Gerard de Villiers — [SAS] Aurora neagra

e 
£ 
tag 
å ` 
ORAE 
Tit A ae «i 
ENIRE 
ARE, 
i 
Ri y iaaii y ji 7 
4 S AA 
$ i 
zi 
e 
ș 


pre 
NEAGRĂ 


GERARD DE VILLIERS 


AURORA 
NEAGRA 


GERARD DE VILLIERS 
po 


Gerard de Villiers 


SAS 160 
Aurora neagră 


În românește de GABRIELA PORANCEA 


Tinerama 
NZ 


Editura TINERAMA, 2006 


3 


Publicaţie editată de 
S.C. „lon Cristoiu & Max Banush vă recomandă” SRL 


ISBN: 973-597-373-1 


Gerard de Villiers 
Aurore noire 
Malko Productions - Paris 


Versiune electronică: 


[V1.0] 


Capitolul | 


Sultan Hafiz Mahmud urmărea cu o privire distrată 
petrolierul Waftomar de 120.000 de tone, înaintând cu toată 
viteza motoarelor lui învechite în direcţia lui și împotmolindu- 
se cât mai adânc posibil pe plaja Gaddani. Nisipul fin era deja 
presărat cu zeci de carcase de nave din toate ţările, 
demontate pe loc. La vreo treizeci de kilometri la vest de 
Karaci, Gaddani era unul din cele mai importante șantiere de 
demolări navale din lume. Pe cei patruzeci de kilometri ai lui 
de nisip, resturile navelor deja decorticate se aliniau ca niște 
meduze triste de oțel, împotmolite acolo pentru eternitate. 

— Look! îi lansă responsabilul uneia dintre echipele de 
demolare către Sultanul Hafiz Mahmud, arătând cu degetul 
spre petrolierul Naftomar. 

Bătrânul petrolier aproape atinse plaja și etrava i se 
înfundă în nisip perpendicular pe țărm. Timp de câteva 
secunde, își continuă cursa, săpând în nisipul afânat, apoi 
încremeni în sfârșit, motoarele lui oprindu-se într-un ultim 
urlet de biele. De îndată ce fu imobilizat, sute de muncitori 
belucistanezi, îmbrăcaţi cu ţinute locale maro, înzestrați cu 
scări din frânghie, aparate de sudură, materiale heteroclite și 
arhaice, se lansară la asaltul petrolierului. Chiar cu mijloacele 
lor limitate, erau capabili să transforme într-o lună o navă de 
treizeci de metri înălţime într-un sabot negricios nu mai înalt 
ca o barcă de pescuit! Prima oară, toate elementele 
detașabile erau date jos, sortate și apoi îngrămădite într-unul 
din depozitele vecine, construite la marginea plajei, ce se 
întindeau pe kilometri întregi. Un du-te-vino de camioane le 
lua apoi la Karaci, o localitate aflată la trei ore distanţă, unde 
totul era reciclat. Gaddani, cu Cox Bazaar, din Bangladesh, 
era cel mai mare șantier de recuperare din lume. 

Muncitorii belucistanezi treceau deja la atacul bătrânului 
petrolier, precum năvăleau furnicile pe un animal mort. 
Câteodată, în graba lor, loveau câte o conductă de gaz care le 


5 


exploda în faţă, îi omora pe câţiva dintre ei, care erau 
îngropaţi pe loc. Asta nu-i descuraja: veniţi din fundul 
Belucistanului, stat feudal aflat încă în Evul Mediu, erau foarte 
mulțumiți că puteau să lucreze regulat. Seara se retrăgeau 
talmeș-balmeș în bordeie făcute din plăci de tablă, lemn și 
chiar din pânză, construite direct pe plajă. 

Scânteile de sudură începeau să împrăștie stele orbitoare 
pe carcasa petrolierului Naftomar. 

— lată cum muncim noi, Sahib, lansă mândru șeful de 
șantier, sprijinit de o tablă triunghiulară ieșită din nisip ca o 
sculptură suprarealistă - tot ceea ce mai rămăsese din 
cargoul Brooklyn. Atunci când va sosi nava dumneavoastră, 
ne vor trebui doar trei săptămâni. 

Sultan Hafiz Mahmud bombăni o vagă consimţire, cu capul 
întors spre nord, unde se ridicau munţii Makran, un masiv de 
roci negricioase, părând ca de zgură, care se întindea pe mai 
mult de o sută de kilometri lăţime, aproape până în Iran, puţin 
la nord de coasta Belucistan, și care străbătea doar câteva 
drumuri puţin frecventate. Nu creștea nimic în această zonă 
complet aridă, un adevărat peisaj lunar ce impresiona prin 
sălbăticia lui. Totuși, Sultan Hafiz Mahmud contempla acești 
munţi negricioși ca și cum ar fi fost cea mai frumoasă grădină 
a lui Allah. Urma în gând convoiul ce pleca din satul Ziarat, 
aflat la sud-vest de Quetta, capitala Belucistanului, ascunsă la 
2450 metri altitudine în munţi. Acolo murise proiectul care-l 
mobilizase de aproape trei ani. Ceva care făcea ca atentatele 
de la 11 septembrie 2001 din New York să pară ca o simplă 
gângăveală. O acţiune care lumina cu o lumină strălucitoare 
zilele apuse ale lui Ossama Bin Laden, pe care Allah îl ţine în 
Sfânta Lui Grijă. 

In picioare pe această plajă din Gaddani, Sultan Hafiz 
Mahmud se revedea în munţii din Waziristan, acum trei ani, 
expunându-și planul Șeicului, cu obișnuita lui ardoare, iar 
acesta ascultându-l cu un surâs încărcat de scepticism. 

Cu ocazia acestei întâlniri secrete, îi oferise șefului Al-Qaida 
o cameră video mică digitală, destinată să filmeze secvenţe 
de propagandă, care să fie puse imediat pe casete și difuzate 


o- 


pe canalul de televiziune Al Jazeera. Cadou modest care-l 
impresionase totuși pe saudit. Propaganda avea un rol 
important în cadrul activităţilor lui, de când a trebuit să-și 
abandoneze bazele din Afghanistan, din cauza invaziei 
americane. Această cameră video îi permitea, graţie 
imaginilor ei digitale, să menţină contactul cu partizanii săi 
din aproape întreaga lume. Camera pe care o folosise până 
atunci era deja foarte veche și asta se vedea în calitatea 
imaginilor filmate. 

Înainte să-l părăsească pe Sultan Hafiz Mahmud, Ossama 
Bin Laden îl luase de-o parte ca să-i spună cu gravitate: 

— Frate, dacă proiectele tale se vor concretiza, dă-mi de 
știre. Ştii cum să-mi transmiţi un mesaj. In acest caz, mă voi 
deplasa eu însumi ca să te întâlnesc. 

Sultan Hafiz Mahmud se indignă, subliniind că era foarte 
periculos pentru șeic să se deplaseze, chiar și pentru un motiv 
important, dar Ossama Bin Laden, cu obișnuitul lui surâs 
calm, îi repetă: 

— Inch” Allah, dacă reuşești, asta îmi va da o asemenea 
fericire în inimă că merită să-mi asum unele riscuri. 

Cei doi bărbaţi se întreţinură îndelung și șeicul îi mulțumi 
din nou pentru micuța cameră video, pe care o încredinţase 
imediat unuia din cei care nu-l părăsea niciodată. Noor, 
tânărul ta/eb din satul Kahi din masivul Tora-Tora, era fascinat 
de cinema. Dacă i s-ar fi cerut părerea, și-ar fi dorit să-l 
filmeze pe șeic fără întrerupere, binecuvântându-Ll pe 
Dumnezeu că putea să-l urmeze pe acesta ca o umbră. 

Bineînţeles că Sultan Hafiz Mahmud simţise că Ossama Bin 
Laden, în ciuda atitudinii lui călduroase, nu credea în 
fezabilitatea proiectului său. Inainte de invazia americană din 
Afghanistan, ei se întâlniseră în secret la Kabul, cu scopul de 
a studia cum ar putea Al-Qaida să utilizeze arme 
neconvenţionale și nu ieșise nimic concret din discuţia lor. 

Inginer nuclear extrem de calificat, specialist în 
îmbogățirea uraniului natural, creator printre altele al uzinei 
din Kushab, pragmatic și muncitor, Sultan Hafiz Mahmud era 
și un visător cu convingeri ușor ezoterice, care credea în 


a 


puterea djinnilor, a spiritelor, a influenţei petelor de soare 
asupra destinelor oamenilor și care milita pentru ca toate 
țările din Umma (lumea musulmană) să aiba acces la armele 
nucleare. La aproape șaizeci de ani, convingerile lui erau la fel 
de vii ca la douăzeci de ani și, purtat de ideologia lui 
clocotitoare, era gata să mute munţii pentru a-și realiza 
visele. In ciuda hedonismului lui care îl făcea să iubească 
femeile și să bea alcool, sau să trăiască într-unul din 
cartierele cele mai plăcute din Islamabad, îi consacra o 
admiraţie fără măsură lui Ossama Bin Laden, pe care-l 
cunoștea de ani buni. 

Prin urmare, primise aproape ca pe o jignire simțită carnal 
ocupaţia Afghanistanului de americani, fuga talibanilor și fuga 
lui Ossama Bin Laden și a fondatorilor Al-Qaida spre 
ascunzători aleatorii din zona tribală pakistaneză, de la limita 
Afghanistanului. Era ca și cum l-ar fi umilit pe el însuși. Din 
anul 2000, crease o fundaţie umanitară, Ummah Tameer-e- 
Wau, destinată în principal să ușureze traiul mizer din 
Afghanistan. In realitate, acest ONG încerca să procure pentru 
Al-Qaida mijloace non-convenţionale pentru a extinde Jihadul 
contra cruciaților și evreilor, Statele Unite fiind natural 
inamicul numărul unu. 

Ocupaţia Afghanistanului pusese capăt activităţii ONG-ului 
lui Sultan Hafiz Mahmud și, după ce încasase șocul înfrângerii, 
concepuse marele lui proiect, cel care va arăta într-o manieră 
răsunătoare că Al-Qaida era la fel de puternică. 

Un proiect cu bătaie lungă, după care cel din 11 septembrie 
nu era decât o acțiune modestă. Luându-și energia din lectura 
propriilor lui scrieri, voia într-un oarecare fel să stăpânească 
forța acestor djinni pe care îi regăsim pretutindeni în cultura 
arabă, ca să facă lumea musulmană stăpâna lumii. El nu 
ajunsese încă acolo, dar, prin forța tenacităţii și graţie 
ajutorului mai multor prieteni de-ai lui care gândeau la fel ca 
el, începuse să-și ţină promisiunea făcută lui Ossama Bin 
Laden. 

La plecare, gândind la rece, proiectul lui părea imposibil de 
realizat, dar deopotrivă putea muta munţii din loc. Sultan 


8 


Hafiz Mahmud se pusese pe treabă cu o răbdare de furnică și 
în cel mai mare secret. 

l-au trebuit luni întregi înainte să ajungă la un prim rezultat 
care nu era deloc spectaculos. Totuși, bomba era amorsată și 
el reperase câţiva simpatizanți plasați în posturi strategice 
care gândeau ca el și ascultau de aceleași motivații. Acest 
proiect nu era o ocazie să câștige bani și inginerul pakistanez 
îi îndepărtase din proiect pe toţi cei care au avut tendinţa să 
ceară bani: cei care se lăsau cumpăraţi puteau întotdeauna 
să cedeze unei supralicitări. 

Nu-i mai rămăseseră decât cei puri care, ca și el, urmăreau 
un ideal. 

In drumul lui, fusese chiar obligat să stranguleze cu 
propriile-i mâini un om care ameninţa să-i dezvăluie secretul 
autorităților pakistaneze, dacă Sultan Hafiz Mahmud nu îi dă 
un milion de rupii. Acesta din urmă îi dăduse întâlnire într-o 
zonă pustie din Mangalia Hills, la nord de Islamabad. Se 
dusese cu doi prieteni de încredere și, în timp ce trădătorul 
era ţinut de aceștia, el îl strangulase rugându-se lui 
Dumnezeu. 

Se scurseseră mai mult de doi ani de la angajamentul lui: 
Sultan Hafiz Mahmud menținea un contact neregulat cu 
Ossama Bin Laden, dar refuzase mai multe invitaţii ale 
Șeicului de a-l vizita într-una din ascunzătorile lui din 
Waziristan. Nu voia să-și piardă prestigiul, convins că șeful Al- 
Qaida trecuse la pierderi și promisiunea lui, născută probabil 
din lirismul religios curent în această regiune a lumii. Fără 
îndoială că acesta n-avea în ochii lui nicio importanţă, Sultan 
Hafiz Mahmud fiind de altminteri unul din cei mai vechi 
credincioși. Dacă se angajase la o treabă imposibilă și nu 
putuse să o îndeplinească, asta nu era un păcat. Doar un 
exces de exaltare. 

Autoritățile pakistaneze nu se ocupau de Sultan Hafiz 
Mahmud. In urma unor descoperiri compromiţătoare în 
localurile ONG-ului lui din Kabul, americanii, considerându-l ca 
un susținător al lui Bin Laden, ceruseră să-l interogheze, dar 
autorităţile pakistaneze rămaseră surde la cererea acestora. 


9 


Sultan Hafiz Mahmud știa prea multe lucruri despre 
programul nuclear militar secret din Pakistan. De aceea, din 
anul 2002 îi fusese interzis să plece în străinătate, din cauza 
unor ameninţări care îl plasaseră în atenţia serviciilor 
israeliene și americane. Totuși, în interiorul Pakistanului se 
bucura de o mare libertate. Chiar dacă era înconjurat, la 
Islamabad, de o protecţie discretă, agenţii ISI (Serviciile de 
informaţii pakistaneze - Interservices Intelligence) nu puteau 
să-l urmeze pretutindeni, în numeroasele plimbări prin munţi, 
în zonele tribale pakistaneze. Ceea ce-i permitea inginerului 
nuclear să facă multe călătorii foarte utile... La Islamabad, îi 
inducea în eroare multiplicând aventurile cu femei... Nimeni 
nu putea bănui adevărata lui ocupaţie. 

În sfârșit, într-o zi, putuse să trimită un mesager de 
încredere la Șeic, fixându-i o întâlnire într-un sat izolat din 
Belucistanul de nord, Ziarat, foarte aproape de frontiera 
afgană, acolo unde triburile locale combătuseră dintotdeauna 
puterea centrală pakistaneză. De aceea, pentru această 
călătorie, își luase măsuri de precauţie extraordinare, ca să 
fie sigur că nu fusese urmărit de agenţi ISI. 

Aceștia debarcaseră în regiunea Dahra, satul unde, de sute 
de ani, belucistanezii fabricau arme artizanale. Apoi Sultan 
Hafiz Mahmud putuse să ajungă, prin diferite mijloace, pe jos, 
pe catâr și într-un 4x4, la locul de întâlnire. 

Ajunsese în mod voit cu câteva ore înaintea $Șeicului, 
profitând ca să-și trimită oamenii să inspecteze împrejurimile, 
ca să se asigure că nu fusese urmărit. Din fericire, în această 
zonă pierdută, în afara avioanelor telecomandate americane 
Predator, nu era nicio supraveghere. Ossama Bin Laden se ivi 
de pe o potecă de capre, pe un cal, escortat de vreo cincizeci 
de bărbaţi, garda lui personală, în ţinută afgană. De ani 
întregi nu folosea niciun mijloc electronic de transmisie, 
recurgând doar la mesageri de încredere. 

După ce-l îmbrăţișase de trei ori pe Sultan Hafiz Mahmud, 
prima lui întrebare a fost: 

— De ce mi-ai dat întâlnire aici? 

— Șeicule, voiam să vă arăt ceva, răspunse pe un ton 


10 


misterios inginerul pakistanez. 

In timp ce oamenii lui luau poziţie de supraveghere a 
accesului în sat, Ossama Bin Laden îl urmă pe ghidul lui. Il 
însoțeau Ayman Al-Zawahiri, mâna lui dreaptă și medicul lui 
personal, un bărbat tânăr, bine făcut, îmbrăcat în djellaba 
albă, cu privirea arzătoare, Yassin Abdul Rahman, unul din fiii 
șeicului orb, Omar Abdul Rahman, închis pe viață în Statele 
Unite pentru primul atentat asupra World Trade Center din 
1993, și Noor, taleb-ul cineast. Restul oamenilor lui, înarmaţi 
cu puști cu lunetă, RPG-uri și trei SAM 16 cumpărate pe aur 
(proiectile sol-aer destinate să neutralizeze eventualele 
elicoptere), erau împrăștiați pe o rază de un kilometru. 

Pentru Sultan Hafiz Mahmud era cea mai frumoasă zi din 
viața sa! Vocea îi tremura de emoție atunci când a început 
vizita condusă într-un mic atelier instalat într-o casă din piatră 
de la marginea satului, care servise înainte drept depozit unui 
negustor de fier vechi care străbătea muntele în căutarea de 
carcase de vehicule militare reutilizabile. 

Ossama Bin Laden nu era un tehnician, de aceea Sultan 
Hafiz Mahmud se rezumase la explicaţii foarte simple. Evident 
că nu era nimic spectacular, dar la flama din privirea Șeicului, 
inginerul nuclear simţise că îl credea. La sfârșitul vizitei, 
Ossama Bin Laden întrebase simplu: 

— Asta va merge? 

— Inch'Allah, va merge! promise Sultan Hafiz Mahmud. Tu 
trebuie să-mi spui unde vrei să lovească. 

Ossama Bin Laden, Ayman Al-Zawahiri, Yassin Abdul 
Rahman și el, se ghemuiseră aproape de cai, în jurul unei tăvi 
cu ceai, și discutaseră îndelung. De data asta, Noor fusese 
ținut la distanță. Era vorba de detalii operaţionale pe care 
nimeni nu trebuia să le cunoască. 

Dacă ceea ce-i arătase Sultan Hafiz Mahmud lui Ossama 
Bin Laden era inima acestui proiect, erau și alte aspecte 
aproape la fel de importante, o logistică complicată care 
trebuia să rămână complet secretă și să funcționeze ca un 
mecanism de ceasornic. 

Aceasta privea și banii. Mai multe milioane de dolari. 


Il 


Recrutarea de oameni de încredere, o organizaţie care să se 
extindă în mai multe ţări. Ayman Al-Zawahiri fusese cel mai 
entuziasmat. El vedea acolo, în sfârșit, un proiect pe măsura 
lui. El fusese cel care organizase minuţios atentatele din 11 
septembrie 2001 și, de atunci, îi rămăsese apetitul pentru 
acțiune. Această operaţiune, prin complexitatea și obiectivele 
ei, îl fermeca. Avea puterea să facă dovada că în ciuda unor 
înfrângeri, Al-Qaida era la fel de pregătită să organizeze o 
acțiune care va face să tremure lumea. 

Timp de ore întregi, golind ceainice după ceainice, 
întorseseră pe toate feţele aspectele acestui proiect 
îndrăzneţ, scoțând la lumină lacunele și găsind soluţii. Ayman 
Al-Zawahiri jurase că într-un an totul va fi gata. 

Noaptea se lăsa atunci când aceștia își terminară discuţiile, 
dând un nume acestui proiect: „Aurora Neagră”... născut din 
spiritul poetic al lui Sultan Hafiz Mahmud. 

Nu trebuiau să se mai întâlnească decât o singură dată, 
atunci când partea încredințată lui Ayman Al-Zawahiri va fi 
pusă la punct. Ceea ce îi dădea timp berechet lui Sultan Hafiz 
Mahmud să-și termine partea lui de operaţiune. 

S-au strâns covoarele, s-au adunat plăcintele și s-a golit 
ceea ce mai rămăsese din ceainice, și Ossama Bin Laden 
plecă cu oamenii lui. 

Nu fusese prevăzut că Sultan Hafiz Mahmud să-l 
reîntâlnească înainte de îndeplinirea proiectului lui: totul 
fusese hotărât. Va aștepta vestea bună undeva în munți. 
Chiar în străfundul acestei regiuni pustii, veștile călătoreau 
repede, graţie caravanelor, ciobanilor, a tuturor celor care se 
deplasau: contrabandiști, negustori sau simpli ţărani. 

La despărțire, Ossama Bin Laden fusese deosebit de 
călduros și cuvintele pe care le pronunţase îi merseseră drept 
la inimă lui Sultan Hafiz Mahmud. 

— Frate, dacă proiectul tău reușește, vei avea dreptul la 
recunoştinţa întregii umma (lumi musulmane) și istoria va 
reţine numele tău ca pe cel al unui mare combatant al lui 
Dumnezeu. 

Sultan Hafiz Mahmud privise micuța coloană a lui Ossama 


-D 


Bin Laden dispărând în spatele unei culmi. Nu-l întrebase 
niciodată unde se ascundea. Nu poţi să divulgi niciodată o 
informaţie pe care n-o cunoşti, și el era la fel de neîncrezător 
în ISI ca și în americani, de acum foarte prezenţi în această 
regiune. 

Vârful statului pakistanez, președintele Pervez Musharraf, 
juca un joc dublu. Pe de o parte îi proteja pe islamiști, dar pe 
cealaltă, pentru a conserva ajutorul financiar american, era 
câteodată obligat să le livreze câțiva membri din reţeaua Al- 
Qaida, deja capturați și care lâncezeau în temniţele ISI. 
Bineînţeles că toată lumea știa asta, dar era admis. 

Până acum, nu dăduse decât peștișori. Putea să fie 
determinat, în circumstanţe grave, să meargă mai departe. In 
consecinţă, absolut nimic nu trebuia să conducă la Șeic. 


x 
x x 


Timp de mai bine de un an Sultan Hafiz Mahmud 
tremurase. Și, miracol, piesele puzzle-ului lui secret se 
potriviseră perfect unele în altele. Rolul fiecăruia fusese 
definit cu precizie. 

Ziua binecuvântată, marcând sfârșitul pregătirilor, sosise, 
în sfârșit, acum cincisprezece zile. Din prudenţă, Șeicul nu se 
deplasase, lăsându-le lui Ayman Al-Zawahiri și lui Sultan Hafiz 
Mahmud grija de a face sinteza acţiunilor lor respective. 

Nu mai rămânea decât să treacă la acţiune. 

Totul avea să înceapă în zori. lată de ce Sultan Hafiz 
Mahmud nu se interesa decât destul de puţin de demolarea 
vaporului care, totuși, fără să știe, avea locul lui în proiect. De 
îndată ce luase avionul spre Islamabad, cu o seară înainte, nu 
se mai gândise decât la momentul în care avea să facă în 
sfârșit joncţiunea cu grupul plecat din Ziarat și să le dea 
binecuvântarea pentru ultima parte a unei călătorii din care 
niciunul nu avea să se mai întoarcă. Ce conta: numele lor nu 
va fi niciodată uitat și vor avea binecuvântarea tuturor 
adevărațţilor credincioși până la sfârșitul vremurilor. Allah îi va 
primi în Sfânta Lui Gardă. 


da 


Ei părăsiseră foarte devreme Ziaratul, baza secretă unde li 
se dezvăluiseră planurile. Dacă Sultan Hafiz Mahmud alesese 
Belucistanul pentru a-și dezvălui proiectul, este pentru că 
această regiune, care reprezenta aproape 40 la sută din 
teritoriul pakistanez, nu număra decât cinci milioane de 
locuitori, pentru o ţară care avea o sută patruzeci! 
Inospitalieră, populaţia, grupată în triburi, vorbind doar limba 
urdu, limba naţională, mereu răsculată contra puterii 
centrale, brăzdată de nenumărate drumuri ducând în 
Afghanistan sau în Iran, era locul ideal. Chiar comandourile și 
elicopterele americane nu riscau să se avânte pe acolo. Și, 
pentru câţiva bani, belucistanezii, contrabandiști și rebeli din 
naștere, erau gata să ajute pe oricine. 

— Deci, când îți aduci nava? întrebă cu insistenţă 
responsabilul șantierului. 

Plaja din Gaddani era divizată în sectoare în care fiecare 
patron era responsabil de trei sau patru vapoare. Sultan Hafiz 
Mahmud aflase numele acestuia de la unul din prietenii lui din 
Karaci, specialist în metale neferoase. 

— Nu știu încă, eludă el. Dă-mi numărul tău de mobil și te 
voi anunţa cu câteva zile înainte. 

— Bine. Ce tonaj are? 

— Douăzeci de mii de tone. 

Belucistanul se strâmbă. 

— Nu e foarte mare... 

Sultan Hafiz Mahmud îi aruncă o privire disprețuitoare. 

— Dacă nu o vrei... Merg puţin mai încolo. 

Belucistanezul se calmă imediat. 

— Ba da. Ba da, voi face treaba. Dar nu trebuie să ceri un 
pret foarte mare. 

— Vom vedea la momentul potrivit. Te voi anunţa cu cinci 
zile înainte. 

— E puţin. Sunt multe nave în acest moment. O vom 
ancora. 

— Nu, zise sec Sultan Hafiz Mahmud. Vreau să fie luată de 
îndată ce ajunge aici. 

— OK, OK, Sahib, consimţi într-un final comerciantul de fier 


14 


vechi. 

Sultan Hafiz Mahmud îi întinse mâna, apoi îl îmbrăţișă de 
trei ori, cum era obiceiul la pakistanezi. 

— Ne vom revedea peste câteva săptămâni, /nch'A/lah. 

Ca o coloană de furnici, muncitorii belucistanezi se 
îndreptau deja spre camioanele enorme staționate la liziera 
plajei, prăbușindu-se sub greutatea primelor hublouri, 
lemnărie și scaune de pe Naftomar. O muncă de ocnaș pentru 
o sută cincizeci de rupii pe zi (în jur de un euro și jumătate). 
Nu asigurare, nu pensie, nu îngrijiri medicale. 

Sultan Hafiz Mahmud ajunse la Land Rover-ul pe care 
prietenii lui i-l puseseră la dispoziţie la Karaci, cu un permis 
de intrare în zona militară unde se afla Gaddani. Toată coasta 
belucistană, odinioară pustie, de la Hawkas Bay la Tomby, 
aproape de frontiera iraniană, se dezvolta cu toată viteza, 
graţie nevoilor militare pakistaneze. Acum mult timp, Karaci 
fusese singurul port din ţară. De acum, marina pakistaneză 
crease un port militar la Pasni, aflat la patru sute cincizeci de 
kilometri la vest de Karaci, cu o bază de submarine. Drumul 
prăfuit care mergea de-a lungul coastei fusese înlocuit cu o 
șosea asfaltată și tot țărmul fusese declarat zonă militară 
interzisă. In curând avea să fie la fel și în Gwadar, aflat și mai 
la vest, unde Sultan Hafiz Mahmud avea întâlnire la sfârșitul 
zilei. Deocamdată nu era decât un mic port civil la o sută 
șaptezeci de kilometri la vest de Pasni, port de legătură 
pentru bărci cu pânze ce navigau între Iran, Oman sau coasta 
africană, la distanță în jur de două mii de kilometri. La 
Gwadar nu se făcea încă niciun control asupra negustorilor 
îmbarcaţi sau debarcaţi. O parte din heroina produsă în 
Afghanistan se scurgea pe aici. 

Sultan Hafiz Mahmud se opri puţin mai departe, în faţa unor 
bordeie mici care ofereau o chestie specială de băut fără 
alcool și mâncare muncitorilor de pe șantierul de pe plajă, se 
așeză pe o bancă din lemn și comandă un Pepsi. O femeie în 
vârstă se apropie imediat de el ca să-i ofere un pachetțel cu 
pudră, extras de venin de calcan din golful Gaddani presupus 
a vindeca o grămadă de boli. Pakistanezul refuză, dar se lăsă 


2 j5 


tentat de o frigăruie din creveţi uriași, specialitate din 
Gaddani. Nu mai voia să se oprească înainte de Gwadar și ar 
fi dat o avere să fie mai bătrân cu câteva ore! Adresă tăcut o 
rugăciune pentru ca totul să se petreacă cu bine. 

Odată această fază finală îndeplinită, zarurile erau aruncate 
și operaţiunea pe care o urzise de ani întregi îi ieșea complet 
de sub control. Cel pe care îl va întâlni la Gwadar, Yassin 
Abdul Rahman, va fi cel care va continua, Allah să-i vină în 
ajutor! 

Contemplă plaja imensă acoperită de pete negre, marea 
albastră presărată cu nave bătrâne așteptându-și rândul să 
fie tranșate. 

Ce calm. 

Incercă un brutal acces de euforie gândindu-se la 
extraordinara putere pe care o deţinea. Dacă totul se 
petrecea bine, se va reîntoarce a doua zi la Islamabad și nu 
se va mai mișca de acolo. Un singur lucru îi lipsea: Aisha, 
amanta lui, de care era despărțit de când nu mai putea să 
părăsească Pakistanul. Ori, din motive de nemărturisit, ea 
refuza să revină la Islamabad. Oficial, ca să nu fie arestată la 
domiciliu. 

Ea îi lipsea foarte mult și el visa, pe deasupra, la 
nenumăratele dăţi în care se golise în crupa ei de vis. Nu 
cunoscuse niciodată o amantă atât de lipsită de inhibiţii și 
care să vină întotdeauna în întâmpinarea dorințelor lui cele 
mai secrete. Ea mergea să cumpere cele mai frumoase sari 
din magazinele de lux din Islamabad și ajungea să se 
pregătească ore întregi înainte să-l întâlnească. Cu corpul uns 
cu uleiuri parfumate, machiată ca o sultană, epilată ca o fată 
abia ajunsă la pubertate, avea un corp admirabil de care se 
servea cu ușurința unei curtezane profesioniste. Doar 
imaginându-și buzele ei închizându-se în jurul sexului lui, 
Sultan Hafiz Mahmud aproape că avu o erecţie. 

El se considera un bun musulman, dar Profetul nu 
interzisese niciodată folosirea femeilor, ci din contră. 

Tulburat, privi în jurul lui, ca și cum o creatură de vis avea 
să se materializeze pe plajă, ca în povești, dar nu o văzu 


do 


decât pe bătrâna vânzătoare de băuturi magice și furnicile 
încărcate cu fiare vechi. Visase destul. După ce lăsă douăzeci 
de rupii pe tejgheaua de lemn, reluă drumul care ducea la 
șosea. Ca să evite zona militară, trebuia să se întoarcă până 
la Hub Chawki ca să ajungă la Bela, la o sută optzeci de 
kilometri spre nord, de unde va coti spre vest pe drumul care 
se strecura între Makranul central și Makranul de coastă. Un 
drum care străbătea un peisaj arid, traversând o regiune abia 
populată. Se așeză din nou la volanul Land Rover-ului 
transformat în cuptor. Erau aproape patruzeci de grade 
Celsius. Cu toate geamurile deschise reluă drumul spre 
Karaci. După câţiva kilometri, chiar înainte să ajungă la 
Ghulam Wadera și să iasă din șoseaua de coastă, remarcă o 
mașină ce ieșea de pe unul din șantiere pentru a lua aceeași 
direcţie ca și el. La început nu-i dădu atenţie, dar 
neîncrederea lui i se deșteptă atunci când coti și ea în direcţia 
Hub Chawki. 

Ca să aibă inima împăcată, ajuns la Hub Chawki o luă la 
dreapta, ca și cum s-ar fi întors la Karaci, apoi se opri după un 
kilometru la o staţie de benzină. Mașina maro, marcă 
japoneză, trecu prin faţa lui și el putu să vadă doi bărbaţi la 
bord. Cu plinul făcut, făcu stânga-mprejur luând-o din nou 
spre nord. După un sfert de oră, văzu ivindu-se în oglinda 
retrovizoare mașina maro, care depășea un camion făcând 
semne lungi cu farurile. 

Pulsul lui Sultan Hafiz Mahmud se acceleră brusc. Părăsind 
locuinţa lui din cartierul F8 din Islamabad, n-avusese impresia 
că e urmărit. La Karaci nici atât. Totuși, cei doi bărbaţi din 
mașina maro nu puteau să fie decât agenţi ISI, care îl 
supravegheau ca să dea socoteală guvernului pakistanez. Şi 
nu interveneau atâta timp cât nu încerca să părăsească ţara. 

Îi subestimase pe cei de la ISI. 

li confiscaseră pașaportul, dar pentru a merge la Belucistan 
nu avea nevoie de el. Işi spuse cu amărăciune că într-o bună 
zi îi vor da dreptate și, ca ghidul lui spiritual, doctorul Abdul 
Qadeer Khan („Tatăl” bombei atomice pakistaneze, Pakistanul 
fiind o putere nucleară din 1998), îl vor acoperi discret de 


onoare. Va rămâne alături de toți cei care contau în Pakistan. 
Știa ce se ascunde în inima lor: o ură profundă pentru 
„aliatul” american și un respect fără măsură pentru Șeic, 
Ossama Bin Laden, Spada Islamului. Toate declaraţiile 
oficiale, cu mâna pe inimă, în favoarea Americii, nu erau 
decât piese destinate să recolteze câțiva bani, arme F-16 sau 
transferuri de tehnologie. 

Pakistanul va fi întotdeauna de partea Islamului. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Mașina maro rula 
la o distanţă considerabilă de el, cu aceeași viteză. Pentru 
moment, prezenţa lor nu-l neliniștea. Poate că nu-l vor urmari 
decât până la Gwadar. leșea din discuţie să meargă acolo la 
întâlnire cu cei doi agenţi pe urmele lui. li era interzis să pună 
în pericol operaţiunea „Aurora Neagră” printr-o indiscreție... 
Conducând, luă telefonul Thuraya (telefon prin satelit) pus pe 
scaunul pasagerului și formă unicul număr avut în memorie. 

In această regiune, era singurul mijloc de comunicare. 
Evident, americanii ascultau tot și puteau localiza apelurile, 
dar în cazul lui, nu era grav. 

O voce se auzi din aparat, cu un ușor zgomot de fond. 

— Aiwa? (Da?) 

— Yassin? 

— Aiwa. 

Egiptean, interlocutorul lui vorbea mai bine araba decât 
urdu sau patchou. Un bărbat tânăr, care nu se gândea decât 
să ducă jihadul până la limita lui extremă: moartea. O moarte 
acceptată cu veselie și chiar aleasă. 

— Eu sunt, zise Sultan Hafiz Mahmud, care nu voia să-și 
dea numele pe Thuraya. Aţi plecat la ora stabilită? 

— Aiwa, confirmă Yassin Abdul Rahman. 

— Totul e în regulă? 

— Aiwa. 

— Prietenii noștri sunt acolo? 

— Aiwa. 

Nu era expansiv, neavând nici el încredere în Thuraya. 

— Unde sunteţi? 

— Vom ajunge la Kalat. Nu mergem foarte repede, 


jo 


deoarece drumul e foarte rău. 

De la Ziarat la Kalat, drumul era de fapt înspăimântător, 
traversând un lanț muntos pustiu. Apoi, de la Kalat până la 
Bela, era RCD highway, mult mai bună. 

La Bela, cei care erau plecaţi din Ziarat luau ca și el drumul 
ce șerpuia printre cei doi Makran, folosit mai ales de 
microbuze și de camioanele care mergeau în Afghanistan. 

Sultan Hafiz Mahmud prevăzuse că va aștepta la Gwadar 
până la sfârșitul zilei, asta nefiind o problemă majoră. 

— Curaj, lansă el în Thuraya, și eu sunt pe drum. Pe 
deseară. /nch'Allah. 

Tăie comunicarea și lăsă Thuraya pe scaunul pasagerului. 
Şoferii ajungeau mai greu la Gwadar, dar totul părea pornit 
bine. Cea mai periculoasă era traversarea Kalatului, unde 
trupele de la Corpul de Frontieră erau zeloase, extorcând 
șoferii de camioane și arestând câţiva pești mici din Al-Qaida, 
pentru ca guvernul pakistanez să poată să-i scoată din 
rezervele lui de „teroriști” de fiecare dată când trebuia să-i 
satisfacă pe americani. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Mașina maro era 
tot acolo. Sultan Hafiz Mahmud avu timp de câteva secunde o 
idee nebunească: să se oprească și să meargă la agenţii ISI 
să le ceară, în numele Islamului, să facă stânga-mprejur. Dar 
dacă dădea peste necredincioși, n-ar fi făcut decât să le 
ascută neîncrederea... încetini: un enorm camion Bedford 
vopsit într-un verde ţipător, cu acoperișul încărcat cu vreo 
douăzeci de pasageri agăţându-se de bine, de rău de baloțţii 
lor, ţinea mijlocul drumului, ridicând în spate un nor de praf 
acru. Era atât de mult aplecat spre dreapta, că Sultan Hafiz 
Mahmud se întrebă dacă nu se va răsturna în șanț! 

Reuși să-l depășească cu claxoane furioase, insultându-l pe 
șofer în treacăt. Cinci persoane se înghesuiau în cabina ale 
cărei portiere din tablă fuseseră înlocuite cu uși din lemn 
sculptate intens cu desene multicolore. Șoferii de camioane 
pakistanezi erau eleganţi, camioanele lor - singurul lor bun - 
decorate ca pomii de Crăciun. 

Cu două roţi pe acostament, Sultan Hafiz Mahmud reuși în 


jo — 


sfârșit să revină, atingând botul camionului al cărui șofer nici 
nu clipi. Timp de câteva secunde crezu că scăpase de 
urmaăritori. Din păcate aceștia făcură aceeași manevră și se 
iviră din nou în faţa botului camionului Bedford. Sultan Hafiz 
Mahmud strânse din minţi și invocă cerul în termeni murdari. 
Nu putea să ajungă la Gwadar târându-i după el pe cei doi 
funcţionari încăpăţânaţi. 

Cu riscul de a arunca în neant trei ani de eforturi. 

Acest grăunte de nisip trebuia îndepărtat. 

Doar că, venind cu avionul de la Islamabad la Karaci, nu era 
înarmat și nici nu se gândise să ceară o armă celor care îi 
dăduseră Land Rover-ul. Desigur, în Belucistan nu era foarte 
dificil sa-și procure o armă, un Kalașnikov fiindu-i la fel de 
indispensabil ca o periuţă de dinţi, dar nu avea niciun contact 
în regiunea pe care o traversa și, nefiind belucistanez, ar fi 
trezit curiozitatea localnicilor dacă ar fi vrut să-și procure o 
armă. 

Nu-i rămânea decât o soluţie: să-i elimine definitiv pe cei 
doi agenţi ISI înainte ca aceștia să afle ce anume venise el să 
facă în acest colț pierdut de lume. Din nou îl invadă un val de 
mândrie gândindu-se la convoiul care cobora în acest 
moment spre Gwadar, ce avea în frunte un adevărat 
combatant al jihadului, care urma să poarte războiul contra 
inamicilor lor, cruciații și evreii. Lacrimi de emoție îi tulburară 
vederea. 

Dacă ar fi avut forţa fizică, i-ar fi sugrumat cu propriile-i 
mâini pe cei doi urmăritori. A omori în numele lui Dumnezeu 
nu era un păcat, ci o acţiune sacră. 

Atâţia oameni, infideli și combatanți ai lui Allah, vor muri în 
curând, încât cele două morți nu vor reprezenta decât o 
picătură minusculă într-un ocean de sânge. 


Capitolul Il 


Yassin Abdul Rahman, înghesuit între șoferul camionului 
Mercedes multicolor și un tânăr belucistanez cu turban alb și 


220 


ținută de camuflaj, chamiz-charouar, cu pieptul acoperit cu 
cartușiere și cu o pușcă veche Lee-Enfield pusă vertical între 
genunchi, privea fix drumul. De la plecarea din Ziarat, nu 
schimbase niciun cuvânt cu oamenii lui care nu vorbeau 
decât un dialect belucistan, amestecat cu urdu, o persană 
iraniană și patchou. In capul convoiului rula un Land Rover 
plin ochi cu combatanți ai Nawarului (Șefului de trib) Jamil Al 
Bughti, șeful uneia din cele trei mari triburi din Belucistan. 

Acesta din urmă, așa cum se cuvenea, se afla în acest prim 
vehicul, pentru cazul în care ar fi întâlnit membri ai triburilor, 
animați de intenţii rele. Pe deasupra, douăzeci de războinici 
cu armamentul amestecat - neposedând încă Kalașnikovuri - 
dar reputaţia de Nawar, războinici ai șefului de trib Bughti, le 
asigura o protecție eficace. Atletic, surâzător, vesel, foarte 
frumos cu mustata lui de mușchetar și părul dat pe spate, 
Jamil Al Bughti nu purta turbanul tradițional, mulţumindu-se 
cu o cămașă albă cu mâneci lungi, asortată cu o vestă verde 
și un charouar de un alb orbitor. Yassin Abdul Rahman se 
căsătorise cu o infidelă, o suedeză, fără ca măcar aceasta să 
se convertească la Islam, și respecta puţin principiile 
religioase. Bea, fuma și îi privea cu un aer ironic pe talibani și 
principiile lor riguroase. De altminteri, în Belucistan femeile 
nici măcar nu-și ascundeau fața. Se ferise să-i divulge șefului 
de trib natura mărfurilor transportate în camionul Mercedes. 
Chiar dacă era războinic în suflet, ca toți cei din Belucistan, 
obișnuiți cu o viaţă dificilă în această ţară austeră unde se 
trăia încă mult din vânătoare, nu era un islamist radical. Ca 
toți cei din Belucistan, odată cuvântul dat, se lăsa omorât 
pentru a și-l respecta. Contra sumei modice de douăzeci de 
mii de dolari plătiţi în avans, el acceptase să însoţească două 
camioane ce se presupunea că ar conţine arme și heroină 
rafinată, încărcătură obișnuită în regiune. 

Mercedes-ul în care se afla Yassin Abdul Rahman fiind 
ermetic acoperit cu prelată și păzit douăzeci și patru de ore 
din douăzeci și patru, era imposibil de ghicit ce încărcătură 
avea. Cât despre vehiculul care îl urma, un camion Kamaz, 
acesta transporta vreo douăzeci de bărbaţi, înghesuiți pe 


bănci din lemn, buimaci de oboseală. Oficial erau emigranţi 
ce căutau să ajungă într-o ţară mai primitoare. Nu vorbeau 
nici baloutche, nici pachtou și nu comunicau cu războinicii din 
escortă. Nici măcar între ei nu vorbeau. Aproximativ jumătate 
din ei erau sosiți din Afghanistan cu Yassin Abdul Rahman. 
Erau arabi, apropiaţi de Al-Qaida, veniţi din lordania, din 
Arabia Saudită sau din Irak. Câţiva fuseseră antrenați la 
Bagdad să conducă mașini încărcate cu exploziv care se 
aruncau în fiecare zi asupra comisariatelor sau clădirilor 
oficiale, sau mai plecau în căutarea unui convoi american 
pentru a exploda în el, în urma unei căutări care dura 
câteodată ore întregi. Sufletul lor era foarte călit, ei nu se 
temeau de moarte, ci, din contră, o chemau prin toate 
legămintele lor, numai ca ea să servească intențiilor lui Allah, 
Atotputernicul și Milostivul. 

Atunci când nu dormeau, se rugau ca niște mori de 
rugăciune stricate, cu creierul gol. Șeicul le spusese să se 
supună lui Yassin Abdul Rahman și ei se supuneau orbește 
ordinelor lui. 

Al doilea grup sosea din Pakistan, condus de un fost zidar 
de douăzeci și opt de ani, Gul Hasan, membru al grupului 
extremist pakistanez  Lashkar-e-/hangvi, specializat în 
atacurile moscheilor șiite. Unii dintre ei luptaseră în Kaşmir și 
în Afghanistan pentru eliberarea musulmanilor de 
necredincioși. O operațiune suicidară era considerată pentru 
ei ca un „bilet pentru paradis”. 

Grupul lor fiind parțial finanțat de Al-Qaida, ei nu au avut 
dificultăți la recrutare, cu atât mai mult cu cât mulți dintre ei 
erau căutați de autorități pentru că participaseră la un atentat 
contra preşedintelui pakistanez Pervez Musharraf. Aceştia nu 
știau unde mergeau și ce li se cerea, dar se supuneau. 
Nevorbind decât urdu și de abia câteva cuvinte în arabă, ei se 
închideau într-o tăcere aspră. 

In spatele camionului lor, un al doilea Range Rover încheia 
coloana, echipat cu o mitralieră de 14,5 mm, recuperată de 
pe un T-72 sovietic cu câţiva ani în urmă. Nu avea decât patru 
cutii de muniţie, de aceea Nawar-ul recomandase să nu se 


Z9 


folosească de ea decât cu zgârcenie. 

Yassin Abdul Rahman își aruncă privirea pe un Rolex fals și 
tresări. Pierdut în gânduri, lăsase să treacă o oră de la a treia 
rugăciune Asr. Desigur că jihadul permitea derogatții, dar 
lupta nu începuse încă. Se întoarse spre șoferul belucistanez 
și lansă: 

— Oprește! Este ora Asr. 

Docil, șoferul apăsă lung pe claxon și făcu semne cu 
farurile. Range Rover-ul din capul coloanei încetini. Yassin 
Abdul Rahman căută din priviri un loc pentru a se opri. 
Drumul o lua printre două ziduri de makran, un fel de cărbune 
negru cenușiu, cu vârfuri la aproape două mii de metri, fără 
un fir de iarbă, modelat odinioară de natură într-o ţară în care 
nu mai ploua, cu creste ascuţite ca dinţii unui dragon gigant. 
Nimeni nu trăia acolo, chiar și iepurii fugeau din această zonă 
lipsită de apă și fără viaţă. 

În sfârșit, un refugiu pietruit apăru după o curbă și Range 
Rover-ul din capul coloanei se opri, urmat de celelalte trei 
vehicule. 

Bărbaţii  săriră pe pământ, întinseră covoarele de 
rugăciune, orientându-se în direcţia Mecca. Nu era foarte 
cald, dar acest ecran negricios era înăbușitor. Nu se zărea nici 
măcar o pasăre! Yassin Abdul Rahman îngenunche pe 
covorașul de rugăciune cârpit și găurit pe care nu-l părăsea 
niciodată și se prosternă, rugându-se pentru succesul misiunii 
lui. El știa despre ce era vorba. Chiar se lăsase fotografiat 
înainte de plecare în faţa celor care-l escortau. Fotografia 
rămăsese în posesia lui Ossama Bin Laden. După succesul 
misiunii lui, ea va fi trimisă familiei sale și venerată ca o 
icoană... Proba participarea lui la cea mai spectaculoasă 
operaţiune lansată de Al-Qaida de la crearea ei. 

O operaţiune care-i va face să tremure de groază pe 
inamicii lor și care va umple de bucurie inimile milioanelor de 
credincioși. Chiar și trădătorul Pervez Musharraf va fi obligat 
să se bucure, aceasta constituind preţul pe care va trebui să-l 
plătească. 

Odată rugăciunea terminată, toţi se ridicară. Unii 


03 


începuseră să mănânce pepene verde sau să bea apă 
ronţăind orez. Rulau deja de patru ore. Războinicii Nawarului, 
ghemuiţi, cu puștile strânse între genunchi, impasibili sub 
turbanele lor, păreau niște statui... Șeful lor, Jamil Al Bughti, 
se apropie de Yassin Abdul Rahman. 

— Mai avem încă mult de mers, anunţă el. Nu trebuie să 
pierdem vremea. 

Şoferii verificară pneurile și convoiul o porni din nou la 
drum. Era imposibil să meargă cu mai mult de șaizeci de 
kilometri la oră pe drumul prăfuit și plin de gropi. Din când în 
când se încrucișau cu câte un camion cu frontonul vopsit 
țipător, arcurile sale strivindu-se de prea mare greutate, sau 
cu câte un autobuz din care jumătate din pasageri erau 
înghesuiți pe acoperiș cu bagajele lor. Sau cu vreo caravană 
liniștită de cămile ce înainta pe marginea drumului. In satele 
rare traversate, câţiva  belucistanezi, ghemuiţi, păreau 
încremeniţi pentru eternitate. Peisajul era de o monotonie 
sinistră, cu crestele lui ascuţite și negricioase și lipsa lui de 
vegetaţie... 

Yassin Abdul Rahman desfăcu o hartă pe genunchi: nu vor 
ajunge înainte de ora nouă seara la Gwadar. 


* 
XX 


Sultan Hafiz Mahmud traversa localitatea Turbat și se 
îndrepta acum spre sud. Oboseala făcea să-i zboare volanul 
între mâinile umede de sudoare. Mai avea ceva mai mult de o 
sută cincizeci de kilometri până la Gwadar. Avea de ales între 
două itinerare. Drumul normal până la Suntzar, o acoperire 
mai bună, sau o scurtătură pe care trebuia să o ia la Piri Chat, 
un drum care cobora drept spre sud, dar care era foarte 
prost. Spatele îl făcea să sufere. Conducea ca un robot, cu 
urmăritorii tot în spatele lui. Și ei ar fi trebuit să-și facă plinul 
la combustibil înainte să apară din nou pe urmele lui. 

De câtăva vreme îl obseda o întrebare: acești agenţi ISI 
oare aveau și ei Thuraya? 

Dacă așa stăteau lucrurile, era aproape prea târziu să-i 


DA 


elimine. Puteau să ceară ajutor la Gwadar unde ISI dispunea 
cu siguranţă de o antenă. Și operaţiunea „Aurora Neagră” era 
în pericol. Convoiul lui Yassin Abdul Rahman ajungea după el, 
pe același drum, și urmăritorilor lui nu le va fi greu să-l 
repereze. Până acum ei nu știau nimic despre intenţiile lui, 
urmărindu-l automat. Dar de îndată ce vor zări cele două 
Range Rover și cele două camioane, vor raporta descoperirea 
lor celor de la centru, dacă dispuneau de un mijloc de 
comunicaţie. Și asta ar fi catastrofal. 

Atunci ar fi fost imposibil să continue a doua parte a 
călătoriei, prevăzută pe mare. Relevau astfel înmatricularea 
vaporului și interogând escorta belucistaneză, vor afla punctul 
de plecare al caravanei. 

In plus, de la baza maritimă din Plasni, marina pakistaneză 
putea ușor să inspecteze o navă cu pânze ce se târa cu opt 
noduri la oră. Bucuria de a-l întâlni în curând pe Yassin Abdul 
Rahman era umbrită de prezența obsedantă a celor doi agenţi 
din spatele lui. Ziua începea să scadă și Sultan Hafiz Mahmud 
nu găsise încă o soluţie pentru a scăpa de urmăritori. 

Și dacă aveau și Thuraya, era deja prea târziu, își repeta 
inginerul, turbând de furie că nu avea la el o armă... Și-ar fi 
pus mașina de-a latul drumului și i-ar fi doborât pe cei doi 
care-l deranjau. 

Deodată, după un viraj, zări marea în depărtare și inima 
începu să-i bată mai repede. Mai era lumină încă în jur de 
două ore. Conducând, începu să construiască un plan. 


* 
XX 


Uthai Amirali și Hussein Aqqani, cei doi agenţi ISI, 
nemaiputând de oboseală, așteptându-se în fiecare clipă la 
ceea ce vehiculul lor înzestrat cu antenă de către ISI la 
Karachi să-și dea suflarea de pe urmă. Bineînţeles că colegii 
lor le dăduseră mașina cea mai coaptă din parcul auto! Ei nu 
se gândeau că vor ajunge prea departe cu ea. Bărbatul pe 
care-l urmăreau, Sultan Hafiz Mahmud, nu avea decât o mică 
geantă de voiaj și nu avea mare lucru de făcut în Belucistan. 


25 — 


Atunci când îl văzuseră oprind la șantierul naval din Gaddani, 
crezuseră că e la capătul unei călătorii. Pakistanezul venise 
acolo cu siguranță ca să încheie o afacere. 

Surpriza lor fusese imensă văzându-l plecând din nou spre 
Bela și apoi spre vest. 

Unde naiba putea să meargă? 

Aveau la ei bani doar cât să plătească benzina și nicio 
haina de schimb. Și niciun mijloc de comunicare. Nu se dădea 
Thuraya decât pentru afaceri serioase și agenţilor mai mari în 
grad ca ei. Era pentru prima oară când se deplasaseră atât de 
departe în Belucistan. 

— La Gwadar, avansă Uthai Amirali, vom putea telefona și 
să facem o dare de seamă. 

Hussein Aqqani, care murea de sete, bombăni: 

— Vom putea și să bem și să mâncăm! De ce nu-l depășim 
ca să-l arestăm? Are nevoie de permis special ca să vină aici. 

Înspăimântat, Uthai Amirali protestă. 

— Este un om important... Nu putem face așa ceva. Ne va 
conduce undeva. 

— Crezi că n-a văzut că-l urmărim? i-o întoarse partenerul 
lui. Probabil că e suspicios. 

— Cu siguranţă că a venit aici pentru o întâlnire, remarcă 
judicios Uthai Amirali. 

Deja și întrevedea posibilitatea unei prime, dacă se 
întorcea cu ceva interesant la Karachi. În faţa lor, Land Rover- 
ul cobora valvârtej spre marea care bara orizontul la sud. 
Ultimele masive ale sinistrului Makran lăsau loc unui peisaj 
puţin mai verde. Vor ajunge în curând la Gwadar. 


* 
x x 


O baracă mică din lemn, pe marginea drumului, oferea 
băuturi reci, plăcinte, butelii de combustibil sau gas-oil. Chiar 
dacă nu era decât la câţiva kilometri de Gwadar, ai fi crezut 
că te afli în plin deșert. Sultan Hafiz Mahmud privi drumul 
care o lua printre cele două masive muntoase. Intr-o oră se 
făcea noapte și deja munţii luminaţi de apusul de soare luau 


06 


tente magnifice, aproape feerice. 

Așezat pe o bancă, cu gâtlejul uscat, își bău Pepsi-ul dintr-o 
înghițitură. La două sute de metri distanţă, mașina care-l 
urmărea se oprise, după ce traversase Gwadar în urmărirea 
sa. Nici măcar nu fusese până la port, ca să nu dea indicaţii 
urmaăritorilor lui, oprindu-se numai ca să facă un ultim plin de 
combustibil. În timp ce umplea rezervorul, îl sunase pe Yassin 
Abdul Rahman de pe Thuraya și întrebă: 

— Unde ești, fratele meu? 

— Foarte departe! îi răspunse egipteanul. Poate la încă o 
oră de mers. Tu? 

— Eu am ajuns deja, dar vin în faţa voastră. Când drumul 
iese din munţi, e o platformă și, pe dreapta, o cabană din 
lemn. Mașina mea e oprită în faţa ei. Este un Land Rover. 
Opriţi-vă când mă veţi vedea. 

Yassin Abdul Rahman păru surprins. 

— Să ne oprim? Dar nu acolo... 

— Îţi voi explica, îi răspunse tranșant pakistanezul, înainte 
să închidă. 

Nu te întinzi la conversaţie la telefonul ascultat. Bineînțeles, 
graţie GPS-ului, îl puteau localiza, la fel și pe interlocutorul lui, 
dar dacă o anchetă avea loc, va fi prea târziu... 

Odată planul făcut o porni din nou la drum, cu cei doi 
curcani pe urmele lui, luând drumul pe care venise. 

Acum număra minutele, cu stomacul strâns, așteptându-se 
fără încetare să vadă mașini de poliţie sosind din Gwadar, 
sunate de cei doi agenţi ISI. 

Era momentul cel mai periculos. Știa că oamenii Nawar-ului 
Jamil Al Bughti nu se vor opune agenţilor statului pakistanez. 
Nu fuseseră plătiţi pentru asta. Ori el nu mai putea să dea 
înapoi. Baza de unde plecase convoiul lui Yassin Abdul 
Rahman nu mai exista, fiind distrusă de explozibil. De 
altminteri, începând cu momentul în care convoiul luase 
direcția Gwadar, nu se mai punea problema să schimbe 
modus operandi. Diferitele elemente ale operaţiunii „Aurora 
Neagră” se îmbucau unele în altele ca un puzzle. Cel mai mic 
contratimp deregla tot mecanismul. 


ED 


Foarte departe, muezinul unei moschei lansă un strigăt 
ascuţit și Sultan Hafiz Mahmud îngenunche imediat pe solul 
pietruit. Se prosternă spre vest, acolo unde se afla Mecca, 
rugându-se din tot sufletul. 

Atunci când se ridică, un zgomot de motor îl făcu să 
întoarcă privirea spre ieșirea din defileu. Mai întâi nu distinse 
cele patru vehicule, într-atât culoarea lor se confunda cu cea 
a munţilor. Odată soarele apus, muntele își reluă tenta 
negricioasă. Un camion venind dinspre Gwadar trecu prin faţa 
cabanei, prăbușit sub un munte de bagaje pe care stăteau 
atârnaţi câţiva coate-goale cu turbane. În Belucistan 
transporturile în comun erau rare. Sultan Hafiz Mahmud privi 
pentru a suta oară mașina maro, oprită la două sute de metri 
de el. Ocupanţii ei păreau deciși să nu-l slăbească. Înaintă în 
mijlocul drumului pentru ca șoferul din Range Rover din capul 
convoiului să-l zărească. De îndată ce se apropie, distinse în 
spatele parbrizului barba căruntă a Nawarului Jamil Al Bughti 
de lângă șofer. Vehiculul părăsi drumul ca să se oprească, 
acolo, urmat de două camioane, un Mercedes cu prelată dintr- 
o pânză groasă verde, cu trei bărbaţi în cabină. Aceștia nu 
purtau turban, dar aveau bărbi stufoase. Unul din cei trei 
bărbaţi era Yassin Abdul Rahman. 

Erau ei, combatanții jihadului, cei care juraseră să moară 
pentru a-i învinge pe inamicii lui Dumnezeu... Yassin Abdul 
Rahman cobori, cu barba-i neagră cenușie de praf, și veni să-l 
îmbrăţișeze pe Sultan Hafiz Mahmud, ca doi fraţi ce se 
regăseau după o foarte lungă despărțire. 

— Ce se întâmplă, frate? întrebă egipteanul. E vreo 
problemă? Nu mergem la Gwadar? 

— Ba da. Trebuie să vă îmbarcaţi în seara asta, confirmă 
pakistanezul. Dar am fost urmărit din Karachi. 

— urmărit! De către cine? 

Egipteanul pălise și privirea i se stinse. Sultan Hafiz 
Mahmud îl liniști punându-i mâna pe umăr. 

— Agenţi ISI, dar mă gândesc să rezolv problema. Urcaţi în 
mașini și nu mișcaţi. 

Nawar-ul belucistanez sări la rândul lui din mașină și merse 


— 28- 


spre Sultan Hafiz Mahmud, cu barba în faţă și trăsăturile trase 
de oboseală. Trei bărbaţi îl escortau, acoperiţi cu cartușiere 
pentru bătrânele lor arme Lee-Enfield. Unul dintre ei purta în 
tocul de pânză prins de umeri mai multe rachete de RPG7 și 
un lansator deja armat cu o rachetă. 

instantaneu, Sultan Hafiz Mahmud întrevăzu soluția 
problemei lui. 

— Ce se petrece? întrebă Jamil Al Bughti, intrigat de 
această haltă neprevăzută. 

Sultan Hafiz Mahmud întinse braţul spre mașina oprită 
puțin mai departe. 

— Concurenţi, răspunse el sobru. Cred că vor să ne cauzeze 
probleme. Vreau să-i sperii. 

Se apropie de războinicul cu RPG7 și îi ceru în patchou: 

— Dă-mi RPG7 al tău. 

Pentru țăranul frustrat obișnuit să se supună ordinelor, 
acest bărbat era sub protecția Nawarului lui, deci nu era un 
inamic. Docil, își dădu jos de pe umăr lansatorul de rachete 
armat și i-l întinse lui Sultan Hafiz Mahmud. 

Acesta se îndepărtă puţin, apoi, punând lansatorul de 
rachete pe spate, trecu arătătorul în cercul metalic care ţinea 
cuiul de securitate al rachetei antitanc. Il smulse dintr-o 
mișcare scurtă. Apoi fixă tubul pe umăr și se deplasă încet, 
pentru ca flama propulsiei să nu ardă pe nimeni. Incadră apoi 
mașina în vizorul rudimentar, aplecând puţin tubul ca să fie 
sigur că nu ratează ţinta. Aceste instrumente aveau tendinţa 
să tragă puţin mai sus. 

Jamil Al Bughti îl privea intrigat, convins că nu va trage. 

Sultan Hafiz Mahmud ajustă vizorul. Mai întâi se gândise să 
se apropie de mașină, dar risca să fie văzut de ocupanții ei și 
aceștia să fugă. Și în Gwadar era imposibil să acţioneze sub 
privirile celor de pe stradă. Apăsă cu un deget ferm pe 
detentă, afundând-o complet. Racheta plecă cu un șuier și o 
flamă roșie, lăsând o urmă luminoasă în spatele ei. In mai 
puţin de două secunde, mașina explodă într-o enormă 
explozie portocalie. Sultan Hafiz Mahmud îi dădu înapoi 
lansatorul gol războinicului belucistanez. Nawarul în interpelă 


po 


furios. 

— De ce ai făcut asta? 

— Ca să evit problemele, zise pur și simplu pakistanezul. 
Pentru tine și pentru mine. 

Scoțând un teanc de bani din buzunar, îi întinse două 
bancnote de câte o sută de dolari proprietarului RPG7 ca să 
poată să-și cumpere o altă rachetă. 

Mașina ardea, degajând un fum gros și negru. Nimeni nu 
ieșise din mașină și cele două mii de grade provocate de 
explozia rachetei nu lăsau nicio șansă ocupanților ei. 

— Ar fi trebuit să-mi spui să intervină oamenii mei, sugeră 
Jamil Al Bughti nemulțumit. Ei i-ar fi neutralizat până la 
plecarea ta. 

— Nu voiam să-ţi provoc probleme, răspunse ipocrit Sultan 
Hafiz Mahmud. Problema este rezolvată. Putem să plecăm. 
Mergi până în port. La vest de jetela principală e un 
debarcader din lemn. O barcă mare de douăzeci și cinci de 
metri trebuie să fie acolo. Vă voi ajunge foarte repede, 
inch'Allah. 

Fără să mai spună vreun cuvânt, Nawarul se urcă în Range 
Rover. Pus în faţa faptului împlinit, nu mai putea să 
reacționeze. Când trecu prin faţa mașinii, ea continua încă să 
ardă. Se întâmpla frecvent ca traficanţi de droguri să se 
răfuiască cu Kalașnikovuri, dar nu voia să fie amestecat în 
acest gen de reglări de conturi. De îndată ce va fi îmbarcată 
încărcătura pe care era însărcinat s-o protejeze, se va 
întoarce la fieful lui din Dera Bughti. 


* 
XX 


Sultan Hafiz Mahmud se apropie de mașina în flăcări și 
aținti stingătorul pe focarul principal. A trebuit să folosească 
tot conținutul stingătorului ca să stingă incendiul. Din bătrâna 
mașină japoneză nu mai rămăsese decât carcasa înnegrită și, 
în interior, două forme răsucite și carbonizate. Căldura era 
încă atât de puternică încât ieșea din discuţie să bagi mâna 
înăuntru... Cu un baston, pakistanezul începu să exploreze în 


față, între volanul redus la un fir de metal și carcasele 
scaunelor, căutând ceea ce ar fi putut rămâne dintr-un 
Thuraya. 

Nu găsi nimic. Sau cei doi bărbaţi nu aveau în dotare așa 
ceva, sau fusese topit de flăcări. Abandonându-și extinctorul 
gol, se întoarse în Land Rover. Baraca în care-și potolise setea 
își închisese obloanele din lemn. Nu proprietarul acesteia îi va 
cauza probleme. Se îndepărtă în direcția Gwadar. Noaptea 
căzuse complet și el se afundă în întuneric îndreptându-se 
spre port. Ceea ce nu fusese încă, acum cinci ani, decât un 
minuscul port de pescuit, liniștit, cu un câmp vag amenajat ca 
să servească drept aeroport, se mărise cu toată viteza graţie 
portului comercial în construcţie. În curând și militarii se vor 
instala acolo, ca și la Pasni. Cu cât te îndepărtai de India, cu 
atât erai mai în siguranţă. 

Apropiindu-se, zări cele două camioane staționând pe dig. 
Cele două Range Rover ale Nawarului Al Bughti dispăruseră. 
Sări din mașină neliniștit. Yassin Abdul Rahman îl întâmpină și 
îl liniști imediat. 

— Nawar-ul este plecat să se odihnească. Va dormi aici. Te 
invită să-l însoțești, dacă vrei. E acolo, la capătul jetelei. 

Și arătă spre un turban, ghemuit în umbră, cu pușca între 
genunchi. 

— Unde este încărcătura? întrebă pakistanezul. 

— Aşteptăm o macara, explică Yassin Abdul Rahman. 
Căpitanul a plecat după ea. De îndată ce încărcătura va fi la 
bord, ia drumul mării. 

Sultan Hafiz Mahmud făcu un calcul rapid. Când soarele se 
va ridica mâine, barca, chiar dacă mergea doar cu opt noduri, 
va fi ieșită bine din apele teritoriale pakistaneze unde risca 
tot timpul un control. După asta riscul era mult mai limitat. În 
această zonă a Oceanului Indian, erau rareori oprite 
nenumăratele bărci care circulau între Cornul Africii, Oman, 
Golful Persic, Iran și coasta pakistaneză. 

Intoarse capul, alertat de un zgomot de șenile. Căpitanul, 
un mustăcios voinic cu ochii adânciţi în orbite, un omanez 
foarte credincios care frecventase mult timp moscheile din 


a 


Sharjah, revenea însoţit de o mică macara montată pe șenile 
care înainta într-un zgomot infernal. Se apropie de Sultan 
Hafiz Mahmud și îl anunţă: 

— Vrea treizeci de mii de rupii pentru încărcare. E scump. 

— Nu mai discutăm, lansă dintr-odată nervos pakistanezul. 
Să înceapă imediat. Eliberează camionul. 

Intors spre Yassin Abdul Rahman, ordonă: 

— Să scoată prelata exterioară. 

Egipteanul dădu ordinul mai departe și, imediat, mai mulți 
bărbaţi dădură la o parte prelata verde a Mercedes-ului, 
descoperind o paletă de trei metri lungime, pe care se 
odihnea un paralelipiped înalt de aproximativ un metru, 
ascuns sub o altă prelată din plastic negru. Căpitanul bărcii 
fusese avertizat: era vorba de arme pentru fraţii ce luptau 
contra inamicilor lui Dumnezeu în Cornul Africii. In câteva 
minute, oamenii lui Yassin Abdul Rahman trecuseră cablurile 
de oțel pe sub paletă. Motorul macaralei mugi, scuipând un 
fum albastru, și cablurile se întinseră. Incet, paleta și 
încărcătura ei decolară din Mercedes, balansându-se la doi 
metri de sol. Fascinat, Sultan Hafiz Mahmud nu putea să-și 
dezlipească ochii de la ea. Concretizarea unui vis nebun ce-i 
luase trei ani să-l realizeze. 

Din nou șenilele scârțâiră și macaraua se apropie de barcă, 
ducând încărcătura către un panou mare din cala 
dreptunghiulară deschisă în mijlocul punţii. Mai mulți bărbaţi 
coborâră în interior ca să ghideze încărcătura care dispăru 
încet în măruntaiele bărcii. Cablurile se ridicară și macaraua 
se retrase, ca o insectă stângace. Odată primite cele treizeci 
de mii de rupii, șoferul macaralei plecă în marșarier și 
zgomotul motorului său în doi timpi se îndepărtă în noapte. 
Un vânt călduț sufla dinspre mare, stelele străluceau. 
Echipajul bărcii puse capacul calei, fixând deasupra o prelată 
impermeabilă. 

Sultan Hafiz Mahmud era gâtuit de emoție. Se apropie de 
Yassin Abdul Rahman și zise cu voce joasă: 

— Nu ne vom mai revedea, frate. Din păcate ţie îţi revine 
să îndeplinești voia lui Dumnezeu. 


-h 


— O voi face, promise egipteanul cu o voce fermă. Chiar 
dacă aș mai trăi zece mii de ani n-aş putea să-ți mulțumesc 
îndeajuns pentru ceea ce ai făcut. 

— Îmi va mulțumi Dumnezeu, îi replică pakistanezul. Prin 
sângele și sufletul meu, voi fi întotdeauna alături de voi. 
Înainte să se îmbarce, aș vrea să-i salut pe martirii noștri. 

— Vor fi mândri, replică Yassin Abdul Rahman, 
îndepărtându-se în întuneric. 

Sultan Hafiz Mahmud se plasă lângă pasarela din lemn ce 
lega barca de ehei. Unul câte unul, oamenii lui Yassin Abdul 
Rahman se iveau din întuneric, purtând fiecare un balot mic. 
Unii dintre ei nu puseseră niciodată piciorul pe vreun vapor, ei 
nu știau unde mergeau și ce vor face. 

Primul se prezentă la pasarelă și Sultan Hafiz Mahmud îl 
îmbrăţișă îndelung, de trei ori înainte să-i murmure un verset 
din Coran. Viitorul martir trecu parapetul și dispăru prin trapa 
ce ducea în partea din spate. 

Și tot așa, în liniștea tulburată doar de teuf-teuful 
motorului diesel și șoaptele pakistanezilor. Bărbaţii pe care-i 
strângea în braţe erau prea emoţionaţi pentru a-i răspunde. 
Chiar dacă nu știau în ce consta misiunea lor, simțeau că era 
vorba despre un moment solemn. 

Celui din urmă, Sultan Hafiz Mahmud nu putu decât să-i 
murmure câteva cuvinte indistincte, gâtuit de emoție. Atunci 
când Yassin Abdul Rahman se prezentă la sfârșit, cei doi 
bărbaţi se îmbrăţișară fără un cuvânt. Era prea întuneric ca să 
li se poată distinge expresia feţei, dar amândoi se gândeau la 
același lucru. Era începutul sfârșitului unei aventuri exaltante, 
despre care se va vorbi încă timp de secole mai târziu. 

Yassin Abdul Rahman dispăru prin trapă fără să se întoarcă 
spre el. Un marinar închise trapa imediat, în timp ce alţi doi 
ridicau ancora. Timp de câteva clipe, barca păru că rămâne 
imobilă, apoi începu să alunece foarte încet pe apa neagră. 

În picioare pe chei, Sultan Hafiz Mahmud avea impresia că i 
se rupe o bucată de carne din el. Rămase pe loc atât cât putu 
să zărească luminile vasului îndepărtându-se spre sud sub 
cerul înstelat. Întorcându-se, îl zări pe războinicul belucistanez 


care încă aștepta ghemuit în umbră. 

— Condu-mă la Nawarul tău. 

Voia să se scuze pentru povestea cu RPG7. Era inutil să-și 
facă gratuit un inamic. 

La trei străduțe de port, intră într-o căsuță în faţa cărei 
vegheau doi bărbaţi ai lui Jamil Al Bughti. Bătu la ușă și o 
femeie îi deschise, conducându-l imediat într-o încăpere cu 
tavanul jos, prost luminată și cu un covor pe jos. Într-un colţ, 
în fața unei măsuţe din aramă, îl descoperi pe Jamil Al Bughti, 
sprijinit pe perne, înconjurat de vreo jumătate de duzină de 
fete foarte tinere, ce mâncau fistic, fructe uscate și chiftele 
din carne condimentată. Platoul din aramă era încărcat cu 
butelii de Pepsi și apă minerală, dar o butelie de whisky 
Defender era pusă în fața șefului belucistanez. 

Acesta își ridică paharul pentru a-l întâmpina pe Sultan 
Hafiz Mahmud. 

— Vino și te destinde! 

Conţinutul paharului lui nu avea culoarea laptelui de 
măgăriţă... Umplu altul, din butelia de scotch, pe care 
pakistanezul îl goli dintr-o înghiţitură. Toată tensiunea lui 
nervoasă căzu dintr-odată când își încrucișă privirea cu cea 
impertinentă și provocatoare a unei fete, abia ajunsă la 
pubertate, simțind cum sângele cum îi năvălește în artere. 
Brutal, avu dorinţa de o femeie. Cea care îl fixase cu 
obrăznicie se apropie de el și îi întinse un pumn de fistic. 

Jamil Al Bughti îi turnă un pahar ras cu alcool, pe care îl bău 
dintr-o înghiţitură, și îi murmură la ureche: . 

— Aici e o casă bună... Sunt virgine care vin din Oman. |ţi 
ofer una... 

Sultan Hafiz Mahmud se indignă și scoase un teanc de 
bancnote din buzunar. 

— Te lipsesc de respect imediat. £u sunt cel care te invită! 

Belucistanezul protestă, dar luă totuși bancnotele. Una 
dintre fete începu să danseze pe platoul mare din aramă, 
după sunetul unui mic player de CD. Sultan Hafiz Mahmud își 
simţi vintrea aprinzându-se la ideea de a o deschide pe 
această tânără virgină deja dezghețată. 


34 


* 
XX 


Butelia de Defender era goală. Jamil Al Bughti se eclipsase 
într-o cameră vecină cu două dintre fete. Sultan Hafiz 
Mahmud, tăvălit pe perne, se lăsa pipăit de favorita lui, 
așezată călare peste el, ca o adevărată amazoană. Cu rochia 
ei lungă de bumbac multicoloră care o ascundea până la 
călcâie, părea foarte pudică, dar privirea ei îndrăzneață 
dezmințea această aparență foarte cuminte. Brusc, 
pakistanezul realiză că, sub culoarea de joacă, ea se freca 
perfidă de el, cu privirea puţin cam vagă. E adevărat că o 
lăsase să bea scotch... Realiză și că sexul lui, pe sub 
charouar, era dur ca o ţepușă. 

Cu un gest brusc, o dezechilibră pe fată, eliberându-și 
membrul masiv și țeapăn. Apoi o prinse de șoldurile subțiri și 
o ridică peste el. Ea își ridică rochia și el zări fugitiv sexul fără 
păr și trandafiriu, înainte ca materialul să cadă din nou. Timp 
de câteva secunde, Sultan Hafiz Mahmud încercă o senzaţie 
ameţitoare, extremitatea membrului lui înfiptă la intrarea 
fierbinte a vulvei acestei fete virgine. El n-avu răbdarea să 
prelungească această senzaţie delicioasă. Apucând șoldurile 
înguste cu amândouă mâinile, o trase în ţeapă pe copilă, 
îngropând dintr-odată jumătate din sexul lui în ea. Cu ochii 
mariți și gura deschisă, micuța omaneză scoase un strigat de 
deznădejde, ceea ce-l excită și mai mult pe pakistanez. De 
data asta el își ridică bazinul în timp ce apăsa pe șoldurile 
fetei. 

Simţi ceva cedând, membrul lui alunecă și mai departe și 
micuța omaneză, cu ochii plini de lacrimi, urlă din nou. Ca un 
nebun, o făcu să urce și să coboare pe el, până ce un violent 
jet de sămânță îi ţâșni din şale. Timp de câteva secunde, 
încercă o senzaţie de neuitat, apoi excitaţia îi slăbi dintr- 
odată. 

Fără menajamente, o îndepărtă pe fata ce se afla încă în 
teapa lui, care căzu pe o parte, dezvăluindu-și sexul și 
coapsele pline de sânge. 


Patronul de tripou nu-l minţise: era cu adevărat o virgină. 
Dintr-un reflex de animal, ea se ghemui ca un câine în cușcă. 
Un strigăt ascuțit străbătu din camera vecină: șeful 
belucistanez profita și el de tinerele lui prăzi. Sultan Hafiz 
Mahmud își contemplă sexul încă dur înainte de a-l vâri în 
charouar, apoi închise ochii, gândindu-se la vaporul care 
străbătea Oceanul Indian în direcţia sudică, ducând cu el 
toate speranțele lumii musulmane. 


Capitolul III 


Bobbies în uniforme impecabile, ajutaţi de paznicii de la 
Royal Flower Show, canalizau vizitatorii cu multă greutate 
către intrarea în grădinile de la Chelsea Royal Hospital, pe 
Chelsea Embakment, din faţa Tamisei. Această Expoziţie 
Florală marca începutul sezonului monden al Londrei și acest 
23 mai era Ziua Reginei, care binevoia să vină să admire 
grădinile reconstituite și creațiile celor mai mari florari din 
lume. Suverana tocmai sosise, la ora două fix, pentru o vizită 
care avea să dreneze această după-amiază tot ceea ce 
Londra socotea VIP-uri și beautiful people. 

— Să mergem! îi șopti Richard Spicer la ureche lui Malko, 
profitând de o breșă în mulţimea înghesuită în fața grilajului 
maiestuos. 

Acesta din urmă trecu prin faţa lui Gwyneth Robertson 
care, cu părul ei scurt și blond, cu aerul său distins temperat 
de o ţinută la limita indecenţei - o minijupă din blugi, cizme 
din piele colante și un pulover galben canar extrem de mulat 
- nu părea un fie/d officer CIA, ceea ce era totuși. 

Fluturând cele trei invitaţii ale lor, Richard Spicer, înalt și 
elegant, cu părul lui cenușiu dat pe spate, se opri la intrarea 
în parcul imens, care putea primi aproape zece mii de 
persoane. Doar două zile erau rezervate publicului și locurile 
erau atât de preţioase că se trăgeau la sorţi. Dar, în această 
zi de luni, numai happy few aveau acces la expoziţie. Malko 
privi oamenii care se înghesuiau în jurul grădinilor 


— 36 


reconstituite în marele parc, în jurul a patru imense corturi 
care-i primea pe grădinarii propriu-ziși. 

— Aţi avut șansa de a avea locuri! remarcă el. 

Richard Spicer, șeful agenţiei CIA din Londra, surâse 
discret. 

— Nu e vorba de șansă, ci de organizare, sublinie el. Am un 
contact la Royal Horticultural Society, unde membrii primesc 
evident multe invitaţii gratuite. Unii preferă să le revândă. La 
preț de aur... 

— În ce direcţie mergem? 

— Acolo, zise americanul, arătând spre unul din cele patru 
corturi albe. Persoana care ne caută trebuie să vină la standul 
trandafirilor Delbar, care e finanțat de un miliardar 
pakistanez, Sir Anwar Berbez. El a făcut avere cu pret-ă- 
porter. 

Se îndreptară spre fundul parcului, mergând în zigzag între 
grădinile expuse admiraţiei publicului. Erau de toate: copia 
grădinii creatorului de modă Yves Saint Laurent la Marrakech 
alături de creaţia convicts-ilor uneia din închisorile Foarte 
Graţioasei Maiestăţi. Chiar dacă oamenii nu erau foarte 
pretenţios îmbrăcaţi, în afara câtorva femei cu pălării de 
soare care se credeau la Ascot, se simţea că toţi cei care se 
aflau acolo aparţineau aceleiași clase sociale: upper class. 
Prin priviri rapide, ei încercau să-l situeze pe vecinul lor, 
schițând de nevoie un surâs de recunoaștere. 

Cu cât te apropiai de careul magic unde se afla regina 
Elizabeta a l-a, cu atât trebuia să dai mai mult din coate. 
Pentru a obţine invitaţii la numeroasele serate și cocktailuri 
care aveau să se succeadă toată vara, era imperios necesar 
să fii văzut aici. 

Gwyneth Robertson, Richard Spicer și Malko reușiră în 
sfârșit să se strecoare sub imensul cort unde trona o căldură 
tropicală. Era cel de trandafiri și fiecare specie prezenta 
pătratul său de creaţie. 

Evident că aici mirosea foarte bine. 

Cu Richard Spicer ca ghid, înaintau lent dar sigur. Zgomotul 
conversaţiilor era asurzitor. Lumea se atingea, își surâdea, 


a 


schimba priviri. Malko își încrucișă privirea, îndrăzneţ și direct, 
cu a mai multor tinere femei care, pentru a fi bine crescute, 
nu-i apreciau vizibil pe bărbaţii. Ca să se distreze, atinse ușor 
crupa tensionată de mătasea bleu a unei tinere blonde care îi 
expediase o privire de cobră. Dar departe să se ofuscheze, ea 
se întoarse cu un surâs carnasier și își îndreptă ochii de un 
albastru de porțelan asupra lui, întrebând cu un minunat 
accent „oxbridge” (contracție între Oxford și Cambridge). 

— Don't we know each other? (Nu cumva ne cunoaștem?) 

Malko n-avu timp să răspundă. Richard Spicer îl trase ferm 
de braţ. Nu era momentul să facă zburdălnicii. Zburdalnică, 
Gwyneth Robertson se aplecă la urechea-lui Malko. 

— Toate aceste netrebnice în floare, abia ieșite din finishing 
school, au chiloţii uzi de îndată ce întâlnesc un celibatar 
apetisant. 

Ea știa despre ce vorbește, ieșind ea însăși din unul din 
aceste instituţii. Unul din motivele recrutării ei de către CIA. 

Ajunseră în sfârșit la standul trandafirilor Delbar, în faţa 
căruia era instalat un bar abundent unde ospătari cu mănuși 
albe serveau șampanie invitaţilor. Cartoane întregi de 
Taittinger, îngrămădite în spatele lor, arătau prevederea 
organizatorilor. Gwyneth Robertson se strecură până la bar și 
se întoarse cu două cupe cu șampanie, întinzându-i una lui 
Malko. 

— Cheese! 

Richard Spicer se apropie de ei. 

— ÎI vedeți pe mustăciosul lipit de bruneta în sari? Este Sir 
Anwar Berbez. Miliardarul pakistanez. 

Cu trăsăturile grele, nasul puternic și grăsimea care-l 
înconjura ca un strat protector, Sir Anwar Berbez semăna cu 
un pakistanez, dar nu cu un lord... Două inele grele erau 
înfipte în degetele lui groase și privirea lui piezișă se puse pe 
femeile prezente cu o expresie gurmandă. Se opri la Gwyneth 
Robertson, care îi lansă imediat un surâs strălucitor. 
Pakistanezul se aprinse ca un foc din Bengal și străbătu 
imediat mulțimea de invitați, venind să se încline ceremonios 
în fața tinerei britanice. 


ele 


— Would you accept a glass of champaign? (Acceptaţi o 
cupă cu șampanie?) 

Gwyneth Robertson își accentuă surâsul și răspunse fără 
ezitare: 

— With great pleasure. May I introduce you to my friends, 
the prince Malko Linge and sir Richard Spicer. (Cu plăcere. Vi-i 
prezint pe prietenii mei, prințul Malko Linge și domnul Richard 
Spicer.) 

Pakistanezul întinse mâna lui grăsuţă și se înclină și mai 
mult. 

— Încântat. Sunt Sir Anwar Berbez. Locuiesc în Birmingham 
și vin în Londra doar pentru ocazii foarte speciale. Ca cea de 
astăzi. Sunt născut în Pakistan și în ţara mea avem trandafiri 
magnifici. De aceea am fost fericit să sponsorizez o parte din 
această expoziție. 

In siajul lor, ajunseră la barul unde un ospătar deschise 
ceremonios o butelie de Taittinger Comtes de Champagne 
Blanc de Blancs 1996 și umplu patru cupe. 

Un nou toast. Sir Anwar Berbez nu se putu împiedica să se 
holbeze la vârfurile sânilor foarte vizibili ai lui Gwyneth 
Robertson, care uitase aparent să-și pună sutienul. Cu toată 
evidenţa, Birminghamul nu ascundea asemenea comori... 

Malko zări brusc o pată roșie în mulţime. O brunetă înaltă și 
zveltă străbătea mulţimea în direcţia standului lor. 

— Himmel, ce frumoasă e, zise el fără să o scape din ochi 
pe necunoscuta în roșu care nu era mai departe de câţiva 
metri de el. 

Rochia ei cu un decolteu adânc și ascuţit sublinia doi sâni 
grei, strangula talia fină, oprindu-se la mijlocul gambelor 
subţiri și bronzate. O mică poșetă Chanel și sandale aurii de o 
eleganță discretă completau ansamblul, incarnaţia gentry 
britanice. Totuși, fața ei n-avea nimic englezesc. Ai fi putut-o 
încadra în publicitate pentru parfumul Shalimar. Părul pana 
corbului, sprâncenele groase, gene lungi și întoarse ce 
puneau în valoare ochii ei imenși și negri, senzualitatea gurii 
groase dar bine conturate, totul respira Orient și femeia în 
roșu, senzualitatea. Te așteptai să înceapă să se onduleze 


într-un dans oriental. Lui Malko i se uscă gura. Privirea 
necunoscutei trecu la el, oprindu-se câteva fracțiuni de 
secundă și imobilizându-se apoi asupra lui Sir Anwar Berbez 
ce-i făcea curte lui Gwyneth Robertson. 

— Anwar, my friend! lansă ea cu o voce groasă, care ar fi 
dat o erecţie și unui mort. 

Corpolentul pakistanez ridică privirea spre ea, scoase un 
grohăit de porc mistreţ care naște și o abandonă instantaneu 
pe Gwyneth Robertson, prinzând mâna lungă și fină a 
necunoscutei într-a lui, vorace, ca și cum ar fi vrut s-o 
devoreze. 

— Darling! You are so beautiful! 

Era vizibil topit după ea. Gwyneth Robertson se apropie de 
Malko și, fără să înceteze să surâdă, îi strecură discret: 

— Este Aisha Mokhtar. Pretty woman, isn't she? (Frumoasă 
femeie, nu-i așa?) 

Nou-venita stătea acum din profil și Malko putu să 
aprecieze admirabila arcuire a spatelui, subliniată de 
materialul curgător al rochiei. 

— Very pretty, întări el. 

Această brunetă somptuoasă era „ţinta” lor, cea pe care el 
avea misiunea să o „agațe” pentru CIA! Amanta unui bărbat 
despre care americanii se interesau mult de ani întregi: 
Sultan Hafiz Mahmud. Asupra căruia, totuși, sexi Gwyneth 
Robertson, însărcinată să-l seducă, își rupsese dinţii. 

De trei ani CIA încercase totul, însă fără succes, înainte să 
se decidă să facă o ultimă încercare, prin intermediul acestei 
femei care părea să dețină un loc important în viaţa lui: Aisha 
Mokhtar. 

Pentru această nouă manevră, Malko avea profilul ideal. 
Niciun case officer de la CIA sau agent MI6 britanic nu putea 
să se mândrească de titluri autentice ca ale lui și de posesia 
unui castel istoric, desigur într-un stadiu nu tocmai perfect, 
dar ridicat acum mai multe secole. Sir Anwar Berbez ar fi dat 
un sfert din averea lui pentru un asemenea pedigri. 

Terminând să-i sugă degetele subţiri nou-venitei, Sir Anwar 
Berbez se îndreptă cu toată înălțimea lui redusă și umflat de 


40 — 


orgoliu anunţă cu o voce de stentor: 

— V-o prezint pe cea mai frumoasă femeie din Pakistan, 
Aisha Mokhtar. O prietenă foarte apropiată. 

Malko fu primul care veni să-i sărute mâna parfumată, 
păstrând-o într-a lui câteva secunde mai mult decât buna- 
cuviință o cerea, și îi sfredeli cu privirea-i aurie cele două 
lacuri negre ale pakistanezei. 

— Küs die Hand, zise el în germană. (Vă sărut mâna.) 
Rochia dumneavoastră este magnifică. 

— Thank you! 

Se dădu apoi la o parte ca să-i facă loc lui „Sir” Richard 
Spicer, care se mulțumi cu o strângere de mână însoţită de o 
înclinare din cap. 

Strângerea de mână dintre Gwyneth Robertson și 
pakistaneză fu net mai rece... 

Malko o privea pe Aisha Mokhtar. Probabil că nu era o 
musulmană radicală, căci își golise cupa cu șampanie 
Taittinger dintr-o înghiţitură, ca o pisică bolul cu smântână... 

Corpolentul pakistanez o luă apoi de braț pentru a o 
conduce să admire straturile cu trandafiri. Richard Spicer se 
apropie imediat de Malko. 

— E momentul, îi șopti el. Trebuie neapărat să o agăţi. 
Dacă ai ști cu câtă greutate am realizat acest prim contact. 
Ea e foarte greu de acostat... 

— Nu pot totuși să-i smulg chiloţii, protestă Malko. Dar am 
o idee. Răbdare. 


* 
XX 


Malko a avut timp să golească patru cupe cu șampanie 
Taittinger Comtes de Champagne. În sfârșit, „tinta” lui, 
superba pakistaneză, reapăru, escortată de lordul ei. Căldura 
de sub cort era din ce în ce mai îngrozitoare. Malko se 
strecură până la bar, de unde luă o cupă cu șampanie pe care 
i-o întinse lui Aisha Mokhtar cu un surâs care făcea să-i cadă 
rochia de pe ea. 

— Probabil că muriţi de sete! 


A 


Tânăra luă cupa cu șampanie și o goli dintr-o înghiţitură. 

— Cum aţi putut ghici că ador șampania? zise ea torcând 
ca o pisică. 

— Toate femeile foarte frumoase sunt așa, afirmă Malko. 
Chiar și în îndepărtata mea ţară, Austria. 

— A, nu locuiţi în Londra? remarcă ea cu un oarecare regret 
în voce. 

— Vin frecvent aici, afirmă Malko. Este un oraș care îmi 
place foarte mult. Mai schimb puţin atmosfera castelului meu 
pierdut în păduri... 

O sclipire fascinată trecu prin ochii negri ai lui Aisha 
Mokhtar. 

— Locuiţi într-un castel? Am mulți prieteni, în această ţară, 
care posedă și ei castele, dar ambianța nu e foarte festivă. In 
plus, tinerii se interesează mai ales de caii lor. 

— Prietenii noștri britanici adoră rasa cabalină, confirmă 
Malko, dar nu e și cazul meu... 

De data asta, privirile lor se lipiseră bine. Aisha Mokhtar 
părea că-i soarbe cuvintele și privirea îi revenea fără încetare 
la pupilele aurii ale lui Malko, detaliu anatomic rar întâlnit în 
tara ei. Era momentul să plaseze estacada. Chiar dacă era 
atrasă de el, Aisha Mokhtar avea nevoie de un pretext care să 
știrbească rezerva unei autentice lady... 

— Incă puţină șampanie? propuse Malko. 

— Cu plăcere. 

Ospătarul atacă o nouă butelie de Taittinger Comtes de 
Champagne Blanc de Blancs și întinse o cupă ce clocotea de 
bule lui Malko, ce se întoarse puţin cam brusc. Cotul lui izbi 
umărul lui Aisha Mokhtar și jumătate din conţinutul cupei se 
vărsă pe frumoasa rochie roșie. 

Gestul calculat la milimetru, urmat de o privire aprobatoare 
a lui Richard Spicer. 

— My God! exclamă Malko, scoțând imediat o batistă din 
buzunar și începând să șteargă petele, îmi pare teribil de rău. 
Ce stângăcie! 

— Nu face nimic! afirmă tânăra. Șampania poartă noroc. 

— Da, dar pătează! completă Malko. Această rochie trebuie 


AD 


dusă la curăţătorie. Pot să trimit pe cineva la dumneavoastră 
ca să o ducă? 

— Mă voi ocupa eu de asta, îl liniști tânăra cu un surâs 
grațios. Sunteţi iertat. 

Privirea ei râdea. Lordul pakistanez o trase bombănind de 
brat: 

— Dragă, trebuie neapărat să mergem să o salutăm pe 
Maiestatea Sa Regina. 

Malko luă o carte de vizită de-a lui și scrise câteva cuvinte 
pe ea, întinzând-o imediat pakistanezei. 

— Sunt la Lanesborough până la sfârșitul săptămânii. 
Trimiteţi-mi factura de la curăţătorie. 

— Nu e cazul, răspunse surâzând Aisha Mokhtar. 

Puse totuși cartea de vizită în poșeta ei Chanel și întinse 
mâna lui Malko să i-o sărute înainte să se topească în 
mulţime, escortată de ghidul ei. Reverenţa în faţa reginei 
valora mai multe puncte în clasamentul celor happy few 
invitaţi la toate seratele. 

Abia dispăru ca Richard Spicer ieși euforic. 

— Well done! Well done! (Bine jucat!) aprobă el. 

Malko ridică ușor din umeri. 

— Mingea e în terenul ei. Eu nu-i știu nici măcar adresa, nici 
numărul de telefon. Dacă ea nu mă sună, nu vă rămâne 
altceva decât să provocaţi o a doua întâlnire. 

— Va suna! lăsă să-i cadă lui Gwyneth Robertson. 

— De unde știți? întrebă uimit americanul. 

— Pentru că sunt femeie... Am văzut în ochii ei că își 
dorește să vă revadă. 

— OK, concluzionă șeful agenţiei CIA. Să ne încredem în 
soartă. Vă invit să cinăm în seara asta cu Gwyneth. Ca să vă 
punem la curent cu misiunea dumneavoastră. La ora nouă la 
Lanesborough. 

— Până aici e suportabil, recunoscu Malko, cu un minunat 
sens de understatement. 


da 


— Sultan Hafiz Mahmud e un prieten apropiat al lui Ossama 
Bin Laden, explică cu voce joasă Richard Spicer. Noi ne 
interesăm de el de multă vreme. De altminteri, el n-a făcut 
niciodată un mister din opiniile lui și a scris frecvent că lumea 
musulmană ar trebui să posede arme nucleare pentru a-i 
învinge pe inamicii lui Dumnezeu. Este un fanatic. 

— Mulţi oameni gândesc ca el în Pakistan, remarcă Malko. 

Richard Spicer surâse amar. 

— Da, dar nu sunt ingineri nucleari, experți în îmbogățirea 
uraniului... 

Un înger traversă ușor sala solemnă a restaurantului 
Lanesborough, luminată de enormele lampadare ajutate de 
spoturi discrete. Cel puţin, graţie meselor îndepărtate unele 
de altele, se putea vorbi în liniște. Malko privi gânditor coasta 
lui de vită facturată la prețul unei vite adulte, întregi. 

— Spuneţi-mi mai multe despre asta. 

— Sultan Hafiz Mahmud a muncit enorm de mult la 
instalaţia nucleară din Kahuta, o localitate nu departe de 
Islamabad, acolo unde se transformă uraniul 235 îmbunătățit 
pentru arme nucleare, după ce a cooperat la programul 
nuclear militar pakistanez, explică americanul. In 1998 a 
demisionat de la Pakistan Atomic Energy Commision pentru a 
protesta împotriva semnăturii Pakistanului la Comprehensive 
Test Ban Treaty. După el, Pakistanul trebuia să-și continue 
încercările militare și el era partizanul transmiterii către 
celelalte state islamice a mijloacelor tehnice care să le 
înlesnească să dispună de arme nucleare... In acel moment 
am început să ne interesăm de el. 

— Un bărbat de încredere, remarcă ironic Malko. 

— Nu s-a limitat la cuvinte, sublinie americanul. In iunie 
2000 a creat o fundaţie pentru reconstrucţia Afghanistanului: 
Ummah Tammer-e-Nau, al cărui sediu e la el acasă, pe strada 
Nazzin Uddin, în sectorul F8 din Islamabad. 

— Aici am fost frecvent, preciză Gwyneth Robertson. O 
casă foarte luxoasă, cu baie turcească, piscină și sală de 
sport. 

— UTN-ul avea și un birou la Kabul, reluă șeful agenţiei CIA. 


AA 


Sultan Hafiz Mahmud pleca foarte des în Afghanistan. Unul 
dintre vizitatorii regulaţi ai lui Ossama Bin Laden, la 
Kandahar. Am vorbit despre asta cu prietenii noștri 
pakistanezi în acea vreme și aceștia ne-au jurat că nu era 
vorba decât de ajutor umanitar. Noi i-am crezut. Până în 
noiembrie 2002. De când am intrat în Kabul, am descoperit în 
birourile UTN din Kabul documente în limba urdu privind 
răspândirea bacilului de antrax. 

Un înger trecu din nou, într-un zbor greu, din cauza 
bombelor agăţate de aripile lui. Ospătarul le turnă puţin vin 
de Bordeaux în cele trei pahare. Gwyneth Robertson era 
deosebit de sexi într-o rochie scurtă neagră ce-i ajungea până 
la o treime din coapse. 

— Ce s-a petrecut pe urmă? întrebă Malko, care nu-și 
terminase încă coasta de vită foarte delicioasă. 

— Ne-am supărat foarte tare! spuse simplu Richard Spicer. 
Prietenii noștri pakistanezi l-au plasat pe Sultan Hafiz 
Mahmud într-o reședință supravegheată și ne-au jurat că era 
un nebun, un iluminat care credea în puterea djinnilor. 

— Pe scurt, un fel de savant Cosinus, concluzionă Malko. 
Dar totuși un specialist nuclear... 

— Am obţinut autorizaţia pakistanezilor de a-l interoga 
atunci când l-au transportat într-o safe-house administrată de 
ISI. Și chiar de a-l trece printr-un detector de minciuni. 
Tehnicienii noștri i-au pus o grămadă de întrebări: dacă a 
vorbit cu Ossama Bin Laden numai despre religie, dacă a 
căutat să procure pentru Al-Qaida arme radioactive, dacă a 
creat uzine pentru fabricarea antraxului. Răspunsurile lui au 
fost perfect satisfăcătoare... 

Gwyneth Robertson, care părea uimită, își turnă un pahar 
plin ochi cu vin de Bordeaux și Malko nu se putu împiedica să 
nu remarce: 

— Richard, știi bine că detectorul de minciuni nu merge 
decât la americani, care nu sunt obișnuiți cu minciuna... 

Richard Spicer lăsă capul în jos și bâigui: 

— Pe scurt, am fost obligaţi s-o lăsăm baltă! Pakistanezii l- 
au ţinut ceva timp în reședința supravegheată, dar l-au lăsat 


2 45 


să plece apoi în locuinţa lui din Islamabad. Era sfârșitul anului 
2002. 

— Ştiţi cumva dacă s-a mai întâlnit cu Bin Laden? întrebă 
Malko. 

— Sincer să fiu, nu. Pakistanezii ne-au jurat că nu. În orice 
caz, n-a mai ieșit din ţara. Numele lui a fost comunicat tuturor 
companiilor aeriene care deservesc Pakistanul... 

Malko nu se putu împiedica să nu zâmbească. 

— Ossama Bin Laden nu e născut nici la Miami, nici la Paris. 
Nu e nevoie de avion ca să-l întâlnești acolo unde se află el. 

— OK, dar noi nu l-am slăbit din ochi pe Sultan Hafiz 
Mahmud. Toată agenţia din Islamabad s-a mobilizat pentru a-l 
supraveghea. El și-a reluat în aparență viața liniștită, 
mergând frecvent să călărească pe malurile lacului Rawal, la 
marginea orașului și participând la o viaţă mondenă foarte 
activă. Pleca frecvent în zona tribală pakistano-afgană, oficial 
pentru a face trekking car, căci este un împătimit al muntelui. 
Și, la Islamabad, frecventa regulat serate unde whisky-ul 
curgea în valuri. 

— Nu e o viață foarte islamistă, remarcă Malko. 

Gwyneth Robertson, ușor ameţită, izbucni în râs. 

— Pot să stau martoră! Bea ca un spart. Uneori nu mai 
putea nici să... 

Richard Spicer ridică din sprâncene și completă: 

— Cum nu reușeam să obţinem informaţii, am pus Divizia 
Operativă la treabă... Gwyneth a ajuns anul trecut la 
Islamabad, ca să facă așa-zise studii arheologice. Graţie unuia 
din strangersi-ii noștri pakistanezi, am putut să o punem în 
contact cu Sultan Hafiz Mahmud. În cursul unei serate la 
Marriott... O las pe ea să-ţi povestească mai departe. 

— S-a aruncat practic pe mine! mărturisi Gwyneth 
Robertson pufnind în râs. Evident că am făcut ceea ce 
trebuia... Când i-am spus că și eu călăresc, a fost nebun de 
fericire. A doua zi dimineaţa a trimis o mașină la Marriott ca 
să mergem să călărim pe malul lacului Rawal. El e un călăreț 
excelent. Chiar în acea seară, am luat cina cu prieteni de-ai 
lui la el acasă. O cină occidentală, șampanie și whisky. Mi-a 


AG — 


jurat că s-a îndrăgostit de mine... De altfel, era plăcut să-l 
privești, în ciuda celor șaizeci de ani ai lui. Mare, zvelt, cu 
părul scurt dat pe spate, inteligent și cu mult șarm. Un bărbat 
de gust. De a doua zi, a ţinut să-mi ofere un colier în 
lapislazuli și mi-a propus să plecăm trei zile la Peshawar și în 
împrejurimi. 

— Noi am sfătuit-o să accepte, preciză pudic Richard 
Spicer. 

— A fost nebun de fericire, continuă Gwyneth Robertson. 
Am petrecut prima noapte la Peshawar, într-un loc straniu, 
Khan Club, un hotel ciudat, în care fiecare cameră purta 
numele unei bijuterii. Apoi am plecat în zona tribală. A 
procurat fără probleme acte pentru mine. La Landicoal, pe 
vârful Khyber Pass, m-a dus la un negustor de pietre 
prețioase și mi-a cerut să-mi aleg tot ceea ce vreau... 

Meseria de case officer avea uneori și părți bune. 

— Când ne-am întors, după trei zile, continuă Gwyneth 
Robertson, mi-a propus să mă instalez în vila lui, dar am 
refuzat... Totuși am continuat să ne vedem în fiecare seară. 

— Şi Aisha Mokhtar era acolo? întrebă Malko. 

— EI mi-a vorbit mult de ea. Părea să fie femeia vieții lui. 
Avea fotografii cu ea pretutindeni. In sari sau în haine 
occidentale. 

— De ce nu era ea acolo? 

— Aparent, ea se plictisea la Islamabad și el i-a cumpărat o 
casă la Dubai unde locuiește și acum. Se pare că i-a dat mulţi 
bani. Inainte, mergea frecvent să o întâlnească la Dubai dar, 
de când guvernul pakistanez i-a interzis să părăsească țara 
„din prudenţă”, i-a fost imposibil să mai meargă la ea. Într-o 
seară, după ce a băut mai mult, mi-a mărturisit că i-a 
încredințat lui Aisha Mokhtar documente compromiţătoare 
pentru guvernul pakistanez și că, dacă acesta din urmă 
continua să-i refuze dreptul de a merge să o vadă, le va face 
publice... 

— Vă gândiţi că se referă la Al-Qaida? 

— Nu știu. 

— Nu v-a vorbit niciodată de Bin Laden? întrebă Malko. 


A] 


— Puțin. Numai ca să-mi spună că era un om extraordinar 
și că le-a redat demnitatea musulmanilor. 

— E curios că admiră astfel un wahhabite, partizan al 
mișcării politico-religioase puritane a musulmanilor din ţările 
arabe, obiectă Malko, căci el nu pare un fervent practicant. 

— E adevărat, recunoscu Gwyneth Robertson, că îi plac 
femeile și bea alcool, dar se roagă frecvent și se gândește că 
doar Coranul este sursa a tot. 

— Cum s-a terminat idila voastră? întrebă Malko cu un 
imperceptibil ton de ironie. 

Gwyneth Robertson îi susţinu privirea și răspunse fără să 
clipească! 

— Într-o dimineaţă, agenţi ISI au venit să-mi spună că 
trebuia să părăsesc imediat țara. M-au condus la aeroport și 
nu l-am mai revăzut niciodată pe Sultan Hafiz Mahmud. A fost 
imposibil să dau de el la telefon. Mi se răspundea tot timpul 
că lipsește. 

Ospătarul veni și le aduse cafelele. Malko se întoarse spre 
Richard Spicer. 

— Şi Aisha Mokhtar? Ce știți despre ea? 

— Ea e tot timpul în legătură cu Sultan Hafiz Mahmud. 
Comunică mult prin email și prietenii comuni le aduc scrisori. 
Până acum opt luni, ea trăia la Dubai, într-o vilă imensă în 
Jumeira Beach Il. A închis-o ca să vină să locuiască la Londra, 
unde și-a cumpărat o casă în cartierul Belgravia, pentru mai 
mult de două milioane de lire (în jur de trei milioane de euro). 

— De unde are bani? 

— Din Dubai. De la Royal Bank. Contul e aprovizionat prin 
viramente din alte conturi total opace. Ne gândim că Sultan 
Hafiz Mahmud e cel care le alimentează. 

— Totuși, ei nu s-au mai întâlnit de trei ani, remarcă Malko. 
Sau e îndrăgostit nebunește, sau e un alt motiv. Poate că vrea 
să evite ca ea, în lipsa banilor, să nu caute să comercializeze 
secretele pe care le deţine. 

— E foarte posibil, recunoscu Richard Spicer. lată de ce 
Aisha Mokhtar este o ţintă foarte interesantă. 

— De ce ați fost dintr-odată interesaţi de ea? 


do — 


— Din mai multe motive, răspunse șeful agenţiei CIA. Mai 
întâi pentru că la Londra ea este mai ușor de acostat decât la 
Dubai. Pe urmă, că acum câteva luni un fapt nou ne-a alertat 
asupra Pakistanului. În urma reconcilierii cu colonelul Khadafi, 
acesta din urmă ne-a mărturisit că tatăl bombei atomice 
pakistaneze, Abdul Qadeer Khan, i-a vândut pentru o sută de 
milioane de dolari tehnologia de îmbogăţire a uraniului. Și, în 
urma acesteia, am aflat că același Abdul Qadeer Khan, eroul 
Pakistanului, a cedat aceeași tehnologie Coreei de Nord și 
Iranului. 

— Iranului înțeleg, remarcă Malko, sunt musulmani. Dar 
Coreei de Nord? 

— A fost un schimb, explică americanul. Pakistanezii n- 
aveau rachetele teleghidate de la distanță care să le ducă 
bomba. Atunci au schimbat cu nord-coreenii tehnologia 
rachetelor lor Nodong contra celei de îmbunătăţire a uraniului 
prin centrifugare. Cât despre lran, el a participat, la fel ca 
Arabia Saudită, la finanţarea costisitoare a programului 
nuclear militar pakistanez. In schimb, pakistanezii le-au 
comunicat tehnologia centrifugării... Evident, Abdul Qadeer 
Khan a strâns mulţi bani din asta. Trăiește ca un prinț la 
Islamabad, nu se deplasează decât într-un Mercedes blindat, 
posedă o avere imensă în străinătate și colecționează femei. 
Cireaşa de pe tort: el a jurat, cu mâna pe inimă, că guvernul 
pakistanez n-a fost niciodată la curent cu „donaţiile” lui, ceea 
ce e imposibil. Dar președintele Musharraf s-a grăbit să-i ierte 
greșelile și l-a pus la adăpost. N-am putut niciodată să stăm 
de vorbă cu el. 

— O cunoaște pe Aisha Mokhtar? 

— Puțin. Lucrează de ani buni cu Sultan Hafiz Mahmud. Nu 
putem să ajungem la niciunul din acești doi bărbaţi. De aceea 
ne-am hotărât să ne concentrăm eforturile asupra lui Aisha 
Mokhtar care, după spusele lui Gwyneth, va fi depozitara unui 
oarecare număr de secrete de stat. 

Malko se cam îndoia. 

— N-are profilul unei spioane. Mai degrabă al unei tipe 
mondene superficiale. Dacă era atât de îndrăgostită de Sultan 


49 — 


Hafiz Mahmud, ar fi fost acum la Islamabad cu ei. 

— Poate că ai dreptate, recunoscu Richard Spicer, dar 
poate că merită să încercăm. Dacă e interesată, poţi să o 
ispitești. Vom fi gata să plătim foarte scump acest gen de 
informaţii despre pakistanezi. 


Capitolul IV 


Malko ceru o altă cafea. Era aproape băubilă. Britanicii se 
deschideau în sfârșit lumii exterioare. 

— Va lua ceva timp, căci mă îndoiesc că Aisha Mokhtar se 
confesează unui complet necunoscut, reluă el apoi. 

Richard Spicer dădu la o parte argumentul cu un surâs 
încrezător. 

— E sigur. Dar e un /ong shot. O afacere pentru mai multe 
luni. Trebuie să intri în intimitatea ei, ca ea să fie determinată 
să aibă încredere în tine. În plus, informaţiile pe care le-ai 
putea obţine de la ea, poștă, telefon, fax - ne vor servi pentru 
a activa mijloacele noastre tehnice. Trebuie să lucrăm ca 
rușii. De la distanţă. 

— Să nu vindem pielea ursului... îl temperă Malko. Chiar 
dacă am admite că o voi seduce pe această răpitoare 
pakistaneză, eu nu sunt în ochii ei decât un aristocrat fără 
avere, mai ales că ea e condusă vizibil de aur. Numai ceea ce 
a purtat ea ca bijuterii în seara asta mi-ar permite să-mi 
întreţin castelul mai mulţi ani. 

Gwyneth Robertson pufni în râs. 

— Eu găsesc că ai fi un gigolo perfect! Am văzut în ochii ei 
că-i place de tine. Acest gen de persoane adoră titlurile și 
aristocrații... Și pe urmă... 

— Și pe urmă ce? întrebă Richard Spicer. 

— Nimic, nimic... îl liniști tânăra femeie. 

Și, ca să dea consistenţă spuselor, chemă ospătarul și 
comandă un Defender „vechi de 5 ani”. Richard Spicer își 
privi discret ceasul. 

— Trebuie să fug, zise el. Am o întâlnire mâine dimineaţă la 


50 — 


ora șapte. 

— Apropo, insistă Malko. Ce pașaport deţine Aisha 
Mokhtar? Poate să se deplaseze ușor? 

— British passport, lăsă să-i cadă șefului agenţiei. Graţie 
unui mariaj îndepărtat cu un preasupus al Foarte Graţioasei 
Maiestăţi. Decedat în urma unui stop cardiac. 

— Dumnezeu aranjează bine lucrurile, concluzionă Malko. 

De îndată ce Richard Spicer fu plecat, Gwyneth Robertson îi 
adresă un surâs înflăcărat lui Malko, care remarcă: 

— Voiai să spui ceva? 

— Da. Eu m-am culcat cu Sultan. Știu ce-i place, îi plac 
femeile foarte senzuale. Asta înseamnă că Aisha trebuie să fie 
la înălțime pentru că el e înnebunit după ea... De altminteri, 
asta se vede în ochii ei. E o destrăbălată. 

Probabil că din cauza vocabularului n-a zis o „târfă”. 

— Tu ce crezi? 

— Ai putea să o interesezi... 

El se simţi flatat în sinea lui. Reputația lui îl urmărea 
categoric. Singuri în sala restaurantului devenea o situaţie 
sinistră, așa că el propuse: 

— Ai timp să bem ceva la bar? 

— Cu plăcere. 


* 
XX 


The Library, barul de la Lanesborough, n-a fost schimbat 
chiar dacă hotelul își schimbase recent stăpânul, răscumpărat 
pentru ruși de Sultan Brunei. Amestecând armonios latura 
britanică, cu lemnăriile sale sumbre, rafturile de cărţi, imensul 
bar și focul din șemineu cu o tușă „jet set” simbolizată de 
maiestuoasa ladă de ţigări pusă între cele două părţi ale 
barului, la fel și prin prostituatele de clasă și de toate culorile 
atrase de clientela rusă. Intrând acolo, Malko fu atins ușor de 
o creatură siliconată și tratată cu toxina botulinică, generos 
strânsă într-o rochie de vinil neagră care cuprindea cel puţin o 
duzină de minifermoare permiţând accesul în părțile cele mai 
interesante ale corpului ei fără să o dezbraci. O evaluă din 


BD 


priviri pe cea care câștiga mii de lire sterline. 

Gwyneth Robertson se instală într-un fotoliu adânc din 
piele, își încrucișă picioarele atât de sus încât minijupa i se 
ridică permițându-i lui Malko să admire un fermecător slip 
roșu. Ospătarul, care părea ieșit dintr-o gravură din secolul al 
XVIII-lea, se apropie de ei. Malko comandă o Stolychnaya 
„Cristal”, Gwyneth Robertson rămase fidelă  coniacului 
Defender. Aici, alcoolul curgea în valuri și fumul de ţigări era 
atât de gros că abia se zărea fundul barului. 

Nu departe de ei, un grup de arabi stropeau o aniversare 
cu valuri de Taittinger dintr-o sticlă de doi litri, degustată în 
lant. 

— Crezi în ipoteza lui Richard Spicer? întrebă Malko. 

Gwyneth Robertson dădu din cap afirmativ. 

— E posibil. Sultan are mulți bani și arde ca un nebun. Mi-a 
spus că Aisha cheltuia banii cum bea apă. Pentru moment 
părea amărât că nu putea să profite de investiția lui datorită 
rezidenței lui supravegheate la Islamabad. Dar el e foarte 
discret asupra originii averii lui. Agenția se gândeşte că a 
participat la sistemul clandestin de transfer de tehnologie a 
șefului lui, Abdul Qadeer Khan, spre Libia, Iran și Coreea de 
Nord. Libia singură a plătit o sută de milioane de dolari... Toți 
banii tranzitați prin Dubai și organizatorii, Abdul Qadeer și 
Sultan Hafiz Mahmud, păstrau cât voiau pentru ei. Cum Aisha 
locuia în Dubai și îl cunoștea pe Sultan de șapte ani, ar trebui 
să știe multe lucruri. 

— Deci merită, concluzionă Malko. 

— Of course, zise Gwyneth reprimându-și un căscat. 

— Obosită? 

Ea întoarse spre el ochii de porțelan plini de inocenţă. 

— Nu, dar fumul acesta mă indispune. De ce n-am merge la 
tine pentru a te pune la curent cu cea mai bună manieră de a 
o ataca pe frumoasa Aisha? 


* 
XX 


Gwyneth Robertson practica felaţia așa cum era predată în 


52 — 


finishing schools britanice: reţinută, delicată, tehnică și 
perseverentă. 

Abia închise Malko ușa camerei că îl străpunse cu o limbă 
autoritară în străfundul gâtului, unduindu-și bazinul cu arta 
unei dansatoare orientale. Nu-și întrerupse sărutul profund 
decât pentru a spune: 

— This is stricly business. Richard mi-a cerut să te ajut să 
pui toate șansele de partea noastră... 

Apoi, lăsându-se să alunece silenţioasă pe sol, trecuse la 
stadiul următor, până când Malko și-a simţit sămânţa gata să- 
i țâșnească din rărunchi. Gwyneth l-a ghicit. Își smulse gura 
de-acolo și se ridică, spunând simplu: 

— Ei nu-i place să-i juisezi în gură. 

Un învechit rest de educație religioasă, probabil. Gwyneth 
continuă imediat: 

— Acum, sărută-mă. Ea adoră asta. 

Se ridică, își scoase rapid slipul și i se postă în faţă lui 
Malko, ironică. Acesta simţi că avea o jenă. Zări biroul, o 
prinse pe Gwyneth de talie și o curbă peste birou. Ea se 
prinse cu amândouă mâinile de birou și se cabră, oferindu-i 
crupa. N-a avut decât să-i ridice fusta pentru a i-o pune dintr- 
odată. Gwyneth contră atacurile lui scurte din șale până când 
îi explodă în vintre. Prima lecţie era terminată. Spre 
satisfacția generală. Tânăra case officer merse și se întinse pe 
pat și lansă pe un ton zburdalnic: 

— Nu e rău, dar dacă ajungi în acest stadiu cu prietena 
noastră, nu trebuie să procedezi în acest fel... 

— A, da? 

Ochii albaștri scânteiau de inocență. Cu o voce precisă, 
Gwyneth anunţă pe tonul confidenţei: 

— Nu e decât un lucru care îi place cu adevărat lui Aisha. 
Să o faci să sară pe pereţi... : 

Ea se aplecă la urechea lui Malko și îi zise. In ciuda 
experienţei cu femeile, tresări ușor. 

— Prima dată? 

— Mai ales prima dată. 

— De unde știi tu asta? 


Da 


Gwyneth Robertson își etală din nou surâsul plin de 
inocentă. 

— Ti-am zis că Sultan era îndrăgostit nebunește de Aisha. 
El a făcut dragoste cu mine aşa cum făcea cu ea. Te provoc 
să profiți de experiența mea... 

Malko o privi, întrebându-se dacă era o târfă înnăscută sau 
viaţa ei profesională i-a revelat-o. Deja ea se ridicase. lşi 
ridică slipul ce-i atârna pe la călcâi și suspină. 

— Auzisem de tine la agenţie. Sunt mândră de această 
întâlnire. Dacă vrei să ne întâlnim, uite numărul meu de 
mobil. 

După un sărut cast, ea dispăru, lăsându-l pe Malko perplex. 
Această pregătire a obiectivului era demnă de Divizia de 
Operaţiuni. Nu mai avea decât să spere că se va putea 
apropia suficient de ţinta lui ca să o pună în execuție. 


* 
x x 


Încă adormit, Malko ridică pe pipăite receptorul telefonului 
care suna. Limbile luminoase ale ceasului lui Bretling arătau 
ora nouă și zece minute. 

— Prince Malko Linge? 

Vocea gravă și senzuală de femeie îi expedie un jet de 
adrenalină în artere, trezindu-l instantaneu. 

— Da. 

— Aisha Mokhtar. Vă amintiţi, aţi vărsat șampanie pe rochia 
mea ieri după-amiază... 

Ca și cum ar fi putut să o uite... 

— Sunt încântat că m-aţi sunat. Voiam... 

— V-am sunat să vă spun că pata a dispărut complet. Cu 
siguranţă că a fost șampanie foarte bună. Așa că n-am avut 
nevoie de curăţător... 

Prin urmare n-avea oficial niciun motiv să-i telefoneze. 
Malko plonjă în această oportunitate. 

— Lăsaţi-mă cel puţin să vă invit să luăm masa împreună, 
propuse el, ca să fiu iertat. 

— Astăzi? 


DA 


— Da, bineînțeles. 

Ea oftă. 

— Bine, voi contramanda întâlnirea cu un admirator al meu. 
Nu este prea gentil din partea mea: a venit din capătul 
celălalt al Angliei ca să mă vadă. 

— Eu vin din celălalt capăt al Europei, argumentă Malko. 
Am prioritate. 

Ea râse. 

— Well. Trec să vă iau la ora unu de la Lanesborough. Vă 
place Dorchester? 

— Ador, jură Malko care nu mai pusese piciorul acolo de 
zece ani. 

— Și eu ador localul, confirmă Aisha Mokhtar. 

Se avântă euforic spre duș. Sfaturile aprinse ale lui 
Gwyneth Robertson riscau să-i servească. 


* 
x x 


Chawkat Rauf se strecură discret pe una din aleile de la 
Bara Market, una din cele mai mari piețe de contrabandă din 
Peshawar, care se întindea pe vreo zece kilometri pătraţi de-a 
lungul lui Jamrud Road, ducând la Khyber Pass, chiar înainte 
de începutul zonei tribale. Găseai acolo toate produsele sosite 
din Afghanistan, fără taxe, plus numeroase mărfuri 
contrafăcute și o piaţă de hoţi de unde puteai procura arme, 
droguri și aproape orice. 

După ce se strecură prin faţa televizoarelor, a bicicletelor, a 
cuverturilor chinezești, tobelor de eșapament, pneurilor, 
Chawkat Rauf ajunse în fata modestei dughene a unui bătrân 
sikh cu turban impecabil, care era specializat în Rolexuri 
false. Toate erau venite din China, funcționau perfect și 
puteau fi achiziţionate pentru suma modică de douăzeci de 
dolari... 

Cei doi bărbaţi se salutară: Chawkat Rauf era un client 
fidel. Nu pentru ceasuri, acest sikh avea și o altă specialitate. 
Din 2001, nenumărați hăitași din zona tribală pakistaneză și 
din Afghanistan îi aduceau tot ceea ce triburile sau oamenii 


din Al-Qaida abandonau în fuga lor sau în deplasările lor. 

Bineînțeles că diferiți reprezentanţi ai serviciilor de 
informaţii prezente în Pakistan nu-l ignorau și veneau regulat 
să-și facă piața la el, cumpărând la preț de aur documente, 
obiecte diverse, arme găsite în ascunzători. Acesta mergea 
de la manual de război chimic la organigramele de celule Al- 
Qaida. Unele n-aveau nicio valoare, altele puteau da 
informaţii preţioase, dar bătrânul sikh vindea totul clientului, 
încasând sute de dolari. Neutru, fiind dedicat religiei lui, se 
mulțumea să facă afacerea și nimeni nu se gândea să se ia de 
el. Sikh, o comunitate foarte unită, ținea aproape toate 
dughenele din Bara Market. 

După ce schimbă amabilităţile uzuale cu negustorul, 
Chawkat Rauf întrebă dacă avea mărfuri nou sosite... 

Sikhul îl pofti atunci să intre în spatele buticului lui și 
scoase dintr-un sac uzat o cameră video mică puţin turtită. 

— Am asta, îl anunţă el. Face patru sute de dolari. 

Chawkat Rauf tresări în fața enormităţii preţului. 

— Ești nebun, zise el. Sunt sigur că nu funcţionează... 

Sikhul surâse lung în barbă. 

— Poate. Dar tu știi de unde provine? l-a aparţinut unui 
tânăr foarte apropiat lui Ossama Bin Laden, un oarecare Noor, 
fost ta/eb care și-a părăsit satul din masivul Tora-Bora de mai 
mulţi ani. S-a întors acum câteva săptămâni pentru 
înmormântarea mamei lui, Dumnezeu să-i ia sufletul. Or, în 
acest sat, se afla un denunţător de la ISI. El a anunţat Frontier 
Corps. Soldaţii au venit să-l aresteze. El s-a apărat și a fost 
omorât. Soldaţii i-au scotocit casa și au găsit această cameră 
în sacul lui. Unul dintre ei a furat-o și a venit să mi-o vândă, 
foarte scump. 

Chawkat Rauf rânji în interior. Meschin ca un şobolan, 
bătrânul sikh probabil că a plătit douăzeci de dolari pe ea, 
mai ales că era turtită. Totuși, dacă această cameră a 
aparținut cu adevărat unui apropiat al lui Bin Laden, ea valora 
mulți bani. O examină și descoperi că avea în interior o casetă 
digitală. Inima începu să-i bată repede: un film cu Bin Laden 
putea să se negocieze în jurul sumei de o sută de mii de 


dolari. | se învârtea capul... 

— Îți dau cincizeci de dolari, îl anunţă el. Pentru că suntem 
prieteni buni. 

Fără să spună vreun cuvânt, sikhul își recuperă camera și o 
puse la loc în sac. Chawkat Rauf nu se tulbură. 

— Este un preț bun! Insistă el. Cine ţi-o va cumpăra? 

Sikhul îl privi rece. 

— In fiecare săptămână vine să mă vadă un străin. Este în 
chamiz-charouar, dar cred că este american. El mi-ar da o 
mie de dolari fără discuţii... 

Chawkat Rauf scoase un oftat adânc. 

— Arată-mi-o din nou. 

Se făcu că examinează camera Sony din nou și dădu din 
cap. 

— Două sute de dolari, e un preţ mare, dar știu că ai nevoie 
de bani. 

Ceea ce era total fals, căci sikhul era bogat ca o fântână... 
Acesta luă camera înapoi. 

— N-o dau cu mai puţin de cinci sute de dolari! zise el 
tranșant. 

După douăzeci de minute, se puseră de acord asupra sumei 
de trei sute de dolari, o sumă enormă în rupii: patruzeci și 
cinci de mii de rupii. Ceea ce câștigau pe an unele familii, dar 
nu cele sărace. 

Chawkat Rauf o șterse atunci la agenţia de la Barclay's 
Bank de pe GT Road, căci evident că nu avea o asemenea 
sumă asupra lui. Oficial lucra ca predicator la moscheea lui Pir 
Hamza Shinravi, puţin mai departe pe Jamrud Road, chiar 
înainte de punctul de control pakistanez de la Bab-e-Khyber 
materializat printr-un arc uriaș ce trecea peste șosea. Dincolo 
de acest arc, poliţia pakistaneză era neputincioasă. Chawkat 
Rauf locuia într-una din clădirile alăturate moscheii. Pirul 
Hamza Shinravi, chiar dacă era sofist, era un partizan îndârijit 
al lui Ossama Bin Laden, și la acest demnitar era găzduit 
Chawkat Rauf. De fapt acesta afișa aceleași convingeri și, 
regulat, pleca în Marea Britanie să recolteze fonduri pentru 
madrasa (universitate sub autoritate religioasă la musulmani) 


257 


lui, vărsând apoi discret o parte la Al-Qaida. 

Evident că nimeni nu știa că acest partizan al lui Ossama 
Bin Laden fusese recrutat de MI6, Serviciul de informații 
externe britanic, și că el culegea pios toate informațiile 
despre Al-Qaida, pe care le transmitea apoi prin diverse 
mijloace la angajaţii lui, fie cu ocazia călătoriilor lui, fie prin 
mesaje transmise prin curieri de încredere. Avea un cont la 
Barclay's Bank sub un nume fals, care îi permitea să facă faţă 
acestui gen de situații. 

Intors la Bara Market, el schimbă camera pe patruzeci și 
cinci de mii de rupii și plecă cu sacul din plastic în mână. 
Faptul că această cameră conţinea fotografii digitale înăuntru 
îi dădea o valoare sigură. Ezita asupra felului în care să o ţină: 
dacă transmitea această cameră la antena MI6 din Islamabad, 
nu atrăgea niciun profit. La Londra, nu se va cunoaște 
proveniența. Trebuia să aștepte și să o ducă chiar el în 
capitala britanică, ceea ce îi aducea cu siguranţă o primă... 

Se plimbă încă puţin prin Bara Market apoi luă un autobuz 
până la University Tower unde locuia unul din verii lui. li 
încredință acestuia camera. Nu intra în discuţie să o ducă la 
madrasa. Oficial el nu avea decât un venit lunar de câteva 
rupii pentru trai, fiind găzduit și hrănit de aceștia. 


* 
x x 

Kuldip Singh închise cu grijă dugheana potrivind panourile 
din lemn cu lacăte enorme și se îndepărtă pe aleile prăfuite în 
direcția GT Road. Ajunse apoi la o cafenea lângă cinema 
Shummar unde bărbaţi de diferite etnii - la Peshawar erau de 
toate neamurile - aveau obiceiul să fumeze narghilea jucând 
domino și bând ceai foarte tare. Se plasă la masa cea mai 
îndepărtată, afară, și comandă un ceai. El nu fuma narghilea. 
După o jumătate de oră, îl văzu sosind pe cel pe care îl 
aștepta. Un pachtoun cu barbă lungă și mătăsoasă de un 
negru strălucitor, care militase odinioară în rangurile miliției 
lui  Gulguddine  Hekmatiar, un fundamentalist feroce, 
antiamerican și care servea de atunci drept cutie cu scrisori 


Da — 


pentru partizanii Al-Qaida repartizaţi între Afghanistan, 
Waziristan și o parte din Belucistan. Ei nu-și telefonau 
niciodată, nu-și dădeau niciodată întâlniri, dar se vedeau în 
fiecare seară în această cafenea. Uneori pur și simplu pentru 
a discuta politică, alteori, Kuldip Singh, care ţinea să se pună 
bine cu toată lumea, îi transmitea interlocutorului lui pe care 
nu-l știa decât sub numele de Pervez, informaţii susceptibile 
să intereseze Al-Qaida. 

_ Pervez nu-i dădea bani, doar o protecţie invizibilă. 
Insărcinat cu serviciul de informaţii al Al-Qaida la Peshawar, 
sau mai degrabă din ceea ce mai rămăsese din el, avea mâna 
lungă și putea să facă să fie asasinat oricine printr-un singur 
semn din degete. 

După ce-și recuperase cei trei sute de dolari, Kuldip Singh 
și-a spus că această poveste îl interesa sigur pe Pervez. 

Pachtounul îl ascultă efectiv cu atenţie, punând numeroase 
întrebări despre camera video, la care sikhul fu incapabil să 
răspundă: nu citea caracterele latine. Dar furniză indicaţii 
prețioase despre cumpărătorul ei. Chiar dacă nu-i știa 
numele, știa că locuiește la madrasa de pe Jamrud Road și că 
circula frecvent în străinătate ca să adune fonduri. 

Relatarea lui păru să-l intereseze în mod special pe Pervez, 
care îi reproșă gentil lui sikh că nu-i vorbise despre această 
cameră înainte să o revândă. 

— Dar tu n-ai bani! protestă comerciantul din Bara Market. 

— Aș fi găsit! afirmă pachtounul, înainte să plece oferindu-i 
ceaiul lui. 


Capitolul V 


Pe Sultan Hafiz Mahmud nu-l prindea somnul, chiar dacă 
era trecut de ora două dimineaţa. leși din living-room-ul dotat 
cu climatizare pe terasa ce dădea în grădina casei, 
înconjurată de verdeață, ca toate casele din cartierul F8, unul 
din cartierele rezidenţiale din Islamabad. Aerul era căldut. 
Peste zi temperatura ajungea la 40 de grade Celsius și în sud, 


259 — 


spre Karachi, ajungea la 50 de grade Celsius! Privi linia 
întunecoasă a Margalla Hills, care o lua spre nordul orașului, 
când un zgomot de frunze strivite venit din grădină îl făcu să 
tresară. 

Din cauza apropierii de Fatima Jannah Park, intrau frecvent 
animale sălbatice în grădinile caselor din cartier. De 
altminteri, Islamabadul, decupat în pătrate, cu bulevarde 
interminabile tăiate în unghi drept, semăna cu un parc. Se 
omorau frecvent porci mistreți, vulpi și chiar mici feline 
rătăcite... 

Numai că nu erau doar animalele sălbatice. Prudent, Sultan 
Hafiz Mahmud merse să-și ia din rastelul de arme un 
Kalaşnikov, îl armă și se instală pe terasă, scrutând 
obscuritatea grădinii. Zgomotul nu se mai auzea, dar el nu 
ignora faptul că Mossadul și CIA erau pe urmele lui. 
Americanii ar fi vrut să-l răpească, dar Mossadul s-ar fi 
multumit cu o eliminare fizică... Din fericire, casa era 
supravegheată zi și noapte și o linie directă telefonică îl lega 
de Cartierul General al ISI, care putea să intervină foarte 
repede în caz de nevoie. 

Luă o butelie de Defender Succes „vechi de 12 ani” din bar 
și își turnă un pahar cu multă gheață, pe care o făcea apoi să 
se învârtească ușor în pahar. 

Se scursese o săptămână de la expediţia lui din Belucistan. 
După două zile de la întoarcerea lui, primise vizita unui 
colonel de la ISI care îl dojeni aspru pentru că fusese la 
Karachi fără autorizaţie, atunci când el era consemnat la 
domiciliu. Sultan Hafiz Mahmud pretinsese că nu știuse că nu 
avea dreptul să se deplaseze în Pakistan. Colonelul de la ISI îi 
pusese apoi întrebarea pe care acesta se aștepta să i-o pună. 

— Pentru ce aţi mers acolo? 

Îi servise atunci povestea cu Gaddani Beach. Unul din 
prietenii lui, armator, voia să trimită vapoare la fier vechi. Și 
el a mers acolo să se informeze. 

— Asta e tot? 

— Nu. Aveam întâlnire cu un vechi prieten la Gwadar, 
Nawar-ul Al Bughti, ca să probăm virgine omaneze pe care i le 


trimisese un prieten de-al lui. 

Colonelul ISI surâse, complice. 

In lumea musulmană, virginele erau o obsesie curentă. 
Aceste explicaţii justificau o călătorie de câteva sute de 
kilometri. Colonelul de la ISI nu-i pusese nicio întrebare 
despre cei doi polițiști asasinați cu RPG7. Cu siguranţă că îl 
bănuiau, dar nu aveau dovezi, și Jamil Al Bughti nu va vorbi 
despre asta. Colonelul de la ISI nu insistase. Serviciul lui 
anchetase deja la Gwadar și la Gaddani și nu găsise nimic. 
Acolo toate gurile se închideau de îndată ce se zărea un 
polițist... 

Sultan Hafiz Mahmud bău puţin din Defender, fixând cerul 
înstelat. Nava plecase din Gwadar și ajunsese la destinaţie 
după aproximativ două zile, dar trebuiau încă săptămâni de 
așteptare înainte ca Sultan Hafiz Mahmud să-și culeagă 
rezultatele anilor lui de eforturi. Suferea că fusese redus, de 
acum, la un rol pasiv. Nu rămânea pe teritoriul pakistanez 
nicio urmă din operaţiune. Clădirea folosită pentru faza finală 
fusese dinamitată, ocupanţii ei fuseseră dispersaţi. Chiar 
dacă, astăzi, autoritățile pakistaneze ar pune mâna pe o urmă 
tangibilă, aceasta nu-i va duce nicăieri. In plus, putea să 
parieze că nu vor sufla un cuvânt despre descoperirea lor, 
rușinaţi pentru ei. De pe partea asta, Sultan Hafiz Mahmud 
putea să doarmă liniștit. 

Ca să evite să se gândească fără încetare la ce avea să se 
întâmple, reluă scrisoarea pe care un mesager de încredere 
ce sosise de la Londra i-o înmânase în acea dimineaţă. O 
scrisoare de mână de la Aisha Mokhtar. Ea îi cerea pur și 
simplu un vărsământ de o sută de milioane de dolari pe 
contul scris de ea. Scopul era, după spusele ei, să nu mai fie 
nevoită să cerșească... Această netrebnică se plângea că nu-l 
mai văzuse demult și îl întreba când puteau să se revadă, 
vorbindu-i de casa pe care ea și-o cumpărase la Londra. 

Ca și cum ea nu știa că el nu putea să părăsească 
Pakistanul... 

Sfârșitul scrisorii era mai ambiguu, făcând aluzie la 
documentele preţioase pe care i le încredinţase și asigurându- 


o 


| că veghea asupra lor și ţinea la ele ca la ochii din cap. 

Pakistanezul mototoli furios scrisoarea. Era un șantaj 
deghizat. Desigur că Aisha nu știa totul despre operaţiunea 
lui, dar în euforia lui, a fost suficient de nebun ca să o ţină la 
curent cu lansarea ei și ea știa în linii mari despre ce era 
vorba. În afara marii lui intenţii, la acea vreme, își concentra 
toate forțele ca să facă dragoste cu ea, pretutindeni. De când 
se apropia de el, nu se mai gândea decât la asta. 

Somnul începea să-l câștige. Decise să lase pe a doua zi 
măsurile pe care le avea de luat. 


* 
XX 


Malko ieși din Lanesborough, îl salută pe portar și zări 
imediat mașina Bentley verde pal staționată pe marginea 
drumului. Şoferul, un voinic mustăcios ce semăna cu un 
luptător de bâlci, sări de pe scaun ca să-i deschidă portiera 
din spate. 

Aisha Mokhtar îl primi cu un surâs fermecător. De data asta 
purta un taior de mătase albastru închis, descheiat, peste o 
cămașă alb opac. Picioarele îi erau strânse cu ceva ce păreau 
a fi ciorapi. Malko nu-și putea imagina că o femeie ca ea ar 
purta colanti... Ea îi întinse mâna și el putu respira parfumul 
greu cu care se înconjurase... 

— Aţi fost amabil că m-aţi invitat la masă, se fandosi ea. Mă 
văd doar cu oameni plictisitori. 

— Păreţi că sunteţi foarte căutată, remarcă perfid Malko. 
Acel pakistanez este fermecător. 

Ea se strâmbă dezgustată. 

— E un porc! De când pune mâinile umede de sudoare pe 
mine, mă fac toată piele de găină... A câștigat miliarde cu 
blugii lui, dar ar face mai bine dacă ar rămâne la Birmingham. 

— Și aspirantul dumneavoastră din capătul Angliei? 

Ea surâse ușor, tocmai când mașina Bentley părăsea Park 
Lane ca să se oprească în faţă la Dorchester, înaintea unui 
lanţ de Ferrari, Porche și de Rolls-Royce. Un Lamborghini plat 
ca o ploșniță era parcat în faţa intrării. Malko rezervase o 


62 -— 


masă în fundul restaurantului, în dreapta faţă de intrare. 

— Se va consola! De fapt cred că ceea ce își dorește este 
să-l însoțesc la Ascot ca să-și uimească prietenii. Nu-i plac cu 
adevărat decât caii lui... 

Un pianist cu coadă de cal angrena cu note melancolice 
salonul de ceai care ocupa o bună parte din /obby, acolo unde 
„săracii” ciuguleau ceva pe canapele scumpe, schimbând 
ultimele bârfe din Londra. Malko privi sala restaurantului. Nu 
erau multe cupluri. Câţiva bogătani englezi rezervaseră o 
încăpere ca să-și ducă cuceririle după cafea. La șase sute de 
lire, orgasmul trebuie că era inclus în preţ... Aisha Mokhtar 
comandă stridii fripte cu crustă, oribilă specialitate britanică, 
și o copită care, după preţ, ar fi trebuit să fi crescut într-un 
colegiu foarte bun. 

Atunci când veni magnumul (sticla de doi litri) de Taittinger 
Comtes de Champagne Blanc de Blancs, anul 1996, adusă 
ceremonios de un ajutor urmat de ospătar, ea scoase un 
adevărat strigăt de bucurie. 

— E minunat! Adorșampania. 

— Și eu, o asigură Malko. 

Gheaţa fusese spartă. Aisha Mokhtar se aplecă spre el. 

— Vorbiţi-mi de dumneavoastră. Ce faceţi la Londra? 

— Îmi place Londra. Am prieteni aici. Mă scoate din 
atmosfera Austriei și din viaţa la ţară. 

— Locuiţi într-un castel... 

— Oh, e un castel străvechi aflat într-un stadiu nu tocmai 
bun... Dar familia mea îl are de mai multe secole. 

— Înseamnă că nu lucraţi, ca toți prietenii mei englezi? 

— Din păcate, da, suspină Malko. Administrez averea altora 
la Volkische Bank, din Viena. 

— E pasionant. Inseamnă că puteți să-mi daţi sfaturi, se 
fandosi Aisha atacând stridiile care păreau ieșite dintr-o 
pubelă publică... 

Mâncarea britanică era de-a dreptul infectă. 


Nu mai rămăsese decât un gât din magnumul de Taittinger 
din care Aisha băuse cea mai mare parte. Cu obrajii roșii și 
privirea arzătoare, era din ce în ce mai volubilă. Malko știa 
câte ceva despre ea. Născută în India, musulmană și săracă, îl 
întâlnise pe primul ei soţ, un gentleman britanic cu treizeci de 
ani mai vârstnic, care o luase la Londra după ce se căsătorise 
cu ea. Smulsă, din păcate, prematur din braţele afecțiunii lui 
trei ani mai târziu... Apoi își împărţise viaţa între Pakistan - cu 
cel de-al doilea soț al ei - și Dubai. Divorţată, întâlnise în 
sfârșit bărbatul vieţii ei, al cărui nume nu i-l dădu lui Malko. 
Reținut de afaceri la Islamabad, a neglijat-o... Din fericire 
avea viața mondenă, cocktailurile, seratele... 

In ciuda gurii ei cărnoase, a surâsului ei senzual și a privirii 
arzătoare, Malko simţea animalul de pradă, experta în luptele 
vieţii. Și obișnuinţa de a câștiga... 

Privirile li se încrucișară și ceea ce el crezu că citește în ai 
ei părea să verifice analiza lui Gwyneth Robertson. 

— Vreţi să-mi vedeţi casa? Eu am decorat-o! 

După cinci minute se aflau în Bentley. Graţie unei manevre 
bruște, Malko putu să verifice că ea purta ciorapi... Aterizară 
într-o mică intrare prost pavată, Belgrave Mews North, nu 
departe de Belgrave Square, locul cel mai șic din Londra. 
Pentru a accede la marele parc din cartier, era nevoie de o 
cheie pe care o dețineau doar rezidenții caselor învecinate... 

Aisha Mokhtar făcea parte dintre acești happy-few. 

Şoferul opri mașina Bentley în faţa unei case cu două etaje, 
vizibil refăcută arătând ca nouă. De altminteri pe acea intrare 
foarte selectă era singura casă. În interior se simţea tămâia și 
un minunat snop de trandafiri se lăfăia la intrare. Pakistaneza 
îl conduse pe Malko până într-o încăpere cu pereţii lăcuiţi în 
roșu, cu un bar și gravuri erotice pe pereţi. Ea se îndreptă 
direct spre frigider, și el din lac roșu, și scoase o butelie de 
Taittinger pe care i-o întinse lui Malko. 

— Să sărbătorim prima dumneavoastră vizită aici... Nici nu 
știți cât îmi place șampania! Am impresia că bulele mă fac să 
zbor. 

Atunci când sări dopul buteliei, ea pusese deja muzică, o 


64 


melodie orientală lentă și ritmată. 

De fapt ea bea șampania ca pe apă. 

— Locuiţi singură aici? întrebă Malko. 

— Din păcate da. N-am găsit încă bărbatul care să-mi ţină 
companie, în afară de Chaury, șoferul meu. 

Acesta din urmă, din ordinul stăpânei lui, rămăsese afară 
ca să lustruiască mașina. Cu coatele pe bar, Aisha îl fixa pe 
Malko cu un surâs bizar, jucându-se cu paharul ei gol. 
Atmosfera se încărcă brusc de electricitate. Privirile li se 
încrucișară, rămânând agăţate. Fără să stea pe gânduri, 
Malko făcu un pas înainte. Aisha fu cea care-și înclină ușor 
capul pentru ca gura ei să ajungă exact în fața gurii lui. 

Ea săruta ca o adevărată femeie. Din tot corpul. Cu tresăriri 
bruște, un balet furios al limbii care părea că absorbise toate 
bulele din șampanie atât de tare vibra. Atunci când Malko îi 
atinse pieptul, pakistaneza își apăsă și mai tare bazinul în 
întâmpinarea lui. El prinse curaj, mângâind un șold apoi 
vintrea puţin bombată, mai jos. Atunci când degetele i se 
puseră pe umflătura sexului, Aisha tresări, dar nu se feri. 
Malko începu să i-l maseze, în timp ce limba ei se învârtea ca 
un titirez în gura lui. Ea fu gata să cadă și se prinse de un 
taburet. 

Aisha își ridică fusta de la costum și îi atinse vintrea. Nu 
pronunţaseră niciun cuvânt. Malko dovedi o delicioasă 
surpriză simțind cum degetele lui Aisha îi descheiau 
fermoarul, strecurându-se în pantalonii lui și prinzându-l. Nici 
măcar nu realizase cât de excitat era. Cât ai clipi, femeia 
îngenunche în fața lui și îi înfundă membrul până în fundul 
gâtului... Felaţia ei nu semăna deloc cu cea a lui Gwyneth 
Robertson, chiar linsă, dacă se poate spune așa, domesticită. 
Aceea era mult mai dezordonată, sălbatică, cu mișcări bruște, 
plonjări de pasăre vorace. In aceasta se simțea soarele, 
exotismul, pasiunea sexuală. Intr-un cuvânt, Aisha sugea ca o 
nebună, pentru plăcerea ei. 

La acest ritm sălbatic, lui Malko îi veni repede să se 
descarce. Aisha i-o luă însă înainte. Se ridică brusc, se 
debarasă de slipul negru cu un gest rapid, se sprijini de bar cu 


picioarele ușor depărtate, întorcându-i spatele lui Malko. 
Acesta îi zări în oglindă trăsăturile încordate de așteptarea 
plăcerii. 

— Așa! lansă ea. 

Cu pantalonii în vine, îi ridică fusta, dezvelindu-i crupa 
goală. Se înfipse în ea atunci când își aminti de recomandările 
lui Gwyneth Robertson. Aisha fremătă și scoase un geamăt 
dificil de interpretat atunci când, neglijând vintrea, el își 
apăsă sexul direct contra intrării în șalele ei. Fără se ezite, se 
împinse în ea cu toată greutatea și își simţi membrul 
înfundându-se în crupa pakistanezei și dispărând în întregime, 
înghițită de corola brună. Aisha scoase un fel de strigăt de 
agonie și urlă: 

— Nu, nu, doare! 

Încrezându-se în sfaturile mentorului lui, Malko o prinse pe 
tânără de șolduri, se retrase aproape în întregime și apoi 
reveni în forță, smulgându-i un nou urlet lui Aisha, agățată cu 
amândouă mâinile de bar. El continuă totuși, simțind teaca 
primindu-l și devenind mai destinsă progresiv. Șoldurile lui 
Aisha se balansau și ea începuse să dea ușoare contre pentru 
a veni în întâmpinarea membrului înfipt în ea. Intr-un final, ea 
începu să-l implore pe Malko. 

— Te rog, juisează în fundul meu! 

Nu mai era deloc finishing school. Malko se supuse, 
golindu-se în ea cu un strigăt sălbatic. Diagnosticul lui 
Gwyneth Robertson era exact. Aisha Mokhtar adora să fie 
sodomizată... 

Abia retras din ea, că se și lăsă să alunece pe jos, cu dosul 
sprijinit de lacul barului, gâfâind. Ridică spre Malko o privire 
de femelă fermecată, cu ochii cerniţi și buzele umflate... 

— My God! Was so good! murmură ea. You are a beast... 

O ajută să se ridice și îi turnă puţină șampanie. Aisha 
Mokhtar se apropie de el, atingându-i faţa cu tandrete. 

— Sunt puţini bărbaţi care înţeleg femeile, zise ea. Simt că 
ne vom înţelege bine... 


— 66 — 


x x 


Aisha Mokhtar, din nou foarte „ladylike”, stătea cu Malko la 
taifas pe canapeaua din piele roșie. Şoferul primise în sfârșit 
autorizația să intre în casă și se ocupa de bucătărie. 

— E un uriaș, remarcă Malko atunci când acesta le adusese 
gheață. Poate servi ca pază de corp. 

— Asta poate fi în fond un lucru util, lăsă Aisha să-i cadă. 

Londra era totuși unul din orașele cele mai sigure din lume. 
Malko trecuse de primul cerc... Aisha își puse capul pe umărul 
lui. 

— Când pleci? 

— La sfârșitul săptămânii. 

— Mă vei invita la castelul tău? 

— Cu plăcere. Când vrei tu! 

Era suficient să găsească un dulap destul de mare și destul 
de solid ca să o închidă în el pe Alexandra... 

— Săptămâna viitoare? Mai încolo. Am mai multe serate 
aici. 

Cel puţin era directă. 

— Te aştept! Voi veni după tine la Viena. Spune-mi în ce zi 
și voi da o mare cină în cinstea ta. 

— Magnific! 

Aisha Mokhtar iradia de fericire. Mai târziu, adăugă: 

— După cină, mă vei lua pe masă, ca astăzi, la lumina 
lumânărilor. 

Încă un vis de fată tânără. 

— Dacă este un ordin, îl voi executa, promise Malko 
sărutându-i mâna. 

Manipulatorul de la CIA era într-o bună dispoziţie. In orice 
caz, în ceea ce privea contactul. S-ar fi putut să nu meargă 
așa de ușor. 

Îi rămânea să stoarcă secretele lui Aisha Mokhtar. Ceea ce 
avea să fie mult mai dificil. 


o 


Capitolul VI 


Chawkat Rauf, încă ameţit de zborul de unsprezece ore 
Islamabad-Londra, trecu pasarela avionului Boeing 747 de la 
Pakistan Airlines ca să ajungă la terminalul 4 al aeroportului 
din Heathrow. Câteva culoare și se trezi la coada din faţa 
ghișeelor de imigrare. Privind în jurul lui, reperă o cabină 
telefonică și formă un număr pe care-l învățase pe dinafară, 
deoarece nu putea să-l scrie nicăieri, căci își risca viața. O 
voce de bărbat răspunse imediat, repetând simplu numărul. 

— „Fox”. Am ajuns, anunţă pakistanezul. 

Vocea deveni imediat mai caldă. 

— Good! Aţi călătorit bine? 

Ca și cum o călătorie putea să fie bună în clasa eco, strânși 
ca sardelele, cu genunchii sub bărbie... Britanicii aveau 
întotdeauna simţul umorului. 

— Excelent, sir, răspunse totuși pakistanezul. 

— Some interesting news? întrebă pe un ton detașat 
corespondentul său, John Gilmore, Agent de la MI6, care 
„trata” cu el de acum doi ani, după ce-l recrutase la 
Peshawar, în Pakistan, atrăgându-l într-o supărătoare poveste 
de trafic de droguri... 

Vorbind perfect urdu și pachtou, John Gilmore se descurca 
în Pakistan ca un pește în apă. Un capriciu administrativ l-a 
desemnat la Londra, în hidoasa și futurista clădire ce grupa 
de acum toate secţiile de la MI6, pe malul sudic al Tamisei, în 
Albert Embankment, un incredibil castel-fort de science- 
fiction, dotat cu geamuri verzi reflectorizante care îl făceau să 
pară o creaţie de bandă desenată. Acest straniu aspect era 
voit. Guvernul britanic, convins că pentru lumea întreagă 
arhetipul spionului era James Bond, decisese să creeze la 
Londra o nouă atracţie turistică, asupra schimbării gărzii la 
Buchingham sau Turnul din Londra, puţin depășite. „Cartierul 
General” al lui James Bond, spionul Maiestăţii Sale. Pariu 
câștigat. Mii de turiști japonezi se năpusteau în fiecare 
dimineață să fotografieze această monstruozitate 
arhitecturală. Din păcate, bugetul construcţiei fiind rapid 


depășit, amenajările interioare fuseseră reduse la strictul 
necesar! Prin urmare agenţii de la MI6 regretau amar fotoliile 
lor din piele și lemnăriile din ale lor safe-houses odinioară 
ascunse aproape pretutindeni în oraș. John Gilmore regreta 
Pakistanul, plictisindu-se a redacta întreaga zi sinteze asupra 
sub-continentului pe care nu le citea nimeni. Singura lui 
adevărată sarcină interesantă era să „trateze” cu Chawkat 
Rauf de două ori pe an... 

— Very interesting news, Sir, confirmă cu o voce plină de 
exaltare cârtiţa de la MI6. Am putut să procur pentru o sumă 
importantă un obiect ce a aparţinut unui apropiat al lui Bin 
Laden, anunţă Chawkat Rauf. O cameră video, sir. 

John Gilmore simţi vântul victorios de Trafalgar atingându-l, 
dar i-l tăie cu vioiciune lui Chawkat Rauf. El nu avea încredere 
în telefon și această linie nu era securizată. 

— Well, zise el. Vorbim despre asta în direct. Unde vă veţi 
caza? 

— La moscheea de pe Green Street. 

Această moschee era considerată de câtre MI6 ca o bază 
Al-Qaida. 

John Gilmore nu ezită. 

— Înainte să mergeţi acolo, cred că ar fi o idee bună să 
luați un taxi și să veniţi pe 33 Queen Ann's Gate. 

— Very well, sir, promise Chawkat Rauf. Voi fi acolo într-o 
oră. 

Încheie convorbirea și reveni să se plaseze la coada de la 
ghișeele Imigrări. Cu pașaportul lui pakistanez în mână, 
înzestrat cu o viză bună eliberată de consulatul britanic din 
Peshawar. În aceste vremuri era practic imposibil pentru un 
pakistanez „ordinar” să vină în Marea Britanie, chiar și pentru 
îngrijiri. O singură categorie scăpa de la regulă: colectorii de 
fonduri, care veneau să caute bani în diaspora pakistaneză, 
pentru ajutoare umanitare sau religioase. De comun acord cu 
„Șefii” lui, Chawkat Rauf alesese această categorie. De două 
ori pe an venea să facă chetă în Londra sau la Birmingham, 
adunând patru sute de mii sau cinci sute de mii de lire 
sterline, o sumă colosală în rupii... 


Islamic Relief Fund, ONG-ul de care aparţinea el și care 
vărsa în secret o parte din fondurile sale mișcării Al-Qaida, era 
fermecat de prestațiile lui și îl lăsa să vină în Europa. 
Bineînțeles, la consulatul din Peshawar, numele lui era 
precedat de o bulină roșie, ce semnifica faptul că niciodată nu 
trebuia să i se refuze o viză... 

Practica era curentă pentru colectorii de fonduri, și 
bănuitorii islamiști nu vedeau decât ardoarea. 

Nu doar din pură bunătate sufletească Foreign Office 
britanic proceda astfel. Aceasta permitea să urmărească în 
parte finanţarea islamiștilor radicali și această atitudine 
întărea toleranța afișată a guvernului britanic pentru islamul 
non terorist. Din toate timpurile, guvernele succesive ale Marii 
Britanii deciseseră că nu puteau înfrunta două riscuri în 
același timp: IRA și terorismul islamist. 

Au făcut atunci un gent/leman's agreement. 

Chawkat Rauf întinse deci pașaportul la /mmi/gration Officer 
fără cea mai mică neliniște. Atunci când britanicul tastă 
numele lui pe computer, apăru imediat o stea pe ecran. Semn 
că nu trebuia să-i pună niciun fel de întrebare. După cinci 
minute, călătorul, aflat încă în ţinută pakistaneză, chamiz- 
charouar și vestă uzată, ieșea în holul de la sosiri, unde o 
mulţime colorată pândea pasagerii zborului de la PIA. 

Chawkat Rauf se îndreptă spre taxi atunci când zări o faţă 
cunoscută în mulțime. Un bărbat ce purta aceeași ţinută ca și 
el, o șapcă plată pe cap: Sambal Chahan, responsabilul 
moscheii de pe Green Street unde trebuia să se cazeze, din 
cartierul de la Upton Park, East End Indonien. Sambal Chahan 
îl întâmpină călduros, îmbrăţișându-l de trei ori ca 
pakistanezii, și îl anunţă: 

— Fraţii din Peshawar ne-au anunţat prin e-mail de sosirea 
ta. Am vrut să te întâmpin personal. 

Chawkat Rauf, puţin surprins, nu putu decât să-i 
mulțumească interlocutorului lui pentru grija pe care i-o 
purta. Il deranja faptul că trebuia să transporte camera video 
la moschee, dar n-avea de ales. Trebuia, de îndată ce îi era 
posibil, să reușească să dispară. 


— 70 — 


La Peshawar, recuperase preţiosul obiect în ultimul 
moment, înainte să ia autobuzul pentru Islamabad. 

Ajunseră la staţia Heathrow pentru linia Northern și se 
instalară în primul vagon. Cu schimbare la West Kensington, 
aveau de mers o oră, traversând toată Londra. Și acum 
metroul nu mai avea pene interminabile... Chawkat Rauf privi 
pe furiș o reclamă la Barclay's Bank. Acolo vărsa MI6 în 
fiecare lună două sute de lire într-un cont deschis pe numele 
Fox. La momentul potrivit, putea să-și cumpere un butic, să-și 
aducă familia în Marea Britanie și să-și trăiască liniștit zilele. 
Numai că, de fiecare dată când vorbea cu perceptorul lui să-i 
ridice, i se cerea un mic serviciu în plus. In realitate, era, fără 
să o știe, cea mai bună sursă pentru MI6 din apropierea 
organizaţiei Al-Qaida. Și prin urmare nu era aproape vremea 
în care avea să se retragă. 

Metroul se puse în mișcare și el închise ochii ca să se 
destindă. Cel cu care trata el se va neliniști când nu-l va 
vedea sosind la întâlnire. Numai să nu ia vreo iniţiativă 
stângace. 


* 
XX 


John Gilmore ridică linia directă care îl lega la MI5 și ceru la 
Divizia D, însărcinată cu urmăriri în Londra și cu protecţia 
„prietenilor”. Era prânzul și Chawkat Rauf nu dăduse niciun 
semn de viaţă. Niciun motiv normal nu putea să explice o 
asemenea întârziere. John Gilmore procedase la o verificare 
rapidă în serviciile de urgenţă ale aeroportului și în spitalele 
situate pe traseul presupus al agentului lui, însă fără niciun 
rezultat. Asta însemna că apăruse ceva neprevăzut care îl 
împiedicase pe Chawkat Rauf să vină la MI6. John Gilmore nu 
se agita încă, dar trebuia să acționeze. Atunci când i se făcu 
legătura, o voce neutră întrebă: 

— Cu cine doriţi bă vorbiţi? 

— Mike, sunt John, anunţă John Gilmore. Am nevoie de un 
mic serviciu. 

— E urgent? 


A 


— Da. 

— Vii să luăm prânzul la City Café? La ora unu. 

— Very well. 

După ce puse receptorul în furcă, își privi ceasul. Era ora 
douăsprezece și patruzeci și cinci de minute. Avea timp să 
meargă pe jos la City Café, pe Thorney Street, chiar în faţa 
intrării la MI5. Serviciul de contraspionaj britanic ocupa o 
clădire enormă dublă fără niciun semn distinctiv pe Millbank, 
de cealaltă parte a Tamisei. Traversând Vauxhall Bridge și 
parcurgând o sută de metri pe jos, John Gilmore ajunse exact 
la timp. Ideea de a lua prânzul la City Cafe îi lăsa gura apă: 
adora să mănânce, dar restaurantele bune londoneze nu 
intrau în obiceiurile unui șef de serviciu din MI6... De data 
asta, putea să facă o notă de cheltuieli justificată prin cererea 
oficială a colegului de la Serviciul interior. MI5 administra tot 
ceea ce se petrecea pe teritoriul britanic, MI6 având în 
sarcină operaţiunile externe. Câteodată, mai ales cu islamiștii, 
activităţile celor două servicii se suprapuneau. Totuși, MI6, 
neavând dreptul să lucreze pe teritoriul britanic, era obligat 
să apeleze la MI5. 

John Gilmore își deschisese seiful și scosese din el dosarul 
lui Chawkat Rauf, selectând o fotografie din care putea să fie 
recunoscut. Incuiase biroul cu cheia, își luase ziarul Times 
pentru cazul în care colegul lui ar fi întârziat, și coborâse, 
ieșind prin ușa laterală de pe Thames Path, mai discretă ca 
monumentala ieșire de pe Albert Embankment. Cu costumul 
lui negru, cămașa fără cravată, silueta lui greoaie - pentru un 
metru optzeci, cântărea exact în jur de o sută douăzeci și 
cinci de kilograme - și cadoganul lui ce îi strângea la spate 
părul blond, John Gilmore părea mai mult un muzician „hip” 
decât un agent de informații. Inconjură clădirea prin spate ca 
să ajungă la Vauxhall Bridge. O femeie în vârstă hrănea 
porumbei și niște îndrăgostiţi de culoare flirtau, pe jumătate 
alungiţi pe o bancă, cu faţa la Tamisa, având în spatele lor 
zgomotul plăcut al jeturilor de apă ce cădeau în bazinul care 
înconjura castelul-fortăreaţă, fără să bage în seamă ceea ce 
se petrecea în spatele geamurilor verzi ale acestei stranii 


clădiri cu linii agitate. Un drapel foarte modest al Union Jack 
flutura între turnuri, pe partea cu Tamisa, dar se vedea cu 
greu de la sol. 

Traversând Vauxhall Bridge, John Gilmore aruncă o privire 
în direcţia acoperișurilor aurii de la MI5. Această clădire era 
mai discretă decât cea a serviciului MI6. Fără drapel, nicio ușă 
pe Millbank, ferestre închise tot timpul, cu cadre metalice 
care dădeau impresia că aveau toate zăbrele... 

După trei sute de metri, o coti pe Thorney Street, care 
dădea în Millbank făcând o curbă, mergând de-a lungul 
Thames House, sediul serviciului MI5. Restaurantul se găsea 
chiar după curbă și Mike Turnball se afla deja în faţa unui 
pahar cu scotch având frumoasa culoare a chihlimbarului. Cei 
doi bărbaţi își strânseră mâinile călduros și John Gilmore 
comandă la rândul lui un Defender „vechi de 5 ani”. 

In cadrul ei foarte modern, City Cafe oferea o mâncare 
excelentă. Cei doi luară meniul. John Gilmore se lăsă tentat 
de roast loin of suckling pig, puţin cam greu, dar delicios, 
precedat de o mixed beans salad. Mike Turnball se mulţumi 
cu un halibut fillet, specialitatea casei. Totul stropit cu vin 
sud-african de 14,5 grade. 

— Well, atacă Mike Turnball. Care e problema? 

John Gilmore scoase din buzunar fotografia lui Chawkat 
Rauf și i-o arătă agentului de la MI5. 

— Este cel mai bun agent al meu din Pakistan. A sosit în 
această dimineaţă din Islamabad. Ne-am înțeles să ne 
întâlnim într-o seif-house din Queen Ann's Gate și n-a ajuns. 

— O explicaţie? 

— N-am. Poate că a intervenit ceva neprevăzut, dar nu se 
știe. Mi-a vorbit de informaţii foarte hot. 

— Unde trebuia să meargă în Londra? 

— Se cazează întotdeauna la moscheea de pe 88 Green 
Street. 

— A, înțeleg! suspină Mike Turnball. Acolo sunt oameni 
periculoși: L-am închis pe unul timp de două luni, dar am fost 
obligaţi să-l eliberăm. Ce aștepți de la noi? 

— Să-i fiţi „baby-sitter”, răspunse John Gilmore. Să 


-Rho 


vegheaţi asupra lui, atât cât să știu ce se întâmplă cu el. 
Trebuie neapărat să recuperez acele informaţii. 

— Well, sugeră agentul de la MI5, poate că am putea 
proceda la o mică punere în scenă. Un control pe stradă, ca 
urmare a unui incident provocat... Sau o verificare de 
pașaport. Ai putea să vii să-i iei informaţiile într-un comisariat. 

John Gilmore se strâmbă. Nu era nebun. Colegul lui voia să 
împartă informaţiile cu el. 

— E riscant, zise el. Mai bine să așteptăm să reușească să-i 
lase cu buzele umflate. 

— Nu e ușor să lucrezi pe Green Street, remarcă Turnball. 
Nu sunt acolo decât „bronzaţi”. 

Această stradă lungă de patru kilometri, punctul de 
regrupare a pakistanezilor în Londra, cu moscheile ei cu 
magazine de sari, era supranumită Little Karachi. Practic 
niciun englez de origine nu locuia aici. John Gilmore surâse 
mâncându-și purcelușul. 

— Și voi aveţi câţiva „bronzaţi” la voi... 

— Nu mulţi, mărturisi Mike Turnball. Dar mă voi descurca. 
Pentru cât timp ai nevoie de mine? O săptămână? 

— Ar trebui să fie suficient. 

— OK, să-mi trimiţi o request oficială. 

Își terminară masa în liniște, comandând coniac, după 
cafea. Chiar era un restaurant bun. Se despărțiră la ieșirea 
din City Cafe și Mike Turnball se îndreptă spre una din micile 
uși situate pe Thorney Street aflate de-o parte și de alta a 
marii intrări a vehiculelor apărată prin porţi glisante din fier, 
ploturi de acces escamotabile și de merloane. IRA era 
inamicul public numărul unu al MI5 care își murdărise puţin 
mâinile în Irlanda de Nord. De unde proasta sa reputație. 

Totuși, în mod bizar, membrii IRA au tras o rachetă asupra 
imobilului MI6, imediat după inaugurarea sa... Fără să facă 
însă stricăciuni mari. 

John Gilmore plecă cu pas lent, ca să digere, întrebându-se 
ce i se întâmplase oare lui Chawkat Rauf, informatorul lui care 
era de obicei foarte punctual. 


74 


* 
XX 


Întins pe un charpoi adânc care ocupa aproape întreaga 
suprafață a camerei minuscule în care locuia, deasupra 
moscheii de pe Green Street, Chawkat Rauf pândea 
zgomotele de pe stradă. Era foarte neliniștit. De la sosirea lui 
din acea dimineaţă, nu fusese lăsat singur nici măcar o 
secundă. Se găsise tot timpul cineva care să vrea să 
vorbească cu el, să întrebe de noutăţi din Pakistan. 

La început, interceptarea lui de către Sambal Chahan nu-l 
alarmase. Dar acesta din urmă cumulase funcţiile de 
responsabil al moscheii și de șef al organizaţiei clandestine 
islamiste locale, și acum neliniștea îi creștea pe măsură ce 
constata că toţi cei care se învârteau în jurul lui erau 
membri... Această grijă extremă, oare nu ascundea bănuieli 
în ceea ce-l privea? 

Preţioasa cameră video cumpărată din Bara Merket era 
învelită cu grijă în hainele de schimb, în fundul sacului care îi 
servea drept pernă. Dacă o descopereau, ar fi avut de 
răspuns la întrebări foarte jenante. Pentru prima oară de când 
lucra pentru MI6, murea de frică. Supravegherea căreia îi era 
el obiectul era anormală... Chiar și ca să meargă să cumpere 
fructe de la magazinul de peste drum, unul din „fraţii” de la 
moschee îl însoțea. Nici vorbă să se apropie de telefonul 
public situat pe peretele de la moschee. 

Se aplecă pe fereastra din camera lui și privi circulaţia de 
pe Green Street. Timp de câteva clipe, se gândi să sară afară, 
luând cu el camera video. Clădirea nu avea decât două etaje, 
era suficient apoi să sune la numărul la care răspunde cineva 
douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Doar că se 
dădea de gol și „ei” aveau să se răzbune imediat pe familia 
lui rămasă în Pakistan. Scara scârţâi și un cap zbârlit apăru, 
cu un surâs larg. 

— Vii să împărțim masa noastră, frate? 

Chawkat Rauf se ridică, ușurat de această digresiune. Ei 
mâncau la parter, într-o cameră alăturată sălii de rugăciune. 
Hrana era deja pe masă: mazăre, bucăţi de pui într-un 


2 J5 


lighean, orez cu șofran și fructe. Cinci bărbaţi erau deja acolo, 
printre care și Sambal Chahan, responsabilul moscheii, care i 
se adresă pe un ton călduros. 

— Când începi să recoltezi bani? Am să-ți dau câteva 
adrese. 

— Mâine, dacă vrea Dumnezeu, răspunse Chawkat Rauf 
devorând o bucată de pui. Nu trebuie să pierd timpul. 

In sfârșit avea ocazia să se debaraseze de camera video. 

Sambal Chahan aprobă cu un semn viguros din cap. 

— E bine. In acest timp aș vrea să-l formezi pentru această 
sarcină dificilă pe tânărul nostru frate Awaz. 

Și arătă spre un tânăr atletic, cu tenul foarte închis, 
îmbrăcat într-un pulover bleu. Avea trăsături fine, o barbă 
bine tunsă și sprâncene groase care aproape că se uneau. 

— Cu plăcere, răspunse mecanic Chawkat Rauf, îngheţat pe 
dinăuntru. 

— Te va însoţi de mâine și tu îl vei învăța cum să obţină 
bani pentru Dumnezeu. 

Awaz făcea parte din organizaţie și nimeni nu îl însoţise 
niciodată în turneele lui. De data asta, nu mai era nicio 
îndoială: îl bănuiau că e trădător. Responsabilul moscheii 
continua să surâdă călduros dar puiul din gura lui Chawkat 
Rauf avea gust de cenușă. Nu-l vor slăbi din ochi până la 
plecarea lui din Londra. Și acolo, la Peshawar, îl vor duce în 
deșert și îl vor omori după ce-l vor face să vorbească... 

Masa se termină rapid și ridicându-se, Sambal Chahan 
sugeră: , 

— Vrei să iei aer? Îți va face bine. Îți voi arăta tot ce s-a 
schimbat de când ai fost ultima oară. 

incadrat de Sambal Chahan și de Awaz, Chawkat Rauf se 
angajă pe Green Street. Era multă animaţie. Femei în sari, cu 
voal, se grăbeau către numeroasele bijuterii. Zări un bobby în 
intersecţie, dirijând circulaţia. Un pakistanez sau un indian. Îi 
veni să fugă spre el, dar se abţinu: în Anglia, polițiștii nu au 
arme și cât timp i-ar fi explicat acestuia că lucra pentru MI6, 
însoțitorii lui i-ar fi tăiat gâtul. Era sigur că aceștia purtau 
arme albe pe sub camiz. Trecură prin faţa staţiei de metrou, 


aa 


apoi se întoarseră după piaţă. Chawkat Rauf era obsedat de o 
singură idee: cum să scape mâine de compania lui Awaz, 
însoţitorul lui? Nimic nu se petrecea cum prevăzuse... Dacă ar 
fi avut măcar un telefon mobil! Dar numai responsabilul de la 
moschee avea unul și conexiune la internet exista doar în 
biroul lui, care era totdeauna încuiat. 

Fu aproape ușurat să regăsească clădirea verde a 
moscheii: tensiunea nervoasă îl epuiza. 

După îmbrăţișările uzuale și ultima rugăciune, urcă direct în 
cameră și se aruncă pe vechiul charpoi, luând mașinal sacul 
ca să-și pună capul pe el. Imediat simţi ceva ciudat: sacul era 
în mod straniu ușor... li desfăcu febril șiretul și își băgă mâna 
în sac. Își reţinu cu greu un strigăt: camera video dispăruse. 

Degeaba scotoci ca un nebun, uitându-se chiar și în 
charpoi, căci nu găsi nimic. Cineva venise în timpul plimbării 
lui și îi furase camera video. Ori, o onestitate scrupuloasă 
trona printre membrii acestei comunităţi religioase, și niciunul 
din membrii ei nu folosea acest gen de obiect. Cu inima 
bătându-i nebunește, Chawkat Rauf se așeză pe pat, cu capul 
în mâini. 

De data asta totul era limpede! Supravegherea lui nu era o 
întâmplare. Nu știa cum, dar oamenii de la Al-Qaida aflaseră 
că el era în posesia aparatului. Și asta nu putea să se știe 
decât din Peshawar. Işi aminti de bătrânul sikh care i-o 
vânduse. Probabil că el fusese cel care vorbise. 

Chawkat Rauf începu să tremure convulsiv. Se ridică și se 
apropie de ușă, cu urechea ciulită. O deschise ușor și inspectă 
scara. Dacă cobora cu pas de lup, putea să reușească ajungă 
în stradă și să fugă. Cobori câteva trepte și se opri, cu inima 
bătându-i nebunește. Cineva, căruia nu i se vedea decât 
jumătate de corp, dormea pe o saltea la capătul scării. 

Se întoarse în cameră și se lungi în întuneric, cu ochii 
deschiși, tresărind la fiecare zgomot. li era imposibil să-l 
prindă somnul, repetându-și că nu avea cum să iasă viu din 
această moschee. Deschise fereastra, dar era chiar prea 
înaltă. Avu brusc o idee. Smulgând o pagină din carnețţelul lui, 
mâzgăli rapid câteva cuvinte în engleză. „Help me. Call 911. I 


JI- 


am prisoner in the mosque, 88 Green Street. My name is 
Chawkat Rauf.” 

Căută apoi în jur un obiect greu și găsi o piatră care servea 
drept pres-papier. O îmbrăcă cu bilețelul scris de el, deschise 
fereastra și se aplecă în afară: Green Street era pustie, 
magazinele erau închise. Își lansă din toate forțele proiectilul 
improvizat de cealaltă parte a străzii și îl văzu aterizând în 
șanț. 

Merse apoi să se culce, rugându-se din răsputeri să îi vină 
cineva în ajutor înainte să fie omorât. 


Capitolul VII 


Jonathan Hood se învârtea la ora șapte dimineaţa prin 
cartierul Upton Park pe ciclomotor, cu o hartă rutieră fixată pe 
ghidon. Se oprea frecvent, lua notițe, răsfoia un atlas al 
străzilor londoneze și pleca din nou la drum. În fiecare zi 
Londra era parcursă astfel de către șoferii de taxi ucenici, 
care își pregăteau un examen în care trebuiau să cunoască un 
număr incalculabil de străzi. 

Părăsind Neville Road, o coti pe Green Street, la un bloc de 
moscheea situată la numărul 88 și se opri pe marginea 
trotuarului, verificând ceva pe planul orașului, chiar în fața 
unui magazin de legume. 

Nimeni nu-i dădea atenţie, periplul șoferilor de taxi ucenici 
fiind obișnuit, și totuși Jonathan Hood era un agent de la 
divizia D a MI5 în misiune. O puternică staţie radio era 
ascunsă într-una din sacoșele de pe ciclomotor, legându-l la 
un „submarin”, o camionetă a unei întreprinderi de instalaţii 
care se învârtea și ea în cartier și dădea raportul la centrala 
din Millbank. În mod excepţional, Jonathan Hood era înarmat. 
Avea un pistolet automat Glock de 9 mm ascuns sub 
puloverul de lână bleu. Plecă și se opri puţin mai departe, 
aproape în faţa moscheii de la numărul 88, o clădire cu două 
etaje situată pe colț cu străzile Green Street și Strudley Road. 
Un pakistanez îmbrăcat în chamiz-charouar dădea un telefon 


a 


de la un taxiphone instalat pe peretele moscheii și crezu mai 
întâi că era „clientul” lui. O privire rapidă pe fotografia pusă 
pe harta rutieră îi confirmă că nu era el. De altfel, acel număr 
- 02084707808 - fusese pus sub ascultare încă de aseară. 
Rolul lui Jonathan Hood era simplu: să observe moscheea și 
împrejurimile și, eventual, să-i dea ajutor „clientului” 
desemnat, un informator al MI6 căruia nu-i știa numele. 

Işi propti ciclomotorul de perete și intră în cafeneaua 
vecină, comandând un kebab și o Coca. Cu coatele pe 
tejghea, putea să supravegheze intrarea în moschee în 
oglinda de la bar. Prevedea o zi plictisitoare: acest gen de 
pândă nu ducea de obicei la nimic concret... 


* 
XX 


Chawkat Rauf nu închisese ochii toată noaptea. După o 
toaletă succintă, se hotărî să coboare, prefăcându-se pentru 
moment nepăsător faţă de camera video. Decizia lui era 
luată: de îndată ce va ajunge afară, va scăpa de compania 
învăţăcelului lui și va fugi până când va întâlni un bobby. 

Cu barba bine pieptănată, la fel ca și părul și mustaţa, se 
îndreptă spre scări. Bărbatul care dormise pe palierul de la 
parter dispăruse, la fel și salteaua. Apăru la parter. Ușa de la 
sala în care se lua masa era deschisă și trei „fraţi” se aflau 
deja acolo împreună cu Sambal Chahan, responsabilul 
moscheii. Aceștia îl întâmpinară călduros pe Chawkat Rauf 
care se așeză la masă și își umplu un bol de lapte în care 
aruncă cereale. 

— Ai petrecut o noapte bună, frate? întrebă afectuos 
Sambal Chahan. Dorm în camera de sub tine și am auzit 
fașâind toată noaptea charpoi-ul în care dormi. Eşti bolnav? _ 

— E din vina decalajului orar, replică Chawkat Rauf. In 
curând va fi mai bine. 

Apoi își plonjă nasul în bol, așteptându-se ca în fiecare 
secundă să i se vorbească de camera video. El își pregătise o 
explicaţie: vărul lui i-o dăduse ca să o repare în Londra. 

Aproape terminase de mâncat când Sambal Chahan își 


a — 


plonjă mâna în buzunarul de la charouar şi scoase un obiect 
pe care îl puse în faţa lui. 

— Un frate ne-a adus aceasta de dimineaţă, zise el cu o 
voce egală. A găsit-o pe partea cealaltă a străzii. 

Chawkat Rauf rămase fără grai recunoscându-și apelul de 
ajutor ce învelea piatra aruncată pe fereastră. Se simţi 
inundat de sudoare în câteva secunde, incapabil să articuleze 
vreun cuvânt. Avea impresia că o mână invizibilă îi ţintuia 
picioarele de podea. Scoase un fel de croncănit fără să 
reușească să articuleze un răspuns normal, încrucișându-și 
privirea plină de ură cu cel de vizavi, tânărul Awaz, reuși în 
sfârșit să-și regăsească vocea și întrebă: 

— Ce este? 

— Priveşte, fratele meu... 

Chawkat Rauf despături foaia de hârtie, cu creierul făcut 
varză. Liniile scrise de mâna lui îi dansau în faţa ochilor. Puse 
foaia pe masă, păstrând piatra în mână. Întorcând capul, zări 
ușa deschisă, dând în sala de rugăciune, din care se ieșea în 
stradă. Intre prima ușă și el nu se afla decât Sambal Chahan. 
Fără să stea pe gânduri, îi aruncă cu toate forțele piatra în 
față. Proiectilul greu îl lovi pe bărbos în gură, spărgându-i 
buza superioară, și căzu apoi pe jos. Acesta duse amândouă 
mâinile la gură strigând de durere. 

Chawkat Rauf trecuse deja peste bancă, îl atinse pe Sambal 
Chahan, năvăli în sala de rugăciune încă goală și o traversă în 
fugă, deschise ușa ce dădea în Green Street și fugi ca un 
iepure. 


* 
XX 


Jonathan Hood era gata să se urce pe ciclomotor când zări 
un bărbat ivindu-se din moschee, chiar în fața lui, pe cealaltă 
parte a străzii, și îndepărtându-se în fugă în direcţia staţiei de 
metrou Upton Park. Chiar înainte să-l compare cu fotografia 
pe care o avea, știu că acela era clientul lui. 

Acesta se îndepărtă, fugind mâncând pământul, ca și cum îl 
avea pe diavol pe urme! După câteva secunde, trei bărboși 


— 80 — 


țâșniră la rândul lor din moschee pe aceeași ușă. Cel care 
fugea în frunte flutura un cuţit de bucătărie de treizeci de 
centimetri, vociferând blesteme. 

Sângele agentului de la MI5 nu făcu decât un tur. Înșfăcă 
ciclomotorul și începu să urce pe Green Street în urmărirea 
clientului lui, strecurându-se printre mașini. În același timp, 
lansă un apel grăbit în microfon: 

— Cod unu. Incepem. 

Code one semnifica faptul că va avea loc o intervenţie 
fizică periculoasă. Jonathan Hood nu știa unde se afla 
„Submarinul” și nu putea să conteze pe el într-o primă fază. 
Cei trei bărboși se apropiau de fugar, vociferând întruna. Din 
păcate pentru Jonathan Hood, vorbeau în urdu. 

Brusc, doi trecători care veneau din sens invers, alertaţi de 
strigăte, barară drumul fugarului. 

Acesta din urmă se zbătu scăpându-le și văzându-i pe 
bărboși apropiindu-se, dădu buzna într-un magazin de sari. Un 
minut mai târziu, urmăritorii intrară și ei în același magazin. 
Jonathan Hood își abandonă ciclomotorul pe marginea 
trotuarului, scoase pistoletul ţinându-l pe verticală, după cum 
cerea regulamentul, și intră în fugă la rândul lui în magazin, 
lansând în microfon: 

— Magazin de îmbrăcăminte, numărul 67. Trei bărbaţi 
înarmaţi. 


* 
x x 


John Gilmore își termina al lui early morning tea atunci 
când văzu clipind lumina de la telefonul legat la MI5. Ridică 
receptorul și o voce tensionată anunță: 

— Sir, avem o problemă pe Green Street. Clientul 
dumneavoastră a fugit de la moschee și e urmărit de trei 
bărbaţi înarmaţi cu arme albe. 

John Gilmore își simţi pulsul explodându-i și lansă: 

— My God! Trimiteţi oameni acolo. Ajung și eu. Înconjuraţi 
moscheea. Să nu iasă nimeni. Faceți imposibilul ca să-l 
protejaţi pe acest om. Sosesc. 


a 


leși apoi din birou în trombă și se năpusti în sala de 
operaţiuni. În timpul în care explică situaţia echipei de 
permanență, ajunse în garajul de la parter la un Rover 
albastru, echipat cu girofar. Țâșni pe la intrarea din Albert 
Embankment și se înfundă de-a lungul Tamisei, cu sirena 
urlând, cu mai mult de o sută douăzeci la oră. Lângă șofer, 
John Gilmore, cu telefonul mobil la ureche, încerca să dea de 
submarinul de la MI5. Fierbea pe dinăuntru. Green Street se 
găsea la celălalt capăt al Londrei și, chiar și conducând ca un 
nebun, făcea până acolo cel puţin o jumătate de oră. Numai 
să scape informatorul lui... 

Apelă branșa antiteroristă de la Scotland Yard care coopera 
frecvent cu ei și ceru o intervenţie masivă și imediată asupra 
moscheii de pe Green Street. Ei dispuneau de unităţi speciale 
capabile să intervină rapid. Apoi, în timp ce șoferul de serviciu 
înghiţea străzile din Londra într-o manieră infernală, încercă 
să-și păstreze sângele rece, binecuvântându-se că se gândise 
să organizeze o protecţia clientului său. 


* 
XX 


Atunci când Jonathan Hood intră în magazinul de sari, avu 
impresia că intră într-o colivie! O duzină de cliente și de 
vânzătoare, îngrozite, ţipau în mai multe limbi năpustindu-se 
spre ușă. Inghesuit, el se trezi practic singur în magazin, cu 
excepția unui grup vociferând în jurul casieriei, în fundul 
magazinului. Il zări pe clientul lui, refugiat în spatele casieriei, 
folosind drept scut casierița pakistaneză în sari, care se 
zbătea scoțând strigăte ascuțite. Unul din bărboși, a cărui faţă 
sângera, o prinse de sari și o aruncă la pământ, lăsându-l pe 
Chawkat Rauf fără apărare, încolţit la perete. Îngrozit, 
Jonathan Hood îl văzu pe bărbos ridicând enormul cuţit de 
bucătărie și înfigându-l în burta fugarului cu un urlet de 
nebun. Când lama fu înfiptă aproape douăzeci de centimetri, 
bărbosul, ţinând mânerul cuţitului cu amândouă mâinile, își 
spintecă victima aproape treizeci de centimetri. Chawkat Rauf 
se prăbuși instantaneu, sângele ţâșnind în valuri din rana 


82 — 


oribilă. 

— Poliţia! urlă Jonathan Hood, care nu se aflase niciodată în 
fața unei asemenea situaţii și nu încercase să se servească de 
armă ca să nu o rănească pe casieriță. 

Bărbosul cu gura plină de sânge care îl înjunghiase pe 
Chawkat Rauf se întoarse și, în loc să lase cuțitul din mână, se 
năpusti spre polițist. 

— Lasă cuțitul jos! strigă Jonathan Hood. 

În loc să se supună, bărbosul, dintr-un singur elan, îi plonjă 
cuțitul în inimă. Cu pieptul străpuns, Jonathan Hood își simţi 
picioarele lăsându-l și se prăbuși pe jos, fără să fi putut să 
tragă un singur foc de armă. In spatele casieriei, ceilalţi doi 
bărboși se îndârjeau asupra bărbatului căzut la pământ, 
lovindu-l la rândul lor cu cuțite mai mici, vociferând injurii. 
Unul dintre ei sfârși prin a-i tăia gâtul, gest complet inutil căci 
inima acestuia încetase să mai bată. De altfel, foarte puţin 
sânge mai ţâșni din această nouă rană. 

— Allah o akbar! Dumnezeu e mare! urlă bărbosul care îl 
înjunghiase pe poliţist. 

Se năpustiră apoi afară din magazin, urmat repede de 
ceilalţi doi acoliţi. În picioare lângă cele două cadavre, 
casierița urla ca o sirenă. 


* 
XX 


Graţie ecranului video legat la reţea de miile de camere 
fixate să supravegheze străzile din Londra, echipa de pe 
submarin în drum spre Green Street urmărea evenimentele, 
știind că o task force de la Scotland Yard era pe drum. Văzură 
pe ecranul lor trei bărbaţi ieșind năvală din magazinul de sari 
și urcând pe Green Street fugind în direcția moscheii, fără ca 
macar să-și ascundă cuţitele. 

— Suspects going north, Green Street! lansă unul din 
agenţii de la dispeceratul central de la MI5. 

Urletele unei sirene se apropiau. Şoferul submarinului văzu 
în oglinda retrovizoare un Rover albastru cu girofar care intra 
pe Green Street cu toată viteza, cu farurile aprinse. Ea îi 


83 — 


depăși, continuă puţin și se opri chiar în faţa moscheii. 


* 
x x 


John Gilmore sări din Rover-ul oprit de-a lungul Green 
Street, blocând un autobuz roșu. Niciun polițist nu se afla încă 
în jurul moscheii, dar sirenele se apropiau: Special Squad al 
antiterorismului de la Scotland Yard. După câteva minute, din 
trei furgonete coborâră vreo douăzeci de polițiști în ţinută de 
luptă, cu caschete și înarmaţi până în dinţi, bineînţeles că 
aveau și lansatoare de grenade. O femeie în sari se apropie 
de ei și lansă: 

— Sunt înăuntru. l-am văzut... 

Bărboșii începeau să se îngrămădească în jurul moscheii, 
supravegheate de polițiști. Toată circulaţia era întreruptă pe 
Green Street. John Gilmore merse spre șeful de la Special 
Squad, scoase legitimaţia de la MI6 și ordonă: 

— Inconjuraţi moscheea. Să nu iasă nimeni. 

O femeie ajunse în fugă, isterică, și se agăță de un poliţist 
în uniformă. 

— Sunt doi morţi, acolo, în magazin. 

John Gilmore o luă la fugă spre magazin, împreună cu patru 
polițiști. Un grup tăcut era comasat în fața magazinului de 
sari. | se deschise un culoar printre bărboși și intră, lovindu-se 
aproape de un cadavru lungit în mijlocul unei bălți de sânge, 
având încă un pistolet automat în mâna dreaptă. Un Glock, 
deci era un agent de la MI5, concluzionă John Gilmore. 

Descoperi și cel de-al doilea cadavru în spatele casieriei, cu 
gâtul ciopârțit și hainele îmbibate de sânge. Il recunoscu pe 
Chawkat Rauf. 

Se ghemui lângă el și scotoci prin toate buzunarele, fără să 
găsească nimic. După ce îi închise ochii, ieși din magazin și se 
îndreptă spre moschee. Doar el știa de ce fusese asasinat 
Chawkat Rauf. Trebuia să găsească cu orice preţ camera 
video. leșirile din moschee erau blocate, circulaţia deviată, tot 
cartierul era în fierbere. Pe trotuarul din față militanţi islamici 
începeau să împrăștie banderole, stigmatizând represiunea... 


gg — 


— Unde sunt? îl întrebă John Gilmore pe șeful de la Special 
Squad. 

— S-au retras în clădire. Trebuie să cer ordine pentru a 
ataca. E vorba de un loc de cult. E o situaţie extrem de 
sensibilă, sir... 

John Gilmore i-o tăie cu voce rece. 

— Acei oameni din interior sunt susceptibili de a distruge 
probe interesante pentru Apărarea naţională. Faceţi somaţii, 
cereţi-le să iasă și, dacă refuză, intraţi în forţă în clădire. Eu îi 
anunţ pe cei de la Home Office. 

După câteva clipe, vocea puternică a unui portavoce 
acoperi rumoarea din mulţime, cerându-le ocupanților 
moscheii să iasă. Insă fără niciun rezultat. Clădirea părea 
abandonată. Dintr-odată, flăcări ieșiră de la o fereastră dintr-o 
parte: ocupanţii moscheii dăduseră foc clădirii... 

Câteva secunde mai târziu, un berbec mânuit de polițiștii 
de la Scotland Yard sparse ușa din lemn de la sala de 
rugăciune și oamenii cu caschete năvăliră înăuntru. 

Intors în mașina lui, John Gilmore dădea raportul șefului de 
la MI6, Sir George Cornwell. 


* 
XX 


Sultan Hafiz Mahmud se întinse pe charpoi pentru siesta lui 
obișnuită. Afară erau mai mult de 45 de grade. Verile în 
Islamabad era fierbinţi. 

Ameţit de șuierul climatizării, încercă să adoarmă, fără să 
reușească. Era obsedat de numărătoarea inversă pe care n-o 
stăpânea el. Din motive de securitate, convenise cu grupul 
însărcinat ca până în momentul în care era pusă la punct 
„mica minune” să nu trimită niciun mesaj și el știa că avea 
încă mult de așteptat. 


* 
x x 


Primul polițist de la Special Squad se pregăti să urce scara 
de la moschee, când o siluetă se ivi pe palierul de la primul 


85 — 


etaj. Un bărbos cu hainele și barba pline de sânge, flutura un 
cuţit care i se păru enorm. Polițistul aţinti asupra lui arma 
MP5 și urlă: 

— Stai pe loc! 

Ca și cum nu l-ar fi auzit, bărbosul cobori treptele, cu cuțitul 
ridicat, vociferând cuvinte de neînțeles. Polițistul aşteptă 
până în ultima clipă înainte să apese pe detenta armei. O 
primă rafală de cinci proiectile plecă, străpungând pieptul 
bărbosului. Tras de greutatea proprie, acesta își continuă 
coborârea și se lovi de poliţist. Căzură amândoi pe spate, dar 
numai bărbatul de la Scotland Yard se mai ridică. 

Șocat, trebui să se sprijine de perete. Ajunși la primul etaj, 
polițiștii începură să deschidă ușile unele după altele. De pe 
una dintre ele se ivi un alt bărbos care avu timp să-și înfigă 
cuțitul într-un poliţist, înainte să fie doborât. Prudenti, oamenii 
de la Special Squad continuară să exploreze clădirea, scoțând 
un al treilea militant islamist, care fugise pe o scară până în 
pod. 

De acolo, se sui pe acoperiș și, ascuns pe jumătate de 
panoul pe care scria: NEWHAM NORTH ISLAM ASSOCIATION, 
începu să vorbească mulţimii din jurul moscheii, împroșcând 
injurii în engleză și urdu, cuvinte de profanare și despre 
războiul sfânt... Mai mulţi polițiști, folosind o scară de 
pompieri, îl ajunseră pe acoperiș și îi ordonară să se predea. 
Acesta nu părea a fi înarmat. Șeful de la Special Squad de la 
Scotland Yard înaintă în persoană pentru a-l convinge. 
Bărbosul îi aruncă o privire halucinată, urlă Allah o akbar!, 
fugi până la marginea acoperișului și sări. 

Aruncarea lui fu filmată de o jumătate de duzină de camere 
de televiziune. Toate televiziunile prezente la Londra se 
îndreptau spre Green Street. Un strigăt îngrozitor se ridică din 
mulțimea de gură-cască atunci când bărbatul se zdrobi de 
asfalt. 


* 
XX 


John Gilmore, asistat de mai mulţi agenţi de la MI5, dintre 


care doi citeau urdu și arabă, scotoceau moscheea în toate 
ungherele. Scotland Yard-ul trimisese specialiști antiteroriști 
să caute arme și explozibil. Însă nu găsiseră nimic până 
acum.  Descoperiseră doar într-un birou documente ce 
explicau cum otrăveau cu ricin o rețea hidraulică. Evident că 
această moschee servise drept bază islamiștilor radicaliști, ca 
acea din Finsbury Park curățată acum câteva luni de Scotland 
Yard... Agentul de la MI6 hoinărea din încăpere în încăpere, 
furios și frustrat. Sacul de călătorie al lui Chawkat Rauf n-avea 
nimic interesant în el și camera video era de negăsit. John 
Gilmore turba de furie, cu atât mai mult cu cât era sigur de 
valoarea ei. Trebuia să fie o miză prea mare pentru ca, în 
mod deliberat, acești militanţi islamiști să-și sacrifice 
acoperirea lor pentru a lichida cârtița de la MI6. 

John Gilmore ieși să-și ia o cafea atunci când un bărbat de 
la Scotland Yard, care primise instrucţiuni să-i predea lui tot 
ce găsește, se apropie cu un obiect în mână. 

— Sir, îl anunţă el, am găsit asta pe podeaua din sala de 
rugăciune. 

Era o micuță cameră video Sony, un model digital obișnuit, 
cu o casetă în ea. John Gilmore l-ar fi îmbrățișat de bucurie! 

— Mulţumesc, zise el. Aţi făcut treabă bună. 

Cu camera video în mână, se sui în Rover-ul albastru. 
Moscheea, scotocită de sus până jos, nu mai avea secrete de 
descoperit. Nenumărate servicii tehnice de la Scotland Yard 
ridicau toate indiciile. Mulțimea începea să se împrăștie și 
rămăseseră doar echipele de la televiziuni care interogau 
vecinii ca să reconstituie drama care costase viața a cinci 
persoane, printre care și un poliţist. 

Lucru rar în Londra, unde doar oamenii veghind asupra 
Scotland Yard-ului și cei care protejau ambasada americană 
de pe Grosvenor Square erau dotați cu pistolete-mitralieră. 


* 
x x 


Alexandra și Malko își făceau planul pentru dineul în cinstea 
lui Aisha Mokhtar, prevăzut pentru săptămâna următoare, 


87 — 


când Elko Krisantem veni să-l anunţe pe Malko că avea un 
telefon pentru el în bibliotecă. Plecă spre bibliotecă. Era 
Richard Spicer. 

— Te-ai uitat la televizor astăzi? întrebă șeful CIA din 
Londra. 

— Nu, replică Malko. Pregătesc venirea țintei voastre, 
frumoasa Aisha Mokhtar. De ce? 

— A avut loc un incident foarte grav, în East End, un cartier 
pakistanez. Am aflat despre asta de la omologul meu de la 
„6”. Unul din agenţii lui veniţi din Peshawar a fost asasinat de 
militanţii dintr-o moschee. El sosise, se pare, cu informaţii 
prețioase. 

— Are vreo legătură cu Aisha Mokhtar? 

— La prima vedere, nu. Voiam numai să te ţin la curent. 

— Mulţumesc, zise Malko. 

După ce puse receptorul în furcă, se întoarse la Alexandra, 
căreia îi explicase că acest dineu era o „comandă” de la CIA 
pentru a agăța o „sursă”. Fără să-i precizeze, evident, că mai 
sus amintita sursă era o bombă sexuală din care gustase deja 
puţin. După prima lor îmbrăţișare, urmată de orgia de 
Taittinger la Dorchester, o mai revăzuse de două ori pe Aisha, 
ca să ia cina. O dată în compania unui gentleman-farmers 
dintre care marea majoritate erau homosexuali și a doua oară 
într-un tête-à-tête care se terminase printr-o arzătoare 
partidă sexuală. 

N-a aflat decât un lucru: Aisha era o dură, închisă ca o 
stridie și, foarte evident, în gardă. A vrea să o seducă cu orice 
preţ, îşi risca sănătatea fără să fie sigur că-i va smulge cea 
mai mică informaţie. 

Alexandra terminase planul mesei. Ridică spre Malko o 
privire vag bănuitoare. 

— Apropo, nu mi-ai spus cum arată „sursa” ta. 

La o întrebare directă, un răspuns direct. Cât să câștige 
timp. 

— Are mult şarm, replica Malko. 

Privirea Alexandrei îl străpungea. 

— Te-ai culcat deja cu ea, sau intenţionezi să o faci? 


— Nu vorbi prostii, doar pe tine te iubesc, îi jură el. 

În acel moment, era adevărat... Privirea furibundă a 
Alexandrei îl excită. Se apropie de ea și începu să-i mângâie 
pieptul prin cașmirul purtat direct pe piele. Foarte repede i-l 
descheie, malaxându-i sânii magnifici. Atunci când o așeză pe 
masa de marmură, ea nu mai rezistă. Adora pulsiunile 
spontane. Malko, penetrând-o, își spuse că Alexandra se afla 
exact în locul pe care-l va ocupa Aisha Mokhtar. Îmbrăţișarea 
lor fu scurtă, delicioasă și violentă... Atunci când picioarele 
Alexandrei reluară contactul cu solul, îi spuse pur și simplu: 

— Dacă te culci cu ea aici, te omor. 


* 
XX 


După o oră, într-o liniște mormântală, statul major al MI6 
viziona caseta găsită în camera video, în sala de audiții de la 
subsol. O încăpere izolată fonic cu treizeci de scaune 
confortabile. 

De la primele imagini, toţi își ţinuseră răsuflarea văzându-l 
pe Ossama Bin Laden așezat pe o pânză trasă spre spatele 
unui 4x4, în compania egipteanului Ayman Al-Zawahiri și al 
unui al treilea bărbat, neidentificat încă, în ţinută tradițională 
pakistaneză. Filmul era color, dar filmarea era făcută vizibil de 
un amator. Singura problemă era că nu avea sonor! 

Scena fusese turnată într-un decor montan, în Afghanistan 
sau Pakistan. Împrejur se zăreau vreo douăzeci de bărbați 
înarmaţi, aparent garda personală a Șeicului. Era timp frumos 
și aceștia nu păreau să sufere de frig. Bin Laden arbora o 
ținută afgană cu tradiționalul pacol și un Kalașnikov pus lângă 
el. 

În secvența următoare, îl descoperiră pe Ayman Al-Zawahiri 
discutând, în fața unei hărţi despăturite, cu un tânăr bărbos 
părând foarte agitat. Harta reprezenta aparent o coastă, dar 
imaginea nu era suficient de clară ca să poată fi identificată. 

Apoi, cameramanul a filmat un mic grup condus de 
pakistanezul în chamiz-charouar intrând într-o clădire ce 
semăna cu un hangar, aflat în mijlocul sălbăticiei, în același 


peisaj montan. Imaginile următoare erau  subexpuse. 
Pakistanezul dădea explicaţii invitaţilor lui în mai multe 
decoruri. Mai întâi, o clădire ce conţinea mai multe obiecte. La 
stânga, un fel de inel metalic, în care se înfunda un tub închis 
la una din extremităţi cu o placă de metal. 

Tubul se termina la cealaltă extremitate prin ceea ce părea 
un obuz de mortier care fusese încastrat în el. 

Secvența următoare arăta un fel de carcasă de metal, 
groasă de douăzeci de centimetri, separată în două părţi 
identice, care păreau că îmbracă strâns contururile primului 
instrument. Micul grup se deplasă apoi într-un alt colț al 
acestui atelier straniu, ca să se oprească în fața a ceea ce 
părea a fi un creuzet gol pentru topit metal. Ultima imagine îl 
arăta pe tânărul bărbos ţinând un telefon mobil legat la o 
cutie neagră, care putea să fie un detonator electric. Pentru a 
termina vizita, camera filma ceva ce părea a fi o topitorie 
artizanală, cu teancuri de lingouri dintr-un metal care putea fi 
plumb. In final, se vedea Ossama Bin Laden, împreună cu 
Ayman Al-Zawahiri, însoţit într-un peisaj de pietriș de grupul 
de bărbaţi din escorta lui. Ei se îndepărtau apoi călare și 
ultima imagine a filmului era un apus de soare dispărând în 
spatele unei creste. 

Se aprinse lumina și Sir George Cornwell se întoarse spre 
colaboratorii săi. 

— Când putea fi datată această casetă? 

— E greu de spus, răspunse specialistul în cinema, dar 
camera video a vorbit graţie unei etichete lipite pe interior. A 
fost cumpărată la Dubai și după numărul de serie, ar trebui să 
identificăm suficient de repede vânzătorul. 

— Locul filmării? 

Specialistul în geologie ridică mâna. 

— La prima vedere, după examenul rocilor, suntem într-un 
masiv din sudul Afghanistanului sau din nord-vestul 
Pakistanului, Waziristan sau Belucistan. Nu putem spune mai 
multe. Altitudinea nu este ridicată, căci toți par să respire 
normal. 

— Putem noi să identificam această construcție? 


— 90 — 


John Gilmore, care cunoștea bine ţara, suspină: 

— Sir, sunt sute de felul acesta: pereţi din piatră, acoperiș 
din tablă, un hangar mare. Bineînţeles că vom supune 
fotografia omologilor noștri pakistanezi... 

Nu era încurajator. 

— l-aţi identificat pe participanţi, în afară de Bin Laden și 
de Al-Zawahiri? 

— Tânărul bărbos ar putea fi Yassin Abdul Rahman, unul 
dintre fii șeicului orb care a scăpat cu greu de închisoare pe 
viață în Statele Unite pentru că încercase să facă să sară în 
aer World Trade Center în 1993. Ştiam că acesta se află cu 
Bin Laden, zise din nou John Gilmore. 

— Cel care pare că a organizat această vizită? 

Responsabilul de la secțiunea Orientul Mijlociu zise timid: 

— Mi se pare că l-am recunoscut pe unul pe care l-am avut 
deja în atenţie. Omologii noștri de la CIA au un dosar gros 
despre el. Se numește Sultan Hafiz Mahmud. Este un inginer 
nuclear care a lucrat sub ordinele lui Abdul Qadeer Khan, tatăl 
bombei atomice pakistaneze. Este de notorietate publică, un 
apropiat al lui Bin Laden. El a recunoscut de altfel că l-a 
întâlnit în mai multe rânduri, după cum pretindea, pentru 
conversații religioase. Doar că el conducea un ONG instalat în 
Afghanistan în localurile în care am găsit manuale de război 
chimic, în noiembrie 2001. E un înflăcărat, care vrea ca 
întreaga Umma să profite de descoperirile Pakistanului... 

— Unde se află el? 

— La Islamabad. Sub presiunea americanilor, guvernul 
pakistanez l-a fixat la domiciliu, ca și pe Abdul Qadeer Khan, 
care a livrat centrifuge Libiei, Coreei de Nord și Iranului. Cei 
doi bărbaţi sunt, de altfel, foarte legaţi. 

— Deci, concluzionă Sir George Cornwell, prezența lui în 
compania lui Bin Laden se explică. ISI ar trebui să fie la curent 
cu această întâlnire... Dar ei nu ne-au vorbit despre asta. 

John Gilmore riscă să intervină. 

— Sir, după spusele lui Hamid Gul, fostul șef la ISI, ISI este 
infectat de islamiști radicaliști. Și pe urmă, agenții lor 
operează cu greu în zonele tribale, controlate de triburi 


O 


favorabile lui Bin Laden și talibanilor. 

— Ce poate face un inginer nuclear în acel atelier artizanal, 
de care părea foarte interesat Ossama Bin Laden? La ce ar 
putea servi obiectele arătate? Ar putea fi o rachetă artizanală. 
Any idea? 

Un bărbat așezat în ultimul rând, bărbos, corpolent, ce 
purta ochelari, ridică mâna. 

— Sir, poate că am o idee. Să spunem că e un instrument 
rudimentar asemănător celor descoperite în Africa de Sud, în 
timpul apatheidului. 

Sir George Cornwell ridică din sprâncene. 

— Poţi să vorbeşti engleză, Mark? leşi puțin din jargonul tău 
științific. Nu suntem la congres. 

Mark Lansdale era consilierul MI6 pentru tot ce reprezenta 
arme nucleare, atomice și biologice, după ani întregi petrecuţi 
în programul nuclear britanic. 

Puțin vexat, el lăsă să-i scape: 

— Sir, ar putea fi vorba de un instrument nuclear artizanal. 
De o putere cuprinsă între zece și douăzeci de kilotone, cred. 


Capitolul VIII 


Liniştea care urmă îi făcu să le ţiuie urechile, ca și cum 
participanţii acestei reuniuni fuseseră subit loviți de afazie. 
Totuși, meseria tuturor era să prevină imprevizibilul și să-i 
facă faţă. Sir George Cornwell își regăsi primul cuvintele. 

— Mark, zise el, vorbești serios? 

Intrebare idioată. Mark Lansdale era orice numai o 
persoană care face glume proaste nu. El fusese însărcinat de 
ani întregi să lupte contra proliferării nucleare militare. Blând, 
șters, puţin dezlânat, era un om de știință de nivel înalt care 
își petrecea zilele devorând tot ceea ce i se părea legat de 
subiect. Se mulțumi să surâdă în barbă și să explice: 

— Sir, ceea ce aţi văzut pe această casetă seamănă cu 
ceea ce au realizat sud-africanii, plecând de la modelul primei 
bombe atomice, cea de la Hiroshima. Aceea, numită de 


02 -— 


americani „Little Boy”, era extrem de simplă: un cilindru de 
uraniu îmbogăţit 235 se închidea perfect într-un al doilea 
cilindru scobit, tot din uraniu 235. Greutatea totală a celor doi 
cilindri trebuia să depășească cu 20% masa critică pentru a 
crea o explozie nucleară, îmbinarea celor două părţi este 
provocată de deflagraţia unei explozii clasice suficient de 
puternice ca să proiecteze prima parte în interiorul celei de-a 
doua. Cursa ei este oprită pe o placă de oţel unde se găsesc 
încorporate câteva elemente de poloniu 210 și beriliu. 
Acestea, sub șoc, degajă neutroni care vor „amorsa” 
instantaneu explozia nucleară. Tot acest mecanism a fost 
descris complet în Proiectul Manhattan și aparține domeniului 
public. Sud-africanii au miniaturizat ansamblul ca să-l poată 
transporta într-un Mirage IV. Acest concept este descris de 
vreo cincisprezece ani în cărţi ca acea a lui Hansen, apoi 
reluat pe mai multe situri de internet anglo-saxone. 
Dimensiunile esenţiale sunt furnizate la fel ca numeroase 
detalii, dar un singur bărbat priceput este susceptibil de a 
decela anumite incoerenţe care figurează în descrieri și de a 
furniza detaliile esenţiale care permit să se obţină o explozie 
nucleară. Prezenţa sa în acest proiect criminal constituie 
paradigma indispensabilă, căci el este în stare să furnizeze și 
să controleze elementele indispensabile pentru o funcţionare 
corectă. 

— Deci, concluzionă Sir George Cornwell, uluit, acest film 
arată cu adevărat o bombă nucleară artizanală, în stare de 
funcționare. 

— Trebuie ca ansamblul să fie închis într-un container de 
metal pentru a comprima un timp foarte scurt explozia, dar 
nu este decât un soi de carcasă asamblată cu ușurință. Mi s-a 
părut că recunosc pe acest film bucăţile unui asemenea 
asamblaj. 

— Și acei neutroni, provoacă obligatoriu explozia? 

— Bineînțeles! Chiar dacă nu e decât unul, acela e 
suficient, căci se multiplică rapid. 

— Ce numești „rapid”? 

— In jur de o microsecundă, preciză Mark Lansdale. 


Se lăsă din nou liniștea. Șeful MI6 nu reușea să-și 
imagineze ceea ce i se descria. 

— Vrei să spui, insistă el, că, cu câteva kilograme de uraniu 
235, puţin exploziv și o carcasă se poate fabrica o bombă 
atomică ce funcţionează? 

— De fiecare dată, sir, confirmă specialistul în nucleare. E 
vorba de o reacţie automată foarte simplă. Aș spune că 
ansamblul cântărește mai puţin de o tonă. Bineînţeles că 
puterea acestei bombe nu e colosală... 

— Adică? 

Mark Lansdale își mângâie barba blondă. 

— Să spunem că pe o rază de două sute de metri, totul e 
vaporizat de căldură. Pe o rază de o mie de metri, căldura e 
atât de mare încât hainele se inflamează spontan. Până la o 
mie două sute de metri, victimele mor ca urmare a radiaţiilor 
și totul este pustiit de foc. Până la o mie cinci sute de metri, 
doza de iradiere va fi mortală pentru aproximativ jumătate 
din oamenii expuși. Particulele se împrăștie pe o rază de trei 
mii de metri, dar asta depinde de vânt. 

O liniște mormântală se instală în urma expunerii lui. Toţi 
cei care se aflau acolo aveau, în principiu, nervii tari. Dar, de 
la sfârșitul războiului rece, pericolul nuclear trecuse pe planul 
doi al preocupărilor. Mai întâi pentru că nu mai existau 
înfruntări între cele două puteri nucleare, apoi, contrar 
temerilor, ţările care posedau armament nuclear și material 
fuzibil din fostul bloc sovietic, au stabilit controlul asupra 
acestora. Din 1990, nu a mai existat niciun caz de 
contrabandă de material nuclear militar, cu excepţia unor 
cantităţi de câteva grame, în general destinate etalonării 
aparatelor. Desigur că era periculos, mai ales pentru cei care 
le manipulau... 

Către anul 1995, se vorbise mult despre „mercurul roșu”, 
un misterios material care părea că permite fabricarea de 
arme nucleare, care nu era, în realitate, decât o pudră 
inofensivă. Câţiva escroci au câștigat mulţi bani de pe urma 
unor politicieni arabi creduli, înainte ca fitilul să fie inventat. 

De atunci, problemele proliferării rămâneau, desigur, la 


04 — 


ordinea zilei, dar era vorba de ţări ca Libia, Coreea de Nord 
sau lran, care căutau să se doteze cu arme nucleare. La fel 
cum, înaintea lor, procedaseră China, India și Pakistanul. Fără 
să mai vorbim de Israel, singura putere nucleară din Orientul 
Mijlociu, graţie ajutorului Africii de Sud și a susţinerii tacite a 
Statelor Unite. Totuși, o armă nucleară, chiar în mâinile unei 
tări precum Coreea de Nord, nu producea multă îngrijorare. 
Începând din momentul în care autorul eventual al unui 
bombardament nuclear era identificat, putea să fie obiectul 
represaliilor cvasi instantanee. Ceea ce descuraja evident 
eventualele intenții... 

Deocamdată, terorismul nuclear, în ciuda previziunilor 
catastrofice, n-a prins niciodată formă. Doar o dată, atunci 
când un membru Al-Qaida a reușit, plecând din Canada, să 
introducă în Statele Unite o mină nucleară sovietică vândută 
iniţial unor ceceni printr-un ofiţer rus. Din fericire, bomba a 
putut fi interceptată la timp. Țările care posedau această 
armă mai întâi voiau să o păstreze pentru ele, apoi și-au dat 
seama că se putea ajunge la eventualii vinovaţi... Spontan, 
americanii și rușii au distrus arme nucleare miniaturizate - 
mine sau „valize” - care ar fi putut să cadă în mâini rele. 

Desigur, se știa ca Al-Qaida avea cele mai rele intenţii cu 
privire la Occident, dar organizaţia nu avea-mijloacele să-și 
potolească ura. Acest film părea să dovedească faptul că 
Ossama Bin Laden a găsit în sfârșit ce căuta... Membrii MI6 
erau ameţiţi de ceea ce descoperiseră. 

Ca un disc stricat, Sir George Cornwell reluă: 

— Mark, după tine, e vorba de o bombă nucleară în curs de 
montare? 

— În întregime, sir. 

— Well, înţeleg perfect sistemul. Dar cum au putut acești 
oameni să procure combustibilul nuclear indispensabil la 
fabricarea acestei bombe? Presupun că nu se cumpără de la 
băcănie, nu? 

Urma lui de umor o dădu în bară. Nimeni n-avea chef să 
râdă. Mark Lansdale își luă tonul profesoral. 

— Sir, mărturisi el, eu nu pot să spun cum și le-au procurat. 


05 — 


În schimb știm că Pakistanul posedă în jur de două mii șase 
sute kilograme de uraniu 235 îmbogăţit și că acesta continuă 
să fie fabricat prin procedeul de centrifugare. E deci o sursă 
posibilă. 

— Dar acest material trebuie să fie păzit cu strictețe, nu? 
obiectă șeful MI6. 

— Sigur, recunoscu savantul, fără să se compromită, dar eu 
nu pot să mă pronunt asupra acestui punct. Ar trebui să ne 
adresăm specialiștilor militari. 

— Cum se prezintă acest uraniu îmbunătăţit? 

— În general se conservă sub formă de lingouri de câteva 
kilograme. 

— Sunt radioactive? 

— Foarte slab. Un detector Geiger nu le poate detecta dacă 
sunt protejate de o teacă de plumb. In acel stadiu sunt 
complet inerte. 

— Uraniul e ușor de prelucrat? 

— E suficient să ai un creuzet încălzit la gaz care poate 
furniza o căldură de 1300 de grade. Temperatura lui de 
fuziune este în jur de 1143 grade. Apoi se toarnă în formă, ca 
orice alt metal... 

Răspunse cu adevărat la tot. Sir George Cornwell insistă: 

— Care este volumul unei încărcături nucleare necesar 
pentru această bombă? i 

Mark Lansdale își mângâie din nou barba. |n fond, el jubila 
regăsindu-se în postura de vedetă. 

— In jur de trei butelii de bordeaux pentru inima bombei, 
sir. Uraniul este un metal foarte greu: 18,5 masa specifică. 

— Trei butelii de bordeaux... repetă Sir George Cornwell. 

În spiritul oamenilor, forța nucleară era ceva enorm. și 
complicat. În niciun caz trei butelii de bordeaux. Încurajat, 
Mark Lansdale preciză: 

— Am discutat cu Sud-Afs acum câţiva ani despre 
tehnologia acestor bombe. Fabricarea lor e foarte simplă: e 
suficient să torni uraniul și se poate utiliza aproape imediat 
după topitorie, după o singură șlefuire, pentru a elimina 
asperităţile care ar putea împiedica asamblarea... Carcasa nu 


e acolo decât pentru a reţine căldura câteva microsecunde. 

— Şi ce se poate face cu o bombă ca aceea? întrebă John 
Gilmore. 

Savantul răspunse din nou cu vocea lui calmă: 

— E puţin probabil că se poate utiliza cu un lansator clasic, 
stil rachetă, căci este vorba de o tehnologie mult mai 
complicată. Dar se poate transporta în camion, în vapor, chiar 
și în avion până la locul în care se dorește explozia. Cum 
această masă de uraniu 235 este nedetectabilă, decât prin 
mijloace foarte sofisticate, riscul este slab. Volumul - el 
încape pe o paletă de șapte picioare lungime pe două 
înălțime - îl face în mod particular ușor de mânuit. E suficient 
să-l depozitezi undeva și să provoci apoi explozia de la 
distanță, declanșând încărcătura de exploziv prevăzută 
pentru acel scop. Asta se poate realiza în orice loc din lume, 
plecând de la un telefon mobil, sau chiar un telefon prin 
satelit. Poliţiști albanezi au descoperit recent la Tirana, într-o 
ascunzătoare a Al-Qaida, schema unui telefon folosit ca 
declanșator. Teroriștii de la IRA sau de la ETA îl folosesc 
frecvent. 

John Gilmore era înnebunit de furie. Dacă agentul lui nu s- 
ar fi lăsat prins, ar fi putut obţine de la el informaţii preţioase 
cu privire la originea acestei camere video. 

Sir George Cornwell, după un moment de reflexie, reluă 
inițiativa, agățându-se de orice. 

— Este posibil ca ceea ce am văzut noi în acest film să fie o 
machetă, o manieră de a-l face să viseze pe șeful Al-Qaida? 

Mark Lansdale își permise să surâdă. 

— Sir, nu cred că se deplasează Ossama Bin Laden pentru 
o simplă machetă... Cred mai degrabă că i s-a oferit să vadă 
această bombă înainte ca ea să fie îndreptată în altă parte. 

Sir George Cornwell medită câteva clipe și își spuse că era 
copilăresc să încerce să disimuleze ceea ce era aproape 
evident. 

— Well, admise el, presupunând că e cu adevărat vorba de 
o bombă nucleară. De unde poate veni combustibilul și 
despre ce combustibil e vorba? 


97 — 


Se întoarse din nou spre Mark Lansdale, care răspunse 
imediat, ca un computer bine programat. 

— Sir, cred că trebuie eliminat plutoniul. Mai întâi pentru că 
Pakistanul îl posedă în cantitate foarte mică și, de la sfârșitul 
războiului rece, n-a mai fost confirmat niciodată un caz de furt 
de plutoniu din instalaţiile rusești. Sau doar în cantităţi 
infinitezimale... Se spune că KGB-ul a pregătit valize nucleare 
destinate acţiunilor clandestine în caz de război... Generalul 
rus Lebed le-a menţionat. Prietenii noștri de la CIA au 
confirmat și ei acest lucru. Acele valize au existat, dar 
prezentau mai multe defecte. În primul rând, puterea foarte 
redusă, de ordinul a o sută de tone până la o kilotonă. Apoi, 
punerea lor în funcţiune implica folosirea mai multor coduri 
succesive. Bineînțeles că, distrugându-le, teroriștii ar fi putut 
obține material fuzibil, dar nu suficient pentru fabricarea unei 
bombe serioase. 

— Și capetele nucleare din Kazakstan? întrebă Sir George 
Cornwell. 

— In 1993, recunoscu Mark Lansdale, s-a spus că, la 
demolarea instalațiilor nucleare din republicile musulmane de 
la periferia URSS, două capete de rachete intercontinentale 
au dispărut în Kazakstan. Nimeni n-a mai vorbit de atunci de 
asta. Am discutat cu colegii mei ruși și ei sunt convinși că a 
fost vorba de o eroare administrativă. Fie, la rigoare, dacă 
aceste capete au fost cu adevărat furate, ele au fost 
revândute la traficanţi care le-ar fi putut ceda Iranului. 

— De ce Iranului? 

— Ca să le demonteze, sir, și să le inspecteze tehnologia. 
lranul este în curs să descopere vectori... Dar pentru asta eu 
nu văd încă utilitatea de a recupera combustibilul. Cu 
siguranţă plutoniu. 

— Deci acest uraniu 235 va fi provenit din Pakistan, 
concluzionă Sir George Cornwell. 

Prudent, Mark Lansdale preciză imediat: 

— Să spunem că este ipoteza cea mai plauzibilă. 

John Gilmore interveni: 

— Sir, una din persoanele filmate pe acest document, 


— 98 — 


Sultan Hafiz Mahmud, a participat la programul nuclear 
militar pakistanez. Este pista care trebuie explorată... 

Încă o litotă. 

Șeful de la MI6 lansă pentru final: 

— Nimic nu trebuie să răzbată din această reuniune, nici 
măcar în interiorul serviciului. Mike și John, ne vedem într-o 
oră la mine în birou, ca să decidem măsurile imediate care se 
cer luate. Îi voi alerta imediat pe Veri (colegii de la CIA). 
Trebuie să reacționăm foarte repede; John, felicitări pentru 
calitatea informaţiilor tale. 


* 
x x 

Sultan Hafiz Mahmud își făcea joggingul pe Siachin Road, în 
față la Mangalia Hills, la extremitatea nordică a 
Islamabadului, zona rezidențială a orașului, un triunghi de vile 
bogate între Kopyaban-e-lqbal și Siachin. Își impusese ca în 
fiecare dimineaţă să meargă până la marea moschee Shah 
Faisal și înapoi. 

În spate, alergau după el doi membri ISI, gărzile lui de corp 
care nu-l părăseau nicio clipă. Chiar și seara, atunci când 
primea sau când mergea el în vizită la una din amantele lui 
din oraș, ei erau acolo, aproape invizibili dar eficienţi. 

În timp ce alerga, era frământat de gânduri sumbre. Aseară 
primise vizita unui pachtoun membru Al-Qaida ce locuia în 
Peshawar, care îi servise în mai multe rânduri ca ghid, ca să-l 
întâlnească pe Şeic. Un oarecare Sayed. Acesta din urmă îi 
adusese o veste foarte rea: în urma unui lanţ de evenimente 
recente, pe care acesta i le detaliase, camera video pe care 
Sultan Hafiz Mahmud i-o oferise lui Ossama Bin Laden, se afla 
acum în mâinile poliţiei britanice. 

Fugind, Sultan Hafiz Mahmud încerca să-și amintească ce 
se putea afla pe acea casetă. Și îi îngheţă sângele în vine 
când își aminti perfect că Noor a filmat vizita Șeicului la 
atelierul de asamblare al bombei nucleare artizanale pe care 
o realizase el. 

De acum, planul „Aurora Neagră” era în pericol. Atâta timp 


—99 — 


cât nu știa cu certitudine ce au descoperit britanicii, nu mai 
avea trai. Și dacă guvernul pakistanez afla de existenţa 
acestei casete, va fi dramatic. 

Pakistanezul era atât de absorbit în gândurile lui că nu văzu 
o piatră din calea lui, se împiedică de ea și căzu, cu mâinile în 
față. Îngerii lui păzitori l-au prins aproape înainte să atingă 
solul cu mâinile... 

Plecă din nou, încercând să-și spele creierul spunându-și că 
în acea seară avea întâlnire cu o etiopiană mirifică ce lucra la 
ambasada țării sale, o „gazela” de o frumuseţe 
nemaiîntâlnită, cu pielea cafea cu lapte pe care îţi doreai să o 
lingi. Evocarea acestei superbe prăzi îl duse cu gândul la 
Aisha Mokhtar. Ea se afla în Marea Britanie și dacă poliţia 
descoperea că ea cumpărase camera video din Dubai, risca 
să aibă probleme serioase. Trebuia deci ca ea să plece din 
Londra cu orice preţ, ca să se pună la adăpost în Pakistan. 
Numai că el nu putea să o roage asta la telefon, fără să-i 
precizeze adevăratul motiv al cererii lui și ea va gândi că el 
voia pur și simplu să profite de ea sexual. Dacă l-ar folosi pe 
reprezentantul ISI la Londra ca să o avertizeze, asta 
presupunea să divulge adevărul Agenţiei pakistaneze: 
remediul era mai mult decât rău. 

Incetini. Se zăreau cele patru minarete imense ale moscheii 
Shah Faisal. Se hotărî să meargă să se roage câteva clipe. 
Ajutorul lui Allah nu-i va fi inutil în viitorul apropiat. 


* 
XX 


— M-am întreţinut cu primul-ministru, anunţă Sir George 
Cornwell. Situaţia este extrem de delicată. Dacă proiectăm 
această casetă video omologilor noștri pakistanezi, îl vor 
identifica pe Sultan Hafiz Mahmud. Primul lor reflex va fi deci 
să-l facă să dispară, punându-l la adăpost sau omorându-l. Ori 
el este singurul în măsură să ne spună mai multe despre 
această afacere. De aceea ne-am decis ca pentru moment să 
nu spunem nimic pakistanezilor. 

— Și să facem ce? întrebă John Gilmore. 


= 100 — 


Șeful de la MI6 nu ezită să răspundă: 

— Trebuie să montâm de urgenţă o operaţiune de 
„exfilaţie” (recuperarea unui agent clandestin) a lui Sultan 
Hafiz Mahmud și să-l aducem din Pakistan. 

John Gilmore primi această declaraţie cu o linişte 
îngrijorată. Israelienii procedaseră deja la acest gen de 
operaţiune, extrem de delicată și în aceeași măsură 
periculoasă, mai ales într-o ţară atât de supravegheată ca 
Pakistanul... În plus, ieșirea din ţară nu era ușoară, căci toate 
frontierele cu India erau supravegheate cu foarte mare 
vigilenţă. Mai rămânea sudul, pe la Karachi, dar era foarte 
departe de Islamabad. Deci singura cale de sustragere era 
Afghanistanul. Acolo americanii aveau o logistică importantă. 

— Cum vă gândiţi să procedăm, sir? întrebă John Gilmore. 

— l-am cerut lui Richard Spicer să ne vedem de urgenţă, 
anunţă șeful de la MI6. li vom proiecta filmul, fără să-i dăm 
vreo copie. Nu vreau să riscăm nicio scurgere de informații. 
Verii sunt în prima linie dacă această bombă e reală. Să nu 
uităm de 11 septembrie. Ea este foarte probabil destinată 
Americii. Însă noi nu știm astăzi unde se află acum... 

— Și nici când este programată, sublinie John Gilmore. 

— Mark Lansdale ne-a explicat că poate să fie detonată 
imediat ce e plasată în locul dorit, corectă șeful de la MI6. 
Este extrem de neliniștitor. Verii ar putea să ne furnizeze 
mijloacele materiale pentru exfilaţie. Ei au elicoptere și 
lucrează cu armata pakistaneză. Numai că este o chichiță, o 
mare chichiţă. 

— Care, sir? 

— Eu îi cunosc. Vor vrea să le vorbească despre asta 
„prietenului” lor Musharaff, cel pe care-l sărută pe gură. 
Pentru a obține o soluţie politică. Și Musharraf se va grăbi să 
distrugă toate probele. Îi cunosc pe pakistanezi. Dacă această 
poveste este o realitate, o vor nega, cu capul pe butuc, până 
când această nenorocită de bombă va exploda. 

— Vă gândiţi că guvernul pakistanez este informat sau 
implicat în acţiune? 

Sir George Cornwell dădu din cap. 


LOL 


— Sincer să fiu, nu. Sunt prea prudenţi și, chiar dacă sunt 
islamiști în ISI și dacă societatea pakistaneză este extrem de 
conservatoare, nu-l văd pe Musharraf pretându-se la acest 
mic joc. Are prea multă nevoie de Statele Unite. Dar el nu știe 
obligatoriu tot ce se petrece la el. Nu uitaţi că cele două 
tentative de asasinat duse contra lui au fost comise de 
oameni legaţi de armată... 

Un înger trecu, cu aripile vopsite în culorile pakistaneze. 

— Sir, sugeră John Gilmore, aș putea să-i fac o vizită lui 
Hamid Gul. Am rămas în relaţii bune și el cunoaște multă 
lume printre islamiștii radicaliști. 

Evident! Fostul șef de la ISI, fiind el însuși unul dintre ei, și- 
a umplut serviciul de islamiști puri și duri, care l-au ajutat să 
ajungă unde este acum. 

— Inutil, răspunse sir George Cornwell. Dacă această 
operaţiune este lansată, e deja prea târziu. Le voi cere Verilor 
să supravegheze zona tribală cu avioanele lor și cu U-2. Poate 
că e apă de ploaie, dar e mai mult decât nimic. Pentru mine, 
operaţiunea este deja în curs și bomba a părăsit locul de 
asamblaj. Acum trebuie să o găsim înainte să fie prea târziu... 
Singurul capabil să ne dea informaţii este Sultan Hafiz 
Mahmud. Deci trebuie să-l recuperăm. 


* 
XX 


Aisha Mokhtar se pregătea să meargă să ia masa cu un 
tânăr lord extrem de plictisitor și incredibil de bogat, care-și 
disimula bâlbâială din naștere în spatele unei pofte sexuale 
foarte vii pentru persoanele de culoare, atunci când îi sună 
telefonul mobil. 

Tânăra nu se hotărâse încă ce urmare să dea acestei mese, 
dar perspectiva de a urca să facă sex într-o cameră de la 
Savoy ca o call-girl vulgară o excita foarte mult. Ar fi un mic 
intermediu amuzant așteptând să meargă să se întâlnească 
cu noul ei amant de suflet din Austria, ţară a cărei localizare 
în Europa o va afla săptămâna viitoare... Ea fusese 
impresionată de titlurile bărbatului care o sodomizase atât de 


= 102- 


elegant de la prima lor întâlnire, cu o măiestrie care proba 
gustul lui pentru asta. Ideea de a se supune aceluiași 
tratament pusă pe un pat cu baldachin într-un castel pe care 
ea și-l imagina medieval, îi încălzi vintrea... 

— Alo? zise ea. Who is calling? 

— Eu sunt. 

Legătura era de proastă calitate, dar ea recunoscu imediat 
vocea lui Sultan Hafiz Mahmud și rămase uimită. O suna rar 
pe telefonul mobil... 

— Ce faci? întrebă ea, punând cât mai multă căldură 
posibilă în voce. 

— Mi-e foarte dor de tine! răspunse pakistanezul. 

— Și mie. 

Cu Jocurile Olimpice care se apropiau, ea trebuia să se 
antreneze pentru medalia de aur în minciună. Celălalt profită 
de ocazie. 

— Trebuie să vii aici. Eu nu pot să mă deplasez în acest 
moment, îi explică Sultan Hafiz Mahmud. Am ceva foarte 
important să-ţi spun. Ai putea să rămâi o săptămână și să te 
întorci. Mi-ar face mare plăcere... 

Vocea se auzea bruiată, cu ecou și paraziți, dar Aisha simţi 
o tensiune neobișnuită în vocea amantului ei. Nu era numai 
dorinţa sexuală care îl motiva. Era altceva, dar ea nu 
înţelegea ce... Era imposibil de spus mai multe prin telefon... 

— Nu e prea ușor, obiectă ea. Am multe întâlniri zilele stea 
aici, dar cred că în iulie aș putea să fac un salt ca să-ţi văd 
casa cea nouă. 

— În iulie s-ar putea să fie prea târziu, replică Sultan Hafiz 
Mahmud. Știi... 

Comunicarea fu brusc întreruptă. Se pierduse semnalul de 
la satelit... Aisha Mokhtar așteptă câteva clipe, privi mica 
grămadă de aur și de smaralde care îi servea drept ceas de 
mână, un Breitling Callstino oferit de unul dintre mulţii 
gentleman-farmers, și își închise mobilul. Perspectiva unei 
aventuri la Savoy era clar mult mai plăcută decât o călătorie 
în Pakistan, unde erau deja 45 de grade la umbră. Cât despre 
noua casă a amantului ei, o durea în cot, neavând intenţia să 


= 103- 


locuiască acolo. 

Chaudry o aștepta în picioare lângă mașina Bentley și îi 
deschise portiera. Mirosul de piele era încă la fel de ametitor, 
eclipsând-o pe cea a grămezii de mizerie cu care se învecina 
odinioară cocioaba ei, în timpul copilăriei ei sărace din India. 
In timp ce mașina părăsea Belgrave Mews North, ea își săltă 
ușor fusta și își ridică ciorapul susținut de un porțjartier mov. 
Se hotărâse să-i dea șocul vieții lui tânărului lord, care 
probabil că nu văzuse portjartier decât în filmele X privite pe 
ascuns în camera lui de adolescent. Poate că va reuși să-l 
prostească și va încerca să o sodomizeze... 

Poţi să visezi tot timpul. 


* 
XX 


— Unde ești? întrebă Richard Spicer. 

Formase numărul de mobil al lui Malko, neputând să ajungă 
la castelul din Liezen. Acesta din urmă fu uimit: niciodată 
oamenii de la CIA nu-l sunau pe mobil. 

— Pe drum, zise el, undeva în Austria. 

Era într-o dispoziţie excelentă și, conducând, o mângâia pe 
Alexandra, a cărei fustă din piele i se ridicase peste coapsele 
lungi. 

— Unde în Austria? insistă americanul. 

— Mă îndrept spre înălțimile Austriei, preciză Malko, unde 
îmi voi petrece câteva zile la castelul unuia din prietenii mei. 
De altfel, sunteţi invitat cordial. Vor fi femei foarte frumoase 
acolo, fără să mai vorbim de Alexandra cu care te cunoști... 

— Cred că va trebui să vă schimbaţi planurile, îl anunţă 
rece șeful agenţiei CIA din Londra. Am nevoie de tine urgent. 

— E supărător, zise Malko. 

— Nu e supărător, ci grav, tranșă americanul, întoarce-te și 
sari în primul avion. Te aștept diseară cel târziu. Ai o cameră 
rezervată la Lanesborough. 


+104 


Capitolul IX 


Lumina din sala de proiecţie de la MI6 se aprinse și Sir 
George Cornwell, șeful serviciului, se întoarse spre Malko. 

Britanicii n-au vrut să se descotorosească de caseta digitală 
descoperită în camera video găsită la moscheea de pe Green 
Street și le ceruse lui Malko și lui Richard Spicer, ajunși aseară 
la Londra, să vină să o vizioneze în clădirea de pe Albert 
Embankment. Sir George Cornwell, John Gilmore - agentul lui 
Chawkat Rauf - și Mike Lansdale - specialistul în nucleare la 
MI6 - asistau la proiecţie. 

— Daca mi-ar fi proiectat cineva acest film fără explicaţii, 
cu siguranţă că n-aș fi văzut o armă atomică, recunoscu 
modest Malko. Dar eu nu sunt specialist... 

Sir George Cornwell făcu un semn din cap lui Mark 
Lansdale, care luă cuvântul. 

— Împreună cu colaboratorii mei am studiat aceste imagini 
în profunzime. Nu poate fi nicio îndoială: e vorba de o bombă 
fixă de apropiere. E compusă dintr-un ortocilindru de 160 mm 
pe 160 mm, de o parte, și un alt cilindru de 120 mm diametru 
pe 160 mm lungime, în formă de butuc, cele două piese fiind 
din uraniu 235. Greutatea ortocilindrului este de aproximativ 
27 de kilograme și cea a „butucului” de 33 de kilograme. 
Acesta din urmă este montat în partea propulsivă a unui obuz 
de mortier de 120 mm. Cele două bucăţi de bombă sunt 
reunite printr-o glisieră din plastic de aproximativ doi metri 
lungime, de o grosime de câţiva milimetri. Ortocilindrul este 
închis printr-o placă ce oprește proiectilul și cuprinde un 
contactor care declanşează funcţionarea unei surse 
neutronice. Acesta, după imagini, este un tub neutronic de 
prospecțiune petrolieră dotat cu alimentația lui electrică și 
dispozitivul lui de declanșare. Acest material e utilizat pentru 
cercetare petrolieră și se procură ușor din China, fără control. 
Apropierea se efectuează atunci când „butucul” de 160 mm, 
proiectat pentru încărcătura obuzului de mortier, vine să se 
încastreze în ortocilindru, creând atunci o masă critică de 
aproximativ șaizeci de kilograme care declanșează fuziunea 


~= 105- 


nucleară, activată de neutronii degajaţi simultan. Este un 
dispozitiv simplu și foarte sigur. 

Mark Lansdale tăcu, mândru de demonstraţia lui. Malko 
rămase stupefiat. Ca în fața savanților care reconstituiau 
compoziția unui obiect celest plecând de la calcule teoretice. 

— Și aceasta poate să funcţioneze? întrebă el. 

— De fiecare dată, confirmă Mark Lansdale. Specia de 
leagăn pe care am văzut-o apoi în film este învelișul greu care 
este dispus în jurul ortocilindrului. E de plumb sau din oţel și 
greutatea lui trebuie să fie de aproximativ cinci sute de 
kilograme. Bomba are o lungime totală de doi metri și 
cântărește între șapte sute și opt sute de kilograme. 

— Ar trebui să fie dificil de fabricat, nu? 

Mark Lansdale surâse în barbă. 

— Deloc! E suficient un creuzet rezistent la temperaturi 
înalte, ca acela pe care l-am văzut în film, și un cuptor. 
Uraniul are o temperatură de fuziune de aproximativ 1143 
grade Celsius. Ortocilindrul gol pe dinăuntru și proiectilul de 
uraniu 235 sunt realizate brut în topitorie, după care are loco 
ușoară rectificare a suprafeței, pentru ca proiectilul să se 
miște fără dificultate în glisieră. Astfel de cuptoare și creuzete 
sunt disponibile pe piaţa chineză la preţuri mici și acesta ar fi 
putut fi cumpărat de către societăţi-paravan pakistaneze fără 
să atragă atenţia. Asamblarea se poate realiza într-o locaţie 
asemănătoare cu cea din acest film. Evident, trebuie să dispui 
de combustibil, uraniu 235. 

Toate aceste expuneri erau înspăimântătoare... Sir George 
Cornwell reluă cuvântul. 

— Suntem deci edificaţi asupra părții tehnice a acestui 
proiect. Aș dori să am părerea dumneavoastră asupra 
aspectului psihologic, căci sunteţi unul dintre foarte rarele 
persoane care l-au întâlnit pe Ossama Bin Laden. Credeţi că 
ar fi aprobat un asemenea proiect, susceptibil să facă sute de 
mii de morţi? 

— Fără nicio îndoială, confirmă imediat Malko. Este un 
iluminat al islamului radicalist, încrâncenat să-i distrugă pe 
„inamicii lui Dumnezeu”, adică pe toţi ne-musulmanii. În plus, 


= 106 — 


el a fost umilit că a trebuit să fugă din Afghanistan în 
octombrie 2001, fiind vânat de americani. 

Sir George Cornwell păru că meditează câteva clipe, apoi 
se ridică. 

— Well. Să mergem să discutăm în biroul meu. 

Incăperea era situată la ultimul etaj și oferea prin ferestrele 
mari o vedere magnifică asupra Tamisei. Pereţii ei tapisaţi în 
lemn de acaju deschis la culoare, îi dădeau o alură mai 
tradițională decât încăperile de la celelalte etaje. Un portret 
colorat al lui Tony Blair era atârnat sub cel al reginei Elizabeth 
a II-a. 

Șeful de la MI6 avea un mic bar din lac negru și propuse 
băuturi. Malko acceptă o votcă, Richard Spicer un Defender 
„Vechi de 5 ani” și britanicul își puse un gin. 

De îndată ce fură instalaţi în minunatele canapele din piele 
vișinie, Sir George Cornwell se întoarse spre Malko. 

— Richard v-a informat, cred, asupra lui Aisha Mokhtar, 
amanta lui Sultan Hafiz Mahmud. Acest film demonstrează că 
el joacă un rol crucial în această operaţiune. Sunt serioase 
șanse ca acest pakistanez să fie în posesia unor informații 
importante. Credeţi că aveţi posibilitatea să le obţineţi rapid? 

Malko răspunse fără ezitare: 

— Cu siguranţă că nu. Este o operaţiune cu bătaie lungă. 
Am invitat-o la castelul meu zilele acestea și nu este decât un 
debut. 

Britanicul și Richard Spicer schimbară o privire lungă, apoi 
Sir George Cornwell anunţă cu o voce calmă: 

— Cred că veți fi obligat să o contramandați... 

— Vă gândiţi să o arestaţi? 

— Nu, dar avem alte planuri pentru dumneavoastră. Dorim 
să plecaţi rapid în Pakistan. E o ţară pe care cred că o 
cunoașteţi bine, nu? 

— Exact, confirmă Malko, dar voi fi oare mai util acolo? În 
Europa sunt mai bine plasat ca să „tratez” cu Aisha Mokhtar. 
Cred că în Pakistan, serviciul dumneavoastră și Agenţia 
dispun de mijloace puternice. Domnul John Gilmore, aici 
prezent, pare să aibă contacte excelente acolo, mai ales că 


= 107- 


graţie lui aţi pus mâna pe camera video. 

— Aveţi dreptate, recunoscu șeful MI6. Dar Richard Spicer 
și cu mine, după ce ne-am consultat guvernele, ne-am decis 
să organizăm o acţiune clandestină ca să ne asigurăm de 
persoana lui Sultan Hafiz Mahmud. Măiestria operaţiunii fiind 
încredințată CIA-ului, corespundeţi perfect profilului șefului 
misiunii capabil să ducă la bun sfârșit această afacere. 

Malko rămase impasibil. 

— Deci v-aţi decis să-l răpiți pe pakistanez? concluzionă el. 

Richard Spicer îi răspunse: 

— Right. 

Malko nu era tocmai surprins. De la 11 septembrie 2001, 
CIA se eliberase de unele reguli legale în afacerile 
terorismului. Recent, guvernul italian a părut că a descoperit 
răpirea unui oarecare Ossama Mustapha Hassan Nasser, 
activist atașat la Al-Qaida, ridicat în 2003 la Milano de 
treisprezece agenţi CIA și expediat apoi în Egipt pe un Learjet 
al Agenţiei federale americane. 

— Credeţi că ridicarea lui Sultan Hafiz Mahmud este cea 
mai bună soluţie? întrebă el. 

Sir George Cornwell bău puţin ceai și mărturisi cu un surâs 
puțin contrariat: 

— Dacă această afacere se petrecea într-o ţară normală, nu 
ne-am fi gândit la o soluţie extremă. Dar Pakistanul nu este o 
tară normală. Dacă l-am cere omologilor noștri de la ISI, îl vor 
aresta cu siguranţă pe Sultan Hafiz Mahmud și în mod sigur îi 
vor smulge mărturisiri. Numai că această afacere atinge un 
punct extrem de sensibil: programul nuclear militar secret al 
Pakistanului. Atunci riscăm ca aceștia să ne trimită o versiune 
cenzurată a mărturisirilor lui Sultan Hafiz Mahmud. Și dacă 
insistăm să-l interogăm noi, i se va întâmpla un „accident” 
cardiac. 

— Cred că efectiv aveţi dreptate, recunoscu Malko. 

Richard Spicer continuă, la rândul lui. 

— Fiecare oră contează, accentuă el. Acum că suntem 
siguri că nu e un bluff, trebuie cu orice preţ să dăm de urma 
acestei bombe nucleare, ca să putem lua contramăsuri. 


— 108 — 


Sultan Hafiz Mahmud este în măsură să ne informeze despre 
asta și mai ales cui îi este destinată această bombă. 

— New York? avansă Malko. 

— Contează prea puţin, i-o tăie Sir George Cornwell. 
Trebuie să acţionăm repede. 

Vă gândiţi să-l trimiteţi în Statele Unite? îl întrebă Malko pe 
Richard Spicer. 

Șeful MI6 fu cel care îi răspunse. 

— Nu, aici. IRA ne-a obișnuit să folosim câteodată metode 
nu prea ortodoxe, dar eficace... 

— Sunteţi absolut sigur că nu putem să-i constrângem pe 
pakistanezi? insistă Malko. 

Sir George Cornwell îl privi drept în ochi. 

— My dear, vă voi povesti o istorioară. In 1998, la 
Islamabad, unul din agenţii noștri la post în acel oraș - un 
băiat strălucit și plin de seducţie - înnodase o legătură cu o 
tânără pakistaneză numită Nina Aziz. Tatăl acesteia din urmă 
era ofițer superior al aviaţiei pakistaneze și, prin acest 
subterfugiu, ea era introdusă în cercuri foarte închise. 
Bineînțeles că agentul nostru a însărcinat-o să adune 
informaţii asupra programului nuclear pakistanez... Ei bine, 
într-o zi i-a fost găsit capul acestei tinere într-o zonă 
împădurită din Islamabad, la poalele Mangalia Hills. Servitorul 
ei a fost acuzat de uciderea ei, fără nicio probă. După câteva 
luni, acesta s-a spânzurat în închisoare. Agentul nostru a fost 
rechemat în Londra. Pakistanezii, de îndată ce-i atingi în 
problema nucleară, devin feroce. 

Un înger trecu, cu capul sub aripi. Nu era un război delicat. 

Britanicul concluzionă: 

— Misiunea dumneavoastră este de a-l aduce aici pe Sultan 
Hafiz Mahmud. Veţi acţiona cu sprijinul total al celor două 
servicii ale noastre. Ne-am hotărât, din motive logistice, ca 
CIA să conducă această operaţiune. 

— Vom pune operaţiunea pe picioare, îl asigură imediat 
Richard Spicer. 

Reuniunea se termină puţin cam abrupt și Malko se găsi, 
ușor uluit, în Buick-ul șefului agenţiei CIA. 


109 


— Este o afacere dificilă, observă el. A răpi un cetăţean 
pakistanez, pe faţă, din propria lui ţară... 

— Am un executive order semnat de președintele George 
W. Bush, se grăbi să răspundă americanul. Această afacere a 
ajuns ca o rachetă la Casa Albă, care a dat semnalul de 
alarmă. Britanicii sunt mult mai calmi ca noi. Ei cred că 
această încărcătură nucleară nu e destinată Londrei. De 
aceea ei stau puțin mai retrași. Chiar dacă, graţie lor, noi 
posedăm informaţia fundamentală: filmul pe care l-ai vizionat. 

— Richard, remarcă Malko neliniștit, știi bine că o 
asemenea operaţiune se pregătește timp de săptămâni 
întregi, dacă nu luni întregi... Cu riscuri enorme. Pakistanul 
este în război latent și ISI este pretutindeni. Riscăm un eșec 
grav. 

— Sunt de acord, recunoscu șeful agenţiei CIA, dar nu 
dispunem de timp. Această bombă atomică este în drum spre 
obiectivul ei. Tremur în fiecare dimineaţă când deschid 
radioul. Nu e nicio secundă de pierdut. Avem o reuniune 
astăzi la ora patru după-amiază, în biroul meu, unde va 
participa și șeful agenţiei din Islamabad pe care l-am 
însărcinat să facă un dosar asupra obiectivului... 

— Sper că această comunicare a fost securizată! zise 
oftând Malko. Cu cine se presupune că trebuie să acţionez? 

— Mai întâi cu doi băieţi pe care îi cunoști bine: Chris John 
și Milton Brabeck. Au fost deja informaţi și au plecat din 
Washington spre Islamabad. Oficial sunt trimiși ca să 
întărească securitatea ambasadei. Vor fi cazaţi în compouna- 
ul nostru. 

Malko făcuse miracole cu cele două gorile CIA, care îl 
respectau ca pe Dumnezeu. Totuși, dispozitivul i se părea 
puţin cam subțire. 

— Trei oameni sunt suficienţi? întrebă el. 

— Ar trebui, suspină Richard Spicer. Nu putem infiltra 
foarte mulţi fără să-i alertăm pe pakistanezi. 

Buick-ul încetini și se opri sub pridvorul de la 
Lanesborough. 

— Ne revedem la ora patru, confirmă americanul. Apropo, 


10 


am nevoie de pașaportul tău ca să-l trimit consulatului 
pakistanez, cu un mic cuvânt. Oficial pleci acolo ca să-l vânezi 
pe Bin Laden. Eşti prea cunoscut acolo ca să te introducem 
sub I.F. (falsă identitate). 


* 
XX 


— Malko era căpiat. Totuși, nu era prima lui misiune în 
Pakistan, dar să ridici un om, pe faţă, din capitala ţării și totul 
fără pregătire... Revenit în camera lui, își spuse că avea să 
păstreze și o pistă de rezervă și o sună pe mobil pe Aisha 
Mokhtar. Miracol. Aceasta răspunse imediat. 

— Malko! Ce drăguţ că m-ai sunat. Iți imaginezi unde sunt? 
lau masa la Lanesborough, cu un tânăr căruia i-am tras clapa 
cu o zi înainte. Tu? Tot în Austria? 

— Sunt la câţiva metri de tine, o anunţă Malko. Tocmai am 
ajuns în Londra... 

Pakistaneza strigă de bucurie. 

— E minunat! Vino să bei o cafea cu noi. 

Atunci când Malko debarcă în sala restaurantului, cam trist, 
zări imediat o pată vie în decorul mohorât: Aisha Mokhtar, 
îmbrăcată într-un costum cu taior portocaliu care părea cusut 
pe ea, cu un decolteu care îi oferea pieptul ca pe un platou. 
Fusta foarte scurtă dezvăluia ciorapi negri foarte lucioși. O 
creatură lungiformă era instalată în faţa ei, un blondin care 
părea ieșit învingător dintr-un concurs de acnee. El se ridică 
cu vioiciune și îi întinse lui Malko o mână moale, anunțând cu 
o voce nazală: 

— Charles Newton Jones! Cred că sunteţi un prieten al lui 
Aisha, nu? 

Ospătarul se îndreptă spre masa lor cu un scaun în mâini. 
Abia reuși Malko să-și întindă picioarele sub masă, că cele ale 
lui Aisha se și lipiră de ale lui. Pakistaneza îi aruncă o privire 
arzătoare și spuse cu o voce care i-ar fi smuls o erecţie și unui 
mort: 

— Ce fericită sunt! Cât timp rămâi în Londra? 

— Plec mâine. 


ll 


Surâsul îi păli. 

— Ce păcat! Dar putem să cinăm împreună în seara asta. 
Cred că Charles are o întâlnire. 

Tânărul britanic bâigui câteva cuvinte despre o cină pe care 
ar fi putut foarte bine să o contramandeze, dar nu încercă să 
comenteze. În timp ce semna nota de plată, Aisha Mokhtar îl 
fixa pe Malko cu un surâs gurmand și zise cu voce joasă: 

— Mă voi face foarte frumoasă în seara asta... 

— Rămâi cum ești, zise simplu Malko, sărutându-i mâna. 
Acest taior e minunat. 

Dacă ea ar fi știut că el se pregătea să-l răpească pe 
bătrânul ei amant... 


* 
XX 


De la ferestrele biroului lui Richard Spicer de la etajul patru 
al ambasadei americane, nu se zăreau decât arborii din 
Grosvenor Square. Clădirea era înconjurată de bariere 
metalice, merloane de ciment, circulaţia interzisă și polițiști ai 
diviziei antiteroriste de la Scotland Yard dispuși peste tot, 
dotați cu veste antiglont și înarmaţi cu MP5. 

Două persoane se aflau deja în biroul șefului agenţiei. 

— VIi-l prezint pe colonelul Travis Mc Leary, anunţă Richard 
Spicer. El comandă o unitate de elicoptere - Blackhawk - la 
Spin Bolak, pe frontiera afgano-pakistaneză. 

Colonelul Mc Leary avea părul scurt și cenușiu, nemăsurând 
decât puţin peste un metru șaizeci și cinci și părea intimidat. 
Richard Spicer se întoarse spre cel de-al doilea vizitator, un 
bărbat în costum deschis la culoare, șifonat, foarte brunet, 
corpolent, care părea că doarme în picioare. 

— Malko, William Hancock este COS (șeful agenţiei) noastre 
din Islamabad de trei ani. A ajuns în această dimineaţă. El e 
cel care l-a înlocuit pe Greg. OK. Să trecem la treabă. 

Richard Spicer ajunse la peretele din fundul biroului, pe 
care erau prinse două hărţi. Una a lslamabadului, cealaltă 
detaliind nordul Pakistanului, înglobând zona de frontieră cu 
Afghanistanul. Cu un arătător, indică un loc situat la vreo 


a 12- 


treizeci de kilometri la vest de Islamabad. 

— Aceasta este zona arheologică de la Taxila, anunţă el, 
acolo unde se găsesc ruinele a trei orașe budiste, Bhir Mound, 
Sirkaph și Sirsouk. In timpul săptămânii, aceste zone sunt 
practic pustii. Ele nu sunt frecventate decât vinerea și 
sâmbăta. William, care cunoaște bine locurile, a reperat unul 
unde poate fi pus ușor un elicopter. 

William Hancock tuși și își deschise un carnețel. 

— Exact, confirmă el. La Sirkaph există o suprafaţă plană, 
înconjurată de pereţi în parte distruși, perfect capabilă să 
găzduiască un Blackhawk. In apropierea unei stupe, care 
poate servi ca punct de reper. Este invizibilă de pe drumul 
Peshawar-lslamabad. La momentul oportun, vom plasa acolo 
o baliză GPS care va ghida aparatul asupra zonei sale de 
aterizare. 

Richard Spicer deplasă apoi arătătorul spre frontiera 
afgană, punând-o pe un mic punct în Afghanistan: Spin Bolak. 

— Unitatea colonelului Mc Leary este staționată aici. Șase 
Blackhawk care patrulează în Afghanistan, de-a lungul 
frontierei, și efectuează câteodată deplasări în Pakistan. Ideea 
este următoarea: atunci când se va hotărî ziua J, vom avea 
patruzeci și opt de ore pentru ca Mc Leary să depună o cerere 
de survol pe teritoriul pakistanez ca să aducă un ofițer de 
legătură la Islamabad. S-a mai întâmplat și pakistanezii nu ne 
vor face niciun fel de greutate. Distanţa dintre Spin Bolak și 
Islamabad este în jur de o sută cincizeci de mile, adică vreo 
patruzeci și cinci de minute de zbor. Pentru Taxila, trebuie 
socotite cel puţin zece minute. Semnalul de plecare va fi dat 
de mine. Va trece, frontiera și va avertiza turnul de control 
din Peshawar de altitudinea și promontoriul lui. Apoi, cu puţin 
înainte de a ajunge la Taxila, va anunţa controlul din 
Islamabad că în urma unei scurgeri de lichid hidraulic, este 
constrâns să efectueze o aterizare forțată. Va avertiza deschis 
și ambasada de la Islamabad, pakistanezii, în acest stadiu, nu 
vor avea niciun motiv să se alarmeze. Odată așezat, 
Blackhawk-ul, cu un echipaj de patru oameni, va aștepta, fără 
să-și oprească rotorul, furgoneta care-l va aduce pe „subiectul 


I3- 


principal” și echipa care l-a recuperat. După ce-i va îmbarca, 
va pleca în direcția Spin Bolak, avertizându-i pe pakistanezi 
că o avarie îi forța să se întoarcă. Nu va fi nicio reacție ostilă 
de care să ne temem și, oricum, dacă aviația de vânătoare 
pakistaneză, cu baza la Peshawar, va încerca să reacționeze, 
noi avem un squadron de F-16 careva face ture pe cer în zona 
de frontieră. Domnule colonel, aveţi ceva de adăugat? 

— Nimic, sir, aprobă colonelul Mc Leary. Aceasta n-ar trebui 
să ne pună probleme. Trebuie să îl aprovizionez cu armament 
de bord? 

— Da. 

— Care ar trebui să fie reacţia mea în cazul în care 
elementele de sol pakistaneze ar vrea să mă împiedice să 
redecolez, la Taxila? 

— Le neutralizaţi, anunţă rece Richard Spicer. Superiorul 
dumneavoastră ierarhic vă va da instrucțiunile cu privire la 
acest subiect. Întreaga operaţiune este acoperită de un 
finding al Președintelui. 

Impresionat, colonelul Mc Leary nu mai insistă. Malko își 
drese vocea și zise: 

— Aţi descris un plan de exfiltrație perfect. Dar înainte, cum 
ar trebui să se petreacă acţiunea? 

Șeful agenţiei se întoarse spre William Hancock. 

— Bill, e rândul tău. 

Șeful agenţiei bău o înghiţitură mare de cafea și se plantă 
în faţa planului Islamabadului. 

— Sultan Hafiz Mahmud s-a mutat. El locuiește acum în 
cartierul cel mai șic, în zona, sau mai degrabă triunghiul din 
Mehran 8, situat între bulevardul Kyaban-e-lgbal și Siachin 
Road, aproape în fața moscheii Jamia Faridya: o casă pe 
Fourth Street cu faţada ce dă spre intrarea pe Siachin Road. 
Vila lui e a treia și are numărul 5. Nu are decât o singură 
intrare din Fourth Street, supravegheată în permanenţă de 
polițiști în uniformă staţionaţi la colțul cu Siachin Road, 
conectaţi prin radio de Cartierul lor General. În fiecare 
dimineaţă, în jurul orei opt și treizeci de minute, Sultan Hafiz 
Mahmud își face joggingul de-a lungul străzii Siachin Road 


A 


până la moscheea Shah Faisal. Uneori se îndreaptă spre zoo, 
aflată în direcţia opusă. Scurtează drumul pe zona care 
merge de-a lungul Siachin Road, o zonă ierboasă cu câţiva 
arbori. 

— E singur? întrebă Malko. 

— Nu. Are întotdeauna cu el două gărzi de corp, polițiști de 
la ISI, care aleargă cu el. 

— Sunt înarmaţi? 

— Foarte probabil, dar n-am putut să verificăm asta: poartă 
treninguri largi. 

— Asta e tot? 

— După observaţiile noastre prin binoclu, da. Dar n-am 
avut o distanţă satisfăcătoare. 

— Alte oportunităţi? insistă Malko. 

— Nu. Când Sultan Hafiz Mahmud se deplasează în timpul 
zilei sau seara, e întotdeauna însoţit de o mașină de protecţie 
și o gardă de corp e așezată lângă șofer. In plus, folosește un 
Mercedes blindat. 

— Deci, concluzionă Malko, v-aţi decis să-l răpiți în timpul 
joggingului. 

— Right, confirmă Richard Spicer. Veţi folosi un vehicul 
local închiriat de către domnul Chris Jones. Un alt vehicul, o 
furgonetă albă, va fi staționată pe bulevardul Kyaban-e- 
Margalla colț cu bulevardul Shalimar, cu cheile sub parasolar. 
Astfel va fi o distanţă scurtă de parcurs cu primul vehicul. 
Bineînţeles, pakistanezii, de îndată ce vor afla de ridicarea lui, 
vor bloca ieșirile din oraș, dar furgonetă albă nu le va fi 
semnalată. Aceasta va purta un număr de înmatriculare de 
Peshawar. Apoi, nu va mai trebui decât să ajungă la 
Blackhawk. După o jumătate de oră, puteţi părăsi spațiul 
aerian pakistanez... 

Richard Spicer părea perfect destins. Malko surâse ironic. 

— Apropo, cine va fi însărcinat să-i neutralizeze pe cei doi 
polițiști? 

— Totul a fost prevăzut. Cei doi baby-sitter-i ai tăi. Câte 
unul pentru fiecare. 

— Cum? 


5 


— Vor folosi puști trăgând cu seringi încărcate cu un 
anestezic foarte puternic, folosit pentru neutralizarea 
animalelor sălbatice atunci când trebuie îngrijite. 

Părea mândru de ideea lui originală și Malko nu se putu 
împiedica să nu remarce: 

— E o mică diferență de greutate între un elefant și un 
pakistanez... 

— Dozele vor fi studiate în consecință, promise șeful 
agenţiei. Se pare că acest anestezic reacţionează foarte 
rapid. 

— E de dorit, zise Malko. 

Un înger trecu, mascat, și evadă spre frunzișul din 
Grosvenor Square. Totul era perfect, dar Malko își permise să 
calce în străchini. 

— Şi dacă apare vreo problemă? Dacă pakistanezii 
reacţionează? 

— Aveţi ordinul să nu le rezistaţi. Dacă lucrurile chiar se 
complică, cred că filmul pe care îl avem în posesie îi va 
readuce repede la tăcere. Imagini arătându-l pe Ossama Bin 
Laden în compania unuia din creatorii programului nuclear 
militar pakistanez, în faţa unei bombe fabricate după toate 
aparențele cu combustibil nuclear pakistanez. E jenant. E 
vorba de securitatea Statelor Unite și președintele nu e dispus 
să accepte scuze palide. Mai aveţi întrebări de pus? 

O liniște de plumb îi răspunse la întrebare. Malko știa că 
era vorba de o operaţiune cu riscuri ridicate și cu numeroase 
posibilități de eșec, dar n-avea de ales: undeva în lume, o 
bombă nucleară de zece kilotone era în drum spre ţintă și el 
trebuia să facă totul ca să o găsească. Richard Spicer îi 
întinse un plic gros. 

— Uite aici pașaportul și viza, rezervarea la hotel Marriott 
din Islamabad, banii și fotografii cu Sultan Hafiz Mahmud. 

— Și dacă el se apără? 

— Dacă va fi cazul, tranșă Richard Spicer, e prevăzut să fie 
neutralizat precum gărzile lui de corp. Babby-sitters se vor 
ocupa de asta. 

Malko luă plicul. Nu era prima oară când un Serviciu de 


= 116- 


talia acestuia răpea un criminal de război sau un terorist într- 
o ţară străină, dar aceste operaţiuni erau pregătite cu mult 
timp înainte. Nu se făceau improvizații. 

— Ai anunţat-o pe Aisha Mokhtar de schimbarea din 
program? întrebă Richard Spicer. 

— lau cina cu ea în seara asta, confirmă simplu Malko. 


* 
XX 


Primul nasture descheiat la taiorul portocaliu oferea sânii 
lui Aisha Mokhtar, printr-un decolteu pătrat, ca pe o tavă. 
Dacă ar fi fost un animal, ai fi zis că e în rut. Cu piciorul lipit 
de cel al lui Malko, îl freca ușor pe sub masă, auzindu-se 
fâșâitul ciorapilor. Cinaseră la Annabels, în Berkley Square, în 
principal cu caviar și votcă. 

Ea se aplecă peste masă, făcând aproape să-i ţâșnească 
sânii din taior, și zise cu voce joasă: 

— Aș vrea să mergem în camera ta de hotel. N-am făcut 
niciodată dragoste la Lanesborough. 

— De ce nu? aprobă Malko, excitat de această femelă în 
călduri. 

Aisha Mokhtar era chiar o creatură de foc... Ea oftă. 

— Chiar trebuie să pleci mâine? 

— Biletul meu este deja luat, o asigură Malko. Am întâlnire 
la New York la ora două. Dacă vrei, trec la întoarcere prin 
Londra și plecăm amândoi în Austria. 

— Magnific! aprobă tânăra femeie. Cere nota de plată. 

Ea ieși prima din restaurant și Malko, descoperindu-i crupa 
strânsă în fusta strâmtă portocalie, își spuse că aceste 
despărțiri promiteau să fie foarte excitante. 

Abia ajunseră în Bertley, că ea puse mâna pe el și îl 
asigură, mândră: 

— Deja mă dorești! 

Ochii ei înotau în spermă. Pe sub fusta scurtă și portocalie, 
puţin ridicată, zări liziera ciorapilor. Işi strecură o mână între 
coapsele acoperite cu ciorapi negri, dar nu putu să înainteze 
prea mult, atât de strâmtă era fusta. Degetele subţiri ale lui 


al lo 


Aisha îl masau ușor în penumbră. Impasibil, Chaudry, șoferul, 
părea că nu remarcă nimic din ce se întâmpla. Atunci când 
ajunseră la Lanesborough, Malko era prezentabil. In ascensor, 
el termină să-i descheie nasturii de la taior, descoperind un 
corset din dantelă neagră, pe deasupra căruia lăsa să 
depășească vârfurile lungi ale sânilor. El le frământă între 
degete și Aisha începu să gâfâie, frecându-și bazinul de al lui, 
cu privirea pierdută și gura întredeschisă. Malko înțelegea de 
ce Sultan Hafiz Mahmud fusese înnebunit după ea... 

In cameră, ea se debarasă de taior, își înnodă mâinile după 
gâtul lui Malko și îi înfipse până în fundul gâtlejului o limbă 
vibrantă ca a unei șopârle. El încercă să ajungă la sex dar 
fusta era atât de strâmtă că nu putu să-i atingă nailonul de la 
slip. 

Aisha se îndepărtă de el, se lăsă să cadă în genunchi și îl 
înfundă în gură pentru o felaţie sălbatică al cărui secret îl 
deţinea doar ea. Apoi se ridică și îi strânse membrul între 
sânii ei umflați. 

La capătul plăcerii, simţea că nu va mai rezista mult timp în 
acest ritm. O forţă să se ridice, îi desfăcu fermoarul la fusta 
portocalie și i-o aruncă pe jos. 

Aisha o urmă și, întinsă pe spate pe mocheta înflorată, își 
smulse slipul de satin negru și îi lansă lui Malko cu o voce 
grăbită: 

— Fă dragoste cu mine, pe jos, ca și cu otârfă... 

Cu picioarele desfăcute și mâinile sub șale ca să și le ridice, 
răcni când Malko își plonjă sexul dintr-o singură mișcare până 
în străfundul vintrei ei. El se opri, bine înfipt în ea, imprimând 
membrului o mișcare circulară. Aisha horcăia ca o muribundă, 
juisând fără încetare, cu corpul scuturat de spasme. 

Malko se retrase apoi încet și o ajută pe femeie să se 
întoarcă. Abia întoarsă pe burtă pe mocheta groasă, se cabră 
ca o pisică atunci când vrea să primească un cotoi, cu mâinile 
încrucișate și unghiile înfipte în mochetă. Era superb de 
erotică în corset și ciorapi. 

Malko nu se grăbi, chiar dacă era tensionat, gata să 
explodeze. Se plasă deasupra lui Aisha. De îndată ce-i simţi 


118 — 


sexul atingând-o, își duse amândouă mâinile în spate, 
îndepărtându-și globii cabraţi ai crupei ei, ca să se ofere și 
mai bine. 

Un gest de o obscenitate absolută. 

Malko își apăsă lejer extremitatea sexului pe corola brună, 
apoi se lăsă să cadă dintr-odată, cu toată greutatea. Vertical, 
membrul lui se înfipse în șalele lui Aisha până la bază. Tânăra 
scoase un urlet nebun. Tremura din tot corpul, ca și cum ar fi 
primit o descărcare electrică. Malko se retrase deja, cu o 
lentoare calculată, pentru a se lăsa să cadă din nou cu 
aceeași violenţă. Aisha se agita ca un fluture pe o planșă 
anatomică, ridicându-și bazinul ca să se afunde mai bine în 
ea. 

— Violează-mă! răgea ea. Fă-mi rău... 

Ceea ce era total fals, dar avea nevoie să se plaseze într-un 
film... 

Beat de plăcere, Malko nu se oprea să perforeze această 
crupă magnifică, cu o regularitate de metronom. 


* 
XX 


Oare era de vină vodca, sau excitarea prea puternică? El nu 
ajungea să juiseze, rămânând totuși ţeapăn ca o coadă de 
târnăcop și Aisha nu părea că vrea să se oprească. Inundat de 
sudoare, în mâini deasupra corpului tinerei femei, se lăsa să 
cadă din ce în ce mai greu, smulgând de fiecare dată strigăte 
partenerei lui. Avu brusc ideea să-i împreuneze picioarele larg 
depărtate ale lui Aisha. Senzaţia fu atât de intensă, că își 
simţi în sfârșit sămânţa ţâșnindu-i din rărunchi. 

Aisha urlă din răsputeri când acesta se goli în ea. Potolit, se 
basculă pe spate, ca să-și tragă sufletul, scoțând din șalele 
violate un membru încă ţeapăn. Imediat, Aisha se rostogoli și 
îi luă sexul în gură, ca pentru a extrage ultimele picături de 
spermă. In sfârșit, se lăsă și ea pe spate, cu mâinile sub cap și 
Malko se îndreptă spre baie epuizat, ca să se arunce sub duș. 

Ajunse din nou în cameră, învelit într-un prosop. Simti 
imediat că era o problemă. Aisha își pusese fusta și își băgase 


9 


sânii în corset. Cu privirea neagră de furie, flutura în mâna 
dreaptă un bilet de avion. 

— De ce mă minţi? lansă ea cu o voce furibundă. Tu pleci în 
Pakistan, în ţara mea. De ce? 

Malko realiză adevărul într-o fracțiune de secundă: ea 
găsise biletul de avion pus pe birou. Neprevăzând venirea ei, 
nu-l pusese în siguranţă. Îi trebuiră câteva secunde să 
coboare din norul lui erotic. Blestemând acest incident... 

— Nu voiam să-mi pui întrebări, îi explică el. Călătoria mea 
n-are nicio legătură cu tine. 

— Mă minţi! 

— Nu. Trebuie să mă întâlnesc cu niște oameni la 
Islamabad. Investitori. Eu nu amestec niciodată afacerile cu 
viaţa mea privată. Dar, că zbor la Islamabad sau la New York, 
asta nu schimbă nimic. Mă voi întoarce peste câteva zile. 

Aisha Mokhtar îl fixa, punându-și vizibil multe întrebări. 

— Cunoști cumva un bărbat care se cheamă Sultan Hafiz 
Mahmud? 

— Nu, afirmă Malko fără să clipească. De ce? 

Aisha îl fixă lung, apoi își întoarse privirea. Malko făcu un 
pas înspre ea, dar ea se eschivă. 

— Nu-mi place să fiu minţită, zise ea. Nu mă mai căuta la 
întoarcere. E păcat. 

Fără un cuvânt în plus, ea își puse taiorul, își luă poșeta și 
plecă trântind ușa. Malko se așeză pe pat: dacă răpirea lui 
Sultan Hafiz Mahmud reușea, Aisha îi va fi mai puţin utilă. 
Oricum, îi știa adresa și numerele de telefon. Va vedea, la 
întoarcerea din Islamabad. 

Dacă va exista întoarcere... 

Acest gen de operaţiuni improvizate se terminau frecvent 
foarte rău. Și el cunoștea slăbiciunea conducătorilor CIA, care 
își meritau porecla de CYA: Cover Your Ass... 

Gândindu-se bine, misiunea pe care i-o încredinţaseră era 
complet nebunească. 


= 20- 


Capitolul X 


Nu era decât ora opt dimineaţa și temperatura depășea 43 
de grade Celsius... In camera lui de la Marriott, Malko se 
restabilea după o călătorie fără probleme. Avionul 747 de la 
PIA ajunsese la timp - ora șase și zece minute dimineaţa - 
deversându-și valul de expatriaţi în chamiz-charouar și câţiva 
oameni de afaceri străini. Islamabadul, oraș grădină complet 
artificial, decupat în pătrate ca un oraș american, se 
schimbase foarte puţin de la ultima lui vizită, cu bulevardele 
lui supradimensionate pentru o circulaţie scheletică în care se 
amestecau autobuze supraetajate, rick-shaws, taxiuri de un 
galben ţipător și din ce în ce mai multe mașini japoneze sau 
coreene. 

Incă ameţit de drumul lung, Malko văzuse cu un ochi distrat 
defilând clădirile somptuoase ce adăposteau diferitele 
organisme oficiale ale ţării, Președinția, Curtea Supremă, 
Adunarea Națională, aliniate de-a lungul bulevardului 
Constituţiei. Evident că nu acesta era adevăratul Pakistan, 
păduchios, mizerabil și retrograd, cu femeile lui acoperite, 
muncitorii cu priviri halucinate de oboseală și mulţimea lui 
abundentă. Adevărata capitală era Rawalpindi, oraș geamăn 
cu lslamabadul, construit ca Brasilia plecând de la zero. 
Odinioară, cele două orașe fiind separate de un no man’s land 
unde se afla aeroportul. Acum, o țesătură urbană neîntreruptă 
distrusese pământurile agricole situate între cele două orașe. 

In acest oraș cu bulevarde moderne trase la sfoară, cu vile 
cochete inundate în verdeață, cu clădiri oficiale aproape 
futuriste, îţi venea greu să-ţi imaginezi că la o sută de 
kilometri se lapidau încă femeile adulterine. 

leșind de sub duș, Malko își puse o cămașă din voal și un 
pantalon lejer și se pregăti să se pună pe treabă. Niciun 
contact oficial cu William Hancock, șeful agenţiei CIA din 
Islamabad. La Londra, Richard Spicer îi promisese că va fi 
contactat la sosirea lui acolo pentru a fi pus în legătură cu 
ceilalți „răpitori”... 

Hotelul Marriott începea să îmbătrânească serios, dar, fiind 


=I 


situat pe Aga Khan Road, la doi pași de bulevardul 
Constituţiei, era hotelul în vogă de douăzeci de ani, cu 
restaurantele lui chinezești și indiene, piscina lui tot timpul de 
o curăţenie impecabilă și camerele lui foarte spaţioase. 

Sună telefonul. 

— Mister Linge, your driver is here (Domnule Linge, a sosit 
șoferul dumneavoastră), anunţă un angajat de la recepție. 

Cum Malko nu ceruse nimic, însemna că sistemul se pusese 
pe treabă... Cobori și zări aproape de recepţie un mic bonom 
mustăcios și durduliu, cu ochelari groși, o cămașă în carouri și 
pantaloni tirbușon. Zărindu-l pe Malko ieșind din ascensor, 
înaintă spre el și zise cu voce timidă: 

— Good morning, sir, my name is Hassan. 

Era cu siguranţă un stringer de la CIA, agenţia neducând 
lipsă de așa ceva. Malko îl urmă afară, având impresia că 
primește o capă de plumb încins pe umeri, și se strecură într- 
o minusculă mașină Morris verzulie, de o oarecare vârstă, fără 
climatizare. Chiar și cu toate ferestrele deschise, tot mai erau 
încă 35 de grade înăuntrul mașinii. 

— Unde mergem? întrebă el. 

— Stara markaz, Sir, in G7 (Piaţa Stara, în G7), răspunse 
Hassan. 

Islamabadul era decupat în careuri, purtând fiecare o literă 
și un număr. In inima fiecăruia se afla un centru comercial ce 
regrupa multiple dughene, o piaţă și o moschee. Ajunseră pe 
bulevardul Constituţiei, mergând de-a lungul Președinției, 
apoi Hassan coti la dreapta pe Jinnah Avenue care traversa, 
sub diverse nume, Islamabadul de la est la vest, pe mai multe 
zeci de kilometri... Cotind apoi pe Jasmin Road, mărginită de 
case tradiţionale, Hassan se opri și se întoarse spre el. 

— Sir, you go straight to Rehman Baba. (Domnule, mergeţi 
drept înainte până la Rehman Baba.) 

Malko coborî. Markaz-ul era dreptunghiular. Se afla la nord 
și ajungea la est la Rehman Baba Street, mărginit de o 
varietate incredibilă de dughene care ofereau de toate, de la 
sari la lămpi cu petrol, întrebându-se pe cine avea să 
întâlnească... 


= 22- 


Și brusc, îi văzu! Erau opriţi în faţa unui magazin de sari, 
stângaci ca liceenii într-un magazin de lenjerie. 

Chris Jones și Milton Brabeck, în jur de un metru nouăzeci 
de mușchi fiecare. Chiar și cu pălării de pânză, ochelari de 
soare, cămăși bălțate și pantaloni subţiri largi, nu reușeau să 
semene cu niște adevărați turiști. Din fericire, pakistanezii 
aveau puţine puncte de comparaţie, turismul fiind aproape 
inexistent în ţara lor, în afara câtorva japonezi ce veneau să 
exploreze vechile temple budiste aflate de-a lungul frontierei 
afgane. Babby-sitters raliaţi din nou la Direcţia de Operaţiuni 
CIA, foști agenţi ai Secret Service, Chris Jones și Milton 
Brabeck îl venerau pe Malko de mult timp, după ce 
supraviețuiseră împreună cu el câtorva aventuri dificile. 
Americanii se exportau din ce în ce mai puțin ușor, ieșeau 
puţin din ţara lor. De altfel, în ciuda sufletului lor din oţel călit, 
întreţineau un oarecare număr de fobii pentru tot ceea ce nu 
era strict american, ca hamburgerul și berea Budweiser și nu 
considerau ca fiind civilizate decât țările în care se putea bea 
apă de la robinet... 

Malko se apropie de ei și Chris îi dădu un cot lui Milton. 

— Hey, look! 

lradiau de fericire. Malko, de aproape, își dădu seama că 
pielea lor era acoperită cu un strat gros de cremă alburie... 

— Ne-am întâlnit din întâmplare! îl avertiză Chris Jones, 
atunci când se îmbrăţișară. 

— Totuși, ne-am dorit asta! întări Milton Brabeck. 

Vânzătorul de sari se apropie de ei și gorila făcu un salt în 
spate. 

— Sunt sigur că e plin de animale pe aici, bombăni el. Sida 
se poate lua printr-o strângere de mână? Aici toți par că sunt 
bolnavi. Mi-aș pune bucuros o mască de gaze... Și nenorocita 
asta de căldură! E inumană. 

— Sunteţi cazaţi în compound-ul ambasadei? întrebă Malko. 

— Yeah. Din fericire. E prevăzută cu climatizare. Avem apă 
la sticlă și mâncăm la cantină. Mâncare de albi. Se pare că 
aici te otrăvesc ăștia în restaurante. 

— Cina v-a spus asta? 


= 23- 


— Un prieten de la Marină. S-a îndopat o dată într-un 
restaurant chinezesc și a rămas o săptămână țintuit la pat, 
crezând că o să crape... Bine, suntem totuși fericiţi să vă 
vedem... 

— Aţi lucrat deja? 

— Puțin. Am fost să recunoaștem traseul individului pe care 
trebuie să-l exfiltrăm, într-o furgonetă banală. E un loc drăguţ. 
E plin de verdeață și de moschei pretutindeni. Nici o singură 
biserică. 

— Este o țară musulmană, comentă Malko. Ca și Arabia 
Saudită. 

Milton Brabeck suspină. 

—  Mohorâţii ăștia, cu bărbile lor, seamănă toţi cu Bin 
Laden. Și n-am văzut niciun bărbat fără mustață. 

Malko surâse. 

— Visul fiecărui tânăr pakistanez este să semene cu 
profetul Mahomed, care purta barbă și mustață. Asta le 
acaparează cea mai mare energie a lor. Bun. Care e 
programul? 

Nu ţinea să fie reperaţi, fiind vizibili ca muștele într-un bol 
cu lapte, în această mulţime uniformă de pakistanezi. 

— Avem întâlnire în seara asta la clubul ONU, îl anunţă 
Chris Jones. COS va fi acolo. 

— Bine, aprobă Malko. Știu unde este. 

— Nu, îl corectă Milton Brabeck. S-a mutat. Se află acum în 
F7, pe strada 14, în fund. Numele dumneavoastră va fi dat 
gardianului. Veniţi la ora șapte. 

Clubul ONU, o structură privată, le permitea diplomaților și 
invitaţilor lor să se întâlnească între ei, să mănânce o 
bucătărie internaţională, să bea alcool și să privească posturi 
de televiziune străine. 

— OK, concluzionă Malko. La ora șapte. 

— De acum încolo, nu mai priviţi femeile în ochi. E de rău și 
aţi putea să fiți linșat... 

El se îndepărtă spre mașină, lăsându-le pe cele două gorile 
nemultțumite. Hassan îl anunţă, deschizându-i portiera: 

— Mi s-a spus să vă conduc la Taxila, sir, pentru a vizita 


SIDA 


ruinele. 

— Bună idee, aprobă Malko. 

Urcă lângă Hassan ca să repereze itinerarul. Ziua răpirii se 
apropia... 


* 
XX 


Camioanele cu capota vopsită în culori ţipătoare, încărcate 
la maxim, depășeau ca nebunele, în concerte de claxoane, 
fără să le pese câtuși de puţin de celelalte mașini. Hassan 
fusese obligat de două ori să ruleze pe marginea drumului ca 
să nu se strivească de un monstru încărcat cu lemne. 
Autostrada Islamabad-Peshawar era 7ributu/ fricii... De altfel 
nu era autostradă decât cu numele, reducându-se câteodată 
la o singură bandă de asfalt, prăfuită și plină cu gropi. Cel mai 
rău lucru erau bicicliștii, complet impertinenţi în această 
junglă motorizată, ieșind de pretutindeni cu un calm 
incredibil, cocoțaţi pe biciclete înalte negre, multe dintre ele 
fără frâne. 

Cât despre autobuze, pline ochi cu călători ametțiţi de 
căldură, șoferii lor fiind probabil plătiţi la cursă. Cu pedala la 
podea, își luau toate riscurile pentru a câștiga câţiva metri. 
Peisajul trist, plat ca în palmă, cu arbori îmbibaţi de praf 
gălbui, era înecat într-o ceaţă de căldură. Câteodată, pe 
marginea drumului, câte o cabană din scânduri propunea 
băuturi fără alcool, plăcinte sau fructe. 

Două camioane, decorate până la osii, încărcate cu un 
munte de oameni, încercau să se depășească. Hassan, cu 
două roţi pe marginea drumului, în Morris-ul în care erau 30 
de grade, reuși să i-o ia înainte... 

— / have to take petrol! (Trebuie să bag combustibil), 
anunţă el. 

Opriră la o staţie PSO unde se aflau deja camioane și un 
autobuz fără geamuri plin de pasageri ameţiţi de oboseală, 
prăfuiţi și cu priviri goale de animale. Nici măcar bebeluşii nu 
plângeau. 

După o jumătate de oră, Hassan, după ce trecuse prin faţa 


= 25- 


gării din Taxila, îl opri pe Malko în faţa muzeului, situat la 
marginea unuia din cele trei orașe în ruină ale sitului, Bhir 
Mound. Ansamblul sitului cuprindea ruinele altor două orașe, 
Sirkaph și Sirsouk, la fel ca și un enorm stupa dedicat lui 
Buddha. Odinioară, invaziile s-au încrucișat aici, de la greci 
trecând prin Darius, până la Alexandru cel Mare. Astăzi nu 
mai rămâneau decât ziduri care nu depășeau doi metri 
înălțime, invadate de vegetaţie, zdrobite de căldură. Situată 
la treizeci și doi de kilometri de Islamabad, Taxila era un loc 
de plimbare în familie vinerea, dar pustiu în cursul 
săptămânii. 

Colonelul Mc Leary, după ce studiase harta ei, pusese ochii, 
ca „heliport”, pe stupa Dharmarajika, ce poseda două 
avantaje. Mai întâi că era un excelent punct de reper, apoi, 
situl era la trei kilometri distanţă de muzeu, ceea ce asigura o 
oarecare discreție. 

Hassan îl lăsă în faţa muzeului și Malko se afundă într-un 
șantier mărginit cu ruine din argilă, într-o căldură inumană. 
Chiar și muștelor părea că le vine greu să zboare. Inaintă ca 
un somnambul, hărțuit de mii de insecte, înghițind praf la 
fiecare inspiraţie. După o jumătate de oră de mers, zări o 
movilă de cărămizi de vreo cincizeci de metri înălţime, 
înconjurată de ruine care nu aveau mai mult de doi metri 
înălțime. 

Doi bărbaţi scoteau liniștiți cărămizi dintr-un perete vechi 
de câteva secole și le aruncau într-un pick-up. Nici măcar nu 
ridicară privirile spre el: Malko nu se afla în același univers cu 
ei. Exploră situl și găsi ceea ce căuta la trei sute de metri la 
sud de stupa. O întindere plată și plină de ierburi, fără niciun 
obstacol. Cum își deschidea el drum prin iarba înaltă, se opri 
brusc: ceva mișcase în faţa lui. Zări fugitiv o panglică lungă 
neagră târându-se pe sol: o cobra... 

Pulsul îi reveni la normal și începu să inspecteze îndelung 
locurile, făcând fotografii cu camera digitală. Un Blackhawk 
putea ușor să aterizeze acolo. Cei câţiva arbori care 
mărgineau situl și depărtarea îl fereau de priviri indiscrete. 
Atunci când o luă din nou spre muzeu, cei doi jefuitori, cu 


= 1260- 


pick-up-ul lor plin de relicve istorice, se îndepărtau într-un nor 
de praf galben. 

Îl găsi pe Hassan cu gura uscată de sete și cămașa lipită de 
spate de transpiraţie și se lăsă să cadă în mașina Morris. 

— Ne întoarcem! îi lansă el micului pakistanez. 


* 
XX 


După două ore de bălăceală în piscina de la Marriott, a 
cărei apă atingea 30 de grade, Malko se simţea oarecum mai 
bine. Plimbarea lui la Taxila îl epuizase. Doborât de decalajul 
orar, dormise patru ore înainte să se arunce în piscină. Nu se 
zărea nici o singură femeie apetisantă: pakistaneze care ar fi 
trebuit să fie manechine la Olida, indience înfășurate în zece 
straturi de sari și câteva scandinave slabe ca niște cuie. 
Telefonase la întâmplare la numărul lui Priscilla Clearwater, 
frumoasa secretară negresă a ambasadorului Statelor Unite, 
întâlnită acum trei ani, dar îi răspunse o voce de bărbat că 
americanca părăsise Islamabadul anul trecut... 

Nu avea altceva de făcut decât să meargă înapoi la clubul 
ONU și reluă direcția careului F7. Strada 14, o intrare, dădea 
în Kohsar Road, care începea din Kyban-e-lqgbal. In capătul 
străzii umbrite, Malko zări bariere, o gheretă și un chawdikar 
(paznic), înarmat cu o riot-gun, păzind proprietatea. 

Se prezentă la intrare și chawdikar îi trecu numele pe o 
listă; îi ceru douăzeci de dolari și îi dădu o legitimaţie valabilă 
o lună... O clădire elegantă în stil colonial britanic era plasată 
în mijlocul unei peluze bine întreţinute. Parterul avea un 
restaurant și un bar, unde-i zări imediat pe cei cu care avea 
întâlnire: William Hancock, șeful agenţiei CIA din Islamabad, 
Chris Jones și Milton Brabeck. Lângă ei, un grup de 
pakistanezi comenta un meci de cricket cu urlete sălbatice. 

Doi chinezi, cu aer melancolic, șușoteau în faţa unor beri. 
Nu era nicio femeie. 

William Hancock ridică paharul lui cu Defender. 

— Bine ai venit în Pakistan! Și un sejur bun. 

— Mulţumesc, răspunse sobru Malko, care aproape își 


P 


lăsase pielea aici în urmă cu trei ani. 

Chris Jones și Milton Brabeck, debarasaţi de crema lor 
antițânţari și ochelarii negri, chiuiau de fericire. 

— Se pare că vom da o lovitură formidabilă! lansă Chris 
Jones cu voce joasă. Nu pare să fie foarte greu. 

Malko surâse trist. 

— Chiar și criminalii cei mai căliţi consideră că răpirea este 
o activitate cu risc înalt, sublinie el, mucalit. 

Milton Brabeck își permise un rânjet discret. 

— Yeah, dar noi avem colegi cu elicopter... Și lucrăm 
pentru președintele Statelor Unite. 

— Nu aveţi permisiunea guvernului pakistanez, îl corectă 
Malko. Și noi ne aflăm în Pakistan. 

Această remarcă de bun-simţ nu le răcori deloc pe cele 
două gorile. Euforic, Chris Jones comandă un Defender dublu 
fără gheaţă. Malko i se alătură cu o votcă și cei patru bărbaţi 
băură pentru succesul misiunii lor. 

— Să mergem în grădină, sugeră William Hancock. Suntem 
siguri că acolo nu sunt microfoane... 

Se așezară la una din mesele instalate pe marginea 
piscinei, de un verde îndoielnic. Șeful agenţiei CIA așteptă ca 
ospătarul să se îndepărteze pentru a-l întreba pe Malko: 

— Ai fost la Taxila? 

— Da. Am găsit un loc perfect pentru elicopter, aproape de 
o stupa, care îi va servi pilotului drept punct de reper. Se află 
în faţa unui teren liber și plin de iarbă, unde e ușor de ascuns 
o baliză GPS. Am făcut fotografii. Locul este departe de 
muzeu și de șosea. 

Șeful agenţiei nota totul cu grijă. 

— Ar fi bine dacă ai monta-o chiar tu, sugeră el. Mâine ai 
timp suficient să faci asta. 

Li se aduse ceea ce părea a fi o salată Cezar, pe care cele 
două gorile o mirosiră cu neîncredere. 

— E plină de gângănii, concluzionă Chris Jones, dând la o 
parte farfuria. 

William Hancock reluă conversaţia. 

— Mâine, îi zise el lui Malko, vei merge să faci o 


2128 — 


recunoaștere în jurul domiciliului lui Sultan Hafiz Mahmud, ca 
să studiezi traseul lui de jogging. Când te vei simţi gata să 
acționezi, voi da undă verde la Spin Bolak. Imi trebuie apoi 
douăzeci și patru de ore. 

— Nu a mai apărut nimic nou de la ultima noastră întâlnire? 
întrebă Malko. : 

— Nu, nimic. Totul e reglat ca un ceas. In fiecare zi la ora 
opt iese din vila lui, urmat de două gărzi de corp și pleacă fie 
spre moschee, fie către zoo. Dar pentru noi asta nu schimbă 
nimic. Aș fi vrut să pun o gheretă la capătul străzii, dar, în 
acest cartier, este imposibil. Va trebui deci să-i surprindem 
plecarea de pe deal. Am pe cineva cu binoclu care o va face și 
îți va transmite semnalul. 

— Unde vom fi noi? întrebă Malko. 

— Cred că cel mai bine e să așteptați la intersecţia dintre 
Kyban-e-lgbal cu Siachin Road, la câteva sute de metri în linie 
dreaptă. Din momentul în care pleacă, avem o jumătate de 
oră să acţionăm. Este arhisuficient. 

— Este foarte populată zona dimineaţa? 

— Siachin Road nu, căci nu e o cale de tranzit. Pietoni, 
studenţi de la Islamic University, care vin să lucreze la negru, 
pe povârnișurile dealului, dar bineînțeles că nu putem exclude 
nicio ipoteză. 

— De ce mașină dispunem? 

— Un Volvo care a fost „furat” de la un ONG al University 
Town, de lângă Peshawar, și căruia i-au fost schimbate 
numerele de înmatriculare. Apoi mai avem o furgonetă GM 
albă cu numere false CD 29. Ne gândim să-i punem numere 
de Peshawar, dar cu numerele care le are se diminuează 
riscurile de intercepţie. Veţi abandona furgoneta la Taxila. 

Apoi tăcură: ospătarul le aducea kebaburi pe un munte de 
orez cu șofran. La masa vecină, se destupa o butelie de 
Taittinger în mijlocul unor exclamaţii de bucurie. Era o 
aniversare. Malko lansă piatra în mare. 

— Domnii Jones și Brabeck sunt deci însărcinaţi cu 
neutralizarea celor doi polițiști care îl protejează pe Sultan 
Hafiz Mahmud. Cu carabine speciale. 


= 29- 


— Right. 

Malko se întoarse spre cele două gorile. 

— Sunteţi pregătiţi? 

— Sigur! afirmă Chris Jones. E ca o carabină de vânătoare. 
Doar că se trage cu o seringă mare. Luăm în ţintă pe câte 
unul fiecare. E greu să-i ratezi. 

— La cât timp acţionează drogul injectat? întrebă Malko. 

William Hancock păru puţin încurcat. 

— Well, n-a fost experimentat pe oameni. Dar pe leu, care 
cântărește în jur de patru ori greutatea unui om, e vorba de 
aproximativ un minut... 

— E cam lung un minut, remarcă Malko. Au timp să ceară 
ajutor, căci sigur au telefoane mobile sau staţii radio. 

— Am prevăzut această posibilitate, afirmă William 
Hancock, amplasăm în apropiere o furgonetă banală care va 
bruia toate comunicațiile radio în acel perimetru, în plus, am 
păstrat doza folosită pentru o felină mare. Aceasta ar trebui 
să acționeze de patru ori mai repede... 

Chris Jones dădu grav din cap. 

— Sper că vor reacţiona la drog. Pentru că noi nu suntem 
dotați cu arme. 

Malko le calmă ardoarea. 

— Pedeapsa cu moartea mai există încă în Pakistan, le 
aminti el. Dar pentru o simplă răpire, vom primi doar vreo 
douăzeci de ani... 

Un înger trecu și dispăru înnebunit. 

William Hancock reluă ferm discuţia. 

— Domnilor, vă amintesc că noi acţionăm în cea mai 
completă legalitate, în ceea ce privește administraţia noastră. 
Suntem acoperiţi de un presidential finding. 

Ceea ce le făcu imediat să răsufle ușurate pe cele două 
gorile neliniștite pentru pensia lor. 

— Aveţi alte întrebări? întrebă șeful agenţiei. 

— Nu, răspunse Malko. Mâine dimineaţă voi merge în 
recunoaștere. Voi veţi face același lucru la Taxila și ne 
întâlnim aici mâine seară. 

— Perfect, aprobă șeful agenţiei. 


130 


* 
XX 


Colonelul ISI, Hussein Hakim, ajunse în biroul lui aflat pe 
Kashmir Road, într-o clădire modestă cu patru etaje, Cartierul 
General al agenţiei. Celelalte servicii erau împrăștiate peste 
tot în Islamabad. Se ivi secretara lui, răpitoarea Pendjabie în 
sari verde, plină de bijuterii din argint, cu ochii ei mari și negri 
plini de senzualitate, subliniaţi de fardul negru. 

— lată lista celor sosiți, colonel Sahib, îl anunţă ea. 

Colonelul Hussein Hakim, plin de melancolie, privi silueta 
elegantă ondulându-se până la ușă. Pe această netrebnică o 
avusese o singură dată, într-o seară, pe colţul biroului, dar nu 
mai voise s-o facă niciodată fără o promisiune de căsătorie... 
Ori, ofiţerul pakistanez avea patru copii și o soţie încă foarte 
prezentabilă, ce aparţinea unui clan care l-ar fi tăiat în bucăţi 
în cazul în care ar fi repudiat-o. 

Viaţa era nedreaptă. 

Deschise dosarul, descoperind lista pasagerilor reperaţi din 
diverse motive la sosirea lor în Islamabad. Erau de toate 
felurile: cetăţeni pakistanezi căutaţi pentru fraude fiscale, 
oameni de afaceri îndoielnici și, din când în când, câte o perlă 
rară. El o găsi, subliniată cu roșu. Prinţul Malko Linge. Numele 
îi spunea ceva. Îl tastă pe computer și îi apăru dosarul... 
Malko Linge era un „operativ” CIA, cunoscut ca lupul alb. 
Ultimul lui sejur în Pakistan fusese acum trei ani, atunci când, 
sub acoperirea USAID, încercase să dea de urma lui Bin 
Laden. Raportul pretindea că reușise, fără să dea mai multe 
detalii. Urma lista contactelor lui la Islamabad și la Peshawar. 
Colonelul Hakim își aminti atunci că secretara lui primise o 
notificare de la omologului lui de la CIA, William Hancock, cu 
care întreținea relaţii excelente, care îl anunţa de sosirea lui 
Malko Linge, venit să exploateze o pistă care ducea la Bin 
Laden. 

CIA era extrem de activă în Pakistan și nu avea încredere 
deplină în aliaţii ei pakistanezi, ale căror servicii erau frecvent 
cangrenate de partizanii Al-Qaida. 


BI- 


Ca un profesionist prudent, colonelul Hussein Hakim se 
decise totuși, ca să se acopere, să efectueze un mic sondaj 
despre activitățile agentului CIA. După fișa lui de la poliţie, 
era cazat la hotel Marriott. Câteva zile de filări discrete nu 
făceau rău. 


Capitolul XI 


Așezat lângă Hassan, Malko privea atent casele de pe 
Siachim Road care defilau în dreapta lor. Era ora zece și 
jumătate dimineața. Alesese într-adins ora ca să nu 
interfereze cu joggingul lui Sultan Hafiz Mahmud. Trecu ușor 
prin faţa capătului străzii 7, zări fugitiv o mașină albă oprită în 
fata uneia dintre case. Era cu siguranţă protecţia statică a 
omului de știință pakistanez. 

— Continuă până la moscheea Shah Faisal, îi ceru el lui 
Hassan. 

Acesta se supuse, apoi plecară din nou pe Siachim Road în 
direcția grădinii zoologice. De data asta, Malko scruta pantele 
dealului, ușor împădurite. Câteva grupuri mici erau instalate 
sub copaci. Puţini pietoni pe trotuare. Puţine vehicule. Să mai 
întârzie în zonă era contraproductiv... Malko se întoarse spre 
Hassan. 

— Ai ceva pentru mine? 

— Da, sir, este în portbagaj. 

Baliza electronică destinată elicopterului. Durata ei de viață 
era de opt zile. Trebuia pusă la destinaţie acum, pentru a 
evita drumurile. 

— Ne întoarcem la Taxila, îl anunţă Malko. 

De data asta, cronometră traseul, cerându-i lui Hassan să 
nu ruleze prea repede. Exact patruzeci și cinci de minute de 
la Siachim Road la intrarea în situl arheologic. Asta numai 
dacă vreun camion nu se răsturna în mijlocul autostrăzii 
Islamabad-Peshawar... în această țară în care pneurile 
vehiculelor erau netede ca obrajii de bebeluș, totul era 
posibil... Plecă din nou sub soare spre stupa Dharmarajika. 


2- 


Era și mai cald ca seara trecută și aceiași hoţi de pietre erau 
la treabă. Malko trebui să aștepte la umbra stupei uriașe ca ei 
să termine de încărcat pietrele ca să ascundă apoi cu grijă, 
baliza GPS în iarbă, după ce o activase. Cel puţin, din partea 
asta nu va avea probleme. De acum, până la ziua J, nu mai 
avea mare lucru de făcut. 


* 
XX 


Aisha Mokhtar își pierduse gustul pentru sex, respingându-l 
cu răutate pe ultimul pretendent care, totuși, poseda atribute 
sexuale impresionante. La Londra ploua și asta nu o incita la 
plăcere. Casa ei era foarte sinistră când nu era soare, în ciuda 
grădinii ei interioare. De la plecarea efemerului și princiarului 
ei amant, pakistaneza se gândea întruna la circumstanţele 
întâlnirii lor. Nefiind naivă, ea nu îndepărta ideea unei 
manipulări. 

Dar de către cine și cu ce scop? 

Bineînțeles că i se arătase un amant excelent, dar asta nu 
semnifica faptul că acesta nu avea ceva în cap. Mulţi oameni 
puteau să se intereseze de ea. Mai întâi pakistanezii, serviciile 
israeliene și apoi americanii. Chiar și amantul ei, acționând 
astfel fie din gelozie, fie ca să se informeze. 

Avea un sentiment de indispoziţie, chiar de neliniște. Se 
întreba dacă, pentru câtva timp, nu trebuia să plece din 
Londra la Dubai, unde se afla sub protecţia șeicului. Cu cât se 
gândea mai mult, cu atât era mai convinsă că Sultan Hafiz 
Mahmud putea să se afle în spatele acestei întâlniri bizare. 

În final, luă telefonul și formă numărul bătrânului ei amant, 
care era cu siguranță ascultat de pakistanezi. 

Telefonul sună îndelung înainte ca o voce de femeie să 
răspundă. O servitoare, după accent. 

— Stăpânul tău e acolo? întrebă Aisha Mokhtar. 

— Cred că da. 

— Spune-i că e un apel din Londra. Aisha. 

Auzi cum lăsă telefonul și după câteva clipe, vocea 
călduroasă a lui Sultan Hafiz Mahmud răsună în aparat. 


B3- 


— Aisha! Ce surpriză plăcută. 

— Mă gândeam la tine, zise pakistaneza fără să mintă. Ce 
faci? 

— Rău, fără tine. Deci te-ai decis să vii? 

— Ti-am spus că urmează să mă organizez, promise ea. 
Ești sănătos? Nu sunt probleme? 

Vorbiră câteva minute, apoi Aisha Mokhtar puse întrebarea 
pe un ton detașat: 

— Mi-ai trimis pe cineva la Londra? 

— Pe cineva? Pe cine? 

— Un prinţ austriac, un oarecare Malko Linge. 

— Nu cunosc niciun prinț austriac, jură sultan Hafiz 
Mahmud. Și niciodată nu ţi-aș trimite un bărbat. Iți plac prea 
mult... 

Ea râse, parţial ușurată. Nu mințea... Apoi închise. 
Rămâneau toate celelalte ipoteze. Nu era încurajator. Ea se 
întrebă dacă să nu ceară ajutor la Scotland Yard. Dar 
împotriva cui? Un bărbat cu care făcuse minunat de mai 
multe ori dragoste... 


* 
XX 


Clubul ONU era aproape gol. Două mari serate diplomatice, 
la ruși și la japonezi, aspiraseră toţi străinii din Islamabad. 
Numai două mese erau ocupate în grădină. William Hancock 
era așezat la una dintre ele, în compania celor două gorile. 

— Ai pus baliza? îl, întrebă el pe Malko. 

— Absolut. Din partea ta, sunt noutăți? 

— A făcut jogging în dimineaţa asta. Nimic nou. E inutil să 
mai așteptăm. Programez operaţiunea pentru mâine. Trebuie 
să fii pe poziţii la ora opt fără un sfert. Eu mă ocup de 
exfiltraţie.  Demersurile au fost făcute, din partea 
pakistanezilor nu va fi nicio problemă. Bineînţeles că îţi vei 
lăsa toate lucrurile la Marriott. 

— Nu am mare lucru, zise Malko. Mă gândisem. O 
întrebare: serviciile pakistaneze știu că eu sunt aici? 

— l-am trimis un bilet colonelului Hussein Hakim, 


i4 


reprezentantul ISI la Islamabad, ca să-i spun că ești aici 
pentru o nouă pistă Bin Laden. Deci nu se va neliniști. 

Avea răspunsuri la toate. 

La sfârșitul cinei, comandă șampanie și ospătarul le aduse 
o butelie de Taittinger, sub privirile respectoase ale celor 
două gorile. Băură reţinut. Lui Malko nu-i venea să vândă 
pielea de urs înainte de a-l omori. Temperatura mai scăzuse 
puţin. Nu erau mai mult de 35 de grade. 

— Mergem să recuperăm Volvo-ul? întrebă Malko. 

— Va fi parcat pe Aga Khan, în faţa hotelului. Uite cheile. 
Materialul necesar se află în portbagaj. Chris și Milton te vor 
aștepta puţin mai departe, la colţul cu bulevardul Ataturk, 
lângă mașina lui Hassan, care va avea capota deschisă, ca și 
cum ar avea probleme. Alte întrebări? 

Malko se scărpină pe cap. 

— Nu, mărturisi el. Nu pot să apară probleme cu 
elicopterul? Un refuz al pakistanezilor? 

William Hancock dădu din cap. 

— Nu cred. Doar o pană imprevizibilă. Uite un telefon 
securizat. Numărul meu este în memorie. Poţi să mă suni 
oricând, fără teama că ești interceptat. Dacă sună, să 
răspunzi, căci voi fi eu. 

Și îi întinse un telefon mobil pe care Malko îl luă imediat. 
Terminară butelia de șampanie și se ridicară. 

— Nu ne vom mai întâlni, zise simplu Malko. 

În mod ciudat, nu era foarte neliniștit. Poate din cauza 
șampaniei. Atunci când urmează să conduci o operaţiune 
super riscantă într-o ţară brutală... 


* 
x x 


Erau 45 de grade Celsius, și Bretling-ul lui Malko arăta ora 
șapte dimineața. Nu-și luase breakfast-ul. Avea stomacul 
strâns. Piscina era pustie și, în lobby, câțiva clienți achitau 
nota de plată. leşi din hotel și privi în jurul lui. Pe cealaltă 
parte a bulevardului Aga Khan, mai multe mașini erau parcate 
pe marginea cu iarbă a drumului. li mulțumi portarului care îi 


35 


propusese un taxi și traversă. 

Mașina Volvo gri era parcată la douăzeci de metri. Băgă 
cheia pe care i-o dăduse aseară William Hancock în broască și 
o deschise intrând în arșiţa dinăuntru. li trebuiseră cinci 
minute să pună în funcţiune climatizarea ca să reușească să 
facă o temperatură umană. 

Işi aruncă privirea la Bretling. Era șapte și jumătate. 
Demară încet. La intersecția următoare, zări Morris-ul lui 
Hassan, cu capota ridicată, și pe cele două gorile în picioare 
lângă mașină, cu pălăriile lor ridicole din pânză. În zece 
secunde aceștia se urcară în Volvo. 

— Unde sunt sculele? întrebă imediat Chris Jones. 

— In portbagaj. 

— Trebuie să le luăm imediat. 

Malko opri pe bulevardul pustiu și gorila merse să 
recupereze cele două puști din portbagaj. După cinci minute, 
acestea erau montate. Păreau arme de vânătoare, cu ţevile 
foarte scurte. Chris și Milton introduseseră  cartușele 
prelungite printr-o seringă hipodermică din plastic, plină cu 
un lichid gălbui. 

— Inainte pentru vânătoarea elefantului! strigă Milton 
Brabeck. Sunteţi sigur că elicopterul va fi acolo? 

Malko rula încet pe Kyban-e-lqgbal, în faţa primelor 
contraforturi ale Mangalia Hills. Era puţină circulaţie în zonă. 
Atunci când se încrucișară cu bulevardul Shalimar, între F7 și 
F6, era ora opt făra zece minute. Telefonul dat de șeful 
agenţiei era deschis, în buzunarul cămășii lui Malko. EI 
continua să ruleze pe Siachim Road, în direcţia moscheii Shah 
Faisal. Tocmai ajunse la ea, când sună telefonul mobil. O voce 
neutră îl anunţă: 

— Subiectul principal iese din casă. Configuraţia obișnuită. 

Asta însemna că Sultan Hafiz Mahmud era urmat de cele 
două gărzi de corp... Malko coti la dreapta și întoarse în fața 
imensei moschei. Aveau treizeci de minute la dispoziţie. 
Nimeni nu scotea un cuvânt. Chris și Milton, cu puștile pe 
genunchi, se concentrau. Trăgători de elită amândoi, nu 
puteau să-și rateze ţintele. Malko se gândi brusc la subiect. 


1360. 


— Și dacă Sultan Hafiz Mahmud fuge spre dealuri urlând? 
întrebă el. 

Chris Jones surâse. 

— E prevăzut! Trebuie să-l adormim și pe el, dacă încearcă 
să o șteargă. De altfel, va trebui să o facem oricum. 

— Așteaptă! protestă Milton Brabeck. Acest individ are 
șaizeci și cinci de ani. Injecţiile astea îl scutură. Dacă îl 
aducem mort, nu ne mai e de folos. 

— Să sperăm că nu va avea timp să reacționeze, suspină 
Malko. Se apropie. 

Scruta trotuarul și bulevardul în căutarea țintei, atunci când 
telefonul sună din nou. 

— Subiectul principal se îndreaptă spre est, anunţă aceeași 
voce. Aceeași configurație. 

Deci Sultan Hafiz Mahmud se îndrepta către zoo și ei aveau 
să-l ajungă din spate. Şansa era de partea lor. Cele două gărzi 
de corp fugeau în spatele lui și el nu își va da seama imediat 
de dispariţia lor. Malko trecu prin faţa strazii 17. 

— Atenţie! Uite-i! lansă Chris Jones. 

La o sută de metri în faţa lor, trei bărbaţi, decalaţi în 
triunghi, fugeau pe sub copacii rari ce se întindeau de-a 
lungul Siachin Road. 

Malko simţi o ușoară înțepătură în mâini. Distanţa se 
diminua între alergători și Volvo. Cu mâinile crispate pe arme, 
Chris și Milton, cu respiraţia blocată, se pregăteau să sară din 
mașină. Încă cincizeci de metri... Malko aruncă o privire 
mașina! în oglinda retrovizoare și pulsul îi sări la două sute de 
bătăi pe minut. 

O mașină albastră, echipată cu girofar, ieșea de pe strada 
17 și rula în spatele lor. 

— Abort! Abort! (Anulăm!) le lansă el celor două gorile care 
nu văzuseră nimic. 

Morți de spaimă, trecură de Sultan Hafiz Mahmud și de cele 
două gărzi de corp ale lui care alergau ușor prin pădure. 
Malko privi din nou în oglinda retrovizoare. Mașina poliţiei 
încetinise și rula în dreptul alergătorilor... Deci nu aveau 
treabă cu ei... Malko, cu cămașa lipită de piele de sudoare, 


B7- 


luă telefonul și sună. 

— Bill! îl anunţă el. Caz non conform. Am abandonat. Pe 
deseară, la club. li duc pe cei doi prieteni acasă. Trimiteţi-ne 
pe cineva. 

— Lasă-ne la ambasadă, cerură în cor cele două gorile. 

După cinci minute, Malko oprea în faţa barierei roșu cu alb 
care interzicea intrarea în enclava diplomatică, păzită de 
soldaţi pakistanezi cu feţe sălbatice, ce purtau pe cap berete 
negre. 

Când Volvo se opri nu departe de barieră, ei aţintiră 
imediat armele în direcţia mașinii. Chris Jones cobori din 
mașină și la vederea unui alb se mai liniștiră. Trebuise totuși 
să aștepte sosirea unui agent de la CIA ca să ridice bariera. 


* 
XX 


Colonelul Hussein Hakim era perplex. Raportul de urmărire 
a lui Malko Linge indica faptul că, aseară, în compania unui 
șofer neidentificat, a avut activităţi bizare. Mai întâi, mersese 
pe Siachim Road, parcurgând-o în ambele sensuri. Apoi 
mersese la ruinele de la Taxila... 

Totuși, nu i se cunoștea niciun gust pentru arheologie... 
Primul lui parcurs îl neliniștise din start pe colonelul de la ISI. 
După un studiu rapid al oamenilor care locuiau în acest cartier 
foarte șic, reperase numele lui Sultan Hafiz Mahmud, 
specialistul nuclear apropiat de Ossama Bin Laden, pe care 
americanii îl ceruseră în mai multe rânduri... Oare acest 
Malko Linge, cunoscut pentru calităţile lui profesionale, era 
acolo ca să încerce să intre în contact cu el? 

Totul era posibil. 

Prudent, colonelul Hakim ceruse imediat echipei însărcinate 
cu protecţia omului de știință să întărească supravegherea 
din jurul lui, ceea ce se realiză imediat. Două precauţții 
valorau mai mult decât una. 


B3- 


William Hancock era prăbușit după ce i se povestise de 
zece ori incidentul... 

— Poate că a fost o coincidenţă, concluzionă el. Nu v-au 
reperat? 

— Nu știu, mărturisi Malko. Au putut să ia numărul mașinii. 

Șeful agenţiei ridică privirea. 

— Sunteţi de acord să facem o nouă încercare mâine 
dimineață? 

O liniște mormântală îi răspunse, ruptă de Malko. 

— William, zise el, în meseria noastră nu trebuie să credem 
niciodată în coincidenţe. Este prima zi în care supravegherea 
lui Sultan Hafiz Mahmud s-a întărit. Ceea ce nu e o 
întâmplare. Poate că am fost urmărit, au văzut pe unde am 
fost și au tras concluzii. Cred că Agenţia s-a interesat deja de 
ținta noastră. 

— Exact, recunoscu americanul. Dar... 

— Elicopterul a plecat? întrebă Chris Jones. 

— Da. Cum am stabilit. A așteptat un sfert de oră și le-a 
semnalat pakistanezilor că, urmare a unei avarii, era nevoit 
să se întoarcă la Spin Bolak... 

— Nu putem să reluăm aceeași poveste, concluzionă Malko. 
Dacă mâine, un alt elicopter va cere o autorizare de survol, 
dacă pakistanezii nu sunt mongoli, vor bănui ceva. Și îl vor 
închide pe Sultan Hafiz Mahmud. 

— Well, recunoscu șeful agenţiei, cred că ai dreptate. 
Anulăm. 

— Am un zbor pentru Londra în seara asta, zise Malko. E 
inutil să fac os mort pe aici. 

— Și noi? întrebară cele două gorile. 

— Aveţi timp să vizitaţi această ţară frumoasă, le propuse 
Malko. Dar să nu mergeţi la Peshawar. Acolo americanii nu 
sunt foarte populari. 

In mod categoric, ciocniseră șampania prea devreme. Chris 
Jones aruncă o privire întristată celor două carabine puse pe 
canapea. 

— Păcat! Mi-ar fi plăcut să văd cum funcţionează chestia 
asta. 


B9- 


* 
XX 


De data asta, Malko luase British Airways ca să profite de 
scaunele pat și să doarmă ca un copil. Adio Pakistan. ISI nu va 
afla niciodată motivul vizitei lui scurte la Islamabad și era mai 
bine așa. 

Richard Spicer fusese anunţat de anularea răpirii prin staţia 
de la Islamabad și cu siguranţă că va reacționa. Malko privea 
ceața ușoară care plutea pe câmpul englez și se gândi la 
Aisha Mokhtar. Dintr-odată, ea devenea din nou importantă, 
dar nu era sigur că o va contacta din nou... 

Roţile avionului 747 atinseră solul și el căscă. Din fericire, 
putuse să doarmă. 

Cu haina Vuitton pe umăr, trecu de biroul de Imigrație și de 
vamă în timp record. Abia ajuns în holul terminalului 4, că 
reperă un tânăr care flutura un panou cu numele lui. Se 
apropie de el și necunoscutul puse imediat mâna pe haina lui. 

— Domnul Spicer mi-a cerut să vă însoțesc la hotel, apoi să 
vă duc imediat la el la birou, îl anunță el. Aţi călătorit bine? 

— Excelent, afirmă Malko. 

CIA nu pierdea timpul pentru debriefing - ședința de după 
misiune... 

După o scurtă oprire la Lanesborough, se îndreptară spre 
Grosvenor Square. In ciuda orei matinale, Richard Spicer, 
întotdeauna foarte elegant, părea proaspăt ca un torent. 
Acesta îl întâmpină călduros pe Malko. 

— Sunt la curent cu tot! îi lansă el. E păcat. Dar ar fi trebuit 
mai mult timp pentru pregătirea acestei operaţiuni. 

— Nu putem să vorbim cu Sultan Hafiz Mahmud, zise 
oftând Malko. Deci ne aflăm într-un punct mort. 

— L-am convocat pe reprezentantul ISI la Londra, astăzi la 
ora unsprezece, anunţă șeful agenţiei. Îl vom duce la „6” ca 
să-i proiectăm filmul. Și după asta, va fi interesat să se arate 
cooperant. Dacă nu, noi avem mijloace serioase drept 
răspuns. Pakistanul așteaptă o livrare de avioane F-16 și de 
avioane de aprovizionare. M-ar mira ca președintele Bush să 


+140 


le livreze unei ţări care îl ajută pe Bin Laden să-și procure o 
armă nucleară. 

Malko se abţinu să nu caște. 

— Perfect. Și eu? De ce m-ai convocat atât de devreme? 

— Am gasit urma camerei video cu care au fost filmati Bin 
Laden și Sultan Hafiz Mahmud. A fost cumpărată din Dubai, în 
2002, de către Aisha Mokhtar. 


Capitolul XII 


Salinthip Naree, vapor de marfă de douăzeci și două de mii 
de tone, înainta cu doar douăsprezece noduri, deranjat de 
valuri. Musonul de vară sud-estic, care sufla pe Oceanul 
Indian din mai până în septembrie, genera un vânt de forţa 7, 
forțându-l să meargă cu viteză redusă. El trecea la sud de Sri 
Lanka, înainte să-și continue cursa spre nord-vest, în direcția 
strâmtorii Bab El-Manded, ca să ocolească Cornul Africii și să 
intre în Marea Roșie. 

Plecat de zece zile de la Koh-Sichang, următorul port după 
Bangkok, unde își completase încărcătura cu saci cu orez 
până la 18.000 de tone - la Bangkok, datorită adâncimii 
reduse a portului, nu se putuseră încărca mai mult de opt mii 
de tone - se îndrepta spre portul israelian Haifa. Chiar dacă 
era construit în 1982, Sa/inthip Naree nu era foarte rapid. li 
trebuia în jur de douăzeci și patru de zile să acopere cele șase 
mii paisprezece mile care separau Bangkokul de Haifa. 
Străbătuse deja strâmtoarea Malacca și trebuia să traverseze 
tot Oceanul Indian de la est la vest. De patru ori pe an, 
armatorul lui, compania thailandeză Precious Shipping Ltd 
avea un contract cu guvernul israelian pentru un transport de 
orez de optsprezece tone. De la dunetă, căpitanul Salman 
Lankavi inspecta marea. Se încrucișaseră cu un petrolier ce 
cobora din Golful Persic, /ris Atlantic, căruia putuse să-i 
distingă numele prin binoclu. Era una din zonele maritime 
cele mai frecventate din lume, din cauza petrolierelor care 
făceau naveta între Orientul Mijlociu și Asia. 


-ia 


Căpitanul lăsă binoclul și cobori în cabină ca să consulte 
mesajele e-mail de la armatorul lui. 

Acesta din urmă comunicase autorităţilor israeliene ziua și 
ora de plecare a lui Sa/inthip Waree, ca să poată să 
călătorească nonstop până la Haifa. 

Salman Lankavi se angajase la Precious Shipping Ltd acum 
un an pentru un salariu de șase mii de dolari pe lună. 
Secundul lui era malaiezian, ca și el, iar restul echipajului era 
de diferite naţionalităţi. Săracii câștigau între șapte sute și o 
mie două sute de dolari pe lună. Se aplecă peste o hartă pe 
care își notase itinerarul. Era singurul care știa că această 
călătorie nu era ca și celelalte. Nimeni nu știa că Salman 
Lankavi era membru al Kumkulaw, un grup islamist radicalist 
malaiezian atașat la Jemaah Islamiyah și că se angajase la 
armatorul thailandez la cererea șefilor săi. Cu o ţintă foarte 
precisă pe care o va realiza în cursul acestei călătorii. 

Se simțea perfect calm, în acord cu el însuși, în condiţiile în 
care Salinthip Naree mergea spre un punct determinat 
undeva în mijlocul Oceanului Indian. Deschise seiful și își 
verifică pistoletul automat care se afla în el. Il cumpărase 
pentru optzeci de dolari din Patpong, cartierul fierbinte din 
Bangkok, cu câteva zile înainte de plecare. Poate că n-ar avea 
nevoie să se servească de el, dar era totuși un mijloc de 
securitate. 

Inchise seiful, își etală pe jos un mic covoraș de rugăciune 
și, prosternat, îl rugă pe Allah să-i acorde ajutor. El nu avea 
decât un rol relativ ușor de jucat, dar absolut indispensabil. 

Liniștit, se sui pe dunetă, inspectând din nou marea prin 
binoclu. Oceanul Indian era patrulat în permanenţă de nave 
ale Flotei a V-a ale US Navy, al cărui Cartier General se afla la 
Bahrein, în căutare de traficanţi cu legături în rândul 
teroriștilor. Chiar dacă inspectarea unei nave în plină mare ar 
fi, teoretic, un act de piraterie, americanii nu se jenau să 
inspecteze și să scotocească toate navele suspecte în ochii 
lor. Chit că pe urmă se scuzau. In cursul primului contact 
radio, dacă cumva căpitanul navei interogat indica o escală 
într-un port cunoscut pentru traficanţi, sau dacă itinerarul ei 


-i2 


prezenta anomalii, era scotocit în toate ungherele. Această 
metodă părea indispensabilă americanilor, Oceanul Indian 
nefiind survolat de niciun satelit ci numai de câteva aparate 
de recunoaștere cu rază lungă de acţiune plecând din insula 
San Diego Garcia. 

Căpitanul Lankavi era calm: vaporul lui de marfă nu 
conţinea decât orez, în saci de cincizeci de kilograme. După 
ce îl va descărca la Haifa, va fi încărcat cu bumbac la 
Alexandria, cu destinaţia Shanghai. Posedând cincizeci de 
nave, Precious Shipping Ltd era o companie serioasă, cu o 
reprezentanţă în North Satom Road, la Bangkok, și o reputație 
excelentă. 


* 
XX 


Malko, așezat în faţa lui Richard Spicer, șeful agenţiei CIA 
din Londra, reflectă câteva clipe la informaţia privind 
cumpărarea camerei video, făcându-se imediat avocatul 
diavolului. 

— Chiar dacă această Aisha Mokhtar e cea care a 
cumpărat-o, asta nu dovedește că e amestecată în povestea 
asta, remarcă el. 

— Exact, recunoscu americanul. Dar ne dă o pârghie contra 
ei. Trebuie să o contactezi din nou și să o sperii. 

Faptul că un obiect cumpărat de ea s-a găsit la Bin Laden 
este totuși tulburător, cu atât mai mult cu cât amantul ei 
oficial este un apropiat al lui Bin Laden. 

— Chiar crezi că e la curent cu ceva? 

Richard Spicer făcu un gest evaziv. 

— Sincer să fiu, nu știu. Musulmanii nu fac confidente 
femeilor, dar acesta este un context particular. Treci la atac. 
Te voi ţine la curent cu întâlnirea noastră din această după- 
amiază. Noi trebuie, indiferent de preţ, să știm care este 
viitorul acestei bombe nucleare. Mai ales că recuperarea lui 
Sultan Hafiz Mahmud a eșuat, trebuie să-i facem pe 
pakistanezi să vorbească. Și îi vom motiva. Sună-mă după ce 
te desparti de ea, să tragem concluzia. 


-183 


Malko se află pe Grosvenor Square și chemă un taxi la 
intrarea pe South Audley Street, ca să ajungă la 
Lanesborough. Ajuns în cameră, formă numărul de telefon fix 
al lui Aisha Mokhtar. Răspunse o voce de bărbat, cu siguranţă 
șoferul, și Malko ceru să vorbească cu stăpâna lui dându-și 
numele. 

După o scurtă liniște, șoferul reveni și îi spuse că 
domnișoara Mokhtar era plecată. 

Ceea ce probabil că era fals, căci ar fi fost și șoferul plecat 
cu ea. Malko nu insistă și o sună pe mobil. Răspunse robotul. 
Aisha Mokhtar se ţinea de cuvânt: îl alungase din viața ei. 
Atunci se decise să ia taurul de coarne. Cobori, chemă un taxi 
și se îndreptă spre Belgrave Mews North. leșind din mașină, 
primul lucru pe care-l zări fu mașina Bentley verde staționată 
la intrare. Aisha Mokhtar era acasă. 

După treizeci de secunde, văzu poarta de la numărul 45 
deschizându-se, apărând mai întâi șoferul, apoi tânăra 
pakistaneză, îmbrăcată într-un costum roz pal și ciorapi negri. 
Chaudry îi deschise portiera și înconjură apoi mașina Bentley 
ca să se așeze la volan. Malko fugea. Ajunse în dreptul mașinii 
în momentul în care șoferul pornea motorul, deschise portiera 
din spate stânga și se lăsă să cadă înăuntru, lângă Aisha 
Mokhtar! Aceasta strigă deopotrivă stupefiată și furioasă, dar 
își reveni foarte repede. 

— leşi imediat din mașină! îi lansă ea. Dacă nu, chem 
poliția. 

Malko îi adresă un surâs dezarmant. 

— Excelentă idee! Chiar voiam să-ţi cer să ne conduci la 
Scotland Yard. La divizia antiteroristă. E pe strada Broadway. 

li văzu pupilele pakistanezei mărindu-se și siguranţa ei 
dispăru într-o clipită. 

— Scotland Yard! zise ea neliniștită. Ce e cu povestea asta? 
Am pașaport britanic. Nu sunt o imigrantă. Ti-am spus că nu 
vreau să te mai văd... 

— Știu, recunoscu Malko, dar de atunci s-a întâmplat ceva 
nou. 

— Călătoria ta în Pakistan? 


-l4 


— Nu are direct legătură. Nu. Serviciile secrete britanice au 
recuperat acum câteva zile o cameră video digitală. Aceasta 
se aflase în posesia unui membru Al-Qaida și conţinea un film 
cu Ossama Bin Laden. 

— Și ce legătură are asta cu mine? 

— Această cameră video a fost cumpărată din Dubai de 
tine, preciză placid Malko. Britanicii voiau să știe cum a ajuns 
în mâinile lui Bin Laden. 

Chaudry, șoferul, nu mai demarase. Aisha Mokhtar rămase 
tăcută câteva clipe, apoi replică: 

— Îmi amintesc că am cumpărat o cameră din Dubai. Cu 
siguranţă e vorba de o greșeală. 

Malko îi puse mâna pe genunchiul în ciorap negru și 
preciză: . 

— Aisha, vânzătorul își aduce aminte perfect de tine. In 
plus, ai plătit cu cardul tău American Express. 

Aisha Mokhtar nu răspunse imediat, apoi întrebă, vizibil 
tulburată: 

— Unde vrei să ajungi? 

— Eu, nicăieri, o asigură Malko. Dar britanicii vor să-ţi pună 
un oarecare număr de întrebări. Cred că ar fi mai bine să 
discutăm între noi, înainte. 

— Cine ești tu cu adevărat? 

— Cine ţi-am spus, confirmă Malko, dar sunt și șeful unei 
misiuni de la Central Intelligence Agency și anchetez o 
poveste de o gravitate excepţională. 

— Ce legătură am eu cu asta? 

— Tu îmi vei spune asta. Ce zici dacă am merge să luăm 
masa la Dorchester? Nu vom fi departe de Grosvenor 
Square... 

— De ce Grosvenor Square? 

— Acolo se află birourile CIA din Londra. La ambasada 
Statelor Unite. 

— Am deja o întâlnire de masă, protestă ea, fără 
convingere. 

— Cred că ar fi o idee bună să o contramandezi, sugeră 
Malko. 


+145 


Aisha Mokhtar lansă câteva cuvinte șoferului, care demară 
în sfârșit. Formă apoi un număr pe mobil și îl anunță pe 
interlocutor că a apărut ceva inevitabil în ultimul moment. 

Malko o privea. Cu siguranţă că știa multe lucruri, dar nu-i 
va fi ușor s-o facă să mărturisească... După zece minute, 
coborâră la Dorchester și se instalară într-un colț al 
restaurantului solemn. Ca să o destindă, Malko comandă o 
butelie de Taittinger Comtes de Champagne Rose din 1999, 
așteptă ca Aisha să golească două cupe și își plantă privirea 
aurie într-a ei. 

— Aisha, zise el, am multă simpatie pentru tine. Ador să 
facem dragoste, dar vreau să știu dacă ești hotărâtă să 
cooperezi. 

— Să cooperez cu cine? 

Era momentul să-și lanseze racheta. Se hotărâse să n-o 
lase să meargă pe lângă drum. Fără să o slăbească din ochi, îi 
explică lent, cu voce joasă: 

— Ştiai că amantul tău oficial, Sultan Hafiz Mahmud, care 
se află în acest moment la Islamabad, i-a procurat o armă 
nucleară artizanală lui Ossama Bin Laden? 

O umbră imperceptibilă trecu prin pupilele negre ale lui 
Aisha Mokhtar și Malko realiză că ea știa ceva despre asta. 

— O armă nucleară, repetă ea totuși, cum vrei... 

Brusc, ea schimbă tonul, și lansă furioasă: 

— Dacă continui să mă persecuţi, părăsesc imediat ţara. 
Am dublă naţionalitate și am prieteni influenţi în Pakistan. 
Ambasadorul de aici îmi este prieten foarte bun. 

— Ambasadorul Pakistanului nu poate să facă nimic pentru 
tine, o corectă liniștit Malko. Ești implicată într-o afacere de 
terorism nuclear. Dacă încerci să părăsești Marea Britanie, vei 
fi imediat pusă sub supraveghere... Adică în închisoare. 

Aisha Mokhtar deveni atât de palidă că Malko de abia avu 
timp să-i toarne o cupă cu șampanie că o și bău avidă. După 
care urmă o liniște apăsătoare. 

— Nu-mi e foame, zise ea brusc. 

— la o solă, sugeră Malko. 

El comandă două. Aisha Mokhtar își aprinse o ţigaretă cu o 


— 146 — 


mână tremurândă și întrebă: 

— L-ai văzut pe Sultan Hafiz Mahmud? 

— A fost cât pe ce. Ai vești despre el? 

— L-am sunat, mărturisi ea cu voce joasă. Credeam că el 
te-a trimis la mine... 

— l-ai dat numele meu? 

— Da, admise ea dintr-o răsuflare. 

Malko nu-și exterioriză furia. lată explicaţia bruscă a 
întăririi protecţiei lui Sultan Hafiz Mahmud... Lăsă să treacă 
ceva timp înainte să spună: 

— Aisha, te afli într-o situaţie foarte dificilă. Dacă nu 
cooperezi, Statele Unite te vor considera o complice a lui Bin 
Laden și vei rămâne în închisoare luni sau ani întregi. 

Descompusă, pakistaneza nu putu decât să bâiguie: 

— Vorbești serios? 

— Da. Aparent, prietenul tău Sultan Hafiz Mahmud a livrat 
organizaţiei Al-Qaida o bombă nucleară capabilă să omoare 
mii de persoane. Această bombă, în momentul acesta, este 
undeva pe drum și trebuie să o găsim cu orice preţ. Deci 
trebuie să spui adevărul. E adevărat că tu ai cumpărat acea 
cameră video? 

— Da, dar nu știam cui îi era destinată. Cum locuiam la 
Dubai, era mai ușor de achiziționat decât din Pakistan. 

— l-ai trimis-o lui Sultan Hafiz Mahmud? 

— După câteva săptămâni. Nu știam că i-o va oferi lui Bin 
Laden. 

— L-ai întâlnit vreodată? 

— Nu. Sultan n-a vrut să mă ia cu el atunci când mergea 
să-l întâlnească. Spunea că e prea periculos și că femeile nu 
aveau ce căuta acolo. 

Ea tăcu, apoi încercă să înghită câteva bucățele din solă, ce 
părea că e din aur masiv după preț, și într-un final renunţă. 

— Îmi vine să vomit, lansă ea palidă. Scuză-mă! 

Se ridică brusc de la masă și dispăru. Atunci când se 
întoarse, prinse puţină culoare în obraji și Malko atacă din 
nou. 

— Aisha, spune-mi adevărul acum. Eşti la curent cu această 


-in 


afacere nucleară? 

Tânăra ezită mult timp înainte să admită: 

— Da. 

— Spune-mi mai multe despre asta. 

— În 2002, Sultan a mers în vizită la Bin Laden, undeva în 
Waziristan, explică ea. A luat cu el și camera video pe care o 
cumpărasem din Dubai. Atunci când s-a întors, era foarte 
iritat, dar n-a vrut să-mi spună de ce. Apoi l-am văzut mereu 
neliniștit, nervos, aproape depresiv. Intr-o noapte de 
insomnie, a terminat prin a-mi mărturisi că i-a făcut o 
promisiune lui Bin Laden și că-și dăduse seama că era 
aproape imposibil să și-o ţină... 

— Ţi-a zis despre ce era vorba? 

— Da. l-a promis să-i livreze o bombă atomică! Eu am 
crezut că voia să fure una... După asta nu mi-a mai vorbit de 
acest subiect. Până în ziua în care am plecat în Londra. Am 
uitat de această poveste, dar, înainte să ne despărțim, mi-a 
mărturisit că reușise să ajungă la final și mi-a înmânat niște 
documente să le pun la adăpost în Londra. 

— Ce fel de documente? 

— Documente care implicau guvernul pakistanez în 
transferuri de tehnologie nucleară către lran și Coreea de 
Nord. Mi-a spus că voia să poată să se apere dacă se afla ce a 
facut el pentru Bin Laden. E tot ce știu. Iți jur... 

Ea îl fixa cu ochii ei mari și negri ai căror expresie se 
schimbă brusc. Punându-și mâna pe a lui, murmură cu o voce 
imploratoare: 

— Te rog, protejează-mă... 

Pe sub masă, piciorul ei se presa de al lui. Femela ieșea la 
suprafaţă. Dacă Malko i-ar fi cerut o felaţie în plin restaurant, 
cu siguranţă că ar fi acceptat. El nu reacţionă avansurilor ei. 
Ceva îi spunea că nu-i povestise totul, dar rezultatul nu era 
rău. 

— Perfect, zise el. Te las. Te sun foarte repede. Nu vorbi 
despre asta cu nimeni. 

— Putem lua cina împreună diseară? propuse ea. 

— Poate. Depinde de tine. 


-143 


Plecând, își spuse că de acum succesul sau eșecul misiunii 
lui depindea de Aisha. 


Capitolul XIII 


Colonelul Dok Shakar, reprezentantul ISI la Londra, era 
livid. Sub privirile încrucișate ale lui Richard Spicer, Sir George 
Cornwell și Mark Lansdale, se descompuse și mai mult. 
Lumina se aprinse în sala de audiții de la MI6, după 
proiectarea filmului ce arăta bomba nucleară artizanală 
înmânată lui Bin Laden. 

— Aveaţi dumneavoastră cunoștință despre acest proiect? 
întrebă Sir George Cornwell. 

Pakistanezul tresări. 

— Of course not! De altfel nu sunt pe deplin sigur că este 
vorba despre o bombă! E practic imposibil de furat uraniul 
îmbogăţit din instalaţiile noastre. Totul este sever păzit și 
contabilizat... Dacă această bombă există, cei care au pus-o 
la punct și-au procurat combustibilul nuclear într-un alt fel. Fie 
de la fabricanţii ruși, fie de la iranieni... 

Cei trei bărbaţi îl priviră rece. 

— Pakistanul, potrivit surselor noastre, posedă astăzi două 
mii șase sute de kilograme de uraniu îmbunătăţit, preciză 
Mark Lansdale. Sultan Hafiz Mahmud are numeroși prieteni în 
această filieră la a cărui creare a contribuit... 

— Mă voi informa imediat. Dar la Islamabad este noapte, 
bâigui colonelul de la ISI, descoperit. 

Atunci interveni Richard Spicer. 

— Am încercat deja să-l interogăm pe Sultan Hafiz 
Mahmud, dar guvernul pakistanez a refuzat. Cred atunci că va 
fi necesar să ne autorizaţi să-l chestionăm despre această 
afacere. 

— Voi transmite cererea dumneavoastră, jură pakistanezul, 
din ce în ce mai descompus. 

Chiar înainte ca acesta să închidă ușa la plecare, Richard 
Spicer adăugă: 


49 


— Vom considera ca un casus belli, dacă domnul Sultan 
Hafiz Mahmud va avea un „accident cardiac” în zilele care 
urmează. 

Rămași singuri, cei trei bărbaţi urcară în biroul lui Sir 
George Cornwell. Șeful MI6 părea extrem de preocupat. Se 
întoarse spre omologul lui de la CIA. 

— Ce putem face? 

— Avioanele noastre piaptănă deja zona de frontieră 
pakistano-afgană, anunţă Richard Spicer, în căutarea clădirii 
unde a fost asamblată această bombă. In plus elemente 
heliportate sunt în alertă la Spin Bolak, pentru o eventuală 
acţiune comando. Avioanele noastre U-2 cu baza în Emiratele 
Arabe Unite au primit ordinul de a-și intensifica zborurile de 
recunoaștere. Dar eu cred cu tărie că această bombă e deja 
departe. Singura persoană care poate să ne ajute să o găsim 
este Sultan Hafiz Mahmud. 

— Nimic din partea Al-Qaida? 

— Nimic. Niciun comunicat, nicio casetă. Nici măcar 
zvonuri. Totuși, suntem aproape siguri că Bin Laden se 
ascunde între Waziristan și Belucistan. 

— Acolo ar fi trebuit să explodeze bomba, bombăni Sir 
George Cornwell. Ca să ne debarasăm de el pentru 
totdeauna... 

Telefonul mobil al lui Richard Spicer sună și acesta 
răspunse. 

— Vino la „6”, zise el, după un dialog scurt. E Malko Linge, 
preciză el. A luat masa cu Aisha Mokhtar și vine aici. 

Malko își făcu apariţia după un sfert de oră și povesti 
despre ce se întâmplase în timpul mesei. De acum, parcursul 
camerei video era elucidat. 

— Crezi că știe mai multe despre afacerea bombei? întrebă 
șeful agenției CIA. 

— E posibil, răspunse prudent Malko. Dar ea e moartă de 
frică. Voi încerca să o fac să vorbească. 

— Nu o slăbi, îi recomandă americanul. 


* 


= 150- 


x x 


Ultimii invitați la cină ai lui Sultan Hafiz Mahmud plecaseră, 
lăsându-l singur cu superba etiopiană agățată cu câteva zile 
înainte, când sună soneria de la ușă. Un servitor deschise ușa 
și veni să-l anunțe pe stăpânul casei. 

— Generalul Ahmed Bhatti dorește să vă vadă, anunţă el. 
V-a trimis o mașină. 

Sultan Hafiz Mahmud, surprins, își privi ceasul. Era aproape 
miezul nopții. 

Generalul Ahmed Bhatti era șeful ISI. 

— Acum? întrebă el. 

— Acum, Mahmud Sahib. 

Cu stomacul strâns brusc de neliniște, Sultan Hafiz Mahmud 
își puse o vestă brodată pe sub ţinuta pakistaneză, își luă 
telefonul mobil, banii și actele și merse la etiopiana instalată 
în living-room. 

— Revin imediat, promise el. Cât timp mă aștepți, pune un 
DVD... 

Un Mercedes negru fără număr de înmatriculare îl aștepta 
în faţa ușii, cu un șofer și o gardă de corp. O a doua mașină, 
cu patru bărbaţi la bord, îi asigura protecţia. Nu merseră nici 
zece minute până la imobilul de pe Kashmir Road unde 
câteva ferestre rare erau încă luminate. Un planton îl 
introduse imediat pe Sultan Hafiz Mahmud în biroul imens de 
la etajul cinci. Generalul Ahmed Bhatti îl primi pe inginer cu 
curtoazie, oferindu-i ceai și scuzându-se că îl convocase la o 
oră atât de târzie, apoi trecu direct la subiect. 

— Am primit un mesaj de la șeful nostru din Londra, îl 
anunță el abrupt. A fost convocat la MI6 unde i s-a proiectat 
un film în care îi explicaţi lui Ossama Bin Laden funcţionarea 
unei bombe nucleare artizanale. 

— Imposibil! tresări Sultan Hafiz Mahmud. Acest film nu are 
sonor... 

Realizând gafa enormă pe care o comisese, tăcu, cu capul 
aplecat și fața brusc umezită de transpiraţie. Generalul 
Ahmed Bhatti, consternat, insistă: 

— Puțin contează detaliile, i-o tăie el. Chiar este vorba de o 


SI’ 


bombă atomică? 

Se aștepta la o negare înverșunată, dar Sultan Hafiz 
Mahmud rămase mai întâi tăcut, ca și cum încerca să 
înţeleagă sensul întrebării, apoi, ridicând capul, își plantă 
privirea în cea a generalului Bhatti și zise simplu: 

— Da, Sir, o bombă de o putere de zece kilotone. 

Ceva din privirea lui îl îngheță pe șeful ISI. O lucire 
halucinată de o intensitate care îl năuci. Generalul avu 
impresia că îi pleacă pământul de sub picioare. Până atunci, 
crezuse că e vorba de o manipulare de-a americanilor ca să le 
stoarcă secrete sau câţiva „teroriști” în plus... Rămase fără 
grai câteva secunde, apoi insistă: 

— Dumneavoastră i-aţi furnizat lui Bin Laden materialele cu 
care să construiască această bombă? 

— Nu, Sir, am asamblat-o eu însămi. Am acţionat conform 
conștiinței mele. Pentru binele Umma. 

Ochii lui Sultan Hafiz Mahmud luceau de o scilipire 
dementă. Generalul Bhatti înţelese că avea în faţă un bărbat 
care nu era în toate minţile. Nu trebuia să-l bruscheze. 

— Vă imaginati consecințele pentru ţara noastră? Pentru 
țara dumneavoastră? îl corijă el. 

— Umma întreagă vă va mulţumi, proclamă Sultan Hafiz 
Mahmud. Și Allah vă va ajuta... 

Generalul Bhatti își simţi raţiunea oscilând: se așteptase la 
orice, numai la această mărturisire liniștită, cutezătoare și 
mândră nu. 

Dintr-odată, Sultan Hafiz Mahmud se ridică și începu să se 
plimbe prin birou cu pași mari, frecându-și mașinal brațul 
stâng cu mâna dreaptă. Generalul Bhatti nu înţelegea tot ce 
zicea, înțelegând doar cuvinte împrăștiate... „jihad”, 
„Ccruciaţi”, „răzbunarea lui Dumnezeu”. 

Cu o voce pe care se forţă să și-o stăpânească, îl întrebă: 

— Mahmud Sahib, cum ai făcut ca să procuri acest 
combustibil nuclear? 

Sultan Hafiz Mahmud se opri brusc, fixându-l cu privirea lui 
de nebun. 

— Allah m-a ajutat! 


pă 


Dintr-odată se clătină ușor, tenul îi păli și ochiul drept se 
închise. Pronunţă încă vreo câteva cuvinte indistincte, apoi se 
prăbuși, fără să mai spună niciun cuvânt. Generalul Ahmed 
Bhatti, după câteva secunde de stupoare, de groază, se 
repezi și-l întinse pe Sultan Hafiz Mahmud pe spate. Acesta 
din urmă respira cu greu, cu nările subţiate și tenul ca 
ceara... Generalul se năpusti pe telefon și urlă: 

— Trimiteţi-mi doi oameni și o brancardă! Urgent! 

Apoi sună la centrală și i se făcu legătura la spitalul Al- 
Shifar. De îndată ce îi răspunse permanenţța, se prezentă și 
anunţă: 

— Sosesc cu un bolnav care a avut un accident vascular 
cerebral. Mi se pare în stare gravă. Nu trebuie să moară sub 
nicio formă. 

Medicul de gardă bombănea că va face imposibilul, că 
pregătea o intervenţie și generalul Bhatti închise. Atunci când 
cei doi infirmieri îl luaseră pe Sultan Hafiz Mahmud care nu-și 
recăpătase cunoștința, se decise să-l apeleze acasă pe 
generalul Pervez Musharraf, șeful statului pakistanez. Situaţia 
era prea gravă pentru a o înfrunta singur. Dacă această 
afacere se urzise în spatele lui, viitorul era în mâinile lui. 
Atunci când în sfârșit îl avu pe președintele Musharraf pe 
linie, îi ceru acestuia o întrevedere urgentă fără să-i precizeze 
motivul: serviciile indiene ascultau totul. Era inutil să-l pună la 
curent cu știrile prin telefon. 

— Vă aştept, răspunse laconic Pervez Musharraf. 

Dacă generalul Ahmed Bhatti cerea să-l vadă la această oră 
târzie, nu putea fi decât pentru un motiv foarte grav. 
Generalul Bhatti telefonă apoi la locuinţa colonelului Hussein 
Hakim și îi ceru să vină imediat la Cartierul General al ISI. 
Acum două zile, acest ofiţer îi transmisese o notă privind o 
eventuală supraveghere de câtre CIA a lui Sultan Hafiz 
Mahmud. 


* 
XX 


Obișnuit cu situaţiile de urgenţă, scăpând deja de mai 


~ I53 


multe ori de atentate, președintele Pervez Musharraf îl 
asculta calm pe generalul Bhatti. 

— N-aţi fost la curent cu nimic? întrebă el cu o voce 
incisivă. 

Nu era pentru prima oară când ISI îl trăda. Dar generalul 
Bhatti nu era un islamist, ci mai degrabă un pragmatic. 

— Jur pe Coran, afirmă el solemn. Și această poveste pare 
stranie. Cum au putut ei să fure uraniul îmbogăţi? Întregul 
nostru material strategic se află la centrala din Kahuta, sub 
supravegherea permanentă a unor persoane complet sigure. 

Telefonul mobil sună. Era spitalul Al-Shifar. Atunci când 
închise, generalul Bhatti era și mai palid. 

— Sultan Hafiz Mahmud a fost lovit de un atac cerebral 
masiv, anunţă el. Pentru moment zilele nu-i sunt în pericol, 
dar e incapabil să vorbească. 

— Când îi va reveni vorbirea? întrebă președintele 
Musharraf. 

— E imposibil de spus. Poate că niciodată. (Apoi adăugă 

imediat:) Americanii nu ne vor crede niciodată! 
_ — Invitaţi-i să vină să-l vadă la spital, îl sfătui președintele. 
Işi vor da singuri seama că e vorba într-adevăr de un accident 
vascular. Cel mai urgent lucru e de a scoate lucrurile la 
lumină. Și de a hotărî o poziţie față de exterior. Puteţi să-mi 
certificaţi că niciun organism oficial nu este implicat în 
această poveste? 

— Nu, recunoscu generalul Bhatti. Dar voi porni o anchetă 
începând de mâine dimineaţă. 

— Convocaţi-l pe responsabilul de la centrala din Kahuta. 
Vreau să am stadiul precis al stocurilor. Vreau să-l sun chiar 
eu pe președintele Bush, dar trebuie neapărat să fiu sigur de 
ceea ce spun. Veniţi la președinție mâine dimineaţă, la ora 
zece, cu primele elemente ale anchetei. 

După ce părăsise domiciliul președintelui Musharraf, 
generalul Bhatti se întoarse la biroul de pe Kashmir Road, 
unde îi convocase pe toţi colaboratorii susceptibili să-i facă 
lumină în această incredibilă poveste. Dacă Sultan Hafiz 
Mahmud nu ar fi mărturisit, n-ar fi crezut așa ceva... 


+154- 


* 
XX 


Livid, cu garda jos, colonelul Hussein Hakim încerca să 
rămână stoic în faţa dezlănţuirii de furie a generalului Bhatti. 
Acesta citise dosarul lui Sultan Hafiz Mahmud și descoperise 
ciudata călătorie a omului de știință în Belucistan și dispariţia 
inexplicabilă a doi agenţi ISI însărcinaţi să-l supravegheze. 

— Ce a făcut la Gwadar? strigă șeful de la ISI. De ce nu mi 
s-a vorbit despre asta? N-a avut loc nicio anchetă asupra 
dispariţiei celor doi oameni ai noștri? 

— Ba da, la postul nostru din Gwadar, îl asigură colonelul 
Hakim. Însă fără rezultat. Cât despre Sultan Hafiz Mahmud, 
noi l-am interogat. A declarat că s-a dus la Gaddani pentru 
afaceri și, pe urmă, că a fost la Gwadar ca să se întâlnească 
cu un șef belucinez al prietenilor săi, Nawarul Jamil Al Bughti. 

Generalul Bhatti bătu cu pumnul în birou și urlă. 

— Doi dintre oamenii noștri au fost asasinați cu lansatorul 
de rachete la Gwadar și voi n-aţi făcut legătura? 

Rușinat, colonelul Hakim lăsă capul în jos. 

— General Sahib, Sultan Hafiz Mahmud a fost întotdeauna 
de neatins. Nimic nu-l lega direct cu acest incident... 

— Acești oameni au fost însărcinați să-l supravegheze! Ești 
idiot. 

Colonelul lăsă capul în jos, copleșit. Șeful lui fierbea de 
furie. Această afacere avea să fie foarte, foarte urâtă... 

— Vreau să mi-l aduci pe acest Nawar, îi ordonă el. Unde 
locuiește? 

— Aproape de Quetta. 

— Să fie aici în seara asta. 

Colonelul Hakim nu mai încercă să spună că așa ceva ar fi 
declanșat o insurecție în Belucistan. Și că, în plus, Nawarul 
nu va fi cooperant. Detesta guvernarea centrală. 

Generalul Bhatti continuă lectura raportului gros consacrat 
lui Sultan Hafiz Mahmud și sări din nou. 

— După una din înregistrările noastre telefonice, Mahmud a 
primit un telefon din Londra, de la amanta lui, Aisha Mokhtar, 


~ 155- 


care îl întreba dacă i-a trimis pe un oarecare Malko Linge. 

— Exact, general Sahib. 

Generalul Bhatti și-ar fi smuls mustata. Vociferă: 

— Chiar acest Malko Linge se afla la Islamabad săptămâna 
trecută și a fost reperat în preajma locuinţei lui Sultan Hafiz 
Mahmud. Înainte de a veni, i-a făcut o vizită amantei lui la 
Londra. Asta nu v-a alertat? 

— N-am știut de telefon decât după plecarea lui, se scuză 
colonelul Hakim. 

— Ce știți despre această femeie? 

— Noi o considerăm ca o aventurieră, răspunse colonelul 
Hakim. Sultan Hafiz Mahmud a folosit-o ca reprezentant la 
Dubai pentru transferuri de fonduri. Are pașaport britanic și o 
casă în Dubai. 

— Sultan Hafiz Mahmud era intim cu ea? 

— Yes, Sir, recunoscu colonelul Hakim, mai mult mort decât 
viu. 

— După părerea ta, de ce a fost contactată această femeie 
de un agent CIA? 

— Ca să o facă să vorbească, avansă colonelul Hakim. 

Generalul Bhatti lovi din nou cu pumnul în birou atât de 
tare, încât i se vărsă cana cu ceai. 

— Da! Ca să o facă să vorbească! urlă el. Trebuie să o 
faceți să revină imediat aici. Sa ne spună ce știe. Trimiteţi un 
mesaj la Londra imediat. Să sară în primul avion... 

— Yes, general Sahib, promise colonelul Hakim ieșind din 
încăpere. 

Rămas singur, generalul Bhatti își aprinse o ţigaretă, îi era 
indispensabil să cunoască implicarea pakistaneză în această 
poveste nebună. Cariera lui era în joc. 


* 
x x 
Malko sună la uşa de la numărul 45 de pe Belgrave Mews 
North și giganticul șofer îi deschise, introducându-l în salon. 
Fu însoţit după câteva clipe de Aisha Mokhtar. Işi schimbase 
costumul cu o rochie de un roșu strălucitor, foarte mulată pe 


~ 1560- 


corp, asortată cu ciorapi negri, de tipul celor purtați la prima 
lor întâlnire. Dar faţa era albă ca varul. 

— Chaudry, dă-mi un whisky, ceru ea. 

Şoferul scoase o butelie de Defender Very Classic Pale şi îi 
turnă de trei degete într-un pahar de cristal. Aisha Mokhtar 
bău un gât și se întoarse spre Malko. 

— Am primit un telefon de la un funcționar de la ambasadă. 
Reprezentantul ISI m-a informat că Sultan Hafiz Mahmud a 
avut un atac cerebral și că mă cheamă de urgenţă. Că ar 
trebui să sar în primul avion. Sunt propriile lui cuvinte. 

Adevăratele probleme abia acum începeau. 

— Cred că dacă pleci în Pakistan, i-o întoarse Malko, riști să 
ai și tu un atac cerebral. Sau un infarct. Chiar dacă nu e 
adevărat, guvernul pakistanez crede că știi mai multe despre 
această afacere... 

— Și ce să fac? 

— Sună-l pe acest om și spune-i că Scotland Yard îţi 
interzice să parăsești teritoriul britanic, la cererea autorităţilor 
americane. Ceea ce de altfel e adevărat. Cred că e singura ta 
șansă să rămâi în viață... 

Aisha Mokhtar lăsă paharul, lividă. 

— Vorbești serios? 

— In întregime, o asigură Malko. Suntem într-o afacere în 
care o viață umană nu contează prea mult... 


Capitolul XIV 


Colonelul Hussein Hakim puse receptorul în furcă, cu un 
gust de cenușă în gură. Prima ruptură în contratimp 
reclamată de generalul Bhatti: Aisha Mokhtar, amanta de 
lungă durată a lui Sultan Hafiz Mahmud, deci cea care era la 
curent cu activităţile lui, pretindea că nu poate să părăsească 
Londra, fiind reţinută de Scotland Yard. Ceea ce nu era total 
de necrezut, dar nu neapărat adevărat... Putea de asemenea 
să-și dorească să rămână la distanţă de o poveste ce risca să 
cunoască evoluţii devastatoare. O problemă suplimentară era 


aa lN 


aceea că era imposibil de verificat de la Sultan Hafiz Mahmud 
ceea ce știa ea cu adevărat. 

Nu exista decât o modalitate să închidă acest dosar: să o 
lichideze pe Aisha Mokhtar. La Islamabad, această acţiune ar 
fi durat câteva ore. La Londra era puţin mai delicat, dar putea 
să fie îndeplinită. Apăsă butonul interfonului legat la secretară 
și lansă: 

— Găsește-mi-l pe „Cobra” de urgenţă. 

Apoi își puse o ceașcă cu ceai și începu să-și construiască 
planul. „Cobra” se numea în realitate Shapour Nawqui. Era un 
pachtoun din Peshawar care se raliase la Al-Qaida la cererea 
ISI din 1998, ca să-i supravegheze pe noii prieteni ai 
Pakistanului. Infiltrat în diferitele grupări înfeudate lui Bin 
Laden, furniza informaţii preţioase și, bineînţeles, ISI îl ţinea 
de testicule... De fapt, dacă oamenii din Al-Qaida ar fi 
cunoscut legăturile lui cu ISI, i-ar fi tăiat gâtul pe loc. 

Atunci când a trebuit să o lichideze pe amanta atașatului 
de apărare britanic, la el a făcut ISI apel. Oficial, se putea 
atribui această moarte și Al-Qaidei. Pachtoun frustrat, violent 
și nu prea educat, „Cobra” era criminalul ideal. Între două 
slujbe, administra un magazin de pânzeturi în piaţa Sawan 
Road. În plus, părea extrem de apt ca să o elimine pe Aisha 
Mokhtar: folosea foarte rar arme de foc, ceea ce, pentru 
Londra, era un avantaj suplimentar. Nu intra în discuţie să le 
fi transportat cu avionul și, în capitala britanică, era extrem 
de dificil să-și procure un pistolet. 

Pentru acest gen de acţiune, colonelul Hakim prefera să 
dea socoteală după. Nu voia interferenţe: situaţia era destul 
de complicată și așa. 

După trei căni cu ceai, secretara îl informă că venise 
„Cobra”. 

— Poftește-l înăuntru, ordonă colonelul Hakim. 

În acel birou relativ modest, statura lui Shapour Nawqui 
impresiona. Era un colos. Aproape de o sută nouăzeci de 
centimetri, umeri de tăietor de lemne, mâini de criminal, o 
privire arzătoare de sub niște sprâncene enorme, negre, un 
nas mare și inevitabila mustață pachtoun, tunsă cu grijă. Făcu 


58 


turul biroului și se opri la trei metri de ofiterul ISI. La 
pachtouni, se ţinea cont de ierarhie. 

După ce-și scoase pancol-ul afgan, rămas numai într-un 
chamiz-charouar maro și sandale, așteptă, cu capul lăsat în 
jos. 

— Ai mai fost la Londra, în Anglia? îl întrebă colonelul 
Hakim. 

Shapour Nawqui dădu din cap. 

— Nu, colonel Sahib. 

— Vei merge. Pentru mine. 

Pachtounul înclină din cap, supunându-se, dar își permise 
să remarce: 

— Nu am viză britanică, colonel Sahib. 

— Vei dispune de un pașaport britanic pe numele unui 
pakistanez instalat în Londra, preciză colonelul ISI. Deci n-o să 
ai nevoie de viză... 

Colonelul ISI avea în seif o jumătate de duzină de 
pașapoarte autentice aparţinând unor pakistanezi 
naturalizaţi, care veneau să-și petreacă ceva timp în ţara lor. 
Atașaţi la ISI din motive ascunse, își „predau” pașaportul 
agenţiei de informaţii pentru ca aceasta să-și poată infiltra 
agenţi pe pământul britanic. Era suficientă schimbarea 
fotografiei, ceea ce divizia tehnică de la ISI o făcea perfect. 

— Vorbești engleza? 

— Yes, colonel Sahib, dar nu foarte bine. 

— Nu are importanţă. 

Mulţi pakistanezi, proaspăt naturalizaţi  (aclimatizaţi), 
vorbeau rău noua lor limbă. Colonelul Hakim preciză: 

— Mă voi ocupa de biletul tău de avion și îţi voi pregăti 
dosarul. Trebuie să știi cine ești. Iti voi spune și ce trebuie să 
faci la Londra. Și cum trebuie să rezolvi asta... 

Pachtounul legănă din cap, pentru a consimţi. Intimidat, nu 
voia să pună prea multe întrebări. Prietenii lui din Al-Qaida îi 
vor furniza cu siguranţă câteva indicaţii privitoare la Anglia. Ei 
erau bine implantaţi în capitala britanică, unde el nu pusese 
piciorul încă. Dar Islamabadul era un oraș mare și se va 
descurca și în Londra. 


~ 159- 


— Te voi convoca în douăzeci și patru de ore, concluzionă 
colonelul Hakim. Allah să vegheze asupra ta... 

De îndată ce uriașul pachtoun plecă, începu să pregătească 
latura tehnică a operaţiunii. „Cobra” aducea o securitate 
suplimentară: în cazul apariţiei vreunei probleme, Al-Qaida va 
fi acuzată, nu ISI. Era suficient, pentru a aranja totul, de o 
cerere de zbor antedatată, depusă de adevăratul proprietar al 
pașaportului pentru a scoate din vamă autoritățile 
pakistaneze. Al-Qaida folosea și ea pașapoarte false. Dar 
evident, mai bine decât cei de la ISI. 


* 
XX 


Plaja din El-Ma'an se afla la treizeci de kilometri la nord de 
Mogadiscio, capitala fragmentată a unui stat - Somalia - care 
nu mai exista de vreo cincizeci de ani, abandonată clanurilor 
feroce a căror aviditate nu era egalată decât de cruzimea lor. 
Nu mai era plajă decât cu numele... De fapt, de la închiderea 
portului internaţional din Mogadiscio, unul din șefii grupului 
somalez, Musa Sude, îl transformase în port de rezervă. 
Desigur, nu exista nicio instalaţie portuară, dar asta se 
remedia printr-un du-te-vino de ambarcaţiuni care făceau 
naveta între navele ancorate în apropiere de plajă și plajă. 

Grămezi de mărfuri diverse și de containere erau 
îngrămădite pe nisip, înainte de a fi îndreptate spre destinaţia 
lor finală, Mogadiscio sau într-altă parte, de camioane 
enorme, majoritatea furate de la ONG-uri înainte ca acestea 
să fugă din ţară. Filmul La Chute du Faucon noir popularizase 
eșecul americanilor în Somalia, în 1993. Aceștia încercaseră 
să captureze un șef războinic, dar nu reușiseră decât să 
piardă optsprezece oameni și două elicoptere Blackhawk 
înainte să se îmbarce lamentabili, abandonând ţara la trista ei 
soartă. 

De atunci, milițiile și-au împărţit prăjitura, ocupând fiecare 
câteva cartiere din capitală, deschizând aerodromuri pentru a 
se aproviziona cu Khat (plantă halucinogenă care se mestecă) 
din Kenya, sau cu electronice via Dubai. Toată treaba asta 


= 160 — 


funcționa târâș-grăpiș, fără guvernare și fără autorităţi, cu 
preţul câtorva reglementări de conturi sporadice, violente și 
scurte. Nu funcţiona chiar foarte rău. Spre deosebire de 
Kenya vecină, ţară aproape „normală”, unde telefoanele 
portabile nu existau, la Mogadiscio, diferitele grupuri rivale se 
înțeleseseră să închirieze un loc pe un satelit din reţeaua 
Thuraya... 

Yassin Abdul Rahman, ghemuit pe marginea plajei de la El- 
Ma'an, într-o zonă de cactuși, la umbra unei pânze vechi și 
cârpite de cort ţinută de patru ţăruși, privea marea, și mai 
ales o navă care se afla ancorată la aproximativ un kilometru 
de mal. Un vapor de mărfuri de douăzeci și două de mii de 
tone care se afla deja în acel loc de la sosirea lor în Gwadar, 
acum o săptămână. Nava care îi adusese de la Belucistan cu 
preţioasa lor încărcătură plecase imediat. Proprietarul ei 
naviga întreg anul între Pakistan, Iran, Oman și Africa. După 
el, această călătorie n-avea nimic deosebit. Işi debarcase 
oamenii și încărcătura într-o barjă dotată cu macara care 
asigura descărcarea cargourilor. 

Unul din oamenii alungiţi pe rogojini, la umbră, se apropie 
de Yassin Abdul Rahman și întrebă: 

— Când plecăm înapoi, frate? 

— Inch'Allah, în curând, replică fiul șeicului Abdul Rahman. 

Și pe el îl apăsa această inacțiune, dar trebuia să se supună 
ordinelor, care veneau de foarte departe, și luau în calcul 
toate elementele misiunii lor. Jumătate dintre ei rămăseseră 
la bordul vaporului de mărfuri, ca să supravegheze bunul lor 
cel mai de preţ și să ghideze muncitorii somalezi care 
efectuau câteva operaţiuni. Ceilalţi preferau să doarmă pe 
pământ ferm, în ciuda insectelor, a căldurii și a disconfortului. 
Niciunuia dintre ei nu-i plăcea marea. Rămaseră grupaţi, 
neamestecându-se cu somalezii care se înghesuiau pe plaja 
de la El-Ma'an. În primul rând pentru că niciunul nu vorbea 
araba, și apoi pentru că șeful lor, Yassin Abdul Rahman, le 
recomandase cea mai mare prudență: nimeni nu trebuia să 
știe de ce se aflau acolo. De mai multe ori, Musa Sude, care 
controla „portul” de la El-Ma'an, venise cu o escortă înarmată 


Ol 


din plin, dar el nu schimbase decât câteva cuvinte cu șeful 
lor. 

Aici, la Mogadiscio, aproape toţi îl admirau pe Ossama Bin 
Laden și vomitau când auzeau de occidentali. Oamenii care 
se campau pe plajă la distanță și păreau foarte religioși nu 
puteau decât să trezească simpatia, chiar dacă se bănuia că 
erau legaţi la o reţea teroristă. 

O barcă cu motor se apropie de plajă. O parte din oamenii 
sosiți în Gwadar debarcă. Era rândul lor să se odihnească pe 
pământ. Yassin Abdul Rahman se îmbarcă cu grupul lui. De la 
plecarea lor din munţii afgani, nu mai vorbise cu Ossama Bin 
Laden, dar gândurile lui nu încetau să se îndrepte spre el: era 
mândru că fusese ales pentru această misiune unică în care 
toți își vor sacrifica vieţile pentru cea mai mare glorie a lui 
Allah. Ei așteptau nerăbdători ordinul de plecare din 
Mogadiscio. Era doar o chestiune de zile. 

Abia ajunse la bordul vaporului, că își și începu turul de 
inspecţie. Mai întâi la exterior: vopsitorii aproape terminaseră 
și nava arbora deja noul ei nume și modificările de culoare 
care mergeau cu el. 

Yassin Abdul Rahman ajunse apoi la prima cală, unde 
oamenii lui debarcaseră armele cumpărate din Mogadiscio, 
aliniate pe prelate împreună cu muniţiile lor. Echipajul 
„tehnic” al vaporului de mărfuri era format în marea 
majoritate din malaiezieni și filipinezi, dar filipinezi proveniţi 
din insula Mindanao. Toţi musulmani, din gruparea Abu 
Sayyaf. Ei nu cunoșteau natura misiunii lor, dar știau că poate 
trebuiau să-și sacrifice viaţa. Toţi erau voluntari. Yassin Abdul 
Rahman bătu la ușa căpitanului și intră. Sayyef Satani, 
originar din insula Jolo, era de mult timp un membru activ al 
gherilei islamiste. Acesta era secondat de un indonezian care 
a trebuit să fugă din ţara lui după ce a participat la diverse 
atentate. 

Cei doi bărbați erau aplecaţi peste o hartă a Oceanului 
Indian, trasând o rută care tăia, într-un anumit punct, o altă 
rută venind din est. 

— Nimic nou? întrebă egipteanul. 


= 102- 


— Nu. Vom pleca de aici peste patruzeci și opt de ore. Ne 
trebuie trei zile pe mare ca să ajungem la punctul de întâlnire. 

— Aţi încercat motoarele? 

— Da. Merg bine. 

— Nicio scurgere sau evenimente anormale? 

— O barcă cu pânze s-a învârtit în jurul vaporului. Voiau să 
ne vândă banane și orez, răspunse Sayyef Satani. Le-am spus 
că n-avem nevoie de nimic... 

Yassin Abdul Rahman simţi o teamă brutală. 

— Au văzut numele vaporului? 

Căpitanul malaiez îl liniști imediat. 

— Nu. Era o prelată suspendată în faţa lui și n-au putut să 
vadă nimic. 

Rețele de denunţători raportau totul șefilor de război 
respectivi, în speranța de a descoperi traficanţi profitabili 
pentru taxare. E motivul pentru care vaporul se ancorase 
foarte la nord, departe de celelalte vapoare care nu 
rămâneau acolo mult timp. Dar în „portul” El-Ma'an, nimeni 
nu punea întrebări. Nu avea nici legi, nici reglementări, nici 
autorităţi. Trebuia pur și simplu să verse „drepturi de trecere” 
la diferiţii șefi războinici. 

Liniștit, Yassin Abdul Rahman ieși din cabină. Neliniștea îl 
rodea. Se grăbea să părăsească această lume într-un uriaș 
foc de artificii care să-i stupefieze pe inamicii lui Allah. Cobori 
câte două scări, ajungând la cala principală plină cu saci de 
orez. Egipteanul contemplă lung aliniamentele de saci de 
cincizeci de kilograme, cumpăraţi puţin mai devreme dintr-un 
alt port. Saci de orez din Thailanda, care purtau de altfel 
inscripţii în thailandeză. Ardea de dorința de a deplasa niște 
saci, dar se potoli. In primul rând pentru că acești saci erau 
foarte grei, și apoi, la ce bun? Privirea străbătu grosimea lor și 
el revedea paletul încărcat cu săptămâni înainte la Gwadar, 
pe care zăceau toate speranţele lor. Incepu să tușească din 
cauza prafului și a căldurii extreme, și se hotărî să urce pe 
punte, după ce încuiase cele două lacăte imense care 
interziceau accesul în această cală, în trei limbi: arabă, urdu 
și malaieză. 


03 


Oficial, pentru a evita furturile. 

Atunci când ieși în aer liber, soarele era aproape la orizont 
și era ora de rugăciune. Işi desfăcu covorul de rugăciune 
cumpărat din Kabul cu ani în urmă și se prosternă îndelung 
spre Mecca, la nord-est de Mogadiscio. 

Rugându-l pe Allah din tot sufletul să vegheze asupra 
îndeplinirii misiunii lor. 


* 
XX 


Aisha Mokhtar, pe trotuar în fața mașinii Bentley, întoarse 
spre Malko o privire aproape imploratoare. 

— Vreau să rămân cu tine în seara asta! Mi-e frică să merg 
acasă, după toate cele spuse de tine. 

Malko încercă să o liniștească. Intr-un final, o luă la cină, ca 
să nu o lase singură. 

— Voi stabili o supraveghere discretă de către cineva de la 
MI5. Și pe urmă, noi suntem departe de Pakistan. 

Cinaseră la primul etaj al unei braserii fierbinţi din Chelsea, 
Ps"j, şi pakistaneza băuse aproape o butelie de vin sud-african 
de 14 grade. Rochia ei strâmtă bej, cu ciorapi asortaţi, îi 
accentua latura sexy, chiar dacă era machiată discret. Ea 
insistă, lipindu-se de el fără să-i pese de șofer. Când avea o 
problemă, se folosea imediat de arma ei fatală: o sexualitate 
arzătoare. 

— Please, insistă ea. Și în plus, eu n-am șampanie acasă... 

Gustul ei nemăsurat pentru șampanie era cu siguranță cea 
mai autentică latură a ei... 

— Să mergem la Lanesborough, concluzionă Malko, 
deschizându-i portiera mașinii verzi. 

Lui Aisha Mokhtar îi era într-adevăr teamă. Simţea asta, 
căci ea nu-i mărturisise totul. Era problema lui să ajungă la 
mărturisire. Abia ajunși în Bentley, ea își puse capul pe 
umărul lui. 

— Sunt mulţumită că te-am întâlnit! suspină ea. Ești atât de 
diferit față de filfizonii bogaţi care roiesc în jurul meu! Și pe 
deasupra, faci dragoste foarte bine. 


— 164 — 


În camera de la Lanesborough, Malko comandă o butelie de 
Taittinger Comtes de Champagne, care fu livrată cu o viteză 
record. Aisha, alungită pe pat, privea distrată la televizor. 
Malko destupă șampania și îi aduse un pahar. 

— Îți imaginezi consecinţele unui atac nuclear asupra New 
York-ului? întrebă el. Președintele Bush va fi obligat să 
exercite represalii. 

— Contra cui? 

— A Pakistanului, din moment ce e ţara implicată. 

— Dumnezeule! zise îngrozită tânăra. Mama mea locuiește 
în Rawalpindi... 

Malko veni și se întinse lângă ea. Nu avea chef să facă 
dragoste, fiind foarte absorbit de ceea ce se întâmpla. 
Scoaterea din circuit a lui Sultan Hafiz Mahmud complica mult 
lucrurile... Dar Aisha Mokhtar, după trei cupe cu șampanie, își 
manifesta clar intenţiile. Aparent, bulele îi calmară neliniștea. 
Ea începu să-i desfacă lui Malko nasturii de la cămașă, apoi 
începu să-i mângâie pieptul. Puțin câte puţin, Malko se animă. 
El fu cel care îi descheie fermoarul de la rochia bej și o 
debarasă pe tânără de sutien. Nepăstrându-și decât ciorapii și 
pantofii, pe jumătate alungită lângă el, ea îl prinse în gură cu 
mai puţină ferocitate ca de obicei, oprindu-se ca să-l maseze 
între sânii ei grei, făcându-l provizoriu să uite de CIA și de 
amenințarea nucleară din partea Al-Qaida. Arzând de 
nerăbdare să facă dragoste cu el, Aisha se puse în patru labe 
pe pat, în postura femeii supuse. Malko se înfundă în vintrea 
ei până la bază. Oglinda șifonierului le trimitea imaginea 
corpurilor și Aisha, din profil, privea avidă membrul intrând și 
ieșind din ea, scoțând mici strigăte din ce în ce mai dese, 
până când întoarse capul spre el și îi ceru: 

— Fuck my ass! (la-mă pe la spate!) 

Un val de încântare îi trecu prin șira spinării lui Malko. Nu-i 
displăcea să o violeze, înfigându-se în șalele ei cu toată 
lungimea. Aisha începu să se onduleze sub el, rugându-l să o 
ia și mai tare, plângându-se de o durere imaginară. Apoi, 
turtită pe pat, făcu pe moarta în timp ce el o lua din ce în ce 
mai violent. Ea juisă în același timp cu el cu un urlet sălbatic 


= 105- 


și rămaseră înfipţi unul într-altul, epuizați. Malko, liniștit, 
profită de ocazie ca să-i murmure la ureche, cu sexul încă 
înfipt în șalele ei: 
— Aisha, dacă știi ceva care ne poate ajuta, trebuie să spui. 
Ea nu-i răspunse, simulând că doarme, dar Malko era 
convins că îl auzise. 


* 
XX 


Soneria telefonului îl smulse pe Malko din somn. Richard 
Spicer nu pierdea timpul. 

— Avem întâlnire la ora zece la „6”. Cu Sir George 
Cornwell. Sunt noutăţi. 

Aisha Mokhtar dormea, întinsă pe burtă, cu fesele ei 
minunate oferite chiar și în somn. Malko, înlăturând tentatia, 
năvăli sub duș: era nouă și jumătate. Atunci când ieși, tânăra 
femeie deschise ochii. 

— Mi-e sete, zise ea. A mai rămas șampanie? 

Malko îi arătă butelia de Taittinger, aflată încă în frapiera 
din cristal. 

— Da, dar cred că nu mai e destul de rece. Va trebui să 
cerem gheață. 

— Nu-i nimic, îl liniști ea. 

Trebuia să-și clătească gura cu șampanie. 

— Unde mergi? întrebă ea. 

— La o întâlnire importantă, zise Malko, fără mai multe 
precizări. 

Un taxi galben îl duse de cealaltă parte a Tamisei și intră la 
MI6 pe ușa laterală, traversând un garaj în care se agitau 
mecanici auto ce purtau tricouri marcate cu MI6. Un tânăr 
britanic roșcovan îl aștepta în hol și îl urmă în ascensorul care 
nu funcţiona decât cu o cartelă magnetică. Richard Spicer îl 
primi pe palier, poftindu-l în biroul de la ultimul etaj unde se 
aflau deja Sir George Cornwell și Mark Lansdale, specialistul 
în arme nucleare. Cei patru bărbaţi se instalară în jurul unei 
măsute elegante din fier forjat. 

— Mobilierul furnizat aici este atât de îngrozitor că a trebuit 


=— 166 — 


să aduc mobilă de la castelul meu, explică Sir George 
Cornwell. 

— Pakistanezii au răspuns, anunţă Richard Spicer. 

— Au mărturisit? 

— Nu. Ne-au trimis un document extrem de detaliat privind 
stocurile de material fuzibil. Ceva ce au refuzat dintotdeauna 
să ne comunice, de frică să nu afle India. 

Și scoase niște hârtii așezându-și-le în faţă. 

— In fond, este vorba de un stat de cea mai mare 
importanţă. Marea majoritate a producţiei de uraniu 
îmbunătăţit provine din uzina de la Kahuta, explică Sir George 
Cornwell. Capacitatea acestei uzine, pusă în funcţiune în 
1997, este estimată de noi la o sută douăzeci de kilograme de 
uraniu înalt îmbogăţit pe an. Până acum, n-am putut obţine 
de la pakistanezi confirmarea acestor cifre. Ori, în acest 
document, ei le confirmă, și chiar le clarifică, recunoscând că 
dispun astăzi de aproximativ două mii șase sute de kilograme 
de uraniu 235. O treime din acest uraniu a fost folosit pentru 
arme tactice, rachete sol-aer sau bombe pentru echiparea 
avioanelor Mirage-lV și F-16 pe care noi li le-am livrat. Câteva 
lansatoare de rachetă mobile intră în aceste cifre. Restul, 
după spusele lor, se află stocat în Kahuta, sub formă de 
lingouri. Ori, ei ne asigură că au numărat toate aceste lingouri 
și că nu lipsește niciunul... Ne invită de altfel să mergem la 
faţa locului să le controlăm, verificând cifrele de producție. 

— Care este concluzia lor? întrebă Malko. 

— Toată această poveste este o lovitură de bluf, al Al- 
Qaidei pe care o pune în cârca Pakistanului. 

Un înger zbură greu prin încăpere, îngreunat de bombele 
lui, și evadă spre est. 

Sir George Cornwell continuă: 

— Prietenii noștri pakistanezi menţionează și producţia lor 
de plutoniu de la uzina din Kushab, care nu e controlată de 
Agenţia de energie atomică. Acest complex, care posedă un 
reactor de tip NRX, este capabil să producă în jur de zece 
kilograme de plutoniu militar pe an. Atunci? întrebă el 
întorcându-se spre Mark Lansdale. Ce credeți? 


= 107- 


Mark Lansdale își scoase ochelarii și își mângâie barba. 

— Toate astea mi se par coerente cu ceea ce știam deja. 
Cred că pakistanezii își supraveghează stocurile îndeaproape 
și că dispariţia a șaizeci de kilograme de combustibil nuclear 
nu trecea neobservată, chiar dacă nu reprezintă un volum 
mare. Oferta unei verificări in situ dovedește două lucruri: 
sunt foarte uimiţi și de bună-credinţă. Nu-și permit să mintă în 
legătură cu un subiect atât de sensibil. 

— Deci, după concluzia trasă de ei, sublinie Malko, nu e 
vorba de o bombă nucleară, ci doar de un bluf din partea lui 
Sultan Hafiz Mahmud. Nu uitaţi că această casetă video nu 
are sonor... Poate că Sultan Hafiz Mahmud îi explica lui Bin 
Laden că știa să construiască o bombă nucleară și că nu-i mai 
lipsea decât combustibilul? Poate că se angajase el să îl 
procure și nu a reușit? In orice caz, cred că autorităţile 
pakistaneze nu sunt implicate. Și UZ-urile? Cine a dat 
permisiunea explorării zonei cu avioane? 

— Ea continuă, preciză Richard Spicer. Până acum fără 
rezultat, dar noi nici măcar nu știm ce căutăm! Locaţii ca 
aceea care a fost filmată sunt sute. Am procedat deja la 
verificări cu elicoptere, fără niciun rezultat. Da, am găsit un 
laborator de heroină ai căror proprietari ne-au primit cu 
mitraliera grea. 

Mark Lansdale dădu din cap și zise cu o voce fermă: 

— Noi am studiat acest film cu grijă. Sunt sigur că este 
vorba de o bombă adevărată de apropiere. Operational. Nu 
de o machetă. Totul concordă. Evident că nu știu de unde 
provine combustibilul. 

O tăcere grea se așternu peste birou. Se aflau în impas. 
Richard Spicer își aprinse o ţigaretă și concluzionă: 

— Suntem într-un punct mort! Nu avem nicio pistă. 

— Niciuna, spuse ca un ecou Sir George Cornwell, în afară 
de această Aisha Mokhtar cu care „trataţi” dumneavoastră. 

— Pakistanezii au încercat să o facă să se întoarcă în 
Pakistan, observă Malko. Dar nu știu dacă ei chiar sunt la 
curent cu ceea ce știe ea în realitate. Oricum, întrebarea- 
cheie este cea a combustibilului. Cineva trebuie să meargă la 


— 168 — 


Kahuta să verifice spusele pakistanezilor și să încerce să-l 
interogheze pe Sultan Hafiz Mahmud. 

— Legat de acest ultim punct, s-a făcut deja. Medicul 
ambasadei americane din Islamabad a făcut o vizită la spitalul 
în care acesta este îngrijit. El nu poate să comunice cu nimeni 
și singurul semn că trăiește este un ușor tremur al mâinii sale 
stângi. Ar putea trece luni întregi până când să-i revină 
vorbirea. Și nu știm ce își va mai aminti... Nu putem să facem 
nimic în plus. 

— Dacă Mark are dreptate, o bombă nucleară artizanală se 
îndreaptă spre obiectivul ei și noi n-avem niciun mijloc de a o 
localiza. 

— Ei bine, nu ne rămâne decât să ne rugăm! concluzionă 
Malko. Voi continua să încerc să extrag de la Aisha Mokhtar 
ce știe, dar este o problemă de foarte lungă durată... 


* 
x x 


Shapour Nawqui nu închisese practic niciun ochi pe timpul 
călătoriei Islamabad-Londra. Era prima oară când mergea cu 
avionul și nu-i plăcea deloc asta. | se permisese să înveţe pe 
de rost noua lui identitate, cea din pașaportul lui de 
împrumut. Teoretic, se întorcea pur și simplu acasă, la 
Hounslow, în suburbia vestică a Londrei, unde trăia o 
importantă comunitate pakistaneză. In plus, nu se simțea 
bine în costum, trebuind să-și abandoneze chamiz-charouar-ul 
care sărea prea tare în ochi... Stătu la coadă la Imigrări ca 
toată lumea și întinse pașaportul britanic. Funcţionara i-l 
răsfoi rapid, compară fotografia cu faţa lui și i-l dădu înapoi. 

— Thank you, Sir. 

Un pakistanez care se întorcea acasă nu era un eveniment. 
Mai toţi aparţineau celei de-a doua generaţii de imigranţi. 
Shapour Nawgqui, cu micuța lui valiză, se îndreptă spre ieșire 
și apoi spre stația de metro din Heathrow. 

Inainte de plecarea lui din Islamabad, îl informaseră 
îndelung despre obișnuinţele londonezilor. Printre 
nenumăratele camere de luat vederi și bobbies cărora nu le 


~ 109- 


scăpa nimic, trebuia să fie vigilent. 

Biletul lui avea o întoarcere deschisă, ca să nu fie stresat. O 
operaţiune ca a lui putea să-i ia două zile sau opt ore. Din 
fericire, nu avea să fie singur în Londra. Înainte să părăsească 
Islamabadul, se adresase unui vechi prieten, membru al unei 
celule a Al-Qaida care fusese frecvent în capitala britanică. 
Acesta din urmă îl sfătuise să ia legătura cu un frate foarte 
cunoscut, Abu Qutada, în care putea să aibă încredere 
deplină. De mult timp, autorităţile britanice îl considerau, pe 
bună dreptate, ca unul din releele importante ale Al-Qaida la 
Londra. 

Mai mult, echipa Al-Qaida care comisese atentatele din 
Madrid avea numeroase contacte cu Abu Qutada, pentru un 
soi de binecuvântare. lordanian de origine, dispunea de un 
pașaport de Emirate, complet fals, care îi servise să intre în 
Marea Britanie cu ani în urmă. 

După mai multe luni de închisoare, Abu Qutada fusese 
plasat în locuinţa supravegheată din vestul Londrei, după ce 
locuise într-un apartament nu departe de Scotland Yard. 
Shapour Nawqui ardea de nerăbdare să-l cunoască pe acest 
om sfânt și să obţină binecuvântarea pentru misiunea lui la 
Londra... Prietenul lui de la Al-Qaida îi transmisese, o metodă 
sigură pentru a se apropia de el, dejucând supravegherea 
britanicilor. In fiecare zi, Abu Qutada mergea să facă 
cumpărături într-un supermarket din cartierul lui. Nu era 
urmărit, deoarece purta o brățară electronică legată la un 
sistem GPS care înregistra toate deplasările lui. Shapour 
Nawqui își spuse că era o ocazie bună să-și cumpere un cuţit. 
Și-ar fi dorit să-l fi putut lua cu el pe cel de care se servea de 
obicei pentru crimele lui comandate, ascuţit ca un brici, cu un 
mâner pe care îl ţinea bine în mână, dar ar fi riscat să atragă 
atenţia pe parcursul călătoriei... 


Capitolul XV 


Abu Qutada ieși din vila lui de pe Forty Lane din cartierul 


= 170- 


Wembley și făcu turul mașinii lui, o Toyota Yaris oferită de 
militanţii săi. Locuia acolo de doi ani cu soţia și cei patru copii 
ai lui, graţie Curţii Europene de Justiţie care ceruse guvernului 
britanic să înceteze să îl menţină în detenţie fără să-l judece. 
Cartierul era foarte musulman: algerieni, saudiţi, marocani și 
iordanieni și, bineînţeles, pakistanezi. Străzile erau curate, 
vilele cochete, bine întreținute și frecvent proprietarii lor 
conduceau luxoase 4x4. 

Islamistul, după ce opri motorul Toyotei Yaris, se întoarse în 
casă. Era ora lui de libertate relativă. Telefonul lui, 
corespondența lui electronică și faxul erau supravegheate. 
Două camere, plantate în faţa casei, îi înregistrau toți 
vizitatorii. In plus el purta la gleznă o brățară electronică care 
îi înregistra toate deplasările. Abu Qutada avea dreptul la 
anumite itinerare, la ore fixe, și nu trebuia să se îndepărteze 
de la ele... In ciuda măruntelor inconveniente, viaţa lui se 
derula într-o manieră liniștită. 

In fiecare dimineaţă se ducea cu mașina la supermarketul 
Asda, în josul primăriei din Brent, și făcea câteva cumpărături. 
Le semnalase prietenilor lui intimi această „deschizătură”, iar 
aceștia îi trimiteau uneori mesaje sigure la supermarket. 

leși din vilă și se sui la volanul mașinii. Mergea întotdeauna 
singur la Asda. 


* 
XX 


Shapour Nawqui, coborât la staţia Wembley Park, găsise 
ușor, cu ajutorul planului, supermarketul Asda. Ajunsese în 
avans, ceea ce-i permise să ajungă la raionul de scule. Acolo 
alesese un cuţit foarte frumos cu mânerul scurt, ce se vindea 
la promoţie, recomandat cu căldură de vânzătoare, și plătise 
pentru el unsprezece lire și douăzeci și șapte șilingi, după ce-i 
probase tăișul. 

Apoi, cu cuțitul învelit într-o pungă de hârtie, lâncezi prin 
magazin, pândind intrarea. Aseară își luase o cameră într-un 
motel de lângă Heathrow, explicând că pierduse trenul. Graţie 
pașaportului britanic, recepţionera nu i-a cerut nimic. Shapour 


ZA 


Nawqui, plătise la întâmplare în avans cu bani lichizi. Apoi 
luase metroul și ajunsese în centrul Londrei. Acolo i-a trebuit 
ceva timp ca să repereze și să ajungă în cartierul de vază 
Belgravia, ca să recunoască locuinţa „ţintei” lui. Chiar și în 
acest cartier select, prezenţa unui pakistanez nu se făcea 
remarcată: Londra era un oraș cosmopolitan și, de altminteri, 
ambasada Pakistanului nu se afla departe de acolo, pe 
Lowndes Square. Shapour Nawqui nu întârziase mult în zonă, 
mergând totuși până în capătul lui Belgrave Mews North și 
reperând mașina Bentley verde parcată în faţa numărului 45, 
cum i se spusese. 

Din superstiție, nu voia să  „lucreze” înainte de 
binecuvântarea lui Abu Qutada... 

Își privi Rolexul fals, cumpărat din Peshawar: era 
unsprezece și jumătate. Numai ca islamistul supravegheat la 
domiciliu să nu-și fi schimbat obiceiurile! N-avea niciun mijloc 
să dea de el. Strângea în fundul buzunarului biletul care îi 
fusese înmânat, scris cu un scris minuscul și codat. Un raport 
provenind direct de la primul cerc al lui Ossama Bin Laden, 
care îl stima mult pe Abu Qutada. Acesta nu se lepădase 
niciodată de convingerile lui și platise un tribut greu vieții lui 
militante, cu ani de închisoare și de  întemnițare 
administrativă... 

Shapour Nawqui îl zări în sfârșit pe bărbosul în ţinută albă 
care intra pe ușa supermarketului, purtând pe cap un turban 
alb. 

Era el, Abu Qutada. Il recunoscu ușor, fotografia lui apărând 
frecvent în mass-media. 

Işi impuse să nu reacționeze și îl urmărea pe bărbatul care 
intrase și schimba câteva cuvinte cu casierița, înainte să se 
îndrepte spre raionul cu alimente. Shapour Nawqui se apropie 
de el, pândindu-l de la distanţă, și mai degrabă controlându-i 
pe ceilalţi clienţi din magazin. După șase minute, nu mai zări 
nicio persoană suspectă și termină prin a se apropia de Abu 
Qutada. Acesta din urmă alegea niște fructe. Shapour Nawqui 
ajunse aproape de el și murmură: 

— Frate, nu mă cunoşti, dar eu sunt un prieten al 


SIR- 


mollahului Mansour, pe care Allah l-a luat în Sfânta Lui Gardă. 

Abu Qutada nu se mișcă, continuând să pipăie mango, apoi 
se întoarse pe jumătate, privindu-l de sus pe interlocutorul lui. 
Îi întinse un mango, ca pentru a-l face să guste. 

— Care e numele tău, frate? întrebă el. 

— Shapour Nawquli. 

— „Cobra”? 

— Unii mă numesc așa, recunoscu pakistanezul. Am venit 
la Londra dintr-un alt motiv, dar mi s-a încredințat un 
document pentru tine. Pot să ţi-l dau? Se pare că e important. 

Abu Qutada privi în jurul lui și zise, fără să-l privească pe 
pakistanez: 

— Lasă-ţi mâna să cadă de-a lungul corpului. Când mâinile 
noastre se vor atinge, mi-l pasezi. 

Nimeni nu putu să vadă gestul discret. Cu naturalețe, Abu 
Qutada băgă hârtia în buzunar, apoi reluă selectarea 
fructelor. Privirea i se încrucișă cu cea a „Cobrei” și el întrebă: 

— Rămâi mult timp în Londra, frate? 

Shapour Nawqui dădu din cap. 

— Nu, frate. De îndată ce voi îndeplini voinţa lui Dumnezeu, 
voi pleca, inch Allah. 

Privirea lui Abu Qutada se ascuţi. 

— Ai nevoie de ceva, frate? Sunt foarte supravegheat, dar, 
după cum vezi, acest lucru nu este suficient pentru a 
contracara voinţa lui Dumnezeu. 

— Nu, îl asigură Shapour Nawgqui. Nu vreau să-ţi cauzez 
probleme. Dumnezeu mă va inspira. 

— Mă voi ruga pentru tine, promise Abu Qutada. Spune-le 
prietenilor noștri că nicio încercare nu mă va distruge. Și, 
dacă ai șansa să te apropii de Șeic, transmite-i modesta și 
admirativa amintire, prin Dumnezeu Atotputernicul şi 
Milostivul. 

Se îndepărtă spre casierie și Shapour Nawqui rămase să se 
plimbe printre raioane. De acum se putea consacra misiunii 
sale principale. 

Il zări de departe pe Abu Qutada ajungând în parcare și 
urcând într-o mașină albă. 


IB- 


* 
XX 


— Vino imediat pe Grosvenor Square, ordonă Richard 
Spicer. Nu e niciun minut de pierdut. 

Malko rămase puţin uimit de această convocare rapidă, 
improvizată la ora opt seara. Nu se mai revăzuseră de la 
constatarea eșecului ultimei reuniuni la MI6 și, la drept 
vorbind, în afară de satisfacerea pulsiunilor sexuale ale lui 
Aisha Mokhtar, nu-și vedea foarte bine utilitatea la Londra. 
Era convins că pakistaneza nu-i spunea tot adevărul, dar cum 
să o facă să vorbească? Intrigat, sări într-un taxi. Ambasada 
Statelor Unite era învăluită în întuneric, în afara câtorva 
ferestre luminate de la etajul cinci. Acolo îl găsi pe Richard 
Spicer, vizibil foarte preocupat. 

— Sunt noutăţi, anunţă americanul. Pakistanezii sau Al- 
Qaida au trimis un asasin la Londra. E posibil ca asta s-o 
privească pe Aisha Mokhtar. Le-am cerut celor de la „5” să 
pună un dispozitiv de protecţie în jurul ei. 

Malko era ca picat din cer. 

— Cine v-a spus asta? 

Richard Spicer merse să-și toarne un scotch și, după ce 
puse la loc butelia de Defender „vechi de 5 ani”, se așeză în 
fața lui Malko. 

— Ai auzit vorbindu-se de un islamist numit Abu Qutada? 

— Da, bineînţeles. A dispărut. 

— Era în închisoare, fără să fie judecat. Britanicii au fost 
obligaţi să-l pună în libertate din cauza presiunilor europene 
și acum este supravegheat la domiciliu, foarte controlat, în 
West End. El și-a păstrat contacte cu oamenii din Al-Qaida și 
primește numeroase vizite. Ori, în această dimineaţă, atunci 
când își făcea cumpărăturile într-un supermarket, a fost 
abordat de un barbat care i-a spus că a sosit din Pakistan și 
că era purtătorul unui mesaj pentru el, din partea unui grup al 
Al-Qaida cu baza la Ghasni, pe frontiera afgană. 

— Despre Aisha Mokhtar? 

— Nu. Doar noutăţi de la oameni pe care îi cunoaște, ca 


-i4 


fostul șef al serviciilor de informaţii ale talibanilor pe care-l 
credeam mort. Numai că, ceea ce acest bărbat nu știa, era că 
cei de la „6” l-au atras de partea lor pe Abu Qutada. Acesta 
din urmă informează acum serviciile britanice, conservându-și 
o aureolă de martir. Ceea ce a contribuit la multiple arestări. 
El e de nebănuit, datorită trecutului lui. 

— De ce trădează? 

— Bună întrebare: britanicii îi asigură o viaţă agreabilă, 
desigur că puţin controlată, dar copiii lui pot să facă studii 
bune. Toate contactele lui sunt supravegheate și pe aceia 
care scapă de această supraveghere, el îi trimite la „6”. 

— Ce s-a întâmplat mai exact? întrebă Malko intrigat de 
această poveste sucită. 

În final, organizaţiile politice hrăneau tot timpul trădători la 
sânul lor. 

— Acest pakistanez l-a abordat, dându-și numele. Ori, Abu 
Qutada îi cunoaște reputaţia. Este un criminal supranumit 
„Cobra” pentru rapiditatea cu care își lichidează victimele. Un 
oarecare Shapour Nawqui. 

— Un membru Al-Qaida? întrebă Malko. 

— Un simpatizant, dar el este legat și la ISI. E bănuit că a 
comis mai multe crime în contul lor. 

— Deoarece și-a dat numele și se știe că tocmai a sosit, ar 
trebui să fie relativ ușor de gasit. 

Richard Spicer dădu din cap. 

— Evident că Scotland Yard și cei de la „5” au periat toate 
zborurile din Islamabad, hotelurile, cartierele pakistaneze, dar 
fără niciun rezultat până acum. Cercetările continuă, dar 
britanicii cred că a folosit un pașaport pe un alt nume. Nu era 
nimeni cu numele lui în niciun zbor provenit din Pakistan. 

— Abu Qutada n-a putu obține informația? 

— Nu. Celălalt a fost foarte vag. Numai că Abu Qutada a 
observat că acesta se plimba cu un cuţit, pe care-l cumpărase 
din acel supermarket. 

— Un cuţit? 

— Da. El nu folosește niciodată armă de foc. Fiind dotat cu 
o forță prodigioasă, își omoară victimele cu lovituri de cuţit... 


LAS) 


Ori, după ceea ce a înțeles Abu Qutada, a venit în Londra ca 
să comită o crimă. 

— De ce Aisha Mokhtar? 

— Pentru că datele corespund, replică șeful agenţiei CIA. 
Serviciile pakistaneze i-au cerut să se întoarcă acolo. Ea a 
replicat că îi este imposibil. Deci au luat măsuri. De altfel, 
vom afla foarte repede dacă este vorba despre „protejata” 
ta... Acest asasin nu va aștepta mult. 

— Deci vreţi să o puneţi la adăpost. 

Richard Spicer surâse viclean. 

— Nu. Ne vom lua un risc calculat. Singura șansă de a o 
face să vorbească pe Aisha Mokhtar, dacă are ceva de spus, 
este ca ei să-i fie foarte frică. Noi putem să o protejăm, dar ea 
să aibă totuși timp să-l vadă pe posibilul ei asasin. 

Riscul calculat era pentru pakistaneză... Malko nu prea 
aproba ideea, dar nu el decidea. 

— Aveţi vreo fotografie cu acest „Cobra”? întrebă el. 

— Nu. Doar o descriere: un metru nouăzeci, bărbos, stil 
tăietor de lemne. Era îmbrăcat în european. 

— Bine. Care este Kriegspiel-ul? 

— Scotland Yardul a pus o cursă la intrarea în Belgrave 
Mews North. Un „submarin” cu mai mulţi agenţi de la S.0.19 
(Secţia Antitero de la Scotland Yard) înarmaţi cu MP 5 care 
vor putea reacţiona foarte repede. Asasinul ar trebui să se 
deplaseze pe jos... Te voi anunţa când vine. 

Malko surâse ironic. 

— Să mă avertizezi, e bine, dar aș prefera ceva mai 
concret. 

— Ce? 

— O armă. N-aș vrea să servesc drept ţinta. Agenţii voştri 
de la Scotland Yard vor mai întâi să-și protejeze „ţinta” lor. 
Ori, n-am niciun chef să primesc o lovitură de cuţit... 

Richard Spicer se strâmbă. 

— Trebuie să fac o cerere britanicilor, avansă el. Noi 
suntem în Londra la ei acasă. 

— Nu le cere nimic, i-o tăie brutal Malko. Îi știu eu pe 
britanici. Au oroare de armele de foc. Le vor trebui opt zile să 


= 1760- 


se decidă. Eu am nevoie de ceva imediat. 

Liniștea care urmă fu tensionată. Într-un sfârșit, cu un 
suspin, Richard Spicer se ridică și spuse: 

— Merg să văd ce găsesc. 

leși din încăpere și reveni după câteva clipe cu o cutie pe 
care i-o întinse lui Malko. 

— Uite. Asta face parte din armele de securitate ale 
Pușcașilor Marini de gardă la ambasadă. De aceea să nu faci 
vreo imprudență. 

— Presupun că nu trebuie să-i suflu niciun cuvânt lui Aisha 
Mokhtar. 

— Bineînţeles. 

Se despărţiră cu o strângere de mână aproape rece. 
Funcţionarii nu posedau aceeași logică precum oamenii de 
teren. Malko, care prevăzuse să cineze cu tânăra britanică 
extrem de seducătoare, întâlnită odinioară în Nepal, se decise 
să-și schimbe planurile. Abia ieși din ambasadă, că o sună pe 
Aisha Mokhtar, care se hotărâse să cineze acasă. 

— Cina mea s-a contramandat, o anunță Malko. Vă scot la 
Chez Momo. 

— Chez Momo! Superb! 

Era un restaurant marocan în vogă de mai mulți ani, situat 
într-o intrare ce dădea în Regent Street. Se mânca o bucătărie 
vag marocană, în serile bune se dansa pe mese-și londonezii 
erau înnebuniţi după acest local exotic. 

— Vin să te iau peste o oră, promise Malko. 


* 
XX 


Salinthip Naree mergea tot cu cele douăzeci de noduri ale 
lui într-o mare agitată, având fixată aceeași direcție care îi 
făcea să traverseze Oceanul Indian cu un cap-compas spre 
nord-nord-vest de 325 de grade. Cea mai mare parte a 
echipajului dormea sau se odihnea. 

În cabina lui, căpitanul Lankavi, aplecat asupra unei hărți, 
își verifica calculele de traiectorie. Din tot echipajul, el era 
singurul care știa ce se va întâmpla. Graţie GPS-ului lui, 


IAA e 


controla cursa aproape la metru, ca să se pregătească pentru 
singurul moment cu adevărat periculos al echipei lui: 
întâlnirea cu vaporul de mărfuri plecat din Mogadiscio, a lui 
sistership ieșită din același șantier japonez în 1982 și 
revândută acum doi ani prin Precious Shipping Ltd unui 
armator maltez și care purta numele de Anodad Naree. 

Rutele lor trebuiau să se încrucișeze undeva la jumătatea 
Oceanului Indian, la aproximativ 800 de mile la sud-est de 
Somalia. Ca să evite toate riscurile de intercepţie radio, cele 
două nave nu comunicau. Rutele fuseseră stabilite la 
începutul operaţiunii, ţinând cont de viteza lor, de curenţi și 
de vânt. Singurul parametru imprevizibil era vremea, dar în 
acest sezon era relativ stabilă. 

Anodad Naree fusese revopsită la Mogadiscio și se numea 
de acum Salinthip Naree. Cele două sisterships fiind strict 
identice, operaţiunea nu punea nicio problemă. In acest 
moment, două nave purtând același nume navigau în Oceanul 
Indian: Sa/inthip Naree, plecată din Bangkok, și Anodad 
Naree, plecată din Somalia, revopsită în culorile navei 
Salinthip Naree. 

Traiectoriile lor aveau să se întâlnească într-un punct 
stabilit dinainte, unde se vor opri. Timpul cât ex-Anoaad 
Naree să pună o barcă pe mare care să transbordeze o duzină 
de oameni siguri și să recupereze actele navei Sa/inthip 
Naree. Apoi, falsa Sa/inthip Naree își va continua drumul spre 
Marea Roșie și Canalul Suez, potrivit itinerarului prevăzut 
pentru vaporul de mărfuri plecat din Bangkok, în timp ce 
veritabila Sa/inthip Naree va face stânga-împrejur, plecând 
înapoi spre coasta pakistaneză pentru a fi demolată la 
Gaddani, sub numele și cu actele navei Anodad WNaree. 
Modificările de nume și de vopsea fiind efectuate în plină 
mare, imediat după schimb cele două vapoare vor pleca spre 
destinațiile lor. 

Oamenii îmbarcaţi, militanţi Al-Qaida, erau acolo pentru a 
domoli orice eventuală tentativă de rebeliune din partea 
echipajului normal al vaporului. Ceea ce era puţin probabil. 
Frustraţi, acești marinari erau adevărați ocnași ai mării și nu 


78 


țineau seama de destinaţia navei lor, din moment ce erau 
plătiţi. Sarcina lor era de a arunca în mare încărcătura de orez 
destinată Israelului, căci o navă care va fi demolată nu ia cu 
sine marfă. 

La Gaddani, echipajul va primi o primă și se va dispersa. 
Toată operaţiunea era reglată ca o mișcare de ceasornic, dar 
nu prezenta mari dificultăţi. 

Era posibil ca una din cele două vapoare să fie controlată 
de-a lungul traversării Oceanului Indian de o navă a Flotei a 
V-a US. Falsa Sa/inthip Naree nu avea de ce să se teamă. Cum 
era vorba de un cargou ce mergea de la Bangkok la Haifa fără 
escală, aparţinând unei companii thailandeze cunoscute, o 
verificare superficială a încărcăturii demonstra că era 
conformă cu evidenţa încărcăturii. 


* 
x ë x 


Odată calculele terminate, căpitanul Lankavi își aranjă 
hârtiile, își încuie cabina și ajunse pe dunetă unde secundul 
lui, malaiezian ca și el, și total devotat ideilor Al-Qaida, facea 
de cart. Cei doi bărbaţi fuseseră contactaţi acum două luni de 
un membru al grupării Abu Sayyaf care îi întrebase dacă 
voiau să se asocieze la o operaţiune importantă având 
binecuvântarea Șeicului. Rolul lor avea să fie primordial, dar 
fără pericol. Cel puţin într-o primă etapă. Căci pe urmă 
deveneau rapid niște oameni vânați. 

Primiseră câteva mii de dolari, dar nu asta a fost motivaţia 
lor primordială. Li se explicase că era vorba de o importantă 
livrare de arme pentru rezistenţa palestiniană și această 
explicaţie le-a ajuns. 

Cerul era acoperit, mașinile uruiau și etrava despica 
valurile ce aveau uneori creste de patru metri. 

— Se apropie o navă de război americană, anunţă 
secundul. l-am comunicat încărcătura noastră și destinaţia. 

— Bravo! zise căpitanul. 

Cu cât erau mai controlaţi, cu atât mai puţin riscau ca falsa 
Salinthip Naree să fie verificată în partea finală a traiectului 


179 


ei, la patruzeci de mile nautice în apele teritoriale israeliene. 
Navy israeliană primea în timp real toate informaţiile culese 
de la diferite controale pe fiecare navă. Deci nimeni nu va 
căuta nod în papură navei Sa/inthip Naree, provenind din 
Bangkok, ce venea să-și livreze încărcătura de orez cum era 
prevăzut. Durata călătoriei, nava, încărcătura, totul 
corespundea. 

Numai că nu va fi adevărata Sa/inthip Naree care se 
prezenta în fața coastei israeliene, ci a ei s/stership plecată 
din Mogadiscio, cu încărcătura ei mortală. Adevărata Sa/inthip 
Naree va fi deja în procesul de tăiere cu sudură, la mii de 
kilometri de acolo. 


* 
XX 


Shapour Nawqui se rugase mai mult timp decât de obicei la 
moscheea din Newsbury Park, inundată de mulțimea de 
credincioși. Dacă Allah îi permitea, va lua un avion mâine 
pentru Pakistan. 

Zdruncinat de metrou, urmărea atent din priviri staţiile. 
Trenul ajungea la Knightbridge. Pakistanezul cobori și ieși în 
aer liber, orientându-se rapid. După cinci minute, se afla la 
intrarea pe Belgrave Mews North. Verifică dintr-o privire și 
sesiză că mașina Bentley nu era acolo. Deci femeia a cărui 
misiune era să o omoare era plecată și avea să se întoarcă. 
Intră pe străduță, mergând dificil pe pavelele dislocate. La 
vizita lui precedentă, reperase, chiar lângă numărul 45, o 
casă în construcţie, ale cărei deschizături căscate erau 
protejate cu folii din plastic. 

Cu o lovitură de cuţit tăie una și se strecură înăuntru, 
găsind rapid scările. Ascuns în spatele foliei transparente, 
distingea perfect intrarea pe străduţă. Pe acolo treceau foarte 
puține mașini, staționarea fiind rezervată exclusiv riveranilor. 
Ghemuit, Shapour Nawqui era complet imobil, ca o felină care 
își pândea prada. Făcuse deja asta de mai multe ori și nu 
dovedea absolut niciun fel de emoție. Işi ascuţise cuțitul cu 
șmirghel foarte fin și acum tăia ca un brici. Forţa lui 


— 180 — 


herculeană avea să facă restul. Putea să decapiteze un om 
dintr-o singură lovitură de cuțit bine aplicată. 

Darămite o femeie... 

Planul lui era clar. Odată misiunea îndeplinită, fugea 
aruncând cuțitul și va ajunge la Knightbridge. Intr-o primă 
fază, nu va lua metroul, sau ar putea avea loc controale, dar 
va fugi pe jos înainte să ia autobuzul. Intr-o oră va ajunge la 
hotelul din Heathrow. Mâine își va rezerva un loc la primul 
zbor spre Pakistan. Avea orarul de zbor în buzunar. 

Tresări: o mașină intrase pe străduţă. Fasciculele albe ale 
farurilor luminau fațadele, apoi pavelele. Orbit, Shapour 
Nawqui nu era încă sigur că este mașina bună, când aceasta 
se opri în față la numărul 45. Farurile se stinseră și el 
recunoscu mașina Bentley. Strângând cuțitul în mâna 
dreaptă, îi adresă o scurtă rugăciune lui Dumnezeu și ieși din 
ascunzătoare. 


Capitolul XVI 


Cina la Chez Momo, într-o ambianţă veselă, păruse că-i 
venise de hac angoasei lui Aisha Mokhtar. Ea devorase și 
făcuse onoare cușcușului adaptat la gustul britanic. Apoi 
ceruse ca Malko să doarmă la ea. Nu numai pentru protecţia 
ei, după atitudinea avută. 

Chaudry, șoferul, opri și sări imediat din mașină, fugind să 
deschidă portiera din spate stânga a limuzinei, în timp ce 
Malko ieșea de pe cealaltă parte. Aruncă o privire spre 
intrarea din Belgrave Mews North și zări o furgonetă neagră 
care se oprise. Scotland Yardul veghea. Înconjură mașina ca 
să o însoţească pe Aisha Mokhtar în timp ce Chaudry 
deschidea ușa vilei. Foarte veselă, pakistaneza profită ca să 
se strângă lângă el, murmurând: 

— Te doresc. 

Malko  surâse în întuneric. Cunoscuse misiuni mai 
dezagreabile. Brusc, un zgomot ușor venind din capătul străzii 
private, îl făcu să întoarcă capul și pulsul îi sări ca o săgeată. 


= 18l- 


O siluetă se ivi din întuneric și înainta rapid în direcţia lor. 
Era prea întuneric pentru a spune despre ce era vorba, dar, 
instinctiv, Malko își băgă mâna sub haină și scoase un Beretta 
92 ce-i fusese oferit de Richard Spicer. Avea glonţ pe ţeavă și 
era suficient să tragă siguranţa pentru a fi gata să tragă. 

— Ce ai? întrebă Aisha Mokhtar, care nu văzuse nimic. 

Malko n-a avut timp să-i răspundă. Silueta accelerase 
pasul. Era un bărbat de talie mare, care avea ceva în mână... 
Chaudry tocmai deschisese ușa și se dădu la o parte ca să 
lase să intre cuplul. Malko, simțind pericolul, o expedie violent 
pe Aisha înăuntru cu un brânci la spate. Ea se împiedică 
strigând de uimire și căzu înăuntru la intrare. 

El se întoarse deja. La lumina unui felinar, distinse un 
bărbos colosal care înainta năvalnic în direcția lor, fluturând 
un cuțit. Malko ridică arma cu braţul întins și strigă: 

— Stai! 

Chaudry, curajos, vru să se interpună între cei doi, barând 
drumul atacatorului. Acesta nu devie din cursa lui, măturând 
simplu aerul cu cuțitul, cu un grohăit sălbatic. Se auzi un 
zgomot moale, îngrozitor și Malko văzu capul lui Chaudry 
detașându-se aproape în întregime de tors, într-o țâșnire de 
sânge. Bărbatul cu cuțitul înainta în continuare spre ușa 
deschisă. Aisha Mokhtar se ridică, furioasă, și ieși țipând: 

— Ești nebun! 

N-a avut timp să scoată nasul pe ușă. Malko deschise focul: 
nu era vreme de somaţii... Beretta 92 pocni de patru ori. De 
la distanța asta, nu risca să-și rateze ţinta. Cele patru 
proiectile se înfipseră în pieptul bărbatului cu cuțitul. 

Acesta avu încă suficientă forță ca să lovească din toate 
forțele, ratându-l pe Malko dar spărgând un geam de la ușa 
de la intrare. Cuţitul făcu să sară bucăţi enorme de lemn, dar 
nu-i scăpă din mână. Malko se gândi la acei tauri care, cu 
inima lovită de un glonţ, continuau să atace... Bărbosul cu 
cuţit, cu patru proiectile în corp, se roti și o zări pe Aisha 
Mokhtar. Înainta și mai mult în direcţia ei. 

La intrarea pe străduță se auziră portiere trântindu-se și 
mai multe siluete fugeau spre limuzina Bentley. Era prea 


= 182- 


târziu ca să intervină. Malko se trezi în spatele bărbosului, 
care era în faţa lui Aisha Mokhtar și schița gestul de a lovi din 
nou, cu cuțitul ţinut cu amândouă mâinile. 

— Aisha, dă-te înapoi! îi strigă el. 

Apoi viză ceafa colosului și apăsă de două ori pe trăgaciul 
Berettei. 

Impactul cu gloanţele îl proiectă pe bărbos în faţă. Acesta 
se prăbuși în sfârșit, scăpând cuțitul, antrenând-o în cădere 
pe pakistaneza care urla. Cu pulsul la 200, Malko văzu sosind 
polițiștii înarmaţi cu pistoale mitralieră. Aisha Mokhtar urla din 
toate puterile, cu bărbosul în sfârșit trăsnit căzut în parte sub 
ea, cu capul practic între coapsele ei, într-o mare de sânge. 
Malko înconjură cele două corpuri și o prinse pe Aisha de 
subsuori, trăgând-o în spate. 

— Nu ai nimic? întrebă el. 

Incapabilă să răspundă, tremura ca varga, pradă unei 
veritabile crize de isterie. Sângele îi acoperea hainele și îi 
sărise chiar și pe față. 

Bărbosul nu mai mișca, fiind mort definitiv. 

Poliţiștii de la Scotland Yard cereau întăriri și scotoceau 
străduţa în căutarea unor posibili complici. Unul dintre ei se 
ghemui aproape de ceea ce mai rămăsese din șoferul mort de 
mult timp. Un carnaj. Malko reuși să o pună în picioare pe 
Aisha Mokhtar, dar ea se zbătea, urlând. 

— Sunt rănită! O să mor! 

Ea luase sângele bărbosului drept al ei. Malko se decise să 
recurgă la mijloace drastice. O luă în braţe și o duse în baia 
de la parter, o puse în cadă, apoi deschise dușul la maxim... 
Strigătele încetară rapid și tânăra începu să sufle ca o focă. 
Sângele curgând de pretutindeni în cadă, era o scenă 
spectaculoasă. Unul dintre polițiști îl strigă și îl anunţă: 

— N-am mai găsit pe nimeni. Sosesc întăriri. Securizăm 
zona. 

Mai bine mai târziu decât niciodată. Fără Malko, Aisha 
Mokhtar ar fi suferit aceeași soartă cu cea a șoferului ei... Se 
întoarse în baie. Odată criza de nervi terminată, tânăra 
femeie tremura, cu privirea goală. Se dezbrăcase și se 


183 


învelise într-un prosop. Agăţându-se de Malko, bâiguia: 

— Se vor întoarce, se vor întoarce... 

— Nu. Peste cinci minute aici se va afla jumătate din poliţia 
britanică, jură Malko. 

Brusc ea vomită, ruptă în două. Machiajul îi cursese și ea 
avea o înfățișare lamentabilă. 

— Eşti salvată, o asigură Malko. Pentru moment. 


* 
XX 


Richard Spicer, Sir George Cornwell și șeful secţiei 
antiteroriste de la Scotland Yard veniseră în fugă pe Belgrave 
Mews North și se instalaseră în salonul de la parter. Poliţia 
scotocise toate casele de pe străduţă, declanșând 
neîncrederea ocupanților ei liniștiți care nu mai văzuseră 
niciodată o poveste asemănătoare... 

Unul din oamenii de la Scotland Yard apăru cu un pașaport 
în mână. Cel găsit asupra bărbosului. 

— L-am verificat, anunţă el. E vorba de un document care îi 
aparține unui cetăţean britanic de origine pakistaneză, care 
se află în acest moment în Pakistan... Fie i-a fost furat, fie l-a 
împrumutat. Doar fotografia a fost schimbată. 

— Vom afla unde locuiește acest bărbat în Londra, zise 
Malko. N-aţi găsit nimic altceva? 

— Un bilet de avion cu o întoarcere deschisă pentru 
Islamabad. 

— Să mergem să vedem ce face Aisha Mokhtar, zise Malko. 

Tânăra femeie era în camera ei de la primul etaj. Era foarte 
palidă, într-o cămașă de noapte din satin și dantelă neagră, 
demachiată, semănând cu o fetiță. De îndată ce Malko se 
apropie de ea, îl prinse de mână și îl strânse cu toată puterea. 

— Mi-ai salvat viaţa! îi murmură ea. E îngrozitor. Îl voi visa 
pe acest bărbat toată viaţa. Avea o privire de nebun. Am 
crezut că mă va omori. A încercat să mă înjunghie în burtă. 

Asta fusese conștiința profesională... 

Superintendentul de la Scotland Yard afirmă că de acum 
polițiști înarmaţi vor veghea în permanenţă în faţa vilei ei și o 


184. 


vor însoţi pe Aisha Mokhtar în toate deplasările. Vizibil de 
altfel, ea mulțumi cu un surâs și închise ochii, murmurându-i 
lui Malko: 

— Rămâi aici. 

El cobori ca să-i însoțească pe cei trei bărbaţi. Poliţiști au 
luat poziţie în fața casei. 

— Fără informaţia lui Abu Qutada, suspină Richard Spicer, 
aţi fi fost morti amândoi. În mod categoric, oamenii de la „6” 
sunt profesioniști adevăraţi. 


* 
x ë x 


Colonelul Hussein Hakim, abia ajuns în biroul lui, privi rapid 
hârtiile lăsate de secretară. Pe teancul de acte, ea plasase un 
mesaj pe care stătea scris „Informaţie-Urgent-Secret”, 
provenind de la Scotland Yard. Colonelul ISI îl parcurse, cu 
inima strânsă. 

Era darea de seamă succintă a unei tentative de omor 
comise de un oarecare Shapour Nawqui, ce a folosit 
pașaportul numărul 45412878 al unui oarecare Ahmed Nursus 
Shaban care se afla actualmente în Pakistan. Scotland Yardul 
cerea o completare oficială a informaţiei. Colonelul Hakim o 
sună pe secretară și îi întinse mesajul. 

— Raspunde și atașează răspunsului recipisa declaraţiei de 
pierdere a pașaportului. î 

Rămas singur, își puse un ceai. Intr-un alt teanc cu acte, 
găsi relatarea atacului sălbatic de pe bulevardul Belgrave 
Mews North, care apărea într-unul din cotidienele britanice, 
cu o fotografie în care Aisha Mokhtar era într-o manifestaţie 
oficială. Aceasta scăpase tentativei de omor, fiind teafără. În 
planul principal, cuțitul lui „Cobra” era impresionant. 
Colonelul luă o înghiţitură de ceai. Era imposibil să încerce din 
nou: britanicii erau de acum în gardă. Cum putuseră aceștia 
să împiedice această operaţiune? Poate că nu va afla 
niciodată. N-avea decât să se roage ca Aisha Mokhtar să nu 
fie în posesia niciunui secret. Pentru că acum, ea nu va ezita 
să vorbească. Ziua avea să fie încă dură. 


~ 185- 


* 
XX 


Malko dormise îmbrăcat lângă Aisha Mokhtar. Aceasta nu 
se trezise încă și el profită de asta ca să facă un duș. Când 
ieși din baie, Aisha deschise ochii, cu o privire vălurită de 
somn și încă înspăimântată. 

— Nu voi uita niciodată! murmură ea. Cine l-a trimis pe 
acest om să mă omoare? 

— Cei care vor să nu poţi să vorbeşti, zise Malko. ISI sau 
oamenii din Al-Qaida. Din fericire, noi ne luasem deja măsuri 
de precauție. 

— Și Chaudry? 

— E mort. Practic bărbosul l-a decapitat... 

— Săracul om! suspină ea. Era atât de devotat... Mă simt 
obosită. Și mi-e frică. 

— Aici n-ai de ce să te temi, afirmă Malko. 

— Dar va trebui să ies... nu pot să trăiesc ca în închisoare... 

— Desigur, recunoscu Malko, dar nu putem proteja pe 
nimeni sută la sută. Chiar și Ronald Reagan, președintele 
Statelor Unite, omul cel mai păzit din lume, a fost victima 
unui atentat. 

— Vrei să-mi faci un ceai? îi ceru Aisha. N-am puterea să 
mă ridic. 

Atunci când se întoarse cu o tavă, tânăra fuma o ţigaretă, 
cu privirea în gol. Bău câteva înghiţituri de ceai și îl fixă pe 
Malko. 

— Dacă îţi spun ceva foarte important, m-ar ajuta? 

Inima lui Malko începu să bată cu putere. Poate că avea să 
pună mâna pe jackpot. El zise cu o voce egală: 

— Tot timpul am crezut că știi unele secrete ale acestei 
afaceri. Sultan Hafiz Mahmud era îndrăgostit nebunește de 
tine. A trebuit el să-ţi spună ce pregătea. 

— Nu mi-a zis mare lucru, îl corectă Aisha Mokhtar. Era 
foarte discret în privinţa acestui proiect, dar eu știam că vrea 
să-i dea lui Bin Laden materialele cu care să fabrice o bombă 
atomică. 


=— 186 — 


— Și asta nu ţi s-a părut îngrozitor de periculos? obiectă 
Malko. 

Ea surâse stingherită. 

— Drept să spun, nu credeam că va reuși, căci era foarte 
dificil să fabrice o bombă în munţii din Belucistan. Sultan e un 
visător și un utopist... chiar dacă e inginer nuclear. Singurul 
lucru pe care mi l-a mărturisit într-o zi și de care era foarte 
mândru, e că reușise să sustragă uraniul îmbunătăţit din 
stocurile strategice ale Pakistanului, fără ca nimeni să-și dea 
seama. 

Malko avea impresia că a prins un pește foarte mare la 
capătul unui fir foarte subţire care se putea rupe în orice 
moment. Reuși să întrebe cu o voce calmă: 

— Și cum a făcut? 

— A înlocuit lingouri de uraniu îmbunătăţit cu lingouri de 
uraniu natural care au aceeași greutate specifică și același 
aspect, dar care se procură foarte ușor la un preț foarte mic. 
Mi-a vorbit-de patruzeci de dolari uncia, adică în jur de o mie 
trei sute de dolari kilogramul... 

Șase sute de kilograme la o mie trei sute de dolari, făcea 
șaptezeci și opt de mii de dolari. Nu foarte scump pentru 
apocalipsă. Malko nu mai avea stare. Vasăzică pakistanezii 
erau de bună credinţă! Pentru ei, stocurile lor erau intacte. 
Trebuiau examinate lingourile de uraniu îmbunătățit unul câte 
unul pentru a le găsi pe cele substituite. Ideea era genială. Un 
bărbat ca Sultan Hafiz Mahmud trebuia să aibă acces la 
rezervele de uraniu 235 stocate la Kahuta. Cum acest metal 
greu ocupa un volum mic, substituţia era ușoară. Putea să 
meargă cu un lingou de uraniu natural și să plece cu unul de 
235... 

Malko se aplecă peste Aisha și o sărută ușor pe buze. 

— Ai făcut un serviciu foarte mare ţării tale, zise el. Și să-ţi 
diminuezi serios riscurile asupra vieţii tale. 


* 
XX 


— Pakistanezii s-au dezlanţuit! anunţă Sir George Cornwell. 


= 187- 


Au arestat zeci de persoane care lucrau la Kahuta și caută toți 
eventualii complici ai lui Sultan Hafiz Mahmud. Președintele 
Musharraf l-a sunat personal pe George Bush și pe primul- 
ministru, promițând să coopereze din plin. Au găsit deja unul 
din lingourile de uraniu natural substituite celorlalte... 

Malko, Richard Spicer și directorul de la MI6 luau masa în 
sala de mese a Serviciului învecinată cu biroul lui Sir George 
Cornwell de la ultimul etaj al imobilului futurist, cu o priveliște 
mirifică asupra Tamisei. Se scurseseră douăzeci și patru de 
ore de la relatarea lui Aisha Mokhtar și comunicațiile între 
Islamabad și Londra fuseseră deosebit de intense. Prima 
reacție a pakistanezilor a fost neîncrederea. Dar procedaseră 
la verificări de urgenţă și, conștienți de acum de gravitatea 
situaţiei, se zbăteau ca niște nebuni... 

— E foarte bine! concluzionă Malko. Noi știm de acum că 
există o bombă nucleară în mâinile unui grup terorist, despre 
care guvernul pakistanez nu știe nimic, dar încotro se 
îndreaptă? Cred că această bombă a părăsit Pakistanul de 
multă vreme... În drum spre... unde? 

— Dăm drumul la alertă roșie în Statele Unite, zise Richard 
Spicer, dar asta nu va avea decât un efect limitat. Această 
bombă călătorește pe vapor sau pe șosea. Nu putem să 
scotocim toate vapoarele și nici toate camioanele din lume. In 
plus, după opinia specialiștilor, ea nu degajă nicio 
radioactivitate. Se poate lipi un detector Geiger de ea, că acul 
nu va tremura niciun pic... 

— Am vorbit mai devreme cu generalul Ahmed Bhatti, șeful 
ISI, anunţă Sir George Cornwell. Mi-a spus că ei controlează 
viaţa lui Sultan Hafiz Mahmud și că speră să găsească ceva 
rapid. O pistă care să ne permită să dăm de urma acestei 
bombe. 

— Flota a V-a a noastră din Oceanul Indian este în stare de 
alertă, întări șeful CIA. Vom inspecta toate navele suspecte. 
Dar, din păcate, această bombă nu e foarte voluminoasă... Nu 
putem să golim calele tuturor navelor. 

Aceasta părea o victorie ă la Pyrrhus. 


— 188 — 


* 
XX 


Aisha Mokhtar își reluase figura umană. Malko o dusese să 
ia masa la Dorchester, restaurantul ei favorit. De data asta, 
chiar și sala restaurantului era plină de polițiști. Pakistaneza 
reușise să prindă din nou gustul de Taittinger, ceea ce era 
semn bun. 

— Informaţia ta s-a dovedit exactă, o anunţă Malko. S-au 
găsit lingourile de uraniu natural și se știe că lipsesc șaizeci 
de kilograme de „combustibil”. Suficient, după spusele 
specialiștilor, pentru confecţionarea unei bombe de 10 
kilotone. 

— E mult? întrebă Aisha. 

— Suficient pentru a omori câteva zeci de mii de persoane, 
preciză sobru Malko. Și, pentru moment, nu știm unde se află 
această bombă. N-ai nicio idee care ar fi destinaţia ei? 

— Niciuna. Sultan nu mi-a vorbit niciodată despre asta. 
Sper că nu e Londra, adăugă ea cu un râs nervos... 

Se aplecă peste masă și zise brusc, pe un ton confidenţial: 

— Vreau să fac dragoste cu tine ca prima oară. Aseară am 
crezut că n-o să mai doresc niciodată vreun bărbat. Simt încă 
greutatea capului acestui bărbos oribil între coapsele mele. 
Dacă am lua o cameră aici? 

Avea dreptul chiar și la o cameră, după informaţia pe care 
le-o dăduse. Malko trecu discret pe la recepţie unde primi 
cheia unei camere. Abia ajunși în cameră - Dorchester știa să 
trăiască - că Aisha Mokhtar își regăsi ardoarea. Cât ai clipi, îl 
prinse pe Malko în gură până când aceasta îl estimă demn să 
o satisfacă. Apoi, ea se aplecă peste o masă din faţa unei 
oglinzi, cu picioarele desfăcute și fusta ridicată. Malko îi văzu 
pupilele dilatându-se când se înfundă direct în șalele ei, așa 
cum își dorea ea. Ea începu să juiseze înaintea lui, cu fața 
deformată de plăcere. 


* 
XX 


Un grup de agenţi ISI se năpustiseră pe Belucistan. Singurul 


~ 189- 


element exploatabil din viaţa lui Sultan Hafiz Mahmud, tot 
afazic, era strania călătorie pe care o efectuase recent în 
această provincie și pe durata căreia doi agenţi ISI fuseseră 
găsiți morţi în circumstanțe stranii... 

Nawar-ul Jamil Al Bughti, aflând că poliţia pakistaneză voia 
să-l interogheze, se refugiase în munţi. Fără să ezite, armata 
pakistaneză merse să-l scoată din ascunzătoare cu elicoptere 
de luptă. Intâlnirea de reconciliere a avut loc în fieful lui, 
lângă Quetta. El a recunoscut că a escortat un convoi de două 
vehicule, protejate de un oarecare număr de arabi, și descrise 
o încărcătură de doi metri lungime pe un metru înălțime, pe 
care o luase drept o încărcătură de droguri, lucru frecvent în 
această regiune. 

El furnizase totuși o informaţie prețioasă explicând moartea 
celor doi polițiști asasinați de Sultan Hafiz Mahmud. De acum, 
această ferocitate se explica. Și, informaţia și mai prețioasă, 
ISI aflase că misterioasa încărcătură fusese îmbarcată la 
Gwadar, pe o navă de douăzeci și cinci de metri despre care 
nu știa nimic. Işi amintea doar de folosirea unei macarale. 

După aceea, agenţi ISI periaseră foarte fin Gwadarul, 
încercând să găsească acea macara. Ceea ce nu era ușor, 
căci belucistanezii nu erau prea vorbareţi. 

La lIslamabad, generalul Bhatti era ţinut la curent cu 
căutările din oră în oră, el însuși îl suna nonstop de 
președintele Musharraf. Chiar dacă responsabilitatea directă a 
Pakistanului nu era de amploare mai mare, relaţiile cu Statele 
Unite aveau să se tensioneze... 

Unul din cele cinci telefoane ale generalului sună insistent. 
Comunicarea era de o calitatea proastă, provenind din 
Belucistan. A trebuit să închidă și să-l sune el pe 
corespondent, un maior ISI. Acesta ardea de nerăbdare. 

— General Sahib, anunţă el, cred că am găsit nava. 
Deocamdată se află între Dubai și Iran, dar l-am interogat pe 
un membru al echipajului care își amintește de această 
încărcătură. Și ei credeau că e vorba de droguri sau de arme. 

— De ce de arme? 

— Pentru că acea navă mergea la Mogadiscio, în Somalia. 


= 190 


Acolo armele se plătesc foarte scump. 


* 
x x 


Cu hărțile sub ochi, căpitanul Lankavi scruta oceanul prin 
binoclu. După calculele lui, trebuia în curând să vadă apărând 
dinspre vest síistership a lui Salinthip Naree. El urmărise cu 
atenție viteza prevăzură: unsprezece noduri și jumătate. Fără 
vânt, fără furtună. Al doilea vapor de mărfuri avea o rută mai 
scurtă de parcurs, deci mai puține riscuri de întârziere, în 
afară de o eventuală avarie, evident... 

Secundul lui, parcurgea și el orizontul, privind cerul. Erau 
puţine avioane de patrulă, dar era de ajuns unul, într-un 
moment prost. Era ora șase și mai erau încă două ore de 
lumină. 

— Cred că îl văd! anunţă secundul. 

Arătă spre un punct în depărtare spre vest, în apusul de 
soare. Căpitanului Lankavi îi trebui mult timp să-l repereze: 
era o navă care mergea în direcţia lor. Era încă prea departe 
pentru a o identifica cu certitudine... 

— Mașinile la putere maximă, ordonă el. 

Cei doi bărbaţi așteptau în liniște. Echipajul nu bănuia 
nimic. Trebuiră să aștepte mai mult de douăzeci de minute ca 
să poată să recunoască silueta s/stership-ului Anodad Naree. 
joncțiunea era făcută. Toate documentele erau gata. Nu mai 
rămânea decât munca de vopsire care urma să fie efectuată 
la căderea nopţii, cu ajutorul pasarelelor suspendate de-a 
lungul carcasei. 

— Pregătiţi-mi o șalupă! ordonă căpitanul Lankavi. 

Trebuia ca schimbul să dureze cât mai puţin timp posibil: 
era momentul cel mai riscant. Din fericire, cerul și marea erau 
pustii. 

— Opriţi mașinile! 

Cargoul mergea în direcţia lui, în timp ce se cobora șalupa 
echipată cu un motor puternic. Căpitanul Lankavi luă loc în ea 
cu un marinar la cârmă și se îndreptă spre celălalt cargou 
care oprise și el la o jumătate de milă. Marea era destul de 


= 191 


calmă, dar se mișca destul de mult. Când se apropie de 
celălalt vapor, căpitanul Lankavi se distră văzând numele 
navei lui la pupă. O scară atârna de-a lungul carcasei. Mai 
mulți oameni se aflau pe punte. 

Căpitanul Lankavi sări pe scară și ajunse pe punte unde se 
aruncă în brațele lui Yassin Abdul Rahman. Cei doi bărbaţi se 
îmbrăţișară mai multe secunde, apoi, fără niciun cuvânt, își 
schimbară sacoşele cu documente. Cinci oameni coborâseră 
deja scara pentru schimbul de nave, toți înarmaţi cu 
Kalașnikovuri. 

Avu loc o nouă îmbrăţișare, apoi căpitanul Lankavi cobori la 
rândul lui scara și șalupa se îndepărtă de falsa Sa/inthip 
Naree. Făcea semn cu mâna pentru ultima oară în direcţia 
oamenilor care se îngrămădiseră în spatele bastingajului. 
Gâtul îi era sugrumat de mândrie. Cargoul se pusese deja în 
mișcare. Pentru ultima oară văzu numele lui la pupă și pe 
flancul lui. Pentru încă puţin timp, cele două nave purtând 
același nume aveau să navigheze în Oceanul Indian... Dar se 
făcea noapte peste o oră. 

Atunci când ajunse din nou pe nava lui, căpitanul Lankavi 
privi pentru ultima oară celălalt vapor care nu mai era decât 
un punct ce se îndepărta spre nord. Apoi ajunse pe dunetă și 
îl anunţă pe secund: 

— Maşinile în avans. Cap 192 de grade. Viteza 
douăsprezece noduri. 

Reuni apoi echipa care se îmbarcase, arătându-le 
pasarelele care vor fi coborâte de-a lungul carcasei. Atunci 
când soarele va răsări, Sa/inthip Naree trebuia să fie Anodad 
Naree, în drum spre Gaddani ca să fie demolată. Falsa 
Salinthip Naree își continua drumul spre nord, în direcția Mării 
Roșii și a Canalului Suez, pentru ultima ei călătorie. 


Capitolul XVII 


— Mogadiscio! Acești alienaţi au plecat spre Mogadiscio! 
Richard Spicer părea extrem de tulburat de știre. Convocat 


pă 


la ambasada Statelor Unite, Malko l-a găsit cufundat pe șeful 
agenției într-un stadiu apropiat de isterie. Mesajul de la ISI 
sosise la MI6 către ora două și jumătate dimineaţa, trimis 
imediat la CIA și la toţi cei care puteau fi implicaţi. Nicăieri nu 
se făcea referire la o armă nucleară, ci doar de o încărcătură 
deosebit de suspectă, susceptibilă să pună în pericol un 
număr mare de persoane... 

Malko era și el uimit. De ani întregi, Somalia, împărțită între 
miliții rivale care făceau să troneze teroarea în ţară, nu exista 
propriu-zis ca stat. Nicio prezență occidentală de la 
lamentabila expediere americană din 1993. Nicio companie 
aeriană normală nu deservea ţara, doar echipa de aeroporturi 
improvizate și circuitele comerciale reduse la cea mai simplă 
expresie a lor fiind total „sălbatici”. Diferiţii șefi războinici 
care-și împărțeau ţara erau în marea lor majoritate islamiști 
radicali și toți urau Statele Unite. Exista un guvern legal, dar 
avea reședința la Nairobi, în Kenya. Singura dată când a vrut 
să se instaleze la Mogadiscio, au fost o sută de morți... De 
atunci, președintele Abdullahi Yussuf Ahmed, proamerican și 
antiislamist, se retrase în fieful lui din Puntland, la 
aproximativ două sute de kilometri la nord de Mogadiscio. 
Acesta devenise un oraș ca în Mad Max, la malul Mării Roșii. 
In mai multe reprize în trecut, americanii cu baza la Djibuti 
reperaseră multiple traficuri de arme legate de ceea ce mai 
rămăsese din Somalia. CIA considera ţara ca o bază din spate 
a Al-Qaidei, adăpostind un grup islamist radicalist, Al-lttihad 
Al-Islamiyya, foarte activ. 

— Această bombă nucleară cu siguranţă nu este destinată 
Somaliei, remarcă Malko. 

— Evident! întări Richard Spicer. Dar este un loc propice 
pentru a o ascunde. 

— Ciudat! De ce să o ascundă? De ce să n-o folosească 
imediat? Mai ales că se află deja pe o navă. 

Șeful agenţiei îi aruncă o privire ironică. 

— Acest gen de vapor pe care a fost încărcată nu merge 
frecvent la New York. După spusele pakistanezilor, este un 
vapor de mărfuri care face tramping regional. Un vapor de 


93 


vreo douăzeci de metri, care nu poate să meargă foarte 
departe. 

— Aţi luat deja măsuri? 

— Bineînțeles. Flota a V-a este în alertă. Mai multe nave au 
fost anunţate să întărească zona și vor inspecta sistematic tot 
ceea ce pleacă din Mogadiscio. Am alertat și baza noastră din 
Djibuti și ei vor intensifica supravegherea de pe coasta 
somaleză cu avioanele lor. 

— Ceea ce căutăm noi nu e ceva voluminos, obiectă Malko. 
Un simplu palet cu o încărcătură acoperită cu o prelată. Chiar 
și cele mai bune avioane nu vor ajuta prea mult. E tot? 

— Nu, Langley întărește toate contactele pe care le putem 
avea în zonă, prin intermediul altor servicii. Dar zeci de nave 
vin și pleacă din Somalia în fiecare săptămână și nu sunt 
supuse niciunui control, nicăieri. Nu există niciun registru 
portuar, nici administrație. 

— Filmaţi zona regulat? 

— Nu. Prin sondaj. 

— Nu sunt sateliți? 

— Nu mai sunt. Nu s-a întâmplat nimic important de mult 
timp. Au fost lăsaţi israelienii să trateze problema prin 
serviciile kenyene, care nu sunt strălucite. Suntem în rahat. 

Merse să ia o butelie de scotch din bar și, după ce-i oferi lui 
Malko care refuză, își puse un pahar plin de Defender. În mod 
vizibil avea nevoie. 

Malko privi frunzișul din Grosvenor Square. 

— Trebuie ca pakistanezii să pună mâna pe căpitanul care 
a transportat bomba, zise el. Să știm mai multe despre ea. 
Dacă nu, căutăm acul în carul cu fân. 

Richard Spicer suspină. 

— Du-te și explică asta celor de la Langley! Casa Albă îi 
hărțuiește! Ei vor să știe tot, imediat. Unul din consilierii 
președintelui chiar a sugerat să se închidă toate porturile 
americane până la noi ordine... 

— Frumoasă victorie pentru Al-Qaida! concluzionă Malko. 
Acest transfer a trebuit să lase urme. Singura noastră șansă 
este ca această bombă să se afle încă acolo. Primul lucru care 


194. 


ar trebui făcut ar fi poate acela de a merge la faţa locului. 

Richard Spicer îl privi, cu gura căscată. 

— Să mergem să vedem cum? 

— Cu trupe, preciză Malko. Aveţi o bază importantă la 
Djibuti și Flota a V-a în Oceanul Indian. M-ar mira, dacă 
această bombă mai e acolo, ca ea să fi fost transportată în 
interiorul ţării. E suficient să fie periată coasta, cu câteva sute 
de oameni și artilerie grea... 

Richard Spicer emise un rânjet dureros. 

— N-ai văzut Blackhawk down, filmul despre expediţia 
noastră în Somalia din 1993? De îndată ce am pronunțat 
numele Mogadiscio la Pentagon, generalii s-au pus la adăpost. 
Acolo, bebelușii se nasc cu un Kalașnikov în dinţi. Toată 
lumea e înarmată. Au mitraliere grele, artilerie ușoară, 
rachete sol-aer. La vederea primului elicopter, populaţia se 
ridică precum un singur om. Acolo nu trebuie o mână de 
oameni, ci o operaţiune care să angajeze un adevărat corp 
expediționar. Și de unde să-l iei? Toată lumea este în Irak sau 
în Afghanistan. Nici măcar nu putem să reunim suficienţi 
soldaţi pentru pacificarea regiunii Kandahar. 

Malko, caustic, lăsa să-i cadă: 

— Trebuie să știți ce vreţi! Ce risc potenţial merită 
eforturile! Ori voi nu credeţi că merită... 

— O, ba da, credem! zise cu amărăciune Richard Spicer. Și 
pakistanezii cred acum. Și ei sunt morți de frică. Căci în caz 
că e adevărat, ei vor cădea drept tapi ispășitori... 

— Atunci, ce vreţi să faceţi? De acum, aveţi două 
certitudini: bomba există și ea a părăsit Pakistanul cu 
destinația Mogadiscio. Apropo, știți când? 

Richard Spicer se întoarse la birou și deschise un dosar. 

— După pakistanezi, la sfârșitul lui aprilie. Cea mai bună 
perioadă pentru traversarea Oceanului Indian, între sfârșitul 
musonului de iarnă și începutul celui de vară. Este momentul 
în care marea e puţin mai calmă. 

— Suntem în iunie, remarcă Malko. Traversarea între 
Belucistan și Somalia cât durează? 

— Sunt exact două mii douăzeci și două de mile între 


= 195 


Gwadar și Mogadiscio, preciză americanul. Acest gen de 
vapor merge între șapte și opt noduri în medie, ceea ce 
reprezintă o traversare cuprinsă între douăzeci și cinci și 
douăzeci și opt de zile pe mare. 

— Deci, concluzionă Malko, această bombă nucleară a 
ajuns acolo în ultima săptămână a lunii mai. După părerea 
mea, a trebuit să fie transbordată imediat pe o altă navă, mai 
mare și mai rapidă. Căci, pe șosea, nu văd unde ar fi putut 
merge. În Kenya? În Etiopia? E puţin probabil. Din contră, 
graţie absenței totale a controlului portuar la Mogadiscio, a 
putut să fie încărcată pe o navă care o aștepta pentru 
destinaţia finala. 

— Sunt de acord cu tine, confirmă Richard Spicer. De 
îndată ce am primit această informaţie, ea a fost transmisă 
tuturor porturilor americane și britanice, pentru ca aceștia să 
fie în mod deosebit vigilenţi cu toate navele având 
menţionată pe cartea lor de bord o escală sau o ancorare la 
Mogadiscio. Numai că această zonă are limite. 

— De ce? întrebă Malko. 

— ltinerarul unei nave poate fi controlat în două moduri, 
explică șeful CIA. Mai întâi prin examinarea cărţii de bord, 
care trebuie să menţioneze toate escalele sau ancorările. Și 
apoi prin declaraţiile tuturor căpitâniilor de porturi unde s-a 
oprit... In cazul Mogadiscio, nu există căpitânie. Dacă un 
căpitan al unei nave se hotărăşte să nu noteze pe cartea de 
bord că a făcut escală la Mogadiscio, e foarte greu de aflat. 
Ori, presupun că un căpitan al unei nave ce transportă o 
bombă atomică nu se va lăuda cu trecerea ei prin Mogadiscio 
când va ajunge într-un port britanic sau american. 

Atinsese o problemă de bun-simt. 

— Trebuie neapărat identificată nava pe care se află 
această bombă nucleară, concluzionă Malko. Mai există o 
șansă ca ea să se afle încă pe mare. 

— Pentru asta, aprobă Richard Spicer, nu sunt decât două 
mijloace: să-l găsim pe căpitanul vaporului care a livrat 
bomba, sau să mergem la Mogadiscio. Pakistanezii caută 
vaporul, dar ei se plimbă între Iran, Oman și Golful Persic. Noi 


196. 


nu putem nici măcar să-i ajutăm, căci nu are nici nume, nici 
număr de înmatriculare. Chiar dacă are baza la Gwadar, 
poate să nu se întoarcă acolo mai multe luni. Asta înseamnă 
că trebuie mers acolo, concluzionă timid americanul. 

Malko îi expedie un surâs ironic. 

— O să aveți cu siguranţă mulţi voluntari... La Mogadiscio 
nu e nici măcar ambasadă americană, deci nicio protecţie 
diplomatică și americanii nu sunt tocmai bine văzuți... 

— Eu nu vorbesc de un american, remarcă șeful agenţiei, 
cu privirea pierdută. 

Malko se făcu că nu înţelege și se ridică. 

— Mulţumesc că m-ai ţinut la curent. Pentru moment, cred 
că nu mai e mare lucru de făcut la Londra. Atâta timp cât nu 
știm unde se află această bombă nucleară, vorbim vorbe 
goale. 

— Și Aisha Mokhtar? Poate că are informaţii suplimentare. 

— M-ar mira, zise Malko. A spus tot ce știa și nu se afla în 
Pakistan atunci când nava a părăsit Gwadarul. Dar o să o 
întreb totuși. 

După douăzeci de minute, debarca pe Belgrave Mews 
North, transformat în câmp de retragere. Aisha Mokhtar era 
tot palidă, dar privirea ei prinsese puţină viață. 

— Sunt noutăţi? întrebă ea. 

— Da, zise Malko. Bomba a fost expediată la Mogadiscio. 

— Atunci, e adevărat? Sultan nu glumea? 

— Nu, replică Malko. Acum se află o bombă în circulaţie, în 
drum spre obiectivul ei, despre care nu știm nimic. Incearcă 
să-ţi amintești. Sultan Hafiz Mahmud n-a menţionat niciodată 
un obiectiv particular? Un mijloc de transport, un nume? 

Aisha Mokhtar dădu din cap. 

— Nu. N-am avut decât o singură conversaţie adevărată 
despre acest subiect. Băuse mult whisky și era incredibil de 
mândru că reușise să sustragă uraniul îmbogăţit fără să-și 
dea cineva seama. Dumnezeule, ce vom face? 

— Ne vom ruga! zise Malko. 


= 197 


x x 


Salinthip  Naree, devenită Anodad Naree, mergea cu 
unsprezece noduri spre est, în direcţia coastei pakistaneze. 
Din cauza musonului de vară, marea era destul de agitată ca 
să-i forțeze să reducă viteza. Din vechea ei identitate nu mai 
rămăsese nimic. In șase zile, ceața îmbătrânise vopseaua 
noilor inscripţii și, cu cartea de bord a s;stership, Anodad 
Naree, putea să facă faţă oricărei inspecții pe mare. 

Panourile de la cală erau deschise și, zi și noapte „marinarii 
urcau sacii de orez ca să poată goli cala de cele optsprezece 
mii de tone. Cu paleţi de două sute de saci, orezul era urcat și 
aruncat imediat în mare. Operaţiunea era pe trei sferturi 
terminată. Echipajul, obișnuit să se supună, nu pusese nicio 
întrebare. Căpitanul Lankavi le spusese că orezul se 
deteriorase și că nava se întorcea în Pakistan ca să fie 
dezmembrată. Cum le promisese o sumă substanţială pentru 
acea descărcare neobișnuită în plină mare, nimeni n-a 
protestat. De altfel, erau oameni săraci, ameţiţi de oboseală 
și complet indiferenți la lumea exterioară. Cargoul nu era mai 
departe de opt sute de mile de coasta Belucistanului. Incă 
două zile și cala va fi goală, ceea ce era mai normal pentru o 
navă ce mergea la dezasamblare. Fusese construită în 1982, 
ceea ce făcea dezmembrarea complet plauzibilă. Cursa de 
fier vechi fusese pregătită graţie cererii de pe piața chineză 
și, oricum, armatorii ei preferau să cumpere nave noi. In plus, 
cartea ei de bord arăta că a parcurs destule mile de la 
recumpărarea ei de către armatorul maltez de la Precious 
Shipping Ltd. 

Căpitanul Lankavi urcă pe punte ca să supravegheze 
sfârșitul descărcării. Cei cinci arabi îmbarcaţi în plină mare 
erau împrăștiați în diferite colțuri ale punţii, bolnavi în marea 
lor majoritate. Din fericire, echipajul nu i-a văzut înarmați. 
Kalașnikovurile lor erau ascunse într-una din cale... Căpitanul 
Lankavi, instalat în dunetă, luă binoclul și i se mări pulsul. 
Silueta unei nave apărea la orizont, la vreo douăzeci de mile 
nautice. 

Părea că vine în direcţia lor. 


198 


Căpitanul nu-și luase încă binoclul de la ochi și radioul porni 
și anunță: 

— Capitain, am pe canalul 16 un distrugător american, USS 
Galveston, aparţinând flotei a V-a. 

— Fă-mi legătura aici, zise imediat căpitanul Lankavi. 

Ridică receptorul de la radio și se prezentă. Imediat, o voce 
americană îi ceru să schimbe frecvenţa ca să nu încarce 
canalul 16 și își începu interogatoriul. 

— De unde veniţi? 

— Massaoua, din Erythree. 

Anodad Naree făcuse efectiv escală la Massaoua, înainte de 
EI-Ma'an. 

— Unde mergeţi? 

— La Gaddani, în Belucistan, pentru a fi dezmembrată. 

— Aveţi încărcătură? 

— Nu. Ne-au rămas câteva tone de orez stricat. 

— Bine. Rămâneţi pe recepţie. 

Trecură câteva minute de liniște, apoi ofițerul de cart de pe 
Galveston reveni pe linie și anunţă: 

— Opriţi mașinile. Vom face o inspecţie. 

— Roger, oprim mașinile, zise căpitanul Lankavi. 

De îndată ce comunicarea fu întreruptă, cobori pe punte și 
îi ordonă caporalului de marină însărcinat cu descărcarea 
sacilor cu orez să-și întrerupă munca și să închidă panourile 
calei. Aceasta era deja pe trei sferturi goală. 

Apoi merse și îi anunţă pe arabii instalaţi pe punte să se 
întoarcă în interiorul navei. Din fericire, inspecţiile se 
interesau rareori de compoziţia echipajului. 

Urcat din nou pe dunetă, își luă binoclul și privi 
distrugătorul american care se apropia. Cartea lui de bord - 
cea a navei Anodad Naree - era perfect în regulă. Doar escala 
la Mogadiscio nu era menţionată... Liniștit în aparenţă, dar 
rugându-se la Allah, privea distrugătorul Flotei a V-a US 
apropiindu-se, apoi oprind la o milă în faţa navei lui, 
deplasându-se lent în bătaia vântului. Prin binoclu, distinse 
clar șalupa pusă la apă prin spate, pe care se îmbarcau 
marinari în ţinută de luptă. Oricum, armele de pe distrugător 


~ 199 


erau aţintite asupra navei Anodad Naree... 


* 
x x 


— Aisha Mokhtar nu ştie nimic mai mult, anunță Malko, din 
nou la o întrevedere cu șeful agenției CIA. Și tu, ai noutăți? 
Pakistanezii l-au găsit pe căpitanul navei? 

— Nu, răspunse sobru Richard Spicer. Și nici din partea 
Djibuti nu e mai bine: avioanele noastre n-au văzut nimic. Sau 
cel puţin nicio navă mare n-a ancorat în fața plajei El-Ma'an, 
doar nave locale dintre care niciuna nu poate să ajungă 
departe. 

— Deci sunt trei șanse mari ca bomba nucleară să fie deja 
exfiltrată, deduse Malko. Nu e o veste bună. Ar trebui, cel 
puțin, să pregătiţi o operaţiune „lovitură de pumn” cu 
Marinarii de la Flota a V-a pentru a încerca să obțineți 
informaţii de la fața locului. 

Richard Spicer suspină descurajat. 

— Informaţii despre cine? Nu sunt decât inamici acolo. Și 
noi n-avem trupe disponibile. 

Malko dădu din cap, copleșit. 

— După, va fi prea târziu. 

— După ce? 

— După bum! replică Malko, exasperat. Aveţi șansa să 
aveţi cea mai mare armată din lume și pentru moment 
sunteţi neputincioşi. Ori, pista pe care o avem, este 
Mogadiscio. 

— Fac presiuni asupra pakistanezilor, zise Richard Spicer, 
evaziv. Dacă ei nu sunt interesaţi să găsească acea navă, 
este pentru că sunt complici... 

— Doar nu veţi vitrifica Islamabadul! remarcă Malko. Sau 
veţi avea adevărate probleme. Ce vrei să fac acum? 

— Rămâi la Londra. Pot să am încă nevoie de tine... 

Malko nu era atât de sigur... Aisha Mokhtar spusese tot ce 
știa. 


= 200: 


x x 


Cu motoarele oprite, Anodad Naree era puternic balansată 
de valuri. Pe punte, lângă scară, căpitanul Lankavi privea 
apropierea șalupei ce arbora stindardul înstelat, în care se 
aflau o duzină de marinari de pe distrugătorul US. Scara era 
coborâtă și doar membrii echipajului folosiți la manevre 
rămăseseră pe punte. Unul dintre ei prinse capătul unei 
frânghii lansat de un marinar american și o prinse de navă. 
Doi ofițeri US urcară imediat la bord, însoțiți de patru marinari 
înarmați, care ocupară loc pe punte. Ofiţerul de pe Galveston 
îl salută pe căpitanul Lankavi și îi anunţă intenţia lui de a-i 
inspecta nava și documentele de bord, în cadrul luptei 
antiteroriste. 

In timp ce secundul lui deschidea panourile de la cală 
ofițerul american și căpitanul Lankavi urcară mai întâi 
pasarela de navigare unde căpitanul malaiezian îi arătă 
cartea de bord. Ofiţerul american examină îndelung, 
„jurnalul” care trasa toată viaţa navei, cu diferitele ei escale. 
Negăsind nimic anormal, îl întrebă într-un final: 

— Destinația voastră e Gaddani? 

— Absolut, confirmă căpitanul Lankavi. Armatorul nostru a 
decis să dezasambleze nava într-unul din șantierele lui. 

— Şi ce se va întâmpla cu echipajul? 

— Plecăm înapoi la Karachi. O altă navă trebuie să vină să 
ne ia, dar unii marinari vor găsi cu siguranţă de lucru acolo... 
Vreti să le controlaţi pașapoartele? 

— Nu, mulțumesc, zise ofițerul. 

Primise ordin să controleze îndeosebi navele care se 
îndreptau spre nord de Oceanul Indian, nu cele care coborau 
spre sud. Secundul lui reapăru, terminând inspecția navei, și îl 
anunţă pe superiorul lui: 

— Calele sunt aproape goale, Sir. Probabil că mai e o mie 
de tone de orez în saci de câte cincizeci de kilograme. 

Ofițerul se întoarse spre căpitanul Lankavi. 

— De ce aveţi încărcătură de orez dacă mergeţi la 
Gaddani? 

Căpitanul malaiez își pregătise demult un răspuns. 


= 201- 


— Unul dintre clienţii noștri armatori din Massaoua n-a 
acceptat toată livrarea. Armatorul nostru ne-a cerut să 
încercăm să o vindem în Pakistan, înainte să dezmembrăm 
nava. Sunt doar o mie de tone. Le vom rezolva. 

— Și dumneavoastră, ce veţi face? 

— Trebuie să plec în Malta, să iau o nouă navă. Dar voi face 
probabil un ocol ca să-mi văd familia în Kuala-Lampur. 

— OK. Noroc! concluzionă șeful echipei de inspecţie de pe 
Galveston strângându-i mâna. 

După zece minute, șalupa pleca spre distrugătorul US și 
căpitanul Lankavi punea în mișcare motoarele navei Anodad 
Naree. Cum navele americane schimbau între ele informații, 
aveau șansa să nu mai fie controlaţi până la sosirea lor în 
Belucistan. Și mai ales că americanii înregistraseră o 
încărcătură de o mie de tone de orez, nu-i va mai controla 
nimeni. Cu orezul ce vor face? Il vor revinde acolo pentru 
pretul șantierului naval din Gaddani. 

De îndată ce Anodad Naree își reluă traseul, cobori în 
cabina lui și trimise un e-mail armatorului, relatând 
inspectarea și precizând că își continua ruta spre Belucistan. 
Știa că acest mesaj ajungea pe căi ocolite la cei care trebuiau 
să pândească, din străfundul munţilor, urmărirea operaţiunii 
„Aurora Neagră”. 

Adevăraţii ei comanditari. 


* 
x x 


În această vale pierdută din Kwaja Anran Range, între 
Quetta și frontiera afgană, nu se zărea niciodată nici țipenie 
de om. Totuși, pe vârful fiecărui pisc, era un pândar, plătit de 
diferite laboratoare de transformare a heroinei. Ei foloseau un 
cod vizual, pe bază de fumigene, pentru a avertiza un pericol, 
culoarea schimbându-se în funcție de natura acestuia: verde 
pentru armata pakistaneză, roşu pentru americani, albastru 
pentru intruși neidentificați. Dată fiind dificultatea terenului, 
le oferea suficient timp oamenilor respectivi să se pună la 
adăpost. Bineînţeles că din când în când unul din elicopterele 


= 202- 


americane treceau puţin mai la sud, la Spin Bolak, făcând o 
incursiune rapidă, zburând razant deasupra munţilor. Dar nu 
întârziau niciodată. Triburile care vegheau în acest paradis 
auster și fierbinte posedau niște vechi douchkas recuperate 
de la „Chouravi” (sovietici) în timpul războiului de eliberare a 
Afghanistanului și știau să se folosească de ele. Ultimul 
elicopter venit să survoleze zona, plecase lăsând în urmă un 
smoc de fum negru, urmare a unei rafale de douchka, fără să 
exercite cele mai mici represalii. 

De altfel, toate indicatoarele cu baza la Spin Bolak anunțau 
întotdeauna dinainte, în cazul unei operaţiuni de anvergură. 

In realitate, americanii mergeau domol, nevrând să-și 
risipească materialele lor preţioase și oamenii, care erau și 
mai rari. Toată lumea știa că Ossama Bin Laden se ascundea 
în această regiune, dar statul major US nu declanșase 
niciodată până acum o operaţiune de proporţii pentru a-l 
captura. Avea alte priorități. 

In plus, era teritoriu pakistanez, fief de triburi. O zonă 
deosebit de sensibilă. 

Un grup de bărbaţi se reunise în curtea unei madrasa 
construită cu pietre din zonă, plată ca o piuneză, ceea ce o 
făcea practic invizibilă de pe cer. Trebuiau mai multe ore de 
traseu plecând de la drumul mare care șerpuia printre munti, 
de la Spin Bolak la Wassar Kahn, mult mai la nord, pentru a o 
descoperi, aruncată printre câteva cocioabe de aceeași 
culoare. Aici se trăia întotdeauna în acest fel, graţie macului. 
Negustorii treceau după fiecare recoltă și primeau suficienţi 
bani care să le ajungă până la recolta următoare. 

Nu se vedeau niciodată străini, numai caravane ce 
traversau valea din când în când, transportând mărfuri 
dubioase, și întotdeauna însoţiţi de luptători ai triburilor 
locale. 

Doi bărbaţi, îmbrăcați în ţinute afgane, erau aplecați 
deasupra unei hărți pusă pe un covor de rugăciune ce se afla 
pe jos, protejat de priviri printr-un cort întins deasupra lor. Un 
platou din aramă cu biscuiţi, curmale, carne de miel și un 
ceainic mare și învechit se învecina cu armele acestora. Cel 


203 


care examina harta era omul cel mai bogat din lume: Ossama 
Bin Laden. Vecinul lui, Ayman Al-Zawahiri, egipteanul, 
directorul operaţional al Al-Qaida, bărbatul care condusese 
atacurile din 11 septembrie 2001. Medic, el se și îngrijea de 
sănătatea lui Ossama Bin Laden. Puțin mai departe, oamenii 
din garda lor apropiată se rugau sau vegheau, cu 
Kalașnikovurile pe genunchi. 

Alţi combatanți se aflau afară din madrasa și alte trei 
cercuri concentrice de războinici prelungeau ansamblul 
dispozitivului. Caii și catării încărcaţi cu echipament se aflau 
într-o clădire acoperită, puţin mai departe de ei. 

Ossama Bin Laden radia de fericire. După săptămâni de 
neliniște, primise în sfârșit mesajul pe care îl aștepta, graţie 
unui curier sigur care parcursese o sută de kilometri călare 
pentru a i-l încredința personal. 

Un mesaj care îl informa că operaţiunea „Aurora Neagră” 
intrase în faza terminală, după ce depășise toate obstacolele 
unei operaţiuni complexe și cvasiimposibil de terminat cu 
bine... 

De acum, era o chestiune de zile și Ossama Bin Laden, care 
urmărise tot timpul lucrurile de foarte aproape, voia să 
vizualizeze rezultatul a ceea ce urma să facă 11 septembrie 
2001 să pară ca o repetiţie stângace. 

— Explică-mi, îi ceru el cu un aer pofticios lui Ayman Al- 
Zawahiri. 

Acesta din urmă puse degetul arătător pe un punct din 
centrul mai multor cercuri concentrice desenate pe o hârtie 
de calc. 

— lată portul Haifa, anunţă el. Acesta se află într-un golf 
mic suficient de adânc, de aproximativ cinci kilometri. Sperăm 
că nava va putea acosta la cheiul de descărcare situat în 
sudul golfului. Dar chiar dacă, dintr-un motiv oarecare, ea ar 
fi oprită înainte, căpitanul a prevăzut să lanseze mașinile la 
putere maximă pentru a se apropia cât mai mult posibil de 
mal. 

— Cine va declanșa explozia? întrebă Bin Laden. 

— Fratele Yassin Abdul Rahman. Cu ajutorul unui telefon 


— 204 — 


mobil. Dar, o miime de secundă mai târziu, el va însoți 
Paradisul lui Allah Atotputernicul. 

Ossama Bin Laden nu exprimă nicio umbră de tristețe. Din 
contră. 

— Îi voi fi recunoscător toată viaţa că a ales acest sfârșit 
glorios de martir, zise el. Spune-mi acum ce se va întâmpla 
după. 

— Pe o rază de o mie de metri, explică Al-Zawahiri, suflul 
exploziei va distruge oamenii din port, gara, imobilele din 
oraș. Hainele oamenilor se vor aprinde spontan din cauza 
căldurii. În mod normal, nicio fiinţă vie nu poate supravieţui. 
Evident, către mare vor fi puţine victime dar tot centrul 
orașului va fi spulberat. Apoi, acest val de foc va mătura 
colinele stâncoase care încercuiesc Haifa. Până la o mie două 
sute de metri, totul va fi pustiit de foc. Doze enorme de 
radiaţii vor condamna la moarte sigură pe toţi cei care vor fi 
expuși, într-un termen foarte scurt. 

Ossama Bin Laden îi sorbea cuvintele, cu ochii fixaţi pe 
harta la scară mare a orașului Haifa și a suburbiilor lui. Hârtia 
de calc avea cercuri concentrice ce permiteau să se vadă 
planul fix sub ea. 

— Și apoi? insistă Ossama Bin Laden. 

— Pe o rază de o mie cinci sute de metri, continuă Ayman 
Al-Zawahiri, doza de radiaţii va fi mortală pentru jumătate din 
oamenii expuși. Vor muri în termen de o lună. Și acolo, 
căldura va declanșa numeroase incendii, care vor cauza alte 
pierderi... Apoi, între o mie cinci sute și trei mii de metri, 
căldura va fi mai scăzută, dar pericolul va veni din particulele 
radioactive aduse de vânt. În cazul orașului Haifa, vântul bate 
din vest, deci dinspre mare. Norul radioactiv va fi deci atras 
dincolo de primul cerc de coline și va mătura toată zona unde 
se află concentrată industria petrochimică a evreilor. Chiar 
dacă distrugerile materiale nu sunt spectaculoase, uzinele vor 
fi inaccesibile pentru luni bune. Evreii vor fi îngenunchiaţi. 

Aplecat în față, Ossama Bin Laden părea că își imaginează 
ceea ce urma să se petreacă. Fermecat, cu mâinile 
încrucișate în poală, părea că simte căldura incendiilor. 


= 205 


— Câţi evrei vor pieri? întrebă el. 

— E imposibil de spus, răspunse egipteanul. Poate o sută 
de mii, poate două sute de mii. Poate mai mulţi. Depinde de 
vânt și de elemente pe care nu le controlăm noi. 

— Când trebuie să ajungă nava? întrebă șeful Al-Qaida, 
trezindu-se din visare. 

— Peste cinci zile. 

Șeicul dădu din cap, apoi zise cu voce gravă: 

— Frate, nu trebuie să încetăm să ne rugăm la Allah pe 
timpul acestor cinci zile, pentru ca Protecţia Lui să nu 
abandoneze martirii. Dar, în seara asta, să ne rugăm ca 
fratele Sultan Hafiz Mahmud, fără de care nimic nu s-ar fi 
îndeplinit, să se însănătoșească. Ca Allah Atotputernicul și 
Milostivul să-i împrăștie ceţurile din creier. 

Imitați de gărzile de corp, cei doi bărbaţi se prosternară 
îndelung, cu faţa la nord-vest unde se afla Mecca. Ossama Bin 
Laden ar fi preferat să declanșeze explozia bombei în portul 
din New York, dar Ayman Al-Zawahiri alesese Haifa, pentru a-i 
pedepsi pe evrei de aroganţa lor și pentru că s-a ivit 
oportunitatea, graţie livrărilor de orez semnalate de celula lor 
thailandeză. 

Cerul se întuneca. Ossama Bin Laden bău puţin ceai, ronţăi 
câteva curmale și plecă să se odihnească în madrasa. El nu 
mai trăia decât pentru ziua binecuvântată în care va arăta 
lumii că spada lui Allah era mai puternică decât niciodată. 


Capitolul XVIII 


Mohamad Khushal dormita în spatele navei lui, ametit de 
excelentul hașiș iranian pe care îl primise cadou, lăsându-l pe 
secundul lui să ţină cârma în direcţia portului Gwadar, atunci 
când unul din marinarii lui începu să gesticuleze, arătând un 
punct spre babord. Se lăsa noaptea, dar belucistanezul 
recunoscu silueta gri a unei nave de patrulare a marinei 
pakistaneze, care se îndrepta cu viteză în direcţia lor. 

Se trezi instantaneu. Ce voia această navă de război, la mai 


= 200 


mult de cincizeci de mile de coastă? Răspunsul era evident. 
Extorcarea. Vor pretinde că nava lui nu era conformă cu 
normele sau că se livrase la un trafic oarecare, ca să-i 
ciupească de câteva mii de rupii. Cobori în cabină și se grăbi 
să ascundă sub o scândură din lemn cea mai mare parte a 
banilor de la bord. In ceea ce privea încărcătura, era liniștit: 
cala era goală, în afara câtorva ulcioare cu miere. Atunci când 
urcă pe punte, nava de patrulare era foarte aproape și aţintea 
asupra lor un proiector, pregătindu-se să oprească. Vocea 
puternică a unui portavoce strigă să oprească complet și nava 
de patrulare se mai apropie puţin pentru ca, într-un final, să 
oprească la tribord în timp ce marinarii lansau frânghii ca să 
amareze cele două nave una de alta. De îndată ce navele fură 
cuplate, un ofițer pakistanez sări pe puntea navei și veni 
drept la Mohamad Khushal. 

— Tu ești căpitanul? 

— Da. 

— Te numești Mohamad Khushal? 

— Da, confirmă, surprins și neliniștit, căpitanul navei. 

— Vino cu noi, ordonă pe un ton fără drept de replică 
ofițerul pakistanez. 

Insoţind ordinul cu o împingere către o scară de frânghie 
aruncată de nava de patrulare. Bruscat și îngrozit, bătrânul 
marinar ateriză pe puntea navei de patrulare și i se puseră 
imediat cătușele. 

— Dar ce vreţi? protestă el. 

Singurul răspuns fu o lovitură ușoară. Lăsat pe punte, se 
hotări să aștepte să vadă ce urmează. Fără să înțeleagă. 
Deja, nava de patrulare plecase în direcţia coastei, fără să fi 
scotocit măcar nava. Năucit, Mohamad Khushal auzi brusc 
zgomotul caracteristic al unui elicopter și imediat luminile de 
poziţie ale aparatului imobilizându-se deasupra navei de 
patrulare care încetini. Cu coada ochiului, Mohamad Khushal 
văzu coborând din cer un obiect straniu. O nacelă de plasă 
suspendată de un cablu. Abia atinse puntea că marinarii se 
năpustiră asupra lui și îl băgară în plasă, ca pe un animal. 
Coarda se întinse imediat și îl ridică în aer. 


= 207- 


Elicopterul, fără să ridice de tot cablul, se îndreptă către 
coastă ale cărei lumini se zăreau. Mort de frică, Mohamad, 
care era un bun musulman, începu să se roage. 

Ce însemnau toate astea? 

Călătoria fu foarte scurtă. Vreo douăzeci de minute. 
Recunoscu atunci portul Gwadar. Era pentru prima oară când 
își vedea orașul de sus. Elicopterul continuă să zboare spre 
nord și ateriză în curtea unei cazărmi ale armatei 
pakistaneze, în mijlocul unui grup de civili și de militari care îl 
scoaseră din plasă, punându-l pe picioare și trăgându-l brutal 
într-una din clădiri. 

Se trezi într-o încăpere goală cu un scaun în mijloc, de care 
îl legară cu cătușe. Un civil se plantă în faţa lui și lansă: 

— Te numești Mohamad Khushal? 

— Da. 

Celălalt îi dădu violent două palme, ca și cum numele lui 
era o blasfemie. 

— Ești căpitanul unei nave de aici? 

— Da. 

O nouă pereche de palme. Era în mâinile celor de la ISI. 
Bărbatul care îl lovea își trase un scaun și se plasă în faţa lui. 

— Mohamad, zise el, într-o zi din luna aprilie, ai îmbarcat o 
încărcătură cu ajutorul unei macarale și a câtorva oameni 
care veneau din munte, escortaţi de oamenii Nawarului Jamil 
Al Bughti. Vreau să știu totul despre acești oameni, despre 
marfa pe care ai încărcat-o și, mai ales, unde ai descărcat-o. 
Dacă spui o singură minciună, îţi smulg testiculele cu cleștele. 

Ca să-i arate că era serios, lucru de care Mohamad Khushal 
nu se îndoia, îl plesni de patru ori de data asta. 

Adevăratul dialog putea să înceapă. 


x 
x x 
Aisha Mokhtar comandase o înghețată cu vanilie și fructe 
roșii, desertul preferat al reginei Elizabeth a Il-a, în atmosfera 
cam tristă a restaurantului din hotelul Connaught, de pe Bond 
Street, atunci când telefonul mobil al lui Malko sună. Vocea 


= 208- 


care se auzea din aparat era atât de puternică încât el trebui 
să îndepărteze aparatul de ureche. Ospătarul îi aruncă o 
privire mustrătoare. In acest templu al străvechii Anglii, 
telefonul mobil nu prea era tolerat. 

— S-a rezolvat! Au găsit nava care a plecat la Mogadiscio! 
trâmbiţă Richard Spicer. Te așteptăm la „6” la ora 14,30. 

Avea timp doar cât să ia o felie din extraordinarul rosbeef 
făcut pe gustul clienţilor, într-o bucătărie absolut perfectă. 
Aisha Mokhtar îi aruncă o privire curioasă. 

— Ce se întâmplă? 

— Tocmai am făcut un pas important, poate decisiv! 
Pakistanezii l-au găsit pe căpitanul navei care a transportat 
această armă nucleară de la Gwadar la Mogadiscio. Să 
sperăm că ne va conduce la vreun rezultat. 

Aisha nu răspunse. Ea, care se pregătea să încerce una din 
camerele de la Connaught, era de-a dreptul dezamăgită. 
Perspectiva unei bombe nucleare în libertate nu părea să o 
atingă, ceea ce nu era cazul tuturor. Discrete, Statele Unite și 
Marea Britanie și-au pus toate serviciile de ascultare în alertă 
roșie, au multiplicat controalele maritime, căutând cel mai 
mic indiciu pentru a da de urma bombei, care părea că se 
volatilizase de la plecarea ei din Gwadar. Toate serviciile 
prietene fuseseră sensibilizate și ele și CIA le comunicase 
elementele de care dispunea, adică nu mare lucru. 
Bineînţeles că secretul absolut înconjura afacerea: era inutil 
să se declanșeze o panică mondială. 

Malko ceru nota de plată, îi sărută mâna lui Aisha Mokhtar 
și o lăsă cu îngheţata ei regească. După douăzeci de minute, 
un tânăr englez de la MI6, îmbrăcat ca o gravură de modă, îl 
introducea în biroul lui Sir George Cornwell. Malko zări 
imediat harta fixată de perete: coasta somaleză, de la Djibuti 
la Mombasa, încadrată de fotografii prinse de avioanele din 
regiunea Mogadiscio. 

Amabil, șeful de la MI6 se ridică și veni să-l întâmpine. O 
duzină de persoane erau strânse în jurul mesei de conferinţă 
Queen Ann, proaspăt lustruită. In afară de Richard Spicer, toţi 
erau britanici de la MI6. Sir George Cornwell îi prezentă și 


2.209 


Malko reţinu numele lui Ellis Mac Graw, șeful agenţiei din 
Nairobi, și al unui oarecare Gregor Straw, responsabil cu 
operaţiuni clandestine. Era acolo și un consilier naval de la 
MI6, printre cei cărora nu le reţinuse numele. 

Ambianţa era vizibil tensionată... 

— Aveţi vești bune? întrebă Malko luând loc lângă Richard 
Spicer. 

— Avem noutăţi, îl temperă britanicul. ISI l-a găsit pe 
căpitanul navei care a transportat bomba și l-a făcut să 
vorbească. Cred că a spus tot ce știa. Ne-a făcut o schiță: 
putea să fie orice! Un obiect cam de doi metri lungime pe 
nouăzeci de centimetri înălţime, ascuns sub o prelată de 
plastic negru, fixată pe un palet. După macaragiul care a 
depus-o la bord, ansamblul cântărea în jur de șase sute de 
kilograme. 

— Și de unde venea? 

— Nu știa, dar convoiul era protejat de un șef tribal, găsit și 
el de către cei de la ISI, care au pus mâna pe el într-un colț 
pierdut la vest de Quetta. Pakistanezii au fost acolo cu 
detectoare Geiger și n-au găsit nimic. Locuitorii din acel cătun 
își aminteau că oameni - pakistanezi - au fost acolo să 
lucreze într-un hangar, dar nimic mai mult. Nu ne îndoim de 
spusele lor. Pe scurt, avem data exactă a îmbarcării pe navă: 
26 aprilie. 

— Cu cine? 

— Cu pakistanezi și cu arabi, dintre care unul corespundea 
cu semnalmentele unui membru din anturajul lui Bin Laden, 
Yassin Abdul Rahman. După spusele căpitanului navei, acești 
oameni erau foarte pioși și nu erau obișnuiți cu marea. Au fost 
bolnavi pe parcursul întregii călătorii. Ei nu vorbeau cu 
echipajul, mulțţumindu-se să se roage, să doarmă și să 
mănânce. Le-a luat aproape trei săptămâni să ajungă în 
Somalia! Acea navă merge cu cel mult nouă noduri. Inainte să 
atingă coasta, marele arab care purta tot timpul o djellaba 
albă a comunicat pe mobil cu cineva de la țărm. Au ajuns la 
lăsarea serii. O barjă dotată cu macara a venit să ia 
încărcătura și oamenii care o însoțeau. Căpitanul a fost plătit 


= 210- 


și a primit mulţumiri. 

— Unde s-a întâmplat asta? 

— Nu știa cum se numește locul, dar era o plajă la vreo 
treizeci de kilometri la nord de vechiul port din Mogadiscio. 

— Și barja? 

— A ajuns la mal și pe el nu l-a mai interesat. Ei aveau să 
dea din nou piept cu marea și căpitanul voia să se odihnească 
înainte să plece a doua zi dimineaţa. Ceea ce a făcut în zori. A 
remarcat cincizeci de nave și două vapoare mari printre care 
și un petrolier fiind ancorate la o oarecare distanţă de plajă. 

— După descriere, interveni Richard Spicer, era vorba de 
plaja El-Ma'an, transformată în port improvizat de unul din 
clanurile care controlează Mogadiscio. 

— Deci, concluzionă Malko, acest lucru ne confirmă faptul 
că bomba nucleară a fost descărcată în Somalia. Dar nu știm 
nimic despre felul în care a plecat de acolo. Asta dacă nu e 
tot acolo... 

— Este exact, recunoscu Sir George Cornwell. Voi da 
cuvântul lui Ellis Mac Graw care vă va vorbi de situaţia din 
Somalia. 

— Cei nouă milioane de somalezi trăiesc de zece ani într-o 
autarhie absolută, explică șeful postului MI6 din Nairobi. Nu 
există guvern, nici administraţie, nu sunt impozite, nu e 
nimic. E anarhie absolută, o junglă urbană ţinută de grupuri 
de milițieni extrem de periculoși, care trăiesc cu khat 
(substanţă halucinogenă extrasă din acest arbust) și care 
extorchează sau îi omoară pe toţi străinii. Astfel, toate 
intruziunile la Mogadiscio sunt puternic contraindicate. Când 
traversezi cartierul Bakara din centrul orașului, îţi riști viaţa 
sau riști să fii răpit în fiecare secundă. Albii foarte rari sunt 
jurnaliști cutezători sau membri de ONG-uri, rău văzuţi de 
către populaţie, care supraviețuiesc cu greu acolo. Le e 
imposibil să se deplaseze singuri: dacă nu ai o escortă de 
technicals (4x4 dotate cu armament greu), ești răpit sau 
omorât în câteva minute. Dar se întâmplă de asemenea ca cei 
care sunt însărcinaţi să vă protejeze să vă omoare sau să vă 
jefuiască. 


21 


— Aveţi informaţii despre subiectul care ne interesează? 
întrebă Malko. 

— Din păcate nu. Cele pe care le-am obţinut nu sunt în 
timp real. Ele vin de la contacte pe care le întreținem cu 
guvernul somalez în exil, de la președintele autoproclamat 
Abdullahi Youssouf Ahmed, care își are reședința la Nairobi 
împreună cu cei optzeci și nouă de miniștri... El promite 
mereu că vine să se instaleze la Mogadiscio, dar ultima 
călătorie a primului-ministru al lui, acum două luni, a fost 
marcata de un atentat care a făcut cincisprezece morți și 
treizeci și opt de răniţi... 

— Deci sunt foarte puţine șanse să obținem ceva de acolo 
despre problema noastră? 

— Foarte puţine. N-am obţinut decât informaţii politice 
despre echilibrul între diferitele facțiuni care tronează peste 
această țară de nebuni. Numai o anchetă la Mogadiscio ar 
permite poate să se afle ceva. 

— N-aveţi pe nimeni acolo? 

— Acum câteva luni, am încercat să trimitem pe unul din 
field officers, sub acoperirea de unei acţiuni umanitare. Un 
oarecare Kate Peyton. Ea avea recomandări de la guvernul în 
exil și un contact la faţa locului. Un bărbat care lucrează 
pentru noi. Un somalez. La început, totul s-a petrecut bine. 
Kate Peyton a sosit din Nairobi cu unul din avioanele care 
aduce khat cultivat în Kenya și s-a instalat în oraș. Evident că 
toate informaţiile pe care le putea culege erau preţioase. 

— Era protejată? 

— Bineînțeles. O echipă de milițieni o escortau cu un 4x4 
cu un technical dotat cu o mitralieră grea. 

— A furnizat informaţii importante? 

Ellis Mac Graw lăsă ochii în jos. 

— După două zile de la sosirea ei, cineva i-a tras două 
gloanțe în spate, în plin oraș, în faţa hotelului Sahali, dintr-o 
mașină care s-a pierdut în circulaţie. Gărzile ei de corp n-au 
putut sau n-au vrut să riposteze. N-au fost găsiți niciodată 
asasinii ei. De altfel, într-un oraș care nu are poliţie, nu e 
deloc de mirare... Există o medie de o sută de răniți de 


= 22- 


gloanţe pe lună și un singur spital: spitalul Medina, care nu 
are nici reanimare, nici bancă de sânge, doar un anestezist. 
Tot personalul este somalez. De multă vreme nu mai e niciun 
alb în oraș. 

— Mai aveţi încă vreun contact? 

— Da. Mohammed Kanyare, șeful uneia din cele trei mari 
miliții care ţin Mogadiscio. Are un aeroport privat, la Daynule, 
aproape de Mogadiscio, care concurează cu cel din K.50, și 
care a devenit o bandă rulantă pentru heroina care sosește 
din Thailanda, Khatul din Kenya și arme de pretutindeni. 

— E susceptibil să posede informaţii despre problema 
noastră? 

Ellis Mac Graw surâse rece. 

— E la curent cu tot ce se petrece acolo. E o chestiune de 
supravieţuire. Vă imaginaţi că rivalii lui aduc un armament 
sofisticat ca să se debaraseze de el? Cu siguranţă că stă cu 
ochii pe El-Ma'an. 

— Va vorbi? 

— Cred că da. Are nevoie de noi în cazul în care ar vrea să 
călătorească, dacă ar fi încolţit ca un șobolan la Mogadiscio. 
Noi acceptăm, din când în când, să-i înmânăm o liberă-trecere 
pentru a veni în Londra. 

— Nu l-aţi interogat? 

Această întrebare îi păru de umor britanic șefului agenţiei 
din Nairobi. 

— Ar trebui să mergem să-l întrebăm personal și față în 
faţă... Dacă rivalii lui ar știi că lucrează cu noi, l-ar lichida. 

Un înger trecu fâlfâind din aripi. Richard Spicer privea 
încăpățânat masa. Malko se întoarse spre el. 

— Richard, se pare că Mogadiscio ar fi o british turf (zonă 
britanică). Aveţi pe cineva acolo? 

Șeful agenţiei CIA din Londra dădu din cap că nu și consimţi 
să-i înfrunte privirea lui Malko. 

— Nope. N-am fost niciodată bogaţi în acea regiune. Sunt 
câţiva sub-agenți la Djibuti, dar nu sunt foarte credibili. 

Un înger trecu din nou în zbor. Se aflau într-un punct mort, 
dar, văzând calitatea liniștii, Malko simţea că făcuse o 


= 23- 


spărtură în rocă. Sir George Cornwell fu cel care rupse 
tăcerea, adresându-i-se lui. 

— My dear Malko, avem o adevărată problemă, pe care 
trebuie să o rezolvăm foarte repede. Probabil că bomba a 
plecat din Somalia. Din păcate nu știm pe ce vapor. Serviciile 
pakistaneze nu mai pot să ne fie de nici cel mai mic ajutor... 
Sultan Hafiz Mahmud este închis în tăcere pentru o perioadă 
nedeterminată. Și timpul trece... Nu mai avem decât o carte 
de jucat: să mergem la Mogadiscio pentru a încerca să aflăm 
pe ce vapor a plecat această unealtă a morţii. Accepţi această 
misiune? 

Se lăsă o liniște apăsătoare. Citindu-i probabil gândurile lui 
Malko, șeful de la MI6 adăugă imediat: 

— Mi-a fost imposibil să expediez pe cineva de la noi după 
ceea ce s-a întâmplat în februarie. E o chestiune de etică. Și, 
în plus, cum nu pot să folosesc decât un voluntar, s-ar putea 
să nu găsesc. Majoritatea agenţilor noștri sunt căsătoriţi și au 
familii. 

Ca și cum statutul de celibatar al lui Malko îl făcea să fie la 
cheremul cuiva... Fără să socotească faptul că sângele 
britanic era la fel de preţios ca și cel american, în timp ce un 
aristocrat, agent scos din bătrâna Europă, implica mai puţine 
consecinţe. Toate privirile erau întoarse spre el, mai puţin cea 
a lui Richard Spicer, aţintită cu încăpățânare pe masă. Evident 
că Malko putea să se ridice și să plece, sau să-i explice lui Sir 
George Cornwell că nu era foarte elegant din partea lui să-l 
trimită la masacru... El se mulțumi să întrebe: 

— Cărui fapt se datorează această onoare îndoielnică? 

Sir George Cornwell, simțind otrava ferecată, își permise un 
surâs strălucitor. 

— Becouse you are the best... (Pentru că ești cel mai bun.) 

— Le-am vorbit mult despre tine, întări Richard Spicer și ei 
știu realizările tale de serviciu. M-am întreţinut cu domnul 
Frank Capistrano la Casa Albă și el ne-a sugerat să-ţi punem 
această întrebare. Dar evident, trebuie să fii voluntar... se 
apucă să explice el lui Sir George Cornwell simțind că nu era 
foarte elegant din partea lui. 


24 


Un înger traversă încăperea cocoșându-se de râs... În afară 
de a fi nebun, nimeni nu putea să fie voluntar ca să meargă la 
Mogadiscio... Nici cu o armură. Britanicii erau totuși fairplay: 
ar fi putut să nu menţioneze trista aventură a lui Kate Peyton. 
Încet, Malko parcurse din priviri toate fetele grave întoarse 
spre el. Era un moment istoric și ei îl prinseră bine în capcană. 
El știa foarte bine că dacă spunea nu și dacă bomba nucleară 
exploda la New York sau altundeva după câteva zile, cariera 
lui de spion era terminată și că lui nu-i va fi bine... 

— Atunci, întrebă el, când aţi prevăzut plecarea mea? 


* 
XX 


El resimţi fizic ușurarea oamenilor așezați în jurul mesei. 
Toţi știau riscul pe care și-l asuma și îl apreciau. Lui Malko i se 
păru că în vocea lui Sir George Cornwell era ceva ce semăna 
cu emoția, atunci când șeful de la MI6 zise cu un ușor accent: 

— Îți mulţumesc în numele reginei. 

Malko nu găsi nimic de spus. După o scurtă liniște, șeful 
MI6 adăugă: 

— Pot să-ţi fac o sugestie? 

— Desigur. 

— Trebuie să pleci la ora dovă. 

Lui Malko îi venea să-l strângă de gât. 

— La două! Dar de ce? 

Ellis Mac Graw fu cel care îi răspunse. 

— Rarii jurnaliști și umanitari pleacă întotdeauna în cuplu... 
Un bărbat singur riscă să fie reperat imediat de miliții și să 
aibă mai multe probleme... 

— Şi cine va fi partenera mea? întrebă Malko. 

Richard Spicer răspunse cu o voce ezitantă: 

— Mi se pare că domnișoara Aisha Mokhtar nu ţi-a refuzat 
niciodată nimic. Și în plus, ea vorbește urdu și araba. Asta îţi 
poate fi de ajutor acolo. 

Evident că era totul prevăzut. Numai că Aisha Mokhtar nu 
era cu adevărat kamikaze... 

— O voi întreba, zise Malko, dar... 


~= 215- 


Sir George Cornwell i-o tăie sec: 

— Nu trebuie să o întrebi. Ea n-are de ales: sau pleacă cu 
tine, sau doarme în închisoare. Pentru complicitate într-o 
acțiune teroristă. Cred că ea a auzit vorbindu-se de 
Guantanamo... 

Intre Mogadiscio și Guantanamo era o alegere dificilă... Sir 
George Cornwell își privi ceasul. 

— E ora trei. Un Gulfstream așteaptă la Heathrow, gata să 
decoleze cu un preaviz de o oră. Ar trebui să ajungeţi la 
Nairobi mâine dimineaţă foarte devreme, ca să puteţi pleca 
imediat de la Wilson Airport la Mogadiscio. Ellis te va informa 
și îţi va da contactele indispensabile în avion. El va călători cu 
voi. 

— Voi merge acolo sub adevărata mea identitate? 

— Da. Mă gândesc. Paşaportul tău austriac îţi va asigura o 
foarte relativă protecţie. Austria e o ţară neutră. Aisha 
Mokhtar își va folosi pașaportul ei pakistanez. 

— De ce voi avea nevoie? 

— De bani și de noroc, răspunse Ellis Mac Graw. Nu aveţi 
nevoie nici măcar de armă. E preferabil să subtrataţi 
securitatea voastră cu milițienii locali, conform obiceiului, 
pentru câteva sute de dolari pe zi. Intrebări? 

— Nu. 

— Aţi mai fost la Mogadiscio? 

— Da. 

— Perfect. Nu veţi fi dezorientat. 

Infernul are multiple fațete. 

Toți participanţii la reuniune se ridicară dintr-odată ca un 
Politburo-ul sovietic, și Richard Spicer veni spre Malko și îi 
prinse mâna într-a lui. 

— Sunt mândru de tine, zise el. 

Părea sincer. 


* 
x x 


Aisha Mokhtar citea revista Vogue când Malko debarcă la 
ea acasă. 


= 2160- 


— A fost importantă reuniunea aceea? îl întrebă ea. 

— Da, mai ales că te privește în parte și pe tine. 

— Pe mine? 

— Da. Scotland Yardul a decis că trebuie să părasești 
pentru moment Marea Britanie. 

Pakistaneza se descompuse la faţă. 

— Vor să mă trimită în Pakistan? 

— Nu. În Kenya. Și eu voi pleca cu tine. 

Faţa lui Aisha Mokhtar se lumină. 

— In Kenya! E minunat! E plin de animale acolo. Lei, tigri, 
elefanţi... Vreau să merg la Harrod să-mi cumpăr ţinută 
tropicală. 

— Plecăm asum, cu un avion privat, preciză Malko suav, 
fără să-i precizeze că nu erau tigri în Kenya. După părerea 
mea, dacă reușești să-ţi faci o valiză într-un sfert de oră, va fi 
perfect. Și ia la tine amândouă pașapoartele. 

Subjugată, Aisha Mokhtar merse să-și ia dintr-un dulap o 
valiză Vuitton și începu să o umple. Lui Malko îi era puţin 
rușine, dar, la urma urmei, nu-l vizitezi pe Ossama Bin Laden 
fără să-ţi asumi anumite riscuri. El se așeză într-un fotoliu și, 
după zece minute, Aisha Mokhtar îl anunţă, foarte mândră: 

— Sunt gata! 

El îi luă valiza și, după cinci minute, se îndreptau spre 
Heathrow într-un Rover obișnuit, escortat de o mașină de la 
Scotland Yard dotată cu girofar. 

— Ce entuziasmată sunt, suspină Aisha Mokhtar. Am 
impresia că sunt regina Angliei... 

Unde se ascunde romantismul... Făcură mai puţin de 
treizeci de minute până la aeroport și Roverul intră direct pe 
pistă și se opri în faţa unui avion cu reacţie. Ellis Mac Graw îi 
aștepta lângă pasarelă și Malko făcu prezentările. Apoi, șeful 
de cabină le urcă bagajele și ei se îmbarcară. Aparatul avea 
opt locuri, dintre care două, în fund, se transformau în paturi. 
Discret, șeful de post de la MI6 se instală în faţă și ei decolară 
imediat. Aisha Mokhtar, subjugată de această atmosferă de 
lux, torcea. Noaptea căzu după cină. Delicată atenţie: li s-a 
servit Taittinger bine răcită. Aisha se destinse și mai mult. MI6 


2l 


știa să trăiască. Ellis Mac Graw se trase în scaunul lui și nu 
dădu niciun semn de viață. Șeful cabinei se retrase în faţă, în 
spatele cabinei de pilotaj. 

Pakistaneza își strecură brusc o mână sub cămașa lui Malko 
și, cu gura ei contra gurii lui, murmură: 

— N-am făcut niciodată dragoste în avion... 

La fel ca alte sute de mii de persoane... Pe jumătate 
alungită pe Malko, fusta i se ridicase, descoperindu-i coapsa. 
Era totuși foarte excitantă. Cum își face o pisică toaleta, ea 
începu cu răbdare să-i ridice libidoul lui Malko, cu toată 
tehnica pe care o stăpânea perfect, fără să-i pese cel puţin de 
prezența funcţionarului de la MI6. De partea cealaltă, Malko 
avea impresia că prezenţa acestuia îi sporea excitarea. 
Tocmai atinseseră altitudinea de croazieră și Malko profitase 
deja de o felaţie demnă de regina Saba. Era totuși chiar foarte 
bună înainte de Mogadiscio... 

Aisha se ridică brusc, își ridică fusta și se trezi călare pe el, 
îmbrăcat. li scoase cu dexteritate membrul pe care și-l 
pregătise atât de bine și și-l strecură în vintre, trăgându-se în 
el dintr-odată, cu un suspin satisfăcut. Apoi, aproape fără să- 
și miște torsul, se freca din faţă în spate, apoi se aplecă peste 
el și spuse în șoaptă: 

— Ştii ce îmi doresc? 

El știa. 

Fu puţin cam acrobatic. Ea își schimbă poziţia din nou, 
ridicând spătarul scaunului culcat pentru a se prinde de el. 
Malko, îngenuncheat în spatele ei, îi dădu la o parte slipul și 
se înfipse în crupa ei dintr-o singură mișcare. 

— Da, violează-mă! Mă doare, gemu pakistaneza. 

Ea respira din ce în ce mai repede. Brusc, simţindu-l pe 
Malko că se răspândește în ea, scoase un urlet care acoperi 
zgomotul reactoarelor. Gentleman până în vârful unghiilor, 
Ellis Mac Graw nici măcar nu întoarse capul. 

Pe urmă reluară o poziţie mai clasică. Malko, golit de 
emoțiile acestei zile, sfârși prin a aţipi, legănat de șuierul 
motoarelor. Rămânea un mic detaliu de reglat, înainte de a 
ajunge la Nairobi: să-i spună adevărul lui Aisha Mokhtar. 


= 218- 


* 
x x 


Soarele răsări în stânga aparatului. Un festival de culori de- 
ţi tăiau răsuflarea. Liniștită sexual, Aisha Mokhtar era într-o 
dispoziție de vis. 

— E genial să călătorești așa, zise ea. Apropo, ce vom face 
la Nairobi? 

— Eu, nimic, răspunse Malko, care se hotărâse să spargă 
buba. Nu fac decât să trec. 

Ea tresări. 

— Unde mergi? 

— La Mogadiscio. 

Ei îi trebuiră câteva secunde să realizeze ce spusese, apoi 
exclamă: 

— În Somalia! Dar e foarte periculos acolo. Ce vei face 
acolo? 

— Nu-ţi imaginezi? S-a dat de urma trecerii bombei 
nucleare. Eu voi încerca să aflu mai multe. Am un contact la 
Mogadiscio, graţie serviciilor britanice. Tu poţi să mă aștepți 
la Nairobi. Sunt hoteluri bune și te vei afla sub protecţia 
britanicilor. 

Aisha Mokhtar contemplă îndelung covorul verde care se 
derula la treizeci de mii de picioare sub ei. Africa. Peste o oră 
vor ajunge la Nairobi. Era timpul ca Malko să-și recupereze 
credentials, graţie lui Ellis Mac Graw, și va pleca apoi în 
Somalia. Niciun zbor regulat nu mergea acolo, dar grămezi de 
avioane plecau în fiecare zi de pe Wilson Airport, ca să ducă 
khat. Toate luau și pasageri. Era suficient să fii așteptat la 
sosire de o escortă de mercenari și pe urmă plonjai în 
necunoscut... 

— Când mă gândesc că te-am luat drept un play-boy 
monden la prima noastră întâlnire! suspină Aisha. M-ai păcălit 
bine. Ești un aventurier! (Se întoarse spre el și adăugă:) Nu 
vreau să rămân singură la Nairobi. Mi-ar fi frică... 

Malko surâse în sinea lui. Să preferi Mogadiscio faţă de 
Nairobi, unde trona sigur o anumită securitate, era o politică 


~ 219- 


proastă... El se felicită: apropierea lor fizică funcţionase. Dacă 
nu, ar fi fost obligat să o amenințe pe Aisha, ceea ce n-ar fi 
fost elegant. Totuși, i-ar fi plăcut puţin. 

— Ştii, preciză Malko, Mogadiscio este o zonă foarte 
periculoasă. Nu are nici legi, nici poliţie. Nimic. Urban jungle. 

Ea surâse ironic. 

— Acum câteva zile, în plină Londra, care este un oraș 
sigur, au vrut să mă omoare cu cuțitul... Tu mă vei proteja... 

Mișcat de această mărturisire, o îmbrăţișă cast. 

— Singura șansă de a opri acest atentat care poate să 
cauzeze sute de mii de morți este de a găsi această bombă la 
timp, zise el. Sultan Hafiz Mahmud este mut pentru mult timp. 
Trebuie să merg acolo. Tu vorbeşti araba, deci poate îmi poţi 
fi de mare ajutor. 

— Voi face tot posibilul, promise ea. 

Avionul începu să coboare deasupra orașului Nairobi. Ziua 
trecuse repede, chiar și cu ajutorul lui Ellis Mac Graw. Ce va 
găsi el la Mogadiscio? Oare teroriștii îl vor repera? Experienţa 
de agent al MI6 nu era liniștitoare. 

Avea foarte mari șanse să plece din Mogadiscio mai 
degrabă într-un sicriu decât la clasa întâi. 


Capitolul XIX 


Era ca în Mad Max! 

Camioneta Toyota portocalie, echipată cu o mitralieră grea 
în spate, în jurul căreia se înghesuiau șase milițieni în ţinute 
diverse, cu bandane și ochelari de soare de femei, pe piept cu 
un șirag de cartușe, o butelie de apă minerală la centură, își 
deschideau drum pe șoseaua ce ducea la Mogadiscio, trasată 
în plină savană și presărată de câţiva cactuși subţiri. Rarii 
pietoni mergeau pe marginea drumului prăfuit, multe femei 
cu turbane mari și negre, îmbrăcate în pânze multicolore, și 
îndepărtându-se alene din faţa claxoanelor autoritare. O 
jumătate de duzină de vehicule similare îi urmau într-un nor 
de praf, ducând alţi pasageri ai zborului Al-Jazeera Airlines 


= 220 — 


provenind de la Wilson Airport, la Nairobi. Tâmpiţi de căldură, 
îngrijoraţi dar liniștiți că au reușit să evite un zbor cu un avion 
foarte vechi, pilotat de un ucrainean între două vodci, se 
holbau în faţa a ceea ce semăna cu un decor de film... 

În faţă, în camioneta Toyota, Malko, Aisha Mokhtar în ţinută 
sobră de savană - tricou și pantaloni kaki - și un șal pe cap, și 
Omar, un tânăr somalez negru precum cărbunele care venise 
să-i aștepte la sosire, se înghesuiau lângă șoferul care își 
mesteca liniștit khat, întretăiat de gâturi de apă minerală, 
sorbită dintr-o butelie mică pe care o avea la centură. 
Conduita lui era din ce în ce mai înșelătoare. Drogaţi morți, 
unii somalezi uitau să vireze la curbe și plecau spre o lume 
mai bună, euforici... 

Aisha și Malko ar fi trebuit să plece cu un zbor de la Djibuti 
Airlines, pilotat de un ucrainean beat mort, dar reușiseră într- 
un final să găsească două locuri într-un avion de „khat”, care 
lega zilnic Nairobi de K.50, unul din aeroporturile improvizate, 
aflat la sud-vest de Mogadiscio. Bătrânul avion Beecheraft, 
plin ochi cu baloţi de khat produs Kykuyus din Mont Kenya, 
aterizase greu pe pista „aeroportului” din K.50, o pistă făcută 
de buldozer prin savană, al cărui întreg echipament consta 
dintr-o manșă de avion plantată pe un vechi Range Rover fără 
roţi, urcat strategic și transformat în turn de control. Două 
epave de avioane zdrobite la capătul pistei semnalau sfârșitul 
zonei aeroportuare... Atunci când Beecheraft se oprise, o 
jumătate de duzină de camionete, pline cu oameni înarmaţi 
până în dinţi, așteptau calme, aliniate ca la paradă. Zborul de 
la Djibuti Airlines ajungea cu câteva minute mai târziu. 
Protecţia vizitatorilor străini era una din principalele surse de 
venituri ale milițienilor. Un miliţian nu câștiga decât două sau 
trei sute de dolari pe zi și o protecţie „serioasă” costa trei 
sute, aceasta lăsa o marjă confortabilă șefilor de bandă. Cu 
atât mai mult că o stupidă rumoare de reconciliere naţională 
făcuse să scadă prețul armelor și munițiilor. De la sosire, 
fiecare pasager fusese ușurat de douăzeci și cinci de dolari ca 
taxă de aeroport. Apoi, diferitele technica/s se abătuseră 
asupra lor pentru a discuta tarife. In acest stadiu Malko 


221, 


făcuse economie mulțumită lui Omar, corespondentul lui Ellis 
Mac Graw, care încheiase deja o afacere cu echipajul Toyotei 
portocalii. Ca să evite gândurile negre, Malko vărsase în 
avans cinci zile de protecţie în bancnote de o sută de dolari. 

Alţi pasageri erau încă pe loc, înconjurați de „miliţieni” care 
deveneau ușor ameninţători... 

Jecmăneala începea de îndată ce roţile avioanelor atingeau 
praful de pe pistă. Miliția însărcinată de pistă preleva 200 de 
dolari echipajelor ca să nu le distrugă avioanele, plus 600 sau 
700 taxă de aterizare și o sumă variabilă pentru încurcătură, 
cel mai frecvent khat, heroină sosită din Asia sau arme... 
Majoritatea timpului, piloţii rămâneau în cockpituri, înarmați 
până în dinţi cu grenade și Kalașnikovuri, în cazul în care 
Khat-ul provoca desfrâuri... 

— My God! Ce căldură! Ajungem în curând? întrebă timidă 
Aisha. 

Căldura grea, umedă și copleșitoare era apăsătoare ca 
plumbul. Malko își șterse fruntea, trăgând o înghiţitură de aer 
fierbinte. Era ora zece dimineaţa și soarele era deja torid. 

— Într-o jumătate de oră suntem la Mogadiscio, îi anunţă 
Omar cu vocea lui blândă și imperceptibilă. 

Cu părul foarte scurt, învelit într-un djellaba de un alb 
imaculat, părea un imam, dar nu era decât un fabricant de 
acte false, traficând arme și informatori diferitelor servicii. 
Dugheana lui discretă din cartierul Bakara semăna cu peștera 
lui Ali Baba. Cum trăia pe spinarea altora, se înțelegea bine 
cu toate grupurile care își împărțeau Mogadiscio. 

— Unde mergem să dormim? întrebă neliniștită Aisha. 

— V-am reţinut o cameră la hotel Shamo, îi explică Omar. 
Proprietarul este un prieten și are și climatizare... 

Ei înaintau rapid, trecând de numeroase puncte de control 
graţie semnelor convenite. Mogadiscio era divizat într-o 
multitudine de enclave în mâinile a diferiți milițieni care și le 
disputau uneori feroce, fără vreun motiv aparent. La fiecare 
baraj, trebuia să arate permisul, adică un armament 
consecvent... Un călător singur n-ar fi avut nicio șansă să 
ajungă fără protecție în ceea ce mai rămăsese din oraș. Era 


222. 


un echilibru al terorii măsurat la milimetru și eminamente 
fragil. 

Mulțimea devenea mai densă, femeile cu turbane negre, 
bărbaţi în ţinută locală sau îmbrăcaţi în haine europene. 
Camioneta înainta încet pe străduțe înguste ce se tăiau 
frecvent în unghiuri drepte, mărginite de clădiri albe 
decrepite, în faţa cărora se aliniau dughene cu acoperișuri din 
pânză ce vindeau de toate, inundate de roiuri de muște 
negre. 

— lată marea piață din Bakara, anunţă Omar. Magazinul 
meu este acolo. Nu suntem departe. 

Camioneta se opri efectiv în faţa unei porţi ce dădea înspre 
o curticică și ei coborâră. Omar îi pofti într-un hol minuscul la 
Shamo, unde un djibutian filiform, în cămașă în carouri, îi 
primi călduros. Copii le luară bagajele, conducându-i până la 
camera lor. Un balcon din lemn lamentabil dădea spre 
mulțimea care mișuna în piaţă. Pereţii erau vopsiți în albastru. 
Dușul se afla într-un colț al camerei. Un climatizor încastrat în 
perete, datând cu siguranţă din secolul al XVIII-lea, sufla 
alene un aer câlduț, un pic mai puţin fierbinte ca acela de 
afară. In depărtare se zărea marea. 

Aisha Mokhtar se lăsă să cadă pe patul îngust, plină de 
transpirație. 

— Sunt moartă. Vreau să fac un duș. 

Malko coborî. Omar îl aștepta cu Shamo, proprietarul 
hotelului, care le servi o cafea foarte tare. Omar îi dădu prima 
veste proastă: 

— Samir, care este însărcinat cu securitatea noastră, spune 
că e nevoie de două technicals în oraș. Pentru că sunteţi albi. 

Albul, după 1993, era mai degrabă pe cale de dispariţie la 
Mogadiscio... Malko consimţi. CIA îi dăduse suficienţi bani ca 
să facă faţă unor cheltuieli neprevăzute. 

Shamo, înzestrat cu niște buze ca doi limacși negri, părea 
foarte binevoitor. 

— Am un seif în biroul meu, propuse el. E mai prudent să 
vă lăsaţi acolo banii. 

Cu un semn discret, Omar îi dădu de înţeles că putea să 


= 223- 


accepte și Malko îi încredinţă djibutianului un plic gros din 
hârtie pe care acesta din urmă se grăbi să-l pună într-un loc 
sigur. 

— Să mergem să discutăm în magazinul meu, propuse 
Omar. Putem să mergem pe jos, căci este foarte aproape. 


* 
XX 


leșiră și se strecurară în mulţime. Unii oameni păreau 
indiferenți, alţii aveau priviri curioase. Chiar și femeile, cu 
piepturile lor enorme strânse agresiv în pânzeturile bălțate, 
dotate cu o arcuire de crupe halucinante, nu păreau 
înspăimântate. Înainte de ocupaţia islamului, ele nu erau nici 
sălbatice, nici xenofobe, ci mai degrabă interesate. 

În spatele lui Omar, patru milițieni îi urmau, înarmaţi până 
în dinţi. De cealaltă parte a pieţei, Omar se opri în fața unui 
magazin mic închis cu o prelată. O dădu la o parte și intrară 
într-o încăpere minusculă, cu multe cutii îngrămădite 
pretutindeni, un mic birou și o canapea. Unul din pereți era 
tapetat cu afișe, altul cu fotografii ale lui Ossama Bin Laden, 
surâzând. Omar scoase un chelălăit și un tânăr, ce se târâia la 
piciorul biroului, ca un câine, adună mărfurile și reapăru după 
câteva minute cu un platou din aramă cu două cești cu cafea. 
Cel puţin în cafeaua fierbinte bacteriile diverse aveau mai 
puțin șansa să supravieţuiască... 

— Domnul Ellis e bine? întrebă politicos Omar. El nu mai 
vine prea des... 

Malko nu se putu împiedica să marcheze la corp. 

— Ultima persoană pe care v-a trimis-o, n-a avut o soartă 
de invidiat... 

Omar afișă un aer îndurerat, aproape sincer. 

— Știu, marturisi el cu voce joasă. E foarte trist. Era o 
femeie foarte frumoasă. Semăna puţin cu prietena 
dumneavoastră. Au împușcat-o în spate. Nu e corect. In plus, 
era o afacere interioară a grupului care o proteja. A trebuit să 
găsesc un sicriu foarte repede și să o trimit repede a doua zi 
la Nairobi. Un ucrainean a vrut să ducă sicriul pentru cinci 


i pp 


sute de dolari. Era cam scump dar ceilalţi piloţi nu voiau să-l 
ducă. Din cauza superstiţiei. 

În această ţară, era mai bine să nu fii superstiţios. Își băură 
cafeaua fierbinte, apoi Omar vorbi în șoaptă. 

— Ce pot să fac pentru dumneavoastră? Vreţi să vizitaţi 
cartierul catedralei, interesant dar cam periculos? Fostul oraș 
al președintelui Syad Barre, sau colinele de gunoaie? Este 
spectaculos, dar întotdeauna sunt oameni care dau târcoale 
în împrejurimi și nu vreau să fie vreo problemă... 

Ar fi fost un perfect ghid turistic. Doar că la Mogadiscio, nu 
era nimic de văzut și nu erau nici turiști. 

— Aş vrea să merg să văd plaja El-Ma'an, îl anunţă Malko. 
Cred că se află la vreo treizeci de kilometri la nord. 

Bineînțeles că Omar nu știa motivul călătoriei lor, știind 
doar că erau legaţi la MI6, unul din patronii lui oculţi. Trebuia 
deci să încerce să-i satisfacă totul rămânând în viaţă. Ceea ce 
implica cea mai mare prudenţă. Cererea lui Malko părea că-l 
aruncase într-o profundă reflecţie. 

— Da, este posibil, zise el într-un sfârșit. Dar trebuie 
organizată. Acolo ar putea fi foarte periculos. 

— Credeam că suntem protejaţi... 

Omar surâse mieros. 

— Bineînţeles. Oamenii lui Samir se vor lăsa omorâţi pentru 
dumneavoastră... Dar acolo, este teritoriul șefului Musa Sude. 
Avem nevoie de autorizaţia lui pentru a merge acolo, dar este 
suficient să spunem că vreţi să verificaţi sosirea unei 
încărcături și să vărsaţi o taxă de trecere... două sute sau trei 
sute de dolari. Pot să mă ocup chiar acum, dacă doriţi. E un 
reprezentant nu departe de aici. 

— Vă rog... 

Câteva bancnote își schimbară stăpânul. Omar le făcu să 
dispară sub djellaba și îl sfătui pe Malko cu vocea lui blândă: 

— Cred că ar fi mai bine să rămâneţi la hotel cât timp 
lipsesc. În oraș sunt unele persoane cărora nu le plac albii. 

Amabilă litotă: principala activitate turistică a Somaliei era 
răpirea străinilor eliberaţi imediat contra unei răscumpărări... 

— OK, acceptă Malko. Ne întoarcem. Veniţi după noi cât 


= 225- 


mai repede posibil. 


* 
x ë x 


Aisha Mokhtar era întinsă pe pat, în slip și sutien. Pe 
jumătate K.O., Malko merse pe balcon să contemple forfota 
orașului de pe străduţele înguste, casele lipite unele de altele, 
cu terase comunicante. O magmă impenetrabilă și ostilă unde 
americanii își pierduseră optsprezece pușcași marini. La 
rândul lui, făcu și el un duș și apa călduţă îi făcu bine. Apoi i 
se alătură lui Aisha pe pat. Închise ochii și adormi 
instantaneu. Făcuseră o călătorie lungă... Căldura umedă fu 
cea care îl trezi. Climatizarea încetase să mai funcţioneze... 
Vântul se pornise și rumoarea exterioară se diminuase mult. 
Acele luminoase ale ceasului lui Breytling indicau ora șapte și 
jumătate! Nu mâncase, dar nu îi era foame. Aisha dormea 
încă, pe o parte, cu faţa către perete. Primul gând al lui Malko 
fu că Omar îl lăsase baltă. Brusc, Aisha se întoarse și 
întredeschise ochii. 

— Ce cald e! 

Ca o somnambulă, se îndreptă spre duș și se întoarse și se 
întinse fără ca măcar să se șteargă, complet goală. 

— Eşti „încordat”! exclamă ea. 

Era adevarat și involuntar. O simplă mișcare reflexă, dar 
Aisha surâse vorace. 

— Vom folosi acest hotel mizerabil! zise ea coborându-și 
fața pe vintrea lui. 

In mod categoric, ea făcea o fixaţie pe hoteluri. Malko se 
lăsă în voia ei. In afară de a-l aștepta pe Omar, n-avea nimic 
de făcut. Gura lui Aisha îl conducea ușor spre plăcere, când 
ea își întrerupse felația. 

— E prea cald. Vino! 

Ajunse pe balcon, puţin vizibil în întuneric, și își puse 
coatele pe balustradă, bine cabrată, privind cele câteva 
siluete care se plimbau încă pe plajă. În plus față de alte 
calităţi ale ei, era ușor exhibiţionistă... Atunci când Malko se 
cufundă în crupa ei, ea fremătă, se cabră mai mult și, cu 


= 220- 


privirea aţintită pe piaţa întunecată, gemu. 

— Ah ce bine e. Violează-mă. 

Ceea ce și făcu. 

Le fu greu să se dezlipească, atât de lipicioasă era căldura. 
Malko își trase apoi un pulover și un pantalon și cobori. 
Shamo îl primi cu un surâs dezolat. 

— Generatorul a făcut pană. Va fi reparat într-o oră. (Apoi 
adăugă, în șoaptă:) Omar a trecut pe aici. Vă duce mâine 
dimineaţă la Ma'an. La ora opt. 


* 
x ë x 


Omar își schimbă djellaba cu un pulover reiat verde cu alb 
și un pantalon din pânză. Îi aruncă o privire interesată lui 
Aisha, care avea părul ascuns sub un turban negru, pantaloni 
și cămașă kaki. Ea îi adresă brusc două cuvinte în arabă. Fața 
lui Omar se lumină. Mai schimbară câteva cuvinte și 
atmosfera se destinse. 

— Dacă prietena dumneavoastră este o credincioasă, e mai 
bine, afirmă el. Ei sunt mai respectuoși. Acolo, nu văd multe 
femei... 

Adică ei n-o violau decât cu o încântătoare politeţe... 

Se înghesuiră din nou în cabina fierbinte a camionetei și o 
luară pe străduțe. La un moment dat, focuri de armă izbucniră 
în faţa lor și șoferul opri brusc. Pe platoul remorcii, mitraliera 
grea rusească pivotă. Se auziră strigăte, un telefon mobil 
sună și ei plecară din nou. Omar remarcă: 

— Sunt două grupuri care se bat pentru cartierul Notre- 
Dame. Totuși, nu mai e nimic acolo... 

Făcură un ocol și zgomotul armelor se estompă. Puțin câte 
puţin, ajunseră în savana jupuită, având marea în dreapta lor. 
Peste tot erau clădiri arse sau distruse. Trecând prin faţa a 
ceea ce părea un morman de pietre albe, Omar anunţă: 

— A fost vila Somalia, fosta reședință a președintelui Syad 
Barre. E mai bine să nu mergem acolo, căci e plin de mine. 

Construcţiile se răreau și în curând nu mai erau deloc. 
Mergeau de-a lungul unei coaste joase și nisipoase, unde 


3221], 


iarba ieșea din nisip. Se întâlneau cu camioane și cu vehicule 
încărcate ce veneau din nord. In spate, cel care deservea 
mitraliera se ţinea cu mâinile de douchka. Cu plămânii plini 
de praf și hainele lipite de corp de căldură, aceștia îndurau un 
calvar. Doar șoferul camionetei Toyota, rumegând khat, părea 
perfect fericit. 

Petrecuseră aproape o oră pe șosea. Pentru moment, 
aceasta se îndepărtase de mare, șerpuind printre cactuși și 
trecând prin faţa unor cocioabe din lemn cu acoperiș din 
tablă. Erau refugiaţi peste tot, de la toate războaiele vecine, 
fără a-i pune la socoteală pe cei care pierduseră totul pe 
timpul interminabilului război civil... 

In sfârșit, Malko zări primele vapoare ancorate în faţa plajei 
El-Ma'an. Luminată de soare, semăna cu o plajă de la 
debarcarea din iunie 1944. Cel puţin douăzeci de nave de 
toate formele și un bătrân petrolier erau ancorate la o 
oarecare distanţă de mal, nemișcate ca niște epave. Plaja era 
presărată cu clădiri, containere îngrămădite și barăci 
improvizate. Barjele făceau naveta între mal și vapoare, ca 
niște gândaci mari și negri. 

— Portul internațional a fost distrus în timpul 
evenimentelor, le explică Omar. De atunci, totul sosește pe 
aici. 

— Nu există un alt port? 

— Nu. Șeful Musa Sude e cel care controlează El-Ma'an și el 
a descurajat concurența... 

Trecură prin fața carcasei unui camion ars și Omar se 
întoarse din nou spre Malko. 

— Ce vreţi mai exact să vedeți? 

Bună întrebare. Malko privea această plajă unde tranzitase 
bomba nucleară a lui Ossama Bin Laden. Problema este că el 
nu avea nici măcar coada unui indiciu... 

— Există vreo persoană care se ocupă cu supravegherea 
operaţiunilor? 

Omar surâse. 

— Oamenii lui Musa Sude înregistrează toate mișcările 
negustorilor, din cauza taxelor. Ceilalţi, adică cei de pe barje, 


3228. — 


sunt independenţi. 

— Nimeni nu înregistrează navele? 

— Nu cred, mărturisi somalezul. 

Zgâlțâitți pe drumul din nisip, trecură prin faţa unei stive de 
containere păzite de o duzină de milițieni care le aruncară 
priviri neîncrezătoare. Ajunși aproape la capătul plajei imense, 
Malko zări ceea ce putea să treacă drept un restaurant. Un 
cort din pânză, un perete din frunze și câteva mese din lemn 
cu bănci. 

O jumătate de duzină de oameni stăteau pe jos ici-colo, 
epuizați. Echipajul unei barje care era împotmolită pe 
jumătate în nisip. Puțin mai departe, pe nisip, zări niște 
cabane. Camioneta începu să patineze, apoi se opri. 

— Nu putem să mergem mai departe, zise Omar. 

Malko sări din camionetă. Vântul mării făcea temperatura 
puţin mai suportabilă. Miliţienii din spate îl însoţiră. Şoferul 
continua să-și mestece khat-ul la volan, indiferent la căldură 
și la muște, cu Aisha zdrobită de căldură lângă el. 

— Voiam să știu dacă cineva își amintește de un vapor care 
a ajuns din Pakistan acum aproximativ șase săptămâni, 
explică Malko. Și care și-ar fi descărcat încărcătura aici. 

Ochiul lui Omar străluci. 

— Ce încărcătură? Arme, droguri, khat?... 

— Nu știu. 

— Merg să întreb, promise somalezul. Ar fi mai bine să 
rămâneţi în jurul camionetei. Nu-i cunosc pe oamenii de aici: 
Ei sunt speciali. 

Malko se așeză la umbra vehiculului, cu spatele sprijinit de 
pneul fierbinte. Fu însoţit imediat de către Aisha, cadaverică 
precum o meduză. Amabil, unul din milițieni îi întinse o 
butelie cu apă minerală aproape fierbinte, cu care ei își 
stropeau faţa. Nu se auzea decât bâzâitul muștelor și teuf- 
teuf-ul bolnav al barjelor. Marea era lină ca-n palmă și cerul 
azuriu. Un peisaj de vis pentru un loc de coșmar. Aveai 
impresia că mori pe loc... 

Omar reveni după o oră. Chiar și el suferea de căldură. Se 
ghemui în faţa lui Malko, preocupat. 


229, 


— l-am întrebat pe cei care descarcă navele. Unul dintre ei 
își amintește vag de un vapor care a venit din Pakistan, dar 
camarazii lui au intervenit și m-au izgonit. Cred că ar fi mai 
bine să nu rămânem prea mult timp aici. 

Descurajat, Malko urcă în camionetă. Își făcuse iluzii. Chiar 
și cu un om ca Omar, o anchetă în lumea închisă din 
Mogadiscio era cvasi-imposibilă. Privea spre navele ancorate 
în larg. Oare bomba se afla încă acolo? Se îndoia puternic, dar 
cum să afle? 

Motorul camionetei porni și ei plecară din nou spre sud. 
Brusc, Malko zări două technica/s ieșind de nicăieri care rulau 
paralel cu ei și îi depășeau puţin câte puţin. Omar deveni 
brusc foarte nervos. 

— Nu-mi place asta, zise el. Se pare că oamenii au dat 
alarma. 

Părea de-a dreptul neliniștit. Cu o lovitură cu cotul, îi 
scoase pe șofer din visarea lui de rumegător și acesta din 
urmă acceleră. Dar cele două technicals reușiră să-i 
depășească, apoi, încet, începură să revină pe drumul 
principal... Omar, așezat lângă portieră, scoase capul afară și 
urlă ceva la adresa milițienilor din spate. Malko, prin luneta 
din spate, văzu mitraliera pivotându-și douchka, în timp ce 
camarazii ei săreau pe Kalașnikovuri. 

Se pregăteau de luptă.. 

Brusc, cele două technicals barară drumul la două sute de 
metri în faţa lor și rămânând de-a latul șoselei, cu armele 
ațintite în direcţia lor. Mai mult ca niciodată era ca în filmul 
Mad Max. Omar îi strigă ceva șoferului care se opri brusc. 
Somalezul se întoarse spre Malko. 

— Merg să văd ce se întâmplă. Să nu cumva să mișcați. 

Sări din camionetă, însoţit imediat de doi dintre milițieni, cu 
pieptul plin de cartușe. Pe jos, prin soarele arzător, se 
îndreptară spre cele două vehicule oprite de-a latul șoselei. 

Aisha își înfipse degetele în coapsa lui Malko. 

— Mi-e frică. 

— Totul va fi bine, o linişti el. 

Nu tocmai convingător. 


2230 


Discuţia dură douazeci de minute bune, apoi cele două 
technicals se puseră în mișcare, încet, în direcţia lor, cu Omar 
atârnat pe treptele uneia. Atunci când fură aproape, opriră. 
Omar veni în fugă, gâfâind preocupat. 

— Vor să ne escorteze până la capătul plajei, le explică el. 
Sunt furioși de întrebările puse și spun că toţi străinii ar trebui 
omorâţi. Ei vă interzic să mai puneţi piciorul aici. Să plecăm 
repede. 

Toată lumea își reluă locurile și șoferul, umflat de khat, se 
puse în mișcare. Imediat, cele două 4x4 îi încadrară. Lui 
Malko i se paru că milițienii lor erau și mai vrednici de 
spânzurătoare decât ai lor... Cele două mitraliere grele erau 
aţintite asupra cabinei lor și nu se puteau distinge privirile 
ocupanților lor, ascunse sub ochelarii lor negri. 

— Credeţi că ar putea să tragă asupra noastră? întrebă 
Malko. 

— Nu e imposibil, bâigui Omar, alb ca varul. 

Cele trei vehicule înaintau pe aceeași linie într-un nor de 
praf. Malko privea afară și i se păru că ţeava mitralierei de la 
douchka aţintită asupra lor îl viza pe el în mod deosebit. O 
singură rafală scurtă și toţi ocupanţii cabinei deveneau carne 
pentru meniu. 

Deodată, chiar și șoferul încetase să mestece khat... Malko, 
cu pulsul bătându-i în tâmple și ochii fixați pe marginea 
drumului, la un kilometru, știa că n-ar fi încăput pe acolo trei 
vehicule rulând în linie. Dacă reușeau să treacă, erau salvați. 
Cei care îi încadrau știau și ei că pe urmă le va fi mai dificil să 
se atace între ei. 

Pe platforma din spate, cel care deservea mitraliera făcea 
să oscileze arma din dreapta în stânga, ca o pendulă. Nu era 
nicio îndoială. Dacă adversarii lor decideau să-și lichideze 
clienţii, nu mai scăpau. 

De voie, de nevoie, erau solidari... 

Secundele se scurgeau, extremitatea plajei se apropia. 
Malko nu voia să gândească. In sfârșit, cele două „escorte” 
încetiniră într-un nor de praf: erau salvaţi. Tensiunea se 
spulberă dintr-odată. Malko avu impresia că i se desfăcuse 


= 231 


coarda din jurul gâtului, lui Omar îi revenise culoarea în 
obraji, Aisha surâse îngheţat, dar totuși surâse, și șoferul 
începu să rumege din nou. Puțin mai târziu, Omar remarcă cu 
o voce blândă: 

— Nu trebuia să venim aici... 

Brusc, lovituri răsunară în capota mașinii și Malko auzi 
vociferări venite de pe platformă. Omar se întoarse, îi aruncă 
niște cuvinte șoferului și lansă cu o voce înnebunită: 

— Ne urmăresc! 

Malko privi la rândul lui în spate. Cele două technica/s se 
năpusteau în urmărirea lor, cu ţevile de la douchkas aţintite în 
direcţia lor. In același timp șocuri surde zdruncinară cabina și 
o parte din capotă fu ciopârțită la impactul cu proiectilele 
mitralierelor grele. 

Aisha Mokhtar scoase un urlet îngrozit și șoferul, încetând 
să mai mestece khat, călcă până la fund pedala accelerației, 
fără mare rezultat. 

Cele două technica/s se apropiau și ei mai aveau încă vreo 
douăzeci de kilometri până la Mogadiscio. 

Nu vor reuși niciodată să scape! 

— Din nou șocuri, puţin mai jos. Proiectile de 14,5 smulseră 
colțul superior din stânga al cabinei. 

Malko își trase capul între umeri. Următoarea rafală risca să 
îi nimerească. Nu mai simţea nici măcar unghiile lui Aisha 
înfipte în coapsa lui. 


Capitolul XX 


Brusc, pom-pom-pom-ul lent și surd al douchka instalată pe 
platforma din spate scutură vehiculului 4x4. Miliţienii lor 
ripostau. 

O rafală foarte lungă, urmată de o explozie de urlete de 
bucurie. Prin luneta din spate, Malko zări unul din cele două 
vehicule lansate în urmărirea lor părăsind drumul și 
răsturnându-se pe plajă. 

Nebuni de bucurie, milițienii săreau ca iezii descărcându-și 


232 


Kalașnikovurile. 

Technical-ul supravieţuitor încetini. Cu pedala accelerației 
la podea, șoferul „drogat” își regăsi surâsul euforic. O ultimă 
rafală din douchka lor reuși să descurajeze al doilea technica! 
care încetini. Omar scoase un strigăt de bucurie. 

— They are gone! (Au plecat!) 

Puteau în sfârșit să ia o poziţie normală. Erau totuși fleașcă 
atunci când ajunseră la hotelul Shamo. Samir, șeful 
milițienilor, sări din mașină și începu o lungă discuţie cu Omar 
care, dezolat, se întoarse spre Malko. 

— Vor o mie de dolari în plus. Pentru muniții și camion! 

Malko le dădu suma cerută și unul din milițieni, mândru, o 
șterse la piaţă să cumpere o legătură mare de khat. In micul 
hol al hotelului, Malko și Omar se așezară ca să facă bilanţul, 
în timp ce Aisha merse să facă un duș. 

— Cine mă poate informa? întrebă Malko. 

Omar dădu trist din cap. 

— Singurul care știe tot ce se petrece la El-Ma'an este Musa 
Sude. Dar eu nu-l cunosc. Eu lucrez cu Mohammed Kanyare, 
cel care controlează pista pe care aţi aterizat. 

— Ei se cunosc sigur, replică Malko. Trebuie să vorbești cu 
Kanyare să vorbească cu Musa Sude să mă primească. Faceți- 
| să înţeleagă că prietenul dumneavoastră din Nairobi îi va fi 
recunoscător... 

— OK, voi încerca, promise Omar, nu prea liniștit. Dar va 
cere bani. 

— Nu e o problemă... 

La rândul lui, Malko urcă să facă și el un duș, grăbit să se 
spele de amestecul de teamă și de praf care îl făcea lipicios. 


* 
XX 


Falsa Sa/inthip Naree urca pe Marea Roșie în direcţia 
Canalului Suez. Incă două zile pe mare și va traversa cei o 
sută șaizeci și trei de kilometri ai canalului, ceea ce îi lua 
aproape o zi, ca să ajungă în Mediterană, ultima parte a 
călătoriei ei. Din Portul Said, până la extremitatea nordică a 


-233 


canalului, la Haifa, nu mai avea decât douăzeci și patru de ore 
pe mare. Trecerea canalului nu punea probleme. Autorităţile 
egiptene verificau simplu evidenţa încărcăturii și un căpitan 
egiptean urca la bord, ca pe toate celelalte nave. 

Traversarea începea foarte devreme, în jurul orei șase 
dimineaţa, și dura între unsprezece și cincisprezece ore. Ceea 
ce îi făcea să ajungă în Mediterana la sfârșitul zilei. Yassin 
Abdul Rahman își petrecea majoritatea timpului în cabină, 
neurcând pe punte decât pentru cele cinci rugăciuni 
cotidiene. Se hrănea cu puţin orez, curmale și apă minerală. 
Atunci când echipajul fierbea un pui, lua și el o bucăţică. 
Exaltarea lui interioară creștea și frecvent strângea în fundul 
buzunarului de la djellaba, telefonul mobil care îi va servi să 
declanșeze explozia. Numărând orele, nu se gândea la 
moartea lui, ci la cea a inamicilor lui. Ei aveau să fie 
literalmente dezintegrați, transformați în praf, sau aveau să 
moară în suferinţe groaznice după săptămâni sau luni întregi. 

Câteodată, avea un gând plin de tristeţe pentru arabii de 
naţionalitate israeliană care, și ei, vor fi victime ale exploziei 
nucleare, precum și vecinii libanezi, iordanieni sau sirieni, 
dacă vântul ducea particulele radioactive până pe teritoriul 
lor. Mai multe autorităţi religioase au tranșat dilema: un 
musulman, dacă avea reședința într-o ţară intrată în război cu 
islamul, trebuia să se mute. 

Privi spre est. Coasta saudită nu se afla decât la 
aproximativ o sută cincizeci de kilometri, dar o ceață de 
căldură împiedica să fie distinsă. Gândul lui merse spre prinții 
corupți care conduceau această tară. Că acest prim 
avertisment le va servi drept lecţie. Ei nu vor supravieţui mult 
timp mâniei lui Dumnezeu... 

Gul Hasan, unul din pakistanezii recrutaţi de Sultan Hafiz 
Mahmud, ieșea din străfundul navei, privind orizontul. Pentru 
acest bătrân instalator de zidărie, mizerabil, islamist 
convertit, care însoţise gruparea extremistă Lashkar-e-/hangvi 
ca să plaseze bombe, era o călătorie de vis. Putuse să lase 
familiei lui o sută de mii de rupii, oferite de Al-Qaida, și se 
pregătea să moară ca un martir pe pământul furat de evrei. | 


—234— 


se spusese că echipajul avea să atace Haifa și să omoare cât 
mai mulţi evrei posibil, înainte să fie răpus. Nimeni nu îi 
vorbise de bombă... 

El și prietenii lui, în realitate, făceau figuraţie pentru ca să 
poată prezenta un echipaj în cazul unui control. În caz de 
probleme, în timpul schimbului de acte dintre cele două nave, 
ar fi putut fi utili, dar totul se petrecuse bine... 

Ceilalţi, membrii Al-Qaida veniţi cu Yassin Abdul Rahman, 
saudiţi, egipteni și un iordanian, știau ceea ce avea să se 
petreacă. Ei fuseseră cei care vegheaseră asupra asamblării 
bombei. 

Nici ei nu aveau nicio stare sufletească. 

Se încrucișară cu un petrolier gol care cobora spre Golful 
Persic. Cu noua ei vopsea, Anodad Naree semăna ca o 
geamănă de-a ei s/stership, veritabila Sa/inthip Naree, care 
trebuia să fie deja pe șantierul de dezmembrări din Gaddani. 

Dar israelienii nu vor vedea decât incendiul. Ei vor controla 
o navă așteptată, provenind dintr-un port sigur - Bangkok - 
care pe deasupra fusese deja controlată pe timpul traversării 
Oceanului Indian. 

Mai rămâneau patru zile înainte de minunatul moment în 
care Salinthip Naree se va transforma într-o imensă bilă de 
foc. Omorând, pentru cea mai mare glorie a lui Allah, zeci de 
mii de inamici ai lui Dumnezeu. 


* 
x x 


Richard Spicer intră în biroul lui Sir George Cornwell și îi 
strânse viguros mâna. 

— Noutăţi de la Malko? întrebă el. 

Britanicul scutură negativ din cap. 

— Nu încă. A ajuns cu bine la Mogadiscio, dar n-avem nicio 
legătură directă cu el. Trebuie să așteptăm. Tu? 

— Doar o informaţie transmisă de la Navy. Am reţinut-o 
pentru că se referă la o navă controlată în Oceanul Indian ce 
provenea din Massaocua, Etiopia. 

— Din Massaoua? 


-239 


— Da. E vorba de un vapor de mărfuri în drum spre portul 
Gaddani, din apropiere de Karachi, unde se află un important 
șantier de demolări navale. Anodad Waree, aparţine unui 
armator malaiezian. Ni s-a transmis tot dosarul lui. El a făcut 
cabotaj între diferite porturi normale, ultimul fiind Massaoua. 
Cum acest port se află în zona pe care noi o supraveghem în 
mod deosebit, mi s-a transmis dosarul lui. Oricum, el se 
îndrepta spre sud-vest. Verificaţi la Malta, dacă puteţi, căci 
este zona voastră. Dacă nu, noi continuăm să trimitem 
avioane deasupra Somaliei fără rezultat. Toate unităţile 
noastre de la Flota a V-a au fost sensibilizate. Este tot ce 
putem face. 

Sir George Cornwell suspină. 

— Am senzaţia că stau pe un vulcan. 

— Dacă Malko nu se întoarce cu ceva concret, stăm foarte 
rău. 


* 
x x 


Omar se strecură ca o umbră în minusculul lobby al 
hotelului Shamo și anunță cu vocea lui imperceptibilă: 

— Musa Sude acceptă să vă primească. Astăzi, la una din 
proprietățile lui. El vă trimite un technical cu milițieni și eu vă 
voi însoţi ca să fac pe interpretul. 

— Ştie de ce vreau să-l văd? 

— Nu. 

Poate că era mai bine așa... 

— Va trebui să vă adresaţi cu Domnule Ministru, preciză 
Omar. 

— De ce? 

— Vrea să fie ministru în guvernul lui Abdullahi Youssouf 
Ahmed. Ministrul Comerţului. Acum că a câștigat foarte mulţi 
bani, vrea să profite, călătorind... Cu un pașaport somalez, 
astăzi, nu poţi să mergi nicăieri, doar în Kenya. 

Musa Sude avea nevoie de respectabilitate. Un argument 
bun de utilizat. Omar continuă: 

— Mohammed Kanyare voia douăzeci de mii de dolari 


230 


pentru că a organizat această întâlnire și securitatea 
dumneavoastră. El a obţinut garanţia că nu veţi fi reținut prin 
forţă la reședința lui Musa Sude... Este un preț rezonabil. 

— De acord! aprobă Malko. Doar că n-am acești bani cu 
mine. 

— Dacă îi puneţi pe contul lui la Nairobi, va fi perfect, îl 
asigură somalezul. Dar trebuie să o faceți, căci altfel mă va 
omori... 

Ce simplă era viaţa în ţara asta! Nu tu ușier, nu tu litigii, nu 
scrisori recomandate. Cuvântul era suficient, dar valora aur 
sau sânge, atât... Malko nu-și dorea să provoace moartea 
amabilului Omar... Cultul lui pentru Bin Laden spunea multe 
despre adevăratele lui opinii cu privire la americani și despre 
occident în general. 

Işi băură cafeaua în liniște, apoi Malko întrebă: 

— Domnișoara Aisha vine cu noi? 

— Ea poate să vină, zise Omar, dar protecţia nu se extinde 
și la ea. Este foarte frumoasă: Musa Sude ar putea să-și 
dorească să o păstreze. 

— O voi preveni, zise Malko. 

Atunci când cobori din nou, îl găsi pe Omar înconjurat de 
bandiți voinici, acoperiţi cu cartușiere, cu bandane și ochelari 
de soare cu montură roz care nu reușea totuși să-i 
feminizeze... 

— Sunt oamenii lui Musa Sude, îl anunţă somalezul. 

Ei luară loc într-un Range Rover nou-nouț, escortat de două 
technicals strălucind de noi ce erau și ele și micul convoi 
porni spre nord. Omar se aplecă la urechea lui Malko. 

— Musa Sude câștigă un milion de dolari pe lună cu taxele 
pe care le prelevează. Prin urmare, nu-și dorește o guvernare, 
decât dacă ar fi el președinte... 


x 
x x 
— Vă place laptele de cămilă? 
Malko surâse luând bolul întins de gazda lui, Musa Sude, cu 
un surâs carnasier. Părul scurt, mustata și barba bine tunse, 


a PN 


aproape lustruite, ochelari negri normali, o cămașă cu dungi 
fine albastre, mânecile suflecate, tenul foarte închis, șeful 
războinic avea aerul unui asasin, dar îl primi pe Malko cu 
îmbrățișări și o căldură de neînțeles... Reuniţi în jurul unui 
miel fript, îi adusese el însuși bolul cu lapte de cămilă care 
însoțea ciozvârta de miel fript și orezul. 

Era mizerie, dar Malko reuși să surâdă. 

Instalat lângă el pe perne, șeful războinic se antrenă într-un 
discurs lung, tradus cuvânt cu cuvânt de către Omar, despre 
Somalia și viitorul ei. Teza lui era simplă: Somalia era de 
acum o țară normală, cu un guvern, miniștrii dintre care făcea 
și el parte, și o securitate sporită. Trebuia deci ca ea să 
însoțească acordul naţiunilor și că el, Musa Sude, putea să 
meargă să  pledeze cauza țării lui în instantele 
internaționale... Trebuia deci ca investirea președintelui să nu 
se mai întârzie. El însuși era gata să-și contopească miliția lui 
într-o nouă armată naţională. 

Satisfăcut de tirada lui, șeful războinic somalez bău puțin 
lapte de cămilă și începu să mestece khat. 

—  Pledoaria dumneavoastră m-a convins, zise Malko, 
temându-se că gazda lui în curând nu va mai fi interesată de 
nimic. Vreau să vă dau ocazia să dovediţi că Somalia este de 
acum o ţară care se supune legilor internaţionale. 

Dintr-odată, Musa Sude își scoase ochelarii negri. 

— Cum? 

Avea o privire de fiară: vie, rece și crudă. 

— Caut o informaţie, explică Malko. Cred că 
dumneavoastră sunteţi cel care controlează zona El-Ma'an. 

— Da, eu sunt, recunoscu somalezul. Vreau să o dezvolt ca 
să fac un nou port. 

— Mi s-a spus că știți tot ce se petrece acolo. 

Musa Sude își drese glasul. 

— Bineînţeles. N-au fost niciodată probleme acolo. 

— Perfect, concluzionă Malko. Știu că o navă ce venea din 
Gwadar din Belucistan, a ajuns la El-Ma'an pe 26 aprilie 
trecut. A debarcat vreo douăzeci de oameni și o mică 
încărcătură înainte să plece. Vreau să știu ce s-a întâmplat cu 


238 


această încărcătură. Dacă mai este aici sau, dacă nu mai 
este, pe ce navă a plecat din El-Ma'an și când. 

Se lăsă o liniște lungă, întreruptă de Musa Sude. Cu o voce 
furioasă, îl interpelă pe Omar în limba lui. Somalezul se 
răsuci. Musa Sude înţelesese că i se întinsese o cursă. Omar, 
cu vocea tremurândă, se întoarse spre Malko. 

— Vrea să știe cine sunteţi și de ce puneţi aceste întrebări. 

Malko își spuse că era timpul să-și scoată masca. 

— Spuneţi-i că lucrez pentru guvernul american. E vorba de 
o afacere de terorism foarte gravă. Dacă acceptă să 
coopereze, e evident că imaginea lui și cea a Somaliei vor 
crește și că autorităţile americane îi vor fi recunoscătoare. În 
plus, o recompensă importantă este pregătită pentru cei care 
ne vor ajuta să oprim această operaţiune teroristă... 

Omar traducea cu toată viteza, transpirat și neliniștit. 
Atunci când Malko terminase, șeful războinic somalez replică 
imediat cu o voce grandilocventă. Asigurând că cel mai fidel 
prieten al lui era statul american, că în 1993 el a fost cel care 
a servit drept intermediar pentru eliberarea unui pilot-de 
elicopter US, prizonier într-o grupare somaleză, și că el nu 
cerea decât să ajute... 

— Bravo, concluzionă Malko. Poate obţine această 
informație? 

Un nou val de discuții. 

— Crede, dar vor trebui retribuiţi intermediarii. La cât se 
ridică recompensa? 

Se intra în treburi serioase. 

— Un milion de dolari, anunţă rece Malko, luând singur 
iniţiativa. Banii vor fi vărsaţi unde doriţi. Omar este garantul... 

CIA nu-și va renega promisiunea... Musa Sude păru să 
aprecieze suma și îi întinse lui Malko o altă bucată de miel. 
Puțin mai departe, o sută din milițienii lui se ghiftuiau lângă 
technicals. Erau cu adevărat hoarde ale lui Max Mad, 
versiunea africană. Musa Sude controla o mie de combatanți 
și putea să mai recruteze de două ori pe atât în caz de 
urgență. Echipaţi cu artilerie ușoară, transportoare blindate și 
chiar rachete  sol-aer, într-un oraș ca Mogadiscio, ei 


239 


reprezentau o putere redutabilă. Cu atât mai mult că, dopaţi 
cu khat, milițienilor nu le era frică de nimic. 

Musa Sude își spălă mâinile într-o cană ţinută de o tânără 
fată și lansă o frază lungă. 

— El se ocupă de problema dumneavoastră! traduse Omar. 
Întoarceţi-vă la hotel și nu vorbiţi cu nimeni de nimic... Va 
trimite un mesager. 

Musa Sude se ridică, îl strânse pe Malko la inima lui, 
îmbrăţișându-l de trei ori într-o răsuflare parfumată cu lapte 
de cămilă și îl conduse el însuși până la vehiculul care îl 
adusese aici. 

Rulând prin praf, Malko își spuse că speranțele lui se 
odihneau pe un aliat foarte fragil. Dacă Musa Sude nu îi dădea 
informaţia vitală de care avea nevoie, bomba nucleară 
concepută de Sultan Hafiz Mahmud va exploda în curând 
undeva într-o ţară occidentală, făcând sute de mii de victime. 


Capitolul XXI 


Sub protecția a patru milițieni, Aisha, Malko și Omar își 
refăceau forțele mâncând într-un minuscul restaurant de pe 
marginea drumului spre Bakara. Se delectau cu orez, kebab și 
fructe, totul stropit cu Pepsi. Omar părea nervos. Ziua trecuse 
fără să-i aducă nicio veste de la Musa Sude. 

— Sper că Osman Ali „Atto” (Osman Ali „Cel Slab”, alt șef 
războinic din Mogadiscio) nu v-a afla că v-aţi întâlnit cu Musa 
Sude. 

— De ce? întrebă Malko, uimit. 

— Va fi gelos. 

— Și este grav? 

Somalezul bău o înghiţitură de Pepsi și zise cu voce egală: 

— Da. Ar putea să vrea să vă răpească pentru a afla dacă 
Musa Sude nu complotează ceva cu dumneavoastră, 
împotriva lui. 

— Musa Sude nu poate să mă protejeze? 

— Nu aici, în această zonă. Această parte a orașului este 


— 240 — 


controlată de Osman Ali „Atto”. 

Apărea o nouă problemă la orizont. Malko se agăța de 
latura ei pozitivă. 

— Miliţienii noștri mă apără. 

Omar, dubitativ, mărturisi: 

— Poate că le va fi frică. Osman Ali „Atto” este foarte 
puternic. 

Incurajator. 

— Credeţi că Musa Sude va obţine informaţia care mă 
interesează? 

— Da, răspunse imediat Omar. Dar trebuie să se decidă 
dacă să v-o dea. Va gândi în termeni pro și contra. Dar cred 
că o va face până la urmă. Işi dorește foarte mult să preia 
puterea în Mogadiscio. Până acum, ca să pună mâna pe El- 
Ma'an, a făcut sute de morți... Vrea să păstreze portul ca să 
poată să controleze sosirea în oraș a armelor și a drogurilor. 
El nu face politică. Nu merge niciodată la moschee și bea 
alcool. 

Malko avea o întrebare care îi ardea buzele. 

— Am văzut portretul lui Bin Laden în biroul 
dumneavoastră. Il cunoașteți? 

Omar arboră imediat o expresie extaziată. 

— Aș vrea să-l întâlnesc, inch'A/lah. Este un mare om și un 
profet. El a fost cel care le-a redat onoarea musulmanilor. Și 
de aceea îl venerăm cu toții. 

— Americanii au pus pe capul lui o răscumpărare de 
douăzeci și cinci de milioane de dolari, remarcă Malko. ȘI 
dumneavoastră știți că eu lucrez pentru ei. 

Omar surâse blând, aproape copilăresc. 

— Știu, dar domnul Ellis este foarte bun cu mine. Și la urma 
urmei, americanii nu-l vor prinde niciodată pe Șeic. Ele ca un 
djinni. Are puterea de a se face invizibil, pentru că Allah îl 
iubește mult... 

De afară se auziră câteva focuri de armă și milițienii săriră 
în picioare alertaţi. Unul dintre ei merse să vadă despre ce e 
vorba și se întoarse liniștit. 

— Lângă noi se află un cinema în aer liber, explică Omar. În 


241 


acest moment se proiectează filmul Blackhawk down. 
Spectatorii trag întotdeauna focuri de armă în aer în 
momentul în care primul elicopter american este doborât. 
Sunt foarte încântați de această scenă... 

Bravii somalezi! Malko și Aisha schimbară câteva priviri. 
Tânăra pakistaneză nu părea deloc liniștită. Atunci când ieșiră 
din restaurant, unul dintre milițieni îi spuse ceva lui Omar, 
privind-o insistent pe tânără. 

— Ce spune? întrebă Malko. 

Omar se tulbură auzind întrebarea, apoi zise în șoaptă: 

— Întreabă unde aţi găsit o târfă atât de frumoasă... Și el ar 
vrea una. 

— De ce zice el că e o târfă? 

Omar păru sincer surprins. 

— Numai târfele ies cu bărbați. 

Aisha, care înțelesese întreg dialogul, se supără și nu mai 
deschise gura până la hotel. 

— Așa, deci, sunt târfă! lansă ea odată ajunși în cameră. De 
ce n-ai protestat? 

Malko, cu o mai bună dispoziţie de când Musa Sude îi 
promisese că-l va ajuta să afle acele informaţii care îl 
interesau, replică surâzând: 

— N-ar fi înțeles. Există o serioasă barieră culturală între 
acești oameni și noi. 

— Mă întreb oare ce fac eu aici! zise furioasă pakistaneza. 

Pe moment, Malko se întrebă și el același lucru. Dar poate 
că dacă ar fi fost singur, ar fi întâmpinat mai multe dificultăți. 
În tot cazul, Sir George Cornwell n-a avut o idee rea ca Aisha 
să-l însoţească în această călătorie. Riscurile ca Malko să se 
expună la Mogadiscio erau suficient de ridicate pentru ca el 
să merite să primească o compensație. Prin urmare, se hotărî 
să se distreze puţin pe seama incidentului și răspunse: 

— Ceea ce fac târfele, dar mult mai bine... 

Aisha Mokhtar rămase mută de furie și bâigui: 

— Ce vrei să spui? 

— Că îmi oferi toate orificiile corpului tău, preciză el. Dar, 
spre diferenţă de târfe, ţie îţi și face plăcere. 


-242 


Simţindu-se  jignită, îi întoarse spatele. Scoţându-și 
pantalonii și tricoul, se culcă fără să-și dea jos slipul din satin 
negru și se întoarse imediat cu fața la perete. In ciuda 
climatizorului care funcţiona din nou, în cameră era o căldură 
năucitoare. Puțin mai târziu, Aisha se întoarse brusc cu faţa 
spre el, gest care îi stârni imaginaţia lui Malko. Cu mâna 
dreaptă, o prinse de păr și i-l reuni într-o coadă. Graţie acestei 
mișcări improvizate, împinse faţa tinerei spre vintre lui goală. 

Ea încercă mai întâi să se elibereze, dar el o ţinea cu o 
mână de fier și îi freca fața de membrul care se deșteptase... 
Desigur că nu era un gest de gentleman, dar această situaţie 
începea să-l excite foarte mult. Aisha așteptă ca el să fie 
aproape dur ca să-și deschidă în sfârșit buzele. Imblânzită. 

O apăsă și mai tare pe ceafă ca să i-o înfunde până în 
fundul gâtului ei. Aisha nu mai protesta, ci emitea doar mici 
gemete de excitare. Malko se servea de gura ei ca de sex, 
retrăgându-se aproape complet din gura ei, pentru ca apoi să 
se întoarcă brutal, lovindu-i cerul gurii. Ea gemu și se zbătu 
până când reuși să-și elibereze gura pentru câteva secunde, 
ca să-l implore: 

— Fă dragoste cu mine! 

Inflexibil, Malko o forță să-l ia din nou pe de-a-ntregul, 
aproape sufocând-o. În acel moment și-ar fi dorit să aibă un al 
doilea sex, pe care să i-l înfunde în același timp în șale. Doar 
nutri această fantasmă că și explodă în gura ei. Atunci când 
fu pe deplin golit, îi spuse în șoaptă: 

— Eşti o târfă minunată! 

De data asta, Aisha nu mai protestă, adormind cu sexul lui 
între buze. 

Malko rămase cu ochii deschişi. O rafală se auzi în 
depărtare, amintindu-i unde se afla. Toate speranțele și le 
pusese în Musa Sude. Dacă nu-și ţinea cuvântul, nava 
încărcată cu bomba islamică își va continua drumul până la 
focul de artificii mortal din final. 


-243 


Generalul Ahmed Bhatti, șeful ISI, îi înșira cu voce stinsă 
președintelui Musharraf, care îl convocase pe general la 
președinție, rezumatul ultimelor evenimente. Președintele 
Bush îi trimisese un mesaj șefului statului pakistanez, printr- 
un canal securizat, avertizându-l că dacă această bombă 
artizanală va exploda pe pământul american, consecinţele 
pentru Pakistan vor fi dramatice. Ajutorul american va fi 
imediat întrerupt, ţara se va regăsi la marginea falimentului și 
vor rămâne fără armament modern... In plus, Musharraf îi știa 
pe americani perfect capabili să le comunice indienilor, 
inamicilor lor de moarte, planurile dispozitivelor lor navale și 
militare... 

— Deci nu aveţi nicio veste? întrebă el pe un ton aspru. 

— Nimic, general Sahib, fu nevoit să recunoască Ahmed 
Bhatti, care continua să-i dea grad președintelui. Din 
interogatoriul cu căpitanul de navă n-a rezultat nimic 
concludent. 

Totuși, nu mergea pe mână moartă... Belucistanezul nu va 
mai putea să meargă niciodată, având genunchii zdrobiţi cu 
lovituri de ciocan. Trebuia să fie absolut sigur că nu ascundea 
nimic. Dinspre partea nucleară, responsabilii fuseseră arestaţi 
și vor fi condamnați la clasarea afacerii. Sultan Hafiz Mahmud 
era în același stadiu. /ncommunicado. Medicii nu știau nici 
măcar dacă va mai vorbi vreodată. Pentru moment, fixa 
tavanul cu o privire absentă și mâna lui dreaptă se mișca din 
când în când spasmodic... Cât despre Aisha Mokhtar, a 
dispărut din Londra, după tentativa ratată de eliminare a ei. 

Pervez Musharraf se gândea disperat la variante. 

— Aţi reperat membrii importanţi ai Organizaţiei? întrebă 
el. 

Adică din Al-Qaida. Nu i se pronunţa niciodată numele. 
Generalul Bhatti prevăzuse întrebarea și îi întinse șefului 
statului lista cu membrii Al-Qaida pe care se putea pune 
mâna fără prea multă greutate. „Soldaţii-momeală”... 

Din păcate, pe acea listă nu se afla decât pleava. Pervez 
Musharraf se întoarse și îl fixă pe general în ochi. 

— Trebuie altceva... 


-244 


Ahmed Bhatti lăsă capul în jos. Cei doi oameni se gândeau 
la același lucru. 

— Mă tem că este imposibil, general Sahib. Am pierdut 
contactul deja de câtva timp. 

Amândoi se gândeau la Ossama Bin Laden. Singurul lucru 
care îi putea calma pe americani. Pervez Musharraf lansă cu o 
voce fermă: 

— Pleacă imediat în Waziristan. Știi cu cine să te întâlnești 
acolo. Promite-le tot ce cer. 

Câţiva șefi de triburi pachtounes știau unde se ascundea 
Ossama Bin Laden și jurau cu mâna pe inimă, pe sufletul și pe 
sângele lor că își vor da viaţa ca să-l apere. Numai că 
pachtounes aveau trădarea în sânge. Era mai puternică decât 
ei. Era suficient să-i motivezi... Evident că odată livrat 
Ossama Bin Laden americanilor, Pakistanul nu mai avea nimic 
de dat. 

— Plec în dimineața asta, promise generalul Bhatti, care 
presimţea că și capul lui se afla în joc. 


* 
x x 


Malko aştepta de seara trecută noutăți de la Musa Sude, 
complet neputincios. La Mogadiscio erai rupt de lume, dar 
dacă un atentat nuclear ar fi avut loc, s-ar fi vorbit numai 
despre asta. Telefonul țârâi, aproape imperceptibil, și el auzi 
bolboroseala incomprehensibilă a recepționerei, din care 
sustrase cuvântul Omar... Malko se năpusti pe scări. Omar se 
afla la parterul hotelului, foarte surescitat. 

— Ne trimite o maşină! îl anunță el. Doar pentru 
dumneavoastră și pentru mine. 

Pulsul lui Malko sări ca o săgeată. Călătoria lui poate că nu 
va fi inutilă... După un sfert de oră, sosi „convoiul 
prezidenţial”. Era un 4x4 Porsche Cayenne, care purta încă 
sigla ONG-ului de unde fusese furat și cele două technica/s 
înţesate de milițieni. Se mai aflau totuși trei în 4x4 în faţă, 
strânși ca sardelele. In mașină putea îngrozitor a haşiş. Malko 
începea să cunoască drumul. 


-245 


Musa Sude îl aștepta, de data asta, în ruinele unui palat, 
plin cu saci cu nisip și înconjurat cu sârmă ghimpată, aflat la 
ieșirea din oraș, lângă un câmp de refugiaţi preluat de miliția 
lui, sub acoperirea de protecţie... Șeful somalez părea a fi 
într-o dispoziție foarte bună... 

— Ne duce la El-Ma'an, îl anunţă Omar. 

Schimbară mașina cu un alt 4x4 negru cu geamurile 
complet opace. Acest vehicul era blindat... Înconjuraţi de o 
duzină de alte vehicule, plecară cu toţii spre nord. Cu inima 
bătându-i cu putere, Malko se întreba dacă nu cumva îl 
duceau la obiectul căutat de el... Numai că ei se opriră pe o 
dună și Musa Sude arătă spre o barjă eșuată pe nisip, de unde 
pleca un șir de oameni în pantaloni scurți și tricouri, încovoiați 
sub greutatea lăzilor enorme, care se aflau sub protecţia unor 
oameni înarmaţi, cu turbane și în ţinute ușor militare: erau 
milițieni de-ai lui. 

— Au primit o încărcătură de grupuri electrogene, îi explică 
Omar. El va câștiga mulţi bani pe urma ăsteia, cu căldura... 

Decepţionat, Malko întrebă: 

— Și informaţia mea? 

Omar îi puse acea întrebare lui Musa Sude. Imediat, cu un 
ordin sec, șeful războinic îi dădu jos pe oamenii aflaţi în 
mașină pe scaunele din față. Aceștia săriră repede din mașină 
și se ghemuiră afară, sub soarele inuman. Musa Sude își 
scoase ochelarii de soare și îi adresă un discurs vizibil 
ameninţător lui Omar, care îi traduse lui Malko, tremurând: 

— Spune că sunt singurul martor. Dacă se află ceva, mie 
îmi va tăia capul. 

Obișnuit de acum cu ţara în care se afla, Malko aprobă cu 
un surâs acest acord perfect normal. 

— Ce a aflat? 

Musa Sude scoase o hârtie din buzunar și o deplie, citind 
apoi cu o voce neutră. Omar traduse cuvânt cu cuvânt. 

— A aflat despre un vapor care a sosit din Belucistan la 
data pe care a-ţi menţionat-o. Nava a fost primită de un grup 
din partea de nord a plajei. Acolo sunt somalezi amestecați cu 
arabi și djibutieni. Este vorba de miliția Al-Ittihad Al-lslamiyya, 


~ 246 — 


aliată cu Al-Qaida. Aceștia primesc frecvent arme, din Irak sau 
din Dubai. 

— Cum a aflat? 

— Toţi cei care sosesc plătesc taxe. Aici totul trebuie să fie 
declarat. 

— Ce transporta vaporul? 

— Vorbeau de o încărcătură de droguri și au plătit taxe în 
valoare de zece mii de dolari. 

— El a văzut încărcătura? 

— Nu. 

— Și pe urmă? 

— Vaporul a plecat, dar încărcătura a fost debarcată. După 
aceea au încărcat-o pe o navă ancorată acolo de câtăva 
vreme. Un cargou foarte vechi cu un pavilion de Malta. 

— Cum se numea nava? 

Musa Sude aruncă o privire pe hârtie și silabisi: 

— Anodad Naree. 

Malko notă febril numele navei. 

— Unde se află această navă? 

Musa Sude făcu un gest expresiv din mână. 

— A plecat. 

— Când? 

— Nu știe exact... Pentru că nu percepe taxe de plecare. 
Crede că după o săptămână sau puţin mai mult... 

Malko se simţea ca stând pe cărbuni încinși. 

— Și oamenii care l-au primit? 

— Şi ei au plecat, înspre zona lor spre sud. 

— Este tot ce știe despre acest subiect? 

— Da. 

— Spuneţi-i că poate a câștigat un milion de dolari, zise 
Malko. Să ne întoarcem în oraș. Trebuie să comunic imediat 
aceste informații la Nairobi. 


* 
x x 


— Anodad Naree, striga Malko în mijlocul părăiturilor 
aparatului Thuraya. Iți spun pe litere numele ei... 


DA, 


La celălalt capăt, Ellis Mac Graw, șeful postului MI6 din 
Nairobi, nota literă cu literă numele navei. Când Malko tăie 
comunicaţia, slăbise deja două kilograme. Căldura era 
îngrozitoare în dugheana mică a lui Omar. Se întoarse spre 
somalez. 

— Trebuie să plec înapoi cât mai repede posibil. 

Omar se așeză la telefon. După douăzeci de minute, îl 
anunţă: 

— Este un avion care pleacă spre Djibuti peste două ore. 
Are locuri libere pentru dumneavoastră. 

— Este perfect, zise Malko. 

Își luase lucrurile de la hotel și Aisha aștepta, gata și docilă. 

Omar părea preocupat. 

— Este un moment periculos, îl avertiză el. Trebuie să le 
daţi un supliment de bani milițienilor, altfel pot să vă lase 
baltă. 

— Câţi? 

— O mie de dolari. 

Malko avea acești bani la dispoziţie. După cinci minute, 
rulau spre K.50, aeroportul din Mogadiscio. Avionul, pregătit 
de plecare pentru direcţia Djibuti, părea scos dintr-un cimitir 
de avioane. Miliţienii, ca niște câini înfometați, se aruncară 
asupra dolarilor, în timp ce Aisha și Malko se eclipsară spre 
avion. În cockpit se afla un ucrainean blond și înalt, cu ochii 
injectaţi de sânge, care mesteca și el khat. Totuși, khat-ul nu 
creștea în Ucraina... Îl instală pe Malko lângă el, o înghesui pe 
Aisha în spatele lor și suspină în engleză: 

— 1 hope we gonna make it. (Sper că vom reuși.) 
Nemernicii ăia au încărcat două sute de kilograme în plus... 
Davai. 

Motoarele scuipau ulei tot așa cum un tuberculos scuipă 
sânge. Niturile fremătau. Avionul făcu un ocol în capătul pistei 
cu motoarele urlând și avionul începu să ruleze. Malko se 
ruga. Avionul rula, rula, rula, dar roțile lui nu părăseau solul. 
Cu capul între mâini, Aisha închise speriată ochii. Intr-un 
sfârșit, bătrânul Beecheraft se ridică câţiva centimetri de la 
sol, atinse un cactus și începu să se înalțe cu o lentoare 


~ 248 — 


îngrozitoare, ca un vultur plin de sânge... Malko își opri 
respiraţia zărind sub ei albastrul Mării Roșii. Apoi aparatul 
viră, revenind deasupra pământului, cu fața la nord-vest. Erau 
în jur de două ore și jumătate de zbor între Mogadiscio și 
Djibuti, trecând pe deasupra Ogadenului egiptean. Zburau la 
cinci mii de picioare, bătrânul aparat fiind incapabil să zboare 
mai sus. 

Într-un final, pilotul ucrainean își începu coborârea spre 
Djibuti. Ceasul Breytling al lui Malko arăta puţin peste orele 
șaisprezece. Acesta îi lăsase lui Omar sarcina să-l anunţe pe 
Ellis Mac Graw de destinaţia lui. Djibuti devenise una din cele 
mai importante baze CIA din Africa. De îndată ce avionul se 
apropie de aerogară, Malko văzu ivindu-se un 4x4 alb care 
veni și se opri lângă avion. În timpul în care doi djibutieni 
apropiară o pasarelă. Aisha și el fură primiţi de un bărbat cu 
părul grizonat. 

— Mă numesc Leo Baker, îl anunţă acesta. COS m-a 
însărcinat să vă conduc la Sheraton. Trebuie să-l sunaţi 
imediat pe domnul Richard Spicer la Londra. 

Malko formă rapid numărul telefonului mobil al acestuia. 
Richard Spicer răspunse imediat. 

— Sunt fericit că aţi ieșit teferi din Mogadiscio, zise el. 
Numai că avem o problemă serioasă. O navă cu numele de 
Anodad Naree, înmatriculată în Malta, a fost controlată acum 
patruzeci și opt de ore de echipajul unui distrugător al Flotei a 
V-a. Documentele ei erau în ordine, calele erau goale și ei se 
îndreptau spre portul pakistanez din Gaddani pentru ca nava 
să fie dezmembrată. Ai fost tras pe sfoară. 


Capitolul XXII 


În ciuda celor 45 de grade Celsius care tronau pe pistă, 
Malko avea impresia că a fost aruncat brusc într-o cameră 
frigorifică. Carevasăzică, fusese tras pe sfoară de un șef 
războinic somalez ca un debutant! Din nou își riscase viața 
pentru nimic... 


~ 249 — 


— Mă auzi? strigă Richard Spicer în receptor. Unde sunteţi? 

— La Djibuti. Tocmai am aterizat. Eşti sigur că această 
informaţie este corectă? 

— Absolut sigur, confirmă șeful agenţiei CIA din Londra. Mi 
s-au comunicat toate intercepţiile din Oceanul Indian și din 
Marea Roșie. Cazul acestei nave mi-a sărit în ochi deoarece 
venea dinspre Cornul Africii, unde se află Mogadiscio. Era 
singura navă care venea din direcţia aceea. 

— Unde se află acum? 

— Ar trebui să fi ajuns la portul ei de destinaţie, pe coasta 
Karachi. Acolo se află un șantier naval. 

— Ar trebui verificat, insista Malko. Acest șef războinic n- 
avea niciun interes să-mi spună brașoave. 

Apoi avu brusc o idee. 

— Ai numărul de telefon al corespondentului ISI din 
Islamabad? 

— Da, bineînţeles. Acesta este colonelul Hussein Hakim. 

— Dă-mi-l și anunţă agenţia CIA de aici că voi merge la ei și 
voi folosi telefonul lor protejat. Graţie lui Aisha Mokhtar care 
vorbește urdu, va fi mult mai ușor să comunicăm. 

— De acord. Mergi direct la ambasadă, nu mai trece pe la 
hotelul Sheraton. Îl voi anunţa pe șeful agenţiei CIA să îţi 
ofere tot sprijinul de care ai nevoie. Să sperăm că vom 
avansa înspre rezolvarea acestei probleme. Sunt inundat de 
mesaje de la Langley. Cei de acolo contează mult pe 
deplasarea ta la Mogadiscio. 

— Şi eu, recunoscu Malko, împărţit între decepţie și 
incomprehensiune. 

Musa Sude nu inventase numele de Anodad Naree. Deci 
capcana venea din altă parte. 

Vehiculul 4x4 alb se îndreptă spre centrul orașului. Fosta 
colonie franceză nu se schimbase mult de când își câștigase 
independenţa: un oraș fad și urât, în care se înfruntau două 
etnii, afar și issa. Chiar dacă mai staţionau încă trupe 
franceze în zonă, CIA avea acolo o imensă bază operaţională. 
Malko se întoarse spre Aisha Mokhtar. 

— Sunt sigur că acel somalez mi-a spus adevărul, îi spuse 


==: 200 


el. Coincidenţa este imposibilă... Dacă Anodad Naree a plecat 
din El-Ma'an, cu bomba nucleară la bordul ei, n-a fost pentru 
ca să meargă în Pakistan. 

— Poate că s-a întâlnit cu o altă navă căreia i-a predat 
această bombă, avansă tânăra femeie. 

Malko dădu din cap neîncrezător. 

— In acest sezon, Oceanul Indian este foarte agitat. Este 
perioada musonului de vară. Transbordarea în plin ocean ar fi 
practic imposibilă. Nu. Aici este vorba despre altceva ce eu nu 
înțeleg. 


* 
XX 


Aisha Mokhtar închise telefonul securizat din sala de cifru. 
Timp de douăzeci de minute discutase plină de animaţie cu 
colonelul Hussein Hakim. Acesta din urmă, anunţat de șeful 
agenţiei CIA din Londra, se arătase foarte cooperant. A trebuit 
totuși să se insiste din greu ca acesta să accepte să trimită o 
echipă de la ISI din Karachi să inspecteze pe șantierul din 
Gaddani nava Anodad Naree, aflată în curs de dezmembrare. 
După opinia lui, era un demers inutil. 

— Trimite agenţi ISI din Karachi cu elicoptere la faţa locului, 
îl anunţă ea. Vom primi răspunsul peste două sau trei ore, dar 
nu înțelege sub nicio formă ce căutăm. 

— Nici eu nu știu! mărturisi Malko. Vreau să mă conving că 
această navă este cu adevărat cea semnalată de Musa Sude. 
Dacă este, suntem într-un punct mort al acţiunii. Dar măcar 
vom putea spune că am încercat totul... 

Trona o răcoare delicioasă în biroul șefului agenţiei CIA din 
Djibuti, plecat la puţin timp de la sosirea lor să supervizeze o 
lansare de avioane „ofensive” în direcţia Yemenului, de 
cealaltă parte a Mării Roșii. Nu mai rămăsese decât secretara 
acestuia în biroul vecin. Aceasta se ivi în ușa biroului și 
întrebă: 

— Doriţi să vă ducă o mașină la Sheraton? 

— Cred că vom rămâne aici, zise Malko. Va trebui să sunăm 
în scurt timp în Pakistan. 


= 251 


— Vreţi să mâncaţi ceva? 

Ei nu mâncaseră încă, dar Malko era incapabil să înghită 
chiar și o firimituraă. 

— AŞ dori o cafea, ceru Aisha Mokhtar. 

Se cufundară amândoi în fotoliile adânci din piele ale 
șefului agenţiei. Topit de căldură, de tensiune nervoasă și de 
oboseală, Malko adormi. Vocea lui Aisha fu cea care îl trezi. 

— Sună telefonul! 

El sări pe aparat și recunoscu imediat vocea colonelului 
Hussein Hakim. 

— Vorbește tu cu el! îi ceru el lui Aisha. 

Conversaţia se purtă în limba urdu. Tânăra pakistaneză 
începu să noteze indicaţiile colonelului. Peste umărul ei, 
Malko remarcă două cuvinte scrise cu litere mari: SAL/NTHIP 
NAREE! Ea încheie într-un final conversaţia și îi făcu lui Malko 
rezumatul acesteia. 

— Agenţii ISI au găsit nava Anodad Naree. Au început deja 
să o taie. Echipajul - format din arabi și pakistanezi - a 
dispărut. Atunci când i-au examinat carcasa, au descoperit că 
această navă a fost revopsită recent. Înainte de a fi revopsită, 
purta numele pe care l-am scris eu: Sa/inthip Naree. Portul de 
legătură a fost Bangkokul. Vopseaua era încă proaspătă... 

Malko simţea că i se învârte capul. 

— Așteaptă! făcu el. Această navă, care a fost controlată 
de US Navy sub numele de Anodad Naree, se numea Sa/inthip 
Naree înainte de a fi revopsită? 

— Asta mi-a spus colonelul Hakim. 

— Și schimbarea numelui este recentă? 

— După spusele lui, de câteva zile. 

Malko sări imediat pe telefon. De îndată ce-l avu pe Richard 
Spicer pe linie, îi explică strania lui descoperire. 

— Sună la registrul din Loyd, îi zise el. Trebuie să aflăm 
informaţii despre aceste două nave. 

Șeful agenţiei CIA din Londra își notă cele două nume de 
nave și Malko puse receptorul în furcă, cu nervii întinși la 
maxim. 

— Ai aflat ce se întâmplă? întrebă Aisha. 


~= 252- 


— Nu încă, dar vom afla. 

Telefonul sună după douăzeci de minute. Richard Spicer 
părea tetanizat. 

— Ceva nu se pupă. Sa/inthip Naree este un cargou care 
aparține companiei thailandeze Precious Shipping Ltd, 
companie a unui armator thailandez cunoscut drept o 
persoană onorabilă, care posedă vreo cincizeci de nave. 
Anodad Naree a aparținut aceleiași companii până în 2003. Ea 
a fost vândută unui armator din Malta, Mediterranean 
Shipping, căreia îi aparţine de atunci. Cele două nave sunt 
sisterships, fiind construite de același șantier japonez în 1982. 

Malko rămase mut timp de câteva secunde, apoi avu 
senzaţia că un fulger i-a trăsnit creierul. 

—  Sisterships! exclamă el. Carevasăzică cele două nave 
sunt identice! S-au putut inversa doar schimbându-și numele 
între ele... Trebuie sunată imediat compania Precious 
Shipping Ltd la Bangkok și întrebată unde se află actualmente 
nava Sa/inthip Naree. 

— În acest moment în Thailanda este ora opt seara, obiectă 
Richard Spicer după un scurt moment de reflecţie. 

— În acest moment, obiectă Malko, o navă având la bordul 
ei o bombă nucleară navighează spre o ţintă, unde va face să 
explodeze încărcătura... Poate chiar în Londra. Agenţia din 
Bangkok să se descurce cu omologii lor, pentru ca aceștia să 
interogheze portul din Bangkok. 

— Te sun, spuse simplu Richard Spicer. 

Malko se așeză din nou, epuizat, simțind că atingea 
sfârșitul anchetei. Aisha Mokhtar se întoarse să se afunde în 
fotoliul ei. De data asta, așteptarea fu mult mai lungă. 
Aproape o oră. Telefonul sună într-un sfârșit. 

— Salinthip Naree a părăsit Bangkokul acum aproximativ 
trei săptămâni, cu o încărcătură de optsprezece mii de tone 
de orez, cu destinaţia Israel, care trebuia să fie debarcat în 
portul din Haifa, îl anunţă șeful agenţiei CIA din Londra. 


-25 


Israel! Nimeni nu se gândise la acest obiectiv. Dintr-odată 
totul devenea clar. Bomba nucleară ajunsese bine mersi la 
Mogadiscio, unde fusese încărcată pe s;stership a lui Salinthip 
Naree, Anodad Naree, care își schimbase proprietarul acum 
doi ani. Pe urmă, cele două nave s-au întâlnit undeva în 
Oceanul Indian și și-au schimbat identitățile, Anodad Naree 
continuându-și ruta spre Israel cu bomba nucleară în cale, sub 
numele de Sa/inthip Naree, în timp ce aceasta din urmă - 
adevărata Sa/inthip Naree - mergea să fie tăiată cu aparatul 
de sudură la Gaddani. 

Crima perfectă. 

Evident că a fost nevoie de complicitatea unei părți a 
echipajului navei Sa/inthip Naree, dar totul era posibil. Cât 
despre echipajul navei pirat, acesta trebuia să fie format din 
membrii Al-Qaida care urmau să-și sacrifice viaţa, la fel ca 
piloţii din 11 septembrie 2001, care au fost douăzeci la 
număr... 

Vocea lui Richard Spicer îi parveni lui Malko ca prin ceaţă. 

— După calculele noastre, falsa Sa/inthip Naree n-a trecut 
încă de Canalul Suez. Noi am verificat-o cu ajutorul 
egiptenilor, fără să le spunem care este motivul. Ar trebui să 
fie undeva în Marea Roșie. 

— Trebuie acţionat fără grabă, recomandă Malko. Noi nu 
știm care e modalitatea lor de a detona bomba. Nu trebuie 
ca, surprinși fiind, să facă să explodeze bomba, nici chiar fiind 
în plină mare. Impactul psihologic ar fi devastator. 

— Vom fi extrem de prudenti, îl asigură Richard Spicer. Din 
fericire, există punctul de trecere obligatoriu al Canalului 
Suez. Acest lucru ne va da câteva ore de răgaz pentru a găsi 
o soluţie. Autorităţile israeliene vor fi prevenite imediat. În 
ceea ce-l privește pe președintele Bush, acesta a fost anunţat 
deja. Vă ţin la curent cu deciziile și cu noutăţile. Și felicitări! 

Odată telefonul închis, liniștea se așternu din nou în 
încăpere, fiind tulburată doar de șuieratul climatizorului. 
Malko își încrucișă privirea cu cea a lui Aisha, care stătea în 
picioare lângă el. Malko iradia de fericire. 

— E minunat! îi șopti ea cu o voce descompusă. Tu ești 


-254 


minunat. 

În secunda următoare, ea era strâns lipită de el, 
înfundându-i o limbă de un metru lungime în fundul gâtului. 
Victoria apropiată îi dezlănţui libidoul. Fără ca măcar să se 
gândească să încuie ușa biroului, ea se lăsă să cadă în 
genunchi în faţa lui, înfigându-l sălbatic în gură. 

Malko vedea zeci de mii de stele, umflat de satisfacţie, 
după atâta tensiune nervoasă strânsă. Atunci când o forță pe 
Aisha să se ridice, trăgând-o de părul ei negru, ea se întinse 
singură cu spatele pe birou, după ce se debarasase de 
pantalonii din pânză și de slip. Malko se înfundă în ea dintr- 
odată și începu să facă dragoste cu ea ca un mercenar. Un 
minut mai târziu explodă în ea, acompaniat de un strigăt 
ascutit al tinerei femei. 

Abia atinse pământul cu picioarele, că secretara șefului 
agenţiei CIA bătu la ușă și băgă capul înăuntru. 

— M-ati strigat? Doriţi puţin ceai sau sandwichuri? 

— Cu plăcere! zise Malko, cu pantalonii în vine. 


* 
XX 


Aisha și Malko ajunseră la Sheraton, luând cu ei un telefon 
mobil securizat oferit de șeful agenţiei atunci când se 
întorsese la birou. Două ore se scurseseră de la ultimul 
telefon dat de Richard Spicer. După ce-și făcuseră câte un 
duș, Aisha și Malko se odihneau, când telefonul mobil 
securizat sună în sfârșit. 

— Am localizat nava Sa/inthip Naree, îl anunţă Richard 
Spicer. Egiptenii ne-au anunţat că au cerut un pilot ca să 
traverseze Canalul Suez mâine dimineaţă, foarte devreme. 

— În sfârșit! zise eliberat Malko. Când programaţi o 
intervenţie? 

— Nu vom face nimic pe durata traversării canalului, care 
durează în jur de zece ore. Trebuie să așteptăm să ajungă în 
Marea Mediterană. Adică mâine după-amiază. Acolo va trebui 
să facem faţă unei alte probleme. 

— Care? 


250 


— Israelienii. Evident că ei sunt în alertă maximă și ne-au 
avertizat că dacă Sa/inthip Naree se apropie la mai mult de 
cincizeci de mile de coasta israeliană, o vor distruge. 

— Cum? 

— Ei au avioane F-16 și submarine. Dar nu este sigur că vor 
reuși să o scufunde de la prima lovitură. Și atunci... 

— Bine. Care este planul vostru? 

— Navy încă se gândește la asta. Totul va fi gata pentru a 
interveni mâine. Mai avem câteva ore de răgaz ca să 
pregătim un plan. Totuși, decizia fială aparţine Casei Albe. 

— OK, concluzionă Malko. Cred că acum voi încerca să 
dorm puţin. Nu se va întâmpla nimic în noaptea asta. Vreau 
să îţi cer o favoare. 

— Tot ce vrei. 

— Vreau ca un avion să fie la dispoziţia mea de mâine 
dimineaţă la baza din Djibuti. 

— Vrei să te întorci acasă? La Londra? 

— Nu. Vreau să asist la sfârșitul acestei povești. 

Richard Spicer râse fără plăcere. 

— Riști să te transformi în căldură și în lumină dacă va avea 
loc cea mai mică greșeală de manevră. 

— Dacă se va întâmpla asta, remarcă Malko, nu voi pleca 
singur. Îți amintesc că orașul Cairo numără aproape 
cincisprezece milioane de locuitori și că particulele 
radioactive călătoresc repede, purtate de vânt. 


* 
XX 


Salinthip Naree părăsea Suezul ca să traverseze cei o sută 
șaizeci și trei de kilometri ai Canalului Suez, ghidaţi de un 
pilot egiptean venit la bordul ei. Nu era decât ora șase 
dimineaţa, dar era deja lumină. Yassin Abdul Rahman, de la 
dunetă, privea ultimele stele stingându-se. In afară de 
căpitanul  malaiezian şi mecanicul, membrii echipajului 
dormeau, mai puţin cei afectaţi să manevreze nava prin 
canal... 

Tânărul egiptean îi adresă o ultimă rugăciune lui Allah. 


200 


Înainte se temuse de această traversare a canalului, 
cunoscând politica autorităţilor egiptene. Insă totul se 
derulase cu bine. Echipajul unei vedete din vama egipteană 
se urcase la bord și verificase documentele și adresa navei 
Salinthip Naree, nefăcând nicio observaţie... De acum nu mai 
exista niciun obstacol înainte de atingerea obiectivului ei: 
Haifa. 

Doar un control inopinat, dar puţin probabil, la intrarea lor 
în Marea Mediterană. Următorul control prevăzut va fi cel al 
marinei israeliene, de veghe la vreo douăzeci de mile de 
coastă, care controla sistematic toate navele ce se îndreptau 
spre vreun port israelian. Nici acel control nu prezenta niciun 
risc pentru ei. Israelienii nu vor scotoci printre sacii cu orez și 
documentele lui Sa/inthip Naree erau perfect în ordine. 


* 
XX 


Malko fu lipit de scaun la decolarea avionului Learjet, care 
urca într-un unghi de aproape 30 de grade spre cerul albastru 
ca de cobalt din Djibuti. Era puţin trecut de amiază. Planul de 
zbor prevedea o escală tehnică la Cairo, ca să-și facă plinul cu 
combustibil pentru un zbor de aproape două mii cinci sute de 
kilometri. Apoi, avionul Learjet pleca să survoleze Marea 
Mediterană pe la ieșirea din Port-Said. Planul lui de zbor avea 
să fie comunicat pas cu pas autorităţilor zonei. 

Aisha Mokhtar adormi imediat după decolare și Malko 
privea defilând deșertul pe sub el. În acel moment, mulți 
oameni își ţineau respiraţia de emoție. La Londra, la 
Washinghton și în Israel. Nimeni nu fusese niciodată 
confruntat cu acest gen de problemă. Cea mai mică eroare de 
manevră putea să declanșeze o catastrofă fără nume. 

Înainte de decolare, Malko a avut o scurtă conversaţie cu 
Richard Spicer. Acesta din urmă îi confirmase că un plan 
definitiv n-a fost încă pus la punct. În acest moment, Sa/inthip 
Naree se afla încă pe Canalul Suez. Lui Malko i se învârteau în 
cap ca un torent datele problemei. O inspectare a navei nici 
nu intra în discuţie. Un atac prin surprindere era imposibil din 


S PAS 


punct de vedere tehnic. Chiar dacă nu înainta decât cu 
douăsprezece noduri la oră, Sa/inthip Naree nu putea fi 
surprinsă printr-un atac decât printr-o operaţiune heliportată, 
care le lăsa prea mult timp nebunilor lui Dumnezeu ca să 
reacționeze. Aveau de-a face evident cu un comando suicidar, 
care ar fi fost imposibil de intimidat. Nu mai rămânea decât 
efectul surpriză. Dar cum? Le rămânea puţin timp: de îndată 
ce vor intra în zona controlată de israelieni, aceștia nu vor 
ezita nicio secundă să atace nava, ceea ce avea să facă 
victime colaterale. Și nu puteau fi blamaţi pentru asta... 

Fără să-și dea seama, aţipi. Se trezi tresărind, scuturat ușor 
de șeful cabinei de zbor. 

— Sir, vom ateriza la Cairo. 

El zări în stânga lor piramidele. După un sfert de oră, 
avionul Learjet ateriza pe aeroportul militar din Cairo, pentru 
a fi imediat alimentat cu combustibil. In timpul escalei, șeful 
de bord veni spre Malko. 

— Sir, aveţi o comunicaţie pe canalul 3. 

Avionul Learjet, frecvent folosit de CIA pentru misiuni 
secrete, dispunea de un echipament de comunicaţie 
sofisticat. Canalul 3 era securizat. Malko luă receptorul și 
recunoscu vocea lui Richard Spicer. 

— Casa Albă a dat ordinul de a scufunda nava Sa/inthip 
Naree de îndată ce iese din Canalul Suez, îl anunţă 
americanul. Două dintre submarinele noastre se îndreaptă 
spre zona aceea. Un submarin israelian se află deja acolo. 
Submarinele noastre au ordin să tragă câte o salvă de două 
torpile, fiecare având o încărcătură de trei sute de kilograme 
de exploziv super-distrugător. Statul major al Navy, care a 
primit planurile navei Sa/inthip Naree, a hotărât să lovească în 
puncte precise și estimează că vaporul se va scufunda 
instantaneu, fără ca echipajul să aibă timp să reacționeze. 

— Nu îţi trebuie mult timp să apeşi pe declanșatorul unui 
detonator, remarcă Malko. i 

— Nu există altă soluţie, sublinie Richard Spicer. In acest 
moment, Sa/inthip Naree, supravegheată de un avion, ajunge 
la Port-Said. Noi așteptăm să se îndepărteze de coastele 


208 


egiptene ca să lovim. Mai vrei să vii? 

— Mai mult ca niciodată, confirmă Malko. 

— Și prietena ta? 

— Cred că vrea să vină și ea. 

— Well, în acest caz, pilotul va redecola de îndată ce va 
avea plinul făcut și va rămâne în legătură cu noi. Vă urez 
noroc. 


Capitolul XXIII 


Avionul Learjet survola Marea Mediterană de o oră, 
învârtindu-se în cercuri concentrice în largul coastelor 
egiptene. Așteptaseră până în final două ore în Cairo ca să-i 
lase timp navei. Salinthip Naree să intre în Marea Mediterană. 
Copilotul se apropie de Malko: 

— Sir, vreţi să veniţi puţin până în cabina pilotului? 

Malko îl urmă și se instală în locul lui. Aviatorul îi arătă un 
punct în dreapta lor. Ei zburau la aproximativ șase mii de 
picioare și vizibilitatea era perfectă. 

— Sir, zise el, uitaţi nava Sa/inthip Naree. Se afla la 
aproximativ o sută treizeci de mile nautice de Haifa și la 
optzeci de mile de linia de securitate israeliană, care 
reprezintă în jur de șase ore de navigaţie. Îi vom depăși și 
revenim pe aceeași traiectorie. 

Malko își lipi faţa de hublou, urmărind din priviri vaporul 
care părea că se târăște pe Mediterană. 

De sus, Salinthip Naree părea foarte inocentă. 


* 
XX 


Yassin Abdul Rahman își despăturise covorul de rugăciune 
în partea din faţă a cargoului și, prosternat spre Mecca, se 
ruga din toate forțele. Dovedea un fel de amețeală, de 
senzaţie ireală, ca și cum ar fi fost deja mort, dar nu simţea 
nicio teamă, nicio emoție. La câţiva metri mai încolo, în 
măruntaiele navei Sa/inthip Naree, companionii lui se rugau și 


= 259o 


ei. El nu voise ca aceștia să urce pe punte, pentru cazul în 
care un avion de observare i-ar fi survolat. 

Se ridică, își rulă cu grijă covorul de rugăciune, care oricum, 
peste câteva ore, nu va mai fi decât praf și, aplecat peste 
bastingaj, contemplă spuma albă ce se forma de-o parte și de 
alta a etravei. Îi mulţumi în gând lui Sultan Hafiz Mahmud 
care a avut ideea acestei razbunări geniale și care a ajutat la 
realizarea ei. Din păcate, în stadiul în care se afla, nu va afla 
niciodată că planul lui a reușit. Yassin Abdul Rahman își plie 
ochii, căutând să vadă, prin ceața de căldură, coasta 
israeliană. Pentru ultima etapă - controlul marinei israeliene - 
el se va ascunde în cargou. Era inutil să-și alerteze inamicii. 

| se păru că zărește coasta în dreapta lui, dar îi era 
imposibil să spună dacă era încă Egiptul sau deja Israelul. 


* 
XX 


Cabinetul limitat al lui Ariel Sharon se agita încontinuu de la 
avertismentul americanilor. Principalii miniștrii veniseră să-i 
ajute pe responsabilii diferitelor servicii de informaţii: Shin 
Beth, Mossad, Aman, plus experţii în arme nucleare și 
comandantul general al armatei de aer, precum și amiralul 
șef al marinei israeliene. Măsurile preventive fuseseră puse în 
acţiune în procent de sută la sută. Toate unităţile disponibile 
erau postate în faţa coastelor israeliene. Avioane de patrulare 
brăzdau cerul deasupra Mării Mediterane. O linie directă 
specială fusese stabilită cu comandamentul Flotei a V-a US 
care transmitea în timp real ultimele informaţii. 

Maiorul Rabinovitch închise telefonul și lansă cu o voce 
calmă: 

— Salinthip Naree a ieşit din Canalul Suez la ora două și 
jumătate. Înaintează cu treisprezece noduri, în direcţia Haifa. 
Este urmărită, secundă cu secundă, de americani. Egiptenii 
nu sunt la curent cu nimic. 

— Când va ajunge la optzeci de mile de coastele noastre? 
întrebă Ariel Sharon. 

— Aproximativ în șase ore, răspunse șeful de stat-major al 


= 200 


marinei. 

— Aveţi mijloacele să-l distrugeţi? 

— Unul din submarinele noastre urmărește nava și celălalt 
este în drum spre ea. Avioanele noastre F-16 pot să o 
lovească într-un termen de o jumătate de oră. 

— Sunteţi siguri că o veţi scufunda? Absolut siguri? insistă 
primul-ministru israelian. 

Pe timpul Războiului de Șase Zile, israelienii au încercat să 
scufunde o navă spion americană și nu au reușit decât să o 
avarieze serios. Intr-un caz asemănător, cei care se aflau la 
bordul navei Sa/inthip Naree puteau să schimbe direcţia și să 
încerce să se apropie de Ashdod, un alt port israelian, aflat la 
nord de Fâșia Gaza. Pierderile ar fi mai mici decât la Haifa, 
dar impactul psihologic la fel de devastator. 

— Care este direcţia vântului? întrebă Ariel Sharon. 

— Peste cinci mii de picioare, suflă spre sud. La nivelul 
mării, către vest. 

Altfel spus, chiar dacă Sa/inthip Naree făcea în așa fel încât 
să explodeze încărcătura nucleară de zece kilotone înaintea 
coastelor israeliene, vântul ducea particulele radioactive până 
la coastă și apoi ele vor mătura ţara... 

Ariel Sharon bău câteva guri de apă și puse întrebarea care 
îi măcina pe toţi de la începutul alertei: 

— Evacuăm orașele de pe coastă, mai ales Haifa? 

Populaţia israeliană n-a fost încă prevenită. În această lună 
iunie, toate plajele erau negre de lume. Ariel Sharon se 
întoarse spre specialistul nuclear. 

— Aţi efectuat o simulare pentru Haifa? 

— Da. Orașul și împrejurimile lui numără în jur de patru 
sute de mii de locuitori, dintre care 15% sunt arabi. Colinele 
care domină centrul, ocupate de multiple industrii 
petrochimice. Chiar dacă putem să le evacuăm, vor fi 
inutilizabile pentru o foarte lungă perioadă, din cauza poluării 
radioactive. 

— Dacă această bombă va exploda la intrarea în port, 
întrebă primul-ministru, care vor fi pierderile? 

— Intre patruzeci de mii până la o sută cincizeci de mii, 


= 20l- 


răspunse specialistul. Cele mai mari efecte au loc pe o rază 
de o mie cinci sute de metri plecând din punctul exploziei. 

Puse apoi o carte sub ochii primului-ministru, pe care 
fuseseră trasate diferite cercuri, cu trei puncte de plecare: 
zece kilometri de coastă, intrarea în port și cheiul de 
descărcare. 

Un telefon sună și unul din adjuncţii primului-ministru 
răspunse, anunțând imediat: 

— Domnule prim-ministru, a apărut un element nou: 
vizibilitatea se deteriorează datorită unei furtuni violente de 
nisip. Riscăm să nu mai putem repera această navă decât 
prin mijloace electronice... 

Ariel Sharon închise ochii. Nu era deosebit de credincios, 
dar nu se putu împiedica să se gândească la Khamsin, vântul 
fierbinte care sufla câteodată două sau trei zile, venind 
dinspre deșert. Acesta se producea frecvent după marea 
curăţire de Pessah (Paștile evreilor) și unii rabini invocau un 
blestem divin. Dacă această navă, încărcată cu o bombă 
nucleară, ajungea până în Israel, era o nenorocire mult mai 
gravă... 

— Daţi ordinul de evacuare a orașului Haifa, decise el. 
Încercaţi să nu creaţi prea multă panică. Oamenii să-și pună 
maștile de gaze. Vorbiti de un atac posibil fără să pomeniţi de 
cuvântul nuclear. 


x 
x x 


Avionul Learjet efectua un viraj în largul orașului Tripoli, din 
Libanul de nord. Cerul se schimbase brusc și părea încărcat 
cu particule aurii care formau deasupra lor un fel de perete 
prin care se distingea din ce în ce mai dificil marea. Pilotul se 
întoarse spre Malko. 

—  Vizibilitatea se deteriorează, Sir. Vom fi obligaţi să 
schimbăm palierul și să coborâm la o mie cinci sute de 
picioare. Astfel riscăm să fim reperatți. 

— Care este situaţia? întrebă Malko. 

— No news. La radio este o liniște absolută. Noi credem că 


= 202- 


se derulează contra-măsuri în teren. 

Adică submarinele US se puneau în poziţie de tragere. 

— Unde este Sa/inthip Naree? 

— Urmează aceeași direcţie și viteza ei este de 
treisprezece noduri. 

— Și israelienii? 

— Navele lor sunt desfășurate în arc de cerc, plecând din 
sud de Gaza. Și ei urmăresc liniștea radio și am impresia că 
nu mai avem contact cu ei. 

Altfel spus, ca de obicei, israelienii nu făceau decât după 
capul lor. Ceea ce putea să aibă consecințe deosebit de 
grave... Avionul Learjet străpunse ciudata ceaţă portocalie și 
descoperi din nou marea de un mirific albastru turcuaz, 
presărată de mai multe nave. Coasta israeliană era abia 
vizibilă. 

— Sir, cred că văd nava Sal/inthip Naree, la ora unsprezece 
în fața noastră, anunţă pilotul. 

Malko privi în direcţia indicată, ușor în dreapta, și zări 
vaporul de mărfuri care părea imobil; dar era o iluzie optică 
datorată diferenţei enorme de viteză a lor faţă de navă... 

Ei aveau să o survoleze peste cinci minute. 

Brusc, o voce izbucni în căștile lui Malko. 

— Action! 

Pilotul se întoarse spre Malko și îi lansă: 

— Torpilele vor fi lansate. 

Avionul Learjet se apropie cu toată viteza de cargou. Acum 
erau atât de aproape încât distingeau puntea aproape pustie. 
Malko zări în față o siluetă albă, un bărbat îmbrăcat în 
dichdacha. Pulsul i se acceleră brusc. De la începutul aceste 
lungi  hăituiri, era primul semn concret al existenţei 
complotului pus la cale de Al-Qaida: cargoul de sub el era cel 
încărcat cu o bombă nucleară artizanală care se pregătea să 
lovească Israelul. 

Un gând îi trecu prin minte cu viteza luminii. Torpilele trase 
de submarinele Flotei a V-a erau gata să se îndrepte spre 
obiectivul lor. Bărbatul însărcinat cu declanșarea exploziei 
oare n-ar avea timp să apese pe detonator? Sa/inthip Naree 


203 


putea să explodeze și să se scufunde, dar era suficientă o 
fracțiune de secundă ca să declanșeze bomba și o miime de 
secundă pentru ca deflagrația nucleară să demareze. Dacă 
bomba ar exploda acum, radiaţiile și unda de căldură ar 
atinge avionul Learjet, făcându-l să explodeze instantaneu... 
Pilotul se pare că a avut același raţionament, căci viră brusc 
pe aripă, îndepărtându-se cu opt sute de kilometri la oră de 
vapor. Ultima viziune a lui Malko a fost bărbatul în alb, la 
prora navei Sa/inthip Naree, ridicând pumnul în direcția lor. 


* 
x ë x 


Yassin Abdul Rahman văzuse ivindu-se avionul în ultimul 
moment. Un avion privat civil. Dar atunci când zări pe latura 
lui litera N, semnalând o înmatriculare americană, fu cuprins 
brusc de neliniște. De ce acest avion îl survola atât de jos? 

Işi băgă mâna în buzunar instinctiv și înjură. Uitase în 
cabină declanșatorul electronic cu care trebuia să activeze 
încărcătura propulsivă a mortierului exploziei. Bineînțeles că 
era prea devreme, avionul se îndepărtase pe babordul lor, dar 
trebuia să fie pregătit. Cu pași mari se îndreptă înspre trapa 
care ducea spre cușete. 

Nu se îndepărtase mai mult de zece metri atunci când 
puntea i se ridică sub picioare. Avu impresia că Sa/inthip 
Naree trecuse peste un vulcan submarin. O suită de explozii 
surde, pe care n-a avut timp să le numere, patru sau cinci, 
răsunară aproape în același timp. Cargoul se ridică din apă, 
ca împins de o mână gigantică, și se dislocă instantaneu, rupt 
de mai multe lovituri puternice ce au explodat sub linia de 
plutire. Flăcări ţâșneau din toate colțurile, învăluindu-l pe 
Yassin Abdul Rahman, prăjindu-l ca pe un pui pe frigare. Deja 
era o torță vie atunci când fu proiectat în mare. 

O a doua serie de explozii răsună, reușind să facă bucăţi 
vaporul. Tăiat în trei, diferitele părți ale carcasei lui se 
scufundau în Marea Mediterană, în mijlocul unor valuri de fum 
și de flăcări portocalii, nemairămânând, în mai puţin de un 
minut, decât resturi ce pluteau la suprafața apei. 


— 264 — 


Nici un singur corp uman. 

După două minute, trei avioane F-16 se iviră, zburând la 
rasul valurilor, dar n-au avut niciun obiectiv de mitraliat. 
Avionul Learjet se întorcea, efectuând la rândul lui o trecere 
la joasă altitudine. Apoi un nor de elicoptere, Blackhawk, 
Apache și Sea-Stallion, apărură la rândul lor, imobilizându-se 
deasupra locului în care nava Sa/inthip Naree se scufundase 
în valuri. Unul dintre ele aruncă o barcă pneumatică și o 
echipă de scafandri de luptă, echipată cu detectoare Geiger. 


* 
x ë x 


— Operațiunea este terminată, anunță prin radio Richard 
Spicer, care Însoțise unul din port-avioanele Flotei a V-a US. 
Nu s-a semnalat nicio emanație radioactivă. Asta înseamnă că 
ei n-au avut timp să declanșeze bomba. Securizăm zona și 
mergem să o recuperăm. În zona aceasta nu sunt decât șapte 
sute de metri adâncime... 

— Am avut noroc! spuse ușurat Malko, așezat în scaunul 
copilotului. 

— Tu ai avut mult curaj, sublinie șeful agenţiei CIA din 
Londra. Israelienii transmit mulţumirile lor tuturor celor care 
au ajutat la eșecul acestui proiect nebunesc. 

— Din păcate, Bin Laden a scăpat din nou și Pakistanul mai 
are stocul de uraniu îmbunătăţit, remarcă Malko. Nu suntem 
puși la adăpost de un remake... 

— In fiecare zi va suferi pedeapsa de a fi un fugar... 
concluzionă americanul. Mulțumește-i din partea noastră și lui 
Aisha Mokhtar. Unde ţi-ai dori să mergi? 

— Dacă este posibil, acasă la mine, la castelul din Liezen, 
ceru Malko. Dacă acest aparat poate să zboare până la Viena. 

— Voi face să fie posibil imediat! îl asigură americanul. Voi 
face în așa fel încât un elicopter să te ducă imediat acasă. Îți 
suntem datori cu asta. 

Malko se întoarse spre Aisha Mokhtar. S 

— O să ajungi să faci cunoștință cu castelul meu. Asta e 
scopul pentru care am făcut aceste acrobaţii periculoase. 


= 205 


Privirea pakistanezei se lumină. 
— Sper că vei organiza o minunată cină cu lumânări. 


— Evident! 
Nu-i mai rămânea decât să o anunţe pe Alexandra. 


— Sfârşit — 


2600