Gerard de Villiers — [SAS] Aventura in Afganistan

Gerard de Villiers 


Aventură în Afganistan 


www.virtual-project.eu 


ISBN: 
973-9138-32-2 


Edition Gerard de Villiers - Paris 
Vengez le vol 800 
© Gerard de Villiers, 
Pentru versiunea românească. 
© TINERAMA 
1997 


Gerard de Villiers 


Aventură în Afganistan 


Traducerea: Anca Pisică 


1997 


Prolog 


Era ora nouă fără douăsprezece minute. Brooks lăsă, în fine, 
mâna lui Edwin, soţul său. Zborul 800 al companiei TWA cu 
destinaţia Paris, care decolase în urmă cu patruzeci şi şase de 
minute de pe aeroportul John Fitzgerald Kennedy din New York, 
atinsese altitudinea de patru mii trei sute douăzeci de metri. 

Deşi erau veterani ai aerului, la fiecare călătorie, soţii Brooks 
se ţineau de mână în timpul decolării, iar, uneori, mult timp după 
aceea. Locuiau la Edgartown, în statul Massachusetts, dar 
evadau cu regularitate în lungi plimbări prin lumea întreagă. 
Vizitaseră toate continentele în afară de Antarctica. Dar, fiindcă 
începuseră să îmbătrânească, această escapadă la Paris era şi 
ultima lor călătorie. 

Mai departe cu trei rânduri de scaune de soţii Brooks, Larkyn 
Dwyer, cu chipul lipit de hublou, nu-şi revenea din visare. Plecată 
de dimineaţă din New River, Arizona, îşi va sărbători mâine 
împlinirea vârstei de unsprezece ani la picioarele Turnului Eiffel. 

Aşezat în primul rând de la clasa a doua, Jack O'Hara, 
producător de televiziune, pândea cu neîncredere schimbările de 
sunet ale motoarelor cu reacţie. Detesta avioanele şi nu le 
folosea niciodată când se deplasa în interiorul Statelor Unite, însă 
şeful lui de la canalul de televiziune ABC Sports îi ceruse să se 
ducă să se ocupe de transmiterea în direct a Turului Franţei. Ca 
să-l convingă, îi oferise două bilete gratuit pentru soţia lui Janet 
şi fiica de treisprezece ani, Caitlen, care erau nebune de fericire 
fiindcă se duceau la Paris. 

Boeingul 747 era aproape plin cu mulţi americani, dar şi cu 
francezi. La cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, Michel Breistoff era 
deja o vedetă a hocheiului pe gheaţă. Se întorcea la Roubaix, 
oraşul său natal, după ce obținuse diploma la Harvard. 

Ludovic Chamson, de unsprezece ani, revenea acasă, la 
Garancieres, după ce beneficiase de un schimb de elevi care îi 
permisese să petreacă câteva luni la Chicago. Era încântat 
deoarece călătorea singur. Pândea cu coada ochiului echipajul 
care se pregătea să servească cina. Murea de foame. La Chicago 
mâncase prea devreme. 

La clasa întâi, se aduseseră deja aperitivele. Perechea ce 
asigura serviciul se dăduse peste cap ca să cadă în aceeaşi tură. 


5 


Era zborul lor norocos; în urmă cu douăzeci de ani, s-au întâlnit şi 
s-au îndrăgostit unul de celălalt pe aceeaşi cursă 800, care a 
devenit mascota lor. 

Chiar deasupra lor, în cockpit, comandantul de bord, Ralph 
Kervorkian, cerea turnului de control de pe aeroportul JFK să 
autorizeze viteza de cinci sute şaizeci de noduri la înălţimea la 
care se găsea. Richard Campbell, mecanicul lui, tocmai verifica 
parametrii de zbor. Fiind ocupați cu treburile lor, cei doi nu 
apucară să-şi desfacă centurile de siguranţă. Deşi fusese stabilită 
pentru ora şapte seara, decolarea s-a efectuat abia la ora opt şi 
două minute, din cauza aglomerației pistelor. Pasagerii au 
aşteptat cuminţi la poarta 27 de pe aeroport ca să fie chemaţi. 

Boeingul 747 sosise de la Atena tot în aceeaşi după-amiază, la 
ora cinci fără douăzeci şi două de minute. Verificările de rutină 
întreprinse între cele două zboruri nu depistaseră nimic anormal, 
în afară de înlocuirea unui indicator de presiune la motorul 
numărul trei. Decolarea deasupra oceanului s-a desfăşurat fără 
cea mai mică problemă. Timpul era favorabil, condiţiile meteo, 


excelente. 
x 


* * 


Era ora nouă fără unsprezece minute. 

Din zborul 800 al companiei TWA rămăsese doar o mare de 
flăcări pe suprafaţa Oceanului Atlantic, unde pluteau câteva 
resturi amărâte în larg, spre Long Island. 

Cu puţine secunde în urmă, imaginea Boeingului 747 al 
companiei TWA dispăruse de pe ecranele radar ale turnului de 
control de pe aeroportul JFK. Martorii, care erau destui pe plajă în 
acea zi de 17 iulie, văzuseră aparatul explodând în aer. Partea 
din faţă a avionului a fost retezată de-a dreptul şi s-a prăbuşit în 
ocean ca un bolovan, cu o viteză de trei sute cincizeci de 
kilometri pe oră. Restul fuselajului şi aripile, trase de motoarele 
care mai funcționau încă, îşi continuaseră zborul cam douăzeci şi 
patru de nesfârşite secunde, înainte de a se scufunda la rândul 
lor în ocean. 

Ingroziţi şi neputincioşi, pasagerii de la clasa a doua şi a treia, 
treziţi instantaneu în întuneric, loviți aprig de vântul ce 
pătrundea în fuzelaj cu o viteză nemaipomenită, îşi trăiau 
ultimele clipe. Vieţi ce se stingeau o dată cu dezintegrarea 
Boeingului 747 în momentul în care se lovea de valuri cu un şoc 
înspăimântător. 


Pe coasta dinspre Long Island, sute de martori oculari, aflaţi şi 
ei în stare de şoc, chemaseră Paza de Coastă, poliţia şi pompierii. 
Toţi cei care aveau bărci se duseseră la locul catastrofei. 

Elicopterele Pazei de Coastă ajunseseră extrem de repede. 
Dar nu reuşiseră decât să survoleze zona în care s-a produs 
catastrofa. Se îngrozeau la gândul că trupurile sfârtecate ale 
celor două sute treizeci de pasageri ai Boeingului 747 zăceau 
pentru totdeauna la treizeci şi cinci de metri adâncime pe fundul 
oceanului. 


Capitolul | 


Soarele inuman de arzător cădea drept pe dalele mari ale 
esplanadei situate între partea sudică a grandioasei moschei a 
regelui Fahd şi vechea fortăreață. La Riad, până în septembrie, 
temperatura nu cobora niciodată sub patruzeci şi cinci de grade 
la umbră. La soare, trebuie să fi fost peste cincizeci şi cinci de 
grade... 

Piaţa era înconjurată de nişte palmieri rahitici udaţi la un preţ 
exorbitant, dar nici aşa nu reuşeau să-i dea locului o înfăţişare 
mai plăcută. 

Rugăciunea cea mare de vineri se terminase de douăzeci de 
minute, dar, în ciuda căldurii înăbuşitoare, credincioşii care 
ieşiseră din moschee nu se împrăştiaseră pe la treburile lor. Ba 
dimpotrivă, li se alătură o mulţime de nesaudiţi - filipinezi, 
pakistanezi,  iordanieni, yemeniţi - angajați în regiune, 
majoritatea în muncile de jos. Adevăraţii saudiţi, înfăşuraţi în 
thaub-urile lor - nişte rochii lungi de un alb imaculat - încercau 
din răsputeri să evite contactul nesănătos cu plebea. 

Deodată, nişte poliţişti saudiţi în uniforme kaki luară poziţie în 
faţa moscheei, separând o porţiune pavată de aproximativ cinci 
sute de metri pătraţi de mulţimea care ajunsese acum la câteva 
sute de persoane. Piaţa devenise neagră de lume. Nefiind mai 
mare decât Piaţa Vendome, se umpluse extrem de repede. 

În ciuda temperaturii ca de furnal, nimeni nu se mişca, nimeni 
nu vorbea. Oamenii aşteptau cu stoicism „spectacolul”. 

Pedepsele capitale nu erau niciodată anunţate în presă. Cu 
toate acestea, o persoană misterioasă cu gura mare răspândise 
vestea precum un nor de praf şi, dis-de-dimineaţă, locuitorii 
Riadului, diplomaţi, expatriaţi, muncitori imigranţi, bineînţeles şi 
saudiţi, ştiau că avea să se facă dreptate. 

Asistarea la execuţii publice nu era interzisă, dar nici 
încurajată, ca şi când ar reprezenta în sine o treabă lipsită de 
importanţă. Cu toate acestea, mulţimea de gură-cască se aduna 
întotdeauna mânată de o curiozitate morbidă. In prezent, nu sunt 
multe ţări în care pedepsele capitale se aplică în public... 

Deodată, liniştea păru şi mai apăsătoare. O furgonetă albastră 
apăru de pe o străduţă laterală şi, traversând cordonul de 
poliţişti, se opri în faţa moscheei. Portierele din spate fură 


8 


deschise şi coborâră patru tineri speriaţi, cu mâinile legate la 
spate, îmbrăcaţi în tricouri şi blue-jeans. Nici unul dintre ei nu era 
ras, iar ochii li se afundaseră în orbite. Poliţiştii îi obligară să se 
alinieze în faţa moscheei, cu spatele la mulţime. 

În urma furgonetei venea o maşină albă, o limuzină 
americană. Din ea coborâră patru bărbaţi îmbrăcaţi în thaub, cu 
figuri grave şi priviri protejate de ochelari negri. 

Unul dintre ei, cu o mapă în mână, intră în moschee, în vreme 
ce ceilalţi rămaseră lângă condamnaţi. Aceştia stăteau la fel de 
încremeniţi ca şi mulţimea care venise să asiste la execuţia lor. 
Nu schiţau nici un gest de revoltă, nici un cuvânt, nici un strigăt. 
Cum stăteau cu capul plecat, păreau că se roagă. 

Vocea cavernoasă ce ieşea din difuzoarele moscheei regelui 
Fahd rupse tăcerea absolută, iar mulţimea fu străbătută de un 
freamăt abia perceptibil. 

„Bismillah Al Rahman Al Rahim!” în numele Dumnezeului 
atotputernic şi milostiv... 

Aceasta era formula cu care începeau toate discursurile 
oficiale. Dar, în schimbul milostiveniei, era pur şi simplu vorba 
despre sentinţă, citită cu o voce monotonă, străbătută uneori de 
tonalități ascuţite, care îi condamna pe cei patru tineri la 
moartea prin decapitare de un călău oficial şi ale căror nume 
fuseseră dinadins rostite răspicat. 

Din cauza înfloriturilor verbale, citirea sentinţei dură ceva mai 
mult, fără să fie reliefate de fiecare dată crimele reproşate 
vinovaţilor. Aceştia se făcuseră mici, aduşi de umeri. Primul din 
stânga tremura convulsiv ca şi cum ar fi fost congelat, deşi 
temperatura era de cuptor. Vocea se opri brusc după ce îl 
invocase pentru ultima oară pe Allah. Liniştea se lăsă şi mai 
apăsătoare. 

In clipa în care ou/ema, teologul, care va citi sentinţa, ieşea 
din moschee, un bărbat cobori din altă maşină cu geamurile 
fumurii oprită lângă prima. Inalt, cu tenul închis la culoare, cu 
alură de atlet şi pieptul strâns într-o cămaşă fără guler cu o vestă 
brodată pe deasupra, purta nişte pantaloni bufanţi strânşi în talie 
şi bascheţi. Acesta era călăul. 

In toată Arabia Saudită era unul singur, de aceea călătorea 
foarte mult. In mâna dreaptă ţinea o sabie cu lama uşor curbată 
în care se reflectau razele soarelui aruncând săgeți orbitoare. 

Incepând din acest moment, totul se sincroniză de minune. 
Doi poliţişti îl apucară de coate pe primul condamnat şi îl 


9 


împinseră în centrul spaţiului gol. Apoi îl apăsară pe umeri şi 
îngenunche ascultător pe pavaj. Unul dintre poliţişti îi şopti ceva 
la ureche şi, preţ de o clipă, acesta înălţă capul ca şi cum ar fi 
privit în direcţia minaretului moscheei. Pentru călău a fost de- 
ajuns. Ţinând sabia cu ambele mâini, şfichiui aerul pe orizontală 
tăind dintr-o dată capul tânărului, lăsându-l totuşi atârnat de 
corp printr-o fâşie de piele. 

Trupul şi capul se prăbuşiră pe dalele din pavaj umplându-le 
de sânge. Cel de-al doilea condamnat îi luase deja locul celuilalt. 

Cu aceleaşi gesturi perspicace şi sălbatice, călăul separă capul 
de trup lăsându-i şi acestuia o bucăţică de piele. Avea precizia 
unui calculator... Astfel se proceda în Arabia Saudită de-a lungul 
secolelor. Nu era nevoie de butuc, ci de o sabie şi de 
îndemânarea unui călău de profesie. 

In mai puţin de două minute, trupurile celor patru condamnaţi 
fură la pământ într-o imensă baltă de sânge, care se mărea 
necontenit. Cu pasul calm, călăul se urcă în maşină, la fel şi 
ceilalţi teologi. Furgoneta plecase deja. 

Din al treilea rând de spectatori, un bărbat înalt care depăşea 
mulţimea, singurul ce purta un costum deschis la culoare, 
cămaşă şi cravată, de fapt singurul occidental de acolo, era alb 
ca varul şi îşi reţinea cu greu senzaţia de vomă. 

Craig Novack nu se afla acolo ca să-şi satisfacă o curiozitate 
bolnavă. Aşa îi cerea serviciul, ca şef al Central Inteligence 
Agency din Riad. Cei patru tineri care abia muriseră sub ochii lui 
îşi pierduseră viaţa tocmai din cauza acestuia. Aparţinuseră cu 
toţii unei reţele logistice care lucra pentru  opozantul 
fundamentalist saudit Osama Bin Laden. Nici unul nu avusese 
mâinile mânjite cu sânge şi nici vreo dovadă materială care să-i 
lege de grupul ce a aruncat în aer un camion plin cu două tone 
de explozibil la baza militară Al Khobar, în apropiere de Dahran, 
provocând moartea a nouăsprezece soldaţi americani. 

In mod normal, ar fi trebuit să scape doar cu pedeapsa cu 
închisoarea. Dar guvernul sudanez nu nutrea nici un fel de 
simpatie pentru partizanii lui Bin Laden, care îi chema în mod 
făţiş la răsturnarea dinastiei wahabite. Insă americanii 
interveniseră pe lângă autorităţile sudaneze. Osama Bin Laden 
devenise şi el oaia neagră în urma atentatului de la Al Khobar 
care venise după un prim atentat la Riad, ce costase viaţa a 
patru americani. Acum atribuiau cele două atentate reţelei 
conduse de Bin Laden. Lucru suficient ca să se afle în „topul” 


10 


adversarilor Americii. 

După aceea, pe 17 iulie, s-a produs explozia care a distrus 
Boeingul 747 al companiei TWA. Or, Serviciile de Informaţii 
americane îi atribuiau acest oribil atentat lui Osama Bin Laden 
devenit, după această dramă, inamicul numărul unu care trebuia 
distrus. Din păcate, nu era prea uşor de ajuns la el. Mai întâi că 
nu exista nici o dovadă împotriva lui. Bineînţeles că finanța un 
organism, „Advice and Reform Committee”, ce distribuia fonduri 
unor grupări susceptibile de acte teroriste, dar el pretindea că nu 
cunoaşte destinaţia anumitor fonduri. lar faptul că instiga la 
răsturnarea regimului regelui Fahd nu era considerat un delict 
nici măcar de un tribunal american. 

In plus, Osama Bin Laden era de negăsit, fiindcă plecase din 
Sudan şi se refugiase în inima Afganistanului într-o zonă 
necontrolată de CIA sau de FBI. 

Atunci, ca să-şi compenseze într-un fel această frustrare, 
americanii s-au hotărât să-i trimită un „mesaj” feroce lui Osama 
Bin Laden: condamnarea la moarte a patru partizani de-ai lui. 

Asta ca să-l determine să înţeleagă pentru totdeauna că, 
oriunde s-ar ascunde, nu va scăpa de braţul nemăsurat al furiei 
autorităţilor din Washington. 

Sub presiunile americanilor, sudanezii cedaseră în sfârşit şi îi 
condamnaseră pe cei patru tineri la pedeapsa capitală. Ştirea 
execuţiei lor va ajunge chiar şi în fundul Afganistanului, iar 
Osama Bin Laden îşi va da seama pentru cine sunau clopotele... 

Craig Novack îşi făcea loc cu coatele prin mulţimea care se 
risipea şi se duse la maşina parcată puţin mai încolo de şoferul 
său. Emoţionat încă, ajunse la Chevrolet cu cămaşa lipită de 
spate din cauza transpiraţiei. 

Şoferul, un tânăr „puşcaş marin”, aproape ras în cap, nu 
îndrăzni să-l întrebe nimic. 

— Acasă! zise Craig Novack. 

Chevroletul o luă spre nord-vestul Riadului, zona în care locuia 
majoritatea diplomaților. Căpiat, Craig Novack închise ochii. 
Revăzu sângele ce ţâşnea în urma loviturii de sabie, dar îi 
deschise imediat şi privi cum defilau clădirile lipsite de farmec 
din centrul Riadului. Incerca să se convingă în sinea lui că cele 
patru vieţi erau nimica toată pe lângă cele două sute treizeci de 
persoane care au murit în zborul 800 dispărut de pe cer în 
câteva clipe. 

Dar conturile nu se vor regla decât în momentul în care cel ce 


11 


comandase această crimă oribilă va fi condamnat şi executat. 
Pornise deja urmărirea şi va dura atât cât va fi nevoie. 

Muzica sacadată şi ritmată a tamburinelor îl făcu pe american 
să tresară. Crezând că face bine, „puşcaşul marin” deschisese 
aparatul de radio. Dar Craig Novack reacţionase ca şi cum l-ar fi 
înţepat o viespe. 

— Shut off that fucking music!! strigă el pierzându-și 
cumpătul. 

Işi dădu seama că mâinile îi tremurau şi se grăbi se le 
împreuneze, strângând atât de tare, încât i se albiseră 
încheieturile degetelor. 


1 Opreşte porcăria aia de muzică! (n.a.). 


12 


Capitolul Il 


Rolls-ul albastru rula pe autostradă, iar Malko se întreba dacă 
nu va pierde cursa Air France de la cinci şi douăzeci şi cinci 
pentru Paris, lucru care l-ar face să rateze legătura pentru 
Islamabad, capitala Pakistanului. De când plecaseră de la 
castelul din Liezen, avuseseră destul timp să golească aproape o 
sticlă de şampanie Taittinger Comtes roze din 1991 ce stătea pe 
măsuţa din mahon lângă două pahare lunguieţe. La volan, Elko 
Krisantem se străduia, dar nu putea să zboare peste celelalte 
vehicule de pe autostradă... Amuzată de enervarea lui, 
Alexandra aruncă o privire ceasului său Breitling Callistino din 
aur, diamante şi smaralde - un somptuos cadou de ziua ei de la 
Malko - şi se aplecă la urechea lui. 

— Mai ai destul timp. Chiar te grăbeşti să te duci în ţara aia 
împuţită în vreme ce eu rămân singură aici? 

Vârful limbii întârzie pe lobul lui executând un fel de balet 
erotic. Malko avu senzaţia că îi curgea plumb topit prin vene. 
Maşinal, atinse cu mâna fusta albastră, simțind şarpele lung al 
jartierei. Imediat o strecură pe sub țesătură şi dădu mai întâi 
peste nailonul mătăsos, apoi simţi carnea călduţă a coapsei. 

— Vino cu mine, îi propuse el. 

Alexandra se strâmbă. 

— Ştii bine că nu se poate. 

Pentru treaba pe care avea s-o facă Malko în Pakistan, ar avea 
nevoie mai degrabă de nişte zale decât de o bombă sexuală ca 
ea. Când zări expresia tulburată din ochii ei surâzători, Malko 
simţi că se umflă ca un balon... Alexandra îi zâmbi. 

— S-ar zice că nu prea ai chef să pleci de lângă mine... Păcat, 
nu ne-a rămas prea mult timp. 

Ea se uită din nou la ceas. 

— Răutăcioaso! şuieră Malko. 

Brusc, misiunea lui dispăru într-un viitor foarte îndepărtat. 
Mare scofală dacă pierdea avionul. O dorinţă aprigă îi ardea 
măruntaiele. Îi ridică fusta, dând la iveală ciorapii gri şi jartierele 
albe. Din cauza geamului care îi separa de şofer, se găseau ca 
într-un cuib primitor şi intim. Elko Krisantem era prea stilat ca să 
se întoarcă. 

Alexandra îi opri degetele lui Malko ce încercau s-o asedieze. 


13 


— Nu mă stârni că n-o să ai timp să mă calmezi. (Ea ridică 
privirea spre el.) Vrei să... 

Ea îi deschisese deja cu delicateţe fermoarul. Malko mârâi 
fericit şi avu impresia că i se făcea părul măciucă în cap. Cu o 
îndemânare fermecătoare, Alexandra îi eliberă imediat sexul ca 
să-şi poată ţine promisiunea. Femeia se aşeză uşurel pe burtă pe 
bancheta din piele, acaparându-l pe Malko cu gura. El se simţea 
deja în paradis. Din păcate, traficul se mai degajă, iar Elko 
Krisantem acceleră. 

Alexandra se grăbi şi ea. Când apăru în zare Schwechat, 
aeroportul din Viena, Malko slobozi un strigăt gâtuit. Strânse cu 
mâna coapsa superbă care îl fascina de atâta vreme şi se goli în 
gura logodnicei sale. Exact la timp, căci ajunseseră. Alexandra se 
ridică având o lucire provocatoare în ochii de un gri superb şi 
oftă cu stil şi rafinament: 

— Ce păcat că pleci acum când aveam chef să fiu sodomizată! 

Malko nu avu timp să-i răspundă. Elko îi deschise portiera. 
Alexandra termină dintr-o înghiţitură şampania din pahar. 

— Alteța voastră riscă să piardă avionul, îl avertiză turcul. 

Fără să spună o vorbă, Malko o prinse de mână pe Alexandra 
şi o trase pe holul vast, ciocnindu-se de lume. Lăsându-l pe Elko 
să se ocupe de bagaje, în loc să se ducă la biroul de înregistrări, 
se îndreptă grăbit spre toaletele care se găseau în spatele 
aeroportului. Trăgând-o pe Alexandra după el, intră în partea 
rezervată bărbaţilor şi, sub privirile speriate ale unui japonez 
care se uşura, o împinse pe femeie într-una dintre cabine unde 
intră şi el. 

Nu scoaseră un cuvânt. Dezlănţuită de această situaţie 
neaşteptată, lipită strâns de el, ajungând cu limba în fundul 
gâtului lui Malko, Alexandra trăi un adevărat miracol al naturii, în 
clipa în care era anunţată în difuzoare plecarea cursei Air France 
la Paris, Malko îşi eliberă membrul falnic. Alexandra nici nu avu 
timp să-l admire. El o şi întorsese cu faţa la perete şi îi ridică 
fusta, mut de extaz văzând crupa minunată. 

introduse sexul în adâncitura dintre sâni, iar Alexandra se 
arcui pe spate, sprijinindu-se cu mâinile de perete. Malko 
pătrunse dintr-o dată portita îngustă de câţiva milimetri. Cu 
inima bătându-i nebuneşte, o prinse de pulpele cărnoase şi o 
pătrunse dintr-o singură mişcare. Alexandra strigă: 

— Au! Mă doare. 

— Păi, nu asta ai vrut! şuieră el. 


14 


Nu o mai sodomizase de mult timp cu atâta brutalitate, 
împlântat în ea cât de mult reuşise, îi simţea pereţii intimi 
palpitând în jurul membrului său. Se retrase, dar o pătrunse din 
nou. Sprijinindu-se cu palma de perete, cu bazinul înapoi, 
Alexandra îşi agita cu frenezie degetele între coapse. Asta îl 
excită şi mai tare pe Malko. Nu mai auzea nici vocea din 
difuzoare care anunţa zborul, ci trăia doar pentru senzaţia 
minunată pe care i-o provoca blăniţa atât de strâmtă şi de 
fierbinte. Tâmplele îi zvâcneau, iar el se mişca într-un du-te-vino 
sperând să nu se termine niciodată. Deodată, vocea stinsă a 
Alexandrei îi provocă o formidabilă descărcare de adrenalină în 
artere. 

— Am ajuns la orgasm! 

Nu-şi dădea seama dacă el provocase acest lucru sau faptul că 
ea se mângâiase, însă simţi imediat efectul. Seva urcă precum 
un şuvoi şi se răspândi în ea cu un strigăt sălbatic ce se contopi 
cu cel al Alexandrei. 

Când ieşiră din cabină, japonezul se mai spăla încă pe mâini 
cu mişcări distrate şi nu-şi făcea griji că poate pierduse avionul. 
Era de-a dreptul buimăcit. Il ajunseră pe Elko Krisantem care 
traversa holul cu biletul lui Malko în mână. 

— Repede, Alteță, îi spuse el cu o voce rugătoare, aţi rămas 
ultimul! Mă ameninţă că vă dau jos valiza din avion. 

Malko străbătu culoarele ca o fantomă, dar rămase cu 
senzaţia că mai era încă afundat în crupa Alexandrei. Abia se 
urcă în Boeingul 737 al companiei Air France, că şi ceru o cupă 
de şampanie Taittiger Comtes din 1988 pe care o sorbi dintr-o 
dată. Vacanţa se sfârşise. De fiecare dată când pleca în misiune, 
nu putea să nu se gândească la faptul că, într-o bună zi, se va 
întoarce probabil în buncăr, închis într-un sicriu din plumb. Chiar 
dacă CIA i-ar oferi Medalia de Onoare a Serviciului de Informaţii, 
rezervată numai eroilor săi, tot nu l-ar învia. De aceea nu lăsa să 
treacă pe lângă el nici cea mai mică plăcere, ca de exemplu 
aceea trăită puţin mai devreme. 

In Pakistan îşi va pune hainele cernite şi va înfrunta forţele 


malefice care semănau moartea şi durerea. 
x 


x x 
Franck Capistrano se uita absent la linia verde a înălțimilor 
Mugalla Hills care delimitau Islamabadul în partea de nord. Prin 
fereastra biroului lui Joe Hickerson, şeful Centralei CIA la 


15 


Islamabad, colinele i se păreau extrem de aproape. Americanul 
se ridică şi se privi într-o oglindă cu ramă din lemn aurit 
împodobită cu înflorituri, un dar de la un omolog de prin partea 
locului. Avea o figură de câine bătut, cu cearcăne negre sub ochi, 
pielea vineţie, obrajii căzuţi şi privirea stinsă. Sosise de la 
Washington chiar în acea dimineaţă după o călătorie foarte 
lungă. Luase o cursă rapidă a companiei Delta Airlines din 
capitala federală până la New York, apoi un Concorde până la 
Paris ca să aştepte legătura cu o navă a companiei PIA. 
Debarcase la ora cinci şi douăzeci şi trei de minute într-o căldură 
insuportabilă. Însă avionul nu avea nici o vină că el se afla într-o 
stare fizică proastă. Işi strecură maşinal degetul între gulerul 
cămăşii şi gât constatând că înota în haine. In mai puţin de două 
luni slăbise aproape zece kilograme. Chiar şi vecinii lui din Mc 
Lean, Virginia, observaseră acest lucru. Credeau că suferă de o 
boală gravă. Dar, pur şi simplu, nu avea poftă de mâncare. 
Renumit în staff-ul de la Casa Albă pentru apetitul său 
pantagruelic, acum nu mai mânca decât câte un hamburger din 
când în când şi un pahar cu lapte. 

Sculat dis-de-dimineaţă, îşi impusese să plece de acasă pe la 
şase fără un sfert ca să fie într-o jumătate de oră la biroul care se 
afla în zona nord-vestică din aripa de vest a Casei Albe, chiar 
vizavi de Salonul Oval al preşedintelui, îndeplinind funcţia de 
informator special în Securitatea Naţională la Casa Albă, un om 
strălucit şi respectat, fusese consilierul a trei preşedinţi la rând. 
Dintotdeauna a lucrat în Serviciul de Informaţii, fie la Centra/ 
Intelligence Agency, în cadrul căreia, în 1988, a pus bazele 
departamentului antiterorist, fie la Casa Albă, ca să conducă 
operaţiunile ultrasecrete, adică acelea comandate direct printr- 
un acord secret semnat de preşedintele Statelor Unite în 
persoană. 

Foarte puţină lume cunoştea însă adevărata cauză a stării sale 
depresive. A străbătut jumătate de lume special ca să se 
vindece. Atât timp cât nu se reabilita în propriii lui ochi, ştia că 
nu-şi va recăpăta pofta de mâncare. 

Se aşeză din nou. Incă o dată lăsase să treacă ora la care lua 
micul dejun fără să-şi dea seama. 

x 
x x 


Aparatul de aer condiţionat se defectase şi o căldură 
apăsătoare domnea în clubul diplomaților din Ambasada 


16 


americană din Islamabad, transformând-o într-o saună. Local 
modest şi prost luminat, unde se servea mâncare de tip spartan, 
dădea spre o grădină cu gazon tuns foarte scurt, care avea 
unicul avantaj că beneficia de ziduri înalte de apărare cu sârmă 
ghimpată, de proiectoare şi de câteva foişoare. Intr-o ţară ca 
Pakistanul, acest lucru nu era de neglijat, fiindcă, în urmă cu 
câteva luni, nişte răufăcători neidentificaţi au aruncat în aer 
Ambasada Egiptului din apropiere utilizând trei sute de kilograme 
de explozibil şi lăsând în urma lor o grămadă uriaşă de moloz, 
plus douăzeci de morţi. 

Un fel de reacţie alergică faţă de o extrădare prea repede 
acordată Egiptului de către guvernul pakistanez. 

Malko îşi tamponă discret fruntea cu batista. Afară nu erau 
decât patruzeci şi trei de grade la soare... Hamburgerul nu mai 
gros ca o clătită şi având culoarea unui rahat uscat nu-l îmbia 
deloc... Ajunsese aici după o călătorie extenuantă. De la Viena la 
Paris şi de la Paris la Dubai, după o escală plăcută în „centrul” de 
la Roissy, se simţise perfect călătorind cu navele companiei Air 
France. Din nefericire însă, îşi terminase porţia de pâine albă... 

Aşteptase pe aeroportul din Dubai douăsprezece ore, care era 
o veritabilă peşteră a lui Ali Baba pentru toţi bogătaşii arabi din 
regiune. Dar, cu siguranţă, era singurul free-shop din lume unde 
se putea cumpăra un Aston Martin DB 8 sau un Porsche 
Carrera... Malko îşi omorâse timpul în faţa vitrinelor magazinelor 
celor mai cunoscute. Îşi făgăduise că, la întoarcere, va cumpăra 
caviar şi somon afumat după reţeta caucazienei Petrossian, la 
jumătate de preţ de la magazinul de pe bulevardul Latour- 
Maubourg din Paris. Rămăsese visător în faţa unui pat 
extraordinar semnat de Claude Dalie, cu tapiseria realizată de 
Versace, cu încrustaţii din bucățele de oglindă. Ca imaginea să 
fie completă, nu lipsea decât apetisanta creatură. Seara, s-a 
îmbarcat în sfârşit pe nava companiei PIA care avea două escale. 

A sosit la Islamabad la şase dimineaţa, buimac, trezit din 
somn de un verset din Coran. Era preludiul obligatoriu cu care 
începea fiecare zi a populaţiei musulmane într-un stat islamic 
adevărat şi dur ca Pakistanul, născut din scindarea Imperiului 
Indiilor, între budism, pe de o parte şi credinţa musulmană, pe de 
alta. Inainte de a se duce la Ambasada americană, a dormit la 
hotelul Marriott. 

De la ultima sa vizită în Pakistan, Islamabadul nu s-a schimbat 
deloc. Un oraş absolut artificial, ce se întindea de o parte şi de 


17 


alta a unui bulevard interminabil şi faraonic, Khyaban-E-Azam, 
mai bine cunoscut sub numele de Blue Zone. Puţine construcţii 
înalte, case ascunse de verdeață, străzi care se întretăiau, un soi 
de Californie puţin mai murdară, roasă de umezeală în plină vară 
caniculară. Probabil că era singura capitală din lume care nu 
avea gară şi unde puteai să vânezi mistreți. Ca şi Brasilia, 
construită din raţiuni politice, capitala Islamabad era asociată cu 
Rawalpidi, adevăratul oraş, aflat la o distanţă de doisprezece 
kilometri. Cartierul în care se găseau ambasadele semăna cu un 
parc neîngrijit, iar zidul cu sârmă ghimpată ce împrejmuia 
Ambasada americană evoca mai curând o închisoare decât o 
clădire care adăpostea corpul diplomatic. 

— Nu vă e foame? îl întrebă pe Joe Hickerson Malko care 
stătea în faţa lui, o namilă cu părul grizonat tuns perie, 
semănând cu un călău cu maxilarele pătrate şi trăsăturile rigide. 
El era şeful Centralei CIA din Islamabad. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Malko. 

— Bine, atunci să mergem sus. Domnul Capistrano ne 
aşteaptă în biroul lui. Nici lui nu îi este foame. L-aţi cunoscut? 

— Nu, dar am auzit multe despre el. 

Urcară la etajul al doilea. Biroul lui Joe Hickerson se afla lângă 
cel al ambasadorului. Americanul îi făcu loc lui Malko să intre. 
Franck Capistrano îl întâmpină cu mâna întinsă. 

— Mă bucur să vă întâlnesc, prinţe Malko. Am auzit multe 
despre dumneavoastră. 

Cu cele câteva kilograme în plus, semăna cu „capo di tutti 
capi” cu părul des şi negru, cu trăsăturile greoaie, ochii vicleni şi 
costumul cu dungi prea evidente. La mâna stângă purta un ghiul 
masiv cu un briliant mare. Cei trei bărbaţi se aşezară în jurul unei 
măsuţe joase, în timp ce Joe Hickerson îi ceru secretarei cafelele. 
De-abia atunci observă Malko aerul tensionat, aproape năuc, al 
consilierului special de la Casa Albă. Acesta îi adresă un surâs 
abia schiţat. 

— Bine, să nu mai pierdem timpul. Ştiţi de ce vă aflaţi aici? 

— Nu, mărturisi Malko. 

— Aţi auzit vreodată de Osama Bin Laden? 

— Foarte puţin. 

Franck Capistrano scoase un pachet de Gauloises blondes din 
buzunar şi aprinse una cu o brichetă Zippo gravată cu blazonul 
Casei Albe. 

— Bin Laden face parte dintr-o numeroasă familie saudită 


18 


originară din Yemen, îi explică el. Sora împreună cu doi fraţi 
locuiesc încă în Arabia Saudită. A adunat o avere uriaşă din 
lucrările publice şi afacerile imobiliare. In 1979 a plecat din 
Arabia Saudită şi s-a stabilit în Pakistan, la Peshawar, luptând 
alături de mujahedinii afgani. Inainte să plece, i-a finanţat şi i-a 
înarmat pe combatanți. Apoi s-a pus pe treabă şi a devenit el 
însuşi combatant. S-a distins în două bătălii împotriva sovieticilor 
la Jaji şi la Shaban, câştigând stima tuturor mujahedinilor. Pe 
atunci, eu mă ocupam, în cadrul Companiei, de furnizarea 
armelor pentru mujahedinii care luptau împotriva sovieticilor. L- 
am întâlnit de mai multe ori pe Bin Laden şi pe apropiații lui. 
Formau un fel de brigadă internaţională musulmană. Avea şi un 
secretar, un anume Abdul Basin Karim. Reţineţi-i bine numele. 
Un tânăr pakistanez. 

— Notez, spuse Malko intrigat. 

— Foarte bine. După ce au plecat trupele sovietice din 
Afganistan, Bin Laden nu mai avea nici o treabă cu Jihadul şi cu 
războiul sfânt. Atunci, s-a gândit să-şi concentreze energia în 
propaganda Islamului fundamentalist prin toată lumea, punând 
bazele unui organism de ajutor al soldaților Credinței numit 
Advice and Reform Commitiee. Foarte curând, am descoperit că 
finanța numai construirea de moschei şi că vărsa fondurile 
diferitelor grupări care comiteau acte teroriste, cum ar fi GIA 
algeriană, Hamas, sau Frații Musulmani din Egipt. Intre timp, Bin 
Laden s-a stabilit în Sudan. lar, în 1991, în timpul operațiunii 
Furtună în Deşert, îndreptată împotriva lui Saddam Hussein, el 
ne-a declarat război. 

— Cum, în mod oficial? se miră Malko. 

— Da, aprobă cu o înclinare a capului Franck Capistrano. A 
susţinut că prezenţa americanilor în Arabia Saudită era o crimă la 
adresa Islamului şi că dinastia wahabită trădase Charia, legea 
Coranului şi că americanii şi regele Fahd trebuiau alungaţi. 

Joe Hickerson clătină cu tristeţe din cap auzind asemenea 
porcărie. Trăgând fumuri scurte din ţigara lui, Franck Capistrano 
continuă: 

— Noi bănuim că Bin Laden se ascunde în spatele celor două 
atentate comise anul acesta în Arabia Saudită care ne-a costat 
viaţa a douăzeci şi patru de persoane. Din păcate, nu avem 
dovezi. Am făcut presiuni asupra autorităţilor saudite ca să ni-l 
predea. Ceea ce au şi făcut. Anul acesta, în mai, s-a stabilit în 
Afganistan împreună cu familia. 


19 


— Am citit un interviu dat de el în The Independent din 
Londra, îşi aminti Malko. 

Capistrano aprobă cu o figură tristă. 

— Dar nemernicii de „Verişori”? ţin foarte mult la el. S-a dus 
de mai multe ori la Londra, dar ei n-au pomenit nimic despre 
asta. 

— Unde anume se găseşte în Afganistan? 

— Nu prea departe de Jallalabad, sub protecţia foştilor membri 
ai grupării Sayyaf şi a unui prieten fundamentalist afgan. 

— Vreţi să mă duc după el? 

_ — Aşteptaţi puţin! i-o tăie consilierul special de la Casa Albă. 
Incă nu v-am spus ce era mai important. Vă aduceţi aminte de 
explozia Boeingului 747 al companiei TWA cu ruta New York- 
Paris, imediat după decolare în apele lui Long Island, pe 17 iulie 
anul trecut? 

— Evident. 

— Au murit o sută treizeci de persoane, sublinie cu 
amărăciune Franck Capistrano. Casa Albă m-a însărcinat cu 
supravegherea anchetei conduse de FBI. Am strâns anumite 
informaţii pe măsură ce scafandrii aduceau la suprafaţă resturi 
din avion. Una dintre rămăşiţe dovedea că explozia se produsese 
în dreptul rândului douăzeci şi trei. Spătarele scaunelor din 
rândul douăzeci şi doi au fost ciuruite de explozie. 

— Ce pasageri stăteau pe aceste locuri? 

— Pe ruta New York-Paris, nişte persoane în afara oricăror 
bănuieli. O familie din Peoria, Illinois. Insă, după această 
catastrofă, am făcut rost de lista pasagerilor care au efectuat 
cursa dinainte, Atena-New York, cu acelaşi aparat Boeing 747. 
Anul trecut, pe 17 iulie, acest 747 a sosit de la Atena pe la patru 
după-amiază şi a plecat la ora douăzeci spre Paris. Cu ajutorul 
calculatoarelor am „dat prin ciur” pasagerii acestui zbor şi am 
descoperit că locul 23 K, din dreapta cabinei, era ocupat de un 
anume Richard Smith, de naţionalitate britanică. 

— Şi ce-i cu asta? întrebă Malko nedumerit. 

Franck Capistrano se aplecă spre el de parcă voia să-l 
hipnotizeze şi zise răspicat, apăsând fiecare silabă: 

— Richard Smith nu există! Paşaportul britanic pe acest nume 
este un fals de foarte bună calitate. De data aceasta, „Verişorii” 
au colaborat şi mi-au dezvăluit că Richard Smith reprezenta una 
dintre identitățile false ale numitului Abdul Basim Karim, aflat în 


2 Serviciile Secrete britanice (n.a.). 


20 


dosarele noastre ca un radical islamist... 


21 


Capitolul Ill 


În birou domni câteva clipe o linişte apăsătoare. Malko o 
întrerupse: 

— Este aceeaşi persoană? 

— Da, afirmă Franck Capistrano. Am comparat amprentele. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

Capistrano se strâmbă cu amărăciune. 

— A plecat în aceeaşi zi în care a sosit, miercuri, 17 iulie, cu 
zborul 722, pe ruta New York-Paris-Lahore-Karachi, care a 
decolat de pe aeroportul JFK la douăzeci şi două fără un sfert, la 
mai puţin de două ore de la explozia Boeingului 747 ce 
aparținuse companiei TWA. Abdul Basin Karim a rămas 
aproximativ şase ore pe teritoriul american... 

— Evident, aprobă Malko, e mai mult decât straniu. Aţi dat de 
urma lui? 

— Mi-a luat ceva timp, recunoscu Franck Capistrano. Joe m-a 
ajutat foarte mult. Cu ajutorul prietenilor lui din PIA? a descoperit 
că Abdul Basin Karim a coborât din cursa 722 în Lahore. A doua 
zi, vineri, a luat altă cursă spre Peshawar, la ora nouă fără un 
sfert seara, zborul 610 al companiei PIA. De atunci, nu mai ştim 
nimic despre el. În fine, până acum câteva zile. 

— Credeţi că Abdul Basin Karim a ascuns sub scaun 
mecanismul de declanşare a exploziei, cât a durat zborul de la 
Atena la New York şi l-a activat ca să explodeze după câteva 
ore? întrebă Malko. 

— Exact. 

— Se poate aşa ceva? Mecanismul declanşator nu a fost 
detectat nici la îmbarcare, nici când a făcut escală? 

De data aceasta îi răspunse Joe Hickerson: 

— Nu. Explozibilele nu se pot detecta decât cu aparate extrem 
de sofisticate. lar în timpul escalelor, femeile de serviciu nu se 
ating de paraşute şi de vestele de salvare. 

— Nu sunt detectate nici mecanismele de declanşare? 

— Nu. Nu conţin atâta metal încât să activeze alarma din 
poarta magnetică. 

— Atunci cum de a ajuns mecanismul la bordul avionului? 


3 Pakistan International Airlines (n.a.). 


22 


întrebă Malko. 

Cei doi americani se uitară unul la celălalt. 

— Nu ştim nimic, recunoscu şeful Centralei CIA. Teroriştii au o 
imaginaţie fără margini. Poate fi introdus în orice fel de obiect de 
folosinţă. Nu uitaţi că e vorba de o încărcătură mică de 
explozibil. 

— Suficientă ca să distrugă un Boeing 747? 

Franck Capistrano se strâmbă din nou cu tristeţe. 

— Maşina-capcană Toshiba care a declanşat explozia pe cursa 
103 a companiei Panam deasupra localităţii Lockerbie nu 
conţinea decât nouă sute de grame de pentrită. In valiza din 
avionul DC 10 al companiei UTA erau transportate în jur de o mie 
cinci sute de grame. Câteva sute de grame sunt suficiente dacă 
sunt bine plasate. In Boeingul 747, rândul 23 se găsea chiar 
deasupra rezervorului principal de combustibil. Explozia 
încărcăturii minime a fost de ajuns ca s-o declanșeze pe cea a 
rezervorului. Deşi era gol, conținea destui vapori de kerosen ca 
să sară în aer. 

— Au fost găsite urme de explozibil? întrebă Malko. 

— Cantități mici de PETN, principalul compus al explozibililor 
moderni. Apa de mare a contribuit la ştergerea tuturor urmelor. 
Poate că suntem norocoşi. Dacă avionul a plecat la timp, ar fi 
trebuit să explodeze la mai mult de o mie de kilometri de coastă, 
dispărând în ocean la sute de metri adâncime. 

— Să revenim la suspectul dumneavoastră, reluă Malko. De 
când s-a terminat războiul din Afganistan nu l-aţi mai văzut 
niciodată? g 

— Nu, răspunse Franck Capistrano. Insă predecesorul lui Joe s- 
a întâlnit de mai multe ori cu el. Abdul Basin Karim a rămas în 
mişcarea fundamentalistă, călătorind între Afganistan, Peshawar 
şi Balucistan. A mai dat şi câteva lovituri între timp. 

— Cum a intrat în Statele Unite? 

Franck Capistrano păru că se chirceşte şi zise cu o voce seacă: 

— Dispune de o viză B1, cu dreptul la mai multe intrări. A 
cerut-o Consulatului din Peshawar. Acesta m-a înştiinţat, iar eu i- 
am dat undă verde la Departamentul de Stat. Asta a fost acum 
patru ani. Abdul Basin Karim era un fost „aliat”. Dar şi alţi 
pakistanezi şi afgani au beneficiat de aceleaşi înlesniri. Nu mi-am 
imaginat nici o clipă că este implicat într-un atentat care 
contravine intereselor noastre. 

Consilierul special de la Casa Albă luă o altă ţigară din pachet 


23 


şi o aprinse cu bricheta Zippo pe care o puse apoi într-un etui din 
piele. Joe Hickerson privea podeaua. Malko îşi închipuia ce 
trebuie să fi simţit Capistrano când a descoperit prezenţa lui 
Abdul Basin Karim la bordul cursei pentru Atena-New York, 
aparţinând companiei TWA. Avea cu ce să declanşeze un alt 
scandal de tipul Watergate. Un informator special din Securitatea 
Naţională de la Casa Albă îi înlesnea intrarea pe teritoriul Statelor 
Unite unui terorist venit să comită un atentat înfricoşător... Avea 
un motiv foarte întemeiat să sufere de insomnii. Simţindu-se 
vinovat în aceeaşi măsură, Joe Hickerson lăsă capul în jos. Malko 
era stânjenit. 

— Se pare că l-aţi găsit pe Abdul Basin Karim, zise el. 
Altminteri, nu ne-am găsi aici. 

— Nu chiar, îl contrazise Hickerson. Printr-un „spion” de-al 
meu, am identificat pe cineva care îl cunoaşte bine şi ne poate 
ajuta să ajungem la el. 

— Este în Pakistan? 

— Sunt aproape sigur. Cu toate că nu a apărut nimic oficial 
referitor la el, este sigur că se află în vizorul nostru. De fapt, am 
emis un mandat de căutare cu amprentele lui prin toată lumea. 
Până acum nu am obţinut nici un rezultat. 

— Nu e în Afganistan cu Bin Laden? 

— E posibil. Dar baza lui se află încă la Peshawar. 

Ceva îl intriga pe Malko. 

— Când l-aţi cunoscut, vi s-a părut un terorist? îl întrebă el pe 
Capistrano. 

Americanul zâmbi cu amărăciune. 

— Nicidecum. Pe atunci, luptam de aceeaşi parte împotriva 
sovieticilor. 

Fireşte că toţi tipii ăia ni se păreau nişte exaltaţi cu Jihadul lor 
şi dorinţa de a impune un Islam radical. Erau nişte nebuni, dar 
erau nebunii noştri. Susţineau că ne simpatizează... Din păcate, 
după ce sovieticii au fost alungaţi din Afganistan, au găsit o nouă 
bătălie în altă parte. Conducătorii lor mola i-au asmuţit împotriva 
noastră, a ţărilor arabe moderate. Din cauză că susţinem Israelul, 
Arabia Saudită şi Egiptul, ne-au țintuit la stâlpul infamiei şi ne 
acuză că îi înfometăm pe copilaşii irakieni. Inşi precum Abdul 
Basin Karim sunt montați bine de agitatori. Li se spune că Jihadul 
permite absolut orice. Că se vor duce direct în paradisul lui Allah, 
dacă îi ucid pe necredincioşi. De câţiva ani încoace, Islamul este 
un butoi de pulbere. Uitaţi-vă numai la tipii care au aruncat în 


24 


aer World Trade Center din New York. Erau nişte oameni de 
ispravă recrutaţi la ieşirea din moschee, despre care nu s-a auzit 
nimic până atunci. In prezent, în fiecare musulman radical zace 
câte un terorist plin de forţă. Nu ştiu ce-a fost în capul lui Abdul 
Basin Karim şi nici nu-mi pasă. Dar vreau capul lui. Nu-mi voi 
găsi odihna până când nu îl voi vedea mort. 

— In concluzie, zise Malko, va trebui să-l hărţuiesc pe Abdul 
Basin Karim. 

Franck Capistrano îi aruncă o privire încărcată de ură glacială, 
dar stăpânită. 

— li vreau pe Karim şi pe Bin Laden. 

— Cum de sunteţi atât de sigur că Osama Bin Laden se află în 
spatele acestui atentat? obiectă Malko. 

Capistrano îi aruncă o privire lipsită de blândeţe. 

— Abdul Basin Karim este „al treilea cuţit”, adică un simplu 
executant. Nu este în stare să se gândească şi să pună la cale un 
atentat de asemenea anvergură. Insă Bin Laden, da. El dispune 
de bani, de oameni de legătură, de concepţii strategice care ar 
putea explica un astfel de atentat. Cum v-am mai spus, ne-a 
declarat război în mod deschis în Arabia Saudită. Aceasta este 
partea „deschisă” a operaţiunii lui. Nu poate să revendice 
sabotajul împotriva unui avion civil. De altfel, nimeni nu a mai 
făcut-o vreodată. Insă eu sunt sigur că e mâna lui. De aceea am 
forţat mâna saudiţilor să-i execute pe unii partizani de-ai lor. 
Trebuie să eradicăm... 

In faţa convingerii consilierului special din Siguranţa Naţională 
de la Casa Albă, Malko se înclină, dar totodată obiectă: 

— Mi-aţi spus că Bin Laden se află în Afganistan. Nu e uşor să 
mă duc să-l caut acolo, cu atât mai mult cu cât nu ştiu exact 
unde este. 

Franck Capistrano se aplecă furibund spre Malko. 

— Vreau să-l găsiţi pe Karim! Pe urmă, ne va duce la Bin 
Laden. Ca să-şi primească vizitatorii străini, se foloseşte de o 
casă de la periferia oraşului Jallalabad. Apoi, se întoarce în munţii 
din regiunea Nangabar. Sateliții şi informatorii noştri nu şi-au 
prea dat osteneala să ne localizeze ascunzătoarea. Karim ne va 
rezolva problema. 

— Cum? 

— Vă voi explica. 

Obosise deja. Căci avea ochii injectaţi... Spuse imediat: 

— O dată ce vom şti unde este, o să-i dăm şi noi lovitura pe 


25 


care i-a dat-o Elțîn lui Djokar Dudaiev, liderul cecen. 

— Adică? 

— İl sunăm. La Peshawar se află o bază în perfectă stare 
pentru aparatele Mirage IV. 

— Pakistanezii vor colabora cu noi? întrebă Malko. 

Franck Capistrano zâmbi. j 

— Nu pakistanezii, ci nişte pakistanezi. Intreaga operaţiune 
este clandestină. Cum v-am mai spus, nu avem nici o dovadă 
împotriva lui Bin Laden. Dar eu cred că este comanditarul 
atentatului împotriva zborului 800. Chiar dacă Abdul Basin Karim 
colaborează, nu vom avea probe ca să-l judecăm în faţa unui 
tribunal american. 

Ceea ce tocmai îi oferea lui Malko era un „contract” după 
toate regulile legale, în stilul Mafiei. Având în vedere respectul 
exagerat acordat dreptului americanilor, acest lucru era uimitor. 
Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Joe Hickerson se grăbi să 
adauge: 

— Domnul Capistrano dispune de un finding, un ordin scris şi 
secret cu privire la o operaţiune clandestină a preşedintelui 
Statelor Unite în cadrul acestei afaceri. 

Fără un cuvânt, Capistrano scoase un plic din buzunar şi i-l 
înmână lui Malko. Documentul avea antetul Casei Albe şi era 
semnat de Bill Clinton. Prin cele câteva rânduri, era de acord cu 
toate măsurile pentru lichidarea lui Osama Bin Laden. Expresia 
pe care o folosea: terminate with extreme prejudice era 
echivalentul lui: condamnare la moarte. Era semnat de mână şi 
avea ştampila personală a preşedintelui Statelor Unite. 

Malko înapoie documentul. 

— Aceasta este fatwa noastră, zise cu ironie Franck 
Capistrano. De acum înainte lucraţi direct pentru Casa Albă. 
Bineînţeles că, în această problemă, trebuie să păstraţi secretul 
absolut. Oamenii de la Langley nu sunt la curent. Joe vă va 
acorda tot sprijinul necesar. 

Aruncă o privire discretă la ceasul său din aur masiv şi se 
ridică întinzându-i mâna lui Malko. 

— Take care! 

— Unde pot să vă găsesc? îl întrebă Malko. 

Franck Capistrano îi surâse obosit. 

— Mâine, în biroul meu de la Casa Albă, mai pe seară. Plec 
imediat într-acolo. 


t Decret religios (n.a.). 


26 


* 
* * 


— A străbătut jumătate din glob doar ca să stea aici câteva 
ore? întrebă Malko sufocându-se. 

Joe Hickerson clătină din cap. 

— Domnul Capistrano a fost tulburat de povestea asta. E 
războiul lui. Voia să vă vadă şi să vă arate ordinul ca să se 
asigure că dumneavoastră sunteţi persoana potrivită pentru 
această situaţie. 

— Cum poate să-şi dea seama? _ 

— Am încredere în judecata lui. Îl cunosc foarte bine. Eu eram 
aici pe când se ocupa de livrarea de arme pentru mujahedini. 
Dacă veţi reuşi, veţi avea un prieten puternic la Casa Albă. 

Malko nu răspunse. Să răzbune cele două sute treizeci de 
victime ale zborului 800 era deja un motiv extrem de serios. 

— Să vă arăt câteva fotografii, îi propuse şeful centralei. 

x 


* * 


— ÎI recunoaşteţi pe Osama Bin Laden? 

Privirea veselă, keffieh-ul? în carouri roşii, barba lungă şi 
răsfirată, nimic din figura lui. Nu trăda un terorist periculos. 
Părea mai degrabă un înţelept u/lemaf. Aparenţele înşeală. 

— lată-l pe Abdul Basin Karim, zise Joe Hickerson. Acesta îţi 
inspira teamă. Cu un păr foarte des şi negru, ochi bulbucaţi cu o 
privire halucinantă, cu mustață şi barbă tunse după modelul 
Profetului, gură mare, cărnoasă şi senzuală. Era foarte tânăr cu 
un aer inteligent şi fanatic. In Pakistan sunt mii de tineri ca el. 

— Unde să mă duc să-l caut? întrebă Malko. Cred că Peshawar 
este un oraş mare acum. 

Joe Hickerson îşi aprinse o ţigară Gauloises blondes cu 
bricheta Zippo învelită în piele vişinie roasă pe la colţuri, un 
model extrem de rar, din 1951, cumpărată cu o avere la o 
licitaţie. 

— La Peshawar avem un agent excepţional. Ralph McCarthy, 
un fost strânger de-al casei, specializat în capcane şi explozibili. 
El îi forma pe mujahedini în timpul războiului cu sovieticii. Cum îi 
plăcea să stea aici, am ticluit un plan ca să rămână, făcându-ne 
astfel şi anumite servicii. Conduce o organizaţie 


5 Acoperământ pentru cap la beduini (n.t.). 
€ Teolog musulman (n.t.). 


27 


neguvernamental” finanțată de Universitatea din Omaha, 
Education Project for Afganistan. Este o acoperire excelentă. 
Locuieşte la University Town, chiar în apropiere de Peshawar şi 
„tratează” cu câteva „surse” pentru mine, printre care şi un tip 
care se numeşte Hedjaz Rahim. Un afgan care mai are mulţi 
prieteni printre foştii mujahedini. Când am început cercetările în 
legătură cu Abdul Basin Karim, Ralph McCarthy s-a dus să afle 
câte ceva şi a descoperit că îl cunoştea foarte bine pe Hedjaz 
Rahim. S-au luptat cu sovieticii în acelaşi grup, cel de la Sayyaf. 
Rahim i-a spus că a primit regulat veşti de la prietenul lui şi 
atunci, m-a prevenit. De aceea trebuie să vă duceţi la Peshawar. 

Malko întrebă nemulţumit: 

— De ce nu se ocupă de afacere chiar Ralph McCarthy? El stă 
acolo şi ţine legătura cu el. 

Joe Hickerson îi zâmbi cu superioritate. 

— Ralph se pregăteşte să se retragă. Nu mai vrea să 
organizeze lovituri active, mai ales pentru serviciile de informaţii, 
pentru că vrea să trăiască în continuare la Peshawar, dar, fireşte, 
nu într-un buncăr. 

Cel puţin era sincer. Joe Hickerson se grăbi să-şi îndulcească 
tonul cu care îl avertizase pe Malko. 

— Ralph o să vă ajute, bineînţeles, chiar puteţi să staţi la el. 
Vorbeşte limbile paştu şi dari şi va aranja să vă întâlniți cu 
Hedjaz Rahim. 

— Credeţi că Rahim va fi de acord să mă ducă la Abdul Basin 
Karim? întrebă Malko sceptic. 

— O să-i facem o propunere pe care nu cred că o va refuza. O 
viză de rezidenţă pentru el şi familia lui în Statele Unite, plus 
două milioane de dolari. Bineînţeles că nu va primi suma decât în 
momentul în care Karim nu va mai putea face nici un rău. 

— Şi dacă refuză? 

— M-ar mira. Trage mâţa de coadă. Şi-apoi, când a vorbit 
despre Karim, nici nu ştia că e implicat în atentatul împotriva 
zborului 800. Spuneţi-i că oricum îl vom găsi pe Karim şi că, dacă 
refuză să colaboreze cu noi, o să-l facem să afle că el l-a turnat. 

Serviciul de Informaţii nu era întotdeauna o treabă de 
gentleman. In schimb, cele două sute de victime ale zborului 800 
erau scrise cu litere de foc. Când înoţi în mocirlă, nu trebuie să-ţi 
fie teamă că te murdăreşti pe mâini. Joe Hickerson se grăbi să 
continue: 


7 ONG - în textul original (n.t.). 


28 


— Dispuneţi de maşină şi de şofer, un pakistanez pe nume 
Perverst care lucrează de mult timp pentru ambasadă. Este 
creştin, specimen cam rar întâlnit prin părţile astea. Vă aşteaptă 
jos. Sper să vă înţelegeţi bine cu Ralph. 

— E un tip dificil? 

— Se aprinde cam repede, dar e simpatic. Am un mic dar 
pentru dumneavoastră... 

Scoase dintr-un sertar un pistol automat cam colţuros cu 
teava lungă şi cocoşul în afară şi i-l întinse lui Malko. 

— Este copiat după Tokarev de calibrul 32, fabricat la Dara, în 
zona unde locuiesc triburile. Oamenilor de pe aici nu le plac 
armele mici şi, din cochetărie, l-au făcut cu ţeavă lungă. E de 
unică folosinţă. Puteţi să-l aruncaţi după aceea. 

Nu avea nici o marcă, nici un număr care să permită 
identificarea. Falsificatorii pakistanezi uitaseră efectiv să treacă 
măcar un număr pe chiulasă. Americanul îi dădu şi un telefon 
portabil. 

— lată şi un Paktel. Cabinele sunt rare pe aici. Acesta este 
cifrat şi vă permite să comunicaţi cu al meu. De altfel, tipii de la 
IŞI sunt nişte maniaci ai ascultărilor. Şi aşa, o să vă repereze 
foarte repede... 

— Credeam că vă înţelegeţi bine cu ei. 

Joe Hickerson surâse. 

— Suntem prieteni ca târfa cu clientul ei... Ne iau biştarii, în 
schimb, când pot să ne înşele, nu se dau în lături. La Peshawar 
sunt în elementul lor, ca peştii în apă. Nu uitaţi că ei au organizat 
reţelele de mujahedini. li cunosc pe toţi şi manevrează pe toată 
lumea. Fireşte că ne ajută când interesele lor coincid cu ale 
noastre. Dacă nu, întorc capetele în altă parte. In afacerea Bin 
Laden, nu prea se simt în largul lor. Mai întâi, fiindcă mulţi ofiţeri 
din IŞI sunt fundamentalişti ca şi el. În al doilea rând, fiindcă 
Abdul Basin Karim este pakistanez. In concluzie, nu vor face 
nimic să-l aresteze sau să-l extrădeze. 

Malko îşi înăbuşi un căscat, apoi se uită la ceasul său marca 
Breitling, un dar de la Alexandra. Se făcuse ora trei. Nici măcar 
nu mai avea timp să-şi facă siesta. Joe Hickerson îl şi împinse 
spre uşă. 

— O să pun în seiful de la hotelul Corolla o ladă de Defender 
de cinci ani. Cu o sticlă de scotch bun deschizi toate uşile... 


5 Inter Services Intelligence - Serviciile de Informaţii pakistaneze 
(n.a.). 


29 


În Pakistan, ţară declarată oficial islamică, vânzarea şi 
consumul băuturilor alcoolice erau interzise, dar nu şi străinilor. 
De aceea, visul oricărui pakistanez era să-şi apropie diplomaţii 
care dispuneau de alcool. 

— Să presupunem că îl găsesc pe Abdul Basin Karim, zise 
Malko în timp ce păşi pragul uşii, aţi prevăzut urmarea? 

— Cum să nu, răspunse americanul. Îl răpim, îl ducem într-un 
loc liniştit şi stăm de vorbă. 

— Stăm de vorbă... 

O străfulgerare feroce trecu prin ochii deschişi la culoare ai lui 
Joe Hickerson. 

— Cu o scursură ca el nu trebuie să ne purtăm cu mănuşi. Va 
colabora ca să ajungem la Bin Laden. Dacă vom începe să-i 
tăiem gâtul încetişor cu ferăstrăul, m-ar mira să ne lase să-i 
atingem carotidele... Genul acesta de indivizi care dispun cu 
uşurinţă de viaţa celorlalţi şi-o iubesc prea mult pe a lor. Trebuie 


să afle că în statul New York nu mai există pedeapsa cu moartea. 
x 


* * 


Un zid de camioane întuneca orizontul, cu siluetele lor 
fantomatice ivindu-se dintr-un nor de motorină. Două dintre ele 
mergeau în aceeaşi direcţie cu Toyota lui Malko, alte două veniră 
din faţă depăşindu-se, toate aceste manevre desfăşurându-se pe 
un drum plin de gropi care, într-o ţară normală, nu ar fi permis 
decât trecerea a două vehicule din faţă... Nepăsător, Perverst 
acceleră, făcu perseverent semn cu farurile şi apăsă de mai 
multe ori claxonul scurt emițând o serie de schelălăituri furioase. 
Malko se ghemui în spate. Până aici, Perverst, cu ochii lui 
bulbucaţi şi mustaţa deasă, i se păruse chiar simpatic. 

In faţa lor, camioanele deveneau din ce în ce mai mari, ca un 
zid de netrecut. După câteva secunde de la această ambuscadă, 
camionul care intrase în depăşire în faţa lor, se retrase cu graţie, 
lăsând o trecătoare ce părea foarte îngustă. Perverst se strecură 
pe acolo. Timp de câteva clipe, Malko nu zări decât două ziduri 
mişcătoare de o parte şi de cealaltă a maşinii lor. Apoi, vehiculul 
se dădu la o parte. Perverst stinse farul semnalizator cu 
siguranţa ce ţi-o conferă o conştiinţă curată. 

Inainte, drumul era liber pe o distanţă de o sută de metri, 
până la următorul zid de camioane. Ca să-şi facă curaj, Perverst 
dăduse drumul la radio tare de tot... Se angajă în depăşirea 
următoare cu un calm înfiorător... Drumul Islamabad-Peshawar 


30 


era mai rău decât „Salariul groazei”. Mai mult sau mai puţin 
drept, alterna cu porţiuni pe care se circula pe două benzi şi cu 
tronsoane unde toată lumea mergea pe aceeaşi bandă în stare 
proastă. Teoretic, aceasta ar fi trebuit să fie o autostradă. Cum 
pakistanezii îi plăteau pe chinezi - care sunt maiştri neîntrecuţi în 
reparatul drumurilor - cu ţârâita, pe o distanţă de douăzeci de 
kilometri, lucrările avansau pe porţiuni, obligându-i pe şoferi să 
treacă printr-un interminabil gymkhana*... 

Acum se aflau în urma unui camion Bedford, încărcat cu 
cherestea, ce avea desenat pe spate un chip de femeie plin de 
senzualitate. Fiecare camion pakistanez era o operă de artă. Nu 
rămânea nici un centimetru pătrat nepictat şi neluminat din 
abundență. Această operaţiune trebuie să le fi luat săptămâni 
întregi. Unii dintre şoferi înlocuiseră portierele din tablă cu unele 
din lemn, scuipate cu infinită dragoste. Bineînţeles că o treabă ca 
asta îi lăsase cu mai puţini bani pentru reparatul frânelor... 

Încercând să depăşească alt vehicul în faţa a doi mastodonţi 
ce se îndreptau în mare viteză spre ei, Perverst se întoarse. 

— Domnule, vom ajunge la Attok. 

În mod miraculos, unul dintre camioane se dădu la o parte 
când şoferul lui Malko îl claxonă cu furie, apoi spuse cu voce 
egală: 

— Trebuie să fim foarte atenţi că iau mult haşiş şi uneori nici 
nu ştiu pe ce lume se află... 

Traversară  Indusul care curgea maiestuos spre sud. 
Parcurseseră jumătate din drum. Cei mai buni şoferi îl străbăteau 
în două ore şi jumătate, alţii în patru. Recordul absolut îl deţinea 
un diplomat francez care l-a parcurs în două ore şi zece minute, 
dar, ce-i drept, s-a ales cu patru luni de spital. 

Când ajunseră la Peshawar, marele oraş din nord-vest, la 
cincizeci de kilometri de Afganistan, se făcuse întuneric de-a 
binelea. La prima vedere, nimic nu se schimbase de când a fost 
ultima oară pe aici, cu unsprezece ani în urmă. La vremea aceea, 
CIA îl trimisese la Peshawar ca să zădărnicească o operaţiune 
pusă la cale de KGB ca să pună capăt rezistenţei afgane. A reuşit 
să le dejoace planurile, iar „şefii” mujahedinilor i-au păstrat 
recunoştinţă eternă. Dar în mod special, Sayed Gul, omul cel mai 
căutat de KGB în calitatea lui de conducător al Serviciilor de 
Informaţii ale Rezistenței. Găsi acelaşi amalgam de autobuze 


” Ansamblu de probe extrem de dificile de automobilism sau 
motociclism (n. t.). 


31 


pictate, de camioane, de ricşe, de tricicluri luminate precum 
altarele, căruţe trase de cai pe G.T. Road, marea arteră ce 
străbătea oraşul de la un cap la celălalt. Pe partea dreaptă, se 
aliniau cinematografe cu faţade stridente, în stânga, vechiul fort 
Bala Hisar. La următoarea intersecţie, un poliţist cu masca de 
gaze pe figură se străduia să dirijeze circulaţia ce se desfăşura 
absolut alandala. Perverst trecu în goană, angajându-se pe 
Khyber Road. University Town se afla la trei kilometri spre vest... 

Pe atunci, University Town număra doar câteva căsuțe 
pierdute în deşertul plin de praf... Dar, cu timpul, a devenit un 
oraş întins pe mai mulţi kilometri, cu alei lungi mărginite de case 
ascunse în spatele zidurilor înalte şi porţilor masive. Un adevărat 
labirint. Perverst viră la stânga, părăsind Jamrud Road. Aici, 
circulaţia era mai puţin intensă, multe camionete, căruţe trase 
de cai şi tonga serveau drept taxiuri... Era domeniul 
organizaţiilor neguvernamentale. Toate străzile erau jegoase, 
încât ai putea crede că toată mizeria din lume şi-a dat întâlnire la 
Peshawar. 

Deodată, Perverst opri în faţa unei porţi metalice gri şi claxonă 
scurt. Malko zări la lumina farurilor o plăcuţă superbă din aramă: 
University of Omaha. Education Preject for Afganistan. 

In poartă apăru un bărbos în vârstă în ţinută locală cu un 
pancol afgan pe cap, o pălărie turtită din fetru, iar Perverst băgă 
maşina în curte. Casa părea destul de mare şi întunecată. Şoferul 
schimbă câteva cuvinte cu bătrânul, apoi spuse: 

— Mr. Ralph is not there. 

incepea bine. Bătrânul se grăbi să-l conducă pe Malko într-o 
încăpere cu pereţii acoperiţi cu hărţi ale Afganistanului. Lumina îi 
aminti de un adăpost antiaerian. Malko se aşeză pe o banchetă 
atât de joasă încât avu senzaţia că stă direct pe pământ. Mirosea 
a praf şi a mirodenii. Bătrânul dispăruse. Timp de câteva minute 
nu se petrecu nimic. Apoi Malko auzi un fâsâit pe hol, apoi o 
siluetă care intră pe uşă. l-a trebuit un timp ca să-şi dea seama 
că era o femeie cu un voal pe cap, cu nişte ochelari cu rame 
rotunde şi metalice a la Troțki pe nas, cu trupul ascuns într-un 
kamiz lung, un fel de cămaşă pakistaneză şi într-un charouar, un 
fel de şalvari. 

Ea îşi dădu voalul jos, lăsând să se vadă părul brun-roşcat, 
tuns scurt şi ondulat. Avea faţa lată, gura bine conturată, ochii 
uşor migdalaţi. 

— Bună seara, zise ea în engleză. Cine sunteţi? 


32 


— Sunt Malko Linge şi îl caut pe Ralph McCarthy. Vin din 
partea lui Joe Hickerson. 

— Ah, da, zise necunoscuta. Eu sunt Dorothy O'Leary, 
asistenta lui. Nu este aici, cred că se întoarce târziu. 

Malko schiţă gestul că vrea să se ridice. 

— Rămâneţi, spuse tânăra. Mă duc să fac un ceai. 

Fără să aştepte răspunsul, ieşi din încăpere. Când reveni cu un 
platou în mână, era complet schimbată. Cămaşa şi şalvarii 
făcuseră loc unui tricou mulat pe un piept enorm şi unei fuste cu 
care putea să dea gata un taliban. Ochelarii dispăruseră şi ei. 

Dorothy O'Leary puse tava jos şi se aşeză turceşte pe perne, 
apoi spuse zâmbind: 

— Adineauri m-am întors de la Sadr Bazar. Trebuie să mă 
deghizez, altminteri, bărbaţii parcă înnebunesc. Sunt nişte 
bolnavi care se simt frustraţi. Doriţi zahăr? 

Privirile lor se încrucişară, iar Malko simţi un curent electric 
străbătându-i şira spinării. Dorothy O'Leary se uita la el pe sub 
sprâncene, pupilele ei negre acoperind aproape albul ochilor. 
Avea privirea tulbure, intensă, stânjenitoare din cauza fixităţii ei 
în care el citi ceva care îi puse pe jar măruntaiele. 

— Da, puţin zahăr, răspunse el. 

Dorothy O'Leary se pregătea să pună puţin zahăr în ceşcuţă, 
când, deodată, lumina se stinse, cufundând încăperea într-un 
întuneric absolut. Ea spuse cu voce domoală: 

— Avem pană de curent. Se întâmplă tot timpul. 

Malko o auzi pe tânără mişcându-se şi crezu că se duce să 
caute o lumânare. Apoi, îi simţi mâna mângâindu-i faţa, uşoară 
ca a unui orb. Şi, aproape imediat, gura care se lipi de a lui cu o 
precizie de credeai că Dorothy era nictalopă“. Cu buzele lipite 
strâns de ale lui, ea îl împingea înapoi, obligându-l să se întindă. 
Sânii grei pe care îi admirase mai devreme sub tricou se striviră 
de pieptul lui, iar abdomenul elastic începu să danseze lipit de al 
lui Malko, deşi nu se auzea nici un fel de muzică în cameră. 


10 Boală la animale sau la oameni care se manifestă printr-o vedere 
bună numai noaptea (n.t). 


33 


Capitolul IV 


În întunericul absolut, Dorothy O'Leary se freca de Malko 
urmărind un scop precis. Fără să-şi dezlipească buzele de ale lui, 
începu să descheie câţiva nasturi de la cămaşă, iar el îi simţi 
degetele alergând pe piele, apoi apucându-i mameloanele cu 
abilitate, în timp ce, cu cealaltă mână, îi desfăcea cureaua. 

Nu se aşteptase la o astfel de primire. Insă înflăcărarea lui 
Dorothy îi alungă rapid şi cea din urmă reţinere. Liniştea şi 
obscuritatea din încăpere aveau ceva ireal, parcă în afara 
timpului. Când te trezeşti cu un dar picat din ceruri, trebuie 
neapărat să profiţi de el. 

Tânăra îl dezbrăcă de tot, sugându-l ca un vițel hămesit. 
Această mângâiere directă şi aproape brutală produsese foarte 
repede efectul scontat. Drept ca parul, Malko îi scoase tricoul şi 
prinse în mâini sânii voluminoşi, ajungând apoi la sfârcuri, pe 
care începu să le ciupească puţin cam tare cu degetele, 
smulgându-i partenerei sale gemete înfundate. Ea îi eliberă gura 
şi zise cu vocea gâtuită de plăcere: 

— Oh, yes, it's so good. Carry on. | am going to come! 

Malko îşi văzu de treabă cât putu de bine, răsucind între 
degete sfârcurile lunguieţe şi întărite, smulgându-i lui Dorothy 
ţipete înăbuşite ca de şoricel. Se pare că dăduse peste punctul ei 
slab. Însă, această femeie dezlănţuită îi făcea poftă să o violeze. 
El se smulse din gura ei şi o întinse pe spate. Se pregătea să se 
suie deasupra ei, când văzu apărând pe hol lumina gălbuie a 
unei lumânări. 

Asistenta lui Ralph McCarthy scoase un strigăt scurt, flăcăruia 
rămase o clipă locului, apoi se întoarse din drum şi ei rămaseră 
din nou pe întuneric. 

Femeia îl trase imediat peste ea cu violenţă, ca o tigroaică. 
Avusese timp să-şi ridice fusta scurtă deasupra pulpelor, pe 
dedesubt, neprotejând-o nimic. 

Această chemare mută îi mări plăcerea lui Malko şi îşi strecură 
genunchiul între coapsele plinuţe. Dar, în mod straniu, simţi o 
rezistenţă. Dorothy refuza să-l lase să pătrundă. Era neaşteptat 
după această încercare de a-l seduce. Deodată, murmură cu glas 
abia auzit: 

— Ticălosule, mă violezi, vrei să-mi depărtezi picioarele! 


34 


Nu era decât o inocentă fandoseală, căci Dorothy nu se apăra 
cu adevărat, ci pur şi simplu voia să creadă că e violată. Malko 
apăsă mai tare şi o obligă să-şi îndepărteze coapsele, 
strecurându-se imediat între ele. Dorothy se prefăcea că vrea să 
le apropie, însă, când simţi bărbăţia lui Malko, se deschise 
deodată ca o floare, îşi depărtă picioarele cât putu de mult şi 
primi cu un suspin plin de extaz sexul care se afundă adânc în 
pântece dintr-o singură mişcare. Malko o posedă cu egoismul 
unui soldat, lovind-o cu şalele, până când explodă, fiind 
întâmpinat de gemete însoţite de mişcări furioase de bazin. Apoi 
Dorothy se opri locului şi îi spuse bucuroasă: 

— Oh, my God! It's so good... 

Se desprinseră unul de celălalt şi adăugă: 

— Aşteptaţi puţin, mă duc să aduc ceva de băut şi nişte ţigări. 

Malko rămase pe loc, încântat de acest amuzament 
neaşteptat cu o necunoscută. Dorothy O'Leary reveni cu un 
platou pe care pusese o lumânare aprinsă, o sticlă de Cointreau, 
jumătăţi de lămâi verzi, pahare, o căldăruşă plină cu cuburi de 
gheaţă şi un pachet de Gauloises blondes. Prepară rapid două 
„Caipirinha”. 

— Imi place băutura asta după ce fac dragoste, oftă ea. Dar 
aici, trebuie să tragi la galere până o găseşti. 

Îşi aprinse o ţigară cu bricheta lui Malko şi suflă fumul afară 
privindu-l fix. Lăsase fusta în jos, dar nu se mai obosi să-şi pună 
şi tricoul. Cum în cameră trebuie să fi fost vreo douăzeci şi cinci 
de grade, nu se jena prea tare. 

— Ador să mă regulez! făcu ea. Când v-am văzut ochii ăştia 
aurii, nici nu ştiţi ce efect au avut asupra mea. Incepuseră să-mi 
tremure picioarele. Nu ştiam cum să încep. Din fericire, am avut 
pană de curent... 

— Intotdeauna vă primiţi musafirii într-un mod atât de plăcut? 
Chiar şi atunci când nu se opreşte curentul? 

— Nu fiţi rău! In Canada, la Toronto, am fost crescută foarte 
riguros. Prima oară am făcut dragoste la optsprezece ani. De 
atunci... (Ea lăsă fraza neterminată, apoi reluă.) Cu căldurile 
astea insuportabile de pe aici şi cu bărbaţii care nu încetează să 
se uite la mine cu poftă, am chef tot timpul. 

Tăcu. Malko profită de această pauză neaşteptată ca să-şi 
savureze băutura. Deodată, se uită la Dorothy. Ea îl privea din 
nou pe sub pleoape, ca o nemernică vicioasă. Stinse ţigara în 
scrumieră şi se aplecă spre el. Puse buzele pe sexul adormit al 


35 


lui Malko, aşa, ca pentru un sărut cast. 

Dar, alungaţi firescul... După treizeci de secunde, Dorothy 
O'Leary se lansă într-o felaţie nebună. Se auzea doar zgomotul 
umed al gurii sale ce aluneca în lungul membrului ce revenea 
încet-încet la viaţă. 

Malko se lăsa în voia ei. Cât mai mult bine nu strică nimănui... 
Ultimele douăzeci şi patru de ore fuseseră extrem de pline şi 
toate cunoştinţele partenerei sale îşi făceau uşor, uşor efectul. 
Cu ochii pe jumătate închişi, Malko începea treptat să simtă că 
redevine bărbat când, deodată, se aprinse lumina. 

Deschise larg ochii şi sângele îi îngheţă în vene. În cadrul uşii 
stătea un bărbat cu figura gravă. Avea vreo patruzeci de ani, 
părul des şi un cap de luptător. Şi el era îmbrăcat într-un kamiz şi 
un charouar. Îşi strecură mâna în faldurile şalvarilor şi o scoase 
afară ţinând mânerul unui pistol automat pe care îl îndreptă spre 
ei. 

— Son of a bitch! strigă el. You're fucking my beloved wife. I 
am going to blowyour fucking head off! A 

Malko simţi că îi fuge tot sângele din obraji. In viaţa lui nu s-a 
aflat într-o asemenea situaţie stânjenitoare şi periculoasă... 
Dorothy se ridicase în picioare şi stătea în faţa nou-venitului cu 
pieptul gol. 

— Ralph! strigă ea cu vocea ascuţită. Please, dont! 

La un metru de Malko, Ralph McCarthy întinse braţul şi trase 
piedica armei cu un păcănit sinistru ţintind abdomenul. 

Strigă cu vocea răguşită de ură: 

— Woman! U know what I| am doing” 

Înmărmurit, Malko se uita la orificiul negru al armei. Ar fi fost 
stupid, după o viaţă ca a lui, să piară de gloanţele trase de un soţ 
gelos, chiar dacă era îndreptăţit s-o facă. 

O mulţime de imagini se învălmăşeau în minte. Prima era cea 
a Alexandrei pe care o înşelase încă o dată. În mod cert, păcatele 
sunt pedepsite întotdeauna. Cu o tresărire de demnitate, înfruntă 
privirea furibundă a bărbatului din faţa lui. 

Măcar de ar găsi un cuvânt înţelept să-i spună, deşi nu i-ar 
schimba cu nimic soarta. 

— Mai mare daraua decât ocaua, zise el simplu. 

Se scurseră câteva secunde într-o atmosferă tensionată. Lui 


11 Fiu de căţea! Te regulezi cu nevastă-mea! O să-ţi zbor creierii! 
(n.a.). 
12 Femeie! Ştiu eu ce fac! (n.a.). 


36 


Malko îi fugiseră toate ideile din minte în timp ce se întreba ce îl 
aşteaptă în viaţa de dincolo. In negura timpului, omenirea nu 
avansase prea mult în acest domeniu, fiindcă nu se ştie nimic 
sigur. Însă el va afla şi încă extrem de repede. 

Un puternic hohot de râs îl făcu să tresară. Ţeava pistolului 
cobori, iar figura gravă a lui Ralph McCarthy se destinse dintr-o 
dată. Râdea cu lacrimi. Aruncă pistolul pe perne şi se trânti 
alături de Malko zicând bucuros cu vocea lui dogită: 

— My God! I never had so much fun since my grand-mother 
dided”? 

Malko se uită la el perplex. Americanul se întoarse şi îi zise lui 
Dorothy care îşi punea tricoul pe ea: 

— Du-te şi adu o sticlă de scotch. Trebuie să sărbătorim. 

Îi făcu lui Malko cu ochiul complice şi zise imediat ce fata ieşi 
din cameră: 

— V-am făcut-o! Dorothy nu e nevastă-mea, ci doar o prietenă 
cu care fac ceaca-paca din când în când. Cum îl are pe dracu' în 
ea, nu se satură niciodată. Dar nu prea mă mai atrage de când 
am găsit o putoare afgană de cincisprezece ani care suge ca o 
zeiţă. 

— Dar pe Dorothy unde aţi găsit-o? 

— Lucra într-o organizaţie neguvernamentală, dar i-a expirat 
contractul. Atunci când am angajat-o eu, tocmai căuta de lucru. 
Este o asistentă bună la toate, adăugă el râzând fericit. Vorbeşte 
puţin limbile paştu şi dari. In plus, cunoaşte o groază de tipi 
pretutindeni. O folosesc pe post de cercetaş. Nu se ştie niciodată 
ce ascunde o femeie în spatele unui voal. 

Dorothy O'Leary se întoarse cu o sticlă de Defender vechi de 
cinci ani şi cu pahare. Ralph McCarthy le umplu şi îl ridică pe al 
său. 

— Bine aţi venit la Peshawar, prinţe Malko, una dintre cele mai 
frumoase văgăuni din fundul pământului! Dumnezeu să vă aibă 
în paza Lui! Eu l-am avut pe Joe. Ştiu ce trebuie să faceţi la 
Peshawar. 

Cu privirile plecate, Dorothy zise înainte să dispară: 

— Mă duc să pregătesc cina. 

— Aţi plecat de la Company? îl întrebă Malko. 

Ralph McCarthy se întinse şi îşi turnă o porţie dublă de 
Defender fără gheaţă. 

— M-am săturat să fac tot felul de porcării prin toată lumea, în 


13 Doamne! Nu m-am mai distrat aşa de când a murit bunica! (n.a.). 


37 


timpul operaţiunii „Furtună în Deşert”, m-au trimis în mod 
neoficial să controlez pustiul irakian. Dar ştiţi de ce? Porcii ăia de 
la Langley credeau că irakienii ascund acolo baze de lansare a 
rachetelor Scud în moschei gonflabile! Mi-am riscat viaţa pentru 
o asemenea tâmpenie! Acum m-am liniştit, îmi câştig pâinea, am 
un Nissan Patrol pe cinste, nu mă bate nimeni la cap şi mai fac 
unele servicii câteodată. Dacă ştii cum, la Peshawar nu se 
trăieşte prea rău. 

— Cei din IŞI ştiu cine sunteţi? 

— Bineînţeles. Din când în când, îmi mai ascultă telefonul. Mă 
supraveghează un pic, iar „paznicul” meu lucrează cu siguranţă 
pentru Special Branch. Dar avem ceea ce se cheamă un 
gentleman's agreement, adică eu nu îi înjur, ei nu mă înjură. Și- 
apoi, suntem aliaţi. De aceea am acceptat afacerea Abdul Basin 
Karim-Bin Laden cu intermediari. Vreau ca dumneavoastră să fiţi 
în linia întâi. 

— Nu aţi reuşit să aflaţi une este Bin Laden? 

Americanul zâmbi cu ironie. 

— Undeva pe o rază de o sută de kilometri pe lângă Jallalabad. 
E în Kunar, dar unde? A fost o prostie să-l determine să plece din 
Khartoum. Acolo puteam să-l prindem, însă nu am primit 
niciodată ordinul de la Langley. 

— Ştiţi că îl caută pentru zborul 800? 

— Mi-a spus Joe. Tipii ăştia ne urăsc. Sunt nişte nebuni furioși. 
Fac totul în numele Profetului. Când conduceam antrenamentele 
oamenilor lui Hekmatyar, am văzut o grămadă de treburi. 

— Ce ştiţi despre Hedjaz Rahim? 

— E un om cu picioarele pe pământ. Şi el a făcut afaceri cu 
organizaţiile neguvernamentale. Jihadul e mic copil. Ştiţi câte 
organizaţii de acest gen sunt în University Town? 

— Nu. 

— Aproape două sute! 

Se ridică şi îl duse pe Malko în faţa unei hărţi agăţate pe 
perete. University Town devenise în ultimul timp o mare 
aglomerare dreptunghiulară, delimitată la nord de Jamrud Road 
şi la sud, de canalul Warsak, traversată de unicul drum de cale 
ferată ce merge de la Peshawar la Landicotal. 

— Noi ne aflăm aici, zise Ralph punând degetul pe un punct 
roşu, în Rahman Baba Road, la est de University Town. 

Zeci de punctuleţe roşii brăzdau dreptunghiul, fiecare 
reprezentând o organizaţie neguvernamentală. 


38 


— Ştiţi unde se află? 

— Organizaţia lui este aici - arătă un punct pe Park Avenue - 
şi locuieşte în Hayatabad. Numai că, nici nu încape în vorbă să vă 
duceţi să-l căutaţi. Mai întâi trebuie să aflăm dacă acum se 
găseşte aici. Se duce deseori la Quetta, în Balucistan, unde se 
ocupă de o tabără de refugiaţi. Dorothy va porni la vânătoare. 

Ralph McCarthy îşi goli paharul şi zise: 

— Trebuie să nu dăm greş. Sunt pe-acolo sute de foşti 
mujahedini, ce gravitează în jurul micilor grupuri de radicali 
islamişti care sunt extrem de periculoşi. li urăsc de moarte pe 
americani şi, în general, tot ce nu poartă barbă şi turban. 
Universitatea din Islamabad este un veritabil cuib de agitatori, 
înglobând mai mult de şapte sute de străini care au venit să se 
îndoctrineze. Peshawarul geme de astfel de agitanţi care nu 
visează decât să se ia la harţă cu Vestul. IŞI supraveghează totul 
destul de anemic şi îi expulzează pe cei mai exaltaţi. In 
Afganistan, tipii care au luptat cu sovieticii au fost totuşi 
„afganii”. Afgani adevărați, pakistanezi adevărați, dar şi 
musulmani din ţări ca: Egipt, Algeria, Maroc, lordania, Libia, 
Arabia Saudită, Yemen şi nu mai ştiu care. În plus, cea mai mare 
parte dintre marile organizaţii de rezistenţă afgane mai au încă 
birouri aici. Gulgudin Hekmatyar se află la două străzi de aici, iar 
talibanii chiar vizavi. Cei care s-au exilat ca Sayyaf au redeschis 
sedii clandestine. Nu vorbesc despre organizaţiile 
neguvernamentale musulmane. Toată lumea supraveghează pe 
toată lumea, se comit asasinate, se fac reglări de conturi, se 
agită, iar pakistanezii inventariază loviturile... în plus, mai sunt şi 
zonele cu triburi, adăugă el scuturându-se. 

— Cunosc, zise Malko, acum câţiva ani, era să fiu omorât 
acolo. 

— Ei bine, nici acum nu s-a schimbat. E un fel de Vest Sălbatic 
cu telefoane celulare. Dar mult mai periculos. De la piaţa din 
Kharkano până la frontiera afgană, e ţara nimănui în care 
triburile paştu fac legea şi trafic de tot felul, de la droguri până la 
arme, folosindu-se de biciclete indiene! Când cineva are treabă 
prin zonă, trece pe la zece kilometri distanţă şi pe urmă pa! In 
fiecare zi sunt reglate conturi. Citiţi Frontier Post. Acolo toată 
lumea poartă armă în mod oficial. Bine. Cred că sunteţi obosit? 

— O să mă duc la hotelul Pear/ Continental. Când am trecut, 
am văzut că mai există. 

Ralph McCarthy se strâmbă. 


39 


— Nu e prea vesel şi-apoi, oamenii din Special Branch vă vor 
repera imediat. Rămâneţi aici, Dorothy se va ocupa de 
dumneavoastră... 

— Aţi venit cu Perverst? reluă McCarthy conversaţia. 

— Da. 

— Pe el o să-l trimit să se culce la Green's Hotel în Sharan-E- 
Pehivi. Acolo îi cazez pe corespondenţii mei. Pentru patru sute de 
rupii, îi vor da o cameră fără gândaci prea mari. Acum vom 
mânca şi după aceea, vom face nani. Aici, toată lumea se culcă 
devreme. După ora zece, nu ai ce face în Peshawar, decât să te 
regulezi, dar dumneavoastră aţi făcut-o deja. 

— Atunci, de ce staţi aici? 

Inainte de a-i răspunde, Ralph McCarthy îşi scărpină claia din 
cap. 

— Nici eu nu ştiu. Este unul dintre locurile din lume cu 
adevărat anarhic! Mai ales unde locuiesc triburile, poţi să faci ce 
vrei. E deconectant. Pe de altă parte, nu-mi prea vine să mă 
întorc în Statele Unite, sau să mă duc altundeva. Aici, cu câţiva 
biştari pot să trăiesc bine, să mă distrez, să mă regulez şi dacă 
am chef de haşiş bun, mă duc până la piaţă. La urma urmelor, 
îmi place oraşul ăsta împuţit care nu are decât vreo două mii de 
ani. Dacă lisus ar fi aflat de el, cred că aici ar fi venit să se nască 
şi nu s-ar mai fi dus tocmai la Bethleem. 

— Cina e servită, strigă Dorothy din hol. 

Ralph se ridică cu greutate. Cu burdihanul lui, cu pulpanele 
sale grase şi cu capul mare de om care trăieşte bine, semăna 
mai degrabă cu un epicurian decât cu un agent al unui serviciu 
secret... 

— Sper că veţi reuşi, zise el. Tipii ăştia sunt în stare să arunce 
în aer un avion plin cu oameni nevinovaţi, copii şi femei; merită 
puşi în acid şi lăsaţi să zacă acolo luni de zile... 

x 
x x 


Printre faldurile perdelei, cerul de un albastru de cobalt îl orbi 
pe Malko, iar acesta clipi din ochi, apoi se uită la ceas şi nu îi veni 
să creadă. Se făcuse deja unsprezece şi zece minute! 

Dormise mai mult de douăsprezece ore într-un pat cu plasă 
îmbunătăţit, într-o cămăruţă cu pereţii goi. In curte, de la un 
aparat de radio se auzea muzică pakistaneză. Se sculă, făcu un 
duş rece - afară erau treizeci şi şapte de grade - şi, fără să se 
bărbierească, plecă în recunoaştere. 


40 


ÎI găsi pe Ralph McCarthy în faţa calculatorului apăsând de zor 
pe taste, într-un birou în care atârnau mai multe arme prinse cu 
cârlige. Un vechi Kalaşnikov din China cu patul rabatabil şi o 
puşcă-mitralieră autentică de un calibru impresionant. 
Americanul ridică privirea şi îi zâmbi. 

— Aţi dormit bine? 

Nu se simţea nici un fel de ironie în glas. 

— Destul de bine. 

— Dar nu prea. Dorothy nu a venit încă. Am trimis-o după 
veşti. 

— În legătură cu Hedjaz Rahim? 

— Exact. Trebuie să fie atent. 

Bătrânul gardian aduse ceai verde care ar fi înviat şi un mort. 
Ca să-i treacă timpul mai repede, Malko începu să studieze 
hărţile, trecând în revistă toate taberele de antrenament ale 
diferitelor facţiuni integriste... 

Se pregătea să se ducă să se bărbierească, când o siluetă 
verzuie se ivi în birou. Era o femeie înfăşurată din cap până-n 
picioare într-un  chadri afgan. Singura deschizătură, o 
„ferestruică” tăiată în țesătură, se afla în dreptul ochilor. 

Dorothy O'Leary îşi scoase îmbrăcămintea pe cap, dând la 
iveală un tricou ce se mula pe corp şi nişte jeanşi. 

— Dumnezeule, ce cald ţine drăcia asta! oftă ea. 

Ralph McCarthy se ridică de la calculator. 

— Ei? o întrebă el. 

Hedjaz Rahim s-a întors de la Quetta. Moksin l-a anunţat că 
vreau să vorbesc cu el şi va veni la magazin peste două ore. 

— In felul acesta suntem siguri că va veni! comentă Ralph. 
Ultima oară, aproape că a violat-o pe Dorothy, adăugă el 
adresându-se lui Malko. 

Dorothy O'Leary lăsă capul în pământ cu sfială şi ieşi din birou 
luând şi „ţinuta de luptă” cu ea. 

— Cu hainele alea pe ea, poate să se ducă oriunde fără să 
atragă atenţia. Merge cu tonga şi nimeni nu-şi dă seama că e 
occidentală. 

Ralph McCarthy oftă şi, văzându-l pe Malko nedumerit, 
preciză: 

— Vă veţi duce la întâlnire. Perverst vă va lăsa acolo, în 
Khyber Bazar, aproape de Fort, în Indersher, bazarul de bijuterii. 
Este un fel de galerie acoperită. In mijloc, veţi vedea o galerie, 
Shenwari Piaza, care se întinde pe patru etaje. Magazinul lui 


41 


Moksin se află la etajul al treilea şi are numărul douăzeci şi trei. 
Când coborâţi de pe scara rulantă, o luaţi la dreapta. Este 
ultimul. Se va mira când vă va vedea, dar îi procur câte o sticlă 
de Defender Succes pe lună şi îmi mănâncă din palmă. 

— Risc să fiu reperat, obiectă Malko. 

— Nu are nici o importanţă, în bazar sunt tot timpul străini. 
Mai întâi, învârtiţi-vă pe la tarabele bijutierilor. Aveţi armă? 

— Joe mi-a dat un Tokarev made în Dara. 

Ralph McCarthy se strâmbă, apoi zâmbi. 

— Nu sunt chiar aşa de sigur că vă vrea binele... Chestiile 
astea trag un foc din două, în fine, sunt jucării de speriat copiii. 
Dar în cazul acesta e destul de bun. Incă nu am început treaba 
adevărată. 

Malko strivi un ţânţar enorm care se aşezase pe mână. Se 
întreba cum o să-l primească Hedjaz Rahim, un agent corupt 
plătit de CIA, un radical islamist şi, cu certitudine, un şiret şi dacă 
îl va conduce la Abdul Basin Karim, omul bănuit că a aruncat în 
aer zborul 800 al companiei TWA. 


42 


Capitolul V 


Douăzeci şi trei de secole de murdărie au înnegrit fațadele 
bazarului care adăpostea bijutierii, împrumutându-le o nuanţă 
uniformă în deplin acord cu duhoarea omniprezentă care plutea 
în galeria lungă strălucitor luminată de vitrinele care se aliniau 
cât vedeai cu ochii. Se simţea mirosul de urină amestecat cu cel 
al gunoaielor în curs de putrefacție, cu al mirodeniilor şi al 
mizeriei în general. Malko cobori pe Lady Reading Hospital Road, 
apoi continuă să meargă pe jos. Ca întotdeauna, în Khyber Bazar 
era o forfotă continuă: salahori, gură-cască, negustori de apă sau 
de ceai, grupuri de femei cu voaluri care se strecurau în tunelul 
îngust strălucitor de atâta aur. Semăna cu peştera lui Ali Baba. 

In toate vitrinele erau practic expuse aceleaşi bijuterii: brățări, 
lănţişoare, inele, pietre semiprețioase, pandantive, obiecte 
lucrate cu fineţe, sub luminile violente. 

Se opri în faţa unui magazin. În spate, aşezat pe jos, un puşti 
de doisprezece ani sufla de zor într-o ţeavă subţire, gata să-şi 
verse plămânii, făcând o bulă din aur topit. Patru femei cu 
voaluri, aliniate pe taburetele de lângă tejghea, cu mâinile deja 
încărcate de brățări, discutau cu înfocare despre viitoarele lor 
achiziţii etalate pe un covoraş din catifea albastră. Vizavi, 
bijutierii bărboşi şi cu turbane pe cap îşi plimbau privirile de 
şobolani, avide şi mobile, peste clientela lor. Febra 
cumpărăturilor interminabile putea dura uneori săptămâni 
întregi. Prin părţile acestea, lumea avea timp berechet. 

O brunetă corpolentă cu ochii înnegriţi cu dermatograf, al 
cărei voal alunecase, îl fixă câteva secunde pe Malko ce stătea în 
picioare în spatele vitrinei, apoi îşi mută imediat privirea de 
cărbune în altă parte. El îşi văzu de drum, ocolind un vânzător de 
ziare olog adăpostit într-un ungher. În unele magazine care nu 
aveau clienţi, bijutierii priveau în gol înşirând mătăniile de 
chihlimbar. 

In stânga lui, zări, în sfârşit, o curte interioară adăugată 
galeriei Indersher. Erau patru etaje cu magazine micuţe de 
covoare, de antichităţi şi de suveniruri. Cu litere de un albastru 
decolorat era anunţată Shenwari Piaza. Majoritatea vitrinelor 
ofereau un talmeş-balmeş de nedescris cu obiecte din argint, din 
aramă, unele mai hidoase decât altele. Un moşuleţ cu turban şi 


43 


cu un burduf găurit pe umăr, ce vindea la ceaşcă o apă plină de 
protozoare, încercă să-l acosteze, dar fugi repede pe scara din 
spate care avea treptele din lemn atât de putrede, încât se 
aştepta să cadă cu el în orice clipă. 

Ajunse la etajul al treilea. Un bărbos dormea cu gura căscată 
pe un charpoi* ce servea probabil drept colonie de vacanţă 
pentru toate ploşniţele de pe-acolo. Il ocoli şi o luă la stânga prin 
galerie. Ultimul magazin era închis, iar perdeaua mată îl 
împiedica să vadă înăuntru... 

Malko aruncă o privire la ceas. Era două şi cinci. Bătu la uşă. 
Din magazinul de alături, apăru un puşti ras în cap, cu picioarele 
goale şi i se adresă în limba paştu. Malko îi arătă cu degetul 
magazinul cu numărul douăzeci şi trei. 

— Moskin? 

— Atcha”, zise puştiul. 

Malko nu înţelegea nimic din ce îi spunea băieţaşul. Acesta îi 
făcu semn prin gesturi să aştepte şi dispăru în goană. Malko se 
aşeză pe o bancă. Nu trecuseră trei minute de când stătea acolo, 
că apăru o bătrânică descărnată, cu privirea rătăcită, cu mâinile 
noduroase, slabă ca o arătare, îmbrăcată în nişte zdrenţe pe care 
doar jegul le ţinea ca să nu se destrame. Fără să spună un 
cuvânt, se proţăpi în faţa lui Malko cu mâna întinsă. 

Copleşit de milă, luă o bancnotă de zece rupii şi i-o întinse, în 
spatele lui se auzi o voce: 

— Sir, you are crazy! 

Malko se întoarse. Un bărbat destul de tânăr, cu faţa rotundă 
înconjurată de o superbă barbă neagră, însoţit de un puşti, îl 
privea şi îi zâmbea. 

— De ce? îl întrebă el. 

Inainte să-i răspundă, bărbatul deschise magazinul. Apoi se 
dădu la o parte, lăsându-l pe Malko să intre. Era micuţ şi gol. 
Măsura patru metri pe patru şi nu se găsea nici un obiect, în 
afară de o cutie gri din metal pentru fişe şi un telefon roşu aşezat 
direct pe mochetă. Pereţii, tapetaţi cu catifea albastră, aveau 
bătute câteva cuie de care erau agăţate nişte haine, înăuntru, 
domnea o căldură ca într-o saună. 

Bărbosul se grăbi să pună în funcţiune climatizorul, apoi se 
întoarse spre Malko. li arătă câteva monede puse teanc pe 
aparatul de aer condiţionat. Reprezentau a suta parte dintr-o 


14 Pat improvizat (n.a.). 
15 Da (n.a.). 


44 


rupie. La un dolar reveneau patruzeci de rupii, erau nişte sume 
infime. 

— Din astea trebuie să le daţi cerşetorilor, îi zise el, sunt cu 
zecile pe aici în fiecare zi. Altminteri, vă ruinaţi! 

— Dumneavoastră sunteţi Moskin? 

— Da. 

— Eu trebuie să mă întâlnesc aici cu cineva. Vin în locul lui 
miss O'Leary. 

O lucire de surpriză străbătu ochii întunecaţi ai pakistanezului, 
dar nu zise nimic. 

— Persoana nu a sosit încă, făcu el. Pot să întreb cine v-a 
trimis? 

Era prudent. 

— Ralph McCarthy, spuse Malko. 

Moksin clătină din cap liniştit. 

— Perfect. Doriţi puţin ceai? 

— Cu plăcere. 

Strigă un ordin puştiului care intrase împreună cu ei, iar 
acesta spălă putina imediat. Reveni cu o tavă pe care erau două 
ceşti ciobite pline cu un lichid gălbui şi amar. Uşa prăvăliei se 
întredeschise, iar în prag apăru un cerşetor. Ca un distribuitor 
automat de monede, Moksin puse câteva în mâna întinsă, apoi 
încuie uşa cu cheia. 

Neliniştit, Malko aruncă o privire discretă la ceasul său. Se 
făcuse două şi jumătate. 

— Frumos ceas, observă Moksin. 

O bătaie uşoară îl salvă pe Malko să-i mai răspundă. 
Negustorul se ridică în picioare ca propulsat de o rachetă şi 
întredeschise uşa. In prăvălie se strecură imediat un bărbat 
corpolent, înalt, îmbrăcat în haine europene. Lui Malko îi deveni 
pe dată antipatic din cauza frunţii şi a bărbiei teşite, a nasului 
mare şi coroiat, a privirii puţin îndrăzneţe ascunse în spatele 
ochelarilor. Schimbă câteva cuvinte în paştu cu Moksin care i-l 
arătă pe Malko, apoi rosti în engleză: 

— Euvă las. 

Plecă, dar lăsă cheia pe dinăuntru. Malko se grăbi s-o încuie ca 
să aibă linişte. Nou-venitul se aşezase deja pe jos, apoi Malko 
făcu la fel. Se studiară câteva clipe, după aceea, bărbatul zise cu 
ezitare în glas: 

— Credeam că mă întâlnesc cu miss O'Leary. 

— Şi eu lucrez cu Ralph McCarthy, preciză Malko. Sunteţi 


45 


Hedjaz Rahim? 

— Da. 

Se scărpină în barbă. 

— Nu v-a văzut nimeni când aţi intrat aici? 

— Nu cred. 

Hedjaz Rahim nu-şi ascundea starea de nervozitate. 

— De ce aţi vrut să vă întâlniți cu mine? 

— Cred că îl cunoaşteţi pe Abdul Basin Karim... 

Afganul păru uşurat. 

— Da, suntem prieteni vechi. 

— Vreau să mi-l găsiţi. 

— Aş putea încerca, dar nu sunt sigur că va accepta să se 
întâlnească cu dumneavoastră. E foarte neîncrezător. 

— Aţi vorbit de curând cu el? 

— Da, i-am spus şi domnului McCarthy. 

— Karim nu v-a spus nimic deosebit? 

— Nu. 

— V-a spus cumva unde se află? 

— Nu, l-am sunat la telefonul celular. 

Întrebările lui Malko începuseră în mod vădit să-l supere pe 
Hedjaz Rahim care îl întrebă: 

— De ce vreţi să vă întâlniți cu el? 

— Excelentă întrebare, zise Malko, zâmbindu-i cu nelinişte. Aţi 
auzit vorbindu-se despre zborul 800 al companiei TWA care a 
fost aruncat în aer la plecarea din New York, pe 17 iulie anul 
trecut? 

— Da, bineînţeles, am citit despre el în ziare. De ce? 

— Avem toate motivele să credem că prietenul 
dumneavoastră Abdul Basin Karim se află la originea acestui 
atentat. 

Figura lui Hedjaz Rahim se descompuse, ca şi cum toate 
trăsăturile lui flasce s-ar fi topit. 

— Este imposibil, protestă el. A fost o crimă oribilă. 

— Mie îmi spuneţi, zise Malko. Acum înţelegeţi de ce îl caut pe 
Abdul Basin Karim şi de ce e preferabil să nu-i pomeniţi despre 
vizita mea? 

Privirea afganului se mută în altă parte. Cu o voce nesigură, el 
întrebă: 

— Ce doriţi să fac eu? 

Incepu să transpire, dar nu căldura era cauza. 

— Să-mi spuneţi unde se află, fără să-l alarmaţi, fireşte, ca să 


46 


putem acţiona. 

— O să-l omorâţi? 

— Nu, îl vom judeca. 

Hedjaz Rahim parcă nu-şi mai putea dezlipi privirea de pe 
mocheta roasă. 

— Nu ştiu dacă pot să dau de el, zise fără prea multă 
convingere. Călătoreşte mult, e foarte neîncrezător. 

Malko simţi că a venit timpul să-l zgâlţâie serios pe afgan. Cu 
gesturi calme, îşi scoase de sub cămaşă pistolul Tokarev cu 
ţeavă lungă şi îl aţinti spre el. 

— Aş putea să vă împuşc pe loc drept pedeapsă că îi luaţi 
apărarea unui terorist, îl avertiză el. Pentru că îl vom găsi pe 
Abdul Basin Karim cu sau fără ajutorul dumneavoastră. Eu sunt 
protejat de guvernul Statelor Unite, însă Ralph McCarthy ţine 
mult la dumneata. 

Livid, Hedjaz Rahim se uita fix la ţeava lungă şi neagră ca şi 
cum ar fi o cobră. 

— Ce trebuie să fac? întrebă el cu voce rugătoare. 

Malko se bucura în sinea lui. Afganul nu opusese nici un pic de 
rezistenţă. După bici, e bun şi zăhărelul. 

— Imi spuneţi unde se ascunde Abdul Basin Karim, dar 
bineînţeles, fără să afle şi nimeni nu va şti că ne-aţi ajutat. Drept 
răsplată, veţi primi o viză de şedere permanentă în Statele Unite 
pentru toată familia. In plus, după ce se va termina totul, veţi 
primi o primă de două milioane de dolari şi o nouă identitate 
pentru liniştea dumneavoastră. 

Hedjaz Rahim nu răspunse. Malko simţea că e nehotărât. Se 
grăbi să-i dea lovitura de graţie. 

— Dacă refuzaţi sau trişaţi, vom răspândi pretutindeni zvonul 
că l-aţi trădat. Se pare că acest lucru va avea consecinţe foarte 
neplăcute, nu-i aşa? 

Afganul îşi scoase ochelarii, apoi îi puse la loc şi trase adânc 
aer în piept. Mărul lui Adam se plimba de sus în jos. 

— Va fi foarte greu, îl preveni el. 

Alesese drumul cel bun. Malko se ridică. Nu mai avea rost să 
lungească discuţia. i 

— Este urgent, adăugă el. Indată ce veţi avea ceva să-mi 
spuneţi, anunţaţi-l pe domnul McCarthy prin intermediul lui 
Moskin. Că am adus vorba, ce legătură aveţi cu el? 

Hedjaz Rahim se ridicase şi el. 

— Am o echipă care ţese covoare de artizanat în taberele de 


47 


refugiaţi, îi explică el. El le exportă. 

Îi întinse o mână moale lui Malko fără să-l privească. 

— O să ies eu primul, zise el. 

Descuie uşa şi dispăru în galerie. 

Malko aşteptă câteva minute, apoi opri aparatul de climatizare 
şi ieşi rugându-se ca trucul lui să fi reuşit. Dacă, din cauza fricii, 
Hedjaz Rahim va dispărea, nu mai avea nici un mijloc prin care 
să-l poată găsi pe Abdul Basin Karim. 

lar dacă Rahim îi va aduce la cunoştinţă că Abdul Basin Karim 
s-a întâlnit cu Bin Laden dincolo de graniţă, rezultatul nu va fi 
nici el mai bun. De aceea, nu i-a pomenit de Bin Laden. Ar fi prea 
uşor pentru Hedjaz Rahim să spună că prietenul său s-a refugiat 
în Afganistan. Şi o ipoteză ce nu putea fi verificată. 

Afganistanul se află în plină fierbere. Talibanii avansau către 
Jallalabad şi spre regiunea unde se ascunde Osama Bin Laden. 
Nu era chiar momentul prielnic unei incursiuni search and Ki/P$. 

x 
x x 


De îndată ce ajunse pe Lady Reading Hospital Road, Hedjaz 
Rahim opri o ricşă şi se lăsă cu toată greutatea pe bancheta 
învelită în material plastic, iar inima îi bătea cu putere. De ani de 
zile scăpase destul de ieftin. Cât a durat războiul împotriva 
sovieticilor, a participat la rezistenţă în sânul grupării Sayyaf, 
împreună cu Abdul Basin Karim. Acesta se afla pe atunci alături 
de Osama Bin Laden în Afganistan. El, Hedjaz Rahim, a organizat 
convoaiele cu arme care plecau din Peshawar şi până la 
depozitele de muniții situate în cele mai îndepărtate colţuri ale 
Afganistanului, unde ruşii nu se aventurau niciodată... Dar nu a 
tras nici măcar un singur foc de armă. 

După ce Jihadul s-a destrămat, drumurile lor s-au despărţit. 
Datorită relaţiilor lui cu membrii rezistenţei, Hedjaz Rahim a 
reuşit să-şi găsească o slujbă ca director al unei organizaţii 
neguvernamentale, funcţie ce îi permite un trai modest. Abdul 
Basin Karim a continuat să militeze în mişcarea fundamentalistă 
din cadrul grupurilor radicalilor islamişti. 

Se întâlneau câteodată şi purtau discuţii aprinse despre Islam. 
Karim a efectuat şi un stagiu la Universitatea islamică din 
Islamabad de unde a ieşit „galvanizat”, pregătit pentru noi 
războaie. Hedjaz Rahim s-a mirat şi el de transformarea acestuia: 
prietenul său părea că este mistuit de un foc interior care îl 


16 Caută şi ucide (n.a.). 


48 


împingea să refacă Jihadul, însă sub aspecte noi. 

Din prudenţă, nu-i punea prea multe întrebări, dar Abdul Basin 
Karim i-a mărturisit totuşi că a fost să lupte în Cecenia şi că a 
avut legături cu membrii din rezistenţa palestiniană din Iordania. 
Se lansa în lungi diatribe la adresa israelienilor şi a americanilor 
care îi masacrau pe palestinieni. In timpul bombardamentelor 
artileriei israeliene de la Canaa în sudul Libanului, care a făcut o 
sută de victime printre civilii libanezi, Karim l-a sunat din Statele 
Unite ca să-i spună cât de mult l-a dezgustat acest lucru. 

Hedjaz Rahim a fost izbit de evoluţia lui: Karim nu a mai pus în 
gură nici un strop de alcool, s-a lăsat de fumat şi de femei. 
Spunea că Jihadul îl preocupa tot timpul. El, care de felul lui era 
imberb, afară de o mustăcioară firavă, îşi lăsase o barbă neagră 
care îi imprima aerul unui profet. Călătorea foarte mult, iar 
Hedjaz Rahim se întreba de unde făcea rost de bani pentru 
aceste deplasări. Ultima oară când a trecut prin Peshawar şi a 
mâncat la el, se plângea că trage mâţa de coadă. 

Prinsă în traficul de pe G.T. Road, ricşa nu avansa nici un pic. 
Hedjaz Rahim se gândea cu amărăciune că, dacă i-ar fi spus lui 
Ralph McCarthy că nu l-a mai văzut niciodată pe Abdul Basin 
Karim, acum nu şi-ar mai face atâta sânge rău şi nu şi-ar risca 
viaţa de pomană. Plictisit de încurcătura de circulaţie şi asfixiat 
de gazele de eşapament, Rahim îi dădu cinci rupii şoferului 
ricşei, sări din ea şi continuă drumul pe jos. Mai avea de 
străbătut puţin până la următoarea intersecţie ca să ajungă pe 
Khyber Road, în partea cealaltă a Jinnah Park. Parcurse această 
mică distanţă aproape fugind, până când ajunse în dreptul unei 
case maiestuoase, în stil colonial englezesc, cu nişte coloane 
albe încântătoare. In faţa ei stăteau de pază două santinele 
îmbrăcate în uniforma Frontier Corp. Nu se vedea nici o 
inscripţie. Spuse unde se duce şi îl lăsară să treacă. Nimeni nu 
intra în această locuinţă superbă, dacă nu era obligat. Nu se ştia 
dacă erai servit cu ceai sau ţi se smulgeau unghiile, căci era 
sediul Serviciului pakistanez de Informaţii. 

x 


* * 


După animația şi tumultul din Peshawar, University Town era o 
oază de linişte. Străzile lui rezidenţiale erau străbătute doar de 
biciclişti, de tricicluri şi de numeroase Jeepuri ale organizaţiilor 
neguvernamentale. Ralph McCarthy îl întâmpină pe Malko 
zâmbindu-i încurajator. 


49 


— Cum a mers? 

— Vom afla mai târziu, zise el precaut. 

După ce îi ascultă povestea, americanul luă din etuiul din piele 
bricheta Zippo de care nu s-a despărţit din Vietnam, aprinse o 
ţigară şi făcu un gest aprobator. 

— Se pare că am pornit-o bine. Hedjaz nu este un fanatic. Ştie 
că nu va găsi de două ori o asemenea ocazie. Nu uitaţi că 
Afganistanul este patria ralierilor şi a trădării. 

— Poate că sunt prea optimist, dar îmi pun unele întrebări în 
legătură cu ceea ce va urma, răspunse Malko. Să presupunem că 
Rahim ni-l aduce pe prietenul lui... 

Ralph McCarthy zâmbi. 

— Aveţi încredere în bătrânul Joe! O să organizeze absolut 
totul. La Islamabad, dispune de o casă sigură. O să-l aducă acolo 
pe Abdul Basin Karim şi o să-l punem să aleagă: ori două gloanţe 
în cap trase pe loc, ori un proces în America unde nu riscă decât 
vreo trei sau patru ani de închisoare, dacă ne spune unde este 
şeful lui, Bin Laden. După părerea mea, nu va pregeta nici o 
clipă. Uneori mai poţi evada dintr-o închisoare, însă dintr-un 
coşciug, n-am auzit. (Se uită la ceas.) Acum vă las. Mă deghizez 
şi fug. Am o întâlnire în seara asta cu o „legătură” în zona 


triburilor. 
x 


* * 


Maiorul Iftikar Baig, însărcinatul cu  „tratarea” surselor 
nepakistaneze din cadrul IŞI, fixă câteva clipe unul dintre 
ventilatoarele din tavan care se învârteau alene. Făceau un aer 
îmbâcsit şi fierbinte, căci pentru administraţia pakistaneză aerul 
condiţionat era un lux necunoscut încă. 

Tot în aceeaşi încăpere, dar puţin mai încolo, doi scribi bărboşi 
transcriau nişte indicaţii în registre voluminoase pe care le 
aşezau în teancuri pe etajerele aşezate pe toţi pereţii camerei 
care se bâţâiau. Aveau cu ce să hrănească mai multe generaţii 
de şobolani. Arhivele IŞI rezistaseră cu destulă greutate în 
umiditate şi printre rozătoare. 

Teoretic, biroul acesta ţinea de Special Branch, însărcinată cu 
supravegherea cetăţenilor străini, adică toţi aceia ce deţineau 
yeflow card (cartea galbenă) eliberată de Commissionership of 
Afganistan Refugees: adică de soldaţii făcuţi dispăruţi din Jihad, 
de musulmanii din toate ţările care s-au luptat cu ruşii în 
Afganistan. Situaţia lor făcea din ei informatorii visaţi. Ca să eviţi 


50 


toată tevatura administrativă cu autorităţile pakistaneze, era 
atât de simplu să „divulgi” câteva informaţii la o ceaşcă de ceai 
cu un ofiţer din IŞI. Acesta era cazul lui Hedjaz Rahim care a 
înţeles de multă vreme că este mai bine să fii de partea celui mai 
puternic. 

Recitindu-şi raportul scris cu litere caligrafice, maiorul Baiq îşi 
dădu seama că abia primise o informaţie bombă. Gândul că un 
cetăţean pakistanez este implicat într-un atentat îndreptat 
împotriva unui avion aparţinând unei companii americane îl lua 
cu sudori reci. După plecarea lui Hedjaz Rahim, scoase fişa lui 
Abdul Basin Karim. Toţi „afganii” aveau fişe de multă vreme, iar 
dosarele lor se îmbogăţeau în mod regulat. In principiu, IŞI nu se 
amesteca în afacerile lor, ci numai în cazul în care erau în joc 
interesele Pakistanului. Şi aici erau în mod serios amestecate. 

Dacă americanii puneau mâna pe Abdul Basin Karim, sau dacă 
îi spuneau poliţiei pakistaneze unde să-l găsească, în mod sigur 
le vor cere să-l extrădeze în Statele Unite. De aici se vor ivi 
probleme politice grave. Nu poţi alunga un cetăţean din ţară, dar 
nici cu americanii nu era de glumit... în plus, omul trebuie să 
aibă prieteni. Exemplul Ambasadei Egiptului din Islamabad, 
dinamitată pentru că a acordat prea uşor extrădarea, dă de 
gândit. 

Maiorul Baiq luă din nou fişa lui Abdul Basin Karim în care era 
menţionată numai sosirea în Lahore. Verificase deja cele două 
adrese înscrise în document. Una, la un hotel, cealaltă, într-o 
casă demolată de atunci. Bineînţeles că Hedjaz Rahim a susţinut 
că nu ştie unde se află Karim. Prefera să vândă preţioasele 
informaţii prietenilor săi americani. Maiorul Baiq avea tot 
interesul să-l găsească şi încă foarte repede. 

Hedjaz Rahim lăsase totuşi să se înţeleagă că, după părerea 
lui, Abdul Basin Karim se afla în Islamabad, căci avea numeroşi 
prieteni la universitatea din acest oraş. 

Maiorul lftikar Baiq nu şovăi prea mult timp. Dacă se 
mulțumea să transmită informaţiile pe care le deţinea, altă mână 
va scoate castanele din foc. Or, el era foarte nerăbdător să se 
mute la Karachi, unde bacşişurile erau mai numeroase decât la 
Peshawar. Un prieten de-al lui, ofiţer la vama pakistaneză, 
reuşise să facă rost pentru vila lui de un mobilier complet stil 
„Art deco”, creaţie a lui Claude Dalie, doar confiscând o parte din 
transportul destinat bogătaşilor pakistanezi din Rawalpindi, mari 
proprietari de terenuri care visau doar Parisul şi Londra. Il sună 


51 


pe şoferul lui care veni în goană. 

— Fă plinul că plecăm la Islamabad. 

După douăzeci de minute, maşina lui, un Nissan negru cu 
geamuri fumurii rula pe G.T. Road. 


52 


Capitolul VI 


Malko petrecuse două zile închis în University Town fără să 
facă nimic. Incercase să dea de urma lui Sayed Gul, şeful afgan 
al Serviciilor de Informaţii ale mujahedinilor, dar acolo unde se 
găseau birourile, funcţiona de acum o întreprindere de 
transporturi. Nici măcar Perverst, şoferul lui, nu putuse obţine 
vreo informaţie. Activitatea lui Malko din aceste zile s-a rezumat 
la o luptă îndelungată împotriva muştelor şi ţânţarilor care îl 
atacau în roiuri compacte. Numai două camere erau dotate cu 
aer condiţionat, dar tot timpul se întrerupea curentul, în câteva 
minute, atmosfera devenea jilavă, sufocantă, iar căldura 
împiedica pielea să respire. 

In ajun, Ralph McCarthy îl condusese pe Malko într-o plimbare 
la Hayatbad, în vest, în prelungirea lui University Town. Înainte, 
acolo nu era decât deşert. Această pustietate fusese 
transformată într-un elegant cartier rezidenţial, fără strop de 
verdeață, care muşca în continuare din deşert. Case noi şi urâte 
înconjurate de ziduri erau semănate în această imensitate 
pietroasă. Cartierele erau denumite numai cu litere, iar străzile 
aveau numere. Nu văzu nici un magazin, ci numai praf şi câţiva 
salcâmi piperniciţi sub un soare de plumb şi, în depărtare, linia 
movulie a munţilor ce despărţeau Pakistanul de Afganistan. 

Jeepul lui Ralph McCarthy ridica nori de praf pe străzile pustii. 
Nu era nici ţipenie: oamenii nu mergeau decât cu maşinile, 
distanţele fiind prea mari. Numai câteva case erau luxoase, cu 
coloane dorice, cu terase şi cu o pădure de antene de satelit. 

— Aici se urzesc multe chestii, spuse americanul. Toate casele 
astea au fost construite de bogătaşii pakistanezi. Uneori le 
închiriază anumitor membri ai organizaţiilor teroriste care nu 
rămân decât câteva luni şi îşi dau nume false. Sau unor şefi din 
organizaţiile neguvernamentale care servesc adesea drept 
paravan. 

Reveniră pe Rahman Baba Road ca să o ia pe Dorothy O'Leary 
care era foarte agitată. 

— A sunat Moskin, spuse ea. Am întâlnire la magazinul lui la 
ora cinci. A cerut să mă duc eu. 

— De ce? 

— Nu mi-a spus. 


53 


— Mergem şi noi. Ca să te acoperim, zise americanul tranşant. 
Nu-mi place chestia asta. 
— Vă temeţi de ceva? îl întrebă Malko. 
— De lovitura de pumnal bestială şi feroce ca să ne sature de 
atâta curiozitate. 
x 
x x 


Dorothy O'Leary intră prima în Indersher, ca orice femeie 
învăluită în chaari. Malko şi Ralph, care veniseră mai devreme cu 
maşina, o văzuseră coborând dintr-o ricşă şi verificară dacă a 
urmărit-o cineva. La rândul lui, Malko intră în galerie, în timp ce 
americanul rămase la intrare. 

Era atâta vânzoleală ca întotdeauna şi Malko o urmări pe 
tânără fără probleme până la Shenwari Piaza. O zări intrând în 
prăvălia lui Moskin. Aceasta ieşi aproape imediat şi se îndreptă 
spre partea din dreapta a curţii. Malko se aplecă şi îl văzu pe 
Ralph McCarthy care se plimba pe la parter prin faţa covoarelor. 

Se scurseră câteva minute, apoi uşa magazinului se deschise 
şi apăru o femeie care nu era Dorothy, Aceasta purta un voal 
negru ce îi acoperea faţa, lăsând loc doar în dreptul ochilor. Ea 
se îndepărtă cu repeziciune. Lui Malko îi îngheţă sângele în vene. 
Se grăbi să ajungă la prăvălie când apăru în raza lui vizuală şi 
chadri-ul verde al lui Dorothy. Liniştit, se mulţumi s-o urmeze la 
distanţă. Ea luă din nou o ricşă, iar cei doi bărbaţi se duseră la 
Nissanul americanului. Bineînţeles că au ajuns pe Rahman Baba 
Road înaintea ei. 

Când ajunse în sfârşit şi ea, scoase de sub chaari un pachet pe 
care i-l întinse lui Malko. În el erau patru paşapoarte. El le răsfoi. 
Aparţineau lui Hedjaz Rahim, soţiei şi celor doi copii ai lor. 
Dorothy ieşi transpirată de sub veşmintele ei. 

— Era soţia lui Rahim, spuse ea. Nu vorbeşte decât dari şi 
paştu. Se pare că trebuie să obţineţi vizele americane. Indată ce 
le veţi avea, eu îl anunţ pe Moskin prin telefon propunându-i 
vânzarea unei bijuterii. Atunci va fixa o întâlnire cu Hedjaz 
Rahim. 

Malko şi Ralph se priviră: această ofertă însemna că Rahim l-a 
localizat pe Abdul Basin Karim şi acum era rândul lor să intre în 
joc. 

— Nemernicul a rezolvat-o repede, scrâşni McCarthy. Nu 
trebuie să ne culcăm pe o ureche. Nu se ştie cât timp va sta 
acolo ordinarul celălalt. 


54 


— Plec imediat la Islamabad, zise Malko. 

Dorothy O'Leary îi zâmbi. Se vedea cât de colo că moare de 
nerăbdare să-l însoţească. Dar lui nu îi stătea capul acum la asta. 

— İl anunţ pe Joe să vă rezerve o cameră la Marriott. 

Dezamăgită că nu pleacă şi ea, Dorothy aprinse o Gauloise 
blonde şi se năpusti spre dulapul încuiat unde îşi ţinea comorile. 
Scoase o sticlă de tequila „Tres Maguyes”, una de Cointreau şi îşi 


prepară un „Original Mărgărită” foarte tare. 
x 


* * 


Noaptea, cursa camioanelor şi a Flying Coaches - autobuzele 
ce leagă Peshawar de Islamabad care gonesc nebuneşte - era şi 
mai impresionantă. Dar trebuia totuşi să ai inima tare ca să 
rămâi calm. Malko se grăbea să ajungă la Islamabad. Gândul de 
a căuta în străfundurile Pakistanului un terorist precum Abdul 
Basin Karim era extrem de reconfortant. Simţea un dezgust 
profund pentru asemenea terorişti care luau ostatici, se 
răzbunau orbeşte pe oameni nevinovaţi fără să aibă altă grijă 
decât să provoace teroarea şi groaza. Probabil că de pe 
aeroportul Kennedy, unde aştepta cursa pentru Pakistan, Abdul 
Basin Karim văzuse explozia avionului cu zborul 800. Poate că 
acest lucru nici nu l-a mişcat, fiind adâncit în nebunia, lui 
ucigaşă. 

O deviere bruscă a maşinii îl smulse din gândurile lui. Avusese 
impresia că Perverst alunecase pe o pantă... Un autobuz îi depăşi 
la câţiva centimetri în sunetul strident al claxonului. Apoi, îşi 


reluară drumul normal până la Islamabad. 
x 


* * 


Joe Hickerson se juca cu capacul brichetei aprinzând-o şi 
stingând-o maşinal făcând-o să ţăcăne în timp ce se uita la cele 
patru paşapoarte de pe biroul ambasadorului. Şi după patruzeci 
şi cinci de ani, flacăra nemuritoarei Zippo era la fel de vie. Era 
singura lui mulţumire din dimineaţa aceasta. 

Ajuns la ambasadă, Malko descoperise nenorocirea. Orice 
eliberare  „excepţională”, adică fără un acord prealabil al 
Serviciului Imigrări, era în subordinea ambasadorului. Or, acesta 
din urmă, Hugh Simmons, nu era chiar atât de maleabil. De 
aceea Malko şi Hickerson se aflau în biroul lui. Foarte protocolar, 
Hugh Simmson arătă cu degetul spre cele patru paşapoarte. 

— Cine mă poate convinge că aceste persoane nu vor ajunge 


55 


pur şi simplu în Statele Unite şi vor rămâne acolo fără să-şi ţină 
angajamentele? îi întrebă el. Am nevoie de o derogare de la 
Departamentul de Stat care nu poate fi obţinută decât de la Casa 
Albă. 

— Cât timp vă va lua acest lucru? îl întrebă Malko. 

— Cred că vreo două săptămâni. 

Joe Hickerson lăsă capul în jos, în timp ce Malko încerca să-şi 
înfrâneze furia care îl cuprindea. 

— Domnule ambasador, pledă el, eliberarea acestor vize va 
permite arestarea vinovatului care a aruncat în aer zborul 800 al 
companiei TWA, ce a costat viaţa a două sute treizeci de 
persoane nevinovate. Preşedintele Statelor Unite a semnat un 
acord secret prin care ne dă undă verde să-l arestăm pe individ. 
lar prin el, vom putea ajunge la sponsor, adevărata persoană 
răspunzătoare, adică Osama Bin Laden. 

Dintr-o dată, ambasadorul păru descumpănit. 

— Presupun că domnul Bin Laden este căutat în mod oficial? 
întrebă el. La fel ca şi Abdul Basin Karim. 

Malko îi răspunse cât se poate de calm. 

— Domnule ambasador, în prezent, nu am strâns destule 
dovezi împotriva acestor doi oameni ca să-i putem aduce în faţa 
Instanţei judecătoreşti. Cu toate acestea, avem destule elemente 
care să ne permită să-i declarăm vinovaţi. 

Ambasadorul îşi punea întruna picior peste picior, apoi le 
aşeza la loc, vizibil încurcat. Se ridică, adună paşapoartele şi i le 
întinse lui Joe Hickerson, ceea ce însemna că întrevederea a luat 
sfârşit. 

— Mi-e teamă că nu vă pot ajuta, zise el cu descurajare în 
glas. Chiar dumneavoastră mi-aţi spus că acest individ are 
legătură cu o reţea teroristă periculoasă. Gândiţi-vă că, odată 
ajuns în Statele Unite, se dedă la activităţi... ilegale. Atunci eu 
voi fi scos răspunzător. Trebuie să trimit imediat o telegramă la 
Departamentul de Stat ca să rezolve cei de acolo problema. 
Puteţi şi dumneavoastră să luaţi legătura cu Franck Capistrano. 
El poate să vă ajute. 

Ca un bun diplomat ce este, s-a spălat pe mâini. 

Joe Hickerson şi Malko ieşiră pe culoar. Şeful Centralei CIA 
spumega de furie. 

— Face pe el de frică, zise el cu ciudă. Dacă Abdul Basin Karim 
ne scapă printre degete din cauza lui, mă voi strădui s-o ia în 
bot. 


56 


Adâncit în gândurile lui, Malko nu spuse nimic. Aşteptă până 
ajunseră din nou în biroul şefului centralei, apoi îl întrebă: 

— Vă înţelegeţi bine cu consulul? 

— Cu John Adams? Cum să nu, de ce? 

— Am putea încerca ceva. La ce oră se duce ambasadorul la 
masă? 

— Pe la unu. De ce? 

— Să aşteptăm până atunci. După aceea, ne vom duce la John 
Adams şi îi vom spune că ambasadorul a fost de acord să aprobe 
vizele. Doar el le semnează şi aplică ştampilele necesare pe 
paşapoarte, nu-i aşa? 

Joe Hickerson pălise. Scoase pachetul de ţigări şi îşi aprinse 
veşnica lui Gauloise blonde ca să-şi dea importanţă, apoi rosti cu 
o voce nesigură: 

— Riscăm să provocăm un scandal îngrozitor! n 

Ambasadorul va afla cu siguranţă şi va anula vizele. In privința 

mea... 
— Ştiu, fu de acord Malko, dar am nevoie de aceste patru vize. 
Altminteri, acţiunea noastră se duce la fund. De unde ştiţi că în 
clipa asta Abdul Basin Karim nu se pregăteşte să-şi ia tălpăşiţa 
ca să arunce în aer alt avion? 

Joe Hickerson nu răspunse, dar trăgea vârtos din ţigară. Lui 
Malko îi era milă de el, căci nu era decât un onest şef de centrală 
aflat în pragul pensionării şi nimeni nu-l pregătise pentru 
asemenea situaţii. In serviciul de informaţii puteai fi un erou, dar, 
la fel de bine, puteai fi efectiv îngrozit de atâta birocraţie. 

— Bine, mă duc să mă întâlnesc cu John, zise Hickerson. Şi să 
le ia naiba de consecinţe! 

— Vă va ajuta Franck Capistrano, îi promise Malko. Vin şi eu cu 


dumneavoastră. 
x 


* * 


John Adams era un bărbos fermecător cu privirea blândă, 
exilat într-un vast birou de la parter, la care se ajungea 
străbătând un culoar interminabil. II admonestă cu blândeţe pe 
Malko: 

— Mi-aţi furat şoferul! Perverst îmi lipseşte atât de mult. Ce vă 
aduce pe aici? 

Joe Hickerson puse cele patru paşapoarte pe biroul lui. 

— Am o treabă pentru tine. Uite nişte vize de rezident. Sunt 
urgente. 


57 


Consulul frunzări rapid cele patru documente şi ridică privirea 
vădit surprins: 

— Asta e tot? Nu sunt însoţite de nici un dosar. Oamenii ăştia 
locuiesc la Peshawar, este datoria Consulatului nostru de acolo 
să elibereze aceste vize. 

Joe Hickerson se aşteptase la o asemenea reacţie din partea 
lui. li răspunse fără să se tulbure: 

— Eliberarea acestor vize face parte dintr-o „operaţiune de 
acoperire” despre care nu am dreptul să-ţi spun nimic. 

— Aţi vorbit cu domnul Simmons? El trebuie să... 

Malko îl întrerupse imediat: 

— Venim din biroul lui, făcu el vrând să vină în ajutorul lui 
Hickerson. El ne-a trimis la dumneavoastră. E vorba despre o 
atribuţie „în afara regulilor”. 

John Adams zâmbi încurcat. 

— In cazul acesta, cred că totul e în ordine. Totuşi îi voi da un 
telefon domnului Simmons ca să respectăm ierarhia. Se va simţi 
vexat dacă nu îl anunţ... 

— Please, do it! fu de acord Hickerson. 

Cei doi bărbaţi aşteptară nemişcaţi în timp ce consulul ridica 
receptorul. 

— A plecat să mănânce, zise el, după ce vorbise cu secretara 
acestuia. Reveniţi pe la trei, voi pregăti eu totul. 

Surâsul blajin al lui Joe Hickerson se lărgi şi mai mult pe buze. 

— John, zise el, este un serviciu personal pe care ţi-l cer. 
Domnul Malko Linge pleacă la Peshawar chiar acum şi are 
neapărată nevoie de aceste vize. Este vorba de o operaţiune de 
nimicire a unei reţele de terorişti. Domnul Rahim şi familia lui 
sunt martori ai acuzării. La Peshawar, viaţa lor este în pericol, 
iată de ce vă propun să acordaţi aceste vize imediat. Domnul 
Linge le ia cu el. lar noi ne ducem să mâncăm. 

— Bine, aprobă consulul după câteva clipe de gândire. 

Malko şi Joe Hickerson îşi ţinură respiraţia în timp ce el aplica 
grijuliu vizele pe cele patru paşapoarte, adăugând câte un timbru 
sec plus semnătura. După ce termină, îi înmână documentele lui 
Malko. 

— Trebuie regularizate, zise el. Când ajung, trebuie să se 
prezinte la Serviciul Imigrări. 

— İl conduc pe domnul Linge, îi spuse Joe Hickerson. 

Când ajunseră pe coridor, îi strânse îndelung mâna lui Malko. 

— Voi trece prin momente dificile, îi zise el cu o voce fără 


58 


inflexiuni. Cred că nici nu mi-e prea foame. 
x 


* * 


Maiorul Iftikar Baiq se opri câteva clipe cu privirea tulbure. De 
când ajunsese la sediul IŞI din Islamabad, tria fişe de hotel. 
Informaţia lui fusese luată în serios. Şeful IŞI a cerut imediat o 
audienţă la ministrul de interne, ca să obţină instrucţiuni în 
privinţa sorții lui Abdul Basin Karim. Dacă ceea ce îi destăinuise 
Hedjaz Rahim se adeverea, americanii vor cere extrădarea 
acestuia. Administraţia pakistaneză trebuie să fi acţionat deja. 
Karim era un pakistanez, în concluzie, nu putea fi extrădat. Asta 
în principiu. Insă presiunea americanilor era teribilă, iar 
Pakistanul nu prea îşi permitea să-i refuze deoarece îi asigura 
cea mai mare parte a armamentului... 

Maiorul Baiq s-a instalat la hotelul Ambassador, situat pe 
marele bulevard Khyaban-E-Suhrawardy, chiar lângă sediul IŞI şi 
a cerut toate fişele poliţiei unde figurau hotelurile şi casele de 
oaspeţi din Islamabad. Dacă americanii îl găseau pe Karim 
înaintea lor, putea să-şi bage degetele undeva. 

După ce scormoni prin pilaful cu carne de oaie, îşi reluă 
cercetările, încercând să alunge din minte un gând care îl 
descuraja. Un om ca Abdul Basin Karim putea să deţină mai 
multe paşapoarte. In cazul acesta, va da cu băţu-n baltă. Se 
blestemă că nu l-a constrâns pe Rahim să-i dezvăluie adresa 
prietenului său. Abia pe la ora patru, găsi fişa pe care o căuta. 

Abdul Basin Karim. Sosit la Peshawar pe 19 septembrie. 
Plecarea în Lahore pe 26. A locuit în casa de oaspeţi din cartierul 
F.7, pe strada 23, casa numărul 4. 

In Islamabad, străzile şi cartierele nu au nume, decât în rare 
excepţii. Oraşul era împărţit în parcele, desemnate numai cu 
litere şi cifre. Maiorul Baiq scoase fişa şi o puse în buzunar. Acum 
era rândul superiorilor lui să acţioneze. Dar trebuia s-o facă 
repede, căci teroristul putea pleca şi poimâine. 

x 


* * 


Înainte de a ajunge în Attock, întârziaseră din cauza unui 
accident groaznic. Două autobuze se răsturnaseră chiar în 
mijlocul drumului, strivite în totalitate de buştenii rostogoliţi 
dintr-un camion care îşi pierduse direcţia. 

Malko se uita la ceas în timp ce gândul îi zbura la Joe 
Hickerson. Era neliniştit. Dacă ajungea prea târziu la Peshawar, 


59 


pierdea o zi întreagă ca să ia legătura cu Moksin. 

In fine, Perverst se opri în faţa casei de pe Rahman Baba Road 
şi claxonă. Le deschise Ralph McCarthy, vizibil tulburat. 

— A sunat Joe, anunţă el. Ambasadorul, i-a cerut să se ducă la 
el. Era foc de mâniat. În plus, a cerut Departamentului de Stat să 
anuleze vizele. 

— İl anunţ imediat pe Franck Capistrano, promise Malko. Nici 
nu încape în vorbă ca Joe Hickerson să fie sancţionat. 

Intrară în casă. In veşminte pakistaneze, Dorothy citea pe 
verandă. Zâmbetul pe care îl adresă lui Malko spunea mai mult 
decât orice. 

— Trebuie să-i telefonaţi imediat lui Moksin, o rugă Malko. 
Vreau să mă întâlnesc cu Rahim cât mai curând posibil. Ea se şi 
duse la telefon. Convorbirea dură puţin. 

— Mă sună el, zise tânăra. N 

— Haideţi să mâncăm la Salateen, le propuse Ralph. In seara 
asta nu avem ce face. 

După o jumătate de oră, îşi parca Nissanul lângă o vacă 
priponită pe Cinema Road, una dintre străzile principale din 
Khyber Bazar. Căldura era încă înăbuşitoare, iar fumul înecăcios 
ce ieşea din nenumăratele restaurante în aer liber îţi dădea mai 
degrabă impresia de măcelărie decât de bucătărie. Unele prăvălii 
erau închise cu obloane din fier, numai vânzătorii de fructe şi de 
legume mai aveau încă deschis la lumina unor becuri fără abajur. 

Urcară pe o scară întortocheată ce ducea la primul etaj în clipa 
în care difuzoarele moscheei vecine din Mahabat Khan începură 
să vibreze, chemându-i pe credincioşi la ultima rugăciune de 
seară, „Isha”. 

In salon domnea o veselie ca într-o cameră de gazare, luminat 
fiind de tuburi de neon roz şi verzi care împrăştiau o lumină 
palidă şi lugubră. Ascunse de privirile indiscrete în separeuri din 
lemn, mai multe familii se ghiftuiau în mijlocul ţipetelor plozilor. 

Comandară veşnicul chicken tikka şi chicheskebab din carne 
tocată cu raita, un oribil „sos picant cu iaurt. Malko era îngrijorat. 

— Dacă se iveşte vreo problemă, vă va fi greu să-l găsiţi pe 
Karim cu ajutorul legăturilor pe care le aveţi? 

Americanul înghiţi un dumicat mare de nan” înmuiată în sos, 
apoi îi răspunse: 

— Nu sunt sigur. Mi-ar lua prea mult timp. Rețelele tipului 
ăstuia sunt cam „etanşe”. Osama Bin Laden are braţul lung şi 


17 Pâine pakistaneză în formă de plăcintă (n.a.). 


60 


încă mulţi prieteni în sânul Serviciilor de Informaţii pakistaneze. 

În timp ce ei discutau, Dorothy s-a dus la toaletă. Se întoarse 
indignată. 

— M-a urmărit un tip şi m-a pipăit pe fund în timp ce mă 
spălam pe mâini! Pe deasupra se mai şi hlizea. 

— Cred că toate străinele sunt stricate, conchise Ralph 
McCarthy filosofând. Să mergem, bem ceva acasă. 

Când ieşiră de la Sa/ateen, aproape toate prăvăliile din bazar 
erau închise. În timp ce deschidea uşa, paznicul mormăi ceva la 
adresa lui Dorothy. Aceasta exclamă plină de bucurie: 

— A sunat. Trebuie să vă duceţi la cinematograful Shumer, 
mâine, la ultimul spectacol. 

— La cinema? 

— Este cel mai mare din Peshawar, ţinu să precizeze Ralph. Un 
loc liniştit şi discret, numai bun pentru o întâlnire. Veniţi, trebuie 
să bem pentru chestia asta! 

Scoase dintr-un dulap o sticlă de coniac Gaston de Lagrange 
VSOP neîncepută şi nişte pahare. Cât ai clipi, prepară pentru toţi 
trei câte un cocteil cu sifon, apoi ridică paharul. 

— Pentru întâlnirea dumneavoastră! 

Băură. După aceea, americanul, mucalit cum era, adăugă: 

— Sper că Rahim nu vă va vinde gogoşi. Pentru vizele anulate, 
ar fi chit. 

Văzând figura lui Malko, zise pe un ton serios: 

— Am glumit. Cred că joacă cinstit. Pentru el, două milioane 
de dolari reprezintă o sumă imensă, nesperată, l-ar omori şi pe 
tat-su şi pe mă-sa ca să câştige atâta bănet. O mică trădare 


acolo... 
x 


* * 


Shumer era un cinematograf mare şi modern, situat în capătul 
străzii Passagi, nu departe de Pear/ Continental şi de terenul de 
polo, la nord de Khyber Bazar, într-un cartier destul de cunoscut 
cu magazine şi case vechi din chirpici. Malko înconjură o rotondă 
unde se afla un post de poliţie şi opri maşina în faţa 
cinematografului. Clădirea nu dădea direct în stradă. Ca să intri, 
trebuia să străbaţi o curte în care erau parcate deja câteva 
maşini. Îl lăsă pe Perverst în Toyota şi se duse la ghişeu să 
cumpere un bilet. 

— Şaizeci de rupii, zise funcţionarul. 

Era cam scump... însă străinii trebuiau să plătească cel puţin 


61 


dublu. Filmul începuse deja. 

Se duse la balcon care era pe jumătate gol. Rula un film 
indian. Sunetele stridente ale cântăreţei care îşi legăna şoldurile 
biciuită de ploaie în faţa unui june-prim cu figură de nerod 
umpleau sala răcorită cu aer condiţionat. Indienii sunt înnebuniţi 
după dansurile în ploaie. Poate şi pentru faptul că stropii udau 
veşmintele actriţelor sub care se ghiceau întotdeauna nişte sâni 
de neuitat... Filmul nu era nici mai prost, nici mai bun ca 
celelalte. Intr-o ţară atât de austeră ca Pakistanul, chiar şi filmele 
fără cea mai neînsemnată pornografie, presărate cu un erotism 
siropos de prost gust, erau fascinante. De îndată ce se obişnui cu 
întunericul, Malko se uită prin sală. El era singurul străin de 
acolo. Nici urmă de Hedjaz Rahim. Inalt cum era, l-ar fi remarcat 
uşor pe afgan. 

Malko se duse la parter unde mai era puţină lume. Se plimbă 
pe cele două culoare, fiind uşor de reperat. Dar nu se întâmplă 
nimic. Sătul de ţipetele ascuţite ale cântăreţei, se hotărî să-l 
aştepte pe Rahim în curte. 

Când ajunse acolo, avu o mare surpriză. Porţile din fier ce 
dădeau în stradă erau închise, iar în faţa lor un mic grup stătea 
de pază. Se duse să ceară lămuriri, dar i se spuse că nimeni nu 
ieşea până când nu se termina spectacolul. Frustrat şi convins 
totodată că Rahim îi întinsese o cursă, urcă iarăşi la balcon 
străduindu-se în van să fie atent la ceea ce se petrecea pe ecran. 
Filmul era compus dintr-o suită de clipuri în care nişte fete 
superbe machiate strident se contorsionau de mama focului în 
faţa unor juni-primi care se distingeau prin neghiobie. 

Se scurse astfel o jumătate de oră. Cadranul luminos al 
ceasului arăta ora zece fără cinci în clipa în care zări o siluetă 
înaltă în capul scărilor. Era Hedjaz Rahim! Se ridică şi se duse în 
întâmpinarea afganului. 

Imediat ce se aşeză, Rahim îi şopti la ureche: 

— Aţi obţinut vizele? 

— Da, şuşoti Malko. L-aţi găsit pe Abdul Basin Karim? 

— Da. 

— Unde este? 

Rahim nu răspunse. Se uita fix la ecranul panoramic. Malko 
făcu şi el la fel şi imediat îşi dădu seama că rula alt film. 
Minunata producţie indiană fusese înlocuită cu una americană 
dublată în nemţeşte. Era în stilul unei comedii de situaţii. 
Acţiunea se petrecea în sala de aşteptare a unui medic în care se 


62 


aflau un bărbat şi o femeie. Filmul indian fusese mai bun. ÎI trase 
pe Rahim de mânecă. 

— Veniţi cu mine! 

— Aşteptaţi, suflă afganul. 

Malko înţelese după câteva clipe. Camera de luat vederi se 
mutase în cabinetul medicului. Aici decorul s-a schimbat. O 
infirmieră cu figură de vampă, cu halatul descheiat la toţi 
nasturii, dezvăluind un corset de care erau prinşi ciorapii lungi şi 
negri, stătea lungită pe o masă, cu picioarele pe umerii unui 
„practician” cu o mustață deasă şi neagră. Stând în picioare 
lângă masă, tocmai îi înfunda în pântece un sex demn să 
figureze în Guiness Book of Records. 

Pentru ca spectatorii să nu piardă nimic, el se afundă până la 
rădăcină, apoi ieşi cu încetineală voită, ca să-i fie măsuraţi în 
voie cei douăzeci şi cinci de centimetri ai organului său, după 
care o pătrunse din nou pe parteneră. 

Malko se uită în jurul lui. Bineînţeles că în sală erau numai 
bărbaţi. Aplecaţi în faţă, cu răsuflarea tăiată, erau captivaţi de 
spectacol. Şi cea mai mică muscă s-ar fi putut auzi. Fireşte, 
dialogul teuton le scăpa, dar le ajungeau imaginile. Hedjaz Rahim 
se aplecă la urechea lui Malko. 

— Asta se întâmplă de două ori pe săptămână, după ce se 
termină ultimul spectacol... Dar în loc de zece rupii, plăteşti 
şaizeci... însă este unica distracţie din Peshawar... 

Cu ocazia acestei întâlniri, obscenul afgan împletise utilul cu 
plăcutul. Malko era stupefiat. In această ţară islamică până la 
extrem, în care erau cenzurate femeile în furou, difuzarea 
filmelor porno în centrul oraşului, la doi paşi de comisariat, 
spunea multe despre ipocrizia islamiştilor... 

La capătul rândului, un spectator începu să se maseze între 
picioare cu mişcări de o regularitate suspectă. Doar nu s-o fi 
scărpinând. Dacă te uitai mai atent, toată sala se masturba de 
zor. Cu privirea fixată pe ecran, Hedjaz Rahim ar fi procedat şi el 
la fel, dacă nu ar fi fost Malko de faţă... în afara vizelor şi-a oferit 
un mic supliment de fericire. 

In sala de aşteptare, „pacienta” era pe cale să înghită cu 
nesaţ membrul vecinului său care se prefăcea că citeşte ziarul în 
continuare... 

Această clipă de răsfăţ, cu rară răspândire pe tărâm islamic, 
părea că a cufundat asistenţa într-o transă extatică. Atmosfera 
era electrizantă. In tot acest timp, în Afganistan, doar la cincizeci 


63 


de kilometri de aici, talibanii distrugeau casetele cu muzică 
„nelegiuită”. Adică tot ce nu însemna Coran. Dacă ar fi intrat 
unul dintre ei aici, ar fi căzut lat... 

Malko fu nevoit să suporte răbdător toate fazele acestui film, 
de la felaţii, la sodomie, trecând totuşi în revistă şi unele figuri 
liber alese. 

Din când în când se auzea din rândul spectatorilor câte un 
suspin: unul dintre ei tocmai şi-a amortizat cele şaizeci de rupii! 
Malko lăsă gândurile să vagabondeze în voie. Dacă Dorothy ar fi 
fost aici, ar fi fost mai puţin trist, dar, poate că prezenţa ei ar fi 
provocat o răzmeriţă... 

Copia filmului era din ce în ce mai proastă. Cu toate astea, 
Hedjaz Rahim s-a ridicat doar când a văzut pe ecran cuvântul 
The End. 

— Să ieşim pe-aici, suflă el. 

II conduse pe Malko într-o încăpere unde se serveau băuturi 
nealcoolice. Erau singuri, căci lumea se grăbea să meargă la 
culcare. 

— Poliţia nu intervine niciodată? îl întrebă Malko. 

— Niciodată! spuse afganul, primesc un bacşiş gras. De aceea 
v-am dat întâlnire aici. Arătaţi-mi vizele! 

Malko scoase cele patru paşapoarte din buzunar. Rahim 
examină îndelung fiecare viză în parte. Malko îl pândea cu mâna 
pe crosa pistolului. Dar afganul se mulţumi să pună paşapoartele 
la el în buzunar şi îi întinse o foaie de hârtie împăturită. Malko o 
desfăcu şi citi: Guest-House Su Casa. F.7 Street 23. House 4. 
Room 16. Islamabad. 

— Nu e la Peshawar? 

— Nu. 

— Sunteţi sigur? 

— leri am vorbit cu el. Am obţinut cu mare greutate adresa. 

— Cum aţi procedat? 

— Am reuşit să dau de numărul de la telefonul lui portabil. L- 
am sunat. De mine nu se teme. Ne cunoaştem de multă vreme. 

— Care e numărul? 

— 0531 81 1837. 

— Ce i-aţi zis? 

— Că vreau să mă întâlnesc cu el. Că m-am mai gândit şi că 
vreau să reintru în Jihad. 

— El ce a spus? 

— A fost de acord. Un bun musulman nu poate rămâne 


64 


indiferent în faţa suferințelor fraţilor săi. Să-mi fac loc în 
organizaţia lui. Mi-a dat întâlnire la Islamabad, i-am spus că nu 
pot veni decât peste trei zile. 

luda putea dormi liniştit. Schimbul era asigurat. 

— V-a spus ceva despre Bin Laden? 

— Nu, dar mi-e teamă. 

— Nu câştigi aşa uşor două milioane de dolari, făcu Malko 
simplu. Aveţi deja posibilitatea să intraţi în Statele Unite 
împreună cu familia. Cu vize adevărate. 

— Vă mulţumesc, zise încet grăsanul. Dar cum rămâne cu 
banii? 

— Aşteptaţi până când Abdul Basin Karim va fi în mâinile 
noastre. Voi lua legătura cu dumneavoastră prin intermediul lui 
Moksin. 

Hedjaz Rahim plecă primul. Porţile care dădeau în stradă 
fuseseră din nou deschise. Cinematograful era un loc de întâlnire 
excelent. Trebuie numai să aştepţi să schimbe filmul în fiecare 
săptămână. 

x 
* x 


— Nu trebuie să pierzi nici o secundă, îl sfătui Ralph McCarthy. 
Nu prea am încredere în Rahim. Se poate să-l fi anunţat pe Abdul 
Basin Karim ca să aibă timp s-o şteargă, iar pe urmă să facă pe 
neştiutorul. Să mergem la Islamabad. 

— Veniţi şi dumneavoastră? 

Americanul zâmbi. 

— Da. E totuşi o lovitură pe cinste, nu vreau s-o pierd. Acolo 
nu mă cunoaşte nimeni. Plecăm numaidecât. 

Ceasul lui Malko arăta ora unsprezece. 

— Indată ce se luminează de ziuă, ne ducem la casa de 
oaspeţi şi îl înhăţăm, zise în continuare americanul. Când îşi vor 
da seama pakistanezi, va fi prea târziu. 

După un sfert de oră, porniră la drum. Traficul era mai puţin 
aglomerat. Dar, ghinion, după ce parcurseră douăzeci de 
kilometri, din întuneric, apăru o vacă exact în mijlocul drumului. 

Ralph McCarthy a făcut tot ce a putut, însă aripa maşinii a 
lovit-o direct în cap. Malko avu impresia că este proiectat prin 
parbriz. Din fericire, Jeepul era solid, iar văcuţa, costelivă... Se 
rostogoli pe şosea mugind de ţi se rupea sufletul. Injurând, 
americanul sări din maşină, se îndreptă spre ea, scoase pistolul 
Beretta şi îi trase două gloanţe în cap, apoi se sui din nou la 


65 


volan. 

Restul drumului îl parcurseră fără alte probleme. Ajunşi la 
Islamabad, merseră către F.6 şi se opriră în faţa unei case mari 
dintr-un cartier rezidenţial. 

— O să-i spunem vestea cea bună lui Joe! zise el. 

Ralph McCarthy claxonă scurt o singură dată şi, după câteva 
minute, paznicul lui Joe Hickerson întredeschise poarta, ţinând în 
mână un pistol-mitralieră. La ora aceea - era trei dimineaţa - 
cartierul acesta liniştit era complet pustiu. Recunoscându-l pe 
american, servitorul deschise poarta atât cât să încapă maşina. 
La parter luminile erau aprinse. 

— Joe lucrează, remarcă Ralph McCarthy. Cu tâmpenia asta de 
nouă ore de decalaj de fus orar, la Washington nu e decât ora 
şase. 

Uşa se deschise, iar în prag apăru Joe Hickerson care fusese 
atras de gălăgie. Era doar în cămaşă, cu picioarele goale, cu 
ochii roşii ca la iepuri, îi fixă pe cei doi bărbaţi cu stupefacţie şi 
bâigui: 

— Ce naiba faceţi aici la ora asta? Talibanii au pus mâna pe 
Peshawar sau ce s-a întâmplat? 

— Ce vrei, veştile bune sau pe cele rele? zise Ralph McCarthy 
jovial. 

Joe Hickerson ridică spre ei o privire tulbure. Sticla de 
Defender veche de doisprezece ani pe jumătate goală de pe 
măsuţă explica starea în care se afla. 

— Bad news, first! spuse el. 

— Ne este foame, iar tu o să ne pregăteşti nişte ouă cu jumări, 
făcu prietenul lui râzând. 

Joe nu păru să fi priceput gluma. 

— Ştii unde e bucătăria... Eu sunt terminat, după ziua pe care 
am avut-o. Cei din Departamentul de Stat sunt turbaţi de furie. 
Treaba cu vizele pentru cei patru gooks a declanşat tărăboiul 
dracului. 

Ralph McCarthy se lăsă greoi pe canapea, înşfăcă pachetul de 
ţigări care zăcea pe măsuţă, aprinse una şi zise: 

— Joe, necazurile tale s-au sfârşit. Peste trei ore, îl vom prinde 
pe nenorocitul ăla de Abdul Basin Karim. 

Joe Hickerson părea lovit de trăsnet. 

— Glumiţi! făcu el cu o voce slabă. 

Ralph McCarthy scoase adresa din buzunar şi o puse pe masă. 

— Uite, nici nu e departe de tine. 


66 


Şeful Centralei CIA clătină din cap fără să poată scoate o 
vorbă. Se uită la ei. 

— Vreţi să spuneţi că l-aţi găsit pe fiul ăla de căţea care a 
aruncat în aer zborul 800?! 

— Exact, zise Ralph. O să-l smulgem din cuibuşorul lui călduţ 
imediat ce se va lumina de ziuă. După mine, cred că ar trebui să 
fim la ascunzătoare cam pe la ora şase. 

— Voi anunţa Langley, făcu Joe Hickerson recăpătându-şi puţin 
forţele. 

— Cool! îl linişti Ralph. Nu se ştie niciodată. Porcii de 
pakistanezi pot oricând să ne intercepteze convorbirile. 

— Ce vom face în continuare? 

— İn primul rând, ideea e să-l ascundem într-un loc discret ca 
să-l interogăm. Trebuie să ne ducă la Bin Laden. Pe urmă, îl 
scoatem din ţară şi îl trimitem în Statele Unite, răspunse Malko. 

Ralph McCarthy veni cu o sugestie: 

— Ar fi mai bine să-l ascundem la tine în pivniţă, unde ţii 
sticlele de Taittinger. Aici nu vine nimeni să te întrebe de 
sănătate, doar ai statut de diplomat... 

Joe Hickerson ridică din umeri oftând din greu: 

— Cât mai am... Aşa o să fac şi eu ceva. Bine, mă duc să vă 
fac ouă cu jumări. Cu şuncă sau cu cârnăciori? 

— Coniac! zise Ralph McCarthy agitând o sticlă de Gaston de 
Lagrange XO pe care o luase din dulap. Asta valorează mai mult 
de zece mii de rupii, spuse el în timp ce umplea un pahar gen 
balon. Doar n-aţi venit degeaba... 

Malko nici nu mai simţea oboseala, atât de nervos era. A pune 
mâna pe un criminal ca Abdul Basin Karim se întâmpla foarte rar. 
Teroriştii scăpau adeseori să fie pedepsiţi refugiindu-se în ţările 
care patronează terorismul. Ahmed Jibril, Abu Nidal şi Georges 
Habbache trăiesc liberi şi bine mersi în Siria, iar prinderea lui 
Carlos a necesitat douăzeci de ani de eforturi... 

Tocmai se crăpase de ziuă, iar casele elegante din cartierul 
rezidenţial erau luminate de geana palidă a soarelui ce cădea 
pieziş. Ai fi crezut că te afli într-o Californie mizeră, cu o 
vegetaţie amărâtă, fără nici un pieton şi o linişte aproape 
câmpenească. Trecuseră deja de trei ori prin faţa casei de 
oaspeţi Su Casa. Era o vilă albă elegantă, cu un etaj, cu o terasă 
largă şi coloane pretutindeni. Pakistanezii erau înnebuniţi după 
coloanele dorice. 

Ralph McCarthy mergea încet pe strada liniştită. Malko era 


67 


alături de el. Scosese plăcuţele de înmatriculare ale Nissanului. 
Nu era cazul să lase vreun indiciu. 

Joe Hickerson întrebă cu tristeţe: 

— Ştiţi în ce cameră se află? 

— Da, la numărul şaisprezece. 

— Voi întreba în urdu! unde este, îi anunţă Ralph McCarthy. 
Trebuie să acţionăm rapid. Personalul din casa de oaspeţi va 
anunţa imediat poliţia. 

Se întoarse şi se opri în faţa unei case în construcţie, la vreo 
douăzeci de metri de intrarea în casa de oaspeţi. Deodată, Joe 
Hickerson, care tocmai se întoarse, zise cu o voce strangulată: 

— Hei, nu suntem numai noi! 

Malko se întoarse simțind un nod în gât. Pe drum veneau două 
vehicule. Două Toyota 4x4 cu geamuri fumurii. Trecură prin faţa 
Nissanului staționat, apoi opriră în faţa casei de oaspeţi. Dar 
nimeni nu cobori din ele. 


18 Limbă vorbită în Pakistan (n.a.). 


68 


Capitolul VII 


— Shit! Sunt cei din Special Branch, zise tresărind Joe 
Hickerson. 

Cele două maşini purtau inscripţia „Police”. Malko se abţinu să 
înjure de ciudă. Pakistanezii fuseseră anunţaţi şi au venit să-l 
aresteze pe Abdul Basin Karim. Hedjaz Rahim l-a tras pe sfoară. 
Privi neputincios cele două vehicule pakistaneze. In această ţară, 
CIA nu avea nici o putere asupra poliţiei şi nici nu se punea 
problema să-l înhaţe pe terorist chiar sub nasul poliţiei locale. 
Nu-i mai rămânea decât să atenueze puţin acest dezastru. Se 
întoarse spre Joe Hickerson: 

— Sunaţi-l pe ambasador! Să vină aici imediat. Pakistanezii nu 
vor avea tupeul să-l facă dispărut pe Karim sub nasul lui. 

Americanul tocmai se pregătea să apese tastele telefonului 
portabil cu fervoare, când toate portierele celor două Toyota fură 
deschise în acelaşi timp. Din ele ţâşniră şase bărbaţi înarmaţi cu 
toţii cu automate Kalaşnikov şi cu pistoale-mitralieră şi se 
îndreptară către intrarea în casa de oaspeţi. Joe Hickerson îl 
prinsese în sfârşit pe ambasadorul Statelor Unite. 

— Domnule ambasador, zise el, trebuie să veniţi aici imediat. 
L-am găsit pe Abdul Basin Karim. 

— Ce se petrece? se miră diplomatul care se sculase cu faţa la 
cearceaf. Unde sunteţi? La Peshawar? 

— La Islamabad, preciză Joe Hickerson, foarte aproape de 
locuinţa dumneavoastră. 

Ralph McCarthy şi Malko săriră din Jeep şi fugiră spre casa de 
oaspeţi. Ajunseră în curte în momentul în care poliţiştii 
pakistanezi intrau în casă. Malko percepu ţipetele unei discuţii 
scurte, urmată în mai puţin de un minut de o lovitură violentă, ca 
şi cum s-ar fi spart o uşă. 

Împuşcăturile îl luară prin surprindere. Se trăgea cu mai multe 
arme în acelaşi timp. Rafalele Kalaşnikovurilor se amestecau cu 
păcănitul surd al pistoalelor-mitralieră. Era o adevărată bătălie 
pusă la punct. Timp de mai bine de un minut dură schimbul de 
focuri, dar lui Malko i se păru o veşnicie. Apoi, liniştea se aşternu 
la fel de brusc precum fusese întreruptă. 

Malko şi Ralph ajunseră în faţa recepţiei unde un angajat 
buimac părea că nici nu-i vede. Mirosul acru de praf de puşcă 


69 


plutea prin aer. Se mai auzi o scurtă rafală în fundul culoarului. 
Ralph McCarthy şi Malko ajunseră în faţa uşii camerei cu numărul 
şaisprezece. Mirosul de cordită se simţea şi mai tare. Un poliţist 
înarmat cu un Kalaşnikov îi ameninţa pe nou-veniţi. Ralph 
McCarthy îl apostrofă numaidecât în urdu. Malko desluşi cuvântul 
„FBI”. In situaţia în care se aflau... 

Poliţiştii se îndepărtară ca să-i lase să treacă. Zăriră interiorul 
camerei ciuruite de gloanţe. Pereţii aveau găuri de cartuşe, 
bucăţi de tencuială erau răspândite peste tot pe jos, amestecate 
cu cioburi de sticlă şi aşchii din lemnărie. Geamurile nici nu mai 
existau, iar dintr-o veioză pentru citit nu mai rămăsese decât 
abajurul găurit ca o sită. 

Rafalele păreau că au fost concentrate mai mult asupra 
patului, fiindcă tavanul era complet distrus. 

Lângă telefonul făcut ţăndări, zăcea un corp pe jumătate căzut 
din pat. Era gol, acoperit doar puţin cu un cearceaf. Era atât de 
ciuruit, încât nu mai rămăsese din el decât o masă sângerândă 
cu faţa făcută terci. Podeaua de pe culoar şi parchetul din 
cameră erau pline de cartuşe goale. La prima vedere, fuseseră 
trase aproape două sute de gloanţe... Un adevărat masacru. 

Un poliţist mai corpolent, înarmat cu o Uzi, se apropie de 
Ralph McCarthy cu un zâmbet larg pe buze, fluturând un 
paşaport pătat de sânge. 

— Sunteţi de la FBI? îl întrebă el. 

Ralph McCarthy nu se pierdu cu firea. 

— Da, zise el. Urmărim un terorist pe nume Abdul Basin Karim. 
Aveam de gând să vă semnalăm prezenţa lui aici... 

Polițistul îşi lăţi şi mai tare rânjetul. 

— Şi noi l-am reperat! Priviţi! 

li întinse paşaportul pe care americanul îl frunzări rapid. Nu 
era nici o îndoială. Era chiar bărbatul pe care îl căutau. Ceea ce 
mai rămăsese din figura lui corespundea cu poza din paşaport. 

— Se pregătea să fugă şi a vrut să tragă în noi, preciză 
polițistul. 

Un bărbat numai în slip şi cu picioarele goale se furişă cu 
iuţeală pe lângă ei... 

— Aveţi răniţi? îl întrebă americanul. 

— Nu, din fericire, nu avem. Dar a fost un individ tare 
periculos. Priviţi! 

Unul dintre oamenii lui îi întinse un pistol automat negru, 
identic cu cel al lui Malko pe care îl avea prins la centură. Ralph 


70 


McCarthy scoase încărcătorul: era plin. Abdul Basin Karim fusese 
asasinat cu sânge rece, de către cei pe care pakistanezii de pe 
stradă îi numeau cu pudoare police encounter. O capcană întinsă 
de forţele de ordine cuiva de care doreau să se descotorosească. 
Iniţiativa unor asemenea acţiuni era luată întotdeauna în sferele 
cele mai înalte ale Serviciului de Informaţii pakistanez. Un 
incident asemănător, petrecut în urmă cu trei zile, îl costase 
viaţa pe fratele primului-ministru, Benziar Bhutto, ucis la Karachi 
împreună cu cele opt gărzi de corp, iar poliţia a susţinut că nu 
fusese decât un rănit uşor, un poliţist care şi-a tras din greşeală 
un glonţ în picior... 

Malko şi Ralph McCarthy schimbară priviri pline de 
deznădejde. De ce îl lichidaseră pakistanezii pe Abdul Basin 
Karim? Poliţiştii au început să cotrobăie prin cameră în prezenţa 
„Ccălăuzei” lor care zâmbea. Americanul şi Malko ieşiră pe culoar. 

Dădură nas în nas cu zveltul de Hugh Simmons, ambasadorul 
Statelor Unite în Pakistan, escortat de doi puşcaşi marini şi mai 
înalţi decât el, raşi în cap, cu figuri rigide şi cu câte un M 16 în 
mână. Deşi era foarte devreme, diplomatul părea scos din cutie. 
Joe Hickerson apăru în spatele lui şi îi explică poliţistului de la 
Special Branch care era nou acolo. 

Imediat, pakistanezul nu mai conteni cu temenelele, apoi, 
îndepărtându-i pe oamenii lui fără menajamente, îl conduse pe 
diplomat la camera 16. 

Hugh Simmons se uită cu silă la cadavrul lui Abdul Basin Karim 
şi se întoarse către Ralph McCarthy. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Domnule, Special Branch l-a localizat pe Karim înaintea 
noastră. A fost împuşcat în clipa când l-au arestat, dar în ce 
condiţii, habar nu avem. 

— E omul pe care îl căutaţi? 

— Credem că este teroristul care a comis atentatul împotriva 
zborului 800, confirmă Joe Hickerson. 

Profitând de prezenţa ambasadorului, Malko se furişă în 
cameră. Un poliţist stătea aplecat peste o valijoară vişinie şi 
examina hârtiile care se găseau înăuntru. Malko se apropie de o 
haină care zăcea pe jos şi o pipăi. Atinse un obiect 
dreptunghiular pe care îl scoase dintr-un buzunar. Era un 
carneţel verde. Trase cu ochiul în jurul lui. Ambasadorul stătea în 
dreptul uşii, iar polițistul era aplecat deasupra valijoarei, stând cu 
spatele la el. Carnetul dispăru subit în buzunarul lui. 


71 


Exact la timp, căci polițistul se îndreptă cu o exclamaţie de 
triumf, agitând ceva ce semăna cu nişte proiecte ale unui 
arhitect. Innebunit de apelurile acestuia, şeful lui aproape că 
dădu peste ambasador şi intră în cameră. Subordonatul lui 
desfăşură ceea ce descoperise. Ralph McCarthy se aplecă peste 
umărul lui şi exclamă imediat: 

— Sunt planurile unui Boeing 747! g 

Cei doi bărbaţi întinseră documentul. Într-adevăr, era planul 
părţii centrale a fuselajului unui Boeing 747, în perspectivă şi în 
secţiune. Se vedeau clar locaşurile pentru aripi, panourile ce 
separă cabina de călători, cala şi rezervorul principal de 
combustibil. 

In mijlocul fuselajului era trasat un dreptunghi cu carioca 
roşie. Incadra patru rânduri de scaune, numerotate de la 19, la 
23. Nu era nevoie să fii inginer ca să-ţi dai seama că era chiar 
locul potrivit pentru amplasarea unei încărcături explozive relativ 
slabe ca să provoace explozia rezervorului central de kerosen. 
Exact ce s-a întâmplat cu zborul 800. Era copleşitor. 

Alarmat de ceea ce descoperise, Malko răscoli camera cu 
minuţiozitate. Prezența ambasadorului îi împiedica pe 
pakistanezi să se descotorosească de ei. Observă deodată o 
cutie din carton aşezată pe jos. Era cam de mărimea unei cutii de 
pantofi, dar cu capac transparent. lnăuntru era o păpuşă 
îmbrăcată în rochie de mireasă. Malko o ridică de jos şi îl frapă 
imediat greutatea lui. Cântărea pe puţin trei sute de grame. 
Dădu la o parte folia din plastic şi o luă în mână. In timp ce o 
examina, distinse repede un fir subţire metalic ce se pierdea în 
părul păpuşii. Era pe punctul să-l scoată, când vocea lui Ralph 
McCarthy îl făcu să tresară: 

— Nu-l atingeţi! 

Americanul o luă cu delicateţe. Scoase un cuţit din buzunar şi 
începu să râcâie un picior, îndepărtând un strat de vopsea roz. 
Dedesubt, observă un material albicios care semăna cu chitul. 
Cât ai clipi, americanul dezbrăcă păpuşa. In afară de mâini şi de 
picioare, care erau din plastic gol pe dinăuntru, restul era 
confecţionat din acelaşi material pe care-l descoperise când râcâi 
cu unghia. 

— Este un material explozibil! zise Ralph McCarthy, probabil C 
4 amestecat cu plastilină. 

Incepu s-o întoarcă pe toate părţile, până când se gândi să 
prindă capul păpuşii cu o mână şi să-l răsucească în sensul 


72 


acelor de ceasornic. 

Partea superioară a calotei se deşurubă. Cu infinită precauţie, 
sub privirile împietrite ale ambasadorului, ale poliţiştilor şi ale lui 
Malko, specialistul în explozibili, ridică încetişor jumătatea de sus 
a capului păpuşii, dând la iveală o cavitate în care se găseau mai 
multe obiecte inedite, iar cel mai mare dintre ele măsura patru 
centimetri lungime. Ralph McCarthy arătă cu degetul un obiect 
negru de mărimea unei brichete dreptunghiulare. 

— Priviţi „temporizatorul”, adică sistemul de declanşare cu 
efect întârziat. Este o celulă electrolitică cu sistem de polaritate 
inversă. Cele două fire pe care le vedeţi aici servesc la încărcare. 
Se poate face la orice tip de priză. Timpul de încărcare depinde 
de efectul de întârziere dorit. 

— Deci, îl întrerupse Malko, dacă timpul de încărcare este de 
şase ore, atunci explozia se va produce la şase ore după 
activare? 

— Exact, aprobă americanul. lar activarea se poate face în cel 
mai simplu mod. Este suficient să tragi acest cui - arătă o 
ieşitură în formă de cilindru pe „temporizator” prelungită cu un 
fir din nailon ascuns în părul păpuşii. (Acest lucru îi atrăsese 
atenţia şi lui Malko). Pe urmă, când timpul a expirat, 
„temporizatorul” transmite un impuls electric în declanşatorul pe 
care îl vedeţi aici. 

Le arătă un cilindru subţire de cinci centimetri legat de 
temporizator cu un fir şi cu altul de o baterie dreptunghiulară de 
nouă volţi. Al treilea fir lega bateria de temporizator. Toate astea 
încăpeau în căuşul mâinii. 

— Cine l-a fabricat? întrebă Malko. 

— Temporizatorul este opera unui serviciu foarte important, în 
comerţ nu se găseşte aşa ceva. lar detonatorul e demn de 
Premiul Nobel... Este uşor de procurat. lar toată maşinăria nu 
conţine destul metal ca să activeze o poartă magnetică. 

Ambasadorul american îi aruncă o privire neîncrezătoare lui 
Ralph McCarthy. 

— Mi-aţi spus cu certitudine că omul acela este răspunzător de 
catastrofa zborului 800. Dar se vede cât de colo că nu s-au folosit 
de această păpuşă-capcană... 

Ralph McCarthy nu se lăsă cu una, cu două. 

— Domnule, sunt două explicaţii posibile. Una pe care o cred 
cea mai exactă, adică Abdul Basin Karim a aruncat avionul în aer 
cu alt fel de explozibil. In cazul de faţă, a venit aici ca să se 


73 


„aprovizioneze” în vederea altui atentat. A doua ipoteză ar fi că a 
efectuat o „călătorie de documentare” şi a luat cursa companiei 
TWA Atena-New York ca să-şi facă o idee despre posibilitatea 
unui atentat şi că se pregătea să plece, de data asta pentru 
totdeauna. In acest caz, există o altă cauză care a distrus 
Boeingul 747 aparţinând companiei TWA. Un meteorit probabil, 
conchise el cu o uşoară ironie. 

Ambasadorul nu mai insistă, ci doar îl întrebă pe Joe 
Hickerson: 

— Aranjaţi cu omologii dumneavoastră pakistanezi ca aceste 
dovezi să ne parvină şi nouă, după ce le-a examinat şi poliţia din 
Pakistan. Ne interesează în mod direct. Voi anunţa şi la FBI. 

Malko studia cu oroare păpuşa infernală. Abdul Basin Karim nu 
concepuse el singur o maşinărie atât de sofisticată. In spatele 
acestei îngrozitoare jucării se aflau un serviciu foarte important 
şi nişte monştri de gheaţă care se foloseau de fanatici precum 
Karim. Ideea cu păpuşa era de-a dreptul demonică. Cine ar bănui 
un tată care îi duce fetiţei lui o păpuşă?... 

— Nu conţine atâta metal încât să activeze detectoarele 
magnetice, sublinie Ralph McCarthy. lar, dacă e scoasă din cutie, 
poate fi ascunsă în oricare colţişor. Chiar şi în plasele de sub 
scaune unde se află vestele de salvare... 

— De unde ştiţi toate astea? îl întrebă ambasadorul simțind că 
se sufocă. 

McCarthy se uită la el cu ironie. 

— În patru ani, am învăţat de la mujahedinii lui Gulgudin 
Hekmatyar să folosesc aceste trucuri... (Alese primul fir observat 
de Malko şi preciză): Ca să activăm maşinăria, este de-ajuns să 
tragem de acest fir până se rupe. El porneşte ceasul. 

Ambasadorul se retrase, urmat de Malko, de Ralph McCarthy 
şi de Joe Hickerson. 

— Domnule, poliţiştii l-au asasinat cu sânge rece, spuse Joe 
Hickerson. k 

— Voiau să evite extrădarea, zise ambasadorul. Intocmiți cât 
mai repede un raport. 

li salută distant pe cei trei bărbaţi, apoi se urcă în Cadillacul 
blindat, escortat de un Humwee! aparţinând Marinei militare. 
Malko avea impresia că a îmbătrânit cu douăzeci de ani. Acum îi 
rămânea să pună mâna pe Hedjaz Rahim şi să cerceteze 
amănunţit carnetul verde al lui Abdul Basin Karim. 


19 Succesorul Jeepului (n. a.). 


74 


* 
* * 


instalat în biroul lui Joe Hickerson, Ralph McCarthy încerca să 
descifreze însemnările din carnetul lui Abdul Basin Karim pe care 
i-l dăduse Malko. Nu se întrerupsese nici măcar pentru masa de 
prânz, ci înfulecă în grabă nişte chicken tikka stropit din belşug 
cu mai multe pahare de cocteiluri pe bază de coniac Gaston de 
Lagrange şi sifon. Se întinse şi închise carnetul în care, cea mai 
mare parte din indicaţii erau scrise în arabă. 

— Cred că l-am parcurs pe tot, zise el. Sunt o grămadă de 
nume „codificate”, numere de telefon pe care trebuia să le 
cerceteze cu ajutorul calculatorului. Dar această operaţiune îi va 
lua săptămâni întregi. 

— Nu ne putem folosi de nimic imediat? întrebă Malko 
dezamăgit. 

Pentru el ziua trecuse greu... Joe plecase la ambasadă, iar el îi 
ţinuse companie americanului, nereuşind însă să-l ajute foarte 
mult. 

— Nu am văzut nicăieri numele lui Bin Laden, observă 
McCarthy. 

— Probabil că e codificat. 

— Probabil. In schimb, l-am găsit pe cel al lui Rahim pe 
numele lui adevărat. Dar am descoperit o persoană care pare să 
fie cu adevărat importantă. Priviţi. 

Puse degetul pe un nume scris în arabă, iar în dreptul lui erau 
mai multe numere de telefon, tăiate toate, în afară de ultimul. 

— Abu Salim, traduse el, 0531 416613. Deci, de la un aparat 
portabil, fie din Islamabad, fie din Peshawar. 

— Abu Salim este un nume de războinic arab, remarcă Malko, 
un pseudonim. Nu aţi mai găsit şi altceva? 

— Nu. 

— Trebuie să plecăm la Peshawar, zise Malko. Credeţi că l-aţi 
putea identifica pe posesorul acestui telefon portabil? 

— Voi încerca, îi promise Ralph McCarthy. O să-l anunţ şi pe 
Joe. Nu este cazul să-l mai aşteptăm. 

Sună la ambasadă. Joe Hickerson era într-o şedinţă cu 
ambasadorul. 

— Să mergem, spuse americanul. 

După ce puse dopul la sticla de Gaston de Lagrange VSOP, o 
puse în servieta-diplomat şi îi făcu lui Malko cu ochiul. 

— Pe aici se găseşte uşor, în schimb la Peshawar, este aur 


75 


curat. Cu asta, cumpărăm cel puţin un general. 

După câteva minute, se fofilau printre camioanele de pe 
drumul spre Peshawar. Ralph McCarthy conducea şi mai repede 
decât Perverst, care a rămas la University Town, dar în Nissanul 
solid, Malko se simţea în siguranţă... Vor ajunge prea târziu ca 
să-l mai contacteze pe Hedjaz Rahim, însă, mâine, de la prima 
oră, Malko îl va căuta. 

Era singurul fir care îi mai ţinea încă legaţi de Osama Bin 
Laden. Se întreba dacă afganul aflase de incidentul din dimineaţa 
aceea în care prietenul său îşi pierduse viaţa. 

x 


* * 


Hedjaz Rahim se avântă să traverseze podul peste Wasak, 
canalul ce delimita sudul aşezării Hayatabad. In acest anotimp, 
canalul era doar un şanţ lung şi plin de ţărână, fără nici un strop 
de apă. Afganul se întoarse la dreapta, apoi intră în cartierul J 2 
unde se afla casa lui. Telefonul primit de la maiorul Baiq îl 
întristase peste măsură. Ofiţerul din IŞI îi adusese la cunoştinţă 
moartea lui Abdul Basin Karim şi ar dori să vină a doua zi de 
dimineaţă, pe la nouă, în biroul lui de pe Khyber Road. 

„Ar dori” i se părea un eufemism. 

După cinci minute, ajunse în faţa porţii casei sale. Ardea de 
nerăbdare să lase totul baltă, s-o întindă din Peshawar în cel mult 
o oră şi să se refugieze cât mai repede în Afganistan. Dar ca să 
poată face acest lucru, avea nevoie de bani. Singura şansă de a 
face rost erau americanii. Deci, trebuia să rămână! Claxonă 


pentru ca paznicul să-i deschidă poarta. 
x 


* * 


Zulfikar Ahmad, zis şi „Ucigaşul”, aştepta pitulat în întuneric 
de când se înserase, într-o groapă de pe maidanul din faţa casei 
lui Hedjaz Rahim. Hainele maronii se confundau cu solul, în 
faldurile veşmintelor, ascunsese un cuţit de măcelar cu lama 
lungă, ascuţită ca briciul şi cu o gaură în mâner ca să poată fi 
agăţat cu o sfoară de centură. Se aşezase în genunchi cu faţa 
către Mecca, cu ocazia rugăciunii de seară, Maghreb, 
implorându-l pe Allah să fie cu el. Din cale afară de pios, 
celibatar, trăia numai pentru credinţa sa. Porecla i se trăgea de 
pe vremea Jihadului. Fost măcelar de meserie, comandantul lui îl 
însărcinase să le taie gâtul prizonierilor din armata sovietică. 
Obligaţie de care s-a achitat cu zel şi fără nici un fel de 


76 


remuşcare. Aşa că tăiase beregata multor chouravP" ca la miei. 

Lumina farurilor îl luaseră prin surprindere şi nu mai avu timp 
să sară în spatele maşinii care se oprise în faţa porţii, înainte să 
intre, scoase cuțitul şi îl înfipse cu toată forţa într-un cauciuc. Se 
auzi un fâsâit surd, iar vehiculul 4x4 se înclină într-o parte. Dintr- 
un salt, Zulfikar se furişă lângă zid. In clipa în care poarta se 
deschidea, Hedjaz, dându-şi seama că avea pană de cauciuc, 
înjură. Sări din maşină şi se aplecă să vadă roata. Nu îl zărise pe 
Zulfikar Ahmad care ocolise vehiculul şi se strecurase înăuntru 
pe poarta deschisă. 

Paznicul zărise o siluetă deşelată, un bărbat cu părul şi barba 
aproape portocalii, cu privirea sălbatică, ştirb, cu un nas enorm. 
Dar nu avu timp să ţipe. Zulfikar îi tăie gâtul dintr-o parte în 
cealaltă. Nefericitul scoase un horcăit slab, apăsa rana încercând 
să oprească sângele care ţâşnea din carotide. Ca să facă treabă 
bună, Zulfikar îi împlântă cuțitul de măcelar în burtă până la 
mâner, apoi îi dădu brânci în întuneric. 

Când Hedjaz Rahim se aşeză din nou la volan, ca să bage cu 
grijă maşina în curte, Zulfikar se şi ascunsese într-un tufiş din 
grădină. Rahim cobori din maşină şi strigă în timp ce se urca pe 
peron: 

— Jamal, mâine să schimbi roata stângă din spate! 

Fără să-l preocupe răspunsul, introduse cheia în broască să 
descuie uşa. Aproape că intrase în hol, când o siluetă cu barba 
portocalie apăru în spatele lui. Zări lama lungă a cuţitului 
îndreptată înspre el şi stomacul i se făcu ghem de spaimă. 
Zulfikar Ahmad îi împlântă lama în rinichi dintr-o singură lovitură, 
iar el se prăbuşi lângă scară. 

Hedjaz Rahim se aplecă în faţă din cauza durerii atroce pe 
care o simţea în spate. Vru să strige, dar agresorul îl şi apucase 
de păr, îi dădu capul pe spate şi îi tăie gâtul ca şi paznicului. Pe 
urmă, păşi peste cadavru şi urcă scara cu paşi de felină. Auzi 
zgomotul unei uşi care se deschise. O voce de femeie îl strigă pe 
Hedjaz. 

Soţia lui Rahim nu avu nici ea timp să se sperie. Se pomeni 
nas în nas cu asasinul soţului ei care îi înfipse lama cuţitului 
direct în inimă. Apoi, din obişnuinţă, îi tăie gâtul cu aceeaşi 
îndemânare. 

Zulfikar Ahmad se ridică uşurat. Ce-a fost mai greu a trecut. 
După informaţiile pe care le primise, în casă mai erau doar cei 


2 Sovietici (n.a.). 


77 


doi copii ai lui Rahim, Mohammed şi Kamba. Se duse să-i caute şi 
îi găsi dormind în camera de alături. Plimbând lama ascuţită a 
cuţitului pe gâtul celui mic, el îl tăie fără nici un efort, înainte să-i 
ofere aceeaşi soartă şi lui Mohammed, se reculese câteva clipe, 
fiindcă acesta purta numele Profetului. Când ieşi din încăpere, în 
afara picăturilor de sânge care se prelingeau din pătuţuri, nimic 
nu semnala trecerea lui pe acolo. Cobori. După ce păşi din nou 
peste cadavrul lui Hedjaz Rahim, îl întoarse cu faţa în sus. Pentru 
ca misiunea lui să fie completă, mai avea o singură formalitate 
de îndeplinit. Deschise gura cadavrului şi prinse limba cu mâna 
stângă. Fu nevoit să repete operaţiunea, deoarece îi aluneca 
printre degete. In sfârşit, reuşi s-o scoată destul ca s-o poată tăia 
de la rădăcină. Se iviră numai câţiva stropi de sânge şi atât. 
Morţii nu mai sângerează. Restul era joacă de copil. Răsucind 
vârful cuţitului în orbite, făcu să se rostogolească pe dalele de la 
intrare cei doi globi oculari gelatinoşi. Acum că îi tăiase limba şi îi 
scosese ochii, mesajul era complet. Putea să plece liniştit. 

Lăsând uşa deschisă în urma lui, ajunse iar în grădină, dar mai 
întâi îşi ştersese lama cuţitului de hainele victimei. Cerul era 
înstelat şi un vânt călduţ adia prin Hayatabad. Zulfikar Ahmad se 
îndreptă pe jos către Jamrud Road, situată cam la un kilometru 
distanţă. 

li era foame şi se grăbi să ajungă în cămăruţa lui din 
University Town. Avea vreo trei metri pătraţi pe trei, era luminată 
de un bec fără abajur, cu un pat improvizat ca vai de mama lui, o 
măsuţă şi nişte cuie în pereţi ca să-şi atârne cele câteva trenţe. 
Obiectul cel mai preţios era un covor vechi de rugăciune pe care 
îl cărase din Afganistan. În locul unde stătea în genunchi de cinci 


ori pe zi, era ros până la urzeală. 
x 


* * 


Când Malko veni pe verandă să ia micul dejun, Ralph McCarthy 
vorbea la telefonul portabil. După ce termină, spuse: 

— Hedjaz Rahim a fost asasinat aseară împreună cu familia, în 
timp ce noi eram pe drum. Nici paznicul nu a scăpat. De data 
asta, nu erau pakistanezii la mijloc. Poate că vorbise prea mult. 
Sau e posibil ca, înaintea morţii, Abdul Basin Karim să fi amintit 
de legătura lui cu Bin Laden. După ce Special Branch descinsese 
la Karim, trăsese câteva concluzii... Dacă acestea se adeveresc, 
era clar că Rahim l-a pârât pe Karim pakistanezilor... 

— Dar Bin Laden se află în Afganistan... 


78 


Americanul clătină din cap. 

— De când cu telefoanele portabile, veştile zboară ca gândul... 
Bin Laden trebuie să aibă un releu pe aici pe undeva. Toată 
lumea are. Biroul permanent al lui Hekmatyar se găseşte la trei 
sute de metri de aici, iar talibanii primesc vizite în faţa 
consulatului nostru. Cei care au fost denunţaţi în mod oficial îşi 
menţin antenele în organizaţiile neguvernamentale prietene. 
Haideţi să mergem la Hayatabad să vedem ce mai culegem de 
pe-acolo. 

Văzând negru în faţa ochilor, Malko se sui în Nissan. 
Eliminarea lui Hedjaz Rahim tăia şi ultima pistă ce ar fi dus la 


Osama Bin Laden. 
x 


* * 


Două maşini de poliţie erau oprite în faţa elegantei case albe 
în care locuise familia Rahim. Pe terasă era instalată o antenă 
pentru satelit. Ralph McCarthy cobori primul. 

— Haideţi să vorbim cu poliţaii. Acum nu-l mai putem 
compromite. 

După ce îi dădu o bacnotă de o sută de rupii, americanul nu 
mai reuşea să pună stavilă avalanşei de informaţii pe care le 
oferea volubilul poliţai care stătea la intrare, povestindu-i în 
amănunt masacrul. Ralph McCarthy traduse pentru Malko: 

— S-a întâmplat ceea ce am presupus. Avea gâtul tăiat, limba 
retezată şi ochii scoşi. Este pedeapsa pe care populaţia paştu le- 
o aplică trădătorilor. 

— Cu familia ce-au avut? 

— E normal să taie gâtul nevestelor şi copiilor. Pe-aici se face 
curăţenie generală... (Se strâmbă.) Cel puţin nu mai era nici o 
problemă cu vizele. Ambasadorul nu trebuie să se mai 
obosească. 

Şocat de atâta cinism, Malko se urcă în Nissan. Dacă nu se 
întâmpla un miracol, misiunea lui era terminată. lar Osama Bin 
Laden se afla doar la o aruncătură de băț, dincolo de graniţa 
afgană. Până la casa de pe Rahman Baba Road, cei doi bărbaţi, 
negri de supărare, nu mai scoaseră o vorbă. 

— Cred că am feştelit-o, zise McCarthy în timp ce se lăsă greoi 
într-un fotoliu de răchită de pe verandă. 

Malko era gata să-l aprobe, când în minte îi încolţi o idee: 

— Ştiu pe cineva care ar putea să ne spună unde se găseşte 
Bin Laden, începu el. 


79 


Ralph McCarthy tresări. 

— Atunci, ce mai aşteptaţi? 

Malko încercă să-i mai domolească entuziasmul. 

— Mai e o chichiţă. Nu ştiu unde să-l găsesc pe acest om sau 
dacă mai trăieşte. Dacă cunoaşteţi pe cineva care să fie la curent 
cu problemele din Afganistan, s-ar putea să-l găsim. 

— Am omul care vă trebuie, zise americanul. Un prieten de-al 
meu, Rahimullah Yousefsai, redactorul şef de la The News. De 
vreo cincisprezece ani, se ocupă de toate poveştile 
mujahedinilor. 

— In cazul acesta, zise Malko, întrebaţi-l dacă ştie unde se află 
un anume Sayed Gul. 


80 


Capitolul VIII 


— Sayed Gul? Cine e? Vag, numele îmi spune ceva, zise 
McCarthy. 

— Este un afgan pe care l-am cunoscut cu vreo zece ani în 
urmă, la Peshawar, îi explică Malko. A fost şeful Serviciului de 
Informaţii al Alianţei mujahedinilor. Pe atunci, i-am ajutat să 
dejoace un complot urzit de sovietici cu ajutorul căruia voiau să-i 
elimine pe conducătorii rezistenţei. Dacă Sayed Gul mai trăieşte, 
îşi va aminti cu siguranţă. Probabil că ne va putea da o mână de 
ajutor. 

— Mi-am dat seama cine este, aprobă americanul. Un tip înalt 
cu ochelari şi un început de chelie. Eu nu prea am avut legături 
cu el, căci m-am ocupat mai mult de Hekmatyar. Veniţi cu mine 
la Yousefsai. 

Deschise dulapul cu comori şi luă o sticlă de Defender 
„Succes” şi una de coniac Gaston de Lagrange XO pe care le 
înveli într-un ziar. 

— Ne vor ajuta să-i reîmprospătăm memoria, glumi el fără să 
fie răutăcios. Prohibiţia asta e o mană cerească pentru noi. 
Putem să-i cumpărăm pe oameni cu nimica toată. 

După douăzeci de minute, opreau pe o străduţă ce dădea în 
Sharan-E-Pehivi Road, chiar în mijlocul lui Sadr Bazar. Intrarea în 
sediul ziarului se afla în capătul străduţei, iar treptele erau 
neobişnuit de înalte şi ajungeau într-o încăpere întunecoasă de la 
primul etaj. Intr-un colţ, o secretară cu un voal negru pe cap 
lucra pe un computer. Ralph îl anunţă pe Rahimullah Yousefsai şi 
fură invitaţi într-un birouaş care avea vedere spre străduţă. În 
spatele unor teancuri de hârtii, un bărbat grizonat, cu ochelari cu 
rame din baga, jongla cu trei telefoane şi un fax. Încă doi 
musafiri aşteptau pe o banchetă aşezată sub fereastră: un 
bărbos masiv, cu un aer pretenţios şi un tânăr slăbuţ. 

— Aţi avut timp să mâncaţi? îl întrebă americanul care nu voia 
să vorbească de faţă cu ceilalţi musafiri. 

Yousefsai îi arătă teancul de hârtii din faţa lui. 

— Mi-a fost imposibil, nu am băut decât un ceai. Ne întâlnim 
peste zece minute la Green. 

Coborâră. Fațada verde a hotelului, aflat la câţiva metri mai 
departe, era gata să se prăbuşească. Nici înăuntru nu era mai 


81 


vesel. Erau nişte magazine închise şi un soi de grădină de iarnă 
unde îl aşteptau pe ziarist. Acesta apăru după vreo douăzeci de 
minute. 

— Azi a fost o zi îngrozitoare, talibanii înaintează peste tot, iar 
veştile nu mai contenesc, zise el. 

Ralph McCarthy îi strecură pachetul cu cele două sticle. 

— Asta pentru ridicarea moralului. 

Rahimullah  Yousefsai zâmbi fără să le spună nimic. 
Americanul trecu la atac. 

— Prietenul meu Malko Linge caută o persoană pe care a 
cunoscut-o acum doisprezece ani. Il cheamă Sayed Gul. 
Conducea serviciile de informaţii ale Alianţei mujahedinilor. 

Ziaristul reacţionă instantaneu. 

— Sayed Gul. Da, ştiu, avea birourile pe Charsadda Road. Dar 
nu mai e acolo. 

— Ştiţi unde este? îl întrebă Malko întristându-se. 

— În apropiere de Jallalabad. Cred că putem să ne ducem la el. 
De ce? 

— Aţi putea să-i transmiteţi un mesaj? 

Ziaristul bău puţin ceai, apoi se uită la ceas. 

— Da, aş putea. 

Malko îi întinse o carte de vizită. 

— Ne-am cunoscut foarte bine. Nu stau mult timp la Peshawar. 
Ar putea să ia legătura cu mine la Pearl Continental? 

Yousefsai puse cartea de vizită în buzunar şi se ridică cu un 
zâmbet de scuză. 

— Voi încerca să-i transmit mesajul. Pe curând. Imediat ce se 
îndepărtă, Ralph McCarthy întrebă: 

— De ce i-aţi pomenit de Pearl? 

— Pentru că acolo voi sta, zise Malko, e mai... „neutru”. 

Sayed Gul era ultima lui şansă. E-adevărat, una micuță, dar 


sigură. Nu voia să o rateze. 
x 


* * 


Un panou mare din dreapta intrării în hotelul Pear/ Continental 
din Peshawar, adresa, în termenii cei mai politicoşi, rugămintea 
ca „gunmen” şi gărzile de corp să-şi lase armele la recepţie unde 
vor fi în siguranţă. Tonul aproape rugător al acestei cereri te lăsa 
fără doar şi poate să presupui că mai existau uneori probleme cu 
sălbaticii de paştu... 

După ce s-a instalat la etajul al patrulea, Malko îşi pierdu 


82 


vremea în holul cu magazinaşe. Frigăruile bărboşilor ocupau 
aproape toate locurile din hol, în prelungirea căruia se afla un 
restaurant cu autoservire. Nu zărea pe nicăieri nici o femeie. 
Dorothy O'Leary îi lipsea cu adevărat. Ca să mai treacă timpul, 
se duse la Gu;/bar, singurul loc unde se vindeau băuturi alcoolice 
şi comandă o votcă sub privirile dezaprobatoare ale unor bărboşi 
în kamiz şi charouar. Numai străinii aveau voie să consume 
alcool în văzul lumii. 

Când se întoarse în camera lui, găsi un mesaj strecurat pe sub 
uşă. „Sayed Gul va veni mâine la restaurantul Azad Afghan de pe 
Jamrud Road. La prânz.” 

Nici nu se aşteptase la aşa ceva! Sayed trăia, îşi amintea de 
Malko şi dorea să-l vadă! Merita să sărbătorească. Il sună pe 
Ralph McCarthy. 

— Am o veste bună, zise el. Sosesc imediat. 

x 


* * 


Dorothy O'Leary se întrecuse pe ea însăşi; masa era aşezată 
pe verandă cu lumânări şi lămpi împotriva ţânţarilor, într-o 
frapieră stătea la rece o sticlă de şampanie Taittinger Comtes 
albă din 1988, Ralph era proaspăt bărbierit, iar tânăra purta un 
pulover mulat pe corp şi o fustă lungă în culori pestriţe, îşi făcuse 
coc şi îşi alungi ochii cu creion dermatograf. 

— Mă întâlnesc mâine cu Sayed Gul, zise Malko triumfător. 

Ralph sări în sus de bucurie. 

— Extraordinar! 

Dorothy era gata să verse şampania pe jos. Ciocniră. Bulele 
sifonate ale băuturii îi dădură lui Malko senzaţia că erau mai 
delicioase ca niciodată. In câteva minute, sticla se golise... Ca să 
ude hrana, americanul trecu la Defender „Very Classic Pale” 
amestecat cu sifon, iar Dorothy îşi prepară o cană mare cu 
Caipirinha, strivind la fund mai multe jumătăţi de lămâie verde şi 
turnând peste ele Cointreau de la gheaţă. Mai abitir ca în Bizanţ! 

Dar din păcate, mâncarea nu se ridica la înălţimea băuturilor... 
Un pui care probabil coborâse cu picioarele lui tot Khyber Pass, 
nişte orez cleios şi raita. Bucătarul se străduise săracul să 
prăjească nişte cartofi, dar nu reuşi să obţină decât nişte arătări 
unsuroase şi albicioase. După ce goli singur o jumătate de sticlă 
de Defender „Very Classic Pale”, Ralph McCarthy se ridică şi se 
îndreptă spre camera lui mormăind. Nu suporta căldura... Malko 
fu nevoit s-o ajute pe Dorothy să-şi termine Caipirinha. Şi ea 


83 


părea destul de matoală. Câteva minute, mai priviră cum se 
prăjeau ţânţarii la lămpi, apoi Malko se ridică. 

— Merg la culcare. î 

Dorothy veni imediat în urma lui. In timp ce străbăteau 
culoarul, auziră sforăituri. Prin crăpătura uşii, Malko îl zări pe 
Ralph lungit în pat, cu gura deschisă şi îmbrăcat. Dorothy pufni în 
spatele lui: 

— Azi a avut prea multe emoţii. 

Cum Malko tocmai deschidea uşa de la camera lui, ea îl ajunse 
din urmă. 

— Nu v-am felicitat... Eu care m-am căznit atâta pentru 
dumneavoastră. 

— Ştiu, surâse Malko, mulţumesc pentru masă. 

— Lăsaţi masa... 

Cu un zâmbet provocator, ridică deodată fusta lungă, 
dezvăluind picioarele strânse în nişte ciorapi negri, prinşi de un 
corset din dantelă. 

— Vă place? întrebă ea sfioasă. Ralph mi-a spus că... 

Nu termină fraza, căci îşi lipi abdomenul de el şi îl sărută la fel 
de lacom ca şi prima oară. După ce amestecase Taittinger cu 
Caipirinha, nu durase prea mult ca să se aprindă. Lipită cu 
spatele de perete, Dorothy îşi ridică fusta mai sus de talie, 
permițându-i lui Malko să admire coapsele albe care contrastau 
cu ciorapii negri din nailon. El se eliberă cu febrilitate şi o 
străpunse fără nici un preambul. Dorothy gemea încet şi sacadat, 
ţinându-se cu mâinile de ceafa lui. Când simţi că e gata să 
termine, scoase un țipăt scurt şi îi zgârie pielea. După aceea, în 
timp ce el îşi aranja hainele, ea lăsă fusta în jos, cu ochi 
strălucitori şi cu dermatograful curgându-i pe obraji. 

— Exact cum mi-am visat, suspină ea. Mi s-au înmuiat 
picioarele. Noapte bună. 

In timp ce se îndepărta pe culoar, Malko îşi dădu seama că 
sforăitul lui Ralph nu îşi modificase ritmul. 

x 


* * 


Majoritatea clienţilor din restaurantul Azad Afghan mâncau cu 
mâna şi de aceea, montaseră o chiuvetă şi un robinet chiar în 
faţă pe Jamrud Road. In clipa în care Malko oprea în faţă, un 
Flying Coach împopoţonat cu tot felul de antene, mergea pe 
marele bulevard venind de la Khyber Pass, cu călătorii agăţaţi 
ciorchine de uşile deschise, la fel ca şi „controlorii” aflaţi în 


84 


echilibru şi ţinând între degete teancuri de bilete rupte. Când 
ajunse în dreptul restaurantului, micşoră viteza. 

Doi bărbaţi săriră din mers din autobuzul masiv executând o 
acrobație în aer, învăluiţi de fumul gros şi negricios. Pe şosea 
mergeau agale un bătrân cu barbă şi veşminte lungi şi un bărbat 
mai tânăr cu turban, în kamiz şi cu un charouar gri, cu o barbă 
superbă ce contrasta cu ţeasta pleşuvă. Scoase din buzunar o 
pereche de ochelari şi îi puse la ochi. Atunci Malko îl recunoscu 
pe Sayed Gul. Acesta îl zărise şi se îndrepta spre el, dar mai întâi 
îl ajută pe bătrân să se ridice. Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară 
îndelung. 

— Nu credeam că o să vă mai văd vreodată, zise Sayed Gul. 

— Nici eu! Asad mai e cu dumneavoastră? 

Privirea afganului se întunecă. 

— Asad a fost ucis când am cucerit Jalalabadul. Allah să-l aibă 
în paza lui. 

Fusese garda de corp a lui Sayed Gul de care nu se despărţea 
niciodată, o namilă de bărbos, cu o coamă ca a lui Samson. 
Afganul adăugă cu tristeţe: 

— Mulţi dintre aceia pe care i-aţi cunoscut au murit. După ce 
chouravi şi-au luat tălpăşiţa, am început să ne sfâşiem între noi. 
E trist, dar aşa a vrut Dumnezeu. 

Intrară în restaurantul auster în care numai câteva mese erau 
ocupate de câte o familie. Pe aici nu veneau niciodată străini. 
Chelnerul veni să ia comanda şi le aduse o sticlă de apă 
minerală. 

— Vreţi o frigăruie? îl invită Malko pe Sayed Gul. 

Dar chelnerul îl întrerupse imediat: 

— No meat today, Sir. Only chicken. 

In Pakistan, două zile pe săptămână nu se mânca nici un pic 
de carne, din economie. Chelnerul le aduse nans, orez şi 
bucățele de carne de pui ce înotau într-un sos roşu închis, atât 
de iute că ar fi făcut găuri şi în oţel. Cei doi bărbaţi mâncară în 
tăcere, apoi Malko întrebă: 

— Cu ce vă ocupați acum? 

Sayed Gul zâmbi în barbă. 

— Of, am făcut multe lucruri. Am rămas multă vreme lângă 
comandantul Sayyaf în regiunea Jallalabad. Am stat deseori la 
Kabul. Dar, de câteva luni, am primit o misiune specială. 

— Este un secret? îl întrebă Malko zâmbindu-i. 

— Pentru dumneavoastră, nu. Eu sunt comandantul unui grup 


85 


care îl apără pe un oaspete de-al comandantului nostru, un 
saudit pe nume Osama Bin Laden. Poate că aţi auzit de el, nu? 

Privirea lui era limpede. Nu aflase. Malko lăsă privirea în 
farfurie. 

— Da, puţin. Ce fel de om este? 

— S-a luptat cu mult curaj în vremea Jihadului, a ajutat multă 
lume şi îi ajută în continuare pe alţii în alte bătălii. Fiindcă are 
foarte mulţi bani, reconstruieşte moscheile distruse de soldaţii 
sovietici. De asemenea, îi ajută şi pe fraţii noştri palestinieni şi 
finanţează, în parte, universitatea din Islamabad. Se roagă mult 
şi urmează cu stricteţe legile Coranului. 

Malko zâmbi în colţul gurii. 

— Sayed, aţi devenit tare pios... 

— Aşa este, recunoscu afganul. Chiar am stat o vreme într-o 
madrasa’. Am descoperit multe lucruri, printre care şi sensul 
vieţii. 

— Staţi tot în Jallalabad? 

— Nu, din cauza înaintării talibanilor, ne-am strâns într-o fostă 
tabără wahabit, din districtul Khugiani, pe valea fluviului Spingar. 
Talibanii sunt buni credincioşi, dar tot ne e teamă că pot fi 
manipulaţi. Se află la două ore şi jumătate de drumul spre 
Jallalabad. Puteţi să veniţi în vizită la noi. Aş fi bucuros să vă 
primesc şi să staţi oricât doriţi. Osama Bin Laden dispune de un 
mic avion, deci am putea să ne ducem până la Kabul. 

Malko bău o gură de apă ca să mai domolească iuţeala 
sosului. Era foarte trist. 

— Nu pot să vin, Sayed, zise el. 

Afganul se uită la el mirat. 

— Nu aveţi timp să veniţi să petreceţi câteva zile împreună cu 
un prieten vechi? Eu cum am venit? 

— Nu de timp este vorba. Eu lucrez tot pentru americani, iar 
Osama Bin Laden a declarat război Statelor Unite. A condus două 
atentate în Arabia Saudită şi suntem absolut siguri că unul dintre 
oamenii lui a comis atentatul împotriva zborului 800 al companiei 
TWA, în apele teritoriale ale New York-ului. Explozia Boeingului 
747 s-a soldat cu două sute treizeci de morţi. 

Sayed Gul se făcu palid. 

— Este imposibil aşa ceva, zise el. Osama Bin Laden nu e un 
terorist. Furnizează bani anumitor islamişti radicali, sau unor 
oameni ca palestinienii care luptă pentru o cauză dreaptă. Atunci 


2 Şcoală coranică (n.a.). 


86 


şi noi putem fi consideraţi terorişti, când facem tot posibilul să 
eliberăm ţara de sovietici, nu? Cu toate astea, ne-aţi ajutat... 

— Vă luptaţi împotriva unei armate străine care v-a ocupat, 
răspunse Malko. Nu este acelaşi lucru. 

— Osama Bin Laden este prea bun musulman ca să comită 
asemenea crime, îi luă apărarea afganul. Nu aţi fost informat 
corect. Câteodată şi americanii sunt naivi. 

— L-aţi cunoscut pe Abdul Basin Karim? El a... 

Sayed Gul se gândi câteva clipe. 

— Da, aşa este, era un apropiat al lui Bin Laden în vremea 
Jihadului. Dar jur pe Dumnezeu că nu l-am mai văzut de mult 
timp. 

Chelnerul le aduse ceaiul. Malko simţea că nu poate să-i 
clintească din cap această idee lui Sayed Gul. Acesta zâmbi 
forţat. 

— Malko, dacă mi-ar fi spus oricine altcineva acest lucru, l-aş fi 
omorât pe loc. Dar dumneata eşti fratele meu, v-aţi riscat viaţa 
pentru cauza noastră, în Afganistan veţi fi mereu ca acasă, iar 
casa mea va fi mereu deschisă pentru dumneata. 

Lui Malko îi venea să-i spună că nu era decât un samurai al 
timpurilor moderne care se conducea după o anumită etică, dar 
la ce bun să cadă în lirismul oriental... 

— Ştiu, zise el. Dar oamenii se mai schimbă. Bin Laden a 
întemeiat un nou Jihad. 

Afganul se aplecă peste masă. 

— Vreau să vă conving, spuse el cu stăruinţă în glas. Veniţi să 
vă întâlniți cu Osama Bin Laden. 

— Nu e chiar aşa de simplu, obiectă Malko. 

— Pentru dumneata va fi. Eu plec imediat. Voi vorbi cu el şi o 
să vă anunţ prin intermediul lui Rahimullah Yousefsai. 

— M-ar mira că va dori să ne întâlnim, zise Malko. Dar nici eu 
nu sunt sigur că vreau să-l văd. Spuneţi-i doar că, dacă e vinovat, 
îl vom vâna pe întreg pământul şi, într-o bună zi, tot îl vom 
prinde. Braţul Americii e lung, chiar foarte lung. 

Sayed Gul nu răspunse. Malko lăsă două sute de rupii pe masă 
şi ieşiră în soarele arzător. 

— De la Jallalabad aţi venit cu autobuzul? întrebă Malko. 

— Nu, mi-am lăsat maşina la graniţă, la Torkham. Era mai 
simplu. Voi lua alt autobuz până acolo. 

II îmbrăţişă din nou pe Malko şi îi zise cu vocea lui domoală: 

— Ne vom revedea în curând, /nch’ Allah! 


87 


Se îndepărtă şi opri un taxi colectiv. Malko se uita în urma lui 

pradă sentimentelor contradictorii. Pe de o parte, era fericit că l- 
a găsit pe Sayed, iar pe de alta, era foarte trist. Acum se aflau în 
două tabere adverse. În timp ce se urca în maşina lui devenită 
un cuptor încins, îşi zise că, fără voia lui, Sayed Gul îi furnizase 
informaţia pe care o căuta de când a sosit în Pakistan şi anume 
locul unde se afla Osama Bin Laden. 
___Nu avea nici un drept să păstreze informaţia numai pentru el. 
In acelaşi timp ştia că în clipa în care CIA s-ar afla în posesia ei, o 
va folosi. Şi, după cum afirmase Franck Capistrano, va trimite 
avioanele Mirage pakistaneze să-l facă terci pe Osama Bin Laden 
cu bombele lor. 

Sayed Gul va fi omorât şi el. Dar trebuia să lase sentimentele 
la o parte. Cei care aruncă bombe nu ţin cont de ele. Se gândi cu 
strângere de inimă că, în clipa în care Sayed ar vedea avioanele, 
drumurile lor se vor despărţi definitiv. 

x 


* * 


Malko aştepta în Nissanul lui cu aer condiţionat, în faţa casei 
cu coloane albe de pe Khyber Road. Ralph McCarthy intrase în 
sediul IŞI de o jumătate de oră. Imediat ce Malko îi povestise 
cum a decurs întâlnirea lui cu Sayed, americanul sărise în sus ca 
ars. 

— IŞI are lista cu fostele baze ale mujahedinilor, pentru că 
membrii ei le aprovizionau, zise el. Cunosc un tip care îmi va 
arăta tabăra de la zece metri depărtare. 

După ce luaseră cu ei veşnica „deschizătoare de uşi” - sticla 
de Defender „Succes” - se gândiră să meargă la Peshawar. 
Malko îl văzu ieşind vesel nevoie mare. 

— la te uită, făcu americanul, am amplasarea exactă a 
taberei. E compusă din câteva case, un depozit de muniţie, o 
pistă de aterizare şi un teren de fotbal care serveşte la 
antrenamente. Este cam la două ceasuri şi jumătate în nord-estul 
Jallalabadului. Mai avem câteva detalii de pus la punct şi pe 
urmă, bum! 

— Ce detalii? întrebă Malko în timp ce se îndreptau spre 
University Town. 

— Mai întâi, să ne asigurăm că ordinele rămân întotdeauna 
ordine. De aceea l-am sunat pe Joe, care se va întâlni cu Franck 
Capistrano. Il va scoate din scutece, dar asta e situaţia. Apoi, îl 
voi suna pe un bun prieten de-al meu, colonelul Gahaffar 


88 


Padripura. Este comandantul unui escadron de aviaţie pakistanez 
din Peshawar. O unitate puţin mai specială care îndeplineşte 
toate misiunile „inexistente”... De exemplu, o mână de ajutor 
acordată talibanilor, sau distrugerea unui sat neprietenos. Sau 
chiar un convoi ce transportă droguri. Ultima dată, avioanele 
Mirage au distrus, în deşertul din Balucistan, o caravană formată 
din cămile ce transportau o sută de tone de haşiş... 

— Aşa luptă Pakistanul împotriva drogurilor? 

Americanul izbucni în râs. 

— Nu, numai că tipii ăia nu îi „mituiseră” pe „intermediarii 
agreaţi”. Trebuiau pedepsiţi. 

Malko se uită la el stupefiat. 

— Dacă îi cereţi colonelului să-l bombardeze pe Bin Laden, o 
va face fără să pună întrebări? 

Americanul râse din nou. 

— Colonelul Padripura mă cunoaşte de multă vreme. Ştie că 
nu vorbesc niciodată în numele meu. Dacă îi cer vreun serviciu, o 
fac în numele Companiei. S-a obişnuit cu asta. În vremea 
Jihadului, am participat împreună la sute de operaţiuni cu avionul 
sau cu elicopterul. Am căutat diverse persoane, i-am adus, am 
bombardat, am pus mine... Şi-apoi, nu îi voi pomeni de Bin 
Laden. 

— Dar şefii lui? 

— Şefii lui ştiu foarte bine la ce să se aştepte. Afacerea va 
rămâne într-un cerc foarte restrâns. Padripura va stabili planul de 
zbor, care va fi absolut fantezist, dar, după cum ştie toată lumea, 
nimeni nu va pune întrebări. _ 

Ajunseră pe Rahman Baba Road. In timp ce Malko se instală 
pe verandă, Ralph McCarthy alcătuia procesul care va duce la 


lichidarea lui Osama Bin Laden. 
x 


* * 


Ralph McCarthy ieşi vesel din birou. 

— Joe a primit ordinul scris de trecere la acţiune. L-am sunat 
imediat pe prietenul meu. Ne întâlnim la popotă. 

Puțin mai târziu, se urcară în Nissanul încăpător şi se 
îndreptau spre sud, pe Khyber Road, în centrul celui mai şic şi 
elegant cartier din Peshawar: acela al ofiţerilor. Pe aici erau nişte 
vile superbe bine întreţinute, cazărmi impecabile şi locuinţe 
arătoase. Numai dacă veneai aici, înţelegeai de ce armata 
absorbea patruzeci la sută din bugetul Pakistanului... Contrastul 


89 


cu sărăcia din Khyber Bazar era uimitor. Credeai că te afli în alt 
oraş. 

Ralph McCarthy se angajă pe poarta clubului ofiţerilor din Air 
Force, fiind salutat de santinelă. Ajunseră la popotă care era 
împodobită cu fotografii şi fanioane. La bar era o singură 
persoană. Avea figura fină, mustaţa bine conturată şi ochii 
inteligenţi. Americanul făcu prezentările, iar barmanul aduse 
două Coca-Cola. Colonelul Padripura avea în jur de patruzeci de 
ani. Ralph puse pe un taburet obişnuitul pachet învelit în hârtie 
maro. 

— Îţi va prinde bine în weekend, zise el glumind. 

Sticla de Defender „Succes”, fu mutată pe alt taburet. 

— Choukraf?, zise ofiţerul, doar nu ai venit pentru atâta 
lucru... 

— Nu. 

Ralph McCarthy scoase din servieta-diplomat o hartă la scară 
mare ce cuprindea nord-estul Afganistanului şi puse degetul pe 
un cerc trasat cu creionul roşu. 

— Aici se află o tabără mică ocupată de indivizi neprietenoşi, 
zise el pe un ton degajat. Ai putea să te ocupi de treaba asta? 

Colonelul Padripura studie harta o clipă, măsurând colinele, 
relieful, distanţele. După aceea, înălţă capul. 

— Ar trebui să nu ne creeze probleme, zise el calm, ca şi cum 
cineva l-ar fi întrebat dacă este liber în weekend. 

— Când crezi că poţi? 

— E urgent? 

— Da, foarte. 

— Aşteaptă puţin. 

Traversă popota şi dispăru. Se întoarse abia după un sfert de 
oră. 

— Ai noroc, spuse el. Mâine trebuia să am o misiune de 
antrenament. 

— Excelent, izbucni Ralph McCarthy. Ai acordul obişnuit. Şeful 
tău va fi anunţat după aceea. 

Colonelul zâmbi. Forţele aeriene pakistaneze nu puteau să le 
refuze nimic americanilor, deoarece le vor livra nişte F 16 plătite 
de Arabia Saudită. 

— La ce oră? insistă americanul. 

— Decolăm la şase fix. Vom ajunge la obiectiv după 
aproximativ douăzeci de minute. 


22 Mulţumesc (n.a.). 


90 


— la tot ce trebuie, îl sfătui McCarthy cu subînţeles. 

Se referea la bombele cele mai puternice. Colonelul nu îşi 
asuma nici un risc. Ceea ce mai rămânea din aviația militară 
afgană nu va mai părăsi deloc nordul ţării. Aproape în fiecare zi 
avioanele Mirage ieşeau din vizuina lor şi dădeau o mână de 
ajutor talibanilor. 

Cei trei bărbaţi îşi isprăviră băuturile şi se despărţiră. 

— Ne vedem mâine, tot aici, la aceeaşi oră, zise americanul. 

— Bine. 

In timp ce se urcau în Nissan, Ralph McCarthy nu-şi ascundea 
bucuria. 

— lată o afacere încheiată rapid, făcu el. Mâine, exit Bin 
Laden! Azi vom trage un chef. 

— Unde? 

— Acasă la mine. Cred că mi-a mai rămas vreo sticlă de 
şampanie Taittinger Comtes, iar Dorothy ne va delecta cu un 
dans din buric. Yallah! 

Era un mod nici mai bun, nici mai rău de a sărbători ieşirea 
definitivă din scenă a unui terorist. 


91 


Capitolul IX 


Huruitul puternic al mai multor avioane de vânătoare îl smulse 
pe Malko din somnul adânc. Se duse repede la fereastră, dar nu 
zări decât cerul senin. Avioanele Mirage trecuseră mult în stânga 
lui. Se uită la ceasul său Breitling Chronomat care arăta ora şase, 
şase minute şi patru secunde. Probabil că erau aparatele Mirage 
ale colonelului Padripura... Se culcă la loc. Seara din ajun se 
prelungise mai mult. După sticla de Taittinger, Ralph McCarthy 
mai „găsise” încă una, în timp ce Dorothy prepara nişte 
„Kamikaze” ca o barmaniţă adevărată, amestecând sucul de 
lămâie cu Cointreau şi cu votcă. 

Malko se făcuse nevăzut atunci când americanul a început s-o 
privească pe tânără cu un aer ciudat. 

Se sculă mai târziu. Probabil că avioanele Mirage se şi 
întorseseră, dar nu avea cum să afle rezultatul până diseară 
când se întâlnea cu colonelul pakistanez. Căldura sufocantă nu-i 
dădea ghes să se plimbe prin bazar. Trebuia să-şi omoare timpul 
în alt mod. Către ora cinci, îl rugă pe Perverst să-l ducă în 
Unversity Town. 

In casa lui Ralph McCarthy de pe Rahman Baba Road domnea 
un calm desăvârşit. Cu ochii roşii şi privirea pierdută, Ralph îl 
întâmpină cu un zâmbet şi cu un căscat: 

— Cred că am băut prea mult aseară. Haideţi să ne întâlnim cu 
Ghaffar. 

Dorothy nu se vedea pe nicăieri. Numai nişte funcţionari ai 
ONG îşi vedeau de treburile lor. După un sfert de oră, intrară în 
curtea popotei Forţelor Aeriene. Colonelul Ghaffar Padripura, în 
costum de zbor, aştepta cu o Coca-Cola în faţă. Strânse mâinile 
celor doi bărbaţi şi zise cu voce domoală: 

— Totul a mers bine. Obiectivul era chiar acolo. 

Ralph McCarthy îl bătu vârtos pe spate. 

— Well done! Vă invit să cinaţi la mine. 

Ofiţerul se lăsă puţin rugat, aşa de formă, apoi mai rămaseră 
să discute câteva minute. După ce terminară, colonelul îi urmă 
cu Suzuki. După ce s-au urcat în Nissan, Malko întrebă: 

— Credeţi că Bin Laden a murit? 

Americanul se întoarse spre el cu o figură veselă. 

— Aţi văzut vreo bombă de trei sute de livre care explodează 


92 


prin fragmentare? Pe o rază de o sută de metri, nu mai rămâne 
absolut nimic. lar acolo, au aruncat şase de tipul acesta. În plus, 
avioanele Mirage IV au un sistem de ţintire excelent. 

Malko se gândi cu tristeţe la Sayed Gul. Poate că murise şi el 
în exploziile bombelor aruncate de Mirage IV. Ajunseră cu toţii pe 
Rahman Baba Road. Dorothy aşezase deja masa pe verandă, cu 
lămpile împotriva ţânţarilor puse la locul lor. 

Colonelul Padripura dădu pe gât o porţie dublă de Gaston de 
Lagrange XO care îi făcu nespusă plăcere. Dorothy pusese 
muzică, iar paznicul făcea pe majordomul. De data aceasta, 
orezul părea să fie un pic mai bine gătit. Dacă nu s-ar fi întrerupt 
curentul, totul ar fi fost minunat. Dorothy, în „ţinută de luptă”, - 
puloverul mulat şi fusta lungă - se învârtea în jurul invitaţilor 
când nu era ocupată cu pisatul lămâii ca să prepare băuturile 
„Caipirinha” cu porţie mare de Cointreau. După ce terminară de 
mâncat, Ralph îşi aprinse o ţigară şi începu: 

— Ghaffar, povesteşte-ne şi nouă câte ceva. 

Colonelul Padripura părea că se uită cu un ochi la slănină şi cu 
altul la făină, căci unul era îndreptat spre sticla de Defender, iar 
celălalt la pieptul lui Dorothy. Purpuriu la faţă, cu ochii injectaţi şi 
limba împleticită, începu: 

— V-am spus că totul a mers bine. Vremea a fost frumoasă, 
mai întâi am făcut un zbor de recunoaştere şi apoi am lovit. 
Toate bombele au explodat şi baza a fost distrusă, în special 
clădirile. 

— Aţi văzut supraviețuitori? îl întrebă Malko. 

Ofiţerul îşi reţinu un sughiţ. 

— Am trecut prea repede pe deasupra ca să ne dăm seama. 

— Pe pistă era vreun avion? 

— Nu. Poate că fusese ascuns în vreun cort. Nu am vrut să mai 
trecem încă o dată pe acolo, fiindcă s-ar putea să aibă iscoade. 
Voi afla mâine, de la informatorii mei din Jallalabad. 

Se lăsă pe spate şi închise ochii. 

— Nu-l putem lăsa să plece în starea asta, zise Ralph. Malko, 
ajută-mă să-l duc în ultima cameră. 

Colonelul se lăsă purtat cu un zâmbet prostesc. Dorothy venea 
în urma lor cu o lampă cu gaz. Il aşezară pe pat, lăsând-o pe fată 
să pună climatizorul în funcţiune, să tragă draperiile în timp ce ei 
se întoarseră pe verandă. După zece minute, auziră ţipete 
ascuţite şi se năpustiră pe culoar. Fiara se trezise. Cu pantalonii 
în vine, Ghaffar Padripura tocmai o viola pe Dorothy. Ralph îl 


93 


trase pe Malko deoparte. 
— Lasă-l în pace, merită şi el o mică recompensă... 
x 


* * 


Când sună telefonul, Malko tocmai se rădea. Recunoscu 
imediat vocea ziaristului Rahimullah Yousefsai. 

— Am primit un telefon de la prietenul nostru comun, îl anunţă 
pakistanezul. 

Malko simţi cum inima o ia razna. 

— Cel care a fost la Azad Afghan? 

— Da. 

Se referea la Sayed Gul. Scăpase deci din bombardament. Prin 
intermediul lui va putea să afle dacă Bin Laden mai era în viaţă. 

— Ce dorea? 

__— Să vă întâlniți iarăşi cu el. Vine de la Jallalabad pe şosea. 
Intreabă dacă vă puteţi duce la Landicotal, pe la ora zece, la 
punctul de control dinspre ieşirea vestică. 

— Mă voi duce, promise Malko, fără să reflecteze. 

De abia după ce închise, îşi dădu seama că întâlnirea aceasta 
era stranie şi îngrijorătoare. Sayed Gul nu putea să afle de 
bombardament. Ce voia de fapt? Trebuia să fie vreo capcană, o 
răzbunare sofisticată din partea lui Osama Bin Laden. In ţinutul 
unde trăiau triburile, se putea întâmpla orice. Omorau cât ai zice 
peşte, mult mai uşor decât la Peshawar. 

Proaspăt bărbierit, Malko se urcă în Toyota unde îl aştepta 
Perverst şi se îndreptară spre University Town. După ce 
McCarthy află despre ce este vorba, se strâmbă. 

— Nu-mi place deloc. Recent am pierdut doi oameni la 
Landicotal. Lucrau sub acoperire DEA. Trebuie să ne luăm măsuri 
de prevedere. 

Şi Malko avea amintiri urâte de la Landicotal unde fusese cât 
pe-aci să-şi piardă viaţa, în urmă cu doisprezece ani. Ultimul 
târguşor înainte de postul de frontieră de la Torkham, era 
bârlogul tuturor traficanţilor unde haşişul, heroina şi armele se 
vindeau în ochii lumii. Nici poliţia de frontieră nu se amesteca 
prea tare. 

— Mai avem destul timp, spuse americanul, dar nu trebuie să 
plecăm cu mâinile goale... 

Luă din rastel două arme Kalaşnikov şi vreo zece încărcătoare, 
mai puse şi câteva grenade defensive într-un sac din pânză, apoi 
adăugă: 


94 


— Asta numai ca să fim liniștiți. Eu îi cunosc bine, dacă ne vor 
răul, atunci ne vor nimici cu un RPG 7 din adăpostul lor. Ştiţi ce 
se spune despre populaţia paştu? Un luptător paştu preferă să 
omoare pe la spate cu o puşcă, pentru că e departe, iar 
noaptea... 

lată cum sfârşesc cele mai frumoase legende. După douăzeci 
de minute, treceau pe la punctul de control din Kharkano, o piaţă 
imensă împărţită în două de graniţa teritoriului tribal. Santinela 
de la Frontier Corps îl cunoştea pe Ralph McCarthy care îi 
strecură cu discreţie o sticlă de scotch şi îl urmă în ghereta lui. 
Astfel se putea evita controlul permiselor tuturor străinilor. 
Americanul apăru însoţit de doi soldaţi din poliţia de frontieră 
îmbrăcaţi în uniforme maro şi cu berete mari negre, cu 
Kalaşnikovuri şi trei încărcătoare puse în saci din pânză agăţaţi la 
piept. Păreau doi tineri zâmbitori şi cumsecade, absolut 
inofensivi, în ciuda înfăţişării lor marţiale. După ce îl salutară pe 
Malko, se suiră cuminţi în spatele Nissanului. 

— De ce vin cu noi? întrebă Malko mirat. 

Ralph McCarthy îi făcu cu ochiul. 

— Respectă regulamentul. În ţinutul triburilor, întotdeauna 
trebuie să fii însoţit de un militar însărcinat cu protecţia... Dacă 
ceilalţi au intenţii rele, acest lucru îi va ţine puţin la distanţă, deşi 
viaţa unui soldat nu face mare lucru. In fine... 

x 
x x 


Urcuşul spre trecătoarea Torkham, un fel de stavilă pe drumul 
spre Jallalabad, nu se schimbase după doisprezece ani. Aceleaşi 
serpentine ce străbat munţii arizi, un peisaj maiestuos şi 
deşertic, fără un copac, fără tufişuri, alternând cu creste 
roşiatice, tăiate drept şi cu plăci de bazalt negru şi sclipitor. 
Aproape la fiecare curbă, se înălța câte un fort vechi şi ruinat, cu 
metereze gălbui, vestigii ale bătăliilor crâncene purtate, cu un 
secol în urmă, de triburile paştu ce încercau să ţină piept 
britanicilor. Ralph McCarthy se chinui o jumătate de oră să 
depăşească un convoi lung de maşini ale Crucii Roşii care urcau 
spre Kabul. Erau vreo cincizeci de camioane care înaintau 
anevoie... 

Mai jos, caravane de cămile mergeau pe drumurile neasfaltate 
paralele cu şoseaua principală, fiind depăşite de camionete cu 
cabină dublă în care erau îngrămădiţi zeci de oameni amărâţi, 
hurducaţi şi învăluiţi într-un nor gros de praf. Mai erau şi câteva 


95 


autobuze ca vai de mama lor, cu tot atâţia oameni pe capotă câţi 
erau şi înăuntru, care înaintau anevoie. Căruţele cu cai erau şi 
ele depăşite de un număr incredibil de biciclişti, care îşi dădeau 
drumul în mare viteză pe serpentine. Parcă se întreceau în Turul 
Franţei! Unii dintre ei făceau pe catării, transportând pe 
portbagaj cutii enorme din carton. Malko mai văzu şi alte atelaje 
încă şi mai ciudate. Mai mulţi paştu stăteau cocoţaţi pe câte o 
bicicletă, ţinând ghidonul cu o mână, iar cu cealaltă trăgând 
după ei altă bicicletă, ca nişte adevăraţi acrobaţi. 

— Se duc să cumpere biciclete de la Torkham, îi explică 
americanul. Sunt aduse din India prin Afganistan. Sunt mult mai 
solide decât cele fabricate în Pakistan. Tipul câştigă şaptezeci de 
rupii pe bucată. Fac câte trei drumuri pe zi. 

Puțin mai departe, trecură pe lângă imensul Fort Shasak din 
Khyber Rifle. Pe o porţiune de stâncă netedă, o plăcuţă amintea 
de luptele glorioase purtate de regimentul al doilea de pendjabi. 
După aceea, drumul cotea la stânga, traversând vechea cale 
ferată care nu era folosită decât o dată pe lună. Acum ajunseseră 
în Landicotal. Era străbătut de o singură şosea, mărginită de 
case din cărămidă şi din chirpici, plină de camioane, de 
autobuze, de căruţe. 

După cinci sute de metri, ajunseră la ultimul punct de control 
înainte de Afganistan. Pe un panou indicator scria: „Torkham - 5 
km”. Erau numai două cabane cu două bănci afară şi coada de 
vehicule ce se îndreptau spre Peshawar. Ralph McCarthy opri 
maşina între două case înainte de a ajunge la o mică platformă 
situată deasupra văii şi drumului care ducea acolo. In faţa lor se 
aliniau mai multe culmi ce delimitau graniţa cu Afganistanul. 
Peisajul se deschidea grandios înaintea lor, iar ei erau singurii 
străini printre toţi acei paştu. 

— De aici se vede foarte bine. O să-i vedem când o să vină, 
zise Malko. 

— O să vedeţi dumneavoastră, îl ironiză Ralph. Se vor purta 
frumos până în ultima clipă. Aşa cum îi cunosc eu pe aceşti 
paştu, să ştiţi că nu ne va sări nimeni în ajutor dacă se va ivi 
vreo problemă. 

Işi aprinse o ţigară cu bricheta Zippo şi se aşeză pe o stâncă 
de pe marginea platformei. Malko privea vehiculele ce urcau 
dinspre vale. Oare Sayed Gul i-a dat într-adevăr întâlnire sau i-a 


întins o cursă? 
x 


96 


* * 


Soarele se afla la zenit, iar Sayed Gul întârziase deja două ore. 
Jallalabad se găsea doar la şaptezeci de kilometri depărtare de 
Torkham şi drumul nu era dificil de străbătut. In plus, Malko 
observase că traficul dinspre Afganistan nu prea era aglomerat, 
căci înaintarea rapidă a talibanilor îi descuraja pe călători. Ralph 
McCarthy părea şi el îngrijorat. Strivi a nu ştiu câta ţigară, apoi 
se duse lângă Malko. 

— Ar trebui să ne ducem până la Torkham să vedem ce s-a 
întâmplat, îi sugeră el. Poate că Sayed Gul a rămas blocat acolo 
dintr-un motiv absolut idiot. li lăsăm aici pe indivizii ăştia doi şi îi 
luăm când ne întoarcem... 

După puţin timp, vehiculul 4x4 rula pe drumeagul îngust cu 
toată viteza. Un avion lăsa o dâră alburie pe cer, iar Malko se 
gândi la Bin Laden. Era curios că îl hăituiau pe cel ce se făcea 
vinovat de catastrofa zborului 800 în acest colţ uitat de lume. Cu 
toate acestea, ceea ce au găsit la Abdul Basin Karim nu lăsa loc 
nici unei îndoieli. Acest aspect, legat şi de faptul că zburase cu o 
cursă a companiei TWA, îl desemna ca pe vinovatul cel mai 
odios. În schimb, ordinele nu veneau din partea lui. 

Ajunseră în vale. Drumul şerpuia printre culturile de orez şi de 
porumb. Ralph McCarthy frână ca să evite ciocnirea cu un şir de 
camioane staționate la postul de frontieră. Se aflau doar la câţiva 
metri de Afganistan. 

— Vom continua drumul pe jos, sugeră americanul. 

Aveau numai pistoalele asupra lor. Destul de slăbuţ, căci 
oamenii care circulau prin partea locului erau înarmaţi fie cu Lee- 
Enfield 303, fie cu arme Kalaşnikov. A te plimba pe aici 
neînarmat era curată provocare. Pentru un paştu, un om care nu 
purta armă nu era bărbat. In zona triburilor nu erau aplicate 
regulile ce guvernau restul lumii. 

In partea afgană, nu se zărea nici un vehicul. Drumul se putea 
vedea pe o distanţă de o sută de metri, apoi venea o curbă. 
Ralph McCarthy se apropie de un grănicer şi începu să discute cu 
el. Pakistanezul făcea gesturi largi cu mâinile, arătând spre 
partea cealaltă a drumului. Americanul zări un autobuz micuţ, iar 
şoferul fu interogat imediat. Făcură schimb de ţigări, iar Ralph 
McCarthy se simţea în largul lui fiindcă vorbea la perfecţie limba 
paştu. În final, veni lângă Malko întunecat la faţă. 

— Nu mai are rost să-l aşteptăm pe Sayed Gul. 

— De ce? 


97 


— A căzut într-o ambuscadă la vreo treizeci de kilometri de 
aici. A fost ucis împreună cu cei şaptezeci de oameni care îl 
însoțeau. Pe aici toţi îl cunoşteau foarte bine. Nu i-au acordat nici 
cea mai mică şansă. Au aruncat cu două rachete RPG în vehiculul 
său 4x4. Nu cred că a mai rămas ceva din el. Se pare că maşinile 
au rămas tot la marginea drumului. Asta s-a petrecut acum vreo 
două ore... 

Malko era amărât şi intrigat. 

— Cine a comis masacrul? 

Americanul se strâmbă. 

— Susţin că nu ştiu nimic. Şoferul autobuzului zice că tipii au 
căzut în ambuscadă de dimineaţă, pentru că i-a văzut venind 
dinspre Jallalabad. Nu erau de pe la noi. 

— Bin Laden? 

— S-ar părea că da. 

Malko privi solul plin de pietre. El era răspunzător de moartea 
lui Sayed Gul. S-a bucurat prea devreme crezând că a scăpat de 
atacul cu bombe. Ambuscada scotea la iveală două fapte noi. Pe 
de o parte, că Osama Bin Laden scăpase de bombele aruncate 
din avioanele Mirage IV, iar pe de alta, că a făcut legătura între 
plecarea lui Sayed Gul la Peshawar şi raidul aerian căruia i-a 
căzut victimă. Ironia sorții a fost că afganul nu a murit de 
loviturile duşmanilor lui de moarte, ruşii, ci de acelea ale 
propriilor fraţi de arme. 

— Să plecăm, zise Malko. Osama Bin Laden trăieşte. Acum mai 
avem încă un motiv să-l neutralizăm. 

Şeful terorist nu îşi pierduse vremea. Era doar un nou episod 
ivit în lupta pe viaţă şi pe moarte dintre guvernul Statelor Unite 
şi cel saudit. Prima parte a misiunii lui fusese floare la ureche. 
Era lăudabil faptul că l-a găsit pe teroristul care a pus bomba în 
avion, omorând două sute treizeci de persoane care se aflau la 
bord. Dar acest lucru nu rezolva decât o infimă parte a 
problemei. Omul care trebuia lichidat era creierul, adică acela ce 
va trimite în continuare pe alţii precum Karim ca să comită alte 
crime. Osama Bin Laden se ascundea acum în inima 
Afganistanului unde se simţea ca la el acasă. 

Ralph McCarthy conducea cu viteză, ca şi cum ar vrea să-şi 
hotărască soarta. Pe bancheta din spate, cei doi soldaţi săreau 
ca nişte dopuri de şampanie. Malko privea cum se perindă prin 
faţa ochilor pantele aride. Era pentru a treia oară când destinul îi 
îndrepta paşii spre acest peisaj selenar plin de violenţă. Dar nu 


98 


va pleca de aici până când nu va reuşi, chiar de va fi nevoit să se 
ducă să-l caute pe Osama Bin Laden în inima munţilor din Kunar. 
x 


* * 


Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Ralph McCarthy zise deodată: 

— După părerea mea, setea de răzbunare a lui Bin Laden nu 
se va opri aici. Noi suntem următorii pe lista lui. Peshawar este 
un furnicar de „credincioşi” care nu cer decât să devină shahid”. 
De exemplu, să omoare un american sau pe altcineva care 
lucrează pentru ei. Ştiţi cum au fost omorâţi doi agenţi din DEA, 
capturați la Landicotal? l-au legat de cămile şi au fost târâţi pe 
bolovani până când li s-a scurs tot sângele din ei, apoi i-au lăsat 
pradă vulturilor să desăvârşească ei treaba. 

Când ajunseră la casa din Rahman Baba Road, Dorothy îi 
aştepta pe verandă. 

— Aveţi un mesaj de la Joe, îi anunţă ea. Domnul Capistrano 
soseşte în seara asta pe la nouă şi jumătate la Peshawar şi vine 
de la Dahran. Trebuie să vă duceţi să-l luaţi. 

— Ce vrea să facă aici? 

Malko nu se aşteptase la aşa ceva, iar Ralph McCarthy zâmbi 
în colţul gurii. 

— Să vă felicite. 

x 
x x 


După ce călătorise cincisprezece ore, Franck Capistrano nu 
părea prea înviorat. Neras, cu cămaşa boţită, ochii roşii şi 
afundaţi parcă mai mult în orbite, înota ca de obicei în costumul 
său. Agita sandviciul în direcţia lui Malko, în timp ce cu cealaltă 
mână strivea un ţânţar care se aşezase pe braţul păros. 

— Aţi făcut treabă bună! începu el. 

Nu trecuse o jumătate de oră de când coborâse din avion cu 
servieta-diplomat şi cu o husă pentru haine. 

— Aţi bătut atâta cale doar ca să ne spuneţi acest lucru? îl 
întrebă Malko mirându-se. 

— Nu, de fapt, trebuia să mă duc în Arabia Saudită. Am primit 
ordin de la preşedinte. Atunci mi-am zis că ar merita să mă 
reped şi până aici. Special Branch ne-a dat toate obiectele găsite 
în camera lui Abdul Basin Karim, inclusiv paşaportul fals cu care 
s-a îmbarcat pe aeroportul din Atena. N-am să-mi iert niciodată 


23 Martiri (n.a.). 


99 


că i-am acordat viza acestui gunoi. 

— A murit, spuse Malko. 

Franck Capistrano aţinti sandviciul spre el. 

— Foarte bine, dar Bin Laden trăieşte. Cu toate acestea, aţi 
făcut ce aţi crezut că e mai bine. Dar tipul este dracul gol. Când 
Sayed Gul i-a pomenit de dumneavoastră, a înţeles numaidecât 
şi a întins-o. 

— Fireşte că aveţi dreptate, aprobă Malko, însă acum, e 
departe, Dumnezeu ştie unde. Cred că misiunea mea s-a 
încheiat. 

— Niet, zise consilierul special al Casei Albe. Veţi rămâne la 
Peshawar. 

— De ce? Îmi este imposibil să fac cercetări în Afganistan. 

Colosul de om înghiţi dintr-o îmbucătură ce mai rămăsese din 
sandvici, apoi o stropi cu o porţie dublă de Defender vechi de 
cinci ani, lăsând pe fundul paharului doar cuburile de gheaţă. 

— Se vor duce alții după el în locul nostru. 

— Cine? 

— Talibanii. 

— Talibanii! Dar sunt tot fundamentalişti ca şi Bin Laden! 

— Exact! zise Capistrano destinzându-se puţin. In schimb, au 
nevoie de muniţie, de arme şi de sprijin logistic. lar toate acestea 
vin din Pakistan... Dar şi puţin din partea noastră, adăugă el cu 
modestie. Chiar de la începutul acestei misiuni, le observăm 
progresele cu simpatie. Ei le mănâncă din palmă pakistanezilor, 
iar aceştia mănâncă de la noi... Pe faţă, nu se arată prietenii 
noştri. Massoud se apropie de ruşi şi de francezi, Rachid Dostom, 
de ruşi, iar amândoi sunt aliaţii populaţiei hazara?* finanţate de 
Iran... 

— Dar sunt nişte nebuni furioşi! obiectă Malko, vor să 
transforme cinematografele în moschei, le pun belciuge femeilor 
şi habar nu au de economie. 

— Bine, bine! Aveţi dreptate, sunt nişte nebuni furioşi. Dar 
sunt ai noştri. li agasează pe iranieni, pe indieni şi pe ruşi. Nu e 
rău deloc, nu este aşa? Cât despre afgani, sunt deja cu două sau 
trei secole în urmă. Femeile lor au purtat întotdeauna chaari. 

— inţeleg, făcu Malko amuzat de cinismul lui rece. Ce 
înţelegere aţi făcut cu talibanii? N 

— Cu talibanii, nici una. Dar cu IŞI, da. In spatele fiecărui 


+ Popor vorbitor de limbă iraniană, musulmani şiiţi care locuiesc în 
centrul Afganistanului (n.t.). 


100 


„comandant” taleb, se ascunde un tip din IŞI. Târgul e simplu. Le 
plătim în continuare cheltuielile, iar ei ni-l găsesc pe Bin Laden. 
Problema e că talibanii refuză cu încăpățânare să-i facă cel mai 
mic rău. In acest caz, dumneavoastră împreună cu Ralph 
terminaţi treaba... 

— Adică? întrebă Malko neliniştindu-se. 

Franck Capistrano le adresă un radios zâmbet mefistofelic. 

— De îndată ce talibanii îl încolţesc pe Bin Laden, generalul 
lftikar Raza, unul dintre prietenii mei, vă va anunţa. El 
coordonează ajutorul talibanilor din Peshawar. Vă va aranja un 
mic şi discret voiaj la domnul Bin Laden, iar acolo... 

Făcu un gest semnificativ cu degetul la gât. 

— Dar nu ar fi mai bine să-l aducem pe Osama Bin Laden în 
faţa unui tribunal american? observă Malko. 

Franck Capistrano îi aruncă o privire plină de resemnare. 

— Poate că ar fi fost mai bine să-l fi judecat pe Hitler la 
Nurnberg. Pakistanezii acceptă să ne ajute, însă cu discreţie. 
Dacă l-am duce pe ticălosul ăsta la noi, toată lumea ar afla că 
ne-au ajutat pakistanezii. Şi ar avea multe necazuri... Aşa că, ne 
ţinem de planul meu. 

Pe verandă se aşternu din nou liniştea. Când lui Franck 
Capistrano îi intra ceva în cap... El le zâmbi încurajator. 

— Nu păreţi prea încântați. Ralph vorbeşte dari şi paştu, iar 
dumneavoastră, după succesul avut, meritaţi să faceţi pe 
matadorul. 

In plus, îşi spuse Malko, dacă afacerea se va termina rău, 
Company şi Casa Albă nu vor fi direct implicate. In definitiv, era 
aventura unui soldat rătăcit şi a unui agent colaborator, care nici 
măcar nu e american. 

Franck Capistrano mâăzgăli ce va pe o carte de vizită, apoi i-o 
întinse lui Malko. 

— lată numerele de telefon ale generalului Iftikar Raza. Linia 
directă, portabilul şi cel de acasă. Numele dumneavoastră de cod 
este „shah”. Puteţi să mă sunaţi la orice oră ca să-mi daţi vestea 
cea bună. Mai e ceva. Aveţi aparat de fotografiat? 

— Nu. 

— Luaţi-l pe acesta. 

li întinse un aparat micuţ cromat. 

— Este ultimul tip de Nikon. Totul este automat. Vreau 
fotografia nemernicului ăstuia. Mort. Pentru albumul de familie. 
O vom trimite familiilor victimelor zborului 800. 


101 


Se ridicase deja în picioare. 

— Poate unul dintre voi să mă ducă la Pear/? Mâine mă scol 
devreme de tot. Pe seară, am întâlnire cu regele Fahd la Riad. La 
unu fără douăzeci şi cinci dimineaţa, iau un avion al companiei 
Air France spre Paris. Mă odihnesc trei ore în centrul de la Roissy, 
apoi, la unsprezece, iau un Concorde pentru New York. Datorită 
decalajului de fus orar, voi ajunge acolo la nouă fără un sfert 
dimineaţa. Am o şedinţă la Naţiunile Unite, la ora nouă. Voi 


întârzia câteva minute... 
x 


* * 


Malko şi Ralph McCarthy au împărţit o sticlă de votcă 
Petrossian cu piper la barul „pentru străini” din hotelul Pearl, 
după ce îl duseseră pe Franck să se odihnească. Merita din plin 
acest lucru... Americanul zise cu voce tare ceea ce Malko îşi 
spunea în gând: 

— Acum înţeleg de ce Capistrano a făcut carieră frumoasă. 
Trucul lui comportă enorm de multe riscuri. Mai întâi, pentru că 
pakistanezii nu prea au chef să lase martori în urmă... Apoi, 
pentru că amândoi suntem nişte marginalizaţi. Dacă o feştelim, 
nu va ajunge nimic la urechile celor din Washington. Doi soldaţi 
alintaţi de soartă s-au prostit şi ei puţin prin Afganistan. Dar, ca 
să vezi, aşa e jocul... N 

Scoase din buzunar o tăietură din The News. In articol era 
relatat cazul unui tânăr vizionar american care se războia cu 
talibanii şi fusese ucis în focul luptei. 

— Ce porcărie! făcu Ralph cu amărăciune. Tipul ăsta făcea 
parte din Company. A trecut pe la mine. Dacă există vreun 
necaz, e de ajuns pentru un elogiu funebru. 

Malko avea chef să-i spună că agenţii mureau foarte rar pe 
câmpul de onoare. 

Plecară din barul sinistru, iar americanul îl conduse pe Malko 
până la recepţie. O dată cu cheia, funcţionarul îi dădu şi un 
mesaj. Malko desfăcu plicul şi citi textul bătut la maşină: 

„Vă aştept mâine la Khan Klub, la ora opt. Sayed Gul.” Malko 
citi de trei ori textul. Era pentru prima oară în îndelungata lui 
carieră că un mort îi dădea întâlnire. 


102 


Capitolul X 


Ralph McCarthy citi peste umărul lui Malko. 

— Ce este Khan Klub? întrebă el. 

— Un hotel-restaurant nou, amenajat de un decorator britanic 
pederast, răspunse americanul. A fost casa unui traficant de 
pietre preţioase. A făcut din el un fel de caravanserai de modă 
veche, o bijuterie în plin Khyber Bazar. Mobilierul de un lux 
nemaipomenit l-a cumpărat de la arhitectul de interioare parizian 
Claude Dalie. Pakistanezii bogaţi îl folosesc precum baisodrom. 
La parter există un restaurant, iar la etaje, vreo douăzeci de 
camere. 

— Nu aveţi impresia că e o capcană? 

Americanul zâmbi cu ironie. 

— Nici un ţânc de patru anişori nu ar avea încredere. Sayed 
Gul nu a înviat precum Hristos... Este doar o şmecherie ca să vă 
facă să vă duceţi şi să vă aţâţe curiozitatea. Tipul care a trimis 
biletul ştie foarte bine de ancheta dumneavoastră... 

— Bin Laden? 

— S-ar putea. Nu vă lăsaţi ispitit. Cu atât mai mult cu cât în 
mod sigur nu va veni Bin Laden în persoană... El stă la căldurică 
în Kunar. 

— Dacă aşteptăm, zise Malko, s-ar putea să nu ajungem prea 
departe... 

Ralph McCarthy îi aruncă o privire surprinsă. 

— Vreţi să spuneţi că o să vă duceţi la tâmpenia asta de 
întâlnire? Sunteţi într-o doagă? 

— Nu, spuse Malko, dar ceva mă intrigă. Un om ca Bin Laden 
are mijloace mai simple să ne atace. Dispune de mulţi oameni la 
Peshawar, ca dovadă, moartea familiei Rahim. 

— Atunci, ce se ascunde în spatele acestui bilet? 

— Nu ştiu, recunoscu Malko. Ca la pocher, trebuie să vedem. 

Ralph McCarthy se strâmbă puţin. 

— La pocher nu rişti să te trezeşti cu o rafală de Kalaşnikov. 

x 
x x 


Ralph McCarthy frână brusc încercând să evite o ricşă care nu 
avea semnalizare. Circulaţia pe Grand Trunk Road, marea arteră 


103 


ce traversează Peshawar dintr-o parte în cealaltă, era şi mai 
cufundată în întuneric ca de obicei. Americanul îi arătă o 
pasarelă ce trecea peste bulevardul despărţit în două căi de 
acces de bariere metalice. 

— New Rampura Gate este chiar după ce trecem de ele. O să 
ne întoarcem pe unde am venit. 

Puțin mai departe făcură cale întoarsă şi merseră de-a lungul 
arterei Khyber Bazar. Apoi americanul viră la stânga pe o 
străduţă ce ducea în centrul bazarului. După ce mai parcurseră o 
sută de metri, lăsând în urmă moscheia Mahabat Khan, pe 
stânga, se întoarse pe strada întunecoasă paralelă cu Grand 
Trunk Road. Aproape toate magazinele erau închise şi părea 
destul de sinistru... La două sute de metri mai departe, Malko 
zări o plăcuţă scrisă cu caractere latine aurii montată pe faţadă: 
„KHAN KLUB”. 

Era o casă foarte înaltă cu balcoane protejate cu zăbrele din 
lemn la fiecare etaj. La intrare, veghea un bărbat cu un panco/ 
afgan pe cap şi cu Kalaşnikovul pe umăr. Se grăbi să deschidă 
portiera Nissanului. Ralph McCarthy se îmbrăcase în veşminte 
pakistaneze ca să poată ascunde sub ele arma Skorpio. Malko îşi 
strecurase pe sub cămaşă o Beretta 92 mai puţin puternică 
decât falsul Tokarev oferit cu atâta generozitate de Joe 
Hickerson. 

Pătrunseră în minusculul hol ce ţinea loc de recepţie pentru 
hotel. Restaurantul care se afla în stânga era cufundat într-o 
lumină difuză şi plăcută. Doi muzicanți aşezaţi pe sol cântau la 
tamburină şi la fluier. Nu existau scaune. Lumea mânca stând pe 
jos şi rezemată de perne. Restaurantul era pustiu. Ralph 
McCarthy observă cu răutate: 

— Proprietarul a câştigat destui biştari cu pietrele preţioase că 
acum îl doare-n cot. Ţine restaurantul doar de plăcere. 

Decorul era mai puţin sofisticat, cu lemn vopsit, cu ţesături 
divers colorate şi lanterne. Li s-a adus o listă de bucate foarte 
scurtă şi apă minerală. Muzicanţii începură să cânte. După cinci 
minute, îşi făcură apariţia cinci femei una mai urâtă ca cealaltă şi 
se aşezară în colţul opus. Ralph se aplecă la urechea lui Malko: 

— Fac parte din organizaţiile neguvernamentale din Germania 
şi din Canada. 

Toate erau îmbrăcate în ţinută pakistaneză cu voaluri şi 
păreau extrem de ridicole. Americanul strecură discret arma 
Skorpio sub masă. In două secunde, putea să măture uşa cu o 


104 


singură rafală... Un chelner care de-abia rupea o boabă de 
engleză le luă comanda care consta din palau şi chicken tikka. 
Incet, încet, cei doi bărbaţi se destinseră. Ralph McCarthy clătină 
din cap. 

— După părerea mea, vă aşteaptă la ieşire cu un RPG. 
Noaptea, prin locurile astea, nu bântuie nici măcar o pisică. 

Grijuliu ca-ntotdeauna. 

In timp ce li se aducea primul fel, draperia de la uşă se dădu la 
o parte şi intrară alţi clienţi. Malko rămase cu orezul în aer. işi 
făcuse apariţia o creatură uluitoare; o brunetă superbă cu părul 
ca pana corbului, abia acoperit cu un voal alb cu margini aurii, în 
stilul lui Benazir Bhutto, fapt ce nu ascundea nimic din figura 
primitiv senzuală de animal. Avea ochi ca de jăratic, accentuaţi 
de creionul dermatograf negru şi o gură cu buze cărnoase şi 
ispititoare. In nara stângă îi scânteia în lumină o bijuterie fină. 
Nasul drept, fruntea înaltă, bărbia puternică evocau tipul de 
femeie afgană. Îşi plimbă privirea prin salon, irezistibil de 
înflăcărată. Ochii lui Malko se opriră asupra ţinutei pakistaneze 
plină de pudoare, confecţionată din mătase galbenă, prin care se 
puteau zări sânii ca două obuze ce ţineau veşmântul depărtat de 
trup. Işi aruncase peste umeri o haină brodată cu smaralde care 
trebuiau să aibă în jur de cinci sute de carate. li arătă chelnerului 
locul unde voia să se aşeze, iar Malko zări vreo zece brățări din 
aur răsfirate de-a lungul braţului... Se vedea cât de colo că nu 
era o sărântoacă. 

In urma ei ţopăia altă femeie, ascunsă într-un chadri negru, 
mică de statură şi puţin cam ştearsă. După ce s-a descălţat, 
lucru ce permitea să admiri brăţările grele ce îi ornau gleznele, 
prima se aşeză în partea opusă a salonului, chiar în faţa lor, iar 
„servitoarea” se ghemui lângă ea. Contrastul dintre cele două 
era aproape comic. Ralph McCarthy se zgâia la creatura 
fermecătoare, ce părea aproape malefică. Chelnerul aduse un 
bol pentru ars mirodenii pe care îl puse dinaintea ei, iar mirosul 
de santal invadă restaurantul. Cele cinci femei din ONG nu-şi mai 
reveneau. Cu siguranţă că nu mai văzuseră în viaţa lor o creatură 
apetisantă ca aceasta... Malko şi Ralph schimbară priviri 
semnificative. 

— Nu aveţi senzaţia că a sosit „căpriţa”? îl întrebă americanul. 
Nu vedem prea multe pe aici şi mai ales neînsoţite. Vreau să 
culeg câteva informaţii. 

II chemă pe chelner cu un semn discret şi şuşoti ceva vreme 


105 


cu acesta. Îi traduse imediat lui Malko: 

— Este una dintre soțiile lui Ayub Afridi. Vine deseori aici şi 
este afgană. 

— Cine e Ayub Afridi? 

Ralph McCarthy îl privi surprins. 

— Nu aţi auzit de el? Afridi este cel mai mare traficant de 
haşiş din regiune. Şi-a construit în apropiere de Landicotal o 
reşedinţă imensă, poate cea mai mare din Pakistan. Locuia acolo. 

— A murit? 

— E la zdup în New York. DEA l-a arestat. Acum execută o 
pedeapsă de doi ani, dar afacerile lui merg în continuare. A 
strâns o avere colosală şi a cumpărat un adevărat harem. Pe una 
dintre ele o aveţi în faţa ochilor. Casa lui fiind în munţi, nevestele 
vin la Peshawar să se distreze. 

Malko îi aruncă o privire soţiei lui Ayub Afridi. Rezemată de 
pernuţă, ea îl fixa pe Malko cu o insistenţă provocatoare, în timp 
ce servitoarea ciugulea din palau. Acum nu se mai simţea 
mirosul de santal, ci de haşiş. Doamna Afridi îşi aprinsese o 
ţigaretă maroniu închis, pe care precis nu o cumpărase de la 
tutungerie. Sufla fumul drept în faţa ei, ca şi cum ar fi dorit să 
ajungă la Malko. 

Pe el povestea începu să intrige de-a dreptul. Oare era o pură 
coincidenţă sau apetisanta afgană constituia capcana în care 
trebuia să cadă? 

Aproape că terminaseră de mâncat. Pe urmă au băut un ceai 
verde atât de tare, că puteau sta zece zile fără să doarmă. 
Tânăra afgană nu se prea grăbea să mănânce. Muzicanţii 
începură din nou să cânte, iar ea îşi legăna uşor capul în ritmul 
melodiei. Malko se aştepta să se pună pe dansat dintr-o clipă în 
alta. Ralph McCarthy oftă. 

— Trebuie să plecăm. Vedeţi bine că e o înşelătorie. Ne 
aşteaptă la ieşire. Vreau să-l chem în ajutor pe un prieten de-al 
meu din IŞI. Vizavi se află o clădire părăsită. Pot să trimită fără 
probleme o rachetă RPG asupra noastră. 

Mereu aceeaşi obsesie... 

Malko nici nu avu timp să-i răspundă. Chelnerul veni şi se 
aplecă la ureche: 

— Domnule, vreţi să vă arăt apartamentul dumneavoastră? 

Malko îl privi înmărmurit. 

— Apartamentul meu? 

Omul scoase din buzunar o hârtie şi întrebă: 


106 


— Sunteţi domnul Linge, nu-i aşa? Aţi reţinut apartamentul 
Lapis pentru două zile. V-am făcut un preţ special de numai două 
mii de rupii pe zi. 

Americanul îi dădu un cot. 

— In regulă, mergem să-l vedem. 

Se ridicară şi îl urmară pe chelner pe o scară cu treptele 
făcute parcă pentru uriaşi. Păreau să aibă vreo patruzeci de 
centimetri înălţime. Ralph McCarthy abia îşi ascundea Skorpio, 
dar lucrul acesta nu prea îl deranja pe chelner. El deschise o uşă 
formată din doi batanţi care dădea într-un atrium cu patru etaje. 
Credeai că te afli într-un oraş marocan. La fiecare nivel, o galerie 
permitea accesul în camere. Lămpi din aramă ajurate atârnau 
din tavan, răspândind cu zgârcenie lumina. 

În apartamentul denumit Lapis, totul era albastru. Intrară mai 
întâi într-un mic budoar, urmat de o cameră în care principala 
mobilă era un pat mare, vizavi de balconul cu zăbrele din lemn. 
Covoare groase afgane  înăbuşeau zgomotul  paşilor. 
Apartamentul era completat de o baie cu pereţii albaştri unde 
domnea o căldură înăbuşitoare. Chelnerul puse în funcţiune 
aparatul de climatizare care era încastrat în perete şi spuse: 

— Acum vă las... 

Rămaşi singuri, bărbaţii inspectară cu atenţie cele trei 
încăperi. Printre zăbrelele din lemn ale balconului, se zărea 
vehiculul 4x4 al americanului pe strada întunecoasă. Acesta se 
întoarse spre Malko. 

— Rămâneţi? 

— Normal! 

Ralph McCarthy zâmbi cu ironie. 

— Credeţi că frumoasa ticăloasă va veni să bată la uşa 
dumneavoastră?... Nu fiţi prostuţ, ea e momeala ca să rămâneţi 
aici. Bin Laden e tare viclean. 

Malko era mort de curiozitate. Această întâlnire stranie nu 
numai că era îngrijorătoare, ci mai ascundea şi altceva decât o 
simplă capcană. Rareori s-a întâmplat să-l înşele cel de-al 
şaselea simţ al lui. 

— Rămân, zise el. Fireşte că nu voi dormi prea mult. Vă 
sugerez să lăsaţi impresia că plecaţi. Am văzut că străduţa are o 
curbă. Ascundeţi-vă puţin mai încolo şi aşteptaţi. Fiecare avem 
celularul la noi. Dacă vedeţi ceva suspect, mă anunţaţi. Dacă 
sunt atacat, trag în aer, aşa că veţi putea interveni rapid. 

Se vedea că Ralph nu-i împărtăşea optimismul. 


107 


— Vă vor ataca, spuse el înfuriat. Dacă doriţi să vă jucaţi cu 
moartea, e treaba dumneavoastră. 
leşi furios şi îl lăsă singur pe Malko. Acesta verifică dacă exista 
o singură uşă. După ce puse Beretta 92 pe pat cu un glonţ 
pregătit pe ţeavă, se întinse, aşteptând să se răcorească în 
cameră. Liniştea era absolută, pe străduţă nu se circula. Se 
întreba ce avea să se petreacă. In afară de fantoma lui Sayed 
Gul, putea să se aştepte la orice. Prezenţa brunetei apetisante în 
restaurant nu era o întâmplare. Oare ce rol juca? 
x 


* * 


Ralph McCarthy fumase o jumătate de pachet de Gauloises 
blondes aşteptând în vehiculul 4x4, unde plutea un nor de fum 
albăstrui. La lumina slabă a beculeţului din plafon, privea 
gânditor deviza gravată pe bricheta Zippo ce data din 1970: You 
never really lived until you've nearly dided?5. In cazul lui, trăise 
mult... Plecase de lângă Malko de mai bine de o oră. Paznicul din 
faţa restaurantului Khan Klub se dusese la culcare. Cele două 
femei nu ieşiseră încă. Cum localul se închidea, probabil că 
reţinuseră o cameră. Cele cinci femei din ONG plecaseră pe la 
zece. La Peshawar, toată lumea se culca devreme... Americanul 
sări din maşină şi înaintă pe străduţa pustie cu Skorpio în mână. 
În liniştea deplină putea auzi un vehicul de departe. O vacă 
dormea într-un colţişor. El o ocoli şi pătrunse în clădirea din faţa 
restaurantului. Imobilul fusese abandonat, iar acum era în plină 
renovare. Îl străfulgeră o idee. Cineva echipat cu un RPG 7 putea 
foarte bine să tragă în fereastra de la apartamentul lui Malko. De 
la această distanţă, nu scăpa nimeni cu viaţă. Cu Skorpio în 
mână, americanul se avântă pe scara care oscila. 

x 


* * 


Malko se lupta din greu cu somnul. Se întreba dacă îi puseseră 
un drog în ceai. Cu siguranţă că era din cauza oboselii şi a 
căldurii. Aparatul de climatizare nu dădea nici un firicel de 
răcoare. Cu arma în mână, se duse la uşă, ascultă, apoi ieşi pe 
palier. In atrium domnea o linişte deplină. Scara ce ducea la 
parter semăna cu o gaură neagră. Cu excepţia lui, clădirea părea 
pustie... 

Ascultă câteva secunde, rezistă tentaţiei de a se aventura să 


25 Nu trăieşti cu-adevărat dacă nu eşti aproape de moarte, (n.a.). 


108 


coboare cele trei etaje, apoi se întoarse în apartament. Cadranul 
luminos al ceasului său Breitling arăta miezul nopţii. Făcu 
numărul telefonului portabil al lui Ralph McCarthy. Americanul 
răspunse imediat. 

— Nimic nou? 

— Nimic, răspunse Malko. Dar dumneavoastră? 

— Sunt vizavi, văd lumină în apartament. Nu am găsit nimic în 
clădire. Apropo, fata a rămas în hotel. 

Inima începu să-i bată mai tare. Deci, cel de-al şaselea simţ 
nu-l înşelase. 

— Bine, spuse el, las telefonul deschis. 

Luă Beretta 92 şi se duse la uşă, hotărât să descopere unde 
stătea apetisanta brunetă. Deschise, dar sări repede înapoi. 
Tocmai apăru o siluetă fără să facă zgomot. Aşteptă o fracțiune 
de secundă până să tragă, dar parfumul îl opri. O voce 
melodioasă îl întrebă în engleză cu o undă de ironie: 

— V-am speriat? 


109 


Capitolul XI 


— Nu, deloc, reuşi Malko să spună, sunt doar surprins. 

— Pot să intru? 

Se retrase, iar ea se strecură prin spaţiul rămas între el şi 
tocul uşii. În trecere, sânii grei îi atinseră uşor cămaşa, 
pomenindu-se obraz lângă obraz. Doamna Afridi se duse direct în 
cameră şi se aşeză pe pat fără fasoane, dar mai întâi îi oferi lui 
Malko imaginea pulpelor ei în formă de amforă şi şoldurile 
admirabile. În ciuda veşmintelor extrem de pudice, totul la ea 
respira o senzualitate molatică şi galeşă de femeie de harem. Ea 
rupse tăcerea: 

— Eu v-am dat întâlnire. 

— Dar nu vă cheamă Sayed Gul. 

Buzele se deschiseră într-un surâs, lăsând să se vadă dinţii 
strălucitori. 

— Nu-l cunosc. 

— A murit. 

Făcu o mutriţă indiferentă, semn că nu acorda nici cea mai 
mică importanţă acestui deces. Malko profită de tăcerea ei. 

— Fiindcă tot aţi vrut să mă cunoaşteţi, măcar spuneţi-mi cine 
sunteţi. 

Ea îşi înălţă capul. 

— Mă cheamă Saba Afridi. Probabil că aţi auzit de soţul meu, 
Ayub Afridi. 

— Vag, mărturisi Malko. Se află în Statele Unite. 

— La închisoare, adăugă ea cu voce stinsă. A făcut o 
înţelegere cu DEA ca să se bucure după aceea de pace şi de 
averea lui. 

Vorbea engleza la perfecţie. 

— Nu-l cunosc pe soţul dumneavoastră, preciză el. Care este 
motivul acestei întâlniri? 

El se opri locului şi inima începu să-i bată cu putere. Auzul lui 
fin tocmai captase un pârâit la intrarea în apartament. Apucă 
arma Beretta, se năpusti la uşa ce dădea pe palier şi o deschise 
brusc. Zări o siluetă înghesuită în perete; era o femeie cu voal de 
sub care se vedeau numai ochii. 

— E servitoarea mea, spuse Saba Afridi care venise în spatele 
lui. Ne păzeşte ca să nu ne deranjeze nimeni. 


110 


Adrenalina se diminuă în arterele lui Malko. Brusc îi veni în 
minte un gând. De când cu păţania de la San Francisco, se cam 
temea de femeile prea frumoase. 

— Cred că v-am părut cam necioplit, zise el, dar voiam să mă 
asigur că nu purtaţi armă. 

Ea îi zâmbi, liniştindu-l cu privirea ei sigură. 

— Controlaţi-mă, vă rog. 

Puse pistolul jos, stânjenit. Se simţea puţin ridicol, aşa înarmat 
cum era în faţa acestei femei care nici măcar nu avea poşetă. 
Fără să o atingă, începu să o controleze din cap până în picioare. 
In părul lung nu avea nici un fel de agrafă care s-ar fi putut 
transforma în armă. Nu purta cercei, iar tunica era atât de 
strâmtă, încât nu putea ascunde nimic pe dedesubt. Pe degete 
nu avea nici un inel cu montura trucată. Singura porţiune mai 
„Vaporoasă” era aceea din dreptul pulpelor, din cauza lărgimii 
charouar-ului a cărui talie dispărea sub tunică. Pipăi cu palmele 
pulpele, pântecele, apoi coapsele. Dar nu simţi decât căldura 
trupului ei. 

— Vreţi să mă dezbrac? îl întrebă ea cu ironie în glas. 

Malko tocmai îi controla gleznele înconjurate de brăţările 
groase; Era în picioarele goale. El se ridică. 

— Imi pare nespus de rău, spuse el, trăiesc într-un mediu 
periculos. Pur şi simplu eram sigur că scopul acestei întâlniri îl 
constituia asasinarea mea. 

Saba Afridi se aşeză din nou pe pat. 

— Nu am venit pentru aşa ceva, zise ea, ci ca să vă transmit 
un mesaj. Dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Să păstraţi secretul cu sfinţenie, chiar şi faţă de oamenii 
care lucrează pentru dumneavoastră. Cel puţin pentru moment. 

— De ce atâta mister? 

— Fiindcă îmi risc viaţa, făcu ea simplu. Noi avem de-a face cu 
persoane foarte periculoase. 

Pe Malko îl frapă cuvântul noi. Ce legătură avea el cu 
apetisanta lui musafiră? 

— Vă promit să păstrez secretul cât mai bine cu putinţă. 

— Osama Bin Laden ar dori să vă întâlnească, spuse ea. Cu 
cât mai repede, cu atât mai bine. 

Avu nevoie de vreo câteva clipe ca să reuşească să articuleze: 

— Osama Bin Laden, repetă el. Vorbiţi serios? 

Saba Afridi înclină capul afirmativ. 


111 


— Cât se poate de serios. Soţul meu îl cunoaşte foarte bine. În 
timpul războiului, avea o companie de transporturi cu ajutorul 
căreia armele cumpărate de Bin Laden ajungeau la mujahedini. 
Pe urmă, au mai făcut şi alte afaceri împreună. Osama Bin Laden 
are încredere deplină în el. De aceea a apelat la mine în absenţa 
lui. El mi-a trimis mesajul sigilat pe care l-am lăsat la Pear/ 
Continental. 

— Când aţi vorbit cu el? 

— leri. 

— Unde se află? 

— La loc sigur, zise ea zâmbind. Dar îl veţi întreba 
dumneavoastră, eu sunt doar un sol de pace. 

— De pace... zise Malko simțind că se sufocă. Unul dintre 
oamenii lui Bin Laden, Abdul Basin Karim, a aruncat în aer un 
Boeing 747 al companiei TWA. Bin Laden a revendicat atentatele 
din Arabia Saudită. Cu siguranță că sunt tipii care l-au asasinat 
cu sălbăticie pe un informator de-al nostru împreună cu întreaga 
familie... 

Saba Afridi nu părea tulburată de asemenea dezvăluiri. 

— Cred, reluă ea cu voce blândă, că şi dumneavoastră aţi 
încercat să-l lichidaţi cu avioanele Mirage IV pakistaneze. Insă, 
vedeţi, n-a ţinut... 

Intr-adevăr, vorbise cu Bin Laden. Nimeni nu ştia de povestea 
cu avioanele Mirage. 

— De ce vrea să mă vadă Bin Laden? Nu prea suntem de 
aceeaşi parte. 

Ea îi zâmbi din nou. 

— Osama Bin Laden vrea să curme neînţelegerea care îi 
creează cele mai mari neplăceri, îi explică Saba Afridi. Vrea să 
transmită un mesaj de o importanţă colosală pentru americani. 

— De ce nu-l adresează direct lor? 

— Nu i s-a ivit ocazia şi nimeni din administraţie nu se va 
încumeta să se întâlnească cu el. Dumneavoastră sunteţi un 
maverick în care are încredere. A aflat de la un prieten apropiat 
că aţi luptat împotriva ruşilor. 

— Şi cu toate acestea, l-a asasinat pe acel prieten, zise Malko. 

Tânăra ridică din umeri. 

— Nu ştiu, însă întrebarea mea este simplă: sunteţi de acord 
să vă întâlniți cu Osama Bin Laden? Dar fără să spuneţi nimănui. 
Abia după aceea, veţi hotărî ce veţi face... 

— Unde şi cum? 


112 


— În primul rând, veţi merge la mine acasă, chiar înainte de 
Landicotal. De acolo, vă voi însoţi la locul secret unde vă veţi 
întâlni cu Osama Bin Laden. 

— In Afganistan? 

— S-ar putea. După aceea, vă voi aduce iarăşi acasă la mine. 
Asta se va întâmpla peste vreo două zile, sau chiar mâine 
noapte... 

I se părea aşa o enormitate, încât Malko nu îndrăzni să 
răspundă imediat. Bin Laden trebuie să-l creadă prea naiv ca să-i 
îndruge asemenea poveste. Un gând îi străfulgeră prin minte: la 
urma urmelor, poate că Bin Laden nici nu voia să-l omoare, ci 
doar să-l răpească. Malko ar fi un ostatic foarte convenabil. 
Tresări. Saba Afridi se ridicase. Cu veşnicul ei zâmbet, adăugă: 

— Mă duc la culcare. Dacă acceptaţi, veniţi mâine tot aici. Voi 
veni după răspuns. j 

El o conduse până la uşă. In timp ce o deschidea, ea se 
întoarse şi, preţ de o secundă, el regăsi privirea de femeie - 
uşoară de la restaurant. Era atât de apetisantă! Câteva clipe, 
rămase nemişcată aproape lipită de el, apoi îl întrebă amuzată: 

— Credeţi că sunt frumoasă? 

— Da. 

— Aşa gândesc cei mai mulţi bărbaţi. Noapte bună! leşise. 
Servitoarea ţâşni din întuneric şi se pierdură amândouă pe scara 


ce ducea la etajele superioare. 
x 


* * 


— Sunteţi nebun de legat! Bin Laden e mai viclean decât vă 
închipuiţi. Ştie că sunteţi în Peshawar cu misiunea de a-l elimina. 
Încearcă să v-o ia înainte şi a trimis-o pe scorpia asta apetisantă. 
Dacă vreţi s-o regulaţi, puteţi s-o faceţi şi aici. 

Ralph McCarthy măsura biroul în lung şi-n lat, nebun de furie. 
Malko îl lăsă să se liniştească, apoi veni cu argumente: 

— Sun doar un simplu şef de misiune, un colaborator al CIA, 
observă el. De ce s-ar osteni atât Bin Laden ca să mă elimine? 

Americanul îl fulgeră cu privirea. 

— La naiba! Bin Laden ştie că sunteţi „o legendă vie” şi că 
majoritatea misiunilor dumneavoastră sunt încununate de 
succes. Nu vrea să fie următoarea victimă. 

— Nu sunteţi curios să vedeţi ce are de spus? 

Ralph McCarthy trânti pe masă paharul cu scotch. 

— Bullshit! Nu va spune decât minciuni. Este cel mai aprig 


113 


duşman al nostru. 

Se aşternu din nou tăcerea. Americanul făcea spume. Ceva îl 
împingea pe Malko să accepte, deşi recunoştea cu luciditate că 
era un risc îngrozitor. In zona triburilor, puteau foarte uşor să-i 
taie beregata fără nici un martor. Se hotărî să aştepte până în 
ultima clipă ca să se hotărască, după cum va simţi atunci. Saba 
Afridi era o femeie isteaţă. Dacă era o capcană, ea va şti despre 
ea. El trebuia să simtă dacă e în pericol. 

— Cred că mă voi duce, zise el. Vă rog să nu-i pomeniţi nimic 
lui Joe Hickerson până nu mă întorc. 

— Până nu vă întoarceţi! Nu vom trimite avioane Mirage ca să 
vă aducă înapoi. God damned it! Dacă aveţi chef să regulaţi o 
muiere, deghizaţi-o pe Dorothy, că abia aşteaptă! 

Malko zâmbi. 

— Nu acesta este motivul, Ralph. Cred într-adevăr că Osama 
Bin Laden are un mesaj pentru mine. 

Americanul ridică din umeri. 

— La dracu'! în curând, o să auziţi şi voci. 

Privirea lui Malko alunecă brusc pe bricheta veche a 
americanului ce era pusă pe masă. O luă şi citi cuvintele gravate 
în metalul lucios: You never really lived until you've nearly died. 

— Aplic doar principiile dumneavoastră, zise el surâzând. 

Ralph McCarthy izbucni în râs. 

— Fuck you! You fucking crazy arrogant prick! But I like you. 
Cu toate astea, vă ajut. 

Luă dintr-un sertar un cronometru masiv marca Breitling cu un 
cadran superb şi i-l întinse lui Malko. 

— lată asigurarea pe viaţă! Mă folosesc de el când mai fac şi 
eu unele prostioare aşa ca dumneavoastră. Este ultimul Breitling 
Emergency. |n afară de cronometru, mai are un emiţător radio în 
miniatură care emite un semnal în VHF pe frecvenţa 
internaţională de pericol 121,5. 

li arătă un buton mai moale într-o parte. 

— Este suficient să-l răsuciţi. E antena. Dacă vă aflaţi la 
ananghie, scoateţi antena şi se transmite automat un semnal E 
cu durata de şaizeci şi cinci de sutimi dintr-o secundă, la fiecare 
două secunde, apoi, douăzeci şi cinci de sutimi, timp de 
patruzeci şi opt de ore. Plus, litera B din alfabetul Morse, la 
fiecare şaizeci de secunde. Un avion care zboară la 
douăsprezece mii de picioare, poate să intercepteze semnalul 
dumneavoastră SOS, pe o distanţă de aproximativ trei sute de 


114 


kilometri, dar depinde de teren. Puneţi-l la mână. 

— Ştiu despre ce este vorba, spuse Malko. 

Mai folosise deja un asemenea cronometru model mai vechi, 
în Serbia, în urmă cu câteva luni. Breitling Emergency era bun 
atât pentru agenţii care s-au rătăcit, cât şi pentru piloţii aflaţi în 
pericol... 

Malko făcu schimb cu americanul lăsându-i ceasul lui. 
Cronometrul era puţin mai greu. 

— Dacă nu vă întoarceţi în patruzeci şi opt de ore, voi trimite 
un Mirage pakistanez să inspecteze zona, îi promise McCarthy. 


Good luck! 
x 


* * 


Zulfikar Ahmad, ucigaşul cu barbă portocalie, îşi făcea a 
cincea rugăciune din acea zi, îngenuncheat pe dalele reci ale 
moscheei din strada Danishabad, în Khyber Bazar. Pe aici, părul 
lui portocaliu nu mira pe nimeni, cu-atât mai puţin smerenia sa. 
Era îmbrăcat ca toţi oamenii săraci care hoinăreau pe lângă 
casele vechi. 

Nimeni nu-l băgă în seamă când se ridică şi ţopăi ca să-şi ia 
sandalele din piele. Işi luă cuvertura şi se duse la negustorul de 
fructe să cumpere cu zece rupii câteva smochine, banane şi un 
pepene verde. După aceea, urcă puţin pe străduţa întunecoasă şi 
se strecură într-un colţ, culcându-se pe cuvertura aşezată direct 
pe pământ. |n bazar, o mulţime de oameni dormeau astfel sub 
cerul liber, fiind prea sărmani ca să-şi poată plăti o cămăruţă. 
Infulecă câteva smochine şi devoră jumătate de pepene ca să se 
răcorească. Apoi, se culcă pe o parte ca să supravegheze 


intrarea restaurantului Khan Klub. 
x 


* * 


Recepţionerul îi întinse lui Malko cheia de la apartamentul 
Lapis cu un zâmbet complice. Veneau foarte puţini străini. Ca şi 
în ajun, cinase cu Ralph McCarthy la restaurant, mâncând acelaşi 
pui tikka şi dulciuri, alungând setea cu ceai verde. 

Americanul pleca la University Town, lăsându-l singur cu 
hotărârea lui. Saba Afridi încă nu îşi făcu apariţia. Deodată, Malko 
se întrebă dacă nu plecase cumva după ce îşi jucase rolul: să-l 
atragă iar la Khan Klub ca să fie lichidat în timp ce ea era deja 
departe. Neavând altceva mai bun de făcut decât să aştepte, se 
uita la filmele indiene cu idioţeniile lor siropoase, cu 


115 


dansatoarele cu ochi focoşi, cu sâni ca obuzele şi o senzualitate 
molatică de secături tropicale. 

Auzi o bătaie uşoară în uşă. Era aproape miezul nopţii. Cu 
arma în mână şi cu picioarele goale, se furişă până la uşă. 
Înainte de a deschide, parfumul îl edifică asupra persoanei care 
se găsea dincolo de ea. Deschise: Saba Afridi îşi schimbase 
ţinuta; acum purta o tunică din mătase având acelaşi albastru ca 
şi apartamentul, mulată pe corp şi încheiată cu mulţi năsturaşi. 
Sânii erau atât de plini, încât păreau refăcuţi. Charouarul era din 
aceeaşi mătase şi îi cobora până la glezne. Fără un cuvânt, 
tânăra afgană intră în cameră, dar nu se aşeză. 

— V-aţi hotărât? îl întrebă ea. 

Luat prin surprindere, Malko încetă să zâmbească. 

— Trebuie să vă dau răspunsul imediat? 

— Da. 

Se măsurau din priviri. Gândurile se ciocneau în mintea lui 
Malko. Fu tentat să trişeze, să spună da ca să câştige timp, însă 
privirea necruțătoare din ochii mari, accentuaţi cu creion 
dermatograf, părea să-i citească în suflet. 

— Voi veni, se auzi spunând, dar îşi blestemă clipa de curaj. 

Saba Afridi rămase nemişcată şi zise doar atât: 

— Osama Bin Laden nu s-a înşelat în privinţa dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

Rămaseră în picioare, la mică distanţă unul faţă de celălalt. Cu 
voce calmă, Saba Afridi îl întrebă: 

— În seara asta nu mă controlaţi? Aş putea să ascund vreo 
armă. 

II măsură cu privirea pe Malko din cap până-n picioare. El se 
apropie şi puse mâinile pe pulpe, apoi le aduse în faţă. Simţi 
imediat un obiect lung şi tare aşezat vertical. Saba Afridi nu se 
apără atunci când îi descheie nasturii de jos ai tunicii, dând la 
iveală mânerul din abanos încrustat cu pietre preţioase al unui 
pumnal strecurat la brâul charovarului. El se dădu înapoi. 

Lama avea vreo cincisprezece centimetri şi era ascuţită ca un 
brici. Saba Afridi observă cu un ton detaşat: 

— Vedeţi, nu trebuie niciodată să aveţi încredere într-o 
femeie, mai ales când e şi frumoasă... Adineauri puteam să vă 
omor fără probleme. 

— Aseară nu aveaţi pumnalul, zise Malko. 

— Nu. 

— In seara asta de ce îl aveţi? 


116 


— Ghiciţi. 

Deodată văzu în faţa ochilor doar gura mare şi roşie, ochii 
imenşi  accentuaţi cu  dermatograf care îi evocau toată 
neruşinarea din lume. Doar în Afganistan s-a născut jocul de 
şah... Apăsând lama pumnalului pe marginea tunicii, Malko zise: 

— Vreau să mă asigur că nu aveţi şi altă armă. 

Mătasea fu despicată imediat de la subsuoară până la pulpă, 
descoperind pielea mată şi o porţiune din sutien. Saba Afridi nu 
se clinti, răbdătoare ca o sclavă. Malko se înverşună şi tăie 
mătasea în fâşii. Pe măsură ce tunica era ciopârţită, bucăţile 
cădeau fără zgomot pe covor. Saba privea drept înainte. Nu 
reacţionă nici atunci când Malko tăie bretelele sutienului. Sânii 
grei cu aureolele imense abia se lăsară puţin. Sfârcurile lungi îl 
sfidau pe Malko. Câteva picături de sânge apărură pe pielea 
mată. Într-adevăr, pumnalul era foarte ascuţit. 

Goală până la brâu, lui Saba îi rămăsese doar charouar-ul 
strâns în jurul taliei cu un şnur. Câteva clipe, Malko îi admiră 
pieptul sublim, apoi privirea se opri în pupilele negre care 
străluceau ca focurile din Bengal. 

Trase de şnurul charouar-ului care alunecă imediat de-a lungul 
pulpelor tinerei femei, dezgolind-o complet. li rămaseră doar 
brăţările din jurul gleznelor. Malko îşi aţinti privirea pe triunghiul 
de astrahan negru dintre coapsele cărnoase şi lipite strâns una 
de cealaltă, apoi reveni la frumosul chip hieratic. Saba Afridi i se 
oferea fără strop de pudoare. 

Se auzi un clinchet metalic. Cu gesturi calme, ea se debarasă 
de charouar. 

— Acum că nu mai am armă, sunteţi sigur pe dumneavoastră, 
zise ea cu o uşoară undă de ironie în glas. 

Ea nu schiţa nici un gest, ci stătea cu braţele pe lângă corp, 
aşteptând parcă să fie îmbrăcată la loc. Ca într-un vis, Malko îi 
prinse sânii umflaţi cu ambele mâini, urmări conturul, simţi 
sfârcurile întărindu-se şi mai mult între degetele lui. Parfumul cu 
care se dăduse Saba îi invadă nările şi mintea. Mâinile lui îi 
explorau în continuare corpul, coborând spre pântecele uşor 
bombat. Când Malko îi atinse uşor blăniţa, abia atunci tânăra 
păru că revine la viaţă. Cu un gest blând şi armonios, ea îşi 
încolăci braţele în jurul gâtului şi ridică faţa spre el. Văzu buzele 
groase deschizându-se, apoi şi le strivi de ale lui. Degetele 
atinseră punctul nevralgic al tinerei. Tresări violent, dinţii se 
loviră de cei ai lui Malko, îşi sprijini trupul de el şi slobozi un 


117 


geamăt înăbuşit. Tocmai forţase intimitatea delicată pe care i-o 
oferea. Ea se lăsă pe spate în pat. Sub mângâierile lui, ea 
depărtă coapsele, închise ochii şi începu să gâfâie, murmurând 
cu voce răguşită: 

— Carry on”... 

Ingenuncheat pe covor, Malko se străduia să o satisfacă. Cu 
mângâieri uşoare, el îi smulse mai întâi un orgasm mai slab, apoi 
unul violent care o făcu să-şi strângă coapsele brusc, în timp ce o 
mângâia, Malko reuşi să se dezbrace. Incordat precum un arc, 
avea un singur gând: s-o pătrundă cât mai repede pe splendida 
femeie. Numai atunci când încetă s-o mai mângâie, ea îl ghidă 
spre sexul umezit. Acum avea orgasm după orgasm. Apoi îi 
apăsă ceafa cu mâna până când se trezi cu faţa între coapsele 
ei. 

Stăpânindu-şi dorinţa, făcu ce îi ceru ea, stârnind în Saba un 
val neaşteptat de plăcere. Coapsele erau acum deschise la 
nouăzeci de grade, iar bazinul se ondula cu frenezie. Eliberă 
ceafa lui Malko şi urcă palmele pe sâni masându-i cu 
îndemânare. Ea strivi capul lui Malko între coapsele parfumate şi 
slobozi un țipăt de agonie. 

El o lăsă să savureze orgasmul câteva clipe, apoi se lungi 
peste ea, depărtându-i din nou coapsele prelungi. Când simţi 
sexul începând s-o penetreze, Saba zise încetişor: 

— Mi-aţi provocat multă plăcere. Mai vreau. 

El se avântă în ea dintr-o singură mişcare, cât putu de mult. 
Văzu pupilele mărindu-se. Picioarele lungi se ridicară în clinchetul 
brăţărilor şi, cu uşurinţa unui acrobat, ea le strânse în jurul 
pulpelor lui. Mai depărtate şi mai deschise decât atât, nici că se 
putea. Malko îi invadă tot sexul. 

— Este prima şi ultima dată când facem dragoste, zise ea. 
După asta, nici măcar să nu mă mai atingeţi. Aici, e ca o 
evadare, departe de viaţă, neştiuţi de nimeni. Când vom ieşi, 
amintiţi-vă că voi deveni din nou inaccesibilă. 

Malko era prea excitat ca să se lase influenţat de acest 
avertisment. Sexul femeii era atât de umezit, încât putea lesne 
să se mişte într-un du-te-vino fără să termine. De fiecare dată 
când se simţea la capătul puterilor, se abţinea şi se retrăgea. 
Imediat Saba încleştă degetele la baza membrului, blocând astfel 
scurgerea sevei. Nemaiputând rezista, Malko începu să se mişte 
ca un apucat, pătrunzând cu brutalitate carnea elastică până 


26 Continuaţi (n.a.). 


118 


când îi veni să urle de plăcere. 

După ce explodă, se prăvăli pe o parte, apoi pe spate. Dar 
repaosul dură doar câteva clipe. Gura femeii cuprinse membrul 
încă rigid. Saba avea abilitatea şi răbdarea unei hetaire. Ea se 
aşezase în aşa fel încât Malko să-i poată mângâia sânii. Când 
simţi că se întăreşte în gură, îşi întrerupse mângâierile şi îl 
întrebă: 

— Vrei să juisezi acum? 

Era tentat să spună da, în clipa în care privirea se opri pe 
crupa cărnoasă şi arcuită a tinerei. Saba Afridi înţelese imediat. 

— Până la prima rugăciune, sunt a dumneavoastră. 

Ascultătoare, se lungi pe burtă, cu picioarele uşor depărtate şi 
coapsele cambrate sprijinite de o pernă. El trecu peste ea şi 
îngenunche între coapse, admirându-i curbura bazinului. Le 
îndepărtă şi descoperi că era epilată în întregime. O prinse de 
pulpe şi o trase în spate ca să se aşeze în genunchi. În această 
poziţie, membrul rigid pătrunse deschizătura secretă. Savurând 
fiecare clipă, Malko apăsa încetişor cu toată greutatea. Imediat, 
inelul încreţit se dilată fără greutate. Ameţit, văzu cum sexul era 
înghiţit uşurel de această portiţă strâmtă, în timp ce fu cuprins 
brusc de o căldură şi de o delicioasă presiune pe toată lungimea 
membrului, urmate imediat de o plăcută toropeală. Oftatul lui de 
uşurare o făcu pe Saba să se întoarcă. 

— M-am pregătit special pentru dumneavoastră, îi spuse ea 
simplu. Ca să nu mă răniţi şi ca să simţiţi mai multă plăcere, m- 
am uns cu ulei de migdale amestecat cu puţin ardei. O să vedeţi, 
este extraordinar... 

Cu siguranţă că nu învățase toate aceste trucuri în vreun 
colegiu britanic. Hotărât lucru, educaţia occidentală mai avea şi 
lipsuri. 

Apucând-o cu mâinile de pulpe, începu să o sodomizeze cu 
mişcări lente, profitând de fiecare clipă, privind cum îi dispare 
sexul până la rădăcină în crupa ei primitoare. Ţinându-se cu 
mâinile de cearceaf şi cu bazinul arcuit, Saba se lăsa violată, 
încetul cu încetul, Malko avea senzaţia că membrul îşi mărea 
volumul şi că se înfierbânta. Simţea un soi de mâncărime atroce 
şi delicioasă în acelaşi timp, care îl determina să o sodomizeze 
cu şi mai multă forţă. Saba se însufleţi sub mişcările lui de bazin 
şi începu să geamă. Era demonic! Ardeiul care îi iritase 
mucoasele îl oprea să juiseze şi, deopotrivă, îi prelungea 
plăcerea. Pulsul o luase razna, el se dezlănţuia, plonjând pe 


119 


verticală cât putea de adânc în crupa ce i se oferea, într-o 
strânsoare fără sfârşit. Sexul umflat îi înviora mişcările. Avea 
impresia că violează o fecioară. 

Se întreba cât timp va mai rezista, când Saba Afridi îi dezvălui 
şi ultima carte. Muşchii ei intimi începură un masaj, 
contractându-se şi relaxându-se în jurul lui. Malko slobozi un 
țipăt strangulat. Cu toată voinţa lui, nu reuşi să împiedice valul 
de sămânță ce venea din rărunchi. Tânăra făcu o ultimă mişcare 
din bazin şi se lipi de el ca să se răspândească cât mai adânc în 
ea. Slobozi la rândul ei un țipăt sălbatic, apoi se prăvăliră pe 
spate extenuaţi. 

x 
x x 


Malko aţipise, dar simţi că cineva îl scutură. Saba Afridi era 
aplecată peste el, tot la fel de frumoasă, deşi creionul 
dermatograf îi cursese pe obraji. 

— A sosit momentul! murmură ea. 

Malko se ridică într-un cot. Aruncând o privire spre balcon, îşi 
dădu seama că nu se luminase încă de ziuă. Deodată, vocea 
răguşită şi puternică a unui muezin se auzi în noapte. Se uită la 
ceas: era cinci fără un sfert. Trezindu-se de-a binelea, el o 
întrebă: 

— Ce se întâmplă? 

Saba Afridi îi zâmbi. 

— Ceea ce era prevăzut. Acum plecăm. 

Un frison neplăcut îi străbătu şira spinării. Nu-i plăcea să plece 
în grabă, pe întuneric, fără să aibă timp măcar să-l anunţe pe 
Ralph McCarthy. 

— Cum plecăm? 

— Cu maşina mea, zise Saba. Şoferul trebuie să sosească 
dintr-o clipă în alta. l-am spus să vină la ora cinci. O trimit pe 
servitoarea mea să-mi aducă altceva de îmbrăcat din cameră. 

— Aţi auzit cumva de Samson şi Dalila? întrebă Malko mai în 
glumă, mai în serios. 

Ea îi aruncă o privire gravă. 

— Eu nu trădez. Aţi acceptat să veniţi înainte. 

Tânăra se şi ridică în picioare. Nu avea pe ea decât brăţările 
de la glezne. Malko auzi un zgomot uşor la uşă. 

— E Samira, spuse femeia. 

— Mă duc să deschid. 

Işi trase numaidecât pantalonii şi se îndreptă spre uşă, urmat 


120 


de Saba care nu se ascundea de servitoarea ei. Răsuci cheia şi 
deschise. 

Din umbră ţâşni un adevărat coşmar. O barbă portocalie, o 
privire halucinantă şi, mai ales, un cuţit enorm gata să-i taie 
beregata. Lama era deja plină de sânge. 

Dar în loc să-l lovească pe Malko ce era lipsit de apărare, 
ucigaşul cu barba portocalie păru că se transformă pe dată într-o 
statuie. Ţinea braţul ridicat, dar privirea era aţintită undeva în 
spatele lui Malko, la Saba Afridi, care îi oferea splendida imagine 
a trupului ei gol la mai puţin de un metru distanţă. 

Înmărmurit de spectacolul acestei femei goale, uitase pentru 
ce a venit de fapt. Inviorat brusc, se repezi spre Malko cu cuțitul 
înainte. Privirea era ca a unui nebun. 


121 


Capitolul XII 


Cele câteva clipe de stupefacţie ale ucigaşului îi lăsară timp lui 
Malko să se năpustească în cameră. Urmat îndeaproape de 
intrus, se prăbuşi pe pat şi apucă Beretta 92 pe care o ascunsese 
sub perne. Degetele se strânseră pe crosă, iar el se rostogoli ca 
să scape de ameninţarea cuţitului. Exact la timp, căci lama se 
înfipse în cearceaf chiar în locul unde stătuse. Dacă nu se 
întâmpla ca bărbosul să rămână uluit în faţa goliciunii tinerei 
femei, Malko ar fi zăcut acum cu gâtul tăiat... Se ridică şi prinse 
pistolul cu amândouă mâinile. 

Ucigaşul cu barba portocalie zărise arma şi se pregătea să 
spele putina. Malko trase în direcţia lui. | se păru că omul se 
clatină, dar acesta trecu pragul şi dispăru. Malko îl urmări până 
pe palier, apoi reveni, dar observă un trup prăbuşit într-un colţ 
de unde venea un miros fad de sânge. Era servitoarea lui Saba 
Afridi. 

Intră în apartament şi o găsi pe tânără uitându-se uluită la 
ruptura din cearceaf. Nu trecuse nici măcar un minut de când 
ucigaşul năvălise în cameră. 

— Cine era? întrebă ea şocată. 

Malko nu ştia ce să mai creadă. Dacă nu ar fi Samira cu 
beregata tăiată pe culoar, ar fi zis că era vinovată tânăra femeie. 

— Nu ştiu, spuse el, a omorât-o pe fata care vă însoțea. 

Saba Afridi ţipă şi se năpusti pe coridor. Când reveni, lacrimile 
îi curgeau pe obraji amestecate cu creion dermatograf. 

— Ea m-a crescut, murmură tânăra. A fost ca o mamă pentru 
mine. E îngrozitor. V-am spus că avem de-a face cu oameni 
periculoşi. Aţi spus cuiva? 

— Nu am spus nimănui, o linişti Malko. Unul dintre noi a fost 
urmărit. II cunoaşteţi pe omul acela? 

— Nu. E înspăimântător. 

Emoţia din glasul ei nu era prefăcută. Deodată se scutură, 
străduindu-se din răsputeri să-şi recapete sângele rece. 

— Mă duc în camera mea să mă îmbrac, zise ea. Plecăm 
totuşi. Vin să vă iau. 

Ea adună la repezeală de pe podea resturile de mătase şi 
pumnalul, apoi ieşi. Malko se îmbrăcă în cea mai mare viteză. 
Adio, duş! Se uită peste balconul cu zăbrele din lemn. În 


122 


parcarea restaurantului Khan Klub staţiona un vehicul 4x4, dar 
focul de armă părea că nu a alertat pe nimeni. 

Era gata când Saba Afridi apăru din nou într-o ţinută verde, cu 
frumoasa vestă ornamentată cu smaralde, cu voal pe cap, trasă 
la faţă şi cu ochii înroşiţi. 

— Plecăm, spuse ea. 

Inainte să coboare scara în spirală, ea privi îndelung cadavrul 
servitoarei ce părea un ghem mare de cârpe. 

Ajuns la primul etaj unde era recepţia, Malko se opri brusc. 

— la uitaţi-vă! 

Recepţionerul era ghemuit pe scaun, cu capul dat pe spate şi 
gâtul tăiat dintr-o parte în cealaltă. De aceea nu auzise nimeni 
împuşcătura. În afară de ei, altcineva nu mai locuia în hotel. 

Şoferul vehiculului 4x4 cobori ca să le deschidă portiera. Era 
un Nissan mare şi negru fără număr. După două minute, 
mergeau pe Jamrud Road, îndreptându-se spre Khyber Pass. Nu 
se vedea nici o maşină, iar oamenii dormeau pe paturile 
improvizate pe trotuar sau lângă caii lor. Doar lumina difuză ce le 
bătea în spate anunţa ivirea zorilor. Malko puse mâna pe coapsa 
tinerei. Saba o respinse imediat. 

— Amintiţi-vă ce v-am spus, gâfâi ea. Trebuie să uitaţi ce s-a 
întâmplat. Eu am uitat deja. 

Era foarte greu. Sexul lui Malko îl mai ardea încă din cauza 
uleiului amestecat cu ardei iute. Reveni la realitate. 

— Unde ne ducem? 

— Acasă la mine. Dar nimeni nu trebuie să vă vadă. E o 
chestiune de viaţă şi de moarte. 

La punctul de control din piaţa Kharkano, şoferul făcu semn de 
mai multe ori cu farurile, claxonă şi trecu fără să încetinească. In 
viteză, Malko ghici uniformele maro ale oamenilor din Frontier 
Corp. 

— Maşina asta nu e oprită de nimeni, comentă Saba. De acum 
sunteţi în siguranţă. 

Era şi acesta un mod de a vedea lucrurile... Oricum, se afla la 
cheremul ei. Insă o întrebare nu îi dădea pace: dacă Osama Bin 


Laden nu voia să-l omoare, atunci cine încercase de fapt? 
x 


x x 
Farurile luminau pantele golaşe şi serpentinele pustii din 
Khyber Pass. Nimeni nu se deplasa noaptea, fiindcă era prea 
periculos. Plecaseră din Peshawar în urmă cu o oră. Malko zări un 


123 


panou ce indica localitatea Landicotal. 

— Am ajuns, zise tânăra. 

Nissanul încetini. Malko văzu în stânga lui un zid înalt de vreo 
patru metri care părea că nu se mai termină. Opriră în faţa unei 
porţi din fier formată din doi batanţi. Şoferul claxonă. Unul dintre 
batanţi se întredeschise şi un bărbos se înclină adânc înainte de 
a deschide. Maşina rulă de-a lungul unei clădiri din marmură 
albă, apoi opri în faţa unui pridvor. 

— Coborâţi, îi porunci Saba Afridi. 

Malko o urmă pe peronul ce ajungea într-un hol imens cu dale 
de marmură căruia abia îi zăreai tavanul. Era plin de lustre, de 
covoare, de mobilier stil Ludovic al XV-lea, de tablouri 
reprezentând scene de vânătoare. Malko observă pe o măsuţă 
joasă un catalog Romeo gros cât o carte de telefon... Totul 
fusese adus de la Paris. 

In stânga, zări un coridor cu multe camere, saloane mari cât 
un vapor, mobilate toate în acelaşi stil. Scaunele sau fotoliile 
erau rânduite de-a lungul pereţilor, cu măsuţe joase şi covoare. 
Uite-aşa, s-a pomenit Malko în casa celebrului Ayub Afridi. 

— Nu vă pierdeţi pe aici? o întrebă el. 

Saba îi zâmbi. 

— Soţului meu îi plac locuinţele spaţioase. Aceasta măsoară 
mai mult de douăzeci de mii de metri pătraţi numai parterul. 

Se întindea pe două hectare. Era mai mare decât castelul din 
Liezen... 

— Veniţi să vă arăt camera dumneavoastră. După aceea îl 
vom chema pe Osama Bin Laden. 

El o urmă prin labirintul de coridoare. Trecură pe lângă 
nenumărate uşi. Apoi, descoperi, în fine, o cameră spațioasă cu 
tavanul foarte înalt, somptuos mobilată, cu draperii grele din 
mătase imprimată, un pat tapiţat cu stofă Versace, fotolii din 
lemn aurit, un bar numai din oglinzi şi o canapea acoperită cu 
mătase grej. Saba rămase în prag, temându-se ca Malko să nu se 
năpustească asupra ei. 

— Vă place? E camera rezervată oaspeţilor noştri de seamă. A 
fost concepută în totalitate de arhitectul meu de interioare 
Claude Dalie. 

— Este superbă, recunoscu Malko. 

— Veniţi cu mine. Veţi profita de ea imediat. 

Străbătură din nou alte coridoare. leşiră din casa imensă pe o 
uşă laterală, traversară o grădină de trandafiri, apoi o peluză şi 


124 


ajunseră într-o anexă lipită de zidul de incintă. Saba Afridi bătu şi 
îi deschise imediat un bătrân gârbovit, care nu prea inspira 
încredere. 

In încăperea pătrată se găseau doar un pat improvizat, o 
scândură pe care era aşezat un emiţător radio şi un taburet. Un 
radiator electric ţinea loc de policioară... Saba Afridi dădu un 
ordin în paştu, iar bătrânul deschise aparatul. Malko reperă 
frecvenţa: 573,50. Lansa câte un apel la intervale regulate. 
Ceasul lui Malko arăta ora şase dimineaţa. Trebuiau să se 
încadreze în limite precise. În sfârşit, în difuzor răsună o voce 
care abia se auzea din cauza paraziţilor. 

Saba Afridi luă imediat microfonul şi începu să vorbească. 
Vocea din difuzor îşi schimbă timbrul. Malko nu pricepea o iotă. 
Ea se întoarse către el. 

— Osama Bin Laden vă urează bun venit. 

Deci aşa suna glasul celui mai căutat terorist din Statele Unite: 
era mai degrabă blajin. Malko ciuli urechile, însă discuţia se 
termină repede. Saba Afridi puse microfonul la loc. 

— Totul merge strună. Plecăm mâine dimineaţă, zise ea. 

— De ce nu acum? 

— E ziuă. Călătoria şi întâlnirea trebuie să rămână secrete. 
Suntem nevoiţi să trecem graniţa. Până mâine vă veţi odihni. 

După cinci minute, se întoarse în camera lui. Între timp 
apărură o fructieră, ceai, apă, biscuiţi şi o sticlă de votcă 
Petrossian cu aromă de cireşe într-o frapieră plină cu gheaţă. 

— Odihniţi-vă, îl sfătui Saba Afridi. Şi eu voi face la fel. Uşa 
masivă se închise în urma ei. Rămas singur, Malko dădu 
perdeaua la o parte şi descoperi o imensă livadă de pomi 
fructiferi. Puțin mai departe, se vedeau munţii. Un singur detaliu 
se interpunea între el şi acest peisaj idilic: o terasă cu bare 
groase din fier... Nici vorbă să poată ieşi pe aici. 

Incercă uşa, vrând s-o deschidă. Dar nu se mişcă nici măcar 
un milimetru. Fiind confecţionată din lemn de teck, nu putea fi 
spartă şi nu era nici urmă de clanţă, fie ea cât de mică. Se 
deschidea numai din exterior. „Camera pentru prieteni”, luxos 
decorată de Claude Dalie, era o celulă. Superbă, nimic de zis, 
însă o celulă... Nu se putea ieşi fără acordul gazdei. Se aşeză pe 
pat şi puse pistolul lângă el fiindcă tot nu îi folosea la nimic. Oare 
cum se va sfârşi totul? 


125 


Ziua se scursese cu o încetineală exasperantă. De două ori 
veniseră să-i aducă de-ale gurii. Trei bărbaţi înarmaţi cu 
Kalaşnikovuri, de altfel foarte amabili, dar prevăzători. 

Mâncarea îi ajungea pentru o săptămână. Platouri pline cu 
orez, cu raita, frigărui, carne cu sos, veşnicul chicken tikka şi 
foarte multe prăjituri. De-abia se atinsese de bucate. Saba Afridi 
nu se arătă. 

Uneori mai trecea câte un avion pe cerul senin lăsând o dâră 
albicioasă. Se auzeau în depărtare câteva focuri de armă răzlețe, 
apoi se lăsa tăcerea. Zona aceasta din Khyber Pass nu era 
locuită. A 

Se culcă. Nu avea nici televizor, nici telefon. Era răcoare. In 
mod curios, nu se simţea în pericol, deşi se gândea ce grozăvii s- 
ar putea întâmpla în această pustietate sălbatică... Se afla singur 
în mâinile lui Osama Bin Laden şi ale prietenilor lui. Căzu pe 
nesimţite într-un somn adânc. O mână uscăţivă îl smulse din vis. 
Un bărbat cu barba crescută de trei zile, cu cartuşiere pe piept, îl 
zguduia fără brutalitate. 

li făcu semn prin gesturi să-l urmeze. Malko se îmbrăcă, îşi 
strecură pistolul la brâu şi îl însoţi ascultător. Nissanul masiv şi 
negru era parcat în faţa peronului. Sări pe bancheta din spate 
unde era deja o femeie şi ghici că sub voal se ascundea Saba 
Afridi. 

— V-aţi odihnit bine? îl întrebă tânăra femeie fără ironie. 

Nissanul demarase deja. In faţă stăteau trei bărbaţi şi în 
spetele lor încă trei, înghesuiți pe bancheta din spate. Pe jos 
zăngăneau puşti Kalaşnikov şi un RPG cu mai multe rachete. Era 
încă întuneric, însă spre est, se zărea o lumină roşiatică. 
Vehiculul merse câţiva kilometri pe drumul principal, apoi intră 
pe una dintre numeroasele piste ce străbăteau masivul muntos 
şi coasta dealurilor aride. Farurile luminară o cărare pentru 
animale pe care maşina masivă abia avea loc. Nimeni nu scotea 
o vorbă. Deodată, se iviră nişte siluete, iar şoferul făcu semn cu 
farurile. Vehiculul fu înconjurat de oameni înarmaţi. Urmă un 
scurt dialog în şoaptă, apoi ei plecară. 

Acest lucru se întâmplă de trei ori la rând. Fiindcă mergeau 
numai prin munţi, Malko avea senzaţia că se învârtesc în cerc. 

Soarele răsări brusc în spatele lor. Saba Afridi îşi descoperi 
faţa şi Malko observă că e machiată fără cusur. 

— Suntem în Afganistan, îl anunţă ea. 

Peisajul nu se schimbase deloc. Acum mergeau pe o pistă pe 


126 


marginea unei văi înconjurate de piscuri abrupte care începu 
imediat să urce în serpentină. După un ultim viraj, descoperiră 
un soi de platou, la fel de arid, ce se întindea cât vedeai cu ochii. 

Un grup micuţ scăldat în lumina portocalie a peisajului se ivi în 
acel moment. Trei camionete cu cabină dublă înţesate cu 
cincisprezece bărbaţi cu pancor-uri pe cap. Pe platforma 
vehiculelor era câte un tun cu două ţevi de douăzeci de 
milimetri. 

— Coborâţi, zise tânăra. 

Toată lumea cobori. Urmară îmbrăţişări, apoi ea se îndreptă 
spre şeful oamenilor şi purtă o discuţie cu acesta. Se întoarse 
către Malko. Din voal, i se vedeau numai ochii. 

— Ne despărţim aici. 

Un val puternic de adrenalină invadă arterele lui Malko. 

— Nu veniţi şi dumneavoastră? 

— Este imposibil. Femeile nu au voie acolo. Vă aştept. Aici pe 
la patru după-amiază, /nch’ Allah. Nu vă temeţi de nimic. 

Urarea cu /nch’ Allah era prea de tot, dar Malko nu avea chef 
de discuţii. Saba Afridi se urcase deja în Nissan şi porni la drum 
imediat. Se uită la ceasul său Breitling Emergency, altminteri 
singura legătură cu lumea civilizată. Un tip surâzător îl invită să 
se urce în prima camionetă şi îi oferi un pahar cu ceai. 

Trei oameni se suiră pe platformă, unul cu un RPG 7 şi cu şase 
rachete învelite în pânză puse în spinare, iar ceilalţi doi cu 
Kalaşnikovuri. Vehiculul demară. Incărcătoarele împrăştiate pe 
jos făceau un zgomot infernal. Un aparat de radio agăţat la 
bordul maşinii emitea nişte şuierături şi pârâituri, iar uneori se 
mai distingea câte o voce depărtată. Foarte repede, camionetele 
începură să ia viteză rulând pe o pistă aproape invizibilă, lăsând 
în urmă un nor gros de praf gălbui. Insoţitorii lui, bărboşi, 
murdari, zdrenţăroşi, păreau absolut destinşi. 

Merseră astfel timp de o oră, apoi se opriră brusc. Malko privi 
în jurul lui, dar nu văzu nimic. Cu toate acestea, toţi oamenii se 
dăduseră jos. Făcu şi el acelaşi lucru înțelegând imediat motivul 
acestei opriri neaşteptate. Ingenuncheaţi cu faţa spre Mecca, se 
rugau. Era Fajr, prima rugăciune din zori. 

Işi reluară drumul care dură aproape trei ore. judecând după 
soare, se îndreptau spre nord-est şi ocoleau satele, se strecurau 
prin canioane, suiau pantele abrupte. Praful se aşezase peste tot, 
căldura devenise de nesuportat, căci trebuie să fi fost treizeci şi 
cinci de grade afară. Vecinul lui Malko adormise cu capul pe 


127 


umărul lui. Îşi mai turnă ceai din termos. Traversară un pâlc de 
căsuțe din pământ în faţa cărora câţiva copii le făcură semne 
vesele cu mâna, iar, după câţiva kilometri, trecură pe lângă 
carcasa calcinată a unui tanc T 62 cu şenilele dislocate. 

După puţin timp, părăsiră pista, escaladând o pantă stâncoasă 
ambalând motorul la maximum. Cei trei bărbaţi de pe platformă 
săriră din vehicul ca să-l uşureze. Când ajunseră sus, mai făcură 
un popas. Dar de această dată nu pentru rugăciune, ci ca să 
împartă între ei câteva felii de pepene verde, Malko având parte 
de porţia cea mai mare. Pe căldura asta, pepenele era numai 
bun. N 

Plecară din nou la drum, şerpuind pe o pantă abruptă. In vale, 
zări un firicel de apă, verdeață, un pâlc de case, iar în spate un 
soi de ţarc unde erau nenumărate vehicule, un tun antiaerian şi 
lăzi cu muniţie. Peste tot, mujahedinii stăteau pe sol şi îşi curăţau 
armele. Şoferul îl conduse pe Malko până la un cort militar 
camuflat. Ca să intre, fu nevoit să se aplece. 

lnăuntru era întuneric, iar o lampă dădea o lumină slabă. 
Malko zări teancuri de pături, o sofa veche şi câteva covoare 
decolorate. Un bărbat era aşezat într-un colţ al sofalei şi citea un 
ziar. Il puse alături şi se ridică să-l întâmpine pe Malko. Purta un 
Keffieh roşu cu alb peste o calotă din bumbac, avea o mustață 
stufoasă şi o barbă atât de lungă încât se confunda cu părul, 
contrastând cu veşmântul de un alb strălucitor. 

— Sunt Osama Bin Laden, zise el în engleză cu voce blândă. 
Bine aţi venit! 


128 


Capitolul XIII 


Malko îşi studia gazda. Erau cam de aceeaşi înălţime, cu ochi 
mai degrabă deschişi la culoare şi o expresie inteligentă, cu 
zâmbet liniştit. Se aşeză din nou, semn că şi Malko trebuia să 
facă la fel. Un roi de muşte bâzâiau în căldura apăsătoare, însă 
Bin Laden nu le dădea nici o atenţie. Apăru un mujahedin cu 
pahare pline cu ceai şi biscuiţi pe care Malko îi înfulecă imediat. 
Era mort de foame. Osama Bin Laden îl studia în timp ce înşira 
mătăniile din chihlimbar. După câteva clipe de tăcere, sauditul 
observă cu vocea lui blândă: 

— Sunteţi inteligent şi curajos că aţi răspuns invitaţiei mele. 
Cei pentru care lucraţi mă consideră un diavol împieliţat. 

Prevăzător, Malko nu-i luă în seamă complimentele. Osama 
Bin Laden părea un înţelept inofensiv, dar nu era aşa. 

— Au unele motive să creadă acest lucru, răspunse Malko sec. 
Ca să comanzi un atentat îndreptat împotriva unui avion civil cu 
două sute treizeci de pasageri la bord nu prea face parte din 
normele civilizaţiei... 

Osama Bin Laden zâmbi. 

— Cred numai că au unele motive, îl corectă el cu blândeţe. 

— Nu aţi ascuns niciodată faptul că îi vânaţi pe americanii din 
Arabia Saudită, observă Malko. Aţi aprobat cele două atentate în 
urma cărora, acum câteva luni, au murit douăzeci şi patru de 
soldaţi americani la Riad şi Dahran. 

Osama Bin Laden îi zâmbi din nou. 

— Le-am aprobat, e adevărat, recunoscu el, deoarece eu cred 
că prezenţa americanilor este malefică pentru Arabia Saudită, că 
sunt duşmanii Islamului din cauza alianţei lor cu Israelul. Dar nu 
am spus niciodată că eu le-am organizat. 

Se juca cu vorbele. 

— Eu lucrez pentru CIA, după cum aţi aflat, zise Malko 
tranşant. Am fost trimis în Pakistan să-l găsesc pe omul care a 
pus bomba în avionul cu zborul 800 al companiei TWA. Şi l-am 
găsit. Il cheamă Abdul Basin Karim şi lucrează pentru 
dumneavoastră... Mai e oare de mirare că americanii vă 
consideră duşmanul lor numărul unu? 

Sauditul îl asculta scobindu-se în dinţi cu privirea rătăcită, îşi 
mai turnă puţin ceai, apoi zise cu un ton apăsat: 


129 


— De aceea v-am cerut să veniţi aici, domnule Linge, deşi aţi 
încercat să mă lichidaţi cu ajutorul aviaţiei pakistaneze. Aş dori 
să transmiteţi un mesaj la Washington. Este foarte important. 

— Despre ce e vorba? îl întrebă Malko neîncrezător. 

De-acum era sigur că Osama Bin Laden nu voia să-i facă nici 
un rău, ci, mai degrabă, încerca să-l dezinformeze. Nu va apuca 
să se folosească de busola lui Breitling Emergency. 

Osama Bin Laden se mai scobi un timp în dinţi, apoi zise cu 
voce liniştită: 

— Eu conduc o fundaţie care ajută numeroase organizaţii 
islamiste din lumea întreagă. Unele dintre ele au ramificații care 
practică acţiuni violente, adică terorismul, cum îl numim noi. Nu 
răspund eu de actele lor, deşi consider că lupta lor are o cauză 
dreaptă. Sfinţii noştri teologi musulmani au emis nişte fatwa prin 
care ordonau tuturor bunilor noştri credincioşi să lupte împotriva 
imperialismului american care îi apără pe evrei. 

Tăcu, mai bău puţin ceai şi îşi începu mesajul: 

— In ciuda poziţiei mele, nu sunt implicat în atentatele pe care 
americanii mi le atribuie. 

Afară se auzeau câteva focuri de armă. lar în cort, din cauza 
căldurii şi a muştelor, era un adevărat supliciu ca să stai. 

— Despre ce atentate vorbiţi? 

— Despre exploziile de la Riad şi de la Al Khobar. Americanii 
sunt primii care trebuie să afle acest lucru. Serviciile saudite au 
arestat doi bărbaţi care aparţin unor reţele şiite pro iraniene. 
Cele două tone de explozibil pe care le-au folosit veneau de la 
Baalbeck, dintr-o zonă aflată sub controlul forţelor Hezbollah pro 
iraniene. Americanii ştiu acest lucru. De ce susţin contrariul? Cei 
patru oameni executaţi luna trecută la Riad au aprobat acţiunea 
mea, însă nu au comis niciodată vreo crimă. Ca să facă pe plac 
stăpânilor lui americani, guvernul de la Riad le-a sacrificat viaţa. 
Este o crimă pentru care va trebui să dea seamă într-o bună zi în 
faţa lui Dumnezeu. 

Malko fu luat prin surprindere că nu cunoştea dosarul 
autorităţilor saudite. Dar rămânea totuşi esenţialul: sabotajul 
împotriva zborului 800 al companiei TWA şi cele două sute 
treizeci de persoane nevinovate omorâte. Malko bău şi el puţin 
ceai că să poată lupta împotriva căldurii şi oboselii. Simţea 
pleoapele din ce în ce mai grele, deşi avea nevoie să rămână 
lucid. 

— Voi transmite poziţia dumneavoastră, promise el. Dar există 


130 


un contencios de o importanţă mult mai mare. Americanii susţin 
că posedă dovezi copleşitoare împotriva dumneavoastră 
referitoare la explozia zborului 800 al companiei TWA. Chiar eu 
am asistat la interogarea vinovatului direct şi anume, Abdul 
Basin Karirri despre care v-am vorbit. Deţinea o păpuşă 
burduşită cu explozibil şi o schiţă a aparatului Boeing 747. Or, 
acest om a luat cursa Atena-New York exact în ziua atentatului 
care a distrus avionul. După părerea anchetatorilor, explozia 
iniţială s-a produs în zona unde locuia. lar acest om făcea parte 
din organizaţia dumneavoastră. 

Osama Bin Laden închise ochii câteva clipe. Degetele 
încetaseră şi ele să alunece pe mătăniile din chihlimbar. Părea 
cufundat într-o meditaţie profundă. 

— Domnule Linge, zise el în sfârşit, eu sunt un musulman cu o 
credinţă adâncă. Voi lupta întotdeauna din răsputeri pentru 
progresul Islamului, pentru apărarea musulmanilor oprimaţi şi 
masacrați, cum e cazul celor din Palestina. Chiar dacă pentru 
acest ideal voi fi nevoit să mă bat. Dar nu îi vom ataca niciodată 
pe cei nevinovaţi. Mi-aţi vorbit despre Arabia Saudită. Nu ne-am 
atins de nici un civil, de nici o persoană nevinovată, ci numai de 
soldaţii care ocupau o ţară străină... 

— Nu o ocupau, îl corectă Malko, ci au fost invitaţi de guvernul 
acesteia. 

Osama Bin Laden nu ţinu seamă de obiecţie şi repetă cu 
vocea lui blândă: 

— In ochii adevăraţilor musulmani, ei o ocupau. 

Se lăsă un moment de tăcere. Intre două concepţii total 
diferite, dialogul era anevoios. 

— Cum rămâne cu zborul 800? 

Sauditul îi înfruntă privirea fără nici o jenă. 

— Domnule Linge, sunt gata să jur pe sfântul Coran că Abdul 
Basin Karim nu a lucrat pentru mine. Nu l-am văzut de foarte 
multă vreme. Bineînţeles că a fost alături de mine în timpul 
Jihadului. A fost un băiat foarte curajos, din cale afară de 
credincios, dar drumurile noastre s-au despărţit. E ca şi cum mi- 
aţi spune că CIA este răspunzătoare de această crimă oribilă, 
deoarece Karim a lucrat şi pentru americani exact în aceeaşi 
perioadă. 

Asta era. Lui Malko i se învârteau rapid rotiţele în minte. Toată 
maşinaţia sauditului consta în a ieşi cu faţa curată ca să evite 
răzbunarea Casei Albe. Işi alesese cu dibăcie un mesager care îi 


131 


permitea să ajungă în centrul sistemului american. Poate chiar 
cu prea multă abilitate. Nu fusese uitat nici un detaliu, incluzând- 
o fireşte şi pe somptuoasa Saba Afridi. 

Malko bău din nou puţin ceai şi zise liniştit: 

— Inţelegeţi că îmi este foarte greu să iau aceste vorbe în 
serios. Oamenii care vă acuză se bazează pe fapte concrete. ŞI 
eu era să fiu asasinat la Peshawar, iar omul care ne-a ajutat să-l 
găsim pe Abdul Basin Karim a fost executat cu bestialitate 
împreună cu întreaga familie. Susţineţi că nu vă dedaţi la acţiuni 
violente, în schimb l-aţi lichidat pe Sayed Gul pentru că aţi crezut 
că v-a trădat după ce s-a întâlnit cu mine... 

Osama Bin Laden se uită la ceas şi puse capăt brusc discuţiei. 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar e vremea pentru Zohz, cea de-a 
doua rugăciune. 

Se ridică, ieşi din cort, iar Malko îl văzu cum îngenunchează pe 
un covoraş şi începe să se roage. | se părea un personaj straniu. 
Latura dulceagă a firii lui, atitudinea de intelectual îi făceau să se 
deosebească profund de majoritatea teroriştilor. Dar un anumit 
fapt îl tulbura pe Malko şi anume, asasinarea sălbatică a Samirei, 
servitoarea lui Saba Afridi. Bin Laden nu se afla în spatele acestei 
afaceri deoarece Saba venise să-l ia pe Malko ca să-l aducă la el. 
Ar fi posibil ca americanii sau chiar consilierul special de la Casa 
Albă, Franck Capistrano, să urmeze o pistă falsă. 

Când Bin Laden se întoarse şi se aşeză în faţa lui, Malko nu 
găsise răspunsul la această întrebare. Părea că nu suferă deloc 
din pricina căldurii. După ce se instală, zise imediat cu voce 
apăsată: 

— Nu l-am omorât eu pe Sayed Gul - Dumnezeu să-l aibă în 
paza Lui - era unul dintre cei mai devotați prieteni ai mei. Când a 
căzut în ambuscada aceea, tocmai îl trimisesem să aranjeze 
întâlnirea cu dumneavoastră. „Cineva” a ştiut şi a făcut ce era 
necesar. Cei care l-au ucis au plecat din Peshawar, nu din 
Kundar. De altfel, eu nici nu am atâţia oameni aici pentru o 
acţiune de genul acesta şi pot oricând să vă demonstrez că aşa 
ceva este imposibil. Sayed Gul a plecat devreme de aici şi a mers 
fără oprire până în locul unde a fost atacat. Ar fi trebuit să trimit 
nişte oameni înainte să plece el, dar nu exista decât un singur 
drum. Era imposibil. De la Peshawar sunt doar două ore de mers. 

— Atunci, cine l-a ucis? 

Osama Bin Laden îi aruncă o privire gravă. 

— Cei care nu doreau să vorbesc cu dumneavoastră. 


132 


— De ce? 

— Ca să se creadă în continuare că eu sunt organizatorul unor 
atentate. Cei care le apără. 

In vorbe, totul era clar ca bună ziua. Malko revăzu în minte 
rămăşiţele Boeingului 747 care pluteau în largul oceanului, în 
dreptul lui Long Island. Această conversaţie aproape mondenă 
începuse să-l agaseze. 

— Domnule Bin Laden, începu el, sunt dispus să vă ascult, dar 
ca să transmit un mesaj, trebuie ca acesta să aibă o bază, adică 
să fie altceva decât o simplă tăgăduire. Acest lucru l-aţi fi putut 
face foarte bine în faţa ziariştilor. 

Osama Bin Laden nu se tulbură deloc. 

— Serviciile britanice au faţă de mine o atitudine mult mai 
nuanţată decât CIA, observă el. Credeţi că lucrurile ar fi rămas 
aşa, dacă m-ar fi crezut vinovat de o crimă atât de îngrozitoare? 

Găsise încă un subterfugiu. 

— Dacă nu sunteţi implicat în explozia zborului 800, atunci 
cine este răspunzător de această crimă? Bineînţeles, în afară de 
Abdul Basin Karim? Doar n-a acţionat de capul lui. Face parte 
dintr-o organizaţie bine structurată, care dispune de legături, de 
bani, de acte false şi de materiale explozibile sofisticate. Cine 
sunt aceşti oameni? Păreţi foarte bine informat. 

Osama Bin Laden se aplecă uşor spre Malko, ca şi când ar 
vrea să-i facă o confidentă. 

— Eu nu ştiu chiar totul. Dar pot să vă dau un indiciu. Nu sunt 
aici ca să fac munca dumneavoastră, ci vreau numai să 
restabilesc adevărul. Căci oamenii aceştia creează neplăceri 
întregului Islam. Vom câştiga bătălia noastră fără să recurgem la 
asemenea metode. 

Tăcu un timp, apoi reluă: 

— Informaţia pe care v-am dat-o nu mai e cunoscută şi de 
altcineva. Am obținut-o făcând propria anchetă la Peshawar şi în 
altă parte. Omul de care asculta Abdul Basin Karim se numeşte 
Abu Salim. 

— Abu Salim? repetă Malko. Cine este? 

Osama Bin Laden clătină din cap. 

— Nu ştiu. li cunosc doar numele care e un pseudonim. Se află 
la Peshawar. El a organizat atentatul împotriva zborului 800 al 
companiei TWA. 

Lui Malko îi veni în minte o pagină din carnetul lui Abdul Basin 
Karim în care era numele lui Abu Salim urmat de mai multe 


133 


numere de telefon. Osama Bin Laden nu putea şti că era în 
posesia acestui carnet, ceea ce dădea o anumită credibilitate 
afirmațiilor sale. Totuşi, era foarte vag. 

— Pentru cine lucrează Abu Salim? 

— Nu ştiu, mărturisi sauditul şi chiar dacă aş şti, tot nu v-aş 
spune. Această întâlnire trebuie să rămână un secret absolut. 
Dumneavoastră dispuneţi de numeroase mijloace şi de ajutorul 
serviciilor pakistaneze. Dacă nu-l găsiţi pe acest om, înseamnă 
că nu vreţi s-o faceţi. Eu nu mai am nimic de adăugat. 

Se ridică, iar Malko îl urmă, dar îi puse o ultimă întrebare: 

— De ce îmi faceţi o asemenea dezvăluire? 

— Din două motive, răspunse sauditul. Oamenii aceştia m-au 
atacat pe mine, asasinându-l pe Sayed Gul. Pe urmă, în 
închisorile saudite sunt zeci de partizani de-ai mei care vor fi 
condamnaţi la moarte curând sub diferite acuzaţii, din cauza 
acestui război secret pe care mi-l atribuie americanii. Dacă 
ancheta dumneavoastră mă scoate nevinovat, sper că veţi face 
în aşa fel încât ei să fie graţiaţi. 

Malko rămânea la ideile lui, convins fiind că sauditul i-a spus 
doar o parte din adevăr. 

— Mi-aţi dat un nume: Abu Salim. Observă el Dar nu e 
singurul. Cine sunt acei oameni atât de puternici care v-au atacat 
omorându-l pe Sayed Gul şi atât de bine informaţi încât au reuşit 
să deturneze bănuielile americanilor? Şi atât de bine organizaţi 
încât să se poată apăra lichidându-i pe aceia care încearcă să-i 
descopere? 

Osama Bin Laden schiţă un zâmbet plin de mister. 

— Peshawar este cuibul duşmăniilor de tot felul. Nici chiar eu 
nu ştiu totul. Dumneavoastră vă împiedicaţi de un terorist. Cei ce 
lovesc în clipa de faţă nu dispun de structuri verticale, 
organizate, ci se sprijină pe reţele devotate, instabile, dar foarte 
bine informate. Acesta a fost motivul pentru care au făcut tot 
posibilul să nu ne întâlnim. Eu eram ţapul ispăşitor cel mai 
potrivit. Intoarceţi-vă la Peshawar şi cercetaţi. Aşa poate că veţi 
descoperi adevărul. leşi din cort, punând astfel capăt 
întrevederii. 

— Nu cereţi nimic pentru dumneavoastră? îl întrebă Malko 
mirat. 

Osama Bin Laden făcu un gest de lehamite. 

— Pe mine mă păzeşte Allah. 

Se pomeniră în soarele arzător. Vehiculele care îl aduseseră 


134 


pe Malko aici erau gata de plecare. Osama Bin Laden îi întinse 
mâna. 

— Drum bun! Poate că într-o zi ne vom mai întâlni, /nch’ Allah. 

Când camioneta în care se urcase Malko porni, sauditul intrase 
deja în cort. O luă de la capăt cu praful, cu zăduful şi cu 
hârtoapele. De data asta, mergeau cu soarele în faţă. Nu 
ajungeau înainte de lăsarea nopţii. 

Malko se lupta cu toropeala, cernând informaţia primită de la 
saudit, dar mai deţinea încă una: telefonul lui Abu Salim. 
Imbinându-le pe amândouă, poate că va reuşi să ajungă la 
creierul monstruos care pusese la cale distrugerea Boeingului 
747 şi moartea celor două sute treizeci de pasageri... 


135 


Capitolul XIV 


Se făcuse noapte de-a binelea când şoferul Nissanului claxonă 
ca să i se deschidă poarta casei familiei Afridi. Mort de foame, 
deshidratat, năucit de cele cinci ore de drum, Malko nu avea 
decât un gând: să facă un duş. Se lăsă condus în camera 
„Romeo” şi se năpusti în baia cu robinete aurii. Tocmai 
terminase de înfulecat două banane, când auzi două bătăi în uşă. 
Unul dintre oamenii din escortă îi făcu semn să-l urmeze. 

Saba Afridi îl aştepta într-un salon mare cât Galeria Oglinzilor 
de la Versailles! Stătea pe o canapea aurie, într-o ţinută de un 
albastru închis, foarte puţin machiată, în afara conturului de la 
ochi cu creion dermatograf, dar era tot la fel de frumoasă. 
Cerberul ei îi arătă lui Malko un scaun aşezat la o distanţă de mai 
bine de zece metri faţă de ea. După aceea, în loc să plece, se 
aşeză turceşte între ei, la distanţă egală, pe un covor. 

Saba Afridi se scuză zâmbindu-i. 

— Zahid nu înţelege engleza, dar convenienţele cer ca eu să 
nu rămân singură cu dumneavoastră. Aţi călătorit bine? 

— Perfect, zise Malko, însă... 

Ea îl opri cu un gest. 

— Nu vreau să ştiu nimic. Trebuie să uitaţi această 
întrevedere. Veţi fi condus la Peshawar înainte de căderea nopţii. 
Noi doi nu vom mai lua deloc legătura. Vă urez noroc! 

Ea se ridică, iar cerberul făcu la fel. Gândindu-se la ce au făcut 
amândoi la Khan Klub, Malko îşi spuse că îndura acum supliciul 
lui Tantal. 

— Apropo, nu aţi mai aflat nimic despre moartea servitoarei 
dumneavoastră? o întrebă el. 

— Nimic. Poliţia nu are nici un indiciu. M-am interesat şi eu. 
Poate dumneavoastră veţi avea mai mult noroc. Acum trebuie să 
plec. 

leşi pe una dintre uşi, iar cerberul îl conduse pe Malko spre 
alta. Nissanul negru era parcat lângă peron, iar şoferul se afla la 
volan. După cinci minute, Malko şerpuia pe serpentinele pustii 
din Khyber Pass. Ca şi la ducere, nu s-au oprit la nici un punct de 
control. 

Nissanul se îndrepta direct spre University Town şi se opri în 
faţa porţii casei din Rahman Baba Road. La al patrulea claxonat, 


136 


paznicul lui Ralph McCarthy catadicsi s-o întredeschidă. 

Americanul bea ceva pe verandă împreună cu Dorothy 
O'Leary. Se ridică brusc împins parcă de un arc. 

— Holy cow! Incepusem să-mi fac griji. 

Il îmbrăţişă pe Malko, apoi se întoarse către Dorothy. 

— Da, du-te să vezi dacă nu a mai rămas vreo sticlă de 
şampanică! 

Malko se aşeză lângă el. Se simţea pustiit şi murea de foame. 

— V-aţi întâlnit cu Bin Laden? îl întrebă McCarthy. 

— Da. 

Dorothy se întoarse cu o sticlă de şampanie Taittinger şi cu 
pahare. În culmea fericirii, americanul i-o smulse din mână şi o 
deschise, făcând să sară dopul, apoi umplu paharele. 

— Happy return! făcu el ridicându-l pe al lui. Tocmai l-am 
anunţat pe Ghaffar să se ducă să dea mâine o raită cu aparatul 
Mirage... 

Malko savura bulele reci ale şampaniei, golind paharul dintr-o 
dată. Era nemaipomenit să revii la viaţa civilizată. Ralph se duse 
după ceasul Breitling Chronomat pe care i-l lăsase Malko, iar el îi 
restitui cronometrul Breitling Emergency cu superbul cadran 
galben. 

— Mi-e foame, zise el. 

Dorothy îi umplu iarăşi paharul şi dispăru în bucătărie. Malko 
începu povestea cu atacul de la Khan Klub. McCarthy îi sorbea 
cuvintele. În timp ce vorbea, Malko înfuleca puiul rece înmuiat în 
raita. Bine că avea sticla de şampanie care se golea văzând cu 
ochii. 

— În concluzie, avem două piste, zise el. Prima o constituie 
misteriosul Abu Salim. Dacă ne gândim că era trecut în carnetul 
lui Abdul Basin Karim, înseamnă că joacă un rol important. Dar 
Osama Bin Laden nu are cum să ştie acest lucru. Dacă mă iau 
după el, atunci Salim este cel care „dă ordinele”. 

— Abu Salim mi se pare un nume arab, remarcă Ralph 
McCarthy. Dar e numai un pseudonim şi nu ştim nimic despre el. 
Nici cum arată, nici unde să-l găsim. 

— Avem numărul telefonului portabil, obiectă Malko. 

— Am un prieten care lucrează la Paktel, spuse americanul. L- 
am uns în fiecare lună cu un bacşiş frumuşel şi cinstit, iar nota 
mea de plată nu depăşeşte niciodată zece mii de rupii. Prin el, 
pot să obţin numele şi adresa care corespund numărului găsit în 
carnetul lui Karim. Mă pun pe treabă chiar de mâine dimineaţă. 


137 


Dacă într-adevăr Bin Laden nu e amestecat în afacere, atunci 
ştiu cine se va arunca pe fereastră... 

Malko îi mai domoli entuziasmul. 

— Să nu vindem încă pielea ursului din pădure. Deocamdată 
avem doar unele indicii, dar nimic concret. Mai există şi o a doua 
pistă: asasinul cu barba portocalie. In acest caz cunoaştem şi mai 
puţin decât despre Abu Salim... 

O voce îi făcu pe amândoi să tresară. 

— Ba, eu cred că ştiu! 

Se întoarseră în acelaşi timp spre Dorothy O'Leary care 
prepara un „Original Mărgărită” amestecând tequila, Cointreau şi 
lămâie verde. 

— Ce tot îndrugi acolo? se răsti Ralph McCarthy. Te-ai ţicnit 
sau ce-ai păţit? 

— Câtuşi de puţin! protestă ea vexată, în timp ce agita sticla 
de Cointreau aproape plină. Cunosc un tip care corespunde 
descrierii. Întotdeauna mi-a fost teamă de el fiindcă pare nebun. 

— Unde l-ai văzut? 

— Este unul dintre portarii de la sediul unei organizaţii 
neguvernamentale, /s/amic Relief Agency, de pe Old Bara Road. 
Doarme într-un pat improvizat în garajul lipit de clădire. 

Americanul observă puţin cam sceptic: 

— Pe aici sunt mulţi tipi cu bărbi portocalii. Şi-o vopsesc cu 
hena, de aceea par atât de ciudaţi... 

— Merită să încercăm, încheie Malko. Ce legătură aveţi cu 
ONG? 

— Eu am trimis-o să dea o raită pe-acolo, răspunse americanul 
în locul tinerei femei. Face parte din organizaţie, iar Joe mi-a 
cerut s-o supraveghez. Pe membrii ei îi bănuieşte că sunt un fel 
de acoperire pentru serviciile secrete arabe şi că se ocupă de 
diferite traficuri. Şeful, un mola foarte cunoscut pe nume Zaid 
Ghulam Shaikh, este un integrist radical din ONG şi e finanţat din 
contribuţiile venite din lumea arabă, dar nu am reuşit să-l 
identificăm. Dorothy s-a împrietenit cu unii dintre „coordonatorii” 
care visează să se culce cu ea. Le mai duce din când în când 
reviste străine şi câte o sticlă de Cointreau. 

— L-am învăţat să prepare cocteiluri „Caipirinha”, preciză 
tânăra. Sunt înnebuniţi după ele, dar beau pe ascuns, fiindcă toţi 
sunt ucenici-shahid... 

Războiul sfânt nu mai e ce-a fost odată... 

— Mâine le vei duce Times şi Newsweek, zise Ralph McCarthy. 


138 


Dacă bărbosul e acolo, ne vom da seama. 

— İl voi recunoaşte cu uşurinţă, spuse Malko. 

Ralph McCarthy căscă. 

— De-abia aştept ziua de mâine. Cred că am rezolvat 
problema asta. 

Sticla de Taittinger Comtes de Champagne era goală, iar 
Dorothy se ridicase deja în picioare. Malko observă: 

— Dacă pista Abu Salim este bună, ar trebui să ajungem mai 
sus. El nu este decât un executant. Adevăratul sponsor nu poate 
fi decât un serviciu important care dispune de mijloacele tehnice 
şi de voinţa politică pentru a pregăti un asemenea tip de atentat. 

— Pariez pe douăzeci de dolari că sunt iranienii, se repezi 
Ralph McCarthy. Dacă ceea ce v-a spus Bin Laden e adevărat, 
înseamnă că forţele Hezbollah libaneze sunt în spatele 
atentatelor din Arabia Saudită. Or, Hezbollah este egal cu 
Teheran! Cât despre sirieni, acum ne pupă-n bot. Daţi-i uitării. 
Libanezii nu sunt implantaţi în afara Africii.. 

Malko, rămas în urmă cu somnul, căscă la rândul lui şi spuse: 

— Vom vedea. 

x 
x x 


Malko întrerupse legătura de pe telefonul lui portabil, după 
convorbirea cu Joe Hickerson care îl dezamăgise. Şeful Centralei 
CIA din Islamabad nu putea să-i ajute deloc în legătură cu 
singurul nume de Abu Salim care, pe deasupra, mai era şi un 
pseudonim. ÎI liniştise pe Malko: după intervenţia lui Franck 
Capistrano, ambasadorul a renunţat să-l recheme în ţară. p 

După zece ore de somn, Malko se simțea mult mai bine. In 
afară de personalul local al ONG, în casa din Rahman Baba Road, 
era singur. Ralph şi Dorothy plecaseră devreme la vânătoare de 
informații. Sunetul claxonului îl făcu să tresară. Americanul se 
întorsese. Paznicul se grăbi să-i deschidă, iar Ralph coborî vesel 
din Nissan şi veni să se aşeze lângă Malko. 

— Ce doriţi mai întâi, vestea bună sau pe cea rea? 

Lui Malko nu-i ardea de glume. 

— Nu contează! mai întâi vestea rea. 

— Bine. Numărul lui Abu Salim găsit în carnetul lui Abdul Basin 
Karim nu există. A fost deconectat acum opt zile. 

lată că una dintre piste se ducea de râpă! 

— Aşteptaţi puţin! îl domoli Ralph McCarthy. Am obţinut - 
totuşi numele proprietarului liniei întrerupte. 


139 


— Abu Salim? 

— Nu, un anume Ali Masood Afridi, domiciliat în Kharkano. 

Malko tresări. 

— Afridi! 

Ralph McCarthy îl potoli cu un gest. 

— Există zeci de mii de oameni cu acest nume. Este numele 
unui trib care trăieşte între Landicotal şi Peshawar. De când 
lumea, se ocupă de traficuri de tot felul. Prietenul meu de la 
Paktel mi-a explicat că acest Afridi se ocupă de negustorii de 
stupefiante, de teroriști, de traficanții de pietre prețioase, adică 
de toți aceia care nu vor să se expună. In concluzie, le 
„închiriază” telefoane portabile, vehicule 4x4 sau chiar locuințe. 
Pentru că trăieşte în zona triburilor, e imposibil să întreprindem 
vreo anchetă. Prietenul meu pakistanez mi-a spus că e ca şi cum 
s-ar găsi pe altă planetă. 

— Cineva poate să ne ajute, zise Malko, Saba Afridi. 

— Cred că nu vrea să vă mai vadă! 

— De aceea, vreau să-i forţez mâna. 

— Unde vă veţi întâlni, la ea? 

— Ne-am putea duce, dar după ce vom ajunge acolo, nu ne 
vor lăsa să intrăm. 

— Pe noi, probabil că nu, dar pe o femeie, e posibil... 

— Dorothy? 

— Exact. 

Auziră uşa şi întoarseră capetele. Tânăra femeie venea 
îmbrăcată în veşminte pakistaneze. Nu i se vedeau decât ochii 
strălucitori. McCarthy îşi dădu seama că a învăţat câte ceva. Nici 
nu le lăsă timp să-i pună întrebări. 

— Cred că l-am găsit pe bărbosul vostru, zise ea foarte 
emoţionată. Cel pe care îl vedeam de obicei, a dispărut. Am 
vorbit cu ceilalţi şi mi-au spus că de-acum înainte lucrează în 
Hayatabad acasă la mola Shaikh, şeful ONG. 

— Va trebui să verificăm, aprobă Malko, dar poate fi şi o 
coincidenţă. In Peshawar sunt mulţi oameni cu bărbi portocalii. 
Dar până atunci, am nevoie de dumneavoastră. 

x 
x x 

Atent la drum, cu un aer voit indiferent, Ralph McCarthy de 
abia încetini când ajunse în dreptul punctului de control de la 
Kharkano. Santinela din Frontier Corp aruncă o privire distrată 
Nissanului. Cu panco-ul pe cap, cu veşmintele pakistaneze şi cu 


140 


ochelarii de soare pe nas, americanul semăna foarte bine cu un 
paştu. Lângă el, Dorothy, acoperită din cap până în picioare cu 
un chaari portocaliu, nu era nici ea mai prejos. Ralph pusese un 
Kalaşnikov vertical lipit de portieră, în aşa fel încât ţeava să fie 
vizibilă din afară. In spate, Malko îmbrăcat într-un kamiz şi un 
charouar, cu părul blond ascuns sub un turban, adăuga şi el 
puţină culoare locală grupului. 

Când au ajuns la celelalte două puncte de control, au trecut în 
acelaşi mod. Nu au avut nici o întâlnire neplăcută până au ajuns 
în faţa zidului impresionant ce înconjoară proprietatea lui Ayub 
Afridi. 

— Hai, duceţi-vă, îi ceru Malko lui Dorothy O'Leary. 

Văzură cum bate fără tragere de inimă la poarta pe care o 
deschise un bărbos cu o puşcă de vânătoare pe umăr. Imediat, 
Dorothy O'Leary păşi pragul şi dispăru în spatele porţii care se 
închise. 

— Bingo! răsuflă uşurat Ralph McCarthy. 

Tânăra avea de îndeplinit o misiune simplă: să obţină de la 
Saba Afridi altă întâlnire. 

McCarthy îşi aprinse o ţigară. Din când în când, mai trecea 
câte o maşină pe drum. Minutele se scurgeau exasperant de 
încet. După douăzeci de minute, poarta se deschise, în fine, 
apărând în cadrul ei un chagri portocaliu. 

— Numai să fi reuşit, şopti Malko. 

Cobori ca s-o întâmpine pe Dorothy O'Leary. 

— Ei, ce-aţi făcut? 

— Eu sunt, auzi vocea lui Saba Afridi care se urca în Nissan. 
De ce voiaţi să mă vedeţi? Sper că e ceva important. 

Ea apăsă intenţionat pe ultimul cuvânt. Malko nu-şi putea 
reveni. 

— Să mergem până în Landicotal, spuse Saba Afridi. Nu vreau 
să atrageţi atenţia. 

Ralph McCarthy ascultă imediat şi părăsi esplanada cu pietriş 
ca să ajungă la drumul principal. 

— Cunoaşteţi un tip Ali Masood Afridi? o întrebă Malko în timp 
ce rulau pe şosea. 

— Da, de ce? 

Vocea era puţin înăbuşită de chaari. 

— Cine este? 

— Un văr mai de departe al soţului meu. 

— Puteţi să luaţi legătura cu el? 


141 


— Pentru ce? 

Malko îi spuse povestea telefoanelor portabile şi încheie: 

— Dacă nu reuşim să aflăm mai multe lucruri despre Abu 
Salim, ancheta se va opri în acest punct, iar întâlnirea cu Osama 
Bin Laden nu a avut nici un rost... 

In mod vădit, o pusese pe Saba Afridi într-o dilemă dificilă. 
Ajunseră la Landicotal, iar Ralph McCarthy opri în faţa unei 
măcelării în aer liber. De cârlige erau atârnate nişte chestii 
negricioase, jumătate carne, jumătate muşte. 

— Dacă îi spun lui Ali Masood Afridi cine sunteţi, nu va accepta 
să vorbească cu dumneavoastră. Dar mai întâi, ce vreţi să-i cer? 

— Nici nu ştiu, recunoscu Malko, dar e singurul care ştie cine 
este Abu Salim. Poate că nu voi ajunge la nici un rezultat, însă 
trebuie să mă apropii de el. 

Saba Afridi se hotărî într-o clipă. N 

— Bine, zise ea, sper că nu mă veţi da de gol. li telefonez şi îi 
spun că unul dintre prietenii soţului meu are nevoie de serviciile 
lui. Nişte traficanţi de pietre preţioase. Aşa e mai credibil. Vă 
duceţi să vă întâlniți cu el din partea mea. Il sun chiar acum. 

— Unde? 

— La Kharkano. Are un magazin de arme şi de haşiş. Acolo se 
întâlneşte cu clienţii lui. E chiar la marginea drumului, pe 
dreapta, la o sută de metri după punctul de control, lângă un 
magazin de jucării şi de biciclete. Dar fiţi foarte atent. Acum, 
duceţi-mă înapoi. 

In vocea ei se citea îngrijorarea. Ralph McCarthy întoarse şi, 
după un sfert de oră, Nissanul se oprea în faţa zidului impunător. 
Malko întrebă pe un ton detaşat: 

— Nu vă întoarceţi la Peshawar? 

— Nu. 

Sări imediat din maşină. După cinci minute, poarta fu deschisă 
din nou de paznicul bărbos, iar în cadrul ei apăru femeia în 
chadri portocaliu. De data asta era Dorothy O'Leary fascinată. 

— De necrezut, începu ea, n-am văzut în viaţa mea ceva mai 
luxos! E aur peste tot, covoare originale, marmură, mobilier adus 
din Franţa. Mi-a spus că de decorarea casei s-a ocupat un 
arhitect de interioare parizian, Claude Dalie. E un adevărat palat. 

— Bărbatul ei este unul dintre cei mai bogaţi oameni din 
Pakistan, observă Ralph McCarthy. 

— Vom trece imediat prin faţa magazinului lui Ali Masood 
Afridi, zise Malko. Am reperat deja împrejurimile. 


142 


Nici nu era greu. Ralph McCarthy merse de-a lungul pieţei din 
Kharkano cu viteză mică. Malko supraveghea partea stângă a 
drumului. Zări cu uşurinţă magazinul de biciclete şi de jucării. 
Imediat după el, era o casă modestă din cărămidă cu un etaj, iar 
la parter cu magazin. In vitrină se putea admira un rastel plin cu 
arme, de la Lee-Enfield, până la Kalaşnikov. 

— Ne întoarcem imediat, zise Malko. 

x 
x x 


Piaţa din Kharkano se întindea pe aproximativ un kilometru 
de-a lungul străzii Jamrud. Jumătate se afla în Pakistan, jumătate 
în zona triburilor. Imbrăcaţi în haine europene, Malko şi Ralph 
lăsaseră Nissanul în parcarea de la punctul de control şi 
străbătură pe jos linia invizibilă care despărţea piaţa în două. In 
mulţimea care se înghesuia printre dughene, ei erau singurii de 
altă nație decât paştu. Aici totul era mai ieftin. Ajunseră în faţa 
casei lui Ali Masood Afridi. Pe balconul de la primul etaj, nişte 
femei spălau rufe. Ilmpinseră uşa magazinului, iar un paştu 
înfăşurat cu turban apăru imediat, vizibil mirat la vederea 
străinilor. Ralph se adresă în paştu, iar acesta se linişti. 

— Vrem să vorbim cu Ali Masood. 

— Vă cunoaşte? 

— Venim din partea lui Ayub, vărul lui. 

Numele de Ayub păru să-l impresioneze pe vânzător. El chemă 
pe altcineva din spate şi imediat apăru un tânăr cu un pistol- 
mitralieră pe umăr. 

— Aşteptaţi aici, le spuse vânzătorul care îi întâmpină, apoi 
dispăru pe o scară în spirală ce lega magazinul de primul etaj. Se 
întoarse după câteva minute şi zise: 

— Ali Masood vă primeşte, veniţi. 

Coborâră pe acelaşi drum într-un birou vast cu mobilier din 
lemn de teck şi fotolii sculptate. li primi un bărbat înalt în kamiz 
şi charouar, fără nimic pe cap. N 

— Sunt Ali Masood Afridi, se prezentă el în engleză. Il 
cunoaşteţi pe vărul meu, Ayub? 

Avea un cap foarte frumos, cu trăsături regulate, nas drept şi 
o barbă neagră tunsă pătrat. Nu părea să aibă mai mult de 
patruzeci de ani. 

— Da, zise Malko. Cred că v-a telefonat Saba Afridi. 

— Aşa este, răspunse el, luaţi loc. 

Se aşezară în jurul măsuţei joase, iar un tânăr veni cu câteva 


143 


pahare cu ceai verde. Malko îşi roti privirea prin birou. Tot 
peretele din fund era ocupat de un dulap din metal, ceilalţi pereţi 
fiind goi, cu excepţia portretului preşedintelui pakistanez şi al 
unui bărbos pe care Malko nu-l cunoştea. Lângă biroul mare, în 
colţ, era un seif vechi. 

— De ce aveţi nevoie? întrebă Ali Masood cu voce egală. 

Recomandarea lui Saba Afridi avusese efect. Malko îşi aminti 
cuvintele ei. Ca să fie luat în seamă, trebuia să cumpere ceva de 
la vărul ei. 

— De un vehicul 4x4 zdravăn şi de două telefoane portabile, 
răspunse Malko. 

Ali Masood zâmbi uşor. 

— Cu telefoanele, e uşor, dar în privinţa maşinii, ce marcă aţi 
dori? 

— Ce aveţi? 

— Nissan, Land Cruiser, Suzuki. 

— Putem să le vedem? 

— Nici o problemă. Veniţi. 

Coborâră toţi trei. Ali Masoou Afridi îi considera clienţi 
„normali”, adică în limitele legalităţii. De ani de zile, veneau 
mulţi străini la Peshawar: agenţi secreţi, traficanţi, oameni 
neînsemnaţi. Unii dintre ei aveau bani, chiar foarte mulţi, de 
altfel... Ali Masood strigă trei paştu care aşteptau lângă magazin, 
iar aceştia îi urmară. Toţi aveau câte un Kalaşnikov pe umăr. Se 
suiră într-o camionetă cu cabină dublă, iar Ali Masood se aşeză la 
volan. 

leşiră foarte repede din piaţă pe un drum care străbătea 
deşertul spre vest, în direcţia munţilor. Douăzeci de minute mai 
târziu, după ce traversară un sat în care un camionagiu îşi spăla 
drăgăstos vehiculul plin de figurine sculptate cochet în lemn, 
ajunseră într-un loc împrejmuit chiar în mijlocul deşertului. Un 
dreptunghi de o sută de metri pe cincizeci, era plin cu vehicule 
4x4 de toate tipurile noi-nouţe. Nimeni nu le păzea, iar acest 
lucru spunea multe despre puterea pe care o exercita Ali Masood 
Afridi prin partea locului. Sări din maşină şi se întoarse spre 
Malko. 

— Alegeţi-vă. 

Se plimbară câteva minute printre maşini, apoi Malko arătă un 
Nissan alb cu geamuri fumurii. 

— Aceasta. 

Deschise portiera şi o inspectă pe dinăuntru. Mirosea a plastic, 


144 


iar contorul arăta treizeci şi cinci de kilometri. 

— Vi s-a spus cum procedez, nu? întrebă Ali Masood. Acest 
Nissan costă patruzeci şi cinci de mii de dolari. Eu îl înmatriculez 
pe numele meu, căci e mai simplu, dar e al dumneavoastră. 
Poate că nu ne vom mai întâlni niciodată. Dacă veţi dori, eu îl 
cumpăr din nou când nu veţi mai avea nevoie de el. 

— Patruzeci de mii, îi oferi Malko. 

Paştu clătină din cap. g 

— Nu. Nu pot să modific preţul. Şi aşa e un chilipir. In plus, vă 
dau două AK 47 cu muniţia aferentă. 

— Bine, fu de acord Malko. Când putem să ne întoarcem? 

— Peste trei zile. Mâine e vineri. Veniţi cu banii. Dolari. Sau 
rupii, dar vreau patruzeci de rupii pentru un dolar. 

Se urcase deja în maşina cu care veniseră. Se despărţiră când 
ajunseră la magazin, dar Ali Masood adăugă: 

— Telefoanele le luaţi împreună cu maşina. Aşa merge treaba. 
Sunt pe numele meu. Plătiţi un avans pentru trei luni cu două 
sute cincizeci de dolari pe lună. In fiecare lună treceţi pe aici sau 
mă sunaţi ca să reglăm comunicațiile. 

Se  despărţiră strângându-şi mâinile cu căldură. Când 
rămaseră singuri, Ralph izbucni: 

— Sunteţi nebun! Ce facem cu un 4x4? Ce mai înseamnă şi 
asta? 

Malko nu se pierdu cu firea. 

— Incă nu ştiu, mărturisi el. Bâjbâi pe întuneric. Ali Masood 
este singurul om care ne poate duce la Abu Salim. Merită cu 
prisosinţă să învestim patruzeci şi cinci de mii de dolari. 

— Joe o să răcnească la noi, făcu americanul. 

— Cu Special Branch a economisit două milioane de dolari, îl 
atenţionă Malko. In cel mai rău caz, vă alegeţi cu un Nissan nou- 
nouţ. Insă eu cred că vom scoate ceva, ceva de la Ali Masood. 

Ralph McCarthy nu răspunse. Evident că nu era de acord cu 
optimismul lui Malko. Ajunseră la vehiculul 4x4 al americanului 
pe care îl lăsaseră pe drumul dinspre Peshawar. 

Nu zăriră pe tânărul cu turban stând lângă un Austin vechi 
care îi observa cum se pierd în mulţimea din piaţă. 


145 


Capitolul XV 


Bărbatul pe care îl chema Abu Salim opri Suzuki 4x4 în colţul 
străzii Abdara, în spatele unei staţii de tonga şi se întoarse pe jos 
până pe Old Bara Road la numărul 80. Pe o plăcuţă prinsă cu 
şuruburi pe poarta roşie scria „Islamic Relief Agency”. O deschise 
şi se strecură înăuntru. Portarul, care îl cunoştea din vedere, nu-i 
dădu nici o atenţie. Toată ziua era un du-te-vino, fiindcă oamenii 
veneau să ceară câte ceva la această organizație 
neguvernamentală musulmană. In plus, Abu Salim trecea absolut 
neobservat în „uniforma” lui - păr lung, mustață şi barbă 
meticulos îngrijite, kamiz şi charouar bej, sandale din piele - 
semănând perfect cu miile de tineri din Peshawar. Pătrunse în 
holul în care masa nu se mai vedea de atâtea platouri, de 
canapele şi de sticle cu băuturi răcoritoare. Un bărbat postat 
lângă uşă, care îndruma lumea, îl întrebă: 

— Aţi venit pentru spectacol? 

— Da. 

Proiecţia unui film despre realizările organizațiilor 
neguvernamentale în Afganistan era întotdeauna prilej pentru un 
cocteil. 

— Din ce organizație faceți parte? 

Abu Salim zâmbi. 

— Din nici una, eu sunt student. M-a invitat domnul Amar. 

— Foarte bine, zise surâzător interlocutorul său, a intrat deja 
în sală. Cred că v-am mai văzut pe aici, nu-i aşa? 

— Probabil că da, vin câteodată la el. Choukrai. 

Se strecură în sala pe jumătate plină şi îl zări imediat pe omul 
căutat. Era un bărbat corpolent, cu barba grizonată care se 
ocupa cu distribuţia în cadrul organizaţiei /s/amic Relief Agency. 
Se aşeză lângă el şi discutară câteva clipe în şoaptă. 

Pe urmă, lumina se stinse şi începu filmul. Abu Salim încercă 
să se concentreze asupra lui ca să-şi mai limpezească creierul. 
Viaţa pe care o ducea de ani de zile îi imprima o asemenea stare 
de încordare, încât simţea nevoia unor momente de destindere 
ca acestea. Născut dintr-un tată palestinian şi dintr-o mamă 
pakistaneză, se simţise întotdeauna mai mult palestinian decât 
pakistanez. Nu fusese niciodată o fire prea religioasă, dar a 
înţeles foarte repede importanţa credinţei în lupta sa. În numele 


146 


lui Allah se mobiliza mai repede decât în numele palestinienilor. 
De când a intrat în vârsta maturității, i-a urât pe israelieni şi, mai 
ales, pe americani, puternicii lor protectori fără de care nu ar fi 
putut supravieţui. 

După el, nu era decât o singură soluţie la problema 
palestiniană: să-i arunce pe toţi evreii în mare. | se făcea greață 
când auzea de Yasser Arafat şi îi dispreţuia pe foştii „duri” din 
Rezistenţa palestiniană, care s-au lăsat conduşi de sirieni. Ura 
împotriva americanilor era motorul său şi îl ajuta să suporte mai 
bine greutăţile şi pericolele vieţii sale în clandestinitate, de exilat 
fără familie. Uneori chiar, uita numele lui adevărat de câte 
pseudonime folosea... Ca să se apere, îşi lua nişte măsuri de 
prevedere extraordinare. La Peshawar, nici o persoană care 
făcea parte din reţeaua lui nu ştia unde locuieşte, nici unde se 
duce, nici unde îşi folosea telefonul portabil. 

In urmă cu câteva luni, ura lui faţă de Statele Unite crescuse şi 
mai tare, după ce artileria israeliană i-a masacrat pe civilii 
libanezi din Canaa. Este vorba despre oamenii care îi 
împărtăşeau ura din care s-a născut proiectul lui. 

Un proiect al cărui mână forte era, pentru care îşi recrutase 
singur participanţii şi care avea nevoie de prezenţa lui la 
Peshawar încă două săptămâni. Sperase să-l ducă la bun sfârşit 
fără să fie dibuit, dar un firicel de nisip intrase în rotiţa 
mecanismului şi acum simţea pericolul apropiindu-se de el. 
Datorită telefonului primit de la Abdul Basin Karim care îi 
anunţase legătura „suspectă” a unuia dintre vechii săi camarazi 
de luptă, vândut serviciilor secrete pakistaneze, a putut să 
acţioneze în pripă, lichidându-l astfel pe trădător. Dar, în timp ce 
îl supraveghea pe acesta, a descoperit un pericol şi mai mare: 
americanii. 

In clipa în care a descoperit, datorită supravegherii stricte 
exercitată de Mir Amar asupra adversarilor săi, că acesta se 
ducea să se întâlnească cu Bin Laden şi-a dat seama imediat că 
într-adevăr este în pericol. Sauditul nu îi cunoştea adevărata 
identitate, dar îi ştia, în parte, rolul jucat. La Peshawar era foarte 
greu să păstrezi un secret cu încâlceala de reţele şi de grupuri 
mai mult sau mai puţin rivale. 

Eşuase în încercarea de a împiedica întâlnirea cu Bin Laden şi 
iată că, dintr-o dată, se ivi un risc imediat. Datorită măsurilor de 
prevedere pe care şi le-a luat, a reuşit să întoarcă rapid situaţia 
în avantajul său. Chiar dacă îi elimina pe adversarii lui cei mai 


147 


apropiaţi, tot nu îşi făcea iluzii: CIA nu îl va lăsa în pace. Dar mai 
avea nevoie doar de un răgaz de două zile. 
x 


* * 


Malko fusese nevoit să amenințe că îi va spune lui Franck 
Capistrano dacă Joe Hickerson nu va debloca suma de patruzeci 
şi cinci de mii de dolari. Perverst trebuia să facă un drum 
Peshawar-lslamabad ca să aducă banii. 

Toată această manevră a luat ceva timp, iar noaptea se va 
lăsa în curând. 

— Poate am reuşi să economisim toţi aceşti bani, îi sugeră 
deodată Ralph McCarthy. 

— Cum? 

— Dorothy a aflat că paznicul cu barbă portocalie de la /s/amic 
Relief Agency lucrează de-acum la şeful acestei organizaţii, mola 
Shaikh. Cred că merită osteneala să verificăm dacă e omul 
dumneavoastră, după aceea... 

— Excelentă idee, aprobă Malko. Ştiţi unde locuieşte acel 
mola? 

— Nu, dar vine în fiecare zi să lucreze în birourile de pe Old 
Bara Road. Pleacă pe la şapte. Nu trebuie decât să-l urmărim. 
Ştiu de la Dorothy că are un vechi Land Cruiser negru. 

x 
x x 


Malko şi Ralph stăteau la pândă la intersecția străzii Old Bara 
cu Chinar Road, la intrarea imobilului cu numărul 80. Era şapte şi 
zece minute şi se întunecase de mult. In fine, poarta se deschise 
şi ieşi un Land Cruiser negru cu girofar şi sirenă pe capotă. 

— lată-l pe mola Shaikh! zise americanul în timp ce pornea 
motorul. 

Datorită întunericului, nu le-a fost greu să-l urmărească. Mai 
întâi, Land Cruiser-ul intră pe Jamrud Road şi viră la stânga, 
îndreptându-se spre Hayatabad. Merse apoi de-a lungul 
ansamblului de locuinţe parcelat şi întoarse la stânga pe un 
bulevard cu două benzi care ducea înspre nord. Trecu râul secat 
ce şerpuia prin mijlocul oraşului Hayatabad, mai urcă puţin, apoi 
viră din nou la stânga. Malko zări un panou albastru ce indica 
Strada numărul 9. 

Maşina se opri în faţa unei case pătrate, chiar în mijlocul 
drumului. Claxonă. Ralph se oprise în capătul străzii. Văzură 
poarta deschizându-se, iar Land Cruiser-ul dispărând în curte. 


148 


Americanul demară imediat şi ajunseră în dreptul vilei în 
momentul în care paznicul închidea poarta. Îl luminară cu farurile 
Nissanului. Era un tip înalt, cu un fes alb pe cap, cu un nas enorm 
de papagal, ochi bulbucaţi şi barbă portocalie. Braţul stâng era 
legat cu o eşarfă. 

— Himmel Herr Gott! El este! 

Merseră până la colţul străzii şi se întoarseră pe acelaşi drum. 

— Ne aflăm în parcela numărul 2, zona J.1, pe Strada a noua, 
chiar în faţa moscheei Maraw, îl anunţă americanul. 

Pentru moment, nu mai aveau ce face. Se întoarseră la 
University Town. 

— Nu va fi uşor să punem mâna pe el, observă McCarthy, 
paznicul nu iese nicăieri. 

— Mâine e vineri, spuse Malko. Poate se duce la moschee. 
Trebuie să încercăm să punem într-un fel mâna pe el, fără să mai 
apelăm la poliţia pakistaneză. 

— O să încercăm, îi promise Malko. Dacă am reuşit să 
ajungem până aici, poate că o vom scoate cumva la capăt. 

Măcar unul dintre ei să se descurce... Mai rămăsese o zi şi 
jumătate până la întâlnirea cu Ali Masood Afridi. Poate că nici nu 


vor mai avea nevoie de el... 
x 


* * 


Când intră în cameră, Malko zări un plic sigilat strecurat pe 
sub uşă, care nu părea a fi un mesaj de la recepţie. Il deschise. 
Conţinea doar un dreptunghi de carton lucios pe care erau scrise 
câteva cuvinte: „Veniţi mâine la ora trei la expoziţia de la primul 
etaj. Saba.” De patruzeci şi opt de ore, fusese deschisă în hotelul 
care gemea de lume o expoziţie de podoabe a meşterilor bijutieri 
şi a negustorilor de pietre preţioase şi semiprețioase. Toţi 
negustorii din Pakistan şi din Afganistan au venit aici. 

De ce Saba Afridi îşi încălcase legământul de a nu-l mai 
vedea? Nu voia să creadă că e un simplu imbold sexual, care de 
altfel l-ar măguli. Era vorba de ceva mult mai serios... Se strădui 
să nu se mai gândească la acest lucru. Inainte de Saba, prioritate 


avea bărbatul cu barba portocalie. 
x 


x x 
Moscheea Maraw era versiunea nefericită a grandioasei 
moschei din Lahore, care era de zece ori mai mare... Dar atrăgea 
mulţi oameni din Hayatabad, care stăteau prea departe de 


149 


frumoasele moschei din Peshawar. De un sfert de oră, în 
difuzoare se auzea chemarea la marea rugăciune de vineri. 

Staţionând chiar în capătul Străzii numărul nouă, Ralph şi 
Malko aşteptau în Nissan, observându-i pe credincioşii care îşi 
lăsau  încălţările la intrare, înghesuindu-se apoi înăuntru. 
Muezinul continua să-i asurzească cu chemarea lui, iar întârziaţii 
se grăbeau să intre. Dar nici urmă de bărbat cu barba portocalie. 
Câţiva tineri împărțeau manifeste în faţa moscheei sau vindeau 
ziare. In fine, o siluetă apăru de pe Strada numărul nouă. 

— lată-l, făcu Malko. 

— Să mergem, zise Ralph McCarthy. 

Bărbosul era doar la câţiva metri de moschee. 

— Mai bine îl aşteptăm să iasă şi punem mâna pe el când 
ajunge pe strada lui, îi sugeră Malko. Dacă începe să urle, ne 
trezim cu toţi fanaticii ăştia în spinare. 

Omul cu barba portocalie dispăru înăuntru. Ralph puse în 
funcţiune aparatul de aer condiţionat. Erau peste treizeci şi şapte 
de grade... Malko nu slăbea din ochi moscheea. 

Aproape că avea în mână o părticică de adevăr. 

x 


* * 


Şuvoiul de credincioşi se răspândea iar pe esplanada din faţa 
moscheei. Se scursese aproape o oră. Bărbosul ieşi printre 
ultimii. Dar, în loc să se ducă acasă, se îndreptă spre podul de 
peste râul secat, ducându-se către Jamrud Road. 

— Excelent! exclamă Ralph McCarthy, o să-l culegem liniştiţi 
puţin mai încolo. 

— E ziua lui de odihnă, comentă Malko, se duce la plimbare. 

Ar fi fost mai uşor să-l urce cu forţa în Nissan pe drumul ce 
ducea spre Jamrud Road. Pe străzile din Hayatabad nu era nici 
ţipenie de om. Dar, ghinion! La douăzeci de metri mai departe, 
se sui într-o tonga ce tocmai trecea pe acolo. 

Nu era uşor să se ţină după şareta cu un cal atâta vreme cât 
mergea încet. Ralph McCarthy se hotărî să treacă înaintea ei, se 
opri, apoi plecă din nou. In acest ritm ajunseră pe Jamrud Road. 
Manejul începu până în University Town. 

— Se duce la Peshawar, zise Malko. E interesant de văzut cu 
cine se întâlneşte. 

Dar deodată şareta se opri, iar omul cu barba portocalie sări 
din ea şi se năpusti spre o ricşă. Reperase Nissanul. După două 
minute, se strecurau pe străduţele liniştite din University Town. 


150 


Era imposibil să-l depăşească, fiindcă ricşa efectua un traseu 
complicat, bineînţeles, în speranţa de a-i deruta. Reveniră pe 
Jamrud Road, când deodată, ajungând pe Abdara Road, bărbosul 
sări din ricşă şi alergă în spatele unei furgonete ticsite cu navete 
care tocmai pornea. Vreo doisprezece bărboşi, transportaţi astfel 
pentru câteva rupii, stăteau agăţaţi în spate sau se cocoţaseră 
pe navete. Bărbatul cu barba portocalie reuşi să se strecoare 
printre ei. Dacă socotea că scapă de Nissan, se înşela amarnic, 
căci era cu mult mai rapid. Cele două vehicule se apropiau de 
intersecţia cu Jamrud Road. Când furgoneta ajunse aici, culoarea 
semaforului era roşie. Bărbosul întoarse capul şi văzu Nissanul 
apropiindu-se. 

Furgoneta se opri. Deodată, Malko îl văzu pe bărbos scoțând 
de sub charouar un cuţit enorm şi începu să gesticuleze urlând. 
Ingrozit, şoferul trecu pe roşu, oprind circulaţia de pe Jamrud 
Road. Reuşise să evite primul şir de vehicule care veneau 
dinspre Peshawar şi viră la dreapta. 

Nu zări autobuzul care venea în viteză, cu toate antenele 
scoase şi panglici negre atârnate peste tot, pictat ca o bătrână 
hetairă. Şoferul autobuzului nu avu timp să frâneze şi izbi 
furgoneta cu navete cu o violenţă nemaiîntâlnită. 

Zgomotul coliziunii trebuie să se fi auzit tocmai la Peshawar... 
Aproape încălecate, cele două vehicule mai merseră astfel câţiva 
metri, apoi, pierzându-şi controlul, şoferul furgonetei se ciocni de 
un stâlp din ciment. Făcută armonică, furgoneta explodă. 

Un poliţist cu chipiu de pânză şi mască de gaze împotriva 
poluării stătea în intersecţie. Se grăbi să ajungă la locul 
accidentului. Din furgonetă mai rămăsese un terci de navete şi 
de bărboşi. Din cauza şocului, nefericiţii care stătuseră agăţaţi în 
spate, zăceau acum pe şosea peste navete, unii morţi, alţii în 
agonie. 

In mijlocul acestei orori, barba portocalie a bărbatului urmărit 
se distingea ca un frumos fruct tropical. Posesorul ei nu va mai 
putea omori pe nimeni. Horcăia cu o spumă rozalie pe buze, cu 
cutia toracică deschisă şi cu ochii mai bulbucaţi ca de obicei. 
Numai imensul nas de papagal rămăsese intact. 

Când Malko îşi făcu loc cu coatele şi în sfârşit ajunse lângă el, 
încetă să mai respire. Nebunia atinsese paroxismul, iar cele două 
căi de acces spre Peshawar erau întrerupte. Ralph şi Malko se 
întoarseră la University Town. 


151 


— Tough luck!" zise americanul. 

— Ne-a rămas numai mola Zaid Ghulam Shaikh, observă 
Malko. Dacă l-a ajutat pe tip, e posibil să facă şi el parte din 
complot. 

Ironic, Ralph McCarthy şuieră: 

— Se poate! Dar nu ne putem atinge de el. Shaikh este o 
autoritate morală şi religioasă. Dacă vă atingeţi de un singur fir 
din barba lui, e prăpăd! 

Malko nu mai scoase o vorbă. Se gândea la întâlnirea cu Saba 
Afridi, deşi nu îi va da decât veşti rele. Când erau cât pe ce să-i 
dea de capăt acestei afaceri, totul s-a dus de râpă! Mai întâi, 
Abdul Basin Karim, apoi Hedjaz Rahim, iar acum misteriosul om 
cu barbă portocalie. 

x 
x x 


În timp ce lua dejunul la bufetul infect din Pear/ Continental, 
ora întâlnirii sosi foarte repede. Ca să-i treacă gustul mâncării, 
Malko se duse la bar şi dădu pe gât o votcă Petrossian cu sare şi 
piper. Apoi urcă la primul etaj şi se plimbă pe la toate standurile 
care expuneau lapis-lazuri, topaze, bijuterii, toate fiind produse 
locale. Tocmai se târguia cu un bărbos ursuz pentru varianta 
unui tanc T. 34 făurit în întregime din lapis-lazuri, când o zări pe 
Saba Afridi. Era la fel de atrăgătoare, cu un voal alb cu fir auriu 
peste părul negru şi cu veşminte pakistaneze ajustate pe corp. 
Era însoţită de altă femeie, care nu era deloc frumoasă. Privirea 
se intersectă cu a lui Malko şi îi aruncă un surâs abia schiţat. O 
urmă la distanţă, în timp ce hoinărea pe la standuri. Prietena ei 
n-o lăsa o clipă singură. În învălmăşeală, Malko reuşi să se 
apropie de mai multe ori de ea, dar nu prinse momentul să-i 
vorbească. 

După ce terminară de vizitat, cele două femei ieşiră din 
expoziţie şi merseră pe culoarul ce ducea la ascensoare. După o 
discuţie scurtă, se despărţiră, una luând liftul, iar Saba 
întorcându-se la Malko. 

— Haideţi repede în camera dumneavoastră, îi zise ea când 
ajunse în dreptul lui. l-am spus că merg la toaletă şi mă aşteaptă 
în maşină. 

— Cine este? 

— O verişoară de-a soţului meu. Nu bănuieşte nimic. 

Ajunseră în faţa uşii de la camera lui Malko şi o invită înăuntru. 


27 Ghinion! (n.a.). 


152 


Nu era nimeni prin preajmă. Ea se întoarse încordată şi nervoasă. 

— Trebuia să vă văd, începu ea... 

Malko îi pecetlui gura cu un sărut, strângând-o cu putere. 
Când o revăzu, dorinţa i se aprinse pe dată. La naiba cu toate 
problemele, fie numai şi pentru câteva clipe. Ea gemu, încercă să 
scape, însă Malko era hotărât să meargă până la capăt. Se 
legănau în hol şi el rămase cu gura lipită de a ei. li ridică tunica, 
ajunse la talia charouarului, îndepărtă elasticul şi îi trase 
veşmintele în jos. Saba reuşi să-şi elibereze gura şi strigă: 

— Opriţi-vă! Nu pentru asta am venit. 

Lui Malko nu îi păsa de protestele ei. Dezlănţuit, o împinse 
către pat. Reuşind s-o dezbrace de charouar, care îi căzu la 
glezne, îi scoase şi sandalele. 

Rămăsese doar triunghiul de dantelă neagră la nivelul 
coapselor plinuţe, dar Saba Afridi se apăra în continuare culcată 
pe spate şi cu picioarele în aer. Malko îngenunche dinaintea ei, 
reuşi să-i smulgă slipul negru din dantelă şi îşi afundă faţa în 
astrahanul întunecat. Parcă ar fi atins-o cu bagheta magică. 
Tânăra ţipă, se mai zbătu puţin, apoi îşi îndepărtă coapsele şi 
slobozi un suspin din adâncul sufletului, cu degetele încleştate în 
părul lui. El o mângâie îndelung, încăpăţânându-se să-i 
sporească plăcerea. Când simţi că se apropie orgasmul, el o 
abandonă şi o pătrunse dintr-o singură mişcare, smulgându-i un 
țipăt violent. El o posedă violent şi cât mai adânc, până în clipa în 
care explodă. De-abia juisase, că Saba se ridică înnebunită. 

— O să vină după mine! Va alerta pe toată lumea... 

Malko îi întinse charouar-ul pe care îl trase pe ea în toată 
viteza. Gâfâind, îi zise: 

— Ali Masood Afridi mi-a telefonat. Era turbat de furie. A aflat, 
nu ştiu cum, că nu sunteţi traficant de pietre preţioase, ci un 
agent de-al americanilor. Fiţi foarte atent. 

— Cine i-a spus? 

Ea scutură din cap, aranjându-şi părul. 

— Nu mi-a spus. Dacă nu eram nevasta lui Ayub, m-ar fi 
omorât. Am jurat că m-aţi minţit. 

Se năpusti ca o nebună spre uşă. 

— Nu mă mai urmăriţi! strigă ea. 

— Când o să vă revăd? insistă Malko. 

Saba Afridi se întoarse şi îi zise: 

— Niciodată! 

Rămas singur, Malko se întreba dacă nu cumva visase. Ce 


153 


păcat că o femeie atât de seducătoare nu trăia într-o ţară 
normală! 

El se gândi la ce îi spusese. A doua zi, se duceau să ia 
Nissanul. Dar lucrurile puteau lua o întorsătură urâtă. Alegerea 
era simplă: să se ducă sau nu. 

In orice caz, ea nu îşi ţinuse cuvântul de a nu-l mai revedea ca 
să-i salveze viaţa... Poate că noaptea petrecută la Khan Klub 
lăsase o amintire plăcută. 

Reveni pe pământ, dar o întrebare nu îi dădea pace. Cine l-a 
avertizat pe Ali Masood Afridi în legătură cu adevărata lui 
identitate? Să fie oare Abu Salim? Dar cum de aflase? Se gândi 
iarăşi la ce îi spusese Osama Bin Laden despre cuibul de vipere 
din Peshawar. Multe dintre elemente îi scapă încă. Insă, cu 
fiecare oră ce trece, dezvăluirile sauditului se adeveresc. Se pare 
că Abu Salim nu este o fantomă. 

Malko nu voise să discute încă cu Franck Capistrano, ci 
aştepta să obţină dovezi concludente ale nevinovăţiei lui Bin 
Laden. Dacă va fi cazul, consilierul special din Siguranţa 
Naţională de la Casa Albă va trece prin momente foarte dificile. 
Va fi constrâns să lase de-o parte convingerile lui în legătură cu 
sauditul. 

Intâlnirea cu Ali Masood Afridi, „logisticianul” misteriosului Abu 
Salim, va fi crucială şi riscantă în acelaşi timp. Mulțumită lui Saba 
Afridi, Malko va fi precaut, dar nu ştia de unde va veni lovitura. 


154 


Capitolul XVI 


Ralph McCarthy şi Malko străbătură ultimii metri care îi 
separau de casa lui Ali Masood Afridi, cu stomacul făcut ghem şi 
puşi în gardă. După ce parcurseră trei sute de metri, se pomeniră 
în zona tribală, fără alt mijloc de apărare decât armele pe care le 
aveau în mâini. Mulțimea de zi cu zi se vânzolea prin piaţa din 
Kharkano, formată din bărbaţi în majoritate înarmaţi. In orice 
moment, puteau să înceapă să tragă. Se simţiră mai uşuraţi când 
intrară în magazinul de arme al lui Afridi. Vânzătorul fusese 
anunţat din timp, căci, fără să-i mai pună să aştepte, îi invită să 
urce la primul etaj. 

Malko urcă primul scara. Dacă informaţia lui Saba era justă, Ali 
Masood Afridi, trebuia să acţioneze cumva. Or, populaţia paştu 
cunoştea un singur răspuns pentru genul acesta de situaţii: o 
rafală de Kalaşnikov. 

Ali Masood Afridi îi aştepta surâzător în faţa unui afiş vechi ce 
înfăţişa un mujahedin care arunca o grenadă asupra unui tanc 
sovietic. Ralph McCarthy se ivi de pe scară, purtând valiza cu 
dolari. 

— Maşina este pregătită, le spuse paştu. lată actele. 

Îi întinse lui Malko un certificat de înregistrare pentru Nissan 
cu numărul PRS 505, pe numele lui Ali Masood Afridi, aşa cum s- 
au înţeles. Omul părea foarte destins. De unde va veni lovitura? 

— Aici sunt banii, zise Malko. 

Deschise valiza şi Afridi numără teancurile de bancnote de 
câte o sută de dolari într-o linişte absolută. După ce termină, se 
duse la seiful vechi de lângă birou, îl deschise şi îndesă 
teancurile în el. 

— Am să vă dau şi telefonul, zise el în timp ce se ridica. 

Se duse în fundul încăperii şi deschise un dulap mare şi gri din 
metal. Rafturile erau pline cu telefoane portabile, acelaşi model, 
Paktel. Unele locaşuri erau goale; aparatele din ele fuseseră deja 
„închiriate”. Ali Masood Afridi luă unul şi se întoarse la birou. 
Scoase dintr-un sertar un carnet gros şi îl deschise. Malko zări 
listele cu nume şi cu numerele corespunzătoare. Erau ale 
clienţilor lui, printre care se afla şi Abu Salim... 

Din păcate, numele erau scrise în urdu, adică cu caractere 
arabe. Paştu era pe cale să noteze seria telefonului mobil şi 


155 


numărul care îi corespundea. Ridică privirea. 

— Pe ce nume să-l trec? Asta pentru mine. 

— Mike, spuse Malko. 

Ali Masood Afridi scrise „Mike” înaintea numărului. Nervos, 
Ralph McCarthy pândea uşa şi scara. Nu se putea ca totul să 
meargă atât de bine. Cu toate acestea, Afridi părea foarte liniştit. 
Îi întinse telefonul lui Malko. 

— Uitaţi, are 0351 763872. 

Numărul era scris pe un Post-it. Paştu le zâmbi cu amabilitate. 

— Nu uitaţi să plătiţi, altfel linia va fi întreruptă. 

— Bineînţeles, aprobă Malko. 

— Bine, să mergem după maşină. 

Coborâră în şir indian scara îngustă şi ieşiră. De data aceasta 
nu îi mai însoţi nimeni. Se urcară în Toyota Land Cruiser bej 
nouă-nouţă. Şoferul aştepta lângă maşină şi se sui la volan când 
îl văzu pe Afridi. Cei trei bărbaţi se urcară, iar paştu lansă un 
ordin scurt. 

Ca şi data trecută, se duseră în mijlocul deşertului până la 
„ţarc”. Nissanul alb cu număr nou de înmatriculare fusese scos 
afară. 

— Are plinul făcut, zise Ali Masood Afridi. Cheile sunt pe 
capotă, iată actele, totul e în regulă. 

Malko ţintui din nou cu privirea figura bărbatului, fără să vadă 
întipărită pe ea nici cea mai mică încordare. Era ca o tranzacţie 
oarecare. Zâmbind întruna, paştu întinse ambele mâini prinzând- 
o pe a lui Malko între ele. 

— Noroc şi pe curând! 

Surâzător, după ce strânse şi mâna lui Ralph, se îndreptă spre 
Land Cruiser. Malko îl observa cu încordare. Ceva nu se potrivea. 
Saba Afridi nu îl minţise. Deodată, un detaliu nesemnificativ îl 
puse în gardă. Luându-şi la revedere, Ali Masood Afridi nu 
pronunţase formula rituală /nch’ Allah, cu voia lui Dumnezeu. In 
acelaşi timp, îi veni în minte moartea lui Sayed Gul. Bineînţeles 
că totul era înceţoşat, anarhic, însă tristeţea nu-i dădea pace. 
Într-o fracțiune de secundă îşi dădu seama de pericol. 

— Mister Afridi! 

Ali Masood se întoarse în clipa în care voia să se urce în 
maşină. 

— Yes? 

Malko ajunsese deja lângă el. 

— Vrem să ne întoarcem cu dumneavoastră, îi spuse el. 


156 


Şoferul va conduce Nissanul. 

Sclipirea din ochii negri ai bărbatului apăru şi se stinse într-o 
fracțiune de secundă, însă acest lucru nu îi scăpă lui Malko. 
Masood păru că paralizează. 

— Nu mă întorc la Kharkano acum. 

— Nu-i nimic, vă schimbaţi planurile, spuse Malko autoritar, 
dar fără să ridice glasul. 

— De ce? 

— Am o bănuială. Dacă mă înşel, vă cer scuze. Spuneţi-i 
şoferului să ia Nissanul şi să ne aştepte la magazinul 
dumneavoastră. 

Cum Afridi nu mai zicea nici pâs, Malko scoase de la brâu 
Beretta 92 şi o îndreptă spre paştu. 

— Spuneţi-i, insistă el, altminteri vă împuşc. 

Cei doi bărbaţi se înţeleseseră din priviri. Ali Masood Afridi ştia 
ce înseamnă adevăratul pericol. Ceea ce văzu în ochii lui Malko, îl 
convinsese mai abitir decât cel mai lung discurs. 

li dădu un ordin şoferului cu aceeaşi voce calmă. Acesta cobori 
din Land Cruiser şi se aşeză la volanul Nissanului nou. Porni 
numaidecât. Cei trei bărbaţi priviră cum se îndepărtează într-un 
nor de praf. Malko nu slăbi vehiculul din ochi. Acesta rula cu 
viteză pe pista pe care veniseră şi ei. Malko se întreba dacă nu 
cumva instinctul îl înşelase. Nissanul ajunse la intrarea în satul 
pe care îl traversaseră la venire. 

Deodată, o dâră luminoasă ţâşni dintr-o casă aflată la 
marginea drumului. Intr-o fracțiune de secundă, Nissanul fu 
pulverizat într-o jerbă de flăcări, lovit în plin de o rachetă trasă 
dintr-un RPG 7. Explozia se făcu auzită mult timp, ajungând până 
în munţi. Ali Masood Afridi nici nu se clinti când îşi văzu şoferul 
transformat în scrum. Pentru populaţia paştu viaţa unui om nu 
valora ca prin alte părţi. Malko îşi simţea inima un sloi de gheaţă. 

— Aşa a murit şi Sayed Gul? întrebă el cu voce egală. 

Ali Masood Afridi nu se pierdu cu firea. 

— M-aţi minţit, nu sunteţi ceea ce aţi susţinut că sunteţi. 

Malko îi zâmbi cu răceală. 

— Şi e un motiv ca să ne omorâţi? 

Alb ca varul, Ralph McCarthy se uita la coloana de fum negru 
care urca spre cer din mijlocul deşertului, exact la intrarea în sat 
şi adus înspre ei de vântul puternic. Cum ar fi fost în Nissan... Se 
apropie de cei doi şi spuse cu glas aproape stins: 

— De ce nu îi trageţi două gloanţe în cap? 


157 


— Avem două variante, îi zise Malko lui Ali Masood Afridi. Cea 
mai simplă este, evident, cea sugerată de prietenul meu. Aţi vrut 
să ne omorâţi, dar aţi ratat, aşa că o vom face noi. Asta e regula. 
Cealaltă variantă poate că e mai bună, atât pentru noi, cât şi 
pentru dumneavoastră. Ne veţi face un serviciu care va anula 
datoria pe care o aveţi faţă de noi. Asta numesc eu preţul 
sângelui... 

Ali Masood Afridi se uita la solul plin de pietriş fără să 
răspundă. Vântul îi sufla poalele veşmintelor şi îi răvăşea părul 
des. Malko ridică arma şi trase piedica. Acest unic zgomot era 
de-ajuns să curme viaţa bărbatului. 

— Cât vreţi? îi întrebă el. 

Malko scutură din cap. 

— Nu suntem nişte terchea-berchea, îi răspunse el cu răceală 
şi nu vrem bani. Că veni vorba, de ce aţi vrut să ne omorâţi? 

Nu primi nici un răspuns. Ralph McCarthy clătină din cap. Fără 
o vorbă, se apropie şi îl lovi zdravăn cu piciorul pe Ali Masood 
Afridi. Acesta se cocârjă cu un țipăt de durere. Americanul îi 
dădu un cot în plină figură. Apoi îi tăie obrazul până la gură cu 
mânerul pistolului, trântindu-l pe Masood în nisip. Incepu să-l 
lovească cu picioarele cu atâta violenţă, încât lui Malko i se făcu 
greață... Victima se încovoia, se rostogolea, încercând să se 
apere de lovituri. Deodată, Ralph McCarthy zări prin pânza 
sfâşiată a charouar-ului un pumnal agăţat la centură. Il smulse, îi 
despică de tot veşmântul şi îi înfipse lama în abdomen cam un 
centimetru. Paştu urlă de durere. Ralph se aplecă deasupra lui şi 
se răsti: 

— Prietenul meu este prea bine crescut... Eu o să-ţi scot 
maţele afară şi le las să se usuce la soare în timp ce tu o să 
crăpi! 

— Aşteptaţi, zise Malko. 

— Hold it! făcu americanul. E şi al meu, nu-i aşa? Atunci lăsați- 
mă să fac ce vreau cu jumătatea mea. Cu a dumneavoastră, 
faceţi ce doriţi... 

Fără să aştepte răspunsul lui Malko, apăsă mânerul 
pumnalului. Lama se afundă şi mai mult. Ali Masood Afridi slobozi 
un țipăt şi mai ascuţit, urmat de o interjecţie plină de îngrijorare. 

— Ce vreţi de la mine? 

Un zâmbet larg lumină faţa americanului. Fără să retragă lama 
pumnalului, răspunse: 

— Mai întâi, vreau să aflu de ce ai organizat lovitura asta? 


158 


— Mi s-a spus că sunteţi spioni americani... 

— „Cine” v-a spus? 

Nu răspunse. Malko îşi întoarse privirile, dar, după urletul 
bărbatului, îşi dădu seama că americanul înfipsese pumnalul şi 
mai adânc. Nu putea suporta tortura. Se apropie şi îi zise lui 
Afridi: 

— Oare nu a făcut-o un anume Abu Salim? 

Ali Masood îi răspunse afirmativ printr-un gest, strâmbându-se 
de durere. 

— Şi în cazul lui Sayed Gul, tot Salim a fost? 

De data asta, nu îi răspunse. Apăsând cu străşnicie vârful 
pumnalului în rană, smulse un alt urlet din gura prizonierului care 
abia reuşi să articuleze un atcha”. i 

Ali Masood Afridi închise ochii. Işi dorea moartea, căci 
încălcase regula lui de bază: şi anume, neutralitate absolută între 
diferiţii săi „clienţi”. Ştia că se află în pericol de moarte, dar nu 
voia să fie ucis. Nu era o chestiune de onoare, deci putea să 
cadă la învoială. Inghiţind sângele care îi curgea din nas, zise cu 
o voce aproape fermă: 

— Accept propunerea dumneavoastră. 

Ralph zâmbi din nou. Retrăgând pumnalul, îl prinse pe paştu 
de kamiz şi îl ridică în picioare. Acesta nu arăta prea bine, cu faţa 
umflată, cu hainele sfâşiate, cu sângele prelingându-se din rană 
pe abdomen pătându-i hainele. Americanul îndreptă spre el 
pistolul masiv Browning şi zise vesel: 

— Acum că am început un dialog, n-o să ne pierdem vremea 
cu tine. E foarte cald şi nu am chef să fac insolaţie. Uite cum stă 
treaba. Eu pun întrebări, iar tu răspunzi. Nu ai dreptul nici măcar 
o dată să răspunzi greşit la o întrebare. 

Cu ochii în pământ, Ali Masood Afridi îşi şterse sângele care îi 
curgea pe faţă. Nu avea decât un singur gând: să-şi salveze 
pielea. Malko îl observa bucurându-se în sinea lui. Ancheta lor 
putea să înainteze cu pas de uriaş dacă acest paştu nu avea 
suflet de erou... îi învălui o rafală de vânt fierbinte încărcată cu 
particule de praf. Ralph McCarthy scuipă şi întrebă: 

— Abu Salim ţi-a ordonat să ne omori? 

— Da. 

— Şi pe Sayed Gul? interveni Malko. 

— Atcha. 

— De ce? 


28 Da (n.a.). 


159 


— Fiindcă m-a plătit. 

— Cât ţi-a dat? îl întrebă cu aviditate McCarthy. 

— Un milion de rupii. 

La şaptezeci de morţi, ar reveni cam trei sute de dolari 
cadavrul. Era un preţ rezonabil... 

Malko nu se putu abţine şi mai puse o întrebare: 

— Cine este Abu Salim? Acesta nu este numele lui adevărat. 

De data asta, bărbatul nu mai plecă privirea în pământ. 

— Este singurul nume pe care îl cunosc. Nu ştiu nici cum vă 
cheamă pe dumneavoastră... 

— Cum l-aţi cunoscut? 

— A venit la mine recomandat de un fost mujahedin pe care îl 
cunoşteam foarte bine. Hadj Jahnaguir Quayoum. Era suficient. 

— Unde este acest Quayoum? 

— Nu ştiu. A făcut parte din gruparea Sayyaf care a fost 
expulzată din Peshawar anul trecut. Cred că se află în 
Afganistan. Poate la Kabul. 

Cu alte cuvinte, pe altă planetă... Ralph McCarthy îi aruncă o 
privire lui Malko ca şi când ar fi vrut să-i confirme că răspunsul 
era mulţumitor. Arma era îndreptată încă înspre burta lui 
Masood, gata să-l secere pe dată. Malko îşi continuă 
interogatoriul. 

— Unde locuieşte Abu Salim? 

Ali Masood, care simţea că şansele de supravieţuire au 
crescut, îl măsură cu privirea. 

— Dumneavoastră unde locuiţi? Habar nu am. Vedeţi, nici 
despre el nu ştiu nimic. A venit ca şi dumneavoastră. A plătit şi a 
luat un telefon şi o maşină. O Suzuki 4x4 albă. Asta s-a întâmplat 
cu aproximativ cinci luni în urmă. Când primesc nota de plată, îl 
sun şi gata. Trimite pe cineva cu banii. 

— Care sunt numerele de înmatriculare şi de telefon? 

— Nu le ştiu pe dinafară. 

— Nu v-a pus să-i schimbaţi recent numărul de la telefonul 
portabil? 

Ali Masood Afridi înghiţi găluşca. Erau foarte bine informaţi. 

— Ba da, acum opt zile. 

— Care e numărul nou? 

— Nu-l ştiu pe de rost. 

— Ne-aţi întins capcana doar pentru că v-a cerut el? 

— Abu Salim m-a prevenit că sunteţi agenţi americani de la 
CIA, zise el. M-a ameninţat că, dacă nu întreprind nimic, voi fi 


160 


pedepsit, deoarece însemna că sunt complice. La Peshawar, 
acest lucru nu se iartă. 

Tăcerea se prelungi, iar vântul sufla din ce în ce mai tare. 
Ralph McCarthy lăsă privirea în jos, fixând locul unde avea să, 
tragă. Masood începu cu o voce nesigură: 

— Veniţi cu mine la birou, vă voi restitui banii pe Nissan, plus 
cele o sută de mii de rupii. 

De data aceasta i se făcuse frică de-a binelea. Malko îi adresă 
un zâmbet de gheaţă. 

— Nu avem nevoie de bani, ci numai de o informaţie sau chiar 
de două. Cum arată Abu Salim şi care e numărul telefonului 
portabil pe care îl foloseşte în prezent? 

Bărbatul îşi şterse fruntea. Dar nu asudase din cauza căldurii. 
Se uita când la ţeava pistolului, când în ochii lui Ralph McCarthy 
şi îşi dădu seama că nu avea scăpare. 

— Are în jur de treizeci de ani, este tot la fel de înalt ca 
dumneavoastră, slab, cu un cap rotund, mustață şi o barbă 
neagră tunsă destul de scurt. 

Altfel spus, semăna cu milioanele de pakistanezi. 

— Ce limbă vorbeşte? 

— Urdu şi puţin de tot dari. 

— Este arab? 

— Nu cred, vorbeşte ca un pakistanez. 

Tăcerea se aşternu din nou. Malko încheie: 

— Ne întoarcem la biroul dumneavoastră. Ne daţi numărul de 
la telefonul portabil şi de la maşina lui Abu Salim, apoi nu veţi 
mai auzi niciodată de noi. 

Paştu îşi trecu limba peste buzele uscate. 

— Dacă află că am vorbit cu dumneavoastră, mă omoară, 
şopti el. 

— Nu va afla niciodată, îl asigură Malko. Dimpotrivă, va şti că 
suntem în viaţă, căci ne urmăreşte. Nu ştie de vizita noastră aici. 
Ei, cum rămâne? 

Ali Masood Afridi lăsă capul în jos. 


— Să mergem la birou. 
x 


x x 
În biroul ticsit, domnea o linişte mormântală. Oamenii lui Afridi 
care se vânzoleau de colo-colo nu remarcaseră starea şefului lor, 
însă, cum acesta nu îi chemase în ajutor, ei nu interveniră. Erau 
ca nişte câini pitbull în lesă... 


161 


Aplecat peste seif, Ali Masood Afridi formă cifrul sub 
supravegherea lui Ralph şi a lui Malko. Scoase mai întâi 
teancurile de dolari - costul Nissanului. Pe măsură ce le punea pe 
birou, Ralph McCarthy îi aşeza în valijoară. Joe Hickerson va fi în 
culmea bucuriei. 

După aceea, paştu reveni la birou şi scoase dintr-un sertar un 
registru gros. 

— Am găsit, zise el. Un Suzuki 4x4 alb, cu numărul SLG 452. 

— Şi telefonul? insistă Malko. 

Ali Masood luă un carneţel. Ralph McCarthy citea peste umărul 
lui. Bărbatul arătă cu degetul un număr. 

— Acesta este numărul nou al lui Abu Salim: 0351 658760. 
Malko îl notă cu grijă. Ali Masood puse totul la loc în sertar. 

Părea epuizat, sângele se închegase pe barbă, iar tăietura din 
obraz căpătase un aspect urât. li întrebă cu glas scăzut: 

— Sunteţi mulţumiţi? 

Se vedea cât de colo că abia aşteaptă să scape de ei. 

— Vă sfătuiesc să nu-i telefonaţi lui Abu Salim, îl avertiză 
Malko. 

Paştu îi aruncă o privire lipsită de viaţă. 

— Plec în seara asta la Quetta unde am nişte afaceri şi voi sta 
câteva săptămâni. Am multe lucruri de aranjat de când cu 
înaintarea asta a talibanilor... 

Ralph McCarthy îl ironiză: 

— Mi se pare o hotărâre înţeleaptă. Altminteri, altă dată, /nch 
Allah... 

— Apropo, zise Malko imediat, când ne-aţi trimis la moarte, 
urându-ne să ne revedem, de ce nu aţi spus /nch' Allah? 

Bărbatul lăsă capul în jos şi bâigui: 

— Ştiam că nu o să vă mai văd niciodată şi nu voiam să-l 
ofensez pe Allah comiţând o blasfemie. 

x 


7 


* * 


De-abia când ajunseră la o distanţă de câţiva kilometri de 
zona tribală, pe drumul ce ducea la Peshawar, respirară cu 
adevărat. 

— Citiţi în urdu? îl întrebă Malko pe Ralph. Americanul izbucni 
în râs. 

— Nici gând, dar m-a crezut. Voiam să-l sperii cu-adevărat ca 
să nu ne dea un număr fals... Acum ce vom face cu numărul lui 
Abu Salim? Doar nu o să-l sunăm! 


162 


— Bineînţeles! De-acum ştim numărul telefonului portabil, 
maşina pe care o foloseşte şi cum arată. Până la urmă, o să-l 
găsim. 

Americanul se strâmbă. 

— Nu vreau să vă descurajez, dar, judecând după descriere, 
sunt mii de tipi ca el în Peshawar. lar telefonul nu poate fi folosit 
pentru moment. Cât despre Suzuki albă, nu trebuie decât să ne 
postăm pe Jamrud Road şi să aşteptăm să treacă. Cum oamenii 
de pe aceste meleaguri nu-şi lasă noaptea maşinile afară, 
sarcina noastră va fi dificilă... 

— Este adevărat, recunoscu Malko, dar am făcut totuşi 
progrese... Şi mai avem o coardă la vioara noastră. 

— Care? 

— Mola Zaid Ghulam Shaikh, şeful omului nostru cu barba 
portocalie, care lucrează cu certitudine şi pentru Abu Salim. 

Ralph McCarthy tresări, abia reuşind să evite un biciclist. 

— V-am spus că nu ne putem atinge de el că declanşăm o 
răscoală. E un sfânt care ia masa o dată pe lună la guvernator 
acasă. Construieşte moschei şi e o pildă pentru Islam. Nici nu se 
pune problema să-l clintim de pe piedestalul lui, iar dacă ne vom 
duce la el, ne va trimite la plimbare. 

— Poate că mai există şi a treia soluţie... 

— Care? 

— Sunteţi sigur că mola acesta al dumneavoastră este un 
sfânt aşa precum pare? 

— Habar n-am, mărturisi americanul. Aşa îi merge vestea... 

— Nu trebuie să judeci întotdeauna după reputaţie, zise Malko 
savant. Poate că are şi el un mic secret care ne va ajuta să 
dialogăm cu el mai uşor, cu condiţia să-l descoperim. 

Figura lui McCarthy se lumină. 

— Sunteţi genial! Am un prieten care lucrează la Special 
Branch şi care e la curent cu toate bârfele din Peshawar. Râmă 
peste tot. Dacă există ceva în legătură cu mola Shaikh, atunci el 
trebuie să ştie. 

— Atunci să ne rugăm ca sfinţia sa să aibă niscaiva hibe, 
conchise Malko. 


163 


Capitolul XVII 


— Malko, vi-l prezint pe prietenul meu Hafiz Jam, zise Ralph 
McCarthy pe un ton protector. Este un adevărat prieten, nu-i aşa, 
Hafiz? 

Cel căruia i se adresa, un anchetator de la Special Branch din 
Peshawar, lăsă cu modestie în jos ochii înroşiţi de fumător de 
haşiş. Semăna vag cu un dihor obosit, dar acest lucru nu părea 
să-l deranjeze. Avea trei copii, cu un salariu de opt mii de rupii 
pe lună şi lucra de multă vreme pentru CIA care îi completa 
bugetul. Cu patru mii de rupii pe lună, plus o sticlă de scotch în 
fiecare joi seara, agenţia americană făcuse o investiţie grozavă 
cu el. Hafiz Jam aduna pentru Special Branch toate informaţiile 
culese pe teren de o mulţime de informatori plătiţi cu câteva 
rupii. Era o adevărată mină de aur. 

Ralph McCarthy se dusese să-l ia din locul lor obişnuit de 
întâlnire, Modle Filling Station, pe Khyber Road, o staţie-service 
modernă din Peshawar şi îl adusese direct în casa de pe Rahman 
Baba Road. 

Puțin fâstâcit, dădu pe gât o gură zdravănă de scotch şi ţintui 
pe Dorothy cu o privire ca aceea a lupului din Tex Avery, 
deopotrivă animalică şi rugătoare... Ralph nu neglija nici un 
amănunt, ca să-l facă să se simtă bine. Aşa cum îi ceruse el, fata 
lepădase ţinuta pakistaneză şi îşi pusese un tricou mulat pe ea şi 
o fustă mini. Pentru Hafiz Jam era cu totul altceva decât 
dansatoarele indiene din clipurile de pe canalul EL. Aceasta era 
adevărată, numai să întindă mâna şi să o atingă. 

Dorothy O'Leary luă o ţigară din pachet şi, numaidecât, 
agentul din Special Branch scoase bricheta Zippo cu un desen 
superb, un cadou de la „mentorul” său şi i-o aprinse. Aceste mici 
atenţii îl mişcau cel puţin la fel ca şi dolarii. Când simţi că e 
pregătit, Ralph porni la atac: 

— Nu aţi deţinut niciodată vreo informaţie despre mola Zaid 
Ghulam Shaikh? întrebă el pe un ton cam şugubăţ. 

Hafiz Jam păru aproape şocat. 

— Oh, e un om foarte respectat. L-am întâlnit de mai multe ori 
la guvernator. Este foarte pios, iar câteodată ţine predici la 
moscheea din Hayatabad. 

Aveai senzaţia că repetă lecţia învățată pe de rost. Ralph 


164 


McCarthy îl întrerupse: 

— Face politică? r 

— Nu, se ocupă numai de acțiunile umanitare. In organizația 
neguvernamentală pe care o conduce sunt mulți străini, dar nu 
au avut niciodată probleme. Sunt mai ales arabi. Este finanțat 
din străinătate de nişte oameni foarte onorabili. Face multe fapte 
bune, încheie el aruncându-i o privire umedă lui Dorothy. 

Ea profită de ocazie şi îl întrebă cu un ton glumeț: 

— Are nevastă? Pakistanezul sări ca ars: 

— Bineînţeles că nu! Se consacră numai credinţei şi eradicării 
vieţii mizere din Afganistan. Este foarte bun, repetă el cu multă 
convingere. 

Meticulos, Ralph McCarthy îi umplu din nou paharul. Dar 
pakistanezul nu avea ochi decât pentru Dorothy care se ridică să 
prepare obişnuita ei cană cu „Caipirinha”. 

— Ce este? întrebă Hafiz Jam de-a dreptul fascinat. Dorothy îi 
adresă un zâmbet încântător gata să-l prefacă în cenuşă pe un 
taliban. 

— Vreţi să gustaţi? 

Se ridică de parcă ar fi stat pe arcuri. 

— Cum să nu! 

Ralph îi făcu cu ochiul lui Malko şi se ridică. 

— Acum vă lăsăm, avem de dat nişte telefoane. 

leşiră din încăpere şi americanul pufni: 

— İl va stoarce ca pe o lămâie. Şi o face mult mai bine decât 
mine. 

x 
x x 


Dorothy O'Leary era prea îmbujorată la faţă şi respira cam 
sacadat pentru o femeie cinstită, când Malko şi Ralph reveniră în 
salon. 

Cana cu „Caipirinha” era goală, iar polițistul stătea înghesuit 
în faţă pe canapeaua joasă. Pakistanezul se ridică mormăind 
nişte scuze şi spuse că are o întâlnire importantă de la care nu 
putea să lipsească. F 

Ralph McCarthy îl conduse până la uşă. Indată ce ieşiră din 
salon, Dorothy izbucni: 

— Mola e un porc! Are o amantă, o stewardesă la PIA care vine 
o dată pe săptămână la Peshawar, de obicei lunea. Işi petrece 
noaptea la Pear/ Continental, dar se întâlneşte în taină cu 
amantul ei... 


165 


— Unde? întrebă Malko. 

— Zice că nu ştie, dar crede că în clădirile ONG care sunt 
pustii în timpul nopţii. M-a pus să jur că nu o să pomenesc 
nimănui ce mi-a spus, căci va zbura din Special Branch. 

— Cum o cheamă? 

— Nu ştie. Se pare că e o roşcată foarte frumoasă. 

Ralph apăru şi el râzând. 

— Ei? 

— S-a descurcat de minune, zise Malko. 

Dorothy îi aruncă o privire sumbră. 

— Aţi putea să-mi mulţumiţi... Ticălosul m-a ciupit atât de tare 
de sâni încât mă vor durea opt zile... Parcă era nebun. Mi-a 
propus să mă duc la birou... 

Ralph McCarthy îi aruncă o privire şugubeaţă. 

— Te-a călărit? 

Dorothy ieşi din cameră ridicând din umeri, dar nu răspunse. 

— Nu o mai tachinaţi, îl temperă Malko. 

Ralph McCarthy se aplecă şi luă de sub o pernă un slip din 
dantelă albă pe care îl flutură râzând. 

— Nu îi cunoaşteţi pe pakistanezi. Ca şi cum ai lăsa un tigru şi 
un mieluşel gras în aceeaşi cuşcă... Dar nu i-a displăcut deloc lui 
Dorothy. Ei îi place genul acesta înflăcărat. Oricum, o să ne 
distrăm un pic. 

— Azi e sâmbătă, observă Malko. Mai avem de aşteptat două 
zile. Abu Salim trebuie să fi aflat că planul lui de a ne lichida a 
dat greş. Probabil că va dispărea în ceaţă. 

Ralph făcu un gest de neputinţă. 

— Ştiu. Tot ce ne-a rămas de făcut e să ne fâţâim pe aici şi 
prin Hayatabad, în speranţa că ne vom întâlni cu maşina lui 
Suzuki. Dar o să avem tot atâta noroc că mai bine am juca la 
cazinou. 

Malko mai avea o corvoadă de făcut. Şi anume să-l pună la 
curent pe Franck Capistrano de greşeala lui soldată cu urmări 
tragice pentru cei patru saudiţi decapitaţi ce au servit drept 
„exemplu”. Dar ar comite o gravă imprudenţă dacă ar suna la 
Peshawar, chiar folosindu-se de telefonul portabil codificat al lui 
Ralph McCarthy. Singura soluţie era să facă un drum la 
Islamabad ca să utilizeze mijloacele de comunicare protejate ale 
CIA. 


166 


La Washington, era cinci dimineaţa. Ştiindu-i obiceiurile 
matinale ale consilierului special de la Siguranţa Naţională, Malko 
nu ezitase, dar acum se întreba dacă nu cumva se înşelase când 
văzu că sună şi nu răspunde nimeni. 

— Hello! Who's calling? 

Vocea gravă şi baritonală a lui Franck Capistrano era de 
neconfundat. 

— Eu sunt, Malko Linge, zise el. Vă sun din Islamabad, pe un 
circuit „protejat”. Imi pare rău că v-am deranjat aşa devreme... 

— No problem! răspunse americanul care se trezise de-a 
binelea. Aveţi veşti bune? 

— Am veşti, răspunse Malko, apoi trecu la povestea întâlnirii 
cu Osama Bin Laden, explicându-i ce a fost înainte şi ce a urmat. 

Franck Capistrano nu îl întrerupse decât o singură dată. 

După ce termină, rămase tăcut mult timp, încât Malko crezu 
că s-a întrerupt legătura. In fine, întrebă calm: 

— Ce părere aveţi? 

— Cred că mi-a spus adevărul, zise Malko. 

Se lăsă din nou tăcerea. Trebuie să fi fost tare greu pentru 
consilierul de la Casa Albă. Rumegă un timp răspunsul lui Malko, 
apoi zise cu voce stinsă: 

— Cât priveşte Arabia Saudită, am aflat deja de foarte puţin 
timp. M-am înşelat. Ceea ce nu-l împiedică pe nenorocitul ăsta să 
rămână în continuare duşmanul nostru. In rest, trebuie să 
mergeţi până la capăt, să găsiţi dovezi. Pentru moment, totul 
trebuie să rămână între noi. And thank you so much. 

El a închis primul. Malko îşi spuse că nu va mai putea adormi 


la loc. 
x 


* * 


Afganul?* exploda: opt mii două sute treizeci pentru un dolar 
american! Acest lucru făcea vâlvă acum în toate casele de 
schimb valutar din piaţa Chawk Yodgar, în inima cartierului 
Khyber Bazar. 

Bărbatul cunoscut sub numele de Ali Salim se îndepărtă. 
Cursul monedei afgane era un barometru excelent al înaintării 
talibanilor... 

Luase un dejun frugal într-un restaurant cu terasă, în faţa 
cinematografului Ferdouz. Se forţa să mănânce, deşi nu avea 
poftă de mâncare, cercetând  întruna împrejurimile 


29 Unitate monetară din Afganistan (n.t.). 


167 


restaurantului. Simţea că e hăituit. Dacă nu i-ar fi urmărit în 
permanenţă pe adversarii lui, s-ar fi culcat liniştit pe-o ureche. 
Un Nissan 4x4 explodase în mijlocul deşertului acum două zile, 
fiind lovit de un lansator de rachete RPG 7. Dar înăuntru nu era 
decât un pakistanez. 

Acest gen de accidente întâmplându-se frecvent în zona 
tribală, Frontier Corp întreprinsese o anchetă superficială. 

Brusca dispariţie a lui Ali Masood Afridi, care nu era de găsit 
nici la telefonul portabil, nu prevestea nimic bun. 

Incepuseră să se adune destule semne care îi dădeau de 
gândit... Dar se linişti, zicându-şi că, în cazul în care fusese 
ameninţat, paştu nu putuse să furnizeze prea multe date despre 
el, adică numărul de telefon şi semnalmentele maşinii. Ca să nu 
rişte nimic, se deplasa acum numai cu ricşa sau cu tonga. 

Nu putea să dispară în acest moment. Trebuia neapărat să 
mai rămână câteva zile la Peshawar ca să se întâlnească cu 
complicii lui care veneau de departe şi nu avea cum să ia 
legătura cu ei alt fel. Era nevoit să stea aici priponit ca un ţap de 
ţăruşul lui. Se  îndepărtă, pierzându-se în mulţimea de 
necunoscuţi din bazar. Contrar obiceiului teroriştilor din vechiul 
val, cum era Carlos, Abu Salim detesta publicitatea. Satisfacţia 
lui îşi trăgea seva din puterea şi din sentimentul de superioritate 
care îl însufleţeau. El, obscurul inginer anonim, făcea acum 
omenirea să tremure. Era admirat doar de o mână de inşi care 
nu vor putea niciodată să-şi exprime în mod public stima ce i-o 
purtau. Semăna puţin cu vechii trădători din lumea occidentală 
care primeau decoraţii pe ascuns de la KGB, le puneau într-o 
cutie, dar nu puteau în veci să le atârne în piept. 

x 


* * 


De o oră, Malko înţepenise aşteptând în holul hotelului Pearl 
Continental, în mijlocul unui şuvoi de bărboşi îmbrăcaţi în 
dichdacha sau kamiz şi charouar. Un bărbos cu turban dormea 
cu gura căscată într-un fotoliu. Malko avu timp să se informeze: 
cursa companiei PIA care venea din Lahore sosise la timp. 
Echipajul nu mai întârzia mult. 

Deci nu câştigaseră la cazinou... Se scurseseră patruzeci şi opt 
de ore de când Hafiz Jam, polițistul de la Special Branch, le 
făcuse destăinuiri şi străbătuseră în lung şi-n lat Hayatabad, 
University Town şi Peshawar, dar nici urmă de Suzuki albă. Malko 
credea că Abu Salim plecase de mult din Peshawar. Deodată, zări 


168 


la intrare nişte uniforme gri-verzui. 

Era echipajul zborului companiei PIA din Lahore. Femeile 
aveau tunici şi charouar, cu o eşarfă. O recunoscu imediat pe 
femeia căutată după claia de păr roşcat. Era mică de statură, cu 
trăsături vulgare, cu un aer de uşuratică din cauza gurii cu buze 
groase şi ochii făcuţi cu dermatograf. Se apropie puţin de ei în 
timp ce se înregistrau la recepţie. Era şapte şi se lăsase 
întunericul. Dacă informaţia lui Hafiz Jam era exactă, stewardesa 
roşcată va ieşi foarte repede în oraş. 

Se duse din nou la postul său de observaţie din hol. Asupra 
Peshawarului se abătuse o tornadă care aducea şuvoaie de apă 
şi rafale puternice de vânt. Străzile erau inundate, tunetele nu 
mai încetau. Parcă venise sfârşitul lumii. 

Roşcata cobori din lift după o jumătate de oră. Işi schimbase 
uniforma şi îşi pusese un voal din care se vedea părul ca focul. 
Ajunse pe peronul din faţa hotelului şi aştepta un taxi. Malko 
alergă la Nissan unde îl aştepta Ralph. Americanul îşi verifica 
pistolul Browning. 

După cinci minute, văzură trecând cu eroism o ricşă prin 
rafalele de ploaie. Stewardesa stătea cuibărită în fundul acesteia. 
Ricşa coti la dreapta pe Jamrud Road. Ploaia se înteţise. Fură 
nevoiţi să treacă prin adevărate lacuri înainte de a ajunge în 
University Town. Ricşa mai coti o dată la dreapta, pe Abdara 
Road, apoi la stânga şi ajunse pe Old Bara Road. Se opri în faţa 
clădirii cu numărul 80. 

— Bingo! făcu Ralph McCarthy încetişor. 

Era adresa organizaţiei /s/amic Relief Agency, condusă de 
mola Zaid Ghulam Shaikh. i 

Americanul opri la cincizeci de metri mai departe. In ploaia 
care cădea, Old Bara Road era complet pustie. Era mai bine să 
aştepte puțin. Stewardesa ajunsese de vreo zece minute. Ralph 
îşi aprinse o ţigară Gauloises blondes în timp ce Malko se uita la 
ploaia care cădea neîncetat. Ştia la ce se gândeşte americanul: 
să-l surprindă pe mola şi pe amanta lui într-o situaţie 
stânjenitoare... 

Nu se bucurau că au câştigat un mic avans, ci trebuia mai 
întâi să pătrundă în clădire. Apoi, să-l surprindă pe mola într-o 
situaţie cu-adevărat compromiţătoare. Dacă imobilul era păzit, 
acest lucru devenea imposibil. Ralph stinse ţigara. 

— Mergem. 

Până ajunseră la poartă, erau uzi leoarcă. Fulgerele brăzdau 


169 


cerul fără încetare. Americanul împinse poarta şi dădură peste o 
casă cufundată complet în întuneric. Ajunseră pe verandă, apoi 
împinseră uşa de la intrare. Nu era încuiată cu cheia. Se opriră 
locului, ciulind urechile. Ploaia care cădea pe acoperişul de tablă 
făcea un zgomot înfricoşător. Culoarul era cufundat în întuneric 
absolut. Torentele de apă se mai răriseră şi auziră frânturi de 
cântece. Ralph McCarthy aprinse o fracțiune de secundă bricheta 
ca să vadă pe unde calcă. Probabil că paznicul dormea. In faţa 
garajului, recunoscură vechiul Land Cruiser negru ce îi aparţinea 
lui mola. Deocamdată era bine. lnaintară pe pipăite şi 
descoperiră o dâră de lumină care răzbătea de sub o uşă. Ralph 
îşi lipi urechea de uşă, apoi îi zise în şoaptă lui Malko: 

— Aici se petrece treaba... 

Rămaseră nemişcaţi câteva clipe ca să se obişnuiască cu 
întunericul. Treptat, zgomotele deveniră mai uşor de desluşit: 
suspine pe un fond muzical. 

— O fac, zise americanul cu un aer grav. 

Suspinele se transformară pe dată în gemete sacadate, 
ritmate. Erau ale unei femei care se lăsa posedată şi căreia îi 
plăcea acest lucru... 

Ralph nu pregetă. Răsucind mânerul uşii, o deschise fără 
zgomot. Gemetele se auziră mai tare. Malko făcu ochii mari. O 
veioză lumina vag un pat improvizat în fundul camerei. Scena i 
se păru atât de confuză, încât îi trebuiră vreo câteva secunde ca 
să-şi dea seama ce se petrece. Stewardesa de la PIA, lesne de 
recunoscut după claia de păr roşcat, era lungită pe burtă şi se 
ţinea cu mâinile de pat. Nu avea nimic pe ea. li văzu sânii striviţi 
de pat şi crupa proeminentă şi curbată. Un bărbos destul de 
firav, gol puşcă, cu turban pe cap, stătea lungit peste ea. 
Judecând după poziţie, tocmai o sodomiza. 

Dar asta nu era tot. Un alt bărbat era şi el lungit peste mola. 
Era un tânăr bărbos, gol la fel ca ceilalţi doi, care îi aplica 
sfântului acelaşi tratament pe care şi el îl aplica stewardesei. Cei 
trei participanţi gâfâiau, gemeau se agitau, toţi în culmea 
fericirii. Făcut sandvici la mijloc, mola Shaikh părea că gustă 
situaţia mai  abitir decât ceilalți. In încăpere domnea 
semiobscuritatea şi, absorbiți de zburdălniciile lor, nu-şi dădură 
deloc seama că nu erau singuri. 

Flash-ul aparatului de fotografiat Nikon al lui Ralph avu efectul 
unei bombe atomice. Apucă să facă trei poze înainte ca 
armoniosul „sandvici” să se strice. Tânărul abandonă fesele 


170 


flasce ale sfântului cu un țipăt ascuţit. Ralph avu timp să mai 
facă o poză, imortalizând sexul lung aflat încă în erecţie. Năucit 
şi orbit, tânărul rămase împietrit lângă pat. 

La rândul lui, mola-sandvici se smulse din crupa frumoasei 
stewardese, dând la iveală ceva de lungimea unui al treilea braţ. 
Pakistaneza se ridică şi ea cu un țipăt care îţi spărgea timpanele 
în lumina orbitoare a flash-ului. Ralph McCarthy mai trase o poză 
şi, rămânând mereu în umbră, zise ceva în urdu. Ca un strigoi, 
tânărul se repezi la charouar şi, cu sexul mai puţin triumfător 
decât înainte, fugi prin faţa lor fără să-şi mai ia şi celelalte haine. 

— Go away! îi strigă americanul fetei în engleză. 

Tremurând, abia  nimeri  charovarul, cu trăsăturile 
schimonosite de spaimă. Sânii plini îi săltau în timp ce fugea spre 
uşă, cu restul hainelor în mână. Ralph McCarthy închise cu grijă 
uşa în urma ei şi aprinse lumina. 

Mola îşi regăsise fărâma de demnitate înfăşurându-se cu o 
pânză în jurul şoldurilor. Membrul său orgolios mai străpungea 
încă țesătura. Era destul de în vârstă, cu barba grizonată, cu faţa 
ascetică şi brăzdată de riduri adânci, fruntea foarte înaltă. Avea 
un cap frumos de tribun. Ralph înaintă cu pistolul în mână, cu un 
zâmbet plin de venin şi i se adresă. Nu risca să comită vreo 
greşeală, căci poza lui apărea adesea în ziare. 

— Zaid Ghuiam Shaikh? 

Incă şocat, acesta nu răspunse. Cum căuta să ajungă la uşă, 
Ralph îl împinse fără menajamente lângă patul pe care se aşeză. 

— Vorbiţi engleza? 

Mola dădu din cap afirmativ. 

— In regulă, făcu McCarthy. Nu vă facem nici un rău. Dacă 
faceţi ce vă spunem şi dacă răspundeţi la întrebări, nimeni nu va 
vedea vreodată aceste poze. In caz contrar, vor fi distribuite din 
belşug la Peshawar, la Islamabad, în Emirate, în Arabia, în Iran, 
peste tot unde ar stârni interesul. 

Mola avea figura descompusă. 

— Cine sunteţi? întrebă el cu voce şovăitoare. 

— Nu are importanţă, spuse Malko, vrem doar să vă punem 
unele întrebări. 

— Ce întrebări? 

— Cunoaşteţi un om pe care îl cheamă Abu Salim? Malko văzu 
cum ochii lui mola se mişcă dintr-o parte în alta. 

Ridică mirat sprâncenele, repetă numele şi ridică privirea plină 
de spaimă. 


171 


— Nu! Nu! De ce? 

Din păcate, părea sincer... Malko nu prea era mândru de el. 
Probabil că miza era foarte mare dacă se preta la un astfel de 
şantaj. 

— Aţi avut un paznic cu barba portocalie, continuă el. Vinerea 
trecută a avut un accident de circulaţie. 

— Da, Zulfikar Ahmad. 

— Acum câteva zile, a încercat să mă omoare. Dumneavoastră 
i-aţi ordonat acest lucru? 

Zaid Ghulam Shaikh protestă energic. 

— Nu, nu, Allah interzice să-ţi ucizi aproapele, bâigui el. Nu 
ştiu la ce vă referiţi... 

— Bine, zise Malko, observ că vă place publicitatea. 

El se prefăcu că se îndreaptă spre uşă, smulgându-i imediat 
un țipăt ascuţit. 

— Nu, nu, vă rog! 

— Adevărul, îi ceru Malko. Mola începu să se bâlbâie. 

— Zulfikar mi-a spus că s-a bătut cu cineva, că trebuia să se 
ascundă fiindcă îl căutau ca să-l omoare. Am fost de acord să-l 
găzduiesc câteva zile. 

— Ştiţi ce a făcut? 

Mola îşi frământa mâinile. Buzele îi tremurau. 

— Bineînţeles că nu! Jur pe Coran. Allah să mă pedepsească 
dacă mint! A fost un om foarte credincios, foarte curajos care s-a 
luptat în timpul Jihadului. 

Malko simţea cum îl cuprinde deznădejdea. Dacă Zaid Ghulam 
Shaikh era nevinovat? Insistă: 

— Zulfikar avea prieteni? 

Mola îşi trecu degetele tremurânde prin barbă. 

— Prieteni? Nu ştiu, nu ieşea prea mult. 

— Nu l-aţi văzut în compania nimănui? 

Se lăsă o tăcere grea. Zaid Ghulam Shaikh se gândea. Avea 
fruntea plină de cute şi parcă uitase de umilinţa lui. Căuta cu 
disperare să-şi salveze reputaţia. In fine, ridică privirea. 

— L-am văzut o dată vorbind cu un tânăr care vine în fiecare 
săptămână la filmele pe care le difuzăm. 

— Cum arată? 

— E înalt, are mustață şi barbă şi părul foarte des. Cred că îl 
ştie pe coordonatorul care lucrează aici, pe Mir... 

Malko îl întrerupse: 

— Are maşină? 


172 


Mola se gândi iarăşi, apoi zise cu sfială: 

— Cred că are un 4x4. In ziua în care l-am văzut, o parcase în 
faţă. 

— E Suzuki? 

— Da, probabil... A 

Inima lui Malko începu să bată mai tare. In fine, se apropia. 

— Cine este Mir? 

— Un băiat foarte drăguţ şi foarte credincios. Se ocupă de 
logistică. L-am văzut de mai multe ori împreună cu tânărul. 

— În ce zi sunt difuzate filmele? 

Zaid Ghulam Shaikh închise o clipă ochii. Nu mai ştia nici cum 
îl cheamă... 

— Miercurea, pe la cinci. 

— Deci, peste două zile. 

— Da. 

Vocea lui ajunsese doar un gâfâit. 

— Perfect, zise Malko în încheiere. Vă dau numărul meu de 
telefon. Miercuri, îndată ce îl vedeţi pe tânăr, mă sunati. 

Mola îi aruncă o privire rugătoare. 

— Ce se va întâmpla? 

— Nimic, îi promise Malko. Absolut nimic. Verificăm ceva, atât. 
După aceea, vă dăm filmul nedevelopat. Dacă nu mă sunaţi, 
filmul va fi developat, iar pozele trimise unde v-am spus. Sunteţi 
de acord? 

Malko scrise numărul telefonului portabil pe un cartonaş, apoi 
preciză: 

— Dacă spuneţi cuiva despre ce am discutat aici şi mai ales lui 
Mir, veţi fi cel mai cunoscut mola din Pakistan. 

Zaid Ghulam Shaikh nu-şi venea în fire că scăpase atât de 
uşor din această situaţie oribilă. Cât ai clipi, se îmbrăcă şi 
dispăru. Ploaia nu se oprise. În timp ce se urca în vehiculul 4x4, 
Malko şi Ralph ajunseră la maşina lor. Văzură cum Land Cruiser- 
ul negru ţâşneşte pe Old Bara Road şi se îndreaptă cu viteză spre 
Jamrud Road, ca şi cum toate duhurile rele s-ar afla pe urmele 
lui. 

ÎI urmăriră pe Zaid Ghulam Shaikh păstrând o distanţă mai 
mare. Acesta nu se mai opri nicăieri şi se duse direct acasă. 

— S-a prins în joc, observă Ralph. In seara asta am făcut o 
faptă bună aducând un suflet rătăcit pe drumul cel bun. 

Malko nu avea chef de glume. Următoarele patruzeci şi opt de 
ore vor trece foarte greu. Dacă mola îi trădează, s-a zis şi cu 


173 


ancheta! 


174 


Capitolul XVIII 


De patru ore, Ralph şi Malko nu s-au mişcat de lângă telefon. 
Aşteptarea se prelungi până la ora cinci, când începea filmul la 
Islamic Relief Agency. Dădăcită cum se cuvine, Dorothy O'Leary 
plecase acum o jumătate de oră, iar acum trebuie să fie acolo, 
fără să trezească nimănui vreo bănuială, fiindcă era un oaspete 
obişnuit la ONG. 

Tensiunea atinsese punctul culminant în aceste două zile de 
aşteptare şi de nelinişte. Continuară să patruleze căutând o 
Suzuki albă, dar nu rezolvaseră nimic. Ca şi cum ar fi căutat acul 
în carul cu fân. 

— De n-ar fi întins-o! zise Malko oftând. 

— Sau să nu-l fi prevenit porcul ăla de mola, răspunse Ralph. E 
cinstit ca un hoţ de buzunare. 

— Nu cred, zise Malko, îi e prea frică. 

Americanul clătină din cap neîncrezător. Tăcerea se lăsă din 
nou şi mai apăsătoare. După câteva minute, soneria telefonului îi 
făcu pe amândoi să tresară. Se uitară unul la altul. 

— Răspundeţi, zise Malko. 

Ralph răspunse, dar trebui să ciulească bine urechea să audă, 
căci vocea abia se auzea în receptor. Inchise surâzător. 

— Nenorocitul ăla nu ne-a tras în piept! Abu Salim a sosit! 

Era atât de neaşteptat, încât nu reuşiră să articuleze un 
cuvânt timp de câteva secunde... Malko rupse tăcerea. 

— Să mergem! _ 

Rămaseră tăcuţi cât a durat drumul până în Old Bara Road. In 
faţa sediului, staţionau mai multe maşini. Ultima din şir era o 
Suzuki albă cu numărul de înmatriculare SLG 452. 

x 


* * 


Dorothy O'Leary discuta cu nişte prieteni în holul sediului 
ONG, adunaţi în jurul unei mese transformate în bufet rece. 
Oamenii soseau pe rând şi se aşezau în sala din stânga care 
putea să adăpostească aproximativ patruzeci de persoane. Ea îl 
zărise pe mola Zaid Ghulam Shaikh care primea oaspeţii ce 
intrau şi ieşeau, vizibil nervos. Şi ei îi bătea inima tare de tot. 
Ideea de a vedea în carne şi oase un terorist care a comis crime 


175 


sângeroase îi dădea o senzaţie ciudată: un amestec de teamă şi 
excitație. Dacă ar fi rămas la Toronto, nu ar fi cunoscut niciodată 
acest lucru. 

Un tânăr traversa grădina. Păros şi cu barbă ca majoritatea 
pakistanezilor, cu trăsături regulate, era seducător în ţinuta lui 
bej. Se opri puţin în pragul uşii, măsurând oamenii care discutau 
cu o privire sfredelitoare. 

Inima lui Dorothy o luase razna de tot. Instinctul îi spunea că 
el era. Privi în jurul ei. Mola se prefăcu că nu-l vede. Nou venitul 
intră şi se îndreptă direct spre sală. Îl văzu că se aşază în 
penultimul rând, unde rămăseseră destule locuri neocupate. Nu 
mai auzea ce se vorbea, aţintindu-şi privirea în ceafa lui şi 
simțind că i se înmoaie picioarele. Brusc i se făcu frică fără să 
ştie de ce. Mai discută puţin cu prietenii, apoi toată lumea se 
împrăştie. Incepea filmul. Cu sufletul la gură, intră şi ea în sală. 
Norocul era de partea ei. Nu mai rămăseseră locuri libere decât 
pe rândul unde stătea presupusul Abu Salim. Se aşeză lângă el 
fără să-l privească. Lumina se stinse, iar ea răsuflă uşurată. 

Imaginile din Afganistan defilau pe ecran, dar pe ea nu o 
interesau. În curând, misiunea ei avea să înceapă şi spera să fie 
la înălţime. 

x 
x x 


Planul de bătaie era pus la punct. Malko şi Ralph stăteau în 
Nissan şi Perverst cu prietenii lui în Corolla, parcată puţin mai 
departe. Nu se putea observa nici vehiculul, nici pasagerii 
acestuia. Perverst fusese pus în temă şi acum ardea de 
nerăbdare să facă un serviciu. Ralph se întoarse către Malko. 

— Să mergem! 

Cum erau amândoi superstiţioşi, mai amânau puţin momentul 
aşa-zisei positive identification. Dar venise vremea să acţioneze. 
Malko activă telefonul portabil, apoi formă cu grijă numărul 
celularului lui Abu Salim pe care îl furnizase Ali Masood Afridi: 
0351 658760. Avea impresia că bătăile inimii se auzeau de 
departe. Se scurseră câteva secunde, apoi se declanşă soneria. 
In vehiculul 4x4 domnea o linişte mormântală. 

— Atcha? 

Malko apăsase deja pe butonul roşu care întrerupea 
comunicarea. Cei doi bărbaţi se priviră, iar Ralph surâse crispat. 

— In scurt timp, vom fi sută la sută siguri. 

— Să plecăm, zise Malko. Nu are nici un rost să atragem 


176 


atenţia. 

Se vedea bine că americanul ezita. N 

— Dacă am merge să-l înhăţăm imediat? Nu e greu. li 
imobilizăm pe ceilalţi şi îl luăm. 

— Este prea riscant, obiectă Malko. Nu ştim nimic despre el. 
Dacă nu e singur, putem da de naiba. Dacă tot am aşteptat atât, 
putem să mai avem puţină răbdare. 

— Bine. 

Americanul demară şi trecură pe lângă Suzuki albă. Numai de 
n-ar face Perverst vreo prostie. 

x 


* * 


Bărbatul cunoscut sub numele de Abu Salim se stăpânea cu 
greutate să nu se ridice şi să plece din sală. In clipa în care 
telefonul portabil sunase fără să răspundă cineva la celălalt 
capăt, toate mijloacele sale de apărare fuseseră „activate. De 
când îl trădase Ali Masood Afridi, se aşteptase la asta. Din 
păcate, nu se putea debarasa de telefonul portabil. Mulţi oameni 
luau legătura cu el numai în acest mod. Mai cu seamă, aceia pe 
care îi aştepta. De aceea trebuia să răspundă la fiecare apel. 

Incercă să se liniştească, spunându-şi că avantajul unui 
asemenea telefon stătea tocmai în faptul că nu putea fi găsit. 
Dar nu îşi subestima adversarii şi se temea de toată lumea. 
Judecând logic, cineva îl observa. Altminteri, portabilul ar fi 
trebuit să sune de mult... Se uită în jurul lui prin întuneric. Nu 
cunoştea pe toată lumea. Privirea îi căzu pe pieptul ce deforma 
kamiz-ul vecinei sale şi, din instinct, deveni deodată vigilent. In 
University Town erau foarte puţine femei singure. Aceasta părea 
inofensivă, o observase fiindcă îl atrăsese figura ei drăguță, în 
timp ce sporovăia cu nişte oameni în hol. Dar nu se ştia 
niciodată... 

__ Obişnuit cu viaţa clandestină, avea încredere doar în instinct. 
In timp ce filmul se derula pe ecran, el începu să reflecteze. 
Trebuia să admită că adversarii lui îl localizaseră acum. 

Din punctul de vedere al legii, nu risca nimic, căci existau 
puţine şanse ca ei să apeleze la pakistanezi. Rămânea doar 
acţiunea directă şi brutală. Dar şi aceasta trebuie pregătită. Avea 
totuşi un oarecare răgaz care putea să se prelungească dacă 
reuşea să-şi „adoarmă” adversarii, lăsându-i să creadă că îl 
manevrau după bunul lor plac. Dar asta implica o manevră 
îndrăzneață care, dacă era bine dirijată, putea foarte bine să 


177 


răstoarne situaţia în favoarea lui... Când lumina se aprinse, era 
din nou senin şi bine dispus. Se ridică şi, în loc să plece, se 
amestecă în mulţimea care se înghesuia la bufet, dornică să bea 
şi să mănânce. 

In spatele lui auzi o voce: 

— V-a plăcut filmul? 

Se întoarse şi întâlni privirea nevinovată a vecinei sale care 
avea un pahar cu sifon în mână. 

x 
x x 


Un „coordonator” plin de coşuri şi puţin cam vineţiu o cuprinse 
pe Dorothy de umeri cu un râs libidinos şi îi făcu cu ochiul lui Abu 
Salim. 

— Este cea mai frumoasă infirmieră din Peshawar şi cunoaşte 
Afganistanul ca pe propriile buzunare. 

— Oh, să nu exagerăm, protestă canadiana. 

De câtva timp discuta cu tânărul bărbos şi nu îi venea să 
creadă că e monstrul pe care îl descriseseră Ralph şi Malko. l-a 
spus că e inginer şomer şi a găsit o misiune pe termen scurt la 
Peshawar, ca să studieze construcția unei fabrici de 
îngrăşăminte. Vorbea engleza la perfecţie, avea umor, farmec şi 
un zâmbet devastator. 

Dorothy îi vorbise despre ea, despre rolul ei în diversele 
organizaţii, despre meseria de infirmieră şi despre Canada. După 
o oră, discutau ca doi vechi prieteni. Se lăsase noaptea şi 
Dorothy se uită la ceas. 

— Oh, Dumnezeule, trebuie să plec, am întâlnire la „Clubul 
american” cu nişte prieteni. Mâncăm împreună. 

— Şi eu trebuie să plec, spuse tânărul. 

Ajunseră pe Old Bara Road. 

— Sunteţi cu maşina? o întrebă el. 

Ea râse. 

— Nu sunt atât de bogată. Voi lua o ricşă sau o tonga. 

— Eu sunt cu o maşină împrumutată, vă las acolo, îi sugeră el. 

În timp ce se urca în maşină, Dorothy îşi stăpânea cu greu 
bătăile inimii. Oare unde o va duce? Brusc, fu cuprinsă de o 
teamă oarbă... Nici măcar nu îndrăznea să se uite la el. Drumul i 
se păru prea scurt. Când ajunseră în faţa clubului, Abu Salim o 
întrebă: 

— Veniţi deseori la IRA? 

Lumea din Peshawar era înnebunită după sigle şi prescurtări. 


178 


— Câteodată, spuse tânăra în timp ce punea mâna pe 
portieră. 

— Am putea cina împreună într-o seară, îi propuse el. Ştiţi 
unde e Sa/ateen? E un local mai bunicel. 

— Da, de ce nu, răspunse Dorothy maşinal. 

Teama se mai risipi un pic. Cei doi portari de la „Clubul 
american” se aflau doar la câţiva metri de ei. 

— Unde vă pot găsi? 

Ea ezită. 

— Nu am telefon, dar puteţi să-mi lăsaţi vorbă la IRA, trec sau 
telefonez în fiecare seară. Apropo, cum vă cheamă? 

— Amar. Mir Amar. Ţineţi minte? 

— Cu siguranţă, făcu tânăra şi sări din maşină. Atunci, pe 
curând! 

x 
x x 


— Telefonul portabil a sunat cam pe la cinci şi douăzeci, zise 
Dorothy O'Leary care se întâlni cu Malko şi Ralph la „Clubul 
american”. 

Abu Salim nu risca să o urmărească... Pakistanezii nu aveau 
voie să intre şi ar fi trebuit să arate paşaportul. 

Malko simţi o bucurie fără margini. Ca un jucător care mizează 
totul la ruletă, iar numărul lui iese câştigător. 

In sfârşit, dispunea de o persoană în carne şi oase care se 
potrivea cu misteriosul Abu Salim. Mola nu va vedea niciodată 
mârşăviile săvârşite de el, iar Malko va putea anihila un terorist. 

— Credeţi că bănuieşte ceva? îi întrebă Dorothy cu tristeţe. Mi- 
e cam frică. 

— Nu cred, zise Malko. Dacă v-aţi purtat firesc... 

— Mă mir că m-a invitat la cină. 

— Nu e ceva neobişnuit. Şi-apoi, de unde ştiţi că va suna? 

Îi venea greu să creadă aşa ceva, căci au murit câţiva oameni 
şi a întâmpinat destule obstacole până să ajungă aici. Dar acum, 
omul care a ordonat explozia Boeingului 747 al companiei TWA a 
căpătat contur, adică o figură, o voce şi, în curând, o adresă. 
Dacă Perverst nu l-a pierdut... 

Incepură să mănânce. Hamburgerii parcă erau scoşi din gunoi, 
salata era mâncată de omizi, iar cartofii prăjiţi i-ar face greață 
chiar şi unui înfometat. Ajunseseră la cafea când un chelner veni 
să-l anunţe pe Ralph McCarthy că era aşteptat la intrare. Se 
ridică imediat. Când se întoarse, îşi reţinu cu greu satisfacția. 


179 


— L-am dibuit: plot 34, sector A3, parcela 5, îi anunţă el. 

— Nu l-a reperat pe Perverst? N 

— Zice că nu. Dar va fi dificil să-l urmărim. In partea aceea a 
Hayatabadului s-a construit foarte puţin. Casa în care locuieşte e 
izolată. 

Malko schiță un zâmbet. 

— Aş vrea să am o sticlă de şampanie Taittinger Comtes roze 
din 1991 şi un kilogram de caviar ca să sărbătorim! 

Incă sub imperiul emoţiei, Dorothy O'Leary părea dusă pe altă 
lume. 

— Dacă avem adresa, mâine am putea să aflăm şi numele, 
zise Ralph. Il cunosc pe tipul din Special Branch care se ocupă de 
străinii din Peshawar. Sunt aproximativ două sute. E suficient să 
consulte fişierul. De-abia aştept ziua de mâine. 

— Şi eu! făcu Malko. A 

Dorothy nu mai spunea nimic. li mai tremurau încă picioarele 
fiindcă stătuse lângă un personaj ca misteriosul Abu Salim. Ea 
chemă chelnerul şi încercă, folosind cuvinte simple, să-i explice 
cum să prepare un „Caipirinha” din Cointreau, gheaţă şi lămâie 
verde. Simţea nevoia acută să facă să dispară într-un fel nodul 
care i se pusese în gât. 

x 
x x 


La Special Branch era un du-te-vino ca la moară. Ralph 
McCarthy oprise Nissanul pe platforma din faţa porţii păzite de o 
santinelă nepăsătoare şi, însoţit de Malko, se îndreptă spre biroul 
cu evidenţa străinilor, situat în stânga intrării. Uşa era deschisă. 
Vreo şase expatriaţi din ONG stăteau la coadă ca să-şi 
reînnoiască permisul de sejur. In această ţară cu graniţe absolut 
primitoare, administraţia care se ocupă mai mult de fleacuri era 
atentă la vize cu o grijă aproape bolnăvicioasă. 

Interiorul nu era luxos. Pereţii erau albi, trei ventilatoare 
obosite răscoleau aerul îmbâcsit, străini stând înşiraţi lângă 
ziduri, aplecaţi peste registrele negre, roase de şobolani şi 
mucegăite de umezeală, ce păreau să putrezească din cauza 
nepăsării generale. Pe aici, oamenii nu auziseră încă de 
calculatoare... încă mai scriau de mână. Trecând prin faţa a trei 
funcţionari obosiţi şi urâcioşi, Ralph McCarthy se duse direct la 
şeful serviciului, un pakistanez burtos cu pleoapele grele de 
somn. 

— Salam aleykum! 


180 


Funcţionarul tresări şi închise repede revista Playboy ascunsă 
în coperţile unei reviste pakistaneze. Chipul i se lumină când îl 
văzu pe american şi îi întinse mâna grăsuţă şi moale. 

— Aleykum salam! j 

Ralph McCarthy puse pachetele pe birou. Într-unul era o sticlă 
de Defender vechi de cinci ani care dispăru imediat în sertar, în 
celălalt pachet mai micuţ, era o brichetă Zippo cu un etui din 
piele. 

— Le-am adus din Statele Unite, preciză americanul. Este 
ultima serie din „Harley Davidson”. 

Funcţionarul se pierdu în mulţumiri şi desfăcu pachetul fericit 
ca un puşti care a primit o jucărie nouă. 

— Thank you! Thank you! 

Aplecat la urechea lui, Ralph trecu la lucrurile serioase. 

— Caut o informaţie, făcu el. Adresa unui prieten. Ai acces? 

Puse deja un fişier din lemn pe masă care conţinea, în ordine 
alfabetică, numele şi adresa tuturor străinilor din Peshawar. 

— Please, zise funcţionarul care aprindea bricheta extaziat. 

Americanul examina rapid fişele, uitându-se numai la adrese. 
Fiecare fişă avea o fotografie, numele, adresa şi câteva date 
personale. Ajunse la litera H când trase un cartonaş murdar din 
cutie. 

În fotografie era un tânăr bărbos cu trăsături regulate, care 
semăna cu bărbatul cu Suzuki albă. In plus, erau date scrise de 
mână şi fotocopia paşaportului prins cu o agrafă de document. 

Malko citi peste umărul lui Ralph: „Aktar Nadjy Hadd. Născut 
pe 27 ianuarie 1962 la Kuweit City. Naţionalitate iordaniană. 
Posesorul paşaportului eliberat de Consulatul iordanian din 
Kuweit în octombrie 1984.” 

Mai era şi adresa din Kuweit. Ralph notă repede toate 
informaţiile, puse cartonaşul la loc şi îi mulţumi zâmbitor 
funcţionarului pakistanez. 

— OK. Thank you. i 

leşise deja afară într-o stare euforică de nedescris. În sfârşit, 
Abu Salim nu mai era o fantomă. 

— Să mergem la Islamabad la Joe Hickerson, îl sfătui Malko. Va 
fi foarte greu să facem ancheta aici. 

Computerele de la Agenţie vor intra în pâine. 

x 


x x 
Datorită decalajului de fus orar, cercetările se terminaseră 


181 


foarte repede. Ralph McCarthy şi Malko au ajuns la Islamabad pe 
la ora unu şi s-au dus direct la ambasadă. Centralele CIA din 
Kuweit City, din Amman şi de la Langley au strâns ceva 
informaţii în două ore. Joe Hickerson le puse în faţă rezultatul 
investigaţiilor. 

— lată, zise el. Aktar Nadjy Hadd s-a dus în Marea Britanie în 
1986. Avea viză pentru şase luni eliberată de viceconsulul Marii 
Britanii din Kuweit pe 16 noiembrie 1986. Am descoperit că a 
ajuns la Heathrow pe 17 în aceeaşi lună şi a ieşit pe 10 august 
1987. Apoi, din 1987 până în 1989, s-a dus de mai multe ori în 
Marea Britanie. A studiat la Oxford College of Further Education 
şi după aceea, la Swansea Institute, pregătindu-se să devină 
inginer de calculatoare. A obţinut diploma la sfârşitul studiilor, în 
1989. 

— Cum aţi aflat toate astea? 

— Am colaborat cu kuweitienii. Majoritatea fişelor au 
supravieţuit invaziei irakienilor din 1991. Acolo am descoperit 
fişa lui Aktar Nadjy Hadd. A fost rezident în Kuweit din 1974 
împreună cu părinţii lui. Tatăl e palestinian, mama pakistaneză. 

— Când a intrat în Pakistan? 

— Acum două luni. Venea de la Dubai. 

— Ce s-a întâmplat cu el între 1991 şi 1996? Unde sunt 
părinţii? 

Joe Hickerson făcu un gest de neputinţă. 

— In prezent, nu ştim nimic. Mulţi străini au fugit din cauza 
invaziei irakienilor. Unii dintre ei au fost ucişi. Alţii s-au întors în 
patria de origine sau în altă ţară din Golf. Ori au ajuns tocmai în 
Australia. Avem nevoie de câteva săptămâni ca să descoperim 
adevărul. 

— După ce a terminat, Aktar nu a lucrat nicăieri? 

— Nici asta nu ştim, dar ne-au mai rămas multe ţări de 
prospectat. Incepând cu Egiptul, Africa şi Yemen. Ne va lua 
foarte mult timp. 

Malko se uita gânditor la cele două fişe de analiză puse cap la 
cap. Aceea furnizată de Special Branch şi cealaltă trimisă din 
Kuweit. Era ciudat, căci profilul acestui student cuminte care a 
studiat în Regatul Unit nu era chiar al unui terorist. Cu toate 
acestea, îl identificase corect pe omul cunoscut sub numele de 
Abu Salim. Deodată un amănunt îi sări în ochi. 

— Este ceva ciudat, observă el. Pe fişa trimisă de kuweitieni, 
Aktar Nadjy Hadd are o înălţime de cinci picioare şi opt degete, 


182 


iar în paşaportul actual scrie că măsoară şase picioare... Să fi 
crescut cu patru degete? de la douăzeci şi patru la treizeci de 
ani? 

Cei doi americani se aplecară deasupra fişelor verificând 
observaţia lui Malko. Se uitară unul la celălalt, apoi comparară 
cifrele. 

— E o greşeală, conchise cu gravitate şeful Centralei CIA. 

x 


* * 


După descoperirea lui Malko, faxurile şi telefoanele nu mai 
aveau astâmpăr. Adevărul începea să iasă la iveală. Bărbatul 
care se folosea de numele Aktar Nadjy Hadd nu era studentul ce 
purta acelaşi nume şi care studiase în Marea Britanie. Totuşi, fişa 
găsită în Kuweit îi certifica existenţa. Un iordanian cu acest nume 
trăise în Kuweit cel puţin până în 1989. 

— Văd doar o singură explicaţie, zise Malko. Avem în faţă o 
maşinaţie a irakienilor fie voluntară, fie accidentală. În stadiul în 
care ne aflăm, este imposibil de ştiut. Corpul şi familia au fost 
date dispărute, lucru ce, în perioada aceea, nu era greu de 
înfăptuit, căci irakienii au masacrat zeci de mii de oameni. 
Serviciile irakiene i-au împrumutat unui agent de-al lor 
identitatea lui Aktar Nadjy Hadd. 

— Deci ar fi iranian? întrebă Joe Hickerson. 

— Nu neapărat. Poate la fel de bine să fie iordanian, 
palestinian sau yemenit, ori altceva. Un lucru însă e sigur: ca să 
pună la cale o asemenea manevră, la bază a stat o operaţiune 
importantă care necesita un secret absolut. Lovitura e genială, 
fiindcă fişa sosită din Kuweit conţine şi amprentele bărbatului pe 
care noi îl cunoaştem sub numele de Abu Salim, devenit acum 
Aktar Nadjy Hadd. 

— Ce facem? întrebă Joe Hickerson. 

— Momentan, nimic, răspunse Malko. Pentru noi, este clar că 
acest om - oricare ar fi numele lui - este creierul unei acţiuni 
teroriste şi una dintre crime a fost distrugerea zborului 800 al 
companiei TWA. Din păcate, nu deţinem nici o dovadă palpabilă. 
Nici pentru pakistanezi, nici pentru Curtea de Justiţie. 

— Doar nu o să-l lăsăm să ne scape! protestă Ralph McCarthy. 

— Fireşte că nu, zise Malko, dar în stadiul în care ne găsim, 
trebuie să luăm rapid o decizie, căci altfel poate să dispară. Şi pe 
urmă... Cred că cel mai bine ar fi să-l anunţăm pe Franck 


30 Aproximativ doisprezece centimetri (n.a.). 


183 


Capistrano. 

Joe Hickerson se şi apucase să scrie. 

— Îi trimit asta şi luăm masa la restaurantul chinezesc 
Marriott. Merităm cu prisosinţă. 

Nici unul dintre ei nu mâncase, ci trăiseră toată ziua numai cu 


cafea. 
x 


* * 


Când se întoarseră la ambasadă, soldatul de pază, mare cât 
un şifonier, îi întinse lui Joe Hickerson un plic sigilat. 

— De la serviciul cifrare, zise acesta. 

Şeful centralei aşteptă până ajunse în birou, apoi îl deschise. 
Plicul conţinea trei rânduri şi semnătura lui Franck Capistrano. 

Terminate the subject with Extreme Prejudice. By order of the 
President of United States. Special Advisor for National Security 
Franck D. Capistrano. 

Era clar ca bună ziua. CIA, deci Malko, primea ordinul de a-l 
lichida pe Aktar Nadjy Hadd alias Abu Salim. 

Din punct de vedere moral, acest lucru îi displăcea lui Malko. 
Nu se va şti niciodată cu certitudine cine este într-adevăr Abu 
Salim şi pentru cine lucrează. Pe de altă parte, dacă le scăpa 
printre degete şi îşi continua munca de ucigaş, era şi mai rău. 
Detesta genul acesta de misiuni, fiindcă nu fusese niciodată un 
asasin. Chiar şi în cazul unui monstru ca Abu Salim... 

— Să ne întoarcem la Peshawar, sugeră Ralph McCarthy. Nu 
mai aveau ce face la Islamabad. După ce Joe Hickerson îi 
expedie, plecară imediat. După două ore şi patruzeci de minute 
de mers, ajunseră în Rahman Baba Road. 

Paznicul le deschise. Dorothy O'Leary citea pe verandă, 
înconjurată de un roi de țânțari. Abia se aşezară, că le spuse: 

— „EI” mi-a lăsat un mesaj. Mâine vrea să ia masa cu mine. Ce 
să fac? 

Ralph îi răspunse înainte ca Malko să apuce să deschidă gura. 

— Accepţi, zise el. 

li şi venise în minte mijlocul prin care va pune capăt carierei 
numitului Abu Salim. Intr-un mod „personal”, sar putea spune. 


184 


Capitolul XIX 


Malko se uita la Ralph McCarthy uluit. Nu i se părea corect s-o 
trimită pe Dorothy taman în gura lupului. Americanul îi făcu cu 
ochiul. 

— Haideţi să vă explic! 

Lăsând-o pe Dorothy pe verandă, îl conduse pe Malko în biroul 
său. Acesta îi ascultă explicaţiile amănunțite şi tehnice. 

— Dacă ar merge, recunoscu el, într-adevăr, e tentant. Dar 
trebuie să fie de acord şi Dorothy. Nu se pune problema să-i 
forţăm mâna. Vorbesc eu cu ea. 

Se cam îndoia de entuziasmul lui Ralph McCarthy. Se duse 
lângă tânăra care fuma pe verandă. Ea îl lăsă să vorbească fără 
să-l întrerupă în timp ce îi explica planul pus la cale de american. 

— Am primit ordin să-l neutralizăm pe Abu Salim, conchise el. 
Putem s-o facem prin mai multe metode. Cea a lui Ralph mi se 
pare cea mai bună, cea mai „curată”. Dar aveţi libertatea să 
decideţi dacă colaboraţi sau nu. E vorba de lichidarea lui. 

Dorothy trase din ţigară. 

— După cum ştiţi, omul este extrem de periculos... 

— Da, foarte, o aprobă Malko. În orice caz, îl vom lichida. 

— Dacă particip, se interesă fata cu îngrijorare, nu voi păţi 
nimic? 

— Dacă veţi urma îndeaproape instrucţiunile mele, nu veţi păţi 
nimic. Dar nu trebuie să ne asumăm riscuri. Dacă vedeţi că nu 
puteţi să acţionaţi, nu o faceţi şi gata. In acest caz, vom folosi 
altă metodă. Ţineţi minte că aveţi de-a face cu un terorist care e 
mereu atent şi nu are încredere în nimeni. Ce părere aveţi dacă 
v-ar invita la masă? 

Dorothy se tulbură. 

— Nu ştiu... La Peshawar sunt multe femei. 

Abu Salim era un bărbat tânăr, cu nevoi sexuale, ca toată 
lumea, dar greu de satisfăcut într-un oraş ca Peshawar. Avusese 
de-a face cu câteva prostituate afgane care o făceau uneori în 
ricşă, însă acest lucru îl deprima. In plus, femeile care colaborau 
cu organizaţiile neguvernamentale erau nemăritate şi aveau 
câteodată aventuri cu pakistanezii sau cu afganii. Deci, pe Abu 
Salim nu-l mirase atitudinea lui Dorothy. 

— Lăsaţi-i un mesaj la IRA că puteţi să luaţi masa cu el mâine, 


185 


spuse Malko. Nu se întâmplă nimic dacă v-aţi răzgândit peste 
noapte. 

Dorothy luă un aer curajos. 

— Ba nu, eu vreau să vă ajut. 

— li faceţi un serviciu omenirii, încheie Malko. 

Ea se ridică şi se duse la culcare. El o urmări cu privirea. Se 
simţea un pic vinovat. Dorothy nu făcea parte din CIA şi îi cerea 
să îndeplinească o misiune „cu două tăişuri”, cu un risc minim, 
ce-i drept, dar era totuşi un risc... în orice caz, Abu Salim nu 
părea grăbit să plece din Peshawar, fapt ce le dădea un mic 
răgaz. Trebuiau doar să se roage. Ziua următoare va fi tare 
lungă... 

x 
x x 


Bărbatul pe care îl chema Abu Salim aştepta la volanul maşinii 
lui Suzuki, parcată în faţa restaurantului IRA, unde trebuia să se 
întâlnească cu Dorothy. În ultimele douăzeci şi patru de ore se 
gândise mult şi ajunsese la concluzia că era mai folositor cauzei 
sale viu decât mort. 

Ar fi dureros pentru el dacă ar abandona operaţiunea tocmai 
în stadiul final, căci pregătirea ei însemnase luni întregi de 
eforturi care ar deveni zadarnice. lar oamenii care avuseseră 
încredere în el nu-l vor găsi la Peshawar. Se consola la gândul că 
se va retrage fără să piardă nimic şi că va pregăti aceeaşi 
operaţiune mai târziu în altă parte. 

Hotărârea fusese luată: va pleca în Afganistan mâine în zori. 
De acolo, se va duce la baza lui şi se va da la fund un timp, apoi 
va apărea din nou cu altă identitate şi va relua legăturile. Dar, 
înainte să plece, va mai da o lovitură feroce. 

O ricşă se opri în faţa sediului ONG şi infirmiera cu care avea 
întâlnire cobori. Aprinse farurile imediat ca să-i atragă atenţia. 
Era ultima noapte petrecută în Peshawar şi va profita din plin, 


adică va împleti utilul cu plăcutul. 
x 


* * 


În pofida golului pe care îl simţea în stomac, Dorothy O'Leary 
uitase de reputaţia lui Abu Salim şi ajunse în final să-l creadă 
fermecător. 

Imbrăcat după moda occidentală, cu un pulover şi jeanşi, 
părea un tânăr oarecare. La Sa/ateen, ceilalţi clienţi îi aruncau 
priviri pline de invidie, căci Dorothy era apetisantă ca un fruct 


186 


zemos. Vorbiră despre religie, despre neînțelegerile existente 
între Occident şi Islam şi îi pusese o sumedenie de întrebări. 
Dorothy nu avea nimic de ascuns şi îi povesti viaţa ei de când 
venise din Canada. li împărtăşi simpatia ei pentru Orient şi în 
special pentru Afganistan. g 

Abu Salim mânca puţin, dar bea mult Pepsi. Il găsea frumos cu 
barba lui foarte neagră şi îngrijit tunsă. Se forţa din răsputeri să 
se convingă că era o întâlnire ca oricare alta, cu un bărbat 
seducător şi neînsurat. După privirile insistente, ea îşi dădu 
seama că o doreşte. Işi pusese înadins un tricou destul de strâmt 
ca să-i scoată în evidenţă sânii... Se simţea râvnită şi îi era de- 
ajuns. Partea „de suprafaţă” a misiunii ei nu va fi prea dificil de 
îndeplinit. Dacă Abu Salim ştia să citească în priviri, ar trebui să 
vadă complicitatea amoroasă evidentă. 

Era zece fără un sfert. Un grup gălăgios de turişti coreeni care 
veniseră în excursie în Himalaya tocmai intrase în restaurant. 
Dorothy îşi termină ceaiul şi îi propuse: 

— Plecăm? 

Abu Salim scoase dintr-o sacoşă din piele un teanc subţire de 
bancnote şi numără cu atenţie ca să plătească consumaţia. Ea îşi 
dădu seama că vorbise prea puţin despre el, dar aflase că a 
călătorit mult. Ajunseră lângă Suzuki. Sosise momentul critic. 

— Trebuie să vă întoarceţi aşa de repede? o întrebă Abu Salim 
cu un ton detaşat. 

Dorothy râse puţin forţat. 

— Nu chiar imediat. Nu mă aşteaptă nimeni... 

— Putem să mergem la mine să bem un ceai şi să mai vorbim 
puţin. 

— Mă invitaţi? 

— Desigur. 

— Unde locuiţi? 

— In Hayatabad. 

Peste douăzeci de minute, după ce traversară terenul viran 
din parcela 5, unde se construise foarte puţin, el opri în faţa unei 
case mari înconjurată de ziduri înalte. Luna strălucea pe cer. 
Lăsă maşina afară şi zise: 

— Nu faceţi mult zgomot. Eu stau la parter. 

O conduse spre un portic şi se dădu în lături ca să-i facă loc să 
treacă. Locuinţa lui avea două camere. Intr-una din ele o saltea 
era pusă direct pe jos, iar salonul nu avea nici el mai multă 
mobilă. O masă mare şi joasă, pe pereţi nişte tablouri care nu 


187 


prezentau nici un interes, o canapea şi două fotolii. Nu era ca în 
povestea „O mie şi una de nopţi”. 

— Ceai? o întrebă el. 

— Da. 

— Bine, mă duc să fac. 

Puse sacoşa pe masă şi dispăru pe un coridor ce ducea cu 
siguranţă la bucătărie. Dorothy aşteptă câteva clipe, apoi se 
aplecă şi deschise repede sacoşa. Îşi strecură mâna înăuntru şi 
dădu peste forma lunguiaţă a unui telefon portabil. Vocea lui Abu 
Salim o făcu să tresară. 

— Ce faceţi? Vă plictisiţi? 

— Bine! strigă Dorothy. 

Cu inima bătând să-i spargă pieptul, scoase din poşeta din 
pânză telefonul dat de Malko. In zece secunde, făcuse schimbul. 
Portabilul lui Abu Salim ateriză în fundul genţii ei. Când reveni cu 
ceştile de ceai, ea fuma încercând să domolească bătăile inimii. 
Avea senzaţia idioată că ar fi putut s-o vadă prin pereţi. 

— Dumneavoastră aţi pictat tablourile acestea? îl întrebă ea. 

El râse cu poftă. 

— Nu, eu nu pictez. Aparţin locatarului dinaintea mea. 

Ea bău din ceaiul foarte tare sporovăind ba de una, ba de alta. 
Abu Salim se aşezase cuminte pe masa joasă în faţa ei. Incet, 
încet, în timp ce vorbeau, el se muta întruna şi se pomeni pe 
canapea lângă ea. Se vedea că nu era obişnuit cu femeile. Ea 
aştepta un gest care nu se întrevedea nici un pic. Începu dintr-o 
dată o ploaie tropicală ce cădea cu un zgomot surd. 

— Ar trebui să plec, începu ea. 

— Aşa repede? 

Părea cu-adevărat dezamăgit. 

— Mă scol devreme, zise ea, fac sport în fiecare dimineaţă. 

Nu mai avea chef de el după ce făcuse schimbul. Simţea un 
amestec de dezgust şi de teamă. Nutrea un singur gând: s-o 
şteargă cât mai repede de aici. Se ridică şi el o urmă. Se găseau 
acum foarte aproape unul de celălalt. Brusc o cuprinse în braţe şi 
o strânse cu toată puterea, stângaci, fără blândeţe, ca un licean 
bubos. Nu o sărută şi, fără o vorbă, începu să-i frământe sânii. 
Gestul nu avea nimic erotic în el, iar Dorothy vru să-l împingă, 
când observă umflătura enormă din pantaloni. 

Asta o excită şi, cât ai clipi, toată îndârjirea ei se topi. Poate că 
era terorist, dar unul care o dorea. Simţea că se pierde cu firea. 
Gura ei se lipi de a lui, iar limba porni în căutarea aventurii şi 


188 


pântecele se împingea în formidabila erecţie. Dorothy era o 
femeie copleşită de dorinţa de a simţi în străfundurile ei acest 
mădular rigid şi plin de neastâmpăr. 

Abu Salim nu pierdea vremea. Antrenând-o în camera de 
alături, o aruncă pur şi simplu în patul improvizat, scotocind între 
coapsele fetei cu frenezia unui nemâncat. Dorothy gemu de 
plăcere simțind degetele pe slip şi trăgându-l în jos. Ea ridică 
bazinul ca să-l ajute să scape mai repede de triunghiul de 
dantelă. Nu termină bine operaţiunea, că îşi scoase imediat 
pantalonii cu tot cu chiloţi şi cu bascheţi. Sexul lung şi subţire, 
puţin arămiu, se destinse ca un arc. 

Din instinct, Dorothy întinse mâna şi îl cuprinse între degete. 
Fatală neglijenţă, căci de-abia apucă să tragă pielea în jos, că îl 
simţi fremătând. Abu Salim slobozi un țipăt ascuţit, iar seva ţâşni 
în sus, în timp ce se lăsă pe spate. Cu un sentiment de frustrare, 
Dorothy nu pregetă o clipă şi îl înfundă cu totul în gură. Dar nu 
pentru mult timp. 

Tresărind din tot corpul, tânărul o îndepărtă mârâind. Vexată, 
fata îl apucă din nou cu mâna şi începu să-l maseze cu pricepere. 
Pântecele o ardea. Il voia imediat în ea. 

In câteva minute, fu din nou tare ca o bară din oţel. Dorothy 
nu repetă greşeala şi se întinse cu picioarele desfăcute într-o 
poziţie fără echivoc. Nu trebui să aştepte mult timp. Abu Salim se 
năpusti asupra ei ca un apucat şi mormăi de fericire. 

Simţind tija lungă invadând-o cu brutalitate, tânăra avu 
imediat un orgasm, dar partenerul ei nici nu îşi dădu seama. O 
îndoi ca pe o broască şi începu s-o posede ca un apucat, cu 
mişcări ample, ca şi cum ar fi vrut să-i străpungă uterul. Dorothy 
urla de plăcere. În acest ritm, tânărul nu rezistă mult timp şi 
împrăştie pentru a doua oară sămânţa cu un strigăt sălbatic. 
Dorothy avea impresia că simte şocul în pereţii ei tainici. Abu 
Salim se prăbuşi peste ea, răsuflând greoi, fără să se retragă. 
După câteva clipe de repaos, începu să se mişte cu forţe 
proaspete. Întâi mai încet, apoi din ce în ce mai tare, pornind o 
nouă cavalcadă. 

De data asta dură ceva mai mult. De-a dreptul fermecată şi 
udă leoarcă, Dorothy savura fiecare clipă a acestei împerecheri 
sălbatice. Dar îşi ascunse cu greu dezamăgirea când, după un 
ultim asalt gata s-o străpungă, amantul ei se rostogoli pe spate 
gâfâind ca o locomotivă. În trei minute, fu în picioare, gata 
îmbrăcat. 


189 


— Vă conduc, îi propuse el zâmbindu-i. 

Dorothy avea impresia că se mai găsea încă în ea... Făcu un 
efort supraomenesc să se ridice şi să-şi adune lucrurile. Ameţită, 
îl urmă pe Abu Salim fără să protesteze, cu mintea golită de 
gânduri. Afară turna cu găleata. Deodată tresări. 

— Poşeta mea! 

O uitase în salon. 

— Mă duc să o aduc, spuse Abu Salim şi sări din Suzuki. 

Reveni după un timp şi porni imediat, gonind prin torentul de 
apă, ocolind copacii doborâţi de furtună şi traversând adevărate 
lacuri. Dorothy era prea epuizată ca să vorbească şi îşi dădu 
seama în ultimul moment că ajunseră în faţa sediului ONG. Abu 
Salim o sărută pe obraz surâzându-i. 

— Salutare. Pe curând. 

Demară imediat şi viră la dreapta. De-abia dispăru, că o 
maşină îi făcu semn cu farurile lui Dorothy care era udă până la 
piele şi alergă spre ea. Ralph venise s-o ia, aşa cum fusese 
prevăzut. 

x 
x x 


Abia coti pe mica alee întunecată, că Abu Salim stinse farurile. 
Făcuse un ocol rapid şi aştepta supraveghind Old Bara Road. 
Auzi un zgomot de motor şi văzu trecând vehiculul masiv 4x4. 
Ştiind încotro se duce, îşi permise să nu pornească imediat ca să 
nu fie reperat. 

Amintirea plăcerii pe care o simţise era departe acum. 
Devenise din nou un sloi de gheaţă. Când maşina pe care o 
urmărea viră pe Rahman Baba Road, mai parcurse câţiva metri, 
apoi se opri. Sări jos dintr-o singură mişcare, smulse pistolul- 
mitralieră Skorpio ascuns sub scaun şi începu să alerge fără 
zgomot. Ploaia îi biciuia obrajii, iar urletul furtunii îl transforma 
într-o fantasmă tăcută, aproape invizibilă. 

Ajunse în dreptul Nissanului care staţiona în faţa porţii 
aşteptând să se deschidă. 

Cu mâna stângă, dădu portiera în lături, apoi aţinti arma 
asupra şoferului. Rafala scurtă ţâşni în clipa în care paznicul 
deschidea poarta la perete. Şoferul întoarse capul spre Abu 
Salim. Ultimul lucru pe care îl văzu a fost pistolul Skorpio şi 
flăcările gălbui ce au ţâşnit din el. 

Nu avu timp să facă nimic, prăbuşindu-se atins de mai multe 
gloanţe. Abu Salim ocoli maşina ca să facă la fel şi în partea 


190 


cealaltă. Încercă să deschidă portiera din dreapta, dar nu reuşi. 
Dorothy avusese prezenţa de spirit s-o blocheze când văzu ce se 
întâmplă. Turbat de furie, apropie ţeava armei de tabla maşinii şi 
trase o rafală în portieră, apoi o luă la goană. 

După un minut, era în drum spre Hayalabad, mulţumit de sine. 
Totul se derulase aşa cum a prevăzut. In clipa în care fata se 
aşezase lângă el la sediul ONG, îşi dăduse seama. Adversarii lui 
fuseseră atât de proşti încât au crezut că circul cu seducţia va fi 
de-ajuns ca să-l orbească. S-au ales numai cu momentele 
plăcute pe care i le-au oferit, plus ocazia de a lichida un agent 
american. Oricum ar fi plecat a doua zi. 


191 


Capitolul XX 


Malko tresări când auzi strigătele paznicului. Înşfăcând Beretta 
92, se năpusti în grădina luminată de farurile Nissanului, apoi 
ocoli portiera larg deschisă. Il zări pe Ralph prăbuşit peste volan 
şi strigă: 

— Ralph! Ai păţit ceva? 

Nu primi nici un răspuns. Malko vru să-l mişte, dar corpul se 
prăvăli încetişor afară. După greutatea lui, îşi dădu seama 
imediat că nu mai trăieşte. Malko sări în maşină. Dorothy gemea 
ghemuită pe scaunul ei. O trase spre el ca s-o scoată de acolo, 
dar urlă de durere. 

— Unde v-a atins? o întrebă el. 

— În burtă... Mă doare, gemu ea. 

Nu mai avea timp de pierdut. Paznicul contempla scena 
înmărmurit. Malko îl strigă şi transportară împreună trupul inert 
al americanului până în pat. Din păcate, nu mai putea face nimic 
pentru el... Malko se năpusti la Nissan, se urcă la volan şi îi zise 
lui Dorothy: 

— Vă duc la spital! O să fie bine. 

Mirosul fad al sângelui invadase vehiculul. Rugându-se în 
şoaptă, se avântă pe străzile pustii din University Town. Nu putea 
să se ducă decât într-un singur loc: la Lady Reading Hospital, 
lângă Fortul vechi. Drumul a fost un adevărat supliciu. La fiecare 
hop, Dorothy ţipa de durere. Pe de o parte, Malko dorea să 
ajungă mai repede la spital ca să-i acorde ajutorul necesar, pe de 
alta, îi era teamă să nu o zdruncine prea tare şi să agraveze 
hemoragia. Când ajunse pe Jamrud Road, fu nevoit să pună o 
frână bruscă din cauza şuvoaielor de apă. Credea că va rămâne 
blocat în mijlocul drumului. 

— Mă doare, mă doare... 

Vaietele tinerei rănite îi rupeau sufletul. Vorbea cu ea în timp 
ce conducea, o mângâia pe cap, încerca s-o îmbărbăteze, în 
sfârşit urcă pe partea ce ducea la intrarea de urgenţă şi se opri 
în faţa uşii claxonând cu furie. 

La Peshawar, violenţa era ceva obişnuit. După un minut, 
Dorothy, culcată pe o targă, cu perfuzia înfiptă în braţ, dispăru în 
sala de operaţie, iar Malko se ocupă de treburile administrative. 
Trebuia să anunţe poliţia, să explice că au fost atacați de un 


192 


necunoscut care a mitraliat maşina şi că mai exista o victimă. 

Bine că avea telefonul portabil fiindcă îl alertă pe Joe 
Hickerson. Acesta luă imediat legătura cu Special Branch la 
Peshawar, apoi sări în maşină. Avea de aşteptat, fiindcă Dorothy 
era în operaţie. Stând pe o banchetă în sala de aşteptare, încerca 
să ghicească ce s-a întâmplat. Se întoarse la maşină şi luă 
poşeta fetei. Scoase din ea telefonul portabil. Era cel pe care i-l 
dăduse el? Reuşise oare să-l substituie? Era imposibil să-şi dea 
seama fără să-l probeze. Dar aceasta era o manevră foarte 
delicată, căci Ralph făcuse din el un aparat-capcană. O idee 
simplă, dar diabolică. A introdus vreo patruzeci de grame de C 4, 
un explozibil puternic, deci nu putea să-l pună în funcţiune. 
Detonatorul era acţionat printr-un semnal radio codat care 
pornea o dată cu un apel telefonic. Era de ajuns să sune la 
persoana vizată ca să se asigure că era chiar ea, apoi să lanseze 
semnalul, iar aparatul să explodeze în capul ei când aceasta se 
pregătea să vorbească. Astfel, execuţia era sigură. Dar Malko nu 
era sigur că Dorothy reuşise să facă schimbul. De aceea trebuia 
să o întrebe pe ea. 

Se chinuia să ghicească ce făcea acum Abu Salim. Ştiind că a 
fost descoperit, probabil că avea un singur gând: s-o şteargă cât 
mai repede. Pentru el, cel mai simplu era în Afganistan cu 
avionul sau cu maşina. Incă nu-l căuta nimeni. In orice caz, 
încotro ar pleca, Malko avea un răgaz de câteva ore. 

Nu zbura nici un avion până mâine dimineaţă. 

x 


* * 


— Este foarte grav. Are numeroase perforaţii intestinale şi a 
pierdut mult sânge. 

Medicul pakistanez, încă în costumul chirurgical, epuizat după 
patru ore de operat, făcea un efort să-i zâmbească lui Malko. 
Dorothy era la reanimare. 

— Ce şanse are? 

— Cincizeci la sută. 

In sinea lui, Malko era nemulţumit. Când un chirurg îţi spune 
aşa, înseamnă că şansele erau mai puţine. Era aproape patru 
dimineaţa. Oboseala începuse să-l apese. Joe Hickerson ajunsese 
cu două ore în urmă, bătând recordul de viteză între Islamabad şi 
Peshawar. 

— Când îşi va recăpăta cunoştinţa? îl întrebă Malko pe chirurg. 

— Nu înainte de două-trei ore. Dar va fi foarte slăbită. Mergeţi 


193 


şi odihniţi-vă. 

Părăsi spitalul împreună cu Joe Hickerson. Mirosul sângelui din 
vehicul îi aminti de tragedia petrecută cu câteva ore în urmă. 
Oare ce se întâmplase? Trecu din nou prin University Town, 
luptându-se cu tristeţea grea. Trupul lui Ralph McCarthy fusese 
luat de poliţie. li mai răsuna încă în urechi râsul plin de voioşie al 
americanului, pe care moartea îl răpise cu puţin înainte de a se 
pensiona. Era patru şi douăzeci dimineaţa. In mai puţin de o oră, 
se va lumina de ziuă. Sosise vremea să se ocupe de Abu Salim. 

Un sfert de oră mai târziu, după ce îl lăsă pe Joe Hickerson în 
casa din Rahman Baba Road, ajunse la Hayatabad. Trecu încet 
pe lângă vila în care locuia teroristul. Nu se zărea nici un semn 
de viaţă, poarta era închisă şi nu era nici o lumină. Se oprise în 
capul străzii, lângă zidul unui depozit ca să supravegheze vila. 
Treptat, treptat, cerul începu să se lumineze. In curând se va 
face ziuă. Poarta era tot închisă. Pentru că nu ştia dacă 
telefoanele portabile fuseseră schimbate, soluţia care se 
impunea în această situaţie era simplă. De îndată ce se va face 
ziuă complet, îi va spune paznicului să deschidă şi se va duce să- 
| înfrunte pe numitul Abu Salim. 

Un duel loial. Dar, mai presus de toate, ardea de nerăbdare 
să-i răzbune pe Ralph McCarthy şi pe Dorothy, împuşcaţi 
amândoi cu sânge rece. 

Era atât de înverşunat în dorinţa lui de a se răzbuna, încât 
crezu că visează atunci când văzu poarta deschizându-se. leşi un 
Suzuki 4x4 şi viră la dreapta îndreptându-se spre Jamrud Road. 
Malko demară la rândul lui cu inima bătându-i nebuneşte. Abu 
Salim se alegea cu fuga. După cinci minute, ajunse pe Jamrud 
Road şi coti la stânga, îndreptându-se nu spre aeroport, ci spre 
Khyber Pass. Intr-o oră va fi în Afganistan. Malko acceleră, dar 
nici Salim nu se lăsă mai prejos. Mânios la culme, îşi dădu seama 
că, după câţiva kilometri, Abu Salim va scăpa de el. Pentru el era 
o nimica toată să treacă pe la punctul de control de la Kharkano, 
în timp ce Malko va fi oprit pentru că avea permis de trecere 
doar pentru zona tribală. 

Unul după altul intrară pe ultima linie dreaptă ce preceda 
punctul de control, adică aproximativ trei kilometri. Malko nu 
avea de ales. În timp ce conducea, scoase telefonul portabil şi 
formă 0351 763872, numărul pe care i-l dăduse Afridi. Va afla 
cât de curând dacă Dorothy avusese timp să le schimbe. 
Mergând cu mai mult de o sută de kilometri la oră, cu aparatul 


194 


lipit de ureche, aştepta, în timp ce număra bătăile inimii, să audă 
semnalul „ocupat”, ce însemna că l-a scăpat. Auzi soneria. La al 
cincilea apel, răspunse o voce de bărbat: 

— Atcha? 

— Abu Salim? 

Urmară câteva secunde bune de tăcere. Teroristul căuta să 
recunoască vocea lui Malko pe care nu o auzise niciodată. Era 
doar la un kilometru de punctul de control. 

— Atcha? 

Malko depărtă aparatul de lângă ureche şi apăsă pe tasta 
„Stea”. Dar nu aşteptă mult. Maşina din faţa lui făcu un salt 
teribil, explozia împrăştiind pretutindeni cioburi însoţite de fum. 
Vehiculul se îndreptă direct spre şanţ, unde se răsturnă. Malko 
ajunse la faţa locului în mai puţin de un minut şi sări din maşină. 
În Suzuki era mult fum. Toate geamurile fuseseră pulverizate. 
Mâinile şoferului mai ţineau încă volanul, dar capul nu mai era la 
locul lui... Pereţii din interior fuseseră împroşcaţi cu sânge, cu 
materie cervicală, cu fragmente de oase şi de carne. Era o scenă 
de coşmar. 

Malko zări pe jos o raniţă de ofiţer şi o ridică. Era plină de 
sânge. Soldaţii de la punctul de control îl vor interoga... în clipa 
în care se pregătea să se ducă la maşina lui, zări pe bancheta din 
spate nişte cutii din carton cu o faţă lucioasă, pătate de sânge ca 
şi restul. In cutii erau păpuşi! 

Inşfăcă una şi o zbughi spre vehicul. Crezând că avusese loc 
un banal accident de circulaţie, soldaţii nu se grăbeau. Malko avu 
destul timp ca să întoarcă şi să ia drumul înapoi spre Peshawar. 
Deci, Dorothy O'Leary avusese timp să substituie cele două 
aparate. 

Bărbatul care îşi spusese Abu Salim nu mai putea face rău 
nimănui, dar preţul plătit a fost dureros. 

Joe Hickerson îl aştepta acasă. Avea chipul întunecat şi lacrimi 
în ochi. 

— Dorothy nu a rezistat, zise el. Nu s-a mai trezit. Au făcut tot 
ce le-a stat în puteri. 

x 
x x 

În biroul generalului Hadj Shrif Emtiaz, şeful Serviciului de 
Informaţii pakistanez, domnea o linişte mormântală. Joe 
Hickerson şi Malko stăteau în faţa lui. Datorită documentelor 
găsite în Suzuki, CIA a reuşit să afle mai multe lucruri. Joe 


195 


Hickerson vorbi primul: 

— Bărbatul cunoscut sub pseudonimul Abu Salim era un 
irakian. Am găsit asupra lui un paşaport autentic pe numele de 
Djamal Takriti. Dar se folosea puţin de el, preferându-l pe al 
omului căruia îi furase identitatea, Aktar Nadjy Hadd, 
pakistanezul născut în Kuweit. 

— Deci, teroristul nu era pakistanez, îl întrerupse generalul. 

— Nu, în ciuda faptului că vorbea urdu la perfecţie. Nu ştim şi 
nici nu vom şti vreodată toate detaliile şi toate împrejurările. 

— Ce s-a întâmplat cu adevăratul Nadjy Hadd? 

Joe Hickerson ridică din umeri neputincios. 

— Probabil că a murit. Cu siguranţă că serviciile pakistaneze l- 
au făcut să dispară împreună cu familia de îndată ce au intrat în 
Kuweit. Nici în acest caz nu cunoaştem mai multe amănunte. 

— Ce făcea în Pakistan? 

Vorbi în continuare Malko în timp ce îi întindea generalului un 
teanc de documente: 

— Uitaţi-vă ce am găsit în Suzuki. Aici sunt elementele unui 
adevărat război al terorii îndreptat împotriva Statelor Unite. 
Ideea era de a plasa bombe, cu ajutorul unor persoane diferite, 
în unsprezece mari companii aeriene americane, printre care: 
TWA, United Airlines, Delta, North West Airlines. Pentru fiecare 
atentat prevăzut, exista un studiu amănunţit cu escalele, cu 
măsurile de prevedere ce trebuiau luate, cu locurile rezervate. 
Toate aceste atentate trebuiau să se producă într-un răstimp 
extrem de scurt. După părerea mea, Abu Salim avea întâlnire la 
Peshawar cu câţiva executanţi care trebuiau să vină să ia 
instrucţiunile şi materialele explozive ascunse în păpuşi. 

— Am găsit zece în Suzuki, observă generalul. 

— Eu am luat-o pe a unsprezecea, zise Malko. Acum ne ies la 
socoteală. 

Era un plan diabolic. Executanţii cunoşteau o singură 
persoană: Abu Salim. Chiar dacă erau prinşi, nu se putea ajunge 
la adevărații vinovaţi. 

— Cum i-a recrutat? întrebă generalul. Cine sunt de fapt? 

— Incă nu ştim multe lucruri, există peste tot în lume reţele 
logistice islamiste... Probabil că Abu Salim i-a recrutat direct din 
mijlocul radicalilor. Poate că vom găsi ceva în carneţelele lui. 

— Este răspunzător de explozia zborului 800 aparţinând 
companiei TWA? îl întrebă ofiţerul pakistanez. 

Joe Hickerson şi Malko se uitară unul la celălalt. 


196 


— Nu suntem siguri în totalitate, mărturisi americanul. Păpuşa 
pe care am găsit-o în camera lui Abdul Basin Karim din 
Islamabad este identică cu cele luate din maşina lui Abu Salim. 
Karim a avut posibilitatea să ascundă una sub scaunul său pe 
ruta Atena-New York. Problema e că Boeingul 747 zace pe fundul 
mării şi e foarte greu să găsim urme de explozibil. Există şi 
varianta că Basin Karim a făcut doar un drum de recunoaştere, 
fără să fi pus bomba. Şi că, în aceeaşi zi, zborul 800 să fi fost prin 
absurd victima unei defecţiuni de ordin tehnic pe care nimeni nu 
a reuşit s-o dovedească. Karim a murit şi s-ar putea să nu aflăm 
adevărul niciodată. 

Generalul pakistanez îl asculta fascinat. 

— Credeţi că în spatele lui Abu Salim se află serviciile 
irakiene? 

Hickerson schiţă un surâs. 

— Aş fi absolut sigur dacă Saddam Hussein ne-ar da în scris. 
Dar există ceea ce noi numim tendinţe comune puternice. Este 
evident că Saddam Hussein are de reglat nişte conturi serioase 
cu Statele Unite. Pe urmă, Abu Salim era irakian, iar identitatea 
falsă nu putea să fie pusă la cale decât de irakieni, atunci când 
erau în Kuweit. În fine, veţi găsi în carnetul lui câteva numere de 
telefon din Bagdad. La unul dintre ele răspunde linia directă a 
generalului Nawaf Abdul al Takriti, directorul departamentului ce 
se ocupă de treburile politice, adică ramura din direcţia generală 
însărcinată cu operaţiunile secrete. lar generalul tratează cu 
Wakeels, adică numai cu agenţii irakieni. Am găsit pe paşaportul 
lui mai multe vize iordaniene. Or, ca să se ducă în Irak, trebuia să 
treacă prin lordania... Fireşte că irakienii nu voiau să se 
compromită, aplicând vizele lor pe paşaport... 

— Inţeleg, zise generalul convins. 

— Dar nu e tot, adăugă Malko. Am demontat sistemul de 
acţionare al păpuşii. Este extrem de sofisticat şi foarte 
asemănător cu alte sisteme găsite în bagajele-capcană în 
decursul ultimilor ani. Mecanisme fabricate în anii '80 la Bagdad 
de grupul palestinian al lui Abu Ibrahim, care se afla pe atunci 
sub protecţia Serviciilor secrete irakiene. Cred că aceştia au 
recuperat elementele, dar acest lucru le-a dat şi idei... 

Nodul era greu de desfăcut. In spatele unui atentat de 
proporţii se ascundea întotdeauna un serviciu important. 


197 


Aparatul Airbus decolă uşor, cu o înclinaţie de treizeci de 
grade, lăsând în urmă luminile din Dubai. Malko îşi potrivi 
scaunul pe spate la prima treaptă. Peshawar era deja departe. 
Rămăşiţele pământeşti ale lui Ralph McCarthy fuseseră 
expediate în Wisconsinul său natal. Malko trimisese familiei 
lucrurile personale, plus bricheta Zippo pe care o purtase în 
Vietnam cu  deviza-i profetică. Dorothy O'Leary a fost 
înmormântată la cimitirul din Peshawar, după dorinţa mamei ei. 

Varianta oficială era că a fost omorâtă de un hoţ. Dar familia 
ei a primit o scrisoare semnată de Franck Capistrano, cu 
mulţumiri post-mortem pentru ajutorul pe care l-a dat în 
distrugerea unei reţele periculoase de terorişti. Sacrificiul ei 
salvase probabil sute de vieţi omeneşti. 

Malko se uita la cutia din carton de la picioarele lui, aşezată 
lângă icrele negre Beluga, lângă somonul afumat cumpărat de la 
free-shop-ul din Dubai. Păpuşa părea că îi zâmbeşte de sub 
celofan. Fusese însărcinat să ducă în Statele Unite această 
unealtă ucigaşă, martorul unei monstruoase răzbunări, ce 
trecuse cu bine de controalele din Peshawar şi din Dubai. 
Sistemul de declanşare fiind atât de uşor, scăpa întotdeauna de 
controalele magnetice. Cine ar bănui un bărbat care îi duce o 
păpuşă fetiţei lui? 

De la Paris, luase un Concorde al companiei Air France pentru 
New York, unde îl aştepta Franck Capistrano ca să-l dădăcească 
înainte de a-l pune în temă pe preşedintele Statelor Unite cu 
ultimele descoperiri ale anchetei. Stewardesa care împărțea 
meniurile îi zâmbi. 

— Fetiţa dumneavoastră va fi tare bucuroasă... Ce păpuşă 
frumoasă! 

Malko îi zâmbi la rândul lui. Era de ajuns să ascundă 
„frumoasa păpuşă” sub scaun, în locaşul în care stătea vesta de 
salvare, să activeze sistemul de declanşare a exploziei şi să 
coboare la următoarea escală... Bău dintr-o dată cupa cu 
şampanie pe care i-o adusese. Poate că în această clipă, un alt 
Abu Salim se pregătea să preia ştafeta ororii. Lupta împotriva 
terorismului era demnă de vocaţia Penelopei. 

Nici acum nu era absolut sigur că a reuşit să răzbune victimele 
zborului 800, însă, cel puţin, acţiunea lui a împiedicat multe alte 
atentate. Cele unsprezece păpuşi ucigaşe nu vor mai distruge 
nici un avion şi nu vor mai omori niciodată pe nimeni. 


198 


SFÂRŞIT 


199 


ARONS PRE PORN E RAR DDC RAND ANR EEA AEE DID EA AI 5 
€/-191 | so] ju) [U PRE RR) SPD ER E IERI EEE RR pe ECE EE le AI RDI e 8 
Capitolul sole ret os aaa a esa ta taia al ta 13 
Capitolul hese a ta da ilie allee d i sia 21 
Capitolul IV se i ice aaa Soia it ca i datat a a aaa 33 
Capitolul V e otita 000 A at e Pa dat N E E 42 
Capitolul Vii sosae eee a ocina late cd St tati e 3 aaa 9 51 
Cãäpitölül Vileno a A ESI e AA ERA 67 
Capitolul Vease aar E N EA AEE SRta RA 79 
Capitolul CREIER IDE MNAR CIO RENI PET RR E E PPR IRT IRI 90 
Capitolul n octet vena ireala AR 98 d de dela a slatna leu a 101 
Capitolul X: sete acetat aroma lana N tai e atat 108 
îpi=)'5) je! [0] e, 4 | AEA E EEEE 120 
Capitolül XI loa sosete car pa a tt late ai pă d oa ireala 3 127 
Capitölúl XIV sensen PRO I Pe A NIRO CAN ISAC EREI RNC RACI 134 
Capitolul OV 205 7 incat aa 30 apa a ei a it nat re 144 
CADITONUL XVI a aaa iai tii te e Ag 32 i 3 da tă dani d 153 
Capitolul XVIen OR O NI PIE AR N IRI PAC d 162 
Capitolul XVI i naea oiec te DN Ie ENNA EE 172 
Capitolül XIX zeci aaa e ea 0 a la st ba AEE 182 
Capitolül XX e oaia tota a Dual Data 30 tat 189 
CI TUIS sa E A E 00 aaa ara aa a au 0 ca a ea a a 196 


200