Daniel Silva — Vaduva neagra

DANIEL 


SILVA 


VĂDUVA NEAGRĂ 


DANIEL SILVA 


VĂDUVA NEAGRĂ 


Original: The Black Widow (2016) 


Traducere din limba engleză: 
MUGUR BUTUZA 


virtual-project.eu 


PARALELA 


EDITURA 


2017 


VP - 


2 


Flamurile negre vor veni dinspre Răsărit, 
aduse de oameni vânjoși, cu plete și bărbi 
lungi, purtând numele locurilor de baștină. 


Haddith 


Daţi-mi o fată la o vârstă când e ușor 
impresionabilă și-am s-o fac a mea pentru 
totdeauna. 


Muriel Spark, Domnișoara Brodie în floarea 
vârstei 


VP-3 


Cuvânt-înainte 


Am început lucrul la acest roman înainte ca grupul terorist 
islamic cunoscut sub numele de ISIS să desfășoare un val de 
atacuri armate și atentate cu bombă în Paris și Bruxelles, 
soldate cu mai mult de 160 de morți. După ce, pentru scurt 
timp, am luat în considerare să renunţ la manuscris, am ales să-l 
închei totuși așa cum l-am conceput iniţial, ca și cum în lumea 
imaginară în care trăiesc și activează personajele mele tragicele 
evenimente n-ar fi avut încă loc. Asemănările dintre atacurile 
reale și cele fictive, inclusiv legăturile cu districtul Molenbeek 
din Bruxelles, sunt cu totul întâmplătoare. Nu mă mândresc 
deloc cu previziunile mele. Mi-aș fi dorit ca terorismul ucigaș și 
milenarist al Statului Islamic să fi existat numai în paginile 
acestei cărți. 


VP -4 


PARTEA ÎNTÂI 


Rue des Rosiers 


Marais, Paris 


Toulouse-ul a însemnat pieirea Hannei Weinberg. În seara 
aceea, îl sună pe Alain Lambert, o cunoștință de la Ministerul de 
Interne, și-i spuse că de data asta ar trebui făcut ceva. Alain îi 
promise un răspuns prompt. Va fi îndrăzneţ, o asigură el, 
îndrăzneala fiind răspunsul reflex al unui fonctionnaire, când, de 
fapt, n-avea de gând să facă absolut nimic, în dimineața 
următoare, ministrul însuși vizită locul atacului și transmise un 
vag apel la „dialog și vindecare”. Părinților celor trei victime le 
oferi doar regretele sale. „Vom acţiona mai bine”, spuse înainte 
să se întoarcă la Paris. „Trebuie să acţionăm mai bine”. 

Victimele, doi băieți și o fată, aveau doisprezece ani și erau 
evrei, deși presa franceză trecuse cu vederea religia lor în 
primele informări. Și nici nu se deranjase să indice faptul că cei 
șase atacatori erau musulmani, menţionând doar că erau tineri 
ce locuiau într-o suburbie, un banlieue, la est de centrul 
orașului. Descrierea atacului era vagă până la inexactitate. 
Conform radioului francez, avusese loc un fel de altercaţie în 
faţa unei patiserii. Trei persoane fuseseră rănite, dintre care una 
grav. Poliţia ancheta cazul. Nu se făcuseră arestări. 

De fapt, nu fusese o altercaţie, ci o ambuscadă bine 
planificată. lar atacatorii nu erau tineri, ci bărbaţi de douăzeci și 
ceva de ani, care se aventuraseră în centrul orașului, căutând 
evrei pe care să-i cotonogească. Faptul că victimele lor au fost 
copii n-a părut să-i deranjeze. Cei doi băieţi au fost loviți cu 
picioarele, scuipaţi și-apoi bătuţi până la sânge. Fata a fost pusă 
la pământ, iar faţa ei, tăiată cu un cuţit. Înainte să fugă, cei șase 
atacatori s-au întors spre un grup de trecători încremeniți și au 


VP-5 


strigat: Khaybar, Khaybar, ya-Yahua! Deși martorii nu știau, 
sloganul strigat în arabă făcea referire la cucerirea de către 
musulmani, în secolul al șaptesprezecelea, a unei oaze evreiești 
din apropierea orașului sfânt Medina. Mesajul era inechivoc. 
Oștile lui Mohamed, spuneau cei șase bărbaţi, veneau după 
evreii din Franţa. 

În mod regretabil, atacul din Toulouse nu fusese lipsit de 
precedente ori de avertismente serioase. Franţa trecea, în acel 
moment, prin cele mai violente convulsii antievreiești de la 
Holocaust încoace. Sinagogi atacate cu sticle incendiare, pietre 
funerare răsturnate, magazine jefuite, locuinţe vandalizate și 
mâzgălite cu graffiti amenințătoare. Cu totul, numai în ultimul 
an, se înregistraseră mai mult de patru mii de atacuri, fiecare 
fiind documentat și anchetat minuţios de Hannah și de echipa ei 
de la Centrul de Studiere a Antisemitismului din Franţa Isaac 
Weinberg. 

Numit după bunicul patern al Hannei, centrul, strașnic păzit, 
își deschisese porţile în urmă cu zece ani. Între timp devenise 
cea mai respectată instituţie de acest fel din Franţa, iar Hannah 
Weinberg era considerată principala cronicară a noului val de 
antisemitism care cuprinsese ţara. Susţinătorii vedeau în ea o 
„militantă pentru memorie”, o femeie care nu s-ar da cu nimic 
înapoi de la a sili Franţa să-și protejeze minoritatea evreiască 
asediată. Detractorii însă erau cu mult mai puţin măgulitori. Ca 
atare, Hannah renunţase de mult să mai citească ce anume se 
scria despre ea în presă sau în cloacele internetului. 

Centrul Weinberg se găsea pe Rue de Rosiers, cea mai 
cunoscută stradă din cel mai vizibil cartier evreiesc al orașului. 
Apartamentul Hannei se afla imediat după colţ, pe Rue Pavée. 
Pe eticheta interfonului se putea citi numele MME BERTRAND, una 
dintre puţinele măsuri pe care le luase pentru a-și asigura 
securitatea. Locuia singură în apartament, înconjurată de 
posesiunile a trei generaţii ale familiei sale, printre care se 
numărau o modestă colecţie de picturi și câteva sute de lunete 
vechi, pasiunea ei secretă. La cei cincizeci și cinci de ani ai săi, 
era necăsătorită și fără copii. Câteodată, când îi permitea 
munca, se răsfăța cu câte un amant. Alain Lambert, relaţia ei de 
la Ministerul de Interne, reprezentase într-o perioadă extrem de 
tensionată, marcată de incidente antievreiești, o plăcută 
distragere a atenţiei. El o sună pe Hannah acasă, târziu, după 


VP-6 


vizita șefului său la Toulouse. 

— S-a zis cu îndrăzneala, spuse ea caustică. Ar trebui să-i fie 
rușine. 

— Noi am făcut tot ce-am putut. 

— Tot ce puteţi voi nu e suficient. 

— E mai bine să nu pui paie pe foc în vremuri ca acestea. 

— Exact așa spuneau și-n vara lui '42. 

— Hai să nu fim prea emotivi. 

— Nu-mi daţi de ales decât să transmit un comunicat, Alain. 

— Alege-ţi cu grijă cuvintele. Noi suntem singurii care stăm 
între tine și ei. 

Hannah închise telefonul. Apoi trase sertarul de sus al mesei 
de scris și scoase o singură cheie. Deschidea o ușă de la capătul 
culoarului. 

Dincolo de ea era o cameră de copil, camera Hannei, 
îngheţată în timp. Un pat cu baldachin de dantelă. Rafturi 
doldora de animale împăiate și jucării. Un poster decolorat cu un 
actor american idolatrizat. lar deasupra unui șifonier rustic 
franțuzesc, ascunsă în beznă, atârna o pictură de Vincent van 
Gogh. Marguerite Gachet la masa de machiaj... Hannah își trecu 
ușor un deget peste tușe și se gândi la bărbatul care executase 
unica restaurare a picturii. El cum ar fi reacționat într-un astfel 
de moment? Nu, și-a spus zâmbind. N-ar fi făcut-o. 

Se urcă în patul copilăriei sale și, spre marea ei surprindere, 
căzu într-un somn fără vise. lar când se trezi avea deja un plan 
stabilit. 


Cea mai mare parte a săptămânii următoare, Hannah și 
echipa ei au trudit în condiţii de securitate operaţională strictă. 
Potenţialii participanţi au fost abordaţi cu discreţie. S-au forțat 
mâini, s-au tapat donatori. Doi dintre cei mai de încredere 
finanţatori ai Hannei au ridicat obiecţii, pentru că, asemeni 
ministrului de interne, și ei credeau că nu e bine să jeter de 
/'huile sur le feu - să pui paie pe foc. Pentru a acoperi suma 
lipsă, Hannah, neavând de ales, a fost nevoită să recurgă la 
propriile-i finanțe, care erau totuși considerabile. Incă un lucru 
pe care-l tot rumegau inamicii ei. 

In sfârșit, mai rămăsese chestiunea măruntă a numelui care 
trebuia dat acţiunii Hannei. Rachel Lévy, şefa departamentului 
de publicitate al centrului, s-a gândit că banalitatea și o urmă de 


VP -7 


obscuritate ar fi asigurat cea mai potrivită abordare, dar Hannah 
a respins propunerea. Când sinagogile ard, spuse ea, precauţia 
e un lux pe care nu ni-l putem permite. Hannah își dorea să dea 
alarma, să transmită o chemare răspicată la acţiune. Mâzgăli 
câteva cuvinte pe-o bucăţică de hârtie dintr-un carnetțel și o 
puse pe biroul încărcat al lui Rachel. 

— Asta ar trebui să le atragă atenţia. 

Până în momentul acela, nimeni cu o oarecare influenţă nu 
fusese de acord să participe - nimeni în afara unui blogger 
american sâcâitor, totodată și comentator la o televiziune prin 
cablu, care ar fi acceptat chiar și o invitaţie la propria-i 
înmormântare. Dar apoi, Arthur Goldman de la Cambridge, 
eminentul istoric al antisemitismului, a spus că e posibil să facă 
drumul până la Paris - firește, cu condiţia ca Hannah să-i 
rezerve două nopţi în apartamentul lui preferat de la hotelul 
Crillon. Cu angajamentul lui Goldman, Hannah l-a prins în laţ și 
pe Maxwell Strauss de la Yale, care nu scăpa niciodată ocazia de 
a apărea pe aceeași scenă ca și rivalul său. Cu restul 
participanţilor lucrurile s-au aranjat imediat după aceea. 
Directorul Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite 
și-a anunţat participarea, precum și doi importanţi memorialiști 
ai supraviețuirii și un expert în Holocaustul francez, de la Yad 
Vashem. Lor li s-a mai alăturat o romancieră, mai mult pentru 
popularitatea ei enormă, decât pentru perspectivele asupra 
istoriei, și un politician al extremei drepte franceze, care rareori 
avea un cuvânt bun de spus despre cineva. Mai mulți lideri 
spirituali și comunitari musulmani au fost și ei invitaţi să 
participe. Toţi au refuzat. La fel a făcut și ministrul de interne. 
Alain Lambert i-a dat el însuși vestea Hannei. 

— Chiar credeai că va participa la o conferinţă cu un titlu atât 
de provocator? 

— Ferească sfântul ca șeful tău să facă vreodată ceva 
provocator, Alain. 

— Dar cum e cu securitatea evenimentului? 

— Am avut întotdeauna grijă de noi înșine. 

— Fără israelieni, Hannah. Ar face ca toată afacerea să pută. 

In ziua următoare, Rachel Levy trimise un comunicat de 
presa. Media era invitată să relateze despre conferinţă; un 
număr limitat de locuri erau rezervate pentru public. Câteva ore 
mai târziu, pe o stradă aglomerată din Arondismentul al 


VP-8 


doisprezecelea, un evreu credincios a fost atacat cu o secure de 
un bărbat și rănit grav. Inainte să se facă nevăzut, atacatorul şi- 
a agitat arma însângerată și a strigat; Khaybar, Khaybar, ya- 
Yahud! S-a spus că poliţia ancheta cazul. 


Atât din grabă, cât și din motive de securitate, între momentul 
trimiterii comunicatului de presă și începutul conferinței 
rămaseră doar cinci zile încărcate. Ca urmare, Hannah așteptă 
până în ultimul minut să-și pregătească cuvântul de deschidere. 
In ajunul întrunirii, se așeză singură în biblioteca ei, scriind 
furibund într-un blocnotes cu coli dictando galbene. 

Era, își zise ea, un loc potrivit pentru a elabora un astfel de 
document, pentru că biblioteca aceea fusese cândva a bunicului 
ei. Născut în districtul Lublin din Polonia, se refugiase la Paris în 
1936, cu patru ani înainte de venirea la Paris a Wehrmachtului 
lui Hitler. In dimineaţa zilei de 16 iulie 1942 - ziua cunoscută 
drept Jeudi Noir, adică Joia Neagră -, polițiști francezi, cărând 
teancuri de buletine albastre de deportare, i-au arestat pe Isaac 
Weinberg și pe soţia sa, laolaltă cu treisprezece mii de evrei 
născuţi în străinătate. Isaac Weinberg, înainte să audă temuta 
bătaie în ușă, a reușit să ascundă două lucruri: singurul său fiu, 
un copilaș pe nume Marc, și pictura lui Van Gogh. Marc 
Weinberg a supravieţuit războiului ascunzându-se, iar în 1952 a 
reușit să recâștige apartamentul de pe Rue Pavée de la familia 
franceză care se stabilise în el după Joia Neagră. În mod 
miraculos, pictura rămăsese exact acolo unde o lăsase Isaac 
Weinberg, ascunsă sub podelele bibliotecii, sub biroul unde 
stătea acum Hannah. 

La trei săptămâni după arestarea lor, Isaac Weinberg și soţia 
lui au fost deportaţi la Auschwitz și imediat după sosire au fost 
trimiși în camera de gazare. Erau doar doi dintre cei peste 
75.000 de evrei din Franţa care au murit în lagărele morţii din 
Germania nazistă, lăsând o pată de neșters pe istoria franceză. 
Dar oare se putea întâmpla iar? Și oare era momentul ca cei 
475.000 de evrei din Franţa, a treia cea mai mare comunitate 
evreiască din lume, să-și facă bagajele și să plece? Aceasta era 
întrebarea pusă de Hannah în titlul conferinţei pe care o 
organizase. Mulţi evrei părăsiseră deja Franţa. Cincisprezece mii 
emigraseră în Israel în timpul ultimului an și mulți alții plecau în 
fiecare zi. Totuși, Hannah nu avea planuri să li se alăture. 


VP-9 


Indiferent ce-ar fi spus dușmanii ei, ea se considera în primul 
rând franţuzoaică și abia în al doilea rând evreică. Ideea de a 
pleca altundeva decât în Arondismentul al patrulea al Parisului i 
se părea oribilă. Totuși, simţea că e de datoria ei să-și 
avertizeze confrații evrei francezi de furtuna ce se apropia. 
Amenințarea nu era încă una existenţială. Dar când clădirea e în 
flăcări, scria Hannah acum, cel mai bun lucru pe care-l poţi face 
este că găsești cea mai apropiată ieșire. 

Își termină prima variantă a textului puţin înainte de miezul 
nopții. E prea strident, își zise, și poate puţin prea mânios. 
Înmuie tonurile contondente și adăugă alte câteva statistici 
deprimante pentru a-și susține mai bine ideea. Apoi culese 
textul pe laptop, îl tipări într-un exemplar și reuși să se bage în 
pat pe la ora două. Alarma deșteptătorului o trezi la șapte; bău o 
cană de café au lait înainte să intre la duș. După aceea, se 
așeză în faţa mesei de machiaj, înfășurată într-un halat de baie 
plușat, privindu-și lung faţa în oglindă. Tatăl ei a spus cândva 
despre unica lui fiică, într-un moment de sinceritate brutală, că 
Dumnezeu fusese generos când i-a dat minte, dar că fusese 
parcimonios cu felul cum arăta. Părul îi era ondulat și întunecat 
și învrâstat cu cenușiul căruia nu-i opusese rezistență, lăsându-l 
să se înstăpânească. Nasul îi era proeminent și acvilin, iar ochii 
mari și bruni. N-avusese niciodată o faţă prea drăgălașă, dar nici 
nu-i făcuse cuiva impresia c-ar fi toantă. În momente ca 
acestea, își spuse, felul cum arăt e un atu. 

Se fardă puţin ca să ascundă cearcănele și își aranjă părul cu 
mai multă grijă decât de obicei. Apoi se îmbrăcă repede - fustă 
și bluză negre de lână, ciorapi negri, o pereche de pantofi cu toc 
jos - și o luă spre scări. După ce traversă curtea interioară, 
deschise ușa din faţă a clădirii câţiva centimetri și trase cu 
ochiul în stradă. Era opt și câteva minute; parizieni și turiști 
treceau iute pe trotuare, sub un cer cenușiu de primăvară 
timpurie. Din câte se părea, nimeni nu aștepta ca din clădirea 
de apartamente de la numărul 24 să iasă o femeie cu o alură 
inteligentă, de vreo cincizeci și cinci de ani. 

Exact asta și făcu, ieși și se îndreptă spre Rue des Rosiers, 
trecând pe lângă un șir de buticuri cu haine șic. Preţ de câţiva 
pași ar fi zis că e o oarecare stradă pariziană dintr-un 
arondisment mai curând scump. Apoi Hannah trecu de o pizzerie 
kosher și de câteva tarabe cu firmele scrise în ebraică, unde se 


VP - 10 


vindea falafel, și dintr-odată se înfăţișă caracterul autentic al 
străzii. Își imagină cum trebuie să fi arătat în dimineaţa Joii 
Negre, devreme. Deţinuţii neajutoraţi urcând pe platformele 
descoperite ale camioanelor, fiecare trăgând după sine unica 
valiză permisă. Vecinii privind în jos de la ferestrele deschise, 
unii tăcuţi și rușinaţi, alţii abia abţinându-se să-și manifeste 
bucuria faţă de nenorocirea ce căzuse asupra demonizatei 
minorităţi. Hannah se agăţă de imaginea asta - imaginea 
parizienilor făcând semne de adio evreilor blestemați trecând 
prin lumina ternă, tocurile pantofilor ei bocănind ritmic pe 
macadam. 

Centrul Weinberg se înălța tăcut la capătul străzii, într-o 
clădire de patru etaje care, înainte de război, găzduise sediul 
unui ziar de limbă idiș și o croitorie. Un rând de câteva zeci de 
oameni se întindea de la porţile sale, unde doi agenţi de pază în 
costume negre, doi bărbaţi de vreo douăzeci de ani, îi controlau 
cu grijă pe toţi cei care doreau să intre. Hannah se strecură pe 
lângă ei și urcă treptele la recepţia pentru VIP-uri. Arthur 
Goldman și Max Strauss se holbau precauți unul la celălalt din 
câte un colţ al încăperii, peste ceștile de cafea americană slabă. 
Romanciera celebră vorbea grav cu unul dintre memorialiști; 
directorul Muzeului Holocaustului schimba informații cu 
specialistul de la Yad Vashem care-i era prieten de multă vreme. 
Numai sâcâitorul comentator american părea să nu aibă cu cine 
discuta. Îngrămădea croasanti și brioșe pe o farfurie, de parcă n- 
ar fi văzut mâncare de câteva zile. 

— Nu vă faceți griji, îi spuse Hannah. Avem în plan o pauză 
pentru prânz. 

Se întreţinu câte o clipă, două cu fiecare dintre conferenţiari, 
înainte să o apuce pe coridor către biroul ei. Acolo, în 
singurătate, își revăzu cuvântul de deschidere, până când 
Rachel Lévy își iți capul prin ușa deschisă, arătându-și ceasul de 
la încheietura mâinii. 

— Câtă lume s-a strâns? întrebă Hannah. 

— Mai multă decât îi putem face față. 

— Și presă? 

— A venit toată lumea, inclusiv New York Times și BBC. 

Exact în momentul acela țârâi mobilul Hannei. Era un mesaj 
de la Alain Lambert de la Ministerul de Interne. Citindu-l, se 
încruntă. 


VP -11 


— Ce spune? întrebă Rachel. 

— Eh, același Alain. 

Hannah își lăsă mobilul pe birou și, adunându-și hârtiile, ieși. 
Rachel Lévy aşteptă până plecă Hannah, apoi ridică mobilul de 
pe masă și introduse parola nu chiar secretă a Hannei. Apăru 
mesajul de numai patru cuvinte al lui Alain Lambert. 


AI GRIJĂ, DRAGA MEA... 


Centrul Weinberg nu avea spaţiu suficient pentru o sală de 
conferințe propriu-zisă, dar încăperea de la cel mai de sus cât al 
clădirii era una dintre cele mai bune din Marais. Un șir de 
ferestre ca de seră îi confereau o priveliște magnifică pe 
deasupra acoperișurilor spre Sena, iar pe pereţi erau atârnate 
mai multe fotografii mărite, în alb-negru despre viața districtului 
înainte de dimineaţa Joii Negre. Toţi cei ce apăreau în ele 
muriseră în Holocaust, inclusiv Isaac Weinberg, care fusese 
fotografiat în biblioteca sa cu trei luni înainte să-l lovească 
dezastrul. Când trecu pe lângă fotografie, Hannah își plimbă un 
deget peste suprafaţa ei, așa cum atinsese tușele picturii lui Van 
Gogh. Numai Hannah cunoștea legătura tainică dintre tablou, 
bunicul ei și centrul ce purta numele lui. Nu, își spuse deodată. 
Nu-i chiar așa. Restauratorul cunoștea și el această legătură. 

O masă lungă dreptunghiulară se afla pe o platformă înălțată 
în faţa ferestrelor, iar două sute de scaune fuseseră aranjate în 
spaţiul liber din faţa ei, ca niște soldaţi pe un teren de paradă. 
Fiecare dintre scaune era ocupat și alți cam o sută de spectatori 
stăteau pe lângă peretele din spate. Hannah se așeză pe 
scaunul ce-i fusese pregătit - se oferise voluntară să fie bariera 
ce-i despărțea pe Goldman și Strauss - și o ascultă pe Rachel 
Lévy sugerând audienței să-și pună telefoanele mobile pe modul 
silențios. În sfârșit, veni și rândul ei să vorbească. Porni 
microfonul din faţa ei și privi în jos la primul rând al cuvântului 
de deschidere. Faptul că o astfel de conferință are loc e o 
tragedie națională... Apoi auzi zgomotul din stradă, un pocnet, 
ca trosnetul focurilor de artificii, urmat de glasul unui bărbat 
care strigă în arabă: 

— Khaybar, Khaybar, ya-Yahua! 

Hannah coborî de pe podium și se apropie repede de 
ferestrele ce urcau din podea până-n tavan. 


VP - 12 


— Doamne sfinte, șopti. 

Întorcându-se, le strigă conferenţiarilor să se îndepărteze de 
ferestre, dar mugetul exploziei îi acoperi avertismentul. Imediat, 
sala fu străbătută de o tornadă de schije de sticlă, scaune, 
lambriuri, haine și mădulare umane. Hannah știa că fusese 
împinsă înainte, deși nu-și dădea seama dacă se ridica ori 
cădea. Pentru o clipă, i se păru că o zărește pe Rachel Levy 
învârtindu-se ca o balerină. Apoi Rachel, ca și tot restul, au 
dispărut pentru ea. 

În sfârșit, se opri, poate pe spate, poate pe-o rână, poate în 
stradă, poate într-un cavou de cărămizi și moloz. Tăcerea era 
apăsătoare. Și la fel și fumul și praful. Încercă să-și șteargă 
zgura din ochi, dar braţul ei drept nu răspundea. Apoi Hannah 
realiză că nu mai avea brațul drept. Și nu părea să mai aibă nici 
piciorul drept. Își întoarse foarte puţin capul și văzu un bărbat 
zăcând lângă ea. 

— Profesore Strauss, tu ești? 

Bărbatul nu răspunse. Era mort. În curând, își spuse Hannah, 
și eu voi fi moartă. î 

Dintr-odată i se făcu înspăimântător de frig. Işi zise că 
senzația aceea era din cauza pierderii de sânge. Sau poate că a 
palei de vânt ce împrăștiase efemer fumul negru din faţa ei. Și-a 
dat atunci seama că ea și bărbatul care-ar fi putut fi profesorul 
Strauss zăceau împreună în Rue de Rosiers, într-un morman de 
moloz. Şi că, înălțându-se deasupra lor, mijind ochii în jos peste 
țeava unei puști automate de tip militar, era o siluetă 
înveșmântată complet în negru. O cagulă îi acoperea fața, dar 
ochii-i erau vizibili. Erau șocant de frumoși, ca două 
caleidoscoape de castaniu și arămiu. 

— Te rog, spuse Hannah sfârșită, dar ochii dindărătul măștii 
sticliră fanatic. 

Apoi urmă un fulger de lumină albă și Hannah se pomeni 
mergând de-a lungul unui coridor, iar mădularele lipsă îi erau 
iarăși la locul lor. Trecu de ușa dormitorului ei din copilărie și 
bâjbâi după pictura lui Van Gogh. Dar, din câte se părea, pictura 
deja nu se mai afla acolo. Și-o clipă mai târziu n-a mai fost nici 
Hannah. 


VP - 13 


Rue de Grenelle, Paris 


Autorităţile franceze aveau să stabilească mai târziu că 
bomba cântărise mai mult de cinci sute de kilograme. Fusese 
depozitată într-o dubă Renault Trafic albă și apoi detonată, 
conform numeroaselor camere de supraveghere de pe stradă, la 
10 fix, exact la ora începerii conferinţei de la Centrul Weinberg. 
Din câte se părea, atacatorii erau cel puţin punctuali. 

În retrospectivă, bomba fusese exagerat de mare pentru o 
țintă atât de modestă. Experții francezi au concluzionat că o 
încărcătură de probabil, două sute de kilograme ar fi fost mai 
mult decât suficientă pentru a distruge birourile și pentru a 
ucide sau răni pe toţi cei dinăuntru. Insă, la cele cinci sute de 
kilograme ale sale, bomba a zguduit clădiri și a spart ferestre pe 
toată Rue des Rosiers, cât era de lungă. Unda de șoc a fost atât 
de puternică - de fapt, Parisul a înregistrat primul cutremur de 
când își putea aminti cineva - încât daunele s-au repercutat și 
subteran. Ţevile de apă și de gaz au crăpat în tot arondismentul, 
iar un tren de metrou, apropiindu-se de staţia Hotel de Ville, a 
sărit de pe șine. Au fost răniţi peste două sute de pasageri, mulţi 
dintre ei, grav. Iniţial, poliţia pariziană a presupus că și trenul 
fusese atacat cu bombă, și, ca urmare, a dispus evacuarea 
întregii reţele de metrou. Viaţa orașului a fost imediat 
întreruptă. Pentru atacatori a fost un rezultat neprevăzut. 

În Rue des Rosiers, forța enormă a exploziei a săpat un crater 
adânc de șapte metri. Din duba Renault Trafic n-a mai rămas 
nimic, deși ușa stângă a platformei din spate, curios de intactă, 
a fost descoperită plutind pe Sena, aproape de Notre-Dame, 
după ce parcursese o distanță de aproape un kilometru. Cu 
timpul, anchetatorii au stabilit că vehiculul fusese furat în Vaulx- 
en-Velin, o suburbie sumbră a Lyonului, locuită în principal de 
musulmani. Fusese adusă la Paris în ajunul atacului - de către 
cine, nu s-a aflat niciodată - și parcată în apropierea unui 
magazin de instalaţii casnice din bulevardul Saint-Germain. A 
rămas acolo până la opt și zece în dimineața următoare, când a 
venit un bărbat s-o ia. Acesta era proaspăt bărbierit, avea o 
înălţime de aproape 1,80 și purta o șapcă cu cozoroc și ochelari 

VP - 14 


de soare. A condus pe străzile din centrul Parisului - fără ţintă, 
sau așa se părea - până la nouă și douăzeci, când a luat un 
complice de pe lângă Gara de Nord. Iniţial, poliția franceză și 
serviciile de informaţii au lucrat cu ipoteza că și al doilea 
atacator era bărbat. Mai târziu, după analiza tuturor 
înregistrărilor video disponibile, au ajuns la concluzia că, de 
fapt, complicele era o femeie. 

La momentul când Renaultul a ajuns în Marais, ambii pasageri 
își ascunseseră feţele cu cagule. lar când au ieșit din vehicul în 
fața Centrului Weinberg, ambii erau greu înarmaţi cu puști de 
asalt Kalașnikov, pistoale și grenade. Cei doi paznici ai centrului 
au fost uciși pe loc, ca și alte patru persoane care urmau a fi 
controlate înainte de a li se permite accesul în clădire. Un 
trecător a încercat curajos să intervină, dar a fost măcelărit fără 
milă. Restul pedeștrilor rămași în strada îngustă au luat-o 
precauţi la fugă. 

Focurile de armă din apropierea Centrului Weinberg au 
încetat la 9.59.30, iar cei doi atacatori mascaţi s-au îndepărtat 
calm spre vest, pe Rue des Rosiers până în Rue Vieille-du- 
Temple, unde au intrat într-o brutărie populară. Opt clienţi 
așteptau la o coadă ordonată. Toţi au fost uciși, inclusiv femeia 
de la casă, care a implorat să-i fie cruţată viaţa înainte să fie 
împușcată de mai multe ori. 

Exact în clipa în care femeia se prăbușea pe dușumea a 
explodat bomba din dubă. Forţa exploziei a spart vitrinele 
brutăriei, dar în rest clădirea a rămas neafectată. Cei doi 
atacatori n-au fugit imediat de la locul masacrului pe care-l 
provocaseră. In schimb, s-au întors pe Rue des Rosiers, unde o 
singură cameră de supraveghere rămasă funcţională i-a surprins 
înaintând metodic printre dărâmături, executându-i pe cei răniţi 
și pe muribunzi. Printre victimele lor se afla și Hannah Weinberg, 
care a fost împușcată de două ori, în ciuda faptului că nu avea 
aproape nicio șansă de supravieţuire. Cruzimea atacatorilor nu 
era egalată decât de competenţa lor. Femeia a fost văzută 
deblocând cu calm un cartuș rămas înțepenit în Kalașnikovul ei 
înainte să ucidă un bărbat grav rănit care, o clipă mai înainte, 
era așezat pe un scaun la etajul patru al clădirii. 

Mai multe ore după atac, cartierul Marais a fost blocat de 
forțele de ordine, fiind accesibil doar echipelor de salvare și 
anchetatorilor. In cele din urmă, târziu, după-amiaza, când 


VP -15 


ultimele incendii au fost stinse și s-a stabilit că la fața locului nu 
mai erau alte dispozitive explozive, a sosit și președintele 
Franței. După ce a vizitat locul devastării, l-a declarat „un 
Holocaust în inima Parisului”. Remarca n-a fost bine primită în 
unele dintre cele mai recalcitrante ban/ieve-uri. Într-unul dintre 
ele au izbucnit sărbătoriri spontane care au fost rapid înăbușite 
de forțele de ordine. Multe dintre ziare au ignorat acest incident. 
Un oficial de rang înalt al poliţiei franceze l-a numit „o distragere 
neplăcută” de la sarcina imediată, care era aceea de a găsi 
făptașii. 

leșirea lor din Marais, ca de altfel tot ce ţinuse de această 
operaţiune, fusese plănuită și înfăptuită cu meticulozitate. O 
motocicletă Peugeot Satelis le fusese lăsată pe o stradă din 
apropiere, împreună cu o pereche de căști negre. Au luat-o spre 
nord, bărbatul conducând, în timp ce femeia se ţinea de mijlocul 
lui, trecând neobservați prin fluxul de mașini de poliţie și 
ambulanţe ce se apropiau de locul exploziei. O cameră din trafic 
i-a surprins ultima oară în apropierea cătunului Villeron, în 
departamentul Val-d'Oise. Pe la amiază erau ţintele celei mai 
vaste căutări de persoane din toată istoria Franţei. 

Poliţia Naţională și jandarmeria s-au ocupat de cordoanele 
rutiere, de verificarea identităţii, de halele abandonate cu 
geamuri sparte și de lacătele tăiate ale presupuselor 
ascunzători. Dar într-o veche și elegantă clădire de pe Rue de 
Grenelle, optzeci și patru de bărbaţi și femei erau angajaţi într-o 
căutare de un cu totul alt fel. Cunoscuţi doar cu numele de 
Grupul Alfa, aceștia erau membri ai DGSI, serviciul de securitate 
internă al Franţei. Grupul, cum i se spunea neoficial, fusese 
format cu șase ani mai devreme, ca urmare a atacului sinucigaș 
cu bombă al unui jihadist, ce avusese loc în faţa unui restaurant 
faimos de pe bulevardul Champs-Elysées. Era specializat în 
penetrarea jihadismului subteran aflat în expansiune și primise 
autorizarea de a lua „măsuri active” pentru scoaterea din 
circulaţie a potenţialilor teroriști islamiști, înainte ca aceștia să 
ia măsuri active împotriva Republicii ori a cetățenilor ei. Se 
spunea despre Paul Rousseau, șeful Grupului Alfa, că pusese la 
cale mai multe explozii decât Osama bin Laden, o acuzaţie pe 
care el nu o nega, deși imediat menţiona că niciuna dintre 
bombele sale nu explodase de fapt. Ofițerii Grupului Alfa erau 
experimentați în practica artei înșelăciunii. lar Paul Rousseau 


VP - 16 


era liderul lor incontestabil și steaua lor călăuzitoare. 

Cu jachetele lui de tweed, cu părul lui cenușiu și zburlit și cu 
omniprezenta sa pipă, Rousseau părea mai potrivit pentru rolul 
de profesor cu capul în nori, decât pentru cel de agent secret 
nemilos. Și nu fără motiv. Își începuse cariera în mediul 
academic, iar în momentele mai sumbre, acolo și tânjea să 
revină. Specialist respectat în literatura franceză a secolului XIX, 
Rousseau era angajat al Universităţii Sorbona din Paris, când un 
prieten din serviciile de informaţii franceze îi ceruse să accepte 
un post în DST, serviciul de securitate internă al Franţei. Asta se 
întâmpla în anul 1983, când ţara era tulburată de un val de 
atacuri cu bombe și asasinate desfășurate de grupul terorist de 
stânga cunoscut cu numele de Acțiunea Directă. Rousseau s-a 
alăturat unei unităţi destinate distrugerii Acţiunii Directe şi, 
printr-o serie de operaţiuni geniale, a reușit să îngenuncheze 
grupul. 

A rămas în DST, luptând împotriva valurilor succesive de 
terorism de stânga sau originar din Orientul Mijlociu, până în 
2004, când iubita sa soţie, Collette, a murit după o lungă bătălie 
cu leucemia. De neconsolat, s-a retras la vila sa modestă din 
Luberon și a început să lucreze la o biografie în mai multe 
volume a lui Proust, pe care o plănuia de mult. Apoi a urmat 
atacul cu bombă din Champ-Elysees. Rousseau a fost de acord 
să renunțe la condei și să se întoarcă la luptă, dar cu o condiţie. 
Nu-l interesa să urmărească posibili teroriști, să le asculte 
convorbirile telefonice sau să le citească cugetările demente pe 
internet. Voia să treacă la ofensivă. Șeful a fost de acord, la fel 
și ministrul de interne, și așa s-a născut Grupul Alfa. In cei șase 
ani de existenţă, preîntâmpinase mai mult de o duzină de 
atacuri importante pe teritoriul Franţei. Rousseau vedea 
explozia de la Centrul Weinberg nu doar ca pe un eșec al 
serviciilor de informaţii, dar și ca pe un afront adus lui personal. 
În după-amiaza aceea, târziu, pe când capitala franceză era 
tulburată, îl sună pe șeful DGSI pentru a-și anunța demisia. 
Bineînţeles, șeful i-o refuză. 

— Dar, spuse acesta, ca să-ți faci penitenţa, trebuie să-l 
găsești pe monstrul responsabil de această atrocitate și să-mi 
aduci capul lui pe tavă. 

Rousseau nu luă în serios aluzia, căci nu avea intenţia să 
copieze comportamentul creaturilor cu care se lupta. Chiar și 


VP - 17 


așa, el și unitatea sa se scufundară în această sarcină cu o 
devoțiune ce egala zelul religios al adversarilor. Specializarea 
Grupului Alfa era factorul uman, și tocmai oamenilor s-au 
adresat pentru a obţine informaţii. În cafenele, gări și pe alei 
dosite de pe tot cuprinsul ţării, ofiţerii de caz ai lui Rousseau se 
întâlneau discret cu agenţii lor de penetrare - predicatorii, 
recrutorii, băieţii de cartier, moderaţii de bună-credinţă, 
sufletele pierdute cu ochi pustii ce-și găsiseră sprijinul în 
Ummah? globală a morţii din islamismul radical. Unii spionau 
pentru că așa le cerea conștiința. Alţii spionau pentru bani. Și 
erau câțiva care spionau pentru că Rousseau și agenții sau nu 
le-au dat de ales. Niciunul n-a pretins c-ar fi știut că se pregătea 
un atac - nici chiar băieţii de cartier, care pretindeau că știu 
totul, mai ales când era vorba de bani. Și nici n-a putut vreunul 
dintre infiltraţii Grupului Alfa să-i identifice pe cei doi făptași. Era 
posibil să fie niște indivizi care au acţionat din proprie iniţiativă, 
lupi singuratici, adepţi ai Jihadului fără conducători, care 
construiseră o bombă de cinci sute de kilograme chiar sub nasul 
serviciilor franceze, apoi o livraseră cu precizie la ţinta aleasă. 
Posibil, se gândi Rousseau, dar foarte puţin probabil. Era undeva 
un creier al întregii operaţiuni, un individ care concepuse atacul, 
recrutase făptașii și-i ghidase cu pricepere spre ţintă. lar Paul 
Rousseau avea să-i livreze șefului său capul acestui individ. 

Și astfel, în timp ce toate structurile de securitate franceze 
scormoneau după cei doi făptași ai atacului de la Centrul 
Weinberg, privirea ascuţită a lui Rousseau era deja îndreptată 
cu hotărâre spre un liman îndepărtat. Asemeni oricărui căpitan 
bun în vremuri de furtună, Rousseau rămase pe puntea vasului, 
care, în cazul lui, era biroul de la etajul cinci. În încăpere 
domnea o atmosferă de neorânduială savantă, ce se împletea 
cu aroma fructată a tutunului de pipă pe care-l fuma Rousseau, 
un obicei în care se complăcea în ciuda faptului că încălca 
numeroasele edicte oficiale ce interziceau fumatul în clădirile 
guvernamentale. Sub geamurile securizate - impuse lui 
Rousseau de către șeful său - se întindea intersecţia pe care 
Rue de Grenelle o făcea cu liniștita și mica Rue Amélie. Clădirea 
însăși nu avea intrare din stradă, doar o poartă neagră care 
dădea într-o curticică și o parcare. O placă discretă din alamă 
proclama că acea clădire adăpostea o organizaţie numită 


1 Termen arab ce desemnează comunitatea credincioșilor islamici. 
VP- 18 


Societatea Internaţională pentru Literatură Franceză, o 
amprentă apăsat rousseauistă. Din motive ce ţineau de 
acoperirea activităţilor grupului, organizaţia publica o revistă 
trimestrială subţire, pe care Rousseau insista să o redacteze de 
unul singur. La ultimul recensământ, avea un public de 
doisprezece cititori. Cu toţii fuseseră minuţios verificaţi. 

Totuși, în interiorul clădirii, toate subterfugiile dispăreau. 
Echipa de suport tehnic ocupa subsolul; filajul, parterul. La etajul 
al doilea era Registratura supraaglomerată a Grupului Alfa - 
Rousseau prefera vechile dosare de carton fișierelor digitale -, 
iar etajele al treilea și al patrulea erau rezervate coordonatorilor 
de agenți. Majoritatea veneau și plecau pe poarta ce dădea în 
Rue de Grenelle, fie pe jos, fie în mașini guvernamentale. Alţii 
intrau printr-un pasaj secret ce lega clădirea de un mic și 
îmbăcsit anticariat, aflat chiar alături și aparţinând unei bătrâne 
franţuzoaice care îndeplinise misiuni secrete în timpul războiului 
din Algeria. Paul Rousseau era singurul membru al Grupului Alfa 
căruia i se permisese să citească dosarul înfiorător al 
proprietarei. 

Un vizitator al etajului al cincilea l-ar fi putut confunda cu 
birourile unei bănci private elveţiene. Era sumbru, întunecos și 
liniștit, cu excepţia momentelor când prin ușa deschisă a 
biroului lui Rousseau se revărsa muzica lui Chopin. Secretara sa, 
de mult suferindă, implacabila madame Treville, ocupa un birou 
ordonat plasat în anticameră, iar la celălalt capăt al unui culoar 
îngust era biroul lui Christian Bouchard, adjunctul lui Rousseau. 
Bouchard era exact opusul lui Rousseau - tânăr, în formă, 
îmbrăcat elegant și mult prea arătos. Dar mai presus de orice, 
Bouchard era ambițios. Șeful DGSI i-l vârâse pe gât lui Rousseau 
și mai toată lumea presupunea că într-o zi avea să fie șeful 
Grupului Alfa. Rousseau îl disprețuia puţin, căci Bouchard, în 
ciuda lipsurilor sale evidente, era foarte bun în ceea ce făcea. Și 
nemilos. Când erau de rezolvat cine știe ce mizerabile treburi 
birocratice, Bouchard era cel care se ocupa de ele, de fiecare 
dată. 

La trei zile după atacul cu bombă de la Centrul Weinberg, cu 
teroriștii încă în libertate, a avut loc o întrunire a șefilor de 
departamente la Ministerul de Interne. Pe Rousseau îl scârbeau 
aceste întruniri - invariabil ajungeau să fie doar niște competiţii 
politice pe puncte -, așa că l-a trimis în locul său pe Bouchard. 


VP-19 


Când adjunctul său s-a întors în sfârșit în Rue de Grenelle, era 
aproape opt seara. De cum intră în biroul lui Rousseau, fără să 
rostească niciun cuvânt, puse două fotografii pe birou. În ele se 
vedea o femeie cu piele măslinie, de vreo douăzeci și cinci de 
ani, cu o față ovală și ochi ca niște caleidoscoape de castaniu și 
arămiu. În prima fotografie avea părul până la umeri și 
pieptănat drept pe spate, dezvelindu-i fruntea curată. În cea de- 
a doua, părul îi era acoperit de un hijab de mătase neagră fără 
model. 

— Aștia-i spun văduva neagră, spuse Bouchard. 

— Are priză, spuse Rousseau încruntându-se. 

Ridică a doua fotografie, cea în care femeia avea o ţinută 
pioasă și se uită lung în ochii profunzi. 

— Care-i numele ei real? 

— Safia Bourihane. 

— Algeriană? 

— Via Aulnay-sous-Bois. 

Aulnay-sous-Bois era un banlieue din nordul Parisului. 
Blocurile sale de locuințe sociale - cunoscute în Franța ca HLM, 
adică habitation à loyer modéré - colcăiau de infractori, 
numărându-se printre cele mai violente locuri din țară. Poliția se 
aventura rareori acolo. Chiar și Rousseau își sfătuise ofițerii de 
caz să se întâlnească cu sursele lor din Aulnay în locuri mai 
puţin periculoase. 

— Are douăzeci și nouă de ani și s-a născut în Franţa, spunea 
Bouchard. Insă, în ciuda acestui fapt, s-a descris mereu ca fiind 
mai întâi musulmană și abia în al doilea rând franțuzoaică. 

— Cine-a găsit-o? 

— Lucien. 

Lucien Jacquard era șeful diviziei antiteroriste a DGSI. 
Teoretic, Grupul Alfa se afla în subordinea sa. În practică, 
Rousseau nu raporta decât șefului, trecând peste capul lui 
Jacquard. Pentru a evita conflicte potenţiale, îl informa pe scurt 
pe Jacquard despre cazurile deschise de Grupul Alfa, dar își 
păzea cu gelozie numele surselor și metodele operaţionale ale 
unităţii. În esenţă, Grupul Alfa era un serviciu în interiorul 
serviciului, unul pe care Lucien Jacquard ar fi vrut să-l aducă 
definitiv în subordinea sa. 

— Cât de multe știe despre ea? întrebă Rousseau, privind încă 
în ochii femeii. 


VP - 20 


— A apărut în colimatorul lui Lucien în urmă cu trei ani. 

— De ce? 

— Din cauza prietenului ei. _ 

Bouchard puse altă fotografie pe birou. In ea se vedea un 
bărbat puţin trecut de treizeci de ani, cu păr negru tuns scurt și 
cu o barbă zbârlită de zelot musulman. 

— Algerian? E 

— De fapt e tunisian. Asta-i o adevărată poamă. Bun la 
electronice. Și la calculatoare. A fost prin Irak și Yemen înainte 
să ajungă în Siria. 

— Al-Qaeda? 

— Nu, spuse Bouchard. ISIS. 

Rousseau ridică privirea pătrunzătoare. 

— Unde-i acum? 

— Se pare că-n paradis. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A murit după un atac aerian al coaliţiei. 

— Și femeia? 

— A călătorit în Siria anul trecut. 

— Cât a stat acolo? 

— Cel puţin șase luni. 

— Ce-a făcut? 

— Evident, a făcut puţină instrucţie cu arme de foc. 

— Și după ce s-a întors la Paris? 

— Lucien a pus-o sub supraveghere. Și dup-aia... Bouchard 
ridică din umeri. 

— A abandonat? 

Bouchard încuviinţă din cap. 

— De ce? 

— Motivele obişnuite. Prea mulţi suspecți, prea puţine 
resurse. 

— Tipa era o bombă cu ceas. 

— Lucien n-a fost de aceeași părere. Se pare că după ce s-a 
întors în Franţa s-a purtat cât se poate de bine. Nu s-a asociat 
cu niciun radical cunoscut, iar activitatea ei on-line n-a iscat 
suspiciuni. Ba chiar a renunţat să mai poarte hijabul. 

— Exact asta i-a spus să facă individul care a pus la cale 
atacul. În mod evident, tipa e parte dintr-o reţea sofisticată. 

— Lucien e de aceeași părere. De fapt, l-a informat pe 
ministru că nu e decât o chestiune de timp ca să ne lovească 


VP -21 


din nou. 

— Cum a primit ministrul vestea? 

— l-a ordonat lui Lucien să ne predea toate dosarele sale. 

Rousseau își permise un zâmbet discret pe socoteala rivalului 
său. 

— Vreau să văd tot, Christian. Mai ales rapoartele de 
supraveghere de după întoarcerea ei din Siria. 

— Lucien a promis să ne trimită dosarele mâine-dimineață, la 
prima oră. 

— Ce frumos din partea lui. 

Rousseau privi în jos la fotografia femeii pe care o numeau /a 
veuve noire - văduva neagră. 

— Unde crezi că este? 

— Dacă ar fi să ghicesc, aș zice că s-a întors deja în Siria, cu 
tot cu complicele ei. 

— Mă-ntreb de ce n-au dorit să moară pentru cauză. 

Rousseau strânse cele trei fotografii și le înapoie adjunctului 
său. 

— Alte vești? 

— Nişte evenimente interesante legate de femeia pe nume 
Weinberg. Se pare că în colecţia ei de artă se număra și o 
pictură pierdută a lui Vincent van Gogh. 

— Serios?! 

— la ghicește cui a decis să i-o lase. 

Prin expresia sa, Rousseau dădu de înţeles că nu avea chef de 
ghicitori, așa că Bouchard îi spuse rapid numele. 

— Credeam că-i mort. 

— Se pare că nu. 

— De ce n-a fost la înmormântare? 

— Cine poate spune că n-a fost? 

— I s-a spus de pictură? 

— Ministerul ar prefera ca pictura să rămână în Franţa. 

— Deci răspunsul e nu? 

Bouchard nu spuse nimic. 

— Cineva ar trebui să-i reamintească ministrului că patru 
dintre victimele atacului de la Centrul Weinberg erau cetățeni ai 
statului Israel. 

— Ce vrei să spui? 

— Bănuiesc că vom auzi de el în curând. 

Bouchard se retrase, lăsându-l singur pe Rousseau. Micșoră 


VP - 22 


lumina lămpii de pe birou și apăsă butonul de pornire al 
sistemului stereo de pe raft și într-o clipită notele de deschidere 
ale Concertului pentru pian nr. 1 în Mi minor se insinuară în 
liniștea încăperii. Pe Rue de Grenelle, traficul continua, iar spre 
est, înălțându-se deasupra cheiurilor Senei, luceau luminile 
Turnului Eiffel. Rousseau nu vedea nimic din toate astea; în 
mintea sa vedea un tânăr bărbat mișcându-se agil printr-o curte 
cu o armă în mâna întinsă în faţă. Era o legendă bărbatul 
acesta, un trișor și un asasin talentat, care lupta cu teroriștii 
chiar de mai mult timp decât Rousseau. Ar fi fost o onoare să 
lucreze cu el, decât împotriva lui. Curând, își spuse sigur de sine 
Rousseau. Curând... 


3 


Beirut 


Deși Paul Rousseau nu știa atunci, seminţele unei asemenea 
uniuni operative deja fuseseră semănate. Căci în exact aceeași 
seară, în timp ce Rousseau mergea pe jos spre micul și tristul 
său apartament de burlac, de pe Rue Saint-Jacques, un vehicul 
se îndrepta în viteză spre faleza Corniche a Beirutului. 
Automobilul era de culoare neagră, de fabricaţie germană și de 
mărimi considerabile. Bărbatul din spate era un deșirat, cu 
pielea palidă, nevascularizată și cu ochi de culoarea gheții 
glaciare. Expresia feţei sale dădea impresia unei plictiseli 
profunde, dar degetele mâinii drepte, care băteau ușor 
darabana pe cotieră, îi trădau adevărata stare emoţională. Purta 
o pereche de blugi strânși pe picior, un pulover de lână negru și 
o jachetă de piele. Sub jachetă, ascuns bine în betelia 
pantalonilor, era un pistol de 9 mm, de fabricaţie belgiană, 
colectat de la persoana de contact, pe aeroport - în Liban, fluxul 
de arme, mari sau mici, nu cunoștea întrerupere. În buzunarul 
de la piept, avea un mic portofel plin de bancnote împreună cu 
un pașaport canadian, foarte uzat, care-l identifica drept David 
Rostov. Ca multe alte lucruri ce-l priveau pe acest bărbat, 
pașaportul era o făcătură. Numele lui real era Mihail Abramov și 
era angajatul serviciului secret de informaţii al statului Israel. 


VP - 23 


Serviciul avea un nume lung și în mod voit înșelător, care avea 
prea puţin de-a face cu adevărata natură a activităţilor sale. 
Indivizi precum Mihail îi spuneau Biroul, atât. 

S-a uitat în oglinda retrovizoare așteptând ca ochii șoferului 
să-i întâlnească pe-ai lui. Numele șoferului era Sami Haddad. Era 
creștin maronit, fost membru al milițiilor libaneze creștine și de 
multă vreme colaborator pe bază de contract al Biroului. Avea 
ochii blânzi și iertători ai unui preot și mâini vânoase de boxer 
profesionist. Era destul de bătrân încât să-și amintească de 
vremurile când Beirutul era Parisul Orientului Mijlociu - și destul 
de bătrân încât să fi luptat în lungul război civil care a 
dezmembrat ţara. Lui Sami Haddad nu-i era nimic necunoscut 
despre Liban și despre periculoasa lui politică și putea face rost 
de orice imediat - arme, vase, mașini, droguri, femei. Odată s-a 
învârtit, din scurt, de o pumă, pentru că ţinta unui nou recrut al 
Biroului, un prinţ alcoolic dintr-o dinastie arabă din Golf, avea o 
slăbiciune pentru felinele mari. Loialitatea lui Sami faţă de birou 
era dincolo de orice îndoială. La fel și capacitatea sa de a intui 
problemele. 

— Calmează-te, spuse Sami, văzând ochii lui Mihail în oglindă. 
Nu suntem urmăriți. 

Mihail privi peste umăr la luminile traficului dinapoia lor, 
paralel cu promenada Corniche. Oricare dintre acele mașini ar fi 
putut transporta o echipă de asasini sau răpitori ai Hezbollahului 
ori ai vreunei organizaţii extremiste jihadiste, care-și găsiseră 
teren ferm în tabăra de refugiaţi palestinieni din sud - 
organizaţii pe lângă care Al-Qaeda părea o gașcă de moderați 
islamici învechiţi și îmbâcsiţi. Era a treia sa vizită în Beirut în 
ultimul an. De fiecare dată intrase în ţară cu același pașaport, la 
adăpostul aceleiași povești de acoperire. El era David Rostov, un 
afacerist itinerant cu origini ruso-canadiene, care obținea ilicit 
antichităţi din Orientul Mijlociu pentru clientela sa preponderent 
europeană. Beirutul era unul dintre terenurile lui favorite de 
vânătoare, căci în Beirut orice era posibil. Odată i se oferise o 
statuie romană de doi metri și jumătate, remarcabil de intactă, 
reprezentând o amazoană rănită. Preţul obiectului era de două 
milioane de dolari, transportul fiind inclus. L-a convins pe 
vânzător, după nenumărate cești de cafea turcească dulce, să 
scadă preţul cu o jumătate de milion. Apoi a plecat, câștigându- 
și atât reputaţia de negociator viclean, cât și pe cea de 


VP - 24 


cumpărător pretenţios, ceea ce era un lucru bun într-un loc 
precum Beirutul. 

Se uită la oră pe mobilul său Samsung. Sami Haddad îl 
observă. Sami observa totul. 

— La ce oră te-așteaptă? 

— La zece. 

— Târziu. 

— Banii nu dorm niciodată, Sami. 

— Mie-mi spui? 

— Vrei să mergem direct la hotel sau vrei să faci o plimbare 
cu mașina înainte? 

— Tu decizi. 

— Hai să mergem la hotel. 

— Hai să facem o plimbare. 

— Nicio problemă. 

Sami Haddad coti de pe Corniche pe o stradă mărginită de-o 
parte și de alta de clădiri în stil colonial francez. Mihail o 
cunoștea bine. Cu doisprezece ani înainte, pe când servea în 
forțele speciale  Sayeret Matkal, ucisese un terorist din 
Hezbollah, pe când acesta dormea într-un pat dintr-o casă 
conspirativă. Să fie membru într-o asemenea unitate de elită era 
visul oricărui băiat israelian și a însemnat un succes remarcabil 
pentru un băiat din Moscova. Un băiat nevoit să lupte în fiecare 
zi a vieţii sale pentru că s-a întâmplat ca strămoșii săi să fie 
evrei. Un băiat al cărui tată, un important universitar sovietic, 
fusese închis într-o instituţie psihiatrică deoarece îndrăznise să 
pună la îndoială înţelepciunea Partidului. Băiatul ajunsese în 
Israel la vârsta de șaisprezece ani. A învăţat să vorbească 
ebraică într-o lună, iar în mai puţin de-un an nu mai avea niciun 
pic de accent rusesc. Era precum milioanele de oameni care 
veniseră înaintea lui, pionierii sioniști care fugiseră demult în 
Palestina pentru a scăpa de persecuțiile și pogromurile din 
Europa de Est, epavele umane care s-au revărsat din lagărele 
morţii după război. Lăsase în urmă lestul și slăbiciunile 
trecutului său. Era o altă persoană, un nou evreu. Era un 
israelian. 

— Tot nu ne urmărește nimeni, spuse Sami Haddad. 

— Atunci ce mai aștepți? replică Mihail. 

Sami își croi drum înapoi spre Corniche și o luă spre cheiuri. 
Ridicându-se deasupra lor se vedeau turnurile gemene din oţel 


VP -25 


și sticlă ale hotelului Patru Anotimpuri. Sami intră cu mașina pe 
alee și se uită în oglindă așteptând instrucțiuni. 

— Sună-mă când ajunge, spuse Mihail. Spune-mi dacă are 
vreun prieten. 

— Nu merge niciodată nicăieri fără un prieten. 

Mihail își culese servieta și geanta de călătorie de pe 
banchetă și deschise portiera. 

— Fii cu ochii-n patru pe-acolo, spuse Sami Haddad. Nu vorbi 
cu străini. 

Mihail cobori și, fluierând aiurea, trecu ca vântul de valeți și 
pătrunse în holul hotelului. Un paznic în costum negru îl privi 
circumspect, dar îi permise să intre fără să-l controleze. 
Traversă un covor gros care-i amortiza pașii și se prezentă la 
impozantul birou al recepţiei. În spatele acestuia, în picioare, 
luminată de un con de lumină ce cădea de sus, era o femeie 
drăguță, cu păr negru, de douăzeci și cinci de ani. Mihail știa că 
femeia era palestiniană și că tatăl ei, pe vremuri luptător, fugise 
din Liban împreună cu Arafat în 1982, mult înainte ca ea să se 
nască. Vreo câţiva alţi angajaţi ai hotelului aveau legături 
dubioase. Doi membri ai Hezbollah lucrau la bucătărie, iar vreo 
câţiva jihadiști cunoscuţi se ocupau de întreținere. Mihail știa că 
aproximativ zece la sută din membrii personalului l-ar fi ucis 
dacă i-ar fi cunoscut adevărata identitate și ocupaţie. 

Îi zâmbi femeii, iar ea îi întoarse un zâmbet rece. 

— Bună seara, domnule Rostov. Mă bucur să vă revăd. 

Unghiile ei lăcuite ţăcăneau pe tastatură pe când Mihail era 
îmbătat de miasma de azalee trecute. 

— Rămâneţi la noi o singură noapte. 

— Din păcate, spuse Mihail, zâmbind iar. 

— Aveţi nevoie de ajutor la bagaje? 

— Mă descurc. 

— V-am rezervat o cameră mai bună, una de lux și cu vedere 
spre mare. E la etajul al paisprezecelea. 

Îi înmână plicul cu cheile camerei și îi arătă lifturile, cu un 
gest ca al unei stewardese ce indică poziţiile ieșirilor de urgență. 

— Bine aţi revenit! 

Mihail, luându-și geanta și servieta, se îndreptă spre foaierul 
lifturilor. O cabină goală aștepta cu ușile deschise. Păși înăuntru 
și, bucuros că era singur, apăsă butonul din dreptul etajului 
paisprezece. Dar tocmai când se închideau ușile, printre ele se 


VP - 26 


strecură o mână și un bărbat intră în cabină. Era îndesat, cu 
arcade proeminente și fălci construite să încaseze pumni. Ochii 
lui se întâlniră o clipă cu ai lui Mihail în reflexia ușilor. Se 
salutară cu o înclinare a capului, dar nu schimbară vreun 
cuvânt. Bărbatul apăsă butonul pentru etajul douăzeci, ezitând 
ușor, ca și cum atunci s-ar fi decis, apoi, pe când liftul urca, își 
făcu de lucru cu unghia degetului mare. Mihail se prefăcu că-și 
verifică corespondenţa pe mobil și-n acest timp, pe nebăgate de 
seamă, îi făcu tipului cu cap turtit o fotografie. Mergând pe 
coridor spre camera sa, trimise fotografia în bulevardul Regele 
Saul, unde se afla sediul central anonim al Biroului. Din ochi 
verifică de jur-împrejur blana ușii, fără să descopere semnul 
vreunei intervenţii frauduloase. Trecu cardul prin fantă și, 
pregătindu-se să reziste unui atac, intră în cameră. 

ÎI întâmpinară acorduri de Vivaldi - muzica preferată a 
traficanţilor de arme și de heroină și a teroriștilor din toată 
lumea, își spuse oprind radioul. Patul fusese deja lăsat jos, iar pe 
pernă era pusă o ciocolată. Se duse la fereastră, de unde văzu 
capota mașinii lui Sami Haddad parcată pe Corniche. Dincolo de 
ea se zăreau cheiurile, iar dincolo de cheiuri, întinderea de 
smoală a Mediteranei. Acolo, undeva, era ieșirea lui de urgenţă. 
Nu i se mai permitea să vină la Beirut fără să aibă o portiţă de 
scăpare în largul coastei. Viitorul șef își făcuse planuri în privinţa 
lui - sau cel puţin așa se vorbea prin ungherele Biroului. Pentru 
o astfel de instituţie sigură, era un loc înțesat de bârfe. 

Exact atunci, mobilul lui Mihail se lumină. Era un mesaj din 
bulevardul Regele Saul, care spunea că bărbatul care urcase cu 
el în lift n-a putut fi identificat de computere. Era sfătuit să 
acţioneze cu prudenţă, orice-ar fi însemnat asta. Trase 
transperantele și draperiile, apoi stinse una câte una luminile 
din cameră până când rămase într-o beznă adâncă. Se așeză 
apoi la picioarele patului, cu privirea aţintită la dâra subţire de 
lumină ce venea pe sub ușă și așteptă să sune telefonul. 


Nu era neobișnuit ca sursa să întârzie. Era, cum ţinea să-i 
amintească lui Mihail de fiecare dată, un om foarte ocupat. 
Așadar, n-a fost surprinzător că s-a făcut zece, apoi a trecut fără 
să primească vreun telefon de la Sami Haddad. În sfârșit, la și- 
un sfert, ecranul telefonului se lumină iar. 

— Intră în holul hotelului. Are doi prieteni, ambii înarmaţi. 


VP - 27 


Mihail întrerupse convorbirea și mai rămase așezat încă zece 
minute. Apoi, cu pistolul în mână, se duse spre antreu și puse 
urechea pe ușă. Neauzind nimic de-afară, își puse din nou 
pistolul la spate și ieși pe coridor, care era pustiu, cu excepţia 
unui bărbat din personalul de serviciu. Mai sus, barul de pe 
acoperiș prezenta scena obișnuită - libanezi bogaţi, arabi din 
Emirate în largile lor kandura, afaceriști chinezi cu feţele înroșite 
de băutură, traficanţi de droguri, curve, cartofori, aventurieri, 
idioţi. Briza mării se juca cu pletele femeilor și stârnea vălurele 
în bazin. Duduitul muzicii, distorsionat de un DJ profesionist, era 
o crimă acustică împotriva umanității. 

Mihail merse spre cel mai îndepărtat colț al acoperișului, unde 
Clovis Mansour, vlăstar al dinastiei de negustori de antichități 
Mansour, stătea singur pe o canapea albă cu fața spre 
Mediterana. Ai fi zis că poza pentru o sesiune foto de revistă, cu 
un pahar de șampanie într-o mână și cu o ţigară aprinsă în 
cealaltă. Purta un costum negru italian și o cămașă albă 
deschisă la gât, lucrată manual pentru el de croitorul lui din 
Londra. Ceasul de aur de la încheietura mâinii era de 
dimensiunea unui cadran solar. Parfumul său trena împrejurul 
său ca o mantie. 

— Ai întârziat, habibi, spuse în timp ce Mihail se lăsa pe 
canapeaua din faţa sa. Eram gata să plec. 

— Ba nu erai. 

Mihail scrută interiorul barului. Cei doi bodyguarzi ai lui 
Mansour piguleau dintr-un bol cu fistic, la o masă din apropiere. 
Bărbatul din lift se rezema de balustradă. Se prefăcea că admiră 
priveliștea mării, ţinându-și telefonul la ureche. 

— ÎI știi? întrebă Mihail. 

— Nu l-am mai văzut niciodată? Bei ceva? 

— Nu, merci. 

— E mai bine dacă bei. 

Mansour făcu semn cu o fluturare a mâinii unui chelner în 
trecere și comandă încă un pahar de șampanie. Mihail scoase un 
plic galben-închis din buzunarul hainei și-l puse pe măsuţa 
joasă. 

— Ce-i aia? întrebă Mansour. 

— Un semn al respectului nostru. 

— Bani? 

Mihail încuviinţă din cap. 


VP - 28 


— Nu pentru bani lucrez pentru tine, habibi. La urma urmei, 
am bani berechet. Lucrez pentru tine pentru că vreau să rămân 
în afaceri. 

— Superiorii mei ar prefera ca banii să treacă dintr-o mână- 
ntr-alta. 

— Superiorii tăi sunt niște șantajiști ieftini. 

— Eu m-aș uita în plic, înainte să spun că-s ieftini. 

Mansour se uită în plic. Ridică o sprânceană și își strecură 
plicul în buzunarul de la piept al sacoului său. 

— Ce ai să-mi dai, Clovis? 

— Paris, spuse negustorul de antichităţi. 

— Ce-i cu Parisul? 

— Știu cine-i faăptașul. 

— Cum? 

— Nu sunt sigur, spuse Mansour, dar e posibil să-l fi ajutat să 
finanțeze operaţiunea. 


4 


Beirut - Tel Aviv 


Era două jumătate dimineaţa când Mihail se întoarse în sfârșit 
în camera sa. Nu observă nimic care să sugereze că în lipsa sa 
ar fi fost cineva acolo; chiar și ciocolățica în staniol mai era încă 
pe pernă în exact același unghi. După ce-o adulmecă încercând 
să identifice urme de arsenic, ciuguli dintr-un colț al ei dus pe 
gânduri. Apoi, într-o neobișnuită criză de nervi, împinse toate 
piesele de mobilier care nu erau fixate în pardoseală spre antreu 
și le îngrămădi în faţa ușii. De cum își termină baricada, trase 
draperiile și transperantele și cercetă cu privirea printre luminile 
vaselor de pe Mediterana, căutându-și ieșirea din vizuină. 
Imediat își reproșă că se putea gândi la așa ceva. Portiţa de 
scăpare nu trebuia folosită decât în cazuri de urgenţă extremă. 
Deţinerea unei informaţii nu se clasa în această categorie, chiar 
dacă această fărâmă de informaţie ar fi putut preîntâmpina o 
altă catastrofă ca cea din Paris. 

I se spune Saladin... 

Mihail se întinse cu spatele rezemat de tăblia de la capul 


VP - 29 


patului, cu pistolul lângă el și se uită la masa neagră a 
fortificațiilor sale. Era, își spuse, o priveliște cu adevărat 
nedemnă. Porni televizorul și navigă pe undele TV ale unui 
Orient Mijlociu care-o luase razna până când plictiseala îl călăuzi 
către pragul somnului. Ca să se ţină treaz dădu pe gât o sticlă 
de cola din barul frigorific și se gândi la femeia pe care o lăsase 
să-i scape prostește printre degete. Era o americancă frumoasă 
cu un pedigri perfect de protestantă, care lucrase pentru CIA și, 
din când în când, pentru Birou. Acum trăia la New York, unde 
curatoria o colecţie specială de pictură a Muzeului de Artă 
Modernă. Mihail auzise că se vedea cu un bărbat cu intenții 
serioase, cu un comerciant de obligaţiuni. Se gândi să o sune, 
doar să-i audă tonul vocii, dar hotărî că n-ar fi înțelept. O 
pierduse, așa cum pierduse și Rusia. 

Care-i numele lui real, Clovis? 

Nu sunt sigur că a avut vreodată unul. 

De unde e? 

E posibil să fi fost din Irak cândva, dar acum e fiul califatului... 

In cele din urmă, cerul de dincolo de fereastra camerei lui 
Mihail se făcu negru-albăstriu odată cu apropierea zorilor. Aranjă 
camera cum fusese și, treizeci de minute mai târziu, se lăsă 
moale și cu ochii înroșiţi pe bancheta din spate a mașinii lui 
Sami Haddad. 

— Cum a mers? întrebă libanezul. 

— Pierdere absolută de vreme, replică Mihail căscând 
îndelung. 

— Și-acum încotro? 

— Tel Aviv. 

— Nu-i un drum prea ușor cu mașina, prietene. 

— Atunci poate că ar trebui să mă duci la aeroport. 

Avionul său pleca la opt și jumătate. Navigă pe la controlul 
pașapoartelor ca un canadian zâmbitor, întrucâtva somnoros, și 
se așeză pe locul de la clasa întâi la bordul unui avion al 
companiei Middle East Airlines cu destinaţia Roma. Pentru a se 
proteja de vecinul său, un agent de vânzări turc cu o alură prea 
puţin respectabilă, se prefăcu a citi ziarele de dimineaţă. De 
fapt, cumpănea asupra tuturor motivelor posibile pentru care o 
aeronavă a guvernului libanez ar putea să nu ajungă cu bine la 
destinaţie. Măcar o dată, se gândi mohorât, moartea lui ar avea 
consecinţe, căci informaţia ar pieri odată cu el. 


VP - 30 


De câți bani vorbim, Clovis? 

Patru milioane, poate cinci. 

Cum e? 

Mai aproape de cinci... 

Avionul ateriză la Roma fără incidente, dar lui Mihail i-au 
trebuit aproape două ore să treacă prin haosul organizat care 
este controlul pașapoartelor pe aeroportul Fiumicino. Șederea sa 
în Italia a fost scurtă, dar suficientă cât să-și schimbe identitățile 
și să se îmbarce în alt avion, o cursă a companiei El Al cu 
destinaţia Tel Aviv. La Ben Gurion îl aștepta o mașină a Biroului; 
îl duse în goană spre nord, către bulevardul Regele Saul. 
Clădirea din capătul vestic al străzii era, precum avanpostul lui 
Paul Rousseau din Rue de Grenelle, o minciună la vedere. 
Deasupra intrării nu se vedea nicio placă și nici nu se vedeau 
litere de alamă care să proclame identitatea celor ce-o ocupau. 
De fapt, nu era niciun semn care să sugereze că acolo se afla 
cartierul general al unuia dintre cele mai temute și mai 
respectate servicii de informații din lume. O mai atentă 
examinare a structurii sale, totuși, ar fi dezvăluit existenţa unei 
alte clădiri în interiorul clădirii aceleia, una care dispunea de 
propria sa centrală electrică, de propriile ei ţevi de apă și 
canalizare și de propriile ei sisteme de comunicare securizate. 
Angajaţii aveau două chei. Una deschidea o ușă fără niciun 
însemn din hol; cealaltă acţiona liftul. Cei care comiteau păcatul 
de neiertat de a pierde una sau ambele chei erau alungaţi în 
sălbăticia ludeii și nu se mai auzea niciodată de ei. 

Asemenea celor mai mulţi dintre agenţii de teren, Mihail intră 
în clădire printr-o parcare subterană, apoi urcă spre etajul 
conducerii executive. Din pricină că ora era înaintată - camerele 
de supraveghere indicau ora nouă și jumătate -, coridorul era 
mai liniștit decât o școală fără copii. Prin ușa pe jumătate 
deschisă din capul coridorului pătrundea un romb ascuţit de 
lumină. Mihail bătu încetișor în ea și, neauzind niciun răspuns, 
intră. Îndesat într-un fotoliu executiv de piele îndărătul unui 
birou de sticlă fumurie era Uzi Navot, cel care avea să fie curând 
fostul șef al Biroului. Se încrunta la un dosar deschis de parcă ar 
fi fost o factură pe care nu-și permitea s-o plătească. In dreptul 
cotului său era o cutie deschisă de biscuiţi vienezi cu unt. Nu 
mai erau decât doi, ceea ce nu era un semn bun. 

Fără grabă, Navot ridică privirea și, mișcând a lehamite din 


VP - 31 


mână, îl pofti pe Mihail să ia loc. Purta o cămașă de seară în 
dungi, croită pentru un bărbat mai subţire, și o pereche de 
ochelari fără rame, preferaţii intelectualilor germani și ai 
bancherilor elveţieni. Părul lui, cândva blond-roșcat, era o perie 
gri. Ochii albaștri îi erau  înroșiţi. Işi suflecă mânecile, 
expunându-și antebraţele masive, și-l contemplă pe Mihail 
îndelung cu o ostilitate abia mascată. Nu era primirea la care se 
aștepta. Pe de altă parte, în zilele acelea nu puteai ști niciodată 
la ce să te aștepți când te întâlneai cu Uzi Navot. Circulau 
zvonuri că succesorul lui avea de gând să-l păstreze în schemă, 
în cine știe ce funcţie - o blasfemie într-un serviciu în care, la 
vârf, predarea ștafetei era o chestiune de doctrină religioasă -, 
oficial însă viitorul său era neclar. 

— Ceva probleme pe drumul de ieșire din Beirut? întrebă 
Navot în sfârșit, ca și cum întrebarea abia atunci îi venise în 
minte. 

— Niciuna, răspunse Mihail. 

Navot culese o firimitură de biscuit cu vârful degetului său 
butucănos. 

— Supraveghere? 

— Din câte-am văzut noi, nu. 

— Și tipul care-a urcat cu tine în liftul hotelului? L-ai mai 
văzut? 

— La barul de pe acoperiș. 

— Ceva suspect? 

— În Beirut toată lumea pare suspectă. De-aia-i Beirut. 

Navot scutură firimitura pe o farfurie. Apoi scoase o fotografie 
dintr-un dosar și o împinse peste tăblia mesei spre Mihail. În ea 
se vedea un bărbat pe scaunul din faţă al unui automobil de lux, 
la marginea unui bulevard de pe ţărmul mării. Geamurile mașinii 
erau țăndări. Bărbatul nu mai era decât o masă de carne 
zdrenţțuită și însângerată și cât se poate de moartă. 

— ÎI recunoști? întrebă Navot. 

Mihail privi concentrat, mijind ochii. 

— Uită-te bine la mașină. 

Mihail o studie. Și înțelese. Mortul era Sami Haddad. 

— Când au pus mâna pe el? 

— Nu mult după ce te-a lăsat la aeroport. Și abia au început. 

Navot împinse altă fotografie peste birou, o clădire în ruine de 
pe o stradă elegantă din centrul Beirutului. Era Gallerie Mansour 


VP - 32 


de pe Rue Madame Curie. Membre și capete erau împrăștiate pe 
trotuar. Măcar de data asta nu fuseseră masacrați oameni. Era 
inventarul magnific al galeristului Clovis Mansour. 

— Speram, reîncepu Navot o clipă mai târziu, ca ultimele mele 
zile în funcţie să treacă fără incidente. În schimb, am de-a face 
cu pierderea celui mai bun contractant al nostru din Beirut și a 
unei surse pentru a cărei recrutare am cheltuit mult timp și 
eforturi. 

— Mai bine decât un agent de teren mort. 

— Eu hotărăsc cum e mai bine. 

Navot luă cele două fotografii de la Mihail și le puse înapoi în 
dosar. 

— Ce-a avut Mansour să-ţi dea? 

— Omul care-a făcut treaba-n Paris. 

— Cine-i? 

— | se spune Saladin. 

— Saladin? In fine, spuse Navot, închizând dosarul, măcar e 
un început. 


Navot rămase în biroul său mult după ce Mihail obținuse 
permisiunea să plece. Masa de lucru era goală cu excepţia 
carnetului său legat în piele, pe care mâzgălise un singur 
cuvânt. Sa/adin... Numai un individ cu o imensă stimă de sine și- 
ar fi permis un nume de cod ca acesta, numai un individ cu 
ambiţii mari. Adevăratul Saladin unise lumea musulmană sub 
dinastia  Ayyubizilor și  recucerise  lerusalimul din mâinile 
cruciaților. Poate că acest nou Saladin avea aceleași planuri. La 
petrecerea sa de debut a pus la pământ un obiectiv evreiesc din 
mijlocul Parisului, atacând simultan două ţări, două civilizaţii. 
Sigur, se gândi Navot, succesul atacului abia ce-i deschisese 
apetitul pentru sânge păgân. Nu era decât o chestiune de timp 
să lovească iar. 

Deocamdată, Saladin era problema francezilor. Dar faptul că 
în atac pieriseră patru cetăţeni israelieni făcea ca Navot să aibă 
un cuvânt de spus. La fel ca și numele pe care Clovis Mansour îl 
șoptise în urechea lui Mihail la Beirut. De fapt, cu niscai 
marketing, doar numele era suficient pentru a asigura Biroului 
un loc la masa strategică. Navot era încrezător în puterea sa de 
persuasiune. Fost agent de teren și recrutor de spioni, Navot 
avea capacitatea de a face din nimic aur. Nu-i trebuia decât un 


VP - 33 


om care să se îngrijească de interesele Biroului în orice 
întreprindere comună franco-israeliană. Nu avea decât un singur 
candidat în minte, un agent de teren legendar care desfășurase 
operațiuni pe pământ francez încă de pe când era abia un puști 
de douăzeci și doi de ani. Mai mult, agentul în chestiune o 
cunoscuse personal pe Hannah Weinberg. Din nefericire, prim- 
ministrul avea alte planuri cu el. 

Navot își verifică ceasul; zece și un sfert. Se întinse spre 
telefon și sună la biroul de călătorii. 

— Trebuie să zbor la Paris mâine-dimineaţă. 

— Cu cel de șase sau cu cel de nouă? 

— Cu cel de șase, spuse Navot abătut. 

— Când vă întoarceţi? 

— Mâine-seară. 

— Rezolvat. 

Navot închise, apoi dădu un ultim telefon. Întrebarea pe care 
o puse o mai repetase de multe ori înainte. 

— Cât mai durează până termină? 

— E aproape. 

— Cât de aproape? 

— Poate-n seara asta, mâine cel mai târziu. 

Navot puse receptorul în furcă și-și plimbă privirea prin biroul 
spaţios care-n curând avea să nu mai fie al lui. 

Mâine cel mai târziu... 

Poate, își spuse, poate nu. 


5 


Muzeul Israel, lerusalim 


În colţul îndepărtat al laboratorului de conservare, o cortină 
neagră cădea din tavanul alb până în podeaua albă. Dincolo de 
ea se aflau două șevalete italiene din lemn de stejar, două lămpi 
cu halogen, o cameră foto Nikon montată pe un tripod, o paletă, 
un mic balot de vată, o vechitură de CD-player mânijit cu vopsea 
de culori diferite și o măsuţă cu rotile încărcată de pigmenţi, 
dizolvanţi, ghermele de lemn și vreo câteva pensule din păr de 
samur din seria Winsor & Newton 7. Cea mai mare parte a 


VP - 34 


ultimelor patru luni, restauratorul trudise acolo de unul singur, 
uneori până seara târziu, alteori nu cu mult înainte să se crape 
de ziuă. Nu purta nicio legitimaţie de acreditare a muzeului, 
căci, de fapt, era angajat în cu totul altă parte. Echipa de 
conservatori fusese sfătuită să nu pomenească de prezenţa sa 
acolo și nici chiar să-i rostească numele. Și nici n-aveau a 
discuta despre grandioasa pictură, o piesă de altar a unui vechi 
maestru italian, proptită de cele două șevalete ale sale. Pictura, 
ca și restauratorul, aveau un trecut periculos și tragic. 

Era mai scund decât media - poate vreun metru și șaptezeci 
și trei, nu mai mult - și de constituţie zveltă. Faţa sa era înaltă la 
frunte și îngustă la bărbie, cu pomeți proeminenţi și cu un nas 
lung și osos, ce părea a fi fost sculptat în lemn. Părul negru îi era 
tuns foarte scurt și era vârstat cu gri pe la tâmple, ochii îi erau 
de o nuanţă nefirească de verde. Vârsta sa era unul dintre cele 
mai bine păzite secrete din Israel. Cu nu prea multă vreme în 
urmă, când a apărut necrologul morţii sale în ziarele din toată 
lumea, nu s-a putut publica nicio dată de naștere verificabilă. 
Știrile despre moartea sa fuseseră parte dintr-o operaţiune 
elaborată de a-și înșela dușmanii din Moscova și Teheran. Au 
crezut că poveștile acestea erau adevărate, o eroare de calcul 
care i-a permis restauratorului să se răzbune pe ei. Nu mult 
după întoarcerea sa la lerusalim, soţia sa a născut doi gemeni, o 
fetiță cu numele de Irene, după mama ei, și un fiu, numit Rafael. 
Acum, cei trei - mama, fiica și fiul - erau printre cele mai bine 
păzite persoane din Israel. La fel era și restauratorul. Venea și 
pleca într-un SUV blindat de fabricaţie americană, care stătea 
parcat la ușa laboratorului de conservare ori de câte ori era el 
acolo. 

Apariţia sa la muzeu, într-o miercuri întunecată și umedă de 
decembrie, la doar câteva zile de la nașterea copiilor lui, a 
constituit un șoc și o profundă ușurare pentru restul personalului 
de conservare. Fuseseră avertizaţi că nu-i plăcea să fie privit 
când muncește. Totuși, își făcuseră un obicei din a-și iţi capetele 
prin cortină în mica lui cavernă, cât să vadă cu ochii lor piesa de 
altar. Într-adevăr, nu-i putea învinovăţi pentru asta. Pictura, 
Nașterea Mântuitorului cu Sfântul Francisc și Sfântul Laurenţiu, 
a lui Caravaggio, se poate spune că era cea mai celebră operă 
de artă dispărută din lume. Furată din Oratoriul din San Lorenzo 
din Palermo, în octombrie 1969, se afla acum oficial în posesia 


VP - 35 


Vaticanului. Sfântul Scaun decisese cu înțelepciune să nu facă 
publică recuperarea picturii până când restaurarea ei nu era 
terminată. Asemenea multor alte  pronunciamente ale 
Vaticanului, versiunea oficială a evenimentelor avea să fie prea 
puţin asemănătoare adevărului. Acea versiune n-avea să 
menţioneze faptul că legendarul ofițer de informaţii israelian 
Gabriel Allon găsise pictura dispărută într-o biserică din Brienno, 
un orășel din nordul Italiei. Nici n-avea să menţioneze că sarcina 
de a o restaura îi fusese încredințată aceluiași legendar ofițer de 
informații. 

Pe parcursul lungii sale cariere, desfășurase câteva restaurări 
neobișnuite - reparase odată un portret de Rembrandt găurit de 
un glonţ -, dar piesa de altar a lui Caravaggio, proptită de 
șevaletele lui Gabriel era, fără îndoială, cea mai degradată 
pânză pe care o văzuse vreodată. Se știau puţine lucruri despre 
lunga ei călătorie din Oratoriul din San Lorenzo până în biserica 
unde fusese găsită. Poveștile însă erau puzderie. Ba că fusese 
păstrată de un șef mafiot ca trofeu și scoasă la întâlnirile 
importante cu acoliţii lui. Ba că fusese roasă de șobolani, 
afectată de inundaţii și arsă de foc. Gabriel era sigur de un 
singur lucru: rănile picturii, deși cumplite, nu erau fatale. Dar 
Efraim Cohen, șeful departamentului de conservare al muzeului, 
se îndoia. După ce văzuse prima dată pictura, îl sfătuise pe 
Gabriel să-i facă prohodul și să returneze piesa de altar 
Vaticanului în același sicriu de lemn în care venise. 

— Tu, cel fără credinţă! a spus Gabriel. 

— Nu, a replicat Cohen. Eu, cel prea puţin talentat. 

Cohen, ca și ceilalți membri ai personalului, auzise poveștile - 
poveștile despre termene-limită depășite, despre inaugurări 
abandonate, despre redeschiderile amânate ale bisericii. Ritmul 
de melc al obiceiurilor de muncă ale lui Gabriel era legendar, 
aproape tot atâta cât peripeţiile sale pe câmpurile de luptă 
secrete din Europa și din Orientul Mijlociu. Dar au descoperit 
curând că încetineala sa era mai degrabă voită decât instinctivă. 
Meșteșugul restaurării, i-a explicat el într-o seară lui Cohen, în 
timp ce repara iute faţa zdrenţuită a Sfântului Francisc, este 
cam ca atunci când faci dragoste. Cel mai bine e să o faci încet 
și cu atenţie minuțioasă la detalii, cu întreruperi ocazionale 
pentru odihnă și revigorare. Dar la nevoie, dacă meșteșugarul și 
subiectul muncii sale s-au cunoscut cum se cuvine, o restaurare 


VP - 36 


poate fi făcută cu o viteză extraordinară, cu mai mult sau mai 
puţin același rezultat ca în cazul unei restaurări lente. 

— Tu și Caravaggio sunteţi prieteni vechi? întrebă Cohen. 

— Am mai colaborat în trecut. 

— Atunci zvonurile sunt adevărate? 

Gabriel pictase cu mâna sa dreaptă. Acum mișca pensula cu 
cea stângă și lucra cu aceeași îndemânare. 

— Ce zvonuri? întrebă după o clipă. 

— Că tu ești acela care a restaurat Coborârea în mormânt 
pentru Muzeul Vaticanului în urmă cu câţiva ani. 

— N-ar trebui să pleci urechea la zvonuri, Efraim, mai ales 
când mă privesc. 

— Și nici la știri, spuse sumbru Cohen. 

Avea un program de lucru eratic și imprevizibil. Putea trece o 
zi întreagă fără să dea niciun semn. Apoi Cohen ajungea la 
muzeu ca să găsească câte o suprafață mare a pânzei 
restaurată ca prin miracol. Sigur are un ajutor, se gândea el. Sau 
poate că însuși Caravaggio se strecura noaptea în muzeu, cu o 
spadă în mână și o pensulă în cealaltă și ajuta la restaurare. 
După o astfel de sesiune nocturnă - o vizită deosebit de 
productivă în timpul căreia Fecioara și-a recăpătat vechea glorie 
-, Cohen chiar a verificat filmările camerelor de supraveghere. A 
aflat că Gabriel intrase în laborator la zece jumătate seara și că 
plecase la șapte și douăzeci în dimineaţa următoare. Nici măcar 
bodyguardul cu ochi de căprioară nu fusese cu el. Poate că e 
adevărat, se gândi Cohen, privind la spectrul ce se mișca cu un 
cadru pe secundă, de-a lungul coridorului slab luminat. Poate că 
la urma urmei e un arhanghel. 

Când era prezent în timpul programului obișnuit de lucru, de 
la el se auzea întotdeauna muzică. La Boheme era preferata lui 
de departe. O punea atât de des încât Cohen, care nu știa boabă 
de italiană, a putut curând să cânte din memorie Che gelida 
manina. Odată ce Gabriel intra în grota sa cu cortină, nu mai 
ieșea de-acolo până nu-și termina sesiunea. Nu se plimba prin 
grădina de sculpturi a muzeului ca să-și limpezească mintea, nu 
mergea la bufetul personalului să-și ia o doză de cofeină. De 
dincolo de cortină nu se auzea decât muzica și bufnetele moi de 
pensulă și, din când în când, ţăcănitul camerei Nikon, căci își 
înregistra necontenit progresul, înainte să părăsească 
laboratorul, își curăța pensulele și paleta și își punea măsuța în 


VP - 37 


ordine - cu asemenea precizie, observă Cohen, încât putea să 
detecteze dacă în absenţa sa îi atingea cineva lucrurile. Apoi 
muzica înceta, lumina lămpilor cu halogen scădea și, cu o 
ușoară înclinare cordială a capului către ceilalţi, dispărea. 

La începutul lui aprilie, când ploile iernii nu mai erau decât o 
amintire, iar zilele erau calme și luminoase, se aruncă cu capul 
înainte spre o linie de finiș pe care doar el o putea vedea. Nu 
mai rămăsese de lucrat decât înaripatul înger al Domnului, un 
flăcău cu pielea ca fildeșul, ce plutea în sferele superioare ale 
compoziţiei. Ciudată alegere să-l lase la urmă, se gândi Cohen, 
căci flăcăul îngeresc suferise plăgi serioase. Mădularele-i erau 
decojite de vopsea, iar veșmântul lui alb era numai zdrențe. 
Doar mâna sa dreaptă, care era îndreptată spre ceruri, era 
neatinsă. Gabriel restaură îngerul într-o serie de sesiuni- 
maraton. Care au fost remarcabile prin tăcerea lor - în această 
perioadă nu s-a auzit deloc muzică - și prin faptul că, pe când 
refăcea părul roșcat al îngerului, la Paris a explodat o bombă 
uriașă. A rămas multă vreme în fața micului televizor al 
laboratorului, în vreme ce paleta i se usca încet, urmărind 
scoaterea corpurilor dintre ruine. lar când pe ecran a apărut 
fotografia unei femei pe nume Hannah Weinberg, a tresărit de 
parcă, pe nevăzute, l-ar fi lovit ceva. După aceea, expresia feţei 
sale s-a întunecat, iar ochii săi verzi păreau că ard de furie. 
Cohen fu tentat să-și întrebe legenda dacă o cunoștea pe 
femeie, dar hotărî să se abţină. Se putea vorbi cu el despre 
picturi și despre vreme, dar când explodau bombe, probabil că 
era mai bine să te ţii la distanţă de el. 

În ultima zi, cea a călătoriei lui Uzi Navot la Paris, Gabriel a 
ajuns la laborator înaintea zorilor și-a rămas în mica sa grotă 
mult după ce muzeul se închisese peste noapte. Efraim Cohen 
și-a găsit un pretext să rămână până târziu, căci simţea că 
sfârșitul e aproape și voia să fie de faţă. Puțin după ora opt, a 
auzit zgomotul familiar al legendei lăsându-și pensula - Winsor 
& Newton 7 - pe tăblia de aluminiu a măsuţei. Cohen trase cu 
ochiul prin despărțitura îngustă a cortinei și-l văzu stând în faţa 
pânzei, cu o mână pusă sub bărbie, cu capul ușor înclinat într-o 
parte. A rămas în poziţia aceasta, nemișcat precum personajele 
din pictură, până când bodyguardul cu ochi de căprioară a intrat 
în laborator și i-a apăsat grăbit un telefon mobil în palmă. 
Ezitând, l-a ridicat la ureche, a ascultat tăcut și a murmurat 


VP - 38 


ceva ce Cohen n-a prea înțeles. O clipă mai târziu, și el, și 
bodyguardul plecaseră. 

Rămas singur, Efraim Cohen s-a strecurat dincolo de cortină și 
a stat în picioare înaintea pânzei, abia reușind să respire. În 
sfârșit, a luat brusc o pensulă Winsor & Newton de pe măsuță și 
și-a pus-o în buzunarul halatului de lucru. Nu-i cinstit, se gândi, 
stingând lămpile cu halogen. Poate că, la urma urmei, chiar era 
un arhanghel. 


6 


Ma'ale Hahamisha, Israel 


Vechiul kibbutz Ma'ale Hahamisha ocupa vârful strategic al 
unui deal din stâncoasele împrejurimi vestice ale lerusalimului, 
nu departe de orașul arab Abu Ghosh. Fondat în timpul Revoltei 
Arabe din anii 1936- 39, a fost unul dintre cele cincizeci și șapte 
de colonii cu turn și întărituri ridicate în mare grabă pe tot 
cuprinsul Palestinei ocupate de britanici, în încercarea disperată 
de a sprijini efortul sionist și, în final, de a recâștiga vechiul 
regat al Israelului. Numele său și chiar identitatea sa derivau 
dintr-un act de răzbunare. Tradus, Ma'ale Hahamisha însemna 
„urcarea celor cinci”. Era un memento nu foarte subtil la 
teroristul arab dintr-un sat învecinat, mort în mâinile celor cinci 
evrei din kibbutz. 

În ciuda împrejurărilor violente ale nașterii sale, kibbutzul a 
crescut și a prosperat datorită conopidei și piersicilor și a 
fermecătorului hotel de pe munte. Ari Shamron, fost șef în două 
rânduri al Biroului și eminenţă cenușie a informaţiilor israeliene, 
folosea adesea hotelul ca loc de întrunire, atunci când sediul din 
bulevardul Regele Saul sau o casă conspirativă nu erau 
potrivite. O astfel de întâlnire a avut lor într-o strălucitoare 
după-amiază de septembrie în 1972. În acea împrejurare, 
invitatul șovăitor al lui Shamron era un tânăr pictor promiţător 
pe nume Gabriel Allon, pe care Shamron îl scosese din 
Academia de Artă și Design Bezalel. Grupul terorist palestinian 
Septembrie Negru tocmai ucisese unsprezece sportivi și 
antrenori israelieni la Jocurile Olimpice de la Munchen, iar 


VP - 39 


Shamron voia ca Gabriel, vorbitor nativ de limba germană și 
care trăise o vreme în Europa, să fie unealta răzbunării sale. Cu 
sfidarea tinereții, Gabriel îi spusese lui Shamron să-și găsească 
pe altcineva. lar Shamron, nu pentru ultima oară, îl înduplecase 
pe tânăr să-i facă voia. 

Operaţiunea a primit numele de cod Mânia lui Dumnezeu, 
expresie aleasă de Shamron pentru a da întreprinderii sale 
patina sancțiunii divine. Vreme de trei ani, Gabriel și o mică 
echipă de agenţi și-au pândit prada prin Europa de Vest și prin 
Orientul Mijlociu, ucigând noaptea sau în miezul zilei, trăind cu 
spaima că în orice clipă ar fi putut fi arestaţi de autorităţile 
locale și acuzaţi de crimă. În total, doisprezece membri ai 
organizaţiei Septembrie Negru au murit de mâna lor. Gabriel 
personal ucisese șase dintre teroriști cu un pistol Beretta de 
calibru 22. Ori de câte ori era cu putinţă, își împușca victimele 
de unsprezece ori, câte un glonţ pentru fiecare evreu ucis. Când 
s-a întors în sfârșit în Israel, tâmplele-i încărunţiseră de stres și 
epuizare. Shamron zicea că sunt pete de cenușă pe un prinţ de 
foc. 

Intenţia lui Gabriel fusese să-și reia ocupaţia de artist, dar de 
fiecare dată când stătea în faţa unei pânze nu vedea decât 
fețele bărbaţilor uciși de el. Și astfel, cu binecuvântarea lui 
Shamron, a plecat la Veneţia, dându-se drept un expatriat 
italian cu numele de Mario Delvecchio, ca să studieze 
restaurarea. Când și-a încheiat ucenicia s-a întors la Birou, în 
braţele primitoare ale lui Ari Shamron. Trecând drept restaurator 
de artă cu origini europene, talentat, dar taciturn, a eliminat 
câţiva dintre inamicii cei mai periculoși ai Israelului - printre alţii 
pe Abu Jihad, talentatul adjunct al lui Yasser Arafat, pe care l-a 
ucis la Tunis, în fața soţiei și a copiilor săi. Arafat i-a întors 
favorurile, ordonând unui terorist să pună o bombă sub mașina 
lui Gabriel, la Viena. Explozia l-a ucis pe tânărul său fiu Daniel și 
a rănit-o grav pe prima sa soţie, Leah. De-atunci, ea locuia într- 
un spital psihiatric, pe versantul opus față de Ma'ale Hahamisha, 
captivă în închisoarea memoriei și a corpului distrus de foc. 
Spitalul era amplasat în vechiul sat arab Deir Yassin, unde 
luptători evrei din organizaţiile paramilitare Irgun și Lehi au 
masacrat peste o sută de palestinieni în noaptea de 9 aprilie 
1948. Era o ironie crudă - că soţia zdruncinată a îngerului 
răzbunător al Israelului locuia printre fantomele din Deir Yassin 


VP - 40 


-, dar așa era viaţa pe pământul de două ori promis. Nu se 
putea scăpa de trecut. Arabii și evreii erau legaţi unii de alţii 
prin ură, sânge și victimizare. lar spre pedeapsa lor aveau să fie 
siliți să trăiască împreună ca vecini învrăjbiţi pentru vecie. 

Anii de după explozia din Viena au fost pentru Gabriel ani 
pierduţi. A trăit ca un sihastru în Cornwall, a rătăcit prin Europa, 
restaurând în tăcere picturi, a încercat să uite. In cele din urmă, 
Shamron l-a sunat din nou, iar legătura dintre Birou și Gabriel a 
fost reînnoită. Acţionând la comanda mentorului său, a 
desfășurat unele dintre cele mai lăudate operaţiuni din istoria 
informaţiilor israeliene. Cariera sa era măsura cu care erau 
comparate toate celelalte, mai ales cea a lui Uzi Navot. Precum 
arabii și evreii din Palestina, Gabriel și Navot erau legați 
inextricabil. Erau amândoi fii ai lui Ari Shamron, moștenitori de 
încredere ai serviciului pe care-l construise și îngrijise. Gabriel, 
fiul mai vârstnic, era convins de dragostea tatălui său, dar Navot 
se luptase întotdeauna să-i câștige aprecierea. li fusese oferită 
funcţia de șef numai pentru că Gabriel o refuzase. Acum, 
recăsătorit, din nou tată, Gabriel era în sfârșit gata să-și ocupe 
locul de drept în biroul executiv din bulevardul Regele Saul. 
Pentru Uzi Navot situaţia aceasta era nakba, cuvântul folosit de 
arabi pentru a descrie catastrofa fugii lor de pe pământul 
Palestinei. 

Vechiul hotel din Ma'ale Hahamisha era la vreun kilometru și 
jumătate de granița din 1967, iar de pe terasa restaurantului 
său se puteau vedea aliniate luminile galbene ale coloniei 
evreiești, revărsându-se pe versantul dealului spre Cisiordania. 
Terasa era întunecată, cu excepţia câtorva lumânări chinuite de 
vânt ce licăreau firav pe mesele goale. Navot stătea singur într- 
un colţ îndepărtat al terasei, același unde așteptase Shamron în 
după-amiaza din septembrie 1972. Gabriel se așeză lângă el și- 
și ridică gulerul hainei de piele, ca să se protejeze de răcoare. 
Navot era tăcut. Se uita în jos la luminile din Har Adar, prima 
colonie israeliană de dincolo de vechea Linie verde?. 

— Mazel tov, zise el în sfârșit. 

— Pentru ce? 


Numită și Granița de dinainte de 1967, Linia verde este graniţa Israelului prevăzută 
prin Acordul de armistițiu încheiat în 1949, după Războiul Arabo-lsraelian din 1948. 
Acordul stabilea liniile de demarcaţie între Israel și statele vecine: Egipt, Iordania, 
Liban și Siria. 

VP - 41 


— Pentru pictură, spuse Navot. Am auzit că-i aproape gata. 

— Unde-ai auzit tu așa ceva? 

— Am urmărit progresul tău. Și prim-ministrul la fel. 

Navot îl privi pe Gabriel prin ochelarii săi mici fără rame. 

— Chiar e gata? 

— Așa cred. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Înseamnă că vreau să-i mai arunc o privire mâine 
dimineaţă. Dacă-mi place ce văd, îi aplic un strat de vernis și o 
trimit înapoi la Vatican. 

— Și nu sunt decât zece zile peste termenul-limită. 

— Unsprezece, de fapt. Dar cine stă le numere? 

— Eu, zâmbi Navot trist. M-am bucurat de amânarea asta, 
oricât de scurtă. 

Între ei se lăsă tăcerea. Nimic asemănător cu camaraderia. 

— În caz că ţi-a ieșit din minte, spuse în sfârșit Navot, e timpul 
să semnezi noul contract și să te muţi în biroul meu. De fapt, 
aveam de gând să împachetez chiar azi, dar a trebuit să mai fac 
un drum în calitate de șef. 

— Unde? 

— Am primit o informaţie pe care trebuia să o împărtășesc cu 
fraţii noștri francezi, despre explozia de la Centrul Weinberg. In 
plus, voiam să fiu sigur că acolo urmăresc făptașii cu energia 
necesară. La urma urmei, au fost uciși patru cetățeni israelieni, 
ca să nu mai pun la socoteală o femeie care a făcut un mare 
serviciu Biroului cândva. 

— Ei știu de legăturile ei cu noi? 

— Francezii? 

— Da, Uzi, francezii. 

— După atac, am trimis o echipă în apartamentul ei să 
verifice. 

— Și? 

— Echipa n-a găsit nicio menţiune a unui anumit ofițer de 
informaţii israelian căruia cândva i-a împrumutat un Van Gogh 
în vederea găsirii unui terorist. Nici nu s-a găsit vreo referință la 
un anume Zizi al-Bakari, director de investiţii pentru casa regală 
Saud și CEO al Jihad, Inc. Navot făcu o pauză, apoi adăugă: 
Odihnească-se în pace. 

— Și pictura? 

— Era la locul ei. Acum că mă gândesc, echipa ar fi trebuit s-o 


VP - 42 


ia. 

— De ce? 

— După cum nu mă îndoiesc că-ţi amintești, Hannah noastră 
n-a fost niciodată căsătorită. Testamentul ei este foarte explicit 
în privinţa picturii. Din păcate, informaţiile franceze l-au 
contactat pe avocatul ei înainte să ne sune el pe noi. 

— Despre ce vorbești, Uzi? 

— Se pare că Hannah avea încredere într-o singură persoană 
din lume să aibă grijă de Van Gogh-ul ei. 

— În cine? 

— În tine, normal. Dar e o mică problemă, adăugă Navot. 
Francezii au luat pictura și-o ţin ostatică. Și cer o răscumpărare 
chiar mare. 

— Cât? 

— Francezii nu vor bani, Gabriel. Francezii te vor pe tine. 


7 


Ma'ale Hahamisha, Israel 


Navot puse pe masă o fotografie, o stradă din Beirut pe care 
erau împrăștiate de-a valma resturile antice ale unei galerii de 
antichităţi. 

— Bănuiesc că ai văzut asta. 

Gabriel aprobă încet din cap. Citise în ziare despre moartea lui 
Clovis Mansour. Date fiind evenimentele din Paris, atentatul cu 
bombă din Beirut avusese parte de o slabă reflectare în presă. 
Nicio organizaţie de știri n-a încercat să facă legătura între cele 
două evenimente, nici nu s-a sugerat în media că Clovis 
Mansour ar fi fost pe statele de plată ale unui serviciu de 
informaţii străin. De fapt, a primit bani de la cel puţin patru: CIA, 
MI6, GID din lordania și de la Birou. Gabriel știa acest lucru 
pentru că, pregătindu-se să preia sarcinile de conducere, devora 
dosarele și rapoartele tuturor operaţiunilor în desfășurare și 
despre personalul uman implicat. 

— Clovis era una dintre cele mai bune surse ale noastre din 
Beirut, spunea Navot, mai ales când era vorba de chestiuni ce 
implicau bani. În ultima vreme, era cu ochii pe implicarea ISIS în 


VP - 43 


comerțul ilicit cu antichităţi, motiv pentru care a solicitat o 
întâlnire fulger a doua zi după explozia de la Paris. 

— Pe cine ai trimis? 

Navot îi spuse. 

— De când coordonează Mihail agenţi? 

Navot puse o altă fotografie pe masă. Fusese făcută de o 
cameră de securitate fixată la înălțime și era de calitate 
moderată. Arăta doi bărbaţi așezați la o măsuţă rotundă. Unul 
dintre ei era Clovis Mansour. Ca de obicei era impecabil 
îmbrăcat, dar bărbatul din faţa lui arăta de parcă își 
împrumutase hainele pentru ocazie. În mijlocul mesei, așezat pe 
ceea ce părea o bucată de dimie, era un cap în mărime 
naturală, ochii săi privind goi în spaţiu. Gabriel recunoscu că e 
de origine romană. Realiză că bărbatul prost îmbrăcat avea și 
alte părţi ale statuii, poate chiar pe toată. Capul perfect intact 
nu era decât cartea sa de vizită. 

— Nu are dată și nici cod temporal. 

— E de pe 22 noiembrie, ora 4 și 15 după-amiaza. 

— Cine-i tipul cu capul roman? 

— Conform cărții de vizită e Iyad al-Hamzah. 

— Libanez? 

— Sirian, răspunse Navot. Din câte se pare, a intrat în oraș cu 
un camion plin de antichităţi de vânzare - grecești, romane, 
persane, toate de foarte bună calitate, multe dintre ele purtând 
semnele unor excavări recente. Printre locurile pe unde a 
încercat să-și descarce marfa s-a aflat și Gallerie Mansour. 
Clovis și-a arătat interesul pentru câteva obiecte, dar, după ce a 
făcut câteva cercetări discrete, a decis să renunțe. 

— De ce? 

— Pentru că în stradă umbla vorba că domnul din Siria vindea 
antichităţile jefuite pentru a colecta bani pentru Statul Islamic. 
Evident, banii nu erau destinaţi bugetului general al ISIS. 
Domnul sirian lucra în numele unui lider ISIS de rang înalt, care 
construiește o reţea teroristă capabilă să atace ţinte din 
Occident. 

— Liderul ISIS are un nume? 

— Ei îi spun Saladin. 

Gabriel ridică ochii de la fotografie. 

— Ce măreț! 

— Exact așa zic și eu. 


VP - 44 


— Bănuiesc că Clovis n-a reușit să-i afle adevăratul nume? 

— N-a avut norocul ăsta. 

— De unde e? 

— Comandanții superiori ai ISIS sunt toţi irakieni. Pe sirieni îi 
privesc ca pe niște catâri de povară. 

Gabriel se uită din nou la fotografie. 

— De ce nu ne-a spus Clovis mai repede despre treaba asta? 

— Se pare că i-a scăpat. 

— Sau poate că minte. 

— Clovis Mansour să mintă? Cum poţi spune așa ceva? 

— E negustor de antichități libanez. 

— Care-i teoria ta? întrebă Navot. 

— Am impresia că Clovis a făcut o cârcă de bani prin vânzarea 
acelor antichităţi. lar când bomba aceea a explodat în inima 
Parisului, s-a gândit că e înţelept să reducă riscurile. Așa că a 
venit la noi cu o poveste frumoasă, cum că e prea virtuos să 
facă afaceri cu unii precum ISIS. 

— Povestea asta frumoasă, spuse Naveot, l-a costat pe Clovis 
viaţa. 

— De unde știi? 

— Pentru că l-au ucis și pe Sami Haddad. Te scutesc să vezi 
fotografia. 

— De ce doar pe Clovis și pe Sami? De ce nu și pe Mihail? 

— Mi-am pus și eu aceeași întrebare. 

— Și? 

— Nu știu de ce. Doar mă bucur că nu l-au ucis. Mi-ar fi stricat 
petrecerea de pensionare. 

Gabriel îi dădu fotografia înapoi. 

— Cât le-ai spus francezilor? 

— Destul cât să știe că complotul împotriva Centrului 
Weinberg își are originile în califat. N-au fost surprinși. De fapt, 
deja știau de conexiunea siriană. Ambii atacatori au călătorit 
acolo în ultimul an. Unul dintre ei e o franțuzoaică de origine 
algeriană. Bărbatul complice e cetăţean belgian din districtul 
Molenbeek al Bruxelles-ului. 

— Belgia? Șocant! spuse Gabriel în derâdere. 

Mii de musulmani din Franţa, Marea Britanie și Germania 
călătoriseră în Siria ca să lupte de partea ISIS, dar mica Belgie 
își câștigase dubioasa reputaţie de a fi cel mai mare furnizor de 
forțe de luptă pentru califatul islamic din toată Europa 


VP - 45 


Occidentală. 

— Unde sunt acum? întrebă Gabriel. 

— În câteva minute ministrul de interne francez va anunţa că 
s-au întors în Siria. 

— Cum au ajuns acolo? 

— Cu Air France prin Istanbul folosind pașapoarte de 
împrumut. 

— Bineînţeles. 

Se lăsă tăcerea. În cele din urmă, Gabriel întrebă: 

— Și ce-are asta a face cu mine, Uzi? 

— Francezii sunt îngrijoraţi că ISIS a reușit să construiască o 
rețea sofisticată pe teritoriu francez. 

— Serios? 

— Francezii mai sunt îngrijoraţi, spuse Navot, ignorând 
remarca lui Gabriel, că această reţea intenţionează să lovească 
iarăși, în scurt timp. Evident, ar prefera să pună capacul pe 
treaba asta înainte de un nou atac. Și le-ar plăcea să-i ajuţi. 

— De ce eu? 

— Se pare că ai un admirator în serviciile de securitate 
franceze. Numele lui e Paul Rousseau. Conduce o mică unitate 
operativă numită Grupul Alfa. Vrea să iei avionul spre Paris 
mâine-dimineaţă, ca să vă întâlniți. 

— Și dacă nu mă duc? 

— Pictura aceea nu va părăsi niciodată teritoriul francez. 

— Ar trebui să mă întâlnesc cu prim-ministrul mâine. Urmează 
să spună lumii că n-am fost ucis în atentatul cu bombă de pe 
Brompton Road. Va anunţa că voi fi noul șef al Biroului. 

— Da, spuse Navot sec, știu. 

— Poate că tu ar trebui să fii cel care lucrează cu francezii. 

— Am sugerat asta. 

— Și? 

— Nu te vor decât pe tine. Navot făcu o pauză, apoi continuă: 
Povestea vieţii mele. 

Gabriel încercă fără succes să-și reprime un zâmbet. 

— E și o parte bună în povestea asta, continuă Navot. Prim- 
ministrul crede că o operaţiune comună cu francezii ne va ajuta 
să dregem relaţiile cu o ţară care ne-a fost cândva un aliat 
preţios și de încredere. 

— Diplomaţie prin operaţiuni speciale? 

— Spus de-a dreptul. 


VP - 46 


— Ei bine, spuse Gabriel, se pare că tu și prim-ministrul v-aţi 
gândit la toate. 

— A fost ideea lui Paul Rousseau, nu a noastră. 

— Chiar așa, Uzi? 

— Ce vrei să spui? Că am pus eu la cale toate astea pentru a 
mai ţine puţin de funcția mea? 

— Așa ai făcut? 

Navot flutură din mână de parcă ar fi împrăștiat o duhoare. 

— Acceptă operaţiunea, Gabriel. Pentru Hannah Weinberg, 
dacă nu din alt motiv. Intră în reţea. Află cine e Saladin de fapt 
și de unde operează. Apoi pune-l la pământ înainte să explodeze 
altă bombă. 

Gabriel privi lung înspre nord-vest, spre masa neagră și 
îndepărtată a munţilor ce separă Israelul de ce a mai rămas din 
Siria. 

— Nici măcar nu știi dacă există cu adevărat, Uzi. Nu-i decât 
un zvon. 

— Cineva a pus la cale atacul și a mișcat pionii în poziţii, chiar 
sub nasul serviciilor de securitate franceze. N-a fost o femeie de 
douăzeci și nouă de ani din banlieue și prietenul ei din Bruxelles. 
Și n-a fost un zvon. 

Ecranul telefonului lui Navot se lumină, ca un chibrit în 
întuneric, îl ridică scurt la ureche înainte să i-l dea lui Gabriel. 

— Cine este? 

— Prim-ministrul. 

— Ce vrea? 

— Un răspuns. 

Gabriel se uită o clipă la telefon. 

— Spune-i că trebuie să vorbesc cu cea mai puternică 
persoană din Israel. Spune-i că-l sun mâine-dimineaţă la prima 
oră. 

Navot transmise mesajul și închise. 

— Ce-a zis? 

Navot zâmbi. 

— Mult succes. 


VP - 47 


8 


Strada Narkiss, lerusalim 


Uruitul SUV-ului lui Gabriel tulbură liniștea încăpăţânată a 
străzii Narkiss. Cobori de pe bancheta din spate, trecu de o 
poartă metalică și o apucă pe aleea din grădină către intrarea 
unui bloc din travertin, în lerusalim. Pe palierul etajului al treilea, 
găsi ușa apartamentului său ușor întredeschisă. O deschise 
încet, tăcut, și în penumbră o văzu pe Chiara așezată în capătul 
canapelei albe, cu copilul la sânul ei. Copilul era înfășat într-o 
pătură. Abia când Gabriel s-a strecurat mai aproape văzu că era 
Rafael. Băiatul moștenise faţa tatălui său și a unui frate vitreg 
pe care n-avea să-l cunoască niciodată. Gabriel se jucă cu puful 
de păr negru al băiatului, apoi se aplecă să-i sărute Chiarei 
buzele calde. 

— Dacă-l trezești, șopti ea, te omor. 

Zâmbind, Gabriel își scoase mocasinii de velur și, numai în 
ciorapi, se duse tiptil pe coridor spre camera copiilor. Două 
pătuţuri erau dispuse unul în continuarea celuilalt de-a lungul 
unui perete pe care erau zugrăviți nori. Fuseseră pictaţi de 
Chiara și repictaţi în grabă de Gabriel, după întoarcerea sa în 
Israel, după ceea ce se presupunea că a fost ultima sa 
operațiune. Rămase în picioare lângă unul dintre pătuțuri, 
uitându-se la copila adormită. Nu îndrăzni să o atingă. Rafael 
dormea deja toată noaptea, dar lrene era o creatură nocturnă 
care învățase cum să-și șantajeze părinţii pentru a o lua la ei în 
pat. Era mai mică și mai subţire decât corpolentul ei frate, dar 
mult mai încăpăţânată și mai hotărâtă. Gabriel se gândi că avea 
datele necesare pentru un spion perfect, deși el n-ar fi permis 
niciodată așa ceva. Doctoriţă, poetă, pictoriţă - orice, dar nu 
spioană. El nu avea să aibă un succesor, n-avea să existe nicio 
dinastie. Casa Allon avea să se piardă odată cu dispariţia lui. 

Gabriel privi în sus, spre locul unde pictase faţa lui Daniel 
printre nori, dar întunericul făcea imaginea invizibilă. leși din 
camera copiilor, închizând ușa fără zgomot, și se duse în 
bucătărie. Aroma cărnii înăbușite-n vin roșu și mirodenii atârna 
decadent în aer. Privi prin geamul cuptorului și văzu o caserolă 
portocalie, acoperită, pusă în mijlocul raftului. Lângă aragaz, 

VP - 48 


aranjate ca într-o carte de bucate, erau ingredientele faimosului 
rizoto al Chiarei: orez Arborio, brânză tare răzuită, unt, vin alb și 
o cană mare gradată plină cu supă de pui făcută în casă. Mai era 
acolo și o sticlă de Shiraz de Galileea, nedesfăcută. Gabriel 
scoase dopul din gâtul sticlei, își turnă un pahar și se întoarse în 
camera de zi. 

Tăcut, se așeză în fotoliul din faţa Chiarei. Și, nu pentru prima 
oară, se gândi că apartamentul din vechiul cartier Nachlaot era 
prea mic pentru o familie de patru persoane și prea departe de 
bulevardul Regele Saul. Ar fi fost mai bine de-ar fi avut o casă în 
centura seculară de suburbii ce se întindea de-a lungul câmpiei 
de coastă, sau un apartament mare într-unul din noile turnuri 
elegante ce parcă răsăreau peste noapte de-a lungul mării în Tel 
Aviv. Dar cu mult timp în urmă, lerusalimul, orașul fracturat de 
pe deal, orașul lui Dumnezeu, aruncase o vrajă asupra lui. lubea 
clădirile de travertin și mirosul pinilor și vântul rece și ploile 
iernii. lubea bisericile și pelerinii și haredimii* care strigau după 
el pentru că șofa în ziua de Sabat. Îi iubea până și pe arabii din 
cetatea veche, care-l priveau circumspecţi când trecea pe lângă 
tarabele lor din bazar, de parcă ar fi știut cumva că era unul 
dintre cei care eliminaseră atâţia sfinţi patroni ai terorii. Și cu 
toate că nu era un religios practicant, îi plăcea mult să se 
strecoare în cartierul evreiesc și să se oprească dinaintea 
blocurilor monumentale de piatră ale Zidului vestic. Gabriel era 
gata să accepte compromisuri teritoriale, pentru a asigura o 
pace de durată, viabilă cu palestinienii și, în general, cu lumea 
arabă, dar în sinea sa vedea Zidul vestic ca nefiind negociabil. 
Nu va mai exista niciodată o graniţă prin inima lerusalimului, iar 
evreii nu vor mai trebui niciodată să ceară permisiunea de a-și 
vizita cel mai sfânt dintre locurile lor sfinte. Zidul era parte din 
Israel acum și așa avea să rămână până-n ziua când ţara ar fi 
încetat să existe. In acest colț instabil al Mediteranei, regatele și 
imperiile veneau și treceau precum ploile iernii. Într-o zi, 
reîncarnarea modernă a Israelului avea să dispară și ea. Dar nu 
cât timp Gabriel era în viaţă și, în mod cert, nu cât timp era 
șeful Biroului. 

Bău o înghiţitură din Shirazul greu, piperat și îi contemplă pe 
Chiara și pe Rafael, ce păreau personaje într-o scenă privată a 


3 Nume generic pentru evreii ortodocși, păstrători ai celor mai autentice tradiţii 
mozaice. 


VP - 49 


Nașterii Domnului. Copilul eliberase sânul mamei lui și zăcea 
ameţit și sătul în brațele ei. Chiara se uita în jos la el, având 
nasul ascuțit și mandibula în semiprofil, iar părul ei lung și 
ondulat, cu reflexii roșcate și castanii, i se revărsa peste un 
umăr. Chipul Chiarei era chipul frumuseţii fără vârstă. In ea, 
Gabriel întrezărea urme ale Arabiei și ale Africii de nord și ale 
Spaniei și ale tuturor locurilor pe unde rătăciseră străbunii ei, 
înainte să se întâlnească ei doi într-un bătrân ghetou evreiesc 
din Veneţia. Acolo, cu zece ani înainte, într-un mic birou, nu 
departe de piaţa largă a ghetoului, o văzuse Gabriel pentru 
prima oară - frumoasa, încăpăţânata, prea educata fiică a 
rabinului-șef al orașului. Fără ca Gabriel să știe, și ea era agent 
de teren al Biroului, ofițer de escortă bat /eveyha. Și-a dezvăluit 
identitatea mai târziu, la Roma, după un incident în care s-au 
tras focuri de armă și în care s-a implicat poliţia italiană. Captiv, 
împreună cu Chiara, într-un apartament sigur, Gabriel voia cu 
disperare s-o atingă. A așteptat până când cazul s-a rezolvat și 
s-au reîntors la Veneţia. Acolo, într-o casă de pe un canal din 
districtul Cannaregio, au făcut dragoste pentru prima oară, într- 
un pat cu lenjerie proaspăt spălată. A fost de parcă ar fi făcut 
dragoste cu o femeie pictată de mâna lui Veronese. 

Era mult prea tânără pentru el, iar el prea bătrân ca să fie 
iarăși tată - cel puţin așa a crezut până în clipa în care cei doi 
copii ai săi, întâi Rafael, apoi Irene, au ieșit din incizia făcută în 
pântecul Chiarei ca dintr-o ceaţă. Pe dată, toate evenimentele 
anterioare i-au părut stațiile călătoriei care-l adusese în acel loc: 
atentatul de la Viena, anii de exil autoimpus, lunga frământare 
hamletiană dacă era sau nu potrivit să se recăsătorească și să-și 
întemeieze o nouă familie. Umbra lui Leah avea să rămână 
mereu deasupra micii locuinţe din centrul lerusalimului, iar faţa 
lui Daniel avea să se aplece mereu peste fraţii săi vitregi din 
cuibul ceresc de pe peretele camerei copiilor. Dar după ani de 
rătăcire prin pustie, Gabriel Allon, străinul etern, fiul pierdut al 
lui Ari Shamron, ajunsese în sfârșit acasă. Mai bău puţin din 
Shirazul sângeriu, căutând formularea potrivită prin care să-i 
comunice Chiarei că va pleca la Paris pentru a intra în posesia 
unei picturi de Van Gogh, lăsată lui moștenire de o femeie pe 
care ea nu o cunoștea, o pictură ce valora mai bine de o sută de 
milioane de dolari. Femeia, asemeni multora dintre cei pe care-i 
întâlnise în călătoria sa, murise. lar Gabriel avea să-l găsească 


VP - 50 


pe omul responsabil de moartea ei. 

I se spune Saladin... 

Chiara își duse un deget la buze. Apoi, ridicându-se, îl purtă 
pe Rafael până în camera copiilor. Se întoarse un moment mai 
târziu și luă paharul de vin din mâna lui Gabriel. Îl ridică la nas și 
inspiră adânc aroma bogată, dar nu bău. 

— Nu le face rău dacă iei și tu o guriță. 

— Curând. li dădu paharul înapoi lui Gabriel. E gata? 

— Da, răspunse el. Cred că e gata. 

— Asta-i bine. Ea zâmbi: Și ce urmează? 

— Te-ai gândit, întrebă Chiara, la posibilitatea că toate astea 
ar putea să nu fie decât un complot sofisticat al lui Uzi de a mai 
ține puțin de funcţia sa? 

— M-am gândit. 

— Și? 

— Se jură că a fost ideea lui Paul Rousseau. 

Sceptică, Chiara desfăcu untul și brânza în amestecul de 
rizoto. Apoi puse orezul cu lingura în două farfurii și pe fiecare 
adăugă câte o felie groasă de osso buco* milanez. 

— Mai pune-mi sos, spuse Gabriel. Imi place sosul. 

— Nu-i tocăniţă, dragule. 

Gabriel rupse o coajă de pâine și curăţă fundul caserolei. 

— Ţărane, zâmbi zeflemitor Chiara. 

— Sunt urmașul unui lung șir de ţărani. 

— Tu?! Tu ești cum nu se poate mai burghez. 

Chiara reduse lumina plafonierelor și se așezară în bucătărie, 
la o măsuţă pe care pusese lumânări. 

— Ce-i cu lumânările? 

— E un moment special. 

— Ultima mea restaurare. 

— Deocamdată, presupun. Dar vei putea restaura din nou 
picturi după ce nu vei mai fi șeful Biroului. 

— Am să fiu prea bătrân să mai ţin o pensulă în mână. 

Gabriel împunse carnea de vițel cu furculița și aceasta se 
desfăcu de pe osul gros. Işi pregăti cu atenţie prima înghiţitură, 
cantități egale de carne și rizoto îmbibate de sosul dens al 
măduvei osului, apoi o băgă reverenţios în gură. 

— Cum e? 


4 Mâncare specific milaneză, din pulpă de vițel și legume fierte înăbușite în vin și 
bulion. 


VP -51 


— Îți spun după ce-mi recapăt cunoștința. 

Licărul lumânărilor juca în ochii Chiarei. Aveau culoarea 
caramelului cu pete de miere, o combinaţie pe care Gabriel n-a 
putut niciodată să o reproducă pe pânză. Işi pregăti încă o 
îmbucătură de rizoto și vițel, dar atenţia îi fu distrasă de o 
imagine de la televizor. În mai multe ban/ieve-uri pariziene 
izbucniseră răzmerițe după arestarea câtorva indivizi, acuzaţi de 
activităţi teroriste, însă niciunul în legătură directă cu atacul de 
la Centrul Weinberg. 

— Precis ISIS se bucură de chestia asta, spuse Gabriel. 

— De răzmeriţe? 

— Mie nu-mi par răzmeriţe. Mie-mi pare c-ar fi... 

— Ce, dragule? 

— O Intifada. 

Chiara opri televizorul și mări volumul monitorului în care se 
vedea camera copiilor. Conceput de departamentul tehnologic 
al Biroului, avea un semnal bine criptat, astfel că inamicii 
Israelului nu puteau trage cu urechea la viața de familie a 
spionului-șef. Deocamdată nu emitea decât un bâzâit electric 
slab. 

— Și ce-ai de gând să faci? întrebă ea. 

— Am să mănânc fiecare firimitură din mâncarea asta 
delicioasă. lar apoi am să storc și ultima picătură de sos din 
oală. 

— Ziceam de Paris. 

— Evident, avem două alternative. 

— Tu ai două alternative, dragule. Eu am doi copii. 

Gabriel lăsă furculita din mână și se zgâi întărâtat la frumoasa 
lui soție. 

— Oricum, spuse după o tăcere conciliatoare, concediul meu 
de paternitate e gata. Pot să-mi asum îndatoririle de șef sau pot 
lucra cu francezii. 

— Și astfel să intri în posesia tabloului de Van Gogh care 
valorează pe puţin o sută de milioane de dolari. 

— Da, și asta, spuse Gabriel, ridicând iarăși furculita. 

— De ce crezi că a hotărât să ţi-l lase ţie? 

— Pentru că știa că n-aș face nicicând vreo tâmpenie cu el. 

— Cum ar fi? 

— Să-l scot la vânzare. 

Chiara se strâmbă. 


VP - 52 


— Nici nu te gândi. 

— Nu poate omul să viseze? 

— Numai la osso buco și rizoto. 

Gabriel se ridică, se duse la blat și-și mai puse o porţie. Apoi 
turnă sos peste orez și carne, până când farfuria era în pericol 
să dea pe dinafară. În spatele lui, Chiara ţâţâi a dezaprobare. 

— Mai e o bucată, spuse el, arătând spre caserolă. 

— Încă mai trebuie să slăbesc cinci kilograme. 

— Mie-mi placi așa cum ești. 

— Ai vorbit ca un adevărat soț italian. 

— Nu sunt italian. 

— În ce limbă îmi vorbești acum? 

— Nu eu vorbesc, ci mâncarea. 

Gabriel se așeză iar și începu asediul cărnii de vițel. Din 
monitor se auzi un țipăt scurt de copil. Chiara îți o ureche 
vigilentă spre aparat și ascultă concentrată, de parcă încerca să 
detecteze pașii unui intrus. Apoi, după un satisfăcător interludiu 
de tăcere, se relaxă iar. 

— Deci ai de gând să iei cazul - asta-mi spui? 

— Mă tentează, răspunse Gabriel cumpănit. 

Chiara clătină încet din cap. 

— Acum ce-am mai făcut? 

— Ai face orice ca să eviţi preluarea șefiei Biroului, nu? 

— Nu chiar orice. 

— Coordonarea unei operaţiuni nu-i chiar o slujbă de la nouă 
la cinci. 

— Nici să conduci Biroul nu este. 

— Dar Biroul e în Tel Aviv. Operaţiunea e la Paris. 

— Parisul e la patru ore cu avionul. 

— Patru și jumătate, îl corectă ea. 

— În plus, continuă Gabriel, numai pentru că operaţiunea 
începe la Paris nu înseamnă că acolo se și termină. 

— Și unde se va termina? 

Gabriel își înclină capul spre stânga. 

— În apartamentul doamnei Lieberman? 

— În Siria. 

— Ai fost vreodată? 

— Numai până la Majdal Shams. 

— Nu se pune. 

Majdal Shams e un orășel druz pe înălțimile Golanului. Pe 


VP-53 


marginea sa nordică se întindea un gard pe coama căruia erau 
spirale de sârmă ghimpată. Dincolo de gard era Siria. Jabhat al- 
Nusra, organizaţie afiliată la Al-Qaeda, controla teritoriul ce se 
întindea de-a lungul graniței, dar la două ore de drum cu mașina 
spre nord-est începea teritoriul califatului dominat de ISIS. 
Gabriel se întrebă cum s-ar simţi un președinte american dacă 
ISIS ar fi la numai două ore de statul Indiana. 

— Credeam, spuse Chiara, că nu ne vom implica în războiul 
civil din Siria. Credeam că o să stăm pe margine și n-o să facem 
nimic, cât timp inamicii noștri se căsăpesc unii pe alții. 

— Viitorul șef al Biroului e de părere că această strategie n-ar 
fi prea înţeleaptă pe termen lung. 

— Asta-i părerea lui? 

— Ai auzit vreodată de un tip pe nume Arnold Toynbee? 

— Am un masterat în istorie. Toynbee a fost un istoric și 
economist britanic, unul dintre cei mai mari din vremea lui. 

— Toynbee era de părere, spuse Gabriel, că în lume sunt două 
importante puncte de cotitură care influențează evenimente 
situate mult dincolo de limitele lor. Unul este bazinul Oxus- 
Jaxartes”, din Pakistanul și Afghanistanul de azi, sau Af-Pak, cum 
le place prietenilor noștri din America să-i spună. 

— Și celălalt? 

Gabriel își înclină iar capul spre stânga. 

— Noi am sperat că problemele Siriei vor rămâne în Siria, dar 
teamă mi-e că speranța nu e o strategie acceptabilă când e 
vorba de siguranța naţională. Câtă vreme noi am tăiat frunze la 
câini, ISIS a dezvoltat o reţea sofisticată de teroriști, capabilă să 
lovească în inima Occidentului. Pare să fie condusă de un bărbat 
care-și spune Saladin. Poate de altcineva. Oricum ar fi, am să 
fac ferfeniţă rețeaua asta și sper s-o fac înainte să lovească iar. 

Chiara se pregătea să răspundă, dar plânsul unuia dintre copii 
o întrerupse. Era Irene; ţipătul ei pe două note îi era la fel de 
familiar lui Gabriel ca și vaierul sirenelor franceze într-o noapte 
pariziană umedă. A dat să se ridice, dar Chiara era deja în 
picioare. 

— Termină-ţi cina, spuse ea. Am auzit că la Paris mâncarea e 
groaznică. 

Gabriel îi auzi apoi vocea în monitor, vorbindu-i încetișor în 


5 Numele antice ale fluviilor asiatice Amudaria și Sîrdaria; ambele se varsă în Marea 
Aral. 


VP - 54 


italiană pruncului care nu mai plângea. Rămas singur, porni 
televizorul și își termină cina în timp ce, la patru ore și jumătate 
pe direcţia nord-vest, Parisul ardea. 


Chiara nu s-a întors nici după o jumătate de oră. Gabriel se 
ocupă de vase și curăță meticulos blaturile din bucătărie, astfel 
încât Chiara să nu simtă nevoia să repete același efort, cum se 
întâmpla de obicei. Puse cafea și apă în filtrul automat, apoi o 
luă tiptil pe hol spre dormitorul cel mare. Acolo își găsi soția și 
fiica, Chiara cu fața în sus în mijlocul patului, Irene cu burtica 
peste sânii ei, amândouă dormind buștean. 

Gabriel rămase în prag, rezemat cu umărul de blana ușii, și-și 
lăsă ochii să alunece încet peste pereţii camerei. Peste tot 
atârnau tablouri - trei picturi de-ale bunicului său, singurele 
cărora reușise să le dea de urmă, și ceva mai multe de-ale 
mamei lui. Mai era acolo și un portret mare al unui bărbat tânăr 
cu părul de la tâmple încărunţit prematur și cu o față suptă și 
obosită, bântuită de umbra morţii. Într-o zi, își zise Gabriel, copiii 
lui îl vor întreba despre tânărul răvășit din portret și despre 
femeia care l-a pictat. Nu era o discuţie pe care s-o aștepte cu 
nerăbdare. Deja se temea de reacţia lor. Le va fi milă de el? Sau 
frică? Vor crede că a fost un monstru, un criminal? N-avea 
importanţă, trebuia să le spună. Era mai bine ca ei să audă 
nefericitele detalii ale acelei vieți chiar de pe buzele bărbatului 
care-o trăise, nu de la altcineva. Ades, mamele îi descriu pe taţi 
într-o lumină prea pozitivă. Necrologurile rareori spun toată 
povestea, mai ales când subiecţii lor au dus o viaţă secretă. 

Gabriel o ridică pe fiica sa de pe pieptul Chiarei și o duse în 
camera copiilor. O puse cu delicateţe în pătuţul ei, o acoperi cu 
o pătură și rămase aplecat deasupra ei până când a fost sigurcă 
e în regulă. În sfârșit, se întoarse în dormitorul cel mare. Chiara 
dormea profund încă, vegheată de tânărul căzut pe gânduri din 
portret. Nu sunt eu, le va spune copiilor. E cineva care a trebuit 
să fiu. Nu sunt un monstru ori un criminal. Voi trăiţi în locul 
acesta, dormiţi liniștiți în ţara asta, în noaptea asta, datorită 
celor ca mine. 


VP-55 


9 


Marais, Paris 


La zece și douăzeci în dimineaţa următoare, Christian 
Bouchard era la terminalul sosiri al Aeroportului Charles de 
Gaulle, îmbrăcat într-un palton cafeniu peste costumul 
impecabil și cu o pancartă de carton în mână. Pe pancartă scria 
Smith. Chiar și lui Bouchard i se părea puţin convingătoare 
inscripţia. Urmărea banda transportoare, plină de omenirea ce 
se vărsa în sală dinspre controlul pașapoartelor - colportorii de 
bunuri și servicii, cei care căutau azil și slujbe, turiștii veniţi să 
vadă o ţară care nu mai exista de mult. Era treaba celor de la 
DGSI să cearnă acest diluviu zilnic, să identifice potenţialii 
teroriști și agenţi ai serviciilor străine și să le monitorizeze 
mișcările până părăseau teritoriul Franţei. Era o sarcină aproape 
imposibilă. Dar pentru oameni ca și Christian Bouchard, asta 
însemna că e de lucru și că au șanse să avanseze în carieră. De 
bine, de rău, siguranța era una dintre puţinele industrii în 
creștere în Franţa. 

Tocmai atunci, mobilul lui Bouchard vibră în buzunarul 
paltonului său. Primise un mesaj care-i transmitea că motivul 
prezenței sale pe aeroport tocmai fusese lăsat să intre în Franța, 
deţinând un pașaport israelian pe numele Gideon Argov. Două 
minute mai târziu, Bouchard îl remarcă tocmai pe monsieur 
Argov, plutind la întâmplare în curentul pasagerilor sosiți, 
îmbrăcat într-o jachetă neagră de piele și cu o geantă de voiaj 
neagră, din material sintetic. Bouchard îl văzuse în fotografii 
luate de camerele de supraveghere - în fotografia aceea celebră 
făcută în Gare de Lyon cu câteva secunde înaintea exploziei -, 
dar nu întâlnise niciodată legenda în carne și oase. Bouchard 
trebui să admită că era foarte dezamăgit. Israelianul avea vreun 
metru și șaptezeci și poate, poate, vreo șaizeci și opt de 
kilograme. Totuși, mersul său avea o anume sprinteneală de 
animal de pradă, iar picioarele lui curbate ușor spre exterior 
sugerau că fusese iute și agil în tinerețe, care în cazul lui, se 
gândi Bouchard cu o aroganță nepotrivită, a trecut cam 
demultișor. 

La doi pași în urma lui venea un bărbat mult mai tânăr, de 

VP - 56 


înălţime și greutate aproape identice: păr negru, piele oacheșă, 
ochii negri alerți ai evreului cu strămoși care au trăit în teritoriile 
arabe. Un angajat al Ambasadei israeliene era acolo ca să-i 
întâmpine, apoi toți trei - legenda, bodyguardul și funcţionarul 
ambasadei - ieșiră unul după altul către mașina care-i aștepta. 
Mașina se îndreptă spre centrul Parisului, urmată de o a doua 
mașină al cărei unic pasager era Bouchard. Anticipase că prada 
sa o va lua direct spre apartamentul doamnei Weinberg din Rue 
Pavée, unde în acel moment aștepta Paul Rousseau. În capătul 
cel mai vestic al străzii fusese ridicată o baricadă. Dincolo de ea 
se vedeau ruinele Centrului Weinberg. 

După ceasul de mână al lui Bouchard, israelianul rămase 
lângă baricadă trei minute încheiate. Apoi o luă spre est, pe 
stradă, urmat de bodyguardul său. După câţiva pași se opri în 
dreptul vitrinei unui magazin, o manevră grosolană, dar 
eficientă, o tușă a meseriei, dar care-l obligă pe Bouchard, 
urmăritorul lor discret, să se adăpostească în buticul de pe 
cealaltă parte a străzii. Imediat, îl acostă o vânzătoare 
sâcâitoare, iar când reuși în sfârșit să scape de ea, israelianul și 
bodyguardul său dispăruseră. Bouchard rămase încremenit o 
clipă, uitându-se în lungul străzii. Apoi se întoarse și-l văzu pe 
israelian chiar în spatele său, cu o mână sub bărbie și cu capul 
înclinat într-o parte. 

— Unde ţi-e pancarta? întrebă în cele din urmă în franceză. 

— Ce? 

— Pancarta. Cea pe care o aveai la aeroport. 

Ochii verzi îl sfredeleau. 

— Tu trebuie să fii Christian Bouchard. 

— lar tu trebuie să ii... 

— Trebuie să fiu, îl întrerupse cu concizia unui pistol cu cuie. 
Și mi s-au dat asigurări că n-am să fiu supravegheat. 

— Nu te supravegheam. 

— Atunci ce făceai? 

— Rousseau mi-a cerut să mă asigur că ajungi în siguranţă. 

— Vrei să spui că ești aici ca să mă protejezi? 

Bouchard tăcea. 

— Permite-mi să clarific un lucru de la bun început, spuse 
legenda. Nu am nevoie de protecţie. 


Merseră unul lângă altul pe trotuar, Bouchard în costumul lui 


VP - 57 


șic și în palton, Gabriel în jacheta de piele și doliu, până au ajuns 
la poarta clădirii de apartamente de la numărul 24. Când 
Bouchard deschise ușa exterioară, fără să știe a deschis o ușă și 
în memoria lui Gabriel. Se întâmpla cu zece ani în urmă, într-o 
seară, devreme, o ploaie măruntă căzând din cer precum 
lacrimile. Gabriel venise la Paris pentru că avea nevoie de un 
Van Gogh ca momeală pentru infiltrarea unui agent în anturajul 
lui Zizi al-Bakari, și auzise de la un vechi prieten din Londra, un 
negustor de artă extrem de excentric, pe nume Julian 
Isherwood, că Hannah Weinberg deţinea un astfel de tablou. O 
abordase fără să se prezinte, exact în locul unde el și Christian 
Bouchard erau acum. Ea ţinea o umbrelă într-o mână, iar cu 
cealaltă întindea o cheie spre yală. 

— Îmi pare rău să vă dezamăgesc, l-a minţit cu o stăpânire de 
sine admirabilă, dar nu am niciun Van Gogh. Dacă doriţi să 
vedeţi niște picturi de Vincent, vă sugerez să vizitaţi Musée 
d'Orsay. 

Amintirea pieri. Gabriel îl urmă pe Bouchard printr-o curte 
interioară, apoi în foaier și în sus pe niște scări acoperite cu 
covoare. La etajul al patrulea, o lumină metalică se strecura 
firavă printr-o fereastră murdară, luminând două uși 
impunătoare de mahon, dispuse față-n faţă ca niște dueliști, de- 
o parte și de alta a pardoselii cu dale model șah a palierului. De 
pe ușa din dreapta lipsea placa cu numele. Bouchard o deschise 
și, dându-se într-o parte, îi făcu semn lui Gabriel să intre. 

Se opri în camera de primire, scrutând împrejur, ca și cum ar 
fi făcut-o pentru prima oară. Era decorată exact ca în dimineața 
Joii Negre: mobilă îmbrăcată în brocart, masivă, draperii grele de 
catifea, un ceas aurit pe polita șemineului, încă ticăind cu cinci 
minute în urmă. Și din nou se deschise o ușă în amintirea lui 
Gabriel și o văzu pe Hannah așezată pe canapea, într-o fustă de 
lână mai curând neelegantă și într-un pulover gros. Tocmai îi 
dăduse o sticlă de Sancerre și-l urmărea atentă cum îi scoate 
dopul - privindu-i mâinile, își aminti el, mâinile răzbunătorului. 

— Sunt foarte pricepută să păstrez secrete, spunea ea. 
Spune-mi de ce-ţi trebuie tabloul de Van Gogh, monsieur Allon. 
Poate ajungem la un fel de compromis. 

Din biblioteca învecinată se auzi un slab foșnet de hârtii, ca și 
cum cineva ar fi întors o pagină de carte. Gabriel trase cu ochiul 
înăuntru și văzu un personaj ciufulit, stând în picioare în fata 


VP -58 


unui raft de cărți, ţinând în mâini un volum mare legat în piele. 

— Dumas, spuse personajul, fără să ridice ochii din carte. Și e 
chiar prețioasă. 

Închise cartea, o puse la locul ei pe raft și-l studie pe Gabriel 
de parcă ar fi admirat o monedă rară sau o pasăre într-o colivie. 
Fără nicio expresie, Gabriel îi înfruntă privirea. Se așteptase să 
întâlnească o altă versiune a lui Bouchard, un nasol șmecher și 
înfumurat, care bea vin la masa de prânz și pleacă de la birou la 
cinci fix, ca să petreacă o oră cu amanta, înainte să se 
grăbească acasă la nevastă. Astfel că Paul Rousseau a fost 
pentru el o surpriză plăcută. 

— E-o plăcere să te întâlnesc în sfârșit, spuse el. Nu-mi doresc 
decât ca circumstanţele să fi fost altele. Madame Weinberg ţi-a 
fost prietenă, nu-i așa? 

Gabriel rămase tăcut. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Rousseau. 

— Vă spun după ce văd lucrarea de Van Gogh. 

— A, sigur, lucrarea de Van Gogh. E în camera de la capătul 
coridorului, spuse Rousseau. Dar cred că știai deja. 


Ea ţinea o cheie, își aminti Gabriel, în sertarul de sus al 
biroului. Evident, Rousseau și oamenii săi n-au descoperit-o, 
pentru că încuietoarea fusese spartă. Altfel, încăperea era exact 
cum și-o amintea Gabriel: același pat cu cuvertură de mătase, 
aceleași jucării și animale împăiate, același șifonier rustic 
franțuzesc, deasupra căruia atârna aceeași pictură, Marguerite 
Gachet la masa de machiaj, ulei pe pânză, de Vincent van Gogh. 
Gabriel executase singura restaurare a picturii, într-o casă 
conspirativă întortocheată din afara Londrei, la scurt timp după 
ce-i fusese vândută - în taină, desigur - lui Zizi al-Bakari. Munca 
lui; se gândea acum, rezistase bine. Pictura era perfectă cu 
excepţia unei linii orizontale subţiri, în partea de sus a lucrării, 
pe care Gabriel nici nu încercase să o repare. Linia aceea era 
greșeala lui Vincent; sprijinise o altă pânză de biata Marguerite 
înainte ca aceasta să se fi uscat. Zizi al-Bakari, un fin cunoscător 
al artei ca și al terorii jihadiste, luase linia aceea drept dovada 
autenticităţii lucrării - și a autenticităţii tinerei și frumoasei 
americance, absolventă a facultăţii de istoria artei la Harvard, 
care i-o vânduse. 

Despre toate astea, Paul Rousseau nu știa nimic. El se uita tiu 


VP -59 


la pictură, ci la Gabriel, pasărea sa din colivie, obiectul 
curiozităţii sale. 

— Mă-ntreb de ce-a preferat să o pună aici și nu în camera de 
primire, spuse după un moment. Și de ce, pe moarte, a ales să 
ţi-o lase ţie dintre toți oamenii. 

Gabriel își luă ochii de la pictură și-i fixă franc asupra feţei lui 
Paul Rousseau. 

— Poate că ar trebui să limpezim lucrurile încă de la bun 
început, spuse el. Nu vom regla conturi vechi. Și nici nu vom 
face o incursiune în amintiri. 

— O, nu, aprobă repede Rousseau. N-avem timp de așa ceva. 
Totuși, ar fi un exerciţiu interesant, măcar pentru valoarea sa de 
amuzament. 

64 

— Fii atent, monsieur Rousseau. Calea amintirilor începe chiar 
după colț. 

— Așa este, zâmbi Rousseau în semn de capitulare. 

— Am avut o întelegere, spuse Gabriel. Eu vin la Paris, 
dumneata îmi dai tabloul. 

— Nu, domnule Allon. Întâi mă ajuţi să-l găsesc pe cel care a 
pus bomba la Centrul Weinberg și după aceea îţi dau pictura. 
Am fost foarte clar cu prietenul dumitale Uzi Navot. 

Rousseau se uită iscoditor la Gabriel. 

— E prietenul dumitale, nu-i așa? 

— A fost, spuse rece Gabriel. 

Tăcerea se instală confortabil între ei, fiecare privind lucrarea 
lui Van Gogh, ca niște străini într-o galerie de artă. 

— Vincent a iubit-o foarte mult dacă a pictat ceva atât de 
frumos, spuse în sfârșit Rousseau. Și-n curând îţi va aparține. 
Sunt tentat să spun că ești un om foarte norocos, dar n-am s-o 
spun. Vezi, monsieur Allon, spuse el zâmbind trist, ţi-am citit 
dosarul. 


10 


Rue Pavée, Paris 


Serviciile de informaţii ale diferitelor naţiunii nu cooperează 
VP - 60 


pentru că le face plăcere. Ci pentru că, asemeni părinţilor 
divorţaţi cu copii mici, uneori găsesc că este necesar să lucreze 
împreună pentru un bine mai deplin. Vechile rivalități nu dispar 
peste noapte. Cad într-o uitare superficială, precum traumele 
infidelităţii, aniversărilor uitate și ale nevoilor emoționale 
nesatisfăcute. Provocarea celor două servicii de informaţii este 
să creeze o zonă de încredere, un spaţiu unde să nu mai existe 
secrete. În afara acestui spaţiu sunt libere să-și urmeze propriile 
interese. Dar odată ce sunt în interiorul lui, fiecare dintre servicii 
este silit să-și expună vederii celuilalt cele mai preţuite surse și 
metode. Gabriel avea multă experienţă în domeniul său. 
Restaurator prin natura sa, reparase relaţiile Biroului atât cu 
CIA, cât și cu Serviciul de informaţii secrete britanic (SIS). Insă 
cu Franţa, sarcina era mai dificilă. Franţa fusese multă vreme un 
teatru de operaţiuni important pentru Birou, și mai ales pentru 
Gabriel, a cărui listă de păcate tăinuite pe teritoriul francez era 
lungă. În plus, Franţa era un sprijin neșovăielnic al multora 
dintre dușmanii neînduplecați ai Israelului. Pe scurt, serviciile de 
informaţii ale Israelului și Franţei nu se plăceau prea mult. 

Dar situaţia nu fusese întotdeauna aceeași. Intr-o fază 
incipientă, Franța înarmase Israelul, iar fără ajutor francez 
Israelul n-ar fi reușit niciodată să-și dezvolte intimidantele 
mijloace nucleare care i-au permis să supravieţuiască în ostilul 
Orient Mijlociu. Dar în anii 1960, după dezastruosul război din 
Algeria, Charles de Gaulle s-a angajat să dreagă relaţiile 
tensionate ale Franţei cu lumea arabă - iar când Israelul, dotat 
în principal cu aeronave franceze, a lansat Războiul de Șase Zile 
printr-un atac-surpriză asupra aerodromurilor egiptene, De 
Gaulle l-a condamnat. A vorbit despre evrei ca despre „un popor 
elitist, sigur de sine și dominator”, iar ruptura a fost completă. 

Acum, stând la o cafea în salonul apartamentului Weinberg 
din Rue Pavee, Gabriel și Rousseau se puseră să repare, cel 
puţin temporar, această moștenire de neîncredere. Prima lor 
grijă era să forjeze un acord operaţional elementar, o schiță a 
felului în care aveau să colaboreze cele două servicii, o diviziune 
a muncii și a autorităţii, regulile după care se vor ghida. Avea să 
fie un parteneriat autentic, deși, din motive evidente, Rousseau 
păstra preeminenţa asupra oricăror aspecte operaţionale ce 
aveau atingere cu teritoriul francez. În schimb, lui Gabriel i se 
acorda acces deplin la voluminoasele dosare franceze ale miilor 


VP - 61 


de extremiști islamici ce trăiau în interiorul granițelor Franţei: 
rapoartele de supraveghere, interceptările telefonice și de poștă 
electronică, dosarele de imigrare. Chiar și numai pentru atâta, 
avea să spună mult mai târziu, meritase să plătească preţul 
implicării. 

Au fost și obstacole pe parcurs, dar, în cea mai mare parte, 
negocierile decurseră mai ușor decât și-ar fi imaginat Gabriel și 
Rousseau. Poate și pentru că cei doi bărbaţi nu erau atât de 
diferiți. Erau amândoi pasionaţi de artă, cultură și studiu, dar își 
dedicaseră vieţile protejării concetățenilor lor de aceia care 
voiau, din motive ideologice sau religioase, să verse sângele 
inocenților. Ambii își pierduseră soțiile - unul în faţa bolii, 
celălalt, a terorii - și amândoi erau foarte respectaţi de omologii 
lor din Washington și Londra. Rousseau nu era Gabriel Allon, dar 
luptase de aproape împotriva teroriștilor la fel de mult și avea 
crestăturile-n răboj ca să o dovedească. 

— In establishment-ul politic francez, spuse Gabriel, sunt unii 
cărora le-ar plăcea să mă vadă după gratii, din cauza acţiunilor 
mele anterioare. 

— Așa am auzit. 

— Dacă am să operez aici fără acoperire, solicit un document 
care sa-mi ofere imunitate totală, acum și-n vecii vecilor, amin. 

— Să văd ce pot face. 

— Și-am să văd dacă pot să-l găsesc pe Saladin înainte să 
atace din nou. 

Rousseau se încruntă. 

— Ce păcat că n-ai negociat tu tratatul nuclear cu Iranul. 

— Mare păcat, aprobă Gabriel. 

Deja se făcuse aproape ora patru. Rousseau se ridică în 
picioare, căscă îndelung, își întinse brațele și propuse o 
plimbare. 

— Recomandarea medicului, spuse. Se pare că sunt prea gras 
ca să-mi fie bine. 

leșiră pe furiș pe poarta clădirii de locuințe unde se afla 
apartamentul Hannei Weinberg și, avându-i în trenă pe 
Bouchard și pe bodyguardul lui Gabriel, se plimbară pe cheiurile 
Senei înspre Notre-Dame. Formau o pereche nepotrivită fostul 
profesor sorbonard, greoi și îmbrăcat în tweed, și personajul mai 
curând mic, îmbrăcat în piele, ce părea că plutește pe deasupra 
pietrelor pavajului. Soarele coborâse înspre apus, strălucind 


VP - 62 


printr-o spărtură din nori. Rousseau își puse palma deasupra 
ochilor. 

— De unde ai de gând să începi? 

— De la dosare, desigur. 

— Vei avea nevoie de ajutor. 

— Evident. 

— Câţi agenţi ai de gând să aduci în ţară? 

— Exact câţi am nevoie. 

— Pot să vă ofer un spaţiu în sediul nostru din Rue de 
Grenelle. 

— Aș prefera ceva mai intim. 

— Pot aranja o casă conspirativă. 

— Și eu. 

Gabriel se opri la un chioșc de ziare. Pe prima pagină a 
ziarului Le Monde erau două fotografii ale Safiei Bourihane, 
franțuzoaica de origine musulmană, asasina cu văl a califatului. 
Titlul era un singur cuvânt pe toată lăţimea paginii: Catastrofă! 

— Pentru cine a fost catastrofă? întrebă Gabriel. 

— Fără îndoială, inevitabila anchetă va descoperi că elemente 
din serviciul meu au făcut greșeli teribile. Dar suntem noi 
realmente de vină? Noi, umilii slujitori secreţi care ne mânjim 
mâinile? Sau vina e altcuiva? 

— A cui? 

— A Washingtonului, de exemplu. 

Rousseau o apucă de-a lungul cheiului. 

— Invazia Irakului a transformat regiunea aceea într-o căldare 
a vrăjitoarelor. lar când președintele american a decis că e 
vremea retragerii, căldarea a dat pe dinafară. Apoi a urmat 
tâmpenia asta căreia îi spunem Primăvara Arabă. Mubarak 
trebuie să plece! Gaddafi trebuie să plece! Assad trebuie să 
plece! Clătină ușor din cap: A fost nebunie, curată nebunie! lar 
noi am rămas cu asta: ISIS controlează o ciozvârtă de teritoriu 
de dimensiunile Marii Britanii, taman în pragul Europei. Nici Bin 
Laden nu îndrăznea să viseze la așa ceva. Și ce ne spune nouă 
președintele american? ISIS nu e o organizaţie islamică. ISIS e 
echipa JVS. Se încruntă: Ce-nseamnă asta? JV? 

— Cred că are legătură cu baschetul. 

— Și ce legătură are baschetul cu un subiect atât de serios 


6 Jayvee team, expresie ce desemnează echipa sportivă de juniori reprezentativă a 
unei universități. 
VP - 63 


precum ascensiunea califatului? 

Gabriel nu făcu decât să zâmbească. 

— Chiar crede în infantilismele astea, sau e vorba de 
ignorantia affectata? 

— ignoranță voită? 

— Da. 

— Va trebui să-l întrebi personal. 

— Îl cunoști? 

— Ne-am întâlnit. 

Rousseau era evident ispitit să-l întrebe pe Gabriel în ce 
împrejurări avusese loc singura lui întâlnire cu președintele 
american, dar în schimb își continuă discursul despre ISIS. 

— Adevărul e că, spuse el, ISIS este într-adevăr o organizaţie 
islamică. Și are mai multe în comun cu Mohamed și cu cei dintâi 
credincioși - al salaf al salih - decât ar vrea să admită unii aşa- 
ziși experți. Ne îngrozim citind reportaje despre faptul că ISIS 
folosește crucificarea. Ne spunem că sunt actele unor barbari, 
nu ale unor credincioși. Dar ISIS nu crucifică oameni doar pentru 
că sunt cruzi. li crucifică pentru că, după Coran, crucificarea e 
una dintre pedepsele prescrise pentru dușmanii Islamului. li 
crucifică pentru că trebuie. Nouă, occidentalilor civilizaţi, ne vine 
greu să înțelegem treaba asta. 

— Nouă, nu, spuse Gabriel. 

— Asta pentru că trăiţi în regiune. Sunteţi un popor al regiunii, 
adăugă Rousseau. Și știți foarte bine ce se va întâmpla dacă cei 
ca ISIS sunt lăsaţi liberi în incinta cetăţii voastre. Ar fi... 

— Un holocaust, spuse Gabriel. 

Gânditor, Rousseau aprobă dând din cap. Apoi îl conduse pe 
Gabriel peste Pont Notre-Dame, spre lle de la Cite. 

— Deci, în cuvintele lui Lenin, întrebă el, ce-i de făcut? 

— Eu sunt doar un spion, monsieur Rousseau, nu general ori 
prim-ministru. 

— Și dac-ai fi? 

— l-aș smulge cu tot cu rădăcini. l-aș face să piardă în loc să 
învingă. Le-aș lua teritoriul, adăugă Gabriel, și n-ar mai exista 
Statul Islamic. lar dacă n-ar mai fi stat, califatul ar dispărea încă 
o dată în istorie. 

— Invazia n-a mers nici în lrak, nici în Afganistan, replică 
Rousseau, și nu va merge nici în Siria. Mai bine să-i înlăturăm 
din aer și cu ajutorul aliaţilor din regiune. Între timp, trebuie 


VP - 64 


stăvilită infecția, ca să nu se întindă în restul Orientului Mijlociu 
și în Europa. 

— Prea târziu. Infecția a ajuns deja aici. 

Trecură peste un alt pod, Petit Pont, și intrară în Cartierul 
Latin. Rousseau îl cunoștea bine. Mergea acum cu alt scop decât 
sănătatea lui, în jos, pe bulevardul Saint-Germain, apoi pe o 
stradă laterală îngustă, până când în sfârșit se opri în fața porţii 
unei clădiri de locuinţe. Lui Gabriel îi era la fel de familiară ca și 
poarta clădirii unde locuise Hannah Weinberg, de pe Rue Pavee, 
deși trecuseră mulţi ani de la ultima lui vizită acolo. Se uită la 
interfon. Unele nume erau aceleași. 

Imediat, poarta se deschise și ieșiră doi indivizi, un bărbat și o 
femeie de vreo douăzeci și cinci de ani. Rousseau apucă ușa 
înainte să se închidă și-l conduse pe Gabriel în penumbra din 
foaier. Un pasaj dădea într-o curte interioară umbrită, unde 
Rousseau se opri pentru a doua oară și arătă spre o fereastră de 
la cel mai de sus cât. 

— Eu și cu soția mea am locuit exact acolo. Când a murit am 
abandonat apartamentul și am luat-o spre sud. Erau prea multe 
amintiri, prea multe fantome. 

Apoi arătă spre o fereastră aflată în cealaltă parte a curții. 

— O fostă studentă de-a mea locuia acolo. Era foarte 
deșteaptă. Și foarte radicală, cum erau majoritatea studenţilor 
mei pe-atunci. Numele ei, adăugă el, privindu-l pieziș pe Gabriel, 
era Denise Jaubert. 

Gabriel îl privi fără expresie pe Rousseau, de parcă numele 
acela nu însemna nimic pentru el. De fapt, credea că știe mai 
multe despre Denise Jaubert decât fostul ei profesor. Fusese 
într-adevăr radicală. Mai important însă, fusese la un moment 
dat iubita unui anume Sabri al-Khalifa, liderul grupului terorist 
palestinian Septembrie Negru, creierul masacrului de la 
Olimpiada din Munchen. 

— Într-o după-amiază târziu, reluă Rousseau, lucram la biroul 
meu când am auzit râsete în curte. Era Denise. Era cu un 
bărbat. Păr negru, piele palidă, izbitor de frumos. În spatele lor, 
la câţiva pași, mergea un tip mai scund, cu păr scurt. Nu i-am 
putut vedea prea bine faţa. Vezi tu, în ciuda vremii mohorâte, 
purta ochelari de soare. 

Rousseau se uită la Gabriel, dar acesta, în mintea sa, traversa 
o curticică pariziană, la câţiva pași în urma unui bărbat pe care 


VP - 65 


Biroul îl căutase șapte ani lungi. 

— N-am fost singurul care a observat bărbatul cu ochelari de 
soare, spuse Rousseau după o pauză. Companionul arătos al 
Denisei l-a observat și el. A încercat să scoată un pistol, dar 
bărbatul mai scund l-a scos primul. N-am să uit niciodată cum 
înainta în timp ce trăgea. Era... frumos. Au fost zece focuri. Apoi 
a băgat al doilea încărcător în armă, a pus ţeava pistolului la 
urechea bărbatului și a mai tras o dată. Ciudat, dar nu-mi 
amintesc să fi plecat. S-ar fi zis că pur și simplu a dispărut. 

Rousseau se uită la Gabriel. 

— lar acum stă lângă mine. 

Gabriel nu spuse nimic. Se uita la macadamul curţii, la 
pietrele care cândva se înroșiseră de sângele lui Sabri al-Khalifa. 

— Trebuie să recunosc, spuse Rousseau, că multă vreme te- 
am considerat un criminal. Lumea civilizată ţi-a condamnat 
acţiunile. Dar acum lumea civilizată se află ea însăși în exact 
aceeași luptă, iar noi folosim aceleași tactici. Drone, rachete, 
oameni în negru apărând în miezul nopţii. Se opri, apoi adăugă: 
Se pare că istoria ţi-a iertat păcatele. 

— N-am comis niciun păcat, spuse Gabriel. Și nu caut izbăvire. 

Tocmai atunci, mobilul lui Rousseau târâi în buzunarul hainei 
sale, urmat, câteva secunde mai târziu, de-al lui Gabriel. Și din 
nou, Gabriel a fost cel dintâi care l-a scos. Era un mesaj urgent 
din bulevardul Regele Saul. DGSI îi trimisese un mesaj similar lui 
Rousseau. 

— Se pare că atacul de la Centrul Weinberg a fost doar 
începutul. 

Rousseau își puse telefonul în buzunarul hainei și se uită la 
pietrele pe care căzuse Sabri al-Khalifa. 

— Va sfârși la fel cel căruia i se spune Saladin? 

— Dacă avem noroc. 

— Cât de repede poţi începe? 

— In seara asta. 


11 


Amsterdam - Paris 


VP - 66 


Mai târziu, avea să se stabilească aproape sigur că bombele 
din Paris și Amsterdam fuseseră opera manuală și letală a 
aceluiași individ. Încă o dată a fost livrată într-o dubă albă 
obișnuită, deși în Amsterdam s-a folosit un Ford Tranzit, nu un 
Renault. A fost detonată la patru și jumătate fix, în centrul 
aglomeratei piețe Albert Cuyp. Vehiculul a intrat în piaţă dis-de- 
dimineaţă și a rămas acolo nebăgat în seamă toată ziua, mii de 
cumpărători trecând indiferenți pe lângă el în lumina palidă a 
soarelui de primăvară. Şoferul dubei fusese o femeie de 
aproximativ treizeci de ani, cu păr blond, picioare lungi, șolduri 
înguste, în blugi și hanorac, peste care purta o vestă flaușată. 
Aceste fapte au fost stabilite nu cu ajutorul martorilor, ci al 
camerelor de supraveghere cu circuit închis. Poliţia n-a găsit 
printre supraviețuitori pe cineva care să-și amintească să o fi 
văzut. 

Piaţa, considerată cea mai mare din Europa, se află în partea 
veche a orașului. Rânduri de tarabe faţă-n faţă sunt aliniate de-a 
lungul străzii, iar dincolo de tarabe sunt terasele caselor din 
cărămidă roșcată care au la parter magazine și restaurante. 
Mulţi dintre vânzători sunt din Orientul Mijlociu și din Africa de 
Nord, fapt remarcat prompt de mulţi reporteri și analiști ai 
terorismului în primele ore ale acoperirii media. Acest fapt l-au 
luat ca pe o dovadă că făptașii au fost mânaţi de alte crezuri 
decât al Islamului radical, deși când se insista să se numească 
unul dintre aceste crezuri, n-au putut. In sfârșit, o cercetătoare a 
Islamului de la Cambridge a explicat acest aparent paradox. 
Musulmanii din Amsterdam, a spus ea, trăiesc într-un oraș unde 
drogurile și prostituţia sunt legale, unde stăpânesc mai degrabă 
legile omului decât cele ale lui Allah. In ochii musulmanilor 
extremiști, ei erau apostați. lar pentru apostazie nu există decât 
o singură pedeapsă: moartea. 

Martorii și-au amintit nu mugetul ca de trăsnet al exploziei, ci 
tăcerea adâncă, iernatică ce i-a urmat. După un timp, s-a auzit 
un vaier, un suspin ca de copil, bâzâitul unui telefon mobil 
cerșind răspuns. Câteva minute, fumul negru și gros a acoperit 
oroarea. Apoi, treptat, fumul s-a împrăștiat, iar dezastrul s-a 
expus vederii: cei fără mădulare și cei fără viaţă, supraviețuitorii 
cu fețele înnegrite de funingine, rătăcind amețiți și pe jumătate 
dezbrăcaţi printre ruine, pantofii unui vânzător amestecați 
printre pantofii celor morţi. Peste tot erau fructe terciuite și 


VP - 67 


sânge împroșcat și miasma, deodată îngreţoșătoare, ca de miel 
copt, aromat cu chimen și șofran de India. 

Revendicarea n-a întârziat să apară. Prima a fost o celulă 
obscură din Libia, urmată curând după aceea de al-Shabaab, un 
grup din Somalia ce teroriza Africa de Est. In sfârșit, a apărut un 
video pe un site popular de socializare. În el, un bărbat cu o 
glugă neagră ce vorbea engleza cu un accent est-londonez a 
declarat că atacul fusese orchestrat de ISIS și că aveau să 
urmeze și altele. Apoi s-a angajat, într-un amestec de engleză și 
arabă, într-o predică incoerentă despre armata Romei și despre 
satul sirian numit Dabiq. Comentatorii TV erau perplecși. Nu și 
experta de la Cambridge. 

Reacţiile erau dintre cele mai diverse, de la mânie și 
neîncredere, până la acuzaţii îngâmfate. La Washington, 
președintele american a condamnat atentatul drept „un absurd 
act criminal și barbar”, deși, curios lucru, n-a menţionat 
motivele făptașilor sau Islamul, radical sau altfel. Oponenții săi 
din Congres au aruncat imediat responsabilitatea atacului de-a 
dreptul pe el. Dacă nu ar fi retras precipitat trupele americane 
din Irak, spuneau ei, ISIS n-ar fi reușit să se implanteze în Siria 
vecină. Purtătorul de cuvânt al președintelui a respins mai târziu 
sugestiile potrivit cărora sosise timpul ca trupe americane 
terestre să se angajeze în lupta directă cu ISIS. 

— Avem o strategie, a spus el. 

Apoi, cu o față serioasă, a adăugat: 

— Și funcţionează. 

Totuși, în Olanda, autorităţile nu erau interesate să împartă 
vina, fiind prea ocupate să caute supraviețuitorii prin grămezile 
de moloz și pe femeia de aproximativ treizeci de ani, blondă, cu 
picioare lungi și șolduri înguste, în blugi și hanorac, cu vestă 
flaușată pe deasupra, care condusese duba cu bomba în piaţă. 
Două zile, numele ei a fost un mister. Apoi, pe același site de 
socializare, a apărut un al doilea video, narat de același bărbat 
cu accent de est-londonez. De data aceasta, nu era singur. Două 
femei cu văl stăteau lângă el. Una dintre ele a rămas tăcută, 
cealaltă a vorbit. S-a prezentat drept Margreet Janssen, femeie 
convertită la Islam din orașul olandez de coastă Noordwijk. Ea 
pusese bomba, spunea, pentru a-i pedepsi pe blasfematori și pe 
necredincioși, în numele lui Allah și al lui Mahomed, pacea fie cu 
el. 


VP - 68 


În aceeași zi, mai târziu, AIVD, serviciul olandez de informaţii 
și securitate, a confirmat faptul că Margreet Janssen călătorise 
în Siria cu optsprezece luni înainte, unde rămăsese aproximativ 
șase luni, și i se permisese să se întoarcă în Olanda după ce 
convinsese autorităţile olandeze că renunţase la legăturile ei cu 
ISIS și cu mișcarea jihadistă mondială. Serviciul de securitate o 
pusese sub supraveghere electronică și fizică, dar 
supravegherea fusese contramandată mai târziu, căci ea nu 
dădea semne că și-ar fi continuat implicarea în activităţile 
Islamului radical. Evident, a spus purtătorul de cuvânt AIVD, a 
fost o decizie eronată. 

În câteva minute, forumurile virtuale ale califatului digital s-au 
încins de pălăvrăgeli entuziaste. Margreet Janssen era dintr- 
odată noul simbol al Jihadului global, o fostă creștină dintr-o ţară 
europeană care devenise acum o membră letală a comunităţii 
credincioșilor. Dar cine era cealaltă femeie din video? Cea care 
nu vorbise? Răspunsul a venit nu din Amsterdam, ci dintr-o 
clădire ca o fortăreață din suburbia pariziană Levallois-Perret. 
Cea de-a doua femeie, a spus șeful DGSI, era Safia Bourihane, 
unul dintre autorii atacului de la Centrul Weinberg. 

Înainte de suspendarea supravegherii Margreetei Janssen, 
AIVD întocmise despre ea un dosar gros de rapoarte de 
urmărire, fotografii, e-mailuri, mesaje și istorice ale răsfoirilor 
online, împreună cu dosarele anexe ale prietenilor, membrilor 
de familie, asociaţilor și partenerilor de călătorie din mișcarea 
jihadistă mondială. Paul Rousseau a primit o copie a dosarului în 
timpul unei întâlniri la sediul central al AIVD din Haga, iar după 
întoarcerea sa la Paris i-l prezentă lui Gabriel, într-o braserie 
liniștită din Rue de  Miromesnil, în arondismentul al 
optsprezecelea. Dosarul fusese digitalizat și încărcat pe un USB 
securizat. Rousseau îl împinse peste masă, ascuns sub un 
șerveţel, cu discreţia unui foc de armă într-o capelă pustie. Nu 
conta; în braserie nu mai era nimeni altcineva în afara unui 
bărbat mic și chel, într-un costum bine croit și cu o cravată 
somptuoasă de culoarea levănţicii. Bea un pahar de Cotes du 
Rhones și citea Le Figaro. Care era plin de știri din Amsterdam. 
Gabriel strecură USB-ul în buzunarul hainei sale, fără să facă 
vreun efort să-și mascheze gesturile și-l întrebă pe Rousseau 
despre starea de spirit de la sediul central AIVD. 

— Ceva între panică și resemnare, răspunse Rousseau. Au 


VP - 69 


sporit supravegherea extremiștilor islamici cunoscuţi și-l caută 
pe cel care a construit bomba și alte elemente ale reţelei. 

Cobori vocea și adăugă: 

— Se întrebau dacă am vreo idee. 

— Ai pomenit de Saladin? 

— E posibil să fi uitat, spuse Rousseau cu un zâmbet șiret. Dar 
la un moment dat va trebui să fim onești cu colegii noștri de- 
aici, din Europa. 

— Sunt prietenii tăi, nu ai mei. 

— Ai probleme cu serviciile olandeze? 

— N-am avut niciodată plăcerea de-a vizita Olanda. 

— Intru câtva mi se pare greu de crezut. 

Rousseau trase cu ochiul la bărbatul scund și chel ce ședea în 
celălalt capăt al braseriei. 

— Vreun prieten de-ai tăi? 

— Se ocupă de un magazin de peste drum. 

— De unde știi? 

— L-am văzut ieșind și încuind ușa. 

— Ce spirit de observaţie pe tine. 

Rousseau se uită în strada ce se întuneca. 

— Antiquités Scientifiques? 

— Microscoape vechi și-altele asemenea, explică Gabriel. 

— Interesant. 

Rousseau își contemplă ceașca de cafea. 

— Se pare că ieri n-am fost singurul vizitator străin la sediul 
central al AIVD. A venit și un american. 

— Agenţia? 

Rousseau încuviinţă din cap. 

— Local sau de la Langley? 

— Ultima variantă. 

— Are un nume? 

— Nu unul pe care gazdele mele olandeze să fi vrut să mi-l 
împărtășească. Au sugerat, totuși, că interesul americanului era 
mare. 

— Ce îmbucurător. 

— Casa Albă, se pare, e preocupată de faptul că un atac pe 
teritoriul american, atât de târziu, în al doilea mandat al 
președintelui, i-ar putea afecta posteritatea. Agenţia e sub o 
presiune enormă ca să ia măsuri să nu se întâmple așa ceva. 

— Cred că, până la urmă, ISIS nu e, totuși, echipa de juniori. 


VP - 70 


— În vederea acestui scop, continuă Rousseau, Agenţia se 
așteaptă la cooperare deplină și absolută din partea prietenilor 
și partenerilor Americii, de-aici din Europa. Omul de la Langley 
trebuie să sosească la Paris mâine-dimineaţă. 

— Ar fi înțelept să petreci ceva timp cu el. 

— Numele meu e deja pe lista invitaţilor. 

Gabriel îi înmână lui Rousseau o foaie de hârtie împăturită-n 
patru. 

— Ce-i asta? 

— O listă suplimentară a dosarelor care ne trebuie. 

— Cât mai durează? 

— Nu mult. 

— Așa ai zis și ieri, și alaltăieri. 

Rousseau băgă foaia de hârtie în buzunarul de la piept al 
hainei sale de tweed. 

— Ai să-mi Spui vreodată unde lucraţi tu și asistenții tăi? 

— Vrei să spui că n-ai aflat încă? 

— N-am încercat. 

— Nu știu, spuse Gabriel, dar îmi vine greu să cred. 

Se ridică fără să mai spună ceva și ieși în stradă. Rousseau îl 
văzu îndepărtându-se pe trotuarul întunecat, urmărit discret de 
doi dintre cei mai buni agenţi de filaj ai Grupului Alfa. Chelul cel 
scund cu cravata de culoarea levănţicii puse câteva bancnote pe 
masă și plecă, lăsându-l singur pe Rousseau în toată braseria, 
fără altă companie decât telefonul său mobil. Au trecut cinci 
minute până când în sfârșit s-a luminat. Era un mesaj de la 
Christian Bouchard. 

— Merde! spuse Rousseau încetișor. 

Allon se descotorosise din nou de ei. 


12 


Paris 


Din două manevre de contracarare a filajului - schimbarea 
traseului pe o străduţă cu sens unic, o scurtă oprire într-un 
bistro ce-avea o ieșire de serviciu prin spatele bucătăriei -, 
Gabriel le-a scăpat celor mai buni agenţi de filaj ai Grupului Alfa 


VP -71 


condus de Paul Rousseau. După aceea, își continuă drumul, pe 
jos, cu metroul și cu un taxi, până într-o clădire de locuinţe mică 
de la liziera pădurii Bois de Boulogne. Conform listei interfonului, 
locatarul de la apartamentul 4B era un anume Guzman. Gabriel 
apăsă butonul, aşteptă ţăcănitul încuietorii metalice și intră. 

Sus, Mihail Abramov luă lanţul de la ușă ca să-l lase să intre. 
Aerul era amar, plin de fum. Gabriel trase cu ochiul în bucătărie 
și-l văzu pe Eli Lavon încercând să stingă un foc pe care-l 
stârnise în cuptorul cu microunde. Lavon era un tip diminutiv, cu 
un cap acoperit de păr zbârlit și neîngrijit și cu o faţă pe care o 
uitai de cum o vedeai. Figura lui, ca aproape toate cele despre 
el, era înșelătoare. Prădător și cameleon de la natură, Lavon era 
considerat drept cel mai subtil artist al filajului de stradă pe care 
l-a instruit vreodată Biroul. Ari Shamron spusese odată despre 
Lavon că putea să dispară-n timp ce-ţi strângea mâna. Și nu era 
departe de adevăr. 

— Cât de mult ţi-a luat de data asta să scapi de ei? întrebă 
Lavon, azvârlind un gogoloi inform de plastic carbonizat în 
chiuvetă. 

— Mai puţin timp decât ţi-a trebuit ţie să dai foc 
apartamentului de siguranţă. 

— O mică încurcătură cu reglarea timpului. Mă știi doar, n-am 
fost niciodată prea priceput cu numerele. 

Ceea ce nu era adevărat. Lavon se întâmpla să fie și un 
priceput analist financiar, care reușise de unul singur să dea de 
urma unor bunuri jefuite în timpul Holocaustului, bunuri în 
valoare de milioane de dolari. Arheolog prin pregătire, era un 
săpător înnăscut. 

Gabriel intră în camera de zi. Yaakov Rosman, un coordonator 
veteran de agenţi și vorbitor fluent de arabă, părea că se 
pregătește să dea de pământ cu tableta sa. Yossi Gavish și 
Rimona Stern erau întinși pe canapea ca un cuplu de studenţi. 
Yossi era ofiţer de rang înalt la Cercetare, care e cuvântul pe 
care-l folosește Biroul pentru a desemna divizia sa de analiști. 
Inalt, boem și cu început de chelie, citise clasicii la All Souls” și 
vorbea ebraică cu un pronunţat accent englez. Făcuse și puţină 
actorie - jucând mai ales în piese de Shakespeare - și era un 
violoncelist talentat. Rimona servise în unitatea Biroului care a 


7 Unul dintre cele mai prestigioase și bogate colegii ale Universităţii din Oxford, 
Anglia. 
VP - 72 


spionat programul nuclear al Iranului. Avea părul de culoarea 
nisipului, șolduri de mamă și un temperament pe care-l 
moștenise de la Ari Shamron, care era unchiul ei. Gabriel o 
cunoștea încă de pe când era o copiliţă. Într-adevăr, cele mai 
dragi amintiri ale lui despre Rimona erau cele despre fetița 
neînfricată pe scuter, șerpuind la vale pe aleea casei 
cunoscutului ei unchi. 

Cei cinci agenţi și analiști erau membrii unei echipe operative 
de elită, numită Barak, cuvântul ebraic pentru „trăsnet”, renume 
câștigat prin capacitatea lor de a se reuni și a lovi rapid. Au 
luptat, și uneori au vărsat sânge, pe o serie de câmpuri de luptă 
secrete, din Moscova până în Caraibe, iar pe parcurs 
desfășuraseră unele dintre cele mai fabuloase operaţiuni din 
istoria informațiilor israeliene. Gabriel era fondatorul și liderul 
echipei, dar cel de-al șaselea membru, Dina Sarid, era conștiința 
și memoria sa instituţională. Dina era specialista numărul unu în 
terorism a Biroului, o bază de date umană care putea turui 
fiecare act de terorism palestinian sau islamic comis împotriva 
Israelului sau a Occidentului, cu dată, loc, făptași și număr de 
victime. Talentul ei era de a vedea conexiuni unde alţii nu 
vedeau decât un torent de nume, numere și cuvinte. 

Era mică de statură, cu păr ca pana corbului ce-i cădea de-o 
parte și de alta a feţei ca de copil. Acum, stătea în picioare în 
faţa unui aparent dezordonat colaj alcătuit din fotografii de 
supraveghere, e-mailuri, mesaje și conversații telefonice. Era 
exact în același loc în care stătuse și cu trei ore mai devreme, 
când Gabriel plecase din apartamentul de siguranţă ca să se 
întâlnească cu Paul Rousseau. Dina era cuprinsă de febra, de 
furia creativă înspăimântătoare ce-o stăpânea ori de câte ori 
exploda o bombă. Gabriel îi indusese febra aceea de multe ori 
înainte. judecând după expresia ei, era în pragul unei căderi 
nervoase. Gabriel traversă încăperea și rămase în picioare lângă 
ea. 

— La ce te uiţi? o întrebă o clipă mai târziu. 

Dina făcu doi pași înainte, șchiopătând ușor, și arătă spre o 
fotografie luată Safiei Bourihane de o cameră de supraveghere. 
Fusese făcută înainte de prima ei călătorie în Siria, într-o 
cafenea arabă din banlieue-ul parizian Saint-Denis, cel atât de 
aglomerat de imigranţi. De ceva vreme, Safia începuse să 
poarte văl. Insoţitoarea sa, o tânără femeie, purta și ea văl. Mai 


VP-73 


erau vreo câteva femei în cafenea, dar și patru bărbaţi, 
algerieni, marocani, împărțind o masă lângă tejghea. Un alt 
bărbat, cu o față colțuroasă și proaspăt ras, a cărui imagine era 
puţin neclară, stătea singur la o altă masă. Purta un costum de 
afaceri, negru, fără cravată, și își făcea de lucru cu o tabletă. Ar 
fi putut fi arab - sau ar fi putut fi francez sau italian. 
Deocamdată, nu individul acesta o preocupa pe Dina Sarid. Ea 
privea vrăjită faţa Safiei Bourihane. 

— Pare normală, nu? Chiar fericită. Nici n-ai bănui că și-a 
petrecut toată dimineaţa vorbind cu un recrutor ISIS pe internet. 
Recrutorul i-a cerut să-și părăsească familia și să călătorească în 
Siria ca să ajute la construirea califatului. Și ce crezi că i-a spus 
Safia? 

— l-a spus că vrea să rămână în Franţa. l-a spus că vrea să se 
căsătorească cu un băiat draguț de familie bună și să facă 
prunci care să crească și să ajungă francezi pe deplin asimilați. 
l-a spus că nu vrea să joace niciun rol într-un califat condus de 
bărbaţi care decapitează și crucifică și își ard inamicii de vii. 

— Nu-i plăcut să crezi că asta i-a spus? Dina clătină din cap: 
Ce n-a fost în regulă, Gabriel? De ce peste cinci sute de tinere 
femei occidentale au intrat în rândurile ISIS? De ce sunt bărboșii 
ăștia noile staruri rock ale Islamului? De ce sunt mișto criminalii? 

Dina își dedicase întreaga viață studierii terorismului și 
extremismului islamic și tot nu găsise încă răspunsurile. 

— Am crezut că violenţa ISIS-ului le va provoca repulsie. Ne- 
am înșelat. Am presupus că răspunsul e asimilarea. Dar cu cât 
sunt mai asimilați, cu atât mai puţin le place ceea ce văd. Și 
așa, când un recrutor ISIS vine să le bată-n ușa digitală, sunt 
vulnerabile. 

— Ești prea miloasă, Dina. 

— Sunt doar niște copii. Se opri puţin, apoi continuă: Fete 
impresionabile. 

— Nu toate. 

— Asta-i adevărat. Multe sunt educate, mult mai educate 
decât bărbații care au intrat în ISIS. Lor, femeilor, li se interzice 
să lupte, astfel că se ocupă de alte importante roluri logistice. 
Din multe puncte de vedere, tocmai femeile construiesc de fapt 
califatul. Cele mai multe dintre ele își vor lua și un soț - un soţ 
care probabil va deveni repede martir. Un sfert dintre femeile 
astea vor fi văduve. Văduve negre, adăugă ea. Indoctrinate, 


VP - 74 


înrăite, răzbunătoare. Și nu-i nevoie decât de un bun recrutor 
sau vânător de talente să le transforme în bombe cu ceas. 

Arătă spre silueta neclară și izolată din cafeneaua arabă. 

— Unul ca el. Din nefericire, francezii nu l-au băgat deloc în 
seamă. Erau prea ocupați să o caute pe prietena Safiei. 

— Cine-i? 

— O fată care a văzut câteva înregistrări ale unor decapitări 
pe net. Și-au pierdut timpul, banii și resursele umane cu ea. Dar 
nu e cazul Safiei. Safia era o problemă gata să izbucnească. 

Dina făcu un pas la dreapta și arătă către o a doua fotografie. 

— La trei zile după ce a băut cafea cu prietenii în Saint-Denis, 
a venit în centrul Parisului să facă niște cumpărături. Fotografia 
asta e realizată în timp ce trecea pe sub arcadele de pe Rue de 
Rivoli. la vezi cine merge la câţiva pași în urma ei. 

Era același bărbat din cafenea, bărbatul proaspăt ras, cu o 
faţă pătrăţoasă, care ar fi putut fi arab sau francez sau italian. 

— Cum de l-au ratat? 

— Bună întrebare. Și l-au ratat și aici. 

Dina indică spre o a treia fotografie, făcută în aceeași zi, o oră 
mai târziu. Safia Bourihane ieșea dintr-un magazin de haine de 
pe Champs-Élysées. Același bărbat aștepta afară, pe trotuar, 
prefăcându-se a consulta un ghid turistic. 

— Trimite fotografiile în bulevardul Regele Saul, spuse 
Gabriel. Poate apare ceva. 

— Le-am trimis deja. 

— ŞI? 

— În bulevardul Regele Saul nu-l prezentase nimeni. 

— Poate va fi de folos chestia asta. 

Gabriel ridică USB-ul. 

— Ce-i asta? 

— Viaţa și epoca Margreetei Janssen. 

— Mă-ntreb cât va dura până-l găsesc pe admiratorul de taină 
al Safiei. 

— Dac-aș fi în locul tău, m-aș grăbi. Și americanii au dosarul 
ei. 

— Le iau fața, spuse ea. Întotdeauna. 

Dinei i-au trebuit mai puţin de treizeci de minute ca să 


găsească prima fotografie de supraveghere în care apăreau 
Margreet Janssen și bărbatul care-o urmărise pe Safia Bourihane 


VP -75 


prin Paris. O echipă a AIVD făcuse fotografia într-un simpatic 
restaurant italian din centrul Amsterdamului, unde Margreet, 
după ce-și părăsise posomorâta casă natală din Noordwijk, 
servea la mese pe un salariu de mizerie. Nu era greu să-l 
observi pe tip; mânca de unul singur, având lângă el un volum 
din Sartre ca să se protejeze de nepoftiţi. De data asta, camera 
l-a surprins clar, deși era cumva diferit la înfățișare. O pereche 
de ochelari rotunzi îi mai înmuiau liniile ascuţite ale feţei; iar o 
jachetă tricotată îi împrumuta un aer inocent de bibliotecar. 
Margreet l-a servit și, judecând după zâmbetul ei larg, îl plăcea - 
de fapt, îl plăcea atât de mult încât a fost de acord să se 
întâlnească cu el mai târziu ca să bea ceva într-un bar de la 
marginea Districtului cu felinare roșii. Seara s-a încheiat cu o 
palmă bine ţintită, pe care Margreet a aplicat-o cu mâna 
dreaptă pe obrazul stâng al bărbatului și la care aceeași echipă 
de supraveghere a fost martoră. Era o frumoasă tușă de 
profesionalism, se gândi Gabriel. Olandezii nu l-au considerat pe 
tip decât un mojic și nu s-au străduit să-i stabilească identitatea. 

Dar ce altă legătură mai era între cele două femei, alta decât 
bărbatul care-ar fi putut fi arab sau francez sau italian? Dina află 
și acest detaliu. Era un site, originar din emiratul Qatarului din 
Golful Persic, care vindea haine cuviincioase și cu gust femeilor 
musulmane. Safia Bourihane îl vizitase cu trei săptămâni înainte 
de sosirea bărbatului la Paris. Margreet Janssen ajunsese acolo 
cu doar zece zile înainte de palma din Amsterdam. Dina bănuia 
că site-ul conţinea o cameră de chat protejată cu parolă, unde 
recrutorii ISIS puteau invita tinerele promițătoare la o sesiune 
tainică de discuţii. Aceste camere criptate se dovediseră până 
atunci aproape impenetrabile serviciilor de informaţii ale 
Israelului și ale Occidentului. Până și puternica Agenţie pentru 
Siguranţa Naţională, serviciul omniscient într-ale informaţiilor 
electronice al Americii, se lupta să ţină pasul cu hidra digitală a 
ISIS-ului. 

Nu există sentiment mai neplăcut pentru un spion profesionist 
decât să i se spună de către ofițerul unui alt serviciu ceva ce-ar 
fi trebuit deja să știe. Paul Rousseau a suferit această rușine 
într-o cafenea mică de pe Rue Cler, o stradă pietonală 
comercială, șic, nu departe de Turnul Eiffel. Poliţia franceză 
ridicase baricade la intersecţii și verifica genţile și rucsacurile 
tuturor celor ce îndrăzneau să treacă de ele. Chiar și Gabriel, 


VP - 76 


care n-avea la el nimic altceva în afara unui plic plin cu 
fotografii, a fost minuţios controlat înainte să i se permită să 
treacă. 

— Dacă lucrurile astea ajung vreodată publice, spuse 
Rousseau, ar fi foarte jenant pentru serviciul meu. Ar cădea 
capete. Ține minte, aici suntem în Franța. 

— Nu-ţi face griji, Paul. Secretul tău e în siguranţă. 

Rousseau răsfoi din nou fotografiile Safiei Bourihane și ale 
bărbatului care o urmărise două zile prin Paris, fără ca DGSI să 
bage de seamă. 

— Ce crezi că făcea? 

— O supraveghea, firește. 

— De ce? î 

— Ca să fie sigur că e genul potrivit de femeie. Intrebarea 
este, spuse Gabriel, poţi să-l găsești? 

— Fotografiile astea au fost făcute acum mai mult de-un an. 

— Da? întrebă Gabriel cu subiînțeles. 

— Va fi greu. La urma urmei, spuse Rousseau, încă n-am 
reușit să aflăm unde lucrează echipa ta. 

— Pentru că noi suntem mai buni decât el. 

— De fapt, și dosarul lui e mai degrabă bun. 

— N-a ajuns la cafeneaua din Saint-Denis pe covorul 
fermecat, spuse Gabriel. A luat un tren, un autobuz, sau poate 
că a mers pe-o stradă cu camere de supraveghere. 

— Reţeaua noastră de camere CCTV nu e nici pe departe la 
fel de extinsă ca a voastră sau a britanicilor. 

— Dar există, mai ales în locuri precum Saint-Denis. 

— Da, spuse Rousseau. Există. 

— Atunci află cum a ajuns acolo. Și apoi află cine este. Dar 
orice-ai face, adăugă Gabriel, fă-o discret. Și nu spune nimic din 
toate astea prietenului nostru de la Langley. 

Rousseau își consultă ceasul de la mână. 

— La ce oră te vezi cu el? 

— La unsprezece. Il cheamă Taylor, apropo. Kyle Taylor. E 
șeful Centrului Antiterorist al CIA. Din câte se pare, monsieur 
Taylor e foarte ambițios. Multor teroriști le-a trimis drone pe 
adresa personală. Incă un scalp și ar putea ajunge următorul 
director operaţional. Cel puţin, așa se spune. 

— Asta ar putea fi o veste nouă pentru actualul director. 

— Adrian Carter? 


VP - 77 


Gabriel dădu din cap. 

— Întotdeauna mi-a plăcut Adrian, spuse Rousseau. E un 
suflet bun și mai degrabă prea cinstit pentru un spion. Că te și- 
ntrebi cum a supravieţuit un astfel de om atâta vreme într-un 
loc ca Langley. 


După cum s-a dovedit, Grupului Alfa al lui Rousseau i-au 
trebuit mai puțin de patruzeci și opt de ore pentru a stabili că 
bărbatul de la cafeneaua din Saint-Denis călătorise la Paris de la 
Londra la bordul unui tren de mare viteză Eurostar. Camerele de 
supraveghere îl surprinseseră coborând la Gara de Nord, într-o 
dimineaţă târzie și urcând câteva minute după aceea în metrou, 
îndreptându-se spre suburbiile nordice ale Parisului. A plecat din 
Paris în dimineaţa următoare fotografierii sale în Rue de Rivoli și 
pe Champs-Elysées, tot la bordul unui tren Eurostar, de data 
asta cu destinaţia Londra. 

Spre deosebire de majoritatea trenurilor internaţionale care 
circulă în Europa occidentală, pentru îmbarcarea în Eurostar e 
necesară verificarea pașapoartelor pasagerilor. Grupul Alfa l-a 
găsit rapid pe omul lor în listele de pasageri. II chema Jalal 
Nasser, născut în 1984 la Amman, în lordania, în prezent cu 
reședința în Regatul Unit, fără adresă cunoscută. Rousseau a 
trimis o cablogramă la Londra, către MI5, în care, în cel mai 
neutru limbaj cu putinţă, întreba dacă serviciul de securitate 
britanic avea știință despre reședința unui anume Jalal Nasser și 
dacă aveau motive să bănuiască implicarea acestuia în orice 
formă de extremism islamic. Adresa acestuia a primit-o două 
ore mai târziu: strada Chilton, nr. 33, Bethnal Green, Londra de 
Est. Și nu, spuneau cei de la MI5, nu existau probe care să 
indice că Nasser era altceva decât ceea ce spunea că este, 
adică absolvent al facultăţii de economie de la King's College. 
Fusese înscris la facultate, cu întreruperi, vreme de șapte ani. 

Gabriel îl trimise la Londra pe Mihail, însoțit de doi agenţi de 
teren buni la toate, pe nume Mordecai și Oded, și la câteva ore 
de la sosirea lor reușiră să închirieze un mic apartament pe 
strada Chilton. Au izbutit chiar să-i facă o fotografie lui Jalal 
Nasser, studentul etern, în timp ce mergea pe Drumul Bethnal 
Green cu o geantă de cărţi aruncată pe umăr. Fotografia apăru 
pe mobilul lui Gabriel în aceeași seară, în timp ce era în camera 
copiilor din apartamentului său din lerusalim, uitându-se în jos la 


VP -78 


cei doi prunci care dormeau liniștiți în pătuţurile lor. 

— Le-a fost foarte dor de tine, spuse Chiara. Dar dacă-i 
trezești... 

— Ce? 

Ea zâmbi, îl luă de mână și-l conduse în dormitorul lor. 

— Încetișor, îi șopti ea desfăcându-și nasturii bluzei. Foarte 
încet. 


13 


Amman, lordania 


Devreme, în dimineața următoare, Gabriel ieși tiptil din 
apartament, în timp ce Chiara și copiii încă dormeau, și se urcă 
în spatele SUV-ului său blindat. Coloana sa mai includea alte 
două vehicule, ocupate complet de agenţi de securitate ai 
Biroului înarmaţi până-n dinţi. Însă în loc să se îndrepte spre 
vest, către Tel Aviv și bulevardul Regele Saul, coloana o luă pe 
lângă cenușiile ziduri otomane ale vechii cetăţi și-apoi în jos, pe 
pantele dealurilor ludeei, înspre necruţătoarele lunci ale 
Cisiordaniei. Stele atârnau încă pe cerul fără nori deasupra 
lerusalimului, nepăsătoare la soarele furibund, abia ițit deasupra 
despicăturii văii lordanului. La câţiva kilometri înainte de lerihon 
era bifurcația către podul Allenby, pasajul istoric între 
Cisiordania și regatul hașemit al lordaniei, creat de britanici. 
Rampa de pe partea israeliană fusese eliberată de trafic pentru 
sosirea lui Gabriel; de cealaltă parte zăbovea o coloană 
impresionantă de  Suburbanuri, pline de soldaţi beduini 
mustăcioși. Șeful detașamentului de securitate al lui Gabriel 
schimbă câteva cuvinte cu corespondentul lui iordanian. Apoi 
cele două coloane se reuniră într-una singură și apucară prin 
deșert către Amman. 

Destinația lor era sediul central al Departamentului General 
de Informații (DIG) al lordaniei, cunoscut și sub numele de 
Mukhabarat, cuvântul arab folosit pentru a denumi toate 
serviciile secrete, omniprezente, ce apără fragilele regate, 
emirate și republici din Orientul Mijlociu. Înconjurat de cercuri 
concentrice de oameni de pază, cu o servietă diplomatică de 


VP - 79 


oțel inox încuiată într-o mână, Gabriel păși iute de-a curmezișul 
holului de marmură, o luă în sus pe niște scări în spirală și intră 
în biroul lui Fareed Barakat, șeful DIG. Era o încăpere largă, de 
patru sau de cinci ori mai mare decât biroul șefului din 
bulevardul Regele Saul, și era decorată cu draperii sumbre, 
scaune și canapele tapiţate, covoare persane sclipicioase și 
nimicuri scumpe oferite lui Fareed de spioni și politicieni 
admiratori din toată lumea. Era genul de loc, își zise Gabriel, 
unde se împart favoruri, se emit judecăţi și se distrug vieți. 
Pentru ocazia aceasta își îmbunătăţise ţinuta obișnuită, 
schimbând blugii și jacheta de piele cu un costum ajustat gri și 
cămașă albă. Chiar și așa, ţinuta lui pălea în comparaţie cu 
splendoarea de lână, făcută la croitor, ce atârna pe structura 
înaltă și slăbănoagă a lui Fareed Barakat. Costumele lui Fareed 
erau realizate manual pentru el de către Anthony Sinclair? din 
Londra. Ca și actualul rege al lordaniei, omul pe care se jurase 
să-l protejeze, Barakat fusese educat pe bani grei în Marea 
Britanie. Vorbea engleza ca un prezentator de știri de la BBC. 

— Gabriel Allon, în sfârșit. 

Ochii mici negri ai lui Fareed luciră precum onixul lustruit. 
Nasul său era asemenea ciocului unei păsări de pradă. 

— Mă bucur să ne întâlnim în sfârșit. După ce am citit 
poveștile acelea despre tine în ziare, am fost convins c-am ratat 
ocazia. 

— Jurnaliști, spuse Gabriel cu dispreţ. 

— Chiar așa, aprobă Fareed. Ești prima oară în lordania? 

— Mi-e teamă că da. 

— Nicio vizită discretă la Amman cu un pașaport de- 
mprumut? Nicio operaţiune împotriva mulţilor tăi dușmani? 

— Nici nu mi-ar trece prin cap. 

— Ce bărbat înţelept, spuse Fareed zâmbind. Mai bine să joci 
după reguli. Vei descoperi cât de curând că pot să-ți fiu de mare 
ajutor. 

Israelul și lordania aveau în comun nu doar o graniţă și 
trecutul colonial sub stăpânire britanică. Ambele țări erau 
orientate spre Occident, încercând să supraviețuiască într-un 
Orient Mijlociu aflat tot mai aproape să intre în vrie. Se luptaseră 
în două războaie, în 1948 și 1967, dar făcuseră oficial pace în 


8 Celebru croitor londonez, creatorul costumelor purtate de Sean Connery în toate 
apariţiile sale în seria cinematografică James Bond. 


VP - 80 


urma procesului de la Oslo. Totuși, chiar și înainte de acesta, 
Biroul și DIG păstraseră legături strânse, deși precaute. lordania 
era considerată pe tot mapamondul drept cel mai fragil stat 
arab și era treaba DIG să-i ţină regelui capul pe umeri și să 
controleze haosul din regiune. Israelul voia același lucru, iar în 
DIG găsise un partener competent și de încredere, cu care 
putea face înțelegeri. DIG era ceva mai civilizat decât 
corespondentele lui irakian și egiptean, deși nu mai puţin 
ubicuu. O vastă reţea de informatori veghea asupra poporului 
iordanian și monitoriza fiecare cuvânt și faptă a lor. Chiar și o 
nepotrivită remarcă întâmplătoare despre rege ori despre 
familia acestuia putea duce la un sejur de lungime neprecizată 
în labirintul centrelor de detenţie secrete ale DIG. 

Uzi Navot îl avertizase pe Gabriel despre ritualurile care 
însoțeau orice vizită în vizuina aurită a lui Fareed: nenumăratele 
cești de cafea arabă, vâscos de dulce, ţigările, lungile povești 
despre multele cuceriri, atât romantice, cât și profesionale, ale 
lui Fareed. Fareed vorbea întotdeauna de parcă nici lui nu-i 
venea să creadă ce noroc avea, ceea ce dădea un plus șarmului 
său considerabil. Acolo unde unii bărbaţi osteneau apăsaţi de 
responsabilități, Fareed prospera. Era stăpânul unui vast imperiu 
de secrete. Era un bărbat extrem de mulţumit. 

In timpul monologului lui Fareed, Gabriel reuși să-și păstreze 
fix pe faţă un zâmbet placid și amabil. Râdea când era cazul și 
punea câte-o întrebare sau două, care să ducă discuţia mai 
departe, cu toate că gândurile lui erau la fotografiile încuiate în 
servieta de oţel inox de lângă glezna sa. Nu mai purtase o 
servietă nicicând înainte - cel puţin, nu de bunăvoie, doar ca 
acoperire. Acum o simțea ca pe un lanţ de ocnaș, ca pe o 
nicovală. Se gândi că ar trebui să găsească pe cineva să o care 
pentru el. Dar în sinea sa, se temea că un astfel de gest ar fi 
făcut să crească în el o înclinaţie către privilegii, ce-ar fi dus, 
inevitabil, la nevoia de a-și angaja un valet și un degustător și 
de a-și face un abonament permanent la un frizer exclusivist din 
Tel Aviv. Deja îi lipseau micile senzaţii tari de a-și conduce 
propria mașină pe pantele ca niște pârtii de schi ale autostrăzii 
1. Lui Fareed Barakat în mod cert astfel de sentimente i s-ar fi 
părut curioase. Se spunea despre el că îl băgase la zdup pe 
propriul bucătar pentru că, odată, lăsase la infuzat ceaiul Earl 
Grey un minut prea mult. 


VP - 81 


Într-un sfârșit, Fareed aduse în discuţie situaţia din bulevardul 
Regele Saul. Auzise despre apropiata promovare a lui Gabriel și, 
implicit, despre destituirea lui Uzi Navot. Mai auzise - de unde, a 
refuzat să spună - că Gabriel intenţiona să-l păstreze pe Navot 
în cine știe ce funcţie. Considera că e o idee foarte proastă, 
chiar groaznică, și i-a spus-o lui Gabriel. 

— Mai bine să mături puntea și să pleci cu ea curată. 

Gabriel zâmbi și-l lăudă pe Fareed pentru viclenia și 
înţelepciunea sa, dar nu mai spuse nimic altceva despre acest 
subiect. 

lordanianul mai auzise și că Gabriel devenise din nou tată, de 
curând. Cu o apăsare de buton chemă un asistent, care intră în 
birou cărând două cutii de cadouri împachetate, una enormă, 
cealaltă destul de mică. Fareed insistă ca Gabriel să le deschidă 
de amândouă în prezența sa. Cutia mare conţinea un automobil 
Mercedes de jucărie, dotat cu motor. Cea de-a doua cutie, cea 
mică, un șirag de perle. 

— Sper să nu te superi că mașina e germană. 

— Chiar deloc. 

— Perlele sunt de la Mikimoto?. 

— Bine de știut. Gabriel închise cutia: Nu am cum să accept 
așa ceva. 

— Trebuie. Altfel, am să mă supăr foarte tare. 

Dintr-odată lui Gabriel îi părea rău că venise la Amman fără să 
aducă el însuși cadouri. Dar cum l-ar fi putut cadorisi pe 
bărbatul care și-a băgat bucătarul la pârnaie pentru că i-a greșit 
ceaiul? El n-avea decât fotografiile, pe care le scoase din 
servieta diplomatică. Prima dintre ele îl arăta pe un bărbat 
plimbându-se pe o stradă din estul Londrei, cu o geantă de cărţi 
pe umăr, un bărbat ce-ar fi putut fi arab, sau francez, sau 
italian. Gabriel îi înmână fotografia lui Fareed Barakat, care o 
privi scurt. 

— Jalal Nasser, spuse, returnându-i fotografia lui Gabriel, cu 
un zâmbet. De ce ţi-a trebuit atâta timp, prietene? 


? Companie japoneză de bijuterii din perle de cultură. Fondatorul acesteia, Mikimoto 
Kokichi, e considerat cel dintâi cultivator de perle. 


VP - 82 


14 


Sediul central DIG, Amman 


Fareed Barakat știa mai multe despre ISIS decât oricare alt 
ofițer de informaţii din lume, și din motive întemeiate. Mișcarea 
își avea rădăcinile în Zarga, o suburbie tristă a Ammanului, 
unde, într-o casă de două etaje ce dădea înspre un cimitir 
prăpădit, trăise cândva un bărbat pe nume Ahmad Fadil Azzal 
al-Khalayleh, mare beţivan, brutal, un scandalagiu rău, care 
avea atât de multe tatuaje încât copiii din cartier îi spuneau 
„omul verde”. Mama lui era musulmană devotată, care credea 
că numai Islamul îi poate salva fiul din rătăcirile lui. L-a înscris 
într-un program de educație religioasă la moscheea al-Hussein 
Ben Ali și acolo și-a găsit al-Khalayleh adevărata vocaţie. A 
devenit curând extremist și dușman neîmpăcat al monarhiei 
iordaniene, pe care era hotărât să o răstoarne prin violență. A 
petrecut câţiva ani în închisorile secrete ale DIG, inclusiv în 
celebra fortăreață din deșert de la al-Jafr. În aripa de celule unde 
era închis, era lider Abu Muhammad al-Magdisi, un predicator 
instigator, unul dintre cei mai de frunte teoreticieni ai 
jinadismului. În 1999, când tânărul și neexperimentatul rege a 
urcat pe tron, după moartea tatălui său, a decis să elibereze 
peste o mie de criminali și deţinuţi politici, ca gest tradiţional de 
îngăduinţță. Doi dintre cei eliberaţi erau al-Magdisi și violentul 
său discipol din Zarqa. 

Fostul scandalagiu de stradă cu prea multe tatuaje era deja 
cunoscut sub numele de Abu Musab al-Zarqawi. Nu mult după 
eliberarea sa, a reușit să ajungă în Afganistan și i-a jurat 
credinţă lui Osama bin Laden. lar în 2003, când se pregătea 
invazia americană în Irak, s-a fofilat în Bagdad, unde a organizat 
celule de rezistenţă care aveau să fie cunoscute în cele din 
urmă ca al-Qaeda irakiană. Valul de decapitări și spectaculoase 
atentate cu bombe împotriva celor de altă credinţă desfășurate 
de Zarqawi și de asociații săi au împins ţara pe marginea unui 
război civil generalizat. El era prototipul unui nou tip de 
extremist islamic, unul dispus să folosească violențe oribile 
pentru a șoca și îngrozi. Până și Ayman al-Zawahiri, al doilea 
lider al al-Qaedei, l-a criticat. 

VP - 83 


Un atac aerian american a încheiat viaţa lui Zarqawi în iunie 
2006, iar până la finalul deceniului, al-Qaeda irakiană fusese 
decimată. Dar în 2011, două evenimente s-au împletit pentru a-i 
resuscita şansele: începutul războiului civil din Siria și 
retragerea forțelor americane din Irak. Cunoscut acum ca ISIS, 
grupul s-a ridicat din cenușă și s-a năpustit în golul de autoritate 
de pe toată graniţa siriano-irakiană. Teritoriul aflat sub controlul 
său se întindea din leagănul civilizaţiei și până în pragul Europei. 
Regatul hașemit al lordaniei era drept în faţa sa. Și Israelul la 
fel. 

Printre miile de tineri musulmani din Orientul Mijlociu și 
Europa care au fost atrași de cântecul de sirenă al ISIS se afla și 
un tânăr iordanian pe nume Jalal Nasser. Ca și Zarqawi, Nasser 
se trăgea dintr-un important trib din Transiordania, Bani Hassan, 
dar familia sa era mai avută decât familia Khalayleh din Zarqga. 
A urmat un gimnaziu privat din Amman și King's College din 
Londra. Curând după izbucnirea războiului civil din Siria, totuși, 
s-a întâlnit cu un recrutor ISIS la Amman și l-a întrebat în ce fel 
ar putea ajunge în califat. Recrutorul l-a sfătuit pe Jalal că ar 
putea fi mai util în altă parte. 

— În Europa? întrebă Gabriel. 

Fareed încuviință din cap. 

— De unde știi toate astea? 

— Surse și metodă, spuse Fareed, ceea ce însemna că nu 
avea de gând să răspundă la întrebarea lui Gabriel. 

— De ce nu l-aţi umflat din stradă? 

— Jalal e dintr-o familie bună, una loială monarhiei de multă 
vreme. Dacă l-am fi arestat, am fi avut probleme. 

Zâmbi prudent. 

— Daune colaterale. 

— Și deci l-aţi urcat într-un avion spre Londra și i-ați făcut cu 
mâna. 

— Nu chiar. De fiecare dată când se întoarce în Amman, îl 
aducem la noi la o șuetă. Și-l mai urmărim din când în când prin 
Anglia ca să fim siguri că nu conspiră împotriva noastră. 

— Le-ai spus britanicilor despre el? 

Tăcere. 

— Dar prietenilor voștri de la Langley? 

larăși tăcere. 

— De ce? 


VP - 84 


— Pentru că nu am vrut să transformăm o mică problemă într- 
una mare. Actualmente, ăsta pare a fi modelul american. 

— Ai grijă, Fareed. Nu știi niciodată cine-ascultă. 

— Aici nu, spuse uitându-se împrejur, la vastul său birou. E 
perfect securizat. 

— Cine spune asta? 

— Langley. 

Gabriel zâmbi. 

— Și de ce ești interesat de Jalal? întrebă Fareed. 

Gabriel îi înmână o altă fotografie. 

— Femeia din atacul de la Paris? 

Gabriel aprobă din cap. Apoi îi spuse lui Fareed să-l privească 
atent pe tipul care stătea singur într-un colț al cafenelei, cu un 
laptop deschis în faţă. 

— Jalal? 

— În persoană. 

— Şanse să fie o coincidenţă? 

Gabriel îi înmână iordanianului încă două fotografii: Jalal 
Nasser cu Margreet Janssen într-un restaurant din Amsterdam și 
Jalal Nasser ţinându-se de obrazul abia pălmuit pe o stradă din 
Districtul cu felinare roșii. 

— Căcat, spuse Fareed încet. 

— Biroul e de aceeași părere. 

Fareed îi înapoie fotografiile. 

— Cine mai știe de chestia asta? 

— Paul Rousseau. 

— Grupul Alfa? 

Gabriel încuviinţă din cap. 

— Sunt chiar buni. 

— Ai lucrat cu ei? 

— Uneori. Fareed ridică din umeri: De regulă, problemele 
Franţei vin din alte părți ale lumii arabe. 

— Nu mai e cazul. 

Gabriel puse fotografiile înapoi în servietă. 

— Bănuiesc că-l aveţi pe Jalal sub supraveghere. 

— De ieri-seară. 

— Aţi avut ocazia să vedeți ce-i cu laptopul ăla? 

— Nu încă. Tu? 

— L-am muls ultima oară când l-am adus la șuetă. Era curat 
lună. Dar asta nu înseamnă nimic. Jalal se pricepe bine la 


VP - 85 


computere. Toţi sunt foarte pricepuţi. Și sunt tot mai buni cu 
fiecare zi. 

Fareed dădu să-și aprindă una dintre ţigările lui englezești, 
dar se opri. Din câte se părea, aversiunea lui Gabriel față de 
tutun era bine cunoscută la DIG. 

— Presupun că nu le-ai spus nimic din treaba asta 
americanilor. 

— Cui? 

— Dar englezilor? 

— În trecere. 

— Nu există așa ceva când e vorba de britanici. Mai mult, 
spuse Fareed cu formalismul său de prezentator de știri, știu 
sigur că sunt îngroziţi că ei urmează. 

— Așa și trebuie. 

Fareed își aprinse bricheta de aur și își întinse ţigara în flacără 
subțire. 

— Și care e legătura lui Jalal cu Parisul și Amsterdamul? 

— Nu știu sigur încă. E posibil să nu fie decât un recrutor sau 
un vânător de talente. Sau poate fi managerul de proiect. 
Gabriel tăcu o clipă: Sau poate, spuse în cele din urmă, este cel 
căruia i se spune Saladin. 

Fareed ridică urgent privirea. 

— Evident, spuse Gabriel, ai auzit numele ăsta. 

— Da, aprobă Fareed. L-am auzit. 

— El e? 

— Nici vorbă. 

— Există? 

— Saladin? Fareed dădu încet din cap: Da, există. 

— Cine-i? 

— Cel mai urât coșmar al nostru. În afară de asta, spuse 
Fareed, n-am nicio idee. 


15 


Sediul central DIG, Amman 


Însă despre porecla teroristului, șeful DIG știa chiar destule. 
Salah ad-Din Yusuf ibn Ayyub, sau Saladin, s-a născut într-o 


VP - 86 


familie kurdă de frunte, în orașul Tikrit, cam pe la 1138. Tatăl 
său a fost mercenar. Tânărul Saladin a trăit o vreme la Baalbek, 
în actualul Liban, și la Damasc, unde bea vin, alerga după femei 
și juca polo la lumina lumânărilor. Damascul era orașul pe care-l 
prefera oricărui altuia. Mai târziu avea să descrie Egiptul, centrul 
financiar al imperiului său, ca pe-o târfă ce voia să-l despartă de 
soția sa, Damasc. 

Teritoriile sale se întindeau din Yemen până în Tunisia, iar în 
nord, până în Siria. Erau conduse de un talmeș-balmeș de prinți, 
emiri și rude hrăpăreţe, ţinuţi laolaltă de iscusinţa diplomatică și 
de carisma considerabilă ale lui Saladin. S-a folosit de violenţă 
cu mare eficacitate, deși o considera dezagreabilă. Fiului său 
favorit, Zahir, i-a spus odată: „Te previn să nu faci vărsare de 
sânge, nici să te bucure ori să-ţi faci un obicei din asta, căci 
sângele nu doarme nicicând”. 

Era schilod și bolnăvicios, fiind mereu supravegheat de o 
echipă de douăzeci și unu de medici, printre care se număra și 
filosoful și învățatul talmudist, Maimonide, care a fost numit 
medicul curţii sale din Cairo. Lipsindu-i orgoliul personal - odată, 
aflându-se la lerusalim, a râs în hohote când un curtean i-a 
împroșcat veșmintele de mătase cu noroi -, îl interesau prea 
puţin averile sale ori deliciile pământene. Se arăta cum nu se 
poate mai mulțumit când era înconjurat de poeţi și de oameni 
învăţaţi, dar cel mai mult îl frământa conceptul de jihad, sau 
războiul sfânt. A construit moschei și centre de studiu islamic pe 
tot cuprinsul stăpânirilor sale și i-a scăldat în bani și favoruri pe 
predicatorii și învățații religioși. Țelul său era să revitalizeze 
zelul ce le-a permis celor dintâi discipoli ai Islamului să 
cucerească jumătate din lumea cunoscută. Și odată ce furia 
sacră a fost reaprinsă, a concentrat-o asupra trofeului ce-i 
scăpase până atunci: lerusalimul. 

O fortăreață mai curând mică, alimentată de izvoare, orașul 
ocupa un punct înalt strategic la răscrucea a trei continente, un 
păcat geografic pentru care avea să fie pedepsit mereu de-a 
lungul veacurilor. Asediat, jefuit, capturat și recapturat, 
lerusalimul fusese stăpânit de iebusei', egipteni, asirieni, 
babilonieni, perși, greci, romani, bizantini și, desigur, evrei. 
Când în anul 639, Omar al-Khattab, un sfetnic apropiat al lui 
Mohamed, l-a cucerit cu un mic escadron de călăreţi pe cămile 


10 Trib biblic, amintit încă din Facerea, 15, 21, în legământul lui Dumnezeu cu Avraam. 
VP - 87 


din Hejaz și Yemen, lerusalimul era predominant un oraș creștin. 
Patru secole și jumătate mai târziu, papa Urban al Il-lea avea să 
trimită un corp expediționar de câteva mii de creștini europeni 
ca să-l recucerească din mâinile musulmanilor, pe care-i 
considera un popor „înstrăinat de Dumnezeu”. Oștenii creștini, 
ce într-o bună zi aveau să fie cunoscuţi drept cruciați, au spart 
întăriturile orașului în noaptea de 13 iulie 1099 și au măcelărit 
locuitorii, inclusiv trei mii de bărbaţi, femei și copii ce se 
adăpostiseră în marea moschee al-Aqsa de pe muntele 
Templului. 

Și tocmai Saladin, fiul unui mercenar kurd din Tikrit, avea să 
fie cel care a întors favorul acesta. După ce-a umilit forțele 
însetate de sânge ale cruciaților în bătălia de la Hattin, lângă 
marea Tiberiadei - Saladin însuși i-a tăiat braţul lui Renaud de 
Châtillon -, musulmanii au recucerit lerusalimul după ce au 
negociat predarea acestuia. Saladin a demontat marea cruce 
ridicată în vârful Domului Stâncii, a frecat curțile acestuia cu apă 
de trandafiri de Damasc, ca să îndepărteze și ultima miasmă 
lăsată de necredincioși, și a vândut mii de creștini ca sclavi ori în 
haremuri. lerusalimul avea să rămână sub controlul islamicilor 
până în 1917, când britanicii l-au smuls de sub stăpânirea 
turcilor otomani. lar când Imperiul Otoman s-a prăbușit, în 1924, 
s-a prăbușit și ultimul califat musulman. 

Acum însă, ISIS proclamase ridicarea unui nou califat. În 
prezent, acesta includea numai porţiuni din vestul Irakului și din 
estul Siriei, având Raqqa drept capitală. Saladin, noul Saladin, 
era un șef al operaţiunilor externe ale ISIS - sau cel puţin așa 
credeau Fareed Barakat și Departamentul General al 
Informaţiilor iordanian. Din nefericire, DIG nu avea aproape nicio 
altă informaţie despre Saladin, nici măcar numele său real. 

— E irakian? 

— E posibil. Sau ar putea fi tunisian, sau saudit, sau egiptean, 
sau englez, sau oricare dintre lunaticii care s-au grăbit s-ajungă 
în Siria ca să trăiască în acest nou paradis islamic al lor. 

— Sigur că DIG nu crede așa ceva. 

— Nu, nu credem, aprobă Fareed. Credem că probabil e un 
fost ofițer de armată irakian. Cine știe? Poate că e din Tikrit, ca 
și Saladin. 

— Și Saddam. 

— A, da, să nu-l uităm pe Saddam. 


VP - 88 


Fareed expiră tot fumul din plămâni către tavanul înalt al 
biroului său. 

— Am avut problemele noastre cu Saddam, dar i-am avertizat 
pe americani că se vor căi pentru ziua când l-au dat jos. 
Bineînțeles că nu ne-au luat în seamă. Cum nu ne-au luat în 
seamă nici când le-am cerut să facă ceva cu Siria. Au zis că nu-i 
problema lor. Orientul Mijlociu va fi în retrovizor. Gata cu 
războaiele americane în teritorii musulmane. Și uită-te acum în 
ce situaţie suntem. Un sfert de milion de morţi, sute de mii 
luând calea Europei, Rusia și lranul lucrând împreună pentru a 
domina Orientul Mijlociu. Clătină încet din cap: Am lăsat ceva pe 
dinafară? 

— L-ai uitat pe Saladin, spuse Gabriel. 

— Ce vrei să faci în privinţa asta? 

— Bănuiesc c-am putea să nu facem nimic și să sperăm că 
dispare. 

— İn primul rând, tocmai din cauza acestei speranțe ne-am 
pricopsit cu el, spuse Fareed. A speranței și a arogantei 
nemăsurate. 

— Atunci hai să-l tragem pe linie moartă, cât de curând. 

— Cum rămâne cu americanii? 

— Ce e cu ei? întrebă Gabriel. 

— Vor dori și ei un rol în treaba asta. 

— Nu vor avea niciunul. Cel puţin deocamdată. 

— Ne-am putea folosi de tehnologia lor. 

— Avem și noi tehnologie. 

— Nu ca americanii, spuse Fareed. Ei au propriul sistem 
cibernetic, telefonie mobilă și sateliți. 

— Astea nu-nseamnă nimic dacă nu știi numele real al țintei. 

— Bine punctat. Deci lucrăm împreună? Biroul și DIG? 

— Și francezii, adăugă Gabriel. 

— Cine conduce balul? 

Cum Gabriel nu-i dădu niciun răspuns, Fareed se încruntă. 
lordanianului nu-i plăceau dictatele. Dar nici nu avea chef să se 
certe cu omul care, după toate probabilitățile, avea să conducă 
Biroul foarte multă vreme. 

— N-am să permit să fiu folosit ca un slujitor. Mă înţelegi? Așa 
mă tratează americanii și mi-a ajuns. Prea des li se pare că 
suntem doar o filială pentru Langley. 

— Nici nu mă gândesc la așa ceva, Fareed. 


VP - 89 


— Foarte bine. Zâmbi ca o portăreasă: Acum te rog să-mi spui 
cum se poate face util DIG. 

— Poţi începe prin a-mi oferi tot ce știi despre Jalal Nasser. 

— Și apoi? 

— Nu te-apropia de el. Jalal e-al meu de-acum. 

— Al tău cu totul. Dar fără daune colaterale. 

lordanianul îl bătu pe Gabriel pe dosul palmei. 

— Maiestăţii Sale nu-i plac daunele colaterale. Și nici mie. 


Când Gabriel ajunse în bulevardul Regele Saul, îl găsi pe Uzi 
Navot singur în biroul său, mâncându-și fără poftă prânzul ce 
consta în pește alb înăbușit cu legume fleșcăite gri-verzui. In loc 
de cuțit și furculiţă folosea o pereche de bețigașe lăcuite care 
încetineau ritmul  ingurgitării şi, teoretic, transformau 
neapetisanta mâncare într-una ceva mai satisfăcătoare. 
Pretențioasa lui soție, Bella, era cea care-i impusese această 
umilință. Bella ţinea evidența fiecărei firimituri de mâncare ce 
intra în gura soțului ei și-i monitoriza greutatea cu grija unui 
geolog care urmărește un vulcan tumultuos. De două ori pe zi, 
când se scula și înainte de a se târî epuizat în pat, Navot era silit 
să urce pe cântarul precis pe care Bella îl avea în baie. Ea îi 
înregistra fluctuațiile greutății într-un jurnal legat în piele și, 
după caz, îl pedepsea ori recompensa. Dacă Navot era cuminte 
pentru o perioadă rezonabilă de timp, i se îngăduia o masă cu 
stroganoff, gulaș, șnițel sau vreunul dintre felurile grele est- 
europene după care tânjea el. lar când era rău, primea pește 
fiert şi bețigașe. În mod cert, își zise Gabriel, urmărindu-l, Navot 
plătea acum pentru cine știe ce infidelitate gastronomică. 

— Mi se pare că tu și Fareed v-aţi înțeles bine de tot, spuse 
după ce Gabriel îi descrise vizita la Amman. Mie Fareed nu mi-a 
dat niciodată nimic altceva decât bomboane și baclavale. Bella 
știe de fiecare dată când mă duc să-l văd. Rareori merită să fac 
drumul ăsta. 

— Am vrut să-i dau perlele înapoi, dar nici n-a vrut s-audă. 

— Nu uita să le declari la Personal. Dumnezeu știe că ești 
absolut incoruptibil, dar n-am vrea ca cineva să-și facă vreo idee 
greșită despre noua ta poveste de amor cu DIG. 

Navot împinse farfuria la o parte. Nu mai rămăsese nimic 
comestibil pe ea. Gabriel era surprins că Navot nu mâncase 
bețigașele și pachețelul de hârtie în care-i fuseseră aduse. 


VP - 90 


— Chiar crezi că Fareed îi va întoarce spatele lui Jalal Nasser? 

— Nici într-un milion de ani. 

— Ceea ce înseamnă că serviciile iordaniene vor avea loc în 
față în operaţiunea ta. 

— Dar nu cele de unde se vede toată scena. 

Navot zâmbi. 

— Și ce-ai să faci? 

— Am să intru în reţeaua lui Saladin. Am să aflu cine este cu 
adevărat și de unde operează. Apoi am să-i lansez o bombă 
imensă-n cap. 

— Asta înseamnă să trimiţi un agent în Siria. 

— Da, Uzi, acolo este ISIS. 

— Noul califat e un regat interzis. Dacă trimiţi un agent acolo, 
va fi norocos să se întoarcă cu capul încă pe umeri. 

— O agentă, spuse Gabriel. Evident, Saladin preferă femeile. 

Navot clătină grav din cap. 

— E prea periculos. 

— Uzi, ar fi și mai periculos de n-aş trimite-o. 

După o tăcere dușmănoasă, Navot întrebă: 

— Una de-a noastră sau una de-a lor? 

— De-a noastră. 

— Ce limbi trebuie să știe? 

— Franceză și arabă. Și vreau pe cineva care are ceva de 
oferit. Deja ISIS e plin de rataţi. Gabriel se opri, apoi întrebă: 
Cunoști pe cineva cu datele astea, Uzi? 

— Posibil, spuse Navot. 

Una dintre multele îmbunătăţiri pe care le făcuse în biroul 
directorului era un perete video high-tech, pe care licăreau 
canalele de știri din toată lumea, zi și noapte. În momentul 
acela, era plin de imagini ale nefericirii umane, mare parte din 
ea emanând din rămășițele distruse ale unui ţinut străvechi 
numit Siria. Navot privi îndelung ecranul înainte de a forma 
combinaţia ce descuia seiful său personal. Scoase două obiecte 
din el: un dosar și o cutie nedesfăcută de biscuiţi vienezi cu unt. 
Îi întinse dosarul lui Gabriel. Biscuiţii îi păstră pentru sine. Când 
Gabriel ridică iarăși privirea, nu mai erau. 

— E perfectă. 

— Da, aprobă Navot. lar dacă i se întâmplă ceva, vina să cadă 
pe capul tău, nu pe al meu. 


VP - 91 


16 


lerusalim 


Nimeni nu-și amintea exact când a început. Poate atunci când 
un automobilist arab accidentase trei adolescenţi evrei lângă o 
colonie din Cisiordania, în sudul Ierusalimului. Sau când un 
negustor arab a înjunghiat doi elevi yeshiva, în apropierea porții 
Damascului din Orașul Vechi. Sau când un muncitor arab dintr- 
un hotel de lux a încercat să-l otrăvească pe un congresmen din 
Ohio, aflat în vizită. Inspiraţi de cuvintele și faptele celor din 
ISIS, frustrați de acordurile de pace încălcate, mulți tineri 
palestinieni hotărâseră pur și simplu să acţioneze din proprie 
iniţiativă. Violenţa era la cote scăzute, profund personală și greu 
de oprit. Un arab sinucigaș cu o vestă plină de explozibili era 
relativ ușor de detectat. Un arab înarmat cu un cuţit de 
bucătărie, sau într-un automobil, era coșmarul forțelor de 
securitate, mai ales dacă arabul acela era gata să moară. 
Caracterul aleatoriu al acestor atacuri neliniștise profund 
publicul israelian. Un sondaj recent arăta că marea majoritate a 
israelienilor se temeau că ar putea fi atacați în stradă. Mulţi 
dintre ei nu mai frecventau locuri unde puteau fi prezenți arabi, 
lucru complicat într-un oraș precum lerusalimul. 

Răniţii și muribunzii erau duși de urgenţă, invariabil, la 
Centrul Medical Hadassah, principala instituţie israeliană pentru 
tratarea traumatismelor de nivel!!. Situată în lerusalimul de 
vest, în Ein Kerem, un sat arab abandonat, remarcabila echipă 
medicală a spitalului îngrijea în mod obișnuit victimele celui mai 
vechi conflict al lumii - pe supraviețuitorii zdruncinațţi ai 
atentatelor sinucigașe, pe soldaţii forțelor armate israeliene 
răniţi în lupte, pe demonstranţii arabi seceraţi de mitralierele 
israeliene. Nu făceau distincţie între evrei și arabi, între victime 
și făptași; îi tratau pe toţi cei care veneau la ușa lor, inclusiv pe 
vreo câţiva dintre cei mai periculoși dușmani ai Israelului. Nu 
era neobișnuit să vezi la Hadassah vreun membru marcant al 
Hamas. Până și conducerea Siriei, înainte de izbucnirea 


11 instituţie tradiţională în care elevi de sex masculin studiază textele sacre ale 
mozaismului, cu precădere Talmudul. 


VP - 92 


războiului civil, își trimitea bolnavii importanţi pe dealurile Ein 
Keremului, pentru îngrijiri medicale. 

Conform tradiţie creștine, Ein Kerem a fost locul de naștere al 
lui loan Botezătorul. Turlele bisericilor se ridicau deasupra 
vechilor case scunde din travertin ale arabilor dispăruţi, iar 
dangătul clopotelor marca trecerea unei zile într-alta. Între 
străvechiul sat și modernul spital se afla o parcare rezervată 
medicilor curanţi cu vechime și administratorilor. Doctoriţei 
Natalie Mizrahi nu-i era încă permis să parcheze acolo. Locul ei 
de parcare era situat într-un spaţiu adiacent, la mare depărtare, 
pe buza unei ravene adânci. Ajunse la opt și jumătate și, ca de 
obicei, așteptă câteva minute autobuzul cu navetiști. O lăsă la 
câţiva pași de intrarea în camera de gardă. Deocamdată, totul 
părea liniștit. În curte nu erau ambulante, iar centrul de îngrijire 
a traumatismelor era întunecat, de serviciu fiind doar o 
asistentă, în caz că trebuia convocată o echipă de intervenție. 

În vestiarul personalului, Natalie își puse geanta în dulap, își 
trase un halat alb de laborator peste uniforma gri-albăstruie și-și 
atârnă stetoscopul pe după gât. Schimbul ei începea la 9 
dimineaţa și avea să se termine la 9 în dimineaţa următoare. 
Faţa pe care o privi în oglinda de la baie părea rezonabil de 
odihnită și alertă, mult mai bine decât avea să arate peste 
douăzeci și patru de ore. Pielea ei era de o nuanţă măslinie, 
ochii îi erau aproape negri. La fel și părul. Era prins la spate într- 
un coc strâns și legat cu o bandă simplă de elastic. Câteva fire 
ondulate scăpate din coc îi atârnau pe gât. Nu se machiase și 
nici nu folosise parfum; unghiile îi erau tăiate scurt și date cu lac 
transparent. Uniforma spitalicească largă ascundea un corp 
zvelt și în formă, cu șolduri înguste și coapse și gambe ușor 
musculoase, ca de alergătoare de curse lungi. În zilele acelea, 
Natalie era constrânsă să se mulțumească cu banda de alergare 
de la sala de fitness. Ca majoritatea lerusalimiţilor, nici ea nu se 
mai simţea în siguranță când ieșea singură în spaţii publice. 

Își spălă mâinile cu dezinfectant, iar apoi se aplecă spre 
oglindă ca să-și vadă mai bine fața. Işi detesta nasul și se gândi 
că gura ei, deși senzuală, era puţin prea mare pentru faţa ei. 
Ochii ei, hotărâse ea, erau cea mai ispititoare trăsătură a ei, 
mari, negri, inteligenţi, ademenitori, cu ceva trădător în ei și 
ascunzând poate o resursă de durere. După zece ani de practică 
medicală, nu se mai considera frumoasă, dar știa, din 


VP - 93 


experienţă, că bărbații o considerau atrăgătoare. Deocamdată, 
nu găsise exemplarul acelei specii cu care să merite să se 
căsătorească. Viaţa ei amoroasă fusese un șir de relaţii 
monogame, dar până la urmă nefericite - în Franţa, unde trăise 
până la douăzeci și șase de ani, și în Israel, unde se mutase cu 
părinţii ei după ce aceștia au ajuns la concluzia că Marsilia nu 
mai era un loc singur pentru evrei. Părinţii ei locuiau în Netanya, 
într-un apartament cu vedere spre Mediterana. Integrarea lor în 
societatea israeliană era în cel mai bun caz tangenţială. 
Urmăreau televiziunea franceză, citeau ziare franțuzești, își 
făceau cumpărăturile de la magazine franceze, își petreceau 
după-amiezile în cafenele franceze și vorbeau ebraica numai 
când era necesar. Ebraica Nataliei, deși rapidă și fluentă, îi trăda 
copilăria marsilieză. La fel și arabă sa, pe care-o vorbea fără 
cusur. In pieţele Orașului Vechi, auzea uneori lucruri care-i 
făceau părul măciucă. 

leșind din vestiar, observă doi alţi doctori grăbindu-se spre 
centrul de îngrijire a traumatismelor. Intrarea în camera de 
urgență era chiar în hol. Numai două dintre rezerve fuseseră 
ocupate. Doctorita Ayelet Malkin, şefa de schimb, stătea în 
spaţiul îngrădit din mijlocul încăperii, uitându-se încruntată la 
ecranul unui calculator. 

— La tanc, spuse ea fără să ridice privirea. 

— Ce se întâmplă? 

— Un palestinian din lerusalimul de Est tocmai a înjunghiat 
doi haredimi, pe strada Sultanul Soliman. Unul dintre ei probabil 
că nu va supravieţui. Celălalt e și el în stare gravă. 

— Incă o zi, încă un atac. 

— Mă tem că e tot mai rău. Un trecător a sărit pe arab și-a 
încercat să-l dezarmeze. Când a sosit poliția, au văzut doi 
bărbaţi luptându-se pentru un cuţit, așa că i-au împușcat pe 
amândoi. 

— Cât de grav? 

— Eroul a încasat-o cel mai rău. Așa că intră în centrul de 
traumatisme. 

— Şi teroristul? 

— Un singur glonţ, a intrat și-a ieșit. E-al tău. 

Natalie o luă rapid pe coridor, la timp ca să-l vadă pe primul 
pacient dus pe targă în centrul pentru traumatisme. Era 
îmbrăcat într-un costum negru, cu șosete până la genunchi și 


VP - 94 


cămașă albă, așa cum poartă evreii haredimi ultraortodocși. 
Sacoul era zdrențuit, iar cămașa albă era leoarcă de sânge. 
Peste marginea tărgii îi atârnau șuvițele blond-roșcate; faţa îi 
era cenușie. Natalie nu-l văzu decât pentru scurt timp, o 
secundă ori două, dar instinctele îi spuneau că bărbatul acela nu 
mai avea mult de trăit. 

Următorul sosit a fost un israelian secular, de vreo treizeci și 
cinci de ani, cu o mască de oxigen pe faţă, un glonţ în piept, 
conștient, abia respirând. A fost urmat o clipă mai târziu de a 
doua victimă înjunghiată, un băiat haredim de paisprezece sau 
cincisprezece ani, cu sângele șiroind din mai multe răni. Apoi, în 
sfârșit, a venit și autorul acestor schilodiri și vărsări de sânge: 
palestinianul din Ierusalimul de Est, care în dimineaţa aceea se 
trezise hotărât să omoare doi oameni pentru că erau evrei sau 
israelieni. Din câte-și dădea seama Natalie, avea vreo douăzeci 
și ceva de ani, nu mai mult de douăzeci și cinci. Căpătase o 
singură rană de glonţ, în partea stângă a pieptului, între baza 
gâtului și umăr, și mai multe tăieturi și julituri pe faţă. Probabil 
că eroul reușise să-l lovească o dată sau de două ori în 
încercarea de a-l dezarma. Sau poate, se gândi Natalie, poliţia îl 
luase la bumbăcit în timpul arestării. Patru ofițeri de poliţie 
israelieni, cu stațiile bâzâind, înconjurau targa de care 
palestinianul era încătușat și legat. Mai erau și alți bărbați în 
haine civile. Natalie bănui că erau de la Shabak, serviciul de 
securitate internă al Israelului. 

Unul dintre ofiţerii Shabak se apropie de Natalie și se 
prezentă drept Yoav. Părul îi era tuns aproape zero; ochelarii de 
soare curbi îi ascundeau ochii. Părea dezamăgit că pacientul mai 
era încă printre cei vii. 

— Va trebui să rămânem pe-aproape cât timp lucraţi cu el. E 
periculos. 

— Mă descurc cu el. 

— Nu cu ăsta. Vrea să moară. 

Paramedicii de pe ambulanță duseră targa cu tânărul 
palestinian pe coridor, spre camera de urgenţă, și, cu ajutorul 
ofițerilor de poliţie, îl mutară de pe targa îmbibată de sânge pe 
un pat curat de tratament. Bărbatul rănit se zbătu în scurtul 
timp în care polițiștii, folosind cătușe de plastic, îi imobilizară 
mâinile și picioarele de barele de aluminiu ale patului. La 
cererea Nataliei, polițiștii se retraseră din rezervă. Omul de la 


VP - 95 


Shabak insista să rămână. 

— Prezenţa ta îl agită, obiectă Natalie. Am nevoie să fie calm, 
ca să-i pot curăța cum trebuie rana. 

— El de ce să fie calm câtă vreme ceilalți se zbat să 
supravieţuiască? 

— Aici nu contează chestiile astea. Nu acum. Am să te chem 
dacă am nevoie de tine. 

Omul de la Shabak se așeză pe un scaun din afara rezervei. 
Natalie trase paravanul și, singură cu teroristul, examină rana. 

— Cum te cheamă? îl întrebă în ebraică, o limbă pe care mulți 
locuitori arabi din estul lerusalimului o vorbeau bine, mai ales 
dacă aveau slujbe în vestul orașului. 

Palestinianul rănit ezită, apoi spuse că-l cheamă Hamid. 

— Ei bine, Hamid, asta-i ziua ta norocoasă. Doi-trei centimetri 
mai jos și probabil că acum ai fi fost mort. 

— Vreau să mor. Vreau să fiu shahid”. 

— Mă tem că n-ai venit unde trebuia pentru asta. 

Natalie ridică foarfecele din tăvița de instrumente ca să taie 
bandajele. Palestinianul se zvârcoli înspăimântat în cătușe. 

— Care-i problema? întrebă Natalie. Nu-ţi plac instrumentele 
ascuţite. 

Palestinianul se trase înapoi, fără să spună nimic. 

Schimbând vorba în arabă, Natalie spuse liniștitor: 

— Nu-ţi fie teamă, Hamid, n-o să-ţi fac nimic rău. 

El păru surprins. 

— Vorbești arabă foarte bine. 

— De ce n-aș vorbi? 

— Eşti de-a noastră? 

Natalie zâmbi și tăie cu atenţie cămașa însângerată ce 
acoperea corpul palestinianului. 


Raportul iniţial despre starea pacientului s-a dovedit a fi 
incorect. Glonţul de 9 mm nu trecuse dintr-o parte în alta, ci 
rămăsese înfipt lângă claviculă, care era sfărâmată la vreo opt 
centimetri de coșul pieptului. Natalie îi administră o anestezie 
locală, iar când medicamentul își făcu efectul, începu să lucreze 
repede. Curăţă rana cu antibiotice și, folosind o pensetă sterilă, 
extrase din rană fragmentele de os și scame din cămașa lui 


12 Termen arab cu sensul de „martor” sau „martir”, folosit pentru desemnarea 
musulmanilor care mor pentru îndeplinirea unui comandament religios. 


VP - 96 


Hamid. Apoi extrase glonțul de 9 mm, deformat de pe urma 
impactului cu clavicula, dar întreg. Hamid ceru să păstreze 
glonţul ca pe o amintire a atacului său. Încruntată, Natalie zvârii 
glonţul într-o pungă cu deșeuri medicale, închise rana cu patru 
suturi curate și o acoperi cu un bandaj protector. Braţul drept 
trebuia imobilizat pentru a permite vindecarea claviculei, ceea 
ce a necesitat îndepărtarea cătușelor de plastic. Natalie își zise 
că operaţiunea aceasta mai putea aștepta. Dacă i-ar scoate 
cătușele, își spuse, Hamid s-ar zbate și astfel și-ar agrava 
traumatismul osului și al țesutului dimprejurul acestuia. 

Pacientul rămase în camera de urgenţă să se odihnească și să 
se refacă încă o oră. Timp în care, în centrul de traumatisme, 
situat mai departe pe același coridor, două dintre victimele sale 
sucombau din cauza rănilor - cel mai în vârstă dintre haredimi și 
israelianul laic împușcat din greșeală. Când au venit după 
deţinut, pe feţele polițiștilor se citea mânia. In mod normal, 
Natalie ar fi reţinut încă o noapte în spital un pacient cu o rană 
de glonț, pentru a-l observa, dar a fost de acord să permită 
poliţiei și oamenilor de la Shabak să-l ia pe Hamid în arest 
imediat. După ce i-au scos cătușele, îi puse braţul drept într-o 
fașă pe care i-o legă strâns de corp. Apoi, fără vreun alt cuvânt 
liniștitor în arabă, îl trimise pe drumul său. 

Mai târziu, în după-amiaza aceea, un alt atac: un tânăr arab 
din estul lerusalimului, un cuţit de bucătărie, aglomerata 
Autogară centrală de pe șoseaua Jaffa. De data aceasta, arabul 
n-a supraviețuit. A fost împușcat de un civil înarmat, însă nu 
înainte de a fi reușit să înjunghie două femei, ambele 
septuagenare. Una a murit pe drum spre Hadassah; cealaltă, în 
centrul de traumatisme, în timp ce Natalie îi apăsa rana din 
piept. După aceea, la televizorul din vestiarul personalului, 
Natalie văzu un lider al Autorităţii Palestiniene transmițând 
poporului său că era datoria lor naţională să ucidă cât mai mulţi 
evrei cu putinţă. 

— Tăia-ţi-le gâtul, spunea, înjunghiaţii-i în inimile lor malefice. 
Fiecare strop de sânge vărsat pentru lerusalim e sfânt. 

Seara aduse un răgaz de liniște. Natalie și Ayelet cinară 
împreună în restaurantul din mallul strălucitor al spitalului. 
Discutară despre lucruri banale, bărbaţi, filme, viaţa sexuală a 
unei asistente nimfomane de la maternitate, despre orice, 
numai despre ororile ale căror martore fuseseră în ziua aceea, 


VP - 97 


nu. Le-a întrerupt o nouă urgenţă; patru victime ale unei 
coliziuni frontale erau pe drum spre camera de urgenţe. Natalie 
o văzu pe cea mai tânără dintre ele, o fetiţă religioasă de 
paisprezece ani, originară din Cape Town, care trăia în Beit 
Shemesh, într-o comunitate vorbitoare de engleză. Suferise 
numeroase lacerări, dar n-avea niciun os rupt sau răni interne. 
Tatăl ei, însă, n-a fost la fel de norocos. Natalie a fost de față 
când copilei i s-a spus de moartea acestuia. 

Epuizată, se întinse pe un pat din vestiarul personalului să 
doarmă câteva ore, iar în visele ei era urmărită de o gloată de 
bărbaţi cu glugi și cuțite. Se trezi dintr-o tresărire și miji ochii 
spre telefonul mobil. Era șapte și un sfert. După ce se ridică, bău 
o ceașcă de cafea neagră cu zahăr, făcu o încercare 
neconvingătoare să-și aranjeze părul și se îndreptă din nou spre 
camera de urgenţe, să vadă de ce orori va mai avea parte în 
ultimele două ore ale schimbului ei. Totul a fost liniștit până la 
8.55, când Ayelet primi vestea altei înjunghieri. 

— Câţi? întrebă Natalie. 

Ayelet ridică două degete. 

— Unde? 

— Netanya. 

— Netanya? Eşti sigură că în Netanya? 

Ayelet aprobă grav din cap. Natalie formă repede numărul 
părinților ei. Tatăl ei răspunse imediat, de parcă ar fi stat lângă 
telefon, aşteptând să sune ea. 

— Papa, spuse ea, închizând ochii ușurată. 

— Bineînţeles. Ce s-a întâmplat, scumpa mea? 

În fundal, Natalie putea auzi sunetele unui program matinal 
de televiziune franceză. Era gata să-i spună să schimbe pe 
Canalul 1, dar se abţinu. Părinţii ei nu trebuiau să știe că micul 
lor sanctuar francez, de pe ţărmul mării, nu mai era sigur. 

— Și mama? întrebă Natalie. E bine? 

— E chiar aici. Vrei să vorbești cu ea? 

— Nu-i necesar. Te iubesc, papa. 

Natalie închise telefonul. Era nouă fix. Ayelet predase locul ei 
din îngrăditură șefului următoarei ture, dr. Marc Geller, un 
scoțian pistruiat și roșcat. 

— Vreau să rămân, spuse Natalie. 

Marc Geller îi arătă ușa: 

— Ne vedem peste trei zile. 


VP - 98 


Natalie își adună lucrurile din vestiarul personalului și, ameţită 
de osteneală, urcă în autobuzul care-o duse în parcarea satelit. 
Un paznic înarmat în vestă kaki o conduse până la mașina ei. 
Deci asta înseamnă să fii evreu în secolul XXI, își zise lăsându-se 
în spatele volanului. Alungaţi din Franţa de un val crescător de 
antisemitism, Natalie și părinţii ei veniseră în patria evreilor 
numai pentru a se confrunta cu un val de înjunghieri brutale, ale 
căror autori erau tineri bărbați crescuţi și îndoctrinaţi să urască. 
Deocamdată, Israelul nu se dovedea a fi un loc sigur pentru 
evrei. lar dacă Israelul nu era, atunci care? Suntem, se gândi ea 
pornind motorul, un popor pe muchie de cuţit. 

Apartamentul ei se afla la mică distanţă de spital, în Rehavia, 
un cartier scump dintr-un oraș tot mai scump. Înaintă greu prin 
traficul matinal de-a lungul străzii Ramban, viră la stânga pe 
strada Ibn Ezra și parcă mașina pe un loc gol de lângă trotuar. 
Blocul unde locuia era după colţ, pe strada Elkharizi, o alee 
mititică, îngustă de abia puteai intra cu mașina. Aerul era 
răcoros și greu, cu o urmă de miros de pini și de buganvilea. 
Natalie o luă sprintenă pe jos; nici chiar în Rehavia, cartier în 
întregime evreiesc, nu se mai simţea în siguranţă. Trecu printr-o 
poartă, intră în foaier și urcă scările spre apartamentul ei. Când 
ajunse la ușă, începu să-i ţârâie telefonul. Înainte să răspundă 
se uită la ID-ul celui ce suna. Era numărul părinţilor ei de la 
domiciliul lor din Netanya. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nici vorbă, îi spuse o voce stăpână pe sine în franceză. 

Natalie verifică din nou ID-ul apelantului. 

— Cine-i la telefon? 

— Nu-ţi face griji, spuse vocea. Părinţii tăi sunt bine. 

— Sunteţi în apartamentul lor? 

— Nu. 

— Atunci cum se face că vorbiţi de la telefonul lor? 

— Nu vorbesc de la telefonul lor. E-o mică șmecherie de-a 
noastră ca să fim siguri că nu suntem redirecţionaţi spre căsuţa 
vocală. 

— Cine sunteți? 

— Numele meu e Uzi Navot. Probabil ai auzit de mine. Sunt 
șeful unei instituţii numite... 

— Știu cine sunteţi. 

— Asta-i bine. Pentru că și noi știm cine ești, Natalie. 


VP - 99 


— De ce m-aţi sunat? ceru ea să știe. 

— Parc-ai fi dintr-ai noștri, spuse el râzând. 

— Un spion? 

— Un israelian. 

— Dar sunt israeliană. 

— Nu mai ești. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ascultă-mă bine, Natalie. Ce vreau de la tine e să închizi și 
să te duci acasă. Te-așteaptă o femeie. Nu-ţi fie teamă, lucrează 
pentru mine. Și-a luat libertatea să-ţi pregătească bagajul. 

— De ce? 

Legătura s-a întrerupt. Natalie rămase locului un moment, 
întrebându-se ce să facă. Apoi își scoase cheile din geantă, 
descuie ușa și intră. 


17 


Valea Jezreel, Israel 


Femeia așezată la masa din bucătărie nu prea arăta a 
spioană. Era mică, mai mică decât Natalie și avea o expresie 
undeva între plictis și doliu. Se servise singură cu o ceașcă de 
ceai. Lângă ea se afla un telefon mobil, iar lângă telefon 
pașaportul Nataliei, pe care-l ţinea ascuns într-un plic, în 
sertarul cel mai de jos al noptierei. Plicul mai conţinea trei 
scrisori de natură foarte personală, scrise de un bărbat pe care 
Natalie îl cunoscuse la universitate, în Franţa. Mereu regretase 
că nu le-a ars, dar niciodată mai mult ca-n clipa aceea. 

— Deschide-o, spuse femeia, privind scurt către geanta cu 
rotile stilată a Nataliei. 

Încă mai avea eticheta cu codul de bare, urmele lipicioase ale 
ultimei sale excursii la Paris, cu Air France în loc de El Al, linia 
aeriană preferată de exilaţii francezi cu origini evreiești. Natalie 
trase de fermoar și se uită scurt înăuntru. Fusese împachetate în 
grabă și fără atenţie: o pereche de pantaloni, două bluze, un 
pulover de bumbac, un singur articol de lenjerie. Ce fel de 
femeie, se întrebă ea, împachetează o singură pereche de 
chiloței? 


VP - 100 


— Cât timp voi fi plecată? 

— Depinde. 

— De ce? 

Femeia sorbi din ceai. _ 

— Fără machiaj? Fără deodorant? Fără șampon? Unde plec? In 
Siria? 

Tăcere. Apoi femeia spuse: 

— Împachetează orice crezi că-ţi trebuie. Dar n-o lălăi. E 
nerăbdător să te-ntâlnească. Să nu-l facem s-aștepte. 

— Pe cine? Pe Uzi Navot? 

— Nu, răspunse femeia și zâmbi pentru prima oară. Cel cu 
care te vei întâlni e mult mai important decât Uzi Navot. 

— În trei zile trebuie să mă întorc la muncă. 

— Știm. La nouă. Apoi întinse mâna: Telefonul! 

— Dar... 

— Te rog, spuse femeia, pierdem timp preţios. 

Natalie predă telefonul și se duse în dormitor. Arăta de parcă 
ar fi fost jefuit. Conţinutul plicului era împrăștiat pe pat, totul, 
mai puţin scrisorile, care se părea că dispăruseră. Natalia avu 
dintr-odată viziunea unei camere pline de oameni citind pasaje 
din ea și izbucnind apoi în hohote isterice de râs. Își mai adună 
câteva articole vestimentare și mai puse în bagaj o mică trusă 
de cosmeticale, inclusiv pilulele anticoncepționale și rețeta de 
analgezice cu care-și trata migrenele ce-o loveau câteodată cu 
forța unui uragan. Apoi se întoarse în bucătărie. 

— Unde-mi sunt scrisorile? 

— Ce scrisori? 

— Scrisorile pe care le-ai luat din dormitorul meu. 

— Eu n-am luat nimic de la tine. 

— Cine le-a luat? 

— Hai să mergem, a fost tot ce-a spus femeia. 

Coborând scările cu valijoara într-o mână și geanta în 
cealaltă, Natalie observă că femeia șchiopăta ușor. Mașina ei 
era parcată în strada Ibn Ezra, chiar în fața mașinii Nataliei. 
Femeia conduse calm, dar în viteză, în jos, pe dealurile ludeei, 
către Tel Aviv, apoi către nord, pe autostrada 6 ce străbătea 
Câmpia de coastă. O vreme ascultară știrile radio, dar nu erau 
decât înjunghieri și moarte și predicții despre războiul 
apocaliptic gata să înceapă între evrei și musulmani pentru 
muntele Templului. Femeia respinse toate întrebările și 


VP - 101 


încercările de-a deschide o conversaţie, lăsând-o pe Natalie să 
se uite pe geam la minaretele ce se înălțau în orașele 
Cisiordaniei, imediat după zidul de securitate. Erau atât de 
aproape încât își imagina că ar putea să le atingă. Apropierea 
satelor de o astfel de șosea vitală o făcea să se îndoiască de 
perspectiva unei soluţii cu două state. Satele franceze și 
elvețiene existau unele lângă altele de-a lungul unei graniţe 
aproape invizibile, dar Elveţia nu voia să șteargă Franţa de pe 
harta lumii... Și nici elveţienii nu-și implorau fiii să verse sângele 
necredincioșilor francezi. 

Treptat, Câmpia de Coastă rămase în urmă, iar autostrada se 
ridică spre versanţii muntelui Carmel și către pământurile ca 
niște mozaicuri cu verde și ocru ale Galileii. Se îndreptau 
aproximativ în direcția Nazaretului, dar cu câţiva kilometri 
înainte de-a intra în oraș, femeia coti pe un drum mai îngust și-l 
urmă până dincolo de terenurile de sport ale unei școli, unde 
accesul le era blocat de o barieră de securitate metalică cu ţepi. 
Automat, poarta alunecă într-o parte, iar ele continuară să 
ruleze pe o stradă într-o curbă ușoară, mărginită de copaci. 
Natalie se aștepta să vadă un fel de clădire secretă. In schimb, 
se pomeni într-un orășel tihnit. Planul său general era circular. 
La stradă se vedeau bungalouri, iar îndărătul acestora, precum 
pliurile unui evantai, se întindeau pășuni și terenuri cultivate. 

— Unde suntem? 

— În Nahalal, replică femeia. E un moshav. Cunoști termenul 
ăsta? Moshav? 

— Sunt imigrantă, răspunse rece Natalie, nu tâmpită. Un 
moshav e o comunitate cooperatistă de ferme individuale, adică 
altceva decât un kibbutz. 

— Foarte bine. 

— Deci e-adevărat? 

— Ce-anume? 

— Voi chiar credeţi că suntem idioţi. Ne cereţi să recurgem la 
aliyah?, dar apoi ne trataţi ca și cum n-am fi membri plini ai 
clubului. De ce? 

— În Israel viaţa nu e chiar așa ușoară. Noi suntem din 
naștere neîncrezători în cei care a/eg să trăiască aici. Unii dintre 
noi n-au alternativă. Unii dintre noi nu au unde altundeva să 
plece. 


13 Termen ebraic ce desemnează imigrarea în Israel a evreilor din diaspora. 
VP - 102 


— Și asta vă face superiori? 

— Nu. Pe mine mă face întrucâtva cinică. 

Femeia conduse încet până trecu de bungalourile umbrite. 

— Nu-i rău, nu? 

— Nu, spuse Natalie, nu-i rău deloc. 

— Nahalal e cel mai vechi moshav din Israel. Când primii evrei 
au ajuns aici, în 1921, era o mlaștină infestată de țânțari anofel. 
Făcu o scurtă pauză: Ştii ceva despre specia asta? Țânţarii ăștia 
răspândesc malaria. 

— Sunt medic, spuse a lehamite Natalie. 

Dar femeia nu părea impresionată. 

— Au desecat mlaștina și au transformat-o într-un teren 
agricol roditor. Clătină din cap: Nouă ni se pare că viaţa noastră 
e grea, dar cei de-aici au venit fără să aibă nimic și au construit 
o ţară. 

— Bănuiesc că n-au observat ăla, spuse Natalie arătând din 
cap către un sat arab, urcat pe vârful unei coline ce străjuia 
valea. 

Femeia îi aruncă o privire piezișă deznădăjduită. 

— Doar nu crezi toate prostiile alea, nu? 

— Despre ce prostii vorbim? 

— Că le-am furat pământurile. 

— Tu cum ai descrie situaţia? 

— Terenurile astea au fost cumpărate de Fondul Naţional 
Evreiesc. Nimeni n-a furat nimic. Dar dacă ţi-e rușine de istoria 
noastră, poate c-ar fi trebuit să rămâi în Franța. 

— Asta nu mai e o alternativă. 

— Eşti din Marsilia, nu? 

— Da. 

— Interesantă zonă, Marsilia. Puțin cam mizeră, dar frumoasă. 

— Ai fost? 

— O dată, spuse femeia. Am fost trimisă acolo să ucid un 
terorist. 

Coti pe aleea unui bungalou modern. Pe veranda acoperită, cu 
faţa ascunsă în umbră, stătea un bărbat îmbrăcat în blugi uzaţi 
și o jachetă de piele. Femeia duse mașina în parcare și opri 
motorul. 

— Te invidiez, Natalie. Aș da orice să fiu în locul tău acum, dar 
nu pot. N-am darurile tale. 

— Sunt doar un medic. Cum aș putea eu să vă ajut? 


VP - 103 


— Am să-l las pe el să-ţi explice, spuse femeia privind furiș 
spre bărbatul de pe verandă. 

— Cine-i? 

Femeia zâmbi și deschise portiera. 

— Nu-ţi face griji de bagaj. Se va ocupa cineva de el. 


Primul lucru pe care-l observă Natalie după ce cobori din 
mașină a fost mirosul - mirosul de pământ gras și de iarbă 
proaspăt cosită, mirosul de flori și polen, mirosul de animal și de 
bălegar proaspăt. Hainele ei, se gândi brusc, erau total 
nepotrivite pentru un astfel de loc, mai ales pantofii ei joși, care 
arătau aproape ca niște pantofi de balet. Era supărată pe femeia 
aceea pentru că nu-i spusese că destinaţia lor avea să fie o 
fermă din valea Jezreel. Apoi, pe când traversau o peluză cu 
iarbă grasă, Natalie observă din nou șchiopătatul ei și-i iertă 
toate păcatele. Bărbatul de pe verandă nu se clintise încă. În 
ciuda umbrei, Natalie știu că o urmărea cu intensitatea unui 
portretist ce-și examinează modelul. În sfârșit, cobori încet cele 
trei trepte de pe verandă pe peluză, ieșind din umbră în lumina 
crudă a soarelui. 

— Natalie, spuse întinzând o mână. Sper că drumul n-a fost 
prea dificil. Bine-ai venit la Nahalal. 

Părul de pe tâmplele sale era de culoarea cenușii, ochii aveau 
o nuanţă de verde dezarmantă. Ceva i se părea cunoscut la faţa 
aceea frumoasă. Apoi, dintr-odată, Natalie își dădu seama că-l 
mai văzuse înainte. II lăsă de mână și se trase un pas în spate. 

— Dumneata ești... 

— Da, eu sunt acela. Și, evident, sunt foarte viu, ceea ce 
înseamnă că ai cunoștință de un foarte important secret de stat. 
— Necrologul dumitale din Haaretz a fost chiar emotionant. 

— Așa mi s-a părut și mie. Dar nu trebuie să crezi tot ce scrie 
în ziare. Ești pe punctul de a afla că aproximativ șaptezeci de 
procente din istorie e secretizată. Și că lucrurile dificile sunt 
aproape întotdeauna rezolvate în taină deplină. 

Zâmbetul lui pieri, iar ochii verzi îi scrutau faţa. 

— Am auzit că ai avut o noapte lungă. 

— In ultima vreme, avem parte de tot mai multe. 

— Și doctorii din Paris și Amsterdam au avut nopţi lungi, 
recent, înclină capul într-o parte: Bănuiesc că ai urmărit cu 
destulă atenţie veștile despre atentatul din Marais. 


VP - 104 


— De ce presupuneţi așa ceva? 

— Pentru că ești franțuzoaică. 

— Sunt israelită acum. 

— Dar ţi-ai păstrat pașaportul francez după aliyah. 

Remarca sa suna ca o acuzație. Ea nu răspunse. 

— Nu-ţi face griji, Natalie. Nu te judec. In vremuri ca astea, e 
bine să ai o barcă de salvare. Işi duse mâna la bărbie: Ei bine? 

— Ce? 

— Ai urmărit veștile de la Paris? 

— O admiram foarte mult pe madame Weinberg. De fapt, 
chiar am întâlnit-o o dată, când a venit la Marsilia. 

— Atunci tu și cu mine avem ceva în comun. Și eu am 
admirat-o mult pe Hannah și a fost o plăcere să mă număr 
printre prietenii ei. A fost foarte generoasă cu serviciul nostru. 
Ne-a ajutat când am avut nevoie, astfel că am putut elimina o 
gravă ameninţare la adresa securităţii noastre. 

— De aceea e moartă? 

— Hannah Weinberg e moartă, spuse el apăsat, din cauza 
unui om care-și spune Saladin. Işi luă mâna de la bărbie și își 
ridică privirea: Acum ești membra unui club foarte restrâns, 
Natalie. Nici măcar CIA nu are știință despre acest om. Dar ne 
grăbim prea tare. 

Zâmbi din nou și o luă de braț. 

— Hai. O să mâncăm ceva. Așa ne vom cunoaște mai bine. 

O conduse pe verandă, iar de-acolo într-o grădină umbroasă, 
unde era pusă pentru patru persoane o masă rotundă încărcată 
cu tradiționalele salate israeliene de prânz și cu sosuri orientale. 
Pe unul dintre locuri stătea un tip mare, cu o alură ursuză, cu 
păr gri tuns scurt și cu niște ochelari mici fără rame. Natalie îl 
recunoscu pe dată. Îl văzuse la televizor intrând grăbit în 
cabinetul prim-ministrului în momentele de criză. 

— Natalie, spuse Uzi Navot, ridicându-se încet în picioare. Ce 
bine că ai acceptat invitația noastră. Imi pare rău că ne-am 
înfipt neanunţaţi în pragul tău, dar noi așa procedăm 
întotdeauna și cred că vechile metode sunt cele mai bune. 

La câţiva pași de grădină se înălța un șopron mare din tablă 
ondulată, iar lângă șopron erau ţarcuri cu vite și cai. Ca o felie 
de plăcintă, pământul cu șiruri de culturi se întindea către 
muntele Tabor, care, precum un sfârc, se înălța dintre terenurile 
plate ale văii. 


VP - 105 


— Ferma asta aparține unui prieten al serviciului nostru, 
explică cel care se presupunea că e mort, cel pe nume Gabriel 
Allon. Eu m-am născut uite-acolo - arătă spre un grup de clădiri 
aflate în depărtare, în stânga muntelui Tabor -, în Ramat David. 
A fost înfiinţat câţiva ani după Nahalal. Mulţi dintre cei care 
trăiau acolo erau refugiaţi din Germania. 

— Ca mama și tatăl tău. 

— E clar că mi-ai citit necrologul cu multă atenţie. 

— A fost fascinant. Și foarte trist. 

Se întoarse cu spatele la ei și se uită în depărtare. 

— De ce sunt aici? 

— Intâi luăm prânzul. După aceea discutăm. 

— Și dacă vreau să plec? 

— Pleci. 

— Și dacă rămân? 

— Nu-ţi promit decât un singur lucru, Natalie. Viaţa ta nu va 
mai fi niciodată ce-a fost. 

— Și dacă rolurile ar fi inversate? Ce-aţi face? 

— Probabil că ţi-aș spune să găsești pe altcineva. 

— Păi, spuse ea, cum aș putea refuza o asemenea ofertă? 
Mâncăm? Sunt flămândă. 


18 


Nahalal, Israel 


Au smuls-o din lumea cunoscută fără a-i oferi o explicaţie și 
au târât-o în secreta lor citadelă pastorală. Acum venea partea 
grea - verificarea, testarea, cercetarea. Scopul acestui exercițiu 
neplăcut era să se stabilească dacă dr. Natalie Mizrahi, 
odinioară din Marsilia, mai de curând din Rehavia, din vestul 
lerusalimului, era potrivită pentru sarcina stabilită de ei, din 
punct de vedere temperamental, intelectual și politic. Din 
nefericire, se gândi Gabriel, nu-i o treabă pe care o femeie în 
toate minţile să vrea s-o facă. 

Recrutarea, spusese marele Ari Shamron, este asemenea 
seducţiei. Și cele mai multe seducţii, chiar și cele desfășurate de 
ofiţeri de informații pregătiţi, implică o deschidere reciprocă a 


VP - 106 


sufletelor. De obicei, recrutorul se înveșmântează într-o 
identitate falsă, devine un personaj inventat pe care îl poartă ca 
pe un costum și pe care îl schimbă după voie. Dar în 
împrejurarea aceea, în valea în care copilărise, sufletul pe care 
Gabriel îl deschise în faţa Nataliei a fost chiar al său. 

— Ca să știi, începu el după ce o așeză pe Natalie pe locul ei 
la masa de prânz, numele pe care l-ai citit în ziare după 
presupusa mea moarte era numele meu real. Nu e vreun 
pseudonim sau nume de cod, e chiar numele ce mi-a fost dat la 
naștere. Din păcate, multe alte detalii despre viața mea erau tot 
corecte. Am fost membru al unităţii care a răzbunat uciderea 
compatrioţilor noștri la Munchen. L-am ucis pe al doilea lider al 
PLO în Tunis. Fiul meu a fost ucis într-un atentat la Viena. Soţia 
mea a fost grav rănită. 

N-a mai pomenit faptul că s-a recăsătorit și că era din nou 
tată. Angajamentul lui față de veridicitate avea o limită. 

Și da, continuă el, indicând către muntele Tabor, peste valea 
pătată de verde și ocru, se născuse în colonia agricolă din 
Ramat David, la câţiva ani după fondarea statului Israel. Mama 
lui ajunsese acolo în 1948, după ce ieșise pe jumătate moartă 
de la Auschwitz. S-a întâlnit cu un bărbat din Munchen, un 
scriitor, un intelectual care fugise în Palestina înainte de război. 
In Germania, numele lui fusese Greenberg, dar în Israel își luase 
numele evreiesc de Alton. După ce s-au căsătorit, s-au jurat să 
facă șase copii, câte unul pentru fiecare milion de morți, dar 
pântecul ei n-a putut purta decât un singur copil. l-a dat 
copilului numele de Gabriel, mesagerul lui Dumnezeu, 
apărătorul Israelului, interpretul viziunilor lui Daniel. Imediat 
după aceea i-a întors spatele. 

Locuinţele și coloniile de la întemeierea Israelului erau locuri 
ale doliului, unde morţii hălăduiau printre vii, iar viii făceau tot 
ce puteau ca să-și găsească drumul propriu într-un ţinut străin. 
In căsuţa de bolțari unde locuia familia Allon, ardeau lumânări 
lângă fotografiile celor dragi pierduţi în focul Shoahului. Altă 
piatră de mormânt n-aveau. Ei nu mai erau decât fumul luat de 
vânt, cenușa din râuri. 

In familia Allon, ebraica nu era prea plăcută, astfel că acasă 
vorbeau numai în germană. Tatăl lui Gabriel vorbea cu accent 
bavarez; mama sa, cu accentul distinctiv al berlinezilor. Era 
predispusă la melancolie și la schimbări de dispoziţie, iar 


VP - 107 


coșmarurile îi tulburau somnul. Zâmbea ori râdea arar, și nu se 
putea bucura la ocaziile festive, nu-i plăceau mâncărurile și 
băuturile scumpe. Purta haine cu mâneci lungi tot timpul, chiar 
și-n arșița miezului verii și-și punea în fiecare dimineaţă un 
bandaj nou peste numărul tatuat pe antebraţul stâng. Pe care îl 
numea marca slăbiciunii ei evreiești, emblema rușinii ei 
evreiești. Încă de copil Gabriel a învăţat să fie tăcut în preajma 
ei, altfel trezea demonii. Numai o singură dată a îndrăznit să o 
întrebe despre război. După ce i-a povestit repede și evaziv 
despre perioada ei la Auschwitz, a căzut într-o depresie adâncă 
și a rămas în pat multe zile. lar în căminul Allonilor nu s-a mai 
vorbit niciodată despre război ori despre Holocaust. Gabriel a 
devenit introvertit și singuratic. Când nu picta, alerga mult de-a 
lungul șanţurilor de irigație ale văii. A devenit un pastrător 
natural al secretelor, un spion perfect. 

— Aș vrea ca povestea mea să fie unică, Natalie, dar nu este. 
Familia lui Uzi era din Viena. Au pierit cu toții. Strămoșii Dinei 
erau din Ucraina. Au fost uciși la Babi Yar. Tatăl ei era ca mama 
mea, unicul supraviețuitor, ultimul copil. Când a sosit în Israel, 
și-a luat numele de Sarid, care-nseamnă rămășiță. lar când s-a 
născut ultimul lui copil, al șaselea, i-a dat numele Dina. 

— Răzbunat. 

Gabriel încuviinţă din cap. 

— Până acum, spuse Natalie, uitându-se cu coada ochiului la 
Dina, care era de cealaltă parte a mesei, nici n-am știut că are 
nume. 

— Dina îmi amintește uneori de mama mea, de aceea o 
iubesc. Vezi tu, Natalie, și Dina e în doliu. Și e foarte serioasă în 
ceea ce face. Toţi suntem. Noi considerăm că datoria noastră 
solemnă este să nu permitem că așa ceva să se mai întâmple 
vreodată. 

Zâmbi încercând să ridice vălul mortuar ce se lăsase peste 
masa de prânz. 

— lartă-mă, Natalie, dar mi-e teamă că această vale mi-a 
stârnit prea multe amintiri vechi. Sper că tu n-ai avut o copilărie 
la fel de dificilă ca a mea. 

Era o invitaţie să spună ceva despre ea însăși, ceva intim, o 
durere bine ascunsă. N-a acceptat-o. 

— Felicitări, Natalie. Tocmai ai trecut un test important. Să nu 
spui niciodată nimic despre tine în fața a trei ofiţeri de 


VP - 108 


informaţii, numai dacă unul dintre ei îţi pune pistolul la tâmplă. 

— Asta urmează să faceți? 

— Ferească sfântul, nu. In plus, deja știm destul de multe 
despre tine. De exemplu, știm că familia ta e din Algeria. Au 
fugit de-acolo în 1962, când s-a încheiat războiul. Nu că ar fi 
avut de ales. Noul regim a declarat că numai musulmanii pot fi 
cetățeni ai Algeriei. Făcu o pauză, apoi întrebă: Poţi să-ți 
imaginezi cum ar fi de-am proceda și noi la fel? Ce-ar zice ei 
despre noi în cazul ăsta? 

Din nou, Natalie își păstră părerile pentru sine. 

— Practic, mai mult de o sută de mii de evrei au fost siliţi să ia 
calea exilului. Unii au venit în Israel. Alţii, precum familia ta, au 
ales Franța. S-au stabilit la Marsilia, unde te-ai născut tu în 
1984. Bunicii și părinţii tăi vorbesc toţi dialectul algerian al 
arabei ca și franceza, iar în copilărie și tu ai învățat să vorbeşti 
arabă. 

Se uită peste vale către satul cocoţat pe vârful colinei. 

— Asta e un alt lucru pe care noi doi îl avem în comun. Și eu 
am învăţat să vorbesc arabă, puţin, în copilărie. Era singurul fel 
în care puteam comunica cu vecinii noștri din tribul lui Ismael. 

Vreme de mulţi ani, continuă el, viața a fost bună pentru 
clanul Mizrahi și pentru restul evreilor din Franţa. Rușinaţi de 
Holocaust, francezii și-au înfrânat antisemitismul lor tradiţional. 
Apoi însă datele demografice ale ţării au început să se schimbe. 
Populaţia musulmană a Franţei a explodat numeric, eclipsând cu 
mult mica și vulnerabila comunitate evreiască, iar cea mai 
veche ură s-a întors să se răzbune. 

— Mama și tatăl tău mai văzuseră filmul ăsta înainte, pe când 
erau copii în Algeria, și nu aveau de gând să aștepte finalul. Și- 
așa, pentru a doua oară în viaţa lor, și-au făcut bagajele și-au 
fugit, de data asta în Israel. lar tu, după o lungă perioadă de 
nehotărâre, ai decis să-i urmezi. 

— Mai e ceva ce-ai dori să-mi spui despre mine? 

— lartă-mă, Natalie, dar suntem cu ochii pe tine de ceva timp. 
E un obicei al nostru. Suntem mereu în căutare de tineri 
imigranţi talentaţi și de vizitatori evrei ai ţării noastre. Diaspora, 
adăugă el zâmbind, are avantajele ei. 

— Cum așa? 

— Limbile, de exemplu. Eu am fost recrutat pentru că vorbesc 
germana. Nu germana de la școală sau de pe casetele de 


VP - 109 


cursuri practice, ci germana adevărată, cu accentul berlinez al 
mamei. 

— Bănuiesc că știai și cum să tragi cu o armă de foc. 

— De fapt, nu prea bine. Cariera mea în forțele armate 
israeliene n-a fost strălucită, ca să zic așa. Eram mai priceput cu 
pensula decât cu pistolul. Dar nu e important, adăugă el. Ce 
vreau eu să știu cu adevărat este motivul pentru care ai ezitat 
să vii în Israel. 

— Consideram că Franţa e casa mea. Cariera mea, viata mea, 
adăugă ea, erau în Franţa. 

— Și totuși ai venit aici. 

— Da. 

— De ce? 

— Nu voiam să fiu despărțită de părinţii mei. 

— Ești un copil cuminte? 

— Sunt singurul copil. 

— Ca mine. 

Ea tăcea. 

— Ne plac oamenii de caracter, Natalie. Nu ne interesează cei 
care-și părăsesc soțiile și copiii și nu au grijă de părinţii lor. Îi 
angajăm ca surse plătite, dacă trebuie, dar nu ne place să-i 
avem printre noi. 

— De unde știi că eu sunt... 

— O persoană de caracter? Pentru că te-am urmărit, discret, 
de la distanţă. Nu-ţi face griji, nu suntem voaiori decât dacă 
trebuie. Ţi-am lăsat o zonă de intimitate și-am închis ochii ori de 
câte ori a fost posibil. 

— N-aveţi niciun drept. 

— De fapt, spuse el, avem toate drepturile. Regulile după care 
ne călăuzim ne oferă un oarecare spaţiu de manevră. 

— Vă permit și să citiţi corespondenţa altora? 

— Cu asta ne ocupăm. 

— Vreau înapoi scrisorile acelea. 

— Despre ce scrisori vorbești? 

— Scrisorile pe care mi le-aţi luat din dormitor. 

Gabriel se uită cu reproș la Uzi Navot, care ridică din umerii 
săi greoi, ca și cum ar fi spus că e posibil - de fapt, era fără 
îndoială adevărat - ca anumite scrisori intime să fi fost 
subtilizate din apartamentul Nataliei. 

— Ce-ţi aparţine, spuse Gabriel pe-un ton de scuză, îţi va fi 


VP - 110 


înapoiat cât de curând. 

— Ce drăguţ din partea voastră. 

Din vocea ei răzbătea o nuanţă acută de resentiment. 

— Nu fi mânioasă, Natalie. E parte din proces. 

— Dar n-am depus vreun dosar ca să lucrez pentru... 

— Birou, spuse Gabriel. Noi nu-i spunem decât Birou. Și 
nimeni dintre noi n-a cerut vreodată să intre în rândurile lui. Ni 
s-a cerut să intrăm. Așa merge treaba. 

— De ce eu?! Nu știu nimic despre lumea voastră sau despre 
ce faceţi. 

— Am să-ţi mai destăinuiesc un mic secret, Natalie. Niciunul 
dintre noi nu știe. Nimeni nu ia un masterat în cum trebuie să fii 
ofițer de informaţii. Unul e deștept, altul e creativ, altul se 
pricepe la ceva, iar altul are anumite trăsături de personalitate, 
restul se învață. Instrucţia noastră e foarte riguroasă. Nimeni, 
nici măcar britanicii, nu-și instruiesc spionii atât de bine ca și 
noi. Când terminăm cu tine, nu vei mai fi una de-a noastră. Vei fi 
una de-a /or. 

— A cui? 

Gabriel ridică iarăși privirea spre satul arab. 

— Spune-mi ceva, Natalie. În ce limbă visezi? 

— Franceza. 

— Şi-n ebraică nu? 

— Nu încă. 

— Deloc? 

— Nu, deloc. 

— Asta-i bine, spuse Gabriel, uitându-se încă spre sat. Poate 
că ar trebui să continuăm această conversaţie în franceză. 


19 


Nahalal, Israel 


Dar înainte de-a merge mai departe, Gabriel i-a dat Nataliei 
încă o șansă de-a pleca. Putea să se întoarcă la lerusalim, la 
munca ei de la spitalul Hadassah, înapoi în lumea știută. Dosarul 
ei - da, admise Gabriel, deja aveau un dosar despre ea - urma 
să fie tocat și ars. N-aveau să o învinovățească dacă le-ar fi 


VP - 111 


întors spatele. S-ar fi învinovăţit pe ei înșiși pentru că au ratat 
încheierea înţelegerii. Dacă ar fi vorbit despre ea, n-ar fi vorbit 
decât de bine. Și s-ar fi gândit la ea, întotdeauna, ca la cea care 
a scăpat. 

Spuse toate acestea nu în ebraică, ci în franceză. lar când îi 
răspunse, după numai o clipă de deliberare, Natalie o făcu în 
aceeași limbă, limba viselor ei. Avea să rămână, spuse ea, dar 
numai dacă îi explica de ce i se cerea să se alăture clubului lor 
exclusivist. 

— Shwaya, shwaya, spuse Gabriel. 

Era o expresie arabă, care, în context, însemna încetul cu 
încetul. Apoi, fără să-i lase Nataliei timp să obiecteze, îi vorbi 
despre bărbatul numit Saladin. Nu despre fiul mercenarului kurd 
care unise lumea arabă și recucerise lerusalimul din mâinile 
cruciaților, ci despre acel Saladin care în numai câteva zile 
vărsase sângele necredincioșilor și apostaţilor la Paris și la 
Amsterdam. Nu-i cunoșteau numele adevărat, nu-i cunoșteau 
naționalitatea, deși în mod cert pseudonimul său nu era ales la 
întâmplare. Sugera că e un om ambițios, un om al istoriei care 
avea viziunea folosirii crimelor în masă ca mijloc de unificare a 
lumii arabe și islamice sub steagurile negre ale grupării ISIS și 
ale califatului. Indiferent care ar fi fost ţelurile sale ultime, era în 
mod cert un terorist deosebit de abil, cu o minte sclipitoare. 
Chiar sub nasul serviciilor de informaţii occidentale, construise o 
rețea capabilă să livreze dispozitive explozibile puternice, 
ascunse în mașini capcană, la ţinte foarte bine alese. Poate că 
tacticile sale aveau să rămână aceleași, poate avea planuri mai 
mari. Oricum ar fi fost, reţeaua trebuia anihilată. 

— Și nimic nu anihilează mai repede o reţea, spuse Gabriel, 
decât să-i oferi liderului ei o cale de ieșire. 

— O cale de ieșire? întrebă Natalie. 

Gabriel tăcea. 

— Să-l ucizi? Asta vrei să spui? 

— Ucizi, elimini, asasinezi, lichidezi - alege orice cuvânt vrei. 
Teamă mi-e că pentru mine n-au contat niciodată prea mult. 
Afacerea mea este să salvez vieţi nevinovate. 

— Eu n-aș putea... 

— Ucide pe cineva? Nu-ţi face griji, nu-ţi cerem să devii soldat 
sau agent special. Avem destui oameni în negru antrenați să 
facă astfel de lucruri. 


VP - 112 


— Ca tine. 

— Asta a fost demult. În zilele astea, mă războiesc cu inamicii 
noștri așezat confortabil la birou. Sunt un erou de sală de 
conferinţe, mai nou. 

— Nu asta spuneau despre tine în Haaretz. 

— Chiar și respectabilul Haaretz o dă din când în când în bară. 

— Și spionii la fel. 

— Ai obiecții împotriva spionajului? 

— Numai când spionii fac lucruri condamnabile. 

— Cum ar fi? 

— Tortură, spuse ea. 

— Noi nu torturăm pe nimeni. 

— Dar americanii? 

— Hai să nu ne batem capul cu americanii deocamdată. Dar 
mă-ntreb, adăugă el, dacă ai vreo obiecţie morală ori filosofică 
împotriva participării la o operaţiune care s-ar solda cu moartea 
cuiva. 

— Ar putea să te șocheze, d-le Allon, dar nu m-am gândit la 
problema aceasta până acum. 

— Eşti medic, Natalie. Eşti instruită să salvezi vieţi. Ai făcut un 
jurământ. Să nu faci rău. Chiar ieri, de exemplu, ai tratat un 
tânăr responsabil de moartea a doi oameni. In mod cert, trebuie 
să fi fost dificil. 

— Deloc. 

— De ce nu? 

— Pentru că e meseria mea. 

— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Răspunsul e nu, spuse ea. Nu am vreo obiecție morală ori 
filosofică să mă implic într-o operaţiune care s-ar putea solda cu 
moartea celui responsabil de atentatele de la Paris și 
Amsterdam. Atâta timp cât nu pier și oameni nevinovaţi în acest 
proces. 

— Mie-mi sună, Natalie, de parcă ai vorbi despre programul 
american de atacuri cu drone. 

— Și Israelul execută atacuri aeriene. 

— lar unii dintre noi nu sunt de acord cu strategia asta. 
Preferăm operaţiunile speciale în locul loviturilor aeriene, ori de 
câte ori e posibil. Dar politicienii noștri s-au îndrăgostit de ideea 
așa-numitului război curat. Dronele fac acest lucru posibil. 

— Nu și pentru cei din celălalt capăt al atacurilor aeriene. 


VP-113 


— Asta-i adevărat. Se pierd prea multe vieţi nevinovate. Dar 
cea mai bună metodă de-a ne asigura că așa ceva nu se 
întâmplă este recoltarea informaţiilor corecte. Făcu o pauză, 
apoi adăugă: Și aici intri tu în scenă. 

— Ce-mi ceri să fac? 

El zâmbi. Shwaya, shwaya... 


Natalie nici nu se atinsese de mâncare, niciunul dintre ei nu 
mâncase nimic, astfel că, înainte de-a continua, Gabriel insistă 
ca ea să mănânce. El nu-și urmă propriul sfat, căci, de fapt, nu 
fusese niciodată omul care să nu sară prânzul. Și astfel, cât timp 
ceilalți s-au înfruptat din bufetul oferit de un serviciu de catering 
agreat de Birou, el vorbi despre copilăria sa în acea vale - 
despre raidurile arabe venite de pe colinele din Cisiordania, 
despre represaliile israeliene, despre Războiul de Șase Zile în 
care și-a pierdut tatăl, despre Războiul de Yom Kippur, în care 
și-a pierdut credința că Israelul e invulnerabil. Generaţia 
fondatoare a crezut că existenţa statului evreu pe pământul 
Palestinei va aduce progres și stabilitate în Orientul Mijlociu. Și 
totuși, de jur-împrejurul Israelului, în statele de pe linia frontului 
ca și în periferiile arabe, mânia și resentimentul mocneau încă 
multă vreme după ce statul își începuse existența, iar societăţile 
acelea stagnau sub monarhi și dictatori. În timp ce restul lumii 
avansa, arabii, în ciuda imensei bogății aduse de petrol, 
mergeau de-a-ndărătelea. Radiourile arabe spumegau împotriva 
evreilor, în timp ce copiii arabi umblau desculți și flămânzi. 
Ziarele arabe îi acuzau pe evrei de infanticid ritual, dar puţini 
arabi erau în stare să le citească. Conducătorii arabi se 
îmbogățeau în timp ce popoarele arabe n-aveau nimic în afară 
de umilinţă și resentiment - și Islam. 

— Sunt eu cumva vinovat de disfuncționalităţile lor? întrebă 
Gabriel retoric, și nimeni nu-i răspunse. S-au întâmplat toate 
astea pentru că trăiam eu aici în această vale? Mă urăsc pentru 
că am secat-o și am anihilat ţânţarii și am făcut-o să rodească? 
De n-aș fi eu aici, ar fi oare arabii liberi, și prosperi, și siguri? 

Pentru un o scurtă perioadă, continuă el, s-ar fi zis că pacea 
chiar este posibilă. Pe peluza sudică a Casei Albe s-au strâns 
mâini într-un moment istoric. Arafat și-a stabilit baza la 
Ramallah, israelienii s-au relaxat dintr-odată. Dar în acest timp, 
fiul unui antreprenor saudit miliardar construia o organizaţie ce- 


VP - 114 


avea să fie cunoscută cu numele de al-Qaeda, sau Baza. În 
ciuda fervorii sale islamice, creația lui Osama bin Laden era o 
întreprindere extrem de birocratică. Statutele și regulamentele 
de lucru semănau cu cele ale unei companii moderne. Aveau 
totul sub control, de la zilele libere la asigurările de sănătate la 
călătoriile aeriene și ratele pentru mobilă. Aveau reguli chiar și 
pentru susţinerea financiară a persoanelor cu dizabilităţi sau 
pentru modul de încheiere a contractului unui membru. Aceia 
care voiau să intre în taberele de instrucție afgane ale lui Bin 
Laden trebuiau să completeze un lung chestionar. Niciun aspect 
al vieţii unui potențial recrut nu era lăsat neexaminat. 

— Dar ISIS e altfel. Da, au chestionarul lor, dar nu e nici pe 
departe atât de minuţios ca al celor din al-Qaeda. Și din motive 
foarte întemeiate. Vezi tu, Natalie, un califat fără populaţie nu e 
un califat. E un petic de pustiu ce se-ntinde între Alep și 
triunghiul sunnit al Irakului. 

Făcu o pauză. Apoi pentru a doua oară spuse: 

— Și aici intri tu în scenă. 

— Nu vorbești serios. 

Expresia lui neutră spunea că vorbea serios. 

— Vrei să intru în ISIS?! întrebă ea incredulă. 

— Nu, spuse el. Ţi se va cere să intri. 

— De către cine? 

— De Saladin, firește. 

Tăcere. Natalie se uită de la unul la altul - faţa îndoliată a 
rămășiței răzbunate, fața familiară a șefului Biroului, faţa 
bărbatului care ar fi trebuit să fie mort. Și acestuia îi dădu ea 
răspunsul. 

— Nu pot s-o fac. 

— De ce nu? 

— Pentru că sunt evreică și nu mă pot preface că sunt altceva 
doar pentru că le vorbesc limba. 

— O faci tot timpul, Natalie. La Hadassah ţi se încredinţează 
pacienţii palestinieni pentru că ei cred că ești una de-a lor. Așa 
cred și negustorii arabi din Orașul Vechi. 

— Negustorii arabi nu sunt membri ISIS. 

— Unii dintre ei sunt. Dar asta-i altă problemă. Tu intri în joc 
cu evidente calităţi naturale. Tu ești, cum ne place nouă să 
spunem, un dar al zeilor informaţiilor. Cu instrucţia noastră, vom 
desăvârși o capodoperă. Facem treaba asta de multă vreme, 


VP - 115 


Natalie, și suntem foarte buni. Putem lua un băiat născut în 
kibbutz și să-l transformăm într-un arab din Jenin. Și în mod cert 
putem transforma pe cineva ca tine într-un medic palestinian de 
la Paris care dorește să dea o lovitură Occidentului. 

— De ce-ar vrea să facă așa ceva? 

— Pentru că, asemeni Dinei, e în doliu. Tânjește după 
răzbunare. E o văduvă neagră. 

Urmă o lungă tăcere. Când vorbi în cele din urmă, Natalie o 
făcu cu o detașare clinică. 

— Fata asta a voastră e franţuzoaică? 

— Deţine un pașaport francez, e educată și instruită în Franţa, 
dar este de etnie palestiniană. 

— Deci operaţiunea se desfășoară la Paris? 

— Acolo va începe, răspunse el prudent, dar dacă prima fază 
are succes, în mod necesar se va deplasa. 

— Unde? 

El nu spuse nimic. 

— În Siria? 

— Mă tem că, spuse Gabriel, tocmai în Siria sunt cei din ISIS. 

— Și ştii ce se va întâmpla cu doctoriţa ta din Paris dacă ISIS 
află că, de fapt, e o evreică din Marsilia? 

— Suntem conștienți de... 

— Au să-i taie capul. lar după aceea vor încărca pe internet un 
videoclip, ca să-l vadă toată lumea. 

— Nu vor afla niciodată. 

— Dar eu voi ști, spuse ea. Eu nu sunt ca voi. Nu știu să mint. 
Nu pot ţine secrete. Am o conștiință încărcată. N-am nicio șansă 
s-o scot la capăt. 

— Te subestimezi. 

— Îmi pare rău, d-le Allon, dar nu v-aţi găsit fata potrivită. 
După o pauză, spuse: Găsiţi pe altcineva. 

— Eşti sigură? 

— Sunt sigură. 

Işi împachetă șervetul, se ridică și întinse mâna. 

— Fără resentimente? 

— Nici vorbă. 

Gabriel se ridică și acceptă ezitant strângerea de mână. 

— A fost o onoare să fim cât pe-aci să lucrăm împreună, 
Natalie. Te rog nu vorbi despre discuţia asta cu nimeni, nici 
chiar cu părinţii tăi. 


VP - 116 


— Aveţi cuvântul meu. 

— Bun. 

Îi eliberă mâna. 

— Dina te va duce înapoi în lerusalim. 


20 


Nahalal, Israel 


Natalie o urmă prin grădina umbroasă și dincolo de ușile cu 
geamuri ce dădeau în camera de zi a bungaloului. Era mobilată 
cu zgârcenie, mai degrabă ca un birou, decât ca o locuinţă, iar 
pe pereții albi erau atârnate fotografii alb-negru, mărite, ale 
suferinței palestiniene - lungul marș prin deșert spre exil, 
taberele mizere, fețele epuizate ale bătrânilor visând la 
paradisul pierdut. 

— Aici te-am fi instruit, explică Dina. Aici te-am fi transformat 
într-una de-a lor. 

— Unde-mi sunt lucrurile? 

— Sus. Apoi Dina adăugă: În camera ta. 

Pe pereții ce mărgineau treptele erau înșirate alte fotografii, 
iar pe noptiera camerei mici și curate era un volum de versuri 
de Mahmoud Darwish, poetul semioficial al naţionalismului 
palestinian. Valiza Nataliei stătea la picioarele patului, goală. 

— Ne-am luat permisiunea de-a despacheta pentru tine, 
explică Dina. 

— Bănuiesc că nu-l refuză nimeni niciodată. 

— Tu ești prima. 

Natalie o urmări șchiopătând prin cameră și deschizând 
sertarul de sus al unui dulap de răchită. 

Vezi tu, Natalie, și Dina e în doliu. Și e foarte serioasă în ceea 
ce face... 

— Ce s-a întâmplat? întrebă încet Natalie. 

— Ai spus nu, iar acum pleci. 

— Cu piciorul tău. 

— N-are importanţă. 

— Are pentru mine. 

— Pentru că ești medic? Dina scoase un braţ de haine din 


VP - 117 


sertar și le puse în valiză: Sunt angajată a serviciului de 
informaţii secrete al statului Israel. Nu e treaba ta să știi ce-am 
păţit eu la picior. Nu ţi-e permis să știi. E o informaţie secretă. 
Eu sunt informaţie secretă. 

Natalie se așeză pe marginea patului cât timp Dina scoase 
restul hainelor din dulap. 

— Un atentat cu bombă, spuse Dina în cele din urmă. Pe 
strada Dizengoff din Tel Aviv. În autobuzul 5. 

Închise sertarul cu mai multă putere decât era necesar. 

— Ştii ceva despre atentatul ăsta? 

Natalie dădu din cap. Data fusese octombrie 1994, mult 
înainte ca ea și familia ei să se mute în Israel, dar văzuse micul 
monument funerar cenușiu de la poalele unui liliac persan de 
lângă trotuar și, din întâmplare, mâncase o dată într-o cafenea 
șic chiar în vecinătate. 

— Erai în autobuz? 

— Nu, stăteam pe trotuar. Dar mama mea și două dintre 
surorile mele erau. Și l-am văzut înainte să explodeze bomba. 

— Pe cine? 

— Abdel Rahim al-Souwi, replică Dina, ca și cum ar fi citit 
numele dintr-unul din voluminoasele ei dosare. Stătea pe partea 
stângă, în spatele șoferului. La picioarele lui, era o geantă. 
Conţinea douazeci de kilograme de TNT militar și cuie și dibluri 
înmuiate în otravă de șobolani. Era făcută de Yahya Ayyash, cel 
căruia i se spunea Inginerul. A fost una dintre cele mai bune 
făcute de el, sau cel puţin așa zicea. Atunci nu știam lucrurile 
astea, bineînţeles. Nu știam nimic, eram o fetiță. Eram inocentă. 

— Și când a explodat bomba? 

— Autobuzul a sărit câţiva metri în aer, după care s-a prăbușit 
iar pe asfalt. Am fost trântită la pământ. Vedeam oameni urlând 
peste tot în jurul meu, dar nu auzeam nimic - explozia îmi 
afectase timpanele. Am observat un picior uman, lângă mine. 
Am presupus că era al meu, dar după aceea am văzut că ale 
mele mi-erau încă legate de corp. Sângele și mirosul de carne 
arsă i-a îngreţțoșat pe primii polițiști ajunși la faţa locului. Erau 
membre prin cafenele și bucăţi de carne atârnate prin copaci. 
Cum stăteam așa, neputincioasă pe trotuar, mă picura sânge. 
Ploua cu sânge în dimineața aceea pe strada Dizengoff. 

— Dar mama și surorile tale? 

— Au fost omorâte pe loc. l-am urmărit pe rabini adunându-le 


VP - 118 


rămășițele cu penseta și punându-le în pungi de plastic. Asta am 
îngropat noi. Firimituri. Rămășițe. 

Natalie nu spuse nimic, nu era nimic de spus. 

— Așa că mă vei scuza, continuă Dina după o clipă, dacă 
purtarea ta de azi mi se pare năucitoare. Nu facem ceea ce 
facem pentru că vrem. O facem pentru că trebuie. O facem 
pentru că nu avem de ales. E singurul mod în care putem 
supraviețui pe pământul acesta. 

— Aș vrea să ajut, dar nu pot. 

— Mare păcat, spuse Dina, pentru că ești perfectă. Și da, 
adăugă, aș face orice să fiu în locul tău acum. l-am ascultat, i- 
am urmărit, i-am interogat. Știu mai multe despre ei decât știu 
ei înșiși. Dar n-am fost niciodată în aceeași încăpere cu ei când 
conspirau și făceau planuri. E ca și cum ai fi în miezul lucrurilor. 
Aș da orice pentru o șansă ca asta. 

— Ai merge în Siria? 

— Imediat. 

— Și viaţa ta? Ai renunţa la viaţa ta pentru șansa asta? 

— Noi nu executăm misiuni sinucigașe. Noi nu suntem ca ei. 

— Dar nu-mi puteţi garanta siguranţa. 

— Singurul lucru pe care-l pot garanta eu, spuse Dina apăsat, 
este că Saladin plănuiește alte atacuri și că vor muri și mai mulți 
nevinovați. 

Lăsă și ultima haină în valiză și îi întinse Nataliei o cutie de 
cadouri, rectangulară și nu foarte înaltă. Capacul era gofrat cu 
un text în arabă. 

— Un cadou de despărţire? 

— Un instrument care să te-ajute în transformarea ta. 
Deschide.-l. _ 

Natalie scoase capacul șovăielnică. lnăuntru era o bucată de 
mătase, albastru regal, de cam un metru pe un metru. După o 
clipă își dădu seama că era un hijab. 

— Îmbrăcămintea arabă e foarte eficientă pentru a schimba 
aparențele, explică Dina. Hai să-ţi arăt. 

Luă hijabul din mâinile încleștate ale Nataliei, îl împături într- 
un triunghi, apoi și-l înfășură repede împrejurul capului și 
gâtului. 

— Cum arăt? 

— Ca o fată așkenazi cu batic musulman. 

Încruntându-se, Dina îşi scoase hijabul și i-l dădu Nataliei. 


VP - 119 


— Tu urmezi. 

— Nu vreau. 

— Hai să te-ajut. 

Înainte ca Natalie să facă vreo mișcare, hijabul era deja peste 
părul ei. Dina strânse materialul sub bărbia Nataliei și îl prinse 
cu un ac de siguranță. Apoi apucă cele două capete libere ale 
pânzei, unul puţin mai lung decât celălalt, și i le legă la baza 
gâtului. 

— Așa, spuse Dina, făcând ultimele ajustări. Vezi cu ochii tăi. 

Deasupra dulapului era o oglindă de formă ovală. Natalie se 
uită îndelung la imaginea ei, ca în transă. In sfârșit, întrebă: 

— Cum mă cheamă? 

— Natalie, răspunse Dina. Numele tău e Natalie. 

— Nu, spuse ea, uitându-se la femeia cu văl din oglindă. Nu 
numele meu. Numele e. 

— Numele ei, spuse Dina, e Leila. 

— Leila, repetă ea. Leila... 


Plecând din Nahalal, Dina observă pentru prima oară că 
Natalie era frumoasă. Mai devreme, în lerusalim și la masa de 
prânz cu ceilalţi, nu avusese timp pentru asemenea observaţii. 
Atunci Natalie era doar o ţintă. Natalie era mijlocul de a atinge 
un Scop, iar scopul era Saladin. Dar acum, din nou singură cu ea 
în mașină, în lumina aurie a după-amiezii și în aerul cald ce 
năvălea prin geamurile coborâte, Dina avu timp s-o contemple 
în tihnă pe Natalie. Linia mandibulei ei, ochii ei bruni intenși, 
nasul lung și subţire, sânii mici și fermi, oasele delicate ale 
încheieturilor și mâinilor - mâini ce puteau salva vieţi, se gândi 
Dina, sau puteau repara un picior sfâșiat de-o bombă teroristă. 
Frumuseţea Nataliei nu era genul acela care răsucește capete și 
oprește traficul. Era o frumuseţe inteligentă, demnă, pioasă 
chiar. Putea fi ascunsă, disipată. Și poate, se gândi rece Dina, 
chiar folosită. 

Nu pentru prima oară, se întrebă de ce nu era Natalie 
căsătorită și nu avea nicio relaţie însemnată cu vreun bărbat. 
Cei de la Birou, care făceau verificările, nu găsiseră nimic care 
să sugereze că n-ar fi fost potrivită să lucreze ca agent de teren 
sub acoperire. Nu avea alte vicii decât o înclinare către vinul alb 
și nu suferea nici fizic, nici emoţional de nimic, doar de insomnie 
din cauza orelor neregulate de somn. Dina suferea și ea de 


VP - 120 


insomnie, deși din alte motive. Noaptea, când în sfârșit o 
răpunea somnul, vedea sânge picurând din liliacul persan și pe 
mama ei alcătuită din nou din rămășițe, peticită și cusută, 
strigând-o din ușa deschisă a autobuzului 5. Și-l vedea pe Abdel 
Rahim al-Souwi, cu geanta la picioare, zâmbindu-i de pe locul 
din spatele șoferului. A fost una dintre cele mai bune făcute de 
el, sau cel puțin așa zicea... Da, se gândi iar Dina, ar fi dat orice 
să fie în locul Nataliei. 

Natalie nu luase nimic de la bungalou, doar hijabul, pe care-l 
avea înfășurat împrejurul gâtului ca pe o eșarfă. Privea în soare, 
care se lăsase în jos, înspre muntele Carmel, și asculta atentă 
știrile de la radio. Încă o înjunghiere, încă un mort, de data 
aceasta printre ruinele romane din Cezareea. Făptașul era un 
arab israelian dintr-un sat din zona majoritar palestiniană a ţării 
căreia i se spunea Triunghiul. El nu avea să primească îngrijire 
medicală de urgenţă din partea medicilor de la Hadassah; un 
soldat israelian îl împușcase mortal. În Ramallah și în lerihon se 
sărbătorea. Încă un martir, încă un evreu mort. Dumnezeu e 
mare. Curând Palestina va fi liberă. 

La 16 kilometri sud de Cezareea se afla Netanya. Turnuri noi 
de apartamente, albe, cu balcoane, se înălțau dintre dune și de 
pe stâncile de pe ţărmul Mediteranei, dând orașului un aer 
deschis și opulent de Rivieră. Totuși, cartierele interioare încă 
păstrau clădirile Bauhaus kaki, înălțate de pionierii israelienii. 
Dina găsi un loc de parcare pe strada de lângă Park Hotel, unde 
un sinucigaș cu bombă din Hamas ucisese treizeci de persoane 
în timpul Paștelor din 2002, și merse pe jos cu Natalie până în 
Piaţa Independenţei. Un escadron de tineri băieţi jucau leapșa în 
jurul fântânii, urmăriţi de femei cu fuste până la genunchi și 
eșarfe pe cap. Femeile, ca și copiii, vorbeau franceză. Și tot 
franceză vorbeau și clienţii obișnuiți ai cafenelelor ce înconjurau 
esplanada. De obicei, erau supraaglomerate după-amiaza târziu, 
dar acum, în tot mai palida lumină roșiatică, erau destule mese 
libere. Soldaţii și poliția supravegheau scena. Frica, își zise 
Natalie, e palpabilă. 

— Îi vezi? 

— Acolo, replică Natalie, gesticulând înspre cealaltă parte a 
pieței. Sunt la masa lor obișnuită de la Chez Claude. 

Era unul dintre cele câteva noi localuri ce deserveau 
comunitatea franco-evreiască în creștere a Netanyei. 


VP - 121 


— Vrei să-i cunoști? Sunt niște oameni foarte drăguți. 

— Du-te. Te aştept aici. 

Dina se așeză pe una dintre băncile ce înconjurau fântâna și o 
privi pe Natalie traversând esplanada, capetele hijabului fâlfâind 
ca niște fanioane pe bluza albă. Albastru și alb, observă Dina. 
Minunat de israelian. Fără să-și dea seama, își frecă piciorul 
schilod. O durea în cele mai nepotrivite momente - când era 
obosită, când era stresată sau, își zise, urmărind-o pe Natalie, 
când îi părea rău de ceea ce făcea. 

Natalie merse în linie dreaptă spre cafenea. Tatăl ei, suplu, 
grizonant și foarte bronzat din pricina mării și-a soarelui, ridică 
primul privirea, surprins să-și vadă fiica venind spre el peste 
macadamul pieței, purtând culorile steagului israelian. Puse o 
mână pe braţul soţiei sale și din cap făcu un gest în direcția 
Nataliei, iar pe faţa nobilă a bătrânei se întinse un zâmbet. E 
fața Nataliei, se gândi Dina, Natalie peste treizeci de ani. Va 
supraviețui Israelul încă treizeci de ani? Dar Natalie? 

Natalie se abătu din drumul ei, cât să evite un copil, o fetiță 
de șapte-opt ani, care urmărea o minge rătăcită. Apoi își sărută 
părinţii după moda franțuzească, pe fiecare obraz, și se așeză 
pe unul dintre cele două scaune libere. Era scaunul de pe care, 
poate că nu întâmplător, Dina nu-i vedea decât spatele. Dina 
urmărea faţa femeii mai în vârstă. Zâmbetul ei pieri când 
Natalie recită cuvintele pe care Gabriel le pregătise pentru ea. 
Am să fiu plecată o vreme. E important să nu încercați să luati 
legătura cu mine. Dacă întreabă cineva ceva, spuneţi că fac 
niște cercetări importante și că nu pot fi deranjată. Nu, nu vă 
pot spune despre ce e vorba, dar cineva din partea guvernului 
va veni din când în când să vadă cum sunteți. Da, voi fi în 
siguranță. 

Mingea rătăcită sălta acum înspre Dina. O opri sub talpa 
piciorului și dintr-o zvâcnire a gleznei o trimise înapoi spre fetiță, 
un mic gest de blândeţe ce-i săgetă dureros piciorul. Nu-l luă în 
seamă, căci Natalie își săruta iar părinţii, de data asta de rămas- 
bun. Pe când traversa piaţa, cu eșarfa albastră fluturând în 
adierea vântului, soarele apunându-i în față, o singură lacrimă i 
se prelinse pe obraz. Natalie era frumoasă, observă Dina, chiar 
și când plângea. Se ridică și o urmă înapoi la mașina ce fusese 
parcată în faţa unui hotel dărăpănat, unde muriseră treizeci de 
oameni într-o noapte sfântă. Asta facem noi, își spune Dina 


VP - 122 


băgând cheia în contact. Asta suntem noi. E singurul mod în 
care putem exista pe pământul acesta. E pedeapsa noastră 
pentru că am supravieţuit. 


VP - 123 


PARTEA A DOUA 


Unul dintre noi 


21 


Nahalal, Israel 


În dimineaţa următoare, personalul de la Centrul Medical 
Hadassah a fost informat prin e-mail că dr. Natalie Mizrahi își lua 
un concediu prelungit. Anunţul era format din treizeci de cuvinte 
și era o capodoperă de abureală birocratică. Nu se dădea niciun 
motiv pentru acest concediu sabatic, nu se menţiona nicio dată 
de întoarcere. Ceea ce n-a lăsat personalului altă alternativă 
decât să speculeze despre motivele plecării subite ale Nataliei, 
activitate în care s-au angajat bucuroși, căci le dădea un alt 
subiect de discuţie decât înjunghierile. Circulau zvonuri despre o 
boală gravă, zvonuri despre o cădere psihică, zvonuri despre 
dorul care-o făcuse să se întoarcă în Franţa. La urma urmei, 
spuse un înțelept de la cardiologie, de ce-ar dori cineva cu un 
pașaport francez să aleagă să trăiască în Israel în vremuri ca 
astea? Ayelet Malkin, care o considera pe Natalie cea mai 
apropiată prietenă a ei din spital, găsea toate aceste teorii 
deplasate. Ştia că Natalie e sănătoasă la minte și zdravănă fizic 
și o auzise de multe ori vorbind despre ușurarea ei de a fi în 
Israel, unde putea trăi ca evreică fără teama de a fi atacată ori 
respinsă. Mai mult, lucrase un schimb de douăzeci și patru de 
ore cu Natalie în săptămâna aceea, iar cele două femei luaseră 
cina împreună, mai bârfind și ele, iar Natalie nu pomenise nimic 
despre un posibil concediu. Se gândi că toată povestea aceea 
duhnea a matrapazlăâc oficial. Ca mulți alţi israelieni, Ayelet 
avea o rudă, un unchi, care era implicat în treburile secrete ale 
guvernului. Venea și pleca fără avertisment și nu vorbea 
niciodată despre munca ori despre călătoriile sale. Ayelet era 
convinsă că Natalie, care vorbea fluent trei limbi, fusese 


VP - 124 


recrutată ca spioană. Sau poate, se gândi, poate că deja era 
spioană. 

Deși Ayelet dăduse de ceva ce semăna cu adevărul, nu avea 
totuși întru totul dreptate, cum avea să afle Natalie în prima ei zi 
completă la Nahalal. Nu urma să lucreze ca spioană. Spionii, i s- 
a spus, sunt resurse umane recrutate să spioneze propriile lor 
servicii de informații, guvernul, organizațiile teroriste, 
autorităţile internaționale și întreprinderile comerciale. Uneori 
spionau pentru bani, alteori pentru sex sau respect, iar uneori 
spionau pentru că erau siliți din cauza vreunei pete din viaţa lor 
personală. In cazul lui Natalie nu era vorba de coerciţie, ci de 
persuasiune. Din acel moment, deveni o angajată specială a 
Biroului. Ca atare, avea să se supună acelorași reguli și restricţii 
cărora li se supuneau toţi cei care lucrau direct pentru serviciu. 
Nu putea divulga secrete guvernelor străine. Nu putea scrie 
memorii despre munca ei decât cu aprobare. Nu putea discuta 
ceea ce muncea cu nimeni din afara Biroului, nici chiar cu 
membrii familiei. Angajarea ei începea imediat și avea să se 
încheie când misiunea ei era îndeplinită. Totuși, dacă Natalie 
dorea să rămână în cadrul Biroului, i s-ar fi găsit activităţi pe 
măsură. Suma de cinci sute de mii de shekeli a fost depusă într- 
un cont bancar deschis pe numele ei. Mai mult, avea să i se 
plătească lunar echivalentul salariului ei de la Hadassah. Un 
curier al Biroului avea să se ocupe de apartamentul ei pe durata 
absenței sale. In caz că murea, părinţilor ei li s-ar fi plătit două 
milioane de shekeli. 

Documentele, informările și avertismentele serioase au 
ocupat întreaga primă zi. In cea de-a doua, începu educarea ei 
formală. Se simţea mai degrabă ca o absolventă într-o 
universitate privată cu un singur student. Dimineaţa, imediat 
după micul dejun, învăţa tehnici de a-și înlocui propria identitate 
cu una de împrumut - metodologia muncii informativ-operative, 
îi spuneau ei. După un prânz ușor, se cufunda în studii 
palestiniene, urmate de studii islamice și jihadiste. Nimeni 
niciodată nu vorbea despre ea ca despre Natalie. Ea era Leila, 
fără nume de familie, doar Leila. Instructorii vorbeau cu ea 
numai în arabă și își spuneau Abdul, Mohamed sau Ahmed. O 
echipă de instructori de două persoane își spuneau Abdul și 
Abdul. Natalie le spunea Dublu-A, pentru că era mai scurt. 

Ultimele ore ale zilei erau exclusiv ale Nataliei. Cu capul plin 


VP-125 


de Islam și Jihad, ieșea să facă alergări de antrenament pe 
șleaurile prăfoase ale fermei. Nu i se permitea niciodată să iasă 
singură; doi gardieni înarmaţi o urmăreau întotdeauna într-un 
ATV verde-închis. Deseori, când ajungea la casă, îl găsea pe 
Gabriel așteptând și se plimbau pe jos, doi-trei kilometri, prin 
penumbra parfumată a văii. Araba pe care-o vorbea el nu era 
destul de fluentă pentru conversații prelungite, așa că i se 
adresa în franceză. li vorbea despre instruirea ei și despre 
studiile ei, dar niciodată despre copilăria lui în valea aceea ori 
despre remarcabila ei istorie. Din punctul de vedere al Leilei, 
valea aceea reprezenta un act de furt și deposedare tipic 
colonialiștilor. 

— Vită-te, spunea el, arătând spre satul arab de pe colină. 
Imaginează-ţi cum trebuie să se simtă când văd realizările 
evreilor. Imaginează-ți mânia lor. Imaginează-ţi rușinea lor. E 
mânia ta, Leila. E rușinea ta. 

Pe măsură ce instrucţia ei progresa, învăța tehnici prin care 
să depisteze dacă e urmărită. Sau dacă în apartamentul ori 
biroul ei fuseseră implantate microfoane. Sau dacă persoana pe 
care o credea cel mai bun prieten al ei, ori iubitul ei, nu cumva 
era de fapt cel mai înrăit dușman. Cei doi instructori Abdul și 
Abdul au instruit-o să presupună tot timpul că e urmărită, 
supravegheată și ascultată. Asta nu era o problemă, spuneau ei, 
atâta timp cât rămânea devotată acoperirii sale. O acoperire 
bună este asemenea unui scut. Un agent sub acoperire al 
Biroului își petrecea mult mai mult timp lucrând la menţinerea 
acoperirii sale decât colectând informaţii. Acoperirea, îi spuneau 
ei, era totul. 

In cea de-a doua săptămână la fermă, studiile ei palestiniene 
au luat o turnură hotărât mai dură. Întreaga întreprindere 
sionistă, i se spunea, se baza pe un mit - mitul că Palestina era 
un pământ fără popor așteptând un popor fără pământ. De fapt, 
în 1881, anul dinaintea sosirii primilor coloniști sioniști, Palestina 
avea o populaţie de 475.000 de locuitori. Marea majoritate erau 
musulmani și era concentrată pe dealurile ludeii, în Galilea și în 
alte porţiuni de teren care pe-atunci erau locuibile. Cam același 
număr de oameni au fost siliți să ia calea exilului în timpul al- 
Nakba, catastrofa fondării Israelului din 1948. lar un alt val de 
refugiaţi și-au părăsit satele din Cisiordania, după cucerirea 
sionistă din 1967. Zăceau în taberele de refugiaţi - Khan Yunis, 


VP - 126 


Shatila, Ein al-Hilweh, Yarmouk, Balata, Jenin, Tulkarm și câteva 
alte zeci - și visau la livezile lor de măslini și lămâi. Mulţi încă 
păstrau actele de proprietate ale caselor. Unii încă mai aveau cu 
ei cheile de la ușă. Această rană nevindecată a fost germenele 
suferinţei lumii arabe. Războaiele, suferințele, lipsa progresului 
economic, despotismul - toate astea erau vina Israelului. 

— Mai scutește-mă, mormăi Natalie. 

— Cine-a spus asta? întrebă unul dintre Abduli, o creatură ce 
aducea a cadavru, palid ca laptele și căruia nu-i lipsea niciodată 
ţigara sau o ceașcă de ceai. Natalie sau Leila? Pentru că Leila nu 
are dubii în ce privește adevărul acestor enunţuri. Leila știe 
până în măduva oaselor că sunt adevărate. Leila a supt adevărul 
acesta odată cu laptele mamei ei. Leila le-a auzit de pe buzele 
celor de-un neam cu ea. Leila crede că evreii sunt urmașii 
maimuţelor și-a porcilor. Ea știe că ăștia folosesc sângele 
copiilor palestinieni să facă matzo!* aia a lor. Ea crede că sunt 
intrinsec un neam de oameni rău, copiii celui malefic. 

Și studiile ei islamice deveniră mai rigide. După ce încheie un 
curs preliminar de elementele ritualului și credinţei, instructorii 
Nataliei o cufundară în conceptele de islamism și jihad. Citi din 
Sayyid Qutb, scriitorul disident egiptean considerat 
întemeietorul islamismului modern, și înainta cu trudă până la 
Ibn Taymiyyah, teologul islamic din secolul al XIII-lea, care, 
conform numeroșilor experţi din domeniu, fusese la originea 
viitoarelor elaborări. Citi scrierile lui Bin Laden și Zawahiri și 
ascultă ore întregi de predici ale clericului american de origini 
vemenite, ucis într-un atac cu dronă. Urmări filmări ale 
bombardamentelor americane în Irak și vizită unele dintre cele 
mai desfrânate site-uri islamice, pe care instructorii ei le 
numeau pornache jihadist. În fiecare seară, înainte să închidă 
lampa de lângă pat, mai citea câteva versuri de-ale lui Mahmud 
Darwish.  Prinsesem rădăcini încă dinainte de naşterea 
timpului... În vise, se plimba prin livezi paradiziace de măslini și 
lămâi. 

Tehnica era întrucâtva înrudită cu spălarea creierului și cu 
încetul începu să dea roade. Natalie își lepădă identitatea și 
viaţa ei vechi și deveni Leila. Nu-și știa numele de familie; 
legenda ei, cum spuneau instructorii, urma să-i fie comunicată 
la sfârșit, după ce se turna o fundaţie solidă și se construia 


14 Pască, aliment important la masa de Paște evreiască. 
VP - 127 


structura. În cuvânt și în faptă, devenise mai pioasă, mai 
manifest islamică. Seara, când alerga de-a lungul șleaurilor 
prăfoase ale fermei, își acoperea braţele și picioarele. Și ori de 
câte ori instructorii ei vorbeau despre Palestina și despre Islam, 
purta hijabul. Incercă mai multe feluri diferite de a și-l prinde, 
dar se rezumă la o metodă simplă cu două ace, care-i acoperea 
tot părul. | se părea că e drăguță cu hijabul, dar nu-i plăcea că-i 
scotea în evidență nasul și gura. Un văl parţial peste față avea 
să rezolve problema, dar nu era consistent cu profilul Leilei. 
Leila era o femeie educată, doctoriță, prinsă între Orient și 
Occident, între trecut și prezent. Mergea pe o funie îngustă 
întinsă între Casa Islamului și Casa Războiului, acea parte a 
lumii unde credința nu era încă dominantă. Leila suferea din 
pricina acestui conflict. Era o femeie impresionabilă. 

O învăţară bazele artelor marţiale, dar nimic despre arme de 
foc, căci nici cunoașterea armamentului nu se potrivea profilului 
Leilei. Apoi, după trei săptămâni de când era la fermă, o 
îmbrăcară din cap până în picioare ca pe o femeie musulmană și 
o duseră, pentru un test auto foarte bine păzit, în Tayibe, cel 
mai mare oraș arab din așa-numitul Triunghi. Vizită apoi 
Ramallah, reședința autorității palestiniene din Cisiordania, iar 
câteva zile mai târziu, într-o după-amiază caldă de vineri, asistă 
la rugăciunea de vineri în moscheea al-Aqsa din Orașul Vechi al 
lerusalimului. Ziua a fost tensionată - israelienii le-au interzis 
bărbaţilor tineri să intre în Nobilul Sanctuar -, iar după aceea a 
avut loc un protest violent. Natalie a fost despărțită pentru scurt 
timp de gărzile ei sub acoperire. Până la urmă, au reușit să o 
tragă după ei, înăbușită de fum, în spatele mașinii și-au luat-o 
rapid înapoi spre fermă. 

— Cum te-a făcut să te simţi? o întrebă Gabriel în seara 
aceea, pe când se plimbau în vale, prin aerul răcoros al înserării. 

De-acum, Natalie nu mai alerga seara, căci nici alergările nu 
se potriveau cu profilul Leilei. 

— M-au înfuriat, spuse fără ezitare. 

— Cine? 

— Israelienii, desigur. 

— Bun, replică el. De-aceea am făcut-o. 

— Ce-ai făcut? 

— Am provocat o demonstraţie în Orașul Vechi, în beneficiul 
tău. 


VP - 128 


— Ce-ai făcut? 

— Crede-mă, Natalie. Chiar n-a fost greu. 

El nu mai veni la Nahalal a doua zi și nici în următoarele cinci 
zile. Abia mai târziu avea Natalie să afle că fusese la Paris și la 
Amman, ca să pregătească inserția ei în teren - săpături 
operaționale, a spus el. Când în sfârșit se întoarse la fermă, era 
amiază, într-o joi caldă și vântoasă, tocmai când Natalie se 
familiariza cu niște aplicaţii unice ale noului ei telefon mobil. El o 
informă că aveau să facă o nouă incursiune în teren, numai ei 
doi, și îi ceru să se îmbrace ca Leila. Ea alese un hijab verde cu 
margini brodate, o bluză albă care-i ascundea forma sânilor și 
șoldurile și pantaloni lungi care-i lăsau vizibile doar scobiturile 
gleznelor. Purta pantofi cu toc Bruno Magli. Leila, din câte se 
părea, avea o slăbiciune pentru încălțămintea italiană. 

— Unde mergem? 

— In nord, îi răspunse el sec. 

— Fără bodyguarzi. 

— Azi nu, spuse el. Azi sunt liber. 

Mașina era un sedan coreean mai degrabă banal, pe care-l 
conducea foarte rapid și cu un abandon necaracteristic. 

— S-ar zice că te simţi bine, observă Natalie. 

— A trecut mult timp de când n-am mai fost la volan. Lumea 
arată altfel de pe bancheta din spate a unui SUV blindat. 

— Cum așa? 

— Mă tem că ăsta-i un secret. 

— Dar acum sunt una de-a voastră. 

— Nu chiar, răspunse el, dar ne apropiem. 

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care i le-a spus pentru 
mai multe minute. Natalie își puse o pereche de ochelari de 
soare eleganţi și privi versiunea în nuanțe sepia a Acrei trecând 
pe lângă geamul ei. Câţiva kilometri mai la nord se afla Lohamei 
HaGeta'ot, un kibbutz fondat de supraviețuitorii insurecției din 
ghetoul Varșoviei. Era o mică comunitate îngrijită de fermieri, cu 
case curate, peluze verzi și străzi drepte mărginite de chiparoși. 
Imaginea unui bărbat în mod evident israelian conducând o 
mașină al cărei singur pasager era o femeie cu văl atrase priviri 
doar pe jumătate curioase. 

— Ce-i aceea? întrebă Natalie, arătând spre o structură conică 
albă ce se ridica deasupra acoperișurilor kibbutz-ului. 

— | se spune Yad Layeled. E un monument în memoria 


VP - 129 


copiilor morți în Holocaust. 

In vocea lui era o curioasă nuanţă de detașare. 

— Dar nu pentru asta am venit. Am venit să vedem ceva mult 
mai important. 

— Ce-anume? 

— Casa ta. 

Conduse spre supermarket, aflat imediat în nordul 
kibbutzului, și parcă mașina într-un colț îndepărtat al parcării. 

— Cât de fermecător! spuse Natalie. 

— Nu-i asta. 

Arătă spre un teren necultivat situat între parcare și 
autostrada 4. 

— Casa ta e uite-acolo, Leila. Casa care ţi-a fost furată de 
evrei. 

Cobori din mașină, fără să mai spună ceva, și o conduse pe 
Natalie peste un drum de acces, peste un câmp buruienos, cu 
cactuși și blocuri sparte de piatră de var. 

— Bine-ai venit la Sumayriyya, Leila. Se întoarse cu faţa spre 
ea: Rostește-l pentru mine, te rog. Spune-l ca și cum e cel mai 
frumos cuvânt pe care l-ai auzit vreodată. Spune-l ca și cum e 
numele mamei tale. 

— Sumavyriyya. 

— Foarte bine. 

El se întoarse și urmări traficul grăbit de-a lungul autostrăzii. 

— In mai 1948, aici locuiau opt sute de oameni, toți 
musulmani. 

Arătă spre arcadele unui apeduct străvechi, în bună măsură 
intact, ce trecea pe la marginea unui câmp de soia. 

— Acela era al lor. Aducea apă de izvor și iriga câmpurile ce 
produceau cei mai dulci pepeni galbeni și banane din Galilea. Işi 
îngropau morții uite-acolo, adăugă, întinzând o mână spre 
stânga. lar aici se rugau la Allah - puse mâna pe ruinele unui 
portal în arcadă -, în moschee. Ei au fost strămoșii tăi, Leila. 
Asta ești tu. 

— Prinsesem rădăcini încă dinainte de nașterea timpului. 

— Ai citit Darwish. 

Gabriel înaintă printre buruieni și ruine, apropiindu-se de 
autostradă. Când vorbi iar, trebui să ridice vocea pentru a fi 
auzit peste clocotul traficului. 

— Casa ta a fost acolo. Pe strămoșii tăi îi chema Hadawi. 


VP - 130 


Acesta este și numele tău. Ești Leila Hadawi. Te-ai născut în 
Franța, ești educată în Franţa și practici medicina în Franţa. Dar 
ori de câte ori te-ntreabă cineva de unde ești, tu răspunzi 
Sumavyriyya. 

— Ce s-a întâmplat aici? 

— Aici s-a întâmplat al-Nakba. Și operaţiunea Ben-Ami. O privi 
scurt peste umăr: Ti-au spus instructorii despre Ben-Ami? 

— A fost o operaţiune desfășurată de Haganah!” în primăvara 
lui 1948 pentru a securiza drumul de coastă dintre Acra și 
graniţa libaneză și pentru a pregăti Galileea de vest de 
apropiata invazie a armatelor regulate arabe. 

— Minciuni sioniste! izbucni el. Ben-Ami a avut un singur scop, 
să captureze satele arabe din vestul Galileei și să-i alunge pe 
locuitori în exil. 

— E-adevărat? 

— Nu contează dacă-i adevărat sau nu. Asta crede Leila. E 
ceea ce știe. Vezi tu, Leila, bunicul tău, Daoud Hadawi, era acolo 
când forțele sioniste ale Haganah au venit încoace pe drumul 
dinspre Acra într-un convoi. Locuitorii din Sumayriyya știau de 
cele întâmplate în alte sate ocupate de evrei, așa că au fugit 
imediat. Câţiva au rămas, dar cei mai mulţi au fugit în Liban, 
unde au așteptat ca armatele arabe să recaptureze Palestina din 
mâinile evreilor. lar când armatele arabe au fost alungate, 
sătenii din Sumavyriyya au devenit refugiaţi, exilați. Familia 
Hadawi a locuit în Ein al-Hilweh, cea mai mare tabără de 
refugiaţi palestinieni din Liban. Canalizare deschisă, case din 
bolțari... iadul pe pământ. 

Gabriel o conduse dincolo de dărâmăturile micilor case - case 
care fuseseră dinamitate de Haganah, la scurt timp după 
cucerirea satului - și se opri la marginea unei livezi. 

— A aparţinut oamenilor din Sumayriyya. Acum e proprietatea 
kibbutzului. Cu mulţi ani în urmă se chinuiau să facă apa să 
curgă prin ţevile de irigație. A apărut un bărbat, un arab care 
vorbea fluent ebraica, și le-a explicat răbdător cum să facă. 
Locuitorii kibbutzului au fost uimiţi. Și l-au întrebat pe arab de 
unde știe cum să facă apa să curgă. ȘI știi ce le-a zis arabul? 

— Că era livada lui. 

— Nu, Leila, era livada ta. 


15 Organizaţie paramilitară israeliană, activă în Mandatul Britanic al Palestinei, între 
1921 și 1948. 


VP - 131 


Căzu pe gânduri, tăcut. Nu se mai auzea decât vântul prin 
buruieni și fluxul grăbit al traficului de pe autostradă. El se uita 
la ruinele caselor împrăștiate la picioarele sale, ruinele unei 
vieți, ruinele unui popor. Părea mânios; că era de-a binelea sau 
numai în beneficiul Leilei, Natalie nu știa să spună. 

— De ce-ai ales locul acesta pentru mine? întrebă ea. 

— Nu l-am ales eu, spuse el distant. El m-a ales pe mine. 

— Cum? 

— Am cunoscut o femeie de-aici, o femeie ca tine. 

— Ca Natalie sau ca Leila? 

— Natalie nu există, îi spuse femeii cu văl de lângă el. Nu mai 
există. 


22 


Nahalal, Israel 


Când Natalie s-a întors la Nahalal, volumul de poezie al lui 
Darwish dispăruse de pe noptiera din camera ei. În locul său era 
un dosar informativ legat, gros cât un manuscris și scris în 
franceză. Era continuarea poveștii pe care Gabriel începuse să i- 
o spună printre ruinele satului Sumayriyya, povestea unei tinere 
femei împlinite, o doctoriță care se născuse în Franţa într-o 
familie de origine palestiniană. Tatăl ei dusese o viață itinerantă, 
specifică multor palestinieni educați și apatrizi. După ce 
absolvise la Universitatea din Bagdad cu o diplomă de inginer, a 
lucrat în Irak, Iordania, Libia și Kuweit, înainte de a se stabili în 
Franța, unde a întâlnit o palestiniană originară din Nablus, care 
muncea cu jumătate de normă ca traducătoare pentru agenţia 
ONU pentru refugiaţi și pentru o mică editură franceză. Au avut 
doi copii, un fiu care a murit la douăzeci și trei de ani într-un 
accident de mașină în Elveţia și o fată căreia i-au dat numele 
după Leila Khaled, celebra luptătoare pentru libertate din 
Septembrie Negru și prima femeie care a deturnat o cursă 
aeriană. Cei treizeci și trei de ani de existenţă ai Leilei erau 
redați în paginile dosarului informativ într-o minuțioasă 
expunere de detalii. Natalie trebui să admită că textul acela 
constituia o lectură chiar plăcută. Acolo era vorba despre 


VP - 132 


disprețul pe care-l răbdase în școală pentru că era arabă și 
musulmană. Acolo erau și scurtele ei experimente cu drogurile. 
Și descrierea anatomică explicită a primei sale experienţe 
sexuale, la șaisprezece ani, cu un băiat francez pe nume Henri, 
care-i frânsese inima bietei Leila. Lângă paragraful acela era o 
fotografie a doi adolescenți, un băiat cu alură de francez și o 
fată arabă, surprinși lângă balustrada podului Marie din Paris. 

— Cine sunt? îl întrebă Natalie pe cadavericul Abdul. 

— Leila și prietenul ei, Henri, desigur. 

— Dar... 

— Niciun dar, Leila. Asta e povestea vieţii tale. Tot ce citești în 
cartea aceea ţi s-a întâmplat chiar ţie. 

Ca evreică franceză, Natalie descoperi că avea chiar multe în 
comun cu femeia palestiniană care urma să devină în curând. 
Amândouă fuseseră batjocorite la școală pentru moștenirea și 
credinţa lor, ambele avuseseră experiențe sexuale timpurii cu 
băieți francezi și ambele începuseră să studieze medicina în 
2003, Natalie la Universite de Montpellier, una dintre cele mai 
vechi școli de medicină din lume, iar Leila la Universite Paris- 
Sud. Erau vremuri tensionate în Franţa și în Orientul Mijlociu. În 
același an, mai devreme, americanii au invadat Irakul, inflamând 
lumea arabă și musulmanii din toată Europa. Ba mai mult, a 
doua Intifada făcea ravagii în Cisiordania și în Gaza. Se părea că 
peste tot musulmanii sunt sub asediu. Leila se numărase printre 
miile de oameni care au mărșăluit la Paris împotriva războiului 
din Irak și a represaliilor israeliene din Teritoriile ocupate. Pe 
măsură ce interesul ei față de politică creștea, același lucru se 
petrecea și cu devoţiunea ei pentru Islam. S-a decis să adopte 
vălul, fapt care a șocat-o pe mama ei, care era pentru 
secularism. Dar câteva săptămâni mai târziu, și mama ei a 
adoptat vălul. 

In cel de-al treilea an la facultatea de medicină, Leila l-a 
întâlnit pe Ziad al-Masri, un palestinian iordanian, care s-a 
înscris la facultatea de electronică a universităţii. La început, el 
a fost pentru ea o distracţie plăcută comparativ cu cursurile 
obligatorii de farmacologie, bacteriologic, virologie și 
parazitologie. Insă curând Leila avea să-și dea seama că e 
îndrăgostită cu disperare. Ziad era mai implicat politic decât 
Leila și mai devotat religiei sale. S-a asociat cu musulmani 
radicali, a fost membru al grupului extremist Hizb ut-Tahrir și 


VP - 133 


frecventa o moschee unde un cleric din Arabia Saudită 
propovăduia constant mesajul Jihadului. Evident, activităţile lui 
Ziad l-au adus în vizorul serviciului de securitate francez, care l- 
a reţinut de două ori pentru interogatorii. Interogatoriile n-au 
făcut decât să-i întărească vederile lui Ziad și, împotriva 
dorințelor Leilei, a hotărât să plece în Irak pentru a se alătura 
rezistenţei islamice. N-a reușit să ajungă decât până în Iordania, 
unde a fost arestat și aruncat în celebra închisoare căreia i se 
spunea Fabrica de Unghii. O lună după sosire, era mort. Temuta 
poliţie secretă Mukhabarat nu s-a deranjat niciodată să dea 
familiei sale vreo explicaţie. 

Dosarul informativ nu era munca unui singur autor, ci efortul 
colectiv a trei ofițeri de informaţii experimentați din trei servicii 
foarte competente. Intriga sa era beton, personajele bine 
conturate. Niciun recenzent n-ar fi găsit vreo scăpare în el și nici 
cel mai chiţibușar dintre cititori n-ar fi pus la îndoială 
verosimilitatea sa. Unii ar fi pus la îndoială detaliile 
neimportante referitoare la viața timpurie a subiectului, dar 
verbozitatea autorilor era de fapt metodă. Voiau să creeze 
pentru subiectul lor o fântână de amintiri de care să poată 
profita din belșug când ar fi venit momentul. 

Aceste detalii aparent fără însemnătate - nume, locuri, școli 
frecventate, schița apartamentului din Paris al familiei ei, 
excursiile lor în Alpi și la mare - formară miezul programei 
studiate de Natalie în timpul ultimelor zile petrecute în ferma din 
Nahalal. Și, desigur, mai era Ziad, iubitul Leilei și soldatul 
defunct al lui Allah. Asta însemna că Natalie trebuia să 
memoreze nu numai detaliile vieţii sale, ci și pe acelea ale vieții 
lui Ziad, căci el îi povestise mult despre cum a crescut și cum a 
trăit în lordania. Dina era, în primul rând, tutorele și 
supraveghetorul progreselor ei. Ea îi vorbea despre 
angajamentul lui Ziad în Jihad și despre ura lui pentru Israel și 
America, de parcă acestea ar fi fost niște întreprinderi nobile. 
Calea lui în viață trebuia urmată, spunea ea, nu condamnată. Și 
totuși, mai mult decât orice, moartea lui striga după răzbunare. 

Formaţie de medic a Nataliei îi fu foarte de folos, căci îi 
permise să absoarbă și să reţină cantităţi mari de informaţii, mai 
ales numere. Era constant supusă testelor, lăudată pentru 
succese și admonestată chiar și pentru cea mai mică greșeală 
ori ezitare. Curând, o avertiză Dina, ceilalţi îţi vor pune întrebări. 


VP - 134 


În această perioadă a fost vizitată de câţiva observatori, care 
asistau la cursurile ei, dar nu interveneau în niciun fel. Printre ei 
era un bărbat cu o înfățișare dură, cu păr negru tuns scurt și 
fața ciupită de vărsat. Era chel, cu haine de tweed și avea aerul 
unui absolvent de Oxford. Mai era un tip cu o figură de elf, cu 
părul rar și zbârlit, a cărui faţă, oricât încercase, Natalie nu 
părea să o poată reține. Şi, în sfârșit, mai venea un bărbat înalt, 
ciolănos, cu pielea palidă, parcă fără sânge, și cu ochii de 
culoarea gheții glaciare. Când Natalie o întrebă pe Dina cine 
este, aceasta îi răspunse cu o căutătură plină de reproș. 

— Leila n-ar fi niciodată atrasă de un nemusulman, își 
admonestă ea eleva, nici nu mai zic de-un evreu. Leila e 
îndrăgostită de amintirea lui Ziad. Și nimeni nu-i va lua locul. 

Acesta mai veni la Nahalal în două rânduri, de fiecare dată 
însoţit de bărbatul cu păr zbârlit și față de nereţinut. Priveau 
critic cum o presa Dina pe Natalie să reţină și cele mai mărunte 
detalii ale relaţiei Leilei cu Ziad - restaurantul unde au mâncat 
la prima lor întâlnire, mâncarea pe care au comandat-o, primul 
lor sărut, ultimul e-mail. Ziad l-a trimis dintr-un internet cafe din 
Amman în timp ce aștepta un curier care să-l treacă graniţa în 
Irak. În dimineaţa următoare a fost arestat. N-au mai vorbit 
niciodată. 

— ii minte ce ţi-a scris? întrebă Dina. 

— Era convins că e urmărit. 

— Și tu ce i-ai spus? 

— Că mă îngrijorează siguranţa lui. l-am cerut să urce în 
următorul avion spre Paris. 

— Nu, Leila, exact cu cuvintele pe care le-ai scris atunci. 
Aceasta a fost ultima comunicare cu bărbatul pe care l-ai iubit, 
adăugă Dina, scuturând o foaie de hârtie care se presupunea că 
conţine textul schimbului de e-mailuri. În mod cert îţi amintești 
ultimele cuvinte pe care i le-ai scris lui Ziad înainte de arestarea 
lui. 

— Am spus că-s moartă de îngrijorare. L-am implorat să plece. 

— Dar nu e tot ce-ai spus. l-ai spus că poate sta la o rudă de-a 
ta, nu-i așa? 

— Da. 

— Cine era rubedenia asta? 

— Mătușa mea. 

— Sora mamei tale? 


VP - 135 


— Corect. 

— Locuiește în Amman? 

— În Zarga. 

— În tabără sau în oraș? 

— În oraș. 

— Ei i-ai spus că Ziad pleca în lordania? 

— Nu. 

— Le-ai spus mamei tale sau tatălui tău? 

— Nu. 

— Dar poliţiei franceze? 

— Nu. 

— Dar celui din serviciile iordaniene care-a luat legătura cu 
tine? Lui i-ai spus, Leila? 

— Poftim? 

— Răspunde la întrebare, izbucni Dina. 

— Nu ţin legătura cu nimeni din serviciile iordaniene. 

— L-ai vândut pe Ziad iordanienilor? 

— Nu. 

— Eşti responsabilă de moartea lui? 

— Nu. 

— Dar în noaptea primei voastre întâlniri? întrebă Dina, 
schimbând brusc subiectul. Ai băut vin la cină? 

— Nu. 

— De ce? 

— E haram, spuse Natalie. 

În seara aceea, când se retrase în camera ei, volumul de 
Darwish era din nou pe noptieră. Curând avea să plece, își 
spuse. Nu mai era decât o chestiune de timp. 


Aceeași chestiune - a timpului - era subiectul unei întâlniri 
între Gabriel și Uzi Navot în bulevardul Regele Saul, în aceeași 
seară, ceva mai târziu. Între ei, întinse pe masa sălii de 
conferință a lui Navot, erau concluziile scrise ale diferiților 
instructori, medici și specialiști psihiatri, care se ocupaseră de 
caz. Toţi declarau că Natalie Mizrahi era sănătoasă atât fizic, cât 
și psihic, și era mai mult decât capabilă să desfășoare misiunea 
pentru care fusese recrutată. Totuși, niciunul dintre rapoarte nu 
era atât de important ca opiniile șefului Biroului și-a celui care 
avea să-i urmeze în funcţie. Amândoi erau agenţi de teren 
veterani, care-și petrecuseră bună parte din cariera lor lucrând 


VP - 136 


sub identități false. Și numai ei aveau să suporte consecințele în 
caz că ceva ar fi mers prost. 

— Doar e Franţa, spuse Navot. 

— Da, spuse mâhnit Gabriel. În Franţa nu se întâmplă nimic 
niciodată. 

Se lăsă tăcerea. 

— Ei bine? spuse într-un târziu Navot. 

— AȘ vrea să-i mai fac un test. 

— A fost testată. Și le-a trecut pe toate cu panaș. 

— Hai s-o scoatem din zona ei de confort. 

— O comisie a crimei? 

— O evaluare a unor specialiști externi, spuse Gabriel. 

— Cât de dură? 

— Suficient de dură încât să demaște orice greșeli. 

— Cine vrei să se ocupe de ea? 

— Yaakov. 

— Yaakov m-ar speria și pe mine. 

— Exact despre asta-i vorba, Uzi. 

— Cât de repede vrei să se-ntâmple? 

Gabriel se uită la ceasul de la mână. Navot se întinse după 
telefon. 


Veniră s-o ia în ora dinaintea zorilor, pe când ea visa livezile 
de lămâi din Sumayriyya. Erau trei - sau să fi fost patru? Natalie 
nu era sigură; camera era întunecată și răpitorii ei erau 
îmbrăcaţi în negru. li puseră un sac peste cap, îi legară mâinile 
cu bandă de împachetat și o târâră în jos pe scări. Afară, iarba 
din grădină era udă sub tălpile ei goale, iar aerul era rece și 
încărcat de mirosurile pământului și-ale animalelor. O împinseră 
pe bancheta din spate a unei mașini. Unul stătea în stânga ei, 
altul în dreapta, astfel că era înghesuită rău în dreptul umerilor 
și șoldurilor. Inspăimântată, rosti numele lui Gabriel, dar nu 
primi niciun răspuns. Și nici Dina nu-i răspunse strigătului de 
ajutor. 

— Unde mă ducetți? întrebă, surprinsă că li se adresa în arabă. 

Ca mai toţi medicii, avea un ceas biologic bun. Cursa cu 
mașina, goana în mare viteză ce-i provocă greață, dură cam 
douăzeci și cinci, treizeci de minute. Nimeni nu rosti niciun 
cuvânt, nici măcar atunci când, în arabă, ea spuse că îi era rău. 
În sfârșit, mașina încetini și se opri. 


VP - 137 


Apoi o târâră iar, de data asta pe o cărare de pământ. Aerul 
era îndulcit de mirosul pinilor și mai rece decât în vale, iar prin 
pânza sacului zări o geană de lumină. O trecură peste un prag, 
într-un fel de încăpere, și o siliră să se așeze pe un scaun. 
Mâinile îi erau pe tăblia unei mese. Luminile o încălziră. 

Stătea tăcută, tremurând ușor. Simţea că dincolo de lămpi era 
cineva. In sfârșit o voce de bărbat spuse în arabă: 

— Scoatetți-i sacul. 

Sacul ieși dintr-o mișcare, de parcă ea era un obiect preţios 
care se dezvelea în fața unei audiențe nerăbdătoare. Clipi de 
câteva ori, până se obișnui cu lumina crudă. Apoi ochii ei se 
fixară pe bărbatul așezat de cealaltă parte a mesei. Era 
îmbrăcat complet în negru, un keffiyeh negru îi ascundea toată 
faţa, cu excepţia ochilor, care și ei erau negri. Personajul din 
dreapta ei era îmbrăcat exact la fel ca și cel din stânga ei. 

— Spune-mi numele tău, ordonă personajul din faţa ei în 
arabă. 

— Numele meu e Leila Hadawi. 

— Nu numele pe care ţi l-au dau sioniștii! izbucni el. Numele 
tău adevărat. Numele tău evreiesc. 

— Asta e numele meu adevărat. Sunt Leila Hadawi. Am 
crescut în Franţa, dar sunt din Sumayriyya. 


Dar tipul nu acceptă nimic din toate astea - nici numele, nici 
etnia pe care-o declarase, nici credinţa ei, nici povestea 
copilăriei ei din Franţa, cel puţin nu toată. Avea în față un dosar 
despre care spunea că fusese pregătit de departamentul de 
securitate al organizaţiei din care făcea parte, deși n-a spus 
exact ce organizaţie era aceea, numai că membrii ei îi imitau pe 
discipolii iniţiali ai lui Mahomed, pacea fie cu el. Dosarul acela 
dovedea, chipurile, că numele ei real era Natalie Mizrahi, că era 
evreică, evident, că era agentă a serviciilor de informaţii secrete 
israeliene, instruită într-o fermă din valea Jezreel. Ea răspunse 
că nu călcase niciodată în Israel și nici n-avea s-o facă vreodată 
- și că singura instrucţie pe care-o primise fusese aceea a 
Universităţii Paris-Sud, unde studiase medicina. 

— Minciuni, spuse bărbatul în negru. 

Fapt ce nu-i lăsa altă opţiune, adăugă el, decât să o ia de la 
început. Sub neobosita lui interogare, Natalie pierdu simţul 
timpului. Din câte-și mai putea da seama era posibil să fi trecut 


VP - 138 


o săptămână de când fusese trezită din somn. O durea capul din 
lipsă de cafeină, iar luminile orbitoare erau de nesuportat. Chiar 
și așa, răspunsurile ieșeau din ea fără efort, cum curge apa peo 
pantă. Nu-și amintea ceva ce fusese învățată, își amintea ceva 
ce știa deja. Nu mai era Natalie. Era Leila. Leila din Sumayriyya. 
Leila care-l iubea pe Ziad. Leila care-și dorea răzbunare. 

In cele din urmă, bărbatul din cealaltă parte a mesei închise 
dosarul. Se uită la tipul din dreapta sa, apoi la cel din stânga. 
Apoi își desfășură eșarfa dimprejurul capului ca să-și descopere 
fața. El era individul cu obrajii ciupiţi de varsat. Ceilalţi doi 
bărbaţi își scoaseră și ei keffiyeh-urile. Cel din stânga era 
bărbatul cu păr țepos pe care-l tot uita. lar cel din dreapta era 
cel cu pielea palidă și fără sânge și cu ochii ca gheaţa glaciară. 
Toţi trei zâmbeau, dar Natalie începu dintr-odată să plângă. 
Gabriel se apropie neauzit din spate și își puse mâinile pe umerii 
ei zguduiţi de plâns. 

— E-n regulă, Leila, spuse cu blândeţe. Acum s-a terminat. 

Dar nu se terminase nimic, se gândi ea. Abia începea. 


În Tel Aviv și în suburbiile sale există o serie de apartamente 
de siguranţă ale Biroului, cunoscute cu numele de terenuri 
pentru decolare. Erau locurile unde, prin doctrină și tradiţie, 
agenții își petreceau ultima noapte înainte să plece din Israel 
pentru misiuni în străinătate. Trei zile după pretinsul 
interogatoriu, Natalie, însoţită de Dina, se duse cu mașina la un 
apartament luxos din Tel Aviv cu vedere spre mare. Noile sale 
haine, toate achiziționate din Franţa, erau împachetate cu grijă 
pe pat. Lângă ele era un pașaport francez, un permis de 
conducere francez, cărţi de credit franceze, carduri și diverse 
certificate medicale și acreditări pe numele Leila Hadawi. Mai 
erau și câteva fotografii ale apartamentului unde avea să 
locuiască, situat în banlieue-ul parizian Aubervilliers, populat 
majoritar de imigranţi. 

— Speram să primesc o mansardă șic pe Malul Stâng. 

— Înţeleg. Dar când te duci la pescuit, spuse Dina, cel mai 
bine e să mergi acolo unde-s peștii. 

Natalie nu ceru decât un singur lucru; voia să-și petreacă 
seara cu mama și tatăl ei. Cererea i-a fost refuzată. Se 
cheltuiseră mult timp și eforturi pentru a o transforma în Leila 
Hadawi. A o expune, chiar și pentru puţin timp, vieţii ei 


VP - 139 


anterioare era considerat un lucru prea riscant. Un agent de 
teren experimentat putea trece cu ușurință prin membrana fină 
ce-i despărţea viața reală de viaţa pe care-o ducea în slujba țării 
sale. Dar recruţii abia instruiți, precum Natalie, erau deseori 
niște flori fragile, ce se ofileau când erau scoase-n soare. 

Și astfel, ultima seară în Israel și-o petrecu în compania 
nimănui altcuiva decât a femeii melancolice care-o smulsese din 
adăpostul fostei ei vieţi. Pentru a-și ocupa timpul, își împachetă 
și reîmpachetă de trei ori valiza. Apoi, după o cină la pachet cu 
miel și orez, porni televizorul și urmări un episod dintr-un serial 
egiptean care începuse să-i placă pe când era încă la Nahalal. 
După aceea, se așeză pe balcon urmărind pietonii și bicicliștii și 
skaterii ce treceau în flux continuu pe promenadă, în noaptea 
răcoroasă și cu vânt. Era o priveliște deosebită, visul celor dintâi 
sioniști realizat pe deplin, deși Natalie îi privea pe evreii 
mulțumiți de sub ea cu privirea resentimentară a Leilei. Aceia 
erau ocupanţii, copiii și nepoţii colonialiștilor ce furaseră 
pământurile unui popor mai slab. Trebuiau înfrânți, alungaţi, așa 
cum făcuseră și ei cu strămoșii Leilei în Sumayvriyya în seara 
aceea de mai 1948. 

Mânia ei o urmări și în pat. Dacă dormise în noaptea aceea, 
ea nu-și mai amintea, iar dimineaţa o găsi cu ochii înroșiţi și cu 
nervii în pioneze. Se îmbrăcă în hainele Leilei și-și acoperi părul 
cu hijabul preferat al Leilei, de culoare verde smarald. Jos 
aștepta un taxi. Nu un taxi adevărat, ci un taxi al Biroului 
condus de unul din agenţii de securitate, unul din cei ce-o 
urmăreau în alergările ei prin Nahalal. O duse direct la 
Aeroportul Ben Gurion, unde fu verificată atent și chestionată pe 
îndelete înainte de a i se permite să treacă spre poarta de 
îmbarcare. Leila nu se simţi ofensată de felul cum fusese 
tratată. Ca femeie musulmană ce purta văl era obișnuită cu 
atenţia specială a controlorilor de securitate. 

Ajunsă în terminal, înaintă spre poartă, indiferentă la privirile 
ostile ale publicului călător israelian, iar când se anunţă zborul 
ei, urcă prompt în avion. Pe scaunul de lângă ea stătea bărbatul 
cu ochi gri și piele fără sânge, iar de cealaltă parte a culoarului 
era interogatorul ei ciupit de vărsat și complicele lui cu părul 
zbârlit. Niciunul dintre ei nu îndrăzni să se uite la femeia cu văl 
ce călătorea singură. Dintr-odată, se simţi epuizată. Îi spuse 
însoțitoarei de bord, cu sfială, că nu dorea să fie deranjată. Apoi, 


VP - 140 


pe când Israelul rămânea în urma ei, închise ochii și visă la 
Sumavyriyya. 


23 


Aubervilliers, Franta 


Zece zile mai târziu, Clinica Jacques Chirac se deschise fără 
cine știe ce festivități în nordicul banlieue parizian Aubervilliers. 
La ceremonie participă ministrul sănătății, dar şi un fotbalist 
celebru născut în Coasta de Fildeş, care tăie o panglică tricoloră 
în aplauzele murate de ploaie ale câtorva activiști din 
comunitate, adunați pentru ocazie. Televiziunea franceză difuză 
un scurt reportaj despre deschidere în principalul jurnal de știri 
din seara aceea. Le Monde, într-un mic editorial, numi 
evenimentul un început promiţător. 

Scopul clinicii era acela de a îmbunătăţi viața celor ce locuiau 
în frământata suburbie, unde crima și șomajul erau la cote 
înalte, iar serviciile de stat puţine. Oficial, Ministerul Sănătăţii 
supraveghea activităţile zilnice ale clinicii, dar de fapt era o 
colaborare secretă între minister și Grupul Alfa al lui Paul 
Rousseau. Administratorul clinicii, un bărbat pe nume Roland 
Girard, era agent al Grupului Alfa, la fel ca și planturoasa 
recepționeră. Cele șase asistente și doi dintre cei trei medici, 
însă, nu știau nimic despre dubla personalitate a clinicii. Toţi 
erau angajaţi ai sistemului de stat de sănătate și cu toţii 
fuseseră aleși pentru proiect după un proces riguros de 
verificare. Niciunul nu o cunoscuse niciodată pe dr. Leila 
Hadawi. Nici nu urmaseră aceeași facultate de medicină cu ea, 
nici nu lucraseră cu ea în locurile ei de muncă anterioare. 

Clinica era situată pe bulevardul Victor Hugo, între o 
spălătorie non-stop și o tutungerie frecventată de traficanţii de 
droguri marocani din zonă. Platanii umbreau trotuarul din fața 
intrării modeste a clinicii și deasupra ei se ridicau celelalte trei 
etaje ale unei clădiri vechi frumoase, cu pereți văruiţi în ocru și 
ferestre sparte. Dar dincolo de bulevard se înălțau imensele 
fațade gri ale cités, ansamblurile de locuințe sociale ce 
adăposteau sărăcimea și pe cei născuţi în străinătate, mai ales 


VP - 141 


din Africa și din fostele colonii franceze din Maghreb. Aici era 
acea parte a Franţei unde poetii și autorii ghidurilor de călătorii 
se aventurau arar, Franţa crimei, a resentimentului imigrant și, 
tot mai mult, a Islamului radical. Jumătate din locuitorii ban/ieve- 
ului erau născuţi în afara graniţelor Franţei și trei sferturi dintre 
cei tineri. Înstrăinaţi, marginalizaţi, ei erau recruţii viitori ai ISIS. 

In prima zi de funcţionare a clinicii, aceasta a fost subiectul 
unei oarecare curiozităţi, chiar dacă sceptice. Dar în dimineața 
următoare, primea deja un flux constant de pacienți. Pentru 
mulţi dintre ei, era prima lor vizită la medic după foarte multă 
vreme. lar pentru câţiva, mai ales pentru cei veniţi recent din 
interiorul Marocului sau al Algeriei, era prima lor vizită la un 
medic în toată viața lor. In mod nesurprinzător, se simțeau cel 
mai bine în prezența doctoriței generaliste care purta haine 
modeste și hijab și vorbea cu ei în limba lor natală. 

Avea grijă de gâtlejurile lor dureroase și de tusea lor cronică 
și de diversele lor junghiuri și dureri și boli pe care le aduseseră 
cu ei din lumea a treia în cea dintâi. lar unei mame de patruzeci 
și patru de ani i-a spus că sursa atrocelor ei dureri de cap era o 
tumoare cerebrală, iar unui bărbat de șaizeci, că o viaţă 
întreagă de fumat îi cauzase un cancer pulmonar intratabil. lar 
dacă unii dintre ei erau prea bolnavi ca să se deplaseze la 
clinică, îi îngrijea în apartamentele lor înghesuite din blocurile 
sociale. În scările duhnind a urină și în curţile mizere unde 
gunoiul se învârtejea în curenţi de aer, băieţii și tinerii bărbaţi 
din Aubervilliers o priveau bănuitori. În rarele ocazii când 
vorbeau cu ea, i se adresau politicos și respectuos. Însă femeile 
și adolescentele nu erau îngrădite social de a o trage de limbă 
după pofta inimii. Locuinţele sociale erau doar niște sate 
segregate sexual, unde bârfa era la ea acasă, iar doctoriţa Leila 
Hadawi constituia o noutate interesantă. Voiau să știe de unde 
este, despre familia ei și despre studiile ei medicale. Dar mai 
ales, erau curioase să știe de ce, la înaintata vârstă de treizeci și 
patru de ani, era nemăritată. La aceste întrebări, răspundea cu 
un surâs plin de alean. Lăsa impresia că iubirii ei nu i se 
răspunsese - sau poate, a unei iubiri pierdute în violenţa și 
haosul din Orientul Mijlociu actual. 

Spre deosebire de alți membri ai personalului, ea locuia în 
comunitatea pe care o slujea, nu chiar în fabricile infracţionale 
care erau blocurile sociale, ci într-un mic apartament 


VP - 142 


confortabil, dintr-un cartier unde populaţia era formată din 
muncitori băștinași. Peste stradă, era o cafenea șic unde, când 
nu era la clinică, putea fi văzută ades bând cafea la o masă pe 
terasă. Niciodată vin sau bere, căci vinul și berea erau haram. 
Hijabul ei în mod cert îi ofensa pe unii dintre concetăţțenii ei; 
lucrul se auzea în tonul vreunei remarci a chelnerului și se 
vedea în privirile ostile ale trecătorilor. Ea era celălalt, străinul. 
Ceea ce-i alimenta resentimentul faţă de ţara unde se născuse 
și-i inflama mânia mută. Căci dr. Leila Hadawi, o slujbașă a 
birocraţiei medicale naţionale franceze, nu era femeia care 
părea să fie. Fusese radicalizată de razboaiele din Irak și Siria și 
de ocupaţia Palestinei de către evrei. Și mai fusese radicalizată 
și de moartea lui Ziad al-Masri, unica ei iubire, în ghearele 
Mukhabaratului iordanian. Era o văduvă neagră, o bombă cu 
ceas. Fapt pe care nu-l mărturisi nimănui, numai computerului 
ei. Era confidentul ei secret. 

În timpul ultimelor zile la ferma din Nahalal, pe care oricât se 
străduia nu mai putea să o evoce în amintire, i-au dat o listă de 
site-uri. Unele dintre site-uri erau disponibile pe internetul 
obișnuit; altele, în cloacele tulburi ale dark net-ului. Toate aveau 
de-a face cu chestiuni legate de Islam și jihadism. Citea bloguri, 
intra în chat-room-uri destinate femeilor musulmane, asculta 
predici ale clericilor extremiști și viziona înregistrări pe care 
nimeni, nici credincios, nici necredincios, n-ar trebui să le 
vizioneze vreodată. Atentate cu bombă, decapitări, arderi, 
crucificări: o zi sângeroasă din viaţa ISIS. Leila nu găsea nimic 
de obiectat faţă de aceste înregistrări, dar câteva dintre ele au 
trimis-o pe Natalie, deși era obișnuită cu vederea sângelui, în 
graba mare la baie, cuprinsă de un rău violent. Folosea un 
motor de căutare ce avea ca simbol o ceapă!'$, foarte populară 
printre jihadiști și care-i permitea să hălăduiască prin califatul 
virtual fără să fie detectată. Își spunea Umm Ziad. Acesta era 
pseudonimul ei - nom de guerre-ul ei. 

Nu trecu mult până când dr. Hadawi a atras atenţia. Nu-i 
lipseau pretendenţii virtuali. Printre ei, o femeie din Hamburg 
care avea un văr de vârsta însurătorii. Un cleric egiptean care 
discutase îndelung cu ea despre tema apostaziei. Și mai era 
autorul unui blog cu totul mârșav, care-i bătu în ușa virtuală în 


16 Probabil o aluzie la Tor (acronim pentru The Onion Router), motor de căutare ce 
asigură anonimitatea utilizatorilor de internet. 


VP - 143 


timp ce ea viziona decapitarea unui creștin captiv. Bloggerul era 
un recrutor ISIS. li ceru să călătorească în Siria, să ajute la 
ridicarea califatului. 

MI-AR PLĂCEA FOARTE MULT, Scrise Leila, DAR MUNCA MEA E AICI, ÎN 
FRANȚA. AM GRIJĂ DE FRAȚII ȘI DE SURORILE DIN ȚINUTURILE LUI KUFAR!. 
PACIENȚII MEI AU NEVOIE DE MINE. 

EȘTI DOCTORIȚĂ? 

DA. 

AVEM NEVOIE DE. DOCTORI ÎN CALIFAT. ȘI DE FEMEI. 

Schimbul de replici îi dădu un impuls electric, degetele-i erau 
parcă mai ușoare, vederea i se încețoșă, de parcă pentru prima 
oară cunoștea fiorii dorinței. Dar despre astea, nu spuse nimic; 
nu era nevoie. Ei îi monitorizau computerul și telefonul. O și 
urmăreau. Îi vedea uneori pe străzile din Aubervilliers - durul 
ciupit de vărsat care condusese ultimul ei interogatoriu în 
ținuturile evreilor, tipul cu fața de neţinut minte, tipul cu ochii ca 
iarna. li ignora, așa cum fusese instruită să facă, și-și vedea de 
treburile ei. ingrijea pacienţi, bârfea cu femeile din blocurile 
sociale, își pleca pioasă ochii când erau de față băieţi sau tineri, 
iar noaptea, singură în apartamentul ei, bântuia prin încăperile 
casei Islamului extremist, ascunsă îndărătul protecțiilor ei 
software și a poreclei ei vagi. Era o văduvă neagră, o bombă cu 
ceas. 


Banlieue-ul Aubervilliers e despărțit de satul Seraincourt de 
numai vreo treizeci de kilometri, dar par a fi din lumi diferite. În 
Seraincourt nu sunt pieţe halal și moschei, nu se ridică blocuri 
pline de imigranţi sosiți din ţinuturi ostile, iar pe strazile lui 
înguste ori la braseria de lângă vechea biserică de piatră din 
piaţa satului nu se aude decât franceza. E o viziune idealizată a 
Franței, așa cum și-o închipuie străinii, Franța cum era 
odinioară, e Franţa ce nu mai există. 

Imediat dincolo de sat, în valea unui râu ocupată de ferme 
bine întreţinute și păduri ferchezuite, se ridica Château Treville. 
Apărat de ochi prea curioși de ziduri înalte de trei metri, avea un 
bazin cu apă încălzită, două terenuri de tenis de zgură, 
paisprezece dormitoare bogat decorate și o sută treizeci de mii 
de metri pătraţi de grădini unde, dacă asta-i era înclinația, 


17 Adică ţinuturile necredincioșilor, ale celor care nu cred în Allah și în învățăturile 
Islamului. 


VP - 144 


oricine se putea plimba apăsat de griji. Personalul de întreținere, 
o divizie a Biroului care achiziţiona și menținea proprietăți 
sigure, era în termeni buni, chiar dacă înșelători, cu proprietarul 
castelului. lInțelegerea - pe șase luni cu posibilitatea de 
prelungire - a fost încheiată printr-un schimb rapid de faxuri și 
prin transferul bancar a mai multor mii de euro al căror parcurs 
fusese șters cu grijă. Echipa s-a mutat în castel în aceeași zi în 
care dr. Leila Hadawi se acomoda în modestul ei apartament din 
Aubervilliers. Cei mai mulţi din ei au stat numai cât să-și lase 
gențţile, după care s-au dus direct în teren. 

Mai operaseră în Franța de multe ori înainte, chiar și în 
liniștitul Seraincourt, dar niciodată cu știința și aprobarea 
serviciului de securitate francez. Au presupus că DGSI se uita 
peste umărul lor tot timpul și că le ascultau fiecare cuvânt, 
astfel că se purtau cum o cereau împrejurările, înăuntrul 
castelului discutau în ebraica succintă și colocvială pe care o 
foloseau în Birou și care depășea capacitatea de înțelegere a 
translatorilor obișnuiți. lar pe străzile din Aubervilliers, unde o 
țineau sub supravegherea lor vigilentă pe Natalie, făceau tot ce 
puteau să nu deconspire secretele de familie aliaţilor francezi, 
care o urmăreau și ei. Rousseau închirie un apartament chiar în 
faţa celui al Nataliei, unde echipe de agenţi, una israeliană, 
cealaltă franceză, se schimbau una pe alta, asigurând 
permanenţța. La început, atmosfera în apartamentul acesta a 
fost rece. Dar treptat, pe măsură ce echipele au început să se 
cunoască mai bine, atmosfera s-a mai încălzit. De bine, de rău, 
erau implicate în această luptă împreună. Toate păcatele 
trecutului erau iertate. Comportamentul urban era noua ordine 
de zi. 

Singurul membru al echipei care n-a pus niciodată piciorul în 
acest post de observaţie sau pe străzile din Aubervilliers era 
fondatorul și mentorul ei. Mișcările sale erau imprevizibile, într-o 
zi era la Paris, în următoarea la Bruxelles sau la Londra, sau la 
Amman unde se consulta cu Fareed Barakat, la lerusalim, unde 
trebuia să-și atingă soţia și copii. Ori de câte ori se strecura în 
Château Treville, rămânea treaz până noaptea târziu împreună 
cu Eli Lavon, cel mai vechi prieten al său din toată lumea, 
camaradul său de arme din operaţiunea Mânia lui Dumnezeu, și 
lua la puricat fiecare raport de urmărire în căutarea celui mai 
mic semn de probleme. Natalie era capodopera sa. O recrutase, 


VP - 145 


o instruise și o expusese într-o galerie a nebuniei religioase ca s- 
o vadă monștri. Perioada de vizionare se apropia de sfârșit. 
Urma vânzarea. Licitaţia avea să fie aranjată, căci Gabriel n- 
avea de gând s-o vândă nimănui altcuiva decât lui Saladin. 

Așa se face că, la exact două luni după deschiderea Clinicii 
Jacques Chirac, Gabriel se afla în biroul lui Paul Rousseau de pe 
Rue de Grenelle. Prima fază a operaţiunii, declară Gabriel, 
vânturând cu mâna încă o șarjă de fum de pipă, era încheiată. 
Era timpul să-și introducă agenta în joc. Conform regulilor 
acordului operativ franco-israelian, decizia de a continua ar fi 
trebuit să fie luată în comun. Dar agenta era a lui Gabriel și ca 
atare a lui era și decizia. Işi petrecu seara aceea în casa de 
siguranţă din Seraincourt în compania echipei sale, iar 
dimineaţă, împreună cu Mihail și cu Eli Lavon asigurându-le 
spatele, se urcară într-un tren din Gara de Nord și se îndreptară 
spre Bruxelles. Rousseau nu încercă să-i urmărească. Aceasta 
era partea operaţiunii despre care nu voia să știe nimic. Aceasta 
era partea operaţiunii în care lucrurile deveneau dure. 


24 


Rue du Lombard, Bruxelles 


Într-una dintre numeroasele vizite la cartierul general al DIG 
din Amman, Gabriel intrase în posesia mai multor hard diskuri 
portabile. Pe ele era conţinutul tabletei lui Jalal Nasser, 
descărcat în timpul vizitelor sale în lordania sau al raidurilor 
discrete în apartamentul său din sectorul Bethnal Green din 
Londra de Est. DIG nu descoperise nimic suspicios - printre 
contactele sale nu se numărau jihadiști cunoscuți, iar în istoricul 
navigării sale nu se prenumărau site-uri jihadiste. Dar Fareed 
Barakat fusese de acord să le permită analiștilor Biroului să 
arunce și ei o privire. Detectivilor cibernetici din bulevardul 
Regele Saul le-a luat mai puţin de-o oră ca să descopere o 
capcană inteligentă, ascunsă într-o aplicaţie aparent inofensivă 
destinată jocurilor on-line. De-acolo au ajuns într-o pivniţă 
puternic criptată, plină de nume, numere, adrese de e-mail și 
fotografii, inclusiv câteva de la Centrul Weinberg din Paris. Ba s- 


VP - 146 


a găsit chiar și un instantaneu cu Hannah Weinberg, ieșind din 
apartamentul ei de pe Rue Pavée. Gabriel îi dădu vestea lui 
Fareed cu delicateţe, ca să nu rănească imensul ego al unui 
partener valoros. 

— Uneori, spuse Gabriel, e utilă o pereche de ochi în plus. 

— Sau un băiat evreu deștept cu doctorat la Caltech'5, spuse 
Fareed. 

— Și asta. 

Printre numele cele mai proeminente care apăreau în această 
comoară tăinuită era un anume Nabil Awad, originar din Irbid, 
un oraș în nordul lordaniei, și de curând locuitor al districtului 
Molenbeek din Bruxelles. Separat de centrul elegant al orașului 
de un canal industrial, Molenbeek fusese cândva ocupat de 
valoni romano-catolici și de flamanzi protestanți care lucrau în 
numeroasele fabrici și depozite ale districtului. Fabricile nu mai 
erau decât o amintire, ca și locuitorii originari ai Molenbeekului. 
Acum era în esență un sat musulman de o sută de mii de 
persoane, unde chemarea la rugăciune se făcea auzită de cinci 
ori pe zi dinspre douăzeci și două de moschei. Nabil Awad trăia 
pe Rue Ransfort, o străduță mărginită de terasele caselor de 
cărămidă dărăpănate, construite în secolul nouăsprezece, dar 
transformate în locuințe supraaglomerate. Lucra cu jumătate de 
normă la un centru de copiere din centrul Bruxelles-ului, dar, ca 
mulți tineri care locuiau în Molenbeek, cea dintâi ocupaţie a sa 
era Islamul radical. Printre profesioniștii serviciilor de securitate, 
Molenbeekul era cunoscut drept capitala europeană a Jihadului. 

Cartierul nu era genul de loc pe care să-l prefere un bărbat cu 
gusturi rafinate precum Fareed Barakat. Cum nu era nici hotelul 
cu camere de șaizeci de euro pe noapte de pe Rue du Lombard, 
unde se întâlni cu Gabriel. Își mai moderase ţinuta luxoasă 
această ocazie - un blazer italian, pantaloni gri-turturică, o 
cămașă albă cu guler tare și cu manşete franțuzești și fără 
cravată. După ce fu primit în cămăruţa înghesuită de la etajul al 
treilea al hotelului, contemplă un ceainic electric de parcă ochii 
lui nu mai văzuseră niciodată asemenea drăcie. Gabriel îl umplu 
cu apă de la robinetul din baie și i se alătură lui Fareed la 
fereastră. Exact de cealaltă parte a hotelului, la parterul unei 
moderne clădiri de birouri de șapte etaje, era XTC Printare și 


18 Prescurtare pentru California Institute of Technology (Institutul de Tehnologie din 
California), universitate privată cu sediul în Pasadena. 


VP - 147 


Copiere. 

— La ce oră a sosit? întrebă iordanianul. 

— Zece fix. 

— Un angajat model. 

— Așa s-ar părea. 

Ochii negri ai iordanianului măsurară strada, ca un uliu 
căutându-și prada. 

— Nu-ţi bate capul, Fareed, n-ai cum să-i găsești. 

— Te deranjează dacă-ncerc? 

— Ba chiar te rog. 

— Duba albastră, cei doi bărbaţi din mașina parcată în capătul 
clădirii și fata singură de la fereastra cafenelei. 

— Greșit, greșit și greșit. 

— Cine-s cei doi bărbaţi din mașină? 

— Își așteaptă prietenul să iasă din farmacie. 

— Sau poate sunt din serviciul de securitate belgian. 

— Ultimul lucru cu care trebuie să ne batem capul este 
Sûreté. Din nefericire, adăugă întristat Gabriel, nici teroriștii din 
Molenbeek nu trebuie să-și bată capul cu ei. 

— Mie-mi spui? murmură Fareed. Se produc mai mulţi teroriști 
aici, în Belgia, decât la noi acasă. 

— Ei, asta spune ceva. 

— Ştii, spuse Fareed, n-am avea problema asta dacă n-aţi fi 
voi, israelienii. Aţi întors ordinea firească a lucrurilor din Orientul 
Mijlociu cu fundul în sus, iar acum plătim toți prețul. 

Gabriel se uita în stradă. 

— Poate că, la urma urmei, n-a fost o idee prea bună, spuse 
încetișor. 

— Ca noi doi să lucrăm împreună? 

Gabriel aprobă. 

— Ai nevoie de prieteni oriunde-i poţi găsi, habibi. Ar trebui să 
te consideri norocos. 

Apa începu să fiarbă, iar ceainicul se opri cu un clic. 

— Te-ar deranja groaznic? întrebă iordanianul. Mi-e teamă că- 
s neajutorat în bucătărie. 

— Sigur, Fareed. Nu-i ca și cum aș avea altceva mai bun de 
făcut. 

— Cu zahăr, te rog. Mult zahăr. 

Gabriel turnă apa în cană, aruncă un plic de ceai învechit în 
ea și adăugă trei pliculeţe de zahăr. lordanianul suflă ușurel în 


VP - 148 


ceai înainte să apropie cana de buze. 

— Cum e? întrebă Gabriel. 

— Ambrozie. 

Fareed era gata să-și aprindă o ţigară, dar se opri când 
Gabriel îi arătă un semn pe care scria Fumatul interzis. 

— Nu puteai lua și tu o cameră de fumători? 

— Erau toate ocupate. 

Fareed așeză ţigara înapoi în tabachera de aur, iar tabachera 
o puse în buzunarul blazerului. 

— Poate că ai dreptate, spuse încruntându-se. Poate că n-a 
fost o idee prea bună, la urma urmei. 


L-au văzut la unsprezece, în aceeași dimineaţă, plecând din 
magazin să cumpere patru cafele la pachet pentru colegii săi, și 
din nou la unu după-amiază, când își luă prânzul la o cafenea 
imediat după colţ. In sfârșit, la șase, îl văzură plecând din 
magazin pentru ultima oară, urmat de ceea ce părea a fi cel mai 
umil suflet din tot Bruxelles-ul și de un cuplu - un bărbat înalt 
îmbrăcat în tweed și de o femeie cu șolduri de gravidă - care 
abia reușeau să-și ia mâinile unul de pe celălalt. Deși el n-o știa, 
viața lui așa cum o știa era aproape de sfârșit. Curând, se gândi 
Gabriel, el nu va mai exista decât în mediul virtual. Va fi o 
persoană virtuală, secvențe de cifre zero și unu, praf digital. Dar 
numai dacă puneau mâna pe el la modul cel mai curat, fără ca 
tovarășii săi sau poliţia belgiană să prindă de veste, fără să lase 
urme. Ceea ce nu avea să fie ușor într-un oraș ca Bruxelles-ul, 
cu străzi neregulate și cu o densitate mare a populaţiei. Dar, 
cum spusese odată marele Ari Shamron, niciodată, nimic din ce 
merită făcut nu e ușor. 

Șase poduri se întind peste latul canal industrial ce separă 
centrul Bruxelles-ului de Molenbeek. Dacă treci peste oricare 
dintre ele înseamnă să lași Occidentul în urmă și să întri în 
lumea islamică. Ca de obicei, Nabil Awad trecu peste un pod 
pietonal mânijit de graffiti, pe care prea puţini belgieni băștinași 
îndrăzneau vreodată să pună piciorul. Pe partea dinspre 
Molenbeek, parcată lângă un chei urât, era o dubă paradită, 
albă cândva, cu o portieră glisantă. Nabil Awad păru să n-o 
observe; nu avea ochi decât pentru deșiratul nearab, care 
mergea de-a lungul canalului cu apă verde ca supa de mazăre. 
Rareori vedeai noaptea o faţă de occidental în Molenbeek și 


VP - 149 


chiar și mai rar se pomenea ca proprietarul unei astfel de fețe 
să nu aibă vreun prieten sau doi pentru protecţie. 

Nabil Awad, mereu vigilent, se opri lângă dubă pentru a-i 
permite bărbatului să treacă, fapt ce s-a dovedit a fi o greșeală. 
Căci în exact aceeași clipă portiera laterală a dubei glisă pe șine 
bine unse și două perechi de mâini pricepute îl luară pe sus și-l 
traseră înăuntru. Bărbatul cu faţă nearabă urcă pe locul 
pasagerului din faţă, iar duba se desprinse de bordură. Trecând 
prin satul musulman cunoscut cu numele de Molenbeek, pe 
lângă oameni în sandale și femei cu văl, pe lângă pieţe halal și 
tarabe cu pizza turcească, bărbatul din spatele dubei, acum 
legat la ochi și la mâini, se zbătea pentru viaţa lui. N-avea niciun 
rost; viaţa lui așa cum fusese până atunci se încheiase. 

În aceeași seară, la șase și jumătate, doi bărbaţi trecuţi de 
jumătatea vieții, unul, un arab îmbrăcat elegant, cu o față ca a 
unei pasări de pradă, iar celălalt cu o înfățișare de evreu, ieșiră 
din hotelul de pe Rue du Lombard și urcară într-un automobil 
apărut parcă de nicăieri. Personalul de întreținere al hotelului 
intră în cameră câteva minute mai târziu, așteptându-se să 
găsească obișnuitul dezastru de după o scurtă ședere a doi 
bărbaţi cu aluri suspecte. În schimb au găsit camera într-o 
ordine desăvârșită, cu excepţia a doua căni murdare puse pe 
pervaz, una cu urme de ceai, cealaltă plină de chiștoace de 
țigară, o evidentă violare a politicii hotelului. Managerul era 
furios, dar nu și surprins. La urma urmei, ăsta era Bruxelles-ul, 
capitala infracțională a Europei de vest. Managerul adăugă la 
nota de plată o sută de euro pentru activităţi de curăţenie 
suplimentare și de-a naibii umflă factura cu încă o sumă 
zdravănă pentru servirea în cameră a unor mâncăruri și băuturi 
ce nici nu fuseseră comandate. Managerul era încrezător că nu 
se va face nicio plângere. 


25 


Nordul Franţei 


Implicarea lui Paul Rousseau în ce a urmat s-a limitat la 
achiziţionarea unei proprietăţi sigure în apropiere de graniţa 


VP - 150 


belgiană, al cărei cost l-a îngropat adânc în bugetul său 
operativ. li avertiză pe Gabriel și pe Fareed Barakat să evite să 
utilizeze asupra prizonierului orice tactică ce-ar fi putut fi chiar și 
pe departe interpretată ca tortură. Chiar și așa, Rousseau zbura 
periculos de aproape de soare. In legislaţia franceză nu exista 
nicio stipulare care să permită capturarea extralegală a unui 
rezident belgian de pe teritoriul belgian, chiar și dacă 
respectivul rezident belgian era suspectat de implicarea într-un 
act terorist comis pe teritoriul Franţei. Dacă operaţiunea ar fi 
devenit vreodată publică, în mod cert Rousseau avea să dispară 
în scandalul ce-ar fi rezultat. Era un risc pe care voia să și-l 
asume. Îi considera pe corespondenţii săi din Sârete-ul belgian 
niște tâmpiţi incompetenţi, care au încurajat stabilirea unui 
refugiu sigur pentru ISIS taman în inima Europei. În numeroase 
rânduri, Sârete-ul dăduse greș în transmiterea unor informaţii 
vitale referitoare la ameninţări împotriva unor ţinte franceze. 
Din punctul de vedere al lui Rousseau, nu făcea decât să le 
întoarcă serviciul. 

Proprietatea sigură era o fermă mică și izolată din apropiere 
de Lille. Nabil Awad nu știa acest lucru, căci pe durata călătoriei 
vederea îi fusese obturată de un sac, iar auzul, de dopuri de 
urechi. Sufrageria înghesuită fusese pregătită pentru sosirea lui 
- o masă de metal, două scaune, o lampă cu bec puternic ca 
soarele, nimic altceva. Mihail și Yaakov îl imobilizară pe Nabil 
Awad cu bandă izolatoare de unul dintre scaune, iar la un semn 
al lui Fareed Barakat, o abia perceptibilă înclinare a capului, îi 
scoaseră sacul. Pe dată, tânărul iordanian se trase înapoi de 
frica îngrozitorului om al Mukhabaratului așezat calm de cealaltă 
parte a mesei. Pentru cineva precum Nabil Awad, un iordanian 
de familie modestă, era locul cel mai nenorocit din lume unde se 
putea afla. Era capăt de linie. 

Tăcerea ce urmă ţinu câteva minute și-l irită până și pe 
Gabriel, care urmărea scena dintr-un colț întunecat al încăperii 
cu Eli Lavon lângă el. Nabil Awad deja tremura de frică. Asta-i 
treaba cu iordanienii, se gândi Gabriel. Nici nu trebuie să 
tortureze, reputaţia lor îi precede. Asta le permitea să se 
considere superiori faţă de serviciul similar al Egiptului. 
Versiunea egipteană a Mukhabaratului își atârna prizonierii în 
cârlige încă înainte să se deranjeze să-i salute. 

Cu o altă mișcare discretă a capului, Fareed îi transmise lui 


VP - 151 


Mihail să-i pună iar prizonierului sacul pe cap. lordanienii, 
Gabriel știa asta, erau mari adepţi ai privării senzoriale. Un om 
privat de văz și auz devine foarte repede dezorientat, uneori 
după doar câteva minute. Devine neliniștit și deprimat; aude 
voci și experimentează halucinaţii. Foarte curând suferă de un 
fel de nebunie. Cu o șoaptă, poate fi convins de aproape orice. 
Că i se topește carnea de pe oase. Că îi lipsește un braț. Că tatăl 
său, mort demult, stă lângă el și-i vede umilinţa. Și toate astea 
se pot face fără bătaie, fără electrocutare, fără apă. Nu e nevoie 
decât de puţin timp. 

Dar timpul, se gândi Gabriel, nu era neapărat de partea lor. 
Nabil Awad era în acel moment pe un alt pod, un pod ce 
despărţea vechea lui viață de viața pe care avea s-o trăiască în 
curând în numele lui Fareed Barakat. Trebuia să treacă acel pod 
rapid, fără ca ceilalți membri ai rețelei să prindă de veste. Altfel, 
această fază a operaţiunii - faza ce avea potenţialul de a deraia 
tot ce se realizase până în acel moment - ar fi fost o colosală 
pierdere de vreme, efort și resurse preţioase. Deocamdată, 
Gabriel era redus la rolul de spectator. Operaţiunea sa se afla în 
mâinile unui fost inamic. 

În sfârșit Fareed vorbi, o întrebare scurtă, rostită pe un ton de 
bariton, care păru să zguduie până și pereţii micii sufragerii 
franceze. Nu era nicio nuanţă de ameninţare în voce, nu era 
necesară. Tonul acela spunea să vorbitorul era puternic, 
privilegiat și plin de bani. Spunea că era rudă a Maiestăţii Sale 
și, ca atare, descendent al profetului Mahomed, pacea fie cu el. 
Spunea că tu, Nabil Awad, ești nimic. lar dacă aș alege să-ţi iau 
viaţa, aș face-o fără să clipesc. lar apoi aș savura o ceașcă bună 
de ceai. 

— Cine-i? a fost întrebarea pe care o puse Fareed. 

— Cine? se auzi vocea slabă și înfrântă de sub sac. 

— Saladin, răspunse Fareed. 

— Cel care a recucerit lerusalimul de la... 

— Nu, nu, nu, spuse Fareed întrerupându-l, nu ace/ Saladin. 
Vorbesc de acel Saladin care ţi-a ordonat să pui o bombă într-o 
țintă evreiască din Paris și într-o piaţă din Amsterdam. 

— N-am absolut nimic de-a face cu atacurile alea! Nimic! Jur! 

— Jalal mi-a spus altceva. 

— Cine-i Jalal? 

— Jalal Nasser, prietenul tău din Londra. 


VP - 152 


— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. 

— Bineînţeles că da, habibi. Jalal mi-a spus deja tot. Mi-a spus 
că tu ai fost strategul operaţiunilor din Paris și Amsterdam. Mi-a 
zis că tu ești locotenentul de încredere în Europa de Vest al lui 
Saladin. 

— Nu-i adevărat! 

— Care parte? 

— Nu cunosc pe nimeni cu numele Jalal Nasser și nu sunt 
strategul operaţiunilor. Lucrez într-un centru de copiere. Sunt un 
nimeni. Vă rog, trebuie să mă credeți. 

— Eşti sigur, habibi? întrebă moale Fareed, de parcă ar fi fost 
dezamăgit. Ești sigur că ăsta e răspunsul tău? 

De sub sac nu se auzi nimic, doar tăcerea. Din privire, Fareed 
le ceru lui Mihail și lui Yaakov să mute prizonierul. Gabriel, de la 
postul său de observare din colţul încăperii, îi urmări pe cei doi 
ofițeri de încredere ai săi supunându-se ordinelor lui Fareed. 
Deocamdată, era operaţiunea iordanianului. Gabriel nu era 
decât spectator. 


În pivniţă fusese pregătită o cameră. Era mică și rece și 
umedă și puțea a mucegai. Mihail și Yaakov îl înlănțuiră pe Nabil 
Awad de-un pătucean și închiseră ușa securizată și antifonată. 
În tavan, un bec protejat de o cușcă metalică ardea puternic. 
Nici nu conta, deasupra lui Nabil Awad soarele apusese pentru 
totdeauna. Cu ochii acoperiţi de sacul opac, trăia într-o lume în 
care noaptea era veșnică. 

N-a durat mult până când întunericul și tăcerea și frica au 
sfredelit o gaură în creierul lui Nabil Awad. Fareed urmărea 
transmisia camerei montate în celula improvizată. Aștepta 
semnele grăitoare - foiala, zvârcolirea, tresăririle bruște - care 
indicau începutul stresului emoţional și al confuziei. Condusese 
personal nenumărate interogatorii în celulele sumbre ale 
sediului central al DIG și știa când să pună o întrebare și când să 
lase întunericul și tăcerea să lucreze în locul lui. Linii dintre 
teroriștii pe care-i interogase Fareed refuzau să cedeze, chiar și 
când erau interogaţi cu brutalitate, dar din câte văzuse, Nabil 
Awad era făcut dintr-un material mai moale. Exista un motiv 
pentru care era în Europa și nu săvârșea atacuri cu bombe și 
omoruri și decapitări în califat. Awad nu era un jihadist de 
acțiune. Era o rotiţă, adică exact ce le trebuia lor. 


VP - 153 


Două ore mai târziu, Fareed ceru ca prizonierul să fie adus din 
celulă. Îi puse trei întrebări. Care a fost, mai exact, rolul tău în 
atentatele cu bombă de la Paris și Amsterdam? Cum comunici 
cu Jalal Nasser? Cine este Saladin? larăși, tânărul iordanian 
susținu că nu știe nimic despre terorism sau despre Jalal Nasser 
sau despre omul misterios care-și spunea Saladin. Era un supus 
loial al Iordaniei. Nu credea în terorism ori în Jihad. Nu mergea la 
moschee cu regularitate. li plăceau fetele, îi plăcea să fumeze 
țigări și să bea alcool. Lucra într-un centru de copiere. Era un 
om de nimic. 

— Eşti sigur, habibi? întrebă Fareed înainte ca Nabil Awad să 
fie dus din nou în celula sa. Ești sigur că ăsta-i răspunsul tău? 

Și așa o ţinută toată noaptea, din două în două ore, uneori cu 
un sfert de oră mai devreme, alteori mai târziu, astfel încât 
Nabil Awad să nu poată avea un simţ precis al timpului și să se 
pregătească pentru atacurile calme ale lui Fareed. Cu fiecare 
nouă apariţie, tânărul iordanian era tot mai sperios și mai 
dezorientat. De fiecare dată, i se puneau aceleași trei întrebări. 
Care a fost, mai exact, rolul tău în atentatele cu bombă de la 
Paris și Amsterdam? Cum comunici cu Jalal Nasser? Cine este 
Saladin? Răspunsurile lui nu erau niciodată diferite. Era un 
nimic. Era nimeni. 

Și-n tot acest timp, telefonul lui mobil băzâia și se lumina din 
cauza traficului primit dinspre o jumătate de duzină de mesaje 
diferite și dinspre feedurile reţelelor de socializare. Telefonul era 
în mâinile capabile ale lui Mordecai, specialist în toate 
electronicele, care scotoci sistematic memoria acestuia în 
căutarea conținutului valoros. Două echipe, una la sediul central 
al DIG, cealaltă în bulevardul Regele Saul, analizau cu rapiditate 
încărcătura de informaţii. Impreună, schițau răspunsurile pe 
care Mordecai le trimitea de pe acel telefon, răspunsuri care 
aveau să creeze, în minţile prietenilor, familiei și a tovarășilor de 
drum din mișcarea jihadistă globală, impresia că Nabil Awad era 
încă în viaţă. Un singur pas greșit, un singur cuvânt aiurea ar fi 
putut condamna întreaga operaţiune. 

Era o muncă de echilibrist și o demonstraţie remarcabilă de 
cooperare între servicii. Dar războiul global împotriva 
extremismului islamic realiza cele mai ciudate asocieri, niciuna 
mai ciudată decât cea dintre Gabriel Allon și Fareed Barakat. În 
tinereţea lor se aflaseră în taberele adverse ale marii falii dintre 


VP - 154 


arabi și israelieni, iar ţările lor se încleștaseră într-un conflict 
teribil în care scopul taberei lui Fareed fusese acela de a 
măcelări cât mai mulţi evrei cu putință, iar pe ceilalți să-i 
împingă în mare. Acum erau aliați într-un nou fel de război, un 
război împotriva celor ce ucideau în numele strămoșului din 
vechime al lui Fareed. Era un război lung, poate un război fără 
sfârșit. 

În noaptea aceea, războiul nu s-a purtat în Yemen sau 
Pakistan sau Afganistan, ci într-o mică fermă izolată din 
apropiere de Lille, nu departe de graniţa belgiană. S-a luptat la 
intervale de două ore - uneori, două ore și un sfert, alteori mai 
puţin de două ore - și cu câte trei întrebări odată. Care a fost, 
mai exact, rolul tău în atentatele cu bombă de la Paris și 
Amsterdam? Cum comunici cu Jalal Nasser? Cine este Saladin? 

— Eşti sigur, habibi? Eşti sigur că ăsta-i răspunsul tău? 

— Da, sunt sigur. 

Dar nu era sigur, deloc, și cu fiecare nouă apariţie cu sacul în 
cap în faţa lui Fareed Barakat, încrederea sa slăbea. Și la fel și 
voința lui de-a rezista. Spre dimineaţă, vorbea cu un coleg de 
celulă inexistent, iar după-amiază devreme nu mai putea urca 
rândul de trepte al pivniţei. Atunci Fareed îi scoase captivului 
sacul de pe cap și-i puse în faţă fotografia unei femei cu chip 
rotund și cu văl. Au urmat alte fotografii - un bărbat obosit 
purtând un Kkeffieh alb cu negru, un băiat de vreo șaisprezece 
ani, o fetiță frumoasă. Erau cei care aveau să plătească pentru 
acţiunile lui Nabil Awad. Cei bătrâni aveau să moară în rușine, 
iar cei tineri nu mai aveau niciun viitor. Asta era altă chestie cu 
iordanienii, se gândi Gabriel. Aveau puterea să distrugă vieţi. Nu 
doar viața teroristului, ci generaţii întregi. Nimeni nu știa acest 
lucru mai bine decât Nabil Awad, care curând suspina în 
îmbrăţișarea puternică a lui Fareed. Fareed îi promise că totul 
va fi bine, se va ocupa el de asta. Dar întâi, spuse el delicat, ei 
doi aveau să discute puţin. 


26 


Nordul Franţei 


VP - 155 


A urmat o poveste cât se poate de cunoscută - o poveste 
despre deziluzie și insatisfacţie, despre nevoi neîmplinite, 
despre speranţe economice și maritale distruse, despre mânia 
împotriva americanilor și evreilor pentru felul cum aceștia îi 
maltratau, pasămite, pe musulmani. Jumătate dintre toți 
jihadiștii lumii ar fi putut spune aceeași poveste; era, se gândi 
Gabriel, o cărare bine bătătorită. Da, existau câteva minţi 
strălucite și tineri din familii bune în nivelurile superioare ale 
ierarhiei mondiale jihadiste, dar soldaţii de rând și carnea de tun 
erau, în cea mai mare parte, pierzători radicali. Islamul politic 
era salvarea lor, iar ISIS, paradisul lor. ISIS dădea un ţel acestor 
suflete rătăcite și le promitea celor ce piereau pentru cauză 
viaţa de apoi a eternei copulaţii. Era un mesaj puternic pentru 
care Occidentul nu avea niciun antidot. 

Versiunea lui Nabil Awad a poveștii începea în Irbid, unde 
tatăl său ţinea o tarabă în piaţa centrală. Nabil era un elev 
sârguincios, iar după terminarea liceului a fost primit la 
University College din Londra. Asta se întâmpla în 2011; Siria 
ardea, musulmanii britanici clocoteau. Nemaiaflându-se sub 
apăsarea Mukhabaratului iordanian, Nabil s-a asociat rapid cu 
islamiștii și radicalii. Se ruga la moscheea din estul Londrei și se 
alătură filialei londoneze a Hizb ut-Tahrir, organizaţie sunnită 
care sprijinea reînvierea califatului cu mult înainte ca cineva să 
audă de grupul numit ISIS. Hizb, cum i se spunea colocvial, 
activa în mai mult de cincizeci de ţări și număra mai mult de un 
milion de membri. Unul dintre ei era un iordanian din Amman pe 
nume Jalal Nasser, pe care Nabil Awad l-a întâlnit la o întrunire 
Hizb din cartierul est-londonez Tower Hamlets. Jalal Nasser 
trecuse deja graniţa - graniţa dintre islamism și jihadism, dintre 
politică și teroare. Cu timpul, l-a tras după sine și pe Nabil Awad. 

— Mai exact, când te-ai întâlnit cu el? întrebă Fareed. 

— Nu-mi amintesc. 

— Dar bineînțeles că da, habibi. 

— În 2013, în primăvară. 

— Ştiam eu că poţi, spuse Fareed zâmbind părintește. 

li scosese lui Nabil Awad legăturile de la încheieturi și-i 
dăduse o ceașcă de cafea cu mult zahăr ca să-i dea energie. 
Fareed bea și el ceai - și fuma, lucru cu care Nabil Awad, fiind 
salafist, nu era de acord. Gabriel nu mai era de față; urmărea 
transmisiunea directă a interogatoriului pe un laptop într-o 


VP - 156 


încăpere alăturată, împreună cu alţi membri ai echipei sale. Alte 
două echipe monitorizau și ele interogatoriul, una de la sediul 
central al DIG, alta din bulevardul Regele Saul. 

Cu un ghiont, Fareed îl încurajă pe Nabil Awad să detalieze 
relaţia sa cu Jalal Nasser, ceea ce ela și făcut. La început, spuse 
el, Jalal era reţinut în compania conaţionalului său, precaut. Se 
temea că e agent DIG sau MI5, serviciul de securitate britanic. 
Dar treptat, după mai multe discuţii, mai asemănătoare cu niște 
interogatorii, i-a acordat încrederea sa lui Nabil. l-a spus că 
fusese detașat de ISIS în Europa pentru a colabora la construirea 
unei reţele capabile să atace ţinte din Occident. l-a spus că voia 
ca Nabil să-l ajute. 

— Cum? 

— Căutând recruți. 

— Pentru ISIS? 

— Pentru reţea, spuse Nabil Awad. 

— În Londra? 

— Nu. Voia să mă mut în Belgia. 

— De ce în Belgia? 

— Pentru că Jalal se descurca și singur în Anglia și se gândea 
că Belgia e un teren promiţător. 

— Pentru că erau așa de mulți fraţi acolo? 

— Mulţi, răspunse Nabil Awad. Mai ales în Bruxelles. 

— Vorbeai flamanda? 

— Bineînţeles că nu. 

— Franceza? 

— Nu. 

— Dar ai învăţat să vorbești franceză. 

— Foarte repede. 

— Eşti un băiat isteţ, așa-i, Nabil? Prea isteţ să-ţi pierzi 
vremea cu rahaturile astea jihadiste. Ar fi trebuit să-ţi termini 
studiile. Și-atunci lucrurile ar fi luat o altă întorsătură pentru 
tine. 

— În lordania? Clătină din cap: Dacă nu ești dintr-o familie de 
vază sau legată de rege, n-ai nicio șansă. Ce era să fac? Să 
conduc taxiuri? Să lucrez ca ospătar într-un hotel occidental 
servindu-le alcool necredincioșilor? 

— Mai bine să fii ospătar decât unde ești acum, Nabil. 

Tânărul iordanian tăcu. Fareed deschise un dosar. 

— E-o poveste interesantă, spuse el, dar mă tem că Jalal o 


VP - 157 


spune altfel. El spune că tu l-ai abordat pe el. Spune că tu ești 
cel care a construit reţeaua din Europa. 

— Nu-i adevărat! 

— Dar vezi și tu dilema mea, habibi. El spune una, tu-mi spui 
exact invers decât el. 

— Eu spun adevărul, Jalal minte! 

— Dovedește-o! 

— Cum? 

— Spune-mi ceva ce nu știu deja despre Jalal. Sau și mai bine, 
adăugă Fareed de parcă s-ar fi gândit mai bine, arată-mi ceva 
pe telefonul sau pe computerul tău. 

— Computerul e în camera mea din Molenbeek. 

Fareed zâmbi trist și îl bătu ușor pe prizonier pe dosul palmei. 

— Nu mai e, habibi. 


De la începutul războiului împotriva terorii, al-Qaeda și 
urmașii săi s-au dovedit remarcabil de adaptabili. Alungaţi din 
sanctuarul lor iniţial din Afganistan, și-au găsit noi locuri de 
unde să-și desfășoare acțiunile, în Yemen, Irak, Siria, Libia, 
peninsula Sinai a Egiptului și un district al Bruxelles-ului numit 
Molenbeek. În plus, au conceput noi metode de comunicare 
pentru a evita să fie detectați de NSA sau de alte servicii de 
supraveghere occidentale. Una dintre cele mai inovatoare era 
un program de criptare avansat, de 256 de biţi, numit Tainele 
Mujahedinilor. După ce Nabil Awad s-a stabilit în Belgia, l-a 
folosit pentru a comunica în siguranţă cu Jalal Nasser. Pur și 
simplu își scria mesajele pe laptop, le codifica cu ajutorul 
Tainelor Mujahedinilor și apoi le încărca pe un USB care, după 
aceea, era transportat fizic la Londra. Nabil ștergea mesajele 
iniţiale. Dar chiar și așa, Mordecai n-a avut mult de lucru ca să le 
găsească urmele digitale pe hard-drive-ul laptopului. Folosind 
parola de paisprezece caractere a lui Nabil, a recuperat 
respectivele dosare, transformând pagini pline de litere și 
numere aparent aleatorii în texte lizibile. Unul dintre documente 
se referea la o potenţială recrută promițătoare, o franțuzoaică 
cu origini algeriene pe nume Safia Bourihane. 

— Tu ai adus-o în rețea? întrebă Fareed când reluă 
interogatoriul. 

— Nu, răspunse tânărul iordanian. Eu am găsit-o. De 
recrutarea propriu-zisă s-a ocupat Jalal. 


VP - 158 


— Unde ai întâlnit-o? 

— În Molenbeek. 

— Ce făcea acolo? 

— Are rude-acolo, niște veri, cred. Prietenul ei abia fusese 
ucis în Siria. 

— Era în doliu? 

— Era furioasă. 

— Pe cine? 

— Pe americani, bineînţeles, dar mai mult pe francezi. 
Prietenul ei a murit după un bombardament aerian francez. 

— Voia răzbunare? 

— Foarte tare. 

— Ai vorbit direct cu ea? 

— Niciodată. 

— Unde ai văzut-o? 

— La o petrecere, acasă la un prieten. 

— Ce fel de petrecere? 

— Genul ăla la care n-ar trebui să se ducă niciun bun 
musulman. 

— Ce făceai acolo? 

— Munceam. 

— Nu vă deranjează dacă recruţii voştri beau alcool? 

— Cei mai mulţi beau. Amintiţi-vă, adăugă Nabil Awad, 
Zarqawi a fost beţivan înainte să descopere frumuseţea 
Islamului. 

— Ce-a urmat după ce i-ai trimis mesaj lui Jalal? 

— Mi-a cerut să aflu mai multe despre ea. Am plecat la 
Aulnay-sous-Bois să o urmăresc câteva zile. 

— Cunoști Franţa? 

— Franţa e o parte din teritoriul meu. 

— Și ţi-a plăcut ce-ai văzut? 

— Foarte mult. 

— Așa că i-ai trimis un al doilea mesaj codificat lui Jalal, spuse 
Fareed, fluturând o pagină tipărită. 

— Da. 

— Cum? 

— Prin curier. 

— Cum îl cheamă pe curier? 

Tânărul iordanian reuși să zâmbească stins. 

— Întreabă-l pe Jalal, spuse el. El poate să-ţi spună. 


VP - 159 


Fareed ridică o fotografie a mamei lui Nabil Awab, îmbrăcată 
în văl. 

— Cum îl cheamă pe curier? 

— Nu-i știu numele. Nu ne-am întâlnit niciodată față în faţă. 

— Folosiţi tehnica dead drop? 

— Da. 

— Cum îl convoci? 

— Postez un mesaj pe Twitter. 

— Curierul îţi urmărește contul? 

— Evident. 

— Și locurile unde lăsaţi coletele? 

— Avem patru. 

— În Bruxelles? 

— Şi-n împrejurimi. 

— Cum știe curierul ce locuri să curețe? 

— Locaţia e conținută în mesaj. 

În camera alăturată, Gabriel îl văzu pe Fareed punând un vraf 
de coli gălbui și un pix cu gel în fața lui Nabil. Tânărul iordanian, 
sfârșit, întinse repede mâna după pix, așa cum un om care se 
îneacă, pe o mare în furtună, se întinde după o sfoară aruncată 
spre el. Scrise în arabă, iute, fără pauză. A scris pentru părinţii 
lui și pentru fraţii lui și pentru toţi cei ce purtau numele Awad. 
Dar în primul rând, se gândi Gabriel, a scris pentru Fareed 
Barakat. Fareed l-a înfrânt. Nabil Awad le aparţinea lor de-acum. 
Era proprietatea lor. 


Când sarcina aceasta a fost îndeplinită, Fareed îi mai ceru un 
nume captivului său. Numele celui care coordona rețeaua, care 
aproba ţintele, instruia agenţii și construia bombele. Numele 
celui care-și spunea Saladin. Nabil Awad susținu, cu ochii în 
lacrimi, că nu-l știa. lar Fareed, poate pentru că și el era tot mai 
ostenit, a ales să-l creadă. 

— Dar ai auzit de el? 

— Da, bineînțeles. 

— E iordanian? 

— Mă-ndoiesc. 

— Sirian? 

— S-ar putea. 

— lrakian? 

— Eu așa aș zice. 


VP - 160 


— De ce? 

— Pentru că e foarte profesionist. Ca dumneata, adăugă 
repede Nabil Awad. E foarte serios în chestiunile de securitate. 
Nu vrea să fie vedetă ca Bin Laden. Nu vrea decât să ucidă 
necredincioși. Numai cei din vârful ierarhiei îi cunosc numele 
real și de unde vine. _ 

Deja se lăsase noaptea. Il urcară pe Nabil Awad, cu sacul pe 
cap și legat, în duba cândva albă și-l duseră la aeroportul Le 
Bourget din apropiere de Paris, unde aștepta o aeronavă 
Gulfstream a monarhiei iordaniene. Nabil Awad urcă în avion 
fără să opună rezistenţă și, șase ore mai târziu, era închis într-o 
celulă din adâncurile sediului central al DIG din Amman. În 
universul paralel al internetului, totuși, el încă mai era un om cât 
se poate de liber. Le spunea prietenilor și celor ce-l urmăreau pe 
rețelele de socializare și managerului centrului de copiere unde 
lucrase că fusese silit să se întoarcă de urgenţă în Iordania, 
pentru că tatăl său căzuse bolnav. Tatăl lui n-avea posibilitatea 
să contrazică această versiune, căci, ca toţi ceilalți membri ai 
clanului extins Awad, și el era acum în arestul DIG. 

În următoarele șaptezeci și două de ore, telefonul mobil al lui 
Nabil Awad fu asaltat de manifestări ale îngrijorării. Două echipe 
de analiști, una de la sediul central al DIG, una din bulevardul 
Regele Saul, luară la puricat fiecare e-mail, text și mesaj 
instantaneu în căutarea fie și a celei mai mici probleme. Au 
conceput și postat câteva actualizări triste pe contul de Twitter 
al lui Nabil Awad. Se părea că starea pacientului se înrăutăţise. 
Cu voia lui Dumnezeu, și-ar fi putut reveni, dar deocamdată 
semnele nu era prea bune. 

Pentru ochii celor neiniţiaţi, cuvintele ce curgeau pe paginile 
de socializare ale lui Nabil Awad păreau cu totul potrivite 
situaţiei fiului cel mare al cărui tată era grav bolnav. Dar unul 
dintre mesaje avea o sintaxă și un vocabular întrucâtva curioase 
care, pentru un anume cititor, însemnau ceva foarte precis. 
Însemna că o cutie goală de bere belgiană fusese ascunsă într- 
un hăţiș de orz sălbatic, la marginea unei mici pajiști, nu departe 
de centrul Bruxelles-ului. În cutie, împachetat în folie de plastic 
protectoare, era un USB ce conţinea un singur document 
codificat. Subiectul acestuia era o anume doctoriţă palestiniană 
pe nume Leila Hadawi. 


VP - 161 


27 


Seraincourt, Franța 


Și așa a început marea așteptare - cel puţin așa i s-a spus de 
către toţi cei care au suportat această îngrozitoare perioadă, de 
cam șaptezeci și două de ore, în timpul căreia mesajul codat a 
rămas neatins în micul său sarcofag de aluminiu, la baza unui 
stâlp de curent în Kerselaarstraat, din suburbia bruxelleză 
Dilbeek. Actorii acestei drame la ralanti se aflau distribuiţi pe un 
teritoriu vast. Erau împrăștiați în sectorul londonez Bethnal 
Green, într-un banlieue plin de imigranţi din nordul Parisului, 
într-o cameră din centrul unei clădiri din Amman căreia i se 
spunea Fabrica de unghii, unde un jihadist era menținut în viaţă 
pe suport cibernetic. Mai existaseră precedente pentru ceea ce 
făceau; în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, serviciile de 
informaţii britanice ţinuseră o întreagă rețea de spioni germani 
capturați în viaţă și funcționali în minţile coordonatorilor lor din 
Abwehr'*, transmiţându-le informaţii false și înșelătoare. 
Israelienii și iordanienii se considerau păstrători ai acestui foc 
sacru. 

Singurul loc în care nu era prezent niciun membru al echipei 
era Dilbeek. Deși se afla la doar un kilometru și ceva de centrul 
Bruxelles-ului, Dilbeek era fără îndoială o suburbie rurală 
împrejmuită de mici ferme. 

— Cu alte cuvinte, spuse Eli Lavon, care făcuse recunoașterea 
locului unde fusese lăsat coletul în dimineaţa de după 
interogatoriul lui Nabil Awad, e coșmarul unui spion. 

Un punct fix de observaţie nici nu intra în discuţie. Nici nu era 
posibilă supravegherea țintei dintr-o mașină parcată ori dintr-o 
cafenea. Parcarea nu era permisă în acel sector al 
Kerselaarstraat, iar singurele cafenele erau în centrul satului. 

Soluția era să pitească o minicameră într-un buruieniș de pe 
cealaltă parte a străzii. Mordecai monitoriza transmisia puternic 
codificată a acesteia dintr-o cameră de hotel din centrul 
Bruxelles-ului și redirecționa semnalul către o rețea sigură, care 
le permitea și celorlalţi membri ai echipei să vadă imaginile. În 


19 Serviciul militar de informaţii german, activ între 1920 și 1945. 
VP - 162 


scurt timp a ajuns vizionare cu programare, un noroc neașteptat 
pentru rating. În Londra, Tel Aviv, Amman și Paris, ofiţeri de 
informaţii extrem de pregătiţi și motivaţi stăteau nemișcațţi în 
fața ecranelor, uitându-se la o încâlceală de orz sălbatic de la 
baza unui stâlp de curent din beton. Din când în când, trecea 
câte un autovehicul, sau un biciclist, sau un sătean pensionat, 
ieșind la câte o plimbare de dimineaţă, dar în cea mai mare 
parte a timpului imaginea de pe ecran părea a fi o fotografie și 
nu o transmisiune în direct. Gabriel o urmărea dintr-un centru 
operațional improvizat din Château Treville. O considera cea mai 
urâtă treabă pe care-o făcuse. li spunea cutia de lângă stâlp și 
se blestema în sinea lui pentru că alesese tocmai Dilbeek ca loc 
de plasare a coletului în locul oricăruia dintre celelalte trei. Nu 
că ar fi fost mai bune. Evident, Jalal Nasser nu alesese locurile 
acestea pe criterii estetice. 

Așteptarea n-a fost lipsită de momentele ei hazlii. Un 
ciobănesc belgian, o creatură cât un lup, imensă, se căca zilnic 
în hăţișul de orz sălbatic. lar un pensionar detector de metale a 
ridicat cutia din buruieniș și, după ce a inspectat-o atent, a 
lăsat-o unde o găsise. Și o furtună apocaliptică de patru ore a 
amenințat să ia pe sus cutia cu tot cu conținut, ca să nu mai 
zicem de sat. Gabriel îi ceru lui Mordecai să verifice starea USB- 
ului, dar Mordecai îl convinse că nu e necesar. Il pusese în două 
pungulițe de plastic impermeabile cu fermoar, după tehnica 
obișnuită a lui Nabil Awad. Era oricând posibil ca, exact în 
momentul inspecției, să sosească curierul. Și mai era oricum 
posibil, adăugă el, ca ei să nu fie singurii care supraveghează 
locul unde se afla coletul. 

Ținta acestei întreprinderi, Jalal Nasser, directorul 
operațiunilor europene ale lui Saladin, nu furniză niciun indiciu 
în privința intenţiilor sale. De-acum se făcuse vară, iar Jalal era 
scutit de truda istovitoare a cursului pe care-l urma la King's 
College - un singur seminar ce-avea a face cu impactul 
imperialismului occidental asupra economiilor lumii arabe -, 
ceea ce-i permitea să-și urmeze scopurile jihadiste și teroriste 
după pofta inimii. După toate aparențele, însă, era un om al 
tihnei pe banii contribuabililor. Zăbovea la cafeaua de dimineaţă 
în cafeneaua sa preferată din calea Bethnal Green, făcea 
cumpărături pe strada Oxford, vizita Galeria Naţională ca să 
vadă artă interzisă, sau mergea la vreun film de acţiune 


VP - 163 


american, într-un cinema din piața Leicester. Ba a intrat chiar și 
la un spectacol muzical - tocmai la Jersey Boys% - ceea ce i-a 
făcut pe membrii echipelor din Londra să se întrebe dacă nu 
cumva plănuia să planteze o bombă în timpul reprezentaţiei. N- 
au observat niciun semn că ar fi fost sub supravegherea 
britanicilor, dar în Londra cea orwelliană aparențele pot fi 
înșelătoare. MI5 nu se baza numai pe filaj pentru a supraveghea 
un individ suspect de acte de terorism. Ochii CCTV-ului nu 
clipeau niciodată. 

Apartamentul său de burlac din strada Chilton fusese 
penetrat, scotocit și compromis în toate felurile posibile. Il 
urmăreau mâncând, îl urmăreau dormind, îl urmăreau rugându- 
se și trăgeau cu ochiul peste umărul său, cu liniștea copiilor 
curioși, când muncea până noaptea târziu la computer. Nu avea 
un singur laptop, ci două, unul conectat la internet și un altul 
identic, dar fără conexiune la universul virtual, sau cel puţin așa 
credea el. Dacă comunica cu elemente din rețeaua lui Saladin, 
lucrul acesta nu era imediat evident. Poate că Jalal Nasser era 
un terorist jihadist dedicat, dar online era un rezident model al 
Marii Britanii și un supus loial al Regatului hașemit al lordaniei. 

Dar avea el oare știință de USB-ul ce zăcea la baza unui stâlp 
de electricitate dintr-o suburbie idilică a Bruxelles-ului, numită 
Dilbeek? Și știa el oare că omul care se presupunea că a pus-o 
acolo era acum în lordania, îngrijindu-se de tatăl lui grav 
bolnav? Și nu credea el oare că acest concurs de împrejurări - 
plasarea coletului și plecarea bruscă a locotenentului său de 
încredere - e prea plin de coincidenţe ca să se simtă în largul 
său? Gabriel era convins că asta era situaţia. lar dovada, spunea 
el, era eșecul curierului de a curăța locul unde fusese lăsat 
coletul. Starea lui Gabriel era tot mai sumbră cu fiecare oră ce 
trecea. Bântuia prin multele încăperi ale castelului Treville, se 
plimba pe cărările grădinii, analiza rapoartele de supraveghere. 
Dar mai ales, se holba la monitorul computerului, la imaginea 
unui stâlp de beton de electricitate ce se înălța din încâlceala de 
orz sălbatic, care probabil era cea mai hidoasă imagine din 
istoria unui serviciu mândru. 

Târziu, în după-amiaza celei de-a treia zile, diluviul ce 
inundase Dilbeekul asedie ban/ieve-urile de la nord de Paris. Pe 


20 Muzical care dramatizează fondarea, succesul și desfiinţarea formaţiei pop-rock 
americane The Four Seasons, populară în anii 1960-1970. 


VP - 164 


Eli Lavon l-a surprins pe străzile din Aubervilliers, iar când se 
întoarse la Château Treville ar fi putut fi confundat cu un lunatic 
ce se hotărâse să se scalde îmbrăcat. Gabriel stătea în fața 
computerului de parcă era din bronz. Ochii lui verzi, însă, 
străluceau intens. 

— Ei bine? spuse Lavon. 

Gabriel se aplecă, apăsă câteva butoane ale tastaturii și apoi 
clică pe semnul de redare de pe ecran. Câteva secunde mai 
târziu, un motociclist trecu prin cadru, de la dreapta la stânga, 
într-o învălmășeală întunecată. 

— Ştii câţi motociclişti au trecut prin locul acela azi? întrebă 
Lavon. 

— Treizeci și opt, răspunse Gabriel. Dar numai unul a făcut 
chestia asta. 

Porni din nou înregistrarea, de data asta cu încetinitorul, apoi 
apăsă butonul de pauză. În clipa în care imaginea înghetă, 
vizorul căștii motociclistului era îndreptat spre baza stâlpului de 
electricitate. 

— Poate că atenţia i-a fost distrasă de ceva, spuse Lavon. 

— Cum ar fi? 

— O cutie de bere cu un USB în ea. 

Gabriel zâmbi pentru prima oară în ultimele trei zile. Apăsă 
câteva butoane și transmisiunea în direct apăru din nou pe 
ecran. O cutie lângă un stâlp, se gândi. Dintr-odată era cel mai 
frumos lucru pe care-l văzuse vreodată. 


L-au văzut și a doua oară în aceeași seară la șapte și din nou 
la opt și jumătate, pe când apusul întuneca imaginea ca pe o 
pictură devorată încet de mâzga de pe suprafaţă și de firnisul 
galben. De fiecare dată trecu ca vântul prin imagine de la 
stânga la dreapta. Și de fiecare dată, la reexaminarea imaginilor 
cu încetinitorul, capul său era întors aproape imperceptibil spre 
hăţișul de orz sălbatic de la baza stâlpului de beton. Când se 
întoarse și-a treia oară se întunecase de mult, iar imaginea era 
complet întunecată. De data aceasta, se opri și stinse luminile 
motocicletei. Mordecai trecu camera de la modul optic pe 
infraroșii, iar o clipă mai târziu Gabriel și Eli Lavon văzură o pată 
galben-roșie, de forma unui om, strecurându-se iute prin orzul 
sălbatic de la marginea Kerselaarstraat. 

USB-ul era identic cu modelul folosit de Nabil Awad pentru 


VP - 165 


comunicările anterioare, cu o singură trăsătură esenţială în plus: 
placa de circuit imprimat fusese adaptată la un dispozitiv de 
urmărire care permitea echipei să-i monitorizeze deplasarea. 
Din Dilbeek trecu în centrul Bruxelles-ului, unde își petrecu o 
seară tihnită într-un hotel mai degrabă bun. Apoi, în dimineaţa 
următoare, se îmbarcă în Eurostarul de 8.52, din Bruxelles Midi, 
iar la ora zece se mișca de-a lungul peronului din gara St. 
Pancras International din Londra. Yaakov Rossman reuși să-l 
fotografieze pe curier traversând hala de la sosiri a gării. Mai 
târziu, aveau să-l identifice ca fiind un cetățean egiptean care 
locuia nu departe de calea Edgware și muncea ca asistent de 
producţie pentru televiziunea Al Jazeera. 

USB-ul își continuă călătoria spre Estul Londrei pe jos, iar la 
amiază, cu o admirabilă discreţie, trecu în alte mâini pe 
macadamul pasajului Brick. Câteva minute mai târziu, într-un 
apartament de burlac din strada Chilton, era inserat într-un 
computer fără conexiune la internet, cel puţin așa credea 
proprietarul acestuia. Moment în care începu o nouă așteptare, 
până când Jalal Nasser, omul lui Saladin în Europa, avea să vină 
la Paris să-și cunoască nouă fată. 


28 


Paris 


Natalie și-a dat prima oară seama de prezenţa lui sâmbătă, la 
două jumătate, pe când traversa strada spre grădinile 
Luxembourg. În momentul acela realiză că-l mai văzuse de 
câteva ori, inclusiv în după-amiaza anterioară, la cafeneaua de 
peste drum de apartamentul ei din Aubervilliers. In umbra unui 
parasol Pernod, băuse încet un pahar de vin alb, prefăcându-se 
a fi absorbit de o carte în ediţie de buzunar și uitându-se la ea 
fără sfială. Ea crezu că atenţia lui avea un scop lubric și plecă 
din cafenea mai devreme decât avea de gând. Privind în urmă, 
bănui că acțiunile ei făcuseră o impresie pozitivă. 

Dar abia în sâmbăta aceea perfectă, stropită cu soare, Natalie 
fu sigură că bărbatul o urmărea. Se gândise să-și ia liber de la 
muncă o zi întreagă, dar o epidemie de streptococi în cités o 


VP - 166 


obligase să rămână toată dimineaţa la clinică. Plecase la amiază 
și luase RER-ul spre centrul orașului. Și în timp ce se prefăcea că 
privește vitrinele din Rue Vavin, îl văzuse pe cealaltă parte a 
străzii, prefăcându-se și el că face același lucru. Câteva minute 
mai târziu, pe cărările grădinilor Luxembourg, se folosi de o altă 
tehnică învățată la ferma din Nahalal - se opri brusc, se întoarse 
și o luă repede înapoi exact pe unde venise. Și iată-l din nou. 
Trecu pe lângă el cu ochii plecaţi. Chiar și așa, îi simţi greutatea 
privirii pe față. La câţiva pași în spatele lui, îmbrăcat ca un poet 
revoluționar îmbătrânit, era urmăritorul cu faţă de nereținut de 
la Birou, iar în urma sa erau alți doi agenţi de filaj francezi. 
Natalie se întoarse repede în Rue Vavin și intră într-un butic pe 
care-l vizitase cu doar câteva minute înainte. Imediat, îi sună 
telefonul. 

— Ai uitat că azi ne bem cafeaua împreună? 

Natalie recunoscu vocea. 

— Bineînţeles că nu, răspunse repede. Dar întârzii câteva 
minute. Unde ești? 

— Cafeneaua Flore. E pe... 

— Știu unde este, își întrerupse interlocutorul cu o undă de 
superioritate franceză. Sunt pe drum. 

Conexiunea se întrerupse. Natalie își lăsă telefonul în geantă 
și ieși în stradă. Urmăritorul ei nu era acolo, dar pe trotuarul de 
vizavi era unul dintre agenţii de filaj francezi. O urmări prin 
cartierul Luxembourg până în bulevardul Saint-Germain, unde 
Dina Sarid îi făcea cu mâna de la măsuţa de pe asfalt a uneia 
dintre cele mai celebre cafenele franceze. Purta un văl 
strălucitor și o pereche de ochelari de soare mari ca de vedetă 
de cinema. 

— Chiar și cu ţoalele astea, spuse Natalie încetișor pupând-o 
pe Dina pe obraji, tot ca o evreică așkenazi în hijab arăţi. 

— Șeful de sală nu e de acord. Am avut noroc c-am primit o 
masă. 

Natalie își puse un șervet în poală. 

— Cred că sunt urmărită. 

— Ești. 

— Când aveaţi de gând să-mi spuneţi? 

Dina nu făcu altceva decât să zâmbească. 

— Ăsta-i cel pe care-l vrem? 

— Absolut. 


VP - 167 


— Cum vreţi să procedez? 

— Greu de agăţat. Și ţine minte, adăugă Dina, fără mozoale la 
prima-ntâlnire. 

Natalie deschise meniul și oftă. 

— Trebuie să beau ceva. 


29 


Aubervilliers, Franta 


— Leila? Eşti chiar tu? Sunt Jalal. Jalal Nasser din Londra. Mă 
mai ţii minte? Ne-am întâlnit acum câteva săptămâni. Pot să iau 
loc? Tocmai voiam să beau și eu o cafea. 

Bălmăji toate astea în arabă iordaniană clasică, aplecându-se 
peste masa la care stătea de obicei Natalie, la cafeneaua de 
peste drum de apartamentul ei. Era în dimineața târzie a zilei 
următoare, duminică, aerul era răcoros și plăcut, iar soarele 
plutea într-un cer fără nori. În stradă, traficul era lejer; ca atare, 
Natalie îl văzuse venind pe trotuar încă de departe. Trecând pe 
lângă masa ei, se opri brusc - aşa cum se oprise Natalie pe 
aleile grădinilor Luxembourg - și se întoarse de parcă îl bătuse 
cineva pe umăr. Se apropie încet de ea și se poziţionă astfel 
încât soarele să-i fie în spate, iar umbra lui lungă căzu pe ziarul 
deschis al Nataliei. Ridicând privirea, ea își puse palma deasupra 
ochilor și îl privi rece, ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară. 
Părul lui avea cârlionţi deși și era bine aranjat, linia mandibulei 
era pătrăţoasă și fermă, iar zâmbetul îi era reţinut, dar cald. 
Femeile îl considerau atrăgător, iar el știa acest lucru. 

— Îmi stai în lumină, spuse ea. 

El apucă spătarul unui scaun liber. 

— Îmi permiţi? 

Înainte ca Natalie să se opună, el îndepărtă scaunul de masă 
și se așeză sigur de sine. Și iată-l, se gândi ea. După toată 
pregătirea și toată instrucţia - acum el stătea la aceeași masă 
cu ea, cel pe care-l voiau ei, cel care avea s-o dea pe mâna lui 
Saladin. Dintr-odată realiza că inima îi bătea ca un clopot de 
fier. Disconfortul ei trebuie că era vizibil, căci el își puse mâna 
pe mâneca modestei ei bluze de mătase. Întâmpinat cu o privire 


VP - 168 


plină de reproș, și-o retrase iute. 

— lartă-mă! Nu vreau să fii agitată. 

Dar nu era agitată, își spuse ea. De ce-ar fi fost? Era la 
cafeneaua unde venea de obicei, peste drum de apartamentul 
ei. Era o membră respectată a comunităţii, o vindecătoare care-i 
îngrijea pe locuitorii din cités și care vorbea cu ei în limba lor 
natală, deși cu un accent distinct palestinian. Era dr. Leila 
Hadawi, absolventă a Universităţii Paris-Sud, acreditată și 
licenţiată să practice medicina de către guvernul Franţei. Era 
Leila din Sumayriyya, Leila care-l iubea pe Ziad. lar creatura 
atrăgătoare ce dăduse buzna peste ea, la cafeaua de duminică 
dimineaţa, care îndrăznise să-i atingă manșeta mânecii, nu avea 
nicio importanţă. 

— Scuză-mă, spuse ea, împăturind distrată ziarul, dar nu ți- 
am reţinut numele. 

— Jalal, repetă el, Jalal Nasser. 

— Jalal din Londra? 

— Da. 

— Şi spui că ne-am mai întâlnit? 

— În trecere. 

— Asta ar fi o explicaţie pentru faptul că nu-mi amintesc de 
tine. 

— E posibil. 

— Şi mai exact unde ne-am întâlnit? 

— În Place de la République, acum două luni. Sau să fi fost 
trei? A fost o demonstraţie împotriva... 

— O ţin minte. 

Ea miji ochii gânditoare. 

— Dar de tine nu-mi amintesc. 

— Am vorbit după aceea. Ti-am spus că-ţi admir pasiunea și 
angajarea faţă de problemele Palestinei. Ti-am spus că vreau să 
mai discut cu tine despre acest subiect. Mi-am scris datele de 
contact pe spatele unui fluturaș, pe care ţi l-am lasat ţie. 

— Dacă zici. 

Simulând plictiseala, Natalie privi strada. 

— Abordarea asta obosită o folosești cu toate femeile pe care 
le vezi stând singure prin cafenele? 

— Mă acuzi că am inventat toată povestea asta? 

— E posibil. 

— Și-atunci cum am știut că ai fost la demonstraţia din Place 


VP - 169 


de la Republique dacă n-am fost acolo? 

— Incă nu mi-am dat seama. 

— Știu că ai fost acolo, spuse el, pentru că și eu am fost. 

— Așa zici tu. 

li făcu semn cu mâna unui chelner și comandă o cafea creme. 
Natalie întoarse capul și zâmbi. 

— Ce-i așa de amuzant? 

— Franceza ta e groaznică. 

— Trăiesc la Londra. 

— Asta am lămurit-o deja. 

— Sunt student la King's College, explică el. 

— Nu ești cam bătrân să mai fi student? 

— Așa-mi zice și taică-meu. 

— Taică-tău pare un om înțelept. Și el trăiește la Londra? 

— Amman. 

Câtă vreme chelnerul puse cafeaua în faţa lui, tăcu. Apoi, 
relaxat, întrebă: 

— Mama ta e din lordania, nu-i așa? 

De data asta, tăcu Leila. Tăcerea bănuitoare a exilatului. 

— De unde știi că mama mea e din lordania? întrebă ea într- 
un final. 

— Tu mi-ai spus? 

— Când? 

— După demonstraţie, bineînţeles. Mi-ai spus că familia 
mamei tale trăiește în Nablus. Ai spus că s-au refugiat în 
lordania și că sunt siliţi să trăiască într-o tabără de refugiați din 
Zarqa. Cunosc tabăra asta, apropo. Am mulți prieteni din tabăra 
asta. De obicei mă rugam în moscheea de-acolo. Știi moscheea 
din tabăra Zarqa? 

— Te referi la moscheea al-Falah? 

— Da, exact. 

— O cunosc bine, spuse ea. Dar sunt destul de sigură că nu ți- 
am spus nimic din toate astea. 

— Și de unde-aș putea ști ce știu despre mama ta dacă nu mi- 
ai spus chiar tu? 

Din nou, ea tăcu. 

— Mi-ai vorbit și despre tatăl tău. 

— Imposibil. 

El îi ignoră protestul. 

— El nu era din Nablus ca mama ta. Era din Galileea de vest. 


VP - 170 


Se opri, apoi adăugă: Din Sumavriyya. 

Faţa ei se întunecă și începu să facă tot felul de gesturi 
mărunte pe care interogatorii le numesc „activităţi de 
deplasare”. Işi potrivi h/jabul, bătu cu unghia în buza ceștii de 
cafea, se uită agitată împrejur, pe strada stăpânită de o liniște 
duminicală - oriunde, dar nu la faţa bărbatului așezat de 
cealaltă parte a mesei, a bărbatului care avea s-o dea pe mâna 
lui Saladin. 

— Nu știu cine ești, spuse ea în cele din urmă, și nu ţi-am 
spus nimic despre părinţii mei. De fapt, sunt chiar sigură că nu 
te-am mai văzut niciodată. 

— Niciodată? 

— Niciodată. 

— Atunci de unde știu toate lucrurile astea despre tine? 

— Poate că ești de la DGSI? 

— Eu? De la informaţiile franceze? Franceza mea e groaznică. 
Chiar tu ai zis-o. 

— Atunci poate că ești american. Sau israelian, adăugă ea. 

— Ești paranoică. 

— Pentru că sunt palestiniană. Și dacă nu-mi spui cine ești cu 
adevărat și ce vrei, plec. Și sunt șanse mari să-l găsesc pe cel 
mai apropiat jandarm și să-i spun despre bărbatul ciudat care 
știe despre mine lucruri pe care n-ar trebui să le știe. 

— Leila, nu-i niciodată o idee prea bună ca musulmanii să se 
amestece cu poliţia franceză. Sunt șanse mari să deschidă un 
dosar S despre tine. lar dacă o vor face, vor afla lucruri care s-ar 
putea dovedi dăunătoare pentru cineva care ocupă poziţia ta. 

Ea puse o bancnotă de cinci euro lângă ceașca ei și dădu să 
se ridice, dar din nou el își puse mâna pe braţul ei - nu ușor, ci 
apucând-o surprinzător de ferm. Şi-n tot acest timp le zâmbea 
chelnerului și pietonilor, imigranţi sau francezi, ce treceau pe 
lângă ei în lumina blândă a soarelui. 

— Cine ești? murmură ea printre dinţii încleștați. 

— Numele meu e Jalal Nasser. 

— Jalal din Londra? 

— Corect. 

— Ne-am mai întâlnit vreodată? 

— Nu. 

— M-ai minţit. 

— Trebuia. 


VP - 171 


— De ce ești aici? 

— Mi s-a cerut să vin. 

— De către cine? 

— De tine, bineînţeles. Slăbi strânsoarea: Nu te agita, Leila, 
spuse calm. N-am să-ţi fac nimic rău. Am venit să te ajut. Am 
venit să-ţi ofer șansa pe care o aștepți. Am să te-ajut să-ți 
împlinești visele. 


Postul de observare al lui Paul Rousseau era amplasat chiar 
deasupra  cafenelei, iar unghiul ascuţit al camerei de 
supraveghere aţintite în jos făcea ca Natalie și Jalal să pară 
personaje dintr-un film de avangardă francez. Semnalul audio 
era furnizat de mobilul Nataliei, ceea ce însemna că, urmărit în 
direct, sonorul conversaţiei avea o întârziere înnebunitoare de 
două secunde. Dar mai apoi, în casa sigură din Seraincourt, 
Mordecai produse o versiune editată a întâlnirii în care sonorul și 
imaginile erau sincronizate. Avându-l pe Eli Lavon alături, 
Gabriel o vizionă de trei ori de la început până la sfârșit. Apoi 
fixă codul temporal la secvența 11.17.38 și apăsă butonul de 
rulare. 

— De ce ești aici? 

— Mi s-a cerut să vin. 

— De către cine? 

— De tine, bineînțeles. 

Gabriel clică pe PAUZĂ. 

— Excelent jucat, spuse Eli Lavon. 

— El sau ea? 

— Amândoi, de fapt. 

Gabriel apăsă butonul PLAY. 

— Am venit să-ți ofer șansa pe care o aștepți. Am să te-ajut 
să-ți împlinești visele. 

— Cine ti-a vorbit despre visele astea ale mele? 

— Prietenul meu Nabil. Poate-ti amintesti de el. 

— Foarte bine. 

— Nabil mi-a spus despre conversatia pe care ati avut-o după 
demonstrația din Place de la R&publique. 

— De ce-ar fi făcut-o? 

— Pentru că eu și Nabil lucrăm pentru aceeași organizație. 

— Ce organizație? 

— Nu-ţi pot spune. Nu aici. Nu acum. 


VP - 172 


Gabriel clică pe PAUZĂ și se uită la Lavon. 

— De ce nu aici? întrebă el. De ce nu acum? 

— Doar nu credeai că o să treacă direct la problemă în 
cafenea, nu? Gabriel se încruntă și apăsă PLAY. 

— Poate că ne putem întâlni undeva, într-un loc mai retras, și 
să discutăm pe-ndelete. 

— Poate. 

— Ești liberă în seara asta? 

— S-ar putea. 

— Stii unde vine Courneuve? 

— Bineînţeles. 

— Poți ajunge acolo? 

— Nu e departe. Pot merge pe jos. 

— E un bloc mare de locuințe pe bulevardul Leclerc. 

— ÍI ştiu. 

— Să fii în fața farmaciei la nouă. Nu-ţi aduce telefonul mobil 
și niciun alt dispozitiv electronic. Și îmbracă-te bine. 

Gabriel opri înregistrarea. 

— Mi se pare că vor călători pe motocicletă. 

— Excelent, spuse Lavon. 

— Jalal sau eu? 

Se lăsă tăcerea. Lavon fu cel care, în sfârșit, o rupse. 

— Ce te îngrijorează? 

— Că o va duce într-un loc izolat, că o va interoga brutal și 
după aceea o să-i taie capul. In rest, n-am absolut niciun fel de 
griji. 

Și iar se lăsă tăcerea, mai lungă decât înainte. 

— Și ce-ai să faci? întrebă Lavon. 

Gabriel se holbă la ecranul calculatorului, cu o mână sub 
bărbie, cu capul ușor lăsat într-o parte. Apoi întinse mâna, 
resetă codul temporal și apăsă butonul play. 

Leila? Esti chiar tu? Sunt Jalal. Jalal Nasser din Londra... 


30 


La Courneuve, Franţa 


Până seara, cerul senin nu mai era decât o amintire plăcută. 
VP - 173 


Un vânt rece, umed flutura hijabul Nataliei în timp ce mergea pe 
bulevardul Leclerc, iar deasupra capului ei, o pătură groasă de 
nori ascundea luna și stelele. Vremea rea era mai specifică 
banlieue-urilor nordice; un truc al vânturilor preponderent sud- 
vestice le conferea o climă vizibil mai mohorâtă decât centrului 
Parisului. Nu făcea decât să sporească atmosfera de mizerie 
distopică ce atârna ca un linţoliu cenușiu peste turnurile înalte 
de beton ale cités. 

Unul dintre cele mai înalte blocuri de locuinţe sociale din tot 
departamentul se înălța acum în fața Nataliei; două 
paralelipipede enorme în stil brutalist, unul înalt și rectangular, 
ce semăna cu un pachet de cărți de joc gigant, celălalt mai 
scund și mai lung, ca și cum ar fi asigurat un echilibru 
arhitectural. Între cele două structuri se întindea o esplanadă 
largă, unde erau plantați mulţi copăcei tineri înverziţi. Un ciopor 
de femei cu văl, unora dintre ele acoperindu-le toată fața, 
conversau liniștit în arabă, în timp ce, la câţiva pași depărtare, 
un cvartet de adolescenţi își pasau unul altuia, fără sfială, un 
cui, Știind că era extrem de improbabil să dea pe-acolo o patrulă 
a poliţiei franceze. Natalie trecu liniștit pe lângă femei, 
întorcându-le urările de pace, și se îndreptă spre șirul de 
magazine de la baza turnului. Un supermarket, un coafor, un 
mic restaurant cu mâncare la pachet, un optician, o farmacie - 
toate nevoile vieţii oferite într-un singur loc, aflat la îndemână. 
Acesta fusese scopul urbaniștilor de la centru, să creeze utopii 
autonome pentru clasa muncitoare. Puţini locuitori ai banlieue- 
urilor se aventurau în centrul Pariului, cu excepţia cazurilor când 
erau suficient de norocoși încât să aibă slujbe pe-acolo. Dar 
chiar și așa, printre ei circula bancul că pentru scurta călătorie, 
zece minute cu RER, aveai nevoie de pașaport și de fișa 
vaccinărilor. 

Natalie ajunse la intrarea în farmacie. Afară, era o pereche de 
bănci din ciment modular, pe care stăteau câţiva africani în 
tradiționalele lor veșminte largi. Își dădu seama că mai erau 
câteva minute până la ora nouă, dar nu era sigură; așa cum i s-a 
spus, venise fără niciun dispozitiv electronic, chiar și fără ceasul 
ei de mână cu baterie. Unul dintre africani, un bărbat înalt și 
subțire, cu pielea ca abanosul, îi oferi Nataliei locul lui, dar dintr- 
un singur zâmbet politicos ea-i transmise că prefera să stea în 
picioare. Urmări traficul de seară de pe bulevard și pe femeile 


VP - 174 


ascunse pălăvrăgind încetișor în arabă și pe adolescenții de- 
acum blăniţi, care, în schimb, o priveau cu răutate, de parcă ar 
fi putut vedea adevărul prin vălul ei. Inspiră adânc ca să-și 
liniștească bătăile inimii. Sunt în Franța, își spuse. Aici nu mi se 
poate întâmpla nimic rău. 

Trecură câteva minute, destule pentru ca Natalie să se 
întrebe dacă nu cumva Jalal Nasser hotărâse să renunţe la 
întâlnire. În spatele ei se deschise ușa farmaciei și dinăuntru ieși 
un francez care-ar fi putut fi confundat cu un nord-african. 
Natalie îl recunoscu; era unul dintre agenţii de filaj ai serviciului 
de securitate francez care erau cu ochii pe ea. Trecu pe lângă 
ea fără un cuvânt și se urcă pe bancheta din spate a unui 
Renault răblăgit. Apropiindu-se de mașină din spate, venea un 
motoscuter, negru, suficient de mare încât să aibă loc doi 
pasageri. Se opri în faţa farmaciei, la câţiva metri de locul unde 
stătea Natalie. Șoferul ridică vizorul căștii și zâmbi. 

— Ai întârziat, spuse cu ciudă Natalie. 

— De fapt, spuse Jalal Nasser, ai venit tu mai devreme. 

— De unde știi? 

— Te-am urmărit. 

Scoase din compartimentul de bagaje din spate o a doua 
cască. Bănuitoare, Natalie o acceptă. Era acum într-o situaţie de 
care nu se ocupaseră în timpul instruirii ei de la ferma din 
Nahalal: cum să porţi o cască peste hijab. Și-o puse cu grijă, 
strânse curelușa sub bărbie și se urcă în spatele scuterului. Pe 
dată, acesta se strecură în trafic. Pe când treceau în viteză prin 
canioanele de cités, Natalie își puse mâinile pe talia lui Jalal 
Nasser și se ținu strâns, ca și cum viaţa ei depindea de asta. 
Sunt în Franţa, se liniști ea. Nimic nu mi se poate întâmpla aici. 
Apoi își dădu seama de greșeala ei. Nu mai era în Franţa. 


Mai devreme în după-amiaza aceleiași zile, în elegantul salon 
al castelului Treville, avusese loc o intensă dezbatere despre 
nivelul de supraveghere necesară pentru întâlnirea din seara 
aceea. Gabriel, probabil din cauza poverii iminentei sale numiri 
în funcție, voia cât mai mulţi ochi posibil, și umani, și electronici, 
ațintiţi asupra agentei sale. Numai Eli Lavon îndrăzni să exprime 
o părere contrară. Lavon cunoștea posibilităţile supravegherii, 
dar și limitele acesteia. În mod cert, argumentă el, Jalal Nasser 
intenţiona să-și ducă potenţială recrută într-o plimbare ca să 


VP - 175 


testeze dacă sunt urmăriţi, înainte de a-și descărca sufletul 
jihadist în faţa ei. lar dacă ar fi descoperit că sunt urmăriţi, 
operaţiunea ar fi fost condamnată încă înainte de a demara. În 
plus, nu era posibil, spuse Lavon, să-i atașeze Nataliei un discret 
semnal de urmărire, pentru că agenţii pasionaţi de tehnologie ai 
ISIS și al-Qaeda știau cum să-l detecteze. 

A fost o sfadă frăţească, dar încinsă. S-au ridicat voci, s-au 
aruncat insulte moderate și chiar un fruct, o banană, dintre 
toate - deși mai târziu Lavon a insistat că eschiva iute ca vântul 
a lui Gabriel, deși impresionantă, nu fusese deloc necesară, 
pentru că aruncarea nu fusese decât un foc de avertizare. În 
cele din urmă, Lavon câștigă, măcar pentru că, în inima sa de 
agent, Gabriel știa că vechiul să prieten are dreptate. A fost 
magnanim în înfrângere, dar totuși nu mai puţin îngrijorat că 
trebuia să-și trimită agenta complet singură la întâlnire. În ciuda 
alurii sale neameninţătoare, Jalal Nasser era un asasin jihadist 
zelos și fără scrupule, care jucase rolul de manager de proiect 
pentru două atentate teroriste devastatoare. lar Natalie, cu 
toată instrucţia și inteligenţa ei, era o evreică ce, din întâmplare, 
vorbea foarte bine arabă. 

Și astfel, în seara aceea, la nouă și două minute, pe când 
Natalie își trecea piciorul peste șaua motoscuterului Piaggio al 
lui Jalal Nasser, scena era urmărită doar de ochi francezi aflaţi și 
aceia la distanţă. Renaultul rablagit îi urmări o vreme pe cei doi, 
dar curând fu înlocuit de un Citroen. Apoi rămase și Citro&nul în 
urmă, și numai camerele de supraveghere îi mai priveau. Le 
luară urma înspre nord, dincolo de aeroporturile Le Bourget și 
Charles de Gaulle, și apoi spre est prin satele Thieux și Juilly. 
Apoi, la nouă și douăzeci, Paul Rousseau îl sună pe Gabriel să-i 
spună că Natalie dispăruse de pe ecranele radarelor. 

Moment în care Gabriel și echipa sa se puseră pe o nouă 
lungă așteptare. Mordecai și Oded se angajară într-un furios joc 
de ping-pong; Mihail și Eli Lavon se războiau deasupra tablei de 
șah; Yossi și Rimona urmăreau un film american la TV. Numai 
Gabriel și Dina au refuzat sa-și distragă atenţia cu ocupaţii 
banale. Gabriel umbla singur încoace și-ncolo prin grădina 
întunecată, îngrijorat de moarte, în timp ce Dina stătea singură 
în centrul de comandă improvizat, uitându-se la un ecran 
înnegrit. Dina suferea. Ar fi dat orice să fie în locul Nataliei. 


VP - 176 


După ce lăsară și ultimele suburbii ale Parisului în urmă, vreo 
oră călătoriră printre culturi adormite și sate ca din cărțile 
poștale, aparent fără nicio ţintă sau scop sau destinaţie. Sau să 
fi fost oare două ore de călătorie? Natalie nu era sigură. 
Viziunea ei asupra lumii era limitată. Nu vedea decât umerii 
pătrăţoși ai lui Jalal și partea din spate a căștii lui Jalal și talia 
îngustă a lui Jalal, de care ea se ţinea vinovată, căci se gândea 
la Ziad, pe care-l iubea. O vreme s-a străduit să recunoască 
locurile pe unde treceau, reţinând numele satelor în care intrau 
și ieșeau, și numerele şoselelor pe care goneau. |n cele din 
urmă, se lăsă păgubașă și-și întoarse faţa spre cer. Stelele 
străluceau în beznă; o lună luminând slab, coborâtă spre 
orizont, îi alunga peste câmpuri. Se gândi că erau din nou în 
Franța. 

În sfârșit, ajunseră la periferia unui oraș de mărime medie. 
Natalie îl știa, era Senlis, vechiul oraș al regilor Franţei, situat la 
marginea pădurii Chantilly. Jalal o luă în viteză pe aleile pietruite 
ale centrului medieval și parcă într-o curticică. În lateral, se 
ridicau ziduri înalte de cremene, iar pe o a treia latură, 
întunecată și cu ferestrele oblonite, era o clădire de două etaje 
ce nu părea a fi locuită. Undeva, un clopot de biserică bătu greu, 
dar în rest orașul părea straniu de tăcut. Jalal cobori și își scoase 
casca. Natalie făcu la fel. 

— Și hijabul, murmură el în arabă. 

— De ce? 

— Pentru că locul ăsta nu-i pentru oameni ca noi. 

Natalie își scoase hijabul și îl îndesă în cască. În întuneric, Jalal 
o studie cu atenție. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Atâta că... 

— Atâta că ce? 

— Ești mai frumoasă decât mi-am închipuit. 

El închise cele două căști în portbagajul din spate al 
motocicletei. Apoi, din buzunarul sacoului său, scoase un obiect 
de mărimea unui pager de pe vremuri. 

— Mi-ai ascultat instrucţiunile în privinţa telefonului și-a 
aparatelor electronice? 

— Bineînţeles. 

— Și n-ai nici cărţi de credit? 

— Niciuna. 


VP - 177 


— Te deranjează dacă verific? 

Purtă obiectul metodic de-a lungul corpului ei, a brațelor și-a 
picioarelor, peste umeri și sâni și șolduri, apoi în josul coloanei 
vertebrale. 

— Am trecut testul? 

Fără un cuvânt, el puse dispozitivul înapoi în buzunarul 
sacoului. 

— Te cheamă într-adevăr Jalal Nasser? 

— Are importanţă? 

— Are pentru mine. 

— Da, numele meu e Jalal. 

— Și al organizaţiei tale? 

— Noi încercăm să recreăm califatul în ţinuturile musulmane 
ale Orientului Mijlociu și să înstăpânim Islamul peste tot restul 
lumii. 

— Eşti din ISIS. 

Fără să-i răspundă, se întoarse și o conduse pe o stradă 
pustie, spre locul de unde se auzeau bătăile de clopot. 

— la-mă de braţ, spuse șoptit. Vorbește-mi în franceză. 

— Despre ce? 

— Orice. Nu contează. 

Își trecu mâna pe sub braţul lui și-i povesti cum a fost ziua ei 
la clinică. Din când în când, el dădea din cap, mai mereu când 
nu trebuia, dar nu se strădui deloc să-i vorbească în franceza lui 
groaznică. În sfârșit, în arabă, o întrebă: 

— Cine-i femeia cu care ai stat la o cafea ieri după-amiază? 

— Poftim? 

— Femeia de la cafeneaua Flore, cea cu văl. Cine-i? 

— De cât timp mă urmărești? 

— Te rog răspunde-mi la întrebare. 

— O cheamă Mona. 

— Mona și mai cum? 

— Mona el-Baz. Am fost colege la medicină. Acum trăiește în 
Frankfurt. 

— E palestiniană și ea? 

— Nu, e egipteancă. 

— Mie nu-mi părea egipteancă. 

— Se trage dintr-o familie veche, foarte aristocratică. 

— Aș vrea s-o întâlnesc. 

— De ce? 


VP - 178 


— Ar putea fi de folos cauzei noastre. 

— Nu te deranja. Mona nu gândește ca noi. 

El păru șocat de afirmaţia aceasta. 

— Și-atunci de ce te-aduni cu astfel de persoană? 

— Dar tu de ce urmezi King's College și de ce locuiești în 
ținuturile kufar? 

Strada îi duse la marginea unei piețe. Mesele unui mic 
restaurant se revărsau pe macadam, iar în partea opusă se 
ridicau turnurile gotice și arcurile butante ale catedralei din 
Senlis. 

— Și magazinul de haine de pe Rue Vavin? întrebă el răzbind 
peste dangătul clopotelor. De ce te-ai întors acolo? 

— Mi-am uitat cardul. 

— Te preocupa ceva? 

— Nu neapărat. 

— Erai agitată? 

— De ce-aș fi fost? 

— Ştiai că te urmăresc? 

— Mă urmăreai? 

Atenția lui fu distrasă de un râs ce se-auzea de la una dintre 
mesele restaurantului. O luă de mână și, pe când clopotele își 
încetau dangătul, o conduse de cealaltă parte a pieţei. 

— Cât de bine cunoști Coranul și Hadithul? o întrebă brusc. 

Ea fu ușurată că schimbase subiectul, căci îi sugera că el nu-și 
face griji în privinţa autenticităţii identităţii ei. Așa că nu-i 
mărturisi că nici măcar nu deschisese Coranul înainte de a se 
stabili într-o fermă din valea Jezreel. În schimb, îl lămuri că 
părinţii ei erau secularizaţi și că ea nu descoperise frumusețile 
Coranului decât când a ajuns la universitate. 

— Ai auzit despre Mahdi? întrebă el. Cel căruia i se spune 
Mântuitorul? 

— Da, bineînţeles. În Hadith se spune că va veni în chip de om 
ca oricare altul. „Numele său va fi numele meu”, spuse ea, 
citând pasajul relevant, „iar numele tatălui său va fi numele 
tatălui meu”. El va fi unul dintre noi. 

— Foarte bine. Continuă, te rog. 

— Mahdi va stăpâni pământul până la Ziua Judecăţii și va 
mântui lumea de rău. După venirea lui Mahdi, nu vor mai fi 
creștini. Se opri, apoi adăugă: Și nici evrei. 

— Și nici Israel. 


VP - 179 


— Inshallah, se auzi Natalie spunând încetișor. 

— Da, de va voi Domnul. 

Se opri în mijlocul pieţei și se uită lung, dezaprobator, la 
fațada sudică, acum scufundată în întuneric, a bătrânei 
catedrale. 

— În curând va arăta precum Colosseul din Roma și ca 
Parthenonul din Atena. Ghizii noștri musulmani vor explica ce se 
petrecea aici. Vor spune: Aici se închinau oamenii kufar. Aici își 
botezau nou-născuţii. Aici murmurau preoții lor vrăjile magice ce 
transformau pâinea și vinul în trupul și sângele lui Isa?!, profetul 
nostru. Sfârșitul e aproape, Leila. Ceasul măsoară ultimele clipe. 

— Ai de gând să-i distrugi? 

— Nu noi o vom face. Se vor distruge singuri când vor invada 
ținuturile califatului. Acolo se va da bătălia finală între armatele 
Romei și cele ale Islamului, în satul sirian Dabig. Hadithul ne 
spune că flamurile negre vor veni dinspre Răsărit, aduse de 
oameni vânjoși, cu plete și bărbi lungi, purtând numele locurilor 
lor de baștină. Oameni ca Zarqawi și ca Baghdadi. Se întoarse și 
pentru o clipă o privi tăcut, apoi spuse: Și ca tine. 

— Eu nu sunt soldat. Nu pot lupta. 

— Leila, noi nu le permitem femeilor noastre să lupte, nu pe 
câmpul de bătălie, cel puţin. Dar asta nu înseamnă că nu poţi fi 
soldat. 

Un cârd de ciori își luă zborul zgomotos de pe contraforții 
catedralei. Natalie le urmări siluetele negre fâlfâind pe cer 
precum flamurile negre ale bărbaţilor vânjoși de la răsărit. Apoi 
îl urmă pe Jalal printr-o poartă ce dădea în transeptul sudic. O 
îngrijitoare, o femeie emaciată, de vreo șaptezeci de ani, îi 
informă că biserica se va închide în aproximativ zece minute. 
Natalie acceptă broșura și apoi i se alătură lui Jalal pe culoarul 
central. El se uita înspre vest, în nava catedralei. Natalie se uită 
în partea opusă, peste cor, înspre altarul principal. In întuneric, 
vitraliile erau invizibile. Nu mai era nimeni în catedrală, nimeni 
în afara bătrânei îngrijitoare. 

— Organizaţia pentru care lucrez, explică Jalal, arabă lui 
stârnind ecouri vagi printre pilonii arcadelor, se ocupă de 
afacerile externe ale Statului Islamic. Scopul nostru este să-i 
atragem pe americani și pe aliaţii lor europeni într-un război 


21 Numele lui lisus Hristos în tradiţia coranică; lisus e considerat în Islam unul dintre 
profeţii lui Dumnezeu (Allah). 


VP - 180 


terestru în Siria, prin acte bine calculate de violență. Atacurile 
din Paris și din Amsterdam au fost înfăptuite de reţeaua noastră. 
Mai avem multe alte atacuri planificate, unele dintre ele chiar în 
zilele următoare. 

Rosti toate acestea în timp ce privea catedrala pe lungimea 
ei. Natalie îi răspunse privind spre absidă. 

— Și ce legătura are asta cu mine? 

— Aș vrea să lucrezi pentru noi. 

— Nu m-aș putea implica în ceva asemănător cu ce s-a 
întâmplat la Paris ori în Amsterdam. 

— Nu asta i-ai spus prietenului meu Nabil. l-ai spus lui Nabil 
că vrei să știe kufarii ce înseamnă să-ți fie frică. Ai spus că vrei 
să fie pedepsiţi pentru sprijinul pe care-l dau Israelului. 

Se întoarse și se uită drept în ochii ei. 

— Ai spus că vrei să le plătești pentru ce i-au făcut lui Ziad. 

— Bănuiesc că tot Nabil ţi-a spus și despre Ziad. 

El luă broşura din mâinile ei, se uită rapid prin ea, apoi o duse 
prin mijlocul navei, spre faţada vestică. 

— Ştii, spunea el, cred că l-am întâlnit o dată. 

— Serios? Unde? 

— La întrunirea unor fraţi la Amman. Din motive de securitate 
nu ne-am folosit numele adevărate. Se opri și întinse gâtul spre 
boltă: Ti-e frică. Îmi dau seama. 

— Da, replică ea. Mi-e frică. 

— De ce? 

— Pentru că nu vorbeam serios. Doar vorbeam. 

— Eşti o jihadistă de salon, Leila? Preferi să mărșăluiești 
purtând pancarte și strigând sloganuri? 

— Nu. Doar că nu mi-am imaginat niciodată că așa ceva s-ar 
putea întâmpla. 

— Aici nu suntem pe internet, Leila. Aici suntem în lumea 
reală. 

— De aceea mi-e frică. 

Din cealaltă parte a catedralei bătrâna le făcu semn că era 
timpul să plece. Jalal își luă privirea de la tavan și o privi pe 
Natalie. 

— Și dacă spun da? întrebă ea. 

— Va trebui să pleci în califat ca să te pregătești. Ne ocupăm 
noi de toate aranjamentele. 

— Nu pot lipsi mult timp. 


VP - 181 


— Nu-i nevoie decât de câteva săptămâni. 

— Ce se întâmplă dacă află autorităţile? 

— Crede-mă, Leila, nu vor ști nimic. Avem niște trasee pe care 
le folosim. Și pașapoarte false. Timpul pe care-l vei petrece în 
Siria va fi micul nostru secret. 

— Și apoi? 

— Te întorci în Franţa și la slujba ta de la clinică. Și aștepți. 

— Ce? 

El îi puse mâinile pe umeri. 

— Ştii, Leila, ești norocoasă. Vei face ceva incredibil de 
important. Te invidiez. 

Ea zâmbi împotrivindu-se sieși. 

— Prietena mea Mona mi-a spus același lucru. 

— Dar la ce se referea? 

— La nimic, spuse Natalie. Chiar la nimic. 


31 


Aubervilliers, Franta 


În noaptea aceea, Natalie nu reuși să adoarmă. O vreme 
rămase întinsă în pat, trează, memorând fiecare cuvânt pe care 
i-l spusese Jalal Nasser. După aceea, se zbătu în cearșafuri, în 
timp ce mintea ei era muncită de gândul la ce o aștepta de- 
acum înainte. Pentru a-și distrage atenţia, se uită la un 
documentar insipid al televiziunii franceze și, cum nici asta n-a 
mers, își deschise laptopul și navigă pe internet. Nu pe site-uri 
jihadiste, totuși; Jalal o avertizase să le evite. Natalie era acum 
servitoare la doi stăpâni, o femeie cu doi iubiţi. Când în cele din 
urmă o răpuse somnul, Jalal fu cel care-i vizită visele. li punea o 
vestă de sinucigașă pe corpul gol și o săruta blând. Esti 
norocoasă, îi spunea. Vei face ceva incredibil de important. 

Se trezi ameţită și agitată și cu o migrenă pe care niciun 
medicament și nici cafeina nu i-o îmblânziră. Un Dumnezeu 
binevoitor ar fi găsit potrivit să-i lase o zi liniștită la clinică, dar o 
paradă a maladiilor umane o făcură să alerge dintr-o sală de 
consultaţii într-alta până la șase seara. Pe când pleca de la 
muncă, Roland Girard, pretinsul director administrativ al clinicii, 


VP - 182 


o invită la o cafea. Ajunși afară, o ajută să urce pe scaunul din 
faţă al sedanului său Peugeot și, pentru următoarele patruzeci și 
cinci de minute, nu scoase niciun cuvânt în timp ce urma un 
traseu sinuos prin centrul Parisului. Pe când treceau de Musée 
d'Orsay, mobilul său ţărâi, semnalând receptionarea unui mesaj. 
După ce-l citi, conduse peste Sena și își urmă drumul pe Rue de 
Grenelle în Arondismentul al șaptelea, unde intră cu fața pe 
poarta de securitate a unei clădiri frumoase, de culoarea 
smântânii. Natalie trase cu ochiul la placa de alamă, când 
geamul său ajunse în dreptul ei. Pe ea scria SOCIETE 
INTERNAȚIONALE POUR LA LITTÉRATURE FRANÇAISE. 

— O seară de Balzac? _ 

El opri motorul și o conduse înăuntru. În foaier o zări pe 
franțuzoaica cu aspect de femeie arabă pe care-o văzuse 
plecând din farmacia din La Courneuve, iar pe scări trecu pe 
lângă unul dintre obișnuiţii cafenelei de peste drum de 
apartamentul ei. Cel mai de sus etaj al clădirii părea o bancă în 
orele de după program. O femeie gravă stătea în spatele unui 
birou obișnuit, în timp ce în încăperea de lângă, un bărbat într- 
un costum impecabil se uita concentrat la un computer de parcă 
ar fi fost un martor necooperant. Doi bărbaţi așteptau într-o sală 
de ședințe cu pereţi de sticlă. Unul dintre ei fuma pipă și purta 
un blazer boţit. Celălalt era Gabriel. 

— Leila, spuse el politicos. Mă bucur să te văd. Arăţi bine. 
Puțin obosită, dar bine. 

— A fost o noapte lungă. 

— Pentru noi toţi. Am fost ușuraţi când am văzut motocicleta 
aia parcând lângă blocul tău. 

Gabriel ieși alene din spatele mesei. 

— Să cred că întâlnirea ta cu Jalal a decurs bine. 

— Da. 

— Are planuri pentru tine? 

— Cred că da. 

— Din cauza măsurilor lui de siguranţă nu am putut înregistra 
conversaţia. E important pentru noi să ne spui ce-a spus el 
noaptea trecută, exact ce-a spus. Poţi face asta, Leila? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Bun, spuse Gabriel zâmbind pentru prima oară. Te rog ia 
loc și începe cu începutul. Care-au fost primele cuvinte care i-au 
ieșit pe gură când v-aţi întâlnit în faţa farmaciei? A vorbit în 


VP - 183 


timpul călătoriei? Unde te-a dus? Care a fost traseul? Spune-ne 
tot ce îţi amintești. Niciun detaliu nu e prea mărunt. 

Natalie se lăsă în scaunul pe care i-l indicase, își potrivi hijabul 
și începu să vorbească. După câteva momente, Gabriel se 
întinse peste masă și puse o mână puţin prea ferm peste ale ei. 

— Am greșit ceva? întrebă ea. 

— Te descurci excelent, Leila. Dar te rog, ia-o de la început, și 
de data asta, adăugă el, ar fi bine dacă ai vorbi în franceză, nu 
în arabă. 


În acest moment s-au confruntat cu prima lor dilemă 
operaţională serioasă - căci între zidurile străvechii catedrale 
din Senlis, Jalal Nasser, omul lui Saladin în Europa Occidentală, îi 
spusese potenţialei sale recrute că urmau alte atacuri, foarte 
probabil mai devreme decât mai târziu. Paul Rousseau declară 
că erau obligaţi să-l informeze pe ministru despre ultimele 
noutăți și poate chiar și pe britanici. Scopul operaţiunii, spuse el, 
era să destrame rețeaua. Lucrând împreună cu MI5, l-ar fi putut 
aresta pe Jalal Nasser și l-ar fi putut interoga despre 
următoarele lor planuri, iar apoi ar fi putut sălta agenţii reţelei. 

— Final de program? întrebă Gabriel. O treabă bine făcută? 

— Se întâmplă să fie adevărat. 

— Și dacă Nasser nu cedează la interogatoriul prietenos de 
care va avea parte la Londra? Și dacă nu-ţi dezvăluie planurile și 
nici numele agenților? Și dacă sunt rețele și celule paralele, 
astfel încât dacă una cade, celelalte supraviețuiesc? 

Făcu o pauză și continuă. 

— Și cum rămâne cu Saladin? 

Rousseau se dădu bătut în această chestiune. Dar în privinţa 
informării autorităţilor superioare - adică a șefului său și a 
ministrului - despre ameninţarea altor atacuri, era de neclintit. 
Așa se face că Gabriel Alton, omul care operase pe teritoriul 
Franței cu impunitate, lăsând un șir de cadavre de la Paris la 
Marsilia, intră în Ministerul de Interne la zece și jumătate în 
seara aceea, avându-l alături pe șeful Grupului Alfa. Ministrul îi 
aștepta în biroul său bogat decorat, împreună cu șeful DGSI și 
cu Alain Lambert, asistentul, degustătorul și factotumul 
ministrului. Lambert venise de la un dineu; ministrul coborâse 
din pat. Îi strânse lui Gabriel mâna de parcă se temea să nu se 
contamineze cu ceva. Lambert evită să-l privească direct pe 


VP - 184 


Gabriel. 

— Cât de serioasă e ameninţarea unui alt atentat? întrebă 
ministrul când Rousseau își încheie prezentarea. 

— Cât se poate de serioasă, răspunse șeful Grupului Alfa. 

— Următorul atac va avea loc în Franța? 

— Nu putem spune. 

— Ce poţi spune? 

— Agenta noastră a fost recrutată și a fost invitată să se 
deplaseze în Siria pentru instruire. 

— Agenta noastră? Ministrul clătină din cap: Nu, Paul, nu e 
agenta noastră. E a lui. 

In încăpere se lăsă tăcerea. 

— E dispusă să continue operaţiunea? întrebă ministrul o clipă 
mai târziu. 

— Este. 

— Și tu, monsieur Allon? Încă ești dispus să o trimiţi? 

— Cel mai bun mod de a afla momentul și locul următorului 
atentat este să ne introducem agenta direct în operaţiunea lor. 

— Răspunsul tău este da, înţeleg? 

Gabriel dădu grav din cap. Ministrul s-a prefăcut că se 
gândește. 

— Cât de detaliată e supravegherea acestui individ, Nasser? 
întrebă. 

— Fizică și electronică. 

— Dar el folosește comunicare codificată? 

— Corect. 

— Deci ar putea da ordinul pentru un atac, iar noi am fi 
complet în ceaţă. 

— Se poate presupune, spuse precaut Gabriel. 

— Şi britanicii? Nu sunt la curent cu activităţile lui? 

— Așa se pare. 

— Departe de mine gândul să-ţi spun cum să-ţi faci meseria, 
monsieur Alton, dar dacă aș avea un agent care e pe punctul de 
a pleca în Siria, n-aș vrea ca omul care-o trimite acolo să fie 
arestat de britanici. 

Gabriel nu-l contrazise pe ministru, în principal pentru că se 
gândea la același lucru de ceva timp. Astfel, târziu, a doua zi 
dimineaţă, călători peste canal ca să-l informeze pe Graham 
Seymour, șeful Serviciului Secret de Informații britanic, sau MI6, 
că Biroul urmărea sub acoperire un agent ISIS de rang înalt, 


VP-185 


care locuia în Bethnal Green din Londra de Est. Previzibil, 
Seymour se îngrozi, ca și Amanda Wallace, șefa MI5, care auzi 
aceeași mărturisire o oră mai târziu, de cealaltă parte a fluviului, 
la Thames House. Pentru ispășire, Gabriel a fost silit să accepte 
serviciile britanice ca parteneri fără drept de decizie în 
operațiunea sa. Tot ce-i mai lipsea acum, se gândi, erau 
americanii, și dezastrul ar fi complet. 

Femeia cunoscută de-acum drept dr. Leila Hadawi nu avea 
habar de lupta dintre servicii ce se ducea din pricina ei. Işi 
consulta pacienţii la clinică, își pierdea timpul liber la cafeneaua 
de peste drum de apartamentul ei și, din când în când, se 
aventura în centrul Parisului la cumpărături sau plimbare. Nu 
mai viziona materiale extremiste pe internet pentru că astea 
fuseseră instrucțiunile. Și nici nu-și mai dezbătea opiniile politice 
cu prietenii ori colegii. În principal, vorbea despre vacanţa ei de 
vară, pe care plănuia să și-o petreacă în Grecia împreună cu o 
prietenă de pe vremea când era la universitate. Un pachet 
conţinând biletele de avion și cazarea la hotel sosi cu trei zile 
înainte de data plecării. Un agent turistic din Londra, pe nume 
Farouk Ghazi, îi înmână rezervările. Dr. Hadawi nu trebuia să 
plătească nimic. 

Odată cu sosirea pachetului, Gabriel și restul echipei au trecut 
pe picior de război. Işi făcură și ei rezervări de călătorie - de 
fapt, cei din bulevardul Regele Saul le trimiseră aranjamentele 
făcute pentru ei - și, devreme în dimineața următoare, primii 
agenţi se deplasau discret către punctele lor de siguranță. 
Numai Eli Lavon și Gabriel rămaseră în urmă la Seraincourt, o 
decizie pe care cel dintâi avea s-o regrete mai târziu pentru că 
vechiul său prieten era teribil de îngrijorat. O supraveghea pe 
Natalie așa cum un părinte își supraveghează copilul suferind, 
căutând semne de nervozitate, schimbări de dispoziţie și de 
comportament. Dacă-i era frică, n-a dat niciun semn, nici chiar 
în ultima seară, când Gabriel o duse degrabă în vizuina lui Paul 
Rousseau de pe Rue de Grenelle, pentru ultimele instrucțiuni. 
Când îi oferi ultima șansă să se răzgândească, ea nu făcu decât 
să zâmbească. Apoi le scrise părinţilor, scrisoare ce avea să le 
fie înmânată în caz că ea ar fi murit. Fapt grăitor, Gabriel nu 
refuză să o primească. O puse într-un plic sigilat, iar plicul îi 
puse în buzunarul de la piept al jachetei sale. Și acolo avea să 
rămână până când ea avea să se întoarcă din Siria. 


VP - 186 


ISIS le furniza recruţilor săi europeni o listă detaliată cu 
lucrurile de care aveau nevoie pentru călătoria lor. Dr. Leila 
Hadawi nu era, totuși, un recrut ca oricare, astfel că și-a 
împachetat lucrurile având în minte înșelătoria - rochii de vară 
de genul celor purtate de europence promiscue, costume de 
baie ațâțătoare și lenjerie erotică. Dimineaţa, se îmbrăcă pios, 
își prinse cu atenţie hijabul la locul lui și își trase valiza pe 
străzile liniștite către stația RER din banlieue-ul Aubervilliers. 
Drumul până la Aeroportul Charles de Gaulle dură zece minute. 
Trecu printr-un dispozitiv de securitate neobișnuit de sever și 
apoi urcă în cursa Air France cu destinația Atena. De cealaltă 
parte a culoarului, îmbrăcat ca pentru sala de ședințe a unei 
companii Fortune 500, era bărbatul mic cu față de nereținut. 
Zâmbind, Natalie se uită pe geamul din dreptul ei văzând cum 
Franța dispare sub ea. Nu era singură. Nu încă. 


După cum s-a dovedit, ziua în care a plecat Natalie a fost una 
cu totul violentă în Orientul Mijlociu, chiar și după standardele 
sângeroase ale regiunii. În Siria se întâmplau decapitări și 
incendieri, în Bagdad, o serie de atacuri sinucigașe simultane, în 
Kabul un raid taliban, o nouă repriză de lupte în Yemen, mai 
multe înjunghieri în lerusalim și Tel Aviv și un atac cu grenade și 
arme de foc asupra unor turiști occidentali într-un hotel de pe o 
plajă tunisiană. Astfel că era de înțeles că o măruntă ciocnire 
între militanţi islamici și poliţia iordaniană a trecut în mare parte 
neobservată. Incidentul a avut loc la zece și un sfert dimineaţa, 
în apropierea satului Ramtha, situat la câţiva metri de graniţa cu 
Siria. Militanţii erau patru la număr; toți au murit în timpul 
scurtei lupte. Unul dintre militanţi a fost mai târziu identificat ca 
fiind Nabil Awad, cetățean iordanian de douăzeci și patru de ani, 
cu reședința în districtul Molenbeek din Bruxelles. Intr-un 
comunicat publicat pe reţelele de socializare, ISIS a confirmat că 
Awad a fost un membru al organizaţiei care a jucat un rol de 
sprijin important în atacurile de la Paris și Amsterdam. L-au 
declarat sfânt martir și au jurat să-i răzbune moartea 
dezlănțuind „râuri de sânge”. Bătălia finală, se spunea în 
comunicatul lor, avea să se dea într-un loc numit Dabiq. 


VP - 187 


32 


Santorini, Grecia 


Dr. Leila Hadawi își scoase vălul de pe cap într-o baie publică 
din Aeroportul Internaţional din Atena, la zece minute după ce 
trecuse de controlul pașapoartelor. Își dezbrăcă și vestimentația 
pioasă, schimbându-se într-o pereche de pantaloni până la 
genunchi, o bluză fără mâneci și o pereche de sandale aurii fără 
toc care-i dezvăluiau recent lăcuitele unghii. În timp ce aștepta 
anunţarea următorului zbor, se duse la un bar din aeroport și 
bău, pentru prima oară de la recrutarea ei, alcool, două pahare 
de vin alb grecesc acrișor. Urcând la bordul următoarei curse 
aeriene, cea de trei și un sfert pentru Santorini, uitase cu totul 
de frică. Siria era un loc frământat de pe hărți. Isis era soţia lui 
Osiris, prietena sclavilor și-a păcătoșilor, protectoarea celor 
morți. 

Nici Leila Hadawi și nici femeia care își asumase identitatea 
bunei doctorițe nu mai fusese în Santorini vreodată. Prima ei 
vedere de sus a insulei, cu colții ascuțiți și demonici avântându- 
se în sus din buza conului vulcanic inundat, i se păru o revelaţie. 
lar în aeroport, călcând pe asfaltul albit, căldura soarelui pe 
braţele dezgolite, ca primul sărut al unui iubit. Luă un taxi până 
în Thera, iar apoi merse pe jos, pe o alee pietonală, până la 
hotelul Panorama Boutique. Abia intrată în holul acestuia, văzu 
un englez ars de soare urlând isteric la portar în timp ce o 
femeie cu părul ca gresia și șolduri de gravidă urmărea jenată 
scena. Natalie zâmbi. Nu era singură. Nu încă. 

O tânără grecoaică stătea la datorie în spatele contoarului 
recepţiei. Natalie se îndreptă spre ea și își spuse numele. 

— Sunteţi cazată într-o cameră dublă pentru zece nopţi, spuse 
femeia după ce apăsă câteva butoane pe tastatura 
calculatorului ei. Conform registrului nostru, vi se va mai alătura 
o persoană, o domnișoară Shirazi. 

— Mi-e teamă că sosirea ei se amână. 

— Probleme cu zborul ei? 

— O urgenţă în familie. 

— Nimic grav, sper. 

— Nu prea. 

VP - 188 


— Pașaportul, vă rog. 

Natalie puse uzatul ei pașaport francez pe contoar, în timp ce 
Yossi Gavish și Rimona Stern, sub nume diferite și cu 
naţionalităţi false, ieșiră în trombă din hol, spumegând de furie. 
Până și Natalie fu mulțumită de liniștea bruscă ce urmă plecării 
lor. 

— Camera nu e pe gustul lor, explică funcţionara. 

— Mi-am dat seama. 

— A dumneavoastră e simpatică, vă asigur. 

Natalie acceptă cheia și, după ce refuză oferta de a fi ajutată 
cu bagajul, urcă singură în cameră. Avea două paturi de o 
persoană și un balconaș ce dădea deasupra conului vulcanic, 
unde două vaporașe de croazieră de un alb strălucitor pluteau 
ca niște jucării pe o mare perfect liniștită. O ultimă plăcere, se 
gândi, datorată celei mai bogate organizaţii teroriste din istorie. 

Deschise fermoarul bagajului și-și despachetă lucrurile ca și 
cum avea să rămână acolo mult timp. Când termină, soarele era 
doar cu câteva grade deasupra orizontului, inundându-i camera 
cu o intensă lumină portocalie. După ce-și încuie pașaportul în 
seiful camerei, o luă în jos pe scări spre terasa barului, plină de 
alți oaspeţi ai hotelului, majoritatea britanici. Printre ei, așezați, 
într-o stare de spirit vizibil mai bună, se aflau Yossi și Rimona. 

Natalie ocupă un loc liber și îi comandă unei chelnerițe 
excedate un pahar de vin alb. Cu încetul, barul se umplu și cu 
alți oaspeţi, printre ei aflându-se și un bărbat deșirat, cu pielea 
palidă și ochii ca gheaţa glaciară. Ea speră că i se va alătura, 
dar în schimb el se așeză la bar, de unde putea vedea toată 
terasa și flirta cu o fată drăguță din Bristol. Natalie îi putu auzi 
vocea pentru prima oară și fu surprinsă de accentul lui distinct 
rusesc. Dată fiind demografia Israelului modern, bănuia că 
accentul era neprefăcut. 

La scurt timp apoi, soarele se lăsă dincolo de culmile 
Therasiei. Cerul se întunecă, iar marea se făcu neagră. Natalie 
trase cu ochiul spre bărbatul care vorbea cu accent rusesc, însă 
în clipa aceea el era ocupat cu altele, așa că se întoarse din nou 
și privi fără ţintă. Cineva va veni după tine, i se spusese. Dar în 
clipa aceea, în acel loc, singura persoană pe care o voia Natalie 
era bărbatul de la bar. 


În următoarele trei zile, dr. Leila Hadawi se comportă ca o 


VP - 189 


turistă obișnuită, chiar dacă singuratică. Își lua micul dejun 
singură, în sala de mese a hotelului Panorama, se prăjea la 
soare pe plaja acoperită de pietriș negru din Perissa, făcea 
plimbări pe buza conului vulcanic, făcu turul siturilor arheologice 
și geologice ale insulei, își bea vinul la apus pe terasă. Insula era 
mică, așa că era de înţeles că se putea întâlni cu alți oaspeţi ai 
hotelului chiar departe de acesta. Avu parte de o dimineaţă 
neplăcută pe plajă, nu destul de departe încât să nu-i audă pe 
englezul cu început de chelie și pe soția sa cu forme rubensiene, 
iar când vizită orașul îngropat de la Akrotiri dădu peste rusul 
palid, care-o ignoră cu bună știință. În dimineaţa următoare, cea 
de-a patra pe insulă, o văzu pe fata drăguță din Bristol făcând 
cumpărături în Thera. Dr. Hadawi ieșea dintr-un butic cu 
costume de baie. Fata drăguță stătea afară, pe străduța îngustă. 

— Stai la același hotel la care stau și eu, spuse ea. 

— Da, cred că da. 

— Eu sunt Miranda Ward. 

Dr. Leila Hadawi întinse mâna și-și spuse numele. 

— Ce nume frumos! N-ai vrea să bem ceva împreună? 

— Tocmai mă întorceam la hotel. 

— Nu mai suport panorama de la barul hotelului. Prea mulţi 
englezi nasoi! mai ales gagiul ăla chel și nevasta lui planturoasă. 
Doamne, ce plicticoși! Dacă se mai plâng o dată de servicii, cred 
că-mi tai venele. 

— Atunci hai să mergem în altă parte. 

— Da, haide. 

— Unde? 

— Ai fost la Tango? 

— Nu cred. 

— E-n direcţia asta. 

O apucă pe Natalie de braţ de parcă se temea să n-o piardă și 
o conduse prin umbrele străzii. Era subţire și blondă și pistruiată 
și mirosea a bomboane de cireșe și cocos. Sandalele ei 
plescăiau pe macadam cum s-ar abate o palmă pe un obraz 
infidel. 

— Eşti franţuzoaică, spuse ea dintr-odată, pe un ton acuzator. 

— Da. 

— Franţțuzoaică get beget? 

— Familia mea e din Palestina. 

— Înţeleg. Ce păcat! 


VP - 190 


— Cum așa? 

— Toată chestia aia cu refugiații! Și israelienii ăia! Ce creaturi 
oribile! 

Dr. Hadawi zâmbi fără să spună nimic. 

— Eşti singură aici? întrebă Miranda Ward. 

— Nu ăsta era planul, dar se pare că așa a ieșit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Prietenul meu a trebuit să anuleze în ultimul minut. 

— Și-al meu. M-a părăsit pentru altă femeie. 

— Prietenul tău e un idiot. 

— Era superb, totuși. Uite c-am ajuns. 

Tango era un loc care, de obicei, nu se înviora până târziu. Au 
trecut prin sala ca o peșteră, pustie la ora aceea, și au ieșit pe 
terasă. Natalie comandă un pahar de vin alb de Santorini, 
Miranda Ward, o votca martini. Luă o mică înghiţitură, se 
strâmbă și puse iarăși paharul pe masă. 

— Nu-ţi place? întrebă Natalie. 

— De fapt eu nu beau niciodată alcool. 

— Serios? Atunci de ce m-ai invitat să bem ceva? 

— Trebuia să discut ceva cu tine între patru ochi. 

Privi spre marea ce se întuneca. 

— E foarte frumos aici, dar groaznic de plictisitor. Ce-ai zice 
să facem o mică excursie, numai noi două? Iți promit că va fi o 
aventură. 

— Unde? 

Zâmbind, Miranda își ridică paharul de martini la buze. 

— Și-mi plăcea la nebunie chestia asta. Acum mi se pare că 
beau naibii lac de unghii. 


S-au întors împreună la Panorama și au informat-o pe 
recepționeră că au de gând să facă o călătorie în Turcia. Nu, nu 
aveau nevoie de ajutor în rezervarea biletelor de feribot, le 
făcuse altcineva pentru ele. Da, ar dori să-și păstreze camerele; 
șederea lor în Turcia avea să fie scurtă. Apoi, dr. Hadawi se 
întoarse în camera ei și își împachetă bagajul. Mai târziu, îi 
trimise un mesaj „tatălui” ei, informându-l despre planurile ei. 
Tatăl ei o rugă să aibă grijă de ea. O clipă mai târziu, îi trimise 
un al doilea mesaj. 

EȘTI BINE? 

Natalie ezită, apoi tastă răspunsul. 


VP-191 


SINGURĂ, DAR BINE. 

AI NEVOIE DE COMPANIE? 

Altă ezitare, apoi tastă două litere pe ecran. 

DA. 

Nu mai veni niciun răspuns. Natalie se duse jos pe terasă, 
așteptându-se să o vadă pe Miranda Ward, dar nu era nici urmă 
de ea. Rusul înalt și palid era la bar, pe locul lui obișnuit, unde 
găsise o nouă pradă. Natalie se așeză cu spatele la el și bău 
ultimul pahar de vin pe care avea să-l guste pentru multe 
săptămâni. Când îl termină, chelnerița îi aduse un al doilea 
pahar. 

— Eu n-am mai comandat nimic. 

— E din partea lui. 

Chelnerița se uită scurt înspre bar. Apoi îi dădu Nataliei o foiţă 
de hârtie, împăturită în două. 

— Și asta-i tot de la el. Se pare că asta-i noaptea ta fără 
noroc. Când chelnerița plecă, Natalie citi biletul. Zâmbind, bău 
cel de-al doilea pahar de vin, puse biletul în geanta de mână și 
plecă fără să ia în seamă creatura demnă de dispreţ de la bar. 
Ajunsă în camera ei, făcu repede un duș, puse semnul cu NU 
DERANJAȚI pe clanţă și stinse luminile. Apoi rămase pe întuneric și 
așteptă să audă bătaia în ușă. Care se auzi la zece și douăzeci. 
Când scoase lanţul de la ușă, el intră tiptil, ca un hoţ nocturn. 

— Te rog, spuse ea, căzându-i în braţe. Spune-i că vreau să 
merg acasă. Spune-i că n-o pot face. Spune-i că mi-e groaznic 
de frică. 


33 


Santorini, Grecia 


— Care-i numele tău adevărat? întrebă Natalie. 

— Direcţiunea hotelului Panorama are impresia că este Mihail 
Danilov. 

— Și este? 

— Pe-aproape. 

El rămase în picioare lângă ușa balconului. O lună palidă îi 
lumina faţa palidă. 


VP - 192 


— Dar dumneata, dr. Hadawi, n-ar trebui să inviţi oameni ca 
mine în camera dumitale. 

— Eu n-am făcut așa ceva, d-le Danilov. Am spus că am 
nevoie de companie. Ar fi putut trimite femeia. 

— Ar trebui să te consideri norocoasă. Empatia nu e punctul ei 
forte. 

Capul lui se întoarse cu câteva grade, ochii lui îi întâlniră pe-ai 
ei în întuneric. 

— Toţi suntem agitaţi înaintea unei misiuni importante, mai 
ales aceia dintre noi care operează în locuri unde nu sunt 
ambasade, în caz că lucrurile o iau razna. Dar avem încredere în 
misiunea noastră și în planificarea făcută și ne ducem. Asta 
facem noi. 

— Eu nu sunt ca tine. 

— De fapt îmi semeni mai mult decât îţi dai seama. 

— Ce fel de muncă faci? 

— Genul acela despre care nu vorbim niciodată. 

— Omori oameni? 

— Elimin ameninţări la adresa securităţii noastre. Dar în 
noaptea dinaintea unui operaţiuni importante, întotdeauna mi-e 
teamă că eu am să fiu cel eliminat. 

— Și totuși te duci. 

El întoarse privirea și schimbă subiectul. 

— Și deci graţioasa domnişoară Ward te va trece de cealaltă 
parte. 

— Nu pari surprins. 

— Nu sunt. Ti-a dat traseul? 

— Din Santorini în Kos, din Kos în Bodrum. 

— Două tinere femei în vacanţă, foarte profesionist. 

Se întoarse cu totul, iar cuvintele pe care le rosti parcă le-ar fi 
spus nopții. 

— Trebuie că are o părere foarte bună despre tine. 

— Cine? 

— Saladin. 

De dincolo de ușă se auziră voci pe coridor, englezi, beţi. 
Când liniștea se lăsă din nou, el se uită la cadranul luminos al 
ceasului de la încheietura mâinii. 

— Feribotul de Kos pleacă devreme. Ar trebui să dormi puţin. 

— Să dorm? Nu vorbești serios. 

— E important. Mâine va fi o zi lungă. 


VP - 193 


Trase jaluzelele, lăsând camera într-o beznă adâncă și o luă 
spre ușă. 

— Te rog nu pleca, șopti Natalie. Nu vreau să fiu singură. 

O clipă mai târziu, el se lăsă pe pat, își rezemă capul de tăblia 
patului și își întinse picioarele lungi înainte. Natalie puse o pernă 
în dreptul șoldului său și-și puse capul pe ea. El o acoperi cu o 
pătură subţire și-i dădu la o parte părul ce-i căzuse pe faţă. 

— Închide ochii. 

— Mi-s închiși. 

— Ba nu-s. 

— Vezi în întuneric? 

— Chiar foarte bine. 

— Scoate-ţi măcar pantofii. 

— Prefer să dorm încălțat. 

— Glumești. 

Tăcerea lui îi spuse că nu glumea. Ea râse pe înfundate și încă 
o dată îl întrebă care-i este numele. De data asta, îi spuse 
adevărul. Numele lui, spuse, este Mihail Abramov. 

— Când ai venit în Israel? 

— In adolescență. 

— De ce-a plecat familia ta din Rusia? 

— Din aceleași motive pentru care a ta a plecat din Franța. 

— Poate că nici nu suntem așa de diferiți. 

— Ti-am spus. 

— Eşti căsătorit, nu? Mi-ar displăcea să crezi... 

— Nu sunt căsătorit. 

— Ai o relație serioasă? 

— Nu mai am. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu-i ușor să ai relații când lucrezi în branşa asta. Ai să vezi 
și tu curând. 

— N-am de gând să rămân în slujba Biroului când se termină 
asta. 

— Cum zici tu. 

Işi puse mâna pe mijlocul spatelui ei și își mișcă delicat 
degetele în sus, pe coloana vertebrală. 

— Ti-a spus cineva vreodată că te pricepi foarte bine la treaba 
asta? 

— Închide ochii. 

Natalie îi închise. Dar nu pentru că ar fi fost dintr-odată 


VP - 194 


somnoroasă; atingerea lui îi trimise o scânteie electrică drept în 
abdomen. Îşi puse o mână peste coapsele lui. Degetele sale își 
încetară mișcarea, apoi reîncepură să-i exploreze coloana 
vertebrală. 

— Crezi c-am putea ieși să bem ceva după ce se termină 
povestea asta, întrebă ea, sau nu se permite așa ceva? 

— Închide ochii, fu tot ce-a spus el. 

Degetele coborâră câţiva centimetri pe spatele ei. Ea își puse 
palma deschisă pe coapsa lui și o strânse ușor. 

— Nu. Apoi el spuse: Nu acum. 

Ea își luă mâna și și-o puse sub bărbie, cât timp degetele lui 
se plimbară de-a lungul coloanei ei vertebrale. Somnul o hărțuia. 
Dar îl ţinu departe de ea. 

— Spune-i că nu pot duce la capăt operaţiunea, spuse ea 
somnoroasă. Spune-i că vreau să plec acasă. 

— Dormi, Leila, fu tot ce-a spus el. 

lar ea adormi. Dimineaţă, când se trezi, el plecase deja. 


Căsuţele ca niște cuburi de zahăr din Thera încă mai erau 
scăldate de lumina rozalie a răsăritului, când Natalie și Miranda 
Ward ieșiră pe strada liniștită la șapte și un sfert. Se duseră la 
cea mai apropiată staţie de taxiuri, fiecare dintre ele trăgând o 
valiză cu rotile, și urcară într-o mașină care le cobori pe faleză, 
la terminalul feribotului din Athinios. Traversarea înspre est, 
către Kos, dură patru ore și jumătate; își petrecură timpul pe 
puntea superioară, scăldată-n soare, și în cafeneaua navei. 
Ignorând ceea ce fusese instruită să facă, Natalie căuta 
nedisimulat urmăritori printre feţele pasagerilor, sperând ca 
Mihail să fie prin preajmă. N-a recunoscut pe nimeni. Se părea 
că de-acum înainte era singură. 

În Kos, avură de așteptat o oră până la următorul feribot către 
portul turcesc Bodrum. Călătoria fu mai scurtă, sub o oră, însă 
controlul pașapoartelor fu mai strict în ambele părţi. Miranda 
Ward îi dădu Nataliei un pașaport belgian și o instrui să-și 
ascundă pașaportul francez în fundul bagajului. Fotografia de pe 
pașaportul belgian era al unei femei marocane de vreo treizeci 
și ceva de ani. Păr negru, ochi negri, nu chiar ca ea, dar pe- 
aproape. 

— Cine-i femeia? întrebă Natalie. 

— Tu, răspunse Miranda. 


VP-195 


Grănicerul grec din Kos păru să fie de aceeași părere, ca și 
corespondentul său din partea turcă de la Bodrum. După o 
scurtă inspecţie, ștampilă pașaportul și, încruntat, o pofti pe 
Natalie să intre în Turcia. Miranda o urmă câteva secunde mai 
târziu și împreună trecură prin haosul unei parcări, unde un șir 
de taxiuri fumegau în soarele arzător al amiezii. De undeva se 
auzi un claxon și o mână făcu semne pe geamul din faţă al unui 
Mercedes crem și prăfuit. Natalie și Miranda Ward își îndesară 
bagajele în portbagaj și urcară, Miranda în faţă, Natalie pe 
bancheta din spate. Își deschise geanta de mână, își scoase 
hijabul ei preferat și și-l potrivi cu pioșenie pe cap. Acum era 
Leila din Sumayriyya. Era Leila care-l iubea pe Ziad. Leila care 
voia răzbunare. 


Contrar presupunerilor ei, Natalie nu trecuse din Santorini în 
Bodrum singură. În prima parte a călătoriei a însoţit-o Yaakov 
Rossman; iar în a doua, Oded. De fapt, acesta reușise să o 
fotografieze exact când urca în spatele Mercedesului, imagine 
pe care o transmise în bulevardul Regele Saul și către casa de 
siguranţă din Seraincourt. 

La câteva minute după ce ieși din terminal, mașina o luă spre 
est pe autostrada D330, urmărită de un satelit de spionaj 
israelian, Ofek 10. Puțin după ora două, în dimineaţa următoare, 
mașina ajunse în orașul de graniță Kilis, unde camera cu 
infraroșii a satelitului observă două siluete, ambele feminine, 
intrând într-o căsuţă. N-au rămas multă vreme acolo - mai 
precis, două ore și douăsprezece minute. După aceea, 
traversară granița poroasă pe jos, însoţite de patru bărbaţi, și 
urcară într-un alt autovehicul în orașul sirian A'zaz. Le duse spre 
sud, spre Raqqa, capitala neoficială a Statului Islamic. Acolo, 
acoperite de veșminte largi și negre, intrară într-o clădire de 
locuinţe din apropierea parcului al-Rasheed. 

La Paris, era aproape patru dimineaţa pe-atunci. Nedormit, 
Gabriel urcă la volanul unei mașini închiriate și merse spre 
Aeroportul Charles de Gaulle, unde se îmbarcă într-o cursă către 
Washington. Era vremea să aibă o vorbă cu cei din Langley și 
astfel să facă dezastrul complet. 


VP - 196 


34 


Strada N, Georgetown 


— Raqqa? Ti-ai ieșit de tot din minţile alea futute? 

Lui Adrian Carter nu-i stătea în fire să apeleze la înjurături, cu 
atât mai puţin la cele din repertoriul anglo-saxon care trimiteau 
la copulaţie. Era fiul unui predicator episcopalian din Noua 
Anglie. Considera limbajul vulgar un refugiu al minţilor 
inferioare, iar cei care-l foloseau în prezenţa sa, chiar și dacă 
erau politicieni influenţi, rareori mai erau invitaţi și-a doua oară 
în biroul său de la etajul al șaptelea din sediul central al CIA din 
Langley. Carter era șeful Directoratului de Operaţiuni al 
Agenţiei, cel mai longeviv din istoria Agenţiei. Pentru o scurtă 
perioadă după 11 septembrie, regatului lui Carter i s-a spus 
Serviciul Clandestin Naţional. Dar noul director, al șaselea în 
doar zece ani, hotărî să revină la vechiul nume. Asta făcea 
Agenţia când greșea: schimba plăcile cu nume și muta 
mobilierul dintr-un birou într-altul. Amprentele lui Carter erau pe 
multe dintre cele mai mari eșecuri ale Agenţiei, de la eșecul de- 
a prezice căderea Uniunii Sovietice la cârpăceala care s-a numit 
Estimarea Naţională a serviciilor de informaţii în privința armelor 
de distrugere în masă deţinute de Irak, însă cum-necum 
rămăsese în picioare. Era omul care știa prea multe. Era 
intangibil. 

Ca și Paul Rousseau, nu se ridica la înălțimea rolului de stăpân 
al spionilor. Cu părul lui zbârlit, cu mustaţa de modă veche și 
vocea subţirică, ar fi putut fi confundat cu un terapeut care-și 
trecea zilele ascultând mărturisiri despre infidelitate și 
neajunsuri. Alura sa inofensivă, ca și talentul pentru limbi 
străine, fuseseră niște atuuri de preț, atât în teren, unde servise 
cu distincţie în mai multe posturi, cât și la sediul central. Atât 
adversarii, cât și aliaţii înclinau să-l subestimeze pe Carter, 
greșeală pe care Gabriel nu o făcuse niciodată. Colaborase 
strâns cu Carter în mai multe operaţiuni foarte importante - 
inclusiv în cea în care Hannah Weinberg jucase și ea un mic rol 
-, dar acordul nuclear la care America ajunsese cu lranul 
alterase dinamica relaţiilor lor. Dacă în trecut Langley și Biroul 
lucraseră mână în mână pentru a sabota ambițiile nucleare ale 

VP - 197 


Iranului, Statele Unite, conform prevederilor din acord, se 
obligau acum să protejeze ceea ce mai rămăsese din 
infrastructura nucleară a Teheranului. Gabriel plănuia să 
spioneze la sânge Iranul pentru a se asigura că acesta nu avea 
să încalce termenii înțelegerii. lar dacă avea să descopere orice 
dovadă că molahii încă mai îmbogățeau uraniu sau mai 
construiau sisteme de lansare, avea să-și sfătuiască prim- 
ministrul să recurgă la acțiuni militare. Și sub nicio formă nu 
avea să se consulte mai întâi cu bunul său prieten și aliat Adrian 
Carter. 

— E unul de-al lor, întrebă Carter, sau de-al nostru? 

— Una, spuse Gabriel. Și e de-a noastră. 

Carter înjură încetișor. 

— Poate că-ntr-adevăr te-ai tâmpit. 

Își umplu o ceașcă de cafea dintr-un termos cu pompă, aflat 
pe un dulap. Erau în sufrageria unei case de cărămidă roșie 
aparținând statului, de pe strada N din Georgetown, bijuteria 
coroanei din vasta rețea de case sigure a CIA din zona 
metropolitană Washington. Gabriel fusese un oaspete frecvent 
al acelei case în zilele inocente ale relaţiei dintre Birou și 
Langley de după 11 septembrie. Planificase operaţiuni acolo, 
recrutase agenţi acolo, iar, odată, devreme în primul termen al 
președintelui american, acceptase să vâneze și să ucidă un 
terorist care, întâmplător, avea un pașaport american în 
buzunar. Aceasta fusese natura relaţiei. Gabriel slujise de 
bunăvoie ca ramură întunecată a CIA, desfășurând operaţiuni pe 
care, din motive politice, Carter nu le putea întreprinde el însuși. 
Insă curând, Gabriel urma să devină șeful serviciului său, ceea 
ce însemna că, în ce privea protocolul, avea să-i fie superior lui 
Carter. În taină, Gabriel bănuia că dorinţa supremă a lui Carter 
era să fie el însuși șef. Trecutul său, totuși, nu avea să i-o 
permită. În lunile de după 9 septembrie, închisese teroriști în 
locaţii secrete negre, îi dăduse pe mâna ţărilor care acceptau 
tortura și aplicase pe ei metode de interogare dintre cele cu 
care Gabriel abia de curând fusese de acord să se desfășoare 
într-o fermă din nordul Franţei. Pe scurt, Carter făcuse munca 
murdară necesară pentru a preîntâmpina ca vreo altă acţiune 
spectaculoasă a al-Qaedei să aibă loc pe pământ american. lar 
ca pedeapsă eternă avea să fie silit să bată politicos la ușa unor 
oameni mai mici decât el. 


VP - 198 


— Nu mi-am dat seama că Biroul e interesat să se ţină pe 
urmele ISIS, spunea el. 

— Cineva trebuie s-o facă, Adrian. E posibil s-o facem noi 
înșine. _ 

Carter se încruntă peste umăr către Gabriel. In mod vădit, 
refuză să-i ofere și lui o cafea. 

— Ultima oară când am discutat cu Uzi despre Siria, era mai 
mult decât mulţumit să-i lase pe nebuni să se bată-ntre ei. 
Dușmanul dușmanului meu e prietenul meu - nu e asta regula 
de aur în fermecătorul vostru colţișor de lume? Cât timp 
regimul, iranienii, Hezbollahul și jihadiștii sunniţi se omoară unii 
pe alţii, Biroul era mulțumit să stea la orchestră și să se bucure 
de spectacol. Așa că nu-mi veni să-mi ţii lecţii cum că stau cu 
mâinile-n poală și nu fac nimic în privinţa ISIS. 

— Uzi nu va mai fi șef multă vreme. 

— Așa umblă zvonul, aprobă Carter. De fapt, noi ne așteptam 
ca tranziția să se facă cu câteva luni în urmă și am fost chiar 
surprinși când Uzi ne-a informat că rămâne în funcţie pentru o 
perioadă nedefinită de timp. O vreme ne-am întrebat dacă nu 
cumva rapoartele privind nefericitul deces al succesorului ales al 
lui Uzi n-or fi fost adevărate. Acum știm motivul real pentru care 
Uzi încă mai este șef. Succesorul său a decis să-ncerce să 
penetreze rețeaua teroristă globală a ISIS folosind un agent viu, 
o scop nobil, dar incredibil de periculos. 

Gabriel nu răspunse. 

— Ca să știi și tu, spuse Carter, am fost foarte ușurat când am 
aflat că rapoartele despre dispariţia ta au fost premature. Poate 
într-o zi ai să-mi spui de ce-ai făcut treaba asta. 

— Într-o zi, poate. Și, sigur, adăugă Gabriel, chiar mi-ar plăcea 
niște cafea. 

Carter pompă încă o ceașcă de cafea. 

— Aș fi zis că te-ai săturat de Siria în ultima ta operaţiune. Cât 
te-a costa aceea? Opt miliarde de dolari îţi spune ceva? 

— Opt virgulă două, răspunse Gabriel. Dar cine ţine 
socoteala? 

— Puțin cam scump pentru viaţa unui singur om. 

— A fost cea mai bună afacere pe care-am făcut-o vreodată. 
lar tu ai fi procedat exact la fel de-ai fi fost în locul meu. 

— Dar n-am fost în locul tău, spuse Carter, pentru că nici nu 
ne-ai informat despre operaţiune. 


VP - 199 


— lar tu nu ne-ai spus că administraţia negocia în taină cu 
iranienii, nu-i așa, Adrian? După toate câte le-am făcut împreună 
ca să întârziem programul acela, tu ne-ai aruncat praf în ochi. 

— Nu eu v-am aruncat praf în ochi, președintele meu a făcut- 
o. Eu nu fac strategiile, eu fur secrete și fac analize. De fapt, 
adăugă Carter după ce căzu puţin pe gânduri, nici pe astea nu 
prea le mai fac. În principal, omor teroriști. 

— Nu destui. 

— Să-nţeleg că te referi la strategia noastră faţă de ISIS. 

— Dacă așa vrei să-i spui. Întâi, nici n-aţi văzut că se-apropie 
furtuna. Și apoi aţi refuzat să puneţi în bagaje o umbrelă și-un 
trenci. 

— Nu numai noi am ratat să vedem creșterea ISIS. Și Biroul a 
ratat aici. 

— Noi eram ocupați cu Iranul în momentul acela. Mai ţii minte 
Iranul, nu, Adrian? 

Se lăsă tăcerea. 

— Hai să nu face de-astea, spuse Carter după o vreme. Am 
avut destule succese împreună ca să-i permitem unui politician 
să se bage între noi. 

Era o ramură de măslin. Cu o înclinare a capului, Gabriel o 
acceptă. 

— E-adevărat, spuse Carter. Am ajuns târziu la petrecerea 
asta cu ISIS. E adevărat și că, după ce-am ajuns la petrecere, 
am ocolit bufetul și castronul de punci. Vezi tu, după atâţia ani 
de mers la petreceri de-astea, ni s-a cam aplecat de ele. 
Președintele nostru a spus-o clar: ultima, aia din lrak, a fost o 
plictiseală cruntă. Și scumpă, pe deasupra, și-n sânge american, 
și pentru Trezorerie. lar el n-are niciun interes să mai dea una în 
Siria, mai ales că s-ar bate cap în cap cu povestea. 

— Ce poveste? 

— Aia în care se afirmă că am reacţionat exagerat la 9 
septembrie. Aia care spune că terorismul e o bătaie de cap, nu o 
ameninţare. Aia care spune că mai putem încasa o lovitură ca 
aceea care ne-a pus economia și sistemul de transport pe 
butuci, și să ieşim mai puternici din ea. Și hai să nu uităm, 
adăugă Carter, remarcile nefericite ale președintelui cum că ISIS 
e o echipă de juniori. Președinţilor nu le place să li se arate c-au 
greșit. 

— Că veni vorba, nici spionilor. 


VP - 200 


— Nu eu fac strategiile, repetă Carter. Eu aduc informaţiile. 
lar în acest moment, aceste informaţii alcătuiesc o imagine 
sumbră a forțelor cu care ne confruntăm. Atentatele de la Paris 
și Amsterdam nu sunt decât un preambul al viitoarelor numere 
de divertisment. Filmul ăsta vine la cinematografele din toată 
lumea, inclusiv de-aici, din America. 

— Dacă ar fi să ghicesc, spuse Gabriel, va fi o adevărată 
lovitură de teatru. 

— Cei mai apropiaţi consilieri ai președintelui sunt de aceeași 
părere. Sunt îngrijoraţi că un atentat pe pământ american, atât 
de aproape de finalul celui de-al doilea mandat, va lăsa o pată 
de neșters pe moștenirea sa. Le-au spus celor din Agenţie în 
termeni fără echivoc să ţină fiara cât mai departe, măcar până 
când președintele urcă în Marine One”, pentru ultima oară. 

— Atunci îţi sugerez să te pui pe treabă, Adrian, pentru că 
fiara e deja la porți. 

— Știm asta. Din nefericire, fiara e aproape imună la 
stăpânirea noastră asupra virtualului, iar noi nu putem spune că 
avem agenți printre membrii ISIS. Carter făcu o pauză, apoi 
adăugă: Până acum. 

Gabriel nu spuse nimic. 

— De ce nu ne-aţi spus și nouă că vreţi să-i infiltraţi? 

— Pentru că operaţiunea e a noastră. 

— Lucraţi singuri? 

— Avem parteneri. 

— Unde? 

— În Europa Occidentală și în regiune. 

— Francezii și iordanienii? 

— S-au băgat și britanicii-n horă. 

— Te distrezi bine cu britanicii ăștia. Carter făcu o pauză, apoi 
întrebă: Și-atunci de ce vii acum la noi? 

— Pentru că vreau să evitaţi să lansați o bombă ori o rachetă 
într-un bloc de locuințe de lângă parcul al-Rasheed din centrul 
orașului Raqqa. 

— O să te coste. 

— Cât? 

Carter zâmbi. 

— Mă bucur c-ai venit iar prin orașul nostru, Gabriel. A trecut 


22 Indicativul oricărei aeronave din dotarea trupelor de pușcași marini americani care-l 
are la bord pe președintele SUA; de obicei, e vorba de un elicopter. 


VP - 201 


prea multă vreme de la ultima ta vizită. 


35 


Strada N, Georgetown 


În Washington era miezul verii, acea perioadă inospitalieră a 
anului când toţi locuitorii cu dare de mână din Georgetown, își 
părăsesc micul lor sat pentru casele pe care le au prin Maine 
sau Martha's Vineyard, sau prin munţii din Sun Valley și Aspen. 
Și pe bună dreptate, se gândi Gabriel; căldura era ecuatorială. 
Ca întotdeauna se întrebă de ce fondatorii Statelor Unite își 
așezaseră de bunăvoie capitala în mijlocul unei mlaștini 
infestate de malarie. lerusalimul și-i alesese pe evrei. Dar 
americanii nu aveau pe cine să dea vina decât pe ei înșiși. 

— De ce mergem pe jos, Adrian? De ce nu putem sta într-o 
cameră cu aer condiţionat să bem julep cu mentă ca toată 
lumea? 

— Trebuie să-mi mai dezmorţesc picioarele. În plus, aș fi zis 
că ești obișnuit cu canicula. Ce-i aici nici nu se compară cu valea 
Jezreel. 

— Totuşi, e un motiv pentru care-mi place la nebunie 
Cornwall-ul. Acolo nu e caniculă. 

— Va fi în curând. Langley estimează că, din cauza încălzirii 
globale, sudul Angliei va fi într-o bună zi una dintre cele mai 
mari zone producătoare de vin de calitate superioară. 

— Dacă asta se crede la Langley, spuse Gabriel, atunci sunt 
sigur că nu se va întâmpla. 

Ajunseră la marginea campusului Universității Georgetown, 
locul unde erau educați viitorii diplomaţi americani, locul unde 
se retrăgeau mulţi dintre spionii care lucraseră sub acoperire. 
După ce-au plecat din casa de siguranţă, Gabriel i-a spus lui 
Carter despre parteneriatul lui neverosimil cu Paul Rousseau și 
cu Fareed Barakat, și despre managerul de proiecte al ISIS din 
Londra, pe nume Jalal Nasser, și despre vânătorul de talente din 
Bruxelles, pe nume Nabil Awad. Acum, în timp ce mergeau pe 
strada 37, ţinându-se prin puţina umbră ca să se răcorească, 
Gabriel îi povesti lui Carter și restul - că el și echipa lui îl 


VP - 202 


făcuseră dispărut fără urmă pe Nabil Awad de pe străzile 
Molenbeekului, că-l păstraseră în viață pentru membrii ISIS în 
buna tradiţie a marilor dezinformatori din vremuri de război, că-l 
folosiseră pentru a-i transmite lui Jalal Nasser numele unui 
recrut promiţător, o femeie dintr-un banlieue de la nord de 
Paris. ISIS o trimisese într-o excursie pentru care plătiseră toate 
cheltuielile și apoi o trecuseră degrabă în Turcia și peste granița 
cu Siria. Gabriel nu pomeni numele femeii - nici pe cel de 
acoperire și, evident, nici pe cel real iar Carter avu buna cuviinţă 
profesională să nici nu întrebe. 

— Și tânăra asta a voastră, e evreică? 

— Nu c-ar trebui să știi. 

— Să te-ajute Dumnezeu, Gabriel. 

— De obicei, m-ajută. 

Carter zâmbi. 

— Presupun că fata asta a voastră nu folosea online porecla 
Umm Ziad, nu? 

Gabriel rămase tăcut. 

— lau asta ca pe-un răspuns afirmativ. 

— De unde știi? 

— Turbulenţe, spuse Carter. 

Gabriel cunoștea acest nume de cod. Turbulence era un 
program ultrasecret de supraveghere electronică al NSA, care 
cernea neîncetat internetul în căutarea site-urile militante și a 
chat-room-urilor jihadiste. 

— NSA a identificat-o drept potenţială extremistă la scurt timp 
după ce a răsărit pe internet, spuse Carter. Au încercat să-i 
planteze un software de supraveghere în computer, dar s-a 
dovedit inaccesibil pentru orice formă de atac. N-au reușit să-și 
dea seama nici măcar de unde operează. Acum știm de ce. 

Privindu-l chiorâș pe Gabriel, întrebă: 

— Apropo, cine-i Ziad? 

— lubitul ei mort. 

— Deci fata voastră e o văduvă neagră? 

Gabriel aprobă din cap. 

— Frumoasă întorsătură. 

O luară pe după colţ, pe strada P, și merseră pe lângă un lung 
zid de piatră ce mărginea o sihăstrie monahală. Trotuarele din 
cărămidă roșie erau pustii, cu excepţia echipei de securitate a 
lui Carter. Doi bodyguarzi mergeau în fața lor, alţi doi, în spate. 


VP - 203 


— Vei fi fericit să afli, spuse Carter, că noul tău prieten, 
Fareed Barakat, nu mi-a suflat niciun cuvânt despre povestea 
asta, la ultima noastră discuţie. Și nici n-a pomenit nimic despre 
Saladin. Făcu o pauză, apoi adăugă: Cred că zece milioane de 
dolari într-un cont elveţian nu cumpără prea multă loialitate în 
zilele noastre. 

— Tipul există? 

— Saladin? Fără îndoială, sau cineva ca el. Și nici vorbă să fie 
sirian. 

— E de-al nostru? 

— Ofițer profesionist de informaţii? 

— Da. 

— Credem că ar putea fi un ofițer de-al fostului Mukhabarat 
irakian. 

— Așa credea și Nabil Awad. 

— Odihnească-se în pace. Carter se încruntă: E chiar mort sau 
și împușcăturile alea au fost o păcăleală? 

Cu o ridicare din umeri, Gabriel dădu de înțeles că adevărată 
era prima variantă. 

— Mă bucur că încă mai sunt din cei care știu să joace tare. 
Dacă eu i-aș zice chiar și un cuvânt nepotrivit unui terorist, aș fi 
pus sub acuzare. Dar să-i lovești pe ei și copiii lor cu drone, e în 
regulă. 

— Ştii, Adrian, uneori un terorist viu e mai bun decât un 
terorist mort. Un terorist viu îţi poate spune lucruri, cum ar fi 
unde și când se va întâmpla următorul atentat. 

— Președintele meu nu e de acord. El crede că încarcerarea 
teroriștilor nu face decât să producă noi teroriști. 

— Succesul produce noi teroriști, Adrian. Și nimic n-ar avea 
mai mult succes decât un atac pe pământ american. 

— Și astfel ajungem de unde-am pornit, spuse Carter, 
ștergându-și un firișor de transpiraţie de pe o parte a gâtului. 
Voi avea câștig de cauză în fața Pentagonului, să fie atenţi cu 
campania aeriană din Siria. În schimb, îmi vei împărtăși toate 
informaţiile culese de fata ta în vacanţa ei în califat. 

— De acord, spuse Gabriel. 

— Presupun că și armata franceză e băgată. 

— Și cea britanică, spuse Gabriel. 

— Nu prea știu cum să mă simt fiind cel din urmă care află 
despre treaba asta. 


VP - 204 


— Bine-ai venit în lumea postamericană. 

Carter nu spuse nimic. 

— Niciun atac aerian asupra clădirii aceleia, spuse încet 
Gabriel. Și lăsaţi-o baltă cu taberele de instrucţie până se 
întoarce. 

— Când o așteptați? 

— Pe la sfârșitul lui august, dacă Saladin nu are alte planuri. 

— Ar trebui să fim foarte norocoși. 

Ajunseseră înapoi la casa de siguranţă din strada N. Carter se 
opri la baza treptelor arcuite ale intrării din față. 

— Cum sunt copiii? întrebă deodată. 

— Nu sunt sigur. 

— N-o zbârci cu ei. Eşti prea bătrân să mai faci alții. 

Gabriel zâmbi. 

— Știi, spuse Carter, vreo douăsprezece ore, chiar am crezut 
că ești mort. Treaba aia, pe care ne-ai făcut-o, a fost tare urâtă. 

— N-am avut de ales. 

— Sunt sigur, spuse Carter. Dar data viitoare, nu mă lăsa pe- 
ntuneric. Eu nu sunt inamicul. Eu sunt aici să te-ajut. 


36 


Raqqa, Siria 


Încă de la bun început îi spusese cât se poate de clar lui Jalal 
Nasser că nu poate rămâne în Siria decât pentru o perioadă 
limitată de timp. Trebuia să se întoarcă la clinică nu mai târziu 
de 30 august, la sfârșitul concediului ei de vară. Dacă întârzia, 
colegii și familia ei aveau să presupună ce era mai rău. La urma 
urmei, era implicată politic, lăsase urme pe internet și-și 
pierduse singura sa dragoste în Jihad. Fără dubiu, cineva avea 
să meargă la poliţie, poliţia avea să meargă la DGSI, iar DGSI 
aveau să-i pună numele pe o lungă listă de musulmani europeni 
intraţi în rândurile ISIS. Aveau să apară reportaje în presă, 
reportaje despre o femeie educată, o vindecătoare, sedusă de 
cultul ISIS al morţii. Dacă așa ceva avea să se întâmple, n-ar mai 
fi avut de ales decât să rămână în Siria, ceea ce ea nu-și dorea, 
cel puţin nu încă. Întâi, voia să răzbune moartea lui Ziad, dând o 


VP - 205 


lovitură Occidentului. Apoi, inshallah, avea să-și afle drumul 
înapoi spre Siria, să se căsătorească cu un luptător și să-i facă 
mulţi copii pentru califat. 

Jalal Nasser a spus că vrea același lucru. Astfel că, pentru 
Natalie era o surpriză că, nici după trei zile și trei nopţi de la 
sosirea ei în Raqqa, nu venise nimeni s-o vadă. Miranda Ward, 
partenera ei de drum, rămăsese cu ea în apartamentul de lângă 
parcul al-Rasheed ca să-i fie ghid și mentor. Pentru Miranda nu 
era prima vizită în Raqqa. Ea era șerpașul pe grijeaua secretă pe 
care se furișau musulmani din Estul Londrei și din Midlands 
către Siria și către califatul islamic. Ea era momeala, amăgirea, 
drăguţa față curată. Escortase atât bărbaţi, cât și femei, dându- 
se drept iubiți sau prieteni. Era, cum spunea ea în glumă, „bi- 
jihadistă”. 

Apartamentul acela nu era realmente o locuinţă; era o 
cămăruţă goală cu o chiuvetă prinsă-n şuruburi de perete și cu 
câteva pături întinse direct pe dușumea. N-avea decât o singură 
fereastră, prin care particulele de praf intrau în voie, ca-n 
procesul de osmoză. Păturile miroseau a animale deșertice, a 
cămile și capre. Uneori, un firișor de apă se scurgea de la 
robinetul chiuvetei, dar de obicei nu curgea deloc. Primeau apă 
pe stradă, dintr-o cisternă a ISIS, iar când nu venea cisterna, 
cărau apă din Eufrat. In Raqqa, timpul curgea înapoi. Era din 
nou, spiritual și material, secolul al șaptelea. 

Electricitate nu era, iar dacă se întâmpla să fie, era doar 
câteva minute pe zi, și nici gaz pentru gătit. Nu c-ar fi fost mare 
lucru de mâncare. Într-o regiune unde pâinea era produsul 
principal, nu se găsea pâinea. Fiecare zi începea cu aventura 
căutării unei preţioase franzele. Dinarul emis de ISIS era 
moneda oficială a califatului, dar pe piețe, cele mai multe 
tranzacții se făceau în vechea liră siriană sau în dolari. Chiar și 
ISIS tranzacţiona în moneda dușmanului lor. La sugestia lui Jalal 
Nasser, Natalie adusese cu ea câteva sute de dolari din Franţa. 
Banii au deschis multe uși, dincolo de care erau depozite pline 
de orez, fasole, măsline și chiar și câte puţină carne. Pentru cei 
care voiau să riște aţâţarea mâniei temuţilor husbah, polițiștii 
sharia, se găseau pe piaţa neagră chiar și ţigări și băuturi. 
Pedepsele pentru fumat sau băut erau severe - biciul, crucea și 
butucul de decapitare. Natalie chiar a văzut o dată un husbah 
biciuind un bărbat pentru că înjurase. Înjuratul era haram. 


VP - 206 


A intra pe străzile din Raqqa însemna să intri într-o lume care- 
a luat-o razna. Semafoarele nu funcționau, nu fără electricitate, 
astfel că polițiști de circulaţie ai ISIS controlau intersecțiile. 
Aceștia purtau pistoale, dar nu și fluiere, pentru că fluierele erau 
haram. Fotografiile modelelor din vitrine fuseseră retușate 
pentru a fi conforme cu codul strict de decență al ISIS. Feţele 
fuseseră înnegrite, pentru că era haram să ilustrezi oameni sau 
animale, creaturile lui Dumnezeu, și să le atârni pe pereți. 
Statuia celor doi ţărani din vârful faimosului turn cu ceas din 
Raqqa fusese și ea retușată - capetele lor fuseseră îndepărtate. 
Piaţa Na'eem, cândva atât de plăcută copiilor, era acum plină de 
capete tăiate, nu de piatră, ci de oameni. Se holbau lugubru din 
vârful ţepelor unui gard de fier, soldaţi sirieni, luptători kurzi, 
trădători, sabotori, ostateci. Ca pedeapsă, forțele aeriene siriene 
bombardau adeseori parcul. Așa era viaţa în califatul islamic, 
bombe căzând peste capete tăiate, într-un parc unde, cândva, 
se jucau copii. 

Era o lume neagră, în spirit și în culori. Flamuri negre fâlfâiau 
pe fiecare clădire și pe fiecare stâlp, bărbaţi în uniforme negre 
ca de ninja mărșăluiau pe străzi, femei în abaya/e negre se 
mișcau ca niște fantome negre prin pieţe. La scurt timp după ce 
trecuse graniţa turcă, Natalie primise și ea o abaya. Era un 
veșmânt greu, ce-i provoca mâncărimi, care i se potrivea 
precum un cearșaf aruncat pe-un obiect de mobilier. Pe sub ea, 
nu purta decât haine negre, pentru că toate celelalte culori, 
inclusiv maroul, erau haram și puteau atrage o muștruluială din 
partea husbah. Vălul facial îi făcea trăsăturile complet 
indistincte, iar prin el, Natalie nu vedea decât o lume ceţoasă, 
de un cenușiu întunecat și tulbure. In fierbinţeala amiezii, se 
simţea de parcă era prinsă în propriul ei cuptor, coaptă încet ca 
o delicatesă ISIS. În abaya era ascuns însă și un pericol, pericolul 
de a se crede invizibilă. Dar nu-i căzu pradă. Ştia că ei o 
urmăresc mereu. 

Dar nu numai ISIS schimba peisajul urban al orașului Raqqa. 
Forţele aeriene siriene și complicii lor ruși îl bombardau ziua, 
americanii și partenerii lor de coaliție, noaptea. Peste tot erau 
ruine: blocuri de locuinţe distruse, mașini și camioane arse, 
tancuri și transportoare blindate înnegrite. ISIS răspunsese 
campaniei aeriene ascunzându-și oamenii și armamentul printre 
civili. Parterul clădirii unde stătea Natalie era plin de cartușe, 


VP - 207 


proiectile de artilerie, lansatoare de grenade propulsate de 
rachete și arme de orice fel. Luptătorii bărboși, îmbrăcaţi în 
negru ai ISIS foloseau etajele al doilea și-al treilea drept 
cazarmă. Câţiva erau din Siria, dar majoritatea erau saudiţi, 
egipteni, tunisieni și războinici islamici cu ochi demenţi veniți 
din Caucaz, care se bucurau să se lupte din nou cu rușii. Erau și 
mulţi europeni, inclusiv trei francezi. Știau de prezenţa Nataliei, 
dar n-au făcut nicio încercare de a comunica cu ea. Le era 
interzisă. Era fata lui Saladin. 

Sirienii și rușii nu ezitau să bombardeze ţinte civile, dar 
americanii aveau mai mult discernământ. Toată lumea era de 
acord că bombardamentele lor se mai răriseră în prezent. 
Nimeni nu știa de ce, dar toţi aveau păreri, mai ales luptătorii 
străini, care spuneau în gura mare că americanii necredincioși și 
decadenţi nu aveau destul curaj ca să lupte. Niciunul nu bănuia 
că motivul acestei stagnări a activităţii aeriene americane trăia 
printre ei, într-o cămăruţă cu o singură fereastră ce dădea spre 
parcul al-Rasheed și cu pături ce puţeau a cămilă și a capră. 

Îngrijirea medicală în Siria fusese deplorabilă și înainte de 
revolte, dar acum, în haosul războiului civil, era aproape 
inexistentă. Spitalul Naţional din Raqqa era o ruină, lipsit de 
medicamente și consumabile, plin de luptători ISIS răniți. Restul 
nefericiților locuitori ai orașului primeau îngrijiri, atâta cât se 
putea, în mici clinici răspândite prin cartiere. Natalie dădu peste 
una dintre ele din întâmplare, în timp ce căuta pâine, în a doua 
ei zi la Raqqa, și o găsi plină de victimele civile ale unui atac 
aerian rus, mulţi morți, vreo câţiva care nu mai aveau mult de 
trăit. Nu era niciun medic prezent, numai șoferi de ambulante și 
„asistente” ISIS care nu primiseră decât o instrucţie precară. 
Natalie a anunţat că e medic și a început imediat să trateze 
răniții cu orice consumabile găsi la îndemână. A făcut acest 
lucru tot îmbrăcată în abayaua nesterilizată și care-i împiedica 
mișcările, pentru că un husbah rânjit ameninţa să o ia la bătaie 
dacă și-o scotea. În noaptea aceea, după ce s-a întors în sfârșit 
în apartament, a spălat sângele pe de abaya cu apă din Eufrat. 
În Raqqa, timpul curgea înapoi. 

În apartament nu purtau abaya, numai hijab. Pe Miranda o 
avantaja, încadrându-i delicatele trăsături celtice și scoțându-i în 
evidenţă ochii verzi ca marea. Pregătind cina în seara aceea, i-a 
povestit Nataliei despre conversiunea ei la Islam. Casa din 


VP - 208 


copilărie fusese un loc al unei mari nefericiri - o mamă alcoolică 
și un tată șomer, tâmpit, care o abuza sexual. La treisprezece 
ani începuse să bea la greu și să ia droguri. A rămas gravidă de 
două ori și de fiecare dată a avortat. 

— Eram varză, spuse ea, mă-ndreptam în trombă spre 
nicăieri. 

Apoi, într-o bună zi, drogată, beată, s-a pomenit în faţa unei 
librării islamice din Bristol. Un bărbat musulman a văzut-o 
holbându-se în vitrină și a poftit-o înăuntru. A refuzat, dar a 
acceptat cartea pe care i-a dat-o cadou. 

— Am fost tentată s-o arunc în primul coș de gunoi. Mă bucur 
că n-am făcut-o. Mi-a schimbat viaţa. 

A încetat să mai bea și să se drogheze și să facă sex cu tipi pe 
care abia dacă-i cunoștea. S-a convertit la Islam, a adoptat vălul 
și a început să se roage de cinci ori pe zi. 

Părinţii ei erau apostaţi ai Bisericii anglicane, necredincioși, 
dar nu voiau să le fie fiică o musulmană. Alungată de acasă cu 
nimic altceva decât o valiză și o sută de lire bani gheaţă, și-a 
găsit locul în Estul Londrei, unde a fost primită de un grup de 
musulmani din sectorul londonez Tower Hamlets. Acolo a întâlnit 
un iordanian pe nume Jalal Nasser care a învăţat-o despre 
frumuseţile Jihadului și ale martiriului. A intrat în ISIS, a călătorit 
incognito în Siria pentru a se instrui și s-a întors nebăgată în 
seamă în Marea Britanie. Era fascinată de Jalal și poate chiar 
puţin îndrăgostită de el. 

— Dacă își va lua vreodată soţii, spuse ea, sper să fiu una 
dintre ele. Deocamdată e prea ocupat pentru se gândi la o 
mireasă. E căsătorit cu Saladin. 

Natalie cunoștea numele, dar dr. Hadawi, nu. Așa că răspunse 
în consecinţă. 

— Cu cine? întrebă ea prudentă. 

— Cu Saladin, șeful reţelei. 

— Tu l-ai întâlnit? 

— Pe Saladin? 

Zâmbi visătoare și clătină din cap. 

— Sunt prea jos în lanţul trofic. Numai liderii de la vârf au 
habar cine este cu adevărat. Dar cine știe? Poate că te vei 
întâlni tu cu el. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că ei au planuri mari cu tine. 


VP - 209 


— Ţi-a spus ţie Jalal treaba asta? 

— Nu era nevoie. 

Dar Natalie nu era convinsă. De fapt, s-ar fi zis că tocmai 
opusul era adevărat, că o uitaseră. In seara aceea, și în cea 
următoare, rămase trează pe pătură, privind absentă la peticul 
pătrat de cer încadrat de unica lor fereastră. Orașul era complet 
cufundat în beznă, noaptea, stelele se zăreau incandescente. |și 
imagină un satelit de spionaj Ofek 10 aţintit în jos, spre ea, 
urmărind-o în timp ce se deplasa pe străzile orașului negru. 

În sfârșit, în a treia noapte, cu puţin înainte de revărsatul 
zorilor, nu mult după un atac aerian în nord, auzi pași pe 
coridorul în care dădea camera lor. Patru lovituri ca de picamer 
zguduiră ușa, apoi zbură în lături, ca spulberată de bomba dintr- 
o mașină-capcană. Natalie se acoperi imediat cu abayaua, 
înainte ca o torță să-i lumineze faţa. O luară doar pe ea, lăsând- 
o pe Miranda unde era. Afară, în stradă, aștepta un SUV îndoit și 
prăfuit. O siliră să urce pe bancheta din spate, acești războinici 
bărboși, îmbrăcaţi în negru și cu ochi demenți ai Islamului, iar 
SUV-ul ţâșni din loc. Ea trase cu ochiul pe geamul fumuriu, prin 
vălul fumuriu al abayalei, la nebunia de-afară - la capetele 
tăiate și înfipte în frigările de fier, la corpurile ce se zvârcoleau 
pe cruci, la fotografiile femeilor fără feţe din vitrine. Sunt dr. 
Leila Hadawi, își spuse. Sunt Leila care-l iubește pe Ziad, Leila 
din Sumayriyya. Și sunt pe cale să mor. 


37 


Estul Siriei 


Merseră spre est, în direcţia soarelui ce răsărea, pe o șosea 
dreaptă ca liniarul, înnegrită de pete de petrol. Traficul era lejer 
- un camion ce aducea mărfuri din provincia irakiană Anbar, un 
țăran ce venea cu produse la piaţa din Raqqa, un camion- 
platformă plin până la refuz de ninja însetaţi de sânge, după o 
noapte de luptă în nord. Traficul matinal din califat, se gândi 
Natalie. Din când în când, dădeau peste câte un tanc sau un 
transportor de trupe carbonizat. În peisajul dezolant, epava 
arăta ca și scheletul unei insecte arse cu lupa de un puști. O 


VP - 210 


camionetă de fabricaţie japoneză încă mai ardea când au trecut 
ei pe lângă ea, iar în spatele ei, un luptător carbonizat încă se 
mai ţinea de mitraliera calibrul .50, îndreptată spre cer. 

— Allahu Akbar, murmură șoferul SUV-ului. 

De sub abayava ei neagră, Natalie răspunse și ea: 

— Allahu Akbar. 

Nu avea alte indicii despre direcția în care mergeau în afară 
de soare și de vitezometrul SUV-ului și de ceasul de bord. 
Soarele-i arăta că își păstraseră constant direcția spre est, după 
ce ieșiseră din Raqqa. Vitezometrul și ceasul îi spunea că 
goneau cu aproape 150 km/h, de 75 de minute. Raqqa se afla la 
aproximativ 160 de kilometri de graniţa cu lrakul - de vechea 
graniţă, se corectă repede. Nu mai exista graniţă; liniile 
desenate pe hartă de diplomaţii necredincioși din Londra și Paris 
fuseseră șterse. Până și vechile semne de circulaţie siriene 
fuseseră îndepărtate. 

— Allahu Akbar, spusese șoferul Nataliei când trecură pe 
lângă o altă epavă în flăcări. 

lar Natalie, fumegând și ea sub abaya, intonă: 

— Allahu Akbar. 

Au plonjat spre est încă vreo douăzeci de minute, peisajul 
devenind tot mai arid și mai dezolant cu fiecare kilometru. Era 
încă devreme - șapte și douăzeci, după ceasul de bord - dar 
deja geamul din dreptul Nataliei ardea dacă-l atingea. În sfârșit, 
ajunseră într-un sătuc cu căsuțe de piatră albite de soare. 
Strada principală era destul de lată pentru traficul rutier, dar 
dincolo de ea se întindea un labirint de ulite, pe care câţiva 
săteni - femei cu văl, bărbaţi în cămeșoaie și keffieh-uri, copii 
desculți - se mișcau toropiţi de arșiţă. Pe strada principală era o 
piață și o cafenea mică unde câţiva bătrâni uscați stăteau și 
ascultau o predică înregistrată a lui Abu Bakr al-Baghdadi, califul 
însuși. Natalie scrută străzile, doar va vedea vreun semn al 
locului unde se află, dar nu observă niciunul. Se temea că 
trecuse graniţa invizibilă cu Irakul. 

Pe dată, SUV-ul trecu printr-o poartă boltită și se opri în curtea 
unei case mari. În curte erau palmieri, iar la umbra lor stăteau 
într-o rână vreo șase luptători ISIS. Unul dintre ei, un tânăr de 
vreo douăzeci și cinci de ani, a cărui barbă roșcată era încă un 
proiect de viitor, deschise portiera din partea Nataliei și o 
conduse înăuntru. In casă era răcoare și de undeva se auziră 


VP - 211 


vocile _liniștitoare ale unor femei pălăvrăgind. Într-o cameră 
nemobilată decât cu covoare și perne, tânărul cu tuleie roșcății 
o pofti pe Natalie să se așeze. Apoi se retrase repede și apăru o 
femeie cu văl aducând un pahar de ceai. Apoi plecă și femeia cu 
văl, iar Natalie rămase singură în cameră. 

Își dădu vălul într-o parte și ridică nesigură paharul către 
buze. Ceaiul prea îndulcit îi intră în sânge ca drogul dintr-o 
seringă. Îl bău încet, atentă să nu-și frigă limba și văzu o umbră 
strecurându-se spre ea peste covor. Când umbra-i ajunse 
gleznă, apăru iarăși femeia ca să ia paharul de ceai. Apoi, o 
clipă mai târziu, camera se zgâlțâi de zgomotul unei alte mașini 
ce sosea în curte. Patru portiere se deschiseră și se închiseră în 
același timp. Patru bărbaţi intrară în casă. 


S-a văzut imediat care dintre ei era șeful. Era cu câţiva ani 
mai în vârstă decât ceilalți, mai liber în mișcări și cu o atitudine 
mai liniștită. Cei trei bărbaţi mai tineri purtau toți puști 
automate de luptă al căror modei Natalie nu l-a putut identifica, 
dar șeful nu avea decât un pistol, pe care-l purta într-o teacă, pe 
șold. Era îmbrăcat ca Abu Musab al-Zargawi - salopetă de 
parașutist neagră, teniși albi și keffieh negru, înfășurat strâns pe 
capul său mare. Barba-i era neîngrijită, vârstată cu cenușiu și 
umezită de sudoare. Ochii-i erau bruni și ciudat de blânzi, ca 
ochii lui Bin Laden. Mâna dreaptă-i era intactă, însă la cea 
stângă nu-i mai rămăseseră decât degetul mare și arătătorul, 
semn că făcea bombe. Câteva minute se uită în jos la grămada 
neagră ce stătea nemișcată pe covor. Când în sfârșit i se adresă, 
o făcu în arabă, cu accent irakian. 

— Scoate-ţi vălul. 

Natalie nici nu se clinti. În Statul Islamic era baram ca o 
femeie să-și arate faţa unui bărbat care nu-i era rudă, chiar și 
dacă bărbatul era un irakian important din reţeaua lui Saladin. 

— E-n regulă, spuse el într-un final. E necesar. 

Încet, atentă, Natalie își ridică vălul. Lăsă ochii în jos, spre 
covor. 

— Uită-te la mine, porunci el și, supusă, Natalie ridică ochii. 

O cercetă îndelung înainte să-i ia bărbia între policarul și 
arătătorul mâinii sale schilodite și să-i întoarcă faţa într-o parte 
și-n alta, pentru a o examina și din profil. Căutătura lui era 
critică, ca și cum ar fi examinat pielea unui cal. 


VP - 212 


— Mi s-a spus că ești palestiniană. 

Ea dădu din cap aprobator. 

— Arăţi ca o evreică, dar trebuie să recunosc că mie toți 
palestinienii îmi par evrei. 

Rosti aceste cuvinte cu disprețul arabului din deșert pentru 
cei care trăiau în orașe, în oaze și pe ţărmul mării. Încă o mai 
ținea de bărbie. 

— Ai fost în Palestina? 

— Nu, niciodată. 

— Dar ai pașaport francez. Ai fi putut merge foarte ușor. 

— Ar fi fost prea dureros să văd pământul strămoșilor mei 
stăpânit de sioniști. 

Răspunsul ei păru să-l mulțumească. Cu o înclinare a capului 
îi impuse să-și pună vălul pe față. Ea fu recunoscătoare că se 
putea adăposti sub veșmântul ei, căci îi dădea răgazul să se 
adune. Ascunsă sub cortul ei negru, cu faţa acoperită, se pregăti 
pentru interogatoriul care știa că va urma. Ușurinţa cu care 
povestea Leilei venea din subconștientul ei în conștiință o 
surprinse și pe ea. Instrucţia intensă dădea roade. Era de parcă- 
și amintea evenimente care chiar se petrecuseră. Natalie 
Mizrahi dispăruse pentru ea; era moartă și îngropată. Leila 
Hadawi era cea care fusese adusă în acest sat din mijlocul 
deșertului, iar Leila Hadawi aștepta cu încredere cel mai sever 
test din viaţa ei. 

Imediat, femeia reapăru aducând ceai pentru toți cei prezenți. 
lrakianul se așeză în fața Nataliei, iar ceilalţi trei se așezară în 
spatele lui, cu armele puse pe coapse. Natalie își aminti 
instantaneu de imaginea unui bărbat condamnat într-o salopetă 
portocalie, un occidental, palid ca moartea, așezat, cu mâinile 
legate, în faţa unui grup ca un cor de călăi fără chip, îmbrăcaţi 
în negru. La adăpostul abayalei, Natalie alungă imaginea 
îngrozitoare din mintea ei. Își dădu atunci seama că transpira. 
Sudoarea i se scurgea de-a lungul coloanei vertebrale și-i picura 
între sâni. Îi era permis să transpire, își spuse. Era o pariziancă 
cocoloșită, neobișnuită cu fierbinţeala deșertului, iar aerul din 
încăpere nu mai era răcoros. Casa se încălzea sub asaltul 
soarelui de dimineaţă târzie. 

— Ești medic, spuse irakianul în sfârșit, ţinând paharul de ceai 
între policar și arătător, așa cum o clipă mai devreme îi ţinuse 
faţa Nataliei. 


VP - 213 


Da, a spus ea, luptându-se cu paharul ei de ceai pe sub văl, 
era medic, educată la Universite Paris-Sud, angajată la Clinica 
Jacques Chirac în banlieue-ul parizian Aubervilliers. Apoi 
completă că Aubervilliers era o suburbie majoritar musulmană și 
că cei mai mult pacienţi ai ei erau arabi din nordul Africii. 

— Da, știu, spuse irakianul nerăbdător, făcând mai mult decât 
clar faptul că îi cunoștea biografia. Mi s-a spus că ieri ţi-ai 
petrecut câteva ore îngrijind pacienţi în clinica din Raqqa. 

— Alaltăieri, îl corectă ea. 

Și evident, se gândi ea, privindu-l prin ceața neagră a vălului, 
tu și prietenii tăi mă urmareaţi. 

— Ar fi trebuit să vii încoace cu mult timp în urmă, continuă 
el. Avem mare nevoie de doctori în califat. 

— Locul meu de muncă e la Paris. 

— Dar acum ești aici, punctă el. 

— Sunt aici, spuse precaută, pentru că mi s-a cerut să vin. 

— De Jalal. 

Ea nu răspunse. lrakianul sorbi gânditor din ceaiul său. 

— Jalal se pricepe foarte bine să-mi trimită europeni 
entuziaști, dar eu sunt cel care decide dacă merită să intre în 
tabăra noastră. 

Rosti aceste cuvinte ca și cum ar fi fost o ameninţare, iar 
Natalie presupuse că exact asta-i fusese intenţia. 

— Vrei să lupţi pentru Statul Islamic? 

— Da. 

— De ce nu lupti pentru Palestina? 

— Ba lupt. 

— Cum? 

— Luptând pentru Statul Islamic. 

Privirea lui deveni mai caldă. 

— Zargawi a spus mereu că drumul spre Palestina trece prin 
Amman. Întâi, vom cuceri ce-a mai rămas din Irak și Siria. Apoi 
lordania. Și în sfârșit, inshallah, lerusalimul. 

— Ca și Saladin, replică ea și nu pentru prima oară se întrebă 
dacă nu cumva bărbatul cunoscut drept Saladin stătea chiar în 
faţa ei. 

— Ai auzit de numele acesta? întrebă el. Saladin? 

Ea dădu din cap. lrakianul privi peste umărul său și murmură 
ceva unuia dintre cei trei bărbaţi așezați în spatele său. Bărbatul 
îi întinse un teanc de hârtii prinse cu o agrafă. Natalie își dădu 


VP - 214 


seama că acela era dosarul ei de personal, întocmit de ISIS, 
gând ce aproape că o făcu să le zâmbească pe sub abaya. 
lrakianul frunzări paginile acelea cu indiferența birocratului. 
Natalie se întrebă ce fel de muncă o fi făcut înainte ca invazia 
americană să dea peste cap practic fiecare aspect al vieţii în 
lrak. Oare fusese funcţionar în vreun minister? Oare fusese 
profesor ori bancher? Vânduse legume la piață? Nu, se gândi ea, 
nu era vreun fost neguțător sărac. Era un fost ofiţer din armata 
irakiană. Sau poate, se gândi ea în timp ce sudoarea-i curgea pe 
spate, poate lucrase pentru temuta poliţie secretă a lui Saddam. 

— Ești necăsătorită, declară el brusc. 

— Da, răspunse cinstit Natalie. 

— Ai fost logodită vreodată? 

— Aproape. 

— Cu Ziad al-Masri? Un frate care-a murit în arestul 
iordanienilor? 

Ea dădu încet din cap. 

— Unde l-ai cunoscut? 

— La Paris-Sud. 

— Și ce studia acolo? 

— Electronică. 

— Da, știu. El puse hârtiile dosarului ei pe covor. Avem mulţi 
suporteri în lordania. Mulţi dintre fraţii noștri erau cetățeni 
iordanieni. Dar niciunul dintre ei, spuse el, n-a auzit vreodată de 
cineva cu numele Ziad al-Masri. 

— Ziad n-a fost niciodată militant politic în lordania, răspunse 
ea cu mai mult calm decât ar fi crezut că e posibil. S-a 
radicalizat abia după ce s-a mutat în Europa. 

— A fost membru al Hizb ut-Tahrir? 

— Oficial, nu. 

— Asta ar explica de ce nici fraţii noștri din Hizb ut-Tahrir n-au 
auzit vreodată de el. 

O privi calm pe Natalie în timp ce o altă cascadă de sudoare îi 
năvă.li în jos pe spate. 

— Nu-ţi bei ceaiul, îi atrase el atenţia. 

— Asta pentru că mă stresezi. 

— N-a fost intenţia mea. 

Remarca lui stârni râsete reţinute printre cei trei bărbaţi din 
spatele lui. El așteptă să se liniștească înainte să continue. 

— Multă vreme americanii și prietenii lor, europenii, nu ne-au 


VP - 215 


luat în serios. Ne-au subestimat, ne-au dat fel de fel de nume 
ridicole. Dar acum și-au dat seama că suntem o ameninţare 
pentru ei și încearcă din răsputeri să se infiltreze printre noi. 
Britanicii sunt cei mai răi. De fiecare dată când rețin câte un 
musulman britanic care vrea să vină în califat, încearcă să-l 
transforme într-un spion. Îi prindem foarte repede, de fiecare 
dată. Uneori îi folosim chiar împotriva britanicilor. Dar alteori, 
spuse ridicând din umeri, doar îi ucidem. 

Lăsă tăcerea să atârne grea peste camera sufocată de 
căldură. Natalie fu cea care-o sparse. 

— Eu n-am cerut să vin printre voi, spuse ea. Tu mi-ai cerut-o. 

— Nu, Jalal ţi-a cerut să vii în Siria, nu eu. Dar eu sunt cel care 
va hotărî dacă vei rămâne. Adună paginile dosarului: Mi-ar 
plăcea să aud povestea ta de la bun început, Leila. Cred că asta 
ne-ar ajuta foarte mult. 

— M-am născut... 

— Nu, spuse el, întrerupând-o. Am spus de la bun început. 

Confuză, ea nu mai spuse nimic. lrakianul se uită iar în jos, la 
dosarul ei. 

— Scrie aici că familia ta e dintr-un loc numit Sumayriyya. 

— Familia tatălui meu, spuse ea. 

— Unde se află? 

— A fost în Galileea de vest. Nu mai e acolo. 

— Spune-mi despre locul ăsta, spuse el. Spune-mi tot. 

Sub văl, Natalie închise ochii. Se văzu pe ea însăși mergând 
pe un tăpșan acoperit de buruienișuri încâlcite și pietre 
împrăștiate, alături de un bărbat de înălțime medie ale cărui 
față și nume nu și le mai putea aminti. Acela îi vorbea acum, ca 
din fundul unui puț, iar cuvintele lui deveniră ale ei. Creșteau 
banane și pepeni în Sumayriyya, cei mai dulci pepeni din toată 
Palestina. lrigau câmpurile cu apă adusă printr-un apeduct 
străvechi și își înmormântau morții într-un cimitir aflat nu 
departe de moschee. Sumavriyya era paradisul pe pământ, 
Sumayriyya era Edenul. lar apoi, într-o noapte de mai din 1948, 
au venit evreii pe drumul de coastă, într-un convoi cu faruri 
orbitoare, iar Sumavyriyya a dispărut. 


În centrul operaţional din bulevardul Regele Saul un scaun era 
rezervat doar pentru șef. Nimeni altcineva nu se putea așeza pe 
el. Nimeni nici măcar nu îndrăznea să-l atingă. De-a lungul 


VP - 216 


acelei zile tensionate, scaunul scrâșni și se încovoie sub 
greutatea lui Uzi Navot. Gabriel rămase constant lângă el, 
uneori în scaunul adjunctului, alteori în picioare, agitat, cu 
palma apăsată pe bărbie și cu capul înclinat ușor într-o parte. 

Ambii bărbaţi, ca și toţi cei prezenţi în centrul operaţional, n- 
aveau ochi decât pentru ecranul principal al transmisiunii video. 
Pe acesta era afișată imaginea preluată de satelit în care se 
vedea o casă mare dintr-un sat de lângă graniţa siriană. In 
curtea casei, mai mulţi bărbaţi stăteau relaxaţi la umbra unor 
palmieri. În curte erau două SUV-uri. Unul dintre ele 
transportase o femeie din centrul orașului Raqqa; celălalt 
adusese patru bărbaţi din triunghiul sunnit al Irakului. Gabriel 
transmisese coordonatele casei lui Adrian Carter, la sediul CIA, 
iar acesta detașase într-acolo o dronă dintr-o bază secretă din 
Turcia. Din când în când, obiectul zburător trecea prin imaginea 
transmisă de satelitul Ofek 10, dând leneș ocol la patru mii de 
metri deasupra țintei, pilotat de un puști dintr-o rulotă dintr-un 
alt deșert din cealaltă parte a lumii. 

Adrian Carter implicase și alte resurse pentru a sta cu ochii pe 
țintă. Mai precis, dăduse instrucțiuni ca NSA să adune cât mai 
multe informaţii despre telefoanele mobile din casa respectivă. 
NSA identificase nu mai puţin de douăsprezece telefoane 
prezente la fața locului, unul dintre ele fiind anterior legat de un 
individ suspectat a fi un ofiţer de rang înalt al ISIS, pe nume Abu 
Ahmed al-Tikriti, fost colonel din serviciul de informaţii al 
armatei irakiene. Gabriel bănuia că tocmai al-Tikriti era cel care- 
i interoga agenta. | se făcu greață, dar se mângâie puţin la 
gândul că o instruise bine. Chiar și așa, i-ar fi luat bucuros locul. 
Poate că, la urma urmei, se gândi Gabriel, uitându-se la Uzi 
Navot așezat calm în scaunul ce-i fusese rezervat, nu fusese 
dispensat de povara comandei. 

Ziua trecu poticnit. Cele două SUV-uri rămaseră în curte, iar 
jihadiștii la umbra palmierilor. Apoi umbra se risipi în apus, iar 
focurile luminară întunericul. Satelitul Ofek 10 trecu pe modul 
infraroșu. La nouă, în aceeași seară, detectă câteva semnături 
de căldură umană ieșind din casă. Patru dintre acestea intrară 
într-unul dintre SUV-uri. Cea de-a cincea, o femeie, urcă în 
celălalt. Drona urmări unul dintre vehicule până în Mosul; 
satelitul Ofek 10 îl urmări pe cel de-al doilea făcând drumul de 
întoarcere spre Raqqa. Acolo se opri în fața unei clădiri de 


VP - 217 


locuinţe de lângă parcul al-Rasheed și o singură semnătură de 
căldură, o femeie, ieși din spatele SUV-ului. Intră în clădirea de 
apartamente puţin înainte de miezul nopţii și dispăru din 
imagine. 


Într-o cameră de la al doilea etaj al clădirii, un cleric saudit 
subțire și uscat ţinea o predică în faţa câtorva zeci de luptători 
vrăjiți despre rolul pe care aveau să-l joace ei în declanșarea, 
inshallah, sfârșitului lumii. Momentul acela se apropia, spunea 
el, era mai aproape decât credeau ei. Istovită de interogatoriul 
intens, orbită de epuizare și de abaya, Natalie nu găsi niciun 
motiv să pună la îndoială profeția bătrânului predicator. 

Casa scărilor, ca de obicei, era scufundată în beznă. Urca și 
număra treptele murmurând în arabă, câte paisprezece trepte 
de rampă, două rampe de etaj. Camera ei era la al șaselea etaj, 
la doisprezece pași de casa scării. Când intră, închise ușa fără 
zgomot în urma ei. O rază de lună intra prin unica fereastră, 
căzând pe forma feminină chircită pe dușumea. Încetișor, 
Natalie își scoase abayavua și își făcu un culcuș. Dar tocmai când 
punea capul pe pernă, forma feminină din cealaltă parte a 
camerei se mișcă și se ridică în fund. 

— Miranda? spuse Natalie, dar dinspre cealaltă femei nu se 
auzi niciun cuvânt, doar fâsâitul unui chibrit. 

Flacăra lui atinse mucul unei lămpi cu ulei de măsline. Lumina 
caldă umplu încăperea. 

Natalie se ridică și ea în fund, așteptându-se să vadă 
trăsăturile celtice delicate. În schimb, se pomeni uitându-se la o 
pereche de ochi depărtaţi și hipnotici, arămii. 

— Tu cine ești? întrebă ea în arabă, dar noua ei colegă de 
cameră îi răspunse în franceză. 

— Numele meu e Safia Bourihane, spuse ea întinzând mâna. 
Bine-ai venit în califat! 


38 


Palmira, Siria 


Tabăra era chiar la marginea anticului oraș Palmira, nu 
VP - 218 


departe de Tadmor, faimoasa închisoare din deșert, unde tatăl 
stăpânului îi aruncase pe cei care îndrăzniseră să i se opună. 
Inainte de războiul civil, fusese un avanpost al armatei siriene 
din guvernoratul Homs, dar în primăvara lui 2015, ISIS o 
capturase în bună măsură intactă, aproape fără luptă. ISIS 
jefuise și distrusese multe dintre uluitoarele ruine ale Palmirei, 
ca și închisoarea, dar tabăra militară fusese păstrată cum era. 
Inconjurată de ziduri înalte de patru metri, pe coama cărora se 
întindeau spirale de sârmă ghimpată, în tabără erau cazărmi 
pentru cinci sute de oameni, o sală de mese, săli de recreere și 
ședințe, o sală de sport și un generator de curent care asigura 
funcţionarea aerului condiţionat în arșița zilei și a luminatului 
electric pe timpul nopţii. Toate însemnele armatei siriene 
fuseseră îndepărtate, iar flamurile negre ale ISIS fâlfâiau și 
plesneau acum deasupra curții centrale. Numele vechii instalaţii 
militare nu era rostit niciodată. Absolvenţii îi spunea Tabăra 
Saladin. 

Natalie călători până acolo în ziua următoare, în SUV, însoţită 
de Safia Bourihane. Trecuseră patru luni de la atentatul 
împotriva Centrului Weinberg din Paris; în acest timp Safia 
devenise o vedetă a jihadismului. Era omagiată în poeme, străzi 
și pieţe primiseră numele ei, tinere fete căutau să-i urmeze 
faptele. Intr-o lume în care moartea era celebrată, ISIS făcea 
eforturi considerabile pentru a o ţine pe Safia în viaţă. Era 
mutată permanent de la o casă de siguranţă la alta, din Siria și 
Irak, și numai sub escortă înarmată. În singura ei apariţie într-un 
video de propagandă al ISIS, faţa ei fusese ascunsă de văl. Nu 
folosea telefon și nu se atingea niciodată de computer. Natalie 
se mângâie la gândul că i se permisese să intre în anturajul 
Safiei. Ceea ce-i sugera că trecuse de interogatoriu fără să iște 
nicio bănuială. De-acum era una de-a lor. 

Evident, Safia se obișnuise cu statutul ei exagerat. În Franţa 
fusese o cetăţeană de clasa a doua, cu perspective de carieră 
limitate, dar în lumea întoarsă cu fundul în sus a califatului, era 
o celebritate. In mod evident era cam îngrijorată de Natalie, căci 
Natalie reprezenta o ameninţare potenţială faţă de statul ei. În 
ce-o privea, Natalie era mulţumită să joace rolul de teroristă 
abia înregimentată. Safia Bourihane era schița în cărbune pe 
care se baza rolul de dr. Leila Hadawi. Leila Hadawi o admira pe 
Safia, dar Natalie Mizrahi nu se simţea bine în prezența ei și, de i 


VP - 219 


s-ar fi dat șansa, i-ar fi injectat bucuroasă o doză de otravă în 
vene. /nshallah, îşi spuse în timp ce SUV-ul gonea prin deșertul 
sirian. 

Araba Safiei era în cel mai bun caz rudimentară. Astfel că și- 
au petrecut călătoria discutând încetișor în franceză, fiecare de 
sub cortul privat al abayalei sale. Au vorbit despre originile lor și 
au descoperit că aveau puţine în comun; ca fiică de palestinieni 
educați, Leila Hadawi avusese o viaţă foarte diferită de copila 
muncitorilor algerieni din ban/ieve-uri. Islamul era singura punte 
între ele, dar Safia nu prea înțelegea dogmele Jihadului ori 
măcar elementele de bază ale ritualurilor islamice. A recunoscut 
că-i cam lipsea gustul vinului francez. Ce-i stârnea mai mult 
curiozitatea era felul cum o ţinea minte ţara pe care o atacase - 
nu Franţa centrelor urbane și a zonelor rurale, ci Franţa arabă 
din banlieue-uri. Natalie îi spuse, veridic, că se vorbea cu drag 
de ea în Aubervilliers, prin cités. Ceea ce îi făcu plăcere Safiei. 
Intr-o zi, spuse ea, spera să se reîntoarcă. 

— În Franţa? întrebă incredulă Natalie. 

— Da, bineînțeles. 

— Ești cea mai căutată femeie din ţară. E imposibil. 

— Asta pentru că deocamdată Franţa e încă stăpânită de 
francezi, dar Saladin spune că-ntr-o zi va fi parte din califat. 

— L-ai întâlnit? 

— Pe Saladin? Da, l-am întâlnit. 

— Unde? întrebă într-o doară Natalie. 

— Nu știu sigur. Am fost legată la ochi pe parcursul călătoriei. 

— Cu cât timp în urmă? 

— La câteva săptămâni după operaţiunea mea. A vrut să mă 
felicite personal. 

— Se zice că e irakian. 

— Nu sunt sigură. Arabă mea nu e suficient de bună ca să pot 
face diferența între un sirian și un irakian. 

— Și cum e? 

— Foarte mare, puternic, cu niște ochi frumoși. Este exact 
cum te aștepți să fie. /nshallah, într-o bună zi ai să-l întâlnești și 
tu. 

Sosirea Safiei în tabără a dat prilejul unor manifestări 
sărbătorești, cu rafale de arme și strigăte A/lahu Akbar. La 
Natalie, noua recrută, se gândiră ulterior. Primi o cameră numai 
pentru ea - odaia unui fost ofițer sirian de rang inferior -, iar în 


VP - 220 


seara aceea, după rugăciune, luă pentru prima oară masa în 
cantina comună. Femeile mâncau separat de bărbaţi, în dosul 
unei draperii negre. Mâncarea era jalnică, dar suficientă: orez, 
pâine, friptură de cine știe ce pasăre, o tocăniţă gri-maronie de 
carne cartilaginoasă. In ciuda separării, femeile erau obligate 
să-și poarte abayalele în timpul mesei, ceea ce făcea mâncatul 
o provocare. Natalie mușcă hulpavă din pâine și orez, dar 
pregătirea ei de medic îi întemeie decizia de a evita carnea. 
Femeia din stânga ei era o saudită tăcută pe nume Bushra. Cea 
din dreapta era Selma, o tunisiancă vorbăreaţă. Selma venise în 
califat ca să-și găsească un soţ, dar soțul ei fusese ucis în 
luptele împotriva kurzilor, iar acum voia să se răzbune. Dorinţa 
ei era să participe într-un atentat sinucigaș. Avea nouăsprezece 
ani. 

După cină, urma un program. Un cleric ţinu o predică, un 
luptător recită un poem scris chiar de el. Apoi, pe o scenă, Safia 
fu „intervievată” de un musulman britanic isteț, care lucra în 
departamentul de promovare și marketing al ISIS. În noaptea 
aceea, deșertul se zgudui sub loviturile atacurilor aeriene ale 
coaliției. Singură în camera sa, Natalie se rugă să fie izbăvită. 

Instrucţia ei teroristă începu a doua zi dimineaţă, după micul 
dejun, când o duseră cu mașina în deșert pentru instrucţia cu 
armament - puști de asalt, pistoale, lansatoare de rachete, 
grenade. Se întorcea în deșert în fiecare dimineaţă, chiar și 
după ce instructorii ei o declarară expertă. Aceștia, instructorii, 
nu erau jihadiști cu ochi demenți; erau exclusiv irakieni, toţi foști 
soldați și veterani tăbăciți în insurgența sunnită. Luptaseră 
împotriva americanilor în Irak, obținând un scor egal, și nu-și 
doreau nimic mai mult decât să se lupte din nou cu ei, pe 
câmpiile din nordul Siriei, într-un loc numit Dabiq. Americanii și 
aliaţii lor - armatele Romei, după lexiconul ISIS - trebuiau 
stârniţi, și ațâțaţi, și instigaţi ca să-și iasă din minţi. Bărbaţii din 
Irak plănuiau să facă exact acest lucru, iar cadeții din tabără 
erau băţul lor. 

Pe timpul arșiţei zilei, Natalie se întorcea în sălile cu aer 
condiționat ale taberei unde urma cursuri de asamblare a 
bombelor și de comunicații sigure. In plus, trebui să rabde lecţii 
lungi despre plăcerile vieții de apoi, pentru a fi gata să participe 
la o misiune sinucigașă. lar și iar, instructorii irakieni o întrebau 
dacă era doritoare să moară pentru califat, iar Natalie, fără 


VP - 221 


ezitare, răspundea că era. Curând, în timpul instrucției militare, 
fu silită să poarte o greoaie vestă destinată sinuciderii și fu 
învățată să armeze dispozitivul și să-l detoneze folosind un 
buton ascuns în palmă. Prima oară când instructorul i-a ordonat 
să apese butonul, degetul mare al Nataliei s-a învârtit amorțit pe 
deasupra butonului, apoi a îngheţat. 

— Yalla, o îndemnă el. Nu va exploda de-adevăratelea. 

Natalie închise ochii și strânse detonatorul. 

— Bum, șopti instructorul. Și ești în drum spre paradis. 

Cu permisiunea șefului taberei, Natalie începu să vadă 
pacienţii vechii infirmerii a bazei militare. La început, ceilalți 
cădeți ezitau să o cheme, de teamă să nu fie văzuţi ca fiind prea 
moi de către instructorii irakieni. Dar la scurt timp după aceea, 
primea un flux constant de pacienţi, în timpul „orelor de birou”, 
care urmau imediat după cursul de confecționare a bombelor și 
după rugăciunea de după-amiază. Afecţiunile lor acopereau o 
gamă întinsă de la răni infectate căpătate în luptă la tuse 
convulsivă, diabet și sinuzită. Natalie avea prea puţine resurse și 
facilități medicale, dar îi trată răbdătoare pe toţi. În cursul 
consultaţiilor, află multe lucruri despre colegii ei cursanţi - 
numele lor, ţările de origine, circumstanțele în care călătoriseră 
în califat, statutul pașapoartelor lor. Printre cei veniţi să o vadă 
se numără și Safia Bourihane. Era cu câteva kilograme mai 
slabă decât ar fi trebuit, cam deprimată și îi trebuia ochelari. În 
rest, avea o sănătate bună. Natalie rezistă impulsului de a-i da o 
supradoză de morfină. 

— Plec dimineaţă, anunţă Safia în timp ce se acoperea cu 
abayaua. 

— Unde pleci? 

— Nu mi-au spus. Nu-mi spun niciodată. Dar tu? întrebă ea. 

Natalie ridică din umeri. 

— Trebuie să mă întorc în Franţa într-o săptămână. 

— Ești norocoasă. 

Safia se lăsă să lunece de pe masa de consult ca o copilă și se 
îndreptă spre ușă. 

— Cum a fost? întrebă Natalie deodată. 

Safia se întoarse. Chiar și prin plasa ca de țânțari a abaya/ei, 
ochii ei erau uluitor de frumoși. 

— Cum a fost ce? 

— Operaţiunea. Natalie ezită, apoi spuse: Să ucizi evrei. 


VP - 222 


— A fost frumos, spuse Safia. Un vis devenit realitate. 

— Dar dacă ar fi fost o misiune sinucigașă? Ai fi putut s-o faci? 
Safia zâmbi întristată. 

— Aș vrea să fi fost. 


39. 


Palmira, Siria 


Liderul taberei era un irakian pe nume Masud, din provincia 
Anbar. Își pierduse ochiul stâng luptând împotriva americanilor 
în timpul insurgenţei militare din 2006. Pe cel drept îl aţinti 
suspicios asupra Nataliei, care, după o cină complet 
neapetisantă în cantină, îi ceruse permisiunea de a ieși singură 
în afara taberei. 

— Nu e nevoie să încerci să ne păcălești, spune tărăgănat. 
Dacă vrei să părăsești tabăra, dr. Hadawi, ești liberă s-o faci. 

— Nu vreau să plec. 

— Nu ești mulţumită aici? Nu te-am tratat bine? 

— Foarte bine. 

Chiorul Masud făcu un întreg spectacol al deliberării. 

— In oraș nu funcţionează serviciile de telefonie, dacă la asta 
te gândești. 

— Nu mă gândeam la asta. 

— Și nici mobilurile sau internetul. 

Urmă o scurtă pauză. 

— Am să trimit pe cineva să te însoțească, spuse Masud. 

— Nu-i nevoie. 

— Ba este. Eşti mult prea prețioasă ca să te plimbi singură. 

Escorta aleasă de Masud ca să o însoțească pe Natalie era un 
tip originar din Cairo, frumos și cu studii universitare, pe nume 
Ismail, intrat în ISIS din frustrare, la scurt timp după lovitura de 
stat ce îndepărtase Frăția Musulmană de la putere în Egipt. 
leșiră din tabără la câteva minute după nouă. Luna se lăsase în 
jos, deasupra lanţului muntos ce înconjura Palmira la nord, ca un 
soare alb pe cerul negru, și strălucea asemenea unui reflector 
îndreptat asupra munţilor din sud. Natalie își urmă umbra pe o 
cărare prăfoasă, iar Ismail venea la câţiva pași în urmă, 


VP - 223 


veșmintele lui negre lucind în lumina lunii, cu o armă peste 
piept. De ambele părţi ale cărării, livezi îngrijite de palmieri 
prosperau în solul bogat al Wadi al-Qubur, alimentat de izvorul 
Efqa. Izvorul și oazele dimprejur atrăseseră prima dată oameni 
în locul acela poate încă din mileniul al șaptelea î.Hr. Acolo s-a 
ridicat un oraș-cetate de două sute de mii de locuitori ce 
vorbeau dialectul de Palmira al limbii aramaice și s-a îmbogăţit 
datorită traficului de caravane de pe Drumul Mătăsii. Imperiile 
au venit și-au plecat, iar în primul secol d.Hr. romanii au 
declarat Palmira oraș supus imperiului lor. Anticul oraș de la 
marginea unei oaze nu avea să mai fie niciodată la fel. 

Palmierii de pe marginea cărării se clătinau în briza răcoroasă 
a deșertului. În sfârșit, palmierii rămaseră în urmă și se zări 
templul lui Bel, centrul vieţii religioase din antica Palmira. 
Natalie merse mai încet, apoi se opri și privi cu gura căscată 
catastrofa împrăștiată în deșert. Ruinele templului, cu porțile și 
coloanele lui monumentale, fuseseră printre cele mai bine 
păstrate din orașul Palmira. Acum ruinele erau și ele ruinate, 
doar o porţiune de zid mai rămăsese intactă. Ismail egipteanul 
nu era, evident, mișcat de distrugeri. 

— Shirk, spuse el ridicând din umeri, folosind cuvântul arab 
pentru politeism. Trebuia distrus. 

— Ai fost aici când s-a întâmplat? 

— Am ajutat să punem explozibilii. 

— Alhamdulillah, se auzi ea șoptind. Domnul fie ludat. 

Pietrele căzute sticleau în lumina rece a lunii. Natalie își croi 
drum cu atenţie printre ruine, atentă să nu-și sucească vreo 
gleznă, și porni spre Marea Colonadă, bulevardul ceremoniilor ce 
se întindea de la templul lui Bel la Arcul de Triumf, apoi la 
Tetrapylon și la templul funerar. Și acolo ISIS își impusese 
condamnarea la moarte a trecutului neislamic. Colonadele 
fuseseră răsturnate, arcadele distruse. Oricare ar fi fost până la 
urmă soarta ISIS, lăsau o urmă de neșters asupra Orientului 
Mijlociu. Palmira, se gândi Natalie, nu avea să mai fie niciodată 
la fel. 

— Tot tu ai făcut și asta? 

— Am ajutat, admise Ismail, zâmbind. 

— Și marea piramidă de la Gizeh? întrebă ea ca să-l tragă de 
limbă. O vom distruge și pe-aceea? 

— Inshallah, murmură el. 


VP - 224 


Natalie porni spre templul lui Baalshamin, dar curând 
membrele i se îngreunară și lacrimile îi încețoșară vederea, așa 
că o luă înapoi și, cu Ismail pe urme, o apucă iarăși printre 
palmieri spre porţile taberei Saladin. In principala sală de 
recreere, câțiva cursanţi urmăreau un nou video de recrutare al 
ISIS, în care erau promovate bucuriile vieții din califat - un tânăr 
jihadist bărbos se juca cu un copil într-un parc cu o vegetaţie 
luxuriantă și, desigur, fără capete tăiate. La cantină, Natalie bău 
un ceai cu Selma, prietena ei din Tunisia, și-i povesti cu ochii 
mari despre minunățiile de dincolo de gardurile taberei. Apoi se 
întoarse în camera ei și se prăbuși în pat. In vise mergea printre 
ruine - un măreț oraș roman, un sat arab din Galileea. Ghidul ei 
era o femeie mânjită de sânge, cu ochii arămii. £ exact cum te- 
aștepți să fie, spunea ea. Inshallah, ai să-/ întâlnești și tu într-o 
bună zi. 

În cel din urmă vis, dormea în propriul ei pat. Nu în patul din 
lerusalim, ci în cel al copilăriei franceze. Auzea bătăi puternice 
în ușă și imediat camera se umplea de bărbaţi vânjoși cu păr și 
bărbi lungi, iar numele lor erau ale unor sate de la răsărit. 
Tresărind, Natalie se ridică în capul oaselor și își dădu seama că 
nu visa. Camera era chiar camera ei din tabără. lar bărbaţii erau 
adevăraţi. 


40 


Provincia Anbar, lrak 


De data aceea, nu mai avu soarele sau instrumentele de bord 
cu care să înregistreze traseul, căci la câteva minute de la 
plecarea din Palmira o legară la ochi. In scurtul interludiu cât a 
mai putut vedea, a reușit să adune trei frânturi mici de 
informaţie. Cei care-o luaseră erau patru la număr, ea era pe 
bancheta din spate a unui alt SUV, iar acesta se îndrepta spre 
est pe autostrada siriană care se numea cândva M20. li întrebă 
pe cei care-o luaseră captivă unde-o duc, dar nu primi niciun 
răspuns. Protestă, spunând că n-a greșit cu nimic în Palmira, că 
nu voise decât să vadă cu ochii ei templele shirk distruse, dar 
din nou nu primi niciun răspuns. Într-adevăr, de-a lungul întregii 


VP - 225 


călătorii, cei patru nu schimbară între ei nici măcar un cuvânt. 
Ca divertisment, ascultară o lungă predică a califului. lar când 
predica se încheie, ascultară un talk-show la postul de radio 
pirat al ISIS, al-Bayan. Al-Bayan își avea sediul în Mosul și 
emitea în bandă FM. Invitaţii talk-show-ului discutau o recentă 
fatwa a Statului Islamic, care reglementa relaţiile sexuale între 
bărbaţi și sclavele lor. La început, semnalul de la Mosul era slab 
și bruiat de unde electrostatice, dar pe măsură ce călătoria lor 
continua semnalul se îmbunătăţea. 

Se opriră o dată ca să pună combustibil dintr-o canistră în 
rezervor și a doua oară pentru a negocia cu un punct de control 
al ISIS. Soldatul de gardă vorbea cu accent irakian și avea o 
atitudine deferentă - ba chiar înfricoșată - față de bărbaţii din 
SUV. Prin geamurile deschise, de departe, Natalie auzi zarvă, 
ordine strigate, copii plângând, jelania unor femei. 

— Yalla! Yalla! spunea o voce. Nu vă opriţi! Nu e departe! 

În mintea Nataliei se formă o imagine - un rând firav de 
necredincioși zdrenţăroși, un drum al lacrimilor ce ducea către o 
groapă comună. Curând, se gândi, li se va alătura și ea. 

După vreo jumătate de oră, SUV-ul poposi pentru a treia oară. 
Motorul se opri, iar portierele se deschiseră cu zgomot, lăsând 
să intre un val de zăpușeală densă și neplăcută. Instantaneu, 
Natalie simţi sudoarea curgând pe sub pânza grea a abayalei. O 
mână o prinse de încheietură și o îmboldi fără s-o bruscheze. Se 
trase peste banchetă, își întoarse picioarele într-o parte și se 
lăsă să alunece până ce atinse pământul cu ele. Timp în care 
mâna nu îi eliberă încheietura. Însă în încleștarea aceea nu era 
duritate, nu făcea decât s-o ghideze. 

În graba evacuării din tabără, Natalie nu apucase să-și pună 
sandalele. Sub tălpile ei goale, pământul ardea. Ceea ce-i stârni 
o amintire, la fel de neplăcută ca și arșiţa. Era pe o plajă din 
sudul Franței. Mama ei îi spuse să-și scoată Steaua lui David de 
la gât, până n-o văd și alţii. Își desfăcu pandantivul, i-l dădu 
mamei și o luă la fugă spre Mediterana înainte ca nisipul încins 
să-i pârlească tălpile. 

— Ai grijă, spuse o voce, prima care i se adresa de când 
părăsise tabăra. Sunt niște trepte în faţă. 

Erau late și netede. Când Natalie ajunse pe ultima treaptă, 
mâna o trase delicat înainte. Avea senzaţia că se mișcă printr-o 
casă mare, prin încăperi răcoroase, prin curţi scăldate-n soare. 


VP - 226 


În sfârșit, ajunse la un alt rând de scări, mai lung decât cel 
dintâi, de douăsprezece trepte în loc de șase. In capul lor, simți 
prezența mai multor bărbați și auzi țăcănitul lejer al armelor 
automate manevrate expert. 

Se schimbară câteva cuvinte în șoaptă, se deschise o ușă. 
Natalie mai înaintă fix zece pași. Apoi mâna o strânse de 
încheietură și o apăsă lejer în jos. Supusă, se lăsă pe dușumea și 
se așeză pe un covor, cu picioarele încrucișate și cu mâinile 
adunate strâns în poală. Legătura de la ochi îi fu scoasă. Prin 
plasa de țânțari a vălului, văzu un bărbat așezat în faţa ei într-o 
postură identică. Faţa lui i se părut pe dată cunoscută; era 
irakianul cu rang înalt care o interogase înainte de transferul la 
Palmira. Impunătoare liniște a ţinutei sale dispăruse. Veșmintele 
negre erau prăfuite, ochii bruni îi erau injectaţi și obosiţi. 
Noaptea, se gândi Natalie, n-a fost liniștită pentru el. 

Dintr-o mișcare a mâinii, îi indică să-și ridice vălul. Ea ezită, 
dar se supuse. Ochii bruni o priviră îndelung, în timp ce ea 
studia modelul covorului. În sfârșit, o luă de bărbie în cleștele ca 
de homar al mâinii schilodite și îi ridică faţa spre a lui. 

— Dr. Hadawi, spuse liniștit. Mulţumesc mult că ai venit! 


Trecu de o altă ușă, intră într-o altă cameră. Dușumeaua era 
goală și albă, ca și pereţii. Deasupra era o mică deschizătură 
rotundă prin care intra o coloană de lumină fierbinte. În rest, 
domnea umbra. Într-un colţ, cel mai îndepărtat, patru luptători 
ISIS înarmaţi până în dinţi stăteau într-un cerc neregulat, cu 
ochii în jos, ca niște bocitoare lângă un mormânt. Costumaţia 
neagră le era acoperită de praf. Și nu era praful kaki al 
deșertului; era albicios și gri, ca betonul pulverizat de-o lovitură 
de baros căzută din cer. La picioarele celor patru bărbați era un 
al cincilea. Zăcea pe spate, întins pe o targă, cu un braţ peste 
piept, iar celălalt, stângul, întins pe lângă corp. Era sânge pe 
mâna lui stângă, și sângele păta dușumeaua goală împrejurul 
lui. Faţa lui avea paloarea morții. Sau să fi fost doar praful gri? 
Din cealaltă parte a camerei, Natalie nu-și putea da seama. 

Comandantul irakian o îmboldi înainte. Trecu prin coloana de 
lumină solară; căldura aceea era lichidă. Inaintea ei se produse 
mișcare și cei îndoliaţi îi făcură loc între ei. Ea se opri și se uită 
în jos la bărbatul de pe targă. Pe faţa sa nu era praf. Paloarea 
cenușie era a pielii, rezultatul unei pierderi severe de sânge. 


VP - 227 


Avea două răni vizibile, una în partea superioară a pieptului, 
cealaltă la coapsa piciorului drept - răni, se gândi Natalie, care i- 
ar fi fost fatale unui om de rând, dar nu și aceluia. Era destul de 
mare și bine făcut. 

Este exact cum te-aștepți să fie... 

— Cine e? întrebă ea după o clipă. 

— Nu e important, răspunse irakianul. Important e să trăiască. 
Trebuie să nu-l lași să moară. 

Natalie își strânse abayava pe lângă corp, se lăsă pe vine 
lângă targă și se întinse spre rana de la piept. Imediat, unul 
dintre luptători o înșfăcă de încheietură. De data aceasta, 
încleștarea nu era delicată; ai fi zis că are să-i frângă oasele. Il 
aținti cu privirea pe luptător, admonestându-l mut că îndrăznise 
să o atingă, să atingă o femeie care nu-i era rudă de sânge, iar 
apoi îl privi pe irakian în același fel. lrakianul mișcă o dată din 
cap, iar încleștarea ca de menghină se relaxă. Natalie savură 
mica ei victorie. Pentru prima oară de când venise în Siria, 
simţea că deţine un fel de putere. Deocamdată, se gândi, îi avea 
în puterea ei. 

Se întinse din nou spre rană, fără să mai fie busculată, și trase 
într-o parte veșmântul negru sfâșiat. Rana era extinsă, cam de 
cinci centimetri în zona mai lată, și cu margini zdrenţuite. Ceva 
fierbinte și zimţat intrase în carne cu o viteză extrem de mare și 
făcuse un prăpăd înfiorător - oase frânte, țesut sfâșiat, vase de 
sânge tăiate. Respiraţia-i era scurtă și superficială. Era o minune 
că mai respira cât de cât. 

— Ce s-a întâmplat? 

Nimeni n-a spus nimic. 

— Nu-l pot ajuta decât dacă știu cum a fost rănit. 

— Era într-o casă care a fost bombardată. 

— Bombardată? 

— Un raid aerian. 

— Cu dronă? 

— Ceva mult mai mare decât o dronă. Vorbea ca din proprie 
experiență: L-am găsit sub dărâmături. Era inconștient, dar 
respira. 

— l s-a oprit respiraţia de-atunci? 

— Nu. 

— Dar conștiința și-a recăpătat-o? 

— Nici măcar o clipă. 


VP - 228 


Ea-i examină craniul, care era acoperit de păr negru și des. 
Nu se vedeau sângerări sau contuzii evidente, dar asta nu 
însemna nimic; era posibil să fi suferit o traumă cerebrală 
serioasă. Îi ridică pleoapa ochiului stâng, apoi pe-a celui drept. 
Pupilele reacţionau, ceea ce era un semn bun. Sau nu era? li 
lăsă pleoapa ochiului drept. 

— Când s-a întâmplat? 

— Bomba a căzut la scurt timp după miezul nopții. 

— Și ce oră e acum? 

— Zece și un sfert. 

Natalie examină rana căscată de la coapsă. Un caz dificil, ca 
să nu zic mai mult, se gândi cu obiectivitate. Pacientul era 
comatos de zece ore. Suferise două răni de penetrare serioase, 
nemaivorbind de posibilitatea de a avea numeroase alte fracturi 
sau leziuni obișnuite la victimele prinse sub dărâmături. 
Hemoragiile interne erau un dat. Septicemia stătea la pândă. 
Pentru a mai avea o șansă de supravieţuire, trebuia transportat 
de urgenţă la un centru de tratament al traumatismelor de nivel 
1, scenariu pe care i-l explică irakianului schilodit. 

— Nici nu se pune problema, replică el. 

— Are nevoie urgent de terapie intensivă. 

— Aici nu suntem la Paris, dr. Hadawi. 

— Dar unde suntem? 

— Asta nu-ţi pot spune. 

— De ce? 

— Din raţiuni de securitate. 

— Suntem în Irak? 

— Pui prea multe întrebări. 

— Suntem? insistă ea. 

lrakianul confirmă prin tăcerea sa. 

— E un spital în Ramadi, nu-i așa? 

— Nu ar fi în siguranţă acolo. 

— Dar în Fallujah? 

Nu-i veni să creadă că-i ieșise cuvântul din gură: Fallujah... 

— Nu pleacă nicăieri, spuse irakianul. Acesta e singurul loc 
unde e în siguranţă. 

— Dacă rămâne aici, moare. 

— Ba nu, spuse irakianul. Pentru că tu ai să-l salvezi. 

— Cu ce? 

Unul dintre luptători îi întinse o cutie de carton cu o cruce 


VP - 229 


roșie pe ea. 

— E o trusă de prim-ajutor. 

— E tot ce-avem. 

— Nu este vreun spital ori vreo clinică prin apropiere? 

lrakianul ezită, apoi spuse: 

— Mosul e la o oră cu mașina, dar americanii atacă traficul de 
pe șosele. 

— Cineva trebuie să-ncerce să treacă. 

— Fă-mi o listă cu ce-ţi trebuie, spuse, scoțând un carneţel 
soios din buzunarul uniformei sale negre. Am să trimit una 
dintre femei. Dar va dura. 

Natalie acceptă carnetelul și un pix, apoi scrise ce-i trebuia: 
antibiotice, seringi, instrumente chirurgicale, mănuși, material 
pentru suturi, stetoscop, pungi și soluție pentru perfuzii, un tub 
pentru piept, pense, antinevralgice, sedative, tifon, plasturi și 
bandă din fibră de sticlă, pentru imobilizarea membrelor 
fracturate. 

— Nu știi ce grupă de sânge are, nu? 

— Grupă de sânge? 

— Are nevoie de sânge, altfel va muri. 

lrakianul clătină din cap. Natalie îi întinse lista necesarului 
medical. Apoi deschise trusa de prim-ajutor și se uită în ea. 
Bandaje, uleiuri, o rolă de tifon, aspirină - n-avea nicio șansă. 
Îngenunche lângă bărbatul rănit și-i ridică pleoapa. Încă 
reacţiona. 

— Trebuie să-i știu numele, spuse ea. 

— De ce? 

— Trebuie să-i vorbesc pe numele lui adevărat ca să-l scot din 
comă. 

— Mă tem că asta nu e posibil, dr. Hadawi. 

— Atunci cum să-i spun? 

lrakianul se uită la bărbatul muribund și neajutorat de la 
picioarele sale. 

— Dacă e necesar să-i spui cumva, spuse el o clipă mai târziu, 
poţi să-i spui Saladin. 


VP - 230 


41 


Provincia Anbar, Irak 


Ca medic al secției de urgențe a Centrului Medical Hadassah 
din lerusalim, dr. Natalie Mizrahi se confruntase în mod obișnuit, 
uneori zilnic, cu scenarii complicate din punct de vedere etic. Au 
fost cazuri de indivizi grav răniţi și muribunzi care aveau parte 
de intervenţii medicale eroice, în ciuda faptului că nu era nici 
măcar o șansă de reușită. Și au fost cazuri în care Natalie s-a 
aplecat cu o dăruire plină de milă asupra corpurilor schilodite 
ale criminalilor, ale atentatorilor cu bombă sinucigași, care au 
eșuat în tentativa lor, ori ale celor care, înarmați cu cuțite, 
măcelăriseră oameni. 

Totuși, situaţia pe care o avea acum în faţă nu era ca niciuna 
dintre cele cu care se confruntase anterior - sau cu care se va 
confrunta de-aci înainte, se gândi ea. Bărbatul din camera goală 
de undeva din apropiere de Mosul era liderul unei rețele 
teroriste care desfășurase atacuri devastatoare în Paris și 
Amsterdam. Natalie reușise să penetreze cu succes rețeaua, ca 
parte dintr-o operaţiune de identificare și decapitare a structurii 
de comandă a ei. lar acum, datorită unui atac aerian american, 
viața creierului acelei reţele era în mâinile ei pricepute. Ca 
doctor, avea obligaţia morală să-i salveze viaţa. Dar ca 
cetăţeană a lumii civilizate, era tentată să-l lase să moară încet 
și astfel să ducă la bun sfârșit misiunea pentru care fusese 
recrutată. 

Dar ce i-ar fi făcut bărbaţii din ISIS unei doctoriţe care l-ar fi 
lăsat pe marele Saladin să piară înainte ca misiunea acestuia de 
a unifica lumea islamică sub flamura neagră a califatului să fie 
dusă la capăt? În mod cert n-aveau să-i mulţumească pentru 
eforturile ei și să o lase să-și vadă liniștită de drum, se gândi ea. 
Mai sigur era că soarta ei avea să fie decisă de piatră ori de 
cuțit. Nu venise în Siria într-o misiune sinucigașă și nu avea 
deloc intenţia să moară în locul acela păcătos, în mâinile acelor 
profeti ai apocalipsei în veșminte negre. În plus, starea gravă a 
lui Saladin îi oferea o șansă nemaipomenită - aceea de a-l îngriji 
până-l punea pe picioare, de a se împrieteni cu el, de a-i câștiga 
încrederea și de a-i sustrage secretele mortale din mintea sa. Nu 

VP - 231 


trebuie să-l lași să moară, îi spusese irakianul. Dar de ce? 
Răspunsul, se gândi Natalie, e simplu. lrakianul nu știa ce știa 
Saladin. Saladin nu putea să moară pentru că, astfel, ambițiile 
reţelei ar fi murit odată cu el. 

După cum s-a dovedit, în doar nouăzeci de minute sosise 
necesarul medical. Femeia, oricine-o fi fost ea, reușise să obţină 
majoritatea lucrurilor de care avea nevoie Natalie. După ce-și 
puse masca și mănușile chirurgicale, introduse repede acul unei 
perfuzii în brațul stâng al lui Saladin și îi dădu punga cu soluţie 
irakianului, care privea neliniștit peste umărul ei. Apoi, cu 
ajutorul unei foarfeci chirurgicale, tăie veșmântul murdar și 
năclăit de sânge al lui Saladin. Stetoscopul nu era decât o piesă 
de muzeu, dar funcţiona bine. Plămânul stâng suna normal, dar 
dinspre cel drept nu se auzea decât tăcere. 

— Suferă de hemopneumotorax. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Plămânul stâng și-a încetat funcţionarea pentru că s-a 
umplut de aer și sânge. Trebuie să-l mișcăm. 

lrakianul îi făcu semn unuia dintre luptători, care-o ajută pe 
Natalie să-l întoarcă ușurel pe partea stângă. Apoi, ea făcu o 
incizie mică între a șasea și a șaptea coastă, introduse o clemă 
hemostatică și împinse un tub în cavitatea toracică. Aerul năvăli 
afară cu zgomot. După aceea, prin tub începu să curgă sângele 
lui Saladin, direct pe dușumeaua goală. 

— Sângerează de moarte! strigă irakianul. 

— Liniște, izbucni Natalie, altfel va trebui să-ţi cer să pleci. 

Prin tub mai ieși încă o jumătate de litru de sânge, poate mai 
mult, până când fluxul se reduse la abia o picurare. Natalie 
închise tubul cu o clemă pentru a împiedica aerul să mai intre. 
Apoi îl întoarse pe Saladin ușurel pe spate și începu să opereze 
rana din piept. 

Schija rupsese două coaste și vătămase grav mușchiul 
pectoral major. Natalie îmbibă rana cu alcool; apoi, folosind o 
pensetă cu cioc, extrase schija. Hemoragia continua, dar nu era 
importantă. Mai extrase câteva fragmente de os, precum și fibre 
din veșmântul negru al lui Saladin. Mai mult de atât nu putea 
face. Coastele, dacă avea să supraviețuiască, urmau să se 
vindece, dar mușchiul pectoral traumatizat era posibil să nu-și 
mai recapete niciodată forma ori forța iniţială. Natalie închise 
țesutul adânc cu câteva suturi, dar lăsă pielea deschisă. 


VP - 232 


Trecuseră douăsprezece ore de când fusese făcută rana. Dacă 
închidea pielea, ar fi închis și germeni infecțioși în corp, ceea ce 
ar fi dus în mod cert la septicemie și la o moarte agonizantă și 
lentă. Varianta asta era ispititoare, se gândi ea, dar din punct de 
vedere medical, neortodoxă. Acoperi rana cu un bandaj de tifon 
și își mută atenţia spre rana de la picior. 

Saladin fusese din nou norocos. In haosul pe care-l crease, 
schija informă distrusese oase și ţesuturi, dar ocolise vasele 
mari de sânge. Natalie procedă exact ca și în cazul primei răni - 
irigă rana cu alcool, extrase fragmentele de os și fibrele textile, 
închise țesuturile adânci, acoperi pielea deschisă cu un bandaj 
de tifon. În total, operaţia, deși rudimentară, durase mai puţin 
de o oră. Adăugă o doză zdravănă de antibiotic în perfuzie și 
acoperi pacientul cu un cearșaf alb curat. Tubul ce intra în piept 
îl lăsă unde era. 

— Arată ca un linţoliu, spuse întunecat irakianul. 

— Nu încă, răspunse Natalie. 

— Ce-ar fi să-i dai ceva împotriva durerii? 

— In acest moment, spuse ea, durerea e aliatul nostru. Are 
efect de stimulent. Il va ajuta să-și recapete cunoștința. 

— Și-o va recăpăta? 

— Ce răspuns vrei să auzi? 

— Adevărul? 

— Adevărul, spuse Natalie, este că probabil va muri. 

— Dacă moare, spuse rece irakianul, tu vei muri la scurt timp 
după aceea. 

Natalie tăcu. lrakianul se uită la omul cândva puternic, învelit 
în alb. 

— Fă tot ce poţi să-l resuscitezi, spuse el. Chiar și pentru un 
minut, două. E esenţial să vorbesc cu el. 

Dar de ce? se întrebă Natalie pe când irakianul ieși din 
cameră. Pentru că irakianul nu știa ce știa Saladin. Pentru că 
dacă murea Saladin, reţeaua murea împreună cu el. 


Odată încheiată operaţia, Natalie se acoperi atentă cu 
abayaua, ca nu cumva marele Saladin să se trezească și să 
găsească o femeie fără văl la curtea sa. Ceru un ceas ca să 
poată monitoriza adecvat recuperarea pacientului și i se dădu 
un Seiko digital, ceasul personal al irakianului. La fiecare treizeci 
de minute îi verifica lui Saladin pulsul și tensiunea arterială și își 


VP - 233 


nota cantitatea de soluţie din perfuzie consumată. Pulsul îi era 
încă rapid și slab, dar tensiunea arterială creștea constant, ceea 
ce era un fapt pozitiv. Sugera că nu existau alte hemoragii 
interne și că perfuzia îl ajuta să-și crească volumul de sânge. 
Chiar și așa rămase inconștient și inert la stimuli medii. Cauza 
probabilă era pierderea imensă de sânge și șocul pe care-l 
suferise după ce fusese rănit, dar Natalie nu putea exclude 
posibilitatea unei traume cerebrale. O tomografie ar fi detectat 
semnele unei hemoragii ori inflamații cerebrale, dar irakianul îi 
spusese clar că Saladin nu putea fi mișcat. Nu că ar fi contat, se 
gândi Natalie. Intr-un ţinut unde pâinea e puţină, iar femeile 
cară apă din Eufrat, șansele de a găsi un tomograf funcţional 
erau aproape zero. 

Doi luptători rămaseră permanent în cameră, iar irakianul 
apărea din oră-n oră și se uita lung la bărbatul în stare de 
prostraţie de pe dușumea, ca și cum ar fi vrut să-i impună să-și 
recapete cunoștința. La cea de-a treia sa vizită, Natalie îl trase 
pe Saladin de lobul urechii și de barba stufoasă, dar nu-i stârni 
nicio reacţie. 

— Chiar trebuie să faci asta? întrebă irakianul. 

— Da, spuse Natalie, trebuie. 

Il ciupi de dosul palmei. Nimic. 

— Incearcă să-i vorbești, sugeră ea. O voce familiară ajută. 

lrakianul se lăsă pe vine lângă targă și murmură în urechea lui 

Saladin ceva ce Natalie nu auzi. 

— L-ar ajuta dacă ai vorbi în așa fel încât să și audă. De fapt, 
poţi striga la el. 

— Să strig la Saladin? lrakianul clătină din cap: În faţa lui 
Saladin nici nu se ridică vocea. 

Deja era după-amiază târzie. Cilindrul de lumină ce intra prin 
oberliht străbătuse încet camera, iar acum încălzea porțiunea 
goală a dușumelei unde stătea Natalie. Ea își imagină că 
Dumnezeu o urmărea prin acel oberliht, judecând-o. Își imagină 
că și Gabriel o urmărea. In cele mai nebunești vise operaţionale 
ale lui, în mod cert nu se gândise la un scenariu ca acesta. Își 
imagină întoarcerea ei acasă, o întâlnire într-o casă de 
siguranţă, un raport tensionat, în timpul căruia ar fi fost silită să- 
și justifice strădania de a salva viaţa celui mai periculos terorist 
din lume. Își alungă acel gând din minte, căci astfel de gânduri 
erau periculoase. Nu întâlnise niciodată un bărbat pe nume 


VP - 234 


Gabriel Allon, își reaminti ea, și nu o interesa opinia 
Dumnezeului ei. Numai judecata lui Allah conta pentru Leila 
Hadawi și în mod cert Allah era de acord. 

Casa nu avea electricitate, iar odată cu lăsarea nopţii, se 
scufundă în întuneric. Luptătorii aprinseră lămpi vechi de vânt și 
le puseră peste tot prin cameră. lrakianul i se alătură Nataliei la 
cină. Mâncarea era mult mai bună decât în tabăra din Palmira, 
un cușcuș demn de-o cafenea de pe malul stâng al Senei. Dar 
nu destăinui această idee celui cu care-și împărțea cina. 
lrakianul se afla în toane proaste și nu era o companie prea 
plăcută. 

— Bănuiesc că nu-mi poţi spune cum te cheamă, spuse 
Natalie. 

— Nu, răspunse el cu gura plină. Bănuiesc că nu. 

— Nu ai încredere în mine? Nici măcar acum? 

— Nu e vorba despre încredere. Dacă săptămâna viitoare, 
după ce te întorci la Paris, ești arestată, serviciile de informații 
franceze îţi vor cere să le spui cu cine te-ai întâlnit în timpul 
vacanței tale în califat. Și le vei da numele meu. 

— N-aș vorbi niciodată cu serviciile franceze. 

— Toată lumea vorbește. Din nou, irakianul părea să 
vorbească din proprie experienţă: în plus, adăugă el o clipă mai 
târziu, avem planuri cu tine. 

— Ce fel de planuri? 

— Misiunea ta. 

— Când mi se va spune? 

El nu spuse nimic. 

— Și dacă moare? întrebă ea trăgând cu ochiul la Saladin. Va 
continua misiunea? 

— Asta nu-i treaba ta. 

El luă o lingură de cușcuș. 

— Ai fost acolo când s-a întâmplat? 

— De ce întrebi? 

— Fac conversație. 

— In califat, conversațiile pot fi periculoase. 

— Uită c-am întrebat. 

El n-o băgă în seamă. 

— Am ajuns la scurt timp după aceea, spuse el. Eu sunt cel 
care l-a scos de sub dărâmături. Am crezut că-i mort. 

— Au fost și alte victime? 


VP - 235 


— Multe. 

— AȘ putea să... 

— Ai un singur pacient. Numai acest pacient. lrakianul își 
aținti ochii întunecați asupra lui Saladin: Cât timp va rămâne în 
starea asta? 

— E un bărbat masiv, puternic și sănătos în rest. Ar putea s-o 
țină așa mult timp. 

— Mai e ceva ce poţi face ca să-l resuscitezi? Vreo injecție cu 
ceva? 

— Cel mai bun lucru e să-i vorbești. Spune-i numele tare. Nu 
numele de cod, spuse ea. Numele real. Numele pe care-l striga 
mama lui. 

— N-a avut mamă. 

După ce rosti aceste cuvinte, irakianul plecă. O femeie luă 
resturile de cușcuș și aduse ceai și baclavale, o delicatesă 
nemaivăzută în partea siriană a califatului. Natalie îi verifică lui 
Saladin pulsul, tensiunea arterială și funcţionarea plămânilor la 
fiecare treizeci de minute. Toate dădeau semne de 
îmbunătăţire. Bătăile inimii sale era mai lente și mai puternice, 
tensiunea creștea, plămânul stâng se curăța. li verifică și ochii 
cu lumina unei brichete cu gaz butan - întâi ochiul drept, apoi 
pe cel stâng. Pupilele încă răspundeau la stimuli. Creierul său, 
indiferent în ce stare o fi fost, era viu. 

La miezul-nopţii, la aproape douăzeci și patru de ore după 
atacul aerian american, Natalie avea disperată nevoie de câteva 
ore de somn. Prin oberliht intra lumina lunii, rece și albă, 
aceeași lună ce lumina ruinele de la Palmira. Verifică pulsul, 
tensiunea și plămânii lui Saladin. Toate progresau binișor. Apoi îi 
verifică ochii la lumina albastră a brichetei cu gaz butan. 
Dreptul, apoi stângul. 

După examinare, ambii rămaseră deschişi. 

— Tu cine ești? întrebă o voce cu o putere și rezonanță 
tulburătoare. 

Înfiorată, Natalie trebui să se adune puţin înainte de-a 
răspunde: 

— Numele meu e Leila Hadawi, sunt medic și te îngrijesc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ai fost rănit într-un atac aerian. 

— Unde sunt acum? 

— Nu știu sigur. 


VP - 236 


Pe moment, el păru confuz. Apoi înţelese. Ostenit, întrebă: 

— Unde e Abu Ahmed? 

— Cine? 

Greoi, el ridică mâna stângă și cu policarul și arătătorul imită 
cleștele unui homar. Natalie zâmbi fără să vrea. 

— E aici, afară. Abia așteaptă să vorbească cu tine. 

Saladin închise ochii. 

— Îmi închipui. 


42 


Provincia Anbar, Irak 

— Tu eşti Maimonide al meu. 

— Cine? 

— Maimonide. Un evreu care l-a îngrijit pe Saladin când se 
afla în Cairo. 

Natalie nu spuse nimic. _ 

— Am spus-o ca pe un compliment. Iți datorez viaţa. 

Saladin închise ochii. Era dimineaţa târziu. Cercul de lumină al 
oberlihtului abia își începuse lenta călătorie de-a curmezișul 
dușumelei goale, iar în cameră domnea o răcoare plăcută. După 
ce-și recăpătase cunoștința, Saladin petrecuse o noapte tihnită, 
mulțumită parțial dozei de morfină pe care Natalie o adăugă în 
punga perfuziei. La început, el obiectase față de uzul drogului, 
dar Natalie îl convinse că era necesar. 

— Nu te poţi vindeca complet dacă ai dureri, îl beșteli ea. 
Pentru binele califatului, trebuie. 

Incă o dată se miră că astfel de cuvinte îi pot ieși din gură. 

Puse stetoscopul pe pieptul lui. El se foi puţin din cauza răcelii 
acestuia. 

— Încă mai sunt viu? întrebă el. 

— Nu vorbi, te rog. Nu pot auzi cum trebuie, dacă vorbești. 

El nu mai spuse nimic. Plămânul lui drept suna de parcă ar fi 
reînceput să funcţioneze normal; bătăile inimii îi erau regulate și 
puternice. Ea îi înfășură manșeta tensiometrului pe partea 
superioară a braţului stâng și strânse rapid, de câteva ori, para 
cu supapă. El tresări. 

— Ce nu-i bine? 


VP - 237 


— Nimic, spuse el printre dinţii încleștați. 

— Mai ai și alte dureri? 

— Deloc. 

— Spune-mi adevărul. 

— Braţul, spuse el după o clipă. 

Natalie eliberă presiunea aerului, desfăcu manșeta și împunse 
în braţ cu vârfurile degetelor, delicat. Observase umflătura 
aceea în noaptea trecută, bănuind că e vorba de o fractură. 
Acum, ajutată și de pacientul conștient, bănuiala ei se confirmă. 

— Nu pot face altceva decât să-l imobilizez. 

— Poate așa ar trebui să facem. 

Natalie înfășură manșeta tensiometrului pe braţul drept. 

— Doare? 

— Nu. 

Tensiunea arterială era la limita inferioară a normalului. 
Natalie scoase manșeta și schimbă bandajele de pe pieptul și 
piciorul lui. La niciuna dintre răni nu se vedeau semne de 
infecţie. În mod miraculos, se părea că ieșise fără septicemie 
dintr-o operaţie efectuată într-un mediu nesteril. Dacă lucrurile 
nu se schimbau brusc în rău, Saladin avea să supravieţuiască. 

Natalie deschise un pachet cu bandă din fibră de sticlă și 
începu să lucreze la braţ. Saladin o privea concentrat. 

— Nu e necesar să-ţi acoperi faţa în prezența mea. La urma 
urmei, spuse el, împungând cu degetul cearșaful alb ce-i 
acoperea corpul altfel gol, tu și cu mine suntem familiarizați 
unul cu celălalt. Hijabul e suficient. 

Natalie ezită, apoi își scoase greul veșmânt negru. Saladin se 
uită încordat la faţa ei. 

— Eşti foarte frumoasă. Dar Abu Ahmed are dreptate. Arăţi ca 
o evreică. 

— Și ăsta e un compliment? 

— Am cunoscut multe evreice frumoase. Și toată lumea știe 
că cei mai buni doctori sunt evrei. 

— Ca doctoriţă arabă, spuse Natalie, eu sunt excepţia de la 
regula asta. 

— Tu nu ești arabă, ești palestiniană. E o diferenţă. 

— Şi aici sunt o excepție. 

Tăcută, îi înfășură braţul în banda din fibră de sticlă. Greu s-ar 
fi putut spune că ortopedia era specialitatea ei, dar, pe de altă 
parte, nu era nici chirurg. 


VP - 238 


— A fost o greșeală, spuse el privind-o cum lucrează, să 
menţionez numele lui Abu Ahmed în prezența ta. Numele au un 
fel al lor de a atrage moartea oamenilor. Să faci tot ce-ţi stă în 
putinţă să uiţi că l-ai auzit vreodată. 

— Deja am uitat. 

— Mi-a spus că ești franțuzoaică. 

— Cine? întrebă ea în glumă, dar Saladin nu intră în joc. Da, 
spuse ea, sunt franţuzoaică. 

— Ai fost de acord cu atacul nostru asupra Centrului 
Weinberg? 

— Am plâns de bucurie. 

— Presa occidentală a scris că a fost o ţintă ușoară. Te asigur 
că n-a fost. Hannah Weinberg era asociată cu un ofițer de 
informaţii israelian pe nume Gabriel Allon, iar așa-zisul ei centru 
de studii antisemite nu era decât o faţadă a serviciilor 
israeliene. De aceea l-am ales ca ţintă. 

El tăcu. Natalie îi simțea greutatea privirii în timp ce-i bandaja 
brațul. 

— Poate c-ai auzit de acest individ, Gabriel Allon, spuse el în 
sfârșit. E un dușman al poporului palestinian. 

— Cred c-am citit despre el în presă acum câteva luni, 
răspunse ea. Nu e cel care-a murit la Londra? 

— Gabriel Allon? Mort? El clătină încet din cap: Nu cred 
povestea asta. 

— Nu mai vorbi puţin, îl instrui Natalie. E important să-ți 
imobilizez braţul cum trebuie. Dacă nu, atunci vei avea 
probleme cu el mai târziu. 

— Și piciorul? 

— Trebuie operat - o operaţie adecvată într-un spital adecvat. 
Altfel, mă tem că piciorul tău va fi afectat sever. 

— Voi fi ciung, asta vrei să spui? 

— Mișcările tale vor fi restricţionate, va trebui să mergi cu 
baston, vei avea dureri cronice. 

— Mișcările mele sunt deja restricționate, zâmbi la propria sa 
glumă. Se zice că și Saladin șchiopăta, adevăratul Saladin. Și 
asta nu l-a oprit, cum nu mă va opri nici pe mine. 

— Te cred, spuse ea. Un om obișnuit n-ar fi avut nicio șansă 
să supravieţuiască unor răni atât de grave ca ale tale. În mod 
cert, Allah e cu ochii pe tine. Are planuri cu tine. 

— lar eu, spuse Saladin, am planuri cu tine. 


VP - 239 


Ea termină de pus ghipsul în liniște. Era mulțumită de munca 
ei. Și la fel era și Saladin. 

— Poate că după ce îţi îndeplinești misiunea, te vei putea 
întoarce în califat ca să-mi fii medic personal. 

— Maimonide al tău? 

— Exact. 

— Ar fi o onoare, se auzi ea spunând. 

— Dar noi nu vom sta în Cairo. Ca și Saladin, am preferat 
întotdeauna Damascul. 

— Dar Bagdadul? 

— Bagdadul e orașul acelor rafida. 

Era o vorbă de ocară cu care sunniţii bigoti îi desemnau pe 
musulmanii șiiți. Fără un cuvânt, Natalie pregăti o nouă pungă 
de soluție pentru perfuzie. 

— Ce pui acolo în soluție? întrebă el. 

— Ceva pentru durerile tale. Te va ajuta să dormi în arșiţa 
după-amiezii. 

— Nu am dureri. Și nici nu vreau să dorm. 

Natalie atașă punga la tubul perfuziei și o strânse ca să 
pornească circuitul fluidului. În câteva secunde, ochii lui Saladin 
se îngreunară. Se luptă să și-i ţină deschişi. 

— Abu Ahmed are dreptate, spuse el privind-o. Chiar arăţi ca 
o evreică. 

— lar tu, spuse Natalie, trebuie să te odihnești. 

Pleoapele coborâră ca niște jaluzele și Saladin lunecă 
neputincios în somn. 


43 


Provincia Anbar, lrak 


Zilele ei treceau în ritmul lui Saladin. Dormea când dormea el 
și se trezea ori de câte ori el se foia în patul de suferind. li 
monitoriza semnele vitale, îi schimba bandajele, îi dădea 
morfină, împotriva vrerii lui, ca să-i ușureze durerile. Câteva 
secunde după ce drogul îi intra în sânge, plutea într-o stare 
halucinatorie în care cuvintele-i ieșeau din gură ca aerul din 
plămânul lui rănit. Natalie i-ar fi putut prelungi starea aceasta 


VP - 240 


vorbăreață dacă i-ar fi dat doze mai mici de morfină; și invers, 
cu o doză mai mare l-ar fi putut împinge până în poarta morții. 
Dar nu era niciodată singură cu pacientul. Doi luptători stăteau 
în picioare lângă el tot timpul, iar Abu Ahmed - cel cu cleștele 
de homar și cu o dispoziţie mohorâtă - nu era niciodată prea 
departe. Se consulta frecvent cu Saladin, despre ce anume, 
Natalie n-avea știință. Când se discutau chestiuni de stat sau 
aspecte ale misiunilor teroriste, era alungată din cameră. 

Nu i se permitea să se îndepărteze prea mult - camera de 
alături, toaleta, o curte asaltată de soare, unde Abu Ahmed o 
încuraja să facă mișcare ca să se păstreze în formă pentru 
operaţiune. Nu i se permitea niciodată să vadă restul casei, cât 
era de mare, și nici nu i se spunea unde se află, deși, când 
asculta postul al-Banyan la un tranzistor antic pe care i-l 
dăduseră ei, semnalul era lipsit de interferenţe. Toate celelalte 
posturi de radio erau interzise, altfel ar fi fost expusă la 
influența ideilor neislamice sau, Doamne ferește, a muzicii. 
Absența muzicii era mai greu de suportat decât și-ar fi închipuit. 
Tânjea să asculte măcar câteva note dintr-o melodie, o gamă 
majoră chinuit reprodusă de un copil, ori o bubuială hip-hop 
răzbătând dintr-o mașină în trecere. Camerele ei deveniră o 
închisoare. Prin comparaţie, tabăra din Palmira părea un 
paradis. Chiar și la Raqqa era mai bine, căci măcar acolo i se 
permitea să umble pe străzi. Lăsând la o parte capetele tăiate și 
oamenii ţintuiţi pe cruci, cel puţin acolo era ceva ce semăna a 
viaţă. Califatul, gândi abătută, are proprietatea de a reduce 
drastic așteptările. 

Și-n tot acest timp urmărea în minte un ceas imaginar și 
întorcea filele unui calendar imaginar. Avea rezervări pentru 
zborul de la Atena la Paris de duminică seara și trebuia să se 
întoarcă la muncă, la clinica din Aubervilliers, luni dimineaţa. 
Dar întâi, trebuia să treacă din califat în Turcia și din Turcia în 
Santorini. În ciuda tuturor discuţiilor despre rolul ei important 
într-o operaţiune viitoare, se întreba dacă nu cumva Saladin și 
Abu Ahmed își făcuseră alte planuri cu ea. Saladin avea nevoie 
de îngrijiri medicale constante vreme de câteva luni. Și cine să 
se îngrijească mai bine de el dacă nu femeia care-i salvase 
viața? 

El i se adresa spunându-i Maimonide, iar ea, neavând alt 
nume pentru el, îi spunea Saladin. N-au devenit prieteni ori 


VP - 241 


confidenţi, nici pe departe, dar între ei se înfiripă o legătură. Ea 
juca același joc pe care-l jucase cu Abu Ahmed, jocul ghicitului: 
ce fusese el înainte ca invazia americană să răstoarne lrakul cu 
susul în jos? Evident, era un tip foarte inteligent și studiase 
istoria. Într-una dintre conversațiile lor, el i-a spus că fusese de 
multe ori la Paris - din ce motive, nu i-a spus - și că vorbea 
stricat franceza, dar cu mare entuziasm. Vorbea și engleza, mai 
bine decât franceza. Poate că, se gândi Natalie, urmase 
cursurile vreunui liceu ori ale vreunei academii militare engleze. 
Încercă să și-l imagineze fără claia neîngrijită de păr și fără 
barbă. Îl îmbrăcă în costum occidental și cu cravată, dar nu-i 
veneau prea bine. Apoi îl îmbrăcă în uniformă kaki, și-i stătea 
mult mai bine. Când îi mai puse și o mustață stufoasă ca ale 
ofițerilor loiali lui Saddam, imaginea era completă. Saladin, 
hotărî ea, fusese membru al poliției secrete sau spion. Din acest 
motiv, îi era mereu teamă când se afla în preajma lui. 

EI, Saladin, nu era un jihadist înflăcărat. Islamul său era mai 
curând politic decât spiritual, era un instrument pe care voia să-l 
folosească pentru a redesena harta Orientului Mijlociu. Care 
avea să fie dominat de un masiv stat sunnit, ce-avea să se- 
ntindă din Baghdad până în peninsula Arabică și peste Levant și 
Africa de Nord. El nu era dintre cei care tună și fulgeră, ori varsă 
venin și recită versetele coranice și zicerile Profetului. Era cu 
totul rezonabil, ceea ce-l făcea cu atât mai de temut. Eliberarea 
lerusalimului, spunea el, era printre priorităţile sale. Dorinţa sa 
era să se roage în Nobilul Sanctuar măcar o dată înainte să 
moară. 

— Ai fost vreodată, Maimonide? 

— În lerusalim? Nu, niciodată. 

— Da, știu. Abu Ahmed mi-a spus. 

— Cine? 

Într-un sfârșit, îi povesti că a crescut într-un sătuc prăpădit din 
triunghiul sunnit al Irakului, deși voit nu spuse numele satului. A 
intrat în armata irakiană, lucru puţin surprinzător într-o ţară 
unde înrolarea era obligatorie, și a luptat în lungul război 
împotriva iranienilor, cărora le spunea mereu numai persani sau 
rafida. Despre anii dintre războiul cu Iranul și primul război din 
Golf n-a vorbit; a pomenit ceva despre o funcţie administrativă, 
dar n-a intrat în detalii. Dar când a vorbit despre al doilea război 
cu americanii, războiul care a distrus lrakul pe care-l știa el, 


VP - 242 


ochii îi scăpărau de furie. Când americanii au dizolvat armata 
irakiană și au eliminat toţi membrii partidului Baath din funcţiile 
lor guvernamentale, a ajuns în stradă laolaltă cu alte mii de 
bărbaţi irakieni, preponderent sunniţi. A intrat în rezistența 
seculară, iar mai târziu în al-Qaeda irakiană, unde s-a întâlnit și 
împrietenit cu Abu Musab al-Zarqawi. Spre deosebire de 
Zarqawi, căruia, asemenea lui Bin Laden, îi plăcea rolul de 
terorist superstar, Saladin a preferat să rămână în umbră. 
Saladin, nu Zarqawi, a fost cel care a conceput multe dintre cele 
mai spectaculoase și mai fatale atacuri ale al-Qaeda în Irak. Și 
totuși, nici până acum, spunea el, americanii și iordanienii nu i- 
au aflat adevăratul nume. 

— Tu, Maimonide, nu vei fi la fel de norocoasă. Curând vei fi 
cea mai căutată femeie de pe planetă. Toată lumea îţi va ști 
numele, mai ales americanii. 

Ea întrebă din nou care avea să fie ţinta atacului ei. lritat, el 
refuză să-i spună. Din motive de securitate a operațiunii, explică 
acesta, recruţilor nu li se spune numele țintelor lor decât în 
ultima clipă. 

— Prietenei tale, Safia Bourihane, nu i s-a spus care e ţinta 
atacului ei decât în noaptea dinaintea operațiunii. Dar ţinta ta va 
fi mult mai mare decât a ei. Într-o zi se vor scrie cărţi despre 
tine. 

— E o operaţiune sinucigașa? 

— Maimonide, te rog. 

— Trebuie să știu. 

— Nu ţi-am spus că vei fi medicul meu personal? Nu ţi-am 
spus că vom trăi împreună în Damasc? 

Obosit dintr-odată, el închise ochii. Cuvintele lui, se gândi 
Natalie, erau rostite fără convingere. În clipa aceea a știut că dr. 
Leila Hadawi nu avea să se mai întoarcă în califat. Îi salvase 
viața lui Saladin, și totuși, Saladin, fără urmă de îndoială ori 
vinovăţie, avea să o trimită curând la moarte. 

— Cum mai sunt durerile? întrebă ea. 

— Nu simt niciuna. 

Ea își puse arătătorul în mijlocul pieptului său și apăsă. Ochii 
lui se lărgiră imediat. 

— Se pare că totuși te doare. 

— Puțin, mărturisi el. 

Ea prepară o doză de morfină. 


VP - 243 


— Așteaptă, Maimonide, trebuie să-ţi spun ceva. 

Ea se opri din ce făcea. 

— Vei pleca de aici în câteva ore ca să-ţi începi călătoria de 
întoarcere în Franţa. La momentul potrivit, te va contacta cineva 
și-tți va spune cum să procedezi. 

Natalie termină de pregătit doza de morfină. 

— Poate că ne vom întâlni din nou în paradis. 

— Inshallah, Maimonide. 

Îi băgă morfina, prin tubul perfuziei, în vene. Ochii lui se 
încețoșară și deveniră apatici; era într-o stare vulnerabilă. 
Natalie ar fi vrut să-i dubleze doza și să-l împingă prin poarta 
morții, dar n-avu curaj. Dacă el murea, soarta ei avea să fie 
decisă de piatră ori de cuțit. 

În sfârșit, el căzu în inconștienţă și ochii i se închiseră. Natalie 
îi verifică pentru ultima oară semnele vitale și, în timp ce el 
dormea, îi scoase tubul din piept și-i cusu incizia. In noaptea 
aceea, după cină, fu legată la ochi și urcată pe bancheta din 
spate a unui SUV. Era prea obosită ca să-i mai fie frică. Se 
cufundă într-un somn fără vise, iar când se trezi erau aproape 
de granița turcă. Doi traficanţi o trecură dincolo și o duseră cu 
mașina la terminalul de feriboturi din Bodrurn, unde o aștepta 
Miranda Ward. Călătoriră împreună cu feribotul până în 
Santorini, iar în noaptea aceea împărţiră o cameră în hotelul 
Panorama. Abia târziu în dimineaţa următoare, după sosirea la 
Atena, Miranda îi înapoie Nataliei telefonul. Ea îi trimise un 
mesaj „tatălui” în care-i spunea că excursia decursese bine și că 
era în siguranță. Apoi, singură, se urcă la bordul unei curse 
aeriene cu destinaţia Paris. 


VP - 244 


PARTEA A TREIA 


Sfârșitul LUMII 


44 


Aeroportul Charles de Gaulle, Paris 


Numele de pe coala de hârtie rectangulară era MonesBY%. 
Christian Bouchard îl alesese el însuși. Provenea dintr-o carte pe 
care o citise cândva despre americani bogaţi și naivi care 
hălăduiseră printre arabii din Africa de Nord. Povestea se 
termina prost pentru americani; careva dintre ei murise. 
Bouchard nu dăduse doi bani pe romanul acela, dar pe de altă 
parte el era primul care să admită că nu era un mare pasionat 
de lectură. Acest punct în minus nu i-l făcuse prea simpatic lui 
Paul Rousseau, despre care se dusese vestea că citea în timp ce 
se spăla pe dinţi. Rousseau îi băga mereu pe gât adjunctului său 
necitit volume groase de proză și poezie. Bouchard lăsa cărțile 
astea pe măsuța de cafea din apartamentul său pentru a-i 
impresiona pe prietenii soţiei sale. A 

Ținea strâns coala de hârtie cu mâna dreaptă, umezită. In cea 
stângă ţinea un telefon mobil, care în ultimele câteva ore ţărâise 
întruna din cauza unui șir constant de mesaje referitoare la o 
anumită doctoriţă pe nume Leila Hadawi, cetățeană franceză de 
origine arabă palestiniană. Dr. Hadawi se îmbarcase, la Atena, la 
bordul avionului Air France 1533, la începutul acelei după- 
amiezi, după ce petrecuse o lună de vacanţă în Grecia. | se 
permisese reintrarea în Franţa, fără să i se pună întrebări despre 
itinerariul călătoriei sale, iar acum parcurgea holul pentru sosiri 
al terminalului 2F, sau cel puţin așa spunea ultimul mesaj 
recepționat de Bouchard. Avea s-o creadă după ce o va fi văzut 
cu propriii lui ochi. Israelianul care stătea în apropierea lui părea 


23 Personajul principal al romanului 7he Sheltering Sky (Cerul ocrotitor) al scriitorului 
american Paul Bowles. 


VP - 245 


să-i împărtășească reticenţa. Era cel deșirat, cu ochi cenușii, cel 
căruia membrii francezi ai echipei în spuneau Michel. Tipul avea 
ceva ce-l incomoda pe Bouchard. Nu era greu să ţi-l închipui cu 
un pistol în mână, îndreptat spre un tip care urma să moară. 

— Uite-o, murmură  israelianul, de parcă ar fi vorbit cu 
încălţările lui, dar Bouchard n-o văzu. 

Un avion de la Cairo sosise la aceeași oră cu cel de la Atena; 
peste tot se vedeau hijaburi. 

— Ce culoare? întrebă Bouchard. 

Israelianul replică: 

— Burgund. 

Era unul dintre puţinele cuvinte în franceză pe care le știa. 

Privirea lui Bouchard mătură pe deasupra călătorilor ce 
soseau și o văzu imediat, o frunză ruginie într-un flux năvalnic. 
Era la doar câţiva pași de locul unde se aflau ei, cu ochii ațintiți 
drept înainte, cu bărbia ușor ridicată, trăgând după ea o 
valijoară cu rotile. Trecu apoi prin porţile spre exterior și dispăru 
din nou. 

Bouchard se uită spre israelian, care zâmbea dintr-odată. 
Ușurarea lui era palpabilă, dar Bouchard mai detectă ceva. Ca 
francez, știa unele lucruri despre afacerile inimii. Israelianul era 
îndrăgostit de femeia abia întoarsă din Siria. De lucrul acesta, 
Bouchard era sigur. 


Ea se reacomodă liniștită în apartamentul din ban/ieue-ul 
Aubervilliers și își reluă viaţa obișnuită. Fusese Leila înainte ca 
Jalal Nasser să o abordeze în cafeneaua de peste stradă, Leila 
înainte ca o fată drăguță din Bristol să o treacă în taină în Siria. 
Nu fusese nicicând martora ororilor din Raqqa sau a tragediei 
din Palmira, nu extrăsese nicicând schije din trupul unui bărbat 
căruia i se spunea Saladin. Fusese în Grecia, în fermecata insulă 
Santorini. Da, fusese exact atât de adorabil pe cât se așteptase. 
Nu, probabil că nu avea să se mai ducă vreodată. O dată era 
chiar de-ajuns. 

Era surprinzător de subţire pentru o femeie care fusese în 
vacanţă, iar chipul ei era marcat de semnele tensiunii și 
ostenelii. Osteneala nu se ameliora, căci chiar și după 
întoarcerea sa, somnul o ocolea. Și nici nu-și recăpătă pofta de 
mâncare. Se silea să mănânce croasanţi și baghete și brânză 
Camembert și paste și recâștigă curând un kilogram sau două 


VP - 246 


din cele pierdute. Dar înfățișarea ei se schimbă prea puţin. Arăta 
ca un ciclist care abia a încheiat Turul Franței - sau ca un 
jihadist ce abia încheiase o lună de instrucție în Siria sau Irak. 

Roland Girard, presupusul administrator al clinicii, încercă să-i 
reducă numărul de pacienţi, dar ea nici n-a vrut s-audă. După o 
lună în lumea cu susul în jos din califat, tânjea după o aparenţă 
de normalitate, fie ea a Leilei și nu a ei înseși. Realiză că-i 
lipsiseră pacienții, locuitorii citâs-urilor, cetăţenii celeilalte 
Franțe. Și pentru prima oară, văzu lumea arabă așa cum 
neîndoielnic o vedeau ei, ca pe un spațiu crud și neiertător, fără 
viitor, din care trebuie să fugi. Marea lor majoritate nu voiau 
nimic altceva decât să trăiască în pace și să se ocupe de 
familiile lor. Dar o mică minoritate - mică procentual, dar mare 
numeric - căzuse victimă cântecului de sirenă al Islamului 
radical. Unii erau pregătiţi să-și măcelărească compatrioţii 
francezi în numele califatului. lar alții în mod cert i-ar fi tăiat 
gâtul doctoriței Hadawi de i-ar fi cunoscut taina ascunsă sub 
hijab. 

Și totuși, era mulțumită să fie din nou printre ei și din nou în 
Franţa. În principal, era curioasă de ce nu fusese convocată 
pentru raportul de care, în sinea ei, se temea. O urmăreau; nu-i 
vedea pe străzile  ban/ieue-ului și nici la fereastra 
apartamentului de peste stradă. Presupuse că erau doar 
precauţi, căci în mod cert nu o supravegheau numai ei. In mod 
cert, se gândi ea, o urmărea și Saladin. 

În sfârșit, în prima vineri de după întoarcerea ei, Roland 
Girard o invită din nou la o cafea, după program. În loc să se 
îndrepte spre centrul Parisului, așa cum făcuse înainte de 
plecarea ei în Siria, el conduse mașina spre nord, spre zona 
rurală. 

— Nu mă legi la ochi? întrebă ea. 

— Poftim?! 

Tăcută, urmări ceasul și vitezometrul și se gândi la o șosea 
dreaptă ca un liniar, cu asfaltul pătat de petrol, întinzându-se 
înspre est, în deșert. La capătul drumului era o casă mare cu 
multe camere și curţi. lar în una dintre camere, bandajat și 
infirm, era Saladin. 

— Poţi să-mi faci un serviciu, Roland? 

— Bineînţeles. 

— Pune niște muzică. 


VP - 247 


— Ce gen? 
— Nu contează. Orice gen. 


Poarta era impozantă, aleea era lungă și pietruită. La capătul 
ei, acoperit de iederă și maiestuos, era un conac mare. Roland 
Girard opri la câţiva metri de intrarea din față. Lăsă motorul să 
meargă. 

— Până aici mi se permite să merg. Sunt dezamăgit. Vreau să 
știu cum a fost. 

Ea nu spuse nimic. 

— Ai dovedit că ești o femeie foarte curajoasă mergând acolo. 

— Tu ai fi făcut același lucru. 

— Nici într-un milion de ani. 

O lumină exterioară se aprinse în înserare, ușa din față se 
deschise. 

— Du-te, spuse Roland Girard. Așteaptă de mult timp să te 
vadă. 

Mihail stătea la intrarea în casă. Natalie cobori din mașină și 
se apropie încet de el. 

— Începusem să cred că ai uitat de mine. Se uită în spatele 
lui, înăuntrul casei impunătoare: Ce drăguţ. Mult mai bine decât 
cuibușorul meu din Aubervilliers. 

— Sau decât scorbura aia de lângă parcul al-Rasheed. 

— M-aţi urmărit? 

— Atâta cât am putut. Știm că ai fost dusă într-un sat de 
lângă graniţa cu Irakul, unde fără îndoială că ai fost interogată 
de un bărbat pe nume Abu Ahmed al-Tikriti. Și știm că ai 
petrecut câteva zile într-o tabără de instrucţie de lângă Palmira, 
unde ai reușit să găsești timp să vizitezi ruinele la lumina lunii. 
Înainte să continue, el ezită: Și mai știm, spuse, că ai fost dusă 
într-un sat de lângă Mosul, unde ai petrecut alte câteva zile într- 
o casă mare. Te-am văzut plimbându-te prin curte. 

— Ar fi trebuit să bombardati casa aia. 

Mihail o privi intrigat. Apoi se dădu într-o parte și cu o mișcare 
a mâinii o pofti să intre. Ea rămase încremenită pe loc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mă tem că el va fi dezamăgit de mine. 

— Nu se poate. 

— Mai vorbim noi, spuse ea, și intră. 


VP - 248 


O îmbrăţișară, o sărutară pe obraji și o ţinură de mâini de 
parcă se temeau că ar putea să plece de lângă ei și să nu se mai 
întoarcă niciodată. Dina îi scoase Nataliei hijabul de pe cap; 
Gabriel îi puse-n mână un pahar de vin alb răcit. Era un 
sauvignon blanc din Galileea de vest pe care Natalie îl adora. 

— Dar nu pot, râse ea. E haram. 

— In seara asta nu, spuse el. In seara asta ești din nou una 
de-a noastră. 

Aveau mâncare și muzică și o mie de întrebări pe care nimeni 
nu îndrăznea să le pună; era timp pentru asta mai târziu. 
Trimiseseră un agent în pântecul monstrului, iar agentul se 
întorsese din nou la ei. Aveau să se bucure de gustul izbânzii. 
Aveau să sărbătorească viața. 

Numai Gabriel se arăta reţinut în a se distra. Nu se înfruptă 
nici din mâncare, nici din vin, doar bău cafea. În principal, nu 
făcea decât să o soarbă din ochi pe Natalie, cu o intensitate 
iritantă. Ea-și aminti lucrurile pe care i le spusese el în prima zi 
la ferma din valea Jezreel despre mama lui - cât de rar râdea ori 
zâmbea, cum nu se putea bucura de ocaziile festive. Poate că el 
îi moștenise aversiunile. Sau poate, se gândi Natalie, știa că în 
seara aceea nu era timp de sărbătorit. 

In sfârșit, ca la un semnal imperceptibil, petrecerea se 
termină. Vasele au fost debarasate, vinul scos din cameră. Într- 
unul dintre salonașe, un fotoliu cu cotiere fusese rezervat pentru 
Natalie. Nu erau nici camere și nici microfoane la vedere, dar în 
mod cert, se gândi ea, lucrările întrunirii aveau să fie 
înregistrate. Gabriel se hotărî să rămână în picioare. 

— De obicei, spuse el, prefer să încep raportările cu începutul. 
Dar poate că în seara asta ar trebui să începem cu sfârșitul. 

— Da, aprobă ea. Poate că așa ar trebui. 

— Cine era în casa aceea mare de lângă Mosul? 

— Saladin, răspunse ea fără ezitare. 

— De ce ai fost dusă acolo? 

— Avea nevoie de îngrijiri medicale. 

— Și tu ai fost cea care i le-a acordat? 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că, replică Natalie, era pe moarte. 


VP - 249 


45 


Seraincourt, Franța 


— Într-o zi, spuse Gabriel, se va scrie o carte despre tine. 

— Amuzantă treabă! replică Natalie. Și Saladin mi-a spus 
același lucru. 

Se plimbau pe o alee din grădina castelului. Prin glasvandul 
salonașului se strecura o geană de lumină, dar în rest grădina 
era întunecată. O furtună venise și trecuse în orele multe cât 
durase raportul, astfel că sub picioarele lor pietrișul era umed. 
Natalie se înfioră. Aerul era încărcat de răcoarea ce prevestea 
toamna. 

— Ți-e frig, spuse Gabriel. Ar trebui să ne întoarcem înăuntru. 

— Nu încă. Am ceva să-ţi spun în particular. 

Gabriel se opri și se întoarse cu fața spre ea. 

— Știe cine ești. 

— Saladin? Zâmbi: Sunt flatat, dar nu mă surprinde. Sunt 
destui cei din lumea arabă care mă urmăresc. 

— Mă tem că mai e ceva. Ştie despre legătura ta cu Hannah 
Weinberg. Și bănuiește că ești cât se poate de viu. 

De data asta, el nu-i mai întâmpină cuvintele cu un zâmbet. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Natalie. 

— Inseamnă că bănuiala noastră cum că Saladin e un fost 
ofițer de informaţii irakian este aproape sigur corectă. Mai 
înseamnă că probabil are legături cu anumite elemente din 
Arabia Saudită. Cine știe? Poate chiar primește sprijin din partea 
lor. 

— Dar ISIS ar vrea să distrugă casa regală Saud și să 
încorporeze Peninsula Arabică în califat. 

— Teoretic. 

— Dar de ce ar sprijini saudiţii ISIS? 

— Acum tu ești cea mai calificată expertă a noastră în 
chestiunea ISIS. Spune-mi tu. 

— Arabia Saudită e un caz clasic de stat duplicitar. Combate 
extremismul sunnit și simultan îl stimulează. E ca și cum un om 
ar ţine un tigru de urechi. Dacă-i dă drumul, tigrul îl va devora. 

— Evident, ai fost atentă în timpul acelor lungi cursuri de la 
fermă. Dar ai lăsat pe dinafară un alt factor important, iar 

VP - 250 


acesta e Iranul. Saudiţii se tem mai mult de Iran decât de ISIS. 
lranul e șiit. Pe când ISIS, în ciuda răului pe care-l reprezintă, 
sunt suniţi. 

— lar din perspectiva saudită, continuă Natalie, un califat 
sunit e preferabil unei Semiluni șiite care s-ar întinde din Iran 
până în Liban. 

— Exact. El zâmbi din nou: Ai să devii un excelent ofițer de 
informaţii. De fapt, se corectă el, deja ești. 

— Un excelent ofiţer de informații n-ar fi salvat viaţa unui 
monstru ca Saladin. 

— Ai procedat corect. 

— Chiar așa? 

— Noi nu suntem ca ei, Natalie. Dacă ei vor să moară pentru 
Allah, îi vom ajuta în orice fel putem. Dar nu ne vom sacrifica pe 
noi înșine pentru asta. În plus, adăugă el o clipă mai târziu, dacă 
l-ai fi ucis pe Saladin, Abu Ahmed al-Tikriti i-ar fi luat locul. 

— Și-atunci de ce ne mai deranjăm să-l ucidem pe unul dintre 
ei dacă oricum vor apărea alţii ca ei? 

— Asta-i o problemă cu care ne confruntăm tot timpul. 

— Și răspunsul care e? 

— Ce alternativă avem? 

— Poate ar trebui să bombardăm casa aia. 

— O idee proastă. 

— De ce? 

— Spune-mi tu. 

Înainte să răspundă, cumpăni cu atenţie problema. 

— Pentru că ar bănui că salvatoarea lui Saladin - femeia 
numită de el Maimonide - era spioană și le-a dezvăluit celor care 
au instruit-o poziţia acelei case. 

— Foarte bine. Și poţi fi sigură că l-au mutat în clipa în care ai 
trecut în Turcia. 

— Mă urmăreați? 

— Satelitul nostru a fost reprogramat să te urmărească. 

— L-am văzut pe al-Tikriti folosind mobilul de câteva ori. 

255 

— Telefonul acela nu mai e de-acum în rețea. Am să le cer 
americanilor să-și verifice încă o dată informaţiile de satelit și de 
telefonie. E posibil să reușească să refacă mișcările lui Saladin, 
dar e improbabil. Pe al-Baghdadi l-au căutat mult timp fără 
succes. În cazuri ca acesta, trebuie să știm unde va fi Saladin, 


VP - 251 


nu unde a fost. Cu o privire piezișă, întrebă: E vreo șansă să fi 
murit deja din pricina rănilor? 

— Întotdeauna există o șansă. Dar mă tem că a avut un 
doctor foarte bun. 

— Pentru că era un doctor evreu. Toată lumea știe că toţi 
medicii foarte buni sunt evrei. 

Ea zâmbi. 

— Pui la îndoială asta? 

— Nu. Atâta că exact asta a spus și Saladin. 

— Chiar și un ceas care stă arată ora exactă de două ori pe zi. 

O vreme se plimbară în tăcere, pietrișul aleii scrâșnind sub 
pașii lor, sub privirile statuilor grecești și romane. Din întuneric 
se ivi fantomatic Apollo. Pentru o clipită, Natalie se crezu din 
nou la Palmira. 

— Și-acum? întrebă ea în cele din urmă. 

— Aşteptăm ca Saladin să te convoace. Și oprim următorul 
atac. 

— Și dacă nu mă aleg în echipa aceea? 

— Au investit destul timp și efort în tine. Aproape la fel de 
mult ca și noi, adăugă el. 

— Cât va trebui să așteptăm? 

— O săptămână, o lună... Ridică din umeri: Saladin e implicat 
în treburile astea de foarte mult timp, mai precis de vreo mie de 
ani. Evident, e un ins răbdător. 

— Nu pot să tot trăiesc ca Leila Hadawi. 

El nu spuse nimic. 

— Părinţii mei? Cum sunt? 

— Îngrijoraţi, dar bine. 

— Știu c-am fost în Siria? 

— Nu. Dar știu că ești în siguranţă. 

— Vreau să-ţi cer ceva. 

— Orice, spuse el. Desigur, dacă e rezonabil. 

— Vreau să-mi văd părinții. 

— Imposibil, spuse el, mișcându-și într-un gest de respingere 
mâna. 

— Te rog, imploră ea. Măcar câteva minute. 

— Câteva minute? 

— Da, numai atât. Vreau să aud vocea mamei. Vreau să mă 
îmbrățișeze tata. 

El păru că se gândește îndelung. 


VP - 252 


— Cred că se poate aranja. 

— Serios? Cât de curând? 

— Acum, spuse el. 

— Ce vorbești? 

El arătă spre faţada casei, spre lumina ce se scurgea prin 
glasvanduri. Natalie se întoarse și o zbughi ca o copilă pe aleea 
întunecată. E frumoasă, se gândi Gabriel, chiar și când plânge. 


46 


Paris - Tiberiada, Israel 


Restul lunii septembrie a trecut fără nicio tulburare, și la fel 
toată luna octombrie, care în Paris a fost una scăldată în soare și 
mult mai caldă decât de obicei, spre încântarea artiștilor 
supravegherii, eroii necunoscuți ai operaţiunii. In prima 
săptămână a lui noiembrie, echipa era copleșită de ceva ce 
semăna cu o panică extremă. Nici chiar de obicei placidul Paul 
Rousseau nu era în apele lui, dar el putea fi scuzat. Avea un șef 
și un ministru care-i suflau în ceafă și un președinte care, din 
punct de vedere politic, era prea slab ca să mai supraviețuiască 
unui alt atac pe teritoriu francez. Președintele urma să plece în 
scurt timp la Washington, ca să se întâlnească cu 
corespondentul său american, iar pentru asta, Rousseau a fost 
etern recunoscător. 

Natalie își continuă activităţile ca până atunci, dar în mod clar 
era tot mai obosită de viaţa ei dublă în posomorâtul banlieue. 
Nu se mai ţineau adunări ale echipei; nu comunicau cu ea decât 
prin mesaje scrise. Când verificau în ce stare se află nu obțineau 
de la ea decât răspunsuri laconice. Era foarte bine. Era bine. Era 
plictisită. Era singură. În zilele libere de la clinică, evada din 
banlieue cu trenul RER și le dădea mari bătăi de cap 
urmăritorilor pe străzile din centrul Parisului. In timpul unei 
astfel de vizite a fost acostata de o franţuzoaică afiliata la 
Frontul Naţional care-i reproșă purtarea hijabului. Natalie i-a 
răspuns pe măsură și imediat cele două femei erau nas în nas 
într-un colț de stradă foarte circulat. De n-ar fi fost jandarmul 
care să le despartă, ar fi putut prea bine să ajungă să-și care 


VP - 253 


pumni una alteia. 

— Admirabilă performanţă, îi spuse Paul Rousseau lui Gabriel 
în seara aceea, la cartierul general al Grupului Alfa din Rue de 
Grenelle. Să sperăm că Saladin a urmărit și el scena. 

— Da, spuse Gabriel, să sperăm. 

Dar oare mai era în viaţă? Și dacă era, să-și fi pierdut oare 
încrederea în femeia care-l salvase? Asta era cea mai mare 
temere a lor, că trenul operaţional al lui Saladin plecase din gară 
și că doctoriţei Leila Hadawi nu i se dăduse bilet. În acest timp, 
sistemul lumina intermitent în roșu. Capitalele europene, 
inclusiv Parisul, erau în stare de alertă maximă, iar 
Departamentul de Securitate Internă din Washington ridică 
ezitant nivelul de ameninţare, deși în dezbaterile publice 
președintele continua să subestimeze pericolul. Faptul că 
avertismentele veniseră și trecuseră fără să aibă loc vreun atac 
părea să-i susțină poziţia, anume că grupul nu poseda 
capacitatea de a desfășura un spectacol terorist semnificativ pe 
pământ american. S-a semnat un acord pe problema încălzirii 
globale, un star pop și-a lansat albumul mult așteptat, bursa 
chineză a căzut și curând lumea a uitat. Dar lumea nu știa ce 
știau Gabriel și Natalie și tot restul echipei. Undeva în Irak sau în 
Siria, era un bărbat căruia i se spunea Saladin. Nu era un nebun 
ieșit din minţi; era un tip raţional, un naţionalist sunnit, foarte 
posibil un fost spion. Suferise două răni grave de schijă, ambele 
în partea dreaptă a corpului, una în piept, cealaltă în coapsă. 
Dacă putea merge, aproape sigur că avea nevoie de un baston 
sau de cârje ca să pășească. Cicatricele urmau să-l facă ușor de 
identificat. La fel și ambiția sa. Plănuia să desfășoare un atac de 
o asemenea gravitate încât Occidentului să nu-i mai rămână 
decât soluţia invadării califatului islamic. Armatele Romei și 
bărbaţii cu flamuri negre și lungi plete și bărbi aveau să se 
încleșteze într-un loc numit Dabig, pe câmpiile din nordul Siriei. 
Bărbaţii ce luptau sub flamura neagră aveau să izbândească, 
declanșând astfel un lanţ de evenimente apocaliptice care 
aveau să ducă la apariţia lui Mahdi și la sfârșitul lumii. 

Chiar și în sfântul oraș lerusalim, ţinta ultimă a lui Saladin, 
atenţia slăbise. Trecuseră câteva luni de când Gabriel ar fi 
trebuit să preia comanda Biroului, și până și prim-ministrul, care 
fusese complice la amânare, își pierdea răbdarea. Avea un aliat 
în Ari Shamron, care nu fusese de acord cu amânarea de la bun 


VP - 254 


început. Frustrat, Shamron sună un jurnalist care-i era apropiat 
și-i spuse - anonim, firește - că o schimbare la conducerea 
Biroului era iminentă, o chestiune de zile mai curând decât de 
săptămâni. Mai sugeră și că alegerea prim-ministrului avea să 
fie surprinzătoare, pentru a nu spune mai mult. Urmă un șir de 
speculaţii intense în presă. Se vânturară mai multe nume, deși 
numele lui Gabriel Allon n-a fost pomenit decât în trecere și cu 
părere de rău. Gabriel era șeful ce n-avea să fie niciodată șef. 
Pentru că era mort. 

Dar, desigur, el nu era mort. E adevărat că era obosit după 
zboruri cu avionul, era anxios, era îngrijorat că operaţiunea lor 
planificată și executată atât de minuţios era un eșec, dar era cât 
se poate de viu. Intr-o după-amiază de vineri, pe la mijlocul lui 
noiembrie, se întoarse la lerusalim după mai multe zile la Paris, 
sperând să petreacă un weekend liniștit cu soția și copiii. Dar la 
câteva minute după sosirea sa, Chiara îl informă că, în seara 
aceea, erau cu toţii așteptați la cină în Tiberiada, la vila lui 
Shamron. 

— Nici vorbă, spuse Gabriel. 

— E Sabat, replică Chiara. 

Altceva nu mai spuse. Era fiica rabinului-șef al Veneţiei. În 
lumea Chiarei, Sabatul era ultimul atu. Niciun alt argument nu 
mai era necesar. Chestiunea era încheiată. 

— Sunt prea obosit. Sun-o pe Gilah și spune-i că mergem în 
altă seară. 

— Sun-o tu. 

El asta și făcu. Conversaţia a fost scurtă, mai puţin de-un 
minut. 

— Ce-a zis? 

— A zis că-i Sabat. 

— Atât? 

— Nu. A spus că Ari nu se simte bine. 

— A fost bolnav toată toamna. Ai fost prea ocupat să observi, 
iar Gilah n-a vrut să te îngrijorezi. 

— Ce-are de data asta? 

Ea ridică din umeri. 

— Gabriel, abba” al tău îmbătrânește. 

Deplasarea familiei Allon nu era lucru ușor. Scaunele copiilor 
trebuiau montate pe bancheta din spate a SUV-ului lui Gabriel, 


24 Tată”, în limba aramaică. 
VP - 255 


iar coloanei rutiere era necesar să i se adauge o mașină. 
Coloana străbătu Bab al-Wad? la oră de vârf, prinse viteză pe 
Câmpia de Coastă spre nord, apoi goni spre vest de-a 
curmezișul Galileei. Vila de culoarea mierii a lui Shamron se 
înălța în vârful unei formaţiuni stâncoase deasupra lacului. În 
partea de jos a aleii era un mic pichet unde un grup de soldaţi 
stăteau de gardă în spatele unei porţi metalice. Ai fi zis că intri 
într-un avanpost militar amplasat în teritoriu inamic. 

Cu exact trei minute înainte de apus, coloana opri zgomotos 
în faţa intrării vilei. Gilah Shamron stătea în capul scărilor, 
bătând cu degetul în ceasul de mână ca să arate că dacă voiau 
să aprindă lumânările la timp nu mai aveau decât foarte puţină 
vreme la dispoziţie. Gabriel duse copiii înăuntru, în timp ce 
Chiara se ocupă de mâncarea pe care o preparase toată după- 
amiaza. Și Gilah își petrecuse ziua gătind. Era destulă mâncare 
cât să hrănești o mulţime de oameni. 

Descrierea dată de Chiara sănătăţii șubrede a lui Shamron îl 
făcuse pe Gabriel să se aștepte la ce era mai rău, astfel că se 
simţi foarte ușurat găsindu-l pe Shamron arătând mai curând 
bine. Într-adevăr, dacă ar fi fost ceva de spus era că, faţă de 
cum arăta ultima oară când îl văzuse Gabriel, acum arăta mai 
bine. Era îmbrăcat, ca de obicei, într-o cămașă albă de bumbac 
și în pantaloni kaki călcaţi, deși atunci își mai pusese și un 
cardigan albastru pentru a se apăra de răcoarea serii de 
noiembrie. Din părul său nu mai rămăsese mare lucru, iar 
pielea-i era palidă și translucidă, dar ochii albaștri îi scânteiară 
vii îndărătul ochelarilor urâţi de oțel când Gabriel intră ţinând 
câte un copil cu fiecare braţ. Shamron ridică mâinile pătate de 
boli de ficat - mâini mult prea mari pentru un bărbat atât de mic 
- Și, fără teamă, Gabriel i-l dădu în grijă pe Rafael. Shamron 
prinse copilul de parcă ar fi fost o grenadă de război și-i șopti 
prostioare în ureche cu teribilul său accent polonez. Când Rafael 
emise un clinchet de râsete, Gabriel se bucură imediat că totuși 
venise. 

El crescuse într-o casă fără religie, dar, ca de fiecare dată, 
când Gilah ridică lumina lumânărilor de Sabat înspre ochii ei în 
timp ce recita binecuvântarea, i se păru cel mai frumos lucru pe 
care-l văzuse vreodată. Apoi Shamron recită binecuvântările 
pâinii și vinului cu intonaţiile idiș ale tinereţii sale, și masa 


25 Punct strategic de pe autostrada Tel Aviv - lerusalim. 
VP - 256 


începu. Gabriel încă mai trebuia să ia prima îmbucătură când 
Shamron încercă să-l chestioneze despre starea operaţiunii, dar 
Gilah schimbă cu iscusinţă subiectul vorbind despre copii. 
Chiara îi puse pe scurt la curent cu ultimele evoluţii - 
schimbările de dietă, luarea în greutate și înălțime, încercările 
de-a vorbi și de-a merge. În timpul multelor luni ale operaţiunii, 
Gabriel nu prinsese decât pe sărite aceste schimbări. În câteva 
săptămâni aveau să se adune din nou la Tiberiada ca să 
sărbătorească pentru prima dată ziua de naștere a copiilor. Se 
întrebă dacă Saladin avea să-i permită să participe la petrecere. 

Insă aproape tot timpul cât dură cina, se strădui să uite de 
operaţiune, atâta cât să se poată bucura de o seară liniștită în 
compania familiei sale. Nu îndrăzni să-și închidă telefonul, dar 
nici nu-și verifică actualizările situaţiei de la Paris. Nu era 
necesar. Ştia că în câteva minute Natalie urma să plece de la 
clinică pe bulevardul Victor Hugo, din ban/ieve-ul Aubervilliers. 
Poate că se va duce la cafenea să mănânce sau să bea ceva, 
sau poate că se va duce direct la apartamentul ei, ca să-și 
petreacă o nouă seară în singurătate. Gabriel simţi împunsătura 
vinovăţiei - și Natalie, se gândi el, ar trebui să-și petreacă 
Sabatul în familie. Se întrebă cât de mult mai putea ea continua. 
Suficient cât să-i facă Saladin o vizită, spera. 

Shamron fu tăcut în timpul cinei, căci discuţiile mărunte n-au 
fost niciodată punctul lui forte. După ce-și termină cafeaua, își 
puse vechea lui jachetă de aviator din piele și-l conduse pe 
Gabriel afară, pe terasă. Dădea spre est, spre suprafaţa 
argintată a lacului și spre conturul înalt și negru al înălțimilor 
Golan. Dincolo de ele, era Muntele Arbel, cu sinagoga lui 
străveche și cu fortărețele din peșteri, iar pe versantul de sud- 
est se întindea un orășel cu același nume. Orașul fusese cândva 
un sat arab numit Hittin, iar mult înainte de asta, cu o mie de 
ani în urmă, fusese cunoscut drept Hattin. Acolo, la o azvârlitură 
de băț de locul unde stăteau acum Gabriel și Shamron, Saladin, 
adevăratul Saladin, spulberase armatele Romei. 

Shamron porni două încălzitoare cu gaz, ca să mai alunge 
răcoarea neplăcută a serii. Apoi, eschivând un atac 
neconvingător al lui Gabriel, își aprinse una dintre ţigaretele lui 
turcești. Se așezară pe două scaune de la marginea terasei, 
Gabriel în partea dreaptă a lui Shamron, cu telefonul pe măsuţa 
dintre ei. O lună ca din vârful unei moschei se ridica deasupra 


VP - 257 


înălțimilor Golan, revărsându-și lumina blândă peste ţinuturile 
califatului. Din spatele lor, printr-o ușă deschisă, se auzeau 
vocile Chiarei și Gilei și gânguritul și râsetele copiilor. 

— Ai observat, întrebă Shamron, cât de mult seamănă fiul tău 
cu Daniel? 

— Era greu să nu observ. 

— Şocant. 

— Da, spuse Gabriel cu ochii spre lună. 

— Eşti un bărbat norocos. 

— Chiar sunt? 

— Nu ni se dă des o a doua șansă să fim fericiți. 

— Dar odată cu fericirea, spuse Gabriel, vine și vinovăția. 

— Nu trebuie să te simţi vinovat de nimic. Eu sunt cel care te- 
a recrutat. Și eu sunt cel care ţi-a permis să-ţi iei soția și copilul 
la Viena. Dacă e cineva care artrebui să se simtă vinovat, spune 
solemn Shamron, eu sunt acela. Și-mi amintesc de vina mea de 
fiecare dată când mă uit la faţa fiului tău. 

— Și de fiecare dată când îţi pui jacheta asta veche. 

Shamron rupsese umărul stâng al jachetei, urcând grăbit pe 
bancheta din spate a mașinii sale în seara atacului cu bombă din 
Viena. N-o mai cârpise niciodată - era lacrima lui Daniel. Din 
spatele lor se auzeau vocile calme ale femeilor și râsul unuia 
dintre copii, al căruia dintre ei, Gabriel nu putea spune. Da, se 
gândi, era fericit. Dar nu trecea o oră din zi să nu ţină în braţe 
corpul fără viaţă al fiului său sau să-și scoată soţia de la volanul 
unei mașini în flăcări. Fericirea era pedeapsa pentru că 
supravieţuise. 

— Mi-a plăcut articolul despre viitoarea schimbare a 
conducerii Biroului. 

— Da? Până și Shamron părea mulțumit de schimbarea 
subiectului. Mă bucur. 

— A fost o treabă josnică, Ari, chiar și după standardele tale. 

— N-am crezut niciodată în lupta cinstită. De aceea sunt spion 
și nu soldat. 

— A fost o acţiune perturbatoare, spuse Gabriel. 

— Exact motivul pentru care am făcut-o. 

— Prim-ministrul știe că tu ești în spatele poveștii ăsteia? 

— În primul rând, tu cine crezi că mi-a cerut s-o fac? Shamron 
își duse ţigara la buze cu o mână tremurătoare. Situaţia asta, 
spuse cu dispreț, a ţinut destul. 


VP - 258 


— Conduc o operaţiune. 

— Poţi să mergi și să mesteci gumă în același timp. 

— Ce vrei să spui? 

— Am fost șef de operaţiuni, răspunse Shamron. Și mă aştept 
ca și tu să fii șef de operaţiuni. 

— Din clipa în care rețeaua lui Saladin va lua legătura cu 
Natalie, vom fi pe picior de război. Nu mă pot ocupa de 
probleme de personal și de drepturi de parcare în timp ce-ncerc 
să opresc următorul atentat. 

— Dacă ia legătura cu ea. Sharon își strivi încet ţigara. Două 
luni și jumătate înseamnă mult timp. 

— Două luni și jumătate nu înseamnă nimic. Și o știi și tu. În 
plus, se potrivește cu profilul reţelei. Safia Bourihane a fost 
inactivă multe luni după reîntoarcerea ei din Siria. Atât de 
inactivă, încât francezii și-au pierdut până la urmă interesul față 
de ea, adică exact ce voia Saladin să se întâmple. 

— Mă tem că prim-ministrul nu e pregătit să mai aștepte mult 
timp. Și nici eu. 

— Serios? E bine de știut că prim-ministrul mai are urechi 
pentru tine. 

— Dar ce te face să crezi că nu mă mai ascultă? 

Vechea brichetă Zippo a lui Shamron se aprinse. El întinse 
capătul altei ţigări în flacăra ei. 

— Cât timp? întrebă Gabriel. 

— Dacă rețeaua lui Saladin nu ia legătura cu Natalie până 
vinerea viitoare, prim-ministrul va anunţa numirea ta în direct la 
televiziune. lar duminica viitoare va trebui să participi ca șef al 
Biroului la prima ta ședință a cabinetului. 

— Când avea de gând prim-ministrul să-mi spună de treaba 
asta? 

— i-o spune chiar acum, spuse Shamron. 

— De ce acum? De ce graba asta bruscă de a mă pune în 
funcţie? 

— Politica, spuse Shamron. Coaliția prim-ministrului e în 
pericol să se spargă. Are nevoie de o revigorare și e încrezător 
că tu o poţi aduce. 

— Nu mă interesează să-i vin în ajutor, politic vorbind, prim- 
ministrului. Nici acum, nici altă dată. 

— Pot să-ţi dau un mic sfat, fiule? 

— Dacă trebuie. 


VP - 259 


— Într-o zi, curând, vei face o greșeală. Va urma un scandal 
sau un dezastru operaţional. Și vei avea nevoie de prim-ministru 
ca să te salveze. Nu-l refuza. 

— Sper să ţin dezastrele și scandalurile la minim. 

— Ba te rog să nu. Amintește-ţi, o carieră fără scandal... 

— Nu e realmente o carieră. 

— Deci ascultai, la urma urmei. 

— Fiecare cuvânt. 

Shamron își ridică privirea apoasă spre înălțimile Golanului. 

— Unde presupui că este? 

— Saladin? 

Shamron dădu din cap. 

— Americanii cred că e undeva pe lângă Mosul. 

— Nu pe americani îi întrebam. Te-ntrebam pe tine. 

— N-am idee. 

— Eu unul aș evita să dau astfel de răspunsuri când îi dai 
raportul prim-ministrului. 

— Am să ţin minte asta. 

Urmă o scurtă tăcere. 

— E adevărat că i-a salvat viaţa? întrebă Shamron. 

— Mă tem că da. 

— Și ca premiu, Saladin o va trimite la moarte. 

— De-am fi așa de norocoși. 

Exact atunci, telefonul lui Gabriel se lumină. Ecranul îi lumina 
fața în timp ce citea mesajul. Shamron îl văzu zâmbind. 

— Vești bune? întrebă el. 

— Foarte. 

— Despre ce-i vorba? 

— S-ar părea că mi s-a acordat o comutare a pedepsei. 

— De către prim-ministru? 

— Nu, spuse Gabriel închizând telefonul. De Saladin. 


47 


Amman, lordania 


Gabriel se întoarse în strada Narkiss suficient cât să-și îndese 
câteva haine într-o valiză. Apoi urcă ostenit pe bancheta din 


VP - 260 


spate a SUV-ului său pentru o cursă în mare viteză dintr-o parte 
într-alta a Cisiordaniei, către Aeroportul Regina Alia din Amman, 
unde unul dintre Gulfstreamurile maiestăţii sale era alimentat și 
gata de decolare. Fareed Barakat era tolănit pe unul dintre 
scaunele tapițate cu piele, cu cravata desfăcută, arătând ca un 
director executiv ocupat la capătul unei zile lungi, dar 
profitabile. Avionul intrase deja pe pistă înainte ca Gabriel să se 
fi așezat în scaunul său, iar o clipă mai târziu era în aer. Încă 
mai lua altitudine când trecu pe deasupra lerusalimului. 

— Uită-te la colonii, spuse Fareed, arătând spre luminile 
gălbui ale stâlpilor de iluminat ce coborau în șiruri ordonate pe 
străvechile dealuri ale Cisiordaniei. În fiecare an sunt tot mai 
multe. În ritmul în care construiți, Ammanul va fi curând o 
suburbie a lerusalimului. 

Privirea lui Gabriel era îndreptată însă în alte zări, la clădirea 
de apartamente din travertin, din capătul străzii Narkiss, unde 
soția și copiii săi dormeau liniștiți datorită unor oameni ca el. 

— Poate că asta a fost o greșeală, spuse el încetișor. 

— Ai prefera să zbori cu El Al? 

— Acolo primesc mâncare cușer și nu trebuie să ascult o 
predică despre relele Israelului. 

— Mă tem că n-avem deloc hrană cușer la bord. 

— Nu-ţi face griji, Fareed, am mâncat deja. 

— Vrei ceva de băut? Ce zici de-un film? Maiestatea sa 
primește toate filmele americane noi de la prietenii săi de la 
Hollywood. 

— Cred c-am să dorm. 

— Inţeleaptă decizie. 

In timp ce Gulfstreamul ieșea din spaţiul aerian israelian, 
Fareed stinse lumina de deasupra locului său și curând dormea 
dus. Gabriel n-a putut niciodată să doarmă în avioane, o 
problemă pe care nici măcar scaunele complet rabatabile ale 
Gulfstreamului n-au rezolvat-o. Comandă cafea echipajului de la 
bord și privi distrat la filmul stupid ce licărea pe ecranul său. 
Telefonul nu-i oferea nicio companie. Avionul era dotat cu wi-fi, 
dar Gabriel își oprise telefonul și-l demontase înainte să treacă 
graniţa cu lordania. Ca regulă, era preferabil să nu permită 
telefonului să se conecteze la reţeaua wireless a unui monarh - 
și, dacă e vorba pe-așa, nici la una israeliană. 

Cu o oră înainte să ajungă deasupra coastei estice a Statelor 


VP - 261 


Unite, Fareed se trezi domol, de parcă un valet invizibil l-ar fi 
bătut ușor pe umăr. Ridicându-se din scaun, se îndreptă spre 
sectorul privat al maiestăţii sale, unde se bărbieri, făcu duș și se 
schimbă într-un costum nou și-și puse cravată. Echipajul de bord 
îi aduse un generos mic dejun englezesc. El săltă capacul 
ceainicului și adulmecă. Ceaiul Earl Grey fusese infuzat astfel 
încât să aibă exact tăria pe care o dorea. 

— Tu nu vrei nimic? întrebă iordanianul turnându-și ceai. 

— Am luat o gustare în timp ce dormeai, minţi Gabriel. 

— Nu te jena și folosește dotările maiestăţii sale. 

— Nu vreau decât să șutesc un prosop drept suvenir. 

Avionul ateriză pe aeroportul Dulles, într-o oţeloasă ploaie 
matinală, și rulă spre un hangar din depărtare. Acolo așteptau 
trei SUV-uri negre împreună cu o echipă numeroasă de agenți 
de securitate, toți americani. Gabriel și Fareed urcară într-unul 
dintre vehicule. Porniră ca din pușcă spre est, pe Dulles Acces 
Road, către autostrada Interstate 495. Campusul serviciilor de 
informaţii Liberty Crossing, zona zero a reţelei tentaculare a 
securităţii naţionale după 11 septembrie, ocupa câţiva acri teren 
în apropierea unei gigantice șosele de racord între autostrăzi. 
Însă destinaţia lor se situa la câţiva kilometri mai departe spre 
est, pe șoseaua 123. Era vorba de Centrul de Informaţii George 
Bush, altfel spus sediul central al CIA. 

După ce li se permise accesul printr-un gigant punct de 
control, își continuară drumul spre o parcare subterană, de unde 
intrară într-un lift cu acces limitat care-i urcă la etajul al 
șaptelea al cartierului general iniţial. O echipă de securitate 
aștepta într-un foaier cu pereţi lambrisaţi pentru a le prelua 
telefoanele mobile. Fareed își predă supus aparatul, dar Gabriel 
refuză. De aici decurse o scurtă confruntare până să i se permită 
să-și reia drumul. 

— Eu de ce nu m-am gândit niciodată la asta? murmură 
Fareed, în timp ce pășeau neauziţi pe mocheta groasă a 
coridorului. 

— Dar ce cred ei că fac? Mă spionez pe mine însumi? 

Au fost conduși într-o sală de ședințe ale cărei ferestre 
dădeau spre pădurile de pe malurile Potomacului. Adrian Carter 
aștepta singur acolo. 

Purta un sacou albastru și o pereche de pantaloni de doc 
șifonaţi, ţinuta de sâmbătă dimineaţa a unui spion-șef. Lucru 


VP - 262 


hotărât, părea nemulţumit să-i vadă pe cei mai apropiaţi aliaţi 
din Orientul Mijlociu. 

— Bănuiesc că asta nu-i o vizită de curtoazie. 

— Mă tem că nu, răspunse Gabriel. 

— Ce-aveţi? 

— Un bilet de avion, o rezervare la hotel și o mașină 
închiriată. 

— Ce-nseamnă astea? 

— Inseamnă că „echipa de juniori” e pregătită să lanseze un 
atac terorist major pe pământ american. 

Fața lui Carter se făcu cenușie. Nu spuse nimic. 

— Sunt iertat, Adrian? 

— Depinde. 

— De ce anume? 

— Dacă mă poți ajuta să-l opresc. 

— Cu ce zbor vine? 

— Air France cinzeci și patru. 

— Când? 

— Marţi. 

— Cu câteva ore înainte de sosirea președintelui francez, 
preciză Carter. 

— Mă îndoiesc că e o coincidenţă. 

— Ce hotel? 

— Key Bridge Marriott. 

— Și mașina închiriată? 

— De la Hertz. 

— Bănuiesc că nu i-au dat încă ţinta. 

— İlmi pare rău, Adrian, dar nu e stilul lui Saladin. 

— Trebuia să întreb. La urma urmei, ea chiar i-a salvat viața. 

Gabriel se încruntă, dar nu spuse nimic. 

— Presupun, spuse Carter, că ai de gând să o lași să urce-n 
avionul acela. 

— Dacă-mi dai acordul, spuse Gabriel. Și ai fi înțelept dacă ai 
lăsa-o să intre în ţară. 

— Să o ţin sub supraveghere - asta sugerezi? Să aştept ca 
ceilalți membri ai celulei de atac să ia legătura cu ea? Să 
acţionez înainte ca ei să lovească? 

— Ai o idee mai bună? 

— Și dacă nu e singurul agent operativ? Dacă sunt și alte 
echipe? Alte ţinte? 


VP - 263 


— Exact asta trebuie să presupui: că sunt și alte echipe și alte 
ținte, Adrian. Chiar multe, de fapt. Saladin i-a spus Nataliei că va 
fi implicată în ceva mare - suficient de mare încât să nu lase 
Statelor Unite altă alternativă decât de a trimite trupe terestre 
în Siria. 

— Și dacă ei nu i-au legătura cu ea? Sau dacă e parte dintr-un 
al doilea val de atentate? 

— Scuză-mă că nu ţi-am adus toată intriga pe tavă, Adrian, 
dar nu așa merge treaba în lumea reală. 

Fareed Barakat zâmbea. Nu se întâmpla des să aibă loc în 
față la o sfadă între americani și israelieni. 

— Cât de multe știe Jalal Nasser? întrebă Carter. 

— Să-l sun să-l întreb? Sunt sigur că i-ar plăcea nespus să ne 
ajute. 

— Poate c-ar fi timpul să-l târâm încoace la o discuţie. 

Fareed clătină grav din cap. 

— Proastă idee. 

— De ce? 

— Pentru că, după toate probabilitățile, nu cunoaște tot 
planul. Mai mult, adăugă Fareed, dacă-l arestăm pe Jalal, asta i- 
ar transmite lui Saladin un semnal că reţeaua lui a fost 
compromisă. 

— Poate că exact ăsta e semnalul pe care ar trebui să i-l 
transmitem. 

— Îţi va face rău, Adrian. Te va lovi în orice fel poate. 

Carter expiră încet. 

— Cine se ocupă de supraveghere la Londra? 

— Lucrăm în colaborare cu britanicii. 

— Trebuie să am și eu acces. 

— Trei deja-s o grămadă, Adrian. 

— Ce căcat îmi pasă mie? 

Carter se încruntă privindu-și ceasul. Era opt și jumătate, 
sâmbătă dimineaţa. 

— De ce tot timpul se-ntâmplă chestiile astea la sfârșit de 
săptămână? 

Întâmpinat de tăcere, se uită la Gabriel. 

— În câteva minute, câteva sute de angajaţi ai guvernului 
meu vor afla că Biroul are un agent adânc infiltrat în ISIS. Ești 
pregătit pentru așa ceva? 

— Altfel n-aș fi aici. 


VP - 264 


— De-ndată ce coboară din avionul acela, nu mai e agenta ta. 
Va fi agenta noastră și va fi operaţiunea noastră. Suntem 
înțeleși? 

— Perfect, spuse Gabriel. Dar orice-ai face, ia-ţi măsuri să nu i 
se întâmple nimic. 

Carter se întinse după telefon și formă numărul. 

— Trebuie să vorbesc cu directorul. Acum. 


48 


Arlington, Virginia 


Pe Qassam el-Banna îl trezi chemarea la rugăciune. Visase 
urât, despre ce, nu-și putea aminti - visele lui, ca și satisfacția, îl 
ocoleau. De la o vârstă fragedă, de când era doar un băiat din 
Delta Nilului, în Egipt, credea că e destinat măreției. In școală 
învățase din greu, fusese admis la o universitate cu oarece 
prestigiu din estul Statelor Unite și, după o lungă bătălie, i-a 
convins pe americani să-i permită să rămână în ţară să 
muncească. lar pentru toate aceste eforturi fusese recompensat 
cu o viaţă de rutină fără sfârșit. Osteneala specific americană pe 
care ţi-o dau ambuteiajele din trafic, datoriile de pe cardul de 
credit, fast-food-ul și vizitele de sfârșit de săptămână la mallul 
Tysons Corner, unde-l trăgea pe fiul său de lângă vitrinele cu 
fotografii de femei fără văl și despuiate. Multă vreme l-a 
învinovăţit pe Allah pentru halul în care ajunsese. De ce-i mai 
dăruise viziunea măreției, dacă-l făcuse un tip oarecare? Ba mai 
mult, acum Qassam era silit de prostia ambiţiei sale să locuiască 
în Casa Războiului, în ţinuturile necredincioșilor. După multă 
cugetare, a ajuns la concluzia că Allah îl adusese în America 
dintr-un motiv anume. Allah îi dăduse lui Qassam el-Banna o 
cale către măreție. lar odată cu măreţia avea să-și câștige și 
nemurirea. 

Qassam își luă telefonul Samsung de pe noptieră și opri 
subţirica  tânguire nazală a  muezinului. Amina dormea 
netulburată de ea. Amina, descoperise el, putea dormi fără să 
fie tulburată de nimic - nici de plânsul copilului, nici de tunete 
ori de alarma de incendiu sau de ţăcănitul degetelor sale pe 


VP - 265 


tastatura laptopului. Și Amina era dezamăgită, dar nu de Allah, 
ci de Qassam. Ea venise în America cu viziunea, scoasă din 
emisiuni tip reality TV, a unei vieți în Bel Air și se pomenise 
locuind după colț de o alimentară 7-Eleven, nu departe de Calea 
Carlin Springs. Il beștelea zilnic pe Qassam că nu câștiga mai 
mulți bani, dar se consola băgându-l și mai adânc în datorii. 
Ultima ei achiziţie fusese o nouă mașină de lux. Reprezentantul 
de vânzări aprobase tranzacţia, în ciuda evaluării negative a 
riscului de credit. Numai în America e posibil, se gândi Qassam. 

Se strecură fără zgomot din pat, desfășură o rogojină mică și 
se rugă pentru prima oară în ziua aceea. Nu-și apăsă decât lejer 
fruntea de dușumea, ca să evite să-și facă un semn întunecat și 
bătătorit de rugăciune - cunoscut cu numele de zabiba, 
cuvântul arab pentru stafidă - ca acelea ale bărbaţilor religioși 
din satul său. Islamul nu lăsase urme vizibile pe Qassam. Nu se 
ruga la niciuna dintre moscheile din Virginia de Nord și-i evita pe 
cât posibil pe ceilalți musulmani. Ba chiar încercă să diminueze 
rezonanţa arabă a numelui său. La ultimul lui loc de muncă, o 
mică firmă de consultanţă IT, i se spunea Q sau Q-Ban, porecle 
care-i plăceau pentru vaga lor sonoritate hispanică și hip-hop. El 
nu era unul dintre musulmanii aceia cu faţa-n ţărână și curu-n 
aer, le spunea colegilor săi la o bere, în engleza lui cu un vag 
accent. Venise în America pentru că voise să scape de toate 
chestiile alea. Da, soţia lui purta h//ab, dar chestia asta avea 
legătură mai mult cu tradiția și cu moda decât cu credința. Și 
da, își numise fiul Mohamed, dar n-avea nimic a face cu Profetul. 
Cel puţin asta era adevărat. Qassam el-Banna își numise fiul 
după Mohamed Atta, șeful operativ al atentatului din 11 
septembrie 2001. Atta, ca și Qassam, era un fiu al Deltei Nilului. 
Și nu era singura trăsătură pe care o aveau în comun. 

Odată încheiată rugăciunea, Qassam se ridică în picioare și 
cobori fără zgomot scările în bucătărie, unde băgă o capsulă de 
cafea franţuzească prăjită în cafetiera Keurig. Apoi, în camera 
de zi, făcu două sute de flotări și cinci sute de abdomene. Cele 
două antrenamente zilnice îi remodelaseră trupul. Nu mai era 
puștiul slăbănog din Deltă; avea corpul unui luptător în cușcă. 
Pe lângă exerciţiile zilnice, devenise maestru atât în karate, cât 
și în jiu-jitsu brazilian. Qassam el-Banna, Q-Ban, era o mașină de 
ucis. 

Işi încheie sesiunea cu câteva mișcări letale din ambele 


VP - 266 


discipline de luptă și apoi o luă pe scări în sus. Amina încă 
dormea, ca și Mohamed. Qassam folosea cea de-a treia baie a 
micului lor duplex ca birou. Acolo era paradisul unui hacker. De 
cum intră, se așeză la unul dintre cele trei computere și verifică 
rapid o duzină de conturi de e-mail și de pagini de rețele de 
socializare. Câteva apăsări de taste în plus îl conduseră la 
portalul către dark net, lumea mlăștinoasă a internetului, aflată 
sub reţeaua de suprafaţă, care putea fi accesată numai dacă 
utilizatorul folosea un protocol adecvat, porturi, parole și 
aplicaţii software. Qassam, ca IT-ist de profesie, avea tot ce 
trebuia - ba chiar ceva în plus. 

Qassam trecu cu ușurință de portal și curând ajunse la un 
altul. Parola corectă îi permise intrarea, un rând de text îi ura să 
aibă pace și-i cerea să-și declare intenţiile. Tastă răspunsul în 
căsuţa corespunzătoare și, după o scurtă întârziere, i se 
prezentă un mesaj în așteptare. 

— Alhamdulillah, spuse încet. 

Inima-i bătea mai repede - mai repede chiar și decât în timpul 
riguroaselor lui exerciții fizice. Trebui să-și reintroducă parola de 
două ori, pentru că, în graba mare, o scrisese incorect. Iniţial, 
mesajul părea să fie în păsărească - linii, litere și numere fără 
aparent nicio logică -, însă cu parola potrivită transformă 
instantaneu păsăreasca într-un mesaj clar. Qassam îl citi încet, 
căci mesajul nu putea fi tipărit, salvat, copiat sau descărcat. 
Cuvintele însele erau codificate, deși el știa precis ce înseamnă. 
Allah îl pusese în sfârșit pe drumul către măreție. Și odată cu 
măreția, își spuse el, vine și nemurirea. 


Gabriel refuză invitaţia lui Carter de a-l însoţi la Casa Albă. 
Singura sa întâlnire cu președintele fusese una tensionată, iar 
prezenţa sa acum în Aripa Vestică n-ar fi fost decât o distragere 
inutilă. Era mult mai bine să-l lase pe Adrian să comunice 
administraţiei că teritoriul american urma să fie atacat de un 
grup pe care cândva președintele alesese să-l ignore pentru că 
ar fi fost slab și ineficient. Asemenea vești ieșite din gura unui 
israelian n-ar fi făcut decât să suscite scepticismul, ceea ce ei 
nu-și permiteau. 

Însă Gabriel acceptă oferta lui Carter de a folosi casa de 
siguranţă din strada N precum și un SUV al Agenţiei și o echipă 
de securitate. După ce plecă de la Langley, se îndreptă spre 


VP - 267 


ambasada Israelului, situată în capătul extrem nord-vestic al 
Washingtonului. Acolo, în cripta de comunicaţii securizate a 
Biroului, luă legătura cu echipele sale din Paris și Londra, înainte 
de a-l suna pe Paul Rousseau la biroul acestuia din Rue de 
Grenelle. Rousseau abia se întorsese de la Palatul Elysee, unde 
transmisese același mesaj pe care Adrian Carter îl ducea la Casa 
Albă. ISIS plănuia un atentat pe teritoriu american, după toate 
probabilitățile în timpul vizitei președintelui francez în capitală. 

— Ce altceva mai are în program în afară de întâlnirea de la 
Casa Albă cu președintele și cina oficială? 

— O recepţie la Ambasada Franţei. 

— Anuleaz-o. 

— Refuză să facă orice modificare în programul vizitei. 

— Cât curaj din partea lui. 

— S-ar părea că și el e de aceeași părere. 

— Cât de repede poți veni aici? 

— Vin luni noaptea cu echipa de preorganizatori. Ne cazăm la 
Four Seasons. 

— Luăm cina? 

— S-a făcut. 

De la ambasadă, Gabriel se îndreptă spre casa de siguranţă 
pentru câteva ore de somn de care avea mare nevoie. Carter ÎI 
trezi după-amiaza târziu. 

Nu spuse decât: 

— Am început. 

— Ai vorbit cu Mr. Big? 

— Un minut sau două. 

— Cum a primit vestea? 

— Exact așa de bine cum te așteptai. 

— S-a pomenit și numele meu? 

— O, da. 

— Și? 

— Îţi transmite salutări. 

— Asta-i tot? 

— Măcar ţie își știe numele. Mie încă-mi mai spune Andrew. 

Gabriel se strădui din nou să adoarmă, dar fără succes, așa că 
făcu duș și se schimbă, după care, având una dintre echipele de 
securitate ale Agenţiei pe urme, ieși din casa de siguranţă în 
ultimele minute înainte de lăsarea întunericului. Aerul era greu 
de furtuna ce se apropia; frunze arămii și aurii împestrițau 


VP - 268 


pavajul de cărămidă roșie. Bău o cafe creme într-o patiserie de 
pe bulevardul Wisconsin și apoi hoinări prin East Village, situat 
în cartierul Georgetown, până în strada M cu parada ei de 
magazine, restaurante și hoteluri. Da, se gândi, vor fi alte 
echipe și alte ţinte. Și chiar de-ar fi reușit ei să oprească atacul 
doctoriței Leila Hadawi, era probabil ca în câteva zile americanii 
să moară din nou în propria lor ţară din cauza unei ideologii și a 
unei credințe apărute într-o regiune pe care cei mai mulţi dintre 
ei nici n-ar fi găsit-o pe hartă. Cu acest inamic nu se putea 
discuta, și nici nu putea fi dat afară; nu putea fi liniștit printr-o 
retragere a americanilor din lumea islamică. Chiar dacă America 
ar fi plecat din Orientul Mijlociu, se gândi Gabriel, Orientul 
Mijlociu ar fi urmat-o acasă. 

Pe dată, cerurile se rupseră și o aversă îi făcu pe pietonii de 
pe strada M să-și caute degrabă un adăpost. Gabriel îi privi o 
clipă, dar gândurile sale alergau într-o altă direcţie - bărbaţi 
vânjoși, cu plete și bărbi lungi, purtând numele locurilor de 
baștină. Apariţia unui SUV la marginea trotuarului îl smulse din 
gândurile sale și-l aduseră în prezent. Urcă în mașină, cu jacheta 
de piele leoarcă și merse înapoi pe strada N prin ploaia ce nu 
mai înceta. 


49 


Alexandria, Virginia 


Aceeași ploaie ce năpădi Georgetownul, bătea în tabla 
modestului sedan de fabricaţie coreeană al lui Qassam el- 
Banna, în timp ce conducea pe sectorul mărginit de copaci al 
șoselei 7. li spusese Aminei că trebuia să facă o vizită în interes 
de serviciu. Era un neadevăr, dar numai unul minor. 

Trecuse mai mult de un an de când Qassam demisionase de 
la firma de consultanţă IT. Le spusese colegilor și soţiei sale că 
avea să încerce o afacere pe cont propriu, o mișcare riscantă în 
lumea aglomerată a IT-ului din Virginia de Nord. Însă 
adevăratele motive ale schimbării de carieră erau altele. 
Qassam plecase de la anteriorul său loc de muncă pentru că 
avea nevoie de ceva mai preţios decât banii. Avea nevoie de 


VP - 269 


timp. Nu putea fi la cheremul lui Larry Blackburn, fostul lui 
supervizor - Larry cel cu răsuflarea de canal, cu tainica lui 
dependență de calmante și cu aplecarea pentru curvele ieftine 
salvadoriene. Qassam avea acum obligaţii faţă de un bărbat cu 
ambiţii mult mai mari. Nu știa numele real al acestui bărbat, ci 
doar acel nom de guerre. El era cel din Irak, cel căruia i se 
spunea Saladin. 

Cu totul nesurprinzător, călătoria lui Qassam începuse în 
spaţiul virtual, acolo unde, protejându-și cu grijă identitatea, se 
lăsase în voia nesăţioasei sale pofte pentru sângele și bombele 
pornoșagurilor jihadiste - poftă pe care-o cunoscuse în timpul 
ocupaţiei americane a Irakului, când încă mai era la 
universitate. Într-o seară, după o zi mizerabilă la muncă și un 
drum spre casă de coșmar, a bătut la ușa virtuală a unui 
recrutor ISIS și i-a pus întrebări despre modalităţile de călătorie 
în Siria pentru a deveni un luptător. Recrutorul ISIS avea și el 
niște întrebări de pus și l-a convins pe Qassam să rămână în 
suburbiile Washingtonului. Nu mult după aceea, la vreo lună, și- 
a dat seama că era urmărit. La început, s-a temut că FBI era pe 
urmele sale, dar curând a realizat cu certitudine că vedea 
același bărbat, iar și iar. In sfârșit, bărbatul l-a abordat pe 
Qassam într-o cafenea Starbucks de lângă Seven Corners și s-a 
prezentat. Numele său era Jalal Nasser. 

Ploaia cădea în torente, mai asemănătoare cu o aversă cu 
descărcări electrice de vară decât cu o ploaie mocănească 
înceată și constantă de toamnă. Poate că scenariile apocalipsei 
erau totuși adevărate, își spuse el. Poate că pământul fusese 
iremediabil distrus. Işi continuă drumul pe șoseaua 7 spre 
centrul Alexandriei și merse spre parcul industrial de pe 
bulevardul Eisenhower. Îndesate între un atelier de reparaţii a 
transmisiei și o sală de tir, se aflau birourile companiei Dominion 
Movers. Două dintre camioanele Freightliner de fabricaţie 
americană erau parcate în faţă. Alte două erau pe platforma 
depozitului, acolo unde stăteau parcate de șase luni. Qassam el- 
Banna era proprietarul nominal al companiei de mutări. Avea 
doisprezece angajaţi. Șapte abia sosiseră în America, iar cinci, 
erau cetăţeni americani. Toţi erau membri ISIS. 

Qassam el-Banna nu intră în sediul firmei sale de mutări. În 
schimb, activă funcţia cronometru de pe mobilul său și o luă 
înapoi spre bulevardul Eisenhower. Sedanul său coreean era 


VP - 270 


iute și agil, dar de data asta Qassam îl conduse în ritmul lent și 
hâțânat al unui camion de mutat complet încărcat. Urmă 
bulevardul Eisenhower până la conexiunea cu autostrada care 
înconjoară Capitala, Interstate 495, apoi autostrada, în sensul 
acelor de ceasornic, spre șoseaua 123 din Tysons. Pe când se 
apropie de Calea Anderson, lumina semaforului se schimbă în 
roșie. In mod obișnuit, Qassam ar fi apăsat frâna până la podea. 
Acum însă, imaginându-și că era la volanul unui camion 
încărcat, încetini până când mașina se opri. 

Când semaforul se făcu verde, Qassam acceleră așa de încet 
încât șoferul din spatele său îi făcu semn cu farurile și-l claxonă. 
Netulburat, își continuă drumul - cu vreo opt kilometri sub limita 
de viteză - înspre Calea Lewinsville, unde coti la stânga. Se afla 
la mai puţin de patru sute de metri de intersecţia cu Tysons 
McLean Drive. Spre stânga, drumul urca lin către ceea ce părea 
a fi campusul unei firme de tehnologie înaltă. Qassam viră la 
dreapta și opri lângă un indicator rutier galben fosforescent pe 
care scria Atenţie la copiii. Însă Qassam își privi telefonul: 
24.23.45... 24.23.46... 24.23.47... 24.23.48... 

Când ajunse fix la douăzeci și cinci de minute, Qassam zâmbi 
și șopti: „Bum!” 


50 


Georgetown 


Ploaia continuă să cadă constant tot restul weekendului, 
transformând Washingtonul în mlaștina care fusese odată. 
Gabriel era în principal un prizonier în casa de siguranţă din 
strada N. O dată pe zi mergea la Ambasada israeliană să ia 
legătura cu echipele sale din teren și cu bulevardul Regele Saul 
și tot o dată pe zi Adrian Carter îl suna să-i dea ultimele 
actualizări. FBI și celelalte agenţii ale sistemului de securitate 
naţională americană supravegheau atent mai mult de o mie de 
indivizi cunoscuţi sau doar suspectaţi a fi membri ISIS. 

— Și niciunul dintre ei, spuse Carter, nu pare să fie în faza 
finală a pregătirilor unui atentat. 

— Nu e decât o singură problemă, Adrian. 


VP - 271 


— Care? 

— FBl-ul urmărește pe cine nu trebuie. 

Luni după-amiaza ploaia începu să se liniștească, iar în 
aceeași seară câteva stele se arătară prin pătura tot mai subţire 
de nori. Gabriel ar fi vrut să meargă pe jos la hotelul Four 
Seasons pentru cina cu Paul Rousseau, dar echipa de securitate 
a CIA îl convinse să ia SUV-ul. Îl lăsară în faţa intrării acoperite a 
hotelului, de unde, urmat de un singur bodyguard, intră în hol. 
Câţiva oficiali francezi cu costumele boţite de zborul 
transatlantic așteptau la recepţie în spatele unui bărbat înalt, 
spătos, arab după aparenţe, îmbrăcat de s-ar fi zis că 
împrumutase croitorul londonez al lui Fareed Barakat. Numai 
bărbatul cu alură de arab îl observă pe israelianul subțire însoțit 
de un om de securitate american. Ochii lor se întâlniră pentru un 
foarte scurt moment. Apoi, bărbatul înalt cu figură de arab își 
întoarse din nou privirea spre femeia din spatele contoarului. 
Gabriel îi cercetă spatele în trecere. Părea să fie neînarmat. O 
servietă diplomatică stătea verticală lângă pantoful lui drept. lar 
rezemat de partea frontală a recepţiei, negru și lustruit, era un 
baston elegant. 

Gabriel traversă holul și intră în restaurant. S-ar fi zis că barul 
fusese confiscat de o convenţie a celor tari de urechi. Îi spuse 
șefului de sală un nume care nu era al său și fu condus spre o 
masă care dădea înspre șirurile de arbori ale șoselei Rock Creek. 
Lucru și mai îmbucurător, de la masă putea vedea nestingherit 
în hol, unde arabul înalt și îmbrăcat impecabil șchiopăta acum 
încetișor înspre lifturi. 


Ceruse un apartament la ultimul etaj al hotelului. Cererea sa 
fusese acceptată, nu în mică măsură pentru că direcţiunea 
hotelului îl credea un fel de rudă îndepărtată a regelui Arabiei 
Saudite. O clipă după ce intrase în cameră, se auzi o bătaie 
discretă în ușă. Era valetul, care-i adusese bagajul. Cât timp 
hamalul, un african, îi atârnă husa cu costume în dulap și-i puse 
valiza pe o poliţă din dormitor, arabul înalt admiră priveliștea de 
la fereastra apartamentului. Urmă obișnuita pălăvrăgeală 
dinainte de primirea bacșișului, în care i se ofereau nenumărate 
alte servicii, dar o bancnotă nou-nouţă de douăzeci de dolari îl 
trimise pe valetul recunoscător spre ușă. Se închise încetișor, iar 
arabul înalt rămase singur din nou. 


VP - 272 


Ochii lui erau ațintiți la zarva traficului dintre arborii șoselei 
Rock Creek. Însă gândurile lui erau la bărbatul pe care-l văzuse 
jos, în hol - la bărbatul cu păr încărunţit la tâmple și cu ochi 
neobișnuit de verzi. Era aproape sigur că-l mai văzuse înainte, 
nu în persoană, ci în fotografii și în reportaje. Dar exista și 
posibilitatea de-a se înșela. De fapt, se gândi, probabil că așa și 
stăteau lucrurile. Dar chiar și astfel, învățase cu mult timp în 
urmă să se încreadă în instinctele sale. Se ascuţiseră ca briciul 
în anii lungi în care fusese în slujba celui mai crunt dictator al 
lumii arabe. Și-l ajutaseră să supravieţuiască în lunga luptă 
împotriva americanilor, în care mulţi alţi bărbaţi ca el fuseseră 
spulberați de arme ce loveau din cer cu bruscheţea trăsnetului. 

Scoase un laptop din servieta diplomat și-l conectă la sistemul 
wireless al hotelului. Pentru că hotelul Four Seasons era popular 
printre demnitarii aflați în vizită, în mod cert NSA îi penetrase 
rețeaua. Dar n-avea importanţă; hard-discul computerului său 
era o pagină albă. Deschise motorul de căutare și tastă un nume 
în caseta de căutare. Pe ecran au apărut câteva fotografii, 
inclusiv una din gazeta londoneză The Telegraph, care arătau un 
bărbat alergând pe o cărare de lângă Westminster Abbey, cu un 
pistol în mână. Fotografia era însoţită de un articol semnat de o 
reporteră pe nume Samantha Cooke, referitor la moartea 
violentă a bărbatului respectiv. Se părea că reportera se 
înșelase, pentru că subiectul articolului ei abia traversase holul 
hotelului Four Seasons din Washington. 

Se auzi o nouă bătaie în ușă, înceată, cerându-și parcă scuze 
- obligatoriul platou cu fructe, însoţit de o notă adresată 
domnului Omar al-Farouk în care se promitea să-i fie îndeplinită 
orice dorinţă. În clipa aceea, nu-și dorea decât câteva minute 
neîntrerupte de solitudine. Tastă o adresă de pe, dark net 
deschise încuietoarea protejată de parolă a unei uși și intră într- 
o cameră virtuală unde totul era criptat. Un vechi prieten îl 
aștepta acolo. 

Vechiul prieten întrebă: CUM Al CĂLĂTORIT? 

El scrise: BINE, DAR N-AI SĂ GHICEȘTI NICIODATĂ CE-AM VĂZUT 
ADINEAORI. 

Scrise primul și ultimul nume - un prenume de arhanghel 
urmat de un nume israelian mai curând banal. Răspunsul se lăsă 
așteptat câteva secunde mai mult decât de obicei. 

N-AR TREBUI SĂ GLUMEȘTI CU LUCRURI DE-ASTEA. 


VP - 273 


NU GLUMESC. 

CE CREZI CĂ-NSEAMNĂ? 

Într-adevăr, o întrebare foarte bună. leși de pe internet, 
închise computerul și șchiopătă încet până la fereastră. Se 
simţea de parcă-i fusese înfipt un jungher în coapsa dreaptă, iar 
pieptul îi zvâcnea. Privi traficul de pe șosea și pentru câteva 
secunde durerea păru să se liniștească. Apoi imaginea traficului 
se înceţoșă și în gândurile sale se văzu călare pe un puternic cal 
arab în vârful unui munte de lângă marea Galileii, privind în jos 
la un loc ars de soare numit Hattin. Viziunea această nu era 
nouă pentru el; revenea deseori. De obicei, vedea două armate 
puternice - una musulmană, cealaltă cruciată, armata Romei - 
orânduite, gata de luptă. Dar acum nu erau prezenţi decât doi 
bărbaţi. Unul, un israelian pe nume Gabriel Allon. Celălalt, 
Saladin. 


Paul Rousseau încă mai funcţiona după ora Parisului, așa că 
nu s-au întins mult cu cina. Gabriel îi ură noapte bună în fața 
lifturilor și, urmat de bodyguard, o luă de-a curmezișul holului. 
La recepţie era aceeași femeie ca înainte. 

— Pot să vă ajut? întrebă în timp ce Gabriel se apropia de ea. 

— Sper că da. Mai devreme am văzut un domn care tocmai se 
caza. Înalt, foarte bine îmbrăcat, mergea folosind un baston. 

— DI al-Farouk? 

— Da, el e. Am lucrat împreună cu mult timp în urmă. 

— Înţeleg. 

— Ştiţi cumva cât timp rămâne? 

— Îmi pare rău, dar nu sunt... 

El ridică mâna. 

— Nu vă cereţi scuze. Vă înțeleg regulile. 

— l-aș transmite cu plăcere un mesaj. 

— Nu e nevoie. Am să-l sun dimineaţa. Dar nu-i spuneţi nimic, 
adăugă Gabriel pe un ton conspirativ. Vreau să-i fac o surpriză. 

Gabriel ieși în noaptea răcoroasă. Așteptă până când urcă iar 
în Suburbanul său înainte să-l sune pe Adrian Carter. Carter încă 
mai era în biroul lui de la Langley. 

— Vreau să arunci o privire la cineva pe nume al-Farouk. Are 
vreo patruzeci și cinci de ani, poate chiar cincizeci. Nu-i știu 
prenumele și nici culoarea pașaportului. 

— Și atunci ce știi despre el? 


VP - 274 


— E cazat la Four Seasons. 

— Imi scapă ceva? 

— Am o senzație ciudată în ceafă, Adrian. Află cine e. 

Legătura se întrerupse. Gabriel puse din nou telefonul în 
buzunarul jachetei. 

— Ne întoarcem în strada N? întrebă șoferul. 

— Nu, răspunse Gabriel. Du-mă la ambasadă. 


51 


Aubervilliers, Franta 


Alarma telefonului Nataliei sună la șapte și un sfert, ceea ce 
era ciudat, pentru că nu-și amintea să-l fi pus să sune. De fapt, 
era chiar sigură că nu-l pusese. Amuţi telefonul dintr-o atingere 
iritată cu degetul și încercă să mai doarmă puţin, dar cinci 
minute mai târziu, telefonul sună iar. 

— În regulă, spuse ea către pata din tavan unde-și imagina că 
este ascunsă o cameră. Ai câștigat. Mă trezesc. 

Zvârli la o parte lenjeria și roti picioarele până le puse pe 
dușumea, în bucătărie pregăti în cafetieră un ibric de cafea 
Carte Noire, neagră și uleioasă, pe care-o turnă într-un castronel 
de lapte aburind. Afară, noaptea se retrăgea încet de pe strada 
ei mohorâtă. După toate probabilitățile, era ultima dimineaţă 
pariziană pe care dr. Leila Hadawi avea să o mai vadă vreodată, 
căci dacă Saladin își urma planul, ea nu avea să se mai întoarcă 
în Franţa din brusca și neașteptata ei călătorie în America. Și 
întoarcerea Nataliei era incertă. Stând în fața micii ei ferestre cu 
ochiuri murdare de geam, cu mâinile împrejurul ceștii de cafe au 
lait, își dădu seama că nu avea să le ducă dorul. Viaţa ei în 
banlieue nu făcuse decât să-i întărească convingerea că pentru 
evrei nu exista viitor în Franţa. Israelul era casa ei - Israelul și 
Biroul. Gabriel avea dreptate. De-acum era una de-a lor. 

Nici ISIS, nici Biroul nu-i dăduseră instrucțiuni referitoare la 
bagaj, astfel că din instinct nu-și puse cu ea decât puţine lucruri. 
Zborul ei era programat de pe Aeroportul Charles de Gaulle la 
1.45 PM. Călători spre aeroport cu RER-ul și la unsprezece și 
jumătate se așeză la coada lungă de la biroul de check-in al 


VP - 275 


clasei economic. După o așteptare de treizeci de minute, o 
dezagreabilă franțuzoaică o informă că locul îi fusese schimbat 
cu unul la clasa business. 

— De ce? 

— Preferaţi să rămâneţi la clasa economic? 

Femeia îi înmâna Nataliei permisul de îmbarcare și îi returnă 
pașaportul. Inainte de a-și face drum spre poarta de îmbarcare, 
hoinări câteva minute în magazinele duty-free, urmărită de 
filajul celor de la DGSI. Pentru că zborul 54 avea destinaţia 
America, se luaseră măsuri de securitate speciale. Hijabul ei și 
numele arab i-au asigurat câteva minute în plus de verificări, 
dar într-un final i-a fost permis accesul în sala de la plecări. 
Căută din priviri figuri familiare, dar nu văzu niciuna. Într-un 
exemplar gratuit din Le Monde citi despre apropiata vizită a 
președintelui francez în America, iar pe o pagină din interior, 
despre un nou val de înjunghieri în Israel. Clocoti de furie. Se 
bucură. 

Imediat, bârâitul apelului de îmbarcare o aduse cu picioarele 
pe pământ. Avea loc pe partea dreaptă a avionului, lângă 
fereastră. Locul de lângă ea rămase liber mult timp după ce 
pasagerii de la clasa economic se îmbarcaseră, dându-i speranţa 
că era posibil să nu-și petreacă următoarele șapte ore și 
jumătate lângă un individ complet necunoscut. Speranța muri 
când un bărbat îmbrăcat într-un costum de afaceri, cu părul ca 
smoala și ochelari asortaţi se lăsă pe scaunul de lângă ea. Nu 
părea mulţumit să stea lângă o femeie arabă cu hijab. El se uită 
la telefonul lui, Natalie, la alei. 

După câteva secunde, pe ecranul ei apăru un mesaj. 

SINGURĂ? 

Ea scrise: DA. 

VREI COMPANIE? 

MI-AR PLĂCEA NESPUS. 

UITĂ-TE ÎN STÂNGA TA. 

Ceea ce ea a și făcut. Bărbatul cu părul ca smoala și cu 
ochelari asortaţi încă se mai holba la telefonul său, dar acum 
zâmbea. 

— Asta-i o idee bună? întrebă ea. 

— Care-anume? întrebă Mihail. 

— Tu și cu mine împreună? 

— Îți spun după ce aterizăm. 


VP - 276 


— Ce se întâmplă atunci? 

Înainte ca el să poată răspunde, un anunţ instrui pasagerii să- 
și închidă telefoanele. Natalie și colegul de scaun se conformară. 
Pe când avionul vâjâia de-a lungul pistei, ea își puse mâna 
peste-a lui. 

— Nu încă, șopti el. 

— Când? întrebă ea, retrăgându-și mâna. 

— Curând, spuse el. Foarte curând. 


52 


Hume, Virginia 


În Washington, ploile încetară și un curent de aer rece și 
limpede spulberase ultimii nori de pe cer. Marile monumente de 
marmură luceau albe ca oasele în lumina crudă a soarelui; un 
vânt vioi alungă frunzele căzute pe străzile din Georgetown. 
Numai Potomacul purta rănile diluviului. Umflat de viituri, 
împovărat de crengi de copac și gunoaie, curgea maroniu și 
greoi pe sub podul Key în timp ce Saladin conducea spre 
Virginia. Era îmbrăcat ca pentru un sfârșit de săptămână în zona 
rurală a Angliei - pantaloni reiaţi, pulover de lână fără guler și o 
jachetă verde-închis marca Barbour. Coti la dreapta pe șoseaua 
George Washington Memorial și se îndreptă spre vest. 

Șoseaua se întindea de-a lungul malului fluviului vreo patru 
sute de metri înainte de a începe ascensiunea spre înălțimea 
defileului. Frunzele copacilor tomnatici străluceau în lumina 
intensă a soarelui. Dincolo de fluviul mâlos, traficul curgea pe o 
șosea paralelă. Până și Saladin trebui să admită că schimbarea 
de peisaj era binevenită după lumea aspră din vestul Irakului și 
din califat. Scaunul confortabil, îmbrăcat în piele, al sedanului 
german de lux îl ţinea cu tandreţea unor mâini făcute căuș. Un 
membru al reţelei i-l lăsase într-o mică parcare de la intersecția 
străzii M cu bulevardul Wisconsin, preţ de o plimbare dureroasă 
cale de câteva cvartale de la hotelul Four Seasons. Saladin era 
tentat să pună la încercare calităţile mașinii pe șoseaua netedă, 
șerpuită. În schimb, păstră cu asiduitate limita de viteză în timp 
ce alţi șoferi îi pupau bara de protecţie din spate și-i adresau 


VP - 277 


gesturi obscene când îl depășeau în trombă prin stânga. 
Americanii, își zise el, mereu grăbiţi. Puterea lor cea mai mare 
și, în același timp, marea lor slăbiciune. Cât de nebuni fuseseră 
să creadă că e suficient să pocnească din degete și gata, au și 
schimbat peisajul politic din Orientul Mijlociu. Oameni precum 
Saladin nu măsurau timpul în cicluri electorale de patru ani. În 
copilărie, trăise pe malurile unuia dintre cele patru râuri ce 
izvorăsc din Grădina Edenului. Civilizaţia sa înflorise mii de ani în 
ținuturile aspre și necruțătoare ale Mesopotamiei, înainte ca 
cineva să fi auzit vreodată de un loc numit America. Și avea să 
supravieţuiască mult timp după ce marele experiment american 
va fi dispărut în istorie. De acest lucru, Saladin era sigur. Până la 
urmă, toate marile imperii se prăbușiseră. Numai Islamul era 
veșnic. 

Sistemul de navigare al mașinii îl ghidă pe Saladin pe Centura 
Capitalei. Conduse spre sud, pe șoseaua de acces spre 
aeroportul Dulles, dincolo de mallurile din Tysons Corner, pe 
autostrada interstatală 66, unde iarăși o luă spre vest, spre 
poalele munţilor Shenandoah. Benzile cu direcția est încă mai 
erau aglomerate de traficul de dimineaţă, dar înaintea lui 
Saladin se deschidea o suprafață de asfalt liberă de câteva 
lungimi de mașină, o priveliște rară pentru un automobilist din 
zona metropolitană a Washingtonului. Și din nou, se ținu 
scrupulos de viteza maxim admisă, în timp ce alte mașini îl 
depășeau. Ultimul lucru de care avea nevoie acum era un 
ambuteiaj; ar fi pus în pericol un complot elaborat, pentru 
planificarea căruia fusese nevoie de luni de muncă meticuloasă. 
Parisul și Amsterdamul nu fuseseră decât niște repetiţii cu 
public. Washingtonul era ţinta ultimă a lui Saladin, căci numai 
americanii aveau puterea de a dezlănțui șirul de reacţii pe care 
se străduia să le provoace. O ultimă repetiţie a planului cu 
agentul său cel mai important din Washington era tot ce mai 
rămăsese de făcut. Era periculos - exista întotdeauna 
posibilitatea ca agentul său să fie compromis - dar Saladin voia 
să audă din gura tipului că totul decurgea conform planului. 

Trecu de breteaua ce ducea spre un orășel cu numele 
esențialmente american de Gainesville. Traficul se mai 
descongestionă, terenul deveni mai deluros, vârfurile albastre 
ale munţilor Shenandoah păreau că pot fi atinse. Conducea de 
trei sferturi de oră, iar piciorul lui drept începuse să zvâcnească 


VP - 278 


din pricina efortului de a-și păstra viteza. Pentru a-și uita 
durerea, își lăsă mintea să hălăduiască. Se concentră repede 
asupra bărbatului pe care-l văzuse în holul hotelului Four 
Seasons în seara anterioară. 

Gabriel Allon... 

Era posibil ca prezenţa lui Allon la Washington să fie pură 
coincidență - la urma urmei, israelianul cooperase strâns cu 
americanii mulți ani - dar Saladin se îndoia că acesta era cazul. 
Mai mulţi cetăţeni israelieni muriseră în atacul din Paris, 
împreună cu Hannah Weinberg, femeia care fusese prietena 
personală a lui Allon și agentă a informaţiilor israeliene. Era cât 
se poate de posibil ca Allon să fie implicat în ancheta de după 
atentat. Poate că aflase de existenţa rețelei lui Saladin. Și poate 
aflase și că reţeaua sa era gata să desfășoare un atentat în 
America. Dar cum? Răspunsul la această întrebare era chiar 
simplu. Saladin era obligat să presupună că Allon reușise să-i 
penetreze reţeaua - era, se gândi irakianul, talentul special al lui 
Allon. lar dacă Allon știa despre rețea, atunci știau și americanii. 
Cei mai mulţi agenți ai lui Saladin se infiltraseră în ţară venind 
din străinătate prin porosul sistem american al vizelor și 
imigrării. Dar câţiva agenţi, inclusiv cel pe care Saladin se 
pregătea să-l întâlnească, aveau rezidenţă americană și ca atare 
erau mai vulnerabili la eforturile contrateroriste ale SUA. Erau 
esenţiali pentru succesul operațiunii, dar în același timp erau și 
cele mai slabe verigi ale lungului lanţ al reţelei. 

Sistemul de navigare îl sfătui pe Saladin să iasă de pe 
autostrada interstatală 66 la ieșirea 18. Urmă instrucţiunile și se 
pomeni într-un orășel numit Markham. Nu, se gândi el, nu e un 
orășel, e o minusculă colecţie de case cu verande acoperite și 
cu peluze neîngrijite în fața lor. Se îndreptă spre sud pe calea 
Leeds Manor, trecu de pășuni împrejmuite și de hambare, până 
ajunse într-un orășel numit Hume. Era ceva mai mare decât cel 
dinainte. Totuși, nu se vedeau pe-acolo nici magazine, nici piețe, 
doar un atelier de reparaţii auto, un han rural și vreo două 
biserici unde necredincioșii venerau versiunea lor blasfematoare 
a lui Dumnezeu. 

Sistemul de navigare nu-i mai era de-acum util; adresa 
destinaţiei lui Saladin era mult prea izolată. Coti de-a dreptul pe 
șoseaua Hume și o urmă vreun kilometru, până ajunse la un 
șleau nepavat. Il duse peste o pășune, peste coama unor dealuri 


VP - 279 


împădurite până într-o vâlcea. Acolo se afla un iaz negru, a cărui 
suprafața era netedă ca sticla și o căbănuţă de cherestea în 
forma literei A. Saladin opri motorul; liniștea era asemănătoare 
cu liniștea deșertului. Deschise portbagajul. Ascunse înăuntru 
erau un revolver Glock 19 de 9 mm și un amortizor de sunet și 
explozie foarte performante, ambele achiziţionate legal din 
Virginia, de unul dintre membrii rețelei lui Saladin. 

Cu revolverul în mâna stângă, cu bastonul în dreapta, Saladin 
intră precaut în căbănuţă. Mobilierul era rustic și puţin. În 
bucătărie, puse la fiert o oală de apă - mirosea de parcă era 
scoasă din iaz fără să fie filtrată - și reuși să obţină o ceașcă de 
ceai slab dintr-un plic vechi de Twinings. Întorcându-se în 
camera de zi, se lăsă pe canapea și privi prin fereastra 
triunghiulară spre creasta dealurilor peste care abia trecuse. 
După câteva minute se văzu un mic sedan de fabricaţie 
coreeană, ridicând în urma sa un nor de praf. Saladin ascunse 
revolverul sub o pernă brodată pe care scria Dumnezeu să 
binecuvânteze această casă. Apoi suflă peste ceaiul său și 
așteptă. 


Saladin nu-l întâlnise niciodată pe agent în persoană, deși știa 
că este un cetăţean egiptean deţinător al cărţii verzi pe nume 
Qassam el-Banna, de 1,75 înălţime, 74 de kilograme, cu păr 
foarte creţ și cu ochi căprui. Bărbatul care intrase în căbănuţă se 
potrivea cu descrierea. Părea agitat. Cu o înclinare a capului, 
Saladin îi indică să se așeze. Apoi spuse în arabă: 

— Pacea fie cu tine, frate Qassam. 

Tânărul egiptean era în mod evident flatat. Cu blândete, 
repetă tradiționala urare islamică de pace, deși fără să 
rostească numele bărbatului căruia i se adresa. 

— Ştii cine sunt? întrebă Saladin. 

— Nu, răspunse repede egipteanul. Nu ne-am întâlnit 
niciodată. 

— Dar sigur c-ai auzit de mine. 

Era evident că tânărul egiptean nu știa cum să răspundă la 
această întrebare, așadar continuă cu prudență. 

— Am primit un mesaj în care eram instruit să vin în acest loc 
pentru o întâlnire. Nu mi s-a spus cine urma să fie prezent sau 
de ce voia să mă vadă. 

— Ai fost urmărit? 


VP - 280 


— Nu. 

— Ești sigur. 

Tânărul egiptean dădu viguros din cap. 

— Și compania de mutări? întrebă Saladin. Să cred că nu sunt 
probleme? 

Urmă o mică pauză. 

— Compania de mutări? 

Saladin îi adresă un zâmbet liniștitor. Era surprinzător de 
șarmant, era zâmbetul unui profesionist. 

— Prudenţa ta e admirabilă, Qassam. Dar te asigur că nu e 
necesară. 

Egipteanul rămase tăcut. 

— Ştii cine sunt? întrebă Saladin iar. 

— Da, cred că știu. 

— Atunci răspunde-mi la întrebare. 

— Nu sunt probleme la compania de mutări. Totul e pregătit. 

Saladin zâmbi iar. 

— Eu voi hotărî asta. 


Ascultă raportul tânărului egiptean cu răbdarea unui 
profesionist priceput. Profesionalismul lui Saladin era totuși 
dublu. Era un ofiţer de informaţii transformat în șef terorist. Își 
rafinase abilităţile în ţinuturile dure ale provinciei Anbar, unde 
pusese la cale nenumărate atentate cu mașini capcană și 
atacuri sinucigașe, dormind în fiecare noapte în alt pat și 
scăpând de drone și de avioanele F-16. Acum era gata să 
asedieze capitala americană din confortul hotelului Four 
Seasons. Ironia, își zise, e excepţională. Saladin era mai pregătit 
pentru acest moment decât oricare alt terorist din istorie. El era 
creația Americii. Era coșmarul Americii. 

Niciun detaliu al operaţiunii nu era prea mic pentru a scăpa 
de scrutinul lui Saladin - ţintele primare, ţintele de rezervă, 
armele, bombele din mașini, vestele sinucigașilor. Tânărul 
egiptean răspunse la fiecare întrebare detaliat și fără ezitare. 
Jalal Nasser și Abu Ahmed al-Tikriti fuseseră judicioși când l-au 
selectat; avea un creier ca un hard-disc. Agenţii operativi știau 
numai bucăţi din complot, dar Qassam el-Banna știa aproape 
totul. Dacă s-ar fi întâmplat să cadă în mâinile FBl-ului pe 
drumul de întoarcere spre Arlington, ar fi fost un dezastru. 
Numai din acest motiv, nu avea să plece viu din căbănuta 


VP - 281 


izolată din apropierea orășelului Hume. 

— Li s-au dat tuturor agenţilor numele țintelor? întrebă 
Saladin. 

— Tuturor, mai puţin doctoriţei palestiniene. 

— Când sosește? 

— Zborul ei urmează să aterizeze la patru treizeci, dar va 
ajunge cu câteva minute mai devreme decât era prevăzut. 

— Ai verificat? 

Qassam aprobă din cap. Era bun, își zise Saladin, la fel de bun 
ca Mohamed Atta. Păcat că n-avea să fie niciodată la fel de 
faimos. Despre Mohamed Atta se vorbea cu reverență în 
cercurile jihadiste, dar numai o mână de oameni aveau să 
cunoască numele lui Qassam el-Banna. 

— Mi-e teamă, spuse Saladin, că e o foarte mică schimbare a 
planului. 

— În ce privinţă? 

— Ata. 

— Ce-i cu mine? 

— Vreau să pleci din ţară în seara asta și să te îndrepţi spre 
califat. 

— Dar dacă fac o rezervare în ultimul minut, americanii... 

— Nu vor bănui nimic, spuse ferm Saladin. E prea periculos 
pentru tine să rămâi aici, frate Qassam. Știi prea multe. 

Egipteanul nu spuse nimic. 

— Ţi-ai curăţat calculatoarele? întrebă Saladin. 

— Da, desigur. 

— lar soţia ta nu știe nimic despre munca ta? 

— Nimic. 

— Va pleca cu tine? 

— Mă-ndoiesc. 

— Păcat, spuse Saladin. Dar te asigur că, în califat, nu ducem 
lipsă de femei frumoase. 

— Așa am auzit. 

Tânărul egiptean zâmbi pentru prima oară. Când Saladin 
ridică perna brodată, dând la iveală Glockul cu amortizor, 
zâmbetul îi pieri. 

— Nu te-ngrijora, frate, spuse Saladin. Nu e decât o precauţie 
pentru cazul în care la ușă ar fi apărut FBl-ul în locul tău. Intinse 
o mână: Ajută-mă să mă ridic. Te conduc afară. 

Cu revolverul într-o mână și bastonul în cealaltă, Saladin îl 


VP - 282 


urmă pe Qassam afară, până la mașină. 

— Dacă din vreun motiv ești arestat pe drum spre aeroport... 

— Nu le spun nimic, spuse curajos tânărul egiptean, chiar și 
de mă vor tortura. 

— N-ai auzit, frate Qassam? Americanii nu mai fac treburi de- 
astea. 

Qassam el-Banna urcă la volanul mașinii sale, închise portiera 
și porni motorul. Saladin bătu ușor în geam cu mânerul 
bastonului. Geamul cobori și tânărul egiptean ridică întrebător 
privirea. 

— Incă ceva, spuse Saladin. 

— Da? 

Saladin aţinti ţeava cu amortizor a revolverului prin golul 
portierei și trase rapid patru focuri. Apoi se întinse în interiorul 
mașinii, atent să nu-și păteze jacheta cu sânge, și puse mașina 
în viteza întâi. O clipă mai târziu, mașina dispărea în iazul negru. 
Saladin așteptă până când bolboroseala încetă, iar suprafaţa 
iazului redeveni la fel de netedă ca sticla. Se urcă apoi în mașina 
lui și se îndreptă înapoi spre Washington. 


53 


Liberty Crossing, Virginia 


Spre deosebire de Saladin, Gabriel petrecu o dimineață 
liniștită, chiar dacă n-avea astâmpăr, în casa de siguranță din 
strada N, urmărind un avion minuscul și verzui ca apa de gură, 
târându-se încet pe ecranul mobilului său Samsung. În sfârșit, la 
două și jumătate după-amiaza, urcă pe bancheta din spate a 
Suburbanului său negru și fu dus peste podul Chain în McLean, 
enclava bogată a Virginiei. Pe șoseaua 123 văzu un indicator 
pentru Centrul de Informaţii George Bush. Șoferul trecu ca 
vântul de intrare, fără să încetinească. 

— Ai ratat curba, spuse Gabriel. 

Șoferul zâmbi fără să spună nimic. Își continuă drumul pe 
Șoseaua 123, dincolo de clădirile turtite ale centrelor comerciale 
și parcurilor industriale ale centrului McLean, înainte să o ia în 
sfârșit pe Calea Lewinsville. După vreo patru sute de metri 


VP - 283 


întoarse pe Tysons McLean și urcă o pantă blândă. Șoseaua coti 
la stânga, apoi la dreapta, înainte să ajungă în faţa unui masiv 
punct de control, păzit de doisprezece soldaţi în uniforme, toţi 
înarmaţi până în dinţi. Se consultă o listă de intrări, un câine 
amușină după bombe. Apoi Suburbanul înaintă încet într-o curte 
în faţa unei impozante clădiri de birouri, cartierul general al 
Centrului Naţional Antiterorist (CNA). În partea opusă a curții, 
legat printr-o pasarelă acoperită, se afla biroul Directorului 
Serviciilor Naţionale de Informaţii. Complexul, se gândi Gabriel, 
era un monument al eșecului. Comunitatea informațiilor 
americane, cea mai mare și mai avansată din câte au fost 
vreodată pe lume, eșuase în prevenirea atacurilor din 11 
septembrie. lar pentru păcatele ei fusese reorganizată și 
recompensată cu bani, proprietăţi și clădiri drăguțe. 

O angajată a centrului - în costum și cu părul prins în coadă la 
spate, de vreo treizeci de ani - îl aștepta pe Gabriel în hol. Îi 
înmână un permis de vizitator, pe care el îl prinse de buzunarul 
sacoului său, și-l conduse la nivelul operaţional, centrul nervos 
al antiterorismului naţional. Uriașele ecrane și birourile în formă 
de rinichi dădeau impresia unei redacţii de știri TV. Birourile 
aveau o nuanţă optimistă de lemn de pin, de parcă ar fi fost 
alese dintr-un catalog IKEA. La unul dintre ele stăteau Adrian 
Carter, Fareed Barakat și Paul Rousseau. În timp ce Gabriel se 
așeza pe scaunul ce-i fusese rezervat, Carter îi dădu o fotografie 
a unui bărbat cu păr negru, de vreo patruzeci și cinci de ani. 

— Asta-i tipul pe care l-ai văzut la Four Seasons? 

— Un facsimil rezonabil. Cine-i? 

— Omar al-Farouk, de naţionalitate saudită, nu chiar un 
membru al familiei regale, dar suficient de apropiat de ea. 

— Cine zice? 

— Zice omul nostru din Riyadh. L-a verificat. E curat. 

— Cum l-a verificat? Cu cine l-a verificat? 

— Cu saudiţii. 

— Păi, spuse Gabriel sarcastic, atunci e rezolvată treaba. 

Carter nu spuse nimic. 

— Pune-l sub supraveghere, Adrian. 

— Poate nu m-ai auzit de prima oară. Nu e chiar un membru 
al familiei regale, dar e suficient de apropiat de ea. În plus, 
Arabia Saudită e aliata noastră în lupta împotriva ISIS. În fiecare 
lună, adăugă Carter, privindu-l pieziș pe Fareed Barakat, saudiţii 


VP - 284 


semnează un cec gras pentru regele lordaniei ca să-i finanţeze 
eforturile împotriva ISIS. lar dacă cecul întârzie o zi, regele sună 
la Riyadh să se plângă. Nu-i așa, Fareed? 

— Şi-n fiecare lună, replică Fareed, anumiţi saudiţi bogaţi 
trimit bani și alte ajutoare către ISIS. lar saudiţii nu sunt singurii. 
Qatarul și Emiratele fac același lucru. 

Carter nu era convins. Se uită la Gabriel și spuse: 

— FBI nu are resursele să supravegheze pe oricine îţi dă ţie o 
senzație ciudată-n ceafă. 

— Atunci lasă-ne pe noi să-l supraveghem pentru tine. 

— Să zicem că n-am auzit chestia asta. 

Mobilul lui Carter ţărâi. Se uită la ecran și se încruntă. 

— E Casa Albă. Trebuie să vorbesc în privat. 

Intră într-una din sălile de conferință ca niște acvarii de la 
marginea etajului operaţional și închise ușa. Gabriel ridică ochii 
și se uită la unul dintre ecrane, unde văzu un avion verzui ca 
apa de gură apropiindu-se de coastele americane. 

— Cât de bune sunt sursele tale din Arabia Saudită? îl întrebă 
șoptit pe Fareed Barakat. 

— Mai bune decât ale tale, prietene. 

— Atunci fă-mi un serviciu. Gabriel îi înmână fotografia lui 
Fareed: Află cine este de fapt găozarul ăsta. 

Fareed făcu o fotografie fotografiei cu mobilul său și o înaintă 
sediului central al DIG la Amman. În același timp, Gabriel trimise 
un mesaj în bulevardul Regele Saul, ordonând supravegherea 
unui oaspete al hotelului Four Seasons pe nume Omar al-Farouk. 

— Îţi dai seama, murmură Fareed, că suntem prinși în fapt. 

— Când totul se va termina, am să-i trimit lui Adrian un 
frumos coș cu fructe. 

— Nu i se permite să primească daruri. Crede-mă, prietene, 
am încercat. 

Gabriel zâmbi în ciuda voinței sale și se uită la ecran. Avionul 
verzui ca apa de gură tocmai intrase în spaţiul aerian american. 


54 


Aeroportul internațional Dulles 


VP - 285 


Doctoriţei Leila Hadawi îi trebui o oră ca să parcurgă mocheta 
îngheţată a controlului pașapoartelor din aeroportul Dulles - 
patruzeci de minute la coada lungă și alambicată și încă 
douăzeci în fața podiumului pe care stătea ofițerul de Vamă și 
Pază a frontierei. În mod cert ofiţerul nu era parte din 
operaţiune. O chestionă pe dr. Hadawi pe îndelete despre 
călătoriile ei recente - Grecia îl interesă cu precădere - și despre 
scopul vizitei ei în Statele Unite. Răspunsul ei, că venise să-și 
viziteze prietenii, era unul pe care-l auzise de multe ori înainte. 

— Unde locuiesc prietenii tău? 

— Falls Church. 

— Cum îi cheamă? 

Ea îi dădu două nume arabe. 

— Vei sta la ei? 

— Nu. 

— Unde vei sta? 

Și tot așa până când, în cele din urmă, i se ceru să zâmbească 
la o cameră și să-și pună degetele pe sticla rece a unui scaner 
digital. Înapoindu-i pașaportul, ofițerul de vamă îi ură sec ședere 
plăcută în Statele Unite. Doctorita merse să-și recapete bagajul 
și văzu cum valiza ei se învârtea încet pe un carusel altfel 
complet gol. În sala de sosiri căută din ochi un bărbat cu părul 
negru ca smoala și cu ochelari asortaţi, dar nu era de văzut 
nicăieri. Nu era surprinsă. În timpul traversării Atlanticului, el îi 
spusese că Biroului i se va acorda un rol secundar, că de-acum 
americanii sunt responsabili și că ei vor prelua comanda 
operațiunii. 

— Și când mi se va da ţinta? întrebă ea. 

— Trimite un mesaj prin canalul obișnuit. 

— Și dacă-mi vor lua telefonul? 

— Fă o plimbare. Geanta pe umărul stâng. 

— Și dacă n-au să-mi permită să fac o plimbare? 

Își trase valiza afară și, ajutată de un american bine făcut cu o 
tunsoare soldăţească, urcă la bordul unui autobuz de navetă 
Hertz. Mașina ei, un Chevrolet Impala de un roșu viu, era la locul 
stabilit. Își puse valiza în portbagaj, urcă la volan și porni 
ezitantă motorul. Butoanele și cadranele panoului de comandă îi 
păreau complet extraterestre. Apoi își dădu seama că nu mai 
condusese un automobil din dimineaţa în care se întorsese la 
apartamentul ei din lerusalim, unde-o găsise pe Dina Sarid la 


VP - 286 


masa din bucătărie. Ce dezastru ar fi, se gândi ea, de-ar avea un 
accident fatal sau grav. Tastă o destinaţie pe telefonul mobil și 
primi informaţia că cei 39 de kilometri ai traseului ei avea să-i 
parcurgă în mai mult de o oră, din cauza traficului neobișnuit de 
aglomerat. Zâmbi; era bucuroasă de întârziere. Işi scoase hijabul 
și îl puse împăturit cu atenţie în geanta de mână. Apoi băgă 
mașina în viteză și porni încet spre ieșire. 


Nu era o întâmplare că Impala era roșie; FBl-ul intervenise 
discret când se făcuse închirierea. Mai mult, tehnicienii FBI 
montaseră pe mașină un radiotransmiţător și microfoane în 
interior. Ca urmare, analiștii de serviciu de la nivelul operaţional 
al Centrului Naţional Antiterorist o auziră pe Natalie fredonând 
încetișor în franceză în timp ce conducea mașina pe șoseaua de 
acces a aeroportului Dulles spre Washington. Pe unul dintre 
ecranele gigantice, camerele din trafic îi urmăreau fiecare 
mișcare. Pe un altul, pâlpâia lumina albastră emisă de 
radiotransmiţător. Telefonul ei mobil emitea un semnal distinct. 
Numărul ei de telefon francez apărea într-o casetă 
dreptunghiulară întunecată, lângă lumina albastră pâlpâitoare. 
Biroul avea acces în timp real la apelurile vocale, la mesajele și 
e-mailurile ei. lar acum că telefonul intrase pe teritoriu american 
și se conectase la rețelele de telefonie americane, și CNA avea 
acces la ele. 

Mașina roșie trecu la doar câteva zeci de metri de campusul 
Liberty Crossing și-și continuă drumul pe autostrada interstatală 
66 spre sectorul Rosslyn al Arlingtonului, unde intră în parcarea 
de suprafață a hotelului Key Bridge Marriott. Acolo, pâlpâirea 
luminii albastre emise de radiotransmiţător încetă. Dar după un 
interval de treizeci de secunde - timp suficient pentru o femeie 
să-și aranjeze părul și să-și scoată valiza din portbagaj -, caseta 
dreptunghiulară întunecată a telefonului mobil se mișcă înspre 
intrarea hotelului. Se opri pentru scurt timp la recepţie, unde 
proprietara aparatului, o femeie arabă de vreo treizeci de ani, cu 
văl pe cap și cu pașaport francez își declară numele 
funcţionarei. N-a fost nevoie să prezinte un card; ISIS plătise 
deja tariful pentru cameră și pentru cheltuielile neprevăzute. 
Obosită de o lungă zi de călătorie, acceptă cu recunoștință 
cardul electronic și își trase încet valiza prin hol spre lifturi. 


VP - 287 


După ce apăsă un buton ca să cheme liftul, Natalie sesiză 
prezența unei femei atrăgătoare, de până-n treizeci de ani, cu 
păr blond până la umeri, cu o valijoară Vuitton ultimul răcnet, 
care-o privea de pe un scaun înalt din foaierul cromat și laminat. 
Natalie presupuse că femeia era ofiţer de informaţii american și 
urcă în primul lift disponibil fără să stabilească un contact vizual 
cu ea. Apăsă butonul etajului opt și se trase într-un colţ al 
cabinei, dar tocmai când se închideau ușile, în fanta dintre ele 
apăru o mână. Mâna era a femeii atrăgătoare din foaier. Se 
proţăpi în cealaltă parte a cabinei, privind drept înainte. 
Parfumul ei greu de flori de liliac era ameţitor. 

— Ce etaj? întrebă Natalie în engleză. 

— Opt e perfect. 

Accentul ei era francez, iar vocea îi era vag familiară. 

Nu și-au mai spus nimic una alteia câtă vreme liftul urcă încet. 
Când ușile se deschiseră la etajul opt, prima care ieși fu Natalie. 
Se opri o clipă să-și ia lucrurile și apoi porni pe coridor. 
Atrăgătoarea blondă merse în aceeași direcţie. lar când Natalie 
se opri în faţa camerei 822, femeia se opri și ea. Abia atunci se 
uită Natalie pentru prima oară în ochii ei. Cumva, se sili să 
zâmbească. 

Erau ochii Safiei Bourihane. 


În vederea sosirii Nataliei, FBI trimisese o pereche de agenţi, 
un bărbat și o femeie, în același foaier al hotelului Key Bridge 
Marriott. In plus, penetrase și sistemul de securitate al hotelului, 
dând Centrului Naţional Antiterorist acces deplin la aproape trei 
sute de camere de luat vederi. Atât agenţii, cât și camerele 
observară blonda atrăgătoare care i se alăturase Nataliei în lift. 
Agenţii n-au făcut nicio încercare de a le urma pe cele două 
femei, dar camerele n-au avut aceeași reținere. Le-au urmărit 
mișcările de-a lungul coridorului în penumbră, până la ușa 
camerei 822. Și aceasta fusese penetrată de FBI. Înăuntru erau 
patru microfoane și patru camere. Toate urmăreau și ascultau în 
timp ce femeile intrară. Blonda murmură în franceză ceva ce 
microfoanele n-au putut surprinde. Apoi, zece secunde mai 
târziu, o casetă dreptunghiulară întunecată dispăru de pe 
ecranul gigant de la CNA. 

— S-ar părea că reţeaua tocmai a făcut contactul cu ea, spuse 
Carter, privindu-le pe cele două femei care se acomodau cu 


VP - 288 


camera. Păcat că mobilul a ieșit din decor. 

— Nu e ceva neașteptat. 

— Nu, fu Carter de acord. Ar fi însemnat să sperăm prea mult. 

Gabriel ceru să revadă înregistrarea video din lift. Carter dădu 
ordinul și câteva secunde mai târziu apăru pe ecran. 

— Faină fată, spuse Carter. 

— Natalie sau blonda? 

— De fapt, ambele, dar mă refeream la blondă. Crezi că-i 
blond natural? 

— Nici vorbă, replică Gabriel. 

Ceru să vadă un plan apropiat al feței blondei. Și din nou 
Carter dădu ordinul. 

— O recunoști? 

— Da, spuse Gabriel privind cu coada ochiului spre Paul 
Rousseau. Mă tem că da. 

— Cine-i? 

— Cineva care n-are nicio treabă în ţara asta, spuse pe un ton 
rău-prevestitor Gabriel. Dar dacă e aici, înseamnă că mai sunt 
mulţi alţii ca ea. 


55 


Arlington, Virginia 


Președintele Franţei și splendida sa soţie, fostă model, au 
ajuns la Joint Base Andrews în aceeași seară, la șapte. Coloana 
oficială care a transportat cuplul din suburbiile Marylandului la 
Blair House - reședința în stil federal? unde erau găzduiţi oficial 
oaspeții și care era situată vizavi de Casa Albă, de cealaltă parte 
a bulevardului Pennsylvania - era cea mai mare pe care și-o 
putea aminti cineva. Numeroasele blocaje rutiere au dat peste 
cap trecerile peste râul Potomac și au transformat centrul 
Washingtonului într-o imensă parcare pentru mii de navetiști. 
Din nefericire, perturbarea vieţii capitalei nu avea decât să se 
înrăutățească. Mai devreme în dimineaţa aceea, Washington 


26 Stil arhitectural și de design neoclasic, specific american, caracteristic sfârșitului de 
secol XVII și începutului de secol XVIII. Contemporan al stilurilor mic-burgheze 
europene Biedermeyer, Regency sau Empire. 


VP - 289 


Post relatase că operaţiunile de securitate ce aveau ca obiectiv 
întâlnirea franco-americană erau cele mai ample de la ultima 
inaugurare a președintelui. Amenințarea principală, menţiona 
ziarul, era un atentat ISIS. Dar chiar și venerabilul ziar Post, cu 
numeroasele sale surse în comunitatea de informaţii a SUA, nu 
avea știință de adevărata natură a pericolului ce ameninţa 
metropola. 

Până în seara aceea, eforturile intensive de prevenire a unui 
atentat s-au concentrat asupra unui hotel de la baza podului Key 
din Arlington, Virginia. Într-o cameră de la etajul opt se aflau 
două femei, una, agentă a serviciilor israeliene, cealaltă, agentă 
a unui bărbat căruia i se spunea Saladin. Prezenţa celei de-a 
doua femei pe teritoriul american sunase alarma în sediul CNA și 
în întreg aparatul de securitate naţională a SUA. 

O duzină de agenţii guvernamentale diferite încercau cu 
disperare să afle cum reușise să intre în ţară și de cât timp se 
afla acolo. Casa Albă fusese informată despre situaţie. Se 
spunea că președintele era livid. 

La opt și jumătate în seara aceea, cele două femei deciseră să 
iasă din hotel ca să ia masa. Portarul le sfătui să evite 
Georgetown - „Din cauza traficului, e ca la zoo pe-acolo” - și le 
îndrumă în schimb spre un bar-and-gri/ din sectorul Clarendon al 
Arlingtonului. Natalie șofa până acolo în Impala ei roșie și opri 
într-o parcare publică, nu departe de bulevardul Wilson. 
Restaurantul, unde nu era necesara rezervarea, era celebru 
pentru mărimea porțţiilor și lungimea cozilor. Până să se 
elibereze o masă ar fi avut de așteptat în jur de treizeci de 
minute, dar găsiră disponibilă o măsuţă înaltă. Meniul avea zece 
pagini plastifiate prinse cu spirală. Safia Bourihane îl frunzări 
confuză la întâmplare. 

— Cine poate înghiţi atâta mâncare? întrebă în franceză, 
întorcând altă pagină. 

— Americanii, spuse Natalie, trăgând cu ochiul la clientela 
bine hrănită dimprejurul ei. 

Localul avea tavanul înalt și era groaznic de zgomotos. Ca 
urmare, era potrivit pentru o discuţie. 

— Cred că mi-a pierit pofta, spuse Safia. 

— Ar trebui să mănânci ceva. 

— Am mâncat în tren. 

— Care tren? 


VP - 290 


— Cel de la New York. 

— De cât timp ești în New York? 

— Numai de-o zi. Am ajuns acolo cu avionul, din Paris. 

— Vorbești serios? 

— Ți-am spus că mă voi întoarce în Franţa într-o bună zi. 

Safia zâmbi. Cu părul blond și rochia mulată, arăta foarte 
franţuzoaică. Natalie își imagina ce femeie ar fi putut deveni 
Safia de n-ar fi fost Islamul radical și ISIS. 

O chelneriţă veni și le luă comenzile de băuturi. Ambele au 
cerut ceai. Intreruperea o irită pe Natalie. Safia, din câte se 
părea, avea chef de vorbă. 

— Cum ai reușit să te-ntorci în Franţa? 

— Cum crezi? 

— Cu un pașaport de împrumut. 

Safia încuviinţă din cap. 

— Al cui era? 

— O tipă nouă. Avea înălţimea și greutatea potrivite, iar la 
faţă era destul de-aproape. 

— Cu ce ai călătorit? 

— Mai mult cu autobuzul și trenul. De-ndată ce-am ajuns în 
UE, nimeni nici măcar nu s-a uitat la pașaportul meu. 

— Cât timp ai stat în Franţa? 

— Vreo zece zile. 

— La Paris? 

— Numai la sfârșit. 

— Și înainte de Paris? 

— M-a ascuns o celulă din Vaulx-en-Velin. 

— Ai folosit același pașaport ca să ajungi aici? 

Ea aprobă din cap. 

— Fără probleme? 

— Nici măcar una. De fapt, vameșii americani au fost chiar 
drăguţi cu mine. 

— Purtai rochia asta? 

Ceaiul veni înainte ca Safia să poată răspunde. Natalie își 
deschise meniul pentru prima oară. 

— Care-i numele de pe pașaport? 

— De ce-ntrebi? 

— Ce se-ntâmplă dacă suntem reţinute? Și dacă mă-ntreabă 
de numele tău și nu le pot răspunde? 

Safia păru să se gândească serios la întrebare. 


VP - 291 


— Asma, spuse în cele din urmă. Asma Doumaz. 

— De unde e Asma? 

Safia spuse strângând din buze: 

— Clichy-sous-Bois”. 

— Imi pare rău s-aud asta. 

— Ce vrei să-ți comanzi de mâncare? 

— O omletă. 

— Crezi că pot face o omletă ca lumea aici? 

— Vom vedea. 

— Vrei să iei ceva înainte? 

— Mă gândeam la o supă. 

— Groaznic. Mai bine ia-ți o salată. 

— După cum arată, sunt imense. 

— lau și eu de la tine. Dar nu cere vreun sos de-ăsta oribil. 
Numai ulei și oțet. 

Chelnerița reapăru, iar Natalie făcu comanda. 

— Vorbești foarte bine engleza, spuse Safia înciudată. 

— Părinții mei vorbeau amândoi engleza și am studiat-o și la 
școală. 

— La școala mea n-am învăţat nimic. 

Safia aruncă o privire spre televizorul de deasupra barului. 
Mergea pe CNN. 

— Despre ce vorbesc? 

— Despre ameninţarea unui atac ISIS în timpul vizitei 
președintelui francez. 

Safia tăcea. 

— Ți s-a dat deja ţinta? întrebă încetișor Natalie. 

— Da. 

— E o acţiune sinucigașă? 

Cu ochii la ecranul televizorului, Safia dădu alene din cap. 

— Și eu? 

— O vei primi și tu pe-a ta, curând. 

— De la cine? 

Safia ridică indiferentă din umeri. 

— Ştii ce este? 

— Nu. 


27 Suburbie pariziană situată în departamentul Seine-Saint-Denis, din regiunea Île-de- 
France. Locul unde, în octombrie 2005, au început confruntările dintre tineri, în 
principal imigranţi, și poliţie, ce aveau să conducă la instaurarea stării de urgenţă în 
nu mai puțin de 25 de departamente până în ianuarie 2006. 


VP - 292 


Natalie se uită la televizor. 

— Acum ce spun? întrebă Safia. 

— Același lucru. 

— Tot timpul spun același lucru. 

Natalie se lăsă să alunece de pe scaun. 

— Unde mergi? 

Natalie arătă cu capul înspre coridorul ce ducea la toalete. 

— Ai fost înainte să plecăm din hotel. 

— Ceaiul. 

— Nu sta mult. 

Natalie își puse geanta pe umăr, pe cel stâng, și traversă 
încet și șerpuit barul, prin labirintul de mese înalte. Toaleta 
femeilor nu era ocupată. Intră într-una dintre cabine, încuie ușa 
și începu să numere încet în minte. Când ajunse la 45, auzi ușa 
toaletei deschizându-se și închizându-se, apoi apa ţâșnind într-o 
chiuvetă și vâjâitul uscătorului de mâini. La această simfonie de 
sunete sanitare, Natalie adăugă răsunătorul jet de apă al 
toaletei. leșind din cabină, Natalie văzu o femeie în faţa oglinzii 
punându-și fard pe obraji. Avea puţin peste treizeci de ani. Purta 
niște blugi elastici strâmţi și o bluză fără mâneci care nu-i flata 
fizicul viguros. Umerii-i erau largi și braţele musculoase ca ale 
unei schioare olimpice. Pielea-i era uscată și poroasă. Era pielea 
unei femei care trăise fie în deșert, fie la mare altitudine. 

Natalie se duse la a doua chiuvetă și deschise robinetul. Când 
ridică ochii, observă că femeia o privea în oglindă. 

— Ce mai faci, Leila? 

— Tu cine ești? 

— Nu contează cine sunt. 

— Decât dacă ești una dintre ei. Caz în care pentru mine e 
foarte important. 

Femeia își aplică pudră pe pielea aspră a feţei. 

— Eu sunt Megan, spuse cu ochii la reflexia ei. Megan de la 
FBI. lar tu risipești timp preţios. 

— Ştii cine e femeia aceea? 

Dând din cap, femeia lăsă pudra deoparte și începu să-și 
aranjeze buzele. 

— Cum a intrat în ţară? întrebă. 

— Cu un pașaport fals. 

— Pe unde? 

Natalie nu răspunse. 


VP - 293 


— Kennedy sau Newark? 

— Nu știu. 

— Cu ce a venit la Washington? 

— Cu trenul. 

— Care-i numele din pașaport? 

— Asma Doumaz. 

— i s-a dat ţinta? 

— Nu. Dar ei i s-a dat. E o acțiune sinucigașă. 

— Ştii care e ţinta ei? 

— Nu. 

— Ai întâlnit alți membri ai celulelor de atac? 

— Nu. 

— Unde ţi-e telefonul? 

— Mi l-a luat ea. Nu încercaţi să-mi trimiteţi vreun mesaj. 

— leși afară. 

Natalie închise robinetul și ieși. Safia se uită precaută la ea în 
timp ce se apropia de masă. Apoi ochii ei se fixară asupra femeii 
cu aspect atletic și cu pielea cuiva care trăise în aer liber, care-și 
reluă locul la bar. 

— Femeia aceea a încercat să vorbească cu tine? 

— Care femeie? 

Safia arătă cu capul spre bar. 

— Aia? Natalie clătină din cap. A vorbit la telefon tot timpul. 

— Serios? 

Safia asezonă expert salata cu ulei și cu oțet. 

— Bon appétit. 


56 


Key Bridge Marriott, Arlington 


Camera era de o singură persoană, iar în pat încăpeau cu 
greu amândouă. Pentru o femeie care știa că nu peste mult timp 
avea să moară, Safia dormi mai curând bine, deși la un moment 
dat se ridică brusc în capul oaselor și începu să explice în somn 
cum se poartă corect vesta de sinucigaș. Natalie ascultă cu 
atenţie bălmăjelile Safiei, încercând să prindă indicii despre ţinta 
dată, dar nu după mult timp Safia adormi din nou. În sfârșit, 


VP - 294 


cândva după trei dimineaţa, Natalie adormi și ea. Când se trezi, 
Safia se ţinea de spatele ei ca un marsupial. Afară, vremea era 
gri și umedă, iar schimbarea presiunii de peste noapte îi dădu 
Nataliei o durere trepidantă de cap. Inghiţi două tablete de 
antinevralgic și căzu într-o moţăială plăcută până când urletul 
unui avion cu reacţie o trezi a doua oară din somn. Ai fi zis că 
trecea la numai câţiva metri de fereastra camerei lor. Avionul se 
înclină ușor deasupra Potomacului și dispăru în nori înainte de a 
ajunge la capătul pistei de aterizare de la Aeroportul Naţional 
Reagan. 

Natalie se întoarse pe spate și o văzu pe Safia stând în fund în 
pat, uitându-se la telefonul ei mobil. 

— Cum ai dormit? întrebă Safia, cu ochii tot în ecran. 

— Bine. Tu? 

— Nu prea rău. 

Safia închise telefonul. 

— Îmbracă-te. Avem treabă. 


După duș și după ce s-au îmbrăcat, o luară pe scări în jos 
până în hol, ca să împartă micul dejun inclus. Safia nu avea 
poftă de mâncare. Și de fapt nici Natalie. Bău trei cești de cafea, 
sperând să-i treacă durerea de cap, și se sili să înghită o cutie 
de iaurt grecesc. Restaurantul era plin de turiști, pe lângă care 
mai erau doi bărbaţi ferchezuiți care păreau să fie în oraș cu 
afaceri. Unul dintre bărbaţi nu-și putea lua ochii de la Safia. 
Celălalt urmărea știrile la un televizor prins sus, pe perete. In 
colțul din dreapta-jos al ecranului era o siglă a rețelei pe care 
scria în direct. Președintele american și cel francez erau așezați 
în faţa șemineului din Biroul Oval. Președintele american 
vorbea. Președintele francez nu părea fericit. 

— Ce spune? întrebă Safia. 

— Ceva despre colaborarea cu prietenii și aliaţii noștri din 
Orientul Mijlociu pentru înfrângerea ISIS. 

— Vorbește serios? 

— Președintele nostru nu pare să fie convins de asta. 

Ochii Safiei se întâlniră cu ochii admiratorului ei nu prea 
secret din cealaltă parte a restaurantului. Ea întoarse repede 
privirea. 

— De ce se tot uită tipul ăla la mine? 

— Te consideră atrăgătoare. 


VP - 295 


— Ești sigură că nu e vorba și despre altceva? 

Natalie dădu din cap. 

— E enervant. 

— Știu. 

— AȘ vrea să-mi pot pune hijabul. 

— N-ar ajuta. 

— De ce nu? 

— Pentru că tot frumoasă ai fi. 

Natalie răzui și ultimele rămășițe de iaurt de pe fundul 
recipientului de plastic. 

— Ar trebui să mănânci ceva. 

— De ce? 

Natalie nu găsi ce să răspundă. 

— Unde mergem în dimineaţa asta? întrebă ea. 

— La cumpărături. 

— Ce ne trebuie. 

— Haine. 

— Am haine. 

— Haine sic. 

Safia trase cu ochiul la ecranul televizorului, unde ofițerul de 
presă al Casei Albe îi conducea pe reporteri spre ieșirea din 
Biroul Oval. Apoi se ridică fără alt cuvânt și părăsi restaurantul. 
Natalie venea la câţiva pași în urma ei, cu geanta pe umărul 
drept. Afară, ploaia se transformare într-o burniţă rece. 
Traversară grăbite parcarea și urcară în Impala. Natalie băgă 
cheia în contact și porni motorul în timp ce Safia își scoase 
mobilul din geantă și tastă Tysons Corner în caseta de căutare 
de pe Google Maps. Când linia albastră a traseului apăru pe 
ecran, ea arătă spre autostrada Lee. 

— la-o la dreapta. 


La etajul operaţional al CNA, Gabriel și Adrian Carter 
urmăreau cum Impala roșie se încadra pe banda cu direcţia vest 
a autostrăzii l-66, urmată de un Ford Explorer în care se aflau 
doi ofițeri ai Grupului de Supravegheri Speciale al FBI. Pe 
ecranul învecinat, lumina albastră a transmiţătorului radio 
apărea intermitent pe o gigantică hartă digitală a zonei 
metropolitane. 

— Ce-ai să faci? întrebă Gabriel. 

— Nu e decizia mea. Nici pe-aproape. 


VP - 296 


— A cui e decizia? 

— A lui, spuse Carter, arătând cu capul spre imaginile în 
direct din Biroul Oval transmise de CNN. Se-ndreaptă spre Sala 
situaţiilor de urgenţă. Toţi directorii serviciilor de securitate 
naţională sunt acolo. 

Taman atunci, telefonul din faţa lui Carter sună. În mod cert, 
era un monolog. 

— Am înţeles, atât spuse Carter. 

Apoi închise și se holbă la licărirea albastră ce se îndrepta 
spre vest pe autostrada l-66. 

— Care-i decizia? întrebă Gabriel. 

— Le lăsăm să plece. 

— Bună decizie. 

— Poate, spuse Carter. Sau poate că nu. 


Natalie urmă autostrada l-66 până pe Centură, apoi merse pe 
centură până la mallul Tysons Corner Center. Erau câteva locuri 
de parcare disponibile la mult râvnitul prim nivel din Sectorul B, 
dar Safia o îndrumă pe Natalie spre cel de-al doilea. 

— Uite-acolo, spuse ea, arătând spre un îndepărtat colț pustiu 
al sectorului. Parchează acolo. 

— De ce așa de departe de mall? 

— Fă ce-ţi spun, șuieră Safia. 

Natalie trase în locul gol și opri motorul. Safia cercetă tabloul 
de bord în timp ce un Ford Explorer trecu prin spatele lor. Parcă 
la capătul aceluiași rând și doi bărbaţi abia trecuţi de treizeci de 
ani, americani get-beget, coborâră și se îndreptară spre mall. 
Safia nu părea să-i fi remarcat. Se mai uită o dată la tabloul de 
bord. 

— Mașina asta are vreun buton intern pentru deschiderea 
portbagajului? 

— Uite-l, spuse Natalie, indicând un buton plasat aproape în 
mijlocul bordului. 

— Lasă ușile deschise. 

— De ce? 

— Pentru că așa îţi cer eu. 

Safia coborî fără să mai spună nimic. Împreună, se îndreptară 
spre scări și coborâră la intrarea Bloomingdale's a mallului. Cei 
doi americani get-beget se prefăceau că-și cumpără haine de 
iarnă. Safia urmă indicatoarele spre departamentul de femei și- 


VP - 297 


și petrecu următoarea jumătate de oră luând magazin cu 
magazin, și raft cu raft. Natalie îi explică vânzătoarei că prietena 
ei caută ceva potrivit pentru o cină de afaceri - o fustă și o 
jachetă, dar jacheta să nu fie prea strâmtă. Safia probă câteva 
dintre sugestiile vânzătoarei, dar le respinse pe toate. 

— Prea strâmtă, spuse într-o engleză muncită, trecându-și 
palmele peste șoldurile bine formate și peste stomacul plat. Mai 
largă. 

— Dacă aș avea un corp ca al tău, spuse vânzătoarea, mi-ar 
plăcea să fie cât mai strâmte cu putinţă. 

— Vrea să facă o impresie bună, explică Natalie. 

— Spune-i să încerce la Macy's. S-ar putea să aibă mai mult 
noroc acolo. 

Și a avut. Câteva minute mai târziu a găsit o jachetă cu cinci 
nasturi, de la Tahari, pe care o declară potrivită. Luă două - una 
roșie, cealaltă gri, ambele mărimea șase. 

— Sunt mult prea mari pentru ea, spuse vânzătoarea. Ea 
poartă cel mult patru. 

Fără vreun cuvânt, Natalie trecu cardul de credit prin scaner 
și mâzgăli semnătura pe touch screen. Vânzătoarea înveli cele 
două jachete cu o husă de plastic albă, inscripționată cu logoul 
Macy's și le-o întinse. Natalie acceptă husa îmbrăcămintei și o 
luă pe urmele Safiei, afară din magazin. 

— De ce ai luat două jachete? 

— Una e pentru tine. 

Nataliei i se făcu dintr-odată rău. 

— Care dintre ele? 

— Cea roșie, normal. 

— Nu mi-a stat niciodată bine în roșu. 

— Nu fi prostuță. 

Odată ieșite din mall, Safia își verifică mobilul. 

— Ai nevoie de ceva? întrebă ea. 

— Cum ar fi? 

— Cosmetice? Bijuterii? 

— Tu ce zici? 

— Ce-ai zice de-o cafea? 

Natalie nu prea avea chef de cafea, dar nici nu voia să-și mai 
atragă vreun reproș din partea Safiei. Se duseră spre 
următoarea ușă, la Starbucks, comandară două cafe latte și se 
așezară în zona din faţa cafenelei. Câteva femei musulmane, 


VP - 298 


toate cu văl, conversau încetișor în arabă, în timp ce numeroase 
alte femei cu hijab, unele de vârstă mijlocie, altele abia niște 
fetișcane, se plimbau pe sub arcadele mallului. Natalie se simţi 
de parcă se întorsese în banlieue. Se uită la Safia, care privea 
absentă undeva nu prea departe. Işi ţinea mobilul strâns în 
mână. Cafeaua ei rămăsese neatinsă pe masă, lângă ea. 

— Trebuie să merg la baie, spuse Natalie. 

— Nu se poate. 

— De ce? 

— Nu e permis. 

Telefonul Safiei vibră. Citi mesajul și se ridică brusc. 

— Putem pleca în acest moment. 

Se întoarseră în sectorul B și urcară scările spre al doilea 
nivel. Colţul îndepărtat era acum plin de alte mașini. Pe când se 
apropiau de Impala roșie, Natalie deschise portbagajul cu 
telecomanda, dar Safia îl închise repede la loc. 

— Pune hainele în spate. 

Natalie făcu cum i se spusese. Apoi urcă la volan și porni 
motorul, în timp ce Safia tastă Key Bridge Marriott pe Google 
Maps. 

— Urmează indicatoarele spre ieșire, spuse ea. Apoi ia-o la 
stânga. 


La CNA, rapoartele pe puncte ale echipelor de supraveghere 
ale FBI clipeau pe ecrane ca actualizările afișajului de plecări 
dintr-un aeroport. SUBIECŢII  ACHIZIȚIONEAZĂ ÎMBRĂCĂMINTE LA 
MACY'S... SUBIECŢII BEAU CAFEA LA STARBUCKS... SUBIECŢII PLEACĂ DIN 
MALL... RECOMANDĂRI... Înghesuiţi în Camera Situaţiilor de Urgenţă 
din Casa Albă, președintele și echipa sa de securitate naţională 
au dat verdictul. Ascultați, urmăriți, așteptați. Lăsaţi-le să plece. 

— Bună decizie, spuse Gabriel. 

— Poate, spuse Adrian Carter. Poate că nu. 

La douăsprezece și un sfert Impala roșie intră în parcarea de 
la Key Bridge Marriott și se insinua în același loc pe care-l 
abandonase cu două ore mai devreme. Camerele de securitate 
ale hotelului spuneau o parte a poveștii. Rapoartele succinte ale 
urmăritorilor de la FBI spuneau restul. Subiecţii au ieșit din 
mașină. Subiectul unu, agentul israelian, a luat husa de la 
Macy's de pe bancheta din spate. Subiectul doi, franțuzoaica, a 
luat două mari pungi de hârtie din portbagaj. 


VP - 299 


— Care două pungi din portbagaj? întrebă Gabriel. 

Carter tăcea. 

— De unde sunt pungile? 

Carter strigă întrebarea în sala nivelului operaţional. 
Răspunsul apăru pe ecran câteva secunde mai târziu. 

Pungile erau de la L.L. Bean. 

Natalie și Safia nici nu intraseră la L.L. Bean. 


57 


Casa Albă 


Mult mai târziu, întâlnirea dintre liderii american și francez 
avea să fie amintită ca cea mai întreruptă din istorie. De trei ori 
a fost convocat președintele american în Camera Situaţiilor de 
Urgenţă. De două ori a mers singur, lăsându-l pe președintele 
francez și pe cei mai apropiaţi asistenţi ai săi în Biroul Oval. A 
treia oară a mers și președintele francez. La urma urmei, cele 
două femei din camera 822 a hotelului Key Bridge Marriott 
dețineau pașapoarte franceze, cu toate că ambele documente 
erau false. Intr-un final, cei doi șefi de stat au reușit să petreacă 
împreună o oră neîntreruptă înainte de a apărea în Camera 
Estică pentru o conferinţă de presă comună. Faţa președintelui 
american a fost mohorâtă pe tot parcursul ei, iar răspunsurile 
sale au fost atipic de incoerente și distrate. Unul dintre reporteri 
a spus că președintele părea să fie iritat de colegul său francez. 
Nici că putea fi mai departe de adevăr. 

Președintele francez a plecat de la Casa Albă la trei dimineaţa 
și s-a întors la Casa Blair. În același timp, Departamentul 
Securităţii Interioare a emis o avertizare confuză referitoare la 
un atac terorist pe pământ american, poate chiar în zona 
metropolitană a Washingtonului. Cum buletinul informativ nu a 
reușit să atragă suficient atenţia - numai o singură televiziune 
de știri prin cablu s-a deranjat să-l facă public -, secretarul DSI a 
organizat degrabă o conferinţă de presă pentru a repeta 
avertismentul în faţa camerelor. Atitudinea sa tensionată lămuri 
faptul că această declaraţie nu era doar una de acoperire în caz 
că s-ar fi întâmplat ceva. Amenințarea era reală. 


VP - 300 


— Vor exista schimbări ale programului președintelui? întrebă 
un reporter. 

— Deocamdată nu, răspunse criptic secretarul. 

Secretarul enumeră apoi câțiva pași pe care guvernul federal 
îi făcuse pentru a preveni sau dejuca un potenţial atentat, deși 
nu pomeni despre situaţia în desfășurare dincolo de Potomac, 
unde, la 12.18, două femei - subiecţii unu și doi, cum li se 
spunea - se întorseseră în camera lor de hotel după o scurtă 
incursiune de cumpărături la Tysons Corner Center. Subiectul 
unu atârnase o husă de la Macy se în dulap, în timp ce subiectul 
doi lăsase două pachete suspecte - sacoșele de cumpărături de 
la L.L. Bean - pe dușumea, lângă fereastră. De trei ori se auzi în 
microfoane că subiectul unu întrebă despre conţinutul sacoșelor. 
De trei ori subiectul doi refuză să răspundă. 

Întregul aparat de securitate naţională al Statelor Unite punea 
disperat aceeași întrebare. Insă în ce mod ajunseseră sacoșele 
în portbagajul Fordului Impala se stabilise destul de repede cu 
ajutorul masivului sistem de camere de securitate al mallului 
Tysons Corner. Livrarea a avut loc la 11.37, la al doilea nivel al 
Sectorului B. Un bărbat cu pălărie și palton, de vârstă și etnie 
necunoscute, a intrat în garaj pe jos, cu câte o sacoșă L.L. Bean 
în fiecare mână și le-a pus în portbagajul Fordului, pe care l-a 
deschis pentru că avusese acces în interiorul mașinii, una dintre 
portiere nefiind încuiată. Apoi a părăsit garajul tot pe jos și s-a 
îndreptat spre Șoseaua 7, unde camerele din trafic l-au surprins 
urcând într-un Nissan Altima cu numere de Delaware. Fusese 
închiriat vineri după-amiaza din filiala Hertz situată în Union 
Station. În documentele companiei Hertz, clienta a fost 
identificată ca fiind o franțuzoaică pe nume Asma Doumaz. 
Numele le era necunoscut celor din FBI. 

Dar toate astea nu spuneau nimic despre conţinutul 
sacoșelor, deși metoda extrem de profesionistă a livrării sugera 
tot ce putea fi mai rău. Cel puţin un oficial superior al FBI, 
nemaivorbind de consilierii politici de vârf ai președintelui, au 
recomandat un raid imediat în cameră. Dar capetele mai puțin 
înfierbântate, inclusiv al președintelui, au avut ultimul cuvânt. 
Camerele și microfoanele aveau să alerteze FBI în clipa în care 
cei doi subiecți s-ar fi pregătit să înceapă operaţiunea. Intre 
timp, dispozitivele de supraveghere aveau capacitatea de a 
furniza informaţii neprețuite, cum ar fi ţintele și identitatea 


VP - 301 


membrilor celulelor de atac. Ca precauţie, echipele FBI SWAT și 
de salvare a ostaticilor intraseră discret în dispozitiv împrejurul 
hotelului. Deocamdată, direcţiunea hotelului nu știa absolut 
nimic. 

Semnalul camerelor și microfoanelor din camera 822 trecea 
prin CNA spre Casa Albă și mai departe. Camera video principală 
era ascunsă într-o consolă de divertisment; trăgea cu ochiul la 
subiecţii ei ca teleecranul care-l ţinea sub observaţie pe Winston 
Smuth în apartamentul său din Victory Mansions. Subiectul doi 
zăcea pe jumătate goală pe pat și fuma, încălcând astfel regulile 
hotelului și legile ISIS. Subiectul unu, nefumătoare devotată, 
ceruse permisiunea de a părăsi camera pentru a respira puţin 
aer curat, dar subiectul doi o refuză. Era, a spus ea, baram să 
plece. 

— Cine zice? întrebă subiectul unu. 

— Saladin zice. 

Menţionarea numelui creierului operaţiunii spori speranţele la 
CNA și la Casa Albă că, în scurt timp, informaţiile esenţiale 
aveau să curgă din gura subiectului doi. În schimb, ea-și aprinse 
încă o ţigară și porni televizorul cu telecomanda. Secretarul 
securităţii naţionale vorbea de pe un podium. 

— Ce spune? 

— Spune că va avea loc un atentat. 

— Cum de știe? 

— Nu spune. 

Subiectul doi, fumând încă, își verifică telefonul - unul pe care 
FBI și NSA nu reușiseră să-l penetreze. Apoi miji ochii spre 
televizor. Secretarul securităţii naţionale își încheiase conferința 
de presă. Un grup de experți în terorism analizau ceea ce abia 
se spusese. 

— Ce spun? 

— Același lucru, spuse subiectul unu. Că va avea loc un 
atentat. 

— Știu despre noi? 

— De-ar fi știut, ne-ar fi arestat. 

Subiectul doi nu părea convinsă. Își verifică telefonul, 
cincisprezece secunde mai târziu îl verifică din nou și-l mai 
verifică o dată zece secunde mai apoi. În mod evident, aștepta o 
comunicare iminentă din partea rețelei. Care sosi la 16.47. 

— Alhamdulillah, șopti subiectul doi. 


VP - 302 


— Ce e? 

Subiectul doi strivi ţigara și opri televizorul. La etajul 
operaţional al Centrului Naţional Antiterorist, câteva zeci de 
analiști și ofiţeri priveau și așteptau. Erau de faţă și șeful unui 
grup antiterorist de elită francez, șeful DIG din lordania și 
viitorul șef al serviciilor de informaţii secrete din Israel. Numai 
israelianul n-a fost în stare să privească ce s-a întâmplat după 
aceea. Stătea pe locul ce-i fusese rezervat la biroul în formă de 
rinichi, cu coatele pe tăblia de lemn palid de pin, cu palmele 
peste ochi și asculta. 

— In numele lui Dumnezeu, cel mai slăvit și cel mai milostiv... 

Așa își începu Natalie înregistrarea video de sinucigașă. 


58 


Alexandria, Virginia 


Pentru compania Dominion Movers din Alexandria, Virginia, 
ziua fusese neobișnuit de liniștită - n-au avut decât o comandă 
mică, o femeie singură care se muta dintr-o dărăpănătură 
închiriată în Capitol Hill într-o căsuţă strâmtă din nordul 
Arlingtonului, un chilipir la șapte sute de mii de dolari. Pentru 
treaba asta n-a fost nevoie decât de un camion și de doi 
angajaţi. Unul dintre ei era de naţionalitate iordaniană, celălalt 
din Tunisia. Amândoi erau membri ISIS și luptaseră și se 
pregătiseră în Siria. Femeia, care era asistenta unui important 
senator republican, nu știa, desigur, nimic despre toate astea. Îi 
servi pe cei doi cu cafea și prăjiturele, iar când și-au terminat 
treaba, le-a dat un bacșiș bun. 

Cei doi bărbaţi au plecat din Arlington la cinci și jumătate și 
au luat-o înspre sediul companiei din Bulevardul Eisenhower în 
Alexandria. Din pricina traficului îngreunat la ora de vârf, n-au 
ajuns decât la șase și un sfert, câteva minute mai târziu decât 
sperau. Au parcat camionul, un Freightliner model 2011, în faţa 
depozitului și au intrat în birouri prin ușa de sticlă. Fatimah, 
tânăra care se ocupa de telefoanele companiei, lipsea, iar biroul 
ei era gol. Luase un avion spre Frankfurt în seara anterioară și 
deja era la Istanbul. Până dimineaţa, avea să fie în califat. 


VP - 303 


O altă ușă ducea spre sala depozitului. Acolo se aflau alte 
două camioane Freightliner, ambele inscripţionate cu logoul 
firmei Dominion, și trei automobile albe Honda Pilot. În mașini se 
găsea un întreg arsenal de puști de asalt AR-15 și revolvere 
Glock calibrul .45, împreună cu un rucsac cu bombă și o vestă 
de sinucigaș. Fiecărui Freightliner i se adaptase o bombă de 450 
de kilograme de azotat de amoniu și motorină. Dispozitivele 
erau copii exacte ale masivelor bombe care au devastat 
districtul Canary Wharf din Londra, în februarie 1996. Nu era o 
coincidenţă. Cel care asamblase bomba din Canary Wharf, un 
fost terorist irlandez din IRA, pe nume Eamon Quinn, își vânduse 
planurile pentru două milioane de dolari celor din ISIS. 

Ceilalţi membri ai celulei de atac erau deja prezenţi. Doi 
dintre ei purtau haine obișnuite occidentale, dar ceilalți, 
unsprezece cu totul, erau îmbrăcați în uniforme de camuflaj 
negre și purtau pantofi sport albi, un omagiu vestimentar adus 
lui Abu Musab al-Zarqawi. Din motive operaţionale, tunisianul și 
iordanianul au rămas în salopetele albastre ale firmei Dominion. 
Mai aveau o ultimă livrare de făcut. 

La ora șapte, toţi cei cincisprezece bărbaţi se rugară 
împreună pentru ultima oară. Ceilalţi participanţi la atentat 
plecară la scurt timp după aceea, lăsându-i în urmă doar pe 
tunisian și pe iordanian. La și jumătate, urcară și ei în cabinele 
camioanelor. Tunisianul fusese ales să conducă camionul din 
față. In multe privințe, era cea mai importantă sarcină, căci 
dacă dădea greș, al doilea camion nu avea cum să-și atingă 
ținta. li dăduse camionului numele de Buraq, după armăsarul 
ceresc ce-l purtase pe Profet de la Meca la lerusalim în timpul 
Călătoriei Nocturne. Tunisianul avea să facă în seara aceea o 
călătorie asemănătoare, călătorie ce-avea să se încheie, 
inshallah, în paradis. 

Dar de început, a început într-un sector industrial urât al 
bulevardului Eisenhower. Îl urmă până la bretea pe care-o 
parcurse până ajunse la șoseaua de centură. Traficul era 
îngreunat, dar se mișca doar cu puţin mai încet decât limita de 
viteză. Tunisianul intră pe banda dreaptă de circulaţie și apoi 
trase cu ochiul în oglinda laterală. Cel de-al doilea Freightliner 
era cam la vreo patru sute de metri în urmă, exact unde trebuia 
să fie. Tunisianul se uită drept înainte și începu să se roage. 

— În numele lui Allah, preaslăvitul și preamilostivul... 


VP - 304 


Saladin respectă și el rugăciunea obligatorie de seară, deși cu 
mult mai puţină fervoare decât bărbaţii din depozit, căci n-avea 
de gând să devină martir în seara aceea. După aceea, se 
îmbrăcă într-un costum gri-închis, cu cămașă albă și o cravată 
lată albastru-ultramarin. Valiza îi era deja făcută. O trase în 
coridor, după care, sprijinindu-se în baston, șontăcăi până la lift. 
Jos, colectă de la recepţie o chitanţă printată, înainte să iasă în 
parcare. Mașina îl aștepta. Îi dădu instrucţiuni valetului să-i pună 
valiza în portbagaj și urcă la volan. 


De cealaltă parte a străzii de hotelul Four Seasons, în fața 
intrării într-o farmacie CVS, se afla un Buick Regal închiriat. Eli 
Lavon stătea pe scaunul din dreapta-faţă, iar Mihail Abramov la 
volan. Își trecuseră ziua aceea lungă cu ochii aţintiţi la intrarea 
hotelului, uneori de pe scaunele confortabile ale mașinii, alteori 
de pe trotuar sau dintr-o cafenea și, pentru foarte scurt timp, 
chiar dinăuntrul hotelului. Însă ţinta lor, presupusul cetăţean 
saudit Omar al-Farouk, nu se făcea văzută. Un apel către 
operatorul hotelului confirmase faptul că, totuși, dl al-Farouk, 
oricine-ar fi fost el, era într-adevăr oaspetele lor. Dăduse 
instrucţiuni operatorilor să-i fie reţinute mesajele. Trecând prin 
fața camerei sale se putea observa că de clanţa ușii era atârnat 
semnul Nu deranjati! 

Mihail, care era mai curând om de acţiune decât observator, 
bătea agitat cu degetele în mijlocul bordului, dar Lavon, veteran 
marcat de cicatricele luptei și de multă veghe, era nemișcat ca 
un Buddha de piatră. Ochii lui maro erau fixați pe ieșirea din 
hotel, unde un sedan BMW negru se pregătea să vireze pe 
strada M. 

— Uite-l pe băiatul nostru, spuse. 

— Ești sigur că-i el? 

— Absolut. 

BMW-ul ocoli un refugiu cu pomișori și arbuști și o luă în 
viteză pe strada M. 

— El e, clar, aprobă Mihail. 

— Fac treaba asta de multă vreme. 

— Unde crezi că merge? 

— Poate ar trebui să-l urmărești și să afli. 


VP - 305 


Saladin o luă la dreapta pe bulevardul Wisconsin și apoi coti 
iute la stânga pe strada Prospect. Pe partea de nord se afla Cafe 
Milano, unul dintre cele mai populare restaurante din 
Georgetown. Chiar vizavi era unul dintre cele mai scumpe 
parcări din tot Washingtonul. Saladin lăsă mașină în grija unui 
valet și intră în restaurant. În foaier, șeful de sală și două 
însoțitoare stăteau în spatele unui contoar ca un pupitru. 

— Al-Farouk, spuse Saladin. Am o rezervare pentru două 
persoane. 

Una dintre însoţitoare verifică lista din computer. 

— La ora opt? 

— Da, spuse el ferindu-și privirea. 

— Aţi venit devreme. 

— Sper că nu e o problemă. 

— Deloc. Celălalt invitat e aici deja? 

— Nu încă. 

— Vă pot conduce acum la masă sau, dacă doriţi, puteţi 
aștepta la bar. 

— Aș prefera să stau la masă. 

Însoţitoarea îl conduse pe Saladin la o masă mult râvnită 
aproape de partea din față a restaurantului, la numai câţiva pași 
de bar. 

— Am să cinez împreună cu o tânără doamnă. Ar trebui să 
ajungă în câteva minute. 

Însoţitoarea zâmbi și se retrase. Saladin se așeză și se uită 
împrejur. Clienţii erau oameni avuţi, relaxaţi și puternici. Era 
surprins să descopere că-i recunoștea pe câţiva dintre ei, 
inclusiv pe bărbatul care stătea la masa de alături. Era un 
editorialist de la New York Times care sprijinise - nu, își zise 
Saladin, era un cuvânt prea slab -, dusese o întreagă campanie 
pentru ca americanii să invadeze Irakul. Saladin zâmbi. Qassam 
el-Banna făcuse o alegere bună. Păcat că el nu putea vedea 
rezultatele trudei sale. 

Apăru un chelner și-i oferi lui Saladin un cocteil. Cu o 
încredere bine antrenată, comandă o vodca martini, menţionând 
și numele mărcilor pe care le prefera. O primi câteva minute 
mai târziu și-i fu turnată în pahar cu mare ceremonie dintr-un 
shaker argintiu. Rămase neatinsă în fața lui, broboane de 
condens încețoșând paharul. La bar, un trio de femei pe 
jumătate dezbrăcate râdeau în hohote, iar la masa alăturată 


VP - 306 


editorialistul continua să discute despre Siria. Din câte se părea, 
nu credea că o gașcă de huligani criminali cunoscută cu numele 
de ISIS constituiau cine știe ce pericol pentru Statele Unite. 
Saladin zâmbi și-și consultă ceasul. 


Pe strada Prospect nu era de găsit niciun loc de parcare, 
astfel că Mihail făcu o întoarcere de 180 de grade la capătul 
cvartalului și parcă ilegal de cealaltă parte a unui chioșc de 
sandvișuri care-i aproviziona și pe studenții de la Universitatea 
Georgetown. Cafe Milano era la mai mult de o sută de metri 
distanţă, nu era decât o pată-n depărtare. 

— Nu e bine, spuse Eli Lavon, atrăgând atenţia asupra 
evidenţei. Unul dintre noi trebuie să intre și să fie cu ochii pe el. 

— Du-te tu. Eu rămân în mașină. 

— Nu e chiar genul meu de localuri, replică Lavon. 

Mihail coborî și o luă înapoi spre Cafe Milano, pe jos. Nu era 
singurul restaurant de pe stradă. Pe lângă chioșcul de 
sandvișuri, mai era un restaurant cu specific thailandez și un 
bistro de lux. Mihail trecu de ele și cobori cele două trepte până 
la intrarea în Cafe Milano. Șeful de sală îi zâmbi lui Mihail de 
parcă îl așteptase. 

— Mă întâlnesc cu un prieten la bar. 

Șeful de sală îi arătă pe unde s-o ia. Nu era liber decât un 
scaun, la câţiva pași de locul unde stătea singur un bărbat 
îmbrăcat elegant, arab după alură. De cealaltă parte a mesei, 
mai era un scaun, ceea ce însemna că după toate aparențele 
bărbatul elegant nu cina singur. Mihail se așeză pe scaunul liber 
de la bar. Se afla mult prea aproape de ţintă, deși avantajul era 
că avea o vedere neobstrucționată asupra intrării. Comandă un 
pahar de vin și-și scoase telefonul din buzunar. 


Mesajul lui Mihail ajunse în telefonul lui Gabriel treizeci de 
secunde mai târziu. Acum avea de luat o hotărâre: să păstreze 
informaţia pentru sine sau să-i spună și lui Adrian Carter că-l 
păcălise. Date fiind circumstanţele, alese ultima variantă. Carter 
primi vestea surprinzător de bine. 

— Pierzi timpul, spuse el. Și pe-al tău, și pe-al meu. 

— Atunci nu te deranjează dacă mai rămânem în zonă și 
vedem cu cine ia cina. 

— Nu-ţi bate capul. Avem griji mai mari decât sauditul bogat 


VP - 307 


care ia masa cu oamenii frumoși de la Cafe Milano. 

— De exemplu? 

— De exemplu asta. 

Carter arătă din cap spre ecran, unde subiectul numărul doi, 
cunoscută altfel drept Safia Bourihane, punea sacoșele L.L. Bean 
pe pat. Dintr-una scoase cu grijă o vestă neagră din nailon, care 
avea adaptate fire și explozibili, și o ţinu în faţa torsului. Apoi, 
zâmbind, se privi în oglindă în timp ce întreg aparatul 
antiterorist al Statelor Unite privea oripilat imaginile. 

— Stop joc, spuse Gabriel. Scoateţi-mi fata de-acolo. 


59 


Key Bridge Marriott 


A existat un scurt moment de confuzie în privinţa celei care 
avea să îmbrace vesta explozivă. Lui Natalie i s-a părut straniu - 
vestele păreau identice în toate privinţele -, dar Safia a fost 
insistentă. Voia ca Natalie să poarte vesta cu tighel roșu pe 
interiorul fermoarului. Natalie acceptă fără alte discuţii și o duse 
la baie, cu precauţie, ca și cum ar fi fost o ceașcă plină până-n 
buză de lichid fierbinte. Tratase victime ale unor astfel de arme, 
biete suflete ca Dina Sarid ale căror mădulare și organe vitale 
fuseseră ciopârțite de cuie și bile de rulmenţi sau zdrobite de 
distrugătoarea forță nevazuta a suflului exploziei. Și auzise 
povești macabre despre mutilările suferite de cei care fuseseră 
vrăjiţi să-și prindă bombe pe propriul corp. Ayelet Malkin, 
prietena ei de la Centrul Medical Hadassah, stătea într-o după- 
amiază în apartamentul ei din lerusalim când capul unui astfel 
de sinucigaș aterizase pe balconul ei ca o nucă de cocos căzută 
din copac. Chestia aia rămăsese acolo mai mult de o oră, 
zgâindu-se cu reproș la Ayelet, până când, în sfârșit, o polițistă a 
închis-o într-o pungă de probe și a luat-o cu ea. 

Natalie amușină explozibilul; mirosea a marțipan. Ținu ușurel 
detonatorul în mâna ei dreaptă, apoi, cu grijă, băgă brațul în 
mâneca jachetei roșii Tahari. Mâna stângă a fost o provocare și 
mai mare. N-a îndrăznit să se folosească de mâna dreaptă de 
frică să nu lovească accidental detonatorul și să se transforme și 


VP - 308 


ea, și o bună parte din etajul opt al hotelului în fărâmiţe. Apoi și- 
a închis cei cinci nasturi decorativi ai jachetei folosindu-se 
numai de mâna stângă, îi netezi partea din faţă și îndreptă 
umerii. Privindu-se în oglindă, se gândi că Safia făcuse o alegere 
bună. Croiul jachetei ascundea perfect bomba. Chiar și Natalie, 
pe care-o durea spatele din cauza greutății bilelor de rulmenti, 
nu zărea nici urmă de ea. Nu era decât mirosul, mirosul slab de 
zahăr și migdale. 

Se uită împrejur prin baie, pe lângă marginile oglinzii, în 
aplica de deasupra capului. În mod cert, americanii văd și 
ascultă, se gândi ea. Și în mod cert, Gabriel vedea și el. Se 
întrebă ce mai așteptau. Venise la Washington în încercarea de 
a identifica ţintele și pe ceilalți membri ai celulelor de atac. Până 
în clipa aceea nu aflase mai nimic pentru că Safia în mod 
intenţionat se abţinuse să-i dea chiar și cele mai elementare 
informaţii despre operaţiune. Dar de ce? Și de ce insistase Safia 
ca Natalie să poarte vesta de sinucigașă cu tighel roșu pe 
fermoar? Se uită iarăși împrejur prin baie. Vă uitati? Vedeti ce se 
întâmplă? Evident, ei aveau de gând să lase ca lucrurile să mai 
continue o vreme. Dar nu prea mult, se gândi ea. Americanii n- 
ar fi permis ca o teroristă cunoscută, precum Safia, o văduvă 
neagră cu mâinile pătate de sânge, să se plimbe pe străzile 
Washingtonului îmbrăcată într-o vestă de sinucigașă. Ca 
israeliană, Natalie știa că astfel de operaţiuni erau inerent 
periculoase și impredictibile. Ar fi trebuit ca Safia să fie 
împușcată curat, prin trunchiul cerebral cu o armă de calibru 
mare, astfel încât să nu mai aibă destulă putere încât să apese 
detonatorul într-un spasm mortal. De-ar fi reușit acest lucru, 
atunci toţi cei din apropierea ei ar fi fost tăiaţi în bucăţi. 

Natalie își examină pentru ultima oară faţa în oglindă, de 
parcă ar fi vrut să-și reţină propriile trăsături - nasul pe care-l 
detesta, gura despre care credea că e prea mare pentru faţa ei, 
ochii negri și ispititori. Apoi, cu totul neașteptat, văzu pe cineva 
stând lângă ea, un bărbat cu piele palidă și cu ochii de culoarea 
gheții glaciare. Era îmbrăcat ca pentru o ocazie specială, pentru 
o nuntă, ori poate pentru o înmormântare, și ţinea un revolver în 
mână. 

De fapt, îmi semeni mai mult decât crezi... 

Stinse lumina și intră în camera alăturată. Safia stătea într-un 
capăt al patului, îmbrăcată cu vesta ei de sinucigașă și cu 


VP - 309 


jacheta gri. Se holba pierdută la televizor. Pielea-i era palidă ca 
laptele, părul îi atârna greu și bleg de-o parte a gâtului. Tânăra 
femeie care dusese la capăt un măcel al inocenților în numele 
Islamului era în mod evident înfricoșată. 

— Ești gata? întrebă Natalie. 

— Nu pot. 

Safia vorbise de parcă o mână o strângea de gât. 

— Sigur că poţi. N-are de ce să-ţi fie frică. 

Safia ţinea o ţigară între degetele tremurătoare ale mâinii 
stângi. Mâna dreaptă îi era încleștată pe detonator - prea 
încleștată, se gândi Natalie. 

— Poate ar trebui să beau puţină votcă sau whisky, spunea 
ea. Se zice că ajută. 

— Chiar vrei să te întâlnești cu Allah mirosind a alcool? 

— Cred că nu. Ochii ei se mișcară de la televizor spre faţa 
Nataliei: Nu ţi-e frică? 

— Puțin. 

— Nu s-ar zice că ţi-e frică. De fapt pari bucuroasă. 

— Aştept asta de mult timp. 

— Moartea? 

— Răzbunarea, spuse Natalie. 

— Credeam că și eu vreau răzbunare. Credeam că vreau să 
mor... 

Mâna invizibilă se strânse din nou împrejurul gâtului ei. Părea 
în capabilă să vorbească. Natalie luă ţigara dintre degetele 
Safiei, o strivi și lăsă chiștocul lângă celelalte douăsprezece pe 
care le fumase în după-amiaza aceea. 

— N-ar trebui să plecăm? 

— Într-un minut. 

— Unde mergem? 

Safia nu răspunse. 

— Trebuie să-mi spui care e ţinta, Safia. 

— Ai s-o afli cât de curând. 

Vocea îi era firavă ca niște frunze moarte. Avea o paloare ca 
de cadavru. 

— Crezi că-i adevărat? întrebă ea. Crezi că vom merge în 
paradis după ce explodează bomba? 

Nu știu unde ai să mergi tu, se gândi Natalie, dar nu vei 
ajunge în braţele iubitoare ale lui Dumnezeu. 

— De ce n-ar fi adevărat? întrebă ea. 


VP - 310 


— Uneori mă-ntreb dacă nu e doar... și din nou vocea i se 
frânse. 

— Doar ce? 

— Ceva ce le spun bărbaţii ca Jalal și Saladin unor femei ca 
noi ca să ne transforme în martire. 

— Saladin ar îmbrăca și el vesta de-ar fi aici. 

— Chiar ar face-o? 

— L-am întâlnit după ce ai plecat din tabăra din Palmira. 

— Știu. Te preţuiește foarte mult. 

O undă de gelozie răsuna în vocea ei. Din câte se părea, mai 
era capabilă și de cel puţin încă o emoție în afară de frică. 

— Mi-a zis că i-ai salvat viața. 

— l-am salvat-o. 

— lar acum te trimite la moarte. 

Natalie nu spuse nimic. 

— Și cum rămâne cu cei pe care-i vom omori în seara asta? 
întrebă Safia. Sau cei pe care i-am omorât la Paris. 

— Erau necredincioși. 

Dintr-odată, Nataliei detonatorul i se păru fierbinte, de parcă 
ar fi strâns în pumn un tăciune aprins. Nu-și dorea nimic altceva 
decât să-și smulgă vesta de pe corp. Se uită împrejur prin 
cameră. 

Vă uitati? Ce mai așteptați? 

— Eu am ucis-o pe femeia aceea în Franța, spunea Safia. 
Weinberg, evreica. Oricum ar fi murit din cauza rănilor, dar tot 
am împușcat-o. Mi-e frică... și se opri. 

— De ce ţi-e frică? 

— Că am să o întâlnesc din nou în paradis. 

Natalie nu reuși să găsească, în puţul de minciuni din sine, un 
răspuns. Işi puse o mână pe umărul Safiei, ușor, să n-o sperie. 

— N-ar trebui să plecăm? 

Safia se holbă indiferentă la telefonul mobil, drogată de 
opiaceul fricii, apoi se ridică nesigură în picioare - atât de 
nesigură, de fapt, încât Nataliei îi fu teamă că, fără voie, ar 
putea apăsa detonatorul căutând să-și păstreze echilibrul. 

— Cum arăt? întrebă ea. 

Ca o femeie care știe că mai are doar câteva minute de trăit, 
se gândi Natalie. 

— Frumoasă, Safia. Mereu ești frumoasă. 

Cu asta, Safia se îndreptă spre ușă și o deschise fără ezitare, 


VP - 311 


dar Natalie căuta ceva printre cearșafurile și păturile răsucite de 
pe pat. Sperase să audă zgomotul unei arme de calibru mare 
trimiţând-o pe Safia în călătoria ei spre paradis. În schimb, auzi 
vocea Safiei. Frica se evaporase. Părea ușor iritată. 

— Ce mai aștepți? întrebă ea autoritar. E timpul. 


60 


Casa Albă 


Dineul oficial era programat să înceapă la opt în seara aceea. 
Președintele francez și soţia sa au ajuns punctual la porticul 
nordic, după ce traversaseră dinspre Casa Blair în timp record, 
înconjurați de cel mai sever dispozitiv de securitate pe care-l 
văzuse cineva vreodată. S-au grăbit să intre, ca și cum ar fi vrut 
să scape de un diluviu subit, și i-au întâlnit pe președinte și pe 
prima doamnă, ambii în ţinută de gală, așteptând în holul de la 
intrare. Zâmbetul președintelui era ameţitor, dar strângerea sa 
de mână era umedă și tensionată. 

— Avem o problemă, spuse șoptit în timp ce camerele 
scânteiau. 

— Ce problemă? 

— Îți explic într-un minut. 

Sesiunea foto a fost mult mai scurtă decât de obicei, mai 
precis de cincisprezece secunde. Apoi președintele conduse 
grupul spre Cross Hall. Prima doamnă și omoloaga ei franceză 
au luat-o la stânga, spre Camera Estică. Cei doi lideri au luat-o 
spre dreapta, spre Aripa Vestică. Jos, în Situation Room nu se 
mai putea sta decât în picioare - directorii ocupau locurile 
rezervate, iar adjuncţii și asistenții erau aliniaţi pe lângă pereți. 
Pe unul dintre monitoare, două femei, una blondă, cealaltă cu 
părul negru, mergeau pe un coridor de hotel. Președintele îl 
puse repede la curent pe liderul francez. Câteva minute mai 
devreme, Safia Bourihane scosese la iveală două veste 
explozive. O evacuare grăbită a hotelului a fost respinsă și 
pentru că ar fi consumat prea mult timp, și pentru că era prea 
riscantă. Un atac direct asupra camerei fusese și el respins. 

— Și-atunci ce ne-a mai rămas? întrebă președintele francez. 


VP - 312 


— Echipe SWAT și de salvare a ostaticilor, sub acoperire, sunt 
pe poziţii, și în faţa hotelului, și în hol. Dacă li se oferă șansa de 
a o ucide pe Safia Bourihane fără pierderea colaterală a unor 
nevinovați, vor cere permisiunea să tragă. 

— Cine acordă permisiunea? 

— Eu și numai eu. Președintele se uită grav la corespondentul 
său francez: Nu am nevoie de permisiunea ta să fac asta, dar aș 
vrea să-mi dai acordul. 

— Îi ai, d-le președinte. Liderul francez le urmări pe cele două 
femei intrând în lift: Dar permite-mi să-ți dau un mic sfat. 

— Sigur. 

— Spune-le lunetiștilor tăi să nu rateze. 


Când tunisianul ajunse la ieșirea spre Șoseaua 123, cel de-al 
doilea camion Freightliner era chiar în spatele său, exact acolo 
unde trebuia să fie. Se uită la ceas. Era opt și cinci minute. Erau 
cu un minut înainte de program, era mai bine decât dacă ar fi 
întârziat, dar nu ideal. Punctualitatea era marca înregistrată a 
lui Saladin. El credea că în teroare, ca și în viaţă, sincronizarea 
înseamnă totul. 

De șase ori făcuse teste tunisianul și de șase ori semaforul de 
pe Calea Lewinson îi întrerupse temporar înaintarea, ca și acum. 
Când lumina semaforului se făcu verde, merse șerpuit pe 
străzile suburbiei într-un ritm lejer, urmat de cel de-al doilea 
Frieghtliner. Drept în faţă era intersecţia cu Tysons McLean 
Drive. Tunisianul se uită din nou la ceas. Erau din nou în grafic. 
Coti la stânga și camionul supra-încărcat își începu urcarea 
trudnică a pantei. 

Aceasta era porţiunea de drum pe care tunisianul nu 
condusese niciodată, dar exersase această urcare împreună cu 
iordanianul, pe un simulator computerizat sofisticat. Șoseaua 
cotea lent la stânga, apoi, în vârful colinei făcea brusc la dreapta 
și trimitea la un complex punct de control. De-acum, gărzile 
extrem de bine instruite și greu înarmate îi sesizaseră prezența. 
Americanii mai fuseseră atacați de vehicule capcană înainte - la 
cazarma pușcașilor marini din Beirut în 1983 și la Turnurile 
Khobar din Arabia Saudită în 1996 - și fără îndoială erau 
pregătiţi pentru un astfel de atac asupra acestor facilităţi 
extrem de importante, centrul nervos al aparatului antiterorist. 
Dar, din nefericire pentru americani, și Saladin era pregătit. 


VP - 313 


Blocul motor al camioanelor era învelit în fontă, iar parbrizele și 
cauciucurile erau antiglonț. Cu excepţia cazului când ar fi fost 
lovite direct de un proiectil antitanc, camioanele erau de 
neoprit. 

Tunisianul așteptă până încheie ușoara curbă la stânga și-apoi 
apăsă piciorul pe pedală până-n podea. Pe dreapta, un șir de 
piloni oranj fosforescenţi canalizau traficul spre interiorul 
complexului pe o singură bandă. Tunisianul nu făcu niciun efort 
să-i evite, dându-le astfel de înțeles americanilor că intenţiile 
sale erau departe de a fi inocente. 

Luă curba ascuţită spre dreapta fără să încetinească și pentru 
o clipă se temu că vehiculul greu încărcat avea să se răstoarne. 
In fața lui, câţiva soldaţi americani din gardă gesticulau 
nebunește, făcându-i semn să oprească. Alţi câţiva aveau deja 
armele îndreptate spre el. Dintr-odată fu orbit de o lumină albă 
arzătoare - lămpi cu arc, sau poate laser. Apoi veniră primele 
focuri de armă. Au ricoșat din parbriz ca grindina. Tunisianul 
încleștă volanul cu mâna stângă, iar detonatorul cu cea dreaptă. 

— In numele lui Allah, preaslăvitul și preamilostivul... 


Bărbaţii și femeile de la nivelul operaţional al Centrului 
Naţional Antiterorist n-aveau habar de situaţia de la poarta din 
faţă a complexului. Nu aveau ochi decât pentru ecranul gigant 
din faţa sălii pe care se vedeau două femei - una blondă, 
cealaltă cu păr negru, subiectul unu și doi, cum li se spunea - 
care tocmai urcaseră în liftul unui hotel din apropiatul Arlington. 
Erau filmate de sus, într-un unghi ușor înclinat. Blonda, subiectul 
doi, părea încremenită de frică, dar femeia cu păr negru se 
arăta ciudat de liniștită. Privea drept în obiectivul camerei, ca și 
cum ar fi pozat pentru un ultim portret. Gabriel se uită drept la 
ea. Era în picioare, cu o mână apăsată pe bărbie, cu capul lăsat 
ușor într-o parte. Adrian Carter era lângă el cu câte un telefon la 
fiecare ureche. Fareed Barakat răsucea nervos o ţigară 
neaprinsă între degetele cu unghii manichiurate, cu ochii lui 
negri ca onixul lipiţi de ecran. Numai Paul Rousseau, care nu 
avea o aplecare pentru sânge, nu se putea uita. Se holba în 
mochetă de parcă ar fi căutat vreun lucru preţios pe care-l 
rătăcise. 

În afara hotelului, Fordul Impala roșu aprins era tras în 
parcarea de la suprafaţă, supravegheat clandestin de agenţii 


VP - 314 


Grupului de reacție la incidente grave al FBI. Lumina albastră a 
radiotransmiţătorului clipea pe ecranele din CNA ca o baliză. 
Microfoanele ascunse în mașină captau zumzetul slab al curgerii 
traficului pe North Fort Myer Drive. 

Doi agenţi SWAT sub acoperire pălăvrăgeau amical chiar la 
intrarea în hotel. Alţi doi așteptau în staţia de taximetre. În afara 
acestora, mai erau agenţi SWAT în interiorul hotelului, doi în 
foaierul cromat și laminat de lângă bar, alţi doi în ghereta 
portarului. Fiecare agent SWAT purta ascuns câte un pistol 
semiautomat Springfield de calibru .45, cu magazie cu opt 
gloanţe și încă un glonţ pe țeavă. Un agent din ghereta 
portarului, un veteran al suplimentării din 2007 a trupelor din 
lrak, era lunetistul desemnat. Plănuia să se apropie de ţintă, 
subiectul numărul doi, din spate. Dacă i se ordona de către 
președinte - și nu se pierdea nicio viaţă nevinovată -, avea să 
folosească forţa letală. 

Toţi cei opt membri ai echipei SWAT erau încordaţi când se 
deschiseră ușile liftului, iar cele două femei, subiecții unu și doi, 
au ieșit în foaier. O altă cameră le urmări cât traversară foaierul 
până la marginea holului. Acolo, blonda se opri brusc și o prinse 
ferm pe femeia cu păr negru de braţ. Schimbară câteva cuvinte, 
de neauzit în interiorul CNA, iar blonda își privi gânditoare 
telefonul mobil. Apoi se întâmplă ceva la care nimeni nu se 
gândise - nici echipele FBI dinăuntrul ori dinafara hotelului, nici 
președintele și cei mai apropiaţi consilieri ai săi din Camera 
Situaţiilor de Urgenţă și, în mod cert, nici cei patru șefi de 
spionaj care urmăreau evenimentele de la etajul operaţional din 
CNA. Fără avertizare, cele două femei se întoarseră din hol și o 
porniră pe un coridor de la parter către partea din spate a 
hotelului. 

— Merg în direcția greșită, spuse Carter. 

— Ba nu, replică Gabriel. Merg în direcţia în care le-a spus 
Saladin să meargă. 

Carter tăcea. 

— Spune echipelor SWAT să le urmărească. Spune-le să tragă. 

— Nu pot, izbucni Carter. Nu înăuntrul hotelului. 

— Să tragă acum, Adrian, pentru că nu vom avea altă șansă. 

Exact atunci, etajul operaţional fu inundat de o imensă 
explozie de lumină albă. O clipită mai târziu se auzi un sunet ca 
un bang sonic care zgudui violent clădirea. Pe moment, Carter și 


VP - 315 


Paul Rousseau au fost confuzi; Gabriel și Fareed Barakat, 
oameni din Orientul Mijlociu, nu. Gabriel dădu fuga la fereastră 
tocmai când o ciupercă de foc se ridica deasupra punctului de 
control al complexului. Câteva secunde mai târziu, văzu un 
camion mare de mărfuri virând în viteză spre curtea din față ce 
despărțea Centrul Naţional Antiterorist de Biroul Directorului 
Serviciilor Naţionale de Informaţii. 

Gabriel se întoarse și urlă ca un nebun către cei aflați mai 
aproape de geamuri să se adăpostească. Privi scurt spre 
imensul ecran și le văzu pe cele două femei, subiecţii unu și doi, 
intrând în garajul hotelului Key Bridge Marriott. Apoi urmă a 
doua explozie și ecranul, ca și tot restul, se înnegri. 


Ecranele se înnegriră și în Situation Room de la Casa Albă. La 
fel și ecranul care ţinea legătura cu directorul Centrului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă președintele. 

Cel care răspunse fu secretarul securității naţionale. 

— Evident, e vreo problemă cu transmisiunea. 

— Nu pot ordona echipelor SWAT să acționeze decât dacă văd 
ce se întâmplă. 

— Verificăm, d-le președinte. 

Și exact asta făceau fiecare șef, adjunct și asistent din 
cameră. Directorul CIA a fost cel care, treizeci de secunde mai 
târziu, îl informă pe președinte că două zgomote puternice, 
posibil explozii, fuseseră auzite în zona Mclean-Tysons Corner, în 
apropiere de intersecția Șoselei 123 cu Autostrada Interstatală 
495. 

— Cine le-a auzit? întrebă președintele. 

— Exploziile s-au auzit de la cartierul general al CIA, d-le. 

— De la o milă distanţă? 

— Mai degrabă două, d-le. 

Președintele privi lung la ecranul mort. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă din nou, dar de data asta nu se 
auzi niciun răspuns în sală, numai bufnetul percutant al unei alte 
explozii, suficient de aproape încât să clatine Casa Albă. Ce 
naiba a fost asta? 

— Verificăm, d-le. 

— Verifică mai repede. 

Cincisprezece secunde mai târziu, președintele primi 
răspunsul la întrebarea sa. Nu de la unul dintre oficialii de rang 


VP - 316 


înalt prezenţi în Situation Room, ci de la agenţii Serviciului 
Secret poziționaţi pe acoperișul Palatului Executiv. Fumul se 
revărsa din Memorialul Lincoln. 

America fusese atacată. 


61 


Memorialul Lincoln 


Ajunsese pe jos, un bărbat singur, cu păr negru, de vreo 1,70 
m, îmbrăcat într-un palton de lână larg, care să-l protejeze de 
frigul serii, și cu un rucsac pe umăr. Mai târziu, FBl-ul avea să 
stabilească faptul că SUV-ul marca Honda Pilot cu numere de 
Virginia îl lăsase la intersecţia străzii 33 cu Bulevardul 
Constitution. Honda Pilot plecase mai departe spre nord, pe 
strada 32 până la bulevardul Virginia, unde cotise la stânga. 
Bărbatul cu palton greu de lână și cu rucsac se îndreptase spre 
sud, dincolo de extremitatea vestică a Mallului Washington, 
către Memorialul Lincoln. Câţiva ofițeri ai Poliţiei Parcurilor 
stăteau de pază la baza scărilor. Nu l-au luat la întrebări și de 
fapt nici n-au părut să-l observe pe bărbatul cu rucsac și cu 
palton prea larg. 

Monumentul, construit în forma unui templu doric, era luminat 
de o lumină caldă și aurie ce părea să iradieze dinăuntrul lui. 
Bărbatul cu rucsacul se opri câteva secunde exact pe locul unde 
dr. Martin Luther King rostise discursul „Am un vis”, apoi urcă 
ultimul rând de scări, până în încăperea centrală a 
monumentului. Vreo douăzeci de turiști erau strânși în fața 
statuii de nouăsprezece picioare a unui Lincoln așezat. Și cam 
tot atâţia erau în cele două încăperi laterale, în faţa plăcilor 
impunătoare pe care erau gravate Apelul de la Gettysburg și 
cuvântarea lui Lincoln cu ocazia celei de-a doua inaugurări în 
funcţia de președinte. Bărbatul cu paltonul prea mare lăsă jos 
rucsacul, aproape de baza uneia dintre coloanele ionice, apoi, 
scoțându-și mobilul din buzunar, începu să fotografieze statuia. 
Fapt curios, buzele sale murmurau ceva. 

În numele lui Allah, preaslăvitul și preamilostivul... 

Un cuplu de tineri îi ceru bărbatului, într-o engleză stricată, să 


VP - 317 


le facă o fotografie în fața statuii. El refuză și, întorcându-le 
brusc spatele, se grăbi să coboare scările spre Reflecting Pool. O 
femeie ofițer de la Poliţia Parcurilor, de douăzeci și opt de ani, 
mamă a doi copii, observă prea târziu rucsacul abandonat și le 
strigă turiștilor să evacueze monumentul. O clipă mai târziu, 
polițista era decapitată de fierăstrăul circular format din bilele 
de rulmenţi azvârlite din rucsac în momentul exploziei, cum au 
fost și bărbatul și femeia care ceruseră să li se facă o poză. 
Atentatorul a fost aruncat la pământ de suflul exploziei. Un 
turist neștiutor din Oklahoma, de șaizeci și nouă de ani, veteran 
al războiului din Vietnam, îl ajută pe criminal să se ridice în 
picioare, iar pentru fapta sa de bunăvoință a fost împușcat în 
inimă cu un revolver Glock 19, pe care bărbatul îl scosese de 
sub palton. Bărbatul reuși să mai ucidă alţi șase oameni înainte 
să fie împușcat de ofițerii Poliţiei Parcurilor aflaţi la baza scărilor. 
În total aveau să moară 28 de persoane. 

În momentul exploziei, Honda Pilot frâna în faţa intrării 
principale a Centrului John F. Kennedy pentru Artele 
spectacolului. Un bărbat cobori din mașină și intră în Sala 
Statelor. Paltonul său era identic cu cel purtat de bărbatul care 
atacase Memorialul Lincoln, deși nu căra niciun rucsac; bomba 
sa era prinsă pe corp. Merse dincolo de centrul de informare 
pentru turiști, până la casa de bilete, unde-și detonă 
dispozitivul. Alţi trei bărbaţi, printre care și șoferul, coborâră din 
Honda. Toţi erau înarmaţi cu puști semiautomate de asalt AR- 
15. l-au măcelărit pe răniții și muribunzii din Sala Statelor, apoi 
o luară metodic de la Teatrul Eisenhower spre Operă și spre Sala 
de concerte, ucigând fără discriminare. Cu totul, aveau să 
moară mai mult de trei sute de oameni. 

Până la sosirea primelor unităţi ale Poliţiei Metropolitane, cei 
trei teroriști supraviețuitori traversaseră pe jos bulevardele Rock 
Creek și Potomac și intraseră în Washington Harbor. Acolo 
luaseră restaurantele la rând, ucigând fără milă. Fiola Mare, 
Nick's Riverside Grill, Sequoia: toate au fost răvășite cu focuri de 
armă. Și din nou, n-au întâmpinat nicio rezistență din partea 
Poliţiei Metropolitane; americanii, din câte se părea, fuseseră 
prinși cu pantalonii în vine. Sau poate, se gândi liderul celulei de 
atac, că Saladin îi înșelase. Cei trei bărbaţi își reîncărcară armele 
și se îndreptară spre centrul Georgetownului în căutarea prăzii. 

În acest haos, cele două femei - una cu păr negru, cealaltă, 


VP - 318 


blondă: subiecții unu și doi, cum li se spunea - intrară în garajul 
din spate al hotelului Key Bridge Marriott. O a doua mașină, o 
Toyota Corolla închiriată, le aștepta. Mult mai târziu, avea să se 
afle că mașina fusese lăsată în garaj în aceeași zi, mai devreme, 
de același bărbat care le furnizase și vestele explozive la Centrul 
Tysons Corner. 

De obicei, subiectul unu, agenta israeliană, era cea care 
conducea, dar de data asta, subiectul doi, franțuzoaica, a fost 
cea care a urcat la volan. leșind din garaj, trecu în goană pe 
lângă pavilionul garajistului, spulberând bariera cu ocazia asta și 
îndreptându-se către ieșirea hotelului dinspre autostrada Lee. 
Echipele SWAT sub acoperire, poziționate în parcarea de la 
suprafață, nu au folosit forţa letală împotriva subiectului doi, 
franțuzoaica, pentru că nu primiseră autorizarea din partea 
președintelui ori a directorului FBI. Până și echipele de 
supraveghere ale FBI au rămas paralizate pe moment, fiindcă nu 
li se dădea nicio îndrumare de la Centrul Naţional Antiterorist. O 
clipă mai devreme, echipele de filaj auziseră prin staţiile radio 
ceva ce părea să fi fost o explozie. lar acum, dinspre Centrul 
Naţional Antiterorist, nu se auzea decât tăcere. 

leșirea în autostrada Lee a hotelului era la doar un viraj 
dreapta distanță. Franţuzoaica însă o luă la stânga. Evită 
mașinile care veneau din față și făcu stânga pe strada North 
Lynn, iar câteva secunde mai târziu gonea peste podul Key 
către Georgetown. Echipele sub acoperire SWAT și de filaj ale 
FBI n-au avut de ales decât să repete mișcările riscante ale 
franţuzoaicei. Două vehicule au ţâșnit prin ieșirea spre 
autostrada Lee, iar alte două pe North Fort Myer Drive. Când 
ajunseră la podul Key, Toyota Corolla cotea deja pe strada M. 
Mașina nu avea nici radiotransmiţător și nici microfoane în 
interior. De la înălțimea podului, echipele FBI vedeau 
intermitente lumini roș-albastre avansând spre Georgetown. 


62 


Liberty Crossing, Virginia 


Gabriel deschise întâi un ochi, apoi, încet, dureros, îl deschise 
VP - 319 


și pe celălalt. Își pierduse conștiința, câtă vreme nu știa - câteva 
secunde, minute, o oră sau mai mult. Și nici nu-și putea da 
seama în ce poziţie era corpul său. Era într-un munte de 
rămășițe, atât înțelegea, dar nu putea distinge dacă era pe 
burtă ori pe spate, cu capul în sus ori în jos. Nu simţea nicio 
presiune anormală în cap, fapt pe care-l luă ca pe-un semn bun, 
deși se temea că și-a pierdut auzul. Ultimele zgomote de care-și 
amintea fuseseră mugetul exploziei și zgomotul efectului de vid. 
Suflul supersonic al exploziei părea să-i fi răvășit toate organele 
interne. Îl durea peste tot - pieptul, inima, ficatul, peste tot. 

Împinse cu mâinile și dărâmăturile cedară. Prin praful dens 
întrezări structura de oțel a clădirii dezgolită și arterele 
secţionate ale cablurilor de rețea și de curent. Din tavan cădeau 
scântei ca dintr-o candelă romană?, iar printr-o fantă din tavan 
se vedea oiștea Carului Mare. Vântul rece de noiembrie îl 
înfrigură. O cinteză ateriză la o lungime de braţ de el, îl studie 
cu calm și plecă din nou. 

Gabriel dădu la o parte alte dărâmături și, chircindu-se de 
durere, se ridică în fund. Una dintre mesele în formă de rinichi 
ajunsese tocmai peste picioarele lui. Lângă el, nemișcată, 
înfundată-n praf, zăcea o femeie. Faţa ei era neatinsă, cu 
excepţia câtorva mici zgârieturi cauzate de cioburile de sticlă. 
Ochii-i erau deschişi și purtau expresia încremenită a morții. 
Gabriel o recunoscu; era analista care lucrase la un birou de 
lângă al lui. O chema Jill - sau poate Jen? Sarcina ei fusese 
aceea de a examina listele de pasageri ale zborurilor spre SUA 
în căutarea personajelor negative. Fusese o femeie tânără și 
inteligentă, abia ieșită din facultate, probabil din vreun orășel 
liniștit din lowa sau Utah. Venise în Washington ca să-și ajute 
țara să fie în siguranţă, se gândi Gabriel, iar acum era moartă. 

Işi puse ușurel mâna pe faţa ei și-i închise ochii. Apoi împinse 
masa la o parte și se ridică nesigur în picioare. Imediat, lumea 
zdruncinată a nivelului operaţional începu să se învârtească. 
Gabriel își puse mâinile pe genunchi până când caruselul acela 
se opri. Partea dreaptă a capului îi era caldă și umedă. Sângele 
îi curgea în ochi. 

Il șterse și se întoarse spre fereastra de unde văzuse camionul 
apropiindu-se. Nu se vedeau cadavre și nici prea mult moloz pe 
partea aceea a clădirii; totul explodase spre interior. Dar nu 


28 Tip de artificii care expulzează una sau mai multe stele sau cartușe explozive. 
VP - 320 


erau nici ferestre și nici pereţi exteriori. Toată fațada sudică a 
Centrului Naţional Antiterorist fusese retezată. Gabriel se 
îndreptă precaut spre hău și privi în jos. În curtea din faţă era un 
crater imens, mult mai adânc decât cel care se formase în afara 
Centrului Weinberg din Paris, de parcă acolo ar fi căzut un 
meteorit. Pasarela ce lega CNA de Biroul Directorului Serviciilor 
Naţionale de Informaţii nu mai exista. Și nici întreaga faţadă 
nordică a clădirii, În sălile de ședințe și în birourile spulberate nu 
mai ardea nici măcar o lumină. Un supravieţuitor îi făcu cu mâna 
lui Gabriel de pe marginea planșeului de la etajul de deasupra. 
Neștiind ce altceva să facă, Gabriel îi răspunse tot fluturând 
mâna. 

Traficul pe Interstate 495 fusese oprit. Pe bucla interioară se 
vedeau luminile albe ale farurilor, pe cea exterioară - luminile 
roșii ale stopurilor. Gabriel își scutură partea din faţă a jachetei 
și descoperi că încă mai era în posesia telefonului mobil. Formă 
numărul lui Mihail și ridică telefonul la ureche, dar nu se auzea 
decât tăcerea. Sau poate că Mihail vorbea și Gabriel nu-l putea 
auzi. Și-a dat seama că nu auzise nimic de când își recăpătase 
cunoștința - nici sirenele mașinilor, nici vaiere de durere ori 
strigăte după ajutor, nici măcar pașii săi pe moloz. Era într-o 
lume tăcută. Se întrebă dacă starea aceasta avea să fie 
permanentă și se gândi la toate sunetele pe care nu le va mai 
auzi niciodată. Nu avea să mai audă niciodată sporovăială fără 
sens a copiilor săi sau trilurile ariilor din La Boheme. Nici nu 
avea să mai audă râcâitul ușor al pensulelor Winsor & Newton 
seria 7 pe o pânză de Caravaggio. Dar cântecele Chiarei aveau 
să-i lipsească cel mai mult. Gabriel spunea mereu, în glumă, că 
se îndrăgostise de Chiara când îi făcuse prima oară fettuccini cu 
ciuperci, dar nu era adevărat. Îi dăruise inima când o auzise 
prima oară cântând un cântecel de dragoste italian prostuţ, 
când ea credea că n-o aude nimeni. 

Gabriel întrerupse legătura cu Mihail și-și făcu drum printre 
dărâmăturile a ceea ce cu o clipă înainte fusese etajul 
operaţional. Trebuia să-i dea credit lui Saladin; fusese o lovitură 
de maestru. Merita onoruri. Erau morți peste tot. Supraviețuitorii 
uimiţi, norocoșii, se eliberau anevoios din moloz. Gabriel dibui 
locul unde stătea când auzise prima explozie. Paul Rousseau 
sângera abundent din numeroase tăieturi și își ţinea grijuliu un 
braț evident rupt. Fareed Barakat, supraviețuitorul suprem, 


VP - 321 


părea să fi depășit neatins momentul. Intru câtva iritat, își 
curăța praful de pe costumul englezesc realizat manual. Adrian 
Carter încă mai ţinea un telefon la ureche. Nu părea să-și dea 
seama că receptorul nu mai era conectat la nimic. 

Gabriel luă cu delicateţe telefonul din palma strânsă a lui 
Carter și-l întrebă dacă Safia Bourihane era moartă. Nu-și auzi 
sunetul propriei voci și nici răspunsul lui Carter. De parcă cineva 
tăiase sonorul. Se uită în direcţia ecranului gigant, dar nu mai 
era niciun ecran acolo. Și-și dădu seama că nici Natalie nu mai 
era. 


63 


Georgetown 


În mod cert Safia știa încotro se îndreaptă. După ce viră la 
dreapta pe strada M, trecu ca vântul pe roșu, în capătul străzii 
34, apoi coti cu dificultate pe strada Bank, o alee pavată ce urca 
lin colina spre Prospect. Ignorând semnul stop, o luă la dreapta 
și apoi încă o dată la stânga pe strada 33. Era o stradă cu sens 
unic ce traversa de la nord la sud toată lungimea West Village- 
ului din Georgetown, cu intersecţii cu four-way stops la fiecare 
cvartal. Safia ţâșni pe strada N fără să încetinească. Tinea 
volanul strâns cu mâna stângă. Cu cea dreaptă, cea în care 
avea detonatorul, strângea schimbătorul de viteze. 

— Mai vin după noi? 

— Cine? 

— Americanii! ţipă Safia. 

— Care americani? 

— Aia care erau cu ochii pe noi la hotel. Aia care ne-au 
urmărit la mall. 

— Nu ne-a urmărit nimeni. 

— Bineînţeles că ne-au urmărit! Și ne așteptau chiar acum în 
parcarea hotelului. Dar el i-a păcălit. 

— Cine i-a păcălit? 

— Saladin, bineînţeles. N-auzi sirenele? Atacul a-nceput. 

Natalie le auzea. Se auzeau de peste tot. 

— Alhamdulillah, spuse șoptit. 


VP - 322 


328 

În faţa lor, un bătrân puse piciorul pe trecerea de pietoni de 
pe strada O, urmat de un basset în lesă. Safia apăsă claxonul cu 
mâna în care-avea detonatorul și atât bărbatul, cât și câinele se 
traseră din faţa mașinii. Natalie se uită cu coada ochiului peste 
umăr. Bărbatul și câinele păreau nevătămațţi. Mult în spatele lor, 
o mașină luă colţul pe strada Prospect în mare viteză. 

— Unde i-am atacat? întrebă Natalie. 

— Nu știu. 

— Care-i ţinta mea? 

— Într-un minut. 

— Care-i a ta? 

— Nu contează. Pe faţa Safiei se citea panica. Vin! 

— Cine? 

— Americanii. 

Safia apăsă acceleraţia până la podea și goni pe strada P. 
Apoi, la Volta Place, o luă încă o dată la dreapta. 

— E un restaurant francez pe bulevardul Wisconsin cu numele 
Bistro Lepic. E la vreun kilometru de capătul străzii, pe partea 
stângă. Niște diplomaţi de la ambasada franceză iau cina în 
privat acolo, în seara asta, cu oameni din ministerul de externe 
de la Paris. Va fi foarte aglomerat. Intră cât poţi mai mult în 
restaurant și apasă detonatorul. Dacă încearcă să te oprească la 
ușă, apasă-l acolo. 

— Voi fi numai eu sau mai sunt și alţii? 

— Numai tu. Suntem parte din al doilea val de atacuri. 

— Care-i ţinta ta? 

— Ti-am mai spus o dată, nu contează. 

Safia frână brusc pe bulevardul Wisconsin. 

— leși. 

— Dar... 

— leşi! Safia îi agită pumnul în faţă Nataliei, pumnul în care 
ținea detonatorul: leși sau murim acum amândouă! 

Natalie cobori și urmări din ochi cum Toyota luă viteză spre 
sud, pe bulevardul Wisconsin. Apoi se uită spre Volta Place. Pe 
stradă nu era deloc trafic. S-ar fi zis că Safia reușise să scape de 
urmăritori. Și din nou, Natalie era singură. 

Indecisă, rămase o clipă înţepenită, ascultând vaierul 
sirenelor. Păreau să se îndrepte toate spre capătul de sud al 
Georgetownului, în apropiere de Potomac. In sfârșit, o luă în 


VP - 323 


cealaltă direcţie, spre ţinta ei și începu să se uite după un 
telefon. Şi-n tot acest timp se întreba de ce insistase Safia ca ea 
să poarte vesta explozivă cu cusătura roșie pe fermoar. 


Au trecut cinci minute vitale până când FBl-ul a găsit în sfârșit 
mașina. Era parcată, ilegal și foarte aiurea, la intersecţia dintre 
Wisconsin și Prospect. Roata din partea dreaptă-faţă era pe 
bordură, portiera șoferului era întredeschisă, farurile aprinse, 
motorul pornit. Mai important, cele două pasagere, una cu părul 
negru, una blondă, dispăruseră. 


64 


Cafe Milano, Georgetown 


Safia gâfâia ușor când intră în Cafe Milano. Cu serenitatea 
martirului, traversă foaierul spre contoarul șefului de sală. 

— Al-Farouk, spuse. 

— DI al-Farouk a sosit deja. Urmaţi-mă, vă rog. 

Safia îl urmă pe șeful de sală în sala de mese principală, iar 
apoi la masa unde Saladin stătea singur. El se ridică încet din 
cauza piciorului rănit și o sărută pe fiecare obraz. 

— Asma, iubita mea, spuse într-o engleză perfectă. Arăţi 
absolut adorabil. 

Ea nu înţelegea ce spunea el, așa că numai zâmbi și se așeză. 
Așezându-se din nou pe scaun, Saladin trase iute cu ochiul spre 
bărbatul ce stătea în capul barului. Bărbatul cu păr negru și 
ochelari care intrase în restaurant la câteva minute după 
Saladin. Bărbatul, se gândi Saladin, care fusese extrem de 
interesat de sosirea Safiei și care-și ținea mobilul apăsat tare pe 
ureche. Nu putea însemna decât un singur lucru: prezenţa lui 
Saladin la Washington nu trecuse neobservată. 

Ridică ochii spre televizorul de deasupra barului. Era pus pe 
CNN. Cei din televiziune abia începuseră să priceapă 
dimensiunea calamităţii ce se abătuse asupra Washingtonului. 
Avuseseră loc atentate la Centrul Naţional Antiterorist, la 
Memorialul Lincoln și la Centrul Kennedy. Televiziunea mai 
primise informaţii, neconfirmate, despre niște atacuri asupra 


VP - 324 


unor restaurante din complexul Washington Harbor. Clienţii din 
Cafe Milano erau în mod cert cu sufletul la gură. Cei mai mulţi se 
holbau la telefoanele lor mobile, iar vreo duzină dintre ei erau 
strânși împrejurul barului, urmărind televizorul. Dar nu și 
bărbatul cu păr negru și ochelari. El făcea tot ce-i stătea în 
putinţă să nu se zgâiască la Safia. Era timpul, se gândi Saladin, 
să plece. 

Işi puse cu delicateţe mâna peste a Safiei și o privi drept în 
ochii ei hipnotici. O întrebă în arabă: 

— Ai lăsat-o unde ţi-am spus? 

Ea dădu din cap. 

— Te-au urmărit americanii? 

— Au încercat. Păreau confuzi. 

— Și pe bună dreptate, spuse aruncând o privire spre 
televizor. 

— A mers bine? 

— Mai bine decât speram. 

Un chelner se apropie. Saladin îi făcu semn cu mâna să plece. 

— İl vezi pe bărbatul de la capul barului? întrebă el în șoaptă. 

— Cel care vorbește la telefon? 

Saladin aprobă din cap. 

— L-ai mai văzut până acum? 

— Nu cred. 

— Va încercă să te oprească. Nu-l lăsa. 

Urmă un moment de tăcere. Saladin își mai permise luxul unei 
ultime priviri prin restaurant. Acesta era motivul pentru care-și 
asumase riscul de-a călători la Washington, ca să vadă cu ochii 
lui frica pe feţele americanilor. Prea mult timp le fusese frică 
musulmanilor. Acum americanii aveau să știe ce gust are frica. 
Distruseseră ţara lui Saladin. In seara aceea, Saladin iniţiase 
procesul distrugerii ţării lor. 

Se uită la Safia. 

— Ești gata? 

— Da, răspunse ea. 

— Așteaptă exact un minut după plecarea mea. O strânse 
ușor de mână în semn de încurajare, apoi îi zâmbi: Nu-ţi fie frică, 
iubita mea. Nu vei simţi nimic. lar apoi vei vedea chipul lui Allah. 

— Pacea fie cu tine, spuse ea. 

— Și cu tine. 

Astea fiind zise, Saladin se ridică și, luându-și bastonul, 


VP - 325 


șchiopătă dincolo de bărbatul cu păr negru și ochelari, în 
direcția foaierului. 

— E totul în regulă, d-le al-Farouk? întrebă șeful de sală. 

— Trebuie să dau un telefon și nu vreau să vă tulbur clienții. 

— Mă tem că sunt deja tulburați. 

— Așa s-ar părea. 

Saladin intră în noapte. Pe pavajul de cărămidă roșie, se opri 
o clipă să savureze țipătul sirenelor. Un Lincoln Town Car negru 
aștepta la bordură. Saladin se lăsă încet pe bancheta din spate 
și-i dădu indicaţii șoferului, membru al rețelei sale, să se dea 
câţiva metri mai în faţă. În restaurant, înconjurată de mai mult 
de o sută de oameni, o femeie singură își privea ceasul de 
mână. Și, deși nu-și dădea seama, buzele ei se mișcau. 


65 


Bulevardul Wisconsin, Georgetown 


După ce traversă strada Q, Natalie dădu peste două studente 
de la Universitatea din Georgetown, ambele terifiate. Strigând 
ca să se facă înțeleasă peste urletul ambulanţelor ce treceau 
prin zonă, le spuse că fusese jefuită și că trebuia să-l sune pe 
prietenul ei ca să o ajute. Cele două femei îi spuseră că 
universitatea  transmisese o alertă, cerându-le tuturor 
studenţilor să se întoarcă la căminele și în apartamentele lor și 
să se adăpostească. Dar când Natalie le mai rugă o dată, una 
dintre femei, cea mai înaltă dintre ele, îi întinse iPhone-ul ei. 
Natalie ţinu aparatul în palma mâinii ei stângi și cu cea dreaptă, 
cea în care ţinea declanșatorul, formă numărul pe care trebuia 
să-l folosească doar în caz de necesitate. Suna la Dispeceratul 
Operaţional din bulevardul Regele Saul din Tel Aviv. O voce de 
bărbat îi răspunse scurt în ebraică. 

— Trebuie să vorbesc cu Gabriel imediat, spuse Natalie în 
aceeași manieră. 

— Cu cine vorbesc? 

Ea ezită, apoi își spuse numele adevărat pentru prima oară 
după multe luni. 

— Unde ești? 


VP - 326 


— Bulevardul Wisconsin, în Georgetown. 

— Eşti în siguranță? 

— Da, cred că da, dar am pe mine o vestă explozivă. 

— E posibil să aibă un dispozitiv-capcană. Nu încerca să ţi-o 
scoţi. 

— Nu încerc. 

— Rămâi pe recepţie. 

De două ori se strădui bărbatul de la Dispeceratul Operaţional 
din Tel Aviv să transfere apelul către mobilul lui Gabriel. De 
două ori nu primi niciun răspuns. 

— Se pare că e o problemă. 

— Unde-i el? 

— La Centrul Naţional Antiterorist din Virginia. 

— Mai încearcă o dată. 

O mașină de poliţie trecu în viteză pe lângă ea, cu sirenele 
urlând. Cele două studente de la Universitatea din Georgetown 
erau tot mai nerăbdătoare. 

— Încă un minut, le spuse Natalie în engleză. 

— Te rog, grăbește-te, replică proprietara telefonului. 

Bărbatul din Tel Aviv încercă din nou să-l sune pe Gabriel. 
Sună de mai multe ori înainte ca o voce de bărbat să răspundă 
în engleză. 

— Cine-i acolo? întrebă Natalie. 

— Numele meu e Adrian Carter. Lucrez pentru CIA. 

— Unde-i Gabriel? 

— Aici, cu mine. 

— Trebuie să vorbesc cu el. 

— Mă tem că nu se poate. 

— De ce? 

— Eşti Natalie? 

— Da. 

— Unde ești? 

Natalie îi spuse. 

— Încă mai porţi vesta? 

— Da. 

— N-o atinge. 

— N-o ating. 

— Poţi păstra telefonul ăsta? 

— Nu. 

— Te-aducem la noi. Mergi spre nord pe bulevardul Wisconsin. 


VP - 327 


Rămâi pe partea vestică a străzii. 

— Va mai fi un atentat. Safia e pe undeva pe-aproape. 

— Știm exact unde este. Pornește. 

Conexiunea se întrerupse. Natalie înapoie telefonul și o luă 
spre nord pe bulevardul Wisconsin. 


Printre ruinele Centrului Naţional Antiterorist, Carter reuși să-i 
comunice lui Gabriel că Natalie era bine și că avea să ajungă 
curând sub protecţia FBl-ului. Asurzit, sângerând, Gabriel nu 
avea timp să se bucure. Mihail încă mai era în Cafe Milano, la 
nici zece metri de masa unde stătea singură Safia Bourihane, cu 
degetul pe declanșator, cu ochii la ceasul de mână. Carter ridică 
din nou telefonul la ureche și din nou îi ordonă lui Mihail să 
părăsească imediat restaurantul. Gabriel tot nu putea auzi ce 
spunea Carter. Nu spera decât ca Mihail să asculte. 

Ca și Saladin, Mihail mai roti o dată ochii prin eleganta sală de 
mese a Cafe Milano înainte de a se ridica. Și el văzu frica pe 
fețele dimprejurul lui și precum Saladin realiză că peste o clipă 
mulți oameni vor pieri. Saladin avusese puterea de a opri atacul. 
Mihail n-o avea. Chiar și de-ar fi fost înarmat, dar nu era, șansele 
de a opri atentatul erau subţiri. Degetul mare al Safiei era pe 
butonul detonator, iar când nu se holba la ceasul ei, se holba la 
Mihail. Și nici nu era posibil să mai transmită niciun fel de 
avertizare. O avertizare n-ar fi făcut decât să genereze o 
îmbulzeală panicată spre ușă, ceea ce ar fi făcut să moară și 
mai mulţi oameni. Mai bine să lase vesta să explodeze cât timp 
clienţii erau acolo unde erau acum. Cei norocoși, de la mesele 
dinspre margini, ar fi putut supraviețui. Cei mai apropiaţi de 
Safia, cei cărora le fuseseră puse la dispoziţie mesele cele mai 
râvnite, aveau să fie cruțaţi de îngrozitoarea cunoaștere a 
faptului că vor muri. 

Incet, Mihail se lăsă să alunece de pe scaunul înalt de la bar și 
rămase drept. Nu îndrăznea să încerce să iasă din restaurant pe 
ușa din faţă; traseul acela l-ar fi adus mult prea aproape de 
masa Safiei. In schimb, o luă calm de-a lungul barului spre 
toalete. Ușa de la toaletă bărbaţilor era încuiată. Răsuci zăvorul 
de slabă calitate până plesni și intră. Un tip de vreo treizeci de 
ani cu părul dat cu gel se admira în oglindă. 

— Care-i problema ta, frate? 

— Vei afla într-o clipă. 


VP - 328 


Tipul încercă să plece, dar Mihail îl apucă de braţ. 
— Nu pleca. Ai să-mi mulţumești mai târziu. 
Mihail închise ușa și-l trase pe bărbat pe pardoseală. 


Din punctul său de observaţie de pe strada Prospect, Eli 
Lavon a fost martorul unei serii tot mai neliniștitoare de 
evenimente. Întâi a fost sosirea Safiei Bourihane la Cafe Milano, 
urmată, la câteva minute, de plecarea arabului masiv cunoscut 
drept Omar al-Farouk. Arabul masiv era acum pe bancheta din 
spate a unui Lincoln Town Car, parcat la vreo cincizeci de metri 
de intrarea în Cafe Milano, în spatele unei Honda Pilot. Mai mult, 
Lavon îl sunase de câteva ori pe Gabriel, aflat la Centrul 
Naţional Antiterorist, dar fără succes. Mai apoi, află de la cei din 
bulevardul Regele Saul și de la staţia radio a mașinii, că Centrul 
Naţional Antiterorist fusese atacat de două camioane încărcate 
cu explozibili. Lavon se temea acum că cel mai vechi prieten al 
său putea fi mort, de data asta de-a binelea. Și se mai temea că, 
în câteva secunde, și Mihail avea să moară. 

Exact în clipa aceea, Lavon primi un mesaj din bulevardul 
Regele Saul, care informa că Gabriel fusese ușor rănit în 
atentatul de la Centrul Naţional Antiterorist, dar că era cât se 
poate de viu. Ușurarea lui Lavon a fost de scurtă durată, totuși, 
căci în aceeași clipă bubuitul exploziei zgudui strada Prospect. 
Lincoln Townul plecă extrem de lent de lângă trotuar și trecu pe 
lângă portiera lui Lavon. Apoi, din Honda Pilot, ţâșniră patru 
bărbaţi înarmaţi și începură să alerge înspre rămășițele 
cafenelei Milano. 


66 


Bulevardul Wisconsin, Georgetown 


Natalie auzi explozia pe când se apropia de strada R și știu 
imediat că era vorba de Safia. Se întoarse și privi lung pe 
bulevardul Wisconsin, care făcea o curbă lină la dreapta, spre 
strada M, și văzu sute de oameni panicați mergând spre nord. Își 
aminti de scenele din Washington de după 11 septembrie, cu 
zecile de mii de oameni ce ieșiseră pur și simplu din birourile lor 


VP - 329 


din cel mai puternic oraș din lume și începuseră să meargă pe 
străzi. Încă o dată, Washingtonul era sub asediu. De data asta, 
teroriștii nu erau înarmați cu avioane, ci doar cu bombe și arme. 
Dar rezultatul, se părea, era mult mai terifiant. 

Natalie se întoarse și se alătură puhoiului ce se îndrepta spre 
nord. Era tot mai ostenită de greutatea vestei explozive și a 
propriului ei eșec. Îi salvase viaţa tocmai monstrului care 
concepuse și pusese la cale măcelul acesta, iar după sosirea ei 
în America nu fusese în stare să afle nici măcar o fărâmă de 
informaţie despre ţinte, despre ceilalţi teroriști și despre orarul 
atentatelor. Dar exista un motiv pentru care fusese ţinută în 
întuneric, de acest lucru era sigură. 

Imediat se auziră rafale de mitraliere din zona exploziei. 
Natalie se grăbi să traverseze strada R și continuă să meargă 
spre nord, ţinându-se pe partea vestică a străzii, așa cum o 
instruise bărbatul pe nume Adrian Carter. Te-aducem la noi, 
spusese. Dar nu-i spusese cum. Dintr-odată, se simţi mulţumită 
că purta jacheta roșie. Poate că ea n-ar fi putut să-i vadă pe ei, 
dar ei aveau s-o vadă. 

La nord de strada R, bulevardul Wisconsin cobora cale de 
vreun cvartal, două, înainte de a urca iar în cartierele Burleith și 
Glover Park. În faţă, Natalie văzu marchiza galben-albastră pe 
care scria Bistrot Lepic & Wine Bar. Era restaurantul unde-i 
poruncise Safia să-și detoneze bomba. Se opri și se uită înăuntru 
prin vitrină. Era un loc fermecător - mic, cald și care te poftea să 
intri, foarte parizian. Safia spusese că va fi foarte aglomerat, dar 
nu era așa. Și nici cei care stăteau la mese nu păreau diplomaţi 
francezi sau funcţionari ai ministerului de externe de la Paris. 
Toţi păreau americani. Și, ca toată lumea din Washington, 
păreau înspăimântați. 

Exact atunci auzi Natalie că cineva o striga pe nume - nu pe 
numele ei, ci pe al femeii care devenise pentru a preîntâmpina 
seri ca aceasta. Se întoarse brusc și văzu o mașină trasă lângă 
bordură chiar în spatele ei. La volan era o femeie cu pielea cuiva 
care trăise mult timp fie în deșert, fie la mare altitudine. Era 
Megan, femeia de la FBI. 

Natalie se furișă pe locul din faţă ca și cum s-ar fi furișat în 
brațele mamei sale. Greutatea vestei o lipi de scaun; 
detonatorul îi părea un animal viu ţinut în palmă. Mașina făcu o 
întoarcere de 180 de grade și se alătură exodului ce ieșea din 


VP - 330 


Georgetown spre nord, înconjurată din toate părţile de isteria 
sirenelor. Natalie își acoperi urechile, însă fără folos. 

— Te rog, pune niște muzică, zise ea. 

Femeia porni radioul din mașină, dar nu găsi muzică pe 
nicăieri, numai buletine informative groaznice. Centrul Naţional 
Antiterorist, Memorialul Lincoln, Centrul Kennedy, Harbor Place: 
numărul morţilor, din păcate, se apropia de o mie. Natalie nu 
îndură să asculte decât un minut sau două. Se întinse spre 
butonul de unde se pornea radioul, dar se opri când simţi o 
durere vie în partea superioară a braţului, ceva ca o mușcătură 
de viperă. Apoi se uită la femeia de lângă ea și văzu că și ea 
ținea ceva în mâna dreaptă. Dar nu pe butonul unui detonator 
își ţinea degetul mare. Ci pe pistonul unei seringi. 

Pe dată, vederea Nataliei se încețoșă. Faţa arsă de soare a 
femeii se îndepărtă; o mașină de poliţie lăsă în noapte, cu 
încetinitorul, dâre albastre și roșii. Natalie rosti un nume, 
singurul nume pe care și-l putea aminti, înainte ca întunericul să 
coboare asupra ei. Era precum negreala abayalei. Se văzu 
plimbându-se printr-o casă arabă mare cu multe camere și curți. 
lar în ultima cameră, stând în picioare în raza de lumină 
incandescentă ce trecea prin oberliht, era Saladin. 


67 


Cafe Milano, Georgetown 


Preţ de câteva secunde după explozie nu se mai auzi decât 
liniștea totală. Era precum tăcerea dintr-o criptă, se gândi 
Mihail, tăcerea morţii. În sfârșit, se auzi un geamăt, apoi o tuse, 
apoi primele urlete ale agoniei și terorii. Curând se auziră altele, 
multe altele - cei fără mădulare, cei fără vedere, cei care n- 
aveau să mai îndrăznească să se privească în oglindă. Cu 
siguranţă unii dintre ei aveau să moară în noaptea aceea, dar 
mulţi aveau să supravieţuiască. Işi vor vedea iar copiii, vor 
dansa la nunţi și vor plânge la înmormântări. Şi poate că într-o zi 
vor fi iarăși în stare să mănânce într-un restaurant fără să fie 
măcinaţi de teama că femeia de la masa de alături ar putea 
purta o vestă explozivă. Asta era frica cu care israelienii au trăit 


VP - 331 


în timpul zilelor întunecate ale celei de-a doua Intifada. lar 
acum, mulțumită unui bărbat căruia i se spunea Saladin, aceeași 
frică pogorâse asupra Americii. 

Mihail se întinse spre încuietoarea ușii, dar se opri când auzi 
primul foc de armă. Atunci își dădu seama că mobilul său vibra 
în buzunarul hainei. Se uită la ecran. Era Eli Lavon. 

— Unde dracu' ești? 

Mihail îi spuse pe șoptite. 

— Patru bărbaţi cu arme de foc au intrat în restaurant. 

— li aud. 

— Trebuie să ieși de-acolo. 

— Unde-i Natalie? 

— FBl-ul se pregătește s-o preia. 

Mihail își puse din nou mobilul în buzunar. De dincolo de ușa 
subţire a băii se auzi un alt foc de armă - de calibru mare, 
militară. Apoi mai urmară două: pac! pac! La fiecare 
împușcătură, se stingea încă un urlet. Evident, teroriștii erau 
hotărâți să nu lase pe nimeni să plece viu din Cafe Milano. Aștia 
nu erau jihadiști din jocurile video. Erau bine instruiți și 
disciplinaţi. Mergeau metodic printre ruinele restaurantului 
căutând supraviețuitorii. Și până la urmă, se gândi Mihail, 
căutarea lor îi va aduce și la ușa băii. 

Americanul cu părul dat cu gel tremura de frică. Mihail se uită 
împrejur, căutând din ochi ceva ce putea fi folosit ca armă, dar 
nu găsi nimic potrivit. Apoi, cu o mișcare-n lateral a capului, îi 
transmise americanului să se ascundă într-un closet. Cumva, în 
restaurant încă mai era lumină. Mihail, stinse luminile, 
amortizând ţăcănitul întrerupătorului, apoi se lipi cu spatele de 
peretele de lângă ușă. În întunericul brusc, se jură că n-avea să 
moară în seara aceea într-o toaletă din Georgetown alături de 
un bărbat pe care nu-l cunoștea. Era un mod de-a pleca din 
lumea aceasta neonorant pentru un soldat, se gândi, chiar și 
pentru un soldat din genul mai secretos. 

De dincolo de ușă răzbătu pocnetul strident al unei noi 
împușcături, mai aproape decât cea dinainte, și un alt urlet fu 
redus la tăcere. Se auziră apoi pași chiar în dreptul ușii, pe 
coridor. Mihail strânse degetele letalei sale mâini drepte. 
Deschide ușa, ticălosule, gândi el. Deschide naibii ușa. 


Exact în aceeași clipă Gabriel își dădu seama că pierderea 


VP - 332 


auzului nu era permanentă. Primul sunet pe care l-a auzit a fost 
cel pe care mulți locuitori ai Washingtonului aveau să-l asocieze 
cu noaptea aceea, sunetul sirenelor. Primele echipe de salvare 
urcau pe Tysons McLean Drive spre ceea ce fusese cândva 
punctul de control al Centrului Naţional Antiterorist și al Biroului 
Directorului Serviciilor Naţionale de Informaţii. În interiorul 
clădirilor devastate, cei mai puţin grav răniţi aveau grijă de cei 
grav răniţi în încercarea disperată de a le opri hemoragiile și de 
a salva vieți. Fareed Barakat avea grijă de Paul Rousseau, iar 
Adrian Carter se ocupa de ceea ce mai rămăsese din 
operaţiunea lui Gabriel. Cu ajutorul unor telefoane împrumutate 
refăcuse legătura cu Langley, cu cartierul general FBI și cu 
Camera Situaţiilor de Urgenţă de la Casa Albă. Washingtonul era 
cuprins de haos, iar guvernul federal se zbătea să ţină pasul cu 
evenimentele. Până în clipa aceea se confirmaseră atentatele de 
la Liberty Crossing, de la Memorialul Lincoln, Centrul Kennedy, 
Washington Harbor și Café Milano. În plus, existau informaţii 
despre mai multe atacuri ce avuseseră loc pe strada M. Existau 
temeri că sute de oameni, poate chiar până la o mie, fuseseră 
ucişi. 

Totuşi, în momentul acela, Gabriel nu se concentra decât la 
doi indivizi: Mihail Abramov și Natalie Mizrahi. Mihail era prins în 
toaleta pentru bărbaţi de la Cafe Milano. Natalie mergea pe jos 
spre nord pe partea vestică a bulevardului Wisconsin. 

— De ce n-a adus-o încă FBl-ul? se răsti la Carter. 

— Se pare că n-o găsesc. 

— Cât de greu poate fi să găsești o femei care poartă o vestă 
explozivă și o jachetă roșie? 

— O caută. 

— Spune-le să caute mai bine. 


Ușa se deschise violent și întâi se ivi ţeava armei. Mihail îi 
recunoscu conturul. Era un AR-15 fără lunetă. Apucă ţeava caldă 
a armei cu mâna stângă și trase, iar bărbatul care-o purta intră 
după ea. In sala de mese devastată, fusese un sfânt războinic 
jihadist, dar între pereţii întunecaţi ai băii pentru bărbaţi era un 
neajutorat. Cu cantul palmei drepte, Mihail îl lovi de două ori în 
partea laterală a gâtului. Prima lovitură îi răzuise puţin 
mandibula, dar a doua fusese o lovitură curată, ce-i sparse și 
frânse ceva în gât. Bărbatul căzu la podea fără un sunet. Mihail 


VP - 333 


ridică semiautomatul AR-15 din mâinile moi ale bărbatului, îl 
împușcă în cap și, dintr-o rotire, ieși în coridor. 

Drept în fața lui, în colţul din spate al sălii de mese, unul 
dintre teroriști se pregătea să execute o femei al cărei braţ 
fusese retezat din umăr. Ascuns în coridorul întunecat, Mihail 
culcă teroristul la podea cu un foc drept în cap, apoi înaintă 
prudent. In sala principală de mese nu mai era niciun terorist, 
dar în mica încăpere din fundul restaurantului, un terorist 
executa supraviețuitorii ghemuiţi pe lângă perete, unul câte 
unul, ca un membru al SS trecând pe marginea unei gropi 
comune. Mihail îl împușcă curat în piept, salvând vieţile a vreo 
doisprezece persoane. 

Exact atunci, Mihail auzi un alt foc de armă dintr-o cameră 
alăturată - o sală de mese privată pe care-o observase când 
intrase în restaurant. Trecu peste scaunul unde stătuse cu 
câteva clipe mai înainte, răsturnat acum, trecu de masa cu 
picioarele în sus mânjită de viscerele Safiei Bourihane și intră în 
foaier. Şeful de sală și cele două însoţitoare erau morți. Se părea 
că supraviețuiseră atentatului numai ca să fie împușcați în cap. 

Mihail se strecură tăcut dincolo de cadavre și se uită scurt în 
sala privată de mese, unde cel de-al patrulea terorist tocmai 
executa douăzeci de bărbaţi și femei îmbrăcaţi elegant. Prea 
târziu își dădu teroristul seama că bărbatul ce stătea în pragul 
sălii de mese nu-i era prieten. Mihail îl împușcă în piept. Apoi 
mai trase un foc, la cap, ca să se asigure că e mort. 

Nu trecuse nici măcar un minut, iar mobilul lui Mihail vibrase 
intermitent în tot acest timp. Acum îl smulse din buzunar și privi 
ecranul. Era un apel de la Gabriel. 

— Te rog, spune-mi că ești viu. 

— Eu sunt bine, dar patru membri ISIS sunt acum în paradis. 

— la-le telefoanele și tot ce poţi din echipamentul lor și 
șterge-o de-acolo. 

— Ce se-ntâmplă? 

Conexiunea se  întrerupse. Mihail scotoci buzunarele 
teroristului mort, aflat la picioarele sale și găsi un telefon de 
unică folosință Samsung Galaxy. Găsi telefoane identice la 
teroriștii morţi din sala principală de mese și din camera din 
spate, dar cel de la toaletă aparent prefera produsele Apple. 
Mihail avea în posesie toate cele patru telefoane când ieși tiptil 
pe ușa din spate a restaurantului. Mai avea și două AR-15 și 


VP - 334 


patru încărcătoare suplimentare, din ce motiv nu știa. O apucă 
grăbit pe o alee întunecată, rugându-se să nu dea peste echipa 
SWAT, și ieși pe strada Potomac. O luă în direcția sud, până pe 
Prospect, unde Eli Lavon stătea încă la volanul Buick-ului. 

— Ce ţi-a luat atâta? îl întrebă pe Mihail în timp ce acesta se 
lăsă pe scaunul din dreapta șoferului. 

— Gabriel mi-a dictat lista de cumpărături. Mihail puse 
semiautomatele și încărcătoarele pe jos, în spate. Ce dracu' se 
întâmplă? 

— FBl-ul nu reușește să dea de Natalie. 

— Poartă o vestă de sinucigașă și o jachetă roșie. 

Lavon întoarse mașina cu 180 de grade și porni să traverseze 
Georgetown spre vest. 

— Mergi în direcţia greșită, spuse Mihail. Bulevardul Wisconsin 
e în spatele nostru. 

— Nu mergem în bulevardul Wisconsin. 

— De ce? 

— A dispărut, Mihail. Ea a dispărut. 


68 


Bulevardul Regele Saul, Tel Aviv 


Unitatea care trudea în Camera 414C din bulevardul Regele 
Saul nu avea oficial un nume, pentru că oficial nici nu exista. Cei 
informaţi despre munca lor nu-i spuneau decât Minyan, căci 
unitatea avea doar zece agenţi, exclusiv bărbaţi. Din numai 
câteva apăsări de butoane, puteau lăsa un oraș în întuneric, 
puteau orbi un sistem de control aerian sau puteau face 
centrifugele unei uzine iraniene de îmbogăţire a uraniului să se 
învârtă aiurea, imposibil de controlat. Trei telefoane Samsung și 
un iPhone nu aveau să constituie cine știe ce provocare. 

Mihail și Eli Lavon încărcară conţinutul celor patru telefoane 
de la ambasada israeliană la 8.42, ora locală. La nouă, ora 
Washingtonului, Minyan stabilise deja că, în ultimele câteva luni, 
cele patru telefoane rămăseseră multă vreme la exact aceeași 
adresă de pe bulevardul Eisenhower din Alexandria, Virginia. De 
fapt, fuseseră în același loc, cândva, mai devreme în aceeași 


VP - 335 


seară, și ajunseseră în Washington cu aceeași viteză pe același 
traseu. Mai mult, de pe toate aceste telefoane se făcuseră 
apeluri către o companie de mutări cu sediul la adresa 
respectivă. Minyan furniză informaţiile lui Uzi Navot, care, la 
rândul lui, le înaintă lui Gabriel. Pe-atunci, el și cu Adrian Carter 
părăsiseră sediul devastat al CNA și se aflau în Centrul 
Operaţional Global al CIA de la Langley. Lui Carter, Gabriel îi 
puse o singură întrebare. 

— Cine-i proprietarul firmei Dominion Movers din Alexandria? 

Se scurseră cincisprezece minute prețioase până când Carter 
obținu răspunsul. l-a dat lui Gabriel un nume și o adresă și i-a 
spus să facă orice trebuia ca să o găsească vie pe Natalie. 
Cuvintele lui Carter aveau prea puţină greutate: ca director 
adjunct al CIA, nu avea autoritatea de a permite unui serviciu de 
informaţii străin să opereze pe teritoriul american cu impunitate. 
Numai președintele putea conferi asemenea autoritate, or în 
clipa aceea președintele avea lucruri mai importante de care să 
se îngrijească, decât de dispariţia unui spion israelian. America 
era atacată. ȘI, fie că-i plăcea, fie că nu, Gabriel Allon avea să 
fie primul care să răspundă atacatorilor cu aceeași monedă. 

La nouă și douăzeci, Carter îl lăsă pe Gabriel la poarta 
principală de securitate a Agenţiei și plecă rapid, de parcă ai fi 
fugit de la locul unei crime, sau al unei crime ce-avea să se 
comită curând. Gabriel rămase singur în întuneric, urmărind 
ambulanțele și mașinile de salvare hurducându-se pe Șoseaua 
123 către Liberty Crossing, așteptând. Un mod potrivit de a-și 
încheia cariera de agent de teren, se gândi. Așteptând... tot 
timpul așteptând... Aşteptând un avion sau un tren. Așteptând 
un informator. Așteptând răsăritul după noaptea unui asasinat. 
Așteptându-i pe Mihail și Eli Lavon la intrarea în CIA ca să poată 
începe căutarea femeii căruia el îi ceruse să penetreze cel mai 
periculos grup terorist din lume. Și ea reușise. Dar reușise oare? 
Poate că Saladin o bănuise de la bun început. Poate că-i 
permisese intrarea la curtea lui ca să penetreze și să inducă în 
eroare serviciile de informaţii occidentale. Și poate că o 
detașase în America pentru a juca rolul unei atrape, un obiect 
strălucitor care-avea să le distragă americanilor atenţia de la 
adevărații teroriști - cei care lucrau pentru o companie de 
mutări din Alexandria, Virginia - angajaţi în pregătirile finale fără 
să fie deranjaţi. Cum altfel să explice faptul că Safia nu-i 


VP - 336 


destăinuise Nataliei ţinta până în clipa finală? Nataliei nu i se 
dăduse o ţintă. Ea era ţinta. 

Se gândi la bărbatul pe care-l zărise în holul hotelului Four 
Seasons. Arabul masiv pe nume Omar al-Farouk, care mergea 
șchiopătând. Arabul masiv care plecase din Cafe Milano cu 
câteva minute înainte ca Safia să detoneze explozibilul din vesta 
de sinucigașă. Era oare cu adevărat Saladin? Nu avea 
importanță. Oricine era, curând avea să fie mort. Ca și toţi cei 
care erau implicați în dispariţia Nataliei. Din acel moment, 
Gabriel avea să-și dedice întreaga activitate vânării acestor 
indivizi și distrugerii ISIS înainte ca ISIS să distrugă Orientul 
Mijlociu și ce mai rămânea din lumea civilizată. Bănuia că va 
găsi în persoana președintelui american un complice întru totul 
dispus să-l ajute. ISIS era acum la numai două ore de statul 
Indiana. 

Exact în clipa aceea, mobilul lui Gabriel vibră. Citi mesajul, 
puse din nou telefonul în buzunar și merse spre marginea 
șoselei 123. Câteva secunde mai târziu apăru un Buick Regal. 
Nu opri decât atât cât îi trebui lui Gabriel să se strecoare pe 
bancheta din spate. Pe podeaua mașinii erau două 
semiautomate AR-15 și câteva încărcătoare. Cel de-al doilea 
Amendament, se gândi Gabriel, conferea în mod cert niște 
avantaje. Se uită în oglinda retrovizoare și zări ochii reci ai lui 
Mihail privindu-l. 

— Ce direcţie, șefu'? 

— la-o înapoi pe autostrada GW, spre podul Key, spuse 
Gabriel. 1-495 e vraiște, fir-ar a dracu'! 


69 


Hume, Virginia 


Natalie se trezi cu senzaţia că dormise o eternitate. Gura 
parcă-i era plină de vată, capul i se bălăngănea dintr-o parte în 
alta pe geamul rece. Ici-colo, deasupra verandelor din faţă și a 
ferestrelor cu perdele, se întrezărea câte o lumină slabă, dar 
altfel atmosfera era una de abandon subit. De parcă locuitorii 
acestui loc, aflând de atentatele din Washington, împachetaseră 


VP - 337 


tot ce-aveau și o luaseră spre munţi. _ 

Capul îi pulsa de o durere surdă, ca de mahmureală. Incercă 
să-l ridice, dar fără succes. Aruncându-și privirea spre stânga, o 
urmări pe femeie conducând, femeia despre care crezuse că e 
de la FBI și că o cheamă Megan. Ținea volanul cu mâna dreaptă; 
în stânga - un revolver. Ora, conform ceasului din bord, era 
9.22. Natalie, prin ceața drogului, încercă să refacă 
evenimentele serii - cea de-a doua mașină din garaj, cursa 
nebună prin Georgetown, micul restaurant șic franțuzesc - 
presupusa ei ţintă, vesta explozivă cu cusătura roșie din 
fermoar. Detonatorul încă mai era în mâna ei dreaptă. Ușurel, își 
trecu buricul degetului arătător peste butonul-declanșator. 

Bum, se gândi, amintindu-și de instrucţia cu explozibili din 
Palmira. Și ești în drum spre paradis... 

În dreapta Nataliei apăru o biserică. Curând după aceea, 
ajunseră într-o intersecţie pustie. Femeia opri mașina, fără a mai 
vira, așa cum îi sugerase sistemul de navigare, pe o stradă ce 
purta numele unui filosof. Era foarte îngustă, fără marcaje pe 
centrul ei. Întunericul era complet; s-ar fi zis că, dincolo de 
peticul de asfalt luminat de farurile frontale, lumea nu mai 
exista deloc. Sistemul de navigaţie deveni deodată confuz. O 
sfătui pe șoferiţă să se întoarcă, dacă era posibil, și pentru că 
manevra de întoarcere nu avu loc, păru să cadă într-o îmbufnare 
plină de reproș. 

Femeia urmă drumul încă vreo opt sute de metri până să 
cotească pe un șleau pietruit. Le duse peste o pășune, dincolo 
de coama împădurită a unor dealuri, apoi într-o vâlcea, unde se 
afla o căbănuţă din cherestea oglindită într-un iaz negru. În 
căbănuţă în formă de A ardeau luminile, iar afară erau parcate 
trei automobile - un Lincoln Town Car, o Honda Pilot și un sedan 
BMW. Femeia trase mașina în spatele BMW-ului și opri motorul. 
Natalie, cu capul sprijinit de geam, se prefăcu a fi în comă. 

— Poţi merge? întrebă femeia. 

Natalie nu spuse nimic. 

— Ți-am văzut ochii mișcându-se. Știu că ești trează. 

— Ce mi-ai dat? 

— Propofol. 

— De unde l-ai luat? 

— Sunt asistentă medicală. Femeia coborî din mașină și 
deschise portiera Nataliei. leşi! 


VP - 338 


— Nu pot. 

— Propofolul e un anestezic de scurtă durată, conferenţie 
pedant femeia. Pacienţii cărora li se administrează pot merge de 
obicei la câteva minute după ce se trezesc. 

Cum Natalie nu se mișcă, femeia îndreptă revolverul spre 
capul ei. Natalie ridică mâna dreaptă și-și puse ușurel degetul 
mare pe butonul detonatorului. 

— Nu ai tu curajul ăsta, spuse femeia. 

Apoi o apucă de încheietura mâinii pe Natalie și o trase din 
mașină. 

Până la ușa căbănuţei erau de parcurs doar vreo douăzeci de 
metri, dar greutatea ca de plumb a vestei explozive și efectele 
persistente ale propofolului îi dădură Nataliei impresia că 
mersese kilometri întregi, încăperea în care intră era șic și 
rustică. Ca urmare, bărbaţii prezenţi păreau obscen de 
nepotriviţi cu locul. Patru dintre ei purtau uniforme tactice negre 
și erau înarmaţi cu mitraliere de luptă. Cel de-al cincilea purta 
un elegant costum business și își încălzea mâinile în fața unei 
sobe cu lemne. Era întors cu spatele spre Natalie. Avea bine 
peste un metru nouăzeci și era spătos. Totuși, părea oarecum 
infirm, de parcă s-ar fi recuperat după vreo rană recentă. 

Fără nicio grabă, bărbatul în elegantul costum business se 
întoarse. Părul îi era bine aranjat și pieptănat, faţa-i era 
proaspăt rasă. Ochii lui maro închis, totuși, erau exact așa cum 
și-i amintea Natalie. Și la fel era și zâmbetul său încrezător. Făcu 
un pas spre ea, menajându-și piciorul rănit, și se opri. 

— Maimonide, spuse el pe un ton agreabil. Ce mă bucur să te 
revăd. 

Natalie strânse mai tare detonatorul din mâna ei. Parcă ardea 
pământul sub picioarele ei. 


70 


Arlington, Virginia 


Era un mic duplex cu două etaje, cu pereţi din aluminiu. 
Unitatea din stânga era vopsită într-un gri granit. Cea din 
dreapta, a lui Qassam el-Banna, avea culoarea unei cămăși 


VP - 339 


uscate de prea multe ori pe calorifer. Fiecare unitate avea o 
singură fereastră la parter și încă una la etaj. Un gard de lanţ 
împărțea curtea din faţă în secţiuni distincte. Cea din stânga era 
o grădină exemplară, cea a lui Qassam arăta de parcă fusese 
ronţăită de capre. 

— Evident, observă sumbru Eli Lavon de pe bancheta din 
spate a Buick-ului, n-a prea avut timp de grădinărit. 

Parcaseră de cealaltă parte a străzii, în fața unui duplex 
identic și-n ce privește construcţia, și întreţinerea. În spaţiul din 
fața duplexului gri spălăcit era un sedan Acura. Încă mai avea 
numerele de la salonul auto. 

— Frumoasă mașină, spuse Lavon. Soţul ce conduce oare? 

— O KIA, spuse Gabriel. 

— Eu nu văd vreo KIA. 

— Nici eu. 

— Soţia conduce o Acura, soțul o KIA - ce nu-i în regulă cu 
imaginea asta? 

Gabriel nu încercă vreo explicaţie. 

— Cum o cheamă pe soţie? întrebă Lavon. 

— Amina. 

— Egipteancă? 

— Așa se pare. 

— Copii? 

— Un băiat. 

— Ce vârstă? 

— Doi ani jumate. 

— Deci n-o să țină minte ce urmează să se-ntâmple. 

— Nu, aprobă Gabriel. N-o să țină minte. 

O maşină trecu pe lângă ei. Şoferul avea alura unui indigen 
din America de Sud - un bolivian, poate peruan. Nu părea să-i fi 
observat pe cei trei agenți israelieni ce stăteau într-un Buick 
Regal, peste drum de casa deținută de un jihadist egiptean care 
scăpase neobservat de structurile de securitate americane atât 
de mult extinse după 11 septembrie. 

— Ce făcea Qassam înainte să intre în afacerea cu mutatul? 

— Lucra în IT. 

— De ce sunt așa de mulţi dintre ei IT-iști? 

— Pentru că nu trebuie să studieze subiecte neislamice 
precum engleza sau pictura italiană renascentistă. 

— Adică toate lucrurile care fac viaţa interesantă. 


VP - 340 


— Nu-i interesează viaţa, Eli. Numai moartea. 

— Crezi c-a lăsat computerul aici? 

— In mod cert sper asta. 

— Dar dacă și-a făcut zob hardurile? 

Gabriel nu spuse nimic. Încă o mașină trecu pe lângă ei, încă 
un sud-american la volan. Și America, se gândi el, are banlieue- 
uri. 

— Cum ai să procedezi? întrebă Lavon. 

— N-am să bat la ușă și să mă invit la o ceașcă de ceai. 

— Dar, totuși, fără chestii brutale. 

— Da, spuse Gabriel, fără chestii brutale. 

— Așa zici mereu. 

— Și? 

— Și-ntotdeauna faci chestii brutale. 

Gabriel ridică unul dintre semiautomatele AR-15 și-l verifică, 
să fie sigur că e încărcat corespunzător. 

— Ușa din faţă sau din spate? întrebă Lavon. 

— Nu mă ocup de ușile din spate. 

— Și dacă au câine? 

— Nu-i bine să te răzgândești, Eli. 

— Ce vrei să fac? 

— Să rămâi în mașină. 

Fără altă vorbă, Gabriel cobori din mașină și porni să 
traverseze agil strada, cu arma în mână, însoţit de Mihail. 
Amuzantă treabă, se gândi Lavon, privindu-l, după atâţia ani, 
încă se mai mișcă precum băiatul de douăzeci și doi de ani care 
slujise de înger al răzbunării Israelului după atentatul de la 
Munchen. Trecu peste gardul de lanț făcând un pas mare în 
lateral, apoi se aruncă în ușa din faţă a locuinței lui el-Banna. Se 
auzi lemnul ușii pârâind, apoi ţipătul unei femei, brusc amuţit. 
Ușa fu închisă cu forţă, iar luminile din casă se stinseră. Lavon 
se insinuă pe scaunul șoferului și se uită pe strada liniștită. Cam 
asta era treaba cu chestiile brutale, se gândi el. Întotdeauna se 
ajungea la chestii brutale. 


71 


Hume, Virginia 


VP - 341 


Corpul Nataliei părea că se lichefiază de frică. Strânse butonul 
detonatorului mai tare în palmă, de teamă să nu-i scape din 
încleștare și să se scufunde ca o monedă pe fundul unei fântâni 
a dorințelor. In sine, revăzu elementele inventate ale CV-ului ei. 
Era Leila din Sumayvyriyya, Leila care-l iubise pe Ziad. La un marș 
de protest din Place de la Republique, îi spusese unui tânăr 
iordanian pe nume Nabil că voia să pedepsească Occidentul 
pentru sprijinul pe care-l acorda Israelului. Nabil transmisese 
numele ei lui Jalal Nasser, iar Jalal îl transmisese lui Saladin. În 
mișcarea globală jihadistă, o poveste ca a ei era banală. Dar nu 
era decât atât, o poveste, și cum-necum Saladin știa acest lucru. 

Dar de când știa? De la început? Nu, se gândi Natalie, nu era 
posibil. Locotenenţii lui Saladin nu i-ar fi permis niciodată să 
rămână în aceeași încăpere cu el dacă i-ar fi pus la îndoială 
loialitatea. Nici nu i-ar fi lăsat pe mână soarta lui. Dar ei îi 
încredințaseră viaţa lui Saladin și, spre rușinea ei, ea i-o salvase. 
lar acum stătea în fața lui cu o bombă prinsă pe corpul ei și cu 
detonatorul în mâna ei dreaptă. Noi nu executăm misiuni 
sinucigase, îi spusese Gabriel după întoarcerea ei din califat. Mu 
dăm viețile noastre pentru ale lor. Puse degetul mare pe butonul 
declanșatorului și, testându-i rezistența, îl apăsă ușor. Saladin, 
privind-o, zâmbi. 

— Ești foarte curajoasă, Maimonide, îi spuse în arabă. Dar 
asta am știut tot timpul. 

El băgă mâna în buzunarul de la piept al hainei. Natalie, 
temându-se că va scoate un revolver, apăsă mai tare pe buton. 
Insă ce scoase el de-acolo nu era un revolver, ci un telefon. 
Apăsă de câteva ori pe ecran și aparatul emise un șuierat 
ascuţit. După câteva secunde, Natalie își dădu seama că era 
zgomotul apei curgând într-o chiuvetă. Prima voce pe care-o 
auzi era a ei. 

— Stii cine e femeia aceea? 

— Cum a intrat în țară? 

— Cu un pașaport fals. 

— Pe unde a intrat în tară? 

— New York. 

— Kennedy sau Newark? 

— Nu stiu. 

— Cu ce a venit în Washington? 

— Cu trenul. 


VP - 342 


— Care-i numele din pașaport? 

— Asma Doumaz. 

— Ti s-a dat tinta? 

— Nu. Dar ei i s-a dat. E o actiune sinucigasă. 

— Stii care e tinta ei? 

— Nu. 

— Ai întâlnit alti membri ai celulelor de atac? 

— Nu. 

— Unde ti-e telefonul? 

— Mi l-a luat ea. Nu încercați să-mi trimiteti vreun mesaj. 

— lesi afară. 

Cu altă apăsare pe ecran, Saladin opri înregistrarea. Apoi o 
privi pe Natalie preț de câteva secunde insuportabile. Expresia 
lui nu era nici de reproș, nici de mânie. Era privirea unui 
profesionist. 

— Pentru cine lucrezi? întrebă în sfârșit, vorbindu-i din nou în 
arabă. 

— Pentru tine. 

Nu știa din ce rezervă de curaj inutil extrăsese răspunsul 
acesta, dar părea să-l amuze pe Saladin. 

— Ești foarte curajoasă, Maimonide, spuse el din nou. Prea 
curajoasă pentru propriul tău bine. 

Ea observă pentru prima oară că în încăpere se afla și un 
televizor. Era pus pe CNN. Trei sute de invitaţi în rochii de seară 
și fracuri ieșeau din Camera Estică a Casei Albe sub escorta 
Serviciului Secret. 

— O noapte de neuitat, nu crezi? Toate atentatele au avut 
succes, cu excepţia unuia singur. Tinta era un restaurant 
francez unde se știe că iau masa mulţi Washingtonieni de vază. 
Din cine știe ce motiv, agenta a ales să nu desfășoare misiunea 
încredințată. In schimb, a urcat într-o mașină condusă de o 
femeie despre care credea că e agentă FBI. 

Se opri să-i permită Nataliei să răspundă, dar ea rămase 
tăcută. 

— Trădarea ei n-a pus în pericol operaţiunea, continuă el. De 
fapt, s-a dovedit chiar valoroasă, pentru că ne-a permis să 
distragem atenţia americanilor până în esenţialele ultime zile de 
pregătire a operaţiunii. Jocul final, adăugă el ameninţător. Tu și 
Safia n-aţi fost decât o diversiune, o înșelăciune. Sunt soldat al 
lui Allah, dar un mare admirator al lui Winston Churchill. Și 


VP - 343 


Churchill e cel care-a spus că în vreme de război, adevărul e 
atât de preţios încât ar trebui întotdeauna să fie însoţit de o 
escortă de minciuni. 

Aceste remarci le adresase ecranului televizorului. Acum se 
întoarse încă o dată spre Natalie. 

— Dar mai este o întrebare la care n-am reușit să dăm un 
răspuns satisfăcător, continuă el. Pentru cine, mai precis, lucrai 
tu? Abu Ahmed a presupus că ești americancă, dar mie nu mi s- 
a părut a fi o operaţiune americană. Să fiu cinstit, am presupus 
că ești de partea britanicilor, căci după cum știm cu toții, 
britanicii sunt cei mai buni în ce privește coordonarea agenţilor 
activi. Dar s-a dovedit că nici acesta nu era adevărul. Nu lucrai 
nici pentru americani, nici pentru britanici. Lucrai pentru 
altcineva. lar în seara asta mi-au dat în sfârșit numele lui. 

Și iar apăsă pe ecranul telefonului mobil, și Natalie auzi iar un 
zgomot ca de apă curgând într-o chiuvetă. Dar nu era apă, era 
pârâitul unei mașini ce se îndepărta în viteză de haosul din 
Washington. De data asta, singura voce pe care-o auzi fu vocea 
ei înseși. Vorbea în ebraică, iar vocea-i era năclăită de sedative. 

— Gabriel... Te rog, ajută-mă!... Nu vreau să mor... 

Saladin amuţi telefonul și îl puse în buzunarul de la piept al 
splendidului său sacou. Caz încheiat, se gândi Natalie. Și totuși, 
nu vedea furie în expresia figurii lui, doar milă. 

— A fost o prostie să vii în califat. 

— Nu, spuse Natalie. Prostie a fost să-ţi salvez viața. 

— De ce-ai făcut-o? 

— Pentru că de n-aș fi făcut-o, ai fi murit. 

— Acum, spuse Saladin, tu ești cea care va muri. Întrebarea e 
dacă vei muri singură, sau vei apăsa detonatorul ca să mă iei cu 
tine. Pariez că nu ai curajul și nici credinţa să apeși butonul. 
Numai noi, musulmanii, avem asemenea credinţă. Noi suntem 
pregătiţi să murim pentru religia noastră, dar nu voi, evreii. Voi 
credeţi în viaţă, noi credem în moarte. Și-n orice luptă, cei care 
sunt gata să moară sunt cei ce vor învinge. Se opri puţin, apoi 
spuse: Dă-i drumul, Maimonide, arată-mi că sunt mincinos. 
Arată-mi că greșesc. Apasă butonul. 

Natalie ridică detonatorul aproape de faţa ei și se uită drept în 
ochii întunecați ai lui Saladin. Butonul de declanșare se supuse 
unei ușoare creșteri a presiunii. 

— Nu mai ţii minte instrucţiunile din Palmira? Voit folosim un 


VP - 344 


declanșator mai rezistent pentru a evita accidentele. Trebuie să 
apeși mai tare. 

Ceea ce Natalie făcu. Se auzi un declic, apoi tăcere. Saladin 
zâmbi. 

— Evident, spuse el, ceva n-a funcţionat. 


72 


Arlington, Virginia 


Amina el-Banna locuia legal în Statele Unite de mai bine de 
cinci ani, și totuși cunoștințele ei de limba engleză erau limitate. 
Ca urmare, Gabriel o interogă în arabă, pe care el n-o stăpânea 
prea bine. Gabriel făcu acest lucru la măsuța din bucătărie, 
Mihail stând în pragul ușii, și fără să ridice vocea ca să trezească 
copilul ce dormea la etaj. Nu umblă cu fofârlica și nu se pretinse 
american, nici nu n-ar fi fost posibil să pretindă așa ceva. Amina 
el-Banna, egipteancă din Delta Nilului, știa foarte bine că era 
israelian, și ca atare îi era frică de el. El nu făcu nimic să o 
liniștească. Frica era atuul lui, iar în vremuri ca acestea, cu o 
agentă în mâinile celui mai violent grup terorist pe care-l văzuse 
lumea vreodată, frica era singurul său bun de preţ. 

Îl explică Aminei el-Banna faptele, așa cum le cunoștea. Soţul 
ei era membru al unei celule teroriste a ISIS care abia ce 
răvășise Washingtonul. Nu era un participant de rând; era un 
agent operativ important, un planificator care aranjase cu 
răbdare piesele la locul lor și asigurase acoperirea celulelor de 
atac. După toate probabilitățile, Amina avea să fie acuzată de 
complicitate și urma să-și petreacă tot restul vieții în închisoare. 
Cu excepţia cazului în care, desigur, ar fi cooperat. 

— Cum te pot ajuta? Nu știu nimic. 

— Știai că Qassam e proprietarul unei companii de mutări? 

— Qassam? Companie de mutări? Clătina incredulă din cap: 
Qassam lucrează în IT. 

— Când l-ai văzut ultima oară? 

— leri-dimineaţă. 

— Unde-i? 

— Nu știu. 


VP - 345 


— Ai încercat să-l suni? 

— Bineînţeles. 

— Și? 

— Intră direct mesageria vocală. 

— De ce n-ai sunat la poliţie? 

Ea nu răspunse. Gabriel n-avea nevoie de un răspuns. Nu 
sunase la poliţie, se gândi el, pentru că bănuia că soţul ei e 
terorist ISIS. 

— A aranjat ca tu și copilul să mergeţi în Siria? 

Ea ezită, apoi spuse: 

— l-am spus că nu plec. 

— Inţeleaptă decizie. Computerele lui sunt încă aici? 

Ea aprobă din cap. 

— Unde? 

Ea se uită spre tavan. 

— Câte? 

— Două. Dar sunt încuiate și nu am parola. 

— Bineînţeles c-o ai. Fiecare soţie știe parolele soțului ei, 
chiar și când soțul ei e terorist ISIS. 

Ea nu spuse nimic. 

— Care-i parola? 

— Shahada”. 

— Cu caractere arabe sau englezeşti? 

— Englezești. 

— Cu spații sau fără? 

— Fără. 

— Să mergem. 

li conduse în sus pe niște scări înguste, în liniște, ca să nu-și 
trezească copilul, și deschise ușa biroului lui Qassam el-Banna. 
Era coșmarul unui ofiţer antiterorist. Gabriel se așeză la unul 
dintre computere, îl porni cu o mișcare scurtă din mouse și-și 
puse ușurel degetele pe tastatură. Tastă Nu 
NUEXISTĂALTDUMNEZEUDECÂTDUMNEZEU și apasă tasta ENTER. 

— Rahat, spuse încetișor. 

Hard-discul fusese șters complet. 


Era foarte bun Qassam, dar cei zece hackeri din Minyan erau 
mult mai buni. La câteva minute după ce Gabriel încărcase 


29 Crezul islamic prin care credincioșii mărturisesc credinţa în unicitatea lui Dumnezeu 
și acceptarea lui Mohamed ca profet al Lui. 


VP - 346 


materialele, descoperiseră urmele digitale ale dosarului cu 
documentele lui Qassam. În dosar găsiră un alt dosar, securizat 
și criptat, plin de documente legate de Dominion Movers din 
Alexandria - iar printre acestea se afla și un contract de 
concesiune pe un an pentru o mică proprietate din vecinătatea 
unui orășel numit Hume. 

— Nu e departe de vechea casă de siguranţă a CIA din orașul 
The Plains, explică prin telefon Uzi Navot. E la vreo oră de locul 
unde te afli acum, poate puţin mai mult. Dacă baţi atâta drum și 
nu e acolo... 

Gabriel închise și-l sună pe Adrian Carter la Langley. 

— Am nevoie de o aeronavă cu capacităţi de vizualizare 
termică pentru a survola o cabană de lângă șoseaua Hume din 
comitatul Fauquier. Și nici nu-ncerca să-mi spui că nu ai așa 
ceva. 

— N-am. Are FBl-ul. 

— Se pot dispensa de una? 

— Voi afla. 

Puteau. De fapt, FBl-ul avea deja una în aer deasupra locației 
din Liberty Crossing - un Cessna 182T Skylane, deţinut de o 
firmă de fațadă a FBI, numită Cercetări LCT din Reston, Virginia. 
Aparatului cu un singur motor i-au trebuit zece minute ca să 
ajungă în comitatul Fauquier și să localizeze căsuţa în formă de 
A dintr-o vâlcea, aflată la nord de Hume. Înăuntru se vedeau 
șapte semnături de căldură. Una dintre semnături, cea mai 
mică, părea imobilă. Lângă căbănuţă se zăreau parcate trei 
vehicule. Toate fuseseră conduse de puţin timp. 

— Mai sunt și alte semnături în valea aceea? întrebă Gabriel. 

— Numai de animale sălbatice, explică Carter. 

— Ce fel de animale sălbatice? 

— Vreo câteva căprioare și vreo doi urși. 

— Perfect, spuse Gabriel. 

— Unde ești acum? 

Gabriel îi spuse. Se îndreptau spre vest pe autostrada l-66. 
Abia ieșiseră de pe centură. 

— Unde se află cea mai apropiată echipă FBI SWAT sau de 
recuperare a ostaticilor? întrebă el. 

— Toate echipele disponibile au fost trimise în Washington ca 
să se ocupe de atacuri. 

— Cât timp putem ţine Cessna sus? 


VP - 347 


— Nu mult. Biroul îl vrea înapoi. 

— Cere-le să mai facă o trecere. Dar nu prea jos. Cei 
dinăuntrul casei cunosc zgomotul unei aeronave de spionaj când 
îl aud. 

Gabriel închise telefonul și urmări imaginile suburbiilor 
americane gonind prin dreptul geamului. În capul său, însă, nu 
erau decât numere, iar numerele nu spuneau nimic bun. Șapte 
semnături de căldură, două semiautomate de asalt AR-15, un 
veteran al celor mai de elită unităţi speciale ale Forțelor de 
Apărare Israeliene, un fost asasin care-n curând avea să fie șeful 
serviciilor de informaţii din Israel, un specialist în filaj care nu se 
omorâse niciodată după chestiile brutale, doi urși. Se uită în jos 
la mobilul său. Distanţa până la destinaţie: 82 de kilometri. 
Timpul până la sosire: o oră și șapte minute. 

— Mai repede, Mihail. Trebuie să conduci mai repede. 


73 


Hume, Virginia 


Nu avea să se facă niciun proces, pentru că nu era necesar; 
cu o apăsare a butonului de detonare își recunoscuse vina. Nu 
se mai punea decât problema confesiunii ei, ce urma să fie 
înregistrată pentru a fi răspândită pe nenumăratele platforme 
de propagandă ale ISIS, și a executării ei, care avea să se facă 
prin decapitare. Totul s-ar fi petrecut rapid de n-ar fi fost de faţă 
Saladin. Scurta amânare nu s-a datorat nicidecum milei. 

În sufletul său, Saladin încă mai era spion, iar un spion 
tânjește cel mai mult după informaţii, nu după sânge. 

Succesul atentatelor din Washington și prospectul morţii 
iminente a Nataliei au avut darul de a-i dezlega limba. Astfel îi 
făcu cunoscut că, da, lucrase în Mukhabaratul irakian sub 
Saddam Hussein. Sarcina sa de căpătâi, pretindea, era să 
furnizeze sprijin material și logistic grupurilor teroriste 
palestiniene, mai ales acelora care contestau ferm existenţa 
unui stat israelian în Orientul Mijlociu. În timpul celei de-a doua 
Intifada coordonase plata unor recompense bănești familiilor 
atacatorilor sinucigași cu bombă. Abu Nidal, se bătu el cu 


VP - 348 


pumnul în piept, îi fusese prieten apropiat. Într-adevăr, Abu 
Nidal, cel mai crud dintre așa-numiții rejectionist terrorists, 
fusese cel care-i dăduse lui Saladin numele său de cod. 

Datorită muncii sale, a fost nevoit să se specializeze 
întrucâtva în serviciile secrete de informaţii israeliene. Devenise 
un invidios admirator al Biroului și al lui Ari Shamron, șeful 
spionilor care condusese, cu întreruperi, Biroul cea mai mare 
parte a ultimilor treizeci de ani. Ajunsese să admire și realizările 
celebrului protejat al lui Shamron, asasinul legendar și agentul 
pe nume Gabriel Allon. 

— Așa că-ţi poţi imagina surprinderea mea, îi spuse lui 
Natalie, când l-am văzut traversând holul hotelului Four Seasons 
din Washington și să te aud pe tine rostindu-i numele. 

După încheierea remarcilor introductive, începu să o 
interogheze pe Natalie despre fiecare aspect al operaţiunii - 
viața ei dinainte de a intra în serviciul de informaţii israelian, 
cum a fost recrutată, cum a fost inserată în teren. Cum i se 
spusese că în scurt timp va fi decapitată, Natalie nu avea niciun 
alt motiv să coopereze în afară de acela de a mai amâna cu 
câteva minte moartea ei inevitabilă. Era un motiv suficient, căci 
știa că dispariţia ei nu trecuse neobservată. Saladin, mânat de 
curiozitatea sa de spion, îi dăduse șansa de a mai trece niște 
nisip prin fanta clepsidrei, începu prin a o întreba care este 
numele ei adevărat. Ea rezistă vreo câteva minute preţioase, 
până când, înfuriat, el o ameninţă să-i radă carnea de pe oase 
cu același cuţit pe care mai apoi avea să-l folosească să-i ia 
capul. 

— Amit, spuse ea într-un final. Numele meu e Amit. 

— Amit și mai cum? 

— Amit Meridor. 

— De unde ești? 

— Din Jaffa. 

— Cum de vorbeşti arabă așa de bine? 

— Sunt mulți arabi în Jaffa. 

— Şi franceza? 

— Am trăit câțiva ani la Paris în copilărie. 

— De ce? 

— Părinții mei lucrau pentru ministerul de externe. 

— Eşti doctoriță? 

— Una foarte bună. 


VP - 349 


— Cine te-a recrutat? 

— Nimeni. Mi-am depus dosarul ca să intru în Birou. 

— De ce? 

— Ca să-mi slujesc ţara. 

— Asta e prima ta operaţiune? 

— Bineînţeles că nu. 

— Francezii au fost implicaţi în operaţiunea asta? 

— Nu lucrăm niciodată cu alte servicii. Preferăm să ne vedem 
singuri de treabă. 

— Alb-albastru? întrebă Saladin, menţionând un slogan al 
armatei și sistemului de securitate israelian. 

— Da, spuse Natalie, dând încet din cap. Alb-albastru. 

In ciuda exigenţelor situaţiei, Saladin insistă ca faţa ei să fie 
acoperită cu vălul, așa cum se cuvenea în timpul 
interogatoriului. Nu era nicio abaya în cabană, astfel că au 
acoperit-o cu cearșaful de pe unul dintre paturi. Ea nu putea 
decât să-și imagineze cum o vedeau ei, o siluetă întrucâtva 
comică, îmbrăcată în alb, dar acoperământul îi conferea 
avantajul intimităţii. Astfel că minţi încrezătoare că Saladin nu 
putea vedea semnele grăitoare ale minciunii în ochii ei. Și reuși 
să transmită o impresie de liniște interioară, chiar pace, când de 
fapt ea nu se putea gândi decât la durerea pe care avea s-o 
simtă când lama cuțitului ar fi mușcat din gâtul ei. Cum vederea 
îi era blocată, simţul auzului i se ascuţi. Putea urmări mișcările 
laborioase ale lui Saladin încoace și-ncolo prin camera de zi a 
cabanei și să discearnă poziţiile celor patru teroriști înarmaţi ai 
ISIS. Și mai putea auzi bâzâitul leneș al unei aeronave cu un 
singur motor învârtindu-se încet deasupra cabanei. Saladin, își 
dădu ea seama, îl auzea și el. 

El tăcu o clipă până când avionul plecă, apoi reluă 
interogatoriul. 

— Cum ai reușit să te transformi atât de convingător într-o 
palestiniană? 

— Avem o școală specială. 

— Unde? 

— În Negev. 

— Mai sunt și alți agenţi ai Biroului care s-au infiltrat în ISIS? 

— Da, mulți. 

— Spune-mi numele lor. 

li spuse șase nume - patru de bărbaţi, două de femei. Mai 


VP - 350 


spuse că nu avea cunoștință de natura misiunilor lor. Nu știa 
decât că, mult deasupra căbănuţei în forma literei A, avionul se 
reîntorsese. Saladin, se gândi ea, știa și el acest lucru. El mai 
avea o ultimă întrebare. De ce? întrebă. De ce i-a salvat ea viaţa 
în casa cu multe camere și curți din apropiere de Mosul? 

— Voiam să-ţi câștig încrederea, răspunse ea sincer. 

— Ai reușit, admise el. Și apoi mi-ai înșelat-o. De aceea, 
Maimonide, ai să mori în noaptea asta. 

În cameră era liniște, dar nu și în ceruri. De sub linţoliul ei 
funerar, Natalie puse și ea o ultimă întrebare. Cum de știuse 
Saladin că ea nu era ceea ce pretindea? El nu-i dădu niciun 
răspuns, căci asculta din nou bâzâitul aeronavei. Ea urmări 
bocănitul și scrâșnitul parcursului său lent dintr-o parte în alta a 
încăperii până la ușa din faţă a cabanei. A fost ultima oară când 
a mai auzit de el. 


El rămase câteva clipe afară, pe alee, cu faţa ridicată spre 
cer. Luna nu se vedea, dar noaptea era luminată de stele și 
foarte liniștită, cu excepţia băzâitului avionului. l-a trebuit ceva 
timp până să-l localizeze, căci balizele luminoase din vârful 
aripilor erau mascate. Numai ritmul singurului său motor îi 
trădau poziţia. Zbura pe o orbită constantă împrejurul vâlcelei, 
la o altitudine de vreo trei mii cinci sute de metri. In sfârșit, când 
ajunse în cel mai nordic punct, se întoarse spre est, către 
Washington, apoi dispăru. Instinctiv, Saladin bănui că avionul 
era semnul unor neplăceri. Nu-l trădaseră decât o singură dată. 
Instinctele sale, adică. Îi spuseseră că o femeie pe nume Leila, o 
doctoriță talentată care pretindea că este palestiniană, putea fi 
crezută și chiar iubită. Curând, femeia aceea avea să fie ucisă, 
așa cum merita. 

Fața lui încă mai era ridicată spre ceruri. Da, stelele erau 
strălucitoare în noaptea aceea, dar nu ca stelele deșertului. 
Dacă voia să le mai vadă, trebuia să plece în clipa aceea. 
Curând va începe un nou război - un război care avea să se 
încheie cu înfrângerea armatelor Romei, într-un sătuc numit 
Dabiqg. Era imposibil ca președintele american să evite acest 
război, se gândi. Nu după cele întâmplate în noaptea aceea. 

Urcă în BMW, porni motorul și introduse în sistemul de 
navigaţie destinaţia sa. | se sugeră să pornească pe un drum pe 
care-l recunoscu. Ceea ce Saladin și făcu, asemenea aeronavei 


VP - 351 


de supraveghere, cu luminile reduse, urmând șleaul pietruit 
peste creasta ce limita vâlceaua și peste pășune către șoseaua 
Hume. Sistemul de navigaţie îi sugeră să cotească la stânga și 
să se întoarcă pe autostrada l-66. Saladin, încrezându-se în 
instinctele sale, coti în schimb la dreapta. După o clipă porni 
radioul. Zâmbi. Nu s-a terminat, se gândi. Abia începea. 


74 


Hume, Virginia 


Ultimul raport dinspre Cessna FBl-ului era identic cu primul - 
șapte indivizi în cabană, trei vehicule afară. Unul dintre indivizi 
era perfect nemișcat, unul părea să se miște încet. Alte 
semnături umane de căldură nu mai erau în vâlcea, numai de 
urși. Care erau la vreo cincizeci de metri în nordul cabanei. 
Acela era unul dintre motivele pentru care Gabriel și Mihail se 
apropiau de cabană dinspre sud. 

Un singur drum mergea spre vâlcea, un șleau ce traversa o 
proprietate particulară de la șoseaua Hume și până la cabană. 
Le-a servit ca punct de reper. Rămaseră pe pășune, Mihail în 
față, Gabriel la un pas în urma lui. Pământul era moale și 
trădător, minat de vizuinile animalelor subterane. Din când în 
când, Mihail lumina calea cu ecranul telefonului mobil, dar 
majoritatea timpului înaintară în întuneric. 

La marginea pășunii, era o colină abruptă acoperită de un 
hăţiș de stejari și arțari. Crengi căzute erau împrăștiate ici colo, 
încetinindu-le înaintarea. În sfârșit, după ce luară pieptiș creasta 
ce mărginea vâlceaua, reușiră să vadă cabana pentru prima 
oară. De când Cessna FBl-ului își încheiase misiunea, se 
schimbase ceva. Mai erau doar două vehicule în loc de trei în 
fața cabanei. Mihail începu coborârea pe panta colinei, Gabriel 
fiind la un pas în urmă-i. 


După plecarea subită a lui Saladin, începură în grabă 
pregătirile pentru execuţia Nataliei. l-au scos cearșaful alb de pe 
cap, i-au legate mâinile la spate. O scurtă sfadă izbucni între cei 
patru bărbaţi în privinţa identităţii celui care va avea onoarea de 


VP - 352 


a-i tăia capul. Cel mai înalt dintre cei patru câștigă disputa. 
După accent, Natalie își dădu seama că era yemenit. Ceva din 
ținuta lui îi era cumva familiar. Dintr-odată realiză că ea și cu 
yemenitul fuseseră în tabăra din Palmira în același timp. Pe- 
atunci își purta părul și barba lungi. Acum era proaspăt ras și 
tuns foarte scurt. De n-ar fi fost uniforma neagră, ar fi putut 
trece drept un agent de vânzări într-o reprezentantă Apple. 

Cei patru bărbaţi își acoperiră fețele, lăsându-și la vedere 
doar ochii nemiloși. Nu făcuseră nicio încercare de-a modifica 
decorul bătător la ochi de americănesc al încăperii - ba chiar 
păreau să se simtă în largul lor acolo. Natalie fu silită să 
îngenuncheze în fața camerei, ţinută de femeia pe care ea o știa 
drept Megan. Era o cameră adevărată, nu de mobil; ISIS nu se 
lăsa mai prejos față de nimeni când venea vorba despre 
calitatea unor astfel de producţii. Îi porunciră Nataliei să 
privească drept în obiectiv, dar ea refuză, chiar și după ce 
yemenitul o plesni brutal peste obraz. Privea drept înainte, spre 
fereastra ce se vedea pe deasupra umărului drept al femeii, 
încercând să se gândească la orice altceva, dar nu la tăișul 
oțelos al cuţitului de vânătoare din mâna dreaptă a yemenitului. 

El stătea în picioare imediat în spatele ei, cu ceilalţi trei 
bărbaţi înșiraţi în dreapta lui, și citi o declaraţie deja pregătită, 
întâi în arabă, apoi într-o limbă pe care, după o clipă, Natalie o 
recunoscu ca fiind o engleză stâlcită. Nu avea importanţă; 
echipa ISIS de producţie a materialelor video urma să adauge 
subtitrarea, în mod sigur. Natalie încercă să nu asculte, 
concentrându-se în schimb la fereastră. Din cauza întunericului 
de-afară, geamul ei era o oglindă. Așa văzu tabloul execuţiei ei 
cam cum era încadrat de obiectivul camerei - o femeie 
neajutorată îngenuncheată, trei bărbaţi mascaţi ţinând la piept 
puști automate, un yemenit cu un cuţit vorbind o limbă 
necunoscută. Dar mai era ceva în fereastră, ceva mai puţin 
distinct decât reflexia Nataliei și-a celor patru ucigași ai ei. Era o 
față. Dintr-odată își dădu seama că era faţa lui Mihail. Ciudat, se 
gândi ea. Dintre toate feţele pe care memoria ei le-ar fi putut 
evoca în clipele dinaintea morţii, nu se aștepta să o vadă tocmai 
pe-a lui. 

Vocea yemenitului crescu într-o înfloritură retorică cu care 
încheie declaraţia. Natalie se mai uită o dată la reflexia ei din 
fereastră și la fața bărbatului pe care-ar fi putut să-l iubească. 


VP - 353 


Privești? se gândi ea. Ce mai aștepți? 


Deodată, deveni conștientă de liniște. Tinu o secundă sau 
două, tinu o oră sau mai mult - nu putea spune cu siguranță. 
Apoi yemenitul se aruncă asupra ei ca o fiară sălbatică, iar ea se 
răsturnă într-o parte. Când mâna lui o apucă de gât, se pregăti 
de durerea primei mușcături a lamei cuțitului. Re/axează-te, își 
spuse. Ar fi durut mai puţin dacă mușchii și tendoanele nu i-ar fi 
fost contractate. Însă apoi se auzi un ţăcănit sonor, pe care-l 
confundă cu zgomotul secţionării gâtlejului ei, iar yemenitul se 
prăbuși lângă ea. Se prăbușiră apoi și ceilalţi trei jihadiști, unul 
după altul, ca ţintele dintr-un poligon de tragere. Femeia a fost 
ultima care-a murit. Impușcată-n cap, se prăbuși brusc, de parcă 
s-ar fi deschis o trapă sub ea. Camera îi scăpă din mână și 
zdrăngăni pe podele. Cu bunăvoință, obiectivul ei își întoarse 
ochiul impasibil de la chipul Nataliei. Era frumoasă, se gândi 
Gabriel în timp ce-i tăia legăturile ce-i strângeau încheieturile. 
Chiar și când urla. 


VP - 354 


PARTEA A PATRA 


Cel de la comandă 


75 


Washington - lerusalim 


Acuzaţiile și contraacuzaţiile au început încă înainte ca 
soarele să răsară. Un partid dădea vina pe președinte pentru 
calamitatea ce se abătuse asupra Americii, celălalt, pe 
predecesorul acestuia. Era singurul lucru la care se pricepea 
Washingtonul în zilele acestea - acuzaţii și împărţirea vinii. A 
fost odată, în timpul celor mai întunecate zile ale Războiului 
Rece, o vreme când politica externă americană era 
caracterizată de consens și promptitudine. Acum, cele două 
partide nu se înțelegeau nici cum să-și numească inamicul, 
darămite cum ar fi trebuit combătut. Astfel că nu era chiar de 
mirare că un atac asupra capitalei naţiunii nu era decât un alt 
motiv de ciorovăială partizană. 

Între timp - la Centrul Naţional Antiterorist, la Memorialul 
Lincoln, la Centrul John F. Kennedy pentru artele spectacolului, 
în Harbor Place, într-o serie de restaurante de pe strada M și la 
Cafe Milano - se numărau morţii. 116 la CNA și la Biroul 
Directorului Serviciilor Naţionale de Informaţii, 28 la Memorialul 
Lincoln, 312 la Centrul Kennedy, 147 în Harbor Place, 62 pe 
strada M și 49 în Cafe Milano. Printre cei uciși în renumitul bufet 
din Georgetown se aflau și cei patru atacatori ISIS. Toţi fuseseră 
împușcați mortal. Dar imediat după evenimente, a domnit 
confuzia în privinţa identităţii celor care-i împușcaseră. Poliţia 
Metropolitană spunea că FBl-ul. FBl-ul spunea că Poliţia 
Metropolitană. 

Atacatorul sinucigaș a fost identificat în persoana unei femei 
de până-n treizeci de ani, blondă. In scurt timp avea să se 
determine că venise cu avionul de la Paris la New York cu un 


VP - 355 


pașaport francez și că petrecuse o singură noapte în hotelul Key 
Bridge Marriott din Arlington, într-o cameră în care era 
înregistrată dr. Leila Hadawi, și ea cetățeană franceză. Atunci, 
guvernul francez trebui să admită că atacatoarea sinucigașă, 
identificată drept Asma Doumaz conform pașaportului, era de 
fapt Safia Bourihane, femeia care participase la atacul asupra 
Centrului Weinberg din Paris. Dar cum reușise cea mai căutată 
femeie din lume, o legendă jihadistă, să se strecoare iarăși în 
Franţa, să urce la bordul unei curse internaţionale și să intre în 
Statele Unite? In Capitol Hill, membrii celor două partide politice 
au cerut demisia secretarului securităţii interne, împreună cu 
comisarul responsabil de punctele vamale și de paza frontierei. 
Acuzaţii și împărţirea vinii: distracţia favorită la Washington. 

Dar cine era dr. Leila Hadawi? Guvernul francez susţinea să 
fusese născută în Franța, din părinţi palestinieni și că fusese 
angajată a sistemului de sănătate de stat. Conform direcţiei 
pașapoarte, își petrecuse luna august în Grecia, deși oficiali ai 
siguranţei și informaţiilor franceze suspectau că de fapt 
călătorise clandestin în Siria pentru instrucţie. Lucru ciudat, în 
ISIS părea să fie o necunoscută. Într-adevăr, numele ei n-a 
apărut în niciunul dintre filmulețele festive și nici în anunţurile 
de pe reţelele de socializare care-au inundat internetul în orele 
de după atac. In ce privește pe unde-ar fi putut fi, nu se știa 
nimic. 

Presa de pe ambele țărmuri ale Atlanticului începuse să 
numească afacerea asta „Filiera franceză” - legăturile 
stânjenitoare dintre atacul asupra Washingtonului și cetăţenii 
celui mai vechi aliat al Americii. Le Monde dezvălui o posibilă 
„conexiune” în plus, făcând public faptul că un ofițer de rang 
înalt al DGSI, pe nume Paul Rousseau, campionul campaniei 
secrete împotriva Acţiunii Directe, fusese rănit în atacul cu 
bombă asupra Centrului Naţional Antiterorist. Dar de ce era Paul 
Rousseau acolo? DGSI declara că fusese implicat în luarea 
măsurilor obișnuite de siguranţă, legate de vizita președintelui 
francez în Washington. Totuși, Le Monde, respinse politicos 
această variantă. Rousseau, se spunea în ziar, era șeful a ceva 
ce se numea Grupul Alfa, o unitate antiteroristă ultrasecretă, 
cunoscută pentru stratagemele și șmecheriile sale murdare. 
Ministrul de interne negă existența Grupului Alfa, ca și șeful 
DGSI. În Franţa, nu i-a crezut nimeni. 


VP - 356 


Dar în acel moment nici nu-i mai păsa cuiva, cel puţin în 
America, unde răzbunarea sângelui vărsat era prima pe ordinea 
de zi. Președintele ordonă imediat atacuri aeriene masive 
împotriva tuturor obiectivelor ISIS cunoscute din Siria, Irak și 
Libia, deși s-a străduit să asigure lumea islamică de faptul că 
America nu era în război cu ea. În plus a respins apelurile pentru 
o invazie americană propriu-zisă în califat. Răspunsul american, 
spuse președintele, va fi limitat la atacuri aeriene și la 
operaţiuni speciale de ucidere sau capturare a liderilor superiori 
ai ISIS, precum bărbatul încă neidentificat care plănuise și 
pusese în aplicare atacurile din Washington. Criticii președintelui 
erau palizi. La fel erau și membrii ISIS, care nu-și doreau nimic 
altceva decât o apocaliptică bătălie finală cu armatele Romei 
într-un loc numit Dabiq. Președintele refuză să le împlinească 
celor din ISIS dorinţa. Fusese ales să încheie nesfârșitele 
războaie din Orientul Mijlociu, nu să mai înceapă unul. De data 
aceasta, America nu avea să reacționeze exagerat și pripit. 
Avea să supravieţuiască atacului asupra Washingtonului, spuse 
el, și avea să iasă întărită din el. 

Printre primele ţinte ale răspunsului militar american se 
numără un bloc de locuinţe din apropierea parcului al-Rasheed 
din Raqqa și o casă mare cu multe camere și curți din vestul 
Mosulului. În ţară însă, presa americană era concentrată pe o 
casă de un cu totul alt fel, o cabană din cherestea în forma 
literei A, situată lângă orășelul Hume, din Virginia. Cabana 
fusese închiriată de o firmă fantomă cu sediul în nordul Virginiei, 
aflată în proprietatea unui cetăţean egiptean pe nume Qassam 
el-Banna. Același Qassam el-Banna care fusese descoperit într- 
un mic iaz de pe aceeași proprietate, pe locul din faţă al unui 
sedan Kia, împușcat de patru ori de la distanță foarte mică. Alte 
cinci cadavre au fost găsite în cabană, patru luptători ISIS în 
uniforme negre și o femeie ce-avea să fie identificată mai târziu 
drept Megan Taylor, convertită la Islam, originară din 
Valparaiso, statul Indiana. FBl-ul a concluzionat că toţi cinci 
fuseseră împușcați cu gloanţe de calibru 5, 56 x45 mm trase de 
două puști de asalt AR-15. Mai târziu, prin analiza balistică, s-a 
aflat că aceleași arme AR-15 fuseseră folosite în atacul asupra 
cafenelei Milano, din Georgetown. Dar mai precis cine fuseseră 
cei care apăsaseră pe trăgaci? Directorul FBI a spus că nu 
cunoștea răspunsul la această întrebare. Nimeni nu l-a crezut. 


VP - 357 


Nu mult după descoperirea din Virginia rurală, FBI a reținut-o 
pe Amina el-Banna, soţia bărbatului găsit în iaz, pentru 
cercetări. Și exact în acel moment povestea a luat o întorsătură 
curioasă. Căci imediat după eliberarea ei, doamna el-Banna și-a 
rezervat serviciile unui avocat membru al unei organizaţii pentru 
apărarea drepturilor civile cu legături strânse cu Frăția 
Musulmană. Curând a urmat o conferinţă de presă, desfășurată 
pe peluza din faţă a micului duplex al familiei el-Banna din 
Eighth Place din Arlington. Vorbind în arabă, avocatul ei 
asumându-și poziţia de interpret, doamna el-Bana a negat că 
soțul ei ar fi fost membru al ISIS și că a jucat vreun rol în atacul 
asupra Washingtonului. Mai mult, a susţinut că, în noaptea 
atacului, doi bărbaţi au dat buzna în casa ei și au interogat-o cu 
brutalitate. L-a descris pe unul dintre bărbaţi ca fiind înalt și 
deșirat. Celălalt era de înălțime și constituţie medii, cu părul de 
pe tâmple cărunt și cu cei mai verzi ochi pe care-i văzuse 
vreodată. Amândoi erau, lucru destul de evident, israelieni. A 
susținut că au ameninţat că o omoară, și pe ea, și pe fiul ei - n-a 
pomenit că micuțul își primise numele în onoarea lui Mohamed 
Atta -, dacă nu le dădea parolele computerelor soțului ei. După 
ce au descărcat conţinutul celor două aparate, cei doi au plecat 
în grabă. Nu, admise ea, nu reclamase incidentul la poliţie. Era 
înfricoșată, susținu ea, pentru că era musulmană. 

Declaraţiile doamnei el-Banna ar fi putut foarte bine să fie 
respinse, dacă nu l-ar fi descris pe unul dintre bărbaţii care-i 
intraseră în casă - pe bărbatul de înălţime și constituţie medii, 
cu părul de pe tâmple cărunt și cu ochii vii și verzi. Foști 
rezidenţi ai lumii secretelor l-au identificat drept cunoscutul 
agent israelian pe nume Gabriel Allon, iar câţiva au spus-o la 
televiziune. Dar s-au grăbit să precizeze că Allon nu putea fi 
prezent în casa doamnei el-Banna, pentru că fusese ucis cu 
aproape un an înainte într-un atentat cu bombă în calea 
Brompton din Londra. Sau să nu fi fost ucis? Ambasadorul 
israelian la Washington, fără să-și dea seama, tulbură și mai 
mult apele refuzând să declare categoric și fără echivoc că, într- 
adevăr, Gabriel Allon nu se mai afla printre cei vii. 

— Ce-aţi vrea să spun? izbucni într-un interviu. Că încă mai e 
mort? 

După care, retrăgându-se în vechea strategie israeliană de a 
refuza să comenteze chestiunile referitoare la serviciile de 


VP - 358 


informaţii, ambasadorul îi ceru intervievatorului să schimbe 
subiectul. Și așa începu lenta reînviere a unei legende. 

În presă, ieșiră imediat rapoarte, toate având o provenienţă și 
o veridicitate îndoielnice, că fusese văzut în mai multe locuri din 
Washington. Fusese văzut intrând și apoi părăsind o casă mare 
în stil federal de pe strada N, cel puţin așa pretindea un vecin. 
Fusese văzut luându-și cafeaua într-o patiserie de pe bulevardul 
Wisconsin, sau cel puţin așa pretindea femeia care șezuse la 
masa din apropiere. Fusese văzut chiar și luând cina la Four 
Seasons pe strada M, ca și cum marele Gabriel Allon, cu lista lui 
nesfârșită de dușmani juraţi, ar fi visat vreodată să ia masa în 
public. Mai exista o știre care spunea că, asemenea lui Paul 
Rousseau, fusese în interiorul Centrului Naţional Antiterorist în 
timpul atacului. Ambasadorul israelian, care nu rămânea fără 
replică aproape niciodată, nu răspunse nici la apelurile 
telefonice și nici la mesaje, iar purtătoarea sa de cuvânt procedă 
la fel. Nimeni nu se obosi să ceară comentarii Centrului Naţional 
Antiterorist. Ofiţerul de presă al instituţiei murise în atentat, ca 
și directorul acestuia. Din câte se părea, Centrul Naţional 
Antiterorist nu mai exista. 

Chestiunea ar fi putut cădea atunci în uitare de n-ar fi fost o 
reporteră întreprinzătoare de la Washington Post. Cu mulţi ani 
înainte, la ceva timp după 9 septembrie, ea descoperise 
existența unui lanţ de centre de detenţie secrete ale CIA - aşa- 
numitele situri negre -, în care teroriștii al-Qaeda era supuși la 
interogatorii dure. Acum se străduia să răspundă la multele 
întrebări rămase fără răspuns legate de atacul asupra 
Washingtonului. Cine era dr. Leila Hadawi? Cine i-a ucis pe cei 
patru teroriști în Cafe Milano și pe ceilalţi cinci din căbănuţța din 
Hume? Și de ce un om mort, o legendă, se aflase în Centrul 
Naţional Antiterorist când camionul încărcat cu bomba de 450 
de kilograme îl făcuse una cu pământul? _ 

Reportajul apăru la exact o săptămână după atac. In el se 
afirma că femeia cunoscută drept dr. Leila Hadawi fusese de 
fapt agentă a serviciilor de informaţii israeliene, care penetrase 
rețeaua condusă de un misterios și foarte inteligent terorist ISIS, 
căruia i se spunea Saladin. Acesta fusese în Washington în 
timpul atacului, dar reușise să scape. Se presupunea că deja se 
întorsese în califat, la adăpost de bombardamentele aeriene ale 
americanilor și ale coaliţiei. Și Gabriel Allon, mai scria ea, se 


VP - 359 


ascundea - și era cât se poate de viu. Când i s-a cerut să 
comenteze informaţiile, prim-ministrul israelian n-a reușit decât 
să zâmbească strâmb. Apoi, criptic, a sugerat că în curând, chiar 
foarte curând, avea să spună mai multe despre această temă. 


În vechiul cartier central al Ierusalimului numit Nachlaot, 
existau de ceva timp dubii legate de circumstanţele morții lui 
Allon, mai ales în înverzită stradă Narkiss, unde se știa că 
locuiește, într-o clădire din travertin cu un eucalipt pleoștit în 
grădina din faţă. În seara publicării articolului pe site-ul ziarului 
Post, el și familia sa au fost văzuţi luând cina la Focaccia pe 
strada Rabinul Akiva - sau cel puţin așa susținea un cuplu care 
își petrecuse seara la masa de-alături. Allon, spuneau ei, 
comandase ficăţei de pui și cartofi piure, în timp ce soția sa, 
italiană prin naștere, preferase pastele. Copiii, la numai câteva 
săptămâni distanţă de prima lor aniversare, se comportaseră 
exemplar. Mama și tatăl păreau relaxaţi și fericiţi, deși 
bodyguarzii lor erau în mod evident cu nervii întinși la maxim. 
Întregul oraș era. În după-amiaza aceea, lângă poarta 
Damascului, trei evrei fuseseră înjunghiaţi mortal. Ucigaşul lor, 
un tânăr palestinian din lerusalimul de Est, fusese împușcat de 
mai multe ori de polițiști. Murise în unitatea de traumatisme a 
Centrului Medical Hadassah, în ciuda eforturilor eroice de a fi 
ţinut în viață. 

În după-amiaza următoare, Allon a fost văzut luând prânzul cu 
un vechi prieten, cunoscutul arheolog Eli Lavon, într-o cafenea 
de pe lângă mallul Mamilla, iar la ora patru fusese văzut pe pista 
Aeroportului Ben Gurion, unde întâmpină zborul Air France de la 
Paris. S-au semnat documente, iar o ladă de lemn mare, turtită 
și rectangulară, a fost așezată cu grijă pe bancheta din spate a 
SUV-ului său blindat. În ladă era plata totală pentru o treabă 
lăsată neterminată: Marguerite Gachet la masa de machiaj, ulei 
pe pânză, de Vincent van Gogh. O oră mai târziu, după o 
călătorie în mare viteză pe la Bab al-Wad, pânza a fost urcată pe 
un șevalet în laboratorul de restaurare al Muzeului Israelului. 
Gabriel rămase în faţa ei, cu o mână la bărbie, cu capul ușor 
înclinat într-o parte. Ephraim Cohen stătea lângă el. Pentru 
multă vreme, niciunul nu spuse nimic. 

— Ştii, spuse în sfârșit Cohen, nu e prea târziu să te 
răzgândești. 


VP - 360 


— De ce m-aș răzgândi? 

— Pentru că ea a vrut să fie al tău. După o pauză, Cohen 
adăugă: Și valorează mai mult de o sută de milioane de dolari. 

— Dă-mi documentele, Ephraim. 

Acestea se aflau într-o mapă oficială din piele, pe care sigla 
muzeului era gravată în relief. Acordul se încheie scurt și fără 
complicaţii. Din acel moment, Gabriel Allon renunţa la toate 
drepturile asupra pânzei lui Van Gogh; de-acum, aceasta era 
proprietatea Muzeului Israelului. Exista însă o  stipulaţie 
inviolabilă. Pictura nu putea fi niciodată, în nicio împrejurare, 
vândută sau împrumutată altei instituţii. Atâta timp cât va 
existe Muzeul Israelului - și, de fapt, atât cât va exista Israelul - 
Marguerite Gachet la masa de machiaj va atârna pe pereţii 
muzeului. 

Gabriel semnă documentul cu o înfloritură indescifrabilă și se 
reîntoarse să contemple pictura. Fără grabă, întinse un deget și- 
| petrecu peste liniile feţei Margueritei. Nu avea nevoie de 
restaurare; era pregătită pentru festivitatea apariţiei ei în public. 
Gabriel nu-și dorea decât să poată spune același lucru despre 
Natalie. Natalie avea nevoie de câteva mici retușuri. Natalie încă 
era o operă neterminată. 


76 


Nahalal, Israel 


Au dus-o înapoi în locul de unde începuse totul, în ferma din 
vechiul moshav al Nahalalului. Camera ei era cum o lăsase, 
atâta că lipsea volumul de poezie al lui Darwish, care dispăruse 
pur și simplu. La fel și fotografiile mărite ale suferințelor 
palestinienilor. Pereţii camerei de zi erau acum ornamentaţi cu 
tablouri. 

— Ale tale? întrebă ea în seara când sosise. 

— Unele, răspunse Gabriel. 

— Care? 

— Cele fără semnătură. 

— Și celelalte? 

— Sunt ale mamei mele. 


VP - 361 


Ochii ei trecură de la o pânză la alta. 

— Evident, te-a influenţat foarte mult. 

— De fapt, ne-am influenţat unul pe altul. 

— Erai competitiv? 

— Foarte. 

Se duse la ușile cu glasvand și privi fără ţintă înspre valea 
întunecată, spre luminițele satului arab din vârful colinei. 

— Cât timp pot rămâne aici? 

— Cât îţi place. 

— Și după aceea? 

— Asta, spuse Gabriel, depinde numai de tine. 

Era singura rezidentă a fermei, dar nu era niciodată cu 
adevărat singură. O echipă de securitate îi monitoriza fiecare 
mișcare, ca și camerele și microfoanele, care înregistrau 
sunetele groaznice ale terorii ei nocturne. Saladin îi apărea 
adeseori în vise. Uneori era omul rănit și neajutorat pe care-l 
întâlnise în case de lângă Mosul. Alteori era figura puternică și 
îmbrăcată elegant care o condamnase cu atâta voioșie la 
moarte, în căbănuţa din marginea parcului natural Shenandoah. 
Safia apăru și ea în visele Nataliei. Nu purta niciodată hijab sau 
abaya, numai jacheta gri cu cinci nasturi pe care-o îmbrăcase în 
noaptea morții ei, iar părul ei era întotdeauna blond. Era Safia 
așa cum ar fi putut fi dacă Islamul radical nu și-ar fi înfipt 
ghearele în ea. Era Safia, fata impresionabilă. 

Natalie explică toate aceste lucruri echipei de medici și 
terapeuţi care-o verificau o dată la câteva zile. l-au prescris 
somnifere, pe care-a refuzat să le ia, și medicamentație 
împotriva anxietăţii, care-o lăsau ameţită și fără vlagă. Ca să 
ajute la recuperarea ei, o apuca pe drumurile fermei din vale în 
sesiuni de antrenament de autopedepsire. Ca și înainte, își 
acoperea mâinile și picioarele, nu din pietate, ci pentru că era 
toamnă târzie și era destul de frig. Oamenii de securitate o 
țineau mereu sub observaţie, ca și ceilalţi rezidenţi de la 
Nahalal. Era o comunitate strâns sudată, cu mulți veterani ai 
armatei și serviciilor de informații israeliene. Și ei ajunseseră să 
creadă că ea era aceea despre care citiseră în ziare. Cea care se 
infiltrase în cel mai diabolic grup terorist pe care-l văzuse 
vreodată lumea. Cea care călătorise în califat și se întorsese să- 
și spună povestea. 

Doctorii nu erau singurii ei vizitatori. Părinţii ei veneau des, 


VP - 362 


rămânând uneori peste noapte, și la începutul fiecărei după- 
amiezi avea o sesiune cu vechii ei instructori. De data asta, 
sarcina lor era să desfacă ce făcuseră iniţial, să-i curețe sistemul 
de dușmănia palestiniană și de zelul islamic, să o retransforme 
în israeliancă. 

— Dar nu foarte israeliancă, îi avertizase Gabriel pe 
instructorii ei. 

Investise mult timp și efort ca să o transforme pe Natalie într- 
unul dintre dușmanii lor. Nu voia să o piardă din cauza câtorva 
minute de groază petrecute într-o căbănuţă din Virginia. 

Și mai era vizitată și de Dina Sarid. De-a lungul a șase sesiuni 
interminabile, toate înregistrate, o puse pe Natalie să raporteze 
cu mult mai multe detalii decât înainte - despre timpul petrecut 
la Raqqa și în tabăra din Palmira, despre interogarea ei iniţială 
de către Abu Ahmed al-Tikriti, despre multele ore pe care le 
petrecuse numai în compania fostului ofițer de informaţii irakian 
care-și spunea Saladin. Toate materialele aveau să-și găsească 
locul în dosarele voluminoase ale Dinei, căci deja se pregătea 
pentru următoarea rundă. Saladin, avertizase ea Biroul, nu-și 
terminase treaba. Într-o zi, curând, avea să vină să ceară 
lerusalimul. 

La sfârșitul ultimei sesiuni, în timp ce Dina își oprise 
calculatorul și își aranja notele, cele două femei rămaseră în 
tăcere multă vreme, pe când noaptea cădea greu peste vale. 

— Îți datorez scuze, spuse în sfârșit Dina. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te-am convins să te bagi în chestia asta. N-ar fi 
trebuit. Am greșit. 

— Dacă nu eu, spuse Natalie, atunci cine? 

— Altcineva. 

— Tu ai fi făcut-o? 

— Nu, răspunse Dina, spre marele ei merit. Nu cred c-aș fi 
făcut-o. Până la urmă, nici n-a meritat. Ne-a învins. 

— De data asta, spuse Natalie. 

Da, se gândi Dina. De gata asta... 


Mihail a așteptat aproape o săptămână până să se arate 
pentru prima oară la fermă. Amânarea nu fusese ideea lui; 
doctorii se temeau că prezența lui ar putea să complice și mai 
mult recuperarea și așa complicată a Nataliei. Prima sa vizită a 


VP - 363 


fost scurtă, ceva mai mult de-o oră, și cu totul profesională, cu 
excepția unui schimb de replici în intimitatea grădinii luminate 
de lună, care scăpă urechilor ascuţite ale microfoanelor. 

Seara următoare se uitară la un film - francez, cu subtitrare în 
ebraică -, iar în următoarea seară, cu aprobarea lui Uzi Navot, 
ieșiră la o pizza în Cezareea. După aceea, în timp ce se plimbau 
printre ruinele romane, Mihail îi povesti Nataliei despre cele mai 
rele câteva minute din viața sa. Se întâmplaseră, lucru destul de 
curios, în ţara sa de baștină, la o dacha situată la mulţi kilometri 
mai la est de Moscova. O operaţiune de recuperare a ostatecilor 
o luase razna, el și încă doi agenţi erau pe punctul de-a fi uciși. 
Dar un alt individ își negociase moartea în schimbul vieţii lor, au 
supraviețuit toţi trei. Unul dintre agenţi născuse de curând o 
pereche de gemeni. lar celălalt, spuse el cu importanţă, va fi în 
curând șeful Biroului. 

— Gabriel? 

El dădu încet din cap. 

— Și femeia? 

— E soţia lui. 

— Doamne. 

O vreme, se plimbară în tăcere. 

— Și care-i morala acestei povești îngrozitoare? 

— Nu-i nicio morală, răspunse Mihail. Asta facem noi. După 
aia, încercăm să uităm. 

— Ai reușit să uiţi? 

— Nu. 

— Și cât de des te gândești la asta? 

— In fiecare noapte. 

— Cred că la urma urmei ai dreptate, spuse Natalie o clipă 
mai târziu. 

— În ce privință? 

— |ţi semăn mai mult decât îmi dădeam seama. 

— Acum știi. 

Ea îl apucă de mână. 

— Când? îi șopti la ureche. 

— Asta, spuse Mihail zâmbind, depinde numai de tine. 


După-amiaza următoare, când Natalie se întoarse de la 
alergarea de antrenament prin vale, îl găsi pe Gabriel așteptând 
în camera de zi a fermei. Purta un costum gri și o cămașă albă 


VP - 364 


cu gulerul desfăcut. Avea o alură foarte profesionistă. Pe măsuța 
de cafea din fața lui erau trei dosare. Primul, a spus el, era 
raportul final al echipei medicale care se ocupa de Natalie. 

— Ce spune? 

— Spune că, răspunse neutru Gabriel, suferi de tulburări de 
stres posttraumatic, ceea ce, date fiind întâmplările prin care-ai 
trecut în Siria și America, e de înţeles. 

— Și prognoza? 

— E chiar bună, de fapt. Cu medicaţia și terapia adecvate, 
până la urmă ai să te recuperezi integral. De fapt, adăugă 
Gabriel, suntem cu toţii de părere că poţi pleca de-aici oricând 
poftești. 

— Și celelalte două dosare? 

— O alegere, răspunse el viclean. 

— Ce fel de alegere? 

— A viitorului tău. 

Ea arătă cu degetul spre unul dintre dosare. 

— In acela ce este? 

— O înțelegere de încheiere a contractului. 

— Şi-n celălalt? 

— Exact opusul. 

Intre ei se lăsă tăcerea. Gabriel fu cel care o risipi. 

— Bănuiesc că ai auzit zvonurile despre promovarea mea 
iminentă. 

— Credeam că eşti mort. 

— Din câte se pare, reportajele despre dispariția mea au fost 
exagerate. 

— La fel și cele despre a mea. 

El zâmbi cald. Apoi fața-i redeveni serioasă. 

— Sunt șefi suficient de norocoși care servesc în vremuri 
relativ liniștite. Își încheie mandatul, își primesc felicitările și- 
apoi își văd de viaţă și fac bani. Sunt sigur că eu nu voi fi la fel 
de norocos. Următorii câţiva ani promit să fie tulburi în Orientul 
Mijlociu și pentru Israel. Sarcina Biroului va fi să arate dacă 
putem hotărî noi supraviețuirea pe aceste pământuri. Se uită în 
zare, înspre vale, valea tinereţii sale: Nu aș fi la înălțimea 
cerinţelor sarcinii mele dacă aș lăsa pe cineva cu talentele tale 
să-mi scape printre degete. 

Nu mai spuse nimic. Natalie se gândi intens. 

— Ce este? întrebă el. Vrei mai mulţi bani? 


VP - 365 


— Nu, răspunse ea, clătinând din cap. Mă întrebam care sunt 
regulile Biroului în privinţa relaţiilor între colegi de muncă. 

— În mod oficial, le descurajăm. 

— Și neoficial? 

— Suntem evrei, Natalie. Suntem pețitori de la natură. 

— Cât de bine îl cunoști pe Mihail? 

— ÎI ştiu în feluri pe care numai tu le-ai putea înţelege. 

— Mi-a spus despre Rusia. 

— Ţi-a spus? se încruntă Gabriel. Asta a fost o greșeală din 
partea lui. 

— A făcut-o pentru o cauză bună. 

— Și care e cauza aceea? 

Natalie luă de pe masă al treilea dosar, cel cu contractul de 
angajare. 

— Ai un stilou? 


77 


Petah Tikva, Israel 


Sfârșitul era aproape, se vedea cu ochiul liber. Joi, Uzi Navot a 
fost văzut scoțând câteva cutii de carton din biroul său, inclusiv 
provizii - pentru o viață întreagă - de biscuiţi cu unt, cadou de 
pensionare de la șeful filialei Viena. Dimineaţa următoare, în 
timpul ședinței personalului superior de la ora 9, s-a purtat de 
parcă i se ridicase o mare greutate de pe umerii lui zdraveni. lar 
după-amiaza, înainte ca lumea să-și înceapă weekendul, făcu un 
tur agale al birourilor din bulevardul Regele Saul, începând de la 
ultimul etaj și terminând în cotloanele subterane ale 
Registraturii, strângând mâini, bătând umeri și pupând câţiva 
obraji umeziţi. În mod ciudat, ocoli vizuina întunecată, 
neatrăgătoare a celor de la Personal, locul unde carierele se 
retrăgeau ca să-și dea duhul. 

Navot își petrecu sâmbăta în dosul zidurilor reședinței sale din 
suburbia Tel Avivului numită Petah Tikva. Gabriel știa acest 
lucru pentru că mișcările ramsadului, abrevierea oficială a 
șefului Biroului, erau monitorizate constant de către dispecerul 
operaţional, cum erau de fapt și mișcările sale. Decise că era 


VP - 366 


mai bine să se ducă neanunţat, păstrând astfel elementul 
surprizei. Se lăsă să alunece din spatele SUV-ului său oficial în 
ploaia deasă și apăsă soneria interfonului de la poarta din faţă. 
Trecură douăzeci de secunde lungi și ude până să răspundă o 
voce. Din nefericire, era vocea Bellei. 

— Ce dorești? 

— Trebuie să schimb o vorbă cu Uzi. 

— N-ai făcut destule până acum? 

— Te rog, Bella. E important. 

— Întotdeauna e important. 

Urmă o nouă și prelungă amânare până când încuietorile se 
deblocaseră cu un ţăcănit neprimitor. Gabriel deschise poarta și 
o apucă grăbit pe aleea grădinii în sus, către intrarea din față, 
unde-l aștepta Bella. Purta un sofisticat și curgător costum din 
mătase brodată și purta sandale aurii. Părul îi era coafat recent, 
iar faţa îi era discret dar atent machiată. S-ar fi zis că urma să 
iasă-n scenă. Intotdeauna arăta așa. Aparenţele contaseră 
întotdeauna pentru Bella, de aceea Gabriel n-a înţeles niciodată 
de ce a hotărât să se căsătorească cu un bărbat ca Uzi Navot. 
Poate că, se gândi el, o făcuse pur și simplu din cruzime. Pe 
Gabriel, Bella îl surprindea întotdeauna cu felul ei de-a fi: o 
persoană căreia îi place să smulgă aripile muștelor. 

li strânse rece mâna lui Gabriel. Unghiile ei erau roșii ca 
sângele. 

— Arăţi bine, Bella. 

— Şi tu. Dar presupun că era de așteptat. 

Il pofti cu un gest în camera de zi, unde Navot parcurgea 
ultima ediţie a gazetei The Economist. Încăperea era un salon 
de expoziţie al designului asiatic contemporan, cu ferestre din 
tavan până în podea ce dădeau înspre jocul de ape și tufișurile 
toaletate ale grădinii. Navot arăta ca unul dintre muncitorii 
terorizați de Bella în timpul lungii renovări. Purta pantaloni de 
doc șifonaţi și un pulover de bumbac lăbărţat. lar miriștea 
cenușie care-i era părul i se întinsese și pe obraji și pe bărbie. 
Tinuta sa dezordonată îl surprinse pe Gabriel. Bella nu era dintre 
aceia care permit ca toaleta și îmbrăcămintea cuiva să fie 
neglijate un întreg sfârșit de săptămână. 

— Să-ţi aduc ceva de băut? întrebă ea. 

— Cucută, răspunse Gabriel. 

Bella se retrase încruntată. Gabriel se uită împrejur, prin 


VP - 367 


încăperea spațioasă. Era de trei ori mai mare decât camera de zi 
din micul său apartament din strada Narkiss. Poate că, se gândi 
el, e vremea unei actualizări. Se așeză drept în faţa lui Navot, 
care acum se uita la un televizor amuţit. În acea zi, americanii 
lansaseră un atac cu drone asupra unei case din vestul Irakului, 
locul unde se credea că se ascunde Saladin. Fuseseră uciși 
douăzeci și doi de oameni, inclusiv câţiva copii. 

— Crezi că l-au găbjit? întrebă Navot. 

— Nu, răspunse Gabriel, urmărind cum dintre dărâmături era 
scos un corp fără viaţă. Nu cred c-au avut succes. 

— Nici eu. 

Navot opri televizorul. 

— Am auzit că ai reușit să o convingi pe Natalie să se între cu 
normă întreagă în rândurile Biroului. 

— De fapt, a făcut-o Mihail pentru mine. 

— Crezi că sunt serioși? 

Gabriel ridică indiferent din umeri. 

— lubirea-i mai complicată în lumea adevărată decât în lumea 
tainelor. 

— Mie-mi spui? murmură Navot și luă un biscuit de orez cu 
conţinut mic de calorii, dintr-un castron de pe măsuţa de cafea. 
Și chestia asta de-am auzit-o, că s-ar întoarce Eli Lavon? 

— E adevărată. 

— Şi la ce se întoarce? 

— În fișa postului va superviza filajul. De fapt, am să-l folosesc 
așa cum cred mai bine. 

— Cine primește Operațiunile speciale? 

— Yaakov. 

— Bună numire, spuse Navot, dar Mihail va fi dezamăgit. 

— Mihail nu e încă pregătit. Yaakov, da. 

— Și cum e cu Yossi? 

— Șef la cercetare. Dina va fi adjuncta lui. 

— Și Rimona? 

— Director adjunct la planificare. 

— Ai făcut curățenie. Bănuiesc că e mai bine-așa. 

Navot fixa cu o expresie goală ecranul întunecat al 
televizorului. 

— Am auzit un zvon despre tine, mai zilele trecute, când am 
fost la biroul prim-ministrului. 

— Zău? 


VP - 368 


— Se zice că te muţi în California ca să lucrezi pentru un 
contractant cu ministerul apărării. Se zice c-ai să câștigi un 
milion de dolari pe an, plus bonusuri. 

— Când cauţi adevărul, spuse filosofic Navot, ultimul loc în 
care-ar trebui să cauţi e cabinetul prim-ministrului. 

— Sursa mea zice că Bella a ales deja casa. 

Navot luă un pumn de biscuiţi de orez din castron. 

— Și dacă ar fi adevărat? Ce importanţă ar avea? 

— Am nevoie de tine, Uzi. Nu pot face treaba asta fără tine. 

— Și la ce numire te gândești? Ce-aș face eu de fapt? 

— Ai conduce instituția și te-ai ocupa de politică cât timp 
conduc eu operațiunile. 

— Manager? 

— Te pricepi mai bine la oameni decât mine, Uzi. 

— Asta, spuse Navot, e prea puţin spus. 

Gabriel se zgâi pe fereastră. Ploaia biciuia grădina Bellei. 

— Cum poţi merge în California în vremuri ca astea? Cum poți 
părăsi Israelul? 

— Tu vorbești? Ai trăit ani întregi în străinătate și-ai supt 
destui bani restaurând picturile alea. Acum e rândul meu. In 
plus, adăugă Naveot, nici n-ai nevoie de mine. 

— Nu-ţi fac oferta asta din bunătatea inimii. Motivele mele 
sunt pur egoiste. Gabriel cobori tonul și adăugă: Mi-ești aproape 
ca un frate, Uzi. Tu și cu Eli Lavon. Lucrurile o să se împută. Am 
nevoie de voi amândoi lângă mine. 

— Nu există limită până la care să te cobori?! 

— Am învăţat de la cei mai buni, Uzi. La fel ai făcut și tu. 

— Imi pare rău, Gabriel, dar e prea târziu. Am acceptat deja 
slujba. 

— Spune-le că te-ai răzgândit. Spune-le că ţara ta are nevoie 
de tine. 

Navot ronţăi gânditor biscuiţii de orez, unul câte unul. Gabriel 
se gândi că era un semn încurajator. 

— Prim-ministrul a fost de acord? 

— N-a prea avut de ales. 

— Unde va fi biroul meu? 

— Vizavi de-al meu. 

— Secretară? 

— O împărţim pe Orit. 

— În clipa-n care încerci să mă șuntezi din ceva, avertiză 


VP - 369 


Navot, plec. Și pot să-ţi vorbesc oricând și oriunde am chef. 

— O să ţi se-aplece de mine, cât ai zice pește. 

— Atâta știu și eu. 

Biscuiţi de orez nu mai erau. Navot răsuflă zgomotos. 

— Ce s-a întâmplat, Uzi? 

— Mă întreb doar cum să-i spun Bellei că am refuzat o slujbă 
de un milion de dolari pe an în California ca să rămân la Birou. 

— Sunt sigur că găsești tu ceva, spuse Gabriel. Tu te-ai 
priceput mereu la oameni. 


78 


lerusalim 


Când Gabriel se întoarse în strada Narkiss, o găsi pe Chiara 
îmbrăcată într-un costum business negru, iar pe copii asiguraţi 
în scaunele lor. Parcurseră împreună, prin lerusalimul de vest, 
scurta distanţă până la Spitalul Psihiatric Muntele Herzi. Cu mult 
timp în urmă, înainte să se recăsătorească, înainte să-și câștige 
nedorita celebritate, Gabriel se strecura în și din instituţie 
nebăgat în seamă, de obicei noaptea târziu. Acum veni cu toată 
subtilitatea unui șef de stat aflat într-o vizită oficială, protejat de 
un cerc de bodyguarzi și cu Rafael zvârcolindu-se în braţele 
sale. Chiara mergea tăcută cot la cot cu el, ţinând-o pe Irene în 
brațe. Tocurile ei țţăcăneau pe dalele de piatră ale curții. El n-o 
invidia în momentele acelea. O luă de mână și i-o strânse în 
timp ce Rafael îl trăgea de lobul urechii. 

In coridor aștepta un doctor rotunjor, cu alură de rabin, de 
aproape șaizeci de ani. El aprobase vizita - de fapt, își aminti 
Gabriel, tocmai doctorul acela o propusese în primul rând. Acum 
nu mai părea atât de sigur că fusese o idee bună. 

— Cât de multe știe? întrebă Gabriel pe când fiul său se 
întindea după ochelarii doctorului. 

— l-am spus că va avea vizitatori. Altfel... Ridică din umerii săi 
rotunzi: M-am gândit că cel mai bine ar fi să-i explici chiar tu. 

Gabriel i-l trecu pe Rafael Chiarei și-l urmă pe doctor pe 
coridorul din travertin de lerusalim, către pragul unei rezerve 
obișnuite. Înăuntru nu era decât o singură pacientă. Stătea în 


VP - 370 


scaunul ei cu rotile, nemișcată ca un personaj dintr-o pictură, în 
timp ce-n spatele ei un televizor licărea silențios. Pe ecran 
Gabriel își văzu pentru o clipită propria faţă. Era o fotografie 
oficială, pe care-o făcuse cu o mie de ani în urmă, după ce se 
întorsese din operaţiunea Mania Domnului. Ar fi părut doar un 
puști de n-ar fi fost părul cărunt de la tâmple. Pete de cenușă pe 
prințul de foc... 

— Mazel tov, spuse doctorul. 

— Condoleanţele ar fi mai potrivite, răspunse Gabriel. 

— Sunt vremuri care ne pun la încercare, dar sunt sigur că te 
descurci. Și ţine minte, dacă ai vreodată nevoie să vorbești cu 
cineva, îl bătu doctorul pe umăr pe Gabriel, sunt întotdeauna la 
dispoziţia ta. 

Fața lui Gabriel dispăru de pe ecran. Se uită la Leah. Ea nici 
nu mișcase, nici măcar nu clipise. Femeie în scaun cu rotile, ulei 
pe pânză, de Tariq al-Hourani%. 

— Ai vreun sfat pentru mine? 

— Fii cinstit cu ea. Nu-i place când încerci să o păcălești. 

— Și dacă e prea dureros? 

— Așa va fi. Dar nu va ţine minte prea mult timp. 

Cu un ghiont, doctorul îl trimise în derivă pe Gabriel. Lent, 
traversă camera de zi comună și se așeză pe un scaun, lateral 
de Leah. Părul ei, cândva lung și sălbatic ca al Chiarei, era acum 
tăiat scurt, după regulamentul instituţiei. Mâinile-i erau 
contorsionate și albite de cicatrici. Erau ca niște petice de pânză 
crudă. Gabriel tânjea să le refacă, dar n-avea cum. Leah nu mai 
putea fi restaurată. O sărută blând pe obraz și așteptă ca ea să- 
și dea seama de prezenţa lui. 

— Uită-te la zăpadă, Gabriel, spuse deodată. Nu-i așa că-i 
frumoasă? 

Gabriel se uită pe fereastră, unde soarele strălucitor bătea în 
pinii-umbrelă din grădina spitalului. 

— Da, Leah, spuse absent cu ochii încețoșaţi de lacrimi. E 
frumoasă. 

— Zăpada absolvă Viena de orice păcat. La Viena cade 
zăpada în timp ce peste Tel Aviv plouă cu rachete. 

Gabriel strânse mâna lui Leah. Cuvintele acelea erau printre 
ultimele pe care le rostise ea în noaptea atentatului cu bombă 


30 Personaj din primul roman al seriei cu Gabriel Allon, The Kill Artist (2002), autorul 
atentatului în care moare fiul său și e rănită grav soția sa. 


VP - 371 


de la Viena. Suferea din cauza unei combinații cu totul acute a 
depresiei psihotice și a tulburărilor de sindrom posttraumatic. 
Uneori, avea momente de luciditate, dar în majoritatea timpului 
era o prizonieră a trecutului. Viena reapărea fără încetare în 
mintea ei, ca un film reluat mereu și mereu, într-o buclă pe care 
nu era în stare să o curme: ultima masă luată împreună, ultimul 
lor sărut, focul care le-a ucis unicul copil și a ars carnea lui Leah. 
Viaţa ei se subţiase la numai cinci minute și o retrăia iar și iar, 
de mai bine de douăzeci de ani. 

— Te-am văzut la televizor, spuse, dintr-odată lucidă. S-ar 
părea că totuși n-ai murit. 

— Nu, Leah. Dar a trebuit să o spunem. 

— Pentru munca ta? 

El dădu din cap. 

— lar acum se spune că ai să devii șef. 

— Curând. 

— Credeam că Ari e șeful. 

— Nu mai este de mulți ani. 

— Câţi? 

El nu răspunse. Era prea deprimant să se gândească. 

— El e bine? întrebă Leah. 

— Ari? 

— Da. 

— Are și zile bune, și zile rele. 

— Ca și mine, spuse Leah. 

Obrajii i se întunecară. Amintirile reveneau la suprafaţă. 
Cumva, reuși să le alunge înapoi. 

— Nu prea-mi vine să cred că tu chiar ai să fii memuneh. 

Un cuvânt vechi însemnând „cel de la comandă”. Nu mai 
existase un adevărat memuneh de la Shamron. 

— Nici mie, admise Gabriel. 

— Nu ești cam tânăr ca să fii memunenh? La urma urmei, n-ai 
decât... 

— Sunt mai bătrân acum, Leah. Amândoi suntem. 

— Arăţi exact cum te ţin minte. 

— Uită-te mai bine, Leah. Îmi poţi vedea ridurile și părul 
cărunt. 

— Mulțumită lui Ari, întotdeauna ai avut păr cărunt. Și eu la 
fel. Se uită lung pe fereastră: Ai zice că e iarnă. 

— Este. 


VP - 372 


— În ce an suntem? 

Gabriel îi spuse. 

— Ce vârstă au copiii tăi? 

— Mâine e prima lor aniversare. 

— O să daţi o petrecere? 

— La casa Shamronilor din Tiberiada. Dar sunt aici acum, 
dacă te simţi în stare să-i vezi. 

Faţa ei se lumină. 

— Cum îi cheamă? 

Îi spusese de mai multe ori. Acum îi mai spuse o dată. 

— Dar lrene e numele mamei tale, protestă ea. 

— Mama mea a murit cu mult timp în urmă. 

— Îmi pare rău, Gabriel. Eu, câteodată... 

— N-are importanţă. 

— Adu-i la mine, spuse ea zâmbind. Vreau să-i văd. 

— Eşti sigură? 

— Da, bineînțeles. 

Gabriel se ridică și se duse în hol. 

— Ei bine? întrebară și Chiara, și medicul în același timp. 

— Zice că vrea să-i vadă. 

— Și cum ar trebui să o facem? întrebă Chiara. 

— Câte unul pe rând, sugeră doctorul. Altfel, ar putea s-o 
copleșească. 

— De acord, spuse Gabriel. 

ÎI luă pe Rafael din braţele Chiarei și se întoarse în camera de 
zi comună. Leah se uita pe fereastră fără să vadă nimic, 
pierdută printre amintiri. Cu delicateţe, Gabriel își puse fiul lui în 
poala ei. Privirea ei se concentră, mintea ei se întoarse pentru 
scurt timp în prezent. 

— EIl cine-i? întrebă ea. 

— El este Leah. Fiul meu. 

Se uită lung la copil, ca vrăjită, apucându-l strâns cu mâinile 
ei devastate. 

— Arată exact ca... 

— Mine, interveni Gabriel grăbit. Toată lumea spune că arată 
exact ca tatăl său. 

Leah își trecu un deget contorsionat prin părul copilului și-și 
puse buzele pe fruntea lui. 

— Uită-te la zăpadă, susură ea. Nu-i frumoasă. 


VP - 373 


79 


lerusalim - Tiberiada 


În dimineaţa următoare, la ora zece, Muzeul Israelului anunţă 
că achiziţionase o lucrare de Vincent van Gogh, necunoscută 
până atunci - Marguerite Gachet la masa de machiaj, ulei pe 
pânză, 104 pe 60 de centimetri - dintre posesiunile Hannei 
Weinberg. Mai târziu, muzeul avea să fie silit să admită că, de 
fapt, primise pictura de la un donator anonim, care, la rândul 
său, o moștenise de la dra Weinberg, ca urmare a tragicei ei 
asasinări la Paris. De-a lungul timpului, muzeul avea să se 
confrunte cu o presiune enormă de a face public numele 
donatorului. Refuză neclintit, la fel ca și guvernul Franţei, care 
permisese transferul picturii de pe teritoriul francez în Israel, 
spre marea dezamăgire a editorialiștilor și a elitelor culturale. 
Fusese, spuneau ei, o nouă lovitură dată mândriei franceze, de 
data asta una pe care și-o daseră ei înșiși. 

Totuși, în duminica aceea de decembrie, pictura a căzut iute 
în plan secundar. Căci exact la amiază, prim-ministrul anunţă că 
Gabriel Allon era cât se poate de viu și că avea să fie noul șef al 
Biroului. Surpriza n-a fost prea mare; de zile întregi presa 
vehicula zvonuri și speculaţii. Totuși, pentru ţară a fost un șoc să 
vadă îngerul în carne și oase apărând în faţa lumii întregi ca un 
muritor de rând. Ținuta sa, pentru această ocazie, fusese aleasă 
cu atenţie - cămașă albă de bumbac, jachetă neagră de piele, 
pantaloni kaki bine ajustaţi pe picior, o pereche de pantofi din 
piele întoarsă cu talpă de cauciuc care nu făceau niciun zgomot 
când mergea. Prompt, prim-ministrul se referi la Gabriel nu ca la 
un ramsad, ci ca la memuneh, cel de la comandă. 

Blitzurile camerelor aveau ceva din haloul lămpilor cu 
halogen, în lumina cărora lucra la restaurări. Stătu nemișcat, cu 
mâinile împreunate la spate, ca un soldat pe loc repaus, în timp 
ce prim-ministrul recită o versiune bine cosmetizată a 
succeselor sale profesionale. Apoi îl pofti pe Gabriel să 
vorbească. Mandatul său, promise el, avea să fie orientat spre 
viitor, dar ancorat în marile tradiţii ale trecutului. Mesajul era 
inechivoc. Un asasin fusese pus în fruntea serviciilor de 
informaţii ale Israelului. Cei care ar fi încercat să dăuneze țării 

VP - 374 


ori cetăţenilor acesteia aveau să se confrunte cu consecințe 
grave, poate chiar fatale. 

Când reporterii încercară să-l intervieveze, el le zâmbi și-l 
urmă pe prim-ministru în sala de ședințe a Cabinetului, unde 
vorbi pe îndelete despre planurile și priorităţile sale și despre 
multele provocări, unele dintre ele iminente, altele abia 
configurându-se, cărora statul evreiesc trebuia să le facă faţă. 
ISIS, zise el, era o ameninţare ce nu mai putea fi ignorată. In 
plus, spuse foarte clar că ramsad-ul anterior avea să rămână în 
Birou. 

— În ce calitate? întrebă ministrul de externe uluit. 

— În indiferent ce calitate mi se pare potrivit. 

— E nemaiauzit. 

— Obișnuiește-te. 

Șeful Biroului nu trebuie să depună un jurământ; doar își 
semnează contractul. Când documentele au fost încheiate, 
Gabriel se duse în bulevardul Regele Saul, unde le vorbi trupelor 
sale și se întâlni pentru scurt timp cu funcţionarii superiori 
eliberaţi din posturi. După aceea, el și Navot urcară în același 
SUV blindat, îndreptându-se spre vila lui Shamron din Tiberiada. 
Aleea abruptă era atât de plină de automobile parcate, încât se 
văzură siliți să abandoneze vehiculul foarte departe de intrare. 
Când ajunseră pe terasa ce se deschidea deasupra lacului, 
uralele izbucniră cu atâta putere încât e posibil să se fi auzit 
peste înălțimile Golan până în Siria. S-ar fi zis că toţi cei care 
făceau parte din trecutul sinuos al lui Gabriel erau prezenți: 
Adrian Carter, Fareed Barakat, Paul Rousseau, chiar și Graham 
Seymour, sosit de la Londra. La fel și Julian Isherwood, 
negustorul de artă care-i furnizase lui Gabriel acoperirea de 
restaurator, și Samantha Cooke, reportera de la Telegraph, care 
cu bună știință răspândise povestea despre moartea lui. 

— Mi-ești dator, spuse ea, pupându-l pe obraz. 

— Cecul e la poștă. 

— Cam pe când să-l aștept? 

— Cât de curând. 

Mai erau mulți alţii, bineînţeles. Timothy Peel, băiatul din 
Cornwall care locuise ușă-n ușă cu Gabriel pe vremea când 
acesta se ascundea în pasajul Helford, făcuse drumul pe spezele 
Biroului. La fel și Sarah Bancroft, istoric de artă american și 
curator, pe care Gabriel o folosise ca să penetreze curțile lui Zizi 


VP - 375 


și Ivan. Îi strânse cu răceală mâna lui Gabriel și se uită ţintă la 
Natalie, dar în rest, seara trecu fără incidente. 

Maurice Durand, cel mai de succes hoţ de artă din lume, pică 
și el de la Paris și cumva reuși să evite să dea nas în nas cu Paul 
Rousseau, care-n mod cert și-ar fi amintit că-l văzuse în braseria 
de pe Rue de Miromesnil. Monseniorul Luigi Donati, secretarul 
particular al sfinţiei sale papa Paul al VIl-lea, se număra printre 
cei prezenţi, ca și Christoph Bittel, noul aliat al lui Gabriel din 
interiorul serviciului de securitate elveţian. Veniseră și jumătate 
dintre membrii Knessetului, împreună cu câţiva ofiţeri de rang 
înalt din forțele armate israeliene și cu toți șefii celorlalte agenţii 
de informaţii israeliene. lar peste toţi, zâmbind mulţumit de 
parcă toată adunarea aceea ar fi fost organizată pentru 
amuzamentul său intim, veghea Shamron. Era mai fericit decât 
îl văzuse Gabriel vreodată. Munca sa de-o viaţă era în sfârșit 
deplină. Gabriel se recăsătorise, era tată și șef al Biroului. 
Restauratorul era restaurat. 

Dar seara însemna mai mult decât sărbătorirea numirii lui 
Gabriel, era și prima petrecere aniversară a copiilor săi. Chiara 
prezidă aprinderea lumânărilor, în timp ce Gabriel, jucând rolul 
tatălui mândru, înregistră evenimentul pe mobilul său securizat. 
Când întreaga adunare erupse într-o cântare vivace a lui „Mulţi 
ani trăiască!”, lrene izbucni într-un plâns isteric. Apoi Shamron îi 
șopti la ureche niște prostioare cu accentul lui polon, iar ea 
chicoti încântată. 

Pe la vreo zece, cele dintâi mașini începură să coboare panta 
încet, iar până la miezul nopţii petrecerea se încheie. După 
aceea, Shamron și Gabriel se duseră în locul lor preferat, de la 
marginea terasei, cu un brasero arzând între ei, în timp ce 
personalul de servire elibera locul de urmele petrecerii. 
Shamron se abţinu să fumeze, pentru că Rafael dormea dus în 
braţele lui Gabriel. 

— Ai făcut o bună impresie azi, când s-a făcut anunţul, spuse 
Shamron. Mi-a plăcut cum ai fost îmbrăcat. Si titulatura ta. 

— Am vrut să transmit un mesaj. 

— Ce mesaj? 

— Că am de gând să fiu șef operaţional. Gabriel făcu o pauză, 
apoi adăugă: Că pot să merg și să mestec gumă în același timp. 

Aruncând o privire spre înălțimile Golan, Shamron spuse: 

— Nu mi se pare că ai avea de ales. 


VP - 376 


Copilul se suci în braţele lui Gabriel și apoi se cufundă din nou 
în somn. Shamron învârtea vechea sa brichetă Zippo între 
degete. De două ori la dreapta, de două ori la stânga... 

— Așa te așteptai să se termine? întrebă după un moment. 

— Ce să se termine așa? 

— Tu și cu mine. Shamron se uită la Gabriel și adăugă: Noi. 

— Despre ce vorbești tu, Ari? 

— Sunt bătrân, fiule. M-am ţinut cu dinţii de viață ca să ajung 
să văd noaptea asta. Acum că s-a încheiat, pot pleca. Zâmbi 
trist: E târziu, Gabriel. Sunt foarte obosit. 

— Nu pleci nicăieri, Ari. Am nevoie de tine. 

— Nu, n-ai, replică Shamron. Tu esti eu. 

— Ciudat c-a ieșit așa. 

— S-ar zice că ţi se pare o întâmplare. Dar n-a fost. A fost 
parte din plan. 

— Al cui plan? 

— Poate-al meu, poate-al lui Dumnezeu. Shamron ridică din 
umeri: Ce importanţă are? Când e vorba de tine, eu și cu 
Dumnezeu suntem de-aceeași parte. Suntem complici. 

— Cine are ultimul cuvânt? 

— Tu cine crezi? Shamron își puse mâna mare pe Rafael: Mai 
ţii minte când am venit după tine în Cornwall? 

— Ca și cum ar fi fost ieri. 

— Ai condus ca un nebun printre gardurile verzi din Lizard. 
Am mâncat omletă la cafeneaua aia micuță de pe stânci. M-ai 
tratat, adăugă Shamron cu o undă de amărăciune, ca pe 
recuperator de datorii. 

— Ţin minte, spuse detașat Gabriel. 

— Cum crezi c-ar fi fost viața ta dacă n-aș fi venit în ziua 
aceea? 

— În regulă. 

— Mă îndoiesc. Încă ai mai restaura picturi pentru Julian și ai 
naviga în iola ta în jos pe Helford până la mare. Nu te-ai mai fi 
întors în Israel și n-ai fi cunoscut-o pe Chiara. lar acum n-ai ţine 
copilul ăsta frumos în braţele tale. 

Gabriel nu contestă spusele lui Shamron. În ziua aceea, 
fusese un suflet pierdut, un om sfârșit și lehămeţit. 

— N-a fost chiar așa rău, nu? întrebă Shamron. 

— Mi-aș fi trăit viaţa fără să fi văzut interioarele Lubiankăi. 

— Dar câinele acela din Alpii elveţieni care-a vrut să-ți rupă 


VP - 377 


mâna? 

— L-am dovedit până la urmă. 

— Și motocicleta pe care-ai făcut-o zob la Roma? Sau galeriile 
de antichităţi care ţi-au explodat în nas la St. Moritz? 

— Ce vremuri! spuse sumbru Gabriel. Dar mi-am pierdut mulţi 
prieteni pe drumul ăsta. 

— Ca Hannah Weinberg. 

— Da, spuse Gabriel. Ca Hannah. 

— Poate că o mică vendetă ca pe vremuri ar fi recomandată. 

— Treaba-i făcută. 

— Cine se ocupă? 

— AȘ vrea să mă ocup personal, dar poate că n-ar fi o idee 
înțeleaptă în acest moment. 

Shamron zâmbi: 

— Ai să fii un șef excelent, fiule. 


80 


Bethnal Green, Londra 


În fiecare operaţiuni rămân fire despletite, mici probleme care 
dintr-un motiv ori altul trec prin filtre nevăzute. Jalal Nasser, 
observator și recrutor talentat, braţul lung al lui Saladin, a căzut 
în categoria asta. Arestarea sa nici nu intra în discuţie; un 
proces ar fi expus nu numai operaţiunea lui Gabriel, dar și 
incompetența serviciilor de securitate francez și britanic. Nici 
deportarea nu era o opţiune. Dacă s-ar fi reîntors în lordania, ar 
fi ajuns direct în celulele Fabricii de Unghii - și apoi, după toate 
probabilitățile, într-un mormânt neștiut de pe un câmp cu gropi 
comune. Un asemenea rezultat ar fi fost acceptabil în zilele de 
început ale războiului global împotriva terorismului, dar acum, 
când aveau influență capete mai limpezi și mai civilizate, era de 
neconceput. Ar fi fost un scandal internaţional, poate chiar un 
proces ori o incriminare penală a șefilor de spioni implicaţi. 

— Pierderi colaterale, intonă Fareed Barakat cu seriozitate. Și 
știi ce părere are Maiestatea Sa despre pierderile colaterale. 

Exista o soluţie simplă, o soluţie à la Shamron. Pentru asta nu 
era nevoie decât de acordul serviciului din ţara respectivă, care, 


VP - 378 


din motivele enumerate mai sus, n-ar fi fost greu de obținut. De 
fapt, acordul a fost obţinut în timpul unui interludiu între patru 
ochi în bucătăria lui Shamron, încă din noaptea petrecerii. Mult 
mai târziu, evenimentul avea să fie privit ca prima sa decizie 
oficială în calitate de șef. 

Cealaltă parte a înţelegerii a fost Graham Seymour, de la MI6. 
Însă operaţiunea nu putea merge mai departe fără cooperarea 
Amandei Wallace, omoloaga lui Seymour la MI5. El o obținu la 
un pahar de martini în biroul Amandei din Thames House. N-a 
fost o negociere dificilă; filajul celor de la MI5 obosise deja să-l 
tot urmărească pe Jalal pe străzile Londrei. Pentru Amanda a 
fost mai mult o decizie legată de forța de muncă. Luându-i-l pe 
Jalal din farfurie, îi rămâneau la dispoziţie resurse suplimentare 
pe care să le detașeze împotriva primelor ei ţinte, rușii. 

— Dar fără încurcături, avertiză ea. 

— Fără, acceptă Seymour, scuturând din cap convingător: 
Într-adevăr, fără încurcături. 

În mai puţin de patruzeci și opt de ore, Amanda suspendă 
orice supraveghere a subiectului în chestiune, ceea ce, mai 
târziu, în timpul inevitabilei anchete, ea avea să descrie ca fiind 
doar o coincidență. Graham Seymour îl sună apoi pe Gabriel în 
bulevardul Regele Saul și-l informă că terenul e-al lui. In taină, 
își dorea să fie așa, dar n-ar fi fost potrivit pentru un șef să 
gândească astfel. În aceeași seară, îl duse cu mașina pe Mihail 
la Aeroportul Ben Gurion și-l urcă într-o cursă spre Londra. In 
falsul pașaport rusesc al lui Mihail, Gabriel strecurase o notă. Nu 
avea decât patru cuvinte, cele patru cuvinte ale celei de-a 
unsprezecea porunci a lui Shamron. 

Nu te lăsa prins... 


Jalal Nasser și-a petrecut ultima sa zi în Londra cam în același 
fel în care-și petrecuse și sutele de până atunci, fără să știe că-i 
venise sorocul. A făcut cumpărături pe strada Oxford, a pierdut 
vremea în piaţa Leicester, s-a rugat la moscheea din estul 
Londrei. După aceea bău un ceai cu un recrut promiţător. 
Gabriel transmise numele recrutului către Amanda Wallace. 
Măcar atât putea face, se gândi el. 

Apartamentul lui Jalal din strada Chilton fusese deja golit de 
camere și microfoane ascunse, nelăsând echipei de peste stradă 
decât opţiunea de a-și observa prada ca pe vremuri, cu binoclu 


VP - 379 


și o cameră dotată cu teleobiectiv. De la distanţă, părea un tip 
care n-avea nicio grijă pe lume. Poate că se dădea puţin în 
spectacol. Dar explicaţia mai plauzibilă era că Saladin nu-și 
informase agentul că britanicii, americanii, israelienii și 
iordanienii știau despre conexiunile sale cu rețeaua și cu 
atacurile din Paris, Amsterdam și Washington. În bulevardul 
Regele Saul - și la Langley, Vauxhall Cross, și în eleganta și 
vechea clădire din Rue de Grenelle - acest lucru era considerat 
încurajator. Însemna că Jalal nu deţinea secrete de divulgat, că 
rețeaua, cel puţin deocamdată, intrase în adormire. Insă pentru 
Jalal însemna că se puteau dispensa de el, adică cel mai rău 
lucru ce i se putea întâmpla unui terorist al cărui șef era un 
bărbat ca Saladin. 

În seara aceea la șapte, iordanianul întinse o saltea pe 
dușumeaua minusculei camere de zi și se rugă pentru ultima 
oară. Apoi, la șapte și douăzeci, se duse la Noodle King pe 
șoseaua Bethnal Green, unde, de unul singur, își mâncă ultima 
masă, compusă din orez prăjit și aripioare picante, filat de Eli 
Lavon. După ce plecă din restaurant intră pe la Saver Plus să-și 
ia o sticlă de lapte, după care o apucă spre casă, fără să știe că 
Mihail îl urma la numai câţiva pași. 

Mai târziu, Scotland Yard urma să precizeze că Jalal ajunsese 
la intrarea casei sale pe la opt și douăsprezece minute. Avea să 
stabilească și că, încercând să-și scoată cheile din buzunarul 
hainei, le-a scăpat pe caldarâm. Aplecându-se, l-a observat pe 
Mihail oprit în stradă. A lăsat cheile unde erau și, încetișor, s-a 
îndreptat. Își strângea cumpărăturile la piept, parcă pentru a se 
apăra. 

— Salut, Jalal, spuse calm Mihail. Mă bucur să te întâlnesc în 
sfârșit. 

— Cine ești? întrebă iordanianul. 

— Sunt ultima persoană pe care-ai s-o mai vezi vreodată. 

Agil, Mihail scoase revolverul de la spate. Era o Beretta de 
calibru .22, fără amortizor. Era din fabricaţie o armă potolită. 

— Sunt aici pentru Hannah Weinberg, spuse liniștit. Și pentru 
Rachel Levy și Arthur Goldaman și pentru ceilalţi oameni pe care 
i-aţi ucis în Paris. Sunt aici pentru victimele din Amsterdam și 
din America. Vorbesc în numele celor morți. 

— Te rog, șopti iordanianul. Vă pot ajuta. Știu chestii. Știu 
planurile următoarelor atacuri. 


VP - 380 


— Le știi? 

— Da, pe cuvânt. 

— Unde va fi? 

— Aici, la Londra. 

— Care-i ținta? 

Înainte ca Jalal să răspundă, Mihail trase primul foc. Glonţul 
sparse sticla de lapte și se opri în inima iordanianului. Incet, 
Mihail înaintă trăgând încă nouă gloanţe în succesiune rapidă, 
până când ţinta sa zăcea nemișcată la intrarea casei, într-o 
baltă de sânge și lapte. Arma era goală. Mihail băgă alt 
încărcător în locaș, puse ţeava armei pe capul mortului și mai 
trase un foc. Al unsprezecelea. În urma lui, o motocicletă trase 
lângă trotuar. Urcă în spate și, o clipă mai târziu, dispăru. 


VP - 381 


Nota autorului 


Văduva neagră e un roman scris pentru amuzament și n-ar 
trebui citit altfel. Numele, personajele, locurile și întâmplările ce 
apar în această naraţiune sunt rodul imaginaţiei autorului sau 
au fost adaptate ficţiunii. Orice asemănări cu persoane reale, în 
viaţă sau defuncte, cu afaceri, companii, evenimente ori 
localizări sunt cu totul neintenţionate. 

Vizitatorii Arondismentului al patrulea, mai ales Rue de 
Rossiers, vor căuta în zadar Centrul Isaac Weinberg de studiere 
a antisemitismului din Franţa. Nepoata lui Isaac, ficţionala 
Hannah Weinberg, a fost în miezul evenimentelor finale din The 
Messenger (Mesagerul), primul roman în care apare. Pictura lui 
Van Gogh, Marguerite Gachet la masa de toaletă, e tot fictivă, 
deși proveniența ei tragică e în mod evident inspirată de 
evenimentele teribile din Joia Neagră și de Razia de la 
Velodromul de iarnă din 1942. 

Aș vrea să pot spune că atacurile antievreiești descrise în 
primul capitol al Văduve; negre sunt croite din aceeași stofă 
ficțională. Dar, din păcate, și ele sunt inspirate din realitate. 
Antisemitismul în Franţa, deși mare parte din el emană din 
comunităţile musulmane, a silit multe mii de evrei francezi să-și 
părăsească locuinţele și să emigreze în Israel. Într-adevăr, opt 
mii au plecat în cele douăsprezece luni care au urmat uciderii 
brutale a patru evrei în piața kosher Hypercacher, în ianuarie 
2015. Mulţi evrei francezi își petrec după-amiezile în Piaţa 
Independenței din Natanya, la Chez Claude sau într-una dintre 
cafenelele ce deservesc o clientelă francofonă în creștere. Nu-mi 
vine în minte nicio altă minoritate religioasă sau grup etnic care 
fuge din ţările Europei Occidentale. Ba mai mult, evreii Franţei 
înoată împotriva curentului, plecând din Occident către cea mai 
periculoasă și instabilă regiune a planetei. Fac acest lucru dintr- 
un singur motiv: se simt mai în siguranţă în Israel decât se simt 
la Paris, Toulouse, Marsilia sau Nisa. Aceasta e starea Franţei 
moderne. 

Grupul Alfa, unitatea secretă antiteroristă a DGSI descrisă în 
Văduva neagră, nu există, deși sper pentru binele nostru al 
tuturor că ceva asemănător totuși există. Ca să se știe, cunosc 


VP - 382 


faptul că sediul serviciului secret de informaţii al Israelului nu 
mai are adresa în bulevardul Regele Saul din Tel Aviv. Am ales 
să păstrez acolo sediul serviciului meu fictiv parţial pentru că 
îmi place mai mult numele acelei străzi decât cel al adresei 
curente, pe care nici n-am să-l încredințez tiparului. Există într- 
adevăr o clădire de apartamente din travertin la numărul 16 pe 
strada Narkiss din Ierusalim, dar Gabriel Allon și familia sa nu 
locuiesc acolo. În timpul unei vizite recente în Israel, am aflat că 
acea clădire este acum un loc de vizită în cel puţin unul dintre 
tururile cu ghizi ale orașului. Le adresez cele mai sincere păreri 
de rău locatarilor și vecinilor lor. 

A existat odată un sat arab în Galileea de Vest numit al- 
Sumayriyya, iar starea sa actuală e descrisă cu acuratețe în 
paginile Văduvei negre. Cititorii fideli ai seriei Gabriel Allon știu 
că a fost menţionat prima oară în Prince of Fire (Prinţul de foc) 
din 2005, ca loc natal al unei teroriste pe nume Fellah al-Tamari. 
Deir Yassin este de fapt locul unui masacru notoriu, care a avut 
loc în timpul celor mai întunecate zile din conflictul sectar din 
1948, care a dus atât la nașterea statului modern Israel, cât și la 
criza refugiaților palestinieni. Vechiul sat este azi localitatea de 
reședință a Centrului de Medicină a Minţii Kfar Shaul, un spital 
psihiatric ce folosește unele dintre vechile clădiri și locuinţe 
evacuate de locuitorii arabi nativi din Deir Yassin. Centrul Kfar 
Shaul este afiliat Centrului Medical Hadassah și este specializat 
în tratamentul sindromului lerusalim, o tulburare obsesională 
religioasă și halucinatorie care se declanșează când este vizitată 
fracturata cetate a lui Dumnezeu de pe deal. Suferinţa lui Leah 
Allon este mult mai gravă, ca și rănile ei fizice. Am fost mereu 
întrucâtva vag în ce privește adresa exactă a spitalului unde 
este pacientă permanentă. Acum îi cunoaștem localizarea 
aproximativă. 

Nu există o galerie Mansour în centrul Beirutului, dar 
legăturile Statului Islamic cu negoțul antichităţilor tâlhărite sunt 
bine documentate. În The Fallen Angel (îngerul căzut), din 2012, 
am explorat pentru prima oară subiectul finanţării activităţilor 
teroriste prin negoţul cu antichități furate sau excavate ilegal. 
La vremea aceea nu existau dovezi, cel puțin nu în spațiul 
public, că teroriștii își umpleau buzunarele cu bani din vânzarea 
comorilor trecutului; era doar ceva ce suspectam că se 
întâmplă. Nu mă satisface faptul că am avut dreptate, mai ales 


VP - 383 


că este vorba despre ISIS. 

Dar ISIS nu s-a mulțumit doar să vândă antichităţi, le și 
distruge, mai ales dacă sunt în conflict cu interpretarea pe care- 
o dau ei Islamului. După ce-au invadat Palmira în 2015, 
războinicii sfinţi ai ISIS au distrus multe dintre glorioasele 
temple romane ale orașului. Forțele loiale regimului Assad au 
reocupat orașul când terminam prima versiune a Văduvei negre. 
Pentru că hotărâsem încă de la începutul redactării cărții să nu 
urmez sorții schimbători ai conflictului, am ales să las capitolul 
39 așa cum l-am scris iniţial. Acestea sunt riscurile încercării de 
a reda istoria în desfășurare. Regret s-o spun, dar sunt convins 
că razboiul civil din Siria va mai continua mulţi ani, dacă nu 
decenii, cam în același fel ca războiul care a distrus statul vecin, 
Libanul. Teritoriile vor fi câștigate și pierdute, capturate și 
abandonate. Alte mii de oameni vor fi refugiaţi. Mai mulţi încă 
vor pieri. 

Am făcut tot ce-am putut să explic rădăcinile și creșterea 
explozivă a ISIS cu acuratețe și fără patimă, deși sunt convins 
că, dată fiind politica divizată și tot mai disfuncţională a 
Americii, se vor găsi unii să mă critice pentru cine știe ce detaliu 
al descrierii mele. Nu există nicio îndoială că invazia americană 
a Irakului din martie 2003 a creat răsadniţa din care-a răsărit 
ISIS. Și nu este niciun dubiu că hotărârea de a nu lăsa o forță 
americană de stabilitate în Irak în 2011, combinată cu 
izbucnirea războiului civil din Siria, a permis grupului să 
înflorească și să se răspândească de-o parte și de alta a unei tot 
mai puțin importante graniţe. A condamna grupul ca „ne- 
islamic” sau pentru că „nu este un stat” sunt doar visuri 
frumoase și, până la urmă, contraproductive și periculoase. Cum 
observa jurnalistul și universitarul Graeme Wood, într-un studiu 
esenţial despre ISIS publicat în Atlantic: „Realitatea este că 
Statul Islamic este islamic. Foarte islamic”. Și adoptă rapid 
multe funcţii ale unui stat modern, eliberând cetăţenilor săi de 
toate, de la permise auto la permise de pescuit. 

Cel puţin patru mii de occidentali au răspuns trâmbiţei care i- 
a chemat în califat, printre care mai mult de cinci sute de femei. 
O bază de date întreţinută de Institutul pentru Dialog Strategic 
din Londra arată că cele mai multe femei sunt adolescente sau 
puţin peste douăzeci de ani, și e probabil să ajungă văduve încă 
din tinerețe. Altele au în faţă posibilitatea foarte reală de a-și 


VP - 384 


pierde vieţile în lumea violentă a califatului. În februarie 2015, 
trei fete adolescente, radicalizate, din sectorul Bethnal Green al 
Londrei de est au reușit să iasă din Regatul Unit într-o cursă cu 
destinația Istanbul și de-acolo și-au găsit drumul spre orașul 
sirian Raqqa, capitala neoficială a califatului. In decembrie 2015, 
când orașul a fost ţinta atacurilor aeriene atât americane, cât și 
rusești, s-a pierdut orice contact cu acele fete. Familiile lor se 
tem acum că cele trei adolescente sunt moarte. 

Mulţi recruți occidentali ai ISIS, bărbaţi și femei, s-au întors 
acasă. Unii sunt deziluzionați; alţii rămân credincioși cauzei 
califatului. lar alţii sunt gata să desfășoare acte de ucidere în 
masă și teroare în numele Islamului. În viitorul apropiat, Europa 
Occidentală se va confrunta cu cea mai mare ameninţare, nu în 
mică măsură din cauza populațiilor musulmane mari și agitate 
care trăiesc în interiorul graniţelor lor deschise. ISIS nu are 
nevoie să insereze teroriști în Europa Occidentală pentru că 
potenţialii teroriști sunt deja acolo. Locuiesc în ban/ieve-uri din 
Franța și în cartiere musulmane din Bruxelles, Amsterdam, 
Copenhaga, Malmö, Londra de Est și Luton. In momentul când 
scriam această carte, ISIS a desfășurat atacuri devastatoare la 
Paris și Bruxelles. Făptașii, în cea mai mare parte, erau născuţi 
în Occident și aveau pașapoarte europene în buzunare. Cu 
siguranţă, vor urma și alte atacuri, căci serviciile de securitate 
din Europa Occidentală s-au dovedit sumbru de nepregătite - 
mai ales Siguranţa belgiană, care a tolerat crearea unui paradis 
virtual al ISIS în chiar inima Bruxelles-ului. 

Însă ţinta ultimă a ISIS este teritoriul american. În timp ce mă 
documentam pentru acest roman, am fost uimit de cât de multe 
ori am auzit spunându-se că un atac asupra unui oraș american 
este iminent, mai devreme decât mai târziu. Am fost uluit și de 
ocurenţele în care un funcţionar guvernamental de rang înalt 
mi-a spus că această stare de lucruri este „noua normalitate” - 
că trebuie să trăim cu certitudinea că din când în când va mai 
exploda câte o bombă în aeroporturi sau la metrou, că nu mai 
putem să ne așteptăm să fim în siguranţă într-un restaurant sau 
într-o sală de spectacole din cauza unei ideologii, a unei 
credinţe apărute în Orientul Mijlociu. Președintele Barack Obama 
pare să fi exprimat acest punct de vedere după atacul asupra 
revistei satirice Charlie Hebdo și după asediul pietei 
Hypercacher.  Avertizând asupra reacțiilor exagerate, i-a 


VP - 385 


condamnat pe făptași drept „o bandă de zeloţi violenţi și răi 
care decapitează oameni sau care împușcă la întâmplare un 
grup de oameni dintr-un bistro din Paris”. Sigur că n-a fost un 
bistro; a fost o piaţă kosher. Și cele patru victime n-au fost „un 
grup de oameni”. Erau evrei. Și numai din acest motiv au fost 
luaţi în vizor și măcelăriți fără milă. 

Dar cum a ajuns Occidentul în acest moment al său? În 
postfața la Portrait of a Spy (Portret de spion), am atras atenţia 
la ce s-ar putea întâmpla dacă America și aliaţii ei scăpau de 
sub control așa-numita Primăvară arabă. „Dacă forțele 
moderaţiei și modernizării vor câștiga, am scris în aprilie 2011, 
este posibil ca ameninţarea terorismului să dispară cu timpul. 
Dar dacă clericii musulmani radicali și discipolii lor reușesc să 
pună mâna pe putere în ţări precum Egiptul, lordania și Siria, e 
foarte posibil să privim în urmă, la tulburii ani de început ai 
secolului douăzeci și unu, ca la o epocă de aura relaţiilor dintre 
Islam și Occident”. Din nefericire, promisiunile Primăverii arabe 
nu s-au împlinit, iar lumea arabă e în frământare. Cu epoca 
petrolului apropiindu-se de final, viitorul lumii arabe se arată 
sumbru. Luând istoria drept călăuză, din acest haos s-ar putea 
naște un stăpân al destinului. Poate că va răsări din leagănul 
biblic al civilizaţiei, de pe malurile unuia dintre cele patru râuri 
ce izvorăsc din Grădina Edenului. Și poate că, de va dori, își va 
spune Saladin. 


VP - 386 


virtual-project.eu 


VP - 387