în jos geamul de pe partea sa, lăsând 
să intre un aer călduţ în mașină. Instalaţia de aer 
condiţionat se defectase demult, astfel că de fiecare dată 
apelau la acest expedient. Colonelul Lizinde se așezase 
lângă șofer, pentru a nu fi tentat s-o violeze pe Bicuzi în 
timpul traseului. Aceasta, instalată pe bancheta din spate, 
ca o prinţesă îi mulțumea amantului oferindu-i imaginea 
picioarelor ei ușor depărtate. în așa fel încât i se zăreau 
chiloţeii albi. O mică plăcere gratuită. Ruandezul își 
consultă din nou ceasul, neliniștit. Dacă mergea tot așa, nu 
mai ajungea la întâlnirea de la ora trei din Mombasa Road. 
Oricum, intermezzo-ul suplimentar la care sperase nu mai 
putea avea loc. 

— Nu poţi să depășești? își întrebă șoferul. 

— Nu, șefu'! 

Ajunseră în intersecţia Parklands Road. Forest Road și 
Limuru Road. Un poliţist încerca în zadar să accelereze 
traficul gesticulând excesiv, așezat în faţa unei biserici 
negre de piatră, a unui panou publicitar pentru pneurile 
Pirelli și a unui ceas mare alb oprit la ora 17:30. 

Abia se încadrară în piața circulară, că o mașină ţâșni în 
stânga lor, trecând peste iarba rondului. 

Furios, colonelul ruandez îi zise șoferului: 

— Vezi că alţii pot depăși! 

Își întoarse capul mașinal și deodată avu impresia că 
inima-i se oprește. Cealaltă mașină, o Toyota Corolla ca a 
sa, în loc să-și urmeze traseul, se opri în dreptul său. În 
interiorul mașinii se aflau doi bărbaţi. Şoferul care se 
găsea pe partea mașinii colonelului se aplecă brusc ca și 
cum ar fi avut să ia ceva de jos. Deodată, zări capul unui 
tânăr negru, care-și sprijinea spatele pe portiera mașinii, 
cu faţa îndreptată spre ocupanţii din Toyota colonelului. 

Tânărul își puse pe genunchi un kalașnikov și îl îndreptă 
spre mașina vecină. Şoferul colonelului scoase un strigăt 
de groază înainte de a apăsa pe accelerator. Toyota făcu 


e În Kenya, se șofează pe stânga. 


un salt de treizeci de centimetri și se izbi de bara de 
protecţie din spate a mașinii blocate în faţa lor. 

Intr-o secundă, colonelul Lizinde își băgă mâna în 
centură, pentru a-și căuta pistolul, dar nu găsi nimic. 

În euforia sa, uitase arma pe biroul unde făcuse 
dragoste cu Bicuzi. Văzu moartea ţâșnind din ţeava 
îndreptată spre el. Detunăturile se succedară-precum 
grindina care pocnește pe un acoperiș de tablă. Capul 
șoferului fu zdrobit primul în acest impact, iar colonelul îi 
supravieţui numai câteva secunde. Încercă să se apere cu 
braţul, într-un gest derizoriu, astfel că primul glonţ îi 
nimeri ceasul Bribing, smulgându-i-l de la încheietura 
mâinii. Al doilea proiectil îi atinse tâmpla în momentul în 
care încerca să deschidă portiera dinspre el, făcându-i să 
explodeze calota craniană. Un al treilea proiectil îl lovi pe 
colonel, sfărâmându-i gâtul, smulgându-i maxilarul în 
momentul în care se clătina pe o parte. Toyota se zgudui 
sub impactul gloanţelor, izbindu-se de mașina din faţă. 

În spate, Bicuzi urla ca o sirenă, așezată jos pe burtă, 
tremurând din toate mădularele. Se așternu o liniște de 
mormânt. Tânărul aruncă arma în spate; șoferul se ridică, 
puse mâna pe volan și încercă să scape, trecând peste 
iarba rondului spre Limuru Road, sub nasul poliţistului 
total buimăcit. Acesta nici măcar nu încercă să ia numărul 
mașinii asasinilor. Bolborosea în aparatul său de emisie- 
recepţie, cerând ajutor. 

Deodată începu un concert asurzitor de claxoane din 
șirul de mașini imobilizate dar care oricum nu l-ar mai fi 
tulburat cu nimic pe șoferul Toyotei căzut peste volan și 
bineînţeles mort de-a binelea. 

Polițistul ajunse în dreptul mașinii în momentul în care 
Bicuzi ieșea în patru labe, fugind de rupând pământul, fără 
să se mai întoarcă. Îngrozit, contemplă cadavrele ciuruite 
de gloanţe. 

Nairobi era un oraș violent, dar atentate în plină zi, cu 
această abundență de muniții, nu erau totuși curente. 

Ceva ce strălucea în iarbă îi atrase atenţia; era ceasul 
colonelului, un Breitling a cărui brățară fusese smulsă 


Polițistul îl ridică și-l duse la ureche. Proiectilul lăsase o 
urmă în metal, dar ceasul mergea încă. Il băgă direct în 
buzunar. Apoi, făcu tot posibilul pentru a devia circulaţia, 
întrebându-se cine puteau fi cei asasinați. 

Având în vedere plăcuţa cu însemne diplomatice, 
probabil, era vorba despre niște străini. 

Când ambulanţa de la Aga-Khan Hospital sosi, urmată 
de mașina poliţiei, nu se putu constata decât decesul celor 
doi ruandezi. 


Capitolul II 


Frank Capistrano era instalat la o masă puţin mai ferită, 
chiar lângă imensele ferestre care dădeau spre Potomac. 
Restaurantul din Kennedy Memorial Center era plin de 
lume; un soare radios strălucea peste Washington și în 
această ultimă lună de iunie a celui de al doilea mileniu, 
viața părea minunată. 

De îndată ce Frank Capistrano - Special Advisor for 
National Security - al Casei Albe îl zări pe agentul Malko, 
încercând să-și facă loc printre mese, își ridică mâna, 
agitând-o, prelungită printr-una din inevitabilele sale ţigări 
de foi, pentru a-și semnala prezenţa. Malko, reperându-l, 
își spuse că semăna teribil cu un „capo mafioso”, cu părul 
negru și des, trăsăturile puternice, ochii șireţi și costumul 
în dungi, de culoare închisă. În plus, la mâna stângă 
flutura un inel, ornat cu un diamant impresionant. 
Contrasta net cu burghezii gătiţi din Virginia și Maryland, 
care trăncăneau la celelalte mese din restaurant. 

Și totuși, era unul dintre consilierii cei mai ascultați de 
la Casa Albă: respectat, remarcabil, strălucitor; cunoscuse 
deja trei președinți succesivi. Un veritabil om al Serviciului 
de Informaţii. Mai întâi la Central Intelligence Agency, 
unde în 1988 a creat Departamentul antiterorist, apoi la 
Casa Albă, unde a condus operaţiunile cele mai secrete, 
cele ordonate direct printr-un „finding” al președintelui 
Statelor Unite, adică un ordin confidenţial de care toate 
agenţiile federale trebuiau să asculte. 

Foarte matinal, se scula în fiecare zi, pe la 5,45, pentru 
ca o jumătate de oră mai târziu să fie deja la biroul său, 
situat în partea de nord-vest a aripii de vest a Casei Albe. 
Chiar în partea opusă biroului oval al președintelui, acolo 
unde Bill Clinton se zbenguise cu voluptuoasa Monica 
Lewinski. 

Frank Capistrano se ridică pentru a-l întâmpina pe 
Malko, sfărâmându-i falangele în palma sa enormă și 
negricioasă. 


— Welcome! Welcome, Malko! Happy to see you again! 
Aţi călătorit bine? 

Malko observă că Frank terminase deja platoul cu 
gustări. Avea același apetit pantagruelic. Când mânca în 
biroul său, comanda șase hamburgeri odată... 

Capistrano se așeză și își aprinse havana cu o brichetă 
Zippo semnată „White House” pe care o puse apoi pe 
masă. 

— Uneventful”! făcu Malko cu un surâs, așezându-se la 
rândul său. 

Călătoria Viena - Washington însemna totuși câteva ore 
bune de zbor. Dar nu putea declina invitaţia făcută de 
Frank Capistrano. Cei doi bărbaţi se cunoșteau din 1997. 
Se întâlniseră la Islamabad. În Pakistan, cu ocazia afacerii 
„cursa 800”8. Când Frank Capistrano intervenea în vreo 
afacere, însemna că siguranţa Statelor Unite era în joc. 

O ospătăriță apăru cu o listă-meniu. Aleseră rapid „New 
York Steak și Caesar Salad” stropite cu un Château 
Malescot Saint-Exupery, un Margaux 1988 și, după 
comanda meniului, Frank Capistrano își fixă ochii săi mici 
și pătrunzători în cei ai lui Malko. 

— Aţi auzit deja vorbindu-se despre moartea 
preşedintelui ruandez, Juvénal Habyarimana? 

Cu el, se intra direct în esența subiectului. 

— Da, vag, zise Malko: era prin 1994 sau 1995. Avionul 
a fost doborât de o rachetă sol-aer. 

— Bingo! făcu Frank Capistrano cu o voce puternică și 
răgușită. A fost în 6 aprilie 1994, la orele 20:20. Avionul 
prezidenţial Falcon 50 al lui Habyarimana, pe atunci 
președinte al Ruandei a fost doborât de către o rachetă 
sol-aer SAM-16 Gimlet, în timp ce se afla în curs de 
aterizare pe aeroportul din Kanombe. O a doua rachetă a 
fost trasă, dar a ratat avionul. Nu a fost niciun 
supravieţuitor din cei nouă pasageri, printre care 
președintele Ruandei și cel din Burundi, Cyprien Ntaryama 
și cei trei membri ai echipajului francez. 


Nimic de spus. 
8 A se vedea SAS nr. 125. „Răzbunaţi cursa 800". 


Își strâmbă puţin gura într-un rictus cinic. 

— În plus, avionul s-a prăbușit în grădina rezidenţei lui 
Habyarimana... Cum s-ar zice, livrat la domiciliu... 

— Îmi amintesc, completă Malko. Acest avion venea de 
la Dar-Es-Salaam, din Tanzania, unde acești președinți se 
reuniseră pentru o conferință regională destinată să 
ratifice acordurile de la Arusha, care stabileau o putere 
împărţită între hutu și tuţii din Ruanda, și să negocieze 
același gen de acord pentru Burundi. 

— Sunteţi o sursă de informaţii, recunoscu Frank 
Capistrano cu o ușoară undă de ironie. 

Ospătarul aduse vinul Château Saint-Exupery pe care 
Frank Capistrano îl degustă pe îndelete, ca un bun 
cunoscător. 

— Am mai lucrat în regiune, demult, preciză Malko. De 
asta cunosc puţin problema. 

Una din primele sale misiuni se desfășurase în Burundi 
și de atunci problemele între hutu și tuţi îi erau familiare. 
În mare, situaţia era simplă: Burundi și Ruanda - foste 
colonii germane - erau populate cu etnii care se urau, deși 
vorbeau aceeași limbă, practicau aceeași religie și se 
căsătoreau adesea, între ei. 

Cei din etnia hutu. Care reprezentau aproximativ 
șaptezeci la sută din populaţie, de origine îndepărtată 
bantu, erau mai degrabă scunzi, cu trăsături puternice, și 
cultivau pământul. Cei din etnia tuţi, veniţi probabil din 
zona Nilului, mult mai la nord, erau mai înalţi, zvelţi, 
foarte subţiri și se ocupau cu păstoritul. 

Belgienii, care au venit după germani, începând cu 
1918, au favorizat, sistematic, prin diverse avantaje, 
populaţia tuţi care a profitat, acaparând puterea politică a 
ţării. Totul s-a desfășurat târâș-grăpiș până în 1959, timp 
în care etnia hutu, majoritară, și-a reținut ranchiuna. Apoi 
în 1959, un obscur colonel belgian, puţin excentric, care se 
credea Lawrence al Arabiei, pe nume Guy Logiest, detașat 
de la Bruxelles pentru a opri mișcările a pus de fapt paie 
pe foc. La începutul anului 1960, acesta a declanșat o 
adevărată lovitură de stat în Ruanda, decretând înlocuirea 


tuturor șefilor tuţi cu conducători hutu. 

Etnia hutu, majoritară, a câștigat în mod evident 
alegerile următoare, a ales un președinte hutu - Gregoire 
Kayibanda - și odată cu independenţa ţării proclamată în 
1962 a început să lupte împotriva etniei tuţi. De atunci, 
istoria etniei tuți ruandezi nu a fost decât o lungă suită de 
masacre, culminând cu genocidul din 1994. 

1960,1961,1962,1970,1990,1993 până la buchetul final 
al celor opt sute de mii de tuţi lichidaţi în trei luni, din 
aprilie până în iulie 1994. La fiecare val de masacre, zeci 
de mii de tuţi luau calea exilului: Uganda, Burundi unde 
tuţii aveau puterea, sau în Congo și Tanzania. 

Din iulie 1994, tuţii au preluat în sfârșit puterea în 
Ruanda, graţie armatei patriotice ruandeze, formată din 
tuţi emigraţi în Uganda. În fruntea cărora se găsea Paul 
Kagame, care a cucerit nordul ţârii. Apoi a învins forţele 
armate ruandeze și i-a izgonit de la putere pe hutu - 
responsabili de genocid. 

Ospătăriţa aduse la masă salata Caesar. 

— Enjoy your lunch! lansă Frank Capistrano, căruia nici 
măcar un genocid nu-i tăia pofta de mâncare. 

Frank aşteptă ca ospătărița să se îndepărteze, apoi 
spuse în șoaptă: 

— Vă întrebaţi, desigur, pentru ce v-am chemat și v-am 
făcut să traversaţi Atlanticul, vorbindu-vă de o istorie 
veche de șase ani. 

— Cu siguranţă îmi veţi spune, zâmbi Malko. 

Vinul  Malescot Saint-Exupery era delicios Frank 
Capistrano înșfăcă salata într-o secundă, goli un pahar de 
vin. Apoi spuse: 

— Nimeni n-a mai vorbit despre această problemă până 
la o dată recentă. 

— Cui îi este atribuit atentatul? 

Americanul se strâmbă, trase puţin din ţigara de foi, 
după ce o aprinse cu flacăra puternică a brichetei sale 
Zippo, scoase un dosar din servietă și spuse: 

— Iată raportul CIA stabilit în mai 1994, cu colaborarea 
serviciilor belgiene. Atentatul este atribuit extremiștilor 


hutu care au pregătit genocidul, cei care au fost numiţi 
Akazu”, apropiaţi lui Habyarimana, din care făcea parte 
propria lui soţie. 

— Asta nu schimbă ipoteza? 

Frank Capistrano scoase un nechezat vesel, și înșfacă 
steak-ul. 

— N-ai auzit niciodată vorbindu-se despre „divorțul 
mexican”? Se practică mult în California. Se dau fotografia 
soțului și două mii de dolari unui ucigaș mexican care se 
însărcinează să fabrice o văduvă. Același lucru se poate 
face cu o rachetă. 

Malko avea în faţa lui un om care nu-și făcea deloc iluzii 
asupra speciei umane. 

Frank Capistrano înghiţi o enormă bucată de carne roșie 
și își agită furculiţa. 

— Glumeam! Dacă era Akazu, doamna Habyarimana nu 
ar fi probabil la curent. Dar să reluăm contextul politic din 
aprilie 1994. Teoretic, Habyarimana revenea de la 
acordurile de la Arusha. Adică de a împărți puterea între 
hutu și tuţi: lucru absolut îngrozitor pentru extremiștii 
hutu. Cei care pregăteau în mod deschis genocidul, de mai 
multe luni. Tocmai în ideea de a termina definitiv 
problema. Soluţia finală nu vă amintește nimic? 

— Ba da, bineînţeles. 

— Ei bine, nu a fost departe de reușită. Habyarimana 
reprezenta un risc pentru acești extremiști hutu; l-ar fi 
suprimat fără nicio remușcare. 

— Această ipoteză este credibilă? 

— Da. lată elementele operaţionale. 

Deschise dosarul, desfășurând pe masă o hartă cu 
nenumărate adnotări, pe care i le explică lui Malko. 

— Iată planul zonei unde a avut loc atentatul. La stânga, 
unica pistă a aeroportului din Kanombe orientată: est-vest 
la 2000. Altitudinea pistei este de 4.800 picioare. 
Aparatele care sunt pe acest aeroport au două feluri de 
proceduri. Dacă sosesc din altă direcţie decât estul, trec 
mai întâi pe deasupra aeroportului, pentru a se așeza 


° Akazu = căsuţă în Kinyarwanda. 


asupra VOR-ului!0. De aici pleacă spre partea 103 - plin est 
- la o altitudine de 11.000 picioare, pierzând altitudine, 
până ajung la baliza LIMA OSCAR, situată la 7,9 mile 
nautice de VOR. După aceea se întorc spre dreapta. 
Deasupra balizei LIMA OSCAR, nu trebuie să stea decât la 
11.000 picioare. Aici se întorc la dreapta, pentru a reveni 
pe axa pistei la 2000 și coboară încet, cu un unghi de 
coborâre de aproximativ 30. 

— Ce reprezintă 7.9 mile nautice? întrebă Malko. 

— Aproape paisprezece kilometri. Înţelegeţi? 

— Absolut. 

— Good. La 6 aprilie, Falcon 50 al lui Juvenal 
Habyarimana sosea de la Dar-Es-Salaam, deci de la est. A 
urmat procedura simplificată, fără să se așeze mai întâi pe 
VOR. Trecând numai deasupra balizei LIMA OSCAR, la 
altitudinea de 11.000 picioare, pentru a-și continua 
coborârea în pantă lină până la pista de aterizare. 

Frank Capistrano puse degetul arătător pe un punct 
care era ușor mai la sud de linia imaginară ce ducea de la 
LIMA OSCAR la începutul pistei. 

— Iată colina Masaka. Ea se află la aproximativ trei mile 
nautice de la începutul pistei. Din flancul său nordic, se 
văd defilând toate avioanele care aterizează pe pistă. Ele 
se află în acel moment la o altitudine de 4.000 picioare față 
de pistă, dar nu mai mult de 3.000 picioare față de vârful 
colinei. Distanţa traiectoriei avionului față de flancul 
colinei este de aproximativ 1.000 de metri. 

— Deci, concluzionă Malko, în 6 aprilie, pe la ora 20:18, 
avionul Falcon 50 al președintelui Habyarimana trece prin 
faţa colinei Masaka, venind din est, la o distanță de 1.000 
de metri, îndreptându-se spre vest. Cu ce viteză? 

— Cu aproximativ 250 km/oră. Ancheta a stabilit că cele 
două rachete au fost trase de pe flancul colinei, dintr-o 
zonă acoperită de vegetaţie bogată, care se afla în 
prelungirea Fermei - o cooperativă agricolă locuită în 
timpul zilei de către expatriaţi francezi. Un SAM-16 cu o 
bătaie de trei mii de metri, avionul neputând să efectueze 


10 Baliză radio care materializează centrul aeroportului. 


nicio manevră de evitare, Falcon 50, fiind, de fapt, un 
„Sitting duck”. Atins de una din cele două rachete - 
cealaltă pierzându-se în natură, avionul s-a prăbușit două 
minute mai târziu, în partea de nord a pistei, în grădina 
rezidenţei prezidenţiale. 

— Înţeleg, spuse Malko. 

— Acum, reluă consilierul special al Casei Albe, să-ţi 
spun câte ceva despre zona operaţională. Mai întâi despre 
tir. Pentru asta era nevoie de oameni „foarte” antrenați. 
Era în timpul nopţii, iar momentul tirului trebuia să dureze 
mai puţin de un minut. Trăgătorii nu aveau timp să se 
pregătească deoarece avionul sosea direct din partea de 
est. Ori. SAM-16 are o caracteristică. Sistemul de 
surprindere al obiectivului se descompune în doi timpi. 
Mai întâi, un șuierat care indică faptul că sistemul 
infraroșu al rachetei „a reperat” ţinta. Dar este prea 
devreme să se tragă. Trebuie așteptat ca șuieratul să 
devină mai ascuţit, ceea ce înseamnă că ţinta este într- 
adevăr „agăţată”. Îţi trebuie nervi de oţel, mai ales când 
nu ai la dispoziţie decât câteva secunde pentru a trage. 

— Dacă era noapte, remarcă Malko, cum au știut 
trăgătorii să  ţintească chiar avionul președintelui 
Habyarimana? 

— Bună întrebare, aprobă Frank Capistrano. Cred că 
aveau un complice la turnul de control sau un radio care 
capta comunicarea între turnul de control și avion, tocmai 
pentru a se evita o eroare. 

Un avion „Hercules” al armatei belgiene urma să 
aterizeze chiar la câteva minute după Falcon 50. Le-a 
trebuit de asemenea și un complice la Dar-Es-Salaam, 
pentru a-i anunța momentul decolării avionului. 

— Şi cum au părăsit locul accidentului? întrebă Malko. 
Aveau un vehicul? 

— Nu știu nimic despre acest lucru, mărturisi 
americanul. 

Capistrano trecu apoi la harta următoare. 

— Iată situaţia militară în seara zilei de 6 aprilie 1994. 
S-a încheiat un armistițiu, între FAR și APR-tuţi, comandat 


de Paul Kagamé. În mare, trupele APR se aflau la patruzeci 
de kilometri, la nord de Kigali - pe care-l vor ocupa numai 
în luna iulie, trei luni mai târziu. Forţele APR aveau în oraș 
un detașament de șase sute de oameni, instalaţi la CND - 
Centrul național de dezvoltare, înconjurat de MINUAR și 
de forțele FAR. Colina Masaka se află la vreo doisprezece 
kilometri est de acest detașament Kigali. În acea perioadă 
era patrulat de forțele FAR care dădeau naștere la 
numeroase  încăierări. Câmpul principal de bătaie - 
Kanombe - se găsea între aeroport și Masaka. Asta-i tot. 
Ce spuneţi? 

— „Quid” rachetele și trăgătorii? 

— Forţele FAR au găsit două lăzi - SAM-16, pe 25 
aprilie, nu departe de Fermă. În ceea ce-i privește pe 
trăgători, nu se cunoaște nimic despre ei. Nici măcar cum 
au ajuns la colină După știința noastră forţele FAR nu 
aveau rachete SAM-16, iar APR nu avea forță aeriană. 
Dimpotrivă, francezii le dăduseră cincisprezece Mistral, 
rachete sol-aer, montate pe vehicul. Asta ar fi esenţa 
raportului. 

— La primă vedere, acest atentat pare a fi opera 
extremiștilor hutu, zise cu prudenţă Malko, sau opera unui 
„important” serviciu secret, dar nu african. 

În Africa, până la urmă se află totul. 

Frank Capistrano se aplecă peste masă. 

— Cine? Francezi? De neimaginat! Președintele François 
Mitterand pusese armata franceză la dispoziţia lui 
Habyarimana! Britanicii n-au fost niciodată interesaţi de 
Ruanda, iar germanii cu atât mai puţin. Ne-am gândit la 
belgieni, dar nici ei nu aveau interes să ațâțe spiritele. 
Ruanda nu prezenta interes pentru nimeni. Este de 
mărimea „unui dulap”, fără nicio bogăţie naturală, în afară 
de ceai și ceva cafea, cu câteva milioane de oameni 
liniștiți, care sapă pământul și ignoră faptul că Evul mediu 
s-a sfârșit. Numai 5% din populaţie are electricitate. 

— Dar COMPANY!!? întrebă cu perfidie Malko. 

— Noi nu eram implicaţi în Ruanda la vremea aceea, 


1 CIA 


afirmă Frank Capistrano. Ambasada noastră de la Kigali 
era într-o stare de somnolenţă, de altfel ca și staţia de 
emisie a CIA de la Kigali. Hutu și francezii ne detestau, 
știind că Paul Kagame era susţinut de Uganda, care este 
una din bazele noastre din Africa. 

— Kagame conducea serviciile speciale ale lui Museveni, 
președintele ugandez. Evidenţie Malko. 

— Exact. Ca mulţi tuţi alungaţi din ţara lor, el s-a 
integrat în Uganda 

— Nu au mai fost și alte ipoteze pentru acest atentat? 

— Ba da, bineînţeles. Forţele hutu au acuzat FPR-ul lui 
Paul Kagame de a fi acţionat prin intermediul 
contingentului APR staționat la Kigali. Dar, coincidenţa 
stranie este că genocidul a început la 7 aprilie, a doua zi 
după atentat. Forţele hutu au pretins că poporul răzbuna 
moartea președintelui Habyarimana, asasinat de către tuti. 

Malko atacă steak-ul său new-yorkez, cu un aer 
îngrijorat. Ceva, în toată această explicaţie, îi scăpa. De 
obicei, Frank Capistrano era mai direct; într-o clipită, 
acesta înghiţi bucata de friptură și se aplecă spre Malko. 
Cu un surâs complice. 

— Vă întrebaţi ce căutaţi în toată afacerea asta, nu-i 
așa? 

— Întocmai. 

— Ei bine. Există un motiv. Sau mai degrabă două. 

Își aprinse ţigara de foi cu bricheta sa Zippo, care părea 
minusculă în mâna-i enormă. Își mai turnă un pahar plin de 
bordeaux și se aplecă peste masă. 

— De la victoria obţinută asupra populaţiei hutu, în 
1994, Paul Kagame a avut câteva probleme chiar în 
rândurile armatei sale: militari care nu erau de acord cu 
el. Unul dintre ei se numește Jean-Pierre Mugabe și 
trăiește de atunci la Washington, unde are calitatea de 
consultant. Acum câteva săptămâni, a lansat pe Internet 
un adevărat manifest, foarte bine documentat, acuzându-l 
pe Paul Kagame de a fi organizat atentatul din 6 aprilie 
1994! 

— A fost crezut? spuse agentul, încercând din răsputeri 


să-și termine friptura. 

Frank Capistrano se strâmbă. 

— Şi noi ne întrebăm, într-adevăr. L-am chestionat pe 
Langley, care mi-a jurat că Mugabe este un naiv și că nu a 
apărut nimic nou în această afacere. Kagame a dezminţit 
cu indignare, subliniind că forţele hutu au comis genocidul 
asupra populaţiei tuţi, și că în prezent vor să transfere 
toată vina chiar asupra etniei tuţi. Acesta ar fi sfârșitul 
primului episod. 

Malko gustă puţin din vinul Malescot Saint-Exupery. 

— Şi după aceea? 

— Ştiţi că în prezent, vreo patruzeci de „asasini” hutu 
sunt închiși la Arusha, în Tanzania, în așteptarea judecății 
în fața Tribunalului Penal Internaţional pentru masacrul 
din 1994? Avocaţii lor au citit documentul incriminator al 
lui Mugabe și acest lucru le-a dat o idee. Ei speră să 
diminueze responsabilitatea enormă ce apasă pe umerii 
clienţilor lor. Care de altfel sunt mânjiţi cu sânge până în 
gât, cerând deschiderea unei anchete asupra atentatului 
din 6 aprilie 1994. Astfel, s-au pus pe lucru, începând să 
caute tot felul de martori. Au găsit unul important, un 
anume Charles Lizinde, fost colonel al Serviciilor speciale 
ale APR-ului, exilat la Nairobi, în Kenya, după ce a fost dat 
la o parte de către Paul Kagame. Ei iau cerut în mod oficial 
acestuia să depună mărturie. Prudent, Lizinde, a cerut o 
întâlnire cu șeful staţiei de emisie a CIA la Nairobi, înainte 
să miște vreun deget. 

— Şi ce le-a spus? 

— Nimic, zise Frank Capistrano. Din simplul motiv că a 
fost împușcat cu o rafală de Kalaşnikov la orele două după- 
amiază, chiar înaintea întâlnirii de la Ambasada 
americană. Doriţi puţin coniac? 

Fără să mai aștepte răspunsul lui Malko, făcu un semn 
ospătarului și îi ceru să aducă două Otard XO. 

— Credeţi că Lizinde avea informaţii asupra acestui 
atentat și că a fost ucis pentru asta? întrebă Malko. 

— Se poate spune și așa, zise enigmatic Frank 
Capistrano. Poliţia keniană a arestat asasinii și un 


complice, doi ruandezi și un ugandez, aceștia jură că este 
vorba despre o reglare de conturi. Dar, totuși coincidenţa 
este bătătoare la ochi. 

Capistrano tăcu. Șeful de sală apăru cu o sticlă de Otard 
XO, pe care-l turnă cu deosebită atenţie, în două pahare de 
coniac tip balon. Frank Capistrano înșfăcă rapid paharul 
cu mâinile-i enorme. Malko îi puse întrebarea care-i stătea 
pe vârful limbii: 

— Sunteţi unul dintre oamenii cei mai bine informaţi din 
Statele Unite, remarcă el. Cu un simplu apel telefonic, 
puteţi să convocați pe Directorul General al CIA, pe cel al 
N.A.S., de asemenea pe responsabilii Pentagonului. Pe 
oricine. Aveţi acces la „toate” documentele - cele mai 
secrete. Această afacere este de resortul CIA. Ei trebuie să 
vă spună ceea ce știu. Nu credeţi? 

Frank Capistrano suspină adânc și-și ridică spre agent 
ochii săi de culoare brun-închis. 

— Sunt de prea mult timp în această profesie pentru a 
crede orbește ceea ce mi se spune. Chiar dacă asta vine de 
la niște oameni care nu ar trebui să mă mintă. 

— Dar, de ce v-ar minţi cei de la CIA? 

— Iată întrebarea potrivită, recunoscu Frank Capistrano. 
O întrebare pe care mi-o pun și eu însumi. Nu pot să-mi 
imaginez nici măcar o secundă că operaţiunea ar fi putut fi 
dirijată de „Company” fără ca eu să fiu la curent cu 
aceasta. Dar „simt” ceva care nu este normal. lată de ce 
m-am decis să apelez la dumneavoastră. Vă dau un 
„finding” din partea președintelui, care vă va deschide 
toate porțile, pentru că am toată încrederea în 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc, zise Malko, dar, totuși este ceva ce nu 
înţeleg. De ce vă interesează să știți dacă membrii tuţi au 
doborât acel avion? 

Frank Capistrano bău o înghiţitură de Otard XO, lăsând- 
o să alunece voluptuos pe limbă și îi spuse cu un vag surâs, 
coborând vocea pentru ca ocupanţii mesei vecine să nu 
audă: 

— Îţi voi spune o butadă. Un cuplu, așezat pe spinarea 


unui elefant, făcea o plimbare. Animalul care-i transporta 
întâlnește un alt elefant - o femelă. Cei doi elefanţi „își 
vorbesc” și turiștii îl întreabă pe conducătorul elefantului 
„Ce își spun?” „El o întreabă dacă este vaginală sau 
clitoridiană”, răspunse călăuza. „Ce importanţă are?”. 
Conducătorul elefantului nu avu timp să răspundă, 
elefantul făcu deja o mișcare pentru a se urca pe 
elefăntiță, și de îndată, toţi trei se treziră aruncaţi la 
pământ. Ridicându-se, călăuza spuse: „Dacă ea ar fi fost 
clitoridiană, elefantul și-ar fi folosit trompa pur și simplu, 
și noi am fi rămas la locul nostru pe spinarea lui”. 

Malko zâmbi fără să vadă „cu adevărat” vreo legătură cu 
istoria atentatului din 6 aprilie 1994. Capistrano spuse și 
mai șoptit: 

— Contează mult, explică el. Căci dacă ar fi fost tuţi, ei 
ar fi putut lua aceste SAM-16 numai din Uganda. Trebuie 
spus că „noi” am echipat armata ugandeză, și deci ar fi o 
adevărată dezordine în afacerea asta. 

— Dar nu s-a găsit încă proveniența acestor SAM-16? 

— Nu, făcu americanul, și nici nu e prea ușor de dovedit. 
Mai întâi, acestea se găsesc ușor pe piaţa liberă, provenind 
din ţările de est sau din Libia. Au pătruns deja în Ciad, 
Angola și în alte ţări din Africa. În plus, le-am reperat chiar 
și în Irak, în timpul războiului din Golf; apoi am echipat 
anumiţi clienţi, printre care armata ugandeză. 

— Ruandezii nu aveau așa ceva? 

— Oficial, ugandezii nu le-au dat, după cunoștința staţiei 
noastre de emisie din Kampala, dar, totuși. FPR deţinea 
rachete sol-aer, foarte probabil SAM-7 sau SAM-16, a 
căror provenienţă ne este necunoscută. Staţia noastră din 
Kampala jură că nu știe nimic referitor la acest subiect. 

„Un înger trecu cu aripile încărcate de rachete”. 

Malko începu să înțeleagă mai bine îngrijorarea 
Consilierului special al Casei Albe. In fond, i se cerea să 
ancheteze „peste” CIA, ceea ce nu era o poziţie de invidiat. 
Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Frank Capistrano se grăbi 
să adauge: 

— Probabil, nu este nimic adevărat în acuzaţiile aduse 


de Jean-Pierre Mugabe. Dar moartea colonelului Lizinde 
m-a alertat. Aș fi mai liniștit dacă această acţiune s-ar 
clarifica. 

— Cu ce vreţi să încep? 

— Cu Nairobi. Șeful staţiei de emisie este prevenit, ca și 
ceilalţi din regiune. Vă vor răspunde la întrebări, dar aș 
dori să aprofundaţi mai mult. Aparent, lichidarea 
colonelului Lizinde nu este politică. Așa sună raportul 
COS” din Nairobi. Dacă-mi confirmaţi aceasta, ancheta se 
va termina și voi dormi liniștit. 

Mulţumit, Capistrano! trase din havană, bău puţin 
coniac și luă ultima bucăţică de ciocolată care se mai afla 
pe masă. Cel puţin îngrijorarea nu-i tăia pofta de mâncare. 

— Șeful staţiei de emisie din Nairobi nu a fost schimbat 
de anul trecut? întrebă Malko. 

— Nu, nu. De ce? 

— Întrebam numai într-o doară. Ne-am văzut în legătură 
cu afacerea „calan”. 

— Ah, este adevărat. Vă cunoașteţi putin.. 

De fapt, se cunoșteau mai mult decât ar fi crezut 
Capistrano. Căci Malko se gândea în special la secretara 
șefului de staţie, sculpturala Priscilla Clearwater, o 
negresă americană de toată splendoarea, cu temperament 
vulcanic. Frank Capistrano își agită braţul pentru a cere 
nota de plată. 

— Aveţi noroc! zise cu amabilitate puţin forţată. Kenya 
este țara marilor animale - „Big Five”. Sunt oameni care 
plătesc pentru așa numitele „safari-fotografii”. 

Malko vru să-i spună că mai erau și alţi prădători în 
Africa în afara leilor și rinocerilor, cu două picioare și mult 
mai periculoși. 


12 Seful stației de emisie — CIA 
13 A se vedea SAS nr. 135. „Contra PPK". 


Capitolul III 


Era imposibil să treci pe lângă noul sediu al Ambasadei 
americane și să nu-l observi. De departe, semăna cu un 
penitenciar. Clădirea se afla în Mombasa Road, la 
aproximativ o milă de centrul orașului Nairobi. 

Era împrejmuită de un gard din fier forjat, luminat 
noaptea de lampadare puternice. Grilajul înconjura un 
imens povârniș, fără urmă de vegetaţie, în centrul căruia 
se înălța clădirea nou-nouţă cu trei etaje. În timpul nopţii, 
proiectoarele erau fixate atât pe faţadă, cât și pe gardul 
exterior, iluminând, totodată, întreaga clădire. 

Malko își parcă mașina închiriată în parkingul exterior 
din faţa gardului de fier forjat, și se îndreptă spre poarta 
încadrată de două gherete blindate și climatizate, în care 
se aflau soldaţi din marina americană, cu căști, înarmaţi, 
îmbrăcaţi cu veste antiglont și separați de lumea 
exterioară prin geamuri blindate. 

Era imposibil să comunici cu ei, altfel decât prin 
interfon. Malko se așeză în fața camerei de control și 
apăsă pe butonul interfonului, spunându-și numele și 
cerând să vorbească cu Mark Spencer, șeful staţiei de 
emisie a CIA din Nairobi. 

— Așteptaţi aici! ordonă cu o voce răgușită un sergent 
de marină. Rămâneţi în zona camerei de luat vederi. 

Soarele bătea puternic, dar Malko nu obiectă nimic. Aici, 
americanii aveau motivele lor să fie puţin paranoici. In 
august 1998, un camion-capcană transformase în pulbere 
clădirea precedentei Ambasade americane, situată în plin 
centrul orașului, în Maile - Selassie Road, doborând cu 
aceeași lovitură și clădirea vecină. Atentatul a făcut două 
sute șaptezeci de morţi și cinci mii de răniţi, toţi kenieni. 
Americanii n-au pierdut decât unsprezece oameni.. Aceasta 
fusese opera rețelei lui Ussama Bin Laden. 

In același timp avusese loc un alt atentat asupra 
Ambasadei americane din Dar-Es-Salaam. Când Malko 
sosise la Nairobi pentru afacerea „calan”, CIA și celelalte 


servicii ale Ambasadei americane stăteau provizoriu într-o 
clădire din Parklands Road, într-o nemaipomenită 
harababură. 

Vocea soldatului îl smulse din starea de meditaţie. 

— Sir, înaintați până la postul de pază și rămâneţi în 
interiorul liniilor galbene. 

Poarta se deschise cu o trosnitură seacă și Malko 
pătrunse în „sanctuarul” supravegheat de un marinar ce-și 
ţinea strâns degetele pe trăgaciul armei sale M16. Părea o 
scenă din Coreea de Nord. 

Dacă Malko nu ar fi avut întâlnire cu șeful staţiei de 
emisie CIA, probabil ar fi fost doborât pe loc. Atât de dură 
îi păru paza. 

Trecu pe sub poarta magnetică, ce se deschise sub 
privirea suspicioasă a pazei. Malko trebui să-și golească 
buzunarele, să-și scoată totul, până la catarama centurii, 
înainte de a fi, în sfârșit, escortat până la clădirea 
principală de către un soldat cu ceafa rasă. Acesta i-l dădu 
în primire unui alt soldat de la marină, care-l însoţi până la 
ascensor. Cabina ascensorului cobori, ușile se deschiseră 
și apăru o tânără negresă splendidă, îmbrăcată cu o bluză 
roșie la baza gâtului, și cu pantaloni negri extrem de 
mulaţi. Tânăra se numea Priscilla Clearwater și era 
secretara lui Mark Spencer; Malko o întâlnise la Belgrad! 
cu trei ani înainte, când avusese cu ea o aventură scurtă și 
fierbinte, o revăzu apoi în anul precedent la Nairobi. 

Privirile li se întâlniră. Malko schiţă un surâs, dar cu o 
expresie neutră, secretara șefului staţiei de emisie îi 
întinse mâna cu niște unghii interminabile, lăcuită în 
aceeași culoare cu rujul. 

— Your I.D. please, Sir”. 

Își stăpâni micul acces de furie și îi întinse pașaportul. 
Această splendidă creatură pe care o posedase ca un 
nebun la Belgrad și la Nairobi, avea acum tupeul să-l 
întrebe cine era, cerându-i actele. 

Priscilla Clearwater aruncă o privire pe pașaport, i-l 


14 A se vedea SAS nr. 124 „Îti vei ucide aproapele”. 
15 Actele dumneavoastră, Sir, vă rog. 


dădu lui Malko și-i spuse soldatului: 

— Este O.K., serge!$. 

Marinarul salută regulamentar și se îndepărtă ţeapăn ca 
un robot. 

De îndată ce Priscilla și Malko rămaseră singuri în 
ascensor, acesta - se aruncă asupra ei cu o energie care 
zgâlţâi cabina ascensorului. 

— Ticăloaso! Nu m-ai recunoscut! 

— Ba da! protestă tânăra, dar aici toți sunt paranoici. 
Sergentul ar fi făcut un raport dacă aș fi fost prea familiară 
cu tine. Liniștiţi-vă, ajungem imediat. 

Agentul explora deja curbele trupului care-l făcuse să 
viseze. Priscilla remarcă, și fără să se ascundă, zise: 

— Nu v-aţi schimbat deloc. 

— În seara asta cinăm împreună! spuse repede Malko. 
Ne întâlnim la Grand Regency, la orele nouă, mai avu el 
timp să precizeze înainte ca ușa cabinei să se deschidă. 

— Dar mai ales, nu telefonati, totul este ascultat. li suflă 
Priscilla. 

Mark Spencer traversă culoarul pentru a-l întâmpina și îi 
strânse mâna, cu forţă. 

— Welcome back la Nairobi! spuse el, trăgându-l pe 
Malko într-un birou nou și gol, glacial precum Polul Nord 
și ale cărui ferestre blindate ofereau cât vedeai cu ochii o 
panoramă asupra savanei fierbinţi. 

— Directorul General m-a înștiințat de sosirea 
dumneavoastră și de motivele călătoriei. lată dosarul 
asasinatului în cazul Lizinde. Sectorul „Special Branch” al 
Serviciului CID kenian l-a alcătuit pentru mine la cererea 
colonelului Makuka, trimițându-mi-l. Ancheta a fost rapidă 
și vinovaţii sunt sub pază, la închisoare. Vă mai amintiţi de 
colonelul Makuka? 

— Bineînţeles! făcu Malko cu un surâs blând. Sper că a 
fructificat cele cinci milioane de dolari. 

Mark Spencer schiță un surâs, fără să răspundă. Se 
simțea jenat. Colonelul John Makuka conducea Naţional 
Security Intelligence- Serviciile keniene. Acest colonel era 


16 Sergent 


un ticălos fără margini, cu sufletul tot atât de negru ca și 
pielea sa. In timpul episodului „calan”, pe lângă 
colaborarea cu CIA, s-a mai distins încercând să-și 
însușească cele cinci milioane de dolari aduse de către un 
„curier” kurd pentru a-i „cumpăra” o nouă identitate 
leader-ului. Colonelul, asistat de unul dintre adjuncţii săi, 
aruncase cu sânge rece, de la al zecelea etaj al hotelului 
Grand Regency, pe kurdul cu cele cinci milioane de dolari. 
Din nefericire pentru kenian, bietul kurd avea asupra sa 
banii, în momentul căderii. Elko Krisanten, reuși să-i 
recupereze, dar pentru a obţine ajutorul efectiv al 
colonelului Makuka, în arestarea finală a lui „calan”, Malko 
fusese obligat oricum să-i predea colonelului banii. 

„Un înger trecu în zborul său, îngreunat de povara 
banului”. 

Pentru a-și da importanță, Mark Spencer își aprinse o 
ţigară cu bricheta sa Zippo, purtând însemnele CIA și o 
așeză tacticos în tocul de piele agăţat de curea. 

— In tot cazul, zise el. Colonelul Makuka s-a dovedit a fi 
foarte cooperant în afacerea Lizind€. 

— Da’ colonelul Lizinde pentru ce a fost omorât? 
interogă Malko. 

— Ei, o poveste murdară... cu bani, explică americanul. 

— Pe cât se pare, Lizinde îl escrocase în Ruanda pe tatăl 
unuia dintre asasini, care s-a răzbunat cu ajutorul a doi 
prieteni. Povestea este clară ca apa de izvor. Spencer 
schiță un surâs vag. Prietenul dumneavoastră Frank 
Capistrano va fi dezamăgit. Vede comploturi peste tot. 

Malko surâse la rândul său. Era evident că CIA nu 
aprecia prea mult această anchetă paralelă, ordonată de 
Casa Albă; de aceea el încercă să-l destindă puţin pe Mark 
Spencer, vizibil „prost dispus” din cauza situaţiei. 

— Nu aș fi putut refuza în niciun fel această misiune 
care-mi oferă plăcerea de a vă revedea, explică Malko. Am 
impresia că la acest sfârșit de mandat, Bill Clinton este 
puţin paranoic. Apropo, îl cunoșteaţi pe acest colonel 
Lizinde? 

— Putin. Kenienii mi-au semnalat sosirea lui în Kenia și 


de aceea am cerut staţiei noastre din Kigali „niște 
informaţii” despre el. Îl cunoșteam puţin, dar mi-au spus 
că spera să fie numit de Paul Kagame director la DMI - 
Directorate of Military Intelligence - în Ruanda, și că a 
plecat dezamăgit, fiind dat la o parte. 

— Ce făcea înainte? 

Americanul făcu un gest evaziv. 

— Conducea cabinetul „afacerilor speciale” al lui 
Kagame. Afaceri mai delicate. Nu avem nimic precis 
despre asta. La ordinele lui Langley, l-am convocat și am 
cinat împreună. Am crezut că voi afla câteva mici secrete 
despre Paul Kagame, dar n-am scos nimic de la el. A fost 
mut ca peștele. După aceea, nu am mai auzit vorbindu-se 
nimic despre el până săptămâna trecută, când a cerut să 
mă vadă înainte de a pleca la convocarea Tribunalului 
Internaţional de la Arusha. 

— Ştiţi de ce voia să vă întâlnească? 

Mark Spencer dădu din cap. 

— Nu. Cred că dorea un sfat în orice caz.. 

Malko se ridică și șeful staţiei făcu același lucru. 

— Sper că vom avea plăcerea să cinăm împreună înainte 
de plecarea dumneavoastră, sugeră americanul. Și dacă 
aveţi chef să faceţi o plimbare în parcul Amboselli, spuneti- 
mi. Vă voi pune la dispoziție o mașină și un ghid. 

— Mulţumesc, dar mai întâi doresc să citesc acest dosar. 
Așa cum știți, stau la hotelul Grand Regency, camera 1212. 
Vă voi chema mâine 

— Sunt la dispoziția dumneavoastră. 

Își luă rămas bun cu o strângere călduroasă de mână. 
Din nefericire, Priscilla Clearwater dispăruse din biroul 


secretarului. 
* 


* * 


Lungit pe un „chaise longue” lângă piscina hotelului 
Grand Regency, Malko închise dosarul stabilit de poliţia 
keniană. La primă vedere, afacerea era clară. 

Vinovaţii își recunoscuseră crima și se găseau în 
închisoare. Nu se găsise arma crimei - un kalașnikov -, dar 


nimeni nu părea îngrijorat de acest amănunt. Malko își 
spuse că Frank Capistrano începea să îmbătrânească și 
devenea prin urmare, tot mai suspicios. 

Puse dosarul de-o parte. Aproape aţipise, cam un sfert 
de oră, când îi veni în minte un amănunt. Erau „trei” 
persoane în mașina lui Lizinde. după depoziţia polițistului 
care  asistase la asasinat. Or, procesele-verbale nu 
menţionau această a treia persoană. De ce? Își întrerupse 
siesta, se îmbrăcă și urcă în cameră să telefoneze. 

La Nairobi, celularele erau o specie pe cale de 
dispariţie. Mark Spencer își luă celularul de îndată și 
rămase fără răspuns la întrebarea lui Malko. Dar nu pentru 
mult timp. 

— Nu pot să vă răspund, mărturisi el, dar firește, există 
o explicaţie. De ce nu-l întrebaţi pe John Makuka? O să-l 
chem să-i spun să vă primească mai repede. Are biroul la 
doi pași de hotelul în care stati. 

Efectiv, biroul lui Makuka era în Nyati House, în Loita 
Street, la câţiva metri de Grand Regency. 

Abia puse receptorul jos, că telefonul sună din nou. 

— John Makuka la telefon, spuse o voce gravă: sunt 
fericit să vă revăd, domnule Linge. 

Era, desigur, o fărâmă de sinceritate în aceste urări, din 
cauza celor cinci milioane de dolari. 

— Şi eu sunt încântat domnule colonel, îl asigură Malko. 
Doresc să vă cer o mică informaţie. 

— Veniţi imediat, îi propuse kenianul. Azi este o zi 
liniștită și voi face tot ce pot să-l ajut pe prietenul meu 
Mark Spencer. 

Clădirea dublă în care își aveau sediul Serviciile keniene 
se învecina cu Grand Regency. Pe trotuarul din faţă nu era 
nimeni. Colonelul Makuka și zbirii săi aveau o reputaţie 
proastă. Cei câțiva opozanți ai regimului își sfârșiseră viața 
fără speranţă în temniţele imobilului. Principala misiune a 
colonelului era să vegheze asupra faptului ca președintele 
Arap Moi să se menţină la putere cât mai mult timp posibil, 
cu un program unic și simplu: „cât mai multă corupţie”. 

Ajutoarele internaţionale erau deturnate, nefericiţii 


kenieni erau oprimaţi, iar ţara era într-o stare de ruină din 
ce în ce mai mare. 

În acest sfârșit de iunie 2000, foametea ameninţa 
populaţia din cauza unei secete cumplite și mai ales din 
cauza neglijenței totale a statului. Corupţia atingea 
proporţii  inegalabile, drumurile erau numai gropi, 
electricitatea era întreruptă douăsprezece ore pe zi. Dar 
cum opoziţia era prin închisori, graţie colonelului Makuka, 
președintele Arap Moi își putea petrece liniștit zilele 
acuzând numai cerul de toate relele din Kenya. 

Un poliţist în uniformă se repezi spre Malko, afișând un 
rânjet sălbatic, și-l duse până la ascensor. Era așteptat, 
mai ales că muzungus!” nu veneau foarte des la Nyati 
House. Colonelul Makuka îl întâmpină cu un surâs larg 
până la urechi, strângându-l la piept. Era negru din cap 
până-n picioare - piele și costum - în afară de o minunată 
cravată roz și de ceasul Breitling de aur, gros ca o 
grenadă: părul ras, pleoapele grele ca de șopârlă. Il 
conduse pe Malko până la biroul cu storurile trase, cu 
pereţii plini de hărți și cu un imens portret în culori al lui 
Arap Moi tânăr. 

Mobilierul era schimbat. Vechea mobilă ce se clătina, 
fusese înlocuită de un superb birou Louis XV. Un dulap cu 
oglinzi și margini aurite, o masă joasă din sticlă, pe care 
stătea o panteră, încadrată de două canapele de piele de 
culoare bordo. 

Un catalog al arhitectului de interioare Claude Dalle 
trona la vedere. O parte din cele cinci milioane de dolari 
furate kurzilor, fusese bine întrebuințată. 

— Bravo, remarcă Malko cu un surâs subînţeles, v-aţi 
schimbat decorul. 

— Am adus totul de la Paris, recunoscu cu modestie 
colonelul Makuka. Președintele m-a trimis să comand 
mobile pentru el și mi-am luat și eu câte ceva... 

O sticlă de Defender „Cinq ans d'âge”, un vas pentru 
gheaţă și niște pahare tronau pe măsuţa joasă, pe lângă o 
sticlă de vodcă Stolychnaya. 


17 Albii 


Malko era un oaspete de marcă. Kenianul îi turnă un 
pahar plin cu vodcă, își umplu paharul său cu scotch și-l 
ridică, făcând o urare: 

— Pentru prietenia dintre ţările noastre. 

Malko gustă cu plăcere vodca de cinci milioane de 
dolari.. 

Colonelul Makuka își puse paharul pe masă. 

— Cu ce vă pot fi de folos? Am scos dosarul morții 
colonelului Lizindé, cu mărturisirile celor vinovați. Este o 
crimă „importantă”, explică el. O poveste ruandeză. 
Lizinde l-a furat pe tatăl unuia dintre vinovaţi și după 
aceea l-a asasinat în Ruanda. Fiul s-a răzbunat. În prezent 
este în închisoare cu complicii săi. Va fi judecat ulterior. 

Malko scutură din cap și surâse. 

— Văd că poliţia keniană a lucrat bine. Totuși există un 
amănunt care mă intrigă. Polițistul care a asistat la 
asasinat menţionează prezenţa a trei persoane în Toyota. 
Cei doi și o femeie. Nicăieri, apoi, nu a mai apărut această 
menţiune. 

Caninii colonelului străluciră câteva secunde precum 
dinţii unui rechin. 

— Asta pentru că noi suntem niște gentlemeni! explică 
el. 

— A, da? 

La prima vedere, acest lucru nu era prea evident. 
Kenianul își lărgi surâsul: 

— Da, era o tânără în mașină! explică el. Amanta 
colonelului Lizinde6; cum acesta era căsătorit, nu am dorit 
să facem necazuri văduvei sale. De altminteri această 
tânără nu știa nimic despre afacere și nu-i cunoștea pe 
asasini. 

— Înţeleg, zise Malko. Era o keniană? 

— Nu, o ruandeză. 

— li cunoașteţi numele? 

Colonelul își scutură ceasul enorm cu o undă de 
enervare și spuse cu un gest definitiv: 

— Nu. Numele ei nu apare în procedura acţiunii. Aţi 
putea întreba probabil la Ambasada Ruandei. Pot să vă 


recomand și să vă înlesnesc intrarea. Cunosc acolo un 
maior care este atașat militar. Chemaţi-l din partea mea. 
Maiorul Emile Gatabazi. Cred că-i cunoaște pe toţi 
ruandezii exilați, de aici. 

— Nu merită osteneala. Răspunsul dumneavoastră m-a 
edificat suficient. Era o simplă curiozitate. _ 

Malko se ridică, iar colonelul făcu la fel. Își strânseră din 
nou mâinile. În ochii săi cu pleoape de șopârlă, de obicei 
inexpresivi, apăru o undă de blândeţe: 

— Dacă mai rămâneţi la Nairobi, zise colonelul, chemați- 


mă. Vă voi duce să luaţi masa la „Carnivore”. 
k 


x * 


Malko privea cerul plin de stele, când cineva bătu la ușă. 
Aici, se întuneca devreme. Își aruncă privirea spre ceasul 
său, un „Breitling Crosswind”. Dacă era Priscilla 
Clearwater, sosea la fix. Merse să deschidă, simțind deja 
parfumul tinerei femei prin ușa batantă. 

Cu o mișcare lascivă a șoldurilor, negresa îi adresă un 
surâs ambiguu și suspină. 

— Sunt cu adevărat o cretină că vă ascult orbește! 

Când nu făceau dragoste, cei doi foloseau forma de 
politeţe, vorbindu-și cu „dumneavoastră”. Malko o privi cu 
nesat. Pieptul ei era mulat sub o bluză neagră care îi 
descoperea spre talie o fâșie de piele catifelată de culoarea 
cafelei cu lapte; pantalonul din satin negru părea pictat pe 
ea, atât era de întins O adevărată bombă sexi. Malko o 
mângâie ușor pe șolduri, în timp ce se sărutară rapid. 

Tânăra se depărtă. 

— Să mergem: nu aș vrea să se creadă că sunt o târfă 
care a urcat în camera dumneavoastră. Aveţi o mașină? 

— Da. 

În ascensorul a cărui cabină era din sticlă. Malko fu 
obligat să se abţină. Orgolioasă, Priscilla traversă holul 
hotelului precum regina din Saba. 

— Unde mergem? 

— Există un restaurant italian foarte bun, la Village, nu 
departe de ONU. O să vă conduc. 


De îndată ce se așezară în mașină, negresa scoase un 
mic pistol din geantă și-l armă, punându-l apoi între cele 
două locuri. 

— Aveţi intenţii ucigașe? se neliniști Malko. 

— Sunt atacuri tot timpul, explică Priscilla, mergem 
destul de departe. Dl. Spencer m-a autorizat să port o 
armă. 

Efectiv, străzile erau pustii ca într un oraș părăsit. 
Merseră cam douăzeci de minute. Malko își puse mâna pe 
coapsa îmbrăcată în satin a vecinei sale, anticipând 
momentele agreabile. De îndată ce parcă în Village, un 
centru comercial destul de sinistru, Malko o prinse în 
braţe și se sărutară îndelung. Atât cât putu să verifice dacă 
sânii îi erau la fel de tari ca odinioară. 

Patronul restaurantului „Cafe latin” o îmbrăţișă cu 
entuziasm pe Priscilla și le dădu cea mai bună masă. Era 
puţină lume, numai „expatriaţi”. Malko îi ceru patronului o 
sticlă de Taittinger Comtes - șampanie albă millesime 
1994. Avea un ritual cu Priscilla. In faţa bulelor de 
șampanie, tânăra se înveseli puţin și privirea îi deveni 
strălucitoare. 

— Câte femei aţi avut de anul trecut și până acum? 
întrebă ea cu o ușoară ironie. 

— Nu m-am gândit decât la dumneavoastră, replică 
Malko. Nu speram să vă revăd atât de repede. 

Priscilla se strâmbă. 

— Mincinosule! 

Malko o servi cu Taittinger. Priscilla îl observă, amuzată. 

— Și dumneavoastră? o atacă Malko. Nu aveţi un amant? 

Priscilla îl privi drept în faţă: 

— Ba da! Un masai! Un războinic masai! 

Malko aproape că scăpă paharul din mână. 

— Credeam că nu vă plac africanii.. 

Priscilla își cobori privirea 

— M-am îndrăgostit de el. Nu am văzut niciodată un 
bărbat mai frumos! Cu o fâșie de blană de leopard 
înfășurată peste talie, cu torsul musculos și trăsăturile 
regulate, părea un actor de film. Era aproape de Mombasa 


în rezerva masai.. Avea o lance adevărată și chiar vâna leii 
și bivolii cu ea. Eram în transă. Chiar din prima seară am 
făcut dragoste cu el. 

— Și apoi? 

Priscilla zâmbi trist. 

— Mi-au trebuit câteva săptămâni pentru a reveni cu 
picioarele pe pământ. Mă duceam în toate weekendurile la 
Mombasa. Trăiam în tribul său. Ne spălam în apa râului. 
Făceam câte două ore pe jos, sub soarele torid. Dar.. 

— Dar ce? 

— Era prea diferit! suspină ea. Mai întâi era îngrozitor 
de gelos. Dorea să locuiesc cu el și să nu mai ies din 
rezervație. Apoi la masai, sexul nu este prea nostim. Nu se 
sărută niciodată, nu se ating. Se cuplează și asta-i tot. A 
fost totuși o experienţă extraordinară. Ne-am despărţit cu 
greutate. Voia să se căsătorească cu mine și să mă 
excizeze. După legile tribului său. Era fermecător. 

— A rămas, deci, în savană? 

— Da. Dar mi-e frică să nu-l întâlnesc aici, făcu ea, cu un 
surâs vag. 

Din cauza secetei, populaţia masai se mută spre nord cu 
animale cu tot. 

— Ştie unde locuiţi? 

— Da. Dar nu vorbește engleza. Este un timid. Ei, haideţi 
să vorbim despre altceva. 

Priscilla începu să mănânce cu poftă. Privind-o, Malko 
își spuse că într-adevăr Priscilla ar fi devenit o superbă 
prințesă masai... așa cum și-ar fi dorit frumosul ei 
războinic. 

Priscilla întrerupse liniștea. 

— Cum merge ancheta? L-ați văzut pe colonelul 
Makuka? 

— Da, a fost foarte cooperant. 

El îi povesti întrevederea cu kenianul. Tânăra încruntă 
sprâncenele. 

— Ei, mi se pare curios. Mi se pare că un ziar a vorbit 
despre această fată din mașină dându-i și numele. Era 
chiar și o fotografie. Cred că era „The Nation”. S-a vorbit 


mult despre moartea colonelului. 

— Poate colonelul Makuka a uitat. Această fată, se pare 
că nu a avut nicio legătură cu asasinarea colonelului. 

— Nu, bineînţeles, recunoscu Priscilla: dar poliţia a 
interogat-o, cu siguranţă. 

Privirile li se întâlniră și ceea ce Malko văzu în privirea 
tinerei, alungă din mintea lui fantoma misterioasei amante 
a colonelului Lizinde. 

Malko își puse mâna pe cea a Priscillei. 

— Priscilla, sunt cu adevărat fericit că te-am regăsit. 


— Şi eu la fel, zise ea. 
* 


XX 


Drumul înapoi până la Loita Street nu le luă mai mult de 
un sfert de oră, pe străzile cu desăvârșire pustii. Malko se 
opri în faţa numărului 8. 

— Vedeţi, am memorie bună! 

Priscilla nu răspunse și cobori din mașină. El o urmă. 
Ajuns în apartament, măsură camera dintr-o privire. O 
canapea Louis XV acoperită cu o cuvertură roșie de 
brocart ocupa în întregime un perete: în faţa ei era un bar 
lăcuit cu negru, iar prin ușa întredeschisă zări în dormitor 
un pat romantic, după moda veche, cu marginile din fier 
forjat. 

— V-aţi mobilat în întregime apartamentul, ca și 
colonelul Makuka. 

Priscilla se îmbujoră. A 

— Nu s-a întâmplat așa! explică ea. Într-o zi colonelul 
Makuka a venit la ambasadă să mă întrebe ce i-ar face 
plăcere lui Mark Spencer. Pentru a-l mulțumi pentru 
atitudinea sa înţelegătoare în afacerea „calan”. 

— Voia să-i dea bani? 

— Nu. Mobile. Pleca la Paris să-și comande pentru el: 
chiar de la decoratorul Claude Dalle. Desigur, i-am spus că 
dl. Spencer nu va accepta nimic. El a adus totuși acest bar, 
canapeaua „langanyka” și patul. Le-a livrat fără să mă 
întrebe. Vă rog să nu-i spuneţi d-lui Spencer: s-ar înfuria. 
Oricum, nu puteam să le pun în fața Ambasadei din Nyati 


House! 

— Nu voi spune nimic, jură Malko. 

Liniștită. Priscilla deschise barul care ascundea o 
combină, luă un CD și de îndată ritmul îndrăcit de 
N'dombolo făcu să tremure pereţii. Femeia începu să se 
onduleze pe loc, răsucindu-și șoldurile, agitându-și crupa 
sa somptuoasă precum un shaker, aruncându-i lui Malko 
ocheade precise. 

— Ador muzica asta! îi zise ea. 

Dacă masai-ul ei ar fi văzut-o, ar fi ţintuit-o de perete cu 
lancea sa... Malko se mulțumi să o apuce și să o strângă la 
piept, mângâindu-i șoldurile, fesele de vis, apoi sânii. 
Languroasă, Priscilla se cambră în braţele lui. Il sărută 
îndelung, folosindu-și vârful limbii și strivindu-i pieptul. Nu 
uitase nimic. Mâna lui Malko îi mângâia abdomenul și 
realiză imediat că nu purta nimic pe sub pantalonii din 
satin negru. O lipi de perete și începu s-o maseze de sus 
până jos. Simţi satinul umezindu-se sub degetele sale și 
partenera începu să geamă 

— Oprește-te. Mă exciţi prea tare. 

Îl tutuia, deci însemna că trecuseră spre raporturi mai 
intime. Malko căuta cureaua pantalonilor și suflă: 

— Te voi excita și mai mult. 

Deodată, degetele îi atinseră un mic bloc de metal 
rectangular. Cobori privirea și descoperi un încântător 
lăcăţel auriu, care închidea cele două capete ale curelei 
din piele de șopârlă. 

Privirea sa întâlni pe cea a Priscillei, care îi zise cu 
ironie: 

— Trebuie o cheie, și nu-ţi spun unde este.. În seara 
asta, eu comand. Nu te vei atinge de mine. 

Furios, Malko o târî în camera alăturată și o trânti pe 
pat. După foarte puţin timp, trebui să renunţe. Era 
imposibil să-i dea jos pantalonii de satin. Imposibil chiar 
să-și strecoare un deget între pantaloni și piele. Priscilla 
pregătise bine totul. Aceasta, lungită pe burtă, cu o 
expresie sarcastică îl provocă. 

— Dacă vrei, pot să-mi folosesc gura. 


Malko își rumegă umilirea. Privirea îi căzu pe două 
pumnale masai, fixate pe perete și întrezări soluţia. 

— Este o idee bună, spuse el, dar înainte, mai este o 
mică formalitate. 

Se ridică, merse la fereastră și reveni cu un șnur de 
perdea. Priscilla înţelese prea târziu. Malko îi trecuse deja 
șnurul peste încheietura mâinii, legând-o de marginile 
frumosului său pat romantic. Tânăra se zbătu în zadar, 
căci Malko o legă și de cealaltă mână în același fel. 
Priscilla se zbătea, sărind în pat ca un pește pe uscat, 
absolut înfuriată. 

— Dezleagă-mă imediat! strigă ea, sau nu o să mă mai 
atingi niciodată! O să-i spun d-lui Spencer! 

Malko luă cel de-al doilea șnur pentru a-i lega picioarele. 
După câteva minute de luptă feroce, reuși să o lege pe 
tânără de glezne. În așa fel încât picioarele erau larg 
desfăcute. Apoi se dădu înapoi să-și admire opera. Priscilla 
îi aruncă o privire întunecată. 

— Desfă-mă imediat sau... 

— Sau ce? 

Liniștit, Malko se dezbrăcă și se apropie de ea. Totul era 
foarte excitant și el era deja pregătit. 

— Mi-ai propus ceva! sugeră el cu blândeţe. 

Priscilla scuipă ca o pisică în călduri. 

— Dacă te apropii, îmi voi folosi dinţii. 

Era capabilă s-o facă. 

— Eşti sălbatică ca un masai! făcu el. 

— Ticălosule! Nu ar fi trebuit să-ţi vorbesc niciodată 
despre asta! 

Malko se apropie și se culcă gol, peste ea, așezându-și 
sexul chiar în mijlocul crupei ei. Cum tânăra se zbătea, 
involuntar se frecă de el, ceea ce îl excită. 

Priscilla își dădu seama și îi spuse cu dispreţ. 

— N-ai decât să te freci de mine! Știi, cum fac câinii. 

Malko se ridică și se duse să ia un pumnal de pe perete 
Răsuci lama cuţitului în faţa Priscillei. 

— O să fac ceva mai mult, spuse el. Cred că tânărul 
masai nu te-a sodomizat. Nu era destul de civilizat pentru 


asta.. 

— Ba da! A făcut-o! protestă Priscilla. 

Malko nu crezu un cuvânt. Se aplecă și cu o precizie 
chirurgicală, așeză vârful pumnalului pe  cusătura 
pantalonului, acolo unde era mai întins și îl băga câţiva 
milimetri. Apoi îi dădu o lovitură ușoară din încheietura 
mâinii și pantalonii se descusură pe vreo zece centimetri, 
descoperind exact ceea ce căuta. Mări deschizătura în așa 
fel, încât să-și strecoare mâna, în ciuda protestelor 
furibunde ale femeii. 

Degetul lui atinse sexul tinerei. 

— Ticălosule! urlă americanca. 

În câteva mișcări, Malko își așeză sexul peste 
deschizătura făcută și începu să facă mișcarea de 
penetrare. Priscilla rezistă, contractându-și mușchii. În 
ciuda eforturilor sale, își împinse sexul între fesele 
cambrate, salutat de Priscilla cu un urlet sălbatic. 

Sufla încet, savurându-și victoria. Negresa suspina de 
furie adresându-i vorbe injurioase. Malko începu să se 
miște. Progresiv, simţi că nu mai era dificil să culiseze 
între fesele ei. Priscilla încetă să mai suspine. Ritmul 
respirației se modifică puţin câte puţin. Apoi crupa sa 
somptuoasă începu mișcarea spre partea din faţă a lui 
Malko. O posedă total și într-o perfectă armonie explodară 
împreună. Mai rămase câteva momente în interiorul ei, 
când tânăra se întoarse și îi spuse cu o voce perfidă: 


— Speram să faci asta! 
* 


XX 


Înfășurată într-o rochie de casă de mătase galben-canar, 
cu ochii marcați de plăcere, Priscilla fuma o ţigară, 
privindu-l pe Malko. Care stătea cu un pahar de șampanie 
în mână. Taittinger Comtes, scoasă de la frigider. 

— La ce te gândești? o întrebă 

Ea zâmbi. 

— Ai avut dreptate. N'goro nu mi-a făcut niciodată 
asta... 

Câteodată micile victorii sunt mai valoroase decât cele 


mari. Malko se întinse. 

— Din nefericire, nu voi rămâne mult timp la Nairobi. 
Ancheta mea s-a terminat înainte să înceapă. Nu-mi 
rămâne decât acest maior ruandez, pe care îl voi vedea. 

Priscilla surâse. 

— M-ar mira să te poată ajuta. La Nairobi nu sunt decât 
două feluri de ruandezi. Cu rare excepţii: hutu care au 
comis genocidul și tuţii certaţi cu Kagame... Ruandezii 
hutu nu au mai rămas prea mulţi. Înainte, președintele Moi 
era foarte apropiat de Habyarimana și a dat azil 
ruandezilor hutu „asasini”. Apoi, Kagame a venit aici și cei 
doi s-au apropiat. Moi i-a expulzat pe ruandezii hutu 
pentru a-i face plăcere lui Kagame și de atunci, guvernele 
celor două ţări sunt foarte legate. 

Malko își puse deoparte paharul de șampanie. 

— Vrei să spui că oamenii Ambasadei ruandeze se 
împacă bine cu puterea locală? 

— Absolut. 

Agentul își aminti de ochii de șopârlă ai colonelului 
Makuka, licărind cu blândeţe și se întrebă deodată dacă 
această afacere foarte clară și simplă nu ascundea cumva 
vreo capcană. De ce un ofițer kenian l-ar fi minţit în 
legătură cu această negresă dispărută? Avea o memorie 
prea bună pentru a nu-și aminti de fotografiile apărute în 
presă. 


Capitolul IV 


Priscilla Clearwater, obișnuită cu sensurile duble ale 
serviciilor de informaţii, simţi tulburarea lui Malko. Își 
termină paharul de șampanie și îl sfătui: 

— Ar trebui să te duci la „The Nation”. Au scris o 
mulțime de articole despre întreaga afacere, sau, mai 
degrabă, cere-i lui Mark Spencer să te pună în legătură cu 
șeful postului de poliție din Gigiri. Cu o sticlă de Defender 
„Succes” veche de doisprezece ani, poţi să obţii tot ce vrei. 
Ei au interogat-o pe fată, dacă-mi amintesc bine. 

— Aș prefera să nu trec pe la Mark Spencer, zise Malko. 

Tânăra îl privi, sincer uimită. 

— De ce? Nu lucrezi bine cu el? 

— De data asta, lucrez mai întâi pentru Casa Albă, 
preciză agentul. Pentru un „Special Advisor” al 
președintelui, Frank Capistrano. Să spunem că este o 
anchetă peste CIA, deci, prefer să am surse de informaţii 
independente. 

— Vrei să spui că cei de la Casa Albă se interesează de 
moartea colonelului Lizinde? întrebă Priscilla, intrigată. 

Malko zâmbi. 

— Ei, nu chiar așa. Ăsta nu este decât un element dintr-o 
problemă mai vastă. Dacă această crimă nu are zone 
neclare, ancheta mea se va termina rapid și mă vei pierde 
din nou.. 

Tânăra izbucni într-un hohot de râs. 

— Oh, ce groaznic! Ce-aș putea face să te mai rețin? 

— Mai întâi, să juri că nu vei spune nimic din 
conversațiile noastre lui Mark Spencer. 

— Nu riști nimic în acest sens, pentru că nu am voie să 
te văd. 

— Totuși, nu cunoști pe cineva care ar putea să mă 
ajute? 

— Bineînţeles. Un reporter de la „The Nation”, Stephen 
Muiruri. Este specialist în fapte diverse. Vine mereu la 
cocktail-urile noastre și bănuiesc că mă simpatizează 


foarte mult. Dacă îl suni din partea mea, va veni într-o 
clipă, și-ți va mânca din mână. 

— Sau mi-ar mânca mâna. 

— Oh nu! 

Priscilla îi aruncă o privire întunecată lui Malko și își 
strânse halatul în jurul taliei, ceea ce o făcu și mai 
excitantă, mătasea halatului mulându-se pe vârfurile 
sânilor. 

— Nu cred că te interesează numai asta. îi zise ea. Așa 
cum te cunosc eu... 

— Ai înnebunit? protestă Malko. Crezi că nu-mi ești de 
ajuns? 

— Bine, bine. Ai grijă, că voi afla oricum de la Stephen. 
Dacă nu te comporti bine, nu o să mă mai vezi vreodată. 

Priscilla luă sticla de „Iaittinger” și umplu cele două 
pahare. 'Terminară de băut șampania, legănațţi de ritmurile 
sacadate de N'dombolo. Apoi Malko se apropie de negresă, 
forțând-o ușor să se lungească pe pat, alături de el. 
Aceasta se întinse pe spate, el îi desfăcu halatul și se așeză 
peste ea, punându-și picioarele peste ale ei. Priscilla 
închise ochii, în timp ce Malko îi mângâia sânii cu 
gingășie, mulțumindu-se să se joace cu sfârcurile-i negre. 
Tânăra se lăsă prinsă de jocul voluptuos al dragostei, 
bărbatul penetrând-o fără efort. 

Priscilla începu să respire din ce în ce mai repede. 
Ajunse apoi la final cu un suspin adânc, iar când deschise 
ochii, își înfipse unghiile în spatele lui și îi spuse: 

— Dacă faci dragoste cu fata asta, te omor! 

* 


XX 


Cu colecţia ziarului „The Nation” deschisă în față, Malko 
contempla meditativ o fotografie enormă a unei tinere 
negrese, al cărui T-shirt se mula peste niște sâni ascuţiţi, 
dar și grei totodată. Nu era prea frumoasă, dar expresia sa 
jumătate - stupidă, jumătate - vicioasă, ar fi avut desigur, 
un anumit efect asupra bărbaţilor, indiferent de culoare 
pielii lor. Legenda fotografiei era foarte explicită: „Bicuzi 
Kihubo se afla în mașina colonelului când acesta a fost ucis 


de niște necunoscuţi. Nici ea nu înțelege cum de a scăpat 
vie din acel atentat”. 

Articolul, datat a doua zi după atentat, era semnat de 
Stephen Muiruri, prietenul Priscillei. Malko îl citi cu mare 
atenţie, fără să afle nimic în plus asupra crimei, dar 
descoperi că Bicuzi Kihubo era refugiată tuţi, la Nairobi, 
din 1994. Așa cum scria ziarul, Bicuzi lucra într-o agenţie 
de turism și era foarte sportivă. Privi îndelung fotografia. 
Priscilla intuise bine, Bicuzi Kihubo avea un cap superb, o 
gură cărnoasă și o privire fără prea multă jenă. 

Un ziarist sosi. Se aplecă peste cutia cu documentatii și-l 
anunţă: 

— Stephen Muiruri a sosit chiar acum. Dacă doriţi să-l 
vedeţi, se află aici. 

Malko îl urmă la un alt birou, la celălalt capăt al etajului. 
Reporterul faptelor diverse de la „The Nation” avea părul 
ras. Nasul turtit și o privire sclipind de inteligenţă. 

— Ce face Priscilla? întrebă el dintr-odată. 

Agentul îl liniști în maniera cea mai neutră posibilă și îi 
explică ce căuta. 

— Îmi amintesc foarte bine de această fată! zise imediat 
jurnalistul. Am fost nevoit s-o văd de mai multe ori. Are un 
trup grozav, dar nu este prea inteligentă. Era amanta 
colonelului Lizinde, bineînţeles. Dar nu cred că este 
amestecată în asasinat. 

— Se află încă la Nairobi? 

— Da, cred că da. Lucrează într-o agenţie de turism de 
pe Standard Road, în Lohro. lar seara merge deseori într- 
un bar care se numește Gipsy. 

— Un bar unde vin târfele? 

Ziaristul se strâmbă puţin.:. 

— Oh, găsești acolo câte puţin din toate! Africani, 
expatriaţi. Acolo mergi să priveşti la televizor, să bei câte o 
bere sau să agăţi vreo fată. Mai sunt prin zonă trei sau 
patru ca Bicuzi. Nu sunt tocmai niște târfe, dar dacă 
sunteţi pe gustul lor și eventual le-aţi rezolva și micile 
probleme de bani... (îi făcu semn cu ochiul lui Malko și îl 
sfătui). Duceţi-vă să daţi o raită pe la Gipsy. Veţi vedea, 


Bicuzi asta are un corp grozav și este și foarte 
„înțelegătoare”. Poate aflați ceva despre atentat. Și dacă 
nu aveţi nimic de făcut.. 

Ziaristul își privi ceasul și se scuză cu un surâs. 

— Am de terminat un articol. Dacă aveţi nevoie de mine, 
iată cartea mea de vizită. 

Malko părăsi sediul ziarului, înveselit. Se hotărî să 
meargă la Gipsy, bineînţeles fără ca Priscilla Clearwater să 
știe. 

x 
x * 


Barul Gipsy nu spunea mare lucru: era mic. Cu o terasă 
modestă. În colțul străzilor Chiromo şi Santana, chiar în 
faţa hotelului Landmark, în nordul orașului. 

Un televizor, suspendat deasupra barului, transmitea cu 
sonorul la maximum un meci de fotbal alert și ritmat, în 
strigătele unor mulatri agăţaţi de berea lor ca naufragiaţii 
de colacul de salvare. 

Erau puţine femei. Reperă una, lângă intrare, care 
stătea de vorbă cu trei tineri negri. 

Cu părul împletit în codițe, foarte machiată, gura 
cărnoasă și roșie, bărbia voluntară, nasul destul de drept, 
nu prea frumoasă, dar atrăgătoare. T-shirt-ul albastru și 
fusta mini nu ascundeau prea mult din corpul superb. 
Malko se simţi brusc inundat de idei îndrăzneţe. Fata 
merse până la bar și apoi își reluă locul la masă. Se mișca 
bine, cu gesturi senzuale. O frumoasă floare de savană... 

Agentul intră și se instală într-un separeu, trecând pe 
lângă ea. În afară de el, în bar erau numai „expatriaţi”, mai 
atrași de bere decât de „fetele proaspete”, fiind mai 
degrabă obosiţi de tropice. li zări și pe cei câţiva betivi 
obișnuiți ai barului. 

Fata cu părul împletit în codițe îl urmări cu privirea și 
când Malko se instală în faţa ei, îi surâse. Un adevărat 
surâs de târfă: supus și provocator totodată. Malko îi 
întoarse zâmbetul, fiind sigur că se află în fața amantei de 
foc a colonelului Lizinde. 

Își bău berea pe îndelete, supraveghind-o pe Bicuzi 


Kihubo cu colţul ochiului. Îi era pe plac lui Bicuzi, în mod 
vizibil. De fapt, era o faţă nouă pentru ea. Schimbară 
câteva zâmbete și în cele din urmă când cei trei negri cu 
care vorbise părăsiră barul, tânăra se apropie de separeul 
lui Malko, cu un mers unduitor și decis. 

— Bună seara, spuse ea cu o voce de copil. Veniţi pentru 
prima oară la barul Gipsy? 

— Într-adevăr! recunoscu Malko. Pot să vă ofer o bere? 

— Un scotch, mai degrabă. Berea îngrașă. 

Bicuzi chemă un ospătar, care îi aduse un Defender 
„Very classic Pale” cu un cub de gheaţă; apoi se strecură 
lângă bărbat, oferindu-i o panoramă a corpului său, dar 
mai ales asupra sânilor dezgoliți pe jumătate. 

O examină. Când nu se controla, Bicuzi avea o privire 
absolut golită, ca a unui animal. Din fericire, avea un corp 
splendid. 

— Mă numesc Beatrice, spuse ea. Dumneavoastră cum 
vă numiţi? 

— Malko. Sunteţi keniană? 

— Nu. Ruandeză. Am părăsit ţara după evenimentele din 
1994 și nu m-am mai întors... Mi-e frică să nu reînceapă. 

— V-aţi pierdut familia? 

— Pe toţi, spuse cu o voce egală, fără cea mai mică urmă 
de animozitate. Mai întâi, „l-au tăiat” pe tatăl meu și 
frățiorul meu în fața ochilor mei. Fratele meu a strigat 
foarte mult. I-au tăiat mai întâi picioarele și mâinile, apoi 
au violat-o pe mama și i-au spintecat pântecele cu lovituri 
de suliță. În cele din urmă le-au aruncat pe cele două 
surori ale mele într-o fântână, de vii. 

Bicuzi își cânta litania de grozăvii cu o voce calmă, ca și 
cum ar fi înșirat niște catastrofe naturale. 

— Dar dumneavoastră? 

— Eu am avut noroc, spuse ruandeza cu mândrie. Șeful 
acestor  „interatiamwe” fusese Înainte vecinul meu. 
Totdeauna dorise să se culce cu mine. M-a târât în casă și 
m-a violat. Apoi mi-a spus: „O să te ucid. Dar dacă ai bani, 
nu te voi ucide imediat, voi veni mâine”. Aveam o sută de 
franci pe care i-am dat. În clipa aceea a fost destul de 


„blând” cu mine. M-a lovit cu un cuţit, făcându-mi o rană la 
gât - ea îi arătă o cicatrice lungă ce îi marca gâtul - apoi 
m-a lăsat în pace. Bineînţeles, nu am mai așteptat până a 
treia zi. M-am deplasat până la liceul Rugunga. Acolo era 
multă lume, dar m-au acceptat. Am rămas două luni. Când 
unul dintre ei a plecat, m-a luat cu el în Tanzania, apoi aici. 

Bicuzi îl privi cu un surâs confuz, ca și cum s-ar fi scuzat 
că ar fi supravieţuit genocidului. Greu început pentru viaţa 
unei tinere. Bău puţin Defender și se strâmbă. 

— Nu-mi place să vorbesc despre asta. Acum este 
reconciliere naţională, adăugă ea cu emfază comică. Voi 
reveni poate la Kigali, dacă totul decurge cum trebuie. În 
schimb aici, la Nairobi, mă simt fericită. Dar 
dumneavoastră, ce faceţi? 

— Lucrez în domeniul ceaiului, zise Malko. 

— Merge bine? 

— Destul de bine. 

Se lăsă liniște. Bicuzi nu era o intelectuală. 

— Doriţi să mergem în altă parte să bem altceva? sugeră 
Malko. La „Florida”? 

Bicuzi Kihubo își încruntă sprâncenele, jenată. 

— Da, dar nu imediat. Îmi aştept „unchiul”. Nu va fi 
mulțumit dacă nu mă găsește aici. 

— „Unchiul”? 

— Da, preciză ea cu gravitate. Este un prieten de 
familie, pe care l-am găsit aici. Veghează asupra mea și îmi 
plătește apartamentul. Este foarte bun cu mine și îl 
respect mult. 

— Este ruandez? 

— Bineînţeles. În timp ce-l văd, puteţi să mai beţi o bere. 
După aceea mergem la Florida. 

Părea nervoasă, pândind terasa. Deodată, tresări. 

— Iată-l! 

Malko o văzu părăsind separeul în mare grabă și o 
urmări cu privirea. Ea întâmpină un negru atletic, cu părul 
foarte scurt, cu trăsături regulate și fine: purta ochelari și 
era îmbrăcat cu o cămașă albastră și niște pantalon de 
pânză. 


Bicuzi îl sărută pe obraz și se îndepărtară spre piaţeta 
unde parcase mașina. Malko îi văzu instalându-se în 
interiorul unei mașini Toyota, albă. Se aștepta ca farurile 
să se aprindă și mașina să pornească, dar nu se întâmplă 
așa. Intrigat, continuă să-i observe, dar mașina nu se mișca 
din loc. Uimit, lăsă pe masă o bancnotă de o sută de șilingi 
și ieși, ajungând în piaţă printr-un mic ocol, tocmai pentru 
a trece în spatele mașinii. Se apropie, protejat de întuneric 
și aruncă o privire în interiorul mașinii. 

„Unchiul” așezat pe locul șoferului, își scosese ochelarii 
negri și părea că privește cerul, ţinându-și gura 
întredeschisă. _ 

Inţelese repede de ce. Ingenuncheată pe locul alăturat, 
blânda Bicuzi făcea sex oral cu tenacitate. Negrul îi 
mângâie în treacăt sânii, din pură politeţe. Malko se 
retrase în întuneric. Relaţiile familiale africane erau 
întotdeauna complexe și pline de ciudăţenii. Bicuzi 
manifesta efectiv un respect enorm pentru „unchiul” său. 

Amuzat, agentul ajunse lângă mașina lui. Parcată în 
spatele Toyotei și se așeză. Cinci minute mai târziu, 
farurile mașinii „unchiului” se aprinseră și Toyota porni. 
Malko puse și el contactul. Așteptă ca celălalt să ia puţin 
avans, și aprinse farurile și începu să-l urmărească, ceea 
ce era ușor pe aceste străzi pustii. 

Dar reacţionase puţin irațional. De acum știa unde s-o 
găsească pe Bicuzi?! De fapt. „unchiul” i se păru mai 


interesant. 
* 


XX 


Mașina „unchiului” rula pe străzile pustii ale cartierului 
rezidenţial Park-lands. Malko ţinându-se la o anumită 
distanță. In capătul străzii Massana, mașina dispăru din 
faţa ochilor lui. Peste câteva clipe, descoperi că întorsese 
pe o alee plină de vile. Era cât pe ce să-l lovească la o sută 
de metri mai încolo, după un nou viraj. Toyota era oprită 
de-a curmezișul străzii. În timp ce un „ascari”!8 deschidea 
o poartă albastră. 


18 Paznic 


În lumina farurilor, zări un drapel și o inscripţie: 
EMBASSY OF REPUBLIC OF RWANDA. Malko își continuă 
drumul fără să încetinească, de data asta intrigat cu 
adevărat. „Unchiul” lui Bicuzi Kihubo, amanta de foc a 
colonelului Lizinde, era un diplomat ruandez. 

În sfârșit, nu-și pierduse seara în van. Se gândi să se 
întoarcă la Gipsy, dar în ciuda fizicului apetisant al tinerei, 
nu se mai simţea în stare să o curteze pe ruandeză. 
Dimpotrivă, cel de-al șaselea simţ îi spuse că descoperise 


ceva foarte interesant, care trebuia cercetat. 
* 


XX 


— Maiorul Gatabazi vă va primi la prânz, îl anunţă 
colonelul John Makuka. Este încântat să vă cunoască. 

Malko îi mulțumi lui Makuka pentru acest serviciu. Nu-și 
pierduse timpul, ci acţionase rapid, chemându-l pe șeful 
NSI încă de pe la orele nouă dimineaţa. Kenianul 
reacţionase rapid. 

După ce își luase micul dejun, Malko dădu o raită prin 
oraș, reperând locul atentatului, dar nu se lămuri prea 
mult. Un soare puternic strălucea peste Nairobi, iar 
pietonii abia se mișcau, moleșiți de căldură, la adăpostul 
unor umbrele mari și multicolore. 

Seceta devenea dramatică și grupuri imense de masai își 
părăseau teritoriul, îndreptându-se spre nord, încercând 
astfel să-și salveze turmele de animale flămânzite. Toate 
aceste lucruri erau pe primele pagini ale ziarelor. 

Malko se plimbă puţin, pentru a nu ajunge prea repede 
la întâlnire. 

Paznicul era la postul său, în fața porţii albastre. Un 
soldat îi verifică ora de întâlnire și apoi îi deschise. Abia 
reuși să parcheze în grădină, că un negru înalt cobori și 
veni în întâmpinarea lui, cu un zâmbet larg pe buze. 

— Sunt maiorul Emile Gatabazi. 

Malko îi răspunse tot cu un zâmbet. Era „unchiul” lui 
Bicuzi. 

* 
x * 


Li se aduse Coca-Cola călduţă. Ambasada din Ruanda 
era într-o stare jalnică: fire electrice ce atârnau erau 
risipite peste tot, mobilierul se clătina, dar maiorul 
Gatabazi părea doritor să-l ajute. 

— Prietenul meu, John Makuka, mi-a spus că vă 
interesaţi de cazul colonelului Lizinde. Cu părere de rău, 
trebuie să vă spun că era un element corupt. A furat mult 
în Ruanda. Mai întâi a furat de la prieteni și apoi de la 
armată. Şi-a însuşit banii destinați cumpărării de 
materiale. Dar cum adusese multe servicii pentru ţara lui, 
pentru care, de altminteri, a luptat, generalul Kagame nu l- 
a pedepsit prea rău, ci s-a mulţumit să-l alunge din armată. 
După aceea a venit aici, dar trecutul său l-a ajuns și aici.. 

— Justiţia își face datoria, aprobă Malko. 

Maiorul Gatabazi dădu din cap cu tristeţe. 

— Bine, conchise Malko, cred că nu mai am nimic să vă 
întreb. Voi scrie raportul în sensul în care mi l-aţi descris. 

Maiorul ruandez îl însoţi până la mașină și se despărţiră 
cu o strângere de mână foarte amicală. Agentul se 
îndreptă spre centru și parcă în Kimathi Street, chiar în 
faţa oribilelor turnuri identice care adăposteau ziarul „The 
Nation”. Stephen Muiruri se afla la birou. 

— Aveţi noroc, zise el, tocmai mă pregăteam să iau 
masa. 

— Ei bine, vă conduc, îi propuse Malko. Unde am putea 
mânca? 

— Nu am prea mult timp, îl avertiză jurnalistul. 

— Nu este niciun restaurant în colțul străzii? 

Stephen Muiruri ezită un moment. 

— Ba da, există restaurantul hotelului Stanley, dar este 
foarte scump. Este cel mai bun din oraș. 

— Nicio problemă, afirmă Malko. 

— Atunci să mergem pe jos. 

Cei doi coborâră în zgomotul străzii Kimathi. Hotelul 
Stanley, unul dintre hotelurile cele mai vechi din Nairobi, 
se înălța în colțul Kenyatta Avenue. Ajunseră la primul 
etaj, într-o sală de mese pustie, salutaţi militărește de un 
gardian îmbrăcat tot în roșu. 


— Aveţi timp să luaţi un aperitiv? întrebă Malko. 

Stephen Muiruri comandă un Defender „Succes” dublu, 
cu gheaţă. Decorul aproape luxos îl intimida în mod vizibil. 
La Stanley, dejunul costa o săptămână din salariul său. 

Malko așteptă ca jurnalistul să-și bea jumătate din 
scotch, pentru a ataca discuţia ce-l interesa. 

— Am văzut-o pe Bicuzi Kihubo, îl anunţă el. La Gipsy 

Privirea ziaristului se aprinse. 

— Este atrăgătoare, nu? 

— Foarte, recunoscu Malko. 

— V-a spus lucruri interesante? 

— Nu. Nu chiar, dar vă mulţumesc. Am văzut că sunteţi 
foarte bine informat, aș vrea să vă mai pun o întrebare. 

— Vă rog. 

— Îl cunoașteţi pe maiorul Emile Gatabazi, de la 
Ambasada ruandeză? Este atașatul cu problemele de 
apărare, cred. 

Stephen Muiruri surâse cu subînţeles. 

— Asta-i acoperirea lui, în orice caz. 

Pulsul lui Malko începu să se accelereze. 

— Adică? 

Inainte de a răspunde, jurnalistul kenian privi în sala 
pustie, ca și cum zeci de spioni s-ar fi ascuns sub mese. 

— Gatabazi face parte dintr-o mică structură secretă 
care depinde de DMl-ul ruandez. Se numește „Network” și 
este direct subordonată lui Paul Kagame. Acest serviciu 
„Network” este însărcinat cu toate misiunile clandestine și 
ilegale. 

— Aici, în Kenya? 

Surâsul jurnalistului se accentuă. 

— Este secretul lui Polichinelle că acest Gatabazi a fost 
trimis în Kenya de către Kagame pentru a-i lichida pe 
opozanți - ceea ce a și făcut, de două ori. A lichidat prin 
specialiști un ruandez, Bosco Akalayaha și pe fostul său 
ministru de interne, Seth Sendashonga. Era cât pe ce să fie 
expulzat și poate ar fi fost, fără îndoială, dacă nu ar fi 
intervenit generalul Kagame în persoană. De atunci, s-a 
mai liniștit. 


— Comandăm ceva de mâncat? 

Ospătarul apăru cu listele-meniu. Malko luă lista, dar nu 
avea poftă de mâncare. Deci al doilea amant al lui Bicuzi 
era un ucigaș sub comanda președintelui Ruandei. 

Toată lumea minţise: John Makuka, Mark Spencer și 
poate Bicuzi. Dacă Lizinde era a treia victimă a lui 
Gatabazi, asta ar fi schimbat mult lucrurile. Nu ar mai fi 
fost o crimă odioasă oarecare, ci o crimă politică 
deghizată. Adică ceea ce bănuise Frank Capistrano. 

Era o coincidenţă stranie și tulburătoare faptul că Paul 
Kagame a comandat asasinarea colonelului, chiar înainte 
ca acesta să compară în faţa Tribunalului Penal 
Internaţional, ca martor al atentatului din 6 aprilie 1994. 
Numai dacă nu avea ceva să-și reproșeze. 


Capitolul V 


Stephen Muiruri se concentra asupra fripturii sale, de 
altfel destul de tare, ca și cum nu ar fi mâncat de opt zile. 
Ambianţa din această sală imensă și pustie amintea de 
castelul din Marienbad. Şase ospătari supravegheau o 
singură masă. Stând la o anumită distanţă. Jurnalistul își 
puse furculița de-o parte și răsuflă mulțumit. 

— Toate restaurantele sunt goale: oamenii nu mai au 
bani. Apropo, de ce vă interesaţi de maiorul Gatabazi? 

— Din cauza morţii colonelului Lizinde. Nu credeţi că ar 
fi putut fi implicat? 

— Ne-am gândit la asta, recunoscu Stephen Muiruri. Dar 
vinovaţii au fost arestaţi și nu l-am mai învinovăţit. Nu are 
totuși iz politic afacerea. Pe de altă parte, Gatabazi mi se 
pare liniștit. Președintele Arap Moi este mai susceptibil, în 
schimb. 

— Aţi întâlnit-o pe văduva colonelului Lizinde? întrebă 
Malko luându-l prin surprindere. 

Stephen Muiruri își termină de băut paharul de 
Defender, în care gheaţa se topise deja, înainte de a 
răspunde: 

— Nu. Nu a vrut să vadă pe nimeni. Am vorbit puţin la 
telefon. Vreţi numărul ei de telefon? 

Scoase un carneţel jerpelit și căută numărul. 

— Iată-l. Soţia lui lucrează la ONU - are numărul: 
623256. 

Malko notă numărul și apoi gustară cu plăcere două 
porții de cremă de zahăr ars. Dup ce luară la sfârșit două 
cafele mizerabile și plătiră o sumă imensă pentru ceea ce 
consumaseră, ieșiră în căldura toropitoare din Kimathi 
Street și se despărţiră în faţa sediului ziarului „The 
Nation”. 

O idee nu tocmai plăcută se fixase în mintea agentului. 
Mark Spencer, șeful antenei CIA nu putea să nu știe 
adevăratul rol al maiorului Gatabazi. De ce nu-i spusese 
nimic? Nu găsi niciun răspuns la această întrebare și își 


propuse s-o sune pe văduva colonelului Lizinde, chiar din 
camera sa de hotel. 

— Sunt Cyrie Lizinde. Cu cine am onoarea să vorbesc? 

Mereu stilul protocolar al africanilor. 

— Anchetez atentatul asupra soțului dumneavoastră, îi 
spuse Malko, din partea guvernului american. Aș dori să 
ne întâlnim. 

Văduva colonelului Lizinde rămase câteva momente fără 
cuvinte, înainte de a-i răspunde cu o voce plină de mirare: 

— Guvernul american? Dar... 

— Putem să ne întâlnim? insistă, este mai bine decât să 
vorbim la telefon... 

— Bineînţeles! veni răspunsul fără ezitare. Astăzi, după 
ora cinci, la mine. În Muthaiba Road 105, chiar în faţa 
staţiei Kobil. O poartă galbenă. 

Malko închise telefonul, încântat. Fusese mai ușor decât 
își imaginase. Datorită Priscillei Clearwater. Din nefericire, 
nu putea nici măcar s-o sune pe Priscilla și trebuia deci să 
aștepte ca aceasta să-l contacteze. Se întrebă dacă văduva 


colonelului îl va lămuri în vreun fel. 
* 


XX 


— Bineînţeles că Paul Kagame a ordonat asasinarea 
soţului meu, spuse cu o voce calmă doamna Cyrié Lizinde. 
Am presimţit acest lucru. 

Cu mâinile încrucișate peste genunchi și trăsăturile 
calme, văduva colonelului Lizinde vorbea cu o voce dulce, 
foarte controlată, având un excelent accent englezesc. 

Era o femeie foarte drăguță, cu părul strâns la spate, cu 
trăsături foarte fine, pielea deschisă, drapată într-o rochie 
lungă de interior cu imprimeuri, de culoare mov. Pe 
măsuţa joasă se afla o carafă cu ceai glacé, iar Malko 
stătea faţă-n față cu doamna Lizinde, într-un salon cu 
mobilier de palmier. _ 

Casa era destul de mare. In mijlocul unei grădini 
umbroase, cu niște ficuși magnifici. Pe toate mobilele se 
aflau fotografii cu colonelul Lizinde, soţia și cei trei copii ai 
lor. 


Malko bău puţin ceai, apoi întrebă: 

— De ce? 

Pe faţa doamnei Lizinde trecu o umbră de tristeţe. 

— Nu știu exact, dar Charles și Paul Kagame deţineau 
secrete extrem de importante. Soţul meu juca un rol 
important în sistemul lui Kagame. Mai întâi, Charles a 
organizat echiparea cu armament a APR-ului, începând cu 
stocurile armatei ugandeze. 

— Ştiţi dacă aveau rachete SAM-16? îi tăie vorba Malko. 

Un zâmbet ușor lumină pentru o clipă trăsăturile femeii. 

— Da. câteva. S-au servit de ele pentru doborârea unui 
elicopter și a unui avion ale forţelor FAR. Înţeleg unde 
vreţi să ajungeţi. Și eu m-am gândit. Dar când avionul 
președintelui Habyarimana a fost doborât pe 6 aprilie 
1994, trupele APR-ului se aflau la o depărtare de patruzeci 
de kilometri la nord de Kigali. În oraș nu mai era decât un 
contingent de șase sute de oameni foarte supravegheați de 
MINUAR și de FAR. 

— Deci, dumneavoastră înlăturați implicarea lui Kagame 
în acel atentat? 

Văduva lui Lizinde bău, la rândul său, puţin din ceașca 
de ceai și spuse: 

— Nu știu. Vă relatez numai faptele. Extremiștii hutu 
Interahamwe! voiau moartea lui Habyarimana, mai mult 
decât  Kagame. Și chiar anturajul apropiat al 
președintelui... acei Akazu. 

Malko ascultă cu mare atenţie, pentru a reţine toate 
firele afacerii. 

— Este simplu, spuse ea. Mai întâi au avut loc mai multe 
asasinate stranii la Kigali, înaintea plecării sale, 
neelucidate. Era vorba tot de apropiați ai lui Kagamé, 
implicaţi în operațiuni secrete. Ca și soțul meu. Dar el nu 
credea că se află în pericol. Apoi, într-o seară, cineva a 
aruncat o grenadă acoperită de linii încrucișate. Charles a 
avut prezenţa de spirit de a o lua și de a o arunca peste 
zid. Dacă nu, cu toţii am fi fost morţi sau grav răniţi. 
Atunci, a înţeles pericolul. În două luni, ne-am pregătit 


19 Literal: cei care luptă împreună 


plecarea fără să spunem nimănui. 

Văduva tăcu. Apoi mai bău puţin ceai. 

— Îl cunoașteţi pe maiorul Gatabazi? întrebă Malko. 

O lucire stranie apăru în privirea văduvei colonelului 
Lizinde. 

— Văd că sunteţi bine informat, remarcă ea. Eu îl cred 
responsabil de moartea soțului meu. A fost trimis la 
Nairobi de către Paul Kagame pentru a-i lichida pe toţi cei 
care l-ar fi putut deranja pe noul președinte al Ruandei. 
Aparține unui grup din care făcea parte și soţul meu: 
„Network” 

— De ce nu aţi spus nimic? 

— Cui? întrebă Cyrie Lizinde cu un surâs dezamăgit. 
Imediat după asasinatul împotriva soţului meu am primit 
vizita unuia din responsabilii Serviciilor Secrete Keniene. 
Colonelul Makuka. A venit să mă prevină „oficial” că dacă 
aș fi pus în cauză guvernul ruandez, aș fi fost expulzată din 
Kenya! Președintele Arap Moi este apropiat de Kagame: 
acum nu pot să mă întorc în ţara mea. Am trei copii și o 
slujbă la ONU. Deci i-am promis ceea ce voia. 

„Un înger trecu cu aripile frânte sub povara raţiunilor 
politice. Cu vocea dulce, văduva colonelului Lizinde 
preciză: 

— Nu trebuie să spuneţi nimănui că v-aţi întâlnit cu 
mine. Dar am acceptat să discut cu dumneavoastră pentru 
că doream totuși ca cineva să știe. Mai ales că lucraţi 
pentru Guvernul american. Poate. într-o zi, acesta va face 
să se afle adevărul. Iată tot ce pot să vă spun. 

Văduva se ridică, punând capăt discuţiei. 

Malko mai avea de pus încă o întrebare. 

— Ştiaţi că soțul dumneavoastră trebuia să depună 
mărturie în faţa Tribunalului Penal Internaţional de la 
Arusha cu privire la atentatul din 6 aprilie 1994? 

— Bineînţeles! Am chiar scrisoarea avocatei lui Jean- 
Bosco Sagatwa prin care i se cerea mărturia. 

— Pot s-o văd? 

După o scurtă ezitare, Cyrie Lizinde ieși din cameră și 
apăru apoi cu o scrisoare pe care i-o întinse. Agentul își 


notă numele: D-na Renee Vernon, baroul din Montreal, 
apărător al lui Jean-Bosco Sagatwa. 

— Unde o pot găsi pe această avocată? 

— La Arusha, lângă clientul ei. 

— Cine este Jean-Bosco Sagatwa? 

— Unul dintre cei mai importanţi responsabili ai 
genocidului, îi explică văduva lui Lizinde. Are pe conștiință 
sute de mii de morţi. El a dat semnalul de început al 
genocidului, în zorii zilei de 7 aprilie 1994. Mai înainte, 
susţinuse sus și tare în mai multe rânduri, că toţi cei din 
etnia tuţi trebuiau uciși. Ca șef al Gărzii prezidenţiale, a 
angajat milițiile și le-a înarmat! Din nefericire, nu riscă nici 
măcar pedeapsa cu moartea. 

— De ce a cerut avocata audierea soțului 
dumneavoastră? 

— Cred că vrea să dovedească că APR-ul a doborât 
avionul lui Habyarimana. Declanșând genocidul „spontan” 
al forţelor hutu însetate de răzbunare asupra etniei tuti. 
Ceea ce ar diminua responsabilitatea clientului său. 

— Deci, credeți că soțul dumneavoastră a fost asasinat 
pentru a nu spune Tribunalului Penal Internațional ceea ce 
ştia despre acest atentat? 

Cyrié Lizindé îl privi pe Malko susținându-i privirea, fără 
să clipească. 

— Da, aşa cred, spuse ea cu simplitate. 

Cyrié Lizindé îl însoți până la maşină. Înainte de a se 
despărți de ea, Malko îi dădu cartea sa de vizită, 
precizându-i și adresa lui de la Nairobi. 

— În caz că vă mai amintiţi și altceva... îndrăzni Malko. 

Aceasta înclină din cap fără să spună nimic. În drum 
spre centru, se simţi foarte singur. Pentru prima oară, 
risca să numere CIA printre adversarii săi. Fără a mai 
vorbi de complicii ruandezi și kenieni. Era cam multă lume 
amestecată în această afacere.. Desigur, avea susţinerea 
Casei Albe, dar Washington-ul era atât de departe.. 

La recepţia hotelului Grand Regency găsi un mesaj. 
Priscilla Clearwater îi dădea întâlnire la ea pe la ora nouă. 

Malko dorea să lămurească un aspect al afacerii. Bicuzi 


Kihubo era complice sau era manipulată? Singura 
modalitate de a afla era s-o revadă. Ceasul său Breitling îi 
indica șapte și cinci minute, atât cât să facă o vizită la 
barul Gipsy înaintea întâlnirii cu Priscilla. Cu condiţia ca 


ruandeza Bicuzi să fie deja la bar. 
* 


XX 


Bicuzi Kihubo era la bar. Singură la o masă de pe terasă, 
îmbrăcată cu același T-shirt și aceeași fustă. De îndată ce 
Malko apăru, Bicuzi se ridică și se repezi spre el. 

— Bună seara! Nu m-ati așteptat, ieri seară! Nu este 
frumos din partea dumneavoastră. 

— Eram puţin obosit, pretextă Malko. Dar acum putem 
bea un pahar împreună. 

— Bună idee! 

Bicuzi făcu un semn ospătarului și îi comandă un 
Defender dublu cu gheaţă. Porţia ei obișnuită. 

— „Unchiul” dumneavoastră nu vine în seara asta? 
întrebă agentul zâmbitor. 

— Oh, nu vine în fiecare seară. Are mult de lucru. Și 
apoi, are familie. 

— Cu ce se ocupă? 

— Cu afaceri. Cumpără și vinde. 

O privi cu coada ochiului. Privirea ei goală era perfect 
limpede. Bicuzi era deci incapabilă să mintă. De acum, 
aflase ceea ce dorea: tânăra ruandeză fusese manipulată 
de către maiorul Gatabazi. Ceea ce nu era prea dificil. 
Malko își privi ceasul insistent și suspină. 

— În seara asta, nu am prea mult timp... 

— Nu cinăm împreună? 

Bicuzi era atât de dezamăgită că Malko se simţi jenat. 

— Altădată, îţi promit. 

Tânăra se resemnă tot atât de repede pe cât se 
impacientase. 

— Bine! Dar puteţi să mă conduceţi până în centru? 
Trebuie să mă întâlnesc cu niște prieteni. 

— Bineînţeles. 

Malko lăsă o bancnotă de o sută de șilingi pe masă și 


Bicuzi îl urmă până la mașină. Nu merseră nici cinci sute 
de metri că tânăra se aplecă spre el, lipindu-și un sân de 
umărul lui și punându-i mâna lungă și neagră între 
picioare. 

— Ne putem opri un moment, sugeră ea. 

Dacă Priscilla i-ar fi surprins, i-ar fi scos ochii, cel puţin. 
Așa că rămase ca de piatră la avansurile lui Bicuzi. 

— S-o lăsăm pe mâine, zise el. Vom cina și dansa la 
„Florida”. 

— Ah, bine! zise Bicuzi. Liniștită, ignorând în candoarea 
ei că promisiunile nu privesc decât pe cei ce cred în ele. 

Malko, senin, o abandonă în colţ la Kenyatta și Uhuru, 
fără probleme. Acum, agentul era ferm convins. Intuiția lui 
Frank Capistrano i se părea justă, cel puţin asupra unui 
punct: colonelul Lizinde era în posesia unor informaţii 
compromiţătoare pentru președintele Kagame privind 
atentatul contra predecesorului său. Habyarimana. 

Dar ce rol avea CIA în acest imbroglio africano-african? 


Era de neînchipuit ca CIA să fi organizat acest atentat. 
* 


* * 


Priscilla Clearwater, strălucitoare în taiorul de mătase 
roz, sub care nu purta în mod vizibil mare lucru, îl 
întâmpină cu un zâmbet fermecător de pervers. 

— Sper că nu ţi-am stricat seara! 

— De ce? 

— Poate te gândești să te întorci s-o vezi pe Bicuzi, 
sugeră ea, ironic. Se pare că o găsești extrem de 
provocantă. Stephen mi-a telefonat. 

„Ticălosul” gândi Malko. lată unde duce gelozia. 

_ — Am văzut-o o dată și mi-a fost suficient, afirmă Malko. 
În seara asta, ești mai frumoasă ca de obicei. 

Se apropie de Priscilla, îi descheie haina costumului 
purtat direct pe piele, descoperind un sutien negru ce-i 
susţinea bine sânii. Tânăra ocoli răspunsul. 

— Am avut un motiv special să te văd, preciză ea. 
Conversaţia mea cu Stephen a fost ascultată de domnul 
Spencer. A fost furios și m-a convocat. l-am jurat că nu te- 


am văzut 

— Nu voi dezminţi, promise Malko. 

Priscilla dădu din umeri. 

— Nu-mi pasă! Peste șase luni sarcina mea aici va lua 
sfârșit. Dar mai este ceva. Imediat după ce a descoperit 
contactele tale cu Bicuzi, l-a sunat pe John Makuka. 

— De unde știi? 

— Makuka nu era la birou, și l-a sunat mai târziu prin 
mine. Mi s-a părut straniu. 

— Într-adevăr este „foarte” ciudat. 

Malko era din ce în ce mai încurcat. De ce șeful antenei 
CIA îl prevenise pe Makuka? Pe cine voia de fapt să 
protejeze? Și de ce? Se gândi să trimită repede un prim 
raport lui Frank Capistrano în cazul în care lucrurile se 
dovedeau adevărate. Era mai bine să fructifice aceste 
detalii. 

Malko o prinse pe Priscilla în braţe și o sărută. 

— Mulţumesc. Ești formidabilă. Unde vrei să mergem să 
cinăm? i 

— Putem să încercăm la bistroul lui Allan Bobby. În 
Kinangé, sugeră negresa. E aproape și mergem pe jos. 

— Perfect. 

— O să iau pistolul la mine. Nu se știe niciodată. 

leșind din Loita Street, Priscilla privi în jurul ei și pufni. 

— Am primit un telefon ciudat astăzi, la ambasadă. Cred 
că a fost o glumă. Un tip a cerut să vorbească cu mine din 
partea lui Ngoro; vorbea prost englezește. 

— Din partea „logodnicului” tău masai? 

— Da. După cum am înţeles, era un membru al tribului 
lui. Spunea că sunt pe drum între Mombasa și Nairobi, cu 
turmele de animale. 

— Va veni să stea la tine... 

Priscilla îl luă de braţ și-l trase. 

— Nu spune prostii. Nu l-am mai văzut de un an. Cu 
siguranţă m-a uitat. 

— Nimeni nu te poate uita! afirmă Malko mângâindu-i 


șoldurile. Vamos! 
* 


* * 


Atmosfera de la Allan Bobby's Bistrot era foarte plăcută. 
Era restaurantul cel mai șic din Nairobi, cu o ambianţă 
sclipitoare, o mâncare bună și un serviciu ceremonios. Cei 
doi luară loc într-un mic separeu tapițat cu catifea roșie; 
serviră languste aproape proaspete și o garnitură de 
sparanghel de dimensiuni minuscule. Priscilla îşi 
descheiase haina costumului şi de fiecare dată când 
ospătarul venea să-i toarne puţin Taittinger Comtes de 
Champagne Rosé millésimé 1995, acesta nu putea să-şi ia 
ochii de la sânii magnifici ce se întrezăreau din dantela 
neagră. Ar fi rămas cu plăcere lângă masă, în picioare, 
turnându-i în pahar... Chiar și lui Malko îi lăsa gura apă... 
Nu mai vorbiră despre incidentul cu Mark Spencer, dar 
Malko continuă să se gândească. Avea impresia că pusese 
degetul pe o rană destul de urâtă... Şi periculoasă. 

— Plecăm? sugeră Priscilla, după ce înghiți cu mare 
plăcere crema de zahăr ars până la ultima bucăţică. 

În ochii săi castanii se ivi o licărire ciudată. Era evident 
că dorea să-l facă să uite chiar și amintirea lui Bicuzi 
Kihubo. 

Kinangé Street era pustiu, cu excepția câtorva gardieni 
înarmaţi cu bastoane și cu căști pe cap, semănând parcă 
cu cei ai defunctului Wehrmacht. Pe stradă mai erau 
câteva târfe obișnuite și un grup de copii prinși în jocurile 
lor. Nu aveau de făcut decât câţiva metri până în Market 
Street pentru a ajunge în Loita Street, paralelă cu 
Kinange. Nu se vedea nicio mașină. Niciun pieton 
„normal”. Nu era decât ora unsprezece seara. Loita Street 
era la fel de pustie ca și celelalte. Merseră cei cincizeci de 
metri care îi separau de imobilul Priscillei ţinându-se de 
mână. Înainte ca ea să scoată cheia, Malko o înlănţui și o 
sărută îndelung, ceea ce făcu să îi crească procentul de 
adrenalină. Femeia scotocea în geantă, când, deodată îi 
văzu expresia schimbată a feţei. 

— Ne urmărește cineva! îi suflă ea. Acolo, în faţă. 

Malko se întoarse și zări doi oameni nemișcaţi pe 
trotuarul opus. Erau doi negri, prea îndepărtați pentru a fi 


se vedea chipurile. În Africa, poţi găsi mereu oameni care 
întârzie seara pe străzi, și nu neapărat vagabonzi. 

Nervoasă, Priscilla nu reușea să-și găsească cheile. 
Malko o liniști cu un surâs. 

— Nu te îngrijora! În cartierul ăsta nu ai de ce să te 
temi. 

Nyati House, sediul Serviciilor Secrete, era chiar în faţă. 
Nu terminară bine de vorbit că cei doi bărbaţi traversară 
șoseaua, venind drept spre ei. Priscilla scosese în sfârșit 
cheile și le-băgă în broască. 

— Dă-mi pistolul tău, zise Malko cu vocea calmă. 

Cum tânăra nu reacţionă rapid, își băgă mâna în geanta 
ei, în căutarea armei. Priscilla îl prinse de braţ, trăgându-l 
în interiorul imobilului. 

— Vino! făcu ea cu o voce speriată. 

În acel moment, cei doi necunoscuţi înţeleseră că Malko 
nu va pleca, după ce o însoţise pe tânără acasă. Unul 
dintre ei făcu un pas înainte, scoase rapid un pistol mare 
din haină, îndreptându-l spre agent. Acesta nu avu timp să 
reacționeze. Detonarea asurzitoare străpunse liniștea și 
zări lucirea galbenă a glonţului, dar nu simţi nimic. 
Individul îl ratase. 

Febril, Malko cuprinse cu degetele pistolul și îl smulse 
din geantă. Cu braţul întins, îl îndreptă spre agresorii săi, 
care făcură un salt înapoi, fără a fugi. Malko apăsă pe 
trăgaci. Nimic. Nu avea niciun cartuș pe ţeavă. Dădu 
înapoi chiulasa și un cartuș ţâșni din încărcător, dar în loc 
să se îndrepte spre ţeavă, se prinse în fereastra de ejecţie. 
Era pe cale să deblocheze arma, când unul dintre cei doi 
negri reveni cu un pistol în mână. Îi putu vedea privirea 
fierbinte și dinţii puternici și lungi. Era un ucigaș drogat. 

Priscilla scoase un urlet ascuţit. 

— Don't shoot! 

Asasinul își strânse gura groasă și cu calm îndreptă 
pistolul spre Malko, ţinându-l cu ambele mâini. La această 
distanţă era imposibil să rateze. 


Capitolul VI 


Cu colţul ochiului. Malko zări, în momentul în care 
Priscilla strigase, o siluetă ce ţâșni din umbra unui colţ, 
din dreapta lor. Totul se petrecu în câteva fracțiuni de 
secundă. Aruncă pistolul inutil în direcţia ucigașului, în 
momentul în care acesta se pregătea să tragă din nou. 
Lovit în umăr de pistol, ucigașul făcu o mișcare greșită și- 
și rată din nou ţinta. Furios, se apropie mai mult de Malko, 
înghesuindu-l spre zid. Silueta ascunsă în colț apăru în 
lumina serii. Agentul crezu că are o halucinație. Era un 
negru pe jumătate gol, cu brățări și coliere peste tot, cu o 
blană de leopard peste tors, picioarele goale și o lance în 
mâna dreaptă! 

— N'goro! Ajutor! 

Priscilla strigă pentru a doua oară. Bărbatul cu lancea 
făcu un pas înainte, chiar în momentul în care ucigașul se 
apropie și mai tare de Malko. Bărbatul cu pistol nu văzu 
lancea pe care masaiul o aruncase. Lancea se plantă chiar 
în pieptul asasinului, străpungându-l. Acesta lăsă pistolul 
din mână. Scoase un urlet cumplit și încercă să-și extragă 
sulița, smulgând-o. 

Se clătină câteva momente, căzu din nou în genunchi, 
apoi pe spate. Cu un salt sprinten, masaiul ajunse lângă el, 
îi puse un picior în piept și, calm, scoase lancea. 

Era o scenă halucinantă. Africa profundă ţâșnise la 
momentul potrivit, chiar în plin centrul orașului Nairobi. 
Priscilla Clearwater se întoarse către Malko. 

— Nu ai păţit nimic? întrebă ea cu vocea sugrumată. 

— Nu. Totul e bine! făcu el, încă buimăcit. 

Complicele ucigașului dispăru. N'goro, războinicul 
masai, îi fixa alternativ când pe Priscilla, când pe Malko, 
cu lancea în mână. Era o scenă impresionantă. Priscilla îi 
spuse câteva vorbe în limba swahili și el dădu din cap între 
timp. O mașină a poliţiei apăru, atrasă probabil de 
împușcăturile care se auziseră în noapte. Din mașină 
coborâră doi polițiști, priviră pe cel care zăcea mort la 


pământ, apoi pe masai, și rămaseră împietriți. Priscilla 
Clearwater înaintă, agitându-și legitimaţia de diplomat. 

— Bărbatul acesta ne-a atacat! explică ea. A vrut să ne 
ucidă cu pistolul ăsta. 

Negresa le arătă arma căzută pe pământ. 

— Şi el? întrebă polițistul, arătându-l pe N'goro. 

— El ne-a salvat, lovindu-l cu lancea. Este un prieten. 

N'goro și polițistul începură să discute în swahili. În 
timp ce celălalt polițist chema întăriri, a doua mașină a 
poliției sosi, câteva minute mai târziu, apoi o furgonetă și o 
ambulanţă. N'goro începu să se zbată când fu introdus în 
furgonetă, încât Priscilla trebui să intervină pentru a-l 
calma. Unul dintre polițiști se apropie de Malko și de ea 
puţin încurcat, dar politicos și ferm. 

— Trebuie să ne însoțiți până la „police station” le spuse 
el. Să depuneti plângere și să explicaţi ce s-a întâmplat cu 
adevărat. 

* 


* * 


Linia de comunicare era remarcabil de bună, datorită 
satelitului. La Washington era ora opt dimineaţa și Malko îl 
prinse cu ușurință la telefon pe Frank Capistrano, care era 
deja la birou. Firește, nu era indicat să discute la telefon 
un subiect atât de delicat pe o linie neprotejată, dar nu avu 
de ales. Nici vorbă să utilizeze sistemul de comunicare 
„protejat” al CIA. Astfel că fu obligat să-i spună cât mai 
puţin posibil, nedându-i niciun nume, ceea ce îl împiedică 
pe Consilierul special al Casei Albe să înţeleagă în 
totalitate situaţia. 

— Mergeţi la Arusha, îl sfătui Frank Capistrano cu vocea 
sa răgușită. Trebuie să descoperim partea cea mai delicată 
a acestei afaceri. 

— Ar fi putut „Company” să acţioneze „ès qualités” și 
apoi să folosească un „cover-up”2? îl întrebă Malko. 

— Nu. No way! afirmă consilierul. „Altceva” trebuie să 
descoperiţi. Poate fi ceva „foarte” grav. Voi începe chiar eu 
o anchetă în interior, în măsura posibilului. Vă felicit încă o 


20 Disimulare 


dată și vă rog să mă ţineţi la curent de îndată ce ajungeţi 
în Tanzania. 

După ce puse receptorul în furcă, nici nu avu timp să 
răsufle, că telefonul sună. De data asta era Priscilla 
Clearwater, pe care Malko o lăsase la poliţie împreună cu 
N'goro, pentru a nu mai complica lucrurile. 

Masaiul nu-l slăbise din ochi pe agent în timpul reţinerii 
la poliţie și dacă nu i s-ar fi confiscat lancea, l-ar fi ucis cu 
siguranţă. 

— Eşti singură? o întrebă. 

Americanca suspină ușurată. 

— Da. Nu a fost prea ușor. Voia să vină să se instaleze la 
mine. După aceea mi-a propus să-l însoțesc la tribul său, 
de-a lungul străzii Mombasa. În cele din urmă, o mașină a 
poliţiei l-a însoţit la tribul său. De altfel, polițiștilor nu le-ar 
fi convenit să vadă o hoardă de războinici masai venind să- 
și elibereze șeful. Sunt oameni primitivi, violenţi și mândri. 

— În orice caz, mi-a salvat viaţa, recunoscu Malko. Fără 
el, ucigașul m-ar fi nimerit cu siguranţă. 

Priscilla Clearwater râse încetișor și sec. 

— Dacă ar fi înţeles „înainte” ce făceai acolo, pe tine te- 
ar fi străpuns. De fapt, el a crezut că eu sunt ameninţată. 
Apoi am aflat de la traducător că ar fi vrut să te omoare. 

Gelozia nu este apanajul civilizaţiei. 

— Voi pleca la Arusha mâine dimineaţă, o anunţă Malko. 
Mi-ar plăcea să te revăd înainte de plecare, bineînţeles 
dacă nu-mi pui viaţa în pericol... 

— Nu mai spune prostii! Vin la hotel să te iau în seara 
asta! Vei vorbi cu Mark Spencer? 

— Bineînţeles. Îi voi spune că am fost atacați de niște 
tâlhari, replică cu o voce șoptită Priscilla Clearwater. 
Poliţiștii Comisariatului au fost foarte încurcaţi când au 
văzut actele mortului: o legitimaţie CID?!. De fapt, era un 
poliţist în afara serviciului. 

Asta confirma ceea ce credea Malko. NSI care depindea 
de CID lucra mână în mână cu maiorul ruandez Gatabazi. 
Acesta ceruse eliminarea lui Malko. După vizita la văduva 


21 Criminal Investigation Department 


colonelului Lizinde, sau Bicuzi vorbise. Rămânea să 
lămurească rolul ambiguu pe care șeful antenei CIA - 
Mark Spencer - îl juca. În mod vizibil, Company nu aprecia 


ancheta lui Malko. 
* 


* * 


Cu ziarul „The Nation” deschis în faţă, era pe cale să-și 
înceapă micul dejun, când telefonul sună. Surprins, 
recunoscu vocea dulce de copil a văduvei Cyrie Lizinde. 

— Am citi ziarele, spuse ea, sunt fericită că nu aţi păţit 
nimic! 

Incidentul din Loita Street era știrea zilei în toate ziarele 
din Nirobi, cu o superbă fotografie a lui N'goro, 
războinicul masai și a mortului, lungit în Loita Street. Fără 
a mai vorbi de Priscilla care, deși imprimată pe o foaie de 
hârtie de proastă calitate, era încântătoare. 

— Mulţumesc, zise Malko. Se mai întâmplă astfel de 
lucruri. 

— Aș dori să-mi mai faceţi o vizită, zise văduva 
colonelului Lizinde. Pe la cinci, în același loc. 

— Cu plăcere, acceptă surprins. 

Cu o oră mai devreme, Mark Spencer îl sunase pentru a 
se interesa de ceea ce se întâmplase. Malko trebuia să 
treacă pe la Ambasada americană. Din păcate, fără s-o 
vadă pe Priscilla. Mai rămânea să-și pregătească plecarea 
la Arusha. Din fericire, erau curse zilnic pentru 
Kilimandjaro Airport, care se află la o oră distanţă de micul 


oraș tanzanian. 
se 


* * 


— Aţi scăpat ca prin urechile acului! 

Mark Spencer nu mai contenea să-i strângă mâna lui 
Malko. De parcă era lipită de a lui, sau poate avea ceva pe 
conștiință și căuta iertarea. 

Această primire caldă excesivă îl convinse pe Malko de 
implicarea șefului de staţie CIA în tentativa de disimulare 
a uciderii colonelului Lizinde. Chiar dacă americanul nu 
recomandase - în mod sigur - eliminarea fizică a agentului, 


părea chiar ușurat că acesta nu avusese nici măcar o 
zgârietură. 

Pentru câteva momente, Malko chiar încercă să-l facă să 
vorbească, dar renunţă imediat. În 1994, Mark Spencer nu 
se afla nici la Nairobi, nici la Kigali. Se găsea la Cairo. 
Ceea ce însemna în cazul unei disimulări, că era fie o 
operaţiune keniană, fie una comandată de Langley. Ceea 
ce era îngrijorător. 

— Graţie acestui masai! preciză Malko. 

Mark Spencer se întunecă la faţă. 

— Este neplăcut, foarte neplăcut, spuse el ca un 
membru al CIA să fie implicat într-o „aventură” cu un 
individ de teapa lui. Vă daţi seama! Un războinic masai 
care umblă în picioarele goale și trăiește în savană... 

— Nu-i vorbiţi de rău pe masai! făcu Malko, așezându- 
se. Fără el, aș fi fost mort. 

— Nairobi este plin de tâlhari, gata să vă omoare pentru 
o mie de șilingi, suspină americanul. Nimeni nu mai iese 
seara. În ce punct sunteţi cu ancheta? 

— Am terminat-o. L-am întâlnit pe maiorul Gatabazi. 
Este foarte simpatic. Mi-a confirmat ceea ce mi-aţi spus. 
Lizinde nu era o persoană de încredere. 

— Şi v-aţi întâlnit și cu amanta lui, nu-i așa? 

— Sigur! Dar nu am aflat nimic de la ea: am văzut numai 
frumoasa panoramă a decolteului ei. Colonelul Lizinde 
avea gust. 

Cei doi schimbară un surâs complice. Șeful staţiei CIA 
era vizibil mai ușurat, ceea ce îi confirma bănuielile. 

— Vă întoarceţi în Europa? întreba americanul. 

— Nu. La Arusha. Mă duc totuși să mă întâlnesc cu 
avocata care a cerut audierea colonelului Lizinde. Tocmai 
pentru a închide dosarul, așa încât voi face și un tur în 
Serengeti. 

— Excelentă idee! Mi-ar plăcea să vă însoțesc, aprobă cu 
multă căldură Mark Spencer. Anunţaţi-mă în momentul 
întoarcerii. 

Mark Spencer îl conduse până la parter, lăsându-l apoi 
pe mâna pazei care-l escortă până la ieșirea din ambasadă. 


Malko nu mai avea decât două întâlniri înaintea plecării 
de a doua zi dimineaţă spre Arusha: cu văduva colonelului 
Lizinde și cu Priscilla, cu condiția ca aceasta să se fi 


debarasat de războinicul masai. 
* 


* * 


Cyri€ Lizinde arăta la fel de demnă, îmbrăcată în aceeași 
rochie de interior. Alături de carafa cu ceai glace pusă pe 
masă, se mai găsea un plic. Înainte să deschidă gura, 
văduva zise: 

— Şi pe dumneavoastră au încercat să vă omoare! Sunt 
aceiași. 

Malko se așeză fără să îndrăznească s-o contrazică. Pe 
măsuţa joasă, erau etalate toate ziarele cu detalii și 
fotografii ale atacului asupra lui. 

— Este foarte posibil, recunoscu Malko. 

— Sunt convinsă, întări văduva colonelului. De aceea v- 
am chemat. 

— Vă sunt obligat. 

Văduva zâmbi cu blândeţe. 

— Ieri, când aţi venit să mă vedeţi, nu știam bine cine 
sunteţi. Putea fi și o capcană. Sunt foarte abili. Acum, sunt 
convinsă că faceţi cu adevărat o anchetă. Deci, doresc să 
vă ajut. 

Pulsul lui Malko se acceleră serios. 

— Cum? întrebă el. 

Văduva luă plicul maro și i-l întinse. 

— Dându-vă acest document. Charles trebuia să-l ducă 
cu el la Arusha. A fost în seiful băncii până în acel moment. 
Puteţi să-l citiți. 

Malko deschise plicul. Nu conţinea decât o foaie albă 
plină de inscripţii. 

I: 9-M 322 1 01 

04-87 

04835 

© 

LOD COMP 

3 - M 519-2 


3555 406 

II. 9 M 322101 

04-87 

04814 

9 M 3131 

04-87 

04814 

C 

LOD COMP 

9 M 519-2 

5495107 

— Ce Înseamnă toate astea? întrebă Malko, după ce le 
citi. 

— Numerele celor două rachete SAM-16 Gimlet folosite 
pentru doborârea avionului președintelui Habyarimana, 
zise simplu Cyrié Lizindé. 

Privi coloanele cifrelor, total uluit. 

— Cum a obținut soțul dumneavoastră această 
informaţie? 

— Sunt rachetele ieșite din stocurile armatei ugandeze 
pentru a fi puse la dispoziţia FPR-ului. Soţul meu se ocupa 
de echipamentul militar al FPR-ului. 

— El a organizat acest atentat? 

— Nu. Dar știa ce se întâmplă. A tăcut tot timpul, dar 
cred că modul în care Paul Kagame l-a tratat, l-a făcut să 
reflecteze. Acestea sunt rachete de fabricaţie rusească, 
livrate Irak-ului. Fac parte dintr-un lot capturat de trupele 
americane în timpul războiului din Golf; apoi au fost 
donate aliaţilor lor ugandezi. Aceștia au dat o parte APR- 
ului, pentru a lupta împotriva avioanelor și elicopterelor 
guvernului lui Habyarimana. 

— Cine mai este la curent cu aceste numere? 

— Nimeni, cred. Folosiţi-le cum credeţi mai bine. 

— Mulţumesc, zise Malko, punând foaia de hârtie în plic. 

Își imagina figura lui Frank Capistrano, aflând că 
rachetele utilizate pentru atentat tranzitaseră Statele 
Unite, fiind, foarte probabil, date ugandezilor de către 
CIA... 


lată de ce Company era destul de stânjenit de această 
afacere.. 

— Aveţi grijă să nu vi le fure, îi spuse cu atenţie Cyrie 
Lizinde. Și vă rog să nu spuneţi „niciodată” cine vi le-a dat. 
Mă vor ucide. 

— Aveţi toată încrederea, promise Malko. 

În momentul ieșirii, agentul se întoarse: 

— Pot să telefonez? 

— Bineînţeles. 

O urmă până în camera alăturată, care era un birou, și 
formă numărul lui Mark Spencer. Îi răspunse Priscilla 
Clearwater. 

— Daţi-mi-l pe dl. Spencer, ceru foarte profesional. 

Treizeci de secunde mai târziu, Malko obţinu legătura cu 
șeful stației CIA. Acesta îi răspunse neliniștit. 

— Aveţi vreo problemă? spuse îngrijorat americanul. 

— Nu încă, dar cred că sunt urmărit. Puteţi să-mi 
trimiteţi o pază pentru a mă escorta până la hotel? 

— Bineînţeles! Unde sunteţi? 

Malko îi explică și se întoarse către Cyrié Lizinde: 

— Am învăţat de ieri seară să fiu mai prudent. Va dura 
cam o jumătate de oră. 

Agentul s-ar fi simţit liniștit numai în momentul 


înmânării documentului lui Frank Capistrano. 
* 


* * 


Instalat în „business center” din hotelul Grand Regency, 
privea foaia de hârtie plină de cifre pe care Cyrié Lizinde i- 
o dăduse, dispărând în fax și gândindu-se că se imprima 
instantaneu la câteva mii de kilometri de aici, în aparatul 
lui Frank Capistrano, la Casa Albă. Nu se liniști decât în 
momentul terminării transmiterii. Bineînţeles un fax putea 
fi interceptat, dar de acum înainte, dacă i se întâmpla 
ceva, măcar nu lucrase degeaba... 

De-abia urcă în cameră, că telefonul începu să sune. Era 
Cyri€ Lizinde. 

— Scuzaţi-mă, zise ea. Am uitat să vă spun că persoana 
pe care o veţi întâlni la Arusha știe „multe” lucruri... Mult 


noroc! 

Doamna Cyrie închise telefonul înainte ca Malko să 
poată întreba dacă era vorba de avocată sau de clientul 
ei... Dar cum avocatul era o femeie... Malko formă numărul 
de telefon al lui Frank Capistrano. Acesta nu părea prea 
vesel după tonul vocii. 

— Am hârtia în fața ochilor, spuse el. Este un document 
de cea mai mare importanţă, îl voi autentifica. Mult noroc 
în continuare. 

Din nou, sună telefonul. Priscilla Clearwater, puţin 
speriată, îi spuse: 

— Am ieșit mai devreme de la serviciu! îl anunţă ea. Aș 
vrea să vin acum pe la tine, îmi este frică să rămân acasă 
cu acest nebun de N'goro prin preajmă.. 

— Te aştept! zise simplu Malko. 

Nu dură prea mult. Priscilla își făcu apariţia îmbrăcată 
într-un taior de mătase roz. Pe care-l purtase cu o seară 
înainte. Dar nu mai avea picioarele fără ciorapi, ci își 
pusese unii negri. 

— Când degetele lui îi atinseră jartelele peste fusta 
taiorului, Priscilla îi adresă un surâs complice. 

— Îţi plac? 

— Mult. Unde vrei să mergem să cinăm? 

— Aici. Cred că au un „room service”, nu? Apropo, am 
adus ceva care te va interesa. Prin legăturile sale la 
Ministerul Apărării, Mark Spencer a aflat astăzi că maiorul 
Gatabazi a fost chemat la Kigali... 

— Este chemat la ordine, trebuie să dea socoteală, se 
gândi Malko. 


* 
x x 


Sticla de Taittinger Comtes de Champagne Blanc de 
Blancs 1994, care însoțea langustele, era golită până la 
ultima picătură.. Priscilla, aplecată peste radio, căută un 
post, până când, triumfătoare, găsi unul ce transmitea un 
N’dombolo îndrăcit, ce umplu camera. Ondulându-se 
lasciv, dansă până în dreptul lui Malko și-și puse mâinile 
lungi pe cămașa lui subțire. La rândul său, Malko îi 


descheie nasturii taiorului, rapid, punând stăpânire pe 
frumoșii ei sâni. În două secunde, cămașa-i deveni o 
amintire... 

Încălzit de unghiile demoniace ale Priscillei, începu să-i 
tragă fusta strâmtă de mătase roz. Descoperindu-i 
picioarele îmbrăcate cu ciorapi negri ce urcau până sus 
spre coapsele de culoarea cafelei cu lapte. Cei doi nu mai 
aveau chef de vorbă. Putin câte putin, o împinse spre masă 
și-i ridică total fusta peste șolduri. Mătasea scârţâia ușor și 
senzual, iar Priscilla respira din ce în ce mai repede. Malko 
îi trase ușor chiloţeii de dantelă neagră de-a lungul 
picioarelor, o împinse spre pat și o domină însufleţit, 
ţinându-i picioarele pe verticală și fusta rulată în jurul 
taliei. 

— Îmi place așa, total îmbrăcată, murmură Priscilla. Am 
impresia unui viol. 

— Te voi viola, făcu Malko, retrăgându-se din ea. 

Priscilla se întoarse în genunchi, cu bazinul cambrat, cu 
picioarele acoperite de ciorapii negri ce urcau până la 
încheieturi, subliniindu-i conturul. Admirând-o în oglindă, 
își spuse că semăna cu o fotografie sofisticată făcută de 
celebrul Helmut Newton. Negresa fremătă ușor când 
Malko o forță cu blândeţe. Era atât de pregătită, încât 
acceptă cu destulă ușurință. După aceea, totul se 
desfășură într-un mod foarte plăcut, ca de fiecare dată. 

Rămaseră apoi un timp unul lângă altul, legănaţi de 
muzică. 

— Mai comandă șampanie! ceru Priscilla. Nu mi-e somn. 

Cu regret, bărbatul se despărţi de trupul femeii, pentru 
a cere room-service-ului o nouă sticlă de Taittinger. 

Priscilla se întoarse către Malko. Oferindu-i abdomenul 
dezgolit și-l anunţă: 

— Voi dormi la tine. lar mâine dimineaţă te-voi însoţi la 
Wilson Airport. 

— Nu te temi că o să te considere o târfă? 

Negresa se întinse, cambrată ca o pisică, cu coapsele 
deschise, într-o poziţie destul de impudică. 

— Tot orașul Nairobi știe că tu ești amantul meu, de ieri. 


x 
x x 


Prin hubloul oval al avionului Twin - Otter, căptușit ca o 
șosetă, Malko o privea pe Priscilla Clearwater până ce 
clădirea aerogării îi ascunse imaginea. Cei doi făcuseră și 
în zorii zilei dragoste, într-un mod mult mai tandru. Fără 
jurăminte de revedere, pentru că erau amândoi lucizi și 
realiști. 

Pilotul secund îi întinse lu Malko un coșuleţ cu 
bomboane, pe care trebuia să-l lase să circule din mână în 
mână, din cauza lipsei însoţitoarei de bord. Micul bimotor 
începu apoi să tremure din toate încheieturile, la capătul 
pistei, luându-și zborul și ridicându-se cu greutate 
deasupra savanei. Traversă, cu greu, un strat de cumulus, 
apoi spre nord, intră într-o zonă de cer imaculat. 

Așezat în primul rând, urmărea cu privirea acele 
altimetrului. Încet, încet, avionul ajunse la cincisprezece 
mii de picioare altitudine. Pilotul se întoarse și îi strigă lui 
Malko: 

— Priviţi la stânga, este Kilimandjaro! 

Agentul remarcă că acesta avea același tip de ceas ca și 
el, un Breitling Crosswind. Era un tânăr englez blond și 
simpatic. Un „kenian alb”. În stânga avionului, un platou 
alb, aproape orizontal, strălucea în depărtare. Zăpezile din 
Kilimandjaro; cel mai înalt munte din Africa. Vârfurile de 
cinci mii șase sute de metri erau mereu ascunse de nori. 
Așa că nu se puteau admira decât din avion. 

Trecură frontiera și se găseau de acum deasupra 
Tanzaniei, zburând peste o savană pustie de culoare ocru. 

Malko nu-și dezlipea privirea de la masa impresionantă 
a muntelui Kilimandjaro, întrebându-se ce va găsi la 
Arusha, un insipid orășel african, devenit prin hazardul 
istoriei, sediul Tribunalului Penal Internaţional, însărcinat 
cu judecarea celor responsabili de genocidul ruandez. Va 
putea oare, după șase ani, să pătrundă secretul atentatului 
din 6 aprilie 1994? 


Capitolul VII 


Un marabu maiestuos, gri, în echilibru pe un picior 
stătea în faţa clădirii aerogării și contempla cu un aer 
furios micuțul avion Twin-Otter, pe cale să-i invadeze 
domeniul. Când avionul liniilor Kenya Airways se apropie 
mai mult, pasărea își luă zborul, demnă, în direcţia 
muntelui Kilimandjaro. 

Construit în mijlocul unei zone pustii, Kilimandjaro 
Airport, un proiect grandios, dar niciodată terminat, al 
fostului președinte tanzanian Julius Nyerere, nu avea decât 
o singură clădire, deja într-o stare jalnică neîntreţinută, 
prin care suflau vânturile savanei. 

Numai câteva curse ajungeau în acest aeroport, 
aducându-i pe vizitatorii diferitelor parcuri de animale din 
Tanzania de Nord. 

Cei câţiva lucrători, cufundaţi într-o siestă continuă, se 
înșirară în aceste momente pentru un control succint al 
pasagerilor micuţului aparat. 

La ieșirea din avion. Malko zări în holul aproape gol, cu 
toate magazinele închise, un negru cu părul grizonat, 
mișcând ușor un panou cu numele său. 

— Jambo”, zise negrul luându-i valiza. Lion Safari mi-a 
spus să vă conduc la Arusha. 

Malko luă loc într-un minibuz deghizat în zebră care rula 
pe unica rută ce deservea aeroportul, tăind savana în 
două. La dreapta Moshi, la stânga Arusha, la optzeci și 
cinci de kilometri. Niciun viraj, în savana netedă ca palma 
cât vezi cu ochii. Şoferul conducea cu viteza melcului, deși 
circulaţia era aproape inexistentă. 

Atât de încet, încât agentul se întrebă dacă nu cumva 
adormise la volan. Făcură aproape o oră și jumătate până 
la maiestuosul munte Meru care domina Arusha cu cei 
patru mii cinci sute șaptezeci de metri. 

Șoseaua Nairobi - Moshi, după podul peste râul Thami 


22 Bine ați venit!, în swahili 


devenea strada principală a acestui orășel tropical, 
adormit, mărginit de mici magazine cu acoperișurile din 
tablă și zidurile laterale acoperite cu laterit roșu. 

Inima Africii... Novatel Meru se afla într-un loc mai 
retras, ca un pachiderm alb și fără graţie. După ce intră în 
hol, Malko avu impresia că se află într-un azil de bătrâni. 
Pensionari deghizați în „vânători abi”, așteptau următorul 
zbor spre Ngoro-Ngoro, Serengeti sau lacul Manyara. 

Drumurile erau din ce în ce mai înfundate: trebuia să se 
plece cu mult timp înainte, pentru a ajunge la timp. 

Instalat în „suita” rezervată, care într-un loc civilizat ar 
fi fost pe post de dulap, Malko formă pe celularul său 
numărul lui Renée Vernon, avocata lui Jean-Bosco 
Sagatwa. În mod miraculos, la Arusna celularele 
funcționau. Îi răspunse robotul. Îi lăsă un mesaj, spunând 
că vine din partea doamnei Lizinde, și cobori să-și cumpere 
o hartă a orașului. 

Orașul părea minuscul în ciuda celor trei sute de mii de 
locuitori, un mic târgușor fără interes, salvat de renumele 
Tribunalului Penal Internaţional. 

O mulțime de avocaţi din diferite ţări se abătuseră ca 
niște vulturi pentru a apăra, pe banii O.N.U., vreo cincizeci 
de persoane din etnia hutu, responsabile de organizarea 
genocidului în care au pierit câteva sute de mii de oameni 
din etnia tuti. 

Avocaţii făceau naveta între cabinetele lor răspândite 
cam peste tot în lume și Arusha, pentru interminabile 
discuţii de procedură, în timp ce „vinovaţii” se îngrășau în 
închisoarea tanzaniană renovată total, sub paza armatei 
locale. 

— Unde se află Tribunalul Internaţional? întrebă Malko 
pe singura tanzaniană încântătoare de la recepţia 
hotelului. 

— În Simon Bulevard. 

— Este departe? 

— O mie cinci sute de șilingi. Din cauza acestor 
persoane preţurile s-au mărit, se scuză ea. Sumeţi avocat? 

— Nu. Observator 


Tânăra păru surprinsă. La Arusha, un alb nu putea fi 
decât avocat, pensionar în safari sau criminal de război. 
Malko luă un minibus botezat taxi. Bulevardul Simon, 
perpendicular pe șoseaua Nairobi - Moshi, începea cu 
schelele unor clădiri neterminate. Trotuarele pietruite cu 
laterit erau pline de obișnuiţii pietoni africani. 

Tribunalul Penal Internaţional nu era la mai mult de 
cinci minute de hotel. 

Un drapel ONU, albastru spălăcit era înălţat pe faţada a 
ceea ce lui i se păru că seamănă cu un hotel sovietic din 
prima perioadă. O clădire din beton gri, cu ferestre 
murdare și sparte, cu un aspect general de totală delăsare, 
în contrast de altfel cu vegetaţia care o înconjura. Trecu 
pragul ușii de la intrarea clădirii păzită de un soldat 
tanzanian în plină siestă. Acesta nici măcar nu-și deschise 
ochii când trecerea lui Malko pe sub poarta magnetică 
declanșă o sonerie infernală. 

Era în inima Africii. 

Un soldat din garda ONU de naţionalitate nedeterminată 
dar negru, precum cărbunele încins, într-o uniformă nou- 
nouţă îl întrebă pe Malko ce anume căuta. 

— Doamna Renee Vernon, zise Malko, avocata lui Jean- 
Bosco Sagatwa. 

În mod vizibil toate aceste informaţii nu tulburară 
creierul interlocutorului său. 

— Aici, sunteţi în „Kilimandjaro”, bâigui el; avocaţii se 
află în „Serengeti”, la al patrulea etaj. Poftim o insignă. 

Îi întinse o insignă violetă. Având în vedere nivelul de 
securitate Malko o băgă în buzunar. 

Douăzeci de metri mai încolo, zări o tablă indicatoare, 
„Presa”, și se hotări să se informeze. Se ciocni, aproape, 
de o tânără elegantă în pantaloni, cu pieptul mare. Cu 
ochii de un albastru porțelan ce străluceau cu un licăr 
malițios, semăna mai degrabă cu o oiță, din cauza părului 
blond auriu ce-i cădea în cascadă, în bucle, ca un îngeraș. 

Îl evaluă pe Malko cu un surâs devastator și-l întrebă: 

— Căutaţi pe cineva? 

— Da. Pe doamna Renee Vernon. 


— Canadianca? 

— Da. Așa cred. 

— Este o ședință, dar nu știu dacă este acolo. Știţi unde 
se află sala? 

— Nu. 

— Bine. O să vă conduc. 

Tânăra îi întinse mâna. 

— Mă numesc Helen Steel și lucrez pentru agenţia 
Hirondelle. Acoperim toate procesele. 

— Sunteţi avocat? 

— Nu. Anchetator. 

— Ah, sunt destui aici. Veniti. 

Malko urmări funduleţul rotund al tinerei de-a lungul 
unui culoar din beton, murdar, plin de gunoaie și resturi. 
La capătul culoarului ascensorul era defect. Se opriră la 
etajul doi pentru a intra într-o sală lungă rezervată 
ziariștilor și observatorilor, separată de sala unde se 
desfășoară procesele de un perete lung din sticlă, blindat. 

De cealaltă parte, era tribunalul. In faţă, președintele și 
asesori, solemni precum lorzii coroanei Angliei, la dreapta 
procurorii, la stânga avocaţii și în faţă vinovaţii. 

Helen îi arătă lui Malko cinci bărbaţi așezați, dar care 
erau cu spatele la ei. 

— Iată, aceștia sunt „asasinii”! Din cinci, patru sunt 
foarte, foarte vinovaţi și unul „numai vinovat”. 

— Ce înseamnă „numai vinovat”? 

— Că nu este acuzat de mai mult de câteva sute de 
morți. Ceilalţi au pe conștiință zeci de mii de morţi - mă 
rog, dacă într-adevăr au conștiință 

Cei cinci nu păreau prea tulburaţi. Dădea impresia unui 
proces al Mafiei. Cei cinci acuzaţi, toţi îmbrăcaţi în 
costume închise la culoare, cravate și cămăși albe, masivi, 
grași, cu părul ras, râdeau și glumeau între ei. Procurorul 
chemă pe unul dintre ei la ordine. 

— Domnule Sagatwa, tăceţi, you are a bucher/?3 

Malko întoarse capul. Era clientul lui. Îl examină mai 
atent. Avea o faţă brutală, inexpresivă, umflată, ochii mici 


23 Sunteţi un măcelar! 


înfundaţi în grăsime, gâtul masiv și mâinile grăsuţe. 

Acesta se aplecă spre vecinul său și îi spuse ceva la 
ureche, făcându-l să se umfle de râs. 

Helen se strâmbă cu dezgust. 

— Asta, este unul dintre cei mai răi! Am citit actul 
acuzării. El a declanșat genocidul la Kigali, în dimineaţa de 
7 aprilie 1994. El comanda garda prezidenţială. El a 
ordonat distribuirea  cuţitelor și grenadelor acelor 
„Interahamwe” și oamenii săi i-au încadrat pe aceștia. El s- 
a angajat să omoare o mie de tuţi pe oră. Și și-a ţinut din 
plin cuvântul. 

Remușcările nu l-au împiedicat pe Jean-Bosco Sagatwa 
să se îngrașe. Sau poate inactivitatea... lată un adevărat 
candidat pentru „cuțitul de aur”. Helen se întoarse către 
Malko. 

— Nu o zăresc pe Renée; nu este decât asistenta. Să 
mergem la biroul ei. 

Abandonară sala „asasinilor” pentru a merge pe alte 
culoare. Etajele aveau mici boutique-uri ce vindeau puţin 
din toate, ca în vechile hoteluri sovietice. Cele trei mari 
clădiri constituiau un triunghi imperfect ce adăpostea 
administraţia locală tanzaniană, deasupra TPl-ului. 

Ascensorul ce ducea la „Serengeti” nu era în pană, dar 
nu se oprea la etajul patru. Ori la trei, ori la cinci. Aleseră 
etajul cinci. Soldaţi în ţinută de luptă patrulau pe culoare, 
cu ochii stinși, cu armele kalașnikov în bandulieră. Etajul 
patru nu avea un aspect mai bun: toaletele erau-mai 
mizere ca la închisoare, iar birourile erau prost mobilate. 

O carte de vizită lipită pe camera 420 desemna biroul 
doamnei Renee Vernon, baroul din Montreal. 

Biroul era gol, computerul debranșat, un scaun rupt 
trona în mijlocul încăperii, geamurile erau negre de 
mizerie, ziare vechi zăceau pe jos. 

Malko ridică receptorul telefonului: nu avea nici ton. 
Helen avea o expresie descurajată. 

— Nu va reveni astăzi. 

— Ştiţi unde locuiește? 

— Nu chiar. Într-o vilă în Thami Hill, nu departe de 


mine. 

Ajunseră din nou în „Kilimandjaro” și Helen îl duse pe 
Malko în sala presei, unde televiziunile retransmiteau în 
direct dezbaterile. 

— Avocaţii sunt furioși, explică Helen. ONU a întârziat 
mai multe luni plata salariilor, așa că ei ameninţă cu grevă. 

Ziarista engleză surâse amar. 

— Aici totul este pe dos! Personalul african este plătit de 
o sută de ori mai mult decât ar fi câștigat la ei în ţară. In 
felul ăsta, nu îndrăznesc să ia nicio iniţiativă, de frică să nu 
piardă slujbele. Prin urmare, nu mai rămân bani pentru a 
plăti pe avocaţi. 

Helen își aranjă câteva hârtii și-și privi ceasul. 

— Am terminat, pot să vă las undeva? 

— La Novatel. 

Ajunseră în parkingul din partea cealaltă a bulevardului 
Simon și Helen se strecură la volanul unei enorme 4x4 
Nissan. Se lăsă seara. Era de-abia ora șase și jumătate. 

Ajuns în faţă la Novatel, îi propuse ziaristei: 

— Doriţi să bem ceva împreună? 

— Da, de ce nu? 

Barul dădea în piscină și grădină. Nu era nimeni. Helen 
Steel părea încântată de această întâlnire. 

— Îmi face plăcere să întâlnesc feţe noi! suspină ea. Aici 
este o văgăună oribilă. Un adevărat ghetou. In afara 
ședinţelor, nu mai este nimic de făcut. 

Helen comandă un Defender „Cinq ans d'âge” pentru ea 
și Malko luă o vodcă. Un grup de vârsta a patra invadă 
barul. Helen începu să tremure. 

— În plus, este frig și a plouat toată săptămâna trecută. 

Era deprimant. Malko încercă din nou celularul avocatei 
fără niciun succes. 

— Mobilele funcţionează foarte prost, iar telefonul nu 
sună deloc, spuse ziarista. Nu primim ziare, iar 
televizoarele merg prost. Parcă am fi pe altă planetă. 

— Ce riscă acești „asasini”? întrebă Malko. 

— Închisoarea pe viaţă. Pedeapsa cu moartea nu există 
la O.N.U. În plus, pot să-și ispășească pedeapsa în Europa. 


Mai bine o închisoare olandeză, decât una ruandeză. Se 
pare că în Ruanda, deţinuţii mor ca muștele. În plus, din 
când în când, unii mai sunt împușcați 

— Cum se apără, acuzaţii? 

Helen surâse cu tristeţe. 

— Nu regretă nimic. Politicienii au puterea peste militari 
în închisori și sunt foarte bine organizaţi. Mai ales, sunt 
convinși că hutu vor reveni la putere în Ruanda și că își vor 
lua revanșa. Un tip ca Jean-Bosco Sagatwa a spus 
totdeauna că trebuiau uciși toţi tuţi ca pe niște gândaci. Și 
de altfel, a și făcut-o. lar acum sunt gata să reînceapă. 

Liniștitor pentru viitorul Ruandei.. 

Malko se întrebă ce ar fi putut avea în comun Jean-Bosco 
Sagatwa și colonelul Lizinde, care era un tuţi sadea. De ce 
Sagatwa făcuse apel la Lizinde, în principiu, dușmanul său 
de moarte, înainte ca Lizinde să fie asasinat? 

Ce legătură era între cei doi bărbaţi? In analiza făcută 
de Frank Capistrano - care era cea a CIA - tuţii nu jucau 
niciun rol. Acest fapt îl făcu pe Malko să-și pună altă 
întrebare. 

— Ruandezii noului guvern sunt reprezentaţi aici? 

— Nu sunt deoarece sunt convinși că Tribunalul este 
prea indulgent cu „asasinii”, răspunse Helen. De trei luni, 
au trimis un diplomat de la ambasada lor de la Dar-Es- 
Salaam cu o mică echipă: diplomatul se numește Stephen 
Ngiga. Asistă la ședințe și cred că se ocupă și cu 
strângerea informaţiilor. 

Malko ascultă cu mai multă atenţie. 

— Despre ce? 

— Mulţi extremiști hutu se ascund și speră să strângă 
elemente pentru dosarele lor. Ngiga are un birou în 
„Serengeti”. 

Barul se umpluse încetul cu încetul. Mai ales turiști. 
Malko mai comandă un „Defender” pentru ziaristă, îi era 
de folos „rezumatul” femeii. 

— S-a vorbit despre atentatul din 6 aprilie 1994 în 
timpul dezbaterilor? întrebă el. 

— Tribunalul nu a fost învestit pentru această afacere. 


— Este păcat, pentru că acesta a fost momentul de 
început al genocidului. 

— Ce se spune despre responsabilii atentatului? 

Helen surâse. 

— O.N.U. este foarte discret în această privinţă. Ei au 
anumite rapoarte, dar refuză să le dea publicităţii. Evident, 
aici. Hutu pretind că FRR-ul a doborât avionul. Și, deci, 
genocidul nu este revanșa etniei hutu care dorea numai să- 
și răzbune președintele asasinat. 

— Credeţi asta? 

Helen înălţă din umeri. 

— Sunt niște mincinoși. Toţi. Este imposibil să cunoști 
adevărul. Acum, cred că o să plec, este târziu. 

— Pot să vă invit la cină? propuse Malko. 

Helen se învioră ca și cum nu ar fi așteptat decât 
această invitaţie. 

— Ar fi simpatic! Da, de ce nu? Dar trebuie să trec pe 
acasă, să mă schimb și să-mi previn colegul. Mobilul lui 
este stricat. Trec să vă iau peste o oră 

— Sunt restaurante la Arusha? 

— Nu prea multe. Cel mai bun este Redd's, pe șoseaua 
Dodomo, la ieșirea din oraș. Se poate mânca o friptură 


bună și toată lumea vine acolo. 
x 


x * 


Se dârdâia! Cine ar fi crezut așa ceva? În Africa! 

Un ospătar tocmai dusese o cafea la masa vecină. Helen, 
prudentă, purta un pulover cu guler pe gât și un pantalon 
de ski. Oricum, Redd's era locul „in” din Arusha. Cam o 
sută de mașini 4x4 erau parcate pe drumul de acces. 

In ciuda temperaturii siberiene - la o altitudine de o mie 
cinci sute de metri - toate mesele erau în aer liber. Puțin 
mai izolat, barul era luat cu asalt de către „expatriaţi” și 
de angajaţii O.N.U. care se încălzeau cu bere. 

Orchestra interpreta o muzică zgomotoasă și vag 
africană. 

Li se aduse o carafă de vin și comandară fripturi la 
grătar, specialitatea casei. Helen luă o ţigară, pe care 


Malko i-o aprinse de îndată cu bricheta sa Zippo, având 
emblema CIA. 

Helen îl scrută pe Malko câteva secunde, suflă fumul 
apoi îl întrebă. 

— Ce faceţi la Arusha? 

— Guvernul american mi-a încredinţat o misiune de 
observare, zise agentul evaziv. 

Helen surâse ironic. 

— Într-adevăr, aveţi ce observa aici! Procesul ăsta este 
absurd. Vinovaţii ar merita să fie pur și simplu spânzurați 
rapid, după câte orori au comis. Dar O.N.U. vrea să-și 
spele păcatele pentru acest genocid pe care l-a lăsat să se 
comită, printr-un show mediatic. Uite-o și pe fata care 
lucrează cu Stephen Ngiga! 

Ziarista îi arătă o negresă sexi, cu trăsături fine, 
îmbrăcată cu o rochie mulată, cu un decolteu foarte mare, 
arătându-și pieptul frumos și care se îndrepta lasciv spre 
ringul de dans. 

Fata începu să tremure în ritmurile muzicii. 

— Șeful ei nu este aici? 

— Nu. Nu iese niciodată. S-ar putea spune că duce o 
viață de militar.. 

Malko simţi o mică înţepătură neplăcută pe șira spinării. 

După ce i se întâmplase la Nairobi, trebuia să fie foarte 
prudent. Aici, la Arusha, nu avea nici armă, nici aliat. lar 
C.I.A. și Casa-Albă erau prea departe. 

Cei doi mâncară fripturile. Delicioase. Serviciul era 
perfect, atmosfera destinsă. Grupurile de expatriaţi făceau 
o gălăgie infernală la bar, unde berea curgea în valuri... 

Malko mai avea puţin de mâncat, când Helen îi puse 
mâna pe braţ. 

— Uite-o pe Renee Vernon! 

Se întoarse și văzu pe alee o femeie tânără, blondă cu 
părul scurt, foarte sexy, într-o rochie de catifea grena 
mulată ca o mănușă pe un trup superb, încadrată de doi 
bărbaţi: un negru și un alb. Negrul, foarte tânăr avea un 
cap rotund și bineînţeles părul creţ; albul era slab, ridat ca 
o babă, cu aspectul unui hippy. 


— Cu cine este? întrebă Malko. 

— Cu „anchetatorii” ei. Unul este un bătrân hippy 
american, susținător al „drepturilor omului” convins că 
genocidul nu a avut loc, iar negrul, un ruandez. Pe 
jumătate hutu, jumătate tuti. 

Un trio ciudat. Helen se ridică de la masă. 

— O să vă prezint. 

Femeia merse până la noii sosiți și reveni cu avocata. 

— Bună seara, m-aţi căutat? întrebă ea. 

— Sunt încântat să vă cunosc, spuse Malko. Vin de la 
Nairobi și am un mesaj pentru dumneavoastră din partea 
văduvei colonelului Lizinde. 

— Lizinde? Oh, mă interesează foarte mult! exclamă 
canadianca. 

Apoi, se întoarse spre cei doi însoțitori ai săi, care 
așteptau foarte atenţi. 

— Puteţi aștepta până mâine? 

— Bineînţeles, aprobă Malko, care nu dorea să-i 
vorbească în faţa atâtor oameni. 

— Bine, atunci luăm mic-dejunul împreună, mâine 
dimineaţă, la piscină, pe la nouă, înainte de a mă duce la 
tribunal,  sugeră avocata. Locuiesc la Novotel. 
Dumneavoastră la fel? 

— Da. Foarte bine. 

Agentul se așeză din nou la masă, încântat. 

Începuse bine. Apoi îi spuse lui Helen: 

— Ce zici dacă am lua un ultim pahar la Novotel? Cred 
că-i mai puţin frig ca aici. 

— O idee excelentă, aprobă femeia. 

Ziarista conduse cu viteză pe străzile pustii și întunecate 
din Arusha. Iluminatul public era aici o noţiune 
necunoscută. 

În momentul în care Helen oprea mașina în faţa 
hotelului, Malko zări un negru care ieșea din clădire și 
urcă deîndată într-o mașină. Helen se întoarse spre Malko. 

— Vorbim de lup... Era Stephen Ngiga, reprezentantul 
guvernului de la Kigali. Trec rar pe aici. Cred că a venit să 
facă lobby cu un avocat. 


În momentul în care treceau pe lângă recepţie, 
simpatica tanzaniană îl strigă pe Malko. 

— Domnule! 

Agentul se apropie. 

— Da? 

— Nu v-aţi întâlnit cu prietenul dumneavoastră? 

— Prietenul meu? 

— Da. Un domn a întrebat chiar adineauri dacă aţi sosit. 

— Sunteţi sigură? 

— Nu sunteţi dumneavoastră domnul Malko Linge? 

— Da. 

— De dumneavoastră m-a întrebat. 

— Mulţumesc, făcu Malko puţin crispat, ajungând-o pe 
Helen care-l așteptase în faţa unui baobab artificial din 
carton, ce decora barul. 

Erau singurii clienţi ai barului. Vodca dublă comandată 
fu băută într-o clipită, în timp ce Helen își încălzea între 
degete un pahar de coniac Otard XO. 

— Sunteţi îngrijorat? întrebă ziarista. 

— Totul este bine, o asigură Malko. 

O singură persoană în afară de Priscilla Clearwater știa 
că el se afla la Arusha. Mark Spencer, șeful staţiei de 
emisie CIA la Nairobi. Acesta îi spusese lui John Makuka. 
Care la rândul lui îi prevenise personal pe ruandezi. 

Desigur, Stephen Ngiga nu venise până aici să-i aducă 
un buchet de flori... 

Se simţi dintr-odată foarte singur în acest orășel din 
inima Africii. Prezenţa ruandezului în hotel însemna că de 
acum înainte va fi urmărit de către cei din „NETWORK”. 
Cunoscând soarta celor care îi precedaseră, nu era prea 
liniștitor pentru el. Malko se gândi cum ar fi putut să-și 
procure o armă. 


Capitolul VIII 


O ceaţă ușoară se, lăsase peste micuțul golf ce 
prelungea grădina hotelului. Era chiar răcoare și aveai 
impresia că te afli în Elveţia. 

Malko parcurse cu privirea zona piscinei și nu zări decât 
o femeie cu ochii negri, în costum de baie - două piese - 
dintr-un material ce imita blana panterei. Trebui să se 
apropie pentru a o recunoaște pe Renée Vernon. Avocata 
își pusese dosarele pe masa alăturată, care avea umbrelă 
de soare, iar ea se bronza. A 

Tresări când Malko îi pronunţă numele. Își scoase 
ochelarii și îi zâmbi cu căldură. 

— Ah, bună-ziua! Profit pentru a mă bronza puţin. Stau 
toată ziua în locul acela sinistru. 

Avea accentul cântat al canadienilor francezi: era o 
femeie seducătoare, cu o față frumoasă, nasul mic, cu 
pistrui și ochii albaștri. Costumul de baie îi accentua 
corpul bine făcut, subţire, atletic, cu pieptul apetisant. 

După privire, își dădu seama că este o femeie căreia îi 
plac bărbaţii. Probabil, sexul avea un loc important în viaţa 
ei. Modul cum se mișca, expresia corpului, privirile 
pătrunzătoare şi senzuale în același timp, toate 
demonstrau că era o seducătoare. 

— Deci, veniţi de la Nairobi, suspină ea; acolo este totuși 
civilizaţie! 

Totul era relativ. 

— Nu vă place Arusha? 

Renée își scutură buclele blonde în sens negativ. 

— Nu vin aici decât la sesiuni: am mult de lucru la 
Montreal. Am cabinetul meu și în plus militez în O.N.G. 
pentru ajutorarea lumii a treia. 

— Sunteţi căsătorită? 

— Divorţată. De două ori. Nu reușesc să rețin pentru 
mult timp un bărbat, adăugă ea râzând. 

Sau poate, bărbaţii nu erau în stare s-o reţină. 

— a-ţi cerut colonelului Lizinde să depună mărturie aici, 


zise Malko. După cum știți, a fost asasinat. M-am întâlnit 
cu văduva lui și am aflat lucruri foarte interesante. 

Renee Vernon se strâmbă. 

— Mă tem că nu sunt aceleași lucruri... Colonelul 
Lizinde putea confirma implicarea FRP-ului în atentatul din 
6 aprilie 1994. Ceea ce v-a spus ea, îl poate ajuta cumva pe 
clientul meu? 

— Nu-mi dau seama de acest lucru, mărturisi Malko. 
Uimitor este că cei doi bărbaţi se cunoșteau, deși făceau 
parte din părți adverse. 

Renee Vernon nu păru deloc surprinsă. 

— Deloc. În Ruanda, este un război civil. Oamenii care 
au fost masacrați erau vecini, colegi unii cu alţii. Ştiau că 
Lizinde făcuse parte din FAR. înainte de sciziune. De altfel, 
ca și clientul meu. Deci, ce v-a spus văduva colonelului? 

Deschise gura să răspundă, când un tânăr negru, cu 
ochelari de soare, un T-shirt roșu și un geans ţâșni 
silențios și întinse mâna lui Malko spunându-i cu o voce 
calmă: 

— Bună ziua, mă numesc Emile Nubaha. Sunt 
anchetatorul doamnei Renee Vernon. 

Era unul dintre cei doi bărbaţi, cu care o văzuse cu o zi 
înainte la Redd's. 

— Ia loc, Emile, îi răspunse avocata. Vorbeam de Jean- 
Bosco Sagatwa. 

Negrul dădu din cap aprobator. 

— Ah da! Nu este chiar așa de rău pe cât s-a spus... 

— Sunteţi ruandez? întrebă Malko. 

— Da. Sunt jumătate tuţi și jumătate hutu după mamă. 
Eram acolo în timpul evenimentelor. Am plecat numai în 
iunie de acolo, apoi am revenit câteva luni și după aceea 
am venit să trăiesc în Tanzania, unde am întâlnit-o pe 
doamna Vernon. Şi cum căutam de lucru... 

— Eraţi la Kigali la începutul genocidului? 

Emile Nubaha surâse palid. 

— Oh. Nu trebuie să-l numim genocid! A fost o revoltă 
populară ca urmare a asasinatului președintelui nostru, de 
către forțele tuti - FPR. Ştiu că acest colonel Sagatwa a 


salvat mulţi tuti, care îi erau prieteni. De aceea trebuie să-l 
apărăm. Toată această poveste a genocidului a fost 
inventată de către belgieni, care doreau să dea puterea 
etniei tuți. 

Lui Malko nu-i venea să creadă ceea ce auzea. 

Renée Vernon sorbea cuvintele anchetatorului său. Ceea 
ce era neliniștitor pentru echitatea procesului. 

— Care este rolul dumneavoastră, exact? întrebă el. 

— Anchetez. Caut martori, documente pentru a completa 
dosarul doamnei Vernon. Toți avocaţii de aici au 
anchetatori. Suntem plătiți de către Naţiunile Unite. 

— Înţeleg, spuse Malko gânditor. 

Emile Nubaha se așeză la masă sub umbrela de soare, 
jucându-se distrat cu bricheta nou-nouţă „Keeper of 
Flame”, probabil oferită și aceasta de Naţiunile Unite. Cu 
siguranţă, totul era bizar în acest proces. Să negi 
genocidul ruandez, era totuși culmea tupeului. Opt sute de 
mii de morti. Doar nu s-au sinucis.. 

Malko ezită să vorbească în faţa ruandezului și Renée 
Vernon îl scoase fără să vrea din această încurcătură 
sărind de pe scaun, după ce își privi ceasul. 

— Dumnezeule! Nouă și jumătate! Şedinţa începe la 
zece. 

Era deja în picioare, drapată într-un pareo asortat la 
costumul său de baie, așezat în jurul șoldurilor înguste. 

— Când pot să vă revăd? insistă agentul. La dejun? 

Renée ezită câteva secunde. 

— De acord. Ne întâlnim la Oasis. Puteţi întreba pe 
oricine unde este. 

Emile Nubaha îl salută pe Malko și se îndepărtară spre 
hotel. Malko se întreba de unde să înceapă. La Arusha nu 
exista nicio reprezentanță americană. Un ambasador „at 
large” venea din când în când să vadă ce se mai întâmplă 
și apoi pleca. 

Nu exista nicio structură de primire. Niciun mijloc să-și 
procure o armă. Prezenţa reprezentantului din Kigali la 
hotelul la care era cazat, cu o seară înainte, îl neliniștea, 
însemna că este supravegheat. 


Ținând cont de metodele radicale practicate de oamenii 
de la Kigali, nu era deloc îmbucurător. 

Neavând ce face până la prânz, își spuse că Helen Steel 
ar putea să-i dea câteva informaţii. Şi apoi se gândi să-l 
revadă pe clientul său, Jean-Bosco Sagatwa. 

* 


* * 


„Kilimandjaro” era plin de animație, oameni care-şi 
dădeau importanţă se încrucișau pe culoarele de beton gri: 
avocaţi, personal ONU, militari. 

Malko o găsi pe Helen lipită de un ecran de televizor 
retransmițând în direct sesiunea în curs de desfășurare. În 
sala presei se aflau vreo doisprezece ziariști. Helen își 
părăsi locul pentru a-l întâmpina 

— V-aţi întâlnit cu Renée? 

— Da, dar era flancată de „anchetatorul” său. 

— Care dintre ei? 

— Ruandezul. 

— Preferatul ei... Trebuie spus că celălalt este mereu 
lăsat deoparte. Nu are aceleași atuuri ca primul. 

Helen însoţi remarca sa de un gest total obscen. 

Malko surâse intrigat. 

— Vreti să spuneţi că... 

— Așa se zvonește, afirmă ziarista. Se pare că Renée 
este destul de zgomotoasă... Locuiește la Novotel și pereţii 
despărțitori sunt subţiri. Într-o zi, niște vecini s-au plâns. 

Atracția pentru lumea a treia lua câteodată forme 
extreme. 

— Se pare că ea îl consideră pe Sagatwa aproape 
inocent, remarcă Malko. 

Helen Steel râse galben și aduse de pe biroul ei un 
document stufos. 

— Iată actul de acuzare... Citiţi-l. Eu am treabă, dar dacă 
doriţi să asistați la sesiunea în curs, are loc la etajul doi, în 
sala din partea stângă. 

Agentul plecă cu un document de patruzeci de pagini și 
ajunse în sala ziariștilor. La audienţă. Jean-Bosco Sagatwa 
era pe cale să explice cum a salvat sute de oameni, după 


părerea lui. 

Malko o zări pe Renée Vernon, foarte sexy în roba sa 
neagră de avocat. Aceasta îl văzu la rându-i și îi zâmbi. 

Malko se adânci în lectura actului de acuzare. Pe 
măsură ce citea, avea impresia că sângele curge dintre 
pagini: era o litanie de orori, povestite de către martori 
supraviețuitori, de către ofițeri ai - MINUAR și civili 
belgieni. Jean-Bosco Sagatwa pusese el însuși umărul la 
aceste crime, izolând zeci de tuți într-o biserică, 
aruncându-le apoi grenade în interior prin ferestrele 
sparte, în timp ce oamenii săi îi stropeau pe supraviețuitori 
cu benzină pentru a-i arde de vii. Și aceasta era numai 
povestirea a câtorva ore. Fuseseră o sută de zile de acest 
fel. 

La Nuernberg, ar fi fost spânzurat de zece ori. La 
Arusha risca numai să moară de obezitate. Își întoarse 
capul, simțind prezenţa cuiva. O negresă cu o figură foarte 
plăcută venise să se așeze lângă el. Mai întâi, nu-i văzu 
decât ochii cu privire malițioasă, apoi decolteul adânc din 
care se zăreau sânii impozanţi. Era asistenta lui Stephen 
Ngiga. Tânăra îi adresă un surâs de „ticăloasă” tropicală 
și-l întrebă în franceză: 

— Am sosit acum: ce s-a mai întâmplat? 

— Nu mare lucru, răspunse Malko. Povestește cum i-a 
salvat pe tuti. 

Gura negresei se strâmbă într-un gest de dezgust. 

— Nemernicul ăsta, ar trebui să fie tăiat de viu! 
Promisese un premiu pe fiecare cap de tuti. El l-a asasinat 
pe primul ministru a doua zi după atentat. 

— Sunteţi ziaristă? întrebă Malko. 

— Nu. Lucrez cu delegaţia ruandeză. Dar 
dumneavoastră? 

— Am fost trimis de guvernul american pentru o misiune 
de observare, explică Malko. 

— A, bine! Trebuie să veniţi să ne vedeţi. Suntem la 
etajul trei, în „Serengeti” La biroul 233. Este ușor de 
reținut. După-amiaza suntem acolo. O să vă dau niște 
documente. Mă numesc Agathe. 


— O să vin să vă văd, promise Malko. 

Agathe îl părăsi, după ce îi mai aruncă o ultimă ocheadă. 
Agentul o privi îndepărtându-se și legănându-și șoldurile 
generoase. 

Agathe venise cu siguranţă să facă „lipeala”, trimisă de 
șeful ei. 

De cealaltă parte a geamului blindat, ședința se 
întrerupsese. O văzu pe Renée Vernon ridicându-se și 
vorbindu-i clientului ei. Începură să discute examinând 
niște hârtii. Apoi, avocata se întoarse, căutându-l pe Malko 
cu privirea. Îi spuse ceva la ureche lui Jean-Bosco Sagatwa 
care își întoarse încet silueta corpolentă pentru a-l observa 
în mulţime. 

Privirile li se încrucișară și asasinul ruandez îi adresă un 
surâs ce se voia prietenos. 

Jean-Bosco Sagatwa avea aerul unui crocodil pândindu- 
și prada, ceea ce îl făcu pe Malko să simtă fiori pe șira 
spinării. De fapt, Jean-Bosco semăna cu ceea ce era de 
fapt: un ucigaș crud, cu sânge rece. Malko se întrebă ce 
putuse Renée să-i spună acestuia. În orice caz, Sagatwa 
era la curent deja cu prezenţa lui la Arusha. Işi privi 
discret ceasul: orele unsprezece și zece minute. Renee îi 
dăduse întâlnire la ora unu. Mai avea suficient timp să 


citească actul de acuzare. 
* 


* * 


„Oasis” își merita numele, cu mesele sale risipite în 
grădina tropicală populată cu păsări minunate și stranii. 
Unele dintre ele își suceau ghearele din articulaţie ca niște 
jucării. O egretă făcea turul meselor pentru a primi de 
mâncare. Renée Vernon veni cu zece minute mai târziu 
decât Malko. În sfârșit era neînsoţită, îmbrăcată în T-shirt 
mulat, roz și fustă mini din piele albă. Se așeză pe scaun și 
comandă un Defender dublu „Very Classic Pale” cu gheaţă. 

— Era atât de cald acolo! suspină ea. Ar trebui să îmbrac 
roba fără nimic pe dedesubt... 

În fapt, se îmbrăca așa... Comandară salată locală și 
pește la grătar. Renée Vernon atacă imediat subiectul: 


_ — tam vorbit despre dumneavoastră lui Jean-Bosco. 
Inainte de toate, ar dori să știe „pe cine” reprezentaţi și ce 
doriţi de fapt. 

— Este normal, recunoscu Malko. Reprezint guvernul 
american. Mai exact Casa-Albă. 

Avocata își încruntă sprâncenele. 

— De ce v-au trimis aici? Ambasadorul Schaeffer vine o 
dată la cinsprezece zile aici și sunt perfect informaţi. 

— Asupra genocidului, poate, explică Malko. Eu 
anchetez atentatul din 6 aprilie contra președintelui 
Habyarimana, care a fost momentul declanşării 
genocidului. De aceea m-am interesat de colonelul Lizinde. 
După părerea soţiei sale, el deţinea informaţii încă secrete 
despre acest atentat, Cred că sunteţi la curent, pentru că i- 
aţi cerut să depună mărturie. 

— Este exact, recunoscu Renée Vernon, dar a murit 
înainte de a veni. Asasinat de cei din Kigali. 

— De ce aţi făcut apel la el? 

— li cunoștea pe autorii atentatului. 

— Tuţii? 

— Da. 

— De unde știți? 

— De la clientul meu Jean-Bosco Sagatwa. 

— Cum? El știa? 

Renee Vernon ezită un moment. 

—ỌO să vă spun mai târziu, poate. Pe mine mă 
interesează un singur lucru: ce puteţi face pentru clientul 
meu? 

Malko tăcu, așteptând ca ospătarul să plece. 

— Înţeleg, dar „el” ce poate face pentru mine? 

— Ce căutaţi? 

— Adevărul. Guvernul american - de fapt Casa-Albă - 
vrea să știe cine este vinovat de atentat. 

— De ce? Nu știu încă acest lucru? 

— Nu au certitudini, iar recent au apărut elemente noi. 

Doar nu putea să-i spună că însăși Casa-Albă bănuia CIA 
de a fi amestecată în această afacere. Renée Vernon 
începu să-și mănânce salata în liniște, apoi își ridică capul. 


— Ce împuternicire aveţi? 

— Adică? 

— Dacă Sagatwa colaborează, aţi putea să obţineţi un 
tratament favorabil pentru el? 

— Dacă mi-ar da informaţiile pe care le caut, adică: 
pregătirea atentatului și numele vinovaţilor, Casa-Albă va 
fi cu siguranţă gata să facă un „deal”. 

În Statele-Unite, procedura este curentă. Dacă recunoști 
vinovăția  denunțându-ţi complicii, ai dreptul la un 
tratament de favoare, o sentință convenită dinainte, 
inferioară sentinţei inițiale. 

Renée Vernon părea perfect informată de această 
procedură. 

— O, să-i vorbesc. 

Ospătarul le aduse peștele prăjit, mai degrabă 
carbonizat. Malko încercă o nouă întrebare: 

— În ce mod mă poate ajuta clientul dumneavoastră? 

Renée îl privi drept în ochi: 

— El știe „totul” despre acest atentat. 

— In ce calitate? 

— Nu sunt autorizată să vi-o spun, în stadiul ăsta. 

— Dar dacă se acuză, nu riscă nimic? 

Renée surâse ironic. 

— Aţi citi actul de acuzare? Nu scrie „nimic” despre 
atentat și nici nu poate fi modificat. Dimpotrivă, dacă 
adevărul iese la iveală, responsabilitatea sa privind 
genocidul va fi atenuată. 

— Bine, concluzionă Malko. Casa-Albă are braţul foarte 
lung, chiar și aici în acest tribunal, prin intermediul ONU. 
Cred că pot să obţin ceva interesant pentru clientul 
dumneavoastră. Numai că, înainte de a-mi începe 
demersul, aș vrea o dovadă că are într-adevăr aceste 
informaţii. 

— Perfect. Îi voi vorbi imediat. Nu se separă deloc de 
dosarele lui. Poate ne întâlnim la hotel, la sfârșitul zilei. 
Acum, trebuie să plec la tribunal. Emile a venit să mă 
însoțească. 

Renée deveni deodată febrilă. Malko se întoarse și-l văzu 


pe tânărul ruandez care se îndrepta spre masa lor. Renee 
Vernon bău paharul de Defender dintr-o sorbitură și se 
ridică fără să se fi atins de pește. 

Când aceasta se îndepărtă, Malko dădu peștele unei 
egrete, spunându-și că avea o meserie ciudată. După ce 
citi actul de acuzare contra lui Jean-Bosco Sagatwa, era 
sigur de un lucru: acesta era unul dintre cei mai cruzi 
asasini ai secolului. Or, în cazul ăsta, ar fi riscat să-l ajute 
să scape de pedeapsa cuvenită. 

Tristă etică... 

Malko lăsă o grămadă de șilingi pe masă și plecă pe jos 
Nu avea de mers decât cinci sute de metri pe un drum 
desfundat și ajungea chiar în faţa hotelului. Parcurse cam 
trei sate de metri, când zări un 4 x 4 - Suzuki parcat într-o 
răspântie a drumului, ce se termina într-o fundătură. 

Deși imobilă, mașina părea clătinată de o mână 
invizibilă. 

Intrigat, se apropie. Locul șoferului era gol și fereastra 
deschisă. O voce de femeie scoase un mic strigăt, apoi 
exclamă: 

— Ah da, da. E bine așa... 

Malko își aruncă o privire în interiorul mașinii. Renée 
Vernon, avocata, cu fusta mini albă răsucită peste șolduri, 
era așezată pe genunchii „anchetatorului” ei instalat pe 
locul mortului. Emile îi ridicase T-shirtul și îi ținea sânii cu 
mâinile. În timp ce Renee Vernon urca și cobora cu toată 
viteza. 

Un mod ca oricare altul să-și prepare pledoaria. 

Malko se retrase fără zgomot. Helen avea informaţii 
exacte, în cele din urmă. Renée Vernon nu făcea altceva 
decât să militeze pentru apropierea culturilor. 

* 


* * 


Cei care scăpaseră teferi din „safari-foto” la Ngaro- 
Ngaro se plimbau prin hol. Moleșiţi, enervaţi, buimăciţi. 

O ploaie rece cădea de două ore peste Arusha, iar 
muntele Meru nu mai era vizibil. Malko își petrecuse cea 
mai mare parte a zilei în cameră, uitându-se pe un catalog 


al decoratorului Claude Dalle, rătăcit prin aceste locuri, 
cine știe cum. 

Pentru a-l suna pe Frank Capistrano, trebuia să aștepte 
să aibă ceva concret. Înainte de a-și comanda cea de a 
doua vodcă, privi neliniștit la ceas. Era șase și zece minute. 
Sesiunea se terminase de mult timp. 

Ce făcea Renée Vernon? Doar nu-și petrecea tot timpul 
cu frumosul ei anchetator ruandez. 

În cele din urmă, o văzu venind la intrarea în bar, cu 
părul în dezordine, hainele ude, vizibil enervată. li spuse 
lui Malko: 

— Vehiculul care îi conducea pe acuzaţi la închisoare a 
avut pană. La fel și „4 x 4” al meu. Niciun taxi. Am venit pe 
jos. Pot să iau un coniac? 

Poate din cauza zdruncinăturilor celor doi, Suzuki 4x4 
rămăsese în pană.. 

Oricum, Malko îi comandă un coniac Otard XO în timp 
ce Renee scotocea în servietă. 

— Iată un document pe care Jean-Bosco Sagatwa mi l-a 
dat pentru dumneavoastră, spuse ea întinzându-i un plic 
maro. Eu nu l-am citit. Mi-a spus că veţi înţelege că este 
„bine” informat. 

Ospătarul sosi cu coniacul pentru Renee: aceasta îl bău 
practic dintr-o sorbitură și îi spuse lui Malko: 

— Voi face o baie caldă. Dacă nu, cred că voi face o 
angină mâine. Citiţi-l și apoi îmi spuneţi ce credeţi. Ne 
vedem mai târziu. 

Agentul aşteptă ca Renée să se îndepărteze, pentru a 
deschide plicul. Acesta nu conţinea decât o foaie de hârtie 
cu cifre și litere. 

Işi aminti imediat: erau numerele celor două rachete 
SAM-16, care doborâseră avionul președintelui 
Habyarimana. 

Aceleași pe care i le comunicase văduva colonelului 
Lizinde. Deci Jean-Bosco Sagatwa deţinea „într-adevăr” 
informaţii despre atentat. Malko nu venise la Arusha 
degeaba. 


Capitolul IX 


Ajuns în cameră, Malko puse una lângă alta cele două foi 
de hârtie ce reproduceau inscripţiile găsite pe cutiile 
rachetelor SAM-16. Cifrele și literele erau absolut identice, 
astfel se înlătura o problemă importantă. Putea presupune 
că Jean-Bosco Sagatwa recuperase documentul „după” 
atentat, pentru că acesta avusese loc în zona controlată de 
FAR. Dimpotrivă, colonelul Lizinde nu avusese acces la 
această zonă înainte de iulie 1994, ceea ce însemna că 
Lizinde era implicat direct în atentat. 

Deci, versiunea oficială a CIA care atribuia faptele 
extremiștilor hutu era falsă. lar CIA știa acest lucru. 
Atitudinea lui Mark Spencer, care frâna cu toate forţele 
sale ancheta lui Malko, era semnul evident al unei 
„acoperiri” la cel mai înalt nivel. Singurul motiv era 
implicarea secretă a CIA în acest atentat, confirmându-se 
astfel bănuielile lui Frank Capistrano, privind „eroarea” 
ascunsă, de fapt, guvernului american. Era deci posibil ca 
Jean-Bosco Sagatwa, criminal de război hutu să posede 
informaţii asupra eventualei implicări a CIA. 

Era evident că Sagatwa nu le-ar fi comunicat decât în 
schimbul modificării situaţiei sale de deţinut. Ceea ce 
depășea misiunea lui Malko. Prima grijă a agentului era să 
afle cu exactitate ce dorea „asasinul” ruandez: formă 
numărul de telefon din camera avocatei Renée Vernon. 
Aceasta îi răspunse cu o voce ciudată, după mai multe 
apeluri și Malko își spuse că probabil o deranjase din luna 
de miere. 

— În legătură cu documentul de care mi l-aţi dat, spuse 
el. Aș vrea să știu ce așteaptă clientul dumneavoastră de la 
mine. Trebuie, de altfel, să ne vedem. 

— Bineînţeles, aprobă numaidecât Renée Vernon. Acum 
lucrez, căci mâine dimineaţă este o ședință importantă. 
După aceea voi lua masa cu anchetatorii mei. Şi dacă nu 
sunt prea obosită, mă voi duce la „Cristal”. Cunoașteţi 
locul? 


— Nu. 

— Este o discotecă la modă. Toată lumea merge acolo. 

— O.K. zise Malko. 

Nu-i mai rămânea decât să-i telefoneze lui Frank 
Capistrano. Pentru asta coborî în grădină unde 
comunicarea telefonică mergea mai bine. Ploaia încetase, 
dar mai picura încă. Încercă de patru ori înainte de a-l 
prinde pe Frank Capistrano la telefon, dar cel puţin de 
data asta comunicarea era perfectă. Singurul 
inconvenient: marile antene ale NSA-ului puteau să 
capteze conversaţia și să o comunice CIA. Ori așa, ori 
nimic. În plus, era obligat să dea nume, cel puţin pe cel al 
lui Sagatwa Reuși totuși să-l facă pe interlocutorul său să 
înţeleagă, cu ajutorul perifrazelor, în ce stadiu al anchetei 
se afla, cerându-i să se informeze asupra posibilităţilor de 
acţiune. 

— Vă voi suna imediat după ce voi analiza problema, îi 
promise Frank Capistrano. 

În drum spre bar, Malko era cât pe ce să se lovească de 
Helen Steel, care era însoţită de un bărbat brun cu părul 
creţ, cu inel în ureche și un mic diamant încrustat în nara 
stângă, îmbrăcat ca un cerșetor și neras. I-l prezentă cu 
numele de Bruce, interpret simultan de swahili - engleză. 
Bruce părea destul de îmbibat de alcool, cu ochii roșii și un 
miros neplăcut al gurii. 

— Salut amice! zise Bruce. Vino cu noi, s-o facem lată în 
împuţitul ăsta de oraș. Mergem să halim la „Iandoor” 
marfă indiană. 

— Veniţi să luaţi cina cu noi? propuse imediat Helen 
vizibil încântată de compania lui Malko. 

Agentul nu ezită. 

— Cu plăcere. 

Pe lângă faptul că nu avea chef să-și petreacă seara 
singur, ziarista era o excelentă sursă de informații... 

Se instalară toţi trei în bătrâna „4 x 4” care cunoscuse și 


zile mai bune, condusă de Bruce cu frâne și claxon. 
* 


* * 


Restaurantul indian era minuscul, dar delicios, format 
din trei mese și un recipient metalic cu cărbuni încinși, pus 
în faţa ușii pentru a opri aerul rece al nopţii. Bruce bău 
mult și vorbi fără întrerupere. 

— Am văzut-o pe frumoasa Agathe, îi anunţă el. Asistă la 
toate ședințele procesului Sagatwa. După părerea mea, 
Kigali îi pregătește ceva lui Jean-Bosco Sagatwa. Nu cred 
că cei din Kigali ar suporta ca acesta să iasă cu fața curată 
din proces. 

— Ce vă face să credeţi asta? întrebă Malko. 

Traducătorul zâmbi. N 

— Nu uitaţi că eu vorbesc swahili... Imi ciulesc urechile 
peste tot. Stephen Ngiga este un tip dur. Nu a venit aici să 
danseze. Ați auzit vorbindu-se de o organizație „Network”? 

— Nu, se prefăcu Malko. 

— Ei bine, seamănă puţin cu situația israelienilor care îi 
urmăreau pe responsabilii atentatului de la München, 
explică Bruce. Guvernul de la Kigali nu vrea să-i scape pe 
marii responsabili ai genocidului. Ngiga a fost trimis aici 
pentru asta. Locuiesc chiar lângă el. Acum cincisprezece 
zile, a sosit o camionetă cu niște colete de la Ambasada 
Ruandei la Dar-Es-Salaam. Au fost descărcate niște cutii 
marcate CD. După părerea mea, având în vedere forma și 
greutatea acestor colete, nu cred că erau pline cu sticle de 
șampanie. Ruandezii sunt oameni duri și bine organizați. 
Un tip ca Sagatwa se va trezi transformat în praf și 
pulbere și cred că nu e rău. De altfel, cred că el nu regretă 
nimic. Dacă mi s-ar da un cutit, l-aș tăia în fâșii. 

Malko îi sorbea cuvintele. Pentru a-l încuraja să 
continue, comandă patronului o sticlă de coniac Otard XO. 
Lupta era pierdută: Bruce bău coniacul dar nu mai avu 
chef să vorbească. 

Totuși, Malko întrevăzu, datorită povestirii lui Bruce, o 
dificultate în plus. 

Dacă ruandezii îl eliminau pe singurul om care-l putea 
informa, atunci totul se dărâma înainte de a fi început. 

Bruce sări brusc în picioare. 

— Să mergem la „Cristal”! 


Era la două străzi distanță. Mașina „4 x 4” se angajă pe 
un drum atât de îngust încât agentul avu impresia că 
vehiculul o să atingă zidurile din cele doua părţi. Dar chiar 
și ametit, Bruce știa să conducă. Parcară într-un spaţiu 
îngust, între o moschee și o clădire neterminată. 
Restaurantul „Cristal” se afla la parter. Interiorul era 
verde-albăstrui. Un subsol vast cu un ring de dans 
mărginit de un zid de oglinzi, un bar mare. Niște mese atât 
de joase încât păreau făcute pentru pitici, semiobscuritate 
propice dezlănţuirii, batalionul obișnuit de târfe și o 
muzică bună formau atmosfera restaurantului. Bineînţeles, 
inevitabilul ritm N'dombolo întrerupt din când în când de 
muzica săltăreaţă tanzaniană. Bruce sări imediat pe ringul 
de dans, urmat îndeaproape de o tânără negresă, 
atrăgătoare, într-un T-shirt cu însemnele ONU și niște 
jeans colanţi, machiată puternic și cu părul întins. 

Bruce o înlănţui numaidecât și începu să se atingă de ea, 
ca și cum ar fi vrut s-o aprindă. Helen se aplecă la urechea 
lui Malko și îi spuse: 

— Este simpatic, nu? Cunoaște bine Africa. Este pe 
meleagurile astea de ani de zile... 

— Şi fata? 

— Este o târfuliță din Nairobi, venită aici să exploateze 
clienţii ONU. În zonă, este oarecare criză. Din când în 
când Bruce se culcă cu ea. 

Malko privi în jurul lui. Într-o altă parte a sălii, la un 
nivel mai sus, niște persoane jucau biliard, între care și o 
negresă sculpturală, cu umeri impresionanţi. Helen se 
ridică. 

— Dansăm? 

Cei doi se lansară în ritmul unui N'dombolo. Erau puţin 
albi dar nimeni nu le dădea atenţie. După cinci minute, 
Helen se apropie cu perfidie de Malko. Acesta îi simţi 
abdomenul atingându-l pe al său și îi întâlni privirea 
umedă. Prinzând curaj, femeia începu să danseze cu 
supleţe, înlănţuindu-i braţele în jurul gâtului, lipită de la 
genunchi până la umeri, ceea ce îi permise lui Malko să-i 
sufle în ureche: 


— Uite-o pe Renée cu bărbaţii ei! 

Avocata  canadiancă tocmai debarcase cu cei doi 
„anchetatori”. Fără să piardă o secundă, se transferă pe 
ring și se lipi ca o ventuză de ruandezul ei, fiind singurul 
cuplu care dansa în modul ăsta, în afară de Bruce și târfa 
sa keniană. După un timp, Bruce întrerupse dansul și o 
aduse pe tânără la masă. 

— Vi-o prezint pe Moko! anunţă el Fata asta a venit aici 
să-și caute norocul. Este plină de calităţi. 

Moko râse prostește, în timp ce Bruce îi mângâia sânii. 
Moko se strecură lângă Malko, aruncându-i priviri dulci, 
provocatoare. La „Cristal” ambianța era mai degrabă 
„Sex"... 

Cuplurile flirtau în colţuri, târfele mergeau de la o masă 
la alta, propunându-și cu politeţe serviciile. Helen se 
bâţâia pe umărul cavalerului său. Renée Vernon nu mai 
vedea pe nimeni. 

— Ieșiţi cu Bruce? o întrebă el pe Helen. 

Aceasta tresări puternic. 

— Sunteţi nebun! nu se spală niciodată și face dragoste 
cu toate negresele, neprotejat. A adus-o de mai multe ori 
pe tânăra de la Nairobi la el acasă. După cum vedeţi este 
drăguță, blândă, iar ziua îi gătește și îi face menajul. Dacă 
doriţi s-o cunoașteţi mai bine... 

— Mulţumesc, zise Malko. _ 

Pe lângă Priscilla, Moko nu era cine știe ce. În ciuda 
ofertei tacite a lui Helen, avea alte treburi de rezolvat... 
Dansau de câtva timp, la o oarecare distanţă unul de altul, 
ceea ce îi permitea ziaristei să se legene lasciv, când un 
cuplu ţâșni în ringul de dans. 

Un negru înalt care-și rotea ochii ca un nebun, dansa cu 
Agathe, ruandeza, care își mișca șoldurile ca și cum ar fi 
dansat pe rotile. Agathe îl zări pe Malko, se întoarse spre 
el, o împinse pe Helen de-o parte și începu să danseze la 
câţiva centimetri distanţă de el, șold lângă șold. 

— Bună seara! urlă ea. Ce mai faceţi? 

— Bine, răspunse Malko. 

Agathe se mai învârti puţin, apoi îi spuse pe un ton de 


Teproș: 

— Nu aţi venit să mă vedeţi! 

— Mâine, îi strigă Malko, recuperat de Helen. 

Când reveniră la masă, Bruce și Moko erau cu adevărat 
înlănţuiţi. Totuși negresa găsi un moment să-i arunce o 
privire incendiară agentului. 

— Să mergem, sugeră Bruce, care avea în mod clar, chef 
să o conducă pe Moko acasă... 

— Veniţi să bem un pahar, propuse Helen lui Malko. 
Apoi vă conduc la hotel. 

Malko nu avea de ales. La această oră târzie, nici pisicile 
nu mai erau pe străzile orașului. Se instalară toţi în 
bătrâna mașină „4 x 4”, pe care o conducea americanca. 

Bruce și prietena sa erau îmbrăţișaţi pe bancheta din 
spate. Când se opriră în faţa vilei lui Helen, Moko nu mai 
avea pe ea decât pantalonii. Sânii ei mici și ascuţiţi cu 
sfârcurile tari se etalau fără nicio pudoare. Bruce o trase 
într-o cameră, în timp ce Helen și Malko se instalară pe o 
canapea veche într-o cameră care semăna cu un living 
sumar. Micuța casă avea un confort succint. Helen se 
ridică și se duse să aducă niște Coca-Cola, scuzându-se că 
nu are alcool. Din camera vecină se auzeau niște zgomote 
elocvente. Cei doi, Moko și Bruce începură să lucreze 
imediat. Helen îi adresă lui Malko un surâs complice. 

— Probabil vi se pare puţin „wild” ambianța de aici. Dar 
oamenii nu se gândesc decât la asta! Nu este nimic de 
făcut şi fetele parcă au foc. În Africa se trăiește foarte 
liber. 

Femeia se așeză puţin pieziș în așa fel încât Malko putu 
să-i zărească o parte din chiloţii albi. În același timp. 
Mobilul sună. Agentul tresări și privi numărul: era Frank 
Capistrano. 

— Duceţi-vă în grădină, sugeră Helen, se aude mai bine. 

Malko acceptă rapid. leși din cameră și declanșă 
comunicarea. Vocea răgușită a consilierului special îi 
încălzi sufletul. 

— Nu v-am trezit? întrebă Frank Capistrano. Ce oră este 
în ţara dumneavoastră de sălbatici? 


— Este unu și jumătate noaptea, dar nu dormeam. 

— Am vești proaste, îl anunţă americanul. Mi s-a 
transmis dosarul clientului dumneavoastră. Nu cred că 
merită nici măcar să meargă-n iad. 

— Nu tratăm cu diavolul. 

— Nu, dar cei de la Secretariatul general ONU cu care 
am vorbit preferă să sară pe fereastră decât să ceară cea 
mai mică măsură în favoarea lui. Este un dosar foarte 
„greu”. L-am parcurs și îi înţeleg. 

— Deci, să las totul baltă? 

Mai întâi se lăsă un moment de liniște la celălalt capăt al 
firului, la câteva mii de kilometri distanţă, apoi se auzi un 
nechezat vesel: 

— Dragul meu Malko, aţi îmbătrânit. 

— Adică? 

— Trebuie să vă gândiţi la alte măsuri. Vă aduc aminte 
un vechi proverb cunoscut. Când aveţi vreo problemă, 
oferiţi bani. Dacă nu merge, oferiţi mulţi bani. Și dacă nici 
așa nu merge, oferiţi mai mulţi bani. Și dacă în continuare 
nu merge oferiţi mulţi, mulţi, mulţi bani. Vreau să aflu cu 
tot dinadinsul ce știe acest tip. 

Liniștea se prelungi atât de mult încât Malko crezu că s- 
a întrerupt comunicarea. Apoi, Frank Capistrano preciză: 

— Esenţial este să obţinem ce vrem. Dispun pentru 
această afacere de un buget nelimitat. Pot să vă virez 
direct oricât doriţi. Sunt bănci în acea localitate izolată? 

— Bineînţeles, făcu Malko, gândindu-se că ar fi fost la fel 
de bine să-i trimită și un pistol. 

— Altceva? întrebă consilierul special. 

— Nimic. O să vă ţin la curent. 

Malko își închise mobilul și rămase în penumbră, 
contemplând cerul înstelat. Era dezgustat de ceea ce 
trebuia să facă. 1 se cerea să acopere în mod vizibil un 
monstru abject, fără remușcări, cu banii contribuabililor 
americani. În aceste momente simţea nevoia nebună să se 
retragă la castelul său din Liezen... 

Intră în casă. Livingul era gol și realiză că vorbise câteva 
momente bune cu Frank Capistrano. Nu mai dorea decât 


să se ducă la culcare. 

Înaintă în culoarul dintre camere și împinse o ușă 
întredeschisă. Bruce dormea pe burtă pe o saltea, gol ca 
un vierme, cu hainele împrăștiate peste tot. Unde era oare 
Helen? Doar nu se dusese la culcare... În momentul în care 
ce întoarse, auzi un scârţâit. O altă ușă se deschise și o 
zări pe Moko. Negresa era și ea complet goală, neavând pe 
ea decât pantofii. Se apropie de Malko, punându-și un 
deget pe buze, se lipi rapid de el, îl trase de mână, 
împingându-l în camera de unde ieșise. În semiîntuneric, 
zări un corp întins pe pat: nu putea fi decât Helen. Fără 
niciun cuvânt Moko îl dezbrăcă iute, cu abilitatea unei 
infirmiere. Apoi cu dexteritatea unei profesioniste îl prinse 
cu gura și în câteva minute Malko se excită total... Lipindu- 
și apoi gura de urechea lui îi spuse 

— Du-te repede, Helen abia așteaptă să te culci cu ea! 

Moko se dovedea a fi o bună camaradă. În același timp îl 
împinse spre pat. Malko simţi pielea caldă și curbele 
șoldurilor lui Helen. Lungită pe burtă, aceasta se prefăcea 
că doarme. Moko îl împinse peste Helen, îndepărtându-i 
picioarele și strecurându-și o mână între cele două corpuri. 
Cu o precizie admirabilă Moko îi plasă sexul lui Malko 
lângă cel al lui Helen. 

— Aici, murmură ea. 

Malko făcu o mișcare și Helen gemu ușor. Tânăra 
britanică începu să se miște la rândul ei, cambrându-se 
pentru a-l prinde mai bine. Mulțumită, Moko părăsi 
camera în vârful picioarelor. 

Helen se deschidea tot mai mult, gemând și ondulându- 
se. Când simţi că bărbatul termină, se ridică aproape 
pentru a-l reţine încă în ea, apoi se lăsă ușor pe pat până 
ce Malko explodă... 


Capitolul X 


Câteva momente de liniște se lăsară în camera mică, 
cufundată în obscuritate totală, cu excepţia capătului de 
țigară a lui Helen și a acelor luminoase supradimensionate 
ale ceasului lui Malko. Acesta îi puse o întrebare care îi 
stătea pe vârful limbii: 

— Cum a aflat „Casa” dumneavoastră de prezența mea 
aici? 

Helen trase un fum de ţigară înainte de a răspunde. 

— Nu sunt sigură, dar cred că prin Nairobi. Noi mai 
avem aici multe contacte, în mesajul pe care l-am primit se 
menţiona trecerea dumneavoastră prin Nairobi și plecarea 
la Arusha. 

— Chiar și scopul călătoriei mele? întrebă Malko cu o 
undă de ironie în glas. 

— Nu, mărturisi ea. Aparent, este o misiune de evaluare 
a unei afaceri vechi, atentatul contra președintelui 
Habyarimana. S-ar spune că guvernul american își pune 
întrebări tardiv. 

Malko surâse amar în întuneric. Pentru o misiune care 
se voia secretă era într-adevăr o reușită: jumătate din 
planetă era la curent. Printre care și dușmanii lui, 
ruandezii de la Kigali. 

— Şi dumneavoastră, întrebă el. Ce misiune aveţi? 

— De observare, zise ea. Pe la Arusha trec mulți oameni. 
„Casa” mea vrea să evalueze influența reală a Statelor 
Unite asupra Naţiunilor Unite și de asemenea delimitarea 
de opinii dintre secretariatul general și TPI. Sunt obișnuită 
cu asemenea sarcini. Eu nu fac parte ca dumneavoastră 
dintr-un serviciu de „acţiune”, dar am auzit vorbindu-se de 
ceea ce aţi făcut până acum și v-am admirat mult, chiar 
înainte de a vă cunoaște. 

Helen vorbea cu o voce timidă, reţinută, continuând să i 
se adreseze cu dumneavoastră, deși făcuse dragoste cu el, 
câteva momente înainte. 

Era o micuță spioană drăguță și romantică. Dar mai ales 


îndrăgostită. De acest lucru, își dădu seama chiar din 
prima zi, după modul în care femeia mergea în fața lui pe 
sinistrele culoare de beton din „Kilimandjaro”. 

— Helen, o întrebă el, mi-aţi spus adineauri că Arusha 
este un loc periculos pentru mine. De ce? 

— Se pare că ati fost victima unei tentative de eliminare 
la Nairobi. De către tuţii. Aici, ei sunt și mai periculoși, 
căci securitatea tanzaniană este ca și inexistentă. In plus, 
Tanzania a susţinut guvernul lui Paul Kagame. Mă aflu aici 
de mai multe luni și am văzut cum a evoluat situaţia. La 
început Kigali nu se interesa de proces. După aceea l-au 
trimis pe Stephen Ngiga și statul său. Sunt sigură că nu 
numai pentru a urmări dezbaterile. „Casa” mi-a confirmat 
că Ngiga făcea parte din „Network”, serviciul de „acțiune” 
a lui Paul Kagame. Cred că ei au două obiective la Arusha. 
Mai întâi să obţină informaţii despre hutu și apoi 
lichidarea principalilor vinovaţi judecaţi aici. 

— Şi tanzanienii nu vor spune nimic? 

— Nu le vor cere părerea. Kagame este un tip dur, 
obișnuit cu operaţiuni clandestine. Ceea ce a observat 
Bruce acum câteva zile mă neliniștește. Valiza diplomatică 
este cel mai bun mijloc de a procura arme. 

— Nu se găsesc pe aici? 

— Oh, niște pistoale, nu mare lucru! Sau carabine 
pentru vânătoare. Dar este totul controlat. 

— De ce credeţi că oamenii lui Kagame ar avea ceva 
împotriva mea? 

Capătul incandescent al ţigării străluci mai tare câteva 
fracțiuni de secundă. 

— Aparent, îi deranjaţi. Nu-mi dau seama de ce. Aici ei 
au mână liberă mai mult decât la Nairobi. Ieri seară, am 
observat că Agathe se învârtea pe lângă dumneavoastră. 
Ngiga nu apare niciodată; numai ea este trimisă să ia 
contact. 

— Nu mai au pe nimeni altcineva? 

— Ba da, cu siguranţă, dar nu i-am reperat încă. 

Helen tăcu o clipă înainte de a concluziona: 

— Cred că sunteţi obosit, vă voi însoţi la Novotel. 


— Mulţumesc, spuse Malko. Credeţi că și 
dumneavoastră sunteţi sub observaţia lor? 

Helen râse ușurel. 

— Lucrurile astea, le aflăm întotdeauna prea târziu! 
Totuși nu cred. Acoperirea mea ca ziaristă este excelentă 
și de altfel o folosesc de mult timp 

— Chiar și Bruce știe? 

— Nu. El nu bănuiește nimic. Este mulţumit că nu 
plătește singur chiria casei. Nu-l las să plătească decât o 
sută de dolari. Și mi-aduce multe informaţii. 

Cu siguranţă, britanicii erau foarte tari. Helen era prea 
profesionistă pentru a pune întrebări precise lui Malko. 
Helen se ridică, își stinse ţigara și în întuneric se așeză 
lângă Malko: acesta îi mângâie părul lung buclat, 
continuând până la curbura șoldurilor și tânăra se cambră, 
torcând ca o pisică mulțumită. 

— De mult n-am mai făcut dragoste, îi murmură ea la 
ureche. A fost atât de bine! Îmi pun o pereche de jeans și 
vă însoțesc. 

Cinci minute mai târziu, cei doi ieșeau din vilă. 
Zdruncinaţi în mașina care rula pe drumurile pustii. 

— Şi Moko? întrebă Malko. În toată afacerea asta. Ce rol 
are? 

— Oh, este o fată cumsecade. A venit din Nairobi până 
aici cu autobuzul. Speră să facă ceva bani pentru a-și 
deschide un mic magazin la Mombasa. Nu are casă și 
doarme cam peste tot, la amanţii ei sau pe aici, câteodată. 
Ştie că ţin la ea. Îi este teamă tot timpul să nu fie violată 
sau jefuită. Sunt multe bande de tâlhari care atacă 
locuinţele străinilor; de aceea mi-a încredințat mie 
economiile ei. 

Mașina rula pe o șosea asfaltată, Moshi Road. Nu se 
vedea nicio pisică. Muntele Meru se profila pe înaltul 
cerului senin. Chiar înainte de a ajunge la hotel, Malko o 
întrebă: 

— Helen, aţi putea să-mi faceţi rost de o armă? După tot 
ce s-a întâmplat la Narrobi... 

Helen nu ezită să-i răspundă imediat. 


— O să-l întreb pe Bruce, el are tot felul de cunoștințe. 
Sau pe Moko. Şi ea cunoaște lume care sosește de la 
Nairobi în orice moment, pentru că acolo armele nu costă 
aproape nimic și se găsesc din plin. 

Ajunseră în față la Novotel. Se priviră câteva clipe, apoi 
Helen surâse și-l sărută. Un sărut lung, cu mâna apăsată 
pe ceafa lui: un sărut de femeie îndrăgostită, de-i tăie 
răsuflarea. 

— Take care’ zise ea. 

Portarul dormea, prăbușit într-un fotoliu în hol. Hotelul 
părea casa frumoasei din pădurea adormită. Malko se 
culcă, sfâșiat de sentimente contradictorii. Ivirea lui Helen 
în viaţa sa era un element pozitiv dar nu putea uita că 
Frank Capistrano îi dăduse implicit o misiune imposibilă. 

* 


* * 


— Ne vedem imediat? 

Vocea lui Renée Vernon era încă adormită. Dansase, 
probabil, până târziu la „Cristal”. 

— Ne vedem în hotel? sugeră Malko. 

— Bine. În dimineaţa asta nu sunt audieri. Deci, ne 
întâlnim la piscină peste o oră! 

Exact cât îi trebuia să facă un duș, să se bărbierească și 
să reflecteze puţin. Aruncă o privire pe fereastră. In 
sfârșit, soarele strălucea încă de dimineaţă. Cu siguranţă 
amatorii de safari erau fericiți. Când cobori, nu întâlni pe 
nimeni. Cea mai mare parte a avocaţilor închiriaseră vile și 
nu veneau aici decât seara, pentru a bea un pahar. Turiștii 
plecaseră de mult. Malko dădu o raită pe la „boutique”, în 
căutarea ziarelor, dar nu găsi decât un Times vechi de o 
lună și Arusha Times, un ziar local ce apărea o dată pe 
săptămână și nu conţinea decât știri total lipsite de interes. 
Viaţa culturală de la Arusha era practic inexistentă. Renée 
Vernon apăru la piscină, singură, foarte atrăgătoare într-o 
rochie de bumbac înflorată cu părul prins în coadă de cal, 
cu privirea vioaie. Aparent, noaptea-i fusese benefică. 

— Ce noutăţi mai aveţi? întrebă ea, instalându-se pe un 


24 Ai grijă! 


„Chaise longue” alături de al lui. 

— Nu grozave! Ieri seară am avut o convorbire cu șefii 
mei. Cazul lui Jean-Bosco Sagatwa este „foarte” dificil. 

Faţa avocatei se întunecă. 

— Ştiu, belgienii i-au pus în spinare multe acuzaţii 
făcând din el ţapul ispăşitor. Totuși, sper să conving 
tribunalul de netemeinicia acuzațiilor aduse contra lui. 

— Am citit actul de acuzare, zise Malko, neputându-se 
împiedica să nu facă această remarcă. Este înfiorător. 

Renée Vernon șterse cu un gest definitiv al mâinii 
mulţimea ororilor comise. 

— Dezinformare. Tuţii vor să-i murdărească imaginea. 
Am dovezi că a făcut tot ce a putut să oprească mișcarea 
populară anti-tuţii. 

Era o încântătoare formă de a califica un genocid care 
făcuse opt sute de mii de morţi. Malko înfipse cuțitul: 

— Nu pot să-i propun nimic concret clientului 
dumneavoastră. Dimpotrivă, aș dori să știu dacă este gata 
să coopereze cu mine, comunicându-mi informaţiile pe 
care le deţine despre atentatul din 6 aprilie contra unei 
sume importante de bani. 

Expresia avocatei nu-i lăsă niciun fel de îndoială. 

— Îi voi transmite oferta dumneavoastră, spuse ea, chiar 
în după-amiaza aceasta Dar nu vă ascund că sunt puţine 
speranţe. Nu caută bani, ci vrea să-și recapete onoarea. 

Renée își luă dosarele și se ridică, îndreptându-se spre 
holul hotelului unde deja apăruse Emile „anchetatorul” ei 
ruandez. 

Malko privi un moment soarele care strălucea. Misiunea 
sa risca să se termine într-un mod foarte abrupt. Fără 
colaborarea lui Jean-Bosco Sagatwa era paralizat. Hotări 
totuși să facă o ultimă încercare. Renee Vernon, după ce 
plecă de lângă el, începuse să discute pe terasă în fața 
barului, cu „anchetatorul” ei. Agentul se ridică și se duse 
spre ea. 

— Pot să vă spun ceva între patru ochi? 

Femeia consimţi și făcură câţiva pași împreună. 

— V-am vorbit despre bani, spuse el, dar nu cred că v-aţi 


dat seama despre ce sumă „extrem” de importantă este 
vorba. 

— Într-adevăr? 

Chipul tinerei se crispă într-o expresie ce însemna: 
„Chestii de astea nu ţin la mine”. Cu o voce seacă îi spuse: 

— Eu sunt „avocată” și-mi apăr clienţii în temeiul legii, 
nu mă interesează nimic altceva. 

Malko își zise că de data asta încercase tot ce îi stătea în 
putere. Nu mai rămânea decât să se bucure de rarele raze 
de soare, înainte de a o întâlni pe Helen pentru a lua masa 


la TPI, unde ea își desfășura munca. 
* 


* * 


Helen Steel bătea cu viteză la calculator, cu căștile pe 
ureche. Îi făcu semn lui Malko să aștepte și se cufundă în 
lectura unor telegrame de presă fără mare interes. Zece 
minute mai târziu, apăru în faţa lui cu o geantă albastră de 
sport în mână. 

— Este pentru dumneavoastră, spuse ea cu simplitate. 
Îmi datoraţi cincizeci de dolari.. 

Malko luă geanta. Atârna foarte greu. Cu un surâs 
complice, ziarista îl sfătui: 

— Duceţi-vă să priviţi ce este înăuntru. Pe culoarul ce 
duce la amfiteatru sunt niște toalete. 

Malko ascultă. Toaletele erau într-o mizerie de 
nedescris, lanţurile pentru tras apa lipseau și un miros 
îngrozitor venea din interior. 

Deschise fermoarul sacoșei și zări o bucată de pânză ce 
acoperea ceva. O desfăcu și descoperi un Kalașnikov cu 
patul pliant și două încărcătoare! Arma era puţin ruginită 
dar părea totuși utilizabilă. Helen se străduise din 
răsputeri.. 

Se întoarse în sala presei. 

— Mulţumesc, zise el, dar nu este chiar ceea ce căutam. 
Nu este prea ușor de manipulat. 

— Bruce l-a cumpărat de la un soldat tanzanian, pentru 
vânătoare. N-a avut niciodată timp să meargă să vâneze. 
Nu costă mult și este totuși eficace. 


Malko surâse. Pentru a merge la un cocktail, era 
perfect.. Dar nu avea totuși intenţia să ia parte la bătălia 
de la Stalingrad. 

— Mulţumesc, pentru moment, nu cred că o voi folosi. 
Dar o păstrez. 

— Moko mi-a promis că îmi va procura un pistol, îi mai 
spuse tânăra englezoaică. Prin intermediul prietenilor ei 
care vin de la Nairobi. 

Oricum, după întorsătura lucrurilor, Malko risca să nu 
aibă nevoie nici de kalașnikov nici de pistol. Poate, numai 
de un aparat de fotografiat pentru o partidă de safari. 

— Să mergem într-un restaurant simpatic în Old Moshi 
Road. Se numește „Mambo Cafe”, îi propuse Helen. 

x 


* * 


Malko tresări: aţipise stând la soare. Deschise ochii și o 
zări pe Renee Vernon în picioare, lângă el, cu un pachet în 
mână. Renée trase un scaun și luă loc. 

— Vin de la închisoare, spuse ea fără introducere. Am 
vorbit cu Jean-Bosco Sagatwa. 

— Şi? 

— M-a însărcinat cu un mesaj pentru dumneavoastră. 
Ştiţi unde se află închisoarea? 

— Nu. 

— Este ușor. Aveţi în minte Redd's? Ei bine, continuaţi 
în Dodomo Road, numai spre vest. Înainte de a ajunge la 
aeroport, este o răspântie la stânga. Acolo este 
închisoarea. Lângă ea se află un bar „Magezera Club”. 
Duceţi-vă pe la ora zece dimineaţa și întrebaţi de Dorobo. 

— Cine este Dorobo? 

— Nu știu. 

Helen se ridică, vizibil prost dispusă și îi arătă pachetul. 

— Luaţi-l. 

Apoi se îndepărtă înainte ca Malko să poată cere 
lămuriri. Cântări cu mâna sacoșa: era prea ușoară pentru a 
conţine o armă. O deschise și rămase împietrit văzând 
stofa neagră din care ieșea un guler alb. Era o robă de 
avocat. 


* 
x x 


Cele câteva avioane ale societății Regional Airlines 
parcate în fața unui hangar vechi, în fața muntelui Meru, 
de-abia se zăreau printre ierburile înalte care înconjurau 
aeroportul modest din Arusha, de fapt destinat mai mult 
expedițiilor, în parcurile naturale tanzaniene. 

Şoferul lui Malko era cât pe ce să treacă de răscrucea 
unde se forma drumul ce ducea la închisoare, înfundat, 
mărginit de lanuri de porumb. Vehiculul părăsi centrul 
şoselei pentru a o lua la stânga pe un drum transformat în 
gropi lăsate de urmele căruțelor. Surpătura era atât de 
adâncă încât vechea șosea se afla la înălțimea taxiului. 

Malko avea impresia că se găsește într-un tunel între 
laterit și porumb. Locul nu se îmbunătăţea decât în ultima 
parte, câţiva metri înainte de a ajunge la închisoare. În 
stânga, zări intrarea în penitenciar. Erau mai multe 
corpuri de clădire; în fund se vedea un zid înalt care din 
loc în loc avea posturi de observare plasate la înălțime și 
sârmă ghimpată de jur-împrejur. Aici, se aflau închiși 
deţinuţii de război. 

Taxiul se opri puţin mai departe, într-o piaţă micuță. În 
fața unei barăci cu acoperișul de tablă ce avea scris pe 
plăcuţă: „Magezera Club”, câteva mese împrăștiate pe o 
verandă și un salon mic. 

— Să vă aştept, șefu'? 

— Nu, mulţumesc, zise Malko dându-i două mii de 
șilingi. 

Apoi cobori, cu servieta în mână, îndreptându-se spre 
„Magezera Club”. Nu era decât un singur client, așezat în 
faţa unei beri, la o masă pe verandă. Un negru atletic cu 
aerul posomorât, părul ras, îmbrăcat în cămașă și 
pantaloni, încins cu o centură. O caschetă era așezată pe o 
masă, alături de el. Il privi pe Malko cu neîncredere până 
ce acesta se apropie de el. 

— Dumneavoastră sunteţi Dorobo? 

— Da, făcu negrul. Aţi sosit la timp! 

Negrul ochise deja ceasul Breitling al lui Malko și 


acestuia îi păru rău că nu-și pusese un Swatch mai puţin 
atrăgător. 

— Ce facem? îl întrebă, așezându-se în faţa negrului. 

Clubul era pustiu. În afara barmanului care aţipise în 
semiîntuneric. Negrul își puse mâna pe masă cu căușul 
palmei în sus. 

— Aveţi bani? 

— Ce bani? 

Dorobo își încruntă sprâncenele. 

— Bani. O sută de dolari. 

O sumă colosală pentru acel ţinut. Malko își spuse că 
este stupid dacă stă să se tocmească. li numără cinci 
bancnote de douăzeci de dolari, pe care Dorobo îi înșfăcă 
imediat: apoi acesta se ridică, îndreptându-se spre o 
furgonetă numită pur și simplu „Glory to God” și deschise 
portiera. 

— Urcaţi, zise Dorobo. 

Malko făcu întocmai și-l zări pe șofer la volan. Dorobo 
părea nervos. 

— Aveţi uniforma? întrebă el în șoaptă. 

Malko înţelese că vorbea despre roba de avocat. 

— Da. 

— Puneţi-o repede! 

Un minut mai târziu. Malko semăna cu un avocat 
adevărat. Roba era puţin scurtă, dar se afla în Africa și nu 
conta. Mulţumit, Dorobo aprobă din cap și-i spuse câteva 
cuvinte în swahili șoferului, care demară deîndată. 

— Să nu vorbiţi cu nimeni, îi ordonă el. Acum eu 
comand. 

Furgoneta porni și parcurse câteva sute de metri pe 
șoseaua spre Arusha, făcând apoi un ocol pentru a reveni 
la închisoare, ca și cum ar fi sosit dinspre oraș Prin 
parbriz, agentul zări poarta gri. Şoferul claxonă și apăru 
un soldat, înarmat cu un Kalaşnikov în bandulieră. 
Recunoscându-l pe Dorobo, îi făcu un semn prietenesc și îi 
deschise poarta. 

Mașina se opri în curte. 

— Coborâm! suflă Dorobo. 


Malko cobori prin spate, cu servieta în mână. Doi soldaţi 
care păzeau îi aruncară o privire indiferentă, în timp ce 
escortat de Dorobo se îndrepta spre o poartă mică. De 
partea cealaltă a porţii se afla o cameră strâmtă cu o masă, 
un alt gardian și un registru. Dorobo strânse mâna 
colegului său și lui Malko i se păru că-l vede pe Dorobo 
strecurând în mâna gardianului o bancnotă de douăzeci de 
dolari. 

„Avocatul” se aplecă peste registrul deschis, zări numele 
mai multor „colegi de breaslă”, urmate de dată și de 
semnături. 

— Nu scrieţi nimic! îi șopti Dorobo. Veniţi! 

Malko îl urmă într-un culoar verde, destul de curat până 
la o ușă pe care Dorobo o deschise cu o cheie agăţată de 
centură. Ușa dădea într-o cameră mică. Pătrată, luminată 
de un bec zăbrelit, mobilată cu o masă lungă și două 
scaune. Zidul opus ușii era făcut o parte din ferestre și 
dădea într-un culoar larg. 

Era un vorbitor. 

— Așteptaţi aici, ordonă Dorobo, înainte de a se retrage. 

Malko auzi cheia răsucindu-se în broască. Liniștea era 
absolută. Deodată, auzi niște pași și văzu trei persoane pe 
culoarul din față. Doi soldaţi cu Kalaşnikov pe umăr îl 
încadrau pe Jean-Bosco Sagatwa, în cămașă, fără cravată. 
Alături de fragilii tanzanieni, Sagatwa părea enorm. Unul 
dintre ei deschise ușa vorbitorului, îl introduse în cameră 
și închise apoi, rămânând de cealaltă parte a peretelui cu 
ferestre. 

Malko privi în jurul lui. 

Aparent nu erau microfoane. Pereţii fuseseră zugrăviți, 
dar în cameră se simţea totuși un anumit iz de umezeală. 

Jean-Bosco Sagatwa îi întinse mâna peste masă. 

— Bună ziua, zise el cu o voce șoptită, v-am văzut ieri la 
tribunal. 

Malko îi luă mâna, simțind ceva tare și moale în același 
timp; avea o piele aspră. 

Căută privirea interlocutorului său și-i văzu pupilele 
reci, fără expresie, imobile. 


— Și eu v-am văzut, zise el mașinal. 

Era ceva rar să se afle în faţa unui asasin de o asemenea 
anvergură. Cei doi se priviră câteva momente, apoi 
Sagatwa întrebă: 

— Mi-aţi adus ceva bani, așa cum am convenit? 

În faţa expresiei lui Malko, el preciză imediat: 

— Aici, banii sunt necesari! Pentru tot. Dacă nu aș fi 
avut, nu aţi fi putut pătrunde aici. Daţi-mi cinci sute de 
dolari. 

Agentul, prudent, luase cu el trei mii de dolari. Scoase 
cinci bancnote de o sută de dolari din buzunar și îi puse pe 
masă. Ruandezul îi înșfăcă și-i puse rapid în buzunarul 
cămășii Apoi își puse mâinile grase pe masă. 

— Ce vreţi să știți? întrebă el. 

— Totul despre atentatul din 6 aprilie. Cine l-a conceput 
și cine l-a executat. 

Un surâs feroce lumină pentru o clipă faţa buhăită a 
acuzatului. 

— Prietenul meu Charles Lizinde a făcut bine că v-a 
trimis la mine. Pot să răspund la „toate” întrebările 
dumneavoastră. Pentru că eu sunt la curent cu „tot”. Și 
deţin nume și detalii pe care nimeni nu le cunoaște. Numai 
că doresc o contrapartidă. 

— Cât? 

Jean-Bosco Sagatwa surâse din nou: un surâs care îţi 
dădea fiori pe șira spinării. 

— Aici, spuse el, nu am prea multe ocazii să-i cheltuiesc. 
Pot să-mi procur ceea ce am nevoie. Nu asta mă 
interesează. 

Se aplecă peste masă și spuse apăsând pe cuvinte: 

— Vreau să mă ajutaţi să evadez. 


Capitolul XI 


Aplecat în faţă, cu privirea fixă și mâinile puse pe masă, 
Jean-Bosco Sagatwa părea gata să sară de pe scaun. O 
fiară. Sub obrazul gros, Malko îi văzu mușchii puternici ai 
maxilarului. Inchisoarea nu părea să-l fi slăbit. Iradia 
pericolul precum alţii dragostea. 

— Să evadați! repetă Malko cu vocea șoptită, și un ochi 
spre soldaţii tanzanieni, aflaţi de cealaltă parte a geamului 
Aceștia vorbeau între ei, indiferenți la discuţiile celor doi 
bărbaţi. Și cum vreţi să vă ajut să evadați? 

Un surâs crud și ironic lumină faţa lată a ruandezului 
care spuse cu o voce calmă: 

— Așa cum aţi pătruns aici! Cu bani! Dar bineînţeles va 
costa mult mai mult. Sunteţi gata să plătiţi? 

Agentul vru să-i spună că nu era o chestiune de bani. O 
evadare în Tanzania nu putea să coste mai scump decât un 
bombardament NATO asupra orașului Kosovo. Casa Albă 
era, bineînţeles, gata să plătească. Cu condiţia, evidentă, 
să nu se afle „niciodată” cine era responsabil de această 
acţiune de răsunet. 

Malko, de naţionalitate austriacă, fără legătură oficială 
cu guvernul american, ar fi reprezentat o acoperire 
perfectă în cazul oricărei neplăceri. Numai că nu avea chef 
să-și petreacă restul zilelor într-o închisoare tanzaniană, 
primind din timp în timp o carte poștală de la CIA. Pentru 
că pe „el” nimeni nu l-ar ajuta să evadeze. Dimpotrivă. 

Nemulțumit de liniștea așternută, Jean-Bosco Sagatwa 
scoase un fel de grohăit și se ridică. 

— Nu merita osteneala să vin! mormăi el 

— Așteptaţi! lansă Malko cu o jumătate de voce. 

Ruandezul se așeză liniștit, cu privirea aţintită asupra 
lui. 

— Sunteţi gata să plătiţi? repetă el 

— Nu-i nicio problemă. La cât se evaluează evadarea? 

„Asasinul” se gândise adesea la evadare, căci îi răspunse 
imediat: 


— Între cincizeci și o sută de mii de dolari. Mai degrabă 
o sută de mii. Dacă vrem să fim liniștiți. 

Preţul unui camion cu obuze de 155. Nu era scump. 
Ceva totuși îl tracasa pe Malko. 

— Nu sunt mulţi bani, recunoscu el. Pot să vă pun o 
întrebare? De ce aveţi nevoie de mine? Nu dispuneţi de 
suma aceasta? 

Jean-Bosco Sagatwa se scutură și îi spuse cu o voce 
amară: 

— Nu! Nu mă numesc Mobutu. Toţi cei care-l înconjurau 
erau miliardari! Cunosc pe unul care a plecat în Africa de 
Sud cu o tonă de aur și un container plin cu mobilă Romeo 
pe care-o cumpărase de la Paris cu un preţ fabulos și de 
care nu voia să se despartă. Totul a fost cărat cu un avion 
militar! Când am părăsit Ruanda, aveam bani numai 
pentru instalarea familiei mele în Camerun. Eram ofițer nu 
făceam afaceri iar Ruanda este o țară săracă. După aceea, 
chiar dacă aveam bani, nu era suficient, îmi trebuiau 
oameni în străinătate, ca dumneavoastră, în care poţi să ai 
încredere. Tanzanienii nu așteaptă decât să mă „trădeze”. 
Iar „ceilalţi” veghează. Vor afla repede totul. 

Ruandezul își strâmbă gura într-o mimică de dezgust. 

— „Spionii”. Se pare că sunt o mulţime pe aici. Ei cred 
că au câștigat lupta. Mă urăsc. 

— Colonelul Lizinde era un „spion”... Și totuși era 
prietenul dumneavoastră. 

— Credea că este prietenul meu... Nu am prieteni 
printre acești „spioni”. Noi nu am avut timp să terminăm 
„curăţenia”, dar nu s-a sfârșit. 

Ura sa era palpabilă. Malko vru să se ridice și să plece. 
Era ca și cum un nazist regreta că nu ucisese mai mulţi 
evrei. Cu ochii strălucind de răutate, masivul ruandez îl 
privea pieziș prin pleoapele întredeschise. Malko își spuse 
că adevărata problemă era dacă avea dreptul să ajute un 
astfel de individ să-și recapete libertatea, să scape de o 
pedeapsă pe care o merita de o mie de ori! 

Frank Capistrano nu și-ar fi pus astfel de probleme ca un 
adept al „politicii adevărate”. El dorea o informaţie cu 


siguranţă foarte importantă și era gata să plătească preţul 
cerut. Oricare ar fi fost acesta. 

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Serviciile 
de informaţii americane și altele, reciclaseră cu sânge rece 
un număr, mare de foști SS-iști, foarte utili în războiul 
rece. 

În orice caz, Malko era singur în rezolvarea acestei 
dileme. Unul dintre soldaţi bătu ușor în geamul 
despărțitor. Vizita era pe sfârșite. Pentru prima oară, Jean- 
Bosco Sagatwa dădu semne de nerăbdare și agentul 
surprinse în privirea lui un licăr de panică. Ruandezul era 
prins la mijloc. Dacă nu evada, și-ar fi sfârșit zilele în 
închisoare. Ceea ce îl împiedica pe Malko în acţiunea sa. 

— Voi reflecta, spuse Malko. Este o decizie greu de luat. 
Când ne putem revedea? 

Sagatwa era deja în picioare. 

— Credeţi că este ușor? Grăbiţi-vă! Trebuie să reveniţi 
poimâine când prietenul meu Dorobo este de serviciu. La 
aceeași oră. Şi gândiţi-vă la un lucru: noi vom reveni la 
putere în Ruanda. Dacă mă ajutaţi, nu vom uita niciodată. 

Era aproape ameninţător... Sagatwa se apropie de geam 
și bătu pentru a i se deschide. Malko îl văzu îndepărtându- 
se pe culoar. La rândul lui bătu în cealaltă ușă și Dorobo îi 
deschise. Escortat de Dorobo, traversă curtea închisorii 
fără neplăceri. Urcară apoi în furgoneta „Glory to God” și 
peste cinci minute, după ce-l lăsă pe Dorobo în drum, rula 
spre centrul orașului cu roba de avocat împăturită și pusă 
în geantă. Avea la dispoziție patruzeci și opt de ore pentru 
a schiţa un plan. Cel mai periculos lucru ar fi fost să-l ajute 
pe Jean-Bosco Sagatwa să evadeze fără să obţină nimic în 


schimb. 
* 


* * 

— Ah, iată-vă! 

Malko se întoarse. Agathe, ruandeza, îi zâmbea larg, 
îmbrăcată într-o rochie mulată, galbenă, despicată în părti. 
Tocmai ieșea din sala presei, cu niște hârtii în mână. 

Îi surâse. Dacă ea ar fi știut unde fusese.. 


— Voi veni să vă văd, promise el. 

— Am vorbit cu șeful meu, explică ruandeza: îl 
interesează foarte mult să vorbească cu dumneavoastră. În 
după-amiaza asta se află aici. Veniţi pe la patru. 

— Promit. 

Agathe se îndreptă către „Serengeti” și Malko o găsi pe 
Helen care îi făcu cu ochiul și îi spuse la ureche: 

— Totul e în regulă? 

— Da, o asigură Malko. Mă duc puţin la Novotel. 

Dorea mai întâi să se descotorosească de roba neagră de 
avocat. Între asta și arma cumpărată cu cincizeci de dolari, 
încuiată de două ori în valiză, roba costa mai mult. Găsi un 
taxi în Simon Bulevard care-l duse până la hotel. Surpriză: 
Renee Vernon se bronza la piscină, debarasată de cei doi 
„anchetatori” ai săi. Malko se apropie de ea și Renée 
deschise ochii, spunându-i cu o voce glacială: 

— Bună ziua. Ce mai faceţi? 

Se hotări să nu-i pice în plasă. 

— Am venit să vă aduc roba spuse el. 

De data asta, avocata deschise ochii total, cu un aer 
speriat. 

— Nu vorbiţi așa tare! îl imploră ea. Este foarte grav 
ceea ce am făcut. Aș putea fi dată afară din barou și 
expulzată de aici. Am tremurat tot timpul cât aţi stat acolo. 

— Nu aveţi motive, afirmă Malko. Domnul Sagatwa pare 
foarte bine organizat. 

Femeia aprobă din cap. 

— Evident, gardienii închisorii câștigă douăzeci de dolari 
pe lună! Sunt gata să facă orice pentru acești bani. 

— Chiar să-l ajute să evadeze pe clientul 
dumneavoastră? 

— Să evadeze! Glumiţi! Este imposibil. Sunt gata să se 
preteze la a primi ceva bani pentru a lăsa un fals avocat să 
pătrundă în închisoare, pentru că au făcut-o deja pentru 
anumiţi ziariști, dar nu vor face niciodată mai mult de 
atâta. 

Malko înţelese că ruandezul nu o pusese la curent cu 
adevăratele lui proiecte. 


— De ce aţi acceptat să-mi împrumutaţi roba 
dumneavoastră, în cazul acesta? 

— Jean-Bosco m-a rugat, explică ea. Mi-a spus că este 
foarte important să poată vorbi cu dumneavoastră fără 
martori. Pentru viitorul lui. Recunosc că m-am atașat de el 
și am vrut să-l ajut. Nu este prea nostim la închisoare. 

O singură canadiancă se atașase de acest „asasin”. 
Hotărât lucru, sufletul omului este de nepătruns. 

— Dorește să mă revadă, o anunţă Malko; poimâine. 

De data asta, Renée Vernon îi aruncă o privire îngrozită. 

— Aţi acceptat? 

— Da. Mai avem ceva să ne spunem. Pot să păstrez 
roba? 

— Da. Mai am una. Dar să fie pentru ultima oară; îmi 
este prea teamă. 

— Nu aţi vorbit cu nimeni despre asta? 

Renée îi răspunse cu o întârziere de o secundă și el 
înţelese că-l mintea. 

— Cu nimeni. 

Poate cu amantul său ruandez. Dar cum acesta îl 
considera pe Sagatwa un nevinovat persecutat, faptul nu 
părea să aibă consecinţe. 

— Vă voi da roba definitiv poimâine, promise Malko. 

Se depărtă și se instală în partea de jos a piscinei. Avea 
nevoie de câteva momente de reflecţie. Jean-Bosco 
Sagatwa nu ar fi găsit pe „nimeni” altul să se bage într-o 
asemenea tentativă iraţională. Ceea ce era un atu pentru 
Malko. Închise ochii concentrându-se la ceea ce avea de 
făcut. 

Avea două zile pentru a pune pe hârtie un anumit număr 
de detalii. Un lucru era sigur: înainte de a-l scoate pe 
Sagatwa din închisoare, „trebuia” să obţină de la acesta un 
anumit număr de informaţii. Şi să fie de asemenea sigur că 
le va obţine și pe celelalte. Dacă nu, ar fi fost cel mai mare 
eșec din cariera sa. Și ultimul. 

Pentru a-l face pe ruandez să vorbească îi trebuia un 


plan credibil, atrăgător, cu care să-l momească. 
K 


* * 


Helen privea grădina în paragină a restaurantului 
„Mambo Cafe”, plină de indulgență. Dejuna cu Malko în 
„tète à tète” sub o boltă acoperită cu verdeață, împărţindu- 
și fripturile între ei. Nu mai vorbiseră de când petrecuseră 
frumoasa noapte de dragoste și în mod vizibil tânăra 
englezoaică făcea tot ce putea pentru a rămâne singură cu 
Malko. Acesta termină de mâncat și-și împinse puţin 
farfuria. 

— Am putea merge să ne plimbăm în weekendul viitor? 
sugeră el. 

Ochii tinerei străluciră de plăcere. 

— Da dar unde? Parcul Naţional din Arusha nu prezintă 
niciun interes, iar pentru celelalte trebuie să facem ore 
întregi pe drumuri stricate împreună cu toţi bătrâneii din 
excursiile agenţiilor de turism. 

— Aș merge la Serengeti, propuse Malko. Cu avionul! 

— Dar nu sunt avioane! 

— Am văzut mai multe la aeroportul de la Arusha. E 
suficient să închiriezi unul. 

Serengeti era un imens parc natural în nord-estul 
orașului Arusha din care, o parte se găsea în Kenya sub 
numele de parcul Masai-Mara. 

Încântată, Helen recunoscu: 

— Da, ar fi formidabil: există un mic aeroport la 
Seronera și o locuinţă, dar asta costă foarte mult. 

Malko se aplecă surâzând. 

— Guvernul american este bogat... 

Helen roși, își scutură buclele și-și puse mâna pe a lui. 
Era mai îndrăgostită ca niciodată. 

— Ar fi minunat! 

Era luni. Asta îi lăsa ceva timp să se organizeze. 

— Dacă am lua mașina dumneavoastră, să mergem la 
aeroport să întrebăm dacă se poate închiria un avion? 
Aveţi timp? 

— Mă duc s-o aduc! spuse Helen, fericită precum un 
copil căruia i se promite o prăjitură. 

Cinci minute mai târziu, rulau pe șoseaua Dodomo. O 


duzină de avioane short cu aripi înalte și fuselaj pătrat 
erau parcate în faţa hangarelor, plus câteva bimotoare mai 
mici. Malko găsi un birou în care un negru stătea plictisit 
în spatele unui panou pe care era scris „Lion Safaris”. 

— Aș dori să merg cu avionul la Serengeti, îi spuse 
agentul. Este posibil? 

Celălalt se trezi dintr-odată. 

— Bineînţeles, bwana! Când doriţi să mergeţi? Vă 
trebuie un avion mare? 

— Un bimotor, sugeră Malko. Unul ca acest Beecheratt 
care este aici, în faţă. Să putem merge patru sau șase. 

— Acesta este defect, bwana, dar mai avem altul. Numai 
că este mai scump. 

— Cât? 

Angajatul de la „Lion Safaris” începu să lucreze febril pe 
calculator și-și ridică timid capul: 

— Dacă doriţi să rămâneţi două zile și apoi să vină să vă 
aducă înapoi, ar fi cam nouă sute șaizeci de dolari, cu 
taxele de aeroport și de kerosen. Acolo va trebui să plătiţi 
locuinţa. Apoi trebuie să mă înștiinţaţi cu douăzeci și patru 
de ore înainte, pentru a depune planul de zbor la 
Kilimandjaro Airport. Se plătește totul înainte și nu primim 
cărţi de credit. 

Malko îl liniști. 

— Nu este nicio problemă. Și dacă vrem să facem un tur 
pe deasupra parcului, să vedem animalele? 

— Costă aproximativ două sute de dolari ora, în plus. 

— O.K. Lăsaţi-mi numărul de telefon, vă voi chema la 
sfârșitul săptămânii. 

— La ce hotel sunteţi? 

— Novotel, iar doamna are o casă. Este ziaristă. 

Negrului nu-i păsa deloc cu ce se ocupau cei doi, fiind 
interesat numai de închiriere, pe care n-o făcea prea des. 

Agentul luă toate datele și plecă mână-n mână cu Helen. 
Aceasta strălucea de fericire. 

— Este adevărat? Mergem într-adevăr acolo? 

— De ce nu? surâse Malko. Este foarte frumos la 
Serengeti! 


Helen se lipi de el. 

— Am impresia că visez! 

Lui Malko îi fu puţin rușine. După ce privi o hartă a 
regiunii, ajunse la concluzia că singura destinaţie posibilă 
pentru Jean-Bosco Sagatwa era Kenya. 

Mai întâi, cu un avion mic care nu ar atrage atenţia nu 
putea merge prea departe. Sudul, în direcţia Zambiei și 
Mozambicului, era prea departe și nu grozav de primitor. 
Nici atât nu se punea problema în Zair, care era în plin 
război civil. 

La vest, nu foarte departe, se afla Burundi cu un guvern 
tutii, apoi Ruanda și Uganda unde Jean-Bosco Sagatwa ar 
fi fost imediat tăiat în bucăţi... Bineînţeles, Malko nu 
cunoștea planurile „asasinului” hutu, Jean-Bosco Sagatwa. 

Dar, oricum, Kenya era singura destinaţie la îndemână. 
Totuși existau câteva probleme. În momentul în care 
Malko i-ar fi cerut pilotului să-l depună în Kenya, sub 
ameninţarea unei arme, el ar fi devenit criminal. 

Din fericire, se afla în Africa și pentru câteva mii de 
dolari, un pilot putea fi mituit. Frontiera cu Kenya se găsea 
la vreo sută de kilometri de aeroportul Seromera. Se putea 
simula o eroare de orientare. Reperase deja un mic teren 
pe teritoriul kenian lângă Kikorok Lodge, în parcul Masai- 
Mara. Dacă ar fi putut să aterizeze în acel loc, ar fi fost 
perfect. Ar fi găsit acolo un vehicul, pentru a ajunge la 
Nairobi. 

În acest stadiu, totul părea un joc. Dar undeva în sufletul 
lui știa că este hotărât să aplice planul cu condiţia de a-l 
avea la mână pe Jean-Bosco Sagatwa. Mental, își 
imaginase deja cum să procedeze. Evident, existau mulţi 
„dacă” Și multe alte puncte de rezolvat. Dar cel puţin avea 
o soluţie credibilă pe care să i-o ofere „asasinului” în 
schimbul destăinuirilor sale. Ce i se putea întâmpla după 
aceea nu avea nicio importanţă. 

Şi, oficial, staţia de emisie CIA din Nairobi nu i-ar fi 
putut refuza ajutorul pentru ieșirea din ţară. Mai ales cu 
sprijinul Casei Albe. Încurajat de propriul proiect, Malko 
surâse. Helen se strânse mai mult lângă el și-i murmură: 


— Abia aștept ziua de sâmbătă! 

— Şi eu, răspunse Malko. 

Ceea ce se putea numi o „gravă neînțelegere”. Se 
strădui să nu se mai gândească la modul său ticălos de a se 
comporta. Se agăţă de ideea că Helen, implicată și ea în 
lumea paralelă a spionajului, ar fi înţeles situaţia. Căci nu 
se punea problema să o ia cu el în avion. 


Capitolul XII 


Ușa biroului 233 era larg deschisă. Malko bătu totuși la 
ușă și Agathe, secretara lui Stephen Ngiga, cu capul în 
hârtii, ridică privirea, oferindu-i de îndată un surâs radios. 

— Ah, iată-vă! Ce bine că aţi venit! 

Agathe se ridică, făcu ocolul biroului; era sexy cât se 
poate, sânii grei debordau din rochia imprimată, șoldurile 
unduitoare, gura umedă și privirea strălucitoare. Ca o 
reclamă de publicitate pentru Africa. Malko se întrebă 
instantaneu dacă ea se gândea într-adevăr la sex sau 
acţiona așa la comandă. Vizita lui nu era total 
dezinteresată. Voia să descopere rolul adevărat al 
reprezentantului guvernului ruandez la Arusha. Şi pentru 
asta, trebuia să facă un prim contact. Negresa se opri la 
câţiva centimetri distanţă de el foarte provocatoare, cu 
pieptul oferit parcă pe tavă din cauza unui sutien din care 
se vedea puţin dantela albă. 

— Șeful meu întârzie! zise ea. Veniţi cu mine în salon! 

Ea traversă culoarul, introducându-l pe Malko într-o 
cămăruţă cu pereţi goi ca și biroul, mobilată numai cu o 
canapea mare și două fotolii separate de o măsuţă joasă. 

— Aici primim vizitatorii cei mai importanţi, îl anunţă ea 
pompos. 

— Nu sunt important, protestă el cu un surâs. 

— Ba da, accentuă voluptoasa Agathe. Sunteţi important 
în calitatea de prieten al Ruandei. 

Agathe se așeză în fotoliul din faţa lui, încrucișându-și 
picioarele cu o mișcare atât de amplă că Malko îi zări 
slipul asortat cu sutienul. Situaţia nu părea prea incertă... 
După ce se instală în fotoliu, Agathe arboră deodată o 
expresie tragică. 

— Nu vă pot oferi nimic de băut! Suntem săraci. Nu 
avem nici măcar un birou în oraș. Genocidul ne-a ruinat! 

O asigură că nu avea nicio importanţă lipsa băuturii. 

Liniștită, Agathe se aplecă spre el. 

— Ce credeţi despre acest proces? 


— Este foarte util! răspunse Malko fără să se 
compromită. Dar cred că mai sunt destui „asasini” în 
Ruanda. 

— Chiar prea mulţi! scăpă Agathe. Ar fi trebuit să-i 
„terminăm” de mult, dar șeful cel mare nu este de acord. 
Acum, după ce ne-au masacrat, sunt pe cale să ruineze 
economia ţării. 

— Cum asta? se miră Malko. 

După statisticile ONG, închisorile ruandeze sunt mai de 
grabă niște cimitire, mai rău ca în lagărele de concentrare 
unde deţinuţii mureau ca musștele... 

— Cum „asasinii” se plictiseau, îi explică Agathe, li s-a 
acordat dreptul să lucreze în afara închisorii și să revină să 
doarmă în închisoare, seara. Sunt plătiţi foarte puţin, iar 
oamenii normali nu mai pot găsi locuri de muncă. 

— Şi nu evadează? 

Ruandeza izbucni într-un hohot de râs. 

— Se vede că nu aţi fost niciodată la noi! Sunt îmbrăcaţi 
în ţinute speciale, de culoare roz. Apoi, sunt numărați în 
fiecare seară! Dacă s-ar întoarce în satul lor, ar fi 
denunțţaţi. 

Telefonul sună și le întrerupse conversaţia. 

Agathe reveni câteva momente mai târziu, dezumflată. 

— Șeful meu se scuză, dar întârzie! Mi-a spus să vă ţin 
companie. Dar va veni cu siguranţă. 

Malko cunoștea Africa. Stephen Ngiga putea sosi într-o 
oră, poimâine sau niciodată. Se ridică, decis să iasă din 
această capcană. Brusc, Agathe se repezi înaintea lui la 
ușă și o încuie de două ori cu cheia. Se întoarse spre 
Malko, cu o expresie comică și rugătoare. 

— Nu trebuie să plecaţi! Domnul Ngiga este foarte dur. 
Dacă nu vă rețin, mă va trimite în Ruanda. Cred că nu 
sunteţi grăbit, pentru că nu este sesiune de audieri astăzi. 

Agathe îi ţinea piept, jucând teatru într-o manieră falsă 
și comică totodată. 

Chiar se întrebă ce putea să însemne acest circ. Deja 
vizita la hotel a lui Stephen Ngiga chiar în seara sosirii 
sale îl alarmase, iar acum atitudinea Agathei îl intriga. De 


ce această insistenţă de a-l reţine? 

Lipită de ușă. Ruandeza îl fixa de jos în sus. Cu falsa 
pudoare a unei tinere vicioase care visează să fie violată, 
strângând cheia în pumnul drept. 

— Când va veni cu adevărat, domnul Ngiga, întrebă el. 

— Mi-a spus „nu peste mult timp”, îl asigură ea. 

— Bine, se resemnă Malko. Il voi aștepta încă puţin. 

Chipul Agathei exprimă o ușurare totală. 

— Spuneţi-mi de ce aţi venit la Arusha, întrebă ea. Se 
pare că vă interesaţi mult de Jean-Bosco Sagatwa. 

Expresia privirii i se schimbase și îl fixă pe Malko drept 
în ochi. Acesta arboră un surâs plin de inocenţă. 

— Sagatwa? Nu, nu mă interesez în mod particular de 
el. De ce mă întrebaţi? 

Agathe avea un aer misterios. 

— Aţi fost văzut mai mult timp împreună cu avocata 
Renée Vernon, care îi apără pe „asasini”. Sper că nu aţi 
venit să pregătiţi vreo lovitură, nu-i așa? 

Malko înţelese într-o fracțiune de secundă insistența 
ruandezei de a-l reţine și de a-l „aprinde”. Absența șefului 
său era ceva pregătit dinainte. 

Șeful ei își spusese, probabil, că Malko se va confesa mai 
degrabă Agathei, graţie farmecului ei, decât lui. Ce știa 
acesta cu exactitate referitor la intenţiile lui? Referirea la 
Renée Vernon îl neliniștea. 

În timp ce căuta un răspuns neutru, niște lovituri 
violente se auziră la ușă. O voce ascuţită de femeie se auzi 
prin ușa batantă: 

— Agathe! E șeful tău! Vrea să-ţi vorbească! 

Ruandeza nu răspunse imediat, apoi, cum loviturile 
continuau, băgă cheia în ușă și o descuie. 

— Așteptaţi-mă! îi zise ea lui Malko. Sosesc imediat. 

Abia ieși din camera, că agentul o urmă în grabă. 

— Voi reveni, îi spuse el îndepărtându-se pe culoar. 

Pentru a nu risca să fie prins din urmă, nu luă 
ascensorul, care de multe ori era în pană, așa încât cobori 
pe scări. La parter, pe culoarul de la „Kilimandjaro” își 
spuse că trebuia să fie mai precaut. 


Slavă Domnului, numai avocata Renée Vernon era la 
curent cu contactele sale cu Jean-Bosco Sagatwa. O regăsi 
pe Helen în sala presei, radiind de fericire. 

— In seara asta, mergem cu toţii la „Cristal”! spuse ea. 
Veniţi cu noi? 

Malko nu avea mare lucru de făcut până la întâlnirea 
viitoare cu Sagatwa, două zile mai târziu. Din punct de 
vedere financiar, nu se va ocupa decât după ce Sagatwa 
urma să se confeseze măcar parţial. De asemenea, nu 
vedea cum va putea acesta să evadeze din închisoare. Dar 
se afla în Africa, unde combinaţiile cele mai imprevizibile 
și poate imposibile funcționau de multe ori. Malko abia 
aștepta să părăsească Arusha. Începea să se sufoce în 
acest târgușor, unde mergea de la hotel la TPI, apoi la 
restaurant sub privirea indiferentă a autohtonilor, ocupați 
numai să adune dolari de la mana cerească a „muzungus- 
ilor”. 

În ciuda repulsiei pe care o simţea încercând să schimbe 
libertatea lui Sagatwa contra informaţiilor. Malko trebuia 
să înceapă să-și organizeze operaţiunea. Se hotărî să 
meargă la Novatel să ia legătura cu Frank Capistrano. 

Dacă un transfer bancar dura prea mult timp, mai 
rămânea stația CIA de la Dar-Es-Salaam, care ar fi putut 
să-l salveze. Dar nici aceasta nu era soluţia ideală, dat fiind 
contextul. 

La Novatel, îl chemă pe Frank Capistrano la telefon. 
Acesta era într-o ședință. Malko își spuse că această 
discuţie îi crea o problemă. Era imposibil să discute despre 
o evadare la telefon, sau să vorbească despre riscurile 
inerente ale unei astfel de situaţii. Oare merita să riște 
atât de mult pentru o astfel de operaţiune? 

Pentru a nu mai vorbi de riscurile personale ale lui 
Malko, dacă s-ar fi descoperit sponsorii; nici nu îndrăzni 
să-și imagineze haosul general pe care l-ar fi declanșat 
această manipulare. Ruandezul era viclean: nu-i va da 
informaţiile decât în schimbul unei evadări „adevărate”. 
Dar, după aceea, ce se va petrece? 

Mobilul sună, și-l smulse din starea de reflecţie. Frank 


Capistrano îl chemă. 

— Voi avea mari cheltuieli pentru un safari, anunţă 
Malko. Puteţi găsi o cale să-mi trimiteţi acești bani? 

— Cât? 

— O sută de mii de dolari. 

— Este un safari important, remarcă americanul fără a 
ridica vocea. 

— Sunt multe persoane și vom merge destul de departe, 
îi explică agentul. Dar cred că merită osteneala: vom 
întâlni niște animale de care „nimeni” până astăzi nu a 
putut să se apropie. Dar trebuie să le atrag în afara 
rezervației obișnuite, care este inaccesibilă. Şi asta cere 
multă lume. 

— Înţeleg, aprobă Frank Capistrano. 

Malko simţi că Frank este uimit. Americanul se hotări 
totuși foarte repede. 

— Cred că am o soluţie, sugeră el. Trebuie să vorbesc cu 
cineva care în momentul ăsta se află la Kampala. O să vă 
rechem. Frank îl chemă peste o oră. 

— Veţi primi o vizită, îl anunţă el. Prenumele este Mark. 
Va veni din partea mea. Cred că va ajunge mâine, la 
sfârșitul zilei. 

Malko închise telefonul ușurat. Nu avea chef să ducă 
„Singur”  responsabilitatea unei astfel de acțiuni 
clandestine, cu desfășurare nesigură și imprevizibilă. Nu-i 
mai rămânea decât să-și petreacă timpul până a doua zi 


seara. 
* 


* * 


Ambianţa de la „Cristal” era la fel de albastru verzuie și 
de veselă ca întotdeauna. Între interjecţiile jucătorilor de 
biliard, muzica asurzitoare și târfele ce făceau turul 
meselor, atmosfera era destul de antrenantă. 

Helen îi invitase pe Bruce, prietenul ei traducătorul, un 
avocat Italian care-i făcea ochi dulci, un ziarist negru, de la 
ziarul ei, care răspundea la numele de Enariste și pe unul 
dintre anchetatorii americani, care, cufundat într-un fel de 
letargie alcoolică, sorbea din berea sa fără să vorbească cu 


nimeni. 

La primul ritm de N'dombolo, Helen sări în picioare și-i 
aruncă lui Malko o privire rugătoare: 

— Dansăm? 

Imposibil să refuze! Dacă șefii ei din serviciul MI6 ar fi 
văzut-o cum se dezlănțuia pe ring, ar fi rămas uimiţi. 
Malko hotări să se distreze și aruncă o privire spre intrare, 
rugând cerul ca impetuoasa Agathe să nu apară pentru a-l 
urmări din nou. Cu cât avea contacte mai puţine cu 
ruandezii, cu atât era mai bine pentru acţiunea sa. 

Privirea îi fu atrasă de o negresă înaltă, îmbrăcată cu o 
vestă lungă și jeans, care se pregătea să joace biliard. Era 
întoarsă cu spatele la el, aplecată peste covorul verde și 
era foarte apetisantă. O splendidă fiară. Cineva îl atinse pe 
umăr. Se întoarse: Moko, micuța keniană îi zâmbi dulce și 
vicios... se aplecă, îl sărută ușor fără să-i pese de Helen. 

— Dansăm puţin? propuse ea. 

Helen se îndepărtă cu un surâs, continuând să danseze 
singură. 

Moko se strecură în braţele lui Malko și, după câteva 
momente îi suflă la ureche: 

— Mergem putin afară? 

Cuplurile ieșeau adesea în parking, în fața moscheii, 
pentru a se îmbrăţișa. 

Malko îi declină propunerea cu un surâs. 

— Altădată! 

Moko se opri totuși din dans. Îl luă de mână și-l târî, sub 
privirea aprobatoare a unei târfe așezate pe banchetă. Il 
ţinea strâns și Malko nu voia s-o ofenseze. Cobori scările 
sub privirea curioasă a omului de serviciu și se afundară în 
întuneric, în spatele mașinilor staționate. Ajunși într-un 
colț mai întunecat, Moko se ghemui, băgă mâna sub o 
mașină ce staţiona definitiv din cauza stării în care se afla 
și luă un pachet ascuns sub caroserie, pe care-l întinse. 

După greutate, acesta ghici imediat despre ce era 
vorba... 

— L-am luat cu cincizeci de dolari, spuse Moko. Dacă-mi 
dai douăzeci de dolari în plus, este bine. Are și gloanţe. 


Malko desfăcu pânza și văzu un Colt 45 automat și o 
cutie de cartușe de 11,43. 

— De unde îl ai? 

— Mi i-a trimis cineva prin autobuzul de la Nairobi, 
explică ea. Un prieten. 

— Mulţumesc, zise Malko. 

Era mai comod decât un kalașnikov, chiar cu patul 
pliant. Îi numără banii lui Moko, care-și ridică rochia și îi 
puse în slip. Dar în loc să se întoarcă la „Cristal”, Moko se 
sprijini de mașină și îi adresă lui Malko surâsul ei dulce de 
seducătoare. 

— Am timp la dispoziţie! Nu trebuie să ne întoarcem 
imediat: altfel vor fi toţi foarte miraţi. Dă-mi zece dolari și 
fac o partidă de sex oral. 

— Mulţumesc, zise Malko, declinându-i oferta. Vom 
aștepta puţin aici și după aceea ne întoarcem. 

Femeia nu insistă și rămaseră zece minute nemișcaţi în 
întuneric, înainte de a se reîntoarce în discotecă. Agentul 
își strecurase arma între centură și cămașă, la înălțimea 
coloanei vertebrale. Din fericire purta o haină. 

La întoarcere, omul de serviciu îi aruncă o privire 
complice. Așa se fac reputaţiile. Moko se lipi de Bruce și 
Malko o regăsi pe Helen, care dansa singură în ring. 

* 


* * 


Ziua se scurse încet. Pentru că nu era sesiune de 
audieri, cea mai mare parte din avocaţi se strânseseră la 
piscină. Venise și Helen să ia puţin aer. Cu o seară înainte, 
la întoarcere, ea și Malko făcuseră dragoste. Helen nu mai 
aduse vorba de weekendul la Seregenti. Agentul văzu un 
angajat al recepţiei însoţit de un bărbat cu părul grizonat, 
cu o servietă în mână. I-l arătă cu degetul pe Malko și noul 
sosit se îndreptă direct spre el. Avea vreo cincizeci de ani, 
un obraz bucălat, ochelari și era puţin grăsuţ. 

— Mă numesc Mark, îl anunţă acesta. Cred că vi s-a spus 
de sosirea mea. Putem discuta? 

Se așezară mai departe sub o umbrelă, unde noul venit 
se prezentă. 


— Mark Kroll. Aparţin celulei de criză de la Casa Albă. 
Eram la Kampala unde încercam să dezamorsez diferendul 
între Ruanda și Uganda, când domnul Capistrano mi-a 
vorbit de problema dumneavoastră.. 

— La telefon? se neliniști Malko. 

Americanul îl liniști cu un zâmbet. 

— Nu. Am un Inmarsat „protejat” care-mi permite 
conversații în totală siguranţă. Vi-l pun la dispoziţie. De 
asemenea, am adus și banii pe care i-am depus în safe-ul 
hotelului. Sunt o sută de mii de dolari. Atât aţi cerut, nu-i 
așa? 

— Este exact suma de care este nevoie în misiunea mea, 
îl corectă. 

Mark Kroll trecu peste ceea ce corectase Malko. 
Deschise capacul telefonului satelit și-l orientă astfel încât 
să „agaţe” un satelit de retransmisie. După câteva 
momente ridică capul. 

— Gata, este pregătit de emisie. Ştiţi cum funcţionează? 

— Da. 

— Domnul Capistrano așteaptă apelul dumneavoastră la 
prânz, ora Washington-ului. Vă las. 

Era vizibil că nu dorea să fie amestecat într-o afacere 
prea suspectă. Malko formă numărul lui Frank Capistrano, 
care îi răspunse imediat. 

— Văd că aţi stabilit legătura, spuse Capistrano vizibil 
ușurat. În modul ăsta puteţi să mă ţineţi la curent, fără 
riscuri. Suntem pe un circuit total protejat. Dacă am 
înţeles bine, doriţi să-l ajutaţi să evadeze pe acest 
nemernic de Jean-Bosco Sagatwa. 

Malko preciză imediat: 

— Nu este o alegere personală, ci prețul pe care îl cere, 
pentru destăinuirile sale. 

— Ştie într-adevăr atâtea lucruri? 

— Pretinde că știe totul despre acest atentat. Cine l-a 
comandat, cine l-a executat. 

Malko îi rezumă mai întâi conversaţia cu criminalul de 
război ruandez. Apoi garanţiile pe care i le dădea și în 
sfârșit modul său de a acţiona. 


— Bravo! conchise Capistrano. Totul este bun în planul 
dumneavoastră. Inclusiv prezenţa prietenei dumneavoastră 
din serviciile MIG. 

— Nu mă gândeam s-o cooptez și pe ea. 

Frank Capistrano râse puternic. 

— Dimpotrivă! Dacă va exista vreo neplăcere, asta ar 
permite serviciului „Verii” să-și asume o parte din 
responsabilitatea operaţiunii. Bineînţeles, totul depinde de 
ceea ce vă va spune Sagatwa „înainte” de operaţiune. În 
această privință am toată încrederea în judecata 
dumneavoastră. Restul este clasic. Cu excepţia unui 
amănunt. 

— Care? 

— Sper că nu v-aţi gândit în mod serios să lăsaţi un tip 
ca Sagatwa „să evadeze”. 

Malko rămase pe gânduri. Ceea ce îi spuse Frank 
Capistrano era de o claritate biblică. După ce informaţiile 
vor fi „stoarse” de la Jean-Bosco Sagatwa, trebuia să-l 
lichideze 


Capitolul XIII 


— Nu va fi prea ușor, se apără Malko. Mai ales în 
prezenţa lui Helen. 

— Nu o să vă denunțe, replică Frank. Nu vă înţeleg 
scrupulele. Doar aţi citit actul acuzării: acest individ a 
planificat și a realizat în parte execuţia a opt sute de mii de 
oameni. Dacă n-am trăi într-o lume nedreaptă, acest tip ar 
fi fost spânzurat demult. Nu trebuie să aveţi niciun 
scrupul. În plus, în stare de libertate este o bombă cu 
întârziere. Închipuiţi-vă că este prins și că vorbește... 

Asta îl deranja pe american, mai mult poate decât 
crimele comise. Frank Capistrano nu era cu adevărat un 
„Human Rigths Freak”?. Era pur și simplu un apărător al 
raţiunii de stat. Simţind reticenţa agentului, îi spuse: 

— Malko, știți că am pentru dumneavoastră mult respect 
și vă sunt prieten. În situaţia asta, dumneavoastră sunteţi 
la faţa locului, în mijlocul operaţiunii, deci dumneavoastră 
trebuie să luaţi deciziile. Dacă este posibil să faceţi acest 
schimb - informaţiile de care noi avem atâta nevoie - 
contra evadării, go ahead! Dacă nu, puteţi „demonta” 
totul. Dar eliminarea lui Sagatwa nu este negociabilă. Mai 
degrabă anulăm totul decât să-l lăsăm în stare de libertate. 
Nimeni nu vă va condamna. 

Capcana se închisese prinzându-l pe Malko. Acesta știa 
foarte bine că Frank Capistrano mințea. Nu numai că își va 
face dușmani, dar se va afla și pe lista neagră. În lumea 
spionajului, era ca și în Mafia. Un ucigaș care refuza să 
execute un contract, devenea, la rândul lui, el însuși 
obiectul unui alt contract. Era aproape o greșeală 
profesională. Într-un mediu în care nu există nici sindicat, 
nici negocieri pentru a rezolva conflictele. Semnalul verde 
dat de Frank Capistrano, era de fapt sărutul morții. 

— Am toată încrederea, îi spuse cu multă căldură în glas 
americanul. De acum înainte aveţi în mână toate 


235 Un susţinător al drepturilor omului 


elementele. Chemaţi-mă „după”. Nu-mi place „suspense- 
ul”. Dumnezeu să vă aibă în pază și aveţi grijă! 

Malko privi computerul Inmarsat. Vorbiseră exact șapte 
minute. Cam puţin pentru o decizie de o asemenea 
importanţă. Abia puse capacul pe aparat, că Mark Kroll 
veni spre el, zâmbindu-i larg: _ 

— Trebuie să plec imediat. Il anunţă el. Mai este o mică 
formalitate. Veniţi cu mine. 

Intrară împreună în hotel, mergând direct în modesta 
cameră a safe-ului, aflată alături de toalete. Fiecare avea o 
cheie proprie. 

Americanul luă din compartimentul său un plic enorm 
Kraft, i-l întinse lui Malko, împreună cu o foaie de hârtie. 

— Iată cei o sută de mii de dolari. Semnaţi aici. 

Malko puse o semnătură ilizibilă în partea de jos a unui 
document oarecare, unde era vorba despre cheltuieli 
pentru misiunile excepţionale. Banii contribuabililor 
americani bine păziţi... 

Mulţumit, Mark Kroll împături hârtia și îi întinse mâna: 

— Regret că nu pot cina cu dumneavoastră. Trebuie să 
prind zborul la Kilimanjaro Airport pentru Dar-Es-Salaam. 

Se despărţiră în holul hotelului și agentul se îndreptă 
spre piscină. Era de admirat. Frank Capistrano era de-o 
eficacitate redutabilă, îi trimisese banii de care avea 
nevoie, îi explicase punctul lui de vedere și se retrăsese 
din problemă, tăindu-i lui Malko orice comunicare. 

Mark Kroll ar fi putut cu siguranţă să-i lase Inmarsat-ul 
„protejat” dar acest lucru nu era în instrucţiunile sale. 

Malko își comandă o vodcă. Amară. Firește, planul său 
fusese aprobat, dar totuși cu o „ușoară” modificare: 
uciderea programată a lui Jean-Bosco Sagatwa. Degeaba îi 
dădea dreptate lui Capistrano, el nu putea să se 
transforme în asasin de la o zi la alta. Din nefericire, nu 
avea deloc de ales. Ducea un război secret, și în războaie 
nu se dezertează, indiferent de starea sufletească. Iar 
Frank Capistrano știa perfect acest lucru. Deci, nu-i mai 
rămânea decât să se obișnuiască cu ideea de a-l lichida pe 
Jean-Bosco Sagatwa. În plus, chiar în faţa lui Helen, agentă 


a serviciului MI 6. 
* 


* * 


Dorobo se afla în același loc, la aceeași terasă de la 
Magezera Club. Malko, fără a pierde timp, îi întinse o sută 
de dolari. De când vorbise cu Capistrano, se gândise 
neîncetat la capcana în care se afla, fără a găsi soluţia. 
Totul se petrecu, întocmai ca data precedentă. 

Furgoneta „Glory to God” aștepta în faţa Clubului. 
Agentul își puse roba avocatei și pătrunse fără probleme în 
închisoare. Jean-Bosco Sagatwa părea îngrijorat când îl 
întâlni pe Malko la vorbitor. 

— Nu aţi vorbit cu nimeni, nu-i așa? întrebă el, imediat. 

— Bineînţeles că nu. De ce? 

Ruandezul scutură din cap și mormăi: 

— Nu știu. Am avut o percheziţie în celulă, o inspecţie, 
ceea ce nu se întâmplă niciodată. Nemernicii mi-au luat 
banii. Mai aveţi alţii? 

— Mai am, îl liniști Malko, dar înainte aș dori să vă pun 
o întrebare, domnule Sagatwa. Când vorbiţi de evadare, 
unde vă gândiţi să mergeţi o dată ieșit din această 
închisoare? 

Chipul ruandezului se lumină. 

— Unde? În Kenya, bineînţeles! 

— De ce în Kenya? 

— Am un prieten bun acolo, care se află sub protecţia 
președintelui Arap Moi: se numește Felicien Kabuga. Am 
telefonul lui. Nu trebuie să vă ocupați de mine, el va veni 
să mă ia din locul în care mă veţi lăsa, bineînţeles. 

— Se potrivește bine, aprobă Malko. De la ultima 
noastră întâlnire, m-am gândit și am conceput un plan care 
ar putea să vă ajute să vă recăpătaţi libertatea. Cu anumite 
condiţii, bineînţeles. 

Expuse ruandezului ideea sa de „safari” în Serengeti. 
Jean-Bosco Sagatwa nu-și mai încăpea în piele de bucurie 

— Este foarte bine! zise el cu vocea șoptită. Prietenul 
meu Kabuga are o proprietate puţin mai la nord de 
frontieră, nu departe de Masai-Mara. După ce mă instalez, 


pot aștepta liniștit ca lucrurile să se calmeze. Nimeni nu o 
să vină să mă caute acolo. Bănuiesc că nu veţi mai reveni 
în Tanzania. 

— În niciun caz. Altă întrebare: cum credeţi că puteți 
ieși de aici? In acest sens, nu am niciun plan. 

Ruandezul se întoarse nervos către cei doi soldaţi 
tanzanieni aflați de partea cealaltă a peretelui cu ferestre, 
apoi se aplecă către Malko. 

— Am prevăzut totul, afirmă el. Mai întâi, trebuie să 
găsim o zi când Dorobo este de serviciu. Este ușor, pentru 
că știe cu o săptămână înainte. După aceea, voi cere o 
examinare medicală la Mont-Meru Hospital, în ziua în care 
sunteţi gata. Este suficient să mă plâng de dureri de 
stomac. Tanzanienii se tem ca eu să nu fiu otrăvit. 

— Aveţi toată încrederea în acest Dorobo? 

— Cu mine, câștigă bani și este foarte doritor să câștige 
și mai mult, zise cinic Sagatwa. 

— Care este funcţia sa în închisoare? 

— Conduce siguranţa internă. 

„Un înger trecu și se îndepărtă cu un hohot de râs”. 

— Ce va putea face? 

— În mod normal, când merg la tribunal în furgoneta 
blindată care servește pentru transportul nostru, ne 
însoțesc doi gardieni tanzanieni, trimiși de către armată. 
Plus șoferul. Mi se pun cătușele când ies de aici și mi se 
scot la tribunal. Dorobo poate cere să-i înlocuiască pe cei 
doi gardieni. O face adesea, pentru că este plătit în plus. 
Este suficient să dăm câţiva șilingi gardienilor și nu vor 
protesta. 

— Şi șoferul? 

Sagatwa surâse cu cruzime. 

— Sunt două soluţii: ori îl plătim ori îl lichidăm. 

Malko își dădu seama că Sagatwa înclina mai mult 
pentru a doua soluţie. Totuși planul lui nu era prea clar. 

— Dacă înţeleg bine, zise Malko, ieșiţi de aici cu Dorobo 
și cu un șofer plătit. În loc să mergeţi la spital, ajungeţi la 
aeroport. După aceea? 

— Apoi decolăm în Kenya! completă ruandezul. 


— Și Dorobo? Riscă să aibă probleme. Ca și șoferul. 

Jean-Bosco surâse din nou cu șiretenie 

— Nu. Şoferul va fi lovit sau omorât. Dacă-l lichidăm, 
economisim zece mii de dolari. Dorobo vine cu noi. Îi dăm 
cincizeci de mii de dolari. Nu vrea să negocieze mai jos de 
atât. Cu banii ăștia, o dată ajuns în Kenya își va putea crea 
propria afacere de transporturi. Este tot ce și-a dorit. 

— Până aici sunt șaizeci de mii de dolari, numără Malko. 

— Şi eu? Voi avea mare nevoie de bani, acolo. Trebuie 
să-mi  procur documente. Chiar și cu protecţia 
președintelui Arap Moi, trebuie să mituiesc oamenii. Îmi 
trebuie patruzeci de mii de dolari. 

Işi frecă mâinile ca și cum și-ar fi trecut în revistă deja 
cheltuielile, privindu-l cu coada ochiului pe Malko. Simţea 
deja mirosul libertăţii și asta îi provoca o stare de agitaţie. 

Era momentul ca Malko să pornească la un atac brutal și 
brusc. Adresă mai întâi un surâs liniștitor criminalului de 
război. 

— Totul mi se pare perfect dacă sunteţi sigur de Dorobo, 
zise el. 

— Dorobo vrea bani, zise tăios Sagatwa. Chiar dacă ar 
lucra o sută de ani, nu va câștiga niciodată o sumă 
asemănătoare. 

— Deci, vă însărcinaţi cu partea aceasta a operaţiunii. 
Și, data viitoare când ne vom vedea, vă voi aduce banii. 
Veţi plăti anticipat? 

— Mă credeţi imbecil? protestă ruandezul. Îi voi da zece 
mii de dolari lui Dorobo și o mie șoferului, chiar în 
dimineaţa plecării. Restul, când urcăm în avion. Aveţi o 
armă? 

— Îl veţi ucide pe Dorobo? Întrebă agentul care începu 
să-l cunoască pe Sagatwa. 

Acesta se prefăcu ofensat. 

— Bineînţeles că nu! De altfel, am nevoie de el. Nu 
vorbesc bine swahili pentru a mă descurca în Kenya. Mă va 
ajuta în ultima parte a traseului. Numai că trebuie să fiu 
atent să nu mă lichideze - pentru a înșfăca toţi banii... 

lată pe cineva care cunoștea sufletul uman. Jean-Bosco 


tăcu, frecându-și mâinile grase una de alta și-l privi pe 
Malko insistent. 

— De altfel, preciză el, dumneavoastră nu veţi mai 
reveni aici, pentru că ar putea atrage atenţia. Deja, de 
două ori este mult. 

— Cum veţi lua banii, atunci? Chiar și cei unsprezece mii 
de dolari? 

— Aveţi o sută de mii de dolari? 

— Da, spuse Malko cu voce egală. În bancnote, în safe-ul 
hotelului... 

Jean-Bosco Sagatwa dădu din cap aprobator. 

— Este bine, murmură el. Îi veţi da banii avocatei mele 
Renée Vernon. Ea va veni să mă vadă cu o seară înainte de 
evadare. 

— Vreti să spuneţi că Renée Vernon vă va fi complice? se 
miră Malko. 

Sagatwa sări cu cruzime ca un adevărat crocodil. 

— Nu mai poate refuza! Dacă refuză, o denunţ pentru că 
v-a ajutat să mă vedeţi. Nu riscă nimic, pentru că ea nu va 
veni în furgonetă. Nimeni nu o va vedea dându-mi banii. 

— Bine. Acum nu mai rămâne decât să-mi dovediţi 
contribuția dumneavoastră la acest acord. 

Ruandezul își schimbă expresia ochilor, devenind 
deodată tensionat. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vă voi da condiţiile pe care le pun pentru a vă ajuta să 
evadați, continuă liniștit Malko. Doar nu vă închipuiţi că 
voi face toate astea și vă voi cere „după”, ceea ce trebuie 
să-mi spuneți. 

— Nu o să vi le spun înainte! ţipă ruandezul crispat 
dintr-odată de furie. 

— Iată cum vom proceda! zise imperturbabil Malko. Îmi 
veţi povesti „înainte de a ieși din această închisoare”, 
geneza și execuţia acestui atentat. Dându-mi destule 
amănunte pentru ca eu să pot aprecia adevărul spuselor 
dumneavoastră. De acum și până la  „ieșirea” 
dumneavoastră îmi veţi pregăti un document cu mai multe 
amănunte și conţinând „numele” tuturor participanţilor. 


Mi-l veţi da în avion, semnat. Amintiţi-vă că veţi avea tot 
timpul cătușe. 

Sagatwa îi aruncă o privire crudă și întunecată. 

— Şi dacă nu veţi fi mulţumit, mă veţi aduce înapoi la 
închisoare? zise el. 

— Nu, făcu Malko. Veţi sări din avion. Fără parașută. 
Din nefericire, nu există parașute la aceste avioane. Pentru 
a câștiga timp, vă avertizez: toate astea nu sunt 
negociabile. Sau  începeţi imediat să-mi  povestiţi 
pregătirea și execuţia acestui atentat, sau nu mă veţi mai 
vedea niciodată, având toate șansele să vă sfârșiţi zilele 
aici sau în altă închisoare. 

Jean-Bosco Sagatwa își crispă maxilarul. 

Rămase tăcut aproape un minut, fixând masa de lemn: 
își ridică apoi capul și spuse: 

— Dacă mă trădaţi, ameninţă el, mă voi răzbuna. Chiar 
dacă rămân în închisoare. Am prieteni în afara închisorii, 
cu care împart aceleași idei. Vă vor găsi și vă vor ucide. 

— Eu doresc numai aceste garanţii, preciză Malko. În 
plus, în prima parte a povestirii dumneavoastră, doresc 
„un nume”. Unul singur. Deci, ce aţi hotărât? 

Privirea agentului nu-l părăsi pe Jean-Bosco Sagatwa. 
Malko vedea că ruandezul înghițise momeala, cârligul și 
undița. Era ameţit de ideea libertăţii. Perspectiva de a-și 
regăsi libertatea îl făcea să abandoneze orice prudenţă. 
Era ca un bărbat care dorește o femeie și nu se mai 
gândește decât la asta. Dar era un individ dificil, care i-ar 
fi dat de lucru. A-l ajuta să evadeze, era ca și cum s-ar fi 
închis în aceeași cameră cu o fiară care nu dorea decât să-l 
devoreze. 

Ruandezul își privi ceasul și zise în șoaptă: 

— Foarte bine, o să vă povestesc totul. Cu o condiţie. Să 
organizăm totul acum. Dacă nu, nu vă spun nimic. 

— De acord, zise Malko. 

Ruandezul scoase o hârtie din buzunar. 

— Duminică, Dorobo este de serviciu. 

— Puteţi cere să mergeţi la spital duminica? 

— Da. Aţi putea să închiriaţi avionul pentru ziua aceea? 


— Da, cred că da. 

— Foarte bine. Trebuie deci ca Renée Vernon să vină să 
mă vadă vineri. Nu cred că este o problemă. O voi chema 
mâine. Dumneavoastră îi veţi da unsprezece mii de dolari. 

Era miercuri, ceea ce îi lăsa lui Malko timpul necesar 
pentru a se organiza. Dar părea încă un proiect incredibil. 

— Admiţând că planul „dumneavoastră” funcţionează, 
spuse Malko, cum și unde vă voi întâlni? 

— La răspântia drumului care duce la închisoare și la 
șoseaua spre aeroport. Să fiți acolo începând de la ora opt. 
Singurul lucru pe care nu-l pot garanta este ora exactă a 
transferului. Veţi avea o mașină? 

— Da. 

— Bine, pentru că nu trebuie să păstrăm ambulanta. 

Reflectă câteva momente și dădu din cap, satisfăcut. 

— Cred că asta-i tot. Vă voi povesti acum tot ce știu 
despre atentatul din 6 aprilie 1994. 


Capitolul XIV 


Jean-Bosco Sagatwa își umezi buzele-i groase cu vârful 
limbii și se aplecă în faţă ca și cum s-ar fi temut că Malko 
nu va înțelege prea bine ceea ce urma să-i povestească. 

— Totul a început la sfârșitul lui decembrie 1993, zise el. 
Graţie acordurilor de la Arusha, semnate la 4 august 1993, 
guvernul președintelui Habyarimana de la Kigali a încheiat 
un armistițiu cu FPR-ul lui Paul Kagame, care ocupa o 
parte din teritoriu, în nord. Kagame lansase începând din 
1990, așa cum știți, o mișcare de recucerire a Ruandei de 
către tuti, sprijinită de Uganda. După multiple întâmplări, 
intervenţia ONU și a unor ţări vecine, toată lumea a căzut 
de acord ca acest conflict să se termine printr-un acord 
politic ce includea împărţirea puterii, care în acel moment 
era deţinută în întregime de hutu. Deci între tuţi FPR și 
hutu. În cadrul acestui acord, şase sute de oameni ai APR- 
ului - care era armata tuţi - au primit autorizaţia de a se 
instala în plin centru orașului Kigali, în incinta CND-ului. 

— A Parlamentului? preciza Malko. 

— Exact. MINUAR-ul - forţa de interpunere a Naţiunilor 
Unite - trebuia să vegheze ca între cele două părţi să nu 
existe incidente și ca în oraș să nu fie folosite decât arme 
ușoare. 

— Deci. Fără rachete sol-aer? 

— Bineînţeles. În detașamentul APR-ului cantonat în 
CND existau oameni politici și militari cu grade înalte. Eu 
aveam numeroase misiuni de legătură între campusul 
Kanombe și CND. Aici l-am întâlnit pe colonelul Lizinde. 

— ÎI cunoșteaţi, deci? 

— Bineînţeles. Făcusem școala militară împreună și 
eram din același oraș, Biumba. Ruanda este o ţară foarte 
mică. La început raporturile noastre au fost destul de reci, 
apoi, am început să ne întâlnim la Cercul sportiv, unde 
stăteam împreună la o bere și ne-am împrietenit. El se 
îmbrăca în civil și eu veneam și-l luam de la CND. 

— De ce făceaţi aceasta? 


Jean-Bosco Sagatwa surâse șiret. 

— Șefii mei voiau informaţii despre ceea ce se pregătea 
la CND. Ei știau că Lizinde este la curent cu multe lucruri, 
având în vedere rolul său. Şi cred că și el avea instrucţiuni 
de la Kagame să obţină informaţii despre FAR. 

Vechea poveste: doi agenţi care căutau să se 
„tamponeze” reciproc. În timpul războiului rece, se 
întâmpla același lucru la Berlin între germanii din est și cei 
din vest. 

— Continuaţi, zise Malko. 

— Încetul cu încetul am devenit prieteni, explică 
ruandezul. Situaţia era foarte încordată la Kigali: aveau loc 
nenumărate crime. Toată lumea se temea de ceea ce urma 
să se întâmple. Președintele Habyarimana tergiversa, 
nedorind să abandoneze puterea, dar Naţiunile Unite îl 
presau să acţioneze. Vorbeam adesea cu Lizinde despre 
asta. Dar Lizinde nu știa un fapt esenţial în ceea ce mă 
privea. Că eu aparţineam grupului Akazu. 

— Ce înseamnă de fapt? îl întrebă Malko. 

— Un grup de oameni politici și militari care refuzau 
total să împartă puterea cu cei din etnia tuţi. Noi preferam 
un război civil. Ne agăţțam de speranţa că Habyarimana nu 
ar fi cedat presiunilor ONU. Dar spre sfârșitul lui martie, 
ne-a anunţat în cursul unei reuniuni secrete că este obligat 
să cedeze Naţiunilor Unite și că la întoarcerea sa de la 
Dar-Es-Salaam, unde se întâlnea cu președinții din 
Burundi, Uganda, Zair și Tanzania, ar fi anunţat, începând 
cu 8 aprilie, instalarea autorităţii de tranziţie ce cuprindea 
și reprezentanţi tuţi. 

— Nu a fost făcut public? 

— Nu, voia să aștepte până în ultimul moment, 
asigurându-și și sprijinul MINUAR. Dar noi, cei din grupul 
Akazu, am înţeles un lucru. Dacă nu făceam nimic, am fi 
pierdut puterea. Trebuia deci să-l eliminăm pe 
Habyarimana înainte de a-și anunţa hotărârea. 

— Nu puteaţi să-l lichidaţi prin intermediul oamenilor 
din Garda Prezidenţială? 

— Era jenant, mărturisi Jean-Bosco Sagatwa. Lumea 


întreagă ne-ar fi pus la zid. Atunci eu am avut o idee. 

Jean-Bosco Sagatwa tăcu, ca și cum ar fi ezitat să 
continue. 

— Grăbiţi-vă, spuse Malko, privindu-i pe gardieni, ne vor 
întrerupe în curând. Care a fost ideea dumneavoastră? 

— Amintiţi-vă că „nimeni”, în afară de o mână de 
conducători hutu, nu cunoșteau intenţiile lui Habyarimana. 
Într-o seară, în care urma să-l întâlnesc pe Lizinde, am 
sosit „aparent” foarte tulburat. Am băut, și, „chipurile” 
lăsându-mă în voia băuturii i-am spus că tocmai aflasem o 
veste îngrozitoare: preşedintele Habyarimana, la 
întoarcerea sa de la Dar-Es-Salaam, urma să întrerupă 
procesul de reconciliere, vrând să masacreze în întregime 
etnia tuţi-ruandezi, pentru a rezolva o dată pentru 
totdeauna acest conflict! I-am spus că sunt îngrozit, că, 
deși sunt hutu, aveam nenumărați prieteni tuti. 

Malko își imagină scena. 

— V-a crezut? întrebă el. 

Jean-Bosco Sagatwa înclină încet capul. 

— Da. Pentru mai multe motive. Mai întâi, toată lumea 
știa că cei mai extremiști dintre hutu pregăteau, de mai 
multe luni, genocidul contra etniei tuţi. Postul de radio „O 
mie de coline” lansa îndemnuri la crime, sprijinit de 
articole din presă. Au existat mai multe incidente în acele 
momente. Chiar și MINUAR era la curent. 

— Şi cei din grupul tuti, nu făceau nimic? 

— Nu puteau să facă nimic. FAR-ul era hutu, iar puterea 
înarmase milițiile anti-tuţi. Pe cei din Interahamwe. 
Aceștia elaboraseră niște liste cu cei din etnia tuţi, din 
fiecare sat. Incluzându-i și pe simpatizanţii lor, hutu. În 
ceea ce privește APR-ul, nu era capabil din punct de 
vedere militar să se opună lichidării în masă a etniei tuti. 

— Colonelul Lizinde, chiar nu cunoștea faptul că 
aparţineaţi grupului Akazu? 

— Nu. Nu știa. El mă considera un hutu moderat: 
niciodată nu m-am manifestat altfel. 

— Totuși, după actul de acuzare, spuse Malko, eraţi unul 
dintre organizatorii acestui genocid programat. 


— Eu îi apăram pe ai mei, mormăi Sagatwa cârtitor, fără 
să-l privească. 

Frank Capistrano avuse perfectă dreptate. Sagatwa nu 
merita nici măcar cordonul pentru a fi spânzurat. Malko 
trecu peste momentul de dezgust și întrebă: 

— Şi după aceea? Ce s-a întâmplat în seara aceea? 

— Nimic. Ne-am despărţit. Era foarte tulburat. Ştiam că 
o să-i spună totul lui Paul Kagame. Era exact ce doream. 
Am convenit să ne revedem a doua zi. Dar el a anulat 
întâlnirea. Am crezut că și-a dat seama. Dar el m-a chemat 
a treia zi, spunându-mi că trebuie să meargă la Mulindi, în 
nord. Acolo unde se afla Kagame. Seara, când ne-am 
întâlnit, primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Trebuie 
să-l ucidem pe președintele Habyarimana!” 

Sagatwa se opri din firul povestim. Malko putea să-și 
imagineze satisfacția acestuia. Să-ţi lichidezi dușmanul 
prin intermediul altui dușman este visul absolut al oricărui 
manipulator. 

— Ce aţi făcut în acel moment? întrebă el. 

Sagatwa schiţă un zâmbet. 

— Am discutat partea tehnică. Eu primisem instrucţiuni 
și știam în ce punct să-l aduc. Dar trebuia să procedez cu 
multă prudenţă. Deci, i-am spus că ne-am gândit că cel mai 
sigur era să doborâm avionul lui Habyarimana la 
întoarcerea de la Dar-Es-Salaam. Atunci i-am spus că noi 
nu avem nici rachete sol-aer, nici pe cineva capabil să le 
folosească. 

— Era adevărat? 

— Pe jumătate. Francezii ne livraseră cincisprezece 
Mistral, rachete foarte performante montate pe vehicule, 
dar noi nu aveam personal instruit să le folosească. In 
afară de asta, francezii ne supravegheau de sus. Eram sub 
o pază bună în campusul Kanombé. În orice caz, mi-a spus 
că o să se gândească la problemă, și că ne vom revedea 
peste două zile. Era 3 aprilie. Simţeam că mă crezuse. De 
altfel, postul de radio „O mie de coline”, îndemna tot 
timpul la moarte contra etniei tuţi. 

— Iar voi pregăteaţi moartea celui care trebuia să le dea 


puterea! 

Odată în plus Sagatwa nu răspunse, continuându-și 
povestirea ca și cum nu ar fi auzit: 

— Peste două zile, am înţeles imediat că Lizinde vorbise 
cu șefii lui, desigur, cu Kagame în persoană. Nimeni altul 
nu putea lua o astfel de hotărâre. M-a anunţat imediat că 
putea pune la dispoziția mea două rachete sol-aer SAM 16 
și pe cei care le mânuiau. Putea să le aducă până la CND, 
dar de acolo trebuia să le iau eu în primire. 

— V-aţi hotărât asupra unui „modus operandi”? 

— Nu. L-am făcut în seara aceea. Era relativ simplu. 
Rachetele trebuiau să ţintească în timpul părţii finale a 
zborului, chiar înainte de aeroport. Cunoșteam locurile 
amândoi și am căzut de acord că locul ideal era colina 
Masaka. Mai rămâneau două probleme de rezolvat. Mai 
întâi: transportul rachetelor și al comandoului ce trebuia 
să le mânuiască, iar după aceea, înlăturarea lor. Pentru 
primul punct elaborasem o schemă. M-am împrietenit cu 
un subofițer al contingentului bengali de la Minuar. Era de 
gardă în toate serile la CND. L-am căutat și l-am întrebat 
dacă putea să escorteze o ambulanţă a CND-ului, chiar 
până la intrarea în campusul Kanombe. 

— De ce aveati nevoie de el? 

— Fără o escortă Minuar, riscam să fim arestaţi la baraj. 

Malko îl urmărea cu atenţia sporită. Era monstruos, dar 
și fascinant. Ruandezul continuă: 

— Am pus totul la punct. Aveam un contact radio la Dar- 
Es-Salaam, care ne putea „anunţa” plecarea avionului 
prezidenţial. Lizinde a subliniat că era periculos să 
executăm această operaţie în timpul zilei. M-am gândit și 
eu dar nu am găsit o soluţie. El mi-a furnizat-o în cea din 
urmă. 

— Cum? 

— Mi-a spus că se însărcina cu întârzierea plecării 
avionului de la Dar-Es-Salaam, până la căderea nopții. 
Deci, în stadiul ăsta, Kagame era la curent cu tot. Ori, el 
era foarte legat de președintele Museveni al Ugandei, care 
participa la reuniunea de la Dar-Es-Salaam. Era foarte 


ușor pentru acesta să prelungească discuţiile până înspre 
miezul nopţii. Când ne-am despărțit, totul era pus la punct. 
Am vorbit cu trei persoane care erau la curent din partea 
mea și am început pregătirea acţiunilor care trebuiau să 
urmeze după dispariţia lui Habyarimana. 

Astfel spus, genocidul... 

Unul dintre milițienii tanzanieni bătu în fereastra 
despărţitoare cu patul puștii. Jean-Bosco Sagatwa profită 
de moment. 

— Mă atenționează să mă întorc în celulă, începu el 

— Aveţi încă multe să-mi povestiţi, spuse sec Malko. 
Altfel... 

Ruandezul nu insistă să se întoarcă în celulă. 

— Bine, zise el. În data de 6 aprilie, m-am dus la CND pe 
la șase și jumătate. Se însera. Am stabilit contactul cu 
subofițerul bengali de la Minuar. l-am dat ceva bani, nici 
nu mai știu cât. Câteva minute mai târziu, ambulanţa a 
sosit la ieșire. Alături de șofer l-am recunoscut pe Lizinde 
în civil. Eu îi urmam într-un Jeep. Am traversat orașul prin 
bulevardul Umougonda și apoi pe șoseaua Kibungo, cea 
care mărginește aeroportul și campusul Kanombe. Fără 
nicio problemă, mașina de la Minuar ne-a deschis drumul. 
La răspântia care duce la campus, am oprit și le-am spus 
oamenilor de la Minuar că nu mai aveam nevoie de ei și am 
plecat spre oraș. Eu m-am urcat în ambulanţă cu Lizinde și 
am reluat drumul spre Kibungo, iar după aceea drumul ce 
ducea spre colina Masaka. Am găsit un loc unde am parcat 
ambulanţa. O fermă ocupată de francezi în timpul zilei. 
Seara nu mai era nimeni. 

Sagatwa se întrerupse, întorcându-se către soldaţii 
tanzanieni. 

— Continuati! insistă Malko. 

Nevoit, Jean-Bosco reluă povestirea: 

— Lizinde a coborât și a deschis ușile ambulanţei pentru 
ca cei din comanda sa să poată ieși. Erau cinci. Dintre care 
doi trăgători, echipați fiecare cu câte o rachetă SAM - 16 
și un conducător de tir. Aceștia au plecat în mijlocul 
pădurii din colină și eu am rămas singur cu Lizinde. Nu 


credeam că va reuși. M-am gândit la unul dintre camarazii 
mei care se afla în avion... Șeful statului-major FAR al meu 
totodată și al Gărzii Prezidenţiale. Dar nu puteam rata 
această ocazie. 

— Ce oră era? întrebă Malko. 

— Opt fără un sfert, aproximativ. Am așteptat în 
întuneric. Eram foarte nervos, știind că mai multe avioane 
trebuiau să aterizeze în același segment orar între care și 
un Hercules C 130 al armatei belgiene. Apoi, am auzit un 
zgomot ușor de reactor, în dreapta noastră. Am privit în 
sus și am văzut luminile de poziţie ale avionului, destul de 
sus pe cer, care se pregătea de aterizare. 

Totul s-a petrecut foarte repede. S-a auzit o explozie, 
apoi o secundă a mai durat și avionul a luat foc dispărând 
spre vest. Noi am auzit zgomotul când s-a sfărâmat. Puțin 
după aceea comandoul a revenit. Lăsaseră containerele 
rachetelor SAM-16 în locul respectiv. În mod normal, 
aceștia trebuiau să se urce în ambulanţă și să plece spre 
CND. În acel moment, Lizinde mi-a spus că ei hotărâseră 
să aplice un alt plan. Numai șoferul ambulanţei trebuia să 
plece cu mașina, iar ceilalţi trebuiau să meargă spre 
partea de sud a colinei Masaka, spre Kisukino și Gikondo. 
Era o zonă cu o pădure deasă, cu zeci de poteci. Aceștia au 
plecat imediat. Înainte de a ne despărţi, Lizind6 mi-a 
strâns mâna și mi-a spus „Mulţumesc”. 

— Au fost neîncrezători, remarcă Malko. Le-aţi pregătit 
o capcană. 

— Da, recunoscu Jean-Bosco Sagatwa. Câţiva dintre 
oamenii mei îi așteptau pe drumul spre Kibungo, în ideea 
de-ai intercepta și lichida. În felul acesta, responsabilitatea 
atentatului ar fi fost suportată de FPR. Ambulanţa a fost 
interceptată, dar numai șoferul eră în ea. A fost ucis, 
bineînţeles, dar nu a servit la nimic. Ceilalţi au putut să 
scape din cauza întunericului. 

— Când a înţeles Lizinde că a fost înșelat? 

— Nici măcar nu știu dacă a știut înainte de a muri, zise 
Sagatwa. Eram numai patru persoane care cunoșteau 
adevăratele intenţii ale lui Habyarimana. Poate nici Paul 


Kagame nu a știut. Ironia sorții: Paul Kagame, șeful etniei 
tuţi l-a omorât pe apărătorul acestei etnii într-un loc ce 
aparţinea etniei hutu și a declanșat un genocid abominabil, 
crezând astfel că-și salvează etnia! 

Soldatul tanzanian bătu din nou la geamul despărțitor. 
Malko se aplecă spre interlocutorul lui 

— Mai lipsește ceva! îi aminti el. Cine era șeful 
comando-ului? 

— Un american, lăsă să-i scape Sagatwa. Se numea 
Walter Park. 


Capitolul XV 


Ușa culoarului ce ducea spre celulă se deschise chiar în 
momentul în care Malko dorea să-l întrebe pe Jean-Bosco 
cine era Walter Park. 

Fără menajamente, cei doi soldaţi îl duseră pe Jean- 
Bosco în celula sa. 

Incitat, Malko bătu la cealaltă ușă pe care Dorobo o 
deschise imediat. În timp ce se îndrepta spre furgonetă, 
pentru a se îmbrăca în civil, bombănea furios că nu mai 
avusese la dispoziţie câteva secunde în plus pentru a vorbi 
cu el. Deci, Walter Park era american. Asta ar fi explicat 
atitudinea ciudată a CIA... 

Dar cum îndrăznise CIA să comită un atentat atât de 
grav fără acordul lui Langley? Era de neimaginat ca 
directorul general din perioada aceea să fi dat aprobarea 
fără ca cei de la Casa-Albă să fie la curent. In plus, 
americanii nu aveau în momentul acela niciun contencios 
cu Habyarimana. 

Cum se explicau toate astea? 

Trebuia să mai aștepte patru zile pentru a le afla. După 
ce furgoneta „Glory to God” îl lăsă la hotel, luă un taxi spre 
TPI, hotărât să organizeze totul pentru evadarea lui Jean- 
Bosco Sagatwa. Nu voia să se gândească la ultima fază a 
operaţiunii: eliminarea fizică a criminalului de război 
ruandez. Erau atâţia de „dacă...” înainte de a ajunge la 
acest punct. 

Helen îl întâmpină cu zâmbetu-i obișnuit. 

— Pot să împrumut mașina dumneavoastră? o întrebă 
Malko. 

Ea îi întinse cheile rapid. 

— Eu trebuie să rămân aici până la ora șase. Mașina 
este în parcare, de partea cealaltă a bulevardului Simon. 

— Mă duc la aeroport să aranjez lucrurile pentru 
weekendul nostru la Serengeti, îi explică Malko. 

O jumătate de, oră mai târziu, se afla la biroul Lion 
Safaris, unde găsi același funcţionar. li trebui aproape o 


oră pentru a completa toate hârtiile și a plăti un aconto. 

Când totul era aranjat pentru duminică dimineaţa, ora 
opt, cu un Beechcraft bimotor care transporta patru 
pasageri, Malko întrebă cu nepăsare: 

— Credeţi că pilotul ar putea să ne ducă deasupra 
parcului Masai-Mara? 

— Da, probabil, va trebui să vorbiţi cu el, îl sfătui 
funcţionarul tanzanian. 

— Poate vom lua masa chiar acolo, în căsuţă, continuă 
Malko. Am văzut pe hartă că există o pistă de aterizare la 
Kikorok. 

— Trebuie să aranjaţi cu pilotul, repetă funcţionarul. În 
principiu, este interzis. Dar, dacă îi veţi da ceva bani, totul 
va fi O.K. 

Agentul ieși din birou, ușurat. Cu o sumă importantă de 
dolari va aranja problemele. La întoarcere îi spuse lui 
Helen cu un aer necăjit: 

— Avionul nu va fi gata înainte de duminică dimineaţa. 

— Nu-i nimic, spuse agenta MI6. Voi aranja cu un coleg 
tura de serviciu. Vom putea rămâne duminică și luni. 

Malko rezolvă și această problemă. Hotări apoi să 
verifice un alt punct al operaţiunii. 

— Cum sunt transportaţi prizonierii între închisoare și 
tribunal? o întrebă pe Helen. 

— Într-o camionetă blindată, spuse ea. Ca cea utilizată 
pentru transportul fondurilor bănești. Aici, nu există decât 
una, iar când este în pană, tribunalul este ca paralizat. De 
obicei, staționează în curte, în spatele acestei clădiri. 

— Mulţumesc, te-am întrebat din pură curiozitate. 

După ce se despărți de ea, traversă culoarul ce ducea în 
spatele clădirii „Kilimandjaro” și dădu peste o curte mare 
unde erau parcate mai multe vehicule, toate având 
plăcuţele CD albastre. O furgonetă Mercedes albă era 
parcată mai departe. Malko se apropie. Însemnele ONU, în 
albastru și galben, erau scrise pe laturile și pe ușile 
mașinii. Parbrizul și geamurile mașinii păreau blindate dar 
pneurile erau normale. O singură intrare, în afara cabinei, 
o ușă dublă în spate. Era înmatriculată T 435 CD 45. 


Reţinându-i mental caracteristicile, se apropie de cei doi 
soldaţi tanzanieni care păzeau poarta ce dădea în Simon 
Bulevard. 

— Sunt ziarist, le spuse el. Aceasta-i furgoneta care 
servește la transportul prizonierilor? 

— Yes, Sir! spuse unul dintre militari, mândru de a fi 
intervievat. Este blindată, dar nu merge foarte repede. 

— Mai are și o altă escortă? 

Tanzanianul îl privi cu mirare. 

— O escortă? Pentru ce? Este blindată și are doi soldaţi 
în interior. Când sunt mai mulţi prizonieri se folosește în 
plus un jeep. Dar nu pot scăpa, pentru că au cătușe la 
mâini. 

Încântat de informaţiile date, soldatul se întoarse la 
postul său iar Malko se îndepărtă. Jean-Bosco Sagatwa nu 
minţise. Se întoarse la hotel în taxi. Până joi, nu avea mare 
lucru de făcut, în afară de a afla cine era acest Walter 
Park. Din nefericire, fără ajutorul Washington-ului sau al 
lui Langley, ceea ce era practic imposibil cu un telefon 
neprotejat, un alt mijloc de a descoperi nu exista, 


deocamdată. 
%* 


* * 


Malko termină de numărat unsprezece mii de dolari în 
bancnote de câte o sută, îi puse într-un plic pe care-l lipi cu 
scotch. Nu era prea gros. 

Avea întâlnire cu Renée Vernon la ora șase. După ce 
vorbise cu ea la telefon dimineaţa. Traversă culoarul și 
bătu la ușă. Avocata îi deschise imediat și-l pofti înăuntru. 

— Îl vedeţi pe Jean-Bosco Sagatwa mâine dimineaţă? 
spuse Malko 

— Da, în principiu. 

Părea nervoasă și ezitantă. 

— Aţi putea să-i daţi asta? 

— Ce este? 

— Bani. l-am promis în schimbul informaţiilor pe care mi 
le-a dat. Mi-a spus că aţi putea să-i duceti. 

Puse plicul pe birou, iar Renee Vernon îl privi ca și cum 


ar fi fost o cobră. Ridică ochii spre el. 

— Știţi prea bine că nu am cum să fac asta! Trebuia să 
găsiţi alt mijloc. 

Malko simţi că pământul îi fuge de sub picioare. Fără 
bani, evadarea nu ar mai fi avut loc. lar el nu ar mai fi aflat 
niciodată numele responsabililor atentatului din 6 aprilie. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie, spuse el. Dumneavoastră nu 
aţi avut nici dreptul de a-mi împrumuta roba de avocat și 
totuși aţi făcut-o: chiar de două ori. Lucrul pe care vi-l cer 
este singurul și ultimul referitor la această afacere. După 
aceea, nu veți mai auzi vorbindu-se de mine. 

— Bine, acceptă Renee cu părere de rău. li voi da mâine 
dimineaţă. Sper că-i va folosi cum trebuie. 

Fraza îl nemulţumi pe Malko. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Renée Vernon îi aruncă o privire rapidă. 

— Că toţi prizonierii nu visează decât un lucru: să 
evadeze. 

Malko zâmbi forțat. 

— Chiar dacă suntem în Africa, acest plic nu conţine 
atâţia bani cât să se finanţeze o evadare. 

Cei doi se despărţiră cu o strângere rece de mână și 
agentul se duse direct în camera sa. Această succesiune de 
obstacole pe care trebuia să le treacă devenea epuizantă 
pentru nervii săi. Mental, Malko recapitula fără încetare 
elementele jocului de puzzle: până în acest punct ele se 
îmbinau într-un mod satisfăcător. Mai rămânea unul, 
delicat de rezolvat: Helen. Malko se hotărâse să nu o ia cu 
el. Era prea riscant. Dar avea nevoie de mașina ei pentru a 
se duce la închisoare și apoi la aeroport. Trebuia să 
găsească un vicleșug pentru a-și petrece noaptea împreună 
și apoi să se întoarcă la hotel, duminică dimineaţă, sub un 
pretext oarecare, înainte de a veni s-o ia. Era neplăcut, dar 
posibil. 


x 
x x 


Helen şi Malko erau singurii clienți ai restaurantului 
„Mambo Café”. Ceea ce nu o deranja pe tânăra britanică 


ce era în al nouălea cer. Nu-i spusese nimic, bineînţeles, 
despre planul de evadare. Ea își puse cu afecțiune mâna pe 
a lui. 

— Dacă am merge direct la mine, ce spuneţi? Nu am 
chef să dansez în seara asta. Este prea multă lume la 
„Cristal”. 

— Foarte bine, zise Malko, care nu avea niciun chef să o 
întâlnească pe tumultuoasa Agathe. 

Pentru a ajunge în Thami Hill, cartierul rezidenţial unde 
locuia tânăra englezoaică, trecură prin Old Moshi Road, 
tăind apoi peste colină. 

— Haideţi să vă arăt unde locuiește Stephen Ngiga, îi 
propuse Helen. Cine știe când vă poate folosi. 

De la „flirtul” său involuntar cu vulcanica Agathe, Malko 
uitase de existența acestui individ însărcinat să 
supravegheze din partea guvernului ruandez. Nu-i putea 
spune lui Helen că nu mai avea nicio importanţă. Ziarista 
părăsi șoseaua pe care mai existau câteva bucăţi de asfalt 
și trecu pe un drum plin de pietre, sinuos, care escalada 
colina înverzită, mărginită de vile înconjurate de ziduri 
înalte. Aici locuia „supraveghetorul” din Arusha. Nissan-ul 
sărea din groapă în groapă, zdruncinându-i ca pe niște saci 
de cartofi. 

Helen greși de două ori manevrele și trebui să dea 
înapoi. Nu exista nicio indicație privind străzile sau ceva 
asemănător. În sfârșit, Helen îi arătă un zid înalt alb chiar 
în faţa lor. 

— Aici stă. 

Farurile Nissan-ului luminară o altă mașină staționată în 
faţa lor, de-a lungul zidului. Când se apropiară, fasciculul 
de lumină descoperi pentru câteva clipe interiorul 
vehiculului, un „4x4” închis la culoare. O femeie se afla la 
volan și un bărbat alături de ea. Pentru o fracțiune de 
secundă, Malko distinse feţele lor și pulsul i se ridică 
instantaneu. 

O recunoscuse pe Agathe, ruandeza și bărbatul care se 
afla alături de ea era anchetatorul lui Renée Vernon, Emile 
Nubaha! 


Concentrată asupra volanului, Helen părea că nu 
observase nimic. Cinci minute mai târziu, intrară în 
grădină. Helen se duse ţintă în cameră și se strânse lângă 
Malko. 

— În seara asta, suntem singuri în toată casa, îl anunţă 
ea. Bruce este în oraș și Moko este la Cristal. 

Era vizibil că femeia voia sa profite de liniștea casei. 
Malko simţi gura tinerei strivindu-i-o pe a lui și mâinile ei 
începură să-l mângâie. Îl dezbrăcă și-l duse până la pat. 
Malko se aștepta ca ea să-i ceară să facă dragoste, dar 
Helen începu o partidă de sex oral cu o măiestrie 
desăvârșită. Se servea de limba ei cu o îndemânare 
neobișnuită, la o britanică bine educată. In timp ce Malko 
urca progresiv spre ceruri, Helen se întrerupse câteva 
momente și-i murmură: 

— Moko mi-a explicat ce trebuie să fac! Așa își câștigă 
ea existenţa. Vă place? 

— Şi dumneavoastră aţi putea să vi-o câștigați astfel! 
confirmă Malko, uimit de îndemânarea ei. Helen îi șopti la 
ureche: 

— Aș dori să facem dragoste cât mai mult timp. 

Apoi se ridică, merse la bucătărie și reveni cu o sticlă de 
Taittinger Comte de Champagne, recuperată cine știe de 
unde și două pahare. 

— Vom sărbători weekendul, îl anunţă ea. Deschide 


sticla! 
x 


* * 


Cufundat într-o dulce euforie. Malko nu reușea totuși să- 
și șteargă din minte cele două chipuri luminate de farurile 
Nissan-ului. Ce făcea Emile Nubaha - un hutu - cu Agathe? 
Evident, având în vedere temperamentul vulcanic al 
ruandezei s-ar fi putut explica printr-o legătură între cei 
doi. Dar nu aveau aerul că sunt cufundaţi într-o 
conversaţie amoroasă. Această prietenie ar explica într-un 
fel insistența tinerei negrese de a-l face pe Malko să se 
confeseze. Căci Renée Vernon nu avea prea multe secrete 
faţă de tânărul ei amant... 


Slavă Domnului, Renée nu credea în evadarea lui 
Sagatwa. 

— Vă mai torn niște șampanie? 

— Cu plăcere. 

Helen îi umplu paharul și cum îi mai rămăsese puţină 
șampanie în sticlă o vărsă peste abdomenul gol al acestuia, 
care, luat prin surprindere, tresări. 

— Așteaptă, spuse Helen, o să te usuc imediat. 

Apoi printr-o mișcare plină de îndemânare, ca o felină 
începu să-l usuce cu limba întocmai ca o pisicuță 
ocrotitoare. Pentru Malko, bulele de șampanie contrastau 
delicios cu mângâierea caldă a lui Helen. 

În inima Africii acest tip de felaţie sofisticată avea o 
latură insolită care-i mărea și mai mult plăcerea. 

Helen continuă până aproape de final, apoi 
abandonându-l, se întinse pe spate, spunându-i: 

— Să facem dragoste acum! Fă-mi tot ce dorești. 

Malko o penetră cu o mișcare sigură ţinându-i șoldurile 
înguste cu mâinile; în aceste momente încerca să-și alunge 
din minte decepţia pe care urma să i-o provoace lui Helen 
în următoarele patruzeci și opt de ore. 

Helen se comporta ca o femeie îndrăgostită, însoţindu-și 
fiecare mișcare de un suspin încântător. Cei doi mai făceau 
încă dragoste când auziră un zgomot venit dinspre 
grădină. 

— Hoţii! 

Malko se smulse de lângă ea, ascultând cu atenţie. 
Pentru moment nu se mai auzi niciun zgomot. Pe dibuite, 
agentul își căută pistolul Colt 45 pe care-l purta mereu 
seara, pus în haină. Fără să aprindă lumina, puse un glonţ 
pe ţeava, luă bricheta Zippo și spuse în șoaptă: 

— Nu te mișca de aici. Mă duc să văd ce s-a întâmplat. 

— Ai grijă! îi spuse Helen, sunt periculoși. 

Nu se mai auzea nimic. Fără să aibă măcar timp să se 
îmbrace, Malko ieși pe culoar, cu pistolul într-o mână și cu 
bricheta în cealaltă. Traversă micuțul living și trase 
zăvorul care încuia ușa ce dădea spre grădină. Aprinse 
bricheta a cărei flacără puternică lumină la câţiva metri 


distanţă. Cu pistolul în cealaltă mână, făcu ocolul casei 
fără să vadă nimic suspect și ajunse până-n locul unde era 
parcat Nissan-ul. 

În momentul următor, auzi un zgomot în dreptul 
gardului viu care separa gradina de șosea și zări vag o 
siluetă ascunsă în întuneric.  Rămase nemișcat, 
îndreptându-și pistolul în acea direcţie. 

— Ieșiţi de acolo, sau trag! strigă Malko. 

Se pregătea să facă un pas când auzi foșnind ceva în 
spatele lui. Se întoarse total. Flacăra brichetei lumină faţa 
Agathei, care ţâșnise din spatele mașinii. Chipul ei nu mai 
avea nimic senzual; avea buza superioară strânsă într-un 
rictus sălbatic și ochii ieșiţi din orbite. Învârtea un cuţit 
lung în mâna dreaptă. Malko lăsă bricheta din mână și îi 
apucă încheietura mâinii lui Agathe, îndreptând pistolul 
spre ea. 

— Lăsaţi cuțitul! spuse el. 

Fără să se sperie, Agathe îl lovi cu braţul stâng, iar 
agentul scoase un urlet prelung. Agathe îl lovise în 
organele genitale cu o forţă incredibilă și îl strângea cu 
îndârjire. 

Din cauza durerii, degetul lui se crispă involuntar pe 
trăgaciul pistolului. Glonţul ţâșni la câţiva centimetri de 
ruandeză care făcu un salt înapoi dându-i drumul lui Malko 
din strânsoare. 

Acesta, ameţit, auzi vocea unui bărbat lansând un apel 
în swahili. Agathe se îndepărtă și imediat se auzi o 
împușcătură, venind dinspre gardul viu al grădinii. Glonţul 
pulveriză geamurile laterale ale Nissan-ului și-l rată pe 
Malko. Indoit de mijloc din cauza durerilor atroce și cu 
picioarele slăbite, căzu în spatele mașinii. 

Agathe se pierdu în întuneric. Apoi Malko auzi pași pe 
pietrișul aleii și zgomotul unei mașini care demară. Helen 
ţâșni din casă și strigă îngrozită: 

— Malko! Unde sunteţi? Să chem poliţia? 

Ridicându-se, începu să vomite și ajunse cu greu în casă. 
Se prăbuși într-un fotoliu, crispat de durere și murmură: 

— Era Agathe împreună cu un bărbat pe care nu l-am 


văzut. 

Adversarii lui nu prevăzuseră că putea fi înarmat. Acesta 
suferea îngrozitor din cauza durerilor; broboane reci de 
transpiraţie îi apărură pe frunte. 

Lăsă pistolul din mână. Helen se repezi în bucătărie și 
aduse o sticlă de coniac Otard XO și-i turnă un pahar plin. 

— Beti! îi ordonă ea. 

Malko se supuse. Coniacul îi făcu bine iar mintea lui 
începu să judece cu febrilitate. Ce însemna acest atac? 
Agathe și-a dovedit adevărata identitate. O tigroaică. 
Malko nu vedea decât o explicaţie: faptul că o surprinsese 
în compania anchetatorului hutu al lui Renée Vernon, care 
era un presupus dușman de moarte al etniei tuţi și de 
asemenea, amantul avocatei Renée Vernon căruia probabil 
aceasta i se destăinuia în pat, după o tradiție milenară. Și 
astfel, șeful Agathei, datorită  indiscreţiilor avocatei 
canadience, bănuia proiectul de evadare... Concluzia era 
clară: ruandezii îl considerau pe Malko un dușman. 

Helen se aplecă cu tandreţe asupra lui. 

— Te simţi mai bine? 

— Da. Dar m-a lovit îngrozitor. 

— Veniţi să vă așezați în pat. 

Malko o urmă până-n cameră unde se întinse. 

— Helen, îi spuse el, aţi putea căuta afară bricheta mea? 
A căzut în timpul luptei și ţin foarte mult să o găsesc. 

— Mă duc! spuse ea. Am să iau o lanternă. 

După câteva minute femeia se întoarse cu bricheta. 
Agentul își recuperase bricheta Zippo - atât de dragă lui. 

— Păcat că seara noastră s-a terminat așa. Remarcă el 
cu amărăciune. Aţi fost minunată. 

Helen surâse timid. 

— Înainte, nu aș fi îndrăznit să fac ceea ce am încercat 
cu dumneavoastră! Moko mi-a dat niște sfaturi. V-a plăcut? 

— Mult, afirmă Malko. 

— Vreţi să chem poliţia? Pentru că aţi recunoscut-o pe 
Agathe cea care v-a atacat. 

— La ce bun! Nu au fost martori. Și nu aș dori să atrag 
atenţia autorităţilor tanzaniene. 


— Vă voi însoţi la hotel, nu vreau să plecaţi singur nu se 
știe niciodată. 
* 
* * 


Epuizat de noaptea furtunoasă pe care o petrecuse, 
Malko dormi până târziu. Era vineri și o aşteptă pe Renée 
Vernon să vină de la închisoare pentru a o întreba câteva 
lucruri, dar mai ales, s-o prevină. Din cinci în cinci minute 
o suna în cameră, dar fără succes. 

Descurajat și flămând, se hotărî să coboare la braserie 
pentru a mânca ceva. Tocmai intra în hol când se ciocni de 
avocată care își făcu apariţia flancată de „anchetatorul” ei 
hutu. Malko se duse direct la ea. 

— Doamnă Vernon, pot să vă vorbesc o secundă? 
Singură! : 

Tânărul hutu privea în altă parte. Inainte chiar ca Renée 
să-i răspundă, negrul se îndreptă spre bar. Cu un ton 
agresiv, Renée Vernon îi lansă lui Malko în șoaptă: 

— Vreti să știți dacă i-am dat banii? Da, i-am dat și vă 
rog să nu mă mai întrebaţi nimic. 

— Mulţumesc, zise Malko, ușurat: dar mai este ceva. Azi 
noapte am fost victima unui incident straniu. 

O duse în local și îi relată atacul în care fusese victimă. 

— Ştiaţi că anchetatorul dumneavoastră o cunoaște pe 
Agathe? 

— Nu. Sunt uimită. Deși este pe jumătate tuţi, el spune 
că nu-i iubește pe aceștia. Îl apără mereu pe Sagatwa. O 
să-l întreb... 

— Așteptaţi! Cred că vă ofensez, dar îmi dau seama care 
sunt relaţiile dumneavoastră cu el. 

— Cum? 

Avocata îl privea, vizibil stânjenită. Malko atinsese un 
punct sensibil. 

— Este amantul dumneavoastră. Este dreptul 
dumneavoastră. l-aţi vorbit despre vizitele mele la 
Sagatwa? _ 

Renée Vernon era descompusă la faţă. li trebuiră mai 
multe momente până să răspundă cu o voce stinsă: 


— Nu, nu, vă jur... Nu i-am spus nimic. În rest... 

— În rest, este problema dumneavoastră, spuse Malko. 
Ne vedem mai târziu! 

Agentul încercă să se convingă că faptul de a fi 
descoperit trădarea anchetatorului hutu, „cârtița” celor 
din grupul tuţi, era un motiv suficient ca aceștia să fi 
încercat să-l lichideze. Cu condiţia ca Renée Vernon să-i fi 
spus adevărul! Dacă nu, reprezentantul grupului tuți Emile 
Ngiga risca să pună în mișcare autorităţile tanzaniene și să 
împiedice astfel evadarea lui Jean-Bosco Sagatwa. 

De acum, era convins că Sagatwa deţinea cheia 
misterului acestui atentat din 6 aprilie 1994. Totul se 
potrivea în ceea ce-i povestise. În stadiul la care ajunsese 
cu firul povestirii mai lipsea un element principal. Cine 
erau trăgătorii rachetelor Sam-16 și care era indicaţia dată 
de CIA, dacă aceasta exista într-adevăr. Malko mai avea de 
așteptat o zi și jumătate pentru a afla. 

Își spuse că nu risca nimic dacă ar fi întrebat-o pe 
Agathe de ce încercase să-l omoare. 

Avusese timp, probabil, să-și construiască o poveste 
plauzibilă, iar el ar fi aflat poate și alte lucruri la fel de 


interesante. 
* 


* * 


Ușa biroului Agathei era deschisă, dar ea nu era 
prezentă. Fusese înlocuită de o negresă cu dinţii din faţă 
puţin ieșiţi în afară și care îi adresă un zâmbet de canibal. 

— Cu ce vă pot ajuta? Îl căutaţi pe domnul Ngiga? 

— Nu, pe asistenta lui, Agathe. 

— Ah, Agathe! Nu este aici! A plecat în Ruanda azi- 
dimineaţă. Aveţi ceva personal să-i comunicaţi? 

— Nu, nu, afirmă Malko bătând în retragere. Voi reveni. 

Grupul tuţi făcuse „curăţenie”, înlăturând-o pe Agathe, 
care era legătura lor. Pe de o parte asta îl liniștea pe 
Malko. Fără să vrea, descoperise ceva compromițător și au 
vrut să-l facă să tacă. Incidentul era reglat. Acum nu-i mai 
rămânea decât să numere orele până duminică dimineaţa. 
Cu această ultimă problemă de rezolvat. Cum să procedeze 


faţă de Helen? 

Așezase într-un colţ îndepărtat al minţii „adevărata” 
problemă, cea a lichidării lui Jean-Bosco Sagatwa. Care nu 
putea fi efectuată decât în parcul Masai-Mara. Precum o 
persoană care-și ascunde sieși o maladie mortală, Malko 
reușea să nu se gândească la acest aspect, știind totodată 
că realitatea îl va pune rapid în faţa faptului. 


Era, de acum, o chestiune de ore. 
x 


* * 


Malko se trezise la cinci dimineaţa, oră la care răsărea 
soarele. Intins pe pat, o privea pe Helen care dormea cu 
spatele la el. Cu o seară în urmă, sâmbătă, luaseră masa la 
Redd's, dansaseră la Cristal apoi se întorseseră în vila 
englezoaicei. Aceasta era din ce în ce mai îndrăgostită și 
nu bănuia absolut nimic. Malko pândise cu îngrijorare vreo 
reacţie a tanzanienilor privindu-l pe Sagatwa. Dar nu se 
întâmplase nimic. Renée Vernon spusese adevărul: nu se 
destăinuise amantului ei, hutu. 

Cu o senzaţie stranie în stomac, agentul privea acele 
ceasului său Breitling, încercând să-și limpezească mintea. 
Helen se mișcă, deschise ochii și veni lângă el să se 
cuibărească. 

— Mă duc să fac cafeaua, spuse ea. 

— Bine, spuse Malko, după aceea mă voi duce la hotel să 
iau banii din safe și vin să te iau. N 

— Oh, nu-i nicio problemă! Vin cu dumneavoastră. În 
cinci minute sunt gata. 

Tânăra sări din pat și zbură spre baie. Pentru o secundă, 
Malko se gândi s-o șteargă englezește... Dacă Helen 
mergea cu el, totul devenea mai complicat. 

Aceasta apăru, proaspătă și încântătoare, cu părul blond 
mai buclat ca de obicei. Luă un aparat de fotografiat, 
ochelari de soare și se întoarse către el. 

— Mergem? 

În acel moment, ziarista își dădu seama că se întâmpla 
ceva. Ea văzu un moment de panică în ochii lui. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea cu vocea tensionată. 


— V-am minţit, spuse pur și simplu Malko. 

— Nu vom pleca? 

— Ba da. Dar nu este un weekend de îndrăgostiţi. 

Il ascultă fără să-l întrerupă, cu ochii plecaţi. Nu clipi 
nici măcar în momentul în care Malko îi dezvălui soarta 
finală a lui Jean-Bosco Sagatwa. Apoi, ea respiră adânc și 
întrebă: 

— Preferaţi să mergeţi singur? 

— Ar fi mai bine. 

— Nu veţi mai reveni aici. 

— Nu, cred că nu. 

— Atunci, aș dori să vin cu dumneavoastră. Orice s-ar 
întâmpla. Bineînţeles, dacă doriţi... 

Malko cântări cele două variante: pro și contra. Helen 
era majoră, el nu-i ascunsese nimic din planurile sale. Ea 
risca numai să devină martora unei crime și complice la 
evadarea unui criminal de război. Dar Frank Capistrano îi 
dăduse acceptul pentru ea. 

Ghicindu-i gândurile, tânăra îi spuse pe un ton ușor: 

— M-am cam săturat de Arusha. Voi spune „Casei” mele 
că am hotărât să vă urmez în acţiunea dumneavoastră 
pentru a cunoaște desfășurarea totală a operaţiunii. Să 


mergem. 
x 


* * 


În sfârşit, Malko se hotărî să aştepte în fața barului 
Magezera Club. De aici, putea supraveghea drumul care 
venea dinspre oraș și ar fi putut urmări furgoneta care-l 
transporta pe Jean-Bosco Sagatwa la spital.. 

Nu se zărea niciun câine, cerul era senin și destul de 
răcoare. Își privi ceasul Crosswind. 

Opt și douăzeci de minute. 

Niciun semn de viaţă, de nicăieri, în afara ciripitului 
păsărelelor. Lângă el. Helen, total nemișcată. Deodată, 
zări o furgonetă albă care sălta pe drumul stricat. Când 
vehiculul se apropie, Malko recunoscu furgoneta albă a 
ONU care se folosea pentru transportul deţinuţilor. 

Ajunsă în faţa închisorii, pătrunse în curte și apoi 


dispăru. 

Dacă totul se desfășura conform planului, în câteva 
minute, evadarea lui Jean-Bosco Sagatwa ar fi început. 
Agentul avea gura uscată. Mașinal, mângâie pistolul 
strecurat la centură. Ar fi dat oricât să fie mai bătrân cu 
câteva ore... 

Ea își aprinse o ţigară. El trecea în revistă, mental, 
etapele care urmau. 

— Iese din închisoare! îl anunţă Helen. 

Furgoneta tocmai părăsea închisoarea și se îndepărta pe 
drumul deteriorat. Malko porni mașina. In zece minute, l- 
ar fi recuperat pe Jean-Bosco Sagatwa și bineînţeles 
informaţiile pe care i le datora. 

Dacă totul se petrecea conform celor stabilite. 


Capitolul XVI 


Malko demară, lăsând o distanță de vreo două sute de 
metri între el și furgonetă. 

Camionul alb se zdruncina pe drumul aproape distrus. 
Un câmp mare de porumb se întindea în dreapta sa; 
mașina Nissan înainta destul de greu. Drumul avea niște 
gropi atât de adânci încât Nissan-ul rădea pământul. Doi 
kilometri mai departe, începea drumul spre Dodomo. Chiar 
în acel loc, Malko urma să facă transferul lui Jean-Bosco 
Sagatwa. 

Explozia asurzitoare, îl luă pe Malko prin surprindere. 
Furgoneta albă din faţa lor se transformă într-o secundă 
într-o vâlvătaie de foc. 

Timpanele încă îi mai vibrau, când cea de a doua 
explozie se produse, identică cu prima. 

Furgoneta care mai continuă să meargă câţiva metri se 
opri definitiv, împrăștiind resturi în toate direcţiile într-un 
nor gros de fum ce însoțea flăcările înalte ale incendiului. 

Nissan-ul fu zguduit de unda de șoc. Malko pusese 
instinctiv frână. 

— Dumnezeule! făcu Helen cu vocea stinsă. Ce s-a 
întâmplat? 

Din furgonetă nu mai rămăseseră decât bucăţi de tablă 
arsă. Coloana de flăcări și fumul negru se înălțau la câţiva 
zeci de metri. Niciunul dintre cei care fuseseră înăuntrul 
mașinii nu ar fi putut scăpa. 

— RPG7! comentă Malko cu o voce abia auzită. Le-au 
tras din câmpul de porumb. 

Cei care comiseseră atentatul se ascundeau în lan și 
nimic nu-i împiedica să facă din Nissan cea de a doua ţintă. 
Agentul își smulse pistolul de la centură și-l armă, 
încercând să pătrundă cu privirea dincolo de perdeaua 
opacă a plantelor înalte de porumb. Din nefericire, nu se 
vedea nici la câţiva metri. 

Ghemuiţi, Helen și Malko rămaseră la pândă, atenţi la 
cel mai mic zgomot. Câteva momente mai târziu se 


declanșă o sirenă puternică din zona închisorii. Perdeaua 
de fum se zărea de departe. 

— Credeam că furgoneta era blindată, murmură Helen, 
șocată. 

— Acest gen de blindaj nu rezistă la o rachetă antitanc, 
îi explică Malko. Este o armă teribilă a cărei explozie 
generează o temperatură de 20000 C. 

Jean-Bosco  Sagatwa și preţioasele sale destăinuiri 
fuseseră transformate în praf și pulbere ca și complicele 
său Dorobo, alături de șoferul mașinii. 

Ruandezul evadase, într-adevăr, dar într-o manieră 
neașteptată și într-un cu totul „alt loc”. 

Nişte zgomote de claxon isterice, îi făcură să întoarcă 
capul. Două camionete înțesate cu soldaţi soseau de la 
închisoare. Malko își băgă liniștit pistolul la centură și 
parcă mașina în câmpul de porumb. Soldaţii, foarte agitati, 
nu-i întrebară nimic, înconjurând furgoneta în flăcări și 
risipindu-se prin câmpul de porumb. 

Agentul trebui să facă calea întoarsă, apropiindu-se de 
zona închisorii. Alţi soldaţi la fel de agitaţi erau împrăștiați 
peste tot și îl opriră pe Malko aflat la volanul Nissan-ului, 
în dreptul primului baraj improvizat. Acesta le spuse că 
urmau să meargă la aeroport și se rătăciseră pe drum. 
Unul dintre soldaţi îi arătă un drum care ducea direct la 
aeroport. 

— Ce facem? întrebă Helen. 

Malko se gândi la ambele variante pro și contra. După 
dispariţia lui Jean-Bosco Sagatwa nu mai avea nimic de 
făcut la Arusha. 

Atentatul a cărei victimă fusese ruandezul avea o 
semnătură: guvernul de la Kigali. O singură necunoscută 
mai era: această crimă era programată și oricum urma să 
aibă loc sau Sagatwa fusese ucis pentru a fi împiedicat să 
îi facă destăinuiri? 

El credea în ultima ipoteză. Într-adevăr, transportul 
ruandezului nu fusese prevăzut. Ori, un atentat se 
pregătește din timp cu toate elementele care-l compun. 
Deci exista posibilitatea ca Renee Vernon să-i fi spus ceva 


amantului ei, Emile Nubaha, trădătorul hutu care se afla în 
solda grupului tuti, permițându-le acestora să pregătească 
atacul furgonetei. 

Autorii care-și pregătiseră, în mod sigur, fuga, erau greu 
de găsit. 

— lată ce vă propun, răspunse Malko. Plecăm la 
Serengeti. Așa cum prevăzusem. Dar înainte, voi trece pe 
la hotel să-mi iau lucrurile. Nu voi mai reveni la Arusha. 
Mă voi duce direct la Nairobi cu Beechcraft-ul care vă va 
lăsa aici, la întoarcere. 

— Formidabil, spuse Helen. 

— În felul acesta, în cazul improbabil în care poliţia 
tanzaniană ar afla de închirierea avionului, nu ar putea 
face legătura cu tentativa de evadare, în cazul în care 
cineva din cadrul închisorii ar fi fost la curent cu cele 
întâmplate. 

Sosit în faţa biroului Regional Airlines, Malko plecă spre 
oraș. Pe partea sa dreaptă un nor de fum semnala locul 
atentatului. Singurul aspect pozitiv al atentatului era că-l 
scutise pe Malko să se transforme într-un executant.. Dar 
ceea ce obținuse la Arusha era prea puţin: un singur nume, 
fără dovezi. Helen îi puse mâna pe braţ și îi surâse ca și 
cum i-ar fi ghicit gândurile. 

— Îmi pare rău pentru dumneavoastră. Este frustrant. 

Malko înălță din umeri. 

— Asta-i viaţa. 

* 
x * 


Micul avion Beechcraft porni motoarele și se înălță de 
pe pista Wilsun Airport, de unde agentul decolase cu zece 
zile în urmă din Kenya cu destinația Arusha. Işi agită 
brațul în direcția avionului fără s-o mai poată zări pe 
Helen, care, fireşte, era lipită de hublou. În orice caz, cei 
doi petrecuseră două zile în Serengeti privind animalele, 
făcând dragoste şi bând şampanie Taittinger Comte de 
Champagne de câte ori găsiseră câte-o sticlă. Helen adora 
șampania franțuzească. Graţie mobilului ei, avuseseră știri 
de la Arusha. Moartea brutală a lui Jean-Bosco Sagatwa 


făcuse valuri, declanșând o cascadă de declaraţii din toate 
părţile. Nici urmă de comando-ul care trăsese cele două 
rachete. Din cei ce fuseseră ocupanţii furgonetei nu se mai 
putuse identifica nimic, cu atât mai puţin din dolarii 
transformați în cenușă. Astfel încât nimeni nu-și imaginase 
că Jean-Bosco Sagatwa era pe punctul de a evada în 
momentul atentatului. 

Toată lumea acuzase guvernul de la Kigali, care nega cu 
înverșunare, deplângând chiar întreruperea procesului. 
Bineînţeles, nimeni nu-i credea pe ruandezi. În semn de 
dezaprobare, guvernul tanzanian ceruse chemarea lui 
Stephen Ngiga de la Kigali, unde acesta plecase imediat. 

În câteva săptămâni totul va fi uitat: mai rămâneau vreo 
patruzeci de „asasini” hutu care trebuiau să fie judecaţi. În 
ceea ce privea ONU, acesta comandase de urgenţă o nouă 
furgoneta celulară, blindată. In așteptarea ei, prizonierii 
erau transferați cu ajutorul a două convoaie militare, ceea 
ce încetinea mersul procesului... 

Malko se instală în primul taxi care-l conduse până la 
Grand Regency, pentru șapte șilingi. Peste puţin timp. 
Urma să afle cine era Walter Park, asta în cazul în care 


Jean-Bosco Sagatwa nu-l minţise. 
* 


XX 


Pe bună dreptate, Mark Spencer nu-l primi pe Malko cu 
braţele larg deschise. Se mulțumi cu o strângere puternică 
a mâinii, gata să i-o smulgă din umăr. 

— Welcome back” - spuse el cu multă căldură în glas. 
Sejurul dumneavoastră a fost rodnic? 

— Mai puţin decât aș fi dorit, suspină Malko. Individul 
cu care eram în negocieri pentru a obţine informaţii - Jean- 
Bosco Sagatwa, a fost asasinat. 

— Da, am aflat, spuse americanul. O moarte îngrozitor 
de brutală. 

Agentului i se păru că șeful staţiei CIA manifesta o 
discretă ușurare, dar poate se înșela. Malko zări ușa 
biroului Priscillei Clearwater larg deschisă și-l întrebă: 


26 Bine aţi revenit! 


— Asistenta dumneavoastră lipsește? 

— Este plecată la Mombasa pentru câteva zile. A fost 
foarte șocată de atacul ale căror victime aţi fost amândoi, 
cu câtva timp în urmă. Cu ce pot să vă ajut, astăzi? 

— Doresc să fac un raport, domnului Frank Capistrano. 
Aș vrea să folosesc una din liniile „protejate” de care 
dispuneţi. 

— Nicio problemă. 

Mark Spencer ridică receptorul și formă un număr din 
patru cifre. 

— Tom, zise el. Vreţi să veniţi în biroul meu? 

Cinci minute mai târziu, un roșcovan cu ochelari apăru 
și Mark Spencer i-l prezentă lui Malko. 

— Tom Hawk, responsabilul nostru cu cifrele. Vă va 
conduce în „safe-room” de unde veţi putea suna la Casa- 
Albă. Ne vedem mai târziu. 

Îl urmă pe Tom Hawk într-o cameră fără ferestre, foarte 
climatizată, unde se afla întreg dispozitivul de comunicare 
al Ambasadei. Specialistul efectuă câteva manipulări și-l 
instală pe Malko în faţa unui telefon cu aspect foarte 
banal. 

— Așteptaţi câteva minute, îi ceru el, îl voi chema pe 
omologul meu de la Casa-Albă pentru a stabili circuitul. Vă 
vor chema ei. 

Rămas singur Malko privi telefonul, întrebându-se dacă 
CIA ar îndrăzni să-i asculte pe cei de la Casa-Albă. 

Peste trei minute, telefonul sună. Vocea răgușită a lui 
Frank Capistrano îi păru încântătoare. 

— Ce se întâmplă în nenorocita aia de ţară? întrebă fără 
preambul consilierul special al Casei-Albe. „Clientul” 
dumneavoastră a avut probleme? 

— O problemă definitivă, confirmă Malko, care ne-a 
făcut să economisim optzeci și nouă de mii de dolari, dar 
care se dovedește a fi supărătoare. 

Frank Capistrano mai aruncă în conversaţie câteva 
interjecţii, dar când agentul pronunţă numele lui Walter 
Park, acesta rămase tăcut câteva momente înainte de a 
mărturisi. 


— Acest nume nu-mi spune absolut nimic. Dar poate, nu 
este cel adevărat. 

— Posibil, recunoscu Malko, dar este tot ce am obţinut. 
Nici nu știu sigur dacă este american. Sau dacă există.. 

— O.K. Voi verifica și te voi chema, pe aceeași linie, 


peste trei ore. 
k 


XX 


Personalul Ambasadei se pregătea de plecare când 
Malko reveni pentru întâlnirea sa telefonică. Nici măcar nu 
mai trecu pe la Mark Spencer care era ocupat și lăsase 
instrucțiuni. Specialistul îl conduse direct la „safe-room”. 
Inima începu să-i bată cu putere. Dacă Sagatwa își bătuse 
joc de el, era o pată pe blazonul său profesional. Malko 
tresări când telefonul sună. 

— Vreţi vestea cea bună sau vestea cea proastă? îl 
întrebă Frank Capistrano cu brumă de ironie în voce. 

— Începeţi cu cea bună, spuse Malko. 

— Există într-adevăr un tip Walter Park. A lucrat în 
cadrul „Companiei” la birourile din Africa și în mai multe 
staţii de emisie ale CIA pe acest continent. Până în 1998 
când a ieșit la pensie anticipat, după ultima sa acţiune. 

— Unde? 

— La Kampala. Acolo unde lucra. Armata ugandeză i-a 
semnat imediat un contract pentru un post de consilier 
militar. Bineînţeles, cu aprobarea lui Langley. li învăţa să 
folosească armele pe care noi le dădeam lor în lupta contra 
sudanezilor. Contractul lui era reînnoit în fiecare an. De 
asemenea făcea legătura cu misiunea noastră militară din 
Kampala pentru a-i sprijini în relaţiile lor cu ugandezii. 

— Deci, lucra încă pentru CIA, sublinie Malko. 

— On and off”. 

— Soţia lui a murit în 1992, de cancer. Atunci, el a avut 
un șoc și nu a mai încheiat contractul cu armata ugandeză. 
În acea perioadă, unul dintre foștii colegi de școală i-a 
propus să se ocupe de un garaj Ford, la Kigali. A plecat, 
deci, să locuiască la Kigali. 


27 Din când în când. 


— Avea legături cu staţia locală CIA? 

— Am aflat de câteva vizite, dar erau mai degrabă 
„relații publice”. Se știa că fusese un agent al CIA și din 
când în când i se cereau sfaturi. 

— Nu mai avea legături cu Uganda? 

— Ba da, recunoscu Frank Capistrano. Când era 
consilier al armatei ugandeze, era foarte apropiat de Paul 
Kagame. Chiar Walter Park l-a ajutat să obţină un stagiu 
de formare la Fort Lavenworth, în 1990. De asemenea și-a 
păstrat diverși prieteni în Uganda unde se ducea frecvent. 
li plăcea foarte mult să privească gorilele în parcul 
Kabarega. 

— Nu privea decât gorilele? se miră Malko. 

— Nu. Bineînţeles, își revedea și foștii colegi din armata 
ugandeză. Era normal. 

În esenţă, un american liniștit, își spuse agentul care 
ardea de nerăbdare să pună „adevărata” întrebare. 

— Unde se afla Walter Park în perioada atentatului 
contra lui Habyarimana? 

— La Kigali. 

— Ce făcea acolo? 

— Nimic special. Işi continua afacerile, cu greutate, este 
adevărat, pentru că merg rău acolo. 

— Nu avea nicio activitate clandestină? 

— Nu am găsit nimic în arhivele staţiei, din epoca aceea, 
dar anumite documente au fost arse. Ar trebui făcută o 
adevărată anchetă internă și nu am avut timp. De atunci, s- 
au succedat trei directori generali la conducerea CIA. Este 
greu. Aparent, după mărturia unui fost membru al CIA - cu 
care am vorbit - Walter Parker ducea o viaţă liniștită, 
ieșind puţin, cel mai adesea singur. 

— Credeţi că a participat la pregătirea acestui atentat? 
După Jean-Bosco Sagatwa, se afla la locul atentatului, fiind 
cel care conducea operaţiunile. 

— Este posibil, recunoscu americanul. Dar nu avem 
niciun element concret pentru a confirma acest lucru. Şi 
nu văd de ce ar fi făcut-o. Asta-i tot ce pot să vă spun 
pentru moment. In fapt. Walter Park avea o reputaţie 


excelentă în cadrul CIA. Un om calm, conștiincios, care 
adora Africa. 

— Așteptaţi, spuse Malko. Unde se află în prezent? 

— La Kigali. 

— Cea mai bună soluţie ar fi să merg să-l văd și să-i pun 
câteva întrebări. Chiar dacă neagă... Ştiţi unde-l pot găsi? 

— La șase picioare, sub pământ. A murit în 1997. 


Capitolul XVII 


— A murit! repetă Malko, năucit și furios. 

— Cât se poate „de” mort, confirmă Frank Capistrano. 
Jean-Bosco Sagatwa nu risca nimic dându-vă numele lui. 
Chiar dacă era sau nu implicat în atentat. 

Cu titlul postum, „asasinul” ruandez Sagatwa putea 
chiar să râdă de supărarea lui Malko. Acestuia nu-i venea 
să creadă cele auzite. 

— Cum aţi aflat toate aceste lucruri? 

— Prin consulatul Ambasadei noastre din Kigali, pur și 
simplu. Acolo era înregistrat și l-au șters de pe liste, după 
deces. 

— De ce a murit? 

— De moarte naturală. Nu aveam amănunte despre 
moartea lui și ar fi fost greu să le obţin rapid - altfel 
personalul Ambasadei s-a schimbat de mai multe ori de 
atunci. 

— Unde este îngropat? 

— Nu se știe. Poate, corpul i-a fost expatriat în Statele 
Unite, cum se întâmplă adesea. 

— Deci, ancheta mea s-a terminat, spuse Malko. 

Se așternu un moment lung de liniște, întrerupt de către 
consilierul special al Casei-Albe. 

— Asta depinde de dumneavoastră, spuse în sfârșit 
Frank Capistrano. Poate erau adevărate revelaţiile lui 
Sagatwa. El a vorbit de un comando de cinci oameni. Chiar 
dacă Walter Park a murit, mai rămân ceilalţi patru. 

— Dacă sunt hutu, remarcă Malko, sunt puţine șanse să-i 
găsesc. Deși, dacă i-aș căuta în Zair, unde au fugit toţi, 
cine știe... 

— Dacă Walter Park a fost antrenat în această afacere, 
spuse Frank Capistrano, cred că sunt mai degrabă din 
etnia tuţi. Dar nu vreau să vă împing să mergeţi la Kigali. 
Aparent, guvernul lui Paul Kagame este la curent cu 
ancheta dumneavoastră. Au încercat deja să vă „înfunde” 
la Nairobi și la Arusha. Dacă vă duceţi să-i înfruntaţi pe 


teritoriul lor, riscaţi să devină „într-adevăr” răi. Acolo veţi 
fi un „sitting Duck”. 

— Staţia de emisie din Kigali mă poate sprijini? 

— M-am gândit. Dar sunt toţi noi și nu cunosc prea mult 
despre ţară. Dar pot să le cer o asistență „tehnică” 
precizându-le că sunteţi într-o misiune de evaluare pentru 
Casa-Albă, în scopul de a determina gradul de 
democratizare al ţării înainte de a le acorda ajutorul 
financiar pe care ni-l cer, de exemplu. Asta vă poate aduce 
chiar o poliţă de asigurare pe viaţă. 

Foarte mică, își spuse Malko, având în vedere metodele 
grupului „Network”. 

— Cred că mă voi duce acolo, spuse agentul fără să se 
gândească. 

— Bravo! zise Frank Capistrano. Dar aveţi grijă! Vă 
doresc să reveniţi în condiţii bune cu sau fără soluţia 
problemei. Nu riscaţi în mod stupid. 

— Toate riscurile sunt stupide. Voi lua totuși primul 
avion spre Kigali. De aici sunt trenuri în fiecare zi. 

— Nu vă spun „noroc”, zise americanul. Voi trimite un 
fax în seara asta la hotelul dumneavoastră cu numele 
omului de contact de la Ambasada noastră. Nu va fi 


obligatoriu cineva de la CIA. 
* 


XX 


Boeing-ul 737 aparţinând companiei Air Kenya, prins 
într-un gol de aer, vibra din toate încheieturile deasupra 
unei mări de dealuri înverzite care se înlănțuia cât vedeai 
cu ochii. Nu degeaba Ruanda era supranumită ţara celor o 
mie de coline. 

Când avionul se apropie de sol. Malko distinse o 
sumedenie de ţărani care munceau câmpurile, dintre care 
unele cu versanţi în pantă de aproape treizeci de grade! 
Niciun metru pătrat nu era liber. Ai fi zis că ești în Bali, la 
orezăriile în spaliere. 

Coborând scara avionului, agentul simţi un gol în 
stomac. Intr-o ţară ca Ruanda, putea fi arestat sau să 
dispară fără urmă. Dar polițistul de la imigrări abia își 


aruncă privirea pe pașaport și el se trezi într-un aeroport 
nou-nouţ care părea abandonat. Cea mai mare parte a 
ghișeelor erau libere. Oricum, în avion nu erau decât vreo 
doisprezece pasageri. De mult timp. Ruanda nu mai era 
nici destinaţie turistică, nici escală de afaceri. Ţară săracă, 
Ruanda nu avea decât câţiva funcţionari internaţionali, 
câţiva ruandezi destul de înstăriți care călătoreau în 
străinătate, sau oameni ca Malko, cu motivații mai greu de 
mărturisit... 

Câteva avioane mari, alături de niște elicoptere rusești 
erau singurele aparate care se vedeau pe pistele 
aeroportului. 

În afară de Sabena, nicio altă companie internaţională 
nu mai venea aici. 

Valiza îi sosi în câteva minute și Malko traversă holul 
pustiu, extrem de curat. Un negru înalt, cu ochelari de 
soare, în T-shirt albastru și pantaloni de pânză albi, cu o 
brichetă Zippo învelită într-un etui de piele agăţată la 
centură precum o armă aștepta cu un mic panou în mână 
având numele său. 

Malko îi tăcu semn și tânărul înaintă spre el spunându-i 
timid și mecanic: 

— Bună ziua! Mă numesc Theoneste Barayagwisa. 
Domnul Gerry Kalbacker, primul secretar al Ambasadei 
Americane, mi-a cerut să vă întâmpin. Bine aţi venit în 
Ruanda! 

— Lucraţi la Ambasada Americană? 

Ruandezul scoase un suspin ascuţit și plin de tristeţe. 

— În prezent nu. Dar doresc foarte mult. Lucrez la 
Ministerul Informaţiilor. Pentru americani fac din când în 
când mici servicii, când au vizitatori și doresc să facă puţin 
turism sau vor să cumpere câte o mașină de ocazie. 

Nu era totuși un „Stringer” de la CIA! Malko se 
resemnă. Într-un sens, era mai bine, dar într-o ţară ca 
Ruanda, Theoneste Barayagwisa nu putea fi decât un 
funcţionar guvernamental. 

— Aveţi mașină? întrebă Malko. 

— Da. Dar trebuie s-o predau imediat, explică ruandezul. 


Dar sunt taxiuri... 

— Nu se poate închiria o mașină? 

Ruandezul zâmbi jenat. 

— Nu. Nu sunt prea multe mașini în Ruanda. 
Aproximativ douăzeci și cinci de mii. Poate, dacă îi oferiţi 
mulţi bani, cel care mi-a împrumutat mașina va dori s-o 
închirieze... 

— Ce înseamnă mulţi bani? 

— O sută de dolari pe zi, spuse Theoneste Barayagwisa 
intimidat de imensitatea sumei. 

— Fie, o sută de dolari pe zi, acceptă Malko. 

Dacă ruandezul ar fi știut că avea în geanta de voiaj 
optzeci și nouă de mii de dolari ar fi înţepenit. Cu o 
asemenea sumă putea să cumpere toată ţara! 

Theoneste îi luă valiza și părăsiră aeroportul ajungând în 
parcarea de afară unde soarele strălucea puternic. Aici 
locul era practic gol. 

Era cald. Kigali se afla la aproximativ o mie cinci sute de 
metri altitudine ca Nairobi și Arusha.  Theoneste 
Barayagwisa se opri în faţa unei Toyota Land Cruiser a 
cărei culoare fusese gri. Malko aruncă o privire plăcuței de 
înmatriculare: numerele roșii pe un fond alb ca în Belgia 
RR 3649C. 

— Nu arată rău, remarcă el. 

Ruandezul zâmbi prudent. 

— Oh, da, nu a fost înmatriculată de mult timp. Aici este 
simplu. S-a început de la 0001 și litera A. 

Deci, asta face parte dintre ultimele înmatriculări. 
Numai că avea un alt număr la ultimul proprietar. 

Încrezător, Malko trebui să aștepte ca ruandezul să-i 
deschidă portiera din interior. Aceasta nu se deschidea din 
exterior. Intrând în mașină, avu impresia infernului: erau 
aproximativ 50°C! 

— Daţi drumul la aer condiţionat, îi spuse el. 

— Nu merge, îl avertiză vocea dulce a lui Theoneste. 
Nici frânele nu merg prea bine... 

Tabloul de bord era devastat! Numai câteva cadrane mai 
funcționau. Radioul dispăruse, precum tot ceea ce nu era 


absolut indispensabil, de exemplu volanul. În faţa acestei 
epave pe roţi, Malko, prudent, dori să-și atașeze centura. 
Imposibil: dispăruse și aceasta. Tot ce putea fi furat 
dispăruse. 

Motorul Diesel bâzâi mult timp înainte de a-și da drumul 
cu modestie. De îndată ce mașina începu să meargă, 
începu un concert de zgomote care venea din partea din 
faţă. 

— Asta de la ce este? întrebă Malko. 

Theoneste se întoarse cu un surâs liniștitor. 

— Nu-i nimic! 

Din fericire, în maniera în care mergea, nu părea să fie 
prea periculoasă. La o intersecţie, ruandezul puse o frână 
pentru a evita un camion și mașina se așeză de-a 
curmezișul șoselei. 

— Pneurile sunt foarte uzate, comentă filosofic 
ruandezul, și nici nu se mai găsesc... 

Într-o ţară unde nu erau o sută de metri de șosea 
dreaptă, era liniștitor. 

Lăsară în urmă aeroportul și se îndreptară spre vest pe 
un drum, altădată asfaltat, parcurs de o grămadă de 
minibuze pline de lume care se opreau la fiecare o sută de 
metri. 

Mulțimea africană mergea pe părţile laterale ale 
drumului. Femeile înfășurate în rochiile multicolore, cu 
copiii agăţaţi în spate, pe cap cu coșuri grele, ţărani în 
picioarele goale, o droaie de plozi și din când în când câte 
un orășean în costum elegant la adăpostul unei umbrele 
multicolore. 

Drumul ducea spre colinele care acopereau orașul. 
Kigali semăna puţin cu Amman, cu colinele sale întretăiate 
de văi. În timp ce urcau pe bulevardul Umuganda, cu 
viteza melcului, Malko îl întrebă pe Theoneste: 

— Cum merg lucrurile aici după genocid? 

— Este greu. Tara este moartă. Oamenii sunt trişti. Nu 
mai cunoști pe nimeni! Au pierit mai mult de opt sute de 
mii de tuţi. Mai mult de două milioane de hutu au fugit 
împreună cu „asasinii” din Congo, dar de atunci cam 


jumătate a revenit. 

Apoi, tuţii exilați, ca mine, din tribul kalimambe au 
revenit în ţară. Dar nu mai cunoșteau pe nimeni! Toţi 
prietenii au murit. 

— Şi hutu? Mai sunt mulţi? 

Theoneste dădu din cap, punând frână pentru a nu trece 
pe semnul roșu al unuia din rarele semafoare din Kigali. 

— Mulţi! confirmă el. Mai mult de șase milioane. Dintre 
care un milion a participat la genocid. Iar în închisori nu 
sunt decât o sută douăzeci de mii. Cei care sunt liberi 
pretind că sunt toţi nevinovaţi, dar nu este adevărat. De 
exemplu, guvernul caută corpurile tuturor celor asasinați 
de către Interahamwe, aruncaţi în fântâni sau gropi 
septice, tocmai pentru a-i îngropa în mod decent. Asta ia 
mult timp pentru că acei hutu care știu unde se găsesc 
cadavrele nu vorbesc. Le este teamă că vor fi acuzați. 

Mașina porni cu o serie de zdruncinături. 

— Şi dumneavoastră? întrebă Malko. Unde eraţi în 
timpul genocidului? 

— Emigrasem în Burundi în 1990. După aceea m-am 
alăturat armatei de eliberare: am lucrat pentru postul de 
radio al FPR-ului, radio Muhabura. În fiecare zi se citeau 
listele cu tuţii asasinați, pe măsură ce erau descoperiţi. În 
timp ce vis-ă-vis Radio Machette? îi îndemna pe „asasini” 
să-și „termine munca începută”, cum spuneau ei. De aceea 
au pierdut războiul. Şi-au consumat toată energia să-i 
masacreze pe tuţi în loc să combată FPR-ul lui Kagame. 
După eliberare, am fost angajat la Ministerul Informaţiilor. 

— Se află chiar alături de DMI pe fostul bulevard al 
MNRD?%-ului. 

— Ce este DMI? întrebă ipocrit Malko. 

— Departament of Military Intelligence. Ei sunt cei care 
îi urmăresc pe hutu „asasini” infiltraţi printre hutu reveniţi 
în ţară. Au mult de lucru, căci supraveghează pe toată 
lumea și ascultă toate telefoanele. Câteodată arestează 
oameni pe care nu-i mai revezi niciodată. Este mai simplu 


% Radio „0 mie de coline”. 
29 Partidul președintelui Juvenal Habyarimana. 


decât să-i bagi la 19-30. 

Ruandezul părea că este de acord cu activitățile DMI pe 
care le găsea perfect normale. 

— Ce înseamnă 19-30? întrebă Malko. 

— Închisoarea. A fost construită în 1930. Toată lumea îi 
spune așa: 19-30. 

— Vă este teamă că asasinii hutu vor veni la putere? 

— Da. Mărturisi ruandezul. Bineînţeles, s-au suprimat 
buletinele de identitate cu menţiunea - rasă - dar în sate 
se știe cine este hutu și cine este tuti. Inchipuiţi-vă că după 
cel de-al doilea război mondial, evreii ar fi fost obligaţi să 
trăiască cu naziștii. Nu ar fi fost ușor. 

Hutu nu au avut niciodată remușcări pentru ce au făcut. 
Și astăzi se mai ascund prin păduri, pe lângă Uganda și 
Congo și vin să ucidă oameni. Nu se va sfârși niciodată... 

— Suntem pe colina Nyarugenge, spuse el, schimbând 
subiectul. Este centrul orașului Kigali. 

— Dumneavoastră, întrebă Malko, impresionat de modul 
lucid și trist în care Theoneste descrise situaţia, aţi pierdut 
membri din familie? 

— Bineînţeles, răspunse ruandezul cu vocea calmă, puţin 
timidă. Mai întâi tatăl și mama. Cei din Interahamwe i-au 
forţat să-i arunce pe frăţiorii mei în fântâni de vii. Au 
preferat să-i arunce decât să-i vadă tăiaţi în bucăţi. După 
aceea au crăpat capul tatălui meu și au înfipt o lance de 
bambus în pântecele mamei mele. Au pus toate corpurile 
într-o fântână și au aruncat grenade peste ele. 

— Cine v-a povestit toate astea? 

— Sora mea. Ea a avut noroc. Au pus un pigmeu s-o 
violeze pentru a fi umilită și cum ea avea ceva bani, au 
lăsat-o să plece, gândindu-se că o vor ucide după aceea. 
Dar ea a putut să se ascundă la niște vecini. La Kibuye, 
aveam mulţi veri. Toţi au fost tăiaţi de Interahamwe. 

Tânărul își întrerupse litania de orori pentru a anunţa: 

— Aici este Hotel des Mille Collines, domnule. 

Trecură de o poartă apărată de barieră, pentru a parca 
într-un spaţiu ticsit de mașini. Hotel des Mille Collines, în 
plin centru semăna cu un motel cochet cu câteva 


magazine. O piscină în mijlocul unei grădini, un teren de 
tenis în construcţie, angajaţi amabili și dezinvolţi. 

— Să vă ocupați de închirierea mașinii, îi spuse Malko 
lui Theoneste. Voi închiria și un mobil. 

Un  „boutique”  Ruanandotel anunță închirierea 
telefoanelor mobile. O  negresă înaltă, subţire și 
surâzătoare îi spuse agentului că i-ar închiria cu plăcere 
un mobil, dar pentru aceasta el trebuia să aibă un număr 
local. Or, nu mai exista posibilitatea atribuirii numerelor 
locale până la noi ordine. Deci nu putea să-i închirieze un 
mobil. 

Îl găsi pe Theoneste în faţa hotelului, în compania unui 
negru zâmbitor, proprietarul mașinii care îl puse să 
semneze un soi de contract aproximativ de închiriere, fără 
să-l întrebe de permisul de conducere, contra a cinci 
bancnote de câte o sută de dolari. După ce rezolvă 
problema mașinii, urcă în cameră pentru a telefona la 
consulatul american, dându-se drept o rudă a lui Walter 
Park, în căutarea mormântului acestuia. 

Consulatul nu avea nici cea mai mică idee despre locul 
unde ar putea fi mormântul. Funcţionarul credea chiar că 
rămășițele pământești fuseseră expatriate în ţara de 
origine, așa cum se procedează pentru majoritatea 
„expatriaţilor”. 

Incepuse bine! Cu atât mai mult cu cât la Kigali nu erau 
nici anuar telefonic, nici serviciu de informaţii! În plus, 
totul era dat peste cap începând cu 4 iulie 1994, data la 
care FPR-ul a preluat orașul. Majoritatea funcţionarilor 
hutu și majoritatea albilor plecaseră. Nu mai rămăsese 
decât o mână de oameni. Când cobori, Theoneste bea 
dintr-o sticlă de Primus în hol, unde se mai găseau câţiva 
tipi fără nicio activitate, prea bine îmbrăcaţi pentru a fi 
altceva decât agenţi ai regimului. Paul Kagame, omul 
puternic al ţării, fusese format la o școală de informaţii și 
era un fel de Vladimir Puțin, negru, care avea obsesia 
supravegherii. 

Malko își spuse deodată că, dacă ruandezii îl lăsau în 
pace după cele două tentative de crimă asupra lui la 


Nairobi și la Arusha, însemna că nu se mai temeau de el. 

Dar acest lucru nu era chiar încurajator... Se apropie de 
Theoneste și-l întrebă: 

ai În ce cimitir sunt îngropaţi albii la Kigali? 

Intrebarea îl luă pe ruandez în mod vizibil pe 
nepregătite. Rămase un moment pe gânduri, înainte de a 
spune: 

— Nu știu! 

— Cine poate să știe? 

Theoneste avu din nou un moment de reflecţie, apoi fața 
i se lumină. 

— Poate că preoţii albi știu. Stau în bulevardul Oua. 


— Să mergem, zise Malko. 
* 


XX 


Mănăstirea imensă se afla în partea de jos a 
bulevardului și era protejată de ziduri foarte înalte. Alături 
de poartă, o plăcuţă avertiza că o „armed response” ® va fi 
folosită împotriva hoţilor. Deci credinţa nu excludea 
duritatea. Locurile păreau pustii, dar coborând sub 
clădirea principală Theoneste și Malko găsiră un bărbat în 
civil care tria corespondenţa într-o cămăruţă 

Fără crucea care era arborată la reverul saharienei ar fi 
trecut drept un laic. 

— Il caut pe părintele stareţ, spuse agentul. 

— Să spunem că pot răspunde la acest nume, zise omul 
cu zâmbetul pe buze. Eu sunt părintele Wenceslas. Cu ce 
vă pot ajuta? 

Malko îi explică scopul vizitei și părintele Wenceslas se 
arătă deosebit de mirat. 

— Nu văd cum aș putea să vă ajut. Prietenul 
dumneavoastră era catolic? 

— Nu știu nimic. Unde sunt înmormântați albii la Kigali? 

— Puţini sunt îngropaţi aici. In general sunt repatriați în 
ţara de origine, dar știu că există un mic cimitir lângă 
biserica Gatare în sectorul Kisukiro în comuna Gicondo 
unde sunt îngropate personalităţile și anumiţi expatriaţi. 


3 Răspuns armat. 


Trebuie să mergeţi acolo să vă informaţi. 

Îi mulţumi și înainte de a pleca îi puse o ultimă 
întrebare. 

— Eraţi la Kigali, în timpul evenimentelor din 1994? 

— Da, din nefericire! zise părintele. Mai mult de cinci 
sute de tuţii s-au refugiat în comunitatea noastră și i-am 
protejat cum am putut. 

— Au fost salvaţi? 

— Aproape toţi. În afară de vreo cincizeci pe care 
oamenii colonelului Sagatwa au venit să-i ridice. I-au tăiat 
în bucăţi cu cuţitele chiar în faţa intrării pentru ca părinţii, 
rudele și prietenii să le audă strigătele. A fost îngrozitor. 

— Colonelul Sagatwa a murit, îl anunţă Malko. A fost 
asasinat acum câteva zile la Arusha. 

Părintele Wenceslas dădu din cap. 

— Vă mulţumesc pentru o astfel de veste. Asta îmi 
întărește credinţa în Dumnezeu. Mărturisesc că în timpul 
acelor zile oribile mi-am pus anumite întrebări. 

Părintele îi întinse mâinile. 

— Vă doresc să găsiţi mormântul prietenului 


dumneavoastră. 
* 


XX 


Primăria din Kisukiro era o clădire de cărămidă cu 
acoperiș din tablă ondulată. Un negru trăgea niște grămezi 
mari de hârtie. Cum acesta nu vorbea decât kinyarwanda, 
îl lăsă pe Theoneste să discute. Acesta ascultă explicaţiile 
apoi se întoarse către Malko. 

— Cunoaște acest cimitir și mi-a explicat cum se ajunge. 
Sunt numai oameni bogaţi acolo, căci trebuie să plătească 
zece mii de franci“! parohiei Gatare pentru a fi îngropat, în 
loc de trei mii cinci sute pentru un cimitir normal. 

Plecară sub un soare de plumb, cu geamurile deschise, 
impregnate de praful de laterit roșu. 

Kisukiro însemna deja hăţiș, și drumuri de laterit care 
șerpuiau în pădurea de la sud-est de oraș. Theoneste 
întrebă de mai multe ori care este drumul cel mai bun. 


31 Franci ruandezi 


leșiră în cele din urmă la o intersecţie unde două căi se 
încrucișau în unghi drept în mijlocul pădurii. Pe partea 
dreaptă Malko zări câteva morminte care păreau părăsite, 
chiar la marginea pădurii. 

— Iată cimitirul Gatare, anunţă Theoneste. 

Opriră mașina în faţă. Pentru un cimitir de „bogătași” nu 
era prea arătos! Mormintele erau dispersate în toate 
sensurile invadate de vegetaţie,  neîngrijite, într-o 
dezordine dezolantă. 

Singura protecţie: o tăbliță în kinyarwanda pe care 
Theoneste o traduse: 

— Spune că este interzis să se intre aici fără autorizaţia 
bisericii Gatare. 

Malko se apropie de morminte. 

Monumentele funerare erau aproape toate acoperite de 
plăcuţe de faianţă albă, ceea ce le dădea un aer fals de băi 
abandonate. Examină numele înscrise pe morminte. Erau 
mai ales ruandezi și câţiva străini. Găsi în sfârșit ceea ce 
căuta, chiar în fundul cimitirului. O dală de marmură de 
culoare închisă, năpădită de buruieni. Inscripţia pe 
monumentul funerar era făcută cu litere negre, indicând 
simplu: WALTER PARK 1934-1997 IN MEMORIAM. La 
stânga se afla mormântul unei anume Chapette Alice 
Karimba, născută la 23.04.1970 și moartă la 30.11.1996. 
La dreapta mormântul lui Murefu Leonard, născut în 1927, 
decedat la 20.09.1994. 

— Acesta, remarcă Theoneste, a fost un mare prieten al 
lui Paul Kagame. Președintele însuși a venit la 
înmormântare. 

Malko privi mormintele ale căror plăcuţe erau dezlipite 
din cauza umidității, crucile roase de către termite, toate 
erau într-o stare absolut jalnică. Era un cimitir straniu, nici 
măcar trist. Pur și simplu abandonat, martor al unei lumi 
dispărute. Ca peste tot în Africa, niște oameni curioși se 
iviră, nu se știe de unde, observându-i pe cei doi. 

— Trebuie să mergem să vedem biserica Gatare. Ei se 
ocupă de morminte, spuse Theoneste. 

Era la o sută de metri, pe stânga. O negresă călugăriţă 


curăța o cameră folosind multă apă. Malko îi explică 
problema lui. Căuta amănunte despre moartea prietenului 
său. Își șterse mâinile cu un zâmbet. 

— Am un registru în birou pentru toate mormintele. Să 
mergem să le vedeţi. 

O urmară într-o cameră răcoroasă și întunecoasă unde 
ea își puse ochelarii pentru a examina un registru vechi cu 
paginile jerpelite și în care mormintele erau clasate pe ani. 
Se opri în dreptul unei linii. 

— Uite-l! Walter Park. Protestant. Decedat la 17 aprilie 
1997. 

— Asta-i tot? 

— Da. 

— Cine s-a ocupat de înmormântare? O societate de 
pompe funebre? 

Măicuţa zâmbi. 

— Aici, nu se întâmplă așa! Ni se dau zece mii de franci 
pentru locul de veci și familia se ocupă de înmormântare. 

— Cine a plătit cei zece mii de franci pentru Walter 
Park? 

— Nu știu, mărturisi ea. Trebuie să-i vedeţi familia, dacă 
are. 

Plecară spre oraș. Descurajat, se gândea să abandoneze 
ancheta. Walter Park murise luând cu el secretul. La ce 
bun să mai insiste? 

Theoneste îi sugeră timid lui Malko: 

— Dacă avea un garaj, am putea întreba la staţia service 
Petrowanda. 

— De ce nu? spuse Malko, fără entuziasm. 

Faptele se petrecuseră cu trei ani în urmă. Dar totul 
părea o eternitate. Reluară drumul spre centru, 
zdruncinaţi ca niște saci cu cartofi. Prin geamurile larg 
deschise intrau praful și căldura dogoritoare. 

Pe bulevardul Oua, Theoneste îl avertiză pe Malko: 

— Fiţi atent, aici sunt cei care schimbă banii în valută. 
Vor încerca să intre chiar și în mașină. 

Cum se opriră, o droaie de negri, cu teancuri mari de 
bancnote în mână se năpustiră asupra mașinii chiar sub 


nasul lui Malko, rugându-l să schimbe dolari, ceea ce 
declanșă practic o mișcare „populară”. Theoneste plecat să 
se informeze, reveni la mașină și plecară în sfârșit urmăriţi 
de schimbătorii de valută. 

— Avea garajul Ford, îi spuse lui Malko, în strada Lac- 
Thema. 

Nici garajul nu arăta prea grozav. Câteva vehicule uzate 
erau parcate în fața unei vitrine decorate cu poze 
îngălbenite. Câţiva mecanici își făceau de lucru discret, 
într-un atelier întunecat. 

Un lucrător mai bătrân îi primi cu amabilitate, dar le 
spuse că nu-l cunoscuse niciodată pe acest Walter Park. 
Incăpăţânat, Malko îl convinse să meargă să mai întrebe 
pe ceilalţi în atelier despre Walter; negrul reveni cu un alt 
bătrân, pe trei sferturi orb, cu mâinile pline de ulei. 

Theoneste îl interogă în kinyarwanda. 

— Își amintește de moartea domnului Park, traduse el. 
Lucru nesperat! 

— De ce a murit? întrebă Malko. 

— Nu știe. Domnul Park stătea la niște prieteni. A murit 
acolo și nu l-a mai revăzut. 

— Nu avea familie? 

— Nu, era singur. 

— li cunoaște pe prietenii lui? 

— Nu, nu-i cunoaște. 

Bătrânul își freca mașinal mâinile unse. Una de cealaltă, 
surâzând. 

— Unde locuia? insistă Malko. 

— Deasupra garajului, dar acum stau niște refugiaţi. 

Malko mai încercă o ultimă întrebare. 

— Întrebaţi-l dacă ne poate conduce la casa prietenilor 
lui. 

— Da, cu plăcere, traduse Theoneste. 

Bătrânul se așeză în mașină și porniră spre est. Mergând 
mai întâi pe marele bulevard Oua. Apoi pe Lac-Muhari, 
întorcând într-o piaţă și coborând spre hotelul Méridien 
prin bulevardul Umuganda, mărginit de terenuri în 
paragină. 


Mecanicul le arătă pe partea dreaptă o casă mare cu 
acoperiș de ţiglă maro. 

— Asta este! spuse el. 

Un zid de cărămidă și piatră izola casa care părea solidă, 
având doi stâlpi rotunzi care încadrau o poartă de lemn, 
închisă. În faţa casei se afla o uzină electrică și un mic 
snak în aer liber. 

— Să-l ducem înapoi, apoi revenim, spuse Malko. 

x 


XX 


Theoneste opri mașina Land Cruiser în faţa vilei 
prietenilor lui Walter Park. 

— Este o casă de albi, remarcă el. Cred că a fost foarte 
scumpă. 

Malko ajunse la poartă și încercă s-o deschidă. 
Imposibil. Nicio sonerie. Casa se afla izolată în mijlocul 
unei grădini. Strigă, dar nu obţinu niciun răspuns. Făcu 
ocolul zidurilor; fără rezultat. Revenit în punctul de 
plecare, începu să bată cu degetele pe lemnul gros. De 
data asta nu bătu degeaba. Poarta se deschise, în sfârșit, 
scârţâind și apăru o negresă foarte frumoasă, drapată într- 
o rochie verde. 

— Bună ziua! spuse ea, întinzând mâna lui Malko cu 
politeţea puţin prețioasă a africanilor. 

— Îi caut pe prietenii lui Walter Park, spuse Malko. Sunt 
aici? 

Negresa păru mai întâi că nu înţelege întrebarea, apoi 
răspunse cu o voce tărăgănată: 

— Nu, nu sunt aici în momentul de faţă. 

— L-aţi cunoscut pe domnul Park? 

Interlocutoarea sa nu răspunse, apoi bâigui câteva 
cuvinte de neînțeles. 

— Reveniţi deseară, va fi cineva aici! bolborosi înainte 
de a închide poarta. 

Malko îl găsi pe Theoneste care se instalase pe terasa 
unui snack. În faţa unei sticle de Primus. Acesta vorbea cu 
barmanul și îi spuse agentului: 

— Nu-i vede niciodată pe albii ăștia. Sunt doi, împreună 


cu o africană și un „expatriat”. Sunt de mult timp aici. 

— Ce fac? 

— Se ocupă de o plantație de ceai. 

— Fata cu care am vorbit este femeia pentru menaj? 

Barmanul le făcu cu ochiul. 

— Ah nu! Este cuplată cu unul dintre albi, cel mai în 
vârstă. Înainte trăia cu un alt alb, un „papa”. Apoi a venit 
aici. 

Un „papa” însemna un bărbat de o anumită vârstă. 
Acesta putea fi Walter Park. 

— Vom reveni în seara asta, spuse Malko, încurajat de 


acest prim rezultat. 
* 


XX 


După căderea nopţii, piscina hotelului se animă. Era 
locul în jurul căruia se învârtea viaţa mondenă din Kigali. 
Malko se instalase la o masă și Theoneste, încântat, era în 
plină conversaţie cu o splendidă târfă instalată la masa 
vecină, care lansa ocheade provocatoare tuturor albilor 

Temperatura era potrivită, iar femeile tuţi erau superbe 
în ţinutele lor specifice sau occidentale. 

— Să mergem, spuse Malko, grăbit să se întoarcă la 
prietenii lui Walter Park. 

Ruandezul își abandonă noua cucerire. 

În mod curios, i se păru că în ciuda calmului și liniștii, în 
oraș atmosfera era copleșitoare. La lăsarea serii, viața 
părea că s-a oprit. După douăzeci de minute, opriră în faţa 
casei mari din bulevardul Umuganda. Poarta era tot 
închisă. Malko bătu la poartă dar fără rezultat. Exasperat, 
se căţără pe partea mai joasă a zidului, privind peste gard. 
În casă era lumină și două mașini erau parcate în spatele 
porții. 

Un „4x4” Cherokee și o berlină albă. În mod vizibil, 
stăpânii casei nu doreau să primească vizitatori. Iar el nu 
putea totuși să escaladeze poarta! De ce oare prietenii lui 
Walter Park refuzau orice contact? Nu doreau nici măcar 
să afle cine îl căuta pe Walter și mai ales de ce. 

Furios și intrigat, Malko reveni la mașina Land Cruiser. 


Theoneste îl aștepta, în liniște, fumându-și ţigara. 

— Fata cu care am vorbit la hotel, spuse el, cunoaște un 
prieten de-a lui Walter Park. 

Malko tresări. 

— Cum așa? 

— Da, orașul este mic. Ea îl cunoștea pe domnul Park. O 
dată, în perioada genocidului, el a salvat-o de grupul 
Interahamwe, luând-o în mașina sa. În seara aceea a dus-o 
acasă la el. Mai era un alt alb, un belgian. După aceea, 
belgianul a plecat, a părăsit orașul pentru patru ani. Acum 
a revenit. 

— Cum se numește? 

— Nu știe. Dar se pare că iese în fiecare seară cu 
prietena lui, o tuţi, la Colibri, un restaurant șic în 
bulevardul Kiywu. 

— Mergem la Colibri, spuse Malko. 

* 


x * 

Doi cântăreți ruandezi, în picioare, în mijlocul bolții 
acoperită cu verdeață, fredonau un cântec melancolic 
pentru cei câțiva clienți ai barului Colibri. Erau câteva 
mese, dintre care trei erau ocupate. Totuşi locul era 
fermecător, în plin cartier rezidențial. O scară de piatră 
ducea spre o terasă care se prelungea cu un restaurant, 
înveselit de un bazin mare aflat într-o penumbră plăcută. 

Malko privi locul în întregime. Două mese erau ocupate 
de africani, iar a treia de un cuplu mixt. Un alb înalt și 
subţire cu părul grizonat, însoţit de o tânără negresă 
foarte frumoasă, cu trăsături fine și gura cărnoasă și 
senzuală, păreau că se plictisesc de moarte... 

— Cred că ei sunt! îi suflă Theoneste la ureche. Dacă nu 
mai aveţi nevoie de mine, vă las. 

Aparent tânărul se grăbea să o reîntâlnească pe 
creatura de la Hotel des Mille Collines. Malko nu insistă să 
rămână. Apoi el se îndreptă spre cuplu, se înclină în faţa 
negresei și îl întrebă pe însoţitorul ei: 

— Nu sunteţi cumva prieten cu Walter Park? 

Bărbatul îl privi, surprins. 


— Ba da! Dar de unde știți? 

— Cred că v-am zărit cu el, minţi Malko. Acum câţiva 
ani, aici. 

— Este foarte posibil! admise bărbatul. Sunteţi singur? 

— Da, aveam o întâlnire, dar s-a amânat. 

— În cazul ăsta, vă invit să beţi un pahar cu noi. Mă 
numesc Hugues Vandermersch. Sunt arhitect și ea este 
prietena mea Berenice. 

Berenice îi trimise agentului o privire tip laser care 
putea tăia un iceberg în două. Era foarte senzuală, cu 
pleoapele albastre, buzele roșii și o privire directă și 
provocatoare. 

T-shirt-ul se mula peste sânii ascuţiţi ca niște obuze și 
care nu cunoscuseră probabil niciodată un sutien. Fata își 
puse mâna pe faţa de masă pentru a-și pune în valoare 
unghiile lungi, argintate înainte de a-și lua o ţigară pe care 
Malko i-o aprinse imediat cu bricheta sa Zippo. 

Gestul păru că o încântă pe tânără căci, pe sub masă, 
piciorul ei atinse de îndată pe cel al lui Malko, deși își 
tinea mâna pe cea a cavalerului ei. 

O mică ticăloasă tropicală... 

Hugues Vandermersch dădu din cap. 

— Eu am părăsit orașul Kigali în iunie 1994 și am revenit 
în Ruanda numai în 1998. L-am revăzut pe Walter o 
singură dată la Gisenyi, în acel an. L-am întâlnit chiar 
lângă hotel Méridien. Cum era în mașină, nu cred că m-a 
văzut. 

Malko crezu că nu aude bine. 

— In 98’ aţi spus? 

Arhitectul încruntă puţin sprâncenele, reflectă câteva 
momente și repetă: 

— Da, cred că era în iunie. Plecasem în weekend, pe 
malul lacului Kiwu. 

— Sunteţi sigur că era Walter Park? 

— Bineînţeles! afirmă arhitectul. Îl cunosc de mult timp 
și nu-l pot confunda cu pistruii lui, pe obrazul gelatinos... 
Nu era frumos, dar asta nu l-a împiedicat să aibă 
totdeauna cele mai frumoase fete. 


Bérénice, suspină, privindu-l pe Malko cu coada 
ochiului. Acesta nu mai era atent la piciorul negresei 
sprijinit de al lui. Se întreba cum un om mort în 1997 se 
putea afla pe malul lacului Kiwu, un an mai târziu. 


Capitolul XVIII 


Malko, rămas perplex, se uita la arhitectul belgian. 
Acesta nu băuse, părea normal și perfect sigur de el. Dacă 
Walter Park era viu în 1998, asta însemna că moartea sa 
era o înscenare, anterioară anchetei lui. Ceea ce confirma 
implicit acuzaţiile lui Jean-Bosco Sagatwa. 

Cei doi cântăreţi continuau să ţeasă melopeea plină de 
melancolie în indiferența generală. Hugues Vandermersch 
se strâmbă privindu-i. 

— Mă plictisesc îngrozitor! Vreţi să mergeţi la mine să 
bem un pahar? 

— De ce nu? acceptă Malko, încântat de privirea lui 
Berenice. 

— Apropo, întrebă belgianul, cu ce vă ocupați la Kigali? 
Cu afaceri? 

— Nu. Am fost angajat de guvernul american pentru o 
misiune de evaluare, pentru a verifica folosirea ajutoarelor 
internaţionale. 

Hugues Vandermersch zâmbi discret. 

— Fără ajutoare, ţara ar fi în colaps. 60% din buget este 
asigurat de ajutoare iar restul provine din taxe! Ruanda nu 
mai produce nimic. Supravieţuiește, atâta tot. 

Se ridicară toţi trei și coborâră pe o scăriţă ce dădea în 
stradă. Bérénice îl trase deîndată pe Malko spre bazinul 
mic, strigând: 

— Aţi văzut crocodilul? 

Trebuia să holbezi ochii pentru a-l vedea! Animalul care 
împărțea bazinul cu o broască ţestoasă, era mic. Nu mai 
mult de douăzeci de centimetri lungime, dar cu un aspect 
deja rapace.. Berenice pufăi, strângându-l puternic pe 
Malko de mână. 

— Când va crește, va mânca destui clienţi! 

Negresa nu-i lăsă mâna lui Malko decât în momentul 
instalării în mașina Ford a lui Hugues Vandermersch. 

— Locuiesc în Député - Kalangwe nr. 9, o poartă 
albastră, îi spuse belgianul, în cazul în care ne pierdeţi. 


Străzile erau pustii. O mașină o urma pe cealaltă și 
ajunseră în bulevardul Resumo, întorcând imediat în 
Depute - Kalangwe, o stradă în pantă, mărginită de vile. 
Arhitectul claxonă în faţa porţii albastre și un angajat îi 
deschise imediat cele două batante. O antenă satelit 
enormă se înălța pe o casă construită la nivel inferior față 
de sol. 

Casa era modestă, cu ziduri fără ornamente și cu un 
mobilier minim, cum se întâmplă adesea în Africa. Fură 
întâmpinați de chiţăitul unei maimuțe cu blana deasă, cu 
coada lungă, legată cu un lanţ. Un câine începu să latre, 
făcând-o să tacă, și în sfârșit, Malko descoperi o pisică 
siameză instalată pe biroul arhitectului. Numeroase cutii 
erau risipite prin toate colțurile casei. 

— Sunt în curs de amenajare, explică el. Aici am adus 
strictul necesar și am lăsat ce îmi plăcea la Abidjan. 
Transportul a fost scump. Uitaţi-vă ce aveam în vila mea 
din Plateau. 

Îi întinse lui Malko niște fotografii în culori. O canapea 
pe al cărui puf stătea o încântătoare negresă, multe 
cuverturi Versace, florale, o cameră cu un pat cu 
baldachin, alb, foarte romantic. 

— Am cumpărat totul de la Paris, de la arhitectul de 
interior Claude Dalle, explică Hugues Vandermersch. În 
perioada aceea câștigam mulţi bani. Am lăsat totul 
ambalat în cutii. Ei, aici se trăiește altfel! Mă duc să aduc 
ceva de băut. 

— Adu-ne niște șampanie! îi sugeră Bérénice, așezându- 
se pe o canapea alături de Malko, coapsă lângă coapsă 

Hugues Vandermersch reveni cu o sticlă de Taittinger și 
cu pahare. 

— Am o înţelegere cu intendentul Ambasadei Franţei, 
explică el. Îmi vinde din când în când câte o ladă de sticle. 

Berenice aplaudă ca un copil când sări dopul și băură cu 
plăcere din licoarea cu bule ambrate. Malko profită de 
moment și întrebă: 

— Nu aveţi fotografii cu Walter? 

Hugues Vandermersch dădu din cap. 


— Cred că am câteva, dar Dumnezeu știe pe unde or fi! 
O să mă uit. 

Vorbiră de una de alta, golind sticla de Taittinger. 
Berenice puse muzică și dansă singură unduindu-se ca o 
adevărată seducătoare. 

Hugues îi urmărea evoluţia și când aceasta se așeza, 
profita pentru a-i mângâia sânii cu o privire lubrică. 

— Aveţi mult de lucru aici? întrebă Malko. 

— Nu suficient, suspină arhitectul. Construiesc școli, 
graţie ajutoarelor internaţionale. Sau repar greșelile 
stupide ale arhitecţilor locali. În centrul orașului au 
construit un imobil fără toalete! Unii dintre ei au fost 
pedepsiţi și apoi au refăcut totul. 

Bérénice căscă în mod fățiș. 

— Mâine încep lucrul de dimineaţă. 

Hugues Vandermersch îi aruncă o privire dezamăgită. 

— Nu rămâi? 

— Nu, spuse ea. Nu vreau să te trezești dimineaţă. Dacă 
prietenul tău mă poate lăsa în drum, te scutesc să mai ieși 
la ora asta. 

În timp ce vorbea, coapsa i se apropia pe ascuns de 
coapsa lui Malko. Acesta se ridică: 

— Şi eu mă trezesc mai devreme mâine dimineaţa. 
Mulţumesc pentru șampanie. 

Ipocrită, Berenice se frecă puţin de amantul său înainte 
de a-l urma pe agent. 

— Locuiesc aproape de Sainte-Famille, îi spuse ea în 
mașină. Știţi unde este? 

Din cauza ignoranței lui, tânăra îl ghidă pe străzile 
întunecate și pustii precum cele ale unui „ghost-town”, 
care urcau și coborau neîncetat. 

— Şi dumneavoastră îl cunoașteţi pe Walter Park? 
întrebă Malko. 

Berenice înghiţi în gol. 

— Bineînţeles! Chiar am ieșit cu el, înainte de genocid! 
Era foarte generos. Nu ca Hugues! 

— L-aţi văzut recent? 

— Nu. 


Malko încetini deodată. Mai multe bidoane de ulei erau 
puse de-a curmezișul pe șosea. Era un baraj în manieră 
africană. Zări niște soldaţi în ţinută de luptă, aproape 
invizibili în obscuritate. 

Unul dintre ei se apropie, cu chipul total inexpresiv, 
neliniștit. Înainte ca acesta să vorbească, Bérénice îl 
apostrofă cu o voce agresivă. Acesta se dădu repede 
înapoi, bâiguind ceva neînțeles în timp ce tânăra tuţi îi 
spuse lui Malko: 

— Să mergem! 

Malko porni mașina, mai degrabă surprins. 

— Ce i-aţi spus? 

— Că sunt nepoata colonelului Karigera! 

— Cine este colonelul Karigera? 

— Șeful DMI - spuse ea. Le-a fost teamă. Tuturor le este 
teamă de DMI. O luaţi la dreapta și am ajuns! 

Tânăra îi arătă un imobil mic, chiar lângă biserica 
Sainte-Famille. 

— Sunt încântat că v-am cunoscut, spuse Malko. 

Întoarsă spre el. Bérénice îi zâmbi devastator. 

— Şi eu! Unde locuiţi? 

— La Flotei des Mille Collines. 

— Bem un pahar mâine la piscină, pe la șase? 

Berenice flirta mai repede ca umbra ei. 

— Cu plăcere, acceptă Malko. 

— Ciao! 

Pe neașteptate, îl sărută, strivindu-i pieptul cu sânii ei 
ascuţiţi, cu o rapiditate care-l făcu să creadă că visează. 
Înainte de a intra în casă își mișcă sugestiv șoldurile în faţa 
lui Malko. 

Agentul ocoli puţin pe colină înainte de a ajunge la hotel. 
Toate aceste străzi tip „montagnes russes” se asemănau. 
Urcă în cameră și se instală pe terasă care avea vederea 
spre piscină, în faţa unor ficuși uriași. Era foarte uimit. 

Dacă Walter Park nu murise, avea de făcut o 
„adevărată” anchetă. 

Singurul mod de a avea o certitudine era deci să 
deschidă mormântul americanului. Un sport pe care îl 


practicase deja în Zair, cu doi ani înainte“? dar pentru un 
motiv diferit. 

Theoneste ar fi putut să-l ajute.. 

Se gândi la Berenice. Era totuși o coincidenţă stranie. 
Din fericire, nepoata colonelului comandant DMI părea 
mai preocupată să-și satisfacă înclinațiile sexuale decât pe 


cele politice 
* 


* * 


Theoneste Barayagwisa aștepta cuminte în holul de la 
Mille Collines, dar Malko simţi ceva în neregulă. 

— Aveţi probleme? întrebă el. 

— Sunt supărat! mărturisi ruandezul. Nu voi putea lucra 
cu dumneavoastră. Am cerut concediu la minister dar mi l- 
au refuzat. Imi pare rău! | 

Malko îl privi, perplex. li plătea pe zi ceea ce Theoneste 
câștiga într-o lună! Bănui că avea un motiv puternic pentru 
a pierde acest câștig. În Ruanda, viaţa era scumpă și 
salariile mici, zece dolari pe zi, în medie în timp ce benzina 
costa aproape un dolar litrul! 

Theoneste Barayagwisa își feri privirea, vădit stânjenit. 

— Theoneste, îl întrebă Malko, care este adevăratul 
motiv? 

— Cel pe care vi l-am spus deja. Au nevoie de mine, în 
această perioadă. Aș putea să vă găsesc pe altcineva. 

Malko încercă pentru ultima oară: 

— Lucraţi seara la minister? 

— Depinde, spuse Theoneste, simțind capcana. De ce? 

— Vă ofer două sute de dolari dacă rămâneţi cu mine în 
seara asta. 

Ruandezul dădu din cap, cu un aer dezamăgit. 

— Nu, într-adevăr, în seara asta nu pot. 

Când îi strânse mâna la sfârșit, Theoneste avea palma 
umedă. 

— Vă întoarceţi la minister acum? îl întrebă el. 

— Da, da, sunt așteptat. 

— Ei bine o să vă las în drumul meu, îi propuse Malko. 


32 A se vedea SAS nr. 128, Zair, adio! 


Ruandezul nu îndrăzni să refuze și-l urmă până la Land 
Cruiser. Coborâri bulevardul Oua, apoi ajunseră în MRDN 
care escalada colina Kimihurura. Pe partea dreaptă, se 
înălțau două clădiri separate, construite pe margine de no 
mans land, în pantă lină. 

— Aici este! îi spuse Theoneste, arătându-i prima 
clădire. 

— Şi cealaltă ce este? 

— DMI, mărturisi ruandezul cu o voce abia auzită. 

Malko îl lăsă pe Theoneste care porni grabnic spre 
Ministerul Informaţiilor, în timp ce el redemara spre Piaţa 
Păcii, cea mai mare piaţă din Kigali. Făcu un ocol și cobori 
bulevardul, pe partea opusă oprindu-se puţin înainte de 
DMI. Așteptarea nu-i fu în zadar. Îl zări pe Theoneste 
Barayagwisa ieșind din minister și intrând în DMI, 
salutând în trecere un gardian trântit pe un scaun. 

Plecă imediat, total edificat. 

Contra-atacul autorităţilor ruandeze începea. Aparent, 
ancheta lui nu era pe placul DMl-ului care îi dăduse ordin 
lui Theoneste să înceteze orice ajutor dat lui Malko. Din 
fericire, nu-i spusese nimic ruandezului de intenţia de a 
„viola” mormântul! Problema imediată era că nu putea 
singur să deschidă mormântul lui Walter Park. Imposibil, 
de asemenea, să ceară ajutorul lui Gerry Kalbacher. Primul 
secretar al Ambasadei Americane. Diplomatul nu cunoștea 
partea clandestină a misiunii lui. Or, Malko nu cunoștea pe 
nimeni la Kigali. Era greu să se lanseze într-o veritabilă 
anchetă fără să aibă certitudinea că Walter Park mai era în 
viaţă... 

Când se întoarse la Mille Collines, problema era tot 
nerezolvată. Își dădu seama că nici măcar n-ar fi putut să-l 
recunoască cu siguranță pe Walter Park dacă ar fi dat de 
acesta. 

O singură persoană putea să-l ajute. Formă numărul lui 
Hugues Vandermersch. Malko îi mulțumi pentru invitaţia 
făcută, asigurându-l că a condus-o pe Bérénice acasă. 
Schimbă câteva banalităţi și profită pentru a mai repeta 
întrebarea. 


— Dacă aţi găsi niște fotografii ale lui Walter, mi-ar face 
mare plăcere să le văd. 

Arhitectul îi promise că va căuta și Malko îl invită să 
cineze cu el. Firește, împreună cu Berenice. După ce 
închise telefonul, începu să-și bată capul unde să găsească 
un complice pentru a deschide mormântul lui Walter Park. 

După câteva momente, își dădu seama că singura 
persoană „sigură” cu care putea vorbi era părintele 
Wenceslas. Cel puţin el nu putea trăda. 

K 


XX 


Când Malko pătrunse în biroul întunecat al părintelui 
Wenceslas, acesta era în compania unui bărbat în ţinută de 
motociclist. Roșcat și simpatic, pe care părintele îl 
prezentă ca pe un coleg de-al său: părintele Heller. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă părintele Wenceslas, 
închizând computerul. 

— Este mai delicat să vă explic, mărturisi agentul. 

— Puteţi vorbi în fața părintelui Heller, este mut ca 
mormântul, afirmă preotul. 

Malko se lansă în explicaţii destul de apropiate de 
adevăr, sub privirea amuzată și interesată a celor doi 
preoți. 

x 
x * 


Părintele Wenceslas îl ascultase fără să facă niciun 
comentariu, ţinându-și capul într-o parte. Cu un surâs îl 
întrebă: 

— Ce faceţi „cu adevărat” la Kigali? 

— Efectuez o anchetă asupra genocidului, explică Malko. 
Din partea guvernului american. Nu l-am întâlnit niciodată 
pe omul de care v-am vorbit, Walter Park, dar am motive 
să cred că a participat activ la acest act și că trăiește încă. 

— Mormântul de la Gatare ar fi gol, deci? 

— Pentru a dispărea, cea mai bună metodă este să treci 
drept mort, remarcă Malko. 

Preotul rămase perplex. 

— Accept să vă ajut spuse el în cele din urmă. O să vă 


dau niște unelte pentru mormânt, dar este tot ce pot face. 
Regimul actual este foarte susceptibil. Nu vreau să fac 
neplăceri comunităţii mele. 

Se ridică, deschise ușa și chemă un grădinar căruia îi 
dădu niște indicaţii în kinyarwanda. 

— O să vă pună în mașina dumneavoastră tot ce vă 
trebuie, îi spuse preotul. Pot să vă ofer o cafea? 

Malko acceptă și începură să povestească toţi trei. 
Părintele Heller își aprinse pipa... Superiorul lui îi preciză 
lui Malko: 

— În dioceza mea, spuse părintele Heller, mai mult de o 
sută de mii de tuti au fost asasinați. Cu o sălbăticie atroce. 
Într-un sat, grupurile hutu Interahamwe au grupat două 
mii de tuţi într-o biserică. Erau numai doisprezece asasini. 
Spre seară au început să le taie călcâiele supravieţuitorilor 
pentru a nu putea fugi. În timp ce ei se îmbătau cu bere 
făcută din banane. A doua zi, au început să-i taie în bucăţi 
cu cuţitele. În mod sadic. 

Mai sporovăiră un timp, apoi părintele Wenceslas își 
privi ceasul. Din interiorul mănăstirii se auzi clinchetul 
unui clopoțel. 

— Este ora mesei! anunţă el. Cred că va trebui să vă las. 

leși, lăsându-l pe Malko cu părintele Heller. 

— Sunteţi german? îl întrebă părintele. 

— Austriac. 

Părintele Heller continuă în germană: 

— Îl căutaţi într-adevăr pe unul din responsabilii acestui 
oribil masacru? 

— Da. 

— Atunci o să vă ajut! Părintele Wenceslas nu poate. Eu 
pot. Sunt un „electron liber”. Adesea, în timpul genocidului 
l-am implorat pe Dumnezeu. M-am rugat să-i pedepsească 
pe vinovaţi. Nu am fost auzit întotdeauna. Astăzi, dacă pot 
ajuta la pedepsirea justă a unuia dintre ei, m-aș simţi mai 
bine. Nu veţi găsi singur cimitirul, niciodată, mai ales în 
timpul nopţii. În doi, vom fi siguri. La ce oră vreţi să 
plecăm? 

— Pe la unsprezece, sau chiar la miezul nopţii. 


— Perfect. Să ne întâlnim aici, la miezul nopţii în faţa 
porţii mănăstirii. 

Malko urcă în mașină cu inima mai ușoară. În spate, pe 
banchetă, descoperi ascunse sub o pătură, un târnăcop, o 
sapă, o bară de metal, un ciocan enorm, foarfece și sfoară. 
Întreg echipamentul unui profanator de morminte... Nu-i 


mai rămânea decât să aștepte seara. 
* 


XX 


Se înnoptă destul de repede, ca de obicei. Era de-abia 
ora șase. Malko tresări când sună telefonul. 

— Eu sunt, zise Berenice, sunt jos în hol. 

— Vin imediat. 

Aproape uitase de ea! Cobori și-și puse la repezeală o 
haină: seara, era răcoare. Bérénice se ridică și-l întâmpină. 
Era îmbrăcată ca pentru cei treizeci și unu de ani: părul 
strâns la spate, ceea ce îi punea în valoare fineţea 
trăsăturilor și buzele cărnoase, cerceii și ochii subliniaţi cu 
fard albastru. 

Bluza era din muselină albastră, aproape transparentă, 
purtată fără sutien. În loc de jeans purta un pantalon de 
catifea ce se mula pe fesele-i minunate. 

Îl sărută pe Malko, lipindu-se de el, fără să se jeneze de 
privirile îndreptate spre ea și se instalară pe marginea 
piscinei. 

— Sampanie? propuse Malko. 

— Bineînţeles! 

Agentul îi ceru ospătarului o sticlă de Taittinger care 
sosi, din nefericire, aproape călduţă. Toată lumea bună a 
orașului era aici. Multe femei drăguţe, tuţii filiformi în 
costum și cravată. Berenice ridică paharul de șampanie în 
care pusese cuburi de gheaţă. 

— Pentru viitor! 

— Cinăm cu prietenul dumneavoastră Hugues, anunţă 
Malko. 

Bérénice se strâmbă. 

— Aș fi preferat să fim împreună. Credeam că cinăm noi 
doi. 


— Şi eu credeam că veţi ieși cu el! 

Bérénice își mai puse puţină șampanie peste cuburile de 
gheaţă și preciză: 

— Numai din când în când! Mie îmi plac mult albii. Sunt 
mai atenţi decât negrii. Numai că la Kigali nu sunt prea 
mulți. Şi Hugues nu este prea generos. 

Femeia izbucni în râs și adăugă imediat: 

— Eu nu sunt o târfă, dar îmi plac cadourile. Şi feţele 
noi. 

Fidelitatea nu este într-adevăr o calitate africană. 
Continuară să vorbească. 

Cu cât nivelul sticlei Taittinger scădea, cu atât negresa 
părea că se „topește” mai mult. Sosirea lui Hugues 
întrerupse vraja. 

— Unde mergem să mâncăm? întrebă Malko. 

— Am putea merge la Baobab, lângă moscheea Kadhafi, 
sugeră arhitectul, au un vin delicios iar panorama este 
magnifică. Să luăm mașina. 

— Kadhafi a construit o moschee aici? întrebă Malko, 
mirat. 

Erau puţini musulmani în Ruanda. Bérénice pufni în râs. 

— Noi voiam șoseaua pentru a merge la Kigali. Dar el nu 


a finanţat-o niciodată, deci nimeni nu merge la moschee... 
x 


XX 


Peștele „enorm”, un fel de doradă, provenit din lacul 
Kiwu, la grătar, era delicios: dar burnița la Baobab! 
Restaurantul se afla în sudul orașului, pe pantele muntelui 
Kigali, la o mie șapte sute de metri altitudine, într-o 
grădină, cu fața spre munte. 

Aici nu aveau Taittinger, dar Primus-ul curgea în valuri, 
mărind libidoul lui Bérénice care nu-și ascundea înclinația 
către Malko, spre marea dezamăgire a lui Hugues 
Vandermersch. Acesta îi ţinea mâna tot timpul, deși pe 
furiș, și protejată și de penumbră Berenice își încolăcea 
picioarele în jurul picioarelor lui Malko. Acesta nu află 
nimic în plus despre Walter Park. Așa încât, aruncă o 
privire discretă asupra acelor luminoase ale ceasului său 


Era unsprezece și treizeci și cinci. Era timpul să treacă la 
afaceri serioase... 

— Sunt puţin obosit, spuse el, poate din cauza altitudinii. 
Cred că mă voi duce să mă culc... 

Negresa îi aruncă o privire șocată, ca și cum Malko ar fi 
spus ceva obscen, dar dintr-odată redresat, Hugues îi 
spuse: 

— O să vă ducem la Mille Collines. 

— Nu vreţi să mai facem un tur la Maxim's, barul de la 
Meridien? întrebă Berenice. 

— Altădată, declină oferta Malko. 

Coborâră spre centru, de-a lungul cartierului sărac 
Nyamirambo, cu magazinele încă deschise. 

— Nu-mi place cartierul ăsta, zise tristă Berenice. De 
aici au fost recrutaţi cei mai răi dintre Interahamwe. Cei 
care anunțau în magazinele lor: „Astăzi se vând verze”. 
Plăteau cincizeci de franci pentru un cap de tuti. 

Hugues Vandermersch îi arătă un stadion mare pe 
partea stângă. 

— Aici i-au împușcat pe „asasini”. 

— Păcat că n-au putut să continue! suspină Bérénice. 

— Ruanda nu este încă pregătită să-și recapete liniștea, 
comentă agentul. 

Când coborâră la Mille Collines, Berenice îi aruncă o 
privire plină de reproș. Oricum, nu și-ar fi imaginat un 
astfel de sfârșit al serii... 

Malko intră în hotel, așteptă câteva momente înainte de 
a merge în parcare, rugând cerul ca mașina sa Land 
Cruiser să poată demara. În sfârșit motorul porni și intră 
pe bulevardul Republicii. Zece minute mai târziu, se afla în 
fața porţii părintelui Heller. Farurile mașinii luminară un 
bărbat sprijinit de o motocicletă. Părintele Heller, în haină 
de piele și jeans părea în plină formă. 

— Mergem în faţă! îi spuse el. Mergem de-a lungul 
străzii Gikondo. 

Noaptea era clară. După bulevardul Oua, părintele 
întoarse la dreapta pe o stradă plină de case cu acoperișuri 
din tablă ondulată, apoi se orientă fără probleme. Nu era, 


din păcate, niciun punct de reper. Lui Malko, care 
urmărise atent motocicleta, i se părea că au ajuns în 
junglă. În sfârșit, intrară într-o zonă în care strada era 
pavată cu laterit, iar pe margini erau numai arbori. 
Motocicleta încetini și se opri fără să-și stingă farul. 

Fasciculul lumină panoul pe care scria „cimitir”. Malko 
recunoscu în sfârșit intersecţia. Părintele stinse farul și 
parcă într-o parte, apoi veni spre agent. 

— Din fericire, nu prea sunt construcţii pe aici, remarcă 
el. Africanilor nu le place să meargă pe lângă cimitire 
noaptea. Arătaţi-mi mormântul. 

Malko îl conduse, luminându-i drumul cu bricheta Zippo. 
Părintele Heller se opri în fața mormântului lui Walter 
Parker, își făcu semnul crucii și se întoarse spre Malko. 

— Să începem! Dumnezeu ne va ierta dacă deranjăm 
odihna eternă atunci când intenţiile noastre sunt pure... 

Se întoarseră să ia uneltele din mașina Land Cruiser. 
Malko ascultă liniștea nopţii: o liniște absolută în afara 
strigătelor păsărilor de noapte. Stelele străluceau, cu 
zecile de mii. 

Părintele Heller spuse: 

— Să ne grăbim! în Africa, oamenii sosesc repede. Simt 
o prezenţă străină ca animalele. 

La lumina brichetei, cei doi examinară mormântul. Din 
fericire, nu era cu plăcuţe de faianţă, ci numai o singură 
dală de marmură dintr-o bucată. Părintele îngenunche, 
examină mormântul și apoi se ridică. 

— Daţi-mi bara de fier, ceru el. Aici, umezeala a ros 
cimentul. 

Luă bara în mână, o ţinti cu atenţie și apoi dintr-o 
lovitură o înfipse douăzeci de centimetri între dală și soclu. 
— Nu trebuie decât s-o daţi la o parte, spuse el simplu. 

Nu făcuse aproape niciun zgomot, numai un șoc surd. 
Malko se întorcea tot timpul. Dacă fuseseră urmăriţi... 
Apoi își uni forțele cu cele ale părintelui. Cu un zgomot 
sec, dala funerară se dezlipi de soclu, graţie târnăcopului 
și barei de fier. Reușiră mai întâi să o înlăture lateral, apoi 
să o facă să basculeze în pământul desprins. Se opriră 


câteva momente, pândind din nou împrejurimile. Nimic. 
Malko se aplecă deasupra gropii și zări sicriul la un metru 
adâncime. 

— Aveţi niște sfori? întrebă părintele Heller. 

Malko adulmecă aerul care emana din groapă. Era 
mirosul de umezeală și nu cel „dulce-amărui” al mortii. 

— Așteptaţi! spuse el. Poate va fi inutil. 

Se așeză pe burtă și se aplecă pe jumătate în groapa 
deschisă. Reuși să tragă de un mâner al sicriului și-și dădu 
seama că era imposibil de ridicat. Era prea greu. 

— Cred că v-aţi înșelat, remarcă părintele. Sicriul ăsta 
nu este gol. 

Malko se ridică, merse la mașină și reveni cu o 
șurubelniță. Se aplecă din nou asupra gropii. Tot cu 
ajutorul brichetei, deșurubă cele șase şuruburi care 
închideau capacul sicriului. 

Crezu că nu mai reușește niciodată! Totul dură mai mult 
de douăzeci de minute. După ce deșurubă cuiele, desfăcu 
capacul sicriului și i-l dădu părintelui Heller 

Flacăra lumină un sac de iută cenușiu. Mult prea scurt 
pentru a conţine un trup uman. Malko îl înțepă cu un 
șurub. Nu conţinea decât pământ. 

— Aţi avut drepiate!, recunoscu părintele Heller. 
Aparent, bărbatul pe care-l căutaţi nu a murit. In tot cazul, 
aici nu a intrat. 

Agentul se ridică, masându-și mijlocul și privi cerul plin 
de stele. Se simţea ușurat. Nu venise în Ruanda degeaba. 
Dacă Walter Park își înscenase moartea, o făcuse dintr-un 
motiv foarte grav. 


Capitolul XIX 


Privi groapa adâncă a mormântului profanat. Nu putea 
să lase pământul răscolit. Chiar dacă cimitirul fără ziduri și 
gard nu era foarte frecventat, acest mormânt risca să 
atragă atenţia. Dumnezeu știe ce scandal se mai putea 
declanșa. 

— Să încercăm să punem placa la loc, sugeră el 
părintelui Heller după ce așeză capacul sicriului, fără să-l 
înșurubeze. 

Unindu-și forțele, graţie barei de metal și cozii de hârleţ 
reușiră încetul cu încetul să așeze pe orizontală placa grea 
de marmură. După aceea fu mai ușor s-o facă să alunece la 
locul ei. Când terminară, erau amândoi epuizați, încălziţi, 
în ciuda frigului relativ al nopţii. Acele luminoase ale 
ceasului arătau ora zece fix! Nu se vedea nicio ţipenie de 
om. Malko examină la lumina brichetei, mormântul. De 
aproape se vedea, firește, că dala de marmură fusese 
deplasată și mormântul deschis. Dar cine ar fi observat? 

Îndoiţi de mijloc, obosiţi, cei doi puseră uneltele în 
mașină. 

Malko îi întinse mâna plină de laterit roșu părintelui 
Heller, în semn de mulțumire. 

— Mulţumesc. Fără ajutorul dumneavoastră nu aș fi 
reușit niciodată. De acum încolo, am un punct de plecare 
sigur pentru ancheta mea. 

— Dacă lucrul acesta servește pentru a-i pedepsi pe unii 
vinovaţi ai oribilului genocid, sunt fericit că am ajutat, 
răspunse părintele Heller. O să vă însoțesc până la 
bulevardul Oua. După aceea, este ușor. 

Porniră, unul urmându-l pe celălalt, traversând un oraș 
cu desăvârșire pustiu. Nici măcar un câine vagabond. De 
altfel, nu mai erau câini în Ruanda. Sistematic, cei de la 
Minuar, apoi soldaţii din FPR, văzându-i devorând cadavre, 
i-au exterminat până la ultimul. Genocid animal care 
deriva din cel uman. Militarii ONU au putut astfel să-și 
justifice prezenţa fără prea multe riscuri. Era mai puţin 


periculos să omori un câine vagabond decât să te lupţi cu 
cei de la Interahamwe hutu, însetaţi de sânge. 

Malko văzu motocicleta îndepărtându-se și simţi o 
strângere de inimă. După douăzeci de minute sosi în 
parcarea hotelului Mille Collines. Recepţionerul aţipise. 
Urcă în cameră cu unica dorinţă de a face un duș bun. Nici 
nu intră bine că zări chiar înainte de a aprinde lumina, 
datorită proiectului din grădină, o formă întinsă pe patul 
său. Cineva dormea, cu spatele la el. 

* 


XX 


Rămase o clipă nemișcat, cu pulsul de o sută cincizeci de 
bătăi pe minut, apoi aprinse lumina. Niște pantaloni de 
catifea grena erau aruncaţi pe scaun. Berenice tresări, se 
întoarse, și prin bluza descheiată, Malko îi zări sânii 
ascuţiţi. Se ridică în picioare cu o mișcare suplă și îi 
aruncă niște priviri plini de ironie. 

— Credeam că eraţi obosit! Că doreaţi să vă culcaţi... 

— Cum aţi intrat aici? întrebă Malko, uluit de atâta 
îndrăzneală. 

— Am spus  recepţionerului că sunt prietena 
dumneavoastră. Şi apoi ei știu cine sunt... Deci aţi fost la 
altă femeie! Probabil, vreo scroafă hutu... Eu nu sunt 
destul de frumoasă pentru dumneavoastră? 

— Bérénice, nu am fost la nicio femeie.. 

— Mincinosule! 

— Bérénice, spuse Malko, mai degrabă enervat. Oricum 
nu am de ce să vă dau socoteală, dar într-adevăr nu am 
fost la nicio femeie! Și, în plus, dumneavoastră aveţi un 
prieten, pe Hugues Vandermersch! 

— Am pe cine vreau eu! îi tăie sec vorba Bérénice. Şi eu 
vă doresc pe dumneavoastră! 

— De ce? Ne-am văzut numai de două ori. 

— Așa. Îmi plac ochii dumneavoastră, cu reflexele lor 
aurii. 

Liniștită cu un licăr tulbure în privire, ea se apropie, 
lipindu-se de el. Cu ochii în ochii lui îi spuse: 

— Dovediţi-mi că, nu aţi fost la altă femeie. 


— Cum? 

— Făcând dragoste cu mine. 

Pentru a-și întări cererea, Berenice începu să se frece de 
el. Cum Malko nu reacţiona deloc, ea îi spuse: 

— Dacă m-aţi minţit, voi afla cine este cealaltă cu 
ajutorul unchiului meu. El știe tot ce se întâmplă aici. 

Malko simţi o senzație neplăcută de-a lungul spinării. Nu 
era momentul să atragă atenţia asupra lui. Schimbându-și 
tactica, Bérénice își descheie toţi nasturii bluzei și o 
scoase, arătându-și sânii atât de tari încât păreau ireali. 

— Atingeţi-mă, să vedeţi ce piele mătăsoasă am... 
propuse ea. g 

Îi luă mâna și i-o puse pe sânul stâng. Într-adevăr, avea 
o piele de mătase. Malko își lăsă degetele să alunece în 
voie și îi mângâie sânii până când simţi că Berenice se 
lipește de abdomenul lui. Işi lipi degetele lungi de Malko și 
îi spuse cu un gest posesiv. 

— Într-adevăr, nu ai fost la nicio femeie. 

Într-o clipită rămase numai într-un slip roșu, minuscul, 
care-i mula sexul într-o manieră perfect explicită. 

— Așteptă, îi spuse Malko. Vreau să fac un duș. 

— Este o idee bună! aprobă de îndată Berenice. 

Îl urmă în baie și intră cu el sub dușul pătrat. Dar nu 
pentru a se spăla, îngenunche imediat pe gresie, 
pregătindu-se pentru o partidă de sex oral. Apa călduţă și 
mângâierile ei  șterseră rapid oboseala din trupul 
bărbatului. După descoperirea importantă pe care o 
făcuse, Malko își putea permite un moment de plăcere. 

— În picioare, rezemat de zidul de faianţă, cu apa 
curgându-i șiroaie pe umeri, se sprijini de capul tinerei, 
ceea ce o încântă pe Berenice. Era atât de abilă, încât 
rapid îi trezi dorinţa de a o poseda. 

leși de sub duș, excitat mai mult decât altădată. 
Berenice dispăru în cameră și apăru cu un prezervativ în 
mână, pe care-l manevra cu mare abilitate, dovedindu-și 
experienţa. În Africa, dacă dorești să trăiești mult, este 
bine să fii prudent. Nouăzeci și opt la sută din bolnavii 
spitalului din Kigali erau seropozitivi... Dar Malko ardea de 


nerăbdare... Fără s-o ducă pe Berenice în cameră, o așeză 
pe covorașul din baie, se așeză în faţa ei, îi desfăcu 
coapsele și o pătrunse cu o mișcare sigură. Imediat, 
Berenice suspină cu o voce răgușită: 

— Ce bine este! 

Malko îi ridică apoi picioarele pe verticală și începu să 
se miște domol. 

— Este excitant să te văd cum mă posezi, spuse ea. Dar 
vreau și altfel, pe la spate. 

El se retrase, ea se întoarse în picioare cu fața la 
oglindă. În această poziţie o pătrunse încetul cu încetul. 
Deodată Berenice fu scuturată de un spasm violent, apoi îi 
spuse să se retragă. li smulse prezervativul și prinse cu 
gura sexul lui, excitându-l și mai tare. În câteva momente 


ejaculă în gura frumoasei Berenice. 
* 


XX 


Instalaţi pe terasă în faţa ficușilor uriași plini de 
păsărele de noapte, Berenice și Malko se priveau ca doi 
amanti. 

— Eşti foarte viril! îi spuse ea. Hugues, trebuie să-și facă 
injecții și nu-mi place chestia asta. 

— Totuşi, nu este în vârstă, remarcă Malko, mirat. 

— Poate că eu sunt de vină... Spune-mi, rămâi mult timp 
la Kigali? 

— Nu știu încă. 

— Ce faci aici? 

Agentul ezită, dar se gândi că femeia ar fi putut afla 
repede de la unchiul ei, aşa că mai bine era să fie precaut, 
decât să-i pară rău mai târziu. 

— O anchetă asupra atentatului din 6 aprilie 1994. 
Pentru a afla cine a lansat rachetele care au doborât 
avionul președintelui Juvenal Habyarimana. 

Berenice îl privi, vizibil uimită. 

— „Asasinii” au făcut-o. Toată lumea știe. Vrei să 
vorbeşti cu unchiul meu? El este la curent cu totul.. 

— Mai târziu, spuse Malko. Vreau, mai întâi, să merg 
chiar la locul atentatului, lângă aeroportul Kanonbe. Ai 


putea veni cu mine? 

— Bineînţeles! zise ea de îndată. Mâine nu lucrez. Și 
după aceea, ne întoarcem aici să ne facem siesta. Am 
putea pleca pe la ora unsprezece. Acum, trebuie să plec. 
Locuiesc cu sora mea și cu soțul ei și se vor neliniști dacă 


nu ajung la timp. Lumea se teme mult la noi... 
x 


XX 


Malko nu reuși să doarmă prea bine, obsedat de 
dispariția misterioasă a lui Walter Park. Dacă americanul 
era viu, trebuia absolut să-l găsească. Acum își explica mai 
bine atitudinea guvernului ruandez față de el. Dar 
ruandezii nu puteau să prevadă întâlnirea întâmplătoare 
cu Hugues Vandermersch care îi dezvăluise, fără să vrea, 
faptul că Walter Park trăia. Se gândi un moment la 
arhitect și apoi îi veniră în minte fotografiile pe care i le 
ceruse. Era ora nouă; avea timp să facă un salt până la 
acesta înainte de a o întâlni pe Berenice. 

Nu găsi prea ușor strada Député Kalangwe și poarta cea 
albastră. Aceasta era întredeschisă. Trecând pe lângă 
antena satelit enormă, Malko traversă grădina și bătu la 
ușa casei. Niciun răspuns. Se hotări să intre și ajunse în 
camera unde băuseră o sticlă de Taittinger cu două zile în 
urmă. Rămase împietrit, în pragul ușii, îngrozit. 

Totul era plin de sânge! Pereţii, pavajul, mobilierul. 
Resturi fără formă zăceau pe jos. Îi trebuiră câteva 
momente să-și dea seama că era vorba de resturi de 
animale. Capul unei pisici, o bucată din maimuţică, laba 
câinelui... resturi risipite peste tot. Cea mai mare parte de 
nerecunoscut. Smocuri de păr pătate de sânge. O voce îl 
făcu să tresară. Hugues Vandermersch venea din grădină. 
Cu faţa descompusă, părul vâlvoi și privirea goală. 

— Aţi văzut ce au făcut! spuse el cu o voce stinsă. Ieri 
seară, în timp ce noi ne pregăteam să luăm masa. Au venit 
și au masacrat toate animalele, cu cuțitele. 

— Cine „ei”? 

— Nu știu. Nu au furat nimic. Dar în dimineaţa asta, am 
primit un telefon. Mi-a spus numai atât „Frecventaţi 


persoane dubioase” 

Malko își simţi pulsul accelerându-se. Era cel de-al 
doilea avertisment. 

DMI era activ... Înfruntă privirea pierdută a arhitectului. 

— Ştiţi la cine fac aluzie? întrebă agentul. 

Hugues Vandermersch își trecu mașinal mâna prin părul 
alb. 

— Cred că la dumneavoastră, spuse el simplu. Nu am 
întâlnit pe nimeni altcineva Nu știu ce faceţi la Kigali, dar 
nu pot să vă mai văd. Nu trebuie să vă supăraţi pe mine. 

— Înţeleg, spuse Malko. Venisem numai să vă întreb 
dacă, din întâmplare, aveţi niște fotografii ale lui Walter 
Park. 

— Nu știu: nu am chef să le caut, zise arhitectul cu o 
voce absentă. Vă rog să mă lăsaţi. 

Apoi se îndreptă spre grădină, fără să-i strângă mâna. 
Acesta își aminti de telefonul pe care i-l dăduse 
arhitectului, când îi ceruse fotografiile. Fusese ascultat, cu 
siguranţă. Resemnat, Malko ieși rugându-se ca vizita sa la 
colina Masaka să-i aducă un element nou, chiar dacă i se 


părea puţin probabil. 
* 
x * 


— Iată colina Masaka, îl anunţă Bérénice, uite acolo la 
dreapta. 

De la hotel o luară pe bulevardul Oua spre est, lăsând pe 
partea dreaptă. În urma lor, aeroportul Kanombé. Şoseaua 
din Kibungo pe care mergeau era „grosso modo” în axa 
singurei piste de aterizare a aeroportului. Malko zări în 
partea de jos, în dreapta, un panou de lemn care anunţa în 
franceză și engleză „Uniunea ruandeză a orbilor”. Chiar în 
faţă, o pistă de laterit pe partea dreaptă ducea chiar în 
direcţia colinei. 

— Aici este! anunţă Berenice. Se pare că au găsit 
containerele rachetelor SAM-16, puţin mai sus. Cu 
siguranță, militarii campusului Kanombe, care se află 
alături, au tras. Vrei să vezi? 

Malko conduse mașina pe drumul de laterit. Foarte 


repede se angajă pe o pantă mai abruptă în direcţia 
vârfului colinei. Drumul era plin de pietre enorme și de 
urme adânci, aproape impracticabile. Văzu niște case 
înecate în vegetaţie. 

— Se pare că tirul a venit dintr-un loc numit Ferma, 
spuse el. 

Berenice întrebă un tânăr care cobora și îi traduse lui 
Malko: 

— Este puţin mai sus, pe partea dreaptă. 

Agentul înaintă și descoperi imediat o poartă deschisă. 
În spate se aflau niște clădiri vizibil abandonate, construite 
pe un promontoriu cu fața spre nord. Bérénice privi 
vegetaţia bogată care le înconjura și îi suflă la ureche. 

— După ce privești ceea ce te interesează, putem să ne 
odihnim într-un colţișor liniștit. Nu este nimeni pe aici. 

Negresa nu se gândea decât la... Malko avea cu totul 
altceva de făcut. Întâlniră o cireadă de vaci cu coarnele 
lungi și ascuţite care treceau liniștite sub supravegherea 
unui tânăr. Agentul auzi un zgomot de avion și ridică 
privirea. Un aparat care sosea din partea de est apăru în 
dreapta sa și trecu în faţa lor, pierzând înălțime, 
pregătindu-se în mod clar să aterizeze. Așa cum, probabil, 
făcuse cu șase ani în urmă avionul Falcon 50 al lui Juvenal 
Habyarimana... Ferma era efectiv un loc excelent pentru 
tir. 

— Înainte de eliberare, explică Bérénice, ferma asta era 
ocupată de lucrători francezi. Vrei să vezi și altceva? 

— Am văzut un panou care anunţa o congregaţie 
religioasă, spuse el. Călugăriţele Paillotines. Poate existau 
și în 1994. 

leșiră din ferma părăsită, ajungând pe drumul principal 
care ducea spre vârful colinei. La dreapta, apăru o clădire 
din piatră roșie cu un acoperiș de tablă ondulată ce avea o 
inscripţie mare: 

IKIGO NOERA - BUZIMA CYA MASAKA. 

— Este dispensarul „Călugăriţelor Paillotines” traduse 
Berenice. Poţi să întrebi aici. 

Îi întâmpină o călugăriţă îmbrăcată în alb, mirată că 


vede un muzungu. Berenice îi explică în kinyarwanda ceea 
ce căutau. Călugărița, după ce îl ascultă, dispăru și reveni 
câteva clipe mai târziu, aducând cu ea o negresă bătrână 
care mergea în baston și părea îngrozită. 

— Vi-o prezint pe Therese Nyarubuye, spuse cu mândrie. 
Ea a văzut avionul căzând! Și de asemenea, niște oameni 
care fugeau. 

Malko o ascultă cu atenţie. 

Bătrâna, sprijinită în baston, începu să-și depene 
amintirile cu o voce lentă, dar foarte distinctă, într-o 
franceză excelentă. Nu era nici lăudăroasă, nici stupidă. _ 

— Locuiesc cu soțul meu puţin mai sus, explică ea. În 
seara aceea eram în salon cu el. Am auzit o explozie și am 
ieșit. Am văzut luminile unui avion care urma să aterizeze 
la Kanomb€. În acel moment am auzit o altă explozie și am 
văzut că a luat foc! A continuat să coboare spre Kanombe 
și apoi l-am pierdut din vedere era deja prea jos. Atunci m- 
am gândit la cei care erau înăuntru și mi-am spus că, 
probabil, toți muriseră. Mi-am făcut semnul crucii și m-am 
rugat pentru ei. 

— Şi după aceea? întrebă Malko. 

— A ieșit și soţul meu. Nu știm ce s-a întâmplat. Mi-a 
spus că vrea să se ducă cu motocicleta să vadă locul 
accidentului. Mie îmi era frică. În timp ce discutam, am 
zărit cinci oameni care veneau din partea aceea - ea arătă 
ferma - și care se îndreptau spre vârful colinei. Au trecut 
pe lângă noi. Dar nu sunt sigura că ne-au văzut. 

— Erau muzungus? 

— Trei dintre ei. Un „papa” și doi mai tineri, dintre care 
unul foarte înalt. Mergeau repede.. Cu ei mai erau doi 
africani. Nu vorbeau între ei. Au dispărut chiar în vârful 
colinei. Asta-i tot. 

Malko îi sorbise cuvintele, care se potriveau exact cu 
povestirea lui Jean-Bosco Sagatwa. Totuși nu se potriveau 
într-un punct. Ruandezul spusese că cei care au lansat 
racheta, au plecat spre sud, trecând colina Masaka. Dar nu 
vorbise despre ceilalţi doi albi. În afară de Walter Park. 
Ceea ce schimba totul. 


— Aţi putea să-i recunoașteţi? 

Therese Nyarubuye râse încetișor. 

— Oh, nu! Era întuneric, și apoi toţi albii sunt la fel... 

— Erau înarmaţi? 

— Nu știu. Nu aveau uniforme, în orice caz. 

— Aţi vorbit de oamenii aceștia și altor persoane? 

Bătrâna râse din nou. 

— Nimeni nu m-a întrebat nimic, niciodată! După aceea, 
am auzit la radio că nu aveam voie să ieșim din case. 
Pentru că președintele nostru fusese ucis. Apoi, au avut loc 
evenimentele. 

— Vă mulțumesc, spuse agentul. 

Malko urcă la volanul mașinii, încântat de această 
mărturie nesperată. De data asta, progresase cu adevărat 
în ancheta sa. Cine erau cei doi albi mai tineri decât 
Walter Park? Americani? Şi cei doi africani? 

Bérénice îi întrerupse reflecţiile. 

— Este interesant ce a spus bătrâna. Mereu s-a auzit că 
francezii sau belgienii au doborât avionul. Se plimbau pe 
aici nestingheriţi. Erau mulţi francezi în tabăra de la 
Kanombe€... 

Malko nu căută s-o contrazică. Atâta timp cât nu bănuia 
nimic, Bérénice putea să-i fie de un ajutor preţios. În timp 
ce coborau spre drumul din Kibungo se întoarse către ea: 

— Ai putea să mă ajuţi să-i identific pe cei doi albi? 

— Bineînţeles! zise negresa fără să ezite. Dar aproape 
sigur că au plecat cu „asasinii”. 

Și el credea același lucru... Dar trebuia să încerce totul 
pentru a-i găsi pe cei doi albi care se aflau în seara aceea 
cu Walter Park. Mai ales „cel înalt” care nu putea trece 
neobservat. 

— Mai sunt albi aici care se aflau și în 1994? întrebă el. 

— Nu prea mulţi, zise Berenice fără să ezite. Dar poţi să 
încerci ceva. Cunoști restaurantul „Caprices du Palais”? 

— Nu. 

— Este cel mai bun din Kigali! se află în strada Ntazuka, 
foarte aproape de hotelul tău. Mille Collines. Au bucătărie 
franţuzească. Înainte de 1994 nu se numea așa. Patronul 


era belgian și făcea fotografii tuturor clienţilor săi. Erau o 
grămadă de fotografii pe pereţi. El a fugit odată cu 
„asasinii” dar nu cred că a luat și fotografiile. Cum 
restaurantul nu a ars, poate le găsești tot colo. Acești albi 
de care vorbim ar fi putut să treacă pe acolo. 

Era o pistă fragilă, dar era oricum ceva, faţă de nimic. 

— In seara asta, zise Malko. Te duc la Caprice du Palais. 

Ochii ei străluciră de fericire. 

— Îmi voi pune o rochie foarte frumoasă! 

Malko îi surâse, rugându-se ca unchiul său, colonelul 
Karigera, să n-o pună la curent prea repede. Ziua în care 
ar fi aflat că ea, de fapt, „lucra” împotriva taberei ei, 
crezând că o ajută, raporturile lor riscau să devină cu totul 


altfel decât idilice. 
se 


XX 


Berenice se întrecu pe sine: strălucitoare, cu o perucă 
afro, unghii false de cinci centimetri, un ruj de buze 
aproape fosforescent și o rochie de un albastru fluid ce 
ajungea până-n pământ și care i se mula pe trup ca o 
mănușă. 

Proprietarul restaurantului, Filip Lenaerts - un belgian 
masiv ca un turn - o întâmpină sărutându-i mâna, 
strângându-i-o pe a lui Malko, prezentat ca un vechi 
prieten. 

— Ce vă ofer? îi întrebă belgianul. 

— Sampanie! răspunse fără să ezite Bérénice. 

Filip Lenaerts, generos, scoase din rezervele secrete 
„recuperate” de pe la ambasade, o sticlă de Taittinger 
Comtes de Champagne Blanc de Blancs 1994. Un gest 
frumos, temperat de faptul că, dat fiind preţul la care îl 
oferea prietenei sale, risca să moară de bătrâneţe în fundul 
pivniţei... Ciocniră cu acest nectar vândut la preţul aurului. 
Sala restaurantului era elegantă și se prelungea cu o 
terasă mare. Interiorul era cam demodat... Malko zări vreo 
cinci, șase persoane care stăteau în fața sticlelor de 
Primus la o masă nu departe de bar. Capetele rase, umerii 
largi, feţele dure. Nu erau reprezentanţi de comerţ. 


Urmărindu-le privirea, patronul le explică cu jumătate 
de voce: 

— Este serviciul de securitate al Ambasadei Belgiei! Vin 
aici în fiecare seară! 

Iată de unde venea șampania. 

— Şi cei doi de pe terasă? întrebă Berenice. 

li arătă doi bărbaţi care discutau în șoaptă. Un evreu 
ashkenaze bărbos, cu o pălărie neagră și un bărbat gras, 
cu un aspect pe jumătate oriental. 

Belgianul surâse. 

— Ei sunt traficanţi de diamante. Cel voinic vine din 
Kasai. Işi vinde pietrele aici. Bărbosul a debarcat de la 
Anvers cu zborul Sabena. Va pleca mâine cu diamantele. 
Câteodată, vânzătorii îmi încredinţează teancuri de 
bancnote să le pun în „safe”, înainte de a pleca la Kasai. 

— Şi nu se întorc? întrebă perfid Malko. 

— Se întorc mereu. Sunt tipi duri. Trec frontiera la 
Gisenyi și după aceea au legături peste tot în Republica 
Democrată Congo. Ce doriţi să mâncaţi în seara asta? 

Malko refuză frigăruile specifice zonei, în favoarea unui 
adevărat meniu european. În mod vizibil, Berenice se 
simţea în al nouălea cer. De îndată ce rămaseră în tete-ă - 
tete, ea îi spuse: 

— In seara asta port un slip albastru... ca rochia. Și 
sofisticat, în plus. 

— Sper că Vandermersch nu va veni aici. Ar putea să fie 
contrariat dacă ne va vedea împreună. 

— Nicio șansă! afirmă Berenice. Aici este locul cel mai 
scump din Kigali! Am fost numai de două ori aici. 

— Şi fotografiile? își aminti Malko. 

De îndată, Bérénice îi făcu semn patronului. 

— Prietenul meu venea adesea aici înainte de 
evenimente, îi explică ea. El a fost fotografiat de fostul 
proprietar. Erau pereţii plini de fotografii. Ce s-o fi 
întâmplat cu ele? 

Filip Lenaerts se scărpină în creștet. 

— Este adevărat, erau peste tot. Pe toţi pereţii când am 
preluat restaurantul. Nu știu dacă nu le-am aruncat. O să 


văd. Dar mi se pare mai bine fără ele, nu? 

— Absolut, îl încurajă Malko. 

Creveţii, chiar decongelaţi, erau delicioși. Bérénice îi 
prindea între unghiile ei lungi ca pe niște insecte, 
aruncându-i din când în când priviri incendiare. Vârfurile 
sânilor i se întăriseră sub mătasea albastră, confirmându-i 
ocheadele. 

Friptura era de asemenea excelentă. Ca și cartofii 
prăjiţi. Te simţeai ca în Europa. Malko se concentră asupra 
meniului, spunându-și că nu avea șanse să găsească 
fotografiile și că oricum asta nu l-ar fi ajutat prea mult să 
afle unde se găsea Walter Park, când patronul sosi cu o 
cutie de carton plină cu fotografii îngălbenite. 

— Iată, le spuse el, le-am găsit în pivniţă. Distraţi-vă! 

Malko puse de o parte crema de zahăr ars și se cufundă 
tot în cutia de carton. Le elimină întâi pe toate în care erau 
africani. Bérénice își termină desertul și se așeză să-l 
ajute. Deodată, el se opri în faţa uneia care reprezenta o 
grămadă de oameni instalaţi la bar. Patru bărbaţi și două 
femei. Una albă, cealaltă neagră. Doi albi, tip sportivi sau 
militar, unul cu o bărbie mai pronunţată. Ambii cu capul 
ras, atletici, în mod vizibil foarte înalţi. Negresa era tânăra 
care îi deschise lui Malko ușa casei unde locuiau amicii lui 
Walter Park. Cei care îi aranjaseră înmormântarea.. 

— Îi cunoşti? o întrebă pe Berenice. 

Nu-i cunoștea. Dimpotrivă. Cinci minute mai târziu 
Bérénice scoase o exclamaţie și îi arătă o fotografie. 

— Iată-l pe unchiul Walli! 

Era un bărbat destul de în vârstă, cu obrazul oval 
gelatinos, aproape chel, corpolent, surâzându-i negresei 
din fotografia precedentă, cu o mână pe coapsa ei. Malko 
privi mult timp fotografia. În sfârșit, știa cum arată 
faimosul Walter Park. În fotografia aceasta punea niște 
zahăr în cafea cu un fel de clește special. 

Berenice și Malko priviră toate pozele fără să mai 
găsească mare lucru, în afară de o fotografie a lui Walter 
Park în compania unui negru neidentificat și din nou unul 
dintre cei doi albi. Probabil, cel mai înalt, cu două negrese. 


Nu era rău deloc. Malko recuperă discret fotografiile și îi 
mulțumi patronului. După ce plăti o sumă monstruoasă în 
această ţară săracă, plecă înlănţțuit de negresă. Aceasta 
uitase de fotografii, neavând în cap decât un lucru... 
Intrară în cameră, iar Bérénice, sprijinită de balconul 
terasei îi spuse simplu: 

— Scoate-mi slipul aici! 

Prins de joc, Malko îi ridică rochia lungă, albastră. 

* 


* * 

Garajul Ford părea pustiu. Malko îl găsi, în sfârșit, în 
fundul atelierului pe mecanicul bătrân care-l ajutase prima 
dată. Îi puse sub nas fotografia celor doi albi. Negrului îi 
trebui un minut să răspundă. 

— Da, sunt prietenii patronului Cei care s-au ocupat de 
înmormântare. Acum locuiesc în casa din Piața 
Kimihurura. 

— Sunt americani? 

— Nu știu, vorbesc engleza și franceza. 

Bătrânul plecă cu o bancnotă de zece mii de franci, 
înspre atelier. Nu mai avea nimic de aflat de la el. 

Lui Malko îi veni o idee, urcând în Land Cruiser. Cei doi 
prieteni ai lui Walter Park aveau toate șansele să fie 
americani. În cazul acesta ar fi trebuit să fie înregistraţi la 


consulat. 
* 


* * 


Gerry Kalbacker era un tânăr absolvent al Universităţii 
Harvard, timid, cu o coamă roșie, îngrijit pieptănată peste 
cap. Primul secretar al Ambasadei Statelor Unite părea 
încântat să vadă un trimis special al Casei Albe. 

— Domnul Frank Capistrano mi-a cerut să fac tot 
posibilul pentru a vă ușura misiunea. Sunteţi mulțumit de 
băiatul pe care vi l-am trimis. Theoneste Barayagwisa? Ne 
face multe servicii. 

— Este perfect, îl asigură Malko. Mi-a organizat diverse 
întâlniri în mai multe locuri cu persoane pe care doream să 
le contactez. 


Americanul surâse cu subîinţeles. 

— Ruandezii sunt fermecători, foarte inteligenţi, dar 
susceptibili și foarte orgolioși. Ce pot să fac pentru 
dumneavoastră, astăzi? 

— Aș dori să consult lista cu americanii care stau la 
Kigali și sunt înregistraţi la consulat. Vreau să găsesc o 
cunoștință. 

— Este foarte simplu, îl asigură primul secretar. 

Ridică receptorul și chemă direct pe consul, explicându-i 
cererea. Zece minute mai târziu, o secretară apăru în 
birou, cu un registru negru pe care Gerry Kalbacker i-l 
dădu lui Malko. 

— Instalaţi-vă la biroul meu, îi propuse el; eu am puţină 
treabă și revin mai târziu. 

Malko deschise registrul la pagina anului 2000. Lista 
rezidenţilor era foarte scurtă: vreo patruzeci de nume, 
urmat fiecare de o adresă și adesea de un număr de 
telefon. li fu foarte ușor; nu erau decât trei americani 
domiciliaţi în bulevardul Umouganda. Doi bărbaţi. Lee 
Parker și Matt Stewart, precum și o femeie, Virginia 
Attlee. De asemenea un număr de telefon: 543 861. 

Iși notă cu grijă totul și începu să caute prin registru, 
verificând de când aceste nume se aflau la Kigali. Sosiseră 
în 1992 și fuseseră înregistraţi la consulat fără întrerupere 
de atunci. 

Gerry Kalbacker reveni în birou în momentul care Malko 
închise registrul. 

— Aţi găsit ceea ce căutaţi? 

— Din nefericire, nu, îl asigură agentul. 

— Nu se înregistrează toți, comentă diplomatul, dar fac 
o mare greșeală. În caz de neplăceri nu știi unde să-i 
găsești. Mai rămâneţi mult timp la Kigali? 

— Încă vreo zece zile! 

— Când sunteţi liber seara, să-mi spuneţi, poate ne 
vedem la cină. Dacă aţi terminat, voi cobori cu 
dumneavoastră. 

leșiră pe ușa care dădea spre bulevardul Revoluţiei. 
Ambasada Americană se afla în plin centru; era un 


ansamblu de clădiri înconjurate de un gard din fier forjat 
negru și păzit de gardieni îmbrăcaţi în albastru. Tot 
perimetrul era protejat de stâlpi albi cu roșu plini cu 
ciment, circulaţia fiind interzisă în jurul clădirii. Primul 
secretar de ambasadă se instală în Nissanul 4x4 nou-nouţ 
parcat în faţa stadionului „Total” și îi strânse viguros mâna 
lui Malko. 

— Pe curând, sper. Dacă aveţi nevoie de ceva... 

Malko nu mai avea decât o idee: să intre, în sfârșit, în 
contact cu cei doi misterioși americani. Revenit la hotel se 
năpusti la telefon. La cel de-al treilea apel răspunse o voce 
de bărbat. 

— Alo! Cu cine doriţi? 

— Cu Lee Park. 

— A ieșit. 

— Sunteţi Matt Stewart? 

Urmă o secundă de tăcere, apoi vocea întrebă: 

— Cine sunteţi? 

— Nu mă cunoașteţi, zise Malko. Caut persoane care l- 
au cunoscut pe Walter Park. 

— Walter Park, repetă bărbatul. Nu-l cunosc. Îmi pare 

rău. La revedere. 
__Închisese. Malko făcu din nou numărul: era ocupat. 
Incercă peste zece minute dar abandonă ideea. Era pe cale 
să reflecteze cum putea să-i prindă în capcană pe cei doi 
americani, când sună telefonul. Era Berenice. 

— În seara asta, dansăm la barul Méridien! îl anunţă ea. 

— Ah, bine, făcu Malko fără entuziasm. Nu sunt un 
împătimit al discotecilor. 

— Aici o să-ţi placă, afirmă negresa. Îi cauţi pe cei doi 
plantatori de ceai, prietenii unchiului Walli? 

— Da. Cum de știi cu ce se ocupă? 

Bérénice râse cristalin. 

— M-am informat: cunosc multă lume la Kigali.. Cei doi 
ies adesea. In fiecare sâmbătă seara merg la barul 
Méridien. Astăzi este sâmbătă.. 

— Deci, mergem la Meridien conchise Malko. Bravo! 

Inchise telefonul imaginându-și faţa celor doi americani 


când îi va contacta. Zâmbi, gândindu-se că datora acest 
lucru nepoatei colonelului care comanda DMl-ul. Faţă în 
față cu Malko, cei doi americani vor fi obligaţi să-i 
răspundă la întrebări.. 


Capitolul XX 


O cântăreaţă cu chipul simian, cocoţată pe niște pantofi 
argintaţi cu toc cui, urla o melodie siropoasă, acompaniată 
de o orchestră improvizată, pentru vreo douăsprezece 
cupluri care dansau lent pe ringul de la Maxim's. 

Discoteca, situată în dreapta hotelului, era locul de 
întâlnire al întregului oraș Kigali, femei în rochii lungi, 
bărbaţi în ţinută „neglijentă”, câţiva „expatriaţi” și târfele 
de serviciu. A 

— Dansăm? propuse Bérénice. Îmbrăcată cu o rochie- 
furou, neagră, mulată care-i punea în valoare sânii ascuţiţi. 
Nu au sosit încă. 

Malko se lăsă dus pe ring și avu impresia unei ventuze... 
Berenice avea, despre dans, o concepţie foarte simplă: să 
se atingă până ce partenerul se excita. Lângă ei, o 
matroană înfășurată într-un costum tipic violet, se agita 
extaziată, dansând singură. Malko ardea de nerăbdare să 
se întoarcă la masă să-și bea sucul de maracuja în separeul 
lor, de lângă orchestră. Tocmai încerca să se desprindă de 
lângă Berenice, când aceasta îi suflă la ureche: 

— lată-i, au venit. Priveşte spre bar! 

În penumbră, îi recunoscu cu greutate pe cei doi 
americani din fotografie. Unul era imens, cu o cămașă 
albastră, cu umerii de sportiv, cu părul scurt și bărbia 
accentuată. Tipul de mercenar petrecăreţ, celălalt, mai 
mic, arbora o bărbuţă și avea părul negru. Purta o haină 
ale cărei mâneci erau suflecate. Malko comandă ceva de 
băut, se instală pe scaun, neluându-și ochii de la ei. 

In sfârșit, avea ceva concret: pe cei care, într-adevăr, au 
doborât avionul lui Juvenal Habyarimana, declanșând 
astfel unul dintre cele mai cumplite genocide ale secolului. 
Din păcate, era singur, fără armă, având ca unic aliat 
involuntar pe nepoata șefului DMI.. 

Lăsă să se scurgă cinci minute, apoi, nemaiputând 
răbda, se despărți de Bérénice. 

— Așteaptă-mă în separeu, mă duc să vorbesc cu ei. 


Berenice îl ascultă și traversă ringul de dans. 

Cei doi americani stăteau întorși cu spatele la Malko. 
Acesta se apropie și spuse: 

— Lee! 

Cel mai înalt se întoarse total. Agentul îi văzu ochii gri, 
inchizitori, cu riduri în jur. Un obraz dur și energic. 

— Who are you? 

În mod vizibil, americanul încerca să-l identifice. 

Malko nu pierdu timp. 

— Eu v-am sunat astăzi, spuse el. Eu... 

Deja, celălalt nu-l mai asculta. Acesta îi spuse câteva 
cuvinte la ureche prietenului său, puse o bancnotă de zece 
mii de franci pe tejghea și cei doi coborâră de pe scaunele 
de la bar. Lee era mai înalt decât Malko cu vreo zece 
centimetri. Nebăgându-l în seamă pe Malko, acesta se 
îndreptă spre ușă, urmat de prietenul său. Malko se grăbi 
și el. Aproape de intrare Lee îi strecură câteva cuvinte la 
ureche unui negru, un colos cu capul ras care blocă 
ieșirea. Agentul încercă să-l împingă, dar era ca și cum ai 
încerca să miști faleza din loc. Negrul îl fixă, indiferent, de 
parcă era transparent. Furios la culme Malko făcu cale- 
ntoarsă spre Bérénice. 

— Vino! spuse el. Un negru m-a împiedicat să-i 
urmăresc. Du-te și vorbește-i! 

Ajunseră în fața ieșirii. Gardianul dispăruse. Nici urmă 
de americani. Malko porni mașina și se duse ţintă spre 
casa celor doi. Poarta cea mare era închisă. Era negru de 
furie. Berenice încerca să-l liniștească. 

— Nu te supăra. Mâine, îi voi spune unchiului meu să te 
ajute. Precis îi cunoaște pe cei doi. Haide să ne întoarcem 
la discotecă. 

Cu sufletul negru, Malko își reluă drumul spre Maxim's, 
fiind sigur că negrul care-l împiedicase să-i urmeze pe cei 
doi americani, aparţinea DMI-ului. Odată în plus pământul 
îi fugea de sub picioare. Dar acest eșec îi adusese totuși un 
element sigur: cei doi americani erau într-adevăr, complicii 


lui Walter Park. 
* 


* * 


Bérénice își ţinu cuvântul: îl chemă pe Malko a doua zi 
de dimineaţă pentru a-i spune: 

— Unchiul meu este în provincie. Vrei totuși să iei masa 
cu mine? 

Malko acceptă: cel puţin să fie muncit de gânduri negre 
în compania cuiva. Se găsea în impas. După ce vorbi cu 
negresa, se duse din nou la locuința americanilor, dar găsi 
poarta închisă. În afară de Berenice nu avea niciun aliat la 
Kigali. Tânăra veni să-l ia, puţin înainte de ora unu. Era 
atrăgătoare; purta o rochie de bumbac imprimat. 

— Putem merge într-un restaurant șic care aparţine 
sorei lui Paul Kagame, îi spuse ea. 

Coborâră pe bulevardul Concorde. Restaurantul se 
găsea în imobilul OMS. Se numea „Crescendo”. O boltă 
prelungită cu o sală unde luau masa câteva tuţii elegante 
în compania amanțţilor lor. Mai multe mașini „4x4” erau 
așezate în mica parcare. Se așezară sub boltă. Malko era 
îngrijorat. Dacă o lăsa pe Bérénice să vorbească cu unchiul 
ei se întâmpla o catastrofă. În caz contrar, se împotmolea. 
Nu avea niciun mijloc să-i forțeze pe cei doi americani să-i 
vorbească. In ceea ce-l privea pe Walter Park, nu avea nici 
cea mai mică idee unde se putea afla... 

— Vrei apă minerală? îl întrebă Berenice. 

Malko era pe cale să-i răspundă când un obiect aruncat 
din stradă ateriză chiar la picioarele sale. Rămase împietrit 
câteva fracțiuni de secundă, timp în care creierul său 
identifică o grenadă. 

— Ce este? 

— O grenadă, spuse Malko cu o voce agitată. 

Apoi se ridică cu un singur salt. Avea între trei și cinci 
secunde de răgaz. Trăgând-o pe Berenice de mână, o 
smulse de pe scaunul care se răsturnă, îndreptându-se 
amândoi spre ieșire sub ochii uimiţi ai celorlalţi clienţi 
care nu remarcaseră nimic. Abia când ajunse la ușă realiză 
că grenada ar fi trebuit să explodeze de mult. Rămase 
blocat în faţa ospătarului care, mirat, revenea cu apa 
minerală 


— Ce se întâmplă, domnule? 

— A fost aruncată o grenadă! Aici, aproape de masă, 
spuse Malko. 

Celălalt izbucni în râs. 

— O grenadă? Este o glumă! 

Merse la masă, se aplecă și luă obiectul. Apoi rămase 
perplex. 

— Într-adevăr, este o grenadă! confirmă el, devenit 
dintr-odată grav. Dar nu este periculoasă. Priviţi, domnule. 

Malko văzu imediat că știftul nu era scos. Grenada nu 
putea să explodeze. Se liniști, dar își simţea picioarele moi, 
în timp ce Bérénice se dezlănțuia. 

— O fi unul dintre nemernicii ăștia de la Interahamwe. 
Ar vrea să ne omoare pe toţi. O să-i spun unchiului meu... 

Malko o privi gânditor. Fără să vrea, ea îi salvase viaţa. 
Era sigur că prezenţa tinerei îi împiedicase, pe cei care 
aruncaseră grenada, s-o facă așa cum trebuia... Ceea ce 


însemna că unchiul era la curent cu totul. 
* 


* * 


Mirat că Bérénice nu apăru până la ora zece, agentul 
cobori la piscină. Se despărţiseră după dejun. Reveni la 
hotel nemaiștiind ce să facă. O descoperi, în cele din urmă, 
singură la o masă, la marginea piscinei. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

Berenice îi aruncă o privire întunecată. 

— M-ai minţit! 

— Referitor la ce? 

— La tine! 

— Ce vrei să spui? 

— M-am întâlnit cu unchiul meu. Mi-a vorbit despre tine. 
Mi-a spus că ești un dușman al etniei tuti. 

— Este total neadevărat! protestă Malko. 

— Ar fi trebuit să te ucid, spuse Bérénice cu jumătate de 
voce. De altfel, te voi „ucide”. La Kigali pot face ce vreau. 
Sau mai bine pun să te aresteze... 

Cercul se strângea în jurul lui. Foarte abil și progresiv. 

— Unchiul tău ţi-a explicat „de ce” aș fi un dușman al 


celor din etnia tuţi? 

Luată prin surprindere, Berenice bâigui un „nu” ezitant. 

— Ei bine, întreabă-l! lansă Malko. Și dacă nu vrei să mă 
mai vezi în seara asta... 

— Ba da, ba da! Vreau să te văd, dar vreau să știu „de 
ce” mi-a spus asta. El pretinde că ești în legătură cu 
„asasinii”. Cei care au dorit să ne facă să dispărem de pe 
faţa pământului. 

— Referitor la acest lucru, pot să-ți răspunsul: este total 
fals. Sunt legat numai de guvernul american. 

Convinsă, Berenice îi luă mâna. 

— Te cred. Vino, mergem la Flamingo, este cel mai bun 


restaurant chinezesc din Kigali. 
* 


* * 


Se trezise dis-de-dimineaţă, pe la șase, gândindu-se 
mereu la eșecul avut. Flamingo se dovedise a fi o 
catastrofă cu farfurii pentru mâncare din plastic și un 
decor mohorât. În plus, deși depusese toate eforturile, 
Berenice, puţin tulburată, nu-și atinsese maxima plăcere, 
ceea ce o făcu nervoasă și prost dispusă... 

Malko luă hotărârea de a se instala în faţa vilei celor doi 
americani până când unul dintre ei urma să iasă, pentru a 
avea timpul necesar să le spună „cine” îl trimisese. Se 
ridică, făcu un duș și apoi cobori. Mașina demară fără prea 
multe probleme. În ciuda defecţiunilor tehnice, continua 
vitejește să-l poarte peste tot. Era încă răcoare dar 
mișcarea era deja intensă, în Africa, lumea se trezește 
odată cu răsăritul soarelui. Zece minute mai târziu, se opri 
în faţa vilei americanilor. 

Surpriză: poarta era întredeschisă. Intrigat, cobori și 
intră să arunce o privire. Cele două mașini erau parcate la 
locul lor obișnuit. Niciun semn de viaţă. Se îndreptă către 
intrarea în casă. Şi acolo ușa era întredeschisă. Prin 
spaţiul liber, zări ceva anormal: un picior. Împinse ușa și 
descoperi restul. 

În spatele piciorului, era corpul unei negrese, îmbrăcată 
numai cu un sutien. Corpul era plin de sânge și o lance de 


bambus era înfiptă în gât. 

Mirosul de sânge și muștele care roiau îl îndreptă spre 
cealaltă încăpere. Aici zări două cadavre. Un bărbat și o 
femeie. Bărbatul era Lee Parker. Nu avea decât niște 
izmene în dungi, iar el fusese tăiat cu lovituri de cuţit și de 
lance. Un detaliu oribil îl izbi: picioarele bărbatului 
fuseseră tăiate de la glezne, probabil pentru a fi împiedicat 
să fugă. 

Pe noptieră, zări un pistol mare, automat pe care Lee 
Parker nu avusese timpul necesar să-l apuce. 

Femeia avea capul tăiat și dat peste spate, gura deschisă 
și o lance înfiptă în abdomen. Sângele i se uscase pe 
coapse, atrăgând muștele. Era probabil Virginia Ahlee. 

Fusese un masacru. Malko făcu un efort pentru a 
inspecta și celelalte camere. Nimic altceva nu era deranjat. 
În a doua cameră îl găsi pe Matt Stewart lungit pe burtă, 
cu ceafa tăiată și un cutit înfipt în spate.. 

Muștele roiau peste tot, mirosul „dulce-amărui” al morții 
se amesteca cu cel al sângelui. Malko reveni în prima 
cameră, luă pistolul și-l puse la centură. Liniştea 
nefirească era pătrunzătoare. Când ajunse în grădină, îl 
apucă o stare de rău. Probabil, pentru înfăptuirea acestui 
oribil masacru a fost nevoie de mai mulţi asasini. Era 
foarte clar că cei patru uciși fuseseră luaţi prin 
surprindere. Era o crimă planificată și executată cu sânge 
rece. Chiar și sălbăticia aparentă era artificială. 

Picioarele tăiate erau semnul celor din „Interahamwe” 
care îi „scurtau” pe tuţi. Această crimă încurca toate firele. 
Era o execuţie cuadruplă, de o sălbăticie nemaiîntâlnită. 

leși din grădină și urcă automat în mașină. Totul îi era 
clar. Americanii fuseseră eliminaţi pentru că reprezentau 
un risc pentru guvernul ruandez. Era modul cel mai sigur 
de a-și asigura liniștea. Ca și în cazul colonelului Lizinde în 
Kenya. 

În faţa raţiunii de stat, bună sau rea, nu existau nici 
aliaţi nici prieteni. Dacă era așa cum credea Malko, acești 
americani făcuseră un serviciu imens guvernului ruandez 
care după aceea îi suprimase cu sânge rece. 


Această execuţie cuadruplă era de asemenea un mesaj; 
de data asta, pentru el. Dacă mai continua cercetările, 
urma să fie asasinat cu prima ocazie. 

În mod automat își mângâie pistolul recuperat din casa 
morții. Era un Browning cu paisprezece gloanţe; liniștitor, 
totuși. Avea în față o alegere clară; să părăsească Kigali 


sau să rămână, riscând să moară în fiecare moment. 
* 


* * 


Un bărbos cu o caschetă neagră pe cap șușotea lao 
masă pe terasa de la „Caprices du Palais” cu un roșcovan 
atletic, îmbrăcat în haine roșii ca lateritul. 

Malko se instalase la o masă nu departe de aceștia și o 
aștepta pe Berenice. Cu o seară înainte vorbise cu ea să se 
întâlnească aici. Lui nu îi era foame. Amenințarea invizibilă 
plutea peste el, accentuată de momente din ce în ce mai 
feroce, zdruncinându-i nervii. 

De cum sosise la Kigali fusese reperat. Cum DMl-ul nu-l 
considerase periculos, îl lăsase să acţioneze. Apoi pe 
măsură ce ancheta progresa, sporiseră presiunea asupra 
lui. Mai întâi, avertismentul lui Theoneste, apoi masacrul 
animalelor lui Hugues Vandermersch. După aceea grenada 
închisă și în sfârșit execuţia americanilor susceptibili de a 
face mărturisiri. Toate acestea, implicit, confirmau 
confesiunile lui  Jean-Bosco  Sagatwa. Chiar FPR-ul 
doborâse avionul Falcon 50 al președintelui Habyarimana. 
Dar care era adevărata implicare a CIA în acest atentat? 

Singurul care putea răspunde era numai Walter Park. 
Numai că „mortul cel viu” era de negăsit... Vocea jovială a 
lui Filip Lenaerts îi tulbură liniștea. 

— Pot să vă ofer un Primus? 

— Nu. Mulţumesc. 

— Acum câteva minute am întâlnit un tip pe care cred că 
l-aţi cunoscut de mult. Se numește Josse Laslaing. Avusese 
un restaurant aici înainte de evenimente. De atunci a 
emigrat la Butare unde și-a cumpărat un hotel restaurant 
„Ibis”. Cunoaște pe toată lumea... 

Malko îl ascultă cu foarte mare atenţie. Dacă Josse 


Laslaing cunoștea atâta lume, ar fi fost o șansă să-l 
întâlnească pe Walter Park. 

— Vine aici? îl întrebă Malko. 

— Nu. L-am invitat, dar trebuia să plece la Butare și are 
o delegaţie ONU în seara asta, care caută mărturii despre 
genocid. M-am întâlnit la piaţă cu el; cumpăra tot felul de 
lucruri care nu se găsesc la Butare. Trebuie să fie încă la 
cumpărături. 

Malko era deja în picioare. 

— Mi-ar plăcea să-l revăd! O să încerc să-l găsesc. Dacă 
apare Berenice, oferă-i ceva de băut. 

— Lăzile lui Josse sunt chiar în faţa Băncii „Confiance 
d'or” îi mai strigă patronul restaurantului, pe bulevardul 


Comerţului. 
* 


* * 


Un tânăr negru dormea cu pumnii strânși sub cap, în 
soarele strălucitor al zilei, în spatele unei mașini Toyota, în 
faţa Băncii „Confiance d'or”. Malko îl scutură și negrul își 
deschise ochii sașii. 

— Unde este patronul tău? 

— Acolo. În piaţă, șefu'. Cu doamna. 

Îi arătă un grup de boutique-uri, unde se vindeau de 
toate, de la oale până la rochii. 

— Spune-i că vrea să-l vadă un prieten. 

Mă duc să-l caut și eu prin piaţă. 

Malko pătrunse pe aleile strâmte protejate de soarele 
puternic de acoperișuri. Era o piață imensă, zgomotoasă, și 
vânzătorii trăgeau de clienţi. După cinci minute își dădu 
seama că nu-l putea găsi pe cel pe care-l căuta și căută 
una din ieșiri. 

Chiar în acel moment zări un cuplu de albi care ieșeau 
din piață, puţin mai departe de el. 

Un domn rotofei, roșcovan însoţit de o blondă cu coadă 
de cal, cu bazinul mulat într-un gens prea strâmt. Malko 
grăbi pasul și îi ajunse din urmă chiar când aceștia erau 
lângă balotul de cumpărături din spatele Toyotei. Malko îl 
strigă pe bărbat: 


— Josse! 

Belgianul se întoarse și schiță un zâmbet. Cea care îl 
însoțea îi adresă și ea un salut vag lui Malko. Nu arăta rău; 
avea un nas mic și sânii mari. 

— V-am zărit în piaţă, zise Malko, treceam adesea pe la 
voi, înainte de evenimente. 

Chipul patronului se lumină: 

— Ah, da este adevărat! Ce mai faceţi? 

— Ah, mereu acelaşi lucru, spuse Malko. Dar 
dumneavoastră? _ 

— Eu m-am instalat la Butare de ceva timp. Imi merge 
bine. Vin aici să mă aprovizionez. Acum ne pregătim să 
plecăm. Trebuie să treceţi să ne vedeţi... 

— Bineînţeles! aprobă Malko. Apropo, nu l-aţi mai văzut 
pe Walter Park? Ştiţi, americanul cu pistrui? 

Josse Laslaing căută câteva clipe în memorie. 

— Ah, da! Din când în când, spuse el. Dar nu se află la 
Butare. 

Femeia cu nasul mic și sânii mari, îl trase de mânecă. 

— Haide, o să întârziem. 

Josse Laslaing se scuză cu un surâs. 

— Treceţi să luați masa pe la mine. Vorbim despre toate 
astea! 

— Da, veniţi, spuse și blonda cu o privire plină de 
subînțelesuri. Nu prea vedem multă lume la Butar€... 

Malko îi privi urcând în mașină. S-ar fi lipsit bucuros de 
o călătorie la Butare, dar merita totuși... 

Când reveni la „Caprices du Palais”, Berenice nu mai era 
acolo. Malko încercă s-o prindă la telefonul mobil: găsi un 
mesaj. Nu mirosea prea bine. Se resemnă să ia masa 


singur, alături de traficanţii de diamante. 
x 


* * 


Agentul își privi furios ceasul. Era deja șase și jumătate. 
Se lăsase noaptea și nu parcursese decât o treime din 
drum. După prânz, trecuse pe la hotel să-și ia câteva 
lucruri și dolarii pe care nu voia să-i lase în safe-ul 
camerei, loc prea puţin sigur. 


În momentul plecării, capota mașinii se încăpăţânase să 
se închidă. Un mecanic de la service Total reuși în cele din 
urmă să-l repare, dar nu în întregime. Dar mai ales Malko 
pierduse mai mult de trei ore... 

Făcu un ocol pentru a evita o vacă rătăcită. 

Drumul era îngust, sinuos, escaladând nenumărate 
coline, toate asemănătoare. Punctate din loc în loc cu zeci 
de cuptoare de cărămidă. 

Două ore mai târziu, intră pe o șosea dreaptă, mărginită 
de arbori magnifici: Butare, la sud de Kigali, foarte 
aproape de frontiera cu Burundi. 

În localitate se afla o mică prefectură cu activitate 
redusă și o singură stradă principală. 

Malko era în căutarea restaurantului Ibis. 

Restaurantul se afla puţin mai la stânga. O terasă 
animată și zgomotoasă. Parcă și intră în restaurant. În 
interior era aproape gol și un ospătar african îl întâmpină 
surâzător: 

— Doriţi să luaţi cina, domnule? 

— Aș vrea să vorbesc cu domnul Josse. 

Ospătarul îl privi cu un aer mirat și bâigui: 

— Dar, domnul Josse este la... Așteptaţi! 

Dispăru în bucătărie. Peste cinci minute Malko o zări pe 
blonda cu care era restauratorul la Kigali, cu o figură 
descompusă și ochii roșii. 

— Josse a murit! îl anunţă ea între două hohote de plâns. 

— Mort? Dar ce s-a întâmplat? 

Tânăra se prăbuși pe scaun și îi spuse: 

— Când am ajuns aici, am fost prinși de o mașină cu 
patru africani înarmaţi cu kalașnikov. Ne-au lovit. Doi au 
ieșit și au început să tragă în camioneta noastră. Josse a 
fost ucis pe loc. Eu am reușit să scap. Cum era seară, nu 
și-au dat seama că fugisem. Am avut timp să ajung la 
restaurant. 

Malko nu mai răspunse. Plasa se strângea tot mai tare în 
jurul lui. Chiar mai mult decât crezuse. 

Era urmărit în permanenţă și adversarii săi nu riscau 
nimic în acest joc: totuși nu putuseră să audă conversaţia 


între el și Josse Laslaing... 

Privi bulevardul lung, prost luminat, calm în aparenţă. 
Dacă pleca în seara asta, era sigur că nu ar fi ajuns viu la 
Kigali. De acum, el era următorul pe listă. Blonda îl 
observa printre lacrimi. 

— Doar nu o să plecaţi acum, îi sugeră ea: este periculos 
să conduceţi mașina noaptea. Avem niște camere aici... 
Apropo, mă numesc Nadine. 

— Foarte bine, Nadine. Dacă sunteţi singură, putem cina 
împreună. 

— Îmi va face bine, spuse ea ștergându-și lacrimile. 
Veniţi să vă instalez. 

Un ospătar îi luă sacul de voiaj lui Malko și îi arătă o 
cameră cu un confort redus, care dădea spre bulevard. 
Niciodată nu fusese atât de mulțumit că recuperase o armă 
și anume pistolul Browning al lui Lee Parker. 

* 


* * 


Nadine își aranja machiajul, dar avea ochii înroșiţi. Ca 
antreu, femeia își turnă un Defender dublu pe care-l sorbi 
dintr-odată. Mâinile îi tremurau. 

— Nu înţeleg, spuse ea. Josse nu avea dușmani. 

— Era soţul dumneavoastră? 

— Nu. Eu eram secretară la Ambasada Belgiei când el 
mi-a făcut curte. Mi-a plăcut să vin să stau aici la aer 
curat. Aici suntem la marginea lumii. Apoi mi-am dat 
seama că avea nevoie de o casieră! El se culca tot timpul 
cu negrese, iar mie îmi era frică să nu mă atingă. Îmi era 
teamă de SIDA. Acum nu știu ce o să fac. 

Cei doi fură serviţi. Gustări variate și veșnica friptură la 
grătar. Malko așteptă, până ce Nadine se mai liniști și o 
întrebă: 

— II cunoașteţi pe americanul de care vorbeam: Walter 
Park? 

— Bătrânul american cu pistrui? Da, mi-a făcut chiar și 
curte. Cred că se plictisește singur la Gisenyi. 

Malko își simţi pulsul urcând vertiginos. 

— Trăiește la Gisenyi? 


— Da. De mult timp. L-am văzut în ziua în care am fost 
în weekend la Meridien. Chiar mă întrebam de ce s-a 
îngropat acolo... Lacul Kiwu este frumos, dar totuși... 

Malko nu o mai asculta. În sfârșit, ajunsese aproape de 
jackpot. Deodată, o văzu pe Nadine schimbându-și 
expresia. 

— Godferdom! spuse ea printre dinţi. l-aţi văzut pe cei 
doi tipi care tocmai au intrat? 

Malko se întoarse și zări doi negri mari, voinici, cu 
chipurile inexpresive, în haine de piele și jeans. 

Cei doi se instalară la o masă lângă intrare. 

— Sunt aproape sigură că ei ne-au atacat! 

Agentul nu spuse nimic. De data asta, adversarii săi nici 
nu se mai ascundeau măcar. Deci era programat să moară 
la Butare. 


Capitolul XXI 


Malko puse mâna pe Nadine, încercând s-o calmeze. 

— Să nu vă fie frică, aici nu vi se poate întâmpla nimic. 
Și apoi, poate că nu sunt aceeași. 

— Ba da, ba da! se revoltă ea. Sunt absolut sigură. Mă 
duc să anunţ jandarmeria. 

— Să nu faceţi nimic. Cred că cei care v-au atacat au 
acţionat la ordinele DMl-ului. 

Nadine își ridică ochi plini de lacrimi spre Malko, cu un 
aer buimăcit. 

— DMl-ul! Dar de ce? 

— Nu pot să vă explic acum ceea ce știu. Dar mâine 
dimineaţă voi pleca din Butare și sunt aproape sigur că mă 
vor urmări. După ce voi pleca, luaţi un autobuz - 
transportul în comun - și plecaţi la Kigali. Cereţi protecţia 
Ambasadei Belgiei și părăsiţi ţara cât mai curând posibil. 
Există curse Sabena de două ori pe săptămână. 

Nadine lăsă furculița din mână, palidă ca un cadavru. 

— Dar, nu am bani! Ce-o să fac? 

— O să vă dau eu, spuse Malko Cincizeci de mii de 
dolari. Suma asta vă va ajuta să începeţi o nouă viaţă. 

Nadine era din ce în ce mai uluită. 

— Cincizeci de mii de dolari, repetă ea, cu jumătate de 
voce. De ce mi-aţi da mie atâţia bani? Nu ne cunoaștem 
deloc. 

— Exact, recunoscu Malko, dar este posibil ca eu să fiu 
indirect și involuntar, responsabil de moartea prietenului 
dumneavoastră Josse. 

Nadine făcu ochii mari, uluită: 

— Dar, de ce? Nu v-a văzut niciodată! 

— Deţinea o informaţie foarte importantă, explică 
Malko. A fost ucis pentru a fi împiedicat să mi-o comunice. 
Aţi avut mare noroc... 

Nadine împinse farfuria și zise cu o voce stinsă: 

— Îmi este greață! 

Se ridică de la masă și dispăru. În timp ce lipsi de la 


masă, cei doi negri dispărură, după ce goliseră sticla de 
Primus. Tânăra belgiană apăru cu fața descompusă. Se 
așeză și-l fixă pe Malko. 

— Nu vă cred! Nu vă înţeleg. 

— Credeţi-mă, tot ce v-am spus este adevărat. De acum, 
nu mai riscaţi nimic. 

— De ce? 

— Pentru că cei doi bărbaţi ne-au văzut împreună. Ei 
știu că noi am vorbit. Deci, este prea târziu pentru a vă 
ucide. 

Nadine rămase tăcută câteva momente, apoi întrebă 
timid: 

— Îmi veţi da banii, totuși? 

— Da, spuse Malko. Erau destinaţi să recompenseze 
persoana care m-ar fi ajutat să-l găsesc pe Walter Park. 
Intâmplarea a făcut ca dumneavoastră să fiţi acea 
persoană. Banii vă vor ajuta să începeţi o altă viaţă. 

Belgianca dădu din cap, buimăcită. 

— Nu înţeleg nimic! Nu îmi vine să cred! Este incredibil! 

Ea privi salonul gol. 

— Unde au plecat? 

— Au plecat, zise Malko, fără să explice. 

— Nu mai suport, suspină Nadine. Nu cred că trebuie să 
părăsesc Butare. 

— Şi totuși ăsta este al mai bun lucru pe care îl aveţi de 
făcut, o sfătui. Acum, mă duc să mă odihnesc. 

Ajuns în cameră, consultă o hartă a Ruandei. Dacă o lua 
pe drumul din nord, spre Kigali, exista o răspântie la 
Nyanza care ducea spre Gisenyi, evitând astfel să treacă 
prin Kigali Nu-i rămânea decât să se roage să nu fie 
așteptat la ieșirea din oraș. Împinse un scaun în dreptul 
ușii, puse un glonţ pe ţeava pistolului Browning și se 


întinse pe pat. 
* 


x * 
Un zgomot puternic se auzi pe culoar și un val de 


adrenalină urcă în arterele lui Malko. Se ridică și aprinse 
lumina, verificând ca pistolul să fie la îndemână. Afară, 


liniștea era absolută. Deodată, văzu mânerul ușii 
întorcându-se lent și își scoase pistolul gata să tragă prin 
ușa batantă. 

Auzi o respiraţie. Cineva se afla de partea cealaltă a ușii. 
Din nou mânerul se mișcă. Lipindu-se de perete, pentru a 
fi la adăpost de un glonţ tras prin perete, întrebă cu 
jumătate de voce: 

— Cine este acolo? 

— Eu sunt! zise vocea tremurătoare a Nadinei. 

Malko îndepărtă scaunul și întoarse cheia. Tânăra 
belgiancă stătea pe culoar, cu chipul îngrozit, picioarele 
goale, îmbrăcată într-o cămășuţă de noapte, din care i se 
zăreau sânii. Nadine se strecură în cameră. 

— Scuzaţi-mă, mi-a fost tare frică! Aud zgomote peste 
tot. Pot să rămân cu dumneavoastră? 

— Nu este decât un pat, remarcă agentul. 

— Nu-i nimic, o să stau pe fotoliu. 

Privirea i se opri pe pistol, apoi își întoarse capul ca și 
cum nu l-ar fi văzut și se cuibări în fotoliu. 

Malko își spuse că este momentul să-și achite datoria. 
Luă din sacul de voiaj plicul cel gros, plin cu dolari și îi 
împărţi conţinutul în două. 

— Iată cei cincizeci de mii de dolari, spuse el. Folosiţi-i 
cum credeţi mai bine. 

Nadine îi mulţumi cu un surâs palid, fără să se miște. 
Era ca un animal îngrozit. Malko se culcă din nou. Se 
întrezărea o zi dificilă. Pentru moment se luptă cu somnul, 
apoi aţipi, fără să-și dea seama. Se trezi din somn cu o 
senzaţie stranie. Visase niște pisicuţe, iar una dintre ele se 
freca de el Era o senzaţie plăcută. Tot în vis, mângâie 
pisica, iar degetele sale întâlniră ceva ce semăna cu o 
blăniță. 

Trezit dintr-odată, ghici în întuneric o formă pe jumătate 
culcată alături de el. Ceea ce simţise pe abdomen era 
capul lui Nadine... 

Nadine îl mângâia delicat nevrând să-l trezească... 
Malko, lungit pe spate, se abandonă în deliciul plăcerii. Ce 
îi rezerva viitorul imediat dacă nu pericolul sau chiar 


moartea? 

Nadine se opri din jocul ei, își scoase cămășuţă de 
noapte și se întinse peste el, începând jocul dragostei cu 
mișcări ample. Malko o prinse de șolduri pentru a se 
armoniza cu mișcările tinerei. 

La sfârșit, explodară practic amândoi în același timp, iar 
Nadine rămase un moment prăbușită peste trupul lui. 

— Scuzaţi-mă, îi suflă ea puţin mai târziu. M-am liniștit. 
Aveam nevoie să simt un bărbat... 

Apoi, Nadine se ridică din pat și se îndreptă liniștită spre 
fotoliu. Peste cinci minute, Malko îi auzi respiraţia 


regulată. Nadine adormise. 
x 


* * 


Drumul era minunat între munți şi culturile de 
bananieri, de un verde închis, presărat cu sate mici, de o 
parte și alta. Ici-colo câte un eucalipt argintiu arunca 
fascicule de lumină printre buchetele somptuoase de flori 
ale paradisului multicolor. 

În ciuda acestor frumuseți Malko simțea o gheară în 
stomac. La fiecare cinci minute arunca o privire în oglinda 
retrovizoare. Un alt „4x4”, un Cherokee vechi, roșu, îl 
urmărea de când ieșise din Butare. Prea departe pentru a-i 
distinge pe cei din interiorul mașinii... Dis-de-dimineaţă, pe 
la șase și jumătate coborâse cu Nadine și băuseră 
împreună cafeaua. 

— Cine sunteţi? îl întrebase ea. Aș dori să vă revăd. 

— Mai bine ar fi să nu ne mai revedem. Plecaţi la Kigali 
și apoi părăsiţi ţara. Acești bani vă vor fi de folos. Sunteţi 
tânără și frumoasă, viaţa merge înainte. 

Nici măcar nu se sărutaseră la despărţire. Plecând, 
privise casele încă adormite din Butare și își spuse că nu 
va mai reveni cu siguranţă, niciodată în acest mic târgușor 
ruandez unde, totuși, găsise ultima cheie a anchetei sale, 
după o lungă succesiune de crime. De la colonelul Lizinde 
la Josse Laslaing, numărul era destul de mare. Cel puţin 
ultimul, belgianul, murise fără a ști de ce, cu siguranţă cel 
mai inocent dintre toţi ceilalti.. 


Încercă să accelereze, dar mașina sa Land Cruiser era la 
capătul puterilor. In spate, Cherokee-ul nu-l slăbea deloc. 
Crezu că scăpase de el la Nyanza, dar acesta apăru rapid, 
într-un nor roșu de praf. 

Drumul era îngust, deteriorat, năpădit de vegetaţie, cu 
ocolișuri, suișuri și coborâșuri, într-un peisaj sălbatic. 

Se zăreau ţărani care munceau câmpul, femei care 
mergeau încet de-a lungul drumului cu greutăţi enorme pe 
cap: copiii împingeau un soi de trotinete mari cu roţi de 
lemn în care încărcaseră saci de cărbune. 

Traversă apoi o zonă în care toţi copacii fuseseră tăiaţi 
de valurile de refugiaţi care reveneau din Uganda. 

De altfel, în dreapta sa, munţii înalţi, acoperiţi de o 
vegetaţie bogată separau Ruanda de Uganda, pierzându-se 
în zare. 

Nu zări niciun panou de semnalizare, niciun nume: se 
afla într-o zonă total necunoscută. După o oră și jumătate 
de la plecarea sa din Butare, zări în stânga sa lacul Kiwu. 
Drumul se întindea de-a lungul malului, mărginind o faleză 
luxuriantă. Jeepul, mereu pe urma lui Malko nu putea nici 
măcar să-l depășească. 

Agentul se concentră pe drumul său, întrebându-se cum 
ar putea da de urma lui Walter Park la Gisenyi. Dar mai 
ales cum ar putea să se debaraseze de urmăritorii săi. Din 
fericire, avea la el pistolul Browning... Praful de laterit 
intra în valuri prin geamurile deschise ale mașinii, 
făcându-l să se înece și să tușească. Se gândi la Walter 
Park și la modul în care acesta îl va întâmpina.. 

În stânga sa zări niște clădiri. Era o braserie. Se 
apropie. Drumul din ce în ce mai deteriorat cobora spre 
lacul Kiwu. După un viraj văzu un panou cu o săgeată ce 
indica „Hotel Meridien”. 

Drumul se întindea, de acum, de-a lungul plajei unde se 
zăreau câteva cârciumioare. 

O mulțime de oameni făcea baie, era cald și atmosfera în 
jurul locului era plăcută. 

Imediat dădu de un hotel de culoare ocru, înconjurat de 
niște clădiri mai mici. Opri mașina și cobori. Cherokee-ul 


roșu îl ajunse și parcă în spatele lui. Malko intră în holul 
hotelului, întunecat și pustiu. Un singur recepţioner trena 
prin recepţie mirat că vede un client. Malko se apropie de 
acesta și îi puse o bancnotă de zece mii de franci ruandezi 
pe birou. 

— Caut un prieten, un muzungu, care locuiește aici, la 
Giseny. 

Funcţionarul privi avid banii dar răspunse cu onestitate: 

— Nu cunosc niciun muzungu la Giseny. Poate la Goma. 
De cealaltă parte a frontierei. 

— Posibil, răspunse Malko. Puteţi întreba pe cineva? 
insista el 

— La piscină, lucrează un ospătar care locuiește în zonă; 
întrebaţi-l pe el! 

Malko traversă holurile pustii și ajunse la o piscină unde 
doi albi se bronzau, lungiţi pe saltele. 

Îl chestionă pe un ospătar bătrâior, punându-i aceeași 
întrebare cu aceleași argumente. Negrul se scărpina în 
creștetul capului. 

— Un muzungu! Da, este unul. Dar este bătrân! 

— Unde locuiește? 

— Acolo, la un kilometru de frontieră, pe Aleea 
Palmierilor. O casă mare, albă. 

Malko era deja afară. Când urcă în mașină, zări în 
parcare un alt vehicul: o camionetă cu mai mulţi soldaţi. 
Un afet de mitralieră era urcat pe platou. Pulsul lui săltă la 
o sută cincizeci: porni mașina ajungând din nou pe drumul 
care mărginea lacul, de fapt o alee mărginită de cocotieri, 
cu două benzi separate de un strat de pământ, unde se 
cultivase iarbă. 

Cherokee-ul era în spatele lui, dar nu căuta să-l agate. 
Își concentră atenţia pe partea dreaptă unde se succedau 
mai multe vile. 

Deodată, auzi un zgomot de motor și zări cu colţul 
ochiului camioneta care-l depăși, mergând în contra-sens 
pe cealaltă parte a șoselei. 

Vehiculul încărcat cu soldați mai parcurse o sută de 
metri, apoi se întoarse spre stânga și se opri, blocând calea 


pe care rula Malko. 

Acesta frână, pentru a nu-l ciocni și mașina sa se așeză 
ca de obicei de-a curmezișul drumului. 

Aruncă o privire în spatele lui: doi bărbaţi ieșiră din 
Cherokee, cu niște arme în mâini și înaintau spre el fără să 
se grăbească. Sări la pământ, chiar în momentul în care 
mitraliera se mișca în direcţia lui. Auzi un strigăt și cei doi 
urmăritori se repeziră sub un cocotier, la adăpost. Ceilalţi 
începuseră să tragă! Privirea îi fu atrasă de un panou căzut 
la pământ, cu inscripţia „Aleea Palmierilor”. Urma să 
moară aproape de ţintă. 

Auzi zgomotul chiulasei mitralierei și scoase pistolul 
Browning într-un gest de apărare derizorie: cel puţin să 


moară cu arma în mână. 
x 


* * 

— Opriţi! 

Malko fascinat de ţeava mitralierei îndreptată asupra 
lui, nu văzu ţâșnind un bărbat care tocmai ieșise dintr-o 
vilă elegantă așezată chiar în colţul bulevardului cu Aleea 
Palmierilor. Un bărbat în vârstă, cu umerii căzuţi, părul 
rar. Faţă ovală, curioasă, ce părea sculptată în gelatină și 
cu ochii de culoarea cobaltului. 

În ciuda acestui chip moale, gelatinos, emana din el o 
forţă și o siguranţă de oţel. 

Teava mitralierei se întoarse; bărbatul se apropie de 
Malko și îl luă de braţ. 

— Veniţi! 

Cei doi urmăritori schițară un gest de interpunere, dar 
bărbatul în vârstă le spuse sec: 

— Leave him alone? 

Cei doi soldaţi se îndepărtară și agentul pătrunse în 
grădina vilei cu salvatorul său. Acesta nu deschise gura 
până când nu intrară în casă unde-l conduse pe Malko într- 
un salon cu parchet de culoare închisă și cu ferestrele 
zăbrelite. Bărbatul se așeză cu greutate. Îi dădu un ordin 
scurt unui servitor negru, apoi se întoarse spre Malko și-l 


33 Lăsaţi-l în pace! 


privi insistent. 

— Deci, m-aţi găsit! suspină el. 

— Cu greutate, mărturisi Malko. Dar cum aţi știut că vă 
căutam? 

— DMl-ul m-a ţinut la curent, spuse simplu americanul. 
Dacă le-aș fi cerut, v-ar fi lichidat îndată ce aţi sosit la 
Kigali, dar am hotărât să rămân neutru. Nu regret. Aţi avut 
perspicacitate și mult noroc, conchise Walter Park. Intr- 
adevăr, mult noroc. 

— Nu toţi au avut noroc, în afacerea asta. Prietenul 
dumneavoastră Josse Laslaing, patronul restaurantului a 
murit pur și simplu pentru că a vorbit cu mine. 

Americanul dădu din cap în sensul proverbului: orice 
omletă se face spărgând ouă. 

Servitorul negru reveni cu un platou pe care se găseau 
două cești de ceai. li turnă lui Walter Park în ceașcă, iar 
acesta își puse puţin zahăr cu un clește special exact ca în 
fotografie. 

Bău puţin ceai și zise: 

— Deci știți totul! 

— Nu chiar, îl corectă Malko. Cunosc amănuntele 
operaţionale datorită lui Jean-Bosco Sagatwa. Știu că în 
seara aceea eraţi cinci, dintre care doi africani. Am găsit 
chiar și un martor care v-a întâlnit când vă pregăteaţi să 
fugiţi. Dar nu știu lucrul principal. 

— Care? 

— „De ce?” 

Se lăsă o liniște apăsătoare, apoi americanul se aplecă în 
faţă, cu o strâmbătură. 

— Cred că v-aţi câștigat dreptul de a afla. Ştiţi aproape 
totul despre mine, cel puţin esenţialul. Dar poate nu 
cunoașteţi legăturile speciale pe care le-am avut cu Paul 
Kagame. Unul dintre rarii conducători negri, integru, 
curajos și patriot. Eu l-am ajutat să obţină un stagiu la Fort 
Lavenworth, în Texas, în 1990. Într-o zi, în 1994 a venit la 
mine într-o stare de surescitare extremă, lucru neobișnuit 
la el. Mi-a povestit ceea ce acest ticălos Jean-Bosco 
Sagatwa îi încredințase colonelului Lizinde. Și anume că 


Habyarimana avea intenţia la întoarcerea sa de la Dar-Es- 
Salaam să declanșeze genocidul contra etniei tuti. „Știam” 
cu toţii că se pregătea un genocid, de aceea această 
informaţie mi s-a părut absolut credibilă. 

— Paul Kagame v a cerut să-l ajutaţi? 

— Da. A crezut că eliminându-l pe Habyarimana își va 
salva poporul. Și mai credea că cei de la Minuar ar 
interveni dacă ar fi existat tuţii uciși Avea un stoc de SAM 
7 și SAM 16 dat de către Uganda FPR-ului. Dar nu avea 
personal competent care să-l manevreze. Am reflectat mai 
multe zile. Era o hotărâre teribilă, pe care nu puteam s-o 
încredinţez nimănui. Nu aveam „niciun” mijloc de a 
verifica spusele lui Lizinde. Cei din etnia hutu ne 
obișnuiseră cu ce era mai rău. Astfel că, în final, am 
acceptat să-l ajut. 

— Dar de ce Lee Parker și Matt Stewart? 

— Îi cunoșteam de mult timp. Fuseseră instructori în 
armata ugandeză. Cunoșteau perfect mânuirea rachetelor 
SAM 16 și mă ascultau fără să-mi pună întrebări. Mai ales 
când le-am spus că era vorba să-i salvez pe tuţii de la un 
genocid programat. Restul a fost ușor. Probabil că 
Sagatwa v-a povestit. Am luat cu noi doi membrii ai APR- 
ului. 

— Ce făceau cei doi americani la Kigali? Plantaţia de 
ceai era numai acoperirea lor. 

— Spionau pe cei de la FAR, spuse Walter Park. Pentru 
cei de la FPR, la ordinul meu. Toate comunicările FAR, sub 
acoperirea plantatorilor de ceai. Erau foarte discreţi. 
Niciodată cei de la FAR nu i-au bănuit. Au făcut o treabă 
bună. 

Malko îi puse o întrebare care-i stătea pe limbă: 

— De la începutul acestei anchete, am avut impresia că 
fosta dumneavoastră „casă” - CIA căuta „să acopere” 
lucrurile. De ce? Doar nu era implicată? 

— Nu. Nu era implicată. Dar foarte rapid, cei de la staţia 
de emisie din Kampala au avut niște bănuieli. Aveau lista 
rachetelor SAM 7 și SAM 16 deţinute de armata ugandeză. 
Când au obţinut numărul de serie a celor două rachete 


SAM 16 folosite în această acţiune, au descoperit că 
proveneau din stocurile armatei ugandeze. Știau de 
asemenea, că Lee Parker și Matt Stewart erau experţi în 
folosirea acestui tip de material militar. Cunoșteau și 
relaţiile mele cu ei și cu Paul Kagame. Şi atunci, fără să 
știe „de ce” au ajuns la concluzia că noi aveam o 
contribuţie la acest atentat. In perioada aceea, o notă 
ultrasecretă a fost trimisă prin staţia de emisie din 
Kampala direcţiei generale - Langley, detaliind bănuielile 
lor referitoare la noi. 

— Dar nu mai făceaţi parte din CIA, obiectă Malko. Iar 
Parker și Stewart nu făcuseră „niciodată” parte. 

— Exact. Dar ei comunicau staţiei din Kampala toate 
informaţiile culese în contul FPR-ului. Exista deci o 
legătură operaţională între ei și CIA. Dacă această afacere 
ieșea la lumină, CIA ar fi fost acuzată de a fi sponsorizat 
atentatul. Iată de ce s-a ţinut la această versiune oficială a 
vinovaţilor hutu. S-a spus că am vrut să-i fiu pe plac lui 
Paul Kagame, prietenul meu, fără să se înţeleagă de ce. 
Secretul a fost păstrat până când ticălosul de Jean-Pierre 
Mugabe a relansat afacerea, pentru motive pe care nu le 
cunosc încă. Bineînţeles, avocata lui Jean-Bosco Sagatwa a 
profitat de ocazie, încercând astfel să-i diminueze 
responsabilitatea clientului ei. 

Restul îl cunoașteţi... 

— Nu complet, contestă Malko. Când am ajuns la 
Nairobi, am avut impresia clară că șeful staţiei de emisie 
CIA, Mark Spencer, făcea totul pentru a-mi pune bete în 
roate. 

— Nu era o impresie, replică Walter Parker. Când a 
apărut documentul lui Mugabe, Casa Albă a cerut direcţiei 
generale CIA să-i dea „toate” elementele acestei afaceri. 
Bineînţeles, că în faimoasa notă secretă, eu apăream în 
primul rând. Nu au putut să refuze. Și, când Frank 
Capistrano v-a lansat în afacere, le-a fost teamă că veţi 
descoperi cine știe ce alte lucruri. Deci, au încercat să vă 
împiedice ancheta. În mod discret, neștiind măcar dacă 
mai trăiesc. 


— Frank Capistrano o să fie mulţumit, concluzionă 
Malko. V-am găsit și am aflat și ce s-a întâmplat. 

Un surâs fin lumină chipul gelatinos al americanului. 

— De când a citit nota secretă de la staţia de emisie din 
Kampala, „a știut” numele meu. Cât despre motivele mele, 
puţin îi păsa. Ceea ce dorea, era să obţină certitudinea că 
murisem. Şi dacă nu aș fi fost mort, urma să se corecteze 
situaţia... 

— Adică? întrebă Malko, nedorind să înţeleagă. 

— Să mă lichideze! scăpă Walter Park. Pentru a evita 
definitiv orice risc de indiscreţie. Frank Capistrano 
lucrează în numele statului. Rolul său este de a evita 
pentru totdeauna ca CIA să fie implicată de aproape sau de 
departe în atentatul din 6 aprilie 1994. 

— Să vă lichideze? repetă Malko uimit. 

Walter Park înclină din cap. 

— Evident! Naivitatea dumneavoastră vă onorează. Din 
moment ce proiectoarele își îndreptau din nou lumina spre 
noi, trebuia să se facă curăţenie. Și să se evite cu orice 
preţ să se compromită numele Statelor Unite și al CIA. 
Dușmanii noștri ar fi putut pretinde că au acţionat la 
ordinul Casei Albe pentru motive geostrategice obscure. 
Iar cel care curăţă, sunteţi dumneavoastră: sau poate nu 
m-ati fi găsit și în cazul acesta era perfect pentru ei; sau 
aţi fi reușit și în cazul acesta, fie vi s-ar fi cerut să mă 
lichidaţi, fie ar fi făcut ei acest lucru, dar în spatele 
dumneavoastră. 

Tăcu, bău puţin ceai. Împietrit Malko îl întrebă: 

— Când aţi aflat că Jean-Bosco Sagatwa v-a manipulat? 

Chipul americanului se întunecă. 

— Prea târziu. Genocidul era deja declanșat și noi 
ucisesem pe singurul om care ar fi putut să-l împiedice. 
Era îngrozitor. Îngrozitor, repetă cu jumătate de voce 
Walter Park. M-am dus la Mulindi să-l caut pe Paul 
Kagame. Era distrus, dărâmat, se gândea la sinucidere. 
Imaginaţi-vă un medic care vrea să administreze un 
calmant și injectează o otravă mortală... Neputincios, 
Kagame a trebuit să asiste la masacrul poporului său. A 


fost oribil, repetă Walter Park cu vocea stinsă. Nici el nici 
eu nu vom uita niciodată... niciodată... 

Cuprins de emoție Malko contempla durerea sinceră a 
bătrânului, gândindu-se la vocea caldă și cordială a lui 
Frank Capistrano. 

Cu siguranţă, spionajul nu era întotdeauna o profesie de 
gentelmeni. În această afacere, în afară de Jean-Bosco 
Sagatwa, erau numai victime. Sute de mii de victime, plus 
alte două: Paul Kagame și Walter Park. 

Niciun cuvânt nu putea scuza sau comenta ceva. Erau 
niște responsabilități ce trebuiau purtate până la moarte. 

Walter Park se ridică de pe scaun cu multă greutate. 

— V-am spus că aţi avut noroc, spuse el. „Mult” noroc. 
Ştiam prin DMI că sunteţi pe urmele mele, dar nu știam că 
veţi ajunge astăzi, aici. Dacă nu aș fi ieșit să mă plimb, aţi 
fi fost mort. 

— Mulţumesc, spuse Malko. 

Walter Park nu răspunse. 

— O să vă conduc la Kigali chiar eu, spuse americanul, 
să nu vi se întâmple nimic. Doresc foarte mult să-i spuneţi 
lui Frank Capistrano ceea ce v-am destăinuit. Și de 
asemenea, că nu voi spune „niciodată” nimic. Până-n cea 
din urmă zi când voi fi îngropat pe malul acestui lac pe 
care-l îndrăgesc nespus. Nu sunt trădător al ţării mele. 

Se instalară într-un Jeep și americanul se urcă la volan, 
rămânând câteva clipe nemișcat pentru a-și relua suflul. 

— Vom face un mic ocol, spuse el. Trebuie să mă opresc 
la orfelinatul de la Gitwa. Sunt opt sute de orfani tuţi pe 
care îi cresc acolo. Unii dintre ei sunt remarcabili.. 


6> 
Yo] 
a 
O 
N 
O 
© 
aP] 
= 
O 
Z 
Ea] 
N 


PREŢ 15 000 Lei