Gerard de Villiers — [SAS] Bun Venit la Nouakchott

BUN VENIT LA 
NOUAKCHOTT 


pe urme! 


Cu moartea 


Bun Venit la Nouakchott 
Gerard de Villiers 
S.A.S. 187 
Son Altesse Sereânissime 
Bun Venit la Nouakchott 
Bienvenue ă Nouakchott, 2011 
V 1.0 


Capitolul | 


„Mayday, Mayday, November 187 Lima Bravo, 
Flight Tamanrasset Bamako Level 120, uncontrolled 
fire. Forced landing. Last position GPS 20 47 North 
16 00 East.”! 

Apelul de urgenţă izbucni într-un difuzor din 
cockpitul unui Boeing 737 aparţinând companiei 
Royal Air Maroc, care zbura între Abidjan şi 
Casablanca. Apărut pe frecvenţa 121,5, rezervată 
urgenţelor, luă prin surprindere echipajul avionului 
de cursă lungă. 

Copilotul căută febril ceva de scris, apoi răspunse 
prin intermediul microfonului. 


— November 187 Lima Bravo, repetă 
coordonatele. Câte persoane la bord. Precizează 
natura defecţiunii. Comunică următoarea 
intersecţie. 


Din nou, difuzorul scuipă câteva cuvinte aproape 
de neînțeles din cauza zgomotului de fond. 
— Coordonate GPS 2047 Nord 16... 


1 SOS, SOS, Noiembrie 187 Lima Bravo, Zbor Tamanrasset 
Bamako Nivel 126, incendiu necontrolat. Aterizare forţată. Ultima 
poziţie GPS 20 47 Nord 16 00 Est. 


ie su 


Gerard de Villiers 

Restul se pierdu în neant. Imediat, copilotul 
marocan recurse iarăşi la microfon. 

Adică la frecvenţa utilizată între avioanele aflate 
în zbor. 

Niciun răspuns: November 187 Lima Bravo se 
prăbuşise deja sau avea probleme cu transmisia 
radio. În această parte a Africii, comunicațiile radio 
erau foarte proaste: VHF? nu ajungea prea departe, 
iar HF? era mai mereu bruiată, deoarece, pe aceeaşi 
frecvenţă, aveau loc mai multe conversații în acelaşi 
timp. 

Copilotul repetă mesajul de mai multe ori, apoi, 
neprimind niciun răspuns de la November 187 Lima 
Bravo, transferă SOS-ul pe VHF. 

Fără să fie sigur că va fi recepționat de cineva. 

Pentru a localiza poziţia aparatului aflat în 
primejdie, desfăcu pe genunchi o hartă a zonei. Se 
găsea undeva în nord-estul statului Mali, nu departe 
de podişul Adrar, o zonă complet pustie. 

Zborul RAM se afla la vest de acest punct, la 
nivelul 350, îndreptându-se spre nord. 

Copilotul decise să transfere apelul de urgenţă 
direct turnului de control din Tamanrasset, folosind 
atât VHF, cât şi HF. 

Înmatricularea aparatului în primejdie indica un 
avion american. Era vorba, cu siguranţă, de un zbor 
particular. 

Copilotul reveni la microfon şi fixă radioul mai 
întâi pe 118.100, apoi pe 8894 HF, după care trimise 
mesajul. 

Asta era tot ce putea face. Procedă la fel cu turnul 


2 Frecvenţă foarte înaltă. 
3 Frecvenţă înaltă. 


Bun Venit la Nouakchott 
de control din Bamako, pe 126 10, frecvenţa VHF 
fiind aceeaşi... Cele două mesaje erau similare. 

— Sierra November Romeo Oscar Kilo, în zbor spre 
Casablanca, nivelul 350, vă transmit SOS-ul primit 
acum şase minute de la November 187 Lima Bravo, 
care zboară la nivelul 120. Ultima poziţie 2047 North 
1600 East. Over. 

Nu putea face mai mult. Câteva minute, aşteptă 
un apel pe 121,5, dar nu primi nimic. Nu-i mai 
rămânea decât să se roage ca November 187 Lima 
Bravo să fi aterizat undeva în deşert. Un incendiu la 
bord nu prea lăsa loc de alegeri. 


x 


Sergentul Ralph Mitchell intră ca o vijelie în 
baracamentul CIA-ului situat în imensa bază din 
Tamanrasset, creată de armata algeriană pentru a 
supraveghea hotarele Saharei, dar care adăpostea 
şi o antenă americană importantă: o staţie de 
ascultare, „forţele speciale” şi un mic grup de agenţi 
care se deplasa între diverse „staţii” din regiune. 

— Bob! se adresă el bărbatului aşezat la birou, 
care se pregătea să redacteze un mesaj pe 
computerul său. Avem o problemă! 

Robert Vigan, responsabilul CIA la Tamanrasset, 
ridică privirea. 

— Ce s-a întâmplat? Algerienii continuă să ne 
calce pe bătături? 

Coabitarea cu serviciile secrete algeriene, extrem 
de susceptibile în ce priveşte propriile prerogative, 
nu erau întotdeauna armonioase. 

— Nu, King Air tocmai ne-a trimis un mayday 


ni a 


Gerard de Villiers 

preluat de la un zbor Royal Air Maroc. Incendiu la 
bord. Aparent, au fost obligaţi să aterizeze, sau mai 
rău... 

Robert Vigan rămase stană de piatră. 

— Shit! Unde? 

Sergentul Mitchell, care nu părăsea turnul de 
control de fiecare dată când un aparat american 
decola sau ateriza în Tamanrasset, desfăşură pe 
birou harta pe care o ţinuse până atunci în mână. 

— Când a trimis SOS-ul, se afla aici. 

indică un punct la jumătatea drumului dintre 
Tamanrasset, în nord, şi Tombouctou, în sud. 

În mijlocul pustiului, la poalele masivului Iforhas, 
care se prelungea până în Niger. 

— Oare să fi ajuns la Tombouctou? îşi dădu cu 
presupusul agentul CIA. 

— Am verificat. Cei de acolo nu sunt la curent. În 
plus, o furtună de nisip care se ridică la peste 3.000 
de metri împiedică orice fel de aterizare. 

Robert Vigan rămase tăcut. Avionul Beecheraft 
„King Air” aflat în primejdie era o navă cu două 
motoare care nu mai avusese probleme, fiind 
frecvent utilizată la recomandarea US Army RE 12. 
Era un aparat foarte fiabil, cu o rază de acţiune de 
2.000 de kilometri şi o altitudine de croazieră de 
peste 6.000 de metri. 

Deschise sertarul şi scoase ordinul de misiune al 
aparatului, prins cu o agrafa de planul de zbor. 

Erau şase persoane la bord. Cei doi piloţi civili 
aveau contract cu CIA: Paul Redmond, un tip atletic 
de aproape doi metri, care zbura în Africa de câţiva 
ani, şi copilotul său, Rodney Carison, şi el un pilot cu 
experienţă. În plus, zborul nu prezenta dificultăţi 


i 


Bun Venit la Nouakchott 
deosebite. La momentul decolării din Tamanrasset, 
timpul era perfect, iar vizibilitatea excelentă. 

Privirea lui Robert Vigan cobori asupra listei celor 
patru pasageri. Toţi erau ofiţeri operativi ai CIA: 
Richard Igl, Thomas Ross, Rick Samson, un ofiţer 
superior care vorbea perfect limba arabă, şi o 
femeie, Judith Thomson, o îndrăgostită de Africa 
trimisă la cerere la Tamanrasset. 

Toţi patru se duceau la Bamako pentru a întări 
„staţia” locală şi pentru a face lobby pe lângă 
autorităţile din Mali, urmărind să obțină 
consimţământul acestora ca forțele speciale 
americane să opereze „cu mână forte” împotriva 
bazelor AQMI* situate în nordul statului Mali. 

Până atunci, malienii fuseseră de o prudenţă care 
friza dezertarea. În ciuda asigurărilor americanilor şi 
a fluxului consistent de dolari care le însoțea, 
aceştia nu vedeau utilitatea luptei împotriva unor 
oameni de aceeaşi religie cu ei, care nu le aduceau 
niciun prejudiciu, dar care ar fi putut s-o facă dacă 
erau provocaţi: de fapt, cele câteva katiba ale AQMI 
prezente în deşertul malian stabiliseră legături 
strânse cu mai multe grupuri de tuaregi aflate într- 
un conflict mocnit cu puterea maliană, cărora le 
puteau furniza cu uşurinţă arme şi materiale, lucru 
care ar fi creat o mare problemă. 

— Ce facem? întrebă sergentul Mitchell. 

— Încearcă să iei legătura cu King Air, pe VHF. Nu 
se ştie niciodată. Eu sun la Bamako. Dacă trebuie să 
trimitem o echipă de salvare, nu se poate pleca 
decât de acolo. 

Sergentul Mitchell clătină din cap. 


4 Organizaţia Al Qaida din Maghreb-ul Islamic. 
m 6 Led 


Gerard de Villiers 

— Sir, zona în care a căzut probabil aparatul este 
periculoasă. 

Potrivit informaţiilor furnizate de algerieni, cel 
puţin o katiba AQMI îşi avea bazele dincolo de 
această zonă din Mali, greu accesibilă. 

— Un motiv în plus! decise Roberl Vigan. Nu ştim 
ce s-a petrecut cu King Air. Poate că a reuşit să 
aterizeze. In acest caz, trebuie să-i scoatem de 
acolo, şi asta cât mai repede. 

Din cauza distanțelor, nu se punea problema să 
trimită un elicopter. Singura soluţie era un convoi 
mixt, adică forţele speciale şi câţiva malieni pe post 
de alibi. 

Sergentul Mitchell ieşi din birou, iar Robert Vigan 
se repezi la telefonul criptat. Urâtă poveste. 
Americanii nu se hazardau niciodată în zona în care 
un avion se prăbuşea sau ateriza. Era prea riscant. 
Nu exista sprijin aerian, mediul era ostil, iar căldura 
sufocantă. 

Algerienii, mulţumiţi că reuşiseră să împingă AQMI 
dincolo de frontieră, puseseră la punct un fel de 
cordon de securitate, de la est la vest, întărit de 
diverse posturi militare şi de trei mii de jandarmi. 
Puțin le păsa ce făcea AQMI la sud de această linie. 

Prin urmare, nu se putea conta pe ei pentru a 
ajuta aparatul de zbor american avariat. 

Inainte de a suna la Bamako, Robert Vigan reuşi 
să contacteze staţia de ascultare, recomandând 
supravegherea zonei pentru a verifica dacă exista 
vreo intensificare a activităţii radio. Militanţii AQMI 
erau foarte prudenţi, utilizând telefoanele Thuraya 
cu mare economie, dar dispunând, în plin deşert, de 
baze de comunicare dotate cu computere, 


aie DI S 


Bun Venit la Nouakchott 
conexiune la internet şi pile solare pentru 
alimentarea întregului echipament. 

Ezită, iar înainte de a suna la Bamako, trimise un 
mesaj foarte scurt la Langley, semnalând cazul ieşit 
din comun. 

Apoi, aşteptând să vină la telefon şeful staţiei din 
Bamako, se cufundă în studierea hărții. 

Singura cale de comunicare din această zonă era 
o pistă frecventată de traficanţi, de AQMI, de tuaregi 
şi de toţi cei care se perindau prin deşert. Pista 
începea din Tessalit, în nord, aproape de frontiera 
algeriană, şi ajungea la Anefts şi Bourem, două 
localităţi maliene. Ultima se afla aproape de malul 
fluviului Niger. Se rugă în gând ca aparatul King Air 
să fi putut ateriza la vest de această pistă. Dacă se 
prăbuşise în masivul lforhas, probabil că nu mai 
rămăsese mare lucru din el. 

Vocea jovială a omologului său din Bamako, Edgar 
Wiser, izbucni în difuzor. 

— Băieţii tăi n-au ajuns încă! zise el. Se pare că 
printre ei se află o fată foarte frumoasă. 

— Ed! i-o tăie Robert Vigan cu o voce gravă, am 
dat de o mare belea. 


x 


Paul Redmond îşi pipăi cu mâna falca dureroasă şi 
îşi dădu seama că e plin de sânge. Pierduse 
noţiunea timpului. Din momentul în care trimisese 
SOS-ul, se concentrase asupra salvării avionului. 
Incendiul începuse la motorul din stânga. Imediat, 
Paul Redmond oprise alimentarea şi activase 
sistemul anti-incendiu. Timp de câteva minute, i se 


af aa 


Gerard de Villiers 

păruse că focul era sub control şi îşi spusese că 
puteau ajunge şi cu un singur motor până la Gao, 
cel mai apropiat aeroport. Pe urmă, flăcările 
izbucniseră din nou de sub capota motorului, 
însoţite de un fum negru şi gros. Nu mai avea de 
ales. Dacă incendiul ajungea la rezervorul de 
benzină, King Air risca să explodeze în zbor. Prin 
urmare, trebuia să aterizeze de urgenţă. Trecuse 
deja de la nivelul 1200 la 800, şi continua să 
coboare. 

Supraveghind incendiul cu colţul ochiului, văzu 
cum flăcările învăluiau aripa stângă. 

Simţi un nod în stomac. 

Slavă Domnului că nu bătea vântul şi că 
vizibilitatea era perfectă. 

La declanşarea incendiului, aparatul King Air se 
afla deasupra primelor vârfuri ale lanţului muntos 
Iforhas. Masivul golaş, fără urmă de vegetaţie, era 
întrerupt de crevase şi de creste. Dacă ar fi aterizat, 
nu ar fi putut evita o explozie instantanee. Paul 
Redmond virase spre vest, pentru a încerca să 
ajungă la pista Tessalit-Aneris. 

Îşi avertizase pasagerii: 

— Avem o problemă majoră. Nu reuşesc să sting 
incendiul. Trebuie să aterizăm. Puneţi-vă centurile 
de siguranţă şi fiţi pregătiţi. 

Dintre pasageri, numai Rick Samson venise până 
la el, zâmbind forţat: 

— Pot să fac ceva? 

Paul Redmond îi răspunse tot printr-un surâs: 

— Yes. Pray the Good Lord. We gonna make it” 

Imediat după aceea, virase, îndepărtându-se de 


5 Da. Roagă-te la Dumnezeu. O să reuşim! 


ae E sa 


Bun Venit la Nouakchott 
masivul muntos şi pierzând rapid din înălţime. Se 
uită la altimetru. Nivelul 50. În mai puţin de cinci 
minute, vor atinge solul. Dacă, mai înainte, nu 


exploda avionul. 
x 


— Trimitem un C.130 Hercules, cu patruzeci de 
oameni, anunță Edgar Wiser, şeful stației din 
Bamako, dar nu va fi gata de decolare decât peste 
cel puțin două ore. Malienii ne fac zile fripte. 

Robert Vigan făcu un calcul rapid. Trei ore, plus 
timpul necesar pentru a zbura de la Bamako până în 
punctul în care King Air încetase să mai dea vreun 
semn de viaţă, asta însemna că se lăsa întunericul... 

Dar mai exista o problemă. 

— Unde o să aterizeze Hercules? întrebă el. 

Avionul C.130 Hercules era un formidabil aparat 
de transport, dar nu semăna cu Transall-ul francez, 
care ateriza cam în 600 de metri, aproape fără să 
conteze unde. Lui Hercules îi trebuia asfalt sau 
beton şi aproape o mie de metri. 

— Pilotul îmi spune că pista din Tessalit are 
anumite porţiuni pe care se poate ateriza, zise 
Edgar Wiser. Bineînţeles că, dacă există riscuri, se 
întoarce aici. 

— Nu putem paraşuta câţiva oameni? propuse 
Robert Vigan. 

— Imposibil. Nu suntem organizaţi. 

— Fii prudent! recomandă responsabilul CIA la 
Tamanrasset. Mai întâi, trebuie să reperăm avionul 
King Air, sau ce a mai rămas din el, zburând la joasă 
înălţime. 

În plus, aparatul C.130 avea să atragă atenţia într- 


<10 = 


Gerard de Villiers 
o zonă în care nu zburau decât vulturii. 


x 


Pista Tessalit-Anefis apăruse prea târziu sub 
aripile aparatului King Air pentru ca Paul Redmond 
să mai poată cobori trenul de aterizare. De 
asemenea, fusese obligat să treacă peste o mică 
creastă stâncoasă care-l separa de jillen Valley, 
paralelă cu pista. 

Se aflase la peste 90 de metri deasupra solului 
atunci când luase un viraj la stânga, abătând norul 
negru de fum asupra  carlingii.  Manevrând 
eleroanele, reuşi, în ciuda unicului motor care mai 
funcţiona, să stabilizeze aparatul în direcţia sud, pe 
axa văii. 

— Trenul! ţipă el la copilot. 

Nu se găseau decât la 60 de metri deasupra 
solului, iar lui i se părea că flăcările sporiseră în 
intensitate. Cu mâinile crispate pe manşă şi privirea 
aţintită asupra solului accidentat care se apropia, 
înălţă o rugăciune mută şi continuă spre cer. 

Aterizarea pe un asemenea sol şi cu un motor în 
flăcări semăna cu scotocirea într-un sac plin de şerpi 
cu clopoței... 

— Trenul de aterizare nu coboară! anunţă Rodney 
Carison, copilotul. Preiau comanda manuală. 

Incepu să manevreze ca un nebun manşa. Solul se 
afla la 30 de metri mai jos. Paul Redmond putea 
vedea stâncile care se iţeau spre ei. 

Mai puţin de un minut. 

Brusc, pilotul zări în faţa lui, spre stânga, un 
arbust, probabil un salcâm, şi încercă imposibilul, 


si ÎI x 


Bun Venit la Nouakchott 
înclină spre stânga traiectoria avionului, apoi se 
luptă disperat cu roţile şi cu deriva pentru a redresa 
aparatul. 

Era şi timpul. 

Cu un trosnet îngrozitor de fiare strivite, burta 
avionului King Air intră în contact cu solul, iar 
aparatul se înălţă la un metru deasupra pământului. 

Din stânga, copacul se apropia cu toată viteza. 
Paul Redmond se încordă, adresând cerului o ultimă 
rugăciune. lar ceea ce prevăzuse se întâmplă: 
extremitatea aripii stângi agăţă trunchiul arborelui, 
iar şocul o smulse din fuzelaj, cu motorul în flăcări şi 
rezervorul de benzină gata-gata să explodeze! 

Dar bătălia încă nu se terminase: elicea dreaptă fu 
smulsă şi zbură învârtindu-se prin aer. Dezechilibrat, 
avionul King Air se răsucea în jurul axei sale, fără ca 
Paul Redmond să poată face ceva. 

Prin norul de praf roşiatic ce înconjura aparatul, 
zări, departe în urmă, o minge de foc; rezervorul de 
benzină de pe aripa smulsă explodase. 

Agăţat de manşă, neputincios, simţea cum avionul 
se dezarticula. Bucăţi de tablă zburau în toate 
părţile. 

Părea că nu se mai termină. 

Apoi, brusc, aparatul încetă să se mai învârtească! 

Urmară câteva secunde de tăcere ireală, care fu 
ruptă de vocea de stentor a lui Paul Redmond, întors 
deja spre pasageri. 

— Get out! Fast! 

El însuşi se grăbea să-şi desfacă centura de 
siguranţă. Simţind un lichid care i se prelingea pe 
faţă, îşi trecu mâna peste bărbie şi văzu că e plină 


6 leşiţi! Repede! 


Gérard de Villiers 
de sânge. Zări în oglinda retrovizoare tăietura care 
sângera abundent. 

Copilotul părea leşinat. Auzi gemete în spate. 
Richard Igl se sprijini de ieşirea de siguranţă şi, cu o 
lovitură de picior, o aruncă spre exterior. Judith 
Thomson, agăţată încă de scaunul ei, părea să 
sufere îngrozitor, cu chipul crispat de durere. 

Apucă mânerul de „urgenţă” al uşii de pe partea 
lui şi trase din toate puterile. Slavă Domnului că nu 
era înţepenită, aşa că se deschise imediat, lăsând să 
pătrundă în carlingă un val de aer fierbinte. 

— Get out fast! urlă el din nou. 

Dick lgl sărise deja pe sol. Paul Redmond se lăsă 
să lunece pe pământ. Ridicându-se în picioare, fu 
surprins de faptul că nu-l durea nimic în mod 
special, în afară de tăietura de pe obraz, care 
începea să-l usture. 

Thomas Ross sărise şi el din avion. Rick Samson 
se agita în jurul lui Judith Thomson, desfăcându-i 
centura. Se întoarse spre ei şi strigă: 

— She's wounded” 

Femeia, cu centura desfăcută, părea incapabilă să 
se smulgă din scaun. 

— 1 cant move, strigă ea. My leg hurts! It's 
broken:. 

Imediat, Paul Redmond se urcă din nou în King Air 
Şi, cu ajutorul lui Rick Samson, o trase pe Judith 
afară, aşezând-o încet pe pământ, cam la vreo 
douăzeci de metri de scheletul avionului. 

Paul Redmond se ridică şi îşi dădu seama că era 
lac de sudoare. Probabil că erau vreo 50 de grade! 


7 E rănită! 
8 Nu mă pot mişca. Mă doare piciorul! E rupt. 


213 = 


Bun Venit la Nouakchott 

Cele două extremităţi ale văii se pierdeau la 
orizont. Nimic altceva decât un teren pietros şi 
arbuşti spinoşi. Spre est, valea era închisă de un soi 
de perete stâncos, care o separa de pistă. 

Paul Redmond se întoarse la avionul Beecheraft şi 
recupera o trusă de urgenţă şi o ladă de tablă 
conţinând arme şi un telefon Thuraya. 

După ce ieşi din nou afară, Rick Samson se 
apropie de el şchiopătând. 

— Crezi că la Tamanrasset se ştie că ne-am 
prăbuşit? 

— Bănuiesc că da, răspunse sobru Paul Redmond. 
O să încerc să-i prind cu telefonul Thuraya. Să ne 
vină cineva în ajutor. 

Richard Ig! se pregătea să examineze piciorul lui 
Judith Thomson, care ţipa la cea mai mică atingere. 

Rodney  Carison, care leşinase la aterizare, 
începea să-şi recapete cunoştinţa, aşezat pe o piatră 
în plin soare. Era buimac. 

Thomas Ross se întoarse în avion şi începu să 
scoată afară sticle cu apă şi raţii de hrană militare. 
Stând pe o piatră, Paul Redmond trăsese afară 
antena telefonului Thuraya şi încerca s-o orienteze 
astfel încât să prindă satelitul. 

Trecură câteva minute înainte ca pe ecran să 
apară „Thuraya Mali”. După ce obţinu tonul, îi strigă 
lui Thomas Ross: 

— Spune-mi numărul lui Robert Vigan. 

Ofiţerul CIA i-l comunică imediat, iar el îl formă 
încet, îndreptând antena scurtă spre est, acolo unde 
se afla satelitul. Formă numărul de trei ori, dar de 
fiecare dată suna ocupat. În sfârşit, auzi soneria 


„americană” a bazei din Tamanrasset, apoi o voce îi 
a LA 


Gerard de Villiers 
răspunse. 

— Paul! 

Graţie numărului afişat, şeful staţiei din 
Tamanrasset îl identificase imediat. 

— Paul, you're OK? 

— Yeah. Everybody OK. Just one casualty’. 

li descrise prăbuşirea aparatului şi rana lui Judith 
Thomson. 

— Deocamdată, rezistăm. Cum te-ai gândit să 
procedezi? 

— Un Hercules poate ateriza acolo unde sunteţi 
acum? 

— Nu. 

— OK, te sun din nou peste cincisprezece minute. 

Graţie telefonului Thuraya, dotat cu GPS, Robert 
Vigan îl putea localiza pe pilotul avionului King Air. 

Soarele începea să apună, dar încă erau 35 de 
grade. Judith Thomson nu se mai văita, ameţită de 
şoc şi de căldură. In plus, copilotul îi aplicase un 
bandaj cu morfină pentru a-i alina durerea. 

Zece minute mai târziu, telefonul Thuraya sună 
din nou. 

— V-am localizat, îl anunţă omul din Tamanrasset. 
Sunteţi la vest de pista Tessalit-Anefis. Cam la un 
kilometru în linie dreaptă. Dacă puteţi ajunge la ea, 
vă vom putea recupera mai uşor. Un Hercules e pe 
drum spre voi. Pilotul va încerca să aterizeze pe 
pistă. Dacă reuşeşte, ia bord există două „dunes 
boogie” care vă vor căuta. 

— Nu ştiu dacă un vehicul poate trece de creasta 
stâncoasă, replică pilotul. O să încercăm să ajungem 
la pistă pe jos. 


9 Da. Toată lumea e bine. Avem un singur rănit. 


~ 15 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
— Vă sun imediat după ce ajungem acolo. 


x 


— lată epava avionului King Air, anunţă copilotul 
de pe Hercules C.130, care scruta solul de sub 
aparat. 

Aeronava zbura la cel puţin 600 de metri 
altitudine. Soarele care asfinţea se reflecta în 
carlinga de aluminiu a aparatului Beecheraft, căruia 
îi lipsea o aripă. Aproape imediat, îi zăriră pe cei 
şase supraviețuitori care se apropiau de faleza 
stâncoasă ce-i despărţea de pistă. Doi dintre ei 
purtau o targă pe care era întinsă rănita. 

Bărbatul din frunte le făcu semne cu mâinile, iar 
pilotul avionului C.130 îşi legănă aripile pentru a le 
da de înţeles că fuseseră reperaţi. 

Aparatul începu să se învârtească în cerc, căutând 
un loc de aterizare. Valea era exclusă. Pilotul trecu 
de culmea stâncoasă şi, câteva minute, survolă 
pista, dându-şi seama destul de repede că nu putea 
ateriza pe ea. 

Erau prea multe denivelări şi dune mici de nisip. 

Prin urmare, era obligat să se întoarcă la Bamako. 


x 


Paul Redmond urmărea cu privirea avionul C.130 
care se învârtea deasupra lor. Inima începu să-i bată 
mai tare atunci când sună telefonul Thuraya. 

— Nu pot ateriza, îl anunţă Robert Vigan. Se întorc 
la Bamako. Am trimis un convoi de salvare din 
Tombouctou. Dacă totul merge bine, probabil că vor 


ci DU ri 


Gerard de Villiers 

ajunge la voi înainte de lăsarea întunericului. 
Încercaţi să mergeţi până la pistă, ca să câştigaţi 
timp... Daţi-mi de ştire dacă reuşiţi. 

Paul Redmond mergea în frunte, urmat de Richard 
igl şi de Thomas Ross, care duceau targa 
improvizată pe care stătea întinsă Judith Thomson. 
Rick Samson şi Rodney Carison închideau şirul. 
Masivul stâncos nu era chiar imposibil de trecut, cu 
condiţia să meargă în zigzag printre stânci pentru a 
găsi o trecătoare în diagonală. 

Deşi aproape de orizont, soarele continua să ardă. 
Stâncile negre erau fierbinţi. La fiecare sfert de oră, 
micul convoi se oprea. Practic, făceau alpinism şi 
aveau nevoie de toată voinţa pentru a continua să 
se caţăre. Drumul părea să nu se mai sfârşească. 
Din fericire, ideea unei echipe de salvare îi 
impulsiona. 


x 


Robert Vigan răspunse la telefon. Era un apel din 
partea expediției de salvare. 

— Suntem la Bourem, anunţă şeful secţiei, dar nu 
putem înainta din cauza unei furtuni de nisip. Mâine 
în zori pornim din nou la drum. Mai sunt cel puţin 
patru ore de mers pe pistă până la locul 
accidentului. 

Bourem se afla departe spre sud de Anefis. Patru 
ore de mers pe pistă păreau o evaluare foarte 
optimistă. 

Robert Vigan simţi cum îl cuprinde neliniştea. Ştia 
că două katiba aparţinând AQMI îşi aveau sediul în 
această zonă. Dacă americanii rămâneau în voia 


aIr 


Bun Venit la Nouakchott 
sorții, erau pierduţi. Nu încăpea nicio îndoială: 
combatanții din AQMI supravegheau deşertul. Dacă 
descopereau prezența americanilor, aveau să 
pornească în urmărirea lor. Din fericire, întunericul îi 
proteja pe supraviețuitorii zborului King Air. Însă, 
după răsăritul soarelui, avea să urmeze o cursă 
contra cronometru. 


Capitolul Il 


Hicham Dayak, însărcinatul cu comunicațiile al 
emirului Abu Zeid, comandantul katibei „Tarek Ibn 
Ziyad” din cadrul AQMI, ascunsă pe primele culmi 
din lforhas, era întotdeauna pus în gardă, pândind 
indicii conform cărora exista posibilitatea unui atac, 
oricât de puţin probabil. Din punct de vedere militar, 
nici armata nigeriană, nici cea maliană nu erau în 
măsură să-i atace şi nici nu aveau o astfel de 
intenţie. 

În ce-i priveşte pe algerieni, aceştia nu veneau 
până aici, mulţumindu-se să-şi închidă frontiera cât 
mai bine posibil. 

Mai rămâneau mauritanii, care se aventurau 
uneori în operaţiuni scurte, însă mult mai la vest. 
Pătrunderea în masivul muntos presupunea forţe 
antrenate, cum erau Forţele Speciale americane sau 
Comandamentul de Operaţiuni Speciale francez. De 
asemenea, erau necesare mijloace de transport, 
distanţele fiind enorme. Or, numai avioanele 
Transall franceze şi lliuşin 76, care aparţineau 
algerienilor, reuşeau să aterizeze pe o distanţă de 
câteva sute de metri şi pe un sol accidentat. Chiar şi 
formidabilele C.130 Hercules erau prea sofisticate 


pi aa 


Gerard de Villiers 
pentru acest deşert neospitalier. 

Cât despre elicoptere, raza lor de acţiune nu le 
permitea să zboare prea departe. 

Nici dronele nu puteau fi utilizate din cauza 
absenței sateliților militari... 

Singurul mijloc de detectare aflat la îndemâna 
forţelor însărcinate cu distrugerea katibelor AQMI 
era ascultarea telefoanelor Thuraya. Membrii AQMI 
erau obligaţi totuşi să comunice între ei sau cu 
complicii lor din diverse oraşe ori din punctele de 
aprovizionare. În acest caz, înainte de a activa 
telefoanele, se depărtau de bază, uneori la multe 
zeci de kilometri, pentru foarte scurte comunicări. 

Chiar şi atunci când ascultările efectuate în 
Tamanrasset, Nouakchott sau Bamako localizau 
punctul de emisie, rebelii se întorseseră deja demult 
în peşterile lor. 

Nici zborurile de recunoaştere nu erau eficace: 
oamenii organizaţiei AQMI se ascundeau fie în 
peşteri, fie în corturile beduine, confundându-se cu 
deşertul. Chiar dacă le ghiceai poziţia, era greu să-i 
distingi. 

După ce orientă bateria solară a sistemului de 
alimentare - un GPS, trei computere şi o conexiune 
la internet -, Hicham Dayak luă binocilul şi se duse în 
vârful campamentului katibei. 

De aici examina el cerul şi, foarte departe, spre 
vest, pista de pe direcţia nord-sud, Tessalit-Anefis. 

Nu se zăreau niciodată vehiculele, ci doar norii de 
praf stârniţi de acestea. 

Algerianul privi îndelung cerni gol. Nu văzu nimic 
altceva decât nişte vulturi singuratici. 

Îndreptă binoclul spre vest. În ajun, spre seară, 


~ 19 = 


Bun Venit la Nouakchott 
zărise în acea direcţie un mic avion care zbura la 
joasă altitudine şi părea să se afle în dificultate. In 
afară de traficanţii de droguri, care îşi abandonau 
încărcătura atunci când nu puteau ateriza sau când 
se temeau de ceva, puţine avioane se hazardau în 
această zonă neospitalieră. 

Hicham Dayak văzuse cum aparatul dispăruse în 
spatele culmii ce domina jillen Valley, la vest de 
pistă. Nu mai reapăruse. Ori aterizase, ori se 
prăbuşise. In ambele cazuri, poate că era vorba de 
recuperarea unei încărcături importante de cocaină. 
Merita să se ducă până acolo. De la baza katibei, 
drumul dura cam trei ore. De pe culmea stâncoasă 
care domina valea putea verifica dacă avionul se 
mai afla în acel loc. 

Sau să-şi dea seama ce anume transporta. 

Se îndreptă spre cortul emirului Abu Zeid şi 
aşteptă ca acesta să-şi termine rugăciunea de 
dimineaţă. Cea care-i dădea forţă pentru tot restul 
zilei. 

După ce emirul se ridică în picioare, rulându-şi 
covoraşul de rugăciune, Hicham Dayak se apropie 
respectuos de el. 

— Aş vrea să-ţi supun atenţiei o idee, îi propuse el. 
leri, nu departe de aici, am zărit un avion. 

Emirul îl ascultă cu concentrare: un avion în 
această zonă nu putea însemna decât două lucruri: 
fie o ameninţare, fie o pradă. In ambele cazuri, 
trebuia mers şi văzut. 


x 


Cele patru maşini Toyota Land Cruiser rulau pe 
se 20 = 


Gerard de Villiers 

şosea încă din zori. În frunte, un vehicul al armatei 
maliene, apoi altele trei, în care se înghesuiseră 
vreo douăzeci de membri ai forţelor speciale 
americane. Din nefericire, pista dintre Bourem şi 
Anefis era într-o stare foarte proastă şi nu puteau 
depăşi 30 de kilometri la oră. Aflat pe locul de lângă 
şoferul Land Cruiser-ului din faţă, Edgar Wiser, şeful 
staţiei din Bamako, sosit la Tombouctou în seara 
precedentă, privea neliniştit cum soarele urca pe 
cer. Mai aveau de mers încă vreo cinci ore până la 
zona în care se prăbuşise avionul King Air. 

Asta avea să se întâmple pe la prânz. 

Incă un motiv de îngrijorare: de o jumătate de oră, 
Paul Redmond nu mai răspundea la telefonul 
Thuraya. 

Probabil că i se descărcase bateria. 

Convoiul trebui să încetinească în faţa unei 
caravane de cămile care ocupase toată pista, fiind 
înconjurată de tuaregi cu turbane albastre şi priviri 
ostile. Aceştia îi detestau pe malienii împământeniţi 
care-i alungaseră din regiunea lor obişnuită. 


x 


Paul Redmond ajunse primul în vârful culmii 
stâncoase care domina pista din Tessalit. Era 
epuizat şi lac de sudoare. Soarele, care de-abia 
răsărise, era arzător. Ceilalţi cinci americani se aflau 
pe la jumătatea pantei. Cei doi bărbaţi care o 
transportau pe Judith Thomson se strecurau cu greu 
printre stâncile negre, cu muchii tăioase, poticnindu- 
se din cauza terenului accidentat. 

Tuturor le era sete, dar recipientele de apă 


= 2l = 


Bun Venit la Nouakchott 
agăţate de scheletul avionului King Air erau goale. 

— We made it!'" strigă pilotul pentru a-i încuraja. 

Se întoarse şi scrută pista de-abia vizibilă. O 
suprafaţă aproape plată, care şerpuia printre dunele 
de nisip. Cu toate acestea, multe vehicule se 
avântau pe ea pentru că era singura şosea care lega 
Tessalit-ul de regiunea fluviului. La vest, în afară de 
o şosea foarte proastă, aproape impracticabilă, care 
pornea din Tombouctou şi ajungea la frontiera 
algeriană aflată la o mie de kilometri mai la nord, nu 
exista nimic altceva decât o imensă întindere de 
nisip până la graniţa cu Mauritania. 

Curajos, pilotul cobori pentru a-i ajuta pe cei doi 
agenţi care o transportau pe Judith Thomson. 

Femeia era lividă, suferind din cauza piciorului 
rănit, în ciuda bandajelor cu morfină. 

O jumătate de oră mai târziu, micul grup se reuni 
deasupra pistei. 

Toată lumea era epuizată. Soarele, deja sus pe 
cer, începuse să dogorască, iar ei nu aveau nimic la 
îndemână care să-i protejeze, în afară de o bucată 
de pânză pentru Judith Thomson. 

Paul Redmond se uită la ceas. Opt şi zece. 

— Le semnalez poziţia, îi anunţă el. 

Îşi activă telefonul Thuraya, însă indicatorul 
luminos care reprezenta conectarea la sursa de 
alimentare rămase stins. După câteva încercări 
nereuşite, trebui să ţină cont de realitate: bateria 
telefonului era descărcată. Nu mai aveau niciun 
mijloc de comunicare. 

Ca să nu-şi neliniştească tovarăşii, se mulţumi se 
spună: 


10 Am ajuns! 


~ 22 ~ 


Gerard de Villiers 

— Nu mai am baterie, dar asta n-are nicio 
importanţă. Ei ştiu unde suntem. Nu au de unde să 
vină din altă parte decât din sud. 

Cele două extremităţi ale pistei se pierdeau într-o 
pâclă încinsă. Anefis se afla cam la o sută de 
kilometri spre sud. 

Paul Redmond se aşeză pe o piatră şi îşi aprinse o 
ţigară pentru a-şi mai amăgi setea. În afară de apa 
păstrată pentru femeia rănită, nu mai exista nimic 
de băut. 

Dacă nu erau salvaţi mai repede, riscau să moară 
din cauza deshidratării. 

În deşert, te deshidratai în câteva ore, iar soarele 
ardea cel puţin până la cinci şi jumătate 
dupăamiaza. 

închise ochii, invadat de o sudoare acidă şi 
arzătoare, încercând să se gândească la lucruri 
plăcute. Era obişnuit cu deşertul şi ştia că se afla în 
pericol de moarte. Dacă se stârnea o furtună de 
nisip, convoiul salvator nu mai avea cum să-i 
găsească. 

Asta însemna să moară de sete şi de epuizare. 

Îşi aminti brusc o istorie foarte veche: în timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial, un bombardier 
B.17 făcuse o eroare gravă decolând din Malta 
pentru a bombarda Italia şi îndreptându-se spre sud, 
în loc de nord. Zburase până când i se terminase 
carburantul şi aterizase în marea de nisip din 
Calansho, în Libia, reuşind ca prin minune să nu se 
dezmembreze. Apoi, echipajul a aşteptat să fie 
salvat. Numai că nimeni nu trecea pe acolo, până şi 
caravanele evitau această depresiune lipsită de 
viaţă. 

~ 23 = 


Bun Venit la Nouakchott 

Au fost descoperiţi din întâmplare cincisprezece 
ani mai târziu de un avion care zbura de la Cairo la 
Tripoli. 

Bombardierul B.17 era intact, iar cei unsprezece 
membri ai echipajului zăceau puţin mai departe. 
Muriseră de sete. Un elicopter al Forţelor Aeriene 
americane fotografiase recuperarea celor 
unsprezece schelete împrăştiate în jurai avionului. 
Singura consolare: cei unsprezece aviatori, 
consideraţi dezertori, au fost înmormântați în 
cimitirul din Arlington, Virginia. Reabilitaţi postum. 

Paul Redmond îşi spuse că agonia lor trebuie să fi 
fost teribilă. 

— Look! They're coming" 

Richard Igl, cățărat pe stâncă, indica un nor de 
praf care sosea din sud: mai multe vehicule înaintau 
rapid spre ei. 

Ca la un semn, se ridicară în picioare în acelaşi 
timp: doi agenţi CIA apucară targa improvizată şi 
coborâră panta stâncoasă ce ducea la pistă. 
Ajunseră la ea în momentul în care prima maşină 
opri lângă ei. Imediat, un bărbat sări din vehicul. 

Purta un turban verde, o haină maro lară formă şi 
pantaloni bufanţi. Avea o barbă încâlcită, iar în jurul 
torsului două cartuşiere de pânză. 

Bărbatul ţinea în mâini un Kalaşnikov. 

Înaintă fără grabă spre grupul americanilor. | se 
alăturară imediat alţi trei bărbaţi cu aceeaşi ţinută. 

Paul Redmond înţelese că nu erau deloc salvaţi. 


x 


11 Priviţi! Sosesc! 


~ 24 ~ 


Gerard de Villiers 

Edgar Wiser, zgâlţâit ca un prun, privi 
coordonatele afişate pe ecranul telefonului Thuraya: 

ajunseseră în zona unde se prăbuşise avionul King 
Air. 

— Stop! îi ordonă ei şoferului malian. 

Cobori şi îşi îndreptă binoclul spre pistă, dar nu 
văzu pe nimeni. 

Neputând să comunice cu supraviețuitorii 
accidentului aviatic, nu avea cum să ştie dacă 
reuşiseră să ajungă la pistă. Totuşi, nu se îngrijoră 
prea tare. Avionul şi pasagerii lui se aflau undeva 
dincolo de creasta stâncoasă. Cercetă terenul, 
căutând o trecătoare pentru vehicule, dar nu găsi 
niciuna. Erau deci obligaţi să ajungă la locul epavei 
mergând pe jos de-a lungul pistei. 

Oamenii îi aşteptau ordinele. 

Auzi un vuiet dinspre cer şi imediat zări un punct 
negru care se apropia din direcţia nord-vest. Un 
avion. 

Aproape imediat, sună telefonul Thuraya şi o voce 
îi ceru în engleză: 

— Aici Condor One, identificaţi-vă. 

— Condor One, suntem Rescue A, răspunse şeful 
staţiei din Bamako. Ne aflăm pe pista din Anefis. Ne 
vedeţi? 

— Afirmativ. l-aţi reperat pe „missing ones"? 

— Negativ, dar ajungem imediat. 

— OK, o să vă ghidăm până ia Beecheraft. Mergeţi 
spre nord încă patru kilometri şi jumătate, acolo 
există o trecătoare prin care puteţi ajunge cu 
vehiculele în Jillen Valiey. 

Americanul urcă în Land Cruiser şi se îndreptară 


12 Dispăruţi. 


Bun Venit la Nouakchott 
spre nord. Avionul Hercules continua să se rotească 
pe cer ca o imensă pasăre protectoare. Găsiră pista 
indicată şi se angajară pe ea cu toată viteza. 

După patruzeci şi cinci de minute, ajunseră la 
epava Beecheraft-ului. Nimeni în jur. Nu le rămânea 
decât să refacă traseul urmat de supraviețuitorii 
accidentului. 

Şeful staţiei luă cu asalt creasta, urmat de cei trei 
membri ai forţelor speciale care transpirau sub 
povara celor treizeci de kilograme de echipament, în 
timp ce maşinile porniră în direcţia pistei, unde 
urmau să-i aştepte. 

Le luă mai mult de o oră ca să ajungă pe culme. 
Era deja prânzul, iar căldura devenise insuportabilă. 
Deşi cercetară povârnişul şi strigară de mai multe 
ori, nu găsiră pe nimeni. 

Hercules continua să se învârtească deasupra lor, 
neputincios. 

Hotărâră să continue cercetarea puţin mai la nord, 
escortaţi de avionul cu patru motoare. 

După douăzeci de kilometri, zăriră un nor de praf 
care se îndrepta spre ei şi se opriră. 

Trei camioane algeriene sosiră dinspre nord. 
Malienii purtară un dialog cu şoferii. 

— N-au văzut nimic, spuse ofiţerul. În afară de 
două Toyota Land Cruiser cu care s-au încrucişat şi 
care au plecat spre munte. Acum aproximativ o oră. 

— Cine se afla la bord? 

Algerienii nu ştiau nimic, pur şi simplu se 
intersectaseră pe drum. 

Plecară în grabă, presaţi de timp. Şeful staţiei din 
Bamako privi pista pustie în ambele sensuri. 

— Mai rămânem puţin aici, propuse el, poate că s- 


~ 26 ~ 


Gerard de Villiers 
au rătăcit. 

Dar nici el nu credea asta. 

Scoase pistolul Beretta 92 şi trase în aer toate 
gloanţele din încărcător. Dacă americanii se 
refugiaseră undeva la umbră, vor auzi şi le vor 
repera poziţia. 

Simţind un nod în stomac, şeful staţiei din Bamako 
reactivă telefonul Thuraya şi sună la Tamanrasset 
pentru a raporta. 

Văzând cum avionul C.130 se depărtează spre 
nord, i se strânse inima, ca şi cum aparatul ar fi dus 
cu el şi ultima speranţă de a-i găsi pe pasagerii 
zborului King Air. 

În fundul sufletului, ştia deja ce se întâmplase, dar 
încă nu voia să creadă. 


x 


Revendicarea apăru două zile mai târziu pe site-ul 
Al Shahar, sub forma comunicatului nr. 22 al 
emirului katibeı Tarek Ibn Ziyad. Acesta anunţa că 
oamenii săi luaseră prizonieri şase spioni americani 
care urmau să fie condamnaţi la moarte prin 
decapitare. 

O fotografie autentifica revendicarea. 

Cei şase pasageri ai zborului King Air 210 stăteau 
pe jos, iar în spatele lor, în picioare, câte un 
combatant salafist înarmat. Chipul femeii era neclar, 
deoarece tradiţia musulmană nu permitea să te uiţi 
la chipul unei femei, fie ea şi necredincioasă. Prin 
urmare, nu exista nicio îndoială: era vorba de Judith 
Thomson. 

Salafiştii nu minţeau niciodată. 


PE, ve = 


î Bun Venit la Nouakchott 
li capturaseră pe cei şase americani. 


x 


Şeful staţiei CIA din Alger, Robert Burton, 
răspunse la telefonul interior. Era postul de gardă. 

— Sir, îl anunţă puşcaşul marin, cineva a adus un 
plic pentru dumneavoastră. Vi-l trimit? 

— Cine e? 

— Un puşti care a şters-o imediat. 

— N-ai reuşit să-l prinzi? 

— Sir, nu avem voie să părăsim postul şi mai ales 
să intervenim în afara ambasadei. 

— OK, trimite-mi-l. 

După ce se asigură că nu conţinea nimic altceva în 
afară de o foaie de hârtie, deschise plicul cu un 
coupe-papier, adresând cerului o rugăciune mută. 
Scoase mai întâi o fotografie: cei şase ostatici 
americani indicaţi de Al Shahab. Poza era însoţită de 
un text scris la computer: 

„Emirul Abu Zeid a decis să amâne execuţia 
spionilor americani. Este pregătit să-i elibereze 
contra a trei dintre fraţii noştri care sunt prizonieri în 
Mauritania şi care au fost condamnaţi la moarte de 
regimul din Nouakchott, un regim scelerat şi contrar 
credinţei în Dumnezeu. Plus trei milioane de dolari 
pentru fiecare necredincios.” 

Urma dedesubt numărul cu douăsprezece cifre al 
unui telefon Thuraya. Se putea suna zilnic la acel 
număr, între şase şi şase treizeci dimineaţa. 

Şeful staţiei reciti de trei ori mesajul, apoi îşi sună 
secretara. 

— Telefonează la Langley pe circuitul securizat. 


pu Da 


Gerard de Villiers 
Tocmai am primit dovada faptului că tovarăşii noştri 
sunt în viaţă şi a apărut şi o ofertă de negociere. 

— Wonderful! exclamă secretara. Mă temeam că 
sălbaticii ăştia o să-i ucidă. 

Americanul preferă să nu răspundă: nu era chiar 
atât de minunat, deoarece condiţia pusă de AQMI cu 
privire la eliberarea celor şase ostatici americani era 
practic imposibil de respectat. 


x 


Colonelul din Securitatea Militară Algeriană se 
întoarse din drum şi împinse uşa unui butic încărcat 
cu baloturi de materiale de toate culorile, destinate 
fabricării de veşminte. Imediat, o senegaleză 
enormă, înfăşurată într-o cămaşă africană verde ca 
mărul, se smulse de pe scaun şi veni să-l 
îmbrăţişeze. 

Era un client bun. 

— Prietenul tău e deja aici! îl anunţă ea. 

Cunoştea drumul. Dădu draperia la o parte şi 
pătrunse într-un mic salon înăbuşitor, cu pereţii 
acoperiţi de fotografii decupate din reviste şi 
mobilat cu mai multe taburete capitonate şi un 
covor destul de uzat. 

Pe duşumea stătea un bărbat, cu spatele sprijinit 
de un taburet, în faţa unui ceainic şi a unui pahar de 
ceai. Era rotofei, ochii îi sclipeau de inteligenţă, avea 
o barbă de un negru strălucitor, îngrijit tăiată, 
înfăţişare de intelectual şi nişte ochelari cu rame 
metalice. Era îmbrăcat în veşmintele mauritane 
tradiţionale. 

Se ridică, iar cei doi bărbaţi se îmbrăţişară scurt. 


= 29 — 


Bun Venit la Nouakchott 

— Cum ai ajuns aici? întrebă colonelul algerian. 

— M-a adus un Frate. 

Anouar Ould Haiba era profesor la şcoala de 
ulemale, care depindea de moscheea mulftiului 
Dadew şi se afla la capătul cartierului Arafat, o 
excrescenţă a oraşului Nouakchott, care se întindea 
la vest de şoseaua spre aeroport. Străzile pline de 
nisip erau legate printr-o fâşie lungă de asfalt care 
se pierdea în deşert. 

II cunoscuse pe colonelul Abu Khader cu câţiva ani 
înainte şi se  simpatizaseră reciproc, devenind 
treptat unul dintre informatorii lui benevoli şi 
neprimind bani decât în cazuri excepţionale. Însă 
mai avea contacte regulate ș/ cu AQMI, luându-i sub 
aripa sa protectoare pe membrii organizaţiei care se 
aventurau în oraş. Şeful lui, muftiul Dadew, obținuse 
din partea guvernului mauritan, fără niciun fel de 
judecată, eliberarea celor treizeci de tineri convertiți 
la salafism şi închişi la Nouakchott din cauza 
legăturilor cu AQMI. Aceştia juraseră să revină pe 
calea cea dreaptă, iar cauţiunea morală a mulftiului 
făcuse restul... 

Colonelul algerian ţinea la acest contact ca la ochii 
din cap: AQMI era inamicul numărul 1 al serviciilor 
secrete algeriene, iar unul dintre obiectivele 
prioritare ale acestora era infiltrarea organizaţiei, 
aşa cum reuşiseră în cazul GIA”, înaintaşele AQMI. 

Anouar Ould Haiba nu era membru al AQMI, dar 
ştia tot ce se uneltea, deoarece emirii îl ţineau la 
curent. 

Cei doi bărbaţi îşi băură ceaiul în linişte, apoi 
colonelul algerian întrebă cu o voce monotonă: 


13 Grupările Islamice Armate. 


~ 30 =~ 


Gerard de Villiers 

— Ai noutăţi? 

— Da, americanii vor să trimită pe cineva la 
Nouakchott să se întâlnească cu un reprezentant al 
şeicului Abu Zeid. 

— De ce? 

— Şeicul s-a oferit să-i elibereze pe cei şase 
ostatici americani în schimbul a trei fraţi condamnaţi 
la moarte, care se află în închisoare. 

— Americanii vor să pună presiune pe guvernul de 
aici? 

Anouar Ould Haiba arboră un surâs sibilinic. 

— Nu cred. Preşedintelui Ould Ahmed Aziz îi e 
prea frică de voi, algerienii, ca să-i graţieze. 

— Atunci, ce poate face acest american? 

Zâmbetul deveni de-a dreptul angelic. 

— Nu ştiu. Americanii au mulţi bani. Mauritania 
este o ţară săracă. Oamenii trăiesc prost, câştigă 
puţin... 

— Ce ştii despre americanul care urmează să 
vină? 

— Încă nimic, dar îi voi cunoaşte numele, pentru 
că trebuie să-l contacteze pe unul dintre fraţii noştri. 
O să-ţi dau de ştire. 

Colonelul aprobă satisfăcut din cap şi nu făcu 
niciun comentariu: partenerul său nu-i împărtăşea 
ura faţă de oamenii din AQMI. Tolerant, acesta 
considera că erau nişte oi rătăcite care trebuiau 
adunate sub semnul unei mai juste concepţii a 
Islamului. 

Calm, Smain Abu Khader ronţăi două sau trei 
curmale, apoi bău din ceai. Aşezat comod pe perne, 
interlocutorul lui îl privea cu ochii pe jumătate 
închişi. Era greu să-ţi dai seama ce gândea. Uneori, 


SU 1 = 


Bun Venit la Nouakchott 
colonelul se întreba dacă nu cumva îi făcea jocul 
muftiului, care încercase întotdeauna să aibă 
prieteni în toate taberele. 

— Ţine-mă la curent, zise el. Ai puţin timp? 

— Putin. 

— Atunci, o să ai parte de un supt. 

Anouar Ould Haiba însoţi această propunere 
deocheată cu obişnuitul său zâmbet angelic. 

— Eu te las acum, declară el, mai am încă nişte 
treburi de rezolvat în oraş. 

Îşi destinse silueta dolofană şi îl îmbrăţişă scurt pe 
colonelul algerian, intrând apoi în magazin. Nu 
dispăruse nici de trei minute, când senegaleza cea 
grasă îşi strecură capul înăuntru, cu un aer furios. 

— A plecat! Am chemat-o degeaba pe Farida! 

— Nu, nu! Trimite-mi-o mie. 

— l-am spus că sunteţi doi, a venit de departe. 

— O să plătesc dublu... 

Liniştită, senegaleza dispăru. Şi acest butic, ca 
toate celelalte din jur, era în acelaşi timp şi bordel. 
În acest scop, erau folosite tinerele senegaleze 
venite din sud, fără o ouguiya'" în buzunar, care 
trebuiau să supravieţuiască într-un fel... Magazinul 
avea o clientelă aleasă pe sprânceană, care plătea 
bine şi aprecia aceste întâlniri discrete. 

Oficial, în Mauritania nu exista prostituție. Era 
interzisă de Sharia. 

Draperia se dădu din nou la o parte. De data asta, 
îşi făcu apariţia o fată foarte tânără, cu pielea 
extrem de neagră, părul împletit cu scoici şi 
îmbrăcată într-o cămaşă africană albastră. Ceea ce-l 
frapă imediat pe colonelul algerian fură sânii semeţi, 


14 Moneda mauritană: 350 ouguiya = 1 euro. 


= 32a 


Gérard de Villiers 
triunghiulari, care deformau țesătura de bumbac a 
veşmântului. Se simţi invadat de un val de căldură. 

Docilă, fata se instală în faţa lui în stil african, 
sprijinită pe călcâie. Începuse deja să descheie 
cureaua de la pantalonii colonelului. 

— Ştii să sugi? întrebă el, neliniştit. 

Trebuia să fii precaut cu fetele astea tinere: trăiau 
ca animalele. lar asta nu avea nici şaisprezece ani. 

Fără să scoată vreun sunet, fata încuviinţă din 
cap. Desfăcu fermoarul pantalonilor, îşi strecură 
mâna în chiloţii colonelului algerian şi-i scoase afară 
sexul încă moale. Blândeţea gesturilor îl linişti pe 
Smain Abu Khader, care se lăsă pe spate. 

După ce gura cu buze groase se închise în jurul 
sexului, nu se putu abţine să nu suspine mulţumit. 
Avea rareori raporturi sexuale cu prostituatele, 
deoarece ideea de a face dragoste cu prezervativ îi 
tăia cheful. 

Prin urmare, o felaţie făcută de o gură caldă era o 
senzaţie paradiziacă. 

Intr-o clipă, sexul i se întărise. Farida îl sugea uşor, 
cu mişcări regulate, cu toată gura sa enormă. 

Colonelul întinse mâinile, dar nu ajunse la pieptul 
ei. 

— Vino mai aproape! zise el. 

Senegaleza se supuse şi putu să-i prindă sânii în 
palme. Erau mai tari decât îşi imaginase. Nu avea 
nici cincisprezece ani! 

— Schweich! Schweich! '* gemu el. 

Voia să mai profite încă un pic. Pielea sânilor 
aluneca delicios sub degetele lui. Era divin. Brusc, 
simţi că-şi dă drumul şi ţipă sălbatic. 


15 Încet! Încet! 


<33 = 


Bun Venit la Nouakchott 

În acelaşi timp, degetele lui strânseră sfârcurile 
sânilor, răsucindu-le, încercând parcă să le smulgă! 
Era o dorinţă mai puternică decât el. 

La început, sufocată de spermă, senegaleza nu 
scoase decât un geamăt înăbuşit. Apoi, eliberându- 
se, urlă de-a binelea, unghiile colonelului fiind înfipte 
în sfârcurile groase ca nişte creioane. 

Draperia care separa alcovul de magazin se dădu 
brusc la o parte şi patroana intră agitând un ciocan 
deasupra capului. 

— Ce i-ai făcut? ţipă ea. 

Epuizat de plăcere, colonelul Abu Khader dădu 
drumul sânilor şi se lăsă să alunece pe spate. 

— Nimic! suspină el. Târfa asta mică suge atât de 
bine! 

După ce se asigură că mica senegaleză nu se afla 
în primejdie, negresa se retrase bombănind. 

Observase deja că unii dintre clienţii ei 
încercaseră să  stranguleze fetele sau să le 
sodomizeze împotriva voinţei lor. 

Unul pe care-l poreclise „trompă de elefant” cerea 
întotdeauna fete foarte tinere pentru acest tip de joc 
care se termina mereu cu ţipete. Pentru că era 
generos, lucrurile se aranjau. Însă, o dată, patroana 
trebuise să-şi pună la bătaie propria persoană 
pentru a-i potoli setea de sodomie. Intoxicat cu 
Viagra, ameninţa să spargă totul în jur. 

Colonelul Abu Khader îşi aranjase deja ţinuta. 

Era fericit de două ori. Se simţise bine şi era liniştit 
şi sigur de capacitatea lui de a controla tentativele 
americanilor de a-i recupera pe cei şase ostatici. 

Dacă nu-şi ducea misiunea la bun sfârşit, 
împiedicând schimbul cu orice preţ, risca să fie 


~ 34 aa 


Gerard de Villiers 

trimis în sudul Algeriei, împreună cu restul 
organizaţiei Polisario, iar asta n-ar fi însemnat deloc 
o promovare. 


Capitolul Ill 


Tony Motley, fostul şef al staţiei CIA din Alger, 
care ocupa acum un post în Direcţia de Informaţii 
din Langley şi fusese numit la conducerea celulei 
însărcinate cu rezolvarea răpirii celor patru membri 
ai Agenţiei şi a celor doi piloţi, examină cu privirea 
sala de conferinţe de la etajul şapte al clădirii OHB*, 
ale cărei ferestre dominau celelalte stabilimente ale 
complexului Central Intelligence Agency din 
Langley, Virginia: o sută de hectare pe marginea 
Potomac-ului, înconjurate de garduri deformate şi 
roase de rugină. 

— E prezentă toată lumea? întrebă el, uitându-se 
la scaunul gol de la capătul mesei. 

In aceeaşi clipă, uşa se deschise şi apăru Ted 
Boteler, directorul Diviziei de Operaţiuni, care ocupă 
scaunul gol, scuzându-se printr-un zâmbet. 

Şedinţa putea începe. Era prima de la accidentul 
avionului King Air din nordul Mali-ului, în urma 
căruia şase americani căzuseră în mâinile lui Abu 
Zeid, unul dintre cei mai fanatici membri ai 
organizaţiei AQMI. 

Afacerea devenise una dintre priorităţile Agenţiei: 
era vorba de patru ofiţeri, plus doi piloţi legaţi de 
companie printr-un contract, şi ei tot de 
naţionalitate nord-americană. Directorul general, 
Leon Panetta, ceruse să se facă tot posibilul pentru 


16 Old Headquarter Building. 


Bun Venit la Nouakchott 
recuperarea celor şase americani. 

Cu orice preţ. 

Fotografiile celor şase fuseseră lipite în holul 
circular din OHB, în faţa statuii lui Bill Donovan, 
fondatorul organizaţiei OSS în timpul celui de-al 
Doilea Război Mondial, lângă Wall of Honour, o placă 
lungă de marmură neagră pe care erau înscrise 
numele agenţilor ucişi în misiune. În cazul unora, 
rămaşi anonimi din motive de securitate, se afla 
doar o stea aurie. 

— Gentleman, începu Tony Motley, avem de-a 
face cu un duşman crud, fanatic şi viclean, care 
dispune de avantajul terenului într-o regiune practic 
pustie, fără niciun control guvernamental malian. 
Avem nevoie de toate forţele de care dispunem 
pentru a-i dejuca planurile. De-acum, operaţiunea 
„Blackbird” se referă la tot ce presupune 
recuperarea camarazilor noştri. În ultimele zile, am 
putut face o evaluare a situaţiei, dar n-am ieşit pe 
teren. Vom face astăzi o trecere în revistă a faptelor 
împreună cu cei care ni s-au alăturat. Înainte de 
asta, pentru că nu ştiu dacă vă cunoaşteţi între 
dumneavoastră - sunt sigur că aşa stau lucrurile în 
cazul unora, voi face acum prezentările. 

Se întoarse spre cei doi bărbaţi aşezaţi în stânga 
sa: 

— Fred Woodward şi William Tumer sunt cei doi 
analişti cu care ne vom sfătui. Amândoi sunt 
specialişti în Africa sahariană şi în AQMI. Întinzând 
braţul spre capătul mesei, indică doi bărbaţi cu 
figuri aspre: Charles Kelley şi Bob Tumer fac parte 
din TD” şi sunt însărcinaţi cu studierea şi 


17 Technical Division. 


~ IG ~ 


Gérard de Villiers 

decriptarea comunicațiilor radio sau telefonice 
referitoare la problema noastră. Tot ei ţin şi legătura 
cu NSA şi cu centrul nostru de ascultări din 
Tamanrasset, în Algeria. Prietenul Ted Boteler va 
interveni în această afacere, iar serviciul său 
răspunde de eventualele contacte şi negocieri cu 
răpitorii. Va putea face apel la un mic detaşament al 
forţelor speciale staționat în Mali, la Bamako, 
precum şi la personalul bazei noastre din 
Tamanrasset. Pentru a înţelege bine derularea 
acţiunilor, o să-i dau cuvântul lui Robert Vigan, care 
conduce antena Agenţiei aparţinând bazei noastre 
din Tamanrasset. Asta pentru că totul a pornit de 
acolo. 

Robert Vigan, un bărbat corpolent, cu capul ras, 
deschise dosarul din faţa lui. Părea să nu se simtă în 
apele lui, mai ales că sosise de la Tamanrasset chiar 
în acea dimineaţă. Îmbrăcat cu un costum prea 
subţire, tremura de frig. La Washington era o vreme 
de noiembrie, foarte departe de cele 45 de grade 
din Sahara... 

Antena CIA din Tamanrasset era adăpostită într-o 
clădire din prefabricate climatizată puternic, ceva 
mai departe de centrul de ascultări administrat de 
Signal Corps. Trebuiseră să le forţeze mâna 
algerienilor pentru a accepta o prezenţă străină în 
imensa lor bază de coordonare a supravegherii 
frontierei sudice. Doar informaţiile obţinute de 
ascultările americanilor îi convinseseră. Prin urmare, 
nu era vorba de vreo simpatie deosebită. 

Asta în ciuda legăturilor strânse dintre Securitatea 
Militară algeriană şi Agenţia americană, care îi 
furniza materialul  ascultărilor şi computere 


pt PT a 


Bun Venit la Nouakchott 
performante. 

Algerienii erau bolnăvicios de circumspecţi. 

— Era vorba de un zbor de rutină, începu Robert 
Vigan, planul de zbor fiind depus în ajun. Cei patru 
ofiţeri se duceau la Bamako pentru discuţii cu 
autorităţile locale. Aparatul fusese verificat de 
mecanicii noştri şi totul părea normal. Ultima 
verificare avusese loc cu şase săptămâni în urmă, 
iar cei doi piloţi, care locuiau în bază, erau 
experimentati. 

Tony Motley îl întrerupse. 

— Ştim cu toții că a fost un accident imprevizibil. 
Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Sergentul Mitchell, care face parte din US Air 
Force, m-a anunțat că un aparat aparținând 
companiei Royal Air Maroc interceptase un SOS 
emis de King Air. Acesta se afla cam la 1300 de 
kilometri sud de Tamanrasset. 

— Ce ați făcut atunci? 

— l-am avertizat pe toţi, începând cu staţia 
noastră din Bamako. 

— Şi pe algerieni? 

— Bineînţeles! Apoi, cam la 45 de minute după 
primirea SOS-ului, am fost sunat de Paul Redmond, 
pilotul avionului King Air. Apelul provenea de la 
telefonul său Thuraya. Mi-a confirmat faptul că 
fusese nevoit să aterizeze din cauza incendiului 
incontrolabil de la motorul stâng, dar nu exista 
decât un singur rănit, ofiţerul Judith Thomson, care 
îşi fracturase piciorul. Graţie telefonului Thuraya, 
aveam poziţia lor exactă, un loc aflat la sud de 
Tessalit, în faţa masivului muntos Iforhas. 

— Aprindeţi harta! ordonă Tony Motley. 


~ 38 ~ 


Gerard de Villiers 

Asistenta lui aprinse marea hartă electronică 
fixată pe perete şi apăru brusc întreaga zonă 
sahariană. Un punct luminos clipea pe locul 
prăbuşirii avionului King Air. 

— Ce aţi făcut după aceea? întrebă Tony Motley. 

— l-am întrebat pe algerieni dacă ne pot pune la 
dispoziţie un avion lliuşin 76 pentru o operaţiune de 
salvare. Aceste aparate pot ateriza oriunde. 

Nu mi-au onorat cererea, pretextând o 
imposibilitate tehnică. În realitate, aceşti ticăloşi nu 
vor să pară prea deschişi faţă de noi. Din fericire, îi 
alertasem pe cei de la Bamako. 

Tony Motley îl opri cu un gest şi îi făcu semn lui 
Edgar Wiser, şeful staţiei din Bamako. 

— Ed, spune-ne povestea ta. 

Edgar Wiser schiţă un zâmbet plin de amărăciune. 

— E scurtă. După ce am fost anunţat, am alertat 
echipajul avionului C.130 Hercules, care a rămas în 
aşteptare pe aeroport. Am adunat un grup de la 
forţele speciale şi am obţinut în timp record o 
autorizaţie de zbor din partea malienilor. În acelaşi 
timp, i-am cerut antenei noastre din Tombouctou să 
trimită pe pistă o echipă de salvare. 

— Şi lucrurile s-au întâmplat întocmai? 

— Da. Doar că avionul C. 130 nu a putut ateriza... 
S-a învârtit puţin pe deasupra supravieţuitorilor 
pentru a le ridica moralul. Apoi s-a întors la Bamako. 

— Şi forţele speciale? Oamenii nu puteau fi 
paraşutaţi pentru asigurarea unei protecţii? 

Edgar Wiser lăsă capul în jos. 

— N-am prevăzut aşa ceva. 

Trecu un înger, zburând anevoios într-o linişte de 
moarte; Tony Motley rupse tăcerea apăsătoare. 


~ 39 — 


Bun Venit la Nouakchott 

— Şi echipa de salvare? 

— A fost oprită de o furtună de nisip la Boureni, iar 
oamenii au trebuit să-şi petreacă noaptea acolo. 

Punctul luminos se fixă asupra localităţii Bourem, 
un târguşor situat la nord de Niger. Edgar Wiser 
înghiţi în sec şi continuă. 

— Au plecat mai departe în zori, sosind după cinci 
ore în zona în care se prăbuşise aeronava King Air. 
Din păcate, a fost prea târziu. Oamenii noştri 
fuseseră deja capturați de AQMI, care are mai multe 
baze în apropiere, în masivul lforhas. 

Se lăsă din nou o tăcere de moarte. 

Tony Motley aşteptă să se risipească emoția, apoi 
îl întrebă pe Robert Burton, şeful staţiei din Alger. 

— Robert, spune-ne... 

— La trei zile după dispariţia camarazilor noştri, 
explică şeful staţiei din Alger, a fost adus la 
ambasadă un plic care îmi era destinat. In aceeaşi 
dimineaţă, site-ul salafist Al Shahab  difuzase 
revendicarea emirului Abu Zeid. 

— De ce această întârziere? 

— Au avut nevoie de timp pentru a dispersa 
ostaticii şi pentru a evita un atac surpriză. E un lucru 
obişnuit. Revendicarea era semnată de emirul Abu 
Zeid, ceea ce corespunde cu informaţiile noastre 
referitoare la implantarea lui... 

Tony Motley se uită la revendicarea din faţa sa şi 
rosti rar: 

— Cer trei milioane de dolari de ostatic şi 
eliberarea a trei „combatanți salafişti” închişi la 
Nouakchott, în Mauritania, şi condamnaţi de curând 
la moarte. Ne acordă două săptămâni pentru 
îndeplinirea cererilor şi ameninţă cu executarea unui 


~ 40 ~ 


Gerard de Villiers 
prizonier după o săptămână în cazul în care nu 
venim cu ceva concret. 

— Correct, sir, confirmă Robert Burton. A mai 
existat şi o fotografie cu cei şase camarazi aşezaţi 
pe nisip, în faţa unei peşteri. Chipul lui Judith 
Thomson era înceţoşat. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Am fost convocat în aceeaşi zi de şeful 
Securităţii Militare Algeriene, Mohammed Medienne, 
care, după ce şi-a exprimat regretul, m-a întrebat ce 
intenţii avem. l-am spus, bineînţeles, că vom face 
tot posibilul pentru recuperarea ostaticilor, inclusiv 
plata răscumpărării. Asta l-a contrariat în mod 
evident. 

— De ce? 

Robert Burton schiţă un zâmbet. 

— AQMI şi SM au o poveste complicată. Ştiţi că 
AQMI, care până în 2007 s-a numit Grupul Salafist 
pentru Rugăciune şi Luptă, a fost creată de 
Abdelmalek Droukdal pornind de la câteva elemente 
din GIA, Grupările Islamice Armate. Treptat, 
algerienii au reuşit să alunge spre sud majoritatea 
Katibelor AQMI. Mai puţin pe cea condusă de 
Droukdal, care continuă să activeze în Kabylie. 
Credem că, dacă algerienii ar fi vrut, i-ar fi putut 
veni de hac lui Droukdal. Însă generalul Medienne 
preferă să-l lase să-şi facă de cap, folosindu-l pe 
post de sperietoare pentru a ne stoarce de bani, 
informaţii şi materiale. În numele luptei 
antiteroriste. Or, în cazul în care katiba lui Abu Zeid 
devine foarte bogată, ea i-ar putea transfera o parte 
din bani lui  Droukdal, care, dintr-odată, ar 
reprezenta din nou o ameninţare pentru algerieni. 


a A 


Bun Venit la Nouakchott 
Pe scurt, aceştia sunt gata să ne ajute să-i zdrobim 
sub un covor de bombe pe Abu Zeid, pe oamenii săi 
şi pe ostaticii noştri, dar nicidecum să-i îmbogăţim 
sau să le permitem să-şi recupereze anumiţi 
combatanți închişi în Mauritania. 

Tony Motley îi mătură pe algerieni cu un gest 
scurt. 

— OK, ne lipsim de ei! 

Bău un pahar de apă şi îi ceru lui Charles Kelley, 
unul dintre reprezentanţii diviziei tehnice: 

— Charles, ce spun ascultările făcute de la 
începutul acestei afaceri? 

— Nu mare lucru! mărturisi Charles Kelley. Chiar 
înainte de luarea ostaticilor, s-a înregistrat o 
intensificare a traficului radio. De atunci, am 
identificat câteva apeluri sporadice de pe telefoane 
Thuraya, în zona în care se află Abu Zeid. Din 
păcate, nu emit multă vreme şi se depărtează de 
bază pentru a telefona. 

— Nu-i prea grozav, recunoscu Tony Motley. Ai 
vreo sugestie pentru a ne îmbunătăţi 
performanţele? 

— Desigur, sir; ar trebui să lansăm un satelit 
militar care să acopere această zonă pentru a putea 
utiliza dronele trimise din Tamanrasset. 

Tony Motley scrise câteva cuvinte în carneţelul 
său şi se întoarse spre cei doi analişti din stânga. 

— Fred, poţi să ne faci un rezumat despre AQMI? 
Ca să ştim cum stăm. 

Fred Woodward îşi drese vocea şi începu calm: 

— AQMI a împărţit Algeria în zece regiuni. Cea de- 
a zecea include toată zona sahariană şi este 
„deţinută” de trei katibe, fiecare fiind compusă din o 


in d ~ 


Gérard de Villiers 

sută de oameni şi echipată cu maşini Toyota Land 
Cruiser pe benzină, cu motor V8. Armamentul lor 
este format din RPG 7, explozibili, mitraliere grele 
„Duşka” şi automate Kalaşnikov. Comunică prin 
telefoane Thuraya sau prin mesageri. Prezenţi de 
câţiva ani în nordul Mali-ului, au încheiat acorduri cu 
anumite triburi arabe, căsătorindu-se cu fetele 
acestora. În plus, ştim că au numeroase legături în 
Tombouctou şi Gao. De aici îşi procură explozibilul 
agricol, nitratul, pentru confecţionarea bombelor... 

— Nu au explozibil militar? se miră Tony Motley. 

— Nu, au folosit întotdeauna îngrăşăminte, 
înfăşurate cu fitil, merg foarte bine. 

— Ce poţi să ne spui despre oamenii în mâinile 
cărora au căzut camarazii noştri? 

— Katiba Tarek Ibn Zyad este condusă de cel mai 
radical emir, Abu Zeid. El este responsabil de 
moartea englezului John Dwyers şi de cea a mai 
multor francezi, printre care un ostatic de 78 de ani, 
executat cu sânge rece. Grupul lui cuprinde o sută 
de oameni, 30 fiind mauritani. Baza se află undeva 
în masivul lforhas, între Tessalit în nord şi Kidal în 
sud. Este o regiune cu numeroase peşteri, foarte 
greu accesibilă. Nici măcar avioanele de 
recunoaştere nu le pot repera, pentru că folosesc în 
general corturile beduine, care se confundă cu 
peisajul. 

— lar Abu Zeid? 

— S-a născut pe 12 decembrie 1965 la Touggourt, 
în sudul Algeriei, nu departe de zăcămintele de 
petrol din Hassi Messaoud. De la sfârşitul anilor '80, 
îl găsim alături de unul dintre „fondatorii” Grupului 
Salafist pentru Rugăciune şi Luptă: Abdelrazak EI 


~ 43 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
Para, pe numele său adevărat Amari Saifi. Acesta a 
înfiinţat în 2003 primele grupări teroriste. Adjunctul 
său era pe atunci Abu Zeid. Abdelrazak El Para a 
fost capturat în Ciad şi predat algerienilor, iar Abu 
Zeid a preluat conducerea katibei. Prima răpire a 
avut loc în Tunisia: un cuplu de turişti austrieci. De 
atunci, este cel mai influent emir al celei de-a zecea 
regiuni. Lui îi revine internaţionalizarea ramurii 
maghrebiene a organizaţiei Al Qaida. 

— Atunci, există o şansă de a negocia cu el? 

— O să fie foarte dificil: ne urăşte şi nu ezită să 
ucidă, lucru care îi sporeşte prestigiul. 

Ingerul trecu din nou, picături de sânge 
prelingându-i-se de pe aripi. Participanţii la adunare 
ascultau într-o tăcere religioasă şi încordată. În cele 
din urmă, Tony Motley i se adresă lui Ted Boteler, 
care stătea în faţa lui, la capătul celălalt al mesei. 

— Ted, cred că, de la începutul acestei afaceri, ai 
studiat toate posibilităţile de a întreprinde o acţiune 
de eliberare a ostaticilor. 

— Aşa este, răspunse sobru şeful Diviziei de 
Operaţiuni. 

— Ai vreun plan? 

Ted Boteler îşi plecă privirea. 

— Un plan care să permită eliberarea ostaticilor cu 
o şansă rezonabilă de reuşită, nu, domnule. Nu 
cunoaştem nici măcar localizarea lor exactă şi, mai 
mult ca sigur, sunt separați. Singura opţiune este un 
atac brutal realizat de forţele speciale, dar, în acest 
caz, nu sunt şanse prea mari ca ostaticii să 
supravieţuiască. 

— Pe cine putem conta? 

— Pe noi, sir. Malienii sunt morţi de frică, armata 


~ 44 ~ 


Gerard de Villiers 

lor este incapabilă de luptă şi nu are nicio tragere de 
inimă: oamenii din AQMI sunt musulmani ca şi ei. În 
plus, malienii sunt „oameni ai fluviului”, africani: se 
tem de deşert, pe care-l lasă în seama tuaregilor. 

— Şi nu ne pot ajuta? 

— Nu, AQMI le furnizează arme şi bani. Şi sunt 
incontrolabili. 

— Vă simţiţi în stare să organizaţi o operaţiune? 

— Avem nevoie de mijloace de transport. Avioane 
C.130 şi maşini. Distanţele sunt enorme, şoselele nu 
suportă vehicule grele, iar oamenii din AQMI sunt 
foarte mobili. Ar trebui organizat ceva pornind de la 
Dakar, în Senegal. Acolo suntem implantaţi cel mai 
bine. Însă asta cere o lungă pregătire, fără nicio 
garanţie a succesului. 

Tony Motley îşi spuse că, în anumite momente, 
CIA îşi merita porecla de CYA: cover your ass”. 

Totuşi, Ted Boteler era priceput... Voi să închidă o 
uşă. 

— Ted, pe o scară de la 1 la 10, ce şanse crezi, că 
avem să recuperăm ostaticii? 

— 2, răspunse şeful Diviziei de Operaţiuni. 


x 


După răspunsul lui Ted Boteler urmă un fel de 
pauză informală. Toată lumea se întreba cum avea 
să continue Tony Motley. 

Acesta se întoarse spre un bărbat ce rămăsese 
până atunci tăcut, Ira Medavoy, şeful staţiei din 
Nouakchott, Mauritania. Tony Motley avea în faţă 
raportul lui. | se ceruse de la Langley să analizeze 


18 Apără-ţi fundul! 


Bun Venit la Nouakchott 
situaţia împreună cu mauritanii. 

— lra, spuse el, după tot ce am auzit până acum, 
mi se pare că soluţia problemei se află în mâinile 
tale. Pare imposibil să-i recuperăm pe camarazii 
noştri capturați de aceşti ticăloşi, cu siguranţă că nu 
vor renunţa la niciuna dintre condiţiile pe care le-au 
pus. Prin urmare, trebuie să luăm în considerare 
acceptarea ofertei lor. Cele 18 milioane de dolari nu 
reprezintă o problemă, dar cum să-i eliberăm pe cei 
trei oameni pe care îi vor? Cobori privirea şi citi: Sidi 
Ould Sidna, Maarouf Ould Haiba şi Karim Ould 
Semane. Toţi trei au fost condamnaţi la moarte anul 
trecut, pe 21 octombrie. Există vreo şansă să-i 
convingem pe mauritani să-i graţieze pentru a-i 
preda lui Abu Zeid? Sau de a-i elibera într-o manieră 
oficială? 

Ira Medavoy clătină din capul lui mare, cu păr 
ondulat, ca un elefant bătrân şi obosit. 

— Niciuna, sir. 

Tony Motley spuse calm: 

— Explică-ne! 

Şeful staţiei din Nouakchott îşi ridică privirea grea. 

— Sir, zise el, poziţia noastră în Mauritania este 
fragilă. Oamenii ăştia nu ne au la inimă deloc. Le e 
frică să se asocieze cu noi. Populaţia este extrem de 
credincioasă, deşi nu e vorba de fanatici, dar, din 
cauza lrakului, Afganistanului şi Palestinei, noi 
suntem pentru ei răul absolut. Chiar dacă ne 
acceptă informaţiile, ne ţin la distanţă. Nu vor decât 
să rămână departe de orice conflict. 

Echilibrul lor este mult prea fragil. Apropiaţi de 
Maroc, au relaţii reci cu  algerienii, care-i 
înspăimântă. Bineînţeles că nu au nicio simpatie 


~ 46 ~ 


Gerard de Villiers 

pentru AQMI, însă nu vor face nimic care să-i irite pe 
algerieni. Or, punerea în libertate a celor trei 
condamnaţi la moarte va reprezenta pentru Alger un 
casus belli. 

Tony Motley cobori privirea asupra fişelor din faţa 
lui. 

— Totuşi, au eliberat, fără ca măcar să-i judece, 
treizeci şi trei de membri AQMI... 

Ira Medavoy reuşi să schiţeze un zâmbet. 

— Aşa este, sir, dar a fost la propunerea unui 
personaj religios foarte ascultat, mulftiul Dadew. 
Acesta a confirmat că oamenii săi se căiseră şi se 
întorseseră pe calea cea dreaptă. Însă nu acesta e 
cazul unuia dintre cei trei condamnaţi la moarte: 
Sidi Ould Sidna. Acesta a insultat tribunalul din 
Nouakchott, considerându-l necredincios, şi a cerut 
să fie tăiat în bucăţi pentru a ajunge mai repede în 
paradis... 

Un înger trecu, apoi, tulburat, dispăru. 

În faţa unui asemenea fanatism nu se mai putea 
discuta. 

Răbdător, Tony Motley insistă. 

— lra, spuse el, ai transmis cererea noastră? Cui? 

Ira oftă din adâncul sufletului. 

— Sir, n-am putut. O singură persoană putea 
pronunţa graţierea celor trei, preşedintele Ould 
Ahmed Aziz. Nu l-am întâlnit până acum pentru că 
nu-i plac americanii. Să mă duc la el şi să-i prezint 
cererea ar fi un lucru extrem de contraproductiv: ar 
fi în stare să ceară închiderea staţiei. Şansa de a-i 
elibera legal pe cei trei oameni este egală cu zero. 

Tăcu, lăsându-i pe ceilalţi să mediteze la spusele 
sale. 


~ 47 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

Tony Motley nu era prea surprins. Pusese această 
întrebare pentru a fi cu conştiinţa împăcată. Ridică 
privirea şi îl fixă pe Ted Boteler, care se afla în 
celălalt capăt al mesei. 

— Ted, se pare că e rândul tău să intri în joc. 

Ted Boteler tresări, de parcă ar fi primit un şoc 
electric. 

— Sir, spuse el cu voce fermă, vă înţeleg poziţia şi 
aş da orice să ne recuperăm camarazii, dar există 
riscuri pe care nu mi le pot asuma. 

— Adică? 

— lra conduce o staţie foarte mică, ale cărei 
elemente sunt supravegheate îndeaproape de 
mauritani. Divizia noastră nu e reprezentată acolo. 
Or, în contextul actual, introducerea în ţară a unor 
agenţi pentru o misiune clandestină ar fi foarte 
riscantă şi ar avea consecinţe politice incalculabile 
în cazul unui eşec. 

Tony Motley remarcă pe un ton incisiv: 

— Ce spui tu este grav... 

Ted Boteler îi susţinu privirea. 

— Sir, există riscuri la care nu mi-aş expune 
niciodată oamenii. Oricât de nobilă ar fi cauza. 

— Prin urmare, ne aflăm în impas! trase concluzia 
Tony Motley. O să-i lăsăm pe demenţii ăştia să ne 
execute oamenii. 

Tăcere de moarte. 

Agenţia nu se mai găsise niciodată în faţa unei 
asemenea dileme. 

Având în vedere gravitatea situaţiei, Ted Boteler 
adăugă: 

— Avem un NOC” la Nouakchott. De cinci ani, 


19 Agent clandestin - Non Official Cover (NOC). 


Gerard de Villiers 

face o treabă bună. Conduce o mică ONG, vorbeşte 
limba şi cunoaşte multă lume. Însă, de unul singur, 
nu poate face nimic. De asemenea, mai există un 
„stringer” pe care-l folosim pentru afaceri mărunte, 
dar nu sunt sigur că nu a „aderat” la serviciile 
secrete locale. Ne-ar trebui un şef de misiune 
experimentat, cu voinţă de fier, care să încerce să 
facă ceva. 

— La cine te gândeşti? întrebă Tony Motley. 

— La aceeaşi persoană ca şi dumneavoastră, 
replică prompt şeful Diviziei de Operaţiuni. Asta, 
dacă e suficient de nebun să accepte această 
stratagemă imposibilă. 


Capitolul IV 


Stând pe vine lângă intrarea hotelului Tfeila, fost 
Novotel, perla hotelieră din Nouakchott, un mauritan 
îşi făcea liniştit toaleta cu ajutorul unui ceainic plin 
cu apă. Mai întâi, vărsa apă în mâini, apoi îşi spăla 
faţa şi, în final, capul, frecându-şi viguros părul creţ. 

Trebuie spus că la Nouakchott apa curentă era un 
produs de lux... Străzile nisipoase ale imensului 
oraş, care se întinde în deşert, la câţiva kilometri de 
mare, erau străbătute de o sumedenie de mici 
căruţe plate, montate pe pneuri, care transportau 
butoaie de două sute de litri cu apă potabilă, fiind 
trase de nişte măgăruşi resemnaţi, comandaţi de un 
tânăr negru ce-şi balansa picioarele ca un 
metronom şi îi plesnea dacă încetineau ritmul... 
Mauritania este un infern pentru aceste animale 
sărmane, exploatate până la ultima suflare, care 
mor adesea sub o ploaie de lovituri... 


~ 49 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

Khouri Ould Moustapha îşi întoarse profilul ascuţit 
spre Malko. 

— Unde vreţi să mergeţi? 

— La târgul de maşini. 

— Bulevardul Centrului de Conferinţe? 

Malko se uită în carneţel. 

— Mi s-a spus bulevardul Mokhtar Ould Dada. 

— E acelaşi lucru, zise scurt mauritanul, ieşind pe 
poarta mobilă de la Tfeila în bulevardul Charles de 
Gaulle, unul dintre rarele „gudroane”“ din oraş. 

Sosit în seara din ajun după o oprire la Paris 
pentru a primi instrucţiunile, Malko nu-şi dăduse 
încă seama de proporţiile acestui oraş imens care, 
zilnic, mai cucerea o bucăţică de deşert, rămânând 
la o distanţă respectuoasă de marea separată de 
capitală printr-o dună de nisip enormă. 

De altfel, mauritanii detestau marea şi produsele 
ei. Doar câţiva expatriaţi temerari se mai aventurau 
vinerea pe plaja imensă şi pustie din vestul oraşului, 
unde, cu o undiţă simplă, puteau pescui şi o sută de 
kilograme de peşte într-o dimineaţă... 

Toyota Hilux Pick-Up cu cabină dublă pornise prin 
circulaţia total haotică, pătrunzând câteodată pe 
trotuarele nisipoase, pe sensurile interzise, 
strecurându-se pe contrasens prin pieţele circulare. 
Absența aproape totală a semafoarelor accentua 
această harababură. Ajunseră la intersecţia cu Abd 
El Nasser, un fel de Champs-Élysées al Nouakchott- 
ului, care tăia oraşul de la est la vest. 

Coşmar absolut: pentru că semafoarele nu mai 
funcționau de la ultima lovitură de stat, taxiurile 
Mercedes galbene, camioanele şi maşinile 4x4, una 


20 Stradă asfaltată. 


Gerard de Villiers 
mai mare ca alta, se învălmăşeau într-un fel de 
magmă dantescă. 

Khouri Ould Moustapha se lansă cu mult curaj în 
îngrămădeală. Ocoli maşinile blocate pe contrasens, 
strecurându-se printr-un service pentru a ieşi în cele 
din urmă de cealaltă parte a intersecţiei. 

Acest haos  indescriptibil se desfăşura fără 
înjurături sau claxoane. Toată lumea se supunea 
unor reguli precise şi misterioase. 

— lată moscheea saudită! anunţă şoferul, mândru 
de isprăvile sale, arătând spre două minarete 
excesiv ornamentate de pe marginea bulevardului 
Nasser. 

Nouakchott, un oraş fără cultură, fără arhitectură, 
format doar din case plate, cu un etaj, avea ca 
puncte de reper cele trei mari moschei: mai întâi 
cea mauritană, istorică, apoi cea marocană, copia 
moscheii din Rabat, şi, de puţină vreme, cea 
saudită. Plus alte câteva sute, complet anonime. 

Toyota se îndrepta spre sud, pe străzi mai puţin 
aglomerate. Malko era puţin ameţit: niciun reper în 
acest oraş cu străzi perpendiculare, plate, pline de 
maşini 4x4 luxoase, în ciuda presupusei sale sărăcii. 
Trebuie spus că mauritanii îşi făceau un titlu de 
glorie din a-şi spăla maşinile în fiecare zi. Lângă 
ambasada Franţei, un spaţiu imens servea pe post 
de service în aer liber... 

Oraşul părea să nu facă pauză niciodată. Khouri 
Ould Moustapha arătă spre o cupolă albă din 
depărtare: 

— lată Palatul Congreselor, o să cotim pe 
bulevardul pe care l-aţi numit Mokhtar Ould Dada. 

Acesta era numele primului preşedinte al 


~ 51 =~ 


Bun Venit la Nouakchott 
Mauritaniei, funcţie pe care a deținut-o timp de 
şaptesprezece ani. Aparent, lăsase în urmă amintiri 
plăcute... 

Malko îşi spuse că, dacă toate informaţiile 
furnizate de CIA erau la fel de imprecise, atunci 
începuse prost o misiune care i se păruse din start 
imposibilă. 

Totuşi, Robert Burton, şeful staţiei CIA din Alger, 
pe care-l întâlnise în aeroportul Charles de Gaulle, 
aproape că se prosternase la picioarele lui, 
implorându-l să nu se urce în primul avion spre 
Viena după ce îi detailase misiunea. 

În ajun, succesorul lui Frank Capistrano la Casa 
Albă îl chemase la el şi îl rugase să accepte această 
misiune de care depindeau vieţile celor şase 
americani. 

Din păcate, în pofida acestor încurajări, reuşita era 
la fel de improbabilă ca salvarea în urma unei 
sărituri de la o sută de metri fără paraşută. 

După ce coti pe un mare bulevard mărginit mai 
ales de terenuri virane, Khouri Ould Moustapha se 
întoarse spre Malko. 

— Ce vreţi să vedeţi la „Bursa” maşinilor? 

— Nu ştiu încă, spuse acesta. Aş vrea să văd nişte 
Land Cruiser. 

Misiunea lui începea de-a binelea. 

În timpul opririi la Paris, Robert Burton i-o schiţase 
în linii mari: 

După primul mesaj al emirului Abu Zeid, au 
urmate şi alte contacte. Răpitorii doriseră într-o 
primă fază să se asigure că CIA întreprindea ceea ce 
se angajase să facă: eliberarea celor trei 
condamnaţi la moarte din Nouakchott. Prin urmare, 


pi Di 


Gerard de Villiers 

trebuia ca reprezentantul său la Nouakchott să 
contacteze un aşa-zis vânzător al unui Land Cruiser 
albastru din 2003, cu 268.000 de kilometri la bord. 
Această maşină era pusă în vânzare la târgul din 
Nouakchott. Presupusul ei proprietar se numea 
Aman Ould Bija. Acesta îi trimisese lui Malko dovada 
că ostaticii erau în viaţă şi instrucţiunile referitoare 
la viitoarele contacte. 

Înainte de a ridica vreun deget, CIA voia să fie 
sigură că revendicarea era autentică... 

În afară de agentul „NOC” pe care trebuia să-l 
contacteze, Robert Burton îi dăduse lui Malko 
numărul de mobil al lui Khouri Ould Moustapha, 
„strânger”-ul CIA considerat aproape sigur de staţia 
din Nouakchott. 

Numai că Malko nu ştia câtă încredere putea avea 
în el. 

În principiu, nu trebuia să aibă niciun contact cu 
staţia din Nouakchott, care prefera să rămână în 
afara misiunii „Blackbird”. Cu toate astea, avea cele 
două numere de telefon ale şefului staţiei, Ira 
Medavoy. 

Pentru situaţii nefericite. 

Malko îl privi pe şofer cu coada ochiului. Taciturn 
şi nu prea comunicativ. După sosire, îl sunase din 
partea lui „Frank”, explicându-i că avea nevoie de 
un şofer pentru câteva zile. S-au pus apoi de acord 
asupra preţului - 20.000 pe zi - şi a venit să-l caute 
la Tfeila. Un individ cumsecade, în ţinută locală, 
uscat şi nu prea vorbăreţ. 

Malko ştia bine că, într-o astfel de ţară, un 
asemenea personaj era un miel blând care sugea de 
la două oi. În cazul în care Khouri Ould Moustapha 


~ 53 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
lucra şi pentru serviciile secrete mauritane, Malko 
risca să se trezească rapid într-un avion cu 
destinaţia Maroc sau chiar la închisoare. Alături de 
cei pe care se presupunea că trebuia să-i elibereze. 

Altfel, dacă, printr-o suită halucinantă de miracole, 
Malko îşi ducea la bun sfârşit misiunea, Ira Medavoy 
era omul însărcinat să-i predea cele optsprezece 
milioane de dolari ale răscumpărării. 

— OK, să vedem unde găsim maşini Land Cruiser, 
spuse şoferul. Există mai multe „burse”. 

Se opri la prima, care nu oferea decât maşini 
modeste, Toyota Corolla sau chiar epave antice 
marca Peugeot. 

— E mai departe! anunţă el. 

Se puseră în mişcare: următorul târg era organizat 
pe mărci; sute de Mercedes-uri se aflau de fiecare 
parte a străzii, parcate în careuri pline de nisip. 
Nouakchott era într-adevăr un „Mercedes City”. 
Această marcă reprezenta 70 din parcul de 
automobile... 

Khouri Ould Moustapha trebui să se informeze 
încă o dată. 

Malko se gândi că, din cauza buzunarului de la 
piept pe care îl avea dharaa” acestuia, aducea cu 
un pelican. 

Merseră mai departe. După un kilometru, Malko 
zări în sfârşit, pe stânga, vizavi de „asfalt”, o 
parcare plină cu maşini Land Cruiser. 

— Acolo trebuie să fie! zise Khouri Ould 
Moustapha. 

Malko se dădu jos şi traversă „asfaltul” care părea 


21 Veşmânt tradiţional mauritan care seamănă cu o dje!/laba, 
haina cu mâneci largi şi capişon purtată in Africa de Nord. 


~ 54 ~ 


Gerard de Villiers 
violet sub razele orbitoare ale soarelui. 

Erau vreo douăsprezece maşini Land Cruiser, 
toate fără plăcuţe de înmatriculare pentru a fi se 
ascunde astfel proveniența. Un vânzător se apropie 
de Malko, dar acesta nu-l băgă în seamă: tocmai 
observase pe partea opusă un Land Cruiser 
albastru. Se afla lângă micul cort în care negustorii 
se adăposteau de soarele infernal, bând ceai. 

De-abia se apropie de Land Cruiser, că un bărbos 
corpolent veni spre el şi îl întrebă în franceză: 

— Căutaţi un Land Cruiser, domnule? 

În Nouakchott, nu prea se vorbea engleza, însă 
mai toţi ştiau franţuzeşte... 

— Da, răspunse Malko. Pot să-l văd? 

Se strecură în maşină şi se uită imediat la 
kilometraj: 268.000.  Corespundea. Se apropia 
momentul delicat. 

Cobori din maşina 4 x 4 şi i se adresă bărbatului 
solid. 

— Mi s-a spus să-l caut pe un anume Aman Ould 
Bija, dumneavoastră sunteţi? 

— Nu, nu e aici astăzi. 

— O să revin. 

— Daţi-mi numărul de mobil şi o să-l anunţ când îl 
văd. 

— Nu-l aveţi pe-al lui? 

— Nu. 

Malko îi dădu numărul telefonului furnizat de 
Khouri Ould Moustapha: un aparat cu cartelă 
reîncărcabilă, 230 1415. Bărbatul şi-l notă şi, 
impasibil, îi întinse o mână umedă de transpiraţie. 

Malko reveni la Toyota. Deocamdată, nu mai avea 
ce face. Al doilea contact nu trebuia activat decât 


~ 55 — 


Bun Venit la Nouakchott 
după cel stabilit cu răpitorii. 

— Aş vrea să văd cartierul ambasadelor, propuse 
el. 

Şoferul zâmbi. 

— Sunt mai multe. 

Făcură stânga-mprejur, iar după trei kilometri 
mauritanul îi arătă lui Malko un zid care nu se mai 
sfârşea. 

— lată noua ambasadă a Chinei. 

Un veritabil Zid Chinezesc care nu urâţea deloc 
peisajul: mauritanii adoră zidurile. Le construiesc 
peste tot şi, de obicei, nu există nimic în spatele 
lor... în schimb, detestă copacii şi nu ratează 
niciodată ocazia de a-i smulge pe cei din 
Nouakchott. 

Apoi, merseră de-a lungul altui zid interminabil, 
cel al ambasadei Franței, care înconjura cele 
douăzeci de hectare pe care locuiau toți diplomații... 

— Ambasada Israelului a fost închisă după atacul 
salafiştilor, îl informă cu o voce plată Khouri Ould 
Moustapha. 

Oare ce anume determinase această ţară sută la 
sută musulmană să-i primească pe israelieni? 
Mister. 

Pătrunseră într-un bulevard larg, iar Malko zări 
imediat drapelul german. Pe acelaşi trotuar se 
aliniau ambasadele Rusiei, Algeriei şi, vizavi, cea a 
Marocului. 

— Unde este ambasada americană? întrebă Malko. 

— Acolo, răspunse şoferul. 

Arăta spre o stradă oblică faţă de cea a 
ambasadei Germaniei, barată de blocuri de ciment 
şi păzită de santinele în uniformă. Cât vedeai cu 


~ 56 — 


Gerard de Villiers 
ochii, numai sârmă ghimpată. Intrarea în ambasada 
SUA era aproape invizibilă. 

— Americanii nu prea se văd, remarcă şoferul. Aici 
nu se simt în apele lor. 

Malko se pregătea să calculeze distanţa de alergat 
pe acest traseu cu obstacole dacă ar fi trebuit să se 
refugieze în ambasadă. 

Nu mai avea nimic de văzut în Nouakchott. Fără 
magazine, fără cafenele, doar praful, nisipul şi fâşiile 
de asfalt nesfârşite. 

— Câţi locuitori are oraşul? 

— Un milion şi jumătate, se pare, dar nu i-a 
numărat nimeni. 

Jumătate din populaţia Mauritaniei. 

Un mauritan în cămaşă africană apăru brusc în 
faţa lor în timp ce erau blocaţi în trafic. Işi freca 
degetul mare de cel arătător. 

— Vreţi să schimbaţi bani? întrebă Khouri Ould 
Moustapha. 

— Am făcut-o deja, îl asigură Malko. Unde se 
poate mânca bine? 

— La Méditerranéen. 

Cinci minute mai târziu, se opriră pe trotuarul 
nisipos al unei străzi perpendiculare pe bulevardul 
Charles de Gaulle. In spatele unui portal se aflau o 
grădină mică şi o terasă inundată de razele soarelui. 
Un bărbat masiv, cu bărbia teşită, îl zări pe Malko. 

— Pentru prânz? 

O masă era deja ocupată: o femeie singură, o 
albă. Malko se aşeză la masa din faţa ei. | se aduse 
un carton negru pe care erau enumerate 
specialităţile zilei. 

Alese o salată de languste şi o friptură. 


<57 


Bun Venit la Nouakchott 

Discret, şoferul stătea deoparte. 

Sosiră şi alţi expatriaţi, aruncându-i lui Malko 
priviri curioase. Era clar că în Nouakchott oamenii se 
cunoşteau între ei. 

Apoi femeii singure i se alătură o alta, în 
pantaloni, cu nişte ochi verzi superbi, care se uită 
scurt spre Malko şi schiţă un zâmbet. 

Chiar în acel moment, sună telefonul mobil. 

Era ceva atât de neaşteptat, încât tresări. Pe 
ecran nu era afişat niciun număr. Răspunse şi 
întrebă în franceză: 

— Cine e la telefon? 

Trebui să i se repete de trei ori pentru a înţelege 
numele celui care vorbea cu accent mauritan: Aman 
Ould Bija. 

Omul care avea legătură cu răpitorii din katiba 
emirului Abu Zeid. 


Capitolul V 


— Sunteţi Aman Ould Bija? întrebă Malko în 
franceză. 

— Dumneavoastră m-aţi căutat la „bursă”? replică 
mauritanul. 

— Da. 

— Foarte bine. Peste o oră, un Mercedes gri vă va 
aştepta în faţă la Tfeila. Veniţi singur. 

— Ca să mergem unde? 

— Veniţi singur, repetă Aman Ould Bija, altfel, nu 
merită osteneala. 

Malko nu avu timp să mai spună ceva, 
interlocutorul său  închisese, iar pe ecranul 
telefonului nu apăruse niciun număr. Fusese 


~ 58 — 


Gerard de Villiers 

absorbit de conversaţie şi nu văzuse că, înainte de a 
pleca, fata cu ochi verzi pusese pe masa lui o carte 
de vizită. O cercetă. Era vorba de reclama „Pensiunii 
Jalna”, cu o fotografie în culori. Când îi aduse nota 
de plată, corsicanul masiv, cu bărbia teşită, remarcă 
surâzând: 

— Marina le lasă tuturor cărţi de vizită, încearcă 
să găsească clienţi. A văzut că de-abia aţi venit în 
Nouakchott. 

— Cu ce se ocupă? 

— Are o pensiune în față la Tfeila. E foarte 
drăguță. Doar şase camere şi o grădină mare. Şi e 
mult mai ieftin decât la hotel. Duceţi-vă să vedeţi. 

Evident, corsicanului îi plăcea mult. Malko se 
gândi la acei extraordinari ochi verzi şi simţi nevoia 
să vadă această pensiune. 

Când va putea... 

Deocamdată, se găsea în faţa unei dileme, 
întâlnirea propusă nu-i surâdea deloc. Aman Ould 
Bija avea legături cu salafiştii. Şi îi propunea o 
plimbare, Dumnezeu ştie unde. Malko nu era nici 
măcar înarmat. Nu avusese timp să ia legătura cu 
NOC-ul Agenţiei, al cărui număr de mobil îl 
cunoştea. Un anume Brian Kennedy. 

Numai că, dacă refuza întâlnirea, misiunea lui se 
împotmolea. Îi cunoştea pe salafişti: dacă îi simțeau 
reticenţa, dispăreau. Înainte de orice, trebuia să se 
asigure că vorbea cu „persoanele potrivite”. 

Comandă o cafea espresso, plăti şi se duse la 
Khoury Ould Moustapha, care îl aştepta în Toyota. 

— Unde mergem? întrebă „stringerul”. 

Malko fu cât pe-aci să-i povestească despre 
întâlnire, dar se răzgândi: la urma urmei, salafiştii 


~ 59 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
nu aveau niciun interes să-i facă de petrecanie, el 
nu era decât un negociator. 

— La hotel, zise el cu simplitate. 


x 


Zărind  Mercedes-ul parcat pe  acostamentul 
bulevardului General de Gaulle, în faţa hotelului 
Tfeila, Malko crezu la început că era vorba de o 
epavă abandonată de proprietarul ei. Parbrizul arăta 
de parcă ar fi fost pisat cu ciocanul. Oare cum 
reuşea şoferul să vadă ce se întâmplă în faţa 
maşinii? Rămăseseră câteva urme din vopseaua 
iniţială, de culoare gri, dar se vedeau peste tot pete 
de rugină şi tabla goală. 

Geamurile erau coborâte, iar dinăuntru răzbătea o 
voce care recita versete din Coran. 

Malko se apropie de maşină, iar bărbatul prăvălit 
în spatele volanului ridică privirea, făcându-i semn 
să intre în epavă. 

Malko se supuse: înăuntru era şi mai rău. 
Scaunele spintecate şi desfundate lăsau să se vadă 
arcurile şi umplutura, iar totul era de o murdărie 
respingătoare. In ce priveşte bordul maşinii, acesta 
lipsea cu desăvârşire! 

Probabil că avea la bord un milion de kilometri. 

După ce intră în maşină, şoferul demară cu un 
oribil scârţâit de pinioane, iar Mercedes-ul, horcăind 
de câteva ori, se angajă pe şoseaua asfaltată. 
Asurzit de difuzoare, Malko încercă să nu se 
enerveze. Se aplecă în faţă. 

— Unde mergem? întrebă el în franceză. 

Şoferul, care purta barbă şi mustață şi era 


~ 60 ~ 


Gerard de Villiers 

înfăşurat într-o dharaa slinoasă, rosti câteva cuvinte 
în hassaniya””, apoi coti la dreapta pe o stradă al 
cărei carosabil părea bombardat de curând. Malko 
era aruncat dintr-un capăt în altul al banchetei. Se 
desprinse chiar o bucată din plafon, însă boxele 
continuau să emită urletele coranice. 

În fine, pătrunseră pe o altă şosea asfaltată. 

Intersecţia din faţa lor era blocată de un amalgam 
de Mercedes-uri, de căruţe trase de catâri, de 
câteva cămile şi de o turmă de capre speriate care 
se aruncau practic sub maşini. Rămăşiţele 
Mercedes-ului se desprinseră din învălmăşeală şi, 
puţin mai târziu, Malko recunoscu pe dreapta turnul 
de control al aeroportului. 

În lipsă de ceva mai bun, trebuia să-şi joace 
cartea. După toate aparențele, se afla pe drumul 
către Atar, care pătrundea în deşert spre nord-est 
pentru a ajunge la Adrar, masivul muntos din nordul 
Mauritaniei. 

Malko era încordat: nu avea nicio armă asupra lui, 
aşa că nu prea era indicat să se afunde în deşert. 
Fuseseră răpiți deja destui europeni şi americani. 

„Asfaltul” se întindea drept înainte, fără să 
întâlnească niciun sat, într-o imensitate plată, lipsită 
de orice formă de relief. Câteva corturi ici şi colo, 
cămile, turme de oi. Pe şosea nu treceau decât 
maşini 4x4. Încercă din nou să discute cu şoferul, 
dar acesta nu se întoarse spre el, clătinându-şi capul 
în ritmul versetelor din Coran. 

Oare încotro mergeau? 

Zări brusc o siluetă în mijlocul drumului, lângă un 
dispozitiv cu ţepi, cam la o sută de metri mai în faţă. 


22 Dialect arab vorbit în Mauritania. 


<61 =~ 


Bun Venit la Nouakchott 

Era un jandarm. Pe marginea drumului se aflau şi 
alţii. Plantat în mijlocul şoselei, oprise circulaţia. 
Spre deosebire de ţinuta neglijentă a armatei 
mauritane, jandarmii purtau o splendidă uniformă 
neagră, cizmele fiind furnizate de armata franceză 
în cadrul unei cooperări militare. Această ţinută GK 
le conferea un aer mândru. 

Şoferul Mercedes-ului se întoarse spre Malko, 
întinzând o mână murdară, cu unghii extrem de 
lungi şi de negre, şi rosti primul cuvânt de la urcarea 
acestuia în maşină. 

— Paşaportul! 

Opri lângă dispozitivul cu ţepi de pe şosea, cobori 
şi începu să parlamenteze cu jandarmul. Cei doi 
schimbară câteva cuvinte, iar şoferul reveni la 
Mercedes. 

Malko pusese deja mâna pe portieră. Era probabil 
ultima sa şansă de a scăpa de o eventuală răpire. 

Apăsă mânerul şi rămase cu el în mână! 

Şoferul se urcă din nou la volan şi demară în forţă. 
Malko se lăsă pe spate, resemnat. Dumnezeu nu 
voia ca el să părăsească acest Mercedes părăginit. 

Călătoria continuă, la fel de monotonă, sub un 
soare de plumb. Brusc, Malko se crezu victima unui 
miraj: vaste întinderi de apă apărură de flecare 
parte a drumului! Pentru că zărise turmele de oi 
adăpându-se, îşi dădu seama că deşertul era 
inundat! 

Mercedes-ul merse mai departe. Un alt baraj, de 
data asta al poliţiei. Şoferul mauritan nu mai cobori 
din maşină, mulţumindu-se să întindă paşaportul lui 
Malko prin geamul deschis. 

Bineînţeles că aceste baraje puteau fi liniştitoare, 


si BD aa 


Gerard de Villiers 
dar orice maşină 4 x 4 îi putea deturna, atrăgându-i 
în deşert. 

Un indicator aflat într-o stare jalnică apăru pe 
partea dreaptă, anunțând localitatea Akjoujt. 

Malko se uită pe hartă: se găseau la peste 250 de 
kilometri de Nouakchott! Următorul oraş era Atar, 
imediat la est. 

Unde se duceau? 

Traversară localitatea Akjoujt: câteva case de 
fiecare parte a drumului, mirodenii, o benzinărie 
desprinsă parcă din filmul Mad Max... Se aplecă spre 
şofer şi întrebă: 

— Atar? 

Mauritanul clătină negativ din cap şi profită de 
pauză pentru a schimba caseta. 

La vreo doisprezece kilometri de Ajoujt, şoferul 
răsuci brusc volanul spre stânga şi părăsi „asfaltul”, 
avântându-se în deşert! 

Mercedes-ul neavând niciun fel de suspensii, 
Malko trebui să se agate de ce putea pentru a nu se 
lovi cu capul de capotă. 

Mergeau perpendicular pe şosea, spre ceea ce 
părea a fi o tabără de nomazi. Câteva corturi maro, 
cămile şi inevitabila turmă de oi. 

Malko se întoarse: şoseaua nu se mai vedea! 
Mercedes-ul frână cu un scârţâit jalnic chiar în faţa 
unui cort cu un covor întins la intrare, ros până la 
urzeală, pe care erau instalaţi doi mauritani în ţinută 
de „deşert”: turbane albastre şi câte o gharaa albă. 

Şoferul coborâse deja pentru a-i deschide din 
exterior portiera. 

Malko simţi sub tălpi solul spongios: plouase şi 
aici. 

~ 63 — 


Bun Venit la Nouakchott 

Unul dintre cei doi bărbaţi se ridică şi veni spre el, 
zâmbetul descoperindu-i câteva cioturi de dinţi. 
Chipul brăzdat de riduri era invadat de barbă. 

— Salam aleikum! i se adresă el cu mâna pe 
inimă. 

Politicos, Malko răspunse imediat: 

— Aleikum salam. 

Necunoscutul îi prinse ambele mâini, după moda 
deşertului, mormăind câteva cuvinte în hassaniya. 
Plin de bune intenţii. 

Un zgomot de motor îl făcu pe Malko să se 
întoarcă. Şoferul se urcase în Mercedes-ul care, 
după ce dădu grațios cu spatele, se îndreptă spre 
şoseaua Nouakchott-Atar. 

Îl abandonase în plin deşert! 

Cu un gest amabil, bărbosul îl invită să se aşeze 
pe covor. Al doilea nomad, ceva mai tânăr, îşi puse 
mâna pe inimă şi bolborosi şi el câteva cuvinte. 

— Vorbiţi franceza? întrebă Malko. 

Cei doi zâmbiră, neînţelegând nimic. 

Malko zări un ceainic mic, aşezat pe un reşou 
minuscul, precum şi câteva pahare canelate. 

| se întinse ceva care semăna cu o marmită, iar 
bărbatul mai în vârstă mormăi: 

— Marsilia! 

Era un lighenaş, iar lângă el se găsea un săpun de 
Marsilia! Civilizaţia ajunsese şi aici. 

În timp ce Malko se spăla pe mâini, bătrânul 
transfera conţinutul ceainicului în pahare, turnând 
lichidul înapoi, de la înălţimi tot mai mari. 

Era un ceremonial complicat. 

În fine, îi întinse lui Malko un pahar cu puţin ceai, 
iar acesta, politicos, îl bău. 


~ 64 — 


Gerard de Villiers 

Manevra reîncepu şi trebui să înghită trei pahare 
de ceai amar şi fără zahăr. 

O oaie se apropie, iar bătrânul o lovi cu un băț. 
Dintr-odată, un nor de praf mătură cu brutalitate 
tabăra. 

Malko simţi că se sufocă. Nisipul îi ajunse în gâtlej. 
Cei doi mauritani îşi acoperiră feţele cu vălul 
turbanelor. 

Pala de vânt continua să împrăştie nisipul şi 
praful, acoperind peisajul, fără ca temperatura să 
scadă. Cei doi mauritani se transformaseră în două 
gheme albăstrii chircite pe covor. 

Din păcate, Malko nu se putea proteja decât cu 
ajutorul cămăşii. 

Ceaiul se terminase şi, în afară de câteva rafale de 
vânt, o tăcere totală domnea în tabără, întreruptă 
din când în când de behăitul unei oi. 

Cei doi nomazi păreau adormiţi. 

Brusc, în mijlocul norului de praf, Malko zări ceva 
care înainta spre ei, venind din fundul deşertului. O 
maşină se apropia dinspre est. Opri lângă covor, iar 
dinăuntru cobori un tânăr cu barba îngrijită, 
îmbrăcat cu dharaa şi turban. Mauritanii se ridicară 
şi cei trei se îmbrăţişară viguros. 

Prin parbrizul maşinii 4x4omniprezentul Land 
Cruiser Malko îl văzu pe cel de-al doilea ocupant al 
vehiculului, care nu coborâse. Primul se apropie de 
el şi îl întrebă într-o franceză perfectă: 

— Dumneavoastră sunteţi americanul? 

Fără niciun fel de formulă de politeţe. 

— Nu sunt american, îl corectă Malko, ci austriac. 

— N-aţi venit la Nouakchott pentru o întâlnire cu 
mesagerul şeicului Abu Zeid? 


- 65 — 


Bun Venit la Nouakchott 

— Ba da. 

— Atunci dumneavoastră trebuie să ni-i aduceţi pe 
cei trei fraţi, mujahedini prin voia lui Dumnezeu, 
care au fost condamnaţi pe nedrept. În schimbul 
celor şase necredincioşi pe care ni i-a trimis 
Dumnezeu. 

Pulsul lui Malko se acceleră: de data asta, avea un 
contact cu salafiştii. Observă mânerul unui pistol în 
buzunarul ca un marsupiu al veşmântului numit 
dharaa. 

— Cine sunteţi? întrebă el. 

Nou-venitul îi răspunse: 

— Spuneţi-mi Abu Moussa. Şeicul Abu Zeid m-a 
trimis să mă întâlnesc cu dumneavoastră. 

Privirea lui întunecată era calmă şi rece, iar 
atitudinea, distantă. 

— De unde ştiu că veniţi chiar din partea lui? 
Acum o săptămână, la Tombouctou, nişte indivizi au 
pretins că sunt trimişii lui şi au cerut bani. 

Abu Moussa se strâmbă dezgustat şi băgă mâna în 
buzunar. Atât de brusc, încât Malko crezu că va 
scoate o armă, însă degetele tânărului ieşiră din nou 
la iveală, ţinând un paşaport. 

Un paşaport american albastru. 

Malko îl luă şi îl deschise. Îi sări în ochi fotografia 
unei femei, apoi citi: Thomson Judith, născută la 
Kalamazoo pe 23 aprilie 1972. 

Era unul dintre cei patru agenţi CIA prizonieri ai 
grupării lui Abu Zeid. 

Tânărul se aşeză pe covor, iar Malko îl imită. 

— Pot să păstrez paşaportul? 

— Bineînţeles, şi pe asta la fel! 

Abu Moussa scoase din buzunar o fotografie şi i-o 


a BG 


Gerard de Villiers 

întinse: femeia din paşaport, cu faţa suptă, privirea 
fixă, aşezată pe nisip în faţa unui perete stâncos, cu 
piciorul stâng întins în faţă. În spatele ei se afla un 
membru AQMI cu un Kalaşnikov în mâini. 

— Unde sunt ceilalţi? întrebă Malko. 

— Nu sunt cu ea. Asta trebuie să fie de-ajuns. 

— Sunt sănătoşi? 

— Îi tratăm bine. Nu suntem cruzi. Şeicul Abu Zeid 
are un mesaj pentru dumneavoastră. O să vin din 
nou peste o săptămână, iar atunci va trebui să-mi 
demonstraţi că aţi avansat în problema eliberării 
fraţilor noştri. Altfel, vom fi obligaţi să-l executăm pe 
unul dintre necredincioşi, căci vom avea dovada că 
nu vă respectaţi angajamentele. 

— Imposibil, protestă Malko, de-abia am sosit 
aseară, iar sarcina este extrem de dificilă. 

Nu putea mărturisi că, deocamdată, nu avea nici 
cea mai vagă idee despre modalitatea de a-i 
recupera pe cei trei condamnaţi la moarte. 

Abu Moussa rămase impasibil. 

— Faceţi ce v-am spus! insistă el. Asta e voinţa 
şeicului. Nu trebuie să avem milă de duşmanii 
noştri. America scelerată şi necredincioasă, aliată cu 
evreii, duce un război feroce împotriva noastră, 
împreună cu acei câini de apostaţi din Alger. 

Malko făcu o ultimă încercare. 

— Ştiţi că cei trei se află într-o închisoare de 
maximă securitate, păzită de armată. Este imposibil 
de realizat aşa ceva într-un interval atât de scurt. 

Abu Moussa scuipă în nisip, lângă covor, şi 
răspunse sentenţios: 

— Nimic nu e imposibil pentru cel care se teme de 
Allah şi-i respectă voinţa. Aveţi mulţi dolari: îi puteţi 


si DI si 


Bun Venit la Nouakchott 
cumpăra pe fraţii noştri de la câinii din Nouakchott. 

Un nou vârtej de nisip îi împiedică o vreme să 
vorbească. Apoi Abu Moussa se uită la ceas, un 
cronometru mare din aur. Urmărind privirea lui 
Malko, spuse pe un ton dispreţuitor: 

— Ceasul ăsta i-a aparţinut unui necredincios 
britanic pe care l-am decapitat, pentru că ţara lui a 
refuzat să se supună condiţiilor noastre. Reţineţi: nu 
ne e frică decât de Allah. Dacă încercaţi să ne 
întindeţi vreo capcană, tuturor celor şase 
necredincioşi li se va tăia gâtul. 

— N-o să vă întindem nicio capcană, îl asigură 
Malko. Doar că am nevoie de timp. 

— Veţi fi contactat din nou peste o săptămână, 
Inch” Allah. 

Făcu stânga-mprejur, fără să-i întindă mâna, şi se 
îndreptă spre maşina 4x4. 

— Cum plec de-aici? întrebă Malko. 

Salafistul se întoarse spre el. 

— O să vină cineva să vă ia, /nch’ Allah. 

Abu Moussa urcă în maşina de teren care luă apoi 
un viraj, alungând oile care-ncotro, apoi se îndreptă 
în direcţia din care venise. Curând, deveni un punct 
în deşert, urmat de un nor de praf. 

Malko nu se mai gândea la întoarcerea sa. O 
asemenea responsabilitate nu mai  apăsase 
niciodată pe umerii lui. Scoaterea din închisoarea 
mauritană a celor trei salafişti condamnaţi la moarte 
părea imposibilă. 

Dacă dădea greş, semna condamnarea la moarte 
a celor şase ostatici. 

Nu avea de ales: trebuia să reuşească. 


~ 68 — 


Gérard de Villiers 
Capitolul VI 


Maşina de teren aparţinând membrilor AQMI era 
de-acum invizibilă, pierzându-se în deşert. Malko 
înţelese de ce i se dăduse întâlnire atât de departe 
de Nouakchott. Se întoarse şi avu un mic şoc: cei doi 
bărbaţi care-l întâmpinaseră dispăruseră! Probabil 
că intraseră în cort. 

Era singur, sub rafalele de vânt încins. Deodată, 
zări o maşină care se apropia din direcţia 
„asfaltului”. Era Mercedes-ul gri. 

Sincronizarea era perfectă. 

După ce se aşeză pe bancheta din spate, 
versetele Coranului  continuară. Şoferul nu se 
întoarse deloc spre el. 

Ca şi cum ar fi transportat o capră. 

Apoi, din nou, aceeaşi panglică monotonă a 
şoselei. Asta îi lăsă timp lui Malko să reflecteze. 
Acum, când se găsea la poalele zidului, îşi dădea 
seama de nebunia misiunii sale. Fără să corupă 
câţiva oficiali mauritani, nu avea cum să ajute la 
evadarea din închisoare a celor trei condamnaţi la 
moarte. 

Semăna cu operaţiunea Jericho. 

Dar, în 1944, RAF pusese la cale un raid pentru 
evadarea membrilor Rezistenței condamnaţi la 
moarte de nazişti şi întemnițați în închisoarea din 
Amiens, având totodată la dispoziţie avioane de 
vânătoare şi o infrastructură la sol pentru a-i 
recupera pe evadați. 

Nu acesta era şi cazul din Mauritania. Admiţând 
că, printr-o minune, Malko reuşea să organizeze 
evadarea, nu avea la dispoziţie pentru a părăsi 


- 69 — 


Bun Venit la Nouakchott 
Nouakchott-ul decât două şosele spre est: cea către 
Atar şi cea către Nema, mai la sud. Ambele erau 
uşor de blocat. 

Prin urmare, trebuia să ia legătura urgent cu Brian 
Kennedy, un NOC al CIA care se presupunea că 
urma să-l ajute. 

Câteva zdruncinături violente îl smulseră din 
toropeală: Mercedes-ul se zgâlţâia la fiecare groapă 
din şosea. Se întorseseră la Nouakchott. 

Se lăsa întunericul atunci când şoferul îl depuse 
exact în locul din care îl luase, plecând imediat, 
însoţit de concertul de versete din Coran. 

Intrând în hotelul Tfeila, Malko se lovi de un grup 
de mauritane încântătoare, înfăşurate în robele care 
le scoteau în evidenţă fesele, făcându-l să fantazeze 
chiar şi pe cel mai blazat dintre sodomiţi. 

Văzându-l surprins, angajatul de la recepţie îi 
spuse că era vorba de repetiţia unor manechine 
care urmau să defileze pentru un mare magazin. 

In Mauritania, o ţară totuşi musulmană, femeile 
ocupau un loc aparte. Spre deosebire de majoritatea 
ţărilor Islamului, unde poziţia lor era undeva între 
cămile şi câini, aici se situau adesea, din punct de 
vedere social, deasupra bărbaţilor! Era un fel de 
matriarhat. Divorţau, se recăsătoreau şi trăiau 
foarte liber, fără să întâmpine nici cea mai mică 
ostilitate. Cu cât o femeie avusese mai mulţi 
bărbaţi, cu atât era mai apreciată. 

De-abia întors în cameră, Malko simţi cum 
realitatea îl apucă de beregată: avea la dispoziţie o 
săptămână pentru a realiza un miracol, deoarece nu 
trebuiau  subapreciate amenințările venite din 
partea AQMI. 


~ TO a 


Gerard de Villiers 

Formă numărul lui Brian Kennedy, cel pe care i-l 
dăduse în timpul escalei la Paris Robert Burton, şeful 
staţiei CIA din Alger. 

Un mesaj înregistrat în arabă şi în franceză îl 
informă că numărul nu era deocamdată disponibil. 
Mesageria era necunoscută în Mauritania. Malko se 
simţi neputincios. 

Se gândi să-l sune pe Khoury Ould Moustapha, 
apoi realiză că nu avea adresa agentului clandestin 
al CIA. Ochii îi căzură pe cartea de vizită lăsată la 
„Mediterraneen” de Marina, fata cu ochii verzi... 

Îi era foame, iar sala de mese de la Tfeila arăta 
sinistru: poate că era o modalitate plăcută de a-şi 
omori timpul. După ce-i arătă cartea de vizită 
senegalezului de la recepţie, acesta întinse braţul 
spre intrare. 

— Este chiar pe partea cealaltă a şoselei, 
domnule. Mergeţi până în capătul străzii, unde o să 
vedeţi o piaţetă şi un Renault 4. Acolo e. 

— Şi dacă Renault-ul nu e acolo? 

— E întotdeauna acolo, domnule, nu mai are 
motor, replică senegalezul cu un aer de mare 
înţelept. 

După „asfalt”, începea deşertul: strada 
neasfaltată, plină de gropi, nu era luminată, iar în 
faţa caselor vegheau „spionii”. 

Malko ajunse în piaţeta indicată şi zări silueta 
maşinii 4L. 

Se afla lângă o cămilă aşezată de-a lungul zidului. 

Poarta era întredeschisă. Dinăuntru, se auzea 
muzică arabă. Intră şi descoperi o căsuţă 
înconjurată de o grădină luminată vag. Câteva 
persoane stăteau sub o boltă de verdeață şi 


a DI S 


Bun Venit la Nouakchott 
discutau animat. 

Văzându-l pe Malko, o femeie se ridică şi veni spre 
el. Era fata cu ochii verzi pe care o întâlnise la 
restaurant. Un zâmbet larg îi lumina trăsăturile: 

— Mă bucur foarte mult să vă văd! Nu credeam că 
o să veniţi atât de curând. Nu-i aşa că la Tfeila e 
groaznic? Aici e mult mai vesel. 

— Încă nu ştiu dacă vreau să mă mut! o temperă 
Malko. 

Femeia ştia să facă reclamă acestei „guest 
house”... 

— Veniţi să beţi un pahar cu noi, îi propuse 
proprietara pensiunii. 

Se alăturară micului grup, iar ea făcu prezentările. 

— Georges o să deschidă un bar cu sucuri de 
fructe, Michel se ocupă de un magazin local, 
Citymag, iar Brian conduce o mică ONG cu sediul în 
Ksar. 

Malko reuşi să rămână impasibil: Brian, un tânăr 
înalt, cu barba foarte neagră şi îngrijită şi ochii puţin 
bulbucaţi, nu putea fi decât agentul CIA clandestin 
însărcinat să-l ajute la realizarea proiectului său 
nebunesc. 

Se îndreptă mai întâi spre el şi îi strânse îndelung 
mâna. 

— Eu sunt Malko, zise el. 

— Ea e Fatimata, prietena mea, spuse tânărul 
american arătând spre negresa aşezată lângă el. 
Era fermecătoare, cu nasul puţin acvilin, ochii mari, 
de  gazelă, şi gura frumos conturată. Purta 
veşmântul celor din sud: un sarong mulat pe fese şi 
o bluză care-i scotea în evidenţă sânii grei. 

Strângerea ei de mână fu seducătoare şi 


i DO 


Gerard de Villiers 
prelungită, aproape ca o mângâiere. 

Aşezat lângă ea, Georges, omul cu barul cu sucuri 
de fructe, părea cu capul în nori şi destul de şters. 

În ce-l priveşte pe jurnalistul cu barbă grizonantă, 
arăta atât de vizibil homosexual, încât era de-a 
dreptul comic. 

— O să mâncăm ceva! îl anunţă Marina. Rămâneţi 
la masă! 

Era atmosfera familiară a albilor din Africa. 

Fără să-i aştepte răspunsul, femeia dispăru în 
casă. Malko remarcă faptul că-şi schimbase 
pantalonii de la prânz cu o fustă lungă, care-i scotea 
în evidenţă fesele aproape africane. Ca toată lumea, 
purta sandale. După câteva clipe, reapăru cu un 
platou mare, urmată de un mauritan cu pielea foarte 
închisă, care aducea pahare şi tacâmuri. 

Fără farfurii. 

Marina puse platoul pe masa joasă şi anunţă 
triumfătoare: 

— Este o tocană din ficat de cămilă! Mamadou a 
pregătit-o. 

Mamadou, bucătarul, dispăru şi reveni cu un al 
doilea platou, care conţinea ceva ce semăna cu o 
şopârlă mare şi neagră, căreia îi spintecase burta 
pentru a scoate la iveală carnea albă. Cu acelaşi 
entuziasm, Marina anunţă: 

— Asta e Woo. Mamadou a prins-o în grădină. Are 
gust de langustă. 

O afirmaţie îndrăzneață. 

Malko regreta deja că acceptase invitaţia. Dacă n- 
ar fi fost vorba de Brian Kennedy, ar fi fugit 
mâncând pământul... Marina îi puse în mână 
tacâmurile şi aşeză lângă el o cutie de bere. 


<73 = 


Bun Venit la Nouakchott 

— E de la ambasada Zairului, explică ea; fără ei, 
alcoolul ni s-ar termina după data de zece a lunii. De 
ziua mea, mi-au vândut chiar şi o sticlă de şampanie 
Taittinger! 

— E raţionalizată? întrebă Malko. 

— Da, doar străinii au dreptul s-o cumpere. O 
cantitate limitată în fiecare lună, dar toată lumea se 
descurcă. Poftă bună. 

Reprimându-şi sila, Malko atacă tocana din ficat 
de cămilă. 

Aşa cum se temuse, era mizerabilă. 

Ceilalţi se aruncaseră asupra „langustei”, aşa că, 
din punctul acesta de vedere, scăpă ieftin. 
Homosexualul îi făcea ochi dulci lui Brian Kennedy, 
care-l ignora demn, cu o mână pusă pe coapsa 
însoţitoarei sale. 

Cât ai clipi din ochi, goliră şi platoul cu tocană. Cu 
siguranţă că vor exista victime. 

Apoi se servi cafeaua. 

După insuccesul suferit, homosexualul îşi îndreptă 
atenţia asupra tânărului şters, cel cu sucurile de 
fructe. Cu acelaşi entuziasm, Marina strânse 
tacâmurile şi platourile şi se îndreptă spre casă. 

— Hai să te ajut, îi propuse imediat Fatimata. 

Trupul ei ca o liană se întinse şi se ondulă până în 
casă, cu o graţie incredibilă. Brian Kennedy se 
întoarse spre Malko. 

— Aţi venit demult în Nouakchott? 

— Nu, de două zile. Îmi pare bine că am venit aici 
în seara asta. 

— E întotdeauna plăcut. Marina se pricepe să 
anime pensiunea. 

— Vă numiţi Brian Kennedy? întrebă Malko încet. 


= 74 = 


Gerard de Villiers 

Tânărul american se uită la el surprins. 

— Mă cunoaşteţi? 

Malko îl fixă cu privirea şi zâmbi. 

— Nu, dar pe dumneavoastră am venit să vă 
întâlnesc aici. 

— Pe mine? Faceţi parte dintr-o ONG? 

— Din aceeaşi ca şi dumneavoastră, spuse blând 
Malko. 

Brian Kennedy îi aruncă o privire aproape 
îngrozită şi dădu din cap. 

— A, despre asta e vorba. M-au prevenit oficial. De 
ce aţi venit? 

— Reprezint un cotidian din Viena, Kurier. Sunt 
austriac. Când ne putem revedea? E destul de 
urgent. 

— Cel mai bine ar fi să veniţi la sediu, în cartierul 
Ksar, pe strada 24054, imediat în spatele moscheii 
Budah şi în faţa pieţei mari. Toată lumea îl ştie. V-aţi 
întâlnit cu COS? 

— Nu, nu trebuie să am niciun contact cu ei. Brian 
Kennedy răsuflă uşurat. Se ridică şi se depărtă puţin 
de bolta de verdeață, urmat de Malko. 

— Asta-i bine. Serviciile mauritane lucrează atent. 
Au multe urechi şi nu prea ne simpatizează. OK, ce 
veţi face la Nouakchott? 

— Nu vi s-a spus nimic? 

— Nu. 

Cu voce joasă, Malko îi explică misiunea. Ochii 
mari şi bulbucaţi ai lui Brian Kennedy păreau să se 
micşoreze în timp ce asculta. Apoi scoase un oftat 
prelung şi clătină din cap. 

— They are fucking crazy!” 


23 Sunt nebuni de-a binelea! (n. tr.). 


~75~ 


Bun Venit la Nouakchott 

— Credeţi că e imposibil să-i scoatem din 
închisoare pe cei trei condamnaţi la moarte? insistă 
Malko. 

Americanul îi aruncă o privire plină de 
compătimire. 

— Ştiu că suntem în Africa, dar există totuşi un 
guvern, o armată. Când o să vedeţi închisoarea, o să 
înţelegeţi. Nu e deloc o pensiune de familie. 

— E vorba de salvarea celor şase ostatici, insistă 
Malko. 

— Dacă asta e singura soluţie, atunci sunt ca şi 
morţi! i-o trânti Brian Kennedy. 

Silueta Fatimatei tocmai se strecura afară din 
bucătărie. Tânărul american spuse repede: 

— OK, veniţi mâine la mine, spre prânz, după ce 
mă întorc de la ora de sport. O să reflectez, dar aţi 
face mai bine să luaţi avionul şi să plecaţi. In plus, 
ideea de a-i elibera pe ticăloşii ăia îmi face greață. 
Oricum, nu există nicio şansă de reuşită. 


Capitolul VII 


Fatimata se apropia. Malko întrebă cu voce joasă: 

— E la curent? 

— Nu, dar îmi e foarte utilă, şi foarte agreabilă 
totodată. 

Brian Kennedy îi strânse mâna lui Malko şi zise: 

— Pe mâine! 

Fatimata îi întinse lui Malko o mână lungă şi suplă, 
privindu-l în ochi. 

La celălalt capăt al bolţii, homosexualul şi tânărul 
chel se ridicaseră şi ei. 

— Îl conduc pe Michel! zise homosexualul. 


sa TG ~ 


Gerard de Villiers 

Marina arboră o expresie comică de dezamăgire. 

— Mă părăsiţi cu toţii! O să pun nişte muzică. 

Intoarsă spre Malko, adăugă: 

— Şi dumneavoastră plecaţi? 

— Nu vreau să vă mai deranjez... 

— Glumiţi! mai luaţi-vă o bere, eu o să pun nişte 
muzică adevărată. 

Dispăru în casă şi, după câteva clipe, te puteai 
crede la carnavalul din Rio... Marina reapăru, 
ondulându-şi corpul în ritmul muzicii şi dând din 
fund ca la şcoala de samba. 

Un dans extrem de sugestiv. 

Din păcate, profeția lui Brian Kennedy nu-i dădea 
pace. Americanul cunoştea ţara. Avertismentul lui 
nu era deloc liniştitor. 


x 


Nu mai era niciun strop de bere, iar Marina pregăti 
o băutură ciudată: tequila şi Coca-Cola. După aşa 
ceva, şi un elefant ar fi dat la boboci. 

De o jumătate de oră, se agita fără întrerupere, 
volubilă, cu ochii ei verzi strălucind de o lumină 
interioară. In pofida veşmântului lung şi pudic, 
emana numai sex-appeal, iar Malko, prins de 
muzică, de cele 35 de grade din atmosferă şi de 
bere, se gândea mai puţin la propunerea lui Brian 
Kennedy. 

— E atât de frumoasă Fatimata, prietena lui Brian, 
spuse Marina. 

— Foarte! fu de acord Malko. 

— A fost barmaniţă la Salamander, dar n-a stat 
mult acolo. Este al treilea ei bărbat alb. Pare o 


#77 = 


Bun Venit la Nouakchott 
partidă superbă. Brian e un tip frumos. 

În gura ei, nu părea deloc vulgar... Doar se aflau în 
Africa. 

Muzica se opri brusc, iar Marina scoase o 
exclamaţie de ciudă. 

— Fir-ar să fie, tocmai când începusem să mă 
încălzesc. Veniţi, o să punem un CD şi o să vă arăt 
casa. Am şase camere, dar numai patru sunt libere 
în momentul ăsta; pot să vă ofer un preţ bun... 

Malko îi urmări plecarea în paşi de dans. Livingul 
era învăluit în obscuritate, luminat doar de un neon 
verzui. Marina puse CD-ul şi stinse neonul cu o 
grimasă de dezgust, lăsând aprinsă doar o veioză. 

— Am oroare de lumina asta! zise ea. Staţi jos. 

Malko se aşeză pe un divan vechi. Femeia începu 
să danseze din nou, ondulându-se în faţa lui, apoi se 
lăsă să cadă lângă el. Spuse imediat cu hotărâre: 

— Ador muzica asta! Când eram la Capul Verde, 
cânta toată ziua, era formidabil. 

— Chiar vă place să dansaţi. 

Marina îşi întoarse spre el ochii verzi şi, tulburată, 
suspină: 

— Nu e numai asta! Când dansez, am impresia că 
o căldură enormă urcă din pământ de-a lungul 
coapselor mele, apoi... Tăcu, râzând oarecum 
jenată. Sunt femeie, înţelegeţi. Mă încălzeşte peste 
tot... 

Nu putea fi mai clar de-atât. 

Se ridicase deja în picioare şi începuse iar să 
danseze. Aproape fără să se mişte, cu scuturături 
bruşte ale bazinului, pe care-l scotea înainte, la 
întâlnirea cu un sex invizibil. 

Malko nu era extrem de receptiv la muzica 


~ 78 ~ 


Gerard de Villiers 

braziliană, însă femeia degaja o puternică atracţie 
sexuală. Se ridică şi el şi îşi puse mâinile pe şoldurile 
Marinei, care nu-şi întrerupse dansul. 

— Aveţi nişte ochi extraordinari. 

Ea îşi ridică faţa spre el, cu aceeaşi expresie de 
tulburare. 

— Da? 

— Da. 

Era ceva mai puternic decât el. Întinse mâna 
dreaptă şi o vâri între picioarele femeii. Aceasta 
rămase pe loc, ca lovită de trăsnet, dar nu se 
retrase. Malko simţi cum i se înteţeau bătăile inimii: 
Marina nu purta nimic pe sub fusta lungă. 

Degetele lui Malko îi prinseră sexul, iar Marina 
continuă să se mişte încet, privind în gol. 

Malko accentuă puţin presiunea. Simţea sub 
degete moliciunea caldă a sexului. 

— Nu face asta, gemu Marina cu vocea 
sugrumată. 

Dar nu încercă să se desprindă de el. 

Cât ai clipi, Malko avu parte de o erecţie de zile 
mari. CIA era departe de gândurile lui. Uşor, cu 
degetele vârâte încă în pântecul femeii, o trase 
lângă el, pe canapeaua desfundată. Marina ridică 
picioarele, iar fusta lungă de bumbac subţire 
alunecă de-a lungul coapselor,  dezvelindu-le 
aproape în întregime. 

Malko îşi eliberă mâna pentru a se descheia la 
pantaloni şi reuşi să-i ridice fusta şi mai sus, 
decoperindu-i părul arămiu dintre picioare. 

Tocmai se pregătea să se lase între coapsele ei, 
când Marina se eliberă. 

— Nu, nu aşa! 


i 79 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

Brusc, se ridică, îşi înfăşură poalele fustei în jurul 
taliei şi îl încălecă pe Malko, apucându-i membrul 
sculat cu mâna stângă şi ghidându-l spre sexul ei. 
Apoi se lăsă să cadă, înfigându-se în el! 

Intr-o stare de beatitudine, cu gura întredeschisă, 
murmură: 

— Zein”! 

Bine înfiptă, începu din nou să danseze. Un fel de 
samba incredibil de sexuală. Cu mâinile agățate de 
şoldurile ei, Malko o acompania, intrând în ritmul 
ameţitor. 

Nu dură mult. După câteva minute, Marina scoase 
un strigăt prelung şi se prăbuşi pe pieptul lui Malko, 
încă pătrunsă de mădularul acestuia. 

Malko nu avusese timp să ejaculeze. Femeia se 
agăţase de el şi îşi continua orgasmul de una 
singură, ondulându-se deasupra lui cu un zâmbet 
extaziat pe buze. Murmură: 

— E minunat, fac dragoste cu muzica; am avut 
impresia că intră în pântecul meu. 

Era uşor afumată, dar simpatică... 

Doar că Malko era nesatisfăcut, încă în plină 
erecţie. Nu ezită niciun pic, o prinse pe Marina de 
şolduri, o puse în genunchi pe divan, cu faţa la 
perete, îi ridică fusta lungă şi o pătrunse dintr-o 
singură opintire. 

Marina se cambră, scoase un geamăt de încântare 
şi începu iar să „danseze”. De data asta, Malko n-o 
mai lăsă să-i scape până când nu simţi că seva îi 
ţâşneşte din rărunchi. 

Muzica mergea mai departe, dar Marina, 
satisfăcută, nu se mai mişca, cu fundul în sus şi 


24 „Ce bine e”, în hassaniya. 


~ 80 ~ 


Gérard de Villiers 
sexul înfipt încă în ea. 
O adevărată maşină de făcut dragoste. 


x 


Malko mergea poticnit pe drumul accidentat, 
ghidat de lumina de la Tfeila. Din stânga sa se 
auzea muzică. Era un local botezat „L'Endroit”, unde 
expatriaţii îşi tăceau plinul cu bere la preţuri 
prohibitive. Marina, copleşită, de-abia îi spusese la 
revedere. 

Poate că ideea de a locui în pensiunea ei nu era 
deloc grozavă: nu făcea bine la sănătate. 

Acum însă era preocupat de întâlnirea de a doua 
zi cu Brian Kennedy. Trebuia să găsească o soluţie. 

Şase vieţi depindeau de asta. 


x 


Colonelul Smain Abu Khader era ultimul client din 
barul hotelului El Amâne. Cinase în curtea interioară 
a acestui mic hotel-restaurant de pe bulevardul 
Nasser şi dăduse pe gât trei beri, lungindu-le pe cât 
posibil. Capul i se învârtea puţin, dar, mai înainte de 
orice, era furios. 

Persoana pe care o aşteptase nu apăruse. Prin 
urmare, era vorba de o nesincronizare. 

Barmanul se aplecă spre el. 

— Şefu', în curând trebuie să închid. 

Algerianul ridică din umeri. 

— Bine. Dă-mi puţină şampanie. Ai? 

— Da, şefii’. Zairezii ne trimit mereu. 

Scoase din frigider o sticlă de Taittinger Brut, o 


~ 81 = 


Bun Venit la Nouakchott 
destupă şi umplu o cupă pentru colonelul algerian. 
Acesta ocupase un post la Paris, unde prinsese 
gustul lucrurilor fine. 

Sharia permitea traficul avantajos cu diverse 
„tchef-tchef”, cum spuneau mauritanii. 

Colonelul Abu Khader îşi bău şampania, apoi 
scoase din buzunar un teanc uriaş de bancnote 
albastre de câte 1.000 de ouguiya, pe care le alinie 
pe tejghea, şi ieşi bombănind. 

Bulevardul Nasser, aproape deloc luminat, era 
pustiu. Tocmai se apropia de maşina Cherokee 4x4, 
parcată pe trotuarul larg şi plin de nisip, când o 
siluetă se desprinse din întuneric. 

— Şefu'! Sunt aici! 

Furios, Smain Abu Khader se opri. 

— Ce naiba faci? 

— Lucrez pentru dumneavoastră, şefu', îl linişti 
omul pe un ton plângăreţ. 

Fiind un pescar în şomaj tehnic, era mulţumit să 
lucreze ca spion pentru colonelul algerian pe care-l 
detesta totuşi din toată inima; din păcate, avea o 
familie de hrănit. 

Colonelul algerian se ghemui la umbra maşinii 
4x4. 

— Povesteşte şi nu minţi. 

Celălalt se execută. Deodată, colonelul uită de 
orele în care i se urase aşteptând în barul de la El 
Amâne. 

— Eşti sigur? întrebă el. 

— Da, şefu'. 

Mauritanul îi furniză şi alte detalii care-l 
convinseră pe ofiţerul serviciilor secrete algeriene. 
De data asta, jubila: norocul îi surâsese. 


pi ai 


Gerard de Villiers 

— Foarte bine, spuse el, continuă şi rămâi ferm pe 
poziţie. 

Se scotoci prin buzunare şi scoase un teanc de 
bancnote de 2.000 de ouguiya, pe care-l strecură în 
palma informatorului. 

— Deocamdată, poţi pleca. 

Aşteptă ca bărbatul să dispară pe o stradă 
paralelă cu Nasser, apoi se urcă în maşină. Merse 
de-a lungul marii artere spre vest, în direcţia mării. 
Trecu prin faţa unui „baraj” al poliţiei: o maşină 
albă, cu portieră neagră, şi doi poliţişti sprijiniți de 
capotă, care se pregăteau să fumeze. 

Peisajul se schimbă: farurile maşinii de teren 
luminau acum case cu un etaj, răzlețe, fără nicio 
lumină aprinsă, terenuri virane, măgăruşi şi capre. 
Din când în când, câte o lampă timidă. 

Se afla în cartierul Schakha. Aici ajunseseră 
senegalezii şi oamenii din sud după sosirea la 
Nouakchott. Un cartier sărac, aproape fără 
„gudroane”. 

Maşina sălta dintr-o groapă în alta, iar farurile 
luminau fațadele leproase, adeseori pe jumătate 
prăbuşite. În oraş se construia cu un beton de 
proastă calitate, amestecat cu cochilii de scoici, 
care, după câteva luni, se fărâmiţa. 

Smain Abu Khader intră pe nişte străzi tot mai 
înguste. Opri în sfârşit în faţa unei case pătrate cu 
un etaj, înconjurată de un zid. 

Cobori din maşină şi se duse să bată în poarta de 
metal albastră. 

Ştia că, din cauza căldurii, în această casă cineva 
dormea întotdeauna sub cerul liber. Aşa că trebuia 
să-l audă. 


i 83 = 


Bun Venit la Nouakchott 

După câteva minute, o voce înăbușită întrebă de 
dincolo de poartă: 

— Cine e? 

— Smain. 

Se auzi zgomotul unui zăvor tras, apoi poarta se 
deschise. Smain Abu Khader nu intră, ci îl trase 
afară pe cel care-i deschisese. 

— Vino, trebuie să vorbim. 

Bărbatul îl urmă până la maşină şi se urcă alături 
de el. 

— Eşti bine? îl întrebă colonelul din Siguranţa 
algeriană. Familia? 

— Familia e bine, afirmă bărbatul cu o voce 
nesigură. 

li era o frică de moarte de colonelul din Siguranţa 
Militară, ştiind că era capabil de orice. Dacă s-ar fi 
aflat de legătura pe care o avea cu el, ar fi fost 
imediat dat afară din jandarmeria mauritană. 
Algerienii nu erau prea bine văzuţi... 

Salam El Barka fusese trimis la şcoala de jandarmi 
din Algeria. Acolo îl întâlnise pe colonelul Abu 
Khader, care păruse să prindă drag de el. Îl invitase 
la cafenea să fumeze narghilea şi, din când în când, 
îl dusese la prostituate. li dăduse chiar şi bani ca să- 
i trimită familiei şi îl dusese la un dentist militar ca 
să-i repare câţiva dinţi. De-abia la sfârşitul stagiului 
îşi dezvăluise intenţiile: dacă Salam El Barka voia să 
coopereze cu Securitatea Militară Algeriană, atunci 
totul era bine. Mai întâi, avea să primească bani în 
fiecare lună, ca un fel de salariu. Nu mult, cam 
5.000 sau 6.000 de ouguiya, însă, cu această sumă, 
la Nouakchott putea trăi o familie întreagă. În plus, 
de câte ori le făcea un serviciu, i se dădea o primă. 


~ 84 ~ 


Gérard de Villiers 

Salam El Barka acceptase: la urma urmei, nu i se 
cerea nimic rău. În consecinţă, furnizase informaţii 
despre mişcările din cadrul jandarmeriei, despre 
mentalitatea ofiţerilor, despre cei care erau 
antialgerieni notorii, lucruri de genul acesta. 

Ascultă ce avea de zis Smain Abu Khader şi 
înţelese că, de data asta, era vorba de ceva mult 
mai serios... Imediat ce avu ocazia, protestă: 

— Şefu', nu pot face aşa ceva! Sunt un bun 
musulman. 

— Şi eu la fel, i-o tăie colonelul, îţi jur că nu este 
vorba de un haram”. 

Interlocutorul lui nu păru convins... 

Smain Abu Khadar simţi că trebuia să dea marea 
lovitură. 

— Primeşti 100.000 de ouguiya, îi promise el. Cu 
suma asta, îţi poţi extinde casa pentru următorii 
copii. 

Salam El Barka avea deja şase... 

Eroic, acesta clătină din cap. 

— Nu, şefu', e prea periculos. 

Algerianul schimbă brusc tonul. Aplecat spre 
vecinul lui, spuse cu răutate: 

— Ştii ce se întâmplă dacă scot la iveală hârtia pe 
care ai semnat-o atunci când ţi-am împrumutat 
bani? O să fii dat afară din jandarmerie şi n-o să-ți 
mai poţi întreţine familia! Vei fi obligat să trăieşti în 
deşert, cu cămilele. Soţia o să te părăsească. 
Gândeşte-te... 

ÎI împinse afară din maşină pe bietul mauritan şi 
se răsti: 

— O să revin mâine. O să-ţi dau ce trebuie. Pe 


25 Păcat. 


Bun Venit la Nouakchott 
urmă, n-o să-ţi mai cer nimic. 
Plecă satisfăcut: jandarmul mauritan se va 
supune. Prin urmare, problema lui va fi rezolvată. 


Capitolul VIII 


Khouri Ould Moustapha se afla în parcare, la 
volanul Toyotei sale, atunci când Malko ieşi din 
Tfeila. Spre deosebire de ziua anterioară, soarele se 
ascundea în spatele norilor, dar căldura era 
sufocantă. Urcă în maşina de teren şi îl întrebă pe 
mauri tan: 

— Ştiţi unde se află moscheea Budah? 

— Da, bineînţeles, în Ksar, mai sus de piaţă. Vreţi 
să mergeţi la moschee? 

— Nu, îl corectă Malko, dar am întâlnire cu un 
tânăr american pe care l-am întâlnit ieri seară. 
Biroul lui e chiar alături. 

Khouri Ould Moustapha se linişti. 

— Mă miram să vreţi să mergeţi în această 
moschee, îi explică el, a fost islamizată şi nu 
primeşte necredincioşi. Vă duceţi la „misionar”? 

— „Misionar”? 

— Da, aşa i se spune în cartier. Se pare că împarte 
Biblii pentru a converti oamenii. De asta s-a şi 
instalat în acest cartier radical. Într-o zi, o să i se 
întâmple o nenorocire. 

Se târâră până la bulevardul Nasser, cotind apoi la 
dreapta pentru a se îndrepta spre aeroport. 

După piaţa Madrid, semnalizată de o grămadă de 
pietre aşezată în mijlocul platformei, Khouri Ould 
Moustapha intră pe o arteră largă şi nisipoasă, 
mărginită de diverse buticuri cu piese de schimb 


~ 86 ~ 


Gerard de Villiers 
pentru maşini. 

— Asta e piaţa din Ksar, anunţă el, cea mai veche 
din Nouakchott, plămânul economic al oraşului. Aici 
găseşti orice. 

Merseră în susul străzii, printre baloturile de 
ţesături multicolore şi motoarele ruginite aliniate pe 
aleile laterale. Prăbuşiţi în faţa magazinelor, 
negustorii se uitau la ei chiorâş. 

— lată moscheea, anunţă şoferul, arătând spre o 
clădire de la capătul străzii, dominată de o cupolă 
albă şi de un minaret modest. Înăuntru e o şcoală 
coranică. Se spune că acolo dorm oamenii din AQMI 
atunci când se află în oraş. 

Ajungând în faţa moscheii, coti la stânga, pe o 
stradă neasfaltată, şi opri în faţa unei case vechi, cu 
două etaje, care părea gata să se prăbuşească. 
Lipită pe o poartă de lemn, o firmă ştearsă, scrisă în 
arabă şi franceză, anunţa: „Organizaţia Sportivă din 
Ksar”. 

Malko se dădu jos din maşină şi împinse poarta. 
Brian Kennedy, tânărul cu barbă din seara 
precedentă, era aşezat la un birou. Purta o cămaşă 
cu mâneci scurte şi un şort dintr-un material 
destrămat de bluejeans. În jur, puţine obiecte de 
mobilier, câteva afişe despre SIDA, un computer 
vechi, lăzi şi o bicicletă ruginită. 

Brian Kennedy se ridică şi îi strânse călduros 
mâna lui Malko. 

— Tocmai am ajuns! Hai să bem un ceai. 

Împinse poarta care dădea într-un mic patio. 

Fatimata se ivi şi ea, îmbrăcată cu un tricou alb 
mulat şi bluejeans. 

— Ne faci un ceai? o întrebă Brian Kennedy. 


~ 87 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

Se aşezară la umbră, iar Malko întrebă imediat: 

— Ea ştie ce eşti în realitate? 

Brian Kennedy clătină din cap şi zâmbi. 

— Nu, sigur că nu. La început, am angajat-o ca 
profesoară de hassaniya. Era în divorţ şi locuia într-o 
magherniţă din apropiere. Apoi, continuă el zâmbind 
din nou, mi s-a părut foarte frumoasă şi a venit să 
locuiască cu mine. Ea crede că sunt unul dintre acei 
albi marginalizaţi care se agaţă de Africa. 

— De ce ai acceptat slujba asta? 

Brian Kennedy oftă. 

— Absolvisem Harvard-ul şi eram extrem de atras 
de Africa! Numai că nu reuşeam să găsesc o slujbă 
acolo. Asta până într-o zi, când un prieten m-a 
prezentat unui „recrutor” al Agenţiei. Mi s-a propus 
un contract pe patru ani, relativ bine plătit, pentru a 
mă instala aici. Această moschee fascinează 
Agenţia. Este efectiv un bârlog al islamiştilor. Treaba 
mea constă în a încerca să găsesc contacte, în a 
observa ce se întâmplă. Acum, când vorbesc 
dialectul hassaniya, mi-e mai uşor, însă indivizii 
ăştia sunt excesivi de bănuitori... Am organizat un 
club sportiv: îi las să joace baschet, îi învăţ engleza. 
In cele din urmă, am fost acceptat în cartier, un pic 
şi datorită Fatimatei. 

— E adevărat că împărţi Biblii? 

Brian Kennedy zâmbi. 

— Da, câteva. Asta e acoperirea mea. Ei cred că 
sunt un misionar baptist. OK, să revenim la oile 
noastre. Agenţia vrea să-i recuperezi pe cei trei 
condamnaţi la moarte. Ai idee cum vei proceda? 

— Niciuna! mărturisi Malko. Credeam că mă poţi 
ajuta. 


~ 88 — 


Gérard de Villiers 

Tânărul american clătină din cap. 

— Este un proiect total nebunesc! E vorba de o 
închisoare adevărată, iar gardienii fac parte din 
Garda Naţională. Sunt militari. Nici nu se pune 
problema să-i cumpărăm. 

— Cum stăm cu politica? 

— Dacă preşedintele Aziz ar fi putut să-i elibereze 
fără să se afle, ar fi făcut-o, pentru că se teme de 
AQMI şi de posibilitatea ca organizaţia să 
destabilizeze fragila Mauritanie. Or, ţara asta nu 
dispune de mijloace de apărare. Dacă ar avea loc 
atentate serioase, asta ar provoca o gravă criză 
politică. Se pare că 40 dintre mauritani fac parte din 
AQMI. Tineri exaltaţi care, în 2003, au vrut să lupte 
în lrak, după ce l-am invadat noi. Au plecat din 
Nouakchott, dar n-au ajuns mai departe de Mali. 
Acolo au fost recrutaţi de AQMI pentru Jihad. Dar toţi 
au familiile aici, lucru care poate crea posibile focare 
de extindere, îngrijorând guvernul. Ştiu că, după 
pronunţarea condamnării la moarte, preşedintele 
Aziz i-a anunţat pe salafişti că tovarăşii lor nu vor fi 
executaţi. De altfel, de un sfert de secol n-a mai 
avut loc nicio execuţie. 

— Nu pot fi eliberaţi? 

— Nu, din punct de vedere politic, este imposibil, 
din cauza algerienilor. Dacă supraviețuiesc, vor face 
cel puţin douăzeci de ani de puşcărie. Asta e 
situaţia. 

Fatimata aduse ceaiul, surâzătoare şi sexy, apoi 
se făcu nevăzută. 

— Ce mă sfătuieşti? întrebă Malko. 

— Să te urci în avion. Ştiu că n-o să faci asta. 
Totuşi, nu văd nicio soluţie, în afară de atacarea 


~ 89 — 


Bun Venit la Nouakchott 
închisorii, care e bine păzită. Şi nici nu ai cum să ieşi 
din Nouakchott: nu există decât trei şosele. 

— Oamenii staţiei nu pot face nimic? 

— Nimic. Nu sunt prea bine văzuţi. Nici eu n-am 
legături cu ei. O dată pe lună, mă duc să dau 
raportul la Dakar, unde e mai discret. 

Malko reflecta intens, mai-mai să-i explodeze 
neuronii. Cum să-i scoată din închisoare pe cei trei 
islamişti? Ştia bine că AQMI nu accepta 
compromisurile. Ceaiul fierbinte îi făcu bine. 
Fatimata trecu prin faţa lor, cu acelaşi surâs pe chip. 
Avea într-adevăr nişte fese magnifice. 

— Există totuşi cineva care ţi-ar putea da măcar 
nişte informaţii despre cei trei, spuse deodată 
americanul. Aicha M'Baye. Este avocata unuia dintre 
condamnaţii la moarte şi cred că se duce regulat să- 
| vadă. În orice caz, cunoaşte bine închisoarea. lată 
numărul ei de mobil: 2306421. Are un cabinet la 
intersecţia dintre străzile 41084 şi 4100. Un imobil 
mic, cu un internet cafe la parter. Toată lumea o 
cunoaşte. Mai există şi un ziarist mauritan care are 
legături cu AQMI şi le primeşte comunicatele. Pot să 
stabilesc o întâlnire cu el pentru mâine. Între timp, 
trebuie să te duci să vezi închisoarea, ca să-ţi faci o 
idee. Ah, da, şi mai e un băiat care face sport aici: 
învaţă la moscheea din faţă. Ştiu că e vărul unuia 
dintre condamnaţi, îl cheamă Aziz Ould Hari. Vino 
mâine şi ţi-l prezint. 

— Vrei să luăm prânzul împreună? 

— Nu, nu mănânc niciodată la prânz. Peste o oră, 
am un curs de franceză. Dar ne putem întâlni pentru 
cină la Marina. 

— Bucătăria ei e cam ciudată... 


~ 90 ~ 


Gerard de Villiers 

— Da, e înnebunită după Mauritania. Are şi un 
copil cu un mauritan pe care l-a părăsit. E cam dusă 
cu pluta, dar e drăguță. 

Cobori brusc vocea şi întrebă: 

— Ai vreo armă? 

— Nu, mărturisi Malko. 

— Aici, mulţi albi au, mai ales de când cu 
amenințările AQMI. Poate că am ceva pentru tine. 

Se ridică, se duse în birou şi reveni cu un pachet 
învelit într-o pânză, pe care-l puse pe masă. 

Scoase la iveală un revolver Colt cu cinci focuri şi 
un pumn de cartuşe. 

— L-am cumpărat demult, spuse el. la-l, eu nu am 
nevoie de el. 

Malko îi mulţumi şi strecură arma în sacoşă. 

— Pe diseară, la şapte, încheie discuţia Brian 
Kennedy. 


x 


— lată, se află la dreapta, anunţă Khouri Ould 
Moustapha, chiar între Statul-Major al Jandarmeriei 
Naţionale şi Direcţia Vămilor. O să trecem prin faţă, 
pentru că nu avem voie să oprim. 

Din fericire, mergea încet. Malko zări mai întâi un 
teren viran înconjurat cu blocuri de ciment. În spate, 
se înălța o clădire ascunsă dincolo de un zid nu 
foarte înalt. In mijlocul terenului se aflau două 
posturi de gardă: soldaţii cu căşti pe cap stăteau în 
jurul unei mitraliere uşoare. 

Depăşind zidul închisorii, zări un alt post de 
observaţie, ocupat de un alt soldat înarmat... 

Trecură prin faţa vămii, cotiră la dreapta, apoi se 


si 9l =~ 


Bun Venit la Nouakchott 
întoarseră. Se opriră pe partea cealaltă a şoselei, în 
faţa imobilului aparținând unei companii de 
asigurări. Vizavi, se înălța o moschee cu un minaret 
pătrat. 

— E cea mai veche din Nouakchott, spuse Khouri 
Ould Moustapha. Cea istorică. 

Malko se întoarse spre închisoare. 

— E bine păzită! remarcă el. 

— Ah, da, însă au loc multe evadări, replică 
mauritanul pe un ton glumet. 

Lui Malko îi crescu pulsul. 

— Evadări! Cum aşa? 

Malko simţi cum i se încălzesc neuronii, însă 
mauritanul îl răcori imediat. 

— Înainte de construirea clădirii vămilor. În spate 
şi spre stânga nu exista nimic. Era suficient să sapi 
câţiva metri pentru a ieşi pe un teren viran. Vreo 
doisprezece metri, nu mai mult. Acum, e imposibil: 
numai construcţii de jur-împrejur. 

— OK, spuse Malko, să mergem la avocată. 


x 


Imobilul nu părea cine ştie ce. Câteva magazine la 
parter, o faţadă roasă de vreme şi un singur etaj. 
Malko urcă o scară abruptă şi ajunse pe un palier 
prost luminat. În dreapta, o uşă păzită de un bărbat 
slab, aşezat pe un scaun, care părea să doarmă. Se 
trezi la întrebarea lui Malko: 

— Doamna M'Baye? 

— E la palat. 

— Când se întoarce? 

În momentul acela, în fundul camerei, se mişcă 


~92 ~ 


Gerard de Villiers 
ceva sub birou. O femeie grasă dormea pe o 
rogojină. Se sculă şi spuse: 

— Sunt secretara doamnei M'Baye. 

— Vreau să vorbesc cu ea. 

— Trebuie să aşteptaţi. O să vină. 

Îi arătă cu mâna cele trei scaune, dintre care unul 
era rupt. 

Malko era stupefiat: niciun dosar, nicio piesă de 
mobilier, doar pereţii goi şi scorojiţi. Pe birou, un 
computer din epoca de piatră. Nici măcar un 
telefon... 

Printr-o fereastră murdară se zăreau în balcon o 
grămadă de pneuri vechi... Nici vorbă de bunăstare. 
Se aşeză pe un scaun de fier şi decise să suporte 
totul în tăcere. 


x 


Se scurse o oră şi jumătate. „Spionul” şi secretara 
moţăiau pe locurile lor. Deodată, secretara se ridică 
în picioare şi anunţă: 

— E ora patru. Închidem. Nu mai vine astăzi. 

Dezamăgit, Malko se întoarse la Toyota. În orice 
caz, vizita la închisoare îl convinsese de un lucru: 
nici nu încăpea vorbă să-i recupereze cu forţa pe cei 
trei condamnaţi la moarte. 

Fără a avea la dispoziţie un batalion de puşcaşi 
marini, nu se putea pune o astfel de problemă. 

Soluţia „oficială” fiind eliminată, nu mai rămânea 
mare lucru. 

În afară de evadare. 

Asta presupunea însă complicităţi locale pe care, 
deocamdată, nu le avea la dispoziţie. 


ADN 93 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
La Tfeila, aglomeraţia de la piscină atinsese 
punctul culminant. Malko încerca o senzaţie bizară: 
tocmai el, care se aflase de mai multe ori în situaţia 
de a-şi risca viaţa luptând împotriva organizaţiei Al 
Qaida, trebuia acum să salveze nişte personaje care 
asasinaseră oameni nevinovaţi... Era o capcană 
diabolică: ori nu făcea nimic, şi atunci cei şase 
ostatici americani mureau cu siguranţă, ori reuşea 
să-şi ducă la îndeplinire misiunea, eliberând trei 
asasini fanatici mânaţi de o singură idee: s-o ia de la 
capăt. 
O dilemă impusă, care îi făcea viaţa grea. 


x 


Imediat după ce intră pe poarta pensiunii, Marina, 
radioasă, veni în întâmpinarea lui. 

— Ce drăguţ din partea ta că ai venit, spuse ea. 

De data asta, purta pantaloni şi nu se mai auzea 
muzica braziliană. Totuşi, în ochii ei verzi văzu 
aceeaşi licărire tulbure. Fără să-l îmbrăţişeze, îl luă 
pe Malko de braţ şi-l conduse spre bolta de verdeață 
sub care se strânseseră deja mai multe persoane. 

Zări barba neagră a lui Brian Kennedy şi 
veşmântul portocaliu al Fatimatei. Mai erau acolo 
ziaristul şi homosexualul, plus un bărbat cu părul 
grizonant tuns foarte scurt, îmbrăcat cu o dharaa 
mauritană brodată cu auriu. 

Marina se aplecă spre Malko. 

— Brian m-a rugat să-l invit pe Ouma. E ziarist şi 
colaborează la revista noastră. Ştie o mulţime de 
lucruri despre Nouakchott. 

Făcu prezentările, iar Malko se amestecă în 


= 94 ~ 


Gérard de Villiers 

conversaţia despre amenințările care planau asupra 
Mauritaniei din cauza organizaţiei AQMI. Brian 
Kennedy schimbă o privire scurtă cu el şi anunţă pe 
un ton neutru: 

— Ouma a primit astăzi un comunicat din partea 
AQMI, care ameninţă Mauritania cu represalii. 

— De ce? 

— Din cauza condamnării la moarte a celor trei 
salafişti. 

— Guvernul nu-i poate graţia? 

Ziaristul mauritan clătină din cap. 

— Politic vorbind, e imposibil. Am discutat cu un 
reprezentant al poliţiei: vor înăspri controalele la 
intrarea în oraş. Se tem de un atentat. 

— Să fie oare posibil? 

— Da. Acum câteva zile, a fost găsită o centură cu 
explozibili într-o pubelă din cartierul Ksar. Probabil 
că, în ultimul moment, cel care voia s-o folosească 
s-a răzgândit. Asta dovedeşte faptul că în 
Nouakchott există reţele salafiste, în ciuda măsurilor 
de precauţie luate. De altfel, în Mauritania nu mai 
întâlneşti picior de turist: aproape toată ţara este o 
„Zonă roşie”. 

— Dar nu pot organiza evadarea prietenilor lor? 
întrebă inocent Malko. 

— Nu, nu au mijloacele militare necesare. 

— Ce se va întâmpla cu prizonierii? 

— Trebuie transferați într-o închisoare mai sigură, 
dar încă n-a fost construită. M-am dus să-i văd acum 
câteva zile: au un moral bun şi sunt convinşi că vor 
fi eliberaţi. 

— Vă puteţi întâlni cu ei? se miră Malko, gâtuit de 
emoție. 


~ 95 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
Ouma zâmbi. 
— Sunt ziarist, iar responsabilul închisorii este văr 
cu mine. Aici, avem un anumit simţ al familiei... 
Malko luă distrat berea pe care i-o întindea 
Marina. Poate că tocmai găsise un complice pentru 
proiectul său nebunesc. 


Capitolul IX 


Marina pusese din nou muzică braziliană, ceea ce 
îi oferi ocazia lui Malko să poarte o conversaţie 
discretă cu ziaristul mauri tan. Acesta savura o bere 
Carisberg şi părea dispus să vorbească. 

— V-aţi întâlnit de multe ori cu aceşti salafişti? 
întrebă Malko. 

— Da, bineînţeles, le-am luat interviuri cu ajutorul 
vărului meu. Vorbesc cu plăcere şi sunt mândri că 
fac parte din AQMI. 

— Totuşi, sunt condamnaţi la moarte... 

Ouma zâmbi. 

— Ştiu bine că nu vor fi executaţi. În primul rând, 
în Mauritania nu se mai aplică pedeapsa cu 
moartea, iar în al doilea rând, preşedintele Aziz nu-şi 
va asuma niciun fel de risc politic faţă de AQMI. 

— Chiar dacă vor face numai douăzeci de ani de 
închisoare, nu e deloc vesel. 

Ouma clătină din cap. 

— Ei cred cu tărie că Allah le va veni în ajutor, că- 
şi vor recăpăta libertatea. 

— Cum? 

Mauritanul făcu un gest evaziv. 

— Încă nu ştiu, dar sunt credincioşi. Convingerea 
lor e că Allah îi va ajuta. În plus, primesc aproape 


= 96 ~ 


Gerard de Villiers 

Zilnic vizite din partea familiilor, care le aduc de 
mâncare. Hrana din închisoare e infectă. Gardienii 
se poartă bine cu ei, temându-se ca prietenii 
acestora să nu le ia gâtul. 

— Există celule AQMI la Nouakchott? 

— Guvernul pretinde că nu, zise Ouma zâmbind, 
dar există. Îi aruncă apoi o privire mirată. Dar de ce- 
mi puneţi toate întrebările astea? 

— Sunt un ziarist austriac şi pregătesc un studiu 
despre AQMI, spuse Malko. 

— Vreţi să vă întâlniți cu ei? 

— N-or să mă lase niciodată să intra. 

— Nu, dar puteţi vorbi cu ei la telefonul mobil... 

Malko crezu că nu auzise bine. 

— Au telefoane mobile? 

— Da, bineînţeles! Toată lumea are mobil în 
Mauritania. 

— Chiar şi în închisoare? Dar nu există riscul să ia 
legătura astfel cu AQMI? 

— Nu. Comunicaţiile sunt foarte scumpe. Vorbesc 
doar cu familia şi cu prietenii. 

Marina se dusese să schimbe CD-ul. Malko se 
aplecă spre ziaristul mauritan. 

— M-aş putea întâlni cu vărul dumneavoastră? 

Ouma avu o mică ezitare. 

— O să-l întreb. De ce? 

— Ca să-i ceară unuia dintre prizonieri numărul de 
telefon. Vreau să-i iau un interviu. 

— Nu ştiu dacă o să vrea... Ar fi mai bine să vorbiţi 
cu avocata, Aicha M'Baye. 

— Aşa o să fac, promise Malko, dar întrebaţi-l 
totuşi pe vărul dumneavoastră. Nu se gândesc la 
evadare? 


~97 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

Ouma surâse. 

— Bineînţeles că da, dar e foarte greu. Bine, 
haideţi să facem schimb de telefoane. O să vă sun. 
Acum trebuie să plec. 

Brian Kennedy se ridică şi el, însoţit de liana sa 
portocalie, şi-i spuse lui Malko: 

— Mâine dimineaţă mă trezesc foarte devreme. 
Vino pe la unsprezece. 

— Merg şi eu, zise imediat Malko, prea puţin 
doritor să cadă din nou în ghearele Marinei. 

Aceasta îi aruncă o privire dezamăgită. 

Malko trecuse deja de poartă, muncit de gânduri. 
Întrevedea o posibilă modalitate de a-şi duce la 
îndeplinire misiunea care-l dezgusta. Într-o ţară atât 
de săracă precum Mauritania, nu trebuia să fie 
imposibil să organizezi o triplă evadare. 


x 


Aşezat la volanul Toyotei, în parcare, Khouri Ould 
Moustapha fuma o ţigară. De-abia era ora nouă, dar 
soarele ardea deja. 

— Vreau să ne întoarcem să mai văd închisoarea, 
spuse Malko. 

Mauritanul demară fără niciun comentariu. După 
ce scăpară din obişnuitele ambuteiaje, şoferul opri 
în faţa vămii, pe fâşia de nisip care servea pe post 
de trotuar. Malko examină împrejurimile, în dreapta 
închisorii şi lipită de ea, se înălța clădirea 
jandarmeriei. Chiar dacă cineva ar fi săpat un tunel 
lung, ar fi ajuns în mijlocul curţii, unde circulau fără 
întrerupere militarii. 

În stânga, lucrurile păreau să stea la fel. Nu exista 


~ 98 ~ 


Gerard de Villiers 

decât un spaţiu de un metru între peretele închisorii 
şi cel al unei clădiri din partea dreaptă a curţii, un fel 
de hangar... Malko vru să verifice ceva. 

— Khouri, întrebă el, aş vrea să vizitez clădirea 
vămii. Se poate? 

— Să încercăm! răspunse mauritanul. 

Cu Malko pe urmele lui, se prezentă la gardul cu 
zăbrele, în spatele căruia nişte vameşi stăteau la 
taclale. Unul dintre ei i se aruncă în braţe! 
Pălăvrăgiră câteva clipe, apoi Khouri îi făcu semn lui 
Malko că poate intra. 

În timp ce traversau curtea, Malko coti brusc la 
dreapta, în direcţia marelui hangar lipit de 
închisoare. 

— Unde vă duceţi? întrebă Khouri, le-am spus că 
vreţi să vizitaţi birourile. Nu-i nimic acolo... 

— Vreau să verific ceva. 

Grăbi pasul, urmărit de privirile vameşilor miraţi. 
Auzi un strigăt, iar Khouri îl anunţă: 

— Trebuie să ne întoarcem! 

Malko se afla deja la intrarea hangarului. Intră. 
Mirosea a ulei şi a praf şi nu conţinea decât câteva 
vehicule evident scoase din uz. Se uită în jos şi se 
aşteptă să vadă beton, dar nu era decât pământ 
bătătorit. 

leşi imediat, ascunzându-şi satisfacția: tocmai 
punea prima piatră de temelie a planului său 
nebunesc. 


x 


Brian Kennedy, care tocmai sosise de la şedinţa 
de sport, era la duş. Fatimata îl primi pe Malko în 


= 99 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
patio şi îl servi cu un nescafe. Îşi reluase ţinuta 
africană: bluză şi un sarong lung imprimat şi mulat 
pe trup. O femeie foarte frumoasă. 

Apăru şi Brian Kennedy, într-o cămaşă cu mâneci 
scurte şi pantaloni de pânză, vizibil bine dispus. 

— Cred că am o idee, începu Malko. 

Îi explică îndelung americanului. Brian Kennedy 
asculta, mângâindu-şi barba. În final, clătină din 
cap. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, mărturisi el, 
dar este într-adevăr o posibilitate. Cel puţin, nu e 
ceva brutal. Dar, admițând că reuşeşti să-i scoţi din 
închisoare, ce-o să faci cu toate forţele de securitate 
pe urmele lor? Pentru a-i pune la adăpost, trebuie 
să-i trimiţi foarte departe şi foarte repede. Nu există 
decât două trasee posibile: unul prin Nema, celălalt 
prin Atar. Ambele uşor de blocat. Dacă eşti prins, 
autorităţile de aici nu se vor purta cu mănuşi. Rişti 
să le iei locul în închisoare... 

— E riscant! recunoscu Malko, dar pur şi simplu nu 
am de ales. Sunt răspunzător de viaţa celor şase 
ostatici. Dacă nu facem nimic, vor fi decapitaţi... 
Crezi că mă poţi ajuta? 

— Cum? 

— Ai încredere în Fatimata? 

— De ce? 

— Pentru că am putea s-o folosim. Ea este 
mauritană şi poate trece drept ruda unuia dintre 
prizonieri. 

Brian Kennedy rămase perplex. 

— Trebuie s-o întrebăm. Dar nu-i prea plac 
salafiştii. 

— Nici mie! replică Malko. Nu asta e problema. 

~ 100 ~ 


Gerard de Villiers 
Sunt nişte nebuni furioşi, dar trebuie să-i ajutăm să 
evadeze. 

— OK, o s-o întreb. Am însă o idee legată deo 
eventuală ascunzătoare. Ai maşină? 

— Da. 

— Să mergem. 

— Unde? 

— La malul mării. Acolo unde mauritanii nu se duc 
niciodată. Două lucruri detestă ei: marea şi copacii... 
Ştiu un loc care ar putea fi o ascunzătoare perfectă 
pentru câteva zile, unde nimănui nu i-ar trece prin 
minte să caute. 

— OK, să mergem. 

Îşi puse rucsacul în spate, o sărută pe Fatimata şi 
porni pe micul culoar. leşiră în strada prăfuită, cu 
caldarâmul spart. Toyota era parcată puţin mai 
departe, în faţa moscheii. 

Malko se pregătea să traverseze, urmat de 
american. Se auzi brusc o detunătură. 

Se întoarse şi dădu nas în nas cu un bărbat cu faţa 
aproape în întregime acoperită de un văl de culoare 
bej, care ţinea în mână un pistol. Brian Kennedy era 
întins în praf, nemişcat, sângele îmbibându-i gulerul 
cămăşii. 

Malko îşi încrucişă privirea cu cea a ucigaşului, 
apoi îl văzu ridicând braţul în care ţinea arma. li 
tintea pieptul şi avea de gând să tragă. Malko sări 
într-o parte, se auzi împuşcătura, însă proiectilul 
rată ţinta. 

Băgă mâna în sacoşă şi scoase micul Colt pe care 
i-l dăduse Brian Kennedy. 

Descumpănit, ucigaşul ezită: nu se aşteptase ca 
Malko să fie înarmat. În momentul în care Colţul 


~ 101 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
apăru din sacoşă, se întoarse pe călcâie şi o zbughi 
pe o străduţă laterală. 

Malko porni imediat în urmărirea lui. 

Omul îşi pierdu sandalele, dar mări viteza şi luă un 
avans considerabil: negustorii aşezaţi în faţa 
tarabelor îi priveau stupefiaţi. Nu vedeai în fiecare zi 
un alb care să urmărească un mauritan cu arma în 
mână, pe străzile din Nouakchott... 

Malko auzi strigăte în spatele lui şi văzu câţiva 
bărbaţi ridicându-se şi pornind în urmărirea lui. Îşi 
zise că dacă îl vor prinde, îl vor linşa... însă dorinţa 
furioasă de a pune mâna pe asasin era mai 
puternică. De-acum, nu mai ştia unde se află, toate 
străzile care se deschideau în unghi drept fiind 
identice, mărginite de aceleaşi case turtite şi 
pătrate, fără niciun reper. 

Bărbatul din faţa lui alerga tot mai repede. Brusc, 
dispăru după un colţ. 

Când ajunse în intersecţie, Malko nu mai văzu pe 
nimeni. 

Zeci de porţi pe ambele laturi ale străzii: doar nu 
era să percheziţioneze toate casele! auzi în spatele 
lui strigătele amenințătoare ale urmăritorilor. Era 
mai bine să renunţe. Pentru a scăpa, decise să 
meargă înainte şi să se întoarcă la moscheea Budah. 
Cu siguranţă că ajunsese şi poliţia, chemată de 
vecini. 

În momentul în care se pregătea să ascundă 
arma, îl văzu ieşind pe una dintre porţile din faţa lui 
pe asasinul lui Brian Kennedy, cu pistolul în mână. 

Malko ridicase deja Colţul. 

Amândoi apăsară în acelaşi timp pe trăgaci, ca 
într-un western. De la distanţa asta, nu avea cum să 


~ 102 ~ 


Gerard de Villiers 
rateze ţinta. 


Capitolul X 


Nu se auzi decât o singură detunătură. 

Malko îşi  încordase instinctiv toţi muşchii, 
aşteptând glonţul. Nu simţi nimic, dar îşi văzu 
adversarul clătinându-se, apoi dând înapoi din cauza 
şocului produs de glonţul de calibrul 38 al Coltului 
său. Fulgerător, văzu cum chiulasa pistolului 
automat pe care adversarul îl strângea în mâna 
dreaptă era în poziţia deschis. 

Cartuşul se înţepenise în camera de evacuare. 

O pată întunecată începu să se mărească pe 
cămaşa de un albastru pal a ucigaşului. Acesta 
cobori arma, făcu stânga-mprejur şi o luă la goană. 

Pe când se pregătea să pornească în urmărirea 
fugarului, Malko fu înconjurat de o mulţime 
zgomotoasă de bărbaţi îmbrăcaţi în aharaa, care îl 
huleau în franceză şi în hassaniya, îl îmbrânceau şi 
începuseră să-l lovească... Linşajul era aproape. 

Cu o lovitură de picior, îl împinse pe cel mai 
apropiat, ridică arma şi trase în aer trei focuri. Asta-i 
mai domoli pe atacatori... 

Profitând de acalmie, se îndreptă în direcţia din 
care venise, rugându-se în gând să nu se 
rătăcească. Nu-i mai rămăseseră decât două 
gloanţe în butoiaşul Coltului. Insuficiente pentru a 
face faţă unei mulţimi dezlănţuite... 

În sfârşit, zări strada 54001. Cadavrul lui Brian 
Kennedy zăcea în continuare pe  caldarâm, 
înconjurat de tot felul de gură-cască. Fatimata 
îngenunchease lângă el, urla ca o sirenă şi îşi 


~ 103 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
smulgea părul din cap. Dintr-o maşină de poliţie alb 
cu negru coborâră mai mulţi poliţişti în uniformă, 
nervoşi şi dezorientaţi. 

Khouri Ould Moustapha alergă spre el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Un bărbat a tras în noi şi l-a omorât pe Brian 
Kennedy. L-am urmărit, dar mi-a scăpat. 

Poliţiştii îi înconjuraseră, mai mult decât bănuitori. 
Din fericire, Malko ascunsese pistolul. Deocamdată, 
punând la socoteală şi cadavrul lui Brian Kennedy, 
trecea drept victimă, dar nu pentru mult timp, mai 
ales că urma să apară şi haita pornită pe urmele lui. 
Oamenii aceia îl văzuseră trăgând cu arma... 

Formă un număr de mobil la care n-ar fi trebuit să 
sune: cel al lui Ira Medavoy, şeful staţiei CIA din 
Nouakchott. 

Conversaţia fu foarte scurtă. Doar cât să prezinte 
faptele. O mulţime gălăgioasă se afla de jur- 
împrejurul lui, amenințătoare, iar poliţiştii păreau 
consternaţi. 

Fatimata se ridică pentru a-i veni în ajutor şi îi 
apostrofa pe poliţişti. După o lungă discuţie, se 
întoarse spre Malko. 

— O să vă ducă la Siguranţa Naţională. 

Înainte de a urca în maşină, mai avu timp să-l 


sune din nou pe Ira Medavoy. 
x 


De peste o oră, Malko picotea în sala cu pereți 
verzui din fața biroului generalului Mohammed Ould 
Şeic Ould Hadi, directorul general al Siguranţei 
Naţionale. 

Ira Medavoy sosise aproape în acelaşi timp cu el. 


~ 104 ~ 


Gerard de Villiers 
Americanul se ridică. 

— Mă duc la Ould Hadi. Ne cunoaştem bine. O să 
încerc să aranjez lucrurile. 

Rămas singur, Malko începu să cugete, abia 
stăpânindu-şi furia. 

Cine vrusese să-i ucidă, pe el şi pe Brian Kennedy? 

Şi de ce? 

După o jumătate de oră, uşa sălii de aşteptare se 
deschise. Ira Medavoy era însoţit de un individ 
corpolent cu mustață şi cu părul grizonant, în 
costum albastru, care veni spre el şi-i strânse mâna. 
Malko înţelese că lucrurile se clarificaseră. Generalul 
i se adresă pe un ton mieros: 

— Îmi pare rău pentru cele întâmplate azi- 
dimineaţă. Domnul Medavoy mi-a spus cine sunteţi. 
Ar fi trebuit să mă prevină de prezenţa 
dumneavoastră aici. 

Malko se mulțumi să zâmbească, iară să 
răspundă, întrebându-se cum îi explicase şeful 
staţiei prezenţa lui la Nouakchott... Generalul 
continuă. 

— Am primit recent informaţii potrivit cărora 
anumiţi tineri care frecventează moscheea Budah 
au devenit bănuitori în ce priveşte statutul domnului 
Brian Kennedy în acest cartier; se spune că 
împărțea Biblii pentru a-i converti pe locuitori. Se 
pare că un tânăr din zonă şi-a ieşit din fire. 

— Şi a încercat să mă ucidă şi pe mine, remarcă 
Malko. 

Generalul nu se tulbură. 

— Evident că nu a vrut să lase martori. Bun, vă 
puteţi întoarce la hotel împreună cu domnul 
Medavoy. 


~ 105 — 


Bun Venit la Nouakchott 

— Şi ucigaşul? 

— Îl căutăm, afirmă ofiţerul mauritan. Va fi cu 
siguranţă arestat. 

Malko se abţinu să-i spună că probabil îl rănise. Nu 
menţionase că fusese înarmat, era mai bine aşa. 

Comandantul Siguranţei Naţionale îi conduse până 
la grilajul de fier. Trecură prin faţa unui pluton de 
jandarmi care făcea exerciţii în curte. 

— Well, acum eşti „demascat”, dar ar fi putut să 
se termine şi mai rău. 

— Ce i-ai spus? 

— Că ai venit să-l ajuţi pe Brian Kennedy şi că faci 
parte din BND. O să-l previn pe omologul meu 
german. Ai scăpat uşor! De obicei, mauritanii sunt 
foarte severi. Din fericire, ai fost pe post de victimă. 

— De ce l-au omorât pe Brian? întrebă Malko în 
timp ce ieşeau pe poartă. 

— Habar n-am, mărturisi lra Medavoy. Este un 
cartier islamist. E suficient ca un tânăr să se afirme 
într-un fel, că i se şi dă o armă... 

Malko clătină din cap. 

— Am zărit o clipă faţa acelui om: avea pe puţin 
patruzeci de ani. E tulburător. Am avut impresia că 
eram vizat. Ar fi putut să fugă după ce l-a ucis pe 
Brian, dar n-a făcut-o şi m-a aşteptat ca să încerce 
să mă împuşte... 

— E ciudat, recunoscu şeful staţiei. Ce vrei să faci 
acum? 

— Să reflectez, răspunse Malko. Lasă-mă la Tfeila. 

De-abia când intrară pe bulevardul Charles de 
Gaulle americanul întrebă prudent: 

— Îţi continui misiunea? N-o să fie uşor. De-acum, 
or să te supravegheze. Şi se pricep la asta... 


~ 106 ~ 


Gerard de Villiers 

— Vom vedea, răspunse Malko evaziv. 

Sarcina lui nu urma să fie deloc simplă. Brian 
Kennedy i-ar fi putut fi un ajutor preţios, chiar dacă 
acum avea deja câteva elemente pentru a şi 
continua întreprinderea nebunească. 

Dar oare cine voise să-l ucidă? Totul îi indica pe 
salafişti, dar era complet lipsit de logică... Dacă 
Malko murea, nu mai aveau nicio şansă să-şi 
elibereze oamenii. 

Încă nu găsise răspunsul la întrebare atunci când 
lra Medavoy îl lăsă la intrarea în hotelul Tfeila. De- 
abia ajunse în hol, că o siluetă se ivi din penumbra 
barului: Fatimata, „logodnica” lui Brian Kennedy. 

Cu ochii roşii şi trasă la faţă, femeia se aruncă 
practic în braţele lui Malko. 

— lartă-mă că am venit aici, dar mi-era prea frică, 
nu puteam rămâne acolo. 

Se agăța de braţul lui, iar vocea îi deveni ascuţită. 
Personalul de la recepţie începu să se uite la ei... 

— Vino, zise Malko, trăgând-o spre lift. 

Imediat ce ajunseră în cameră, Fatimata se aruncă 
pe pat şi începu să hohotească. Malko o lăsă să se 
liniştească, apoi îi aduse un pahar cu apă. 

Frumoşii ei ochi de antilopă erau trişti. Părea într- 
adevăr foarte tulburată. 

— Brian era atât de drăguţ! suspină ea, trăgându- 
şi nasul. l-am spus să se păzească. Auzisem lucruri 
destul de rele în legătură cu el: se spunea că era un 
misionar care încerca să-i ademenească pe bunii 
musulmani. 

— Şi acum ce-o să faci? întrebă Malko. 

Trăsăturile femeii se lăsară în jos. 

— Nu ştiu, mărturisi ea, dar nu vreau să rămân în 


~ 107 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
Ksar singură. Risc să se întoarcă şi să mă omoare. 

— Şi unde ai de gând să te duci? 

Fatimata ridică ochii şi spuse privindu-l în ochi: 

— Poate mă iei cu tine câteva zile. Pe urmă, mă 
duc la nişte veri. Unul dintre ei e gata să mă 
primească, dar dacă mă duc acum, o să vrea să se 
culce cu mine, iar mie nu-mi place. 

Era limpede că televizorul cu ecran lat din cameră 
nu-i displăcea. lar ideea ca Malko s-o primească în 
patul lui, nici atât. Era puţin cam jenant. 

— Fatimata, spuse el, am o idee mai bună: o să te 
instalez la Marina. Are destule camere libere. Şi pe 
urmă, o să mai vedem. 

O umbră uşoară se ivi în ochii tinerei femei. Nu 
era chiar ce-şi dorise, dar se forţă să zâmbească. 

— Da, e o idee bună. Pot să mai stau aici şi să-mi 
revin puţin? După aceea, mă duci să-mi iau lucrurile 
din Ksar. 

Malko profită de ocazie. 

— Perfect. Acum te las. 

Dar nu avu timp să ajungă la uşă. Fatimata se 
ridică şi veni să se lipească de el. Cu o voce 
mieroasă, murmură: 

— Mulţumesc, mi-a fost atât de frică! O să fiu 
foarte drăguță cu tine. 

Malko o respinse. Brian Kennedy încă nu se răcise; 
femeia nu pierdea deloc timpul. 

— Pe curând, promise el. 

Brian fiind mort, trebuia neapărat să se 
întâlnească cu avocata Aicha M'Baye. 


x 


~ 108 ~ 


Gerard de Villiers 

— Nu e aici, spuse secretara cea grasă. Dar se 
întoarce. Luaţi loc. 

Malko se aşeză pe un scaun, decis să nu se mişte 
din loc. 

După o oră, auzi paşi pe scară şi, aproape imediat, 
zări mai întâi un turban mov, apoi o femeie micuță, 
cu o faţă de mops, îmbrăcată într-un veşmânt 
asortat la turban. Era o negresă. Probabil că 
secretara o avertizase, pentru că nu păru surprinsă 
să-l vadă pe Malko. 

— Veniţi în biroul meu, îi propuse ea cu simplitate. 

Deschise o uşă şi pătrunseră în încăperea vecină. 
Acolo existau dosare, mobile, câteva obiecte de 
decor, iar pe perete un verset din Coran şi 
Declaraţia universală a drepturilor omului. 

— De ce aţi vrut să mă vedeţi? întrebă avocata. 

— Îl reprezentaţi pe Sidi Ould Sidna? 

— Da. 

— Vă întâlniți regulat cu el? 

— Nu, depinde. De ce? 

— AŞ vrea să-i transmit un mesaj. 

Femeia păru surprinsă. 

— Un mesaj! Ce fel de mesaj? 

— Nu vă pot spune. Îi puteţi da o scrisoare? 

Avocata ezită. 

— E o chestiune delicată. Cine sunteţi? Ce vreţi 
să-i spuneţi? Este clientul meu. 

Malko hotărî să rişte. 

— Aveţi obligaţia de a păstra secretul profesional? 

— Bineînţeles. 

— Foarte bine, o să scriu aici scrisoarea, 
dumneavoastră o s-o citiţi şi, în cazul în care 
consideraţi că o puteţi transmite, o faceţi. 


~ 109 — 


Bun Venit la Nouakchott 

— De acord. Vă las să scrieţi, mă duc să vorbesc 
cu secretara. 

Malko se instală la birou şi începu să scrie în 
franceză, deoarece „clientul” lui nu cunoştea în mod 
sigur engleza. 

„Am venit la Nouakchott pentru a te ajuta să-ţi 
recapeţi libertatea. Printr-o metodă care a mai fost 
folosită. De ce anume ai nevoie? Răspunde-mi prin 
persoana care-ţi va da acest bilet.” 

Tocmai termina de scris atunci când avocata 
reveni în birou. Îi întinse biletul, iar femeia îl citi în 
tăcere, aruncându-i apoi o privire lungă şi intrigată. 

— Cine sunteţi? Pentru cine lucraţi? 

Malko zâmbi. 

— Nu vă pot răspunde. Contez pe discreţia 
dumneavoastră. Dacă nu vreţi să faceţi ce v-am 
rugat, e alegerea dumneavoastră. 

Avocata îl fixă multă vreme cu privirea, apoi 
împături cu grijă biletul şi îl strecură într-un plic. 

Era clar că nu pricepea nimic. Un alb voia să ajute 


un asasin care făcea parte din AQMI - asta o 
depăşea. 

— Aveţi un număr de mobil local? întrebă ea. 

— Da, 8301415. 


Îşi notă numărul, apoi puse plicul în geantă. 

— O să vă sun, promise ea, acum însă trebuie să 
mă întorc la palat. Mai am o înfăţişare. 

Regăsind căldura lipicioasă de afară, Malko se 
simţi totuşi mulţumit: în ciuda morţii lui Brian 
Kennedy, făcuse progrese. 

Dar cine încercase să-l omoare? 


x 


~ 110 ~ 


Gerard de Villiers 


După ce deschise uşa camerei, zări agitându-se 
două picioare lungi şi negre. Fatimata, care se uita 
la televizor, se ridică brusc pentru a pune mâna pe 
veşmântul lung pe care şi-l scosese pentru a se 
odihni. Malko avu timp să întrevadă un minuscul 
triunghi de nailon negru, apoi femeia se acoperi şi 
întrebă: 

— Mergem în Ksar? 

— Mergem, răspunse Malko. 

Khouri Ould Moustapha nu făcu niciun comentariu 
atunci când negresa se aşeză pe bancheta din spate 
a maşinii. Se lăsa întunericul, iar circulaţia era încă 
haotică. 

— Vreo veste despre atentat? întrebă Malko. 

— Se pare că poliţia a arestat mai mulţi tineri care 
frecventează moscheea, dar nu l-au găsit pe asasin. 

În cartierul Ksar, magazinele erau încă deschise - 
la Nouakchott, niciunul nu se închidea înainte de ora 
unsprezece seara. 

— Nu stau mult, spuse Fatimata, dispărând în 
casă. 

După mai puţin de zece minute, reapăru cu un sac 
mare de plastic şi cu o valijoară. 

— Sper că n-or să fure totul! oftă ea. Dar nu pot 
dormi singură aici. Mi-e prea frică. 

— Mergem la pensiune, îl anunţă Malko pe şofer. 

Văzându-i coborând din maşină, Marina păru 
vizibil surprinsă. Nu ştia ce se petrecuse în 
dimineaţa aceea. Malko o puse la curent, iar femeia 
suspină. 

— E îngrozitor! Salafiştii ăştia sunt nişte nebuni 
furioşi. Vino, îi spuse ea Fatimatei, hai să-ţi arăt 


~ 111 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
camera. 

Malko se instală sub bolta de verdeață. Contrariat 
şi îngrijorat. 

De-acum, mauritanii ştiau ce rol ocupa el în sfera 
de influenţă exercitată de CIA. Asta nu avea să-i 
uşureze sarcina deja imposibilă... 

Copleşit de căldură şi de tensiunea nervoasă, 
moţăi câteva clipe. Marina reapăru. 

— Fatimata vrea să te vadă, zise ea. E foarte 
tulburată. Cred că ţinea mult la Brian. E în capătul 
culoarului, prima cameră, preciză femeia. 


x 


Fatimata suspina, cu capul în mâini, lungită pe 
pat. Păru să nu-şi dea seama de intrarea lui Malko în 
încăpere. Acesta se aşeză pe pat şi-i îndepărtă 
braţul care-i ascundea chipul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mi-e frică. Nu ştiu ce o să se aleagă de mine! 
gemu Fatimata. Trebuie să mă aperi. 

Brusc, înconjură gâtul lui Malko cu braţele şi îl 
trase spre ea cu o forţă neaşteptată. Îi simţi sânii 
grei, prizonieri sub materialul subţire, strivindu-se 
de pieptul lui, apoi gura ei i se lipi de gât. 

— O să mă ocup de tine! promise el, emoţionat de 
atâta suferinţă. 

— Ah, da! Nu mă abandona. 

Deodată, se lipi de el cu tot trupul, suplă ca o 
liană. Malko simţi cum pântecul femeii îl presa, iar 
gura ei o strivi pe a lui. Nicidecum pentru un sărut 
cast. 

Cu siguranţă că Fatimata era zguduită de moartea 


~ 112 ~ 


Gerard de Villiers 
amantului său, însă viaţa îşi cerea drepturile. 

Sărutându-l în continuare pe Malko, ea strecură 
mâna între trupurile lor şi-i apucă sexul prin 
pantaloni. 

Limba negresei se agita în gura lui Malko, iar el nu 
se putu împiedica să nu-şi lase mâna să alunece de- 
a lungul feselor superbe, care se retraseră imediat. 
Dar nu pentru a-l evita: Fatimata îi desfăcu 
fermoarul, îi prinse în mână membrul, având nevoie 
de spaţiu... 

Îşi duse cealaltă mână la spate, slăbi legăturile 
bluzei şi îşi eliberă sânii magnifici. 

Continuă să-l mângâie. Malko simţi cum i se 
trezea libidoul. Fatimata îşi dădu seama şi, cu un 
gest precis, îşi desfăcu fusta lungă, dând la iveală 
un triunghi de astrahan bine tuns. 

Îşi scosese chiloţii înainte de venirea lui Malko. 
Considerându-l suficient de excitat, se lăsă pe spate, 
desfăcu larg coapsele şi îl trase spre ea. 

Treizeci de secunde mai târziu, Malko se înfipse în 
vintrele ei. 

Fatimata se sprijini pe fese pentru a-l primi şi mai 
adânc în ea. În acelaşi timp, bazinul ei dansa fără 
muzică. Malko nu rezistă prea mult şi îşi dădu 
drumul cu un țipăt sălbatic. 

Rămase înfipt în pântecul Fatimatei, cu creierul 
golit de plăcere. Viaţa era nedreaptă: Brian Kennedy 
zăcea în sertarul unei morgi, iar el încercase o 
plăcere nebună alături de femeia cu care 
americanul făcuse dragoste în ajun. 


x 


~ 113 — 


Bun Venit la Nouakchott 

Fatimata îşi reluase atitudinea modestă de văduvă 
îndurerată, iar Marina îşi vedea de treabă ca de 
obicei; clienţii casei erau deja acolo. Un soi de 
reţinere împiedica desfăşurarea  conversaţiilor. 
Malko începea să-i înţeleagă pe îndrăgostiţii de 
Africa, de această sexualitate pură, fără limite şi 
fără înflorituri. Numai chemarea cărnii. 

Un vânt uşor răcorea atmosfera, iar muzica în 
surdină amintea de vacanţă. 

Poarta scârţâi, iar Malko ghici în penumbră capul 
ras al lui Ouma. 

Ziaristul se aşeză lângă el. 

— Am aflat ce s-a întâmplat. Aţi avut noroc... zise 
el. 

— Dar cine a vrut să ne ucidă? întrebă Malko. 

Mauritanul rămase tăcut câteva secunde, desfăcu 
o cutie de Carisberg şi spuse cu voce joasă: 

— Poliţia a descoperit mai devreme cadavrul unui 
bărbat, pe un teren viran din apropierea locului 
unde aţi fost atacați. Primise un glonţ în piept. 

— Cine e? 

— Un anume Salam El Barka. Un jandarm încă 
activ. 


Capitolul XI 


Malko medită câteva momente la dezvăluirea 
făcută de ziaristul mauritan. Omul pe care-l 
întrezărise putea fi acest individ mort. Dar de ce un 
jandarm? 

— Credeţi că există o legătură între atentat şi 
jandarm? întrebă el. 

Ouma zâmbi. 


~ 114 ~ 


Gerard de Villiers 

— Bineînţeles. Aţi tras în el? 

— Da. 

— N-a murit pe loc, s-a ascuns într-un cotlon, dar 
n-a putut ajunge prea departe. 

— Cum interpretaţi asta? 

— Nu ştiu ce să zic, mărturisi ziaristul mauritan. 
Acţiona, fără îndoială, în numele cuiva. S-a găsit 
arma pe care a folosit-o. Un pistol automat Makarov, 
fabricat sub licenţă în China. E arma utilizată de 
jandarmerie. 

— Credeţi că a acționat din însărcinarea 
guvernului? 

— De ce ar fi făcut-o? 

— Nu ştiu, răspunse Malko, fără a-i putea dezvălui 
adevăratul motiv al prezenţei lui la Nouakchott. 

Mauritanul îşi mângâie ţeasta rasă, vizibil încurcat. 

— Nu cred asta. Nu aşa se procedează de obicei. 
Nu aveau niciun motiv să-l lichideze pe american, 
iar pe dumneavoastră cu atât mai puţin. În cel mai 
rău caz, ar fi putut să-l expulzeze. 

— Atunci, cine? 

— Salafiştii... Ei au vrut mereu să-l elimine pe 
Brian Kennedy. Şi n-au dorit să se folosească de o 
persoană care frecventează moscheea Budah, ca să 
nu aibă probleme. 

— Acest jandarm nu era tânăr. 

— Asta nu înseamnă nimic... Salafiştii au şi 
membri mai în vârstă... 

Malko nu înţelegea. De ce oare voiseră să-l 
elimine tocmai salafiştii, care cunoşteau motivul 
prezenţei lui la Nouakchott? 

— Eu cred că n-a avut nimic de-a face cu 
dumneavoastră, conchise mauritanul. Brian 


~ 115 — 


Bun Venit la Nouakchott 
Kennedy era ameninţat de multă vreme. Faptul că a 
fost asasinat atunci când era împreună cu 
dumneavoastră este doar o simplă coincidenţă. 

— Este adevărat, recunoscu Malko, prietena lui, 
Fatimata, mi-a spus că fuseseră ameninţaţi... 

Ziaristul se uită la ceas. 

— Trebuie să plec, am de scris un articol. 

Pradă unei  inspiraţii subite, Malko întrebă 
deodată: 

— Ştiţi unde a fost descoperit cadavrul? 

— Nu chiar, dar pot afla. De ce? 

— Aş vrea să văd locul pentru a verifica dacă ar fi 
putut fugi până acolo. 

— Bine, zise ziaristul, deja în picioare. Vă pot 
conduce. Ne întâlnim în faţa concesiunii Toyota din 
cartierul Ksar. La ora nouă. Toată lumea ştie unde 
se află. 

După plecarea lui, Malko se duse s-o găsească pe 
Fatimata, care discuta aprins cu Marina. Discretă, 
aceasta se retrase. 

Fatimata îi adresă o privire  înlăcrimată. 
Deocamdată, viitorul ei părea în siguranţă. 

— Brian mi-a spus că un băiat din clubul lui sportiv 
este vărul unuia dintre cei trei condamnaţi la 
moarte. Dar nu mi-a spus şi numele lui. Poţi să 
încerci să-l găseşti? 

— Da, zise ea cu entuziasm. Trebuie să mă duc 
acolo mâine dimineaţă şi să vând mobilele de care 
nu mai am nevoie. 

— Perfect, o aprobă Malko. Te caut pe la prânz. 

Plecă şi, de-abia ieşit pe poartă, scoase din sacoşă 
micul Colt, pe care-l reîncărcase. Îl ţinea în mâna 
dreaptă, cu braţul întins de-a lungul corpului, 


~ 116 ~ 


Gerard de Villiers 
invizibil în întuneric. 

În cazul unui atac, putea riposta instantaneu. Din 
fericire, ajunse fără probleme la Tfeila. 

Adormi buştean: ziua fusese lungă şi încărcată de 
adrenalină. 


x 


ÎI trezi soneria mobilului. Auzi o voce de bărbat al 
cărui nume nu-l înţelese. 

— Pentru Land Cruiser, aş vrea să ne întâlnim... 
Aman Ould Bija, legătura cu AQMI. 

Cu inima bătându-i mai tare, Malko întrebă 
imediat: 

— Unde? 

— În cartierul Arafat. Mergeţi pe şoseaua spre 
Atar. La rondul de la a doua centrală electrică, o să 
vedeţi la stânga un „asfalt”. Trebuie să mergeţi pe 
el până la stâlpul 18. Acolo o să vă aştepte cineva. 
Veniţi peste o oră. 

— Imposibil, îl refuză Malko, am deja o întâlnire. 

— Atunci, peste două ore, conchise interlocutorul 
înainte de a închide. 


x 


Concesiunea Toyota era ascunsă în fundul unei 
străduţe prăfoase şi desfundate. Malko zări în faţă o 
Toyota Corolla, din care cobori Ouma. 

— Ştiu locul, îl anunţă mauritanul. Nu e departe. 

Malko urcă lângă el şi pătrunseră pe străduţele 
cartierului Ksar, trecând pe lângă moscheea Budah, 
ajungând apoi în spatele acesteia şi oprindu-se la o 
sută de metri mai departe, în faţa unei case 


~ 117 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
prăbuşite ce dădea spre un mic teren viran. 

— Aici el spuse ziaristul. 

Imediat după ce coborâră din Toyota, fură 
înconjurați de câţiva puşti morţi de curiozitate. 

Ouma le puse o întrebare, iar cel mai îndrăzneţ 
dintre ei se duse spre terenul viran şi se întinse pe 
pământ, făcând pe mortul. Malko evaluă rapid 
distanţa: era foarte posibil ca, având un glonţ în 
piept, ucigaşul lui Brian Kenndy să fi parcurs o sută 
de metri... 

— Bun, el trebuie să fie... 

În momentul în care ajunseră la maşină, unul 
dintre puşti îi spuse ceva lui Ouma, care se întoarse 
spre Malko. 

— Pretinde că a pus mâna pe mobilul pe care 
mortul tocmai voia să-l folosească. 

Copilul scoase din buzunar un telefon Nokia pe 
care-l ascunse în palmă... Pulsul lui Malko se 
acceleră. 

— Trebuie să-l recuperăm! 

Ouma era mai rezervat. 

— Probabil că e un mobil pe care l-a furat de 
undeva, obiectă el. Sunt nişte şmecheri. 

— Cât vrea pe el? 

Puştiul spuse un număr, iar ziaristul îi arătă palma. 

— E nebun. Cere 10.000 de ouguiya! 

Preţul unei mese în doi într-un restaurant bun din 
Nouakchott. Malko stătea ca pe jăratic, aşa că îşi 
strecură mâna în buzunar. Ouma se aplecă spre el. 

— Dati-mi 2.000. 

Malko îi întinse bancnota albastră. 

Copilul o înhăţă ca o şopârlă care înghite o muscă 
şi dispăru, urmat de prietenii care voiau şi ei o 


~ 118 ~ 


Gerard de Villiers 
bucată din prăjitură. 

Ouma îi dădu telefonul lui Malko. 

— Probabil că aţi pierdut 2.000 de ouguiya, zise el 
cu un aer filosofic. 

Poate că era o investiţie bună, îşi spuse Malko. 
Verifică telefonul: nu se aprindea. Se pare că 
mauritanul avusese dreptate: puştiul îi plasase un 
lucru vechi, fără valoare. 

Nu-i rămânea decât să se ducă şi la a doua 
întâlnire. De data aceasta, avea nevoie de Khouri 
Ould Moustapha. 


Banda de asfalt se îndrepta spre est, 
intersectându-se cu zeci de străzi nisipoase, 
mărginite de case cu acoperişurile plate. Cartierul 
Arafat se extindea continuu, alimentat de fluxul 
constant de mauritani atraşi de oraş sau ruinaţi de 
secetă. 

Câteva magazine, eternii negustori de piese de 
schimb pentru maşini. Un peisaj searbăd, plin de 
praf, fără niciun străin. Aici, chiar dacă centrul se 
afla la vreo doisprezece kilometri, erai într-o altă 
lume. 

Khouri Ould Moustapha mergea în zigzag printre 
căruțele cu apă potabilă trase de catării resemnaţi. 
În această zonă nu existau nici apă potabilă, nici 
haznale şi foarte puţină electricitate... 

Malko număra stâlpii. La cel de-al 
şaptesprezecelea, îi ceru şoferului să încetinească, 
apoi să oprească în dreptul stâlpului cu numărul 
optsprezece. Şoseaua continua încă vreo câţiva 


~ 119 — 


Bun Venit la Nouakchott 
kilometri, sfârşindu-se în plin deşert. 

Malko cobori din Toyota pe trotuarul prăfos, în faţa 
unei grămezi de butelii de Butagaz oferite spre 
vânzare. Un Mercedes din epoca de piatră era 
aşezat pe cale, urmând să-şi regăsească o nouă 
tinereţe datorită celor trei mecanici abili care lucrau 
la el. 

Khouri Ould Moustapha parcă maşina ceva mai 
departe, la umbră. Malko începu să se coacă sub 
soarele arzător, până când un tânăr îmbrăcat într-o 
dharaa bej se apropie de el, îşi puse mâna dreaptă 
pe inimă, apoi i-o întinse. 

— Salam aleikum. 

— Aleikum salam, răspunse Malko. 

În acelaşi timp, era cu ochii în patru, fermoarul 
genţii fiind deschis pentru a putea înhăţa rapid 
Colțul. 

Cu un zâmbet îmbietor, tânărul îi făcu semn să-l 
urmeze. Trecură mai întâi printre două case, apoi pe 
un teren viran accidentat, pe care-l traversară de-a 
curmezişul, ieşind în dreptul unor construcţii. 

Malko zări minaretul unei moschei înălțându-se 
deasupra zidului unei incinte. 

„Ghidul” împinse o poartă de fier şi pătrunseră 
într-o curte în curs de construcţie. 

Ceva mai departe, nişte tineri cu turbane citeau în 
picioare. Aparent, moscheea avea şi o şcoală 
coranică. 

„Ghidul” îl conduse până la o clădire modernă, 
mai curând rece, şi porni să urce scara. 

Bătu la o uşă de la primul etaj, o întredeschise şi 
dispăru. Uşa fu deschisă de un bărbat foarte scund, 
cu un aer de intelectual, înfăşurat într-o dharaa, cu o 


~ 120 ~ 


Gerard de Villiers 
barbă neagră şi stufoasă, dar îngrijită. 

Îi întinse mâna lui Malko şi spuse cu o voce 
onctuoasă: 

— Mă numesc Anouar Ould Haiba. Sunt profesor la 
şcoala noastră de ulemale. 

— Nu este o moschee? 

— Ba da, este moscheea mulftiului Dadew, Allah 
să-l aibă în pază. În prezent, este plecat în 
străinătate şi se va duce apoi la pelerinajul sfânt din 
Hadj, la Mecca. Luaţi loc. 

Imediat după ce se aşeză în fotoliu, tânărul care-l 
adusese intră cu un platou pe care se găseau 
pahare şi un ceainic. 

Inevitabilul ceremonial. 

Atmosfera era plină de cucernicie, cam ca într-o 
mănăstire. Malko goli paharul de ceai şi întrebă: 

— Dumneavoastră aţi vrut să mă vedeţi? 

— Nu, nu, o să vină şi cel care vrea să vă vadă. 
Între timp, doriţi să vizitaţi şcoala de ulemale? 

Malko refuză politicos. 

La al treilea pahar de ceai, uşa se deschise şi 
apăru un uriaş cu barbă şi ochelari cu rame 
metalice, având aceeaşi ţinută ca Anouar Ould 
Haiba, care făcu prezentările. 

— Fratele Moktar doreşte să vă cunoască. Vorbiţi 
engleza? 

— Da, de ce? 

— Fratele Moktar nu vorbeşte decât hassaniya şi 
engleza; este din Malaysia. 

Nou-venitul îl fixa pe Malko cu o privire deopotrivă 
binevoitoare şi dominantă. Se aşeză în faţa lui şi îşi 
încrucişă mâinile pe genunchi. 

Anouar Ould Haiba continuă: vine de la 


~ 121 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

Tombouctou. S-a întâlnit acolo cu anumiţi fraţi 
„rătăciţi” pe care încearcă să-i readucă la o 
înţelegere mai justă a Islamului. 

— Oameni care fac parte din AQMI? 

Surâsul onctuos al profesorului se lărgi. 

— O să vă spună el. Cred că are un mesaj extrem 
de important pentru dumneavoastră. 


Capitolul XII 


i spuse câteva cuvinte bărbatului din 
Tombouctou, care i se adresă imediat lui Malko în 
engleză. 

— Am aflat că ați fost victima unui atentat. Frații 
noştri din katiba „Tarek Ibn Zyad” țin să vă aducă la 
cunoştinţă că nu sunt amestecați în această afacere. 

Malko îşi spuse că AQMI nu pierdea timpul şi 
reacţiona prompt. 

— Şi atunci despre cine să fie vorba? întrebă el. 

Mauritanul făcu un gest evaziv. 

— Nu ştim. Poate necredincioşii din guvernul 
preşedintelui Ould Aziz. 

— Oare nu a fost vizată mai curând persoana care 
se afla cu mine, Brian Kennedy? întrebă Malko. 

Moktar clătină din cap. 

— Omul acela era de fapt un „misionar” care 
încerca să-i îndepărteze pe oameni de la dreapta 
credinţă, dar nimic nu a fost plănuit împotriva lui. 

Părea categoric: misterul rămânea intact. Malko îşi 
zise că poate va „vorbi” telefonul mobil şi continuă: 

— Vă mulţumesc. Mai aveţi să-mi transmiteţi 
vreun mesaj? 

Scufundat în fotoliul său, cu mâinile încrucişate pe 


~ 122 ~ 


Gérard de Villiers 

pântecul rotund, Anouar Ould Haiba părea să 
moţăie. Interlocutorul lui Malko se aplecă uşor 
înainte. 

— Şeicul Abu Zeid a hotărât să le dea o lecţie 
necredincioşilor care ne combat şi fac un joc dublu, 
în pofida înțelegerilor noastre. 

— Un joc dublu? 

Malko nu mai înţelegea nimic. 

— Da, confirmă uriaşul cu barbă. De două zile, 
zona în care se găseşte şeicul Abu Zeid a fost 
survolată la joasă înălţime de avioane militare. Unul 
dintre ele a lansat ceea ce credem a fi o baliză 
radio. Este vorba de un gest ostil, câtă vreme v-am 
acordat o amânare pentru a răspunde cererilor 
noastre. 

Descumpănit, Malko protestă. 

— Nu sunt la curent cu nimic din toate astea! Eu 
am venit la Nouakchott pentru a găsi o modalitate 
de a-i elibera pe cei trei condamnaţi la moarte. 

Moktar făcu un gest liniştitor, care însemna că nu i 
se reproşa nimic lui Malko, apoi continuă: 

— Vă cred, însă, ca urmare a acestui incident, 
şeicul Abu Zeid a decis să-l elimine pe unul dintre 
ostaticii aflaţi în mâinile sale pentru a evita pe viitor 
un astfel de incident. /nch’ Allah, prizonierul va fi 
decapitat mâine dimineaţă. 

Malko simţi că îi îngheaţă sângele în vine. Apoi 
începu să fiarbă. 

— Aţi înnebunit! protestă el. Aţi promis că nu vă 
atingeţi de ostatici timp de şapte zile. 

Un nou gest care îndemna la calm, apoi uriaşul 
continuă cu aceeaşi voce monotonă şi blândă: 

— Eu nu sunt decât un mesager. Asta am avut să 


~ 123 — 


Bun Venit la Nouakchott 
vă spun. Şeicul Abu Zeid se simte trădat. Chiar dacă 
nu dumneavoastră sunteţi vinovat. 

Se ridică, gata de plecare. Malko se înăbuşea de 
furie. Maşinal, vâri mâna în geanta de piele, 
atingând mânerul Coltului. Nu mai gândea, fiind 
dominat de o mânie oarbă. Cu cinci gloanţe, îi putea 
dobori pe cei doi bărbaţi din faţa lui, fugind apoi din 
moschee. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Moktar preciză: 

— Ceilalţi cinci ostatici nu vor păţi nimic atâta 
timp cât nu va fi depăşit termenul stabilit, /nch’ 
Allah. 

Malko încă mai strângea în palmă mânerul micului 
revolver atunci când spatele lat al trimisului AQMI 
ieşi pe uşă. Ştia că uciderea acestuia n-ar fi servit la 
nimic. Probabil că ostaticii ar fi plătit în locul lui... Se 
întoarse spre Anouar Ould Haiba. 

— Aţi auzit? 

Celălalt aprobă tăcut din cap. 

— Nu puteți face nimic? 

Anouar Ould Haiba îşi scutură barba neagră. 

— Nimeni nu se poate împotrivi unei hotărâri a 
şeicului Abu Zeid. Americanii nu au ce face în Africa. 
Retragerea e cea mai bună soluție. 

Malko se sufoca de furie. Se ridică şi se îndreptă 
spre uşă fără să-şi ia rămas-bun. Salafiştii erau nişte 
demenţi care trebuiau stârpiţi cu orice preţ. Din 
păcate, deocamdată, puteau juca pe degete cea mai 
mare putere din lume, care avea o altă idee despre 
viaţa omenească. 

leşind din moschee, îi veni să urle. Ajunse la 
şosea, iar Khouri Ould Moustapha îi făcu semn cu 
farurile. 


~ 124 ~ 


Gerard de Villiers 

— E-n ordine? întrebă el după ce Malko se sui în 
Toyota. 

— Nu, răspunse sec Malko. Mergem la Ambasada 
Americană. 

— Nu pot ajunge până la gard, îl avertiză 
mauritanul. E nevoie de o autorizaţie specială. 

— Nu-i nimic, o să merg pe jos. 


x 


Ira Medavoy, şeful staţiei CIA din Nouakchott, era 
abătut, deşi se afla acum la adăpost, în spatele 
sârmei ghimpate, al camerelor de supraveghere şi al 
blocurilor de beton. 

— Nu ştiu nimic despre aceste zboruri, afirmă el. 
O să vorbesc imediat la Dakar şi la Tamanrasset. 
Avioanele nu pot veni decât de acolo. Dar m-ar 
mira: se ştie că totul cade pe umerii tăi şi că ostaticii 
nu pot fi eliberaţi printr-o operaţiune militară. 

Nebun încă de furie, Malko uitase de telefonul 
Nokia pe care-l recuperase în cartierul Ksar. Îi 
scoase din geantă şi-i explică lui Medavoy 
proveniența acestuia. 

— Trebuie să-l facem să vorbească. Dacă este 
într-adevăr telefonul asasinului lui Brian Kennedy, 
am putea afla câte ceva. Apropo, omologii tăi ţi-au 
spus ceva despre acest jandarm care ar putea fi 
asasinul? 

— Nu, deşi în dimineaţa asta m-am dus la ei să le 
semnalez un camion cu explozibili încărcat în Gao 
pentru un atentat în Mauritania. 

— E ciudat, conchise Malko. Nu vrei să vorbeşti cu 
ei despre asta? 


~ 125 — 


Bun Venit la Nouakchott 

— N-ar folosi la nimic! Sunt foarte secretoşi. Dacă 
nu mi-au spus nimic, înseamnă că nu le vine la 
îndemână. Or să mă aburească, or să-mi spună că 
nu are nimic de-a face cu uciderea lui Brian. In plus, 
nu cunoaştem numele acestui om. Avem o singură 
mărturie oficială. O să supraveghem mobilul, 
promise el, dar dacă e vorba de numere locale, n- 
ajungem nicăieri... Dar afacerea ta? Avansează? 

— E prea devreme ca să-mi dau seama, răspunse 
Malko evaziv. 

Şeful staţiei nu insistă, mulţumindu-se să ofteze. 

— Sper că n-ai trecut peste linia roşie. Poftim, bea 
o bere. 

Aproape terminaseră sticlele de Budweiser atunci 
când secretara intră şi puse pe birou un mesaj 
decriptat. Şeful staţiei aruncă un ochi pe foaia de 
hârtie, apoi se uită la Malko. 

— Niciun aparat de-al nostru n-a survolat zona, îl 
anunţă el. Am primit ordin să nu ne mişcăm atâta 
timp cât negocierile sunt în curs de desfăşurare. 

— Atunci, de unde putea să vină acest avion? 

— Nu sunt prea multe variante. Putea fi un 
Breguet de recunoaştere francez, dar avioanele 
astea zboară la mare altitudine, sau un aparat 
algerian plecat din Tamanrasset. Celelalte ţări nu au 
nimic care să poată zbura atât de departe. O să-i 
întrebăm pe algerieni şi o să verificăm înregistrările 
radarului. 

— Ei ştiu că negociem? 

— Nu, sigur că nu. Şi nici nu vrem să le spunem. 
S-ar înfuria peste măsură. 

— Totuşi, eşti în relaţii bune cu serviciile lor 
secrete. 


~ 126 ~ 


Gérard de Villiers 

Americanul zâmbi cu amărăciune. 

— Avem nevoie unii de alţii, însă nu ne iubesc, iar 
noi nu avem pic de încredere în ei. La fel ca în cazul 
mauritanilor: nu ştiu niciodată nimic, chiar dacă le 
dăm o mulţime de informaţii culese prin intermediul 
mijloacelor tehnice. Sunt muţi ca nişte peşti. 

— O să transmiţi mai departe avertismentul lui 
Abu Zeid? 

— Imediat după ce pleci de aici. Sper să fie un 
bluf. Fac asta destul de des: ameninţă, apoi, în 
ultimul moment, acordă un termen suplimentar. Le 
place să se joace cu nervii noştri... 

Malko dădu din cap. 

— Dacă eliberăm ostaticii, ar trebui să-i nimicim 
până la ultimul. 

— Dă-mi două avioane F. 16, plusă Ira Medavoy, şi 
câteva bombe cu fragmentare şi nu mai rămâne 
nimic din ei. Deocamdată, trebuie să strângem din 
dinţi. 

Scutură cu putere mâna lui Malko. 

— Take care. Domnul cu tine! 

Malko trebui să meargă pe jos două sute de metri 
până la Toyota. Nu-i rămâneau de jucat decât două 
cărţi: avocata şi vărul unuia dintre condamnati. 

Asta în cazul în care Fatimata îl găsise. 

— Mergem la pensiune! spuse el. 


x 


Fatimata nu se întorsese, aşa că Malko se duse la 
Tfeila. 

Era obsedat de mesajul lui Abu Zeid: nu-i venea să 
creadă, era prea oribilă o astfel de crimă cu sânge 


~ 127 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

rece, lucidă, doar pentru a-şi demonstra puterea. li 
dispăruse pofta de mâncare. Se întinse pe pat şi, 
fără să-şi dea seama, adormi. Oboseala nervoasă 
era de vină. Când se trezi, era ora şapte. 

Cobori la piscină pentru a lua aer. Nicio veste de 
la nimeni. 
_ Liliecii plonjau în piscină pentru a-şi potoli setea. 
In ciuda celor 35 de grade, nu aveai senzaţia de 
căldură. 

Se uită la cerul pe care apăreau primele stele. Se 
rugă în gând ca Abu Zeid să se răzgândească. 


x 


De cealaltă parte a masivului lforhas, soarele 
începea să înroşească cerul, descoperind crestele 
muntelui Tassili cu o limpezime incredibilă. Tăcerea 
era absolută: în afara vulturilor, în această regiune 
pustie aproape că nu existau animale. Mohammed 
Ould Bechar se strecură afară din cort şi se îndreptă 
spre un mic promontoriu care domina locul în care 
se găsea jumătate din katiba lui Abu Zeid. 

Derulă covoraşul de rugăciune şi scoase din 
buzunarul  dje/labale: un tranzistor reglat pe 
frecvenţa Radio Tombouctou. Postul difuza cinci 
rugăciuni pe zi destinate celor care, ca şi el, erau 
izolaţi în deşert, departe de orice moschee. 

Deschisese aparatul la ţanc. Primele versete din 
Coran îi luară respiraţia: era întotdeauna atât de 
frumos. Se aşeză în genunchi, se întoarse cu faţa 
spre sud-est, unde se afla Mecca, şi începu prima 
rugăciune a zilei. 

Cu o cucernicie aparte. 


~ 128 ~ 


Gerard de Villiers 

Astăzi avea să împlinească voinţa lui Allah 
Atotputernicul şi Milostivul. 

Ridicându-se, se simţi animat de curaj. Rulă 
covorul şi se întoarse la cort. În afară de santinelele 
răspândite pe înălțimile din jurul taberei, era 
singurul care se trezise. Se sprijini apoi de un Land 
Cruiser ascuns, lângă o grotă, sub o prelată de 
culoarea deşertului şi scoase la iveală pumnalul lung 
de care nu se despărţea niciodată. Folosind 
Kalaşnikovul pe post de piatră de ascuţit, începu să 
plimbe lama deja tăioasă pe oţelul lustruit. 

Când i se păru că lama e destul de ascuţită, puse 
pumnalul în teacă, se ridică şi se duse spre o grotă 
ceva mai retrasă. Un bărbat stătea de pază la 
intrare, aşezat turceşte, cu un Kalaşnikov sprijinit pe 
genunchi. Se ridică şi îl îmbrăţişă în tăcere pe 
Mohammed Ould Bechar. Acesta îi spuse cu voce 
gravă: 

— E vremea să împlinim voinţa lui Allah, frate. 

Intrară amândoi în grota în care o siluetă era 
întinsă pe sol, învelită într-o pânză bej. Mohammed 
Ould Bechar trase pânza şi dezveli o femeie care 
dormea ghemuită. 

Simţind alunecarea pânzei, aceasta tresări şi se 
ridică, sprijinindu-se pe mâini. 

Judith Thomson se simţea mult mai bine, dar încă 
mai suferea în urma unei dizenterii încăpăţânate. De 
vină erau hrana şi apa. 

Paznicul ei o prinse de subsuori pentru a o ajuta 
să se ridice. Femeia se lăsă în voia lui. Era 
momentul în care o târau afară pentru a se uşura, 
ca să nu împută grota în care-şi petrecea cea mai 
mare parte a timpului. Cei şase ostatici fuseseră 


~ 129 — 


Bun Venit la Nouakchott 
repartizaţi în diverse locuri în eventualitatea unei 
operaţiuni surpriză. 

Merse câţiva metri, clipind des din cauza soarelui 
care se ridica pe cer. Epuizată, se lăsă să cadă în 
genunchi pe stânca netedă, însoţită de bărbatul 
care o susţinea. Durerile de abdomen reîncepură. Se 
ţinea de stomac cu ambele mâini, apăsând de parcă 
ar fi vrut să împiedice ieşirea fluidului mâlos şi urât 
mirositor. Renunţase demult la orice sentiment de 
ruşine. 

Cu capul lăsat în piept, nu văzu că bărbatul care o 
ajutase se plasase în spatele ei, scoțând apoi din 
buzunarul dje//labalei o cameră video mică, pe care o 
îndreptă spre ostatică. 

Judith Thomson nu zări camera decât după câteva 
secunde, atunci când o mână o apucă de păr pentru 
a-i împinge capul pe spate. 

Simţi ceva rece pe gât. O senzaţie dezagreabilă 
care dură puţin, urmată de o arsură atroce. 

Deschise gura să ţipe, dar nu se auzi niciun sunet. 
Lama tăioasă a pumnalului lui Mohammed Ould 
Bechar îi tăiase gâtul de la o carotidă la alta. 

Omul cu camera se dădu înapoi rapid pentru a nu 
fi stropit de sânge, iar trupul decapitat se prăbuşi în 
faţă. 

Mohammed Ould Bechar îşi şterse pumnalul de 
hainele femeii căreia îi tăiase gâtul. 

Cu sufletul împăcat. 

Aşa cum cere Coranul, tăiase gâtul 
necredincioasei în timp ce ea era întoarsă cu faţa 
spre Mecca. Fără să sufere, pentru că ascuţise 
pumnalul pentru a evita orice durere inutilă. 

Aşa face un bun musulman. 


~ 130 ~ 


Gerard de Villiers 

Aceeaşi regulă religioasă era valabilă atât pentru 
oile sacrificate înainte de Aid El Kebir”*, cât şi pentru 
necredincioşi. Allah Atotputernicul interzicea 
suferinţa inutilă. 


Capitolul XIII 


— They did it! The bastards! They did it! We 
should kill them all?” 

Şeful staţiei ţipa la telefon, tuna şi fulgera, 
hohotea de plâns. Malko îl asculta îngheţat. ÎI 
revedea în minte pe uriaşul bărbos, cu aerul său de 
intelectual înţelept. Aşadar, emirul Abu Zeid îşi 
dusese la îndeplinire ameninţarea. 

Telefonul americanului îl trezise din somn, însă 
acum era lucid, copleşit de o furie rece şi 
neputincioasă. Profitând de o pauză făcută de Ira 
Medavoy, întrebă: 

— Pe cine au executat? 

— Pe Judith Thomson, singura femeie din grup. 
Cea care a fost rănită în accidentul avionului King 
Air; avea un picior rupt. 

Malko voia să se agaţe de o ultimă speranţă. 

— E sigur? Nu cumva e un bluf? 

— Nu, au transmis decapitarea online. Postul Al 
Jazeera a refuzat s-o difuzeze, dar a intrat pe site-ul 
Al Ansar, sub forma comunicatului 22 al şeicului Abu 
Zeid. Washingtonul m-a anunţat! 

— E abominabil! conchise Malko, nebun de furie. 


26 Sărbătoarea sacrificiului, care îl omagiază pe profetul Abraham 
pentru că a acceptat să-şi sacrifice fiul, Ismail, dovedindu-şi astfel 
credinţa, (n. red.). 

27 Au făcut-o! Ticăloşii! Au făcut-o! Ar trebui să-i omorâm pe toţi! 


~ 131 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

— O să procedeze la fel şi cu ceilalţi! reluă 
americanul. Fac presiuni asupra noastră. Avionul 
care i-a survolat e cu siguranţă o scorneală. Vor să 
fie siguri că le satisfacem cererea. 

Dacă erau ascultați, conversaţia începea să 
devină periculoasă. Îndurerat şi mânios, şeful staţiei 
risca să fie imprudent. 

— Eşti la ambasadă? întrebă Malko. 

— Da. 

— Vin la tine. Anunţă paza. 

Nu era decât ora nouă dimineaţa. Malko avea alte 
lucruri de făcut, dar o sună totuşi pe Aïcha M'Baye. Îi 
răspunse robotul. 

De-acum, misiunea sa imposibilă căpăta o altă 
înfăţişare. Trebuia să reuşească şi, în acelaşi timp, s- 
o răzbune pe Judith Thomson. 


x 


lra Medavoy avea ochii roşii şi era tras la faţă. 
Imediat ce Malko intră în biroul lui, întoarse spre el 
monitorul computerului. 

— Uită-te. 

Malko se forţă să privească scena. Era oribil, mai 
ales din cauza culorilor vii. O voce rostea un 
comentariu în arabă, în timp ce un bărbat cu faţa 
ascunsă sub un văl bej prindea părul femeii 
îngenuncheate şi apropia un pumnal de gâtul ei. 
Malko închise ochii atunci când lama spintecă gâtul 
victimei. Auzi doar ultimele cuvinte ale discursului 
rostit de comentatorul invizibil: „Allahu Akbar”: 
Dumnezeu e Mare. 

Asta îi aminti de perioada în care, cu câţiva ani în 


~ 132 ~ 


Gerard de Villiers 
urmă, grupurile de salafişti din Irak îşi ucideau 
sistematic prizonierii. 

— Opreşte-l, ceru el, nu mai e nimic de aflat în 
plus. 

lra Medavoy se supuse şi îşi aprinse o ţigară, deşi 
în birou, ca peste tot în ambasadă, fumatul era 
interzis. 

— Ticăloşii! repetă el. Dacă aş pune mâna pe tipul 
ăsta, l-aş strânge de gât cu mâinile mele. 

— Nu e decât un fanatic ca atâţia alţii, îl temperă 
Malko. Trebuie eradicată mişcarea. Prin orice 
mijloace. 

Şeful staţiei ridică privirea. 

— Tu cum stai? 

— N-am avansat prea mult, mărturisi Malko. 

Îi povesti rapid despre cele două piste pe care le 
urmărea. Ambele erau foarte aleatorii. 

— Trebuie să reuşeşti! bătu cu pumnul în masă 
şeful staţiei. Când mi s-a vorbit despre acest proiect, 
am fost destul de reticent. Mi se ridică părul în cap 
când mă gândesc să-i ajut pe ticăloşii ăştia să 
evadeze. Asta se întâmpla însă înainte de a vedea 
filmul... Mai avem încă cinci camarazi în deşertul 
acela blestemat. Vor muri dacă nu facem nimic. 

În faţa tăcerii lui Malko, adăugă imediat: 

— Ştiu ce gândeşti: eliberarea unor astfel de 
indivizi este o crimă împotriva umanităţii... Dar a-i 
lăsa să ne omoare prietenii înseamnă acelaşi lucru. 
Mai întâi, să-i salvăm. Pe urmă, vom vedea. Nu mai 
vreau să am de-a face vreodată cu o asemenea 
înregistrare. 

— O să-i dau bătaie! zise Malko. Am aceleaşi 
sentimente ca tine, dar trebuie să fim pragmatici. 


~ 133 — 


Bun Venit la Nouakchott 
Mai există o problemă. Cine a încercat să mă 
asasineze? Dacă sunt oameni tocmiţi de guvernul 
mauritan, îmi vor pune beţe-n roate. 

—ỌO să primesc în seara asta rezultatele 
examinării telefonului, afirmă lra Medavoy. Între 
timp, nu pierde niciun minut. 

— Poţi conta pe mine. 


x 


Pensiunea părea adormită. Malko traversă grădina 
şi zări în bucătărie o negresă care curăța nişte 
legume. 

— Doamna Marina doarme, îl anunţă ea. Au 
petrecut aseară. 

— Nu-i nimic, spuse Malko şi începu să urce scara. 

Uşa Fatimatei nu era închisă cu cheia. Scârţâi uşor 
atunci când Malko o deschise. Negresa se ridică în 
pat, la început speriată, apoi se destinse. 

— Malko! 

Acesta se aşeză pe marginea patului. 

— Nu m-ai sunat ieri. Te-ai întâlnit cu „vărul” 

tău? 

— Mi s-a descărcat telefonul. Da, m-am întâlnit cu 
el, dar n-a fost deloc uşor. L-am aşteptat mult, apoi 
n-a vrut să vorbească cu mine pentru că sunt 
femeie. E foarte religios... în fine, atunci când i-am 
spus că un alb s-a interesat de vărul lui vorbind cu 
Anouar Ould Haiba, nu m-a crezut. 

— Şi pe urmă? insistă Malko, trepidând de 
nerăbdare. 

— Vrea să te vadă. Astăzi, pe la trei, dar nu în 
cartierul Ksar. 


~ 134 ~ 


Gérard de Villiers 

— Dar unde? 

— Mi-a dat întâlnire în piaţa Madrid. La benzinăria 
Star. 

— Ştii să conduci? 

— Nu, de ce? 

— N-are importanţă. Ne întâlnim aici la ora două. 

Femeia îl privea cu o expresie senzuală. 

— Nu mai stai puţin? 

Malko rezistă tentaţiei. Îi era de-ajuns să se 
gândească la filmul abominabil pe care-i văzuse ca 
să-i dispară orice dorinţă. 


x 


— Am nevoie de un Nokia cu o cartelă care nu 
trebuie reîncărcată decât după multă vreme, îi ceru 
Malko lui Khouri Ould Moustapha. 

— Bine, o să mergem la Ksar Market, spuse 
mauritanul. 

După o jumătate de oră, se aflau pe o alee unde 
se vindeau telefoane mobile. Malko rămase în 
Toyota, în timp ce şoferul negocia. Reveni cu un 
Nokia gri, un încărcător şi mai multe cartele. 
Numărul era notat pe una dintre ele. 

— OK, ne întoarcem la hotel. 

Ajunşi la Tfeila, Malko se întoarse spre şofer. 

— Am nevoie imediat de maşină. 

Mauritanul se întunecă la faţă. 

— Fără mine? 

— Fără. O să conduc eu; am nevoie de ea două 
ore. 

— E greu de condus prin Nouakchott. Nu există 
asigurare... 


~ 135 — 


Bun Venit la Nouakchott 
— O scot eu la capăt. Dacă se-ntâmplă vreun 
necaz, plătesc reparaţiile. 
Fără să mai aştepte răspunsul lui Khouri Ould 
Moustapha, urcă în cameră şi o sună pe avocată. 
Auzi din nou robotul. 


x 


Colonelul Smain Abu Khader dormise prost în 
camera spartană ce-i fusese rezervată în ambasada 
Algeriei. Aştepta dintr-o clipă-n alta un telefon de la 
omologii săi mauritani. Dar, cu cât se scurgea mai 
mult timp, cu atât se diminua riscul de a avea 
probleme. Era limpede că Salam El Barka, asasinul 
lui Brian Kennedy, nu vorbise. Acum, că murise, 
colonelul se simţea liniştit. Era foarte de greu de 
stabilit o legătură între el şi acest jandarm recrutat 
cu ani în urmă în Algeria. 

Omul trimis de americani la Nouakchott pentru a 
organiza evadarea celor trei condamnaţi la moarte 
era încă prezent, iar colonelul algerian nu-i cunoştea 
planurile. Evident că avea la îndemână o soluţie 
extremă: prevenirea autorităţilor mauritane, care i- 
ar fi închis imediat pe condamnaţi într-o cazarmă 
secretă. Totuşi, având o fire complicată, îi displăcea 
o soluţie atât de directă: prefera să rămână în 
umbră. Se decise să mai aştepte încă patruzeci şi 
opt de ore şi să-şi recontacteze „cârtiţa”. 


x 


Malko evită la mustață un taxi rablagit care 
mergea pe contrasens pe bulevardul Gamal Abdel 


~ 136 ~ 


Gerard de Villiers 

Nasser, iar Fatimata ţipă înspăimântată. Trase din 
nou de volan şi maşina de teren frână în faţa unui 
Mercedes oprit în mijlocul intersecţiei. 

Femeia care-l conducea tocmai telefona liniştită, 
indiferentă la şirul de vehicule blocate de 
dezinvoltura ei. 

— Ah, aici femeile fac ce vor! spuse râzând 
Fatimata. 

La vreo trei metri distanţă, un poliţist se uita 
chiorâş la toată scena. Dacă ar fi intervenit, femeia 
din Mercedes i-ar fi scos ochii. Malko se uită la ceas. 
Două fără zece, iar piaţa Madrid era încă departe. 
Nu avea cum să dea înapoi, fiind blocat de o 
autocisternă. Din fericire, la Nouakchott nu existau 
autobuze. Lângă el, cei treizeci de pasageri ai unui 
maxi-taxi, năuciţi de oboseală şi de căldură, păreau 
nişte vite duse la abator. 

— Încearcă să vorbeşti cu ea! propuse Malko. 

Fatimata cobori din maşină şi se duse să 
parlamenteze cu femeia. Ca prin miracol, aceasta 
închise telefonul şi catadicsi să avanseze câţiva 
metri, eliberând astfel cam o sută de vehicule. 
Fatimata se întoarse râzând. 

— l-am spus că am întâlnire cu amantul... A 
înţeles. 

Miracolul solidarităţii feminine. După douăzeci de 
minute, Malko zări piramida de cărţi de ciment 
cocoţată pe o mică piramidă de piatră, care marca 
centrul rondului Madrid. Era o apariţie uimitoare în 
acest oraş total deculturalizat. Întârziase şi avea un 
nod în stomac. 

Benzinăria Star, de pe partea cealaltă a rondului, 
părea să se afle la ani-lumină de el. 


~ 137 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

Din nou, totul era blocat. 

— Du-te pe jos, îi zise Fatimatei. 

Negresa se strecură printre maşinile blocate în 
ambuteiaj. Malko o ajunse din urmă după vreo zece 
minute bune. La un metru de ea aştepta un 
mauritan tânăr şi sfrijit, care purta sandale şi o 
dharaa albă. Avea o barbă puţin cam stufoasă, 
mustaţa fiind redusă la o simplă linie. 

Când Malko se opri lângă ei, Fatimata deschise 
portiera pick-up-ului şi urcă în spate. Tânărul se 
aşeză în faţă şi întoarse spre Malko o privire 
intrigată. Îl salută cu mâna dreaptă pe inimă. 

— Salam aleikum. 

Malko îi răspunse la rândul lui, iar Fatimata 
preciză: 

— Nu vorbeşte decât hassaniya şi ştie câteva 
cuvinte în franceză. E foarte tânăr: are douăzeci de 
ani. 

Malko porni din nou şi se angajă pe şoseaua spre 
Nema. După cinci sute de metri, cobori pe drumul 
lateral nisipos şi se opri lângă o turmă de oi. Se 
întoarse spre Fatimata şi-i zise: 

— Spune-i că-i vreau binele vărului său, Maarouf, 
şi că aş dori să iau legătura cu el. 

Tânărul rosti câteva cuvinte. 

— Întreabă cine eşti şi de ce te interesezi de el. 
Tu, un necredincios. 

Malko îşi pregătise răspunsul. Îi întinse tânărului o 
hârtie pe care erau scrise numele şi numărul 
muftiului Dadew, contactul cu AQMI. 

— Spune-i că, dacă are vreo îndoială, se poate 
duce la omul acesta. El o să-i confirme că sunt de 
încredere. 


~ 138 ~ 


Gerard de Villiers 

Numele mulftiului Dadew păru să-l mai înmoaie un 
pic pe tânărul care vâri hârtia în buzunar. 

— ÎI vizitează des la închisoare pe vărul lui? 

Răspuns confuz. 

— Nu, el n-are timp, dar cineva din familie se duce 
cu mâncare aproape în fiecare zi. Altfel, ar muri de 
foame. Dar costă scump, pentru că trebuie să-i 
cumpere pe gardieni. 

— Perfect, spuse Malko, scoțând din geantă 
telefonul Nokia şi încărcătorul. Să ia telefonul ăsta şi 
să facă în aşa fel încât să-i parvină vărului său. 
Vorbeşte franceza? 

— Putin. 

— Bine. O să ne descurcăm. Introduc numărul 
meu. După ce primeşte aparatul, să mă sune. Crede 
că e posibil? 

Vărul lui Maarouf Ould Haiba aprobă din cap. 
Totuşi, cu mobilul pe genunchi, încă ezita. Malko 
înţelese mesajul mut. Strecură mâna în buzunar şi 
scoase toţi banii pe care-i avea la el, un teanc de 
bancnote de câte 1.000 şi 2.000 de ouguiya, şi îi 
întinse „vărului”. 

— Asta o să-i fie de ajutor. 

Ca un pelican înfometat, „vărul” aruncă în 
buzunar banii şi telefonul mobil, apoi rosti câteva 
cuvinte. 

— Întreabă dacă-l putem duce la moscheea 
muftiului Dadew. 

Măcar nu pierdea timpul. 

— Să mergem! 

După ce alungă mai multe oi suicidare şi evită o 
şaretă trasă de un măgăruş, Malko porni spre piaţa 
Madrid pentru a ajunge pe şoseaua spre Atar, apoi 


~ 139 — 


Bun Venit la Nouakchott 
în cartierul Arafat. Nu schimbară nicio vorbă până la 
stâlpul 18. „Vărul” duse mâna la inimă, cobori şi 
traversă în direcţia moscheii. 

După ce plecară, Fatimata oftă. 

— E timpul pentru siestă! 

Era adevărat. Totul se oprea până la ora cinci, îi 
aruncă lui Malko o privire drăgăstoasă şi-l întrebă cu 
timiditate: 

— Eşti foarte ocupat acum? 

Fu cât pe ce să răspundă „da”, însă privirea 
insistentă a Fatimatei îl înmuie. Simţea nevoia să 
iasă din atmosfera de groază a dimineţii. 

Şi, în plus, nu avea nimic de făcut. În afară de a 
forma întruna telefonul avocatei. 

încurajată de tăcerea lui, Fatimata îşi aşeză 
degetele lungi pe coapsa lui Malko, promiţându-i 
fără cuvinte clipe de destindere. 


Capitolul XIV 


După ce ajunse în camera Fatimatei de la 
pensiune, Malko o sună pentru a o suta oară pe 
avocata Aïcha M'Baye. 

Miracol: în sfârşit, îi răspunse o voce. Dar nu era a 
ei. 

— Doamna M'Baye e „coborâtă” din birou, îl 
anunţă secretara. Trebuie să reveniţi mâine. 

Închise. Dacă avocata ar fi avut un răspuns pentru 
el, l-ar fi sunat. Dezamăgit, puse telefonul pe 
măsuţa joasă. Fatimata îl fixa cu privirea, zâmbind. 
Se apropie de Malko cu mersul ei unduios şi se 
sprijini de el. 

— Am de gând să-ţi spăl capul, zise ea veselă. 

~ 140 ~ 


Gerard de Villiers 

Probabil că voia să spună „creierul”. 

O lăsă să-i deschidă cămaşa şi să-şi lipească 
buzele de pieptul lui, excitându-l abilă cu limba, 
între timp, îl masa cu blândeţe. Fără să se dezbrace 
încă, îi scoase membrul şi îngenunche în faţa lui 
Malko. Era pentru prima dată când făcea cunoştinţă 
cu gura ei. Era evident că frecventarea străinilor o 
civilizase. Mângâierea ei era sofisticată, vorace şi 
extrem de eficientă. 

Se ridică, îşi contemplă satisfăcută opera, apoi, cu 
rapiditatea unui prestidigitator, se debarasă de 
hainele pe sub care nu purta niciodată sutien, 
rămânând doar în stringul de nailon negru care-i 
proteja vag pântecul. Râzând, îl trase pe Malko spre 
pat. 

Acolo, în genunchi, îşi reluă cu aplomb felaţia, 
scoţându-şi în sfârşit chiloţii. Se răsuci şi-i oferi o 
perspectivă lipsită de ascunzişuri asupra feselor ei 
minunate. 

Un adevărat îndemn la viol. 

Atunci când Malko se apropie, iar Fatimata îi simţi 
fierbinţeala sexului, îşi desfăcu fesele superbe cu 
ambele mâini, cu un gest de o impudoare extremă. 

Lui Malko nu-i trebui decât o uşoară opintire 
pentru a se înfige în pântecul ei. 

Începu s-o pătrundă din ce în ce mai tare, apoi 
Fatimata întoarse capul şi îi ceru cu o voce dulce: 

— Dă-mi-o şi în fund! Dar nu tare şi nu adânc. 

Copleşit de plăcere, Malko se retrase din vintrele 
ei şi începu să apese progresiv sfincterul femeii, 
încă închis. Reuşi să-l deschidă şi se înfipse uşor în 
măruntaiele somalezei. Pe urmă, începu să se mişte 
câte puţin, fără să pătrundă prea adânc. 


~ 141 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

Fatimata gemea. 

Gemetele se transformară în ţipete, în timp ce 
Malko se mişca între fesele ei fără să se înfigă cu 
totul; capul femeii se mişca în toate direcţiile, 
muşcând cearşaful. Până la urmă, scoase un țipăt 
adevărat. Malko nu intrase în ea decât câţiva 
centimetri. Se întoarse spre el, în extaz. 

— Mi se învârte capul! E aşa de bine! Acum, 
simte-te bine... 

Se afla încă între fesele ei, iar instinctele rele 
puseră stăpânire pe el instantaneu. Ezită o zecime 
de secundă, apoi, apucând-o pe Fatimata de şolduri, 
se înfipse în ea pe de-a-ntregul. 

— Aaaaaahhh! 

Ţipătul zgudui pereţii. Intrând până la refuz între 
fesele magnifice, Malko se opri puţin ca să-şi 
recapete suflul. Era pur şi simplu divin. Se retrase şi 
o violă progresiv de data asta. Cu capul prins în 
mâini, Fatimata gemea uşor la fiecare mişcare. Se 
resemnase. 

Malko nu se gândea decât să străpungă aceste 
fese de vis. Încet-încet, începu să se mişte la fel de 
uşor ca în sexul ei. Atât de uşor, încât se întrebă 
dacă nu cumva ţipătul Fatimatei nu fusese de fapt o 
gratificaţie şi nicidecum un protest. 

Ar fi vrut ca totul să dureze cât mai mult, dar 
excitaţia era extremă. Simţi seva urcându-i din 
rărunchi şi se lăsă să cadă cu toată greutatea peste 
fesele Fatimatei, care se lungi pe burtă. 

Era ameţit de plăcere. 

Deşi era încă înfipt în ea, femeia se întoarse spre 
el şi zise cu voce pierită: 

— Hei, mi-ai făcut-o! Eşti un rău. 


~ 142 ~ 


Gerard de Villiers 

Malko tocmai voia să-i răspundă, când începu să 
sune telefonul mobil, smulgându-l din pauza erotică. 

Fatimata scoase un mic țipăt când el se retrase. 
Numai de-ar fi fost Aicha M'Baye! 

Nu era decât Ira Medavoy. 

— Mobilul a vorbit, îl anunţă el laconic. Te aştept. 


x 


lra Medavoy nu era mai bine dispus ca dimineaţă, 
iar pungile de sub ochi i se accentuaseră. După ce 
Malko se aşeză, îl anunţă: 

— E un miracol că am recuperat acest mobil. Am 
găsit un număr care explică multe lucruri. 

— Al cui? 

— Al unuia dintre omologii noştri. Colonelul Smain 
Abu Khader, responsabilul Securității Militare 
Algeriene din Nouakchott. Îl avem în banca noastră 
de date. 

— Crezi că el a ordonat asasinarea mea? Ce 
legătură avea cu jandarmul? 

— Încă nu ştim asta, recunoscu americanul. 
Anumiți jandarmi mauritani au fost pregătiți în 
Algeria: poate că acesta a fost recrutat acolo... 

Dar e logic ca algerienii să încerce să te elimine. 
Nu vor cu niciun preț ca cei trei condamnați la 
moarte să fie repuşi în circuit. Tu ai fost cel vizat. 
Bietul Brian a fost o acoperire. O manevră perversă, 
foarte algeriană. 

— Ce facem acum? 

Americanul schiţă un gest evaziv. 

— Nu avem prea multe alternative. Nici vorbă să 
discutăm cu omologii noştri mauritani... Cu atât mai 


~ 143 — 


Bun Venit la Nouakchott 
puţin cu algerienii, care ne vor râde în nas. Aşa că 
trebuie să fim vigilenţi... 

Malko se simţea copleşit. La problema principală 
se adăuga şi faptul că era vizat de serviciile secrete 
algeriene. 

— Au fost necesare multe elemente pentru a pune 
la cale atentatul, remarcă el. Filări, informatori. 

— Algerienii au oameni aici de multă vreme, 
replică Ira Medavoy. 

— Există un punct esențial, spuse Malko. Cum de 
au aflat algerienii ce caut eu aici? 

Ira Medavoy rămase mut. Malko insistă. 

— Oare să fi vorbit cineva din Agenţie? 

— Imposibil, „Black Bird” este complet ermetică. 
Doar o mână de oameni îţi cunoaşte misiunea. 

— Poate că algerienii au reuşit o interceptare 
tehnică... 

— Exclus. Nu ne pot sparge codurile. 

— Atunci, nu mai rămâne decât o singură ipoteză, 
conchise Malko. Au o cârtiță printre salafişti. 

Americanul îl aprobă. 

— Nu e imposibil. Pe vremea GIA, ştim că au 
manipulat mai mulți emiri. Poate că au continuat cu 
AQMI. 

— Nu e deloc liniştitor... 

— Nu. Dar pentru a afla identitatea cârtiţei... 

— Trebuie să-i prevenim pe cei din AQMI, spuse 
deodată Malko. 

— Cum? 

— Prin intermediul lui Anouar Ould Haiba, omul pe 
care l-am întâlnit la moscheea muftiului Dadew. El 
are legături cu AQMI. 

— Du-te la el, acceptă Ira Medavoy, dar fi 


~ 144 ~ 


Gerard de Villiers 

prudent. Nu ştim totul. Acum înţeleg povestea 
avionului care a survolat zona katibei lui Abu Zeid. 
Algerienii au vrut să semene zâzanie şi au reuşit. 

— N-au fost luaţi în calcul! remarcă Malko cu 
amărăciune. 

— Apropo, continuă şeful staţiei, am primit un 
mesaj de la Washington: DG a obţinut aprobarea 
pentru modificarea orbitei unuia dintre sateliții 
noştri militari, astfel încât să poată acoperi zona 
Saharei. 

— Şi ce avantaje o să avem noi? 

— Deocamdată, nu mare lucru, poate doar 
posibilitatea de a obţine regulat imagini din zonă şi, 
eventual, de a utiliza drone teleghidate prin sateliți. 
Pentru observaţie sau pentru a da o lovitură. 
Evident că, atâta timp cât ostaticii sunt acolo, 
trebuie să fim extrem de prudenti. 

Malko se ridică. 

— OK, mă duc să mă întâlnesc cu pramatia de 
Anouar Ould Haiba. 


x 


Malko regăsi cu uşurinţă moscheea mulftiului 
Dadew. Părăsi „asfaltul”, traversă terenul viran care 
semăna cu un câmp brăzdat cu cratere de bombe şi 
parcă maşina de-a lungul clădirii. Aceiaşi indivizi 
bărboşi care se plimbau prin curte îi aruncară priviri 
intrigate. Se duse direct la clădirea în care, cu două 
zile în urmă, avusese loc întâlnirea şi urcă la primul 
etaj. 

Impinse uşa. Anouar Ould Haiba era aşezat la 
biroul lui. Se uită mirat la Malko, apoi îi zâmbi mai 


~ 145 — 


Bun Venit la Nouakchott 
curând forţat. 

— Nu mi-aţi telefonat... 

— Din prudenţă, răspunse Malko, aşezându-se. 

Micul mauritan înconjură biroul şi veni lângă el. 

— Aveţi posibilitatea să-i contactaţi pe amicii 
dumneavoastră din AQMI? întrebă Malko. 

— Nu sunt amicii mei, protestă mauritanul cu un 
zâmbet încurcat. De ce? 

— Pentru a le transmite o informaţie importantă, 
chiar vitală. 

Îi povesti ce se întâmplase, faptul că americanii îl 
identificaseră pe colonelul Securităţii Militare, apoi 
conchise: 

— Cineva din AQMI lucrează cu serviciile secrete 
algeriene. Trebuie demascat. Repede. Altfel, 
operaţiunea mea nu are sorţi de izbândă. 

Anouar Ould Haiba îşi îngustase ochii şi părea 
copleşit. 

— O să-i anunţ, promise el. N-aveţi nicio idee 
despre identitatea acestei persoane? 

— Niciuna. 

Mauritanul se ridică în picioare; părea vizibil grăbit 
să scape de Malko. 

— O să fac ce trebuie, mai spuse el. 

leşind din moschee, Malko nu se simţea decât pe 
jumătate liniştit. Nu era deloc sigur că salafiştii vor 
elimina „cârtiţa” din Securitatea Militară. Or, el nu-şi 
putea permite să ducă operaţiunea la bun sfârşit cu 
acest vultur cocoţat pe umărul său. 


x 


Anouar Ould Haiba îşi privi mâinile grăsuţe, care-i 
~ 146 ~ 


Gerard de Villiers 
tremurau uşor. Niciodată în viaţa lui nu se aflase 
într-o situaţie atât de grea. Îl blestemă în gând pe 
jandarmul acela care luase cu el mobilul. Era un 
miracol că agentul CIA venise să i se plângă tocmai 
lui. Cu toate acestea, se găsea în faţa unei dileme: 
să-l prevină sau nu pe colonelul algerian? Dacă o 
făcea, exista posibilitatea ca Smain Abu Khader să 
încerce să-l elimine. Dacă-i prevenea pe salafişti, 
cum vor reacţiona aceştia? Ei ştiau că fusese 
suspectat la un moment dat că lucra pentru 
serviciile secrete mauritane. 

Lucru de altfel exact. 

lar cine a trădat o dată va trăda şi a doua oară... 

Deocamdată, decise să pună în practică un 
proverb arab de bun-simţ: cuvântul pe care-l rosteşti 
devine stăpânul tău; cel pe care-l treci sub tăcere 
este sclavul tău. 

Nu va spune nimănui nimic. 


x 


Se lăsa întunericul atunci când Malko ajunse la 
Tfeila. Khouri Ould Moustapha ieşi din penumbra 
parcării, vizibil liniştit că-şi vedea maşina întreagă. 

Malko se simţea golit. Era puţin probabil ca 
avocata să-l sune la ora aceea. Nu-i rămânea 
altceva de făcut decât să se odihnească. Toate 
capcanele fuseseră întinse. Dacă nimeni nu 
reacţiona, va lua avionul, lăsându-i în voia sorții pe 
cei cinci ostatici. 

| se făcea rău numai gândindu-se la o astfel de 
soluţie. 


~ 147 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
* 


Soneria mobilului îl trezi la ora opt. Recunoscu 
imediat vocea puţin cântată a Aichei M'Baye. 

— Mă duc la palat la ora nouă, îl anunţă ea, şi 
rămân acolo toată ziua. Trebuie să ne întâlnim mai 
întâi. Sunt la birou. 

— Vin imediat! zise Malko, explodând de 
adrenalină. 

Oare era o veste bună sau proastă? 


x 


Uşa biroului avocatei era întredeschisă, iar Malko 
o găsi ghemuită în faţa unui teanc de dosare. Peste 
tot erau întinse foi de hârtie. Femeia se ridică şi îi 
strânse mâna. 

— Nu prea am timp, sunt în întârziere. 

— V-aţi întâlnit cu clientul? 

— Da. 

— V-a dat vreun bilet pentru mine? 

— Nu. 

Malko simţi că-i dispare tot entuziasmul şi făcu o 
remarcă: 

— Puteaţi să-mi spuneţi asta la telefon. 

— Nu mi-a dat niciun bilet, dar a zis ceva. 

— Ce? 

— Să vă duceţi la „Papa Marseille”, singurul care 
ar putea să vă ajute. 

— Cine e „Papa Marseille”? 

— Un fost client de-al meu. Un francez. Pe 
vremuri, era antreprenor în construcţii. Îi mergea 
bine, dar a întâlnit o fată de şaisprezece ani de-abia 


~ 148 ~ 


Gerard de Villiers 
divorțată; a înnebunit de tot. Pentru că soţia lui voia 
să scape de ea, a strâns-o de gât. 

— Şi pe urmă? 

— L-am apărat bine, dar tot a primit patru ani în 
„închisoarea de o sută de metri”. 

— Şi cum ar putea el să mă ajute? 

— În timpul detenţiei, a reconstruit practic 
închisoarea! De atunci, continuă să facă regulat tot 
felul de lucrări. Se are bine cu toţi gardienii. Intră 
acolo când vrea. 

— Ce anume ar putea să-l motiveze? 

— A dat de fundul sacului. Trăieşte din tot felul de 
expediente. l-a spus clientului meu că, dacă ar avea 
bani, ar cumpăra turma de cămile a unui prieten 
mauritan care s-a săturat să trăiască în deşert. 

— Şi prietena lui? 

— A plecat demult, dar, cu o sută de cămile, ar 
găsi uşor alta. 

Totul părea o nebunie, dar erau în Africa. 

— De ce i se spune „Papa Marseille”? 

— Pentru că e bătrân şi vine din Marsilia. 

Limpede ca lumina zilei. 

— Credeţi că e interesat? 

Avocata îl fixă cu privirea, zâmbind ironic. 

— Nu ştiu să citesc în sufletele oamenilor, dar 
ultima dată când l-am văzut nu o ducea deloc 
strălucit, mi-a cerut 3.000 de ouguiya ca să-şi 
cumpere bere. Deci... 

— Unde locuieşte? 

— Habar n-am. Se duce însă deseori la agenţia El 
Wadel, de pe bulevardul Nasser, unde turiştii pot 
închiria maşini de teren. Îl folosesc pe post de şofer 
şi, în mod regulat, ca mecanic. 


~ 149 — 


Bun Venit la Nouakchott 
Aïcha M'Baye îşi luă servieta şi îi întinse mâna. 
— Baftă; aş prefera să nu ne revedem, e prea 
periculos. Am făcut deja de două ori închisoare din 
motive politice şi nu vreau să mă întorc acolo. 


x 


Era aproape în faţa hotelului El Amâne. Malko 
parcă maşina pe trotuarul plin de nisip şi intră într-o 
dugheană întunecoasă, cu o firmă scrisă de mână. 

„El Wadel. Maşini de închiriat, ghizi. Excursii 
organizate.” 

înăuntru, de-abia distingeai ceva. Un mauritan 
foarte bătrân şi foarte slab fuma, rezemat de o 
tejghea de lemn. Îşi întoarse faţa emaciată spre 
Malko, cu un zâmbet ştirb. 

— Bună ziua, domnule, doriţi să închiriaţi o 
maşină? 

Vorbea într-o franceză elegantă. Malko îi întoarse 
zâmbetul. 

— Poate. Dar mai întâi, îl caut pe „Papa Marseille”. 
E aici? 

Bătrânul păru surprins că un străin cunoştea acest 
nume. 

— Cred că este în spate, zise el, mă duc să-l 
chem. 

Se ridică şi dispăru într-o încăpere şi mai 
întunecoasă, lăsându-şi ajutorul să se joace cu un 
calculator de birou. De când turiştii dispăruseră din 
Mauritania, probabil că afacerile mergeau destul de 
prost... 

La 25.000 de ouguiya pe zi pentru un pick-up, 
clienţii mauritani nu prea se înghesuiau. 


~ 150 ~ 


Gerard de Villiers 

Bătrânul reapăru, însoţit de un bărbat cu vreo 
douăzeci de centimetri mai înalt. Era îmbrăcat într-o 
sahariană bej, iar părul şi mustaţa albe contrastau 
cu tenul bronzat: un maior din armata Indiilor. Se 
uită la Malko surprins şi puţin neliniştit: în viaţa sa 
actuală nu prea existau multe surprize plăcute. 

— Pe mine mă căutaţi? 

— Da. 

— Cine sunteţi? Aveţi nevoie de un şofer? 

— Poate. M-a trimis doamna avocat Aïcha M'Baye. 

Chipul lui „Papa Marseille” se lumină. 

— Ah, bine. 

— Aş vrea să vorbim în linişte. 

— OK. Mergem peste drum, la Amâne. Au bere 
proaspătă. 

li adresă bătrânului mauritan câteva cuvinte în 
hassaniya şi îl urmă pe Malko. 

Le trebuiră câteva minute să traverseze marele 
bulevard, pe care zeci de Mercedes-uri rablagite 
păreau să participe la cursa de 24 de ore de la Le 
Mans. În cele din urmă, ajunseră în patioul pustiu al 
hotelului El Amâne. 

Malko aşteptă ca „Papa Marseille” să golească cu 
lăcomie jumătate din sticla lui de bere, apoi se 
aplecă spre el. 

— Ştiu că doriţi să cumpăraţi o turmă de cămile, 
care v-ar putea schimba viaţa, atacă el problema. 
Sunt dispus să finanţez această achiziţie. 


Capitolul XV 


„Papa Marseille” termină şi a treia bere. Între 
timp, Malko îi explicase planul său. 


~ 151 — 


Bun Venit la Nouakchott 

Bătrânul remarcă: 

— M-am întâlnit cu aceşti salafişti la închisoare; 
par oameni de treabă, politicoşi, te salută cu mâna 
pe inimă, nu fumează, nu beau, dar sunt nişte 
demenţi. Nu se gândesc decât să taie gâtul cuiva. In 
restul timpului, se roagă şi sunt închişi în ei. Tuturor 
le e frică de ei, chiar şi celor din familiile lor. 

Malko îl opri. 

— Credeţi că planul meu e realizabil? 

— Nu e nerealizabil, nuanţă „Papa Marseille”. Va 
trebui să mă duc la închisoare. Chiar am de livrat 
acolo o chiuvetă. După părerea mea, e o problemă 
de bani. 

— Pentru dumneavoastră? 

— Da, bineînţeles. Dar şi din cauza gardienilor. Nu 
putem face nimic dacă nu-i cumpărăm. 

— Şi merge? 

— Câştigă 70.000 de ouguiya“* pe lună... Dacă 
veniţi cu bani mulţi, s-ar putea să-i intereseze. 

— Am cercetat exteriorul, îi explică Malko. Cred că 
ar trebui săpat un tunel în direcţia clădirii unde se 
află vama, care să ajungă până în marele hangar 
lipit de zidul închisorii. Am fost acolo: podeaua e de 
pământ. Trebuie săpat începând dintr-o celulă, este 
singura metodă. Sper că salafiştii nu sunt la primul 
etaj. 

— Toate celulele sunt la parter, preciză „Papa 
Marseille”. 

În sfârşit, o veste bună. 

Îşi netezi mustaţa şi întrebă: 

— Şi eu? 

— V-am spus, o să aveţi cămilele. 


28 200 de euro. 
~ 152 ~ 


Gerard de Villiers 

Bătrânul zâmbi cu răutate. 

— E cam puţin. lată ce vreau eu, mai ales că risc 
foarte mult... Ca să încep o viaţă nouă, îmi trebuie 
cincizeci de cămile. 

— Care e preţul unei cămile? 

— În jur de 150.000 de ouguiya. Adică 400 de 
euro. Din cauza secetei, preţurile au scăzut. In plus, 
am nevoie de nişte bani pentru micuța pe care o am 
în vedere. Tatăl ei nu lasă mai jos de 500.000 de 
ouguiya. Nu are decât şaisprezece ani, dar e foarte 
înzestrată de la natură. 

Era clar că nu-şi schimbase obiceiurile. 

— Prin urmare, iată care e propunerea mea. Dacă 
accept, îmi daţi imediat treizeci de milioane de 
ouguiya. Apoi, în ziua evadării, primesc restul. 

— Şi pe urmă o să rămâneţi la Nouakchott? 

— Nu, plec spre Atar, cunosc locurile ca pe 
buzunarul meu. De altfel, micuța pe care o am în 
vedere e de acolo. O să mă instalez în deşert, cu ea 
şi cu cămilele. Nimeni n-o să vină să mă caute, 
pentru că o să mă pun sub protecţia unui şef de trib 
local. Sunteţi de acord? 

— Nicio problemă, îl asigură Malko. Fusese 
pregătit să plătească de două ori pe-atât. 

„Papa Marseille” se întoarse spre bar. 

— Moussa! 

Barmanul veni în fugă, cu o sticlă de bere în 
mână. Însă noul asociat al lui Malko îi zise: 

— Spune-mi, mai ai şampanie franţuzească? 

— Da, domnule Marseille. Zairezii ne-au 
aprovizionat. 

— Bun, adu-ne o sticlă. Prietenul meu face cinste. 
Întors spre Malko, continuă: Sunt ani de zile de când 


~ 153 — 


Bun Venit la Nouakchott 
n-am mai băut! Din cauza problemelor mele. Pe 
vremuri, aveam întotdeauna în casă. 

Moussa se întorsese deja cu o sticlă de Taittinger 
Brut într-o frapieră cu gheaţă. Scoase dopul cu un 
aer grav. „Papa Marseille” îşi goli extaziat cupa, 
închizând ochii şi întinzând-o apoi să-i fie umplută 
din nou. 

— La naiba! Ce bună el 

Malko îl lăsă să profite de această reîntoarcere la 
viaţa civilizată, apoi îl întrebă: 

— Cam cât ar dura săparea tunelului? 

— Depinde de starea solului, de numărul de 
gardieni pe care-i vom putea convinge... Eu zic că 
între trei săptămâni şi o lună. 

Malko rămase tăcut: entuziasmul îi scăzu brusc, 
gândindu-se că trebuia să-l convingă pe Abu Zeid să 
aştepte, ceea ce nu era uşor. 

— Bun, conchise „Papa Marseille”, când îmi 
aduceţi banii? 

— Mâine, tot aici, la aceeaşi oră. 

— E-n regulă. 

Se ridică şi arătă spre sticla de Taittinger Brut. 

— O iau cu mine, ar fi păcat să se irosească. 

Malko îl privi ieşind. Nu era deloc un veleitar. Un 
bărbat care-şi sugrumă soţia pentru a-şi câştiga 
libertatea are resurse. 

Un singur lucru îl deranja: ideea de a elibera trei 
criminali. Alungă din minte acest gând neplăcut şi se 
concentră asupra mecanicii operaţiunii. 
Interlocutorul lui nu-i dăduse de înţeles că proiectul 
său era imposibil. Ceea ce era un semn bun. 


x 


~ 154 ~ 


Gerard de Villiers 


După ce chibzui serios, Anouar Ould Haiba luă un 
taxi colectiv pentru a ajunge în centrul Nouakchott- 
ului. Se dădu jos în piaţa umbrită unde lucrau 
spălătorii de maşini. Merse până găsi maşina 4x4a 
colonelului Abu Khader. Acesta fuma lângă ea, în 
timp ce trei mauritani famelici o lustruiau cu 
disperare. Îl zări pe Anouar Ould Haiba şi se îndreptă 
fără grabă spre el, cumpărând un ziar pe drum. Aici, 
oamenii vorbeau între ei chiar dacă nu se 
cunoşteau. 

Cei doi bărbaţi nu-şi strânseră mâinile. 

— Ceva noutăţi? întrebă colonelul algerian cu o 
voce egală. 

Cu siguranță exista ceva, de vreme ce 
informatorul lui îl sunase. 

Grăsunul cu barbă se uită în jur, vizibil neliniştit. 

— Am primit ieri o vizită neplăcută, zise el încet. 

Îi relată cu exactitate ce îi spusese agentul CIA. 
Colonelul Abu Khader simţi că-i fuge sângele din 
obraz: căzu pradă, în egală măsură, panicii şi furiei. 
Oare de ce acel imbecil de Salam el Barka păstrase 
mobilul? E adevărat că mauritanii nu se despart 
niciodată de acest „simbol al statutului”. 

— Agentul ăsta american e foarte activ, continuă 
Anouar Ould Haiba, iar acum ştie că aţi vrut să-l 
ucideţi. Poate că o să se plângă autorităţilor. 

Colonelul algerian schiţă un zâmbet răutăcios. 

— M-aş mira. Dar ai dreptate, omul ăsta e foarte 
activ. Trebuie eliminat. 

— Am impresia că e înarmat, obiectă Anouar Ould 
Haiba, care nu era un mare războinic, ci un 
intelectual. 


~ 155 — 


Bun Venit la Nouakchott 

Smain Abu Khader se înapoie la maşina care 
strălucea acum sub razele soarelui, apoi se întoarse 
spre mauritan cu un surâs răutăcios pe faţă. 

— Trebuie să batem fierul cât e cald! zise el 
sentenţios. O să-l elimin pe individul ăsta, iar tu o să 
mă ajuţi. 

Profesorul simţi cum i se înmoaie picioarele. 

— Eu! exclamă el cu voce tremurătoare. 

În faţa panicii sale vizibile, Abu Khaader îşi lărgi 
zâmbetul plin de răutate. 

— Nu te teme, nu-ţi cer să-i tai gâtul. 

li explică tacticos ce anume aştepta de la el, iar 
Anouar Ould Haiba recunoscu că intra în limitele lui 
de competenţă. 

— Te sun imediat ce sunt pregătit, conchise 
colonelul. Între timp, Allah să te aibă-n pază. 

Se simţi o anumită ironie în vocea sa: toată 
cariera lui, luptase împotriva islamiştilor şi nu mai 
călcase într-o moschee de ani de zile. Pusese chiar 
la punct o metodă de descurajare a islamiştilor 
infiltraţi în forţele de securitate. 

După ce punea mâna pe unul dintre aceştia, în loc 
să-i taie gâtul, îi administra un „tratament special”... 

Umplea cu apă cam trei sferturi dintr-un butoi de 
două sute de litri şi o încălzea până aproape de 
punctul de fierbere. Apoi, cu ajutorul unor scripeţi, îl 
ridica pe vinovat şi îl cobora în butoi, unde fierbea 
de viu. Totuşi, nu-l lăsa suficient în apa clocotindă 
pentru ca acesta să moară. 

După ce-l ridica, un ajutor îndepărta cu un pumnal 
bucăţile de carne fiartă, care se desprindeau cu 
uşurinţă. Un medic îi administra celui torturat un 
tonic cardiac, apoi era reintrodus în butoiul cu apă 


~ 156 — 


Gerard de Villiers 
fiartă. 

Cei mai rezistenți apucau cel mult trei astfel de 
scufundări. 

Brusc,  „cârtiţele” GIA se  împuţinaseră, iar 
colonelul Abu Khader primise porecla de „colonelul 
ceainic”. Evident că nu avea niciun interes să cadă 
în mâinile islamiştilor. 

În Mauritania, riscul era limitat. 

Această iniţiativă îi permisese să treacă rapid de 
la gradul de locotenent-colonel la cel de colonel plin. 

Urcă în maşina de teren, îi făcu un mic semn cu 
mâna lui Anouar Ould Haiba, apoi se depărtă. 


x 


Malko o găsi pe Fatimata în holul de la Tfeila. Era 
machiată şi îmbrăcată cu o fustă neagră şi o bluză 
care-i scotea în evidenţă pieptul. 

— Am venit pe jos de la Marina, spuse ea. Am un 
mesaj de la băiatul de ieri. 

— Te-a sunat? 

— Nu, l-a trimis pe fratele lui mic, care are 
unsprezece ani. Spune că vărul său a primit 
telefonul Nokia şi că îţi mulţumeşte. Dar n-o să-l 
folosească, aşteaptă să-l suni tu. 

Erau oameni serioşi. Păcat că era vorba de nişte 
asasini. 

— Pot să mă duc la piscină? întrebă cu timiditate 
Fatimata. 

— Bineînţeles. 

— Trebuie să mă schimb în camera ta. 

Urcară împreună şi, cât ai clipi, Fatimata rămase 
goală. 


~ 157 ~ 


_ Bun Venit la Nouakchott 

Inainte de a-şi pune costumul de baie, îi aruncă lui 
Malko o privire drăgăstoasă. 

— Ai mult de lucru? 

— Da, plec din nou. 

Direcţia ambasada americană. Pentru prima dată 
de când sosise, urma să-i transmită lui lra Medavoy 
o veste foarte bună. 

Poate asta era şansa de a-i salva pe cei cinci 
ostatici. 


x 


Rick Samson încercă să se ridice, dar trebui să se 
aşeze mai întâi în genunchi: mâinile legate la spate 
îi îngreunau orice mişcare. Era lac de sudoare. În 
micul cort în care trebuia să stea erau 40 de grade. 
In primele zile, asta fusese cel mai rău... 

Graţie antrenamentului fizic, agentul CIA nu 
suferise prea mult, însă corpul lui slăbit vorbea în 
locul său: pierduse în greutate şase sau şapte 
kilograme. 

Sigur că nu-i lăsa nimeni să moară de foame. 
Regimul alimentar se baza pe curmale, orez, peşte 
uscat şi năut. Apa era întotdeauna călduţă, uneori 
nesănătoasă, provocând o diaree brutală şi 
devastatoare. 

Auzind zgomot, gardianul strecură capul în cort, 
îndreptând Kalaşnikovul spre prizonier. 

Preocuparea lor obsesivă era evadarea: din 
păcate, aproape imposibilă. 

Era de-abia ora şase dimineaţa, iar soarele ardea 
infernal. Încă din prima zi de detenţie, li se luaseră 
ceasurile şi banii. 


~ 158 ~ 


Gerard de Villiers 

Tânărul arab cu faţa mascată parţial de un văl îi 
făcu semn cu ţeava puştii să iasă. Americanul se 
supuse şi începu să respire un aer relativ mai 
proaspăt decât atmosfera urât mirositoare din cort. 

Câţiva membri ai Katibe; se învârteau în jurul 
maşinilor Toyota, camuflate cu grijă, şi a corturilor 
ceva mai mari. 

Toţi cei care intrau în contact cu prizonierii îşi 
ascundeau chipurile. 

Rick Samson îl zări pe unul dintre cei care orientau 
panourile solare. Acestea le serveau pentru 
alimentarea computerelor şi a sistemului de 
comunicaţii. 

Fusese surprins de echipamentul sofisticat, 
ultramodern. În katiba existau vreo douăzeci de 
telefoane Thuraya pe care le încărcau de la bateriile 
maşinilor. Nu ascultau radioul niciodată, nu cântau 
şi vorbeau foarte puţin. Erau nişte călugări în straie 
de soldaţi. 

Agentul CIA ajunse în colţul unde se odihnea 
dimineaţa: din spatele stâncii, contempla cerul 
mereu albastru, pe care zburau păsări rare. Această 
regiune deşertică trăia doar prin câteva ochiuri de 
apă. 

De la capturarea lor, Rick Samson nu mai ştia 
nimic despre camarazii săi. Fuseseră separați foarte 
repede după tradiționala fotografie de grup şi nu 
mai primise ulterior nicio veste. Încerca să ţină şirul 
zilelor care treceau, dar nu era deloc uşor, viaţa 
curgea monotonă. 

Privi în înalt, întrebându-se cum avea să se 
termine aventura lor. 

Evident că Agenţia răscolea cerul şi pământul 


~ 159 — 


Bun Venit la Nouakchott 
pentru a-i scoate de acolo. Din păcate, ştia cine era 
Abu Zeid. Banii nu erau suficienţi pentru a-l 
mulţumi. Incercă să nu se mai gândească la viitor. 


x 


— O să primeşti banii mâine dimineaţă, îl asigură 
lra Medavoy. Din fericire, aici totul se plăteşte cu 
bani lichizi. Banca n-o să se mire că scot atâtea 
bancnote. Sper că tipul ăsta nu e un escroc... 

— Şi eu sper! răspunse Malko, dar e singura 
noastră şansă de a ne atinge scopul. 

— E cam trasă de păr! remarcă americanul. Nu 
prea-mi dau seama cum o să pună la cale aşa ceva. 

— O să vedem, conchise Malko. 

Şeful staţiei ridică ochii spre cer. 

— Cu condiția ca nimeni, niciodată, să nu 
bănuiască implicarea noastră în această afacere. 
Mauritanii ar fi capabili să rupă relaţiile diplomatice. 

— Dar nu există riscul ca Abu Khader să-i 
avertizeze? Aparent, e gata să meargă până-n 
pânzele albe ca să ne împiedice să ne ducem planul 
la bun sfârşit. 

— E adevărat, recunoscu lra Medavoy. Totuşi, nu 
cred că asta depăşeşte cadrul unei operaţiuni 
clandestine. Dacă s-ar compromite oficial, noi am 
afla acest lucru şi i-am face pe algerieni să 
plătească preţul corespunzător. Şi el ştie asta. 

— Sper că ai dreptate, conchise Malko. Acum, 
când am o şansă minimă de a reuşi, ar fi o prostie 
să mă las trădat de un „aliat” al Statelor Unite. 

Şeful staţiei era vizibil deranjat de subiect. Din 
păcate, cei mai mulţi „aliaţi” ai Statelor Unite făceau 


~ 160 ~ 


Gerard de Villiers 
un joc dublu, ca Pakistanul. 

— OK, încheie el, vino mâine pe la unsprezece. 
Atunci o să am banii. 

Telefonul lui Malko sună când încă mai era în 
ambasadă. 

Recunoscu imediat vocea blândă a lui Anouar 
Ould Haiba, care-l întrebă mieros dacă putea putea 
veni să-l vadă a doua zi dimineaţă. 

— Mai curând pe la ora două, îi propuse Malko. 

La douăsprezece avea întâlnire cu „Papa 
Marseille”, ca să-i dea banii destinaţi evadării celor 
trei salafişti. 

— Foarte bine, la ora două, acceptă mauritanul. Pe 
mâine, Inch” Allah. 


x 


Colonelul Smain Abu Khader se afla încă în 
internet cafe-ul de lângă hotelul Halima, aproape de 
ambasada Algeriei, atunci când primi SMS-ul lui 
Anouar Ould Haiba. 

Încântat, se hotărî brusc să petreacă un sfert de 
oră pe site-urile porno care-i plăceau. 

Situația părea bună. 


Capitolul XVI 


— Am veşti bune, spuse Anouar Ould Haiba după 
ce Malko se aşeză şi i se aduse eternul ceai. 

— Şi care sunt acestea? întrebă Malko. Prietenii 
dumneavoastră din AQMI au descoperit „cârtiţa” 
care-l informează pe colonelul din Securitatea 
Militară Algeriană? 


~ 161 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

— Din nefericire, nu! se văită micul mauritan. O să 
fie cam greu. Însă şeicul Abu Zeid a vrut să se ştie 
că prelungeşte ultimatumul care expira în seara 
asta. Prin urmare, niciunul dintre ostatici nu va păți 
nimic. 

Malko nu îndrăznise să abordeze subiectul. Uşurat, 
se mulţumi să remarce: 

— E o decizie care-l onorează. 

— Cred că şeicul Abu Zeid a primit dovezi legate 
de implicarea dumneavoastră reală în eliberarea 
celor trei fraţi ai noştri, „mujahedini prin voia lui 
Dumnezeu”, completă Anouar Ould Haiba. 

Probabil că mobilul trimis lui Maarouf Ould Haiba, 
unul dintre cei trei condamnaţi la moarte, 
convinsese AQMI că Malko încerca într-adevăr să-i 
scape. 

— Nădăjduiesc să pot face asta, confirmă Malko, 
dar mai am nevoie de timp. 

Observase cu satisfacție că şeicul Abu Zeid nu 
fixase un nou termen pentru ultimatumul său. Cu 
două ore înainte, îi dăduse lui „Papa Marseille” doi 
saci plini cu bancnote pentru a demara operaţiunea. 
Francezul stătea ca pe jăratic şi nu zăbovise în 
maşină mai mult de două minute. 

— O să tragem concluziile în seara asta! îi 
propusese el lui Malko. Veniţi la restaurantul 
Salamandra pe la ora nouă. 

— Unde-i asta? 

— Toată lumea îl ştie! E restaurantul celor două 
lesbiene. 

O ştersese atât de repede, încât Malko se întrebă 
dacă nu cumva se ducea direct la logodnica lui şi la 
cămile... Poate că promisiunile făcute fuseseră doar 


~ 162 ~ 


Gérard de Villiers 

o poveste de adormit copiii. Mai avea de aşteptat 
câteva ore pentru a afla adevărul. Sigur de intenţiile 
organizaţiei AQMI, se ridică. 

— O să vă sun imediat ce o să pot stabili un 
program, promise el. 

Mieros, Anouar Ould Haiba îl conduse până în 
curte. Îşi luă rămas-bun cu o strângere de mână 
umedă şi o privire alunecoasă. 

Malko se întrebă dacă spusese adevărul despre 
poziţia organizaţiei. 

Khouri Ould  Moustapha, pe care Malko îl 
recuperase după întâlnirea cu „Papa Marseille”, 
stătea de vorbă cu nişte puşti în afara moscheii. 

Plecară pe drumul obişnuit: mai întâi, terenul 
viran, apoi pasajul dintre două case, pentru a ajunge 
la şosea. 

În momentul în care intrară pe drum pentru a vira 
la dreapta, un claxon violent îi făcu să tresară. Un tir 
enorm venea din spatele lor cu toată viteza, fără să 
dea semne că intenţiona să frâneze. 

Khouri Ould Moustapha avu la dispoziţie câteva 
secunde pentru a reacţiona şi pentru a evita să fie 
striviţi de cele treizeci de tone ale tir-ului. 

Trebuia să aleagă între două soluţii proaste: fie să 
se refugieze în dreapta, pe drumul lateral nisipos, fie 
să traverseze oblic şoseaua pentru a ajunge pe 
partea stângă. Problema era următoarea: dacă se 
retrăgea spre dreapta, se ciocnea de şasiul unui 
camion vechi, în apropierea căruia se afla o stivă de 
butelii de gaz. 

Dacă schimba direcţia de mers şi o lua spre 
stânga, se ciocnea de un Mercedes care venea cu 
viteză direct spre ei... 


~ 163 — 


Bun Venit la Nouakchott 

Khouri Ould Moustapha alese a doua variantă, 
trecând la mustață pe sub nasul Mercedes-ului. 
Şoferul acestuia, care nu părea deloc dispus să se 
ciocnească cu o Toyota într-o ţară unde asigurările 
erau necunoscute, frână brusc. 

Spatele Toyotei trecu la câţiva centimetri de 
portiera stângă a Mercedes-ului, care-i întâmpină 
manevra claxonând prelung, apoi îşi continuă 
drumul. 

Malko nu avu timp să scape de adrenalina din 
artere. În clipa în care coborâră pe drumul lateral 
din stânga, tir-ul trecând foarte aproape, prin 
dreapta lor, avu loc o explozie formidabilă. 

Malko văzu cum camionul enorm şerpuieşte pe 
şoseaua ce părea să dispară de sub pneurile sale, 
apoi se înclină spre stânga, prăvălindu-se în mijlocul 
drumului într-o jerbă de scântei şi măturând o 
căruţă trasă de un catâr. 

Cabina se desprinse, alunecă de-a curmezişul 
drumului şi sări spre stânga, lovindu-se de o băcănie 
pe care o făcu praf. 

Cu un gest reflex, înainte de a ajunge ia cabina 
care începuse să ardă, Khouri Ould Moustapha 
apăsă frâna la refuz.  Flăcările înconjurau 
semiremorca, iar motorul aruncat pe şosea era gata 
să ia foc. 

Malko se uită în dreapta şi pulsul lui se acceleră şi 
mai mult. Deşi semiremorca nu atinsese partea 
dreaptă a drumului, caroseria camionului fusese 
proiectată într-o brutărie, iar grămada de butelii de 
gaz dispăruse într-o groapă fumegândă din solul 
mişcător... 

Imediat ce Toyota se opri, sări din maşină şi 


~ 164 ~ 


Gerard de Villiers 
traversă şoseaua în fugă. 

Un catâr cu burta spintecată trăgea să moară, iar 
mai mulţi oameni zăceau pe pământ, morţi sau 
răniţi. Se uită la semiremorca cuprinsă de flăcări. 
Flancul drept fusese complet distrus, de parcă l-ar fi 
lovit pumnul unui uriaş. 

Oamenii alergau în toate părţile cu găleți de apă 
în mâini, încercând să stingă incendiile. 

Malko înțelese instantaneu ce se petrecuse. 
Cineva declanşase de la distanţă o încărcătură 
explozivă ascunsă în grămada de butelii de gaz, 
provocând deflagraţia. 

Dacă tir-ul nu i-ar fi forţat să-şi schimbe direcţia, 
maşina lor ar fi fost pulverizată de explozia buteliilor 
de gaz. 

Era vorba de un atentat! 

Un atentat destinat să-l omoare. 

Un sistem relativ simplu. Cu două condiţii. Era 
necesar un dispozitiv de incendiere destul de 
sofisticat, chiar dacă era acţionat de un operator 
care se afla în apropiere pentru a le observa 
trecerea. 

Dar mai trebuia ştiut şi momentul în care Toyota 
urma să treacă prin dreptul buteliilor de gaz... 

Malko simţi cum îl cuprinde furia: o singură 
persoană cunoştea momentul în care plecase de la 
moscheea mulftiului Dadew, şi anume Anouar Ould 
Haiba. 

Se întoarse la maşină. Khouri Ould Moustapha 
stătea în picioare lângă Toyota, palid ca un mort. 
Era şocat. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el cu voce nesigură. 

— Cineva a aruncat în aer buteliile de gaz în clipa 


~ 165 — 


Bun Venit la Nouakchott 
în care am trecut prin faţa lor. Tir-ul ne-a salvat 
viaţa. 

— Nu ne venise sorocul, conchise mauritanul. 
Allah nu voia să ne cheme la El. 

Părea total debusolat, ca şi cum nu şi-ar fi dat 
seama că era vorba de un act voluntar. Malko se 
urcă în maşină şi-i spuse: 

— Ne întoarcem la moschee. 

Khouri Ould Moustapha se reaşeză la volan ca un 
automat. Trebui să încerce de trei ori până reuşi să 
pornească maşina, atât de tare îi tremura mâna. 
Făcură un ocol lung pentru a ieşi din zona 
atentatului. Circulaţia era oprită în ambele sensuri. 
Camionul continua să ardă învăluit într-un fum 
negru. Câţiva puşti curajoşi se apropiaseră de flăcări 
pentru a vedea dacă nu era nimic de şterpelit. 

Ajunseră în faţa zidului ocru al moscheii, iar Malko 
sări din maşină aproape din mers. Se năpusti 
înăuntru, traversă curtea şi ajunse la clădirea în 
care, cu câteva minute mai devreme, se întâlnise cu 
Anouar Ould Haiba. 

La etajul întâi, dădu de perete uşa biroului. Anouar 
Ould Haiba era cu telefonul la ureche. 

Malko zări o umbră de panică în privirea pe care 
mauritanul i-o aruncă din spatele ochelarilor. Puse 
mobilul pe birou şi încercă să schiţeze ceva ce 
semăna vag cu un zâmbet. 

Malko înconjurase deja biroul. Vâri mâna în geantă 
şi scoase micul Colt, înfigându-l în gâtul 
mauritanului rotofei. 

— Ce s-a întâmplat? Ce vreţi de la mine? se bâlbâi 
profesorul de franceză. 

Fără să-i răspundă, Malko trase spre el cocoşul 


~ 166 — 


Gérard de Villiers 
revolverului, declicul metalic îngheţându-l pe Anouar 
Ould Haiba. 

— N-am făcut nimic! guiţă acesta cu voce 
tremurătoare. 

Când simţi vârful ţevii apăsându-i şi mai tare 
gâtul, exclamă: 

— Nu eu! 

— Dar cine? 

— EL. 

— Colonelul Abu Khader? 

Anouar Ould Haiba încuviinţă din cap, incapabil să 
articuleze vreun cuvânt. 

Bănuielile lui Malko se transformară în certitudine. 
Prin urmare, Anouar Ould Haiba era „cârtiţa” care 
informa Securitatea Militară Algeriană! 

lar colonelul Abu Khader încercase să-l omoare. A 
doua oară... 

Malko înşfacă de pe birou mobilul mauritanului, îl 
strecură în geantă, apoi îl apucă de păr şi-i trase 
capul spre spate. 

— Anouar! zise el cu o voce de gheaţă, dacă-i spui 
colonelului că ştiu tot, îi anunţ pe salafişti că lucrezi 
pentru el. Ştii ce-ţi vor face... Dacă taci din gură, ai 
o mică şansă să rămâi în viaţă. 

Cu ochii ieşiţi din orbite, Anouar Ould Haiba părea 
gata-gata să facă infarct. Malko îi dădu drumul, 
îndepărtă revolverul de gâtul lui, trase la loc cocoşul 
şi puse arma în geantă. Mâinile mauritanului, 
aşezate acum pe birou, tremurau de parcă ar fi 
suferit de Parkinson. 

— O să vin din nou. Până atunci, dacă nu vrei să 
mori, îţi ţii gura. Nu vorbeşti cu nimeni. 

Khouri Ould Moustapha nu îşi revenise încă. 


~ 167 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

— Mergem la ambasada americană! îi spuse 
Malko. 

Trecând prin dreptul locului unde avusese loc 
atentatul, văzură incendiul încă nestins şi o 
ambulanţă veche în care erau urcați răniții. Câţiva 
poliţişti încercau să restabilească circulaţia. 

Mintea lui Malko fierbea. Dacă „Papa Marseille” îi 
confirma operaţiunea la următoarea întâlnire, nu 
prea ştia cum aveau să continue o dată ce colonelul 
algerian îi pusese gând rău. 


x 


— Incredibil! exclamă Ira Medavoy. Ştiam că 
algerienii sunt perverşi, dar nici chiar aşa... 

— Colonelul Abu Khader nu a acţionat de capul lui, 
remarcă Malko. Este o operaţiune hotărâtă de 
Statul-Major al Siguranţei Militare. E o afacere de 
stat. Acum ştim că algerienii vor face totul pentru a 
împiedica acest proiect. Colonelul Abu Khader 
dispune de multe ajutoare în ţara asta, e limpede 
lucrul ăsta. Probabil că va mai încerca să ne pună 
beţe-n roate. 

— Eşti sigur sută la sută că el e vinovatul? 

Malko îi arătă telefonul mobil şi-l puse pe birou. 

— Îmi pun gâtul că Anouar Ould Haiba tocmai îi 
dădea raportul. 

— Bine, conchise lra Medavoy. O să anunţ la DG. 
Avem nevoie de instrucţiuni precise. 

Malko se ridică. 

— O să ştiu totul imediat. Dacă „Papa Marseille” 
nu vine la întâlnire, nu mai are rost să ne chinuim. 

— Nu cobi! oftă americanul. Mai bine ne batem cu 


~ 168 ~ 


Gérard de Villiers 
algerienii. 


x 


_ Colonelul Smain Abu Khader era nebun de furie. 
şi rumega eşecul în biroul lui din ambasada 
algeriană. Cel pe care-l însărcinase cu declanşarea 
exploziei, un mauritan aflat în solda lui de multă 
vreme, nici nu îndrăznise să se arate la faţă. 

Şi doar fusese o operaţiune uşoară! Colonelul 
algerian primise prin valiza diplomatică un dispozitiv 
fabricat de SM, comandat de la distanţă printr-un 
telefon mobil. Noaptea precedentă, omul însărcinat 
cu declanşarea exploziei îl ascunsese sub buteliile 
de gaz. Era puţin mai gros decât un pachet de ţigări, 
de-abia se vedea. 

Imediat după explozie, telefonul lui Anouar Ould 
Haiba, care-l anunţa că aceasta tocmai avusese loc, 
îl umpluse de satisfacţie. Luase rapid o maşină fără 
niciun fel de însemne şi se dusese să inspecteze 
locul atentatului, verificând el însuşi rezultatul 
acestuia. Examinând împrejurimile şi stând de vorbă 
cu oamenii, înţelesese foarte repede de ce eşuase 
operaţiunea. Atentatorul, neexperimentat, 
declanşase explozia cu câteva secunde prea târziu... 

O acţiune defectuoasă. 

Furios peste măsură, se întorsese la ambasadă 
pentru a redacta mai întâi un raport către Siguranţa 
Militară din Alger, apoi pentru a se gândi la viitor. 

Nu-şi putea permite o a treia tentativă împotriva 
acestui agent CIA. Serviciile secrete mauritane îşi 
puneau deja întrebări. AQMI nu folosea metode atât 
de sofisticate. 


~ 169 — 


Bun Venit la Nouakchott 

Nu-i rămânea altceva de făcut decât să-şi 
supravegheze îndeaproape adversarul prin 
intermediul reţelei locale şi să încerce să dejoace un 
plan pe care nu-l cunoştea în întregime. 

Era un plan destul de nesigur, iar Algerul îi 
ordonase să facă totul pentru a reuşi: cei trei 
salafişti trebuiau să rămână în închisoare. Altfel, 
risca să se afle într-o postură deloc de invidiat... 


x 


Restaurantul Salamandra se afla în centru, lângă 
unica biserică cu arhitectură futuristă din 
Nouakchott. Parcând în faţa localului, Malko simţi un 
nod în stomac. După aventura din cartierul Arafat, 
se întorsese la hotel să-şi revină. 

Nu-i dăduse niciun semn de viaţă Fatimatei, care 
se afla la pensiune. Aceasta ştia deja prea multe. 
Malko avea în urechi bubuitura exploziei, încă nu-i 
sunase ceasul... nici de data aceasta. 

Khouri Ould Moustapha îi lăsase maşina fără să 
comenteze, grăbit să se întoarcă acasă. 

Intră în restaurant şi mătură sala cu privirea. 

Nici urmă de „Papa Marseille”. 

Totuşi, era deja nouă şi douăzeci. 

Ocupă o masă din mijloc, cercetându-le pe 
celelalte. Câteva erau de-acum ocupate de 
expatriaţi şi de localnici. O blondă masivă făcea 
oficiile la bar, alături de două chelneriţe de culoare. 

Era supravegheată de o brunetă cu părul tuns 
scurt, instalată în faţa ei pe un taburet, îmbrăcată în 
pantaloni şi având un chip aspru. Arăta ca o 
lesbiană, ceea ce probabil şi era. 


~ 170 — 


Gerard de Villiers 

Destul de neaşteptat să întâlneşti la Nouakchott 
un astfel de cuplu. 

Hotărât lucru, progresul nu poate fi oprit. 

— Şefu', nu avem vodcă, îl anunţă chelnerul, un 
senegalez solid, care se întorsese de la bar. 

Malko nu avu timp să se gândească la decepţia pe 
care o simţea. „Papa Marseille” intră pe uşă şi se 
îndreptă spre el. 


Capitolul XVII 


Fostul antreprenor şi asasin al propriei soţii, cu o 
coamă albă bine pieptănată, mustaţa fină şi faţa 
rotundă, semăna cu un pensionar înţelept. 

Ajunse la masa lui Malko şi, imediat, comandă o 
bere, adresându-se apoi acestuia: 

— O vedeţi pe bruneta de pe taburet? Este „soţul” 
blondei solide. De unsprezece ani sunt împreună. Un 
cuplu frumos, nu? 

Coborând tonul, adăugă lacom: 

— Cred că am avansat destul demult. 

Malko îşi comandă şi el o bere. 

După ce cerură salate şi fripturi, „Papa Marseille” 
îşi începu confidenţele. 

— Avem noroc! zise el. Gardianul care conduce 
echipa de noapte este prieten cu mine. l-am făcut 
destule servicii şi are mare nevoie de bani... 

— Ca să facă ce? 

— Vrea să-şi cumpere o soţie nouă şi nu are 
mijloace, câştigă doar 70.000 de ouguiya pe lună. E 
vorba de o fată de cincisprezece ani. Îşi mai doreşte 
şi o căsuţă nu departe de închisoare. Pe scurt, e de 
acord să închidă ochii. O să-l plătim cu ziua, sau mai 


~ 171 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
curând cu noaptea: 50.000 de ouguiya. 

În fiecare dimineaţă, o să-i duc banii la moscheea 
din faţa închisorii. 

— Nu riscă prea mult? 

„Papa Marseille” făcu o mutră care voia să spună 
că se îndoieşte. 

— În cel mai rău caz, o să fie dat afară. O să 
declare că n-a văzut nimic, că a dormit. Sau că s-a 
lăsat convins pentru că unul dintre cei trei îi este 
văr. Aici se obişnuieşte. Cu banii agonisiţi, poate 
începe o afacere cu apă. 

Lui Malko nu-i venea să-şi creadă urechilor: deşi 
ştia că în Africa era o corupţie omniprezentă, acum 
avea un contact direct cu ea. 

— Bine, fu el de acord. Ştiţi unde vor să sape şi 
cât timp le va lua? 

„Papa Marseille” era atât de fericit, încât termină 
prima bere dintr-o suflare. 

— Şi aici cred că avem noroc! exultă el. Acum doi 
ani, în 2008, a avut loc o tentativă de evadare. N-a 
reuşit pentru că un vameş s-a dus pe locul unde se 
termina tunelul, care nu era susţinut de nimic. A 
căzut înăuntru. Evident că au ajuns la celula de 
unde începea galeria. 

— Era un salafist? 

— Nu, un traficant de cocaină, un franco-guineean 
care avea mulţi bani. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, cum sunt nişte trântori, mauritanii au 
astupat gaura din celulă şi pe cea de la celălalt 
capăt, din clădirea vămii. Între ele, tunelul a rămas 
intact... Asta înseamnă că e mult mai puţin de 
săpat: doar la pornire şi la sosire. 


~ 172 ~ 


Gerard de Villiers 

— Prizonierii sunt în celula asta? 

— Nu, dar o să fac în aşa fel ca unul dintre ei să fie 
transferat acolo. Asta nu e o problemă. 

Malko începu să creadă că aşa era. 

— Chiar dacă nu va fi mult moloz, obiectă el, tot o 
să ocupe loc. Unde-l vor pune? 

— Există nişte toalete dezafectate, cu o fosă 
septică dedesubt, explică „Papa Marseille”. Mai am 
cheia, aşa că vor pune molozul înăuntru. 

— Şi uneltele? 

— Eu le aduc. Mă lasă să intru cu ele în închisoare. 
E nevoie de o cazma, de o lopată şi de saci în care 
să pună pământul. Şi de o lampă electrică. O să vă 
facturez toate astea... 

Era de un cinism vesel. Atacă salata cu poftă. 
Malko continua să caute hibele acestui plan 
magnific. 

— Cei trei condamnaţi la moarte sunt în aceeaşi 
celulă? întrebă el. 

„Papa Marseille” îşi abandonă câteva clipe salata 
şi îl asigură făcându-i cu ochiul. 

— Am un şperaclu pentru toate celulele. Eu am 
modificat încuietori le pe vremea când eram 
înăuntru. În plus, noaptea, gardienii de serviciu se 
retrag la etajul întâi, unde au nişte camere. De 
obicei, nu fac prea multe ronduri. Bine „unşi”, n-or 
să facă deloc. 

Din cauza stării de agitaţie, lui Malko nu-i mai era 
foame. Până la sfârşitul mesei, nu găsise nicio 
obiecţie valabilă. „Papa Marseille”, care, fără 
îndoială, era conştiincios, aduse el singur în discuţie 
o posibilă dificultate. 

— Poate că, între timp, vechiul tunel s-a prăbuşit, 


~ 173 — 


Bun Venit la Nouakchott 
pentru că n-a fost consolidat. Dacă s-a întâmplat 
aşa, va fi nevoie de o săptămână pentru a-l debloca. 
Cel puţin... 

Ca pentru a contracara această eventuală veste 
proastă, mai comandă o bere, pe care o bău dintr-o 
suflare, apoi se întoarse spre Malko. 

— Vă convine aşa? 

— Sigur că da. 

— Atunci, iată ce trebuie să-mi daţi mâine 
dimineaţă. 

Băgă mâna în buzunar şi scoase o hârtie pe care i- 
o întinse lui Malko. Totul era mâzgălit pe spatele 
unui plic vechi. Preţurile erau în ouguiya. Nu lipsea 
nimic: banii pentru gardieni, „locaţia” materialelor la 
un preţ prohibitiv. Şi un buget special pentru 
patruzeci de beri... 

— Pentru dumneavoastră? 

— Nu, pentru gardieni. O să-i ajute să se 
gândească la altceva. 

Pentru 100.000 de ouguiya pe zi, chiar că aveau la 
ce. 

— Trebuie să sărbătorim! 

Ridică mâna şi una dintre chelneriţe veni în fugă. 

— Mai ai şampanie zaireză? întrebă „Papa 
Marseille”. 

— Da, şefu'. 

— Adu-ne o sticlă. 

Încântătoarea negresă, cu părul împletit şi chipul 
triunghiular, se întoarse la bar, apoi reveni cu o 
sticlă de Taittinger. Şampania „zaireză”. 

— l-am prins gustul din nou, exclamă încântat 
„Papa Marseille”. 

Ciocniră sub privirile invidioase ale mesenilor din 


~ 174 ~ 


Gerard de Villiers 
jur, care nu-şi permiteau o şampanie atât de 
scumpă. 

„Papa Marseille” suspină. 

— Aş vrea să fiu mai bătrân cu câteva zile! M-am 
săturat să vegetez la Nouakchott şi să fac pe sluga. 

Bău şampania Taittinger cu aceeaşi viteză cu care 
înghiţise berea... 

După ce sticla se goli, Malko achită o notă de plată 
monstruoasă, sub privirea încântată a chelneriţei, 
care i-ar fi cedat bucuroasă ce-i mai rămăsese din 
virtute. În Africa, banul era respectat. 

Se despărţi de „Papa Marseille” în fața 
restaurantului. 

— Mâine la ora unsprezece, în faţă la El Amăne, 
spuse „Papa Marseille” înainte de a se îndepărta, 
dispărând în întuneric. 


x 


La volanul Toyotei, Malko parcurse bulevardul 
Charles de Gaulle într-o stare mai curând euforică. 
În ciuda atentatului, viitorul i se părea destul de roz. 
Văzând intrarea hotelului Tfeila, frână brusc, dar 
prea târziu. Era obligat acum să se întoarcă. 
Continuă drumul încă puţin şi reveni pe celălalt 
sens. Ajunse în faţa aleii care ducea la pensiune. 

Aproape tară să se gândească, coti la dreapta şi 
opri maşina în faţa pensiunii, apoi intră în grădină. 

În afară de o „iscoadă”, nici ţipenie. 

Traversă, intră şi urcă la primul etaj. Uşa camerei 
în care stătea Fatimata nu era închisă cu cheia şi se 
deschise cu un scârţâit. Auzind zgomotul, femeia 
tresări şi aprinse veioza de pe noptieră. 


~ 175 — 


Bun Venit la Nouakchott 

Când îl văzu pe Malko, îi adresă un zâmbet 
încântat. 

— Cred că eşti obosit! exclamă ea. Vino să te 
culci. 

Se întinse lângă ea şi observă că era ghemuită în 
pat, cu minunatele ei fese întoarse spre el. De-abia 
se aşeză, că Fatimata începu să se frece de pântecul 
lui cu mişcări extrem de erotice. Fără să se întoarcă. 
Ştia foarte bine ce face. Malko o înlănţui şi-i cuprinse 
sânii în palme; membrul său, de-acum tare ca fierul, 
găsi automat sexul Fatimatei. 

Cu o mişcare, îl ajută să se înfigă în ea. Agăţat de 
sânii ei ca de nişte colaci de salvare, Malko începu s- 
o penetreze tot mai repede şi mai cu putere, până 
când explodă. 

După tot ce se întâmplase în ziua aceea, senzaţia 
era delicioasă. Cu toate astea, viitorul nu era roz în 
întregime: îndeplinirea misiunii, acoperită de umbra 
colonelului Abu Khader, semăna cu o cursă de o 
sută de metri cu un sac de cincizeci de kilograme pe 
umeri. 

Fatimata părea să fi adormit, deşi sexul lui Malko 
era încă înfipt în ea. Îi urmă exemplul. 


x 


Ira Medavoy ascultase rezumatul ultimei întâlniri 
cu „Papa Marseille” cu o exaltare crescândă. 

— Deci, conchise el, crezi că există o posibilitate 
de a-i scoate de acolo pe cei trei nemernici... 

— Da, confirmă Malko. Dacă nu apar alte 
probleme. 

— Adică? 


~ 176 ~ 


Gerard de Villiers 

— Se pot întâmpla o mulţime de lucruri. Un 
gardian se poate răzgândi, s-a prăbuşit tunelul... în 
afară de asta, mai există şi ameninţarea venită din 
partea algerienilor... 

Şeful staţiei se întunecă la faţă. 

— Ştiu. Am trimis la Langley un raport foarte lung. 
Ei trebuie să decidă. Au de ales între mai multe 
soluţii. Fie să intervină pe lângă autorităţile 
algeriene, fie să găsească o modalitate de a-l 
neutraliza pe colonel... 

— Cum? 

lra Medavoy făcu un gest evaziv. 

— Nu ştiu. Să aşteptăm răspunsul. Am aici banii, 
cei 100.000 de ouguiya. Începe să coste destul de 
Scump... 

— Ştii cât costă o zi de război în Afganistan? nu se 
putu împiedica să remarce Malko. Chiar dacă îi dai 
lui şi mai mult, sau mie, ca să-mi restaurez castelul 
în întregime, şi tot o să fie un cadou... 


x 


Malko văzu silueta înaltă a lui „Papa Marseille”, 
care venea pe jos din partea opusă a bulevardului 
Nasser. Se opri lângă Malko, iar acesta îi întinse 
imediat un plic burduşit. 

— Lată cei 100.000 de ouguiya. 

„Papa Marseille” deschise plicul şi numără 
meticulos bancnotele de 2.000 de ouguiya. Se 
întoarse apoi spre Malko. 

— OK, sunteţi un tip serios. Mă duc la „O sută de 
metri” şi începem. Vă reamintesc că gardienii 
trebuie plătiţi în fiecare dimineaţă. Deci, ne întâlnim 


~ 177 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
aici mâine, la aceeaşi oră şi cu aceeaşi sumă. Aveţi 
întrebări? 

— Da, pe care îl mutaţi în celula „bună”? 

— Mi-e indiferent. Să decidă ei. Oricum, în timpul 
nopţii vor săpa împreună. Ceilalţi se întorc în celula 
lor înainte de apelul de dimineaţă. 

— Aş vrea să fie mutat Maarouf Ould Haiba. 

— Nicio problemă. O să le transmit. 

Era cel căruia îi trimisese telefonul mobil. 

Vizibil satisfăcut, „Papa Marseille” strecură plicul 
într-o geantă veche de ofiţer şi se întoarse spre 
Malko. 

— O precizare: treaba mea se termină după ce 
indivizii ies din închisoare. Pe urmă, îi preluaţi 
dumneavoastră. De altfel, nici n-o să mai fiu aici. 

— Dar unde? 

— Pe drumul către Atar. E posibil ca evadarea să 
facă valuri. Acolo, n-o să mă caute nimeni. Prin 
urmare, îmi daţi restul de bani în seara dinaintea 
evadării, când nu va mai fi mare lucru de săpat. 

Malko fu cuprins din nou de îndoială. 

„Planul” sublim al lui „Papa Marseille” se putea 
dovedi o mare cacealma. La urma urmei, nu avea 
nicio dovadă legată de ceea ce se petrecea în 
realitate în interiorul închisorii. Totul se baza pe 
cuvântul francezului... 

Trebuia să găsească, cu orice preţ, o „asigurare”, 
pentru a şti, înainte de a-i da banii, dacă tunelul 
fusese într-adevăr săpat. Nu exista decât un singur 
mijloc: cel căruia îi dăduse mobilul să-l anunţe 
înainte de a-i plăti lui „Papa Marseille”. 

Chiar înainte de a evada. 

Trebuia să transmită mesajul prin intermediul 


~ 178 ~ 


Gerard de Villiers 
„Vălului” din moscheea Budah. 

Malko îşi zise că urma să trăiască cu această 
nelinişte până în ultimul minut. 


x 


Intrând în biroul lui îra Medavoy, Malko remarcă 
imediat expresia gravă a americanului. Nu se mai 
văzuseră din ajun, iar Malko venise acum după cei 
100.000 de ouguiya. 

— Avem probleme? întrebă Malko. 

Şeful staţiei îi adresă un zâmbet puţin crispat. 

— Nu, dar am primit răspunsul de la Langley 
referitor la colonelul Abu Khader. 

— Şi? 

— A ajuns până la Casa Albă. Problema ostaticilor 
era tratată la cel mai înalt nivel. A avut loc o 
întâlnire între cei de la Casa Albă, Ted Boteler şi 
Tony Motley, responsabilul celulei care gestionează 
operaţiunea „Blackbird”. În urma acestei întâlniri, 
preşedintele a semnat un „executive order” pentru 
rezolvarea cazului, autorizând măsurile necesare. 

Îi întinse lui Malko un document care purta 
ştampila Casei Albe şi semnătura preşedintelui 
Barack Obama. 

ÎI parcurse şi îi săriră în ochi patru cuvinte: 
„terminate with extreme prejudice”. 

Era vorba de colonelul Smain Abu Khader... 
Preşedintele Statelor Unite autoriza, prin urmare, 
eliminarea lui fizică. 


Capitolul XVIII 


~ 179 — 


Bun Venit la Nouakchott 

Malko îi înapoie hârtia lui lra Medavoy. Era 
tulburat. Se întâmpla relativ des ca eliminarea fizică 
a duşmanilor Americii să fie autorizată de Casa Albă, 
dar ea viza întotdeauna  teroriştii. Partea 
„Subterană” a luptei împotriva organizaţiei Al Qaida. 

In cazul de faţă însă, era vorba de un ofițer al 
serviciilor de informaţii, în principiu un prieten. 

Asta încălca o regulă esenţială: marile servicii 
secrete nu aplică între ele acest gen de reglare de 
conturi. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, şeful staţiei 
exclamă: 

— Inţeleg că eşti surprins. Şi au am fost, aşa că l- 
am sunat pe Tony Motley pentru a afla mai multe. 
După părerea lui, decizia n-a fost uşor de luat. 
Totuşi, două elemente au pledat în favoarea 
recomandării sale. Mai întâi, colonelul Abu Khader 
este considerat vinovat de moartea lui Brian 
Kennedy, un ofiţer al Agenţiei. Noi nu lăsăm 
niciodată nepedepsită o astfel de crimă... Or, este 
imposibil să-l aduci pe acest colonel algerian în faţa 
unui tribunal american. Nu ne rămâne astfel decât o 
singură soluţie... Apoi, operaţiunea „Blackbird” este 
o prioritate absolută, atât pentru Agenţie, cât şi 
pentru Administraţie. După ce mi-a citit raportul, 
Tony Motiey a tras concluzia că reuşita operaţiunii 
pe care ai început-o şi care trebuie să se soldeze cu 
eliberarea celor cinci ostatici este pusă în pericol de 
acţiunile colonelului Abu Khader. Probabil că va 
continua această obstrucţie. Deci... 

Lăsă propoziţia în suspensie. 

Malko îi căută privirea. 

— Înţeleg, zise el, şi n-am de gând să-l apăr pe 


~ 180 ~ 


Gérard de Villiers 

colonelul Abu Khader, care a încercat să mă 
asasineze de două ori şi este răspunzător de 
numeroase pierderi colaterale în urma ultimului 
atentat. Dar am o singură întrebare: cine va executa 
ordinul? 

Tăcerea lui lra Medavoy valora cât o mărturisire. 

Americanul îşi drese vocea şi spuse pe un ton care 
se dorea sigur: 

— Îţi înţeleg reticenţa, dar, în împrejurările 
actuale, nu ştiu cum putem face altfel. Ar lua prea 
mult timp să-i aşteptăm pe oamenii de la D.O. şi să 
punem apoi la punct operaţiunea. Sigur că nu eşti 
obligat să accepţi. Este o problemă de etică 
personală. 

— Nu am nicio reţinere în ce priveşte eliminarea 
colonelului algerian, replică Malko, având în vedere 
ce a făcut. Doar că, practic vorbind, asta ridică 
anumite probleme. 

— Care anume? 

— În primul rând, nu ştiu nimic despre el şi despre 
obiceiurile lui. Eliminarea sa este o operaţiune 
complexă în sine. lar eu trebuie să urmăresc 
realizarea operaţiunii principale. 

— Deocamdată, nu ai mare lucru de făcut, sublinie 
americanul. În afara întâlnirilor obişnuite cu „Papa 
Marseille”. În ce priveşte obiceiurile colonelului Abu 
Khader, i-am  recitit dosarul. Are două locuri 
preferate. În fiecare dimineaţă, pe la ora zece, se 
duce la un internet cafe, situat nu departe de 
ambasada Algeriei, şi petrece un timp pe un site 
porno. Patronul localului, un senegalez, ne-a spus 
asta. De asemenea, se duce destul de des la barul 
hotelului El Amâne, pe bulevardul Nasser. Conduce 


~ 181 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
un Jeep Cherokee cu numărul de înmatriculare 
AF697600 CD. 

— Presupun că este întotdeauna înarmat... 

— Nu e sigur, dar nu ştiu mai mult. 

Malko rămase tăcut, fiind conştient că trebuia să 
accepte. Cealaltă variantă era abandonarea 
misiunii. 

— Bine, zise el, o să studiez problema. 

Ira Medavoy îi aruncă o privire neliniştită. 

— Bineînţeles că nu trebuie să existe nicio 
legătură între această afacere şi staţie. 

Mereu aceeaşi obsesie a CYA”... Totuşi, în cazul 
acestei afaceri, erau încălcate toate regulile de 
securitate... Teoretic, Malko n-ar fi trebuit să aibă 
niciun contact cu staţia din Nouakchott. 

— Nu crezi că mauritanii vor ajunge să pună 
întrebări? îl chestionă el pe american. 

lra Medavoy expedie întrebarea cu un gest sec. 

— Dacă-şi pun întrebări, nu e grav. Atâta timp cât 
nu au dovezi. Ce ai de gând să faci? 

— Ceea ce aştepţi de la mine... Ştii bine că nu am 
de ales. 

— Să-ţi ajute Dumnezeu! zise simplu Ira Medavoy. 
Măcar de ne-am atinge scopul. 

— Ai banii pentru „Papa Marseille”? 

— Bineînţeles. 

Şeful staţiei scoase un plic din sertar şi i-l întinse 
lui Malko. Acesta îl luă şi se ridică să plece. 

— Pe mâine, spuse el, fără să mai facă vreun 
comentariu. 


x 


29 Cover your ass (vezi pagina 56). 


~ 182 ~ 


Gerard de Villiers 


„Papa Marseille”  întârziase. Chiar şi cu 
climatizarea pornită, Toyota era un cuptor. 

În fine, Malko îl zări pe francez, care traversa 
bulevardul Nasser de-a curmezişul, îndreptându-se 
spre el. Probabil că dormise în atelierul firmei de 
închiriat maşini. 

Imediat după ce urcă în maşina de teren, „Papa 
Marseille” întoarse spre Malko o faţă radioasă. 

— Au săpat ca nişte cârtiţe! Până-n zori. 

Lui Malko îi veni să-l îmbrăţişeze! 

— Aveţi banii? Tipul mă aşteaptă la moschee. lese 
acum din tură. 

Malko îi dădu plicul cu 100.000 de ouguiya, 
destinat gardianului-şef al închisorii. 

— Ştiţi cât timp le va lua? întrebă el. 

— Într-o noapte, au reuşit să scoată tot pământul 
folosit la astuparea găurii din celulă. Adică au 
regăsit tunelul săpat acum doi ani. E puţin prăbuşit, 
dar se pot strecura prin el. 

— Cât mai durează până când vor putea ieşi? 

„Papa Marseille” ezită. 

— Dacă merg în ritmul ăsta, sunt afară peste 
patru sau cinci zile. 

Francezul pusese mâna deja pe mânerul portierei 
atunci când Malko îi spuse: 

— Am nevoie de e) maşină. Prietenul 
dumneavoastră mi-ar putea închiria una. 

Colonelul Abu Khader îi cunoştea Toyota. 

— Închiriază întotdeauna cu şofer cu tot, obiectă 
„Papa Marseille”. 

— Am nevoie de una fără şofer. 

Francezul oftă. 


~ 183 — 


Bun Venit la Nouakchott 

— OK, o să garantez eu pentru dumneavoastră. 
Evident că va trebui să plătiţi puţin mai mult. Când o 
vreţi? 

— Acum, dacă se poate... 

— Să mergem. Nu trebuie decât să traversăm 
bulevardul. 

Coborâră din maşină şi se îndreptară spre 
dugheana agenţiei El Vadel. Bătrânul scheletic era 
tot acolo. Discuţia dintre el şi „Papa Marseille” dură 
o eternitate. În fine, francezul se întoarse spre 
Malko. 

— Vrea 30.000 de ouguiya pe zi pe Land Cruiser-ul 
din faţă şi o garanţie de un milion”... 

— Cam scump... 

„Papa Marseille” cotcodăci: 

— Nu putem discuta. În principiu, vă recuperaţi 
garanţia. 

— De ce în principiu? 

— Pentru că o să facă tot posibilul să nu v-o dea 
înapoi. E un bandit bătrân. 

— OK, să pregătească maşina, conchise Malko, eu 
mă duc după bani. 

Din fericire, exista un birou de schimb chiar la 
colţul străzii. 

— Vă aştept aici, propuse „Papa Marseille”, o să 
verific dacă nu e prea rablagită... 


x 


Maşina Toyota Land Cruiser nu mai avea demult 
suspensii, iar scaunele erau sfâşiate de parcă nişte 
fiare sălbatice s-ar fi jucat pe ele. Pe tabloul de bord 


30 2.500 euro. 
~ 184 ~ 


Gérard de Villiers 

mai existau două cadrane: carburantul şi 
temperatura. În jurul acestora, doar nişte găuri 
negre. Se vedea prost prin parbrizul spart în mai 
multe locuri, iar kilometrajul fusese mascat pudic cu 
vopsea neagră. 

Malko lăsase Toyota în faţa hotelului El Amâne. 
Khouri urma să-l recupereze. În timp ce ocolea 
gropile din şosea, îşi făcu în minte un rezumat. 

Lui Anouar Ould Haiba îi era prea teamă ca să nu- 
şi ţină gura. Nu putea face altceva decât să se roage 
şi să-şi plătească dijma zilnică. 

Era prea târziu să-l abordeze pe colonelul Abu 
Khader: nu-i văzuse maşina Cherokee în faţa 
hotelului El Amâne, iar singurul loc unde-l putea găsi 
era internet cafe-ul. Numai că nu se ducea acolo 
decât dimineaţa. 

De-acum, potrivit raportului lui „Papa Marseille”, 
lucrurile se precipitau. Prin urmare, trebuia să se 
gândească ce avea să facă cu cei trei evadați atunci 
când vor ieşi din tunel. 

Nu voia să-l amestece şi pe Khouri Ould 
Moustapha. Era prea riscant. O singură persoană îl 
putea ajuta: Fatimata. 

Aceasta văzuse destule şi probabil că se îndoia că 
Malko era doar un ziarist obişnuit. Totul era să ştie 
până unde putea avea încredere în ea. 

După douăzeci de minute, opri lângă cămila 
îngenuncheată în faţa pensiunii. Fatimata era în 
grădină şi stătea de vorbă cu Marina. 

Lăsă totul deoparte şi ieşi în întâmpinarea lui 
Malko. 

— Mergem să mâncăm de prânz, îi zise el. La 
Méditerranéen. 


~ 185 — 


Bun Venit la Nouakchott 

— E foarte bine acolo, aprobă ea. Aşteaptă să mă 
schimb. 

Dispăru în casă şi reapăru după zece minute într-o 
ţinută care l-ar fi făcut să-şi piardă capul şi pe cel 
mai radical dintre salafişti. 

O bluză oranj îi scotea sânii în evidenţă, iar blugii 
mulaţi păreau pictaţi pe trupul ei. 

Malko trebui să facă un mare efort să n-o violeze 
pe loc. 

— La te uită, ai o maşină nouă! remarcă femeia 
când ajunseră la Land Cruiser. 

Urcându-se în ea, se strâmbă. 

— Sper că n-ai dat prea mulţi bani! E foarte veche. 

Terasa restaurantului era pustie. Se aşezară la o 
masă cu puţină umbră, iar Fatimata bătu din palme 
atunci când patronul le propuse o salată de 
langustă. 

Li se aduse bere, iar Malko o lăsă pe Fatimata să- 
şi potolească setea înainte de a aborda problemele 
care-l frământau. 

— Trebuie să vorbim, spuse el. 

Fatimata îşi aţinti privirea asupra lui şi întrebă: 

— Ce vrei să-mi spui? 

— Tu ştii ce fac eu la Nouakchott? 

— Pe bune? 

— Da, pe bune. 

— Îi ajuţi să evadeze pe indivizii ăia din închisoare. 
Asta e bine, oamenii nu trebuie închişi. 

— De unde ştii? 

Femeia făcu un gest evaziv. 

— Oh, „vărul” lui Maarouf mi-a spus câte ceva, iar 
atunci când îi dai unui prizonier un telefon mobil, 
există întotdeauna un motiv serios pentru asta. 


~ 186 ~ 


Gérard de Villiers 

— Şi nu te uimeşte faptul că îi ajut să evadeze pe 
salafişti? 

Fatimata izbucni în râs. 

— Voi, albii, aveţi întotdeauna idei bizare! Nu e 
problema mea. Eşti drăguţ, ai un miros plăcut şi mi- 
o tragi bine... 

Un suflet simplu. 

Malko îşi spuse că era o prostie s-o ia pe ocolite. 

— Aşa e, recunoscu el, încerc să scot prizonierii 
din închisoare şi să-i dau la schimb pentru alte 
persoane. Numai că există o problemă: dacă 
reuşesc, voi fi obligat să-i ţin în oraş câteva zile. Ştii 
vreun loc sigur? 

Întrebarea o luă pe Fatimata prin surprindere. 
După câteva clipe, zâmbi larg. 

— Poate! 

— Unde anume? 

— Lasă-mă să-mi mănânc langusta. O să-ţi spun 
după aia. 

Tulburat, Malko atacă şi el salata de langustă. Era 
limpede, executarea operaţiunii „Blackbird” încălca 
toate regulile de securitate. În mod normal, şeful 
unei misiuni nu făcea apel la „civili” pentru a căpăta 
ajutor. 

Mai ales la unul fără nicio legătură cu serviciile de 
informaţii. Nici măcar la un H.C." 

Numai că acum nu avea de ales. 

Nu putea conta decât pe Khouri Ould Moustapha, 
„Papa Marseille” şi, acum, Fatimata. 


x 


31 Honorable Correspondant (în Franţa, colaborator benevol al 
Direcţiei Generale pentru Securitatea Externă). 


~ 187 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 


— Mergi ca şi cum te-ai duce în portul pescarilor, îl 
sfătui Fatimata. 

Malko coti la dreapta, pe bulevardul Nasser, spre 
vest, şi traversă cartierul Sebakha, unul dintre cele 
mai sărace din Nouakchott. 

Ajunseră apoi la o şosea ce se derula de-a lungul 
marilor dune, separând oraşul de ocean. Fatimata îi 
arătă o pistă ce şerpuia în mijloc, îndreptându-se 
spre vest. Îl ghidă printre numeroasele ramificații, 
păstrând mereu direcţia către ocean. Dunele aveau 
cam doi kilometri lungime şi se terminau printr-un 
fel de zid de nisip, ascunzând în spate oceanul. 
Malko zări în vârful acestui zid ceva ce semăna cu o 
mare clădire abandonată. 

— Acolo mergem, la hotelul Ahmade, îi explică 
Fatimata. Tipul care l-a construit n-a mai avut bani, 
aşa că l-a abandonat. De atunci, a fost invadat de 
nisip, iar în câţiva ani n-o să mai rămână nicio urmă 
din el. Opreşte acolo. 

Opri maşina vizavi de ultima dună şi porniră apoi 
pe o potecă ce ducea la ruinele hotelului... acolo, o 
cabană de lemn cu trei mauritani lungiţi pe nişte 
rogojini, în mijlocul unui morman de sticle, cufere şi 
podoabe rustice. 

— Locuiesc aici? întrebă Malko. 

— Da, s-au refugiat din sud; aici au găsit un 
adăpost gratuit. În weekend, joia şi vinerea, vând 
peşte şi suvenire expatriaţilor care vin să facă baie. 

Unul dintre mauritani se ridică şi, zâmbind ştirb, îi 
întinse Fatimatei o cuvertură. 

— Vrea să ne-o închirieze, explică ea, ca să ne 
putem întinde pe plajă. Credem că suntem doi 


~ 188 ~ 


Gerard de Villiers 


expatriaţi. 
Luă cuvertura, vizibil infestată de paraziți, apoi 
înconjurară cabana, descoperind valurile 


Atlanticului. Plaja măsura probabil vreo doisprezece 
kilometri lungime. Cât vedeai cu ochii, nici ţipenie 
de om! în stânga, în depărtare, se vedea portul 
containerelor, iar în dreapta, cel al pescarilor. 

Malko cercetă faţada fostului hotel. Totul fusese 
zidit şi închis cu grilaj, dar puteai să te strecori cu 
uşurinţă înăuntru. Câteva zeci de persoane puteau 
locui acolo, tară să beneficieze de vreun confort, 
însă în linişte... înaintară până la piscina distrusă şi 
goală. 

Era clar că nimeni nu va veni aici să-i caute pe 
evadați. 

— Nu vine nimeni pe plaja asta? întrebă Malko. 

— Doar vinerea, câțiva expatriați, însă 
mauritanilor nu le place oceanul. Nu ştiu să înoate. 

— lar cei pe care i-am văzut adineauri? 

— Sunt foarte săraci. Dacă le dai câteva mii de 
ouguiya, nu spun nimic nimănui. Şi pe urmă, cu cine 
să vorbească? Nu se mişcă niciodată de aici. Doar 
pescuiesc şi se duc să cumpere apă. 

— De unde ştii locul ăsta? 

— Veneam aici cu Brian. Lui îi plăcea să 
pescuiască, iar pe urmă ne întindeam pe plajă şi 
făceam dragoste în valuri. 

În fond, era un pelerinaj. 

Femeia făcu câţiva paşi pe nisip, îşi scoase 
sandalele şi întinse cuvertura pe nisipul fierbinte. 
Aflându-se vizavi de hotel, erau invizibili, mai puţin 
din direcţia oceanului, pe care nu se vedea niciun fel 
de ambarcaţiune. 


~ 189 — 


Bun Venit la Nouakchott 
În linişte, Fatimata îşi trase bluza portocalie peste 
cap, dezvelindu-şi pieptul greu. 
Avea chef să reînnoade legătura cu tradiţia. 


x 


Nu făcură dragoste pe plajă, aşa cum dorise 
Fatimata. Umbra lui Brian Kennedy plutea încă în 
faţa ochilor lui Malko. În schimb, rămaseră multă 
vreme acolo şi se destinseră pe nisip sau în apa 
călduţă a oceanului. 

Malko simţi cum crisparea mușchilor săi slăbeşte. 
Avea impresia că se află într-un punct de răscruce. 

Evadarea celor trei salafişti părea bine organizată. 

În timp ce se întorceau în oraş şi se lăsa înserarea, 
îşi zise că avea nevoie, aşa cum spunea Fatimata, 
să-şi „spele capul”. 

Imediat după ce intrară în cameră, făcu ceea ce 
voise mereu să facă de când venise s-o caute pe 
Fatimata. Prin materialul oranj, începu să-i maseze 
sânii şi să-i răsucească sfârcurile lungi care 
împungeau pânza subţire. 

Fatimata torcea, cu ochii închişi şi bazinul scos în 
afară. Îi abandonă sânii şi trecu la fese. Dacă ar fi 
putut face dragoste cu ea tară să-i scoată jeanşii, ar 
fi fost perfect. N-ar fi fost necesară decât o mică 
tăietură cu lama. Trecând cu mâna printre coapsele 
ei, simţi ceva cald şi umed: era la fel de excitată ca 
el. 

Fatimata găsi mijlocul de a-i oferi un veritabil dans 
din buric în timp ce se dezbrăcă de haine. 

Apoi se lungi pe pat. Malko nu mai simţea căldura 
uscată. Se întinse imediat peste ea, iar femeia 


~ 190 ~ 


Gerard de Villiers 

începu să se mişte încet. Cum nu mai avea pe ea 
decât stringul, toată căldura trupului i-o transmitea 
lui Malko. 

În câteva clipe, membrul lui era tare ca fierul. 
Femeia se întoarse pe burtă. Ridicându-se puţin, 
Malko atinse cu extremitatea sexului său corola 
maronie ascunsă în profunzimea crăpăturii dintre 
fese. Părea închisă ermetic, dar de-acum ştia s-o 
îmblânzească. Puțin câte puţin, pătrunse în ea uşor, 
declanşând  suspinele, apoi micile ţipete ale 
Fatimatei. 

Se opri, răbdător, în timp ce negresa se ambala 
tot mai tare, zgăriind cearşaful, scuturând capul de 
parcă ar fi fost nebună. Malko o mai penetră câţiva 
centimetri, iar asta îi declanşă în sfârşit orgasmul. 
Se răsuci sub el, iar picioarele i se destinseră brusc. 

Atunci, fără milă, se înfipse şi mai mult în ea, 
întâmpinând de data asta o rezistenţă sălbatică. Ca 
şi prima dată când o sodomizase, Fatimata se zbătu 
să scape, ţipă, muşcă cearşaful, dar Malko hotărî să 
meargă până la capăt. 

Era atât de bine, încât nu se putu abţine mult timp 
şi explodă între fesele negresei. 

Apoi, epuizat, cu capul limpede, reînnodă şirul 
gândurilor. 

Hotărârea lui era luată: nu va mai pierde niciun 
moment pentru a rezolva problema colonelului Abu 
Khader. Nu-i plăcuse niciodată să ucidă, chiar dacă 
împrejurările îl forţaseră uneori să facă asta. De 
această dată, era vorba de o decizie atent chibzuită 
ŞI, totuşi, se simţea ciudat de calm. 


Capitolul XIX 
~ 191 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 


Colonelul Smain Abu Khader miji ochii de plăcere, 
lipit de monitorul din internet cafe. Izolat în boxa lui, 
se conectase, ca în fiecare dimineaţă, la site-ul 
porno preferat şi-şi clătea ochii cu o blondă durdulie 
asaltată de doi negri cu penisuri uriaşe, care o 
supuneau metodic tuturor umilinţelor imaginabile. 

Sub pantaloni, sexul său se întărise şi, din când în 
când, îl atingea pe ascuns, neîndrăznind totuşi să 
recurgă la o masturbare adevărată. 

Cu siguranță că Moussa, senegalezul care 
administra localul, ar fi închis ochii, dar s-ar fi simţit 
umilit. 

Sfertul de oră se terminase. Avu de gând să-şi 
prelungească şederea, dar îşi aminti că avea 
întâlnire cu şeful jandarmeriei mauritane pentru a 
aplana problema unei infiltrări a vechilor membri din 
Polisario în teritoriul mauritan. 

leşi din internet cafe şi se îndreptă spre maşina 
Cherokee parcată pe trotuar. Acţionă din mers 
telecomanda pentru a debloca uşile. 

Pierdut încă în visul său erotic, deschise portiera şi 
se urcă la volan. 


x 


Malko parcase între internet cafe şi hotelul 
Hatima, după ce îl văzuse pe colonelul din 
Securitatea Algeriană intrând, pe la ora zece, în 
local. 

Trezit foarte devreme, întorsese pe toate feţele 
posibilităţile de acţiune, fără să se hotărască 
definitiv asupra uneia dintre ele. Nu avea încă toate 


~ 192 ~ 


Gérard de Villiers 

coordonatele. O parte din întrebări dispăruse atunci 
când îl văzuse pe colonelul Smain Abu Khader 
sosind de unul singur. Îmbrăcat cu o cămaşă şi nişte 
pantaloni bej de pânză, părea foarte relaxat. 

În timpul petrecut de algerian în internet cafe, 
puse la cale un plan, pe care nu era sigur că-l putea 
duce la îndeplinire. 

Nu-şi luă ochii de la intrarea în localul în care 
colonelul îşi hrănea fantasmele. La ora zece şi 
şaptesprezece minute, îl văzu ieşind pe ofiţerul 
algerian, care se îndrepta spre maşină. 

Acum era momentul. 

Land Crai serul său se afla în partea dreaptă a 
Cherokee-ului. Aşteptă ca Abu Khader să deschidă 
portiera ca să se strecoare pe lângă Land Crai ser. 

De pe locul său, stând cu faţa spre internet cafe, 
colonelul nu-l putea vedea. 

Malko ajunse lângă jeep în momentul în care 
algerianul pornea motorul. Portierele erau încă 
deblocate. Trase de portieră şi se strecură în 
maşină. 


x 


Colonelul Smain Abu Khader întoarse brusc capul 
văzând că portiera se deschide şi un bărbat urcă pe 
locul de lângă el. 

Surpriza nu dură decât câteva secunde... ÎI 
recunoscu pe intrus: agentul CIA pe care încercase 
deja să-l asasineze de două ori. În pofida adrenalinei 
care-i circula prin artere, reuşi să-şi păstreze 
sângele rece şi exclamă în arabă: 

— Ce doriţi? leşiţi imediat din maşină! 


~ 193 — 


Bun Venit la Nouakchott 

Intrusul scosese un mic revolver cu ţeava foarte 
scurtă, pe care-l îndreptă spre el. 

— Porneşte, îi ordonă acesta pe un ton fără 
replică. Altfel, te împuşc imediat. Trebuie să vorbim. 

Smain Abu Khader se uită în ochii adversarului şi 
ajunse rapid la concluzia că trebuia să se supună. 

Dădu cu spatele, apoi „musafirul” îi ordonă: 

— la-o pe drumul spre Nouadibou, până la 
bulevardul Nasser. 

il ascultă. Începu să evalueze în minte riscul real. 
Din analiza situaţiei, nu reţinu decât ultima 
propoziţie: „Trebuie să vorbim.” Conchise că 
americanii  descoperiseră rolul jucat de el în 
asasinarea lui Brian Kennedy şi voiau o explicaţie. 

Asta îl linişti. 

La urma urmei, omul care urcase în maşina lui 
făcea şi el parte dintr-un serviciu secret important, 
în care, în general, conflictele erau aplanate într-o 
manieră civilizată. 

Ca de obicei, circulaţia era haotică, iar colonelul 
algerian se întrebă dacă nu cumva merita să 
provoace un accident pentru a declanşa o 
intervenţie externă. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, agentul CIA 
exclamă: 

— Dacă încerci să atragi atenţia, într-un fel sau 
altul, te omor. 

Le trebuiră douăzeci de minute pentru a ajunge la 
bulevardul Nasser. Ca întotdeauna, intersecţia era 
plină de autovehicule înghesuite unul în altul, iar 
Malko îl obligă să treacă printr-o benzinărie, sub 
privirile blazate ale unui poliţist neputincios, care le 
adresă chiar un gest de reproş. 


~ 194 ~ 


Gerard de Villiers 

— Acum ia-o spre portul pescăresc! 

Traversară cartierul Sebakha. Niciun semafor, în 
schimb dădură peste zeci de căruţe trase de catări, 
care livrau o apă deja poluată. După douăzeci de 
minute, ajunseră la „asfaltul” care mărginea oraşul 
la vest, legând portul pescăresc de cel al 
containerelor. 

Malko îi indică ofițerului algerian o pistă care se 
îndrepta, printre dune, în direcţia oceanului. Cea pe 
care mersese în ajun cu Fatimata pentru a ajunge la 
hotelul abandonat. 

— La dreapta! 

Foarte rapid, se pierdură în hăţişul de alei 
acoperite de tot felul de gunoaie, traversară bălți şi 
terenuri  mocirloase, duhoarea fiind cumplită... 
Neliniştit, colonelul algerian se întoarse spre Malko. 

— Unde mergem? 

Malko nu-i răspunse. 

Nu erau departe de ocean; în spatele lor, în 
depărtare, defilau camioanele care se duceau în 
portul containerelor. Colonelul Abu Khader îşi zise că 
nu era locul ideal pentru o conversaţie şi se gândi la 
un plan B. Şi el era înarmat. Strecurase un Glock sub 
cămaşa largă, dar nu avea glonţ pe ţeavă. 

Se concentră asupra şofatului, maşina dând dintr- 
o băltoacă în alta. 

De-acum, şerpuia printre două dune invizibile de 
pe şoseaua asfaltată şi chiar de la ultima dună care 
se ridica deasupra oceanului. 


x 


— Opreşte! exclamă Malko. 
~ 195 — 


Bun Venit la Nouakchott 

Nu prea aveau de ales: pista se termina, 
pierzându-se într-o mlaştină respingătoare, în care 
pluteau cadavrele unor animale mici. 

Colonelul Abu Khader se supuse şi se întoarse 
spre agentul CIA. 

— Ce vrei? 

Ceea ce văzu în privirea adversarului său îi 
confirmă răspunsul, după care îşi zise că avea la 
dispoziţie foarte puţin timp pentru a-şi salva pielea. 
Dar se înşela. 

Fără să-l scape din ochi pe agentul CIA, deschise 
portiera cu umărul şi sări pe pământ. 

Se ridică imediat, smulse Glock-ul de sub cămaşă 
şi, cât putu de repede, încercă să-l armeze. 

Acesta fu ultimul lui gest. 

Auzi prima împuşcătură, dar nu şi pe următoarele. 
Glonţul de 9 mm îi străpunse creierul. 

Se prăbuşi cu faţa în băltoacă, în timp ce ucigaşul 
lui sări şi el din maşină. 


x 


Malko se uită la ceafa omului pe care tocmai îl 
împuşcase. Îi mulţumi în gând că încercase să se 
apere. Uciderea planificată pe care o avusese în 
vedere se transformase în legitimă apărare. Sigur 
că, aducându-l pe colonelul algerian până în acest 
loc, intenţionase să-l execute, dar era mai bine aşa. 

Nu simţea mare lucru, poate doar o uşurare, 
satisfacția îndeplinirii misiunii. Îşi spuse că, dacă n- 
ar fi tras, colonelul Abu Khader n-ar fi ezitat să-l 
omoare. 

Privi zidurile de nisip care înăbuşiseră zgomotul 


~ 196 ~ 


Gerard de Villiers 
împuşcăturilor. 

Acum începea partea cea mai delicată a 
operaţiunii. Se urcă în Cherokee şi acţionă 
marşarierul. Prin câteva manevre, reuşi să facă 
stânga-mprejur şi să plece în direcţia din care 
venise. 

Până în centru, nu întâmpină nicio problemă. 
Mauritanii nu dădeau nicio atenţie enormelor maşini 
de teren care circulau în oraş, iar ziua nu exista 
niciun punct de control al poliţiei. 

Traversă din nou cartierul Sebakha, intrând pe 
bulevardul Nasser. Ezită să se ducă până la internet 
cafe, dar zări în faţă hotelul Mahraba şi poşta. Parcă 
lângă hotel, printre alte zeci de maşini de teren, 
apoi şterse cu batista volanul şi schimbătorul de 
viteze. Probabil că poliţia judiciară mauritană nu se 
ocupa prea mult de amprente, dar era mai bine să 
fie prevăzător. 

Lăsă cheia în contact şi intră în hotel, rămânând 
câteva clipe în hol, apoi ieşi afară. Dintr-un taxi, 
coborâră trei mauritani solizi, îndopaţi cu pulpă de 
curmale. Se strecură în locul lor şi-i spuse şoferului 
în franceză: 

— La ambasada americană! 


x 


Ira Medavoy ridică spre Malko o privire 
întrebătoare şi zise aproape cu timiditate: 

— Te-ai mai gândit la conversaţia noastră de ieri? 

— S-a rezolvat, răspunse Malko sec. Poftim, ai 
face bine să păstrezi arma asta. E mai prudent aşa. 

Puse pe biroul şefului staţiei Colţul pe care i-l 


~ 197 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
dăduse Brian Kennedy, apoi îi povesti americanului 
ce făcuse. 

Acesta se transformase într-o statuie. 

— My God! You really did it!” 

— Nu exista altă soluţie, replică Malko, şi tu ştii 
asta. 

lra Medavoy luă micul revolver şi îl strecură într- 
un sertar. 

— Trebuie să-ţi dau o altă armă, spuse el. 

— Nu mai am nevoie, îl lămuri Malko. Nu cred că 
algerienii o vor lua de la capăt aşa de curând, iar de 
salafişti nu mă tem deloc. In ce-i priveşte pe 
mauritani, ei mă pot aresta, în niciun caz nu vor 
recurge la asasinat. Ai banii pentru „Papa 
Marseille”? 

Ca un automat, şeful staţiei scoase din sertar 
plicul cu 100.000 de ouguivya. 

— Suntem pe ultima linie dreaptă, conchise Malko. 
O să analizăm situaţia la sfârşitul zilei. Dă ordin să 
mă ducă cineva să-mi recuperez maşina. Sunt în 
întârziere. 


x 


„Papa Marseille” sosi vesel, cu capul gol, ieşind 
din El Amâne. Cu tenul lui bronzat, semăna cu un 
veteran din armata Indiilor. 

— Totul merge bine! anunţă el după ce urcă în 
maşina de teren. Porțiunea de tunel deja săpată a 
rezistat, aşa că o să meargă mai repede decât am 
prevăzut... 

Malko îi întinse francezului plicul cu cele 100.000 


32 Dumnezeule! Chiar ai făcut-o! 


~ 198 ~ 


Gerard de Villiers 
de ouguiya şi îi veni brusc o idee. 

— Ar dura foarte mult dacă ar prelungi tunelul cu 
vreo doisprezece metri? 

— De ce? întrebă îngrijorat „Papa Marseille”. 

— Pentru că, dacă evadaţii ies la suprafaţă în 
interiorul curţii vămii, trebuie să treacă apoi de 
grilaj. Există santinele chiar şi noaptea. În timp ce, 
dacă ies de partea cealaltă a zidului, pe trotuarul 
străzii, îi putem recupera direct. 

„Papa Marseille” clătină din cap. 

— Asta o să prelungească lucrarea, dar putem 
încerca. Va trebui să aduc lemn pentru a consolida 
tunelul. O să mai coste ceva. 

— Nu are importanţă. Altceva? 

Francezul zâmbi. 

— A început să se afle în închisoare! Ticăloşii ăştia 
de salafişti, care sunt nişte trântori, le-au cerut 
celorlalţi să-i ajute să sape tunelul. Colegii lor au 
acceptat, evident, dar acum vor să se folosească şi 
ei de el. 

Lui Malko i se tăcu pielea de găină... 

— O să se golească închisoarea. 

„Papa Marseille” surâse. 

— Nu e imposibil... Dar ce efect are asta asupra 
dumneavoastră? 

Malko îşi zise că, în fond, nu era chiar o idee rea: 
evadarea celor trei condamnaţi la moarte se va 
confunda cu cea a celorlalţi prizonieri. 

— Niciunul, recunoscu el, dar, deocamdată, e 
absolut necesar să prelungim tunelul. 

— O să fie mai scump, repetă „Papa Marseille”, 
dar o s-o facem cu... 

— Cât timp le trebuie pentru a fi gata de evadare? 


~ 199 — 


Bun Venit la Nouakchott 

„Papa Marseille” reflectă câteva clipe, apoi ridică 
mâna dreaptă, cu degetele răsfirate. 

— Cinci nopţi de muncă, /nch' Allah. 

Malko simţi un fior pe şira spinării. Nu-i venea să 
creadă că urma să-şi atingă scopul. 

Din superstiție, nu se gândise până acum la ultima 
parte a operaţiunii. Deodată, se găsi în faţa unei 
probleme serioase. O dată ieşiţi din închisoare, cei 
trei salafişti nu vor avea decât o singură dorinţă: să 
scape. Erau nişte oameni periculoşi, care-i urau pe 
americani. 

Prin urmare, trebuia găsită soluţia de a-i 
„gestiona” între momentul ieşirii din tunel şi cel în 
care urma să aibă loc schimbul cu ostaticii 
americani. 

Era un interval cu un risc ridicat, pentru care 
Malko nu avea o soluţie imediată. 

Pentru a găsi rezolvarea, dispunea de cel mult 
cinci zile. 


Capitolul XX 


— Nu-mi vine să cred! oftă şeful staţiei. O să 
reuşeşti să-i scoţi de acolo! 

Malko îi mai domoli entuziasmul. 

— Ai răbdare. Încă nu s-a rezolvat. Cu toate astea, 
cred că astăzi, pe o scară de la 1 la 10, ne aflăm pe 
la 7... 

— E formidabil, exclamă americanul, scuturând 
din cap. Dar, dacă totul merge bine, de-abia atunci 
vor începe adevăratele probleme. Mai întâi, 
mauritanii vor deveni isterici şi ne vor suspecta. 

Trecu un înger: fiind un bun birocrat, lra Medavoy 


~ 200 ~ 


Gerard de Villiers 

era mort de frică. Însă riscul lui era limitat. În cel 
mai rău caz, era declarat „persona non grata” şi 
expulzat din Mauritania. Chiar dacă avea să-i 
afecteze puţin cariera, nu era ceva foarte grav. 

Se întâlniseră la Flamingo, unul dintre cele mai 
luxoase hoteluri din oraş, cu un local de noapte la 
primul etaj. 

Malko se decise să pună lucrurile la punct. 

— Să presupunem că ieşirea din închisoare se 
termină cu bine, începu el. Aşa cum ţi-am explicat 
mai devreme, cei trei salafişti vor ieşi din tunel pe 
trotuarul şoselei, în faţa clădirii vămilor. Doar că 
Gerard de Villiers de acolo voi fi obligat să mă ocup 
de ei. Hotelul abandonat de pe plajă, pe care l-am 
vizitat împreună cu Fatimata, mi se pare o bună 
ascunzătoare, dar nu mă descurc de unul singur. Îmi 
trebuie întăriri. „Muşchi”. 

— Ce vrei să spui prin „muşchi”? întrebă Ira 
Medavoy. 

— Oameni de la D.O. Ideal ar fi să vină nişte 
„membri” ai forţelor speciale staţionaţi la Bamako, 
împreună cu doi ţipi pe care-i cunosc bine şi sunt 
detaşaţi la D.O. Chris Jones şi Milton Brabeck. 

— Ar trebui să-i introducem oficial în Mauritania, 
remarcă şeful staţiei. Mauritanii vor strâmba din 
nas. 

— Nu trebuie să debarce în uniformă. Trei sau 
patru ar fi de-ajuns. Plus Chris şi Milton. 

— Cu tine, se adună şase sau şapte, remarcă 
americanul. Plus trei evadați. Unde îi pui pe toţi? 

— Am deja o Toyota Land Cruiser. Mai pot închiria 
una. Nu trebuie să pierdem timpul. Evadarea trebuie 
să aibă loc în zori sau chiar înainte. Va fi descoperită 


~ 201 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
la primul apel din închisoare, iar cercetările vor 
începe imediat. Mauritanii vor bloca toate şoselele 
spre est şi sud. Nu sunt decât trei: Atar, Nema şi 
Senegal. Evident că nu se vor gândi la coastă, care 
este o fundătură. 

— Hotelul ăsta abandonat este o idee bună, 
aprobă americanul, dar mă nelinişteşte faptul că 
prietena ta, Fatimata, e la curent cu afacerea. 

— Ea l-a găsit! 

— E adevărat, recunoscu lra Medavoy, dar e un 
risc pentru securitate. Poate ar fi mai bine... Am luat 
astăzi masa cu un tip care vinde material militar de 
transmisiuni armatei mauritane. Locuieşte aici, dar 
primeşte des tehnicieni care vin să petreacă câteva 
săptămâni la Nouakchott pentru formare sau pentru 
punerea la punct a materialelor. Îi cazează într-o vilă 
mare din cartierul Las Palmas, aproape de şoseaua 
spre Nouadibou. Există acolo vreo douăsprezece 
camere. În momentul ăsta, vila e liberă şi va rămâne 
aşa încă cincisprezece zile. E mai mult decât ne 
trebuie. 

— Şi vrei să-i ascundem acolo? 

— Mi se pare o idee bună, confirmă americanul. 
Vecinii sunt obişnuiţi să vadă tot felul de toubabi” 
prin zonă, aşa că n-o să se mire. 

— Şi prizonierii? 

— Există un subsol mare, unde vor putea sta 
foarte bine. O să avem timp să negociem cu 
tembelii ăştia de răpitori. Partea cea mai delicată a 
operaţiunii începe în momentul în care te întâlneşti 
cu cei trei indivizi... 

Malko nu dădu glas unui gând dezagreabil. În ochii 


33 Albi. 
~ 202 ~ 


Gerard de Villiers 

şefului staţiei, evadarea din închisoare a celor trei 
condamnaţi la moarte, într-o ţară necooperantă, 
părea un fel de formalitate. 

— Am nevoie rapid de informaţii despre „muşchi”, 
recomandă el. Nu mai avem la dispoziţie decât 
patra sau cinci zile şi cunosc lentoarea Agenţiei. Mai 
ales că pe Chris Jones şi Milton Brabeck trebuie să-i 
aducem de la Washington. 

— O să trec pe la ambasadă să trimit nişte 
telegrame, promise lra Medavoy. Având în vedere 
decalajul orar, vor putea începe să studieze 
problema astăzi. Ne întâlnim din nou mâine, la 
sfârşitul zilei. 

— Absolut necesar! întări Malko. N-o să mai avem 
o altă ocazie. 

Rătăci cu privirea prin sala restaurantului, 
zgomotoasă şi animată. De-abia auzeai ce ţi se 
spunea. Nimeni nu putea bănui ce pregătea el: era 
oarecum ameţitor. 

— lţi jur că dacă-i scoţi pe oamenii noştri din 
buclucul ăsta, îi şterpelesc ambasadorului o ladă de 
Taittinger şi o facem lată. 

— Don't get carried away!" îl temperă Malko. Mai 
avem încă multe de îndurat. 


x 


Aşezat la volanul vechiului Land Craiser, Malko îl 
observă pe „Papa Marseille” traversând bulevardul 
Nasser. Un curier al ambasadei îi adusese banii la 
hotelul Tfeila. O maşină de teren se opri lângă 
francez şi din ea cobori un mauritan îmbrăcat într-o 


34 Nu te ambala. 
~ 203 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
dharaa brodată, care se aruncă în braţele lui. Cei doi 
bărbaţi discutară mult timp sub soarele arzător, apoi 
necunoscutul reveni la maşină, iar „Papa Marseille” 
îşi continuă drumul spre Malko. 

— Prieten cu dumneavoastră? întrebă Malko după 
ce francezul se urcă în Land Cruiser. 

— Fostul meu cumnat! răspunse amuzat acesta. 
Am fost căsătorit cândva cu sora lui. A durat doi ani, 
dar era o pacoste. Am alungat-o... 

Ce ţară frumoasă... 

— Cu ce se ocupă? 

— E numărul 2 în garda prezidenţială, colonel. E 
foarte puternic. Datorită lui, am evitat o mulţime de 
probleme. 

— Nu bănuieşte cu ce vă ocupați acum? 

— Oh, după el, ar trebui împuşcaţi toţi islamiştii. 
Dacă ar şti că ajut la evadarea lor, n-ar fi deloc 
încântat. 

— Apropo, care mai e situaţia? 

— Ce vreţi mai întâi, veştile bune sau cele 
proaste? 

Malko simţi un nod în stomac. 

— Mai întâi, cele proaste. 

— S-a prăbuşit o porţiune de tunel din partea 
nouă. Unul dintre săpători a fost cât p'aci să se 
sufoce. L-au scos afară până la urmă, dar au pierdut 
toată noaptea. Asta înseamnă o oarecare întârziere. 

— Nu e foarte grav. Şi vestea bună? 

— Nimeni nu-şi dă seama ce se întâmplă. Cu toate 
astea, prizonierii sunt la curent! Ei speră să profite 
de tunel înainte să fie astupat. Cred că au vorbit şi 
cu familiile lor. Mulţi au telefoane mobile... 

Lui Malko nu-i venea să-şi creadă urechilor. 


~ 204 ~ 


Gerard de Villiers 

— Tot Nouakchott-ul o să afle! 

— Nu, ştiu să tacă. Şi pe urmă, vor să-şi 
pregătească „revenirea”, astfel încât familiile să nu 
fie surprinse când îi vor vedea sosind acasă... 

Parcă era „Marea evadare”. 

Malko preferă să nu insiste, revenind la subiecte 
mai concrete. 

— Cum o să aflu de evadare? 

— Maarouf Ould Haiba, care are numărul 
dumneavoastră, o să vă sune înainte de a cobori în 
tunel. Eu vă voi anunţa în seara din ajun. 

— Noaptea e multă circulaţie? 

— Nu, dar nu trebuie să întârziaţi. Sper că ştiţi ce 
faceţi după aceea... 

— În principiu, da. 

„Papa Marseille” îl opri cu un gest. 

— Nu vreau să ştiu nimic. Asta nu mai e problema 
mea. O să fiu deja la Atar, /nch’ Allah. 

— Câte zile credeţi că mai durează săpatul? 

Francezul reflectă câteva clipe. 

— Dacă nu apar alte încurcături, încă trei nopți 
pentru a ajunge la verticala locului de ieşire. Vor 
aştepta până în ultimul moment pentru a săpa 
„Puţul” care va ieşi la suprafaţă. Asta durează două 
sau trei ore. Aveţi tot interesul să plecaţi rapid cu ei. 
Mai ales că ceilalţi prizonieri se vor grăbi să profite 
şi ei de tunel. Există riscul să fie văzuţi. Sunt 
santinele în exteriorul închisorii: dacă văd oameni 
ieşind pe şosea, dau alarma. Aşa că trebuie să fiți 
acolo cu puţin înainte, dar nici prea devreme, pentru 
că o maşină staționată în colţul acela şi la miezul 
nopţii o să atragă atenţia. Şi atunci... Bine, rămâne 
pe mâine... 


~ 205 — 


Bun Venit la Nouakchott 

„Papa Marseille” pusese deja mâna pe portieră, 
dar îi sună mobilul. Purtă o conversaţie scurtă în 
hassaniya, iar la sfârşitul ei închise ochii. 

— Avem o problemă, anunţă el, vizibil contrariat. 

Malko îşi simţea arterele plesnind de adrenalină. 

— Care anume? 

— M-a sunat prietenul meu, gardianul-şef. Azi- 
dimineaţă, autorităţile au instalat în închisoare un 
dispozitiv care bruiază telefoanele mobile: nu se mai 
poate comunica din exterior cu prizonierii. 


x 


Cu mintea amorţită, Malko rămase mut. Această 
măsură nu putea însemna decât un singur lucru: 
autorităţile aflaseră de tentativa de evadare şi 
începuseră să reacționeze. 

Intreaga operaţiune se ducea de râpă. Vocea lui 
„Papa Marseille” îl mai linişti puţin. 

— Să nu ne pierdem capul. Se vorbeşte de multă 
vreme de măsura asta. Tot oraşul ştia că prizonierii 
foloseau telefoanele mobile aduse de familii. 

— De ce acum? 

— De ce nu? exclamă francezul cu un gest care 
sugera fatalitatea. Eu cred că nu există nicio 
legătură. Sigur că asta complică lucrurile în faza 
finală. In orice caz, o să ştim foarte repede, adăugă 
el. Dacă au descoperit planul, nu-mi mai rămâne 
decât să plec la Atar, însă fără cămile. 

Malko fierbea. 

— Nu vă puteţi întoarce la închisoare cu un anumit 
pretext? întrebă el. Să vedeţi ce se întâmplă. 

— O să pară bizar. O să ştim mâine dimineaţă, 


~ 206 ~ 


Gerard de Villiers 
adăugă el pe un ton filosofic: dacă nu mă vedeţi, 
înseamnă că am fost arestat şi că nu vă mai rămâne 
altceva de făcut decât să vă refugiaţi în ambasada 
americană. Bine, eu o să beau acum o bere, apoi mă 
duc să mă întâlnesc cu „logodnica” mea. Ea se şi 
vede în mijlocul cămilelor. 

Cobori din Land Cruiser şi se depărtă cu obişnuitul 
său pas liniştit. Malko rămase să fiarbă în suc 
propriu. 


x 


lra Medavoy era alb ca varul. 

— S-a ales praful! zise el pe un ton neutru. Te-a 
văzut cineva intrând în ambasadă? 

Dacă situaţia n-ar fi fost atât de gravă, întrebarea 
ar fi părut comică. 

— Da, răspunse Malko, dar cum încă n-am fost 
arestat, stai liniştit. De altfel, în cel mai rău caz, o să 
fii expulzat cu onoarea datorată rangului tău... în 
timp ce eu... 

Având în vedere ultimele informaţii, nu mai 
aşteptase sfârşitul zilei pentru a-l vizita pe şeful 
staţiei. 

— E o catastrofa! continuă americanul. Totul 
mergea ca pe roate. Pentru prima dată, Langley s-a 
mişcat repede... Bamako îmi trimite, via Dakar, 
patru ţipi din forţele speciale. O să treacă drept 
puşcaşi marini care vin să întărească protecţia 
ambasadei. Vor fi cazaţi aici, ca şi restul 
personalului. Cum mauritanii nu pun niciodată 
piciorul în ambasadă, n-or să ştie nimic. 

— Când sosesc? 


~ 207 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

— Depun cererile de viză astăzi; cel mai probabil, 
poimâine. Îi aşteptăm oficial la aeroport, ca să-i 
aducem aici, de unde nu se vor mişca până în ziua 
cu pricina. 

— Sunt înarmaţi? întrebă Malko. 

— Nu, sigur că nu. Sosesc cu un avion comercial. 
Însă aici, la ambasadă, avem ce să le dăm. Pistoale 
şi M.16. 

— Prin urmare, sunt militari? 

— Absolut. Sunt staţionaţi la Bamako, unde fac 
instrucţie. 

— Au participat deja la expediţii clandestine? 

— Nu ştiu. Paramilitare, da, cu siguranţă. 

Malko ridică privirea şi remarcă: 

— E vorba de o operaţiune clandestină absolut 
ermetică, desfăşurată într-un mediu urban. Orice 
greşeală poate avea consecinţe foarte grave. 
Mauritanii nu sunt nici inerţi, nici idioţi. 

— Stai puţin, asta nu e tot! protestă Ira Medavoy. 
Am primit undă verde de la Langley pentru 
trimiterea celor doi prieteni ai tăi de la D.O., Chris 
Jones şi Milton Brabeck. Washingtonul se ocupă de 
vizele şi de deplasarea lor. În mod normal, ar trebui 
să ajungă în cel mult două sau trei zile. Teoretic, 
sunt agenţi ai T.D.” Care vin să „deratizeze” 
ambasada. Acum, trebuie să anulez totul... 

— Aşteaptă! îl sfătui Malko. Mâine dimineaţă o să 
ştiu sigur ce se petrece cu adevărat. Din acel 
moment, o să fie timp suficient pentru „demontare”. 

lra Medavoy clătină din cap. 

— My God! N-o să închid un ochi toată noaptea. 

Malko îi aruncă o privire ironică. 


35 Technical Division. 


~ 208 ~ 


Gerard de Villiers 

— Tu stai aici şi eşti de neatins... Eu însă nu ştiu 
dacă nu cumva poliţia mauritană nu mă aşteaptă la 
ieşirea din ambasadă. 

Şeful staţiei tresări. 

— Glumeşti? 

— Aproape... 

Se ridică şi ieşi din birou. Acum înţelegea de ce 
atâtea operațiuni eşuau din cauza timidităţii 
operatorilor. 

Totuşi, trecând de postul de gardă al puşcaşilor 
marini, simţi cum pulsul i se accelerează. 

Nu se întâmplă nimic şi ajunse cu bine la Land 
Cruiser-ul parcat mult mai departe. 

Trebuia neapărat să se destindă, aşa că se duse la 
pensiune. N-avea chef să mănânce singur. 


x 


Căldura golise terasa de la Mediterraneen, clienţii 
refugiindu-se în sala cu aer condiţionat, unde 
aproape toate locurile erau ocupate. 

Terminară salata de langustă, iar Fatimata spuse 
cu voce şoptită: 

— Îi vezi pe cei doi ţipi de la masa din spate? Sunt 
agenţi ai Direcţiei Siguranţei Statului. 

Altfel spus, contraspionajul mauritan. 

Brusc, lui Malko îi pieri pofta de mâncare. Gluma 
pe care o tăcuse cu lra Medavoy devenea realitate. 
Încercând să-şi liniştească bătăile inimii, se uită la 
cei doi bărbaţi care păreau foarte interesaţi de masa 
lor. 

— Îi cunoşti? o întrebă pe Fatimata. 

— Da. La început, veneau să vadă ce face Brian. 


~ 209 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
Le era frică să nu fie asasinat de cei de la moschee. 
Şi-au pierdut mult timp în felul ăsta. 

— Şi ce fac aici? 

— Sigur sunt în misiune, pentru că solda nu le 
permite să vină într-un asemenea restaurant... 

— Aş vrea să ştiu ce urmăresc, spuse Malko, mai 
neliniştit ca niciodată. Vezi ce poţi face. Ridică-te şi 
prefă-te că te duci la toaletă. Treci pe lângă masa 
lor. Poate că vor sta de vorbă cu tine. 

— Mă duc. 

Fatimata îşi etală silueta înaltă şi se îndreptă spre 
capătul restaurantului. Se întâmplă aşa cum 
prevăzuse Malko. Unul dintre cei doi bărbaţi îi făcu 
semn Fatimatei, care se opri la masa lor. Urmară 
câteva râsete, o conversaţie destul de lungă, apoi 
femeia îşi continuă drumul spre toaletă. 

— Ei? făcu întrebător Malko după ce Fatimata se 
întoarse la masă. 

— Mi-au spus că, în mod cert, eu îi iubesc pe 
americani! Ei însă îi cam dispreţuiesc, pentru că nu 
înţeleg Africa. 

— i-au vorbit de mine? 

— Da, mi-au zis că tipii de la ambasadă i-au 
minţit. 

Pulsul lui Malko se acceleră. 

— De ce? 

— Nu le-au spus şi lor că tu ai venit să-l înlocuieşti 
pe Brian. 

Lui Malko îi dispăru nodul din stomac. 

— Ţi-au vorbit despre asasinarea lui Brian? 

— Da, spun că a fost manipulat de un salafist care 
a luat bani ca să-l ucidă. Încă îi avea asupra lui. 

Şi ei minţeau, fiind imposibil să nu ştie că era 


~ 210 ~ 


Gerard de Villiers 
vorba de un membru al jandarmeriei mauritane. 

— Ţi-au spus ce fac aici? 

— Da, îi supraveghează pe cei trei indivizi din colţ, 
nişte traficanţi de droguri care plănuiesc aterizarea 
unui avion încărcat cu cocaină pe şoseaua 
Nouadibhou-Nouakchott. Operaţiunea ar trebui să 
aibă loc în noaptea asta. 

Era cam departe de condamnaţii la moarte. 
Liniştit, Malko atacă friptura. Erotismul Fatimatei îl 
lăsa rece. Deocamdată, libidoul său dispăruse 
complet. 

Îi rămăseseră mai puţin de douăsprezece ore până 
în momentul în care va şti. 

Dacă optimismul lui „Papa Marseille” se dovedea 
nejustificat, putea fi luat la întrebări înainte de 
întâlnirea cu el. 


Capitolul XXI 


Asudat, Malko tropăia de nerăbdare, înaintând 
centimetru cu centimetru prin cel mai mare 
ambuteiaj pe care-l văzuse vreodată la Nouakchott. 
Încercă să ocolească bulevardul Nasser, închis 
pentru circulaţie cu nişte panglici galbene, în 
vederea zilei naţionale, care marca cincizeci de ani 
de existenţă a Republicii Mauritania, autorităţile 
hotărâseră să revopsească benzile albe de pe şosea, 
astfel încât parada militară să se desfăşoare în linie 
dreaptă... 

În loc să facă asta în timpul nopţii, întrerupseseră 
circulaţia pe cel mai mare bulevard al oraşului, 
inclusiv în zona Pieței Centrale... De aici se născuse 
aglomerarea monstruoasă de autovehicule blocate 


~ 211 — 


Bun Venit la Nouakchott 
pe străzile laterale, care încercau cu disperare să 
ajungă la destinaţie. 

Se uită la ceas: douăsprezece şi douăzeci. 
Întârziase deja o oră la întâlnirea cu „Papa 
Marseille”, care era crucială. 

Exasperat, Malko forţă trecerea şi ajunse în sfârşit 
într-un spaţiu liber. Se angajă pe o alee care se 
termina nu departe de hotelul El Amâne. Parcă 
maşina pe trotuarul larg şi nisipos şi se uită în jur. 

Nici urmă de „Papa Marseille”. 

Cu stomacul strâns şi cămaşa lipită de spate din 
cauza căldurii, încercă să-şi ordoneze gândurile. 

Una dintre cauzele absenței francezului putea fi o 
catastrofa absolută: descoperirea planului de 
evadare. 

Ar fi trebuit să-l aştepte, mai ales pentru cele 
100.000 de ouguiya pe care îi aducea Malko. Se uită 
spre intrarea hotelului El Amâne şi îşi spuse că, 
poate, francezul era acolo. Intrând în curtea 
interioară, nervii săi se destinseră dintr-odată. „Papa 
Marseille” era aşezat la umbră, în faţa unei sticle de 
bere. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă francezul după ce 
Malko se aşeză în faţa lui. 

— Totul e blocat din cauza refacerii şoselei. 

Francezul clătină din cap, amuzat. 

— Cretinii ăştia n-au aflat că defilarea a fost 
anulată? Mi-a spus prietenul meu din garda 
prezidenţială: le e teamă să nu-i provoace pe 
salafişti... 

— Vreo noutate din închisoare? i-o tăie Malko. 

„Papa Marseille” arboră un zâmbet larg. 

— V-aţi făcut sânge rău de pomană. Nu e nicio 


~ 212 ~ 


Gerard de Villiers 

şopârlă, ci doar o măsură de rutină care ar fi trebuit 
să intre în vigoare de multă vreme; doar că gardienii 
s-au opus din toate puterile. 

= Deces 

— li taxau pe cei cu telefoane mobile. Acum vor 
avea pierderi mari. 

Malko se simţi brusc uşurat şi izbucni într-un râs 
nervos. Se calmă repede. 

— İn cazul ăsta, cum o să mă anunțați în 
momentul în care ies din închisoare? 

„Papa Marseille” rânji. 

— Fiind nişte indivizi religioşi, le-a venit o idee: 
chiar dacă sunt gata mai înainte, nu-şi încep 
călătoria prin tunel decât la începutul rugăciunii de 
dimineaţă. N-aveţi cum s-o rataţi, moscheea se află 
chiar vizavi. În plus, acţionând în acel moment, 
riscurile sunt mai mici: toţi credincioşii adevăraţi vor 
sta în genunchi, cu faţa spre Mecca. 

— Şi dacă nu sunt gata? 

— Vor fi: am făcut calculele finale. După părerea 
mea, ar putea ieşi chiar cu două sau trei ore mai 
devreme. Rămâne peste două zile. Ne întâlnim aici, 
la căderea nopţii, şi aduceţi tot ce îmi mai datoraţi. 

— Nu staţi să vedeţi finalul operaţiunii? 

— N-ar folosi la nimic. Nu mai putem comunica din 
cauza poveştii cu telefoanele mobile. Nu aveţi 
încredere? 

Malko se forţă să zică „da” şi scoase din geantă 
plicul pe care francezul îl vâri imediat în buzunar. 
Apoi mai comandă o bere. 

— Am avut mult noroc! conchise el. Fără surpări şi 
fără „turnători”. Dacă treceţi vreodată prin Atar, 
veniţi şi pe la mine. OK, atunci, pe mâine. 


~ 213 — 


Bun Venit la Nouakchott 
La aceeaşi oră. Aici e mai plăcut. Circulaţia va fi 
probabil la fel de încurcată. 
Plecă primul, lăsând nota de plată în seama lui 
Malko. Nici acesta nu mai rămase mult, plecând să-i 
dea vestea bună şi lui Ira Medavoy. 


x 


— Dacă Dumnezeu ţine cu noi, conchise Malko la 
sfârşitul expunerii pe care i-o făcuse lui Ira Medavoy, 
în trei zile îi recuperăm pe ticăloşii ăia. Avem timp 
să punem la punct faza finală. 

— M-am gândit deja la asta, mărturisi şeful staţiei. 
Schimbul trebuie securizat la maximum. În sensul 
ăsta, avem un avantaj asupra lor. 

— Care? 

— Bănuiesc că o să comunici prin Thuraya pentru 
a fixa locul întâlnirii. 

— Da, aşa cred. 

— Graţie ascultărilor noastre, în momentul în care 
unul dintre telefoanele lor emite, îl vom putea 
localiza. 

— Şi pe urmă? 

— Ţi-am spus că am modificat orbita unuia dintre 
sateliții noştri militari. Acum, acoperă toată zona. La 
Tamanrasset, avem drone de tip Predator. În 
dimineaţa schimbului, vom lansa una pentru a putea 
supraveghea în timp real înaintarea celor din AQMI. 
Apoi... 

Lăsă propoziția în suspensie, însă Malko 
înţelesese. 

— li veţi putea „intercepta” după ce noi ne-am 
recuperat ostaticii, iar ei se întorc la bază împreună 


~ 214 ~ 


Gerard de Villiers 
cu cei trei evadați. 

— Mi-ar face o plăcere imensă să pun mâna pe 
Abu Zeid, dar e prea prudent pentru a se aventura 
atât de departe de bază. O să-l trimită pe unul 
dintre locotenenţii săi. 

— Tot e mai bine decât nimic. Mă duc să mă 
întâlnesc cu Anouar Ould Haiba ca să punem la 
punct detaliile operaţiunii. Apropo, nu s-a vorbit 
deloc despre moartea colonelului Abu Khader? 

— Nu, omologii mei sunt muţi, la fel şi presa... 

Răsfoi un teanc de ziare de pe birou: Orizont, 
Nouakchott Info, Tribuna, Deşteptarea. 

— Serviciile secrete mauritane sunt în mod sigur 
la curent, dar nu vor să facă valuri. 

— Şi algerienii? 

— Ei ştiu. Dar pentru a organiza o nouă operaţiune 
împotriva ta... Habar n-au dacă nu eşti protejat 
cumva de mauritani. 

— Măcar de-ar ţine. Şi „Cavaleria”? 

— Cei patru din forţele speciale sosesc în seara 
asta de la Bamako, via Dakar. Mă vor anunţa în 
legătură cu prietenii tăi. Probabil că aceştia vor veni 
mâine. 

— Bine, încheie Malko, mă duc la Anouar Ould 
Haiba. 

— Aşteaptă! mai întâi, mergem să reperăm vila 
din Las Palmas unde îţi vei duce „protejaţii”. 

Cu o furgonetă Mercedes cu geamuri fumurii, 
extrem de anonimă. 


x 


Cartierul Las Palmas se afla în nord-vestul 
~ 215 — 


Bun Venit la Nouakchott 
Nouakchott-ului, la est de şoseaua spre Nouadibhou, 
marele oraş din nord. Ira Medavoy conducea 
maşina, iar Malko se aşezase alături. 

Ajunseră la un rond mare, unde şoseaua traversa 
bulevardul Nasser. 

— Este rondul Nouadibhou, îi explică americanul. 
Venind dinspre Nasser, nu ai cum să-l ratezi. Acum 
mergem mai departe. Pe dreapta, se vede „Salam 
Transport”. 

Nici firma n-o putea rata: un depozit imens, cu o 
inscripţie roşie. Literele erau înalte de un metru. 

— Peste cincizeci de metri, cotim la dreapta, îl 
anunţă americanul. Era un drum nisipos, mărginit de 
câteva case şi terenuri virane. Ira Medavoy îi arătă 
pe stânga o vilă mare, înconjurată de un zid destul 
de jos. Clădirea avea un singur etaj, gratii la ferestre 
şi acoperişul plat, cu un fel de turn rectangular în 
partea stângă. 

Încetiniră şi trecură prin faţa porţii vopsite în 
verde. 

— Se intră pe acolo, explică şeful staţiei. Maşinile 
pot fi parcate în spatele casei, unde nu sunt vizibile 
de pe drum. 

In continuare, trecură de un teren viran, apoi de 
alte două case, ceva mai mici. În faţă, un păstor 
bătrân păştea oile sub privirile moleşite ale unei 
cămile îngenuncheate. Când îl depăşiră, nici măcar 
nu ridică ochii. 

— Cartierul e liniştit, conchise americanul. O să 
găseşti drumul? 

— Cred că da. 

Intoarseră în dreptul unui rond unde solul era 
accidentat. Malko îşi spuse că numărătoarea inversă 


~ 216 ~ 


Gerard de Villiers 

începuse şi că de-abia de-acum se va confrunta cu 
cele mai mari riscuri. Îi mai rămânea să restrângă 
modalităţile de schimb al ostaticilor. 


x 


Cunoştea drumul. După ce parcă Land Cruiser-ul 
de-a lungul zidului moscheii, împinse poarta şi se 
îndreptă spre clădirea unde se afla biroul lui Anouar 
Ould Haiba. 

Nu întrebă nimic pe nimeni. 

O voce blândă strigă ceva în arabă atunci când 
bătu la uşa biroului. 

Văzându-l pe Malko, Anouar Ould Haiba puse pe 
masă documentul pe care-l citea şi se albi la faţă. 

Când vizitatorul se apropie de birou, privirea îi 
alunecă într-o parte şi făcu un gest de apărare. 

— Ţi-e frică? întrebă Malko. 

Anouar Ould Haiba cobori vocea. 

— L-aţi omorât... 

— De unde ştii? 

— Ştiu. 

— E mort, trase Malko concluzia. Asta ar trebui să 
te liniştească. Nu mai are cum să te denunțe. Dar n- 
am venit să vorbim despre el. 

Micul mauritan se destinse dintr-odată. 

— Atunci, de ce? 

— Vreau să pun la punct schimbul de ostatici. 

Anouar Ould Haiba îngheţă. 

— Sunt liberi? 

— Nu, dar dacă totul merge bine, vor fi în curând. 
Cred că Abu Zeid a prevăzut un mod de operare 
pentru a realiza schimbul. 


~ 217 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

— Aşa e, confirmă Anouar Ould Haiba. Trebuie 
făcut foarte departe de aici, în mijlocul deşertului. 
Dumneavoastră veniți cu cei trei deținuți 
mujahedini, iar el cu americanii. 

— Cum o să comunic cu el? 

Mauritanul trase un sertar şi scoase o foaie de 
hârtie. 

— Aveţi pe ce nota? 

Malko îşi scoase carneţelul. 

— lată numărul telefonului Thuraya la care trebuie 
să sunaţi după ce schimbul a fost pregătit: 8881650 
682 505. Chiar dacă nu vă răspunde nimeni, veţi fi 
contactat imediat. 

— Şi banii? 

Anouar Ould Haiba lăsă modest ochii în jos. 

— Mi-i daţi mie înainte de a pleca din Nouakchott. 
O să-i predau apoi şeicului Abu Zeid. 

Malko îşi stăpâni cu greu surpriza: prin urmare, 
acest individ bondoc şi bonom, cu un aer inofensiv, 
juca un rol important. Şi de încredere. Şi, în plus, 
trădase... 

Îşi strecură carneţelul în buzunar şi se ridică. 

— E o chestiune de câteva zile. Nu eu vin cu banii. 

Mauritanul făcu un gest care însemna că asta n- 
avea nicio importanţă. 

Pe drumul de întoarcere, Malko remarcă faptul că 
nu mai exista nicio urmă a atentatului eşuat. Alte 
butelii de gaz erau acum oferite spre vânzare şi 
toate resturile dispăruseră. 

Se simţea aproape euforic. 

Chiar dacă mai erau atâtea de făcut. 


x 


~ 218 ~ 


Gerard de Villiers 


Grănicerul de la Poliţia de Frontieră examină rapid 
paşaportul diplomatic algerian care-i fusese 
prezentat. Numele deţinătorului era Ramtane Amari 
şi venea să-şi ia în primire funcţia de al doilea 
secretar al Ambasadei Algeriei la Nouakchott. 

Ofiţerul verifică doar fotografia. O figură aspră, cu 
o cicatrice neregulată pe nasul spart, dedesubtul 
unei priviri îngheţate. 

— Bun venit la Nouakchott, zise polițistul zâmbind. 

Diplomatul era aşteptat de o maşină a ambasadei. 

Pe drum, Ramtane Amari rătăci cu privirea asupra 
străzilor prăfoase şi aglomerate. Mai fusese în 
Mauritania, cu multă vreme în urmă şi sub un alt 
nume. 

De data aceasta, deplasarea fusese neaşteptată, îl 
scoseseră din biroul lui din cadrul Statului-Major al 
Securităţii Militare din Alger şi-l trimiseseră pe 
nepusă masă la Nouakchott. Obiectivul: să 
împiedice cu orice preţ uneltirile americanilor. Şi, 
într-un plan secundar, să-şi răzbune predecesorul, 
ucis probabil de CIA. 


Capitolul XXII 


— Au sosit prietenii tăi, anunţă Ira Medavoy după 
ce Malko intră în birou. 

Era clar o zi fastă. 

ÎI urmă pe american de-a lungul holurilor, până 
ajunseră la bungaloul rezervat oaspeţilor aflaţi în 
trecere. 

Chris Jones şi Milton Brabeck de-abia avură forţa 
să se ridice... Păreau destul de „şifonaţi”, năuciţi, cu 


~ 219 — 


Bun Venit la Nouakchott 
privirea stinsă. 

Chris avu, în fine, curajul să stea pe picioarele lui 
şi să strângă falangele lui Malko în palma sa 
enormă. 

— My God! Aici e ca la ecuator! exclamă el. La 
Washington ninge... 

— Aici nu ninge niciodată, îl asigură Malko. Dar fii 
liniştit, dacă totul merge bine, sejurul vostru nu se 
prelungeşte... 

— Lucrurile nu merg bine niciodată, zise Milton 
Brabeck pe un ton profetic. O să fie şi mai cald? 

— Nu imediat, jură Malko. 

Deşi îşi păstraseră staturile impresionante ce 
aminteau de nişte gorile, cei doi americani păreau 
să-şi fi pierdut o mare parte din însuşiri. 

— Sunt multe boli pe-aici? întrebă Chris Jones. 

— Câteva, mărturisi pudic Malko, dar pot fi evitate 
dacă sunteţi foarte atenţi, adică nu beţi apă şi nu 
mâncaţi legume. Veniţi să vă dau detaliile. 

Secretara îi conduse până la bufetul ambasadei, 
pustiu la ora aceea. 

Văzând cafeaua americană, brioşele şi produsele 
de patiserie vieneze, cele două „gorile” fură cât pe- 
aci să plângă de fericire. Malko trebui să aştepte să 
se sature pentru a le detalia misiunea. Chris Jones 
era indignat. 

— Vrei să spui că o să ajutăm să evadeze nişte 
nemernici de terorişti? E dezgustător. 

— Sunt întru totul de acord cu tine, întări Malko. 
Numai că ăsta e singurul mod de a evita 
decapitarea celor cinci membri ai Agenţiei. Cel de-al 
şaselea asta a păţit. 

Uciderea sălbatică a lui Judith Thomson fusese 


~ 220 ~ 


Gerard de Villiers 
ascunsă cu grijă membrilor CIA care nu aveau 
legătură cu dosarul. 

Milton Brabeck îşi recăpătă sângele rece. 

— Înţeleg, zise el, dar am venit tară artilerie. Pe 
cursele astea comerciale nu poţi să iei cu tine nici 
măcar o pilă de unghii. 

— Am prevăzut asta, îl linişti Malko. O să vă dăm 
tot ce e nevoie din stocurile ambasadei. În plus, n-o 
să fiţi singuri. Au sosit deja patru ţipi din forţele 
speciale. 

— Ah, sunt cei patru irochezi din sala de 

gimnastică, exclamă Chris Jones. Cu capetele alea 
rase, nu trec deloc neobservatţi... 
_ — S-ar putea să avem nevoie de ei, zise Malko. 
Incă nu v-am spus totul: dacă lucrurile merg bine, o 
să facem schimbul în mijlocul deşertului, la câteva 
sute de kilometri de Nouakchott. Acolo vom fi 
singuri. „lrochezii” ne-ar putea fi utili... Bun, acum o 
să vă fac cunoştinţă cu această capitală 
încântătoare... 


x 


Cei doi americani făcură ochii mari în faţa acestui 
oraş plat, cu case plate, semănând între ele, şi cu un 
potop de Mercedes-uri. 

— Oamenii de-aici au lovele, nu glumă! remarcă 
Milton Brabeck, sunt mai multe Mercedes-uri ca la 
New York. 

— Nu, sunt foarte săraci, îl corectă Malko, iar 
Mercedes-urile sunt foarte vechi. Au în medie cam 
un milion de kilometri... 

— My Goa! exclamă Chris Jones, care avea un 


~ 221 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
anumit simţ al mecanicii. 

Merseră pe bulevardul Nasser, strecurându-se 
printre Mercedesiuri şi căruţe trase de catâri. 

— La te uită, livrează bere la domiciliu, observă 
Chris Jones. 

— Nu e bere, ci apă, îl corectă din nou Malko. Aici 
apa potabilă e drămuită, iar alcoolul interzis, în 
afară de restaurantele pentru străini. OK, ne 
apropiem de închisoare. Uitaţi-vă bine. Este chiar în 
faţa moscheii. 

Încetini, iar cele două „gorile” îşi lipiră feţele de 
geamurile fumurii. 

— la uite, e bine păzită! remarcă Milton Brabeck, 
descoperind două posturi de pază exterioare, dotate 
cu mitraliere uşoare. Le neutralizăm cu RPG? 

— N-o să fie nevoie, îl linişti Malko. Au săpat un 
tunel şi vor ieşi în zona asta. 

Opri în faţa  vămii, stârnind curiozitatea 
suspicioasă a santinelelor. Arătând spre trotuarul 
nisipos, explică: 

— Vor ieşi pe-aici. Noi îi aşteptăm şi îi ducem 
direct în ascunzătoare. 

— Şi irochezii? 

— Vor sta într-o altă maşină, ceva mai departe. 
Intervin în cazul în care apare vreo complicaţie. 

Porni mai departe şi se îndreptă spre nord, 
trecând de rondul Nouadibhou, până la vila reperată 
în ajun împreună cu şeful staţiei. 

Opri câteva secunde în faţa ei. 

— Imediat după evadare, venim aici şi nu ne 
mişcăm până la faza finală, câteva zile mai târziu, 
când va trebui să plecăm din Nouakchott şi să 
facem schimbul de ostatici. Aţi înţeles? 


~ 222 ~ 


Gerard de Villiers 

— Din păcate, da! oftă Milton Brabeck. Oamenii 
de-aici ne au la inimă? 

— Nu prea, trebui să mărturisească Malko, dar 
simt pacifişti. În plus, avem ordine stricte să evităm 
pierderile colaterale. Nu uitaţi că suntem agenţi 
clandestini. Ceea ce am aflat despre închisoare nu 
te îndeamnă deloc s-o încerci. 

— Eu prefer să mă sinucid, suspină Chris Jones cu 
un impuls eroic. Trebuie să fie plină de bestii. 

— N-o să ajungem acolo! afirmă Malko. 
Deocamdată, ne întoarcem acasă... Nu vă mişcaţi 
până în ziua Z. 

— O să ne îndopăm cu hamburgeri! îl asigură 
Milton Brabeck. 


x 


Anouar Ould Haiba tresări văzând că uşa biroului 
se deschide tară să fi auzit vreo bătaie înainte. Un 
necunoscut rămase în prag, faţa lui trezind frică: 
nasul turtit, deformat, cu o cicatrice în zigzag, 
privirea rece ca moartea. Pătrunse în încăpere şi 
întrebă în arabă, cu un puternic accent algerian: 

— Tu eşti Anouar Ould Haiba? 

— Da. 

— Vin din partea prietenului tău, Smain. 

Mauritanul simţi cum i se înmoaie picioarele. 

Era imposibil, Smain Abu Khader murise... 
Interlocutorul lui ajunse lângă birou şi preciză: 

— Un fel de-a spune. Ştiu ce i s-a întâmplat, dar 
cred că eraţi destul de apropiaţi... 

Năucit, Anouar Ould Haiba nici măcar nu se 
gândise să-i ofere un scaun. Colonelul se aşeză din 


~ 223 — 


Bun Venit la Nouakchott 
proprie iniţiativă, intrând brusc în subiect. 

— Preiau misiunea colegului meu, spuse el, şi am 
nevoie de tine. Ce ştii despre planurile americanilor? 

Micul mauritan fu cât pe-aci să răspundă „nimic”, 
apoi instinctul de conservare îl aduse la realitate: 
avea în faţa lui un ucigaş. Asta emana acest om prin 
toţi porii. 

— Sunt în faza finală, spuse el. Agentul care se 
ocupă de misiune mi-a făcut o vizită. Voia să ştie 
modalităţile de întâlnire cu oamenii lui Abu Zeid... l- 
am dat numărul telefonului Thuraya la care trebuie 
să sune după evadare. Aici se termină rolul meu. N- 
o să mă mai întâlnesc cu el. 

Încerca să exprime sinceritate, rugându-se lui 
Allah ca omul acela să iasă din biroul lui. 

Colonelul îi aruncă o privire inchizitorială. 

— Se duc la întâlnire cu prietenii tăi imediat după 
evadare? 

Anouar Ould Haiba îşi frânse mâinile grăsuţe. 

— Nu ştiu, nu mi-a zis nimic. Nu are încredere în 
mine. 

Colonelul Ramtane Amari nu răspunse. De la 
sosirea la Nouakchott, se cufundase în dosarul 
predecesorului său, căutând elemente care să-i 
permită să împiedice evadarea. Nu prea existau 
multe: adresa acestui agent CIA, Malko Linge, 
descrierea sa, numele presupusei lui amante, 
Fatimata, fosta prietenă a lui Brian Kennedy. Se 
pare că aceasta locuia la o pensiune, nu departe de 
hotelul Tfeila. 

Din reţeaua colonelului Abu Khader, Anouar Ould 
Haiba era primul pe care-l vedea. 

instinctul îi spunea că nu minte. 


~ 224 ~ 


Gerard de Villiers 

— Dă-mi numărul telefonului Thuraya, ceru el. 

Mâinile lui Anouar Ould Haiba tremurau atât de 
tare, încât îşi rupse o unghie atunci când deschise 
sertarul. 

Colonelul Amari îşi notă numărul cu grijă, se ridică 
şi îi întinse o carte de vizită. 

— lată numărul meu de mobil. Dacă afli ceva, 
sună-mă. 

Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să 
„reactiveze” reţeaua de „ucenici” înfiinţată de 
colonel. Avea mare nevoie de ea pentru a pune la 
punct supravegherea țintei sale... Era singura şansă 
de a se opune planului american. 

Următoarea vizită avea ca subiect o „iscoadă” 
folosită adesea de Abu Khader. Era capabilă să 
urmărească oamenii fără să fie remarcată. 


x 


Malko se destindea pe marginea piscinei din 
hotelul Tfeila. Ultimele treizeci şi şase de ore se 
scurseseră într-o atmosferă de calm înşelător, 
înainte de prânz, îi trimisese lui „Papa Marseille” 
ultima  tranşă din banii  destinaţi cumpărării 
gardienilor şi se pregătea să se întâlnească eu el pe 
la şapte seara pentru a-i înmâna a doua parte din 
suma promisă. 

În principiu, era ultima lor întâlnire. Ira Medavoy 
dăduse toate instrucţiunile pentru a putea intra cu 
Land Cruiser-ul în incinta ambasadei, cu scopul de a 
încărca discret teancurile de bancnote de 2.000 de 
ouguiya. 

Apoi, nu-i mai rămânea decât să se roage să nu fie 


~ 225 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
vorba de o imensă cacealma pusă la cale de 
francez. În realitate, nu exista nicio dovadă legată 
de ceea ce se petrecuse în închisoare. 

În cel mai rău caz, avea şansa să ajungă 
pensionar şi îşi pierdea reputaţia. 

Ora cinci: se ridică. Fatimata îi spuse imediat: 

— Poţi să mă laşi la pensiune? Trebuie să mă duc 
la cumpărături cu Marina... 


x 


Pentru a-l putea urmări pe agentul CIA, Ould 
Meydda „împrumutase” taxiul vărului său cu banii 
primiţi de la colonelul Amari. Parcase pe trotuarul 
din faţa hotelului Tfeila, acolo unde mai aşteptau şi 
alte taxiuri. 

Astfel, nu atrăgea atenţia prin nimic. 

Când văzu Land Cruiser-ul ieşind din parcarea 
hotelului, demară şi el, dar trebui să păstreze o 
anumită distanţă, pentru că maşina de teren se 
angajă pe drumul care ducea la pensiune. O depăşi 
şi întoarse ceva mai departe: era o fundătură. 

După câteva secunde, Land Cruiser-ul reapăru şi 
se îndreptă spre bulevardul Charles de Gaulle. 


x 


Malko sosi primul. Lăsase geanta de piele cu bani 
în Land Cruiser-ul din parcarea hotelului El Amâne. 

Mamadou, barmanul, un senegalez negru ca 
tăciunele, se grăbi spre el. 

— Şefu', am primit şampanie zaireză! 

Malko refuză: încă nu venise momentul să 


~ 226 ~ 


Gérard de Villiers 
sărbătorească. 

Trebuia să se întâlnească cu Fatimata pentru cină. 
Nu mai vorbiseră despre evadare şi nu-i spusese 
nimic în legătură cu vila din cartierul Las Brisas. Ea 
era în continuare convinsă că evadaţii vor fi 
„stocaţi” în ruinele hotelului de pe plajă. 

Avu timp să-şi bea berea. Părul alb al lui „Papa 
Marseille” apăru la intrarea în patio. Francezul se 
aşeză lângă el cu un zâmbet larg. 

— Cred că totul e în regulă! 

— Sigur? 

— Am eu aerul că glumesc? Azi-noapte au muncit 
ca disperaţii. Unul dintre ei chiar a leşinat. În plus, 
au fost nevoiţi să degajeze o mică surpare de teren. 
E momentul să încheiem: nu mai e loc pentru 
pământ! Încăperea în care a fost depozitat dă pe- 
afară. 

Cobori vocea. 

— Aveţi banii? 

— Da. 

— Unde sunt? 

— În maşină. 

— Duceţi-vă după ei. E mai prudent. 

Malko se supuse şi reveni cu geanta de piele care 
conţinea treizeci de milioane de ouguiya. Francezul 
o mângâie cu privirea. 

— Pot să mă uit? 

— Aici? 

— Nu. 

Vorbi ceva cu barmanul, care-l duse într-o cameră 
liberă. La întoarcere, radia. 

— Astăzi eu fac cinste cu şampanie! Mamadou, 
adu-ne o zaireză! 


~ 227 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

Barmanul se pregătise. Veni în fugă cu o sticlă de 
Taittinger Comtes de Champagne Blanc de Blanes 
1999 şi preciză: 

— Asta e din stocul ambasadorului! 

Destupă sticla cu religiozitate, iar „Papa Marseille” 
îşi goli cupa cu ochii închişi. 

— La naiba, ce bună el Cred că o să iau şi la Atar. 
Mă bucur că v-am cunoscut. 

Se servi din nou cu şampanie. Malko îl observa: ori 
reuşise o lovitură de maestru, ori era un actor 
desăvârşit. 

— Sapă deja de o săptămână, remarcă el, oare în 
închisoare nu a remarcat nimeni nimic? 

— Toată lumea e la curent, răspunse amuzat 
„Papa Marseille”. În afară de gardienii „răi”, 
bineînţeles. Mâine dimineaţă o să se cam golească. 
Eu o să fiu deja la Atar, dar o să mă gândesc la 
dumneavoastră. 

Malko observă că i se uscase gura din cauza 
tensiunii nervoase. Îşi mai puse şampanie. 

Francezul râgâi satisfăcut şi spuse: 

— O să apară o mică problemă, dar cred că ne 
vom descurca. 

Lui Malko îi îngheţă sângele în vine. Gâtuit de 
emoție, aşteptă ca francezul să dezvăluie „mica” 
problemă. 


Capitolul XXIII 


Malko trebui să aştepte ca „Papa Marseille” să 
golească mai multe cupe de Taittinger înainte de a 
binevoi să explice. 

— Prietenul meu Youssouf, gardianul-şef, m-a 


~ 228 ~ 


Gerard de Villiers 

informat că, de câteva zile, au apărut patrule de 
poliţie care trec regulat prin faţa închisorii, în fiecare 
noapte, însă la ore diferite. Dacă vă observă maşina 
parcată acolo, o să vă controleze. 

— Care e rostul acestor patrule? 

— Au apărut în oraş tot felul de zvonuri nebuneşti. 
Se tem că AQM1 va încerca să-i elibereze pe 
mujahedini. 

Malko se aşteptase la mai rău. 

— O să fac în aşa fel încât să ajung acolo cu 
câteva minute înainte de prima rugăciune. 

— Inch' Allah! oftă „Papa Marseille”. Până aici, am 
avut noroc. Să sperăm că aşa va fi până la sfârşit. 

Tonul lui exprima detaşare: în momentul critic, el 
va fi deja în Atar... 

Scoase din frapieră sticla de Taittinger Comtes de 
Champagne Blanc de Blanes, o privi emoţionat şi îşi 
turnă în cupă ce mai rămăsese. Malko îl aduse la 
realitate. 

— Sunteţi sigur că autorităţile din închisoare nu 
ne-au întins vreo capcană? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că ne-au lăsat să organizăm evadarea ca să ne 
prindă în flagrant delict. 

Francezul scutură din cap. 

— Nu, nu sunt atât de parşivi încât să recurgă la 
un asemenea truc. 

— Cum au reacţionat cei trei condamnaţi la 
moarte? 

— Ei spun că e voinţa lui Dumnezeu. Li s-a spălat 
creierul cu înălbitor. Bun, mai am ceva pentru 
dumneavoastră. 

Scoase din buzunar o hârtie pe care o întinse pe 


~ 229 — 


Bun Venit la Nouakchott 
masă. 

Malko recunoscu un plan sumar al zonei care 
cuprindea închisoarea şi clădirea vămii. O cruce 
desenată cu cerneală albastră indica un loc de pe 
trotuarul şoselei, aproape de poarta vămii. 

— După calculele lor, acolo se termină tunelul, 
explică „Papa Marseille”. Evident că se pot înşela, 
dar am verificat: e cam pe-acolo. 

Malko puse documentul în buzunar, iar francezul 
se ridică şi îi întinse mâna. 

— Dacă treceţi prin Atar, veniţi şi pe la mine! 
spuse el râzând. 


Şedinţa avea loc în sala de conferinţe 
rechiziţionată de Ira Medavoy. Participau cei patru 
„irochezi” din forţele speciale, care păreau total 
absenţi, Milton Brabeck, şeful staţiei şi Malko. 
Acesta din urmă îşi încheie explicaţiile. 

— Vor fi două maşini, conchise el. Land Cruiser-ul, 
în care ne vom afla eu şi Fatimata, iar cel de-al 
doilea autovehicul va fi parcat puţin mai departe, pe 
trotuarul din faţă, la umbră, iar în el se vor găsi 
Chris, Milton şi „cavaleria”. Voi opri cât mai aproape 
de locul în care ar trebui să se termine tunelul. O să 
ajung cu puţin timp înainte de rugăciune. După ce-l 
văd pe primul evadat, Chris şi Milton mi se alătură. 
Nu uitaţi că oamenii care vor ieşi la suprafaţă sunt 
prizonierii noştri şi că, poate, vor dori să ne tragă 
clapa. Din fericire, nu pot ieşi decât unul câte unul. 
Adâncimea puţului trebuie să fie de vreo doi metri. 
Prin urmare, îi culegem pe rând, îi „securizăm” şi îi 


~ 230 ~ 


Gerard de Villiers 
urcăm în spatele Land Cruiser-ului. 

— Avem legături de plastic, anunţă Chris Jones. Pe 
astea le folosim în Irak şi în Afganistan. Sunt foarte 
solide... 

— Perfect, aprobă Malko. După ce-i avem în mână 
pe toţi trei, plecăm, iar „cavaleria” vine în spatele 
nostru. Dacă nu întâmpinăm niciun fel de rezistenţă, 
ne ducem direct la Las Palmas. Grilajul va fi deschis, 
astfel încât să putem intra rapid. În cazul în care ni 
se întinde vreo capcană, „cavaleria” va încerca să-i 
oprească pe urmăritori. 

— Cum? întrebă un sergent-major cu capul ras. 

— Cu cât mai puţine pierderi posibil, recomandă 
Malko. Trageţi în pneuri, nu în ocupanţii maşinilor. 
Important e să ne piardă urma, altfel misiunea e 
compromisă. 

— Există o metodă bună, zise irochezul cu capul 
ras. Îi lovim pur şi simplu. Un accident... 

— De ce nu? Voi hotărâți. Însă, chiar dacă se trage 
asupra voastră, tară rafale demente... S-a înţeles? 

— Yes, sir, răspunseră în cor. 

Interveni şi şeful staţiei. 

— În cazul în care veţi fi obligaţi să vă predaţi, 
pretindeţi că eraţi acolo pentru a căuta fete. Cum 
zona este considerată periculoasă, v-aţi luat armele. 
Pe urmă, o să facem tot posibilul să vă scoatem din 
bucluc. Alte întrebări? 

În faţa tăcerii generale, trase concluzia: 

— Odihniţi-vă toată ziua şi fiţi pregătiţi de acţiune 
începând cu ora cinci dimineaţa. 

Malko rămase singur cu şeful staţiei, care întrebă 
imediat: 

— De ce o amesteci şi pe prietena ta, Fatimata? E 


~ 231 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
un risc care ne pune securitatea în primejdie. E 
împotriva tuturor regulilor. 

Malko zâmbi. 

— Ştii, Ira, regulile acestei operațiuni... Ne 
petrecem timpul încălcându-le. Fatimata ştie deja 
lucruri pe care, dacă ar fi vrut să trădeze, le-ar fi 
divulgat. În plus, am un motiv precis pentru care o 
iau cu mine. 

Îi explică americanului riscul suplimentar. 

— Dacă o patrulă de poliţie descoperă un bărbat 
singur într-o maşină parcată în faţa închisorii, 
lucrurile pot lua o întorsătură neplăcută. Dacă e 
vorba de un cuplu, şansa de a scăpa este mai mare. 

— OK, fa cum vrei! se resemnă lra Medavoy. Eu 
am obţinut de la Langley un ordin scris pentru 
participarea mea la „Blackbird”. îţi imaginezi 
consecinţele dacă mauritanii reuşesc să facă 
legătura între staţie şi trucul ăsta nebunesc... 

— Dar tu îţi imaginezi consecinţele dacă aş primi 
un glonţ în cap? replică Malko. 

lra Medavoy preferă să nu răspundă. 


x 


Fatimata şi Malko cinau la „Mediterraneen”. 
Femeia pălăvrăgea veselă. Era încântată că mânca 
langustă. 

— Împreună cu Marina, am comandat nişte 
romibeyes*" superbe, zise ea, dar n-o să le am decât 
mâine sau poimâine. O să-ţi placă, sunt sigură. 

Malko afişă un zâmbet cam absent. Încă nu-i 
spusese nimic despre rolul pe care urma să-l joace 


36 O ţinută foarte sexy - bluză şi fustă scurtă. 


~ 232 ~ 


Gerard de Villiers 
şi, cu atât mai puţin, despre dată: adică, peste 
câteva ore. 

Fatimata păru încântată atunci când se îndreptă 
spre Tfeila, nu spre pensiune. Era un fel de 
promovare. 

După ce ajunseră în cameră, aşa cum îi era 
obiceiul, se lipi de Malko... Acesta o respinse cu 
blândeţe. 

— Înainte de asta, trebuie să-ţi spun ceva. E legat 
de noaptea aceasta. 

— Ah! Dar asta nu te împiedică să... 

— Nu, sigur că nu, dar vreau să te întreb dacă eşti 
dispusă să vii cu mine. 

Femeia păru stupefiată. 

— Pentru ce? Eu nu sunt o războinică. 

— O să-ţi explic, spuse Malko. Nu eşti obligată să 
accepţi dacă ţi se pare că e prea riscant. 

Fatimata îl ascultă fără să-l întrerupă şi veni din 
nou să se lipească de el. 

— Cred că pot face asta. 

— Rişti un glonţ în cazul în care... 

— Mă aperi tu! Ce facem până la patru dimineaţa? 

Pântecul lipit de cel al lui Malko sugera răspunsul. 

— Aşteaptă să mă odihnesc puţin mai întâi, îi 
răspunse el. 

Se întinseră pe pat, iar Malko simţi brusc cum îl 
cuprinde oboseala. Tensiunea nervoasă dura de 
prea multă vreme. Ultimele ore fuseseră decisive. 
Până în acest moment, nu tăcuse altceva decât să 
se pregătească. De-acum, era timpul pentru 
acţiune. 

Fatimata stătea lângă el, respectându-i oboseala. 
Stinseseră becurile, iar singura sursă de lumină 


~ 233 — 


Bun Venit la Nouakchott 
rămăsese ecranul televizorului. Malko aţipi. 

Se trezi atunci când simţi căldură la nivelul 
abdomenului. Deschise ochii şi o văzu pe Fatimata 
întinsă de-a curmezişul patului. Îi lingea pântecul! 

— Eşti prea încordat, murmură ea, o să te destind 
un pic, ca să te simţi bine. 

Malko se crezuse incapabil de o erecţie, însă 
Fatimata îi dovedi că se înşelase. În cele din urmă, 
recunoscător, se lăsă în voia gurii ei; apoi, femeia 
rămase nemişcată, în aceeaşi poziţie. Malko nu se 
putu opri să nu se uite la acele luminoase ale 
ceasului la fiecare sfert de oră. 

Noaptea era lungă. Se ridică şi se duse să 
privească stelele. 

Fatimata părea lipsită de orice griji, ca un copil. 

La ora două, nu mai rezistă. 

— Mergem să ne întâlnim cu ceilalţi, spuse el. 

Întâlnirea fusese fixată în faţă la Flamingo, unde 
exista un local de noapte foarte frecventat. Maşinile 
lor puteau trece neobservate. 


x 


Pentru a se destinde, luaseră câte un suc de 
fructe de la bar. Restul echipei nu sosise încă. 

leşind din local, Malko cercetă maşinile parcate în 
faţa restaurantului şi reperă ceva mai departe un 
Land Cruiser cu şasiul lung. Apropiindu-se de el, 
şoferul semnaliză cu farurile. 

Erau ei. 

Silueta masivă a lui Chris Jones se dădu jos din 
maşină. 

— Niciun contraordin? întrebă el. 

~ 234 ~ 


Gerard de Villiers 

— Nu, sunteţi toţi? 

— Da, Milt e la volan, iar irochezii în spate. 

— OK, conchise Malko, plecăm peste o jumătate 
de oră. Voi veniţi în spatele meu. Trecem mai întâi 
de moschee şi eu cotesc la dreapta, pe lângă vamă, 
apoi mă întorc până la o benzinărie Star, care va fi 
închisă. Voi rămâneţi acolo, iar eu mai merg vreo 
treizeci de metri şi mă opresc pe trotuarul stâng, în 
faţa vămii. Astea vor fi poziţiile noastre finale. Până 
la apelul muezinului pentru prima rugăciune, nu se 
mişcă nimeni. După ce începe evadarea, tu şi Milton 
Brabeck veniţi cu mine, iar ceilalţi rămân în a doua 
maşină. Pe urmă, ştiţi ce aveţi de făcut. 

— Roger! zise simplu „gorila” înainte de a se sui în 
Land Cruiser. 

Malko se întoarse şi el la maşina sa, în care 
Fatimata îl aştepta fumând o ţigară. 

Oamenii intrau şi ieşeau din localul de noapte, 
veseli şi, uneori, ameţiţi. 

Habar n-aveau ce urma să se întâmple. 


x 


Când ceasul său arătă patru şi jumătate, Malko 
demară, verificând cu coada ochiului dacă cealaltă 
maşină îl urma. 

La intersecţia cu bulevardul Charles de Gaulle era 
oprită o maşină de poliţie, cu farurile stinse. Poliţiştii 
care supravegheau rondul nu-l opriră. Brusc, îşi 
dădu seama că strângea de volan să-l sfărâme. 
După încă zece minute, opri la unul dintre puţinele 
semafoare în funcţiune, apoi intră pe bulevardul 
Nasser şi, continuându-şi drumul aşa cum plănuise, 


~ 235 — 


Bun Venit la Nouakchott 
lăsă în urmă moscheea pe stânga şi închisoarea pe 
dreapta. Chris şi Milton se ţineau după el. 

Întoarse şi opri câteva clipe sub copertina 
benzinăriei Star. Pustiu. 

Cel de-al doilea vehicul rămase şi el pe loc şi 
stinse farurile. 

Malko plecă mai departe, parcurse cam douăzeci 
de metri şi ieşi de pe şosea pentru a urca pe 
trotuarul nisipos, încercând să se poziţioneze în 
funcţie de locul pe unde vor ieşi prizonierii. 

Opri şi se uită în jur. În stânga, porţile închise ale 
vămii. În faţă, o clădire neluminată, iar pe partea 
cealaltă a străzii, minaretul moscheii mauritane. 

Două Mercedes-uri trecură încet, apoi urmă un 
camion. Circulaţia era rară, iar întunericul deplin. Nu 
se lumina decât cel puţin peste o oră. 

Privi solul din jur. Oare pe unde aveau să iasă 
prizonierii? 

| se părea ireal. Lângă el, Fatimata îşi mai 
aprinsese o ţigară pentru a-şi ascunde nervozitatea. 
Malko îşi stăpânea cu greu emoția. Se puteau 
întâmpla atâtea lucruri! 

Chemarea la rugăciune, care izbucni din minaret, 
îl luă prin surprindere. 

Deveni şi mai încordat. În mod normal, evadaţii 
trebuiau să iasă din tunel dintr-un moment în altul. 
Deodată, zări în spatele lui farurile unei maşini. 
Aşteptă, simțind cum i se accelerează pulsul. 

Farurile luminară interiorul Land Cruiser-ului, dar 
vehiculul din spate nu dădea semne că ar vrea să 
plece mai departe. 

Evadaţii urmau să iasă din pământ dintr-o clipă în 
alta. 


~ 236 ~ 


Gérard de Villiers 
Capitolul XXIV 


Cu un gest spontan, Fatimata se aruncă în braţele 
lui şi îl sărută pasional, fără să se prefacă. Erau în 
plină acţiune atunci când auziră o bătaie în geamul 
de lângă şofer. O siluetă în uniformă se ivi din 
penumbră. 

Malko se desprinse din îmbrăţişare, cobori geamul 
şi dădu nas în nas cu faţa severă a unui militar care- 
| interpelă în franceză. 

Din cauza chemării muezinului, Malko nu prea 
înţelese ce-i spunea. 

Fatimata îi sări imediat în ajutor, vorbind cu 
polițistul în hassaniya. Conversaţia dură destul 
demult. Malko stătea ca pe jăratic: în fiecare 
secundă, evadaţii ar fi putut ieşi din tunel, iar 
catastrofa ar fi fost totală... în fine, văzu cum chipul 
mauritanului se destinde, iar Fatimata îi spuse: 

— Porneşte! A zis că, din cauza închisorii, e 
interzis să staţionezi aici şi că nu ar trebui să avem 
nicio activitate sexuală în timpul rugăciunii. 

Malko se grăbi să se conformeze. Slavă Domnului, 
poliţiştii nu remarcaseră cea de-a doua maşină 
staționată în umbra benzinăriei Star. 

Ajunse la strada cu moscheea şi coti imediat la 
dreapta. Asta îi permise să vadă că maşina de 
poliţie demarează şi se îndepărtează. Erau puţine 
şanse să revină curând, dar îşi impuse să mai 
meargă un kilometru înainte de a se întoarce, 
numărând în gând secundele. 

Când farurile luminară din nou locul pe care-l 
părăsise cu câteva minute în urmă, crezu că face un 


~ 237 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
infarct. Zări în apropiere o încăierare între mai multe 
persoane. Opri maşina şi îi recunoscu pe Chris Jones 
şi Milton Brabeck. Aceştia se luptau să-i lege pe doi 
tipi mai mici decât ei, care se zbăteau furioşi! 

Sări jos din maşină şi alergă spre ei. 

Observă o gaură întunecată în trotuarul nisipos: 
gura tunelului. Tocmai ieşea cineva. Distinse un cap 
şi doi umeri: al treilea evadat. 

Malko îl trase afară, apucându-l de subsuori, şi îl 
ridică în picioare. Prizonierul se zbătu furios şi îl 
înjură în arabă. 

Chris Jones, cu genunchii şi cu toate cele 95 de 
kilograme ale sale în spinarea primului evadat, îi 
lega mâinile la spate cu o bandă de plastic. Apoi îl 
ridică în picioare ca pe un fulg şi îl aruncă în partea 
din spate a Land Cruiser-ului. Reveni imediat şi îl 
ajută pe Malko să-l lege pe ultimul evadat. Fără să 
stea pe gânduri, îl dobori cu o lovitură seacă în 
ceafa. 

Schelălăitul din moschee încetă în clipa în care 
ultimul evadat fu aruncat ca un sac în partea din 
spate a Land Cruiser-ului. 

Liniştea bruscă îi provocă lui Malko o răbufnire de 
nervozitate. Avu impresia că întreg Nouakchott-ul îl 
urmărea. N 

Se aruncă la volanul Land Cruiser-ului. In spate, 
cele două „gorile” şi cei trei evadați formau o masă 
confuză care emitea tot felul de gemete... 

In clipa în care demară, zări un alt cap care ieşea 
la suprafață din tunel. În câteva minute, străzile 
oraşului vor fi pline de evadaţii din închisoare... 
După ce ajunse pe bulevardul Nasser, coti la 
dreapta şi se îndreptă cu viteză moderată spre 


~ 238 ~ 


Gerard de Villiers 
cartierul Las Brisas. Farurile din spatele lui indicau 
faptul că „irochezii” îl urmau. 

Până la vilă, nimeni nu rosti un cuvânt. 

Malko sări din maşină şi deschise poarta. În mai 
puţin de un minut, autovehiculele se goliră. Cei trei 
evadați fură duşi înăuntru şi aşezaţi pe jos într-o 
cameră ce dădea spre grădină. 

Doi „irochezi” se pregăteau să le aplice pe gură şi 
pe ochi o bandă de plastic maronie: procedura 
standard în cazul prizonierilor, aplicată în lrak şi 
Afganistan. 

Malko compuse rapid un SMS şi i-l trimise şefului 
staţiei: „Vulturii s-au întors.” 

De-abia acum o zări pe Fatimata în spatele lui, 
vizibil tulburată. 

— Mi-a fost atât de frică! mărturisi ea. 

— Ai fost formidabilă! exclamă Malko. Fără tine, s- 
ar fi ales praful. Aş vrea să-mi mai faci un serviciu: 
să le explici prizonierilor că nu le va face nimeni 
niciun rău, dar să nu încerce să comunice cu 
exteriorul. Vor rămâne aici până la schimbul cu 
ostaticii americani. 

Se duseră în camera în care se aflau evadaţii, iar 
Fatimata le transmise în hassaniya mesajul lui 
Malko. 

Evident că nu aveau îngăduinţa să răspundă... 

Malko nu-şi mai dorea decât un singur lucru: să 
doarmă. După ce se asigură că doi „irochezi” 
stăteau de pază, urcă la etaj împreună cu Fatimata. 
Camera dădea spre o terasă largă. Din cauza 
climatizării oprite, era foarte cald. Deschise uşa 
culisantă şi se aventură pe terasă, învăluit imediat 
de o briză călduţă. În faţa lui, acoperişurile plate se 


~ 239 — 


Bun Venit la Nouakchott 
întindeau la nesfârşit. O geană de lumină se zărea la 
est: în curând, va fi ziuă. 

Ascultă zgomotele oraşului: nimic, nici sirene, nici 
focuri de armă. Doar motoarele unor maşini. 
Aparent, evadarea nu fusese încă descoperită. 

Când se întoarse în cameră, Fatimata era întinsă 
pe pat, complet îmbrăcată. 

Se lungi lângă ea şi adormi înainte de a pune 
capul pe pernă. 


x 


lra Medavoy fixa telefonul cu privirea de parcă s- 
ar fi pregătit să-l muşte: era terorizat de ideea că va 
suna. Din zori, posturile de radio şi de televiziune 
din Nouakchott nu vorbeau decât despre masiva 
evadare din închisoarea celor „o sută de metri”. 
Patruzeci şi şapte de deţinuţi dispăruseră, doi erau 
morţi, înjunghiaţi de tovarăşii lor, iar înăuntru 
rămăseseră doar bolnavii. Bineînţeles că poliţia 
patrula prin tot oraşul, pândea ieşirile din localitate 
şi cerceta familiile evadaţilor. Ministerul de Interne 
afirma că toţi vor fi prinşi în curând. Niciun cuvânt 
despre condamnaţii la moarte sau despre salafiştii 
care primiseră pedepse grele... 

Cu toate astea, şeful staţiei se aştepta în fiecare 
clipă să fie convocat de omologii săi mauritani... 

SMS-ul lui Malko, primit la ora 5 şi 47 de minute, îl 
mai liniştise. Cel puţin, nu va fi prins cu mâţa-n 
sac... 

Nicio dovadă concludentă. 

Pentru a se asigura, începu să scrie un lung mesaj 
criptat către Langley, relatând succesul deplin al 


~ 240 ~ 


Gérard de Villiers 
primei faze a evadării. 

Deocamdată, cei cinci ostatici americani erau în 
siguranţă. Abu Zeid nu putea să ignore faptul că 
americanii se ţinuseră de cuvânt: reuşiseră să-i 
elibereze pe cei trei condamnaţi la moarte. 

Sună telefonul, dar pe o altă linie. Era un 
funcţionar mauritan al Agenţiei, care locuia în 
cartierul Sabakha. 

— In momentul acesta, douăsprezece maşini de 
poliţie se îndreaptă spre mare. Sunt însoţite de un 
elicopter al armatei mauritane, îl anunţă el. 

Şeful staţiei rămase stană de piatră. Dacă Malko 
nu ar fi modificat planul iniţial, acum ar fi fost prins 
în capcană: în afară de a fugi înot, n-ar fi avut nicio 
şansă de a scăpa din hotelul abandonat... 

În acelaşi timp, neliniştea lui crescu: Fatimata ştia 
de hotelul abandonat... Or, acum era împreună cu 
Malko. 

Avea şi un alt motiv de îngrijorare: mai curând sau 
mai târziu, mauritanii îi vor descoperi dispariţia şi îşi 
vor pune întrebări. Şi vor veni să i le pună şi lui. 

Era mai mult ca sigur că vor captura câţiva fugari, 
aflând astfel că evadarea fusese pusă la cale pentru 
cei trei condamnaţi la moarte. 

O dată în plus, nu-i mai rămânea altceva de făcut 
decât să se roage. Hotărâseră să aştepte trei sau 
patru zile înainte de a aborda faza finală a 
operaţiunii. 

Până atunci, evadaţii trebuiau să stea ascunşi în 
vilă. 


~ 241 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

Trezindu-se şi uitându-se la ceas, lui Malko nu-i 
veni să creadă: trei fără un sfert! Fatimata încă 
dormea. Se ridică din pat şi se duse la parter, unde 
unul dintre „irochezi” îl salută imediat respectuos. 

— E-n ordine? 

— În ordine, sir, răspunse soldatul din forţele 
speciale. 

— Aţi hrănit prizonierii? 

— Încă nu, sir, aşteptăm ordine. 

Asta da disciplină. 

— Hrăniţi-i, ordonă Malko, pe rând. Vedeţi că nu 
mănâncă porc. 

— Yes, Sir. 

Malko vizită şi celelalte camere de la parter. 
Milton Brabeck nu se trezise, însă Chris Jones tocmai 
ieşea de la duş, de-a lungul căruia era pus un M. 16 
cu două încărcătoare lipite cu bandă adezivă unul 
de altul. 

— Le-am tras-o! exclamă vesel americanul. Păcat 
că nu există o piscină, e plăcut aici... 

— Nu ieşi în grădină, îi recomandă Malko. În 
momentul acesta, toate serviciile mauritane îi caută 
pe cei trei indivizi pe care i-am scos din închisoare. 

— Dacă se apropie, sugeră „gorila”, îi putem 
strangula şi îngropa în grădină. Eu mă ofer 
voluntar... 

— Nu trebuie să ne atingem de ei, îl avertiză 
Malko. Reprezintă moneda noastră de schimb 
pentru recuperarea ostaticilor. 

Dezamăgit, Chris Jones nu mai comentă. 

Malko ştia că trebuia să se dea la fund până în 
momentul în care lucrurile se mai calmau. 


~ 242 ~ 


Gerard de Villiers 
* 


Se scurseră astfel trei zile monotone. „lrochezii” 
păzeau prizonierii închişi în aceeaşi cameră, legaţi 
cu căluş la gură. Cele două „gorile” îşi omorau 
timpul cu jocuri video, iar Malko verifica regulat 
dacă vila nu era cumva supravegheată. Şi se părea 
că nu era. 

Televiziunile vorbeau tot mai puţin despre 
evadare. Fuseseră prinşi vreo douăzeci de deţinuţi, 
iar guvernul mauritan cunoştea acum rolul jucat de 
„Papa Marseille”. Nu se ştia însă pentru cine lucrase. 
Francezul dispăruse în deşertul din nord şi nimeni nu 
avea habar unde se afla exact. 

Malko îl sună pe Ira Medavoy pe mobilul criptat şi 
întrebă: 

— Ce noutăţi ai? 

— Niciuna, răspunse şeful staţiei: nu m-a 
contactat nimeni. Se pare că mauritanii nu ne 
bănuiesc deloc. Ori n-au dovezi. 

— Trebuie să ne mişcăm, decise Malko. O să sun 
la numărul de Thuraya pe care mi l-a dat Anouar 
Ould Haiba. 

— Am verificat în băncile noastre de date: este 
unul dintre telefoanele Thuraya folosite de katiba lui 
Abu Zeid. În momentul în care ai pus la punct 
planul, eu îi anunţ pe cei din Tamanrasset să 
lanseze o dronă cu rază mare de acţiune. Asta ne va 
oferi informaţii în timp real despre cei care vor veni 
la întâlnire împreună cu ostaticii. Apropo, am veşti 
de ia algerieni. Au trimis pe cineva în locul 
colonelului Abu Khader, pe un anume Ramtane 
Amari. Un „tip feroce”, după fişele noastre. A primit 


~ 243 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
ordin să facă tot posibilul pentru recuperarea celor 
trei evadați. Ei ştiu că noi... 

— Şi mauritanii? 

— S-au dezlănţuit în primele zile. Toate pistele şi 
drumurile spre est au fost supravegheate şi au 
trimis chiar şi avioane „Tucanos” de recunoaştere 
pentru a survola deşertul. Nu au arestat decât nişte 
traficanţi de cocaină. 

— OK, încheie Malko discuţia, o să sun la numărul 
de Thuraya. 


x 


De pe terasă, prinsese uşor satelitul, iar pe 
ecranul telefonului apăruse: Thuraya Mauritania. 

În schimb, la numărul format nu răspundea 
nimeni. Malko încercă de două ori, asigurându-se că 
celălalt telefon Thuraya îi înregistrase apelul. 

Se întoarse în cameră. 

Fatimata se uita la televizor, purtând doar un 
strâng negru. Se întinse până la Malko şi îl înconjură 
cu picioarele. 

— Fă dragoste cu mine! murmură ea. 

Ca pentru a-i forţa mâna, dacă se poate spune 
aşa, îl încălecă şi începu să se frece încet de trupul 
lui, înainte şi înapoi. 

— Aşteaptă! îi ceru Malko. Gândurile lui erau în 
altă parte. 

Fatimata nu ţinu cont de ce-i spunea el. Perfidă, îl 
descheie la pantaloni şi-i scoase afară sexul deja 
tare ca fierul. Malko nu se mai putea gândi la 
altceva, mângă.ierile femeii îi aprinseseră pântecul... 

Fatimata, care scăpase între timp de stringul 


~ 244 ~ 


Gerard de Villiers 

negru, se ridică, îşi prinse fesele cu ambele mâini şi 
le desfăcu în faţa sexului sculat. Apoi se lăsă în el, 
având grijă să rămână înfiptă bine. 

Malko simţi cum îl învăluie o plăcere extraordinară 
şi gemu fără voia lui. Imediat, Fatimata se înfipse în 
mădular până la capăt. 

Malko intră rapid în dans, ridicându-se pentru a-i 
veni în întâmpinare şi bombardându-i apoi fesele cu 
putere. 

Fatimata ţipă: 

— Da, mai tare! mai repede! 

Scoaseră un strigăt la unison. 

Ca o liană fericită, femeia se lungi peste Malko. 

Acesta auzi soneria telefonului Thuraya şi văzu 
ecranul luminându-se. O împinse aproape brutal pe 
Fatimata, sări în picioare şi ieşi pe terasă pentru a 
avea o recepţie mai bună. 

O voce care vorbea în franceză cu un puternic 
accent arab întrebă: 

— Aţi sunat? 

— Da. Cine sunteţi? 

— Abu Moussa. Ne-am mai întâlnit. 

Trimisul lui Abu Zeid, pe care-l cunoscuse în 
deşert. 

— Sunt pregătit, îl anunţă Malko. Cred că sunteţi 
la curent. Cum procedăm? 

— Trebuie să ajungeţi la Oualata, la nord de 
Nema. Apoi mă sunati. 

— E departe? 

— Cam două zile de mers pe pistă. Cei pe care i- 
aţi eliberat cunosc drumul şi vă vor ghida. Nu 
mergeţi pe „asfaltul” spre Nema. 

Întrerupse convorbirea, iar Malko îl sună imediat 


~ 245 — 


Bun Venit la Nouakchott 
pe Ira Medavoy. 

— Întâlnirea are loc în zona unde trăieşte 
Barabiche, un trib arab care se află în relații bune cu 
AQMI, remarcă el. Probabil că sunt deja acolo. O să 
verific interceptările GPS. Trebuie să pleci mâine în 
zori. O să păstrăm legătura prin intermediul 
telefoanelor Thuraya. 

Malko reveni în cameră. Fatimata tocmai ieşea din 
baie. 

— O să ne despărţim! o anunță el. Eu plec mâine 
dimineaţă, împreună cu cei trei evadați. 

Femeia părea distrusă. 

— N-o să te mai întorci... 

Era mai mult o constatare decât o interogaţie. 
Malko preferă să nu răspundă. 

— Ascultă, zise ea, mi-am făcut două toalete 
superbe. Vreau să mă vezi îmbrăcată cu ele. Trebuie 
să mi le trimită la pensiune. Mă duc să le iau pentru 
di seară. 

Malko zâmbi. 

— E drăguţ, dar prea periculos. Nu trebuie să te 
arăţi înainte de plecarea noastră. 

— Bine, spuse Fatimata, vizibil decepţionată. 

Se îmbrăcă, apoi coborî. Îi plăcea să pregătească 
ceaiul. Malko se cufundă în studierea hărţii: avea de 
parcurs un drum lung. 

Un drum lung, presărat cu capcane. 


x 


leşind din bucătărie, Malko se lovi de Chris Jones. 
— N-ai văzut-o pe Fatimata? întrebă Malko. 
— Nu. 


~ 246 ~ 


Gerard de Villiers 

— Nu e în camera prizonierilor? 

— Nu. Acolo e doar un irochez. 

Malko simţi că se prăbuşeşte cerul peste el. 
Fatimata nu-l ascultase şi plecase să-şi ia hainele 
noi. 

Un capriciu copilăresc. 

Insă unul care putea avea consecinţe catastrofale. 
Mauritanii cunoşteau legătura ei cu Malko. Era 
posibil să fi pus la cale o capcană chiar la pensiune. 

Işi dădu seama că nu avea nici măcar numărul ei 
de mobil. Întors în cameră, trecu în revistă diferite 
posibilităţi. 

Fie Fatimata se întorcea în următoarea oră şi totul 
era bine, fie nu apărea deloc, iar în acest caz, 
existau două alternative: să plece imediat sau să 
aştepte până a doua zi. 

Cu riscul de a se trezi asediat de mauritani. Malko 
realiză rapid că nu avea de fapt decât o singură 
soluţie: să plece noaptea era o nebunie. 

Va fi un chin până la întoarcerea Fatimatei. 


Capitolul XXV 


Colonelul Ramtane Amari îşi trecu maşinal degetul 
peste cicatricea de pe nas. O lovitură de pumnal 
dată de un membru GIA. La vremea aceea, nu era 
decât sublocotenent şi îl cususeră grosolan, 
lăsându-l desfigurat pentru tot restul vieţii. 

_ După ce-şi întinsese plasa, acum aştepta răbdător. 
li trebuise puţin timp pentru a reconstitui o reţea 
locală capabilă să le supravegheze pe cele două 
persoane care-l interesau: agentul CIA, Malko Linge, 


~ 247 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
şi amanta lui, Fatimata Tichoott. 

De două zile însă, cei doi dispăruseră. 

„Iscoadele” îi văzuseră ultima dată intrând în 
hotelul Tfeila, cam pe la zece seara. Apoi plecaseră, 
intenţionând să revină a doua zi dimineaţa, între 
timp, avusese loc evadarea din închisoare şi 
dispăruseră atât agentul CIA, cât şi însoţitoarea lui. 

Colonelul din securitatea algeriană trăsese o 
concluzie logică: cum niciunul dintre condamnaţii la 
moarte nu fusese prins, cuplul se afla împreună cu 
ei. 

Două ipoteze: fie plecaseră din Nouakchott şi, în 
acest caz, misiunea colonelului Amari eşuase, fie 
erau încă în oraş şi aşteptau ca lucrurile să se 
liniştească. În cazul acesta, ofiţerul algerian mai 
avea o mică şansă să-şi atingă scopul. 

Cu o singură condiţie: să-i găsească pe cei doi, 
sau măcar pe unul dintre ei. Ca urmare, organizase 
o supraveghere permanentă a locurilor în care era 
posibil să apară: hotelul Tfeila şi pensiunea. 

După trei zile de pândă, niciun rezultat. 

Era ora şapte seara şi se pregătea să plece de la 
birou, când sună un telefon mobil. 

Era Habib Ould Moussauir, una dintre „iscoade”. 

— Şefu', zise el, o văd. 

Colonelului i se păru că bunul Dumnezeu îi 
mângâia sufletul. 

— Unde e? lătră el. 

— Intră în pensiune. 

— Nu te mişca, vin imediat! 

Înşfacă un pistol din sertar şi alergă spre garaj, 
unde îl aştepta şoferul. 

— Ştii unde e bulevardul Charles de Gaulle? 


~ 248 ~ 


Gerard de Villiers 

— Da, şefu'. 

— Dă-i bătaie. Pe urmă, întorci în faţa hotelului 
Tfeila şi îţi spun eu pe unde s-o iei. 


x 


Fatimata nu mai reuşea să scape de Marina, care-i 
pusese o mie de întrebări despre „dispariţia” ei. 
Rămase însă mută ca mormântul. În fine, se ridică şi 
luă pachetul cu haine. 

— Trebuie să plec! 

leşi în piaţetă, ocoli cămila adormită şi ajunse la 
drumul care ducea spre bulevardul Charles de 
Gaulle. Acolo urma să găsească un taxi care să o 
apropie de destinaţie. 

După ce parcurse o sută de metri, auzi în spatele 
ei un zgomot de motor. Traversă maşina! în direcţia 
trotuarului. 

Maşina de teren o depăşi. Mai merse puţin şi opri. 
Doi bărbaţi coborâră şi se năpustiră asupra femeii, 
luând-o pe sus. Fatimata nu avu timp nici să se 
zbată. Agresorii o aruncară în spatele maşinii de 
teren. Unul dintre ei se aşeză literalmente peste ea, 
astupându-i gura cu mâna. Autovehiculul demară. 
Femeia îşi dădu seama că ajunseseră pe şosea 
atunci când încetară hurducăturile. Nu se mai 
zbătea, neînţelegând ce i se întâmpla. Poliţia 
mauritană nu avea niciun motiv să se poarte aşa... 
Tot nu pricepuse nimic atunci când maşina încetini 
şi se opri, claxonând scurt. Porni aproape imediat, 
mai parcurse câţiva metri şi se opri din nou. Se 
deschiseră portierele şi Fatimata fu trasă afară. 

Răpitorii o duseră într-o clădire, apoi într-o cameră 


~ 249 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
luminată de un neon palid. Doar câteva obiecte de 
mobilier. Un bărbat în civil stătea la un birou. Avea 
un cap înfricoşător. Nasul îi era sluţit de o cicatrice 
oribilă. 

Cei doi indivizi care o aduseseră o forţară să se 
aşeze pe un scaun în faţa biroului. Bărbatul cu nasul 
deformat o privi lung, aşa cum se uită un entomolog 
la o insectă, apoi spuse calm în arabă, cu accent 
algerian: 

— Te numeşti Fatimata Tichoott şi te culci cu 
străinii. Dar nu pentru asta te afli aici. O să-ţi pun o 
singură întrebare, la care trebuie să-mi răspunzi. Pe 
urmă, poţi să pleci. 

Fatimata îşi regăsise curajul. 

— Cine sunteţi? întrebă ea. De ce m-aţi adus aici? 

Bărbatul din stânga ei o plesni atât de tare, încât 
fu cât p'aci să cadă de pe scaun. 

— Răspunde-i domnului colonel! ţipă el. 

Cu ochii în lacrimi, femeia îl auzi întrebând pe 
bărbatul din spatele biroului: 

— Vreau să ştiu unde se află amantul tău, agentul 
CIA Malko Linge. Şi cei trei condamnaţi la moarte pe 
care i-a ajutat să evadeze din închisoare. Îmi spui 
asta şi pleci de aici. 

— Nu ştiu! se bâlbâi ea, nefiind în stare să-i 
susţină privirea. A plecat şi nu mi-a spus unde se 
duce. 

Colonelul clătină din cap, părând copleşit, şi 
spuse: 

— Dezbrăcaţi-o pe curva asta până la brâu. 

Fatimata simţi cum lama unui pumnal se 
strecoară între pielea ei şi bluza mulată. Dintr-o 
singură mişcare, bărbatul tăie materialul în două, 


~ 250 ~ 


Gérard de Villiers 
eliberându-i sânii grei. 

Colonelul zâmbi pofticios. 

— Pentru o negresă, ai sâni frumoşi. 

Cu capul plecat, terorizată, Fatimata nu răspunse 
nimic. Colonelul Amari continuă cu aceeaşi voce 
blândă: 

— Pentru că nu vrei să răspunzi, Habib o să-ţi taie 
sânii tăi frumoşi. Şi ştii ceva, n-or să-ţi crească la 
loc... 

Fatimata deschise gura să ţipe, dar strigătul îi 
rămase în gât. Cu mâna stângă, bărbatul din spatele 
ei îi prinsese sânul stâng. Aplecat deasupra ei, îşi 
trecu pumnalul pe sub el şi începu să taie carnea 
fragilă. 

Urletul femeii zgudui pereţii. Ţinută de umeri de 
cel de-al doilea individ, nu putea face nicio mişcare. 
Simţi, în acelaşi timp, o arsură cumplită şi un lichid 
cald şi vâscos care i se scurgea de-a lungul 
stomacului. 

Era sângele ei. 

Lama pătrunsese deja trei sau patru centimetri, 
separându-i sânul de tors. 

Fatimata începu să vomite. 

Colonelul i se adresă cu blândeţe: 

— Curaj! Se termină imediat. Pe urmă, trecem la 
celălalt. 

Fatimata cobori ochii şi văzu că sânul se mai ţinea 
încă de tors. Panica o copleşi. Işi spuse prosteşte că, 
dacă se opreau imediat, îl mai putea salva. 

— Opriţi-vă! urlă ea, o să vă spun. 

Pumnalul încetă să mai taie sânul. Bărbia îi 
tremura şi îi venea greu să articuleze cuvintele. 
Vorbind sacadat, explică unde se afla vila. Colonelul 


~ 251 — 


Bun Venit la Nouakchott 
îşi notă totul cu grijă. Sângele Fatimatei continua să 
curgă. Brusc, i se făcu rău şi leşină. 

Habib îl privi întrebător pe colonel. 

— Termin-o şi pe urmă mergem, zise ofiţerul 
algerian. 

Nu avea cum să fi minţit. Experienţa îl învățase că 
femeile nu prea rezistau la o astfel de tortură. 

Habib retrase lama pumnalului de sub sân şi o 
înfipse vertical, sub clavicula femeii. În momentul în 
care vârful ascuţit atinse inima, Fatimata tresări 
scurt, dar nu-şi mai recăpătă cunoştinţa. 

Habib îşi şterse arma de bluza femeii şi aşteptă un 
nou ordin. 

— Îngropaţi-o în fundul parcului, ordonă Ramtane 
Amari. 

Fiind un perimetru diplomatic, ambasada Algeriei 
era la adăpost de orice fel de investigaţie. 

În timp ce cei doi subofiţeri târau cadavrul afară 
din birou, colonelul se duse la maşină. 

Înainte de a exploata această informaţie 
prețioasă, trebuia s-o verifice şi s-o îmbogăţească. 


x 


Malko nu putea să mănânce nimic, copleşit de 
nelinişte. Era ora opt, iar Fatimata nu se întorsese. 

Ori o arestaseră mauritanii, ori... 

Urcă în cameră şi îl sună pe lra Medavoy pe 
mobilul criptat. 

După ce îi explică ce se petrecea, îi propuse: 

— Cea mai sigură variantă este ca eu să mă retrag 
imediat în ambasadă. 

— Imposibil! afirmă şeful staţiei cu o voce neutră. 


~ 252 ~ 


Gerard de Villiers 
Nu pot face asta fără aprobarea ambasadoarei. Şi n- 
o să mi-o dea în veci. 

— Atunci, ce facem? Dacă mauritanii atacă, vă 
semnalez că am cu mine şase cetăţeni americani. 

Tăcerea care urmă se prelungi peste un minut, 
destul demult pentru o convorbire telefonică. 

— Trebuie să plecaţi din oraş, zise în cele din 
urmă americanul. 

— Şi unde să ne ducem? 

— leşiţi din Nouakchott şi îndreptaţi-vă spre est. Ai 
numărul de telefon al trimisului lui Abu Zeid. Poţi lua 
legătura cu el. 

— Şi cele cincisprezece milioane de dolari... 

— Pot să aduc banii mâine, la moscheea Dadew. 
Important este să nu rămâi în capcana asta... 

— E imposibil în timpul nopţii, obiectă Malko. 
Trebuie să aşteptăm să se facă ziuă. 


x 


Disciplinaţi, „irochezii” le scoseseră evadaţilor 
căluşurile şi legăturile de la ochi. Malko se aşeză pe 
un pat de campanie, înfruntând cele trei priviri pline 
de ură, şi întrebă: 

— Vorbeşte cineva franceza? 

— Eu vorbesc franceza, răspunse Maarouf Ould 
Haiba. 

Malko îi explică tară grabă situaţia. După ce 
termină, cei trei evadați discutară între ei în arabă, 
apoi Maarouf Ould Haiba întrebă: 

— Nu e o capcană? Chiar aveţi de gând să ne 
duceţi până la şeicul Abu Zeid? 

— Nu până la el, îl corectă Malko, ci până la cei cu 


~ 253 — 


Bun Venit la Nouakchott 
care trebuie să mă întâlnesc, undeva în deşert, şi 
care vin cu ostaticii. 

Urmă un nou conciliabul. 

— Acceptăm! zise Maarouf Ould Haiba, dar nu 
putem pleca în seara asta. Noaptea, există puncte 
de control, şi nu putem trece de ele. Trebuie să 
aşteptăm să se facă ziuă. 

— Să sperăm că n-o să fie prea târziu, conchise 
Malko. 

leşi din cameră fără să le pună căluşurile la loc. 
De-acum, erau un fel de asociaţi... 

Urcând în cameră şi negăsind-o pe Fatimata, 
încercă un sentiment ciudat. 

Ce se întâmplase cu ea? 

Cobori iarăşi şi se duse la Chris Jones şi Milton 
Brabeck. 

— Avem o problemă, îi anunţă el sobru. 

După ce-şi termină expunerea, trase concluzia: 

— Cred că trebuie să vă duceţi la ambasadă. E 
prea periculos pentru voi. 

Chris Jones tresări îngrozit. 

— Nu-i părăsim pe cei trei „terorişti”. Rămânem. 
Dar poate că ar trebui să-i trimitem pe „irochezi”... 
Nu ne mai folosesc la nimic. 

Era o soluţie de bun-simţ. 

IMalko îl sună imediat pe Ira Medavoy. 

— Să încercăm să limităm pierderile, îi sugeră el. 
Vino peste o jumătate de oră la intersecţia dintre 
bulevardul Nouadibhou şi strada pe care ne aflăm 
noi. Ţi-i trimit pe cei patru indivizi din forţele 
speciale. Nu are niciun rost să-i îmbarc şi pe ei pe 
galera asta... 

— Excelent! aprobă şeful staţiei, vin imediat. 


~ 254 ~ 


Gérard de Villiers 
Malko era sigur că n-o să întârzie. 


x 


Colonelul Amari închise satisfăcut telefonul şi-i 
comandă barmanului de la El Amâne o sticlă de 
şampanie. O merita din plin. Şefii lui vor fi mulţumiţi. 
Graţie informaţiilor comunicate anonim directorului 
de cabinet al generalului Ould El Hadi, era sigur că 
vila unde se ascundeau agentul CIA şi cei trei 
condamnaţi la moarte va fi înconjurată până 
dimineaţă. 

In felul acesta, împuşca doi iepuri dintr-un foc: 
evadaţii se duceau înapoi la închisoare, iar 
americanii se găseau într-o poziţie imposibilă faţă 
de mauritani. 

Chelnerul reveni cu o sticlă de Taittinger Brut, pe 
care o puse într-o frapieră metalică. În momentul în 
care se pregătea să-i scoată dopul, colonelul zări la 
bar o fată înaltă, cu părul împletit şi împodobit cu 
scoici, îmbrăcată într-o rochie mulată de culoare 
galbenă. 

— Du-te şi întreab-o dacă nu vrea să bea puţină 
şampanie, îi zise chelnerului ofiţerul algerian. 

Băiatul se execută şi reveni imediat, însoţit de 
negresa care arboră un surâs fermecător, 
încrucişându-şi privirea cu ea, colonelul Amari simţi 
nişte furnicături între picioare. 

Avea o gură de târfa şi o privire docilă. Dopul 
sticlei de şampanie sări cu zgomot. 

Colonelul Amari luă sticla de Taittinger şi umplu 
două cupe. 

— O să ne distrăm! exclamă el. Cum te cheamă? 


~ 255 — 


Bun Venit la Nouakchott 
— Malika. 
Îi puse o mână pe coapsă, cu un gest deja posesiv. 
Hotărât lucru, avea o seară excelentă. 


x 


Malko nu dormi decât trei ore, trezindu-se la 
patru. La şase, cobori să facă o cafea şi se lovi de 
Milton Brabeck. 

— Suntem gata! îl anunţă „gorila”. 

Cei patru „irochezi” se evaporaseră cu câteva ore 
în urmă, tară să înţeleagă ce se întâmplă. 

În bucătărie, Chris Jones tocmai termina de 
asamblat un M.16. Două pistoale automate Beretta 
92 şi o grămadă de încărcătoare erau puse pe masă. 

— Ne-au lăsat astea, se plânse Chris Jones, dar nu 
sunt dintre cele mai bune. 

— Dar ce-ai fi vrut, un aruncător de flăcări? rânji 
Milton Brabeck. 

— Calmaţi-vă, interveni Malko. Sper că n-o să 
aveţi nevoie de ele. Nu suntem în război cu 
Mauritania; dacă lucrurile merg bine, plecăm de aici 
cum se luminează de ziuă. Nădăjduiesc că n-o să ne 
împiedice nimeni. 

Era doar o speranţă, dar nu se putea agăța de 
altceva. 

După ce bău o cafea infectă, urcă la etaj şi se 
aşeză pe terasă ca să vadă răsăritul. 


x 


Se lumina de ziuă atunci când Malko auzi zgomot 
de motoare. Se apropie de balustradă şi zări cinci 


~ 256 ~ 


Gerard de Villiers 
maşini pick-up albastre care înaintau încet pe drum, 
venind dinspre bulevardul Nouadibhou. 

Pulsul i se acceleră brusc. 

Traversă în fugă terasa şi, ajuns pe palier, se 
aplecă deasupra casei scărilor şi strigă: 

— Chris, vin! 


Capitolul XXVI 


Locotenentul de poliţie Aziz Ould Moktar cobori din 
maşină şi le făcu semn oamenilor săi să-l urmeze. 
Cele cinci autovehicule se goliră imediat de cei 
treizeci de poliţişti. În aparenţă, formau o forţă 
redutabilă. Doar în aparenţă, pentru că cei mai mulţi 
erau stagiari, şi niciunul nu fusese prevenit în 
legătură cu natura misiunii. În plus, erau înarmaţi cu 
nişte puşti vechi Seminov, cu un singur încărcător... 
înconjurară rapid vila albă. 

Curajos, locotenentul se apropie de gard după ce, 
în prealabil, puse mâna pe ceva ce semăna cu o 
servietă-diplomat. Desfăcând-o în faţa lui, aceasta 
se dovedi a fi în realitate un paravan de protecţie 
anti-glonţ. Apoi descoperi că poarta era închisă şi 
începu să bată în panoul metalic. 

Neprimind niciun răspuns, îi strigă unuia dintre 
oamenii săi: 

— Escaladează zidul, te acopăr. 

Polițistul se execută. De-abia încălecă zidul, că o 
rafală de M. 16 dinspre vilă se abătu asupra lor. 
Străpunsă de gloanţe, una dintre maşinile goale luă 
foc. 

Polițistul din vârful zidului căzu pe trotuar. Toţi 
camarazii săi se dezlănţuiră imediat, ciuruind pereţii 


~ 257 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
vilei. Împuşcăturile durară cel mult un minut, apoi 
încetară brusc. 

Poliţiştii nu mai aveau muniţie: îşi goliseră unicul 
încărcător! 

Cel căzut lângă zid se ridică, ameţit, dar teafăr, şi 
începu să-şi scuture hainele de praf. 

Locotenentul Aziz Ould Moktar sună cu înfrigurare 
la garda naţională, intenţionând s-o cheme în ajutor: 
fără muniţie, nu puteau lua cu asalt casa ocupată de 
indivizi mai bine înarmaţi decât ei. După cinci 
Minute, i se răspunse: erau trimişi treizeci de 
oameni cu armament. Grea problemă: garda 
naţională nu dispunea decât de două camioane pe 
care nu voia să le expună pericolului unui asalt: 
acestea urmau să rămână la adăpost, iar soldaţii vor 
ajunge la locul înfruntării pe jos. 

încrezător, locotenentul Aziz Ould Moktar se lipi de 
zid pentru a evita gloanţele trase din vilă, deşi tirul 
încetase. 

Informaţia pe care o primise Siguranţa de Stat era 
bună, urmând să-i recupereze pe cei trei 
condamnaţi la moarte care evadaseră. 


x 


Chris Jones puse încărcătorul la arma M.16 şi-l 
întrebă pe Malko: 

— Ce facem? 

Bună întrebare. După primul asalt, Malko îl sunase 
pe Ira Medavoy pentru a-l ţine la curent. Aştepta 
acum răspunsul şefului staţiei, care se afla în 
legătură cu Washingtonul. În momentul în care se 
pregătea să-i răspundă „gorilei”, sună telefonul 


~ 258 ~ 


Gerard de Villiers 
mobil. 

— Încercaţi să fugiţi, ordonă americanul, nu se 
pune problema să procedăm ca la Fortul Alamo. 

— Vila e înconjurată, obiectă Malko, ne ducem 
direct în gura lupului. 

— Poate că nu, îl corectă lra Medavoy. Eu cunosc 
sistemul mauritan: nu le dau niciodată poliţiştilor 
multă muniţie. Întărâtaţi-i şi forţaţi-i să riposteze, 
apoi încercaţi să ieşiţi. E mai bine decât un asalt 
frontal. Ș 

— O să încercăm să ieşim! conchise Malko. li 
transmise şi lui Chris Jones ordinul şefului staţiei. 
Există un mic grilaj care dă spre terenul viran din 
spatele casei. O să încercăm pe acolo. Milton, vino 
să mă ajuţi să încarc Land Cruiser-ul. Chris, peste 
cinci minute, începi să tragi de pe terasă, ca să-i faci 
să se ascundă. Apoi, plecăm. 

Din fericire, aveau cu toţii veste antiglonţ... Malko 
vâri la centură un Beretta 92 şi puse mâna şi pe un 
M.16. Cei trei prizonieri păreau nervoşi, iar cel care 
vorbea franceza întrebă: 

— Ce se petrece? 

— Casa e înconjurată de poliţie. O să încercăm 
totuşi să fugim prin spate. Urci cu mine în faţă, ca să 
mă ghidezi, iar tovarăşii tăi rămân în spate. 

— Trebuie dezlegaţi... 

Malko clătină din cap. 

— Nu, am şi aşa destule pe cap. O să vedem mai 
târziu. Încă sunteţi prizonierii noştri. Hai, spune-le 
prietenilor tăi să ne urmeze. 

Maarouf Ould Haiba rosti câteva cuvinte, apoi cei 
trei evadați porniră pe urmele lui Malko, până la 
Land Cruiser-ul din garaj. Agentul deschise uşa din 


~ 259 — 


Bun Venit la Nouakchott 
spate şi le făcu semn celor doi să urce în locul 
destinat bagajelor, unde era spaţiu suficient. 

In timp ce-şi îmbrăca vesta antiglonţ, începu o 
nouă serie de Împuşcături. In faţa panicii evidente a 
salafistului, Malko preciză: 

— Noi tragem... 

Chris Jones goli trei încărcătoare de M.16. Parcă 
erau la Stalingrad. Milton Brabeck lua la ţintă 
spatele vilei. 

Malko se instalase deja la volan şi pornise motorul 
atunci când se iviră cele două „gorile” cu armele în 
mâini şi două genţi de piele pline cu încărcătoare. 
Se năpustiră pe bancheta din spate, coborând 
imediat geamurile. 

— Ticăloşii ăştia n-au ripostat! exclamă Milton 
Brabeck. Probabil că nu mai au muniţie... E 
momentul să plecăm. 

Malko ambreie motorul. 

Land Cruiser-ul ţâşni din garaj, traversă grădina şi 
intră pe terenul viran. Nici urmă de poliţişti! 

Terenul era complet descoperit, aşa că preferară 
să se întoarcă în partea cealaltă. 

Malko coti imediat la stânga, de-a lungul zidului 
vilei, şi scoase o exclamaţie furioasă: marginea 
terenului gemea de siluete negre, care semănau cu 
ţestoasele ninja. Erau soldaţii gărzii republicane, cu 
echipament din cauciuc tare, pentru protecţie 
împotriva gloanţelor, care le dădea o înfăţişare 
futuristă. 

Unii zăriră Land Cruiser-ul care se îndrepta aspre 
ei. Un soldat puse arma la umăr şi trase o rafală. 

Maşina de teren fu zdruncinată de lovituri surde, 
iar parbrizul se sparse. 


~ 260 ~ 


Gerard de Villiers 

Malko lăsă capul în jos, sprijinindu-se de volan, şi 
îşi continuă cursa. Din fericire, maşina făcea salturi 
pe drumul accidentat, soldaţilor venindu-le greu să 
ţintească. Se întrebă dacă vor reuşi să treacă. Ploaia 
de gloanţe se înteţi. 


x 


Chris Jones scoase arma pe geam. Lansă imediat o 
rafală în direcţia soldaţilor care-i înconjuraseră. 
Destul de sus ca să nu-i nimerească. 

Toţi se culcară la pământ cu o rapiditate demnă 
de laudă. Milton Brabeck făcu la fel în partea opusă. 
Lansat cu toată viteza, asemenea unei nave de 
război, Land Cruiser-ul trecu printre soldaţii întinşi 
pe jos. Agăţat de volan, Malko strânse din dinţi şi se 
rugă în gând: încă cincizeci de metri până la 
şoseaua spre Nouadibhou. 

În faţa lui, nu mai erau soldaţi, trecuse de baraj! 
Uitându-se cu coada ochiului în oglinda retrovizoare, 
zări militarii care se ridicau de jos şi începeau din 
nou să tragă. Încă mai trăgeau când ajunse pe 
trotuarul nisipos al marelui bulevard, apoi coti la 
stânga. Înainte de orice, trebuia să se îndepărteze 
de centru... 

întoarse capul spre vecinul său pentru a-i cere 
indicaţii, dar avu un şoc: cu capul în piept, Maarouf 
Ould Haiba părea să doarmă. Apoi văzu sângele 
care i se prelingea pe faţă. Salafistul fusese atins de 
prima rafală. Un glonţ în cap. 

Nu mai avea ghid. 

Se întoarse spre cele două „gorile”: 

— Sunteţi bine? 


~ 261 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 

— Noi da, dar cei doi indivizi din spate nu arată 
prea bine... Se pare că au încasat-o. 

Malko înjură printre dinţi. Era un eşec total! 

Continuă să meargă mai departe, aşteptându-se 
în orice clipă să se lovească de un baraj. Ajunse la o 
bifurcaţie în care se aflau o benzinărie, turme de oi 
şi o mulţime de camioane oprite pe marginea 
drumului. 

La dreapta, o fâşie de asfalt ducea spre nord. Era 
drumul spre Atar pe care-l parcursese atunci când 
se dusese la întâlnirea cu Abu Moussa. O apucă pe 
cel din faţa lui, asfaltat şi el, dar mai puţin circulat. 
Se îndreptă direct spre nord. 

După un kilometru, zări pe marginea drumului un 
indicator care arăta spre stânga. 

„Vechiul drum de coastă. Atenţie la maree. 
Rezervat pentru maşini 4x4. Luaţi hrană şi 
carburant.” 

Se angajă pe povârniş şi ateriză practic pe nisip! 
Vechiul drum spre  Nouadibhou urmărea malul 
oceanului, înghesuit între faleză şi apă. 

În jur, nici ţipenie. 

Evident că şoferii mauritani preferau asfaltul... 
Rulă un kilometru şi opri pe marginea drumului. 
Coborâră toţi trei, iar Chris Jones se duse să 
deschidă uşa din spate a maşinii, urmat de Malko. In 
faţa imobilităţii suspecte a celor doi salafişti, încă 
legaţi, acesta îşi dădu seama că erau morți. 
Examinând cadavrele, descoperi urmele de gloanţe. 
Serviseră pe post de scut uman pentru ceilalţi 
ocupanţi ai maşinii. 

Chris Jones scuipă în nisip. 

— Îmi pare bine că ticăloşii ăştia au mierlit-o! 


~ 262 ~ 


Gerard de Villiers 

— Nu ăsta era scopul operaţiunii, remarcă Malko. 
Acum nu mai avem nicio monedă de schimb pentru 
recuperarea ostaticilor. 

— O să-i căutăm, declară războinic „gorila”. 

Telefonul Thuraya începu să sune. Malko se uită la 
numărul afişat şi simţi cum îi creşte pulsul: era Abu 
Moussa, trimisul lui Abu Zeid, care voia veşti. Se afla 
probabil în deşert, aşteptându-i pe Malko şi pe cei 
trei evadați. 

— De ce nu m-aţi sunat? întrebă el pe un ton 
agresiv. Unde sunteţi? 

— Întâlnirea nu mai are rost, răspunse Malko. Am 
avut o problemă. Vila în care stăteam a fost atacată 
de armata mauritană. Prietenii dumneavoastră au 
fost ucişi în timp ce încercam să fugim. 

Urmă o tăcere lungă, urmată de un potop de 
înjurături în arabă, după care miliţianul din AQMI 
închise telefonul. Câteva clipe, nu se mai auzi decât 
zgomotul valurilor care se spărgeau pe nisip. Un 
sunet calm, liniştitor. 


x 


Cele trei cadavre erau lungite pe nisip, la umbra 
falezei, iar Milton Brabeck le desfăcuse legăturile. 
Malko se uită la ceas. 

— Trebuie să ajungă peste vreun sfert de oră. 
Plecaţi înainte. 

Aruncă o ultimă privire celor trei salafişti şi se urcă 
la volanul maşinii de teren. Simţea în gură un gust 
de cenuşă. Gustul eşecului. 

Şeful staţiei venea să-i caute într-o maşină a 
ambasadei cu număr de corp diplomatic. Mai 


~ 263 ~ 


Bun Venit la Nouakchott 
înainte, Malko primise ordinul să incendieze Land 
Cruiser-ul pentru a şterge orice urmă a trecerii lor 
pe acolo. 

Sejurul lui în Mauritania se terminase. 

Era trist. 

Se gândi din nou la Fatimata. Ce se întâmplase cu 
ea? Dacă o arestaseră mauritanii, erau în stare de 
orice. 

Opri Land Cruiser-ul în josul povârnişului care 
ducea la drumul asfaltat. Lăsându-i pe Chris Jones şi 
pe Milton Brabeck să plece pe jos înainte, vărsă în 
maşină canistra cu benzina de rezervă. O goli de tot 
udând caroseria. Apoi, aprinse cu bricheta Zippo o 
cârpă înmuiată în benzină şi o aruncă înăuntru prin 
portiera deschisă. Cu un bufnet puternic, maşina luă 
foc în câteva secunde. Malko fagi spre drumul de 
deasupra. Cei trei bărbaţi ajunseră la locul de 
întâlnire aproape în acelaşi timp cu o furgonetă 
neagră care se opri pe marginea şoselei asfaltate. 
Malko deschise portiera şi îl văzu la volan pe lra 
Medavoy. Urcă lângă el, în timp ce Chris şi Milton 
luară loc în spate, cu armele pe genunchi. 

Maşina întoarse şi plecă în direcţia oraşului. 
Tăcerea apăsătoare fu ruptă de şeful staţiei. 

— Acum un sfert de oră, au luat cu asalt vila, îi 
anunţă el. După ce au tras mai multe rachete RPG7. 
Credeau că e înţesată de salafişti. 

Nimeni nu râse. 

— Şi ostaticii? 

— Am veşti, răspunse Ira Medavoy. Ti-am spus că 
schimbul va fi urmărit în timp real de o dronă 
lansată din Tamanrasset. Asta s-a şi întâmplat: am 
primit continuu imagini ale convoiului de salafişti pe 


~ 264 ~ 


Gerard de Villiers 

care trebuia să-l întâlneşti. Prin intermediul 
telefoanelor pe care ţi le-au dat ieri seară şi azi- 
dimineaţă, i-am localizat. Se află la sud de paralela 
17, pe teritoriul malian pe care trăieşte tribul 
Barabiche. Au şapte maşini. 

— De unde ştii? 

— Predatorul... Imaginile sunt foarte clare. 

— Ostaticii sunt cu ei? 

— Nu putem şti. Ar putea fi într-una dintre 
maşinile Land Cruiser. 

Soneria mobilului îl întrerupse. Răspunse, apoi se 
întoarse spre Malko. 

— Este centrul de observaţie: convoiul face cale- 
ntoarsă şi se îndreaptă spre est. Se întorc la bază. 

— Ce veţi face acum? 

lra Medavoy schiţă un zâmbet amar. 

— Nu eu decid! Sigur că Predatorul le-ar putea 
trimite un proiectil „Hellfire”, dar e posibil ca 
ostaticii să fie cu ei... 

— Atunci, ne întoarcem de unde am plecat, 
sublinie cu amărăciune Malko. 

— Nu chiar, replică şeful staţiei. Graţie localizării, 
îi putem urmări până la bază. Un alt Predator ar 
putea prelua urmărirea. Prin urmare, o să ştim cu 
precizie unde se ascunde katiba lui Abu Zeid. 

— Şi pe urmă? 

— Avionul Predator îi va survola suficient de jos 
pentru ca ei să-l vadă. lar în zilele următoare, Air 
Force va anunţa că Mali a acordat autorizaţia ca 
teritoriul său să fie survolat de F.16. Cu alte cuvinte, 
Abu Zeid va şti că îi cunoaştem locaţia şi că îl putem 
zdrobi cu bombe şi proiectile. 

— Dar asta nu rezolvă problema ostaticilor. 


~ 265 — 


Bun Venit la Nouakchott 

— Nu, e adevărat, recunoscu Ira Medavoy, dar de- 
acum ei reprezintă asigurarea de viaţă a lui Abu 
Zeid. El ştie că, dacă nu vom avea regulat o dovadă 
a faptului că sunt în viaţă, vom trece la represalii. 
Cam asta-i tot ce putem face deocamdată. 

Malko încercă să se convingă că nu-şi pierduse 
timpul degeaba. Nu reuşise să-i recupereze pe cei 
cinci ostatici americani, dar cel puţin le prelungise 
viaţa, iar frica se mutase în tabăra adversă. 


Sfârşit 


Traducere din limba franceză de Eugen Damian 
Editura Meteor Press, Bucureşti, 2011 
ISBN: 978-973-728-539-3 


Cu moartea pe urme! 

„Îşi puse rucsacul în spate, o sărută pe Fatimata şi 
porni pe micul culoar. leşiră în strada prăfuită, cu 
caldarâmul spart. Hilux-ul era parcat puţin mai 
departe, în fața moscheii. 

Malko se pregătea să traverseze, urmat de 
american. Se auzi brusc o detunătură. Se întoarse şi 
se pomeni în fața unui bărbat cu fața aproape în 
întregime acoperită de un val de culoare bej, care 
ținea în mână un pistol. Brian Kennedy era întins în 
praf, nemiscat, cu gulerul cămăşii îmbibat de sânge. 

Malko îşi încrucişă privirea cu a ucigaşului, apoi îl 
văzu ridicând braţul cu arma. Îi tintea pieptul şi se 
pregătea să tragă.” 


~ 266 ~