Gerard de Villiers — [SAS] Lista Hariri

Lista Hariri 


st asasinati... 


Toți martorii au fo 
în afară de unul! 


Lista Hariri 
Gerard de Villiers 
S.A.S. 181 
Son Altesse Serenissime 
Lista Hariri 
La Liste Hariri, 2010 
V1.0 


Prolog 


În acea zi de 14 februarie 2005, soarele strălucea 
deasupra Beirut-ului, vrând parcă să amintească de 
sărbătoarea Sfântului Valentin. Lumina inunda deja 
camera lui Rafie Hariri atunci când secretarul său, 
acelaşi de douăzeci şi opt de ani, Adnan Baba, intră, 
după ce bătu la uşă, pentru a-şi trezi şeful. 

Acesta avea deja ochii deschişi. Dormea prost de 
la o vreme: stresul provocat de lupta politică 
împotriva sirienilor. Chiar în ziua aceea trebuia să fie 
prezent în parlamentul libanez şi să se întâlnească 
cu câţiva membri ai opoziţiei antisiriene, a cărei 
conducere urma s-o preia. 

La 51 de ani, Rafie Hariri nu era nici pe departe 
lipsit de vlagă. Fiul unui ţăran sărac din sudul Liban- 
ului, de confesiune sunnită, făcuse avere în Arabia 
Saudită ca antreprenor de lucrări publice, construind 
moschei, şosele şi palate. Regele Fahd, impresionat 
de charisma lui, îi acordase cetăţenia saudită înainte 
ca Rafie Hariri să se întoarcă în patria natală, Liban- 
ul. 

Aici se lansase în mod strălucit în politică, 
preluând conducerea opoziţiei contra Siriei, care 


A E 


Gerard de Villiers 

ocupase ţara încă de acum treizeci de ani prin 
intermediul a numeroase reţele şi complici, de la 
şiiţi la anumiţi creştini, dar şi cu participarea 
palestinienilor. 

Asta nu l-a împiedicat pe Rafie Hariri să ajungă de 
două ori prim-ministru, mai întâi între 1992 şi 1998, 
apoi din 2000 până în 2004. A demisionat în 
octombrie pentru a trece în opoziţia antisiriană, 
imediat după votarea, pe 23 septembrie, la 
Naţiunile Unite, a Rezoluţiei 1559, care-i impunea 
Siriei să plece din Liban-ul ocupat din 1976, iar 
Hezbollah-ului să-şi dezarmeze miliția. 

Votarea rezoluţiei îi înfuriase pe sirieni, aceştia 
fiind convinşi că aceasta era opera lui Jacques 
Chirac şi a lui Rafie Hariri, cei doi având relaţii foarte 
strânse. 

In afară de politică, Rafie Hariri mai era preocupat 
şi de reconstrucţia Beirut-ului, absolut necesară 
după cincisprezece ani de război civil. Prin 
intervenţia sa, vechiul cartier al Pieţei Martirilor, 
care nu mai era decât o masă de ruine informe, se 
afla în curs de renaştere graţie unui parteneriat între 
proprietari şi noii investitori, sub egida companiei 
„Solidere”, o structură condusă de Rafie Hariri. 

Atenţionându-l că „Este 7 şi 15”, Adnan Baba 
observă că mustaţa lui Rafie Hariri, altădată neagră, 
albise în decurs de câteva săptămâni. 

Rafie se întinse şi se uită afară: de la etajul şapte 
al reşedinţei sale din cartierul Koreitem nu se vedea 
decât cerul. Cinci minute mai târziu, îşi lua micul 
dejun: mai întâi, un iaurt gros, amestecat cu un ulei 
de măsline numit în Liban /abneh, o felie de pâine 
prăjită, o salată de castraveți şi roşii, iar la sfârşit un 


e eT 


Lista Hariri 
espresso dublu. 

Secretarul îi aduse o cămaşă albă şi un costum 
albastru şi îl lăsă să se îmbrace. 

Imediat după aceea, Rafie Hariri îl chemă pe Amir 
Shehadi, şeful gărzii sale de corp. Hotărâse că 
acesta era cel care urma să conducă în ziua aceea 
Mercedes-ul din capul coloanei oficiale. Avea 
încredere deplină în el, şi totuşi nu-i comunică 
itinerarul şi destinaţia decât în ultima clipă. Căci 
pentru miliardar viaţa nu era deloc un fluviu lung, cu 
ape liniştite. 

Cu câteva zile mai înainte, pe 6 februarie, 
prietenul său Jacques Chirac, preşedintele Republicii 
Franceze, îi strecurase în timpul unei întâlniri: 
„Rafie, fii atent. Am auzit că se pregăteşte un 
atentat împotriva ta.” 

Rafie Hariri se mulţumise să zâmbească. Era un 
om pios, care finanţase construcţia unei moschei în 
centrul Beirut-ului, cea mai frumoasă din oraş. 

Totuşi, nu avea încredere doar în protecţia divină. 
Era în mod sigur cel mai apărat om din Liban, deşi, 
în noiembrie 2004, comandantul Forţelor de 
Securitate Interne, generalul Ali Al Hadj, redusese 
paza oficială de la patruzeci la opt oameni, 
motivând că mai avea acest drept, nemaifiind prim- 
ministru. Dar Rafie cunoştea adevăratul motiv al 
acestei „farse”. Generalul Ali Al Hadj ascultase de 
ordinul preşedintelui libanez Emile Lahoud, impus 
de sirieni, duşmanul său de moarte. 

De altfel, această măsură nu-l surprinsese deloc. 
Cu câteva luni mai înainte, îşi dăduse seama că 
sirienii îi cunoşteau toate faptele şi mişcările! Chiar 
şi cele mai intime conversații. O anchetă rapidă îi 


a dl 


Gerard de Villiers 
permisese să descopere că garda lui de corp 
preferată, un anume Ali Haj, era o „cârtiţă” siriană. 

De altfel, concediat de Rafie Hariri, acesta se 
întâlnise în tabăra de la Aanjar, în apropierea 
frontierei siriene, cu proconsulul sirian în Liban, 
colonelul Assef Shahab. 

Păţit de-acum, Rafie Hariri îşi organizase el însuşi 
protecţia. Graţie averii sale, acest lucru nu i-a pus 
nicio problemă. Mercedes-ul său negru model 600, 
protejat de un blindaj B6/B7 din fibră de sticlă - cel 
mai bun posibil - putea rezista tirului armelor de foc. 
Sistemul de  bruiaj destinat evitării bombelor 
telecomandate era identic cu cel al preşedintelui 
Obama. 

Astfel, de-abia îmbrăcat, într-o stare de spirit 
relativ calmă, dădu primele telefoane din ziua 
aceea. 


x 


Era ora 8 şi 45 de minute atunci când Carole 
Farhat, secretara lui Fadi El Khoury, proprietarul 
hotelului Saint-Georges, ajunse la birou. 

Din Saint-Georges, ridicat pe malul mării, în faţa 
Marinei din Beirut, nu mai rămăsese decât scheletul. 
În timpul războiului civil,  beligeranţii se 
înverşunaseră împotriva celui care fusese cel mai 
frumos hotel din Orientul Mijlociu: cinci etaje de lux 
rafinat, cu un „Beach Club” la parter, locul de 
întâlnire al celor mai frumoase femei din Beirut. Din 
toată măreţia sa trecută nu mai rămăseseră decât 
câteva urme ale zugrăvelii roz de pe faţadă, încetul 
cu încetul, Saint-Georges urma să fie reconstruit, 


sa aa 


Lista Hariri 
dar asta avea să dureze ceva timp. 

Pentru sărbătoarea Sfântului Valentin, Carole 
Farhat organizase un „brunch” la „Beach Club” şi 
venise să verifice dacă totul era în ordine, 
instalându-se într-unul dintre birourile renovate de 
la etajul doi. În faţa ei, silueta maiestuoasă a 
hotelului Phoenicia, altădată numărul doi, se înălța 
pe partea cealaltă a străzii Minet El Hosn, într-o 
atitudine sfidătoare. 


x 


Rafie Hariri părăsi camera la 9 şi 15 minute şi 
cobori la etajul cinci, unde-l aşteptau cincisprezece 
persoane pentru a discuta despre şedinţa specială a 
parlamentului, deschisă timp de trei zile. O oră mai 
târziu, îi ceru lui Amir Shehadi să-i pregătească 
maşina. 

Şeful gărzilor sale de corp se duse să verifice 
Mercedes-ul 600, scanându-l, atât în interior, cât şi 
în exterior, cu un detector de substanţe explozive. 

O precauţie de rutină. 

Zece minute mai târziu, convoiul fostului prim- 
ministru părăsea reşedinţa din Koraitem. 

În capul coloanei, o Toyota Land-Cruiser cu patru 
poliţişti la bord mergea în urma unui Mercedes 600 
negru, asemănător cu cel al lui Rafie Hariri, condus 
de Amir Shehadi. 

Maşina lui Hariri se afla imediat în spate, urmată 
de alte două Mercedes-uri în care se aflau câte trei 
agenţi de securitate înarmaţi cu pistoale mitralieră 
MP 5, cu arme de asalt M.16 şi cu pistoale 
automate. 


si a 


Gerard de Villiers 

Un Chevrolet care juca rolul de ambulanţă încheia 
convoiul. 

Rafie Hariri ajunse la ora unsprezece la 
parlamentul situat în cartierul Nejmeh, imediat 
lângă zona reconstruită de „Solidere”. Aici se întâlni 
cu un vechi prieten, Marwan Hamadeh, un deputat 
druz. Acesta se mai sprijinea încă într-un baston. Cu 
patru luni înainte, pe 1 octombrie 2004, către ora 
nouă dimineaţa, o încărcătură explozivă sărise în 
aer la trecerea maşinii sale pe cornişa Maazra. 
Treizeci de kilograme de pentrit fuseseră plasate 
într-o maşină care staţiona chiar în faţa unui 
dispozitiv de micşorare a vitezei, ceea ce-i salvase 
viaţa lui Marwan Hamadeh. Deputatul nu încetinea 
niciodată atunci când trecea peste un astfel de 
dispozitiv... Or, omul care trebuia să declanşeze 
explozia la trecerea lui, cu ajutorul unui telefon 
mobil, se aşteptase s-o facă. Surprins, ucigaşul 
declanşase explozia cu câteva fracțiuni de secundă 
prea târziu. Garda de corp al lui Marwan Hamadeh 
fusese ucisă, însă deputatul supravieţuise şi 
părăsise spitalul cu o lună în urmă. 

Cu siguranţă o simplă coincidenţă, atentatul 
avusese loc la câteva zile după ce Marwan Hamadeh 
semnase o moţiune antisiriană. 


x 


La 12 şi 30, Rafie Hariri ieşi de la parlament în 
mica piaţă Nejmeh şi se duse la cafeneaua Etoile, 
aflată şase străzi mai departe. Se aşeză la o masă 
împreună cu un tunisian, membru al ONU, Neijib 
Freiji, şi câţiva ziarişti. Îngândurat, frământa cu 


ae Te 


Lista Hariri 
degetele  mărgelele de chihlimbar ale unei 
mashaba’. 

Discutară o vreme despre proastele relaţii dintre 
Liban şi Siria. Apoi, la 12 şi 53 de minute, Rafie 
Hariri dădu semnalul de plecare şi se aşeză la 
volanul Mercedes-ului său. Convoiul făcu turul pieţei 
şi se angajă pe strada Al del Hamid Karamek, 
trecând prin faţa Ambasadei ltaliei, apoi intră pe 
Ahmad Ed Daduk pentru a ajunge la cornişa de pe 
malul mării, de unde se putea îndrepta cu viteză 
spre est. 

Era ora 12 şi 53 de minute. 


x 


Pe aceeaşi cornişă, o furgonetă albă Mitsubishi 
„Canter” rula încet în direcţia hotelului Saint- 
Georges. Nu avea mai mult de 8 km pe oră şi 
mergea pe banda din dreapta. 

Trecu prin faţa intrării la „Beach Club” şi se opri 
de-a latul drumului. 


x 


La 12 şi 55, Carele Farhat pleca de la „Beach 
Club”, după ce verificase dacă totul era în ordine cu 
organizarea „brunch”-ului. Ridică privirea şi observă 
furgonetă albă, surprinsă că parcase în faţa unicei 
maşini oprite acolo, deşi avea la dispoziţie tot 
spaţiul posibil. 

Mai întâi, Carole Farhat se gândi că era vorba de o 


1 Un fel de mătănii fără semnificaţie religioasă, care, în Orient, 
ajută la trecerea timpului. 


m: ai 


Gerard de Villiers 

livrare întârziată pentru „brunch”-ul său, însă îşi 
dădu seama că nu mai aştepta nimic, şi atunci îi 
veni în minte altceva. 

Se afla încă în partea de jos a comişei atunci când 
maşina Land-Cruiser, care deschidea convoiul lui 
Rafie Hariri, apăru pe neaşteptate în faţa hotelului 
Saint-Georges, urmărită de una dintre camerele de 
supraveghere ale băncii HSBC, situată chiar în faţă. 


x 


Furgoneta Mitsubishi Canter demară în clipa în 
care Mercedes-ul condus de Amir Shehadi trecu prin 
faţa ei. Şoferul trase brusc de volan şi se năpusti în 
Mercedes-ul 600 blindat al lui Rafie Hariri. 

În momentul coliziunii, şoferul furgonetei apăsă pe 
declanşatorul încărcăturii explozive, care cântărea 
peste o tonă şi era ascunsă sub o prelată în spatele 
maşinii. 

La ora 12 şi 57 de minute, o explozie de o violenţă 
extraordinară zgudui Beirut-ul, distrugând 
Mercedes-ul blindat al lui Rafie Hariri, suflul său 
atingând hotelul Saint-Georges şi imobilul băncii 
HSBC. Un crater de trei metri adâncime apăru în 
mijlocul şoselei. În timp ce fumul începea să se 
risipească, Rafie Hariri era mort, ca şi alte 23 de 
persoane, 223 erau rănite, iar istoria Liban-ului era 
pe cale să se schimbe. 


Capitolul | 


Louis Carlotti alerga cu paşi mici pe trotuarul 
străzii Minet El Hosn, aflată pe malul mării, 


ar na 


Lista Hariri 
supranumită dintotdeauna  „cornişa”. Nu era 
singurul care făcea jogging în acea dimineaţă de 
septembrie, pentru că vremea era magnifică, iar 
sportivilor le plăcea să alerge de la Asram Beach 
până la Ras Beirut. 

Din cauza părului său negru sârmos şi a mustăţii 
groase, semăna izbitor cu un oriental, deşi Louis 
Carlotti era american. Şi încă un agent al Central 
Intelligence Agency! Trebuise să dea dovadă de 
multă răbdare şi înflăcărare pentru a obţine 
autorizaţia de a părăsi complexul de pe dealul din 
Akwar, la ieşirea din Beirut, unde se aflau Ambasada 
Americană şi locuinţele diplomaților. Cu faţa spre 
mare, deasupra autostrăzii spre Tripoli, instalaţi pe 
patru hectare, americanii trăiau izolaţi, protejaţi de 
un batalion al „Marines”, înconjurați de un veritabil 
zid electronic prevăzut cu multe camere de luat 
vederi şi cu plăci de oţel escamotabile la fiecare 
dintre cele trei „check-points” de care trebuia să 
treci pentru a ajunge în curtea Cancelariei. Plase de 
oţel întinse pe orizontală erau destinate să protejeze 
împotriva eventualelor obuze sau proiectile. 

Heliportul era ascuns privirilor de nişte prelate 
verzi imense întinse pe verticală. 

Interdicţiile impuse diplomaților erau draconice, 
cu excepţia celor legate de obligaţiile oficiale, dar şi 
acestea erau limitate la minimum. 

Nu se ieşea decât în convoi în enormele 4x4 
blindate, cu geamuri fumurii, înţesate de ofiţeri de 
securitate înarmaţi până-n dinţi. 

Pentru agenţii CIA, consemnele erau mai puţin 
stricte: aceştia trebuiau să vorbească cu „sursele” 
lor. Totuşi, anumite cartiere, de pildă periferia 


~ 10 sa 


Gerard de Villiers 
sudică, erau strict „off limits”. 

În urmă cu trei ani, în timpul războiului israelo- 
libanez, întreaga staţie fusese heliportată în Cipru, 
iar membrii săi reveniseră în număr restrâns. 
Washingtonul se temea ca Hezbollah-ul să nu 
încerce atentate împotriva cetăţenilor americani. 

Trei ani mai târziu, consemnele nu erau deloc mai 
puţin stricte. 

Fiecare „field-officer” al CIA, obligai să se ducă în 
oraş, trebuia să obţină din partea şefului staţiei o 
autorizaţie scrisă şi nu se deplasa decât înconjurat 
de un dispozitiv pe cât de greoi, pe-atât de bătător 
la ochi. 

Evident, acest lucru obliga Agenţia să trateze cu 
omologii săi libanezi sigur antisirieni, de pildă, FSI. 

Tratarea cu „sursele” locale era rezervată câtorva 
agenţi NOC:, care beneficiau de o acoperire solidă. 

Această paranoia avea însă o scuză: pe 12 mai 
1982, un kamikaze aflat la volanul unui camion 
încărcat cu explozibil aruncase în aer Ambasada 
Americană, situată pe vremea aceea în plin centrul 
Beirut-ului, chiar în ziua întâlnirii tuturor şefilor CIA 
care se ocupau de Orientul Mijlociu. Urmase răpirea 
lui William Buckley, şeful staţiei din Beirut, torturat, 
apoi asasinat, pe urmă atentatul care distrusese 
baza „Marines”, ucigând 223 de oameni, şi alte 
câteva acţiuni minore. 

Chiar dacă, de la o vreme, Hezbollah-ul jurase să 
nu se mai atingă de niciun agent american, şefii CIA 
se temeau. In ceea ce priveşte atentatele cu 
explozibil, libanezii câştigaseră toate olimpiadele, 


2 Forţele de Securitate Interne. 
3 Non Official Cover. 


~ 11 — 


Lista Hariri 
fără niciun efort... 

Astfel, Louis Carlotti, care se lansase în cursa sa 
de jogging moderat, îşi spuse că avusese noroc. 

Pentru a obţine dreptul să practice sportul său 
favorit, recursese la un argument sacrosanct: 
antrenamentul pentru maratonul de la New York din 
octombrie 2009, unde urma să alerge reprezentând 
CIA! In Statele Unite, sportul e sacru. 

După aceea, o trăsătură personală: datorită 
aspectului său, cu tenul închis, Louis Carlotti aducea 
a arab şi trecea total neobservat pe străzile Beirut- 
ului. In plus, vorbind curent araba, părea într-adevăr 
un localnic. 

În sfârşit, un ultim argument: şeful staţiei CIA din 
Beirut, Ray Syracuse, un bărbos jovial, înalt de un 
stânjen şi răutăcios ca o maimuţă, avea nevoie de 
Louis Carlotti pentru a îndeplini misiunea stabilită de 
Washington: dejucarea eventualelor planuri ale 
Hezbollah-ului, sperietoarea de care se temea 
Langley. Mişcarea şiită libaneză era implantată în 
Statele Unite, la Dearbom, Michigan, şi chiar şi în 
New Jersey. Obsesia americanilor era legată de 
faptul că această mişcare, susţinută de lran şi de 
Siria, ar fi putut urma exemplul dat de Al-Qaida, 
comiţând atentate spectaculoase pe teritoriul sacru 
al Statelor Unite. 

Bineînţeles că serviciile secrete israeliene, Mossad 
sau Aman“, se infiltraseră în Hezbollah, însă 
rezultatele erau slabe: agenţii lor, înainte de a fi 
descoperiţi şi „sinucişi” prin aruncare pe fereastră, 
nu raportaseră decât câteva informaţii militare 
despre activităţile locale ale Hezbollah-ului, mai ales 


4 Serviciul misiunilor militare. 


PRE, ee 


Gerard de Villiers 
în sudul Liban-ului. Orientarea ramurii militare - 
capul şarpelui - rămânea de nepătruns pentru 
serviciile străine. 

Or, Louis Carlotti era unul dintre cei foarte puţini 
care obțineau informații  confidenţiale grație 
cunoştinţelor sale de arabă şi contactelor pe care le 
avea. 

Aşa că Ray Syracuse cedase rugăminţii sale printr- 
o notă scrisă, aprobată de responsabilul diviziei 
Middle East de la Langley. Louis Carlotti avea 
dreptul să se ducă de trei ori pe săptămână la Beirut 
pentru a face jogging. Absența lui nu trebuia să 
depăşească două ore, fiind urmărit prin intermediul 
unui GPS miniaturizat ascuns în unul dintre bascheţii 
săi. Aparatul se declanşa automat în cazul în care 
Louis Carlotti ar fi ieşit din perimetrul bulevardului 
Paris. 

În plus, o echipă de „baby-sitters” era gata să 
intervină, patrulând pe cornişă în ambele sensuri, 
într-un vehicul banal, înzestrat cu o plăcuţă de 
înmatriculare libaneză. 

Louis Carlotti refuzase să poarte la el o armă în 
timpul escapadelor, ajungând în centru cu maşina 
utilizată pentru întâlnirile cu „contactele” sale, un 
Hyundai alb cu numere libaneze. Se oprea în 
parcarea subterană de la Holiday Inn, rămasă în 
faza de schelet, chiar în spatele hotelului Phoenicia, 
şi pleca apoi într-un ritm relaxat către Cornişă, 
trecând prin faţa rămăşiţelor hotelului Saint- 
Georges. Îşi continua drumul spre vest, pe trotuarul 
bulevardului Paris, în timp ce adresa întotdeauna 
câteva cuvinte amabile în arabă paznicilor parcării. 


<13 = 


Lista Hariri 
* 


Ajungând la nivelul străzii Ahram, perpendiculară 
pe bulevardul Paris, Louis Carlotti coti brusc pentru 
a traversa cele două artere separate de un parapet. 
La ora 7 şi 45, nu prea era circulație. 

Americanul pătrunse printre două şiruri de imobile 
moderne, mai curând elegante. Odinioară, acest 
cartier fusese în întregime creştin, însă maroniţii, 
ruinaţi de război, cedaseră locul investitorilor 
saudiţi, care închiriau imobilele musulmanilor. 

Louis Carlotti se opri în faţa unui imobil modern de 
culoare albă, cu trei etaje, şi apăsă pe butonul unui 
interfon. Uşa se deschise câteva clipe mai târziu şi 
el se năpusti pe scară. O uşă era întredeschisă la 
primul etaj. Louis Carlotti se strecură înăuntru, 
întâmpinat de mirosul foarte oriental al unei 
lumânări parfumate. 

— Mehraba! Vrei o cafea? 

Louis Carlotti rămase nemişcat, sorbind-o din ochi 
pe bruneta minionă care îi ieşise în întâmpinare. 
Foarte pudică în veşmântul care o înfăşură, 
ajungându-i până la glezne. Numai privirea 
arzătoare îi contrazicea înfăţişarea castă. În ciuda 
orei matinale, tânăra era machiată precum Regina 
din Saba, ochii ei minunati fiind subliniaţi din plin cu 
rimei. 

— Chukran" îi mulţumi Louis Carlotti aşezându-se 
pe o canapea mică, în faţa unei măsuţe joase. 

O urmări cu privirea pe femeia care se duse în 
bucătărie, încercând să-i ghicească formele pe sub 


5 Bună ziua. 
6 Mulţumesc. 


si Vă 


Gerard de Villiers 

abaya... La cincizeci şi doi de ani, nu prea avea 
ocazia să se întâlnească cu tinere de douăzeci şi 
şapte... 

O văzuse pentru prima oară pe Samira Toufic la 
Clubul Ofiţerilor din Kaslik, la est de Beirut, unde 
avea întâlnire cu una dintre „sursele” sale. Era 
vorba de cel pe care îl poreclise „omul cu 
şaptesprezece urechi”... Generalul Mourad Trabulsi, 
care conducea în cadrul Forţelor de Securitate 
Interne departamentul însărcinat cu supravegherea 
ambasadelor, cel care pe vremuri comandase o 
unitate de poliţie şi părea să cunoască pe toată 
lumea din Beirut. 

Prenumele său, care ar fi putut să fie al unui 
musulman, şi cunoaşterea enciclopedică a Coranului 
îl ajutau în stabilirea contactelor cu alte comunităţi 
libaneze. Deşi era creştin maronit, avea antene 
peste tot, având de-a face, în lunga sa carieră, cu 
mai toată lumea. 

Era un foarte vechi „asset” al CIA la Beirut, încă 
de pe vremea când era doar colonel, practicase o 
echilibristică periculoasă, dar eficace, între 
Hezbollah şi CIA, ceea ce-i atrăsese recunoştinţa 
celor două părţi. Modest, jovial, întotdeauna 
zâmbitor şi de o politeţe rafinată, avea gusturi 
simple. Cu trei ani în urmă, un stagiu de şase luni în 
Statele Unite, cu toate cheltuielile plătite, îl umpluse 
de încântare. O sticlă de Chivas Regal îl făcea să 
lăcrimeze. 

Totuşi, sub aparenţa sa bonomă, era prudent ca 
un şarpe şi viclean, cântărindu-şi vorbele la 
milimetru. 

În ziua aceea, atunci când Louis Carlotti îl întâlnise 


~ TE ia 


Lista Hariri 
în unul dintre saloanele întotdeauna goale ale 
clubului din Kaslik, se afla în compania unei brunete 
minione „acoperite””, cu un chip încântător şi cu o 
privire arzătoare, înfăşurată până la glezne într-o 
abaya neagră. 

Ceva neaşteptat. 

În faţa surprizei manifestate de american, 
generalul se repezise spre acesta, şoptindu-i la 
ureche: 

— Dragul meu prieten, mi-am luat libertatea de a 
aduce cu mine o prietenă, Samira Toufic, care are o 
problemă cu viza. Ar vrea să se ducă în Statele 
Unite să-şi vadă o verişoară care locuieşte la 
Chicago, în timpul în care soţul ei, un maior din 
armata libaneză, se ocupă de formarea Forţelor 
Speciale din Kuweit. l-a fost refuzată viza. Mă 
gândeam că ai putea s-o ajuţi... Vorbeşte engleza 
foarte bine. Vino să ţi-o prezint. 

Samira Toufic îi aruncase o privire lui Louis 
Carlotti, însă nu-i strânsese mâna, mulţumindu-se să 
şi-o pună pe piept pe a ei şi să o frece uşor de 
abaya. 

Americanul fusese fascinat de ochii ei, care 
exprimau în acelaşi timp o senzualitate violentă şi o 
voinţă de fier. Se gândise că avea probabil o 
aventură cu generalul Trabulsi, mare amator de 
femei... Cu toate acestea, tânăra libaneză părea 
înţeleaptă ca o icoană. 

Pentru un libanez, obţinerea vizei americane nu 
era deloc o treabă uşoară. Evident, în afară de cazul 
în care CIA dădea undă verde. 

— Trebuie să vină la ambasadă, propuse el 


7 Cu capul acoperit de un hijab. 


sa TG + 


Gerard de Villiers 

imediat, în timp ce Mourad Trabulsi comanda cafele. 
O s-o prezint colegilor mei de la consulat. Unde pot 
să-i trimit formularele pentru viză? 

— Mi le dai mie, răspunse imediat generalul 
Trabulsi. 

La următoarea întâlnire, aşa cum promisese, Louis 
Carlotti îi dăduse oficialului libanez formularele 
necesare, sfătuind-o pe Samira Toufic să le ducă la 
consulatul american şi să spună că vine din partea 
lui. 

Cincisprezece zile mai târziu, surprins că nu avea 
nicio veste, îl întrebase pe general dacă 
încântătoarea Samira Toufic renunţase la proiect. 
Generalul izbucnise într-un hohot de râs nebun, aşa 
cum făcea deseori în timpul unei conversații, şi îi 
spusese cu voce scăzută: 

— Dragul meu prieten, nu îndrăzneşte să se ducă 
la ambasadă! E prea departe şi se teme de 
controale. 

— În cazul ăsta, să ţi le dea dumitale... propusese 
Louis Carlotti. 

Un nou hohot de râs. 

— Ar vrea s-o ajuţi să completeze dosarul, îi 
explicase Mourad Trabulsi, înmânându-i o hârtie. 
lată adresa ei: strada Ahram nr. 5. Dă în bulevardul 
Paris. Doreşte să treci pe la ea. E acasă dimineaţa. 
Apeşi pe tasta 1 a interfonului. 

Louis Carlotti acceptase. Era intrigat şi excitat de 
ideea de a se afla în apropierea acestei femei 
frumoase, aparent singure. Două zile mai târziu, 
trebuise să se întâlnească cu un contact, nu departe 
de adresa femeii, la hotelul Vendome. Împuşca doi 
iepuri dintr-un foc. Bineînţeles că nu suflase o vorbă 


a Î7 


Lista Hariri 
despre asta la staţie. După întâlnirea de la Vendome 
cu un posibil escroc, care îi propusese să-i vândă 
nişte informaţii despre o celulă a Hezbollah-ului de 
la New York, se dusese pe jos în strada Ahram. La 
numărul 5 era o clădire modernă cu cinci etaje. 
Generalul  Trabulsi, puțin cam  paranoic, îi 
recomandase să nu-i telefoneze femeii. Hezbollah-ul 
Şi sirienii ascultau toate convorbirile. Louis Carlotti 
apăsase tasta cu numărul 1 a interfonului şi, 
aproape imediat, o voce de femeie întrebase în 
arabă cine era vizitatorul. 

— Louis, amicul generalului Trabulsi, răspunsese 
americanul. 

— La etajul întâi, îi spusese Samira Toufic, fără să 
fie deloc surprinsă. 

Il aşteptase în uşa întredeschisă. 

La fel ca la Clubul din Kaslik, nu-i strânsese mâna, 
mulţumindu-se să şi-o pună pe a ei pe piept, apoi îl 
invitase să se aşeze pe o canapea mică, înainte de a 
se duce la bucătărie pentru a pregăti o cafea 
turcească. 

Purta o djellaba albă foarte castă, dar, în ciuda 
orei matinale, era machiată cu grijă. Întorcându-se 
cu tava şi cu formularele, se aşezase destul de 
departe de el. 

Intreaga ei atitudine exprima cumpătare, cu 
excepţia ochilor arzători, sfredelitori, incisivi. Louis 
Carlotti nu reuşea să-şi desprindă privirea de la gura 
cu buze roşii, groase şi simţise furnicături în partea 
de jos a pântecului, fără să fi observat cel mai mic 
gest echivoc din partea  Samirei  Toufic. 
Conversaseră o vreme, iar el îi vorbise despre 
joggingul său... 


~ Di 


Gerard de Villiers 

Atunci când îşi luase rămas-bun, tânăra libaneză îi 
aruncase o privire care ar fi putut să topească şi-un 
ghețar, rostind cu o voce egală: 

— Când mai ieşiţi să alergaţi, dacă vreţi să beţi o 
cafea, sunt aici în fiecare dimineaţă. Chiar foarte 
devreme. Mă trezesc pentru prima rugăciune. La ora 
şase... 


x 


Samira Toufic reveni în cameră, se aşeză pe 
canapea şi turnă cafeaua în ceşti. Băură în tăcere. 

La fel ca la toate celelalte vizite, Louis Carlotti era 
agitat, ştiind că nu putea să dispară multă vreme, 
altfel s-ar fi alarmat „baby-sitter”-ii. Bău din cafeaua 
turcească amară, se întoarse spre tânără şi 
murmură cu o voce alterată de dorinţă: 

— Eşti foarte frumoasă. 

— Chukran, zise Samira Toulfic, lăsând ochii în jos. 

Corpul îi alunecă spre el şi îşi lăsă capul pe umărul 
lui, ca şi cum ar fi vrut să doarmă. 

Louis Carlotti încercă să n-o bruscheze atunci 
când îşi puse mâna, pe sub djellaba, în zona inimii. 
Simţind cu degetele conturul ferm al unui sân, avu 
senzaţia că un aruncător de flăcări îl ardea între 
picioare. 

Febril, începu să-i frământe pieptul şi să-i ridice 
partea de jos a veşmântului. 

Samira Toufic se ridică imediat, ca împinsă de un 
resort, şi şopti: 

— Nu aici. 

Louis Carlotti o urmă în camera cufundată în 
penumbră. Tânăra tocmai îşi trăgea peste cap 


~ 19 


Lista Hariri 
djellabaua. Era goală pe dedesubt. Fără să se mai 
dezbrace de echipamentul de jogging, Louis Carlotti 
o împinse pe pat. Femeia căzu sub el, cu picioarele 
desfăcute. Ea fu cea care trase în jos elasticul 
pantalonilor de jogging, pentru a elibera sexul întărit 
al americanului. 

Chiar înainte de a o săruta, Louis Carlotti era deja 
înfipt în pântecul ei. Rămase câteva clipe nemişcat, 
apoi începu să se mişte încet, imprimând membrului 
său o mişcare circulară, de parcă ar fi vrut să 
lărgească sexul care-l primise înăuntrul său. După 
câteva minute, respiraţia Samirei Toufic se acceleră. 
Louis îi simţi bazinul fremătând sub al lui, iar braţele 
femeii îi cuprinseră spinarea, în timp ce gemea. 

— Aiwa! Aiwa ® 

Louis Carlotti se supuse, străduindu-se să-şi frece 
membrul de clitorisul întărit. Cu gura deschisă, 
Samira Toufic respira tot mai repede. Apoi îşi ridică 
brusc bazinul şi scoase un țipăt nearticulat. 

După care căzu la loc. 

Louis Carlotti respectă această pauză, apoi se 
dezlănţui iarăşi, eliberând în pântecul amantei sale 
sămânţa strânsă într-o săptămână. În sfârşit, se lăsă 
pe spate şi admiră uimit corpul tinerei. Uitase că o 
femeie poate fi atât de frumoasă. 

Samira Toufic rămase nemişcată, cu ochii închişi, 
ca o păpuşă stricată. La fel ca atunci când făcuseră 
dragoste pentru prima dată. Louis Carlotti sosise la 
ea într-o dimineaţă, aducând cu el cererea de viză 
aprobată şi o sticlă de whisky. Privirea Samirei Tufic 
se aprinsese de bucurie văzând actele, însă refuzase 
sticla de Chivas Regal. 


8 Da! Da! 


Gerard de Villiers 

— Eu nu beau, îi explicase ea. E interzis de religie. 
O să fac o cafea. 

După ce au terminat de băut cafeaua, Louis 
Carlotti nu se putuse împiedica să întrebe: 

— Ce vreţi să faceţi în Statele Unite? în afară de a 
vă vizita verişoara. 

Ea îl privise drept în faţă, cu un zâmbet puţin 
ruşinat. 

— Aş vrea să găsesc un bărbat. 

El tresărise. 

— Dar Mourad mi-a spus că sunteţi măritată... 

— E adevărat, dar nu sunt fericită. 

Fără să-l privească, cu capul sprijinit de spătarul 
canapelei, începuse să vorbească de parcă s-ar fi 
aflat în cabinetul unui psihanalist, cu o voce 
monotonă şi blândă. 

— Soţul meu nu este drăguţ cu mine. Uneori mă 
bate, cred că are pe cineva. Nu mă sună niciodată 
din Kuweit. Îmi reproşează că nu avem copii, dar eu 
cred că nu pot să fac. 

Puțin câte puţin, corpul ei se aplecase spre el, iar 
capul i se sprijinise de umărul lui Louis Carlotti, care 
rămăsese nemişcat, cu privirea lipită de pieptul care 
tresălta pe sub djellaba. Nu îndrăznise să rupă vraja. 
Apoi văzuse în ochii Samirei Toufic o expresie 
tulburată, neobişnuită. Femeia îşi arcuise corpul, iar 
Louis Carlotti îi zărise sfârcurile întărite ale sânilor 
pe care se mula djellabaua. Fusese prea mult pentru 
el: îşi pusese palma pe sânul drept, iar contactul cu 
sfârcul întărit îi pompase un şuvoi de adrenalină prin 
vene. 

Rămăsese nemişcat, ținându-şi respiraţia, 
aşteptându-se ca Samira să tresară sau să 


= 21 ~ 


Lista Hariri 
protesteze. 

Nimic. 

Ca şi cum mâna pusă pe sânul ei nici n-ar fi 
existat... Atunci, Louis Carlotti prinsese curaj, 
trecându-şi degetele de la un sân la altul. Femeia 
ridicase capul şi el o sărutase, simțind imediat cum 
buzele ei groase se deschid sub apăsarea buzelor 
lui. Stângace, însă cu înflăcărare, Samira îi întorsese 
sărutul. Ca o maimuţă în rut, fiindu-i aproape ruşine 
de erecţia sa, el îi atinsese pântecul. Atunci, Samira 
se ridicase brusc în picioare. El se aşteptase să-l dea 
afară pe uşă, însă femeia îl luase de mână, 
trăgându-l după ea în camera cufundată în 
penumbră. Acolo, cu gesturi fireşti, îşi scosese 
veşmântul şi se lipise de el cu tot corpul. 

Într-o clipită, Louis Carlotti întinerise cu douăzeci 
de ani. Dezbrăcându-şi fulgerător echipamentul de 
jogging, se aruncase pur şi simplu asupra femeii. 

Se înfipsese dintr-o mişcare într-un vas cu miere 
fierbinte. 

După primele momente, ea îşi lipise bazinul de al 
lui, frecându-se de el ca o pisică şi şoptindu-i: 

— Uşor, ayete!. Freacă bine în faţă. 

El înţelesese şi se străduise să-i excite clitorisul. 
Rezultatul nu se lăsase aşteptat. Samira Toufic 
avusese un orgasm violent, însoţit de un țipăt scurt. 

Făcuseră cunoştinţă cu adevărat după această 
îmbrăţişare. Femeia îi povestise că soţul ei o 
pătrundea ca un câine, pe la spate, pentru că asta ÎI 
excita cel mai mult. Era brutal şi n-o făcuse 
niciodată să aibă orgasm. 

Pur şi simplu, nu-i păsa. 


9 lubitule. 


Gerard de Villiers 

— N-ai avut niciodată orgasm? nu se putuse 
împiedica să întrebe Louis Carlotti. 

— Ba da, când m-ai mângâiat tu, îi răspunsese 
Samira cu o voce de-abia auzită. Eşti primul bărbat 
care mi-a oferit plăcere. 

Îi luase mâna, strângându-i-o tare şi adăugând „n- 
o să uit asta niciodată”. 

Louis Carlotti trăsese lozul cel mare. Nu numai că 
făcea dragoste cu o femeie cu douăzeci de ani mai 
tânără decât el, dar mai era şi satisfăcută! Era prea 
frumos. Avusese chiar curajul să se îmbrace, 
spunându-şi că uneori se mai întâmplă şi miracole. 

La uşă, Samira Toufic îl privise lung şi-i spusese cu 
voce joasă: 

— Vino când vrei. 


x 


Revenise după o săptămână de ezitări vinovate, 
însă atracţia emanată de acest corp tânăr era 
irezistibilă. Atunci se născuse pasiunea lui pentru 
maratonul de la New York... 

Din acel moment, de trei ori pe săptămână, era 
cel mai fericit bărbat. Din prudenţă, decisese să nu-i 
spună nimic generalului Trabulsi, deşi îl întâlnea 
regulat în calitate de „sursă”. 

Louis Carlotti privi acele luminoase ale ceasului 
său Navitimer Breitling, care licăreau în penumbră 
precum urechile unui diavol. Se afla acolo de 
aproape patruzeci şi cinci de minute. Samira Toufic 
era deja în picioare şi îşi îmbrăca abayaua. Nu o 
văzuse niciodată dezbrăcată în afara acestui cadru 
dominat de penumbră. Îşi zise că ar trebui ca într-o 


<23 


Lista Hariri 
zi să îndrăznească s-o ia pe la spate, câineşte, cum 
spunea ea. Timp de câteva secunde, sângele i se 
îndreptă spre pântec imaginându-şi-o aplecată, 
oferindu-şi şoldurile rotunde. 

Dar era timpul să-şi reia joggingul. Recreaţia se 
terminase. 

— Pe vineri, spuse el. 

Ea dădu din cap afirmativ. 

Făcea dragoste cu el chiar şi în ziua dedicată 
rugăciunilor. În schimb însă, refuzase mereu să bea 
alcool. 

Cu inima uşoară, Louis Carlotti cobori pe strada 
Ahram, pustie la ora aceea. Nici bulevardul Paris nu 
era mai circulat. Traversă şi porni în pas uşor în 
direcţia Ras Beirut. 

Parcursese cam o sută de metri, când observă o 
motocicletă mare care mergea în aceeaşi direcţie cu 
el, pe banda din stânga. Pulsul i se acceleră şi 
întoarse capul, fără să se oprească din alergare. Pe 
motocicleta Kawasaki se aflau doi bărbaţi. Deodată, 
Louis Carlotti văzu cum pasagerul care avea capul 
acoperit de o cască integrală, lucru destul de rar la 
Beirut, îşi vâri mâna în bluzonul de piele. Scoase 
apoi la vedere un pistol. 

Calm, cu braţul întins, ţinti spre Louis Carlotti. 

Cele trei împuşcături răsunară la interval de 
câteva zecimi de secundă. 

Mai întâi, Louis Carlotti încetă să mai alerge, apoi 
se prăbuşi la pământ cât era de lung. Motocicleta 
accelerase deja în direcţia Ras Beirut. 

Nimeni nu observase nimic. 


Capitolul Il 
m DA =~ 


Gerard de Villiers 


O enormă banderolă era întinsă de-a curmezişul 
fațadei hotelului Saint-Georges, având în centru un 
gigantic semn „STOP” sub inscripţia: Stop 
SOLIDERE. Imobilul fusese ridicat de răposatul Rafie 
Hariri pentru reconstrucţia centrului oraşului Beirut. 
Din obscure raţiuni de ordin financiar, Fadi El Khuri, 
proprietarul hotelului Saint-Georges, îl detestase 
întotdeauna pe Rafie Hariri şi îl însoţise cu ura sa 
chiar şi dincolo de mormânt... Ca o ironie a sorții, 
explozia care-l trimisese pe lumea cealaltă pe 
miliardar afectase grav hotelul aflat în plină 
reconstrucţie. El Khuri însuşi fusese cât pe-aci să 
cadă victimă deflagraţiei... 

Privirea lui Malko alunecă până la statuia de bronz 
ridicată în mijlocul unui scuar triunghiular, chiar în 
faţa hotelului Saint-Georges. De la etajul 22 al 
hotelului Phoenicia, părea minusculă. Acela era locul 
atentatului în care fuseseră ucişi, cu patru ani în 
urmă, fostul prim-ministru libanez şi alte 23 de 
persoane. 

De la ultimul sejur al lui Malko la Beirut, statuia 
era singura noutate, alături de reconstrucţia clădirii 
HSBC, distrusă de explozie. 

Imobilul vecin nu fusese restaurat, adăugându-se 
numărului mare de clădiri distruse de cincisprezece 
ani de război civil, răspândite prin Beirut, 
abandonate din motive misterioase, izolate în 
mijlocul celor noi şi strălucitoare. Astfel, pe strada 
Omar El Daduk. Aflată chiar în spatele hotelului 
Phoenicia, imobilul vechi cu jaluzele de lemn şi cu 
faţada încă ciuruită de gloanţe, arborând firma 
„Drogheria Dunării”, nu-şi mai redeschisese porţile. 


~25~ 


Lista Hariri 
Beirut-ul era presărat cu ruine înnegrite care 
aminteau de o perioadă întunecată, în decursul 
căreia îşi pierduseră viaţa o sută de mii de oameni 
de toate religiile. 

Cu toate acestea, potrivit obiceiului lor, libanezii 
îşi luau un nou avânt! în această perioadă de criză, 
era singura ţară în care restaurantele şi hotelurile 
erau pline şi în care domnea o evidentă bucurie de a 
trăi... Optimişti incorigibili, libanezii voiau să creadă 
în viitor... Evident, existau şi câteva semne de 
nelinişte ascunsă: vigilenţii care verificau cu ajutorul 
unui mic detector toate maşinile care intrau într-o 
parcare... Apoi mai erau ploturile escamotabile din 
faţa hotelului Phoenicia, interdicţia de a staţiona în 
altă parte decât în faţa unui imobil deja distrus. 

L'Orient-Le Jour, marele cotidian libanez în limba 
franceză, titra pe opt coloane: „Ne temem de o nouă 
repriză de atentate”. Teama tuturor locuitorilor din 
Beirut. Atentatele „cu ţintă” îi loveau cu o precizie 
chirurgicală pe duşmanii Siriei, maşinile-capcană 
explodând în toate cele patru colţuri ale oraşului. 

Cea mai mică altercaţie intercomunitară ridica 
temperatura în termometre. În câteva intersecţii 
strategice, blindatele M.113 ale armatei libaneze 
asigurau o pază apatică şi prea puţin eficace. Erau 
atât de vechi, încât te întrebai dacă se mai puteau 
urni din loc. 

Malko îşi îndreptă privirea spre portul care se alia 
în faţa hotelului Saint-Georges. Un iaht mic era pe 
punctul să acosteze. În acest început de septembrie, 
era încă foarte cald, iar la „Beach Club” nu prea 
găseai mese libere la ora prânzului. 

De la ultima sa misiune la Beirut, petrecută cu trei 


si 26 = 


Gérard de Villiers 

ani în urmă, după scurtul război israelo-libanez, 
distrugerile fuseseră reparate, iar femeile erau încă 
şi mai sexy şi mai elegante. Beirut-ul era într-adevăr 
paradisul curvelor şi începea să semene cu un mic 
New York, cu zgârie-norii săi noi. Totuşi, în spatele 
hotelului Phoenicia, scheletul clădirii Holiday Inn nu 
fusese atins: numai parcarea de la subsol era 
utilizată. 

Soneria telefonului fix din camera sa îl făcu pe 
Malko să tresară. O voce anonimă îl anunţă în 
engleză: 

— Maşina ajunge în zece minute: NISSAN X-TRAIL 
alb 53171. 

Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să 
coboare. 

Holul gemea de veşmintele numite dișdaşa'”, de 
un alb strălucitor, şi de prostituate, rusoaice sau 
libaneze, una mai sexy decât alta. Era Ramadanul şi 
tot Golful se  năpustise în Beirut din cauza 
austerităţii wahabite... Şeicii cu barba frumos tăiată, 
cu privirea incisivă sau adormită din cauza dozei de 
haşiş luate după ce îşi instalaseră familiile agasante 
în bufetul cu autoservire, urmăreau cu priviri avide 
şi concupiscente prostituatele care îşi făceau rondul 
între recepţie şi cafeneaua care ocupa întregul hol. 

Malko trecu prin spatele uneia dintre ele. Probabil 
o rusoaică, cu un piept magnific, purtând nişte 
jeanşi ce păreau pictaţi pe şolduri. Privirea îi era 
ascunsă în spatele unor ochelari negri. Femeia se 
întoarse încet, îl privi insistent şi trecu mai departe. 
Doar saudiţii plăteau cinci mii de dolari pentru o 
noapte de mângăieri. Ceva mai devreme, la piscină, 


10 Un veşmânt lung şi alb, purtat de oamenii din Golf. 


= 2T = 


Lista Hariri 
reperase două rusoaice în jacuzzi. Numai capetele le 
ieşeau deasupra apei, parcă erau nişte crocodili la 
pândă. 

La intrarea pe scara rulantă care ducea la parter, 
întâlni o brunetă cu privirea incandescentă, 
machiată ca Regina din Saba, care-i aruncă o 
ocheadă ce-i putea provoca o erecţie chiar şi unui 
centenar... Malko se întoarse după ea şi descoperi 
nişte şolduri incredibile care-l făcură să uite de 
întâlnirea cu Ray Syracuse, şeful staţiei CIA din 
Beirut. 


x 


La Jounieh, „Samy” era un „must”, cel mai bun 
restaurant pescăresc din Liban. La intrare, peştii 
aşteptau cuminţi să fie aleşi de pe patul lor de 
gheaţă. După ce cobori din enormul Nissan X-Trail 
alb şi blindat, condus de un tânăr „marine” cu capul 
ras, Malko realiză că nu ştia nici măcar de ce se afla 
în Liban. 

Pur şi simplu, de la Washington i se ceruse să se 
ducă la Beirut. 

Un bărbat scund, cu o barbă bogată, cu părul 
grizonat tuns scurt şi cu o privire sclipind de 
inteligenţă în spatele ochelarilor, îl aştepta în faţa 
peştilor îngheţaţi. Făcu un pas înainte şi îi întinse 
mâna zâmbind în colţul gurii. 

— Ray Syracuse! Nu ne-am mai întâlnit până 
acum, dar ştiam cum arăţi! Ai călătorit bine? 

— Excelent, îl asigură Malko. De altfel, sunt 
întotdeauna încântat să revin în Liban. 

Americanul schiţă un zâmbet. 


pi Dai 


Gérard de Villiers 

— Dacă ar fi să judec după dosarul tău, ai venit 
destul de des. 

Traversară o sală imensă şi zgomotoasă, un fel de 
braserie în care femeile „acoperite” se amestecul cu 
frumuseţile machiate agresiv, pentru a ajunge la o 
masă cu vederea spre plajă. Doi bărbaţi se aflau 
deja acolo. Aceştia salutară cu o înclinare a capului. 

— „Baby-sitter”-ii mei, îl anunţă Ray Syracuse. 

Cei doi ocupau un capăt al mesei, lăsând două 
locuri libere între ei şi scaunele pe care se aşezară 
Malko şi şeful staţiei CIA. 

— Putin arak? propuse acesta. 

Asta se putea bea în Liban, vinurile putând avea 
efecte secundare supărătoare, ajungându-se chiar la 
moarte subită. Ciocniră, apoi atacară antreurile care 
soseau în rafale. 

— Am cerut să vii aici pentru că am avut o 
întâlnire în apropiere, la Kislik, explică americanul. 

— Apropo, întrebă Malko după ce terminară 
antreurile, de ce mă aflu în Liban? 

Vorbiră despre ultimele evenimente mondiale, 
despre Barack Obama şi despre Arctic Sea, o 
afacere care nu-l surprinse deloc. 

Unul dintre „baby-sitters” alesese pentru fript o 
doradă enormă şi alţi câţiva peşti. Puteau începe să 
lucreze. Chipul lui Ray Syracuse se întunecă. 

— Am primit o lovitură dură acum cinci zile. Unul 
dintre cei mai buni „field officers”, Louis Carlotti, a 
fost răpus în plină stradă, în timp ce făcea jogging. 

Îi povesti pe scurt lui Malko circumstanţele morţii 
agentului CIA. 

— Bineînţeles, n-a fost arestat nimeni? remarcă 
acesta. 


~ DO su 


Lista Hariri 

Ray Syracuse zâmbi amar. 

— Văd că eşti familiarizat cu ţara asta... Nu, 
nimeni. Nicio pistă, în afară de trei cartuşe de 9 mm 
găsite pe şosea, dar asta n-a dus nicăieri... Nimeni 
nu a luat numărul motocicletei, cu siguranţă fals, şi 
cu atât mai puţin semnalmentele ucigaşilor, care 
purtau căşti. 

Malko clătină din cap. 

— Acum doi ani, nu ştiu dacă erai aici, fiul lui Amin 
Gemayel, unul dintre foştii preşedinţi ai Liban-ului, a 
fost doborât în cartierul creştin de trei bărbaţi cu 
chipurile descoperite, care apoi s-au făcut nevăzuţi 
cu o maşină. N-au fost prinşi niciodată. 

— Eram aici! făcu Ray Syracuse. Nici acum nu 
ştim cine a comandat asasinatul. 

Plecarea armatei siriene, care avusese loc pe 26 
august 2005, nu pusese capăt asasinatelor care 
vizau ţinte precise. Fuseseră paisprezece în total, 
începând cu prezentatoarea de televiziune May 
Chidiac şi sfârşind cu ziaristul Gibran Tweni. 

Ucigaşii utilizau întotdeauna acelaşi moaus i 
irandi. Fie o maşină sau o motocicletă-capcană, i 
cărei explozie se declanşa la trecerea victimei, fie o 
încărcătură explozivă plasată sub vehiculul acesteia. 

În ambele cazuri, explozia fusese declanşată de la 
distanţă de un complice, cu ajutorul unui telefon 
mobil. Fiecare moarte presupunea o logistică 
sofisticată, supraveghere şi specialişti în domeniul 
explozivilor. 

Totuşi, nimeni nu fusese arestat vreodată. Nici 
măcar bănuit... Ca şi cum asasinii ar fi fost de pe o 
altă planetă, iar apoi s-ar fi întors de unde 
veniseră... 


~ 30 ~ 


Gerard de Villiers 

Toate victimele aveau un punct comun: erau 
opozanţii Siriei. 

Bineînţeles că prosirienii îl acuzau pe „duşmanul 
sionist”, Israelul, în vreme ce antisirienii arătau cu 
degetul spre Damasc, care nega însă indignat. 

Un înger trecu, dispărând apoi deasupra mării... 

— Cine răspunde de anchetă? întrebă Malko. 

— FSI. 

— Generalul Ashraf Rifi? 

— Da. 

— ÎI cunosc, e un tip de treabă, remarcă Malko. E 
motivat... 

Generalul Rifi, un musulman sunnit din Tripoli, 
fusese numit de fiul lui Rafie Hariri, după plecarea 
sirienilor, înlocuindu-l pe generalul Ali Al Hadj, trimis 
la închisoare. Loialitatea sa nu putea fi pusă la 
îndoială. 

— Cu toate astea, n-a aflat nimic, spuse cu tristeţe 
Ray Syracuse, deşi şi-a dat toată osteneala. Se 
loveşte de multă rezistenţă şi de o organizaţie 
invizibilă, însă foarte puternică, de o ferocitate fără 
seamăn. Sirienii au plecat, dar prezenţa lor invizibilă 
continuă să terorizeze populaţia. Mai zilele trecute, 
eram în vizită la un înalt funcţionar libanez. Mi-a 
mărturisit că şi un simplu telefon primit de la 
Damasc îl umple de teamă. 

În Liban, dacă vrei să ajungi la bătrâneţe, nu 
trebuie să te atingi de sirieni. 

— După patru ani, organizaţia lor e la fel de 
puternică? întrebă Malko uimit. 

Ray Syracuse clătină din cap. 

— Spionii lor sunt mereu prezenţi, invizibili, 
organizaţi, ascunşi peste tot, gata să acţioneze la 


a IEI a 


Lista Hariri 
ordinul stăpânilor lor de la Damasc. Şiiţi din 
Hezbolah, creştini din PPS prosirieni şi anumite 
grupări palestiniene. Ar putea ca mâine să 
declanşeze un nou val de asasinate, fără ca nimeni 
să fie în stare să-i oprească. 

Ingerul trecu din nou, bătând cu tristeţe din aripile 
sale albe. Cei doi bărbaţi atacaseră dorada, iar 
Malko riscă o întrebare. 

— Chiar dacă nu ştii identitatea asasinului lui 
Louis Carlotti, măcar cunoşti motivul? 

Americanul aprobă din cap şi spuse: 

— Da, 99. iți aduci aminte de uciderea lui Rafie 
Hariri? 

— Evident. Aveţi mai multe informaţii despre 
identitatea vinovaţilor? 

Ray Syracuse puse furculiţa pe farfurie şi rosti cu 
voce gravă: 

— Toată lumea îi bănuieşte pe sirieni, însă la ora 
actuală, după trei comisii de anchetă succesive 
numite de Naţiunile Unite, după sute de interogatorii 
şi după constituirea unui tribunal penal internaţional 
reglementat de Capitolul VII din Charta ONU, nu 
există nicio certitudine. Procurorul Tribunalului 
Special pentru Liban, canadianul Daniel Bellemare, 
ar fi publicat până acum actul de acuzare. Dar n-a 
făcut-o, pentru că dosarul său e gol. În orice caz, nu 
are nicio dovadă concretă, ceea ce noi numim în 
engleză „hard evidences”, care să lege guvernul 
sirian de uciderea lui Rafie Hariri. 

— De ce? 

Ray Syracuse zâmbi cu amărăciune. 

— Sirienii s-au pus la adăpost, lichidându-i pe toţi 
cei care ar fi putut să-i acuze de ceva. Acel 


ea ID a 


Gerard de Villiers 

kamikaze care conducea furgoneta încărcată cu 
explozibil n-a putut fi identificat. N-au rămas din el 
decât 27 de bucăţi conservate la morgă, dar e 
imposibil de stabilit şi de comparat ADN-ul. Nici 
măcar nu se cunoaşte natura explozibilului utilizat. 
Oficialii libanezi au frânat în mod sistematic 
anchetele specialiştilor numiţi de ONU. Nu s-a făcut 
prelevarea urmelor de explozibil de pe fațadele 
imobilelor atinse de explozie. Nu se ştie modul în 
care furgoneta Mitsubishi „Canter”, furată din 
Japonia, a ajuns la Tripoli, în nordul Liban-ului. A fost 
identificată prin intermediul motorului găsit în 
piscina de la „Beach Club”. Cel care a revendicat 
atentatul, Abu Adhass, a fost ridicat de la domiciliul 
său două zile mai târziu, în ianuarie 2005, şi de 
atunci n-a mai fost văzut. 

Ziaristul Samir Kafir, care voia să coopereze cu 
comisia de anchetă Menhlis, a fost asasinat pe 2 iunie 
2005. Ministrul apărării, Elias Murr, şi el tot un 
voluntar în sprijinul anchetei, a fost ucis o lună mai 
târziu cu o maşină-capcană. 

În decembrie 2005, Gibran Tweni, jurnalistul 
antisirian care lucra pentru ziarul A/ Naharşi care se 
dusese să facă cercetări lângă Aanjar, vechea bază 
siriană din Liban, a sărit în aer cu maşină cu tot. 

Pe 12 octombrie 2007, un om care ştia probabil 
totul despre uciderea lui Hariri, Rhazi Canaan, 
proconsul în Liban timp de douăzeci de ani, s-a 
„sinucis” la Damasc. Era în relaţii proaste cu 
preşedintele sirian Bachar Al Assad şi ar fi putut să 
vorbească. Două luni mai târziu, generalul sirian 
Amos  Sleimane, care conducea celula secretă 
ataşată regimului, a fost ucis în împrejurări ciudate. 


~ 33 ~ 


Lista Hariri 
Nu s-ar fi pretat să trădeze, însă reprezenta un „risc 
de securitate” pe vremea când Naţiunile Unite 
făceau presiuni asupra Siriei. 
— Asta-i tot? întrebă Malko, impresionat de 
această sinistră enumerare. 
— Nu. FSI a înfiinţat un departament tehnic pentru 
a urmări comunicațiile anumitor telefoane mobile în 
perioada care a precedat uciderea lui Rafie Hariri şi 
în ziua atentatului. Au utilizat un software furnizat 
de francezi. Cu ajutorul acestuia, au izolat zece 
numere de telefoane mobile, cartele prepaid 
anonime folosite de complici în timpul pregătirii 


atentatului. Ei bine, în octombrie 2007, 
responsabilul acestui serviciu, generalul Samir 
Chenadeh, a fost victima unui atentat - o 


motocicletă-capcană - din care a scăpat ca prin 
minune; şeful lui, generalul Rifi, a fost obligat să-l 
trimită în Canada pentru a-l pune la adăpost. 

Pe 25 ianuarie 2008, căpitanul Wissameid, cel 
care izolase cele zece numere de telefoane mobile, 
a fost asasinat. O maşină-capcană. 

— Care e motivul ultimelor două atentate? întrebă 
Malko. FSI sunt un serviciu oficial. Se ştie bine că 
morţii vor fi înlocuiţi. 

Ray Syracuse zâmbi cu amărăciune. 

— Bineînţeles. Este un avertisment. Pentru a lăsa 
baltă ancheta. Altfel, succesorii vor fi şi ei 
asasinați... 

Este o metodă siriană. 

Nu se dau înapoi de la nimic. 

În aprilie 2008, un jurist libanez, Ralph Riachy, 
care fusese selecționat pentru a face parte din 
Tribunalul Special, a scăpat ca prin urechile acului: 


~ 34 ~ 


Gérard de Villiers 

apartamentul său a sărit în aer... Doar aşa poţi 
înţelege teroarea care apasă asupra acestei anchete 
şi rezultatele puţine. 

Cei care vorbesc sau vor s-o facă sunt asasinați. 
Înainte sau după. 

Asasinatul politic ca metodă de guvernare este o 
tradiţie a regimului lui Hafez Al Assad, continuată de 
fiul său, Bachar. 

Sunt înspăimântători. 

— Există vreo explicaţie a acestei ferocităţi? 
întrebă Malko. 

— Da, admise Ray Syracuse. Familia Al Assad este 
alauită, un fel de sectă derivată din şiism, destul de 
rău văzută de sunniţi, care nu reprezintă decât 8 din 
populaţia siriană. S-ar putea spune că stau pe un 
vulcan. Prin urmare, procedează în aşa fel încât 
acesta să nu se trezească. Cum nu sunt deschişi 
pentru un dialog, mai curând ucid. 

— Ştiam că îşi asasinează adversarii politici, 
remarcă Malko, dar Rafie Hariri fusese de două ori 
prim-ministru în Liban, protejat de Arabia Saudită şi 
susţinut de comunitatea internaţională. 

Americanul luă o curmală umplută de pe un platou 
care tocmai fusese adus şi zâmbi. 

— Dragul meu Malko, îţi admir naivitatea... Dacă 
într-adevăr sirienii l-au ucis pe Rafie Hariri, acesta a 
fost al treilea om de stat libanez pe care l-au 
asasinat. Primul a fost preşedintele Bechir Gemayel, 
cel care se pregătea să încheie o pace separată cu 
Israelul. Un individ a plasat o încărcătură de 
cincizeci de kilograme de explozibil sub încăperea în 
care Bechir Gemayel participa la o întâlnire. Este 
singura dată când vinovatul a fost arestat: un 


~ 35 — 


Lista Hariri 
membru al partidului prosirian PPS... 

Asta se întâmpla în 1982. 

Următorul a fost, în noiembrie 1989, preşedintele 
Rene Mowad, un antisirian notoriu, care urma să fie 
ales... O maşină-capcană cu 60 de kilograme de 
explozibil a sărit în aer la trecerea convoiului oficial, 
în faţa farmaciei Boustros, pe strada Roma. 

La fel ca în cazul lui Rafie Hariri... 

Înainte de aceste două atentate, sirienii îşi 
făcuseră mâna, dacă se poate spune aşa, cu şeful 
druzilor din Liban, Kamal Joumblatt, ucis de nişte 
necunoscuţi. 

Fiului acestuia, Walid, pe care-l primise la 
Damasc, preşedintele sirian Hafez Al Assad îi 
spusese vărsând lacrimi de crocodil: „Când mă 
gândesc că nu sunt decât câteva luni de când tatăl 
tău şedea în locul în care stai tu acum... Sper că tu 
vei fi mai moderat.” 

La vremea aceea, Kamal Joumblatt se declara în 
favoarea plecării sirienilor din Liban... 

Ray Syracuse termină de mestecat curmala şi 
zise: 

— Te scutesc de lista asasinaţilor mai puţin 
cunoscuţi. Ar fi prea lungă. Trebuie să recunoaştem 
că, pe plan intern, clanul Assad nu este mai puţin 
feroce: în Siria, nu mai există o problemă legată de 
islam. Musulmanii au fost masacrați printr-o 
represiune feroce. 

— Ştiu toate astea, interveni Malko, dar, în cazul 
lui Rafie Hariri, pista ducea într-adevăr la Damasc? 

— Doar dacă nu eşti orb. Dă-mi voie să-ți 
reamintesc contextul: în 2005, Rafie Hariri a devenit 
inamicul numărul 1 al sirienilor şi al Hezbollah-ului. 


~ 36 


Gerard de Villiers 

Din trei motive. Mai întâi, Rezoluţia 1559, care cerea 
încheierea ocupaţiei siriene, apoi refuzul de a 
prelungi mandatul lui Emile Lahoud, preşedintele 
libanez prosirian. În sfârşit, Hariri se pregătea să 
preia conducerea opoziţiei parlamentare antisiriene. 
Hezbollah-ul considera că el se afla în spatele 
Rezoluţiei 1559 a ONU, care reclama dezarmarea 
miliției. 

Pe 26 august, preşedintele Bachar Al Assad îl 
convocase pe Rafie Hariri la Damasc pentru o scurtă 
şi furtunoasă întrevedere care durase zece minute, 
în decursul căreia Bachar Al Assad îl anunţă pe Rafie 
Hariri că dacă nu îi prelungea mandatul lui Emile 
Lahoud urma să plătească toate oalele sparte... 

Concediat cu brutalitate, Rafie Hariri îl întâlnise la 
preşedinţie pe generalul Ghazi Canaan, care îl 
ameninţase direct: „Pot să-ţi spulber Liban-ul ăsta al 
tău doar cu vreo zece maşini-capcană!” 

Ca şi cum toate astea n-ar fi fost de-ajuns, Rafie 
Hariri a fost interceptat la frontieră de nişte militari 
sirieni care l-au condus în tabăra de la Aanjar, unde 
îl aştepta colonelul Assef Shahab, „proconsulul” 
sirian, care ţinea sub observaţie ţara cedrilor. 
Acesta îi aruncă cu brutalitate: „Interesul tău este să 
faci ce ţi-a ordonat Rais™. Dacă nu, o să mori ca un 
câine...” 

Revenind la Beirut, Rafie Hariri le mărturisi 
prietenilor săi că trăise cea mai urâtă zi a vieţii lui. 
Nu se gândise niciodată că Bachar Al Assad putea 
să-l trateze în felul acesta. 

— De unde ştii toate astea? îl întrebă Malko pe 
american. 


11 Şeful. 
m 37 


Lista Hariri 

— De la „sursele” din anturajul lui Rafie Hariri, 
căruia nu-i convenea să fie tratat ca un câine. Era 
doar protejatul regelui Arabiei Saudite, deţinea cea 
mai mare avere din Liban şi era fostul şi viitorul 
prim-ministru... 

— Nu s-a plâns saudiţilor? întrebă uimit Malko. 

Ray Syracuse ridică din umeri. 

— Ba da, regele Abdullah l-a sfătuit să nu dea 
atenţie unei clipe de furie a lui Bachar Al Assad... 
Saudiţii se tem ş; e; de sirieni. Toată lumea din 
regiune se teme de sirieni. 

Pentru că ucid aşa cum respiră, fără să stea pe 
gânduri. 

Un înger trecu, zburând zgomotos din cauza 
blindajului. Malko cunoştea reputaţia sirienilor, dar 
era uluit. 

— Apoi, Bachar Al Assad a considerat votarea 
Rezoluţiei 1559 drept o veritabilă crimă de 
lezmaiestate... continuă americanul. Era primul cui 
bătut în sicriul lui Rafie Hariri. Sirienii nu puteau 
accepta aşa ceva. 

— De ce a făcut-o? întrebă Malko. 

Americanul ridică din umeri. 

— Era un naţionalist autentic. Voia într-adevăr să- 
şi scape ţara de sirieni. De altfel, a reuşit. Însă 
postum... Pe 26 aprilie 2005, la două luni de la 
asasinarea lui, armata siriană a părăsit Liban-ul în 
urma dezaprobării internaţionale a uciderii lui Rafie 
Hariri. 

— Trebuiau să se aştepte la asta, remarcă Malko. 
Asta îi putea alunga în afara graniţelor. Doar nu 
împuşcaseră pe cineva în picior... 

Ray Syracuse clătină gânditor din cap. 


~ 38 ~ 


Gerard de Villiers 

— Şi eu m-am gândit la asta, dar cred că Bachar 
Al Assad a comis pur şi simplu o eroare de 
judecată... Nimeni nu mai protestase vreodată 
împotriva asasinării comandate a personalităţilor 
siriene. A crezut că după opt zile nu se va mai vorbi 
despre asta. Însă, o dată cu Rafie Hariri, linia roşie 
fusese încălcată... Chiar şi pacifistul Kofi Annan a 
adoptat, pentru prima dată în viaţa lui, o poziţie 
curajoasă... Dar asta n-a schimbat cu nimic felul de 
a fi al sirienilor. Chiar şi după ce au părăsit Liban-ul, 
au continuat „curăţenia”. Din iulie 2005 până astăzi, 
la Beirut au fost transformați în lumină şi căldură 
zece opozanți libanezi... 

Malko bău puţină cafea. Era zguduit. 

Insoţind parcă această lungă defilare a cadavrelor, 
vremea părea să fie la unison: valuri mari luaseră cu 
asalt plaja minusculă de la picioarele restaurantului 
care începuse să se golească. Brusc, îşi dădu seama 
că povestea lui Ray Syracuse nu limpezise de fapt 
uciderea „field officer”-ului Louis Carlotti. 

— Credeam că ancheta asupra asasinării lui Rafie 
Hariri a fost închisă, remarcă el. Că după trei comisii 
de anchetă internaţionale procurorul Tribunalului 
Special îşi va face public actul de acuzare. 

— Ai dreptate, recunoscu Ray Syracuse, libanezii 
nu mai anchetează. Doar că a apărut un fapt nou: 
Louis Carlotti primise o informaţie care, dacă s-ar fi 
concretizat, ar fi permis în sfârşit, la patru ani şi 
jumătate după producerea faptelor, reunirea 
materialelor împotriva guvernului sirian. 

— lar Louis Carlotti a fost asasinat, aşa cum s-a 
întâmplat cu toţi cei care au încercat să-i descopere 
pe responsabilii de uciderea lui Rafie Hariri. Prin 


= 30 ~ 


Lista Hariri 
urmare, a fost ultima victimă a acestei interminabile 
anchete? 

— Sunt aproape sigur, recunoscu şeful staţiei CIA. 

— Deci am fost trimis la Beirut pentru a relua 
ancheta? 

— Da, zise cu simplitate Ray Syracuse. 


Capitolul Ill 


Câteva clipe, Malko rătăci cu privirea asupra 
rafalelor de ploaie care  biciuiau geamurile 
restaurantului, apoi îl fixă din nou pe Ray Syracuse. 
Americanul era impasibil, ca un jucător de poker 
care urmează să mărească miza. 

În realitate, îi oferea lui Malko un loc în cimitirul 
din Arlington. Acesta răspunse calm: 

— Îmi faceţi o mare onoare, din moment ce trei 
anchete succesive, realizate sub egida ONU şi 
sprijinite de guvernul libanez, dispunând de mulţi 
oameni şi de un buget nelimitat, n-au reuşit să 
găsească dovezi împotriva Siriei. Dar cum aş putea 
s-o fac eu? 

Americanul nu se tulbură în faţa acestei re. Mărci 
pline de bun-simt. 

— Nu e vorba de reluarea unei anchete oficiale, 
preciză el, ci de urmărirea unei piste periculoase, 
însă extrem de promițătoare. Nu numai că Louis 
Carlotti era calificat pentru a relua ancheta, dar 
beneficia de informaţiile unei „surse”. Nu vreau ca 
moartea lui să fie inutilă, dar aş înţelege dacă ai 
refuza. 

Malko nu răspunse. Existenţa sa se rezuma la o 
serie de speculaţii la un joc de poker a cărui miză 


~ 40 ~ 


Gérard de Villiers 

era viaţa lui. Dintr-o nevoie de ordin material - 
castelul îl costa o avere, dar şi pentru că, de multă 
vreme, era dependent de adrenalină. 

Ray Syracuse consideră că tăcerea lui însemna o 
acceptare. Restaurantul era aproape gol, iar unul 
dintre  „baby-sitters”  achitase nota de plată. 
Americanul se ridică şi se îndreptară spre ieşire. 

Nissan-ul X-Trail alb se afla în faţa intrării 
restaurantului „Chez Samy”. 

— Unde mergem? întrebă Malko. 

— Să ne Întâlnim cu „sursa” lui Louis Carlotti, îl 
anunță Ray Syracuse. Generalul Mourad Trabulsi. 

Malko zâmbi. 

— Acum trei ani era doar colonel. Dar îmi aduc 
aminte de el. Oamenii lui mi-au salvat viaţa. 

— Exact, confirmă Ray Syracuse în timp ce 
Nissan-ul demara. De atunci ne-a făcut diverse 
servicii. Louis Carlotti trata cu el. Cu siguranţă că o 
să fie încântat să te revadă. 


x 


— Dragul meu prieten! exclamă Mourad Trabulsi 
cu o voce plină de căldură, îmi face mare plăcere să 
te revăd la Beirut. 

S-ar fi zis că se despărţiseră de-abia în ajun. 
Ofiţerul libanez îi întâmpină pe peronul clubului 
ofiţerilor din Kaslik, un colţ paradiziac de pe malul 
mării, înconjurat de grădini şi de piscine. Îi conduse 
într-un salon imens şi gol, ale cărui ferestre dădeau 
spre mare. Lentilele negre ale ochelarilor îi dădeau 
un vag aer de gangster. Era îmbrăcat cu o bluză de 
in şi cu nişte pantaloni fără formă. Vorbea cu o voce 


~ 41 ~ 


Lista Hariri 
joasă şi se întorcea mereu în spate, de parcă s-ar fi 
temut să nu fie spionat în acest loc totuşi bine 
păzit... 

Se aşezară pe o canapea uriaşă, iar Ray Syracuse 
spuse zâmbind: 

— L-am poreclit pe prietenul Mourad „omul cu 
şaptesprezece urechi”. Ştie tot ce se întâmplă în 
Liban. 

— Dragul meu prieten, protestă generalul libanez, 
mă duc prin tot felul de locuri şi am mulţi prieteni, 
dar nu ştiu chiar totul. Sunt doar zvonuri. Cafea, 
arak? 

Aleseră cu toţii cafeaua. 

— Malko preia operaţiunea lui Louis Carlotti, îl 
anunţă şeful staţiei CIA. 

Generalul Mourad Trabulsi aruncă o privire prin 
încăpere şi remarcă râzând uşor: 

— Îmi place să vin aici pentru că nu e nimeni. 
Altfel, am mereu impresia că sunt urmărit. 

Malko îl cercetă pe libanez. Ştia că era creştin, că 
făcea parte din FSI şi că avea cunoştinţă de multe 
lucruri, însă nu-i plăcea să iasă în faţă. 

O prudenţă foarte sănătoasă... 

După ce-şi băură cafeaua, Malko trecu la atac. 

— Prin urmare, anchetezi afacerea Hariri. Ceva 
nou? 

— Nu, nu, nu anchetez, mă ocup de ambasade. A/ 
Maaloumat, divizia noastră C.E. Face asta. Sunt 
nişte oameni foarte curajoşi. Nu ca mine. 

Râse oarecum nervos şi îşi aprinse o nouă ţigară. 

— Povesteşte-i lui Malko ce s-a întâmplat, insistă 
calm Ray Syracuse. 


12 Contraspionaj. 


~ 42 ~ 


Gerard de Villiers 

Mourad Trabulsi mai mătură o dată salonul cu 
privirea, cât pe-aci să se uite şi sub canapea. Apoi 
zise cu voce joasă: 

— Acum vreo cincisprezece zile mi-a telefonat 
cineva. Un bărbat care n-a vrut să-şi spună numele, 
dar care vorbea cu accent sudic, probabil un şiit. M- 
a întrebat dacă mă interesează afacerea Hariri. Nu 
am avut încredere şi am spus „nu”. Atunci, mi-a zis: 
„Ştiu că-i cunoşti pe americani. Spune-le că sunt la 
curent cu multe lucruri legate de afacerea Hariri.” 

— Cu ce anume? 

— A ezitat şi apoi mi-a spus: cunosc identitatea 
celor care au utilizat cele zece telefoane mobile. Pe 
urmă a închis... 

Ray Syracuse şi Malko îi sorbeau vorbele. El bău 
puţină cafea şi continuă. 

— Bineînţeles, am încercat să-l identific pe acest 
necunoscut. Utilizase o cartelă „prepaid” ca să-mi 
telefoneze, imposibil de urmărit. Divizia noastră 
tehnică a întrebat la ME Touch, operatorul pentru 
telefoane mobile, şi a aflat că apelul activase un 
releu din apropierea hotelului Summerland, aflat la 
periferia din sud. Asta-i tot. 

— Ce înseamnă această referire la „zece telefoane 
mobile”? întrebă Malko. 

Îi răspunse Ray Syracuse. 

— După ce Saad Hariri l-a numit pe generalul 
Ashraf Rifi în fruntea FSI, înlocuindu-l pe generalul 
Ali Al Hadj, trimis la închisoare de Detlev Mehlis, în 
iunie 2005, pentru complicitate cu sirienii la 
săvârşirea atentatului împotriva lui Hariri, acesta a 
început o veritabilă anchetă, încredințată 
căpitanului Wissam Eid, de la Divizia Tehnică a FSI. 


~ 43 = 


Lista Hariri 
Graţie unui software furnizat de francezi, care 
permite identificarea anomaliilor în utilizarea unui 
telefon mobil, a făcut o descoperire interesantă. 

— Ce înseamnă „anomalii”? întrebă Malko. 

— De exemplu, dacă un aparat este utilizat doar 
în anumite momente sau dacă nu apelează decât un 
singur număr, îi explică Mourad Trabulsi. 

— Ceea ce a descoperit Wissam Eid a reprezentat 
un uriaş pas înainte în cadrul anchetei. Prin 
intermediul acestui software, a descoperit că zece 
numere de telefoane mobile fuseseră utilizate în 
cele trei săptămâni care precedaseră asasinarea lui 
Rafie Hariri, precum şi în ziua atentatului. 

Aceste telefoane mobile nu comunicau decât între 
ele. Prin analizarea releelor active, căpitanul Eid a 
putut determina că fuseseră folosite pentru a urmări 
traseul convoiului lui Rafie Hariri pe 14 februarie 
2005, utilizatorii participând deci în mod activ la 
acest atentat. De pe data de 14 februarie, ora 
treisprezece, niciunul nu a mai fost activat... 

— Nu s-a putut afla nimic în plus? întrebă Malko, 
fascinat de poveste. 

Mourad Trabulsi clătină din cap. 

— Nu. Toate  cartelele  „prepaid” fuseseră 
cumpărate la Tripoli sub un nume fals şi nu se ştia 
nimic de telefoanele utilizate, pe care le poţi 
achiziţiona de oriunde. Până astăzi, n-am putut 
stabili nici măcar un nume pentru oricare dintre 
utilizatorii acestor telefoane mobile, deşi ne-am dat 
toată silinţa. 

Intrigat, Malko întrebă imediat: 

— Generale, după ce ai primit acest telefon, ai 
vorbit cu căpitanul Eid? 


~ 44 ~ 


Gerard de Villiers 

Mourad Trabulsi izbucni din nou într-un hohot de 
râs nervos. 

— Nu. A fost asasinat pe 25 ianuarie 2008. 

Un înger trecu, bătând trist din aripile sale albe. 

În Liban, viaţa nu semăna deloc cu un fluviu lung 
şi liniştit. 

Ray Syracuse reluă discuţia. 

— De îndată ce Louis mi-a vorbit de povestea 
asta, i-am atribuit un număr de telefon mobil 
„Virgin” pentru comunicarea cu generalul Trabulsi, 
în cazul în care ar mai fi telefonat apelantul 
necunoscut. 

— A mai sunat? întrebă Malko, întorcându-se spre 
generalul libanez. 

— După trei zile, confirmă acesta. l-am comunicat 
numărul pe care mi l-a dat Louis Carlotti şi i-am 
cerut să nu mă mai sune. 

— De ce? 

— Din prudenţă, admise Mourad Trabulsi. Putea fi 
un escroc, dar şi altceva. Nu-mi place să mă 
amestec în treburile altora. 

O precauţie înţeleaptă, având în vedere ceea ce i 
se întâmplase căpitanului Eid. 

Ray Syracuse se aplecă spre Malko. 

— Tipul ăsta, pe care l-am numit Mister X, l-a 
sunat pe Louis Carlotti la numărul comunicat de 
prietenul nostru Mourad. O săptămână mai târziu, a 
repetat că era gata să comunice informaţii inedite 
despre afacerea Hariri, care-i implicau pe sirieni. 
Atunci când Louis Carlotti l-a întrebat dacă voia 
bani, a răspuns „nu”. A spus că avea o altă 
motivaţie, fără să precizeze care anume. 

— Bineînţeles că Louis şi cu mine eram extrem de 


= 45 = 


Lista Hariri 
temători. Sirienii au obicei să folosească genul ăsta 
de provocări. Louis a cerut atunci o dovadă concretă 
a dorinţei acelui om de a face dezvăluiri. Cea mai 
bună era o întâlnire. Mr. X a stabilit una, două zile 
mai târziu, în faţa farmaciei din satul Taanayel, în 
Valea Bekaa. La prânz. 

— Şi s-a dus la întâlnirea asta? 

— Da, confirmă Ray Syracuse. După ce am 
cântărit argumentele pro şi contra, am decis că nu 
puteam respinge acest contact. Am instalat la 
Chtaura, chiar înainte de frontiera siriană, un 
important dispozitiv de protecţie. Era posibil să fie 
vorba de o capcană, de o răpire. Am mobilizat opt 
„field-officers” şi am cerut o autorizaţie de la 
Langley. Nu le place să părăsim Beirut-ul... Pe scurt, 
Louis s-a dus la întâlnire. 

— Şi pe urmă? 

— Nimic. A aşteptat două ore. N-a venit şi n-a 
telefonat nimeni. 

— A fost o farsă? 

— Aş fi putut crede asta dacă Louis Carlotti n-ar fi 
fost ucis trei zile mai târziu. 

— Nu mai lucra la niciun alt dosar? 

— Ba da, desigur, la cel al Hezbollah-ului, ca noi 
toţi, de altfel. Dar, în contextul actual, Hezbollah-ul 
nu riscă să ne ucidă oamenii. Sunt însetaţi de 
respectabilitate. S-au îmburghezit. 

— Atunci, cine? 

— După cum ştii, sirienii devin răi atunci când se 
simt atacați, zise americanul. Pentru mine, acest 
asasinat reprezintă un „mesaj”: nu vă ocupați de 
afacerea asta. 

— Asta implică faptul că operaţiunea a fost 


~ 46 ~ 


Gerard de Villiers 
„penetrată”, remarcă imediat Malko. 

— Evident. 

— Mr. X a mai sunat de atunci? 

— Nu. 

Îngerul trecu din nou, cu o brasardă neagră pe 
aripa dreaptă. 

— Probabil că a fost lichidat, concluzionă Malko. 
Dar rămâne întrebarea: dacă e vorba de sirieni, cum 
de au reuşit să fie la curent cu acest contact 
periculos pentru ei? 

Nu îndrăzni să-l privească pe generalul Mourad 
Trabulsi. 

Acesta bău dintr-o sorbitură cea de-a patra ceaşcă 
de cafea şi şopti: 

— Poate că am o idee. Pe care i-am comunicat-o 
deja domnului Syracuse. Ştiţi de ce lui Louis Carlotti 
a început să-i placă dintr-odată joggingul? 

— Nu, nu-mi dau seama, recunoscu Malko, 
neînţelegând unde voia să ajungă. 

— Puțin şi din cauza mea. Pufni în râs. Sau mai 
curând din cauza unei femei frumoase care se 
numeşte Samira  Toufic, pe care am făcut 
imprudenţa să i-o prezint şi de care s-a îndrăgostit. 

Ray Syracuse rămase tăcut, cu o expresie imobilă 
întipărită pe faţă, în timp ce generalul libanez 
povesti despre idila dintre Samira Toufic şi Louis 
Carlotti. 

— Louis mi-a ascuns toate astea, zise el în final. 
Dacă mi-ar fi spus, poate că astăzi ar fi fost în viaţă. 

Mourad Trabulsi clătină din cap. 

— Da, dacă tânăra este amestecată în asasinarea 
sa, dar, în caz contrar, n-ar fi schimbat mare lucru... 
Se ducea în oraş, dar nu ca să se întâlnească cu 


~ 47 ~ 


Lista Hariri 
mine. 

— Dacă această Samira Toufic nu este implicată în 
uciderea lui, atunci de unde provine scurgerea de 
informaţii? Aparent, foarte puţini oameni erau la 
curent. 

În realitate, o singură persoană, în afară de CIA: 
generalul Mourad Trabulsi. 

După o scurtă dar apăsătoare tăcere, generalul 
libanez rosti cu o voce calmă: 

— Cauza nu poate fi decât Mr. X. Nu ştim nimic 
despre el. Cea mai probabilă ipoteză este aceea că 
a fost imprudent şi că l-au lichidat mai întâi pe el, 
apoi l-au atacat pe Carlotti. S-ar putea să nu aflăm 
niciodată adevărul... 

Malko schimbă o privire cu şeful staţiei CIA, care 
recunoscu. 

— E plauzibil. 

— Ce ar trebui să fac eu în afară de a aştepta un 
telefon care nu va veni probabil niciodată? întrebă 
Malko. 

— Doar din respect pentru Louis, replică Ray 
Syracuse, ar trebui să avem inima împăcată în ceea 
ce o priveşte pe Samira Toufic. 

— Cum? întrebă imediat Malko. 

Americanul se întoarse spre generalul libanez. 

— Ai mai întâlnit-o de la moartea lui Louis? 

— Nu, veni imediat răspunsul lui Mourad Trabulsi. 

— Deci, concluzionă Ray Syracuse, întorcându-se 
de data asta spre Malko, trebuie să trecem la atac. 
Fiind însă extrem de prudenţi. Dacă e amestecată şi 
femeia, abordarea ei ar putea fi periculoasă. 

Privirea lui insistentă îl făcu pe Malko să 
zâmbească. 


~ 48 ~ 


Gerard de Villiers 

— Totuşi, ai vrea să mă duc... OK, dar cum? 

Americanul păru uşurat de acordul lui implicit. 

— Foarte simplu, zise el. Făcându-i o vizită. 

— Cu ce pretext? 

— Niciun pretext. Doar adevărul. Eşti un prieten 
apropiat al lui Louis Carlotti. Încerci să afli de ce a 
fost ucis. 

— Risc să-mi trântească uşa-n nas, obiectă Malko. 

— Poate, dar merită încercat. 

Mourad Trabulsi părea copleşit. 

— Este foarte periculos, remarcă el. lar femeia n-o 
să vorbească... dacă are vreun amestec. 

Ray Syracuse se juca cu ochelarii, vizibil agasat. 

— Malko, eu cred că trebuie să faci încercarea 
asta. Conform spuselor lui Mourad, femeia e acasă 
în fiecare dimineaţă. Tasta 1 la interfon. Bineînţeles 
că o să-ţi asigur o protecţie discretă. 

Dar nu-ţi ascund faptul că există un risc... 

Acesta era umor negru libanez. 

Ray Syracuse se întoarse spre Mourad Trabulsi. 

— Mourad, mai rămâi? 

— Da, da, mai am şi alte întâlniri, îl asigură 
libanezul. 

Îi întinse cartea de vizită lui Malko. 

— Ca să poţi da de mine... 

Malko vâri în buzunar cartea de vizită şi se 
îndreptă spre ieşirea din club împreună cu Ray 
Syracuse. 

Ajungând la Nissan, americanul scoase din 
buzunar un Nokia negru şi i-l întinse. 

— A fost telefonul utilizat de Louis. Poate că n-o să 
mai sune niciodată, dar ia-l totuşi. 

După ce Malko puse telefonul în buzunar, 


~ 49 ~ 


Lista Hariri 
Americanul continuă cu un zâmbet puţin cam 
crispat: 
— Now, we are in business”... 


x 


Mourad Trabulsi dădu peste cap, unul după altul, 
două pahare de Chivas Regal, fără apă şi fără 
gheaţă, „otrava” lui favorită. Înghesuit în colţul 
canapelei, reflecta, iar rezultatul acestei reflecţii îl 
făcu să dorească un al treilea scotch... 

Pentru prima dată în viaţa lui, fusese imprudent şi 
nu respectase proverbul care spune: „Cuvântul pe 
care nu-l rosteşti este sclavul tău, cel pe care-l 
rosteşti devine stăpânul tău.” 

Pentru a-şi păstra bunele relaţii cu Hezbollah-ul, 
comisese ceea ce el considera a fi o mică încălcare 
a compartimentării obligatorii în meseria sa. Îşi 
făcuse prieteni din toate taberele. 

Asasinarea lui Louis Carlotti venise ca o lovitură 
de măciucă. 

Bineînţeles că nu-şi  împărtăşise nimănui 
certitudinile, sperând ca lucrurile să se aşeze în 
timp. 

Din păcate, nu s-a întâmplat aşa. 

Dimpotrivă... 

Privi cerul care se acoperea de nori şi îşi spuse că 
aşa va arăta şi viitorul său apropiat. 


x 


Malko privi cerul imaculat. Furtuna se depărtase. 


13 De-acum, intrăm în pâine. 


~ 50 ~ 


Gerard de Villiers 

În ajun, îşi petrecuse seara împreună cu Tamara 
Terzian, una dintre vechile sale cuceriri din Beirut. 
Din nefericire, fusese însoţită de noul ei amant, un 
mustăcios musculos, cu o privire cruntă, care se 
aşezase tot timpul între tânăra femeie şi Malko. 
Acesta nu reuşise să-l îmbuneze nici măcar cu o 
sticlă de Taittinger Comtes de Champagne. Trebuise 
să se mulţumească cu un dans pe ringul minuscul 
de la Grey, ceea ce-l făcuse să-i lase gura apă şi-i 
răscolise focul din pântec sub privirile inchizitoriale 
ale proprietarului legitim şi provizoriu al vulcanicei 
Tamara. Aceasta îi jurase că avea să se strecoare 
într-o seară pe la Phoenicia. 

Îşi privi ceasul Breitling Bentley: opt fără zece. Era 
momentul. Cobori şi merse pe jos până la parcarea 
de la Holiday Inn. În ajun, revenise în oraş la volanul 
unei Hyundai albe, semănând întru totul cu maşina 
utilizată de Louis Carlotti. 

După ce se aşeză la volan, puse pe podeaua 
maşinii pistolul Sig-Sauer pe care i-l dăduse Ray 
Syracuse şi se angajă pe strada Minet El Hosn, aflată 
în prelungirea bulevardului Paris. Un agent de la 
TD” îl „sonorizase” şi purta acum un microfon care 
retransmitea în timp real ceea ce spunea sau ceea 
ce i se spunea. 

În timp ce mergea de-a lungul bulevardului Paris, 
încercă în van să-şi repereze „baby-sitter”-ii. Totuşi, 
erau acolo, luându-l în primire încă de la ieşirea din 
hotelul Phoenicia. Întoarse şi o apucă pe strada 
Ahram, reperând imediat, pe stânga, imobilul alb în 
care locuia iubita răposatului Louis Carlotti. 

Aşteptă câteva minute în faţa clădirii, sperând că 


14 Technical Division. 


pi 51 =~ 


Lista Hariri 
va ieşi cineva şi că va putea intra fără să aibă 
nevoie de interfon, dar nu se întâmplă aşa. 

Se decise să apese pe tasta 1 a interfonului şi apoi 
aşteptă cu inima bătându-i mai repede. 

Câteva clipe mai târziu, o voce feminină puse o 
întrebare în arabă, iar el îi răspunse în engleză: 

— Sunt un prieten al lui Louis Carlotti. 

Urmă un moment de tăcere, apoi bâăzâitul 
interfonului îl luă aproape prin surprindere. 

Pătrunse în hol şi începu să urce scara. O femeie 
brunetă stătea în pragul unei uşi întredeschise. Deşi 
i-o descriseseră cu lux de amănunte pe iubita lui 
Carlotti, fu impresionat de extraordinara strălucire 
din privirea ei. Era înfăşurată într-o djellaba bej, 
mulată pe un corp de figurină de Tanagra, şi 
machiată, în ciuda orei matinale, având o gură 
foarte roşie şi ochii subliniaţi cu negru. 

Femeia îi aruncă o privire intrigată şi întrebă în 
engleză, cu voce joasă: 

— Cine sunteţi? 

— V-am spus. Un prieten al lui Louis Carlotti. 

Se dădu la o parte, deschizând larg uşa. 

— Intraţi. 


Capitolul IV 


Samira Toufic se comporta de parcă s-ar fi 
cunoscut dintotdeauna. Malko o urmă într-un mic 
living care dădea spre mare. 

— Vreţi o cafea? îi propuse femeia. 

Se exprima fără probleme în engleză. În picioare 
în faţa lui Malko, drapată în abaya, îl fixa cu o privire 


pc ED ~ 


Gerard de Villiers 
intensă. Sfârcurile sânilor se ghiceau prin țesătura 
uşoară ca o bătaie de pleoape. 

— Cu plăcere. 

Femeia dispăru în bucătărie şi reveni după câteva 
clipe cu o cafetieră şi două ceşti aşezate pe o tavă 
de aramă. 

— Cum beti cafeaua? întrebă ea. 

Malko zâmbi. 

— Masbout'”. 

Samira îi aruncă o privire intensă. 

— Locuiţi în Liban? 

— Nu, dar am venit des în vizită. 

— Vorbiti araba? 

— Nu, din păcate. Dar vă descurcați bine în 
engleză... 

— Mulţumesc. 

Cafeaua era fierbinte şi amară. Malko puse ceaşca 
pe măsuţă. Imediat, Samira Toufic întrebă cu o voce 
abia auzită: 

— Ce s-a întâmplat cu Louis? 

— Ştiţi că a fost asasinat după ce a plecat de la 
dumneavoastră. De aceea mă aflu aici. 

— Cine l-a ucis? 

—Nu se ştie nimic. Lucra pentru Central 
Intelligence Agency. 

— Ştiu, spuse ea. 

— Mourad  Trabulsi nu v-a vorbit despre 
împrejurările morţii lui? 

Femeia clătină din cap. 

— Nu l-am mai văzut pe Mourad. 

— Ce părere aveţi? 

— Eu? Niciuna. La un moment dat, am crezut că... 


15 Normal. 


~ 3 au 


Lista Hariri 

Se opri brusc, iar Malko, întors spre ea, insistă: 

— Ce anume aţi crezut? 

— Că a fost vorba de soţul meu. Dar e o prostie... 
M-ar fi ucis mai întâi pe mine, după aceea l-ar fi 
atacat pe el. 

Urmă o scurtă pauză, iar Malko mai sorbi puţin din 
poţiunea de culoare neagră. 

— Samira, reluă el, aţi fost iubita lui Louis Carlotti. 
Părea foarte îndrăgostit de dumneavoastră. Şi-a 
minţit superiorii ca să poată veni să vă vadă în mod 
regulat. Nu v-a vorbit niciodată... 

— Despre ce? 

— Despre ceea ce făcea. Asta ar putea fi o 
explicaţie a morții lui violente. 

Samira clătină din cap. 

— Nu, niciodată. Vorbeam puţin, nu rămânea prea 
mult. 

Altfel spus, făceau dragoste, după care 
americanul pleca. Malko era decepţionat, instinctul îi 
spunea că Samira nu minţea: nu era amestecată în 
moartea lui Louis Carlotti... Puse jos ceaşca şi îi 
zâmbi tinerei libaneze. 

— Păcat. Misiunea mea este să descopăr asasinii. 
Am sperat că mă puteţi ajuta. 

Se ridică primul. Samira Toufic îl conduse până la 
uşă şi se opri, neliniştită. 

— Mi-e frică! zise cu voce joasă. 

— De ce anume? 

— Nu ştiu. Poate că aceia care l-au ucis ştiau că 
venea la mine... 

Malko surâse trist. 

— Mă tem că moartea lui nu are nicio legătură cu 
viaţa sa amoroasă. Louis Carlotti era spion. Făcea 


~ 54 ~ 


Gerard de Villiers 
lucruri periculoase... Aici se destindea. 

— Era foarte drăguţ, zise ea cu vocea spartă. Mi-a 
făcut plăcere să vorbesc despre el. Cum vă numiţi? 

— Malko. Malko Linge. 

Îi dădu o carte de vizită. 

— Dacă vă amintiţi ceva, sunaţi-mă. lar dacă vreţi 
să vă gândiţi şi la altceva, pot să vă scot la cină într- 
o seară. 

Samira dădu înapoi. 

— O, nu! Nu pot ieşi în oraş cu un bărbat; dacă ar 
afla soţul meu, m-ar ucide... 

— Atunci, o să vin eu să bem o cafea, concluzionă 
Malko. 

Era o lume ciudată. Samira Toufic avea un amant, 
dar nu putea ieşi în public în compania unui bărbat. 

Femeia îşi puse palma pe piept şi zise de-abia 
auzit: 

— Pe curând, /nch'Allah. 


x 


Ray Syracuse nu părea optimist: 

— Strădania a fost zadarnică, oftă el. Nu ştie 
nimic. Am ascultat înregistrarea conversaţiei. Sau 
poate că este o foarte bună actriţă. 

— Şi acum, eu ce fac? 

Şeful staţiei părea descumpănit. 

— Profită de Beirut, iar eu o să anunţ la Langley. 

— Eşti sigur că generalul Traboulsi nu ne poate fi 
de folos? 

— E foarte prudent, dar putem încerca. Îi place 
mâncarea bună. Invită-l la un prânz. Asta o să-l 
scoată din clubul ăla mizerabil, unde nu poţi mânca 


~ 55 — 


Lista Hariri 
altceva decât chiftele şi humus. 

Malko privi prin fereastră marea albastră ca un 
tablou de Klein. Un elicopter era gata să decoleze în 
direcţia Cipru, ridicând un nor de praf. Această 
ambasadă te făcea să încerci o curioasă senzaţie de 
detaşare. Perspectiva unei perioade prelungite de 
acalmie îl irita. 

— În afară de pista reprezentată de Mr. X, nu mai 
există nimic de care ne-am putea lega? Ştiam că 
patru generali au fost arestaţi în 2005: şeful Biroului 
Doi, cel al Siguranţei Generale, cel care comanda 
FSI şi şeful Gărzii Prezidenţiale. Nimic de investigat 
în direcţia asta? 

— Nimic! zise Ray Syracuse. Numai zvonuri şi 
faptul că erau numiţi de sirieni, aşa cum s-a 
întâmplat cu toţi ofiţerii superiori din ultimii treizeci 
de ani. Atunci când l-am întrebat pe Ali Al Hadj, şeful 
FSI, de ce a degajat locul atentatului, distrugând 
toate indiciile posibile, mi-a explicat că era una 
dintre cele mai animate artere din Beirut şi că nu 
putea s-o blocheze pe timp nelimitat. 

Bineînţeles că ne-am gândit că primise instrucţiuni 
de la Damasc. Chiar dacă acest lucru este adevărat, 
sirienii nu sunt nebuni să lase urme. 

Sunt asasini profesionişti de treizeci de ani. Au un 
pic de experienţă. 

— Inţeleg de ce te interesează atât de mult Louis 
Carlotti, concluzionă Malko. 

Americanul oftă. 

— Dacă am putea găsi măcar un martor, unul 
singur care să fi avut o legătură directă cu sirienii şi 
care să accepte să depună mărturie... 

Cei patru generali despre care ai pomenit 


~ 56 ~ 


Gerard de Villiers 
urmează să fie eliberaţi la ordinul Tribunalului 
Special pentru Liban, deoarece, în calitate de 
inculpaţi, se supun legii olandeze. Ei bine, n-au 
suflat o vorbă de patru ani. 

Ţin să profite de retragerea lor. 

OK, rămâi în stand by. Şi întâlneşte-te cu Mourad. 


x 


instalat într-un fotoliu din care putea vedea 
recepţia, Malko era muncit de gânduri negre. De trei 
zile, tăia frunză la câini, aşteptând un telefon care 
nu avea să mai vină probabil niciodată... 

Mourad Trabulsi era în nord şi urma să se întoarcă 
peste două zile. Tamara Terzian nu reuşise să scape 
din ghearele amantului său mustăcios. 

ÎI cuprinse deprimarea. 

Din observatorul său, urmărea prostituatele 
rusoaice sau libaneze care se învârteau ca nişte 
vulturi în jurul arabilor din Golf, îmbrăcaţi în straiele 
lor albe numite d/șdașa. 

Deodată, larma unei altercaţii îl făcu să întoarcă 
privirea spre bar. 

O femeie se zbătea între două matahale, agenţii 
de securitate ai hotelului. Era o brunetă înaltă, 
îmbrăcată cu o bluză mov cu nasturii descheiaţi, cu 
nişte jeanşi şi având în picioare cizme cu tocuri 
ascuţite. Avea o voce puternică. 

Pentru că se certau în arabă, Malko nu înţelegea 
despre ce era vorba. 

Probabil că era o prostituată care făcuse exces de 
zel. 

Cei doi agenţi de pază o luară pe sus şi trecură cu 


sa 57 


Lista Hariri 
toţii prin faţa lui. Fu surprins imediat de un 
amănunt: bruneta cu faţa schimonosită de furie nu 
semăna deloc cu prostituatele care ocupau holul. În 
plus, era acoperită de bijuterii! 

Un colier de perle enorm, un ceas Breitling 
Calistino care valora probabil o avere, brățări cât 
cuprinde. Un piept magnific se întrevedea prin bluza 
descheiată: necunoscuta, cu nările fremătânde, 
trecu mai departe, iar Malko putu constata că jeanşii 
se mulau pe nişte fese impunătoare. Grupul se afla 
de-acum în liftul care cobora la parter. Fără să stea 
pe gânduri, Malko se ridică şi se luă după ei. 

Ajunse jos în momentul în care matahalele o 
împingeau pe necunoscută prin uşa turnantă. 

Atât de violent, încât geanta îi căzu din mână, iar 
conţinutul acesteia se răspândi în toate direcţiile în 
faţa clienţilor încremeniţi care-şi aşteptau maşinile. 

În mod instinctiv, Malko ridică geanta şi adună de 
pe jos un lingou de aur deghizat în pudrieră, un 
teanc enorm de dolari şi, ciudat, un pistolet automat 
placat cu aur! Având în vedere severitatea 
controalelor la intrarea în hotelul Phoenicia, faptul 
că o lăsaseră să pătrundă în clădire cu arma părea 
bizar... 

Îi întinse geanta şi îi spuse simplu în engleză: 

— V-a căzut pe jos. 

Plină încă de furie, necunoscuta al cărei rimei îi 
cursese pe obraji aproape că îi smulse geanta din 
mâini, luându-l drept un membru al personalului. 
Malko se depărtă, enervat, în timp ce privirea 
scăpărând de furie a brunetei se opri asupra lui. 

Realizând probabil că nu făcea parte din 
personalul hotelului, femeia spuse cu o voce calmă: 


~ 58 — 


Gerard de Villiers 


— Thank you. N 
Incă mai tremura de nervi. Il apostrofă pe valet în 
arabă şi Malko înțelese cuvântul „taxi”... Băiatul 


clătină din cap, dezolat: nu se vedea niciunul. Malko 
crezu că necunoscuta avea de gând să-i scoată 
ochii, iar valetul se dădu din instinct un pas înapoi. 

— Pot să vă ajut, doamnă? întrebă Malko. 

— Aveţi o maşină? se răsti bruneta. 

— Da, ceva mai încolo. 

— Vă urmez, zise ea. 

Nu schimbară niciun cuvânt până la Hyundai-ul 
alb pe care necunoscuta îl privi cu un dezgust 
nedisimulat. Malko îi deschise portiera şi ea se 
strecură înăuntru, cu nările încă fremătând de furie. 
Malko remarcă faptul că răspândea în jur un miros 
puternic de alcool... De-abia aşezată pe locul ei, 
femeia se întoarse spre el şi-l anunță cu o voce 
glacială: 

— Sunt prințesa Gamra Al Shaalan Bin Saoud. 
Sunt saudită. 

Era evident că se aştepta ca el să se încline în faţa 
ei. Malko se mulţumi să-i ia mâna şi să i-o sărute. 

— Prinţul Malko Linge. 

Femeia îi aruncă o privire mirată. 

— Din ce ţară sunteţi? 

— Din Austria. 

Era vizibil faptul că nu putea să localizeze pe hartă 
Austria... 

— Puteţi să mă însoţiţi până acasă? întrebă 
prinţesa saudită. 

— Bineînţeles. 

— E destul de departe. Trebuie s-o luaţi pe 
şoseaua de pe malul mării, în direcţia Jounieh... 


~ 59 — 


Lista Hariri 

— Cunosc, răspunse simplu Malko. 

O luă în sus, pe bulevardul Kafr El Dinh, de-a 
lungul clădirilor în construcţie care urmau să-i 
confere Beirut-ului un aer newyorkez. La trecerea 
prin faţa celui mai înalt imobil, prinţesa îi arătă 
faţada cu degetul. 

— În curând, o să locuiesc aici! Am cumpărat 
ultimul etaj. Dar câinele ăla de decorator e încet ca 
o cămilă... 

— E mare? 

— Trei mii de metri pătraţi, zise ea fără ostentaţie. 
Are o vedere frumoasă. 

Puteai să aterizezi cu un elicopter mic în salon... 
Ori bătea câmpii, ori era foarte bogată... Curios 
personaj. Malko se întreba cum de o trataseră într-o 
manieră atât de impertinentă. Dintr-odată, femeia 
se întoarse spre el şi zise: 

— Vă mulţumesc. 

Era evident că nu era obişnuită să rostească astfel 
de cuvinte. 

— Sunteţi o femeie foarte frumoasă, e o plăcere 
să vă însoțesc, îi răspunse el galant. 

Femeia nu-i răspunse, scoase o ţigară din geantă, 
o aprinse cu o brichetă din aur masiv şi suflă fumul. 
Se vedea că băuse mult... 

Timp de douăzeci de minute, nu mai schimbară 
niciun cuvânt... Mergeau pe şoseaua de pe malul 
mării, mărginită de clădiri datând din anii '80, atunci 
când cartierul creştin se extinsese spre est, până la 
Byblos. 

Prinţesa saudită zise dintr-odată: 

— Aici, la stânga. 

Malko opri în faţa unui imobil situat pe malul 


~ 60 — 


Gerard de Villiers 
mării, destul de banal. Prinţesa aruncă ţigara, ezită, 
apoi spuse: 

— Veniţi să beţi un pahar! 

Era mai mult un ordin decât o invitaţie. Malko o 
urmă. Intrară într-un apartament de la etajul trei. 
Ferestrele livingului enorm dădeau spre mare. Era 
mobilat în stil arab: covoare, mobilier puţin, 
canapele mari, negre, care contrastau cu mocheta 
albă, pereţi goi. 

Gamra Al Shaalan Bin Saoud aprinse spoturile, 
porni cu vârful cizmei un CD player şi se îndreptă 
spre barul lăcuit în negru. 

— Whisky? Gin? Şampanie? 

Evident, nu avea vodcă. 

— Şampanie! alese Malko. 

Aproape că îi aruncă în braţe o sticlă de Taittinger 
Comtes de Champagne, îndreptându-se spre 
canapea cu două cupe. Mergea balansându-se cu 
senzualitate, iar Malko îşi spuse că era într-adevăr 
superbă. Mai ales cu bluza descheiată. 

De-abia dacă trecuse de treizeci de ani. 

Se aşeză lângă Malko. Acesta îi umplu cupa. 
Bulele şampaniei părură s-o mai îmblânzească 
puţin. 

— Bine aţi venit la mine! zise ea ridicând cupa. 

O muzică orientală foarte ritmată se auzea din 
difuzoare şi femeia începu să se agite pe canapea. 
Brusc, sări în picioare şi îşi ondulă corpul în ritmul 
muzicii, chiar în faţa lui Malko. 

O adevărată dansatoare orientală. 

După o piruetă, suspină: 

— Trebuie neapărat să mă calmez, altfel mă întorc 
acolo şi îi calc în picioare! 


si BE 


Lista Hariri 

Malko îşi zise că dacă îşi mai legăna mult şoldurile 
în formă de amforă sub nasul lui, nu se mai putea 
stăpâni să n-o violeze. 

Dar femeia nu-i lăsă timp să-şi dezvolte fanteziile 
criminale şi îl întrebă brusc: 

— Vă plac filmele? 

— Uneori, răspunse Malko prudent. 

— O să ne uităm la un film! îi aruncă ea. 

Manevră câteva telecomenzi şi un ecran mare 
cobori din plafon în faţa lor. Alte câteva manevre şi 
apărură şi imaginile. Băieți tineri, foarte tineri, foarte 
frumoşi. Şi foarte goi. 

Efebi evoluând într-o grădină. Un film X cu 
homosexuali... Ceva total neaşteptat. Cu toate 
acestea, saudita nu părea deloc lesbiană. 

Aceasta se destinse dintr-odată, înfundându-se în 
canapea, cu picioarele întinse în faţă. Pe ecran, 
scena deveni animată: unul dintre tineri, în 
genunchi, îi administra o  felaţie delicată 
partenerului său, care stătea în picioare, sprijinit de 
un copac. Deodată, apăru un al treilea, ţinându-şi cu 
mâna sexul care avea o lungime incredibilă. Se 
apropie din spate de felator şi, cu o mişcare precisă, 
îl sodomiză dintr-o singură încordare a feselor. 

Malko întoarse capul spre femeia de lângă el. 
Prinţesa Gamra îşi pusese mâna la cusătura dintre 
picioare a jeanşilor şi se masa uşor. Nările largi îi 
palpitau şi părea în transă. lIntoarsă brusc spre 
Malko, spuse dintr-o suflare: 

— Cel care stă în picioare este Mahmoud... în ziua 
în care l-am încercat, am crezut că scula lui o să-mi 
ajungă până în gât... E foarte frumos. 

Malko începu să se simtă stingherit. Se aplecă 


i Dai 


Gérard de Villiers 
spre prinţesa saudită. 

— Gamra, zise el, cred că o să te las cu prietenii 
tăi. 

Ea îi aruncă o privire furibundă. 

— Ba n-o să mă laşi. 

— Dar eşti într-o companie plăcută, o ironiză el. 

— Sunt doar nişte imagini. Tu însă eşti aici. Am 
nevoie de un bărbat. Acum. 

Pe ecran, cei trei tineri îşi continuau baletul. 
Brusc, Gamra sări în picioare. Cât ai clipi din ochi, îşi 
scoase cizmele, apoi jeanşii, rămânând în nişte 
chiloţi roşii. 

Cu un gest hotărât, luă mâna lui Malko şi şi-o puse 
între coapse. i 

— Mângâie-mă, îi ordonă ea. In general, îmi plac 
bărbaţii foarte tineri, dar în seara asta trebuie să fac 
dragoste, şi pe urmă tu îmi placi suficient demult. 

Era flatant. 

Desfăcu un pic picioarele şi el începu s-o mângâie. 
Fără să-şi desprindă privirea de pe ecran, Gamra se 
apropie încet de sexul lui Malko. Il scoase din 
pantaloni şi începu să-l masturbeze. 

Obţinu foarte rapid o erecţie teribilă. Atunci, cu o 
blândeţe care contrasta cu brutalitatea anterioară, 
gura ei se aplecă şi îi cuprinse delicat sexul. Malko 
reuşi să-i descheie bluza mov, descoperindu-i 
sutienul de dantelă neagră foarte decoltat, de care 
scăpă imediat, nerăbdător. 

Acum dorea într-adevăr să posede această 
creatură de foc. 

leşi din gura care îl sugea, se ridică, îi smulse 
chiloţii, gest pe care Gamra păru să-l aprecieze, o 
întoarse cu spatele, aşezând-o în genunchi, cu 


<63 


Lista Hariri 
spatele la ecran, şi se înfipse în ea cât de brutal 
putu. Asta se întâmplă în momentul în care efebul 
de pe ecran ejaculă în gura amicului său. 

Prinţesa scoase un țipăt răguşit, ţintuită de 
speteaza canapelei. 

Cu mâinile înfipte în şoldurile ei, Malko începu un 
du-te-vino energic. Deodată, saudita se desprinse şi 
se lăsă pe spate pe canapea, cu picioarele larg 
desfăcute în faţa lui Malko. 

— Vreau aşa! îi ordonă ea. Tare. 

Malko se lăsă să cadă peste ea, aproape pe 
verticală, iar femeia scoase un urlet de plăcere, 
ghemuită ca o broască. Strivită de pielea neagră a 
canapelei, Gamra chiţăia de fericire. 

Atunci când el explodă în măruntaiele ei, femeia 
şuieră câteva cuvinte în arabă, apoi picioarele îi 
căzură la orizontală şi murmură: 

— Îmi place sexul. Nu trăiesc decât pentru sex. 


x 


Făcură dragoste în toate poziţiile posibile, iar 
Malko profită de toate orificiile prinţesei saudite. 
Terminară, între două partide, sticla de Taittinger 
Comtes de Champagne Blanc de Blanc. 

Lungită pe mochetă, cu braţele încrucişate, îşi 
savura orgasmele. Profesiunea sa de credinţă se 
verificase. Oricare ar fost orificiul ales, se străduise 
din răsputeri, cu o furie aproape sacră, să satisfacă 
organul masculin introdus în acesta. 

Evident că Gamra Al Shaalan Bin Saoud nu 
corespundea deloc clişeului unei femei saudite 
clasice, acoperite de bijuterii din cap până-n 


~ 64 ~ 


Gerard de Villiers 
picioare, fără dreptul de a conduce maşina şi, încă şi 
mai puţin, de a se întâlni cu un bărbat care nu-i era 
nici frate, nici soţ. 

Malko se ridică în picioare. Ceasul său Breitling 
„Bentley” arăta ora două şi jumătate dimineaţa şi se 
simţea uşor istovit... Saudita semăna mai curând cu 
o furtună tropicală decât cu o femeie normală care 
face dragoste. Îi privi şoldurile dezvelite, însă 
logistica nu-l mai ajuta: înţelegea acum de ce 
prefera bărbaţii foarte tineri. Trebuia să le 
accelereze îmbătrânirea... 

Se îmbrăcă, se aplecă deasupra ei şi percepu un 
sforăit foarte uşor datorat combinației dintre 
şampania Taittinger şi sex, care-i venise de hac 
acestei forţe a naturii. 

Tot nu ştia de ce se purtaseră atât de dur cu ea la 
hotelul Phoenicia. La plecare, văzu geanta deschisă 
şi o cercetă rapid, găsind un paşaport verde cu 
însemnele Arabiei Saudite. Îşi notă numărul 
acestuia. 

Pentru orice eventualitate, puse pe măsuţa joasă 
o carte de vizită pe care era trecut numărul camerei 
sale de la hotel. 

Pe autostrada spre Tripoli nu era nici ţipenie. 
Douăzeci de minute mai târziu, sosea la hotelul 
Phoenicia. Tocmai începuse să se dezbrace când 
țârâi telefonul: avea un mesaj. Primit în timpul 
cavalcadei dezlănţuite în compania sauditei. 

Era un SMS foarte scurt: 

„Tuesday, 4 PM, Taanayel Pharmacy.” 

Malko rămase cu ochii la ecranul telefonului Nokia, 
simțind cum îi creşte pulsul. 

Era locul de întâlnire unde se dusese Louis Carlotti 


~ 65 — 


Lista Hariri 
fără să vadă pe nimeni. 

Întâlnirea fixată de misteriosul Mr. X. Prin urmare, 
în ciuda a ceea ce credea Ray Syracuse, acesta nu 
fusese lichidat. Asta doar dacă acest mesaj nu 
fusese trimis de fapt de el, fiind vorba de o capcană 
destinată lichidării celui care-i luase locul lui Louis 
Carlotti. 


Capitolul V 


— Este exact întâlnirea care i-a fost fixată lui Louis 
Carlotti, concluzionă gânditor Ray Syracuse. lată 
unde se află locul ăsta. 

Îi arătă lui Malko o hartă mare a Liban-ului, care 
ocupa un perete întreg al biroului său, şi-i indică un 
punct din Valea Bekaa, situat între orăşelul creştin 
Chtaura şi frontiera siriană. 

Satul Taanayel. 

— Trebuie să mă duc la întâlnirea asta, afirmă 
Malko. Cel care mi-a trimis SMS-ul ieri seară este 
probabil acelaşi care i-a dat întâlnire lui Louis 
Carlotti. 

Americanul îşi strâmbă gura într-un zâmbet plin 
de ironie. 

— Văd că eşti foarte optimist. Între cele două 
întâlniri, Louis a fost asasinat şi nimeni nu s-a 
prezentat la locul cu pricina. Pentru mine, asta 
înseamnă că cel care stabilise întâlnirea a fost 
lichidat. 

— În cazul ăsta, cine a trimis SMS-ul? 

— Cei care l-au lichidat pe Mr. X şi apoi pe Louis. 
Cei care încearcă să te atragă în cursă ca să te 
lichideze şi pe tine, sau ca să te răpească, frontiera 


~ 66 ~ 


Gérard de Villiers 
siriană aflându-se la doar câţiva kilometri distanţă... 

— Să mă răpească? De ce? 

— Ca să afle ce ştim... 

Serviciile siriene fiind experte în interogatorii, 
tonul şefului staţiei nu era prea încurajator. 

— Deci, replică Malko, sfatul tău este să ignorăm 
mesajul ăsta. 

— Aşa e. Este prea riscant. 

— Dar o să-mi dai nişte „baby-sitters”, nu? 

— Bineînţeles, dar cunosc locul, e plat ca-n palmă 
şi poţi repera imediat persoanele străine. Este 
exclus să trimitem oameni de-ai noştri. Trebuie să 
cer de la ESI o echipă de agenţi locali care să se 
integreze mai bine în peisaj. Dar chiar şi aşa e 
riscant. 

Un înger traversă încăperea stricându-se de râs. 
Era într-adevăr un eufemism. 

— Am un alt scenariu legat de această reluare a 
contactului, replică Malko. Dacă Mr. X a fost lichidat, 
Louis Carlotti fiind şi el asasinat, de ce să mai 
doreşti relansarea acţiunii? 

Dacă ar fi fost vorba de a trimite un „mesaj, 
acest lucru a fost deja făcut prin uciderea lui Louis 
Carlotti. Prin urmare, cred că Mr. X este totuşi în 
viaţă, dar scurgerea de informaţii nu a avut loc din 
cauza lui, ceea ce explică faptul că e viu. 

— De unde provine scurgerea de informaţii? 

— Lista e scurtă. Fie generalul Trabulsi... 

— Nici să nu te gândeşti! 

— Ba da, pentru că eu nu cred în minuni. Nu mai e 
decât un singur alt suspect, Samira Toufic. Nu ştim 
dacă Louis i s-a confesat sau nu. Chiar dacă ea 
neagă cu tărie. Astea sunt cele două persoane care 


PO 7 403 


Lista Hariri 
ar putea fi răspunzătoare de moartea lui Louis 
Carlotti. 

Dacă s-a întâmplat aşa, atunci e perfect normal ca 
Mr. X să revină pe baricade, apelând telefonul mobil 
al lui Louis. Se îndoieşte că mai este activ. 

Ray Syracuse clătină din cap. 

— You made a point'*. Dar de ce să fi trădat 
Mourad Trabulsi? Ne-a făcut deja o mulțime de 
servicii. 

Malko zâmbi. 

— Ray, suntem în Liban... Oamenii nu sunt numai 
albi sau numai negri. Mourad Trabulsi, cum singur a 
declarat, are prieteni din toate taberele şi poate că a 
fost imprudent. 

De altfel, această a doua întâlnire ne dă ocazia să 
facem o triere a celor doi suspecti. 

— Cum anume? 

— Astăzi e luni. Întâlnirea ar urma să aibă loc 
mâine la ora 4. Îţi propun să nu-i spunem nimic lui 
Mourad Trabulsi, dar să-i dezvăluim informația 
Samirei Toufic. 

— De ce? 

— Dacă a minţit prima dată, o s-o facă şi a doua 
oară. O să-mi întindă o cursă. 

Şeful staţiei tresări. 

— Ai apucături de sinucigaş! 

— Nu, un om prevenit face cât doi. Sigur că toate 
astea înseamnă un risc suplimentar, dar cel puţin o 
să fim cu inima împăcată. 

Ray Syracuse clătină încet din cap. 

— You are fucking crazy". Dacă i-aş propune un 


16 E un punct de vedere. 
17 Eşti nebun de legat. 


~ 68 ~ 


Gerard de Villiers 
truc asemănător unuia dintre oamenii mei, m-ar 
trimite la plimbare. 

Malko zâmbi. 

— Sunt doar nişte funcţionari. Deci? 

— O să încercăm stratagema şi o să mă rog 
pentru tine. 

— Gândeşte-te şi la organizarea unei protecţii 
eficiente împreună cu FSI. Şi, ca să-ţi fac plăcere, o 
să-mi pun şi o vestă antiglonţ. 

— Mulţumesc, făcu ironic americanul, dar pielea ta 
e în joc, nu a mea. 

— OK, concluzionă Malko, mâine o să-i fac o vizită 
Samirei, vezi Doamne ca s-o întreb dacă nu mai are 
cumva vreo noutate, şi o s-o pun la curent cu 
întâlnirea. Pe de altă parte, o să programez pentru 
poimâine prânzul cu Mourad Trabulsi. 

După părerea mea, cei care l-au lichidat pe Louis 
Carlotti habar n-au de întâlnirea asta. Dacă se 
întâmplă ceva, înseamnă că Samira Toufic a vorbit. 


x 


De data asta, Malko apăsă fără să mai ezite pe 
tasta 1 a interfonului. În urmă cu o oră, o sunase pe 
Samira Toufic pentru a-şi anunţa vizita, însă fără să-i 
precizeze scopul. 

Ca din întâmplare, un 4x4 cu geamuri fumurii 
staţiona în susul străzii, supraveghind intrarea. 

Poarta se deschise şi el se strecură în clădire. 


x 


Samira Toufic simţi cum i se accelerează bătăile 
- 69 — 


Lista Hariri 
inimii atunci când sună interfonul. După telefonul 
prietenului lui Louis, o ciudată stare de enervare 
pusese stăpânire pe ea. 

De ce venea s-o vadă? 

Chiar dacă nu voia să recunoască, blondul acesta 
necunoscut o tulbura. După telefon, îşi schimbase 
djellabaua cu un pulover foarte fin, care se mula pe 
pieptul ei plin, şi cu o pereche de jeanşi asortaţi. 
Aceasta fusese ţinuta prin care încercase să-şi 
seducă soţul înainte ca el să înceapă s-o bată. 

Se parfumase puţin şi îi era ruşine. Coranul 
interzicea seducerea altui bărbat în afară de soţ, iar 
ea era foarte religioasă. Totuşi, de când descoperise 
plăcerea, mai întâi cu generalul Mourad Trabulsi, 
apoi cu amantul său „necredincios”, îşi mai 
schimbase puţin atitudinea mentală... Seara, se 
întindea pe pat şi se mângâia, gândindu-se la cei doi 
bărbaţi care o făcuseră să aibă orgasm. Căutase cu 
atenţie în Coran, masturbarea nu era interzisă 
nicăieri. 

Aruncă o privire în oglinda de la intrare şi găsi că 
era seducătoare. 


x 


Malko observă imediat schimbarea Samirei Toufic. 
Mai întâi, ţinuta, apoi privirea mai sigură, dar la fel 
de intensă. Se aşeză pe canapea, în timp ce ea se 
duse la bucătărie să prepare cafeaua. 

După ce reveni în living şi se aşeză lângă el, Malko 
nu se putu împiedica să nu remarce sfârcurile 
sânilor, care se iţeau prin pulover. 

— Aş vrea să ştiu dacă mai aveţi vreo veste, zise 


si 70 ~ 


Gérard de Villiers 
el. 

Samira păru surprinsă. 

— Veste? Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu ştiu, un mesaj, un telefon pentru Louis. 

Ea îl măsură cu privirea, vizibil stupefiată. 

— Dar cine să facă asta? Nimeni nu ştia că mă 
întâlneam cu Louis. Nu, n-am primit nimic. De ce? 

— Eu însă am noutăţi, îi explică Malko. Voiam să 
verific dacă nu cumva aţi fost şi dumneavoastră 
anunţată... 

O puse la curent cu SMS-ul. Era evident că habar 
n-avea despre ce era vorba... Dacă minţea, atunci 
era o mare actriţă. 

— Bine, concluzionă el, înseamnă că am venit 
degeaba. În afară de plăcerea de a vă revedea. 

— Mulţumesc, zise femeia cu o voce tulburată. ŞI 
mie mi-a făcut plăcere. 

Se opri brusc, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu 
spună prea multe. Malko era deja în picioare. 

Citi decepţia din privirea Samirei Toufic şi preciză 
imediat: 

— O să revin să vă spun ce s-a întâmplat. 

Ea clătină din cap. 

— Nu, nu. 

El zâmbi. 

— Atunci, n-o să mai revin. 

Samira Toufic se înroşi. 

— Nu, nu, nu asta am vrut să zic! Sunt bucuroasă 
să vă revăd, dar nu vreau să ştiu nimic despre 
povestea asta. Imi provoacă teamă. 

Cu capul ridicat spre el, părea complet 
dezorientată. Şi gata să se lase sedusă. Malko îşi 
spuse că era probabil inocentă, dar că islamismul 


~ 71 ~ 


Lista Hariri 
său virtuos avea o geometrie variabilă. Cu siguranţă 
că se trezea la ora şase dimineaţa pentru prima 
rugăciune a zilei, dar avusese deja doi amanți şi, în 
mod vizibil, perspectiva unui al treilea n-o făcea să 
se teamă de flăcările iadului... 


x 


Drumul şerpuia printre pereţii arizi ai versanților 
care separă coasta libaneză de Valea Bekaa. După 
ce traversează Baabda, sediul preşedinţiei libaneze, 
şoseaua continuă spre Siria, mărginită de 
nenumărate sate creştine. Malko plecase la prânz 
din Beirut, la volanul maşinii sale Hyundai, croindu- 
şi drum prin circulaţia intensă. Multe camioane se 
îndreptau în ambele sensuri: era singurul drum spre 
Siria şi lrak. Mergeau cu patruzeci la oră, încetinind 
fluxul tuturor vehiculelor. 

În depărtare, se zărea puţină zăpadă pe vârfurile 
munţilor. Traversă o zonă învăluită în ceaţă. Era 
pasul Sofar. Se afla chiar în mijlocul regiunii 
muntoase. Înainte de a ajunge la pas, trecu printr-un 
baraj al armatei libaneze. N-a fost cine ştie ce 
control. 

Priveliştea era magnifică. Pe dreapta, suspendat 
deasupra şoselei, marele pod distrus parţial de 
israelieni cu trei ani în urmă era pe cale de a fi 
reparat. Pe marginea drumului, negustorii ambulanți 
aşteptau înfofoliţi bine. 

Frigul. 

După ce trecu de pasul Sofar, Malko începu să 
coboare spre Chtaura. O interminabilă coborâre în 
serpentine printre două prăpăstii, vârfuri stâncoase 


=T= 


Gerard de Villiers 
şi camioane care de-abia se târau. 

Chtaura gemea de animaţie, difuzoarele urlau 
peste tot, nişte puşti se fotografiau pe un M.113... 
Oraşul se termină brusc, făcând loc unei câmpii 
mari, barate la orizont de munţii care separă Siria 
de Liban. Satele se înşiră unul după altul, când 
creştine, când musulmane... Malko încetini: nu 
exista niciun indicator rutier. Curând, zări un panou 
pe care scria „Frontiera siriană, cinci kilometri”. 

Mersese prea departe, aşa că făcu cale întoarsă. 
După harta lui, Taanayel, satul pe care-l căuta, 
trebuia să se afle la vreo doisprezece kilometri mai 
la vest. 

Rula uşor, claxonând, când, deodată, zări firma 
unei farmacii. Încetini şi mai mult şi citi inscripţia: 
„Taanayel Pharmacy”. 

Găsise locul de întâlnire. 

Mai merse câţiva kilometri înainte de a se 
întoarce, oprind în faţa farmaciei, pe drumul lateral 
plin de praf. Niciun vehicul nu staţiona în locul acela 
şi nu se vedea nimeni. Aruncă o privire asupra foii 
de hârtie lipite cu scotch pe bordul maşinii: un 
număr de telefon şi un nume - căpitanul Ezzedine, 
şeful echipei FSI care veghea asupra lui. 

Până în acel moment, fuseseră invizibili. A fost 
tentat să-i sune ca să verifice dacă erau la post, dar 
se răzgândi. Ray Syracuse organizase totul, iar 
americanul nu ţinea deloc ca Malko să se întoarcă 
din misiune într-un coşciug de plumb. 

Işi verifică pistolul Sig-Sauer fixat între scaunele 
din faţă, cu un glonţ pe ţeavă, şi aruncă o privire în 
oglinda retrovizoare. Se simţea complet expus, aşa 
cum se oprise pe marginea acestui drum drept ca 


<73 = 


Lista Hariri 
un i, care se îndrepta spre Siria, aflată la numai 
doisprezece kilometri distanţă. Circulaţia intensă îl 
obliga să rămână pe loc. Trecând în faţa lui, din 
orice vehicul s-ar fi putut trage o rafală de 
Kalaşnikov sau s-ar fi putut lansa o rachetă RPG 7. 

Maşinuţa tremura din cauza curentului de aer 
stârnit de camioanele care treceau în viteză pe 
şosea. O furgonetă pick-up se opri în faţa farmaciei 
şi doi bărbaţi intrară în magazin. Apoi ieşiră şi 
plecară mai departe. 

Malko îşi aruncă ochii pe ceasul Breitling: patru şi 
douăzeci. Nu se vedea nimeni. Deşi locul era mai 
aerisit acum, se simţea împresurat. O maşină veche 
încetini, iar pulsul său se acceleră. Vehiculul opri 
atât cât era suficient pentru ca un bărbat să coboare 
şi să pornească apoi pe un drum lateral, pierzându- 
se în depărtare. 

Avea impresia că se afla într-un western cu praf, 
câmpie... Sau în „Death Crossing”. Moartea putea 
veni din cer; Siria era la o aruncătură de băț, iar 
maşina sa putea fi o ţintă facilă pentru un elicopter 
de luptă... Nu îndrăznea să se mişte de teama dea 
nu rata întâlnirea. 

Oare unde erau agenţii FSI? 

Se hotări ca la ora cinci, dacă nu se întâmpla 
nimic, să se întoarcă la Beirut. 

Apăru un puşti cu o legătură de lemne pe cap. 
Malko îl urmări din ochi, fără să scape din vedere 
şoseaua. Puştiul ajunse lângă el. 

Deodată, puse jos legătura de lemne, se îndreptă 
spre maşină şi deschise portiera! 

Cu pulsul sărit deja la 200, Malko încercă să pună 
mâna pe pistol. 


= 74 = 


Gerard de Villiers 

În majoritatea celorlalte ţări, un copil nu putea 
reprezenta o ameninţare. 

Dar în Liban, da. 

Nu avu timp să reacționeze. Copilul, care avea 
vreo doisprezece ani, se instală pe scaun şi zise: 

— Yallah”? 

lată şi întâlnirea. 


Capitolul VI 


Stupefiat, Malko demară. În faţa lui, drumul drept 
continua spre frontiera siriană. Ajungând în satul 
Barr Elias, încetini, însă pasagerul său făcu un gest 
cu mâna, îndemnându-l să meargă mai departe. Tot 
mai intrigat, Malko traversă satul în spatele unei 
semiremorci, pradă unor sentimente contradictorii. 

Încotro îl ducea puştiul care fixa traseul fără să se 
uite la drum? Oare „baby-sitter”-ii de la FSI putuseră 
să-l urmărească? Se întoarse spre tânărul pasager. 

— You speak English? 

Niciun răspuns. O adevărată statuie. Cu mâinile 
sale mici şi murdare aşezate pe genunchi, părea 
foarte sigur pe el. Pistolul Sig-Sauer nu-l intimida. 

Mai merseră doisprezece kilometri fără să mai 
traverseze niciun sat. Încă trei kilometri şi ajunseră 
la Masnaa, ultimul sat înainte de frontieră. 

Malko zări pe stânga, la intrarea pe un drum 
secundar, un indicator pe care scria Aanjar, 3 km. 

Puştiul ridică mâna stângă, făcându-i semn să 
părăsească drumul principal. Malko se supuse. Nu 


18 Să mergem. 


~75~ 


Lista Hariri 
foarte liniştit. Aanjar era un sat armean de la graniţa 
cu Siria, în care armata siriană instalase o bază 
permanentă de unde controla Liban-ul. Comandant 
era „proconsulul”, colonelul sirian Assef Shahab. 
Armata siriană plecase în 2005, dar în sat mai 
existau numeroşi partizani.  Cazărmile siriene, 
instalate în străvechile cetăți ale satului, erau 
ocupate acum de un detaşament al armatei 
libaneze. 

Drumul cotea, apoi urca drept spre o biserică 
armeană care domina satul ce se întindea pe 
versantul dealului. 

Malko era tot mai nervos. Aici se afla pe un 
teritoriu ostil, frontiera siriană fiind la doi kilometri 
distanță. L-ar fi putut ucide sau răpi fără ca „baby- 
sitter”-ii să aibă timp să intervină... De altfel, 
rămâneau în continuare invizibili. Încordat, gata să 
pună mâna pe armă, începu să urce. Satul părea 
pustiu. La jumătatea coastei, puştiul îi făcu semn să 
cotească la dreapta. O stradă pustie, mărginită de 
case mici. Parcurseră un kilometru, Malko devenind 
tot mai nervos, după care zări în faţa lui intrarea 
într-o posibilă tabără militară. Două santinele 
îmbrăcate în uniforma armatei libaneze stăteau de 
pază. După toate aparențele, era fosta tabără 
siriană. 

Strada se bifurca. Din nou, pasagerul tăcut îi făcu 
semn s-o ia la stânga. 

Cele două santinele urmăriră cu privirea maşina 
care se depărta. De la plecarea sirienilor, puţină 
lume risca să vină prin părţile astea, ca şi cum 
umbra malefică şi invizibilă a ocupantului ar fi plutit 
deasupra acestei zone. Zidul care împrejmuia 


sa 76 ~ 


Gerard de Villiers 

cazarma făcu loc unui soi de parc cu copaci mari şi 
iarbă înaltă. Puştiul cobori mâna dreaptă, făcându-i 
semn să oprească. Malko se supuse. Se uită la 
hăţişurile din dreapta sa. Părea un loc destul de 
periculos. Nicio pisică, nicio locuinţă. Putea fi ucis 
fără probleme. Dar nu avu timp să se gândească 
prea mult: puştiul deschise portiera, călcă pe sol şi 
se afundă apoi în parc cât de repede îi permiteau 
picioarele lui mici... Malko strecură pistolul la 
centură şi se luă după el, nu foarte liniştit. Purta pe 
dedesubt vesta antiglonţ, dar împotriva unui 
Kalaşnikov nici măcar o astfel de protecţie nu putea 
face mare lucru. 

Puştiul mergea cam la zece metri în faţa lui, fiind 
limpede că ştia drumul după pasul său sigur. Malko 
se întoarse: maşina nu se mai vedea! continuă să 
meargă cu un nod în stomac. 

Copilul se opri deodată în mijlocul unui fel de 
luminiş în centrul căruia era înfipt în pământ un băţ 
de un metru înălţime. 

Băiatul arătă cu mâna în direcţia lui, îl privi pe 
Malko şi dispăru în pădure ca o săgeată. 

Malko îşi reprimă impulsul de a-l urma. La ce bun? 
În primul rând, putea fi vorba de o capcană, apoi, nu 
de asta se afla el aici. 

Intrigat, privi băţul înfipt în sol: în mod evident, 
marca locul întâlnirii. Putea însemna ceva, dar ce? 
Se uită la ceas: 4 şi 43. Mai avea la dispoziţie cel 
mult două ore de lumină. Prin urmare, trebuia să 
acţioneze rapid. Se întoarse la Hyundai, uitându-se 
de mai multe ori în urmă, dar, în afară de câteva 
veveriţe, parcul părea pustiu... 

Se aşeză la volan, după care formă numărul 


~ 77 ~ 


Lista Hariri 
căpitanului Ezzedine, şeful „baby-sitter”-ilor 
însărcinaţi cu protecţia lui. 

Imediat, auzi o voce care vorbea perfect engleza. 

— Mister Malko, aici căpitanul Ezzedine, ce pot 
face pentru dumneavoastră? 

— Ştiţi unde sunt? 

— La Aanjar. Aveţi probleme? 

— Am nevoie de dumneavoastră. 

Îi explică unde anume se afla, apoi ofiţerul libanez 
zise simplu: 

— Ajung în zece minute. 


x 


Vechea Toyota părea gata să se dezmembreze. 
Din ea ieşiră patru bărbaţi în civil, mustăcioşi şi 
solizi, iar Malko zări la centura unuia dintre ei patul 
unui pistolet. Primul îi întinse mâna. 

— Sunt căpitanul Ezzedine. Spuneţi-mi ce se 
întâmplă. 

— L-aţi văzut pe copilul care s-a urcat în maşină? 
Ştiţi de unde venea? 

— Îl adusese o maşină cu puţin timp înainte. 

— M-a adus aici, apoi a dispărut. Nu l-aţi văzut? 

— Nu, dar n-a spus nimic? 

— Nu, m-a dus într-un luminiş, la o sută de metri 
de aici, în mijlocul pădurii. 

— Haideţi să vedem, fu de părere căpitanul 
Ezzedine. 

Lăsând un om lângă maşină, ceilalţi patru porniră 
pe potecă. Ajunşi la luminiş, căpitanul Ezzedine se 
apropie de băţul înfipt în mijloc, îl examină, apoi se 
întoarse spre Malko. 


= 78 — 


Gerard de Villiers 

— Ştiţi unde ne aflăm? 

— Nu. 

— Este vechiul parc al cetăţii. În timpul celor 
treizeci de ani în care au ocupat Liban-ul, sirienii l-au 
folosit pentru a îngropa aici corpurile celor pe care îi 
lichidau... Nimeni nu îndrăznea să vină prin aceste 
locuri, pentru că trebuia să treci prin faţa postului de 
pază... 

Malko se încruntă. 

— Sirienii au plecat de mai bine de patru ani, 
remarcă el. N-a făcut nimeni cercetări? 

Ofiţerul FSI zâmbi ambiguu pe sub mustaţa bine 
tăiată. 

— Ba da, în 2006. Un ziarist de la cotidianul A/ 
Nahar, Gibran Tweni, a început o serie de articole, 
cerând dezgroparea cadavrelor pentru a aduna 
probe despre crimele sirienilor. 

— Şi pe urmă? 

— Cincisprezece zile mai târziu, o maşină-capcană 
a explodat lângă el. Ziaristul a murit şi nimeni n-a 
mai reluat discuţia despre acest osuar. Libanezilor 
nu le place să dezgroape trecutul, să trezească 
amintiri neplăcute. Am avut prea mulţi morţi... 

Malko privi băţul înfipt în iarbă. 

— Credeţi că băţul ăsta indică locul în care e 
îngropat un cadavru? 

— E posibil, dar ar mai putea fi şi altceva... 

— Ce anume? 

— O capcană destinată îndepărtării definitive a 
anchetatorilor. Imaginaţi-vă că în timpul săpăturilor 
dăm de o mină care explodează... 

Nefiind libanez, Malko nu se gândise la 
posibilitatea asta. Dar nu se lăsă descurajat. 


~ 79 ~ 


Lista Hariri 

— N-am venit aici ca să mă-ntorc fără să fi făcut 
nimic, zise el sec. Există un post al armatei libaneze 
în apropiere. Duceţi-vă acolo şi căutaţi cele 
trebuincioase pentru cercetări. Dacă apare vreo 
problemă, apelez la generalul Rifi... 

Impresionat, căpitanul Ezzedine lăsă doi oameni 
cu Malko şi se întoarse la maşină, vorbind la telefon 
tot drumul. Cu siguranţă că îl sună şi pe generalul 
Rifi pentru a cere instrucţiuni. 

Malko îl sună şi el pe Ray Syracuse. Mai întâi, ca 
să-l liniştească... Şeful staţiei părea nebun de 
bucurie. 

— Well done”? exclamă el. Crezusem că n-o să 
iasă nimic. Acum, să vedem ce găsim. Keep me 
posted”. 

Prudent, agentul FSI rămas alături de el se 
depărtă de băț. Deşi plecaseră, sirienii mai inspirau 
încă teamă... 

Malko se întoarse la maşina lui. Începuse să se 
întunece. 


x 


Se scurse aproape o oră până la reapariţia Toyotei 
vechi a căpitanului Ezzedine. Aceasta era urmată de 
o furgonetă plină cu soldaţi în uniformă: o echipă 
completă de deminare. 

Un soldat era înarmat cu un detector de metale, 
un altul, cu un detector de explozibili, iar doi erau 
îmbrăcaţi în combinezoane de kevlar şi purtau 
măşti... într-o linişte mormântală, cercetară cu 


19 Ai făcut o treabă bună. 
20 Ţine-mă la curent. 


~ 80 ~ 


Gérard de Villiers 
„tigaia” mai întâi poiana, fără să atingă băţul... 

Apoi, unul dintre ei legă o frânghie de băț şi o 
derulă cam zece metri, după care se lăsă pe vine în 
spatele unui copac. 

Căpitanul îi zise lui Malko: 

— Retrageţi-vă. Puneţi-vă la adăpost. 

Toată lumea stătea în spatele copacilor, în timp ce 
un soldat trăgea încet de frânghie. Băţul, smuls din 
pământ, căzu într-o parte. 

Dar nu se produse nimic neaşteptat. 

Totuşi, cei doi genişti, stând pe burtă, cu faţa 
protejată de măştile de plastic transparent, începură 
să sape cu nişte cazmale cu mânerul scurt. 

Timp de douăzeci de minute, săpară în tăcere, 
apoi unul dintre ei se întoarse şi-i adresă câteva 
cuvinte căpitanului Ezzedine. 

— Este într-adevăr un cadavru îngropat aici, îi 
spuse el lui Malko. 

Liniştiţi acum, cei doi săpau mai repede. Malko se 
apropie de groapă şi zări o masă informă, în care se 
distingeau câteva zdrenţe. Persoana care zăcea 
acolo fusese îngropată fără să fie pusă într-un 
coşciug, ca un animal. O duhoare putredă se ridica 
din groapă şi Malko se retrase. 

Cadavrul era descompus. Nu mai rămăseseră din 
el decât câteva resturi de carne şi scheletul. 

Malko se îndepărtă, ducându-se la căpitanul 
Ezzedine, care-şi aprinsese o ţigară ca să alunge 
mirosul ce se ridica din groapă. li observau în tăcere 
pe geniştii care se străduiau să termine de săpat 
înainte de căderea întunericului. Doi dintre ei 
întinseseră o prelată verde pe pământ. Se mai 
scurse o jumătate de oră până când reuşiră să 


~ 81 ~ 


Lista Hariri 
scoată cadavrul din mormântul improvizat, 
înfăşurându-l în prelată. Malko se întoarse spre 
ofiţerul FSI. 

— Trebuie să ducem cadavrul la Beirut, zise el. 

Libanezul îl privi năucit. 

— Dar nu pot În maşina mea. 

— Descurcaţi-vă, îi ordonă Malko. Furgoneta asta 
militară e tocmai bună. Vă însărcinez cu acest 
transport. Duceți cadavrul la sediul FSI şi 
încredinţaţi-l generalului Rifi. O să-l anunţ eu. 

Urmă o discuţie aprinsă între genişti şi ofiţerul FSI, 
însă, în cele din urmă, cadavrul fu încărcat în 
furgonetă, iar căpitanul se urcă lângă şofer. 

Prudent, Malko îi spuse ofițerului libanez: 

— Maşina dumneavoastră să mă escorteze până 
la Beirut. Nu se ştie niciodată. 

Telefonul său mobil începu să sune: era Ray 
Syracuse. 

— Ne întâlnim la „White” pentru cină, îl anunţă el. 
Am aranjat cu Rifi: cadavrul va fi transportat la 
institutul medico-legal pentru identificare. 


x 


O briză călduţă sufla pe terasa restaurantului 
„White”, aflat la ultimul etaj al imobilului Al Nahar. 
Malko îl găsi pe Ray Syracuse la bar, cu un scotch în 
faţă. 

— Bingo! exclamă el. Ţi-ai asumat nişte riscuri, 
dar a meritat osteneala... Am vorbit cu Rifi, care zice 
că moartea a avut loc acum trei sau patra ani. E 
obişnuit cu cazurile astea. 

— Au identificat cadavrul? 


E: p ES 


Gerard de Villiers 

— Încă nu. E vorba de un bărbat de vreo patruzeci 
de ani. Avusese mâinile legate la spate. 

Malko comandă o vodcă Russian Standart şi 
remarcă: 

— Puştiul care m-a dus acolo venise sigur din 
partea lui Mr. X. Deci trebuie să existe o legătură 
între acest necunoscut ucis şi afacerea Hariri. 

— Pare logic, recunoscu şeful staţiei CIA. Dar dacă 
e vorba de un individ care a participat la atentat, va 
fi greu de identificat. 

În jurul lor, tinerii de bani gata din Beirut se 
învârteau cu graţie. Fete sexy, băieţi bine îmbrăcaţi, 
surâzători, lipsiţi de griji. Puțin le păsa lor de 
moartea lui Rafie Hariri. 

Terminându-şi vodca, Malko concluzionă: 

— Cadavrul ăsta reprezintă dovada că Mr. X 
trăieşte şi că e prudent. Chestia cu puştiul este o 
idee bună. 

— În ţara asta, observă Ray Syracuse, dacă vrei să 
rămâi în viaţă, trebuie să fii prudent... 

— Asta ne lămureşte şi în legătură cu eventuala 
complicitate a Samirei Toufic cu asasinii lui Louis 
Carlotti. Dacă ar fi avut de-a face cu ei, eu n-aş mai 
fi ajuns la cadavru. 

— Stai puţin! protestă americanul. Poate fi o 
momeală. Şi dacă nu reuşim să-l identificăm... 

— Cred că Mr. X ne va ajuta, zise Malko. El ne-a 
condus acolo. 

— Doar dacă nu e vorba de Mr. X, ci de cei care l- 
au lichidat şi care vor să ne vândă gogoşi... 

— Nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să ne 
rugăm, concluzionă Malko. 

În jurul lor, lumea dansa printre mese şi o larmă 


~ 83 — 


Lista Hariri 
voioasă acoperea discuţiile. La masa vecină, un 
chelner scoase dopul unei sticle de Taittinger Brut în 
aplauzele mesenilor. Probabil, o aniversare. 

Privind o fată îmbrăcată într-o rochie aurie, care îşi 
legăna şoldurile într-un mod extrem de senzual, 
Malko remarcă: 

— Dacă Samira Toufic e nevinovată, atunci 
înseamnă că a avut loc o scurgere de informaţii. 

Ray Syracuse îi aruncă o privire întunecată. 

— Te gândeşti la Mourad Trabulsi? 

Malko simţi că ipoteza lui îi displăcea profund 
americanului. 

— N-am de ales, recunoscu el. Cineva a ştiut că 
Louis Carlotti descoperise o pistă în legătură cu 
afacerea Hariri şi din cauza asta a fost ucis. Dacă nu 
e Samira... 

Ray Syracuse rămase tăcut câteva secunde, apoi 
spuse: 

— Ştiu, dar nu-mi vine să cred. Mourad îi detestă 
pe şiiţi şi, în general, pe musulmani. Ne-a făcut 
mereu servicii... 

— Sunt sigur, fu el de acord, dar chiar tu mi-ai 
spus că are cunoştinţe care aparţin tuturor 
taberelor. 

— Este adevărat, recunoscu americanul. Ştim că 
se întâlneşte regulat cu persoane din Hezbollah, din 
PPS. Într-o zi, după trei pahare de Chivas, mi-a 
mărturisit că-i cunoştea pe asasinii lui Pierre 
Gemayel, fiul fostului preşedinte, care era unul 
dintre prietenii lui apropiaţi. 

— Şi n-a făcut nimic pentru a-i aresta? 

— Nu, zice că vrea să apuce pensia... Aici, oamenii 
curajoşi mor de tineri. Mourad nu doreşte să se 


~ 84 ~ 


Gerard de Villiers 
amestece. E ceva obişnuit în regiunea asta: uită-te 
la Qatar. Le oferă găzduire atât vocii oficiale a 
organizaţiei Al Qaida, Al Jezirah, cât şi cartierului 
general al Forţelor Americane din Golf. Rezultatul: 
trăiesc în pace! Liban-ul face la fel. Există prosirieni, 
dar şi multă lume care se teme. Prin urmare, tac. 

Legea lui Al Assad era clară şi rigidă: taci, trăieşti. 
Vorbeşti, mori. 

— Mâine trebuie să mă întâlnesc la prânz cu 
Mourad, îl anunţă Malko. Ce să-i spun? 

— Nimic, zise Ray Syracuse. Aşteptăm să vedem 
dacă poate fi identificat cadavrul. 


x 


Malko era în liftul din hotelul Phoenicia atunci 
când îi sună telefonul. 

Poate că era Ray Syracuse, care uitase ceva... 
Răspunse. 

— Sunteţi bine? întrebă o voce timidă. 

Samira Toufic. 

Malko realiză brusc că o pusese la curent cu 
expediţia sa în Valea Bekaa, aşa că spuse imediat: 

— Totul e în regulă. 

— Mă bucur. 

Avea vocea unei fetiţe. 

Deodată, simţi nevoia s-o revadă. 

— Nu v-aţi culcat? întrebă el. 

— Nu, încă nu. 

— Vreţi să vin să bem o cafea? 

— O, nu! exclamă Samira Toufic. E prea târziu. 
Altădată. 

Aproape că-i trânti telefonul în nas. Lui Malko nu-i 


~ 85 — 


Lista Hariri 
mai rămase altceva de făcut decât să se ducă la 
culcare. 


x 


Generalul Mourad Trabulsi ajunse în biroul lui, luă 
de pe etajeră sticla de Chivas şi îşi turnă o porţie 
bună, spunându-şi că făcuse bine petrecând 
dimineaţa aceea la FSI. Cu siguranţă că vestea pe 
care o auzise în treacăt pe culoar nu era deloc bună, 
dar, cel puţin, îi permitea să reacționeze. 

Era mai bine decât să se trezească într-o zi că 
maşina în care se urcă îl trimite direct în paradis sau 
în infern. 

Un ofiţer din Maa/oumat îi vorbise în secret despre 
expediţia întreprinsă de CIA la Aanjar şi despre 
descoperirea făcută acolo... 

Asta însemna că americanii umblau cu 
ascunzişuri, că nu aveau încredere în el, lucru care îl 
contraria peste măsură: sistemul lui de 
supravieţuire era bazat pe faptul că toată lumea 
avea încredere în el. Dar se putea şi mai rău: 
anumite persoane puteau să creadă că el era cel 
care se afla la originea acestei călătorii, şi asta era 
mult mai grav. 

Îşi termină paharul de Chivas şi îşi spuse că se 
impunea o precauţie suplimentară... N-avea de gând 
să tremure şi ziua, şi noaptea. Era prea bătrân ca să 
se bată cu morile de vânt, ca Don Quijote, şi, pe 
deasupra, mai avea trei ani până la pensie. 

După ce răsuci cheia, scoase dintr-un sertar un 
telefon mobil dotat cu o cartelă nedetectabilă şi 
formă un număr pe care-l ştia pe dinafară. Când avu 


~ 86 ~ 


Gerard de Villiers 
legătura, anunţă: 

— Trebuie să pun benzină de la staţia obişnuită 
peste o jumătate de oră. 

Cobori şi ajunse în parcare, unde îl aşteptau 
şoferul şi Nissan-ul de serviciu. 

— N-am nevoie de tine, plec cu maşina mea. 

Şoferul nu insistă. Generalul recurgea adesea la 
Honda lui atunci când se întâlnea cu vreo femeie. 

Cinci minute mai târziu, Mourad Trabulsi rula spre 
periferia sudică, unde se aflau cartierele Hezbollah- 
ului. După ce cobori pe bulevardul Camille 
Chamoun, o dată ajuns la Borj El Brajnieh, se opri la 
o benzinărie Mobil enormă, Al-Aytam, chiar în tata 
spitalului Al Rassoul Al Azar. Mourad Trabulsi de- 
abia avu timp să fumeze o ţigară, că un bărbat 
deschise portiera şi urcă în maşină. Generalul 
libanez demară imediat în direcţia aeroportului. 

In timp ce conducea, îi dădu interlocutorului său 
mesajul ce trebuia transmis. După câţiva kilometri, 
bulevardul Camille Chamoun se termina într-o 
fundătură. O altă soluţie era ramificaţia către 
aeroportul Rafie Hariri. Din 2005, la Beirut toate se 
numeau Rafie Hariri, ca în Irak pe vremea lui 
Saddam Hussein. 

Mourad Trabulsi se întoarse pe acelaşi drum, 
rulând spre nord. Cu puţin înainte de spital, încetini, 
iar pasagerul său sări din maşină, afundându-se 
imediat în labirintul străduţelor din Borj El Brajnieh. 

Uşurat, Mourad Trabulsi dădu drumul la radio. 
Cum era un om bun, se rugă la Dumnezeu ca mica 
lui primă de asigurare să nu declanşeze un masacru. 


Capitolul VII 
<87 = 


Lista Hariri 


— Dragul meu prieten, ai ales un local excelent! 
afirmă cu căldură Mourad Trabulsi, instalându-se pe 
terasa de la Al Sultan Brahim, noul restaurant 
pescăresc din centru, nu departe de moscheea Rafie 
Hariri. Femeile era aproape la fel de frumoase ca la 
„Chez Paul”, iar mâncarea era indiscutabil mai bună. 

După al doilea pahar de Chivas Regal, generalul 
libanez îşi scoase ochelarii negri, evident mai 
destins. Malko îl tachină: 

— Nu te temi că o să fii văzut cu mine aici? 

Chipul libanezului încremeni. 

— Dragul meu prieten, nu eşti niciodată suficient 
de prudent... „Ei” sunt peste tot, chiar şi acolo unde 
nu te aştepţi. 

— Cine sunt „ei? 

Mourad Trabulsi cobori vocea. 

— Vecinii noştri de la est... Ştiu tot şi sunt foarte 
bănuitori. Uneori, atunci când primim un 
avertisment e deja prea târziu. Te afli deja pe lista 
neagră. 

— Lista „neagră”? 

Mourad Trabulsi cobori şi mai mult vocea, aplecat 
peste masă, şi şopti: 

— Dragul meu prieten, o să-ţi explic cum 
funcţionează lucrurile de multă vreme. Preşedintele 
Hafez Al Assad a creat o celulă secretă de asasini, 
care nu i se supune decât lui, fiind finanțată de el şi 
de anumiți  saudiţi. Generalul Amos Slimane 
conducea această celulă. S-a sinucis acum câteva 
luni. 

Mourad Trabulsi îşi reţinu obişnuitul hohot de râs. 

— Sirienii recurg deseori la sinucidere, adăugă el. 


~ 88 ~ 


Gerard de Villiers 

— Se ştie de ce? 

Libanezul făcu un gest evaziv. 

— Nu se cunosc cauzele adevărate ale unei 
eliminări, chiar dacă pot fi bănuite. În cazul acestui 
general, una dintre „sursele” mele mi-a spus că ştia 
prea multe şi că avea de gând să ajungă la vârsta 
de pensionare... 

Siria ajuta asigurările sociale să facă economii... 

— Hafez Al Assad a murit, remarcă Malko. 

— Structura s-a pus la dispoziţia fiului său, Bachar, 
noul preşedinte, care a învăţat rapid să se 
servească de ea... Este braţul înarmat al familiei Al 
Assad. Dacă preşedintele decide că trebuie 
eliminată o anumită persoană, e suficient să dea un 
ordin. Nu trebuie să repete. Maşinăria se pune în 
mişcare. 

— Dar nu fac totul cu mâna lor, obiectă Malko. 

Un nou hohot de râs. . 

— Bineînţeles că nu! Aştia nu părăsesc niciodată 
Siria. Organizează operațiunile prin intermediul 
diferiților  moukhabarat sirieni şi al reţelelor 
libaneze. În Siria, toată lumea ştie pentru cine 
lucrează. Pot cere orice. Nimeni nu-i refuză. Adesea, 
cei care le pun la dispoziţie arme sau alte materiale 
nu ştiu la ce vor servi acestea... 

— Asta s-a întâmplat cu Rafie Hariri? 

Mourad Trabulsi se uită în jur înainte de a 
răspunde. 

— Probabil, şopti el. De exemplu, legat de 
explozibil, a fost de-ajuns ca persoana însărcinată 
cu această lovitură să ceară ceea ce-i trebuia de la 
diverse depozite militare. Toată lumea a trecut cu 
vederea la ce anume urmau să servească 


~ 89 — 


Lista Hariri 
substanţele respective. 

— Chiar dacă au aflat mai târziu, făcu Malko. 

Mourad Trabulsi avu o nouă criză de râs. 

— Bineînţeles, oricum, era prea târziu... 

Culese nişte humus cu ajutorul unei bucățele de 
pâine. Malko îl observa, gânditor. Oare el să fi fost 
acela care le dezvăluise existenţa lui Mr. X unor 
oameni care utilizaseră în scopuri necurate această 
informaţie? 

Li se aduse la masă o uriaşă doradă. O vreme, se 
mulţumiră doar să mestece. Devorându-şi porţia, 
Mourad Trabulsi întrebă cu o voce calmă: 

— Nimic nou despre uciderea lui Louis Carlotti? 

Malko ezită o fracțiune de secundă, apoi zise: 

— Încă nimic. Nici despre Mr. X. Ai aflat ceva? 

— Nimic, afirmă generalul libanez. Se ocupa de 
mai multe afaceri, mai ales de Hezbollah. Poate că 
ajunsese prea departe... Probabil că n-o să ştim 
niciodată. Era un băiat de treabă. 

— Apropo, continuă Malko, încercând să destindă 
atmosfera, aseară mi s-a întâmplat ceva straniu: am 
condus acasă o prinţesă aşa-zis saudită, care fusese 
dată afară de la Phoenicia... 

Se întrerupse atunci când Mourad Trabulsi izbucni 
într-un hohot de râs nebun. 

— E prinţesa Gamra Al Shaalan Bin Saoud, zise el 
pufnind în continuare în râs. Sunt la curent cu 
incidentul. Siguranţa mi-a trimis un raport. 

— Chiar e prinţesă? 

Generalul redeveni serios şi confirmă. 

— Sigur că da! Face parte dintr-o familie 
importantă, este verişoara regelui Abdallah. Putred 
de bogată şi puţin mai specială. 


~ 90 ~ 


Gerard de Villiers 

— Adică? 

Mourad Trabulsi cobori din nou vocea. 

— Îi plac bărbaţii tineri şi frumoşi. Mai ales tineri, 
înţelegi ce vreau să spun. În ţara ei, nu se poate 
distra, aşa că trăieşte şi la Beirut, unde întreţine o 
haită de gigolo libanezi, adesea de familie bună. 
Cunosc un avocat stagiar care-şi termină studiile 
mulţumită ei. Când e satisfăcută, plăteşte bine. 

Malko îşi aminti filmul care se derulase în timp ce 
făcuse amor cu vulcanica saudită. În mod clar, 
Mourad Trabulsi era bine informat. 

— De asta a fost trimisă la plimbare de la 
Phoenicia? întrebă el. 

Un nou hohot de râs. 

— Nu! în seara aia băuse singură două sticle de 
şampanie Taittinger. Era la restaurantul de la 
ultimul etaj împreună cu un cuplu saudit, nişte veri 
de-ai ei. Soţul nu-i plăcea, însă femeia, da. Când 
soţul a lipsit puţin de la masă, a început să-i facă 
respiraţie gură la gură soţiei... 

— E lesbiană? întrebă neîncrezător Malko. 

— Toate sauditele sunt mai mult sau mai puţin 
bisexuale, i-o reteză Mourad Trabulsi. Se plictisesc 
pur şi simplu, iar în ţara lor femeile infidele sunt 
decapitate... Pe scurt, aseară, soţul a revenit pe 
neaşteptate în timpul şedinţei de respiraţie gură la 
gură. S-a simţit ridiculizat în faţa personalului din 
restaurant şi a cerut ca prinţesa să fie dată afară. Pe 
urmă, şi-a bătut nevasta: a fost auzită ţipând în 
timpul nopţii şi n-a mai ieşit de atunci din 
apartament... 

În mod clar, prinţesa Gamra era deosebită. 

— Şi familia ei nu zice nimic? întrebă Malko. 


~ 91 ~ 


Lista Hariri 

Mourad Trabulsi pufni în râs. 

— Habar n-are. E discretă, îşi primeşte armăsarii 
acasă. 

— Urmăreşti toate chestiile astea? 

— Mă ocup de străini şi de ambasade. 

Restaurantul începuse să se golească. Malko ceru 
nota de plată. Era perplex. Nu-l putea urmări pe 
Mourad Trabulsi până-n pânzele albe în cazul în care 
cadavrul descoperit la Addijah nu era identificat. 

In momentul când se pregăteau de plecare, două 
nou-venite apărură pe terasă: o blondă mai mult 
decât durdulie, machiată ca o maşină furată, 
strânsă într-o rochie foarte decoltată, ai cărei nasturi 
păreau gata să sară, şi o brunetă splendidă cu părul 
lung, hieratică, cu nasul puţin coroiat şi cu un piept 
magnific, îmbrăcată cu un pulover negru mulat şi cu 
nişte jeanşi Roberto Cavalli cu talia joasă. 

Zărindu-l pe Mourad Trabulsi, bruneta îi făcu un 
semn scurt, apoi, în timp ce chelnerul le conducea la 
masă pe cele două femei, ea se opri în faţa lor... 
Generalul libanez sări în picioare, aproape servil, şi 
făcu prezentările. 

— Prietenul meu, prinţul Malko Linge, Sybil Murr, 
soţia generalului Murr, colegul şi prietenul meu. 

Sybil Murr îi întinse lui Malko o mână fină cu unghii 
lungi şi foarte roşii, oferindu-i un zâmbet 
fermecător, vorace şi totuşi senzual. În timp ce se 
depărta, o urmări cu privirea şi remarcă: 

— Foarte frumoasă femeie. 

Mourad Trabulsi izbucni în râsul lui obişnuit. 

— Se spune că-şi înşală în draci soţul, dar nimeni 
n-a văzut-o niciodată cu vreun bărbat. Poate doar o 
dată, cu un căpitan arătos cu ochii verzi. 


i OD 


Gérard de Villiers 

Se uită la ceas şi tresări. 

— Doamne, am întâlnire cu generalul Rifi. Trebuie 
să plec. 

Plătind nota, Malko aruncă o ultimă privire în 
direcţia frumoasei Sybil Murr, dar ea îi întoarse 
spatele. 

Imensul Cherokee alb al generalului Trabulsi era în 
faţa restaurantului, condus de şoferul său, mut ca 
un peşte şi îmbrăcat în pulover şi nişte jeanşi 
destrămaţi. 

Cinci minute mai târziu, Malko era la Phoenicia. 
Fără nicio ocupaţie şi trist. Detesta lipsa de acţiune, 
neputinţa asta. Pentru a suta oară, verifică 
mesageria telefonului mobil. Mr. X nici nu sunase, 
nici nu trimisese vreun SMS. 


x 


Hassan Sadr cobori din maşina care-l adusese de 
la Beirut la intrarea în localitatea Chtaura, la 
marginea câmpiei Bekaa, şi se îndreptă spre o staţie 
de autobuz. 

Avea un uşor avans. 

Nimeni nu ştia că plecase din Beirut. Nu-şi luase 
nici măcar portofelul, doar un pistol Herstall vârât la 
curea, cu un glonţ pe ţeavă. 

O precauţie indispensabilă. 

Hassan Sadr era responsabilul cu „operaţiunile 
interne” ale Hezbollah-ului în Liban. Israelienii ar fi 
renunţat şi la Zidul Plângerii ca să-l prindă. De altfel, 
şi americanii voiau acelaşi lucru. Foarte puţini 
oameni îi cunoşteau chipul şi rareori lipsea din biroul 
său de la Harek Hreck, aflat în inima Hezbo//ahland- 


= 93 — 


Lista Hariri 
ului. 

Atribuţiile pe care le avea în cadrul Hezbollah-ului 
îi interziceau să-şi asume riscuri. 

Mai întâi, supraveghea C.E., care era mereu în 
căutarea trădătorilor şi a duşmanilor infiltraţi, chiar 
şi a membrilor Partidului Şiit prea apropiaţi de Iran. 
Asta pentru că în sânul Hezbollah-ului coexistau 
două mişcări care nu se înghiţeau întotdeauna: 
proiranienii, care îşi primeau ordinele de la un 
colonel iranian din Pasdaran, instalat sub acoperire 
diplomatică la Ambasada Iranului, şi ramura 
prosiriană, Hassan Sadr fiind cel mai important 
reprezentant al acesteia. El făcuse întotdeauna 
legătura între Serviciile siriene prezente în Liban şi 
Hezbollah. 

Bineînţeles că Hassan Nasrallah, şeful istoric al 
Hezbollah-ului şiit, era apropiat de iranieni, dar, 
pentru a putea duce o politică libaneză „naţională”, 
era obligat să se distanţeze de Teheran. 

Asta şi pentru că iranienii erau uneori nişte 
prieteni cam prea seducători. Totuşi, sarcina 
principală a lui Hassan Sadr era de a vâna spionii 
infiltraţi sau trimişi îndărăt de Mossadul israelian, de 
FSI sau, mai rar, de americani. Soarta acestora era 
întotdeauna aceeaşi. 

După ce Hassan Sadr scotea din bârlog un astfel 
de individ, acesta era interogat mai întâi în una 
dintre închisorile secrete ale Hezbollah-ului, aflată în 
general la subsolul unui atelier mecanic zgomotos. 
Astfel, urletele celui căruia i se străpungeau 
genunchii cu bormaşina nu puteau fi auzite de 
afară... 


21 Contraspionaj. 


= 94 ~ 


Gerard de Villiers 

Această unealtă devenise un auxiliar al 
interogatoriilor standard ale Hezbollah-ului. Eficace, 
ieftină - un burghiu putea fi folosit o perioadă de 
timp nelimitată, oasele umane fiind mult mai puţin 
rezistente decât metalul -, la îndemâna 
nespecialiştilor. 

O metodă grijulie cu mediul... După ce vinovatul 
recunoştea totul, şi chiar mai mult decât atât, era 
trimis acasă, unde se sinucidea aruncându-se pe 
fereastră... 

Evident, poliţia libaneză nu-şi băga niciodată nasul 
în acest cartier. 

Pentru moment, Hassan Sadr avea o grijă de altă 
natură, ceea ce justifica o călătorie fulger la 
Damasc. 

Alte cazuri erau uşoare în comparaţie cu cel care-i 
căzuse pe cap cu câteva săptămâni în urmă. Mai 
întâi, o informaţie aproape incredibilă raportată de 
una dintre „sursele” de încredere ale lui Hassan 
Sadr. Un bărbat bine plasat în ierarhia libaneză. Un 
necunoscut propunea să le comunice americanilor 
informaţii care permiteau implicarea guvernului 
sirian în atentatul împotriva lui Rafie Hariri! 

La început, Hassan Sadr se gândise că era ceva 
putred la mijloc. Pentru a face legătura între sirieni 
şi membrii  Hezbollah-ului implicaţi în această 
afacere, îi cunoştea pe toţi cei care ar fi putut 
scoate la iveală fapte stânjenitoare. 

Cei în care nu se putea avea încredere 150 
fuseseră lichidaţi în Siria sau în Liban, iar ceilalţi 
făceau parte din structura şiită. 

În afara oricărei bănuieli. 

Apoi, ameninţarea a ieşit la iveală. Aceeaşi 


= 95 — 


Lista Hariri 
„Sursă” îi dezvăluise că un agent CIA avea întâlnire 
cu acest informator misterios în câmpia Bekaa, 
pentru a-i comunica anumite informaţii. 

Situaţia devenea gravă. 

Inainte de a acţiona, Hassan Sadr consultase 
ramura iraniană a Hezbollah-ului pentru a verifica 
dacă aveau cunoştinţă de această afacere, dar nu 
era cazul. Apoi, bineînţeles, întinsese o capcană în 
locul indicat. 

Fără rezultat: se prezentase doar agentul CIA. 
Ceea ce dovedea totuşi că nu iese fum fără foc. 

Câteva zile mai târziu, făcuse călătoria la Damasc 
pentru a da raportul în legătură cu această afacere 
supărătoare, întâlnindu-se cu cel care luase parte, 
din tabăra siriană, la atentatul împotriva lui Rafie 
Hariri: vechiul proconsul Assef Shahab, numit 
general atunci când trebuise să părăsească Liban-ul 
pentru a prelua controlul asupra Securităţii „Marelui 
Damasc”, un post mai puţin spectaculos. 

Assef Shahab turbase de furie şi îi încredinţase lui 
Hassan Sadr sarcina de a stopa încercările 
americanilor de a redeschide dosarul Hariri. 

După el, era un ordin dat de Rais. 

Genul de ordin care nu se discută. 

Hassan Sadr ar fi preferat să vâneze „cârtiţa”, în 
cazul în care exista aşa ceva, dar nu îndrăznise să 
discute despre asta, executând ordinul sirian. 

Bineînţeles că uciderea comandată a unui agent 
CIA făcuse valuri, dar furtuna nu durase prea mult. 

Hassan Sadr se credea scăpat de această 
problemă stânjenitoare, când, cu două zile în urmă, 
„Sursa” se manifestase din nou: misteriosul 
informator îi contactase iarăşi pe americani şi, de 


~ 96 ~ 


Gerard de Villiers 
data asta, aceştia descoperiseră în sfârşit ceva la 
Aanjar, în vechiul osuar sirian. 

Hassan Sadr ignorase şi de data asta anvergura 
pagubelor, dar faptele erau grave. Aşa că îi 
trimisese lui Assef Shahab un mesager, care să-i 
anunţe venirea la Damasc. Numai sirienii puteau 
decide ce anume trebuia făcut în continuare. 

Libanezul era cufundat în gânduri. Tresări atunci 
când un Nissan vechi, de culoare gri, opri în faţa lui. 
Şoferul îi făcu un semn discret din cap. 

Hassan Sadr îl cunoştea: era un căpitan din 
Moukhabarat-ul sirian. 

Urcă imediat în faţă şi Nissan-ul porni mai departe 
pe drumul spre Damasc. Ajungând la graniţă, şoferul 
coti la stânga, pe o potecă ce urca muntele, 
însemnată cu un indicator de sens interzis. Urcară 
vreo douăzeci de minute şi ajunseră la un „check- 
point” al armatei siriene, unde soldaţii îi salutară 
respectuos. 

Drumul era rezervat pentru maşinile Serviciilor, 
astfel încât exista aici o listă cu anumite numere de 
înmatriculare. Aceste vehicule nu erau controlate 
niciodată. 

Hassan Sadr îşi aprinse o ţigară ca să-şi mai 
amăgească nervozitatea. Întâlnirile cu Assef Shahab 
nu erau niciodată plăcute. Brutal, tăios, puternic şi 
feroce, generalul sirian inspira o teamă justificată. 

Mai ales atunci când era amestecat personal într-o 
anumită afacere. 


x 


Două zile de inactivitate totală. 
= 97 = 


Lista Hariri 

Malko era copleşit. Chiar dacă soarele strălucea 
deasupra Beirut-ului. Pentru a-şi mai omori timpul, 
se dusese până la Byblos, pe care îl ştia foarte bine. 
În ceea ce priveşte distracţiile, se abţinuse să-i 
telefoneze prinţesei Gamra: avea numărul lui. lar 
Tamara Terzian era prizoniera fantelui mustăcios, îi 
mai rămâneau vodca şi spectacolul oferit de 
prostituatele de la Phoenicia. 

Mobilul CIA începu să sune. 

Era Ray Syracuse. 

— Am noutăţi, îl anunţă americanul. Poţi să vii 
până aici? 

Închise imediat. Malko se îndrepta deja spre 
Hyundai. O dată ajuns ia ambasada americană, îi 
mai trebuiră zece minute ca să treacă de toate 
barajele: controalele amănunțite făcute sub privirile 
suspicioase ale soldaţilor bănuitori şi morţi de frică. 

Ray Syracuse îl primi cu un surâs radios. 

— Cadavrul a fost identificat, îl anunţă el. Cu 
ajutorul amprentelor şi al ADN-ului. 

Malko nu-şi revenea. 

— Era cunoscut? 

— Da. Se numea Ahmed Abou Adass. 

— Asta nu-mi spune nimic. 

— Mie, da. Este cel care a revendicat asasinarea 
lui Rafie Hariri pe o casetă adusă la Al Jezirah la o 
oră după atentat. Apoi nu s-a mai auzit nimic despre 
el. 

— Cine era de fapt? 

— Un militant islamist care avusese deja de-a face 
cu poliţia. De asta aveau amprentele lui. După 
revendicare, a-a descoperit că fusese ridicat de la 
domiciliu de nişte necunoscuţi, pe 16 ianuarie 2005. 


~ 98 — 


Gerard de Villiers 
Chiar înainte de uciderea lui Rafie Hariri. 

— Atunci, concluziona Malko, din moment ce a 
înregistrat caseta, nu se ştia unde se află. Probabil 
că răpitorii lui n-au mai fost găsiţi, nu? 

— Niciodată. Dar am suspectat întotdeauna 
Serviciile siriene, care au negat violent. Au pretins 
că revendicarea „islamistă” reprezenta dovada că 
Siria nu avea nimic de-a face cu atentatul din 14 
februarie 2005. 

Trecu un înger care se strica de râs. 

— Altfel spus, concluzionă Malko, există o mare 
probabilitate ca el să fi fost asasinat după 
înregistrarea casetei şi îngropat în locul acela. 

Ray Syracuse dădu afirmativ din cap. 

— Asta e părerea noastră, dar n-avem nicio 
dovadă. Faptul că l-am găsit în osuarul în care 
sirienii îşi îngropau duşmanii este un indiciu 
interesant. 

— Din păcate, este un indiciu care nu mai poate 
constitui o dovadă. 

— Cu siguranţă, însă asta arată cu degetul spre 
sirieni... 

— Cine ar fi putut şti unde este îngropat? 

Pe faţa americanului apăru în surâs îngheţat. 

— Aici se complică lucrurile, pentru că numai unul 
dintre participanţii la atentat ar fi putut să ştie. 
Sirienii practică pe scară largă compartimentarea. 
Ar fi pentru prima oară când o „cârtiţă” ascunsă în 
inima Hezbollah-ului ar face dezvăluiri... Fără să-i 
înţelegem motivaţia. A precizat de la bun început că 
nu vrea bani... 

— E ciudat, recunoscu Malko. Nu mă pot gândi 
decât la răzbunare. Cineva care are necaz pe sirieni. 


= 99 ~ 


Lista Hariri 

— Dar şi povestea cadavrului e uimitoare, reluă 
şeful staţiei. Sunt sigur că e vorba de un element 
important care-i implică pe sirieni, fără să fie o 
dovadă explicită. 

Malko fu de acord. 

— Este un „teaser”“, ceva care să ne 
demonstreze că e un om serios, că informaţiile lui 
sunt într-adevăr de calitate. 

— Eu sunt de părere că o să mai sune. De data 
asta, pentru a oferi ceea ce-i promisese lui Louis 
Carlotti: o dovadă care să-i lege direct pe sirieni de 
uciderea lui Rafie Hariri. 

— Să te audă Dumnezeu, oftă Ray Syracuse. Şi 
mai ales să-l apere pe Mr. X, pentru că, în mod 
sigur, oamenii Hezbollah-ului îl caută şi ei. 

Acest Mr. X era singurul martor. Omul pe care 
sirienii voiau să-l elimine cu orice preţ. 


x 


Hassan Sadr se uita distrat la televizorul cu 
sonorul oprit, suspendat într-un colţ al biroului său, 
şi termină paharul de Pepsi Cola înainte de a-şi 
aprinde o ţigară. De când se întorsese de la 
Damasc, nu mai putea să doarmă. 

Aşa cum se temuse, întrevederea cu generalul 
Assef Shahab nu decursese deloc paşnic. După ce îl 
pusese la curent cu afacerea din Aanjar, acesta 
făcuse o criză de furie, urlând de se zguduiau 
geamurile, din fericire blindate, ale spaţiosului său 
birou. 

— Trebuie să-l găsim pe câinele care a transmis 


22 Aperitiv. 
~ 100 ~ 


Gerard de Villiers 
această informaţie, ţipase el, şi să fie aruncat de viu 
într-o baie plină cu acid! 

— Sidi”, obiectase timid Hassan Sadr, am început 
o anchetă acum câteva săptămâni, dar merge foarte 
greu. 

— Trebuie să reuşeşti, zise răspicat Assef Shahab 
cu ochii strălucind de mânie. Şi, între timp, trebuie 
ca ticăloşii ăştia de americani să înceteze să-şi mai 
bage nasul peste tot. Vreau capul acestui agent CIA, 
care-şi permite să se ducă să facă săpături la 
Aanjar. Îl cunoşti? 

— Bineînţeles. 

Assef Shahab făcu un gest brutal, mimând o sabie 
care taie un cap. 

— Atunci, Yallah!” 

Cu alte cuvinte, trebuia asasinat un al doilea 
agent CIA. Din punct de vedere politic, era o treabă 
delicată, mai ales că Hezbollah-ul voia să se bucure 
de o anumită respectabilitate... Dar generalului 
Shahab puţin îi păsa de aceste aspecte... 

Îi era frică şi nu voia să-i mai fie. 

Hassan Sadr nu încercase să-i contrazică ordinele. 
Cunoştea mentalitatea siriană: dacă nu se supunea, 
devenea complice la crimă şi, în cazul ăsta, ştia ce-l 
aşteaptă. 

Nici măcar la Beirut nu era în deplină siguranţă. 
Cei mai mulţi oameni se formaseră în Siria. Oricare 
dintre cele paisprezece gărzi de corp pe care le 
avea n-ar fi ezitat să-i tragă un glonţ în cap dacă 
primea ordin de la Damasc. 

Trebuia, desigur, să-l includă în această categorie 


23 Domnule. 
24 Dă-i drumul! 


~ 101 ~ 


Lista Hariri 
şi pe băiatul de ispravă din satul lui, care-i aducea 
ceaiul în fiecare dimineaţă. 

Cineva bătu la uşă, apoi unul dintre adjuncţii săi 
se strecură în birou. Hamid Diab era unul dintre 
oamenii lui de încredere. Pe acesta îl însărcinase cu 
organizarea eliminării celui de-al doilea agent CIA, 
un anume Malko Linge. 

— Kifak?” îl întrebă amabil Hassan Sadr. Ai vreo 
veste bună? 

— Eeeh!” făcu Hamid Diab. Cred că o s-o scoatem 
la capăt. 

— E păzit? 

— Da, foarte. Dar am o idee. 

Ascultându-i planul, lui Hassan Sadr îi mai veni 
inima la loc. 

Avea înjurai lui oameni capabili. 


Capitolul VIII 


Generalul Assef Shahab îşi privea tânăra soţie 
care-şi scotea halatul de baie şi se ducea spre 
jacuzzi cu inimitabilul său mers de curvă orientală. 
Luase lecţii de dans din buric şi rezultatul se vedea. 
Avea o talie îngustă, care-i punea în valoare 
şoldurile în forată de amforă şi sânii grei, dar tari. 
Moştenise minunaţii ochi albaştri de la un strămoş 
kirghiz. 

O zeiţă cu trapul acoperit doar de un slip argintiu. 

Generalul sirian avea nevoie de această imagine 
paradiziacă pentru a suporta neliniştea care-l 
sugruma de la întâlnirea cu Hassan Sadr. 


25 Ce mai faci? 
26 Da. 


~ 102 ~ 


Gérard de Villiers 

Assef Shahab, care făcuse să tremure mii de 
oameni, tremura la rândul lui în faţa lui Rais. Acesta 
era capabil să-l lichideze fără să tresară. După ce 
plecase de la biroul său de mărimea unei săli de bal, 
care se afla la Al Amm Alamm”, îi ordonase 
şoferului să-l ducă la reşedinţa construită în satul lui 
natal, Aifa, aproape de Dakaa. 

Acolo se întâlnise cu Amal, care sosise cu puţin 
înaintea lui. Nimeni nu avea dreptul să intre în acest 
pavilion privat, o anexă a somptuoasei sale locuinţe. 
Generalul putea face aici tot ce dorea. 

Scoase o mână din jacuzzi şi apăsă pe butonul de 
pornire al unui CD player. 

Imediat, o muzică orientală plăcută invadă 
încăperea. Ca un automat întors cu cheia, Amal 
începu să se onduleze, mai întâi pe loc, apoi 
apropiindu-se treptat de jacuzzi. Generalului Shahab 
îi ieşiră ochii din orbite. Nu era decât un an de când 
se căsătorise. Amal era libaneză şi avea cu treizeci 
de ani mai puţin decât el. Fusese cover-giri, prin 
urmare chipul şi corpul ei se aflau etalate în toate 
revistele libaneze, ceea ce o făcea şi mai prețioasă 
în ochii soţului ei. 

Nu rezistase multă vreme la cererea lui în 
căsătorie, care fusese însoţită de un „dar” de cinci 
milioane de dolari într-o bancă libaneză, ceea ce nu 
prea ştirbise rezerva fostului „proconsul” sirian în 
Liban... Evident că îi ceruse să vină împreună cu el 
la Damasc. 

După retragerea trupelor siriene din Liban, 
trebuise să părăsească postul din Aanjar, iar Bachar 
Al Assad, preşedintele sirian, îi atribuise controlul 


27 Direcţia Generală de Informaţii. 


~ 103 ~ 


Lista Hariri 
asupra zonei „marelui Damasc”, cu aproape 
unsprezece milioane de locuitori. Din păcate, era o 
afacere mai puţin profitabilă decât Liban-ul... Doar 
în weekenduri mai ajungea la casa din satul său 
natal: trei etaje reprezentând o mie de metri pătraţi, 
unde locuia şi prima sa soţie, obligată să coabiteze 
cu cea de-a doua. Apoi urmau opt case, răspândite 
prin parc, pentru cei opt copii ai săi. 

Cu un salariu lunar oficial de 3.000 de dolari, 
ofiţerul sirian se folosise din plin de bani... 

Amal se legăna acum foarte aproape de jacuzzi. 
Văzându-i pântecul care se agita la câţiva centimetri 
de el, Assef Shahab simţi că explodează de dorinţă. 
După căsătorie, prudent, începuse să ia Viagra, pe 
care o cumpăra din Europa prin intermediul unor 
oameni siguri. Unul dintre curierii săi se apucase să 
trăncănească şi se trezise cu două gloanţe în cap. 
Generalul Shahab era foarte sensibil, ca toţi arabii, 
în ceea ce priveşte performanţele sale sexuale. 

În timpul weekendurilor sale amoroase nu prea îşi 
pierdea timpul pe romburile albastre. 

Se ridică din jacuzzi. Se simţea puternic ca un 
taur... Veselă, Amal se apropia dansând în 
continuare, atingându-i erecţia cu pântecul său 
bombat. Assef Shahab avu senzaţia că se branşase 
la o priză trifazică. Într-o clipă, îşi dădu jos slipul. 
Rămase gol, cu pieptul său păros şi cu sexul ridicat 
la orizontală. 

Amal clipi din gene şi îşi prinse sânii în palme, ca 
şi cum i-ar fi oferit lui, şoptind: 

— Ayete! Ce tare eşti... 

Din punct de vedere sexual, soţul ei o excita 
datorită corpului său păros, staturii puternice şi 


~ 104 ~ 


Gerard de Villiers 

Pe sub costumul de baie argintiu, Assef Shahab 
cuprinsese deja cu mâna sexul soţiei sale. Fără un 
cuvânt, o împinse pe tânăra femeie pe divanul mare 
care ocupa un colţ al camerei, în faţa piscinei, 
trăgând de slip. Slipul se rupse în două, urmat de un 
țipăt de indignare din partea lui Amal. 

— La” Slipul meu! 

Lui Assef Shahab puţin îi păsa de costumul ei de 
baie... O lipi de perne, cu şoldurile ridicate, cu faţa 
în catifeaua roşie, şi, aproape fără să se uite, îşi 
înfipse sexul întărit de Viagra în pântecul soţiei sale. 
Strivită de cele 90 de kilograme ale lui, aceasta 
scoase un țipăt scurt. Bărbatul începuse s-o lucreze 
pe la spate. Avea senzaţia că o violează, era 
delicios. Sexul său intra şi ieşea din ea ca o bielă 
bine unsă. Cu ambele mâini încleştate de mătasea 
pernelor, Amal îndura acest asalt brutal nu fără 
plăcere. O excita să facă dragoste cu bărbatul care 
terorizase Liban-ul ani de zile. 

Gândul ăsta îi declanşă orgasmul. Simţind-o cum 
se cabrează sub el, Assef se dezlănţui şi mai tare, 
de parcă ar fi vrut să-i străpungă uterul. 

— Opreşte-te! gemu Amal. 

După orgasm, avea nevoie de puţină linişte. 

Assef Shahab se retrase. El nu ejaculase. Asta era 
inconvenientul Viagrei... Sexul lui era tare ca o 
coadă de topor. Dintr-un salt, plonjă în piscină şi se 
lăsă legănat de apa călduţă. Când ieşi afară, era la 
fel de excitat... Amal îşi aprinsese o ţigară, stând 
lungită pe divan. 

Mai atrăgătoare ca oricând. Sirianul se lăsă să 


28 Nu! 
~ 105 — 


Lista Hariri 
cadă pe spate lângă ea, cu sexul ridicat. Amal nu 
avu timp să se mişte. O apucă de ceafă şi îi trase 
capul spre pântecul lui. Amal înţelesese de la 
început că putea să-i ceară orice - bani, bijuterii, 
rochii, dar că nu trebuia să-i refuze capriciile 
sexuale. Din cauza Viagrei, totul se transforma într- 
un adevărat maraton. 

Cu tot entuziasmul ei de curvă tânără, se lansă 
într-o felaţie care ar fi putut face parte din 
patrimoniul umanităţii, singurul efect fiind 
grohăielile încântate ale soţului. Din când în când, 
bărbatul se distra apăsându-i ceafa pentru ca sexul 
lui să-i atingă glota. În acelaşi timp, îi frământa 
brutal sânii... După un sfert de oră, pe Amal, în 
ciuda  bunăvoinţei ei, începuseră s-o doară 
maxilarele... Era un supliciu. Ştia că putea să 
continue încă multă vreme, fără să-i domolească 
erecţia. 

Assef, văzând că încetineşte ritmul, nu ezită. 

— Stai, ayete, acum o să te odihneşti, aşa că 
întoarce-te! 

Ea se supuse, ştiind ce o aşteaptă. 

De îndată ce se aşeză pe burtă, Assef Shahab vâri 
o pernă sub ea, apoi îi depărtă brutal coapsele. Nu 
se descălţase de pantofii uşori, şi asta îl excita şi 
mai mult. Îi penetră din nou pântecul, însă doar de 
formă. Docilă, Amal îşi cuprinse fesele cu mâinile şi 
le desfăcu. 

Lui Assef Shahab îi plăcea la nebunie supunerea 
asta. 

Imediat ce ţinta fu descoperită, îşi puse sexul în 
deschizătura în formă de corolă şi apăsă cu 
sălbăticie: deşi Amal fusese sodomizată în mod 


~ 106 — 


Gerard de Villiers 

regulat de soţul ei, nu-şi putu reprima un țipăt de 
durere. Dimensiunea sexului lui i-ar fi dat dreptul să 
refuze această fantezie, dar asta ar fi însemnat 
repudierea... 

Excitat, Assef Shahab scoase un răget, îi cuprinse 
talia cu braţul lui păros şi împinse cu toată puterea. 
De data asta, Amal scoase un urlet. Bărbatul îşi 
înfipsese cu cruzime în măruntaiele ei jumătate din 
măciuca uriaşă. O ardea de parcă ar fi fost încinsă în 
foc. 

— Schway! Schway!* îl imploră ea. 

Sirianul n-o ascultă, lăsându-se pradă plăcerii. 
Leoarcă de transpiraţie, congestionat, continuă s-o 
bombardeze până când simţi că era de-ajuns. Ştiind 
că nu va ejacula, se lăsă să cadă pe spate. 

Cu sexul la fel de tare ca la început, se ridică şi 
alunecă în jacuzzi. Amal îl însoţi, epuizată. Ştia că 
jocul avea să continue încă o oră sau două... 

Assef Shahab răsufla ca un bivol, cu ochii închişi. 
Un sunet muzical îl făcu să deschidă ochii. Secretara 
îi aducea un plic. Trebuia să fie ceva important ca 
să-l deranjeze. leşi din apa călduţă, se înfăşură într- 
un halat de baie şi se duse la sasul de la intrarea pe 
pardoseala de marmură neagră a piscinei. Fără un 
cuvânt, secretara îi dădu un plic închis, iar generalul 
sirian se întoarse, se lungi pe divan, luă câteva 
bomboane şi îl deschise. 

Veselă, Amal veni lângă el şi-i cuprinse cu mâna 
sexul ridicat în mod iremediabil, zâmbindu-i lubric. 

— Tot mare el zise ea, începând să-l masturbeze. 

Assef Shahab nu-i răspunse, absorbit de lectură. 


29 Uşor. 
~ 107 ~ 


Lista Hariri 
Era o notă trimisă de Moukhabarat Al Askariya” 
referitor la exhumarea cadavrului lui Ahmed Abou 
Adass de către FSI împreună cu americanii. 

O informaţie obţinută de „sursele” lor. 

Din fericire, Hassan Sadr îl pusese deja la curent, 
altfel ar fi căzut de imbecil. 

De fapt, nu era ceva foarte grav, deoarece 
această descoperire nu ducea la nimic. In cel mai 
rău caz, putea declanşa o campanie antisiriană în 
presa libaneză, iar de asta puţin îi păsa. 

Totuşi, descoperirea implica ceva mult mai serios: 
cel care dezvăluise amplasamentul mormântului 
improvizat era la curent cu multe lucruri. Făcea 
parte din tabăra lor... Deşi Assef Shahab îşi spărsese 
capul trecându-i în revistă pe toţi cei care 
participaseră la uciderea lui Rafie Hariri, nu găsise 
nicio persoană care ar fi putut fi bănuită de 
trădare... Cu toate acestea, exista un trădător. 

În afacerea asta, era în joc propria lui soartă. EI 
fusese maestrul întregii operaţiuni, singurul care ştia 
cine dăduse ordinul de lichidare a lui Rafie Hariri. 

Deşi preşedintele Bachar Al Assad n-ar fi avut cum 
să spună că era posibil să se ajungă până la el, nu 
va ezita să se protejeze. Aşadar, nu exista decât o 
singură modalitate... 

Vocea veselă a lui Amal îl făcu să tresară. 

— Ayete! Nu mai e tare. 

Sexul lui îşi recăpătase dimensiunea normală. 
Assef Shahab îşi spuse că era prima dată când 
Viagra nu-şi făcuse efectul. Trebuia să recunoască 
faptul că perspectiva confruntării cu ucigaşii alauiţi 
ai preşedintelui sirian îl îngheţase. La fel ca în cazul 


30 Serviciul militar de informaţii. 


~ 108 ~ 


Gérard de Villiers 

mafiei, nimeni nu era prevenit şi nimeni n-avea cum 
să scape. Dacă nu descoperea trădătorul, Assef 
Shahab era ca şi mort. 

Se felicită că-i ordonase lui Hassan Sadr să-l 
lichideze pe agentul CIA care se încăpăţâna să afle 
adevărul în legătură cu asasinarea lui Rafie Hariri. 
Faptul de a aştepta descoperirea trădătorului era 
mai bine decât nimic, iar asta îi va demonstra lui 
Rais că lua în serios întreaga afacere. 


x 


— M-am gândit mult, zise Malko: Mourad Trabulsi 
nu mi-a părut sincer. 

Ray Syracuse îi aruncă o privire întunecată. 

— Tocmai el? Nu ştii ce spui. Ne dă mereu 
informaţii preţioase. A făcut un stagiu de pregătire 
în Statele Unite şi e considerat un prieten sigur. 

— În general, tocmai ăştia trădează, remarcă suav 
Malko. Eu mă bazez doar pe fapte. Mai întâi, el i-a 
făcut legătura lui Louis Carlotti cu misteriosul 
informator. Apoi, Louis a fost asasinat. În acest 
stadiu, existase deja o scurgere de informaţii. Pe de 
altă parte, nu i-am spus nimic de întâlnirea de la 
Bekaa, şi totul a decurs normal. 

De asemenea, am pus-o la curent pe Samira 
Toufic, iar asta a scos-o din cauză... Nu mai rămâne 
decât Mourad. 

În mod vizibil, Ray Syracuse nu era de acord cu 
raţionamentul lui Malko. Acesta sosise în biroul lui 
după ce-şi rumegase bănuielile. 

— Ce interes ar avea? obiectă şeful staţiei CIA. 

— Să rămână în viaţă! făcu Malko cu răceală. 


~ 109 — 


Lista Hariri 

Deja de-acum trei ani atitudinea lui mi s-a părut 
ambiguă. Imi făcea impresia că joacă pe toate 
fronturile. Cred că, înainte de a ne continua 
operaţiunea, ceea ce, de altfel, nu depinde noi, ar 
trebui să eliminăm această ipoteză. 

— Cum? 

— Întinzându-i o capcană. Aş putea să-i spun, 
pretinzând că e un secret important şi amestecând 
şi fapte reale, că am avut o întâlnire cu „sursa” 
noastră. Ceea ce va fi o minciună, evident. 

Ezitarea lui Ray Syracuse fu de scurtă durată. 

— OK, făcu el, să încercăm. 

— Ai pe cineva care ar putea juca rolul 
trădătorului? întrebă Malko. E obligatoriu să fie 
libanez. 

Americanul ezită. 

— Asta înseamnă un risc pentru el... 

— Limitat! replică Malko. Atâta timp cât eşti 
convins de nevinovăția lui Mourad Trabulsi. 

— Te-ai gândit la un plan? întrebă americanul. 

Malko se apropie de harta Beirut-ului, aflată în 
faţa celei a Liban-ului, şi puse degetul pe o zonă gri, 
la nord de bulevardul Charles Helou. 

— Cred că portul e perfect. Nu există case şi se 
poate circula liber. E de preferat o întâlnire pe ia ora 
şase, când se înserează. Dacă ipoteza mea se 
verifică, cei interesaţi vor încerca să ucidă sau să 
răpească  „trădătorul”. Trebuie organizat un 
dispozitiv de apărare. 

— Nu e nicio problemă, îl asigură Ray Syracuse. 
Ce zici de poimâine, la ora şase? Chiar în faţa clădirii 
vămii din Marfaa? Ştiu locul, putem bloca uşor 
ieşirea pe bulevardul Charles Helou. O să găsesc şi 


~ 110 ~ 


Gerard de Villiers 
momeala. 

— OK. Eu o să-l previn pe Mourad Trabulsi. 

— Sper din tot sufletul să te înşeli, concluzionă 
şeful staţiei. 

Malko zâmbi cu amărăciune. 

— Ştii bine că în meseria noastră se întâmplă tot 
felul de lucruri. 


x 


Pentru prima dată după mai multe nopţi, Malko 
dormi  buştean. Avea numai veşti bune: Ray 
Syracuse îi acceptase planul de a se concentra 
asupra vinovăţiei lui Mourad Trabulsi. 

lar Gamra, prinţesa saudită, îi lăsase un mesaj în 
care îl ruga s-o sune. 

leşind de sub duş, auzi telefonul fix care suna. 

Primea puţine apeluri pe linia asta. Ridicând 
receptorul, auzi vocea timidă a Samirei Toufic. 

— Nu vă deranjez? întrebă tânăra libaneză. 

— Deloc, o asigură Malko. 

Nu mai vorbiseră din ziua în care Samira îi 
refuzase vizita. Îşi zise că, probabil, era a treia veste 
bună. 

— Puteţi trece pe la mine? Aş vrea să vă văd. 

— Acum? 

— Da, dacă puteţi. 

— Pot, încuviinţă Malko. Vin imediat. 


x 


— Tarb! O să stai în baie, să nu rişti să fii rănită. 
Vino. 
Bărbatul luă de la gâtul Samirei Toufic pumnalul 


~ 111 ~ 


Lista Hariri 
cu care o ameninţase în timp ce aceasta îl sunase 
pe agentul CIA. i 

Palidă de frică, femeia se îndreptă spre baie. In 
momentul în care deschise uşa, bărbatul o prinse de 
păr cu mâna stângă, îi dădu capul pe spate, iar cu 
dreapta îi tăie gâtul dintr-o singură mişcare. 

O împinse apoi cu brutalitate înainte, iar Samira 
căzu pe pardoseală, precedată de două jeturi de 
sânge. Asasinul închise uşa cu grijă. În câteva 
secunde, femeia avea să moară. 

Complicele lui se aşeză pe canapeaua micuță, 
ţinând pe genunchi un pistol mitralieră Skorpio, 
prelungit de un amortizor. Totul mersese conform 
planului. Sunaseră la interfon, dându-se drept 
poliţişti, iar Samira Toufic le deschisese imediat. 
Şeful lor le explicase că se întâlnea în mod regulat 
cu noul agent CIA care-l înlocuise pe Louis Carlotti: 
nu le mai rămânea decât să-i întindă cursa. 

Omul care-i tăiase gâtul Samirei supraveghea 
strada de la fereastră. Se întoarse şi-i spuse 
complicelui său: 

— Pregăteşte-te, vine. 


Capitolul IX 


În momentul în care Malko se pregătea să sune la 
interfon, uşa liftului se deschise şi apăru o femeie 
bătrână „acoperită”, cu un coş în mână. Traversă 
holul şi deschise uşa de la intrare, ceea ce-l 
determină pe Malko să nu mai sune la interfon. 

Evident, uşa apartamentului Samirei Toufic era 
închisă. Urma s-o ia prin surprindere... Malko apăsă 
pe butonul soneriei şi aşteptă. 


~ 112 ~ 


Gerard de Villiers 

Nimic. 

Sună din nou, fără niciun rezultat. Intrigat, îşi lipi 
urechea de uşă, iar pulsul său o luă razna: auzi 
vocea unui bărbat! Ascultă mai departe, de data 
asta fără să mai audă nimic, se uită la uşă, apoi 
bătu în retragere. 

Ajuns în hol, se opri. Oare soţul Samirei Toufic 
venise acasă pe neanunţate? Puțin probabil... 
Deodată, îşi dădu seama că modul direct în care 
femeia îi ceruse să vină nu se potrivea cu 
timiditatea ei... 

Ceva nu era în regulă... 

Rezemat de zid, supraveghind scara, reflectă 
câteva secunde, apoi formă numărul lui Ray 
Syracuse. Îl puse la curent, iar şeful staţiei nu ezită 
deloc. 

— My God! îţi trimit imediat pe cineva şi anunţ şi 
FSI-ul. Nu te mişca de-acolo şi nu risca inutil. 

— Repede! făcu Malko. 

Işi verifică pistolul Sig Sauer şi reveni la postul său 
de observaţie. Cine ar fi coborât s-ar fi ciocnit de el. 
Se gândi o clipă la Samira Toufic. Spera că era 
teafără. 


— Khara!™ Ce tot face? 

Walid trase la loc perdeaua de la fereastra care 
dădea în stradă. Văzuse cum cel pe care-l aşteptau 
intrase în imobil cu câteva minute în urmă. Unde 
era? Nu-ţi lua prea mult ca să ajungi la etajul întâi. 

— Nu-mi place chestia asta, făcu Mahmoud, 


31 La naiba! 
~ 113 — 


Lista Hariri 
bărbatul cu pistolul Skorpio. O ştergem? 
— La”, zise sec Walid. Mai aşteptăm puţin. O să 
vină sigur. Trebuie să dea un telefon sau să 
primească unul. 


x 


Patru bărbaţi coborâră dintr-un 4x4 cu geamuri 
fumurii. Nişte gorile. Bluzoanele de nailon 
ascundeau vestele antiglonţ şi artileria din dotare. 

— Mike Cobum, anunţă cel care părea să fie şeful. 
Domnul Syracuse ne-a ordonat să nu facem nicio 
mişcare până la sosirea celor de la FSI. 
Deocamdată, securizăm locul. 

Malko clătină din cap. 

— Nici vorbă. Mai mult ca sigur că Samira Toufic e 
în pericol. Urcăm. 

— NO, Sir. 

Malko era deja pe scară. Cei patru americani se 
înghesuiră în spatele lui, scoțând armele, nişte MP 5 
şi pistoale. Malko ajunse pe primul plier şi, făcându- 
şi vânt, se aruncă în uşa apartamentului Samirei 
Toufic. 


— Tamari ™ 

Walid era alb ca varul la față. Zări prin fereastră 
două Land Rover cu un camuflaj militar, din care 
săriră în stradă mai mulți soldați bine înarmați. 

Mahmoud veni lângă el, scoase o exclamație de 


32 Nu. 
33 Poliţia! 
~ 114 ~ 


Gerard de Villiers 
furie, apoi se năpusti la uşă: 

— Rouh” 

Walid ajunse primul la uşă şi o deschise cu 
brutalitate, rămânând nemişcat în prag. Peste 
umărul lui, Mahmoud zări un bărbat - cel pe care 
primiseră ordin să-l ucidă - în faţa uşii, cu un pistol 
automat în mână. 

Îşi împinse complicele cu umărul şi îndreptă 
pistolul Skorpio spre silueta care le bara drumul. 


x 


Malko fu şi el surprins de cei doi asasini. Timp de o 
fracțiune de secundă, nu reacţionă, apoi îl zări pe 
mustăciosul solid care îndreptase spre el un pistol 
mitralieră cu amortizor. 

Creierul lui reacţionă cu viteza fulgerului. Cu 
braţul întins, începu să-şi golească încărcătorul în 
bărbatul cu pistolul Skorpio. Acesta se dădu înapoi 
din cauza şocului, cu faţa plină de sânge, se 
împletici şi se prăbuşi la pământ, slobozind o rafală 
în tavan. 

Chiulasa pistolului lui Malko sună a gol şi rămase 
deschisă: golise tot încărcătorul. 

Imediat, al doilea asasin îl împinse şi se năpusti pe 
palier. 

Se dovedi o idee foarte proastă. 

De-abia avu timp să zărească mai multe siluete 
înainte de a muri ciuruit de vreo zece gloanţe. 
Împuşcăturile continuară câteva secunde, făcând să 
tresară cadavrul căzut la pământ. 

Vacarmul  zguduia pereții. Cei câţiva „field 


34 O ştergem! 
~ 115 — 


Lista Hariri 
officers” ai CIA nu aveau amortizoare. 

Unul dintre ei se apropie şi apăsă cu ţeava 
pistolului Beretta 92 obrazul lui Walid, dar nu obţinu 
nicio reacţie. Americanul se aplecă şi-şi puse 
degetul arătător pe carotida acestuia, apoi se ridică 
Şi zise: 

— He is done”. 

La şcoala FBl-ului, prin care trecuseră toţi, se 
învățau două lucruri. Mai întâi, să nu încerci 
niciodată să neutralizezi un om înarmat altfel decât 
ucigându-l. Apoi, să verifici întotdeauna dacă e 
mort, chiar dacă l-ai făcut bucăţi. 

Din casa scării se auziră paşi şi exclamaţii în 
arabă. Apăru capul unui ofiţer libanez înarmat cu un 
M.16. 

Mike Cobum ridică mâna dreaptă şi zise zâmbind 
larg: 

— Cool down, you guys. The two motherfuckers 
are fucking dead." 


x 


Rapid, Malko verifică dacă Samira Toufic nu se 
afla cumva în cameră sau în bucătărie. Împinse uşa 
băii şi rămase nemişcat, simțind nevoia să vomite. 
Nu era de vină doar mirosul fad al sângelui, ci şi 
privirea moartă a ochilor larg deschişi ai Samirei. 

Tocmai se pregătea să-i închidă ochii în momentul 
în care apartamentul fu invadat de o hoardă 
zgomotoasă de soldaţi libanezi şi „field officers” de 
la CIA. 


35 E mort. 
36 Liniştiţi-vă, băieţi. Ticăloşii ăştia au dat ortu’ popii. 
~ 116 ~ 


Gerard de Villiers 


x 


— Ştiau că urma să-i faceţi o vizită acestei femei, 
concluzionă sobru generalul Ashraf Rifi. Nu-mi dau 
seama cum. 

Malko, încă şocat de moartea Samirei Toufic, avea 
o idee, dar nu i-o comunică şefului FSI. Imediat după 
ambuscada în care fusese cât pe-aci să-şi piardă 
viaţa, toată lumea ajunsese la dublul imobil al FSI, 
unde venise şi Ray Syracuse cu elicopterul, 
aterizând în faţa biroului generalului Rifi. 

Intră şi el în sala de conferinţe de la etajul al 
doilea, care dădea într-o curte interioară. 

— l-aţi identificat pe cei doi? întrebă Malko. 

Generalul Rifi arătă spre un document de pe birou. 

— Unul dintre ei avea asupra lui o bitaka”. ÎI 
cheamă Walid Salam. Are un atelier mecanic la 
Harek Hkeit. Siguranţa Generală mi-a comunicat că 
era bănuit că face parte dintr-o structură militară a 
Hezbollah-ului, dar n-aveau nicio dovadă. 

— Ei bine, iată acum una! remarcă Malko. Şi 
celălalt? 

— O lichea din periferia sudică, condamnat deja 
de câteva ori. Un executant. O să începem o 
anchetă, dar nu-mi fac iluzii: n-o să vorbească 
nimeni. 

Malko schimbă o privire elocventă cu Ray 
Syracuse, apoi se ridică şi zise în timp ce-i strângea 
mâna ofițerului libanez: 

— Vă mulțumesc pentru intervenţia rapidă, 
domnule general. 


37 Carte de identitate. 
~ 117 ~ 


Lista Hariri 

— Nu suficient de rapidă! zise generalul libanez. 
N-am putut împiedica uciderea acestei sărmane 
femei, care era măritată cu unul dintre ofiţerii noştri. 

— N-aveţi ce regreta, îl asigură Malko. Au ucis-o 
imediat după ce m-a sunat: nu puteau lăsa în urmă 
un martor. 

Generalul Rifi îi conduse până la lift. 

Ray Syracuse nu mai aşteptă să ajungă la parter 
Şi-i spuse repede lui Malko: 

— De acum încolo, nu te mai las niciodată 
singur... 

— Rafie Hariri n-a fost nici el singur, replică 
Malko... Nu poţi prevedea chiar totul. Trebuie să 
anticipezi. Mai mult ca oricând, vreau să-i întindem 
cursa lui Mourad Trabulsi. 

— Crezi că e amestecat în vreun fel în ceea ce s-a 
întâmplat astăzi? 

Ajunseră în curte şi Malko zâmbi ironic. 

— Crezi că Hezbollah-ul citeşte într-un glob de 
cristal? Chiar de la început, a existat o singură 
persoană care ştia de legătura dintre Louis Carlotti 
şi Samira Toufic. Apoi, de cea dintre ea şi mine... 

Un înger se ridică uşor în zbor de-a lungul clădirii 
de cincisprezece etaje. Ray Syracuse nu răspunse. 

— OK, concluzionă Malko, l-am invitat pe Mourad 
Trabulsi să luăm masa la „Chez Paul”. 

— De ce la „Chez Paul”? 

Malko surâse ironic. 

— li place lui Mourad. Vreau să-i fac o plăcere. Am 
de gând să arunc nada. Pentru binele lui, sper să nu 
muşte momeala. Altfel... 

— Altfel, ce? întrebă Ray Syracuse, vizibil 
neliniştit. 


~ 118 ~ 


Gerard de Villiers 

Malko îi aruncă o privire îngheţată. 

— Samira Toufic era o fată de treabă prinsă într- 
un joc care o depăşea. Nu merita să moară în modul 
ăsta oribil. Cineva trebuie să plătească pentru 
moartea ei. 

Americanul se opri din mers. 

— Hei, tu lucrezi pentru Agenţie! Doar n-o să 
începi acum o cruciadă fără sorţi de izbândă pentru 
un „civil”. 

Privirea lui Malko deveni şi mai îngheţată. 

— Ray, am prostul obicei să mă bărbieresc în 
fiecare dimineaţă. N-aş vrea să mă tai pentru că nu 
mă mai pot privi în oglindă. Dacă Mourad Trabulsi 
este responsabil de moartea Samirei Toufic, va plăti. 
Asta e sigur. 


x 


Generalul Mourad Trabulsi ştia de o oră ce se 
petrecuse acasă la Samira Toufic şi avea senzaţia că 
o mână invizibilă i se răsucea încet şi sadic în 
stomac. 

Nu se gândise niciodată că indivizii ăştia de la 
periferia sudică, cum le zicea el, vor merge atât de 
departe. Nu-i spuseseră nimic despre Samira Toufic, 
ştiind că ea nu juca niciun rol în activitatea CIA, ba 
chiar le făcuse un serviciu, expunându-l fără să vrea 
pe agentul CIA, din cauza pasiunii acestuia pentru 
ea. 

Evident, un mic gând murdar îşi făcu loc în capul 
lui Mourad Trabulsi. Hezbollah-ul prinsese de veste 
de existenţa femeii din cauza a ceea ce el Îi 
dezvăluise despre misteriosul informator care voia 


~ 119 — 


Lista Hariri 
să lovească în sirieni. Totul se explica prin faptul că 
o supravegheaseră. 

In mod mecanic, luă sticla de Chivas, îşi turnă o 
porţie generoasă şi dădu paharul peste cap. Dar 
asta nu reuşi să-l liniştească... Mai ales că avea 
întâlnire cu Malko Linge, un om de care se temea. 
Cultura lui europeană îl făcea mai receptiv la 
manipulările orientale. 

Ar fi vrut să contramandeze întâlnirea, dar ar fi 
trezit bănuielile lui Malko Linge. 

Nu era deloc momentul pentru aşa ceva. 


x 


Aveai întotdeauna impresia că intri într-o colivie, 
atât de zgomotoasă era sporovăială clienţilor 
înghesuiți ca sardelele în micul restaurant. 

Malko se opri câteva clipe la intrare şi-l zări pe 
Mourad Trabulsi singur la o masă. Acesta, vesel, îi 
făcu un semn. Malko înaintă spre el, croindu-şi drum 
prin zidul parfumat, machiat, plin de bijuterii şi sex- 
appeal. Când un necunoscut intra în restaurantul 
„Chez Paul”, toate clientele îl măsurau din priviri, 
comentându-i potenţialul sexual şi financiar. Niciuna 
dintre femeile acelea nu lucra, iar singura lor grijă 
era să găsească sau să păstreze un bărbat. 

Deodată, când aproape ajunsese la masa 
generalului libanez, Malko zări un chip familiar: Sybil 
Murr, bruneta splendidă pe care Mourad i-o 
prezentase la Clubul Ofiţerilor. Era la fel de 
machiată şi de hieratică în puloverul de un albastru 
electric care-i scotea în evidenţă umerii dezgoliţi, 
părând lipit de torsul ei. 


~ 120 ~ 


Gérard de Villiers 

Îi adresă lui Malko un surâs tulburător, iar acesta 
se aplecă pentru a-i săruta mâna sub privirile negre 
de invidie ale prietenelor ei. 

— Sunt încântat să vă revăd, declară Malko. 
Sunteţi la fel de frumoasă. 

Sybil Murr torcea ca o pisică, cu un zâmbet lacom 
care-i dezveli dinţii perfecţi. 

— Nu vă cred! se sclifosi ea. 

Malko îşi continuă drumul, primit cu braţele 
deschise de Mourad Trabulsi. 

— Dragul meu prieten, sper că localul ăsta nu ţi se 
pare prea zgomotos. 

— E foarte vesel, îl asigură Malko, aşezându-se. 

Mourad Trabulsi îşi cobori vocea pentru a-i spune: 

— Am aflat ce s-a întâmplat azi-dimineaţă, e oribil. 
Samira era atât de drăguță. 

Malko rămase de piatră. Era decis să-şi ducă 
planul la bun sfârşit. 

— Mourad, zise el aplecându-se peste masă, 
trebuie să-ţi fac o mărturisire. 

Văzu ezitarea din privirea generalului libanez şi 
continuă: 

— Ţi-am ascuns ceva. Mr. X m-a contactat din nou 
şi mi-a dat întâlnire la Bekaa. Acolo, cu ajutorul 
indicaţiilor unui puşti pe care cu siguranţă el l-a 
trimis, am descoperit cadavrul lui Ahmed Abu Adass, 
cel care a revendicat uciderea lui Rafie Hariri. In 
vechiul osuar utilizat de sirieni, la Aanjar. 

— Ah, tu ai fost! făcu Mourad Trabulsi. Am auzit 
vorbindu-se la FSI, dar nimeni nu ştia cine a făcut 
descoperirea asta. 

— Nu ţi-am spus nimic, continuă Malko, pentru că 
te suspectam. 


~ 121 ~ 


Lista Hariri 

Generalul libanez îşi scoase ochelarii negri şi 
repetă: 

— Mă suspectai! De ce anume? 

— Doar două persoane ar fi putut vorbi despre 
ceea ce făcea Louis Carlotti. Era posibil ca una 
dintre ele să fii tu. 

— Şi acum nu mă mai suspectezi? întrebă Mourad 
Trabulsi, râzând puţin cam forţat. 

— Nu, îl asigură Malko, pentru că m-am convins că 
Samira Toufic a fost „preluată” de Hezbollah. Altfel, 
nu m-ar fi chemat la ea în dimineaţa asta. 

— Dar au asasinat-o, remarcă libanezul. 

— Era naivă, îi explică Malko. Credea în mod sigur 
că, ajutându-i, va fi lăsată în pace. Nu ştia că, pentru 
a cina cu diavolul, trebuie să ai o lingură cu coada 
lungă... 

— Ţineam foarte mult la ea, zise Mourad Trabulsi. 
Era atât de frumoasă. 

Părea sincer emoţionat şi, timp de câteva 
secunde, Malko fu tulburat. 

Îşi reveni repede. După ce li se aduseră fripturile, 
spuse cu o voce şi mai scăzută: 

— Mr. X a sunat din nou. De data asta, mi-a dat 
întâlnire. 

Mourad Trabulsi rămase impasibil ca un jucător de 
poker. 

— Formidabil! recunoscu el. O să afli în sfârşit cine 
e şi de ce are pică pe sirieni. Când are loc întâlnirea? 

— Mâine la ora şase în portul din Beirut, lângă 
Vamă. Vrei să vii? 

Generalul libanez zise simplu: 

— O, nu, nu vreau să mă amestec în chestia asta! 
Am o întâlnire la Cerc, pe Cornişă. O să-mi 


~ 122 ~ 


Gerard de Villiers 
povesteşti. 

Se aruncă asupra fripturii de parcă ar fi vrut să se 
salveze. O vreme, cei doi bărbaţi schimbară între ei 
doar banalităţi. Erau destinşi acum, însă pentru 
motive diametral opuse. 

Incet-încet, colivia se goli: direcţia shopping, 
coafor sau acasă la amant. Malko aruncă o privire 
spre masa Sybilei Murr. Aceasta se ruja atent, cu 
bustul drept, hieratică. 

Deodată, îi veni o idee: la urma urmei, nu avea 
nimic de făcut până la ora şase... 

Chemă chelnerul şi îi şopti ceva la ureche. Trei 
minute mai târziu, un maître d'hôtel punea 
ceremonios pe masa Sybilei Murr o sticlă de 
şampanie Taittinger Brut, aşezată într-o frapieră 
argintie. Treizeci de secunde mai târziu, Sybil Murr îi 
adresă un surâs flatat, urmărită de prietenele ei, 
care se aruncară cu lăcomie asupra şampaniei. 

Mourad Trabulsi pufni în râs şi-i spuse: 

— Dragul meu Malko, văd că ştii cum să te porţi 
cu femeile frumoase. Bun, acum te las, trebuie să 
trec pe la birou. 

Dădu peste cap paharul de arak, apoi strânse 
călduros mâna lui Malko. 

— Sună-mă după întâlnirea din port! îi ceru el. 

Cherokee-ul alb era parcat în faţa restaurantului. 
Malko îşi îndreptă atenţia asupra mesei Sybilei Murr. 
Femeile erau pe cale să golească sticla de Taittinger 
ca nişte pisici care beau lapte. Când nu mai rămase 
nicio picătură, prietenele o îmbrăţişară pe Sybil Murr 
şi plecară. 

Malko se ridică şi se duse la masa ei. Femeia se 
ridică şi ea şi toate privirile bărbaţilor se 


~ 123 — 


Lista Hariri 
concentrară asupra ei. Chiar şi la Beirut, ieşea în 
evidenţă cu puloverul ei mulat pe pieptul masiv, cu 
fusta strâmtă şi pantofii cu tocuri de doisprezece 
centimetri. 

Arătând spre sticla de Taittinger goală, Malko o 
întrebă zâmbind: 

— Aveţi timp să mai bem puţină şampanie? 

Sybil Murr îi adresă un zâmbet răvăşitor şi dezolat 
totodată. 

— Mi-ar face mare plăcere, însă mi-am dat 
întâlnire cu o prietenă la ABC ca să fac nişte 
cumpărături. Rămâne pe altădată... Mulţumesc 
pentru şampania asta delicioasă. 

Se depărtă, legănându-şi şoldurile în formă de 
amforă. Fusta şi ciorapii negri îi veneau chiar mai 
bine decât jeanşii. 

Un pic frustrat, Malko ieşi şi el din restaurant. 
Sybil Murr aştepta să i se aducă maşina. Era mai 
sexy ca niciodată. Malko simţi deodată un puternic 
impuls sexual. Aceeaşi reacţie ca atunci când vezi 
moartea cu ochii... Câteva clipe, îşi imagină că o 
răstoarnă pe Sybil Murr pe capota unui Maybach 
oprit în faţă la „Chez Paul”. 

Carpe Diem. 

În momentul în care valetul aducea un Mini 
Cooper, lui Malko îi veni o idee nebunească pe care 
se hotărî s-o pună în aplicare. 


x 


Mourad Trabulsi, al cărui Cherokee se oprise la 
intersecţia  bulevardelor Elias Sarkis şi Bechara 
Khouri, îi spuse şoferului: 


~ 124 ~ 


Gerard de Villiers 

— Întoarce-te la birou. Vreau să mă plimb. 

Deschise portiera şi sări jos, iar şoferul demară 
când se aprinse culoarea verde a semaforului. 
Generalul libanez aşteptă ca maşina să se piardă în 
şuvoiul circulaţiei, apoi scoase din portofel o cartelă 
de telefon pe care o introduse în aparatul Nokia în 
locul celei obişnuite. Era o cartelă imposibil de 
urmărit. 

— Eu sunt, zise el atunci când i se răspunse. 
Putem să ne vedem? Sunt pe jos. 

— la un taxi până la Complexul Sportiv. Te aştept 
acolo, îi replică interlocutorul. 

Puțin mai târziu, în timp ce imobilele dărăpănate 
ale periferiei sudice defilau pe ambele laturi ale 
autostrăzii, îşi zise că, dacă păstra doar pentru el 
informaţia primită, rata o ocazie unică de a-şi 
constitui un „credit”, lucru care l-ar fi putut ajuta să 
şteargă o posibilă greşeală. 

Bineînţeles că risca să aibă alte probleme. Dar, 
oricum, nu putea să fie vorba decât de ceva mai 
puţin grav decât un glonţ în cap. 

Douăzeci de minute mai târziu, ajuns în faţa 
Complexului Sportiv, zări un Audi vechi şi o 
persoană care-i făcea semn prin geamul deschis. Se 
duse la maşină şi, de-abia aşezat pe scaun, 
interlocutorul său îi spuse calm: 

— Ai ceva important să-mi spui? 

Mourad Trabulsi nu-i răspunse imediat, ca şi cum 
limba lui ar fi refuzat să se mişte. Ştia că viaţa lui 
era pe cale să se schimbe, că urma să treacă peste 
o linie roşie, lucru pe care evitase să-l facă ani la 
rând. Apoi, în faţa privirii sfredelitoare a lui Hassan 
Sadr, spuse cu o voce nesigură: 


~ 125 — 


Lista Hariri 

— O să-ţi fac un mare serviciu, dar nimeni nu 
trebuie să ştie asta. Nimeni... Nici măcar Rais. 

Hassan Sadr rămase impasibil. 

— Mafi mashka”. Vorbeşte. 

Imediat ce interlocutorul său termină ce avea de 
zis, şi asta se întâmplă repede, Hassan Sadr îşi 
spuse că ajunsese probabil la capătul angoaselor 
sale. | se aducea pe un platou de argint ceea ce 
căutase peste tot. 


Capitolul X 


Rezemat de barul de la parterul marelui centru 
comercial ABC din Ashrafieh, chiar în faţa lifturilor 
din parcarea subterană, Malko se simţea ca un idiot. 

În jurul lui era un adevărat stup. Toate libanezele 
din cartier roiau pe cele cinci etaje ocupate de 
magazine, un ansamblu unic la Beirut. 

După ieşirea din restaurantul „Chez Paul”, Malko 
urmărise Mini Cooperul Sybilei Murr. Aceasta o luase 
pe bulevardul Charles Malek, apoi se strecurase pe 
nişte străduţe înguste până la intrarea într-o parcare 
subterană. Malko o depăşise, năvălind în parcare. 

Parcă pe un loc rezervat pentru a câştiga timp. 
Nissan-ul său alb, enorm, impus de Ray Syracuse, 
ocupa aproape două locuri. Inima îi bătea ca unui 
elev de liceu. Instinctul vânătorului. Uşile liftului se 
deschideau alternativ, eliberând grupuri de femei, 
dar nu şi pe Sybil Murr. 

În sfârşit, o zări într-o cabină şi se apropie de ea. 
Libaneza păru surprinsă, apoi amuzată, oprindu-se 
la ieşirea din lift. Era într-adevăr foarte frumoasă... 


38 Nicio problemă. 


~ 126 ~ 


Gerard de Villiers 

— la te uită! făcu ea pe un ton glumeţ, şi 
dumneavoastră vă faceţi cumpărăturile tot aici. 

Malko îi înapoie zâmbetul. O dorea atât de mult, 
încât avea crampe. 

— Nu, zise el vesel, v-am urmărit. Mi-aţi spus că o 
să veniţi aici. 

— Urmărit? făcu ea, de data asta sincer surprinsă. 
Dar de ce? 

— La „Chez Paul” era cam multă lume. 

— Şi aici e la fel. 

— Aşa e, dar ne putem izola. Bem un pahar şi 
facem cunoştinţă. 

Sybil Murr îi aruncă o privire sincer oripilată. 

— Dar nu vă gândiţi deloc! Toate prietenele mele 
îşi fac aici cumpărăturile. Dacă mă văd cu 
dumneavoastră, or să creadă că... De altfel, Dora m- 
a întrebat dacă nu am numărul dumneavoastră de 
telefon. Vă aduceţi aminte, bruneta cu pălărie roşie? 

Un animal mare, cu o faţă de broască libidinoasă. 

— Nu doresc s-o cunosc pe Dora, o asigură Malko. 
Dacă aici e prea multă lume, nu vreţi să bem un 
pahar la barul de la Albergo? 

Un hotel şic din Ashrafieh. 

Sybil Murr n-ar fi fost mai şocată nici dacă i-ar fi 
propus să se dezbrace pe loc. 

— Sunteţi nebun! zise ea uluită. Dacă mă vede 
cineva într-un hotel, tot Beirut-ul o să creadă că am 
un amant. Lăsaţi-mă acum, am de făcut 
cumpărături. 

În ciuda declaraţiei sale înfocate, nu se mişcă din 
loc. Malko simţea că era dezorientată şi tulburată. 

Uşile liftului se deschiseră în spatele ei, iar Malko 
îşi permise un gest îndrăzneţ. Luând-o de braţ pe 


~ 127 ~ 


Lista Hariri 
Sybil Murr, o împinse în cabină şi apăsă pe butonul 
nivelului al treilea al subsolului. 

— Ce faceţi? întrebă complet zăpăcită libaneza. 

— Vă iau pe sus! făcu Malko. 

Câteva clipe, se măsurară din priviri, apoi el făcu 
un pas înainte, o prinse de talie şi o lipi de el. 
Privirea libanezei se tulbură. 

— Sunteţi nebun! spuse ea cu voce scăzută. 
Lăsaţi-mă imediat în pace! 

Liniştit, Malko atinse uşor mătasea albastră a 
bluzei, simțind cu degetele sfârcurile sânilor, apoi 
zâmbi. 

— De când v-am văzut, mă gândesc numai la 
dumneavoastră! zise el cu simplitate. Sunteţi pur şi 
simplu minunată. 

Sybil Murr îl împinse, afişând o furie puţin cam 
exagerată. 

— Opriţi-vă, sunt femeie măritată şi nu-mi înşel 
soţul. 

Liftul se opri, iar ea apăsă imediat pe butonul 
parterului. 

— Bine, concluzionă Malko, atunci o să vă însoțesc 
la cumpărături. În felul ăsta, toată lumea o să ne 
vadă împreună. 

Sybil Murr lovi peretele cabinei cu pantoful său cu 
toc de doisprezece centimetri. 

— Bine, dar ce doriţi de fapt? 

— Să petrecem puţin timp împreună. Evident, în 
mod onorabil. 

— Este imposibil, toată lumea mă cunoaşte... 

Deodată, lui Malko îi veni ideea de a îmbina 
plăcutul cu utilul. 

— Trebuie să mă duc în port, zise el. Veniţi cu 


~ 128 ~ 


Gerard de Villiers 
mine. Acolo, n-o să vă întâlniți cu nimeni şi, în plus, 
maşina mea are geamuri fumurii. 

Femeia îl privi înmărmurită. 

— În port? Dar în locul ăla nu sunt decât 
containere. Ce vreţi să faceţi acolo? 

— Urmăresc ceva, zise el. Deci, ce alegeţi, 
plimbarea sau cumpărăturile în compania mea? 

Ea îi aruncă o privire care se voia ostilă. 

— Pe urmă, mă lăsaţi în pace? 

Îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Vă jur pe Sfântul Maron”. 

— Bine, cedă ea, dar nu trebuie să vorbiţi cu 
nimeni despre asta. Luaţi-o înainte. E mai prudent. 

Malko era deja instalat la volanul Nissan-ului 
atunci când femeia deschise portiera şi se strecură 
lângă el. 

— Ce portieră grea! remarcă ea. E blindată? 

N-ar fi fost ceva ieşit din comun la Beirut. 

— Da, recunoscu Malko, îndreptându-se spre 
ieşirea din parcare. 

Sybil Murr îi aruncă o privire mirată. 

— Mourad mi-a spus că vă ocupați cu lucruri 
foarte periculoase. Nu riscăm nimic? 

— Nimic. Ghidaţi-mă până în port. 

Ea îl conduse pe străduţele înguste din Ashrafieh, 
toate cu sens unic, până la bulevardul Charles 
Helou. Intrară în port printre două şiruri de 
containere care se întindeau cât vedeai cu ochii, iar 
Malko remarcă: 

— Aici puteţi fi liniştită, nu vă vede nimeni. 

În acelaşi timp, îşi puse mâna pe genunchiul 
rotund acoperit de nailonul negru. 


39 Sfântul preferat de maroniți. 


~ 129 — 


Lista Hariri 

Mai întâi, fără să se mişte, apoi înaintând cu mâna 
încet de-a lungul coapsei. 

— Încetaţi! făcu Sybil Murr. 

Îşi strânse genunchii fără convingere, dar lăsă 
degetele lui Malko să-i exploreze coapsa. Tresări 
atunci când el îi atinse mătasea chiloţilor. 

Soarta era de partea lui Malko. Angajându-se la 
întâmplare pe o alee mărginită de containere 
enorme, trebui să oprească: era o fundătură. 
Aruncând o privire în oglinda retrovizoare, se 
asigură că nu-l urmărise nimeni. 

— Ce faceţi! exclamă cu voce joasă Sybil Murr. 

— E o fundătură! zise Malko. Nu pot merge mai 
departe. 

Se aştepta ca Sybil Murr să-i ceară să-şi retragă 
mâna, însă ea îi spuse. 

— Dar ce vreţi de fapt? 

Malko se aplecă spre ea şi-i atinse buzele. 

— Să vă cunosc mai bine. 

Îşi apăsă buzele de gura femeii, încercând să-şi 
strecoare limba printre cele două şiruri de dinţi 
perfecţi. Sybil Murr rezistă patru secunde şi 
jumătate, apoi dinţii se depărtară şi limba ei o 
întâlni pe cea a lui Malko. O minunată descărcare 
electrică. 

Baletul erotic al limbilor se prelungi câteva 
momente. Malko simţi cum pântecul îi ia foc. Mâna 
lui se strecură din nou între coapsele femeii, care se 
desfăcură de la sine, atât cât le permitea fusta 
strâmtă. Atinse totuşi o ridicătură caldă şi umedă pe 
care începu s-o maseze încet. Simţea cum sexul 
Sybilei Murr se umezea şi se deschidea sub 
mângâierile lui. Femeia se retrase uşor atunci când 


~ 130 ~ 


Gerard de Villiers 
mâna lui pătrunse sub elasticul chiloţilor, apoi i se 
lăsă în voie. 

Încercă să spună ceva, dar gura lui Malko, lipită de 
a ei, o împiedică. 

O mângâie mai departe, cu delicateţe, 
pătrunzându-i adânc în pântec. Sybil Murr îşi 
desprinse gura de a lui, lăsându-şi capul pe spate şi 
murmurând ceva în arabă. Malko nu se gândise să 
ajungă atât de departe. Fusese mai curând un joc 
erotic menit să-i alunge nervozitatea legată de 
întâlnirea de a doua zi. Brusc, femeia scoase un 
țipăt sugrumat, iar coapsele ei strânseră ca o 
ghilotină mâna lui Malko. 

Acesta avea impresia că un cazan sub presiune 
stătea să-i explodeze între picioare. Profitând de 
calmul neaşteptat al Sybilei Murr, îşi deschise dintr- 
o mişcare fermoarul pantalonilor. Ea redeschise 
ochii, întoarsă spre el, ca şi cum n-ar fi văzut sexul 
umflat. 

Fără un cuvânt, Malko îi puse mâna în ceafă şi îi 
trase capul spre el. 

Când gura tinerei libaneze îi atinse sexul, femeia 
tresări şi vru să scape, însă el îi apăsă mai tare 
ceafa şi, în cele din urmă, buzele i se depărtară şi-i 
cuprinseră sexul încordat. 

Ca şi cum ar fi trecut într-o altă stare, capul 
începu să-i coboare şi să i se ridice docil. Fu rândul 
lui Malko să geamă şi să se lase pradă plăcerii. 
Prudent, îşi ţinu mai departe mâna pe ceafa femeii. 

Aceasta continuă să-i administreze o felaţie 
delicioasă. 

Malko explodă dintr-odată, scoțând un țipăt 
sălbatic şi ejaculând în gura Sybilei Murr. 


~ 131 ~ 


Lista Hariri 

După ce reveni pe pământ, văzu că femeia îl fixa 
cu o expresie tulburată. 

— M-ai forţat! făcu ea. E ruşinos. 

Gura îi era mânjită cu ruj şi respira întretăiat. 

— Mi-ai oferit o mare plăcere, recunoscu Malko. 

Ea nu-i răspunse, aruncând o privire speriată prin 
geam. 

— Eşti sigur că nu ne-a văzut nimeni? 

— Containerele nu au ochi, o asigură el. 

— Hai să plecăm, mi-e prea ruşine! 

O adevărată fetiţă inocentă. Malko se supuse, 
liniştit acum. În timp ce parcurseră din nou aleile 
portului, Sybil Murr se machie cu grijă: când 
ajunseră în faţă la ABC, machiajul ei era impecabil. 
Malko îi puse din nou mâna pe coapsă. 

— Ne-am potolit puţin foamea, zise el. Aş vrea să 
ne vedem într-un loc mai confortabil. 

Ea pusese deja mâna pe portieră. 

— Nu cred că vreau să ne revedem, dar dacă 
doreşti să mă suni: 03536 721. 

Malko o privi cum se depărtează, legănându-şi 
uşor şoldurile. La jumătatea scării, se întâlni cu o 
prietenă şi începură să discute. Malko se întrebă 
dacă-i va povesti că tocmai i-o supsese unui bărbat 
într-o maşină, de la prima întâlnire. 

Sincer vorbind, era puţin probabil. 

Această mică plăcere îl înveselise. Nu se gândise 
niciodată să se apropie de Sybil Murr atât de 
repede. Şi poate că asta n-a fost tot. 

Un semnal cu farurile, care venea din spate, îl 
readuse la realitate. „Baby-sitter”-ii îl regăsiseră... 
Probabil că erau furioşi. 

Binedispus, le făcu un semn şi se îndreptă spre 


~ 132 ~ 


Gerard de Villiers 
Phoenicia. Deodată, se hotări să se întoarcă în port 
pentru a examina locul mai îndeaproape. Mai 
devreme, nu-i stătuse capul la asta. Din Sybil Murr 
nu mai rămăsese decât mireasma parfumului 
ametitor, foarte oriental. 

În ceva mai mult de douăzeci şi patru de ore, se 
va lămuri în legătură cu nevinovăția lui Mourad 
Trabulsi. 


x 


După excursia făcută în periferia sudică, Mourad 
Trabulsi ajunsese la Clubul Ofiţerilor cu un taxi. 

Salutându-şi prietenii, se instală în colţul lui 
obişnuit, având în faţă un pahar de Chivas Regal 
fără gheaţă. 

Nici măcar alcoolul nu-l mai ajuta să se destindă. 

În mod sigur, până mâine, mai putea să-şi 
recâştige onoarea, dar preţul pe care ar fi trebuit să- 
| plătească era foarte ridicat. Ar fi vrut să nu se mai 
gândească la asta, dar nu reuşea să-şi golească 
creierul de gânduri. 

Unul dintre prietenii săi, general ca şi el, veni să 
mai schimbe o vorbă, iar Mourad Trabulsi îşi impuse 
să glumească şi să afişeze o relaxare artificială, deşi 
se simţea ca o coardă întinsă la maximum. 

Îşi spuse că, în douăzeci şi patru de ore, care vor 
trece repede, va şti că darul făcut Hezbollah-ului va 
fi plătit scump. Deoarece, în mod automat, el va fi 
cel bănuit. 


~ 133 — 


Lista Hariri 

Noaptea, aleile întunecate, mărginite de 
containere stivuite, erau sinistre. Doar ferestrele 
luminate ale clădirii vămii, aflată la începutul rampei 
ce ducea la bulevardul Charles Helou, umanizau 
acest decor neaşteptat, aflat la câteva zeci de metri 
de colcăiala oraşului. 

Malko îşi opri Nissan-ul X-Trail blindat într-o mare 
parcare frecventată în general de camioane, situată 
la cincizeci de metri de ferestrele luminate. 

Dormise prost, iar ziua aceea părea interminabilă, 
ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc. Miza întâlnirii era 
vitală. Urma să iasă la iveală dacă generalul Mourad 
Trabulsi juca pe mai multe fronturi... 

Totul fusese planificat cu grijă: cele trei căi de 
acces în port erau supravegheate de vehicule 
aparţinând  CIA-ului. Prudent, Ray Syracuse îl 
avertizase pe generalul Rifi că s-ar putea să aibă 
nevoie de întăriri. O echipă era în aşteptare la FSI. 

Aruncă o privire asupra acelor luminoase ale 
ceasului Breitling: şase şi cinci. Zări deodată farurile 
unei maşini care se apropia pe aleea pe care venise 
el. Mica maşină întunecată se opri în partea cealaltă 
a parcării. Farurile se stinseră. 

Malko semnaliză cu farurile. 

După câteva secunde, un om ieşi din maşină şi se 
îndreptă spre el pe jos, de-a lungul vămii. 

In mod normal, trebuia să fie agentul CIA care juca 
rolul lui Mr. X. Malko se uită în jur şi nu văzu decât 
şirurile de containere. 

Omul se apropie. Deschise portiera şi se urcă în 
Cherokee-ul blindat. Îi întinse imediat mâna lui 
Malko. 

— Bună seara, zise el. Numele meu e Ryad 


~ 134 ~ 


Gerard de Villiers 
Mousboungi. 

— Aţi văzut ceva suspect venind încoace? 

— Nu, am intrat pe poarta estică a portului, faţă în 
faţă cu Mac Mikhael. Care e programul? 

— Lăsaţi maşina aici şi apoi ieşim prin strada 
Trieste. Cred că, dacă e să se întâmple ceva, atunci 
totul o să se petreacă înainte de strada Byblos, unde 
se află un loc viran. Maşina asta este blindată, aşa 
că vom fi la adăpost. In orice caz, cei care ar risca 
acţionând îl vor viu pe individul al cărui rol îl jucaţi. 

Răsuci cheia în contact şi aprinse luminile. 

După ce trecură prin faţa vămii, se angajă pe 
aleea care mergea spre vest, printre două şiruri de 
containere. leşi din port pe strada Trieste, apoi coti 
la stânga pe strada Byblos, îndreptându-se spre sud. 

Circulaţia era destul de aglomerată. O voce îl 
anunţă prin staţia radio: 

— Suntem în spatele vostru, un Land Rover 
galben. 

Conform planului, urma să meargă până la 
bulevardul Fouad Chebab, apoi să cotească la 
stânga şi să se îndrepte din nou spre zona portului 
prin strada Georges Haddad, astfel încât să intre în 
port prin strada Trieste după traversarea cartierului 
Germayzeh, lucru care se potrivea cu ceea ce 
trebuia să facă: o întâlnire clandestină. 

Malko, încordat, se aştepta la un incident iminent, 
dar nu se întâmplă nimic până în momentul în care 
intrară din nou în zona portuară. 

Malko se destinse: asta însemna că-l bănuise 
degeaba pe generalul Trabulsi. 

Se întunecase complet atunci când reveni în 
parcarea de unde plecase. Maşina lui Ryad 


~ 135 — 


Lista Hariri 
Mousboungi era la locul ei. 

— Ce facem acum? întrebă agentul CIA. 

— Vă duceţi la maşină şi vă întoarceţi, îi răspunse 
Malko. 

Îşi strânseră mâinile, iar Ryad Mousboungi cobori 
din Cherokee. Malko îl urmări cu privirea pe agentul 
CIA care se urcă în maşina lui şi porni spre strada 
Trieste. 

Deodată, o masă întunecată se ivi de pe o alee 
care ducea în parcul auto Charles Helou şi se opri în 
mijlocul intersecţiei, blocând maşina agentului. Era 
un camion enorm. 

Ryad Mousboungi frână brusc pentru a nu se 
ciocni de camion şi porni în marşarier în direcţia 
parcării. Malko, al cărui puls sărise la 200, se repezi 
asupra staţiei radio. 

— Incident pe strada Trieste, la vest de parcare! 

Hotărât lucru, generalul Mourad Trabulsi nu era 
atât de nevinovat pe cât părea. 


Capitolul XI 


În momentul în care lăsă staţia radio pentru a 
pune mâna pe pistolul Sig-Sauer, o serie de şocuri 
surde zguduiră Nissan-ul, iar parbrizul crăpă în mai 
multe locuri. Nişte flăcări scurte şi galbene ţâşneau 
de lângă un container, nu departe de locul în care 
camionul barase drumul. 

Mai multe siluete ieşiseră din umbră în spatele 
maşinii lui Ryad Mousboungi. 

Acesta făcu o manevră greşită şi înfipse spatele 
maşinii într-o stivă de containere. Imediat, mai mulţi 
oameni  înconjurară vehiculul. Unul dintre ei 


~ 136 — 


Gerard de Villiers 

deschise portiera de pe partea şoferului, iar Malko 
văzu cum îl înşfacă pe agentul CIA de haină şi îl 
trânteşte la pământ. Fu cules îndată de un uriaş 
care-l aruncă pe umăr şi începu să alerge spre 
camion, dispărând din raza vizuală a lui Malko. 

Acesta deschise portiera Nissan-ului şi imediat 
focurile de armă se înteţiră, lovind geamul şi 
blindajul uşii. Erau două arme automate. Malko 
înţelese că, dacă încerca să iasă, era mort. 

Staţia radio de pe banchetă emitea sunete 
neinteligibile din cauza  împuşcăturilor. Malko 
înţelese doar atât: 

„We're coming“. ” 

Închise portiera şi porni în direcţia camionului în 
spatele căruia dispăruseră  răpitorii lui  Ryad 
Mousboungi. 

Cei care le acopereau retragerea încetară şi ei 
focul. 

Bara de protecţie a maşinii 4x4 blindate împinse 
micul automobil negru abandonat în mijlocul aleii, 
dându-l la o parte din drum. Tocmai se pregătea să 
ocolească autocamionul, când acesta explodă, 
producând o jerbă de flăcări şi un zgomot asurzitor. 

Nissan-ul blindat se clătină ca un fir de pai şi fu 
proiectat într-o stivă de containere. Malko îşi pierdu 
cunoştinţa câteva clipe. Când deschise ochii, văzu 
prin parbrizul ondulat un zid de flăcări. Dacă maşina 
lui n-ar fi fost blindată, ar fi ars ca un pui la frigare. 

În mod instinctiv, vru să iasă şi încercă să 
deschidă portiera. Era imposibil, uşa se deformase 
din cauza exploziei. lImpinse cu umărul, dar 
degeaba. 


40 Sosim. 
~ 137 ~ 


Lista Hariri 

Flăcările începuseră să lingă capota şi un miros 
puternic de cauciuc ars îi ajunse în nări: pneurile 
ardeau şi ele... Avea să moară asfixiat sau ars de 
viu. 

Cu o energie declanşată de disperare, trecu în 
spate şi încercă să deschidă portiera. 

Blocată şi asta. 

Se lungi pe banchetă şi lovi din toate puterile cu 
picioarele. Uşa se deschise câţiva centimetri, 
scârţâind, şi fumul invadă vehiculul. 

Malko mai lovi o dată cu picioarele şi de data asta 
deschizătura fu suficient de mare pentru a putea 
sări jos din maşină. 

In faţa lui, camionul ardea ca o torţă. Zări nişte 
faruri care se apropiau. Un alt Nissan se opri lângă 
al lui. Din el, coborâră câţiva oameni şi îl traseră la 
adăpost, în spatele maşinii. 

Apăru şi Ray Syracuse, cu pistolul în mână. 

— My God! Ce s-a întâmplat? 

Malko se ridică, tuşind. 

— Ne aşteptau! O adevărată ambuscadă. L-au luat 
cu ei pe Ryad Mousboungi. 

— Cu ce maşină? 

— Nu ştiu. Era în spatele camionului. 

— Shit! Shit! Shit! 

Şeful staţiei CIA era isteric. Doi dintre oamenii lui 
încercară să stingă Nissan-ul cu nişte extinctoare, 
însă trebuiră să se retragă din cauza căldurii 
degajate de incendiul camionului. 

— O să cer un elicopter! strigă Ray Syracuse. O să 
fie acolo în cinci minute. O să-i prindă. 

Malko, încă ametit, nu îndrăzni să-i spună că nu 
prea vedea cum: în momentul ăsta, sute de maşini 


~ 138 ~ 


Gerard de Villiers 
se îndreptau spre sud. Cum s-o identifici pe cea 
bună... 


x 


Schimbaseră maşina de două ori. Mai întâi, sub 
podul de pe bulevardul Fouad Chebab, apoi, încă o 
dată, la intersecţia unde se afla hipodromul. 

Deodată, huruitul unui elicopter care zbura foarte 
jos acoperi zgomotul circulaţiei. Aparatul survola la 
mică înălţime bulevardul Hamid Frangieh. 

— Khara! făcu şoferul. 

— Nu te teme, zise omul de lângă el. Ei nu ştiu cu 
ce maşini circulăm. Ajungem în zece minute. 


x 


Aplecat peste portiera deschisă a unui B/ack- 
Hawk, Malko scruta panglica luminoasă a vehiculelor 
care se îndreptau spre sudul Beirut-ului, uneori bară 
la bară... în timp ce Ray Syracuse ţinea legătura cu 
maşinile  CIA-ului care plecaseră în urmărirea 
răpitorilor. 

Elicopterul îi culesese din parcarea de lângă 
clădirea vămii. Generalul Rifi li se alăturase şi el. 

Dispozitivul fusese instalat rapid, până acum fără 
niciun rezultat. O coloană de flăcări urca spre cer 
acolo unde încă mai ardea camionul. 

După decolare, Black-Hawk se îndreptase spre 
periferia sudică, unde se afla fieful Hezbollah-ului. 
Cu siguranţă că răpitorii nu plecaseră spre est, unde 
era zona creştină, sau spre vest, unde se afla 
Hamra, cartierul sunnit în care circulaţia era extrem 


~ 139 — 


Lista Hariri 
de densă. Malko scrâşnea din dinţi de furie, fixând 
cu privirea panglica luminoasă de sub el. 

Era limpede că adversarii lor urmăriseră să pună 
mâna pe cel pe care-l considerau trădător. Capcana 
fusese bine pusă la punct. Zburau acum pe 
deasupra Borj El Brajnieh-ului, inima Hezbollahland- 
ului, o înlănţuire de străduţe înguste care acum erau 
grupaţi într-o furgonetă Honda şi un Mercedes vechi, 
precedate şi urmate de două motociclete Kawasaki. 
Cea din frunte zări la capătul bulevardului Hamid 
Frangieh girofarurile unui baraj de poliţie. Avertizat, 
şoferul furgonetei coti imediat pe străduţele din 
cartierul Horch. 

Gemeau de vehicule. Elicopterul se roti pe 
deasupra acestui furnicar. 

— Pierdem timpul degeaba, îi strigă Malko lui Ray 
Syracuse. N-ai cum să-i găseşti. 

— Am dat ordin să fie instalate baraje, îl tempera 
generalul Rifi, poate că i-au interceptat... 

— Ne întoarcem! hotărî Ray Syracuse, negru la 
faţă. Trebuie neapărat să-l găsesc pe Ryad. 

Nu mai schimbară nicio vorbă până la cartierul 
general al ESI, unde elicopterul ateriză în curte. 
Imediat ce ajunseră în clădire, un căpitan veni în 
fugă la generalul Rifi. 

După ce vorbi cu el, acesta se întoarse spre 
musafiri. 

— Barajele n-au folosit la nimic. 

Barajele nu foloseau niciodată la nimic... 

— Incercaţi să obţineţi ceva de la camion, sugeră 
şeful staţiei. 

După ce se urcară în maşina care-i aştepta, se 
întoarse spre Malko. 


~ 140 ~ 


Gerard de Villiers 

— Trebuie neapărat să-l găsim pe Ryad! O singură 
persoană ne poate ajuta, concluzionă el, Mourad 
Trabulsi. Are anumite contacte cu Hezbollah-ul. 

Malko era beat de furie. Episodul voluptuos cu 
Sybil Murr rămăsese departe în urmă. Îi aruncă o 
privire plină de amărăciune. 

— Dacă Ryad a fost răpit, sunt 99 la sută şanse ca 
asta să se fi întâmplat din cauza /ui. Ne-a trădat cu 
sânge rece. 

— O să ne reglăm conturile cu el mai târziu, zise 
Ray Syracuse. Mai întâi, să-l găsim pe Ryad. 

Formă numărul lui Mourad Trabulsi. Fără rezultat. 
Telefonul suna în gol, iar la Beirut nu exista 
mesagerie. Malko interveni. 

— leri, Mourad mi-a spus că avea o reuniune azi la 
Clubul de pe Cornişă, la ora întâlnirii noastre. Poate 
că mai e încă acolo. 

— Să mergem, zise Ray Syracuse. 


x 


Hassan Sadr se uita fix la omul legat de un scaun 
de fier aflat în mijlocul camerei cu podeaua de 
pământ din subsolul unuia dintre nenumăratele 
ateliere mecanice din Borj El Brajnieh. Membrii 
Hezbollah-ului securizaseră zona şi, în cazul puţin 
probabil în care poliţiştii s-ar fi aventurat în această 
zonă, aveau la îndemână o mie de moduri în care se 
puteau face nevăzuţi. Subsolul era legat de un 
magazin de ţesături printr-o galerie lungă de o sută 
de metri. 

Omul cu mâinile legate de cadrul de fier avea 
ochii acoperiţi cu o bandă maronie şi faţa tumefiată. 


~ 141 ~ 


Lista Hariri 
Gânditor, şeful operaţiunilor Hezbollah-ului reciti 
documentele găsite asupra lui. Era un creştin 
maronit pe nume Ryad Mousboungi, un fost membru 
al Forţelor Libaneze. Bizar... 

Era ciudat pentru că se presupunea că e un 
trădător care aparţinea unei structuri prosiriene 
amestecate în uciderea lui Rafie Hariri. Însă niciun 
creştin nu participase la această acţiune. Toate 
astea îi miroseau a capcană. Totuşi, cel care-l 
avertizase în legătură cu întâlnirea era o persoană 
demnă de încredere. 

Trebuia neapărat să cunoască adevărul. 

— Scoateţi-i legătura de la ochi, ceru el. 

Subordonatul său îi aruncă o privire uimită: până 
acum, prizonierul nu văzuse niciun chip. Dacă şeful 
lui îi permitea acest lucru, atunci omul nu va mai 
ieşi viu din încăpere... Conformându-se, îi scoase 
banda de scotch maronie, iar prizonierul clipi din 
ochi, deranjat de lumina puternică. Părea înfricoşat. 

— Cine eşti? întrebă Hassan Sadr, ţinând 
documentele în mână. 

Ryad Mousboungi îşi declină identitatea, cu vocea 
sugrumată de teamă. Înţelesese şi el. 

Hotări să încerce tot ce-i stătea în putinţă. 

— Lucrez pentru americani, anunţă el. De trei ani. 

— Şi ce faci pentru ei? 

— Filaje, adun informaţii. Pe şeful meu îl cheamă 
Mike. 

Omul Hezbollah-ului îşi reţinu un zâmbet. Pe toţi 
americanii îi chema „Mike”. Numele lor reale nu le 
erau dezvăluite acestor „strângeri”. 

— Ce făceai în port? 

Ryad Mousboungi înghiţi în sec. Decisese să-şi 


~ 142 ~ 


Gérard de Villiers 
încerce şansa slabă de a-şi salva pielea fără să 
mintă. 

— Aveam întâlnire cu un agent american. Trebuia 
să mă duc la maşina lui şi să stau acolo, apoi să mă 
întorc la a mea. 

— E ata? 

— Da. 

— Unde locuieşti? 

— În Sinn EI Fii. 

Cartierul creştin. 

— Ştii de ce te aflai acolo în seara asta? 

Ryad Mousboungi clătină din cap. 

— Nu. Nu mi s-a dat nicio explicaţie. Asta se 
întâmplă deseori. 

Hassan Sadr începea să înţeleagă. Era mai grav 
decât îşi închipuise. „Sursa” sa se evaporase. Asta 
dovedea că americanii se temeau de el. Inainte de 
orice, trebuia să fie absolut sigur că prizonierul nu-l 
minţea. 

— Foarte bine, zise el, dacă-mi spui adevărul, 
scapi. 

Câteva secunde, cochetă cu ideea de a-l elibera, 
dar era prea periculos... Trebuia să moară. leşi din 
cameră însoţit de adjunctul său. 

— Pune-l la păstrare şi interoghează-l mâine 
dimineaţă, ordonă el. Ar fi o imprudenţă să ne 
ducem la maşina lui, sunt sigur că ne aşteaptă 
acolo. Dar trimite nişte oameni să ancheteze la Sinn 
El Fii. 

Adjunctul se întoarse în cameră. Doi membri ai 
Hezbollah-ului îl luară pe prizonier de subsuori şi îl 
târâră în subsolul vecin. Solul era presărat de nişte 
recipiente verticale pline cu ulei de curăţat. 


~ 143 — 


Lista Hariri 

Cei doi îl împinseră pe prizonier în unul dintre ele. 
Lichidul negru şi rece îi ajungea până la bărbie, 
începu să tremure de frig. Ceva îl apăsa pe cap: 
puseseră deasupra un capac de lemn. Avea loc atât 
cât să stea în picioare. Dacă îl lăsau puterile, se 
îneca în ulei. Era o metodă perfectă pentru a-i 
înmuia pe prizonieri... în timp, Hezbollah-ul căpătase 
obiceiul de a se servi de temnițe clandestine... 

Ryad Mousboungi încercă să strige, însă capacul 
de lemn îi înăbuşea glasul. Rămase să tremure în 
întuneric, rugându-se să aibă forţa necesară pentru 
a sta în picioare toată noaptea. 


x 


Ray Syracuse puse degetul pe o zonă mare, 
vopsită în verde, care se întindea de la Complexul 
Sportiv până la aeroportul din Beirut: Hezbollahland. 

— Sunt sigur că e undeva pe-aici, bombăni el. 
Numai că nimeni n-a mai fost găsit până acum. 
Peste tot sunt oameni la pândă, înarmaţi, iar poliţia 
libaneză refuză să intervină în zona asta. 

De la Cartierul General al FSI se dusese la clubul 
ofiţerilor de pe Cornişă. Nimeni nu-l văzuse pe 
generalul Trabulsi încă din ajun... Prin urmare, îl 
minţise pe Malko atunci când pretextase că trebuia 
să se ducă la o reuniune, evitând astfel întâlnirea 
din port, unde urma să-şi facă apariţia Mr. X. Malko 
fierbea de furie. 

— Trebuie să-l găsim şi să-l facem bucăţi! 

— Ştii unde locuieşte? 

— Nu. 

— Nici eu. Şi eu am aceeaşi pornire ca şi tine, dar 
dacă ne poate ajuta să-l recuperăm pe Ryad 


~ 144 ~ 


Gerard de Villiers 
Mousboungi, trebuie să-l cruţăm până atunci. 

— Ai dreptate, recunoscu Malko, dar nu prea sunt 
şanse. 

— Ne întoarcem la ambasadă şi îl sunăm din nou, 
concluzionă Ray Syracuse. 

Se întoarseră în biroul şefului staţiei. Orele 
treceau şi nu apărea niciun element nou. Generalul 
Rifi suna regulat, fără să aibă nimic de spus în plus. 

Ray Syracuse căscă de-i trosniră fălcile. 

— OK, e inutil să petrecem o noapte albă. Reluăm 
totul mâine dimineaţă. Până la urmă, Mourad 
trebuie să facă o mişcare. 


x 


Generalul Mourad Trabulsi nu se mai aştepta ca 
telefonul său mobil să sune. Sticla de Chivas Regal 
era goală, iar el adormise îmbrăcat în micul lui 
apartament de burlac. 

Deschise ochii pe la trei dimineaţa. Ploua şi-i era 
frig. Primul gest fu acela de a-şi verifica telefonul să 
vadă cine îl mai sunase între timp. Erau doar două 
numere. Unul îl sunase de trei ori, celălalt, de 
şaptesprezece ori. Îşi zise că noaptea îi dădea un 
răgaz. După aceea, trebuia să înfrunte realitatea. 

încercă să adoarmă din nou, dar problemele îi 
răsăriră în faţă: oricum, fără scotch nu-şi va găsi 
somnul. 

Formă numărul celui care-l sunase de cele mai 
multe ori. Nu ştia cine avea să răspundă, însă o voce 
cunoscută întrebă imediat: 

— Mourad? 

— Da. Ce s-a întâmplat? 

— Am încercat să te găsesc de mai multe ori. 


~ 145 ~ 


Lista Hariri 

Libanezul râse mai puţin răsunător ca de obicei. 

— Dragul meu prieten, atunci când sunt cu o 
femeie, nu răspund la telefon. Nu mi-a trecut prin 
minte că o să mă cauţi la ora asta. 

— Trebuie neapărat să te văd, zise Malko grăbit. 

— Acum? De ce? 

— Nu pot să-ţi explic la telefon. E vorba de ceva 
important. Chiar foarte grav. 

Libanezul se scutură, încercând să se trezească de 
tot. 

— Bine. Unde eşti? 

— În camera mea de la Phoenicia. N 

— Pot să ajung într-o jumătate de oră. In hol. 

— Te aştept. 

După ce închise, Mourad Trabulsi se aruncă sub 
duş. Trebuia să aibă mintea limpede. Se îndoia de 
motivul insistenţei lui Malko şi a lui Ray Syracuse. 
Nu era deloc încurajam... 


x 


Câţiva arabi îmbrăcaţi în dișdașa mai întârziau 
încă în fotoliile adânci din salonul de ceai al hotelului 
Phoenicia, alături de două prostituate aşezate la 
bar. 

Hotelul nu se golea niciodată complet. Malko zări 
silueta masivă a generalului libanez care ieşea de 
pe scara rulantă şi se ridică să-l întâmpine. În ciuda 
obscurităţii, Mourad Trabulsi purta ochelari cu lentile 
negre. Totuşi, strângerea lui de mână fu la fel de 
călduroasă ca de obicei. 

— Am nevoie de tine, zise Malko după ce se 
aşezară. 


~ 146 ~ 


Gerard de Villiers 

Mourad Trabulsi izbucni în hohotul de râs obişnuit. 

— La ora asta? 

— Aş fi preferat să ne întâlnim mai devreme, dar 
nu e timp de pierdut. Mai ai legături cu Hezbollah- 
ul? 

— Da, desigur, am câteva contacte, confirmă 
libanezul. De ce? 

— Pentru a transmite un mesaj. Este în joc viaţa 
unui agent CIA. Ti-am vorbit despre o întâlnire cu 
Mr. X, care trebuia să aibă loc aseară. 

— Da. 

— N-ai auzit nimic despre ce s-a întâmplat? 

— Nu. Reuniunea fiind anulată, m-am dus la 
Broumana să iau masa cu o femeie. 

Malko îi povesti despre ambuscada din port şi 
despre răpirea lui Ryad Mousboungi. i 

Mourad Trabulsi trăgea nervos din ţigară. I 
întrerupse pe Malko cu o voce remarcabil de calmă. 

— Cum a prins de veste Hezbollah-ul de întâlnirea 
asta? 

— Încă nu ştim, admise Malko, dar o să aflăm. 

Generalul clătină din cap. 

— Au urechi peste tot. Cineva a fost imprudent. 

Malko îşi spuse că Mourad Trabulsi merita un 
premiu pentru rol de compoziție. Trebui să facă un 
efort de voință pentru a nu-i sări la beregată. 

— Şi ce aş putea să fac eu? întrebă Mourad 
Trabulsi. 

— Să contactezi de urgență Hezbollah-ul ca să ştie 
că lichidarea lui Ryad Mousboungi va fi considerată 
un act ostil şi că CIA va reacţiona în consecinţă. 

— Hezbollah-ul nu doreşte niciun fel de 
confruntare cu americanii. 


~ 147 ~ 


Lista Hariri 

— Asta o să dea mai multă greutate mesajului, 
sublinie Malko. 

Mourad Trabulsi nu adăugă nimic. Cei doi îşi 
strânseră mâinile. Malko îl urmări cu privirea pe 
libanezul care se îndrepta spre scara rulantă. Era 
sigur că trădase. 

Insă Ray Syracuse avea dreptate: înainte de orice, 
trebuia salvat Ryad Mousboungi. 


x 


Hassan Sadr se trezise la ora şase, ca în fiecare 
dimineaţă, pentru prima rugăciune a zilei. Apoi se 
duse la birou, unde-l găsi pe adjunctul său însărcinat 
cu „relaţiile externe”. Acesta părea contrariat. 

— Amicul nostru Mourad a dat un semn de viaţă, 
anunţă el. Mă întâlnesc cu el. Are un mesaj de la 
americani, care pretind că le-am răpit un agent şi 
vor să-l recupereze... 

Hassan Sadr rămase stană de piatră. 

— N-am răpit pe nimeni, altfel aş şti, afirmă el. Am 
abandonat demult genul ăsta de lucruri. Poţi să-i 
spui chiar aşa. 

Wissam nu comentă. Şi el era la fel de uimit de 
acest demers. De multă vreme, Hezbollah-ul încerca 
să fie un partid normal... Cu toate acestea, ştia că 
operaţiunile grupului lui Hassan Sadr erau secrete. 
Doar Sayyea Hassan Nasrallah era la curent cu ele. 

Totuşi, se pregăti să-i transmită legăturii sale de la 
FSI răspunsul lui Hassan Sadr. 


x 


~ 148 ~ 


Gerard de Villiers 

Hassan Sadr ajunse la ascunzătoarea unde se afla 
Ryad Mousboungi cu un Mercedes vechi precedat de 
o motocicletă. Demersul generalului Trabulsi îi 
împrăştiase îndoielile pe care le-ar mai fi putut avea. 

Omul pe care îl interogase nu era cel pe care-l 
căuta. Ar fi putut să se debaraseze de el fără 
probleme dacă n-ar fi existat declaraţia de război a 
CIA-ului. Regreta acum că-şi arătase chipul. Altfel, ar 
fi putut să-i dea drumul prizonierului. 

Din păcate, era prea târziu. 

Cei doi oameni care păzeau atelierul se ridicară 
rapid atunci când îl văzură. Dormiseră pe un fel de 
pal de lemn. Hassan Sadr nu voia să piardă timpul. 
Dădu instrucţiunile şi plecă. 


x 


Ryad Mousboungi lupta împotriva epuizării şi a 
frigului. Încercase din toate puterile să rămână în 
picioare în timpul nopţii. La ridicarea capacului, avu 
impresia că renaşte. 

Erau cei doi oameni care stătuseră de pază. Se 
aşezară deasupra orificiului cilindric şi îl apucară de 
subsuori, trăgându-l afară. De pe hainele lui se 
scurgeau picături de ulei negru şi urât mirositor. 

Deodată, unul dintre cei doi bărbaţi îl împinse din 
nou spre gura recipientului. Ryad Mousboungi 
încercă să se împotrivească, dar, dezechilibrându- 
se, căzu cu capul înainte în lichidul greţos. Fu atât 
de surprins, încât se sufocă aproape instantaneu. 

Picioarele lui se agitară câteva secunde la 
suprafaţă, apoi dispărură în masa de ulei negru. 
Fără nicio emoție, cei doi membri ai Hezbollah-ului 


~ 149 ~ 


Lista Hariri 
puseră la loc capacul de lemn şi-l potriviră cu grijă în 
locaşul lui. 

Poate că într-o zi îl vor scoate de acolo ca să-l 
ardă sau ca să-l arunce în mare, dar acum nu era 
nicio grabă. 


x 


Malko nu mai reuşi să adoarmă, asaltat de tot felul 
de gânduri neplăcute. Ceva îi spunea că n-o să-l mai 
revadă pe Ryad Mousboungi, agentul CIA. Văzuse 
prea multe în viaţa lui ca să mai poată fi liniştit. 

Atunci când, la opt şi jumătate, sună telefonul, 
ştiu că era Mourad Trabulsi. 

— Ei nu ştiu nimic. Am reuşit să vorbesc cu unul 
dintre responsabili. 

Malko nu manifestă nicio emoție. 

— Mai încearcă! îi ceru el. 

— Omul cu care am vorbit nu mă minte niciodată, 
obiectă Mourad  Trabulsi. De ce  suspectezi 
Hezbollah-ul? 

— Pentru că, în afară de sirieni, erau singurii care 
voiau să pună mâna pe Mr. X. 

— Poate că e vorba de sirieni. Cu amestecul PPS 
sau al palestinienilor. 

— Mai încearcă totuşi, insistă Malko. Îţi propun să 
ne întâlnim spre sfârşitul dimineţii. 

— La unsprezece, sugeră libanezul; trebuie să trec 
pe la birou. 

— Perfect, fu de acord Malko. Vino să mă iei de la 
Phoenicia. 

Se duse apoi să facă un duş. Îşi simţea inima ca 
un bloc de gheaţă, fiind sigur că Mourad Trabulsi era 


~ 150 — 


Gerard de Villiers 
vinovat. In plus, se considera responsabil. 

Ceva mai târziu, îl sună pe Ray Syracuse pentru a- 
i relata răspunsul negativ al lui Mourad Trabulsi. 
Americanul nu avea alte veşti. 

— Vino la ambasadă, îi sugeră el. L-am chemat şi 
pe Ashraf Rifi. Îţi trimit „baby-sitter”-ii. 

— La unsprezece şi jumătate, îl rugă Malko. 

Şi închise telefonul. Nissan-ul fiind distrus, îi mai 
rămânea maşina Hyundai parcată la Holiday Inn. Era 
destul de bună pentru ceea ce avea de făcut. 

De data asta, nu intenţiona să-i ceară permisiunea 
lui Ray Syracuse pentru a-l face bucăţi pe generalul 
Mourad Trabulsi. 

Etica lui trecea înaintea regulilor impuse de 
Central Intelligence Agency. 


Capitolul XII 


Cherokee-ul alb al generalului Mourad Trabulsi se 
opri la ora unsprezece fix în faţa hotelului Phoenicia. 
Zărindu-l pe Malko în faţa uşii turnante, libanezul 
cobori din maşină şi se apropie de el. La fel de 
zâmbitor şi jovial ca întotdeauna. 

— Dragul meu prieten, am întârziat cumva? 

— Deloc, îl asigură Malko. Te deranjează dacă 
mergem cu maşina mea, care e mai discretă? Dă-i 
întâlnire şoferului la clubul din Kislik. Trebuie să 
trecem să-l vedem pe Ray. 

— Nicio problemă. 

Malko îl urmări cu privirea în timp ce vorbea cu 
şoferul. Recuperându-şi maşina, porniră pe Fakr El 
Din şi merseră până la Cornişă, luând-o apoi pe 
bulevardul Mir Majid Aslane, în direcţia Trieste. 


~ 151 — 


Lista Hariri 

— Unde mergem? întrebă Mourad Trabulsi. 

— Vreau să-ţi arăt locul ambuscadei de ieri seară, 
îi explică Malko. 

Camionul făcut scrum era tot în mijlocul aleii care 
ducea în strada Trieste, iar Malko trebui să facă un 
lung ocol pentru a pătrunde în zona portuară. 

Ştia exact încotro mergea. Graţie memoriei sale 
prodigioase, regăsi cu uşurinţă fundătura înţesată 
de containere unde Sybil Murr îi administrase o 
felaţie regească. De data asta, Mourad Trabulsi păru 
surprins. 

— Aici e? întrebă el. 

Era neîncrezător. 

Malko nu-i răspunse. 

Cu un gest firesc, scoase de la curea pistolul Sig- 
Sauer şi-l îndreptă spre generalul libanez. Cum 
maşina era strâmtă, ţeava armei aproape că atingea 
stomacul lui Mourad Trabulsi. 

— Mourad, zise cu răceală Malko, te-am adus aici 
pentru a regla un cont. Al tău. Tu i-ai comunicat 
Hezbollah-ului locul şi ora întâlnirii cu Mr. X. A fost o 
poveste inventată de la un capăt la altul, iar tu ai 
căzut în cursă. 

Probabil că Ryad Mousboungi, care a jucat rolul lui 
Mr. X, e acum mort. 

Ca şi Louis Carlotti şi Samira Toufic. 

Pentru cei doi, îţi acord clauza de nevinovăție. 

Dar pentru Ryad Mousboungi, nu. 

Aşa că o să-ţi trag un glonţ în cap. Containerele 
astea vor înăbuşi împuşcătura. lată încă o crimă 
inexplicabilă care are loc la Beirut, aşa cum e 
obiceiul pe-aici. 

Singura diferenţă: asta e perfect justificată. 


~ 152 ~ 


Gerard de Villiers 


x 


Mourad Trabulsi îşi cobori privirea asupra armei 
îndreptate spre el. În treizeci de ani de carieră, 
graţie proverbialei sale prudenţe, era pentru prima 
dată când se găsea în faţa cuiva care voia să-l 
ucidă. Ridică încet ochii ascunşi de lentilele negre 
ale ochelarilor şi-i cercetă pe cei care-l fixau fără să 
clipească. Remarcă, fără să înţeleagă cauza, câteva 
luminiţe verzi care dansau în pupilele aurii. 

Avea foarte puţin timp la dispoziţie pentru a 
evalua situaţia: adică, ori era vorba de un bluf, ori se 
afla la o apăsare de deget de viaţa eternă. Sig- 
Sauerul era foarte sensibil. 

— N-ai nimic de zis, generale Trabulsi? întrebă 
vocea îngheţată a interlocutorului său. 

Ţeava pistolului se ridică încet, iar Mourad Trabulsi 
o văzu din faţă. Proiectilul tras de pistolul automat i- 
ar fi pătruns în cap printr-o zonă situată undeva 
între ochi şi gură... 

Instinctul îi spunea că nu prea avea timp de 
pierdut. Omul din faţa lui voia să-l ucidă pentru a 
regla un cont ai cărui parametri nu se mai puteau 
schimba. Asta era preţul sângelui... Avea de ales 
între trei soluţii pentru a încerca să-şi salveze pielea. 

Întâi, să  mintă... Greu însă în faţa unui 
profesionist. Căzuse deja într-o cursă. Cu atât mai 
rău pentru el. 

Apoi, ar fi putut încerca să-l amăgească pe 
agentul CIA. Instinctul îi spunea că nici asta nu era o 
idee bună. Îi mai rămânea a treia soluţie: să 
mărturisească. Pe hârtie, deşi era varianta cea mai 


~ 153 — 


Lista Hariri 
periculoasă, dar asta i-ar fi permis să mai câştige 
timp şi să-şi joace singurul atu care-i mai rămăsese 
la dispoziţie. 

La radioul din maşină se difuza o melodie veche 
interpretată de Juliette Greco, „Le petit bal perdu”, 
ale cărei versuri Mourad Trabulsi le ştia pe dinafară. 
Îşi spuse că, dacă la sfârşitul cântecului mai era încă 
în viaţă, însemna că se află pe drumul cel bun. 

— Dragul meu prieten, zise el cu o voce înăbuşită, 
ai dreptate, am vorbit cam multe. 

Tăcu. Trebuia să spună cât mai puţin, să-şi 
păstreze muniţia. 

— Cui i-ai comunicat această informaţie? întrebă 
agentul CIA. 

— Cuiva din Hezbollah. 

— De ce? 

Generalul Trabulsi schiţă un zâmbet timid. 

—E o poveste lungă. În ţara asta, nu poți 
supravieţui multă vreme dacă nu ai prieteni peste 
tot. Eu am în toate taberele şi sunt atent să nu spun 
niciodată ceva ce i-ar putea dăuna cuiva. 

— Dar aşa s-a întâmplat în cazul ăsta, zise sec 
Malko. Sunt din ce în ce mai sigur că Ryad 
Mousboungi e mort. 

Lui Mourad Trabulsi îi scăpă un oftat resemnat. 
Nu-i mai rămânea nimic altceva de făcut decât să 
încerce să-l îmbuneze printr-o mărturisire completă 
pe omul care se hotărâse să-l ucidă. 

— E adevărat, recunoscu el, şi-mi pare rău. Ştii că 
sunt în relaţii bune cu americanii. Dacă-mi amintesc 
bine, acum trei ani ţi-am salvat viaţa. Dar nu asta e 
problema. Vreau să-ţi spun ce s-a întâmplat. 

Aşa cum i-am povestit şi lui Louis Carlotti, am 


~ 154 — 


Gerard de Villiers 

primit un telefon de la un individ care m-a anunţat 
că deţine informaţii despre uciderea lui Rafie Hariri, 
pe care vrea să le comunice americanilor. 

— De ce nu ţie? 

— Mi s-a părut că nu avea încredere în libanezi. 

— Poate că nu se înşelase prea tare... 

— De altfel, continuă Mourad Trabulsi, a închis 
foarte repede... Mi-am spus atunci că trebuia să-i 
transmit informaţia lui Louis Carlotti. Individul îmi 
promisese că o să mai telefoneze, dar putea fi vorba 
de o glumă sau de un escroc... Altădată, primeam 
zeci de apeluri care-mi propuneau să-mi dezvăluie 
unde era înmormântat Ron Arad. Le făceam 
legătura cu falangiştii, care transmiteau informaţiile 
mai departe israelienilor. Totul era o farsă. 

— Atunci, de ce a fost asasinat Louis Carlotti? 

— Trebuia să-mi  păstrez relaţiile bune cu 
Hezbollah-ul. Prin urmare, le-am dat această 
informaţie, crezând cu nu va duce nicăieri, dar că ei 
îmi vor fi recunoscători. 

O echilibristică delicată şi periculoasă... 

— Nu mi-am închipuit niciodată că Hezbollah-ul va 
îndrăzni să atace un agent CIA. Niciodată, repetă 
Mourad Trabulsi. 

— Dar de ce au făcut-o? 

Mourad Trabulsi clătină încet din cap. 

— Probabil că au vorbit cu sirienii, iar aceştia au 
decis să pareze în felul lor. Sunt imprevizibili, ca 
rechinii, şi la fel de feroce. 

— Samira Toufic făcea parte din operaţiune? 

— Nici vorbă, între ea şi Louis Carlotti era doar o 
„love story”. Nu vreau să mă dezvinovăţesc, dar 
cred că până la urmă îl asasinau oricum. 


~ 155 — 


Lista Hariri 

— Deci crezi că în spatele uciderii lui Rafie Hariri 
se află sirienii? 

Generalul Trabulsi îşi mai venise în fire şi reuşi să 
zâmbească. 

— Bineînţeles, ca toţi aceia care cunosc cât de cât 
dosarul, dar în public afirm întotdeauna contrariul. E 
mult prea periculos să-i acuzi. 

— Şi atunci de ce să ieşi din neutralitate şi să 
anunti Hezbollah-ul de această întâlnire 
„inventată”? 

— Aflasem de cadavrul descoperit la Aanjar. 
Hezbollah-ul ştia că eram amestecat în afacerea 
asta, care începea să se concretizeze. Eram obligat 
să-i țin la curent cu această întâlnire, altfel mă 
trezeam pe lista neagră. 

— Ştiai că au de gând să-l răpească sau să-l 
asasineze pe omul ăsta? 

Mourad Trabulsi încuviinţă din cap. 

— Da, dar dacă deţinea informaţii despre uciderea 
lui Rafie Hariri nu putea să fie decât un om apropiat 
de sirienii din Hezbollah. 

— Crezi că Hezbollah-ul l-a ucis pe Rafie Hariri? 

Libanezul făcu un gest evaziv. 

— Cred că au participat, ca mulţi alţii. Nu uita că 
în perioada aceea sirienii ocupau Liban-ul. Toţi cei 
care contau au fost numiţi de ei sau le-au jurat 
credinţă. 

Inclusiv Emile Lahoud, preşedintele republicii. 

Un înger cu aripile vopsite în culorile siriene 
începu să se învârtească prin habitaclu. Asta 
amintea de ocuparea Franţei de către germani. ŞI 
atunci existaseră mulţi colaboratori. 

— Ai intervenit într-adevăr pentru Ryad 


~ 156 ~ 


Gerard de Villiers 
Mousboungi? 

— Bineînţeles. M-am întâlnit cu omul meu de 
legătură obişnuit. Cred că m-a minţit, dar n-am cum 
să dovedesc asta. 

— Mai există vreo şansă să-l găsim pe Ryad 
Mousboungi? 

Mourad Trabulsi înfruntă privirea lui Malko. 

— Nu, zise el cu voce egală. N-o să-l mai găsim 
niciodată. Multe secrete sunt ascunse la Borj El 
Brajnieh. N-am mai găsit niciodată pe nimeni. 

Se făcu din nou linişte. Mourad Trabulsi avea gura 
uscată, iar inima i se zbătea în piept. 

Malko rupse tăcerea. 

— Generale Trabulsi, zise el, eşti, chiar şi indirect, 
responsabil de moartea celor doi agenţi CIA, dintre 
care unul era prietenul tău. Dă-mi un motiv valabil 
ca să nu te ucid aici şi acum. 

Mourad Trabulsi se forţă să răspundă pe un ton 
măsurat. 

— Nu ştiu dacă asta te va împiedica să mă ucizi, 
dar am intrat în posesia unei informaţii care ţi-ar 
putea fi utilă. Dacă Hezbollah-ul ar afla că ţi-am 
comunicat-o ţie şi nu lor, m-ar ucide. Cu toate astea, 
cred că nu am de ales. 

— Ce informaţie? întrebă Malko. 

— Atunci când „sursa” asta m-a sunat, a apărut pe 
ecran un număr. Nu i l-am spus lui Louis Carlotti 
pentru că voiam să rămân neutru. 

— Este o informaţie fără valoare, replică Malko. 
Omul ăsta are numărul lui Louis Carlotti, al cărui 
telefon încă mai este valabil. Ne poate contacta 
foarte uşor. 

Generalul Trabulsi clătină din cap. 


~ 157 ~ 


Lista Hariri 

— N-o s-o facă după ceea ce s-a petrecut ieri 
seară. O să-i fie frică de posibilele scurgeri de 
informaţii. Dacă îl suni tu, asta-i altceva. 

— Care e numărul? 

— 03643653. Un mobil. Am verificat, este numărul 
unei cartele prepaid care nu poate fi urmărită. 

— Ai vreo idee legată de identitatea acestui om? 

— Niciuna. 

Malko reflectă câteva clipe. 

— lţi fac o propunere. Te cruţ dacă mă ajuţi să-l 
găsesc. 

Asta însemna să cadă din lac în puț, dar libanezul 
nu avea de ales. 

— O să fac tot ce-mi stă-n putinţă, promise el cu 
toată convingerea de care era capabil. 


x 


De la fereastra camerei pe care o ocupa într-o 
dependinţă a Ambasadei Iranului, Ali Mugniyeh 
putea zări noul imobil al televiziunii Hezbollah-ului, 
Al Manar. Era superbă, cu arcadele ei „islamiste” şi 
cu pereţii de sticlă. 

Se afla mai jos de Golf Street, care adăpostea cel 
mai şic club de golf din Beirut. 

Hezbollah-ul se îmburghezise; odinioară, Al Manar 
ocupase un imobil prăpădit situat pe o străduţă de 
la periferia sudică, în inima „Hezbol/lahland-ului”, 
care fusese spulberat de bombele israeliene în 
2006. 

Ali Mugniyeh avea un paşaport diplomatic iranian 
şi ocupa o funcţie oficială la consulatul Iranului. În 
realitate, era cureaua de transmisie între iranienii 


~ 158 ~ 


Gérard de Villiers 

din Pasdaran, reprezentaţi la ambasadă de un 
colonel, amic cu Ali Mugniyeh, şi statul-major al 
Hezbollah-ului. La origine, Ali Mugniyeh era libanez, 
dar îşi părăsise ţara de peste cincisprezece ani, 
chiar dacă revenea din când în când în mod oficial. 

Începând cu 12 februarie 2008, revenise de 
nenumărate ori, fiind însărcinat de Teheran cu 
ancheta oficială a morţii lui Imad Mugniyeh. 

Americanii puseseră pe capul acestuia o 
recompensă de douăzeci şi cinci de milioane de 
dolari, şi asta din mai multe motive. Provenind din 
OLP-ul palestinian al lui Yasser Arafat, „lucrase” 
mult împotriva americanilor: răpirea în 1982 a 
responsabilului CIA pentru Liban, William Buckley, 
torturat şi lichidat în cele din urmă. 

Tot al lui era şi „hi-jacking”-ul unui avion Boeing al 
TWA, soldat cu moartea în direct a pilotului. Ca şi 
atentatul petrecut la Beirut împotriva puşcaşilor 
marini, atacul asupra Centrului Cultural Israelian de 
la Buenos Aires, precum şi numeroase alte acţiuni 
mai puţin cunoscute. Instalat la Teheran, făcea 
naveta între lran şi Liban, niciodată pentru multă 
vreme, temându-se de toată lumea, inclusiv de 
aliaţii săi. 

Astfel, în 2008, nimeni nu se mirase atunci când 
fusese asasinat la Damasc, un oraş unde, în 
principiu, era în siguranţă, având în vedere 
excelentele relaţii ale sirienilor cu Hezbollah-ul. 

Şi totuşi, în momentul în care se urcase în maşină 
în cel mai sigur cartier din Damasc, la doi paşi de 
sediul „Moukhabarat Al Askari”, tetiera scaunului 
său explodase, decapitându-l, practic fără alte 
pagube colaterale. Garda de corp care stătea lângă 


~ 159 — 


Lista Hariri 
el fusese rănită uşor. 

Bineînţeles, strada arabă şi autorităţile siriene îl 
acuzaseră pe „inamicul sionist”, căci fusese un 
modus operandi tipic israelian: sofisticat şi eficace. 

Dimpotrivă, _iranienii se  înfuriaseră: Imad 
Mugniyeh fusese omul lor, ocupând un loc important 
în dispozitivul libanez, cineva de încredere, care-i 
cunoştea pe toţi conducătorii Hezbollah-ului. 

Ali Mugniyeh fusese însărcinat de Teheran cu 
efectuarea unei anchete asupra morţii lui Imad 
Mugniyeh. Era foarte potrivit pentru asta: Imad 
Mugniyeh era unchiul lui, un om pe care-l adorase 
întotdeauna, ajutându-l în cariera sa de terorist. 
Ancheta durase câteva luni: trebuia să avanseze cu 
paşi de lup şi simţise imediat reticenţa sirienilor... 
Aceştia, în ciuda declaraţiilor de prietenie, erau 
stânjeniţi în mod vizibil. De altfel, niciun oficial sirian 
nu asistase la înmormântarea lui Imad Mugniyeh, 
care avusese loc la Beirut. 

Timp de peste şase luni, Ali Mugniyeh interogase 
mulţi oameni şi îi plătise pe alţii, utilizând puternica 
reţea pasdarană. În final, concluziile sale au fost 
clare. Asasinarea lui Imad Mugniyeh fusese 
rezultatul cooperării dintre americani, israelieni şi 
sirieni... O urzeală ciudată, pe care Ali Mugniyeh o 
demontase cu grijă. Americanii voiau de multă 
vreme capul lui Imad Mugniyeh: cheltuiseră milioane 
de dolari pentru a-i da de urmă, inclusiv nave de 
război. 

Fără niciun rezultat. 

Nu erau suficient de bine implantaţi în Siria pentru 
a avea reţele operaţionale. Atunci, au procedat 
altfel... Profitând de dorinţa sirienilor de a scăpa de 


~ 160 ~ 


Gerard de Villiers 

statutul de paria, oamenii CIA-ului l-au recontactat 
pe unul dintre şefii Serviciilor siriene, Assef 
Chawkat, care păstrase legătura cu Agenţia din 
2001 pentru a-i ajuta pe americani să dea de urma 
islamiştilor radicali, duşmanul comun. În acest 
domeniu, Assef  Chawkat îşi demonstrase 
priceperea, decimându-i pe Fraţii Musulmani sirieni 
cu o ferocitate care îi atrăsese stima lui Hafez Al 
Assad. Acesta ştia deja că ginerele său era un tip 
dur: îi răpise fiica fără nicio autorizaţie pentru a se 
căsători cu ea la Dubai... 

„He has balls” cum spun americanii. 

Târgul care i-a fost propus în 2008 era simplu. Să 
coopereze la o operaţiune care era pe placul 
Washingtonului şi care nu-i deranja deloc pe sirieni: 
eliminarea lui Imad Mugniyeh. Ali Mugniyeh nu 
demontase toate resorturile operaţiunii, dar o 
cunoştea în linii mari: Serviciul lui Assef Chawkat 
cooperase discret, oferind informaţii precise despre 
deplasările lui Imad Mugniyeh, care trecea în mod 
obligatoriu prin Siria pentru a ajunge în Liban. 

Preveniţi, americanii au organizat eliminarea lui cu 
ajutorul unui comando israelian ce provenea din trei 
oraşe europene diferite şi folosea identități false. 

La ordinul lui Assef Chawkat, serviciul de imigrare 
sirian închisese ochii, iar israelienii au plecat trei zile 
mai târziu fără nicio problemă. 

Totodată,  Hezbollah-ul  desfăşurase propria 
anchetă şi ajunsese la aceeaşi concluzie, care-l 
implica pe Assef Chawkat. Doar că acesta era 
cumnatul preşedintelui actual al Siriei, Bachar Al 
Assad... Nici măcar Hezbollah-ul nu se putea atinge 


41 Are sânge-n el. 


~ 161 ~ 


Lista Hariri 
de el. 

Atunci, au simulat că nu cunosc adevărul. 

Ali Mugniyeh nu putea să ierte. Se ruga în fiecare 
zi la Allah să-l aibă în paza sa pe Imad, unchiul său 
mult iubit. lar el şi-a luat sarcina de a-l răzbuna. 

În familia lui, nicio crimă nu rămânea nepedepsită. 
Altfel, erai dezonorat. 

Numai că era singur în această întreprindere. 
lranienii aveau prea multă nevoie de sirieni pentru a 
se răzbuna în mod deschis. l-au mulţumit lui Ali 
Mugniyeh pentru anchetă, rugându-l să uite tot ceea 
ce aflase. Poate că într-o zi conturile vor fi reglate. 
Era suficient faptul că Assef Chawkat căzuse în 
dizgrație. 

Dar Ali Mugniyeh nu avea de gând să aştepte 
până la calendele greceşti. Cumnatul lui Bachar Al 
Assad era de neatins, ştia şi el asta, dar nu ăsta era 
şi cazul omului care organizase în teren uciderea 
sofisticată a lui Rafie Hariri, Assef Shahab, 
„proconsulul” sirian în Liban. 

Sigur că nu el detonase explozibilul de peste o 
tonă care pulverizase Mercedes-ul blindat, însă 
organizase totul. Prin intermediul lui se hotărâse Ali 
Mugniyeh să se răzbune. Pentru asta, nu putea 
conta decât pe americani: libanezilor, chiar şi 
saudiţilor, le era prea frică de sirieni. Planul său era 
simplu: să-i ofere CIA-ului suficiente dovezi care să 
le permită să ajungă la Assef Shahab. Dacă dovezile 
erau comunicate Tribunalului Penal Internaţional 
pentru Liban de la Haga şi procurorului acestuia, 
canadianul Daniel Bellemare, inculparea generalului 
sirian era iminentă... Şi, prin urmare, a regimului 
sirian. 


~ 162 ~ 


Gerard de Villiers 

Ali Mugniyeh ştia că dovezile erau aşteptate cu 
sufletul la gură de procuror: acesta nu avea nimic la 
dosar în afară de presupuneri. 

Sirienii făcuseră curat cu ferocitatea lor obişnuită: 
martorii şi actorii fuseseră  lichidaţi în mod 
sistematic. În plus, dispuneau de un atu nepretuit: 
reprezentantul procurorului TPI la Beirut, un libanez, 
era unul dintre agenții lor. Cu alte cuvinte, erau la 
curent cu tot ceea ce ştia sau nu ştia tribunalul... 

Bachar Al Assad şi Assef Shahab se puteau culca 
pe-o ureche. 

Dar exista o mică fisură în acest zid al tăcerii. Una 
cunoscută de Ali Mugniyeh şi care ducea direct la 
cel pe care voia să-l distrugă. 

Martorul uitat. Nebăgat în seamă de majoritatea 
actorilor care participaseră la asasinat. 

Ali Mugniyeh ştia că nu-l vor crede pe cuvânt. Din 
acest motiv, se hotărâse să le ofere o probă a bunei 
sale credințe dezvăluindu-le amplasamentul 
cadavrului celui care revendicase, la cererea 
sirienilor, uciderea lui Rafie Hariri şi care fusese apoi 
lichidat. 

Sigur că asta nu lega în mod direct regimul sirian 
de asasinarea lui Rafie Hariri, dar demonstra faptul 
că el era la curent cu multe lucruri. 

Insă Hezbollah-ul se pusese de-a curmezişul 
planurilor sale, iar el se decisese s-o şteargă atâta 
vreme cât nu se afla în siguranţă. 

Hezbollah-ul ştia că o „cârtiţă” lucra în ascuns 
împotriva sirienilor. Aceştia, ajutaţi de aliaţii lor 
libanezi, ar fi făcut orice pentru a o descoperi şi 
elimina. 

Ali Mugniyeh tocmai îşi îmbrăca vesta când unul 


~ 163 — 


Lista Hariri 
dintre telefoanele lui mobile sună. Unul pe care nu-l 
utiliza niciodată. Se uită la numărul afişat pe ecran 
şi încercă o senzaţie ciudată. 

Era numărul unui mort. 


Capitolul XIII 


Soneria se repercuta în gol, într-o tăcere 
apăsătoare. Printr-o fereastră de mari dimensiuni, 
Malko privea petrolierul ancorat în faţa Maamaltein- 
ului, cartierul localurilor de noapte. 

Ray Syracuse fixa la rândul lui cu privirea telefonul 
de pe birou, branşat la un difuzor: cel al răposatului 
Louis Carlotti. 

Generalul Mourad Trabulsi, cu ochii ascunşi sub 
lentilele negre, nu se uita la nimic, însă încordarea 
părţii de jos a chipului său indica faptul că nu era 
deloc detaşat de situaţie, rugându-se probabil ca la 
acest număr - cel pe care i-l comunicase lui Malko în 
urmă cu o oră pentru a nu se pricopsi cu un glonţ în 
cap - să nu răspundă nimeni. Dacă se întâmpla asta, 
s-ar fi trezit antrenat într-un proces extrem de 
periculos... 

Era deja al şaptelea apel al soneriei şi Ray 
Syracuse întinse mâna pentru a închide, însă se auzi 
un „clic” şi o voce răsună în difuzor: 

— Aiwa.” 

Imediat, Ray Syracuse se aplecă spre telefonul 
mobil şi întrebă în engleză: 

— Ştii cine te sună? 

— Aiwa. 

— Ai trimis un copil să se întâlnească cu cineva 


42 Da. 
~ 164 ~ 


Gerard de Villiers 
la... 

— Fără detalii, i-o tăie sec vocea. 

Deci avea de-a face cu Mr. X, cel care deţinea 
informaţii inedite despre asasinarea lui Rafie Hariri... 
Ray Syracuse îşi trecu mâna peste buze şi întrebă: 

— Mai ai şi alte informaţii de genul ăsta? 

— Da. 

— Eşti pregătit să le comunici? 

— Poate. 

— Vrei bani? 

— Nu. 

Era pentru prima dată de la începutul conversaţiei 
când vocea monocordă trăda o emoție. Un fel de 
dispreţ... Şeful staţiei CIA întrebă: 

— Cum? 

— Nu ştiu. 

— Eşti la Beirut? 

— N-are importanţă. Nu fi prea curios. 

— Ne putem întâlni? 

— O să văd. 

După ultimele trei cuvinte, comunicarea se 
întrerupse. 

Mourad Trabulsi rupse tăcerea. 

— Are un accent sudic, zise el. Trebuie să fie şiit. 

— Vocea nu-ţi spune nimic? 

— Nu. 

Îşi scoase ochelarii negri şi schiţă un zâmbet mai 
curând crispat. 

— Pare temător. 

Malko îl fixă neprietenos. 

— Măcar o să ştim. De la uciderea lui Rafie Hariri, 
toţi cei care au deţinut informaţii despre atentat au 
murit sau au fost asasinați... 


~ 165 — 


Lista Hariri 

După „confesiunea” lui Mourad Trabulsi din portul 
Beirut-ului, îl adusese pe libanez la ambasadă 
pentru a exploata imediat numărul de telefon al lui 
Mr. X, utilizând mobilul răposatului Louis Carlotti. 

Întâlnirea cu Ray Syracuse fusese îngheţată, ca să 
nu spunem mai mult... El şi Malko l-ar fi aruncat cu 
plăcere pe generalul libanez pe fereastră. Dacă tot 
era un ticălos, măcar era ticălosul /or. Încă se mai 
puteau folosi de el. 

Cei trei bărbaţi se priviră, iar americanul spuse: 

— Ce facem? îl sunăm? 

Mourad Trabulsi clătină din cap. 

— Nu, a fost foarte surprins că l-am sunat. Trebuie 
să-l lăsăm să digere şi să vă caute el. 

Nu spusese „ne”, dorind în mod vizibil să se 
desolidarizeze de operaţiune... 

Ray Syracuse îi aruncă o privire îngheţată. 

— Mourad, dacă sufli vreo vorbă despre ceea ce ai 
auzit în camera asta, o să ai necazuri, mari 
necazuri... 

Generalul libanez îl privi ironic. Îşi regăsise ceva 
din trufia de altădată. 

— Dragul meu prieten, zise el cu obişnuita sa voce 
onctuoasă, dacă rolul pe care urmează să-l joc 
ajunge la urechile anumitor persoane, n-o să am 
doar necazuri, o să fiu mort... 

Trecu un înger cufundat în rugăciune... Malko 
pufni. 

— Putem afla mai multe despre numărul ăsta? 

— Da, prin intermediul FSI, dar e riscant... 

— Nu sunt de încredere? 

Generalul Trabulsi clătină din cap. 

— Există cârtiţe şi la ei, altfel generalul Eid n-ar fi 


~ 166 — 


Gerard de Villiers 
fost asasinat. Ar fi mai bine să aşteptăm. Eu cred că 
o să mai sune. 

— OK, zise Ray Syracuse, astăzi ne oprim aici. 
Mourad, te sun imediat ce am vreo veste. 

Generalul libanez se ridică şi dădu mâna cu 
interlocutorii săi cât de repede putu, de parcă ar fi 
scăpat din infern. 

— Îţi dau o maşină ca să te întorci în oraş, îl 
anunţă Ray Syracuse. Cu plăcuţe de înmatriculare 
libaneze şi geamuri fumurii. O să te ducă unde vrei. 

Generalul libanez îşi manifestă aprobarea printr- 
un surâs puţin cam crispat şi ieşi din încăpere. 

După ce rămaseră singuri, şeful staţiei CIA îi spuse 
lui Malko, reţinându-şi în mod vizibil satisfacția: 

— Well done! Well done! M-ai luat prin 
surprindere. Ai făcut foarte bine. Ţi-aş fi interzis 
probabil să-l ameninţi pe generalul Trabulsi. 

— Nu l-am ameninţat deloc, îl corectă Malko, 
aveam intenţia să-l ucid. Şi aş fi făcut-o dacă n-ar fi 
ieşit la iveală acest joker... OK, ce ai de gând să faci 
pentru a identifica numărul mobilului? 

— Am o idee, făcu americanul. O să verific dacă 
nu se află cumva în procedura Tribunalului Penal 
pentru Liban. 

— Cum? 

— O să trimit o telegramă la staţia noastră din 
Amsterdam prin care o să le cer să ne comunice 
toate numerele de telefon cuprinse în procedură. Nu 
mă pot refuza. 

— Trebuie să fim prudenţi, accentuă Malko. Dacă 
sirienii ne identifică „sursa”, n-o să supravieţuiască 
suficient cât să ne ajute. 

x 


~ 167 ~ 


Lista Hariri 


Mourad Trabulsi era muncit de gânduri negre aşa 
cum stătea în maşina care-l scutura din cauza 
asfaltului inegal al şoselei spre Tripoli. O nelinişte 
surdă îl sugruma. Pentru prima dată în lunga sa 
carieră, fusese luat prin surprindere. Acum, după ce 
duhul ieşise din sticlă, trebuia să-i facă faţă. 

Ceea ce îl neliniştea în primul rând era 
posibilitatea ca oamenii Hezbollah-ului să afle de 
rolul pe care-l juca în afacerea asta. 

Se şi vedea într-o pivniţă, undeva la periferia 
sudică, în faţa unui militant al Hezbollah-ului 
înarmat cu o bormaşină şi decis să-l facă să 
vorbească cu orice preţ... 

Statutul lui de ofiţer al FSI nu avea cum să-l 
protejeze. Sirienii nu se dădeau înapoi de la nimic 
atunci când era vorba de securitatea lor. 

Tresări: şoferul se întoarse şi-l întrebă politicos: 

— Unde vreţi să vă las, sir? 

Mourad Trabulsi fu cât pe-aci să răspundă „La 
Kislik”, dar se răzgândi. Nu era deloc prudent. 

— La intersecţia cu Sodeco, zise el. 

De acolo avea de gând să ia un taxi. Se întreba şi 
el cine era Mr. X, misteriosul informator al CIA. ŞI 
care erau motivațiile acestuia. Precizase clar că nu 
era vorba de bani. 

Prin urmare, era vorba de răzbunare. 

Era limpede că acest necunoscut făcea parte din 
primul cerc de oameni care-l lichidaseră pe Rafie 
Hariri. Deci, era fie un sirian, fie un membru al 
Hezbollah-ului. Generalul Trabulsi fusese convins 
întotdeauna că „executanţii” operaţiunii aparţineau 
Hezbollah-ului. Cei în care sirienii aveau cea mai 


~ 168 ~ 


Gérard de Villiers 
mare încredere... 

Cobori la Sodeco şi îşi continuă drumul pe jos de-a 
lungul bulevardului Suleiman Frangieh. Îşi spărgea 
capul să găsească o pistă. 

Răzbunare. Dar a cui sau pentru ce? Nu te ridicai 
împotriva sirienilor fără un motiv puternic... 
Deodată, trecând prin faţa patiseriei Aziz, avu o 
revelaţie: se gândi să studieze o afacere veche de 
doi ani, dar care putea justifica o răzbunare 
sângeroasă împotriva sirienilor. 

Înviorat, intră în patiserie să cumpere nişte fructe 
confiate. 

Încă nu ştia cum anume urma să se folosească de 
eventuala descoperire, dar, cu cât afla mai repede, 
cu atât avea mai multe şanse să rămână în viaţă. 


x 


Malko luă scara rulantă din hotelul Phoenicia, 
cufundat în gânduri. Ridicând capul, o zări pe 
prinţesa Gamra Al Shaalan Bin Saoud. Saudita 
discuta chiar în capul scării un un bărbat foarte 
frumos, probabil unul dintre nenumăratele sale „sex 
toys”. Era îmbrăcată într-un taior mulat, a cărui 
jachetă deschisă permitea să i se admire profilul 
sânilor şi sfârcurile ce se iţeau prin caşmirul bluzei 
galbene. 

Văzându-l pe Malko, se întoarse spre el cu o 
licărire furioasă în magnificii săi ochi albaştri. Îşi 
concedie brusc interlocutorul şi se îndreptă spre 
Malko. 

— Te-am sunat! zise ea. Nu mi-ai răspuns! 

Avea o voce răguşită, joasă, încărcată de 


~ 169 — 


Lista Hariri 
senzualitate, care tremura de furie. Malko se scuză 
neutru. 

— Aveam de gând s-o fac! se jură el. Dar toate 
planurile mi-au fost date peste cap. Am putea cina 
împreună în seara asta, dacă eşti liberă. 

Prinţesa saudită aşteptă ca un val de femei 
„acoperite”, înconjurate de progeniturile lor, să iasă 
de pe scara rulantă pentru a-i răspunde sec: 

— Nu sunt la dispoziţia ta. 

— În cazul ăsta, rămâne la latitudinea ta, îi 
propuse Malko, aşteptând să fie concediat după ce-i 
sărută mâna frumoasei Gamra. Numai că aceasta îi 
spuse: 

— Vreau să cumpăr o rochie pentru serata 
organizată astăzi de nişte prieteni. Probabil că ai 
gust, aşa că însoţeşte-mă la magazinul Aishi din hol. 
O să-ţi dai cu părerea. Sunt sigură că ştii să alegi o 
rochie care să pună în valoare o femeie... 

Magazinul respectiv era la vreo douăzeci de metri 
de ei, chiar înainte de „breakfast room”. Cel mai 
scump din Beirut. 


x 


Închis în biroul său de la FSI, Mourad Trabulsi se 
lupta cu un teanc de dosare: morile violente 
petrecute în ultimii cinci ani. Înainte de a-şi verifica 
ipoteza, voia să fie sigur că nu-i scăpa nimic. 

Eliminase toate cazurile cele mai flagrante ale 
inamicilor Siriei, lichidaţi la Beirut. Aceştia fuseseră 
creştini maroniți sau musulmani sunniţi. Niciunul nu 
putea fi suspectat de a fi participat la asasinarea lui 
Rafie Hariri. 


~ 170 — 


Gérard de Villiers 

Îşi continuă cercetarea plicticoasă. Deodată, ochii 
îi căzură pe ceea ce căuta: un titlu enorm din 
cotidianul Hezbollah-ului, A/ Akhbar. Uciderea lui 
Imad Mugniyeh la Damasc, pe 12 februarie 2008. 

Atentatul nu fusese revendicat niciodată, şi nici 
clarificat, în afară de nişte acuzaţii virtuale care 
vizau „duşmanul sionist”. 

La vremea aceea, Mourad Trabulsi cercetase puţin 
afacerea şi căpătase certitudinea că sirienii fuseseră 
amestecați în lichidarea unui terorist pe capul căruia 
americanii puseseră un premiu cu un sfert de secol 
în urmă. 

Ştia că uciderea lui Imad Mugniyeh fusese greşit 
atribuită ramurii Hezbollah-ului care se adăpostea în 
lran şi ai cărei membri se serveau de Siria, dar nu 
aveau la inimă familia Al Assad, care nu era nici 
măcar şiită. 

În ochii lor, erau nişte câini necredincioşi. Atunci 
când preşedintele Bachar Al Assad a preluat 
puterea, a trebuit ca mai întâi să se convertească la 
religia şiită! De fapt, alauiţii, o comunitate din care 
acesta făcea parte, erau consideraţi o sectă de către 
ceilalţi musulmani. Or, constituţia siriană cerea ca 
preşedintele să fie musulman... 

Evident, nu Imad Mugniyeh, decapitat cu grijă, era 
cel care voia să se răzbune. 

Era vorba de cineva din clanul sau din familia sa, 
care dorea să-i facă să plătească pe sirieni pentru 
rolul jucat în asasinarea acestuia. Nu iranienii erau 
amestecați aici. Din raţiuni strategice, nu se puteau 
pune rău cu Siria. 

Mourad Trabulsi continua să privească teancul de 
dosare rămase, dar nu-i mai stătea capul la ele. Era 


~ 171 ~ 


Lista Hariri 
foarte sigur că se afla pe o pistă credibilă. 

Poate că se înşela total, dar trebuia să „închidă” 
această portiţă... 

Următoarea mişcare era o călătorie în sud, la Teir 
Debba, satul natal al lui Imad Mugniyeh. Era posibil 
ca acolo să capete informaţii despre membrii 
familiei. În Liban, bătrânii din sat cunoşteau pe 
dinafară toţi arborii genealogici. 

Inchise dosarele, verifică să nu rămână nicio notă 
scrisă şi părăsi biroul. 

Dacă reuşea să identifice înaintea tuturor „cârtiţa” 
pregătită să informeze CIA, speranţa sa de viaţă 
creştea considerabil... 


x 


Prinţesa Gamra ieşi din cabina de probă, drapată 
într-un fel de teacă supraîncărcată cu diamante 
false, care o făcea să semene cu un pom de 
Crăciun. În plus, rochia îi strivea sânii în formă de 
pară... în faţa strâmbăturii lui Malko, aproape că 
bătu din picior! 

— Asta e, mieună ea, nu-mi vine nimic! 

Privirea ei l-ar fi doborât la pământ pe unul mai 
slab de înger ca Malko. Acesta rămase impasibil. 

— Prinţesă, eşti prea bine făcută pentru Haute 
Couture, manechinele nu au nici sâni, nici şolduri... 

De data asta, crezu că o să-i sară la beregată. 

— Vrei să spui că ar trebui să mă îmbrac ca o 
bonă? se răsti ea. De la H&M... 

Se repezi din nou în cabina de probă, sub privirile 
îngrozite ale tinerei vânzătoare. 

Plictisit, Malko se întoarse spre ea. 


~ 172 ~ 


Gerard de Villiers 

— Arătaţi-mi ce aveţi mai simplu, îi ceru el. 

Vânzătoarea îl conduse în locul în care erau 
agăţate rochiile fără strasuri, pe care libanezele le 
considerau aproape nişte rochii de casă. Le examină 
şi alese o rochie de un roşu cardinal, foarte simplă. 
Versace. Foarte decoltată, foarte mulată, despicată 
în faţă foarte sus. O luă şi se duse cu ea la cabină. 

— Dar costă mai puţin de 2.000 de dolari! gemu 
vânzătoarea. Prinţesa nu cumpără niciodată aşa 
ceva. 

Malko trăsese deja draperia cabinei. Prinţesa 
Gamra stătea bosumflată într-un colţ, purtând doar 
o pereche de chiloţi mov minusculi şi cizme. Malko 
avu impresia că sfârcurile sânilor ei se îndreptau 
spre el ca nişte arme. Îi întinse rochia. 

— Asta o să-ţi vină sigur! 

— Dar n-are nimic pe deasupra! protestă saudita. 
Nu iese în evidenţă prin nimic. 

— Tu, tu ieşi în evidenţă, îi explică Malko. Şi nici n- 
o să arăţi ca un pom de Crăciun. 

Gamra luă rochia şi-i deschise fermoarul dintr-o 
mişcare. Câteva secunde mai târziu, ieşi din cabină 
îmbrăcată cu rochia Versace. 

— Acum eşti mulţumit? 

Malko o cercetă cu atenţie. De data asta, saudita 
era foarte sexy. Materialul elastic i se mula pe sâni, 
iar deschizătura lungă din faţă îţi trezea dorinţa de 
a-ţi strecura mâna prin ea. 

— Eşti superbă, o asigură Malko. 

Saudita clătină din cap. 

— Dacă mă duc la serată îmbrăcată cu asta, toate 
femeile or să creadă că bărbatul meu mi-a tăiat 
renta... Nu... 


~ 173 — 


Lista Hariri 

Malko o întrerupse sec. 

— Însă toţi bărbaţii or să vrea să se culce cu tine. 

Remarca lui o străpunse pe saudită ca o săgeată. 
Se întoarse spre oglindă şi o apostrofă pe 
vânzătoare: 

— Tu ce crezi? 

— Este foarte simplă, foarte elegantă, se bâlbâi 
tânăra libaneză, moartă de frică. 

Prinţesa rămase nemişcată câteva clipe, apoi, 
reintrând în cabină, îi aruncă lui Malko: 

— Vino! 

De-abia căzu draperia, că se întoarse spre el cu 
privirea strălucitoare. 

— Zici că toţi bărbaţii or să vrea să se culce cu 
mine? Ei bine, dovedeşte-mi-o. 

Privirea ei îl provoca fără echivoc. Ciudăţenia 
situaţiei îi trezi lui Malko libidoul. Fără să-i răspundă, 
îşi introduse degetele pe sub țesătura fină şi începu 
să-i răsucească sfârcurile sânilor, privind-o drept în 
ochi. 

— Mă doare, protestă ea. 

Malko schiţă un zâmbet. 

— Mincinoaso. 

Lărgindu-i decolteul în V, îi cuprinse sânii cu toată 
mâna,  frământându-i, spre marea bucurie a 
prinţesei, care începu să toarcă precum o pisică. 
Malko se deschise la pantaloni cu un gest discret, îşi 
strecură mâna stângă prin despicătura rochiei şi, 
urcând de-a lungul coapselor, ajunse la chiloţii mov, 
pe care-i trase în jos. Gamra scăpă de ei dintr-o 
zvâcnitură a piciorului, iar el putu să-i depărteze 
coapsele atât cât îi permitea rochia. 

După ce se înfipse în pântecul sauditei, constată 


~ 174 ~ 


Gerard de Villiers 

că excitaţia ei nu era cu nimic mai prejos decât a lui. 
Gamra respira de parcă ar fi alergat la maraton... 
Pusese vârful cizmei pe bancheta destinată hainelor 
pentru ca Malko s-o poată cuprinde mai bine... 
Când, în această poziţie, pătrunse adânc în pântecul 
ei, prinţesa scoase un fel de răget care se auzi 
probabil până la recepţie. 

Dar era clar că puţin îi păsa. 

Punându-şi braţele în jurul gâtului lui Malko, 
începu să se mişte înainte şi înapoi, frecându-se de 
sexul care o penetra. Cabina de probă se zguduia... 

— Mai tare! gemu ea. 

Se auzi un pârâit sinistru: rochia se mai despicase 
încă douăzeci de centimetri... 

Explodară la unison. Malko uitase complet unde se 
află, dar fu trezit la realitate de vânzătoarea care 
întrebă timid din partea cealaltă a draperiei: 

— Vă place rochia, excelenţă? 

Malko mai avu timp doar să se retragă. Prinţesa 
Gamra, după ce-şi acoperi sânii şi picioarele cu 
rochia, încă plină de sămânţa lui Malko, ieşi din 
cabină şi o întrebă pe vânzătoare: 

— Ce culori mai aveţi? 

— Oh, făcu tânăra libaneză, nu ştiu. 

— Le iau pe toate, concluzionă prinţesa saudită. 

Se întoarse spre Malko şi adăugă: 

— Mulţumesc pentru sfat. Pe data viitoare. 

Reintră în cabină, iar Malko, sub privirile 
admirative ale vânzătoarelor, se îndreptă spre 
camera lui. 


~ 175 — 


Lista Hariri 

A doua zi dimineaţă, pe Malko îl trezi telefonul 
mobil. Ray Syracuse, şeful staţiei CIA, părea foarte 
surescitat. 

— Am primit un răspuns din Olanda! îl anunţă el. 
Îţi trimit o maşină securizată. Cred că o să tragem 
cartea cea mare, adăugă el cu un ton misterios. 

Intrigat, Malko se întrebă ce anume găsiseră într- 
un dosar aproape gol, din moment ce Tribunalul 
Penal pentru Liban nu reuşise să formuleze niciun 
act de acuzare valabil. 


Capitolul XIV 


Ray Syracuse îi întinse lui Malko o listă acoperită 
de o foaie de hârtie albă: zece numere de telefoane 
mobile libaneze care începeau cu 03. În mijloc, unul 
dintre ele era subliniat cu roşu. 

— Ce-i asta? 

— Lista celor zece telefoane mobile utilizate 
pentru pregătirea uciderii lui Rafie Hariri. Au fost 
folosite cu o lună înainte de 14 februarie 2005 şi în 
ziua atentatului de indivizi care urmăreau convoiul. 
De atunci, nu s-a mai atins nimeni de ele. 

— Cum au fost descoperite numerele astea? 

— Cu ajutorul unui software foarte sensibil oferit 
de francezi FSl-ului, care permite decelarea tuturor 
anomaliilor ivite în utilizarea unui mobil. Metoda a 
fost pusă la punct de căpitanul Wissam Eid, asasinat 
în ianuarie 2008. 

— De unde provin? 

— Nu se ştie. Se foloseau de cartele prepaid. 

— lar aparatele? 

— Nu se ştie nimic. Puteau fi cumpărate de 


~ 176 ~ 


Gerard de Villiers 

oriunde, chiar şi din afara Liban-ului. Numerele 
astea au comunicat numai între ele. Descoperirea 
căpitanului Eid n-a dus nicăieri. Or, cel care ne-a 
telefonat a utilizat unul dintre ele. Asta dovedeşte 
că a participat la uciderea lui Rafie Hariri. 

Malko rămase tăcut: era realmente un uriaş pas 
înainte. 

— Nu ne mai rămâne decât să ne rugăm ca Mr. X 
să ne telefoneze, concluzionă el. 

— Deocamdată, rămânem pe poziţii, zise şeful 
staţiei CIA. Dacă în trei zile nu dă niciun semn de 
viaţă, îl sunăm noi. 

— Nu putem localiza apelul? 

— Ba da, dar o să fiu obligat să le cer ajutorul 
celor de la FSI. Nu vreau să atrag atenţia asupra 
acestui număr. Dacă no; nu ştim cine utilizează 
mobilul, alţii s-ar putea să ştie. În momentul ăsta, ar 
însemna să-l expunem unei posibile răzbunări din 
partea celor care vor să-l reducă la tăcere. 

— Şi Mourad? 

— Mi-a spus că are o misiune la Tyr: a plecat 
pentru două zile în sud. Cred că vrea să se ţină cât 
mai departe de afacerea asta. E mort de frică. 

Avea şi de ce. 

Malko se abţinu să vorbească despre prinţesa 
Gamra în această atmosferă încărcată. 


x 


Generalul Mourad Trabulsi prânzise la intrarea în 
satul Teir Debba, într-un restaurant-măcelărie unde 
mâncase nişte frigărui de miel şi o salată de roşii. 

De dimineaţă, dăduse o raită pe la bătrânii satului, 


~ 177 ~ 


Lista Hariri 
prudent ca un şarpe, pretinzând că se află în 
căutarea unui dezertor originar din acea localitate, 
în trecere, se documentă în legătură cu familia 
Mugniyeh. Casa era tot acolo, locuită de bătrâna 
mamă a celor doi fraţi, morţi amândoi. Unul, ucis de 
americani, celălalt, de către „sionişti”. Evident, 
Mourad Trabulsi nu puse nicio întrebare precisă, 
ştiind că totul urma să-i fie raportat Hezbollah-ului, 
care controla cu mână de fier regiunea. Aproape în 
fiecare locuinţă puteai vedea portretul Ayatollahului 
Khomeiny şi cel al lui Nassan Nasrallah. Văzuse 
chiar şi unul al lui Mahmoud Ahmadinejad... 

Bându-şi cafeaua turcească, făcu o trecere în 
revistă a descoperirilor sale. Imad Mugniyeh avea 
încă o familie importantă. Un unchi locuia în Tyr, 
căsătorit cu o nemţoaică, şi mai existau şi o liotă de 
veri şi trei nepoți, despre care nu se prea ştia mare 
lucru. 

Totuşi, făcuse rost de numele lor: Ali, Hasan, 
Mahmoud. Când să-şi termine cafeaua, un tânăr cu 
barbă se postă în faţa lui. Avea o privire 
pătrunzătoare, în ciuda atitudinii calme. 

Mourad Trabulsi intră imediat în alertă. Individul 
mirosea de la o poştă a omul Hezbollah-ului. Acesta 
îi adresă un surâs amabil: 

— Allah să fie cu tine, frate! Pot să te ajut cu 
ceva? 

Mourad Trabulsi îi zâmbi cu căldură. 

— Vrei să iei masa cu mine? Au mai rămas nişte 
frigărui. 

— Mulţumesc, frate, am mâncat deja, zise 
necunoscutul. Mi s-a spus că ai venit să cauţi o 
persoană din sat. 


~ 178 ~ 


Gerard de Villiers 

— Aşa este, confirmă generalul Trabulsi. Şeful 
meu, generalul Ashraf Rifi, comandantul FSI, mi-a 
cerut să dau de urma unui anume Ali Al Mansour. 

A lucrat la noi, dar a dezertat. Cum este originar 
din satul ăsta, am vrut să văd dacă nu s-a întors 
cumva aici. Din păcate, nimeni nu-l cunoaşte. 

Tânărul necunoscut îl fixă cu atenţie. 

— Deci faci parte din FS1? 

FSI, aliatele clanului Hariri, nu erau prea bine 
văzute în zonă. Mourad Trabulsi îşi privi ostentativ 
ceasul. 

— Trebuie să mă întorc la Beirut. Poţi să-mi laşi un 
număr de telefon dacă o să am cumva nevoie de 
alte informaţii? 

— Nu am, răspunse tânărul, minţind în mod 
evident. Dar dacă mai vii pe-aici, du-te la moschee 
şi întreabă de Mahmoud. Allah maak!” 

Se ridică, salută cu mâna pe inimă şi ieşi, 
urcându-se pe o motocicletă veche ce dispăru într- 
un nor de praf. 

Mourad Trabulsi era îngrijorat. Evident, nu rostise 
numele lui Imad Mugniyeh, dar ştia că tânărul 
membru al Hezbollah-ului îi va chestiona pe toţi cei 
cu care vorbise, transmiţându-şi apoi raportul la 
Beirut. Spera că nimeni nu va fi mirat că un general 
al FSI venise în acest sat de la capătul lumii pentru a 
întreba de un subofițer şiit dispărut... 

Plăti consumaţia şi se întoarse la maşină. Cel puţin 
avea o pistă pentru a-şi începe cercetările. Era o 
cursă contra cronometru. Nu-i mai rămânea altceva 
de făcut decât să se roage ca Hezbollah-ul să nu 
ajungă la aceeaşi concluzie ca şi el. 


43 Allah să fie cu tine. 
~ 179 — 


Lista Hariri 
Hezbollah-ul avea mijloace mult mai rapide de a-i 
localiza pe membrii familiei Mugniyeh şi, la nevoie, 
de a-i elimina, chiar şi cu titlu de precauţie. 
Sirienii nu riscau niciodată. 


x 


Lui Ali Mugniyeh îi venea greu să se concentreze, 
în ciuda interesantei expuneri a colonelului din 
formațiunea Pasdaran, care le ţinea un curs având 
ca temă ultimele arme folosite de israelieni. De la 
discuţia sa cu reprezentantul americanilor, îşi 
dăduse seama că se afla la o răscruce. Fie nu dădea 
curs cererii lor de a se întâlni, şi în cazul ăsta nu 
risca nimic, fie accepta o întrevedere pentru a spune 
ceea ce ştia... 

Dar atunci riscul era enorm. 

În cursul unei reuniuni secrete cu ramura 
„securitate” a  Hezbollah-ului, condusă de un 
prosirian, înţelesese că aparatul era mobilizat 
pentru descoperirea trădătorului care le dezvăluise 
americanilor amplasamentul mormântului lui Ahmed 
Abu Adass. 

Bineînţeles că nimeni nu-l bănuia pe el, pentru că 
făcea parte din garda apropiată lui Hassan Nasrallah 
şi reprezenta ramura „pro lran” a consiliului de 
securitate al Hezbollah-ului. 

În timpul acestei reuniuni, mai aflase ceva: erau 
supravegheați în mod special doi oameni. Mai întâi, 
un agent CIA pe nume Malko Linge, care locuia la 
Phoenicia şi părea să-i fi luat urma celui lichidat de 
Hezbollah. 

Era clar că acest mesaj nu fusese de ajuns, iar 


~ 180 ~ 


Gerard de Villiers 
americanii îşi continuau cercetările. 

Tot în cursul reuniunii mai ieşise la iveală un 
nume: generalul Mourad Trabulsi, considerat totuşi 
un element privit cu bunăvoință de Hezbollah. El 
fusese cel care-i avertizase în legătură cu dorinţa 
americanilor de a continua ancheta, însă un raport 
sosit în ajun din Liban atrăsese atenţia. Generalul se 
dusese în satul Teir Debba şi pusese mai multe 
întrebări, fără să fie clar motivul acestei vizite. Însă 
nu era el omul care să-şi piardă vremea. 

Ali Mugniyeh rămăsese impasibil. Satul vizitat era 
leagănul familiei sale, iar pe generalul Trabulsi îl 
sunase el atunci când se hotărâse să se răzbune, 
cunoscându-i relaţiile cu americanii. 

Sigur că mai existau şi alţi agenţi CIA la Beirut, dar 
aceştia erau cei doi interlocutori cei mai probabili. 

Işi ridică privirea, care-i căzu asupra unei fotografii 
fixate pe perete, în mijlocul celor reprezentându-i şi 
pe alţi martiri: cea a unchiului său, Imad Mugniyeh. 

Asta îi spori imediat ura. Cum era aşezat în capul 
mesei, nimeni nu putea să se uite peste umărul lui. 
Cu un gest firesc, tastă un SMS scurt pe mobil, îl 
expedie şi îl şterse imediat. 

Zarurile erau aruncate. 


x 


Generalul Mourad Trabulsi se lansase într-o 
veritabilă muncă de arhivar cu ajutorul tuturor 
dosarelor consacrate terorismului libanez, în special 
familiei Mugniyeh, care, venind din sudul Liban-ului, 
emigrase la Beirut la mijlocul anilor '70. Mulţi erau 
morţi. Mai rămăseseră unchiul lui Imad Mugniyeh, 


~ 181 ~ 


Lista Hariri 
care nu se mişcase din Tyr, copiii fratelui său 
lichidat de CIA, şi mai mulţi veri, împrăştiaţi cam 
peste tot, unul dintre ei locuind în Columbia... 

Obiectivul lui erau cei trei nepoți. Instalat în 
subsolul arhivei, le găsise în sfârşit fişele de la 
Siguranţa Generală prin intermediul unei vechi 
prietene. Le examină una câte una. ÎI elimină pe 
primul, al cărui prenume era tot Imad: fusese ucis în 
sudul Liban-ului în timpul unei operaţiuni israeliene. 

Un altul trăia în Iran, unde-l trimisese unchiul său 
şi unde, potrivit ultimelor informaţii, încă mai locuia. 
Părea să fie responsabilul cu operațiunile 
desfăşurate în Africa, în special în Sudan şi în 
Somalia. Nu exista nici măcar o fotografie de-a lui. 

Mai rămânea al treilea: Ali, în vârstă de 33 de ani, 
care emigrase în Iran. Însă Siguranţa Generală 
prosiriană, condusă până în 2005 de Jamil Sayed, un 
om de legătură al sirienilor, îl suspecta de dese 
călătorii în Liban, sub un nume fals şi cu paşaport 
iranian. 

Era puţin, dar, oricum, mai bine decât nimic. 
Mourad Trabulsi hotărî ca următorul său demers să 
fie „cernerea” Ambasadei lranului la Beirut, care 
avea nenumărate legături cu Hezbollah-ul. 

Urcă cele trei etaje şi ajunse în birou, chemându-l 
imediat pe unul dintre adjuncţii săi, maiorul Tabet, 
însărcinat cu supravegherea ambasadelor. După ce 
îi recomandă multă discreţie, Mourad Trabulsi îi ceru 
să-i aducă lista cu personalul „sensibil” al 
Ambasadei Iranului. 

Erau douăsprezece fişe, mai ales cu membri ai 
Pasdaran-ului, un reprezentant al Ministerului de 
Informaţii iranian şi unul din Securitatea Militară. 


~ 182 ~ 


Gerard de Villiers 
Fiecare avea o fişă detaliată şi o fotografie. Mourad 
Trabulsi se opri asupra unui anume Mahmoud 
Tudeh, a cărui fotografie înfăţişa un chip bărbos cu 
obrajii scofâlciţi şi cu o privire pătrunzătoare. li 
săriră în ochi câteva cuvinte: fişa indica faptul că, 
sub o identitate iraniană, se ascundea foarte 
probabil Ali Mugniyeh, cetăţean libanez, nepotul lui 
Imad Mugniyeh, cel care fusese asasinat pe 12 
februarie 2008 la Damasc. 

Închise dosarul şi se duse să-l caute pe maiorul 
Tabet. 

— Mulţumesc, zise el, dar n-am găsit ce căutam. 

Era aproape sigur că identificase „cârtiţa” din 
sânul Hezbollah-ului. Nu-i mai rămânea decât să se 
folosească de această informaţie ca să-şi salveze 
pielea. 


x 


Telefonul mobil îl atenţionă pe Malko de primirea 
unui SMS. Deschise mesajul: textul era foarte scurt. 

„Zbor iranian 513. Luni 16 şi 55.” 

Pulsul i se acceleră atunci când văzu numărul care 
trimisese mesajul. Era Mr. X, omul care deţinea 
dovezi împotriva sirienilor. 


Capitolul XV 


— Zborul 513, care vine de la Teheran, ajunge 
într-adevăr la 16 şi 55, anunţă luni Ray Syracuse. 

— Ai putut să verifici lista pasagerilor? întrebă 
imediat Malko. 

— Încă nu, şi nu e deloc uşor. Nu se poate face 


~ 183 — 


Lista Hariri 
nimic la Teheran, aşa că n-o pot avea decât prin 
intermediul libanezilor şi nu vreau să-i bag la idei. 
Oricum, cel care ne interesează nu se află în Iran... 

— Evident, recunoscu Malko, dar nu-mi explic 
legătura cu această întâlnire. Asta înseamnă că 
această „cârtiţă” are ceva cu lranul. 

— Nu e deloc de mirare, Hezbollah-ul este 
apropiat de Teheran, îi aminti americanul. Şi în plus, 
un aeroport este locul propice pentru o întâlnire: te 
poţi pierde în mulţime. Doar că cel din Beirut este 
foarte aproape de zona Hezbollah-ului. De 
asemenea, mai există încă o mulţime de „creaturi” 
care lucrează acolo. Nu e un loc sigur pentru noi. 

— Şi cu toate astea, trebuie să ne ducem la 
întâlnire... 

— Bineînţeles, îl aprobă americanul, dar sunt 
necesare multe precauţii. O să vorbesc cu Mourad. 

— Nu e o imprudenţă, după tot ce-a făcut? 

— De-acum, e alături de noi şi cunoaşte şi zona. 
N-o să rişte să te ducă de nas. 

— Să te audă Dumnezeu! oftă Malko. Brusc, îi veni 
o idee. Poţi să faci rost de lista avioanelor care 
aterizează în acelaşi interval orar? 

La urma urmei, referirea la zborul de la Teheran ar 
fi putut fi o cacealma. 


Mourad  Trabulsi bea nişte zer. Ceea ce-i 
transmisese şeful staţiei CIA îi confirma bănuielile. 
Legătura cu Iranul. „Cârtiţa” trebuia să fie Ali 
Mugniyeh. Locuind la ambasada Iranului şi deţinând 
un paşaport iranian, acesta acţiona la adăpostul 


~ 184 ~ 


Gerard de Villiers 
Hezbollah-ului prosirian. 

Problema era aceea de a şti dacă urma într- 
adevăr să-şi facă apariţia. Chiar şi în mulţime, 
stabilirea unui contact în aeroport era dificilă din 
cauza  permanentei supravegheri din partea 
oamenilor Hezbollah-ului. Oare ce se ascundea în 
spatele acestei întâlniri? 

Ar fi dat orice să se ducă el însuşi la aeroport, însă 
nu putea să se arate în mod deschis acolo. 
Hezbollah-ul ar fi bănuit imediat că era vorba de o 
manipulare... 

In ceea ce priveşte securitatea, avea încredere în 
americani. Aceştia se vor face luntre şi punte să-i 
asigure lui Malko protecţia. Se decise pentru un 
compromis. Se va duce, dar va rămâne în exterior, 
într-un „submarin”, o furgonetă a FSI amenajată 
pentru supraveghere. Oficial, va pretinde că doreşte 
să se asigure de prezenţa unui membru al Pasdaran- 
ului la sosirea avionului de la Teheran. Instalat în 
faţa aeroportului, va putea observa totul destul de 
bine şi va avea la îndemână mai mulţi oameni 
pregătiţi pentru o intervenţie. În orice caz, dacă Ali 
Mugniyeh sosea cu acest zbor, asta reprezenta 
dovada că el era „cârtiţa”. 

Mourad Trabulsi îşi zise că avea un avans faţă de 
„aliaţii” săi americani. O astfel de informaţie 
importantă se putea negocia scump... 

Asta îi permitea lui să trăiască liniştit la Beirut, 
fără să tremure ori de câte ori se urca în maşină. 


x 


Malko opri maşina, o Toyota banală cu plăcuţe de 
~ 185 — 


Lista Hariri 
înmatriculare libaneze, în marea parcare din faţa 
aeroportului din Beirut. Evident, dispozitivul de 
protecţie organizat de Ray Syracuse intrase în 
funcţiune imediat după prânz. Agenţii amestecați în 
mulţimea din sala de aşteptare erau bine înarmaţi. 

Pentru orice eventualitate, îşi luase şi el pistolul 
Sig-Sauer. În mod normal, numai expeditorul SMS- 
ului îi cunoştea identitatea. Doar dacă nu cumva o 
altă persoană utilizase numărul lui Mr. X. 

Ajunse la mulţimea care aştepta în faţa „uşii 
culisante prin care treceau pasagerii nou-sosiţi. Intr- 
un interval de două ore, urmau să aterizeze şase 
avioane. Cel de la Teheran fusese afişat cu douăzeci 
de minute în urmă. Malko se uită în jur, scrutând 
mulţimea: familii, câteva femei singure, persoane cu 
pancarte în mână pentru a le da de ştire celor pe 
care-i aşteptau. 

Oare cum arăta bărbatul cu care avea întâlnire? 
Cum va intra în contact cu el? Oare îl va suna pe 
mobilul lui Louis Carlotti? 

Începură să iasă pasagerii zborului de la Teheran. 

Impins probabil de mulţime, un tânăr se sprijini de 
spatele lui. Malko se întoarse, dar necunoscutul se 
îndepărtase deja: nu era cel pe care-l aştepta. 


x 


Hassan Sadr tocmai primea un musafir atunci 
când îi sună telefonul mobil prin care ţinea legătura 
cu echipele din teren. Recunoscu imediat vocea 
şefului misiunii sale, un anume Kassem. 

— Aşteaptă pe cineva, îl anunţă acesta. Un avion 
vine de la Teheran, unul de la Ryad şi altul de la 


~ 186 ~ 


Gerard de Villiers 
Ziirich. Este înarmat. 

— Cum ai aflat? 

— M-am apropiat de el şi am simţit patul unui 
pistol pe sub haină. 

Nu era nimic extraordinar ca un agent CIA aflat în 
misiune să fie înarmat. Dar ce făcea la aeroport? 

Fusese urmărit de la plecarea din hotelul 
Phoenicia. După incidentul din zona portuară, 
Hassan Sadr însărcinase cu filajul o echipă formată 
din şase militanti, fiind convins că Malko va continua 
să se intereseze de Hezbollah. Trebuia neapărat să 
descopere cine anume îl informa. Foarte puţini 
oameni ştiau unde era îngropat Ahmed Abu Adass. 
Dumnezeu ştie ce mai avea trădătorul de gând să le 
dezvăluie americanilor. 

Un lucru îi era clar lui Hassan Sadr: prezenţa 
acestui agent CIA pe aeroportul din Beirut era legată 
probabil de afacerea în cauză. 

— Nu-l pierde din ochi, îi recomandă lui Kassem, şi 
ţine-mă la curent. 


x 


Ultimii pasageri ai zborului de la Teheran ieşeau 
acum prin uşa culisantă ce dădea în sala de 
aşteptare. Malko îi urmărea distrat, ştiind că 
surpriza nu va veni dintr-acolo. Avionul aterizase cu 
o oră în urmă, la 17 şi 10. 

În faţa lui, nişte bărboşi se îmbrăţişau cu sârg, iar 
familiile se reuneau printre ţipetele copiilor. 

Era singurul neoriental din mulţime: n-avea cum 
să nu fie reperat. 

Timpul trecea. Pasagerii zborului Teheran-Beirut 


~ 187 ~ 


Lista Hariri 
erau tot mai rari. O femeie împingea un căruţ 
enorm, înconjurată de trei copii şi înfăşurată într-o 
abaya neagră. 

şi zise că va trebui să plece cu coada-ntre 
picioare. Ce se întâmplase cu Mr. X? 


x 


Ali Mugniyeh avea impresia că-i e frig, în ciuda 
căldurii grele din sala de aşteptare, prost ventilată. 

Delegaţia de la Teheran pe care venise s-o 
întâmpine în mod oficial, condusă de Hussein Taieb, 
noul director al Informaţiilor din cadrul Pasdaran, se 
lăsa aşteptată. Vama libaneză era întotdeauna 
exigentă cu oficialii iranieni. 

Poate că era un lucru bun. 

În realitate, îi dăduse întâlnire acestui agent CIA 
cu intenţia, dacă era posibil, de a-i înmâna o listă cu 
zece nume scrisă pe spatele unei cărţi de vizită 
aflată în fundul buzunarului. 

O listă care, dacă ar fi fost găsită asupra lui, l-ar fi 
pus în postura de a atârna într-un cârlig de 
măcelărie. 

Flancat de un membru al Pasdaran-ului trimis de 
Ambasada Iranului din Beirut, avusese timp din 
belşug să examineze lumea masată în spate, le 
barierelor de siguranţă şi în faţa uşii culisante prin 
care ieşeau pasagerii. 

II reperase imediat pe agentul CIA. 

li despărţeau doar câţiva metri. Teoretic, putea să 
se apropie de el şi să-i strecoare cartea de vizită, 
chiar şi să schimbe câteva vorbe. Însoţitorul lui, 
Choadjeddine Nassiri, nu înceta să se uite după 


~ 188 ~ 


Gérard de Villiers 
femei cu o privire concupiscentă, aşa că n-avea de 
ce să se teamă de el. 

Doar că, graţie acestei lungi aşteptări, Ali 
Mugniyeh avusese timp să observe mulţimea. 
Reperase un număr neobişnuit de mare de membri 
ai Serviciului de Securitate al Hezbollah-ului. În 
niciun caz nu era vorba de protecţia lui: nu risca 
nimic, având paşaport diplomatic. 

Prin urmare, prezenţa lor se datora unei alte 
cauze... 

lar motivul putea fi supravegherea agentului CIA, 
reperat de multă vreme. 

Contactarea acestuia ar fi însemnat sinucidere 
sigură. In momentul în care luă decizia de a nu 
acţiona în niciun fel, apărură zâmbitori şi cei trei 
iranieni. Ali Mugniyeh îl cunoştea pe unul dintre ei. 

Acesta îl îmbrăţişă şi îi dădu o pungă mare de 
fistic, o specialitate iraniană. 

Urmându-i pe cei trei musafiri, Ali Mugniyeh se 
îndreptă spre ieşire. 

Fără să se mai întoarcă. 

| se făcuse brusc frică şi îşi spuse că ar fi fost o 
prostie să-şi rişte viaţa pentru a-şi răzbuna unchiul. 
Măcar încercase. Nu voia să comunice informaţiile 
prin telefon sau SMS: mobilul putea fi înregistrat şi 
urmărit. Pentru că nu ieşea din ambasadă decât 
escortat, îi era imposibil să stabilească o întâlnire. 

După ce urcă în Mercedes-ul oficial, se hotărî 
definitiv. 

Renunta la răzbunare. 


~ 189 — 


Lista Hariri 

În interiorul submarinului său, generalul Mourad 
Trabulsi exulta. Graţie fotografiilor din dosar, îl 
recunoscuse pe Ali Mugniyeh. Nefiind în aeroport, 
nu-şi dădea seama dacă avusese loc sau nu vreun 
contact, dar de-acum îl identificase pe Mr. X. 

În momentul plecării, îl zări pe Malko Linge, care 
ieşea din aeroport. Singur. Se oprise la marginea 
trotuarului, aşteptând să se mai domolească 
circulaţia, apoi se îndreptase spre parcare. Oare îl 
contactase Ali Mugniyeh? 

Avea să afle lucrul ăsta de la americani. 


x 


Hassan Sadr încetase orice altă activitate pentru a 
urmări minut cu minut ceea ce se petrecea în 
aeroportul din Beirut. 

De ce aşteptase agentul american zborul de la 
Teheran? Potrivit oamenilor săi, nu vorbise şi nu 
fusese abordat de nimeni. 

ÎI sună unul dintre agenţi. 

— Pleacă, îl anunţă acesta. 

Hassan Sadr se pregătea să-i spună „demontaţi”, 
dar îi veni o idee strălucită. Agentul american 
cunoştea în mod sigur identitatea trădătorului! Prin 
urmare, avea ocazia nesperată de a o afla şi el. 

Dădu rapid nişte instrucţiuni, apoi alertă unul 
dintre serviciile permanente ale Hezbollah-ului de la 
Borj El Brajnieh. 


x 


Malko se pregătea în sfârşit să traverseze atunci 
~ 190 ~ 


Gerard de Villiers 

când simţi o prezenţă în spatele lui. Se întoarse şi 
descoperi un tânăr cu barbă şi cu o privire 
îngheţată, care şuieră în engleză: 

— The yellow Honda. Follow me." 

Bărbatul se îndrepta deja spre o maşină galbenă 
oprită într-un loc interzis, imediat după ieşirea din 
parcarea unde se afla automobilul lui Malko. 

Acesta exulta. La fel ca la Bekaa, întâlnirea era 
serioasă. Omul care îl abordase nu era cu siguranţă 
Mr. X, dar trebuia să-l urmeze. Traversă şi aşteptă 
să intre în lift pentru a tasta un mesaj destinat lui 
Ray Syracuse: „contact”. 


x 


Generalul Mourad Trabulsi asistase la 
„tamponarea” lui Malko. Mai întâi surprins, apoi 
îngrijorat. Îl urmări cu privirea pe tânărul care se 
ducea la maşina galbenă parcată o sută de metri 
mai încolo; se sui în ea, dar nu demară. 

Probabil că îl aştepta pe Malko, plecat să-şi caute 
maşina... 

Mourad Trabulsi, care-l văzuse pe Ali Mugniyeh, 
nu se aşteptase la un contact sub această formă, 
dar totul era posibil. 

Cinci minute mai târziu, zări Toyota condusă de 
Malko. Acesta încetini atunci când ajunse lângă 
maşina galbenă, care demară imediat în direcţia 
ieşirii din aeroport. Mourad Trabulsi îşi părăsi postul 
de observaţie şi-i spuse şoferului: 

— Urmăreşte Toyota galbenă, dar nu te apropia 
prea mult. 


44 Honda galbenă. Urmează-mă. 


~ 191 ~ 


Lista Hariri 

Avea impresia că dispozitivul de protecţie 

american rămăsese în aeroport: nu ieşise nimeni în 

spatele lui Malko. Agenţii CIA primiseră misiunea să 

protejeze o eventuală întâlnire, nu să-l urmărească 
pe Malko în afara aeroportului. 


x 


Mica maşină galbenă o apucă pe bulevardul 
Camille Chamoun, spre nord. Artera se transforma 
în autostradă ceva mai departe, fiind paralelă cu 
drumul care duce spre Tyr. In stânga era un cartier 
de clădiri modeme, iar la dreapta se vedeau 
străduţele din Borj El Brajnieh. 

Concentrat, Malko nu-şi dezlipea ochii de pe 
maşina galbenă. 

Aceasta încetini. Se apropiau de moscheea Al 
Rassoul Al Azar. 

Şoferul maşinii galbene semnaliză şi coti la 
dreapta pe o străduţă perpendiculară pe bulevardul 
Camille Chamoun. După o scurtă ezitare, Malko îl 
urmă. Străduţa era plină de pietoni, căruţe şi 
vehicule parcate peste tot. 

După trei sute de metri, strada se bifurca. Şoferul 
maşinii galbene coti la stânga, pătrunzând şi mai 
adânc în ghettoul Hezbollah-ului. 

Malko începu să se neliniştească. Se afla într-un 
adevărat labirint de străduţe fără nume, mărginite 
de ateliere, magazine şi case pe jumătate demolate. 
Nu se zărea niciun poliţist şi îi era imposibil să se 
orienteze. Nimeni nu se putea descurca în această 
încâlceală de străzi dacă nu era din partea locului. 

Prudent, scoase pistolul de la curea şi îl puse pe 


~ 192 ~ 


Gerard de Villiers 

scaunul de alături. Trecătorii semănau toţi între ei: 
bărbaţi cu barbă şi femei „acoperite”. Era la ani- 
lumină de elegantul centru al Beirut-ului modern. 

Încercă să-l sune şi să-l avertizeze pe Ray 
Syracuse, dar nu reuşi nici să formeze numărul din 
mers, nici să oprească, de teamă să nu se piardă de 
maşina galbenă al cărei şofer părea că ştie foarte 
bine încotro merge. Se învârteau deja de un sfert de 
oră prin acest labirint. Neliniştea îi spori. La o 
intersecţie, zări un bărbat în haine de lucru, cu o 
şapcă de pânză pe cap şi un telefon Motorola în 
mână. 

Un „poliţist” al Hezbollah-ului, care-i aruncă o 
privire intrigată. 

Dacă ar fi ştiut să se întoarcă, n-ar mai fi ezitat 
atât. Dar era imposibil: singurul punct de reper era 
maşina galbenă care mergea înaintea lui. 

x 


Văzând că maşina galbenă dispare în labirintul 
complicat al străduţelor din Borj El Brajnieh, Mourad 
Trabulsi înţelese instantaneu ce se întâmpla: Malko 
căzuse într-o cursă! 

Fără să-şi dea seama cum, Hezbollah-ul fusese 
pus la curent cu întâlnirea de la aeroport şi îl 
atrăsese apoi acolo unde nimeni nu-i putea veni în 
ajutor. 

— Opreşte! îi ordonă generalul libanez şoferului. 

Erau la zece metri de locul în care cele două 
maşini întorseseră. Înfrigurat, libanezul îl sună pe 
Ray Syracuse. 

— Avem o problemă, îl anunţă el, mi-e teamă că 
Malko s-a lăsat păcălit. 


~ 193 — 


Lista Hariri 

Pus la curent, şeful staţiei întrebă imediat: 

— Nu poţi interveni? 

— Nu, mărturisi Mourad Trabulsi: avem ordin să 
nu intrăm cu niciun fel de pretext în Hezbollahland. 
Este un acord politic. În plus, nu am cu mine decât 
un singur om, iar maşina mea iese imediat în 
evidenţă. Unde e dispozitivul instalat la aeroport? 

— L-am demontat, mărturisi americanul, iar 
oamenii mei nu cunosc deloc periferia din sud. Ce 
putem face? 

— Trebuie să iasă de-acolo cu orice preţ, insistă 
libanezul. În mod sigur, vor încerca să-l răpească. 
Sper să nu fie prea târziu. Avertizează-l imediat. Eu 
rămân pe loc. 

Închise cu o strângere de inimă: avea tot interesul 
ca Malko să scape de Hezbollah: dacă-l luau 
prizonier, avea să vorbească. Nimeni nu rezista în 
faţa unei bormaşini bine folosite. Atunci, Hezbollah- 
ul va afla de rolul jucat de el. Mai avea timp să 
prindă un avion şi să nu se mai întoarcă niciodată în 
Liban... 

Îşi aprinse o ţigară şi începu să se roage, tocmai 
el, care era ateu. 


x 


— Ce facem? întrebă Kassem. E tot în spatele 
nostru. 

— Unde eşti? 

Omul Hezbollah-ului îi explică şefului său. 

— Scapă de el, îi ordonă acesta. Îl preiau oamenii 
mei. 

Dădu ordinele de rigoare cu ajutorul unui al doilea 


~ 194 ~ 


Gerard de Villiers 

telefon mobil. O dată pus la adăpost într-un subsol 
al Hezbollah-ului, vor avea tot timpul la dispoziţie ca 
să-l facă să vorbească... în plus, nu exista nicio 
dovadă împotriva lor: agentul nu avusese întâlnire la 
aeroport cu un membru al Hezbollah-ului. 


x 


Malko puse mâna pe telefonul mobil care suna şi 
trebui să încetinească. Aproape în acelaşi moment, 
maşina galbenă acceleră şi coti pe o alee şi mai 
îngustă decât străduţa pe care se afla. Colac peste 
pupăză, fu obligat să oprească brusc: un taxi gol îi 
bara calea, iar maşina galbenă se depărtă. În câteva 
secunde, dispăru. Răspunse la telefon. 

Vocea tensionată a lui Ray Syracuse îi trimise un 
şuvoi de adrenalină în artere. 

— Malko! You are framea!'” Pleacă de-acolo cât 
mai repede. 

— O să încerc, zise Malko, dar nu ştiu unde mă 
aflu! 

— Am trimis oameni în bulevardul Camille 
Chamoun, continuă Ray Syracuse, dar nu vor ajunge 
acolo imediat. Încearcă să te întorci. 

Malko încercă să-şi păstreze sângele rece: nu 
avea la îndemână niciun punct de reper în această 
încâlceală de străduţe fără nume, care semănau 
perfect între ele. Nicio clădire înaltă, niciun spaţiu 
deschis. Realiză brusc că se afla într-adevăr în 
pericol. 

Trecu brutal în marşarier, execută o întoarcere şi 
porni în direcţia din care venise. 


45 Ţi s-a întins o cursă! 


~ 195 — 


Lista Hariri 

Nici măcar după soare nu se putea orienta. 

Curând, îşi dădu seama că se învârtea în cerc. Nu se 

punea problema să ceară indicaţii cuiva, aici nu se 

vorbea decât araba şi nimeni n-ar fi dat informaţii 
unui străin. 


Capitolul XVI 


Aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi pulsul îi 
crescu brusc. Taxiul care-l blocase venea în urma 
lui. Oprise doar câteva secunde pentru a lua de pe 
drum patru tineri. 

Urmărirea începuse. 

Îşi continuă drumul, agăţat de volan, fără să ştie 
încotro mergea. La un moment dat, crezu că zăreşte 
o clădire destul de înaltă şi, pentru a-şi aminti de ea, 
coti pe o străduţă cu sens unic şi mai îngustă decât 
celelalte. 

Deodată, auzi în faţa lui un zgomot de motor. Un 
scuter cu trei roţi ocupa toată aleea. Era condus de 
un bărbat cu barbă solid, îmbrăcat în galben. Acesta 
porni spre el, blocându-i înaintarea. 

În spate, taxiul se apropia şi el. 

Era încolţit. 

Malko apăsă până la refuz pe frână. Câteva 
secunde mai târziu, Toyota sa fu zguduită de o 
lovitură din spate. Taxiul îl ciocnise dinadins. Trei 
bărbaţi se repeziră cu pistoalele în mâini spre 
maşina lui. 

Îşi imagină ce urma să se întâmple: o dată închis 
într-o ascunzătoare a Hezbollah-ului, nimeni nu mai 
putea face nimic pentru el. 

Unul dintre agresori încercă să deschidă portiera: 


~ 196 ~ 


Gérard de Villiers 

din fericire, toate uşile erau blocate automat în 
timpul mersului. Malko se hotărî într-o fracțiune de 
secundă şi strivi pedala accelerației. Toyota făcu un 
salt înainte şi bărbatul agăţat de portieră se 
rostogoli pe caldarâm. 

Răsuci volanul la stânga pentru a izbi scuterul 
galben dintr-o parte. 

Din cauza şocului violent, conducătorul acestuia 
zbură în aer şi ateriză pe o tarabă cu fructe şi 
legume. Cu un zgomot asurzitor, Toyota spulberă 
scuterul şi reuşi să se strecoare printre el şi zid. O 
femeie înfăşurată într-o abaya neagră căzu la 
pământ şi îl înjură. Dintr-o privire, observă că taxiul 
încerca la rândul lui să se strecoară pe străduţa 
îngustă care, după vreo douăzeci de metri, făcea un 
cot. Îşi pierdu din vedere urmăritorii, continuându-şi 
drumul la întâmplare. Trebuia neapărat să-l ajute 
cineva. Altfel, avea să se învârtească prin labirintul 
ăsta până i se va termina benzina... 

Întinse mâna după telefonul mobil pe care-l 
aşezase pe scaunul de alături. 

Nimic! 

Aparatul alunecase pe podea după ciocnirea cu 
taxiul. Nici vorbă să oprească pentru a-l căuta. 

Ca un automat, începu să rătăcească pe străduţe, 
având un singur gând: să scape de ucigaşii 
Hezbollah-ului. 

Deşi era înarmat, acest lucru nu prea avea 
importanţă în acest cartier şiit, unde populaţia era 
ostilă cu străinii. 


~ 197 ~ 


Lista Hariri 

Hassan Sadr jongla cu telefoanele mobile de pe 
birou, ţinând legătura cu cei care-l urmăreau pe 
agentul CIA. Pe măsura derulării acestor apeluri, 
unul dintre adjuncţii săi stabilea pe o hartă poziţia 
vehiculului urmărit. Se afla acum în inima cartierului 
Borj El Brajnieh, iar Hassan Sadr nu se nelinişti prea 
tare: era limpede că şoferul Toyotei nu ştia încotro 
merge, trecând uneori de două ori prin acelaşi loc. 

Şeful operaţiunilor Hezbollah-ului dădea ordine 
precise, stabilind baraje improvizate pe mai multe 
străzi din jurul maşinii urmărite. În cele din urmă, 
avea să se lovească de unul dintre ele. 

Fiecare baraj era dirijat de un membru al 
Serviciului de Securitate al Hezbollah-ului, care ştia 
unde anume trebuia transportat imediat prizonierul. 

Era o chestiune de minute... 

Americanii şi aliaţii lor libanezi nu aveau să 
întârzie să acţioneze, chiar dacă nu deţineau o 
poziţie de forţă: de multă vreme, nicio grupare 
poliţienească nu risca să pătrundă în Borj El Brajnieh 
sau în Haret Hrerk. 


x 


— Nu mai răspunde, zise Ray Syracuse în telefonul 
mobil. Ticăloşii ăştia l-au prins în cursă. 

Şefului staţiei CIA îi venea să vomite! Toată staţia 
era pe pod, iar trei echipe ale CIA fuseseră trimise 
spre Hezbollahland, dar n-aveau cum să ajungă la 
timp... La celălalt capăt al firului, Mourad Trabulsi 
răspunse imediat: 

— Îl alertez pe generalul Rifi. Vom încerca să 
trimitem un elicopter în zonă... 


~ 198 ~ 


Gerard de Villiers 

— Dar ce-ar putea face? obiectă Ray Syracuse. 
Doar n-o să bombardeze tot cartierul... 

— Bineînţeles că nu, recunoscu generalul libanez, 
dar dacă reperează maşina zburând foarte jos, ar 
putea s-o ghideze sau să-i sperie pe urmăritori. 

— OK! încearcă. 

Ray Syracuse se postă în faţa hărţii Beirut-ului, 
redevenit brusc un oraş ostil, ca pe vremea 
războiului civil. Zece minute mai târziu, sună 
telefonul. Răspunse cu o strângere de inimă, 
temându-se să nu i se anunţe capturarea lui Malko. 

Era tot Mourad Trabulsi. 

— Avem noroc! îl anunţă el. Un „Apache” al 
armatei a fost pus la dispoziţia FSI şi-l va lua pe 
Ashraf Rifi. Va fi în zonă cam în zece minute. 

— E o zonă foarte mare, oftă americanul. 

În plus, trebuia să zboare foarte jos pentru a putea 
vedea ce se petrece pe străduţele înguste. Un al 
doilea apel: prima echipă ajunsese la intrarea în Borj 
El Brajnieh, de-a lungul bulevardului Camille 
Chamoun, şi cerea instrucţiuni. 

— Rămâneţi acolo şi rugaţi-vă la Dumnezeu! 
spuse Ray Syracuse. 

Nu avea de gând să-i trimită în acel labirint ostil 
fără să-l fi localizat mai întâi pe Malko. 

Luă o gură de cafea rece şi înjură printre dinţi, în 
mod evident, operaţiunea asta nu producea decât 
necazuri. Chiar şi descoperirea cadavrului de la 
Aanjar nu reprezenta deloc un pas înainte: nicio 
legătură concretă cu sirienii. 


x 


~ 199 — 


Lista Hariri 

Malko frână atunci când pătrunse într-o intersecţie 
ceva mai largă decât altele. Avea trei căi la 
dispoziţie. Văzu în oglinda retrovizoare o maşină 
închisă la culoare care îl urma îndeaproape. 

O luă la stânga. Străduţa era mărginită de imobile 
ceva mai modeme decât în restul cartierului, iar 
carosabilul era mai lat. Deodată, un şuvoi de 
adrenalină îi explodă în artere; la o sută de metri 
mai în faţă, două maşini opriseră de-a curmezişul 
dramului, formând o şicană unde stătea de pază un 
civil înarmat cu un Kalaşnikov. 

Fără să se gândească, o luă la dreapta, parcurse 
cincizeci de metri şi se opri: era o fundătură. 

Dădu înapoi: porni în direcţia opusă, trecând pe 
lângă maşina care-l urmărea. Zări într-o 
străfulgerare nişte bărbaţi cu barbă şi cu o 
căutătură ostilă. Unul dintre ei ţinea un pistol în 
mână. 

Asta nu-l nelinişti peste măsură: dacă ar fi vrut să- 
| ucidă, ar fi încercat demult. Îl voiau însă viu. Ajunse 
în intersecţia de mai devreme şi, de data asta, o luă 
la dreapta. 

După cincizeci de metri, scoase un urlet de 
bucurie. Printre două clădiri mari se zărea o 
autostradă urbană înălţată. 

lată în sfârşit un punct de reper! 

Acceleră, întoarse, viră, merse în zigzag, 
încercând să păstreze aceeaşi direcţie. In fine, 
pătrunse într-o stradă aflată ceva mai jos de 
şoseaua asfaltată şi susţinută de nişte piloni enormi 
de beton. 

Numai că se afla mai jos, pe o arteră paralelă cu 
autostrada! 


~ 200 ~ 


Gerard de Villiers 

Un 4x4 plin de bărbaţi cu barbă se ivi de pe o 
stradă transversală, lipsindu-i doar câteva secunde 
pentru a-l bloca pe Malko. 

Acesta îşi continuă drumul cu dinţii încleştaţi. 
Oricum, nu putea să-şi ia zborul pentru a ajunge pe 
panglica de beton de deasupra capului său. 

Maşina 4x4 era pe urmele lui. Deodată, zări o 
rampă de acces la o sută de metri mai în faţă! 

Se angajă pe ea cu toată viteza şi avu impresia 
că-şi ia zborul spre cer! Dar îl frapă imediat faptul că 
nu se vedea nicăieri niciun autovehicul. Părea că 
şoseaua se îndrepta spre est. Oricum, trebuia să 
ajungă undeva. 

Dădu drumul la o înjurătură: la cincizeci de metri 
în faţa lui, autostrada se sfârşea brusc. Era 
neterminată. Nu exista nicio rampă pentru a ajunge 
la nivelul inferior. Frână, întoarse brutal şi porni în 
direcţia din care venise, călcând acceleraţia până la 
podea, cu maşina 4x4 pe urmele sale. 


x 


— Cred că l-am reperat, anunţă printre părâituri 
pilotul elicopterului. Se află pe autostrada Gamal 
Abdel Nasser. O maşină 4x4 e pe urmele lui... 

— Puteţi interveni? întrebă imediat Ray Syracuse. 

— Nu, atâta timp cât nu manifestă intenţii ostile. 
Nu ştim cine se află în vehicul. 

Proverbiala „prudenţă” libaneză. 

— OK, admise şeful staţiei, coborâţi cât mai jos, ca 
să vă vadă. El sau ei. 

— Am înţeles, confirmă pilotul. 


~ 201 ~ 


Lista Hariri 

— Stay put", insistă americanul, vreau să fiu 
informat în timp real. 

— Roger”. 

Linia rămase deschisă. Americanul se uită pe 
hartă la amplasamentul autostrăzii. Era vorba de o 
ramificaţie care pleca spre est din autostrada ce 
ducea la aeroport, în direcţia Hazmiveh, dar care nu 
era terminată, sfârşindu-se în mijlocul cartierului 
Borj El Brajnieh. Dacă Malko scăpa nevătămat, 
putea intra în fluxul maşinilor care circulau la nivelul 
Complexului Sportiv. Americanul alertă cea mai 
apropiată echipă. 


x 


Malko conducea cu un ochi în oglinda retrovizoare 
şi cu celălalt la panglica de asfalt din faţa lui. Din 
fericire, în afară de câteva camioane, nu era 
nimeni... 

Un al doilea vehicul, care părea mult mai rapid, 
venea în spatele maşinii 4x4... în dreapta, se zărea 
marea, iar în faţă, autostrada se îndrepta spre 
aeroport. 

Deodată, vuietul unui motor puternic îl acoperi pe 
cel al Toyotei. O umbră trecu prin faţa parbrizului şi 
zări un elicopter „Apache” în culorile libaneze care 
zbura deasupra lui! 

Nu mai era singur. 

Elicopterul încetini şi începu să zboare paralel cu 
autostrada. 

Mai era un kilometru până la drumul principal. 


46 Rămâi pe fir. 
47 OK. 
~ 202 ~ 


Gerard de Villiers 
Cămaşa îi era lipită de corp din cauza transpiraţiei... 


x 


Hassan Sadr jongla cu cele trei telefoane mobile, 
organizând din cartierul său general urmărirea 
agentului CIA. Vocea unuia dintre oamenii lui îi 
anunţă sosirea elicopterului. Scoase un strigăt de 
furie. 

Ceru să i se explice situaţia şi luă o decizie. 

— Retrageţi-vă! 

Nici nu se punea problema unei confruntări cu FSI. 
Nu cunoştea instrucţiunile primite de echipaj. 

In plus, nu voia ca ocupanţii maşinii 4x4 să fie 
identificaţi. 

Închise telefoanele mobile şi căzu pe gânduri. 
Intervenţia FSI semnifica faptul că omul pe care 
încercase să-l răpească era o persoană importantă... 
Acesta nu se aventurase fără un motiv serios în 
zona Hezbollah-ului şi, în acelaşi timp, nu dispunea 
de nicio protecţie... Era convins că-l urmărea pe cel 
cu care avusese întâlnire... 

Asta îi confirma existenţa unei întâlniri la aeroport 
cu „trădătorul” care furnizase informaţii CIA-ului. 

Dar de ce la aeroport? 

Care era motivul pentru care omul rămăsese în 
sala de aşteptare în momentul sosirii zborului de la 
Teheran? Nu se apropiase de nimeni, nu vorbise cu 
nimeni. Oamenii săi vor căuta să afle, însă Hassan 
Sadr nu se aştepta la mare lucru. 

Evident că un aeroport era un bun loc de întâlnire, 
astfel încât nu avea siguranţa că agentul CIA 
aşteptase pe cineva care urma să sosească de la 


~ 203 ~ 


Lista Hariri 
Teheran. Poate că i se stabilise un interval orar în 
care trebuia să se afle în sala de aşteptare. 

Işi spuse că, interogându-i unul câte unul pe 
oamenii care se aflaseră la faţa locului, va putea 
obţine măcar un element nou. 

Sirienii care-l monitorizau zilnic vor fi furioşi. 
Faptul de a nu fi descoperit „cârtiţa” li se părea de 
neînțeles, mai ales că zona de cercetare fusese 
limitată. 

Hassan Sadr se hotări să reia dosarul Hariri pentru 
a încerca să identifice elementele suspecte. 

Cu toate acestea, era convins că toate persoanele 
suspectate de trădare fuseseră lichidate. Nu mai 
rămâneau decât cei imposibil de bănuit. 

Trădătorul se ascundea printre ei. 

Ca întotdeauna. 


x 


Malko fusese recuperat în faţa service-ului Mobil 
Al Aram de două echipaje ale CIA grupate în maşini 
4x4 blindate. Timp de câteva minute, încercă să-şi 
regăsească un ritm cardiac normal, apoi îl sună pe 
Ray Syracuse. 

— Mi-am făcut-o cu mâna mea, îi mărturisi el. L- 
am urmărit pe individul despre care am crezut că e 
Mr. X. Apoi a fost prea târziu ca să mai dau înapoi. 

— Ai scăpat, asta e tot ce contează, concluzionă 
şeful staţiei. Lasă maşina la Phoenicia şi vino la 
ambasadă pentru o şedinţă scurtă. Măcar avem o 
certitudine: Hezbollah-ul era la curent cu întâlnirea. 
Dar cum au aflat? 


~ 204 ~ 


Gerard de Villiers 
* 


A 


Lui Ali Mugniyeh îi venea greu să urmărească 
reuniunea cu membrii Pasdaran pe care îi aşteptase 
la aeroport. Unul dintre oamenii săi îi suflase câteva 
vorbe la începutul şedinţei, anunţându-l că Hassan 
Sadr, şeful operaţiunilor Hezbollah-ului, convocase o 
întâlnire la unsprezece seara la cartierul său general 
pentru a discuta o afacere importantă: tentativa 
americanilor de penetrare în sistemul Hezbollah- 
ului. 

Această veste fusese de ajuns pentru ca pulsul lui 
Ali Mugniyeh s-o ia razna. 

Tot felul de întrebări i se amestecau în cap. Ce 
anume ştia Hassan Sadr? Era suspectat de ceva? îşi 
luase totuşi toate precauţiile, nu-i făcuse niciun 
semn, nici măcar nu-l privise pe omul de la CIA. 
Prezenţa lui la aeroport fusese programată cu mult 
timp înainte. Fusese vorba de o deplasare oficială. 
Nu i se putea reproşa nimic. 

Cu toate acestea, cunoştea metodele de 
investigare ale  Hezbollah-ului. Hassan Sadr 
cercetase totul în amănunt şi cu siguranţă că îi 
remarcase prezenţa la aeroport. Evident că se afla 
dincolo de orice bănuială, dar asta nu era de-ajuns. 
El era unul dintre puţinii supraviețuitori ai afacerii 
Hariri, împreună cu câţiva militanţi, unul mai de 
încredere decât altul. Unul dintre aceştia avusese o 
legătură directă cu omul care organizase totul: 

Assef Shahab. 

Dacă ieşea la iveală implicarea lui, nu avea decât 
două alternative. Fie să-şi tragă un glonţ în cap 
înainte de a fi „sinucis”, fie să fugă şi să ceară 


~ 205 — 


Lista Hariri 
protecţia Tribunalului Internaţional pentru Liban, 
făcând dezvăluiri. 

Era clar că speranţa lui de viaţă nu era prea 
grozavă, dar asta ar fi fost soluţia cea mai puţin 
proastă. 

Clandestină a Hezbollah-ului, torturat şi ucis, 
trebuia să abandoneze răzbunarea. 

Şi nici aşa nu era sigur că avea să scape. 

Se felicită în gând că nu-şi dezvăluise identitatea 
americanilor. Asta era cea mai bună asigurare de 
viaţă... 

— Haroi Mugniyeh, befar me’... 

Vocea condescendentă a adjunctului său iranian îl 
smulse din meditaţie. Îşi scoase ochelarii şi clătină 
grav din cap. 

— Cred că aveţi dreptate, zise el, trebuie să ne 
diversificăm sursele de armament. 

Ali Mugniyeh făcu un gest maşinal, de parcă ar fi 
vrut să alunge o muscă. Planul său se ducea de 
râpă. Dacă nu voia să sfârşească într-o închisoare. 


Capitolul XVII 


Ascultându-l pe Ray Syracuse, care trăgea 
concluziile în legătură cu ceea ce se întâmplase la 
aeroport, Malko avea în faţa ochilor străduţele 
înguste din Borj El Brajnieh, unde văzuse moartea 
cu ochii... 

Şi nu numai moartea, ci un lucru şi mai îngrozitor. 
Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Ray Syracuse spuse: 

— Ai scăpat ca prin urechile acului! 

— Chiar dacă m-ar fi torturat, aş fi fost incapabil 


48 Domnule Mugniyeh, vă rog... 


~ 206 ~ 


Gerard de Villiers 

să le divulg numele celui cu care aveam întâlnire, 
pentru că nu-l cunosc, preciză Malko, zâmbind 
ironic. 

După câteva clipe de tăcere, şeful staţiei întrebă: 

— După părerea ta, ce s-a întâmplat? 

— Cel mai probabil, răspunse Malko, Mr. X a fost 
demascat, a vorbit, iar oamenii Hezbollah-ului au 
pus la cale răpirea mea pentru a-şi desăvârşi 
victoria. 

Americanul făcu un gest de dezamăgire. 

— Şi eu cred la fel. Ne întoarcem de unde am 
plecat. Chiar mai rău. Pentru că „sursa” noastră, o 
dată neutralizată, o să dispară ca şi cum n-ar fi 
existat. Aşa că putem să-i punem cruce afacerii 
Hariri. Va trebui ca Tribunalul Internaţional pentru 
Liban să se descurce cu ce are, adică, cu mai 
nimic... 

— Mă tem că ai dreptate, recunoscu Malko. N-am 
de gând să mă eternizez la Beirut. Nu prea mai e 
nimic de făcut. 

— Stai puțin! înainte de a închide definitiv dosarul, 
vreau să-i cer părerea acestei canalii de Mourad 
Trabulsi. 

Malko zâmbi amar. 

— După tot ce ne-a făcut! Probabil că el i-a 
divulgat Hezbollah-ului întâlnirea de la aeroport 
pentru a-şi „răscumpăra” greşelile. 

Ray Syracuse suspină ironic. 

— Suntem în Liban. Aici totul e posibil, inclusiv 
alianțele cele mai neaşteptate. Se spune că armenii 
şi libanezii sunt gata să-şi vândă şi mama pentru a 
obţine ceva. Cu singura diferenţă că libanezii le-o şi 
pun pe tavă... 


~ 207 ~ 


Lista Hariri 

Malko se ridică. Îşi simţea genunchii moi, de parcă 
ar fi fost de vată. Se uită la ceasul Breitling: doar 
şapte fără zece. | se părea că se învârtise ore întregi 
prin Borj El Branjieh. 

— Vreau să mă destind un pic, zise el. 

— Wait a minute! i-o tăie şeful staţiei. De-acum 
suntem siguri că Hezbollah-ul te-a identificat şi 
crede că tu ştii cine e Mr. X. Chiar dacă l-au 
eliminat, s-ar putea să vrea să te răpească... Prin 
urmare, nu te mai duci nicăieri fără „baby-sitters” şi 
nu mai ai ce să cauţi în cartierele rău famate. Îţi pun 
la dispoziţie două maşini Nissan şi douăzeci şi patru 
de agenţi. 

— Douăzeci şi patru! sări în sus Malko. De ce nu 
un regiment de „marines"”? 

Americanul zâmbi. 

— Nu sunt decât trei „shifts”" de câte opt ore. 
Aici, la Agenţie, suntem foarte atenţi cu programul 
de lucru. O să-i anunţ. De asemenea, trebuie să 
porţi permanent o vestă antiglonţ. Asta e 
regulamentul. 

— Pentru cetățenii americani, sublinie Malko 
ironic. Eu nu las în urma mea o văduvă căreia să-i 
revină o pensie... 


x 


Mourad Trabulsi nu răspundea... Malko nu insistă. 
Se întorsese la Phoenicia cu un adevărat convoi 
blindat. Ştia că singura protecţie valabilă era aceea 
de a nu urma acelaşi itinerar la oră fixă. Toţi cei 
asasinați de sirieni fuseseră nişte oameni cu 


49 Schimburi. 
~ 208 ~ 


Gerard de Villiers 
tabieturi. 

Se însera. Repede, ca întotdeauna, iar luminile 
străluceau pe partea cealaltă a Cornişei. Deşi nu 
avea niciun plan, nu voia să petreacă seara singur. 
Refuzase invitaţia la cină a şefului staţiei. Vorbise 
destul despre afacerea Hariri... 

Se gândi la prinţesa Gamra, pe care n-o mai 
văzuse de la „proba” de la Aishi. Fără s-o fi anunţat 
dinainte, avea o şansă dintr-o mie să fie liberă... 

Totuşi, o sună. 

Timbrul puţin răguşit al prinţesei saudite îl făcu pe 
Malko să simtă frisoane de-a lungul coloanei 
vertebrale. 

— Sunt Malko, o anunţă el. 

— Aşteaptă puţin! făcu saudita. 

Se supuse. Mobilul emitea nişte zgomote greu de 
identificat: parc-ar fi fost vorba de cineva căruia i se 
administra un masaj cardiac. Realiză dintr-odată că 
era vorba pur şi simplu de suspinele sacadate ale 
unei femei care făcea amor. 

Tocmai se pregătea să închidă, când suspinele 
fură înlocuite de un țipăt scurt, apoi se lăsă tăcerea 
pe care prinţesa Gamra o rupse câteva clipe mai 
târziu. 

— Mai eşti acolo? 

— Da, confirmă Malko, dar nu vreau să te 
deranjez... 

— Nu mă deranjezi deloc, afirmă saudita. Tocmai 
îmi luam la revedere de la Selim. 

Rămânea la fel de mondenă chiar şi atunci când 
vorbea despre o partidă de sex. Probabil că ovarele 
încă îi mai fremătau. Numitul Selim avea o manieră 
foarte virilă de a-şi lua rămas-bun. 


~ 209 ~ 


Lista Hariri 

Ce curvă înfierbântată! 

— Voiam să te invit la cină, îi explică Malko. Am 
avut câteva emoţii pe ziua de azi şi vreau să-mi 
schimb gândurile. 

— Am decis să nu cinez, replică Gamra Al Shaalan 
Bin Saoud. Altfel, n-o să mai intru în rochiile pe care 
le-am cumpărat împreună. Ce ţi s-a întâmplat? 

— A fost cât pe-aci să fiu răpit de oamenii 
Hezbollah-ului, îi explică Malko. 

Prinţesa saudită izbucni ca o pisică furioasă. 

— Câinii ăia de admiratori ai lui Ali! Dar-ar Allah să 
piară în iad pentru totdeauna. Ai dreptate, meriţi să 
te destinzi un pic, dar eu nu vreau să cinez, în 
schimb, mă duc la Cazinoul Liban-ului să văd ultimul 
lor spectacol. Vrei să vii cu mine? 

— Cu plăcere, o asigură Malko puţin cam forţat. 

Ca întotdeauna după un pas greşit, simţea o 
nevoie imperioasă să facă dragoste. 

Oricum, era mai bine decât să-şi petreacă seara 
singur. 


x 


Generalul Mourad Trabulsi îşi contempla cu teamă 
telefonul mobil aşezat pe masă, de parcă s-ar fi 
aşteptat să-l muşte. Aparatul înregistrase apelurile 
lui Malko, iar asta nu prevestea nimic bun. Deşi el 
nu era amestecat în tentativa de răpire. 

Revenit la birou după trecerea prin periferia 
sudică, urmărise peripeţiile salvării lui Malko. După 
ceea ce se petrecuse la aeroportul din Beirut, 
libanezul se aştepta în fiecare clipă să fie căutat de 
Hassan Sadr. 


~ 210 ~ 


Gérard de Villiers 

Chemă barmanul de la Clubul Ofiţerilor şi îi 
comandă un alt Chivas Regal. 

Simţea nevoia să reflecteze. 

Nu-şi explica în ce fel reuşise Hezbollah-ul să-i 
întindă lui Malko acea cursă. Asta s-ar fi întâmplat 
doar în cazul în care „cârtiţa” ar fi vorbit. Dar ceva 
nu se potrivea: Mourad Trabulsi avea certitudinea că 
faimoasa „cârtiţă” era Ali Mugniyeh. Acesta însă, 
dacă ar fi fost demascat, nu ar fi venit de unul 
singur la aeroport. 

Prezenţa lui acolo nu putea fi o coincidenţă. Cu 
siguranţă că avusese intenţia să comunice cu Malko, 
dar se răzgândise. Îi remarcase oare pe agenţii 
Hezbollah-ului sau era vorba doar de o „încercare” 
de a verifica dacă agentul CIA era urmărit? Cu un 
om atât de prudent ca Ali Mugniyeh, nu era 
imposibil... 

În orice caz, dacă el era Mr. X, atunci va rămâne 
liniştit şi va intra în cochilia sa până la noi ordine. O 
prudenţă elementară. Dacă Mourad Trabulsi se 
gândise la el ca la un posibil trădător, probabil că 
Hezbollah-ul făcuse acelaşi raţionament. 

În ceea ce-i priveşte pe americani, nu era deloc 
ceva liniştitor pentru Mourad Trabulsi: probabil că se 
gândeau că el era cel care dezvăluise întâlnirea, mai 
ales după incidentul neplăcut petrecut în zona 
portuară. 

La terminarea paharului de Chivas, decizia lui 
Mourad Trabulsi era luată: pentru a-şi spăla păcatele 
faţă de americani, nu exista decât o singură soluţie: 
să le facă un cadou valoros. Identitatea lui Mr. X. 


x 


~ 211 ~ 


Lista Hariri 


Prinţesa Gamra Al Shaalan Bin Saoud era 
strălucitoare: o bluză argintie foarte decoltată, 
descoperindu-i două treimi din pieptul magnific, un 
machiaj puţin cam forţat, care-i scotea în evidenţă 
ochii albaştri, şi nişte pantaloni de mătase neagră, 
mulaţi ca o mănuşă, care-i puneau în valoare fesele 
generoase. Se stropise din belşug cu Shalimar, aşa 
că Malko fu cuprins de un acces de tuse atunci când 
prinţesa se urcă în maşina sa. Negociase cu „baby- 
sitter”-ii să-l lase singur, ca să poată avea un pic de 
intimitate, iar aceştia se înghesuiseră în alte două 
vehicule 4x4 din dotarea CIA. 

Lucrul ăsta nu scăpă ochiului avizat al prinţesei 
saudite, care remarcă imediat: 

— Ai escortă? 

— Da. 

Nu era ceva neobişnuit la Beirut. Clătină din cap şi 
zise simplu: 

— Sper ca ticăloşii ăştia de adoratori ai lui Ali să 
ne atace, ca să trimitem câţiva în infern. 

Prinţesa era pusă pe şotii... 

— Eşti superbă în seara asta! zise Malko, 
sărutându-i mâna. 

Gamra îi adresă un zâmbet fermecător, iar nările îi 
fremătară de plăcere. 

— Mulţumesc, făcu ea cu vocea sa răguşită. 

În timp ce demara, Malko îşi puse mâna pe coapsa 
sauditei. În mod spontan, aceasta îşi desfăcu 
picioarele. 

— Poţi să mă mângâi! zise ea cu o voce veselă. E 
minunat să ai orgasm cu toţi tinerii ăştia frumoşi în 
jurul nostru. 


~ 212 ~ 


Gerard de Villiers 

Cele două maşini 4x4 se ţineau strâns pe urmele 
lor. După ce o luă pe un drum auxiliar mai puţin 
aglomerat decât autostrada, Malko începu să-i 
maseze încet sexul ascuns sub mătasea neagră. 
Gamra nu întârzie să reacționeze, închizând ochii şi 
lăsându-şi capul pe spate. 

Malko simţea cum pântecul femeii tresărea sub 
degetele lui. Bazinul i se ondula uşor, iar respiraţia i 
se acceleră. Deodată, traversând Antelias, scoase 
un țipăt scurt şi îşi strânse tare coapsele. După 
câteva clipe, îşi întoarse capul spre Malko şi râse 
nervos. 

— Mulţumesc, a fost bine. 

— Tu trăieşti doar pentru sex! nu se putu el 
împiedica să nu remarce. 

Un surâs lacom descoperi dinţii strălucitori ai 
Gamrei. 

— În fiecare zi îi mulţumesc lui Allah că m-a făcut 
frumoasă! suspină ea. În felul ăsta, îmi pot alege 
bărbaţii pe care-i doresc. Sexul e cel mai bun lucru 
din lume. Imi place să fiu dorită. 

O jumătate de oră mai târziu, se opriră în faţa 
cazinoului, cu cele opt gărzi de corp în spatele lor, 
unii înarmaţi cu M.16, alţii, mai discreţi, cu tricourile 
deformate de artileria pe care o aveau asupra lor. 

Prinţesa Gamra le adresă un zâmbet mândru, dar 
complice, apoi urcă scările, ondulându-şi şoldurile 
de vis, de parcă ar fi vrut să le mulţumească pentru 
că asistaseră fără voia lor la micul său orgasm. 

Spectacolul începuse atunci când intrară într-un 
separeu în formă de U, în faţa scenei. Se aşezară în 
fundul separeului, în timp ce doi „baby-sitters” N 

stăteau în spatele lor, iar alţi patru pe laturi. In 


~ 213 — 


Lista Hariri 
momentul în care dansatorii intrară pe scenă, Malko 
simţi pe sub masă o atingere între picioare. Mai întâi 
crezu că e vorba de un şobolan, şi tresări. Dar întâlni 
privirea amuzată a sauditei. 

Aceasta îşi scosese un pantof şi îl mângâia cu 
vârfurile degetelor, totul întâmplându-se la cincizeci 
de centimetri de „baby-sitters”, care, din fericire, 
erau absorbiți de spectacol. 

In timp ce dansatorii săreau ca nişte iezi pe scenă, 
Malko simţi cum erecţia îi creştea. Gamra, aproape 
lungită sub masă, îl masa cu toată talpa piciorului. 

Intensitatea privirii ei îi declanşă orgasmul. Malko 
fu zguduit de un spasm discret, care le scăpă „baby- 
sitter”-ilor. 


x 


Hassan Sadr, închis în birou, nu realiza cum trece 
timpul, bând un ceai foarte dulce. 

După incidentul de la aeroport, se hotărâse să 
revadă toate documentele pe care le avea despre 
afacerea Hariri. 

Se opri brusc asupra unei note care descria modul 
în care răposatul Imad Mugniyeh îi raportase lui 
Assef Shahab, alături de nepotul său, Ali, stadiul în 
care se afla operaţiunea. Cu o săptămână înaintea 
atentatului. Imad Mugniyeh era acum mort, însă 
nepotul său, Ali, trăia. Pe e/ îl văzuse la aeroport, în 
acelaşi timp cu agentul CIA pe care încercase să-l 
răpească. 

Şeful operaţiunilor Hezbollah-ului fixă îndelung 
foaia de hârtie. Era tulburat. Familia Mugniyeh 
fusese alături de Hezbollah încă de la început. Era o 


~ 214 ~ 


Gérard de Villiers 
adevărată legendă. 

Totuşi, redeschise dosarul, pradă unei stări de rău, 
spunându-şi că nimic nu era imposibil. 

lar treaba lui era să descopere imposibilul. Stinse 
lumina şi se duse în sala unde se aflau gărzile sale 
de corp. Ceasul arăta douăsprezece şi zece. Era 
timpul să se culce. 

Se întrebă dacă era cazul să-i împărtăşească 
suspiciunile sale lui Hassan Nasrallah, dar decise că 
e mai bine să aştepte până când va avea o dovadă 
concretă. Ali Mugniyeh era protejat de iranieni, ceea 
ce-l făcea aproape de neatins... 

Suindu-se în vechiul său Mercedes, se gândi din 
nou la rolul atribuit sirienilor în ceea ce priveşte 
moartea lui Imad Mugniyeh. 


x 


— Aşteptaţi-mă! le ceru Malko „baby-sitter”-ilor, 
mergând în spatele prinţesei Gamra. Aceasta se opri 
în faţa uşii imobilului în care locuia, zâmbindu-i 
provocator. 

— Dacă vrei, poţi să intri, îi zise ea, dar n-o să 
facem dragoste. Şi nici n-o să poţi să mă violezi. 
Uite. 

Luă mâna lui Malko şi şi-o puse pe centura 
pantalonilor de mătase neagră. Cele două capete 
din piele de crocodil neagră erau trecute printr-un 
mic lacăt auriu... 

În faţa dezamăgirii lui Malko, saudita spuse: 

— Yaharam”". Data viitoare o să mă doreşti şi mai 
tare, iar eu voi fi obiectul plăcerii tale, acceptânduc-ţi 


50 Săracul de tine. 


~ 215 — 


Lista Hariri 
toate capriciile. Allah maak/" 


x 


Generalul Assef Shahab nu reuşea să adoarmă. De 
fiecare dată când suna telefonul, acasă sau la birou, 
pulsul său o lua razna. Putea fi vorba de o convocare 
din partea lui Bachar Al Assad, care avea să se 
termine printr-o „sinucidere”. 

Generalul sirian ştia că tânărul preşedinte nu-şi 
asuma riscul, în cazul în care ar fi considerat că 
Assef Shahab reprezenta un risc cât de mic de a 
implica Siria în uciderea lui Rafie Hariri; n-ar fi ezitat 
niciun moment să aprindă fitilul, în ciuda celor 
treizeci de ani de servicii loiale şi de calitate. 

Assef Shahab îi trimisese mesaje disperate lui 
Hassan Sadr pentru a şti dacă aflaseră identitatea 
trădătorului din sânul Hezbollah-ului, dar încă nu 
primise un răspuns pozitiv. 

Se ridică, trecând peste soţia lui care dormea de-a 
curmezişul patului, şi se duse în biroul vecin. După 
ce deschise sertarul, scoase o mapă roz subţire care 
nu conţinea decât o singură foaie de hârtie: o listă 
cu douăzeci de nume. Multe erau tăiate. Asta 
însemna că persoanele respective fuseseră 
lichidate. Mai rămăseseră douăsprezece: militanţi 
devotați şi siguri. 

Toţi erau libanezi. 

Aceştia cunoşteau rolul jucat de el în uciderea lui 
Rafie Hariri, iar cu unul chiar se întâlnise la Aanjar... 
Se uită lung la listă, închise mapa şi o puse în sertar. 
Dimineaţă, avea de gând să trimită un mesager 


51 Allah să fie cu tine! 


~ 216 ~ 


Gerard de Villiers 
sigur la Beirut pentru a ordona lichidarea lor. Mai 
liniştit, se duse la culcare, mângâind în trecere 
şoldurile soţiei sale adormite. 

Era nebun după ea, dar, dacă ar fi trebuit, ar fi 
lichidat-o şi pe ea. 


Capitolul XVIII 


Generalul Mourad Trabulsi stătea în faţa lui Malko 
mai exuberant şi mai jovial ca oricând. Acesta îl 
sunase, dar, în mod vizibil, libanezul era bucuros că- 
| vede. Se aşezară la o masă apropiată de terasa 
Clubului Ofiţerilor şi, ca de obicei, Mourad Trabulsi 
se uită în jur înainte de a vorbi cu voce joasă: 

— Dragul meu prieten, trebuie să te felicit. 

— Pentru ce? 

Vocea lui Mourad Trabulsi cobori şi mai mult. 

— Pentru că ai scăpat din mâinile lor, dragul meu 
prieten! 

Încordat, Malko întrebă: 

— De unde ştii ce s-a petrecut la aeroport? 

— Am fost acolo, făcu simplu ofiţerul libanez. 

— Unde? Nu te-am văzut. 

— N-aveai cum. Nu m-a văzut nimeni. 

Îi explică lui Malko tehnica „submarinului” şi 
modul în care asistase la sosirea şi la plecarea lui, 
urmărindu-l apoi din spatele maşinii galbene. 

— De ce nu m-ai urmărit şi în Borj El Brajnieh? 
întrebă imediat Malko. M-ai fi scutit de un trip foarte 
neplăcut. 

Mourad Trabulsi clătină din cap. 


~ 217 ~ 


Lista Hariri 

— Nu puteam, eram împreună cu un om din 
serviciul meu. El credea că îi urmăresc pe iranieni. 
Pe urmă, m-am gândit că Ray Syracuse îţi asigurase 
o protecţie eficace. 

— In aerogară, da, dar nimeni n-a prevăzut ceea 
ce s-a întâmplat ulterior. 

Îi veni brusc o idee. 

— Dacă n-aveai de gând să intervii, de ce te-ai 
mai dus acolo? 

— Pentru a identifica pe cineva, replică Mourad 
Trabulsi pe un ton misterios. 

— Pe omul care mi-a cerut să-l urmez? 

— Nu. 

— L-ai fotografiat? 

— Da, bineînţeles, dar nu el prezintă importanţă. 
N-a fost decât momeala care trebuia să te atragă în 
periferia sudică pentru a fi răpit. 

— Hezbollah-ul ştia de întâlnirea mea? 

— Aparent, da, şi nu eu am fost acela care le-a 
furnizat informaţia. Nu ştiu cum de au aflat. Din 
momentul în care ai sosit la aeroport, am avut 
impresia că eşti urmărit. Aveau de gând să te 
răpească cu orice chip. 

— De ce? 

Generalul zâmbi. 

— Pentru că sunt convinşi că ştii cine este Mr. X. 
Or, asta vor şi ei să ştie cu orice preţ, pentru a-l 
putea elimina. 

Malko nu se atinsese de cafea. Era descumpănit. 

— Cum de eşti atât de sigur că omul care m-a 
abordat nu era cel care mi-a telefonat? 

Zâmbetul lui Mourad Trabulsi se accentuă. 

— Pentru că cel pe care trebuia să-l întâlneşti era 


~ 218 ~ 


Gerard de Villiers 
şi el acolo. L-am fotografiat... 

Malko se uită la el cu neîncredere. 

— Glumeşti? 

Libanezul scoase din buzunarul interior al hainei 
un plic pe care-l puse în faţa lui Malko. 

— Fotografiile sunt aici... 

— Cum l-ai identificat? 

Un acces de râs nestăpânit, repede înăbuşit. 

— O să-ţi explic, promise generalul Trabulsi. Sunt 
aproape sigur că era el. 

— EI, cine? 

Mourad Trabulsi zâmbi onctuos. 

— Aş prefera să-i spun asta lui Ray Syracuse. Este 
o informaţie extrem de sensibilă. 

— Nicio problemă, acceptă Malko, îl sun imediat. 


x 


Hassan Sadr contempla cuvântul scris de mână 
care însoțea o listă cu zece nume scoasă dintr-un 
plic adus cu o jumătate de oră în urmă de un 
mesager sigur, un membru al Serviciului de 
Securitate al Hezbollah-ului care asigura legăturile 
secrete dintre Beirut şi Damasc. Mut ca un peşte şi 
de o discreţie totală. Ştia o mulţime de lucruri, dar 
ar fi preferat să i se smulgă limba decât să 
vorbească. 

De altfel, nu avea habar de ceea ce conţinea plicul 
pe care-l adusese. În fiecare zi, sirienii le trimiteau 
instrucţiuni fidelilor lor libanezi, fie că erau şiiţi, 
creştini sau palestinieni. 

Nu foloseau niciodată telefonul sau e-mailul. Un 
mesaj într-un singur exemplar, care trebuia distrus 


~ 219 — 


Lista Hariri 
de destinatar după lecturare. Ceea ce făcu şi Hassan 
Sadr, aprinzând cu bricheta mai întâi foaia de hârtie, 
apoi plicul. 

Era gânditor şi tulburat. 

Nu era prima dată când generalul Assef Shahab îi 
dădea ordin să pregătească o lichidare, dar, de 
obicei, era vorba de duşmanii declaraţi ai Siriei, nu 
de militanţi devotați Hezbollah-ului. Deşi din listă nu 
mai rămăsese decât cenuşa, îşi întipărise în minte 
cele zece nume. Îi cunoştea pe toţi, lucra cu ei de 
ani de zile. 

Oameni absolut siguri... 

Evident, Assef S'hahab avea un motiv puternic 
pentru a cere eliminarea lor. Sirienii nu se lăsau 
niciodată stăpâniţi de sentimente, ci de imperativele 
lor strategice. 

Insă Hassan Sadr nu se putea lansa în această 
lichidare masivă fără un ordin din partea lui Hassan 
Nasrallah în persoană: sirienii erau cu siguranţă 
nişte aliaţi preţioşi, dar nu ei conduceau Hezbollah- 
ul. 

Hassan Sadr luă telefonul mobil criptat furnizat de 
iranieni, prin care comunica în siguranţă cu 
secretarul lui Hassan Nasrallah. Îi explică acestuia 
că trebuia să fie primit de urgenţă de „Sayyed””. 

Secretarul îi promise că va transmite mai departe 
cererea sa. 

În ciuda poziţiei sale înalte în cadrul ierarhiei 
militare a Hezbollah-ului, Hassan Sadr nu ştia 
niciodată unde se afla Nasrallah. Sayyea apărea, 
înconjurat de gărzile sale corp, în cele mai 
neaşteptate locuri, având vreo douăsprezece 


52 Descendentul profetului. 


~ 220 ~ 


Gérard de Villiers 
„reşedinţe” secrete. 

Din această cauză, israelienii şi americanii nu 
reuşiseră până acum să-l asasineze. 

După ce-şi formulă cererea de a fi primit în 
audienţă, se duse la fişetul în care păstra arhiva şi 
scoase dosarele agenţilor condamnaţi de sirieni. 

Le parcurse fără să găsească nimic care să 
justifice ordinul dat de la Damasc. Însă toţi aceşti 
oameni erau urmăriţi de o unitate a Pasdaran-ului 
care se ocupa de agenţii dubli aflaţi în slujba 
sioniştilor sau a americanilor, şi rareori se înşela. 

Pentru a fi acoperit, redactă o notă scurtă 
adresată lui Assef Shahab, asigurându-l că primise 
mesajul lui şi că va lua toate măsurile necesare. 

înţelegea cu atât mai puţin ordinul fostului 
„protector” al Liban-ului cu cât era vorba de nişte 
oameni lipsiţi de importanţă care nu părăsiseră 
periferia sudică decât pentru a se duce în cartierul 
creştin în vederea pregătirii vreunui atentat... 

Pentru o clipă, se gândi să-l trimită la plimbare pe 
generalul sirian, însă Hezbollah-ul nu putea trece 
peste Siria. Era cordonul ombilical care-l lega de 
Iran, cheia supravieţuirii sale: arme şi bani tranzitau 
Siria, permițându-i Hezbollah-ului să fie o mişcare 
puternică din punct de vedere politic şi militar. 


x 


Ray Syracuse, care venise să fi se alăture 
generalului libanez şi lui Malko pe peronul 
ambasadei americane, se uita la Mourad Trabulsi cu 
neîncredere. Chiar cu teamă. 

— Pretinzi că ştii cine e „sursa” din interiorul 


~ 221 ~ 


Lista Hariri 
Hezbollah-ului? De ce n-ai spus asta până acum? 

Mourad Trabulsi zâmbi dezarmant, apoi izbucni în 
râsul său obişnuit. 

— Pentru că n-am ştiut nimic până ieri. 

— Cine e? 

— Stai puţin, replică libanezul. Înainte de asta, am 
nevoie de un acord din partea voastră. Eu îmi risc 
viaţa. Vreau să-mi garantaţi un stagiu de doi ani în 
Statele Unite. Bine remunerat. 

— De ce doi ani? 

— Pentru că peste doi ani ies la pensie şi pot să 
locuiesc oriunde în altă parte, nu neapărat în Liban. 

Ray Syracuse schimbă o privire cu Malko. Acesta îi 
făcu semn să accepte. 

— Foarte bine, zise el, pot să-ţi promit asta, dar 
nu-ţi garantez în ce regiune a Statelor Unite vei fi 
trimis. 

— N-are importanţă! Mă adaptez, îl asigură 
Mourad Trabulsi. 

După un moment de tăcere şi o înghiţitură de 
cafea, libanezul îşi începu demonstraţia. 

— De la începutul acestei afaceri, explică el, am 
fost intrigat de motivaţia lui Mr. X. N-a cerut 
niciodată bani şi şi-a asumat nişte riscuri enorme. 
Prin urmare, vrea să se răzbune. 

— De ce? zise Ray Syracuse, nu ştim nimic despre 
el. 

Mourad Trabulsi zâmbi cu răutate. 

— E adevărat. Dar nu-i numai asta. Sunt convins 
că acest om vrea să-i înfunde pe sirieni. Anumite 
dezvăluiri care i-ar lega de afacerea Hariri i-ar 
stânjeni în cazul în care ar exista dovezi... Ori, 
Hezbollah-ul este aliatul sirienilor. 


~ 222 ~ 


Gerard de Villiers 

— Unde vrei să ajungi? 

Mourad Trabulsi se uită fix la american şi surâse 
inocent. 

— Vă amintiţi de asasinarea lui Imad Mugniyeh de 
anul trecut? 

— Evident. Care e legătura? 

— Ştiţi cine l-a asasinat? 

— Din câte ştim noi, „schlomos””. 

— Aşa este, recunoscu libanezul, dar, dacă vă 
amintiţi împrejurările, au avut nevoie de un ajutor 
local la Damasc. 

— E posibil, recunoscu Ray Syracuse. 

— E sigur, concluzionă Mourad Trabulsi. Asasinatul 
a fost comis la o sută de metri de „Moukhabarat Al 
Askari”, acolo unde sunt legitimate până şi pisicile 
vagaboande. 

Ray Syracuse părea  agasat de această 
demonstraţie. 

— OK! OK! admise el, dar dacă e vorba de o 
răzbunare, mai curând israelienii sau noi ar fi trebuit 
să fim implicaţi. În cel mai rău caz, sirienii nu sunt 
altceva decât complici. 

Mourad Trabulsi aprobă din cap. 

— E adevărat, dar poate ştiţi că acest asasinat n-a 
prea fost pe placul Hezbollah-ului. Acesta le-a 
interzis sirienilor să asiste la funeraliile lui Imad 
Mugniyeh, care au avut loc la Beirut... 

Nu puteau însă face mai mult, aveau prea mare 
nevoie de ei. În schimb, putea exista în sânul 
mişcării Hezbollah-ului un grup de indivizi care 
dorea să se răzbune în nume personal. 

Ray Syracuse îşi încruntă sprâncenele. 


53 Israelienii. 


~ 223 — 


Lista Hariri 

— Fii mai precis! 

Mourad Trabulsi îl privi fix. 

— leri, a venit ia aeroportul din Beirut un om pe 
care-l suspectez că este „cârtiţa” din sânul 
Hezbollah-ului. Îl cheamă Ali Mugniyeh şi este 
nepotul lui Imad Mugniyeh. Cei care-l cunosc spun 
că-şi adora unchiul... 

— Ce făcea la aeroport? 

— Oficial, întâmpina o delegaţie iraniană. 
Locuieşte la Beirut, are un paşaport diplomatic 
iranian şi ocupă o funcţie oficială la ambasada 
Iranului. În plus, face parte din ramura majoritară a 
Hezbollah-ului, mult mai apropiată de iranieni, fiind 
vorba de şiiţi, decât de sirienii „atei” alauiţi. 

— Crezi că vrea să-şi răzbune unchiul? 

— Este foarte posibil, îl asigură Mourad Trabulsi. 
Ali Mugniyeh ocupă de multă vreme un loc 
important în ierarhia militară a Hezbollah-ului şi 
deţine în mod sigur informaţii despre operaţiuni de 
tipul atentatului împotriva lui Rafie Hariri. 

Ray Syracuse părea perplex. 

— Deci el i-a dat întâlnire lui Malko la sosirea 
zborului de la Teheran... 

— Da. 

— Dar de ce nu l-a contactat? 

— Poate pentru că aerogara gemea de agenţii 
Hezbollah-ului care-l urmăreau pe Malko. Poate că 
această primă întâlnire era doar un test. E un om 
prudent. 

Un înger trecu, zburând foarte jos. Poate că erau 
pe cale să facă un mare pas înainte. Ray Syracuse 
pufni nerăbdător. 

— Să presupunem că ai dreptate. Cum luăm 


~ 224 ~ 


Gerard de Villiers 
legătura cu Ali Mugniyeh? 

Mourad Trabulsi arboră un surâs prudent. 

— Asta e o treabă delicată, ar trebui mai întâi să 
mai fie în viaţă... 


Capitolul XIX 


Ray Syracuse se uită interzis la libanez. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu ştim de ce vi s-a întins o capcană la 
aeroport, explică generalul. Dacă Ali Mugniyeh este 
într-adevăr „cârtiţa”, probabil că oamenii Hezbollah- 
ului l-au descoperit cu ocazia asta. Prezenţa lui 
Malko în acelaşi timp cu cea a lui Ali le-a trezit 
probabil bănuielile. Pe urmă... 

Işi lăsă propoziţia în suspensie. 

Teoria lui Mourad Trabulsi despre o posibilă 
răzbunare a nepotului lui Imad Mugniyeh îl copleşise 
pe Malko. În lumea arabă, a plăti preţul sângelui era 
o practică obişnuită, iar un om ca Ali Mugniyeh nu 
se putea răzbuna în mod deschis pe sirieni. 

— Cum ne putem lămuri? 

— Printr-o întâlnire cu el, răspunse imediat 
Mourad Trabulsi, dar e foarte dificil. Cel mai mic 
contact poate declanşa nebunia. 

— Care e rolul lui oficial la ambasada Iranului? 

— Este adjunctul unui colonel din Pasdaran care 
administrează legătura cu Hezbollah-ul. Un anume 
Reza Toudeh. 

Se lăsă din nou tăcerea: era exasperant să ştii că 
l-ai identificat pe Mr. X şi să nu poţi lua legătura cu 
el. 

— Dar trebuie să aibă o viaţă socială, nu? avansă 


~ 225 — 


Lista Hariri 
Malko. 

— O viaţă socială, da, însă foarte limitată, explică 
Mourad Trabulsi. lranienii nu prea ies în lume. 

— Ali Mugniyeh se duce probabil la recepţiile 
oficiale... 

Libanezul fu de acord. 

— Bineînţeles, dar la foarte puţine ambasade. 

Malko era captivat de o idee. 

— lranienii îi frecventează pe saudiţi? întrebă el. 

— Puțin, răspunse Mourad Trabulsi. Ai vreo idee? 

— Poate, recunoscu Malko, dar trebuie s-o mai 
pritocesc. Dacă tot e să aşteptăm, ce putem face 
între timp? 

— Nu mare lucru, recunoscu generalul libanez. O 
să încerc să verific dacă mai e în viaţă. 

Era într-adevăr o condiţie sine qua non... 

Malko se decise să nu mai aştepte şi să-şi pună în 
aplicare planul pe care-l născocise. Utilizând-o în 
mod  judicios pe vulcanica prinţesă Gamra Al 
Shaalan Bin Saoud. 


x 


Vocea prinţesei saudite era dulce ca mierea de 
Hadjaz. 

— M-am gândit eu că o să mă suni, gânguri ea. 
Unui bărbat ca tine nu-i place să rămână flămând. 
Deci, cum vrei să mă îmbrac diseară? 

— Fă-mi o surpriză, răspunse Malko. Nu-i putea 
mărturisi cărnoasei Gamra că scopul acestei cine nu 
era doar acela de a profita de toate orificiile ei 
naturale. 


~ 226 — 


Gerard de Villiers 
* 


Hassan Sadr tocmai se pregătea să iasă din birou, 
atunci când sosi un nou mesaj de la Damasc. 
Traseul era de două ore, în măsura în care nu se mai 
pierdea timp la frontieră. 

Deschise plicul. Hârtiuţa neutră din interior nu 
conţinea decât o singură propoziţie: „Trebuie 
început imediat.” 

Arse totul ca şi data trecută. Era contrariat, încă 
nu obținuse întrevederea cu Hassan Nasrallah, dar 
nu putea să nu-l asculte pe Assef Shahab. 

Omul care îi adusese mesajul, rămas în picioare în 
faţa biroului său, îl anunţă respectuos: 

— Generalul Shahab vă roagă să-i faceţi o vizită 
mâine la ora zece în biroul său. 

— La Damasc? 

— La Damasc. 

— Bine, fu de acord şeful Securităţii Hezbollah- 
ului. Întoarce-te şi spune-i că o să vin la timp. Să-mi 
trimită o maşină la Chtaura, ca să nu mai pierdem 
vremea. 

În sufletul său, era mort de frică. Când te duci la 
Damasc, nu ştii când te întorci, nici măcar dacă te 
mai întorci. 

De asemenea, ştia că sirienii nu se mulţumeau 
numai cu vorbe. După ce plecă mesagerul, decise să 
facă totuşi ceva, ca să nu se ducă cu mâinile goale 
la Damasc, aşa că îl chemă pe şeful securităţii sale 
însărcinat cu eliminarea trădătorilor. 

— Am o veste proastă, îl anunţă el. Tariq Douk a 
fost „tamponat” de agenţii sionişti. Trebuie acţionat 
rapid. 


~ 227 ~ 


Lista Hariri 
— ÎI interogăm? îi sugeră adjunctul. 
— Inutil, i-o tăie Hassan Sadr. Am deja tot dosarul. 
Du-te la el mâine dimineaţă, foarte devreme, şi 
anunţă-mă când ai terminat. 


x 


Prinţesa Gamra Al Shaalan Bin Saoud renunţase la 
pantalonii „zăvorâţi” în favoarea unui taior Dolce 
Gabbana cu fusta foarte scurtă, care o făcea mult 
mai accesibilă, deşi fusta se mula mai puţin pe 
fese... Prin bluza deschisă, Malko îi zări sânii 
magnifici susținuți de un corset de dantelă neagră... 
Ce mai, îşi dăduse toată osteneala. Cu toate 
acestea, ea îi aruncă o privire neliniştită. 

— Am impresia că nu-ţi plac în seara asta. [i-ai 
făcut de cap în altă parte? 

Malko nu se putu împiedica să nu zâmbească, în 
mod sigur, prinţesa îi citea gândurile. 

— Îmi placi foarte mult, afirmă el, şi o să ţi-o 
dovedesc imediat. În seara asta, o să fii femeia mea 
obiect. O să fac ce-o să vreau cu tine. 

Buzele groase ale prinţesei saudite schiţară un 
surâs lacom, iar piciorul ei se strecură pe sub masă 
în poala lui Malko. 

Sala mai curând întunecată de la „Bond”, unul 
dintre ultimele restaurante la modă, permitea astfel 
de gesturi intime. 

Malko îşi zise că trebuia să spargă buba, altfel, 
performanţele sale sexuale urmau să aibă de 
suferit. Aplecat peste masă, spuse cu voce joasă: 

— Am o problemă pe care vreau să mă ajuţi s-o 
rezolv... Ai prieteni la ambasada ta? 


~ 228 ~ 


Gerard de Villiers 

Gamra Al Shaalan Bin Saoud îl fixă cu privirea, 
uimită, aproape vexată. 

— Prieteni? Dar sunt toţi la dispoziţia mea! Doar 
ştii cine sunt... 

— Bineînţeles, confirmă Malko. îl cunoşti pe 
reprezentantul în Liban al lui Mikrin Al Saoud? 

Adică pe şeful serviciilor saudite, General 
Intelligence Department. 

Privirea sauditei se lumină. 

— Evident, Sultan Bin Khalid. Este un om 
fermecător. Îmi mănâncă din palmă. 

După intonaţia vocii ei, Malko era sigur că 
bărbosul saudit se număra printre amanţii 
nesăţioasei Gamra. Se potrivea de minune. 

— De ce mă-ntrebi? 

Malko decise să ia taurul de coame. 

— Anchetez asasinarea lui Rafie Hariri. Am nevoie 
să mă întâlnesc discret cu unul dintre oficialii 
ambasadei Iranului. Sunt sigur că nu va accepta, dar 
poate că va răspunde unei invitaţii oficiale din 
partea voastră. 

— La fix, făcu Gamra, peste patru zile e 
sărbătoarea noastră naţională. Vrei să te întâlneşti 
mâine cu el? 

— Dacă se poate... N-o să vin singur. Şeful staţiei 
CIA de la Beirut va fi şi el acolo. Îl cunoaşte sigur. 

Saudita îşi scosese deja din geantă mobilul Vertu 
de platină. Apăsă pe o tastă, purtă o scurtă 
conversaţie în arabă, închise şi-i zise lui Malko: 

— Mâine la ora două, la ambasadă, Inch Allah. 

Acum, ocupă-te de mine. 


x 


~ 229 — 


Lista Hariri 


Mourad Trabulsi se uită în spate atunci când 
maşina sa ieşi pe poarta Clubului Ofiţerilor. Faptul 
că Hezbollah-ul nu-l contactase îl neliniştea. Poate 
că asta însemna că, din punctul lor de vedere, nu 
mai aveau nimic să-şi spună. 

Şi că era următoarea persoană trecută pe „hitlist”. 

Nu îndrăznea să ceară o protecţie suplimentară 
pentru că ar fi trebuit să explice motivul, şi nu ţinea 
deloc să facă asta... Cu cât se gândea mai bine, cu 
atât teoria cu Imad Mugniyeh îi plăcea mai mult. 

După ce şoferul opri în faţa casei lui, cercetă cu 
grijă împrejurimile înainte de a cobori. 


x 


Malko nici măcar n-o dezbrăcase de taior pe 
Gamra. Cu mâinile legate de căpătâiul patului cu 
două cravate Hermes, cu fusta Dolce Gabbana 
ridicată pe  şolduri, prinţesa saudită se lăsa 
sodomizată cu o graţie regală. 

De fiecare dată când Malko se înfigea în 
măruntaiele ei cu toată puterea, femeia gemea 
încântată, iar tocurile pantofilor îi loveau coapsele, 
de parcă ar fi bătut măsura. Deodată, timidă, cu o 
voce abia auzită, îi ceru: 

— Ayete, intră şi-n partea cealaltă. 

Malko îşi zise că nu se făcea s-o refuze şi se 
desprinse de ea. Aşezându-se imediat pe spate, cu 
picioarele desfăcute şi cu privirea tulbure, îl primi cu 
un grohăit de satisfacţie şi-l rugă după ce intră în 
ea: 

— Rupe-mă! 


~ 230 ~ 


Gerard de Villiers 

Era copleşită, sfârtecată, zdrobită sub greutatea 
lui Malko. Acesta avea impresia că-i ajungea până-n 
stomac... în cele din urmă, atunci când explodă în 
pântecul ei, femeia scoase un țipăt care reverberă 
în toată casa. 

Malko îşi zise că întâlnirea cu reprezentantul 
serviciilor saudite se pregătea sub auspicii bune. 


x 


Tariq Douk avea obiceiul să se trezească 
devreme. Apoi se ducea la serviciul de permanenţă 
al Hezbollah-ului din Borj El Brajnieh pentru a primi 
ordine. 

Tocmai îşi trăgea peste cap un tricou, când cineva 
bătu la uşă. După ce se asigură că soţia lui era în 
bucătărie, deschise. 

Se trezi nas în nas cu doi dintre camarazii săi din 
ramura militară a Hezbollah-ului. Puțin surprins, îi 
invită înăuntru. Feţele lor impenetrabile îl neliniştiră. 

— E vreo problemă? întrebă el. 

— Eşti singur? 

— Nu, cu Farida. 

— Trimite-o undeva. 

Fără să discute, Tariq deschise uşa bucătăriei şi-i 
spuse soţiei sale: 

— Du-te să cumperi fursecuri şi portocale. Bine 
dresată, aceasta se înfăşură în abaya şi ieşi imediat 
din apartament. După ce rămaseră singuri, se 
întoarse spre musafiri. 

— Ce se-ntâmplă? 

Unul dintre cei doi îi răspunse pe un ton 
dispreţuitor: 


~ 231 ~ 


Lista Hariri 

— Nu ştii? 

Descumpănit, tânărul militant al Hezbollah-ului 
clătină din cap. 

— Nu, wahiet Allah”. 

— Eşti un câine, te-ai dat cu sioniştii! 

Tariq rămase cu gura căscată. Protestă violent: 

— Eşti nebun, frate! N-am întâlnit un sionist în 
viaţa mea! Acum trei ani, am luptat împotriva lor... 

Interlocutorul său clătină din cap. 

— Asta ca să ne păcăleşti mai uşor... 

Brusc, al doilea membru al Hezbollah-ului 
deschise fereastra şi sări pe balconul îngust. Tariq 
păli: ştia ce înseamnă asta. 

— Stai puţin, imploră el, hai să mergem la emir. 
Celălalt nu-i răspunse. Bărbatul de pe balcon reveni 
în cameră şi se postă în spatele lui. Primul îndreptă 
un pistol spre stomacul lui. 

II împinseră pe balconul acoperit cu o împletitură 
de sârmă. Se găseau la etajul şaisprezece al unui 
imobil nou, pe o stradă animată. 

O lovitură cu patul pistolului îl ameţi pe Tariq. 
Realiză că era ridicat de jos şi scoase un ultim 
strigăt simțind cum e aruncat în gol. Corpul său se 
învârti în aer câteva secunde, apoi se zdrobi de 
trotuar lângă un negustor ambulant care vindea 
fistic. 

Cei doi asasini erau deja în lift, netulburaţi; în 
cartier se ştia că „sinucigaşii” din rândul Hezbollah- 
ului erau trădători. Soţiei sale îi va fi greu să-şi 
refacă viaţa. 


54 Jur pe Allah. 
~ 232 ~ 


Gerard de Villiers 


Mourad Trabulsi, care se trezea devreme, dădu 
drumul la radio. Tocmai se pregătea să se 
bărbierească atunci când fu anunţată o „sinucidere” 
în periferia sudică: un tânăr membru al Hezbollah- 
ului se aruncase pe fereastră. 

Mourad Trabulsi se tăie cu lama. Aruncând cât 
colo aparatul de ras, dădu volumul mai tare. 
Degeaba. Trecuseră deja la un alt subiect. O intuiţie 
de moment îl făcu să telefoneze la serviciul de 
permanenţă al FSI. Din fericire, ofiţerul de gardă îl 
cunoştea şi astfel nu-şi mai pierdu timpul. 

— Trimite o echipă în Borj El Brajnieh, îi ceru el. 
Un individ a sărit pe fereastră. Trebuie adunate 
toate elementele. Scotociţi apartamentul. Nu scăpaţi 
nimic din vedere. Eu ajung la birou într-o oră. 


x 


Hassan Sadr cobori din maşina care-l adusese de 
la Beirut. Aceasta plecă imediat, lăsându-l la 
intrarea în Chtaura, un mare sat creştin. Făcu câţiva 
paşi până în piaţă şi, deodată, îi atraseră atenţia 
semnalele farurilor unei Toyota care se opri în faţa 
unui hotel. Urcându-se în ea, şoferul îi spuse simplu: 

— Mehraba.” 

— Mehraba, îi răspunse politicos Hassan Sadr. 
După douăzeci de minute, ajunseră la frontiera 
siriană. Ignorând postul de pază, şoferul se angajă la 
stânga pe un drum care urca dealul golaş. După alte 
cinci sute de metri, ajunseră la un check-point al 
armatei siriene; şoferul semnaliză de două ori cu 


55 Bună ziua. 


~ 233 ~ 


Lista Hariri 
farurile şi un soldat sirian dădu la o parte zimţii 
ascuţiţi ai barajului. Nici măcar nu încetini. 

Era drumul controlat de armata siriană şi utilizat 
de membrii Serviciului care voiau să treacă dintr-o 
ţară în alta fără să lase nicio urmă. 


x 


Mourad Trabulsi se tăiase în timpul bărbieritului. 
Coborând din maşină, îşi tamponă bărbia şi se 
îndreptă direct spre biroul ofițerului de gardă. 
Acesta îi adresă un zâmbet complice. 

— Tocmai s-au întors! Veniţi să vedeţi ce au adus. 

Pe birou era etalat un adevărat talcioc: un 
Kalaşnikov, încărcătoare în teci de piele, bani sirieni, 
hârtii pătate de sânge, chei şi două telefoane mobile 
foarte asemănătoare. 

Mourad Trabulsi le desfăcu, scoase cartelele şi le 
puse în buzunar. Înainte de toate, voia să-şi verifice 
intuiţia. 

Întors în biroul său, scoase lista din sertar: zece 
numere de telefoane mobile care începeau cu 03. 
Activă prima cartelă şi se sună pe sine însuşi. 
Compară numărul afişat cu lista de pe masă. Nu 
corespundea... încercă cealaltă cartelă şi, atunci 
când fu afişat al doilea număr, avu senzaţia că urma 
să facă un atac de cord: numărul afişat corespundea 
cu numărul 3 de pe listă! Adică era al unui aparat 
utilizat pentru pregătirea asasinării lui Rafie Hariri. 
Ceea ce căuta toată lumea de trei ani! 

li venea să sară-n sus de bucurie. Era prima breşă 
în zidul impenetrabil ridicat de Hezbollah. 

Apoi  realiză ce anume însemna această 


~ 234 ~ 


Gerard de Villiers 
descoperire: Hezbollah-ul începuse să facă curat şi 
precis că avea de gând să continue. Necunoscând 
numele celorlalţi utilizatori ai acestor telefoane, nu 
putea face nimic. 

De-acum, era o cursă contra cronometru pe care 
trebuia s-o câştige. Altfel, învingătorii vor fi 
Hezbollah-ul şi sirienii. 


Capitolul XX 


Ray Syracuse se uita la mobilul adus de generalul 
Trabulsi de parcă ar fi fost un obiect malefic. Nu era 
decât un Nokia negru, care valora 40 de dolari şi 
care se găsea peste tot la Beirut. 

— Putem afla unde şi de către cine a fost vândut? 
întrebă Malko. 

— O să fie greu, recunoscu Mourad Trabulsi. O să 
trimit pe cineva la importator. 

— Măcar o să obţinem o indicație, replică Ray 
Syracuse. lar individul care s-a aruncat pe fereastră? 

— E un asasinat, confirmă libanezul. Soţia lui a 
povestit poliţiei că doi necunoscuţi au venit în vizită, 
iar soţul ei i-a cerut să plece de-acasă. Când s-a 
întors, Tariq Douk zăcea pe trotuar, mort. 

— Era membru al Hezbollah-ului? 

— Potrivit Siguranţei Generale, era membru al 
ramurii militare; în 2006, a luptat în sud. Cam asta-i 
tot ce ştim despre el. Există sute de oameni cu 
acelaşi profil. Plătiţi cu luna de Hezbollah, care-i 
supraveghează atent. 

— Şi asasinii? 

— Cu siguranţă că sunt membri ai Serviciului de 
Securitate al Hezbollah-ului. E metoda lor. Vor 


~ 235 — 


Lista Hariri 
răspândi zvonul că Tariq Douk lucra pentru 
„duşmanul sionist”, iar soţia lui se va întoarce în 
satul ei din sud pentru a scăpa de oprobriul public. 

— Prin urmare, tânărul ăsta nevinovat a făcut 
parte din comandoul care a pregătit şi executat 
uciderea lui Rafie Hariri. De ce a păstrat mobilul 
incriminant? 

Mourad Trabulsi clătină din cap. 

— N-o să ştim niciodată. Poate că a uitat pur şi 
simplu. 

— Probabil că e primul de pe listă, zise Ray 
Syracuse. Dacă Hezbollah-ul s-a decis să facă 
curăţenie, vor dispărea şi ceilalţi. 

Era ca în Zece negri mititei, romanul Agathei 
Christie. 

Mourad Trabulsi îşi scoase ochelarii negri. 

— O să fac tot posibilul să-l găsesc pe vânzătorul 
acestui telefon, afirmă el. Poate că a păstrat vreo 
urmă a cumpărătorilor, deşi mă îndoiesc. Aici, totul 
se plăteşte cu bani lichizi. 

__—Incearcă oricum, îi ceru Ray Syracuse. 
Intorcându-se spre Malko, adăugă: 

— Şi proiectul tău cu saudiţii? 

— La ora două am întâlnire cu Sultan Bin Khalid. 

— İl cunosc, făcu americanul, nu e deloc uşor, o să 
ceară instrucţiuni de la Ryad. 

— Poate că am un mijloc de presiune, replică 
misterios Malko. 


x 


— E un ordin din partea lui Rais, zise răspicat 
Assef Shahab. Trebuie executat fără comentarii. 


~ 236 ~ 


Gerard de Villiers 

Hassan Sadr n-avea de gând să comenteze, însă 
ar fi vrut să se afle oriunde în altă parte. Înţepenise 
mai întâi timp de o oră într-o cameră întunecoasă. 

Apoi, un civil şleampăt îl condusese pe nişte 
culoare lungi într-un birou spaţios cu vedere spre 
oraş. Aici se găsea responsabilul cu regiunea 
Damascului. 

Assef Shahab nu-l invitase să stea jos. Aşezat la 
biroul său masiv, cu mustaţa grizonată bine tăiată, 
începuse prin a-l certa din cauza întârzierii în 
executarea ordinului pe care i-l dăduse. 

Hassan Sadr nu îndrăzni să-i spună că, înainte de 
toate, el asculta de ordinele lui Hassan Nasrallah. 
Dar dacă omul din faţa lui ar fi vrut, n-ar mai fi ieşit 
niciodată din clădirea Moukhabarat-ului şi nimeni n- 
ar mai fi auzit vreodată de el... 

— O să execut ordinul lui Rais, zise el cu umilinţă. 
Am început deja. 

Assef Shahab lovi biroul cu latul palmei, atât de 
tare, încât răsturnă vaza cu flori. 

Servil, Hassan Sadr se repezi s-o ridice, ştergând 
cu batista pielea verde plină de apă. 

Assef Shahab îi urlă în faţă: 

— Nu se începe! Se execută. Toţi câinii ăştia 
trebuiau să fie deja morţi. 

În mintea sa, şeful Operaţiunilor Interne ale 
Hezbollah-ului protestă: „câinii” ăştia erau cei mai 
buni oameni ai săi... Militanţi ireproşabili. 

Assef Shahab se ridicase deja în picioare, cu o 
mină întunecată. Făcu un tur al biroului şi zise: 

— Te aştept aici peste patru zile. Până atunci, 
totul trebuie terminat. 

— Wahiet Allah, aşa va fi, bâigui Hassan Sadr. 


~ 237 ~ 


Lista Hariri 

Bătu în retragere. Sirianul nu-i dădu mâna, 
mulţumindu-se să-l urmărească cu o privire 
întunecată. 

| se citea în ochi teama. Libanezul nu se înşela. 
Asta era cauza furiei lui Shahab. 

Chiar dacă acesta îl teroriza, era terorizat la 
rândul lui de Bachar Al Assad. Putea fi doborât 
oricând, chiar şi urcându-se în maşină, de propriul 
şofer... Era atât de tulburat, încât greşi drumul şi se 
trezi în faţa unor santinele care păzeau un culoar. Il 
apostrofară cu brutalitate şi îl percheziţionară. Le 
explică de unde venea şi unul dintre cei doi militari îi 
arătă încotro se afla ieşirea. 

Afară, respiră cu lăcomie aerul proaspăt. Maşina 
care-l adusese îl aştepta. Ca să-şi mai alunge 
neliniştea, îi ceru şoferului să facă un ocol pe la 
cofetăria Ghrabi, de unde voia să cumpere fructe 
confiate: cele mai bune din zonă. Apoi, o dată ieşit 
din oraş, îşi lăsă privirea să rătăcească peste 
nenumăratele portrete ale lui Hafez Al Assad 
plantate pe colinele aride de pe cele două laturi ale 
drumului. Udate de ploaie, asimetrice, depăşeau cu 
mult cele câteva portrete ale lui Bachar Al Assad, 
aflat totuşi la putere. 

Trecură în goană de postul de pază de la Maasnab 
şi răsuflă uşurat când pătrunseră pe teritoriul Liban- 
ului, deşi ştia că, la Beirut, sirienii, în plus faţă de 
Hezbollah, dispuneau de ucigaşi antrenați, creştini 
din PPS sau palestinieni care-i urau pe şiiţi. 

Cu moartea în suflet, Hassan Sadr îşi spuse că va 
trebui să se supună ordinelor lui Assef Shahab, 
lichidându-i pe cei care luaseră parte la atentatul 
împotriva lui Rafie Hariri, chiar dacă erau întru totul 


~ 238 ~ 


Gerard de Villiers 
de încredere. 

Sirienii erau precum mafioţii; nu-şi asumau niciun 
risc. 


x 


Ali Mugniyeh oscila între furie şi descurajare. De 
când aflase de „sinuciderea” tânărului militant al 
Hezbollah-ului, înţelesese... Nu era singurul care 
deţinea lista celor care participaseră la uciderea lui 
Rafie Hariri... 

Asta însemna că sirienii se hotărâseră să facă 
curăţenie, fără să mai aştepte. Deodată, lista pe 
care voise s-o comunice americanilor nu mai avea 
nicio valoare. Toţi participanţii erau mori, iar 
răzbunarea sa se dusese pe apa sâmbetei. 

Deocamdată, nu risca nimic, dar nu-şi mai putea 
permite să intre în legătură cu oamenii CIA-ului. 
Trebuia să facă în aşa fel încât să le parvină lista 
Hariri fără să-şi dezvăluie identitatea şi sperând că 
Hezbollah-ul nu va putea ajunge la el. Teoretic, 
părea simplu, însă era supravegheat îndeaproape. 
Mai întâi, de ofiţerii săi de securitate, care nu-l 
scăpau o clipă din ochi atunci când ieşea din 
ambasadă. Apoi, dacă Hezbollah-ul îl suspecta, 
existau destui răuvoitori care să-i dea târcoale. 

Era imposibil să trimită o scrisoare. 

Rutina sa era imuabilă: de la birou, se ducea în 
micul apartament situat în complexul ambasadei. 
Dacă ieşea în oraş, era însoţit de oameni care-i 
urmăreau fiecare acţiune sau gest. 

Telefonul ieşea din discuţie: Hezbollah-ul i-l 
asculta în mod sigur, poate şi sirienii. 


~ 239 — 


Lista Hariri 

Nu putea avea încredere în nimeni. 

Trebuia să găsească o modalitate sigură de a le 
transmite lista americanilor. 

Sună telefonul. 

— Sunt Hassan Sadr. Am descoperit o celulă de 
spioni sionişti în rândurile noastre. Vreau să ne 
întâlnim. 

— În după-amiaza asta, după a treia rugăciune, îi 
propuse Ali Mugniyeh. 

Închise şi rămase gânditor. 

De ce voia Hassan Sadr să vorbească cu el despre 
o problemă care nu-l privea? 


x 


Prinţesa saudită adoptase o ţinută extrem de 
modestă - o abaya lungă şi albă îi ajungea la 
călcâie, aproape fără machiaj, cu un hijab ponderat, 
deşi era vorba de un fular Dior. 

Sultan Bin Khalid, cu barbişonul său bine tăiat, cu 
ochii puţin bulbucaţi, cu obrajii bucălaţi şi cu 
gesturile sale manierate, ar fi putut poza pentru un 
calendar islamist. 

Îmbrăcat în haine europene, cu cravată la gât, 
foarte afabil, îi primi în biroul său pe prinţesa Gamra 
Al Shaalan Bin Saoud, Ray Syracuse şi Malko. 

Reprezentantul secției General Intelligence 
Department, un simplu funcționar saudit fără o 
picătură de sânge princiar în vene, se înclină până la 
pământ, cu mâna pe inimă, la un metru distanţă de 
prinţesa Gamra. 

Era limpede că, în absenţa celorlalţi doi vizitatori, 
i-ar fi lins şi pantofii. 


~ 240 ~ 


Gerard de Villiers 

Gamra Al Shaalan Bin Saoud binevoi să-şi pună 
mâna pe sub abaya pe locul inimii şi îl interpelă în 
arabă cu vocea sa răguşită. 

Discursul său fu foarte scurt, întrerupt de mai 
multe aiwa” de o servilitate admirabilă. 

După ce termină, se întoarse spre Malko şi zise în 
engleză: 

— Mr. Sultan Bin Khalid va face ceea ce-i veţi 
cere. l-am spus că e vorba de un ordin de la Ryad. 
Vă las, restul nu mă interesează. 

Se îndreptă spre uşă, urmată de la distanţă de 
plecăciunile reprezentantului Serviciilor saudite. De 
îndată ce prinţesa părăsi încăperea, acesta le indică 
musafirilor două fotolii realizate într-un fals stil 
Ludovic al XV-lea, însă tapiţate cu aur, şi, cu un 
zâmbet onctuos, întrebă respectuos: 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Peste trei zile, ambasada organizează o 
recepţie în onoarea sărbătorii dumneavoastră 
naţionale, atacă Malko. 

— Sigur că da, confirmă sauditul. Doriţi să fiți 
invitaţi? Nu e nicio problemă. 

Întinsese deja mâna spre telefon, însă Malko îl 
întrerupse: 

— Vă mulţumim, dar nu e numai asta. Am mai 
dori, Mr. Syracuse, ale cărui funcţii le cunoaşteţi, şi 
cu mine, să invităm anumite persoane. 

— Invitaţii dumneavoastră sunt şi-ai mei, afirmă 
imediat Sultan Bin Khalid. 

— Este vorba de membri ai ambasadei Iranului la 
Beirut, preciză Malko cu o voce egală. 

Un înger trecu înfăşurat în drapelul iranian. Sultan 


56 Da. 
~ 241 ~ 


Lista Hariri 
Bin Khalid se ghemui în fotoliu. Îşi regăsi răsuflarea 
şi anunţă prudent: 

— Aceste invitaţii nu depind de mine, ci de 
ambasadorul nostru. Cu toate acestea, cred că vă 
va satisface cererea, ştiind din partea cui vine... 

Umbra parfumată a prinţesei Gamra Al Shaalan 
Bin Saoud traversă lin încăperea. Ray Syracuse 
rămăsese stană de piatră. 

Malko continuă cu acelaşi surâs inocent: 

— Beneficiarii acestei invitaţii, care trebuie să fie 
oficială, sunt unii dintre omologii dumneavoastră 
iranieni. Am putea şti dacă nu cumva au fost deja 
invitaţi? 

Sultan Bin Khalid se scutură de parcă s-ar fi trezit 
dintr-un coşmar. 

— Cu siguranţă, dar mă îndoiesc. 

Ridică receptorul, formă un număr din trei cifre şi-i 
vorbi interlocutorului în arabă. După tonul agresiv, 
Malko îşi dădu seama că era vorba de un 
subordonat. Reprezentantul Serviciilor închise 
telefonul. 

— De fapt, ambasadorul Republicii Islamice a 
Iranului este invitat. 

— Perfect, aprobă Malko. Vă rog să consultați lista 
diplomatică. Veţi găsi pe ea un anume Ali Mugniyeh, 
care ocupă „oficial” un post la consulat, dar care 
este în realitate reprezentantul Hezbollah-ului la 
Ambasada Iranului. 

— Îl cunosc! replică Sultan Bin Khalid cu o 
expresie de dezgust. Am schimbat cu el nişte 
informaţii despre traficul de droguri. 

— Perfect, continuă Malko, aş vrea să fie invitat la 
această recepţie, dar nu singur, ca să nu se dea 


~ 242 ~ 


Gerard de Villiers 
impresia că a fost „ţintit”. 

— Înţeleg, zise imediat sauditul. 

Se aplecă asupra listei diplomatice, luă o alta 
dintr-un sertar şi concluzionă: 

— Ar trebui să vină cu doi membri ai ambasadei 
Iranului. 

— l-ați putea trimite rapid o invitaţie, ca şi cum ar 
veni din partea dumneavoastră? 

Sultan Bin Khalid tresări uşor. 

— Dar din partea mea va fi! Doar că e o decizie 
care-i aparţine ambasadorului. Eu nu sunt... 

Malko îl întrerupse, zâmbind dezarmant. 

— Ei bine, transmiteţi-i ce v-am rugat. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

Din nou, fantoma prinţesei Al Shaalan Bin Saoud 
traversă încăperea, iar sauditul se ridică, zâmbind 
crispat. 

— Să văd dacă Excelenţa Sa îmi poate acorda 
câteva minute. 

Dispăru brusc, de parcă şiiţii se aflau pe urmele 
lui. După închiderea uşii, Ray Syracuse explodă: 

— My God! Nu-mi venea să-mi cred urechilor. De 
obicei, imbecilul ăsta se poartă cu mine de parcă aş 
fi servitorul lui! Ce i-ai făcut? 

— Eu? Nimic, îl asigură Malko. Să spunem că 
prinţesa Al Shaalan Bin Saoud, care are o oarecare 
greutate în ambasada asta, l-a sfătuit să ne asculte 
cu atenţie. 

Ray Syracuse, care avea simţul convenienţelor, se 
abţinu să întrebe ce-i făcuse Malko prinţesei saudite. 

Uşa se deschise din nou: era doar un angajat care 
aducea o tavă cu sucuri de fructe şi oranjade. 

Avură timp să bea câte două pahare înainte ca 


~ 243 ~ 


Lista Hariri 
Sultan Bin Khalid să revină. 

Destins. 

— Ambasadorul s-a declarat foarte fericit să facă 
acest modest serviciu aliaţilor noştri nedezminţiţi, 
americanii, declară el cu o voce uşor emfatică. 
Invitaţiile vor fi transmise chiar astăzi. Şi ale 
dumneavoastră, evident. 

— Guvernul meu vă mulţumeşte, zise Ray 
Syracuse, ieşind din muţenia lui voluntară. 

Pentru a le demonstra stima pe care o nutrea faţă 
de ei, Sultan Bin Khalid îi însoţi pe cei doi musafiri 
până în curte, unde erau parcate cele două maşini 
4x4 ale CIA. Rămase pe peron, în timp ce vehiculele 
se îndreptară spre ieşirea care dădea în strada 
Mărie Curie. 

Ray Syracuse oftă uşurat. 

— Well done! Să sperăm că prietenul nostru mai 
este în viaţă, că acceptă invitaţia şi că vom putea 
stabili un contact cu el. Altfel, prietena ta, prinţesa 
Gamra, s-a zbătut degeaba. 

— Inch'Allah! făcu Malko, filosofic. Cel puţin, am 
încercat totul. 


Capitolul XXI 


Hassan Haref plecase din Beirut pe la ora opt 
dimineaţa şi ajunsese la Kfar Tehnit, în apropiere de 
Nabatiye, pe la unsprezece, ducându-se imediat la 
un mic atelier mecanic ţinut de un membru al 
Hezbollah-ului. În realitate, aici îşi avea sediul una 
dintre gărzile din reţeaua militară clandestină. 
Militantul Hezbollah-ului primise un ordin scris de a 


~ 244 ~ 


Gérard de Villiers 
se duce acolo, fără nicio explicaţie, aşa cum se 
întâmpla de obicei. 

Îşi parcă motocicleta în faţa micului atelier, dând 
peste proprietar, care-l strânse la piept cu unicul 
său braţ, pe celălalt pierzându-şi-l într-o luptă 
împotriva israelienilor. 

— Kifak", Abu Hassan? 

— Mi s-a spus să vin să te văd, îi explică Hassan 
Haref. 

— Vino înăuntru, să-ţi spun de ce. 

Hassan Haref îl urmă într-un birou mic din fundul 
atelierului, tapetat cu afişe ale „martirilor” din toate 
războaiele. În încăpere se mai aflau doi bărbaţi. 
Zâmbiră, însă se feriră să-l privească în ochi. Hassan 
Haref se simţi deodată stingher. Deschise gura să 
întrebe despre motivul prezenţei lui acolo, însă unul 
dintre cei doi bărbaţi îşi ridică bluza şi puse mâna pe 
patul unui pistol. Scoţându-l de la centură, scobitura 
înălţătorului se agăţă de curea şi arma se înţepeni 
câteva fracțiuni de secundă. 

Hassan Haref înţelesese. O zbughi din birou ca o 
rachetă, încercănd să iasă afară. 

Probabil că ar fi ajuns în stradă dacă un mecanic 
nu l-ar fi lovit cu un ciocan în glezne. Din cauza 
durerii, Hassan Haref se clătină şi căzu în genunchi, 
încercă să se ridice, însă omul cu pistolul îi trase un 
glonţ în cap, practic de sus în jos. 

Fulgerat, tânărul militant al Hezbollah-ului căzu pe 
burtă. Ucigaşul îi mai trase trei gloanţe în corp, în 
timp ce tovarăşul lui cobora scara de fier. Arma fiind 
dotată cu amortizor, execuţia nu făcuse niciun 
zgomot. 


57 Ce mai faci? 


~ 245 — 


Lista Hariri 


x 


Mourad Trabulsi arăta de parcă ar fi înghiţit tot 
soarele care strălucea în acea după-amiază târzie la 
Beirut. 

Îi ceruse lui Ray Syracuse o întâlnire de urgenţă. 
Malko se afla şi el la ambasadă. Americanul îi 
chemase aici după vizita făcută saudiţilor. 

— Am găsit! îi anunţă el intrând în biroul şefului 
staţiei CIA. 

— Pe negustorul care i-a vândut telefonul mobil lui 
Tariq Douk? întrebă imediat Malko. 

— Da. Scoase din buzunar un cartonaş şi citi: 
Siddiq, strada 27, sector 16, Harak Hreith. 

În mijlocul „Hezbo/lahland-ului”. 

— Am lista tuturor aparatelor vândute în 2004 în 
acest magazin. Mi-a dat-o importatorul Nokia. 

Malko îi tăie entuziasmul. 

— Sunt cinci ani de-atunci. Ar trebui verificat dacă 
mai există magazinul ăsta. 

— Am trimis deja un om acolo, cu motocicleta! 
făcu Mourad Trabulsi. O să ştim cam într-o oră. 

Ray Syracuse le propuse să se aşeze în jurul 
mesei joase şi aduse un ibric plin cu obişnuita lui 
cafea greu de îngurgitat... 

— Să admitem că magazinul încă mai există, 
continuă Malko. Ce facem? 

— Avem nevoie de ajutorul lui Ashraf Rifi, admise 
Ray Syracuse. Numai el are autoritatea de a-l 
percheziţiona şi aresta pe proprietar, dacă e cazul. 

— Să nu ne ambalăm, multe magazine se închid 
după doi ani de funcţionare, îi temperă libanezul. 


~ 246 ~ 


Gerard de Villiers 

Ray Syracuse se ocupă de problemele curente, în 
timp ce Malko şi generalul Trabulsi pălăvrăgiră vrute 
şi nevrute. 

Mobilul lui Mourad Trabulsi sună douăzeci de 
minute mai târziu. Conversaţia fu scurtă. 

— Magazinul este încă acolo! anunţă libanezul. 


x 


O tăcere de moarte domnea în sala de conferinţe 
de la etajul doi al FSI, faţă în faţă cu biroul 
generalului Ashraf Rifi. Acesta, foarte elegant în 
uniforma sa gri-petrol, se alătură celor trei bărbaţi 
deja prezenţi. În seara din ajun, Ray Syracuse 
transmisese informaţia primită de Mourad Trabulsi 
generalului Rifi, care convocase participanţii pentru 
o reuniune la ora unsprezece. 

— Am undă verde din partea prim-ministrului 
pentru a percheziţiona acest magazin, îi anunţă el. 

Nu era deloc o surpriză, de vreme ce prim- 
ministru era Saad Hariri, fiul celui asasinat. 

Generalul Rifi continuă: 

— Îmi trebuie cel puţin trei ore pentru a organiza 
această expediţie. Magazinul este situat în inima 
zonei controlate de Hezbollah. Niciun serviciu de 
poliţie nu se duce acolo. De asemenea, vom fi 
imediat reperaţi după ce pătrundem în cartier. Va 
trebui să acţionăm rapid şi să anticipăm posibilele 
reacţii. 

— Care ar fi astea? întrebă Malko. 

— Baraje ale militanţilor Hezbollah-ului, eventual o 
opoziţie armată, deşi e puţin probabil. În schimb, 
întoarcerea poate fi ceva mai periculoasă... Sunt la 


~ 247 ~ 


Lista Hariri 
ei acasă. Vă propun să plecăm de aici la unu şi 
jumătate. Generalul Trabulsi va conduce 
operaţiunea. 


x 


Hassan Sadr simţi cum îi creşte pulsul. Unul dintre 
militanţii care  dirijau circulaţia în Harek Hreith 
semnală un convoi format din patru vehicule ale FSI, 
care tocmai intra în cartier, şi ceru instrucţiuni. 

— Încotro se îndreaptă? întrebă imediat Hassan 
Sadr. 

— Spre est. 

Căută ceea ce s-ar fi putut afla în acel perimetru, 
dar nu găsi nimic. 

Faptul că FSI interveneau în periferia sudică era 
excepţional, mai ales că nu se petrecuse nimic ieşit 
din comun. Însemna că exista un motiv precis. Un 
singur om îl putea informa: Mourad Trabulsi. 

Formă numărul acestuia, dar nu-i răspunse 
nimeni. Rămase cu privirea lipită de ecranul 
telefonului. Îşi spuse că această expediţie era legată 
probabil de afacerea Hariri. În dimineaţa aceea, 
trimisese la Nabatiyeh o „echipă” sigură pentru a-l 
lichida pe unul dintre cei care urmăriseră pe şosea 
convoiul lui Rafie Flariri. Lovit de un obuz israelian, 
acesta era imobilizat la pat de peste trei ani, lucru 
care le uşura sarcina. După Hassan Haref, acesta 
era al treilea. Hassan Nasrallah dăduse undă verde 
lichidării cerute de sirieni. 

Îşi sună adjunctul. 

— Urmăriţi-i, ordonă el, vreau să fiu ţinut la curent 
în timp real. O echipă de intervenţie să rămână 


~ 248 ~ 


Gérard de Villiers 
aproape. 

Nu-l bucura deloc faptul de a intra în conflict cu 
FSI, dar n-avea de ales. De pe mobilul verde, îl sună 
pe secretarul lui Hassan Nasrallah şi îl puse la 
curent. 

Apoi îşi aprinse o ţigară. Nu putea ghici direcţia 
echipei FSI în labirintul străduţelor de la periferia 
sudică. Ar fi fost nevoie de un elicopter, dar n-avea 
aşa ceva la dispoziţie. Din trei în trei minute, unul 
dintre oamenii lui îi semnala trecerea convoiului: un 
Range-Rover, în mod sigur blindat, urmat de un 
„pick-up”, apoi de un al doilea Range-Rover şi de un 
alt „pick-up”, pe platforma căruia era instalată o 
mitralieră de 20 mm cu tir rapid. 

Secretarul lui Nasrallah îl sună din nou. 

— Sayyed îţi recomandă să fii foarte prudent, îl 
informă el. Nu trebuie să intrăm în conflict cu FSI. Ar 
fi un gest politic grav. 

Hassan Sadr înghiţi în sec. 

Nu-i mirosea a bine. 

Vocea care izbucni în telefon câteva secunde mai 
târziu nu avu darul să-l liniştească. 

— Li s-a alăturat şi un elicopter, care zboară 
deasupra lor, îl anunţă unul dintre adjuncti. 

Din ce în ce mai rău. 

Hassan Sadr se uită pe harta pe care adjunctul 
său îi raporta din minut în minut poziţia convoiului. 
Se îndreptau spre est, o zonă care nu prezenta un 
interes special. Nici măcar o închisoare clandestină. 

Oare unde se duceau cu o asemenea desfăşurare 
de forţe? 


~ 249 ~ 


Lista Hariri 


Malko, înghesuit între şoferul Range-Rover-ului şi 
generalul Mourad Trabulsi, se uita la feţele uimite 
ale trecătorilor care intrau în magazine pentru a 
evita să fie zdrobiţi de vehiculele ce mergeau atât 
de repede cât le permiteau străduţele înguste. 
Generalul libanez ţinea pe genunchi o hartă veche 
ce data de pe vremea mandatului francez, în care 
străzile şi sectoarele erau numerotate. 

Câteva cuvinte în arabă răsunară în staţia radio. 

— Ne urmăresc! anunţă Mourad Trabulsi. Două 
maşini pline de civili înarmaţi. 

Îi strigă ceva şoferului, iar acesta viră brusc pe o 
stradă şi mai îngustă. 

Un alt mesaj în staţia radio, apoi adăugă: 

— Un elicopter al armatei este acolo, dar nu e 
sigur că poate ateriza. Ne apropiem. 

Motociclistul care cercetase împrejurimile cu două 
ore mai devreme îi stabilise itinerarul. În faţa lor, o 
stradă în pantă uşoară cobora până la o moschee 
situată în mijlocul unei mici pieţe. 

— Asta e strada, anunţă Mourad Trabulsi. 

Scoase pistolul din teacă, Malko păstrându-şi Sig- 
Sauerul la curea. Un minut mai târziu, RangeRover- 
ul opri brusc. Mourad Trabulsi vorbea întruna la 
staţia radio. 

Oamenii săi coborâră din maşină, iar Malko zări 
elicopterul care trecea pe deasupra moscheii. 

Douăzeci de oameni de la FSI, în echipament de 
luptă, ţineau sub observaţie strada, cu armele M.16 
la vedere. În spate, un sergent îndreptă mitraliera 
de 20 mm spre două maşini pline de militanţi. 

— Să mergem! zise Mourad Trabulsi. 


~ 250 ~ 


Gerard de Villiers 

Malko sări din maşină în faţa unui mic magazin de 
telefoane mobile. O vitrină înţesată de anunţuri 
publicitare, o alta care expunea o sută de telefoane, 
o tejghea de-a lungul lor. Un tânăr cu barbă îi privi 
uluit, la fel ca şi cei câţiva clienţi din magazin. 
Interpelat de generalul libanez, bâigui câteva 
cuvinte. 

Doi soldaţi îl traseră afară. Într-o clipă, fu urcat în 
spatele Range-Rover-ului, talonat de doi membri ai 
FSI. 

Convoiul porni din nou, lăsând în urmă, ca 
ariergardă, „pick-up”-ul care-i ţinea la respect pe 
militanţii Hezbollah-ului. Operaţiunea nu durase mai 
mult de un minut. 

— Nu lăsaţi pe nimeni la faţa locului? întrebă uimit 
Malko. 

— Nu, e prea riscant. Situaţia ar putea degenera. 
El e patronul şi lucrează singur. Oricum, în patru ani 
au avut timp să facă curăţenie. 

Yallah! 

O tăcere apăsătoare domnea la ieşirea din cartier: 
la fiecare intersecţie îi putea aştepta un RPG7. Dacă 
militanţii Hezbollah-ului se hotărau să recupereze cu 
forţa prizonierul, nu se puteau angaja într-o luptă 
directă, chiar dacă elicopterul se învârtea întruna pe 
deasupra lor. 


x 


Hassan Sadr cobori din vechiul său Mercedes gri 
însoţit de secretarul lui Hassan Nasrallah. Magazinul 
de telefoane mobile era gol, cu uşa deschisă, păzit 
de doi militanţi ai Hezbollah-ului înarmaţi cu 
pistoale-mitralieră Kalaşnikov. În faţă, pe trotuar, 


~ 251 — 


Lista Hariri 
câţiva gură-cască comentau evenimentul. 

— Ce au luat? întrebă Hassan Sadr. 

Una dintre gărzi îi răspunse: 

— Nimic, doar pe Amir. Nici măcar n-a avut timp 
să-şi ia mobilul... 

Asta era culmea. 

Şeful operaţiunilor Hezbollah-ului se uită gânditor 
la magazin. El ştia de ce interveniseră FSI, şi asta 
spunea multe, chiar dacă fuseseră luate demult 
timp toate precauţiile pentru a nu lăsa niciun indiciu 
în urmă. 

Faptul că FSI ajunsese la acest magazin însemna 
că aveau informaţii precise. Deci Assef Shahab 
avusese dreptate: acţiunea de „curăţare ’ trebuia 
accelerată. Hassan Sadr nu înţelegea cum de FSI 
luaseră urma acestui magazin. Niciunul dintre cele 
zece aparate Nokia utilizate pentru pregătirea 
operaţiunii Hariri nu fusese achiziţionat de vreo 
persoană identificabilă şi toate fuseseră plătite cu 
bani gheaţă. 

Le ordonă oamenilor lui să ia tot ce mai rămăsese 
în magazin, apoi să închidă. Se urcă în maşina sa. 

Işi spuse că mai avea încă şapte „contracte” de 
onorat înainte de a se întâlni cu fruntea sus cu 
generalul sirian. 


x 


Interogatoriul avea loc la nivelul trei al subsolului 
din clădirea principală a FSI, condus de un căpitan 
din Maaloumat. 

În centrul încăperii se afla proprietarul 
magazinului, cu mâinile legate la spate, îmbrăcat în 


~ 252 ~ 


Gérard de Villiers 

nişte jeanşi destrămaţi şi un tricou îndoielnic. 
Încăpăţânat, rău, fixându-şi cei trei interlocutori de 
jos în sus. Căpitanul intră direct în subiect. 

— Ştii de ce eşti aici? 

— Wahiet Allah, la? gemu prizonierul cu o voce 
plângăreaţă. 

— Vinzi multe telefoane într-o zi? întrebă 
căpitanul. 

Suspectul clătină din cap. 

— Depinde. Uneori, două sau trei, sau zece în 
anumite zile. 

— O duci bine? 

— Nu, e greu, am patru copii de hrănit, dar, din 
fericire, Sayyed le oferă şcoală gratuită tuturor celor 
din cartier. 

— Faci parte din Hezbollah? 

— Nu, dar îl respect. 

— Într-o zi, continuă ofițerul, ai vândut o duzină de 
telefoane. Unei singure persoane. Cred că-ți 
aminteşti... 

Tânărul păru sincer surprins. 

— Wahiet Allah, nu! Aşa ceva nu mi s-a întâmplat 
niciodată. Poate două, maxim, dacă vreun bărbat îi 
cumpără şi soţiei unul... 

Pe nepusă masă, ofiţerul, care se afla în stânga 
sa, îl plesni atât de tare, încât îl răsturnă de pe 
scaun, îl ridicară, scuturându-l puţin, apoi căpitanul 
continuă cu o voce severă. 

— Trebuie să-ţi aminteşti, altfel o să rămâi aici 
multă vreme. 

— Nu ştiu nimic! se jură negustorul de telefoane. 
Nici măcar nu ştiu de ce m-aţi adus aici. Soţia mea o 


58 Pentru numele lui Allah, nu! 


~ 253 — 


Lista Hariri 
să fie îngrijorată. 

— Linişteşte-te! zise căpitanul ironic, tot cartierul 
te-a văzut plecând cu noi. Soţia ta n-o să creadă că 
eşti cu o altă femeie. Aşa că încearcă să-ţi aminteşti, 
altfel... 

— Nu ştiu nimic, gemu tânărul, vând zeci de 
telefoane într-o lună, nu-i întreb niciodată cum îi 
cheamă pe cei care le cumpără. 

— Vinzi şi cartele prepaid. 

Simţind capcana, tânărul dădu din cap afirmativ. 

— Aiwa. În cazul ăsta, cer un act. Există un 
registru sub tejghea. 

— O să verificăm. Să revenim la telefoane. 

— N-am vândut niciodată zece aparate dintr- 
odată. Mai întâi, când a fost asta? 

— Demult, cu peste cinci ani în urmă. 

Tânărul ridică privirea, zâmbind triumfător. 

— Acum cinci ani nu eram aici, lucram cu unchiul 
meu în Tyr. Trebuie să-l întrebaţi pe cel de la care 
am cumpărat magazinul. 

— Cine e? 

— Ahmed Siddiq. Cred că era la începutul lui 
2006. Am actele. 

Căpitanul fu mai întâi siderat de această 
dezvăluire, apoi răcni: 

— Unde se află acest Siddiq? 

— A plecat să locuiască în Siria, nu ştiu precis 
unde. S-a mutat după ce a vândut magazinul. 


Capitolul XXII 


— S-a ales praful, zise dezamăgit Ray Syracuse. 
~ 254 ~ 


Gérard de Villiers 
Totuşi, Mourad s-a descurcat bine. Acum cel puţin 
ştiu şi ei că ne aflăm pe urmele celor „zece negri 
mititei” pe care vor să-i lichideze, dacă n-au făcut-o 
deja. Cum e cazul lui Ali Mugniyeh, „sursa” noastră. 
Mourad  Trabulsi avea şi el o mutră de 
înmormântare. Eşecul operaţiunii îl forţa să ia calea 
exilului. Sirienii nu-l vor ierta niciodată că a cooperat 
cu CIA. 
Malko încerca să-şi stăpânească furia. Încă de la 
începutul afacerii, se lovise de un zid elastic şi 


feroce. li subestimase pe sirieni şi pe aliaţii 
acestora. Voia totuşi să se mai agaţe de o ultimă 
speranţă. 


— Recepţia saudiţilor are loc poimâine, spuse el. 
Dacă Ali Mugniyeh vine, mai avem o şansă. 

Ray Syracuse clătină din cap, dezgustat. 

— Te las pe tine să te duci şi să bei oranjadă 
călduţă. O să fie sinistru şi, înainte de toate, inutil... 
N-o să vină. 

— Nu putem contramanda, argumentă Malko. 
Prinţesa Al Shaalan Bin Saoud a pus totul în balanţă 
pentru a ne ajuta. Eu mă duc. 

Mourad Trabulsi se uită la ceas. 

— Trebuie să plec. 

Se despărţiră într-o atmosferă apăsătoare. Se lăsa 
înserarea. Malko era cu moralul la pământ. Faptul că 
ştia că exista cineva care deţinea lista complicilor 
sirienilor şi că nu putea s-o recupereze, în timp ce 
Hezbollah-ul îşi vedea liniştit de curăţenie, îl scotea 
din minţi... 


~ 255 — 


Lista Hariri 

Hassan Sadr îşi trimisese cei mai buni oameni în 
căutarea celor şapte supraviețuitori ai echipei care 
cooperase la uciderea lui Rafie Hariri cu cinci ani în 
urmă. Trei se mai aflau încă în periferia sudică şi 
urmau să fie lichidaţi în patruzeci şi opt de ore. 

Ceilalţi patru erau răspândiţi pe tot teritoriul 
Liban-ului. Unul era la Tripoli, iar alţi doi la Saida, 
unde urmau un curs de sabotaj. 

In zori, trimisese o echipă pentru a-l lichida pe cel 
care putea fi cel mai periculos. Un anume Najjam 
Zakka. Era singurul dintre cei zece care avusese 
contact direct cu Assef Shahab, de la care preluase 
dispoziţiile referitoare la Aanjar. 

Cineva bătu la uşă. Erau cei doi militanţi ai săi. 
După aerul lor vinovat, înţelese că exista o 
problemă. 

— Aţi rezolvat? întrebă el. 

Cel mai curajos dintre cei doi lăsă capul în jos. 

— Nu, sidi, nu era acasă. 


— Nu l-aţi aşteptat? 

— Soţia lui ne-a spus că a plecat într-o călătorie, 
dar nu ştia unde anume. Am lăsat pe cineva de 
pază. 

— Trimiteţi nişte oameni în satul lui natal, ordonă 
Hassan Sadr. Trebuie să-l găsim. 

Cei doi plecară fără să rostească un cuvânt, 
lăsându-l pe Hassan Sadr pradă disperării. Dacă nu-l 
găsea repede pe fugar, era în joc capul său. 

Hotări să nu spună nimic până la noi ordine. Dar îl 
cunoştea pe Najjam Zakka. Nu era el omul care să 


~ 256 ~ 


Gérard de Villiers 
călătorească. Dacă dispăruse, însemna că înţelesese 
că se afla pe listă. 


x 


Ali Mugniyeh se uita gânditor la invitaţia primită în 
ajun de la Ambasada Arabiei Saudite. Îl cunoştea pe 
omologul său, Sultan Bin Khalid, dar nu-l 
simpatizase niciodată. 

În plus, saudiţii nu-i invitau pe iranieni decât din 
an în Paşte. Dar, fireşte, totul se petrecea în Orient, 
unde cei mai înverşunaţi duşmani se îmbrăţişau 
călduros înainte de a-şi lua gâtul. 

Totuşi, avea impresia că această invitaţie nu era 
întâmplătoare. 

Auzise de expediţia FSI la Harek Hreith. Americanii 
nu capitulau, era clar, dar nu înţelegea cum de 
reuşiseră să ajungă la negustorul de telefoane. 

Pe de altă parte, ştia că Hassan Sadr era pe cale 
să facă curăţenie în contul sirienilor şi asista astfel 
neputincios la dispariţia răzbunării sale. 

Cei zece combatanți erau singurele legături cu 
sirienii, cel puţin unul dintre ei, Najjam Zakka, cel 
care primise ordinele direct de la Assef Shahab şi ar 
fi putut depune mărturie împotriva lui. Dacă fostul 
proconsul sirian al Liban-ului era implicat, atunci 
trăgea după el întreg sistemul politic sirian. Deci şi 
pe Bachar Al Assad. 

Se hotărî brusc, fără să mai stea pe gânduri. 

Se va duce la Ambasada Arabiei Saudite şi va lua 
cu el preţioasa listă pe care intenţiona s-o înmâneze 
cuiva din tabăra adversă, aşa cum arunci o sticlă în 
mare. 


~ 257 ~ 


Lista Hariri 
Dacă era prins, atunci viaţa lui se afla în pericol. 
Dar măcar îşi ţinea promisiunea pe care şi-o făcuse 
sieşi: să-şi răzbune unchiul. 
Mai avea de aşteptat patruzeci şi opt de ore. 


x 


Kfar Schway făcea parte din Hezbollah de 
optsprezece ani. Fusese ales de Wali Fatah, 
responsabilul de ramura militară, şi se supusese 
întotdeauna fără să crâcnească. El fusese acela 
care-i dăduse „top”, prin intermediul mobilului, 
şoferului maşinii Mitsubishi încărcată cu explozibil 
atunci când Mercedes-ul lui Rafie Hariri ajunsese în 
faţa hotelului Saint-Georges. 

De atunci, nu mai vorbise cu nimeni şi chiar îşi 
alungase din minte acest episod. Telefonul mobil şi 
cartela fuseseră aruncate demult în mare. Nu mai 
primise niciodată ordine direct de la sirieni, 
ascultând în continuare de şeful său, Najjam Zakka. 
Doar acesta avea contact cu ei. 

Kfar Schwavy nu fusese decât o rotiţă utilă, nici 
măcar plătită. Totul făcuse parte dintre sarcinile lui 
curente. 

Un claxon îl făcu să se uite în oglinda retrovizoare. 
O maşină mergea în spatele lui, semnalizând cu 
farurile. 

Încetini uşor, iar vehiculul, un Mercedes destul de 
vechi, ajunse lângă el. Şoferul îi adresă un semn 
vesel. Pasagerul cobori geamul şi el procedă la fel. 
Mai zâmbea încă atunci când omul îndreptă spre el 
un pistol-mitralieră Skorpio şi, de la un metru 
distanţă, goli în el încărcătorul. 


~ 258 ~ 


Gerard de Villiers 

Lovit în cap de două gloanţe şi de alte câteva în 
torace, Kfar Schway pierdu instantaneu controlul 
asupra maşinii. Aceasta intră în şanţ, în timp ce 
Mercedes-ul acceleră. 


x 


Decorul era foarte saudit: covoare splendide, jilţuri 
aurite aranjate de-a lungul pereţilor, două superbe 
candelabre de cristal şi un portret uriaş al regelui 
Abdallah deasupra bufetului. 

Masa era aranjată somptuos, cu un miel fript 
întreg şi zeci de aperitive care ar fi putut hrăni 
întregul Darfour. 

În ceea ce priveşte băutura, situaţia era mai puţin 
veselă. Toate băuturile „soft” din lume îşi dăduseră 
întâlnire acolo, două dintre ele ocupând locurile 
fruntaşe: Pepsi Cola şi oranjada... 

Veniseră deja vreo douăzeci de invitaţi. Numai 
bărbaţi. Generalul Mourad Trabulsi purta uniforma 
destinată ocaziilor speciale. 

In cele din urmă, venise şi Ray Syracuse. Saudiţii 
s-ar fi supărat dacă n-ar fi făcut-o. Sultan Bin Khalid, 
îmbrăcat într-o dişdaşa, se apropie de Malko şi îi 
şopti: 

— „Prietenii” dumneavoastră nu sunt aici. 

Mourad Trabulsi auzi. Se aplecă spre saudit. 

— Cu ei, nu se ştie niciodată, dar mi-a spus unul 
dintre oamenii mei că o maşină oficială a ieşit din 
ambasada Iranului acum douăzeci de minute. Se 
îndreaptă spre noi. 

— Nu ne rămâne decât să ne rugăm ca „el” să 
vină împreună cu ceilalţi, concluzionă Malko. 


~ 259 — 


Lista Hariri 

Era ultima lui carte. 

Mass-media anunţase că, în ajun, un militant al 
Hezbollah-ului fusese împuşcat în maşina sa, cel mai 
probabil de către palestinienii din tabăra de la 
Chatila... 

Malko şi Mourad Trabulsi n-au crezut un cuvânt. 
Sirienii continuau să facă curat. 

Sultan Bin Khalid se repezi spre intrarea în sala de 
recepţie. Trei bărbaţi stăteau în pragul uşii. Trei 
clone: părul negru, barba frumos tăiată, costume 
prost croite, cămăşi deschise la gât, fără cravată. lar 
pe reverul hainei, o insignă emailată reprezentând 
un mic drapel iranian, verde cu alb. 

Zâmbitori, CU privirea cercetătoare. 
Salamalecurile durară câteva minute, apoi Sultan 
Bin Khalid îi conduse la bufet. 

Mourad Trabulsi se aplecă la urechea lui Malko. 

— A venit! E al treilea, cel cu haina de culoare 
deschisă. 

Prin urmare, Ali Mugniyeh „răspunsese”. Greul 
acum urma, căci nu era singur. 


Capitolul XXIII 


Cu paharul de suc de portocale în mână, Malko îi 
observa pe musafirii saudiţilor, care se grupaseră în 
funcţie de afinități. lranienii se întreceau în 
amabilităţi la adresa gazdelor, fiind satisfăcuţi că 
ieşiseră din izolare. Reprezentantul sirian, care se 
ţinea mai la o parte, îi curta pe britanici. 

Ali Mugniyeh, flancat mereu de un alt iranian cu 
barba rară, discuta cu Sultan Bin Khalid, 
reprezentantul Serviciilor saudite. Acesta se întoarse 


~ 260 ~ 


Gerard de Villiers 
şi-i făcu semn lui Ray Syracuse, care discuta cu un 
pakistanez. Şeful staţiei CIA de la Beirut li se alătură 
îndată celor doi bărbaţi. Sultan Bin Khalid era tot 
numai un zâmbet. 

— Prietenul nostru întreabă dacă aveţi voie să-i 
vorbiţi. Aici suntem pe teren neutru... 

Americanul schiţă un surâs puţin cam crispat. 

— Eu nu am nimic împotrivă, dar sper ca Domnia 
Sa să nu aibă probleme. Preşedintele ţării sale nu 
prea pare să-i aibă la inimă pe americani. 

Ali Mugniyeh zâmbi. 

— Nu trebuie să considerăm literă de lege tot ce 
spun oamenii politici. Preşedintele dumneavoastră 
ne întinde mâna în acest moment... 

Brusc, Sultan Bin Khalid se întunecă la faţă. O 
apropiere iraniano-americană nu putea decât să le 
displacă saudiţilor. Ali Mugniyeh strecurase deja 
mâna în buzunar. Scoase o carte de vizită pe care i- 
o întinse lui Ray Syracuse. 

— Sunaţi-mă, voi fi încântat să vă primesc la 
ambasadă împreună cu responsabilul nostru. Dacă 
asta nu vă deranjează. 

— De ce nu? răspunse evaziv americanul, 
strecurând în buzunar cartea de vizită. 

La puţin timp după aceea, cei trei iranieni se 
scuzară discret. Urmaţi de cea mai mare parte a 
invitaţilor. Sucul de portocale o fi fost el bun, dar nu 
reuşea să încălzească atmosfera. 

Mourad Trabulsi se apropie de Ray Syracuse şi de 
Malko. 

— A venit! zise el triumfător. 

— E adevărat, recunoscu Ray Syracuse, dar n-am 
avansat prea mult. Am schimbat între noi doar 


~ 261 ~ 


Lista Hariri 
banalităţi. 

— Cel puţin, replică Malko, asta îţi dă posibilitatea 
să te întâlneşti din nou cu el. 

— Dacă mă sună! obiectă Ray Syracuse. Îi cunosc 
eu pe iranieni, sunt alunecoşi ca nişte şerpi... 

— Ţi-a dat numărul lui de mobil? 

Americanul scoase din buzunar cartea de vizită a 
lui Ali Mugniyeh şi o examină. 

— Nu, spuse el, nu sunt decât numărul ambasadei 
şi interiorul lui. 

Tocmai se pregătea să pună cartea de vizită la loc 
în buzunar, când Malko zise dintr-odată: 

— Scrie ceva pe spate! 

Ray Syracuse o întoarse pe verso şi observară mai 
multe nume caligrafiate cu o scriitură fină. Zece, 
mai exact, iar unul era subliniat cu negru. 

Şeful staţiei părea lovit de trăsnet. 

— My God, exclamă el cu o voce strangulată de 
emoție. He did it? 

Sub nasul saudiţilor şi al propriilor lui prieteni, Ali 
Mugniyeh reuşise să le comunice americanilor 
informaţia pe care trei comisii de anchetă succesive 
nu fuseseră în stare s-o afle. 

Lista celor „zece negri mititei”. 

După ce examină cartea de vizită, Malko se 
întoarse spre generalul Trabulsi. 

— Mourad, trebuie să-l găsim urgent pe un anume 
Najjam Zakka. Dacă mai e în viaţă. 

Acesta era numele subliniat de pe listă, care ieşea 
în evidenţă printre celelalte dintr-un motiv încă 
necunoscut. 


59 A făcut-o! 
~ 262 ~ 


Gerard de Villiers 
* 


Amin Yaroun părăsi drumul de pământ care se 
întindea de-a lungul autostrăzii spre Tyr, pentru a se 
angaja pe o potecă ce se înfunda în unul dintre 
câmpurile imense, cultivate cu tutun, din sudul 
Liban-ului. În timpul războiului cu Israelul, 
Hezbollah-ul  săpase aici zeci de adăposturi 
subterane de unde erau lansate rachete având ca 
ţintă nordul teritoriului inamic. Tutunul avea 
aproape doi metri înălţime şi oferea o protecţie 
perfectă. 

Tânărul militant al Hezbollah-ului primise ordin să 
se ducă în acest punct precis, unde urma să se 
întâlnească cu fratele lui mai mic, Ali, pentru o 
operaţiune secretă. Mai coti de două ori şi o apucă 
pe o potecă îngustă, mărginită de tulpini de tutun, 
chiar prin mijlocul câmpului. Un Mercedes era oprit 
la capătul opus al potecii. Trei bărbaţi stăteau în 
faţa lui, iar printre ei îl recunoscu pe fratele său, Ali. 

Opri maşina şi cobori împreună cu militantul care 
venise să-l caute. Se îndreptă cu mâna întinsă spre 
responsabilul sectorului, dar nu-şi finaliză gestul. 

Primi o lovitură violentă în spate, la nivelul 
rinichilor, şi căzu în genunchi. Urmă o altă lovitură în 
ceafă, care-l ameţi, şi realiză că cel care-l lovise era 
tovarăşul lui, un om pe care-l cunoştea de zece ani. 
Cu faţa imobilă, acesta ridică bâta de baseball şi-l 
lovi din nou pe Amin Yaroun. 

În acelaşi timp, doi dintre militanţi îl înşfăcară pe 
fratele lui şi-l siliră să îngenuncheze, legându-i 
mâinile la spate. Apoi, tăbărâră asupra lui, lovindu-l 
din toate puterile cu nişte bastoane. În cele din 


~ 263 ~ 


Lista Hariri 
urmă, bărbatul căzu la pământ, cu faţa plină de 
sânge, plângând şi implorând. 

Rămas în genunchi, Amin Yaroun strigă: 

— Lăsaţi-l! Este fratele meu mai mic. N-a făcut 
nimic! 

Amin îl adusese în Hezbollah, ca să aibă şi el o 
slujbă. Nu înţelegea nimic. Era un băiat de 
optsprezece ani, neinstruit, foarte credincios. 

— Dacă nu vrei să-ţi ucidem fratele, zise şeful 
sectorului, trebuie să ne spui unde se ascunde 
câinele ăla de Najjam Zakka. Ştii asta în mod sigur, 
e cel mai bun prieten al tău. 

— Najjam... dar habar n-am... 

— Eşti un câine, ca şi el! E un spion sionist. 

Cum Amin Yaroun nu scotea nicio vorbă, începură 
din nou să-i lovească fratele în cap, în spate, în 
rinichi. Chircit la pământ, acesta încerca în zadar să 
scape de sub avalanşa de lovituri. Amin înţelese că 
aveau de gând să-l ucidă. 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă! îi imploră el. 

— Unde este Najjam? 

Cum nu răspunse imediat, primi o lovitură care-i 
sparse buzele şi-i răni bărbia. 

— E la o prietenă, la Djaide. 

— Numele, adresa. 

— Yasmina Yafit. Strada Sioufi, lângă o benzinărie 
Esso. 

— E adevărat? 

— Wahiet Allah, da. Acum lăsaţi-l. 

Drept răspuns, primi o formidabilă lovitură de bâtă 
care-l aruncă la pământ. Acum îl loveau doi. După 
ce-şi pierdu cunoştinţa, ceilalţi militanţi târâră 
corpul fratelui său spre o groapă adâncă săpată în 


~ 264 ~ 


Gerard de Villiers 

câmpul de tutun. Simţi că îl târau şi pe el tot într- 
acolo. Hohotind de plâns, fu aruncat peste corpul 
cald al fratelui său. Încă mai trăia atunci când fură 
aruncate primele lopeţi de pământ peste cele două 
trupuri. Într-o jumătate de oră, nu mai rămase nicio 
urmă a dublei omucideri. 

— Yallah, zise şeful, ne întoarcem la Beirut. 

Cele două maşini porniră în direcţia autostrăzii. Se 
întâlniră ceva mai încolo cu Hassan Sadr, care 
aştepta în enorma cofetărie Al Bagba, plasată pe 
marginea autostrăzii. În timp ce ascultă relatarea 
oamenilor săi, continuă să bea din ceaşca de cafea 
espresso şi să guste din prăjitura cu sirop de 
trandafiri. 

— Foarte bine, spuse el. Sayyed va fi mulţumit de 
voi. Trebuie să fim vigilenţi: duşmanul sionist nu 
renunţă niciodată. 

Era adevărat: cu câteva zile mai înainte, fusese 
descoperită o baliză electromagnetică ascunsă într- 
un câmp de tutun, nu departe de graniţă. Era 
destinată  ghidării  dronelor israeliene care 
supravegheau zona controlată de Hezbollah. 

Atunci când au încercat s-o ridice, aceasta a 
explodat, fiind telecomandată de pe partea cealaltă 
a frontierei. 

Toţi aceşti militanţi erau încredinţaţi că-i elimină 
pe trădătorii aflaţi în solda Israelului. 

— Să nu mai pierdem timpul, zise Hassan Sadr. 

Se grăbea să-i tragă un glonţ în cap omului din 
cauza căruia tremura de frică Siria, reluându-şi 
astfel şi el traiul său liniştit. 


x 


~ 265 — 


Lista Hariri 


Generalul Mourad Trabulsi, Ray Syracuse şi Malko, 
însoţiţi de colonelul Wissam Al Hassan, şeful 
Maaloumat-ului, intrară în acelaşi timp în clădirea 
Siguranţei Generale, condusă odinioară de generalul 
Jamil Sayed, care ispăşea patru ani de închisoare 
pentru complicitate împreună cu Siria la asasinarea 
lui Rafie Hariri. _ 

De atunci, epurată, „Generala” coopera cu FSI. In 
arhivele sale se aflau cele mai complete dosare ale 
militanţilor din toate taberele. Grupul fu primit de o 
femeie cu ochelari, care se prezentă ca fiind 
colonelul Saida. Fusese prevenită de generalul 
Ashraf Rifi şi făcu tot posibilul să-i ajute. 

Mourad Trabulsi purtă discuţia în arabă. 

— Îl căutăm pe un anume Najjam Zakka. Locuieşte 
la Chiya, explică el, dar a dispărut de la domiciliu. 
Poate aveţi o fişă legată de el, care ar putea să ne 
ajute să-l găsim. 

Femeia dispăru şi reveni după câteva clipe cu o 
mapă pe care o puse pe masă. 

— lată ce avem despre el, zise ea. Dar sunt date 
recente. 

Mourad Trabulsi deschise dosarul, scris în arabă, şi 
tresări. 

— lată satul lui, dar şi numele unei văduve pe care 
o frecventează, Yasmina Yafi. Locuieşte la Djaide, 
strada Sadoun, lângă o benzinărie Esso. 

— Unde e asta? întrebă Malko. 

— În periferia estică, după Bourj Hammad. E 
singura zonă şiită de prin părţile alea. 

Mourad Trabulsi notă febril adresa şi îşi luară 
rămas-bun. Înainte de a pleca, colonelul Wissam EI 


~ 266 ~ 


Gerard de Villiers 
Hassan îi spuse omologului său o frază lungă, pe un 
ton ameninţător. 

— Ce i-aţi spus? întrebă Malko. 

— Că dacă va comunica nu importă cui această 
informaţie, va fi arestată şi închisă în secret ani de 
zile. 

— Să mergem! îi îndemnă Malko după ce ieşiră 
afară. 

Cele patru maşini - două ale ambasadei 
americane, ocupate de „baby-sitters”, şi două ale 
ofiţerilor FSI - aşteptau în faţa imobilului. 

— O să-l avertizez pe generalul Rifi, spuse 
colonelul Wissam El Hassan. 

Urcându-se în maşina 4x4, Malko se întoarse spre 
„baby-sitters”. 

— A apărut ceva neprevăzut. S-ar putea să ne 
confruntăm cu nişte militanţi înarmaţi ai Hezbollah- 
ului. 

— No problem, Sir, zise responsabilul, suntem aici 
ca să vă protejăm. 

leşind din ambasada Arabiei Saudite, se duseseră 
la FSI, în ciuda orei târzii, anunţându-l prin telefon 
pe şeful Maaloumat-ului însărcinat cu anchetarea 
uciderii lui Rafie Hariri. 

Câteva minute mai târziu, cele patru vehicule se 
îndreptau spre Dora Highway, direcţia est. Era 
întuneric, iar circulaţia destul de aglomerată. 

Malko văzu că maşina lui Mourad Trabulsi 
semnalizează la dreapta. Ajunseseră. 


x 


Hassan Sadr se uită la ceas şi spuse calm: 
~ 267 ~ 


Lista Hariri 

— Yallah. 

Revenise la cartierul său general de o jumătate de 
oră. Era timpul să-l prevină pe Hassan Nasrallah, să 
adune şase oameni siguri şi să aştepte apusul 
soarelui. Chiar dacă se ducea într-un cartier şiit, 
prefera să nu atragă atenţia. Doi motociclişti 
plecaseră în recunoaştere, urmând să-i aştepte la 
benzinăria Esso din Djaide. 

Planul lui Hassan Sadr era simplu: să-i ridice pe 
toţi ocupanţii casei, apoi să facă trierea... 

În momentul în care se urca în vechiul său 
Mercedes, sună mobilul „operaţiona!”. Era unul 
dintre militanţii aflaţi deja la faţa locului. 

— Patru maşini s-au oprit în faţa casei! anunţă 
acesta. Militari şi străini. 

Hassan Sadr simţi cum îi fuge pământul de sub 
picioare. 

— Nu trebuie să intre în casă! Faceţi tot ce e 
necesar. Venim şi noi. 

— Nu prea avem mare lucru, sicii doar nişte 
pistoale, spuse timid interlocutorul său. 

— E destul! făcu sec Hassan Sadr. Luptaţi ca nişte 
martiri, nu ca nişte câini! 

Treizeci de secunde mai târziu, se îndrepta în 
direcţia Djaide pe autostrada aglomerată. Nu avea 
cum să ajungă înainte de o jumătate de oră. Preferă 
să nu se gândească la ceea ce avea să i se întâmple 
dacă americanii puneau mâna pe Najjam Zakka. 


Capitolul XXIV 


Lăsându-i afară pe „baby-sitters” şi pe şoferul lui 
Mourad  Trabulsi, generalul Al Hassan, Mourad 


~ 268 ~ 


Gerard de Villiers 

Trabulsi şi Malko bătură la uşa casei ce le fusese 
indicată. Le deschise o femeie înfăşurată într-o 
abaya neagră, cu faţa obosită, dar cu trăsături 
regulate. În spatele ei, doi copii se jucau cu o 
consolă. Mourad Trabulsi începu dialogul cu femeia 
care nu vorbea decât araba. 

Chipul ei deveni brusc imobil, iar conversaţia fu 
scurtă. Mourad Trabulsi se întoarse spre Malko. 

— Spune că nu e aici, că de-abia îl cunoaşte. 

— Minte. 

De data asta, colonelul El Hassan fu cel care reluă 
discuţia, iar femeia se enervă vizibil. Malko înţelese 
că îi invita să inspecteze micul apartament. Ceea ce 
făcură rapid: în afară de camera principală şi de o 
bucătărie  minusculă, nu mai existau decât o 
încăpere şi o anexă în care dormeau copiii. 

Înciudat, Mourad Trabulsi încerca s-o convingă pe 
tânăra femeie. Aceasta asculta părând că nu 
înţelege, repetând întruna că bărbatul nu era 
acolo... 

— Vii cu noi, hotărî şeful Maa/oumat-ului. 

O luă de braţ şi o împinse afară. În acelaşi timp, se 
auziră trei focuri de armă. 

Femeia se prăbuşi pe trotuar, iar Malko zări două 
siluete care se ascundeau la adăpostul benzinăriei 
Esso. Unul dintre ei începu să traverseze strada, cu 
un pistol în mână. Cineva trase imediat din maşina 
4x4 a lui Malko. Omul cu pistolul se rostogoli şi 
rămase întins pe caldarâm, în timp ce al doilea 
dispăru în umbra benzinăriei. 

Femeia gemea pe trotuar. Acoperit de Malko şi de 
Mourad Trabulsi, Wissam El Hassan o trase în casă. 

„Baby-sitter”-ii americani săriseră din maşină, 


~ 269 ~ 


Lista Hariri 
înarmaţi până-n dinţi. Patru dintre ei se desfăşurară 
în spatele vehiculului 4x4 blindat, apărând intrarea 
în casă, iar alţi doi, acoperiţi de camarazii lor, 
alergară spre benzinărie. 

Femeia nu părea să fie rănită grav. Colonelul El 
Hassan suna frenetic la FSI, în timp ce Mourad 
Trabulsi încerca să-i acorde îngrijiri rănitei. 

Deodată, Malko auzi de-afară un strigăt de groază. 

Omul care se retrăsese în benzinărie apucase 
furtunul uneia dintre pompele cu benzină şi îl 
îndreptase spre cei doi americani. 

Într-o clipă, aceştia fură stropiţi cu benzină. În 
acelaşi timp, militantul Hezbollah-ului scoase din 
buzunar o brichetă şi aprinse lichidul împrăştiat pe 
sol. Se auzi o bufnitură surdă, apoi o flacără, la 
începu modestă, care crescu însă vertiginos şi îi 
cuprinse pe cei doi agenţi CIA, transformându-i 
instantaneu în nişte torţe vii. 

În acelaşi timp, un Mercedes gri opri în faţa 
benzinăriei şi din el coborâră mai mulţi oameni 
înarmaţi cu pistoale-mitralieră Kalaşnikov, cărora li 
se alătură şi militantul cu aruncătorul de flăcări 
improvizat. 

Timp de câteva secunde, nu se întâmplă nimic: 
nou-veniţii, retraşi în benzinărie, îi observau pe 
agenţii CIA şi pe militarii de la FSI care împiedicau 
accesul în casă. Deodată, începu să se tragă violent 
din direcţia benzinăriei, forţându-i pe americani să 
se ascundă în spatele maşinilor. 

Urmă o explozie surdă, apoi traseul luminos al 
unei rachete RPG7 traversă strada şi explodă în zid, 
ratând uşa cu câţiva centimetri. 

Doi oameni traversară strada, alergând spre casă. 


~ 270 — 


Gerard de Villiers 


x 


Colonelul o trăsese pe rănită la adăpostul unui zid, 
iar Malko şi Mourad Trabulsi veniră lângă ei. 

— Au venit să facă curăţenie! zise dintr-o suflare 
generalul libanez. Se vor strădui din răsputeri să ne 
extermine. 

Era o întoarcere la perioada sumbră în care 
comandourile de milițieni ucideau familii întregi, 
inclusiv copiii şi animalele domestice. 

Malko îşi spuse că dacă agresorii reuşeau să mai 
expedieze o rachetă care să explodeze în încăpere, 
erau cu toţii morţi. 

Deodată, Mourad Trabulsi, care discutase între 
timp cu femeia rănită, se întoarse şi strigă: 

— E aici! La subsol! 

Mourad Trabulsi, îndoit de mijloc, se duse în 
bucătărie, trase la o parte un covor vechi şi 
descoperi o deschizătură în podea. 

Nu avu timp să mai adauge ceva: rafalele de armă 
îi asurziră şi o altă explozie zgudui pereţii. Era 
asaltul final. 


x 


Cei doi militanţi înarmaţi cu pistoale-mitralieră 
Kalaşnikov care încercaseră să traverseze strada 
zăceau pe şosea, ciuruiţi de gloanţe. Însă muniţia 
„Daby-sitter”-ilor se terminase: nu prevăzuseră o 
bătălie în toată regula... 

Următorul asalt risca să aibă sorţi de izbândă. 

Deodată, un uruit surd, însoţit de zgomotul 


~ 271 — 


Lista Hariri 
caracteristic al unor şenile, domină tirul armelor 
automate. Câteva secunde mai târziu, un 
transportor de trupe blindat M.113 al armatei 
libaneze pătrunse pe stradă, se opri în faţa casei 
asediate şi începu să tragă cu o mitralieră grea, de 
12,7, asupra oamenilor retraşi la adăpostul 
benzinăriei. 

Într-o fracțiune de secundă, Mercedes-ul acestora 
luă foc. M.I 13 debarca deja soldaţii libanezi înarmaţi 
până-n dinţi, care înconjurară casa. 

Sub tirul celor două mitraliere, asediatorii se 
răspândiră în întuneric. 

Atunci când alte trupe coborâră dintr-un camion 
militar, focul încetă. 


x 


Uşa fu deschisă cu o lovitură de picior şi o siluetă 
în uniformă apăru în prag. 

— Generale Trabulsi, sunteţi aici? întrebă noul 
sosit. 

Mourad Trabulsi se ridică dintr-un salt. 

— Hamid! Sunt aici. 

Un căpitan în ţinută de luptă pătrunse în încăpere, 
urmat de trei oameni ale căror busturi erau 
încărcate de cartuşiere de piele. 

— Mafi maskkal!”" zise ofiţerul de la FSI. Au plecat. 

Generalul Trabulsi şi Malko se aventurară afară, 
descoperind un M.113 în faţa casei. Peste drum, 
benzinăria ardea. 

Mourad Trabulsi schimbă câteva cuvinte cu 
căpitanul, apoi spuse: 


60 Nu mai sunt probleme! 


~ 272 ~ 


Gerard de Villiers 

— Asediatorii s-au repliat, împreună cu morţii şi 
răniții. Avem ordin să-i lăsăm în pace. Nu mai putem 
rămâne multă vreme aici: este un cartier şiit, iar 
asta ar putea declanşa o reacţie politică violentă. 

Malko nu insistă. Mourad Trabulsi ridică trapa din 
podea, descoperind o scară care ducea în subsol. 
Strigă: 

— Najjam? 

Îi răspunse o voce ezitantă: schimbară câteva 
fraze în arabă, apoi un cap de bărbat cu părul scurt, 
grizonat se ivi prin deschizătură, aruncând în jur 
priviri  îngrozite. Prost îmbrăcat, cu barba în 
dezordine. Semăna cu oricare libanez de pe stradă. 

Căpitanul îşi privi nervos ceasul. 

— Trebuie să plecăm... 

Doi infirmieri aşezară femeia pe o brancardă. 
Înconjuraţi de un adevărat zid uman, Malko, Mourad 
Trabulsi şi prizonierul se înghesuiră în M.I 13, care 
scoase un nor de fum negru înainte ca şenilele să 
înceapă să are asfaltul. Ray Syracuse îi urmă în 
automobilul său 4x4. O maşină de pompieri se opri 
în faţa benzinăriei. 

Malko schimbă o privire lungă cu Mourad Trabulsi. 

— De data asta, zise el, cred că avem la dispoziţie 
martorul pe care-l căutam. 

— Dacă o să vrea să vorbească... îl corectă 
generalul libanez. 


x 


Hassan Sadr, foarte tulburat, ajunsese la cartierul 
general din Borj El Brajnieh. Pierduse patru oameni, 
iar alţi trei erau răniţi, fiind deja transportaţi la 


~ 273 — 


Lista Hariri 
spitalul Al Rassoul. Dar nu ăsta era lucrul cel mai 
grav: intervenţia FSI dovedea faptul că Najjam 
Zakka era veriga slabă a sistemului de apărare 
sirian. lar de-acum, se afla în mâinile americanilor. 

Se uită la ceas: nouă şi zece. Se hotărî foarte 
repede. Sună la numărul obişnuit şi dădu câteva 
instrucţiuni. Cinci minute mai târziu, se îndrepta 
spre Valea Bekaa. 

Era mai bine să ia taurul de coame decât să se 
eschiveze. În orice caz, dacă sirienii voiau să-l ucidă, 
ştiau unde să-l găsească... 


x 


Najjam Zakka nu părea să realizeze ce i se 
întâmplase. ÎI instalară confortabil în biroul 
colonelului El Hassan şi îi oferiră ceai şi biscuiţi, 
asigurându-l că prietena sa, Yasmina, era în 
siguranţă. 

— Prietenii tăi din Hezbollah au venit să te ucidă, 
începu şeful Maa/oumatului. Ştii de ce? 

Najjam Zakka clătină din cap, fără să răspundă. 

— Îţi aminteşti ce ai făcut în ianuarie şi în 
februarie 2005? continuă blând ofiţerul libanez. 

— Nu ştiu, a trecut atâta vreme de-atunci, mormăi 
Najjam Zakka. 

— Mai exact, pe 14 februarie, insistă ofiţerul de la 
FSI. Dimineaţa. 

Tăcere de piatră. 

Colonelul ridică tonul. 

— Ai dat multe telefoane în dimineaţa aia. Cu un 
mobil care avea numărul 03 752986. Ai încetat cu 
telefoanele la ora 12 şi 53. Asta nu-ţi spune nimic? 


~ 274 ~ 


Gerard de Villiers 

Tăcerea era şi mai profundă. 

Ofiţerul concluzionă: 

— Ai încetat comunicarea pentru că nu mai aveai 
nimic de făcut... Acel kamikaze de la volanul maşinii 
Mitsubishi Canter, ghidat de tine, s-a aruncat în aer 
lovindu-se de Mercedes-ul prim-ministrului Rafie 
Hariri. Bănuiesc că te-ai descotorosit imediat de 
mobil... N-ai acţionat astfel din proprie iniţiativă. 
Cineva ţi-a dat ordin. Vreau să ştiu cine. 

Cu capul plecat, Najjam Zakka rămase tăcut. 

Colonelul schimbă o privire cu Malko şi cu 
generalul Mourad  Trabulsi, apoi îi adresă 
prizonierului un zâmbet binevoitor. 

— Nu vreau să te forţez. Gândeşte-te o jumătate 
de oră. Dacă vrei să păstrezi secretul, te conduc la 
domiciliu - cel pe care l-ai părăsit în grabă acum 
câteva zile - şi-i anunţăm pe prietenii tăi din 
Hezbollah că ţi-am dat drumul şi că n-ai vorbit. Asta 
e, ne vedem mai târziu. 

leşiră din încăpere, lăsând prizonierul în paza a doi 
soldaţi. 

Pe culoar, colonelul îi zâmbi lui Mourad Trabulsi. 

— Ştie că dacă iese de-aici e un om mort. Probabil 
şi torturat înainte, /nch” Allah, o să vedem dacă e 
complet idiot sau nu. 


x 


Hassan Sadr era măcinat de gânduri negre în timp 
de farurile maşinii sale luminau colinele golaşe de 
pe marginea drumului ce ducea la Damasc. Se 
întreba dacă nu cumva făcuse o prostie, aruncându- 
se singur în gura lupului. 


~ 275 — 


Lista Hariri 

Luminile capitalei siriene îl mai liniştiră puţin. 
Maşina se opri în faţă la Shams Palace. De-abia avu 
timp să coboare: un necunoscut amabil se apropie 
de el. 

— Abu Hassan? Am primit sarcina de a vă 
întâmpina. 

Şeful operaţiunilor Hezbollah-ului îl urmă până la 
un Mercedes nou şi cei doi se urcară în spatele 
maşinii. Neliniştit, Hassan Sadr întrebă: 

— Unde mergem? 

— Generalul Amin Charabe a cerut să fiţi condus 
la reşedinţa sa, îi răspunse omul de-alături. Cred că 
o să vă găzduiască peste noapte. 

Hassan Sadr, cunoscându-i pe sirieni, se rugă să 
nu-l găzduiască definitiv într-o groapă din fundul 
grădinii. 

Generalul Amin Charabe era un ofiţer sirian 
însărcinat de Rais Bachar Al Assad să pregătească 
apărarea Siriei împotriva Tribunalului Penal 
Internaţional pentru Liban cu ajutorul cabinetului 
britanic de avocaţi Matrix Chambers. 


x 


Malko era epuizat atunci când ajunse la Phoenicia, 
visând la un duş aşa cum un câine visează la un os. 
În acelaşi timp, era nebun de fericire. Câştigase. 
Evident, graţie ajutorului eficace primit din partea 
prinţesei Gamra Al Shaalan Bin Saoud. Era încă în 
lift atunci când sună mobilul. Vocea prinţesei 
saudite era mai curând sarcastică. 

— Eşti un nerecunoscător! Nici măcar nu ştiu dacă 
ai obţinut ceea ce voiai. 


~ 276 — 


Gerard de Villiers 

— În totalitate. Mulțumită ţie. 

Tonul femeii deveni şi mai arţăgos. 

— Probabil că ai uitat că m-ai invitat la cină în 
seara asta. Dar de vreme ce nu mai ai nimic să-mi 
ceri... 

— Himmel! oftă Malko, aşa e, am uitat. Mă 
prosternez la picioarele tale. 

— Ai face mai bine să vii să mă iei! zise prinţesa. 
Sunt în barul de la etajul şapte. Tu unde eşti? 

— În lift. Fac un duş şi sosesc imediat. 

Tocmai intra în cameră când telefonul mobil sună 
din nou. 

— A acceptat să vorbească, îl anunţă Mourad 
Trabulsi. O să dureze destul demult. 

Pentru prima dată după foarte multă vreme, lui 
Malko îi veni cheful să cânte sub duş... leşind pe 
uşă, o binecuvântă în gând pe Gamra pentru că-l 
aşteptase. Asta era recompensa războinicului. 


x 


Najjam Zakka vorbea fără întrerupere în biroul 
securizat de la etajul al doilea al FSI, fiind înregistrat 
de două magnetofoane şi filmat. Accesul pe culoar 
fusese interzis; generalul Ashraf Rifi în persoană 
conducea  interogatoriul, ajutat de colonelul EIl 
Hassan, care cunoştea toate chichiţele dosarului 
Hariri. 

Militantul Hezbollah-ului înțelesese rapid că, una 
peste alta, avea să fie astfel mai bine protejat. Aşa 
că povesti tot, de la prima sa vizită în tabăra de la 
Aanjar până la Assef Shahab, pe vremea aceea 
proconsulul sirienilor în Liban, care îi încredințase 


~ 277 ~ 


Lista Hariri 
pregătirea operaţiunii Hariri, precizându-i că era 
vorba de o indicație a lui Rais personal, de care era 
el însuşi responsabil. 

Apoi, Najam Zakka recrutase restul echipei, 
cumpărase telefoanele mobile şi realizase munca de 
supraveghere, care durase mai multe săptămâni. 

Un om din anturajul lui Rafie Hariri îi informa pe 
sirieni, dar nu-i cunoştea numele. 

În sfârşit, aceasta era mărturia care-i lipsea 
Tribunalului Penal Internaţional pentru a formula un 
act de acuzare... 

Celelalte birouri se goliseră de multă vreme, doar 
această secţiune a FSI mai era încă animată. 
Mourad Trabulsi nu se lăsa. Experienţa de poliţist îl 
învățase că nu trebuie să slăbeşti niciodată un 
vinovat care a început să vorbească. Se uită la ceas: 
unsprezece şi zece. Noaptea se anunţa lungă. 


x 


Prinţesa Al Shaalan Bin Saoud golise deja o sticlă 
întreagă de şampanie atunci când Malko veni şi el în 
barul de la etajul şapte. Băuse ca pe apă Taittinger 
Comtes de Champagne Rose 2003, înmuind 
bucățele de pâine prăjită într-o cutie de caviar de 
250 de grame... 

Atunci când Malko pătrunse în bar, se lăsă să 
alunece pe taburet, descoperindu-şi coapsele graţie 
unei despicături pe mijlocul rochiei. Era una dintre 
cele alese de Malko la Aishi. 

Îi sărută mâna, iar ea îi atinse pântecul cu un gest 
poznaş. 

— Încă o jumătate de oră şi mă culcam cu 


~ 278 ~ 


Gerard de Villiers 
barmanul! zise ea. Mi-e groază să aştept singură 
într-un bar. Am impresia că sunt o prostituată. 

— Sunt dezolat! se jură Malko. 

Gamra îi aruncă o privire provocatoare. 

— De ce „dezolat”. Asta mă excită. Mă gândesc la 
ceea ce i-aş putea face unui client ca să fie foarte 
satisfăcut. 

Malko comandă galant o a doua sticlă de Comtes 
de Champagne Rose şi o întrebă: 

— Unde vrei să cinăm? 

— Nicăieri! făcu prinţesa saudită. Nu mai mi-e 
foame. 

Era şi cazul, după o sticlă de şampanie şi o cutie 
de caviar... Privirea amuzată a Gamrei rămase fixată 
asupra lui Malko. 

— Vreau să te duc să-mi vezi apartamentul, îi 
propuse ea. 

— Dar l-am văzut. 

— Pe cel vechi, da, dar nu şi pe cel nou. 

li arătă, pe partea cealaltă a străzii, un turn 
luminat de lângă viitorul „Four Seasons”. 

— Am cumpărat ultimul etaj, trei mii de metri 
pătraţi, dar încă nu e mobilat. Vino, să-mi spui dacă- 
ţi place. 

După ce goliră a doua sticlă de Taittinger Comtes 
de Champagne Rose şi răzuiră ceea ce mai 
rămăsese în cutia de caviar, prinţesa se ridică de pe 
taburet. 

Un chelner se înfiinţă imediat cu o haină de vizon, 
surprinzătoare având în vedere anotimpul. 

Escorta lui Malko aştepta jos, iar ei urcară în 
primul 4x4. 

— Mergem pe Minet El Hosn, ordonă prinţesa 


~ 279 — 


Lista Hariri 
saudită. E foarte aproape. 

După cinci minute, opriră în faţa unei clădiri 
aproape terminate, de douăzeci şi cinci de etaje. 
Portarul se aplecă până la pământ în faţa tinerei 
femei. Liftul urcă precum o rachetă. 

Nu exista cheie, ci un sistem de acces magnetic. 

Uşa dublă din lemn de acaju se deschise, iar 
Malko descoperi o încăpere imensă cu ferestre care 
dădeau spre mare şi podeaua de marmură, dar 
niciun obiect de mobilier. 

Priveliştea era magnifică: aveai impresia că te afli 
în avion. Gamra arboră un zâmbet încântat. 

— Aici, doar Allah e deasupra noastră! 

Asta trebuia să-i flateze vanitatea. Malko se 
întrebă ce urmau să facă în acel spaţiu imens, lipsit 
de orice mobilă. 

— Ar trebui să ne întoarcem când o să fie mobilat, 
remarcă el. 

Surâsul lacom al Gamrei îl făcu să înţeleagă că ea 
îşi pusese altceva în cap. 

— Nu, făcu ea, o să mai stăm puţin. O să ţi-l arăt 
ca şi cum ai vrea să-l cumperi. Am o prietenă care 
lucrează în domeniul imobiliar şi face asta. Pare 
foarte excitant. 

Hotărât lucru, prinţesei Al Shaalan Bin Saoud îi 
plăcea jocul ăsta... 

Lăsă haina de vizon să-i alunece de pe umeri pe 
jos, apoi spuse: 

— Urmaţi-mă, sidi... 

Malko se supuse, intrând în ceea ce ar fi putut fi o 
sală de bal, deşi nu era decât o cameră. Gamra îl 
aştepta, legănându-şi uşor şoldurile. 

— Vă place? 


~ 280 ~ 


Gérard de Villiers 

Fără să-i aştepte răspunsul, se îndreptă spre o 
baie faraonică, legănându-şi în continuare şoldurile 
de-ar fi pus pe jar şi un orb. 

Malko o prinse şi o lipi de el, înlănţuindu-i talia cu 
braţul. Fesele cambrate îl atinseră o clipă, apoi 
prinţesa se dezlipi de el. 

— Lăsaţi-mă, sidi, nu e bine... 

Intrând în baia de marmură verde, Malko o lipi de 
uşă şi-i smulse chiloţii, descoperindu-i ciorapii negri 
prinşi de un porțjartier alb şi faptul că era udă toată. 

În camera următoare, reuşi s-o răstoarne pe o 
mochetă albă care fusese pusă de curând şi se culcă 
peste ea. 

Gamra îşi depărtă imediat coapsele, bazinul ei 
venind în întâmpinarea lui Malko, şi-i suflă la ureche. 
„Nu, nu e bine ce facem”. Apoi încercă să scape. 

După un periplu prin vreo douăsprezece camere, 
se întoarseră în prima. Vizonul forma o pată albă pe 
podea, iar încăperea era luminată doar de felinarele 
din port. Din nou, Malko se lipi de Gamra şi îi strânse 
sexul cu mâna. Prinţesa saudită scoase un suspin 
gâtuit şi se lăsă în genunchi, murmurând: 

— Lăsaţi-mă! 

Ca din întâmplare, se rostogoli pe mantoul de 
blană... Malko o apucă de şolduri, o lipi de vizon, 
apoi îi ridică rochia dintr-o mişcare. Cu toată 
greutatea, îi apăsă coapsele ca să i le depărteze, 
spintecându-i cusătura rochiei. Gamra se zbătea sub 
el de parcă ar fost într-adevăr violată. 

Deşi îşi scosese sexul afară, nu reuşea s-o 
ţintuiască de vizon. Malko înţelese că nu-i mai 
rămânea de făcut decât un lucru. 

O întoarse pe burtă cu brutalitate şi trase de 


~ 281 ~ 


Lista Hariri 
rochie, reuşind s-o rupă. Apoi, cu penisul aproape la 
verticală, tatonă până când ajunse la deschiderea 
caldă a sfincterului. Acolo, împinse din toate 
puterile. 

Prinţesa scoase un urlet, ca şi cum ar fi violat-o cu 
brutalitate. 

Timp de aproape un minut, rămase nemişcată sub 
el, lipită de vizonul alb. Apoi începu să se onduleze 
încet, ca pentru a-l înghiţi şi mai mult, şi murmură: 

— Ayete! Rupe-mă. Tare. 

La fiecare împingere, Malko îşi simţea pântecul 
mulându-se pe fesele cambrate şi era o senzaţie 
extraordinară. Înainte de a ejacula, femeia îi scăpă 
şi se întoarse. Crezu că voia să continue jocul, dar, 
din contră, se aruncă asupra membrului care tocmai 
ieşise din măruntaiele ei şi-l înghiţi dintr-o mişcare. 

Lui Malko nu-i trebui mult timp să explodeze în 
urma acestei felaţii furibunde. 

Gamra se ridică, cu ochii strălucitori, şi zise cu 
vocea ei puţin răguşită: 

— Continuăm, nu-i aşa? 

Se aplecă asupra lui şi-l luă din nou în gură. 

De-abia după două ore, când Malko nu mai ştia 
cum să scape de acest vampir, sună telefonul mobil. 

— Cine te caută la ora asta? 

— Habar n-am, o asigură Malko, minţind cu 
neruşinare. 

Răspunse şi auzi vocea lui Mourad Trabulsi. 

— A semnat tot! E formidabil! l-am prins. Malko 
închise şi se întoarse spre Gamra, care începuse să 
se mângâie singură, nesăţioasă. 

— E o veste bună, zise el simplu. 

Gamra tresări ca şi cum ar fi muşcat-o un şarpe. 


~ 282 ~ 


Gérard de Villiers 
Capitolul XXV 


Generalul Ashraf Rifi îi arătă lui Malko un teanc de 
documente redactate în arabă. 

— A mărturisit tot. Este un document extraordinar, 
care pune în sfârşit sub acuzare guvernul sirian. 
Assef Shahab era reprezentantul oficial pentru 
Liban. 

— Nicio reacţie din partea Hezbollah-ului? 

— Nimic. E război, dar nu îndrăznesc să iasă în 
faţă. 

— Unde se află Najjam Zakka? 

— Aici. Nu va ieşi decât pentru a pleca în Olanda, 
unde va fi încarcerat împreună cu alţi criminali de 
război. Acolo nu riscă nimic. Olandezii sunt oameni 
serioşi. 

— Şi aici? 

Generalul libanez zâmbi încrezător. 

— Nu cred că Hezbollah-ul va risca, atacându-ne 
clădirile. Prizonierul este la al doilea nivel al 
subsolului, sub paza permanentă a ofiţerilor mei, 
totalmente siguri. Nimeni nu ştie unde se află. 

— Şi cum va ajunge în Olanda? 

— Tribunalul Internaţional pentru Liban va trimite 
un avion special, un jet particular care-l va prelua de 
la aeroport, ducându-l direct la destinaţie. 

— La aeroport? Dar nu e riscant? 

— În afară de noi, nimeni nu e la curent cu 
această mişcare. Planul de zbor va fi stabilit în 
ultimul moment şi o escortă de o sută de oameni îl 
va duce cu elicopterul de aici până la pista de 
decolare, care va fi păzită de Forţele noastre 


~ 283 ~ 


Lista Hariri 
Speciale. 

Reprezentantul Tribunalului de la Haga la Beirut, 
procurorul adjunct Joumana Jassi, ne va da undă 
verde atunci când o va primi şi ea. Aparatul nu va 
sta decât pentru a face plinul, iar Najjam Zakka va fi 
urcat la bord în ultimul moment. Mai bine de-atât nu 
se poate... 

— Sunteţi sigur că Hezbollah-ul n-a prins de ştire? 
insistă Malko. 

— Nu cred! Chiar dacă ar fi aşa, n-ar putea 
interveni în mod deschis. Noi asigurăm securitatea 
în zonă. 

— Dar Assef Shahab, credeţi că e la curent? 

Generalul Rifi aprobă din cap. 

— În mod sigur. Prin intermediul Hezbollah-ului. Mi 
s-a dat de ştire că Hassan Sadr, cel care a tratat 
afacerea, a dispărut din Beirut de două zile. Probabil 
că s-a dus să dea socoteală la Damasc. 

— Credeţi că e vreo şansă ca Assef Shahab să 
schimbe tabăra? 

Generalul libanez clătină din cap. 

— Asta nu s-a mai întâmplat niciodată. Sirienii nu 
vor accepta în ruptul capului să-l extrădeze. E 
liniştit. 


x 


Assef Shahab ştia că se petreceau anumite lucruri 
în Liban, însă Moukhabarat-ul sirian nu-l pusese la 
curent, astfel că încerca un sentiment de nelinişte 
difuză. Totuşi, în ajun, fusese primit, la cererea sa, 
de Rais în persoană, căruia îi mărturisise că doreşte 
să se retragă în satul său natal pentru a se bucura 


~ 284 ~ 


Gerard de Villiers 
de o pensie binemeritată. Bachar Al Assad îl 
întâmpinase cu multă căldură. 

— Siria are încă nevoie de tine, afirmase el. Nu 
poţi dezerta în felul ăsta. De altfel, am în vedere o 
misiune pentru tine şi am vorbit şi cu prietenul tău, 
Amin Charabe. Ştii doar cât de mult te apreciază... 

Liniştit, Assef Shahab se întorsese să profite de 
tânăra lui soţie care se plictisea de moarte la 
Damasc şi începuse să arunce ocheade înflăcărate 
tinerilor ofiţeri însărcinaţi cu protecţia sa. 

Fostul proconsul sirian în Liban tocmai se întorcea 
în birou atunci când sună telefonul. 

— Secretara generalului Amin Charabe pe linia 
doi, îl anunţă secretara sa. 

— Generalul vă aşteaptă la prânz, îi spuse 
aceasta. Pentru o şedinţă de lucru, urmată de un 
dejun. 

— O să fiu acolo, o asigură Assef Shahab. 

Îşi luă servieta, o sună pe soţia lui pentru a-i 
spune că nu va lua masa cu ea şi se îndreptă spre 
lift. În stradă, lângă maşina sa, se afla Mercedes-ul 
blindat al generalului Amin Charabe, în care se sui şi 
se instală comod, mestecând un fruct confiat. 

Drumul fu scurt, proprietatea generalului Charabe 
aflându-se nu departe de palatul prezidenţial. Era 
aşteptat pe peron. Un ofiţer în civil îl salută 
respectuos. 

Locuinţa era luxoasă, funcţională, candelabre şi 
covoare se vedeau peste tot. Pustiu. 

Ofiţerul deschise o uşă de trei metri înălţime şi se 
dădu la o parte pentru a-i face loc să intre lui Assef 
Shahab. Acesta zări o masă lungă, plină de dosare. 

— Generalul vine imediat, îl informă ofiţerul în civil 


~ 285 ~ 


Lista Hariri 
înainte de a închide uşa în urma lui. 

Assef Shahab făcu un pas spre masă, trecând 
printre două draperii grele de catifea care încadrau 
uşa dublă. Auzi un foşnet, însă nu-l văzu pe omul 
care se ascundea în spatele draperiei. Acesta îi trase 
un glonţ în cap cu un 357 Magnum. Proiectilul 
pătrunse prin spate, lângă urechea stângă, şi ieşi 
aproape printre ochi, smulgându-i o parte a feţei. 


x 


Cu o expresie întunecată, Mourad Trabulsi îi 
întinse lui Malko un ziar arab. Fotografia unui individ 
mustăcios, cu o faţă energică, ocupa patru coloane. 

— Este Techine, un important cotidian sirian, îl 
anunţă ofiţerul libanez. În fotografie este Assef 
Shahab. Îţi citesc începutul articolului: 

„Generalul Assef Shahab, responsabil al Marelui 
Damasc, 59 de ani, unul dintre cei mai fideli 
servitori ai naţiunii, şi-a pus capăt zilelor ieri, 
sinucigându-se cu arma de serviciu. Soţia sa a 
declarat că, de o vreme, prezenta semne de 
depresie. Rais va asista la funeraliile prevăzute 
pentru mâine...” 

— N-au pierdut deloc timpul! oftă generalul 
libanez. 

— Le plac „sinuciderile”... 

Malko era copleşit. 

— Oare ne-am străduit degeaba? 

— Nu, îl corectă libanezul, ne rămâne martorul 
principal, Najjam Zakka. Oricum, Assef Shahab n-ar 
fi cooperat cu Tribunalul. Chiar ar fi negat totul, într- 
un fel, moartea sa ne consolidează acuzaţiile. 


~ 286 ~ 


Gérard de Villiers 

— Când pleacă Najjam Zakka? 

— Nu ştiu. Reprezentantul Tribunalului 
Internaţional se ocupă de detalii. FSI vor fi anunţate 
în ultimul moment. Dar eu cred că va fi mâine. 

Sună mobilul lui Malko. Era Ray Syracuse. 

— Ticăloşii n-au pierdut deloc timpul! exclamă el. 
Faptul că l-au ucis pe Shahab demonstrează că le e 
frică. Mâine dimineaţă ne ducem la aeroport. Vreau 
să am confirmarea zborului de la staţia noastră din 
Amsterdam. 


x 


Un soare strălucitor inunda pistele aeroportului 
din Beirut. Acesta se afla sub stare de asediu, 
detaşamente ale FSI blocând toate căile de acces şi 
filtrând cu grijă vizitatorii. Asfaltul pistelor era şi el 
înţesat de oamenii generalului Rifi, care se 
sprijineau de trei blindate uşoare. Două maşini 4x4 
blindate ale CIA staţionau în apropierea avionului 
Falcon 900, care aterizase, venind de la Amsterdam, 
şi se pregătea acum de plecare. Un camion-cistemă 
asigura alimentarea, iar mecanicii roiau în jurul 
aparatului. 

Era unsprezece şi jumătate. 

— lată-i! exclamă Ray Syracuse. 

Un convoi format din mai multe vehicule militare 
pătrunse pe pistă, cu sirenele şi girofarurile în 
funcţiune, precedat de doi motociclişti. Generalul 
Ashraf Rifi cobori din primul vehicul şi li se adresă lui 
Malko şi americanului. 

— Decolarea este prevăzută peste douăzeci de 
minute. Îl urcăm la bord şi rămânem pe loc. 


~ 287 ~ 


Lista Hariri 

Una dintre furgonete se apropie de avion. Se 
deschise uşa laterală şi un bărbat cu ochelari negri 
cobori. Purta o vestă antiglont şi era încadrat de 
două namile. Transferul se făcu destul de repede, de 
parcă nici n-ar fi atins pământul. 

Uşa avionului se închise în urma grupului din care 
mai făceau parte şi doi agenţi CIA. 

Motoarele porniră. Malko simţea cum inima îi 
bătea mai repede. În cele din urmă, reuşise să 
decripteze lista Hariri... Cu preţul câtorva morţi, mai 
mult sau mai puţin nevinovaţi. 

Şuieratul celor două motoare ale avionului Falcon 
900 îl făcură să ridice capul. Un mecanic retrase 
platformele de sub roţi şi aparatul se puse în 
mişcare. Două vehicule ale FSI îl escortară până la 
începutul pistei de zbor, alăturându-se celor care se 
aflau deja acolo. Falconul prinse viteză şi se ridică în 
aer într-un unghi impresionant. Lângă Malko, Ray 
Syracuse suspină, emoţionat. 

— For Christ's sake, n-aş vrea să am în fiecare an 
o afacere ca asta... 

Avionul nu mai era decât un punct pe cer. Trupele 
FSI se retraseră. Ray Syracuse îl prinse de braţ pe 
Malko. 

— Hai să mergem, fac cinste cu şampanie la 
Phoenicia. O meriţi din plin. 


x 


Voluptuoasa Gamra, îmbrăcată aproape decent 
într-o rochie albastră până la genunchi, îl fixa pe 
Malko cu aerul unei pisici care se pregăteşte să 
devoreze un şoarece. Hotărât lucru, foamea ei 


~ 288 ~ 


Gerard de Villiers 

sexuală nu avea limite. Galant, Malko o invitase la 
sărbătorirea victoriei şi pentru a-i mulţumi pentru 
intervenţie. Provocatoare, femeia nu înceta să-şi 
încrucişeze şi să-şi întindă întruna picioarele, 
trăgând cu coada ochiului la unul dintre ofiţerii de 
securitate: un brunet frumos cu chip de actor. In 
momentul în care Ray Syracuse turnă şi ultimele 
picături de şampanie din sticlă, îi sună telefonul 
mobil. 

Malko văzu cum i se descompuneau trăsăturile. 
Închise şi anunţă cu o voce albă. 

— Falconul a dispărut de pe radare la douăzeci de 
minute după decolare. Au început cercetările. 

— Poate că e vorba de o pană! vru să creadă 
Malko, simţindu-şi gura uscată. 

Americanul vorbea deja la telefon cu Central 
Command al Flotei SUA din Mediterana. Mourad 
Trabulsi era cenuşiu la faţă. Începu şi el să dea 
telefoane. Prinţesa saudită întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Încă nimic, îi răspunse Malko cu un surâs forţat. 


x 


Joumana Jassi îşi parcă maşina la intrarea în satul 
Chtaura şi cobori cu un sac de voiaj. Doi oameni 
ieşiră dintr-un Audi şi-i luară bagajul, punându-l în 
portbagaj.  Procurorul-adjunct Joumana jassi se 
aşeză în spatele maşinii care avea plăcuţe de 
înmatriculare siriene. Vehiculul demară imediat. 
Douăzeci de minute mai târziu, trecea frontiera pe 
drumul rezervat pasagerilor „speciali”. Bărbatul din 
faţă se întoarse spre ea zâmbind. 


~ 289 ~ 


Lista Hariri 
— E totul în regulă? 
— Da, totul e în regulă, îl asigură corespondenta 
Tribunalului Internaţional pentru Liban. 
Fără să înceteze să zâmbească, omul luă un pistol 
şi trase trei gloanţe în capul procurorului-adjunct, 
fără ca maşina să încetinească. 


x 


— Foarte probabil, e vorba de o bombă cu 
declanşare  anemometrică, zise sumbru Ray 
Syracuse. Explozia a avut loc atunci când Falcon-ul a 
atins altitudinea de croazieră. 

— Cine a putut s-o plaseze în avion? 

— Unul dintre mecanici, cu siguranţă. Au început 
să-i interogheze. Unul este membru PPS. Nimeni nu 
ne-a spus asta... 

— Dar cum de au aflat sirienii modalităţile de 
transfer? 

Şeful staţiei CIA zâmbi cu amărăciune. 

— Procuroarea-adjunctă a Tribunalului Penal 
Internaţional a dispărut din biroul său... De-abia 
acum, Siguranţa Generală ne-a informat că era 
catalogată de multă vreme ca agent sirian. 

Lui Malko nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

Cu alte cuvinte, sirienii ştiuseră în timp real ceea 
ce se pregătea împotriva lor. 

Privi soarele care inunda Beirut-ul. Te puteai crede 
la Cannes sau la Miami. Ori pe-aproape... 


Sfârşit 


Traducere din limba franceză de Eugen Damian 
~ 290 ~ 


Gerard de Villiers 
Editura Meteor Press, Bucureşti, 2010 
ISBN: 978-973-728-450-1 


Toți martorii au fost asasinați... 

În afară de unul! 

„Nissan-ul blindat se clătina ca un fir de pai şi fu 
proiectat într-o stivă de containere. Malko îşi pierdu 
cunoştinţa câteva clipe. Când deschise ochii, văzu 
prin parbrizul ondulat un zid de flăcări. 

Instinctiv, vru să iasă şi încercă să deschidă 
portiera. Era imposibil, uşa se deformase din cauza 
exploziei. Împinse cu umărul, dar degeaba. 

Flăcările începuseră să lingă capota. 

Avea să moară asfixiat sau ars de viu.” 


~ 291 ~