Gerard de Villiers — [SAS] Renegatul vol.2

an 


RENEGATUL 


Anchetă sângeroasă: 
incredibila manipu lare 
demascată! 


LL IERS PETER 


Gerard de Villiers 


Renegatul 
Vol. 2 


www.virtual-project.eu 


ISBN: 
973-728-483-9 


Gerard de Villiers 
RENEGATUL 
Titlul original: RENEGADE [2] 
Copyright © Editions Gerard de Villiers, Paris. 
Meteor Press 
2010 


Gerard de Villiers 


Renegatul 
Vol. 2 


Traducere: Marian Tiu 


METEOR 
fl 


PRESS 
METEOR PRESS 
2010 


4 


CAPITOLUL | 


Fascinat, Malko nu reuşea să-şi ia privirea de la 
vânzătoarea brunetă a galeriei „Modern Art Project”, care 
aşeza o statuetă în vitrină. 

Era cea care răspunsese la telefon când a fost cerută 
Amanda Delmonico. 

Înaltă, cu picioarele lungi şi subţiri, cu părul lung căzând 
în cascadă peste umeri, un chip frumos şi armonios. De 
departe, ar fi putut fi luată drept Amanda Delmonico. 

Dar nu era Amanda Delmonico, femeia care l-a sedus pe 
al doilea om ca importanţă din Serviciile Secrete, 
însărcinate cu protecţia preşedintelui Barack Obama. 

Brusc, înţelese de ce reprezenta un pericol de moarte 
pentru cei care  organizaseră atentatul împotriva 
preşedintelui Statelor Unite. 

Cea pe care o văzuse la Washington, în galeria de artă 
unde lucra şi care se presupunea că venise să locuiască la 
Londra, nu era vânzătoarea din „Modern Art Project”, ci o 
necunoscută. Dintr-odată, moartea camuflată în accident a 
lui Ronald Taylor, venit la Londra să o vadă pe cea de care 
era îndrăgostit nebuneşte, îşi găsea o explicaţie: Ronald 
Taylor trebuia împiedicat, cu orice preţ, să se întâlnească 
faţă în faţă cu această necunoscută. 

Ceea ce, în mod evident, ar fi declanşat o catastrofă. 

Deci, l-au eliminat. 

Un claxon scurt în spatele lui îl făcu să tresară. Aruncă o 
privire în oglinda retrovizoare. O maşină de poliţie tocmai se 
oprise în spatele său. La Londra, semnul „no parking” era 
sfânt, iar infracțiunile sancţionate cu amenzi monstruoase. 

Un poliţist în albastru ieşi din maşină, iar Malko făcu la 
fel. 

Cu surâsul său cel mai umil, el sustinu că se oprise 
pentru câteva secunde pentru a repera unde se afla şi 
întinse paşaportul austriac. 

Graţie staţiei radio agätate la umăr, „curcanul” verifică 
documentul şi numărul maşinii şi, în final, îi permise să 


6 


plece, fără a-i da vreo amendă. Era şi timpul: un autobuz 
mare şi roşu îşi revendica locul printr-un şir de claxoane 
autoritare. 

Malko demară, coborând pe strada Bayswater aproape 
un kilometru înainte să poată reveni pe aceeaşi rută, pentru 
a trece din nou prin faţa galeriei „Modern Art Project”. 

Creierul îi fierbea. 

Descoperirea sa însemna că FBl-ul avusese dreptate 
când a presupus că acea convorbire telefonică dintre 
Amanda Delmonico şi Ronald Taylor, din data de 15 martie, 
cu câteva minute înaintea sosirii preşedintelui Obama pe 
South Lawn, avea legătură cu atentatul comis cu câteva 
minute mai târziu. 

Cu acei kamikaze care s-au prăbuşit pe South Lawn în 
aparatul Cessna 150 îndesat cu explozibil, plecaţi spre o 
lume mai bună, cu Ronald Taylor scos din joc, nu mai 
rămânea decât o singură pistă pe care se putea ajunge la 
sponsorii atentatului. 

Amanda Delmonico, cea pe care Malko o întâlnise la 
Washington şi care fusese expulzată la ordinul FBI pentru că 
încălcase regulile de securitate purtând un dialog privat cu 
Ronald Taylor pe când acesta din urmă se afla pe peluza 
South Lawn, luase un avion cu destinaţia Londra. 

Tocmai cu intenţia de a lucra la această galerie. A 
aterizat cu siguranţă la Londra, dar, după aceea, unde a 
dispărut? 

Se afla în continuare pe teritoriul britanic sau părăsise 
Regatul folosindu-se de un paşaport fals? Doar Scotland 
Yardul şi MI 5-ul britanic l-ar putea ajuta să-i dea de urmă. 

Şi cine era cea care se dădea drept ea şi răspundea pe 
telefonul ei mobil? 

Malko trecu din nou prin faţa galeriei „Modern Art 
Project”, dar cele două vânzătoare erau în fundul 
magazinului, iar el nu reuşi să observe nimic în plus. 

Pentru cei care se aflau în spatele manipulării, sosirea lui 
Malko la Londra era o catastrofă. 

De fapt, chiar dacă FBl-ul reactiva ancheta asupra 
Amandei Delmonico, nu „agenţii speciali” care o 
interogaseră la Washington ar veni să o vadă la Londra, ci 


reprezentanţii FBI din capitala britanică. 

lar aceştia nu ar sesiza nimic! 

Singurul indiciu pe care îl aveau la îndemână pentru a 
ajunge pe urmele Amandei Delmonico era fotografia de pe 
paşaport. Era ca şi cum ai căuta un ac în carul cu fân. 

Malko era atât de cufundat în gândurile sale, încât fu 
gata să rateze intrarea pe Lanesborough. 

După ce-şi încredinţă Mini Cooperul valetului, se îndreptă 
spre salonul de ceai, chiar înainte de „The Library”. 
Gwyneth Robertson, îmbrăcată cu taiorul său de tweed uşor 
uzat, citea ziarul Times în faţa unei ceşti de ceai. Trebuia să 
ai o imaginaţie bogată pentru a bănui ce târfă sclipitoare se 
ascundea în spatele acestui aspect cultivat, aproape auster. 

Tânăra americană lăsă ziarul şi îi zâmbi lui Malko. 

— la zi, apelul meu telefonic a servit la ceva? 

Malko o rugase să o ceară la telefon pe Amanda 
Delmonico, pentru a o identifica de afară, când urma să 
răspundă. 

— Absolut! confirmă Malko. Mulțumită tie, ştiu că suntem 
pe o pistă bună. 

El îi rezumă descoperirea sa, iar ex-ofiterul de caz al FBI- 
ului aprobă din cap. 

— Am impresia că ai dat peste un mare pont! Ceea ce 
sugerează implicarea unui serviciu mare. Mi-ai spus că îi 
bănuieşti pe israelieni? 

— Sunt singurii care ar avea un interes în spatele acestui 
atentat. Problema este că a fost comis şi revendicat de 
membri ai Hezbollahului... 

— Există cu siguranţă o explicaţie, îl asigură tânăra. Ce 
faci acum? 

— Mă duc în Grosvenor Square!. La Langley, nu se ştie 
încă faptul că adevărata Amanda Delmonico a dispărut. 
Dacă FBl-ul nu s-ar fi grăbit, ea ar fi fost încă la 
Washington... 

— Dar n-ai fi descoperit nimic, concluziona Gwyneth 
Robertson. Şi asta mi-a oferit plăcerea de a te revedea. 
Bine, eu mă duc la shopping. Acum, că am un salariu 
decent, mă dezmăţ. Dacă ai putin timp liber, pe mai târziu... 


1 Ambasada americană. 


Privindu-l fix în ochi pe Malko, îşi încrucişă încet 
picioarele, ceea ce făcu ca fusta să alunece şi îi permise lui 
Malko să observe, chiar deasupra jartierei, o porţiune de 
piele. Numaidecât, Gwyneth Robertson îşi trase în mod 
pudic fusta până la genunchi. 

— li cunoşti pe oamenii Mossadului de aici? o întrebă 
Malko. 

— Nu direct, dar pot să mă interesez. Sună-mă. Vrei să te 
las undeva? 

— Nu, o să iau un taxi. 

Cei de la CIA vor sări în tavan când vor afla ce a 
descoperit. 

Când ieşi din Hyde Park Corner, privi masinal în jurul său. 
În meseria sa, din momentul în care deţineai o informaţie 
foarte sensibilă, erai adeseori în pericol de moarte. 

Se aruncă într-un taxi, amintindu-şi cu temere că agenţii 
Mossadului erau nişte profesionişti adevăraţi şi că, dacă l-ar 
urmări, ar rămâne invizibili. 

Până în momentul loviturii. 

x 
x x 


Sam Wilkinson scoase înregistrarea din camera digitală 
care semăna cu o lampă îndreptată spre stradă, prin vitrina 
galeriei „Modern Art Project” şi o puse în buzunar. 

Ca în fiecare seară, venise să verifice încasările de peste 
zi, rămânând câteva momente după plecarea celor două 
angajate. inchise galeria cu grijă, cobori pe strada 
Bayswater cam o sută de metri, până la o cabină telefonică, 
de unde dădu un telefon scurt. Apoi, merse la staţia de 
autobuz de pe cealaltă parte a străzii Bayswater. 

Ajuns la galerie, vizionase pe un monitor filmul zilei. 
Nimic suspect, doar staționarea, mai putin de trei minute, a 
unui Austin Cooper gri, chiar în faţa galeriei, într-o staţie de 
autobuz. 

Examinarea filmului permitea observarea conducătorului 
ieşit din maşină, interpelat de un poliţist, înainte ca acesta 
din urmă să-l lase să plece. 

Altădată, acest aspect nu i-ar fi atras atenţia, dar ştia că 
modesta sa galerie ar putea fi ţinta unor servicii secrete. 


9 


Agentul său katsa? îl avertizase cu câteva zile înainte, 
dându-i această cameră de filmat cu care să supravegheze 
strada. Sam Wilkinson nu întrebase nimic. De altfel, nu 
punea niciodată întrebări. 

Când se născuse, în iunie 1939, la Amsterdam, se numea 
Samuel Weckenstein. Tatăl său, Albert, deţinea o galerie de 
artă în capitala olandeză. In 1942, cei doi, urmăriţi de 
Gestapo pentru că erau evrei, fuseseră nevoiţi să 
părăsească Olanda. li lăsaseră în urma lor pe mama lui 
Samuel şi restul familiei, care fusese deportaţi de nazişti şi 
nu reveniseră niciodată din lagărele morţii. Ajuns la Londra, 
via Spania, în 1943, Albert Weckenstein initiase o afacere 
cu obiecte de artă şi luase cetăţenia britanică, la fel şi fiul 
său, sub numele de Wilkinson. 

Albert Wilkinson murise în 1977, iar fiul său, Sam, îi 
preluase afacerea. 

In aparenţă, era un supus al Majestății Sale ca toţi 
ceilalţi, dar nu uitase persecuțiile naziste, în fiecare an, de 
sărbătoarea lom Kipur, se ducea în Israel pentru a medita 
îndelung la memorialul Yad Vashem, dedicat milioanelor de 
evrei europeni exterminați de nazişti. 

Asta până când, într-o zi, un necunoscut deschisese uşa 
buticului său şi îl anunţase că lucrează pentru o organizaţie 
de întrajutorare a evreilor săraci ajunşi în Israel şi proveniţi 
din ţări arabe, de unde fuseseră expulzați. Sam îl primise cu 
braţele deschise, oferindu-i numaidecât o contribuţie de 
500 de lire sterline. 

Necunoscutul, care se numea Uri Yacob, îl invitase la un 
ceai la restaurantul Dorchester şi cei doi îşi povestiseră 
multe. Sam Wilkinson îi depănase viaţa sa şi îşi mărturisi 
dragostea pentru statul evreu. 

— Dacă ar fi existat aşa ceva în 1940, concluzionase el, 
părinţii mei n-ar fi murit în lagărele de concentrare. Voi face 
orice pentru Israel. 

Uri Yacob îl ascultase. Se revăzuseră şi, încet-încet, Sam 
Wilkinson înţelesese că asociaţia de întrajutorare a evreilor 
era pur şi simplu „Institutul*”, ce regrupa Serviciul de 


2 Agent de contact al Mossadului. 
3 Mossad. 


10 


Informaţii Externe şi Serviciul de Acţiune pentru Israel. 

Scutul statului evreu. 

Când Uri Yacob îl întrebase dacă ar fi pregătit pentru a da 
o mână de ajutor „Institutului”, lui Sam Wilkinson îi 
dăduseră lacrimile. 

Consimţise fără rezerve şi, fără să-şi dea seama, 
devenise un ,sayan*”, voluntar evreu neretribuit de Mossad. 

Existau aproximativ 5000 în toată lumea, oferind diferite 
servicii. Adăposteau necunoscuţi, ajutându-i, în măsura 
posibilităţilor, pe cei care erau desemnaţi ca agenţi ai 
Mossadului, katsa. Sayanimilor” li se cerea uneori să se 
infiltreze în asociaţii, să culeagă informaţii, dar niciodată să 
execute misiuni „active”, rezervate profesioniştilor. 

Uri Yacob, care nu se numea nici Uri, nici Yacob, îi 
prezentase un katsa, stabilit la Londra, care utiliza numele 
de cod Dan, un tânăr înalt, blond şi vesel, care râdea tot 
timpul şi care devenise O.L.S-ul său, când cel dintâi a 
dispărut definitiv, întorcându-se probabil în Israel... 

Cu câteva luni înainte, se întâlnise în Kingston Gardens 
cu Dan, care îl anunţase că „Institutul” urma să utilizeze 
numele uneia dintre vânzătoarele sale, Amanda Delmonico, 
pentru o manipulare. 

Dacă întreba cineva, trebuia să răspundă că era plecată 
în Statele Unite. 

Nimeni nu întrebase de Amanda Delmonico, iar Sam 
Wilkinson aproape că uitase acest episod, până când Dan, 
omul său de legătură, cu care se întâlnise de data aceasta 
în Leicester Square, îl avertizase că s-ar putea să fie căutat, 
oferindu-i camera menită să supravegheze strada din faţa 
galeriei „Modern Art Project”, Sam Wilkinson nu pusese nici 
o întrebare, ca de obicei, vizionând conştiincios filmele în 
fiecare seară. 

Era pentru prima oară când descoperea ceva anormal, 
ceea ce determinase apelul său către un număr memorat, 
doar pentru situaţii de urgenţă. 

O oră mai târziu, un mesaj publicitar pentru un site porno 


4 C.O. Corespondent Onorific. 
5 Pluralul de la sayan, (n. trad.). 
6 Ofiţer de Legătură. 


11 


fu recepționat pe telefonul său. 

Codul pentru o întâlnire urgentă. 

Autobuzul sosi, iar Sam Wilkinson urcă în el coborând 
cinci staţii mai departe. 

Măsura din priviri Kensington Gardens, când i se alătură 
un om în impermeabil care începu să meargă pe lângă el. 
Era Dan. Un chip atât de banal, că-l puteai uita şi după o oră 
petrecută împreună. 

— Ceva nou? întrebă el, pe un ton vesel. 

Un sayan nu trebuie să fie stresat niciodată. 

Sam Wilkinson îi explică episodul cu Mini Cooperul. 

— Nu poate fi ceva important, îl asigură katsa, 
introducând filmul în buzunar şi reflectând. De la moartea 
lui Ronald Taylor, „Baza” Mossad din Londra, situată într-o 
clădire fără ferestre, în capătul clădirii ambasadei Israelului, 
se aştepta la o reacţie. 

Cert, problema trebuia gestionată. Mergând ca pe ace, 
fiindcă englezii erau foarte susceptibili faţă de serviciile 
străine care operau în Marea Britanie. Desigur, în aparenţă, 
relaţiile între Mossad şi MI 5 erau excelente, fiecare şef nou 
al „Bazei” având privilegiul, în general, să cineze la 
Traveller's, cu omologul său de la MI 5, dar britanicii nu 
suportau o activitate prea intensă... 

— Continuaţi! îl încurajă katsa, ati reacţionat foarte bine, 
Sam! 

incurajat, bătrânul comerciant de artă îndrăzni să 
întrebe: 

— Are legătură cu „călătoria” Amandei? 

— Poate. 

— Ce trebuie să facă, dacă vine cineva să o chestioneze? 

— Va şti ce să răspundă, zise Dan, fără să înceteze să 
zâmbească. 

In acel moment, Sam Wilkinson înţelese că Amanda 
Delmonico, cea care lucra la galerie, era şi ea o sayan. Ştia 
că era evreică din Argentina şi o angajase oarecum şi din 
acest motiv, dar nu bänuise nimic. 

Ceea ce însemna că sistemul de compartimentare era 
respectat cu stricteţe. 

După o uşoară bătaie pe umăr, katsa îl părăsi şi se 


12 


îndreptă spre strada Kensigton, iar Sam Wilkinson urmă 
traseul spre micuțul său apartament de celibatar. Mândru şi 
fericit că a adus servicii Israelului. 

x 


* * 


— Vă rog să mă scuzati, zise Ted Boteler, în timp ce intra 
în sala de şedinţe din Thames House, sediul MI 5, situat la al 
patrulea etaj, fără vreo deschidere spre exterior, cu ieşire 
doar către hol. Avionul a întârziat o oră. Sosesc direct de pe 
aeroportul Heathrow. 

— Nici o problemă! afirmă William Wolseley, directorul 
cabinetului „5” şi gazda acestei reuniuni. 

Centrul mesei era ocupat de biscuiţi cu ciocolată, un 
ceainic şi ceşti. Ted Boteler, director al diviziei de operaţiuni 
a CIA, se simţea murdar şi obosit. Nu avusese nici măcar 
timp să ajungă la hotel. Se aşeză lângă Richard Spicer, şeful 
staţiei CIA din Londra, îşi turnă puţin ceai, iar William 
Wolseley făcu prezentările. 

— Cred că îl cunoaşteţi pe prietenul nostru, Malko, zise el 
zâmbind. Gentlemanul din dreapta sa se numeşte John 
Cobb. A fost şef de staţie la „6”” în Ierusalim, de două ori la 
rând şi este cel mai bun specialist al nostru pe Mossad. La 
noi este, desigur, la divizia „Orientul Mijlociu”. Brian 
Pendelstone conduce divizia A 4 şi probabil vom avea 
nevoie de serviciile sale. Mike Putney aparţine de DT şi a 
studiat circumstanţele morţii lui Ronald Taylor. Cât despre 
prietenul nostru, William Marley, este ochiul lui „C” la 
această întâlnire. 

„C” era sir George Cornwell, directorul MI 6, ramura 
externă a serviciilor secrete britanice. Acest apelativ data 
de pe vremea când numele şefului MI 6 era un secret de 
stat, cu mulţi ani în urmă. Acum, fotografia şi CV-ul său erau 
postate în toate ziarele. 

Ted Boteler schimbă un zâmbet călduros cu Malko. 

— Aţi avut un fler extraordinar, zise el. La Casa Albă, au 
înnebunit cu toţii. 

Malko zâmbi cu modestie. Această reuniune îi aminti de 


7 MI 6 - Serviciul de Informaţii Externe al Marii Britanii. 
8 Divizia tehnică. 


13 


altele, cu doi ani în urmă, când îi ajutase pe britanici să 
demaşte o cârtiţă din serviciile lor”. 

Era singurul care nu avea vreun dosar în faţa lui. Cel mai 
gros îi aparţinea lui John Cobb, specialistul în Mossad. 

Când Ted Boteler îşi termină ceaiul, William Wolseley 
atacă. 

— Vă amintesc, domnilor, că ne-am adunat aici pentru a 
încerca să aflăm dacă israelienii - şi zic bine israelienii şi nu 
Mossadul - sunt în spatele atentatului din 15 martie 
împotriva preşedintelui Obama, atribuit Hezbollahului. Nu 
detinem decât puţine elemente concrete, iar ancheta va fi 
una dificilă. 

— Şi delicată, adăugă reprezentantul „C” ului. Dacă 
există cea mai mică scurgere de informaţii despre bănuielile 
noastre, israelienii se vor dezlănţui. Serviciul lor de 
dezinformare, LAP, este foarte puternic. Şi nu respectă 
nimic şi pe nimeni. Această operaţiune a provocat deja mai 
multe victime, printre care regretatul Ronald Taylor. 

— Aveţi convingerea că a fost asasinat? întrebă Ted 
Boteler. 

— Nu convingerea, ci certitudinea, îl corectă Mike Putney, 
reprezentantul diviziei tehnice. Vom vorbi şi despre asta. 

Inainte de a continua, William Wolseley adăugă pe un ton 
neutru: 

— Domnilor, vă reamintesc că tot ce are legătură cu 
această reuniune este clasat „beyond secreti%. Aceasta 
pentru a-i proteja pe cei care se vor ocupa de anchetă. 

Cea mai înaltă clasificare. Malko avu impresia că toate 
privirile erau fixate asupra lui. 

Avusese câţiva asasini pe urme, dar să fii în vizorul unor 
ucigaşi ai Mossadului, kidonim, îţi dădea frisoane. Cu foarte 
puţine excepţii, îşi lichidau întotdeauna ţinta. Pentru 
protejarea Israelului. 

Or, dacă statul evreu era cu adevărat implicat în 
atentatul împotriva preşedintelui Statelor Unite, 
conducătorii lui vor fi pregătiţi să omoare pe toată lumea 


9 Vezi SAS nr. 106-107 A/ Qaida atacă!, Editura Meteor Press 
(2009), (n. red.). 


10 Mai mult decât secret. 


14 


doar ca acest lucru să nu se afle. 

După cum li se repeta kidonimilor în formare, în baza lor 
militară secretă din Neguev: „Când ucideti, nu încălcaţi 
legea, voi executaţi sentinţa pronunţată de primul- 
ministrul.” 


11 În Israel, Mossadul nu răspunde decât în faţa primului- 
ministru. 


15 


CAPITOLUL II 


Nathan Livni, şeful „bazei” Mossad!? la Londra, care îi 
conducea cu o mână de fier pe cei doisprezece agenţi ai săi, 
ascultă cu răbdare raportul lui Dan, katsa care-l preluase pe 
Sam Wilkinson şi care, în realitate, se numea Jagur Halevy. 

— Pentru moment, situaţia este sub control, concluzionă 
Dan. Dar ne putem aştepta la urmări neplăcute. 

— Suntem aici pentru a le împiedica, îl asigură Nathan 
Livni. Bătrânul Sam e valoros. Va trebui să-l invităm la noi 
de Pesah. O merită. 

Pesah este Paştele evreiesc; sayanimii nu erau niciodată 
retribuiti; uneori, li se rambursau cheltuielile. 

În mod strict. 

De fapt, singura motivaţie era patriotismul lor sionist. 

— Hai să vizionăm filmul, propuse Nathan Livni. Îl chem 
pe Ariel. 

Ariel era acel neviot? care revenise buimac de pe 
Heathrow, însărcinat să „se ocupe” de un agent al CIA ce 
sosea din Washington. O călătorie legată de operaţiunea de 
protecţie a galeriei din strada Bayswater. Neviotul, înarmat 
cu fotografii transmise de la baza  Mossadului din 
Washington, nu reperase „clientul” şi făcuse un raport la 
întoarcerea la „bază”. 

Se aflau toţi trei într-o mică sală de proiecţie. Obosit, 
neviotul, un băiat mare şi supraponderal, cu ochelari de 
baga, îşi târa uşor picioarele. 

Până ce scoase o exclamatie în mijlocul filmului. 

— El e! Trebuie să fi luat un alt avion. 

Imaginile de pe cameră arătau un bărbat blond şi înalt, 
lângă un Austin gri, în timp ce vorbea cu un poliţist în 
uniformă. 

— Eşti sigur? îl întrebă Nathan. 

— Sigur. 


12 În ebraică, Ha Mossad le Teum. Institut de coordonare. 
13 Agent însărcinat cu supravegherea şi filajul. 


16 


Acest lucru schimba totul. Terminaseră de examinat 
filmul fără a observa ceva interesant, apoi Nathan Livni îi 
zise lui Jagur Halevy: 

— Bagă filmul în fişetul tău, eu merg să anunţ 
„Institutul”. 

Fiecare agent dispunea de un fişet în biroul său, la care 
accesul se făcea cu o cartelă magnetică schimbată 
săptămânal. Fiecare fişet era utilizat de o singură persoană. 

Nu existase nici o tentativă de penetrare, dar prudenta 
era a doua natură a agenţilor Mossadului. 

Rămas singur, Nathan Livni redactă un mesaj lung către 
Meir Dagan, al zecelea şef al „Institutului”, din 11 
septembrie 2002, trimițând o copie şi pentru Efraim Zeevi, 
directorul operaţiunilor externe. 

La începutul mesajului, scrise menţiunea ,Sodi be 
yoteť*”, semnalul de alertă maximă. Nu cunoştea toate 
dedesubturile şi ramificaţiile acestei operaţiuni, doar partea 
care se derula la Londra. Primise ordin de la Tel Aviv să 
asigure un cordon de securitate în jurul galeriei lui Sam 
Wilkinson până la noi ordine şi să semnaleze orice 
eveniment suspect. Nathan Livni ştia că, în meseria sa, nu 
există coincidente. Din nefericire, filmul nu arăta numărul 
Austinului gri. 

Decise să aloce, începând cu a doua zi, un neviot pentru 
protecţia galeriei de artă. In rest, nu-i rămânea decât să se 
roage. Poate că-şi făcea griji degeaba, dar ştia că nu-i aşa. 

Sosirea, cu cincisprezece zile mai devreme, a celor doi 
kidonim care nu-i spuseseră nimic despre misiunea lor, îl 
puse în alertă. Citea ziarele - în fiecare dimineaţă un 
angajat al Mossadului făcea turul chioşcurilor pentru a 
cumpăra toate ziarele britanice şi arabe - şi le examina 
minuţios. Fragmentul privitor la moartea „accidentală” a lui 
Ronald Taylor îl făcuse să bănuiască motivul prezenţei 
Kidonimilor la Londra. Chiar dacă nu avea nici o idee despre 
motivul pentru care „Institutul” şi-ar fi asumat riscul 
lichidării unui american aparţinând serviciilor secrete. 

Fusese nevoie de un motiv mai mult decât imperios: un 
Motiv de Stat. 


14 Ultrasecret. 


17 


* 
* * 


William Wolseley deschise discuţia, în liniştea ca de 
mormânt: 

— Mai întâi, am pus cap la cap tot ceea ce ştim despre 
proprietarul acestei galerii, Sam Wilkinson. Este un evreu de 
origine olandeză, care se numea Samuel Weckenstein. A 
trăit câţiva ani în Olanda, înainte de a părăsi această ţară în 
1942, împreună cu tatăl său. După ce au trecut prin Spania, 
s-au instalat la Londra unde aveau nişte verişori, tot în 
domeniul afacerilor cu artă. In 1970, a cumpărat această 
galerie pe care încă o exploatează. Are şaptezeci şi doi de 
ani. l-am întrebat pe olandezi dacă au ceva despre el. 
Răspuns negativ. 

William Wolseley se întoarse către John Cobb, specialistul 
în Mossad. 

— Ce părere aveţi, John? 

Britanicul îşi închise dosarul. 

— Nu l-am regăsit în nici o operaţiune a Mossadului, dar 
asta nu spune nimic. Poate fi un sayan. Corespunde 
profilului, merge în fiecare an în Israel, face donaţii către 
mai multe organizaţii sioniste. 

— Şi această Amanda Delmonico? întrebă Malko. 

— E şi mai interesant, zise Mike Putney, de la divizia 
tehnică. Este o evreică de origine argentiniană. A sosit la 
Londra în urmă cu opt ani, cu statutul de rezident. Locuieşte 
într-un apartament mic de pe Dorchester Terrace care a 
fost vizitat alaltăieri de nişte tipi de la A 4. Nu au găsit 
nimic. 

— Nici măcar microfoane? 

— Nu, nimic. De când e la Londra, nu a ieşit cu nimic în 
evidenţă. Nu are maşină şi e celibatară. 

— Aceasta, sublinie Malko, este Amanda Delmonico care 
trăieşte la Londra. Ce ştiţi despre cealaltă, cea pe care am 
văzut-o la Washington? Cea care l-a sedus pe Ronald Taylor. 

Britanicul scoase două fotografii din dosarul său şi i le 
întinse lui Malko. 

— Cea din dreapta este Amanda Delmonico, cea 
„oficială”. Cealaltă este fotografia din paşaport a femeii 


18 


care circula sub acest nume, cu zborul BA 6537 de la 
Washington la Londra. După cum vedeţi, seamănă foarte 
mult, dar, dacă le examinezi de aproape, se pot observa 
diferenţe notabile. 

— Şi paşaportul? 

— Argentinian. Am verificat la argentinieni. Este un 
„adevărat-fals”. A fost pierdut şi „spălat”, echipat cu un 
nume nou şi o fotografie nouă. 

— S-a folosit de el ca să iasă din ţară? 

— Nu a fost folosit nici un paşaport cu acest număr, 
tranşă scurt William Wolseley. Nu rămân decât două 
posibilităţi: fie este încă în Marea Britanie, fie a plecat cu un 
alt paşaport. 

Un înger trecu, rotindu-se în cerc într-o cameră fără 
ferestre. Acest episod aducea aminte de cazul Litvinenko, în 
care un agent FSB%, ce transporta poloniu 210, ajunsese în 
Marea Britanie cu un paşaport leton şi plecase cu un 
document slovac. 

Amândouă false, bineînţeles. 

— Acest caz indică implicarea unui serviciu secret 
„mare”, concluzionă directorul cabinetului „5”. 

Din nou, linişte. 

Intreruptă de William Wolseley. 

— Mike, spuneti-ne tot ceea ce ştiţi despre moartea lui 
Ronald Taylor. 

Reprezentantul diviziei tehnice scoase un set de 
fotografii din dosarul său şi le etală pe masă. Unele capete 
erau încercuite cu roşu. Incepu demonstraţia. 

— Aceste fotografii arată, fără îndoială, că Ronald Taylor 
a fost împins intenționat peste şinele din staţia Oxford, 
chiar înainte ca trenul să sosească, de aceşti doi oameni. 

Impinse către Malko şi Ted Boteler, aşezaţi unul lângă 
altul, trei poze. Se distingeau clar doi bărbaţi tineri, între 
douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, unul cu părul tuns scurt, 
celălalt mai  „burghez”,  înghiontindu-l pe american, 
dezechilibrändu-l si, mai apoi, pierzându-se în mulţime. 

— lată asasinii! concluzionă el. Intr-un buzunar de la 
paltonul lui Ronald Taylor, am găsit un plan al metroului 


15 Serviciul secret al Rusiei, succesorul KGB-ului. 


19 


londonez cu anumite indicaţii care trebuie să-i fi fost dictate 
de Amanda Delmonico. Ea i-a indicat să ia metroul la 
Heathrow, la linia Piccadilly, până la Piccadilly Circus, unde 
trebuia să schimbe pentru a merge pe linia Bakerloo până 
la Oxford Circus, unde schimba din nou pe direcţia Central 
Line până la Notting Hill Gate. Pe peronul de la Central Line 
a fost împins sub tren. Cei care au făcut-o aveau 
semnalmentele sale, cunoşteau orarul său aproximativ şi 
itinerarul urmat. 

— Ce ştiţi despre cei doi? întrebă Ted Boteler. 

Englezul ridică privirea cu un zâmbet trist. 

— Nimic, sir. Aceste fotografii nu sunt suficient de clare 
pentru a putea fi comparate cu fotografii de paşaport. Nu 
cunoaştem nici naționalitatea lor, nici traseul şi, bineînţeles, 
cu atât mai puţin identitatea lor. Pot fi încă pe teritoriul 
Regatului sau au şters-o. 

Un înger trecu, strecurându-se ca un curent de aer prin 
zidul de cărămidă. 

William Wolseley se întoarse către John Cobb. 

— John, aveţi cea mai mică idee despre identitatea lor? 

Specialistul în Mossad dădu perplex din cap. 

— Metoda aminteşte de cea a kidonirnilor, asasinii 
Mossadului care acţionează la ordinul primului-ministru. Ştiu 
foarte bine să mascheze o crimă în accident. Sunt antrenați 
pentru asta. Dacă aşa este cazul, atunci sunt deja la 
căldurică, în Ierusalim. Aceşti asasini „guvernamentali” nu 
au fost prinşi decât de două ori: în Norvegia, la 
Lillehammer, unde au asasinat din greşeală un ospătar 
palestinian complet inocent, luându-l drept un terorist al lui 
Abu Nidal. Şi, în lordania, când au încercat să-l lichideze pe 
Khaled Mashal, şeful Hamas, otrăvindu-l. Altfel, lovesc ca 
fulgerul şi dispar ca umbrele. 

William Wolseley dădu din cap dezaprobator. 

— Nu fi prea romantic, John. Sunt simpli asasini. 

Remarca sa dădu fiori, dar continuă numaidecât: 

— Acum, că au fost expuse toate datele concrete, Malko, 
ati putea să ne spuneţi cum vedeţi derularea 
evenimentelor? Cu o implicare israeliană. 

— Oricine ar fi comandat atentatul din 15 martie, zise 


20 


Malko, eu cred că falsa Amanda Delmonico a fost trimisă la 
Washington pentru a-l seduce pe Ronald Taylor, desemnat 
ca „ţintă” din cauza atribuţiilor sale la Casa Albă. Era 
imposibil ca, la început, să aibă un obiectiv precis. 

Spera cu siguranţă să profite de această intimitate 
pentru a obţine informaţii despre deplasările preşedintelui 
Statelor Unite. Ceea ce a şi făcut. Apoi, îndeplinindu-şi 
misiunea, a dispărut, cu complicitatea involuntară a FBI- 
ului. Dacă ar fi rămas la Washington, nu ne-am fi gândit 
niciodată să anchetăm aici, la Londra, iar Ronald Taylor ar fi 
încă în viaţă. 

William Wolseley se întoarse către John Cobb. 

— Această metodă vi se pare comparabilă cu cele ale 
Mossadului? 

— Intru totul, răspunse fără cea mai mică ezitare 
specialistul în Mossad. Israelienii folosesc femei ca 
momeală, bat levyha, ceea ce noi numim „honeytrap!*”. E 
ceea ce au făcut în afacerea VanunuY, israelianul care 
trădase secretele nucleare ale Israelului declarând că ţara 
deţinea două sute de focoase nucleare. Acesta se refugiase 
la Londra şi i-au trimis o aşa-zisă americancă ce a reuşit să-l 
ademenească la Roma unde îl aştepta Mossadul. A primit 
doisprezece ani de puşcărie, iar acea femeie trăieşte 
liniştită în Florida. 

William Wolseley dădu din cap cu un aer elitist şi 
murmură printre dinţi: 

— Disgusting”?! 

In secret, Malko îşi zise că prietena lui, Gwyneth 
Robertson, făcuse exact acelaşi lucru în contul CIA, 
seducând un savant nuclear pakistanez. Doar că ei, în plus, 
trebuie să-i fi făcut o oarecare plăcere. 

William Wolseley îi urmă ideea. 


16 Capcane cu miere. 

17 Mordechai Vanunu, fost inginer nuclear israelian, care şi-a 
declarat opoziţia faţă de armele de distrugere în masă, dezvăluind 
presei britanice detalii despre programul nuclear al Israelului. A 
fost nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel pentru Pace, (n. 
red.). 

18 Oribil. 


21 


— Şi eventuala folosire a kidonimilor, John? Se 
încadrează? 

— Este ceva mai delicat, sir, răspunse John Cobb. 
Kidonimii sunt grupaţi într-o unitate specială a Mossadului. 
Sunt asasini profesionişti, care au lichidat în special arabi, 
palestinieni, membri Hamas, Al Qaida sau Hezbollah. Ar fi 
vreo şaizeci, dintre care douăsprezece femei. Nimeni, în 
afară de şeful Mossadului, nu cunoaşte nici chipul, nici 
numele lor adevărate. Părăsesc serviciul pe la treizeci de 
ani. În tot acest timp, uzura lor este foarte mare. Fiecare 
crimă trebuie aprobată de un comitet din care face parte şi 
primul-ministru. Sentința de lichidare trebuie să vizeze o 
persoană care reprezintă un pericol pentru Israel. /n 
principiu, aceasta se referă la oameni aflaţi în afara 
jurisdicției israeliene. Israelul este singura ţară care 
întreţine, în mod oficial, o brigadă de asasini. Un agent 
Mossad mi-a zis într-o zi la lerusalim: „Kidonimii sunt călăii 
oficiali ai statului evreu. Când ucid, nu încalcă legea, 
execută pur şi simplu sentinţa dictată de cabinet şi de 
primul-ministru.” 

Sir William Wolseley ridică privirea şi trase concluzia 
întâlnirii. 

— Avem certitudinea că Ronald Taylor a fost asasinat, 
dar nu ştim de către cine. Suntem la fel de siguri că 
adevărata Amanda Delmonico, cea care lucrează la galeria 
„Modern Art Project” şi-a „împrumutat” identitatea unei 
femei despre care nu ştim nimic. Deci, este complice. 
Logica ar cere ca ea să fie interogată de Departamentul 
Special al Yardului!?. Cu siguranţă, are ceva să ne spună! 

— Dar nu va spune nimic! replică Malko. Sunt de aceeaşi 
părere, este complice, dar, cu siguranţă, nu ştie cine este 
femeia care s-a dat drept ea la Washington. Dacă lucrează 
pentru Mossad, va rămâne mută. Ce puteţi să-i reprosati? 
Că cineva i-a preluat identitatea? Nu este un delict. Că este 
complice la moartea lui Ronald Taylor? Trebuie demonstrat 
că a avut legături cu asasinii. 

— Deci, concluzionä sir William Wolseley, nu ne 
interesăm de ea? 


19 Scotland Yard - Poliţia britanică. 


22 


Părea scandalizat, iar Malko îi dădu asigurări: 

— Ba da, dar fără să lăsăm impresia că îi reproşăm ceva. 
Aş putea să o contactez pretinzând că sunt un membru al 
staţiei FBI din Londra, pentru a completa ancheta asupra 
morţii lui Ronald Taylor. 

— Şi ce câştigaţi din asta? întrebă numaidecât sir William 
Wolseley. 

Malko schiță un zâmbet. 

— Nu ştiu încă, mărturisi el, dar cred că, uneori, dacă dai 
un picior în muşuroi... 

— Punem lucrurile în mişcare, aprobă Ted Boteler. Voi 
aranja acest lucru cu cei de la FBI. Altceva? 

— Da, continuă Malko. Incercati să dati de urma Amandei 
Delmonico, cea care a sosit de la Washington la Londra şi 
care, mai apoi, s-a evaporat. Să ştim unde se află. Şi dacă a 
părăsit ţara. 

— Lucrăm la asta, afirmă omul diviziei tehnice. 
Departamentul special al Scotland Yardului tocmai ia la 
mână toate dosarele de imigrare din Londra, începând cu 
ziua în care ea a ajuns la Washington. Ştim deja că nu a 
folosit acelaşi paşaport. Deci, trebuie examinate milioane 
de documente utilizate pentru a ieşi din ţară începând cu 
acea dată. O să dureze câteva zile. Cu atât mai mult cu cât 
trebuie să luăm măsuri de securitate pentru ca această 
verificare să nu fie divulgată. 

Malko se întoarse către John Cobb. 

— Mai sunteţi în contact cu Mossadul? 

— Da, bineînţeles, mă întâlnesc cu Nathan Livni, şeful 
Bazei de la Londra, destul de des. Este un tip rece, 
mincinos, dar simpatic. Totuşi, nu e cazul să abordez acest 
subiect cu el. Cunosc răspunsul dinainte. 

O linişte grea se aşternu pentru câteva minute. Relaţiile 
dintre Mossad şi guvernul britanic nu au fost tot timpul 
dintre cele mai bune. In 1986, după descoperirea a opt 
paşapoarte britanice false pierdute de un agent israelian în 
Germania, Margaret Thatcher, „Doamna de Fier”, primise 
din partea lerusalimului promisiunea solemnă că acest lucru 
nu se va repeta. 

Doi ani mai târziu, agenţii Mossad instalaţi în Marea 


23 


Britanie derapaseră din nou, derulând activităţi ilicite pe 
teritoriul englezesc. De data aceasta, guvernul Margaret 
Thatcher ceruse practic închiderea biroului londonez al 
Mossadului. 

William Wolseley îşi privi ceasul şi zise: 

— Domnilor, ne revedem în acelaşi format în patruzeci şi 
opt de ore. 

Toată lumea se ridică, iar William Marley, „ochiul” de la 
„6”, îi zise discret lui Malko: 

— Sir George ar dori să ia prânzul cu dumneavoastră. Vă 
aşteaptă la Traveller's, pe la ora unu. 

Malko se simţi flatat de această invitaţie. Sir George 
Cornwell, proprietarul unui magnific castel la Twyford, în 
Hampshire, practica solidaritatea vechii nobilimi europene. 
In ochii săi, Malko era, înainte de toate, un membru si, din 
acest motiv, egalul său. 

De-abia ieşi pe strada Thorney, că telefonul său începu 
să sune. 

— Ce faci diseară? îl întrebă vocea animată a lui Gwyneth 
Robertson. Imi datorezi o cină. 

— Cu plăcere, acceptă Malko. Unde? 

— Trec să te iau la Lanesborough. La ora nouă. 

Urcă în maşina ambasadei americane, după Richard 
Spicer. Şeful staţiei CIA părea îngrijorat. 

— Sunt morţi de frică, remarcă el şi îi înţeleg: schlomos?° 
pot deveni foarte agresivi. Avem tot interesul să găsim 
probe beton, înainte de a mişca lucrurile oficial. Pentru 
moment, recunoscu Malko, nu avem mai nimic. Atâta timp 
cât nu dăm de urma Amandei la Washington. 

— Mergem la ambasadă, îl întrerupse americanul, voi 
pregăti interviul dumneavoastră cu „adevărata” Amanda. 

Ajunşi la ambasadă, Malko se instală în biroul lui Richard 
Spicer, care avea o privelişte minunată spre Grosvenor 
Square, în timp ce şeful staţiei dispăru. 

Richard Spicer reapăru douăzeci de minute mai târziu. 
Zâmbitor. 

— Insărcinatul cu afaceri externe i-a telefonat personal 
acestei tinere explicându-i că autorităţile americane doresc 


20 Israelienii, în argou CIA. 


24 


elucidarea tuturor circumstanțelor morţii lui Ronald Taylor, 
anunţă Spicer. Aceasta a acceptat să se întâlnească cu un 
„agent special” al FBI. Dumneavoastră veţi fi acela. 

— l-aţi anunţat pe gumshoes?1? 

— Da. Au strâns din dinţi, dar sunt obligaţi să accepte. 
Este un ordin prezidențial. Şi, după prima gafă, acum se fac 
mici, mici. lată, sunati-o pe Amanda Delmonico. Aveţi aici 
cele trei numere: de la galerie, de acasă şi mobilul. Sunaţi-o 
de aici, ca o precauţie pentru cazul în care schlomos ar 
urmări apelul. Ba chiar vom merge în biroul FBI. 

Malko îl urmă la etajul trei, ocupat în parte de o antenă 
FBI. Nu era decât o secretară, iar ei se instalaseră într-un 
birou gol. 

Malko formă numărul galeriei „Modern Art Project” şi o 
voce de femeie răspunse numaidecât: 

— „Modern Art Project”, vă ascult. 

Malko îi explică cine era şi îi dădu numele unuia dintre 
agenţii speciali ai FBI stationati la Londra, Larry Moore. 

— Când doriţi să mă vedeţi? întrebă Amanda Delmonico. 

— Când doriţi dumneavoastră. 

— Lucrez aici până la şapte seara. Vreti să vin la 
ambasadă? 

— Va fi puţin cam târziu, zise Malko şi nu vreau să vă fac 
să pierdeţi vremea. Credeţi că aş putea să trec puţin 
înaintea închiderii şi să mergem undeva să bem ceva? Este 
vorba despre un interviu neoficial. 

— In cazul acesta, veniţi la şase patruzeci şi cinci de 
minute, acceptă tânăra femeie şi întrebaţi de mine. 

x 


* * 


În biroul său de la etajul şapte al sediului central al 
Mossadului, în centrul Tel Avivului, Meir Dagan îşi rumega 
furia în tăcere după ce citise telegrama trimisă de Nathan 
Livni. Ajuns la birou la ora şase şi jumătate, ca în fiecare 
dimineaţă, o găsise, împreună cu celelalte noutăţi de la cele 
24 de baze ale „Institutului” din toată lumea. 

Aflat de la 11 septembrie 2002 în fruntea Mossadului, 
Meir Dagan îi dirija cu o mână de fier pe cei 1500 de 


21 Copoi, în argou. 
25 


membri ai săi şi în plus pe toţi cei ce aparţineau nebuloasei 
care îl susţinea. 

Era un tip spartan. Mic dejun pe la ora 5 şi jumătate, 
după un duş rece: iaurt, tartine cu miere şi cafea neagră. 

Rănit în trecut la genunchi, şchiopăta uşor când era 
obosit. 

Opt ani se scurseseră de la numirea sa, dar avea 
impresia că trecuse un secol la „Institut”, atât de mare era 
presiunea nervoasă. Nu se aştepta să fie reconfirmat în 
funcţie după demisia lui Tsipi Livni, deoarece relaţiile sale 
cu noul prim-ministru, Benyamin Netanyahu, erau 
execrabile. II considera pe şeful partidului Likud un mincinos 
patentat, dar un vizionar şi la 65 de ani ar trece voluntar pe 
piața privată. 

Doar că el era arhitectul unui sistem complex de sabotaj 
al programului militar al Iranului, printr-o rețea de societăți 
paravan, agenți dubli, „lichidări” ale țintelor şi, astfel, 
reuşise să întârzie serios progresul nuclear al Iranului. 

Chiar dacă nu-i plăcea, Netanyahu ştia asta. Si l-a 
menţinut în post. 

După ce citise ,biletelul” de la Nathan Livni, îl sună pe 
şeful său de operaţiuni, Efraim Zeevi şi cei doi bărbaţi 
discutară despre soluţiile posibile la problema ivită la 
Londra. 

Meir Dagan nu era nici tandru, nici sentimental. Născut 
într-un tren care îi transporta familia din Rusia în Polonia, la 
finalul celui de-al Doilea Război Mondial, fusese crescut în 
condiţii dure şi era cunoscut pentru hutzpah-uP? său. Chiar 
dacă nu lua niciodată decizii în pripă. Fost membru de 
comando apropiat de Ariel Sharon, fost general şi el. 

Cu Efraim Zeevi, se puse să studieze soluţiile la problema 
ridicată de prezenţa la Londra a agentului CIA. Ca doi 
chirurgi, cântăreau argumentele pro şi contra unei 
intervenţii. 

Mulțumită  chestionării  Amandei Delmonico din 
Washington, ei ştiau că primise la galeria „Cherub 
Antiques” vizita unui „client” care corespundea din punct 
de vedere fizic şefului misiunii CIA. Acompaniat de o femeie 


22 Tupeu. 


26 


ca acoperire. 

Faptul că fusese reperat în faţa galeriei unde lucra 
adevărata Amanda Delmonico reprezenta un pericol enorm 
şi imediat. Căci, de îndată ce se va afla în faţa ei, va 
descoperi înşelătoria. Deschizând astfel cutia Pandorei. Şi 
riscând să arunce în aer toată operaţiunea. 

Cel care propuse o soluţie fu Efraim Zeevi. 

— Trebuie s-o aducem înapoi pe Rachel, de urgenţă şi s-o 
ascundem pe Amanda. Dacă se va face vreo verificare, 
nimeni nu-şi va da seama. 

Meir Dagan aprobă. 

— Inainte de toate, trebuie ascunsă Amanda. 

— Cum? Britanicii au pus-o, cu siguranţă, sub 
supraveghere. Dacă este capturată în timp ce încearcă să 
părăsească Marea Britanie, va fi şi mai rău. 

— Trebuie să se îmbolnăvească, timp în care nouă 
trebuie să ne reuşească manipularea. 

— Clientul nostru va merge pe urmele ei... 

Urmă un moment de tăcere grea şi plină de subiînţelesuri. 
Cei doi oameni se cunoşteau atât de bine, că nu era nevoie 
să-şi vorbească. 

— Nu văd decât o soluţie, concluzionă Meir Dagan. In 
două părţi. Mai întâi, evitarea cu orice preţ a identificării 
Amandei, ceea ce ar duce la o catastrofă. Intr-o primă 
etapă, o punem la adăpost, pentru a elimina pericolul. Apoi, 
o transferăm, în secret. 

Apoi, Rachel îi ia locul, cel puţin pentru câteva luni. 

— Repetăm operaţiunea de la metrou? Riscăm să facem 
valuri. 

Meir Dagan avu un zâmbet amar. 

— În punctul în care suntem... Voi supune cazul lui Bibi. 

In Israel, toate deciziile vitale aparțineau primului- 
ministru şi Meir Dagan i se supunea, ca toți ceilalţi. 

Cu un suspin plin de dezgust, îşi apelă secretara pe 
interfon: 

— Lila, comunică-i lui Bibi că trebuie să-l văd de urgenţă. 

Primul-ministru va fi cel care va decide dacă trebuie 
trimis la Londra, sau nu, braţul armat al Israelului. 

Meir Dagan îşi turnă încă o cafea neagră şi privi îndelung 


27 


o fotografie aşezată pe biroul său. Cea a unui evreu, cu 
umerii acoperiţi cu un şal de rugăciune, îngenuncheat între 
doi ofiţeri SS. 

Document din timpul evacuării din ghetoul Lukow, din 
regiunea Lublin, în Polonia. 

Era în iarna lui 1942, iar bărbatul era bunicul său. 
Sprijiniti de miliția ucraineană, ofiţerii SS tocmai evacuau 
ghetoul. Două mii de evrei fuseseră omorâţi pe loc, ceilalţi 
trimişi la Treblinka, în camerele de gazare. De fiecare dată 
când privea acea fotografie, descoperită de un tânăr 
polonez după război, Meir Dagan, născut în 1945 sub 
numele de Oberman, îşi spunea că va face totul, până la 
ultima suflare, pentru ca acest lucru să nu se mai repete. 

De unde şi devotamentul său fără limite faţă de statul 
evreu. Doar că, de când Benyamin Netanyahu îl pusese la 
curent cu operaţiunea de la Washington, nu-şi mai revenea. 
Desigur, era obligat să se supună ordinelor, pentru apărarea 
Israelului. Doar că dansa pe o muzică pe care nu o scrisese 
el şi detesta acest lucru. 


28 


CAPITOLUL III 


Malko aproape că terminase micutele sandviciuri cu 
castraveți sau cu brânză Feta, specialităţile de la Traveller's 
Club, când silueta înaltă de bâtlan obosit a lui sir George 
Cornwell apăru la intrarea micii săli de restaurant ascunse 
de lemnăria închisă la culoare a barului. 

Şeful MI 6 abandonă mantoul de caşmir în mâinile unei 
gazde serioase precum un arhiepiscop şi se aşeză alături de 
Malko. 

La fel de elegant ca de fiecare dată, într-un costum de la 
Gieves, de pe Saville Row. Cele 250.000 de lire? sterline pe 
an, reprezentând salariul său, nu îi serveau decât pentru 
aceste câteva fantezii, dată fiind averea sa personală. 

Strânse cu căldură mâna lui Malko cu un „We/come 
back”? sonor. 

— Delicioasa dumneavoastră prietenă nu vă 
acompaniază? întrebă el. Păcat, trebuia să o fi adus. 

Alexandra, „delicioasa prietenă”, se plimba între 
Garmisch-Partenkirchen, Lech sau Oberlech, încercând 
şarmul noilor sale combinezoane de schi asupra 
numeroşilor tineri aristocrați singuratici ai Austriei de Sus, 
care visau toţi să o ducă în patul lor. 

Malko nu putea să creadă că, din când în când, reuşeau, 
atunci când ea era supărată pe el. Inainte să se facă seară, 
îl sunase să-i detalieze cu plăcere cum urma să se îmbrace 
pentru un dineu organizat în onoarea ei de baronul Wilfrid 
von Munstein. Proprietar al mai multor uzine mecanice şi al 
unei soţii absolut groaznice, care, slavă Domnului, avusese 
buna idee de a suferi un atac cerebral care o priponise într- 
un cărucior rulant. Când o întâlnea pe Alexandra, îl apucau 
nebuniile şi nu-şi disimula pasiunea pentru ea. 

Pur sexuală. 

Alexandra, în ochii săi, reprezenta târfa de familie bună, 


23 Aproximativ 280.000 de euro. 
24 Încântat să vă revăd. 


29 


complet dezinhibată. Visul imposibil al bărbatului însurat. 

— Putzi, preciză Alexandra cu o voce mângâietoare, am 
găsit la Viena o pereche extraordinară de colanti gri cu 
marginile albastre. l-au făcut special pentru mine. Cred că 
am să-i îmbrac în seara asta. 

— Credeam că eşti la schi, remarcă Malko şi că porţi 
pantaloni de schi şi clăpari. 

— Putzi! Seara, oamenii nu se îmbracă gros. Da, cred că 
am să-i îmbrac, ştii, cu fusta aceea un pic evazată care-mi 
permite să port jartiere fără a arăta ca o bonă, gata de 
aruncat în pat. 

Malko şi-o imagină îmbrăcată astfel şi inima îi tresări. 
Vocea amicală a lui sir George îl trezi din visul său. 

— Dragul meu Malko, cred că suntem în faţa unei 
anchete extrem de delicate. 

Era puţin spus... 

Şeful de sală puse în faţa lor nişte meniuri groase precum 
Biblia, iar ei se cufundară în studiu. Pentru a alege 
recomandarea zilei: o minunată pulpă de miel, la cuptor. 

Lăsând de-o parte gelatina care o acompania, era 
delicioasă. Cât despre sosuri şi prăjituri, englezii erau încă 
în Epoca de Piatră. 

— Dorim un Château La Lagune 1996, dacă mai aveţi, 
ceru şeful MI 6. 

Mai aveau. 

— Aşa, zise sir George, am ţinut cu tot dinadinsul să 
discutăm faţă în faţă despre această afacere ciudată. 
Credeţi cu adevărat că în spatele atentatului din 15 martie 
se află Mossadul? 

Malko nu răspunse imediat. Era o întrebare dificilă. 

— La prima vedere, recunoscu el, acest lucru pare 
imposibil. Teroriştii erau cu siguranţă membrii Hezbollah şi 
au revendicat atentatul. Dar, de atunci, am descoperit o 
serie de ciudätenii. In special, uciderea camuflată în 
accident a lui Ronald Taylor. Care îşi găseşte acum o 
explicaţie. Or, acesta nu a fost asasinat de Hezbollah. Este, 
deci, implicat un a/t serviciu în circuitul acestui atentat. 
Ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, încă nu ştiu. 

Sir George gustă mai întâi din vinul de Bordeaux, apoi 


30 


adăugă: 

Părerea dumneavoastră cu privire la deplasarea din 
Liban? 

— Mi-au lăsat impresia că iranienii şi Hezbollahul sunt de 
bună credinţă... 

— Ştiţi ce înseamnă dezmintirile lor... 

— Evident, nu sunt atât de naiv. Dar, din punct de vedere 
politic, nici Iranul, nici Hezbollahul nu au interesul să comită 
o astfel de crimă în acest moment. 

— Şi Israelul? 

Malko schiţă un zâmbet. 

— Sir George, sunteţi în măsură să ştiţi că problema 
numărul unu a Israelului este Iranul. Nu trece o săptămână 
fără să atace guvernul american, cerând mai multă 
fermitate, ba chiar o acţiune militară preventivă. 
Pentagonul a fost obligat să facă mai multe simulări ale 
unui astfel de atac, care se terminau toate printr-o 
catastrofă. Ei au tot interesul să împingă Statele Unite la 
crimă. Ce putea fi mai convenabil decât un atentat 
împotriva preşedintelui Statelor Unite, revendicat de o 
grupare legată îndeaproape de lran? Cu atât mai mult cu 
cât Barack Obama este obligat să reacționeze dacă nu vrea 
să-i ia altcineva faţa... Aproape crima perfectă. 

__ Sir George nici măcar nu se uită la peştele afumat. 
Intrebă pe un ton calm: 

— Puteţi să-mi explicati cum a reuşit Israelul să atragă în 
cursă Hezbollahul? 

— Nu, recunoscu Malko. Şi asta doare cel mai tare. 
Continuând această anchetă, poate că vom afla. Poate că 
nu. 

— Am discutat deja această chestiune a eliminării fizice 
cu responsabili israelieni, continuă şeful MI 6. A fost înaintea 
acestei anchete. Mi-au spus dintotdeauna şi am toate 
motivele să îi cred că faimoşii lor kidonimi nu atacă 
niciodată şefi de stat. Nici măcar din statele „criminale”. 

— li bănuim, totuşi, că l-au otrăvit pe Yasser Arafat, zis şi 
Abu Amar, replică Malko tăios şi am suficiente informaţii că 
au încercat acelaşi lucru şi cu Hassan Nasrallah?. 


25 Hassan Nasrallah, secretarul general al organizaţiei 


31 


— Nu sunt chiar şefi de state, afirmă britanicul. 

Li se aduse mielul präjit. incepuseră să mănânce. Era cu 
adevărat foarte bun. După ce-l stropise cu o duşcă de 
Château La Lagune, sir George îşi reluă argumentatia, 
aplecat peste masă, în ciuda faptului că barul era gol. 

— Bineînţeles, zise el, ştiţi prea bine că Statele Unite sunt 
cel mai mare aliat al Israelului. In fiecare an, această ţară 
beneficiază de un ajutor de trei miliarde de dolari, într-o 
singură tranşă, ceea ce-i permite Israelului să investească 
aceşti bani. Tsahal? depinde întru totul de Statele Unite 
pentru armamentul său, chiar dacă Israelul deţine o 
importantă industrie de armament. Fără să mai vorbim de 
susţinerea politică, poate cel mai important aspect. Toate 
rezolutiile Consiliului de Securitate ONU, începând cu 1973, 
au fost blocate de vetoul american. 

Malko îşi termină mielul şi lăsă furculita. 

— Acest lucru nu-i face recunoscători, remarcă el. Am 
discutat cu Ted Boteler despre această problemă. CIA ştie 
sigur că Mossadul cunoştea despre existenţa şi locul unde 
se afla disimulat camionul-capcană care, la Beirut, în 1983, 
a explodat în cartierul general al Batalionului 8 al Marinei, 
făcând 241 de victime. Nu le-a zis nimic americanilor. Doi 
ani mai târziu, în 1985, un analist al U.S. Navy de religie 
evreiască, Jonathan Pollard, a fost recrutat de Mossad şi a 
furat secretele militare cele mai sensibile ale americanilor. 
Din propriile declaraţii, israelienii desfăşoară mai multe 
resurse pentru a sustrage secretele militare ale Statelor 
Unite decât oricare alt stat, chiar şi decât Rusia. 

— Ştiu toate acestea, recunoscu sir George Cornwell, 
doar făceam puţin pe avocatul diavolului. Israelienii sunt 
capabili de orice pentru a-şi proteja ţara. M-am întâlnit cu 
primul-ministru Ariel Sharon la lerusalim, cu ocazia unei 
vizite oficiale şi mi-a spus la finalul acelui dineu: „Israelul nu 
poate, nu trebuie să accepte ca Iranul să ajungă în posesia 
armelor nucleare.” Sharon este aproape mort??, dar cred că 


libaneze Hezbollah, (n. red.). 
26 Armata Israelului, (n. trad.) 


27 Ariel Sharon se află de patru ani în comă, în urma unui atac 
cerebral suferit în ianuarie 2006. (n. red.) 


32 


succesorii săi au păstrat aceeaşi linie. Ceea ce face ipoteza 
dumneavoastră plauzibilă. Cu toate acestea, ne lipseşte ce-i 
mai important: modus operandi. 

Şeful de sală se apropie, împingând un gheridon încărcat 
cu produse de patiserie de toate culorile. Malko se grăbi să 
comande o cafea. 

— Malko, tineti-mä la curent, încheie sir George şi fiţi 
atent. Pentru moment, prefer să las serviciile mele în afara 
acestei anchete. Mai puţin cu privire la moartea lui Ronald 
Taylor, căci am primit o solicitare oficială de la americani. 
MI 5 s-a alăturat căutării acestei Amanda Delmonico. Este 
tot ce putem face, pentru moment. 

— Este deja mult, afirmă Malko. 

Sir George Cornwell ridică paharul său de Bordeaux, cu 
un zâmbet încurajator. 

— Pentru eforturile dumneavoastră... 


Nu spusese ,succese”. Era un bărbat prudent. 
x 


* * 


Malko avu grijă să treacă din nou prin Grosvenor Square 
pentru a lua un taxi spre strada Bayswater. Niciodată nu 
poţi fi suficient de prudent. Avusese sentimentul că sir 
George Cornwell luase şi el în calcul ipoteza israeliană, chiar 
dacă nu recunoscuse. 

Cobori chiar în faţa galeriei „Modern Art Project” şi 
împinse uşa. Numaidecât, un bărbat corpolent, bătrân şi 
chel, gârbovit, ieşi din spatele tejghelei. 

— Good afternoon, Sir, zise el cu o voce călduroasă. 
Căutaţi ceva anume? 

Malko scoase legitimaţia falsă de FBI şi i-o arătă 
bătrânului. 

— Sunt „agentul special” Larry Moore, de la FBI. Am 
întâlnire cu domnişoara Amanda Delmonico. 

— Ah, da, m-a anunţat! Din nefericire, este reţinută de un 
client şi nu va reveni înainte de închidere. M-a însărcinat să 
vă transmit că va fixa o altă întâlnire. Aş putea să vă ajut cu 
ceva? 

— Nu, mulţumesc, zise Malko înainte de a pleca. 

Lipsa ei bruscă i se părea ciudată. 


33 


Opri un taxi care trecea prin zonă. 

— La Lanesborough, zise el către şofer, un jamaican cu 
părul numai suvite. 

Pentru restul serii, nu-i rămânea să se ocupe decât de 


Gwyneth Robertson. 
x 


* * 


Ariel, neviotul, oprit pe motocicleta sa, se făcea că se 
uită pe o hartă a oraşului. De îndată ce „clientul” său urcă 
în taxi, demară în urma sa, la o distanţă apreciabilă. 

Nu-l scăpă din ochi decât când se opri în faţă la 
Lanesborough. 

Ceea ce îi indică un element preţios: adresa din Londra a 


„clientului” său. 
x 


* * 


Nici nu cobori bine din maşină, că un valet îi şopti la 
ureche: 

— O tânără doamnă vă aşteaptă la Library, sir. 

Fie era el în întârziere, fie Gwyneth Robertson venise mai 
devreme. O găsi pe tânăra americancă aşezată într-un 
fotoliu de catifea roşie, cu vedere la bar, în faţa unei 
frapiere ce conţinea o sticlă de şampanie. Ea ridică veselă 
cupa când îl observă. 

— Good evening, darling! Aşezându-se, observă sub fusta 
uşor ridicată capsa unei jartiere. Gwyneth îşi pusese ţinuta 
de luptă. Se aplecă spre Malko, radiind. 

— Este o zi mare! Am fost numită „senior analyst” în 
grupul meu consultativ de experţi. Asta înseamnă 15.000 
de lire sterline în plus, pe an. În seara asta, eu fac cinste. 
Hai, mai toarnă-mi şampanie. 

Malko o temperă, luându-i sticla de Taittinger Comtes de 
Champagne Rose din frapieră. Nu mai rămăsese multă. 
Ceea ce explica exuberanta lui Gwyneth. 

Aceasta privi în jurul ei. 

— E sinistru aici! Nu sunt decât curve şi mosi. Hai să 
mergem la Chelsea! g 

Păşea încă drept, dar cu un uşor balans. In timp ce se 
îndreptau spre maşină, se lipi de Malko. 


34 


— Ai avut o idee bună să vii la Londra. Când valetul sosi 
cu Mini Cooperul, îi zise lui Malko: 

— Tu conduci, eu te ghidez. 

Se urcă la volan, inconfortabil, din cauza condusului pe 
partea stângă. Erau încă pe platoul din faţa hotelului, când 
Gwyneth se lăsă în genunchi pe podeaua maşinii. Îngrijorat, 
Malko o întrebă numaidecât: 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, răspunse ea, este totul OK, dar am chef să-mi ofer 
o mică plăcere. 

Mâinile sale se strecuraseră deja sub volan şi atacaseră 
fermoarul pantalonului lui Malko. Ea îi zise: 

— Fii atent la drum. Dacă avem un accident, risc să te 
schilodesc şi ar fi păcat. 

Malko începu să conducă cu prudenţă maximă, în timp ce 
Gwyneth îi făcea o demonstraţie uluitoare de felatie 
mondenă. Mişcările sale erau reglate ca un refren muzical, 
deoarece nu-şi putea înălța prea mult capul, lovind volanul 
la fiecare întoarcere. Malko nu putu să reziste decât până la 
intersecţia străzilor Brompton şi Kensington. Explodă în 
gura primitoare a femeii cu un strigăt sălbatic, chiar când 
semaforul se făcu verde. 

Tânăra se ridică şi îşi reluă locul, pufnind în râs: 

— Imi doream de mult timp să fac asta, dar aveam 
nevoie de cineva de încredere care să conducă maşina... A 
doua la stânga... 

Malko avea un sentiment ciudat. Pe de o parte, ştia că 
este în pericol de moarte, iar pe de altă parte, tocmai trăise 
ceva delicios: asta era viaţa sa. O alternanță de plăcere şi 
pericol, ambele violente. 

Suprematia adrenalinei. 

— Am ajuns, anunţă Gwyneth, arătând spre un semn 
negru cu auriu: „Bedford Arms.” 

De-abia coborâti din maşină, ea se lipi strâns de el. 

— Am un chef nebun de sex în seara asta! murmură ea, 
aşa că nu mă dezamăgi. 

— Dacă vrei, te duc într-un loc care te va amuza, propuse 
Malko. Un club foarte privat. 

— Mai întâi să mâncăm. Mi-e foame. 


35 


* 
* * 


Deşi se aflau la sfârşitul lui martie, nu era prea cald în 
Neguev. Mai ales în baza militară a Armatei a 23-a 
israeliene. Pe lângă unitatea de frontieră, aceasta găzduia 
unitatea cea mai secretă a Mossadului: centrul de formare a 
kidonimilor. Aici erau învăţaţi să omoare în toate modurile. 
Metodele mergeau de la glontul în ceafă, tras cu arma 
„standard” a kidonimilor, Bereta calibru 22, la otrăvire, 
trecând prin sugrumarea cu firul de oţel. 

Centrul ocupa mai multe clădiri dintr-un colţ îndepărtat al 
bazei şi nu avea nici un contact cu militarii care ştiau doar 
de existenţa unei unităţi secrete. 

Erau atât de multe lucruri secrete în Israel, încât unul în 
plus nu mai conta. 

La finele acestei seri, mai era un singur birou luminat în 
bază: cel al „dispecerului”, care avea legătură directă 
criptată cu cel al lui Meir Dagan. 

Faxul scuipase cu câteva ore mai devreme un număr de 
ordine, care fusese mai târziu validat pe o altă linie. 

Un ordin de misiune, Moshe, „dispecerul”, făcuse selecţia 
printre kidonimii disponibili. Conform ordinelor, era nevoie 
de un bărbat şi o femeie. 

Femeile nu erau prea numeroase: vreo zece de toate. 
Două erau deja în misiune, iar Moshe alesese dintre cele 
disponibile pe cea care corespundea profilului cerut de 
„Institut”: aproximativ douăzeci şi cinci de ani, foarte 
frumoasă, obişnuită să se învârtească într-un mediu mai 
degrabă luxos. 

Esther - evident, nu era numele ei adevărat - 
corespundea perfect profilului. Absolut splendidă, 
senzualitatea în sine, buze cărnoase, un bust generos şi o 
siluetă venusiană. 

Nimeni nu putea bănui că această tânără, care se dădea 
drept cover-girl, era, în interior, rece ca icebergul. Cei 
recrutaţi pentru a fi kidonim erau avertizaţi că nu trebuiau 
să-şi lase niciodată sentimentele personale să interfereze 
cu misiunea lor. lar femeile erau atentionate că vor fi puse 
probabil în situaţia de a face dragoste cu „ţinta” lor. 


36 


Asta făcea parte din antrenamentul lor. 

Ele trebuiau să se comporte cu naturalete ca nişte dame 
de companie. 

Esther era maestră în această artă. Precedenta victimă - 
un tânăr arab sigur pe el, finanţator al terorismului, avusese 
timpul să profite de ea înainte de a fi pulverizat cu un spray 
mortal dintr-o sticlă de parfum. Până la acel moment, 
fusese convins că îşi luase o târfă magnifică, căreia îi 
dăruise 2000 de dolari pentru a-şi satisface capriciile 
sexuale. 

Nimeni nu cunoştea viaţa privată a Estherei. Nici nu se 
ştia dacă avea una. 

Pentru camarazii ei, era un robot bine dresat în serviciul 
Israelului. Foarte puţine persoane cunoşteau cauzele reale 
ale angajării sale. 

Zvi avea un parcurs clasic. Evreu din Yemen, se contopea 
de minune în lumea arabă, vorbind perfect această limbă. 
Urmase o pregătire de comando în celebra unitate Sayret 
Maktai, echivalentul SAS-ului britanic, riscându-şi frecvent 
viaţa în misiuni secrete. Invätase atâtea metode de a ucide, 
încât îi era greu să aleagă una singură. 

Şi el se afla în repaus după o misiune reuşită în Congo, 
unde eliminase un şiit libanez, susţinător activ al mişcării 


Hezbollah. 
x 


* * 


Esther şi Zvi intrară la interval de câteva minute în biroul 
lui Moshe, „dispecerul” şi se aşezară pe scaune. Întrucât 
aveau de îndeplinit o misiune împreună, trebuiau să se 
pună de acord. 

Moshe îi anunţă pe un ton calm: 

— lată hârtiile voastre. Sunteţi căsătoriţi, de naţionalitate 
egipteană. „Legenda” voastră e aici. Trebuie să o învăţaţi 
înainte de a pleca. Veţi decola mâine în direcţia Delhi şi de 
acolo veţi lua un zbor spre Europa. lată în ce constă 
misiunea voastră. 

II ascultară în linişte, punând doar rar întrebări. Faptul că 
împărțeau o viaţă de cuplu nu-i deranja deloc: fuseseră 
antrenați pentru acest gen de situaţii. 


37 


Kidonimii nu acționau niciodată singuri. Dacă se iveau 
probleme, trebuia să existe încă unul, care să-i asigure 
spatele celuilalt. In principiu, bazele Mossadului nu erau la 
curent, dar aceştia aveau un cod de urgenţă pentru a se 
putea replia dacă se impunea. 

Când Moshe termină expunerea, Esther adăugă: 

— Nu ne-ai spus unde mergem. 

— La Londra, îi anunţă „dispecerul”. 


38 


CAPITOLUL IV 


Gwyneth Robertson se aşeză pe trotuarul din faţa 
restaurantului „Bedford Arms” şi îi făcu cu ochiul lui Malko. 

— Ai zis ceva de un loc „interesant”, adineauri. Mă simt 
în plină formă. 

Băuse mult vin roşu şi radia a sex. De mai multe ori, în 
timpul cinei, Malko îi remarcă privirea şi ceea ce se citea 
era foarte expresiv. Dacă alte femei sunt cuprinse brusc de 
frenezia shoppingului, pe Gwyneth o apuca pofta de sex. In 
timpul cinei, nu încetase să-i facă ochi dulci unui tânăr 
însoţit de logodnica lui, trimiţându-i ocheade explicite. 
Furioasă, tânăra blondă scurtase şederea şi plecaseră 
înaintea lor. 

— Este un loc special, avertiză Malko, nu aş vrea să te 
şochez... 

O dusese acolo, cu doi ani în urmă, pe femeia pe care 
trebuia să o supravegheze în contul MI 5, o pakistaneză 
îndrăgostită de un trădător, dar care nu a putut rezista 
ambianţei. 

Gwyneth Robertson izbucni în râs. 

— În seara asta, nimic nu poate să mă şocheze! 

Erau în Mini. Tot Malko conducea, în timp ce Gwyneth se 
machia cât de bine putea, cu fusta ridicată foarte sus peste 
coapsele minunate. 

Malko şi el, era într-o stare aparte. Prezenţa invizibilă a 
pericolului îi ascutea şi mai mult simţurile. Pe de o parte, 
încerca să se concentreze la misiunea sa, iar pe de alta, îşi 
spunea că orice plăcere este bine-venită. 

Carpe diem... 

Găsi un loc aproape de poarta neagră, de pe pustia 
stradă Brooks. De-abia apăsă pe soneria aproape invizibilă, 
că uşa se deschise în faţa unui pakistanez îmbrăcat în 
tunică albă. Malko îi comunică numărul său de membru al 
clubului, iar acesta îl invită să coboare scările adăpostite de 
un zid din catifea roşie. Se auzeau vag acorduri de jazz. 
Pătrunseră în ceva ce semăna cu o discotecă, cu bănci ce 


39 


înconjurau ringul de dans, un bar pe toată lungimea şi 
lumină difuză. 

Două cupluri dansau, aproape imobile, alţii flirtau în 
separeuri, iar mai mulţi clienţi stăteau în coate la bar. 

Fură instalaţi la marginea ringului, iar Malko comandă o 
sticlă de Champagne Taittinger Brut, pentru a spăla vinul 
roşu. 

Gwyneth făcu ochii mari. 

— Asta e locul tău special? întrebă ea. Nu e nimic aici! 

Efectiv, în afară de un cuplu care flirta de zor, ai fi zis că 
e o petrecere oarecare. 

— Aşteaptă, zise Malko. 

Gustară şampania, iar Gwyneth vru să danseze. Lipită 
strâns de el. Dintr-odată, îl sărută pe Malko, cu abdomenul 
lipit de el şi murmură: 

— Of, Doamne, am chef de... 

Nu termină fraza. O tânără cu o rochie lungă, mulată, 
frumoasă, cu privirea sigură, veni şi începu să danseze 
singură lângă ei. Lansându-i ocheade, nu lui Malko, ci lui 
Gwyneth. In cele din urmă, aceasta se apropie de Gwyneth 
şi îi zise pe un ton mângâietor: 

— Good evening, young lady! Nu v-am mai văzut pe 
aici... 

— E normal, replică Gwyneth, e prima dată. 

— Ah, da! Aş putea să stau cu voi. 

Fără să aştepte vreun răspuns, se lipi numaidecât de 
spatele lui Gwyneth Robertson, mulându-şi pubisul de pulpa 
acesteia. Aşa cum ar face cu un bărbat. 

Dansau aproape imobili, pe melodia „Blue Moon”. Brusc, 
Malko observă cum mâinile necunoscutei îi cuprinseră încet 
sânii lui Gwyneth, strângând sfârcurile între degetele sale. 
Remarcă privirea, complet dezorientată, a ,ex-ofiterului de 
caz” al CIA. 

Efectiv, oscilau în trei pe ring. Asta dură câteva clipe, 
apoi bruneta şopti la urechea lui Gwyneth: 

— Am chef să dansez puţin cu dumneavoastră... 

Tânăra femeie avu un gest de recul şi protestă. 

— No not a dike”! 


28 Nu sunt lesbi! 


40 


— Nici eu! zâmbi bruneta. Cu privirea spre Malko, 
întrebă: May 17° 
O luase deja în braţe pe Gwyneth. Amuzat, Malko se 
întoarse la masă, întrebându-se ce se va întâmpla. 
x 
x x 


— Aţi venit să discutati sau v-o trageţi? întrebă bruneta. 
Mă numesc Sherry. Dumneavoastră? 

— Gwyneth. 

— Sunteţi frumoasă. 

Mâinile îi alunecau în lungul trupului, iar degetele îi 
ajunseră la jartiere. Zâmbi. 

— E bine. Sunteţi rafinată. Este amantul dumneavoastră? 

— Uneori, spuse Gwyneth, puţin jenată. 

— Este gelos? 

— Nu ştiu... 

Mai dansară puţin, apoi Sherry îi spuse la ureche: 

— Permiteţi-mi să vă conduc în salonul roşu. 

— Ce este în salonul roşu? 

Gura i se apropie şi mai mult de ureche. 

— Câţiva băieţi dotați ca nişte măgari şi îndopaţi cu 
Viagra. Dar nu sunteţi obligată să profitati. Veniti. 

O luă de mână şi o trase spre capătul barului. Gwyneth 
se întoarse şi aruncă o privire tristă spre Malko, care o 
asigură cu un zâmbet. Totuşi, începu să fie excitat. In 
separeul alăturat, un gentleman grizonat îşi strecurase 
mâna între coapsele vecinei sale şi o mângâia liniştit. 

Cele două femei pătrunseră într-o încăpere şi mai puţin 
luminată, mobilată cu o canapea lungă şi mai multe saltele 
aşezate direct pe sol. 

Nu trecuseră nici treizeci de secunde de când erau acolo, 
că apăru un bărbat complet gol. Tânăr, blond, cu părul 
ondulat, cu trăsături regulate. Gwyneth aplecă privirea şi 
văzu că îşi ţinea în mâna dreaptă la orizontală sexul, de o 
mărime neobişnuită. Se opri în faţa ei şi începu să se 
mângâie încet, privind-o direct în ochi. 

Fascinată, Gwyneth nu reuşea să-şi ia ochii de pe 
membrul care părea gata să o despice în două. 


29 Îmi permiteti? 


AT 


Cu un gest plin de tandrete, Sherry îi ridică fusta, 
descoperind colantii si jartiera. Blondul cret se apropie şi 
mângâie nailonul de deasupra sexului ei. Gwyneth crezu că- 
i vor cădea ovarele pe jos. Sherry îi murmură la ureche: 

— Cred că James are chef să vă cunoască, îi foarte blajin. 

In acelaşi timp, îşi strecură mâna mai sus, atingând sexul 
lui Gwyneth. Aceasta, înnebunită, simţi că i se înmuiară 
picioarele. Cu gingăşie, Sherry o prinse de mâini şi i le 
aşeză pe impozantul baston de carne. Masinal, îşi strânse 
mâinile în jurul lui. g 

Sherry îi dădea stringul jos. Işi zise că va leşina, când un 
strigăt răguşit venind dinspre canapea îi atrase atenţia. 

Privi în penumbră şi zări o femeie îmbrăcată, aplecată 
peste un bărbat gol, aşezat, înghițind cu lăcomie sexul 
masiv. Era de un erotism absolut, dar Gwyneth simţi cum i 
se înmuiară genunchii când observă un jamaican atletic, 
ieşit din umbră şi apropiindu-se de femeia în plină felatie. 

Calm, acesta îi ridică fusta şi Gwyneth îi văzu sexul care i 
se păru monstruos. 

Bărbatul se plasă între fesele necunoscutei şi, cu o 
mişcare lină şi puternică, se împinse între ele. Brusc, ea 
ridică capul, scoțând un strigăt răguşit. 

Sherry îi şopti lui Gwyneth: 

— Este Mary. Vine des. E dependentă... John adoră să o 
penetreze acolo. Zice că e chiar strâmtă. 

Cu o mână apăsându-i pe ceafă, bărbatul îi trase din nou 
capul peste sexul său, iar ea îl înghiţi docil. John se retrase 
în întregime şi împinse cu toată lungimea sa, obligând-o pe 
Mary să scoată un strigăt înfundat. 

Gwyneth simţi degetele delicate ale lui Sherry cum îi 
coborau stringul de-a lungul coapselor, apoi pe picioare. 

Blondul o mânca din priviri, cu sexul îndreptat spre 
vintrele ei. 

— Hai, zise Sherry, nimeni nu va intra vreodată aşa de 
adânc în abdomenul tău. 

— E prea mare! bolborosi Gwyneth. 

Innebunitä. 

— II preferi pe acesta? îi şopti Sherry. 

li luă mâna lui Gwyneth şi i-o puse peste rochia sa, iar 


42 


aceasta simţi un sex de-a lungul abdomenului său. 
Incredibil. Privi chipul bine machiat, sânii enormi şi înţelese: 
Sherry era transsexual. 

Tipul blond se apropie. O împinse uşor de perete şi, cu 
mâna stângă, îi ridică fusta. Gwyneth simţi capătul sexului 
ridicat între coapsele sale şi înţelese că o va penetra cu 
toată lungimea lui. Sexul ei era inundat. Inchise ochii şi îşi 
imagină mădularul lung de carne zdrobindu-i abdomenul. 
Lipită de fesele ei, Sherry se freca uşor, pregătită şi ea, să o 
penetreze. 

Brusc, i se făcu frică. 

Dintr-o singură mişcare, ea îi îndepărtă pe agresori şi 
alergă spre sala principală. Excitată şi înspăimântată în 
acelaşi timp. Se prăbuşi lângă Malko şi îi spuse pur şi simplu 
cu o voce absentă: 

— la-mă! Rapid. Altfel, o să fac prostii. 

Cu picioarele desfăcute, se oferea rezemată de banchetă. 
Membrul lui Malko se desfăşură cu viteza luminii. Nu trebui 
decât să se lase peste ea. Cu un picior pe cotieră, Gwyneth 
scoase un sunet scurt şi începu să juiseze, înainte ca el să fi 
pătruns întru totul în vintrele ei. 

x 
x x 


Lui Malko îi fu greu să se concentreze. Băuse dintr-o 
înghiţitură cafeaua neagră şi tare oferită de Richard Spicer. 
Dormise puţin. După popasul din strada Brooks, Gwyneth, 
dezläntuità, revenise la Lanesborough, iar aici, Malko o 
posedase din nou, în toate modurile posibile. 

Vocea şefului staţiei CIA îl scoase din somnolentä. 

— Ce credeţi despre această întâlnire anulată? 

— Nimic încă, recunoscu Malko. Poate fi adevărat că... 

Lăsă fraza în suspans, iar Richard Spicer continuă: 

— Voi cere „verişorilor” să facă în aşa fel încât să nu 
poată ieşi din ţară. Dar cred că nu va încerca: ar fi o 
recunoaştere a vinovätiei. 

— Dacă nu sună până mâine, mă duc direct la galerie. 

— Bineînţeles, continuă Richard Spicer, este de ajuns să-l 
aducem aici pe agentul special al FBI care a interogat-o la 
Washington, dar la ce bun? Odată ce bagi FBl-ul pe fir, nu 


43 


mai scapi de el. 
— Nu cred că joacă rolul central în această operaţiune, 
remarcă Malko. E o simplă momeală! OK, rămâne pe mâine. 
x 


* * 


Amanda Delmonico privi textul ce se afişase pe ecranul 
telefonului său. O reclamă pentru tarife telefonice speciale. 

Il şterse şi se îmbrăcă. Nu mai trecuse pe la galerie de 
seara trecută, la ordinul omului ei de legătură. leşi din casă, 
merse o sută de metri şi se furişă într-o cabină telefonică cu 
pereţii plini cu afişe de call giris. 

Formă cu grijă un număr din memorie, complet securizat, 
supravegheat în timp real, apoi îl dădu pe cel de unde suna 
şi închise. 

Două minute mai târziu, telefonul sună. O voce de bărbat 
care zise pur şi simplu: 

„Fortum and Mason. Etajul trei. Ora zece.” 

Inchise, oarecum încrezătoare. In ciuda credinţei sale în 
Israel, îi era puţin teamă. Era pentru prima dată când 
depăşea utilizarea normală a sayanimilor. Din seara trecută, 
avea impresia că a trecut într-o cu totul altă lume, mult mai 
periculoasă. Din ordinul primit de la katsa, nu venise la 
galerie să-l întâlnească pe agentul special al FBI. 

Pentru a-şi face curaj, se gândi la tinerii israelieni care, în 
1948, au făcut scut împotriva armatelor arabe. Adesea cu 
preţul propriei vieţi. 

x 
x x 


Malko urcă pe strada New Bond, rătăcind prin faţa 
vitrinelor. Inainte de a părăsi Grosvenor Square, Richard 
Spicer îl obligase să ia cu el un Glock de 9 mm pe carei l-a 
strecurat în buzunarul pardesiului. Era încă frig la Londra. 

Glock-ul nu-l asigura decât pe jumătate. Cu israelienii, nu 
risca să aibă de-a face cu un kamikaze nestăpânit, care să 
se năpustească asupra lui cu o secure sau un cuţit. Ucigaşii 
Mossadului erau mult mai sofisticati şi o armă de mână 


putea să nu-i servească prea mult. 
x 


* * 


44 


Amanda Delmonico apăsă pe butonul etajului trei. 
Fortum and Mason, spre Piccadilly, semăna cu o 
bombonerie, mult mai mică decât Harrod's, dar la fel de 
elegantă. Se opri la etajul cu fursecuri şi, imediat, îl zări pe 
omul ei de legătură. 

In ce-l privea, nu-i cunoştea decât prenumele, cu 
siguranţă fals, Ben. Era un bărbat la vreo patruzeci de ani, 
seducător, întotdeauna bine îmbrăcat. Se exprima când în 
engleză, când în ebraică, atunci când nu risca să se facă 
auzit de urechi indiscrete. Ben se apropie de ea cu un 
zâmbet încrezător şi zise şoptit: 

— E bine, n-ai fost urmărită! 

Tresări. Această eventualitate nici măcar nu-i trecuse 
prin cap. 

Ben o luă de braţ, trăgând-o în faţa unei mese pline de 
cutii cu ciocolată. 

— Nu te întorci la galerie pentru câteva zile, o anunţă el 
pe un ton paşnic. Te vei îmbolnăvi... 

Amanda Delmonico îl privi nedumerită. 

— Bolnavă? Voi rămâne acasă? 

—Nu. 

Scoase un plic din buzunar şi îl strecură în mâna femeii. 

— Vei sta aici pentru câteva zile. Ai toate indicaţiile în 
interior. Nu suni pe nimeni. iți voi da eu alte ordine. Vei 
pleca direct de aici. la metroul. Coboară la South 
Kensington. Pe curând. 

li adresă un zâmbet şi se îndreptă spre scări. 

Lăsând-o pe tânăra femeie perplexă. 

x 


* * 


Esther şi Zvi se acomodaseră cu greu în minuscula 
cameră de la hotelul Millenium Knightbridge. Totul era mic 
în acest hotel, chiar şi preţurile. 

132 de lire sterline camera, ceea ce era minunat pentru 
Londra. In plus, hotelul era foarte bine plasat, la mai puţin 
de un kilometru de Lanesborough, unde stătea ţinta lor. 

Din strada Sloane, se putea ajunge pe jos. Zvi îşi luă 
canadiana pe el. 

— Mă duc să mă întâlnesc cu Moshe, anunţă el. 


45 


Moshe era katsa care urma să-i dea toate informaţiile 
despre omul pe care veniseră să-l asasineze în numele 
statului evreu. 


46 


CAPITOLUL V 


De-abia ieşit de sub duş, Malko îl sună pe Richard Spicer. 
Ziua de ieri se scursese încet, fără nici o veste de la 
Amanda Delmonico. Cât despre Gwyneth Robertson, după 
orgia sa sexuală, se aruncase în muncă din plin, pentru a-şi 
justifica noua funcţie. 

— Nu am nici o veste, îl informă şeful staţiei CIA, de 
îndată ce-l avu pe Malko pe fir. Am verificat cu gumshoes. 

Deci, Amanda Delmonico făcea pe moarta. 

— Foarte bine, concluzionă Malko, merg pe strada 
Bayswater. 

O jumătate de oră mai târziu, era în taxi. La prima 
vedere, galeria „Modern Art Project” părea goală, dar, de 
îndată ce împinse uşa, bătrânul pe care îl văzuse înainte 
apăru din spatele buticului. 

— Domnişoara Delmonico nu este aici? întrebă Malko. 

Sam Wilkinson arboră o expresie dezolată. 

— Nu, m-a sunat să-mi spună că e bolnavă. Nu poate 
vorbi. A răcit. Dar e o chestiune de câteva zile. li voi aminti 
să vă sune de îndată ce se va simţi mai bine. 

Malko nu insistă şi, cum ieşi, luă un alt taxi spre 
Grosvenor Square. 

Această răceală bruscă semăna mai degrabă a 
diversiune. 

x 
x x 

— Îi previn pe „verişori” să pună un dispozitiv în jurul 
domiciliului acesteia, concluzionă Richard Spicer. Oricum, 
nu poate părăsi teritoriul. 

— Sper că sunt eficienţi, remarcă Malko. Pentru că, dacă 
nu o văd, nu mai am ce face la Londra. Nici în altă parte. 
Prima Amanda s-a volatilizat, dacă şi a doua face la fel... 

— Pentru moment, este tot ce putem face, recunoscu 


Richard Spicer. 
x 


47 


* * 


Esther termină de aranjat. Adusese la Londra o 
garderobă ce corespundea personajului pe care urma să-l 
încarneze: o demimondenă de origine marocană, care şi-a 
exersat talentul în Dubai, întreţinută din plin. 

Se privi în oglindă. Taiorul cu cordon şi umerii largi, 
cămaşă în care se mula un bust mare, machiajul puternic, 
fără a fi scandalos, buzele desenate cu grijă, colanti negri, 
cizme ascuţite, câteva bijuterii şi un enorm ceas Breitling 
Callismo împrumutat din „magazinul” kidonimilor, făceau 
din ea o apariţie extrem de apetisantă. 

Se întoarse către Zvi. 

— E bine? 

— Ai aerul unei târfe de lux, zise el, fără să zâmbească. 

Nici unul nu avea vreun sentiment pentru celălalt. Erau 
simpli soldaţi în misiune. El tocmai se întorsese de la o 
şedinţă de informare de jumătate de oră despre „ţinta” sa, 
elemente culese de la un katsa întâlnit la Harrod's, care 
trăia la Londra şi ţinea legătura cu „baza”. 

Pentru moment, rolul lui Zvi era unui pur pasiv. Eventual, 
să asigure securitatea partenerei sale. Cum deocamdată nu 
era cazul, urma să mănânce şi să se culce. 

— Plec, zise Esther. 

Luă o haină de blană, o poşetă şi cobori. Parcurgând 
câţiva paşi pe strada Sloane înainte de a lua un taxi. 

Slavă Domnului, la Londra erau suficiente. 

— La Carlton Towers. Anunţă ea. 

Aici urma să se întâlnească cu un sayan care avea s-o 
sprijine în misiunea ei. Fără să ştie în ce consta. Primise 
ordin de la „agentul de legătură” să se întâlnească cu 
Esther şi să facă ceea ce îi cerea. Era un evreu irakian 
instalat la Londra de câţiva ani, devotat întru totul cauzei 
Israelului, văduv, bogat şi care se plictisea. 

La cei peste şaizeci de ani, se mulțumea cu concerte, 
restaurante bune şi călătorii regulate în Israel, unde mai 
avea rude. Locuia într-un apartament situat în West End 
unde îşi petrecea cea mai mare parte a timpului. 

Când Esther intră în barul din Carlton Towers, îl reperă 
numaidecât şi se îndreptă spre el cu un zâmbet mirific. 


48 


El era deja în picioare şi o îmbrăţişă. 

— Eu sunt Esther, şopti ea. 

— Nu aveam dubii. Bem ceva? 

— Nu aici. 

In ebraică, ea îi explică ce aştepta de la el. Era destul de 
uşor. Douăzeci de minute mai târziu ieşiră la braţ. Barmanul 
îi privi şi îşi spuse că trebuia să fie plăcut să fii bogat. La 
vârsta clientului său, nu avea cum să-şi plătească o curvă 
atât de frumoasă, cuplul urcă în primul taxi staționat în faţa 
hotelului, iar Esther îi zise şoferului: 


— La Lanesborough. 
x 


* * 


Meir Dagan era într-o dispoziţie groaznică, după o nouă 
întrevedere cu primul-ministru, Se gândise să-şi prezinte 
demisia, dar celălalt nu ar fi acceptat-o. 

Trebuia să meargă până la capăt. 

Adică să se implice într-o misiune riscantă pentru 
interesele Israelului, puţin justificabilă pe plan moral şi chiar 
periculoasă pentru doi dintre kidonimii săi. Desigur, aceştia 
erau obişnuiţi cu misiuni periculoase, dar în cazul de faţă 
riscau să dea nas în nas cu profesionişti ca şi ei. 

De obicei, ţintele lor erau arabi, puţin sofisticati şi mai 
degrabă imprudenti, chiar şi cu gărzile de corp. 

Şi, în plus, pentru această misiune comandată de primul- 
ministru, a trebuit să mobilizeze un dispozitiv important, ce 
număra o duzină de agenţi de diferite niveluri. O risipă. 
Doar că, în cursul ultimei conversații cu Benyamin 
Netanyahu, intelesese că şi acesta din urmă era la fel de 
constrâns ca el: focul ajunsese la casă şi trebuia stins, cât 
mai repede cu putinţă. 

El, la fel ca Barack Obama cu Afganistanul, moştenise o 
situaţie putredă, pentru care nu existau decât soluţii 
proaste. 

Furios, bău puţină cafea fără zahăr şi se cufundă în 


rapoartele trimise de la Londra. 
x 


x x 
Malko avea întâlnire la „Library”, la o cină, cu Richard 


49 


Spicer, sperând la veşti de la MI 5. 

Ajunse în barul de la Lanesborough, aproape gol şi reperă 
de îndată o brunetă splendidă, cu taiorul deschis peste o 
cămaşă ai cărei nasturi stăteau să cedeze sub presiunea 
unui piept opulent. 

Insotità de un „ofilit” buzat, chel, fălcos, cu privirea 
libidinoasă. 

Cu un zâmbet subinteles, gazda hotelului îl conduse pe 
Malko până la masa de lângă cuplu. 

In trecere, bruneta îi aruncă o privire scurtă înainte de a 
întoarce capul. 

O târfă de toată frumuseţea. 

Comandă o vodcă Russki Standart şi privi în jurul lui. 
Spectacolul obişnuit: businessmeni, fete, unele mai superbe 
ca altele, cu meserii uşoare, toate câştigându-şi viaţa, în 
realitate, cu sudoarea coapselor. 

Cum vecinii săi vorbeau cu voce tare, realiză foarte 
repede că se exprimau în arabă. Nu înţelegea ce spuneau, 
dar tonul părea destul de încordat. Se certau, era evident. 

Bruneta se ridică şi ieşi cu pas grăbit în afara barului. 
Malko crezu că plecase, dar reapăru, cu un aer furios, 
aruncându-i în trecere o privire scurtă, dar intensă. In mod 
vizibil, nu era satisfăcută de compania actuală. 

Bărbatul, cu o mână posesivă aşezată pe coapsa ei, îi 
vorbea şoptit, cu o privire şmecheră. Malko nu văzu mai 
mult. 

— Good evening! zise Richard Spicer, zâmbind. Pot să mă 
aşez? 

Malko îi arătă fotoliul din faţa sa, iar americanul comandă 
un Chivas Regal cu sifon şi gheaţă, măturând barul cu o 
privire gurmandă. 

— E simpatic aici! remarcă el. Ar trebui să vin mai des. 
Vorbi mai încet şi întrebă: 

— Creatura din dreapta dumneavoastră este pe piaţă? 

— Pe jumătate, zise Malko pe acelaşi ton. Dar trebuie să 
fie foarte scumpă. 

— Şi foarte abordabilă, completă şeful staţiei CIA cu o 
privire dezgustată spre bătrânul arab care strângea în 
continuare piciorul cuceririi lui. 


50 


Îşi umezi buzele în whisky, se întoarse spre Malko şi zise: 

— Veşti bune şi veşti rele. 

— Vestea rea, întâi, zise Malko. 

— Prietenii noştri de la MI 5 au primit un raport de la 
GEHQ din Cheltenham. Care semnala o intensificare a 
mesajelor între Tel Aviv şi Londra. 

— Ce înseamnă acest lucru? 

— Că Mossadul are o misiune în desfăşurare aici. S-ar 
putea să nu aibă nimic de-a face cu dumneavoastră, dar... 

— Nu reusiti să le decodati? 

Americanul dădu din cap. 

— Schlomos ăştia sunt foarte, foarte buni în informatică 
şi coduri. 

— Ce legătură are asta cu mine? 

— In aceste condiţii, după avizarea din partea celor mai 
înalte autorităţi, MI 5 a decis să vă ofere protecţie. Discretă, 
prin divizia A 4. Nu şi-ar dori să pierdem o a doua persoană. 
Cazul Ronald Taylor i-a traumatizat. Detestă faptul că 
cineva a venit la ei să asasineze oameni şi bănuiesc că 
israelienii ar fi pe fir. 

— Şi care este vestea cea bună? 

— Amanda Delmonico i-a trimis un SMS lui Larry Moore, 
agentul special al FBI, pentru a-i spune că este bolnavă şi 
fără glas, dar că va suna de îndată ce se va simţi mai bine. 

— Ciudat! zise Malko. 

— Cu atât mai mult cu cât ştim că aparţine Mossadului. 
Trebuie să ajungem la persoana de contact. 

Lângă ei, tonul discuţiei urcase. Bruneta încercă să se 
ridice, dar bătrânul arab o forţă să se aşeze. Se certau din 
ce în ce mai tare. 

— Aş vrea să vorbesc arabă, suspină Malko. 

Nervoasă, bruneta era şi mai frumoasă. Cinci minute mai 
târziu, bătrânul se ridică, puse un teanc de bancnote pe 
masă şi ieşi din bar. 

Malko se aştepta ca bruneta să rămână, dar se ridică şi îl 
urmă. 

Nici unul dintre cei doi nu reapăru. 

Richard Spicer ridică din cap. 

— S-au împăcat. Mâncăm? 


51 


— OK. 
* 


* * 


După show-ul de la „Library”, Esther se despärtise de 
sayan şi reveni la Millenium Knightbridge. Intinsă pe pat, se 
uita la televizor. Odată misiunea începută, nu-i mai 
rămânea decât să urmeze planul stabilit. 

Zvi deschise uşa, iar ea îl puse la curent cu prima sa 
prestație. 

Trebuiau să aştepte unda verde definitivă de la „Institut” 
pentru a acționa, dar ştiau cu siguranţă cum o vor face. 

Odată misiunea îndeplinită, itinerarul de expediere era 
pus la punct. Vor pleca separat, cu două curse Eurostar. 
Unul cu destinația Rotterdam, celălalt spre Paris. 

Erau mai puține controale în trenuri decât în avioane. 

Tânăra israeliancă era foarte calmă, foarte detaşată. Era 
evident mult mai uşor să efectuezi o misiune în Marea 
Britanie decât într-o ţară arabă unde, în cazul în care 
apăreau probleme, viaţa lor era în pericol. 

Chiar şi în caz de arest, kidonimii vor fi eliberaţi câteva 
luni mai târziu, cu multă discreţie. Niciodată, nici unul dintre 


ei nu fusese ucis în cursul vreunei misiuni. 
x 


* * 


Malko se trezi cu o senzaţie ciudată de disconfort. Cina 
cu Richard Spicer nu adusese nimic nou. In afară de 
înmânarea unui beeper” care îi permitea să comunice cu 
agenţii diviziei A 4 din MI 5, protecţia sa era invizibilă. In 
afară de asigurarea că se afla sub protecţia MI 5 şi că o 
supraveghere discretă era repartizată la domiciliul Amandei 
Delmonico. Era condamnat la inactivitate pentru câteva 
zile: timp în care Amanda Delmonico să se „vindece” de 
lipsa de voce. 

Doar dacă nu dorea să declare război FBl-ului, era 
obligată să reapară... 

Malko nu înţelegea prea bine motivul acestei eclipse. 
Doar dacă nu părăsise deja Marea Britanie, ceea ce era în 


30 Dispozitiv de avertizare, (n. trad.). 


52 


principiu imposibil, din cauza supravegherii a cărei ţintă o 
constituia însăşi Amanda Delmonico, la frontierele 
Regatului. 

Era sigur că se învârtea în jurul dispozitivului responsabil 
de atentatul asupra lui Barack Obama. Şi din ce în ce mai 
mult, indiciile conduceau spre statul evreu. Fără cea mai 
mică probă, fără nici un indiciu material. 

Cu excepţia Amandei Delmonico, veriga lipsă care ar 
putea conduce mult mai departe. 


53 


CAPITOLUL VI 


Meir Dagari deschise plicul pe care îl scosese din fişetul 
său şi aruncă pe birou toate fotografiile pe care le conţinea. 
Toate îl înfăţişau pe acelaşi om: Malko Linge, şeful de 
misiune al CIA. Primele fuseseră făcute în Liban, altele la 
Washington şi ultimele la Londra. 

Acestea din urmă îl interesau cel mai mult. Chiar dacă 
era sigur, dorea să verifice pentru ultima dată că era vorba 
despre ţinta vizată, înainte să asmuţă kidonimii pe el. 

Prima serie: fotografii extrase de pe camera de 
supraveghere a lui Sam Wilkinson. Nu prea clare, dar 
permiteau totuşi recunoaşterea lui Malko Linge, în picioare, 
lângă o Mini Cooper gri. 

A doua serie: acelaşi om coborând dintr-un taxi, intrând 
în galeriile „Modern Art Project”, apoi ieşind şi luând un alt 
taxi. 

Acestea erau perfecte. 

Nu exista, deci, nici o îndoială: omul care se prezentase 
la galerie drept agentul special FBI Larry Moore era Malko 
Linge. 

Care investigase la Beirut o posibilă implicare a 
Hezbollahului şi a iranienilor în atentatul din 15 martie 
asupra lui Barack Obama şi care, în plus, nu era un 
necunoscut pentru Mossad, căruia îi provocase deja, în 
trecut, unele probleme. 

Şeful Mossadului privi gânditor pozele etalate în faţa lui. 
Nu avea nici un resentiment faţă de acest om, agent de 
informaţii ca şi el. In astfel de cazuri, lua deciziile în funcţie 
de un singur criteriu: protecţia Israelului. 

Sigur 150% de „identificarea pozitivă”, puse fotografiile 
înapoi în plic, pe acesta în fişet şi se aşeză pentru a redacta 
un mesaj scurt pentru echipa sa stabilită la Londra, pe care 
îl duse personal în sala cifrului. Codurile israeliene nu 
fuseseră niciodată descifrate, ceea ce îi oferea o anumită 
linişte sufletească. 

Cu o oră mai devreme, avusese o şedinţă restrânsă cu 


54 


primul-ministru, deoarece avea nevoie de undă verde 
pentru astfel de acţiuni, care nu erau niciodată decise uşor. 

Eliminarea fizică a unui membru al unui mare serviciu şi 
pe deasupra al unei ţări prietene, nu era o decizie uşor de 
luat. In cazul de faţă, acest bărbat se apropia prea mult de 
interesele vitale ale Israelului. Ceea ce justifica, în ochii 
primului-ministru şi alor săi. O decizie rapidă. 

La fel ca în cazul unui incendiu: dacă ataci focul repede, 
te fereşti de multe probleme. 

Se întoarse în biroul său, bău puţină cafea neagră şi privi 
Mediterana. Pe moment, resimţi o oboseală grea, ca şi cum 
povara tuturor deciziilor dificile pe care a trebuit să le ia pe 
parcursul carierei sale în serviciul secret apăsa pe umerii 
săi. 

Din fericire, avea în subordine nişte oameni exceptionali, 
precum acei katsa şi sayanimi care lucraseră la cazul din 
Londra. 

De acum înainte, intra în funcţiune braţul armat al 
statului evreu: kidonimii. 

Meir Dagan închise biroul, cobori la maşină şi plecă spre 
sud. Avea obiceiul să meargă să se roage într-o sinagogă 
mică şi liniştită unde regăsea pacea. Nu pentru că era prea 
religios, ci pentru că-şi încălzea sufletul spunându-şi că 


Dumnezeu era cu el. 
x 


* * 


Prins într-un ambuteiaj la Park Lane, Malko privea distrat 
fațadele înstărite ale acestui cartier luxos cum defilau 
exasperant de încet. 

Richard Spicer îi ceruse prin secretară să treacă de 
urgenţă pe la ambasadă. Poate apăruse Amanda 
Delmonico. Sau, Imigrärile au dat de urmele celeilalte 
Amanda, la ieşirea din Marea Britanie. || găsi pe şeful staţiei 
CIA înconjurat de documente de avizat şi fu nevoit să 
aştepte ca acesta să-şi termine calvarul înainte de a se 
angaja în discuţii. 

Un licăr de înflăcărare sclipea în privirea americanului. 

— Amanda Delmonico a ieşit la suprafaţă? întrebă Malko. 

— Nu, am verificat de dimineaţă cu gumshoes. 


55 


— Aţi dat de urmele celeilalte, cea din Washington? 

Şeful staţiei dădu din cap. 

— Nu şi nu cred că vom obţine rezultate. A putut să iasă 
cu orice paşaport, sub orice identitate. Nu se fotografiază 
toate paşapoartele. 

— Atunci, ce se întâmplă? 

— Am primit de dimineaţă un mesaj lung de la Langley. 
Acolo, continuă să sape peste tot, cu numele pe care le-am 
dat. Şi, introducând numele de Sam Wilkinson în Walrus, 
calculatorul central al agenţiei, au descoperit două lucruri. 
Mai întâi, că-l bănuiau de multă vreme că ar fi sayan al 
Mossadului, de aceea se află pe acele liste. Apoi, că posedă 
patru galerii: cea din Washington, alta la New York, pe 
Upper Broadway, cea din Londra şi una la lerusalim. 

Malko nu înţelese imediat. 

— Nu-i nimic extraordinar că are una şi la lerusalim, 
remarcă el. Merge frecvent acolo? 

— Nu ştim, recunoscu Richard Spicer, dar asta ne dă 
poate o pistă să o regăsim pe Amanda Delmonico, cea care 
s-a evaporat. E logic să se fi refugiat la lerusalim. 

— Este o posibilitate, recunoscu Malko, dar greu de 
exploatat... Ar trebui mai întâi reluat dialogul cu cea din 
Londra. 

— Bineînţeles! afirmă Richard Spicer. Voi verifica mai 
întâi la staţia din Tel Aviv dacă această galerie mai există, 
adresa si maximum de informaţii. Pentru Amanda 
Delmonico „a noastră”, va trebui să insistăm pe „Modern 
Art Project”. Între timp, aveţi frâiele în mână. De îndată ce 
am răspunsurile de la staţia din Tel Aviv, vă luaţi zborul 
spre Tărâmul Făgăduinţei... 

Mai făcea şi glume. 

x 
x x 


La Harrod's, marele magazin londonez, aveai chef să 
cumperi totul! Mecca shoppingului, pe şase etaje cu galerii 
imense. Egyptian Hali, decorat în cel mai pur stil kitsch, cu 
faraonii săi de şase metri înălţime, oferea tot ceea ce puteai 
visa în materie de cadouri de lux. De la broşe fantezie, dar 
drägute, la 15 lire, până la diamante roz de 20 de carate, 


56 


trecând prin toate creaţiile sofisticate. 

In ciuda preţurilor nebuneşti practicate, era plin şi Malko 
a trebuit să dea din coate pentru a ajunge la colţul cu 
bijuterii-fantezie, atât de elegante, că păreau autentice. 
Inainte de a pleca în Israel, intenţiona clar să facă o mică 
escală prin Austria, pentru a o saluta pe Alexandra. 

Privea o minunată broşă emailată reprezentând un urs 
panda, când mirosul unui parfum tare îl făcu să se întoarcă. 

Nu văzu mai întâi decât un palton de astrahan negru 
foarte lung şi un profil de femeie. Un nas uşor acvilin, părul 
negru căzut în valuri peste blană, buze groase şi foarte 
roşii. 

Necunoscuta era şi ea în plină contemplare a vitrinei. 
Apoi, întoarse uşor capul în direcţia lui, iar privirile lor se 
intersectară. 

Era o femeie foarte frumoasă, tipul oriental, foarte 
machiată, cu buze bine conturate şi tone de rimei subliniind 
ochii ca migdala. Malko simţi numaidecât senzaţia de „deja- 
vu”. Apoi, prodigioasa sa memorie se puse la lucru: era 
necunoscuta însoţită de un bătrân arab zărită cu o seară 
înainte la „Library”, barul din Lanesborough. Cea care se 
certa cu aşa-zisul ei amant. 

Părea că l-a recunoscut şi ea. Femeia schiţă un surâs 
uşor şi zise: 

— Mi se pare că vă cunosc. 

— Şi mie, zise Malko. Aţi fost ieri-seară la barul din 
Lanesborough cu un domn care părea să vă agaseze. 

Colţurile buzelor tinerei femei se lăsară într-o grimasă 
plină de dispreţ. 

— Da, e adevărat! Khaled este un mare porc şi crede că- 
şi permite orice pentru că are mulţi bani. Este un nemernic 
fără pereche... 

Se întoarse pentru a fi cu faţa la Malko. Prin paltonul 
întredeschis, acesta zări o bluză care promitea mult, o fustă 
scurtă neagră şi colanti asortati. Talia îi era strânsă de o 
centură lată cu o cataramă enormă de argint. Il fixa cu un 
zâmbet ambiguu. Interes sau plăcere, urma să afle. 

— Mă bucură această întâmplare, zise el zâmbind. 

— De ce? 


57 


— V-am considerat deja încântătoare, când v-am văzut la 
Lanesborough. Sunteţi mai frumoasă decât în memoria 
mea. 

Era plat, dar instinctul său de vânător se trezise în faţa 
acestei magnifice femei, aparent disponibilă, dar, foarte 
posibil, veninoasă. 

— Mulţumesc, spuse necunoscuta. Căutaţi un cadou 
pentru prietena dumneavoastră? 

— Aş fi încântat să vă ofer unul, ocoli Malko răspunsul. 

— Adevărat? 

— Bineînţeles! 

— Ei bine, să căutăm împreună... 

Ea nu pierdea vremea degeaba. El îşi spuse că probabil 
avea un contor între picioare, dar era atât de seducătoare... 

Se apropie şi mai mult de el. Malko privea mâna cu 
unghiile lungi şi roşii pe vitrină, când o vibraţie uşoară 
venind din fundul buzunarului îl făcu să tresare. Uitase 
complet de beeperul încredinţat de responsabilul echipei A 
4 din cadrul MI 5 care veghea asupra lui de la distanţă. 

Şi care nu se declanşa decât pentru a semnala un pericol 
iminent. Cu toţi muşchii încordaţi, auzi cu greu vocea 
necunoscutei zicând: 

— Imi place mult această broşă cu negru şi email roşu. 
Este amuzantă. 

x 
x x 


Barry Beads - cel puţin aceasta era identitatea de pe 
paşaportul său canadian - îşi urmărea „ţinta” de la sosirea 
în magazinul Harrod's. Făcea parte din echipa de şase 
kidonimi trimişi la Londra pentru a îndeplini dorinţele 
primului-ministru Netanyahu: lichidarea unui agent al CIA 
care punea în pericol securitatea Israelului. 

Acest om fusese luat în grijă de alţi membri ai echipei 
care nu-l scăpau din ochi. Doi dintre ei aşteptau într-o 
maşină parcată pe strada Brompton, pentru a-l îndepărta pe 
asasin, odată ce şi-a îndeplinit misiunea. 

Barry Beads, pe numele adevărat Zvi, strângea în fundul 
buzunarului o armă neobişnuită: un aerosol conţinând un 
gaz hipertoxic, preparat într-un laborator al Mossadului, cu 


58 


sprijinul unor dezertori ai KGB. Ruşii erau de multă vreme 
maeştrii acestei forme de asasinat, a căror victimă, cea mai 
cunoscută, a fost un transfug bulgar pe nume Gregori 
Markov, asasinat la Londra cu înţepătura unui vârf de 
umbrelă îmbibat în otravă. A murit în chinuri groaznice, 
câteva zile mai târziu. 

Mossadul perfectionase metoda în centrul său de 
cercetări de la Nesziona, specializat în arme biologice şi 
chimice, utilizând otrava sub formă de aerosol: era suficient 
s-o vaporizezi pe piele pentru ca victima să moară câteva 
zile sau câteva luni mai târziu. 

Ghedeon:! se tinuse la o distanţă apreciabilă de ţinta sa 
până când a observat kidona ce lucra în tandem cu el. Rolul 
ei era simplu: deturnarea atenţiei victimei, astfel încât Zvi 
să poată să se apropie şi să acţioneze. 

Ea nu va avea nici un contact cu ţinta şi îşi va continua 
shoppingul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Putea fi 
controlată, interogată: legenda ei era perfectă. In câteva 
zile va părăsi Anglia şi va ajunge în Israel pe un itinerar 
securizat. 

Sigur, rolul ei nu era total indispensabil, dar aveau de-a 
face cu un profesionist şi nu-şi permiteau nici o greşeală. 

Alţi doi kidonimi se aflau în mulţime, gata să creeze o 
diversiune dacă ucigaşul era reperat. 

Zvi se furişă prin mulţime. Era la mai puţin de un metru 
de ,tinta” sa. Aceasta pălăvrăgea cu kidona care îşi etala 
tot şarmul pentru a-i atrage atenţia. Cu fizicul ei, era relativ 
uşor. Încet, Zvi scoase mâna din buzunar şi o lăsă să cadă 
natural de-a lungul corpului; recipientul cu gaz era aproape 
invizibil, ascuns între degetele sale. 

Ocoli o femeie care îl separa încă de bărbatul pe care 
urma să-l omoare şi ridică mâna dreaptă cu un gest 
natural... 

Proiectarea aerosolului mortal nu dura decât câteva 
secunde. Apoi, se va pierde în mulţime. În timp ce mâna lui 
se ridica încet, nu lăsa din ochi ceafa „ţintei” sale. Locul 
unde aerosolul trebuia proiectat. 


31 Figură biblică, judecătorul Israelului. Numele lui înseamnă 
„Distrugătorul” sau „Marele războinic”, (n. red.). 


59 


CAPITOLUL VII 


Dispozitivul de alarmă suna insistent în buzunarul lui 
Malko. Acesta, cu stomacul strâns, se întoarse brusc. Dintr- 
o privire, percepu ochii aproape ficşi ai unui tânăr cu figura 
pătrată. In acelaşi moment, necunoscutul ridică mâna 
dreaptă în direcţia sa, ţinând un obiect pe care nu reuşi să-l 
identifice imediat. 

Se auzi un fâsâit foarte slab, pierdut în zgomotul 
magazinului şi Malko simţi o senzaţie de frig la ureche. 
instinctiv, el apucă încheietura mâinii necunoscutului pentru 
a i-o întoarce. Acesta, în mod vizibil nervos, apăsă încă o 
dată pe butonul recipientului, declanşând un nou jet de 
aerosol. 

Pe care Malko îl evită, dar care o lovi în plină figură pe 
tânăra brunetă de lângă el. Ea scoase un țipăt şi se trase 
înapoi. 

Necunoscutul care vaporizase sprayul mortal nu avu timp 
să dispară. Un bărbat masiv îl apucă de la spate, în timp ce 
un al doilea îi trase o lovitură seacă în mână, făcându-l să 
scape recipientul cu aerosol. 

Alţi doi poliţişti în civil ieşiră din mulţime, depărtând 
braţele şi formând un cerc de securitate în jurul lui Malko. 
Bărbatul de la pământ era deja încătuşat, cu mâinile la 
spate. Fu ridicat şi cercetat, fără a se găsi altceva decât 
bani, cărţi de credit şi un paşaport canadian. 

Flegmatic, unul dintre poliţişti arătă mulţimii o legitimatie 
a Scotland Yardului şi spuse: 

— Ladies and gentlemen, daţi-vă înapoi, vă rog, este 
vorba de un incident fără gravitate. 

Foarte palidă, tânăra brunetă se sprijinea de vitrină 
pentru a nu cădea. Unul dintre poliţişti o remarcă şi se 
îndreptă spre ea: 

— Nu vă simtiti bine? 

Ea scutură din cap şi, fără să spună ceva, leşină şi 
alunecă pe sol. 

Celălalt poliţist se apropie de Malko şi îl întrebă: 


60 


— You are OK, sir? 

Malko încercă să surâdă şi spuse cu o voce slabă: 

— Nu chiar, simt ceva ciudat. Un bubuit în ureche. Şi mi-e 
greu să respir. 

— Am chemat ambulanta, sir. Veţi fi transportat la 
Westminster Hospital. 

Un alt poliţist ridicase bomba cu aerosol şi o împachetase 
într-un servetel. „Bobbies” în uniformă apărură şi stabiliră 
un cordon de securitate. 

Malko se simţea din ce în ce mai rău. Unul dintre poliţiştii 
de la A 4 se apropie şi îi explică: 

— II reperasem pe acest bărbat, sir. De ceva timp vă 
urmărea. Imi pare rău că nu am reuşit să acţionăm mai din 
timp. 

Malko nu răspunse. Avea impresia că întreg corpul îi era 
parcurs de o descărcare electrică. Auzi brusc o voce care 
spunea: 

— My God! He is passing out?. 

x 


x x 

Cei doi bărbaţi ai echipei de sprijin a Mossadului ieşiră de 
la Harrod's pe două uşi diferite şi se alăturară celor doi 
kidonimi care-i aşteptau în Roverul lor. 

— Plecăm! spuse unul dintre ei în ebraică. Zvi a fost 
arestat. De poliţie. 

— Unde mergem? 

— La ambasadă. 

De pe mobilul său criptat, îl avertizase deja pe şeful bazei 


de la Londra. Trebuia acţionat repede. 
x 


* * 


— Analizăm în acest moment aerosolul, anunţă şeful 
serviciului de urgenţă al spitalului Westminster. Cred că 
vom găsi antidotul. 

William Wolseley, directorul cabinetului „5”, scutură din 
cap: . 

— li sun pe nenorociţii ăştia de israelieni. Tipul a 


32 Dumnezeule. Leşină. 


61 


recunoscut. Era în misiune pentru Mossad. Nu a vrut să-şi 
dea identitatea adevărată, dar puţin ne pasă. 

Mobilul său sună. 

— Sunt Nathan, anunţă o voce tensionată. Vreau să vă 
explic cum stau lucrurile... 

— Nu-mi explicati nimic! i-o tăie omul de la MI 5 cu o 
voce glacială. Ştiu cum lucraţi dumneavoastră. Aveţi cu 
siguranţă la Londra o doză de antidot, în cazul în care ar fi 
fost un accident cu unul dintre asasinii dumneavoastră. 
Vreau acest antidot într-o oră aici, la spitalul Westminster. 
Vom sta de vorbă mai târziu. 

— Voi face ce este necesar, făcu israelianul cu o voce 
albă. 

Era cea mai proastă zi din viaţa sa. 

Omul de la MI 5 adăugă imediat: 

— Nathan, dacă Malko Linge moare, omul vostru îşi va 
petrece restul zilelor într-un penitenciar din această ţară. Vă 
jur. Nu va exista nici un schimb, nici un aranjament. 

x 
x x 


Gwyneth Robertson îl privea pe Malko la reanimare, cu 
lacrimi în ochi. Era asistat respirator, înconjurat de tuburi, 
ecrane de control, perfuzii. Doi medici erau la căpătâiul său, 
ţinând legătura cu laboratorul de otrăvuri. 

Nu se ştia încă dacă era vorba de sarin, tabun ori ricin. 

Cele trei erau mortale. 

— Va scăpa? îl întrebă americanca pe medicul cel mai 
apropiat. 

— Nu ştim încă nimic! recunoscu practicianul. Din 
fericire, nu a primit întreaga doză, altfel, nu ar fi rămas 
decât să ne rugăm pentru liniştea sufletului său... Dacă 
primim antidotul în timp util, şansele sunt, să spunem, de 
70%. Aparent, are o constituţie robustă. 

— Când îl veţi primi? 

— Nu ştim, MI 5 se ocupă de asta. Cred că răscolesc cerul 
şi pământul. 

Gwyneth Robertson îl privi pe Malko: ochii închişi, palid, 
era imobil, însă pieptul i se ridica ritmic, graţie aparatului 
care îi insufla oxigen în corp, în locul muşchilor săi 


62 


respiratori, paralizati de otravă. 

— Puteţi pune un pat alături? întrebă ea. 

— Fără nici o problemă, Miss. Dar veţi dormi prost. 

Gwyneth Robertson schiţă un surâs trist: 

— Nu are importanţă. Vreau să fiu aici când va deschide 
ochii. 

x 
* x 


— Premierul nostru l-a sunat pe Benyamin Netanyahu, 
ameninţându-l că va închide din nou secţia Mossadului de la 
Londra. Cred că ultimul îşi va aminti de această 
conversaţie. S-a încurcat în scuze şi ajurat că este vorba 
despre o greşeală. 

— Ce greşeală? ţipă Richard Spicer. 

Şeful MI 5 îl primise în biroul său, la ora opt dimineaţa. 
Early morning tea... 

— Primul-ministru israelian pretinde că au confundat 
persoana. A recunoscut că a trimis o echipă de asasini la 
Londra pentru a lichida un bărbat implicat în furnizarea de 
material nuclear Iranului. 

— Dacă se apucă să-i omoare pe toţi cei care ajută 
Iranul, vor avea nevoie de personal, făcu Richard Spicer. 

— Pretinde că individul a fost avertizat în mai multe 
rânduri şi că a refuzat să înceteze colaborarea cu 
Teheranul. 

— Numele lui? 

— A refuzat să-l dezvăluie. 

Americanul scutură din cap. _ 

— Bullshit! îl vizau pe Malko şi nu pe altcineva. In plus, 
noi ştim şi de ce. 

— De ce? 

— A demascat-o pe falsa Amanda Delmonico. Sau pe cea 
adevărată. Este un martor incomod. Şi vor să ne facă să 
pricepem că această afacere este de o importanţă 
deosebită pentru ei. 

— Atentatul împotriva preşedintelui? 

— Da. Şi-au semnat crima. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Aveţi probe pentru ceea ce spuneţi? întrebă britanicul. 


63 


Richard Spicer dădu din cap. j 

— Nu, bineînţeles. Doar deductii. Incă nu am aflat cum au 
reuşit israelienii să manipuleze Hezbollahul, dar nu avem 
altă ipoteză; atât timp cât nu l-am descoperit, suntem cu 
mâinile şi picioarele legate... lar tocmai la asta lucra 
Malko... 

Din nou linişte. 

— Ce spune acest kidori! 

— Nimic. Este mut ca un peşte. De îndată ce Nathan Livni 
a adus antidotul la spital, i-am permis să-l întâlnească. Faţă 
în faţă... 

— Şi ceilalţi? Nu era singur. 

— Bineînţeles că nu. Dar au dispărut în peisaj. Nu avem 
nici un element de identificare. Nu există decât un singur 
suspect. 

— Cine? 

— Femeia cu care Malko stătea de vorbă când celălalt a 
încercat să-l ucidă. Este o egipteancă, după paşaport. Un fel 
de demimondenă, dar prezenţa sa este suspectă. Când îşi 
va reveni o vom lua la întrebări. A fost atinsă în mod 
accidental de sprayul otrăvit şi i s-a administrat şi ei 
antidotul. De altfel, mă întreb dacă israelienii nu ne-au dat 
acest antidot atât de repede pentru a o salva şi pe ea. 

— Cum se simte Malko? 

Britanicul schiţă un surâs. 

— Mai bine. | s-a administrat antidotul ieri seară către ora 
optsprezece. De atunci, starea lui s a ameliorat. Medicii 
spun că îşi va reveni complet în trei sau patru zile. A scăpat 
destul de ieftin. De obicei, nu se sfârşeşte aşa de bine. 

Richard Spicer dădu din cap şi mormăi printre dinţi. 

— Motherfuckers”... 

Omul de la MI 5 îl privi: 

— In orice caz, dacă şi-au asumat un astfel de risc, 
înseamnă că pentru ei este un interes vital... 

Richard Spicer aproape că se înecă. 

— Imaginaţi-vă reacţia preşedintelui Obama când va afla 
că aliaţii săi israelieni au încercat să-l asasineze... 

— Preşedintele vostru nu va bombarda totuşi Israelul... 


33 Nenorocitii. 


64 


— Evident că nu, există numeroase mijloace de a riposta. 
Politice, financiare şi militare. OK, plec la spital. Să mă ţineţi 
la curent cu reacţia guvernului dumneavoastră. Important 


este că Malko va scăpa. 
x 


* * 


De o oră, îi luaseră masca de oxigen şi respira normal. 
Bineînţeles, se simţea încă extrem de slăbit, dar migrenele 
încetaseră, ca şi bizara senzaţie că era legat de o priză 
electrică. 

Medicul ieşi după o ultimă examinare şi spuse: 

— In două zile ieşiţi din spital. Dar va trebui să vă 
odihniţi... 

— Voi avea grijă, promise Gwyneth Robertson. 

Dormise puţin şi prost, dar strălucea de bucurie după ce 
a observat că privirea lui Malko prinsese viaţă. 

Se aplecă deasupra lui şi introduse o mână aventuroasă 
sub cearceafuri, dând la o parte tunica albă care servea de 
pijama. 

— Eşti mai bine? întrebă ea. 

— Putin. 

El se sforţă să surâdă şi tresări. Degetele lui Gwyneth se 
strânseră în jurul sexului său adormit. 

— Te voi ajuta să-ţi revii, spuse ea cu un surâs plin de 
înţeles. 

Aşezată pe un scaun, ea începu să-l mângâie. Puțin câte 
puţin, căldura degetelor ei, vederea sutienului negru prin 
haina ei de caşmir, privirea tinerei, toate acestea 
contribuiau la redeşteptarea libidoului său. Sub degetele 
abile ale lui Gwyneth, sexul său creştea. 

Ridicând cearceaful, ea se aplecă peste el şi îl luă încet în 
gură. Malko îşi spuse că nici în cele mai bune finishing 
schools nu se preda modul de administrare a unei felatii 
unui muribund. 

Mângâierea oferită de gura lui Gwyneth era perfectă, 
însă lui îi era greu să se concentreze şi nu reuşea să se 
trezească... Gwyneth continuă curajos, dar el simţi că ar fi 
fost în van; îi luă capul cu blândete şi spuse: 

— Inutil! Nu mă simt încă destul de bine. Dar rămâne pe 


65 


altă dată... 

Ea tocmai îi reaşeza cearceaful, când Richard Spicer intră 
în cameră. Bineînţeles, observă cămaşa desfăcută până la 
talie şi privirea arzătoare a femeii, dar nu făcu nici o 
remarcă. 

— Te simţi mai bine? îl întrebă pe Malko. 

— Putin, dar mai am de recuperat. 

— OK, mai rămâneţi aici încă două zile şi apoi mergeţi la 
Lanesborough până ce vă veţi repune pe picioare. Oricât 
timp va fi necesar. Şi, vă pot garanta că nimeni nu se va 
putea apropia de dumneavoastră. 

— Nici chiar eu? întrebă Gwyneth, conspirator. 

Malko se ridică puţin. _ 

— Cred că misiunea mea se termină aici... remarcă el. In 
acest sens, este un succes, i-am forţat pe israelieni să se 
deconspire. 

— Mai mult decât vă puteţi imagina, completă Richard 
Spicer. MI 5, intrigat de absenţa prelungită a Amandei 
Delmonico a noastră, a efectuat o vizită la domiciliul ei din 
Notting Hill Gate. Nu se afla acolo şi nu mai trecuse de ceva 
vreme. 

— Israelienii au căutat-o... 

— Cu siguranţă. Nu cred că o vom mai revedea curând. 
Probabil că deja a părăsit ţara, nu ştiu prin ce mijloace. 
Dacă nu, se află cu siguranţă ascunsă într-o „safe-house” a 
Mossadului. 

— Şi bătrânul Sam Wilkinson? 

— Jură că nu ştie nimic. Credea că este la ea acasă, dar 
nu a fost să verifice. 

Malko dădu din cap. 

— Cred că dacă lovitura de la Harrod's ar fi reuşit, ea ar fi 
reapărut. 

— Nu în mod obligatoriu! obiectă americanul. Oricum, 
trebuie să ne gândim la viitor. Chiar dacă acum suntem 
convinşi că israelienii sunt în spatele atentatului de la 15 
martie, încă nu ştim cum au reuşit să manipuleze 
Hezbollahul. Or, este un aspect crucial. Atât timp cât nu 
vom lămuri acest lucru, suntem neputincioşi. Am discutat 
ieri seară cu John Mulligan. Preşedintele Obama este nebun 


66 


de furie. Vrea rezultate. 

— Şi israelienii? 

— Şeful bazei lor, Nathan Livni, jură pe Tora că nu 
dumneavoastră aţi fost ţinta. Ci un traficant de material 
nuclear care lucra cu Iranul şi care seamănă cu 
dumneavoastră ca două picături de apă. Bineînţeles, este 
un basm, dar imposibil de demonstrat contrariul. 

— In orice caz, concluzionă Malko, multumiti-i echipei A 
4. Fără ei, eram mort. 

— Aţi avut timp să vedeţi că femeia cu care vorbeati a 
primit şi ea spray? 

— Nu neapărat. De ce? 

— A trecut şi ea prin momente grele, dar va scăpa graţie 
antidotului. MI 5 crede că făcea parte din echipa de 
kidonim, dar nu au nici o probă împotriva ei. Cred că era 
însărcinată cu deturnarea atenţiei dumneavoastră. 

— Cum veţi proceda? 

— „Verişorii” o vor interoga, dar se gândesc că nu vor 
afla nimic. Cu siguranţă are o „legendă” beton. 

Malko îşi spuse că, la o adică, prezenţa acestei frumoase 
necunoscute la Harrod's, chiar în momentul în care s-a 
încercat asasinarea sa, era o coincidenţă destul de mare... 

Inchise ochii. 

Incă era foarte obosit. 

Vocea lui Richard Spicer îl făcu să-i deschidă din nou. 

— Apropo, am primit noutăţi de la lerusalim. Staţia a 
verificat şi încă mai există galeria lui Sam Wilkinson. Chiar 
în faţa hotelului King David, la Ierusalim... 

Malko tresări. 

— Doar nu vreţi să mă trimiteţi acolo! M-au ratat aici, dar 
acolo, sunt la ei acasă. 

Richard Spicer dădu din cap. 

— Dragul meu Malko, aceasta este ultima pistă care ne 
rămâne. Să o găsim pe Amanda Delmonico de la 
Washington. /t's worth a try*?. Şi vă voi spune un lucru. /n 
acest moment, Israelul este cel mai sigur loc din lume 
pentru dumneavoastră. Sunt sigur că Shin Beth vă va oferi 
o protecţie apropiată. Nu uitaţi că au pretins că a fost vorba 


34 Merită încercat. 


67 


de o eroare, că nu ati fost vizat. Dovă erori, una după 
cealaltă, ar fi prea de tot; greu de explicat. 

Malko scutură din cap. 

— Nu-i cunoaşteţi pe israelieni. Sunt capabili să-mi 
provoace un cancer. 

— Cancerul nu este transmisibil... 

— L-ar putea face transmisibil... 

— OK,  gândiţi-vă, concluzionă şeful staţiei. Pentru 
moment, take it easy”. 

Malko îl privi cum iese din cameră. În ciuda afirmațiilor lui 
Richard Spicer, Israelul era un loc foarte periculos pentru el. 
Un pericol mortal chiar. 

— Sper că nu te vei duce acolo! lansă Gwyneth 
Robertson, indignată. In mod clar, agenţia nu s-a schimbat 
de la plecarea mea. Vă stoarce mereu ca pe o lămâie... 

Malko surâse: 

— Gwyneth, tu ai făcut avere. Eu am un castel şi o 
logodnică exigentă de hrănit; mă tem că voi fi obligat să 
spun „da”. 


35 Luaţi-o mai uşor. 


68 


CAPITOLUL VIII 


Doi ultraortodocsi, purtând câte o mică kipa tricotată, cu 
redingotele negre fluturând în vânt şi bărbi furioase, îşi 
adresau violent invective, pe traseul viitorului tramvai 
modern din lerusalim care trecea prin Vechiul Oraş până la 
poarta Damasc. Acest proiect ambițios nu adusese 
locuitorilor Oraşului Sfânt decât o creştere a ambuteiajelor, 
clasate deja printre cele mai dificile din lume. Astfel, strada 
Jaffa, desfundată pe toată lungimea sa, nu mai era decât o 
gaură imensă, iar automobiliştii erau obligaţi să se 
strecoare prin labirintul de mici străzi vecine acestui cartier 
popular. 

Malko, aşezat alături de Charles Jourdan, adjunct al 
şefului staţiei CIA de la Tel Aviv, trimis în post la consulatul 
american din lerusalimul de Est, se întoarse către american. 

— De ce se ceartă? 

— Probabil că diferă interpretările lor asupra unei fraze 
din Tora. Sunt oameni foarte religioşi. 

Înaintau la pas în spatele unui taxi galben precum afişajul 
său. Circulaţia era infernală la finalul unei zile. Toţi evreii 
care trăiau în lerusalimul de Est şi lucrau în vest se grăbeau 
să ajungă la casele lor. Şi, în schimb, palestinienii care 
lucrau în est se deplasau către vest... 

Malko sosise cu o seară înainte de la Viena, fiind primit la 
aeroportul Ben Gurion de un membru al staţiei care îl şi luă 
în grijă. 

După cele întâmplate la Londra, era inutil să te joci cu 
mănuşi cu Shin Beth-ul. 

Charles Jourdan cobori geamul pentru a surprinde 
disputa celor doi oameni în negru. Vorbind perfect ebraica, 
evreu laic, era cea mai bună achiziţie a staţiei, cunoscând 
Israelul ca pe buzunarul său şi având aici, de altfel, rude. 

Brusc, un lucru straniu se petrecu. 

Şoferul taxiului oprit în faţa celor doi oameni, care 
stăteau în echilibru pe şine, le strigă ceva. Aceştia se 


69 


calmară pe loc, se priviră, strigară în cor „Toda la lei” şi 
luându-se de braţ începură să danseze şi să sară, 
răsucindu-se pe barele de oţel. 

— Ce le-a spus? întrebă Malko. 

— Că primul-ministru a autorizat construirea a 15 000 de 
locuinţe evreieşti în lerusalimul de Est... Pentru nationalistii 
religioşi, ludeea şi Samaria fac parte integrantă din Marele 
Israel - Eretz Israel - şi orice progres în acest scop este o 
sursă de bucurie. 

— Şi arabii? 

ludeea şi Samaria erau teritoriile ocupate în războiul din 
1967, în ciuda voinţei Naţiunilor Unite şi a comunităţii 
internaţionale. Israelienilor le păsa prea puţin de diplomaţi 
şi anexaseră Cisiordania, divizând-o în zeci de mici 
bantustane*” separate de străzi rezervate israelienilor, 
„Ccolonii” israeliene şi posturi militare. Charles Jourdan 
suspină: - Cei mai moderați spun că ar trebui trimişi pe 
lună, extremistii spun că în infern... Când Barack Obama, în 
discursul său de la Cairo, a cerut israelienilor stoparea 
colonizărilor, unele cercuri israeliene au declarat că este un 
antisemit de prima clasă. Un rabin s-a rugat chiar public ca 
focul cerului să-l facă praf... 

Şirul de maşini avansa cu câţiva metri pe strada Sultan 
Sulaiman şi dansatorii cu kipa tricotată dispărură din 
câmpul lor vizual. 

Charles Jourdan putu în sfârşit să întoarcă spre strada Bar 
Lev, marele bulevard cu două benzi care ducea către nord. 
Cu vocea sa profundă şi calmă, accentul său ebraic 
puternic, el respira calm şi inspira respect, detestat totuşi 
de numeroşi israelieni care îl considerau trădător: cineva 
care nu credea că un arab bun este unul mort trebuia 
lapidat. 

Revenirea la putere a lui Benyamin Netanyahu, susţinut 
de cei mai extremişti dintre israelieni, nu rezolvase 
lucrurile. 


36 Binecuvântat fie Domnul. 


37 Denumirea unor teritorii din Africa de Sud, populate de etnii 
indigene şi care beneficiază de o anumită autonomie internă, (n. 
red.). 


70 


Totuşi, maşina urca către cartierul American Colony, din 
lerusalimul de Est, o enclavă într-o zonă palestiniană. 

Ce departe părea Londra, în mijlocul kefliyeh-urilor, 
bărbilor si redingotelor negre, a oamenilor grăbiţi, 
morocänosi, prea puţin primitori! Cu riscul de a trăi în stare 
de asediu, israelienii deveniseră paranoici, privind orice 
străin non-evreu ca pe un inamic. Şi, în mod special, pe cei 
care îndrăzneau să pretindă că palestinienii erau fiinţe 
umane ca oricare altele. 

Malko petrecuse încă cinci zile la Londra înainte de a fi în 
totalitate refăcut după tentativa de otrăvire. Ultimele două 
zile au fost o plăcere cu o Gwyneth Robertson care trecuse 
prin toate fantasmele sale sexuale cu o atitudine de 
amorezată. 

Diferendul dintre Marea Britanie şi Israel se reglase 
discret, dacă nu chiar calm. Kidonul care încercase să-l 
ucidă pe Malko fusese urcat într-un zbor EI-Al către Tel Aviv, 
precum şi femeia care era suspectată de implicare în 
deturnarea atenţiei lui Malko. Ea fusese expediată în Egipt, 
fără a i se aduce vreo acuzaţie. Bineînţeles, britanicii 
prelevaseră tot ce se putea: amprente digitale, iris, ADN, 
diverse semne distinctive. 

Dacă era un kidon, cariera sa luase sfârşit. 

Bineînţeles, biroul de paşapoarte şi imigrări trimisese 
ambasadei Canadei paşaportul fals utilizat de kidon, iar 
canadienii lansaseră imediat un protest oficial, de care 
israelienilor nici nu le păsa. 

In schimbul mărinimiei lor, britanicii ceruseră israelienilor 
să lase să intre în Gaza o misiune a MI 6, pe care Shin Beth 
a trebuit să o accepte strângând din dinţi. Pe scurt, totul 
mergea de minune în cea mai bună dintre lumi. 

Malko revenise la Harrod's, protejat ca un şef de stat, 
pentru a cumpăra broşa pe care o reperase pentru 
Alexandra. 

Intâlnirea lor, de la Liezen, fusese fructuoasă şi 
profitaseră pe deplin de „camera lor de dragoste” de la 
primul etaj al castelului. 

Malko nu se sătura niciodată să violeze fundul magnific al 
eternei sale logodnice, atât pentru plăcerea pe care o 


71 


resimțea personal, cât şi pentru a ei... Din păcate, fusese 
nevoit să plece. 

Îşi jurase că sejurul la lerusalim nu va fi lung. Erau 99 la 
sută şanse să fie inutil. Misterioasa Amanda Delmonico de 
la Washington, în mod sigur o katsa a Mossadului, avea un 
avans de câteva săptămâni. 

Charles Jourdan întoarse pe strada moscheii Şeikh Jarzag, 
iluminată cu neoane roşii şi se angajă câţiva metri mai 
încolo spre intrarea de la American Colony Hotel, un vechi 
palat otoman din secolul al XIX-lea. Cel mai frumos din 
lerusalim. Clădirea principală, construită în jurul unui patio 
unde se putea lua masa, avea vizavi o mare anexă din 
granit roşu, unde fusese instalat Malko. Cameră spațioasă, 
vedere către colinele golaşe. 

Charles Jourdan se opri pe verandă. 


— Ne vedem la bar. 
x 


* * 


Israelienii frecventau puţin acest hotel situat în zona 
palestiniană, unde puteau fi imediat reperati. Malko urcă 
până în camera sa de la etajul doi, se spălă pe mâini şi 
cobori, trecând prin faţa micii terase şi a barului exterior, 
unde se simţea deja o temperatură primăvăratică. N 

Charles Jourdan îl aştepta în „Cellar bar” de la subsol. In 
fața unui scotch. 

— Vodcă? 

Ciocniră. Malko începu să se destindă. Charles Jourdan îi 
aruncă o privire piezişă: 

— You are fucking lucky! făcu el. These bastards are 
mighty good at killing people”. 

— Nu a fost ziua mea, făcu simplu Malko. 

— Cred că au avut un motiv întemeiat să vă urmărească, 
adăugă americanul... Mai ales în Anglia. 

Charles Jourdan nu era la curent cu legătura dintre 
atentatul împotriva preşedintelui american şi misiunea lui 
Malko. Era încă un secret de stat. 

— Sper că nu vor reîncepe aici... zise Malko. 


38 Aveţi noroc! Nenorociţii ăştia sunt extraordinar de buni 
asasini. 


72 


Americanul scutură din cap. 

— Nope. Nu vor face nimic. Toată lumea ştie că cer 
documentele chiar şi unui câine vagabond. Aici ei 
controlează tot. Cel puţin oficial, pentru că sunt 
douăsprezece mii de palestinieni care lucrează ilegal în 
lerusalimul de Vest. Evident, nu e vorba de terorişti, ci de 
săraci care nu vor decât să-şi hrănească familiile. Şi acceptă 
chiar, în calitate de zidari, să construiască casele destinate 
israelienilor pe teritoriile „confiscate” de la „fraţii” lor 
palestinieni. In final, prezenţa lor foloseşte tuturor. Ei trec 
prin găurile din cordonul de securitate, ori trec dincolo de 
Zidul Ruşinii*?. În acest timp, putin câte putin, israelienii pun 
stăpânire pe Ierusalimul de Est. 

Charles Jourdan comandă al doilea scotch, luă o lingură 
mare de humus şi întrebă: 

— De ce vă aflaţi aici? 

— Pentru motivul pe care vi l-a spus staţia din Londra. O 
caut pe o anume Amanda Delmonico, care se afla la 
Washington cu un paşaport fals argentinian şi a cărei 
identitate reală nu o cunosc. Probabil că a lucrat sau 
lucrează la o galerie de artă din lerusalim. 

— Am localizat galeria, confirmă Charles Jourdan. Se 
numeşte „Avidan” şi se află chiar în faţa hotelului King 
David. Vinde obiecte destul de urâte şi aparţine unei firme 
controlate de un anume Sam Wilkinson. Are dublă 
cetăţenie, britanică şi israeliană, dar trăieşte la Londra. 

— Aţi dat de urma persoanei pe care o caut? 

— Nu ştiu încă nimic. Am trimis-o pe cea mai bună 
„stringer” a mea, Deborah, o /ubavitch“, pe care am 
recrutat-o pentru că are nevoie de bani ca să-şi crească 
copiii. Nu e idioată, nu arată nici rău, dar sper că nu ne va 
duce de nas. 

— O vom întâlni? 

— Nu. Trebuie să mă sune. l-am dat un Blackberry 
securizat. O vom vedea în oraş. Veniţi să luăm masa. 

Sala de mese era sinistră, aproape goală, cu excepţia 
câtorva turişti olandezi roşii la faţă, epuizați de periplul prin 


39 Linia de demarcaţie între israelieni şi palestinieni (n. red). 
40 Ramură ultraortodoxă. 


73 


Vechiul Oraş. Bucătăria era orientală, puţin mai bună decât 
cea cuşer. 

Prudent, Malko se aşeză la masă. 

Charles Jourdan începu să mănânce un pui, probabil venit 
pe jos din Neghev, având în vedere musculatura sa, când 
mobilul îi sună. Un SMS. 

— Debo ne aşteaptă în singurul colţ puţin mai animat din 
lerusalim, anunţă el. In Nahlat Shiva. O discotecă unde nu 
vezi nimic, Bonito. 

Într-o oră. 

x 
x x 


Cina preparată de un bun fa/acha“! nu-ţi delecta 
simţurile: o supă, o salată, peşte, bere şi apă minerală. 

Dar nu acesta era motivul pentru care Meir Dagan, 
memuneh” al Mossadului, avea o faţă lungă. 

Venise de curând de la biroul său din Tel Avi v, ceea ce 
reprezenta o oră şi jumătate de condus pe una dintre cele 
mai aglomerate autostrăzi din lumea occidentală, pentru a 
cina faţă în faţă cu primul-ministru Benyamin Netanyahu, în 
modestul său apartament din strada Aza, din lerusalim. 

Un loc unde puteau discuta linistiti. 

— Ţi-ai recuperat oamenii? întrebă paternal „Bibi”. 

— Toţi, dar sunt doi care-şi vor termina cariera în acest 
birou. Nu mai sunt operativi. Britanicii i-au deconspirat. 

— Nu este vina lor, remarcă primul-ministru. 

Meir Dagan ridică o privire sumbră şi spuse: 

— Nu, este a ta. N-ar fi trebuit să mă supun niciodată 
ordinelor tale stupide. 

„Bibi” se împotrivi. 

— Este vorba de securitatea Israelului, ştii asta. 

— Trebuia să ne fi gândit mai devreme la asta... 

Atmosfera era încărcată. Pentru a mai degaja tensiunea, 
Netanyahu întrebă: 

— Şi schmock*? 


41 Evreu din Etiopia. 
42 Primus inter pares („primul între egali"). 
43 Dobitoc, în argou idiş. 


74 


— A venit ieri dimineaţă de la Viena şi ia cina cu acest 
bastard de Charles Jourdan. Acesta nu merită să fie numit 
evreu... L-a instalat la American Colony. 

— Evident, la arabi... 

Meir Dagan nu mai spuse nimic, ocupându-se de peşte. 
Bibi profită pentru a întreba pe un ton indiferent: 

— Ce facem? 

Şeful Mossadului ridică spre el o privire care ar fi fulgerat 
şi un mamut. 

— Nimic! făcu el, cu o voce care ar fi spart o dală de 
beton. 

— Nu a venit aici pentru turism, obiectă Benyamin 
Netanyahu. Cunosti riscurile. 

— Spune-i asta nebunului tău de Isser. 

Isser Serfaty, cel mai apropiat consilier al primului- 
ministru. Şoim între şoimi. Când Benyamin Netanyahu 
preluase puterea, îl sfătuise să atace Iranul şi Siria în acelaşi 
timp, bombardând totodată şi Libanul pentru a deturna 
atenţia... 

Un extremist periculos după părerea celor mai multi 
oameni, dar prieten intim al lui „Bibi” şi mai ales al tatălui 
acestuia, care împlinise o sută de ani. Benyamin Netanyahu 
ţinea mult la el, ceea ce era spre onoarea sa. Dar tatăl său, 
un sionist visceral, îi spusese într-o zi: „Fiul meu, dacă 
renunti la un centimetru pătrat din ludeea şi Samaria, voi 
interzice să mai vii la înmormântarea mea şi te voi 
blestema înainte de a ajunge la Dumnezeu...” 

Erau cuvinte care nu te lăsau indiferent... Şi, care, mai 
mult, veneau în sensul convingerilor lui Benyamin 
Netanyahu. Isser Serfaty era acolo pentru a veghea ca 
bătrânul Netanyahu să moară în pace. 

Decis să-i ucidă pe toţi cei care doreau să ia acest 
pământ sacru de la israelieni pentru a-l da arabilor. 

Aceştia din urmă puteau să fluture toate titlurile de 
proprietate date de Imperiul Otoman, Isser Serfaty 
considera că Dumnezeu dăduse acest pământ evreilor, cu 
două mii de ani înainte şi că doar Dumnezeu putea să i-l ia 
înapoi. 

Or Dumnezeu nu era arab... 


75 


„Bibi” trecu cu vederea reticenta lui Meir Dagan cu un 
gest agasat. 

— Când vinul este tras, trebuie băut. 

— Am băut o cupă măricică! spuse şeful Mossadului. M- 
am supus ordinelor tale. Am riscat viaţa oamenilor mei. 
Ajunge. De altfel, îţi aduc aminte că acest schmock se află 
aici în Israel, teritoriu care nu intră în atribuţiile mele. Du-te 
şi te plânge lui Yuval. 

Yuval Diskin, noul şef al Shin Beth-ului, serviciul de 
securitate internă a Israelului, numit de Benyamin 
Netanyahu. 

Punând capăt discuţiei, Meir Dagan se ridică şi îşi luă 
servieta. 

— Sabbath shalom! Trebuie să mă întorc la Tel Aviv. 

Benyamin Netanyahu îl conduse şi reveni la birou. Luă 
agenda electronică şi formă numărul lui Yuval Diskin. 

Acesta răspunse imediat. 

— Trebuie să te văd, ceru primul-ministru. Poţi să treci 
mâine dimineaţă pe la birou. La ora nouă. 

In final, Meir Dagan îi dăduse o idee excelentă. Nu 
trebuia lăsat acest schmock să-şi bage nasul prin toate 
colţurile, cu riscul de a descoperi lucruri jenante. 


76 


CAPITOLUL IX 


— | se spune „Piaţa pisicilor”, anunţă Charles Jourdan, 
ieşind din parcarea subterană. 

— De ce a „pisicilor”? întrebă Malko. 

— Pentru că toate fetele din lerusalim vin să piardă 
vremea pe aici, pentru a căuta un bărbat... Este cartierul 
Nahlat Shiva, aproape singurul loc viu din lerusalim. 

După traversarea pieţei, ieşeai către strada Joseph Rivlin, 
o străduţă îngustă care urca spre strada Jaffa, mărginită de 
cafenele, de discoteci, de buticuri cu tot felul de lucruri. O 
mulţime pestriță ocupa cele două străzi, cu paharul în 
mână. Tineri, fete în blugi şi cu pulovere minuscule, cu 
cercei în buze, bascheti în picioare. Nemachiate; fumând ca 
nişte pompieri. 

Charles Jourdan pătrunse pe stradă, arătând intrarea în 
discoteca din care se auzea o muzică infernală. 

— Debo trebuie să ni se alăture la Bonito. De acolo, vom 
merge apoi pe strada Jaffa, în caz că... 

Urcară pe sträduta îngustă, strecurându-se printre 
grupuri de tineri. Era aceeaşi animaţie pe stradă ca şi prin 
baruri. La capătul străzii, nişte bariere interziceau intrarea 
pe strada Jaffa, desfundată de lucrări. 

— OK, făcu Charles Jourdan, putem să ne întoarcem... 

Pavajul inegal era alunecos. Imposibil de observat în 
această mulţime de oameni dacă erau urmăriţi. O fată în 
negru le extorcă 40 de shekeli pentru a-i lăsa să intre în 
Bonito. In interior, cu excepţia stroboscoapelor strălucitoare 
şi a unor ghirlande luminoase, nu era nici o sursă de lumină. 
Cupluri fumau, beau şi flirtau în toate colţurile. Există puţine 
ţări în care femeile sunt aşa de libertine ca în Israel. Aici, 
toată lumea se culcă cu toată lumea, cu excepţia 
religioşilor, bineînţeles. 

Într-un con de umbră, un băiat şi o fată erau strânşi unul 
peste altul şi, după mişcarea bazinelor lor, Malko se întrebă 
dacă nu făceau chiar dragoste. Alţii flirtau în gura mare, 
fără a se preocupa de vecinii lor. 


77 


Charles Jourdan ajunse la bar, o zonă relativ liberă. 
Muzica era asurzitoare şi, cu excepţia lor, nu erau decât 
tineri. 

Când vru să comande, americanul urlă la urechea lui 
Malko: 

— lat-o. 

Malko ghici o siluetă în penumbră, care se apropia de ei. 
Proiectorul din bar lumină o fată înaltă cu chip puţin cabalin, 
cu părul despletit ieşind de sub un fel de pălărie rotundă, 
îmbrăcată cu o vestă lungă şi o rochie care-i cobora până la 
glezne, încălţată cu balerini. 

Nemachiată, dar cu o gură roşie, frumoasă şi ochi mari 
căprui, puţin cam proeminenţi. 

Femeia schimbă câteva cuvinte cu Charles Jourdan în 
ebraică şi se întoarse spre Malko, întinzând o mână lungă, 
diafană: 

— Shalom! Eu sunt Deborah. Dar toată lumea îmi spune 
Debo. 

Ea comandă un suc din ceva roşu şi începu să se legene 
în ritmul muzicii. Cu o anumită senzualitate. Marea stea a 
lui David, agăţată la lanţul din jurul taliei sale, oscila în ritm 
de reggae. Părea ruptă de realitate. Se întrerupse din 
dansul solitar şi îi spuse câteva cuvinte lui Charles Jourdan. 

— A luat urma cuiva care ar putea fi cea pe care o 
căutaţi, anunţă americanul. Vă va explica. 

Deborah îl luă pe Malko de mână şi îl conduse pe pista de 
dans. Incepu să se legene la câţiva centimetri de Malko şi îi 
spuse: 

— Imi place foarte mult muzica asta! 

— Şi mie, o asigură Malko. Charles mi-a spus că aţi dat 
de Amanda Delmonico. 

— Nu este sigur. Am trecut pe la galeria de la King David. 
Era o vânzătoare simpatică, Neta. l-am spus că am întâlnit o 
fată drăguță, la Washington, dar că nu-mi mai amintesc 
numele ei. Mi-a spus că lucra la această galerie. 

— Şi atunci? 

Deborah se apropie şi mai mult, aproape atingându-l. 

— Neta mi-a spus că o fată care a lucrat la Washington a 
stat o săptămână la galerie şi apoi a plecat să trăiască într- 


78 


o colonie... 

— O colonie? 

— Da. Se numeşte Rachel şi este o evreică religioasă, 
ortodoxă. Cum a observat că şi eu sunt practicantă, mi-a 
acordat încredere. 

— Cum arată această Rachel? 

— Nu mi-a spus. 

Malko era uimit. Parcă nu semăna cu Amanda Delmonico 
din Washington, care părea foarte „liberală”. Dar existau 
totuşi câteva puncte comune. 

Stând tot în faţa lui, Deborah se ondula din ce în ce mai 
mult, frecându-se de el la fiecare balansare. 

Cu gura întredeschisă, privirea extatică, ea părea că se 
impregnează cu muzica jamaicană. 

Malko era ca pe cărbuni încinşi. 

Îşi trecu braţul în jurul taliei tinerei israelience pentru a-şi 
apropia capul de alei. 

— Unde o pot găsi? ţipă la urechea ei. 

Deborah se opri din dans, cu bazinul brusc sudat de al 
lui. Ca şi cum se cunoşteau de mult timp. 

— Nu va fi uşor, făcu ea. Această Rachel a plecat să 
trăiască într-o colonie ultraortodoxă. Khokav Yakov, nu 
departe de lerusalim. La zece kilometri de aici, dar este 
foarte dificil de intrat pentru un străin. Coloniştii sunt 
temätori. 

Ca si cum ar fi spus destul, reîncepu să se legene în 
ritmul reggae, fără a părea să realizeze că bazinul său se 
freca de cel al lui Malko. Acesta îi simţea osul dur al 
pubisului. Sub rochia sa lungă, nu avea mare lucru... 

Dansul dură câteva minute, apoi Deborah se retrase 
brusc, cu privirea schimbată. li trebuiră câteva secunde 
pentru a reveni pe pământ şi, din nou, îşi lipi gura de 
urechea lui Malko: 

— O cheamă Rachel Sherut. Nu ştiu de ce o căutaţi, dar 
să nu spuneţi nimănui că aţi aflat de la mine. Ar fi periculos 
pentru mine. Shabak“ nu iubeşte oamenii care vorbesc 
prea mult. Vă amintiţi de Vanunu. 

Vanunu era omul de ştiinţă israelian, pacifist convins, 


44 Acronimul israelian pentru Shin Beth. (n. red.). 


79 


care spusese lumii că Israelul acumulase două sute de 
focoase nucleare. 

Fugit la Londra, fusese răpit de o echipă a Mossadului la 
Roma şi petrecuse 18 ani în închisoare. Eliberat de puţin 
timp, nu avea nici măcar dreptul să se adreseze unui străin, 
sub ameninţarea reîntoarcerii în puşcărie. 

Deborah se afunda deja în mulţimea de pe ringul de 
dans. Malko se întrebă dacă ea nu profitase de dansul lor 
pentru a-şi provoca un orgasm discret. 

Reveni la bar şi îi povesti lui Charles Jourdan ce îi spusese 
„stringerul” CIA. Americanul dădu din cap aprobator. 

— E bună, Deborah! Sper că nu a fost întoarsă de ceilalţi. 

— Vă spune ceva colonia Khokav Yakov? 

— Bineînţeles, sunt colonişti religioşi care militează 
pentru Eretz Israel. Fac parte din mişcarea rabinului Naor 
Dov. 

— Cine-i acesta? 

Charles Jourdan îşi puse patru cuburi de gheaţă în scotch 
şi spuse: 

— Un personaj interesant... El a lansat un „Psak Halakha” 
împotriva lui Yitzak Rabin. Chiar înainte ca acesta să fie 
asasinat de un evreu ultraortodox, Yigal Amir. 

— Ce este un „Psak Halakha”? 

— Un fel de fatwa. Un ordin aşa-zis comunicat de 
Dumnezeu. Naor Dov este unul dintre rabinii cei mai 
extremişti din ţară. Oficiază la Hebron, în inima Teritoriilor 
Ocupate şi primeşte în sinagoga sa pe cei mai extremişti 
religioşi. In fiecare sâmbătă, zi de Sabat, merge să se roage 
la micul cimitir din Kyriat Arba, enorma colonie din Hebron, 
la mormântul doctorului Baroukh Kopel Goldstein. El a pus 
să fie gravată o inscripţie pe acest mormânt: „Sfântului 
Baroukh Goldstein, care şi-a dat viaţa pentru poporul evreu, 
pentru Tora, pentru Israel.” 

Baroukh Goldstein era medic la Kyriat Arba. De la 
strângerea de mâini din 13 septembrie 1993, pe peluza 
Casei Albe, dintre primul-ministru Yitzak Rabin şi Yasser 
Arafat, şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, 
Baroukh Goldstein credea că Israelul căzuse în păcat. Că 
seminţele creării unui stat palestinian pe pământul sfânt 


80 


Eretz Israel erau semănate. Că era necesară o lovitură 
spectaculoasă pentru a întrerupe procesul de pace. 

Ceea ce doctorul Baroukh Goldstein a şi decis să facă. 
Vineri, 25 februarie 1994, a plecat de acasă cu un rucsac în 
care avea o armă de asalt Galii, încărcătoare şi o armă albă. 
Pentru a merge la rugăciune la Cavoul Patriarhilor, loc sacru 
atât pentru evrei, cât şi pentru arabi. Goldstein a intrat în 
sala unde doar musulmanilor le este permis să se roage. A 
golit cele trei încărcătoare ale armei sale Galii, ucigând 29 
de bărbaţi şi copii, înainte de a fi ucis cu lovituri de bare de 
fier, de către supraviețuitori. 

Malko rămase mut. 

În mijlocul muzicii antrenante, a ambianţei festive, 
invocarea acelui masacru era şi mai înspăimântătoare. În 
mod clar, nebunii lui Dumnezeu erau împărţiţi în mod egal 
în cele două tabere. 

Charles Jourdan încheie povestirea sa cu un surâs amar. 

— In ochii unor oameni de genul lui Naor Dov, a ucide un 
arab este mult mai puţin grav decât a zdrobi un câine. 

— Aţi vorbit de Yitzak Rabin, remarcă Malko. Nu era arab. 

— Nu, dar în ochii lui Naor Dov trebuia să moară, pentru 
că promisese americanilor că va reda Teritoriile Ocupate. 
Sfânta ludeea-Samaria. Tot Israelul ştie că rabinul a jucat un 
rol major în asasinarea lui Rabin. L-a primit în sinagoga sa 
pe asasin, Yigal Amir şi i-a permis să mediteze în faţa unei 
pagini deschise din Tora, în care era descrisă pedeapsa 
care-i aşteaptă pe cei care trădează Eretz Israel. A fost ca şi 
cum l-ar fi binecuvântat. 

De altfel, Yigal Amir, care se află în închisoare de atunci 
şi chiar s-a căsătorit, nu a regretat niciodată gestul său, 
fiind convins că a îndeplinit voia lui Dumnezeu... 

Malko îşi spuse că, dacă s-ar căsători un om de acest gen 
cu o kamikaze islamistă, copiii ar ieşi interesanţi... 

— Nimeni nu ştie? 

— Bineînţeles că da! făcu Charles Jourdan. Este un secret 
pe care-l ştie toată lumea. Chiar Shimon Peres, primul- 
ministru instalat după asasinarea predecesorului său Yitzak, 
a împiedicat ancheta care începuse. Pentru a nu semăna 
zâzanie printre evrei, a pretins el. În realitate, pentru că nu 


81 


dorea să se descopere complicitatea dintre extremiştii 
religioşi şi stat, poliţie şi servicii secrete. Atunci, în mod 
oficial, Yigal Amir l-a ucis pe Rabin singur, fără ajutor. Ceea 
ce este o plăsmuire... 

Malko era stupefiat. Mai comandă o vodcă şi întrebă: 

— După această lovitură de senzaţie, acest rabin a mai 
făcut ceva? 

— Da, a emis o „Psak Halakha” împotriva lui Barack 
Obama, în urmă cu câteva luni, când acesta din urmă a 
cerut israelienilor să evacueze Teritoriile. 

— Şi nimeni nu a reacţionat? 

— Unii au aplaudat. Aici, religioşii sunt intangibili. 

Malko nu mai auzea gălăgia provocată de muzica tehno. 
De la începutul anchetei sale, era prima dată când se 
contura o legătură concretă între atentatul împotriva 
preşedintelui american şi femeia suspectată că ar fi 
participat la el. 

O legătură strânsă, cu certitudine. 

— O extremistă religioasă ar putea să lucreze pentru 
Mossad? întrebă el. 

— In nici un caz, tranşă problema imediat Charles 
Jourdan. Sunt două lumi diferite. 

Adevărul se îndepărta... 

— Acest rabin, Naor Dov, este încă activ? continuă el. 

— Mai mult ca oricând. Este în gratii cu guvernul actual. Îl 
sărută pe Avidgor Lieberman pe gură şi petrece anumite 
seri de Sabat cu consilierul special al lui Netanyahu, Isser 
Serfaty, un alt nebun furios, care are avantajul de a avea 
biroul alături de cel al primului-ministru. V-am mai spus 
asta. 

Avidgor Lieberman era ministrul Afacerilor Externe al lui 
Netanyahu, persona non grata în cele mai multe ţări, ca 
urmare a opiniilor sale extremiste. El propusese ca toţi 
palestinienii din Teritoriile Ocupate să fie deportaţi în 
lordania vecină, la care ar fi adăugat şi palestinienii care 
deţineau paşaport israelian, pentru a obţine un stat etnic 
pur, care ar fi conţinut doar evrei. 

Charles Jourdan spuse: 

— Trebuie să mergem! Trebuie să ajung mâine dimineaţă 


82 


la Tel Aviv. Aici se pierde mult timp pe drum. Staţia este 
împărţită în trei. Eu sunt arondat consulatului din 
lerusalimul de Est, aproape de hotelul dumneavoastră, 
colegul meu Dean se află în Ierusalimul de Vest şi grosul 
trupelor la ambasada din Tel Aviv. 

Afară, pe strada Joseph Rivlin, se aflau încă destui 
oameni, care fumau şi beau, bine îmbibaţi cu bere. Dar, în 
afara acestui colţ viu, lerusalimul era la fel de mort ca un 
oraş abandonat. 

In timp ce rulau de-a lungul străzilor din oraşul Vechi, 
traversate de liniile de tramvai care nu vor vedea niciodată 
lumina zilei, Malko remarcă: 

— Amica dumneavoastră, Deborah, este specială, nu? 

Charles Jourdan avu o tresărire discretă. 

— Este tipică pentru aceşti extremisti religioşi: împărţită 
între o credinţă devoratoare şi nişte ovare în perpetuă 
stimulare. Cum este măritată şi nu vrea să fie repudiată, se 
descurcă. V-a făcut faza cu dansul din buric? 

— Oarecum, da. 

leşeau din vechea parcare subterană din apropiere de 
„piaţa pisicilor” şi Charles Jourdan avu un fel de izbucnire 
veselă: 

— A rămas foarte tânără în spirit şi se mulţumeşte cu 
puţin. 

— In orice caz, este posibil să fi dat de urma acestei 
Amanda, concluzionă Malko. Cum ar trebui să procedez 
pentru a urma această pistă? 

Charles Jourdan reflectă până la American Colony. Abia 
când opri în faţa intrării îi răspunse lui Malko. 

— Este un tip care v-ar putea ajuta. Un alt „stringer” de- 
al nostru. Avidgor Bilum. Un apărător fanatic al coloniştilor 
din Cisiordania. A scris şi o carte despre ei, iar aceştia îl 
adoră. 

— Şi lucrează pentru voi? 

— li facem anumite favoruri, dar ne este de ajutor pentru 
a obţine informaţii despre colonişti. Nimic vital, dar asta ne 
permite să facem rapoarte mai bune. 

— Nu se teme? i 

— Nu îi cerem nimic extraordinar si are nevoie de bani. In 


83 


acelaşi timp, trebuie să mai toarne uneori ceva şi la Shin 
Beth. Din păcate, nu avem altă sursă. Este singurul care v- 
ar putea ajuta să o găsiţi pe această Rachel Sherut. Acolo 
unde este, după spusele lui Deborah, străinii sunt primiţi cu 
focuri de armă... Deci, trebuie să găsim o legendă. 

— Spuneti-i că este vorba de ceva „particular”. O fată pe 
care am întâlnit-o la Washington şi pe care aş dori să o 
reîntâlnesc. 

— Dacă îl plătim bine, nu va pune prea multe întrebări, 
concluzionă Charles Jourdan. Îl contactez mâine dimineaţă 
şi îi voi da numărul din camera dumneavoastră de hotel. 

Plecă, iar Malko traversă parcarea pentru a intra în anexa 
vechiului palat otoman. Magazinele erau închise şi nu mai 
era nici o „pisică” vizibilă. Işi spuse că era locul ideal pentru 
a fi atacat. Din fericire, cele două uşi, de la parter şi de la 
etajul unu, care dădeau în anexă, erau închise cu cheia. 

Malko se culcă, dorind ca previziunile optimiste despre 
securitatea sa, enunțate de Richard Spicer, să se verifice. 
Se simţea cam gol, în această ţară ostilă, fără nici o altă 
armă în afara unei pile de unghii. Chiar dacă, conform şeful 
staţiei de la Londra, Mossadul veghea asupra sa ca asupra 


unui copil... 
x 


x x 
Lumina zilei îl trezise de mult pe Malko când sună 
telefonul. Linia era aşa de proastă, că abia înțelese cine îl 
suna. In plus, omul vorbea engleza cu un accent ebraic 
foarte puternic. Malko înțelese totuşi „Bilum” şi „noon at 
hotel'%. 
Era bărbatul care trebuia să-l ducă la Amanda Delmonico. 


45 La amiază la hotel. 


84 


CAPITOLUL X 


Avidgor Bilum semăna cu un şobolan care părea atins de 
o maladie gravă a pielii ce-i provoca pustule repartizate 
inegal pe ceea ce îi mai rămăsese din chip. 

Scund, prost îmbrăcat, un palton descheiat, o veche kipa 
pusă câş peste părul său cu breton, Avidgor îl aştepta pe 
Malko în holul de la American Colony, citind o carte în 
ebraică. Intr-un fotoliu care semăna, cu formele sale drepte, 
cu un scaun electric. 

Malko strânse o mână moale şi umedă şi se prezentă. 
Imediat, Avidgor Bilum îi întinse o carte. 

— Domnul Jourdan m-a sfătuit să vă aduc cartea mea, De 
ce coloniştii? 

Luă lucrarea. Lumea întreagă ştia cine erau coloniştii, dar 
se pare că Avidgor Bilum încă îşi mai punea această 
întrebare. 

— Costă douăzeci de shekeli, anunţă el. 

— Ce-aţi zice să mergem să luăm masa, sugeră Malko. 
Aici, nu este rea mâncarea. 

Israelianul scutură din cap. 

— Nu mănânc decât cuşer. Cunosc un restaurant pe 
Nahlat Shiva, Gabriel. Este foarte bun. 

— Mergem acolo, acceptă Malko. 

Luară un taxi: să circuli în centrul lerusalimului era un 
miracol. Malko îşi lăsă maşina închiriată la American Colony. 

Restaurantul se găsea pe strada Shimon ben Shatach, în 
apropiere de „Piaţa pisicilor”. 

Malko evită carnea, care nu avea niciodată gust. „Cuşer” 
însemna ca animalele să fie ucise prin tăierea gâtului, astfel 
încât să se scurgă tot sângele. În tradiţia evreiască, sângele 
reprezenta sufletul animalului. 

Alese un peşte. 

Antreuri le erau deja acolo: falafel, humus, salate care 
păreau prăfuite. Vinul era tot cuşer... 

Abia când ajunseră la salata de fructe, Avidgor Bilum 
ridică o privire tulbure de după ochelarii săi. 


85 


— Domnul Jourdan mi-a spus că doriţi să întâlniți pe 
cineva care locuieşte în colonia mea. Este uşor, cunosc 
mulţi oameni în acest mediu. 

Malko îl corectă surâzând. 

— Nu vreau să întâlnesc pe oricine. Caut o femeie pe 
care am cunoscut-o la Washington. Rachel Sherut. După 
spusele uneia dintre prietenele sale, locuieşte într-o colonie 
nouă în faţa oraşului Sderot, Kokhav Yakov. 

— Ştiu, confirmă israelianul. Este pe şoseaua nr. 1. Nu 
foarte departe. Sunt oameni foarte religioşi. 

— li cunoaşteţi? 

— Ei mă cunosc... Dar sunt foarte suspicioşi. Ce doriţi de 
la această femeie? 

— Doar să-i spun că sunt la lerusalim şi să o revăd. 

— Este căsătorită? 

Malko rămase mut, nu se gândise la acest obstacol. 

— Când am întâlnit-o la Washington, trăia singură, afirmă 
el. 

Avidgor Bilum îi aruncă o privire intrigată. 

— Aţi făcut tot acest drum pentru a o revedea? Sau 
sunteţi la lerusalim pentru alt motiv? 

Malko simţi că este momentul să-l motiveze. 

— Bineînţeles, vă voi plăti pentru timpul acordat. 

— Cu ziariştii, iau 300 de shekeli pe zi, spuse israelianul. 

— Nici o problemă, făcu imediat Malko. 

Malko puse imediat trei bilete de o sută de shekeli pe 
masă şi plăti consumatia. 

— Mergem? 

— Aveţi o maşină? 

— Da, bineînţeles. Trebuie să trecem din nou pe la hotel. 

Îi căzuse deja greu la stomac ceea ce mâncase. În 
schimb, vecinul său de masă linsese farfuria. Ca peste tot în 
Israel, preţurile erau mari. 

Işi spuse că poate va pune în sfârşit mâna pe misterioasa 
femeie care-l „abordase” pe Ronald Taylor. Falsa Amanda 
Delmonico. Faptul că era vorba de o ultrareligioasă îl 
intriga: nu se potrivea cu portretul tinerei femei pe care o 


văzuse la galeria „Cherub Antiques” din Washington. 
x 


86 


* * 


Yuval Diskin, şeful, serviciului de securitate internă 
israelian, Shin Beth, află că întâlnirea sa cu Benyamin 
Netanyahu fusese amânată în ultimul moment din motive 
necunoscute şi reprogramată pentru după-amiază. Venit în 
mod special la lerusalim pentru această întâlnire, era furios 
la gândul că va pierde timpul. Reuşise totuşi să rezolve de 
pe mobil câteva probleme importante. 

In anticamera biroului primului-ministru, citea în Maariv, 
un mare cotidian israelian, un articol scris de un fost agent 
Mossad devenit jurnalist, Gad Shimron, ale cărui analize 
erau deseori pertinente. 

In contact permanent cu palestinienii, Yuval Diskin era 
mult mai la curent cu realitatea decât mulţi dintre 
politicieni. 

Uşa biroului lui „Bibi” Netanyahu se deschise în sfârşit şi 
primul-ministru îl primi cu căldură. Se instalară în birou, în 
faţa unei mese joase şi a unui ceai. Premierul părea nervos. 

Il asculta distrat pe Yuval Diskin care-i vorbea de 
noutăţile din Cisiordania: sute de microcredite acordate de 
noul prim-ministru, Salam Fayyad, care devenea din ce în 
ce mai popular. 

Mult mai popular decât Mahmoud Abbas, discreditat de 
slăbiciunea şi corupţia Autorităţii Palestiniene; sau decât 
Marwan Bargouthi, popular, dar ispăşind mai multe pedepse 
pe viaţă într-o închisoare israeliană... 

Era vizibil că subiectul nu-l pasiona pe Netanyahu. Nu 
avusese niciodată intenţia de a negocia cu adevărat cu 
palestinienii şi nu-i păsa de noile lor celebrităţi politice. 

— Te-am convocat pentru o problemă importantă, anunţă 
el. In acest moment, se află în lerusalim un individ care 
reprezintă o potenţială ameninţare gravă pentru securitatea 
noastră. 

— Un umanitar? 

— Nu, un austriac care lucrează pentru CIA. 

Şeful Shin Beth-ului rămase impasibil: avea relaţii 
excelente cu CIA care, ascultând de ordinele guvernului 
american, nu-i făcea nici un fel de probleme. Agenţii săi se 
deplasau, sau erau lăsaţi să se deplaseze şi niciodată nu 


87 


încercau să forţeze barajele. Mai mult, colaborarea lor era 
prețioasă pentru lupta antiteroristă. 

— Vrei să vorbesc cu şeful staţiei? Este un prieten, 
propuse el. Ce face? 

— Nu-ţi pot spune. Este cineva periculos care desfăşoară 
o anchetă, al cărei rezultat ne-ar putea pune într-o mare 
încurcătură. 

Yuval Diskin îl privi pe primul-ministru, neîncrezător. 
Benyamin Netanyahu era cunoscut pentru loviturile sale 
ascunse şi pentru iniţiativele uneori obscure. Avea impresia 
că, încă o dată, intrase, de bunăvoie, la ananghie. 

— Cum îl cheamă? 

— Malko Linge, stă la American Colony. Camera 27. Noua 
clădire. Conduce o Honda închiriată de la Avis, parcată la 
hotel. 

Şeful serviciului Shin Beth nota. Ridică privirea. 

— Ce aşteptaţi de la mine? 

— Vreau să ştiu ce face. 

— Este uşor. li voi pune o „ploşniţă” în maşină. Vom şti în 
timp real unde merge. li pot pune una sau două echipe pe 
coadă. Vorbeşte ebraică? 

— Nu, nu cred. 

Era liniştit că nu i se cerea mai mult. Se ridică să plece, 
când Benyamin Netanyahu lăsă să cadă: 

— Nu este un oarecare. Am avut deja o problemă cu el la 
Londra... 

Primul-ministru realizase că, având în vedere osmoza 
dintre Shin Beth şi Mossad, Yuval Diskin ar fi aflat repede cu 
cine are de-a face. 

— Londra nu este teritoriul meu, replică Diskin. Ce s-a 
întâmplat? 

— Nişte K/idonimi l-au ratat... 

Yuval Diskin tresări. Ca toată lumea, auzise de problema 
londoneză.  Ridică ochii către Benyamin Netanyahu. 
Kidonimii nu acționau niciodată fără acordul său. Nu era o 
misiune de rutină ce i se cerea. 

— Trebuie să-mi spuneţi mai multe, ceru el. 

Benyamin Netanyahu scutură din cap. 

— Nu pot. Este „top secret”. Dar înţelege că este 


88 


important să ştim unde merge acest om, cu cine se 
întâlneşte şi chiar mai mult... 

— Veţi şti, afirmă Yuval Diskin. Dacă doriţi, vă trimit un 
raport în fiecare dimineaţă. Dar să nu-mi cereti mai mult; 
dacă nu face nimic ilegal, rămânem la „măsurile pasive”. 

— Este tot ce doresc, afirmă „Bibi” Netanyahu, gândind 
exact pe dos... i 

Din păcate, trebuia să pară foarte grăbit. Işi acompanie 
vizitatorul pe culoar, conştient de faptul că a făcut totul. 
Pentru moment, pericolul fusese circumscris... Ce şi-ar fi 
dorit să fi putut refuza acordarea vizei lui Malko Linge! Dar, 
după Londra, era imposibil. 

x 
x x 


leşind de la American Colony la volanul Hondei sale, 
Malko urmă şoseaua nr. 1 pe o distanță de trei kilometri, 
străjuită la stânga de vechi case palestiniene şi, la dreapta, 
de clădiri opulent de noi israeliene. 

Întoarse apoi la stânga pentru a merge un kilometru de-a 
lungul Zidului Ruşinii până la punctul de control din 
Kalandiya, care separa lerusalimul de Teritoriile Ocupate, 
pe drumul care ducea la Ramallah, oraşul palestinian cel 
mai important, unde se afla sediul Autorității Palestiniene. 

Peisajul îți dădea frisoane, în ciuda soarelui arzător: până 
la orizont, coline fără nici un fel de vegetaţie. Straniu acest 
Pământ al Făgăduinţei... 

Practic, pe vârful fiecărei coline se afla o „colonie” 
israeliană, arborând un imens drapel israelian de mai mulţi 
metri pătraţi. Blocuri de locuinţe trase la indigo, curate, noi. 
Ansamblul era înconjurat de ziduri de piatră, parapete 
ranforsate cu contraforturi şi proiectoare. Cel mai mic dram 
care ducea la colonie era apărat de enorme rulouri de 
sârmă ghimpată. i 

Bineînţeles, toţi locuitorii acestor colonii purtau arme. În 
Israel, israelienii cumpărau arme de război la fel de uşor ca 
pâinea. Fiecare colonie era un ghetou apărat cu severitate, 
izolat total de lumea exterioară. 

La picioarele colinelor, satele palestiniene erau şi ele 
semănate cu „check-points”, întăritori şi contraforturi, dar 


89 


erau cele ale armatei israeliene, care controla deplasările. 

Tot peisajul forma un soi de pictură de minighetouri, 
unele ale evreilor, altele ale arabilor, cu două populaţii care 
se ignorau total şi, în general, se urau. 

Diferitele ghetouri erau legate printr-o reţea de drumuri, 
unele rezervate israelienilor, altele mixte, tăiate de 
nenumărate baraje, „check-points”, ori controlate. Doar 
evreii care deţineau maşini cu plăci de înmatriculare 
galbene puteau circula uşor. Pentru palestinieni, fiecare 
deplasare era un coşmar, cu abominabilul zid şerpuind cât 
vedeai cu ochii - opt metri înălţime, cu desene şovine de 
ambele părţi - care separa uneori satele palestiniene de 
pământul lor. In numele securităţii, statul evreu „încercuia” 
locuitorii arabi din Cisiordania în batustanele lor. Doar cei 
care posedau o carte de identitate din lerusalimul de Est 
puteau circula aproape normal. j 

Şi toate acestea nu serveau la mare lucru... In fiecare 
dimineață, mii de palestinieni luau cu asalt Zidul. Nu pentru 
a comite atentate, ci pentru a munci clandestin în lerusalim. 
Profitau de breşele din zid, de locurile în care nu era 
terminat sau de cele unde doar o îngrămădire de pietre 
servea drept zid, pentru a se strecura în teritoriul israelian. 
Revenind apoi seara acasă. 

Un parcurs epuizant pentru a câştiga câteva zeci de 
shekeli... 

— Ne apropiem! anunță Avidgor Bilum. Va trebui s-o 
luăm la stânga. 

Era mereu acelaşi peisaj: coline golaşe cât vedeai cu 
ochii şi blocuri albe de locuințe construite de israelieni. 

In faţa acestor lucruri, Malko îşi spuse că niciodată 
Cisiordania nu va fi vreodată independentă. Nu se putea 
găsi o soluţie pentru acest puzzle israelo-palestinian, 
coloniile fiind totuşi construite în cea mai mare ilegalitate în 
ochii legislației internationale.  Rezoluţiile O.N.U. Se 
acumulau pe biroul premierilor israelieni, care le considerau 
hârtoage fără importanţă. 

Atât timp cât Statele Unite se opuneau prin veto în 
Consiliul de Securitate pentru a bloca orice rezoluţie 
împotriva colonizării, Israelul putea dormi liniştit. 


90 


La dreapta, se întindea o mare colonie. Spilcuită, spoită, 
aproape elegantă: Sderot. 

Urmând indicaţiile lui Avidgor Bilum, Malko se angajă la 
stânga, într-un şantier prăfuit care şerpuia pe flancul unei 
coline pietroase. 

Drumul se termina la un kilometru depărtare, în gol. Oprit 
de o barieră albă, apărată de un post de gardă pe care 
flutura un enorm drapel israelian. 

— lată colonia Kokhav Yakov, anunţă Avidgor Bilum. 
Trebuie să cerem autorizaţia de a intra. 

— Dar noi nu suntem arabi, protestă Malko. lar 
dumneavoastră sunteţi israelian. 

— Parcati acolo! îi ordonă Avidgor Bilum indicând un loc 
mai jos. Sunt foarte suspicioşi. Mă duc să văd. 

Malko se supuse şi îl privi cum o ia la picior către bariera 
albă. Aproape că-şi pusese mâinile pe cap. Această colonie, 
chiar dacă era mai mică decât Sderot, era la fel de cochetă. 

Acolo se ascundea probabil cea care se numea la 
Washington Amanda Delmonico. 


91 


CAPITOLUL XI 


Rămas la volan, Malko îl observă pe Avidgor Bilum 
conversând aprins cu un bărbat care ieşise din postul de 
gardă. După câteva minute, israelianul reveni, cu figura 
inexpresivă. 

— Rachel Sherut nu este acolo! anunţă el. 

— Nu locuieşte în această colonie? 

— Ba da, dar este la lerusalim astăzi. 

— Şi când revine? 

— Mai târziu. 

— Vom reveni... 

— Dacă doriţi, dar nu este sigur că ne vor lăsa să intrăm. 

Malko avu brusc o idee. 

— İl cunoaşteţi pe rabinul Naor Dov? 

Avidgor Bilum îi aruncă o privire cercetătoare. 

— Cel din Kiryat Arba? 

— Da. Aş vrea să-l întâlnesc. 

Întrebarea sa părea să-l fi lăsat perplex pe Avidgor Bilum. 

— Este un om sfânt, spuse el, dar nu primeşte multi 
străini. Mai ales goys“. 

— Nu avem altceva de făcut, replică Malko, decât să 
mergem la Hebron. Şi, dacă vom reuşi să-l vedem, vă 
promit un „bonus” important. 

Slavă Domnului, ţara era minusculă, ceea ce facilita 
deplasările. 

— Bine, vom încerca, acceptă israelianul. Trebuie să ne 
întoarcem, pentru a ajunge pe „Tunnel Road”. Hebronul 
este la sud. 

Se aflau acum la nord de lerusalim, în timp ce Hebron era 
la sud, precum şi colonia Kiryat Arba unde oficia rabinul 
Naor Dov. 

Peisajul era acelaşi, monoton, cu o vegetaţie pitică, sate 
din piatră aproape invizibile, din cauza culorii lor, care se 
confunda cu solul: ceea ce mai rămânea din palestinieni. 


46 Non-evrei. 


92 


Tunnel Road era „mixt”, ceea ce însemna că palestinienii 
şi israelienii se întâlneau sub supravegherea numeroaselor 
patrule ale armatei israeliene. Ocoliră Bethleemul, complet 
tăiat de restul lumii de o reţea de puncte de control ale 
armatei israeliene. Mici negustori ambulanți ofereau la 
marginea şoselei portocale prăfuite, fructe, legume şi pui. 
Mulţi israelieni se opreau pentru a face cumpărături, pentru 
că preţurile erau mai mici decât la lerusalim. 

Se apropiau de Hebron, „oraşul însângerat”. Acolo unde 
trăiau cinci sute de colonişti „religioşi” ultranationalisti, în 
mijlocul a 35.000 de arabi, într-un ocean de ură. Impinsi unii 
către alţii, legaţi inextricabil. Fără armata israeliană, de 
mult cei cinci sute de colonişti ar fi fost exterminați. 

Ca în 1929, când 67 de membri ai unei vechi şi pioase 
colonii evreieşti au fost masacrați de arabii din Hebron. 

Abia în 1980, primul-ministru de atunci, Menahem Begin, 
a dat autorizaţia ca evreii să se reinstaleze chiar în centrul 
Hebronului. Colonia vecină, Kiryat Arba, exista din anii 
1970. 

De treizeci de ani, ura reîncepuse să se manifeste pe 
strädutele din Hebron, provocată de atentatele palestiniene 
şi represaliile coloniştilor. 

O enormă aglomerare ocupa o colină ce domina oraşul 
vechi Hebron, care apăru la dreapta. Kiryat Arba, colonia 
israeliană. Părăsiră drumul principal pentru a o lua pe un 
drum care cobora până la intrarea în colonie. 

Un grilaj impresionant apărat de douăzeci de camere. 

— Rămâneţi în maşină, îl sfătui Avidgor Bilum. Mă duc să 
cer informaţii. 

Trecu de intrarea pietonală, după ce se identifică la un 
interfon şi dispăru în clădirea de la intrarea în Kiryat Arba. 

leşi abia peste douăzeci de minute. 

In timp ce urca în Honda, arboră o expresie pioasă. 

— Sfântul rabin nu vrea să primească pe nimeni, anunţă 
el. Totuşi, mă cunoaşte. Se roagă în acest moment. 
Secretarul său m-a sfătuit să îi telefonez. 

Malko se aştepta şi se resemnă imediat. 

— Perfect, spuse el, ne întoarcem la Kokhav Yakov. 

Avea impresia că se afla într-o lume străină şi începea în 


93 


mod serios să se îndoiască de rezultatul anchetei sale. Cele 
câteva femei care trecuseră pe lângă maşina sa în timp ce 
aştepta, cu bonetele lor din lână multicoloră pe cap până 
deasupra ochilor, absenţa machiajului, fustele lungi până la 
glezne şi cu bocancii de infanterie model 1914, nu aveau 
nimic de-a face cu vânzătoarea sexy, în pantofi escarpen, 


din Washington. 
x 


* * 


Un bărbat înalt cu kipa, o armă de asalt M.16 pe umăr, 
barba blondă, privirea limpede, trecu pe lângă ei fără să-i 
vadă, ducând de mână un puşti. 

Chiar şi în interiorul coloniei Kokhav Yakov, israelienii nu 
renuntau la arme. 

Printr-o favoare excepţională, gardianul le dăduse 
autorizaţia să aştepte în faţa barăcii sale întoarcerea 
Rachelei. Sedus de pietatea lui Avidgor Bilum, în care 
recunoştea un alter ego. Cei doi oameni sporovăiau în 
ebraică, în şoaptă, în timp ce Malko rămăsese în maşină, 
ascultând  „Nostalgie”, legătură neînteleasä cu lumea 
exterioară. 

Câţiva copii ieşiră ţipând cu bucurie dintr-o mică 
yeshiva, conduşi de un tânăr rabin în negru. 

O maşină urca pe drumul care ducea la colonie. 
Gardianul o privi şi îi adresă câteva cuvinte lui Avidgor 
Bilum. 

— Crede că este Rachel Sherut, îl anunţă acesta. 

Malko simți cum îi creşte pulsul. Drumul de la 
Washington până la această gaură din deşertul Palestinei 
fusese lung. 

Bariera se ridică imediat, maşina fiind prevăzută cu o 
legitimatie electronică. Gardianul făcu semn şoferului să 
oprească. 

Aplecat peste geamul deschis, îi adresă câteva cuvinte. 
Malko numără aproape o jumătate de duzină de pasageri, 
bărbaţi şi femei, tasati în break. Portiera din spate se 
deschise şi ieşi o femeie, acoperită cu un „clapon” din lână, 
tras până la urechi, nemachiată, cu o fustă lungă până la 


47 Şcoală religioasă. 


94 


glezne şi încălţăminte sport. 

Malko  tresări, fără să scape din priviri chipul 
necunoscutei. Comparându-l în minte cu cel al Amandei 
Delmonico. 

Semăna destul de bine şi îi distingea bine nările clar 
conturate. 

După ce schimbă câteva cuvinte cu Avidgor Bilum, 
Rachel Sherut avansă către Malko şi îi adresă câteva 
cuvinte în ebraică. 

— Întreabă cine sunteţi, traduse Avidgor Bikini. 

— Am întâlnit-o la Washington, făcu Malko. Lucra într-o 
galerie de artă, „Cherub Antiques”. 

Avidgor Bilum traduse. Ca şi cum ea nu vorbea decât 
ebraică. Rachel Sherut îl învălui pe Malko cu o privire lungă 
şi ostilă şi spuse câteva cuvinte pe un ton răstit, înainte de 
a urca în break. 

— Spune că nu vă cunoaşte, traduse israelianul. 

Break-ul pleca deja către colonie. Malko privi praful care 
înconjura placa sa galbenă. 

Sigur că Rachel Sherut era chiar Amanda Delmonico pe 
care o văzuse la galeria „Cherub Antiques”. 

Femeia care-l sedusese pe Ronald Taylor. 


Din nenorocire pentru el. 
x 


* * 


Avidgor Bilum îl trase de mânecă. 

— Veniţi, gardianul nu este mulţumit, spune că va suna 
la poliţia militară. Zice că sunteţi cu siguranţă un umanitar 
din mişcările acelea pro-palestiniene care-i detestă pe 
colonişti. A 

— Nu, a fost doar o eroare, asigură Malko. Imi pare rău. 

Se îndepărtară, sub privirile furioase ale gardianului. Nu 
schimbară nici un cuvânt până la lerusalim. Abia coborât 
din maşină, Avidgor Bilum dispăru ca şi cum ar fi avut un 
kamikaze pe urme. 

Finalul unei foarte frumoase amicitii. 

Malko parcă Honda şi plecă pe jos până la consulatul 


american, pentru a discuta cu Charles Jourdan. 
x 


95 


* * 


Isser Serfaty ajunsese la lerusalim către orele şapte 
dimineaţa, ca în toate zilele, cu excepţia Sabatului, când se 
închidea la vila sa din Hertzliya, la nord de Tel Aviv. 

Pregătindu-se pentru restul săptămânii, când avea o 
activitate debordantă. 

După ce bătu la uşă, secretara lui Benyamin Netanyahu 
intră şi îi întinse un dosar albastru. 

— Din partea lui „Bibi”! anunţă ea. 

Israelianul îl deschise, descoperind două rapoarte ale 
filajului efectuat asupra agentului CIA, Malko Linge. Shin 
Beth îl supraveghea atent. O „ploşniţă” fusese instalată în 
maşina sa, cu un GPS, ceea ce permitea supravegherea 
deplasărilor sale în timp real. In plus, echipele Shin Beth 
încercau să-i cunoască activităţile. 

Isser Serfaty simţi cum i se accelerează bătăile inimii 
citind raportul vizitei lui Malko Linge la colonia Kokhav 
Yakov. Bineînţeles, după vizita agentului CIA, oamenii din 
Shin Beth veniseră pentru a culege date şi gardianul le 
spusese totul. 

Consilierul primului-ministru lăsă documentele, cu un nod 
în gât. Cum reuşise acest mic nenorocit să dea de urma 
Rachelei Sherut? 

Cu siguranţă, pe el nu îl putea întreba şi era absolut sigur 
pentru ea. Dar prezenţa lui Malko Linge la Kokhav Yakov era 
foarte neliniştitoare. Era în plină zonă roşie. 

Ce ştia el cu exactitate? 

Fostul şef al Mossadului, preşedintele consiliului naţional 
de securitate israelian, consilierul politic al lui „Bibi” ştia că 
era suficientă o mică breşă într-un baraj pentru ca acesta să 
cedeze. 

Dacă Malko Linge ajunsese până aici, probabil că ştia şi 
alte lucruri mult mai compromiţătoare. 

Elemente care îl puteau orienta spre pistă. Ajunsese deja 
prea departe. 

Isi turnă un pahar de ceai şi începu să reflecteze. 
Imposibil de contat pe Shin Beth pentru o operaţiune 
„borderline”. Putea să se ocupe armata, dar ar fi cerut 
explicaţii. 


96 


Era exclus apelul la Meir Dagan, care era deja „ars” şi îl 
detesta pe Isser Serfaty. Nu rămâneau decât circuitele celui 
din urmă, în care investise deja pentru a ajunge aici. 

Lectura raportului primit de la Shin Beth îi dăduse o idee. 

In loc să dejuneze, merse la Hebron pentru a se întâlni cu 
cei pe care putea conta. Pentru a încerca să rezolve 
problema o dată pentru totdeauna. 

Charles Jourdan părea uimit şi chiar îngrijorat. 

— Aţi avut noroc că aţi putut vorbi cu această femeie, 
dar unde v-a adus acest lucru? 

— Nicăieri! recunoscu Malko, doar că suntem siguri că 
Israelul are o oarecare legătură cu atentatul împotriva 
preşedintelui Obama. Fără a putea înţelege încă în ce scop. 

— Nu îi putem reproşa nimic acestei femei, remarcă 
americanul. Nu a comis nici un delict. FBI a suspectat-o doar 
pentru că a dat un telefon, dar nu există nici o probă. Este o 
fundătură. 

— Dumneavoastră, care cunoaşteţi ţara, întrebă Malko, 
ce vă evocă acest lucru? 

— Nebuloasa grupurilor extremiste religioase, aflate în 
legătură cu coloniştii şi extrema dreaptă. Cei care l-au 
asasinat pe Yitzak Rabin. Au ramificații în Mossad, poliţie, 
Shir, Beth, armată. Nu se cunoaşte numărul tinerilor ofiţeri 
care, în forul lor interior, nu se supun decât rabinului lor. 
Sunt oameni foarte periculoşi, dar nu au lovit niciodată în 
afara Israelului. Se mulţumesc să asasineze palestinieni sau 
chiar lideri israelieni pe care îi consideră trădători ai Eretz 
Israel, dar nu au legături în afară. 

— Au un şef? 

— Mai mulţi rabini, oameni în negru, care scuipă deseori 
pe Statul Israel, dar devin furioşi când se pretinde că 
Israelul nu trebuie să se întindă de la Mediterana la lordan. 
Ghidul lor, dacă există unul, ar fi Isser Serfaty, consilierul 
politic al lui „Bibi”, extremist şi el, care incită la crimă în 
permanenţă. Cum biroul său se află faţă în faţă cu cel al 
primului-ministru, are o mare capacitate de influenţă. Noi îl 
suspectăm că este implicat în asasinarea lui Rabin. Dar din 
păcate, este intangibil... Dar, la Shin Beth, există o secţiune 
care are sarcina de a infiltra mişcările extremiste pentru a 


97 


evita ca „evreii să ucidă alţi evrei” sau să provoace grave 
incidente cu palestinienii... Unii dintre aceşti nebuni vor să 
facă să sară în aer domul din Rocher sau moscheea Al 
Aqsa... 

— Şi dacă este Isser Serfaty cel care-i protejează pe acei 
oameni? întrebă Malko. 

— Este un „secret” cunoscut de toți. De altfel, noi îl 
supraveghem cu echipele noastre de „stringers”. Nu se 
ascunde, circulă cu un Cadillac negru, de la domiciliul său 
din Hertzliya la lerusalim. Este pasionat de muncă, ajunge 
la birou la ora şapte, vorbeşte cu Benyamin Netanyahu şi 
apoi pleacă să-şi facă lobby-ul. 

— L-aţi supravegheat recent? 

— Depinde de oamenii disponibili. De ce? 

— Puteţi lansa o „campanie” împotriva lui, cât sunt eu 
aici. Nu se ştie niciodată. 

— OK! promise Charles Jourdan, voi încerca. Si 
dumneavoastră? 

— Nu ştiu unde să mai merg! mărturisi Malko. Avidgor 
Bilum mi-a scăpat printre degete. Şi nu văd nici o 
modalitate de a o recontacta pe Rachel Sherut. Oricum, n-ar 
folosi la nimic. 

— Ce căutaţi mai exact? întrebă Charles Jourdan. 

Malko ezită, apoi îşi spuse că, dacă dorea să primească 
ajutor, trebuia să-l lămurească pe Charles Jourdan. La urma 
urmelor, era un şef al staţiei CIA care prezenta totală 
siguranţă. 

— li bănuim pe israelieni că au fost implicaţi în atentatul 
împotriva lui Barack Obama, de la 15 martie. 

Charles Jourdan îl fixă cu privirea, consternat. 

— Dar l-a revendicat Hezbollahul! Am vorbit cu omologii 
mei din Mossad: pentru ei, nu există nici un dubiu şi se miră 
că preşedintele american nu a avut nici o reacţie. 

— Barack Obama nu a reacţionat pentru că nu este sigur 
dacă este vorba de iranieni sau de Hezbollah, explică Malko. 
Am efectuat o lungă anchetă la Beirut şi am sfârşit prin a 
avea şi eu dubii. De când am găsit-o pe Rachel Sherut şi de 
când sunt sigur că am văzut-o la Washington sub 
identitatea Amandei Delmonico, sunt convins că israelienii 


98 


sunt implicaţi în această afacere. FBI este practic sigur că 
Amanda Delmonico este cea care a dat „startul” 
atacatorilor kamikaze din Hezbollah. 

Charles Jourdan părea din ce în ce mai bulversat. 

— Stiau cu cine au vorbit? 

— Evident că nu! Dar, ea vorbeşte cu siguranţă araba, 
precum mulţi dintre israelieni. Sunt încă multe lucruri pe 
care nu le ştim şi speram că vizita mea aici mă va lumina... 

Americanul dădu din cap, neîncrezător. 

— Este imposibil ca Mossadul să se fi lansat într-o astfel 
de afacere, chiar dacă vom ajunge să explicäm 
revendicarea atentatului de către Hezbollah. Meir Dagan 
are defecte, dar nu este un nebun violent. După opt ani la 
Mossad este viclean şi prudent. Cred că sunteţi pe o pistă 
falsă. Aveţi o probă absolută care să indice implicarea 
Amandei Delmonico într-un complot? 

— Nu, trebui să recunoască Malko, dar amantul său, 
Ronald Taylor, a fost asasinat, după toate probabilitățile, de 
Mossad. 

Americanul dădu din cap. 

— Se pare, sublinie el. Nu cred asta. Chiar „Bibi”, care 
este niţel nebun, nu s-ar lansa într-o afacere de acest gen. li 
este teamă de americani... N 

— OK, concluzionă Malko, deceptionat. In acest caz, nu 
am să mai îmbătrânesc mult timp pe la lerusalim. 

— Trebuie să mă văd cu nişte tipi de la CNN care sunt 
stabiliți în Afganistan, diseară, îl anunţă Charles Jourdan. 
Vechi amici. Vreti să cinăm împreună? 

— Da, dar nu cuşer... 

x 
x x 


Cina într-o cârciumă din Nahiat Shiva nu fusese 
dezagreabilă: peşte la grătar şi legume, bere. Unul dintre 
cei doi băieţi de la CNN era un personaj uimitor: fost puşcaş 
marin, era încartiruit în Qatar, unde se îndrăgostise 
nebuneşte de o algeriancă răpitoare, care lucra de 
asemenea pentru CNN. 

Şi care pusese o singură condiţie căsătoriei lor: ca el să 
se convertească la Islam. 


99 


El cedase. Discret, dar nu mai bea alcool şi îşi făcea 
rugăciunile în mod regulat. 

Malko simţea nevoia să se frece la ochi: acest bărbat 
masiv de 1,90 metri, blond, tatuat, 150% american, trecuse 
oarecum de Partea Cealaltă. Revenea dintr-un reportaj în 
Afganistan, într-o unitate de puşcaşi marini faţă de care se 
ferise să vorbească de noua sa religie... 

La exterior, nimeni nu putea bănui convertirea sa. Dar 
era ceva care dădea frisoane... Malko îşi spuse în timpul 
mesei că, într-o zi, acest tânăr bărbat blond va intra într-un 
loc în care va avea acces, cu o centură de explozibil şi se va 
arunca în aer strigând: „Allahu Akbar”. 

Mobilul său sună. Recunoscu cu greu vocea lui Avidgor 
Bilum. Israelianul părea că sună din fundul unei peşteri. 

— Rabinul Naor Dov a acceptat în sfârşit să vă vadă 
pentru a vă prezenta punctul său de vedere, anunţă el 
triumfător. Ne va primi la ora trei astăzi. 

Malko nu refuză invitaţia. Ce îi va spune acestui rabin 
extremist care nu îi va dezvălui cu siguranţă nici un secret? 

— Voi veni să vă iau la ora două, continuă Avidgor Bilum. 
Nu se ştie niciodată: dacă sunt baraje, am putea pierde 
timp. 

Până la urmă, îşi spuse Malko, acest rabin părea să fie un 
personaj ieşit din comun. Dacă îl va întâlni, nu se putea 
spune că a venit degeaba la lerusalim. 


100 


CAPITOLUL XII 


Şoseaua „tunelurilor” şerpuia traversând colinele golaşe 
din sudul Cisiordaniei, aglomerată de vechi maşini 
palestiniene cu numere verzi, 4X4 deosebit de noi ale 
coloniştilor cu numere galbene, vehicule militare şi 
camioane. Singura arteră pentru a parcurge cei 36 de 
kilometri care separau Hebronul de Ierusalim. 

Malko ocolise Bethleemul rupt de lume prin puncte de 
control ale armatei israeliene, care filtrau cu o lentoare 
exasperantă rarii turişti străini şi chiar pe locuitorii micii 
enclave palestiniene. Brusc, apăsă frâna în mijlocul unui 
viraj. 

Un Mercedes vechi era răsturnat pe şosea, cu roţile în 
aer, o familie de palestinieni resemnati în jurul maşinii, 
aşteptând în van un depanator. 

Mai multi soldaţi israelieni, coborâti dintr-un vehicul de 
patrulă, vegheau locul accidentului, rezolvând problemele 
de circulaţie. 

Israelienii şi palestinienii se ignorau. Militarii Tsahal, cu 
figuri dure, blindati cu veste antiglont, încărcaţi cu muniţie, 
căşti, înarmaţi, păreau că merg pe lună. 

Ţeava armelor lor de asalt Galii era întoarsă către sol, dar 
pregătită să reacționeze la cea mai mică provocare. Aici, nu 
li se mai aruncau pietre: palestinienii realizaseră în sfârşit 
că nu folosea la nimic. 

Avidgor Bilum se întoarse către Malko şi remarcă: 

— Aţi avut noroc! Rabinul Dov nu primeşte decât foarte 
puţini străini. Cineva a intervenit pentru dumneavoastră. 

Malko nu vedea cine ar fi făcut-o. Douăzeci de minute 
mai târziu, vedeau Kiryat Arba. Se angajă pe drumul în 
pantă care ducea la intrarea principală a enormei colonii şi 
opri în faţa grilajului. 

Imediat, un difuzor îi interpelă în ebraică, apoi în engleză, 
dându-le ordinul să coboare. 

— Voi anunţa postul de gardă, anunţă Avidgor Bilum. 

Plecă la picior către zidul impresionant din fier şi beton, 


101 


contraforturi, proiectoare şi camere de vederi. Exceptând 
cazul în care te-ai fi prezentat cu un tanc, nu vedea ce ar fi 
putut risca locuitorii. Flancurile colinei vecine fuseseră 
transformate în piatră, vegetaţia tăiată, pentru a degaja 
câmpul de tragere pentru eventuale tiruri. 

Aici, israelienii erau într-un mediu ostil, protejaţi doar de 
Tsahal. 

Avidgor Bilum ieşi din clădire şi îi făcu semn lui Malko, 
care avansă până la grilajul întredeschis. Un colonist 
bărbos, cu ochelari, cu un Galil pe umăr, luă loc în spatele 
Hondei pentru a-i ghida prin imensul complex... 

Sinagoga şi yeshiva rabinului Naor Dov se găseau chiar în 
capăt. O mică clădire care arbora drapelul israelian, cu un 
singur etaj, cu ziduri acoperite cu inscripţii în ebraică. 

„Ghidul” lor bătu la poartă şi un rabin tânăr le deschise. 
Fără nici un cuvânt, îi conduse într-un fel de salon prost 
luminat, cu candelabre cu şapte braţe, pe pereţi din piatră. 
In mijlocul camerei, instalată pe un mare pupitru, se afla 
Tora, bogat ilustrată. Nici un zgomot exterior nu ajungea 
până acolo. 

Rabinul Naor Dov ieşi tăcut, îmbrăcat în negru, cu barba 
tăiată frumos, privirea pătrunzătoare şi le făcu semn să se 
aşeze. 

Rabinul tânăr aduse ceai şi pâine nedospită, precum şi 
portocale. Rabinul Naor Dov spuse câteva cuvinte. 

— In urmă cu două mii de ani, evreii cultivau viță-de-vie 
la Hebron, traduse Avidgor Bilum. Este din ce în ce mai 
frumoasă. 

Malko vru să-l provoace puţin. 

— Şi palestinienii cultivau vita-de-vie, remarcă el. 

După ce remarca sa fu tradusă, Naor Dov mătură 
palestinienii cu un gest definitiv şi Avidgor Bilum traduse 
răspunsul său. 

— Palestinienii nu au habar de agricultură! Când, graţie 
lui Dumnezeu, am revenit aici, acest pământ nu era decât 
un deşert. Noi am făcut un paradis de lapte şi miere. Ce 
întrebări vreţi să-mi adresati? 

Malko nu ezită. 

— Ce credeţi despre preşedintele Barack Obama? 


102 


Rabinul îi aruncă o privire întunecată şi întrebă brusc în 
engleză: 

— Sunteţi american? 

— Nu, austriac. 

Rabinul medită pentru câteva momente, apoi se lansă 
într-o lungă diatribă în ebraică, tradusă pe cât posibil de 
Avidgor Bilum. 

„ludeea şi Samaria ne-au fost date de Dumnezeu, în 
urmă cu mai mult de două mii de ani, exclamă el cu o voce 
nazală. Am rămas mereu aici, amestecați cu arabii. Totuşi, 
Dumnezeu ne-a ascultat rugile şi ne-a redat pământul care 
ne aparţine pentru totdeauna.” 

Tăcu şi Malko, prin intermediul lui Avidgor Bilum, puse 
din nou întrebarea. 

Privirea rabinului Dov arunca fulgere şi trânti o frază 
seacă precum o rafală de Kalaşnikov. 

— Pentru a face plăcere arabilor, preşedintele american a 
pretins că noi trebuie să evacuăm pământul sacru al ludeei 
şi Samariei. Pentru aceasta, el merită pedeapsa lui 
Dumnezeu. 

Se ridică brusc şi se apropie de marea Tora deschisă pe 
pupitru. Avidgor Bilum şi Malko îl urmară. Rabinul Naor Dov 
puse atunci indexul pe textul ebraic. 

— Scrie în această Sfântă Tora că Dumnezeu îi va 
pedepsi aspru pe cei care iau partea adversarilor lor, 
necredincioşii, care vor să ne ia Pământul de Lapte şi Miere. 
Graţie lui Dumnezeu, există în jurul acestui preşedinte 
american oameni care cred cu adevărat şi care îl vor 
împiedica să meargă prea departe. 

Se întoarse către Malko, fulgerându-l cu privirea sa 
întunecată. 

— Mai aveţi şi alte întrebări? 

Avidgor Bilum începu să fie în mod vizibil nervos. Malko 
decise să scurteze vizita. Nu ar fi scos nimic de la acest 
rabin fanatic. Vru totuşi să ajungă la capăt cu întrebările. 

— Sunteţi un om al păcii, aţi deplâns uciderea celor 29 de 
palestinieni asasinați de doctorul Goldstein? 

Avidgor Bilum traduse cu o voce prost controlată. 

— Am deplâns arabii, precum deplâng şi muştele, lansă 


103 


rabinul. Respectăm toate fiinţele vii. 

Malko puse ultima întrebare. Cea care motivase călătoria 
sa la Hebron. 

— Unii pretind că aţi fost implicat, în urmă cu mai mulţi 
ani, în asasinarea premierului Yitzak Rabin, continuă el. Este 
adevărat? 

De această dată, vocea lui Avidgor Bilum tremura de- 
adevăratelea... 

Rabinul nu păru deranjat. 

— Nu mă amestec în politică. Apoi spuse: sunt un om al 
religiei. 

— || cunoaşteţi pe tânărul Yigal Amir, asasinul său? Se 
pare că v-a făcut o vizită. 

— Primesc mulţi oameni, făcu evaziv rabinul Dov înainte 
de a o lua către uşă, ceea ce semnala finalul întâlnirii. 

Chiar înainte de a deschide uşa, se întoarse către Avidgor 
Bilum şi puse o singură întrebare în ebraică. Malko auzi 
numele lui Barack Obama. 

— Intreabă dacă preşedintele Obama este cu adevărat 
musulman, traduse Avidgor Bilum. Acest lucru ar explica 
atitudinea sa. 

— Din câte cunosc eu, nu, răspunse Malko. 

— De ce, insistă rabinul, are un prenume arab? îl cheamă 
Hussein... 

Rabinul pronuntase acest nume cu un dezgust evident. 

— Cred că tatăl său a fost musulman, explică Malko, dar 
toate aceste lucruri au fost prezentate de presă. 

Rabinul Naor Dov nu mai insistă şi spuse simplu: 

— Shalom. 

„Ghidul” lor îi aştepta la exterior şi îi conduse la poarta 
de acces în Kiryat Arba. Când erau din nou pe drum, 
Avidgor Bilum întrebă: 

— Sunteţi mulţumit? 

— Absolut! recunoscu Malko. Mi se pare a fi un om 
periculos. 

Avidgor Bilum păru şocat de această remarcă nepotrivită. 

— Rabinul Naor Dov este un om sfânt! replică el. Este 
respectat de toţi coloniştii şi, contrar altor rabini, 
recunoaşte existenţa Israelului. 


104 


— Ah, există rabini care nu recunosc Israelul? întrebă 
Malko, stupefiat. 

— Da! Unii extremişti consideră că este un păcat că a 
fost creat Statul care regrupează toţi evreii din lume. Acest 
lucru nu ar fi trebuit să se întâmple decât la revenirea lui 
Mesia. 

Din ce în ce mai bine. 

— Putem merge la Hebron? întrebă Malko. 

Avidgor Bilum manifestă un entuziasm moderat. 

— Nu avem autorizaţie. În plus, cetăţenii israelieni nu au 
dreptul să intre, este prea periculos. Ne întoarcem la 


lerusalim. 
x 


* * 


Chiar înainte de satul Beit Oumma, ghemuit între nişte 
coline, la stânga şoselei „tunelurilor”, drumul făcea o curbă 
destul de strânsă, la dreapta. 

Malko trebui să încetinească, cu atât mai mult cu cât un 
autobuz plin, cu numere verzi, era oprit în viraj, lăsând 
pasagerii să coboare. 

Ceea ce se petrecu fu atât de brusc, încât nu realiză 
imediat ce se întâmpla: o rafală de lovituri seci pe caroserie. 
Parbrizul Hondei se umplu de cioburi şi, brusc, volanul 
deveni foarte dur. Instinctiv, Malko se aplecă, ceea ce 
probabil că îi salvă viaţa. 

Lângă el, Avidgor Bilum scoase un tipät ascuţit şi căzu în 
faţă, cu chipul plin de sânge. 

Honda făcu câteva schimbări de direcţie. Malko, incapabil 
să o controleze, sfârşi prin a se înfige în spatele 
autobuzului. Mai urmară câteva focuri de armă, care făcură 
să explodeze geamul din spate şi geamurile portierelor din 
spate, apoi se lăsă liniştea. 

Ametit, Malko văzu sânge sub pumnul său şi avu o 
senzaţie bizară undeva la nivelul gâtului. Duse mâna şi i se 
umplu de sânge. Probabil că fusese atins de un glonţ care-i 
trecuse pe lângă carotida stângă. Nu avu nici măcar timp 
să-i fie teamă. 

Şoferul autobuzului palestinian veni să vadă pagubele şi, 
constatând că vehiculul său nu avea nimic, îi aruncă o 


105 


privire ostilă lui Malko, după care urcă la volan şi demară 
într-un nor de fum negru. 

Malko se aplecă către Avidgor Bilum, căzut pe locul său. 

— Eşti bine? 

Israelianul nu răspunse: cu capul în piept, părea că 
doarme. 

Malko cobori pe şosea. Mai multe vehicule palestiniene 
trecură fără să oprească. Apoi apăru o 4X4 cu numere 
galbene care se opri. Coborî un bărbos masiv, cu arma de 
asalt în mână şi îl interpelă în ebraică, vizibil agitat. 

Malko îl arătă pe Avidgor Bilum şi răspunse în engleză. 

— Call an ambulance, he louks seriously wounded. We 
have been shot at”. 

O femeie cu o căciulă de lână, cu o rochie lungă, ieşi din 
4X4 şi se apropie de Avidgor Bilum, încercând în van să-l 
facă să reacționeze. 

Bărbosul flutură arma către coline strigând injurii. 

Brusc, trei vehicule militare kaki ieşiră din viraj şi se 
imobilizară de-a curmezişul străzii, blocând circulaţia şi 
deversând soldaţi israelieni care purtau berete“ curioase, 
ce-i făceau să semene cu vânătorii de munte. 

Unii plecară în fugă în direcţia satului Beit Oumma, 
desfăşuraţi în evantai. Un altul, ghemuit pe şosea, vorbea 
febril la staţia sa radio. Alţii scoaseră cu precauţie corpul lui 
Avidgor Bilum din Honda şi îl întinseră pe şosea. 

Un militar tânăr bărbos, cu ochelari cu rame de oţel, se 
apropie de Malko şi îl întrebă în ebraică, apoi în engleză: 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-a tras asupra noastră, explică Malko, din direcţia 
aceea. 

Arătă terenul din jurul satului. 

Ofiţerul israelian dădu din cap. 

— Nenorociti de arabi! Se apropie de şosea şi trag în 
maşini. Sau asupra oamenilor izolaţi. Sunteţi străin? 

— Da, austriac. 


48 Sună după o ambulanţă. Pare că este rănit grav. S-a tras 
asupra noastră. 

49 În realitate, erau plase de camuflaj destinate a ascunde 
silueta. 


106 


— De unde veniţi? 

— L-am vizitat pe rabinul Naor Dov, la Kilyat Arba. Cu 
interpretul meu. 

Ofiţerul dădu din cap, înţelegător. 

— Este un om sfânt, dar aţi scăpat cu bine. Sunt atacuri 
dese pe această rută. Veniţi, vom avea grijă de 
dumneavoastră. 

— Şi interpretul meu? 

— Vom chema un elicopter. Va fi aici în zece minute. 

Malko se urcă în spatele jeepului şi se lăsă pe mâinile 
unei infirmiere umflate din cauza uniformei, care abuzase 
probabil de falafel. li puse două pansamente enorme, unul 
pe gât şi altul la mână şi tinu să-i facă o injecție antitetanos. 

Se simţea OK. Capul îi vâjâia. Un soldat se apropie de 
ofiţer şi spuse câteva cuvinte. 

— Sunt 17 găuri în caroseria maşinii dumneavoastră. Au 
vrut să vă omoare cu adevărat... De Kalaşnikov ori de Galii. 

— Palestinienii au Galii? 

— Toţi, din cauza contrabandei, mormăi ofiţerul. Stati la 
lerusalim? 

— Da. 

— Va trebui să vă prezentaţi la postul de poliţie pentru a 
da o declaraţie. 

Se auzi zgomotul elicelor unui elicopter care se apropia. 
Pe stradă ateriză un Blackhawk camuflat, din care coborâră 
brancardieri. Avidgor Bilum, încă inconştient, fu pus pe o 
targă. Era alb ca varul. Ofiţerul avu o grimasă îngrijorată. 

— Il ducem la spitalul din Hadassa, la lerusalim, dar are 
un glonţ în cap. Dacă este prost plasat... 

— Pot veni cu el? întrebă Malko. Maşina mea este 
incapabilă să mai ruleze. 

— Dacă o lăsaţi aici, arabii vor fura tot... 

— Este o maşină închiriată... 

Soldaţii plecaţi în căutarea trägätorilor se întoarseră. 
Dezamăgiţi. Unul dintre ei îi arătă ofițerului un pumn de 
cartuşe. 

— Sunt de Galii, concluzionă acesta din urmă. Au tras tot 
încărcătorul. Probabil că sunt ascunsi în sat. Voi face un 
raport la Shabak, pentru a-i scutura pe nemernicii aceştia. 


107 


Puțin câte putin, circulaţia se relua. Malko se aplecă 
pentru a urca în Blackhawk, care se ridică imediat. 
Abia ajuns în aer, îl sună pe Charles Jourdan. 
x 


* * 


— Se întâmplă des! concluzionă calm Charles Jourdan. Cu 
cât sunt mai mult maltratati palestinienii, cu atât au mai 
mult chef să se răzbune. Evident, nu au cum să înfrunte 
Tsahal direct şi atunci întind ambuscade coloniştilor izolaţi, 
sau trag asupra maşinilor. Anumite rute le sunt interzise, 
pentru a se evita astfel de incidente. 

Malko nu reuşea să gândească, era încă şocat. Şeful 
staţiei CIA venise să-l recupereze la coborârea din elicopter 
şi îl condusese direct la consulatul american din Ierusalimul 
de Est. 

— Cum se simte Avidgor Bilum? întrebă Malko. 

— Nu foarte bine. Este în comă şi, pentru moment, nu se 
poate extrage glontul. 

— Dacă nu mă aplecam, as fi fost în locul lui, remarcă 
Malko. Am totuşi o impresie bizară. Nu mai cred de mult în 
coincidente. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Poate că sunt paranoic, mărturisi Malko, clar sunt mai 
multe lucruri care mi se par ciudate. De altfel, de cea 
acceptat acest rabin care nu primeşte străini să mă vadă? 
Nu mi-a declarat nimic extraordinar, doar cuvintele 
obişnuite ale unui extremist. M-am tot gândit la o frază a lui 
Avidgor Bilum care era mirat că rabinul m-a primit: 
„Probabil că i s-a cerut să vă primească.” 

— De către cine? 

— Nu ştiu, mărturisi Malko. Nu cunosc pe nimeni în acest 
mediu nebunesc. Nu aţi intervenit? 

Charles Jourdan surâse. 

— Nu ar fi avut nici un efect! Sunt un necredincios în 
ochii rabinului Naor Dov, chiar dacă sunt evreu. În ce scop 
s-ar fi intervenit? 

— Pentru a mă face să revin la Hebron, concluzionă 
Malko şi pentru a mi se întinde o capcană, care să nu fie 
atribuită israelienilor. Aceştia ştiu că după ce s-a petrecut la 


108 


Londra, nu se pot atinge în mod oficial de mine fără a suferi 
consecinţe grave. In schimb, dacă palestinienii încearcă să 
mă asasineze, ei nu sunt implicaţi. 

— Este cam tras de păr! obiectă americanul. 

— Poate, recunoscu Malko, dar nu uitaţi că derulez o 
anchetă foarte sensibilă: atentatul împotriva preşedintelui 
Obama. Este evident că dacă reuşim să dovedim că 
israelienii sunt implicaţi cu ceva, acest lucru ar avea pentru 
ei consecinţe dezastruoase... 

— Right, dar nu aţi găsit încă nimic, obiectă Charles 
Jourdan. 

— Ba da. Am găsit-o pe Rachel Sherut, Amanda 
Delmonico, cea care l-a sedus pe Ronald Taylor şi care este, 
cu siguranţă, implicată în acest atentat. Intr-o colonie de 
religioşi. 

— Sunteţi sigur că este ea? 

— Absolut. Chiar dacă ea a negat. 

— In orice caz, acest lucru nu va duce nicăieri, obiectă 
Charles Jourdan. 

— Pentru moment. Dar m-am apropiat probabil prea mult 
de o zonă sensibilă. Şi ,li” s-a făcut teamă. 

— Cui? 

— Nu ştiu. Dar m-am gândit mult de la debutul acestei 
anchete. După cum mi-ati spus, sunt puţine şanse pentru ca 
un serviciu oficial, precum Mossadul, să se fi lansat într-o 
astfel de aventură. Chiar dacă israelienii ucid cu uşurinţă, 
nu s-au atins încă de un şef de stat. Dacă este vorba deo 
structură paralelă, e cu totul altceva. 

— Dar Mossadul a încercat să vă asasineze la Londra, 
obiectă americanul. 

Malko dădu din cap. 

— Mossadul este un serviciu de informaţii care se supune 
puterii politice. Aceasta din urmă, în interesul superior al 
Israelului, i-ar fi putut trasa o misiune, fără ca „Institutul” să 
fie implicat, la început. 

— Este o teorie seducătoare, recunoscu Charles Jourdan. 
Dar numai o teorie. Singurul om care putea, eventual, să fie 
sponsorul unei operaţiuni atât de nebunesti, este Isser 
Serfaty. Există în această ţară o bandă de extremişti 


109 


capabili de orice pentru a apăra Eretz Israel. Dacă l-au 
asasinat pe Yitzak Rabin, un premier evreu, nu ar avea de 
ce să se jeneze să asasineze un preşedinte american, care, 
mai mult, este şi puţin musulman... 

— Privind lucrurile aşa, pare evident, recunoscu şeful 
staţiei. Dar este dificil de dovedit. Şi mai este şi această 
revendicare a Hezbollahului... 

— Ştiu, recunoscu Malko, Dar, cred că dumneavoastră 
puteţi încerca să aflaţi, graţie relaţiilor pe care le aveţi cu 
Mossadul şi cu Shin Beth. 

— Poate, dar este delicat, făcu fără entuziasm Charles 
Jourdan. 

— Shin Beth îi supraveghează pe oamenii de teapa lui 
Isser Serfaty? 

— Nu. M-aş mira. Dar rabinul Dov, foarte probabil. 

Malko se ridică, cu o grimasă de durere. Gâtul îi ardea, în 
ciuda pansamentului calmant pe care i-l aplicase soldatul 
Tsahal. 

— Trebuie să mă odihnesc. Ne vedem mâine, încercaţi să 
săpaţi. 

— Vă însoțesc, propuse imediat americanul. 

Dacă nu vă simţiţi bine, sunaţi-mă. 

x 


* * 


Lungit pe patul mare, cu faţa la televizor, cu sonorul pe 
mut, Malko flirta la telefon cu Alexandra. Pericolul declanşa 
mereu aceleaşi reacţii asupra sa: o dorinţă puternică de a 
combate moartea prin sex. 

Revanşa de adrenalină. 

Din fericire, Alexandra era disponibilă. Era în camera ei, 
din castelul Liezen. Malko nu îi spusese ce se petrecuse în 
cursul zilei. La ce bun? Dacă ar fi pâtit ceva, ea ar fi aflat 
oricum mai târziu. 

— Vreau să te îmbraci ca şi cum aş fi acolo, ceru el. 

Imediat, Alexandra se cabră. 

— Nu ţi-ai găsit nici o târfă care să te satisfacă! Aveam 
impresia că israeliencele sunt foarte abordabile. Adevărate 
garaje pentru mădulare. 

Pentru moment, ea părea foarte convinsă... Malko nu 


110 


renunţă. 

— Cu tine am chef să flirtez, repetă el. 

— Bine! acceptă ea cu un suspin. Mă duc să mă 
pregătesc. Sună din nou în zece minute. 

Malko încercă să se concentreze pe CNN înainte de a 
apela din nou numărul castelului Liezen. De această dată, 
Alexandra avea vocea ei dulce, de târfă docilă. 

— Mi-am pus chiloţii albaştri pe care tu îi apreciezi atât 
de mult, spuse ea. Şi un corset pentru a nu mă dezbrăca de 
tot. Şi tu? 

— Eu sunt gol. 

— Ce vrei? 

— Mângâie-te. Cu cravaşa. 

O frumoasă cravaşă cu un mâner din argint de la 
Hermes. Care nu servea doar la echitație. 

— Este rece, făcu Alexandra câteva momente mai târziu. 

— O vei încălzi... 

Pentru un moment, nu se auzi decât zgomotul 
respiratiilor lor. Cea a Alexandrei deveni mai rapidă. Cu o 
voce schimbată, ea spuse brusc: 

— Ai dreptate, nu mai este rece. Vrei să o înfig mai 
adânc? 

— Cât de adânc posibil, ordonă Malko. 

Îşi imagină mânerul gros din argint introdus în sexul 
Alexandrei până în pântece. 

— Cred că voi juisa, spuse ea brusc. 

Bineînţeles, ea se mângâia în acelaşi timp. 

— Juisează! spuse Malko, începând să se mângâie cu 
putere. 

Terminară în acelaşi timp. 

x 
x x 


Malko examina pansamentul negru de la gât, în timp ce 
mobilul său sună. Cel puţin, nu îl durea, deşi nu era foarte 
plăcut. 

Era Charles Jourdan. 

— Voi ajunge să cred că aveţi darul previziunii! exclamă 
americanul cu puternicul său accent ebraic. Vă trimit o 
maşină. 


111 


CAPITOLUL XIII 


O serie de fotografii erau expuse pe biroul lui Charles 
Jourdan, la al doilea etaj al consulatului american. Malko se 
apropie şi nu remarcă, la prima vedere, nimic interesant. 

Vehicule care treceau pe o şosea, în ambele sensuri. Un 
autobuz oprit, care îmbarca pasageri. După peisaj, părea să 
fie Cisiordania. 

— Ce este asta? îl întrebă pe american. 

— Fotografii luate de unul dintre „stringers” explică el, un 
palestinian care are familia în Statele Unite. Deţine o mică 
fermă lângă Hebron şi vinde fructe, legume şi pui pe 
marginea şoselei. Cum el doreşte să ne facă pe plac, i-am 
încredinţat un mic aparat foto digital pentru a fotografia 
vehiculele care i se par interesante. Cei care nu ar trebui să 
treacă pe acolo... Este plasat într-un punct strategic: toţi cei 
care merg la Hebron sau Kiryat Arba trec prin faţa lui. Îmi 
dă cardurile de memorie la fiecare două zile, când îmi 
livrează portocale. Priviţi ce am descoperit. 

Pusese degetul arătător pe trei fotografii care arătau 
acelaşi vehicul, din spate, apoi din faţă. Era imposibil să 
distingi ce era în interior, căci avea geamurile fumurii. 
Semăna cu o maşină americană, rar întâlnită în Israel, unde 
se preferau, de departe, cele japoneze. 

— Ce este? întrebă Malko, intrigat. 

— Un Cadillac. Sunt foarte rare în Israel. lar aceasta 
aparţine unui individ de care noi am vorbit: Isser Serfaty. 

Pulsul lui Malko crescu. 

— Sunteţi sigur? 

— Da, priviţi. 

Era fotografia unei plăcuţe de înmatriculare, foarte 
lizibilă. 

— Este numărul maşinii sale. 

Fotografia era datată în 03.04.10 5:17 PM. 

— Unde mergea? 

— La Kiryat Arba. A rămas acolo aproximativ o oră. Am 
verificat. Alaltăieri, nu era nici o ceremonie care să-i 


112 


justifice prezenţa. Am verificat, prin intermediari şi agenda 
oficială, la secretariatul său. Nu a menţionat nici o 
deplasare în zonă. Oficial, a plecat de la biroul său din 
lerusalim pe la ora 4 după-amiaza pentru a merge la 
medicul său din Hertzliya. Are probleme mari cu spatele. 

— Este exact ora la care se afla acolo... remarcă Malko. 
Nu avea maşină de escortă? 

— Doar foarte rar. Cadillacul său este blindat, oferit de 
Congresul Evreiesc american şi nimeni nu putea prevedea 
această deplasare. 

Malko se duse să ia o cafea de pe măsuţa joasă. Tulburat 
şi uluit în acelaşi timp. Ca un tip care descoperă o pepită de 
aur acolo unde aceasta nu artrebui să se afle... 

— Ce concluzie trageţi? întrebă el prudent. 

— Că Isser Serfaty a fost să-l vadă pe prietenul său, 
rabinul Naor Dov, făcu americanul. In fond, aceasta nu este 
o informaţie de interes: sunt foarte apropiaţi şi se văd 
regulat. Dar, coincidenta este uimitoare. A doua zi, erati 
atacat pe acelaşi traseu şi era cât pe-aci să muriti. Avidgor 
Bilum este în continuare în comă... 

Malko se aşeză, cu picioarele tremurând, ca unul care 
este anunţat că s-a vindecat peste noapte de cancer. Avea 
impresia că este descoperit, ca într-un joc de-a v-aţi 
ascunselea, dar nu îndrăznea încă să o creadă. 

— Poate fi o coincidenţă, se hazardă el, făcând pe 
avocatul diavolului. 

Charles Jourdan, care zâmbea rar, surâse timid. 

— Right. Dar am mai aflat o informaţie. leri seară, am 
luat masa, ca în fiecare săptămână, cu omul meu de 
contact din Shabak. Cel care se ocupă de colonişti şi de 
prostiile lor. Ne consultăm adesea. 

— V-a vorbit despre Isser Serfaty? 

— Nu. Eu i-am vorbit despre atacul a cărui victimă aţi 
fost. Bineînţeles, era deja la curent şi chiar făcuse nişte 
verificări. După zvonurile care circulă în mediul coloniştilor, 
atacul nu ar fi opera palestinienilor, ci a extremiştilor evrei. 
Chiar în spatele satului Beit Oumma, se află o mică colonie 
rebelă - câteva clădiri în vârful unui deal - care a provocat 
deja probleme. Aceştia se deplasează în zonă mai uşor 


113 


decât palestinienii. 

— Au vizat o maşină cu numere galbene, se miră Malko, 
care începea să cunoască „codurile” acestei ciudate ţări. 

— Conform „sursei” mele, îl corectă Charles Jourdan, s-ar 
fi înşelat. Ar fi vizat autobuzul din care debarcau pasageri 
palestinieni... 

O eroare de tragere. 

— Fac des astfel de chestii? 

Un nou zâmbet amar al lui Charles Jourdan. 

— Vă amintiţi de Baroukh Goldstein, acel colonist evreu 
care a deschis focul asupra musulmanilor ce se rugau în 
Cavoul Patriarhilor la Hebron, omorând 29? |+++++++++ 
G nia aia sia sia ska sin sia ska sia sia sia sia sda sia sia ska sia sin sia sia sia sia sia ska sia sia sia sia sia sia sia ska sia sia mia mi 
+++++++++++++++++++++++i venerează memoria 
şi îl consideră un fel de sfânt, cinstindu-i periodic 
mormântul. 

Un înger trecu, cu Kalaşnikovuri care scuipau flăcări. 

Calm, se întoarse către Charles Jourdan. 

— Charles, ceea ce urmăriţi să-mi spuneţi este că Isser 
Serfaty, consilier politic al lui Benyamin Netanyahu, fostul 
şef al Mossadului, s-ar fi întâlnit cu rabinul Dov pentru ca 
acesta din urmă să-şi asmutä nebunii furioşi împotriva mea. 

Americanul dădu din cap. 

— Cam aşa ceva! confirmă el. Isser Serfaty nu avea nici 
un motiv alaltăieri să-l viziteze pe Naor Dov. Nu este nici o 
problemă arzătoare în acest moment în zonă. „Sursa” mea 
din Shabak este sigură. Povestea cu eroarea de tir nu ţine. 
Autobuzul nu a avut nici o gaură. Or, aceşti tipi ştiu să 
tragă. 

— lar militarii israelieni care m-au salvat? 

— Ei chiar au crezut că era vorba de palestinieni. Se mai 
întâmplă. 

Se lăsă o tăcere lungă. Malko încerca să potrivească 
piesele puzzleului. Zise: 

— Dacă Isser Serfaty s-a lansat într-o astfel de 
operaţiune, a făcut-o pentru un motiv serios, observă el. 

— Bineînţeles, confirmă Charles Jourdan. Se teme. Totuşi, 
nu este un tip alarmist. 

— Se teme de ce? 


114 


Americanul arătă cu degetul spre el. 

— Dumneavoastră ar trebui să ştiţi... De ce sunteţi atât 
de mirat? Mossadul a încercat să vă asasineze la Londra, 
Primiseră ordine. Aici, nu poate sau nu vrea să acţioneze. 
Această ambuscadă de pe şoseaua cu tuneluri era bine 
organizată. Dacă ar fi reuşit, nu le mai puteam reproşa 
nimic israelieni lor, care nu controlează în totalitate 
Cisiordania. 

Malko îşi storcea degeaba creierii, nu vedea de ce se 
putea speria Isser Serfaty. Pista descoperită de el se oprea 
la misterioasa Amanda Delmonico care, plecată din 
Washington la Londra, ajunsese în Israel. Intr-o colonie de 
ultraortodocşi. Chiar dacă logica lui îl suspecta pe Isser 
Serfaty pentru atentatul de pe şoseaua spre Hebron, nu 
avea nici o probă împotriva lui. Şi să-l ancheteze pe acest 
consilier politic era chiar imposibil. Se afla în faţa unui zid 
din cristal. 

— Charles, continuă el. Să admitem că Isser Serfaty este 
implicat în atentatul din 15 martie împotriva lui Barack 
Obama. Nu are nimic pe conştiinţă. Dar cum i-a putut 
manipula pe cei din Hezbollah? 

— Aceasta este adevărata întrebare,  recunoscu 
americanul. 

Liniştea se lăsă din nou, iar Charles Jourdan se uită la 
ceas. 

— Trebuie să ajung la Tel Aviv. Gândiţi-vă. Ne revedem 


diseară sau mâine. 
x 


x *X 


Personalul spitalului Hadassa vorbea perfect engleza, iar 
Malko nu avu nici o problemă să se facă înţeles, când ceru 
detalii despre Avidgor Bilum. 

— Este la ICU5, anunţă receptionera. Pronosticul său vital 
este minim. Sunteţi din familie? 

— Nu, explică Malko, mă aflam împreună cu el când 
maşina noastră a fost ciuruită pe şoseaua spre Hebron. 
Chiar şi eu am fost rănit la gât şi la mână. 

Pansamentul de pe gâtul său era perfect vizibil. 


50 Intensive Care Unit - reanimare. 


115 


Atitudinea receptionerei se schimbă imediat. 

— Nemernicii de arabi! bombăni ea. Dacă ar putea, ne-ar 
omori pe toţi. Vreti să-l vedeţi? 

— Da. 

— Nu poate vorbi. O să vă anunţ la etajul al doilea. 

Când ieşi din lift, o infirmieră care semăna cu un soldat 
american îl întâmpină cu un zâmbet şi îl conduse la camera 
223. 

— Nu staţi prea mult! ceru ea, mai este deja un vizitator. 
Şi, oricum, nu puteţi vorbi cu el. Pe curând. 

Malko îl văzu mai întâi pe Avidgor Bilum întins pe patul 
îngust, nemişcat. Capul îi era înfăşurat în pansamente şi nu 
i se vedeau decât vârful nasului, gura şi bărbia. Tuburi 
ieşeau în toate direcţiile şi avea câte o perfuzie în fiecare 
braţ. 

Intoarse capul şi zări pe cineva aşezat pe scaunul de la 
capătul patului. 

O brunetă cu părul scurt, care ridică privirea când îl văzu. 
Fermecătoare, cu trăsăturile obosite de durere, în pantalon 
şi pulover galben canar. | se adresă în ebraică, iar el îi 
răspunse în engleză. 

— Sunteţi un prieten de-al lui Avidgor? întrebă ea. 

— Eram cu el, când maşina noastră a fost atacată! 
explică Malko. 

Privirea necunoscutei se lumină. Brusc, se ridică şi îl 
îmbrăţişă pe Malko. 

— Povestiţi-mi, vă rog! Slavă Domnului, este în viaţă. 
Sunt Yona, sora sa vitregă. 

Malko îi povestise aproape totul, explicând cum Avidgor 
Bilum îi servea drept intermediar, când infirmiera băgă 
capul pe uşă. 

— Urmează să vină medicul, anunţă ea. Trebuie să 
plecaţi. Puteţi reveni mâine. 

Se conformară şi merseră în parcarea spitalului. 

— Trebuie să merg la lucru, zise Yona, dar as vrea să vă 
revăd. 

— Cu plăcere, acceptă Malko. Pot să vă duc cu maşina? 

Firma Avis îi dăduse o Honda nouă, asemănătoare cu 
prima. 


116 


— Da. Lucrez la o agenţie de voiaj pe strada Hillel. O să 
vă ghidez. 

Zece minute mai târziu, o lăsa în faţa unei mici agenţii, la 
capătul străzii Hillel, în centru. Ea îl întrebă: 

— Am putea să ne revedem, să bem un pahar diseară? 

— Bineînţeles. Să cinăm, chiar, dacă sunteţi liberă. 

Ea ezită. 

— Locuiesc la Tel Aviv, trebuie să mă întorc acolo după 
aceea. 

— Veniti în fiecare zi aici? 

— Da, oftă ea. Nu am găsit de lucru acolo. Pot să aranjez 
să dorm la părinţii mei, aici. Puteţi veni să mă luaţi la ora 
şapte? 

— Cu plăcere. 

Asta urma să-l facă să mai uite din gândurile negre... 

Porni şi ajunse pe bulevardul Hayyim Azaz, unde se aflau 
toate clădirile oficiale: Knessetul, Curtea Supremă şi 
birourile primului-ministru. Era foarte dificil să se orienteze 
în acest oraş în care se urca şi se cobora fără încetare, cu 
zeci de sensuri interzise care escaladau colinele, 
cufundându-se apoi în văi. Construit la întâmplare. Parcuri, 
fără centru, doar oraşul vechi. 

Pe strada Kaplan, unde se aflau birourile primului- 
ministru, păzite mai ceva ca Fort Knox, era imposibil să 
stationezi în altă parte decât în parcări. Nu putu decât să 
încetinească uşor când trecu prin faţa clădirii galbene. 

Intrebându-se cum de a reuşit să-l sperie pe unul dintre 
cei mai puternici oameni din Israel. 

Ar fi dat o aripă a castelului său pentru a afla. Căci, 
astfel, ar fi înţeles manipularea din spatele atentatului din 
Washington. 

Nu avea decât să aştepte seara pentru a o reîntâlni pe 
dräguta Yona. 

x 
x x 

Isser Serfaty, întins direct pe covor, respira adânc şi lent 
pentru a calma durerea atroce care îi chinuia spatele. Era 
singura poziţie în care se simţea cât de cât bine. Când 
mergea la hotel la lerusalim, neavând timp să treacă pe 


117 


acasă pe la Hertzliya, nu dormea niciodată în pat, ci direct 
pe jos. 

Toţi rabinii din Israel se rugaseră pentru spatele său, dar 
fără nici un rezultat. 

Auzi ciocänind la uşă şi strigă să intre. 

Sarah, secretara sa, nu păru deloc mirată să-l vadă în 
această poziţie, frecventă la el. 

— Şoferul dumneavoastră întreabă când aveţi nevoie de 
el. 

— Imediat ce voi reuşi să mă ridic, făcu Isser Serfaty cu o 
grimasă de durere. 

Secretara îl ajută să se ridice, apoi să-şi îmbrace sacoul, 
iar el se clătină până la lift. Abia în maşina sa, cu scaune 
special modelate pentru el, se simţi ceva mai bine. 

— Mergem la Netanyah, zise el, îţi voi spune eu pe unde. 

Aveau de mers două ore, chiar şi conducând cu viteză. 
Netanyah era la nord de Tel Aviv, pe malul mării. Şoferul 
porni cu viteză în virajele lungi de la ieşirea din lerusalim, 
printre camioane şi nenumărate maşini. 

Apoi, autostrada era mult mai dreaptă. Isser Serfaty 
încerca să dormiteze. Se trezi tresărind, cu puţin înainte de 
Tel Aviv şi îi zise lui Uri, şoferul său: 

— O iei prin Ayalon, ca să câştigăm timp. 

Autostrada care mergea direct spre nord. 

Isser Serfaty îşi aprinse o ţigară, încercând să se 
destindă. Era furios pe sine, dar ştia că, atunci când comiţi o 
mică greşeală, uneori poţi plăti foarte scump... 

O jumătate de oră mai târziu, îi zise şoferului: 

— Intră pe direcţia spre Netanyah. 

Acesta se supuse. Era mult mai vesel decât Tel Avivul, cu 
bulevardele cochete mărginite de vegetaţie şi, în fundal, 
Mediterana. Vara, tot Israelul se îngrămădea acolo. Şoseaua 
era mărginită de mici grupuri de imobile moderne şi câteva 
centre comerciale. 

După trei kilometri, Isser Serfaty îi zise şoferului: 

— Fă la dreapta şi apoi opreşte în parcarea din faţa 
centrului comercial. 

Era un cartier rezidenţial cu un modest shopping center 
care forma colţul a două bulevarde. 


118 


Isser Serfaty îl ocoli pe jos şi ieşi de cealaltă parte, pentru 
a ajunge la terasa unei mici cafenele, invizibilă din locul de 
unde parcase. O singură masă era ocupată de un bărbat la 
vreo patruzeci de ani, foarte brunet, cu trăsături grase. Fără 
cravată, în jeans, sacou din pânză. 

O ţinută foarte israeliană... 

Nu se purtau cravate decât la ceremoniile oficiale. 
Israelul îşi amintea că, la început, era un stat socialist 
antiburghez. 

Bărbatul se ridică şi îl îmbrăţişă pe Isser Serfaty. 

— Shalom! 

— Shalom, Dan! răspunse cu căldură consilierul politic al 
primului-ministru. Comandă-mi un pahar cu lapte. 

Nu bea niciodată alcool. Bărbatul căruia îi spusese Dan 
se duse în interiorul restaurantului şi reveni cu un pahar cu 
Coca Cola şi unul cu lapte. Părea intrigat de vizita surpriză a 
lui Isser Serfaty. 

Băură puţin, apoi Dan întrebă: 

— Este ceva nou? 

— Posibil, făcu enigmatic Isser Serfaty. Văzând expresia 
neliniştită din ochii interlocutorului său, se grăbi să adauge: 

— Nu te nelinişti. O să se aranjeze lucrurile. Ceea ce nu-l 
linişti pe tipul brunet. Pentru ca un om atât de ocupat ca 
Isser Serfaty să-şi facă timp să vină până la Netanyah în 
mijlocul zilei, era nevoie de un motiv grav. Foarte grav, 
chiar. 


119 


CAPITOLUL XIV 


Cinară la restaurantul japonez de pe strada Joseph Rivlin, 
singurul loc unde aveau mâncare comestibilă pe o rază de 
un kilometru. Slavă Domnului, Yona nu mânca neapărat 
cuşer. Se schimbase, arborând o fustă mini şi cizme, ceea 
ce era culmea elegantei în această ţară. Femeile nu se 
machiau, se îmbrăcau ca nişte animale şi purtau în general 
bascheti. 

Străduindu-se să uite de condiţia lor feminină. O amintire 
a celor doi ani de serviciu militar. 

Tânăra israeliancă îl ascultase atentă pe Malko, care se 
dăduse drept un anchetator din partea Naţiunilor Unite, 
ceea ce-i permitea să povestească despre călătoriile sale. 
Yona oftase. 

— Noi, israelienii, nu putem călători prea mult. Multe ţări 
nu sunt sigure. Inainte, mergeam în Kenya, dar acum, arabii 
din Al Qaida ne urmăresc şi acolo. Rămân Europa, India, 
Asia sau Maroc. 

Malko se uită discret la ceasul Breitling. 

— Vreti să beti un pahar? 

— Da, să mergem la Gent. 

O terasă imensă, plină ochi, foarte veselă, cu muzică de 
la o discotecă de peste drum, iar în faţă un vânzător de kipa 
şi narghilea. Malko o trăsese de limbă pe Yona în privinţa 
convingerilor sale religioase şi descoperise că era opusul 
fratelui ei vitreg. 

— Nu aş putea trăi la lerusalim, oftă ea, cu toţi aceşti 
„bărbaţi în negru”. Alaltăieri, eram la Mea Sharim*! şi m-am 
intersectat cu un credincios. Şi-a pus mâna în faţa ochilor ca 
să nu mă vadă! Totuşi, aveam o ţinută „modestă” şi capul 
acoperit. Tel Avivul este mult mai plăcut! Poţi face orice. 

Într-o oră, era la al treilea Mojito, iar obrajii i se 
îmbujoraseră. În cele din urmă, era destul de sexy cu bustul 
ei mic, fundul cambrat şi nasul cârn. 


51 Cartierul evreilor ortodocşi. 


120 


Yona se uită deodată la ceas şi tresări. 

— S-a făcut târziu! Trebuie să mă întorc la Tel Aviv. 

— E groaznic de departe! exclamă Malko. 

— Oh, la ora asta, merge. O oră, nu mai mult. Mâine 
dimineaţă va trebui să mă trezesc la ora şase... 

— De ce nu rămâneţi la lerusalim? 

Ea întoarse capul spre el, sincer mirată. 

— Şi unde să dorm? 

— Vă pot lua o cameră la American Colony, sugeră el. 

Yona căscă ochii mari. 

— Sunteţi nebun! E foarte scump. Cel puţin şase sute de 
shekeli. Cu o asemenea sumă, mă pot îmbrăca un an de 
zile... Nu aveţi o cameră? 

— Ba da, bineînţeles. 

— Ei bine, atunci, dacă nu vă deranjează, pot dormi cu 
dumneavoastră. În armată, am dormit frecvent cu camarazii 
mei. Dar nu voiam să vă deranjez. 

Lumea era întoarsă cu susu-n jos... 

— Deloc, o asigură Malko, cuprins simultan de un râs 
nebun şi un început de excitare. 

— Atunci, să mergem, altfel, o să beau prea mult. 

Deja, părea excesiv de veselă, fredonând în maşină. 
Când descoperi camera, făcu ochii mari. 

— Este minunat! 

— Vreti să faceţi un dus? îi propuse Malko. 

sea Oh, da. 

In timp ce ea se ducea în baie, el se întinse şi deschise 
televizorul pe CNN. Yona reapăru, înfăşurată într-un halat al 
hotelului şi exclamă: 

— Parcă sunt în luna de miere! Când îi voi spune 
prietenului meu... 

Malko se duse la rândul lui în baie, iar când ieşi, Yona se 
uita la televizor, dar nu mai avea halatul pe ea. Sânii ei mici 
cu sfârcuri roz se iveau de sub cearşaf, iar ea nu părea să 
realizeze. 

Malko îşi păstrase slipul, iar ea îi aruncă o privire piezişă. 

— Sunteţi bine făcut pentru vârsta dumneavoastră... 

Era totuşi un compliment spus din suflet. Când ea se 
mută ca să-i facă loc în pat, zări rapid triunghiul unui chilot 


121 


negru, foarte cuminte. 

Nici măcar un string... 

Privirile lor se întâlniră şi rămaseră unite, iar Yona întrebă 
cu o voce aproape timidă: 

— Vreti să facem dragoste? 

Inainte ca Malko să apuce să răspundă, ea exclamă 
aproape dintr-o suflare: 

— Şi eu, dar este ceva care mă deranjează. 

— Nu ne cunoaştem suficient? întrebă Malko. 

Yona izbucni în râs. 

— Oh, nu, am mai făcut deja dragoste cu tipi pe care îi 
cunoşteam şi mai puţin... Dar dumneavoastră nu sunteţi 
evreu... 

Era atât de neaşteptat, încât el izbucni în râs. 

— Este o crimă? 

— Nu, bineînţeles. Am o grămadă de prietene care au 
făcut dragoste cu goys. Dar mi-e un pic teamă. Trebuie să 
fie diferit... 

De această dată, Malko se decise să apere reputaţia 
goys. 

— Este si mai bine! afirmă el. 

Cinci minute mai târziu, micul chilot negru era aruncat 
departe, iar Yona se lăsa mângâiată suspinând. Dădu brusc 
la o parte cearceaful, descoperind sexul excitat al lui Malko. 

— Nu sunteţi circumcis! făcu ea. Inseamnä că nu are 
acelaşi gust... 

Ca să nu o lase nelămurită, o luă uşor de ceafă şi îi cobori 
capul spre abdomenul său. Arătând foarte repede că nu 
aprecia doar mădularele circumcise, trebui să o oprească 
pentru a nu se elibera în gura ei. Il aştepta deja, cu 
picioarele larg desfăcute. Se dezlănţuiră cu entuziasm. Yona 
se mişca furioasă, întâmpinându-i mişcările de penetrare. 
Cum ea începuse să vorbească în ebraică, el nu înţelegea 
mai nimic. 

Deodată, Yona îl cuprinse cu braţele de spate, apăsându-l 
peste ea. Ceea ce avu ca efect declanşarea instantanee a 
orgasmului. 

Imediat, Yona sări din pat şi se duse la baie; goală, era 
foarte plăcută la vedere, iar Malko regretă că nu îi încercase 


122 


şi sfincterul dintre fesele rotunde. Poate cu altă ocazie... 

Stinse televizorul, iar Yona, când se întoarse, se culcă la 
celălalt capăt al patului, ghemuită. 

Avea senzaţia că dormise mult când se trezi şi realiză că 
patul era gol. Crezând că tânăra israeliancă se dusese să-şi 
satisfacă o nevoie fiziologică, nu se miră. Totuşi, nu era 
lumină în baie. 

Deodată, auzi un fel de zumzăit, care venea din fundul 
camerei. Se ridică din pat şi, la lumina becurilor de afară, 
zări o formă întinsă pe canapea. 

Descoperi atunci sursa zumzăitului când acesta din urmă 
se opri brusc, iar în acelaşi timp se auzi un țipăt ascuţit. 

După câteva minute de linişte, tânăra se întoarse în pat. 
Lipită strâns de Malko, zise în şoaptă: 

— Nu mă despart niciodată de vibrator. Când fac prima 
dată dragoste cu un bărbat nou, rareori am orgasm. În plus, 
faptul că tu nu eşti evreu m-a tulburat oarecum. Noapte 
bună! 

x 
x x 


Maiorul Dan Yahel nu reuşea să adoarmă. Se despärtise 
de Isser Serfaty de aproape zece ore şi, totuşi, cuvintele lui 
continuau să-i răsune în cap. Cu vocea lui blândă şi clară, 
consilierul lui Benyamin Netanyahu îl anunţase un lucru 
oribil. 

Il mintise! 

Mintise în privinţa unui lucru esenţial, în ochii ofiterului 
din cadrul Aman”. 

Dan Yahel îl cunoscuse pe Isser Serfaty cu ani în urmă, 
când acesta conducea Mossadul şi căuta să recruteze ofiţeri 
„Siguri” din punct de vedere psihologic, care să accepte să 
meargă să lucreze în străinătate, într-una dintre „bazele” 
„Institutului”. 

Dan Yahel declinase oferta, căci nu dorea să trăiască în 
străinătate. Se simţea aiurea acolo. 

Adevărul e că se simţea bine doar în Israel. 

Sabra'?, era un religios convins, naţionalist. În timpul 


52 Serviciul Israelian de Informaţii Militare (n. trad.) 
53 Născut în Israel. 


123 


evacuării coloniştilor din Fâşia Gaza, ordonată de Ariel 
Sharon, refuzase să participe, în calitate de ofiţer de 
informaţii al Tsahal, la o evaluare psihologică menită să 
„ţintească” coloniştii evrei susceptibili să se opună cu forţa 
acţiunii armatei israeliene. 

Rămas în legătură cu Isser Serfaty care îi aprecia 
credinţa în Israel, îi împărtăşise acestuia decizia, iar Isser 
Serfaty îl felicitase călduros. 

Cei doi bărbaţi rămăseseră mereu în relaţii apropiate de 
pe vremea când Dan Yahel refuzase oferta de a lucra în 
Mossad. 

Legati de afinităţile lor religioase. 

Într-o zi, Isser Serfaty îl dusese pe ofiţerul din cadrul 
Aman la Kiryat Arba, pentru a-l prezenta rabinului Naor Dov. 
Dan Yahel fusese extrem de flatat şi îl vizita periodic de 
atunci pentru rugăciuni şi explicaţii din Tora. Era 
impresionat de convingerile naţionaliste ale rabinului Dov, 
care, în ochii săi, nu păreau chiar deloc extremiste. 

În cursul întâlnirilor sale cu Isser Serfaty, acesta din urmă 
îl întreba adesea de activităţile sale în cadrul Aman. 
Bineînţeles, Dan Yahel nu îi ascundea nimic. Astfel, îi 
explicase că, din 2005, coordona „surse” libaneze, membri 
ai Hezbollahului, care făceau parte din reţeaua creată în 
1982, în timpul ocupaţiei israeliene din sudul Libanului. 

Mossadul, de fapt, nu lucra în Liban, zonă lăsată în 
responsabilitatea Amanului. 

Maiorul Yahel îşi „dirija” sursele libaneze în cadrul 
întâlnirilor organizate în capitalele europene unde se puteau 
vedea discret. Obţinând informaţii preţioase sau organizând 
eliminarea fizică a şefilor din aripa militară a Hezbollahului. 

Pentru comunicaţii, utiliza telefoane portabile criptate şi 
Internetul, aşa cum lucrau şi ceilalţi ofiţeri din 
departamentul Liban al Amanului. 

Graţie SMS-urilor criptate, avea posibilitatea să trimită 
numeroase informaţii, într-un timp foarte scurt, fără un risc 
prea mare de interceptare. 

Bineînţeles, Isser Serfaty ştia toate acestea, căci Dan 
Yahel nu avea secrete faţă de el. 

Viaţa profesională a acestuia din urmă se schimbase 


124 


radical în urmă cu un an. După o vizită la rabinul Dov, Isser 
Serfaty îl dusese pe maior să cineze într-un restaurant cuşer 
din lerusalim. lar acolo îi împărtăşise un secret de stat. 

Un plan destinat să salveze Israelul de un holocaust 
nuclear. Ca majoritatea israelienilor, maiorul Yahel 
considera Iranul ca inamicul nr. 1 al statului israelian, care 
visa să nimicească Israelul şi pe locuitorii săi. 

Or, nu ştia că guvernul israelian, deşi dispus să 
reacționeze oricând la cel mai mic atac, era legat de mâini 
şi de picioare în privinţa Iranului, din cauza vetoului 
american, peste care Israelul nu putea trece. De fapt, toate 
simulările efectuate de Pentagon, cu privire la atacarea 
lranului de către Israel, se terminau invariabil cu o 
catastrofă, politică sau militară. 

Isser Serfaty îi împărtăşise maiorului Yahel un plan 
machiavelic pentru a îndepărta pericolul, fiindcă-i permitea 
să  inverseze datele problemei, declanşând fulgerul 
american împotriva Iranului, respectiv lăsând Israelul în 
afara problemei. 

Cireaşa de pe tort, dacă planul reuşea, era că Statele 
Unite urmau să se alinieze neapărat poziţiilor celor mai dure 
ale Israelului. 

Dan Yahel sorbise cuvintele lui Isser Serfaty şi înţelesese 
imediat de ce îi vorbea despre acest plan. Pe neaşteptate, 
el propusese: 

— Pot, eventual, să găsesc pe cineva potrivit, dar va lua 
ceva timp. 

— Nu contează, răspunsese Isser Serfaty. Eşti singurul în 
care am încredere pentru a ne ajuta să salvăm Israelul. 

Când se despärtiserä, consilierul lui Benyamin Netanyahu 
îl pusese să jure că va păstra tăcerea absolută cu privire la 
discuţia lor. Dan Yahel înţelesese că era punctul obligatoriu 
de trecere pentru manipularea imaginată de Isser Serfaty. 

li trebui seră mai multe luni pentru a-şi convinge „sursa” 
din sânul Hezbollahului. Şi, de asemenea, mulţi bani. 
Personajul libanez al manipulării ceruse cinci sute de mii de 
dolari, în două tranşe. 

Bineînţeles, nu se punea problema să ia aceşti bani din 
bugetul Amanului, calculat până la ultimul shekel. Dar, 


125 


prevenit, Isser Serfaty îi dăduse maiorului Yahel codurile 
care îi permiteau să extragă până la un milion de dolari 
dintr-un cont al unei bănci singaporeze. 

Libanezul îi mai ceruse maiorului Yahel şi promisiunea 
absolută de a-l elimina fizic pe singurul om din Hezbollah 
care ar fi avut posibilitatea să-l demaste. 

In toată această perioadă, Isser Serfaty şi Dan Yahel se 
văzuseră adesea. Intre patru ochi sau împreună cu rabinul 
Naor Dov. 

Acesta din urmă părea să fie la curent, căci, din cuvintele 
cu subinteles, îl felicitase pe Dan Yahel pentru 
angajamentul său faţă de Israel. Ceea ce îi întărise 
convingerea că participa la o operaţiune decisă la cel mai 
înalt nivel din stat. 

Cunoscând apropierea dintre Benyamin Netanyahu şi 
Isser Serfaty, nu era nimic de mirare. 

Punerea banilor la dispoziţie îi întărise şi mai mult 
convingerea lui Dan Yahel. 

Faptul că o asemenea operaţiune era învăluită în secretul 
cel mai absolut i se părea la fel de normal. 

Când avusese loc atentatul asupra lui Barack Obama, 
Dan Yahel debordase de mândrie. Se întâlnise cu Isser 
Serfaty şi rabinul Dov pentru o lungă rugăciune de 
mulţumire faţă de Dumnezeu, care era, în cele din urmă, de 
partea Israelului. 

Bineînţeles, superiorii săi nu ştiau nimic şi chiar îl 
însărcinaseră să înceapă o anchetă, prin intermediul 
surselor sale libaneze, referitor la acest caz. 

Conform promisiunii sale, organizase lichidarea cerută de 
„Sursa” sa şi îi virase a doua parte a sumei convenite. 

Nu mai avea decât să aştepte „jackpotul”: reacţia 
americană care i-ar fi sudat definitiv pe cei doi aliaţi. Când 
Isser Serfaty îl sunase, era convins că o făcuse pentru a-i 
anunţa o veste bună: o intervenţie americană iminentă. 

Degeaba, întâlnirea se transformase în coşmar. 

Mai întâi, Isser Serfaty îi adusese la cunoştinţă că partea 
pe care o organizase el, adică recrutarea unei surse din 
Casa Albă, continuse un „punct slab”. Unul grav chiar, căci 
FBI şi apoi CIA declanşaseră urmărirea persoanei care 


126 


transmisese, la cererea lui Isser Serfaty, informaţii vitale 
pentru cei trei kamikaze care trebuiau să se prăbuşească pe 
peluza Casei Albe. 

Maiorul Yahel nu-i cunoştea numele, ştiind doar că era 
vorba de o evreică ultra practicantă, ce aparţinea ,retelei” 
rabinului Naor Dov. 

Dan Yahel fusese cel care transmisese, prin intermediul 
„Sursei” sale din Hezbollah, numărul de telefon din SUA al 
lui Nassir Moussawi, responsabilul reţelei americane a 
organizaţiei, pentru ca „recruta” lui Isser Serfaty să poată 
transmite informaţia de care avea nevoie pentru a lovi Casa 
Albă la momentul oportun. 

În această privinţă, totul mersese perfect. 

Apoi, când Isser Serfaty îl anunţase că CIA ancheta acum 
în Israel posibile legături cu atentatul din 15 martie, fusese 
cuprins de amețeli. 

Şi, totodată, înspăimântat, căci consilierul lui Benyamin 
Netanyahu declarase că situaţia se agrava, iar Dan Yahel ar 
putea eventual să fie interogat de către Shin Beth. 

Desigur, era suficient să invoce apărarea secretului de 
stat pentru a nu răspunde, dar era neplăcut. 

Lovitura de graţie venise la finalul conversatiei, când 
remarcase, sigur pe el: 

— Primul-ministru poate bloca această anchetă, fiindcă 
am acţionat la ordinele lui. 

Se lăsase o tăcere lungă. O tăcere foarte lungă. Si, chiar 
înainte ca Isser Serfaty să deschidă gura. Dan Yahel ştia ce 
urma să spună acesta. 

— Nu, recunoscuse cel din urmă, nu am acţionat din 
ordinele lui, chiar dacă era pentru apărarea Israelului. El 
este cel care îmi cere socoteală. Nu trebuie, sub nici un 
pretext, ca această treabă să iasă la iveală. Pagubele 
produse ţării noastre ar fi iremediabile. Deci, dacă ajunge 
vreodată ancheta până la tine, trebuie să negi totul. Absolut 
totul. 

Cuvintele şuierau în capul maiorului din Aman, ca şi cum 
ar fi fost gloanţe. Să nege era relativ uşor. Bineînţeles, nu 
făcuse nici un raport scris al ordinelor pe care le 
transmisese trădătorului din Hezbollah. 


127 


La finalul conversatiei cu Isser Serfaty, maiorul Dan Yahel 
avea în faţa ochilor o dovadă orbitoare: fără să vrea, 
trădase interesele ţării sale. Agitaţia lui Isser Serfaty arăta 
cât de gravă era situaţia. 

Incercase atunci să-şi amintească dacă acesta din urmă îi 
spusese explicit că acţiona la ordinele lui Benyamin 
Netanyahu. Imposibil: discuţiile lor erau mereu sinuoase, cu 
subînţelesuri şi aluzii. 

In ajun, la micul bar discret unde se întâlniseră, nici 
măcar nu dusese Coca Cola la buze, când Isser Serfaty îl 
părăsise, promiţându-i să-l ţină la curent cu evoluţiile 
situaţiei pe o notă optimistă: erau 99 la sută şanse ca Dan 
Yahel să nu fie nevoit să răspundă de nimic. 

Doar că maiorul din Aman ştia că Isser Serfaty era un 
mincinos notoriu, ca şi Benyamin Netanyahu. li vedea foarte 
bine cum s-ar pune de acord pe la spatele lui pentru a-l 
scoate pe el vinovat. 

O poveste plauzibilă. 

Un ofiţer cam prea întreprinzător care organizează o 
operaţiune, la fel ca Yigal Amir care hotărâse „singur- 
singurel”, de capul lui, să-l asasineze pe Yitzak Rabin... 

Inchisoarea nu-l speria, dezonoarea da. Maiorul Yahel se 
ridică încet şi o privi îndelung pe soţia sa care dormea. Era 
obişnuită să-l vadă lucrând până la ore târzii şi nu-l mai 
aştepta să adoarmă împreună de mult timp. 

leşi din camera lor şi închise uşor uşa, apoi se duse în 
biroul său unde luă, din primul sertar din stânga, pistolul de 
serviciu, un Desert Eagle 357 Magnum. Cu mâinile pe birou, 
adresă o lungă rugăciune lui Dumnezeu, încredinţându-i 
soarta. 

Apoi, aproape fără să se gândească, puse capătul ţevii 
sub bărbie şi apăsă cu un deget ferm pe trăgaci. 


128 


CAPITOLUL XV 


— Ce mai este nou? întrebă Malko, după ce dăduse mâna 
cu Charles Jourdan. 

Americanul făcu un gest evaziv. 

— De ieri, nu s-a întâmplat mare lucru. Radioul militar 
tocmai a anunţat sinuciderea unui ofiţer, un maior. Depresie 
nervoasă. Se întâmplă uneori. Unii idealişti ai sionismului nu 
se mai pot comporta ca armată de ocupație. 
Dumneavoastră? 

— Nimic, mărturisi Malko. 

O condusese galant pe Yona la biroul ei şi îi luase 
numărul de telefon. Dar părea o aventură fără perspective. 
Israelianca avea un prieten, iar Malko nu era decât un tip 
aflat în trecere. 

Pe plan operaţional, de la ea nu aflase nimic ce nu ştia şi 
el. Peste tot, dădea de fundături. Avidgor Bilum risca să nu- 
şi mai revină niciodată şi, fără el, îi era imposibil să 
pătrundă în universul coloniştilor evrei. 

Nu vedea cum să continue ancheta. Ştia că fusese foarte 
aproape de a descoperi ceva. Dar stridia se închisese la loc. 
Trecuse aproape de adevăr fără să reuşească să-l prindă. 

Charles Jourdan îi întrerupse meditaţia. 

— O să trec pe la Aman pentru a le prezenta 
condoleanţe, zise el. Sunt în relaţii bune cu nr. 2 de la ei. 
Schimbăm adesea informaţii despre Liban. Lucrează destul 
de bine acolo şi au un rezervor bun de „surse”: toţi foşti 
membri ai armatei din sudul Libanului, miliția lor. Plus druzi 
şi libanezi mereu avizi să facă rost de bani... Vreţi să luăm 
masa? 

— Unde? 


— E vreme frumoasă. În patioul de la American Colony. 
x 


x x 
Isser Serfaty fusese surprins. Secretara sa îi anunţase 
decesul maiorului Dan Yahel, chiar înainte de a fi făcut 
public. Consilierul primului-ministru înţelesese imediat. 


129 


Cu o singură temere: lăsase maiorul Dan Yahel un bilet 
de adio care să explice gestul său? 

Cinci minute mai târziu, îi telefonase şefului Informaţiilor 
Militare care îl cunoştea bine pe Dan Yahel. Şi el era şocat. 

— Nu înţelegem gestul său! îi mărturisi el lui Isser 
Serfaty. Era la biroul său ieri, a plecat destul de târziu, pe la 
şapte. Părea normal. Soţia lui ne-a anunţat astăzi pe la ora 
şase dimineaţa. Tocmai îl găsise în biroul său. Işi trăsese un 
glonţ în cap, erau bucăţi de creier până pe tavan. Nu auzise 
nimic. Este şocată. 

— Nici o explicaţie? Nu a lăsat nici un bilet? reuşi să 
întrebe cu o voce calmă Isser Serfaty. 

— Nu s-a găsit nimic. Nici măcar pentru soţia sa. Doar să 
nu fi trimis vreo scrisoare ieri seară, dar m-ar mira. Nu era 
genul care să se adreseze presei. 

— Nu aveţi nici o idee... 

— Nici una, mărturisi generalul Eytan. Am scos dosarul 
său. Un ofiţer fără reproş, conştiincios, patriot, muncitor. 
Desigur, era clasat drept un ultrareligios şi ceruse să nu fie 
niciodată implicat în operaţiuni privind coloniile. Dar, 
oricum, nu era treaba lui. Nu înţeleg, nu pare să fi fost ceva 
premeditat. Am verificat în dosarul său medical şi nu lua 
nici un drog. Este un mister. 

— Dumnezeu să-l ierte! oftă Isser Serfaty. 

Oarecum uşurat. 

— İl îngropăm mâine dimineaţă la Hertzliya, anunţă 
generalul Eytan. 

— Voi încerca să vin, promise Isser Serfaty. 

Ştiind că nu o va face. Prezenţa sa risca să ridice anumite 
întrebări. În schimb, se decise să-l viziteze pe rabinul Dov. 
Trebuia să ştie ce se petrecuse. In forul său interior, îl 
admira pe Dan Yahel. Ofiţerul nu dorise să provoace 
probleme ţării sale. Merita respect. 

In acelaşi timp, moartea sa punea capăt oricărei anchete. 
Cum nu lăsase nici o urmă scrisă a manipulării sale, dusese 
secretul în mormânt. 

Pentru binele Israelului. 


130 


La masa din dreapta celei la care stătea Malko, 
managerul italian al hotelului flirta cu două femei, italience 
şi ele. Mamă şi fiică. Aceasta din urmă era arhetipul femeii 
romane împlinite, cu câteva kilograme în plus, dar foarte 
apetisantă. Un pulover foarte fin din mătase neagră îi 
sublinia bustul greu. Purta ciorapi negri, ca o credincioasă 
practicantă, iar râsul ei strident făcea să tremure pereţii! 
Malko îi surprinsese privirea de două sau trei ori, iar ea îşi 
încrucişase picioarele într-un mod prea natural pentru a fi 
sincer. 

— Nu am întârziat prea mult? 

Charles Jourdan era mereu de o politeţe exagerată. Se 
aşeză în faţa lui Malko şi îşi aprinse o ţigară. Mereu 
impasibil. Malko abandonă cu regret cucerirea italiencei. 

— Vizita dumneavoastră a fost fructuoasă? 

— Nu prea! recunoscu şeful staţiei CIA. Desigur, Ben m-a 
primii amabil, dar nu mi-a spus mare lucru. Nimic altceva în 
afară de faptul că ofiţerul, Dan Yahei, aparţinea de Aman şi 
lucra pe spaţiul Liban. 

— Pe Hezbollah? se interesă imediat Malko, ciulind 
urechile. 

— Probabil, dar a fost evaziv; sunt foarte prudenti. 

— Şi despre cauza sinuciderii? 

— Nimic. Nici o explicaţie. Surmenaj. Nu avea probleme 
în familie, nici cu banii. Nu înţelege nimeni nimic şi par 
sinceri. 

Malko simţea totuşi cum îi creşte adrenalina. 

— Nu există vreo cale să aflu mai multe despre ce făcea 
acest ofiţer? 

Charles Jourdan dădu din cap. 

— Nu prin intermediul lor. Sunt muţi ca nişte peşti. 
Credeţi că ar putea avea vreo legătură cu cazul 
dumneavoastră? 

— Sunt obligat să verific totul, recunoscu Malko. Au loc 
frecvent sinucideri în armată? 

— Nu, sunt foarte rare. Ofițerii preferă să-şi dea demisia 
când nu sunt de acord cu ceea ce lise cere. 

— Aş vrea să aflu mai multe despre acest maior. Nu aveţi 
nici o sursă? 


131 


Charles Jourdan ezită. 

— Ba da, poate. Un fost militar care acum este jurnalist la 
Haaretz, cel mai mare cotidian de stânga. Yossi Milton. El se 
ocupă de domeniul Informaţii în ziar. l-am cerut frecvent 
analize, din surse „deschise”, bineînţeles. Ştie multe lucruri. 
Dar degeaba, că nu pot merge să-l întâlnesc, iar el nu va 
discuta la telefon. Trebuie să stau după nişte senatori din 
Comisia de Apărare care vor să vadă Cisiordania. 

— Pot merge eu să mă întâlnesc cu el, din partea 
dumneavoastră? 

— De ce nu? 

Il sună pe jurnalist şi se lansă într-o conversaţie în 
ebraică. 

— Yossi vă aşteaptă la ora trei în faţa teatrului Habima, la 
Tel Aviv. Acesta este numărul lui, dacă vă rătăciţi. 

x 
x * 


Malko se rătăcise. 

Se afla în partea de nord a oraşului Tel Aviv, populat mai 
mult de palestinieni-israelieni, cu mici magazine, strädute 
înguste. Intrebä un şofer de taxi care nu vorbea decât 
ebraică şi se resemnă să-l sune pe Yossi Milton. 

Jurnalistul israelian încercă să-i explice şi, în cele din 
urmă, îi dădu un nou loc de întâlnire: Beit Hacafe, pe strada 
Brosdski, nr. 17. Cu harta oraşului în faţă, Malko nu avea 
cum să se piardă. 

Găsi uşor strada Brosdski, o arteră liniştită mai la nord şi 
parcă maşina. Beit Hacafe era un bar-restaurant, mai 
retras, lângă Discount Bank. Abia intrase, că un bărbat înalt, 
aşezat la o masă de lângă intrare, îi făcu un semn amical. 
Inalt, părul grizonat tuns scurt, faţa ridată, o privire vioaie, 
îmbrăcat ca majoritatea israelienilor, adică complet 
neîngrijit. 

— Malko? întrebă el. 

— Cum m-aţi recunoscut? 

Israelianul arătă cu degetul spre gâtul lui. 

— Aveţi cravată. La Tel Aviv, nici o persoană normală nu 
poartă cravată, decât dacă vrea să se deghizeze... 

Tocmai sorbea un whisky, iar privirea pătrunzătoare nu-l 


132 


scăpa pe Malko. 

— Charles mi-a spus că lucraţi în acelaşi domeniu? 

— Da. 

— Ce căutaţi în Israel? 

— Oh, este o misiune de rutină, pretinse Malko. 
Pentagonul încearcă să afle procentul de militari apropiaţi 
sau foarte apropiaţi de extremiştii religioşi. Cum Charles 
este aglomerat, am fost nevoit să fac o deplasare în 
frumoasa dumneavoastră ţară. 

Yossi Mii ton schiţă un zâmbet. 

— Ei bine, veţi putea scrie că sunt cu unul mai puţini 
decât ieri. 

— Ah, bun! Cine? 

— Tipul care s-a sinucis. Maiorul Dan Yahel. Nu era un 
nebun furios, dar nici departe. Refuzase, când era în Gaza, 
să coopereze la evacuarea coloniştilor. Il vizita frecvent pe 
nebunul de Naor Dov, rabinul din Kiryat Arba. 

Malko avu impresia că i se turna miere pe gât! Era 
nesperat. 

— Acest maior era un extremist religios? Şefii lui ierarhici 
nu-i spuneau nimic? 

Yossi Milton izbucni în râs. 

— Dacă ar fi să golim armata de toţi tipii care gândesc ca 
el, ar trebui să angajăm druzi. Nimeni nu ştie exact câţi 
ortodocşi sunt în Tsahal, sau chiar şi în Mossad, dar sunt 
numeroşi. Oricum, în acest domeniu, nu îl deranja. 

— Ce domeniu? 

— ,Tinea legătura” cu un anumit număr de „surse din 
Hezbollah”. 

Malko l-ar fi sărutat pe gură. 

— Cum aţi aflat-o? întrebă el. 

Yossi Milton zâmbi modest. 

— Este treaba mea: încerc să-i urmăresc pe ofiţeri 
începând de la gradul de maior în sus. Pentru a le comenta 
cariera, mutările, micile poveşti, cam aşa ceva. 

— L-ati mai întâlnit? 

— O dată sau de două ori, la cocktailuri. Era un tip 
taciturn, care nu v-ar fi spus nici măcar cât este ceasul, atât 
de suspicios era. Tot ceea ce ştiu este că Amanul îl 


133 


considera unul dintre cei mai buni cunoscători ai 
Hezbollahului, unde avea mai multe surse. 

Malko îi sorbea literalmente cuvintele. Această sinucidere 
banală avea toate şansele să devină o piesă de rezistenţă a 
anchetei sale. 

— Se ştie de ce s-a sinucis? întrebă el. 

Yossi Milton scutură din cap. 

— Nimic. Este beznă totală. Mi s-a spus că a fost un motiv 
personal, că nu avea nici o legătură cu viaţa sa 
profesională. Evident, armata nu are chef să dea vreun 
comunicat în acest sens. 

— Dar aveţi şi sursele dumneavoastră? insistă Malko. 

— Da, dar sunt mute. Fie nu ştiu nimic, fie au primit 
ordine să nu vorbească nimic. Poate că se va afla adevărul, 
într-o zi... 

— Şi opinia dumneavoastră personală? 

— Nu am nici o opinie, mărturisi Yossi Milion. Nu îl 
cunoşteam suficient. Poate este ceva legat de vreo femeie. 
Nu de bani, căci avea o viaţă fără probleme. Un apartament 
în Hertzliya, o maşină şi nu călătorea în străinătate decât 
pentru treburi de serviciu. 

Malko înţelese că nu va mai scoate nimic în plus de la 
jurnalistul israelian. Sursele ,deschise” au limitele lor. 
Această sinucidere îl intriga: erau prea multe coincidente. 

— ÎI cunoaşteţi pe rabinul Naor Dov? întrebă el. 

Israelianul zâmbi. 

— Cine nu-l cunoaşte? 

— Ce părere aveţi despre el? 

— Este un extremist religios ca mulţi alţi rabini. Sunt 
convinşi că Dumnezeu a dat Palestina evreilor şi că arabii 
nu pot face nimic. Un om periculos, căci este capabil să 
influenţeze persoane fragile. Ca tânărul care l-a asasinat pe 
Rabin, Yigal Amir. Naor Dov lansase o adevărată fatwa 
împotriva lui Rabin. 

— Se pare că a lansat una şi împotriva lui Barack Obama, 
după discursul său de la Cairo... 

— A spus-o! recunoscu Yossi Milton zâmbind, dar nu are 
prea mare importanţă: nu poate face nimic împotriva 
Americii. Şi, fără americani, palestinienii l-ar fi tăiat de mult 


134 


timp în bucăţi. OK, trebuie să mă întorc la redacţie. Spuneti- 
i lui Charles că vin la lerusalim săptămâna viitoare. Vom 
putea mânca împreună dacă încă mai sunteţi acolo... 

— Apropo, mai insistă Malko, când va fi înmormântarea 
maiorului? 

— Mâine, cred, la cimitirul din Hertzliya. O ceremonie 
discretă, unde nu cred că voi trimite pe cineva. Dacă vreţi 


să mergeţi, este la ora zece. 
x 


* * 


— De ce vreţi să mergeţi la această înmormântare? se 
miră Charles Jourdan. Nu vor fi decât familia şi nişte militari. 
Nu aveţi nici o şansă să obţineţi nici cea mai mică 
informaţie. 

— Din conştiinciozitate, răspunse Malko. După ceea ce 
mi-a spus prietenul dumneavoastră, Yossi, sunt convins că 
maiorul Dan Yahel are legătură cu ancheta noastră. Este 
veriga care lipseşte dintre israelieni şi Hezbollah. Dacă 
acesta din urmă a putut fi manipulat, este posibil să fi fost 
prin intermediul său. Era exact treaba lui. 

Americanul aprobă din cap. 

— Vă cred, dar nu veţi avansa nici cu un milimetru, 
mergând la această înmormântare. În plus, dumneavoastră 
nu vorbiti ebraică. Vă veţi face remarcat ca o muscă într-un 
castron cu lapte. Şi, privitor la tot ce înseamnă Tsahal, 
israelienii sunt repede dispuşi să reclame un caz de spionaj. 

— Charles, făcu Malko, m-am gândit că aţi putea să mă 
însoţiţi. În calitate de membru al CIA, puteţi veni să 
prezentaţi condoleantele dumneavoastră unui omolog. 

Charles Jourdan se strâmbă. 

— Este cam tras de păr. Nu era un prieten. Dar, dacă 
credeţi că vă poate fi de folos, OK, să mergem. Vă voi 
anunţa. In fine, cunoaşteţi Hertzliya. O să mă interesez de 
ora înmormântării. 


Dar gestul va fi prost văzut. 
x 


* * 


Un vânt uşor care sufla dinspre Marea Mediterană mătura 
micul cimitir din Hertzliya, aducând câţiva nori. Nu era 


135 


decât un mic grup adunat în jurul rabinului care citea 
kaddish, rugăciunea morţilor. 

Intr-o linişte solemnă. 

Charles Jourdan şi Malko sosiseră cu câteva minute 
înainte de începerea ceremoniei, ceea ce le permisese să 
evite discuţiile cu cei prezenţi. 

Văduva, bineînţeles, era în primul rând, cu ochii ascunşi 
sub ochelari negri, înconjurată de câteva rude şi de o altă 
femeie. In spatele ei, o duzină de ofiţeri în uniformă şi în 
civil. Înmormântarea maiorului Dan Yahel nu era un 
eveniment important. 

Nici un jurnalist. 

Rabinul terminase. Într-o linişte mormântală, sicriul 
acoperit cu drapelul israelian fu coborât în groapă. Mai 
urmară câteva rugăciuni, apoi oamenii se duseră să strângă 
mâna văduvei. Printre cei prezenţi, Malko reperă mai mulţi 
bărbaţi în negru, rabini sau simpli evrei ortodocşi, cu pălărie 
neagră, barbă neagră, payos, redingotă lungă care îi făcea 
să semene cu nişte corbi... 

El şi Charles Jourdan se plasaseră ceva mai retras. 
Condoleantele nu durară mult. In mai putin de cinci minute, 
toţi cei prezenţi trecuseră să-şi prezinte omagiile văduvei 
maiorului. 

Indreptându-se apoi spre ieşirea din cimitir. 

Toţi priveau intrigati la cei doi străini, fără să 
îndrăznească să li se adreseze. 

Curând, văduva rămase singură cu cealaltă femeie. 
Charles Jourdan se întoarse spre Malko. 

— Mergem? 

— Aşteptaţi! 

Văduva şi prietena ei se îndreptau spre ei, pentru a 
merge pe cărarea care ducea la ieşirea din cimitir. 

— Ce facem? şopti Charles Jourdan. 

___— Spuneti-i cine sunteţi, că îl stiati bine pe soţul ei. 
Incercati să aflaţi ce s-a întâmplat. Mi-e teamă că nu 
vorbeşte engleza. 

Văduva se apropia. Ridică privirea spre ei şi încetini. 
Surprinsă şi ea, de prezenţa lor. Malko se întoarse: doi 
bărbaţi se opriseră înainte de ieşirea din cimitir şi îi priveau. 


136 


Nu erau bine-veniţi... 

Charles Jourdan făcu un pas înainte şi, cu o mină potrivită 
circumstanțelor, se adresă văduvei. 

Malko văzu cum i se schimbă expresia. Era vizibil 
emotionatà de ceea ce-i spunea. 

Aceasta răspunse în câteva cuvinte în ebraică. Apoi, 
adresându-se lui Malko, îi zise în engleză: 

— Vă mulţumesc că aţi venit. 

Malko simţi că era dispusă să vorbească. Poate că urma 
să afle ceva, în fine. Cu colţul ochiului, îi zări întorcându-se 
pe cei doi bărbaţi care îi priveau. 

Aparent, nu le convenea că se aflau acolo. Avea puţin 
timp pentru a obţine o confesiune de la văduva maiorului 
Yahel. 


137 


CAPITOLUL XVI 


Charles Jourdan vorbea calm în ebraică cu văduva lui Dan 
Yahel care, aparent, îi aprecia cuvintele. Malko asculta fără 
să înţeleagă, neştiind cam unde voia să ajungă. Ca şi cum i- 
ar fi citit gândurile, americanul se întoarse spre el. 

— l-am spus că am venit să-i aduc un ultim omagiu 
soţului ei, pentru că am lucrat cu el. l-am spus cine sunt. 

— Intrebaţi-o dacă ştie de ce şi-a pus capăt zilelor. 

Puse întrebarea şi, imediat, faţa văduvei lui Dan Yahel se 
încruntă. li răspunse sec lui Charles Jourdan, care îi traduse 
lui Malko. 

— Nu are nici cea mai mică idee. Se înțelegeau foarte 
bine. Cu o seară înainte, au luat masa acasă, iar el nu i-a 
spus nimic. Nu era deprimat. 

Vocea lui Charles Jourdan se opri, iar femeia tăcu. 

Malko se întoarse: cei doi bărbaţi care îi priviseră de 
departe se apropiaseră şi îi pândeau, cu feţele încruntate. 
Fără să le întrerupă conversaţia. Văduva lui Dan Yahel mai 
adăugă câteva cuvinte, traduse imediat de Charles Jourdan. 

— Mi-a zis că soţul ei era încă îndrăgostit de ea. Exact cu 
o săptămână înainte de moartea sa, îi adusese de la Roma 
o rochie foarte frumoasă pe care nici măcar nu a apucat să 
o îmbrace. 

Cu un zâmbet crispat, văduva lui Dan Yahel pusese capăt 
conversatiei şi se îndepărta spre ieşire, escortată de 
prietena sa, care nici nu deschisese gura. 

Charles Jourdan şi Malko urmau să facă la fel, când cei 
doi bărbaţi le tăiară calea. Unul dintre ei îi interpelă în 
ebraică, vizibil furios şi băgă scurt o legitimatie sub nasul lui 
Charles Jourdan. 

Acesta, cu vocea sa gravă, îi răspunse calm şi, la rândul 
său, scoase legitimatia de diplomat american. 

Ceea ce îi calmă oarecum pe cei doi interlocutori. 

— Pretind că nu avem dreptul să discutăm cu această 
femeie al cărei soţ lucra pentru securitatea Israelului, 
explică Charles Jourdan. Sunt cadre ale Amanului. Amenintä 


138 


să cheme Shin Beth şi să fim arestaţi. 

— Sunteţi diplomat. 

Americanul schiţă un zâmbet. 

— Nu prea tin ei cont de asta. Când este vorba de 
spionaj, aici nu mai există reguli. Bun, să mergem. Am venit 
degeaba. 

Cei doi israelieni nu se opuseră plecării lor, dar îi urmară 
până la maşină, notând atent numărul. Cum era vorba de 
un Ford cu numere CD, nu-i ajuta cu nimic. 

— Parcă am dat cu băţul în baltă! Nu am aflat nimic. Era 
previzibil. 

— Ba nu, remarcă Malko: maiorul Dan Yahel nu părea 
atins de depresie nervoasă... 

— Asta nu ne spune şi de ce şi-a tras un glonţ Magnum 
357 în căpăţână, făcu americanul. Fără să spună nimănui 
nimic, nici măcar soţiei sale. 

Malko nu răspunse, zicându-şi că putea exista un motiv al 
sinuciderii: ofiţerul israelian dorise să moară pentru a scăpa 
de ceva. 

Dar, de ce anume? 

Ajungând pe Ayalon Freeway, Charles Jourdan înjură 
înfundat: vehiculele înaintau cu viteza melcului, bară la 
bară. 

— Dacă ajungem la lerusalim până la prânz, avem noroc, 
oftă el. 

Malko simţea că celălalt era oarecum supărat pe el că îl 
făcuse să piardă dimineaţa degeaba. Şi el era dezamăgit: 
de această dată, nu mai vedea la ce uşă să bată. 

x 


* * 


Tocmai intrau pe autostrada nr. 1 şi mergeau de-a lungul 
aeroportului Ben Gurion, când telefonul lui Charles Jourdan 
sună. Discuţia fu scurtă, iar americanul se întoarse spre 
Malko. 

— Nu au stat degeaba! Sunt convocat mâine dimineaţă 
de către COS” de la Tel Aviv. Amanul a emis un protest 
oficial în urma „interogatoriului” pe care i l-am luat văduvei 
maiorului Dan Yahel şi vor să discutăm înainte de a 


D4 Chief of Station (Şeful staţiei). 


139 


răspunde. 
— O să vin cu dumneavoastră, propuse imediat Malko. Eu 
v-am dus acolo, iar şeful staţiei ştie foarte bine de ce sunt 


aici. Oricum, nu mai am mare lucru de făcut la lerusalim. 
x 


* * 


Isser Serfaty era literalmente nebun de furie, iar durerile 
de spate se amplificaseră. Aşezat pe pernele tari ale 
canapelei, se gândea la ceea ce tocmai i se spusese. 

Desigur, dialogul dintre doi agenţi ai CIA şi văduva 
maiorului Yahel nu îl neliniştea: neştiind nimic, ea nu putea 
spune mare lucru. 

Dar îl obseda o întrebare: cum le venise celor doi ideea 
de a merge la această înmormântare? Presa nu mentionase 
apartenenţa maiorului la Aman şi, chiar dacă Charles 
Jourdan putea afla prin relaţiile sale, nu avea nici un motiv 
să se intereseze de moartea unui ofiţer inferior lui. 

Erau zeci de ofiţeri ca el în Aman. 

Deci, americanii aveau o informaţie. Dar care? Aştepta să 
primească raportul de la Shin Beth, care tocmai o chestiona 
pe văduvă pentru a afla exact ce întrebări îi puseseră. Apoi, 
va decide ce va urma. 

Dacă ar fi putut să-l sugrume cu mâinile lui pe Malko 
Linge, ar fi făcut-o cu aceeaşi bucurie cu care ar sugruma şi 
un arab. lar pentru Charles Jourdan la fel. In plus, era şi 
evreu! Işi trăda originile. 

Degeaba, Isser Serfaty avea mâinile legate: Charles 
Jourdan era protejat de imunitate diplomatică şi era 
membru al CIA, o agenţie aflată dintr-o ţară mai mult decât 
prietenă. Apoi, de la acţiunea de la Londra, Malko Linge era 
de neatins. Situaţia devenea cu atât mai dificilă. 

Se ridică cu o grimasă de durere. Nu spera să mai apuce 


a doua zi. 
x 


x x 
O atmosferă încordată domnea în sala de mese de la 
ambasada americană din Tel Aviv, în ciuda soarelui 
strălucitor care reuşea să treacă prin geamurile blindate ale 
încăperii, care dădea spre una dintre plajele cele mai 


140 


frecventate din Tel Aviv. 

Din fericire, o cascadă de terase separa clădirea 
principală de esplanada Herbert Samuel, care mergea de-a 
lungul plajei cu chioşcuri şi restaurante ieftine. 

De cealaltă parte, unde era intrarea principală a 
ambasadei, strada Hayarkon era la fel de zgomotoasă, 
îngustă şi aglomerată. Ciudat, cele două clădiri 
ultramoderne ale ambasadei fuseseră ridicate în cartierul 
cel mai frecventat de turişti din Tel Aviv, între operă şi un 
lanţ de hoteluri de lux, Dan, Hilton şi Sheraton. 

Blindată pe toate laturile, izolată fonic, apărată de o 
mulţime de senzori electronici, ambasada era o bulă 
securizată în mijlocul unei lumi ostile. Acoperişul dotat cu 
antene de toate formele servea şi de heliport, ceea ce 
facilita mult viaţa anumitor agenţi ai CIA, infiltrati discret în 
Israel. Dar şi pentru scoaterea din ţară a palestinienilor de 
bună credinţă, urmăriţi de Shin Beth. 

Olivier Snow, şeful staţiei, un brunet longilin şi cam 
auster, cu ochelari pătraţi fără montură, un craniu bombat 
şi un costum fin cu dungulite, ridică paharul de Chablis. 

— Bun venit la Tel Aviv, domnule Linge! Chiar dacă îmi 
provocati unele probleme... 

— Nu am nici un motiv personal, răspunse imediat Malko 
puţin cam sec. Am îndeplinit o misiune într-un cadru foarte 
strict. Cerută de John Mulligan. 

— Ştiu, ştiu, îl întrerupse şeful staţiei, puţin cam jenat. 
Staţia este în întregime la dispoziţia dumneavoastră. Am 
nevoie doar de câteva elemente pentru a răspunde la nota 
oficială pe care am primit-o de la Shin Beth. Dar vom vedea 
asta mai târziu. Bon appetit, adăugă el în franceză. 

Se ridicară pentru a merge să se servească de la bufet: o 
masă mare, acoperită cu peşte fript, copt sau fiert, cu un 
sortiment complet de mezeluri orientale şi salate 
americane. Din considerente de discreţie, şeful staţiei 
preferase această masă servită de soldaţi. 

Tot timpul degustării peştelui, evocară diferite probleme 
din regiune, blocajul negocierilor de pace israeliano- 
palestiniene. 

— George Mitchell vine de fiecare dată să se plângă pe 


141 


umărul meu, mărturisi şeful staţiei, ca şi cum l-aş putea 
ajuta. Israelienii sunt ca betonul. Trebuie să-i ataci cu 
picamărul. Preşedintele Obama îşi închipuie că-i seduce. E 
doar o pierdere de timp. Oricum, situaţia este blocată şi 
toată lumea este încântată. 

— Toată lumea? se miră Malko. 

Olivier Snow îi aruncă o privire maliţioasă şi enumeră: 

— Da: israelienii, bineînţeles, care ţin la statu-quo-ul ce le 
permite să colonizeze Cisiordania, până ce situaţia devine 
ireversibilă. Hamas, care nu vrea nişte negocieri în urma 
cărora şi-ar pierde influenţa. Şi chiar şi palestinienii din 
Cisiordania. Graţie grămezilor de dolari date de Uniunea 
Europeană şi de alţi donatori, printre care şi noi, trăiesc 
ceva mai bine. Israelienii au eliminat anumite baraje, iar la 
Ramallah, banii curg în valuri. Abu Mazeir** nu îşi mai face 
iluzii. Ştie că nu va ajunge niciodată la nimic. Este 
discreditat, dar el dă asigurări de pace. 

— Deci, s-a ajuns într-un impas, concluzionă Malko. 

Şeful staţiei făcu un gest evaziv. : 

— Suntem în Orient. Nimic nu este niciodată sigur. În 
acest moment, există un tip care creşte pe poziţii, în 
Cisiordania: Salam Fayyad, noul prim-ministru. A lansat sute 
de microcredite, merge personal să inaugureze noile străzi, 
micile dispensare, creşele... Incepe să fie foarte popular. 
Dacă continuă, poate foarte bine să câştige viitoarele 
alegeri palestiniene a căror dată încă nu a fost fixată şi, din 
mers, să proclame crearea unilaterală a Statului 
Palestinian... lar în acest caz, nimeni nu ştie ce se va 
petrece. Israelienii vor fi la ananghie, căci nu vor să 
anexeze oficial Cisiordania, deoarece ar fi obligaţi să preia 
populaţia. Deja, situaţia financiară nu este strălucitoare aici. 
Cunosc familii care trăiesc cu 3000 de shekeli pe lună. Bun, 
să revenim la oile noastre. Ce să le spun prietenilor mei din 
Shin Beth? De ce erati acolo? 

Malko se întoarse spre el cu un zâmbet plin de inocentä. 

— Nimic. Nu sunt autorizat să vă spun. 

Crezu că Olivier Snow avea să-l sugrume şi adăugă 


55 Pseudonimul lui Mahmoud Abbas, preşedintele Autorităţii 
Palestiniene. 


142 


imediat: 

— In această anchetă primesc ordine doar de la John 
Mulligan. Să spun de ce ne aflam la cimitirul din Hertzliya ar 
pune în pericol siguranţa Statelor Unite. 

Americanul rămase blocat. Malko continuă: 

— Aveţi ecouri legate de sinucidere? 

— Nu, nici unul, recunoscu şeful staţiei. Israelienii sunt 
foarte discreti. Nu prea vă pot ajuta. 

— După cunoştinţa dumneavoastră, sunt multi 
„rezidenţi” israelieni care lucrează pentru Hezbollah? 

— Desigur, dar Amanul este serviciul care se ocupă, iar 
noi avem puţin contacte cu militarii. 

Erau la cafea. Charles Jourdan se uită discret la ceas. 

— Să mergem, zise el, altfel dormim aici. 

Olivier Snow se întoarse spre Malko şi oftă. 

— Deci, o să le spun prietenilor noştri că nu aţi vrut să-mi 
spuneţi nimic... 

— Exact! confirmă Malko. 

Zece minute mai târziu, dădeau în strada Hayarkon, plină 
de oameni. Dizengorf, marea arteră comercială, era în 
lucrări şi trebuiră să facă un ocol enorm pentru a ajunge pe 
Ayalon Freeway. 

— Cred că nu mai aveţi mare lucru de făcut în Israel, 
concluzionă Charles Jourdan. Şi eu mă întreb dacă nu 
cumva sinuciderea acestui ofiţer din Aman nu este legată 
de ancheta noastră, dar cum să avansăm? 

— O să mă mai văd cu sursele dumneavoastră, sugeră 
Malko. Yossi Milton părea bine informat. 

li intrase o idee în cap: să dea cu piciorul în muşuroiul de 
furnici. Reacţia israelienilor după vizita lor la cimitir 
dovedea că atinseseră un punct sensibil. Logic, totul se 
lega. Pentru a manipula Hezbollahul, le trebuia un vector. 
Cine altcineva decât un ofiţer israelian de legătură? 

Era pe cale să se întrebe dacă nu cumva maiorul Yahel 
fusese asasinat... 

Cum să descopere „sursele” sale libaneze? 

In această direcţie trebuia să caute. Malko avea din nou 
senzaţia că „arde”, dar îi lipsea esentialul. 

x 


143 


* * 


Isser Serfaty primise în urmă cu o oră raportul de la Shin 
Beth despre discuţia văduvei lui Dan Yahel cu cei doi agenţi 
ai CIA. La prima vedere, nu găsise nimic îngrijorător. Faptul 
că sinuciderea nu avea explicaţie nu era chiar o problemă. 

Apoi, recitindu-l, dăduse peste ceva care îi îngheţase 
venele de groază. 

O informaţie care, potențial, putea să se dovedească 
devastatoare. Cu condiţia ca aceia care o culeseseră să-şi 
dea seama. 

Ceea ce nu era sigur. 

Insă cu un subiect atât de sensibil nu putea să-şi permită 
nici un risc. 

Deci, trebuia neapărat să elimine pericolul. Înainte ca 
aceia care ascultaseră confidentele văduvei maiorului să 
realizeze că aveau în mână o pistă fiabilă. 

Ceea ce presupunea o operaţiune delicată şi riscantă. 


144 


CAPITOLUL XVII 


După discuţia de la cimitirul din Hertzliya, Malko trăia o 
senzaţie ciudată. Avea impresia că era pândit de o 
ameninţare invizibilă şi, în acelaşi timp, era foarte aproape 
de scopul său. Totuşi, dacă nu apărea ceva neprevăzut, 
deplasarea sa în Israel se încheia în coadă de peşte. Nu 
avea nimic concret de raportat la Casa Albă, chiar dacă era 
convins că pista oferită de Amanda Delmonico îl dusese la 
adevărații sponsori ai atentatului împotriva lui Barack 
Obama. Degeaba, îi lipsea legătura cu autorii atentatului. 

Cu cât reflecta mai mult, cu atât era mai convins că 
maiorul Dan Yahel jucase un rol în această manipulare. 

Care? 

Probabil cel de manipulant al anumitor membri ai 
Hezbollahului pe care îi coordona. Dar din ordinul cui? 

Cum să afle? Amanul nu avea să-şi deschidă dosarele... 

În plus, nu avea nici o legătură dovedită între maiorul 
Dan Yahel şi Isser Serfaty. 

Îi rămânea o singură posibilitate: să afle mai multe 
despre maiorul din Aman prin intermediul văduvei sale. 

întrevederea de la cimitir îi lăsase un gust amar. Doar că, 
nu vorbea ebraică şi nu voia să-l implice pe Charles Jourdan, 
blocat în ierarhia sa. Nu mai rămânea decât o posibilitate 
ceva mai acrobatică: să apeleze la Yona, sora vitregă a lui 
Avidgor Bilum. Chiar dacă trebuia să inventeze o poveste 
pentru a-i explica solicitarea sa. 

x 
x x 


Isser Serfaty ieşi din biroul primului-ministru, cu cămaşa 
lipită de spate din cauza transpiratiei. Fusese supus unui 
interogatoriu riguros şi jignitor. Fără să o spună deschis, 
interlocutorul său îl bănuia că provocase moartea tânărului 
maior din Aman. 

— Shin Beth a deschis o anchetă, îl anunţase el şi eu nu 
mă pot opune. Sper că nu vor găsi nimic. 

Era în joc cariera sa politică. 


145 


— Nu vor găsi nimic, îi jurase Isser Serfaty, fiindcă nu 
este nimic. Chiar s-a sinucis. 


— De ce? 

Era momentul dificil. N 

— Fiindcă i-am spus că îl mintisem. Il lăsasem să 
înţeleagă că dumneavoastră sunteţi la curent cu acel 
proiect. 


Benyamin Netanyahu scutură din cap, fără să răspundă. 
Mintise atât de mult în viaţa sa, încât nu era în măsură să 
dea lecţii. 

In acelaşi timp, se simţea uşurat. Sinuciderea maiorului 
Yahel făcea să dispară ultimul risc legat de această 
operaţiune nebunească. 

Egoist, îşi zise că va profita la maximum faţă de 
americani. Acum, când era sigur că grenada nu îi va 
exploda în mâini. 

— Foarte bine! concluzionă el. Să ascundem toate 
acestea în adâncul memoriei noastre. Nu mai vreau să aud 
niciodată despre asta. 

— Nu veţi mai auzi niciodată, îl asigură Isser Serfaty. 

Fără să-i spună că va finaliza organizarea unei ultime 
măsuri de securitate. Când nu puteai citi în mintea cuiva, 
era mai bine să îl distrugi. li era imposibil să afle dacă 
agentul CIA care discutase cu văduva lui Dan Yahel 
realizase că aceasta îi dăduse o informaţie valoroasă. Deci, 
era indispensabil să elimine acest risc. Situaţia era 
presantă: acesta nu avea să rămână o vesnicie în Israel. În 
afara ţării, Isser Serfaty nu avea braţul suficient de lung 
pentru a lovi. Cu atât mai rău, dacă era o eliminare inutilă. 

Nu ar fi prima. 

Se legănă până la lift unde îl aştepta şoferul. 

— Mergem la Sderot! anunţă el. la o maşină obişnuită. 

Nu avea chef să lase prea multe urme în această 


deplasare. 
x 


x x 
Povestea tinuse. 
La început, Yona păruse încântată că Malko o sună la 
agenţia de voiaj pentru a o invita la masă. Apoi, în acea zi, 


146 


avea o pauză până la ora patru. În fine, în timp ce stăteau la 
masă la „Dauphin”, acceptase ideea că Malko vrea să intre 
în legătură cu văduva unui ofiţer israelian cunoscut cu 
ocazia uneia dintre deplasările sale precedente în Israel în 
contul Naţiunilor Unite. 

Inainte de a aborda subiectul, Malko luase de la Charles 
Jourdan adresa maiorului din Aman, deci şi pe cea a văduvei 
sale. 

Malko îşi recuperă maşina din parcare, iar Yona îl 
conduse până la ieşirea vestică a lerusalimului, fericită că 
ajunge aproape de mare. 

— Cum se simte Avidgor? întrebă Malko. 

Faţa Yonei se încruntă. 

— Medicii spun că poate rămâne în comă ani de zile, ca 
Ariel Sharon. Dar, dacă îl vor debranşa de la aparate, va 
muri imediat. Familia mea a cerut sfatul unui rabin; încă 
discută... 

Pe Ayalon Freeway, se mergea aproape bine. După 
patruzeci de minute, erau la Hertzliya. 

Intrebând trecătorii, Yona ajunse până la micul imobil 
cochet cu trei etaje, parte dintr-o reşedinţă cu o piscină 
comună şi o vedere minunată spre Mediterana îndepărtată. 

Malko parcă în faţă. 

In timp ce se îndreptau spre intrarea în imobil, apărură 
doi bărbaţi dintr-o Toyota albă parcată la câţiva metri 
distanţă şi le blocară drumul. 

Unul dintre ei îi interpelă în ebraică. 

Yona se întoarse spre Malko, surprinsă şi jenată. 

— Vor să ştie la cine mergem. 

— Cine sunt? 

— Fac parte din Shin Beth. 

Yona părea complet descurajată. Malko fierbea în sinea 
sa. In mod clar, israelienii erau profesionişti. 

— Spuneti-le că mergem la văduva maiorului Dan Yahel. 

Răspunsul fu scurt. 

— Nu mai locuieşte aici şi, oricum, nu are dreptul să 
discute cu străini. 

Cei doi agenţi Shin Beth blocau intrarea în imobil. Malko 
înţelese că nu folosea la nimic să insiste. Se retrase, iar cei 


147 


doi agenţi nu îi scăpară din ochi până ce nu ieşiră din 
parcare. Unul dintre ei vorbea la telefon. 

— Ce mai este şi povestea asta? întrebă Yona ceva mai 
târziu. De ce era Shin Beth acolo? 

— Nu înţeleg, pretinse Malko. Aparent, Dan Yahel avea 
un post important. Cu atât mai rău! 

Yona îl privi pieziş şi nu răspunse. Mai târziu, zise: 

— Mi-au cerut numele şi locul de muncă. Sunt sigură că 
mă vor convoca. Sunt obsedati de problemele de securitate. 

— Imi pare rău, se scuză Malko. Nu credeam că această 
vizită va crea probleme. 

Nu mai schimbară nici o vorbă până la lerusalim. Yona 
cobori din maşină în faţa agenţiei de voiaj, cu un zâmbet 
cam crispat şi fără să-l sărute. 

Era terminat. 

x 


* * 


Hani Al Mabrouk fuma în timp ce-şi privea picioarele, 
ascultând propunerea pe care i-o făcea, cu o voce blândă şi 
într-o arabă excelentă, bărbatul care venise în căsuţa din 
Sderot, păzită zi şi noapte de soldaţii din Tsahal. După ce 
precizase ultimul punct, interlocutorul său întrebă cu 
aceeaşi voce blândă: 

— Vă interesează? 

Ori era umor evreiesc, ori interlocutorul său nu cunoştea 
adevărata situaţie. Hani Al Mabrouk avea acelaşi coşmar în 
fiecare noapte: ucigaşi din unitatea de securitate internă a 
mişcării Hamas îl prindeau şi, după ce îl agätau de un cârlig 
de carmangerie, îl tranşau de viu, aruncând bucăţi din el la 
câinii vagabonzi. 

În urmă cu cinci ani, Hani Al Mabrouk era un militant al 
mişcării Hamas respectat de şefii săi. 

Un bun „chebab”*, care înfruntase membri ai Autorităţii 
Palestiniene. In compensarea serviciilor sale, fusese numit 
în fruntea serviciului de protecţie a şefilor din Hamas. Ceea 
ce îi oferea acces la toate micile lor secrete. Unii îi cereau 
să-i conducă la amantele lor, alţii făceau trafic în Egipt. 

El închidea ochii şi se îmbogăţea... 


56 Băiat. 


148 


Apoi, sora sa se îmbolnăvise. La început, o oboseală 
groaznică, apoi o pierdere îngrijorătoare în greutate. In 
Gaza, i se descoperise un cancer al glandelor limfatice, iar 
medicii îl anunţaseră pe Hani că nu mai avea de trăit decât 
şase luni, deoarece nu aveau medicamentele extrem de 
scumpe care ar fi putut încetini cursul bolii. 

Luni de zile, după ce îşi termina treaba, se ducea să 
petreacă două ore cu ea, dar asta nu o vindeca. Apoi, într-o 
zi, primise un mesaj din Egipt. Un medic pretindea că o 
poate vindeca pe sora sa şi îi dădea întâlnire la Rafah, de 
partea egipteană. 

Hani Al Mabrouk se dusese printr-unul din tunelurile de 
contrabandă. Bărbatul îl aştepta într-o mică benzinărie şi îl 
dusese să ia masa. Pe lângă faptul că era medic, îi 
mărturisise foarte repede că lucra pentru Shin Beth. Şi îi 
propusese: în Israel, sora lui Hani Al Mabrouk ar putea fi 
tratată, iar viaţa i-ar fi prelungită graţie tratamentelor 
moderne. 

Evident, acest ajutor avea o contrapartidă. 

De acum înainte, Hani Al Mabrouk trebuia să lucreze 
pentru Israel, să-i spioneze pe şefii Hamas. 

Acesta din urmă acceptase. Pentru a-şi salva sora. 

Sora sa fusese transportată oficial în Israel, pentru 
analize şi nu se mai întorsese niciodată. Versiunea lui Hani 
era că sora sa murise acolo. In realitate, era îngrijită şi trăia 
în condiţii destul de bune. 

Timp de câteva luni de zile, Hani Al Mabrouk nu avusese 
mare lucru de făcut pentru noii săi „angajatori”. Întâlnise în 
Egipt un emisar al Shin Beth care prelua informaţiile... Apoi, 
acesta din urmă îi înmânase un dispozitiv electronic care 
trebuia lipit sub caroseria maşinii unuia dintre şefii Hamas. 

Opt zile mai târziu, Mercedesul acestuia din urmă fusese 
dezintegrat de o rachetă trasă cu mare precizie de un 
elicopter israelian. Ajutată în principal de ghidajul electronic 
al dispozitivului montat de Hani Al Mabrouk. Operaţiunea se 
reluase de trei ori într-un an. Sora lui Hani se simţea tot mai 
bine, iar nucleul de conducere al Hamas era decimat. 

Doar că, lucrurile cele mai bune au un sfârşit: serviciul de 
securitate al Hamas anchetase serios şi descoperise că sora 


149 


lui Hani trăia în Israel. Concluzia era uşor de tras... 

Hani Al Mabrouk scăpase la limită de lichidatorii trimişi 
de Hamas. Fugise până la Eretz, punctul de control de la 
nord de Fâşia Gaza, interzis palestinienilor, dar, graţie unui 
număr de telefon confidential dat de persoana de legătură 
din Shin Beth, Hani Al Mabrouk luase legătura cu cineva 
care îl ajutase să părăsească Fâşia Gaza. Veniseră să-l preia 
pentru a-l instala în orăşelul Sderot, la vreo zece kilometri 
de Fâşia Gaza, bombardată regulat de rachetele trase de 
Hamas. 

Intr-o vilă, cu alţi trădători. 

Din mărinimie, israelienii continuau să aibă grijă de sora 
sa, dar ştia că nu va dura o eternitate. 

Nu îndrăznea nici măcar să meargă să lucreze clandestin 
cu alţi palestinieni, de teamă să nu fie recunoscut. 

Interogat în mai multe reprize, nu mai avea ce să le 
spună anchetatorilor săi. Un trădător inutil nu are un viitor 
lung. 

Dacă punea piciorul în afara Israelului, era mort. De 
altfel, fără paşaport, unde să se ducă? 

Se auzi răspunzând la întrebarea interlocutorului său fără 
ca măcar să-şi folosească creierul. 

— Aiwa”. 

— Aveţi dreptate, încuviinţă interlocutorul său. Odată ce 
veţi îndeplini contractul, vă veţi instala în Tel Aviv, nu 
departe de spitalul unde este tratată sora dumneavoastră şi 
veţi primi o carte de rezidenţă care vă va permite să găsiţi 
de lucru. Evident, va trebui să păstraţi secretul absolut. 

— Evident, făcu ca un ecou Hani Al Mabrouk. 

— Foarte bine, luaţi-vă lucrurile, încheie bărbatul care se 
prezentase sub numele de „Benjamin”, vă voi explica restul 


pe drum. Plecăm spre lerusalim. 
x 


x x 
Malko luase masa cu Charles Jourdan în restaurantul de 
la American Colony, pentru a face bilanţul. Trebuia să-i 
spună de escapada sa şefului staţiei CIA, iar acesta din 
urmă concluzionase: 


57 Da. 
150 


— Este greu de aflat dacă Shin Beth chiar are ceva de 
ascuns ori este doar o măsură de rutină. Au oroare de faptul 
că ofiţerii care ocupă posturi „sensibile” intră în contact cu 
străinii, chiar şi aliaţi, insistența noastră de a discuta cu 
văduva lui Dan Yahel le-a atras atenţia. Sau este altceva... 

— Nu văd nici o cale de a afla mai multe, oftă Malko. 
Cred că nu o să stau prea mult pe aici. Mâine dimineaţă, voi 
veni să-i trimit un mesaj lui John Mulligan prin intermediul 
liniei securizate. 

— Efectiv, nu văd ce puteţi face mai mult, concluzionă 
şeful staţiei. 

Se despărţiră în staţia de taxi. Charles Jourdan îşi luă 
maşina, iar Malko urcă treptele care duceau la clădirea 
unde locuia. In momentul în care intra, îşi abţinu o 
înjurătură, realizând că uitase în cameră cheia cu care 
descuia uşa exterioară a clădirii. Mai era una şi la primul 
etaj, la care se ajungea printr-o scară exterioară, dar şi 
aceea era încuiată cu cheia. 

Urma să se întoarcă la recepţie când, din nimereală, 
apăsă pe clanţă. 

Surpriză: uşa se deschise fără dificultate, nefiind încuiată 
cu cheia. Or, din motive de securitate, această uşă, ca şi 
cea de sus, era încuiată mereu, fiecare client având cheia 
sa la un loc cu cea a camerei. 

La fiecare trecere, uşa se închidea automat. Intrigat, 
Malko aprinse lumina de pe culoar şi se uită în jurul său, 
apoi la picioare. Zări un obiect pe jos, în dreptul tocului uşii. 
Se aplecă şi îl ridică: era o aşchie de lemn destul de mare. 

Pulsul îi crescu instantaneu: cineva blocase încuietoarea 
cu pana de lemn, astfel încât uşa să nu se încuie. Privi pe 
culoarul care ducea la lift. Gol. Dar cineva se putea ascunde 
pe culoarul de sus. 

Fără să intre, îl sună imediat pe Charles Jourdan. 
Americanul nu ajunsese încă acasă. După ce-l ascultase pe 
Malko, nu ezită. 

— Intoarceţi-vă în holul de la intrarea hotelului, sosesc şi 
eu. 


151 


Hani Al Mabrouk era pitit în umbra unui colţ de la primul 
etaj, invizibil dinspre palier. Doar cei doi ocupanti ai 
camerelor din spatele lui puteau veni pe acolo. Or, una 
dintre ele era goală, iar cealaltă era ocupată de bărbatul pe 
care i se ceruse să-l omoare. La acea oră, nu risca să fie 
deranjat de personalul de serviciu, care nu lucra noaptea. 

Nu-i mai rămânea decât să aştepte. 

Ceea ce făcea de o jumătate de oră. Urmând 
instrucţiunile „sponsorului” său, intrase fără dificultate în 
clădire. Uşa nu era încuiată, aşa cum i se spusese. 

In fundul buzunarului, strângea un pistolet automat de 
calibrul 38, dotat cu amortizor de zgomot. Furnizat tot de 
„sponsor”. Acesta din urmă trebuia să-l recupereze la staţia 
de autobuz de la Poarta Damasc şi apoi să-l ducă într-o 
ascunzătoare sigură. Totul părea de o simplitate derizorie. 
Nu îşi văzuse „ţinta”, dar nu putea fi decât bărbatul care ar 
intra în camera 24. 

Lumina se aprinse. Sosea „clientul” său. 


152 


CAPITOLUL XVIII 


Hani Al Mabrouk se ridică uşor şi se lipi de perete, practic 
invizibil în întuneric, cu pistoletul la capătul braţului, cu 
glonţ pe ţeavă. 

Deodată, o voce care se auzea de la parter îi încremeni 
şira spinării. O voce israeliană care zise în ebraică: 

— Poliţia! Este cineva? 

Pentru câteva secunde, panica îl tintui pe loc. Apoi, auzi 
discuţii şi paşi pe scări. Privi în jurul său: locul unde se afla 
era o fundătură. Nu voia să-i înfrunte pe poliţiştii israelieni 
care, dând peste un palestinian înarmat, l-ar ucide fără 
ezitare. 

Dacă murea, ce se întâmpla cu sora sa? 

Nu-i mai rămânea decât o soluţie: aşezând capătul ţevii 
pistoletului pe încuietoarea camerei 24, apăsă de două ori 
pe trăgaci. 

Se auziră două pufnituri surde şi încuietoarea zbură în 
bucăţi. Hani Al Mabrouk împinse cu umărul în uşă pentru a o 
deschide. Intră şi o închise în urma sa, pentru a câştiga 
ceva timp şi se duse la fereastră. Când făcuse 
recunoaşterea, reperase o grădină lângă clădire, separată 
de un şantier printr-un zid mic. 

Deschise fereastra, dădu la o parte perdeaua, încălecă 
pervazul şi sări, traversând apoi în alergare grădina pustie. 
Ajuns la zid, îl escaladă cu energia disperării. Era încă în 
echilibru pe zid când apăru un cap la fereastra pe care 
tocmai sărise şi o voce strigă în ebraică: 

— Este acolo! 

Chiar în momentul în care sărea de cealaltă parte, se 
auziră două focuri de armă, dar el fugise deja. 

x 


x * 
— Mă aştepta pentru a mă omori! concluzionă Malko, în 
timp ce inspecta încuietoarea distrusă. 
Un poliţist israelian îndreptă lanterna spre încuietoare. Se 
distingeau clar găurile prin care ieşiseră cele două gloanţe. 


153 


Unul dintre colegii săi adunase două tuburi de cartuş încă 
fierbinţi. Un al treilea, întorcându-se de la fereastră, vorbea 
frenetic în staţie. | 

— Au verificat cartierul! anunţă Charles Jourdan. Il vor 
prinde, cu siguranţă, căci la această oră nu este prea multă 
lume pe străzi. 

— Să dea Domnul să aveţi dreptate! făcu Malko. Acest 
individ nu poate fi decât un ucigaş plătit. Trebuie să ştiu 
cine l-a trimis. Ar fi răspunsul la toate întrebările mele. 

Când fusese sunat de Malko, Charles Jourdan anunţase 
imediat poliţia israeliană, care trimisese un vehicul. La 
lerusalim nu era ignorată nici o ameninţare... 

— OK, putem cobori! concluzionă Charles Jourdan. Cu 
siguranţă, nu va reveni... Trebuie să vă schimbe camera. 

Doi poliţişti rămaseră pe loc, iar ei se duseră în holul de 
la American Colony, în clădirea principală unde angajatul de 
la recepţie, prevenit, trimise doi colegi să mute lucrurile lui 
Malko într-o cameră liberă. 

— În zece minute, totul va fi gata, îl asigură directorul. 

— Eu mă duc să mă culc, concluzionă Charles Jourdan. 

Malko îl conduse în parcarea din lateral, înainte de a se 
despărţi, americanul scoase un pistolet din buzunar şi i-l 
întinse. 

— Tineti-l! S-ar zice că nu sunteţi prea popular pe aici. 

Era un Bereta 92, automat. 

Malko băgă arma la curea. Rugându-se ca poliţia 
israeliană să-l prindă pe atacator. Astfel ar revoluţiona toată 


ancheta. 
x 


* * 


Hani Al Mabrouk mergea cât de repede putea de-a lungul 
şinelor viitorului tramvai, protejat de umbra zidurilor 
oraşului vechi. Degeaba, şantierul se termina puţin mai 
departe şi urma să fie obligat să traverseze zona luminată 
pentru a ajunge la Poarta Damasc. 

Se opri, văzând o maşină albastră de poliţie care trecea 
cu viteză pe lângă el. Avea de făcut o alegere delicată: dacă 
era arestat cu o armă asupra sa, mai ales un pistolet cu 
amortizor, era terminat. „Protectorii” săi l-ar lăsa să cadă. 


154 


Evident, dacă se întorcea fără armă, risca să fie admonestat 
serios. 

Alese soluţia cea mai puţin dezavantajoasă, ascunzând 
pistoletul de-a lungul unei şine. A doua zi, ar putea reveni 
să-l caute. 

Liniştit, începu partea cea mai periculoasă a parcursului 
său, mergând cu un pas voit lent. Era ora la care mulţi 
palestinieni se întorceau în partea de est a lerusalimului. 
Evident, el nu avea acte, dar asta era mai puţin grav. 

Zece minute mai târziu, ajunse la Poarta Damasc. Pe 
mica esplanadă de la intrarea în oraşul vechi, erau taxiuri, 
autobuze şi câteva maşini particulare. In momentul în care 
traversa, una dintre maşini îi făcu un semn cu farurile, iar el 
se simţi uşurat. Nu îl uitaseră. 

Deschise portiera cu putere şi se aşeză pe banchetă. 
Bărbatul de la volan era cel care îl lăsase ceva mai 
devreme. „Benjamin” îi aruncă o privire scurtă lui Hani Al 
Mabrouk şi îi întinse mâna. 

— Dă-mi pistoletul. Totul a mers bine? 

Palestinianul rămase, câteva secunde, cu gâtul blocat, 
incapabil să răspundă, apoi bâigui: 

— Nu. Am avut o problemă. 

— Ce problemă? 

Parcă ar fi primit o palmă. 

Hani Al Mabrouk îi explică greoi, mort de frică. Deja, îşi 
vedea sora aruncată afară din spital. Cu o voce nesigură, 
tânguită, explică faptul că poliţiştii apăruseră în clădirea 
unde îşi aştepta ţinta şi că fusese obligat să fugă. 

— Unde este pistoletul? întrebă „Benjamin”. 

— L-am ascuns lângă zidul Oraşului Vechi. Voi merge să-l 
caut mai târziu. 

— Ştii unde este? 

— Da. 

— Să mergem. 

„Benjamin” demară. Rulară de-a lungul zidurilor Oraşului 
Vechi, fără să schimbe nici o vorbă. Şoferul maşinii era 
furios. Acest pistolet nu era un model uzual. Se putea 
ajunge la el. Insemna un cataclism, dacă intra pe mâini 
greşite... 


155 


— Acolo! bâigui Hani Al Mabrouk, arătând şinele 
tramvaiului, imediat după poarta Jaffa. 

Degeaba, nu era nici un loc unde să parcheze şi trebuiră 
să meargă până la hotelul Mamilla pentru a găsi un loc. 
Revenind apoi pe jos. Escortat de „Benjamin”, Hani Al 
Mabrouk se simţea în siguranţă. De altfel, căutările poliţiei 
păreau să fi încetat. Nu se înregistra nici o activitate 
anormală a patrulelor. 

Săriră peste bariera care separa bulevardul Sultan 
Suleiman de traseul viitorului tramvai şi merseră printre 
şine, cu palestinianul în frunte. Ajuns în dreptul locului unde 
ascunsese pistoletul, se aplecă şi îl ridică, ţinându-l de 
teava lungă. 

— Uite! făcu el triumfător. Nu am uitat locul. Mâine, voi 
încerca din nou. 

Israelianul îl privi îndelung fără să zică nimic. Apucase 
pistoletul de mâner şi îl ţinea pe lângă corp. Se întoarse 
spre şosea. Foarte puţine maşini treceau la acea oră şi erau 
aproape invizibili în umbra zidului înalt. 

— Erai gata să tragi? întrebă el. 

— Bineînţeles! 

Fără să zică nimic, israelianul ridică ţeava armei la 
orizontală şi apăsă pe trăgaci. 

De două ori. 

Hani Ai Mabrouk se präbusi fără nici un sunet, între şine. 
Israelianul se apropie şi, fără să se aplece, îi trase un al 
treilea glonţ în cap. In fine, băgă pistoletul în buzunarul 
interior al pardesiului său şi plecă, cu mâinile în buzunare. 

Se întoarse în dreptul porţii Jaffa: corpul lui Hani Al 
Mabrouk era aproape invizibil. In cel mai rău caz, îl vor lua 
drept un beţivan. Desigur, graţie amprentelor, va fi 
identificat, mai devreme sau mai târziu, dar nu prezenta 
importanţă. Putea foarte bine să fugă de la „reşedinţa 
supravegheată” din Sderot şi să fie eliminat de foştii 
camarazi. 

Evident, adevărata problemă nu fusese rezolvată, ceea 
ce era extrem de supărător, dar nu trebuia să forţeze nota. 
De această dată, catastrofa fusese evitată la limită. Dacă 
Hani Al Mabrouk ar fi fost prins în viaţă de poliţia israeliană, 


156 


Isser Serfaty ar fi oprit cu greu ancheta. Or, pierdut sau nu, 
palestinianul ar fi turnat totul. Era suficient ca mărturiile 
sale să ajungă pe mâini nepotrivite pentru a declanşa un 


tsunami politic. 
x 


* * 


— A fost găsit un palestinian fără acte de identitate, ucis 
cu trei gloanţe, de-a lungul zidurilor Oraşului Vechi, anunţă 
Charles Jourdan. Două în piept şi unul în cap. A fost ucis ieri 
seară, potrivit poliţiei, în timpul raziei. S-a folosit, desigur, 
un amortizor, căci nimeni nu a auzit nimic. Aici, cel mai mic 
foc de armă alertează două sute de poliţişti. 

— Este probabil cel care mă aştepta pentru a mă ucide, 
concluzionă Malko. „Sponsorii” săi nu i-au apreciat eşecul. 

Charles Jourdan îşi aprinse o Marlboro. 

— Foarte posibil să aveţi dreptate. Era un plan bun. Un 
jaf care s-a terminat prost. Se întâmplă în această parte de 
oraş. Serviciile israeliene nu ar fi fost amestecate. Un lucru 
nu înţeleg eu: de ce atâta încrâncenare împotriva 
dumneavoastră? 

Malko dădu din cap. 

— Bună întrebare! Nu pot răspunde la ea. Ştiu că 
deranjez anumiţi israelieni. Probabil banda lui Isser Serfaty. 
Sunt tot mai convins că ei au fost în spatele atentatului din 
15 martie. Totuşi, ei ştiu că o să părăsesc Israelul. De ce să 
îşi asume riscuri inutile pentru a mă lichida, când nu am nici 
o probă împotriva lor? Ultima mea tentativă de a o întâlni 
pe văduva lui Dan Yahel a dovedit că totul este sub control: 
nu se tem de nimic. 

— Ştiu, recunoscu Charles Jourdan. Dar trebuie, totuşi, să 
existe un motiv. Israelienii sunt brutali, dar nu sunt nişte 
nebuni furiosi: omoară „util”. Mai ales că, în cazul 
dumneavoastră, nu era un „simplu bum-bum”, cum spun ei 
execuțiilor activiştilor palestinieni, ci o operaţie care 
comportă mari riscuri politice. Ce veţi face? 

— Dacă Langley este de acord, o să plec în Liban, decise 
Malko. Acolo, cel puţin, dacă nu am o pistă, am o idee. 
Adevărul trebuie să se afle în interiorul Hezbollahului. 
Printre cei care au fost recrutaţi de israelieni. Sinuciderea 


157 


maiorului Dan Yahel mă îndreaptă spre această cale. De 
altfel, poate că „a fost sinucis”. 

— Cum estimati să-i găsiţi pe cei pe care îi coordona? 
întrebă americanul. 

Malko schiţă un zâmbet amar. 

— Este aproape imposibil. Conducerea Hezbollahului nu i- 
a identificat, altfel ar fi fost deja scoşi din luptă. Dar acolo 
se află cheia problemei, chiar dacă nu reuşesc să o 
descopăr. 

— Aveţi un zbor zilnic spre Beirut, via Amman, zise 
americanul. Este mai simplu decât prin Cipru, iar orarele 
sunt mai convenabile. 

— Voi rezerva un loc. Vedeţi altceva de făcut aici? 

— Nu, recunoscu americanul. Suntem pe „gazonul” lor, 
iar ei ştiu să se apere. Dar, dacă ar fi să vă dau un sfat, fiţi 
foarte atent până la plecare. Din nefericire, nu am „baby- 
sitters” să vă dau. Ne lipsesc multe aici. 

— Nu mă voi mişca din hotel, îl asigură Malko. De altfel, 


unde să mă duc? 
x 


x *X 


Isser Serfaty oscila între neliniste şi usurare. Slavă 
Domnului, pentru „tentativa de ucidere de la American 
Colony” americanii nu puteau acuza Israelul. 

Chiar dacă stabileau o legătură între mortul găsit pe 
şinele tramvaiului şi incidentul de la American Colony. Cei 
din Sderot semnalaseră către Shin Beth dispariția lui Hani Al 
Mabrouk şi toată lumea ar concluziona că palestinianul a 
fost răpit de foştii săi camarazi. 

In privința surorii lui, încă mai avea dreptul la şase luni 
de tratament. 

| se comunicase orarul de plecare a lui Malko Linge, iar 
aceasta îl făcuse să tresară. Nu pleca nici în Europa şi nici în 
Statele Unite, ci în Liban. 

Ceea ce însemna că avea o idee oarecare despre adevăr. 

Doar că, în afară de o bombă în avionul lui, nu putea face 
nimic să-l oprească. Se linişti zicându-şi că, fără un punct de 
plecare precis, nu va ajunge nicăieri. 

x 


158 


* * 


Interminabilul culoar circular al aeroportului Ben Gurion 
semăna cu un culoar de metrou, atâta lume era. Malko îşi 
căuta zborul: ciudat, nu era anunţat pe tabela de plecări. 
Degeaba se uitase la toate culoarele care porneau din cel 
central, că nici un panou nu anunţa zborul de Amman. Nici 
un angajat al El-Al în zonă. Parcurse încă o dată cu privirea 
tabela de afişaj, când un anunţ îi atrase atenţia. 

Alitalia. Roma. 18:40. 

Intr-o clipă, înţelese de ce intenţionaseră să-l omoare în 
ajun: fără să ştie, avea un diamant în mâini. 

Inceputul unei piste pentru a descoperi autorii atentatului 
din 15 martie. 


159 


CAPITOLUL XIX 


Şedinţa se ţinea pe teren neutru, în salonul noului hotel 
Four Seasons, ultima perlă hotelieră din Beirut, chiar în faţa 
hotelului Phoenicia. Abia fusese deschis şi încă nu era prea 
căutat. Malko închiriase acolo un apartament cu o vedere 
uimitoare spre port. Desigur, era mai puţin vesel decât la 
Phoenicia, dar mai liniştit. 

Ray Syracuse, şeful staţiei CIA de la Beirut, pălăvrăgea 
cu colonelul Wissam Al Hassan şi cu Malko, aşteptându-l pe 
ultimul participant la şedinţă, directorul informaţiilor 
militare, Edmond Fadei. 

Colonelul Al Hassan, şeful Maa/oumat, serviciul de 
contraspionaj din cadrul FSI55, „dirija” reţelele israeliene din 
Liban, în cooperare cu informaţiile militare, lăsând deoparte 
siguranţa generală, condusă de un şiit. 

In fine, Edmond Fadei deschise uşa, cu o servietă mare în 
mână. Maronit”, elegant, mustață fină, era obişnuit să 
lucreze cu străinii şi, în special, cu americanii. 

Un ospătar aduse cafea, se mai discută puţin despre 
ploaie şi vreme frumoasă, apoi Ray Syracuse începu. 

— Prietenul nostru Malko tocmai s-a întors din Israel. În 
urma unei lungi anchete, aici, la Washington, la Londra şi în 
Israel, deduce că israelienii ar fi în spatele atentatului 
contra preşedintelui Obama, revendicat de Hezbollah. Acum 
câteva săptămâni, şefii grupării au jurat că nu au nici o 
legătură. Aţi auzit ceva legat de asta? 

Colonelul Wissam Al Hassan luă primul cuvântul. 

— Direct, nu. După opinia noastră, operaţiunea ar fi putut 
fi organizată şi de iranieni, dar ei neagă cu îndârjire. Dacă 
ar fi pornit de aici, cel care l-a înlocuit pe Imad Mugniyeh în 
fruntea operaţiunilor externe ale Hezbollahului, Mustafa 
Shahabe, ar fi coordonat operaţiunea. 

— Mustafa Shahabe a fost asasinat în timp ce mă aflam 


58 Forţele de Securitate Internă. 
59 Catolic din Liban. (n. red.) 


160 


la Beirut, remarcă Malko. 

— Exact! confirmă colonelul Al Hassan. După aceea, a 
fost înlocuit de un anume Marwan Al Fadiq, din aripa 
militară. Conform surselor noastre, decizia a fost luată în 
Choura Al Quarar, comitetul decizional al Hezbollahului. 

— Cu ce se ocupa înainte? întrebă Malko. 

— Era şeful securităţii Hezbollahului în Dahle. Nu poate fi 
implicat în această treabă fiindcă şi-a preluat postul doar de 
două săptămâni. 

— Dar din partea iraniană, Imad Mugniyeh a fost înlocuit? 
întrebă Malko. 

— Oficial nu, fiindcă, de atunci, şeful operaţiunilor 
externe se află la Beirut. Se zice că Ali, nepotul său, încă 
mai are contacte neoficiale pe această linie. După cum ştiţi, 
ne ocupăm mai puţin de operaţiunile externe, mai ales în 
Statele Unite. 

Se făcu o pauză, cât să bea puţină cafea, apoi Malko 
întrebă rapid: 

— Când Mustafa Shahabe trăia, coordona singur reţeaua 
Hezbollah din America? 

Colonelul Al Hassan îşi consultă notițele. 

— Avea doi adjuncti, Nawaf Al Indi şi şeicul Ali Dogmush. 
De ce întrebaţi? 

— Ideea mea este simplă, explică Malko. Cred că 
israelienii au „cooptat” pe cineva care putea să dea ordine 
capilor „aripii militare” a Hezbollahului din Statele Unite. 

— Dacă teoria dumneavoastră este corectă, avansă 
Edmond Fadei, se explică uciderea lui Mustafa Shahabe. 
Fusese recrutat de israelieni, s-au folosit de el pentru a 
organiza acest atentat la Washington şi, după aceea, l-au 
eliminat pentru a nu putea vorbi. Făcându-l, în acelaşi timp, 
„martir”. 

Colonelul din Maa/oumat încuviinţă. 

— Chiar li se potriveşte. 

— Nu a fost suspectat? întrebă Malko. 

— Desigur, confirmă colonelul Al Hassan, dar a trebuit să 
ofere, într-o primă fază, explicaţii camarazilor săi... Apoi, 
moartea sa a pus capăt anchetei... 

— Care ar fi putut fi motivaţia sa? întrebă Malko. 


161 


Cei doi zâmbiră. 

— Cea mai curentă: banii. Bineînţeles, nu avea un stil de 
viaţă bogat, dar israelienii îşi plătesc mereu oamenii în 
străinătate. Poate are un cont bancar mare într-un paradis 
fiscal, de care nu se va mai atinge. 

— Ceea ce ziceti este logic, aprobă Malko, dar nu se 
potriveşte cu ceea ce ştiu eu. 

— Credeţi că Mustafa Shahabe nu este amestecat în 
operaţiunea de la Washington? întrebă naiv Wissam Al 
Hassan. 

Malko se întoarse spre el. 

— Dacă era cazul, israelienii nu ar mai fi avut de ce să se 
teamă că le este descoperită „manipularea”. Or, în timpul 
şederii mele în Israel, au încercat să mă asasineze de două 
ori. Oficial, era vorba de palestinieni. Or, eu nu am nici o 
treabă cu palestinienii. Convingerea mea este că israelienii 
au tras sforile. Care israelieni, nu ştiu. Dar, dacă au vrut să 
mă suprime, înseamnă că se tem că pot descoperi ceva. 
Însă, a doua tentativă a avut loc chiar înaintea plecării mele 
din Israel încoace. Ceea ce îmi întăreşte convingerea. 
„Trădătorul” recrutat de Aman sau Mossad este încă în 
viaţă şi operaţional. 

Tirada sa fu salutată printr-o lungă tăcere, ruptă de 
Wissam Al Hassan. Toţi îl priveau cu respect. Un bărbat care 
scăpase kidonimilor Mossadului şi echipelor dirijate de un 
serviciu israelian merita consideraţie. 

— Bänuiti pe cineva anume? 

— Este încă vag, mărturisi Malko. Dar este posibil să am 
o pistă. Plec de la principiul că „trădătorul” care a cooperat 
cu israelienii pentru atentatul de la Washington este încă 
operaţional. 

— Deci, repetă Edmond Fadei, nu credeţi în vinovăția lui 
Mustafa Shahabe? 

Malko scutură din cap. 

— Nu. Dacă israelienii ar fi recrutat un tip de o asemenea 
importanţă pentru ei, nu l-ar fi ucis. Nici chiar pentru a 
acoperi o operaţiune. In schimb, lichidând un membru 
perfect loial Hezbollahului, dar suspectat de trădare, făceau 
un potenţial vinovat din el. Ceea ce oprea ancheta pentru 


162 


descoperirea adevăratului vinovat. 

Din nou tăcere. 

Apăsătoare. 

— Aveţi indicii pentru a identifica acest „trădător” care ar 
fi încă în viaţă? întrebă colonelul din Maa/oumat. j 

— Posibil, chiar dacă vi se va părea tras de păr. Inainte 
de plecarea mea de la lerusalim, un ofiţer israelian din 
Aman, care coordona „surse” libaneze, s-a sinucis. Fără un 
motiv aparent. Or, avea legături cu extremişti israelieni care 
ar putea să fi conceput manipularea cu atentatul atribuit 
Hezbollahului. Am întâlnit-o pe văduva sa la înmormântare. 
Fără să vrea, mi-a dat o informație: exact cu opt zile înainte 
de sinuciderea sa, soțul ei se afla în misiune la Roma de 
unde îi adusese o rochie. Cred că se dusese să transmită 
ordine unuia dintre „clienţii” din Hezbollah. Este clasic. Or, a 
doua zi după această întâlnire, s-a încercat asasinarea mea. 
Ceea ce îmi întăreşte ipoteza. Am o întrebare: este posibil 
să aflu dacă un membru important al Hezbollahului se afla 
în afara Libanului în aceeaşi perioadă? 

Se lăsă o tăcere ca de plumb: cei doi ofiţeri din 
contraspionajul libanez se priveau, perplecsi. 

— Cum se numeşte acest ofiţer israelian? întrebă Wissam 
Al Hassan. 

— Dan Yahel. 

— Ştiţi sub ce pseudonim contacta sursele? 

Malko zâmbi ironic. 

— Nu sunt în relaţii atât de bune cu israelienii ca să-mi 
spună. De ce? 

— Lucrez de mult timp în domeniul reţelelor israeliene de 
spionaj din Liban, explică ofiţerul din Maa/oumat. Am 
arestat destui oameni - şaptezeci în total. Unii au făcut 
aluzie la un anume „Alex”, omul lor de legătură. L-au 
întâlnit în diferite ţări din Europa, dar şi la Singapore. Un 
bărbat la vreo patruzeci de ani, sportiv, simpatic, care 
vorbea perfect mai multe limbi străine, printre care şi 
araba. El este? 

— Imi pare rău! recunoscu Malko, nu l-am văzut decât în 
sicriu şi nu a fost publicată nici o fotografie de-a lui. 

Ray Syracuse interveni. 


163 


— O să solicit staţiei de la Tel Aviv să se intereseze, dar 
mă îndoiesc de rezultat. 

— Nu „Alex” mă interesează, corectă Malko, ci cel pe 
care-l coordona. Chiar dacă „Alex” era Dan Yahel, a fost 
înlocuit. Deci, ce credeţi despre ideea mea? 

— Că, din nefericire, este nerealistă, zise colonelul Al 
Hassan. Din două motive. Mai întâi, ne este imposibil să 
urmărim deplasările membrilor Hezbollah: majoritatea 
pleacă prin Siria şi iau avionul de la Damasc, cu paşaport 
fals. Teoretic, ideea dumneavoastră este seducătoare, dar 
nu duce nicăieri. i 

Malko îşi mască deceptia cu un zâmbet politicos. Incă o 
dată, se lovea de un zid. Israelienii - dacă erau ei - 
etanşeizaseră bine operaţiunea. 

Ca pentru a atenua duritatea cuvintelor sale, colonelul 
din FSI îl asigură: 

— Am vrea mult să vă ajutăm, deoarece spionajul 
israelian în Liban este una din problemele noastre majore, 
dar nu văd cum. 

— Aţi identificat spioni israelieni în interiorul 
Hezbollahului? 

— Da, bineînţeles. 

— Au fost arestaţi? 

— Desigur. Unii sunt sub supraveghere. Alţii au fost 
arestaţi de Hezbollah si lichidati. Nu ne spun nouă tot. 
Alţii... 

Tăcu brusc sub privirea furioasă a lui Edmond Fadei. 

Malko simţi că i se ascundea ceva. Pentru moment nu 
insistă. 

— Bine, concluzionă el. Ne vom gândi. Nu vedeţi pe 
nimeni care să mă ajute? 

Din nou schimburi de priviri, apoi colonelul libanez 
propuse: 

— Aţi putea să interogati, cu acordul nostru, un bărbat pe 
care l-am arestat acum câteva luni. Zyad Homsi, un ex- 
morabitoun, un extremist sunit care initiase o afacere cu 
export de smochine. Călătorea mult. 

— Unde se află? 


164 


— La Roumi®, la secret. 

— De ce nu? acceptă Malko. 

— Foarte bine, voi veni să vă iau mâine dimineaţă la ora 
nouă, concluzionă colonelul din FSI. 

— Spuneti-i generalului Rifi că îmi voi permite să-i fac o 
vizită mâine, preciză Malko. 

Se ridicară toţi, iar întâlnirea se încheie. Rămas singur cu 
Malko, Ray Syracuse remarcă: 

— Ar vrea să vă ajute, dar ei nu ştiu mare lucru. Rețelele 
israeliene sunt foarte conspirative şi nu le-au identificat pe 
toate. Israelienii au stat mult timp în sudul Libanului. Incă 
mai au mulţi partizani. Apoi, mai sunt banii... Evident, 
Hezbollahul îi taie de vii pe trădători, dar nu obţii nimic 
gratis. Eu cred în povestea cu „Alex”. 

— De ce? 

— Fiindcă în Liban nu Mossadul operează, ci serviciul 
Aman, sosit în camioanele Tsahalului, în 1982. De atunci, au 
făcut pui. Deci, teoria dumneavoastră ţine. 

— Perfect, conchise Malko. Rămân multe de făcut. O să 


merg la Roumi mâine dimineaţă. Nu se ştie niciodată. 
x 


* * 


Isser Serfaty îi zâmbi călduros interlocutorului său. Un 
Spielmann, şeful departamentului „Liban” din Aman. Şeful 
regretatului „Alex”. 

— O cafea? propuse el. 

Cu complicitatea secretarei lui Benyamin Netanyahu, îl 
invitase pe Un Spielmann la cantina rezervată 
colaboratorilor primului-ministru. 

De la plecarea lui Malko Linge spre Liban, era cuprins de 
nelinişte. Cum să afle ce făcea acolo? O singură persoană îl 
putea ajuta: cel care lua masa cu el. 

— Nu, mulţumesc, declină Un Spielmann. Va trebui să 
plec înapoi spre Tel Aviv. De ce voiai să mă vezi? 

— Am o problemă, recunoscu consilierul lui Benyamin 
Netanyahu. Urmărim de ceva vreme un agent al CIA, Malko 
Linge, care poate să provoace mari necazuri ţării noastre. 

— Nu ai vorbit cu Shin Beth? 


60 închisoare din Beirut. 


165 


— Ba da, bineînţeles, dar a părăsit Israelul spre Liban. Un 
teritoriu unde tu eşti bine implantat. Ai putea să mă ajuţi să 
aflu ce face acolo? 

Un Spielmann nu răspunse imediat. Teoretic, Isser 
Serfaty nu era abilitat să-i dea acest gen de ordine. Doar că, 
anterior, condusese Mossadul şi făcea parte din „garda 
apropiată” a lui Benyamin Netanyahu. Dacă ceea ce-i cerea 
nu depăşea cadrul /egal al activităţilor sale, nu avea motive 
să-l refuze. 

— Ce vrei, mai exact? întrebă el. 

— Să încerci să afli cu cine se vede acolo, la Beirut şi ce 
caută. Prin sursele „tale”, ar trebui să se poată... 

— Întocmai, recunoscu Un Spielmann. Ştii la ce hotel s-a 
cazat? 

— Nu, dar ar trebui să nu fie greu de aflat. 

Se uită la ceas şi concluzionă: 

— O să văd ce pot face. Imediat ce voi avea informaţiile, 
ti le voi trimite prin curier. 

Era totuşi intrigat. Persoana pe care trebuia să o 
urmărească semăna mult cu bărbatul venit la 
înmormântarea maiorului Dan Yahel. In fine, atât timp cât 
Isser Serfaty nu-i cerea nimic ilegal... 

x 
x x 


Prinţesa Gamra Al Shaalan Bin Saoud tocmai îşi punea 
unghii false de trei centimetri când telefonul „Vertu” din 
platină, încrustat cu diamante discrete şi câteva pietre 
colorate pentru a fi mai vesel, scoase câteva note 
melodioase. 

Una dintre filipinezele care îi masa capul luă aparatul şi i- 
| duse la ureche. 

— Gamra? 

Saudita avu nevoie de câteva secunde pentru a 
recunoaşte vocea. 

— Malko! zise ea mieroasă. Eşti la Beirut? 

— Da, foarte aproape. La Four Seasons. 

— Suntem vecini, şopti ea. Vino la mine, dau o mică 
recepţie diseară. Apartamentul meu este, în sfârşit, 
finalizat. Vino pe la zece. 


166 


* 
* * 


Nu erau mai mult de două sute de persoane... Care 
stăteau toate în salon. Malko aruncă o privire în locul unde, 
în urmă cu câteva luni, o posedase pe prinţesa saudită pe 
aceeaşi mochetă, întinsă pe haina ei de vizon mov. 

În această seară, era magnifică. Mulată într-o rochie din 
lame, care o făcea să semene cu un lingou de aur. Atât de 
mulată, încât se întrebă cum se putuse îmbrăca. Fermoarul 
era invizibil, iar rochia se mula cu o precizie anatomică pe 
bustul greu, fundul magnific, şoldurile uşor comprimate. 
Decolteul pătrat oferea privirilor două sfere albe în care îţi 
venea să-ţi înfigi dinţii. 

Gamra urmări privirea lui Malko şi zâmbi şiret. 

— In seara asta, nu fac sex! Rochia a fost cusută pe 
mine... Dar, dacă vrei, mai târziu, mă voi ocupa de tine. 
Mult mai târziu. 

Cu o piruetă, îi întoarse spatele şi se ondulă până la un 
grup de invitaţi. Pe un mic podium, o orchestră acompania o 
dansatoare orientală aproape la fel de atrăgătoare ca şi 
gazda serii. Peste tot, se bea, se servea mâncare în porţii 
uriaşe. Se dansa puţin. Cât vedeai cu ochii, nu erau decât 
smochinguri şi rochii de seară. Libanezele adorau să se 
îmbrace. Toate erau în poziţie de atac, cu privirea 
insistentă, gura oferită şi, uneori, ceva mai mult. 

Malko găsi vodcă Russki Standart şi se servi generos. 
După Israel, era plăcut să regăsească civilizaţia. Toate 
femeile păreau gata să se ofere, în timp ce bărbaţii se 
îndopau la bufet. 

Deodată, în dreptul unei ferestre, Malko reperă o 
creatură magnifică: singura care nu era în rochie de seară. 
Picioare de trei metri mulate într-un pantalon din piele 
neagră, la fel de strâmt ca şi rochia gazdei, o vestă din piele 
foarte strânsă din care ieşea o bluză de mătase roşie şi o 
figură imposibil de uitat. Ochii migdalati, nasul subtiat cu 
bisturiul, gura cărnoasă şi promițătoare. 

Necunoscuta îşi plimba cei un metru şi optzeci de 
centimetri de frumusețe sexuală cu o nonşalanţă 
intenţionată. 


167 


Malko o regăsi ceva mai târziu la un bufet, iar ea îi 
aruncă o privire scurtă, după care întoarse capul în altă 
parte. O urmări prin mulţime. Se apropiase de orchestră şi, 
deodată, începu să se onduleze ca şi dansatoarea de pe 
podium. 

Foarte repede, se formă un cerc de admiratori în jurul ei. 
Bărbaţi care aplaudau, femei cu priviri pline de ură. 
Necunoscuta îşi legăna şoldurile învăluite în negru, cu 
mişcări scurte, în direcţia bărbaţilor cei mai aproape de ea. 

Era Demonică. 

— Este magnifică, nu? îi şopti lui Malko la ureche un 
bărbat care exploda în smochingul său roşu. 

— Cine este? 

— Hanadi, decoratoarea Gamrei. 

Cu fizicul ei, precis îşi găsea uşor clienţi. 

Doar că, parcă această fiinţă era pe altă planetă. Malko o 
cunoştea pe saudită: dacă se apropia de decoratoare, 
prinţesa era în stare să-i scoată ochii. Şi restul. Era 
posesivă. Nu din gelozie, ci din orgoliu. 

Mai bău o vodcă, se strecură aproape de Gamra, 
înconjurată de un cerc de admiratori şi îi atinse discret 
fundul. Aceasta se întoarse imediat cu un zâmbet pofticios. 

— Nu te plictiseşti... 

— Nu, dar e cam multă lume în jurul tău. 

— Aşteaptă puţin... 

Pentru câteva secunde şi-o imagină pe această 
somptuoasă bombă sexuală în armura sa aurie, în timp ce-i 
oferea gura, fără să se poată servi de corpul ei. 

O fantasmă frumoasă. 

Dar trebuia să mai aştepte până la ora trei sau patru 
dimineaţa. lar Gamra, cu Champagne Taittinger care curgea 
în valuri, ar fi putut uita de promisiune. Se retrase discret, 
întâlnind persoane care abia soseau. 

A doua zi avea treabă. 


Povestea cu călătoria lui „Alex” la Roma îl obseda. 
x 


* * 


Drumul urca în jurul unei coline, oferind o vedere tot mai 
uimitoare asupra golfului Beirutului. Inchisoarea din Roumi 


168 


era la înălţime, într-o zonă împădurită, presărată cu vile 
elegante. Frumos loc. Din celulele lor, deţinuţii aveau o 
panoramă uimitoare. Un adevărat sanatoriu. Colonelul Al 
Hassan se uită la ceas. 

— Ne încadrăm în timp, anunţă el. L-au scos din celula 
lui. 

— Credeţi că va coopera? 

— Deja a cooperat, sublinie ofiţerul libanez, îşi dă seama 
că a făcut o mare prostie. Se putea refugia în Cipru şi de 
acolo în Israel, dar a preferat să rămână. 

— De ce, el, un sunit, a lucrat cu israelienii? 

— Nu din dorinţa de câştig, ci fiindcă îi urăşte pe şiiţi. 
Deci, Hezbollahul. Datează din vremuri străvechi. Cei din 
Morabitun îi ardeau de vii pe şiiţii pe care îi prindeau. Sparg 
capetele bebelusilor de pereţi şi înjunghie femeile 
însărcinate. 

Război de catifea. 

Ajunseră. Clădiri din piatră închisă la culoare, în terase, 
asigurate cu o uşă metalică masivă. Porţile se deschiseră şi 
cei doi se opriră în curtea centrală a închisorii. Directorul îi 
aştepta. 

— Este la vorbitor, îi anunţă el. Vreţi să beti o cafea 
înainte de a-l vedea? 

— Nu, mulţumesc, declină Malko. 

Era nerăbdător să vadă cum arăta trădătorul. 

Vorbitorul era slab luminat de un neon palid, mobilat cu o 
masă şi două scaune. Zări un bărbat îmbrăcat într-o 
uniformă verzuie care se ridică vioi când îi văzu venind. 
Colonelul Al Hassan îi zise câteva cuvinte în arabă şi se 
întoarse spre Malko. 

— l-am spus că sunteţi de la CIA şi că este autorizat să vă 
spună tot ce ştie. 

Se retrase, iar Malko se aşeză în faţa prizonierului care îl 
privea curios. Era slăbit, bărbos, dar cu privirea vioaie. 
Uniforma verzuie semăna cu o pijama. 

— Aş vrea să vă pun câteva întrebări despre un aspect 
anume, îi explică Malko. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, răspunse Zyad 
Homsi. 


169 


— Numele de „Alex” vă spune ceva? 

— Alex. Da, bineînţeles. Era ofiţerul meu de legătură 
israelian. 

— Descrieti-l. 

— Un bărbat la vreo patruzeci de ani, alură sportivă, 
părul negru scurt, trăsături regulate. Nimic particular. 
Vorbeam în arabă, iar el era mereu foarte politicos. Cred că 
mânca doar cuşer, fiindcă refuza să meargă în anumite 
restaurante. 

— Erati singurul pe care îl „dirija”? 

— Nu cred. Coordona o mare parte din reţeaua libaneză. 

— L-ati întâlnit adesea? 

— De vreo zece ori. 

— Unde? 

— In Germania şi la Roma. 

— Ştiţi că a murit? 

— Nu. 

Nu părea să-l bulverseze. Răspundea mecanic, ca toţi cei 
care au fost interogati mult timp. Libanezii îl făcuseră să 
spună tot ce ştia, iar Malko îşi zise deodată că această vizită 
nu avea să-i folosească la nimic. 

Aproape masinal, îl întrebă: 

— La Roma, unde îl întâlneaţi? 

— In diferite locuri. Imi lăsa mesaje anonime semnate 
„Alex” la recepţia hotelului. 

— Ce hotel? 

— Trinita dei Monti. Un mic stabiliment pe strada Triton. 

— Mergeati mereu la acelasi hotel? 

— Da, cred că „Alex” avea prieteni acolo. Era un loc sigur 
pentru el. 

Tăcu, apoi întrebă: 

— Aveţi o ţigară? 

Malko nu-l mai asculta. Ca şi la aeroportul Ben Gurion, 
tocmai i se aprinsese un beculet. 


170 


CAPITOLUL XX 


— Ati mai menţionat acest hotel în interogatoriile 
dumneavoastră? întrebă Malko. 

Zyad Homsi păru surprins. 

— Da, cred, dar nu are prea mare importanţă, fiindcă 
„Alex” nu se caza niciodată acolo. Nu ştiu unde locuia când 
venea la Roma. 

— Ce vă cerea ,Alex”? 

— Mă angajase să fotografiez, cu o minicameră 
disimulată în antena maşinii mele parcate pe şoseaua din 
Beqaa, toate maşinile aparţinând Hezbollahului care 
mergeau spre Siria. Apoi, i le transmiteam prin Internet. 

— Cum aţi fost prins? 

— M-au denunţat nişte vecini. Remarcaseră că maşina 
mea rămânea parcată cu orele pe marginea şoselei. M-au 
denunţat la Hezbollah, iar ei la FSI. 

Nu părea prea deranjat. 

Malko era grăbit să verifice ceva. Se ridică şi întinse 
mâna spre prizonier. 

— Mulţumesc, poate că voi reveni să vă văd. 

Colonelul Wissam Al Hassan îl aştepta rontäind biscuiţi cu 
miere şi fumând narghilea în biroul directorului închisorii. 

— Deci? întrebă el. Ceva interesant? 

— Încă nu ştiu, mărturisi Malko. Trebuie să verific 
anumite lucruri. 

Ofiţerul libanez nu îşi ascunse scepticismul. _ 

— Acest tip nu vă poate spune nimic despre Hezbollah. li 
detestă. Nu este foarte şiret. L-am interogat destul pentru a 
spune tot ce ştia. Era doar el în reţea. Israelienii au o 
mulţime de celule izolate. Este foarte dificil de dibuit. Nu 
există o reţea organizată. 

În timp ce coborau serpentinele colinei, Malko îşi zise că 
avea totuşi un fir pe care să meargă. 

x 


171 


— Sunteţi în relaţii bune cu SISMI“? întrebă Malko 
imediat ce rămase singur cu Ray Syracuse. 

Şeful staţiei îl privi mirat. 

— Da, cred. De ce? 

— Am nevoie să aflu lista libanezilor care s-au cazat într- 
un anumit hotel din Roma, într-o anumită perioadă. 
Presupun că retin identitatea tuturor străinilor. 

— Da, desigur, confirmă americanul. Trebuie să sun la 
staţia de la Roma. Este mare hotelul? 

— Nu. Cam treizeci de camere. 

— Ar trebui să se poată. 

— Se numeşte Trinita dei Monti, pe strada Tritone, 
preciză Malko. Perioada care mă interesează este 30 martie 
- 4 aprilie. 

— Doar libanezi? 

— Nu, toţi turiştii din Orientul Mijlociu. Inclusiv israelieni. 

Chiar dacă era o şansă de una la un miliard ca un ofiţer 
de legătură israelian să se cazeze în acelaşi hotel cu sursele 
sale... 

— Îmi puteţi spune de ce? întrebă Ray Syracuse. 

Malko îi explică raţionamentul. 

— Well, este cu bătaie lungă, zise şeful staţiei, dar nu 
este exclus. Va dura cam două sau trei zile. 

— Cereti celor de la staţia din Roma să îi însoţească pe 
colegii lor de la SISMI. 

— Apropo, continuă Ray Syracuse, generalul Rifi vă 
aşteaptă în biroul său de la FSI astăzi, la ora trei. Mi-a spus 


că este ceva important. 
x 


* * 


Amenințarea Hezbollahului împotriva lui Malko fiind 
îndepărtată, Ray Syracuse îi pusese la dispoziţie un simplu 
Mercedes cu numere libaneze, fără blindaj. Malko nu îi mai 
recontactase pe cei din Hezbollah şi, cu atât mai puţin, pe 
iranieni. 

Inutil, atât timp cât nu era concentrat pe o pistă anume. 

Dacă fuseseră manipulati de israelieni, avea destul timp 
să le-o zică. 


61 Serviciul Italian de Informaţii. 


172 


Aşteptând, Casa Albă urmărea evoluţia lui Malko, prin 
mesajele îngrijorate al lui John Mulligan, consilierul principal 
pe securitate, la rândul său pistonat de preşedintele 
Obama, care voia cu orice preţ să-i fie oferite elementele 
ce-i puteau permite să riposteze atacului împotriva Casei 
Albe, fără să greşească în privinţa adversarilor. 

Cu tot riscul, Pentagonul plănuia o expediţie aeriană 
punitivă împotriva Iranului, cu F-22 „Raptor” şi bombardiere 
B 2. 

Numai că, înainte de a-i acoperi pe iranieni cu bombe, 


trebuia să fie sigur de vinovăția lor... 
x 


* * 


Generalul Rifi, mereu elegant în uniforma sa albastru- 
petrol, era în continuare la fel de primitor. Îl primi pe Malko 
în sala mare de şedinţe de la etajul doi al sediului FSI. O altă 
persoană era deja acolo: colonelul Wissam Al Hassan, şeful 
Maaloumat, direcţia de contraspionaj a FSI, pe care Malko îl 
mai întâlnise deja în compania şefului securităţii militare, 
Edmond Fadei. 

— Colonelul Al Hassan mi-a vorbit despre ultima 
dumneavoastră discuţie, anunţă şeful FSI după saluturile 
iniţiale. Mi-a cerut sfatul. 

— In legătură cu ce? 

— Deţinem o informaţie total confidențială despre 
reţelele israeliene, graţie securităţii militare care lucrează 
mult în Sud, în mijlocul reţelelor ASL*?. Informaţiile militare 
au reperat un locuitor al satului Marjayoun, în sud, bănuit 
de colaborare cu israelienii. Younes Hayimeh, un mare 
producător de tutun care vindea o parte din recoltă 
israelienilor. L-au „agăţat” în acest mod. A fost prins într-o 
manieră stupidă: se ducea la picnic în zona de frontieră şi, 
de acolo, printr-un miniradio, transmitea mesaje „legăturii” 
sale israeliene. Intr-o zi, a fost interceptat la întoarcere şi s- 
au descoperit asupra sa materiale. 

— Unde se află acum? 

— Aici, într-un secret absolut. De mai bine de trei luni. 
Ne-a declarat o grămadă de lucruri. 


62 Armata din Sudul Libanului, (n. trad.). 


173 


— Israelienii ştiu că a fost arestat? 

— Nu. Am făcut o înţelegere cu el. Pentru a evita ca 
amanta sa să fie arestată, a acceptat să coopereze. 
Continuă să comunice cu „legătura” sa, sub controlul 
nostru. 

— Şi ce mă poate interesa pe mine la el? 

— Amanta sa, Hanadi Jbail, este şi ea tot din Marjayoun. 
A venit să locuiască la Beirut unde este decoratoare. O 
femeie foarte frumoasă, de care Younes Hayimeh este 
îndrăgostit nebuneşte. 

— Ştiţi de ce a acceptat această femeie să lucreze pentru 
israelieni? 

— Nu prea. Younes Hayimeh pretinde că ea i-a plăcut 
mereu pe israelieni, dar noi credem că a acceptat fiindcă el 
a ajutat-o mult pentru a se instala la Beirut. Nu avea bani, 
iar el i-a închiriat un apartament, apoi a prezentat-o multor 
oameni. Ne-a mărturisit că i-a dat, din ordinul israelienilor, 
un telefon mobil criptat prin care comunică cu numere din 
lordania sau Cipru. Cunoaştem aceste numere, dar nu ştim 
conţinutul mesajelor, căci sunt criptate. Graţie unui 
program utilizat în cazul Hariri, ştim că acest telefon nu este 
folosit decât pentru a lua legătura cu aceste numere. 

— Această femeie nu bănuieşte nimic? 

Colonelul Al Hassan zâmbi. 

— Am pus la cale o mică manevră. Prietenul nostru 
Younes Hayimeh a pretins că a fost obligat să meargă în 
Irak pentru treburi. li dă veşti periodic, sub controlul nostru. 

Malko rămase tăcut. Prefera să nu ştie cum l-a convins 
Maaloumat pe trădător să-şi trădeze amanta. 

In timp ce colonelul turna ceai, întrebă: 

— Această Hanadi nu ar fi cumva o tânără foarte sexy, cu 
ochi albaştri, cam la 1,80 în înălţime? 

— Ba da. Cum de o ştiţi? 

— Am întâlnit-o. 

li explică vizita sa la prinţesa saudită şi întâlnirea 
întâmplătoare cu Hanadi Jbail, decoratoarea prinţesei. Cei 
doi păreau uimiti. 

— Se descurcă bine! oftă colonelul Al Hassan. Chiar mă 
întreb de ce lucrează pentru israelieni. 


174 


Generalul Rifi dădu din cap. 

— Cred că a fost implicată de Younes Hayimeh, care i-a 
făcut multe servicii, iar acum nu mai ştie cum să iasă din 
combinaţie, gândindu-se că, dacă încetează să coopereze, 
israelienii o vor deconspira... 

— OK, concluzionă Malko, cu ce mă poate ajuta această 
femeie? 

— Nu ştim. Dar este şiită şi cunoaşte multă lume din 
Hezbollah. 

— Mulţumesc, concluzionă Malko, dar pentru moment nu 
văd cum o pot folosi. Am o altă pistă de urmat, despre care 
vă voi vorbi mai încolo. 

leşi din FSI, putin cam deceptionat. Neînţelegând cum îl 
putea ajuta această „cârtiţă” israeliană să găsească 
trădătorul din Hezbollah. 

Acum, trebuia să aştepte răspunsul de la Roma. Dacă 


venea. 
* 


* * 


Hanadi Jbail tocmai făcuse baie şi, înfăşurată într-un halat 
galben, se machia. La aproape patruzeci de ani, încă era 
extrem de apetisantă, iar majoritatea clienţilor ei masculini 
încercau să o aducă în patul lor. Ceea ce o lăsa rece. Acum, 
că era independentă financiar, voia să aleagă ea bărbaţii pe 
care să-i bage în patul ei. Era o femeie foarte senzuală, dar 
care se controla perfect. Putea sta luni de zile fără să facă 
dragoste, satisfăcându-se cu mici bucurii solitare. 

În cele din urmă, plecarea amantului ei Younes Hayimeh 
îi convenea: nu fusese niciodată îndrăgostită de el, 
punându-i la dispoziţie trupul ei pentru a-i mulţumi faţă de 
tot ceea ce făcuse pentru ea. p 

Dacă Younes nu se întorcea din Irak, era perfect. li mai 
rămânea un singur lucru de rezolvat: legătura ei cu Israelul. 
Un cadou otrăvit de la Younes, de care nu ştia cum să 
scape. 

La început, meseria de spion o amuzase, dar acum se 
temea, cunoscând soarta neplăcută pe care libanezii o 
rezervau spionilor israelieni. 

In momentul în care termina de creionat buzele, telefonul 


175 


„negru” tiui. Un mesaj de la „legătura” sa pe care o 
cunoştea doar sub pseudonimul de „Alex”. Ecranul afişa un 
şir de litere ciudate. 

Hanadi Jbail se duse să caute în trusa de toaletă un 
dispozitiv miniaturizat şi îl conectă la telefon. Imediat, textul 
criptat se afişă pe ecran. 

| se cerea să intre în contact cu un anume Malko Linge, 
care era cazat la Four Seasons din Beirut, camera 1444, 
pentru a-i cunoaşte activităţile. 

Mesajul se şterse automat, iar ea privi îndelung la 
ecranul negru. Uneori, dorea să se ducă la siguranţa 
generală şi să mărturisească totul, chiar dacă ajungea în 
închisoare. Apoi, se speria. Dacă va termina cu poliţia 
oficială, mai rămânea Hezbollahul. in satul natal, 
Marjayoun, organizaţia era atotputernică şi risca să-şi 
plătească scump trădarea. Deci, continua să alerge ca un 
răţoi fără cap... 

Se întrebă cum avea să-şi „contacteze” ţinta. 

Four Seasons aflându-se lângă clădirea unde locuia 
clienta ei saudită, ar trebui să poată reuşi fără prea mare 
greutate. 

Puţini bărbaţi rezistau sex-appealului ei. 

După ce se machie, îşi puse un string negru şi se strecură 
în pantalonul negru care îi punea atât de bine în valoare 
minunatul ei fund şi picioarele interminabile. 

Işi zise, râzând în sinea ei, că era suficient să meargă să 
bea un pahar la Four Seasons pentru ca „clientul ei” să 
vină, singur, să i se arunce în plasă. 

Apoi, nu ar mai avea decât să ceară ordine de la „Alex”. 

x 


* * 


În ciuda soarelui minunat care inundase Beirutul de două 
zile, Malko număra orele. Nici o veste de la Roma. Se gândi 
din nou la „cârtiţa” israeliană, Hanadi Jbail. Graţie sauditei, 
ar putea să o întâlnească. 

O sună pe prinţesa saudită şi dădu peste robot. 

Ea îl sună înapoi după o oră. 

— Nu ai mai rămas ieri seară, îi reproşă ea. A fost o 
greşeală. Eram foarte frumoasă în acea rochie. 


176 


— O vei îmbrăca din nou, o asigură Malko filosofic. 
Apropo, am remarcat ieri seară la tine acasă o superbă 
creatură. Se pare că este decoratoarea ta. 

Se lăsă linişte, apoi saudita explodä. 

— Javră! Ai chef să i-o tragi târfei de Hanadi! Şi îmi ceri 
mie să te ajut! 

— Nici măcar nu am vorbit cu ea, afirmă Malko, bătând în 
retragere, doar am găsit-o spectaculoasă. Apropo, de unde 
ştii că e târfă? 

— Ne-am înţeles foarte bine şi mi-a devenit prietenă. 

Altfel spus, Gamra gustase din decoratoare. Ştiind-o, 
Malko nu era mirat. 

În ce priveşte gelozia ei, ea care consuma bărbaţii 
precum respira, era amuzant. De altfel, se calmase la fel de 
repede cum explodase. Şi, poate că îi venise o idee când îi 
propuse lui Malko, cu o voce îndulcită: 

— Vine să bea un pahar mâine pe la şapte, dacă vrei... 

Ar mai alunga plictiseala. Câteva clipe mai târziu, sună 
telefonul. 

Era Ray Syracuse. 

— Am veşti de la Roma, îl informă şeful staţiei. 


177 


CAPITOLUL XXI 


— lată lista libanezilor care s-au cazat la hotelul Trinita 
dei Monti. În perioada indicată, anunţă Ray Syracuse. Nu 
sunt decât trei. 

Malko se uită la lista scurtă. Un cuplu, Ibrahim şi Laura 
Najjar din Tripoli. Un bărbat singur, Abdel Wahab, din 
Chtaura. Fotocopiile celor trei paşapoarte erau anexate 
raportului. 

Decepţionat, Malko luă documentele. 

— O să le dau la FSI pentru verificare, anunţă Ray 
Syracuse. Dar cred că pista dumneavoastră a intrat într-o 
fundătură. _ 

Ray Syracuse arbora o figură de înmormântare. Il privi 
descurajat pe Malko. 

— Sper că îi veţi explica persona! lui John Mulligan că nu 
aţi găsit nimic. Şeful de staţie care va anunţa Casei Albe că 
nu este în stare să-i descopere pe autorii atacului din 15 
martie riscă să ajungă în Mongolia. 

— Îi voi anunţa chiar eu, promise Malko. 

Descurajat la rândul lui. Era în continuare convins de 
culpabilitatea israelienilor, dar era incapabil să adune 
probele care îi incriminau. 

— Până atunci, zise el, mă duc să-l văd pe colonelul Al 


Hassan. 
x 


* * 


Pentru a mai uita din griji, se dusese să bea un pahar la 
Phoenicia, mereu plin ca un stup. Prostituatele erau mai 
puţine, dar atmosfera întotdeauna simpatică. Se întrebă 
dacă israelienii îl supravegheau în continuare. Cu toate 
reţelele de care dispuneau în Liban, nu putea fi greu... 

Se gândi deodată la Mourad Trabulsi. Generalul libanez, 
în principiu, nu ştia de prezenţa lui la Beirut. Or, fusese 
întotdeauna un sfetnic bun. Il sună, iar generalul libanez se 
arătă la fel de binevoitor. 

— Dragul meu prieten! zise el. Ce bucurie să vă ştiu la 


178 


Beirut! 

— Unde sunteţi? 

Generalul Trabulsi izbucni în râsul său zgomotos. 

— La „biroul” meu. La clubul de pe Cornişă. Veniţi să 
bem o cafea? 

— Cu plăcere. 

Libanezul îl aştepta la intrarea în club şi se îmbrăţişară ca 
nişte vechi prieteni. 

— Am o surpriză pentru dumneavoastră, pufni Mourad 
Trabulsi. Veniti. 

Malko îl urmă în imensul salon cu ferestre largi. Până la o 
canapea, unde zări un păr negru ca tăciunele. O femeie, cu 
picioarele încrucişate foarte sus, cu ciorapi negri. Inainte 
chiar să se întoarcă, ştiu că era vorba de Sybil Murr, 
voluptuoasa soţie a unui general din armata libaneză cu 
care Malko mai petrecuse deja momente fierbinţi. Ea îşi 
dezveli dinţii de fiară într-un zâmbet senzual si îi întinse 
mâna să i-o sărute ca şi cum nu se cunoşteau. 

— Ce surpriză! mieună ea. Mourad mă anunţase de 
sosirea unui prieten misterios. 

Era mereu la fel de sexy. Şi înfierbântată. Malko luă loc în 
faţa ei, astfel încât să-i vadă picioarele pe care şi le oferea 
cu plăcere privirilor. Se uitară scurt unul altul, apoi, la a 
treia cafea, ea oftă. 

— Trebuie să plec. 

In timp ce ea se ridica, Malko nu se putu abtine să nu 
întrebe: 

— Nu v-aţi schimbat numărul de telefon? 

Ea îi aruncă o privire furibundă. 

— Cum de îmi ştiţi telefonul... 

Malko nu răspunse: oficial, între ei nu erau decât relaţii 
mondene. Imediat ce plecă, îl întrebă pe Mourad Trabulsi: 

— Cunoasteti o decoratoare pe nume Hanadi Jbail? 

Libanezul izbucni în râsul său obişnuit. 

— Dragul meu, văd că ştii atât de bine Beirutul! Este una 
din noile figuri ale oraşului. 

— O decoratoare? 

— Exact. Este pe cale să îi bage în şomaj pe toţi 
decoratorii masculini sau homosexuali. Datorită ei, bărbaţii 


179 


se interesează de decoraţiuni. Nu s-ar zice deloc că vine 
dintr-un sat sărac din sudul Libanului. 

— Cum a reuşit? 

— Avea un amant, mare comerciant de tutun şi bărbat 
foarte bine. Şi el tot din Marjayoun. A sponsorizat-o şi a 
prezentat-o la toată lumea. Cum are gust, a început să 
câştige mulţi bani. Unde aţi întâlnit-o? 

— La prinţesa Gamra. 

Din nou râsul lui Mourad Trabulsi. 

— Se zice că ele două se înţeleg foarte bine, în timpul 
decorării. Este genul de femeie care îi place... 

In mod clar, saudita avea o reputaţie mereu la fel de 
sulfuroasă... 

— Nu ştiţi nimic mai mult despre ea? insistă Malko. 

Mourad Trabulsi se strâmbă. 

— Nu. Este o şiită şireată care nu ţine cont de religie. Nu 
va purta niqab niciodată. Are, desigur, amanți, dar nu se 
cunosc. In afară de cel din Marjayoun, care nu mai pare să 
fie în top. Va fi, cu siguranţă, răpită de un saudit. Eu nu am 
văzut-o de aproape, dar se pare că este superbă. 

— Are multă clasă, confirmă Malko. 

Oricum, Mourad Trabulsi, unul dintre oamenii cei mai 
bine informaţi, nu ştia de legăturile ei cu Israelul. Il lăsă pe 
generalul libanez pentru a merge la colonelul Al Hassan cu 


care avea întâlnire. 
x 


* * 


— Am verificat cele trei nume pe care ni le-a comunicat 
Ray, anunţă ofiţerul din Maa/oumat. Cuplul locuieşte efectiv 
în Beirut şi ne-a confirmat călătoria la Roma. Nu le-am spus 
de ce ne interesam. 

Al treilea individ, Abdel Wahab, este exact din Chtaura. 

Malko îl întrerupse. 

— Deci, este o lovitură în gol. 

Colonelul Al Hassan schiţă un zâmbet. 

— Există totuşi o mică problemă. Abdel Wahab este mort 
de trei ani. Am verificat şi chiar am găsit mormântul lui. 
Familia sa este uimită. Sunt şiiţi care nu se amestecă în 
politică. 


180 


Imediat, Malko începu să spere din nou. 

— Vreţi să spuneţi că cineva a folosit paşaportul unui 
mort pentru a efectua această deplasare la Roma? 

— Exact. 

Malko încercă să nu se ambaleze. Putea să nu aibă nici o 
legătură cu ceea ce căuta. Mulţi libanezi călătoreau cu acte 
false. Dar era totuşi o coincidenţă... 

— Aveţi o cale de a afla cine a folosit acest paşaport? 

Ofiţerul FSI scutură din cap. 

— In acest stadiu, nu. Nu a fost fotografiat de italieni, nici 
aici, la Imigräri. Nu aveau nici un motiv să o facă. 

— Când a fost emis acest paşaport? 

— Acum şase ani, dar a fost reînnoit acum doi ani, când 
proprietarul său legitim era deja mort şi îngropat. 

— Deci, de către cel care îl utilizează. 

— Sunt şanse mari... 

Malko se gândi deodată la ceva. 

— Presupun că, în acest caz, completează o cerere şi că 
rămâne în arhive o fotografie a solicitantului. 

Colonelul Al Hassan aprobă din cap. 

— Absolut. Am cerut primăriei din Chtaura să ne trimită 
documentul. ÎI vom primi mâine. 

Malko încercă să-şi stăpânească bucuria. Chiar dacă era 
vorba de un trădător în solda israelienilor, chiar dacă era un 
membru al Hezbollahului, nu însemna că era vorba de cel 
care fusese manipulat de „Alex” pentru a lansa atacul 
împotriva Casei Albe. 

— Am altceva, continuă colonelul din Maaloumat. 
Supraveghem telefonul mobil al lui Hanadi Jbail. Este activat 
foarte rar, iar asta ne-a permis să-l reperăm. A primit ieri un 
mesaj, din lordania, pe care din nefericire nu l-am putut 
decripta. Dar aceasta are altă semnificaţie. 

— Care? 

— Această femeie este un agent „adormit”. Se pare că a 
fost activată. Sper că nu are legătură cu prezenţa 
dumneavoastră la Beirut... 

Malko simţi totuşi o furnicătură neplăcută pe coloana 
vertebrală. 

— Consideraţi că această femeie este periculoasă? 


181 


— Nu, afirmă ofiţerul libanez. Am verificat apartamentul 
ei în amănunt, în timp ce lipsea şi nu am descoperit nici o 
armă. 

Malko nu îi spuse că și otrava era o armă şi nu se depista 
atât de uşor ca o armă de mână. 

— Vin să vă revăd mâine dimineaţă, concluzionă el. 

— Nu înainte de ora zece, completă libanezul, pentru că 
nu voi avea documentul. 

Malko îşi zise că avea să doarmă prost. leşind din 
clădirea FSI, îl luă cu ametealé. Mai avea două ore până la 
întâlnirea de la prinţesa Gamra şi se decise să treacă 
înainte pe la Four Seasons. Atât timp cât nu avea nimic 
concret, nu îl va anunţa pe Ray Syracuse. Avuseseră deja 


prea multe deceptii. 
x 


* * 


Abia deschise uşa un majordom în uniformă albă, că 
Malko zări, după divanul pe care o răsturnase odinioară pe 
prinţesa saudită, două picioare înfăşurate în piele neagră, 
care păreau că nu se mai termină. 

Hanadi Jbail sosise. 

Tânăra purta aceeaşi ţinută ca în seara în care o văzuse 
pentru prima dată. Un fel de dublură a corpului strânsă pe 
talie cu o curea lată, iar în picioare pantofi înalţi. Privirea ei 
îl învălui pe Malko rapid, îi adresă un zâmbet feroce şi îşi 
turnă nişte ceai. 

— lat-o pe prietena mea, Hanadi, zise Gamra. O apreciezi 
atât de mult... 

Era superbă. Hanadi Jbail îi aruncă lui Malko o privire 
ironică. 

— Nu ştiam că ne-am mai întâlnit. Nu v-am remarcat. 

Ochii ei albaştri mari afişau o inocenţă totală. Malko îşi 
zise instantaneu că, spioană sau nu, ar face totul pentru a o 
duce în patul lui. A 

La ce putea folosi această „cârtiţă” israeliană? Isi aminti 
ce-i spusese colonelul Al Hassan. Mesajul care o reactivase. 
Chiar era el cel vizat? Avea o ocazie excelentă pentru a 
verifica... Ascultă un timp discuţia celor două femei, 
referitoare la decorarea camerelor de oaspeţi, în total de 


182 


3000 de metri pătraţi, se uită ostentativ la ceas, apoi zise: 
— Am o altă întâlnire. Când putem lua cina toţi trei? 
Saudita zâmbi ca o viperă. 

— Eşti sigur că nu preferi să cinezi singur cu Hanadi? 

Chiar făcea tot ce putea pentru a-l ataca pe Malko. 
Răutate pură. 

Hanadi Jbail zâmbi, plină de indulgență. 

— Nu vă certati! Trebuie să merg mâine la un cocktail la 
Mandaloum at Sea. Să mergem toţi trei. Pe la ora şase. 

— Excelentă idee, acceptă imediat Malko. Ne vedem 
acolo. 

Sărută toate mâinile care i se întindeau şi se retrase sub 
privirea grea a Gamrei. Era edificat. Frumoasa Hanadi îl 
„contactase”. Foarte probabil la ordinul israelienilor. 

In ce scop? 

Dacă ancheta sa se oprea brusc a doua zi, utilizatorul 
paşaportului fals nefiind de găsit, îi mai rămânea să o 
cucerească pe voluptuoasa decoratoare. Doar din plăcere. 

Altfel, avea grijă. Nu-i putea fi de folos să aibă un contact 
cu israelienii, mai ales dacă aceştia nu suspectau nimic. 

x 
* x 


Vreo cincisprezece fotografii, format mare, erau întinse 
pe masa de şedinţe. Doar figuri, mai mult sau mai puţin de 
calitate. 

Colonelul Al Hassan îl primi pe Malko cu un zâmbet 
indiferent şi îi arătă fotografiile. 

— lată fotografiile principalilor membri ai aripii militare a 
Hezbollahului. Cei care călătoresc şi ar putea să se 
identifice cu cel pe care îl căutăm. 

— L-aţi identificat? 

— Uitaţi-vă chiar dumneavoastră, răspunse ofiţerul, 
întinzându-i lui Malko o fotografie mărită a celei de pe 
paşaport. Nu vreau să vă influentez. 

Malko luă fotografia şi începu să o compare cu cele 
întinse pe masă. Multe semănau, dar a cincea avea 
similitudini uimitoare. Coafura nu era aceeaşi, dar cele două 
feţe erau foarte asemănătoare. O frunte joasă şi plată, un 
nas acvilin impozant şi o mustață foarte groasă, bine tăiată. 


183 


— Acestea două se aseamănă mult, zise el. 

Colonelul Al Hassan schiţă un zâmbet. 

— Văd că ajungem la aceleaşi concluzii. Cred că nu este 
îndoială. Şi descrierea corespunde. 

— Cine este? 

— Este Nawaf Al Indi, adjunctul lui Mustafa Shahabe. 

Adică al bărbatului care coordona „operaţiunile externe” 
ale Hezbollahului, până la asasinarea sa, în urmă cu trei 
săptămâni. 

— Ce face, exact? 

— A rămas adjunctul lui Marwan Al Fadiq, care i-a 
succedat lui Mustafa Shahabe. 

Malko simţi cum îi creşte pulsul. De această dată, avea 
senzaţia că făcuse un pas uriaş. Tocmai descoperise, 
aproape sigur, un spion israelian în sânul Hezbollahului. Un 
tip care nu putea da de bănuit şiiţilor. Nu era neapărat cel 
pe care îl căuta. Şi, mai ales, exista o întrebare crucială. 

Nawaf Al Indi, înainte de a muri Mustafa Shahabe, avea 
autoritatea de a transmite ordine ramurii Hezbollahului din 
„exterior”? Adică aripii militare implantate în Statele Unite 
care revendicase atentatul împotriva Casei Albe? 

Se întoarse spre ofiţerul libanez. 

— Colonele, credeţi că Nawaf Al Indi poate fi cel pe care îl 
caut? 

Colonelul Al Hassan dădu din cap afirmativ. 

— Da. 


184 


CAPITOLUL XXII 


Malko preferă să nu-şi arate satisfacția prea explicit. Nu 
voia să fie prea optimist. Totuşi, părerea colonelului din 
Maaloumat avea greutate. Insistă. 

— Cunoasteti teoria mea. Că un şef din Hezbollah, 
recrutat de israelieni, a transmis şefului aripii „americane” 
ordinul de a comite acest atentat împotriva lui Barack 
Obama. Este posibil ca, în opinia dumneavoastră, cel căutat 
să fie Nawaf Al Indi, în perioada în care Mustafa Shahabe 
era însărcinat cu relaţiile cu „aripa externă”? 

Colonelul Al Hassan se aşeză şi îşi turnă cafea. 

— Este posibil, admise el. Ştiu cum funcţionează 
Hezbollahul. Şefii ştiu că sunt vizati de serviciile israeliene 
care lovesc fără să facă prea multe valuri. Pentru a-şi 
menţine capacitatea operaţională intactă, sunt obligaţi să 
lucreze frecvent cu „dublă comandă”. Deci, cred că Nawaf 
Al Indi, fiind ,supleantul” lui Mustafa Shahabe, deţine 
codurile şi procedurile care să-i permită să dea ordine. 

— Dar Nassir Moussawi nu ar fi bănuit ceva? obiectă 
Malko. 

— Nu neapărat. Nu ştim cum au fost transmise aceste 
ordine. Pentru o operaţiune atât de importantă, a avut loc, 
desigur, o întâlnire. Nici în Liban şi nici în Statele Unite. Într- 
o ţară „neutră”. 

— Mustafa Shahabe nu ar fi ştiut? 

— Nu neapărat. Totul este foarte compartimentat. Odată 
ce a primit ordinele, Nassir Moussawi, responsabilul „aripii 
americane”, dacă nu a bănuit nimic, nu avea nici un motiv 
să pună întrebări. 

Cu atât mai mult cu cât motivaţia atentatului - 
răzbunarea lui Imad Mugniyeh - făcea parte din linia 
partidului său. 

Ipoteza lui Malko prindea contur, în fine, dar mai 
rămâneau destule zone întunecate. 

— Ce ştiţi despre acest Nawaf Al Indi? îl întrebă pe 
colonelul din Maaloumat. 


185 


— Nu mare lucru, mărturisi libanezul. Nu are o poziţie 
atât de înaltă în ierarhia Hezbollahului pentru a ne ocupa de 
el, mai mult decât de rutină. 

— Există o cale de a controla deplasările sale în 
străinătate? 

— Nu. Toţi membrii aripii militare a Hezbollahului 
tranzitează Siria când călătoresc în străinătate. Noi nu 
controlăm frontiera libanezo-siriană. Trec fără să lase vreo 
urmă, prin reţeaua de drumuri militare siriene. 

— Vedeţi vreo explicaţie a unei eventuale trădări din 
partea sa? : 

— Aceleaşi care i-au motivat pe ceilalţi „trădători”. In 
principal, banii. 

— Ce sfat îmi dati? insistă Malko. Este ţara 
dumneavoastră. O cunoaşteţi mai bine ca mine. 

Colonelul Wissam Al Hassan rămase tăcut câteva clipe. 

— Este delicat, mărturisi el. Mai întâi, în calitate de ofiţer 
al Maaloumat, sunt obligat să raportez ierarhic faptul că am 
dat peste un spion israelian. 

— Fără probe? 

— Suspiciunile sunt suficiente pentru a-l pune sub 
supraveghere. Ceea ce poate lua mult timp. Dacă 
Hezbollahul nu l-a demascat, înseamnă că este foarte abil. 
Evident, avem posibilitatea să anuntäm Hezbollahul. In 
acest moment, suntem într-o fază de „reîncălzire” a 
relaţiilor politice. Doar că, în acest caz, am pierde controlul 
anchetei, iar Hezbollahul nu ne va spune decât ceea ce 
vrea. Inclusiv în cazul în care îi dovedesc vinovăția. 

— Inteleg. Puteţi aştepta câteva zile până să vă anunţaţi 
şefii? 

Wissam Al Hassan zâmbi crispat. 

— Desigur. Fiindcă dumneavoastră ne ajutaţi să 
demascăm „trădătorul”. Altceva? 

— Coordonatele sale. Unde locuieşte, unde lucrează, 
maşina pe care o conduce, tot ce se poate afla despre 
mediul său relational. 

— O să vă transmit toate astea, promise colonelul din 
Maaloumat. Totuşi, vă cer să nu încercaţi să întreprindeţi 
nimic împotriva lui fără să mă anunţaţi. 


186 


— Mă angajez, promise Malko. 
Nu mai avea decât să ţină un consiliu de război cu Ray 
Syracuse şi, eventual, cu Ted Boteler. 
x 


* * 


Trezit în zori de telefonul lui Malko, din cauza decalajului 
orar dintre Beirut şi Washington, Ted Boteler nu mai putea 
de bucurie. 

— Este un pas formidabil, îi zise el lui Malko. Acum, 
trebuie, cu orice preţ, să punem mâna pe acest Nawaf Al 
Indi. Şi să-l facem să spună adevărul. 

Malko îi temperă entuziasmul. 

— Mai întâi, acest om beneficiază de protecţia 
Hezbollahului. Doar n-o să ne lansăm într-un război de 
stradă. Apoi, trebuie să negociem cu libanezii. Totuşi, sunt 
la ei acasă. 

Simti din reacţia lui Ted Boteler că directorul diviziei de 
operaţiuni considera această reţinere slab justificată. 

Aproape sec, concluzionă: A 

— Descurcaţi-vă. Il vreau pe acest tip. Inainte ca 
schlomos să-l lichideze. 

După ce închisese, Ray Syracuse zise: 

— Aveţi vreo idee? 

— Nu, trebui să recunoască Malko, dar va trebui să găsim 
una. Ceva destul de subtil pentru a nu trezi bănuielile 
israelienilor şi nici pe ale libanezilor. 


Altfel spus, cuadratura cercului. 
x 


* * 


Tinându-si respiraţia, Isser Serfaty deschise plicul care 
tocmai îi fusese adus de un mesager al Amanului. Primele 
veşti despre Malko Linge de la plecarea sa din Israel. Textul 
era scurt: 

n<Tinta» era cazată la hotelul Four Seasons şi fusese 
contactată de unul din agenţii Amanului, care spera să afle 
mai multe în curând.” 

Era mai bine decât nimic, dar aceasta nu îi calmă 
complet neliniştea lui Isser Serfaty. Dacă ar fi putut, ar fi 
tras chiar el două gloanţe în capul acestui bărbat care îl 


187 


făcea să uite de durerile de spate. 


Degeaba, Libanul era „off limits” pentru un israelian. 
x 


* * 


Aproape o sută de invitaţi se înghesuiau spre sala mare 
de la Mandaloum at Sea, într-o hărmălaie asurzitoare. 

Restaurantul îşi serba demn a zecea aniversare de la 
deschidere. 

Bărbaţii beau şi vorbeau între ei, iar femeile erau toate 
împodobite ca nişte pomi de Crăciun, aşa cum se întâmpla 
adesea la Beirut. 

Malko se lansă curajos printre invitaţi şi o reperă repede 
pe Hanadi Jbail, care depăşea mulţimea cu o jumătate de 
cap. 

Işi croi drum până la ea. Decoratoarea îi întinse mâna cu 
un zâmbet elocvent. 

— Gamra nu este aici? întrebă Malko, văzând doar 
bărbaţi în jurul ei. 

Hanadi Jbail scutură din părul ei negru. 

— Nu. S-a decis să meargă la altă petrecere, îmi puteţi 
aduce un pahar de şampanie de la bar? Sunt moartă de 
sete. 

Malko reveni cu o cupă de Taittinger Comtes de 
Champagne Blanc de Blanes în care tânăra îşi înmuie 
buzele cu o graţie de pisică. In jurul lor, zgomotul era 
aproape insuportabil. Un cerc de admiratori se înghesuia în 
jurul lui Hanadi Jbail ca ursul la stupul cu miere. Malko reuşi 
să se apropie şi îi şopti: 

— Nu vreţi să scäpati de această haită? 

— Aveţi vreo idee? 

— Da. Four Seasons. Are un restaurant excelent. 

Ea se prefăcu că ezită, apoi zise cu jumătate de gură: 

— OK. Să mergem. Vin după dumneavoastră. O să le 
spun că mai am ceva de făcut... 

El o aşteptă şi cinci minute mai târziu ea i se alătură, 
apoi se tolăni în Mercedes cu un oftat epuizat. 

— Incepusem să mă satur să stau în picioare, oftă ea. 

Cum Malko demara, îi aruncă o privire cu colţul ochiului. 

— Vreti să o invităm şi pe Gamra la această cină? Ştiu 


188 


unde o găsim. 

Malko îi expedie zâmbetul său cel mai seducător. 

— Prefer să cinez între patru ochi cu dumneavoastră. M- 
am săturat de atâta gălăgie. 

Hanadi Jbail nu insistă şi îşi aprinse o ţigară în timp ce el 
conducea spre centru. De când se despärtise de Ray 
Syracuse, construise un plan de acţiune, dar totul depindea 


de acest prim contact. 
x 


* * 


Nawaf Al Indi cina acasă la el cu soţia şi cei cinci copii, 
privind distrat la A/ Manar, televiziunea Hezbollahului. 

Cu mintea în altă parte, sub privirea bovină a soţiei sale 
„imbrobodite”. 

De când trăda pentru Israel, nu era niciodată complet 
liniştit. Operaţiunea „specială” cerută de „Alex” îl zguduise 
serios. Din ziua în care singurul care ar fi putut descoperi 
adevărul cu privire la rolul său în atentatul de la 
Washington a fost lichidat, nu mai închisese un ochi. 
Aşteptându-se în fiecare minut să-i vadă debarcând pe cei 
din securitatea internă a Hezbollahului. Cu ei nu erau decât 
două soluţii: să mărturiseşti foarte repede şi să primeşti 
apoi un glonte în cap. Ori să încerci să negi şi să suporţi 
tratamente care ar fi făcut ca torturile practicate de 
Inchiziţie să pară joacă de copil. 

Nawaf Al Indi asistase odată la pedepsirea unui trădător 
pe care îl băgaseră de viu într-o baie de acid, după ce Îi 
găuriseră amândoi genunchii cu bormaşina. 

Urechile sale retinuserä mult timp urletele inumane când 
acidul începuse să-i roadă carnea. 

Bineînţeles, acum avea un milion de dolari într-o bancă 
din Singapore care îi promisese o gestionare exemplară a 
capitalului său, dar avea şi teama un preţ. 

Acum, lucrurile intraseră pe un făgaş mai calm. Periodic, 
se deplasa la Roma pentru a interoga agenţi ai 
Hezbollahului implantati în Libia şi profita astfel pentru a se 
întâlni cu „Alex”. 

Uneori, nu era acelaşi bărbat pe care îl cunoscuse când 
fusese contactat si înţelesese că „Alex” era numele generic 


189 


al „legăturii” sale, oricare era ea. Ceea ce nu prea îl 
interesa. 

Nici astăzi nu reuşea să înţeleagă cum de fusese recrutat 
atât de uşor. Până la urmă, Israelul era inamicul său 
ereditar... 

Noul său statut de „cârtiţă” avea cel putin două avantaje. 
Mai întâi, nu se mai temea să nu fie lichidat de israelieni 
care acționau uşor în acest sens. 

Apoi, depozitul său exotic se rotunjea pe parcursul lunilor 
şi îşi imagina ziua în care se va putea retrage, lăsându-şi în 
Liban toată familia, pentru a se instala într-un loc unde ar 
avea soare şi prostituate. De care putea profita graţie 
economiilor sale. 

Evident, posibilitatea de a fi demascat îi tulbura acest 
tablou al unui viitor idilic. 

În cazul în care s-ar simţi în pericol, trebuia să trimită un 
mesaj de alarmă şi i se indica o modalitate sigură de a 
dispărea. Işi zise că, vinerea următoare, o va vizita pe 
mama sa, rămasă în satul ei natal din sud, Nabatiyeh. 

Dacă, într-o zi, era obligat să fugă, nu mai avea cum s-o 
revadă. 


190 


CAPITOLUL XXIII 


Malko realiză deodată că Hanadi Jbail arbora aceeaşi 
ţinută ca ultimele două dăţi când o mai văzuse. Singura 
schimbare: cămaşa, de sub costumul din piele neagră, era 
bej, ca şi pantofii. Când traversară sala restaurantului de la 
Four Seasons, tânăra fu urmărită de privirile tuturor 
bărbaţilor prezenţi, înnebuniţi. Acel fund înfăşurat în piele 
neagră era un obiect sexual halucinant. 

Luară loc, iar el remarcă, zâmbind: 

— Vă îmbrăcaţi mereu la fel? 

Hanadi Jbail izbucni în râs. 

— Sunt foarte pudică. Educaţia mea şiită. Nu îmi place 
să-mi arăt picioarele. Nu vă place? Intr-o zi, dacă ne mai 
revedem, voi îmbrăca o rochie, pentru plăcerea 
dumneavoastră. 

Admirabilă ipocrizie. Având în vedere silueta ei, această 
ţinută era de o mie de ori mai provocatoare decât orice 
rochie. 

La cererea lui Malko, şeful de sală aduse o sticlă de 
Taittinger Comtes de Champagne Blanc de Blanes într-o 
frapieră din sticlă. 

Abia îi umplu paharul, că Hanadi îşi înmuie buzele. 

— Ador şampania... 

Malko nu reuşea să o „simtă” pe tânără. Părea relaxată, 
curioasă, deschisă, dar nu era decât o aparenţă. Langusta şi 
salatele trecură rapid. Hanadi îşi desfăcuse cele două 
cureluşe ale combinezonului din piele, dezvelind cămaşa 
umflată de bustul magnific. Privirea îi era extraordinar de 
inteligentă şi de vie. 

O bombă. 

Cina trecu repede. Malko amâna momentul fatal în care 
îşi va înfige banderilele®, profitând de prezenţa acestei 
superbe creaturi. Ea îşi luă repede telefonul din geantă şi 


63 Sulite ornate cu benzi multicolore folosite de toreadori, (n. 
trad.). 


191 


răspunse. 

— Era Gamra, zise ea. Este la Grey's şi ne propune să 
mergem şi noi acolo. 

— De ce nu! acceptă Malko, dar, înainte, voiam să discut 
cu dumneavoastră despre un lucru important. 

O lumină de surpriză apăru în ochii albaştri ai lui Hanadi 
Jbail. 

— Important! Dar nu ne cunoaştem... 

Malko îi sustinu privirea. 

— Eu vă cunosc oarecum, corectă el. V-am făcut chiar şi 
un mare serviciu recent. Fără să ştiţi. 

Hanadi Jbail se încordase brusc de parcă îi injectase acid 
sub piele. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Vocea ei lovise ca un bici. 

Era clipa adevărului. Malko urma să joace dublu sau 
nimic. Dacă manevra îi eşua, era foarte rău. 

— In acest moment, zise el cu o voce calmă, trebuia să 
dormiti în închisoarea Roumi. Sau să fiţi în subsolul 
cartierului general al ESI. 

— De ce? răspunse ea. 

— Fiindcă sunteţi un agent „sionist”, cum se spune aici, 
explică el. Aţi fost demascată din cauza telefonului criptat 
pe care îl utilizaţi ca să comunicaţi cu ,legätura” 
dumneavoastră. Care v-a trimis, acum patruzeci şi opt de 
ore, un mesaj. 

Ochii lui Hanadi Jbail păreau ca două bucăţi de cobalt. 
Buzele cărnoase i se retraseră şi o simţea gata să sară 
precum o fiară sălbatică. 

— Sunt închipuiri! zise ea în şoaptă. Cine sunteţi? Cine v- 
a povestit asta? 

— Colonelul Wissam Al Hassan, care conduce Maa/oumat. 
Arestarea dumneavoastră era programată pentru aceste 
zile. Sunt agent CIA, iar omologii mei din FSI mi-au dat 
această informaţie. Cum avem o operaţiune în derulare în 
care vă putem utiliza, le-am cerut să amâne această 
arestare. 

Hanadi Jbail rămase tăcută, apoi întinse mâna spre cupa 
de şampanie. Goală. Malko se grăbi s-o umple. Când bulele 


192 


dispărură, libaneza îşi regăsise sângele rece. Era o dură. 

— De ce aţi avea nevoie de mine? întrebă ea, cu o urmă 
de ironie prefăcută. 

— Pentru a ne ajuta să prindem un alt agent israelian, 
care, pentru noi, este mult mai important decât 
dumneavoastră. : 

Hanadi Jbail încercă o luptă de onoare. Isi încheie 
combinezonul, apoi schiță că se ridică. 

— Nu prea ţine! zise ea, cu o voce încordată. O să plec. 

Malko o prinse de mână şi o forţă să se aşeze la loc. 

— Hanadi, făcu el, sunteţi prea inteligentă ca să nu ştiţi 
că vă spun adevărul. Bineînţeles, puteţi încerca să päräsiti 
Libanul, dar nu veţi reuşi. Sunteţi supravegheată 
permanent. Libanezii nu vor să vă lase să scäpati. Sunteţi o 
pradă prea frumoasă. Or, cunoaşteţi legea aici: puteţi fi 
ţinută în închisoare oricât, fără a fi judecată. Ca şi cei patru 
generali din cazul Hariri, care au rămas patru ani în 
subsolurile Ministerului Apărării. 

Era sistemul de arest preventiv nelimitat. 

Hanadi Jbail se ridică, cu faţa încruntată, iar Malko îşi 
înfipse ultima suliță. 

— Dacă acceptaţi să cooperati, nu veţi face nici o zi de 
închisoare şi vă vom oferi o protecţie eficace, pentru a 
scăpa de libanezi şi de israelieni... Gândiţi-vă. Mai vorbim la 


finalul serii. 
x 


* * 


Atmosfera la Grey's era întotdeauna la fel de 
electrizantă. Trebuia să urli pentru a te înţelege, dar nu 
avea nimeni chef să vorbească. Clienţii erau prea ocupați să 
bea, să mănânce şi să flirteze. Malko nu avea cel mai rău 
loc, între Hanadi Jbail şi prinţesa Gamra, absolut orbitoare 
într-o rochie din mătase roşie, care îi dezvelea mare parte 
din bust, decorată cu destule diamante cât să 
reconstruiască Haiti. Erau şi alte femei foarte drägute la 
masă, curtate de mustăcioşi graşi şi greoi. 

Gamra se aplecă la urechea lui Malko. 

— Deci, îţi place prietena mea... 

Şiita stătea dreaptă, cu privirea fixată pe cântăreaţă, dar 


193 


cu piciorul înfăşurat în piele lipit de cel al lui Malko. Dată 
fiind dimensiunea canapelei, era imposibil de ştiut dacă era 
un semnal sau o constrângere. 

— Eşti mai frumoasă ca ea! afirmă Malko cu diplomaţie, 
dar are mult şarm. 

Gamra râse la limita grosolăniei şi pufni. 

— Ti-ar plăcea să-i penetrezi fundul, nu? Dacă nu ai 
făcut-o deja... 

— Nu. 

— Ei bine, vom vedea cu cine pleci de aici. 

Problema se rezolvă destul de repede. Hanadi schimbă 
câteva cuvinte în arabă cu saudita şi îi zise lui Malko: 

— O să plec. Nu îmi place acest loc. Fiindcă ştiţi totul 
despre mine, sunati-mä mâine... 

— Nu am telefonul dumneavoastră. 

Ea băgă mâna în geantă şi îi întinse o carte de vizită. 

— II găsiţi acolo. 

Reuşi să se ridice de pe canapea şi se duse spre ieşire. 
Malko nu era decât pe jumătate liniştit: deşi era 
supravegheată de Maaloumat, putea foarte bine să dispară 
şi, în acest caz, nu avea un plan B. Dacă va trimite un SOS 
„legăturii” sale, israelienii vor face totul pentru a o salva. 

Muzica era asurzitoare. Gamra se urcă cu picioarele pe 
canapea, apoi pe masă şi începu să se învârtă ca o 
dansatoare orientală, umflându-şi poalele de mătase roşie 
în toate direcţiile. 

Când reveni, gura ei se lipi de urechea lui Malko. 


— Du-mă de aici! M-am săturat. 
x 


* * 


Hanadi Jbail luase un taxi pentru a se întoarce acasă. 
Străzile defilau fără ca ea să le vadă. Buimacă, de parcă ar 
fi anunţat-o că are cancer în fază terminală. Avea destulă 
experienţă de viaţă pentru a şti că agentul CIA Malko Linge 
îi spusese adevărul. Chiar dacă nu avusese nici un semn 
prevestitor. In Israel, urmase cursuri de contraspionaj şi ştia 
cum se proceda. Faptul că Malko Linge mentionase 
telefonul criptat dovedea că spunea adevărul. 

Când ajunse acasă, creierul încă îi era paralizat. 


194 


Incapabilă să ia o decizie. Se băgă sub un duş, apoi se 
întinse. 

Soluţia cea mai simplă era, evident, să fugă. Imediat. 
Trebuia să trimită un semnal de alarmă, iar sistemul se 
punea în funcţiune. Israelienii erau foarte puternici şi poate 
că reuşeau să o scoată de acolo. Dar după aceea? Să 
trăiască cu ucigaşii pe urmele ei şi, mai ales, să locuiască în 
Israel, era înspăimântător. 

In cele din urmă, decise să se lase pe seama destinului, 


înghiţi două Valium 50 şi încercă să adoarmă. 
x 


* * 


Abia ajunseră Malko şi Gamra în imensul hol al 
apartamentului sauditei, că două filipineze apărute ca din 
senin se precipitară spre Gamra. Prinţesa saudită le lăsă 
vizonul şi le zise câteva cuvinte. 

— Du-te să te instalezi în salon! îi spuse ea lui Malko. O 
să-ţi fac o surpriză. 

Dispăru cu una din filipineze, iar cealaltă se precipită 
spre bar pentru a-l servi pe Malko. 

Era ora două dimineaţa, dar părea ceva firesc ca ele să 
fie la dispoziţia patroanei lor. 

Filipineza îi aduse lui Malko cuburi de gheaţă, o sticlă de 
Russki Standart, după care dispăru. 

Reuşea cu greu să se gândească la surpriza pe care i-o 
rezerva Gamra. In acel moment, Hanadi Jbail poate că 
tocmai fugea spre Israel... Dar era strategia sa... Auzi 
zgomot de tocuri pe hol şi întoarse capul. Gamra apăru în 
uşa salonului. Doamna Goldfinger! Imbräcase rochia lungă, 
aurie, care părea vopsită pe ea. lnaintând până la 
canapeaua unde se afla Malko, îi adresă un zâmbet ironic. 

— Această rochie m-a costat 20.000 de dolari! Nu vreau 
s-o strici. Deci, va trebui să te multumesti cu ceea ce vreau 
eu să-ţi ofer. 

Se aşeză lângă el. Tot ce vedea el din corpul ei erau cele 
două sfere albe ale sânilor. 

— Îți plac? întrebă ea, obraznică. 

Malko îi întâlni privirea. 


195 


— Mult! recunoscu el. Parcă ai fi Vitelul de Aur“. 

In mod clar, Gamra era o specialistă în „joacă”. li mai 
dovedise deja, cu şase luni în urmă, cu un pantalon din 
piele imposibil de dezbrăcat. Desigur, i-ar fi putut smulge 
rochia aurie, dar ar fi fost prea mulţumită. Era ceea ce 
spera ea. 

Privirea sauditei se transformă imediat în furtună. 

— Mă iei drept vacă! Nu eşti decât un câine! 

Devenea un recital animalier. Malko zâmbi. 

— Este doar o expresie. Eşti frumoasă și bogată. 

li vedea sânii ridicându-se sub carapacea de aur şi, 
brusc, agasarea lăsă loc unei dorinţe violente. Infigându-şi 
degetele în carnea albă a sânilor, începu să-i maseze brutal. 

— Opreşte-te, mă doare! urlă Gamra. 

Se ridică, îi luă mâna dreaptă şi i-o sărută. 

— Îti urez noapte bună, zise el. Jocurile astea nu mai sunt 
de vârsta mea... 

Ea îl prinse din urmă la uşă şi se lipi de el. 

— Vreau să mă joc! protestă ea. Ştii, nu am nimic pe sub 
rochie. Mă excită să ştiu că mă doreşti. 

Malko o privi cu răceală. 

— Atunci, excită-mă. 

Ea îi înfruntă privirea câteva fracțiuni de secundă, apoi se 
lăsă în genunchi în faţa lui şi îndepărtă ceea ce îi stătea în 
calea sexului lui. Malko aruncă o privire în oglinda mare. 
Spectacolul acestei statui de aur care îi înghiţea furioasă 
sexul avea ceva prodigios de erotic. 

Cuprinse ceafa Gamrei pentru a o forţa să-i înghită şi mai 
mult mădularul. Ea mormăi, dar se lăsă în voia lui. De acum, 
el îşi ghida propria plăcere. Simti cum aceasta vine. 

Brusc, îşi smulse mădularul gata să explodeze şi îl băgă 
între sânii albi. 

Acolo se eliberă, cu un țipăt. 

Cu capul pe spate, Gamra semăna cu o madonă 
crucificată. Când îşi mai reveni, îi murmură: 

— Acum, mi-o tragi tu. O chem pe servitoare să vină să- 
mi dea jos rochia. 

Malko era deja îmbrăcat. 


64 Simbolul bogăției, (n. trad.). 


196 


— Altă dată! promise el politicos, când filipineza apăru, 
găsind-o pe stăpâna ei îngenuncheată pe mochetă într-o 
poziţie care nu lăsa nici un dubiu în privinţa a ceea ce se 
întâmplase. 

Uşa se trânti, urmată de un tipät în arabă, iar Malko 
apăsă pe butonul liftului. Din nou, gândindu-se doar la 
Hanadi Jbail. 


Această pauză de relaxare nu prea îl relaxase. 
x 


* * 


Malko dormise prost, privind răsăritul cum se ridică în 
port. Impunându-şi să nu o sune pe Hanadi Jbail înainte de 
ora nouă. Dacă nu răspundea, va alerta imediat FSI. 

Formă numărul încet şi aşteptă, cu stomacul încordat. 

— Aiwa? 

Era vocea cam răguşită a şiitei. 

— Eu sunt, zise Malko. Vă sun aşa cum am stabilit. 

O tăcere foarte scurtă care i se păru o eternitate. 

— Ştiţi unde este Movenpick? întrebă ea. Ne întâlnim 
acolo pentru a lua masa. Nu este departe de casa mea. 

Legătura se întrerupse. Malko avea impresia că i se 
umple pieptul cu heliu. După atâtea poticneli, poate reuşea 
să încheie urmărirea. 


197 


CAPITOLUL XXIV 


Nu era nici cea mai mică urmă de erotism în relaţia lor. 
Totuşi, Hanadi Jbail era la fel de provocatoare. Ea şi Malko 
mâncaseră la Movenpick un peşte aproape fript, stropit cu 
apă minerală, iar şiita fumase mult. Malko o întrebă pe un 
ton calm: 

— V-aţi gândit la discuţia de ieri? 

— Da. 

— Sunteţi dispusă să cooperati? 

Hanadi Jbail stinse ţigara în scrumieră. 

— Ce-mi oferiţi? 

— Am vorbit în această dimineaţă cu şeful staţiei CIA din 
Liban, care a primit ordine de la Washington, explică Malko. 
Intr-o primă fază, vă punem la adăpost de orice reacţie 
libaneză. Apoi, vă vom sprijini să părăsiţi Libanul şi veţi fi 
preluată într-un program de protecţie a martorilor. Atât 
timp cât va fi nevoie. Când lucrurile se vor linişti, vă veţi 
instala unde veţi dori, sub o nouă identitate. 

— Cu ce bani? întrebă Hanadi Jbail sec. Aici câştig foarte 
bine... 

— Veţi discuta acest aspect cu cei din CIA, zise Malko, 
dar am convingerea că sunt dispuşi să facă un foarte mare 
efort financiar. 

Ar costa oricum mai putin decât un război cu Iranul... 

Hanadi Jbail învârti îndelung cu lingurita în cafea. 

— Foarte bine, zise ea. Ce aşteptaţi de la mine? 

Privirea albastră se mai stinsese, dar vocea era la fel de 
fermă. 

— Mai întâi, să-mi spuneţi câte ceva despre 
dumneavoastră. Cel puţin sub aspect profesional. Nu de 
decoraţiuni. De cât timp lucraţi pentru israelieni? 

— De aproximativ doi ani. 

— Prietenul dumneavoastră, Younes Hayimeh, v-a 
recrutat? 

— Dacă ştiţi deja, de ce mă mai întrebaţi? 

— De ce aţi acceptat? 


198 


— M-a pus în faţa faptului împlinit. Dacă acceptam, mă 
scotea din sud şi mă ajuta să îmi fac o situaţie la Beirut. 

— S-a ţinut de promisiune? 

— Da. 

— Unde este acum? 

— In Irak. 

— Incă mai aveţi sentimente faţă de el? 

— Nu am avut niciodată. 

Vocea ei era rece ca o lamă. O adevărată pasăre de 
pradă. O femeie hotărâtă. 

— In afară de Younes Hayimeh, mai cunoaşteţi alţi agenţi 
israelieni în Liban? 


— Nu. 

Normal, dată fiind compartimentarea. 

— Foarte bine. (Cum comunicaţi cu  „legătura” 
dumneavoastră? 


— Nu l-am văzut niciodată. Younes mi-a dat un telefon 
mobil criptat şi un număr din lordania. Pentru a trimite SMS. 
Nu am vorbit niciodată cu nimeni. 

— Toate ordinele le primeati prin SMS? 

— Da. 

— Cum decriptati mesajele pe care le primiţi? 

— Am primit şi un dispozitiv miniaturizat pe care îl 
conectez la telefon şi care decriptează automat textul. 

Malko aşteptă câteva clipe pentru a pune întrebarea care 
îi ardea buzele, căci de ea depindea continuarea planului. 

— Ştiaţi că fac parte din CIA? 

— Da. 

— Cum? 

— Mi s-a cerut să vă supraveghez. 

— Fiţi mai precisă. 

— Trebuia să intru în legătură cu dumneavoastră şi să 
încerc să aflu ce faceţi la Beirut. 

Ar fi sărutat-o. Totuşi, trăsăturile i se înăspriseră, iar 
buzele îi deveniseră două linii roşii. 

— Aţi transmis deja informaţii? 

— Da. Că am intrat în legătură cu dumneavoastră. 

— Cum? 

— Ca de obicei, printr-un SMS criptat. 


199 


— Deci, se presupune că veţi continua să mă vedeţi? 

— Da. 

Comandă încă o cafea. Până aici, lucrurile se prezentau 
aşa cum dorea. 

— Foarte bine, zise el. Ne revedem diseară la ora şapte la 
Four Seasons. La bar. Nu uitaţi că, de acum înainte, sunteţi 
de cealaltă parte a baricadei. 

Era prea inteligentă pentru a fi nevoie să-i spună mai 
multe. De acum, trebuia să planifice continuarea 
„manipulării”. Cu Ray Syracuse şi libanezii. 

Partea cea mai riscantă. 

x 


* * 


Ray Syracuse fuma ţigări Marlboro fără oprire, în timp ce 
îl asculta pe Malko. Când acesta din urmă terminase, stinse 
ţigara în scrumieră şi rezumă. 

— Le veţi da de înţeles israelienilor, prin intermediul lui 
Hanadi Jbail, că îl vizati pe Nawaf Al Indi? 

— Da. 

— Posibil să nu creadă... 

— Ba nu, pledă Malko. O să fac în aşa fel încât ea să le 
comunice o informaţie care nu-i va permite e; să-l identifice 
pe Al Indi, dar care îi va alerta pe israelieni. 

— Care? 

— Le va zice în SMS-ul către Aman că mă interesez de 
Hezbollah şi că am întrebat-o dacă cunoaşte oameni din 
satul Nabatiyeh, în sud. 

— De ce Nabatiyeh? 

— Este satul natal al lui Nawaf Al Indi. Ştiţi că, în Liban, 
când se fac verificări despre cineva, se începe mereu cu 
satul în care s-a născut. 

— Credeţi că asta va fi suficient pentru a-i alerta pe 
israelieni? 

— Nu pot să jur, dar cred că da. Evident, ei ştiu că Nawaf 
Al Indi este născut acolo. De obicei, reacţionează repede. 

— Şi apoi? 

Malko schiţă un zâmbet. 

— In continuare, trebuie să ne rugăm foarte tare. Calculul 
meu este că israelienii, ştiind că agentul lor este în pericol, 


200 


vor face totul pentru a-l scoate din ţară. 

— Cum veţi afla de planul lor? 

— Există Planul A şi Planul B, explică Malko. Planul A este 
cel mai sigur. Presupun că Nawaf Al Indi comunică cu Aman 
în acelaşi mod ca şi Hanadi Jbail. Prin SMS criptat. Deci, îi 
vor trimite un mesaj. Ideal ar fi ca noi să interceptăm 
mesajul. 

— Cum, dacă va fi criptat? 

— Graţie cheii de decriptare pe care o posedă Hanadi 
Jbail pentru a decodifica mesajele pe care le primeşte. 

Şeful Statiei scutură din cap, sceptic. 

— Mai întâi, nu este sigur faptul că Maaloumat cunoaşte 
numărul de telefon al lui Nawaf Al Indi utilizat pentru a ţine 
legătura cu centrala sa. Apoi, israelienii sunt foarte 
prudenţi. Sunt slabe şanse să utilizeze acelaşi cod pentru 
doi agenţi diferiţi. Care este Planul B? 

— Să cerem forţelor Maaloumat ca, începând din 
momentul în care Hanadi Jbail expediază SMS-ul prin care îi 
anunţă pe israelieni despre acest agent de care ea nu ştie 
nimic, doar satul natal, să realizeze o supraveghere 
continuă asupra lui Nawaf Al Indi. Pentru a-l intercepta. 

Ray Syracuse se strâmbă. 

— Şi dacă pleacă, via Siria? 

— Nu cred. Vor încerca, probabil, să o rezolve cât mai 
simplu: să se apropie de frontiera israeliană, unde un 
elicopter al Tsahal poate veni să-l recupereze. Satul său nu 
este decât la câţiva kilometri de Israel. 

— Aş fi de acord cu dumneavoastră, răspunse 
americanul, dar cum facem să-l recuperăm noi? 

— Acţionând sub nasul libanezilor. Dacă lucrurile decurg 
aşa cum estimez, trebuie să aveţi un elicopter în stand-by în 
spaţiul aerian libanez care să poată reacţiona în câteva 
minute. 

— Asta se poate, admise Ray Syracuse. Dar sunt prea 
mulţi de „dacă” în acest plan. 

— Sunt la fel de mulţi „dacă” şi în viaţă. OK. 

Acum, vom vinde asta colonelului Al Hassan. 


201 


Generalul Ashraf Rifi se invitase şi el la întâlnirea cerută 
de urgenţă de Ray Syracuse. Cei patru bărbaţi erau în 
marea sală de şedinţe de la al doilea etaj, iar Malko tocmai 
încheie prezentarea planului său. 

Colonelul Al Hassan răspunse, punct cu punct. 

— Planul A nu mi se pare posibil, anunţă el. Nu ştim 
numărul de telefon folosit de Nawaf Al Indi. Apoi, mă 
îndoiesc şi eu că israelienii utilizează acelaşi cod de criptare 
pentru doi agenţi. Deci, trebuie să aplicăm Planul B. Acesta 
nu ridică probleme tehnice pentru a-l urmări pe Nawaf Al 
Indi, fără să-şi dea seama, dar nu ar trebui să dureze prea 
mult. 

— În planul meu, răspunse Malko, dacă nu are nici o 
reacţie în patruzeci şi opt de ore, nu va avea deloc şi, în 
acest caz, nu vă rămâne decât să-l arestaţi. 

Colonelul din Maa/oumat schimbă câteva cuvinte în arabă 
cu generalul Rifi şi concluzionă: 

— Suntem de acord. Când daţi undă verde? 

— Să fiţi pregătiţi din această seară, zise Malko. Mesajul 
de alertă va pleca în jur de ora şapte. 

x 


* * 


Hanadi Jbail sosise mai devreme, stând în faţa unei 
„cafele albe”, în semiîntunericul de la barul din Four 
Seasons. De această dată, schimbase eternii pantaloni cu o 
rochie neagră prinsă în capse, de la gât până la genunchi. 

Malko se aşeza în faţa ei. 

— O să vă trimit un SMS pe care îl veţi transmite, anunţă 
el. In fine, sunt elementele principale. Corectaţi-l în stilul 
dumneavoastră. lată, sunt interesat să vă întreb despre 
Hezbollah, ştiind că sunteţi şiită şi dacă aveţi prieteni în 
satul Rmaich. 

Hanadi Jbail încruntă din sprâncene. 

— Rmaich? Dar este o văgăună, aproape de frontieră. 

— Ştiu, făcu Malko. Nu discutăm. Vreau ca SMS-ul să 
plece într-o jumătate de oră. 

Fără nici un cuvânt, îşi termină „cafeaua albă” şi se 
ridică. Malko făcu la fel şi îi zise cu o urmă de ironie. 


202 


— Now, we are in business“. 
O „afacere” în care ea îşi juca pielea. Dacă israelienii 
descopereau jocul dublu, speranţa ei de viaţă se diminua 


serios. 
x 


* * 


Uri Spielmann era încă la biroul său la ora nouă seara, la 
etajul al şaselea din Ministerul Apărării, la Tel Aviv, când un 
agent al diviziei de telecomunicaţii intră şi lăsă o foaie de 
hârtie pe biroul său. Un mesaj primit prin sistemul codificat 
de legătură al agenţilor Aman din Liban cu Centrala. 

incepea cu un singur cuvânt: DALILA. 

Pseudonimul agentului care expediase SMS-ul. Mesajul 
era scurt, iar Uri Spielmann îl parcurse rapid. Subliniind un 
nume cu pixul roşu. 

Apoi deschise seiful a cărui combinaţie se schimba în 
fiecare dimineaţă, pentru a lua din el un dosar negru în care 
se aflau identitățile agenţilor libanezi din legătura 
serviciului. La a cincea pagină, găsi elementul care îi 
permitea să identifice aproape cu certitudine agentul 
menţionat indirect în mesajul de la DALILA. 

Fără să piardă nici o secundă, formă numărul ofițerului 
însărcinat cu probleme urgente, căpitanul Yehuda Spitz. 
Trei minute mai târziu, acesta din urmă sosea în biroul său. 
Uri Spielmann tocmai redacta ordinele care îi erau 
destinate. Căpitanul aşteptă în picioare, în tăcere, ca Uri 
Spielmann să termine de scris. 

Acesta îi întinse foaia de hârtie. 

— Sursa „Mega” este în pericol, anunţă el. Trebuie 
transferat de urgenţă. Tineti-mä la curent. 

Intreaga maşinărie de salvare a Amanului avea să se 
pună în mişcare instantaneu. Resursele umane erau cea 
mai mare bogăţie a unui serviciu de informaţii. Trebuia să 
facă totul pentru a-l salva pe „Mega”. 

Când rămase singur, Uri Spielmann se simţi recunoscător 
lui Isser Serfaty. Fără el, „Mega” ar fi ajuns probabil într-o 
închisoare libaneză. 


65 Acum suntem în aceeaşi afacere. 


203 


CAPITOLUL XXV 


Nawaf Al Indi dormea profund când fu trezit de două 
sonerii stridente. Se ridică în pat, cu pulsul la 150. De când 
avea telefonul de legătură cu Israelul, era prima dată când 
primea un SMS noaptea. 

Din fericire, soţia sa dormea în camera alăturată, cu una 
dintre fiice. 

Vizualiză SMS-ul, apoi îl decriptă şi avu impresia că o 
mână invizibilă îi strângea stomacul. Textul îi dansa în faţa 
ochilor: 

„Pericol. Castelul Beaufort. 10 AM.” 

Castelul Beaufort se înălța în vârful unui deal golas, la 
sud de Nabatiyeh, în sudul Libanului. Pe vremuri, cu secole 
în urmă, punct de sprijin al cruciaților, acum nu mai erau 
decât câteva ziduri măturate de vânt. În timpul retragerii lor 
din Liban, în 2000, israelienii îl distruseseră şi mai mult. 
Acest mesaj nu putea avea decât o semnificaţie. 
Hezbollahul sau serviciile libaneze îl bănuiau şi trebuia să 
fugă. 

Cuprins de groază şi panică, se duse la fereastră şi privi 
pe stradă. 

Nimeni. 

Se strădui să doarmă la loc. Gândurile i se învălmăşeau 
în cap. Ştia că nu avea nici un minut de pierdut, dar dacă 
fugea în mijlocul nopţii, risca să o alerteze pe soţia sa şi, 
poate, pe cei cu care lucra. Soluţia îi veni o oră mai târziu. 
Avea să-i povestească soţiei şi la birou că mama sa avea o 
criză cardiacă şi că trebuia, cu orice preţ, să meargă la 
căpătâiul ei. 

Nimeni nu ar comenta acest pretext. Or, mama sa era în 
satul lui natal, Nabatiyeh. Castelul Beaufort era la douăzeci 
de kilometri depărtare. Pentru a fi acolo la ora zece, aşa 
cum cerea SMS-ul, trebuia să plece la ora opt, cel târziu. 

Mercedesul său era parcat în faţa casei şi nu îşi va lua 
şoferul. 

Nu reuşi să adoarmă. Ştiind că nu-şi va mai revedea 


204 


copiii şi nici soţia. Nici Libanul. Era un şoc. Bineînţeles, se 
aşteptase la acest gen de lucruri, dar, când se întâmplă în 
realitate, nu este acelaşi lucru... Pentru a-şi ridica moralul, 
se forţă să se gândească la mica avere care îl aştepta în 
Singapore. 

Doar că, pentru a profita de ea, trebuia să iasă din Liban. 
Serviciile libaneze l-au „ţintit” deja? Avea să afle foarte 
repede. 

Când primele licăriri ale răsăritului invadară camera, 
avea ochii deschişi, ca o cucuvea. Se ridică şi făcu un duş, 


cu un nod în gât. 
x 


* * 


Un răsărit cetos se ridica peste Beirut, care îşi pierdea 
din farmecul oriental în lipsa soarelui. 

Malko se trezise de trei sau de patru ori în timpul nopţii. 
Când lucrezi fără plasă de siguranţă, nervii îţi sunt puşi la 
încercare. In fiecare secundă, putea apărea ceva 
neprevăzut. Hanadi Jbail era o dură. Putea să-l păcălească 
pe Malko în timp ce îşi pregătea fuga. 

Soneria telefonului îl făcu să tresară. Aruncă o privire la 
Breitling: 6:55. Vocea colonelului Wissam Al Hassan îl trezi 
imediat. 

— Tocmai am interceptat o comunicaţie între Nawaf Al 
Indi şi un membru al Hezbollahului care lucrează cu el. îl 
anunţa că trebuie să plece de urgenţă să-şi vadă mama 
lovită de o criză cardiacă, în satul său, Rmaich. 

Pulsul lui Malko crescu vertiginos. 

— Credeţi că... 

— Se cam potriveşte, confirmă ofiţerul din Maaloumat. 
Dispozitivul nostru este pe poziţii, îl vom prelua la ieşirea 
din Beirut. Oricum, nu există decât o singură cale de a 
ajunge în sud: autostrada de coastă. 

— OK, aprobă Malko. Il anunţ pe Ray. Ţinem legătura. 

— Vom bloca frontiera la sud de Rmaich, explică 
colonelul Al Hassan. Îl vom umfla când va fi în satul lui, care 
nu este decât la cinci kilometri de frontiera israeliană. 

— Perfect, aprobă Malko. 

Abia închise, că îl sună pe Ray Syracuse. Trezindu-l. 


205 


— Sunteţi operaţional? întrebă Malko. 

In ajun se puseseră de acord asupra dispozitivului 
terestru. Şeful staţiei va avea două vehicule, iar Malko 
Mercedesul său. 

Graţie notei comunicate în urmă cu câteva zile de 
Maaloumat, cunoşteau numărul de înmatriculare al maşinii 
lui Nawaf Al Indi. Un Mercedes 200 negru. 

— Întâlnire într-o oră pe autostradă, în faţa localităţii 
Khalde. Este o benzinărie Esso. 

— Voi fi acolo, îl asigură Malko. Cu Hanadi Jbail. 

Inainte de a se băga sub duş, o sună pe libaneză, care 
răspunse cu o voce ciudat de vioaie, dată fiind ora matinală. 

— Trebuie să fiţi în faţa casei dumneavoastră în treizeci 
de minute, ordonă Malko. 

Nu-i lăsă timp să ceară explicaţii şi închise. 

In timp ce apa caldă reuşea să-l învioreze, îşi zise că mai 
avea o problemă spinoasă de rezolvat: să-l răpească pe 
Nawaf Al Indi de sub nasul libanezilor. Cu condiţia ca acesta 
să nu le scape printre degete. Nu ştiau planul pus la punct 
de israelieni. Putea să se ascundă în oraş şi să aştepte să 
fie scos ulterior. 

Totuşi, îi venea să cânte, ieşind de sub duş: cu nişte 
indicii minuscule, reuşise să descopere „cârtiţa” israeliană 
din sânul Hezbollahului. 

x 
x x 


Nawaf Al Indi nu înceta să se uite în oglinda retrovizoare, 
fără să se poată abtine. Era în dreptul aeroportului şi era 
puţină circulaţie spre sud. 

Incă prea puţină pentru a-şi da seama dacă era urmărit. 
Cei din serviciile libaneze nu erau nişte începători şi risca să 
nu sesizeze nimic. Totuşi, cu cât parcurgea mai mulţi 
kilometri, cu atât îi revenea încrederea. Până la urmă, nu 
aveau nici un motiv să fie interesaţi de el. Temerile 
israelienilor puteau fi nefondate sau premature. 

Soarele strălucitor reuşi să-i mai ridice moralul. Soţia sa 
nu spusese nimic, la fel ca şi adjunctul său. In Liban, familia 
era sacră. 

Privi fâşia de asfalt, în faţa lui: încă aproape două ore de 


206 


mers pe şosea. În loc să urmeze autostrada până la Tyr, o 
va părăsi la bifurcația spre Nabatiyeh. Castelul Beaufort se 
afla la douăzeci de minute spre sud de această mare 


localitate. 
x 


* * 


Hanadi Jbail îl aştepta pe Malko în faţa casei, în aceeaşi 
ţinută din piele. Machiată, în ciuda orei matinale. Se urcă 
lângă Malko. 

— Unde mergem? 

— Incă nu ştiu, mărturisi Malko, dar mă tem că nu veţi 
revedea Beirutul curând. 

Ea nu reacţionă, în timp ce Malko cobora pe bulevardul 
Pacific El Hariri pentru a ajunge la autostradă. 

Un sfert de oră mai târziu, semnaliză pentru a intra în 
benzinăria Esso, vizavi de Khalde. 

Două 4x4 albe erau deja acolo, cu geamuri fumurii. Ray 
Syracuse cobori şi veni spre Malko. 

— Tocmai am primit veşti, anunţă el. Nawaf Al Indi a ieşit 
din casă. Va trece pe aici cam în zece minute. Problema 
este că nu ştim unde merge... 

— Este adevărat, recunoscu Malko. Obligatoriu spre 
Israel. Cum staţi cu elicopterul? 

— Tocmai a decolat de pe o fregată aflată la sud de 
coasta libaneză. li voi da ordine prin intermediul staţiei. 
Când vom afla mai multe. 

Telefonul americanului sună. 

— Este colonelul Al Hassan, anunţă el. Nawaf Al Indi a 
intrat pe autostradă. Va trece prin faţa noastră în câteva 
minute. 

— O să pornesc în urma lui, propuse Malko. Rămâneţi 
ceva mai în spate, cu ,baby-sitters”. 

Urcară fiecare în maşinile lor. 

Exact după şapte minute, Malko văzu trecând prin faţa lui 
un vechi Mercedes 200 negru. Pulsul îi crescu când citi 
pläcutele de înmatriculare. 

Era Nawaf Al Indi. 

Manevra functionase. 

leşi din benzinărie şi Mercedesul era la trei sute de metri 


207 


distanţă. Acceleră ceva mai mult pentru a-l menţine în raza 


vizuală. 
* 


* * 


Colonelul Al Hassan era într-o Toyota cu motor modificat, 
însoţit de una din asistentele sale, cu capul acoperit de 
nigab. Un cuplu liniştit, care mergea spre sud. Alte două 
maşini ale Maaloumat mergeau în faţă, pentru a lăsa 
Mercedesul lui Nawaf Al Indi să le depăşească, apoi să-l 
preia. 

In cazul unor probleme, putea alerta secţia din Sour, mult 


mai la sud. 
x 


* * 


Cu cât treceau kilometrii, cu atât pulsul lui Nawaf Al Indi 
se calma. Trecuse de Saida şi, în douăzeci de minute, avea 
să ajungă în dreptul bifurcaţiei spre Nabatiyeh. 

Se uită la ceas: 8:40. 

Va fi la timp pentru întâlnirea de la Castelul Beaufort. Era 
convins: israelienii urmau să-i trimită un elicopter. Frontiera 
israeliană se afla la vreo zece kilometri, iar ei controlau 
complet spaţiul aerian. Relaxat, îşi aprinse o ţigară şi 
aproape că o termină când viră spre Nabatiyeh. O şosea 
destul de bine întreţinută, cu două benzi. 

Urma să ajungă mai devreme la întâlnire. Era atât de 


euforic, încât nu se mai gândea că ar mai putea fi prins. 
x 


* * 


Maşina Maaloumat care preluase urmărirea încetini. În 
mod normal, Mercedesul 200 ar fi trebuit să fie deja în urma 
lor şi să-i dubleze. 

Nimic. 

Şoferul îl apelă imediat prin radio pe colonelul Wissam Al 
Hassan care îl linişti. 

— Tocmai a luat-o spre Nabatiyeh. Avem alţi oameni în 
urma lui. Intoarceţi-vă şi veniţi după noi. 

Din nefericire, nu era decât o şosea pentru a ajunge la 


Nabatiyeh. 
x 


208 


* * 


Malko intrase şi el pe şoseaua spre Nabatiyeh. Lângă el, 
Hanadi Jbail fuma fără oprire, fără să vorbească. 

Telefonul îi sună. 

— Unde sunteţi? întrebă Ray Syracuse. 

— Tocmai am intrat pe şoseaua spre Nabatiyeh. Mă 
întreb dacă nu merge cumva la Castelul Beaufort, răspunse 
Malko. Este locul ideal pentru o „ridicare” rapidă. 

— Unde sunt ceilalţi? 

Adică libanezii. 

— Este un Audi în spatele meu care ar putea fi al lor, dar 
mai sunt şi alţii. 

Mercedesul 200 al lui Nawaf Al Indi mergea în faţă, la cel 
puţin un kilometru. 

Un sfert de oră mai târziu, după o lungă porţiune de linie 
dreaptă în pantă, apărură primele case din Nabatiyeh. Nu 
era nici o variantă de ocolire a oraşului, iar Malko se trezi 
foarte repede prins în trafic. Audi-ul alb aproape că se lipise 
de bara din spate. Nu mai avea îndoieli: erau cei de la 
Maaloumat. Ceea ce avea să fie o problemă... 

Se gândi, în timp ce traversa Nabatiyeh, la modalitatea 
de rezolvare. Mercedesul 200 se afla la cel puţin cinci sute 
de metri în faţa lui, dar, din cauza circulaţiei intense, nu 
risca să fie remarcat. La ieşirea din oraş, Mercedesul 200 
intră pe şoseaua nr. 5. 

Hanadi Jbail rupse tăcerea. 

— Mergem la Marjayoun? 

Satul ei natal. 

— Nu cred, făcu Malko. Realizând că îi mai rămânea 
foarte putin timp pentru a scăpa de libanezi. Bifurcatia care 
ducea la Castelul Beaufort se afla la douăzeci de kilometri 
depărtare, în mijlocul satului Kfar Tebnit. Apoi, şoseaua urca 
pe aproape şase kilometri până la Castel. 

— Sunteţi departe? 

— leşim din Nabatiyeh. 

— Accelerati. Prindeti-mä din urmă. Am în spate un Audi 
alb. Cu siguranţă că sunt prietenii noştri. Depăşiţi-i. Veţi 
ajunge într-un sat unde şoseaua face o curbă, Kfar Tebnit. 
Simulati că ati rămas în pană în mijlocul satului, pentru a 


209 


bloca Audi-ul. Este singura cale. 
— OK, confirmă americanul. 
— Elicopterul trebuie să fie în zonă în zece minute, 
continuă Malko. Se poate? 
— Este ca şi făcut. 
x 
x * 


Pulsul lui Nawaf Al Indi crescuse mult. De un timp, 
reperase un Mercedes gri care venea pe urmele lui. 
Bineînţeles, nu exista prea multă circulaţie înspre 
Marjayoun, dar era totuşi îngrijorat. 

întinse mâna şi luă din torpedo un Glock de 9 mm, care 
avea mereu un glonţ pe ţeavă şi îl puse între scaune. . 

După care se uită la ceas: ora nouă şi douăzeci. In trei 
minute, ajungea la Kfar Tebnit. Acolo, va şti cu siguranţă 
dacă era urmărit sau nu. 

Şi va lua măsuri în consecinţă. 

x 


* * 


Elicopterul Apache al Tsahal, „închiriat” de Aman, 
aştepta pe un teren militar din Bet Hilel, la nord de Kiryat 
Schmona, la zece minute de zbor de Castelul Beaufort. 

Echipajul primise ordin să decoleze la 09:45, pentru a sta 
cât mai puţin posibil în spaţiul aerian libanez. Avea nevoie 
de mai puţin de şase minute pentru a ajunge la Castelul 
Beaufort. Erau doi piloţi şi doi mitraliori, pentru cazul în care 
ar întâmpina rezistenţă. 

Încă cincisprezece minute de aşteptare. 

x 


* * 


Şoferul maşinii Audi aparţinând Maaloumat văzu trecând 
o umbră albă pe partea stângă, apoi o a doua şi trase de 
volan. Deja, cele două maşini 4x4 se repliaseră şi rulau în 
faţa lor. 

Instantaneu, îl sună pe colonelul Al Hassan pe staţie şi 
semnală incidentul. 

— Nici o problemă, îl linişti ofiţerul din Maaloumat, sunt 


cam nervoşi. 
x 


210 


* * 


Nawaf Al Indi îşi abtinu o înjurătură: Mercedesul gri 
tocmai intrase după el pe drumul care ducea la Castelul 
Beaufort! 

De această dată, fu sigur: era urmărit. Se uită în 
retrovizoare, fără să reuşească să distingă ocupanţii 
Mercedesului. 

Imposibil să se întoarcă: vedea deja în depărtare ruinele 
Castelului. Incercă să se mai liniştească, zicându-şi că 
israelienii urmau să vină după el cu un elicopter. Era 
suficient să reziste câteva minute şi, cu pistolul Glock, ar 
reuşi. Apoi, israelienii i-ar pulveriza pe urmăritorii săi cu o 
rafală de mitralieră. 

Era aproape de sfârşitul chinurilor sale. Grămada de 
pietre vechi care fuseseră, cu secole în urmă, una din 
fortificațiile cruciaților, se apropia tot mai mult. 

Deodată, zări un punct negru pe cerul albastru: un 
elicopter. 

Era salvat. 


211 


CAPITOLUL XXVI 


Şoferul maşinii Audi alb al Maa/oumat apăsă frâna, 
scoțând o înjurătură. Una din maşinile 4x4 care îl 
depăşiseră tocmai se oprise între casele din Kfar Tebnit. 
Şoseaua era prea îngustă pentru a o depăşi şi claxonă 
violent. 

Îl văzu pe şofer ieşind din maşină şi ducându-se să ridice 
capota. 

Un alt bărbat cobori din 4x4 şi veni spre el cu un zâmbet. 

— Weare stuck, explică el. Fuel pump. 

Agentul Maaloumat luă staţia radio şi îi raportă imediat 
colonelului Wissam Al Hassan. Al doilea 4x4 dispăruse. 

— îi sun pe americani, răspunse şeful său, cu o voce ceva 
mai tensionată. 

Nu prea îi plăcea această „pană” providenţială care îl 
lăsa pe Nawaf Al Indi sub controlul americanilor. Planul său 
era evident acum: urma să fie recuperat de un elicopter 


israelian. 
x 


* * 


Nawaf Al Indi dădu spre esplanada care servea drept 
parcare, lângă ceea ce mai rămăsese din Castelul Beaufort. 
De un timp, radioul difuza numai posturi israeliene. 
Emiţătoarele israeliene, fiind mai apropiate şi foarte 
puternice, piratau staţiile libaneze. 

Se întoarse: Mercedesul gri încă nu se vedea. Băgând 
pistoletul la curea, cobori din maşină, simțind în plină faţă 
un vânt violent şi rece, în ciuda cerului albastru. 

Deodată, un zgomot slab îl făcu să tresară. Ridică 
privirea şi văzu un elicopter, aproape în zbor staționar, care 
începea să coboare înspre el. 

Un minut mai târziu, aparatul ateriza într-un nor de praf, 
la marginea parcării. Nawaf Al Indi porni alergând spre el. 

Palele continuau să se învârtă, iar el se aplecă pentru a 


66 Am rămas în pană. Pompa de combustibil. 


212 


reuşi să ajungă la una din uşile laterale. Când ridică 
privirea, zări un militar în uniformă kaki, cu cască, care îi 
întindea mâna pentru a putea urca. 

Gâfâind, plin de praf, Nawaf Al Indi se trezi aşezat cu 
burta pe planşeul aparatului. Se ridică şi îl privi pe bărbatul 
care tocmai îl ajutase. Primul lucru pe care îl văzu fu 
ecusonul american cusut pe mânecă. 

Apoi, zări un bărbat şi o femeie care urcau şi ei în 
elicopter. Acesta se ridică imediat. 

Nawaf Al Indi căzu pe planşeul metalic, copleşit, incapabil 
să reacționeze. 

Depăşit. 

Apache-ul israelian tocmai decolase din Beit Hilel, pe 
direcţia vest. Vremea era atât de senină, încât se vedeau cu 
ochiul liber ruinele Castelului Beaufort pe colină. 

Căpitanul Yehuda Spitz, aşezat lângă pilot, luă binoclul, 
observând obiectivul. Avu brusc senzaţia că are halucinaţii: 
un alt elicopter, aproape invizibil din cauza camuflajului 
„deşert”, tocmai decola de pe esplanada Castelului şi zbura 
spre vest, la câteva sute de kilometri de sol. 

Pilotul continua drept spre vârful dealului, iar Yehuda 
Spitz zări un Mercedes închis la culoare, cu portiera 
deschisă şi un al doilea, gri, cu ambele portiere deschise. 

Nici un semn de viaţă. 

Apache-ul era acum la verticala celor două vehicule. 

Pilotul începu să coboare. Oprit imediat de căpitanul 
Yehuda Spitz care zise în microfon: 


— Ne întoarcem. 
x 


* * 


Întreg compartimentul de la clasa | al zborului Frankfurt- 
Washington fusese rezervat de CIA. Pentru Nawaf Al Indi, 
Hanadi Jbail, Malko şi o escortă de patru ofiţeri de teren, 
înarmaţi. 

Malko privi pădurile de brad din jurul oraşului dispărând 
în ceaţă şi se întoarse spre Hanadi Jbail. 

— Veţi începe o nouă viaţă, remarcă el cu un zâmbet. Ce 
ziceti? 

— Incă nu ştiu, nu prea îmi vine să cred că nu voi mai 


213 


revedea Libanul. O să-mi lipsească mult... 

— Nu ar fi prudent să vă întoarceţi acolo, o sfătui Malko. 

Se aduceau platouri cu mâncare. 

In rândul din spatele lor, Nawaf Al Indi urma să mănânce, 
legat cu mâna stângă de ofiţerul din gardă. 

Interogarea sa la Frankfurt nu fusese uşoară. Timp de trei 
zile, rămăsese tăcut, fără să răspundă nici la întrebările 
puse în arabă, nici la cele în engleză. Anchetatorii CIA 
făceau cu schimbul pentru a-l convinge că soarta sa, chiar 
dacă nu i se părea de invidiat, era mai bună decât ceea ce îl 
aştepta în Liban. 

In cele din urmă, pentru a-l face să vorbească, şeful 
anchetatorilor recursese la un argument fără replică. Dacă 
Nawaf Al Indi continua să tacă, urma să fie trimis în 
Uzbekistan, pentru interogatorii „solide”. Serviciile uzbece 
cooperau bucuroase cu CIA folosind vechile metode ale 
KGB-ului local. 

Simple şi de „bun gust”. 

„Suspectul” era cufundat într-un recipient enorm din 
cupru, încălzit cu lămpi cu gaz. Se dădea drumul la gaz şi se 
lăsa la marinat. Majoritatea vorbeau înainte să aibă arsuri 
de gradul |, din cauza apei care se încălzea progresiv. Unii 
rezistau până ce pielea li se topea. In general, nu 
supravieţuiau... 

Câţiva islamişti, îndeosebi cei fanatici, preferaseră să 
moară asfixiati de apa fierbinte, în timp ce strigau „Allahu 
Akbar”. 

Fierti bine. 

Evident, aceste metode primitive dar eficace nu erau 
oficiale, dar toată lumea le cunoştea. Uzbekistanul devenise 
coşmarul absolut al inamicilor CIA. 

Brusc, Nawaf Al Indi începuse să vorbească. Mărturia lui 
durase trei zile. Erau şaizeci de pagini de declaraţii în care 
prezenta traseul lui din momentul în care fusese recrutat de 
„Alex” la Roma. Americanii voiau să ştie totul, să înţeleagă 
totul, pentru a prezenta un dosar solid Casei Albe. 

Evidentiase, printre altele, metoda folosită pentru a-l 
informa pe Nassir Moussawi. Il convocase pe acesta la 
Roma şi îi transmisese ordinele presupuse a fi din partea lui 


214 


Mustafa Shahabe, ocupat cu treburi la Beirut. Şeful aripii 
militare externe a Hezbollahului din Statele Unite nu 
bănuise nimic. 

Nawaf Ai Indi urma să fie deferit unui tribunal american 
pentru rolul jucat în atentatul împotriva lui Barack Obama. 

Mai rămânea un punct de lămurit, pe care doar 
preşedintele Statelor Unite îl putea decide: va fi judecat 
public sau cu uşile închise? In primul caz, rolul Israelului ar fi 
expus marelui public, cu consecinţe politice devastatoare, 
în celălalt, manipularea, concepută de Isser Serfaty fără 
aprobarea guvernului israelian, ar putea trece drept o 
invenţie. Printre consilierii preşedintelui care erau la curent 
cu cazul, se formaseră două tabere. Potrivit simpatiilor faţă 
de Israel. 

Se strânseră platourile. Boeingul 777 zbura la peste 
10.000 de metri, fără o zguduitură. 

Graţie bărbatului cu şaptesprezece urechi, generalul 
Mourad Trabulsi şi altor contacte la nivel politic, Malko se 
clarificase cu privire la atitudinea Hezbollahului care 
rămăsese tăcut. Nici o reacţie oficială de la „răpirea” lui 
Nawaf Al Indi. Desigur, conducătorii erau furioşi că fuseseră 
penetrati de israelieni, dar, în acelaşi timp, mişcarea scăpa 
de orice bănuieli în privinţa atentatului împotriva 
preşedintelui Obama. 

Ca şi iranienii. 

Mulțumită încăpăţânării lui Malko. 

Acesta se relaxa în cele din urmă. Lumina din cabină 
fusese redusă, pentru noapte. Zumzetul reactoarelor îi 
făcea pe pasageri să adoarmă. Malko o văzu pe Hanadi Jbail 
trecând prin faţa lui şi ducându-se la toaletă. 

Când se întoarse să se aşeze lângă el, remarcă imediat 
un detaliu tulburător: se schimbase, îmbrăcând în locul 
pantalonului din piele o fustă foarte scurtă, care îi dezvelea 
aproape în totalitate picioarele interminabile. 

Pudică, îşi trase imediat o pătură peste genunchi şi se 
întoarse spre hublou, cu capul pe pernă. Malko rămase fără 
reacţie un timp. Aruncând o privire la cei doi ofiţeri din 
gardă aflaţi la dreapta lui, văzu că dormeau cu pumnii 
strânşi, cu ochelari din pânză pe ochi. Până la Washington 


215 


nu se putea întâmpla nimic. Când băgă mâna pe sub 
cuvertură, atingând carnea caldă şi fermă a coapsei, pulsul 
îi crescu puternic. Se opri. Hanadi Jbail nu reacţiona. 

Plusă, urcând mai sus, strecurându-şi mâna între coapse. 
Tânăra se mişcă uşor, iar degetele lui Malko atinseră un sex 
dezgolit, cald şi umed. Fusta scurtă i se ridicase pe solduri. 
Instantaneu, înţelese că schimbarea de ţinută nu era făcută 
la întâmplare. 

Tânăra părea că doarme în continuare, dar când degetele 
lui îi pătrunseră în sex, se cambră ca pentru a-şi oferi 
fundul. 

Un timp, Malko se jucă cu sexul ei, excitând-o tot mai 
tare. Sexul lui, înghesuit în pantalon, aproape că îl ränea, 
atât de excitat era. In cele din urmă, se descheie şi îşi lipi 
mădularul fierbinte de fundul şiitei. 

Erau aproape lipiti unul de celălalt. Poziţia nu era foarte 
confortabilă, dar Malko reuşi totuşi, pe pipăite, să găsească 
intrarea în vintrele Hanadei. 

Cu o mişcare, împinse cu forţă şi penetră complet sexul 
inundat. 

Cu sângele pulsând în tâmple, rămase nemişcat, înfipt în 
minunata libaneză. Apoi, ea începu să se mişte. Neputând 
să reziste, o apucă de şolduri, aşezând-o în genunchi pe 
scaune. Apoi, cu un braţ în jurul taliei ei, o pătrunse cu 
toată forţa. 

Cu capul sprijinit de hublou, tânăra răspundea cu gemete 
la fiecare mişcare. 

Până ce se eliberă în ea, cu un geamăt înfundat. 

Se retrase şi Hanadi îşi reluă poziţia pe scaun, ghemuită, 
cu spatele la el. Cu un gest automat, îşi trase pătura peste 
ea. 
Nu schimbaseră nici un cuvânt. p 
Malko privi în jurul său: toată lumea dormea. Işi aranjă 
hainele şi, la rândul lui, adormi. Cu nervii relaxaţi. 

Stewardesa îi trezi cu micul dejun. Hanadi Jbail se 
întoarse spre el cu un zâmbet. 

— Aţi dormit bine? _ 

Malko se uită la picioarele ei. Imbräcase la loc pantalonul 
din piele neagră. 


216 


Îşi zise că avea un viitor mare. 

Vocea impersonală a căpitanului anunţă: 

— Vom ateriza într-o jumătate de oră la Washington DC. 
Vremea este înnorată, iar temperatura 80 de grade 
Fahrenheit. 

x 
* x 


Benyamin Netanyahu, primul-ministru al Israelului, 
mergea la Canossa, într-un Boeing 747 al companiei EIl-Al. 
In ajunul plecării sale, ambasadorul Statelor Unite la Tel 
Aviv îi înmânase un plic sigilat. O scrisoare personală de la 
preşedintele Statelor Unite. 

Nu chiar o scrisoare amicală. 

Doar lista cu ceea ce Statele Unite cereau pentru a nu 
face public complotul pus la cale de Isser Serfaty. 
Bineînţeles, prima măsură consta în îndepărtarea sa 
definitivă de la Afaceri. Era măsura cea mai uşoară. 
Celelalte îi strângeau stomacul. În cel mai bun caz, riscau 
să-i distrugă cariera politică, definitiv de această dată. În cel 
mai rău caz, să declanşeze o criză politică în Israel, cu 
consecinţe ireversibile. 

Problema era că această scrisoare nu era o listă de 
propuneri, ci de ordine exprimate politicos, fără să-i lase 
nici cea mai mică marjă de manevră. 

Se uită la cerul negru şi la stele, dorind ca avionul EI-AI 
să continue să zboare în jurul pământului şi să nu ajungă 
niciodată la Washington. 


SFÂRŞIT 


217 


“Chiar înainte de satul Beit Oumma, Malko trebui să 
încetinească. Un autobuz plin, cu numere de 
înmatriculare verzi, oprise în viraj pentru a cobori 
pasagerii. 


Deodată, auzi o rafală de sunete seci pe caroserie. 
Parbrizul Hondei se crăpă, iar volanul deveni greu de 
manevrat. Lângă el, Avidgor Bilum scoase un țipăt 
ascuțit şi se präbusi pe bord, cu faţa plină de sânge. 

Honda rula în zigzag pe şosea. Malko, incapabil s-o 
controleze, se ciocni de autobuz. Împuşcăturile 
reîncepură, spărgând şi geamurile portierelor. Era în 
bătaia unei arme automate. 


Alte apariţii SAS la editura Meteor Press: 
Omorâţi-l pe Dalai Lama 
Primăvară la Tbilisi 

Piraţii! 

Bătălia pentru rachetele S-300 (1) 
Bătălia pentru rachetele S-300 (2) 
Capcana din Bangkok 

Lista Hariri 

Filiera elveţiană 

Ostatic la talibani 

Renegatul 1 


ISBN 978-973-728-481-5 | D a 
ISBN 978-973-728-483-9 | 


AUM UM À