Daniel Silva — Fata cea noua

DANIEL 


i W "i W 3i ig if 


FATA 
CEA NOUA 


DANIEL SILVA 


FATA CEA NOUĂ 


Original: The New Girl (2016) 


Traducere din limba engleză: 
DANA-LIGIA ILIN 


Ă 


virtual-project.eu 


2020 


VP - 


Ce s-a făcut, făcut rămâne.! 


Macbeth (1606), actul V, scena 1 


1 William Shakespeare, Macbeth, traducere de lon Vinea, Editura Litera, București, 
2018, p. 120 


VP-3 


CUVÂNT-ÎNAINTE 


În august 2018 am început lucrul la un roman despre un tânăr 
prinţ arab pornit într-o cruciadă, care dorea să-și modernizeze 
țara lipsită de toleranţă religioasă, aducând o schimbare 
impetuoasă în Orientul Mijlociu și în întreaga lume islamică. Și 
totuși, după două luni am lăsat deoparte manuscrisul, când 
modelul după care a fost creat acel personaj, Mohammed bin 
Salman din Arabia Saudită, a fost implicat în uciderea odioasă a 
lui Jamal Khashoggi, disident saudit și editorialist la Washington 
Post. Unele elemente din Fata cea novă sunt, evident, inspirate 
din evenimentele legate de moartea lui Khashoggi. Restul 
acţiunii se petrece doar în lumea imaginară în care trăiesc 
Gabriel Allon, prietenii și dușmanii săi. 


VP -4 


PARTEA ÎNTÂI 


RĂPIREA 


GENEVA 


Beatrice Kenton a fost prima care a pus sub semnul întrebării 
identitatea nou-venitei. A făcut asta în cancelarie, la trei și un 
sfert după-amiaza, într-o vineri de la sfârșitul lui noiembrie. 
Atmosfera era sărbătorească și un pic rebelă, cum se întâmpla 
în cele mai multe după-amiezi de vineri. Este un truism că nicio 
profesie nu așteaptă cu mai multă nerăbdare decât profesorii 
sfârșitul săptămânii de lucru - chiar și profesorii de la instituţiile 
de elită, cum era International School din Geneva. Pălăvrăgeau 
despre planurile de weekend. Beatrice s-a abținut, pentru că nu 
avea niciunul, fapt pe care nu dorea să-l împărtășească cu 
colegii. Avea cincizeci și doi de ani, era nemăritată și nu avea 
rude despre care să vorbească, în afară de o mătușă bătrână și 
bogată care îi oferea refugiu în fiecare vară pe moșia sa din 
Norfolk. Programul obișnuit al săptămânii însemna un drum la 
Migros și o plimbare pe malul lacului, de dragul siluetei, care, la 
fel ca universul, se extindea tot timpul. Prima oră din ziua de 
luni era o oază într-un deșert? de singurătate. 

Geneva International, fondată de o organizație a 
multilateralismului demult răposată, se ocupa de copiii 
comunităţii diplomatice din oraș. Școala medie, la care Beatrice 
preda citirea și compunerea, educa elevi din peste o sută de 
țări. Corpul didactic era o echipă la fel de eteroclită. Directorul 
se străduia din răsputeri să încurajeze crearea de legături între 
angajaţi - cocktailuri, cine amicale, ieșiri în natură -, însă în 
cancelarie tindeau să se reafirme vechile legături tribale. 


? În original, Empty Quarter. Rub’ al Khali, deșertul care acoperă cea mai mare parte 
din treimea sudică a Peninsulei Arabia. 


VP-5 


Germanii stăteau cu germanii, francezii cu francezii, spaniolii cu 
spaniolii. In acea după-amiază, domnișoara Kenton era singura 
britanică prezentă, în afară de Cecelia Halifax, de la catedra de 
istorie. Cecelia avea păr negru zburlit și vederi politice 
previzibile, pe care ţinea morţiș să le împartă cu domnișoara 
Kenton cu fiecare ocazie. De asemenea, Cecelia îi destăinuia 
domnișoarei Kenton amănunte despre relaţia sexuală fierbinte 
pe care o avea cu Kurt Schroder, geniul matematicii din 
Hamburg, care purta sandale cu talpă de plută și renunţase la o 
carieră inginerească profitabilă pentru a preda înmulţirea și 
împărţirea unor copii de unsprezece ani. 

Cancelaria era la parterul castelului din secolul al XVIII-lea 
care adăpostea clădirea administrativă. Ferestrele cu ochiuri 
plumbuite dădeau spre curtea din faţă, unde în acel moment 
tinerii elevi privilegiați din Geneva International urcau pe 
bancheta din spate a automobilelor luxoase de fabricaţie 
germană cu plăcuţe de înmatriculare diplomatice. Vorbăreaţa 
Cecelia Halifax se proțăpise lângă Beatrice. Sporovăia despre un 
scandal din Londra, ceva care implica MI6 și un spion rus. Lui 
Beatrice îi intra pe o ureche și îi ieșea pe cealaltă. O urmărea cu 
privirea pe fata cea nouă. 

Ca de obicei, ea era la coada exodului zilnic, o copilă subţirică 
de doisprezece ani, deja frumoasă, cu ochi căprui de căprioară 
și părul de culoarea aripii de corb. Spre marea nemulțumire a lui 
Beatrice, școala nu avea uniforme, doar un cod vestimentar, de 
care câţiva dintre elevii cu vederi mai largi nu ţineau cont, fără 
să primească vreo sancţiune oficială. Însă nu și fata cea nouă. 
Era acoperită din creștet până în tălpi cu ţesături de lână 
cadrilate scumpe, genul de lucruri pe care le vedeai în 
magazinul Burberry din Harrods. Purta un ghiozdan din piele, nu 
rucsac de nailon. Balerinii ei de lac erau sclipitori. Era corect 
îmbrăcată, fata cea nouă, pudică. Dar mai avea ceva, și-a zis 
Beatrice. Era croită din alt material. Era regească. Da, acesta 
era cuvântul. Regească... 

Venise după două săptămâni de la începerea trimestrului de 
toamnă - nu era situaţia ideală, dar nu era fără precedent la o 
instituție ca Geneva International, unde părinţii veneau și plecau 
ca apele Ronului. David Millar, directorul, o înghesuise în a treia 
oră a lui Beatrice, care avea deja cu doi elevi mai mult decât ar 
fi trebuit. Copia dosarului de înscriere pe care i-a dat-o era tare 


VP-6 


subţire, chiar și după standardele școlii. Scria acolo că numele 
fetei este Jihan Tantawi, că este de naţionalitate egipteană și că 
tatăl ei este om de afaceri, nu diplomat. Situaţia ei școlară nu 
era excepțională. Era considerată inteligentă, dar în niciun caz 
talentată. „O pasăre gata să-și ia zborul” a scris David într-o 
notă marginală optimistă. Într-adevăr, singurul paragraf demn 
de atenţie din dosar era cel rezervat „nevoilor speciale” ale 
elevei. Se părea că discreția era foarte importantă pentru 
familia Tantawi. Securitatea, scria David, are un grad înalt de 
prioritate. 

Ceea ce explica prezenţa în curte în acea după-amiază - și, de 
fapt, în fiecare după-amiază - a lui Lucien Villard, competentul 
șef al securităţii școlii. Lucien era francez, veteran al Service de 
la Protection, unitatea din Poliţia Naţională care răspundea de 
paza demnitarilor străini aflaţi în vizită și a oficialilor francezi de 
rang înalt. Ultimul lui post fusese la Palatul Elysee, unde făcuse 
parte din garda personală a președintelui Republicii. David Miller 
folosea CV-ul impresionant al lui Lucien ca dovadă că școala 
punea mare preţ pe siguranţă. Jihan Tantawi nu era singura 
dintre elevi pentru care să fie importantă siguranţa. 

Însă nimeni nu venea și pleca de la Geneva International ca 
fata cea nouă. Limuzina Mercedes neagră în care se urca era 
potrivită pentru un șef de stat sau pentru un potentat. Beatrice 
nu se pricepea la automobile, însă i se părea că avea caroserie 
blindată și geamuri antiglonţ. În spate era al doilea vehicul, un 
Range Rover, cu patru brute care nu zâmbeau, îmbrăcate în 
vestoane negre. 

— Cine crezi că e? s-a întrebat Beatrice, privind cele două 
mașini care ieșeau în stradă. 

Cecelia Halifax era uluită. 

— Spionul rus? 

— Fata cea nouă, a zis rar Beatrice. Apoi a adăugat, cu 
îndoială: Jihan. 

— Se spune că tatăl ei posedă jumătate din Cairo. 

— Cine spune asta? 

— Veronica. 

Veronica Alvarez era o spanioloaică focoasă de la catedra de 
artă și una dintre cele mai puţin demne de încredere surse de 
bârfă din școală, pe care n-o întrecea decât Cecelia însăși. 

— Zice că mama ei e înrudită cu președintele egiptean. 


VP -7 


Nepoata lui. Sau poate verișoara. 

Beatrice s-a uitat după Lucien Villard, care traversa curtea. 

— Ştii ce cred? 

— Ce? 

— Cred că cineva minte. 

e 

Și așa se face că Beatrice Kenton, o veterană hârșită în 
războaie prin câteva școli publice britanice mai puţin 
importante, care venise la Geneva în căutare de relații 
romantice și aventură, și nu găsise nimic din toate astea, a 
pornit o anchetă personală pentru a afla identitatea reală a fetei 
celei noi. A început prin a scrie JI HAN TANTAWI în fereastra 
motorului de căutare pe internet. l-au apărut pe ecran câteva 
mii de rezultate, niciunul corespunzător cu fata cea frumoasă de 
doisprezece ani care intra în sala ei de clasă la începutul celei 
de-a treia ore, fără să întârzie măcar un minut. 

Apoi Beatrice a cercetat diferite site-uri de socializare, dar tot 
n-a dat de vreo urmă a elevei sale. Se părea că fata cea nouă 
era singurul copil de doisprezece ani de pe pământul cel înverzit 
al lui Dumnezeu care nu ducea o viaţă paralelă în cyberspaţiu. 
Lui Beatrice acest lucru i s-a părut lăudabil, pentru că fusese 
martoră nemijlocită a consecințelor distructive în planul 
emoțional și în cel al dezvoltării pe care le au necontenitele 
mesaje pe telefon și pe Twitter și distribuirea de fotografii. Din 
păcate, acest comportament nu se limita la copii. Cecelia Halifax 
aproape că nu putea să meargă nici la toaletă fără să posteze 
pe Instagram un se/fie retușat. 

Tatăl, pe nume Adnan Tantawi, era la fel de anonim în 
cyberspaţiu. Beatrice a găsit câteva trimiteri la o Tantawi 
Construction și o Tantawi Holdings și o Tantawi Development, 
dar absolut nimic despre omul însuși. Dosarul de înscriere al lui 
Jihan conţinea o adresă șic pe Route de Lausanne. Beatrice a 
trecut pe acolo într-o după-amiază de sâmbătă. Se afla la câteva 
numere mai departe de casa celebrului industriaș elveţian 
Martin Landesmann. La fel ca toate proprietăţile din acea parte 
a Lacului Geneva, era înconjurată de ziduri înalte și 
supravegheată de camere video. Beatrice s-a uitat printre 
barele porţii și a zărit o pajiște îngrijită care se întindea până la 
porticul unei vile magnifice în stil italian. Pe dată s-a năpustit pe 
alee spre ea un bărbat, una dintre brutele din Range Rover, fără 


VP-8 


îndoială. N-a făcut niciun efort ca să ascundă faptul că avea un 
pistol sub veston. 

— Propriété privée! a strigat, cu un accent francez greoi. 

— Excusez-moi, a șoptit Beatrice și a plecat repede. 

A doua fază a anchetei a demarat în următoarea dimineaţă de 
luni, când a început, pentru trei zile, să o observe îndeaproape 
pe eleva cea nouă și misterioasă. A remarcat că, atunci când i 
se adresa lui Jihan în timpul orei, aceasta era uneori cam 
înceată. A mai remarcat și că Jihan nu se împrietenise cu nimeni 
de când venise la școală, și nici nu făcuse vreo încercare de 
acest fel. Beatrice și-a dat, de asemenea, seama în vreme ce se 
arăta încântată de o compunere de-a ei lipsită de strălucire, că 
Jihan nu cunoștea decât foarte superficial Egiptul. Ştia că orașul 
Cairo este mare și că prin el curge un fluviu, dar cam atât. Tatăl 
său, spunea ea, era foarte bogat. Construia blocuri-turn și 
turnuri de birouri. Dar fiindcă era prieten cu președintele 
egiptean, Frăția Musulmană? nu-l plăcea, de aceea locuiau la 
Geneva. 

— Mie îmi sună perfect rezonabil, a zis Cecelia. 

— Sună, a răspuns Beatrice, a ceva născocit. Mă îndoiesc că a 
pus vreodată piciorul în Cairo. De fapt, nu sunt sigură nici măcar 
că e egipteană. 

După aceea, Beatrice s-a concentrat asupra mamei. O văzuse 
mai ales prin geamul fumuriu și blindat al limuzinei, sau în acele 
rare ocazii când cobora de pe bancheta din spate ca s-o 
întâmpine pe Jihan în curte. Avea pielea și părul mai deschise la 
culoare decât Jihan - era destul de atrăgătoare, credea Beatrice, 
dar nu se compara cu Jihan. De fapt, lui Beatrice îi era greu să 
găsească vreo asemănare cât de mică între ele. Exista o răceală 
evidentă în relația lor fizică. N-a văzut niciodată o sărutare sau o 
îmbrăţișare călduroasă. De asemenea, a detectat un clar 
dezechilibru al puterii. jihan, nu mama, era cea care domina. 

Noiembrie a trecut și a venit decembrie, se apropia vacanța 
de iarnă, și Beatrice a pus la cale o întâlnire cu mama cea 
distantă a misterioasei sale eleve. Pretextul a fost rezultatul 
obţinut de Jihan la un test de ortografie și vocabular ale limbii 
engleze - în ultima treime a clasei, dar mult mai bine decât 
Callahan, fiul unui diplomat american și presupus vorbitor nativ 
al limbii. Beatrice a redactat un e-mail în care cerea o consultare 


3 Organizaţie islamistă sunnită. 
VP-9 


cu doamna Tantawi, oricând dorește ea, și l-a trimis la adresa pe 
care a găsit-o în dosarul de înscriere. După ce au trecut câteva 
zile fără răspuns, l-a trimis din nou. Moment în care s-a ales cu o 
mustrare blândă din partea lui David Miller, directorul. Se părea 
că doamna Tantawi nu dorea să aibă contact direct cu profesorii 
lui Jihan. Beatrice trebuia să-și exprime îngrijorarea într-un e- 
mail trimis lui David, iar David avea să se ocupe de problemă 
împreună cu doamna Tantawi. Beatrice bănuia că el cunoștea 
adevărata identitate a lui Jihan, dar nu s-a încumetat să atingă 
acest subiect, nici măcar indirect. Era mai ușor să smulgi 
secrete de la un bancher elvețian decât de la discretul director 
al școlii Geneva International. 

Ceea ce lăsa doar varianta Lucien Villard, șeful născut în 
Franţa al securităţii școlii. Beatrice l-a căutat într-o vineri după- 
amiaza, în timpul orei ei libere. Biroul lui se afla la subsolul 
castelului, lângă debaraua ocupată de rusul mărunțel și 
șmecher care făcea computerele să meargă. Lucien era suplu și 
puternic și arăta mai tânăr decât cei patruzeci de ani ai săi. 
Jumătate dintre angajate îl doreau, printre care și Cecelia 
Halifax, care făcuse fără succes o încercare de a-l seduce, 
înainte să se cupleze cu geniul matematic teuton cu sandale. 

— Mă întrebam, a zis Beatrice, rezemându-se cu prefăcută 
nonșalanţă de tocul ușii deschise a lui Lucien, dacă am putea 
vorbi un pic despre fata cea nouă. 

Lucien a privit-o cu răceală peste birou. 

— Jihan? De ce? 

— Pentru că îmi fac griji pentru ea. 

Lucien a pus un teanc de hârtii peste telefonul mobil, așezat 
pe sugativă. Beatrice nu era sigură, dar i s-a părut că e alt 
model decât cel pe care îl avea la el de obicei. 

— E treaba mea să-mi fac griji pentru Jihan, domnişoară 
Kenton. Nu a dumneavoastră. 

— Nu este numele ei adevărat, nu-i așa? 

— De unde v-a venit această idee? 

— Sunt profesoara ei. Profesorii văd unele lucruri. 

— Poate că nu aţi citit nota din dosarul lui Jihan despre 
vorbele necugetate și bârfe. V-aș sfătui să urmaţi acele 
instrucțiuni. Altfel, voi fi silit să aduc această chestiune în 
atenţia domnului Millar. 

— Îmi cer scuze, n-a fost intenţia mea să... 


VP - 10 


Lucien a ridicat o mână. 

— Nu vă faceţi griji, domnişoară Kenton. Este entre nous. 

După două ore, când puișorii elitei planetare a diplomaţiei 
traversau curtea castelului, Beatrice privea de la fereastra cu 
ochiuri plumbuite a cancelariei. Ca de obicei, Jihan era printre 
ultimii care plecau. Nu, și-a zis Beatrice, nu Jihan. Fata cea 
nouă... Mergea cu pas săltat pe pietrele cubice și își legăna 
geanta de școală, părând să ignore prezenţa lui Lucien Villard 
alături de ea. Femeia aștepta lângă portiera deschisă a 
limuzinei. Fata cea nouă a trecut de ea fără să-i arunce nicio 
privire și s-a lăsat să cadă pe bancheta din spate. A fost ultima 
dată când a văzut-o Beatrice. 


1. 


NEW YORK 


Sarah Bancroft și-a dat seama că făcuse o greșeală groaznică 
în clipa în care Brady Boswell a comandat al doilea martini 
Belvedere. Cinau la Casa Lever, un restaurant de lux de pe Park 
Avenue, decorat cu o mică parte din colecția de gravuri Warhol 
a proprietarului. Brady Boswell îl alesese. Era directorul unui 
muzeu modest, dar foarte apreciat, din St. Louis și venea la New 
York de două ori pe an ca să participe la principalele licitații și să 
guste din deliciile gastronomice ale oraşului, de obicei pe 
cheltuiala altora. Sarah era victima perfectă. Patruzeci și trei de 
ani, blondă, cu ochi albaștri, sclipitoare și necăsătorită. Lucru și 
mai important, toată incestuoasa lume artistică din New York 
știa că ea are acces la ovistierie fără fund. 

— Ești sigură că nu vrei să mi te alături? a întrebat Boswell, 
ridicând noul pahar la buzele umede. Avea paloarea somonului 
prăjit nici prea puţin, nici prea mult, și părul cărunt dintr-o parte 
pieptănat meticulos peste chelie. Papionul îi era strâmb, ca și 
ochelarii cu ramă de baga. In spatele lor clipea o pereche de 
ochi apoși. Zău că detest să beau singur. 

— E ora unu după-amiaza. 

— Nu bei la prânz? 


4 (Rămâne) între noi. (în limba franceză în original). 
VP -11 


Nu mai bea, dar era tare ispitită să renunţe la legământul de 
abstinenţă în timpul zilei. 

— Mă duc la Londra, a spus brusc Boswell. 

— Da? Când? 

— Mâine-seară. 

Nu destul de curând, și-a zis Sarah. 

— Acolo ai studiat, nu? 

— La Courtauld, a zis Sarah și a încuviințat cu prudență din 
cap. 

N-avea chef să-și petreacă prânzul trecându-și în revistă CV- 
ul. Era, la fel ca mărimea contului ei de cheltuieli, bine cunoscut 
în lumea artei din New York. Cel puţin, o parte din el. 

Sarah Bancroft, absolventă a Dartmouth College, studiase 
istoria artei la faimosul Courtauld Institute of Art din Londra, 
înainte să-și ia doctoratul la Harvard. Educaţia costisitoare, 
finanțată exclusiv de tatăl său, un bancher de investiţii din 
Citigroup, îi adusese o poziţie de curator la Phillips Collection din 
New York, pentru care era plătită cu o sumă derizorie. Plecase 
de la Phillips în condiţii neclare și, la fel ca un Picasso 
achiziţionat la licitaţie de un cumpărător japonez misterios, 
dispăruse din ochii publicului. În acea perioadă lucrase pentru 
Agenţia Centrală de Informații și participase la două misiuni sub 
acoperire primejdioase în echipa unui agent israelian legendar 
pe nume Gabriel Allon. Acum era angajată oficial la Muzeul de 
Artă Modernă, unde avea în grijă principala atracţie a muzeului - 
o uluitoare colecție de lucrări moderne și impresioniste, în 
valoare de cinci miliarde de dolari, din moștenirea răposatei 
Nadia al-Bakari, fiica lui Zizi al-Bakari, investitorul saudit fabulos 
de bogat. 

Ceea ce, mai întâi de toate, explica întrucâtva faptul că Sarah 
lua prânzul cu cineva precum Brady Boswell. De curând, Sarah 
acceptase să împrumute câteva lucrări mai puţin importante din 
colecție Muzeului de Artă al orașului Los Angeles. Brady Boswell 
voia să fie următorul la rând. Nu avea șanse, și Boswell o știa. 
Muzeul său nu avea importanţa și pedigriul necesare. Și așa, 
după ce au comandat în cele din urmă mâncarea, el a amânat 
inevitabila respingere vorbind despre câte-n lună și-n stele. 
Sarah se simţea ușurată. Nu-i plăceau confruntările. Avusese 
parte de așa ceva destul de mult ca să-i ajungă pentru o viaţă. 
Pentru două vieți, de fapt. 


VP - 12 


— Am auzit mai deunăzi un zvon șocant despre tine. 

— Numai unul? 

Boswell a zâmbit. 

— Și care era subiectul acestui zvon? 

— Că ai face un pic de muncă neoficială. 

Sarah, antrenată în arta înșelăciunii, și-a ascuns cu ușurință 
neplăcerea. 

— Nu, zău? Și ce soi de muncă neoficială? 

Boswell s-a aplecat în faţă și și-a coborât vocea până la 
șoaptă. 

— Că ești consultanta secretă a lui KBM în materie de artă. 
KBM erau inițialele recunoscute universal ale viitorului rege al 
Arabiei Saudite. Că tu ești cea care l-a lăsat să cheltuiască o 
jumătate de miliard de dolari pe acel Leonardo dubios. 

— Nu e un Leonardo dubios. 

— Așadar, e adevărat! 

— Nu fi ridicol, Brady. 

— O negare care nu neagă, a răspuns el, cu îndreptăţită 
suspiciune. 

Sarah a ridicat mâna dreaptă, ca și când ar fi făcut un 
jurământ solemn. 

— Nu sunt acum și nici n-am fost vreodată consultanta în artă 
a lui Khalid bin Mohammed. 

Era limpede că Boswell nu credea asta. La antipasti a atacat, 
în cele din urmă, subiectul împrumutului. Sarah s-a prefăcut 
imparţială înainte să-l informeze pe Boswell că în niciun caz nu i- 
ar împrumuta vreun tablou din colecţia al-Bakari. 

— Ce-ai zice de un Monet sau două? Sau de un Cézanne? 

— Îmi pare rău, dar iese din discuţie. 

— Un Rothko? Ai atâtea, n-o să-i simţi lipsa. 

— Brady, te rog. 

Și-au terminat prânzul în mod agreabil și s-au despărțit pe 
trotuarul de pe Park Avenue. Sarah a hotărât să se întoarcă la 
muzeu pe jos. larna venise, în sfârșit, în Manhattan, după una 
dintre cele mai calde toamne de care își amintea lumea. Doar 
Dumnezeu știa ce o să aducă noul an. Planeta parea că se 
împleticește între extreme. La fel și Sarah. Într-o zi soldat de 
taină în războiul global împotriva terorismului, în următoarea, 
curatorul uneia dintre cele mai mari colecţii de artă din lume. Nu 
exista cale de mijloc în viaţa ei. 


VP - 13 


Însă când a cotit pe East Fifty-Third Street, Sarah și-a dat 
seama din senin că era îngrozitor de plictisită. Lumea muzeelor 
o invidia, ce-i drept. Însă colecţia Nadia al-Bakari, cu tot fastul și 
euforia de la deschidere, în cea mai mare parte își purta singură 
de grijă. Sarah era doar ceva mai mult decât atrăgătoarea ei 
față publică. În ultima vreme luase de prea multe ori prânzul cu 
bărbaţi ca Brady Boswell. 

Intre timp, viaţa ei particulară lâncezise. Cumva, în ciuda unui 
program plin de evenimente pentru strângere de fonduri și 
recepții, nu izbutise să întâlnească un bărbat potrivit din punctul 
de vedere al vârstei sau al realizărilor profesionale. Oh, întâlnise 
mulți bărbaţi de patruzeci de ani, însă nu erau interesați de o 
relație de lungă durată - Dumnezeule, cum ura expresia - cu o 
femeie de aceeași vârstă. Bărbaţii de patruzeci și ceva de ani își 
doreau o fâșneață nubilă de douăzeci și trei, una dintre acele 
făpturi languroase care se fâțâiau prin Manhattan în egări și cu 
salteluțe de yoga. Sarah se temea că intră pe tărâmul celei de-a 
doua soţii. În cele mai negre momente se vedea la braţul unui 
bărbat bogat de șaizeci și trei de ani care își cănea părul și 
făcea regulat injecții cu Botox și testosteron. Copiii din prima lui 
căsătorie ar considera-o pe Sarah stricătoare de case și ar 
disprețui-o. După tratamente de fertilitate prelungite, ea ar reuși 
să facă împreună cu soțul care îmbătrânea un singur copil, pe 
care Sarah, după moartea tragică a soțului pe când încerca 
pentru a patra oară să urce pe Everest, avea să-l crească 
singură. 

Zumzetul mulţimii din holul Muzeului de Artă Modernă a 
îmbunătăţit pe moment starea de spirit a lui Sarah. Colecţia 
Nadia al-Bakari era la etajul întâi; biroul lui Sarah, la etajul trei. 
Telefonul îi semnala douăsprezece convorbiri nepreluate. Erau 
chestiile obișnuite - întrebări din partea presei, invitaţii la 
cocktailuri și vernisaje, un reporter de la o fiţuică de scandal în 
căutare de bârfe. 

Ultimul mesaj era de la cineva pe nume Alistair Macmillan. Se 
părea că domnul Macmillan dorea un tur privat al colecţiei după 
orele de program. Nu lăsase nicio informaţie de contact. N-avea 
importanţă; Sarah era una dintre puţinele persoane din lume 
care avea numărul lui personal. A șovăit înainte să-l formeze. Nu 
mai vorbiseră de la Istanbul încoace. 

— Mă temeam că n-o să mă suni. 


VP - 14 


Accentul era o combinaţie dintre Arabia și Oxford. Tonul era 
calm, cu o umbră de oboseală. 

— Eram la prânz, a zis Sarah neutru. 

— La un restaurant italian de pe Park Avenue, cu o creatură 
pe nume Brady Boswell. 

— De unde știi? 

— Doi dintre oamenii mei stăteau la câteva mese distanţă. 

Sarah nu-i observase. Evident, capacitatea sa de detectare a 
supravegherii se deteriorase în cei opt ani scurși de la plecarea 
din CIA. 

— Poţi să aranjezi asta? 

— Ce anume? 

— Un tur privat al colecţiei al-Bakari, desigur. 

— Proastă idee, Khalid. 

— Tot asta mi-a spus și tata când i-am spus că vreau să le 
dau femeilor din ţara mea dreptul să șofeze. 

— Muzeul se închide la cinci și jumătate. 

— În acest caz, a zis el, așteaptă-mă la șase. 


3, 


NEW YORK 


Tranquillity, al doilea iaht ca mărime din lume, după cum se 
spunea, a fost ceea ce i-a pus pe gânduri chiar și pe cei mai 
aprigi apărători ai lui din Occident. Viitorul rege l-a văzut pentru 
prima dată, sau, cel puţin, așa umbla vorba, de pe terasa vilei 
de vacanţă a tatălui său din Mallorca. Fermecat de liniile suple 
ale vasului și de luminile de poziţie distinctive, neon albastru, a 
trimis pe dată un emisar ca să se intereseze de disponibilitatea 
lui. Proprietarul, un oligarh rus miliardar, pe nume Konstantin 
Dragunov, recunoștea o ocazie atunci când o vedea, și a cerut 
cinci sute de milioane de euro. Viitorul rege a acceptat, cu 
condiţia ca rusul și numeroșii lui însoțitori să plece imediat de pe 
iaht. Au făcut asta cu elicopterul vasului, care era inclus în 
preţul de vânzare. Viitorul rege, el însuși un om de afaceri 
necruţător, l-a taxat pe rus cu un preţ exorbitant pentru 
combustibil. 


VP -15 


Viitorul rege sperase, poate în mod naiv, că achiziţia iahtului 
avea să rămână privată până când găsea cuvintele potrivite cu 
care să i-o explice tatălui său. Dar la numai patruzeci și opt de 
ore de când intrase în posesia ambarcațţiunii, un tabloid 
londonez publicase o relatare remarcabil de corectă a afacerii, 
probabil cu ajutorul nimănui altcuiva decât oligarhului rus. Presa 
oficială din ţara viitorului rege, care era Arabia Saudită, s-a 
prefăcut că nu vede articolul, însă acesta a incendiat reţelele 
sociale și blogosfera clandestină. Din pricina unei scăderi a 
prețului mondial al petrolului, viitorul rege le impusese măsuri 
de austeritate dure supușilor săi răsfăţați, care le reduseseră 
brusc standardul de viață, odinioară confortabil. Până și în 
Arabia Saudită, în care lăcomia regală era o trăsătură 
permanentă a vieţii naţionale, avariţia viitorului rege nu făcea 
impresie bună. 

Numele lui complet era Khalid bin Mohammed bin Abdulaziz 
Al Saud. Crescut într-un palat somptuos de mărimea unui 
cvartal, a urmat o școală rezervată membrilor de sex masculin 
ai familiei regale și apoi s-a dus la Oxford, unde a studiat 
economia, a umblat după femei occidentale și a băut din belșug 
alcoolul interzis. Dorinţa lui era să rămână în Occident. Insă 
atunci când tatăl său a urcat pe tron, s-a întors în Arabia Saudită 
și a devenit ministrul apărării, o realizare remarcabilă pentru 
cineva care nu purtase niciodată uniformă și nu pusese mâna pe 
vreo armă, în afară de șoimi. 

Tânărul prinţ a lansat rapid un război devastator și costisitor 
împotriva facțiunii susținute de Iran în Yemenul vecin și a impus 
o blocadă Qatarului insolent, care a aruncat în criză regiunea 
Golfului, în principal, a complotat și a clocit intrigi în interiorul 
Curţii Regale pentru a-și slăbi rivalii, totul cu binecuvântarea 
tatălui său, regele. Bătrân și suferind de diabet, regele știa că 
domnia sa n-avea să fie lungă. Era un lucru obișnuit în Casa 
Regală Saud ca fratele să fie succesorul fratelui. Însă regele a 
schimbat tradiția, desemnându-și propriul fiu ca prinț moștenitor 
Și, prin urmare, succesorul la tron. La doar treizeci și trei de ani, 
a devenit cârmuitorul de facto al Arabiei Saudite și conducătorul 
unei familii a cărei avere netă depășea un trilion de dolari. 

Însă viitorul rege știa că bogăţia ţării sale era în mare parte 
un miraj; că familia sa aruncase un munte de bani pe palate și 
fleacuri; că în douăzeci de ani, când trecerea de la combustibilii 


VP - 16 


fosili la surse de energie regenerabilă va fi completă, petrolul 
din subsolul Arabiei Saudite va fi la fel de lipsit de valoare ca 
nisipul care îl acoperă. Lăsat de capul său, regatul avea să 
redevină ceea ce fusese odată, o ţară aridă de războinici nomazi 
ai deșertului. 

Pentru a-și salva țara de la acel viitor catastrofal, s-a hotărât 
s-o smulgă din secolul șapte și s-o târască în secolul douăzeci și 
unu. Cu ajutorul unei firme americane de consultanţă, a creat un 
plan economic căruia i-a dat numele măreț de Calea de urmat. 
Preconiza o economie saudită modernă, bazată pe inovaţii, 
investiţii străine și antreprenoriat. Cetăţenii ei răsfățaţi nu vor 
mai putea să se bazeze pe slujbe guvernamentale și beneficii 
din leagăn până în mormânt. În loc de asta, vor trebui să-și 
câștige singuri pâinea cea de toate zilele și să studieze altceva 
decât Coranul. 

Prinţul moștenitor știa că forța de muncă a acestei noi Arabii 
Saudite nu putea să fie alcătuită doar din bărbaţi. Va fi nevoie și 
de femei, ceea ce însemna că va trebui să fie slăbite lanţurile 
religioase care le ţineau într-o stare apropiată de sclavie. Le-a 
dat dreptul, multă vreme interzis, de a șofa și le-a permis să 
participe la evenimente sportive la care erau prezenţi bărbați. 

Însă nu era mulţumit cu reformele religioase mici. Voia să 
reformeze religia însăși. Și-a luat angajamentul să închidă 
conducta cu bani care alimenta răspândirea globală a 
wahhabismului, versiunea puritană a islamului sunnit din Arabia 
Saudită, și să suprime sprijinul saudit privat acordat grupărilor 
teroriste jihadiste, ca al-Qaeda și ISIS. Când un important 
editorialist al New York Times a scris un portret măgulitor al 
tânărului prinț și al ambițiilor sale, clerul saudit, ulama, a 
clocotit de furie sfântă. 

Prinţul moștenitor a trimis la închisoare câţiva dintre clericii 
înfierbântaţi și, în mod neînțelept, câţiva dintre moderați. De 
asemenea, a trimis la închisoare suporteri ai democraţiei și ai 
drepturilor femeilor, precum și pe oricine destul de prost ca să-l 
critice. Ba chiar a adunat peste o sută de membri ai familiei 
regale și ai elitei oamenilor de afaceri din Arabia Saudită și i-a 
pus la popreală în hotelul Ritz-Carlton. Acolo, în încăperi fără 
ferestre, au fost supuși unor interogatorii dure, uneori făcute de 
prinţul moștenitor însuși. Cu toţii au fost eliberați în cele din 
urmă, dar numai după ce au renunţat la peste 100 de miliarde 


VP - 17 


de dolari. Viitorul rege a susținut că banii fuseseră obținuți de 
aceștia din mită și mișculaţii financiare. Vechiul mod de a face 
afaceri în regat, a declarat el, a încetat. 

In afară, desigur, de viitorul rege însuși. Acumula avere 
personală într-un ritm ametţitor și o risipea cu amândouă 
mâinile. Cumpăra tot ce poftea, și ce nu putea să cumpere pur 
și simplu lua. Cei care refuzau să se supună voinţei lui primeau 
un plic care conținea un singur glonţ de calibrul .45. 

Ceea ce a declanșat, în special în Occident, o importantă 
reevaluare. Era KBM cu adevărat un reformator, se întrebau 
factorii de decizie politică și experţii în Orientul Mijlociu, sau nu 
era decât un alt șeic din deșert înnebunit după putere, care își 
azvârlea potrivnicii în închisoare și se îmbogăţea pe spinarea 
poporului? Avea cu adevărat intenţia să refacă economia 
saudită? Să pună capăt sprijinului pe care regatul îl dădea 
fanatismului islamic și terorismului? Sau nu făcea decât să 
încerce să impresioneze înalta societate din Georgetown și 
Aspen? 

Din motive pe care Sarah nu le putea explica prietenilor și 
colegilor să-i din lumea artei, ea se numărase iniţial printre 
sceptici. Așa că e de înţeles reticenţa ei atunci când Khalid, în 
timpul unei vizite la New York, a cerut s-o vadă. Sarah a 
acceptat, în cele din urmă, însă numai după ce a luat legătura 
cu departamentul securităţii din Langley, care o supraveghea de 
la distanţă. 

S-au întâlnit într-un apartament din hotelul Four Seasons, fără 
să fie de faţă vreun asistent sau bodyguard. Sarah citise în 
Times multe articole care îl lăudau pe KBM și văzuse fotografii 
cu el îmbrăcat în veșminte tradiţionale saudite. Însă în costumul 
englezesc făcut la comandă era un personaj mult mai 
impresionant - elocvent, cult, sofisticat, radiind încredere în sine 
și forță. Și bani, desigur. Neînchipuit de mulţi bani. Avea de 
gând să folosească o mică parte din ei, i-a explicat, ca să 
achiziționeze o colecţie de tablouri de mare valoare. Și dorea ca 
Sarah să-i fie consultantă. 

— Ce vreţi să faceţi cu aceste tablouri? 

— Să le așez într-un muzeu pe care îl voi construi în Riad. Va 
fi, a zis el cu măreție, Luvrul Orientului Mijlociu. 

— Și cine va vizita acel Luvru al dumneavoastră? 

— Aceiași oameni care vizitează Luvrul din Paris. 


VP-18 


— Turiști? 

— Da, desigur. 

— În Arabia Saudită? 

— De ce nu? 

— Pentru că singurii turiști pe care îi primiţi sunt pelerinii 
musulmani care merg la Meca și Medina. 

— Deocamdată, a spus el apăsat. 

— De ce eu? 

— Nu ești curatorul colecţiei Nadia al-Bakari? 

— Nadia a fost o reformatoare. 

— Așa sunt și eu. 

— Imi pare rău, a zis ea. Nu mă interesează. 

Un bărbat precum Khalid bin Mohammed nu era obișnuit să 
fie respins. A urmărit-o pe Sarah fără oprire - cu telefoane, flori 
și cadouri scumpe -, iar ea nu a acceptat nimic din toate astea. 
Când s-a înduplecat, în cele din urmă, a insistat ca munca ei să 
fie pro bono. Cu toate că bărbatul căruia i se spunea KBM îi 
trezise curiozitatea, trecutul său nu i-ar fi permis să accepte nici 
măcar un rial din partea Casei Regale Saud. În plus, pentru 
binele amândurora, relaţia lor avea să fie strict confidențială. 

— Cum să-ţi zic? 

— Alteța Voastră ar fi minunat. 

— Mai încearcă. 

— Ce zici de Khalid? 

— E mult mai bine. 

Au achiziționat repede și agresiv, la licitaţie și prin vânzări 
private: artiști postbelici, impresioniști, vechi maeștri. Nu 
negociau prea mult. Sarah spunea preţul, și unul dintre curtenii 
lui Khalid se ocupa de plată și de expediere. Și-au desfășurat 
febra cumpărăturilor cât mai discret posibil și cu subterfugiul 
spionilor. Și totuși, n-a trecut mult până când lumea artei și-a 
dat seama că exista printre ei un jucător important, în special 
după ce Khalid a plătit cu bani gheaţă o jumătate de miliard în 
cap pentru Salvator Mundi al lui Leonardo. Sarah l-a sfătuit să 
nu-l cumpere. Niciun tablou, a argumentat ea, în afară de Mona 
Lisa, poate, nu merita atâţia bani. 

In timp ce alcătuia colecţia a petrecut multe ore singură cu 
Khalid. El i-a vorbit despre planurile sale pentru Arabia Saudită, 
folosind-o uneori pe Sarah ca să-și verifice ideile. Treptat, 
scepticismul ei s-a evaporat. Khalid, și-a spus, era o făptură 


VP-19 


imperfectă, însă, dacă reușea să aducă schimbări reale și 
durabile în Arabia Saudită, Orientul Mijlociu și lumea arabă n- 
aveau să mai fie niciodată aceleași. 

Totul s-a schimbat după Omar Nawwaf. 

Nawwaf fusese un jurnalist saudit de frunte și disident, care 
se refugiase la Berlin. Era un critic al Casei Regale Saud și avea 
o părere foarte proastă despre Khalid, considerându-l un 
șarlatan care șoptește nimicuri dulci la urechile occidentalilor 
naivi, în vreme ce se îmbogățește și își aruncă în închisoare 
criticii. Cu două luni înainte, Nawwaf fusese ucis în mod brutal în 
consulatul Arabiei Saudite din Istanbul, iar cadavrul îi fusese 
dezmembrat și făcut să dispară. 

Sarah Bancroft, indignată, s-a numărat printre cei care au 
rupt legătura cu tânărul prinț cândva promiţător cunoscut sub 
inițialele KBM. „Ești exact ca toţi ceilalţi”, i-a spus lui Khalid într- 
un mesaj vocal. „Și, apropo, Alteța Voastră, sper să putreziţi în 
iad”. 


4. 


NEW YORK 


Primul anunţ a fost la cinci și câteva minute după-amiază. Pe 
un ton politicos, vizitatorii erau anunţaţi că muzeul se închide în 
curând și erau rugaţi să se îndrepte spre ieșire. La 17.25 toţi se 
conformaseră, în afară de o femeie care părea zăpăcită și nu se 
putea smulge din fața Noptii înstelate a lui Van Gogh. Paznicii au 
condus-o cu amabilitate afară, în după-amiaza târzie, înainte să 
cerceteze cu grijă sălile muzeului, ca să se asigure că nu era pe 
acolo niciun hoț de artă iscusit. 

Anunţul „nu mai e nimeni” a apărut la 17.45. Până atunci 
plecaseră cei mai mulţi din personalul administrativ. Prin 
urmare, n-a asistat nimeni la sosirea pe West Fifty-Third Street a 
unei caravane alcătuite din trei SUV-uri cu plăcuțe de 
înmatriculare diplomatice. Khalid, în costum și pardesiu negru, a 
ieșit din al doilea și s-a dus repede spre intrare. Sarah, după o 
clipă de șovăială, i-a deschis ușa. S-au uitat unul la altul în 
penumbra din hol, apoi Khalid i-a întins mâna. Sarah nu i-a 


VP - 20 


strâns-o. 

— Sunt surprinsă că ţi-au dat voie să intri în ţară. Chiar n-ar 
trebui să fiu văzută cu tine, Khalid. 

Mâna lui a zăbovit în aer. A zis încet: 

— Nu sunt răspunzător de moartea lui Omar Nawwaf. Trebuie 
să mă crezi. 

— A fost odată ca niciodată când te-am crezut. La fel ca mulți 
oameni din această ţară. Oameni importanți. Oameni inteligenţi. 
Voiam să credem că ești cumva altfel, că vei schimba ţara ta și 
Orientul Mijlociu. Și ne-ai făcut de râs pe toți. 

Khalid și-a retras mâna. 

— Ce s-a făcut făcut rămâne. 

— Și atunci, de ce ești aici? 

— Am crezut că am arătat limpede asta când am vorbit la 
telefon. 

— lar eu am crezut că am arătat limpede că nu trebuie să mă 
mai suni. 

— A, da, îmi amintesc. 

Și-a scos telefonul din buzunarul pardesiului și a derulat 
ultimul mesaj al lui Sarah: 

Și, apropo, Alteța Voastră, sper să putreziţi în iad... 

— Cu siguranţă, a zis Sarah, n-am fost singura care a lăsat un 
astfel de mesaj. 

— N-ai fost. Khalid și-a pus telefonul în buzunar. Dar al tău m- 
a durut cel mai tare. 

Sarah era nedumerită. 

— De ce? 

— Pentru că aveam încredere în tine. Și pentru că am crezut 
că înţelegi cât de greu avea să fie să-mi schimb ţara fără s-o 
arunc în haos politic și religios. 

— Asta nu-ţi dă dreptul să omori pe cineva pentru că te-a 
criticat. 

— Nu-i așa de simplu. 

— Nu? 

El n-a răspuns. Sarah își dădea seama că îl supără ceva, ceva 
mai mult decât umilinţa pe care trebuie s-o fi simţit la brusca sa 
cădere în dizgrație. 

— Pot s-o văd? a întrebat el. 

— Colecţia? Chiar acesta este motivul pentru care ești aici? 

El a părut un pic jignit. 


VP -21 


— Da, desigur. 

Ea l-a condus pe scări în sus spre aripa al-Bakari. Portretul 
Nadiei, pictat la puţin timp după moartea ei în deșertul din 
Arabia Saudită, era pe peretele de lângă intrare. 

— Ea a fost adevărată, a zis Sarah. Nu o impostoare ca tine. 

Khalid a fulgerat-o cu privirea înainte să-și ridice ochii spre 
portret. Nadia ședea la capătul unei canapele lungi, învăluită în 
alb, cu un șirag de perle la gât și cu degetele împodobite cu 
diamante și aur. Cadranul unui ceas lumina ca luna dincolo de 
umărul ei. La picioarele ei desculţe zăceau orhidee. Stilul era un 
amestec abil de contemporan și clasic. Tehnica de execuţie și 
compoziţia erau impecabile. 

Khalid s-a apropiat cu un pas și a cercetat colțul din dreapta 
jos al pânzei. 

— N-are semnătură. 

— Pictorul nu-și semnează niciodată lucrările. 

Khalid a arătat spre placa cu informaţii de lângă tablou. 

— Nu este menţionat nici aici. 

— A dorit să rămână anonim ca să nu umbrească subiectul. 

— Este celebru? 

— În anumite cercuri. 

— Îl cunoști? 

— Da, firește. 

Ochii lui Khalid s-au întors la tablou. 

— Ea i-a pozat? 

— De fapt, a pictat-o cu totul din memorie. 

— Nici măcar o fotografie? 

Sarah a clătinat din cap. 

— Remarcabil. Trebuie s-o fi admirat ca să picteze ceva atât 
de frumos. Din păcate, n-am avut plăcerea s-o întâlnesc. A fost 
celebră în tinerețe. 

— S-a schimbat mult după moartea tatălui său. 

— Zizi al-Bakari n-a murit. A fost omorât cu sânge rece în 
Portul Vechi din Cannes de către un asasin israelian pe nume 
Gabriel Allon. Khalid s-a uitat o clipă drept în ochii lui Sarah, 
după care a intrat în prima sală a aripii, una dintre cele patru 
dedicate impresionismului. S-a apropiat de un Renoir și l-a privit 
cu invidie. Aceste tablouri aparţin Riadului. 

— Nadia le-a încredințat permanent Muzeului de Artă 
Modernă și m-a numit custode. Ele rămân exact acolo unde se 


VP - 22 


află. 

— Poate că o să mă lași să le cumpăr. 

— Nu sunt de vânzare. 

— Totul este de vânzare, Sarah. Pe faţa lui a fulgerat un 
zâmbet. Era un efort, ea își dădea seama de asta. El s-a oprit 
înainte de următorul tablou, un peisaj de Monet, și apoi s-a uitat 
prin sală. Nimic de Van Gogh? 

— Nimic. 

— Cam ciudat, nu crezi? 

— Ce anume? 

— Ca o astfel de colecţie să aibă o lacună atât de bătătoare la 
ochi. 

— Un Van Gogh de calitate este greu de găsit. 

— Nu asta îmi spun sursele mele. De fapt, știu de la cea mai 
autorizată persoană că Zizi a deţinut pentru scurt timp un tablou 
puţin cunoscut al lui Van Gogh, numit Marguerite Gachet la 
măsuța de toaletă. L-a cumpărat de la o galerie din Londra. 
Khalid s-a uitat atent la Sarah. Să continui? 

Sarah n-a spus nimic. 

— Proprietarul galeriei este un bărbat pe nume Julian 
Isherwood. În momentul vânzării, o americancă lucra acolo. Se 
pare că Zizi era îndrăgostit până peste urechi de ea. A invitat-o 
să i se alăture în croaziera lui anuală, iarna, în Caraibe. lahtul lui 
era mult mai mic decât al meu. Se numea... 

— Alexandra, a zis Sarah, tăindu-i vorba. Apoi a întrebat: De 
câtă vreme știi? 

— Că sfătuitoarea mea în materie de artă este agent CIA? 

— A fost. Nu mai lucrez pentru Agenţie. Și nu mai lucrez 
pentru tine. 

— Cum rămâne cu israelienii? a zis zâmbind. Chiar crezi că ți- 
aș fi îngăduit să ajungi în apropierea mea fără să-ţi cercetez mai 
întâi antecedentele? 

— Și totuși, ai insistat. 

— Într-adevăr. 

— De ce? 

— Pentru că știam că într-o bună zi vei putea să mă ajuţi cu 
mai mult decât colecţia de artă. Khalid a trecut pe lângă Sarah 
fără să mai spună nimic și s-a oprit în faţa portretului Nadiei. Știi 
cum să dai de el? 

— De cine? 


VP - 23 


— De bărbatul care a făcut acest tablou fără să folosească 
măcar o fotografie. Khalid a arătat spre colțul din dreapta jos al 
pânzei. Bărbatul al cărui nume ar trebui să fie chiar aici. 

— Ești prinţul moștenitor al Arabiei Saudite. De ce ai nevoie 
să-l contactez eu pe șeful serviciului secret israelian? 

— Fiica mea, a răspuns el. Cineva mi-a răpit fiica. 


5. 


ASHTARA, AZERBAIDJAN 


Gabriel Allon nu i-a răspuns lui Sarah Bancroft la telefon în 
seara aceea, după cum se întâmpla deseori când era pe teren. 
Dat fiind caracterul confidențial al misiunii sale, doar prim- 
ministrul și câțiva dintre agenţii de rang înalt în care avea cea 
mai mare încredere știau unde se afla - o vilă de dimensiuni 
medii cu ziduri ocru, chiar pe ţărmul Mării Caspice. În spatele 
vilei, terenuri dreptunghiulare cultivate se întindeau spre 
dealurile de la poalele Munţilor Caucaz. Pe un deal era o mică 
moschee. De cinci ori pe zi difuzorul care pârâia, aflat în 
minaret, îi chema pe drept-credincioși la rugăciune. Lăsând 
deoparte îndelungata sa dispută cu forțele islamismului radical, 
lui Gabriel îi părea liniștitor sunetul vocii muezinului. În acel 
moment, nu avea vreun prieten mai bun pe lume decât cetățenii 
musulmani din Azerbaidjan. 

Proprietarul vilei era, oficial, o companie imobiliară cu sediul 
în Baku. Însă adevăratul proprietar era departamentul 
administrativ al Serviciului Secret israelian, care procura și 
întreținea casele conspirative. Aranjamentele fuseseră 
binecuvântate în taină de șeful Serviciului Secret azer, cu care 
Gabriel întreținea o relaţie neobișnuit de strânsă. Vecinul din 
sud al Azerbaidjanului era Republica Islamică lran. De fapt, 
graniţa iraniană se afla la doar cinci kilometri de vilă, ceea ce 
explica de ce, de când sosise, Gabriel nu pusese piciorul afară. 
În cazul în care Garda Revoluționară lraniană ar fi știut de 
prezența lui, nu încape îndoială că ar fi încercat să-l asasineze 
sau să-l răpească. Gabriel nu-i învinuia că îl urau. Astea erau 
regulile jocului într-o vecinătate dură. Și apoi, dacă ar fi avut 


VP - 24 


prilejul să-l ucidă pe șeful Gărzii Revoluţionare, ar fi apăsat el 
însuși bucuros pe trăgaci. 

Vila din apropierea mării nu era singurul atu logistic de care 
dispunea Gabriel în Azerbaidjan. Serviciul său - cei care lucrau 
acolo îi ziceau „Biroul” și atât - mai deţinea și o mică flotă de 
bărci de pescuit, cargouri și vedete rapide, toate înregistrate 
cum se cuvine în Azerbaidjan. Vasele făceau regulat naveta 
între porturile azere și coasta iraniană, unde introduceau agenţi 
și echipe operative ale Biroului și adunau agenţi iranieni valoroși 
care acceptau să se supună ordinelor Israelului. 

Cu un an în urmă, unul dintre acei agenţi, un bărbat care 
lucra pentru programul iranian secret de arme nucleare, fusese 
adus cu o ambarcaţiune în vila Biroului din Ashtara. Acolo îi 
spusese lui Gabriel despre un depozit dintr-un district comercial 
mohorât din Teheran. Depozitul conţinea treizeci și două de 
seifuri de fabricaţie iraniană. In ele se aflau sute de CD-uri și 
milioane de pagini de documente. Sursa afirmase că materialul 
dovedește în mod concludent ceea ce lranul nega de multă 
vreme, faptul că lucrase metodic și neobosit la construirea unui 
dispozitiv nuclear de implozie și la atașarea lui la un sistem de 
transport capabil să ajungă până în Israel și dincolo de el. 

In cea mai mare parte a anului trecut, Biroul supraveghease 
depozitul cu ajutorul unor spioni și al unor camere video 
miniaturale. Au aflat că primul schimb al paznicilor sosea în 
fiecare dimineaţă la ora șapte. Au aflat și că în fiecare noapte, 
timp de câteva ore, de pe la ora zece, depozitul era apărat doar 
de încuietorile ușilor și de gardul împrejmuitor. Gabriel și Yaakov 
Rossman, șeful operaţiunilor speciale, au căzut de acord ca 
echipa să stea înăuntru până nu mai târziu de cinci dimineaţa. 
Sursa le spusese ce seifuri să deschidă și pe care să le ignore. 
Din cauza metodei de intrare - aparate de tăiere care 
funcționau la 1980 de grade Celsius -, nu aveau cum să 
ascundă operaţiunea. Prin urmare, Gabriel a ordonat echipei să 
nu copieze materialele relevante, ci să le fure, pur și simplu. 
Copiile puteau fi negate cu ușurință. Originalele erau mai greu 
de explicat. In plus, neobrăzarea de a fura arhivele nucleare ale 
Iranului și de a le scoate din ţară avea să umilească regimul în 
fața poporului său neliniștit. Lui Gabriel nu-i plăcea nimic pe 
lume mai mult decât să-i pună pe iranieni într-o situaţie jenantă. 

insă furtul documentelor originale creștea exponențial 


VP -25 


riscurile operațiunii. Copiile codificate puteau fi scoase din ţară 
pe două USB-uri de mare capacitate. Originalele aveau să fie 
mult mai greu de deplasat și de ascuns. Un agent iranian al 
Biroului cumpărase un camion Volvo. Dacă paznicii depozitului 
respectau programul normal, echipa avea un avans de două ore. 
Traseul lor avea să-i ducă pe la marginea Teheranului și peste 
munţii Elburz, până pe ţărmul Mării Caspice. Punctul de 
exfiltrare era o plajă din apropierea orașului Babolsar. Intăririle 
se aflau la câţiva kilometri spre est, la Khazar Abad. Toţi cei 
șaisprezece membri ai echipei plănuiau să plece împreună. Cei 
mai mulți erau evrei iranieni care vorbeau farsi și puteau trece 
cu ușurință drept persani. Insă conducătorul echipei era Mihail 
Abramov, un agent născut la Moscova, care îndeplinise 
numeroase misiuni primejdioase ale Biroului, printre care și 
asasinarea unui important savant iranian în domeniul nuclear în 
centrul  Teheranului. Mihail era  elementul-problemă din 
operaţiune. Din experienţa lui Gabriel, fiecare operaţiune avea 
nevoie de unul. 

Cândva, nu încăpea îndoială că Gabriel Allon ar fi făcut parte 
dintr-o astfel de echipă. Se născuse în Valea Jezreel, terenul 
fertil care produsese mulţi dintre cei mai buni războinici și spioni 
ai Israelului, și în septembrie 1972 studia pictura la Academia de 
Artă și Design Bezalel din lerusalim, când un bărbat pe nume Ari 
Shamron a venit la el. Cu câteva zile înainte, o grupare teroristă 
numită Septembrie Negru, o faţadă pentru Organizaţia de 
Eliberare a Palestinei, omorâse unsprezece sportivi și antrenori 
israelieni la Jocurile Olimpice din Munchen. Prim-ministrul Golda 
Meir îi ordonase lui Shamron și Biroului să „trimită băieţii” să-i 
vâneze și să-i ucidă pe cei răspunzători. Sharon voia ca Gabriel, 
care vorbea fluent germana, cu accent berlinez, și putea să 
pozeze în mod convingător în pictor, să fie instrumentul 
răzbunării sale. Gabriel, cu sfidarea tinereţii, îi spusese lui 
Shamron să găsească pe altcineva. Și Shamron, nu pentru 
ultima dată, îl făcuse pe Gabriel să i se supună. 

Operaţiunea a primit numele de cod Mânia lui Dumnezeu. 
Timp de trei ani, Gabriel și o mică echipă de agenţi de teren și- 
au urmărit prada prin Europa Occidentală și Orientul Mijlociu, 
omorând noaptea și la lumina zilei, trăind cu spaima că în orice 
clipă pot să fie arestați de autorităţile locale și acuzaţi de crimă. 
În total, au murit de mâna lor doisprezece membri ai lui 


VP - 26 


Septembrie Negru. Gabriel i-a ucis el însuși pe șase dintre 
teroriști cu un pistol Beretta de calibrul .22. Ori de câte ori a fost 
posibil, și-a împușcat victima de unsprezece ori, câte un glonţ 
pentru fiecare evreu ucis. Când s-a întors, în sfârșit, în Israel, 
avea tâmplele încărunţite de stres și epuizare. Shamron le-a 
numit „dâre de cenușă pe prinţul focului”. 

Gabriel intenţionase să-și reia cariera de pictor, dar de fiecare 
dată când se așeza în faţa unei pânze vedea doar chipurile celor 
pe care îi omorâse. Așa că s-a dus la Veneţia ca italian expatriat 
pe nume Mario Delvecchio, pentru a studia meșteșugul 
restaurării. Când și-a desăvârșit ucenicia, s-a întors la Birou și în 
braţele larg deschise ale lui Ari Shamron. Pozând în restaurator 
talentat de opere de artă, cam taciturn, i-a eliminat pe unii 
dintre cei mai periculoși dușmani ai Israelului și a executat unele 
dintre cele mai celebre operaţiuni din istoria Biroului. Cea din 
această seară avea să se numere printre cele mai bune. Dar 
numai dacă reușea. Și dacă eșua? Șaisprezece agenţi foarte 
bine antrenați ai Biroului aveau să fie arestaţi, torturați și, după 
toate probabilitățile, executaţi public. Lui Gabriel nu i-ar rămâne 
decât să-și dea demisia, un sfârșit nedemn pentru o carieră cu 
care aveau să fie comparate toate celelalte. Ba chiar era posibil 
să-l târască după sine și pe prim-ministru. 

Deocamdată, Gabriel nu putea să facă nimic altceva decât să 
aștepte și să se dea de ceasul morţii de îngrijorare. Echipa 
intrase în Republica Islamică cu o seară în urmă și ajunsese la o 
rețea de case conspirative din Teheran. La 22.15, ora 
Teheranului, Gabriel a primit un mesaj de la Serviciul Operaţiuni 
din bulevardul Regele Saul, pe linia securizată, în care era 
informat că ultimul schimb al paznicilor a părăsit depozitul. 
Gabriel a dat ordin echipei sale să intre, și la 22.31 era înăuntru. 
Asta le lăsa șase ore și douăzeci și nouă de minute ca să 
pătrundă în seifurile vizate și să ia arhivele nucleare. Era cu un 
minut mai puţin decât sperase Gabriel că vor avea, un mic 
impediment. Știa din experienţă că fiecare secundă contează. 

Gabriel era înzestrat din fire cu răbdare, o trăsătură care îl 
slujise bine atât ca restaurator, cât și ca agent secret. Însă în 
noaptea aceea, pe țărmul Mării Caspice, îl părăsise toată 
stăpânirea de sine. Umbla de colo colo prin încăperile pe 
jumătate mobilate ale vilei, mormăia în barbă, le spunea aiureli 
celor doi bodyguarzi încercaţi ai săi. În principal, se gândea la 


VP - 27 


toate motivele pentru care șaisprezece dintre cei mai buni 
oameni ai săi n-aveau să iasă vii din lran. Era sigur doar de un 
lucru: dacă se confrunta cu forțele iraniene, echipa n-avea să se 
predea în liniște. Gabriel i-a dat lui Mihail, care făcuse parte din 
comandoul Sayeret Matkal, latitudinea să lupte, la nevoie, 
pentru a ieși din țară. Dacă iranienii interveneau, mulţi dintre ei 
aveau să moară. 

În cele din urmă, la 4.45, ora Teheranului, a primit un mesaj 
pe linia securizată. Echipa plecase din depozit cu dosarele și CD- 
urile și fugea. Următorul mesaj a sosit la 5.39, când echipa 
ajunsese la munţii Elburz. Spunea că unul dintre paznici venise 
devreme la depozit. După treizeci de minute, Gabriel a aflat că 
NAJA, poliția naţională iraniană, a dat o alertă naţională și bloca 
drumurile din toată ţara. 

S-a furișat afară din vilă și, în lumina slabă a răsăritului, s-a 
dus până pe malul lacului. Pe dealurile joase din spatele său, 
muezinul îi chema la rugăciune pe  drept-credincioși. 
„Rugăciunea e mai bună decât somnul...” În acel moment, 
Gabriel era întru totul de acord. 


6. 


TEL AVIV 


Când Sarah Bancroft n-a primit răspuns la apelul telefonic sau 
la mesaje, a tras concluzia că n-are încotro, trebuie să 
părăsească New York-ul și să zboare în Israel. Khalid a făcut 
aranjamentele necesare pentru călătorie. Prin urmare, a 
călătorit cu un avion particular și într-un lux considerabil, 
singurul inconvenient fiind o scurtă escală în Irlanda, pentru 
alimentare cu combustibil. Cum îi era interzis să folosească 
vreuna dintre vechile identități de la CIA, a trecut de controlul 
pașapoartelor din aeroportul Ben Gurion cu numele său real - un 
nume bine-cunoscut serviciilor de informaţii și securitate ale 
statului Israel - și a mers cu o limuzină la Hilton Tel Aviv. Khalid 
rezervase cel mai mare apartament din hotel. 

De acolo, Sarah a trimis încă un SMS pe telefonul personal al 
lui Gabriel, anunțându-l că venise la Tel Aviv din proprie 


VP - 28 


iniţiativă ca să discute o chestiune foarte urgentă. Mesajul, la fel 
ca toate celelalte, a rămas fără răspuns. Nu era stilul lui Gabriel 
s-o ignore. Era posibil să-și fi schimbat numărul sau să fi fost silit 
să renunțe la telefonul personal. De asemenea, se putea să fie, 
pur și simplu, prea ocupat ca să se vadă cu ea. La urma urmei, 
el era directorul general al serviciului israelian de informații, 
ceea ce însemna că era unul dintre cei mai puternici și influenţi 
oameni din ţară. 

Însă Sarah avea să se gândească întotdeauna la Gabriel Allon 
ca la bărbatul rece, inabordabil, pe care-l întâlnise prima dată 
într-o vilă graţioasă din cărămidă aflată pe N Street din 
Georgetown. Iscodise prin fiecare încăpere închisă cu lacătul din 
trecutul ei înainte s-o întrebe dacă ar vrea să lucreze pentru 
Jihad Incorporated, așa cum îi spunea el lui Zizi al-Bakari, omul 
care finanța și facilita terorismul islamic. Sarah avusese noroc 
să supravieţuiască operaţiunii care urmase și petrecuse, ca să-și 
revină, câteva luni într-o casă conspirativă a CIA din ţinutul plin 
cu ferme de cai, Virginia de Nord. Însă atunci când Gabriel 
avusese nevoie de o piesă finală într-o operaţiune împotriva 
unui oligarh rus, pe nume Ivan Harkov, Sarah se grăbise să 
profite de ocazie ca să lucreze din nou cu el. 

La un moment dat, reușise și să se îndrăgostească de-a 
binelea de el. Și când descoperise că nu era liber, începuse o 
aventură nepotrivită cu un agent de teren al Biroului, pe nume 
Mihail Abramov. Incă de la început, relaţia a fost sortită 
eșecului; amândoi aveau, practic, interdicţia de a avea o relaţie 
cu agenți din alte servicii. Chiar și Sarah, când analizase sincer 
situaţia, recunoscuse că aventura era o încercare transparentă 
de a-l pedepsi pe Gabriel pentru că o respinsese. În mod 
previzibil, se terminase rău. De atunci, Sarah nu-l mai văzuse pe 
Mihail decât o dată, la petrecerea pentru promovarea lui Gabriel 
în funcţia de director general. La braţul lui era o doctoriţă 
frumușică, evreică din Franța. Sarah îi întinsese cu răceală 
mâna, nu obrazul. 

Când a mai trecut o oră fără niciun răspuns de la Gabriel, 
Sarah a coborât ca să se plimbe pe promenadă. Vremea era 
frumoasă, blândă, și câţiva nori albi pluteau ca niște dirijabile pe 
cerul levantin albastru. A luat-o spre nord, pe lângă cafenelele la 
modă de pe plajă, printre cei bronzați și înveșmântați în 
Spandex. Cu părul blond și trăsăturile anglo-saxone, nu arăta 


VP - 29 


decât un pic nelalocul său. Atmosfera era laică și sud- 
californiană, Santa Monica de pe malul Mediteranei. Era greu de 
imaginat că haosul și războiul civil din Siria erau imediat peste 
graniţă. Sau că la mai puţin de șaisprezece kilometri spre vest, 
pe o spinare de dealuri golașe, erau unele dintre cele mai 
agitate sate palestiniene din Cisiordania. Sau că Fâșia Gaza, o 
panglică de suferinţă omenească și resentimente, se afla la mai 
puţin de o oră de mers cu mașina spre sud. În Tel Avivul cel 
sofisticat, și-a zis Sarah, israelienii pot fi iertaţi dacă își închipuie 
că visul sionismului a fost pus în fapt fără sacrificii. 

S-a întors dinspre mare și a rătăcit pe străzi, aparent fără 
scop sau destinaţie. În realitate, verifica dacă e urmărită, 
folosind tehnicile învăţate atât de la Agenţie, cât și de la Birou. 
Pe strada Dizengoff, pe când ieșea dintr-o farmacie cu un flacon 
de șampon de care nu avea nevoie, a tras concluzia că este 
urmărită. Nu era nimic specific, doar o senzaţie sâcâitoare că o 
privește cineva. 

S-a plimbat prin umbra răcoroasă a arbuștilor de liliac indian. 
Trotuarele erau pline de cumpărătorii de la jumătatea dimineţii. 
Strada Dizengoff... Numele îi suna cunoscut. Ceva îngrozitor se 
petrecuse pe strada Dizengoff, Sarah era sigură de asta. Și apoi 
și-a amintit. Strada Dizengoff fusese ţinta unui sinucigaș cu 
bombă Hamas care, în octombrie 1994, omorâse douăzeci și doi 
de oameni. 

Sarah cunoștea pe cineva care fusese rănit, o analistă a 
Biroului care lucra în domeniul terorismului, pe nume Dina Sarid. 
li povestise odată lui Sarah despre atac. Bomba conţinea peste 
douăzeci de kilograme de TNT de uz militar și cuie înmuiate în 
otravă pentru șobolani. S-a declanșat la ora nouă dimineaţa în 
autobuzul numărul 5. Forța exploziei a azvârlit membre 
omenești în cafenelele din preajmă. Mult timp după aceea, 
sângele picura de pe frunzele liliacului indian. 

„A plouat cu sânge în acea dimineaţă pe strada Dizengoff, 
Sarah...” 

Dar unde exact se întâmplase? Autobuzul tocmai luase câţiva 
pasageri din Piaţa Dizengoff și se îndrepta spre nord. Sarah și-a 
verificat poziţia actuală pe iPhone. Apoi a traversat strada și și-a 
continuat drumul spre sud, până ce a ajuns la o mică placă 
comemorativă cenușie, la poalele unui liliac indian. Copăcelul 
era mult mai scund decât ceilalți de pe stradă, și mai tânăr. 


VP - 30 


Sarah s-a apropiat de placă și s-a uitat la numele victimelor. 
Erau scrise în ebraică. 

— Poţi să citești? 

Surprinsă, s-a răsucit și a văzut un bărbat care stătea pe 
trotuar, în lumina care se strecura prin frunziș. Era înalt, cu 
membre lungi, cu părul blond și pielea palidă, lipsită de sânge. 
Niște ochelari de soare îi ascundeau ochii. 

— Nu, a răspuns Sarah în cele din urmă. Nu pot. 

— Nu vorbești ebraica? 

Engleza bărbatului avea inconfundabila urmă de accent 
rusesc. 

— Am învăţat-o o vreme, apoi am renunţat. 

— De ce? 

— E o poveste lungă. 

Bărbatul s-a lăsat pe vine lângă placă. 

— Aici sunt numele pe care le cauţi. Sarid, Sarid, Sarid. A 
înălţat privirea spre Sarah. Mama Dinei și două dintre surorile ei. 

S-a ridicat și și-a scos ochelarii, dezvăluindu-și ochii. Erau 
cenușii-albăstrui și translucizi - ca gheaţa, și-a zis Sarah. 
Întotdeauna îi plăcuseră ochii lui Mihail. 

— De când mă urmărești? 

— De când ai plecat de la hotel. 

— De ce? 

— Ca să văd dacă te urmărește altcineva. 

— Contrasupraveghere. 

— Noi îi zicem altfel. 

— Da, a zis Sarah. Îmi amintesc. 

Pe dată, un SUV negru a tras la bordură. Un tânăr cu haină 
kaki a coborât de pe scaunul pasagerului și a deschis portiera 
din spate. 

— Urcă, a zis Mihail. 

— Unde mergem? 

Mihail n-a zis nimic. Sarah s-a așezat pe banchetă și s-a uitat 
la un autobuz numărul 5 care aluneca pe lângă geamul fumuriu. 
N-avea importanţă unde mergeau, și-a zis. Urma să fie o 
călătorie foarte lungă. 


VP - 31 


TEL AVIV - NETANYA 


— Gabriel n-a putut să găsească pe altcineva care să mă 
ducă? 

— Eu m-am oferit. 

— De ce? 

— Voiam să evit altă scenă jenantă. 

Sarah s-a uitat pe geamul de lângă ea. Treceau prin centrul 
versiunii israeliene a lui Silicon Valley. Clădiri de birouri noi- 
nouţe se înșirau pe amândouă părțile autostrăzii impecabile. In 
răstimp de câţiva ani, Israelul renunţase la trecutul socialist în 
favoarea unei economii dinamice, antrenate de sectorul 
tehnologic. O mare parte din inovaţii mergeau direct la serviciile 
militare și de securitate, dându-i Israelului un avantaj clar 
asupra adversarilor lui din Orientul Mijlociu. Până și foștii colegi 
ai lui Sarah, din Centrul de Contraterorism al CIA, se minunau de 
miracolele tehnologiei de vârf ale Biroului și Unităţii de 
Informații 8200, serviciul de ascultare electronică și război 
cibernetic. 

— Așadar, zvonul maliţios este adevărat, la urma urmei. 

— Care zvon maliţios? 

— Că te-ai însurat cu franțuzoaica aia frumușică. Scuză-mă, 
dar îmi scapă numele ei. 

— Natalie. 

— Ce drăguţ, a zis Sarah. 

— Este. 

— Încă mai practică medicina? 

— Nu tocmai. 

— Cu ce se ocupă acum? 

Prin tăcerea sa, Mihail a confirmat bănuiala lui Sarah că 
frumușica doctoriţă franţuzoaică era folosită de Birou. Amintirea 
pe care Sarah o avea despre Natalie, chiar dacă înceţoșată de 
gelozie, era a unei femei cu înfățișare exotică, brunetă, care ar fi 
putut cu ușurință să fie luată drept arăboaică. 

— Presupun că astfel sunt mai puţine complicaţii. E mult mai 
ușor când soţul și soţia sunt în același serviciu. 

— Nu-i singurul motiv pentru care noi... 

VP - 32 


— Hai s-o lăsăm baltă, Mihail. Nu m-am mai gândit de mult 
timp la asta. 

— De cât de mult timp? 

— De cel puţin o săptămână. 

Au alunecat pe sub Autostrada 5, drumul securizat care lega 
Câmpia de Coastă de Ariel, colonia evreiască aflată adânc în 
Cisiordania. Răscrucea era cunoscută sub numele Glilot 
Interchange. Dincolo de ea era un centru comercial cu un 
cinematograf multiplex. De asemenea, exista alt complex de 
birouri nou, parţial ascuns de copaci deși. Sarah presupunea că 
era sediul cine știe cărui titan israelian al tehnologiei. 

S-a uitat la mâna stângă a lui Mihail. 

— Ai rătăcit-o deja? 

— Ce anume? 

— Verigheta. 

Mihail a părut surprins de lipsa ei. 

— Am scos-o înainte să ies pe teren. Ne-am întors târziu 
noaptea trecută. 

— Unde ai fost? 

Mihail a privit-o fără nicio expresie. 

— Haide, dragă. Avem un trecut comun eu și cu tine. 

— Trecutul este trecut, Sarah. Acum ești cineva din afară. Și 
apoi, vei afla destul de curând. 

— Cel puţin spune-mi unde s-a întâmplat. 

— Nu m-ai crede. 

— Oriunde o fi fost, trebuie să fi fost îngrozitor. Arăţi ca naiba. 

— Sfârșitul a fost urât. 

— A fost rănit cineva? 

— Numai tipii răi. 

— Câţi? 

— O mulţime. 

— Insă operaţiunea a avut succes? 

— De pus în manuale, a zis Mihail. 

Blocurile de birouri pentru înaltă tehnologie au lăsat locul 
bogatei suburbii Herzliya, din nordul Tel Avivului. Mihail citea 
ceva pe telefonul său. Părea plictisit, expresia sa implicită. 

— Nu uita să-i transmiţi complimentele mele, a zis Sarah cu 
viclenie. 

Mihail și-a pus telefonul la loc în buzunar. 

— Spune-mi ceva, Mihail. Care este motivul real pentru care 


VP - 33 


te-ai oferit să mă aduci? 

— Voiam să discut cu tine între patru ochi. 

— De ce? 

— Ca să-ţi pot cere iertare pentru întorsătura pe care au luat- 
o lucrurile între noi. 

— Întorsătura? 

— Pentru felul în care te-am tratat la sfârșit. M-am purtat urât. 
Dacă ai fi atât de bună să... 

— Gabriel a fost cel care ţi-a spus să termini? 

Mihail a părut sincer surprins. 

— De unde ţi-o fi venit o astfel de idee? 

— M-am întrebat întotdeauna, asta-i tot. 

— Gabriel mi-a spus să mă duc în America și să-mi petrec 
restul vieții cu tine. 

— De ce nu i-ai urmat sfatul? 

— Pentru că asta e casa mea. Mihail s-a uitat la terenurile 
agricole de dincolo de geam. Israelul și Biroul. N-aș fi putut să 
trăiesc în America, chiar dacă tu erai acolo. 

— AȘ fi putut să vin eu aici. 

— Viaţa nu-i chiar așa de ușoară. 

— Mai bine decât alternativă. Și-a regretat pe dată vorbele. 
Însă trecutul este trecut - nu așa ai zis? 

El a încuviințat din cap încetișor. 

— Ţi-a părut rău vreodată? 

— Că te-am părăsit? 

— Da, tontule. 

— Sigur că da. 

— Și acum ești fericit? 

— Foarte. 

A surprins-o cât de rănită s-a simţit auzind răspunsul lui. 

— Poate că ar trebui să schimbăm subiectul, a propus Mihail. 

— Da, așa e. Despre ce să vorbim? 

— Motivul pentru care te afli aici. 

— Scuze, dar nu-l pot discuta cu nimeni, în afară de Gabriel. 
Și apoi, a zis Sarah, jucăușă, se pare că vei afla destul de 
curând. 

Au ajuns la marginea nordică a orașului Netanya. Blocurile de 
locuinţe înalte, albe, care străjuiau plaja îi aminteau lui Sarah de 
Cannes. Mihail i-a spus ceva în ebraică șoferului. După o clipă au 
oprit la marginea unei esplanade largi. 


VP - 34 


Mihail a arătat spre un hotel părăginit. 

— Acolo s-a petrecut masacrul de Pesah, în 2002. Treizeci de 
morți, o sută patruzeci și cinci de răniți. 

— Există vreun loc în ţara asta în care să nu fi explodat o 
bombă? 

— Ți-am spus, viaţa nu-i ușoară aici. Mihail a făcut semn cu 
capul spre esplanadă. Fă o plimbare. Ne ocupăm noi de restul. 

Sarah a coborât din mașină și a luat-o de-a curmezișul pieţei. 
„Trecutul este trecut...” Pentru o clipă, aproape crezuse că e 
adevărat. 


8. 


NETANYA 


În centrul esplanadei era un bazin care reflecta albastrul 
cerului și în jurul căruia câţiva băieţi credincioși, cu payess 
fluturând, jucau leapșa zgomotos. Nu vorbeau în ebraică, ci în 
franceză. La fel și mamele lor cu peruci și cei doi hipsteri cu 
cămâși negre care o măsurau aprobator cu privirea pe Sarah de 
la o masă dintr-o braserie numită Chez Claude. Intr-adevăr, dacă 
n-ar fi fost clădirile zugrăvite într-un kaki decolorat și lumina 
orbitoare a soarelui din Orientul Mijlociu, Sarah și-ar fi putut 
închipui că traversează o piaţă din arondismentul XX din Paris. 

Dintr-odată, și-a dat seama că o strigă cineva, cu accentul pe 
a doua silabă, nu pe prima. Răsucindu-se, a zărit o femeie 
minionă, cu părul negru, care îi făcea semn cu mâna din partea 
cealaltă a pieţei. Femeia s-a apropiat șchiopătând ușor. 

Sarid, Sarid, Sarid... 

Dina a sărutat-o pe Sarah pe amândoi obrajii. 

— Bine ai venit pe Riviera israeliană. 

— Toți cei de aici sunt francezi? 

— Nu toți, dar vin tot mai mulți pe zi ce trece. Dina a arătat 
spre capătul îndepărtat al pieței. Acolo e un mic local numit La 
Brioche. Iți recomand pain au chocolat. Sunt cele mai bune din 
Israel. Comandă pentru două persoane. 

Sarah s-a dus la cafenea. A pălăvrăgit câteva clipe în franceză 


5 Perciunii lungi purtaţi de evreii drept-credincioși. 
VP - 35 


cu femeia de după tejghea înainte să comande produsele de 
patiserie și două cafele, o cafe creme și un espresso. 

— Așezaţi-vă oriunde doriţi. Cineva o să vă aducă imediat 
comanda. 

Sarah a ieșit. La capătul pieței erau înșirate câteva mese. La 
una dintre ele ședea Mihail. A prins privirea lui Sarah și a făcut 
semn cu capul spre bărbatul de vârstă mijlocie care ședea 
singur. Purta un costum gri-închis și cămașă albă. Avea faţa 
lungă și bărbia îngustă, cu pometți proeminenţi și un nas subţire 
care părea să fi fost sculptat din lemn. Părul negru era tuns 
scurt și presărat cu cenușiu la tâmple. Ochii lui aveau o nuanţă 
nefirească de verde. 

S-a ridicat și i-a întins mâna, oficial, de parcă o întâlnea pe 
Sarah pentru prima oară. Ea i-a reţinut-o un pic prea mult. 

— Sunt surprinsă să te văd într-un astfel de loc. 

— les tot timpul în public. Și apoi, a adăugat aruncând o 
privire spre Mihail, îl am pe el. 

— Bărbatul care mi-a frânt inima. S-a așezat. E singur? 

Gabriel a clătinat din cap. 

— Câţi? 

Ochii lui verzi au cercetat piaţa. 

— Opt, cred. 

— Un mic batalion. Pe cine ai reușit să calci pe bătături de 
data asta? 

— Îmi imaginez că iranienii sunt un pic bosumflaţi din pricina 
mea. La fel și vechiul meu prieten de la Kremlin. 

— Am citit acum vreo două luni în ziare ceva despre tine și 
ruși. 

— Zău? 

— Numele tău a apărut în timpul acelui scandal de spionaj din 
Washington. Ziceau că erai la bordul avionului particular care a 
dus-o pe Rebecca Manning de pe aeroportul Dulles la Londra. 

Rebecca Manning era fosta șefă a filialei din Washington a 
MI6. Acum se ducea la muncă în fiecare dimineaţă la Centrala 
din Moscova, cartierul general al SVR, Serviciul de Informații 
Externe al Rusiei. 

— Se pomenea, a continuat Sarah, și de faptul că tu i-ai 
omorât pe cei trei agenţi ruși pe care i-au găsit lângă Canalul 
C&O din Maryland. 

A apărut un ospătar cu comanda lor. A așezat ceșcuţa cu 


VP - 36 


espresso în faţa lui Gabriel cu neobișnuit de mare atenţie. 

— Cum e să fii cel mai celebru om din Israel? a întrebat Sarah. 

— Situaţia are neajunsurile ei. 

— Cu siguranţă, nu-i chiar așa de rău. Cine știe? Dacă îţi joci 
cărţile cum trebuie, într-o bună zi ai putea chiar să ajungi prim- 
ministru. L-a tras ușor de mâneca hainei. Trebuie să spun că 
arăţi ca unul. Insă cred că-mi place mai mult vechiul Gabriel 
Allon. 

— Care Gabriel Allon este acela? 

— Cel care purta blugi și geacă de piele. 

— Cu toţii trebuie să ne schimbăm. 

— Știu. Însă uneori mi-aş dori să pot da timpul înapoi. 

— Unde te-ai duce? 

Ea a reflectat puţin. 

— Seara în care am cinat împreună în localul acela mic din 
Copenhaga. Am stat afară, în frigul crâncen. Ți-am spus un 
secret mare, întunecat, pe care ar fi trebuit să-l ţin pentru mine. 

— Nu mi-l amintesc. 

Sarah a luat o pain au chocolat din coșuleţ. 

— Nu vrei și tu? 

Gabriel a ridicat o mână. 

— Poate că nu te-ai schimbat, la urma urmei. În toţi acești ani 
de când te cunosc, nu cred că te-am văzut vreodată mâncând 
ceva în timpul zilei. 

— Imi iau revanșa după apusul soarelui. 

— Nu te-ai îngrăşat cu un gram de când te-am văzut ultima 
dată. Mi-ar plăcea să pot spune același lucru. 

— Arăţi minunat, Sarah. 

— Pentru o femeie de patruzeci și trei de ani? a zis și și-a pus 
în cafea un pliculeţ cu îndulcitor. Începusem să cred că ţi-ai 
schimbat numărul de telefon. 

— Nu puteam fi contactat când ai sunat. 

— Am sunat de câteva ori. Ti-am lăsat și vreo duzină de 
mesaje. 

— A trebuit să-mi iau anumite măsuri de precauţie înainte de 
a răspunde. 

— Cu mine? De ce? 

Gabriel i-a zâmbit prudent. 

— Din cauza relaţiei tale cu un anumit membru de frunte al 
familiei regale saudite. 


VP - 37 


— Khalid? 

— Nu mi-am dat seama că voi doi vă tutuiţi. 

— Eu am ţinut s-o facem. 

Gabriel n-a spus nimic. 

— Evident, dezaprobi asta. 

— Doar în cazul unora dintre achiziţiile tale recente. Mai ales 
una dintre ele. 

— Acel Leonardo? 

— Dacă zici tu. 

— Te îndoiești în privinţa autorului? 

— AȘ fi putut să pictez un Leonardo mai bun decât acela. A 
privit-o cu seriozitate. Ar fi trebuit să vii la mine când te-a 
abordat cerându-ţi să lucrezi pentru el. 

— Și ce mi-ai fi spus? 

— Că interesul lui faţă de tine nu este întâmplător. Că e foarte 
conștient de legătura ta cu CIA. Gabriel a făcut o mică pauză. Și 
cu mine. 

— Ai fi avut dreptate. 

— De obicei am. 

Sarah a ciugulit din pain. 

— Ce crezi despre el? 

— Așa cum îţi poţi imagina, Biroul este foarte interesat de 
prinţul moștenitor Khalid bin Mohammed. 

— Nu întreb Biroul, te întreb pe tine. 

— CIA și Biroul au fost mult mai puţin impresionate de Khalid 
decât Casa Albă și prim-ministrul meu. Îngrijorarea noastră a 
fost confirmată când a fost ucis Omar Nawwaf. 

— Khalid a ordonat uciderea lui? 

— Oamenii aflaţi în poziţia lui Khalid nu dau un ordin direct. 

— „N-o să mă scape nimeni de preotul ăsta băgăcios?” 

Gabriel a încuviințat din cap, gânditor. 

— Un exemplu perfect de tiran care își arată extrem de 
limpede dorințele. Henric a rostit vorbele, și peste câteva 
săptămâni Becket era mort. 

— Ar trebui să fie scos Khalid din succesiunea la tron? 

— Dacă este, probabil că îi va lua locul cineva și mai rău. 
Cineva care va elimina micile reforme sociale și religioase pe 
care le-a făcut el. 

— Și dacă ai afla de o ameninţare la adresa lui Khalid? Ce ai 
face? 


VP - 38 


— Auzim tot timpul câte ceva. Multe chiar din gura prinţului 
moștenitor. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Înseamnă că clientul tău este ţinta unei strângeri agresive 
de informaţii de către Birou și Unitatea 8200. Nu demult, am 
reușit să piratăm telefonul presupus sigur pe care îl deţine. De 
atunci i-am ascultat apelurile și i-am citit SMS-urile și e- 
mailurile. De asemenea, Unitatea a reușit să activeze camera 
video și microfonul telefonului, astfel încât am putut să-i 
ascultăm și multe dintre discuţiile între patru ochi. Gabriel a 
zâmbit. N-ai de ce să pari surprinsă, Sarah. Ca fost agent CIA, ar 
fi trebuit să-ţi dai seama că, odată ce te-ai apucat să lucrezi 
pentru un om precum Khalid, nu te mai poţi aștepta să ai vreo 
zonă de intimitate. 

— Cât de mult știi? 

— Știm că acum șase zile prințul moștenitor a dat mai multe 
telefoane urgente Poliţiei Naţionale Franceze în legătură cu un 
incident care s-a produs în Haute-Savoie, nu departe de graniţa 
elveţiană. Știm că mai târziu, în aceeași seară, prinţul 
moștenitor a fost escortat de poliţie până la Paris, unde s-a 
întâlnit cu câteva oficialități franceze de rang înalt, printre care 
ministrul de interne și președintele. A rămas la Paris șaptezeci și 
două de ore, apoi a plecat la New York. Acolo a avut o singură 
întâlnire. 

Gabriel a scos un BlackBerry din buzunarul de la piept și a 
atins de două ori ecranul. Câteva secunde mai târziu, Sarah a 
auzit o discuţie între două persoane. Una era viitorul rege al 
Arabiei Saudite. Cealaltă era directoarea colecţiei Nadia al- 
Bakari de la Muzeul de Artă Modernă din New York. 

— Stii cum să dai de el? 

— De cine? 

— De bărbatul care a făcut acest tablou fără să folosească 
măcar o fotografie. Bărbatul al cărui nume ar trebui să fie chiar 
aici. , 

Gabriel a atins tasta PAUZA. 

— În această dimineață am luat micul dejun cu prim-ministrul 
meu și i-am spus răspicat că nu vreau să am nimic de-a face cu 
asta. 

— Şi ce-a zis prim-ministrul tău? 

— Mi-a cerut să mă răzgândesc. Gabriel și-a pus BlackBerry-ul 


VP - 39 


la loc în buzunar. Trimite-i un mesaj prietenului tău, Sarah. 
Alege-ţi cu grijă vorbele ca să-mi protejezi identitatea. 

Sarah și-a scos telefonul din poșetă și a tastat mesajul. Peste 
o clipă s-a auzit un semnal. 

— Ei bine? 

— Khalid vrea să ne vedem în seara asta. 

— Unde? 

Sarah a pus întrebarea. Când a venit răspunsul, i-a dat 
telefonul lui Gabriel. 

El s-a uitat mohorât la ecran. 

— Mă temeam că o să spună asta. 


9. 


NEJD, ARABIA SAUDITĂ 


Avionul care o adusese pe Sarah Bancroft în Israel era un 
Gulfstream G550, un avion lung de treizeci și doi de metri, cu o 
viteză de croazieră de 905 kilometri/oră. Gabriel a înlocuit piloții 
cu doi piloţi de luptă care fuseseră în Forţele Aviatice Israeliene 
și stewarzii cu patru bodyguarzi ai Biroului. Au decolat de pe 
aeroportul Ben Gurion puţin după șapte seara și au trecut peste 
Golful Aqaba cu transponderul închis. La dreapta, învâlvorată de 
lumina portocalie incandescentă a soarelui în asfinţit, se afla 
Peninsula Sinai, practic adăpostul câtorva grupări militare 
islamice violente, printre care și o ramură a ISIS. La stânga lor 
era Arabia Saudită. 

Au traversat coasta saudită la Sharma și s-au îndreptat către 
est, peste munţii Hejaz, spre Nejd. Acolo, la începutul secolului 
al XVIII-lea, un predicator mărunt din deșert, pe nume 
Muhammad Abdul Wahhab, a ajuns să creadă că islamul s-a 
abătut în mod primejdios de la căile Profetului și ale a/ salaf al 
salib, primele generaţii de musulmani. În timpul călătoriilor sale 
prin toată Arabia a fost oripilat să vadă musulmani care fumau, 
beau și dansau îmbrăcați în veșminte bogate. Și mai rău era 
faptul că venerau copaci și bolovani și peșteri legate de oameni 
sfinţi, o practică pe care Wahhab o condamna ca fiind politeism, 
sau Shirk. 


VP - 40 


Wahhab și grupul său de adepţi fanatici, muwahhidoon, a 
lansat o campanie violentă de purificare a Nejdului de tot ce nu 
era aprobat de Coran. A găsit un aliat important într-un trib din 
Nejd numit Al Saud. Pactul pe care l-au făcut în 1744 a devenit 
baza statului saudit modern. Al Saud deţineau puterea 
pământeană, însă chestiunile legate de credinţă le-au lăsat în 
mâinile descendenților doctrinari ai lui Muhammad Abdul 
Wahhab - bărbaţi care dispreţuiau Occidentul, creștinismul, pe 
evreii și musulmanii șiiţi, pe care îi considerau apostaţi și eretici. 
Osama bin Laden și al-Qaeda le împărtășeau viziunea. La fel și 
talibanii și războinicii sfinţi din ISIS și toate grupările teroriste 
jihadiste sunnite. Zgărie-norii dărâmați din Manhattan, bombele 
din gările Europei Occidentale, decapitările și piețele spulberate 
din Bagdad; originea tuturor putea fi găsită în legământul care 
s-a făcut cu mai bine de două secole și jumătate înainte în Nejd. 

Orașul Ha'il era capitala regiunii. Avea câteva palate, un 
muzeu, centre comerciale, parcuri publice și o bază a Forţelor 
Aviatice Regale Saudite, pe care Gulfstreamul a aterizat puţin 
după ora opt. Pilotul a dus avionul spre patru Range Roveruri 
negre care așteptau la marginea pistei. In jurul vehiculelor erau 
paznici în uniformă, toți cu arme automate. 

— Poate că n-a fost o idee chiar atât de bună, la urma urmei, 
a murmurat Gabriel. 

— Khalid m-a asigurat că vei fi în siguranță, a răspuns Sarah. 

— Zău? Și dacă unul dintre drăgălașii ăia de paznici saudiţi 
este loial altei facţiuni a familiei regale? Sau, și mai bine, dacă 
este membru secret al al-Qaeda? 

Telefonul lui Sarah a dat semnalul de primire a unui mesaj. 

— De la cine e? 

— Tu ce crezi? 

— Este în vreunul dintre acele Range Roveruri? 

— Nu. 

— Atunci cine sunt ei? 

— Cei care ne conduc, se pare. Khalid spune că unul dintre ei 
este un vechi prieten de-ai tăi. 

— N-am niciun prieten saudit, a zis Gabriel. Nu mai am. 

— Poate că ar trebui să merg eu prima. 

— O americancă blondă cu capul descoperit? Ar putea să 
trimită un mesaj greșit. 

Ușa cabinei din față a  Gulfstreamului avea o scară 


VP - 41 


încorporată. Gabriel a coborât-o și, urmat de cei patru 
bodyguarzi, a sărit pe pistă. Peste câteva secunde portiera unui 
Range Rover s-a deschis și din el a ieșit un singur bărbat. Era 
înalt și colțuros, îmbrăcat într-o uniformă simplă, de culoare oliv 
mohorât, avea ochii mici și negri și un nas acvilin care îi dădea 
înfățișarea unei păsări de pradă. Gabriel l-a recunoscut. Bărbatul 
lucra pentru Mabahith, unitatea de poliţie secretă din cadrul 
Ministerului de Interne saudit. Cândva, Gabriel petrecuse o lună 
în centrul de interogatorii al Mabahith, în Riad. Bărbatul cu 
înfățișare de pasăre de pradă se ocupase de interogatoriu. Nu 
era prieten, dar nici dușman. 

— Bine aţi venit în Arabia Saudită, domnule director Allon. Sau 
ar trebui să zic bine aţi revenit? Arătaţi mult mai bine decât 
atunci când v-am văzut ultima dată. A strâns puternic mâna lui 
Gabriel. Sper că rana s-a vindecat bine. 

— Nu doare decât când râd. 

— Văd că nu v-aţi pierdut simţul umorului. 

— Un om în poziția mea trebuie să aibă așa ceva. 

— Și în a mea. Treburile merg destul de bine, după cum vă 
puteţi închipui. Sauditul s-a uitat la bodyguarzii lui Gabriel. Sunt 
înarmaţi? 

— Până-n dinți. 

— Vă rog să le spuneţi să se întoarcă în avion. Nu vă faceţi 
griji, domnule director Allon. Oamenii mei vor avea foarte mare 
grijă de dumneavoastră. 

— De asta mă tem. 

Bodyguarzii s-au supus fără tragere de inimă ordinului lui 
Gabriel. Un moment mai târziu, în ușa cabinei a apărut Sarah, 
cu părul blond fluturând în vântul deșertului. 

Sauditul s-a încruntat. 

— Presupun că are un văl de pus pe cap. 

— L-a lăsat la New York. 

— Nicio problemă. Am adus noi unul, pentru orice 
eventualitate. 

e 

Autostrada era netedă ca sticla şi neagră ca o placă de 
patefon. Gabriel nu avea decât o idee vagă despre direcția în 
care mergeau; telefonul ieftin pe care și-l strecurase în buzunar 
înainte de a pleca din Tel Aviv arăta NU ESTE SEMNAL. După ce 
au plecat de la baza aeriană au traversat kilometri întregi de 


VP - 42 


lanuri de grâu - Ha'il fusese grânarul Arabiei Saudite. Acum 
pământul era aspru și neîndurător, la fel ca genul de islamism 
practicat de Wahhab și adepţii săi intoleranţi. Cu siguranţă, și-a 
zis Gabriel, nu era un accident. Cruzimea deșertului influențase 
credinţa. 

Din locul său de pe bancheta din spate a Range Roverului 
vedea vitezometrul. Mergeau cu peste o sută șaizeci de 
kilometri pe oră. Şoferul era din Mabahith, la fel ca bărbatul 
așezat lângă el. Un Range Rover era în faţa lor, celelalte două în 
urmă. Trecuse mult timp de când Gabriel nu mai văzuse alt 
automobil sau camion. Presupunea că drumul fusese închis. 

— Nu pot să respir. De fapt, cred că o să-mi pierd cunoștința. 

Gabriel s-a uitat spre capătul celălalt al banchetei, la 
mormanul negru care era Sarah Bancroft. Era înveșmântată în 
abaya neagră grea pe care bărbatul de rang superior din 
Mabahith i-o aruncase la câteva secunde după ce pășise pe 
pământul saudit. 

— Ultima dată când am purtat o chestie dintr-asta a fost în 
seara în care a eșuat operaţiunea Zizi. Îţi amintești, Gabriel? 

— De parcă ar fi fost ieri. 

— Nu știu cum poartă femeile saudite chestiile astea când 
sunt 49 de grade la umbră. Își făcea vânt. Khalid mi-a arătat 
odată o fotografie din anii '60 cu femei cu capul descoperit, 
umblând prin Riad în fustă. 

— Așa a fost în toată lumea arabă. Totul s-a schimbat după 
1979. 

— Este exact ce spune Khalid. 

— E adevărat? 

— Sovieticii au invadat Afganistanul și Khomeini a pus mâna 
pe putere în Iran. Și apoi a fost Meca. Un grup de militanţi 
saudiţi a luat cu asalt Marea Moschee și a cerut ca Al Saud să 
renunţe la putere. A fost nevoie să aducă un comando francez 
ca să pună capăt asediului. 

— Da, îmi amintesc. 

— Casa Al Saud s-a simţit ameninţată, a zis Sarah, așa că a 
cotit-o în mod corespunzător. A promovat răspândirea 
wahhabismului pentru a contracara influenţa iranienilor șiiţi și a 
permis aripii dure de acasă să-și întărească la maximum 
edictele religioase. 

— Este o viziune destul de îngăduitoare, nu crezi? 


VP - 43 


— Khalid este primul care recunoaște că s-au făcut greșeli. 

— Ce mărinimos din partea lui! 

Range Roverurile au virat pe un drum nepavat și l-au urmat 
prin deșert. In cele din urmă au ajuns la un post de control, prin 
care au trecut fără să încetinească. Tabăra a apărut 
numaidecât, câteva corturi mari ridicate la poalele unei 
formațiuni stâncoase. 

Sarah și-a aranjat cu un gest reflex abaya când Range Roverul 
s-a oprit. 

— Cum arăt? 

— Mai bine ca oricând. 

— Încearcă, te rog, să-ţi ţii în frâu sarcasmul ăla israelian. 
Khalid nu apreciază ironia. 

— La fel ca majoritatea saudiţilor. 

— Și, orice ar fi, nu te contrazice cu el. Nu-i place să fie 
înfruntat. 

— Uiţi un lucru, Sarah. 

— Ce anume? 

— El este cel care are nevoie de ajutorul meu, nu invers. 

Sarah a oftat. 

— Poate că ai dreptate. Poate că n-a fost o idee chiar atât de 
bună, la urma urmei. 


10. 


NEJD, ARABIA SAUDITĂ 


În interviurile din presa occidentală, prinţul Khalid bin 
Mohammed vorbea adesea despre veneraţia sa față de deșert. 
Nimic nu-i plăcea mai mult decât să se furișeze neștiut de 
nimeni din palatul său din Riad și să se aventureze singur în 
sălbăticia arabă. Acolo își făcea o tabără rudimentară și 
petrecea câteva zile cu șoimii, postind și rugându-se. De 
asemenea, cugeta la viitorul regatului care purta numele 
familiei sale. În timpul unui astfel de sejur în munţii Sarawat a 
conceput Calea de urmat, planul său ambițios de a reface 
economia saudită pentru epoca post-petrolieră. Susţinea că i-a 
venit ideea să le dea femeilor dreptul de a șofa în vreme ce era 


VP - 44 


în tabăra din deșert. Singur, printre dunele mereu schimbătoare, 
și-a adus aminte că nimic nu e permanent, că până și într-o ţară 
ca Arabia Saudită schimbarea este inevitabilă. 

Adevărul despre timpul petrecut în deșert de KBM era foarte 
diferit. Cortul în care Gabriel și Sarah au fost invitaţi să intre nu 
prea semăna cu adăposturile din păr de cămilă în care locuiau 
strămoșii beduini ai lui Khalid. Era mai degrabă ca un pavilion 
temporar. Pe jos erau așternute covoare scumpe, iar deasupra 
ardeau candelabre de cristal. Știrile puteau fi urmărite pe câteva 
televizoare mari - CNN International, BBC, CNBC și, desigur, Al 
Jazeera, reţeaua cu baza în Qatar pe care Khalid se străduia cât 
putea de mult s-o distrugă. 

Gabriel se așteptase la o întâlnire privată cu Alteța Sa, însă 
cortul era ocupat de suita lui KBM - asistenţi, funcţionari, 
oameni buni la toate, suporteri, tipi care se învârteau și ei pe 
acolo și care îl însoțeau peste tot pe viitorul rege. Toţi erau 
înveșmântați la fel, thobe albă și ghutra în carouri alb cu roșu, 
fixată pe cap cu un agal negru. Mai erau și câțiva ofiţeri în 
uniformă, o amintire a faptului că tânărul prinţ, încă nepus la 
încercare, ducea război de cealaltă parte a munţilor Sarawat, în 
Yemen. 

Însă nici urmă de prinţul moștenitor. Unul dintre oamenii buni 
la toate i-a condus pe Gabriel și Sarah într-o zonă de așteptare. 
Era mobilată cu canapele și fotolii cu perne umflate, ca holul 
unui hotel de lux. Gabriel a refuzat ceaiul și dulciurile oferite, 
însă Sarah a încercat să mănânce o prăjitură arăbească înecată 
în miere în timp ce purta încă abaya. 

— Ele cum se descurcă? 

— Nu se descurcă. Mănâncă împreună cu alte femei. 

— Sunt singura, ai observat? Nu mai este altă femeie în acest 
cort. 

— Sunt prea ocupat să-mi fac griji care dintre ei plănuiește să 
mă omoare. Gabriel s-a uitat la ceasul de la încheietură. Unde 
naiba e? 

— Bun venit la ora locală KBM. E cu o oră și douăzeci de 
minute mai târziu faţă de restul lumii. 

— Nu-mi place să fiu lăsat să aştept. 

— Te pune la încercare. 

— N-ar trebui s-o facă. 

— Ce-o să faci? O să pleci? 


VP - 45 


Gabriel a mângâiat țesătura mătăsoasă a canapelei. 

— Nu-i chiar așa de rudimentar, nu? 

— N-ai crezut cu adevărat totul? 

— Firește că nu. Mă întreb doar de ce și-a dat osteneala să o 
spună. 

— De ce e important? 

— Pentru că oamenii care spun o minciună obișnuiesc să 
spună și altele. 

Printre curtenii în robe albe s-a stârnit brusc agitaţie, când 
prinţul moștenitor Khalid bin Mohammed a intrat în cort. Era 
înveșmântat tradițional, în thobe și ghutra, însă, spre deosebire 
de ceilalţi bărbaţi, purta și bisht, o mantie de ceremonie cafenie 
tivită cu aur. O ţinea închisă cu mâna stângă. Cu dreapta își 
apăsa pe ureche un telefon. Același telefon, a presupus Gabriel, 
pe care îl piratase Unitatea 8200. Nu putea decât să se întrebe 
cine altcineva ar mai fi putut să asculte - americanii și partenerii 
lor din Grupul Celor Cinci, poate chiar rușii sau iranienii. 

Khalid a încheiat convorbirea și s-a uitat lung la Gabriel, ca și 
cum ar fi fost uluit să-l vadă pe îngerul răzbunător al Israelului în 
tara Profetului. După o clipă, a traversat cu prudență podeaua 
acoperită cu covoare scumpe. La fel au făcut și patru bodyguarzi 
înarmaţi până-n dinţi. Chiar și atunci când era înconjurat de cei 
mai apropiaţi asistenţi, și-a zis Gabriel, KBM se temea să nu-și 
piardă viaţa. 

— Domnule director Allon. Sauditul n-a întins mâna, în care 
ținea încă telefonul. Aţi fost foarte amabil să veniţi, cu toate că 
ați fost anunţat cu atât de puţin timp înainte. 

Gabriel a încuviințat scurt din cap, dar n-a spus nimic. 

Khalid s-a uitat la Sarah. 

— Sunteţi pe undeva, pe acolo, domnişoară Bancroft? 

Mormanul negru s-a mișcat a aprobare. 

— Vă rog să vă scoateţi abaya. 

Sarah și-a ridicat vălul de pe faţă și l-a pus pe cap ca pe o 
eșarfă, lăsând la vedere o parte din păr. 

— E mult mai bine. 

Era limpede că bodyguarzii lui Khalid nu erau de acord. Și-au 
întors iute ochii și i-au fixat cu răceală asupra lui Gabriel. 

— Trebuie să-i iertaţi pe oamenii mei, domnule director Allon. 
Nu sunt obișnuiți să vadă israelieni pe pământul saudit, în 
special pe cineva cu reputaţia dumneavoastră. 


VP - 46 


— Și care e aceea? 

Zâmbetul lui Khalid a fost scurt și nesincer. 

— Sper că zborul a fost agreabil. 

— Foarte. 

— Și drumul cu mașina n-a fost prea obositor? 

— Deloc. 

— Ceva de mâncat sau de băut? Trebuie să fiți lihniţi. 

— De fapt, aș prefera să... 

— Și eu, domnule director Allon. Dar sunt silit de tradiţiile 
deșertului să-i arăt ospitalitate celui care vine în tabăra mea. 
Chiar dacă mi-a fost cândva dușman. 

— Uneori, a zis Gabriel, singura persoană în care poţi avea 
încredere este dușmanul tău. 

— Pot să am încredere în tine? 

— Nu prea cred că ai de ales. Gabriel s-a uitat la bodyguarzi. 
Spune-le să plece la plimbare, mă irită. Și dă-le telefonul ăla. Nu 
se știe niciodată cine ar putea să asculte. 

— Experții mei spun că e perfect sigur. 

— Fă-mi pe plac, Khalid. 

Prinţul moștenitor i-a dat telefonul unuia dintre bodyguarzi, și 
toți patru s-au retras. 

— Presupun că Sarah ţi-a spus de ce vreau să te văd. 

— N-a fost nevoie s-o facă. 

— Ştiai? 

Gabriel a încuviinţat din cap. 

— Răpitorii au luat legătura cu tine? 

— Mă tem că da. 

— Cât cer? 

— Măcar de-ar fi așa simplu. Casa Regală Saud are în jur de 
un trilion și jumătate de dolari. Banii nu sunt o problemă. 

— Dacă nu bani, atunci ce vor? 

— Ceva ce nu le pot da. De aceea am nevoie de tine ca s-o 
găsești. 


11. 


NEJD, ARABIA SAUDITĂ 


VP - 47 


Biletul de răscumpărare avea șapte rânduri și era scris în 
engleză. Ortografia și punctuaţia erau corecte, fără niciuna 
dintre formulările stângace asociate cu softul de traducere. 
Scria în el că Alteța Sa prinţul Khalid bin Mohammed are la 
dispoziţie zece zile ca să abdice și să renunțe, astfel, la tronul 
Arabiei Saudite. Dacă nu, fiica sa, prinţesa Reema, va fi 
omorâtă. In bilet nu era precizată modalitatea execuției sau 
dacă va fi conformă cu legea islamică. De fapt, nu exista nicio 
referire la religie, și niciuna dintre înfloriturile de limbaj 
obișnuite în comunicatele grupărilor teroriste. Per total, și-a zis 
Gabriel, tonul era mai degrabă de afaceri. 

— Când l-ai primit? 

— La trei zile după ce Reema a fost răpită. Destul de mult ca 
răul să fie făcut. Spre deosebire de tatăl și de fraţii mei, nu am 
decât o soție. Din păcate, nu poate avea alt copil. N-o avem 
decât pe Reema. 

— L-ai arătat francezilor? 

— Nu. Te-am chemat pe tine. 

Plecaseră din tabără și mergeau pe firul unui ued, cu Sarah 
între ei și bodyguarzii în urmă. Stelele ardeau puternic, luna 
lumina ca o torță. Khalid își făcea de lucru cu bishtul, un obicei 
al bărbaţilor saudiţi. În veșmintele sale tradiţionale, arăta la 
locul său în pustiul deșertului. Lui Gabriel, costumul occidental și 
pantofii cu șireturi îi dădeau aerul unui intrus. 

— Cum a fost trimis biletul? 

— Prin curier. 

— Unde? 

Khalid a șovăit. 

— La consulatul nostru din Istanbul. 

Ochii lui Gabriel erau aţintiţi la pământul plin de pietre. A 
ridicat brusc privirea. 

— Istanbul? 

Khalid a încuviinţat din cap. 

— Am impresia că răpitorii încercau să-ţi transmită un mesaj. 

— Ce fel de mesaj? 

— Poate că încearcă să te pedepsească pentru că l-ai omorât 
pe Omar Nawwaf și l-ai ciopârţit ca să încapă într-o valiză. 

— E destul de ironic, nu ţi se pare? Marele Gabriel Allon ţinând 
predici despre un mic asasinat. 

— Noi desfășurăm misiuni de asasinat ţintite împotriva unor 


VP - 48 


teroriști cunoscuți și a altor ameninţări la securitatea naţională, 
multe dintre ele fiind finanţate și sprijinite de elemente din ţara 
ta. Dar nu omorâm oamenii care scriu lucruri urâte despre 
premierul nostru. Dacă așa ar sta lucrurile, n-am mai face nimic 
altceva. 

— Omar Nawwaf nu-i treaba ta. 

— ȘI nici fiica ta. Dar mi-ai cerut s-o găsesc, și trebuie să știu 
dacă ar putea să existe o legătură între dispariţia ei și 
asasinarea lui Nawwaf. 

Khalid a părut să chibzuiască bine. 

— Mă îndoiesc. Comunitatea disidenţilor saudiţi nu are 
capacitatea de a îndeplini așa ceva. 

— Serviciile tale de informaţii ar trebui să aibă un suspect. 

— lranienii sunt primii pe lista lor. 

Poziția saudită implicită, și-a zis Gabriel. Să dea vina pentru 
orice pe ereticii șiiți din Iran. Și totuși, n-a eliminat pe loc teoria. 
lranienii îl considerau pe Khalid principala ameninţare la 
ambițiile lor regionale, depășită doar de Gabriel însuși. 

— Cine altcineva? a întrebat. 

— Qatarienii. Nu mă pot suferi. 

— Pe bună dreptate. 

— Și jihadiștii, a zis Khalid. Durii din comunitatea religioasă 
saudită sunt furioși pe mine pentru lucrurile pe care le-am spus 
despre islamismul radical și Frăția Musulmană. De asemenea, 
nu le pică bine că le-am dat femeilor dreptul să șofeze și să 
participe la evenimente sportive. Nivelul amenințării la adresa 
mea în interiorul regatului este foarte ridicat. 

— Mă îndoiesc că biletul acela de răscumpărare a fost scris de 
un jihadist. 

— Pe moment, aceștia sunt singurii noștri suspecți. 

— lranienii, qatarienii, ulama? Zău așa, Khalid. Poţi face mai 
mult decât atât. Cum rămâne cu rudele pe care le-ai dat 
deoparte ca să devii prinţ moștenitor? Sau cu cei o sută de 
saudiţi de vază și membri ai familiei regale pe care i-ai 
sechestrat în Ritz-Carlton? Amintește-mi, te rog, cât de mult ai 
izbutit să storci de la ei înainte să le dai drumul. Cifra mi-a 
zburat din minte. 

— O sută de miliarde de dolari. 

— Și câţi dintre ei au ajuns în buzunarul tău? 

— Banii au fost depuși în trezorerie. 


VP - 49 


— Care este buzunarul tău, cu alt nume. 

— „L'état, c'est moi”, a zis Khalid. Statul sunt eu. 

— Dar unii dintre bărbaţii pe care i-ai jecmănit sunt încă 
foarte bogaţi. Destul de bogaţi ca să angajeze o echipă de 
profesioniști care să-ţi răpească fiica. Știu că nu pot să ajungă la 
tine, nu când ești înconjurat zi și noapte de o armată de 
bodyguarzi. Însă cu Reema era altă poveste. Cum n-a primit 
răspuns, Gabriel a întrebat: Am uitat pe cineva? 

— A doua soţie a tatălui meu. S-a împotrivit schimbării 
succesiunii la tron. Am pus-o în arest la domiciliu. 

— Visul fiecărui băiat evreu. Dintr-odată, s-a făcut foarte rece. 
Gabriel și-a ridicat gulerul hainei. De ce ai trimis-o pe Reema la 
școală în Elveţia? De ce nu în Anglia, unde ai studiat tu? 

— Trebuie să recunosc că Marea Britanie a fost prima mea 
alegere, însă directorul general al MI5 n-a putut să garanteze 
siguranța Reemei. Elveţienii au fost mai primitori. Directorul 
școlii a fost de acord să protejeze identitatea Reemei, iar 
serviciul de securitate elveţian o supraveghea de departe. 

— A fost foarte generos din partea lor. 

— Generozitatea n-are nimic de-a face cu asta. Am plătit 
guvernului o mulţime de bani pentru a acoperi costurile 
suplimentare ale securităţii Reemei. Elveţienii sunt hotelieri 
buni. Și discreţi. Din experienţa mea, pentru ei e ceva firesc. 

— Și francezii? Știau că Reema își petrece weekendurile în 
castelul acela ridicol pe care îl ai în Haute Savoie? Gabriel și-a 
ridicat o clipă privirea spre stele. Nu-mi mai amintesc cât ai dat 
pentru locul ăla. Aproape la fel de mult cât ai plătit pentru acel 
Leonardo. 

Khalid a ignorat remarca. 

— Poate că i-am spus președintelui, dar n-am cerut 
guvernului francez măsuri de securitate. După ce convoiul de 
mașini al Reemei trecea graniţa, bodyguarzii mei răspundeau de 
protecţia ei. 

— A fost o greșeală din partea ta. 

— Privind retrospectiv, a fost de acord Khalid. Oamenii care 
mi-au răpit fiica erau profesioniști. Întrebarea este pentru cine 
lucrau? 

— Ai reușit să-ţi faci o droaie de dușmani într-un timp scurt. 

— Avem asta în comun tu și cu mine. 

— Dușmanii mei sunt la Moscova și Teheran. Ai tăi sunt mult 


VP - 50 


mai aproape. lată de ce nu vreau să am nimic de-a face cu asta. 
Arată-le biletul de răscumpărare francezilor, dă-le tot ce ai. Sunt 
pricepuţi, a zis Gabriel. Știu bine asta. Mulțumită ideologiei 
saudite și banilor saudiţi, am fost silit să lucrez îndeaproape cu 
ei la mai multe operaţiuni antiterorism. 

Khalid a zâmbit. 

— Te simţi mai bine? 

— Pe aproape. 

— Nu pot să schimb trecutul, doar viitorul. Putem s-o facem 
împreună tu și cu mine. Putem face istorie. Dar numai dacă îmi 
găsești fiica. 

Gabriel s-a oprit și s-a uitat la silueta înaltă, în robă, care 
stătea în faţa sa în lumina stelelor. 

— Cine ești tu, Khalid? Ești ceea ce are poporul nevoie sau 
Omar Nawwaf a avut dreptate în privinţa ta? Ești sau nu doar un 
alt șeic înnebunit după putere, care s-a nimerit să aibă un bun 
strateg în relații publice? 

— Sunt cel mai aproape de ceea ce ar îngădui Arabia Saudită 
în acest moment. Și dacă sunt silit să renunţ la pretenţia la tron, 
vor fi consecinţe cumplite pentru Israel și pentru Occident. 

— Cred asta. Cât despre restul... Gabriel a lăsat ideea 
neterminată. Nu trebuie să spui nimănui despre implicarea mea. 
Asta-i include pe americani. 

Prin expresia sa, Khalid a arătat limpede că nu-i place să 
primească ordine de la oamenii de rând. Expirând zgomotos, și- 
a potrivit puţin ghutra. 

— Mă surprinzi. 

— Cum așa? 

— Ai fost de acord să mă ajuţi. Și totuși, n-ai cerut nimic în 
schimb. 

— Într-o bună zi o voi face, a zis Gabriel. Și o să-mi dai ceea 
ce vreau. 

— Pari foarte sigur pe tine. 

— Asta pentru că sunt. 


12. 


IERUSALIM 


VP -51 


Escorta lui Gabriel aștepta pe pista aeroportului Ben Gurion 
când Gulfstreamul a aterizat, la câteva minute după miezul 
nopţii. Sarah l-a însoțit până la Ierusalim. A lăsat-o la intrarea în 
hotelul King David. 

— Camera este una dintre ale noastre, i-a explicat. Nu-ţi face 
probleme, am debranșat camerele video și microfoanele. 

— Cumva, mă îndoiesc de asta, a zâmbit ea. Ce planuri ai? 

— Chiar dacă știu că n-ar trebui, o să fac o căutare rapidă a 
fiicei Alteţei Sale prinţul Khalid bin Mohammed. 

— De unde ai de gând să începi? 

— De vreme ce a fost răpită în Franţa, mi-am zis că ar putea 
să fie o idee bună să încep acolo. 

Sarah s-a încruntat. 

— Trebuie să plec, a fost o zi lungă. 

— Vorbesc franceza foarte bine, știi. 

— Și eu. 

— Și am învăţat la International School din Geneva când tata 
lucra în Elveţia. 

— Imi amintesc, Sarah. Dar acum te duci acasă, la New York. 

— Prefer să merg în Franţa cu tine. 

— Nu se poate. 

— De ce? 

— Pentru că de multă vreme ai trecut din lumea secretă în 
cea la vedere. 

— Dar lumea secretă e cu mult mai interesantă. S-a uitat la 
ceas. Dumnezeule, e târziu. Când pleci la Paris? 

— Cu cursa El Al de la ora zece spre Charles de Gaulle. În 
ultima vreme se pare că am o rezervare permanentă la ea. Vin 
să te iau la opt și te duc înapoi la aeroport. 

— De fapt, cred că mai zăbovesc o zi sau două la lerusalim. 

— Nu-ţi trece prin minte să faci ceva necugetat, nu? 

— Cum ar fi? 

— Să iei legătura cu Mihail? 

— Nici vorbă. Și apoi, Mihail mi-a spus cum nu se poate mai 
clar că e foarte fericit cu femeia aia, cum o fi chemând-o. 

— Natalie. 

— A, da, îmi tot iese din minte. L-a sărutat pe Gabriel pe 
obraz. Imi pare rău că te-am târât în toate astea. Nu ezita să mă 
suni dacă mai e ceva ce pot face. 

A coborât din SUV fără să mai spună nimic și a dispărut pe 


VP - 52 


ușa hotelului. Gabriel a sunat la Biroul Operaţiuni din clădirea de 
pe bulevardul Regele Saul și l-a informat pe agentul de serviciu 
că are de gând să meargă la Paris în acea dimineaţă. 

— Altceva, șefule? 

— Activează aparatura din camera 435 de la Regele David. 
Doar audio. 

Gabriel a închis și și-a rezemat, ostenit, capul de geam. Ea 
avea dreptate în privinţa unui lucru, și-a zis. Lumea secretă e 
mult mai interesantă. 

* 

Era un drum de cinci minute cu maşina de la hotelul Regele 
David până pe strada Narkiss, aleea liniştită, cu mulți copaci, din 
cartierul istoric Nachlaot din lerusalim unde Gabriel Allon, în 
ciuda obiecțiilor departamentului de securitate și ale multora 
dintre vecinii săi, continua să locuiască. Exista un punct de 
control la fiecare capăt al străzii și un paznic în fața vechiului 
bloc de locuinţe din calcar de la numărul 16. Când Gabriel a 
coborât de pe bancheta din spate a SUV-ului, aerul mirosea a 
eucalipt și, ușor, a tutun turcesc. Sursa nu era niciun mister. 
Noua limuzină ţipătoare a lui Ari Shamron era oprită la bordură, 
în spaţiul rezervat coloanei de mașini a lui Gabriel. 

— A venit pe la miezul nopţii, a explicat paznicul. A zis că îl 
așteptați. 

— ȘI l-ai crezut? 

— Ce-ar fi trebuit să fac? El e Memuneh. 

Gabriel a clătinat alene din cap. Era deja de doi ani director 
general, și totuși chiar și cei din echipa sa de pază se refereau la 
Shamron ca la „cel aflat la conducere”. 

A străbătut aleea din grădină, a intrat în hol și a urcat scările 
bine luminate până la etajul doi. Chiara, în egări negri și un 
pulover negru asortat, aștepta în ușa deschisă a apartamentului. 
L-a măsurat cu răceală o clipă pe Gabriel, apoi l-a cuprins pe 
după gât. 

— Ar trebui să merg mai des în Arabia Saudită. 

— Când aveai de gând să-mi spui? 

— Chiar acum. A urmat-o pe Chiara înăuntru. Pe măsuţa de 
cafea din living erau împrăștiate cești de cafea, pahare și farfurii 
pe jumătate pline cu mâncare, dovada unei veghi încordate 
până târziu în noapte. Televizorul, dat pe CNN International, 
mergea fără sonor. Am ajuns la știrile de seară? 


VP-53 


Chiara l-a fulgerat cu privirea, dar n-a zis nimic. 

— Cum ai aflat? 

— Cum crezi? A aruncat o privire spre terasă, unde Shamron 
le asculta, fără îndoială, fiecare cuvânt. El era chiar mai 
îngrijorat decât mine. 

— Nu, zău? Mi-e greu s-o cred. 

—A ordonat Comandamentului Apărării Aeriene să-ți 
urmărească avionul. Turnul de pe Ben Gurion ne-a anunțat când 
ai aterizat. Te aşteptam mai devreme, dar se pare că ai făcut un 
mic ocol în drum spre casă. Chiara a adunat farfuriile de pe 
măsuță. Întotdeauna deretica atunci când era iritată. Sunt 
sigură că te-ai bucurat s-o revezi pe Sarah. Întotdeauna a ținut 
la tine. 

— Asta a fost acum mult timp. 

— Nu chiar atât de mult. 

— Ştii că niciodată n-am avut sentimente pentru ea. 

— Ar fi fost cu totul de înțeles dacă ai fi avut. E foarte 
frumoasă. 

— Nu la fel de frumoasă ca tine, Chiara. Nici pe departe. 

Era adevărat. Frumusețea Chiarei era atemporală. Pe chipul 
ei, Gabriel vedea urme ale Arabiei și Africii de Nord și ale tuturor 
celorlalte ţări prin care trecuseră strămoșii ei înainte să se 
trezească în spatele porţilor încuiate ale vechiului ghetou 
venețian. Părul ei era negru și rebel și împestriţat de șuvițe 
roșcate-aurii și castanii. Ochii ei erau mari și căprui, cu picăţele 
aurii. Nu, și-a spus el, nicio femeie n-ar putea să intervină 
vreodată între ei doi. Gabriel nu se temea decât că într-o zi 
Chiara o să-și dea seama că era mult prea tânără și frumoasă ca 
să fie măritată cu un prăpădit ca el. 

A ieșit pe terasă. Acolo erau două scaune din fier forjat și o 
măsută cu farfuria rechiziţionată de Shamron pe post de 
scrumieră. Șase mucuri de ţigară zăceau alături, ca niște 
cartușe golite. Shamron tocmai aprindea a șaptea ţigară cu 
vechea sa brichetă Zippo, când Gabriel i-a smuls-o dintre buze. 

Shamron s-a încruntat. 

— Încă una n-o să mă omoare. 

— Ar putea. 

— Ştii câte de-astea am fumat la viața mea? 

— Cât toate stelele de pe cer și firele de nisip de pe plajă. 

— N-ar trebui să împrumuţi din Geneză când discuti despre un 


VP - 54 


viciu precum fumatul. E karma rea. 

— Evreii nu cred în karma. 

— De unde ţi-o fi venit o idee ca asta? 

Shamron a scos altă ţigară din pachet cu o mână 
tremurătoare și plină de pete hepatice. Era îmbrăcat, ca de 
obicei, cu o pereche de pantaloni de bumbac călcaţi, o cămașă 
de pânză albă cu nasturi și cu o geacă de piele cu o ruptură 
nereparată la umărul stâng. Își stricase haina în noaptea în care 
o căpetenie teroristă palestiniană pe nume Tariq al-Hourani 
plantase o bombă sub mașina lui Gabriel, la Viena. Daniel, fiul 
lui Gabriel, a fost ucis de explozie. Leah, prima lui soţie, a suferit 
arsuri catastrofale. Acum trăia într-un spital psihiatric de pe 
muntele Herzi, prinsă în capcana amintirilor și a trupului 
devastat de foc. lar Gabriel locuia aici, pe strada Narkiss, 
împreună cu frumoasa lui soţie născută în Italia și cu doi copii 
mici. Își ascundea de ei tristeţea nesfârșită. Dar nu și de 
Shamron. Moartea îi unise la început. Și moartea rămânea 
temelia relaţiei lor. 

Gabriel s-a așezat. 

— Cine ţi-a spus? 

— Despre zborul tău în Arabia Saudită? Zâmbetul lui Shamron 
era poznaș. Cred că a fost Uzi. 

Uzi Navot era fostul director general și, la fel ca Gabriel, unul 
dintre acoliţii lui Shamron. Încălcând tradiţia Biroului, acceptase 
să rămână în clădirea de pe bulevardul Regele Saul, îngăduindu- 
i astfel lui Gabriel să acţioneze ca șef operativ. 

— Cât de multe ai fost în stare să storci de la el? 

— N-a fost nevoie de constrângere. Uzi era foarte îngrijorat că 
ai hotărât să te întorci în ţara în care ai petrecut aproape o lună 
în captivitate. Nu mai e nevoie să spun, a zis Shamron, că îi 
împărtășeam părerea. 

— Ai călătorit în secret în ţări arabe când erai șef. 

— lordania, da. Maroc, desigur. Ba m-am dus și în Egipt după 
ce Sadat a fost la lerusalim. Dar n-am pus niciodată piciorul în 
Arabia Saudită. 

— Nu eram în primejdie. 

— Nu-ţi fie cu supărare, Gabriel, dar mă îndoiesc că așa au 
stat lucrurile. Ar fi trebuit să ai întâlnirea pe un teren neutru, 
într-un mediu controlat de Birou. Prinţul moștenitor are un filon 
furtunos. Ai noroc că n-ai sfârșit ca jurnalistul acela pe care l-a 


VP-55 


omorât la Istanbul. 

— Jurnaliștii mi-au părut întotdeauna mai folositori vii decât 
morți. 

Shamron a zâmbit. 

— Ai citit articolul pe care l-au scris despre Khalid în New York 
Times? Au zis că Primăvara Arabă a ajuns, în cele din urmă, în 
Arabia Saudită. Au zis că un băiat care n-a fost pus la încercare 
o să transforme o ţară întemeiată pe o căsătorie sub 
ameninţarea puștii între wahhabism și un trib al deșertului din 
Nejd. Shamron a clătinat din cap. N-am dat atunci crezare 
articolului și, cu siguranţă, nu-i dau acum. Khalid bin Mohammed 
e interesat de două lucruri. Primul e puterea. Al doilea e banul. 
Pentru Al Saud, ele sunt același lucru. Fără putere, nu există 
bani. Și fără bani, nu există putere. 

— Dar se teme de iranieni la fel de mult ca noi. Fie și din 
acest unic motiv, poate să fie foarte folositor. 

— De aceea ai fost de acord să-i găsești fiica. Shamron i-a 
aruncat lui Gabriel o privire piezișă. Acesta este motivul pentru 
care a vrut să te vadă, nu? 

Gabriel i-a dat lui Shamron biletul de răscumpărare și el l-a 
citit la lumina pâlpâitoare a brichetei. 

— S-ar zice că te-ai pomenit în mijlocul unei gâlcevi a familiei 
regale. 

— Exact așa pare. 

— Nu e lipsit de riscuri. 

— Nimic care merită să fie făcut nu este. 

— Sunt de acord. Shamron a stins bricheta cu o răsucire a 
încheieturii sale groase. Chiar dacă nu reușești s-o găsești, 
strădaniile tale vor aduce dividende la Curtea Regală din Riad. 
lar dacă reușești... A ridicat din umeri. Prinţul moștenitor îţi va fi 
îndatorat pe vecie. Din toate punctele de vedere, va fi o resursă 
a Biroului. 

— Așadar, ești de acord? 

— AȘ fi făcut exact același lucru. Shamron i-a înapoiat biletul. 
Dar de ce ţi-a oferit Khalid această ocazie de a-l compromite? 
De ce s-a adresat Biroului? De ce n-a cerut ajutorul bunului său 
prieten de la Casa Albă? 

— Poate că s-a gândit că m-aș dovedi mai eficient. 

— Sau mai necruţător. 

— Și asta. 


VP - 56 


— Ar trebui să te gândești la o posibilitate, a zis Shamron 
după o clipă. 

— Care? 

— Că el știe foarte bine cine i-a răpit fiica și te folosește ca să 
faci munca murdară. 

— S-a dovedit mai mult decât dornic să-și facă partea sa. 

— Și iată de ce n-ar trebui să mai faci vreo călătorie în Arabia 
Saudită. Shamron l-a privit grav pe Gabriel. Eram la Langley în 
noaptea aceea - îți amintești? Am urmărit toată întâmplarea 
prin camera video a acelei drone Predator. L-am văzut cum vă 
conduce pe tine și pe Nadia în deșert ca să fiți executaţi. Le-am 
cerut americanilor să arunce pe tine o rachetă Hellfire ca să te 
scutească de durerea cuțitului. Am avut multe nopţi groaznice în 
viață, însă aceea se poate să fi fost cea mai rea. Dacă ea n-ar fi 
pășit în faţa glonţului... Shamron s-a uitat la ceasul mare, din 
oțel inoxidabil, de la încheietura sa. Ar trebui să dormi un pic. 

— Acum e prea târziu, a zis Gabriel. Stai cu mine, abba. O să 
dorm în drum spre Paris. 

— Credeam că nu poţi să dormi în avion. 

— Nu pot. 

Shamron s-a uitat la eucalipţii prin care trecea vântul. 

— Nici eu n-am putut niciodată. 


13. 


Prințesa Reema bint Khalid Abdulaziz Al Saud a îndurat 
numeroasele înjosiri ale captivităţii cât se poate de grațios, însă 
găleata a fost picătura care a umplut paharul. 

Era din plastic bleu, ceva ce niciun vlăstar al Casei Al Saud n- 
ar atinge-o în viața lui. O puseseră în celula Reemei după ce ea 
se purtase urât după o vizită la toaletă. După cum reieșea dintr- 
un bilet lipit cu scotch într-o parte, Reema trebuia s-o folosească 
până la noi ordine. De-abia când purtarea ei avea să revină la 
normal i se va oferi din nou privilegiul de a merge la toaletă. 
Reema a refuzat să se ușureze într-un mod atât de rușinos și a 
folosit în schimb podeaua celulei. Moment în care răpitorii, iarăși 
în scris, au ameninţat-o că nu va mai primi hrană și apă. „Foarte 


sn 


6 În majoritatea limbilor semitice, „tată”. 
VP -57 


bine!” a zbierat Reema la personajul mascat care i-a adus 
biletul. Mai bine murea de foame decât să mai înghită o 
mâncare dezgustătoare, care părea să fi fost gătită direct în 
cutia de conserve. Mâncarea nu era bună nici pentru porci, 
darămite pentru fiica viitorului rege al Arabiei Saudite. 

Celula era mică - mai mică, probabil, decât orice încăpere în 
care Reema intrase vreodată. Patul de campanie ocupa cea mai 
mare parte a spaţiului. Pereţii erau albi și netezi și reci, și o 
lumină ardea tot timpul pe tavan. Reema nu avea noţiunea 
timpului, nici măcar nu știa dacă e zi sau noapte. Dormea când 
era obosită, ceea ce se întâmpla adesea, și visa vechea sa viaţă. 
Luase totul ca de la sine înţeles, bogăţia și luxul inimaginabile, și 
acum dispăruseră. 

N-o înlănţuiseră de podea, așa cum făceau în filmele 
americane pe care tatăl ei îi dădea voie să le vadă. Nici nu-i 
puseseră căluș, nu-i legaseră mâinile și picioarele, nici n-o 
siliseră să poarte cagulă - doar câteva ore, în lunga călătorie cu 
mașina după ce o răpiseră. Odată ce a ajuns în siguranţă în 
celulă, e; erau cei care își acopereau fețele. Erau patru cu toții. 
Reema îi deosebea după mărime și formă și culoarea ochilor. 
Erau trei bărbați și o femeie. Niciunul nu era arab. 

Reema se străduia din răsputeri să nu-și arate teama, dar nu 
încerca deloc să-și ascundă plictiseala. A cerut un televizor, ca 
să se uite la emisiunile preferate. Răpitorii au refuzat-o, în scris. 
A cerut un computer ca să se joace, sau un iPod și căști ca să 
asculte muzică, însă din nou cererea i-a fost respinsă. În cele din 
urmă, a cerut un pix și un bloc de corespondenţă. Avea de gând 
să-și consemneze trăirile în scris, ceva ce să-i poată arăta 
domnișoarei Kenton după ce va fi eliberată. Femeia a părut să 
analizeze cu grijă cererea, însă când a venit următoarea masă 
era acolo un bilet sec în care era refuzată. Reema a mâncat 
totuși hrana aceea groaznică, pentru că era prea flămândă ca să 
continue greva foamei. După aceea i-au îngăduit să folosească 
WC-ul, și când s-a întors în celulă găleata dispăruse. Părea că 
totul e în ordine în mica lume a Reemei. 

Se gândea des la domnișoara Kenton. Reema îi păcălise pe 
toţi - domnișoara Halifax, Herr Schroder, spanioloaica nebună 
care încerca s-o facă pe Reema să picteze ca Picasso dar nu și 
pe domnișoara Kenton. Stătea la fereastra cancelariei în după- 
amiaza în care Reema a plecat pentru ultima oară de la școală. 


VP - 58 


Atacul s-a produs în Franța, pe drumul dintre Annecy și castelul 
tatălui său. Reema își amintea o dubă parcată la marginea 
drumului, un bărbat care schimba un cauciuc. O mașină s-a 
ciocnit de a lor, o explozie a deschis portierele. Salma, femeia 
bodyguard care se dădea drept mama Reemei, a fost 
împușcată. La fel și șoferul și toți ceilalți bodyguarzi din Range 
Rover. Pe Reema au urcat-o cu de-a sila în spatele dubei. l-au 
pus pe cap o cagulă și i-au făcut o injecție ca s-o adoarmă, iar 
când s-a trezit era în cămăruţa albă. Cea mai mică încăpere pe 
care o văzuse în viața sa. 

Dar de ce au răpit-o? În filme, răpitorii voiau întotdeauna bani. 
Tatăl Reemei avea toţi banii din lume. Nu însemnau nimic 
pentru el. Avea să le dea răpitorilor ceea ce voiau și Reema 
avea să fie eliberată. Și apoi tatăl ei avea să trimită oameni să-i 
găsească pe răpitori și să-i omoare pe toți. Sau poate că tatăl ei 
avea să omoare cu mâna lui unul sau doi. Cu Reema era foarte 
blând, însă auzise câte ceva despre ce le făcea acelora care i se 
împotriveau. N-avea să aibă niciun strop de milă faţă de oamenii 
care i-au răpit unicul copil. 

Și așa, prinţesa Reema bint Khalid Abdulaziz Al Saud răbda 
multele umilinţe ale captivităţii sale cu cât de multă bunăvoință 
posibil, sigură că va fi eliberată în curând. Mânca fără să se 
plângă mâncarea lor groaznică și se purta frumos când o 
duceau pe coridorul întunecat spre W.C. După un astfel de 
drum, a găsit în celulă un pix și un carnet, puse pe podea, lângă 
patul de campanie. „Sunteţi morţi”, a scris pe prima pagină. 
„Morti, morţi, morți...” 


14. 


IERUSALIM - PARIS 


Chiar dacă prinţesa Reema nu știa, tatăl ei angajase deja un 
bărbat periculos și, uneori, violent, ca s-o găsească. Acesta și-a 
petrecut restul nopţii în tovărășia unui vechi prieten pentru care 
somnul nu mai era posibil. Și în zori, după ce și-a sărutat soţia și 
copiii adormiţi, a mers în automobilul cu escortă la aeroportul 
Ben Gurion, unde îl aștepta din nou un avion. Numele său nu 


VP -59 


apărea pe lista pasagerilor. Ca de obicei, a urcat ultimul. | se 
rezervase un loc la clasa întâi. Locul de alături, ca de obicei, era 
gol. 

O stewardesă i-a oferit o băutură înainte de decolare. A dorit 
ceai. Apoi a cerut ca pasagera de la 22B să fie invitată să se 
așeze lângă el. În mod normal, stewardesa i-ar fi explicat că 
pasagerii de la clasa economică nu au dreptul să stea în cabina 
din față a avionului, dar ea n-a protestat. Stewardesa știa cine 
este bărbatul. Toată lumea din Israel știa. 

Stewardesa s-a dus în spate și, când a revenit, era însoţită de 
o femeie de patruzeci și trei de ani, cu păr blond și ochi albaștri. 
In cabina de clasa întâi s-a stârnit rumoare când femeia s-a 
așezat pe locul de lângă bărbatul care urcase ultimul în avion. 


— Chiar credeai că departamentul meu de securitate o să mă 
lase să urc într-un avion fără să verifice mai întâi fiecare nume 
de pe lista pasagerilor? 

— Nu, a răspuns Sarah. Dar merita să încerc. 

— M-ai tras pe sfoară. M-ai întrebat ce planuri de călătorie 
am, iar eu, ca prostul, ţi-am spus adevărul. 

— Am fost pregătită de cei mai buni. 

— Cât de mult îţi mai amintești? 

— Totul. 

Gabriel a zâmbit trist. 

— Mă temeam că o să spui asta. 

e 

Era ora patru și câteva minute când avionul a aterizat la Paris. 
Gabriel și Sarah au trecut separat prin controlul pașapoartelor - 
Gabriel cu nume fals, Sarah cu numele ei adevărat - și s-au 
regăsit în sala plină de lume a Terminalului 2A. Acolo au fost 
întâmpinați de un curier de la filiala Paris, care i-a dat lui Gabriel 
cheile unei mașini. Îi aștepta la al doilea nivel al parcării pe 
termen scurt. 

— Un Passat? Sarah s-a lăsat să cadă pe scaunul pasagerului. 
N-ar fi putut să ne dea ceva mai interesant? 

— Nu vreau ceva interesant. Vreau ceva de nădejde și 
anonim. De asemenea, e destul de rapid. 

— Care a fost ultima dată când ai condus o mașină? 

— Pe la începutul acestui an, la Washington, când lucram la 
cazul Rebeccăi Manning. 


VP - 60 


— Ai omorât pe cineva? 

— Nu cu mașina. 

Gabriel a deschis torpedoul. Înăuntru era un pistol Beretta de 
9 mm, cu patul din lemn de nuc. 

— Preferatul tău, a observat Sarah. 

— Cei de la Transport se gândesc la toate. 

— Și bodyguarzii? 

— Cu ei ar fi greu să acţionez eficient. 

— Nu e periculos să te afli la Paris fără escortă? 

— Pentru asta e Beretta. 

Gabriel a ieșit în marșarier din locul de parcare și a urmat 
rampa spre nivelul inferior. l-a plătit în numerar angajatului și a 
făcut tot ce i-a stat în putință să-și ferească fața de camerele 
video. 

— Nu păcălești pe nimeni. Francezii își vor da seama că ești în 
tară. 

— Nu francezii mă îngrijorează. 

Gabriel a mers pe Al, prin amurgul care se lăsa, spre 
marginea de nord a Parisului. Când au ajuns, era deja noapte. 
Rue la Fayette i-a dus spre vest și podul Bir-Hakeim i-a trecut 
Sena spre arondismentul XV. Gabriel a virat pe strada Nelaton și 
a oprit în faţa unei porți foarte solide, păzite de agenţi bine 
înarmaţi ai Poliţiei Naţionale. Dincolo de poartă era un bloc de 
birouri modern, deloc aspectuos. O placă mică avertiza că 
edificiul aparține Ministerului de Interne și este sub 
supraveghere video permanentă. 

— Îmi amintește de Zona Verde din Bagdad. 

— În zilele astea, a zis Gabriel, Zona Verde e mai sigură decât 
Parisul. 

— Unde suntem? 

— La sediul Grupului Alpha. Este o unitate antiteroristă de 
elită a DGSI. Direction générale de la sécurité intérieure, sau 
DGSI, era serviciul de securitate internă al Franţei. Francezii au 
creat Grupul Alpha la puţin timp după ce ai plecat tu din 
Agenţie. Era ascuns într-o clădire veche și frumoasă de pe Rue 
de Grenelle. 

— Cea care a fost distrusă de un automobil-capcană al ISIS? 

— Bomba era într-o dubă. Și eu eram în clădire când a 
explodat. 

— Firește că erai. 


VP-61 


— La fel și Paul Rousseau, șeful Grupului Alpha. | te-am 
prezentat la petrecerea mea de depunere a jurământului. 

— Arăta mai curând a profesor decât a spion francez. 

— De fapt, chiar a fost cândva. Este unul dintre cei mai mari 
exegeți ai lui Proust din Franţa. 

— Care este rolul Grupului Alpha? 

— Penetrarea umană a reţelelor jinadiste. Însă Rousseau are 
acces la tot. 

Un agent în uniformă s-a apropiat de mașină. Gabriel i-a dat 
două pseudonime, unul masculin, altul feminin, ambele inspirate 
din romanele lui Dumas, ceva în stilul lui Rousseau. Francezul 
aștepta în noul său bârlog de la ultimul etaj. Spre deosebire de 
celelalte birouri din clădire, al lui Rousseau era întunecat, 
lambrisat și plin de cărţi și dosare. La fel ca Gabriel, le prefera în 
locul dosarelor digitale. Era îmbrăcat cu un sacou de tweed botit 
și pantaloni de flanel gri. Nelipsita lui pipă scotea fum când i-a 
strâns mâna lui Gabriel. 

— Bine aţi venit în noua noastră Bastilie. Rousseau i-a întins 
mâna lui Sarah. Mă bucur mult să vă revăd, Madame Bancroft. 
Când ne-am cunoscut în Israel, mi-aţi spus că sunteți custodele 
unui muzeu din New York. N-am crezut atunci, și, cu siguranţă, 
nu cred nici acum. 

— De fapt, e adevărat. 

— Dar, evident, povestea este mai lungă. Așa se întâmplă de 
obicei când e implicat Monsieur Allon. Rousseau a dat drumul 
mâinii lui Sarah și s-a uitat la Gabriel pe deasupra ochelarilor de 
citit. Ai fost cam vag la telefon de dimineață. Presupun cănueo 
vizită de curtoazie. 

— Am auzit că aţi avut de curând oarece neplăceri în Haute- 
Savoie. Gabriel a făcut o pauză, apoi a adăugat: La câţiva 
kilometri vest de Annecy. 

Rousseau a înălţat o sprânceană. 

— Ce altceva ai mai auzit? 

— Că guvernul tău a ales să treacă sub tăcere incidentul, la 
cererea tatălui victimei, care se întâmplă să fie proprietarul 
unuia dintre cele mai mari castele din regiune. De asemenea, se 
întâmplă să fie... 

— Viitorul rege al Arabiei Saudite. Rousseau și-a coborât 
vocea. Te rog spune-mi că n-ai avut nimic de-a face cu... 

— Nu fi ridicol, Paul. 


VP - 62 


Francezul a morfolit îngândurat capătul pipei. 

— Neplăcerea, cum îi zici, a fost categorisită rapid drept act 
criminal, nu terorist. Prin urmare, a ieșit din sfera noastră, a 
celor din Grupul Alpha. Nu avem nicio treabă cu ea. 

— Dar trebuie să fi fost la masa discuţiilor în timpul primelor 
ore ale crizei. 

— Sigur că da. 

— De asemenea, ai acces la toate informaţiile strânse de 
Poliţia Naţională și DGSI. 

Rousseau l-a măsurat cu privirea o vreme pe Gabriel. 

— De ce răpirea fiicei prinţului moștenitor interesează statul 
Israel? 

— Interesul nostru are o natură umanitară. 

— O schimbare reconfortantă. În numele cui ai venit? 

— Al viitorului rege al Arabiei Saudite. 

— Dumnezeule mare, a zis Rousseau. Cum s-a mai schimbat 
lumea. 


15. 


PARIS 


Curând, a devenit limpede că Paul Rousseau nu era de acord 
cu decizia guvernului francez de a trece sub tăcere răpirea 
prinţesei Reema. Fusese ușor, a spus el, datorită locului izolat - 
întretăierea a doua drumuri de ţară, D14 și D38, la vest de 
Annecy. S-a nimerit ca primul care a ajuns la locul faptei să fie 
un jandarm pensionat care locuia într-un sat din apropiere. Al 
doilea a fost prinţul moștenitor însuși, cu alaiul obișnuit de 
bodyguarzi. Au înconjurat cele două vehicule din escorta 
prinţesei și al treilea vehicul, abandonat de răpitori. Celor care 
treceau pe acolo li se părea un accident de circulaţie grav în 
care au fost implicaţi bogătași din Orientul Mijlociu. 

— Nu-i ceva neobișnuit în Franța, a zis Rousseau. 

Jandarmul pensionat a fost pus să jure că nu va spune nimic, 
a continuat el, la fel și agenţii care au participat la o căutare 
rapidă a prinţesei prin toată ţara. Rousseau a oferit ajutorul 
Grupului Alpha, însă a fost informat de șeful său și de ministrul 


VP - 63 


său că serviciile sale nu sunt necesare. 

— De ce nu? 

— Pentru că Alteța Sa i-a spus ministrului meu că fiica sa n-a 
fost răpită de teroriști. 

— Cum de a știut atât de repede? 

— Va trebui să-l întrebi pe el. Însă explicaţia logică este... 

— Că știa deja cine a acţionat din umbră. 

Erau adunați în jurul unui vraf de dosare de pe masa de 
conferinţe a lui Rousseau. El a deschis unul și a scos o fotografie 
pe care a așezat-o între Gabriel și Sarah. Un Range Rover ciuruit 
de gloanțe, un Mercedes Maybach bușit, un Citroen break făcut 
armonică. Cadavrele bodyguarzilor saudiţi fuseseră luate. Insă 
sângele lor era împroșcat prin Range Rover și Maybach. Era 
mult sânge, și-a zis Gabriel, în special pe bancheta din spate a 
limuzinei. Se întreba dacă o parte din el îi aparţinea prinţesei. 

— A mai fost implicat cel puţin încă un vehicul, o dubă Ford 
Tranzit. Rousseau a arătat spre marginea cu iarbă a lui D14. A 
fost parcată chiar aici. Poate că șoferul se uita sub capotă sau 
se prefăcea că schimbă un cauciuc când s-a apropiat coloana de 
mașini. Sau poate că nu s-a ostenit s-o facă. 

— De unde știi că a fost un Ford Tranzit? 

— Un moment. Rousseau a arătat spre botul turtit al 
Citroenului. Nu au existat martori, însă urmele de cauciucuri și 
urmele lăsate de ciocnire zugrăvesc un tablou exact al celor 
întâmplate. Convoiul mergea spre vest pe D14, spre castelul 
prințului moștenitor. Citroenul mergea spre nord pe D38. 
Evident, n-a oprit la intersecţie. Pe baza urmelor de cauciucuri, 
șoferul Maybachului a tras de volan ca să evite impactul, însă 
Citroenul a izbit limuzina în dreptul șoferului cu o forță suficient 
de mare ca să-i distrugă blindajul și s-o scoată de pe carosabil. 
Şoferul Range Roverului a apăsat pe frâne și s-a oprit în spatele 
Maybachului. După toate probabilitățile, cei patru bodyguarzi au 
fost uciși pe loc. Analizele balistice și criminalistice arată că 
împușcăturile au venit atât din direcţia Citro&nului, cât și a 
Fordului Tranzit. 

— Cum au scos fata dintr-o mașină blindată cu geamuri 
antiglont? 

Rousseau a extras din dosar altă fotografie. Arăta partea 
pasagerului din Maybach. Portierele blindate fuseseră deschise 
prin explozie - cu mare iscusință, și-a zis Gabriel. Biroul n-ar fi 


VP - 64 


putut să o facă mai bine. 

— Presupun că experții voștri criminaliști au analizat sângele 
din Maybach. 

— Provenea de la două persoane, șoferul și femeia 
bodyguard. La fel ca cei patru bodyguarzi din Range Rover, au 
fost uciși cu gloanțe de 9 mm. Semnele de pe cartușe corespund 
unei HK MP5 sau uneia dintre variantele ei. 

Rousseau a scos altă fotografie. Un Fort Tranzit gri-deschis. 
Fotografia fusese făcută noaptea. Bliţul iluminase un petic de 
pământ arid, pietros. Nu era, și-a zis Gabriel, solul din nordul 
Franţei. 

— Unde l-au găsit? 

— Pe un drum pustiu de lângă satul Vielle-Aure. Este... 

— În Pirinei, la câţiva kilometri de graniţa spaniolă. 

— Uneori uit cât de bine ne cunoști ţara. Rousseau a arătat 
unul dintre cauciucurile dubei. S-a potrivit perfect cu urmele 
găsite la locul răpirii. 

Gabriel a examinat fotografia dubei. 

— Presupun că era furată. 

— Desigur. La fel și Citroenul. 

— Era vreo urmă de sânge în compartimentul pentru marfă? 

Rousseau a clătinat din cap. 

— Dar de ADN? 

— O mulțime. 

— Aparține vreuna prinţesei Reema? 

— Am cerut o mostră și ni s-a spus deloc pe ocolite că nu 
putem primi. 

— De către Khalid? 

Rousseau a clătinat din cap. 

— N-am avut contact direct cu prinţul moștenitor după ce a 
plecat din Franţa. Toate comunicațiile se desfășoară acum prin 
intermediul unui anume Monsieur al-Madani de la ambasada 
Arabiei Saudite din Paris. 

Sarah a ridicat brusc privirea. 

— Rafiq al-Madani? 

— ÎI cunoaşteţi? 

Sarah n-a răspuns. 

— Presupun, domnişoară Bancroft, că sunteți agentă sau fost 
agentă CIA. Nu-i nevoie să precizez că secretele dumneavoastră 
sunt în siguranţă între aceste ziduri. 


VP - 65 


— Rafiq al-Madani a fost angajat al ambasadei Arabiei Saudite 
din Washington timp de câţiva ani, ca reprezentant al 
Ministerului Afacerilor Islamice. Este unul dintre canalele oficiale 
ale Casei Regale Saud de răspândire a wahhabismului pe tot 
globul. 

Rousseau a zâmbit îngăduitor. 

— Da, știu. 

— FBI nu murea de dragul lui al-Madani, a zis Sarah. Și nici 
Centrul pentru Contraterorism din Langley. Nu ne plăceau cei cu 
care se întovărășise înainte să vină la Washington. lar FBl-ului 
nu-i plăceau unele dintre proiectele pe care le finanța în 
America. Departamentul de Stat a cerut discret Riadului să-i 
găsească de lucru altundeva. Și, spre marea noastră 
surprindere, saudiţii au fost de acord. 

— Din nefericire, a zis Rousseau, l-au trimis la Paris. Din clipa 
în care a sosit, direcţionează bani saudiţi și sprijin spre unele 
dintre cele mai radicale moschei din Franţa. După părerea 
noastră, Rafiq al-Madani este un extremist și un fanatic religios. 
De asemenea, e destul de apropiat de Alteța Sa. Este un 
oaspete frecvent în castelul prințului, și vara trecută a petrecut 
câteva zile pe noul lui iaht. 

— Inţeleg că al-Madani este supravegheat de DGSI, a zis 
Gabriel. 

— Cu intermitențe. 

— Presupui că știa că fiica lui Khalid merge la școală dincolo 
de graniţă, în Geneva? 

Rousseau a ridicat din umeri. 

— E greu de spus. Prințul moștenitor n-a spus aproape 
nimănui, iar securitatea de la școală era foarte strictă. Se ocupă 
de ea un bărbat pe nume Lucien Villard. E francez, nu elveţian. 
A lucrat în Serviciul de Protecţie. 

— Cum se face că un veteran al unei unităţi de elită cum este 
SDLP se ocupă de securitate într-o școală din Geneva? 

— Villard n-a părăsit serviciul în cele mai bune condiţii. Se 
zvonea că a avut o aventură cu soția președintelui. Când 
președintele a aflat, a pus să fie dat afară. Se pare că lui Villard 
i-a picat foarte rău răpirea fetei. Și-a dat demisia după câteva 
zile. 

— Unde este acum? g 

— Tot la Geneva, presupun. Iți pot găsi o adresă, dacă... 


VP - 66 


— Nu-i nevoie. 

Gabriel a privit lung cele trei fotografii înșirate pe masă. 

— La ce te gândești? a întrebat Rousseau. 

— Mă întreb de cât de mulţi agenţi de teren a fost nevoie 
pentru o operaţiune ca asta. 

— ȘI? 

— Opt sau zece pentru răpirea propriu-zisă, fără să punem la 
socoteală agenţii de sprijin. Și totuși, cumva, DGSl-ului, care se 
confruntă cu cele mai grave ameninţări teroriste din Occident, i- 
au scăpat toți. 

Rousseau a scos din dosar a patra fotografie. 

— Nu, prietene. Nu toți. 


16. 


PARIS 


Braseria Saint-Maurice se afla în inima Annecyului medieval, 
la parterul unei clădiri vechi și șubrede, plină de ferestre 
nepotrivite între ele, obloane și balustrade. Câteva mese pătrate 
erau pe trotuar, adăpostite sub trei copertine moderne, 
retractabile. La una dintre ele, un bărbat bea cafea și se uita la 
un telefon mobil. Avea părul deschis la culoare, drept, îngrijit. La 
fel și faţa. Purta un pardesiu de lână scurt, cu două rânduri de 
nasturi, o eșarfă de mătase înnodată elegant și ochelari de 
soare cu lentile semicurbate. Timpul din colţul din dreapta jos al 
fotografiei arăta 16:07:46. Data era treisprezece decembrie, 
ziua în care fusese răpită prințesa Reema. 

— După cum vedeți din granulaţie, a zis Rousseau, imaginea 
a fost mărită. lată originalul. 

Rousseau a făcut altă fotografie să alunece peste masa de 
conferințe. Perspectiva era destul de largă ca să se vadă strada. 
Câteva mașini erau oprite la bordură. Privirea lui Gabriel a fost 
numaidecât atrasă spre un Citroën break. 

— Sistemul nostru naţional de monitorizare a traficului nu 
este atât de orwellian ca al vostru sau al Marii Britanii, însă 
ameninţarea terorismului ne-a silit să ne îmbunătăţim mult 
capacităţile. N-a durat mult până să găsim mașina. Sau pe 


VP - 67 


bărbatul care o conducea. 

— Cât de mult știi despre el? 

— A închiriat o vilă de vacanţă lângă Annecy cu două 
săptămâni înainte de răpire. A plătit în numerar pentru o ședere 
de o lună, iar agentul imobiliar și proprietarul vilei au fost mai 
mult decât bucuroși să accepte. 

— Presupun că nu avea pașaport. 

— De fapt, avea unul britanic. Agentul imobiliar a făcut o 
fotocopie. 

Rousseau a făcut să alunece peste masă o foaie de hârtie. Era 
fotocopia unui pașaport, însă rezoluția era bună. Numele de pe 
pașaport era Ronald Burke. Scria că este născut la Manchester, 
în 1969. Fotografia semăna un pic cu bărbatul care ședea la 
Brasserie Saint-Maurice cu câteva ore înainte de răpirea 
prinţesei Reema. 

— l-aţi întrebat pe britanici dacă pașaportul e real? 

— Și ce ar trebui să le spunem britanicilor? Că este suspect 
într-o răpire care n-a avut loc? 

Gabriel a examinat faţa bărbatului. Avea pielea bine întinsă, 
fără riduri, și forma nefirească a ochilor sugera că trecuse de 
curând pe la un cabinet de chirurgie estetică. lrișii priveau 
neutru în obiectivul aparatului de fotografiat. Buzele nu 
zâmbeau. 

— Ce accent avea? 

— A vorbit cu agentul imobiliar într-o franceză cu accent 
britanic. 

— Există vreo înregistrare a intrării lui în ţară? 

— Nu. 

— A mai fost văzut după răpire? 

Rousseau a clătinat din cap. 

— Pare să fi dispărut cu totul. La fel ca prințesa Reema. 

Gabriel a arătat spre fotografia mare a bărbatului care ședea 
la Brasserie Saint-Maurice. 

— Presupun că este un cadru dintr-o înregistrare video. 

Rousseau a deschis un laptop și a apăsat pe câteva taste, cu 
aerul unui om care încă nu e în largul său cu avantajele 
tehnologiei moderne. Apoi a răsucit computerul astfel încât 
Gabriel și Sarah să poată vedea ecranul și a apăsat pe REDA. 
Bărbatul se uita în telefonul lui. La fel și femeia care bea vin alb 
la masa de alături. Era îmbrăcată de birou, cu păr negru care-i 


VP - 68 


încadra o faţă atrăgătoare. Și ea purta ochelari de soare, în 
ciuda faptului că în cafenea era umbră. Lentilele erau mari și 
dreptunghiulare. Genul de ochelari, și-a zis Gabriel, pe care îi 
poartă actrițele celebre când nu vor să fie recunoscute. 

La 16:09:22, femeia a ridicat la ureche telefonul. Gabriel nu 
și-a dat seama dacă ea iniţiase apelul sau îl primise. Însă după 
câteva secunde, la 16:09:48, a observat că și bărbatul vorbea la 
telefon. $ 

Gabriel a apăsat pe PAUZA. 

— Mare coincidență, nu crezi? 

— Uită-te mai departe. E 

Gabriel a apăsat pe REDA și a urmărit cum cele două 
persoane din Brasserie Saint-Maurice își încheie convorbirile 
telefonice, mai întâi femeia, apoi, după douăzeci și șapte de 
secunde bărbatul, la 16:11:34. El a ieșit din local la 16:13:22 șia 
urcat în Citroenul break. Femeia a plecat trei minute mai târziu, 
pe jos. e 

— Acum poţi să pui pe PAUZA. 

Gabriel s-a conformat. 

— N-am reușit să stabilim cu certitudine că cele două 
persoane din Brasserie Saint-Maurice purtau o conversaţie pe 
mobil sau pe internet la patru și unsprezece minute în acea 
după-amiază de vineri. Dacă ar fi să ghicesc... 

— Telefoanele au fost un truc. Vorbeau direct unul cu celălalt 
în cafenea. 

— Simplu, dar eficient. 

— Unde s-a dus ea de acolo? 

Rousseau a împins încă o fotografie peste masă. O femeie 
îmbrăcată de serviciu urca pe locul pasagerului dintr-un Ford 
Tranzit gri-deschis. Mâna înmănușată a femeii era pe mânerul 
portierei. 

— Unde a fost făcută? 

— Pe Avenue de Cran. Trece printr-o zonă muncitorească de 
la marginea vestică a orașului. 

— L-aţi văzut pe șofer? 

Altă fotografie a alunecat peste masa de conferinţe. Înfăţișa 
un bărbat greoi cu fes de lână și, desigur, ochelari de soare. 
Gabriel a presupus că mai sunt câţiva alți agenţi de teren în 
compartimentul din spatele lui, toţi înarmaţi cu pistoale 
automate HK MP5. l-a înapoiat fotografia lui Rousseau, care era 


VP - 69 


ocupat cu ritualul pregătirii pipei. 

— Poate că acum ar fi momentul potrivit să explici implicarea 
ta în această chestiune. 

— Alteța Sa mi-a solicitat ajutor. 

— Guvernul Franţei este mai mult decât capabil să o găsească 
pe prințesa Reema fără sprijinul serviciului secret israelian. 

— Alteța Sa este de altă părere. 

— Zău? Rousseau a aprins un chibrit și l-a dus la căușul pipei. 
A primit vreun mesaj de la răpitori? 

Gabriel i-a înmânat scrisoarea de răscumpărare. Rousseau a 
citit-o prin ceața fumului. 

— Mă întreb de ce Khalid nu ne-a spus nouă de asta. Nu pot 
decât să presupun că nu vrea să ne băgăm nasul într-o luptă 
internă pentru control în Casa Regală Saud. Dar de ce naiba are 
încredere în tine? 

— M-am întrebat și eu același lucru. 

— Și dacă nu ești în stare s-o găsești până la termen? 

— Alteța Sa va avea de luat o hotărâre dificilă. 

Rousseau s-a încruntat. 

— Sunt surprins că un om ca tine își oferă serviciile unui om 
ca el. 

— Nu ești de acord cu prinţul moștenitor? 

— Cred că pot afirma fără riscuri că cheltuiește mai mulți bani 
în țara mea decât în a ta. Ca ofițer superior în DGSI, am avut 
ocazia să-l observ de aproape. N-am crezut niciodată basmele 
despre cum o să schimbe el Arabia Saudită și Orientul Mijlociu. 
Și nici n-am fost surprins când a ordonat asasinarea unui 
jurnalist care a cutezat să-l critice. 

— Dacă Franţa a fost atât de scandalizată de uciderea lui 
Omar Nawwaf, de ce i-ați permis lui Khalid să intre în ţară în 
fiecare weekend ca să-și petreacă timpul cu fiica sa? 

— Pentru că Alteța Sa este de unul singur un program de 
stimulare economică. Și pentru că, ne place sau nu, o să fie 
conducătorul Arabiei Saudite multă vreme. Rousseau a adăugat 
încet: Dacă îi găsești fiica. 

Gabriel n-a răspuns. 

Camera se umplea de fum în vreme ce Rousseau își cântărea 
opțiunile. 

— O spun ca să se știe, a zis, în cele din urmă, guvernul 
Franţei nu va tolera implicarea ta în căutarea fiicei prințului 


VP - 70 


Khalid. Acestea fiind spuse, participarea ta s-ar putea dovedi 
utilă pentru Grupul Alpha. Desigur, cu condiţia să stabilim unele 
reguli de bază. 

— Cum ar fi? 

— Îmi vei împărtăși informaţiile, așa cum ţi le-am împărtășit și 


eu. 
— De acord. 
— Nu vei supraveghea, șantaja sau brutaliza niciun cetăţean 
al Republicii. 


— In afară de cazul în care merită. 

— Și nu vei face nicio încercare de a o recupera pe prinţesa 
Reema pe teritoriul francez. Dacă descoperi unde se află, îmi 
spui mie și unităţile noastre tactice o vor elibera. 

— Inshallah, a mormăit Gabriel. 

— Așadar, batem palma? 

— Se pare că da. Eu o voi găsi pe prinţesa Reema și tot 
meritul va fi al vostru. 

Rousseau a zâmbit. 

— După socotelile mele, acum ai aproximativ cinci zile până la 
termen. Cum ai de gând să procedezi? 

Gabriel a arătat fotografia bărbatului care ședea la masă în 
Brasserie Saint-Maurice. 

— O să-l găsesc pe el. Și apoi o să-l întreb unde o ţine 
ascunsă pe prințesă. 

— Ca partener clandestin al tău, aș vrea să-ţi dau un sfat. 
Rousseau a arătat fotografia femeii care urca în dubă. Întreab-o 
mai bine pe ea. 


17. 


PARIS - ANNECY 


Ambasada israeliană se afla pe malul opus al Senei, pe Rue 
Rabelais. Gabriel și Sarah au stat acolo aproape o oră - Gabriel 
în camera de comunicaţii securizată, Sarah în anticamera 
ambasadorului. La plecare au cumpărat sandvișuri și cafea de la 
un mic local de după colţ, apoi au luat-o prin arondismentele 


VP -71 


sudice ale Parisului spre A6, Autoroute du Soleil”. Ora de vârf de 
seară trecuse de mult și drumul din faţa lui Gabriel era aproape 
lipsit de trafic. A apăsat până la podea acceleraţia Passatului și 
a simţit un mic fior rebel de încântare când motorul a reacţionat 
cu un zgomot asurzitor. 

— Ai demonstrat ce voiai despre afurisita de mașină. Acum fii 
bun și încetinește. Sarah a despachetat unul dintre sandvișuri și 
a mușcat cu lăcomie. De ce totul are gust mai bun în Franţa? 

— De fapt, n-are. Sandvișul ăla o să aibă același gust când o 
să trecem graniţa în Elveţia. 

— Acolo ne ducem? 

— În cele din urmă. 

— Care e prima noastră oprire? 

— Mi-am zis că ar trebui să aruncăm o privire la locul faptei. 

Sarah a mai mușcat o dată din sandviș. 

— Ești sigur că nu vrei și tu unul? 

— Mai târziu, poate. 

— A apus soarele, Gabriel. Ai voie să mănânci. 

A aprins lampa de citit de deasupra sa și a deschis dosarul pe 
care Paul Rousseau îl strecurase în servieta diplomat a lui 
Gabriel când plecau de la sediul Grupului Alpha. Conţinea o 
fotografie de supraveghere a lui Khalid și Rafiq al-Madani la 
bordul lui Tranquillity. Gabriel i-a aruncat o privire piezișă 
înainte de a-și întoarce ochii spre drum. 

— Când a fost făcută? 

Sarah a întors fotografia și a citit însemnarea făcută de DGSI. 
„22 august, Baie de Cannes”. A studiat cu atenţie imaginea. 

— Cunosc acea expresie de pe fața lui Khalid. Este cea pe 
care o are atunci când cineva îi spune ceva ce nu vrea să audă. 
Am văzut-o prima oară când i-am spus că nu vreau să fiu 
consultanta lui în materie de artă. 

— Și a doua oară? 

— Când i-am spus că ar fi prost să arunce o jumătate de 
miliard de dolari pe un Leonardo suspect. 

— Ai fost vreodată pe iaht? 

Sarah a clătinat din cap. 

— Prea multe amintiri neplăcute. De fiecare dată când Khalid 
m-a invitat, am găsit o scuză ca să-l refuz. S-a uitat din nou la 
fotografie. Despre ce crezi că vorbesc? 


7 Autostrada Soarelui (în limba franceză în original). 
VP- 72 


— Poate că discută cea mai bună modalitate de a se 
descotorosi de un jurnalist băgăreț pe nume Omar Nawwaâf. 

Sarah a pus fotografia la loc în dosar. 

— Am crezut că Khalid intenţiona să oprească fluxul de bani 
către radicali. 

— Și eu am crezut. 

— Și atunci de ce își petrece timpul cu un fanatic wahhabist 
cum este al-Madani? 

— Bună întrebare. 

— In locul tău, l-aș pune sub supraveghere. 

— Și ce crezi că făceam la subsolul ambasadei? 

— N-am de unde să știu, n-am fost invitată. 

Sarah a scos altă fotografie din dosarul lui Rousseau. Un 
bărbat și o femeie stând la mese diferite în Brasserie Saint- 
Maurice din Annecy, fiecare cu câte un telefon mobil în mână. 

— Și ei despre ce crezi că vorbeau? 

— Nu poate fi ceva de bine. 

— E evident că nu sunt saudițţi. 

— Evident. 

Sarah a examinat fotografia de pașaport. 

— El nu arată a britanic. 

— Cum arată britanicii? 

Sarah a scos din ambalaj alt sandviș. 

— Mănâncă ceva. O să fii mai puţin ursuz. 

Gabriel a luat o înghiţitură. 

— Ei bine? 

— S-ar putea să fie cel mai bun sandviș pe care l-am mâncat 
vreodată. 

— Ti-am spus eu, a zis Sarah. Totul are gust mai bun în 
Franţa. 

e 

Era puţin trecut de miezul nopţii când au ajuns la Annecy. Au 
lăsat Passatul în față la Brasserie Saint Maurice și s-au cazat 
într-un mic hotel de lângă catedrală. Gabriel a fost trezit puţin 
după ora patru de o ceartă de pe stradă, sub fereastra lui. N-a 
mai putut să adoarmă, așa că a coborât în salonul pentru mic 
dejun și a băut câteva cești de cafea, citind ziarele din Paris și 
Geneva.  Conţineau relatări ale ultimului scandal de la 
Washington, dar nu pomeneau nimic despre dispariţia unei 
prințese din Arabia Saudită. 


VP-73 


Sarah și-a făcut apariţia pe la nouă și câteva minute. S-au 
plimbat o oră de-a lungul canalelor de un verde ca mușchiul din 
orașul vechi, ca să-și dea seama dacă sunt urmăriţi. În timp ce 
traversau Pont des Amours, au convenit că nu erau. 

S-au întors la hotel cât să-și strângă lucrurile și apoi s-au dus 
pe jos la Brasserie Saint-Maurice. Sarah a băut o cafe creme în 
vreme ce Gabriel, ca un șofer rămas în pană, a verificat dacă 
Passatul are explozivi sau vreun dispozitiv de urmărire. N-a găsit 
nicio dovadă că ar fi umblat cineva la mașină, așa că a aruncat 
bagajele pe bancheta din spate și i-a făcut semn cu capul lui 
Sarah să vină. Au plecat din Annecy pe Avenue de Cran, trecând 
pe lângă locul în care femeia urcase în duba Tranzit, și au luat-o 
pe D14. 

l-a dus spre vest, printr-un șir de orașe și sate alpine aflate 
de-a lungul râului Fier. Dincolo de cătunul La Croix, drumul urca 
abrupt printr-un crâng și apoi ieșea din nou într-un peisaj de Van 
Gogh, cu ferme bine îngrijite. La intersecţia cu D38 Gabriel a 
tras pe marginea cu iarbă și a oprit motorul. Tăcerea era 
deplină. O singură vilă se vedea în vârful unui deal, la 
aproximativ un kilometru. În rest, nu era nicio clădire. 

Gabriel a deschis portiera și a pus un picior pe pământ. A 
simţit imediat cioburi de geam de mașină. Erau peste tot, în cele 
patru colţuri ale intersecţiei imperfecte. Poliţiştii francezi, în 
graba lor, nu curăţțaseră minuţios locul faptei. Mai erau chiar și 
un pic de sânge pe asfalt, ca o pată de ulei, și două urme lungi 
de cauciucuri. Gabriel și-a spus că sunt cele lăsate de Range 
Rover. A văzut totul limpede - ciocnirea, împușcăturile, explozia 
controlată, un copil smuls de pe bancheta din spate a unui 
automobil de lux. Cu mâna dreaptă număra secundele. 
Douăzeci și cinci, cel mult treizeci. 

A urcat în mașină, lângă Sarah. Degetul i-a zăbovit deasupra 
butonului de pornire. 

— La ce te gândești? 

— Nici eu nu cred că Ronald Burke arată a britanic. A pornit 
motorul. Ai fost vreodată în castelul lui Khalid? 

— O dată. 

— Îți amintești drumul? 

Sarah a arătat spre vest. 


Proprietatea și-a arătat prezenţa încă dinainte să ajungă la 


VP - 74 


poarta principală. Mai întâi, era zidul. Lung de câţiva kilometri, 
era construit din piatră din acea regiune și avea în vârf rânduri 
de sârmă ghimpată înclinate spre exterior. Îi amintea lui Gabriel 
de gardul din Grosvenor Place din Londra, care despărțea 
terenul Palatului Buckingham de prostimea din Belgravia 
învecinată. Poarta era o monstruozitate din drugi de fier și lămpi 
aurite, în spatele cărora o alee de pietriș foarte bine îngrijită 
ducea la un Versailles particular de prost gust. 

Gabriel a cugetat în tăcere. În cele din urmă, a întrebat: 

— Oare de ce încerc să ajut un om care ar arunca patru sute 
de milioane de euro pe o casă ca asta? 

— Care e răspunsul? 

Inainte ca Gabriel să apuce să spună ceva, i-a vibrat 
BlackBerry-ul. S-a încruntat la ecran. 

— Ce e? a întrebat Sarah. 

— Rafiq al-Madani tocmai a intrat în Ministerul de Interne, la 
Paris. 


18. 


GENEVA 


În timpul scurtului popas la filiala din Paris a Biroului, Gabriel 
făcuse mai mult decât să-l pună sub supraveghere pe Rafiq al- 
Madani. Ordonase, de asemenea, Unităţii 8200 să găsească 
adresa lui Lucien Villard, fostul șef al securităţii de la 
International School din Geneva. Hackerii Unităţii au obținut-o în 
câteva minute din secţiunea despre personal a reţelei de 
computere a școlii, în care au pătruns ca și cum ar fi pășit printr- 
o ușă deschisă. Villard locuia într-un cartier foarte populat, cu 
blocuri de locuinţe în stil parizian. Strada lui era un paradis 
pentru urmăritori, plină de magazine și cafenele. Era acolo chiar 
și un hotel modest, la care Gabriel și Sarah au ajuns pe la prânz. 
Gabriel a întrebat de un anume Lange cazat acolo și a fost 
îndrumat spre o cameră de la etajul doi. Acolo au dat de plăcuța 
cu UN DERANJATI atârnată la ușă și de Mihail Abramov în ușa 
deschisă pe jumătate. 

S-a uitat la Sarah și a zâmbit. 


VP -75 


— E vreo problemă? 

— Păi, eu... 

— Te așteptai să vezi pe altcineva? 

— Speram, de fapt. Sarah s-a uitat la Gabriel. Ai fi putut să-mi 
spui că el o să fie aici. 

— Mihail e un profesionist, și asta ești și tu. Sunt sigur că voi 
doi puteţi să treceţi peste neînțelegerile voastre și să colaboraţi 
frumos. 

— Ca israelienii și palestinienii? 

— Orice e posibil. 

Gabriel s-a strecurat pe lângă ei și a intrat în cameră. Lămpile 
erau stinse, storurile erau trase cu grijă. Singurele surse de 
lumină erau laptopul deschis de pe birou și BlackBerry-ul 
securizat al lui Mihail. 

A scos un dosar subţire din buzunarul exterior al genții cu 
obiectele personale. 

— Aseară am căutat acele fotografii ale bărbatului și femeii 
din Annecy prin toate bazele de date. 

— Și? 

— Nimic. La fel și cu pașaportul. 

Gabriel s-a dus la fereastră și s-a uitat pe la marginea storului. 

— Care clădire este a lui Villard? 

— Numărul 21, a zis Mihail și i-a dat lui Gabriel o lunetă Zeiss. 
Etajul doi, partea dreaptă a clădirii. 

Gabriel s-a uitat la cele două ferestre dinspre stradă ale 
apartamentului lui Lucien Villard. A văzut un living de burlac, cu 
puţină mobilă, dar nici urmă de Villard. 

— Eşti sigur că e acolo? 

Mihail a dat mai tare volumul laptopului. După câteva 
secunde, Gabriel a auzit primele acorduri din „| Want to Talk 
About You” a lui Coltrane. 

— Care e sursa sunetului? 

— Telefonul lui mobil. Unitatea a făcut rost de număr din 
registrul intern al școlii. Când am aterizat eu aici, de dimineaţă, 
telefonul era piratat și îi citeam e-mailurile și SMS-urile. 

— Ceva interesant? 

— Pleacă la Marrakech mâine după-amiază. 

Gabriel a îndreptat luneta spre Mihail. 

— Nu, zău? 

— Și-a rezervat bilet la Lufthansa, cu o scurtă escală la 


VP - 76 


Munchen. Clasa întâi pe tot drumul. 

Gabriel a lăsat în jos luneta. 

— Când se întoarce? y 

— Biletul este cu data returului deschisă. Incă nu și-a rezervat 
întoarcerea. 

— Acum, că nu mai lucrează, presupun că dispune de foarte 
mult timp. 

— Şi Marocul e încântător în această perioadă a anului. 

— Îmi amintesc, a zis Gabriel, distant. Unitatea a reușit să-i 
vadă dosarul? 

— Au luat o copie când ieșeau. 

— Se menţiona că a fost dat afară din SOLP pentru că a avut o 
aventură cu soţia președintelui francez? 

— Se pare că a neglijat să pomenească asta când a dat 
interviul pentru post. 

— Vreun comentariu negativ? 

Mihail a clătinat din cap. 

— Cu cât îl plăteau? 

— Destul ca să închirieze un apartament într-un cartier șic din 
Geneva, dar nu destul pentru mărunţișuri. 

— Cum ar fi o călătorie lungă în Maroc? 

— Nu uita biletul la clasa întâi. 

— N-am uitat. O vreme, s-a auzit doar muzica lui Lucien 
Villard. Și viaţa lui personală? 

— A fost însurat acum o sută de ani. 

— Copii? 

— O fiică. Își trimit din când în când câte un e-mail. 

— Drăguţ. 

— Aş zice să-ţi reţii aprecierea până când citeşti e-mailurile. 

Gabriel a ridicat din nou luneta la ochi și a îndreptat-o spre 
apartamentul lui Villard. 

— E și o femeie acolo? 

— Dacă e, încă nu s-a trezit. Dar o să bea ceva la ora cinci 
împreună cu cineva pe nume Isabelle Jeanneret. 

— Cine e? 

— Deocamdată este o adresă de e-mail. Unitatea lucrează la 
asta. 

— Unde se întâlnesc? 

— La Cafe Remor din Place du Cirque. 

— Cine a ales localul? 


VP - 77 


— Ea. S-a lăsat tăcerea. Apoi Mihail a întrebat: Crezi că el știe 
ceva? 

— Altfel n-am fi aici. 

— Cum ai de gând să procedezi? 

— Mi-ar plăcea să vorbim puţin între patru ochi. 

— Să vorbiţi prietenește? 

— Asta depinde doar de Lucien. 

— Unde o să acţionăm? 

— După ce termină de băut cu Madame Jeanneret la Cafe 
Remor. Tu și Sarah o să staţi la masa de alături. Gabriel a 
zâmbit. Ca odinioară. 

Piesa de Coltrane s-a terminat și a început următoarea. 

— Cum se numește asta? a întrebat Sarah. 

— „You Say You Care”. 

Sarah a clătinat încet din cap. 

— N-ai putut să găsești pe altcineva pe care să-l trimiţi la 
Geneva? 

— El s-a oferit. 

* 

L-au văzut pe Villard pentru prima dată la unu și jumătate, la 
fereastra livingului, gol până la brâu, cu telefonul la ureche. 
Vorbea în limba franceză cu o femeie care apărea doar ca 
„Monique”. Era clar că se cunoșteau bine. De fapt, timp de vreo 
zece minute femeia a explicat extrem de amănunțit toate 
lucrurile pe care i le-ar face trupului lui Villard dacă ar accepta 
să se întâlnească în acea seară. Villard, pretextând că nu-i 
permite programul, a refuzat. N-a pomenit nimic de faptul că o 
să bea ceva cu o anumită Isabelle Jeanneret la ora cinci. Și nici 
că urmează să plece la Marrakech. Lui Gabriel spectacolul i s-a 
părut demn de admiraţie. Lucien Villard, a presupus el, era un 
bărbat care minţea des și cu iscusinţă. 

Femeia a pus brusc capăt convorbirii, și Villard s-a făcut 
nevăzut. L-au mai zărit fugitiv când trecea prin aria de acoperire 
a camerei video din telefon, dar în principal auzeau cum se 
deschid și se închid sertare - sunet pe care Gabriel, veteran al 
multor operaţiuni de supraveghere, îl asocia cu umplerea unei 
valize. De fapt, erau două, o geantă sport și un troler 
dreptunghiular gigantic, de mărimea unui cufăr. Villard le-a lăsat 
pe amândouă în holul apartamentului, înainte să coboare 
scările. 


VP - 78 


Când l-au văzut din nou, tocmai pășea pe strada aglomerată, 
îmbrăcat într-o haină de piele de lungime medie, blugi negri și 
ghete din piele întoarsă. S-a oprit un pic pe trotuar, ochii i s-au 
plimbat spre stânga și spre dreapta - poate că din obișnuinţă, și- 
a zis Gabriel, sau poate fiindcă se temea că l-ar putea 
supraveghea cineva. O ţigară a ajuns între buzele lui, o brichetă 
s-a aprins, un fuior de fum a fost luat de vântul iernatic. Apoi și- 
a vârât adânc mâinile în buzunare și a pornit spre centrul 
Genevei. 

Gabriel a rămas în camera de hotel, în vreme ce Mihail și 
Sarah l-au urmat pe Villard pe jos. Telefonul îi permitea Unităţii 
8200 să-i urmărească de departe fiecare mișcare. Mihail și 
Sarah nu erau decât ochii omenești asupra țintei. Se ţineau la o 
distanţă sigură, uneori prefăcându-se că sunt o pereche, alteori 
separat. Prin urmare, doar Sarah l-a văzut pe Villard intrând într- 
o mică bancă particulară de lângă Rue du Rhône. Telefonul 
piratat i-a permis lui Gabriel să urmărească tranzacţia pe care a 
făcut-o Villard înăuntru - transferul unei sume destul de mari la 
o bancă din Marrakech. Apoi Villard a cerut accesul la cutia sa 
de valori. Pentru că și-a ţinut telefonul tot timpul în buzunar, 
camera video era oarbă. Însă succesiunea sunetelor - scârţâitul 
unei balamale, foșnet de hârtie, tragerea fermoarului unei haine 
de piele - l-a făcut pe Gabriel să ajungă la concluzia că au fost 
scoase lucruri din cutie, nu puse. 

Mihail bea cafea la un Starbucks de peste drum de bancă 
atunci când Villard a ieșit, în cele din urmă. Francezul s-a uitat la 
ceasul de la mână - era exact patru și jumătate - și a pornit pe 
Rue du Rhône. A mers pe ea până la râu și apoi a cotit pe 
străzile înguste, liniștite, ale Orașului Vechi spre Place de la 
Synagogue, unde Gabriel stătea la volanul Passatului. 

Cafe Remor se afla la o sută de metri mai departe, pe 
Boulevard Georges-Favon. Erau câteva mese libere în Place du 
Cirque, și alte câteva la adăpostul copertinei. Villard s-a așezat 
afară, în piață. Mihail i s-a alăturat lui Sarah, sub copertină. Un 
arzător cu gaz împrăștia din aer frigul serii. 

Sarah a ridicat la gură un pahar cu vin roșu. 

— Cum m-am descurcat? 

— Nu-i rău, a zis Mihail. Nu-i rău deloc. 

* 


Timp de zece minute n-a apărut nimeni. Villard a fumat două 


VP - 79 


ţigări, aprinzând-o pe a doua de la prima, și s-a uitat de câteva 
ori la telefonul mobil, care stătea pe masă. In cele din urmă, la 
cinci și cincisprezece minute i-a făcut semn unui ospătar care 
trecea pe acolo și a comandat ceva. După o clipă i s-a adus o 
sticlă de Kronenbourg. g 

— Se pare că ea i-a tras clapa, a zis Mihail. In locul lui, aş 
suna-o pe Monique până nu-i prea târziu. 

Dar Sarah nu-l asculta; se uita la un bărbat care venea pe 
bulevard spre cafenea. După veşminte și înfățișare părea 
bancher sau om de afaceri elvețian, spre cincizeci de ani sau un 
pic peste, în drum spre casă după o zi fructuoasă la birou. 
Pardesiul scump era bej-închis, iar servieta diplomat din piele pe 
care o ținea în mâna stângă era de culoare bordo. A pus-o pe 
pavaj, lângă Lucien Villard, după care s-a aşezat la o masă de 
alături. 

Mihail a șoptit: 

— Crezi că e o coincidenţă faptul că ales să stea lângă tipul 
nostru, când mai sunt câteva mese libere? 

— Nu, a răspuns Sarah. Nu e. 

— Faţa lui îmi pare cunoscută. 

— Așa ar trebui. 

— Unde l-am mai văzut? 

— La Brasserie Saint-Maurice, în Annecy. 

Mihail s-a uitat la Sarah, uluit. 

— E faţa pe care ai căutat-o aseară în bazele de date de pe 
bulevardul Regele Saul. 

Mihail și-a scos BlackBerry-ul și a format un numar. 

— N-o să ghicești niciodată cine și-a făcut chiar acum apariţia 
în Cafe Remor. 

— Știu, a zis Gabriel. Sunt peste drum. 


19. 


GENEVA 


Locul unde parcase Gabriel în Place du Cirque nu era în niciun 
caz legal. Cum nu era nici pistolul Beretta de 9 mm, cu patul din 
lemn de nuc, ascuns pe scaunul pasagerului, sub un exemplar 


VP - 80 


din Le Temps din acea dimineaţă. Gabriel pusese arma acolo 
după ce-l zărise pe bărbatul cu pardesiu bej mergând pe 
bulevard. Hainele îi erau mai sobre, părul aranjat altfel, purta 
ochelari cu rame negre. Cu toate astea, nu putea fi luat drept 
altcineva. După o viaţă de reparat tablouri ale vechilor maeștri, 
Gabriel își dezvoltase o capacitate aproape perfectă de a 
recunoaște chipurile familiare, chiar și pe cele foarte bine 
deghizate. Bărbatul care ședea acum lângă Lucien Villard fusese 
la Brasserie Saint-Maurice din Annecy în ziua răpirii prinţesei 
Reema. 

Lui Gabriel i-a venit ideea să încerce să-l aresteze, însă a 
respins-o pe dată. Bărbatul era un profesionist și, fără îndoială, 
bine înarmat. N-avea să se predea de bunăvoie. Probabil că 
gloanţele aveau să zboare printr-o piață aglomerată din inima 
Genevei. 

Era un risc pe care Gabriel nu era pregătit să și-l asume. 
Codul Biroului interzicea folosirea de forță letală în locuri 
aglomerate din orașe, în afară de cazul în care agentului în 
cauză îi era primejduită viaţa sau libertatea, în special de către 
o forţă ostilă. Acum nu-i era. Gabriel și Mihail puteau să-l 
urmărească pe bărbat după ce pleca de la Cafe Remor și să-l 
rețină într-un moment și într-un loc alese de ei. Atunci l-ar 
încuraja să dezvăluie unde se află prinţesa Reema, fie prin 
persuasiune, fie prin forţă. Sau, dacă norocul era de partea lor, i- 
ar putea conduce direct la prințesă. Cel mai bine era să aștepte, 
și-a zis Gabriel, în loc să acționeze necugetat și să riște să 
piardă ocazia de a salva viaţa copilei. 

Din locul său bine ales, a văzut că bărbatul cu pardesiu bej 
încă nu comandase nimic. Ședea la fel ca în Brasserie Saint- 
Maurice - picioarele încrucișate lejer, cotul drept pe masă, mâna 
stângă sprijinită pe coapsă, aproape de pistol. Servieta diplomat 
pe care o adusese la cafenea stătea drept pe pavaj între masa 
lui și cea a lui Villard. Era un loc ciudat în care s-o lase. În afară 
de cazul, și-a zis Gabriel, în care n-avea de gând s-o ia cu el 
când pleca. 

Dar de ce ședea bărbatul cu pardesiu bej într-o cafenea 
alături de fostul șef al securităţii de la International School din 
Geneva? Telefonul piratat al lui Villard era pe masă, în faţa lui. 
Unitatea 8200 trimitea în siguranță pe BlackBerry-ul lui Gabriel 
tot ce afla. Calitatea sunetului era perfectă - Gabriel auzea 


VP - 81 


clinchetul tacâmurilor și paharelor din cafenea și sporovăială 
pietonilor care treceau pe trotuar -, însă exista un decalaj de 
câteva secunde. Cele două personaje principale din film încă nu 
vorbiseră. Era posibil, și-a zis Gabriel, nici să n-o facă. 

Tocmai atunci s-a auzit un ciocănit în geam, două lovituri 
puternice cu încheietura degetului unui poliţist, urmate de o 
fluturare scurtă a unei mâini înmănușate. Gabriel a ridicat și el 
mâna într-un gest de scuză și s-a îndepărtat de bordură, în 
traficul rapid al serii. A făcut câteva viraje scurte - la dreapta pe 
Avenue du Mail, la stânga pe Rue Harry-Mare, din nou la stânga 
pe Boulevard Georges-Favon - și s-a întors în Place du Cirque. 

Culoarea roșie a unui semafor i-a oferit pretextul să 
zăbovească. Câţiva pietoni au trecut pe zebră chiar în faţa sa. 
Unul era un bărbat cu înfățișare prosperă, cu un pardesiu bej. La 
câţiva pași în urma lui se afla Mihail Abramov. Sarah era încă la 
Cafe Remor. Ochii ei erau aţintiţi asupra lui Lucien Villard, care 
întindea mâna spre servieta diplomat de pe pavaj. 

e 

L-a observat pentru prima oară pe bărbatul cu membre lungi, 
piele palidă și ochi fără culoare, așezat lângă blonda atrăgătoare 
la Cafe Remor. Și acum iată-l din nou, același bărbat, 
urmărindu-l prin întuneric pe Rue de la Corraterie. Il urmărea și 
o mașină - aceeași mașină care fusese oprită ilegal în Place du 
Cirque. Nu văzuse din șofer decât un pic de gri pe la tâmple. 

Dar cum l-au găsit? Era convins că nu fusese urmărit până la 
Cafe Remor. Singura explicaţie logică era că Villard, nu el însuși, 
era supravegheat. N-avea importanţă; Villard nu știa aproape 
nimic. Și în câteva minute n-avea să mai fie o ameninţare. 

Și-a scos telefonul din buzunarul pardesiului și a sunat la un 
număr pe care îl avea în agendă. Conversaţia a fost scurtă, 
codificată. Când a terminat, a închis telefonul și s-a oprit în faţa 
unei vitrine de magazin. Aruncând o ocheadă spre stânga, l-a 
văzut pe bărbatul cu pielea palidă - și, mai departe pe stradă, 
mașina. 

A așteptat să treacă un tramvai, a traversat strada și a intrat 
într-un mic cinematograf. Filmul tocmai începuse. A cumpărat 
un bilet și a intrat în sala întunecată, pe jumătate goală. La 
stânga ecranului era ieșirea de urgenţă. Alarma a răsunat tare 
când a apăsat pe bară și a ieșit înapoi în noapte. 

S-a pomenit într-o curte înconjurată de un zid înalt. L-a 


VP - 82 


escaladat cu ușurință, s-a lăsat să cadă pe o stradă pavată cu 
piatră cubică și a mers pe ea, printr-un pasaj, până în Orașul 
Vechi. Un scuter Piaggio aștepta în fața unui anticariat, cu o 
siluetă înveșmântată în piele și cu cască pe șa. S-a urcat în 
spate și și-a încolăcit braţele în jurul unei talii suple. 
e 

Alarma de incendiu încă mai urla când Mihail a năvălit în holul 
cinematografului. Nu s-a mai obosit cu tertipul biletului și a avut 
nevoie de două încercări ca să escaladeze zidul curții din spate. 
Pe strada pe care s-a lăsat să cadă nu erau nici mașini, nici 
trecători. S-a ridicat și a pornit valvârtej pe piatra cubică până 
ce a ajuns într-o piaţetă fermecătoare din inima Orașului Vechi. 
Acolo l-a văzut pe bărbatul cu pardesiu bej suindu-se pe locul 
din spate al unei motociclete. Mihail s-a gândit o clipă să-și 
scoată pistolul și să-l împuște. Însă a alergat ușurel înapoi până 
pe Rue de la Corraterie, unde aștepta Gabriel. 

— Unde-i? 

Mihail i-a spus de motoretă. 

— L-ai văzut pe cel care o conducea? 

— Era o ea. Purta cască. 

— Era femeie? Ești sigur? 

Mihail a încuviințat din cap. 

— Unde-i Villard? 

— Pleacă acum de la Cafe Remor. 

— Urmat de un custode de muzeu neînarmat, cu pregătire 
limitată în tehnicile de supraveghere stradală. 

Gabriel a apăsat pedala până la podea și a făcut o întoarcere 
dintr-o mișcare în faţa unui autobuz care se apropia. 

— Mergi în sensul greșit pe o stradă cu sens unic. 

— Dacă aș merge în sensul corect ne-ar trebui zece minute ca 
să ne întoarcem în Place du Cirque. 

Mihail a bătut darabana, agitat, pe consola dintre ei. 

— Ce crezi că e în servietă? 

— Sper că bani. 

— Așa sper și eu. 

e 

Prima greşeală a lui Sarah a fost că nu plătise dinainte nota, 
un păcat capital în branşa urmăritorilor. Până să reuşească să 
prindă privirea indiferentă a ospătarului, Lucien Villard plecase 
din Place du Cirque și era hăt, departe, pe Boulevard Georges 


VP - 83 


Favon. Temându-se că îl pierde în mulţimea ieșită seara pe 
străzi, Sarah s-a grăbit prea tare după ţinta sa, și așa a făcuta 
doua greșeală. 

S-a întâmplat la intersecția cu Rue du Stand. Villard se 
pregătea să traverseze, dar când semaforul s-a făcut roșu s-a 
oprit brusc și a scos un pachet de ţigări. Bătea vântul dinspre 
Ron, care era drept în faţa lui. Răsucindu-se, a zărit-o pe Sarah 
care se uita la vitrina unui magazin de vinuri, la vreo zece metri 
de el. S-a uitat la ea fără jenă mult timp, cu ţigara între buze, 
bricheta în mâna dreaptă și servieta în stânga. Servieta care îi 
fusese dată de bărbatul cu pardesiu bej. 

Dintr-odată, Villard a aruncat pe jos ţigara și a făcut furios doi 
pași spre Sarah. Atunci ea a văzut o fulgerare de lumină albă 
orbitoare și a simţit un val de aer extrem de cald năpustindu-se 
asupra ei cu forța unui uragan. A ridicat-o de pe picioare și a 
azvârlit-o pe pavaj. A zăcut acolo, neputând să se miște sau să 
respire, întrebându-se dacă e vie sau deja moartă. Era 
conștientă doar de cioburile de sticlă și de membrele și 
intestinele omenești. Și de sânge. Era sânge peste tot în jur. O 
parte din el, se temea, era al ei. Și o parte picura de pe crengile 
dezgolite ale copacului sub care zăcea ea. 

In cele din urmă, a auzit că îi strigă cineva numele, cu 
accentul pe a doua silabă, nu pe prima. A văzut o femeie 
șchiopătând încet pe o esplanadă scăldată de la malul mării, cu 
faţa acoperită de un văl negru. Apoi femeia a dispărut și i-a luat 
locul un bărbat. Avea ochii cenușii-albăstrui, ca gheaţa, și striga 
cât îl ţineau puterile. 

— Sarah! Sarah! Mă auzi, Sarah? 


VP - 84 


PARTEA A DOUA 


ABDICAREA 


20. 


GENEVA - LYON 


Bomba fusese mică, doar cinci kilograme de exploziv militar 
cu grad înalt de periculozitate, însă expert construită. Nu fusese 
pusă într-o mașină, ci într-o servietă diplomat. Bărbatul care o 
ținea când a explodat a fost redus, în mare, la o colecție de 
organe și extremități, printre care o mână care a aterizat pe 
parbrizul unei mașini care trecea pe Boulevard Georges-Favon. 
Un portofel a fost găsit în rămășițele unei haine de piele care 
îmbrăca resturile unui tors omenesc. Totul aparţinea unui 
anume Lucien Villard, veteran al Serviciului Francez de 
Protecţie, care până de curând avusese funcţia de șef al 
securităţii la International School din Geneva. Alte două 
persoane, un bărbat de douăzeci și opt de ani și o femeie de 
treizeci și trei de ani, au fost ucise de explozie. Amândoi se aflau 
chiar lângă Villard când aștepta să traverseze Rue du Stand. 
Ambii aveau cetăţenie elvețiană și locuiau în cantonul Geneva. 

Servieta diplomat a fost mai greu de identificat, deoarece nu 
mai rămăsese aproape nimic din ea. Poliţia Federală Elvețiană 
avea să obţină o bandă video din circuitul închis în care apărea 
Villard luând servieta de la Cafe Remor. Fusese lăsată acolo de 
un bărbat cu ochelari și pardesiu bej-închis. Când bărbatul a 
plecat pe jos din cafenea, a fost urmărit de un bărbat înalt cu 
pielea albă și părul deschis la culoare, și de altul la volanul unui 
Passat. Bărbatul cu pardesiu bej avusese o convorbire telefonică 
scurtă înainte să intre, și apoi să iasă repede, dintr-un 
cinematograf de pe Rue de la Corraterie. Onyx, eficientul sistem 
de monitorizare a comunicaţiilor al Elveţiei, avea să obţină, în 
cele din urmă, o interceptare a convorbirii. La capătul firului era 


VP - 85 


o femeie, și au discutat lucruri banale în franceză. Lingviștii 
aveau să stabilească faptul că niciunul dintre interlocutori nu 
era vorbitor nativ al acestei limbi. 

Cât despre Lucien Villard, a plecat de la Cafe Remor cu 
servieta diplomat la 17.17, urmărit de o femeie care fusese la 
cafenea cu bărbatul cel înalt. Ea se afla la o jumătate de stradă 
depărtare de Villard, pe Boulevard Georges-Favon, când a 
explodat bomba. A zăcut pe trotuar, nemișcată, câteva minute, 
ca și cum ar fi fost mai degrabă printre morţi decât printre vii. 
Apoi a apărut bărbatul cel înalt și a urcat-o în grabă pe bancheta 
din spate a Passatului. 

Mașina era înmatriculată în Franţa, și în Franța s-a întors, la 
câteva minute după ce a plecat de la locul exploziei. Puțin 
înainte de ora nouă seara a intrat într-o parcare din centrul 
Lyonului, cu o mare parte din plăcuţa de înmatriculare din spate 
mânjită de noroi. Gabriel a ascuns cheia deasupra roții stângi 
din spate, în vreme ce Mihail o ajuta pe Sarah să coboare de pe 
bancheta din spate. Pășea nesigur când au traversat strada spre 
Gare de la Part Dieu. 

Ultimul tren de noapte spre Paris era tras la linie. Mihail a 
cumpărat repede cu bani gheaţă trei bilete și s-au dus pe peron. 
Vagonul în care s-au urcat era aproape gol. Mihail s-a așezat 
singur pe un loc cu spatele la direcţia de mers; Gabriel și Sarah, 
pe partea dreaptă, privind spre direcţia de mers. Faţa ei era 
cenușie, părul îi era ud. Mihail îi spălase sângele din păr cu doi 
litri de apă Vittel, înainte s-o îmbrace în haine curate. Din 
fericire, sângele nu era al lui Sarah. Era al lui Lucien Villard. 

Ea s-a privit în geam. 

— Nicio urmă. Cum explici asta? 

— Bomba a fost făcută astfel încât să limiteze pagubele 
colaterale. 

— Aţi văzut explozia? 

Gabriel a clătinat din cap. 

— Doar am auzit-o. 

— Eu am văzut-o. Cel puţin, așa cred. Nu-mi amintesc decât 
expresia lui Lucien Villard când a fost sfârtecat. Era ca și cum el 
ar fi fost... 

— Un sinucigaș cu bombă? 

Sarah a încuviinţat încet din cap. 

— Ai mai văzut vreunul? 


VP - 86 


— Sinucigaș cu bombă? Le-am pierdut socoteala. 

Sarah s-a strâmbat dintr-odată. 

— Mă simt ca și cum m-ar fi călcat un camion. S-ar putea să 
am o coastă sau două rupte. 

— O să rugăm un doctor să te examineze înaintea zborului. 

— Care zbor? 

— Cel care o să te ducă de la Paris la New York. 

— Nu merg nicăieri. 

Gabriel nu și-a dat osteneala să răspundă. Faţa reflectată în 
geam era schimonosită de durere. 

— Seara n-a decurs tocmai cum plănuiserăm, a zis Sarah. 
Lucien Villard a fost făcut bucățele. Și unul dintre cei care au 
răpit-o pe Reema ne-a scăpat printre degete. 

— Mă tem că asta rezumă frumușel situaţia. 

— Ne-a picat drept în braţe și l-am lăsat să scape. 

— Mihail și cu mine suntem cei care l-am pierdut, nu tu. 

— Poate că ar fi trebuit să-l prindem la cafenea. 

— Sau poate că ar fi trebuit să băgăm un glonţ în el în timp ce 
mergea pe strada aceea liniștită, aproape de cinematograf. Un 
glonţ tinde să-i facă vorbăreţi chiar și pe ei mai duri. 

— Îmi amintesc și asta. Sarah s-a uitat la suburbia urâtă care 
aluneca dincolo de geam. Se pare că știm cum au aflat răpitorii 
că fiica lui Khalid e înscrisă la acea școală. 

— Mă îndoiesc că au avut nevoie de Villard să le spună asta. 

— Și atunci, ce a făcut pentru ei? 

— Pentru asta, a zis Gabriel, ar fi nevoie să fac speculaţii. 

— E drum lung până la Paris. Speculează liniștit. 

— Observare de aproape a țintei, a zis Gabriel după o clipă. 

— Continuă. 

— Nu puteau s-o facă ei înșiși din cauză că știau că e 
supravegheată de serviciile elveţiene. Așa că au angajat pe 
cineva să le facă treaba. Cineva care se presupunea că are grijă 
ca ea să fie în siguranță. 

— El a știut pentru cine lucrează? 

— Mă îndoiesc. 

— Și atunci de ce să-l omoare? 

— Presupun că vor să elimine pe oricine i-ar putea implica. 
Sau poate că Lucien o fi făcut ceva prostesc. 

— Cum ar fi? 

— Poate că i-a ameninţat. Sau poate că a cerut mai mulţi 


VP - 87 


bani. 

— Trebuie să fi crezut că sunt bani în servietă. Din ce alt 
motiv ar fi luat-o? Sarah s-a uitat la Mihail, care îi privea din 
partea din faţă a vagonului. Ar fi trebuit să-i vezi faţa când a 
crezut că e posibil să fiu moartă. 

— l-am văzut-o. 

— Știu că e îndrăgostit de cum-o-fi-chemând-o, dar încă ţine 
la mine. Și-a lăsat capul pe umărul lui Gabriel. Ce o să facem 
acum? 

— Tu te duci acasă, Sarah. 

— Sunt acasă, a zis ea și a închis ochii. 


21. 


Mai târziu, în seara aceea, în vreme ce trenul în care se afla 
șeful serviciului de informaţii israelian se apropia de Gare de 
Lyon din Paris, trei persoane mascate au trezit-o pe prinţesa 
Reema bine Khalid Abdulaziz Al Saud dintr-un somn chinuit. Era 
clar că sunt agitate, lucru care a surprins-o. De la incidentul cu 
blocul de corespondenţă, interacţiunile fetei cu răpitorii fuseseră 
oficiale și tăcute, însă cu o ranchiună exagerată. Toate trei 
persoanele mascate erau bărbați. De fapt, trecuse ceva timp de 
când n-o mai văzuse pe femeie. Reema nu era sigură cât timp. 
Măsura trecerea orelor și a zilelor nu cu un ceas sau un 
calendar, ci după ritmul meselor și al drumurilor la toaletă, 
supravegheate. 

Unul dintre bărbaţi ţinea în mână o perie de păr și o oglinjoară 
de forma unei palete. Avea și un bilet. Voia ca Reema să se 
aranjeze un pic - n-a spus din ce motiv. Prima privire aruncată 
făpturii din oglindă a șocat-o. De-abia a recunoscut fața palidă, 
suptă. Părul său ca pana corbului era o încâlceală murdară. 

Bărbatul s-a retras în timp ce Reema, cu oglinda în faţă, se 
străduia să-și perie părul des. S-a întors după o clipă cu un 
exemplar dintr-un ziar londonez și un aparat de fotografiat 
Polaroid de un roșu aprins. Arăta ca o jucărie, nu ca un lucru pe 
care l-ar putea ţine în mână un criminal nemilos. l-a dat Reemei 
ziarul - era ediţia din acea dimineaţă a lui Telegraph - și cu 
gesturi grosolane i-a făcut semn să-l ţină sub bărbie. Pentru 


VP - 88 


fotograf a luat expresia juhayman, tradiționala „faţă mânioasă” 
a beduinilor arabi. Însă cu ochii își implora tatăl să pună capăt 
suferinței ei. 

Blițul s-a declanșat și peste câteva secunde Polaroidul a scos 
fotografia. Apoi bărbatul a mai făcut o fotografie, care i s-a părut 
mai bună. Le-a păstrat pe amândouă și, împreună cu ceilalţi doi 
bărbaţi, au dat să plece. 

— Puteţi să mi-o daţi mie? 

Ochii din spatele măștii au privit-o întrebător. 

— Cea pe care n-o să i-o trimiteţi tatălui meu ca dovadă că 
sunt în viaţă. 

Ochii au părut să cântărească atent cererea ei. Apoi fotografia 
nedorită a venit prin aer, răsucindu-se și încovoindu-se un pic 
înainte să aterizeze ușurel pe patul pliant, lângă Reema. Ușa s-a 
închis, zăvoarele au țăcănit. Lumina de pe tavan a continuat să 
ardă. 

Reema a luat fotografia. Arăta, și-a zis, destul de bine. Părea 
de mai mult de doisprezece ani, un pic beată sau drogată, un 
pic sexy, ca fotomodelele din Vogue sau G/amour. Se îndoia că 
tatăl ei o să aibă aceeași impresie. 

S-a întins pe patul pliant, cu fața în sus, și s-a uitat în ochii 
fetei din fotografie. 

— Eşti moartă, a șoptit. Moartă, moartă, moartă. 


22. 


PARIS - LONDRA 


Casa conspirativă se afla într-un mic bloc de locuinţe de lângă 
Bois de Boulogne. Mihail și Sarah și-au revendicat fiecare câte 
un dormitor, lăsându-i lui Gabriel divanul din living - „patul cu 
cuie”, cum i se zicea la Birou. Urmarea a fost că, la fel ca 
prinţesa Reema, nici el n-a dormit bine în noaptea aceea. 

S-a trezit devreme, s-a îmbrăcat și a ieșit în lumina rece și 
argintie a dimineţii. O escortă formată din doi oameni de la 
ambasadă aștepta într-un Renault sedan tras la bordură, cu 
plăci de înmatriculare diplomatice. Au mers pe străzi liniștite 
spre Gare du Nord, unde Gabriel a urcat în trenul Eurostar de la 


VP - 89 


ora opt și cincisprezece minute spre Londra. Avea loc la clasa 
întâi. Înconjurat de comercianţi și bancheri, a citit ziarele de 
dimineaţă. Erau pline de relatări false despre misterioasa 
explozie a unei bombe în Geneva, în care a fost implicat fostul 
șef al securităţii unei școli private de elită pentru copiii 
diplomaților. 

Pe când trenul se apropia de tunelul de sub Marea Mânecii, 
Gabriel a trimis un mesaj cifrat, în care îl informa pe destinatar 
de iminenta sa sosire în capitala britanică. Răspunsul a venit 
după mult timp și tonul nu era ospitalier. Nu conţinea nicio 
formulă de salut, doar o adresă. Gabriel a presupus că era 
adresa unei case conspirative. Sau poate că nu. Britanicii n-au 
case conspirative, și-a zis. Cel puţin, nu vreuna de care să nu 
știe Centrala din Moscova. 

Era nouă și jumătate când trenul a intrat în gara St. Pancras 
International din Londra. Gabriel se aștepta să-l întâmpine 
cineva, însă n-a văzut nici urmă de comitet de primire britanic 
când a traversat sala luminoasă unde erau casele de bilete. Ar fi 
trebuit să sune imediat la filiala din Londra și să ceară un șofer 
și escortă. Dar el și-a petrecut următoarele două ore rătăcind pe 
străzile din West End, căutând dovada că era urmărit. Era o 
încălcare a protocolului Biroului, însă în cazul lui Gabriel nu se 
întâmpla prima oară. Ultima dată când se aventurase în public 
singur o întâlnise pe Rebecca Manning, șefa trădătoare a filialei 
MI6 din Washington și o echipă rusească de extracţie înarmată 
până-n dinţi. Rușii nu supravieţuiseră. Rebecca Manning 
rămăsese în viață, indiferent dacă asta era de bine sau de rău. 

Ambasada Rusiei din Londra, cu rezidentura SVR generos 
aprovizionată cu agenţi, ocupa un teren valoros de lângă 
Kensington Palace. Gabriel a trecut pe lângă ea, pe Bayswater 
Road, și s-a îndreptat spre Notting Hill. St. Luke's Mews? erau la 
marginea de nord a cartierului elegant, aproape de Westway. 
Numărul 7, aidoma celorlalte căsuțe de pe stradă, era un garaj 
transformat. Exteriorul era în nuanţe de gri - gri-deschis, pereţii, 
gri-închis, finisajele și ușa. Ciocănelul de la intrare era un inel 
mare argintiu. Gabriel a lovit cu el de două ori. Și, când n-a 
primit niciun răspuns, a mai lovit o dată. 

În cele din urmă, ușa s-a deschis și Nigel Whitcombe l-a poftit 
să intre. Whitcombe împlinise de curând patruzeci de ani, dar 


8 Mews - grajduri (transformate în garaje sau locuinţe). 
VP - 90 


arăta în continuare ca un adolescent care fusese lungit și 
modelat ca un adult. Gabriel îl cunoștea de când era stagiar la 
MI5. Acum era aghiotantul personal și principalul executant al 
sarcinilor neoficiale date de directorul general al Serviciului 
Secret, sau MI6. 

— Sunt bine, a zis Gabriel apăsat după ce Whitcombe a închis 
ușa. Ce mai faci, Nigel? 

— Davies, a răspuns el. Nu folosim numele reale în casele 
conspirative, doar numele conspirative. 

— Și cine sunt eu azi? 

— Mudd?, a zis Whitcombe. 

— Mă prinde. 

— Ar trebui să-l auzi pe cel pe care l-am respins. 

— Pot să-mi închipui. 

Gabriel și-a rotit privirea prin casa micuță. Era renovată de 
curând și proaspăt zugrăvită, dar în mare parte nemobilată. 

— N-am devenit proprietarii ei decât săptămâna trecută, a 
explicat Whitcombe. Ești primul musafir. 

— Sunt onorat. 

— Crede-mă, nu asta era intenţia noastră. Suntem pe cale să 
lichidăm tot inventarul de case conspirative. Și nu numai din 
Londra. Din toată lumea. 

— Dar nu eu am fost cel care le-a dezvăluit rușilor. Rebecca 
Manning a făcut asta. 

A urmat o tăcere. Apoi Whitcombe a zis: 

— Ne știm de multă vreme, domnule Mudd. 

— Dacă-mi mai zici așa o dată... 

— Încă de la Operaţiunea Harkov. Și știi că am cel mai mare 
respect pentru tine. 

— Însă? 

— Ar fi fost mai bine dacă o lăsai să fugă. 

— Nu s-ar fi schimbat nimic, Nigel. Tot ar fi fost un scandal, și 
tot ați fi fost siliţi să renunţaţi la casele conspirative. 

— Nu-i vorba doar despre proprietăţile conspirative. Totul 
intră în discuţie. Rețelele, șefii de filiale, cifrurile și codificările. 
Din toate punctele de vedere, nu mai suntem în branșa 
spionajului. 

— Asta se întâmplă atunci când rușii plantează o cârtiță la cel 
mai înalt nivel al unui serviciu secret. Dar, cel puţin, primiţi case 


? Se pronunţă la fel ca mud - „noroi”. 
VP - 91 


conspirative noi, a zis Gabriel. Asta e mult mai bună decât 
șandramaua din Stockwell. 

— A dispărut și aceea. Vindem și cumpărăm proprietăţi atât 
de repede, încât chiar am avut impact asupra pieţei imobiliare 
londoneze. 

— Am un apartament frumușel în Bayswater de care vreau să 
mă descotorosesc. 

— Locul acela care dă spre parc? Toată lumea știe că e o casă 
conspirativă a Biroului. Whitcombe a zâmbit pentru prima oară. 
lartă-mă, dar ultimele luni au fost un coșmar. Rebecca probabil 
că savurează spectacolul din noul său birou din Centrala din 
Moscova. 

— Cum rezistă „C”? 

— O să-l las pe el să răspundă. 

Prin fereastra din faţă, Gabriel l-a zărit pe Graham Seymour, 
care cobora de pe bancheta din spate a unei limuzine Jaguar. 
Părea nelalocul său în grăjduleţele la modă, ca un bogătaș mai 
vârstnic care vine la tânăra sa amantă boemă. Seymour avea 
întotdeauna acel aer. Cu trăsăturile parcă pregătite pentru 
aparatul de fotografiat și abundența de cârlionţi de culoarea 
cositorului, arăta ca unul dintre acele fotomodele masculine pe 
care le vezi în reclamele la flecușteţe costisitoare, cum ar fi 
stilouri sau ceasuri elveţiene. Când a intrat în căsuță, s-a uitat 
prin living ca și cum ar fi încercat să-și mascheze entuziasmul 
faţă de un agent imobiliar. 

— Cât am plătit pentru locul ăsta? l-a întrebat pe Whitcombe. 

— Aproape două milioane, șefule. 

— Îmi amintesc zilele în care era suficient o cameră fără baie 
în Chiswick. Cei de la Administrativ au aprovizionat cămara? 

— Mă tem că nu. 

— E un Tesco după colț. Ceai, lapte și o cutie cu biscuiţi. Și nu 
te grăbi, Nigel. Ușa de la intrare s-a deschis și s-a închis. 
Seymour și-a scos pardesiul Crombie și l-a aruncat pe spătarul 
unui scaun. Părea că fusese cumpărat de la Ikea. Presupun că n- 
a mai rămas mult pentru decorare. Nu la prețul de două 
milioane de lire. 

— E mai bine să nu înghesui multe mobile într-un loc mic ca 
acesta. 

— N-am cum să știu. Seymour locuia într-o casă georgiană 
mare din Eaton Square, împreună cu soția pe nume Helen, care 


VP - 92 


gătea cu entuziasm, însă destul de prost. Banii veneau de la 
familia lui Helen. Tatăl lui Seymour fusese un agent legendar al 
MI6, care acționase în principal în Orientul Mijlociu. Am auzit că 
ai fost tare ocupat. 

— Am fost? 

Seymour a zâmbit cu buzele strânse. 

— GCHQ a prins un trafic neobișnuit de mare de transmisii 
radio și telefonice în Teheran acum câteva nopţi. GCHQ, 
Government Communications  Head-quarters, era agenția 
britanică specializată în interceptarea comunicaţiilor radio, 
telefonice, pe internet sau prin satelit. Sincer, părea că locul 
arde din temelii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cineva a pătruns într-un depozit și a furat vreo două tone 
de dosare și CD-uri. Se pare că aceste documente reprezintă 
întreaga arhivă a programului nuclear iranian. 

— l-auzi. 

Alt zâmbet, mai lung decât cel dinainte. 

— Ca parteneri ai voștri în numeroase operaţiuni împotriva 
programului nuclear iranian, printre care una cu numele de cod 
Masterpiece”, ne-ar plăcea să vedem acele documente. 

— Sunt sigur că v-ar plăcea. 

— Înainte să le arătaţi americanilor. 

— De unde știi că nu le-am arătat deja celor din Langley? 

— Pentru că n-aţi avut destul timp ca să analizaţi o comoară 
ca asta. Și dacă le-aţi fi dat ceva din material americanilor, ei mi 
l-ar fi dat mie. 

— N-aș fi așa de sigur de asta. Americanii au aceeași 
îngrijorare în privinţa serviciului vostru pe care o avem și noi. Și 
pe bună dreptate. La urma urmei, Rebecca și-a petrecut 
ultimele luni din cariera la MI6 furând toate secretele americane 
pe care putea să pună mâna. 

Seymour s-a întunecat, de parcă i-ar fi trecut prin faţă un nor. 

— Rebecca a dispărut. 

— Nu, n-a dispărut. Lucrează la Departamentul Marea Britanie 
din Centrala din Moscova. lar tu nu poţi face nimic fiindcă nu știi 
dacă mai are sau nu vreun agent în MI6. 

— Motiv pentru care am nevoie de un secret drăguţ, suculent, 
ca să dovedesc că sunt încă în joc. 


19 Capodopera. 
VP - 93 


— Atunci poate că ar trebui să te duci să furi unul. 

— Suntem prea ocupați să ne sfâșiem între noi ca să săvârșim 
un act de spionaj cinstit. Suntem complet paralizaţi. 

— Așa cum aţi fost după... 

— Da, a zis Seymour, tăindu-i vorba lui Gabriel. Paralela între 
atunci și acum este izbitoare. Ne-au trebuit ani întregi ca să ne 
punem iar pe picioare după ce Philby ne-a doborât. Sunt hotărât 
să nu mai permit să se întâmple vreodată așa ceva. 

— Și ai vrea ajutorul meu. 

Seymour n-a zis nimic. 

— Cum pot să fiu sigur că documentele iraniene nu vor ajunge 
pe biroul Rebeccăi de la Centrala din Moscova? 

— Nu vor ajunge, a zis Seymour, solemn. 

— Și dacă ţi le dau? Ce capăt în schimb? 

— Un armistițiu în conflictul nostru intern și o revenire 
treptată la colaborarea obișnuită. 

— Ce-ai zice de ceva mai tangibil? 

— Bine, a zis Seymour. Dacă îmi dai acele documente, o să te 
ajut s-o găsești pe fiica lui KBM înainte să fie silit să abdice. 

— Cum ai aflat? 

Seymour a ridicat din umeri. 

— Surse și metode. 

— Americanii știu? 

— Am vorbit cu Morris Payne aseară despre altceva. Payne 
era directorul CIA. Știe că fiica lui Khalid a fost răpită, dar pare 
că nu știe de implicarea ta. Seymour a adăugat brusc: Știi, e în 
oraș. 

— Morris? 

— Khalid. A venit la Londra ieri după-amiază. Seymour l-a 
privit cu atenţie pe Gabriel. Sunt surprins, dată fiind noua 
voastră prietenie, că nu ţi-a spus că vine. 

— N-a pomenit asta. 

— Nu-i urmăriţi telefonul mobil? 

— Nu mai funcţionează. Am presupus că și-a luat unul nou. 

— GCHQ este de aceeași părere. 

— Ce l-a adus în oraș? 

— A cinat aseară cu iubitul său unchi Abdullah. Este fratele 
mai mic al actualului rege. 

— Frate vitreg, a zis Gabriel. E o mare diferenţă. 

— Și de aceea Abdullah își petrece cea mai mare parte a 


VP - 94 


timpului aici, la Londra. De fapt, suntem, practic, vecini. La 
început, Abdullah s-a opus ridicării în rang a lui Khalid, dar s-a 
dat pe brazdă după ce Khalid a ameninţat că-l lasă falit și îl pune 
în arest la domiciliu. Acum este unul dintre cei mai apropiaţi 
sfătuitori ai lui KBM. Seymour s-a încruntat. Ne putem imagina 
despre ce fel de lucruri vorbesc. În ciuda adresei londoneze 
simandicoase, Abdullah nu moare de dragul Occidentului. 

— Sau a statului Israel, a adăugat Gabriel. 

— Cam așa. Dar este un personaj influent în Casa Regală 
Saud, și Khalid are nevoie de sprijinul lui. 

— Este agent MI6? 

— Abdullah? De unde ţi-o fi venit așa idee? Seymour s-a 
așezat. Mă tem că te-ai amestecat într-o urzeală a tronurilor 
adevărată. Dacă ai avea un strop de bun-simţ, te-ai da deoparte 
și i-ai lăsa pe Al Saud să se lupte între ei. 

— Orientul Mijlociu e un loc prea primejdios ca să permitem 
să fie instabilitate în Arabia Saudită. 

— Suntem de acord. lată de ce suntem gata să trecem cu 
vederea metehnele evidente ale lui KBM, printre care și 
uciderea lui Omar Nawwaf. 

— De ce-a făcut-o? 

— Am auzit zvonuri, a zis Seymour, vag. 

— Ce fel de zvonuri? 

— Că Nawwaf știa ceva ce n-ar fi trebuit să știe. 

— Anume? 

— Ce-ar fi să-ţi întrebi prietenul? Locuiește la Dorchester sub 
un nume fals. Seymour a clătinat din cap cu reproș. Trebuie să 
spun că, dacă mi-ar fi fost răpit copilul, ultimul loc în care m-aș 
afla ar fi un apartament de lux din hotelul Dorchester. Aș umbla 
după cei care au răpit-o. 

— De aceea mi s-a adresat mie. 

Gabriel a scos din servieta diplomat o fotografie, înfățișa un 
bărbat care stătea într-o cafenea franceză. 

— Cine este? 

— Speram că o să-mi poţi spune tu, a zis Gabriel și i-a dat lui 
Seymour fotocopia pașaportului. E foarte priceput. L-a lăsat pe 
Mihail cu buzele umflate în vreo cinci secunde aseară, la 
Geneva. 

Seymour a ridicat privirea. 

— Geneva? 


VP - 95 


— Ar putea să fie unul dintre ai tăi, Graham? Un fost agent al 
MI6 care își vinde serviciile pe piaţa liberă? 

— O să verific, însă mă îndoiesc. De fapt, nu-mi pare britanic. 
Seymour a examinat fotografia. Crezi că este profesionist? 

— Fără îndoială. 

Seymour i-a înapoiat fotografia și copia după pașaport. 

— Poate că ar trebui să le arăţi cuiva care cunoaște partea 
întunecată a meseriei noastre. 

— Ştii pe cineva de genul acesta? 

— S-ar putea. 

— Te superi dacă îi fac o vizită? 

— De ce nu? Are o mulţime de timp liber în acest moment. 
Seymour s-a uitat în jur, la încăperea pe jumătate mobilată. Cu 
toții avem. 


23. 


KENSINGTON, LONDRA 


Există oameni care pășesc pe un drum direct spre mântuire și 
alţii, cum era Christopher Keller, care o iau pe drumul cel lung. 
Locuia într-o căsuță luxoasă de pe Queen's Gate Terrace, în 
Kensington. Numeroasele camere aveau foarte puţine mobile 
sau decorațiuni, dovada faptului că relația lui cu Olivia Watson, 
fost manechin, care deţinea o foarte apreciată galerie de artă 
modernă în St. James's, se încheiase. Trecutul Oliviei era 
aproape la fel de complicat ca al lui Keller. Gabriel era singurul 
numitor comun. 

— N-ai făcut ceva nechibzuit, nu? 

— Stai să număr în câte feluri. 

Keller nu și-a putut stăpâni un zâmbet. Avea ochi albaștri 
luminoși, părul decolorat de soare și o bărbie lată, cu gropiţă în 
mijloc. Gura părea încremenită într-un zâmbet ironic. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Olivia s-a întâmplat. 

— Adică? 

— În cazul în care n-ai observat, a ajuns steaua lumii artistice 
din Londra. O droaie de fotografii extravagante în ziare. O droaie 


VP - 96 


de speculaţii despre misterioasa ei viaţă amoroasă. S-a ajuns în 
punctul în care nu mai puteam să ies cu ea în lume. 

— Ceea ce, lesne de înțeles, a creat tensiune în relaţia 
voastră. 

— Olivia nu-i tocmai genul care stă acasă. 

— Nici tu nu ești, Christopher. 

Keller, veteran al Serviciului Special Aerian, acţionase sub 
acoperire în Irlanda de Nord și luptase în primul Război din Golf. 
De asemenea, îi făcuse unui anumit personaj de vază din lumea 
interlopă corsicană niște servicii care puteau cu ușurință să fie 
descrise drept asasinate plătite. Dar lăsase în urmă toate astea. 
Mulțumită lui Gabriel, Christopher Keller era un agent respectat 
din Serviciul Secret de Informaţii al Maiestăţii Sale. Era repus în 
drepturi. 

A umplut ceainicul electric cu apă din sticlă și a apăsat pe 
buton. Bucătăria era la parterul unei case georgiene vechi. 
Părea desprinsă dintr-o revistă de design. Blaturile din granit 
erau mari și iluminate cu gust, aragazul era marca Vulcan, 
frigiderul era un Sub-Zero din inox, iar insula la care Gabriel 
ședea pe un taburet înalt avea o chiuvetă și un răcitor pentru 
vinuri. Prin ferestre vedea gambele trecătorilor care mergeau 
grăbiţi pe trotuar, prin ploaie. Nu era decât trei și jumătate, dar 
era aproape întuneric. Gabriel îndurase multe ierni englezești - 
odată locuise într-o căsuţă de pe malul mării, în îndepărtatul 
West Cornwall -, însă după-amiezile ploioase de decembrie din 
Londra îl deprimau întotdeauna. 

Keller a deschis un dulap și a luat o cutie de Twinings - cu 
mâna stângă, a observat Gabriel, nu cu dreapta. 

— Cum e? 

Keller și-a dus mâna la clavicula dreaptă. 

— Glonţul a produs o vătămare mai mare decât am crezut. A 
durat mult până să se vindece. 

— Așa se întâmplă când îmbătrânim. 

— E clar că vorbești din experiență. Sincer, e mai degrabă 
jenant. Se pare că sunt singurul agent din istoria M16 care a fost 
împușcat de o colegă. 

— Rebecca nu era o colegă, ci colonel din SVR. Mi-a spus că 
nu s-a considerat niciodată agent MI6. A fost pur și simplu un 
agent de penetrare. 

— La fel ca tatăl ei. Keller a luat cutia de ceai și a închis fără 


VP - 97 


zgomot dulapul. Începusem să cred că n-o să te mai văd 
vreodată, nu după cum s-au terminat lucrurile la Washington. Se 
înţelege de la sine că am fost plăcut surprins când Graham mi-a 
dat permisiunea să ne reînnoim prietenia. 

— Cât de mult ţi-a spus? 

— Doar că ţi-ai făcut de lucru cu prinţul Hârști-Hârști. 

— E un element valoros într-o regiune cu probleme. 

— Ai vorbit ca un adevărat spiocrat. A fost odată ca niciodată, 
când nu ţi-ai fi murdărit mâinile cu cineva de teapa lui. 

— Ţi-a spus Graham că e implicat un copil? 

Keller a încuviinţat din cap. 

— A spus că ai o fotografie la care vrei să mă uit. 

Gabriel a pus-o pe blat. Un bărbat stând într-o cafenea, o 
femeie la masa de alături. 

— Unde a fost făcută? 

Gabriel i-a spus. 

— Annecy? Îmi amintesc cu drag orașul. 

— Îl recunoști? 

— N-aș zice. 

— Dar pe acesta? 

Gabriel i-a dat lui Keller fotografia de pe pașaport. 

— Noi, englezii, suntem de toate formele și mărimile, însă mă 
îndoiesc că el ar fi unul dintre noi. 

Chiar atunci BlackBerry-ul lui Gabriel a vibrat, semnalând 
primirea unui mesaj. 

— judecând după expresia ta, a zis Keller, nu-s vești bune. 

— Răpitorii tocmai i-au dat lui Khalid termen până la miezul 
nopții ca să abdice. 

BlackBerry-ul a vibrat cu alt mesaj. De această dată, Gabriel a 
zâmbit. 

— Cee? 

— O cale de ieșire. 

— Ce înseamnă asta? 

— Îţi explic pe drum. 

— Unde mergem? 

Gabriel s-a ridicat brusc. 

— La hotelul Dorchester. 


VP - 98 


24. 


MAYFAIR, LONDRA 


Gabriel s-a agăţat din reflex de cotiera tapiţată cu piele din 
Bentley-ul Continental ţipător al lui Keller, pe când treceau ca 
fulgerul prin dreptul magazinului Harrods, din care nu s-a văzut 
decât o formă neclară. Au plonjat în pasajul subteran de sub 
Hyde Park Corner și au ieșit la suprafaţă un moment mai târziu 
în Piccadilly. Keller a condus prin labirintul străzilor din Myfair cu 
priceperea unui taximetrist londonez și a oprit brusc la intrarea 
în hotelul Dorchester. Era luminat ca un pom de Crăciun. 

— Așteaptă aici, a zis Keller. 

— Unde aș putea să mă duc? 

— Eşti înarmat? 

— Doar cu ascuțimea minţii și cu farmec din belșug. Keller a 
scos un vechi Walther PPK din buzunarul pardesiului și i l-a dat 
lui Gabriel. 

— Mulţumesc, Mr. Bond. 

— E ușor de ascuns și e al naibii de eficient. 

— Ca o cărămidă azvârlită printr-o vitrină. Gabriel a strecurat 
pistolul sub cureaua pantalonilor, la spate. E înregistrat sub 
numele al-jubeir. 

— Cine sunt eu? 

— Domnul Allenby. 

— Ca podul? 

— Da, Christopher, ca podul. 

— Ce se întâmplă dacă refuză să vină fără escortă? 

— Spune-i că e singura cale de a-și recăpăta fiica. Asta ar 
trebui să-i atragă atenţia. 

Keller a intrat în hotel. Doi saudiţi bine hrăniţi ronțăiau fistic în 
hol, dar nu erau de față reporteri. Cumva, presa britanică nu 
aflase că cel mai detestat om din lume stătea la cel mai 
grandios hotel din Londra. 

Cei doi saudiți s-au uitat la Keller cu prudenţă când s-a dus la 
recepţie. Faţa femeii drăguţe din spatele tejghelei s-a luminat 
automat, ca o lampă aprinsă de un detector de mișcare. 

— Am venit să-l văd pe domnul al-Jjubeir. Mă așteaptă. 

— Numele, vă rog? 

VP - 99 


Keller i i-a spus. 

Femeia a ridicat la ureche receptorul unui telefon și a tors 
ceva plăcut. Apoi a pus receptorul la loc și a făcut semn spre 
holul cu lifturi. 

— Unul dintre asistenții domnului al-Jubeir vă va însoţi până în 
apartamentul lui. 

Keller s-a dus spre lifturi, urmărit de privirile celor doi gealaţi 
saudiți. Au trecut cinci minute până și-a făcut apariţia asistentul, 
un bărbat mărunţel cu ochi somnoroși într-un costum imaculat, 
cu cravată. 

— ÎI aşteptam pe Allon. 

— lar eu ÎI aşteptam pe prințul moştenitor. 

— Alteța Sa nu se întâlneşte cu subalterni. 

— Dacă aș fi în locul tău, habibi!, m-aș conduce la etaj. Altfel, 
o să plec de aici și va trebui să-i explici prințului Fierăstrău-de- 
Oase că m-ai lăsat să plec. 

Sauditul mărunțel a lăsat să se scurgă câteva secunde până 
să apese pe buton. Khalid stătea în apartamentul cu terasă de la 
ultimul etaj. Se plimba de colo colo prin faţa ferestrelor înalte 
care dădeau spre Hyde Park, cu un telefon la ureche, când au 
intrat Keller și sauditul maărunțel. Unul dintre bodyguarzi i-a 
ordonat lui Keller să ridice braţele ca să poată fi percheziţionat. 
Keller i-a zis rapid în arabă să-i facă unei cămile ceva ce nu se 
poate spune. 

Khalid s-a oprit și a lăsat în jos telefonul. 

— Cine e acest bărbat? 

Mititelul i-a explicat cât a putut mai bine. 

— Unde e Allon? 

De această dată a răspuns Keller. Șeful serviciului secret 
israelian, a zis el, aștepta jos, în mașină. A omis să pomenească 
de pistolul Walther. 

— Trebuie să vorbesc cu el urgent, a zis Khalid. Te rog, spune- 
i să urce. 

— Mă tem că nu se poate. 

— De ce nu? 

— Pentru că aceasta este, probabil, cea mai puţin sigură 
încăpere din toată Londra. 

Khalid i-a spus omuleţului ceva în arabă. 

— Nu, a zis Keller în aceeași limbă. Fără limuzină și 


1 „Drag”, „iubit” (în limba arabă în original). 
VP - 100 


bodyguarzi. Vii cu mine. Singur. 

— Nu pot să plec de aici fără escortă. 

— N-ai nevoie de ea. Acum ia-ţi haina, Khalid. N-avem toată 
noaptea la dispoziţie. 

— Alteța Voastră Regală, a zis prinţul moștenitor pe un ton 
poruncitor. 

— Sună cam umflat, nu? a zâmbit Keller. Ce-ar fi să-mi zici 
mai bine Ned. 

e 

Khalid nu călătorea niciodată în Occident fără o pălărie de 
fetru și o pereche de ochelari cu rame negre. Deghizarea 
sumară îl făcea aproape de nerecunoscut. De fapt, până și cei 
doi mardeiași saudiţi din hol și-au ridicat doar un pic privirea de 
la fistic când viitorul lor rege a pășit pe marmura lucioasă, 
alături de Keller. Gabriel se mutase pe bancheta din spate a 
Bentley-ului. Keller s-a așezat la volan, iar Khalid pe locul 
pasagerului din față. O clipă mai târziu goneau pe Park Lane, 
prin traficul de la ora de vârf. 

Khalid i-a aruncat peste umăr o privire lui Gabriel. 

— Întotdeauna conduce așa? 

— Numai când e o viaţă în joc. 

— Unde mă duceţi? 

— În ultimul loc de pe pământ unde ar trebui să fii. 

Khalid a aruncat o privire mulțumită prin mașină. 

— Cel puţin ai închiriat o mașină ca lumea. 

— Îți place? 

— Da, foarte mult. 

— Bine, a zis Gabriel. Nu pot să-ţi spun cât de fericit mă face 
asta. 

e 

Keller a petrecut următoarea jumătate de oră gonind prin 
partea de vest a Londrei - prin Knightsbridge și Belgravia și 
Chelsea și Earl's Court - până când Gabriel a fost sigur că nu-i 
urmărește nimeni. De-abia atunci i-a spus lui Keller să meargă în 
Kensington Palace Gardens. Strada, o enclavă diplomatică, era 
închisă traficului obișnuit. Bentley-ul lui Keller a trecut prin 
punctul de control fără să fie cercetat și a intrat în curtea din 
față a unui imobil victorian din cărămidă, deasupra căruia 
flutura steagul albastru și alb al statului Israel. 

Khalid s-a holbat pe geam, nevenindu-i să-și creadă ochilor. 


VP - 101 


— Doar nu ai de gând așa ceva. 

Prin tăcerea sa, Gabriel a arătat limpede că da. 

— Ştii ce o să se întâmple dacă pun măcar piciorul înăuntru? 

— O să fii ucis de o echipă de cincisprezece asasini și o să fii 
tăiat în bucățele. 

Khalid s-a uitat la Gabriel cu o expresie sincer speriată. 

— Glumesc, Khalid. Acum dă-te jos din mașină. 


25. 


KENSINGTON, LONDRA 


Deghizarea sumară a lui Khalid n-a păcălit paza ambasadei 
sau pe ambasador, care se nimerise să pornească spre o 
recepție diplomatică în momentul în care legendarul șef al 
spionajului israelian a dat buzna în clădirea guvernamentală 
împreună cu conducătorul de fado al Arabiei Saudite. 

— O să explic mai târziu, a zis Gabriel încet în ebraică, iar 
ambasadorul a fost auzit murmurând: „Cred și eu c-o să explici”. 

La subsol, Gabriel a pus telefonul nou al lui Khalid într-o cutie 
de blocare a semnalului, cunoscută drept „stupul”, înainte să 
deschidă ușa ca de seif a sediului agenţiei. Moshe Cohen, noul 
șef, aștepta de partea cealaltă. Ochii i s-au oprit întâi asupra 
directorului general și apoi, cu uimire, asupra prințului 
moștenitor al Arabiei Saudite. 

— Ce Dumnezeu... 

— Telefonul lui e în „stup”, a zis Gabriel scurt în ebraică. 

Lui Cohen nu i-au mai trebuit alte instrucţiuni. 

— Cât timp ne poţi da? 

— Cinci minute. 

— Zece ar fi mai bine. 

Khalid n-a înțeles replicile, însă era vizibil impresionat de 
tonul lor. L-a urmat pe Gabriel de-a lungul coridorului central al 
sediului până la altă ușă asigurată. Camera de dincolo de ea era 
micuță, cam de trei metri pe trei. Erau acolo două telefoane, un 
computer și un ecran montat pe perete. Aerul era cu câteva 
grade mai rece decât în restul clădirii. Khalid și-a păstrat pe el 
pardesiul. 


VP - 102 


— O încăpere în care se poate vorbi în siguranţă? 

— Noi avem alt nume pentru ea. 

— Care este? 

Gabriel a șovăit. 

— Sfânta Sfintelor. 

Era limpede că Khalid, în ciuda educaţiei la Oxford, nu 
înțelegea referința. 

— Sfânta Sfintelor a fost sanctuarul din inima Templului din 
lerusalim. Era un cub perfect, douăzeci de coţi pe douăzeci de 
coţi pe douăzeci de coţi. Conţinea Chivotul Legământului, iar în 
Chivot se aflau cele Zece Porunci originale pe care Dumnezeu i 
le-a dat lui Moise pe Muntele Sinai. 

— Tăbliţele de piatră? a întrebat Khalid neîncrezător. 

— Dumnezeu nu le-a scos pe o imprimantă laser HP. 

— Și tu crezi aiureala asta? 

— Sunt de acord că autenticitatea tăblițelor este discutabilă, a 
zis Gabriel. Dar nu și restul. 

— Așa-zisul Templu al lui Solomon n-a existat niciodată. Este 
o minciună folosită de sioniști ca să justifice cucerirea Palestinei 
arabe de către evrei. 

— Templul a fost descris foarte amănunţit în Tora cu mult 
înainte de apariţia sionismului. 

— Asta nu schimbă faptul că nu-i adevărat. Era clar că pe 
Khalid îl distra dezbaterea. Îmi amintesc că acum câţiva ani 
guvernul tău a afirmat că a găsit stâlpii așa-zisului Templu. 

— Îmi amintesc și eu, a zis Gabriel. 

— Au fost puși în Muzeul Israelului, nu? Khalid a clătinat 
disprețuitor din cap. Acea expoziţie este o propagandă 
grosolană care are scopul să justifice existenţa voastră pe 
pământurile musulmanilor. 

— Soţia mea a proiectat acea expoziţie. 

— Zău? 

— lar eu am fost cel care a găsit stâlpii. 

De această dată, Khalid n-a mai protestat. 

— Waqf îi ascunseseră într-o încăpere aflată la cincizeci de 
metri sub suprafaţa Muntelui Templului. 

Waqf erau autoritatea religioasă islamică de care ţinea 
administrarea Cupolei Stâncii și a Moscheii al-Aqsa. 

— Au presupus că n-o să-i găsească nimeni. S-au înșelat. 

— Altă minciună, a zis Khalid. 


VP - 103 


— Vino în Israel, i-a propus Gabriel. O să te duc în acea 
încăpere. 

— Eu? Să vizitez Israelul? 

— De ce nu? 

— Îți poţi închipui reacţia? 

— Da, pot. 

— Trebuie să recunosc, ar fi un imens privilegiu să mă rog în 
Nobilul Sanctuar. 

Nobilul Sanctuar era numele pe care musulmanii i-l dădeau 
Muntelui Templului. 

— Putem face și asta. 

Khalid s-a așezat la o mică masă de conferințe și s-a uitat prin 
cameră. 

— Ce noroc să fim amândoi la Londra în același timp. 

— Da, a zis Gabriel. Eu îţi caut disperat fiica, iar tu cinezi cu 
unchiul Abdullah și stai în cel mai scump apartament din 
Dorchester. 

— De unde știi că m-am văzut cu unchiul? 

Ignorând întrebarea, Gabriel a întins o mână și a cerut 
scrisoarea de răscumpărare. Khalid a pus-o pe masă. Era o 
fotocopie. Originalul, a zis, a fost dus la ambasada saudită din 
Paris. Corpul de literă și marginile erau identice cu cele din 
prima scrisoare. La fel și exprimarea plată, prozaică. Khalid avea 
termen până la miezul nopţii următoare ca să abdice. Dacă 
refuza, n-avea să-și mai vadă niciodată fiica. 

— Există vreo dovadă că e în viață? 

Khalid i-a înmânat o copie a pozei. Copila ţinea în mâini un 
exemplar din ziarul Telegraph din ziua precedentă și se uita 
drept la aparatul de fotografiat. Avea ochii tatălui ei. Părea 
epuizată și neîngrijită, dar deloc speriată. 

Gabriel i-a înapoiat poza. 

— Niciun tată n-ar trebui să vadă vreodată o astfel de 
fotografie. 

— Poate că merit. 

— Poate că da. 

Gabriel a pus și el pe masă o fotografie. Era instantaneul făcut 
de supraveghetorii din DGSI, cu Rafiq al-Madani stând alături de 
Khalid pe Tranquillity. 

— De unde-o ai? 

— Din Tatler. Gabriel a luat înapoi fotografia. E unul dintre 


VP - 104 


prietenii tăi? 

— Eu n-am prieteni. Am supuși, musafiri și rude. 

— În ce categorie intră al-Madani? 

— E un aliat temporar. 

— Credeam că o să stavilești fluxul de bani către jihadiști și 
salafiști. 

Zâmbetul lui Khalid era condescendent. 

— Nu știi prea multe despre arabi, nu-i așa? Și-a frecat 
degetul mare de vârfurile celorlalte degete. Shwaya, shwaya. 
Încet, încet. Puțin câte puţin. 

— Ceea ce înseamnă că încă finanţezi extremiștii, cu ajutorul 
prietenului tău Rafiq al-Madani. 

— Ceea ce înseamnă că trebuie să mă mișc mai prudent, și cu 
sprijinul cuiva ca Rafiq. Al cuiva în care au încredere clericii 
importanți. Al cuiva care îmi poate oferi acoperirea necesară. 
Altfel, Casa Regală Saud se va nărui, iar Arabia va fi cârmuită de 
odraslele al-Qaeda și ISIS. Asta e ceea ce vreți? 

— Joci același vechi joc dublu. 

— Ţin un tigru de urechi. Și dacă îi dau drumul, o să mă 
înfulece. 

— Deja a făcut-o. Gabriel a pus pe ecranul Black Berry-ului 
său un mesaj. Era cel pe care îl primise când se afla în bucătăria 
lui Christopher Keller. Al-Madani a fost cel care ţi-a spus de a 
doua scrisoare de răscumpărare. A făcut-o la ora douăsprezece 
noaptea, ora Londrei. 

— Văd că îmi monitorizaţi telefonul. 

— Nu pe al tău, pe al lui al-Madani. Și la cinci minute după ce 
te-a sunat pe tine, a trimis un mesaj cifrat altcuiva. Datorită 
faptului că îi vedeam tastatura, a fost floare la ureche să-l citim. 

— Ce scrie? 

— Destul ca să fie clar că știe unde se află fiica ta. 

— Pot să văd mesajul? 

Gabriel i-a dat telefonul. 

Sauditul a înjurat încet, în arabă. 

— O să-l omor. 

— Poate că ar trebui să afli mai întâi unde este fiica ta. 

— Asta e treaba ta. 

— Rolul meu în această chestiune oficial s-a încheiat. N-am de 
gând să mă bag în lupta dintr-o familie saudită. 

— Ştii ce se spune despre familie, nu? 


VP - 105 


— Ce? 

— E celălalt cuvânt cu „f”. 

Gabriel a zâmbit fără să vrea. 

Khalid s-a întors la BlackBerry. 

— Poate că reuşim să ajungem la un soi aranjament de 
afaceri. 

— Ține-ţi banii, Khalid. 

— O să mă ajuţi, măcar? 

— Ai vrea ca eu să-l interoghez pe unul dintre oficialii din 
guvernul tău? 

— Sigur că nu. O să-l interoghez eu însumi. N-ar trebui să 
dureze mult. Khalid a coborât vocea. La urma urmei, am o 
oarecare reputație. 

— Asta ca să nu zicem mai mult. 

— Unde o să-l interogăm? a întrebat Khalid. 

— Trebuie să fie într-un loc izolat. Undeva unde să nu ne 
găsească poliţia. Gabriel a tăcut câteva clipe. Undeva unde 
vecinii să nu audă vreun zgomot. 

— Am exact locul potrivit. 

— Poţi să-l aduci acolo fără să-i stârnești bănuielile? 

Khalid a zâmbit. 

— N-am nevoie decât de telefonul meu. 


26. 


HAUTE-SAVOIE, FRANȚA 


Khalid avea un Gulfstream care aștepta pe London City 
Airport. S-au oprit la Paris - Le Bourget doar cât să-i ia pe Mihail 
și Sarah și apoi au zburat la Annecy, unde o caravană de Range 
Roveruri aștepta pe pista înnegrită. Era un drum de douăzeci de 
minute până la Versailles-ul particular al lui Khalid. Angajaţii, un 
amestec de francezi și arabi, erau așezați ca un cor în holul cu 
tavan înalt. Khalid i-a salutat scurt, apoi i-a condus pe Gabriel și 
pe ceilalți în galeria principală a castelului - sala mare, cum îi 
spunea. Era lungă și dreptunghiulară ca o bazilică, și pe pereţi 
atârnau picturi din colecţia lui Khalid, printre care și Sa/vator 
Mundi, dubiosul lui tablou de Leonardo. Gabriel l-a cercetat cu 


VP - 106 


atenţie, cu o mână la bărbie, cu capul un pic înclinat într-o 
parte. Apoi s-a lăsat pe vine și a examinat trăsăturile de penel în 
lumină piezișă. 

— Ei bine? a întrebat Sarah. 

— Cum ai putut să-l lași să cumpere chestia asta? 

— Nu e un Leonardo? 

— Poate o mică parte, demult. Dar nu mai este un Leonardo. 

Khalid li s-a alăturat. 

— Magnific, nu-i așa? 

— Nu știu care a fost gogomănia cea mai mare, a răspuns 
Gabriel. Să-l omori pe Omar Nawwaf sau să arunci o jumătate de 
miliard de dolari pe o piesă religioasă făcută în atelier, 
restaurată excesiv. 

— Atelier? Miss Bancroft m-a asigurat că e un Leonardo 
autentic. 

— Miss Bancroft a studiat istoria artei la Courtauld și Harvard. 
Am convingerea că n-a făcut așa ceva. Gabriel a văzut că unul 
dintre servitori intră în sală cu o tavă cu băuturi. Nu suntem la o 
petrecere, Khalid. 

— Asta nu înseamnă că n-ar trebui să primim răcoritoare după 
călătorie. 

— Câţi angajaţi sunt aici? 

— Douăzeci și doi, cred. 

— Și cum reușești să te descurci? 

Ironia nu l-a atins pe Khalid. 

— Șefii sunt saudiţi, a explicat, dar cei mai mulţi dintre 
angajaţii mei sunt francezi. 

— Cei mai mulţi? 

— Grădinarii sunt marocani și vest-africani, a spus pe un ton 
ironic. Saudiţii locuiesc într-o casă separată, la marginea de 
nord a proprietăţii. Ceilalţi locuiesc în Annecy sau în satele din 
jur. 

— Dă-le tuturor liber în seara asta. Și șoferilor. 

— Dar... 

— Și închide camerele de supraveghere, l-a întrerupt Gabriel. 
Cum ai făcut la Istanbul. 

— Nu cred că știu cum s-o fac. 

— Mută comutatorul cel mic de la „pornit” la „oprit”. Asta ar 
trebui să meargă. 


VP - 107 


_ Khalid îi spusese lui Rafiq al-Madani să vină la castel singur. 
Insă al-Madani a încălcat pe dată ordinul viitorului său rege, 
cerând din parcul de vehicule al ambasadei o mașină cu șofer. 
Au plecat din Paris, arondismentul 8, la ora 18 și, urmaţi de o 
echipă a Biroului, s-au îndreptat spre A6. Pe baza conversaţiei 
lor, pe care Gabriel și Khalid o urmăreau prin intermediul 
telefonului piratat, era limpede că cei doi bărbaţi se cunosc 
bine. Era limpede, de asemenea, că amândoi sunt înarmaţi. 

Când au ajuns în orașul Mâcon, Gabriel a rechiziționat unul 
dintre Range Roverurile lui Khalid și a pornit împreună cu Sarah 
prin zona rurală. Noaptea era rece și senină. A parcat pe o 
ridicătură de pe care se vedea intersecția dintre D14 și D38, a 
micșorat lumina farurilor și a oprit motorul. 

— Ce facem dacă dă peste noi un jandarm? 

— Doctrina Biroului zice să ne prefacem că suntem doi 
îndrăgostiţi. 

Sarah a zâmbit. 

— Cel mai nebunesc vis al meu împlinit. 

BlackBerry-ul lui Gabriel era așezat pe consola dintre ei. 
Emitea sunetul din telefonul lui al-Madani. Pe moment, se limita 
la zgomotul monoton al unui motor făcut în Germania și la un 
clinchet ritmic, care suna ca mutarea unor piese de șah. 

— Ce e asta? 

— Mătănii. 

— Pare îngrijorat. 

— Tu n-ai fi dacă te-ar chema Khalid la el în toiul nopţii? 

— Făcea asta tot timpul. 

— Și n-ai bănuit niciodată că nu e marele reformator, după 
cum era prezentat lumii? 

— Acel Khalid pe care îl știam eu n-ar fi fost de acord cu 
uciderea lui Omar Nawwaf. Presupun că faptul că are toată 
această putere l-a schimbat. l-a fost încredinţată prea repede și 
a scos la iveală hamartia din caracterul său. Defectul fatal, a 
adăugat Sarah. 

— Știu ce înseamnă, dr. Bancroft. Mulțumită Biroului, nu mi- 
am desăvârșit educaţia oficială, însă nu-s idiot. 

— Eşti cea mai deşteaptă persoană pe care am întâlnit-o 
vreodată. 

— Dacă sunt așa de deștept, de ce stau la miezul nopţii pe 
marginea unui drum francez? 


VP - 108 


— Încerci să-l împiedici pe eroul nostru tragic să se 
autodistrugă. 

— Poate că ar trebui să las să se întâmple asta. 

— Eşti un restaurator, Gabriel. Repari lucrurile. Din BlackBerry 
se auzea clinchetul mătăniilor. Khalid mi-a spus mereu că o să 
se întâmple așa ceva. Știa că vor încerca să-l distrugă. Zicea că 
va fi cineva apropiat lui. Cineva din interiorul familiei. 

— Nu-i o familie, e o afacere. Și prada de război ajunge la cei 
aflaţi la putere. 

— Despre asta e vorba? Bani? 

— O să aflăm destul de curând. 

Telefonul lui al-Madani a semnalat sosirea unui mesaj. 
Clinchetul mătăniilor a încetat. 

— De la cine crezi că este? 

O clipă mai târziu, telefonul lui Gabriel a vibrat. Mesajul era de 
la dispecerul Unităţii 8200. 

— A fost Khalid. Voia să știe când ajunge Rafiq. 

L-au ascultat pe al-Madani cum tastează un răspuns și i-l 
trimite lui Khalid cu un b/up. Apoi al-Madani a tastat și a trimis al 
doilea mesaj. Transcrierea a venit pe telefonul lui Gabriel după 
câteva secunde, împreună cu numărul la care a fost trimis. 

— Tocmai le-a spus răpitorilor că urmează să-l întâlnească pe 
Khalid. A promis să trimită o actualizare de îndată ce se termină 
întâlnirea. 

— Uite-l. 

Sarah a făcut semn spre o mașină, un Mercedes Clasa S 
berlină care venea spre ei neînsoţit. A trecut prin intersecţia 
unde fusese răpită fiica lui Khalid - c/ic-clic, clic-clic, clic-clic - și 
a dispărut. Gabriel a lăsat să treacă treizeci de secunde și apoi a 
pornit motorul Range Roverului. 

e 

Clinchetul mătăniilor a devenit mai puternic pe măsură ce 
Mercedesul se apropia de castelul lui Khalid. Rafiq al-Madani a 
șoptit în arabă o expresie de surprindere că poarta de fier cu 
ornamente aurii era deschisă. A fost surprins și să-l vadă pe 
Khalid însuși așteptând afară, în frigul din curtea pentru mașini. 

Au urmat deschiderea și închiderea unei portiere de bună 
calitate și urările de pace islamice tradiţionale. A urmat sunetul 
pașilor, mai întâi pe pietriș, apoi pe marmură. Al-Madani a făcut 
o remarcă despre lipsa luminii din hol. Khalid a explicat, părând 


VP - 109 


sincer, că palatul său de patru sute de milioane de euro avea o 
defecţiune la instalaţia electrică. 

Remarca l-a făcut pe al-Madani să scoată un hohot de râs 
sacadat. Avea să fie ultimul. S-a auzit o luptă, foarte scurtă, 
urmată de sunetul câtorva lovituri care au nimerit un pomete și 
o falcă. Mai târziu, Gabriel avea să-i dojenească pe Keller și pe 
Mihail că au folosit prea multă forță la neutralizarea subiectului. 
Amândoi au respins caracterizarea. Khalid a fost cel responsabil 
de bătaia cruntă, au spus, nu ei. 

Când Gabriel a ajuns în curtea mașinilor, telefonul piratat 
fusese închis și nu mai avea semnal. Mihail era ocupat cu 
vătămarea permanentă a braţului drept al șoferului, care 
refuzase prostește cererea politicoasă de a-i da arma. In castel, 
Keller îl lega cu bandă izolatoare pe un scaun din holul mare pe 
Rafiq al-Madani, care era aproape inconștient. Alteța Sa Regală 
prinţul Khalid bin Mohammed Abdulaziz Al Saud răsucea un 
șirag de mătănii pe primele două degete ale mâinii sale stângi. 
lar în cea dreaptă avea un pistol. 


27. 


HAUTE-SAVOIE, FRANȚA 


Lui Rafiq al-Madani i-a trebuit o vreme ca să priceapă deplin 
gravitatea situaţiei sale. Încetișor, bărbia i s-a ridicat de pe piept 
și s-a uitat, nesigur, prin încăperea enormă. Ochii i s-au oprit 
întâi la viitorul său regent, care încă prefira mătăniile, apoi la 
Gabriel. Ochii lui al-Madani erau blânzi și căprui, că ai unei 
căprioare. Cu faţa prelungă și părul rebel, avea ghinionul să 
semene cu Osama bin Laden. 

A mai trecut o clipă până când al-Madani a recunoscut chipul 
șefului spionajului israelian. Ochii căprui și blânzi s-au lărgit. 
Sauditul era speriat, a observat Gabriel, dar nu surprins. 

Al-Madani s-a uitat cu dispreț la Khalid și i-a vorbit în arabă 
saudită. 

— Văd că ţi-ai adus prietenul evreu să-ţi facă treaba murdară. 
Și te mai întrebi de ce ai atâţia dușmani acasă. 

Khalid l-a lovit cu patul pistolului. 


VP - 110 


Al-Madani a fulgerat-o cu privirea pe Sarah, în vreme ce îi 
curgea sânge din tăietura de deasupra ochiului stâng. 

— Acoperă-ţi faţa în prezenţa mea, căţea americană! 

Khalid a ridicat pistolul, furios. 

— Nu! a strigat Sarah. Nu-l mai lovi. 

Când Khalid a coborât pistolul, al-Madani a izbutit să 
zâmbească, în ciuda durerii. 

— Asculţi poruncile unei femei? Curând o să te și îmbraci ca 
una dintre ele. 

Khalid l-a lovit iar. Sarah a tresărit la sunetul osului frânt. 

— Unde e? a întrebat Khalid. 

— Cine? a întrebat al-Madani, cu gura plină de sânge. 

— Fiica mea. 

— De unde să știu eu? 

— Pentru că ești în legătură cu răpitorii. Khalid a luat de la 
Keller telefonul lui al-Madani. Să-ţi arăt SMS-urile? 

Al-Madani n-a spus nimic. 

Khalid a insistat, profitând de avantaj. 

— De ce i-ai făcut rău fiicei mele, Rafiq? De ce nu m-ai omorât 
mai bine pe mine? 

— Am încercat, dar nu s-a putut. Erai apărat prea bine. 

Mărturisirea bruscă l-a surprins chiar și pe Khalid. 

— Te-am tratat bine, nu-i așa? 

— M-ai tratat ca pe o slugă. M-ai folosit ca să-i ţii în frâu pe 
ulama, în vreme ce le dădeai femeilor dreptul să șofeze și te 
împrieteneai cu americanii și evreii. 

— Trebuie să ne schimbăm, Rafiq. 

— Islamul este răspunsul! 

— Islamul este problema, habibi. 

— Eşti un apostat, a clocotit al-Madani. 

Nu exista insultă mai mare în islam. Khalid a suportat acuzaţia 
cu o stăpânire de sine admirabilă. 

— Cine te-a pus să faci asta, Rafiq? 

— Am acţionat singur. 

— Nu ești destul de deștept ca să plănuiești așa ceva. 

Al-Madani a reușit să zâmbească disprețţuitor. 

— S-ar putea ca Reema să gândească altfel. 

Lovitura a fost bruscă și cumplită. 

— Numele ei e printesa Reema. Fața lui Khalid era 
schimonosită de furie. lar tu, Rafiq, nu ești demn să-i lingi tălpile 


VP - 111 


încălțărilor. 

— E fiica unui apostat. Și dacă nu abdici până mâine la miezul 
nopţii, ea o să moară. 

Khalid a ridicat pistolul în dreptul ochilor lui al-Madani. 

— Ce-o să faci? Mă omori? 

— Da. 

— Și dacă fti spun? Ce se întâmplă atunci? Al-Madani a 
răspuns la propria întrebare. Sunt mort deja. 

Khalid a înfipt ţeava pistolului în mijlocul frunţii lui al-Madani. 

— Omoară-mă, Alteța Ta. E singurul lucru la care te pricepi. 

Khalid a pus degetul pe trăgaci. 

— N-o face, a zis Gabriel, calm. 

Khalid a întors capul și l-a văzut pe Gabriel privind ecranul 
BlackBerry-ului său. 

— Am localizat poziţia telefonului la care au fost trimise 
aceste mesaje. 

— Unde e? 

— O casă din Țara Bascilor, Spania. 

Rafiq a scuipat sânge și mucus spre Gabriel. 

— Jidane! 

Gabriel și-a pus la loc în buzunar telefonul. 

— Dacă mă gândesc mai bine, a zis, hai, omoară-l. 

e 

După ce i-a rupt șoferului brațul și i-a smuls umărul din 
încheietură, Mihail l-a silit să intre în portbagajul Mercedesului. 
Acum, cu ajutorul lui Keller, l-a vârât acolo și pe Rafiq al-Madani. 
Khalid privea aprobator, cu pistolul în mână. 

S-a răsucit spre Gabriel. 

— Ce să facem cu ei? 

— Presupun că am putea să-i ducem în Spania. 

— E un drum lung în portbagajul unei mașini. Poate că ar 
trebui să-i lăsăm într-o pădure pustie de aici, din Haute-Savoie. 

— O să fie o noapte lungă și rece. 

— Cu cât mai rece, cu atât mai bine. Khalid s-a apropiat de 
spatele mașinii și s-a uitat la cei doi bărbaţi înghesuiți în spaţiul 
strâmt. Poate că reușim să-i facem să stea oleacă mai 
confortabil. 

— Și anume cum? 

Khalid a ridicat pistolul și a golit magazia în cei doi supuși ai 
săi. Apoi s-a uitat peste umăr la Gabriel și a zâmbit, fără să-și 


VP - 112 


dea seama că faţa îi e stropită cu sânge. 

— Doar nu credeai c-o să-i omor în casă, nu? Locul ăla m-a 
costat o avere. 

Gabriel s-a uitat la cele două trupuri sfâșiate de gloanţe. 

— Cum ne descurcăm acum cu ei? 

— Nu-ţi face griji. Khalid a trântit ușa de la portbagaj. Mă ocup 
eu de asta. 


28. 


AUVERGNE - RHONE - ALPES 


— Ca să se știe, glumeam când am zis că ar trebui să-l omori. 

— Zău? Uneori e greu să-ţi dai seama. 

Goneau spre vest pe autostrada A89, șeful serviciilor secrete 
israeliene și viitorul rege al Arabiei Saudite. Gabriel era la volan, 
Khalid stătea într-o rână, obosit, pe scaunul pasagerului. Intre ei, 
încărcându-se de la adaptor, era iPhone-ul lui Rafiq al-Madani. 
Cu câteva minute înainte, imitând stilul criptic al lui al-Madani, 
Khalid i-a pus la curent pe răpitori cu cele discutate. Esenţa 
mesajului era că Alteța Sa dorea cu disperare să asigure 
eliberarea fiicei sale și se pregătea să abdice. Incă nu primiseră 
vreun răspuns. 

Khalid s-a uitat din nou la telefon, apoi l-a trântit pe consolă. 

— Ușurel, prințule Cap-înfierbântat. Telefoanele se sparg. 

— Ce crezi că înseamnă asta? 

— Inseamnă că, probabil, n-ar fi trebuit să-l omori pe Rafiq 
înainte să fii sigur că fiica ta este cu adevărat la acea adresă din 
Spania. 

— Tu ești cel care a zis că e acolo. 

— Ce am spus eu este că am localizat telefonul. Aș fi preferat 
să verific presupunerea cu un martor viu, care respiră. 

— El aproape că a confirmat-o. 

— În acel moment avea un pistol aţintit spre cap. 

— Cred că spunea adevărul în privința locuinţei conspirative. 
Dar restul era minciună. 

— Nu crezi că a organizat totul el însuși? 

— Al-Madani e o rotiță din angrenaj. Sunt și alţii implicaţi în 


VP-113 


complotul împotriva mea. 

— Poate că ar trebui să-l interogăm din nou și să aflăm cine 
sunt ei. Gabriel a aruncat o privire în oglinda retrovizoare. 
Mihail, Keller și Sarah erau la vreo două sute de metri în spatele 
lor. Ce o să faci cu cadavrele? 

— Fii pe pace, o să dispară. 

— Fă să dispară și pistolul tău. 

— Nu era al meu, era al lui Rafiq. 

— Dar e plin de amprentele tale. După un moment de tăcere, 
Gabriel a zis: N-ar fi trebuit să-i omori, Khalid. Acum sunt 
implicat în uciderea lor. Și Sarah este. 

— N-o să știe nimeni. 

— Dar știi tu. Şi poţi să mă ameninţi cu asta oricând îţi 
convine. 

— Intenţia mea n-a fost să te compromit. 

— Date fiind antecedentele tale de comportament nechibzuit, 
tind să te cred. 

Khalid s-a uitat din nou la telefon. 

— A fost doar în închipuirea mea sau Rafiq n-a fost surprins 
de prezența ta în casa mea? 

— Ai observat și tu? 

— E clar că i-a spus cineva că ai fost implicat în căutarea 
Reemei. 

— Vreo două sute de membri ai curții tale regale m-au văzut 
în Arabia Saudită acum câteva seri. 

— Mă tem că nu merg nicăieri singur. 

— Acum ești singur, Khalid. 

— Și unde mai pui că sunt cu tine. A zâmbit scurt. Consultanta 
mea în materie de artă, trebuie să spun, n-a părut șocată la 
vederea câtorva stropi de sânge. 

— Nu se pierde ușor cu firea, nu după ceea ce i-a făcut Zizi al- 
Bakari. 

— Ce s-a întâmplat, de fapt? 

Gabriel a hotărât că nu era nimic în neregulă dacă-i spunea; 
se întâmplase cu mult timp înainte. 

— Când Zizi și-a dat seama că Sarah e agent CIA împrumutat 
Biroului, a predat-o unei celule al-Qaeda ca s-o interogheze și s- 
o execute. 

— Dar ai reușit s-o salvezi. 

— Și în timp ce făceam asta am pus capăt unui complot, 


VP - 114 


finanţat de saudiţi, de asasinare a papei. 

— Ce mai viaţă ai avut! 

— Și totuși, cu ce m-am ales? N-am un palat în Haute-Savoie. 

— Sau al doilea super-iaht ca mărime din lume, a subliniat 
Khalid. 

— Sau un Leonardo. 

— Se pare că nici eu n-am un Leonardo. 

— La ce-ţi trebuie toate astea? a întrebat Gabriel. 

— Mă fac fericit. 

— Chiar? 

— Nu suntem toţi la fel de norocoși ca tine. Eşti un bărbat cu 
talente extraordinare. N-ai nevoie de jucării care să te facă 
fericit. 

— Una sau două n-ar strica. 

— Ce vrei? O să-ţi dau orice. 

— Vreau să te văd ţinânducţi iar în braţe fiica. 

— Nu poţi să mergi mai repede? a zis Khalid, nerăbdător. 

— Nu, nu pot. 

— Atunci lasă-mă pe mine să conduc. 

— Nu te las pe bicicletă fără roţile de siguranţă. 

Khalid a privit peisajul întunecat. 

— Crezi că o să fie acolo? 

— Da, a spus Gabriel cu mai multă siguranţă decât avusese 
de gând. 

— Și dacă nu este? 

Gabriel a tăcut. 

— Ştii ce mi-a spus unchiul Abdullah? A zis că o fiică poate fi 
înlocuită, dar un rege nu. 

Zumzetul motorului a umplut tăcerea. După o clipă, Gabriel a 
observat că prințul răsucește un șirag de mătănii printre 
degetele mâinii stângi. 

— Acelea sunt ale lui al-Madani? 

— Le-am lăsat pe ale mele la Dorchester. 

— Cu siguranţă, există în islam interdicţia de a folosi mătăniile 
unui om pe care tocmai l-ai omorât. 

— Nu, a zis Khalid. Nu am cunoștință de asta. 

e 

Curierul aștepta la marginea unui câmp luminat de lună din 
comuna Saint-Sulpice. Geanta de sport din nailon pe care i-a 
dat-o lui Gabriel conţinea două pistoale-mitralieră Uzi Pro 


VP - 115 


compacte, o pereche de pistoale Jericho de calibrul .45 și o 
Beretta de 9 mm. Gabriel le-a dat Uzi-urile și Jericho-urile lui 
Mihail și lui Keller și și-a păstrat Beretta pentru el. 

— Și mie nimic? a întrebat Khalid când au pornit mai departe. 

— N-o să te apropii de acea casă. 

Când au ajuns la Bordeaux, Gabriel vedea deja în oglinda 
retrovizoare un soare care răsărea învăpăiat. Mergeau spre sud, 
de-a lungul Golfului Biscaya, și au traversat graniţa spaniolă fără 
să le fie controlate pașapoartele. Vremea era capricioasă, acum 
lumina aurie a soarelui, acum cer întunecat și ploaie cu vânt. 

— Ai petrecut mult timp în Spania? a întrebat Khalid. 

— Am avut de curând ocazia să vizitez Sevilla. 

— A fost cândva un oraș musulman. 

— În ritmul în care merg lucrurile, va fi din nou oraș 
musulman. 

— Au fost și evrei în Sevilla. 

— Și știm cu toţii cum s-a sfârșit. 

— Una dintre marile nedreptăți ale istoriei, a zis Khalid. Și 
după cinci secole, le-aţi făcut același lucru palestinienilor. 

— Vrei să discutăm despre câţi oameni au ucis și au strămutat 
saudiții pe când își stabileau controlul asupra Peninsulei Arabia? 

— Nu suntem o entitate colonială. 

— Nici noi n-am fost. 

Se apropiau de San Sebastián, staţiunea căreia bascii îi ziceau 
Donostia. Bilbao era următorul oraș mare, însă înainte să ajungă 
în el Gabriel a virat spre sud, în interiorul Ţării Bascilor. Într-un 
sat numit Olarra s-a oprit la marginea autostrăzii până ce li s-a 
alăturat Sarah. S-a așezat cu greu pe bancheta din spate, cu 
părul răvășit și ochii grei de oboseală. Mihail și Keller au cotit pe 
un drum lateral și au dispărut. 

— Ar trebui să fiu cu oamenii tăi, a zis Khalid. 

— N-ai face decât să le stai în cale. Gabriel i-a aruncat lui 
Sarah o privire. Încă mai crezi că lumea spionilor e interesantă? 

— Există cafea în lumea spionilor? 

Villaro, orașul căruia bascii îi ziceau Areatza, se afla la câţiva 
kilometri spre sud. Nu era o destinaţie turistică populară, însă 
avea în centru câteva hoteluri mici și o cafenea în piață. Gabriel 
a comandat într-o spaniolă foarte bună. 

— Există vreo limbă pe care să n-o vorbești? a întrebat Khalid 
după ce chelneriţa a plecat. 


VP - 116 


— Rusa. 

Pe fereastra cafenelei, Khalid urmărea cum se schimbă 
lumina în piaţă și micile vârtejuri care fugăreau niște ziare în 
jurul arcadelor. 

— N-am mai văzut niciodată o zi ca asta. Atât de frumoasă și 
de urâtă totodată. 

Gabriel și Sarah au schimbat între ei o privire, în vreme ce trei 
tinere, cu părul zburlit de vânt, au venit din frig. Aveau colanți 
rupţi, piercing în nas, tatuaje pe mâini și multe brățări la 
încheieturi, care clincăneau și zăngăneau când s-au prăbușit pe 
trei scaune, la o masă de lângă bar. Chelneriţa le cunoștea și a 
comentat ceva despre faptul că sunt băute. Erau la sfârșitul zilei 
lor de lucru, și-a zis Gabriel, nu la început. 

— Uită-te la ele, a zis Khalid, dispreţuitor. Arată ca niște 
vrăjitoare. Presupun că asta trebuie să așteptăm cu nerăbdare 
în Arabia Saudită. 

— Ai vrea tu. 

iPhone-ul lui al-Madani, cu sonorul oprit, stătea în mijlocul 
mesei, lângă BlackBerry-ul lui Gabriel. Khalid freca boabele 
mătăniilor cu degetul mare. 

— Poate că ar trebui să lași din mână chestia aia, a zis 
Gabriel. 

— Îmi aduc alinare. 

— Te fac să arăţi ca un prinţ saudit care se întreabă dacă o 
să-și mai vadă vreodată fiica. 

Khalid și-a strecurat în buzunar mătăniile când a sosit micul 
dejun. 

— Fetele alea se uită la mine. 

— Probabil te consideră atrăgător. 

— Știu cine sunt? 

— Nici vorbă. 

Khalid a luat telefonul lui al-Madani. 

— Nu înţeleg de ce n-au răspuns. 

Tocmai atunci, ecranul BlackBerry-ului lui Gabriel s-a luminat, 
semnalând un mesaj. 

— Ce zice? 

— Au găsit casa. 

— Când intră? 

Gabriel a pus la loc BlackBerry-ul pe masă, în vreme ce o 
rafală bruscă de ploaie a început să răpăie pe pavajul din piatră 


VP - 117 


al pieţei. 
— Acum. 


29. 


AREATZA, SPANIA 


În lunga noapte a călătoriei, Mihail studiase o imagine a casei 
luată printr-un satelit comercial obișnuit. Văzută de sus, era un 
pătrat perfect cu acoperiș de ţiglă roșie - nu-și dădea seama 
dacă avea sau nu etaj - așezat în mijlocul unui luminiș și la care 
ajungeai pe un drum particular lung. Privită prin lentila unui 
telescop de la adăpostul pădurii, era o clădire cu etaj modestă, 
dar bine întreţinută, cu obloane albastre vopsite de curând, 
toate bine închise. Nu erau vehicule pe alee și nu se simţea 
miros de cafea sau de prăjeală în aerul rece, rarefiat, al 
dimineţii. Un ciobănesc belgian mare, rasă deosebit de 
irascibilă, se zvârcolea ca un pește la capătul undiței. Lătra 
deznădăjduit, un lătrat gros și puternic care părea să facă să 
vibreze copacii. 

— Îți imaginezi cum ar fi să locuiești alături? a întrebat Keller. 

— Unii oameni nu știu să se poarte. 

— De ce crezi că-i așa de supărat? 

— Poate că a auzit zvonul că Gabriel e în oraș. Ştii ce părere 
au câinii despre el. 

— Nu se împacă bine cu câinii? 

Mihail a clătinat din cap cu un aer grav. 

— Ca apa și focul. Câinele lătra fără încetare. De ce n-a ieșit 
nimeni din casă să vadă ce-i cu agitația asta? 

— Poate că afurisitul ăla latră tot timpul. 

— Sau poate că nu-i asta casa. 

— O să aflăm imediat. 

Keller a armat Uzi Pro-ul și a pătruns fără zgomot în luminiș, 
cu arma în mâna întinsă, iar Mihail l-a urmat la distanță de 
câţiva pași. Câinele era acum deplin conștient de prezenţa lor și 
atât de înverșunat, încât Keller se temea că o să rupă sârma. 

Sârma era lungă de vreo zece metri, ceea ce îi dădea câinelui 
poziția dominantă la ușa din faţă. Keller s-a dus în spatele casei. 


VP - 118 


Și aici obloanele erau închise bine, și peste ochiurile de sticlă ale 
ușii din spate era tras un stor. 

Keller a apăsat ușor clanţa. Era încuiată. Gabriel ar fi putut s-o 
descuie în zece secunde, însă nici Keller, nici Mihail nu aveau 
îndemânarea lui supranaturală cu un simplu șperaclu. În plus, 
un cot prin geam era mult mai rapid. 

Gestul a produs mai puţin zgomot decât se temuse - 
scrâșnetul iniţial al sticlei, urmat de clinchetul cioburilor care 
cad pe o podea cu gresie. Keller a băgat mâna prin ochiul gol, a 
tras zăvorul și, urmat de Mihail, a năvălit în casă. 

e 

Gabriel a primit SMS-ul două minute mai târziu. A îndesat 
câteva bancnote în palma chelneriței și a ieșit zorit în piață 
împreună cu Sarah și Khalid. Range Roverul era după colț. 
Khalid și-a păstrat calmul până când au ajuns în mașină și 
portierele au fost închise. Gabriel a încercat să-l convingă să nu 
meargă la acea casă, dar în zadar; Khalid a insistat să vadă locul 
unde o ţinuseră pe fiica sa. Gabriel nu-l putea învinui. Dacă ar fi 
fost în locul lui Khalid, și el ar fi vrut să vadă. 

Când au intrat în luminiș au auzit câinele lătrând înnebunit. 
Keller stătea pe alee. l-a condus pe ușa din spate, peste cioburi, 
și au coborât în pivniţă. Un lacăt sofisticat era pe podea, în 
dreptul unei uși metalice, alături de o găleată de plastic bleu. Pe 
Khalid l-a sufocat mirosul când a intrat în celulă. 

Era o încăpere mică, cu pereţi albi, goi, în care de abia 
încăpea patul pliant. Pe așternutul murdar erau o fotografie 
Polaroid și un carnet. Fotografia era o altă versiune a celei pe 
care i-o trimiseseră răpitorii la ambasada Arabiei Saudite din 
Paris. Carnetul era plin de scrisul rotunjit al unei fete de 
doisprezece ani. Era același lucru, pagină după pagină. 

„Sunteţi morți... Morți, morți, morţi...” 


30. 


PARIS - IERUSALIM 


Asistenţii și bodyguarzii pe care Khalid îi abandonase la 
Dorchester așteptau în sala VIP-urilor din Paris - Le Bourget. L- 


VP - 119 


au recuperat pe prinţul lor moștenitor de parcă ar fi primit marfă 
de contrabandă furată și l-au înghesuit în avionul lui particular. 
O mașină de la ambasada Israelului i-a dus pe Gabriel și pe 
ceilalţi la Charles de Gaulle, aflat în apropiere. În terminal s-a 
dus fiecare pe drumul său. Keller s-a întors la Londra, Sarah, la 
New York. Gabriel și Mihail au avut de așteptat două ore zborul 
El Al spre Tel Aviv. Neavând altceva mai bun de făcut, Gabriel l- 
a informat pe directorul CIA, Morris Payne, că preferatul 
președintelui american dintre conducătorii lumii arabe e pe cale 
să abdice pentru a-i salva viaţa fiicei sale. Payne a insistat ca 
Gabriel să-i spună de unde are informaţia. Ca de obicei, Gabriel 
s-a lăsat greu. 

Era la începutul serii când el și Mihail au aterizat pe Ben 
Gurion. S-au dus direct pe bulevardul Regele Saul, unde Gabriel 
a petrecut o oră în biroul lui Uzi Navot, curățând reziduurile 
operaţionale și administrative acumulate în absenţa sa. Navot, 
cu cămașa albă în dungulițe, șic, și ochelarii fără rame, la modă, 
părea să fi ieșit direct din camera de consiliu a unei companii 
din Fortune 500. La rugămintea lui Gabriel, refuzase o slujbă 
foarte bine plătită la un furnizor din domeniul apărării din 
California, ca să rămână la Birou pe post de director adjunct. 
Nevasta cea pretențioasă a lui Navot, Bella, nu l-a iertat 
niciodată pe Gabriel. Nici pe soțul ei, că tot veni vorba. 

— Analiştii fac progrese mari cu documentele de la Teheran, a 
zis Navot. Nu există dovezile unui program activ, însă i-am prins 
cu mâţa-n sac cu activitatea lor precedentă, atât focoasele, cât 
și sistemele de propulsie. 

— Cât de curând putem să le facem publice? 

— Care-i graba? 

— În câteva ore, mullah-ii vor sărbători înfrângerea lui Khalid. 
O schimbare de subiect regional ar putea fi de ajutor. 

— Nu va schimba faptul că băiatul tău se prăbușește. 

— N-a fost niciodată băiatul meu. A fost al prim-ministrului. 

— Vrea să te vadă. 

— Nu sunt în stare. O să-l sun din mașină. 

Gabriel a telefonat în timp ce convoiul său urca pe Bab al- 
Wad, în Munţii ludeei. Prim-ministrul a primit vestea cam la fel 
de bine ca Morris Payne. Khalid era pivotul unei strategii 
regionale pentru a izola Iranul, a normaliza relaţiile cu regimurile 
arabe sunnite și a ajunge la un acord de pace cu Palestina în 


VP - 120 


termeni favorabili Israelului. Gabriel sprijinea scopurile generale 
ale strategiei, însă îl avertizase de mai multe ori pe prim- 
ministru că prinţul moștenitor era un personaj excentric și 
instabil, care avea să se dovedească a-și fi cel mai mare 
dușman. 

— Se pare că ţi s-a împlinit dorinţa, a spus prim-ministrul, cu 
vocea sa de bariton. 

— Nu vă fie cu supărare, dar este o caracterizare greșită a 
poziţiei mele. 

— Putem să intervenim? 

— Credeți-mă, am încercat. 

— Când se va întâmpla? 

— Înainte de miezul nopţii, ora Riadului. 

— O s-o facă? 

— Nu-mi pot închipui că nu. Nu după ceea ce am văzut azi. 

Era nouă și câteva minute când convoiul lui Gabriel a intrat pe 
strada Narkiss. De obicei, copiii dormeau la aceea oră, dar, spre 
surprinderea lui Gabriel, i s-au aruncat în braţe de cum a intrat 
în casă. Rafael, viitorul pictor, i-a arătat ultima sa lucrare. lrene 
i-a citit o poveste pe care o născocise cu ajutorul mamei. 
Carnetul pe care o scrisese era identic cu cel găsit în celula 
sărăcăcioasă a prinţesei Reema din Țara Bascilor, Spania. 

„Sunteţi morți... Morți, morţi, morți. 

Gabriel s-a oferit să-i culce pe copii, operaţiune care n-a avut 
mai mult succes decât încercarea sa de a o găsi pe fiica lui 
Khalid. Când a ieșit din camera lor, a găsit-o pe Chiara scoțând 
din cuptor un vas de ceramică portocaliu. A recunoscut aroma. 
Era osso buco, una dintre mâncărurile lui preferate. Au cinat la 
măsuţa în stil cafenea din bucătărie, având între ei o sticlă de 
Shiraz din Galileea și BlackBerry-ul lui Gabriel. Televizorul de pe 
blat era deschis, fără sunet. Chiara a fost surprinsă de canalul 
ales de soțul său. 

— De când te uiţi la Al Jazeera? 

— Au surse excelente în Arabia Saudită. 

— Ce se întâmplă? 

— Un cutremur. 

In afară de vreo două mesaje formulate vag, Gabriel nu mai 
ținuse legătura cu Chiara din dimineaţa în care plecase la Paris. 
Acum i-a povestit tot ce se întâmplase. A făcut-o în italiană, 
limba căsniciei lor. Chiara asculta cu mare atenţie. Nimic nu-i 


VP - 121 


plăcea mai mult decât să afle despre realizările lui Gabriel pe 
teren. Poveștile lui îi ofereau o legătură, oricât de firavă ar fi 
fost, cu viaţa la care renunţase ca să devină mamă. 

— Trebuie să fi fost o mare surpriză. 

— Ce anume? 

— Să dai de Sarah în avionul spre Paris. Chiara a aruncat o 
privire spre televizor. Erau scene de la recenta izbucnire de 
violenţă de-a lungul graniței cu Fâșia Gaza. Se părea că vina o 
purta în întregime Israelul. Nu par să știe că se petrece ceva 
neobișnuit. 

— Vor ști curând. 

— Cum se vor desfășura lucrurile? 

— Prinţul moștenitor îi va spune tatălui său, regele, că nu are 
de ales, trebuie să abdice. Tatăl lui, care mai are douăzeci și opt 
de copii de la alte neveste, fără îndoială că nu va fi de acord cu 
hotărârea fiului. 

— Cine îi va urma acum la tron regelui Mohammed? 

— Asta depinde de cine s-a aflat în spatele complotului de a-l 
alunga pe Khalid de la putere, a zis Gabriel și s-a uitat la ceas. 
Era 21.42 la lerusalim, 22.42 la Riad. Așteaptă până în ultima 
clipă. 

— Poate că s-a răzgândit. 

— După ce renunţă, pierde totul. Probabil nu va mai putea 
rămâne în Arabia Saudită. Nu va fi decât alt prinţ în exil. 

— În acest moment, mi-ar plăcea să fiu o muscă pe peretele 
Curții Regale. 

— Zău? 

Gabriel și-a luat BlackBerry-ul și a tastat numărul 
dispeceratului serviciului Operaţiuni de pe bulevardul Regele 
Saul. Câteva minute minute mai târziu, din BlackBerry a început 
să se audă vocea unui bătrân care zbiera în arabă. 

— Ce zice? 

— Un copil poate fi înlocuit, însă nu și un rege. 

e 

Era unsprezece și jumătate la Riad când Al Arabiya, canalul de 
știri saudit, și-a întrerupt emisiunile de seară obișnuite cu un 
anunț urgent de la palat. Crainicul părea șocat în timp ce îl 
citea. Alteța Sa Regală prinţul moștenitor Khalid bin Mohammed 
Abdulaziz Al Saud abdicase, renunțând astfel la succesiunea la 
tron. Consiliul Loialităţii, un grup de prinți de rang înalt care 


VP - 122 


hotărăşte care dintre ei va conduce ţara, plănuia să se 
întrunească în curând ca să numească un înlocuitor. Pe moment 
însă, monarhul absolut al Arabiei Saudite, bolnav în fază 
terminală și incompetent mintal, nu alesese un succesor. 

Al Jazeera, care a transmis restului lumii știrea, nu prea 
reușea să-și ascundă încântarea. Nu reușeau nici iranienii, Frăția 
Musulmană, palestinienii, Hezbollah, ISIS sau văduva lui Omar 
Nawwaf. Casa Albă a dat pe loc un comunicat de presă în care 
își declara hotărârea de a colabora strâns cu succesorul lui 
Khalid. Downing Street a murmurat ceva asemănător după 
câteva minute, la fel ca Palatul Elysee. Guvernul Israelului n-a 
spus nimic. 

Dar de ce renunţțase Khalid la tronul pentru care luptase atât 
de necruţător? Presa nu putea decât să facă speculaţii. Opinia 
unanimă a experţilor în Orientul Mijlociu era că nu abdicase de 
bunăvoie. Singura întrebare era dacă presiunea fusese 
dinăuntrul sau din afara Casei Regale Saud. Puţini reporteri sau 
comentatori au făcut vreo încercare de a-și ascunde bucuria faţă 
de căderea lui, printre ceilalți numărându-se în special acei 
suporteri de la început care îi aclamaseră ascensiunea la putere. 
„Bine c-am scăpat de el”, a declarat un editorialist important de 
la New York Times care îl încoronase prematur pe Khalid ca 
salvatorul lumii arabe. 

Printre numeroasele mistere din acea noapte se număra și 
locul în care se afla Khalid. Dacă și-ar fi dat cineva osteneala să- 
| întrebe pe șeful spionajului israelian, le-ar fi putut spune cu 
certitudine că Khalid plecase cu avionul la Paris imediat după 
întâlnirea furtunoasă cu tatăl său și, lipsit de anturajul său 
obișnuit, se strecurase neobservat în Hotel de Crillon. A doua zi 
după-amiază, la ora cinci, a primit un telefon. Vocea de la 
celălalt capăt, digitalizată și cu un ton pervers prietenos, i-a dat 
o serie de instrucțiuni, apoi convorbirea a fost întreruptă. 
Înnebunit, Khalid a sunat-o pe Sarah Bancroft la New York. lar 
Sarah, la cererea lui Khalid, l-a sunat pe Gabriel pe bulevardul 
Regele Saul. Inutil, după cum a reieșit, pentru că el monitoriza 
evenimentele în Centrul de Operaţiuni și auzise totul. Răpitorii 
voiau mai mult decât abdicarea lui Khalid. Il voiau pe el. 


VP - 123 


31. 


TEL AVIV - PARIS 


De fapt, era un pic mai complicat. Ceea ce voiau răpitorii era 
ca Gabriel să se ocupe de negocierile finale și de logistica 
eliberării prinţesei Reema. Și-au caracterizat cererea nu ca 
amenințare, ci ca gest umanitar, care să garanteze returnarea 
în siguranţă a ostaticei, întotdeauna cel mai periculos element al 
unei răpiri. Au spus că preferă să aibă de-a face cu un 
profesionist, nu cu un tată disperat și uneori instabil, însă 
Gabriel nu-și făcea iluzii în privința motivului pentru care 
răpitorii îl voiau pe el la telefon. Cei din spatele complotului, 
oricine ar fi fost, oricare ar fi fost motivul lor, aveau de gând să-l 
omoare cu prima ocazie. Și pe Khalid. 

Nu-i de mirare că cererea lor n-a fost privită favorabil pe 
bulevardul Regele Saul. Uzi Navot a zis că asta iese din discuţie, 
sentiment împărtășit de restul șefilor din echipa lui Gabriel - 
printre care și Yaakov Rossman, care a amenințat că-l 
încătușează pe Gabriel de birou. Până și Eli Lavon, șeful 
supraveghetorilor și cel mai bun prieten al lui Gabriel, credea că 
umblă după potcoave de cai morți. Și apoi, a adăugat Lavon, 
acum, că abdicase, Khalid nu mai merita efortul, și, cu 
siguranţă, nu merita riscul. 

Gabriel nu s-a mai ostenit să se consulte cu prim-ministrul. În 
schimb, și-a sunat soţia. Conversaţia a fost scurtă, două sau trei 
minute, nu mai mult. După aceea, el și Mihail s-au strecurat în 
liniște afară din clădirea de pe bulevardul Regele Saul și s-au 
îndreptat spre Ben Gurion. Nu mai erau zboruri spre Paris în 
seara aceea. N-avea importanţă; Khalid le trimisese un avion. 

Trecuse cu puţin de ora unu noaptea când au ajuns la Crillon. 
Christopher Keller era în barul hotelului și flirta cu amfitrioana 
drăgălașă în franceza sa cu accent corsican. 

— Ai fost deja sus? 

— De ce crezi că sunt aici? Mă scotea din minți. 

— Cum face faţă? 

— E confuz. 

Khalid stătea într-un apartament mare de la etajul patru. A 
fost un șoc să-l vadă făcând un lucru atât de obișnuit cum este 

VP - 124 


deschiderea unei uși. A închis-o repede și a încuiat-o. Pe măsuța 
de cafea din living erau îngrămădite cutiile și ambalajele de 
gustări din barul din apartament. Undeva, telefonul lui cânta o 
melodie electronică enervantă. 

— Chestia aia afurisită nu se mai oprește din sunat. A ridicat o 
mână, furios, spre televizorul enorm. Râd de mine! Spun că am 
fost silit să abdic din cauza lui Omar Nawwaf. 

— Poţi pune lucrurile la punct mai târziu, a zis Gabriel. 

— La ce bun? Telefonul suna din nou. Khalid a comutat pe 
mesageria vocală. Alt așa-zis prieten. 

— Cine era? 

— Președintele Braziliei. Și înaintea lui a fost directorul unei 
agenţii de talente din Hollywood, care se întreba dacă am de 
gând să investesc în continuare în compania lui. A tăcut o clipă. 
Toată lumea, în afară de cei care mi-au luat fata. 

— Dacă ar fi să ghicesc, o să ai vești de la ei cât de curând. 

— Cum poți fi sigur de asta? 

— Pentru că nu încape îndoială că știu de venirea mea. 

— Supraveghează hotelul? 

Gabriel a încuviinţat din cap. 

— Când mă sună, o să le ofer o sută de milioane de dolari. Ar 
trebui să fie destul ca să-i conving să-și respecte partea lor din 
înțelegerea iniţială. 

Pe chipul lui Gabriel a fulgerat un zâmbet. 

— Dacă ar fi atât de simplu! 

— Cu siguranţă, a zis Khalid după o clipă, n-ai chef să mori 
pentru un om ca mine. 

— N-am, a recunoscut Gabriel. Sunt aici pentru fiica ta. 

— Poţi s-o aduci înapoi? 

— O să fac tot ce-mi stă în puteri. 

— Ințeleg, a zis Khalid. Eşti directorul Serviciului Secret al 
statului Israel. lar eu sunt un om care tocmai a renunţat la un 
tron, ceea ce înseamnă că nu-ţi mai sunt de folos. 

— Am doi copii mici. 

— Ce norocos ești! Eu n-am decât unul. 

Peste încăpere s-a așternut o tăcere de plumb. A fost spartă 
de melodia siropoasă a telefonului lui Khalid. El l-a înșfăcat, apoi 
a respins convorbirea. 

— Cine era? a întrebat Gabriel. 

— Casa Albă. Khalid și-a dat ochii peste cap. Din nou. 


VP-125 


— Nu crezi că ar trebui să răspunzi? 

Khalid a fluturat cu dispreț mâna și și-a ațintit privirea la 
televizor. KBM întâlnindu-se cu prim-ministrul britanic în 
Downing Street. KBM înainte de cădere. 

— N-ar fi trebuit să-l ascult, a zis, fără să se adreseze cuiva. 

— Pe cine să asculţi? a întrebat Gabriel, însă Khalid n-a 
răspuns. 

Telefonul suna din nou. 

— Acum cine e? 

— Nu m-ai crede dacă ţi-aș spune. 

Gabriel a luat în mână telefonul care i-a fost întins și a văzut 
prenumele președintelui rus. 

— Răspunde-i, a zis Khalid. Sunt sigur că i-ar plăcea la 
nebunie să te audă. 

Gabriel a lăsat telefonul să mai sune câteva secunde. Apoi, cu 
o profundă satisfacţie, a apăsat pe RESPINGE. 

e 


În restul acelei nopţi lungi, ceasul s-a mișcat cu încetineala 
unor plăci tectonice care se deplasează. Insă dispoziţia lui Khalid 
pendula nebunește între furie faţă de cei care îl trădaseră și 
teamă pentru viaţa fiicei sale. De fiecare dată când suna 
telefonul, îl lua în mână ca și cum ar fi fost o grenadă cu cuiul 
scos și se uita la ecran plin de speranţă, după care îl azvârlea pe 
măsuța de cafea când vedea că nu era decât un alt fost prieten 
sau asociat, care suna ca să se scalde în schadenfreude. 

— Știu, știu, îi zicea lui Gabriel. Telefoanele se pot sparge, 
prinţule Cap-înfierbântat. 

Mihail și Keller au reușit să prindă câteva ore de somn, însă 
Gabriel a rămas lângă Khalid. Nu crezuse niciodată în basmul cu 
marele reformator arab, și totuși, când KBM s-a confruntat cu 
îngrozitoarea situaţie de-a avea de ales între tron și copilul său, 
Khalid a acţionat ca o ființă omenească, nu ca tiranul răzgâiat, 
incredibil de bogat, a cărui poftă de putere și avere n-avea 
hotare. Indiferent dacă Khalid o știa sau nu, și-a zis Gabriel, mai 
exista speranţă pentru el. 

În cele din urmă, cenușiul murdar al zorilor s-a furișat în 
livingul magnific. După vreo oră, pe când stătea la una dintre 
ferestrele care dădeau spre Place de la Concorde, Gabriel a fost 
martorul unui spectacol absolut remarcabil. De la Musée du 
Louvre spre Arc de Triomphe, polițiștii luptau cu mii de 


VP - 126 


protestatari, îmbrăcaţi cu toţii cu vestele galbene ale 
măturătorilor. N-a durat mult până ce arondismentul 1 a fost 
învăluit în întregime într-un nor dens de gaze lacrimogene. 
Gabriel a dat televizorul pe canalul France 2 și a fost informat că 
„Vestele galbene” sunt supărate pe președintele francez din 
cauza unei recente creșteri a preţului carburanţilor. 

— Așa arată democraţia, a ricanat Khalid. Barbarii sunt la 
porți. 

Poate că se înșelase, și-a zis Gabriel. Poate că, la urma urmei, 
Khalid era o cauză pierdută. 

Și stăteau acolo, șeful agenţiei de spionaj și monarhul căzut, 
privind cum marele experiment cunoscut în mare drept 
civilizația occidentală se face praf sub picioarele lor. Khalid era 
atât de absorbit, încât de această dată n-a auzit că-i sună 
telefonul. Gabriel s-a dus la măsuța de cafea și a văzut că 
aparatul vibrează printre resturile lungii nopţi de așteptare. S-a 
uitat la ecran. Apelantul nu era identificat și nu apărea niciun 
număr. 5 

A apăsat pe ACCEPTA și a dus telefonul la ureche. 

— Ar cam fi vremea, a zis în engleză, fără să facă vreun efort 
ca să-și ascundă accentul israelian. Acum ascultă cu atenţie. 


32. 


PARIS 


Când are de-a face cu răpitori, fie ei criminali sau teroriști, de 
obicei negociatorul le ascultă cererile. Insă asta presupune ca 
negociatorul să aibă ceva de oferit în schimbul libertăţii 
prizonierului - de exemplu, bani, sau eliberarea din închisoare a 
unui camarad. Insă Gabriel n-avea nimic valoros de dat în 
schimb, așa că n-avea de ales, trebuia să treacă imediat în 
ofensivă. l-a informat pe răpitori că prințesa Reema avea să fie 
liberă înainte de sfârșitul zilei. Dacă avea să fie vătămată în 
orice fel - sau dacă s-ar atenta la viața lui Gabriel sau a fostului 
prinț moștenitor saudit -, serviciul secret israelian avea să-i 
vâneze pe toţi membrii conspirației și să-i ucidă. Cel mai bine ar 
fi, a încheiat el, să termine treaba cât mai repede cu putinţă, 


VP - 127 


fără melodramă sau obstacole neprevăzute de ultimă oră. Apoi 
a închis telefonul și i l-a dat lui Khalid. 

— Ești nebun? 

— Nu m-aș afla aici dacă n-aș fi. 

— Îți dai seama ce ai făcut? 

— Ne-am dat o foarte mică șansă să o recuperăm pe fiica ta 
fără să fim omorâți. 

— Ți-au dat vreo instrucţiune? 

— Nu le-am dat ocazia. 

— De ce nu? 

— Credeam că arabii sunt buni negociatori. 

Ochii lui Khalid s-au lărgit de furie. 

— Acum nu vor mai suna! 

— Sigur că vor suna. 

— Cum poţi fi așa de sigur? 

Gabriel s-a dus calm la fereastră și s-a uitat la răzmeriţța de 
jos. 

— Pentru că nu vorbeam în vânt. Și ei știu asta. 

e 

Spre ușurarea lui Gabriel, a trebuit să suporte o așteptare de 
numai douăzeci de minute înaintea dovezii că avusese dreptate 
cel puţin parţial. Instrucţiunile au fost date printr-un mesaj vocal 
înregistrat, în genul reclamelor. Vocea era de femeie, veselă și 
oarecum erotică. Spunea că Gabriel și fostul prinț moștenitor 
trebuie să urce în TGV-ul!? Paris - Marsilia de la prânz. Vor fi 
transmise instrucțiuni suplimentare în timpul călătoriei. Nu 
trebuiau să implice poliţia franceză. Și nici să aibă escortă. Orice 
abatere de la instrucțiuni va avea ca rezultat moartea copilei. 
„Sunteţi supravegheați”, a avertizat vocea înainte să se 
întrerupă legătura. 

Termenii nu erau nici pe departe echitabili, dar, în condiţiile 
date, erau cei mai buni la care se putea aștepta Gabriel. Și apoi, 
n-avea de gând să-i respecte și, dacă-i pe-așa, nici răpitorii. 

Khalid a cerut o limuzină din partea hotelului. In timp ce se 
târau spre est prin Paris, protestatarii cu veste galbene i-au 
zeflemisit, i-au înjurat și i-au scuipat. Gazele lacrimogene le-au 
înțepat ochii când au intrat grăbiţi în Gare de Lyon. Mihail și 
Keller stăteau, ca niște străini, sub panoul cu plecările, fiecare 
privind în altă direcţie. 


12 Train à Grande Vitesse - tren de mare viteză. 
VP - 128 


Khalid s-a uitat uluit în sus la atriumul de sticlă. 

— N-a fost în această gară un atac terorist acum câţiva ani? 

— Mergi mai departe, a zis Gabriel. Altfel o să pierdem trenul. 

— Uite placa memorială, a zis Khalid brusc, arătând spre o 
bucată de granit negru, șlefuit. 

Panoul cu plecările a scos un clinchet, la o actualizare. Trenul 
de Marsilia trăgea la peron. Gabriel l-a condus pe Khalid la un 
automat pentru bilete și i-a spus să cumpere două locuri la clasa 
întâi. Khalid s-a holbat nedumerit la aparat. 

— Nu sunt sigur că aș ști... 

— Las-o baltă. 

Gabriel a introdus un card de credit în fantă. Degetele i s-au 
mișcat cu iscusință pe ecran, iar mașinăria a scuipat două bilete 
și o chitanţă. 

— Și acum? a întrebat Khalid. 

— Urcăm în tren. 

Gabriel l-a condus pe Khalid spre peronul care trebuia și într- 
un vagon de clasa întâi. Mihail ședea la un capăt, Keller la 
celălalt. Amândoi erau cu faţa spre mijlocul vagonului, unde l-a 
dirijat Gabriel pe Khalid. Cam o treime din vagon era ocupată. 
Niciunul dintre ceilalţi pasageri n-a părut să-și dea seama că 
bărbatul care tocmai renunţase la tronul Arabiei Saudite stătea 
printre ei. 

— Ştii, a șoptit el în urechea lui Gabriel, nu-mi mai amintesc 
de când n-am mai mers cu trenul. Călătorești des cu trenul? 

— Nu, a zis Gabriel, în vreme ce TGV-ul pornea cu o 
smucitură. Niciodată. 

e 

În primele trei ore ale călătoriei spre sud, telefonul lui Khalid a 
vibrat aproape fără încetare, însă răpitorii au aşteptat până 
când trenul a ajuns la Avignon ca să le dea următoarea serie de 
instrucțiuni. Din nou n-a fost niciun nume sau număr, doar un 
robot cu voce feminină. l-a spus lui Gabriel să închirieze o 
mașină la Gare de Marseilles-Saint-Charles și să meargă până în 
vechiul oraș-cetate Carcassonne. Acolo era o pizzerie pe Avenue 
Général Leclerc, numită Plein Sud. Aveau să lase fata pe 
undeva, prin apropiere. „Și nu-i aduce pe cei doi bodyguarzi”, i-a 
avertizat vocea, pe un ton jucăuș. „Altfel, fata moare”. 

Gabriel a sunat în bulevardul Regele Saul și a comandat două 
mașini de la Hertz, una pentru Mihail și Keller, cealaltă pentru el 


VP - 129 


și Khalid. Amândouă erau Renault-uri cu cinci uși. Mihail și Keller 
au plecat primii și s-au îndreptat spre nord, către Aix-en- 
Provence. Gabriel a luat-o spre vest, de-a lungul coastei, în 
lumina orbitoare de la sfârșitul după-amiezii. 

Khalid și-a plimbat un deget prin praful de pe bord. 

— Cel puţin ar fi putut să ne dea o mașină curată. 

— Ar fi trebuit să le spun că e pentru tine. Sunt sigur că ar fi 
găsit ceva mai drăguţ. 

— De ce ţi-ai trimis oamenii spre Aix? 

— Ca să văd dacă răpitorii vor fi destul de proști ca să se ia 
după ei. 

— Și dacă o fac? 

— Vor avea o surpriză cam neplăcută. lar șansele noastre de 
a ieși din asta întregi vor crește spectaculos. 

Khalid admira marea. 

— Frumoasă, nu? 

— Sunt sigur că arată mai bine de pe puntea celui mai mare 
iaht din lume. 

— Al doilea ca mărime, l-a corectat Khalid. 

— Toţi trebuie să facem economii. 

— Presupun că voi petrece mult mai mult timp pe el. La Riad 
nu mai sunt în siguranţă. lar când o să moară tatăl meu... 

— Noul prinț moștenitor o să se poarte cu tine la fel cum te-ai 
purtat tu cu predecesorul tău și cu oricine altcineva care era o 
amenințare. 

— Așa merg lucrurile în familia mea. Dăm cuvântului 
disfunctie un sens cu totul nou. Khalid a zâmbit fără să vrea. Am 
de gând să-i dedic Reemei restul vieţii mele. Ea adoră 
Tranquillity. Poate că o să facem împreună o călătorie în jurul 
lumii. 

— O să aibă nevoie de multe îngrijiri medicale și psihiatrice ca 
să-și revină după toate prin câte a trecut. 

— S-ar zice că vorbești din experienţă. 

— Citește-mi dosarul. 

— L-am citit, a zis Khalid. Era o referire la ceva ce s-a 
întâmplat la Viena. A fost o bombă. Se spune că... 

— Poate că o să te surprindă, dar nu este ceva despre care 
vreau să vorbesc. 

— Așadar, e adevărat? Soţia și copilul ţi-au fost uciși sub ochii 
tăi? 


VP - 130 


— Nu, a zis Gabriel. Soţia mea a supravieţuit. 

Soarele ardea la orizont - ca o mașină, și-a zis Gabriel, care 
ardea într-o piaţă de obicei liniștită din Viena. S-a simţit ușurat 
când Khalid a schimbat brusc subiectul. 

— N-am mai fost niciodată la Carcassonne. 

— În Evul Mediu fost o fortăreață a catarilor. 

— Catarii? 

— Ei credeau, printre altele, că există doi Dumnezei, 
Dumnezeul din Noul Testament și Dumnezeul din cel Vechi. Unul 
era bun, celălalt era rău. 

— Care era cel bun și care cel rău? 

— Tu ce crezi? 

— Dumnezeul evreilor era cel rău. 

— Da. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ei? a întrebat Khalid. 

— În ciuda tuturor probabilităților, au fondat un stat modern 
în vechea lor patrie. 

— Vorbeam de catari. 

— Au fost exterminați în Cruciada împotriva albigenzilor. Cel 
mai faimos masacru a avut loc în satul Montsegur. Două sute de 
„Catari perfecţi” au fost azvâriliţi într-un rug imens. Locul în care 
s-a întâmplat a ajuns să fie numit „câmpul celor arși”. 

— Se pare că și creștinii pot să fie violenţi. 

— Era secolul al XIII-lea, Khalid. 

BlackBerry-ul lui Gabriel a vibrat, semnalând un apel. Era 
Mihail, cu o actualizare a situaţiei. Gabriel a ascultat, apoi i-a 
spus să pornească spre Carcassonne. 

— Au fost urmăriţi? a întrebat Khalid. 

— Nu, a zis Gabriel. N-am avut norocul ăsta. 

Soarele aluneca sub orizont. Curând avea să dispară. Măcar 
pentru asta, dacă nu pentru altceva, era recunoscător. 


33. 


MAZAMET, FRANȚA 


În cele patruzeci și opt de ore de la mutarea în pripă a 
prințesei Reema din casa conspirativă din Tara Bascilor, Spania, 


VP - 131 


fata fusese ţinută aproape permanent în mișcare. Amintirile sale 
despre odisee erau fragmentare, pentru că erau înceţoșate de 
injecții cu sedative administrate în mod regulat. Și-a amintit un 
depozit plin de lăzi de lemn și un șopron murdar care mirosea a 
capră și o bucătărie mică din care a auzit o ceartă în camera 
alăturată, între doi dintre răpitori. Era pentru prima oară când îi 
auzea vorbind. Limbajul a șocat-o. 

Nu mult după încheierea disputei, i-au făcut altă injecție cu 
drog. S-a trezit, ca de obicei, cu o durere de cap înfiorătoare și 
cu gura la fel de uscată ca Deșertul Arabiei. Zdrenţele în care o 
țineau de vreo două săptămâni îi fuseseră scoase și era 
îmbrăcată în costumul pe care îl purta în după-amiaza răpirii. Ba 
chiar purta pardesiul ei preferat, Burberry. Părea mai greu decât 
de obicei, cu toate că Reema nu era sigură. Era slăbită de 
inactivitate, și drogurile o făceau să-și simtă membrele ca și 
cum ar fi fost făcute din fier. 

Ultima injecție conţinea o doză mai mică de sedativ. Reema 
părea că plutește prin apropierea stării de conștienţă. Era sigură 
că se află în portbagajul unei mașini aflate în mișcare, pentru că 
auzea sub ea fâșâitul cauciucurilor. De asemenea, auzea două 
voci din interiorul mașinii. Vorbeau aceeași limbă, limba care o 
șocase. N-a recunoscut decât două cuvinte. 

Gabriel Allon... 

Legănarea mașinii și mirosul apropiat al portbagajului murdar 
îi întorceau stomacul pe dos. Reemei i se părea că trage cu greu 
aer în plămâni. Poate că erau drogurile pe care i le dăduseră. 
Nu, și-a zis, era pardesiul. O apăsa. 

Avea mâinile dezlegate. A descheiat brandenburgurile și a 
tras de revere, dar în zadar, nu se desfăcea. A închis ochii și, 
pentru prima dată în multe zile, a plâns. 

Laturile pardesiului erau cusute laolaltă. 

e 

Avenue General Leclerc se afla dincolo de zidurile duble ale 
cetăţii antice din Carcassonne și nu avea nimic din frumusețea 
sau farmecul cartierului vechi. Plein Sud ocupa o clădire turtită 
de pe partea sudică a străzii, ultima dintr-o mică paradă de 
magazine și întreprinderi care serveau locuitorii din clasa 
muncitoare a cartierului. Interiorul era curat și ordonat și 
luminat puternic. Acolo se aflau un bărbat masiv cu trăsături 
sudice care lucra la cuptoarele cu pizza și o femeie cu înfățișare 


VP - 132 


tristă care se ocupa de paella. Patru mese erau așezate într-un 
mic spaţiu. Pe pereţi erau obiecte de artă africane, iar o ușă 
glisantă mare, din sticlă, dădea spre stradă. Era galeria de tir a 
unui lunetist, și-a zis Gabriel. 

El și Khalid s-au așezat la singura masă liberă. Ocupanțţii 
celorlalte trei arătau ca oamenii pe care îi văzuseră răsculați pe 
străzile din Paris în acea dimineaţă. Erau cetățenii celeilalte 
Franțe, cea despre care nu citeşti prin ghiduri. Erau cei 
exploataţi și lăsaţi deoparte, cei fără diplome lucioase de la 
instituţii de învățământ de elită. Globalizarea și automatizarea le 
erodaseră valoarea ca forță de muncă. Economia serviciilor era 
singura lor opţiune. Omologii lor din Marea Britanie și America 
își spuseseră deja părerea la urna de vot. Franţa, și-a zis 
Gabriel, avea să fie următoarea. 

Un mesaj a venit pe BlackBerry-ul său. L-a citit, apoi a pus 
telefonul la loc în buzunar. Telefonul lui Khalid era între ei pe 
masă, întunecat, pus pe silențios. 

— Ei bine? a întrebat. 

— Oamenii mei. 

— Unde sunt? 

Cu o mișcare a ochilor, Gabriel i-a arătat că au parcat în 
apropiere. 

— Și răpitorii? 

— Nu sunt aici, înăuntru. 

— Știu că am sosit? 

— Fără îndoială. 

— De unde știu? 

— Vită-te la telefon. 

Khalid și-a coborât privirea. Avea un apel. Niciun nume. Niciun 
număr. 5 

Gabriel a apăsat pe ACCEPTA și a dus telefonul la ureche. 
Vocea care i s-a adresat era de femeie și vag erotică. Totuși, nu 
era o înregistrare. 

Vocea era reală. 


34. 


CARCASSONNE, FRANȚA 


VP - 133 


— Nu te-ai putut abține, nu? 

— Păi, nu. La urma urmei, cât de des ajunge cineva să 
vorbească cu un bărbat ca tine? 

— Și despre ce fel de bărbat vorbim? 

— Un criminal de război. Un ucigaș al celor care luptă pentru 
demnitate și autodeterminare. 

Engleza ei era impecabilă. Accentul era german, însă era și o 
urmă de altceva. Un pic mai la est, și-a zis Gabriel. 

— Ești o luptătoare pentru libertate? 

— Sunt profesionistă, Allon. La fel ca tine. 

— Nu, zău? Și ce fel de muncă faci când nu răpești și torturezi 
copii? 

— Copilul, a răspuns ea, a fost bine îngrijit. 

— Am văzut camera din Areatza în care aţi ţinut-o. Nu era 
bună nici pentru un câine, darămite pentru o fată de 
doisprezece ani. 

— O fată care și-a petrecut toată viaţa înconjurată de un lux 
de neînchipuit. Cel puţin acum are o idee despre cum trăiește 
marea majoritate a oamenilor din lume. 

— Unde este? 

— Aproape. 

— În cazul acesta, lăsaţi-o la intrarea în restaurant. N-o să 
încerc să vă urmăresc. 

Ea a râs, un sunet jos și gutural. Gabriel a dat sonorul la 
maximum și și-a apăsat telefonul pe ureche. Femeia era într-o 
mașină aflată în mișcare, era sigur de asta. 

— Eşti gata pentru următoarea serie de instrucţiuni? l-a 
întrebat. 

— Ar fi bine să fie ultima. 

— La nord de Carcassonne e o localitate numită Saissac. 
Urmati D629 până la graniţa următorului département. După un 
kilometru o să vedeți o spărtură în gardul de pe partea dreaptă 
a drumului. Urmaţi cărarea pe câmp exact o sută de metri, apoi 
stingeți farurile. Orice abatere din partea voastră, a zis femeia, 
va avea ca rezultat moartea fetei. 

— Dacă îi faci vreun rău, o să-ţi vâr un glonţ în cap. 

— Ca ăsta? 

Numaidecât, ușa glisantă de sticlă a cafenelei s-a făcut 
țăndări, iar un glonţ superîncălzit a tăiat aerul dintre Gabriel și 
Khalid și s-a înfipt în perete. 


VP - 134 


— Aveţi treizeci de minute, a zis calm femeia. Altfel, 
următorul e pentru ea. 

e 

Gabriel și Khalid i-au urmat pe ceilalți clienți panicațti din Plein 
Sud afară, pe bulevardul aglomerat. Renaultul era parcat în fața 
magazinului alăturat. Gabriel s-a aşezat la volan, a pornit 
motorul şi a gonit de-a lungul zidurilor vechii cetăți. Khalid 
urmărea traseul pe telefonul mobil. În realitate, Gabriel n-avea 
nevoie de ajutor - şoseaua spre Saissac era marcată clar cu 
panouri -, dar asta îi dădea lui Khalid altceva de făcut decât să 
strige la Gabriel să meargă mai repede. 

A fost un drum de aproape patruzeci de kilometri doar până la 
Saissac. Gabriel a acoperit distanţa în circa douăzeci de minute. 
Au trecut ca fulgerul prin centrul vechi al orașului. Cu coada 
ochiului a văzut un meterez care dădea spre un șes, ruinele unui 
parapet și o singură cafenea. Partea mai nouă a orașului era la 
nord-vest. Avea un avanpost al jandarmeriei și un sens giratoriu 
în care Gabriel s-a temut o clipă că Renaultul o să se răstoarne. 

Dincolo de sensul giratoriu, orașul s-a micșorat. Pe aproape 
doi kilometri câmpurile erau îngrijite și cultivate, dar treptat au 
devenit sălbatice. Drumul s-a îngustat, a traversat un râu pe un 
pod de piatră și s-a îngustat din nou. Gabriel a aruncat o privire 
spre ceasul de la bord. După socotelile sale, erau deja cu trei 
sau patru minute în întârziere. Apoi s-a uitat în oglinda 
retrovizoare și a văzut două faruri. Păreau să se apropie. Și-a 
găsit BlackBerry-ul și a format un număr. 

A răspuns Keller. 

— Îndepărtaţi-vă, a zis Gabriel. 

— Nici vorbă. 

— Spune-i lui Mihail să tragă pe dreapta în clipa asta. 

Gabriel l-a auzit pe Keller cum transmite fără tragere de inimă 
ordinul și peste câteva secunde a văzut că mașina se duce spre 
marginea drumului. Atunci a închis telefonul și l-a pus la loc în 
buzunar. Brusc, telefonul lui Khalid s-a luminat. Niciun nume. 
Niciun număr. 

— Pune-o pe difuzor. 

Khalid a apăsat pe ecran. 

— Aţi întârziat, a zis femeia. 

— Cred că aproape am ajuns. 

— Aţi ajuns. La fel și oamenii tăi. 


VP - 135 


— Le-am spus să tragă pe dreapta. Nu se vor apropia mai 
mult. 

— Ar face bine să nu. 

A apărut un panou: DEPARTEMENT DU TARN. 

— Tocmai trec hotarul, a zis Gabriel. 

— Mergi mai departe. 

Erau într-un tunel de copaci. Când au ieșit, Gabriel a văzut pe 
partea dreaptă a drumului un gard de sârmă un pic lăsat în jos. 
Câmpul de dincolo de el era în întuneric. Nori grei făcuseră ca 
noaptea să fie fără lună. 

— Incetinește, a ordonat femeia. Spărtura din gard e chiar în 
faţă. 

Gabriel a redus viteza și a intrat prin spărtură. Cărarea era 
nepavată, cu făgașe adânci și udă de la o ploaie recentă. Gabriel 
s-a hurducat preț de vreo sută de metri și a frânat. 

— Mergi mai departe, a zis femeia. 

Gabriel a mers încet mai departe, în mașina care se legăna ca 
o corabie care urcă și coboară pe valuri. 

— E suficient de departe. 

Gabriel a oprit mașina. 

— Oprește motorul și stinge farurile. 

Gabriel a șovăit. 

— Acum, a zis femeia. Sau următorul glonţ trece drept prin 
parbriz. 

Gabriel a oprit motorul și a stins farurile. Întunericul era total. 
La fel și tăcerea de la telefon. Femeia, și-a zis, pusese telefonul 
pe silențios. 

— Cât timp crezi că ne va face să așteptăm? a întrebat Khalid. 

— Te aud, a zis femeia. 

— lar eu te aud pe tine, a zis Khalid glacial. 

— Asta a fost o ameninţare? 

Inainte ca el să poată răspunde, luneta Renaultului a 
explodat. Gabriel și-a scos Beretta de la spate și a pus primul 
glonţ pe țeavă. 

— Știu că te descurci foarte bine cu o armă, domnule Allon, 
dar eu n-aş încerca nimic. Şi apoi, acum aproape că s-a 
terminat. 

— Unde e fata? 

— Aprinde farurile, a zis femeia, și legătura s-a întrerupt. 


VP - 136 


35. 


DEPARTAMENTUL TARN, FRANȚA 


Fata stătea pe drum, la vreo cincizeci de metri în fața mașinii, 
pe o mică ridicătură. O bandă adezivă argintie îi acoperea gura 
și îi lega mâinile. O îmbrăcaseră cu fustă în carouri, colanţi negri 
și cu un pardesiu de școlăriță, cu brandenburguri. Părea că i-au 
încheiat pardesiul, dar nu așa stăteau lucrurile. Nu era deloc 
încheiat. 

Pe dată, Khalid a smucit în lături portiera și, strigând numele 
Reemei, s-a repezit în sus pe cărarea noroioasă. Gabriel l-a 
urmat la câţiva pași, aplecat un pic de mijloc, cu Beretta în 
mâinile întinse. Se răsucea la stânga și la dreapta, fără să știe 
ce caută. Reema și terenul din spatele ei erau scăldate în 
lumină, dar în rest întunericul de pe câmp era deplin. Gabriel nu 
vedea nimic, în afară de un tată care se împleticea spre o copilă 
ai cărei ochi erau plini de groază. 

Ceva nu era în ordine. De ce nu era ea ușurată auzind vocea 
tatălui său? Și unde era următoarea împușcătură? Glonţul 
promis care să treacă prin capul lui Gabriel? Și apoi a înțeles de 
ce pardesiul nu stătea bine pe Reema. Nu era niciun lunetist, nu 
mai era. Copila era arma. 

— Nu te apropia de ea! a strigat Gabriel, însă Khalid înainta 
mai departe pe poteca alunecoasă. 

Acesta a fost momentul în care Gabriel a văzut o licărire 
printre copacii care mărgineau câmpul. 

Un telefon mobil... 

Era departe, la cel puţin o sută de metri. Gabriel a îndreptat 
Beretta spre lumină și a apăsat pe trăgaci până s-a golit 
încărcătorul. Apoi a azvărlit pistolul și s-a repezit la Khalid. 

Deși mult mai tânăr, sauditul nu era atletic, iar Gabriel avea 
avantajul unui soi de sminteală. A acoperit spaţiul dintre ei din 
câţiva pași nebunești și l-a trântit pe Khalid pe pământul ud 
chiar când bomba de sub pardesiul cu brandenburguri al Reemei 
a explodat. 

O izbucnire de lumină orbitoare a luminat câmpul în toate 
direcțiile și metalul azvârlit a umplut aerul de deasupra capului 
lui Gabriel ca niște salve de artilerie. Când s-a uitat din nou în 

VP - 137 


sus, Reema dispăruse. Ce mai rămăsese din ea era împrăștiat 
de ambele părți ale cărării. 

Gabriel a încercat să-l ţintuiască pe Khalid la pământ, însă 
sauditul s-a smuls și s-a ridicat greoi în picioare. Era acoperit de 
sângele Reemei, amândoi erau. Gabriel s-a întors cu spatele și 
și-a astupat urechile când primul răcnet cumplit de durere s-a 
revărsat din plămânii lui Khalid. 

O mașină gonea pe drum. Gabriel a găsit Beretta, a ejectat 
cartușul golit și a pus altul. Apoi s-a răsucit încet și l-a văzut pe 
Khalid adunând cu disperare membrele fiicei sale. 

— Cheamă o ambulanță, zicea. Te rog, trebuie s-o ducem la 
spital. 

Gabriel s-a lăsat să cadă în genunchi și a vomitat cu spasme. 
Apoi și-a ridicat faţa spre cerul fără lună și s-a rugat să cadă 
brusc ploaia ca să-i spele de pe faţă sângele copilei. 

— Sunteţi morţi! a strigat din toţi rărunchii. Morți, morți, 
morți! 


VP - 138 


PARTEA A TREIA 


IERTAREA 


36. 


SUD-VESTUL FRANȚEI - IERUSALIM 


Mihail Abramov și Christopher Keller au auzit rafala turbată - 
zece Împuşcături, toate cu aceeași armă -, urmată peste câteva 
secunde de o explozie. A fost destul de mică, judecând după 
sunet, însă flacăra a fost suficient de mare ca să lumineze cerul 
de deasupra ținutului izolat care era departamentul Tarn. 
Tabloul peste care au dat când au ajuns pe câmp părea desprins 
din /nfernul lui Dante. Amândoi erau veterani care aveau la activ 
numeroase asasinate ilegale, și totuși au fost zguduiţi de ceea 
ce au văzut. Gabriel era în genunchi în noroi, scăldat în sânge, 
blestemând cerul. Khalid ţinea ceva care părea să fie un braţ 
micut și striga după o ambulanţă. Mihail și Keller n-aveau să 
vorbească niciodată despre asta. Nici între ei și, cu siguranţă, 
nici cu francezii. 

După ce și-a venit cât de cât în fire, Gabriel l-a sunat pe Paul 
Rousseau, la Paris - iar Rousseau și-a sunat șeful, care l-a sunat 
pe ministru, care a sunat la palat. În câteva minute, primele 
unităţi de jandarmi se înșirau pe D629, și curând tot câmpul era 
luminat intens de reflectoarele criminaliștilor. La ordinul direct al 
președintelui francez, n-a fost nicio încercare de a-l interoga pe 
tatăl extenuat al victimei sau pe răvășitul șef al spionajului 
israelian. 

Echipele de criminaliști au adunat cu grijă rămășițele victimei; 
experţii în explozivi au adunat fragmentele bombei care o 
omorâse. Toate probele au fost trimise la Paris cu un elicopter al 
poliţiei. La fel și Gabriel, Khalid, Mihail și Keller. În zori, Khalid și 
ramășițele fiicei sale au călătorit din nou prin aer, de această 
dată până în Arabia Saudită. Însă francezii aveau alte planuri cu 


VP - 139 


Gabriel și complicii lui. 

Era un aliat - într-adevăr, distrusese de unul singur reţeaua 
teroristă ISIS din Franţa - și l-au tratat în mod corespunzător. 
Interogarea, câtă a fost, a avut loc în aceeași zi, mai târziu, într- 
o încăpere cu decoraţiuni aurii și cu candelabre din Ministerul de 
Interne. Erau prezenţi ministrul însuși, șefii diferitelor servicii de 
poliţie și informaţii, plus câţiva oameni care luau note sau 
duceau câni, precum și diverși funcționari. Mihail și Keller n-au 
fost interogaţi direct, și francezii și-au luat angajamentul să nu 
existe înregistrări electronice. Gabriel a presupus că francezii 
minţeau. 

Ministrul a deschis discuţia, dorind să știe cum a ajuns șeful 
spionajului israelian să fie implicat în căutarea prinţesei. Gabriel 
a răspuns, sincer, că a acceptat misiunea la cererea tatălui fetei. 

— Dar Arabia Saudită este inamica voastră, nu? 

— Nădăjduiam să schimb asta. 

— Aţi primit ajutor de la cineva din cadrul serviciilor de 
securitate și informaţii franceze? 

— Nu. 

Fără o vorbă, ministrul i-a arătat lui Gabriel o fotografie. Un 
Passat berlină intrând în sediul Grupului Alpha de pe Rue 
Nelaton. Vizita, a explicat Gabriel, a fost doar de curtoazie. 

— Și femeia de pe scaunul pasagerului? 

— E o colegă. 

— Potrivit Poliţiei Federale Elveţiene, aceeași mașină a fost la 
Geneva în seara următoare, când Lucien Villard a fost ucis de o 
bombă ascunsă într-o servietă diplomat. Presupun că și 
dumneavoastră eraţi acolo. 

— Eram. 

— Spionajul israelian l-a ucis pe Lucien Villard? 

— Nu fiți ridicol! 

Ministrul a vârât sub nasul lui Gabriel o fotografie. Un bărbat 
care ședea într-o cafenea din Annecy. 

— El a făcut-o? 

Gabriel a încuviinţat. 

— Aţi reușit să-l identificați? 

— Nu. 

Altă fotografie. 

— Și ea? 

— Cred că am vorbit cu ea aseară. 


VP - 140 


— Ea s-a ocupat de negocieri? 

— N-au existat. 

— Nu s-au dat bani? 

— Ceea ce s-a cerut a fost abdicarea. 

— Și cele zece focuri pe care le-aţi tras? 

— Am văzut lumina unui telefon mobil. Am presupus că el îl 
folosea ca să detoneze bomba. 

— EI? 

Gabriel și-a aplecat capul spre bărbatul din fotografie. 

— Dacă l-aș fi nimerit... 

— Aţi fi putut salva copilul. 

Gabriel n-a spus nimic. 

— A fost o greșeală faptul că nu ne-aţi implicat. Am fi putut s- 
o aducem înapoi în siguranţă. 

— Au spus că ar ucide-o. 

— Da, a zis ministrul. Și acum e moartă. 

Și tot așa, până după-amiaza târziu, când luminile Parisului au 
strălucit dincolo de ferestrele ministerului. Era o absurditate, și 
ambele părţi știau asta. Francezii aveau de gând să măture sub 
covor toată mizeria. Când, în cele din urmă, întrebările au 
încetat și cei care luau note au lăsat deoparte instrumentele de 
scris, și-au strâns cu toţii mâinile. Strângerile erau ca de la 
înmormântări, superficiale,  consolatoare. O mașină a 
ministerului i-a dus pe Gabriel, Mihail și Keller la Charles de 
Gaulle. Keller s-a îmbarcat într-un avion care mergea la Londra; 
Gabriel și Mihail, într-unul spre Tel Aviv. În timpul celor patru ore 
de zbor n-au vorbit despre cele întâmplate pe câmpul din 
departamentul Tarn. N-aveau să vorbească niciodată. 

e 

A doua zi a apărut un articolaș într-unul dintre ziarele din sud, 
ceva despre niște rămășițe găsite pe un câmp aflat pe coclauri, 
ale unui adolescent, aproape sigur de sex feminin. A ajuns în Le 
Figaro, și la știrile de seară a fost făcută o mică prezentare, însă 
mușamalizarea francezilor a fost atât de eficientă - iar atenţia 
din presa franceză a fost atât de mult abătută de „Vestele 
galbene” - încât curând totul a fost dat uitării. Uneori, chiar și 
Gabriel se întreba dacă nu cumva visase. Nu trebuia decât să 
asculte înregistrarea conversaţiilor cu femeia ca să-și aducă 
aminte că un copil fusese sfârtecat sub ochii săi. 

Dacă jelea, nu dădea niciun semn, cel puţin nu între zidurile 


VP - 141 


clădirii din bulevardul Regele Saul. Abdicarea lui Khalid aruncase 
Arabia Saudită - și, prin extensie, întreaga regiune - în haos 
politic. Colac peste pupăză, președintele american a declarat că 
intenţionează să retragă toate trupele SUA din Siria, cedând 
efectiv controlul iranienilor și aliatului lor, Rusia. La câteva ore 
de la anunţ, pe care l-a făcut pe Twitter, o rachetă lansată de 
Hezbollah de pe teritoriul sirian a intrat în spaţiul aerian 
israelian și a fost interceptată deasupra localităţii Hadera. 
Gabriel i-a dat prim-ministrului coordonatele unui buncăr de 
comandă iranian secret, la sud de Damasc. Câţiva ofițeri din 
Garda Revoluționară lraniană au fost uciși în atacul de retaliere, 
aducând Israelul și Republica Islamică mai aproape ca niciodată 
de război. 

Însă Arabia Saudită era cea care se bucura de cea mai mare 
parte a timpului lui Gabriel în acele zile nesfârșite după 
întoarcerea din Franţa. Prezicând corect că abdicarea lui Khalid 
era iminentă, ajunsese brusc feblețea momentului la Langley, 
care se agăța de orice mărunţiș în încercarea de a înţelege ce 
se întâmpla în Curtea Regală a celui mai apropiat aliat al său din 
lumea arabă. Era Khalid la Riad? Era măcar în viaţă? Gabriel 
putea să le ofere americanilor prea puţine informaţii, dat fiind că 
propriile încercări de a lua legătura cu Khalid nu dăduseră 
roade, iar telefonul piratat al sauditului nu mai emitea semnal. 
Gabriel nu avea cum să le ofere americanilor - și, că veni vorba, 
nici prim-ministrului său - informaţii de încredere în privința 
celui care probabil avea să fie succesorul lui Khalid. Prin urmare, 
când Gabriel a fost trezit la trei dimineaţa cu vestea că era 
vorba despre prințul Abdullah, fratele vitreg al regelui, care 
locuia la Londra, a fost la fel de surprins ca toţi ceilalți. 

Biroul cunoștea lucrurile de bază ale carierei deloc 
remarcabile a lui Abdullah, și în zilele care au urmat ridicării lui 
în rang, departamentele Informaţii și Cercetare au completat 
rapid elementele lipsă. Era anti-Israel, anti-Occident și nutrea 
resentimente puternice faţă de America, pe care dădea vina 
pentru o mare parte din violenţa și haosul politic din Orientul 
Mijlociu. Avea două soții la Riad, cu care se vedea rar, și o trupă 
de prostituate scumpe, băieţi și fete, care îi îndeplineau nevoile 
sexuale în vila sa din Belgravia. Era musulman wahhabist 
devotat, dar trăgea zdravân la măsea și fusese tratat de trei ori 
într-o instituţie cu circuit închis de lângă Zurich. In afaceri era 


VP - 142 


agresiv, dar lipsit de înţelepciune. În ciuda unui stipendiu lunar 
generos, avea veșnic probleme cu banii. 

In presă existau speculaţii că Abdullah nu era decât un prinţ 
moștenitor interimar, care avea să aibă această titulatură doar 
până ce va putea să fie ales un candidat potrivit din generaţia 
următoare. Totuși, Abdullah și-a consolidat rapid puterea, 
curățând Curtea Regală și serviciile secrete saudite de influenţa 
nepotului său. De asemenea, a aruncat la gunoi Calea de urmat, 
ambițiosul plan al lui Khalid de a transforma economia saudită, 
și a spus clar că nu se va mai vorbi de reformarea credinţei. 
Wahhabismul, a declarat el, era religia oficială a regatului și 
avea să fie practicat în forma cea mai pură și mai severă. 
Femeilor le-a fost luat imediat dreptul de a șofa și de a asista la 
evenimente sportive, iar mutaween, temuta poliţie religioasă 
saudită, a primit din nou dreptul să vegheze la respectarea 
regulilor purității islamice, cu arestări și violenţă fizică, dacă era 
necesar. Cei care s-au împotrivit au fost aruncaţi în temniţă sau 
biciuiţi în public. Trecătoarea primăvară de la Riad se terminase. 

Ceea ce a stârnit, în principal în Occident, altă mare 
reevaluare. Oare americanii și aliaţii lor europeni fuseseră prea 
duri cu KBM pentru fărădelegile lui? Oare înghesuiseră într-un 
colț Casa Regală Saud, nelăsându-i altă posibilitate decât să 
revină la metoda de supravieţuire verificată în timp? Oare 
lăsaseră să le alunece printre degete o ocazie de aur de a 
schimba fundamental Orientul Mijlociu? În camerele securizate 
și în saloanele din Washington și Londra se certau între ei pe 
tema cine a pierdut Arabia Saudită. Însă, la Tel Aviv, Gabriel 
aborda problema altfel. Arabia Saudită, a conchis el, n-a fost 
pierdută, le-a fost luată, însă de către cine? 

e 

Cu toate că Gabriel reușise să-și ascundă față de oamenii săi 
durerea, Chiara vedea prin el de parcă ar fi fost făcut din sticlă. 
Nu era greu, el retrăia episodul în fiecare noapte, în frământarea 
scăldată în sudoare care trecea drept somn. De câteva ori au 
trezit-o strigătele lui. Cuvintele erau întotdeauna aceleași. 
„Sunteţi morți!” striga. „Morți, morţi, morţi!” 

După întoarcerea din Franţa, îi oferise o versiune foarte 
prescurtată a poveștii. El și Khalid fuseseră ghidaţi de răpitori 
spre un câmp îndepărtat, copila murise. Chiara rezistase ispitei 
să-i ceară mai multe amănunte. Știa că într-o zi îi va spune totul. 


VP - 143 


ÎI sfâșia pe dinăuntru, cel puţin asta era clar. Ceea ce-i trebuia 
lui, își spunea Chiara, era o pictură, câţiva metri pătraţi de 
pânză deteriorată pe care s-o poată repara. Dar el nu avea o 
pictură, nu avea decât o țară de apărat, și era bântuit de 
perspectiva războiului în nord. Hezbollah și  iranienii 
îngrămădiseră mai mult de o sută cincizeci de mii de rachete în 
Siria și Liban. Cea mai mare dintre ele putea să ajungă la Tel 
Aviv și mai departe. În cazul unui conflict, întreaga Galilee și 
Câmpia de Coastă s-ar afla în raza lor de acţiune. Ar putea să 
moară mii de oameni. 

— Și iată de ce prezenţa americană în Siria este atât de 
importantă. Ei sunt prima linie de apărare. De îndată ce vor 
pleca, nu va exista decât un singur control asupra agresiunii 
Hezbollah și a iranienilor. 

— Rușii, a zis Chiara. 

Era trecut de miezul nopţii. Gabriel stătea în pat, cu un teanc 
de dosare de la Birou în poală și cu o lampă cu halogen arzând 
puternic deasupra umărului. Televizorul avea sonorul închis, ca 
să nu-i trezească pe copii. Mai devreme în acea seară Hezbollah 
trăsese patru rachete spre Israel. Trei fuseseră distruse de 
sistemul de apărare antirachetă Iron Dôme, dar una căzuse 
lângă Ramat David, orașul din Valea Jezreel în care copilărise 
Gabriel. IAF pregătea măsuri severe de retaliere pe baza 
informaţiilor oferite de Birou. 

— O avanpremieră a atracţiilor care urmează, a zis el încet. 

— Cum putem opri asta? 

— În afară de un război total? Gabriel a închis dosarul pe care 
îl citea. Cu o strategie care să-i scoată pe ruși, pe iranieni și 
Hezbollahul din Siria. 

— Și cum facem asta? 

— Creând la Damasc un guvern central decent, condus de 
majoritatea sunnită, și nu de un regim dictatorial brutal condus 
de o mică minoritate alawită. 

— Și eu, care credeam că ar fi ceva greu. Chiara s-a strecurat 
în pat lângă el. Arabii au dovedit fără umbră de îndoială că nu 
sunt pregătiţi să se guverneze singuri. 

— Nu vorbesc de o democraţie jeffersoniană. Vorbesc de un 
despot luminat. 

— Cum e Khalid? a întrebat Chiara cu scepticism. 

— Asta depinde despre care Khalid vorbim. 


VP - 144 


— Câţi sunt? 

— Doi, a zis Gabriel. Primul a primit puterea absolută înainte 
să fie pregătit pentru ea. 

— Și al doilea? 

— A fost bărbatul care și-a văzut copilul murind de o moarte 
de neînchipuit. 

S-a lăsat tăcerea. Apoi Chiara a întrebat: 

— Ce s-a întâmplat pe câmpul acela din Franţa? 

— l-am salvat viaţa lui Khalid. Și nu sunt sigur dacă mă va 
ierta vreodată pentru asta. 

Chiara s-a uitat la televizor. Noul cârmuitor de facto al Arabiei 
Saudite se întâlnea cu clericii de frunte, printre care și un imam 
care declara în mod regulat că evreii se trag din maimute și 
porci. 

— Ce-o să faci? l-a întrebat. 

— O să aflu cine a furat Arabia Saudită. 

— Și apoi? 

Gabriel a stins lampa. 

— O s-o fur înapoi. 


37. 


TEL AVIV 


În acel moment, la sfârșitul lui februarie, când Israelul se 
confrunta cu o serie de furtuni de iarnă, a început o mare 
căutare la care Biroul avea să se refere mai târziu ca la „Unde în 
lume e Khalid?” Subiectul unei considerabile dezbateri interne 
era dacă mai este măcar în viaţă. Eli Lavon era convins că 
Khalid se afla la vreo doi metri sub pământ, în Nejd, probabil în 
câteva bucăţi. In sprijinul ideii sale, a subliniat faptul că 
telefonul mobil al lui Khalid era închis. Și mai îngrijorător a fost 
un raport, care n-a fost niciodată susţinut de dovezi, că Khalid ar 
fi fost arestat la puţin timp după ce Consiliul Loialităţii l-a 
desemnat pe Abdullah prinț moștenitor. Khalid, presupunea 
Lavon, n-ar fi trebuit nici măcar să plece viu din Franţa. 
Intoarcerea în Arabia Saudită cu rămășițele fiicei sale le dăduse 
complotiștilor ocazia perfectă să se asigure că în viitor el nu 


VP - 145 


avea să mai reprezinte o ameninţare. 

Gabriel n-a respins pe loc teoria lui Lavon, deoarece în orele 
de după uciderea Reemei îl avertizase pe Khalid că ar fi o 
nebunie să se întoarcă la Riad. Fără să facă valuri, îl căutase pe 
vechiul său inamic din poliţia secretă saudită ca să vadă dacă 
știa ceva despre Khalid, dar n-a primit niciun răspuns. Vechiul 
inamic, a zis Lavon, fusese probabil prins în vâltoarea epurărilor 
de după abdicarea lui Khalid și dat afară. Sau, poate, a adăugat 
Lavon sumbru, vechiul inamic fusese cel care înfipsese pumnalul 
în spatele lui Khalid. 

Gabriel și Biroul nu erau singurii care îl căutau pe Khalid. Asta 
făceau și americanii și o mare parte din presa mondială. Fostul 
prinț moștenitor era văzut ba pe coasta Pacificului, în Mexic, ba 
în fermecata insulă Saint Barthelemy din Caraibe, ba într-o vilă 
de pe ţărmul din Dubai. Niciunul dintre rapoarte nu s-a dovedit 
nici pe departe corect. Nici știrea din Le Monde, că Khalid ar trăi 
într-un splendid exil în castelul său costisitor din Haute-Savoie. 
Paul Rousseau a confirmat că nici francezii nu l-au găsit. 

— Avem vreo două întrebări pe care ne-ar plăcea să i le 
punem despre Rafiq al-Madani. Și el a dispărut. 

— Probabil că s-a întors la Riad. 

— Dacă-i așa, nu are pe pașaport ștampila de ieșire din 
Franţa. Nu l-ai văzut, nu? 

Gabriel a răspuns, cu un strop de adevăr, că nu știa pe unde 
se află al-Madani. Și în privinţa lui Khalid, rămânea un mister. Și 
când a mai trecut o săptămână fără să dea vreun semn, Gabriel 
s-a temut de ce era mai rău. În cele din urmă, Sarah Bancroft a 
fost cea care a dat de el. Mai bine zis, Khalid a fost cel care a 
dat de ea. Era cât se poate de viu și se ascundea la bordul lui 
Tranquillity, cu un echipaj minim și doi bodyguarzi de încredere. 
Se întreba dacă Gabriel ar avea câteva minute la dispoziţie ca 
să stea de vorbă. 

— A ancorat aproape de Sharm el-Sheikh, în Marea Roșie, a 
zis Sarah. O să trimită elicopterul să te ia. 

— Foarte generos din partea lui, dar am o idee mai bună. 

— Adică? 

Gabriel i-a explicat. 

— Doar nu vorbești serios. 

— A promis să-mi dea tot ce vreau. Asta e ceea ce vreau. 


VP - 146 


EILAT, ISRAEL 


Ca director general al Biroului, Gabriel avea autoritate deplină 
să întreprindă operaţiuni delicate fără să obţină mai întâi 
aprobarea prim-ministrului. Însă mandatul nu-i permitea să-l 
invite pe conducătorul înlăturat de la putere al unei naţiuni 
arabe ostile să viziteze Israelul, nici măcar neoficial. Una era să-l 
strecoare pe Khalid în ambasada din Londra, în focul bătăliei, și 
cu totul altceva să-i garanteze accesul la cea mai contestată 
proprietate imobiliară din întreaga lume. Prim-ministrul, după o 
oră de discuţii încordate, a aprobat vizita, cu condiţia să rămână 
secretă. Gabriel, care deja îl considerase mort pe prinţul saudit, 
a fost mulțumit de condiţii. Ultimul lucru pentru care trebuia să- 
și facă griji, a zis el, era un selfie care să răsară pe rețelele 
sociale. Conturile vechi de Twitter și Instagram ale lui Khalid 
erau suspendate, iar Casa Regală Saud îl ștersese din amintire. 
Khalid era un nimeni. 

Elicopterul lui, un Airbus H175 VIP, a coborât într-un vârtej de 
praf pe ţărmul Golfului Aqaba a doua zi dimineață, la ora opt. Un 
membru al echipajului a deschis ușa, și Khalid, în pantaloni de 
bumbac și blazer italian, a pășit șovăielnic pentru prima oară pe 
teritoriul israelian. Singurii martori ai evenimentului au fost 
Gabriel și mica lui echipă de bodyguarzi. Gabriel a întins mâna, 
zâmbind, însă Khalid l-a îmbrățișat strâns. Că era de bine sau de 
rău, forţaţi de împrejurări, acum erau cei mai buni prieteni. 

Khalid s-a uitat la peisajul arid, de culoare kaki. 

— Am sperat să vin aici într-o bună zi, în alte împrejurări. 

— Cine știe, a zis Gabriel, poate că voi aranja și asta. 

Au pornit spre nord prin deșertul Negev în SUV-ul blindat al lui 
Gabriel. Khalid a părut surprins să vadă și alte mașini pe drum. 

— E mai bine, a explicat Gabriel, dacă ne ascundem la 
vedere. 

— Și dacă mă recunoaște cineva? 

— Israelul e ultimul loc din lume în care s-ar aștepta cineva să 
te vadă. 

— Asta pentru că e ultimul loc din lume în care ar trebui să 
fiu. Dar, dacă-i pe-așa, presupun că n-am vreun alt loc unde să 

VP - 147 


merg. 

Era clar că lui Khalid nu-i convenea să aibă mișcările limitate 
și statutul global redus. În timp ce se avântau mai adânc în 
deșert, sub un cer fără nori, a vorbit despre ce s-a întâmplat 
după ce s-a întors în Arabia Saudită după uciderea Reemei. A 
înmormântat-o în tradiţia wahhabistă, a spus, într-un mormânt 
anonim din deșert. Apoi a încercat repede să-și reia locul în linia 
de succesiune la tron. După cum se temuse, n-a fost posibil. 
Consiliul Loialităţii îl alesese deja pe Abdullah, mentorul și 
confesorul lui Khalid, ca noul prinţ moștenitor. Khalid și-a 
declarat, așa cum se cuvenea, loialitatea faţă de unchiul său, 
însă Abdullah, temându-se de influenţa lui Khalid, l-a deposedat 
la iuţeală de toate funcţiile sale guvernamentale importante. 
Când Khalid a protestat, a fost arestat și dus într-o cameră din 
hotelul Ritz-Carlton, unde a fost silit să renunţe la o mare parte 
din avere. Temându-se pentru viaţa sa, și-a strâns banii lichizi 
care îi rămăseseră și s-a refugiat pe Tranquillity. Asma, soţia sa, 
a refuzat să plece cu el în exil. 

— Te învinovăţește pentru moartea Reemei? 

Khalid a încuviinţat încet din cap. 

— E destul de ironic, nu crezi? Am luptat pentru drepturile 
femeilor în Arabia Saudită și, drept răsplată, am fost părăsit de 
soția mea. 

— Și de unchiul tău. 

— Că tot mă sfătuise să nu abdic, a fost de acord Khalid. Se 
pare că Abdullah a complotat împotriva mea de la bun început. 
Consiliul Loialităţii n-a luat în serios nicio altă candidatură. 
Prăjitura, cum se zice, era deja în cuptor. După ce am fost 
înlăturat, tronul a rămas liber pentru Abdullah. Nici măcar tata 
nu s-a putut împotrivi. 

— Ce mai face? 

— Tata? Are momente de luciditate, dar în cea mai mare 
parte a timpului trăiește în ceața demenţei. Abdullah are 
controlul deplin asupra mașinăriei regatului, și ai văzut 
rezultatele. Fii pe pace, n-a terminat. Toţi senatorii și 
congresmenii din Washington care urlau cerându-mi capul vor 
regreta ziua în care m-au criticat. 

Era aproape de ora zece când suprafaţa de culoarea 
mercurului a Mării Moarte s-a ivit în zare. La Ein Gedi, Gabriel l-a 
întrebat dacă voia să facă o baie în mare, însă Khalid a respins 


VP - 148 


propunerea cu o fluturare a mâinii. Se scăldase o dată în partea 
iordaniană a Mării Moarte și nu-i plăcuse. 

Au trecut printr-un punct de control fără să încetinească și au 
intrat în Cisiordania. La lerihon era locul unde ar fi trebuit să 
vireze spre lerusalim. Însă și-au continuat drumul spre nord. 
Khalid s-a întunecat la faţă când au trecut pe lângă un șir de 
așezări israeliene de pe malul Iordanului. 

— Cum vă așteptați să-și facă ei o ţară când le-aţi luat tot 
pământul? 

— N-am luat tot pământul, a răspuns Gabriel. Dar te asigur că 
n-o să plecăm niciodată din Valea lordanului. 

— Nu pot fi două state dacă evreii sunt pe amândouă părțile 
graniței. 

— Mă tem că acel tren a plecat deja din staţie. 

— Care tren? 

— Soluția cu două state. E moartă și-ngropată. Trebuie să 
gândim neconvențional. 

— Care e alternativă? 

— Mai întâi să avem pace. După aceea, a zis Gabriel, orice e 
posibil. 

Au trecut prin alt punct de control pe teritoriul israelian 
propriu-zis și au gonit peste câmpiile plate, fertile, spre capătul 
de sud al Mării Galileii. Acolo au luat-o spre est și au urcat pe 
înălțimile Golan. În orașul druz Majdal Shams s-au uitat printr-un 
gard de sârmă ghimpată la partea de sud a Siriei. Militarii sirieni 
și aliaţii lor ruși și iranieni alungaseră ultimele trupe rebele. 
Regimul controla din nou teritoriul de-a lungul graniței cu 
Israelul. 

S-au oprit să prânzească în Rosh Pina, una dintre cele mai 
vechi colonii sioniste din Israel, apoi au început traversarea 
părţii superioare a Galileii. Gabriel a arătat urmele satelor arabe 
abandonate. Ba chiar a mers împreună cu Khalid printre ruinele 
din al-Sumavyriyya, satul arab din vestul Galileii ai cărui locuitori 
fugiseră în Liban în 1948. Tel Avivul, cu construcțiile noi-nouţe 
profilate pe cer, l-au văzut de pe Autostrada 6, iar de lerusalim, 
orașul împărţit al lui Dumnezeu de pe un deal, s-au apropiat 
dinspre vest. După ce au trecut graniţa invizibilă spre 
lerusalimul de Est, au mers pe lângă zidurile otomane ale 
Orașului Vechi spre Poarta Leilor. În mica piaţă de dincolo de ea 
nu era niciun trecător. Nu erau decât polițiști și soldaţi israelieni. 


VP - 149 


— Unde suntem? a întrebat Khalid, cu încordare în glas. 

Gabriel a deschis portiera și a coborât. 

— Vino cu mine, a zis. O să-ţi arat. 

e 

Mica piață de dincolo de Poarta Leilor nu era singurul sector 
din Cartierul Musulman care fusese închis pentru public în seara 
aceea, la ordinele lui Gabriel. La fel era și esplanada sfântă, 
largă, care mergea spre sud, cunoscută evreilor ca Muntele 
Templului, iar musulmanilor ca Haram al-Sharif, Sanctuarul 
Nobil. Gabriel și Khalid au intrat în complex prin Bab al-Huttah, 
Poarta lertării. Cupola Stâncii, aurită, lucea blând în lumina rece 
de la începutul serii. Se vedea silueta masivă a Moscheii al- 
Aqsa. 

— Ai făcut asta pentru mine? 

Gabriel a încuviinţat din cap. 

— Cum? 

— Sunt un om, a zis Gabriel, cu oarecare influență. 

Câțiva reprezentanţi ai Waqf stăteau îngrămădiți pe partea 
estică a esplanadei. 

— Cine cred ei că sunt? a întrebat Khalid. 

— Un arab de vază dintr-unul dintre emirate. 

— Sper că nu din Qatar. 

Au intrat în Cupola Stâncii și au privit împreună, solemn, 
Piatra de Temelie. Era vârful Muntelui Moriah, punctul din care 
musulmanii cred că Mahomed a urcat la ceruri și în care evreii 
cred că Abraham l-ar fi sacrificat pe fiul său mezin dacă n-ar fi 
intervenit un arhanghel pe nume Gabriel. După aceea Khalid s-a 
rugat în Moscheea al-Aqsa, în vreme ce tizul arhanghelului, 
singur pe esplanadă, contempla luna răsărită deasupra Muntelui 
Măslinilor. 

Când Khalid a ieșit din moschee, se lăsase noaptea. 

— Unde este încăperea în care ai găsit stâlpii așa-zisului 
Templu al lui Solomon? 

Gabriel a arătat în jos, în adâncul platoului. 

— Și Zidul Plângerii? 

Gabriel și-a înclinat capul spre vest. 

— Mă poţi duce în acea încăpere? 

— Poate altă dată. 

— Și Zidul? 

Stăteau la numai câţiva metri de partea de sus a Zidului 


VP - 150 


Vestic, dar s-au dus acolo în SUV-ul lui Gabriel. Uriașele pietre 
cioplite irodiene erau scăldate în lumină, la fel ca piaţa largă de 
la poalele lor. Gabriel nu încercase s-o închidă pentru vizita lui 
Khalid. Era ticsită de credincioși și turiști. 

— Bărbaţii și femeile se roagă separat, a remarcat cu viclenie 
sauditul. 

— Spre marea exasperare a evreilor mai liberali. 

— Poate că putem schimba asta. 

— Shwaya, shwaya, a zis Gabriel. 

Khalid a scos un petic de hârtie din buzunarul de la piept al 
hainei. 

— E o rugăciune pentru Reema. Aș vrea s-o las în zid. 

Gabriel a pus o kippah pe părul negru al lui Khalid și l-a privit 
apropiindu-se de zid. A strecurat biletul între două pietre cioplite 
și și-a aplecat capul într-o rugăciune tăcută, iar când s-a întors, 
avea ochii plini de lacrimi. SUV-ul lui Gabriel era parcat în afara 
Porții Dung. Au trecut în partea vestică a orașului și s-au dus în 
cartierul vechi cunoscut sub numele Nachlaot. La intrarea pe 
strada Narkiss era un punct de control. Au trecut de el fără să 
încetinească și au oprit în faţa blocului de locuinţe din calcar de 
la numărul 6. 

— Unde suntem acum? a întrebat Khalid. 

— Acasă, a zis Gabriel. 


39. 


IERUSALIM 


Chiara desfăcuse o sticlă de Domaine du Castel, un vin de pe 
Dealurile ludeei, asemănător cu cel de Bordeaux. Khalid nu s-a 
lăsat rugat să bea un pahar. Acum, că fusese alungat, a zis, nu 
mai avea vreo scuză să păstreze aparența cucerniciei 
wahhabiste stricte. Părea surprins că un om atât de puternic ca 
Gabriel Allon trăia într-o locuință atât de modestă. Dar, dacă-i 
pe-așa, aproape orice casă i-ar părea modestă unui prinţ care 
crescuse într-un palat de dimensiunea unui cvartal. 

A aruncat o privire de cunoscător la tablourile atârnate pe 
pereţii livingului. 


VP - 151 


— Sunt pictate de tine? 

— Unele, a răspuns Gabriel. 

— Și celelalte? 

— De mama și bunicul. Și unul sau două de prima mea soţie. 

Chiara pregătise destulă mâncare pentru Khalid și cei care îl 
însoțeau peste tot. Era așezată pe bufetul din sufragerie. Khalid 
s-a așezat în capul mesei, cu Gabriel și Chiara de o parte și 
Rafael și lrene de cealaltă parte. Gabriel l-a prezentat copiilor pe 
Khalid ca „Domnul Abdulaziz”, dar el a insistat să-i spună pe 
numele de botez. Era clar că sunt nedumeriţi de prezenţa lui în 
casa familiei Allon. Gabriel rareori primea străini pe strada 
Narkiss, iar copiii, în ciuda faptului că locuiau aproape de 
lerusalimul de Est, rareori vedeau arabi, ca să nu mai vorbim de 
a lua cina cu ei. 

Cu toate acestea, n-au trecut decât câteva minute până ca ei 
să fie vrăjiţi de Khalid. Cu părul lui negru, trăsăturile bine 
desenate și ochii căprui calzi, arăta ca versiunea hollywoodiană 
a unui prinţ arab. Era ușor să ţi-l imaginezi pe Khalid, cu 
veșmintele oamenilor din deșert, mergând călare la luptă alături 
de T.E. Lawrence. Chiar și fără bani și jucării costisitoare, 
farmecul și charisma lui erau irezistibile. 

Au vorbit despre lucruri neprimejdioase - picturi, cărți, 
călătoria lui printr-o parte din Israel și Cisiordania, despre orice, 
în afară de moartea Reemei și căderea în dizgrație a lui Khalid. 
Tocmai le spunea copiilor povești despre șoimărit când s-a auzit 
vaierul sirenelor peste Nachlaot. Gabriel a sunat la sediu, pe 
bulevardul Regele Saul, și a aflat că mai venea o rachetă 
dinspre Siria, îndreptându-se spre zona în care se afla 
lerusalimul. 

— Și dacă lovește Haram al-Sharif? a întrebat Khalid. 

— Călătoria ta în Israel va deveni mult mai interesantă. 

Timp de câteva minute au așteptat bufnitura impactului, până 
ce, în cele din urmă, sirenele au tăcut. Gabriel a sunat din nou la 
sediu și a aflat că racheta a fost interceptată. Rămășitele au 
căzut fără să facă pagube pe un câmp de lângă așezarea Ofra 
din Cisiordania. 

Pe la ora nouă, copiii au început să se foiască și să se lase 
într-o rână. Chiara i-a mânat la culcare, în vreme ce Gabriel și 
Khalid terminau de băut vinul pe terasă. Khalid ședea pe 
scaunul obișnuit al lui Shamron. Mirosul de eucalipt era 


VP - 152 


îmbătător. 

— Asta face parte din ascunderea la vedere? 

— Mă tem că adresa mea este cel mai prost păstrat secret din 
Israel. 

— Și prima ta soţie? Unde e? 

Gabriel s-a uitat spre vest. Spitalul, a explicat, era în vechiul 
sat arab Deir Yassin, unde luptătorii evrei din grupările 
paramilitare Irgun și Lehi masacraseră peste o sută de 
palestinieni în noaptea de 9 aprilie 1948. 

— Cât de tulburător e faptul că trăiește într-un astfel de loc. 

— Asta-i viaţa, a răspuns Gabriel, în ţara de două ori 
făgăduită. 

Khalid a zâmbit trist. 

— Ai văzut când s-a petrecut? 

— Ce anume? 

— Bomba care ţi-a ucis copilul și ţi-a rănit soţia? 

Gabriel a încuviinţat încet din cap. 

— M-ai cruțat de o astfel de amintire. Presupun că ar trebui să 
fiu recunoscător. Khalid a băut un pic de vin. Îţi amintești ce le- 
ai spus răpitorilor când negociai întoarcerea Reemei? 

— Am înregistrările. 

— Și cuvintele pe care le-ai strigat după ce a explodat 
bomba? 

Gabriel n-a spus nimic. 

— Trebuie să recunosc, a zis Khalid, că nu m-am gândit la 
nimic altceva din acea noapte încoace. 

— Ştii ce se spune despre răzbunare? 

— Ce? 

— Dacă trăiești pentru a te răzbuna, sapă o groapă în care să 
încapă doi. 

— E un foarte vechi proverb arab. 

— De fapt, e evreiesc. 

— Lasă prostiile, a zis Khalid, cu o urmă din vechea aroganță. 
Ai făcut vreo încercare să-i găsești? 

— Am făcut cercetări, a zis Gabriel, vag. 

— Au dat roade? 

Gabriel a clătinat din cap. 

— Nici ale mele. 

— Poate că ar trebui să ne unim resursele. 

— Sunt de acord, a zis Khalid. De unde ar trebui să începem? 


VP - 153 


— Omar Nawwaâaf. 

— Ce-i cu el? 

— De ce ai dat ordin să fie omorât? 

Khalid a șovăit, apoi a zis: 

— Am fost sfătuit s-o fac. 

— De către cine? 

— Dragul meu unchi Abdullah, a zis Khalid. Viitorul rege al 
Arabiei Saudite. 


40. 


IERUSALIM 


Dar americanii, a început Khalid, doar pe jumătate în glumă, 
erau de vină, în ultimă instanță. După atacurile din 11 
septembrie au cerut familiei regale să ia măsuri drastice 
împotriva al-Qaeda și să stăvilească fluxul de bani și de 
ideologie wahhabistă care a dus la ele. Legăturile regatului cu 
cel mai grav atac din istorie asupra teritoriului american erau 
incontestabile. Cincisprezece dintre cei nouăsprezece pirați ai 
aerului erau cetăţeni saudiţi, iar Osama bin Laden, fondatorul și 
farul călăuzitor al organizației al-Qaeda, era descendentul unei 
familii saudite de vază care devenise fabulos de bogată datorită 
legăturilor financiare cu Casa Regală Saud. 

— Sunt multe motive care au condus la 11 septembrie, a zis 
Khalid, însă noi, saudiţii, trebuie să acceptăm responsabilitatea 
pentru rolul nostru. Atacul a lăsat o pată de neșters pe ţara 
noastră și pe familia mea, și așa ceva nu mai trebuie să se 
întâmple niciodată. 

Pentru a combate eficient al-Qaeda, regatul avea nevoie 
disperată de tehnologie de supraveghere cibernetică, așa încât 
să poată monitoriza comunicațiile prin internet ale celor bănuiți 
de terorism și ale tovarășilor lor de drum, mai ales după ce 
mișcarea jihadistă globală și-a schimbat forma, odată cu apariţia 
rețelelor sociale. În acest scop a fost creat Centrul Regal de 
Date, o denumire vagă, și dotat cu aparatură cibernetică 
sofisticată achiziționată din Emiratele pasionate de 
informatizare și de la o firmă particulară italiană. Centrul a 


VP - 154 


cumpărat chiar și un soft de piratare a telefoanelor mobile, de la 
o companie israeliană numită ONS Systems. Gabriel știuse de 
tranzacţie. Se opusese vehement, la fel și șeful Unităţii 8200, 
dar prim-ministrul trecuse peste amândoi. 

Centrul Regal de Date permitea regimului să-i monitorizeze 
nu numai pe potenţialii teroriști, ci și pe opozanţii politici. Din 
acest motiv, Khalid a preluat controlul lui când a devenit prinţ 
moștenitor. L-a folosit pentru a spiona telefoanele mobile ale 
adversarilor să-i și a le urmări activitatea în cyberspaţiu. Centrul 
i-a dat lui Khalid și puterea de a monitoriza și manipula reţelele 
sociale. Nu se rușina să admită că, la fel ca președintele 
american, era obsedat de statutul său în universul paralel 
Twitter și Facebook. Nu era doar vanitatea la baza preocupării 
sale. Se temea că ar putea fi răsturnat de o revoltă „hashtag” 
inspirată de internet, la fel ca aceea care-l înlăturase de la 
putere pe Mubarak în Egipt. Quatarul, rivalul încrâncenat din 
Golf, acționa împotriva lui on-line. La fel ca o serie de 
comentatori și jurnaliști care dobândiseră o audiență largă pe 
rețelele sociale în rândul arabilor tineri și neliniștiţi care doreau 
cu disperare o schimbare politică. Unul dintre acești comentatori 
era un saudit pe nume Omar Nawwaf. 

Nawwaf era redactor-șef la Arab News, cel mai important 
cotidian de limbă engleză din Arabia Saudită. Era un vechi 
corespondent din Orientul Mijlociu și reușise să păstreze relaţii 
bune atât cu Casa Regală Saud, căreia îi datora supraviețuirea 
ca jurnalist, cât și cu al-Qaeda și Frăția Musulmană. Ca urmare, 
Curtea Regală îl folosea adesea ca emisar către forțele islamului 
politic. Nawwaf, care era laic, pledase multă vreme pentru 
slăbirea restricțiilor inspirate de wahhabism impuse femeilor în 
societatea saudită, și iniţial a salutat cu entuziasm editorial 
accederea la putere a unui tânăr reformator. Sprijinul său s-a 
topit când Khalid a suprimat necruţător opoziția politică și s-a 
îmbogăţit din rezervele publice. 

Nu le-a trebuit mult lui Khalid și curtenilor lui ca să-și dea 
seama că au „o problemă Omar Nawwaf”. La început au 
încercat să dezamorseze situația cu farmec și promisiuni. Dar 
când criticile lui Nawwaf s-au întețit, a fost avertizat să se 
potolească, pentru că altfel va suferi consecințe cumplite. Pus 
să aleagă între tăcere și exil, Nawwaf a ales exilul. S-a refugiat 
la Berlin și și-a găsit de lucru la Der Spiegel, cea mai importantă 


VP - 155 


revistă de știri din Germania. Scăpat de mecanismul de 
represiune al Arabiei Saudite, a dezlănțuit un torent de 
comentarii mușcătoare care-l vizau pe încăpăţânatul prinţ 
moștenitor, descriindu-l ca pe un escroc și trișor, care n-avea de 
gând să aducă o reformă politică reală regatului osificat. Khalid 
s-a războit cu Nawwaf din interiorul Centrului Regal de Date, 
însă zadarnic. Numai pe Twitter, Nawwaf avea vreo zece 
milioane de urmăritori, mult mai mulţi decât Khalid. Băgăreţul 
jurnalist exilat câștiga bătălia ideilor pe reţelele sociale. 

— Și apoi, a zis Khalid, s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Omar 
Nawwaf, marele meu detractor, mi-a cerut un interviu. 

— Şi l-ai refuzat? 

— Fără să stau o clipă pe gânduri. 

— Ce s-a întâmplat? 

Nawwaf a făcut a doua cerere. Apoi a treia. Și, când n-a primit 
niciun răspuns, s-a folosit de contactele sale din Casa Regală 
Saud ca să-i trimită un mesaj direct lui Khalid. 

— Se părea că cererea de interviu fusese de la bun început un 
șiretlic. Omar afirma că descoperise informaţii privind o 
amenințare la adresa mea. Insista să-mi vorbească personal 
despre această ameninţare. Evident, având în vedere tot ce 
scrisese și spusese despre mine, am fost sceptic. La fel și cei 
care se ocupau de siguranța mea. Erau convinși că vrea să mă 
omoare. 

— Cu ce? Un stilou și un carneţel? 

— Când Bin Laden l-a omorât pe Ahmad Shah Massoud din 
Alianţa Nordică, cu două zile înainte de 11 septembrie, asasinii 
au pretins că sunt jurnaliști de televiziune. 

— Spune mai departe, a zis Gabriel. 

— Ştiu că mă crezi impulsiv și nechibzuit, dar am cugetat bine 
la această chestiune. In cele din urmă, am hotărât să mă 
întâlnesc cu el. l-am trimis la Berlin un mesaj, prin ambasada 
Arabiei Saudite, în care îl invitam să se întoarcă în regat, dar a 
refuzat. A spus că nu vine decât într-un loc neutru, undeva unde 
să se simtă în siguranţă. Cei care se ocupă de securitatea mea 
erau mai convinși ca oricând că Omar avea de gând să mă 
omoare. 

— Și tu? 

— Eu nu eram prea sigur. Sincer, dacă aș fi fost în locul lui 
Omar, nici eu nu m-aș fi întors în regat. 


VP - 156 


— Dar voiai să auzi ce are de spus? 

— Sursele lui, a zis Khalid, sunt impecabile. Omar avea o 
rețea în întreaga regiune. 

— Și atunci ce ai făcut? 

— l-am cerut sfatul cuiva în care puteam să am încredere. 

— Unchiul Abdullah? 

Khalid a încuviinţat din cap. 

— Viitorul rege al Arabiei Saudite. 

e 

Abdullah bin Abdulaziz Al Saud nu era membru al Celor Șapte 
Sudairi, linia regală internă de succesiune a fiilor Fondatorilor, 
care dăduse trei monarhi saudiţi, inclusiv pe tatăl lui Khalid. Prin 
urmare, a presupus că nu va fi niciodată rege. Iși trăise viața 
conform acestei idei, cu un picior în Arabia Saudită și cu celălalt 
în Occident. Totuși, rămânea un personaj important în Casa 
Regală Saud, respectat pentru mintea sa și pentru 
perspicacitatea politică. Lui Khalid, unchiul său îi părea o sursă 
de sfaturi înțelepte, tocmai pentru că se opunea multora dintre 
reformele lui Khalid, inclusiv cele privitoare la femei, care pentru 
Abdullah n-aveau decât un rost. 

— Și când i-ai spus unchiului despre Omar Nawwaf? 

— A fost neliniștit. 

— Ce a propus? 

Khalid și-a trecut arătătorul peste beregată. 

— Cam drastic, nu crezi? 

— Nu după standardele noastre. 

— Dar se presupunea că tu vei fi altfel, Khalid. Se presupunea 
că tu vei fi cel care o să schimbe Orientul Mijlociu și lumea 
islamică. 

— Nu pot schimba lumea dacă sunt mort, nu? 

— Și dacă se întorcea împotriva ta? 

— Abdullah a promis că nu se va întâmpla asta. 

— Cât de înțelept din partea lui, a zis Gabriel, sec. Dar de ce 
să spună așa ceva? 

— Pentru că mâinile mele aveau să fie curate. 

— Abdullah a spus că se va ocupa el de asta? 

Khalid a încuviinţat din cap. 

— Cum l-a făcut pe Nawwaf să meargă la consulatul din 
Istanbul? 

— Tu cum crezi? 


VP - 157 


— Lui Nawwaf i s-a spus că tu o să fii acolo. 

— Foarte bine. 

— Și absurditatea pe care ai spus-o după ce el a murit? 
Pălăvrăgeala despre o operaţiune de predare care a luat-o 
razna? 

— Omar Nawwaf, a zis Khalid grav, n-avea să mai iasă viu din 
acel consulat. 

— Cam neglijent, nu crezi? 

— Abdullah a vrut o modalitate spectaculoasă de a-l ucide, ca 
să-i sperie pe alţi potenţiali asasini. 

— A fost spectaculoasă, ce-i drept. Și acum unchiul tău este 
succesorul la tron. 

— lar eu stau cu tine în al-Quds?5. Khalid a ascultat zgomotele 
orașului vechi. Se pare că Abdullah m-a momit să comit un act 
necugetat ca să-mi prejudicieze statutul internaţional și să-mi 
slăbească puterea de acasă. 

— Da, așa se pare. 

— Dar dacă privim asta greșit? 

— Care ar fi modul corect? 

— Dacă Omar Nawwaf voia cu adevărat să mă avertizeze 
împotriva unei ameninţări grave? Khalid s-a uitat la ceasul de la 
mână. Dumnezeule, uite cât s-a făcut! 

— E devreme după standardele noastre. 

Khalid a pus o mână pe umărul lui Gabriel. 

— Nu-ţi pot mulțumi îndeajuns pentru că m-ai invitat aici. 

— Va fi micul nostru secret. 

Khalid a zâmbit. 

— M-am gândit să-ţi aduc un dar, dar știam că n-ai să-l 
accepti, așa că mă tem că va trebui să te mulţumești cu asta. A 
scos la iveală un stick. Frumos, nu? 

— Ce e pe el? 

— Unele dintre dosarele financiare pe care le-am obţinut în 
timpul afacerii de la Ritz-Carlton. Unchiul Abdullah era un om de 
afaceri jalnic, însă acum doi ani a devenit miliardar aproape 
peste noapte. A îndesat st/ck-ul în palma lui Gabriel. Poate că tu 
o să poţi desluși cum a făcut-o. 


13 Numele arab al lerusalimului, care se traduce prin „Cel Sfânt”. 
VP - 158 


41. 


NEW YORK - BERLIN 


În seara neverosimilei vizite a lui Khalid la lerusalim, Sarah 
Bancroft avea întâlnire cu bărbatul coșmarurilor ei. Il chema 
David Price și se întâlniseră datorită unui prieten comun, la o 
licitaţie de la Christie's. David avea cincizeci și șapte de ani și se 
ocupa cu ceva legat de bani, o creatură cu aspect viril, părul 
negru lins, dinţi sclipitor de albi și foarte bronzat după o vacanţă 
în Caraibe cu fosta soție și cei doi copii liceeni. A dus-o la o 
piesă nouă pe care Times o declarase importantă și, după 
aceea, la Joe Allen, unde era foarte cunoscut de barmani și 
chelneri. Mai târziu, la ușa blocului în care locuia ea, pe East 
Sixty Seventh Street, Sarah s-a ferit de buzele lui ca și cum ar fi 
ocolit un pudel. Ajunsă sus, și-a sunat mama, lucru pe care îl 
făcea rar, și s-a plâns de viaţa sa amoroasă. Mama, care știa 
puţine despre trecutul secret al lui Sarah, a sfătuit-o să se apuce 
de yoga, despre care jura că făcuse minuni pentru ea. 

Ca să fim sinceri, nu era în întregime vina lui David Price că 
seara nu decursese prea bine. Sarah fusese preocupată de 
cererea subită a lui Khalid de a-l pune din nou în legătură cu 
Gabriel. Era primul contact pe care-l avusese cu cei doi bărbaţi 
de la întoarcerea la New York. Aflase de abdicarea lui Khalid 
urmărind CNN și presupusese că Reema revenise în siguranţă, 
însă Gabriel îi spusese adevărul. Sarah știa că un astfel de act n- 
avea să rămână nepedepsit. Cei răspunzători aveau să fie 
vânaţi, aveau să fie acțiuni de răzbunare. Un motiv în plus ca 
mintea ei să rătăcească în timpul piesei - nu-și amintea niciuna 
dintre replicile actorilor - și al cinei de la Joe Allen. Voia să fie pe 
teren cu Gabriel, Mihail și cu misteriosul englez pe nume 
Christopher Keller, nu să stea la palavre și să mănânce ficat și 
ceapă cu un mic bancher divorţat din Connecticut. 

Prin urmare, Sarah n-a fost deloc nemulțumită când, trei zile 
mai târziu, a găsit în e-mail un bilet de avion spre Berlin pentru 
cursa Lufthansa din seara aceea. Și-a informat inexact 
personalul de planurile de călătorie și s-a dus singură la 
aeroportul Newark. Se părea că vecinul de scaun, un bancher de 
investiţii de la Morgan Stanley, își jurase să epuizeze rezervele 

VP - 159 


de băutură ale avionului. Sarah a ciugulit din cină și apoi a 
dormit până când sub hublou i-a apărut un câmp german pudrat 
cu zăpadă. Un curier de la filiala din Berlin a Biroului a abordat-o 
în sala pentru Sosiri și a condus-o la un BMW berlină. La volan 
era Mihail. 

— Cel puţin nu mai e un afurisit de Passat, a zis ea și s-a 
așezat pe scaunul pasagerului. 

Mihail a urmat rampa de ieșire din aeroport spre autostradă și 
s-a îndreptat spre Charlottenburg. Sarah cunoștea bine cartierul. 
Când era încă la CIA, petrecuse șase luni la Berlin, lucrând cu 
BfV-ul german împotriva unei celule al-Qaeda care plănuia un alt 
11 septembrie dintr-un apartament de pe Kantstrasse. Mihail o 
vizitase în secret pe Sarah de mai multe ori în timpul acelei 
misiuni. 

— Mă bucur să fiu din nou aici, a zis Sarah, provocator. 
Întotdeauna mi-a plăcut Berlinul. 

— Mai ales la sfârșitul iernii. Balustradele erau împroșcate cu 
zăpadă murdară, și la opt și jumătate dimineaţa cerul era încă 
întunecat. Presupun că trebuie să ne considerăm norocoși că ea 
nu trăieşte la Oslo. 

— Cine? 

Mihail n-a răspuns. 

— Erai acolo când a fost ucisă Reema? 

— Destul de aproape, a răspuns Mihail. Și Keller. 

— E la Berlin? 

— Keller? Mihail a privit-o pieziș. De ce întrebi? 

— Sunt curioasă, atâta tot. 

— Christopher are treabă în altă parte în acest moment. 
Suntem din nou doar noi trei. 

— Unde-i Gabriel? 

— Casa conspirativă. 

Mihail a virat pe Bundesstrasse și a mers până la Tiergarten!*. 
La Poarta Brandenburg era o manifestaţie, vreo două sute de 
oameni, majoritatea în jur de douăzeci de ani, în blugi și 
pulovere de lână în stil scandinav. Arătau ca niște partizani ai 
Green Peace sau protestatari pentru pace. Însă pancartele le 
trădau adevăratele convingeri religioase. 

— Sunt dintr-o grupare numită Identitatea Generației, a 
explicat Mihail. Par foarte inofensivi, însă împărtășesc aceeași 


14 Grădina zoologică. 
VP - 160 


ideologie cu skinheads și restul neonaziștilor. 

A virat la dreapta pe Ebertstrasse și a amuţit când au trecut 
pe lângă memorialul sumbru al Holocaustului din Berlin, cu cele 
două mii șapte sute de dale de ciment cenușiu aranjate pe un 
teren de mărimea unui cvartal. Sarah îl dusese pe Mihail la 
memorial în timpul uneia dintre vizitele lui secrete la Berlin. Le 
stricase weekendul. 

La Potsdamer Platz, cândva un teren viran al Războiului Rece, 
acum un monument din sticlă și oțel închinat puterii economice 
germane, Mihail a luat-o spre est, în districtul Mitte. A făcut o 
serie de viraje la dreapta, consecutive, o veche manevră de 
contrafilaj, înainte să tragă brusc la bordură pe Kronenstrasse și 
să oprească motorul. 

— Cât de mult știi despre familia lui Gabriel? a întrebat. 

— Lucruri de bază, presupun. 

— E evreu german Gabriel al nostru. Cu toate că s-a născut în 
Israel, a învăţat să vorbească germana înainte de ebraică. De 
aceea are un accent berlinez atât de puternic. L-a luat de la 
mama lui. Mihail a arătat un bloc de locuințe modern, cu 
ferestre care străluceau ca onixul șlefuit. Când ea era copil a 
locuit într-o clădire care se afla chiar aici. În toamna lui 1942 a 
fost expediată la Auschwitz într-un vagon de vite, alături de 
restul familiei ei. A fost singura care a rămas în viaţă. 

O lacrimă s-a prelins pe obrazul lui Sarah. 

— E vreun motiv pentru care ai vrut să văd asta? 

— Da, casa conspirativă e chiar acolo, a zis Mihail și a arătat 
clădirea de vizavi. Gabriel a închiriat-o pe termen lung atunci 
când a devenit director. 

— Vine des aici? 

— La Berlin? Mihail a clătinat din cap. Urăște acest loc. 

— Și atunci de ce suntem aici? 

— Hanifa, a răspuns Mihail, deschizând portiera. Suntem aici 
din cauza Hanifei. 


42. 


BERLIN 


VP - 161 


Era ora 20.15 când Hanifa Khoury, o producătoare veterană a 
postului german ZDF, a pășit pe pavajul ud de pe Unter den 
Linden. Un vânt rece sufla peste copacii desfrunziţi care au dat 
numele celebrului bulevard. Dârdâind, Hanifa și-a înfășurat bine 
în jurul gâtului o keffiyeh în carouri alb cu negru. Spre deosebire 
de majoritatea germanilor, nu purta eșarfa din motive de modă 
sau de politică antiisraeliană; Hanifa se trăgea dintr-o familie de 
palestinieni. S-a uitat în susul și în josul străzii. Dat fiind că 
lucrase ca jurnalistă prin tot Orientul Mijlociu, se pricepea să 
depisteze urmăritorii, mai ales când erau arabi ca ea. N-a văzut 
nimic suspect. De fapt, trecuseră câteva săptămâni de când nu 
mai observase pe nimeni care să o supravegheze. Poate că, și-a 
zis, se hotărâseră în sfârșit să o lase în pace. 

A mers pe Unter den Linden spre Friedrichstrasse, apoi a luat- 
o la stânga. Lângă vechiul punct de control Charlie se afla 
cafeneaua în care se întâlnea cu Omar după serviciu. O femeie 
atrăgătoare, blondă, de patruzeci și ceva de ani, ședea la masa 
lor obișnuită, cea din colţul din spate, de unde se vedea perfect 
ușa de la stradă. Citea un volum de poezie de Mahmoud 
Darwish, bardul mișcării naţionale palestiniene. Când Hanifa s-a 
apropiat, femeia a ridicat ochii de pe pagină, a zâmbit și a privit 
din nou în jos. 

Hanifa s-a oprit brusc. 

— Vă place? 

Femeia n-a reacționat imediat. 

— Scuze, a zis în engleză. Nu vorbesc germana. 

Accentul era inconfundabil american. Hanifa s-a gândit să 
pretindă că nu înţelege și să-și găsească o masă cât mai 
departe cu putinţă de blonda atrăgătoare - sau, poate, și-a zis, 
în cu totul altă cafenea. Singurii oameni pe care Hanifa îi 
dispreţuia mai mult decât pe americani erau israelienii, cu toate 
că uneori, în funcţie de capriciile politicii americane în Orientul 
Mijlociu, competiţia era strânsă. 

— Cartea, a zis, de această dată în engleză. Am întrebat dacă 
vă place. 

— Pot oare să nu-i placă cuiva aceste versuri atât de 
dureroase? 

Observaţia a surprins-o plăcut pe Hanifa. 

— L-am întâlnit nu cu mult înainte de a muri. 

— Pe Darwish? Zău? 


VP - 162 


— Am fost producătoarea unuia dintre ultimele interviuri pe 
care le-a dat. 

— Sunteţi jurnalistă? 

Hanifa a încuviinţat din cap. 

— La ZDF. Și dumneavoastră? 

— În acest moment sunt într-o vacanţă prelungită. 

— Ce norocoasă! 

— Nu cine știe cât. 

— Sunteţi americancă? 

— Mă tem că da. Femeia s-a uitat la Keffiyeh-ul alb cu negru 
din jurul gâtului Hanifei. Sper că nu-i o problemă. 

— De ce-ar fi? 

— Nu suntem prea populari în acest moment. Femeia a pus 
cartea pe masă, astfel încât Hanifa să vadă pagina deschisă. O 
știți pe asta? 

— Firește. E celebră. Hanifa a spus pe de rost primele cuvinte 
ale poeziei: „Aici, pe pantele colinelor, înfruntând amurgul și 
tunul timpului...” A zâmbit. Sună mult mai bine în arabă 
originală. 

— Sunteţi din Palestina? 

— Părinţii mei erau din Galileea de Sus. Au fost expulzați în 
Siria în 1948 și, în cele din urmă, au venit aici. Hanifa a coborât 
vocea și a spus cu viclenie: Sper că nu-i o problemă. 

Femeia a zâmbit. 

Hanifa a aruncat o privire spre scaunul gol. 

— Așteptaţi pe cineva? 

— Așa, în general, da. Însă nu în acest moment. 

— Pot să mă alătur dumneavoastră? 

— Vă rog. 

Hanifa s-a așezat și s-a prezentat. 

— Ce nume frumos, a zis femeia. Apoi a întins mâna. Sunt 
Sarah Bancroft. 

e 

În următoarele nouăzeci de minute, singur în casa 
conspirativă de pe Kronenstrasse, Gabriel a suportat un discurs 
despre Israel și evrei, ținut de numita Hanifa Khoury, jurnalistă, 
exilată, văduva martirului Omar Nawwaf. N-a lăsat nicio rană 
nedeschisă: Holocaustul, fuga şi expulzarea poporului 
palestinian, oroarea din Sabra și Shatila, procesul de pace de la 
Oslo, pe care l-a declarat o nebunie periculoasă. Cel puţin în 


VP - 163 


această privinţă, ea și Gabriel erau întru totul de acord. 

Sursa sunetului era telefonul pe care Sarah îl pusese pe masă 
de îndată ce se așezase în cafenea. Camera video era 
îndreptată spre tavan. Gabriel zărea din când în când mâinile, 
când descria planul ei de a aduce pacea în Palestina. A declarat 
că ideea a doua state, unul pentru evrei, celălalt pentru arabi, e 
literă moartă. Singura soluţie dreaptă, a zis, era un singur stat 
binaţional, cu un „drept de întoarcere” deplin și irevocabil 
pentru toate cele cinci milioane de refugiaţi palestinieni 
înregistraţi. 

— Însă asta n-ar însemna sfârșitul statului Israel? a întrebat 
Sarah. 

— Da, firește. Dar asta-i ideea. 

Apoi Hanifa l-a delectat pe Gabriel cu lectura unei poezii de 
Mahmoud Darwish, vocea suferinței palestiniene și a opresiunii 
israeliene, înainte s-o întrebe pe noua sa cunoștință americană 
de ce se hotărâse să facă o vacanţă prelungită tocmai la Berlin. 
Sarah i-a turnat povestea pe care o însăilase Gabriel în acea 
după-amiază. Era despre destrămarea dezastruoasă a unei 
căsnicii fără copii. Umilită și cu inima frântă, Sarah hotărâse să 
petreacă vreo câteva luni într-un oraș în care n-o cunoștea 
nimeni. Un prieten îi oferise adăpost în Berlin. Era chiar după 
colț, a explicat ea, pe Kronenstrasse. 

— Și dumneavoastră? a întrebat Sarah. Sunteţi măritată? 

— Doar cu munca mea. 

— Numele îmi pare cunoscut. 

— De fapt, e foarte obișnuit. 

— Și faţa îmi este cunoscută. E ca și cum ne-am mai fi întâlnit 
cândva. 

— Aud asta de multe ori. 

Era deja nouă și jumătate. Hanifa a anunțat că murea de 
foame. A propus să comande ceva de mâncare, dar Sarah a 
insistat că ar fi mai bine să mănânce în apartamentul ei. Bufetul 
era gol, însă puteau să ia două sticle de la Planet Wein și niște 
rulouri crocante cu creveţi de la Sapa Sushi. 

— Eu prefer Izumi, a zis Hanifa. 

— lzumi să fie. 

Sarah a plătit cele două sticle de Austrian Gruner Veltliner de 
la gheaţă; Hanifa pentru sushi. Câteva minute mai târziu, 
Gabriel le-a zărit mergând alături pe Kronenstrasse. A închis 


VP - 164 


laptopul, a stins luminile și s-a așezat pe canapea. 
— Să nu ţipi, a zis el în șoaptă. Orice ai face, Hanifa, te rog să 
nu tipi. 


43. 


BERLIN 


Hanifa Khoury n-a ţipat, dar a scăpat din mână punga cu sushi 
și a scos brusc un icnet pe care ar fi putut să-l audă vecinii dacă 
Mihail n-ar fi închis ușa după ea. Uimită de sunetul ușii, l-a 
fulgerat cu privirea, după care s-a uitat din nou la Gabriel. Pe 
chip i s-au perindat câteva expresii, ca umbra unui nor. Ultima 
era o expresie inconfundabilă de recunoaștere. 

— Dumnezeule mare, este... 

— Da, a întrerupt-o Gabriel. Eu sunt. 

Ea s-a întins spre ușă, însă Mihail se rezema de canat ca un 
om care așteaptă autobuzul. Atunci a scos din poșetă un telefon 
și a încercat să formeze un număr. 

— Eu nu m-aș obosi s-o fac, a zis Gabriel. Serviciul e groaznic 
în această clădire. 

— Sau poate că îl blochezi tu, ca să nu pot cere ajutor. 

— Ești în deplină siguranţă, Hanifa. De fapt, acum ești mai în 
siguranţă decât ai fost de ceva vreme. 

Gabriel i-a aruncat o privire lui Mihail, care a luat telefonul din 
mâna Hanifei. Apoi i-a luat poșeta și s-a uitat prin ea. 

— Ce caută? 

— O vestă de sinucigaș, un AK-47... a ridicat din umeri 
Gabriel. Chestiile obișnuite. 

Mihail a păstrat telefonul, însă i-a înapoiat poșeta. Hanifa s-a 
uitat la Sarah. 

— Și ea e israeliană? 

— Ce altceva să fie? 

— Vorbește engleza ca o americană. 

— Diaspora ne oferă un avantaj clar când recrutăm agenţi. 

— Evreii nu sunt singurii oameni care au fost împrăștiați în 
cele patru vânturi. 

— Nu, a zis Gabriel. Palestinienii au suferit și ei. Dar n-au fost 


VP - 165 


niciodată ţinta unei campanii organizate de anihilare fizică, așa 
ca Shoah”. lată de ce trebuie să avem o ţară a noastră. Nu 
putem conta pe germani sau pe polonezi sau pe unguri sau pe 
lituanieni ca să ne apere. Asta e lecţia istoriei. 

Gabriel n-a rostit aceste cuvinte în engleză, ci în germană. 
Hanifa i-a răspuns în aceeași limbă. 

— De aceea m-aţi răpit? Ca să-mi aruncaţi încă o dată în faţă 
Holocaustul pentru a justifica faptul că mă transformați într-o 
exilată? 

— Nu te-am răpit. 

— Bundespolizei ar putea să vadă altfel lucrurile. 

— Ar putea, a ripostat Gabriel. Dar am o relaţie foarte bună cu 
șeful BfV, în principal deoarece îi ofer multe informaţii despre 
amenințările la adresa securității germane. Oh, presupun că îmi 
poți crea niște neplăceri, însă ai rata o ocazie importantă. 

— Ce fel de ocazie? 

— De a schimba cursul evenimentelor în Orientul Mijlociu. 

Ea i-a aruncat o privire întrebătoare. Avea ochii aproape negri 
și pleoapele grele. Era ca și cum l-ar fi privit Adele Bloch-Bauer a 
lui Klimt. 

— În ce fel? a întrebat în cele din urmă. 

— Dându-mi articolul la care lucra Omar înainte să fie ucis. 
Văzând că nu primește niciun răspuns, Gabriel a adăugat: Omar 
n-a fost ucis în acel consulat din cauza lucrurilor pe care le scria 
pe reţelele sociale. A fost ucis pentru că a încercat să-l prevină 
pe Khalid de existenţa unui complot împotriva lui. 

— Cine zice asta? 

— Khalid. 

Hanifa a mijit ochii. 

— Ca de obicei, a zis cu amărăciune, Khalid se înșală. 

— Cum așa? 

— Nu Omar era cel care încerca să-l avertizeze de existența 
unui complot. 

— Dar cine? 

Hanifa a șovăit, apoi a spus: 

— Eu. 


15 Holocaust. 
VP - 166 


44. 


BERLIN 


Bucăţile de sushi zăceau împrăștiate pe podea, la intrare, așa 
că Mihail a coborât la restaurantul persan din apropiere și a luat 
câteva porţii de carne prăjită și orez. Au mâncat la măsuţa 
dreptunghiulară din apartament, așezată lângă o fereastră care 
dădea spre Kronenstrasse. Gabriel ședea cu spatele la stradă, 
cu Hanifa Khoury, noul său recrut, în stânga sa. Pe toată durata 
mesei ea nu s-a uitat aproape deloc spre Sarah. Era evident că 
n-o iertase pentru că folosise un volum de Mahmoud Darwish, o 
comoară a literaturii palestiniene, drept momeală ca s-o prindă 
în capcană. Era evident și că nu credea că Sarah era cetăţean al 
statului pe care dorea să-l vadă inundat de o mare de 
palestinieni întorși din exil. 

Tot ce trebuia să facă Hanifa Khoury ca să-și confirme 
convingerea era să-i ceară lui Sarah să spună câteva cuvinte în 
ebraică. În schimb, a folosit ocazia ca să-l ocărască pe 
legendarul șef al spionajului israelian pentru crimele pe care el 
și poporul lui le săvârșiseră împotriva poporului ei. Gabriel a 
îndurat în tăcere cea mai mare parte a tiradei. Învăţase cu mult 
timp în urmă că majoritatea dezbaterilor pe tema conflictului 
arabo-israelian ajungeau repede să semene cu învârtitul în jurul 
cozii. Și apoi, nu voia s-o piardă pe Hanifa ca aliat temporar. 
Evreii câștigaseră în înfruntarea pentru Palestina, arabii 
pierduseră. Fuseseră păcăliți și învinși la fiecare cotitură. 
Fuseseră prost slujiţi de liderii lor. Hanifa avea dreptul să fie 
îndurerată și mânioasă, cu toate că predica ei ar fi putut să fie 
mai tolerabilă dacă n-ar fi fost servită în germană în orașul în 
care Hitler și naziștii își concepuseră și executaseră planul de a 
debarasa Europa de evrei. Nu era nimic de făcut în privinţa 
locului. Marea ruletă a Providenţei îi adusese în acea seară pe 
Gabriel Allon și pe Hanifa Khoury, amândoi copii ai Palestinei, în 
Berlin. 

La cafea și baclavale, Hanifa a încercat să-l descoasă pe 
Gabriel despre unele dintre faptele lui vitejești. Și când el a 
parat cu blândeţe atacul, și-a îndreptat tirul retoric asupra 
americanilor și a intervenţiei lor dezastruoase în Irak. Intrase în 

VP - 167 


Bagdad în urma forţelor Coaliţiei care înaintau și făcuse o 
cronică a rapidei căderi a Irakului în revoltă și război civil între 
facțiuni. În toamna lui 2003, în timpul sângeroasei Ofensive de 
Ramadan, a întâlnit un jurnalist saudit înalt și chipeș în barul 
hotelului Palestine, unde se cazase. Sauditul, cu toate că nu le 
era prea cunoscut celor mai mulţi dintre reporterii occidentali, 
era unul dintre cei mai influenţi jurnaliști din lumea arabă, care 
dispunea de unele dintre cele mai bune surse. 

— Numele lui, a zis ea, era Omar Nawwaf. 

Erau amândoi necăsătoriți și, ca s-o spunem pe-a dreaptă, 
amândoi cam speriați. Hotelul Palestine se afla în afara Zonei 
Verzi americane și era o ţintă frecventă a insurgenților. De fapt, 
chiar în acea noapte a fost sub un îndelungat atac cu mortiere. 
Hanifa s-a adăpostit în camera lui Omar. S-a întors acolo în 
noaptea următoare, care era pașnică, și apoi în noaptea care a 
urmat. Curând, s-au îndrăgostit nebunește, cu toate că se 
certau adesea în privinţa prezenţei americane în Irak. 

— Omar credea că Saddam e o ameninţare și un monstru care 
trebuia să fie îndepărtat, chiar dacă pentru asta era nevoie de 
ajutorul trupelor americane. De asemenea, a acceptat ideea că 
apariţia unei democraţii în inima lumii arabe ar răspândi 
inevitabil libertatea în restul regiunii. Eu credeam că aventura 
irakiană avea să se termine cu un dezastru. Am avut dreptate, 
firește. A zâmbit trist. Lui Omar nu i-a plăcut asta. Era un saudit 
laic, cu privirea îndreptată spre Occident, dar tot saudit, dacă 
înțelegeţi ce vreau să zic. 

— Nu i-a plăcut că o femeie i-a dovedit că greșește? 

— Unde mai pui că era o femeie palestiniană. 

Pentru un moment totuși, a părut că Omar avusese dreptate, 
la urma urmei. De la începutul lui 2011, mișcarea populară 
cunoscută ca Primăvara Arabă s-a întins în regiune. Regimurile 
opresive s-au prăbușit în Tunisia, Egipt, Yemen și Libia, iar în 
Siria a izbucnit un război civil în toată puterea cuvântului. 
Monarhiile ancestrale o duceau mai bine, dar în Arabia Saudită 
erau ciocniri violente. Zeci de manifestanți au fost împușcați pe 
stradă sau executați. Sute de persoane au fost închise, inclusiv 
multe femei. 

— În timpul Primăverii Arabe, a zis Hanifa, Omar n-a mai fost 
un simplu corespondent. Era redactorul-șef al Arab News. În 
sinea sa, spera că Alteța Sa avea să aibă aceeași soartă ca 


VP - 168 


Mubarak sau chiar Gaddafi. Dar știa că dacă forțează lucrurile, 
Casa Al Saud avea să închidă ziarul, iar pe el avea să-l arunce în 
închisoare. N-avea de ales, trebuia să sprijine din punct de 
vedere editorial regimul. Ba chiar a semnat un articol în care îi 
critica pe protestatari, numindu-i huligani care se inspirau de la 
străini. După aceea a căzut într-o depresie gravă. Omar nu și-a 
putut ierta niciodată că nu a luat parte la Primăvara Arabă. 

Hanifa a încercat să-l convingă pe Omar să plece din Arabia 
Saudită și să se stabilească împreună cu ea în Germania, unde 
ar fi fost liber să scrie tot ce dorea, fără să se teamă că ar putea 
fi arestat. Și, la începutul lui 2016, când economia saudită 
stagna sub presiunea scăderii prețului petrolului, el a acceptat, 
în cele din urmă. Totuși, s-a răzgândit după câteva săptămâni, 
după ce s-a întâlnit cu un tânăr prinţ saudit aflat în ascensiune, 
pe nume Khalid bin Mohammed. 

Nu trecuse mult timp de la urcarea pe tron a tatălui lui Khalid. 
Khalid era deja ministrul apărării, viceprim-ministru şi 
președintele consiliului de planificare economică, dar încă nu 
era prințul moștenitor și urmașul la tron. L-a invitat pe Omar în 
palatul său într-o după-amiază, pentru o discuţie neoficială. 
Omar a sosit, așa cum i se spusese, la ora patru. Trecuse mult 
de miezul nopţii când a plecat. 

Nu exista o înregistrare a discuţiei - Khalid nu-i dăduse voie - 
și nici notițe luate la faţa locului, doar rezumatul pe care Omar l- 
a făcut în grabă după ce s-a întors la birou. l-a trimis o copie 
Hanifei prin e-mail, pentru siguranţă. A fost șocată când a citit-o. 
Khalid prezicea că în douăzeci de ani prețul petrolului avea să 
scadă la zero. Dacă Arabia Saudită voia să aibă un viitor, trebuia 
să se schimbe, și asta repede. El voia să modernizeze și să 
diversifice economia. Voia să slăbească acele cătușe puse de 
wahhabism femeilor și să le îngăduie să lucreze. Voia să rupă 
pactul dintre Al Saud și ikwan-ii bărboși din Nejd. Voia ca Arabia 
Saudită să fie o ţară normală, cu cinematografe, muzică, cluburi 
de noapte și cafenele în care oamenii de ambele sexe să poată 
sta laolaltă fără teamă de mutaween. 

— Ba chiar vorbea de acordarea permisiunii ca hotelurile și 
restaurantele să vândă alcool, astfel încât saudiţii să nu mai fie 
siliți să traverseze cu mașina podul până în Bahrain dacă voiau 
să bea ceva. Erau chestiunii radicale. 

— Omar era impresionat? 


VP - 169 


— Nu, a zis Hanifa. Omar nu era impresionat. Omar era 
îndrăgostit. 

Curând, au apărut în paginile ziarului Arab News multe 
articole laudative despre dinamicul fiu, cunoscut sub inițialele 
KBM, al monarhului saudit. Însă Omar s-a întors împotriva lui 
Khalid la puţin timp după ce a devenit prinţ moștenitor, când a 
ordonat arestarea multor disidenţi și activiști prodemocratţie, 
printre care câţiva dintre cei mai buni prieteni ai lui Omar. Arab 
News n-a pomenit nimic despre arestări, însă Omar a dezlănţțuit 
o rafală de critici pe rețelele sociale, inclusiv o postare 
usturătoare pe Twitter, în care KBM era comparat cu cârmuitorul 
Rusiei. Șeful Curţii lui KBM i-a trimis lui Omar un mesaj în care îi 
spunea să se abţină de la orice critici la adresa Alteţei Sale. 
Omar a reacţionat ridiculizându-l pe KBM pentru că își 
cumpărase case, iahturi și tablouri în valoare de peste un 
miliard de dolari, în vreme ce saudiţii de rând sufereau din 
cauza măsurilor de austeritate economică pe care le luase. 

— După asta, a zis Hanifa, a început meciul. 

Dar într-o ţară ca Arabia Saudită, într-o competiţie între 
familia regală și un jurnalist disident, nu era posibil decât un 
singur rezultat. Centrul Regal de Date monitoriza telefoanele lui 
Omar și îi intercepta e-mailurile și SMS-urile. Centrul a încercat 
chiar să-i blocheze postările pe reţelele sociale. Și, când n-au 
reușit, l-au atacat cu mii de postări false de la roboţi și troli. Însă 
ultima picătură a fost glonţul, unul singur, de calibrul .45 mm 
trimis în biroul lui Omar de la Arab News. În seara aceea a 
plecat din Arabia Saudită și nu s-a mai întors. 

S-a mutat în apartamentul Hanifei, s-au căsătorit fără vâlvă și 
și-a găsit de lucru la Der Spiegel. Când pe reţelele sociale 
postările sale despre KBM au devenit și mai critice, numărul 
adepților on-line a crescut spectaculos. Agenţi saudiţi l-au 
urmărit cu nerușinare pe străzile din Berlin. Telefonul îi era 
asaltat de e-mailuri și SMS-uri amenințătoare. 

— Mesajul era inconfundabil. Nu conta că Omar părăsise 
regatul, încă puteau să ajungă la el. A ajuns la convingerea că o 
să fie răpit sau ucis. 

Cu toate astea, a hotărât să riște o călătorie la Cairo ca să 
scrie un articol despre viaţa în Egipt sub noul faraon, pe care 
Omar îl dispreţuia la fel de mult ca pe Khalid. Și în holul hotelului 
Sofitel a dat peste un prinţ saudit de rang mai mic pe care 


VP - 170 


Khalid îl jecmănise în hotelul Ritz-Carlton. Prinţul, la fel ca Omar, 
trăia acum în exil. Au căzut de acord să cineze în seara aceea la 
un restaurant din Zamalek, un cartier bogat din Cairo aflat pe 
Insula Gezira. Era la sfârșitul verii, în august, și noaptea era 
sufocantă. Cu toate astea, prinţul a insistat să cineze în aer 
liber. După ce s-au așezat la masă l-a rugat pe Omar să-și 
închidă telefonul și să scoată cartela SIM. Apoi i-a spus lui Omar 
că auzise zvonuri despre un complot menit să-l scoată pe Khalid 
din succesiunea la tron. 

— Omar și-a exprimat scepticismul în privinţa șanselor de 
reușită a complotului. KBM fusese ţinta multor tentative de 
asasinat și de lovitură de stat, și toate eșuaseră, dat fiind că el 
controla serviciile de securitate și Centrul Regal de Date. Insă 
prințul a susţinut că acest complot este diferit. 

— De ce? 

— Era implicată o putere străină. 

— Care? 

— Prinţul nu știa. Dar i-a spus lui Omar că acest complot o 
implica pe fiica lui Khalid. Conspiratorii plănuiau s-o răpească, 
pentru a-l sili pe Khalid să abdice. 

— Ești sigură că era în august? 

— Îți pot arăta SMS-urile trimise de Omar de la Cairo. 

— Conţin vreo referire la complotul împotriva lui Khalid? 

— Sigur că nu. Omar știa că Centrul Regal de Date îi 
monitorizează comunicațiile. Mi-a spus doar după ce s-a întors la 
Berlin. Am vorbit în Tiergarten, fără telefoane. Mă tem că lui 
Omar nu i-a picat bine reacţia mea. 

— Voiai să-i spună lui Khalid de complot. 

— l-am spus că e obligat s-o facă. 

— Pentru că fiica lui Khalid ar fi putut să fie omorâtă? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Și pentru că, în ciuda tuturor scăderilor și slăbiciunilor sale, 
Khalid era mai bun decât alternativă. 

— Înţeleg că Omar n-a fost de acord. 

— A zis că n-ar fi etic din punct de vedere jurnalistic să-i 
spună lui Khalid ce aflase. 

— Ce-a făcut? 

— S-a întors în Orientul Mijlociu ca să încerce să transforme 
un zvon într-o știre reală. 

— Și tu? 


VP - 171 


— M-am prefăcut că sunt Omar. 

— Cum? 

A creat un cont pe Yahoo cu o adresă care se juca cu numele 
lui Omar: omwaf5179Qyahoo.com. Apoi i-a trimis o serie de e- 
mailuri ministrului saudit al presei și audio-vizualului, cerând un 
interviu cu Alteța Sa prinţul Khalid bin Mohammed. N-a primit 
niciun răspuns - ceea ce nu era neobișnuit când venea vorba 
despre saudiţi -, așa că a trimis un avertisment la o adresă pe 
care a găsit-o în contactele lui Omar. Era cineva apropiat de 
KBM, un bărbat de rang înalt de la Curtea Regală. 

— l-ai spus de complot? 

— Fără amănunte. 

— Ai pomenit de Reema? 

— Nu. 

După câteva zile, Hanifa a primit un e-mail de la ambasada 
saudită din Berlin. Khalid voia ca Omar să se întoarcă la Riad ca 
să se întâlnească. Răspunsul Hanifei a precizat că Omar n-o să 
mai pună niciodată piciorul în regat. A trecut o săptămână. Apoi 
a primit un ultim e-mail de la adresa bărbatului de rang înalt din 
Curtea lui Khalid. Voia ca Omar să se ducă la consulatul din 
Istanbul marţea următoare, la ora unu și cincisprezece minute 
după-amiaza. Khalid avea să-l aștepte acolo. 


45. 


BERLIN 


Când Omar s-a întors la Berlin, Hanifa i-a povestit ce făcuse în 
numele lui. Din nou au vorbit în Tiergarten, fără telefoane, însă 
de această dată era limpede că sunt urmăriţi. Omar era supărat 
foc pe ea, cu toate că și-a ascuns mânia de agenţii saudiţi care îi 
supravegheau. Călătoria lui de lucru în Orientul Mijlociu dăduse 
roade. Confirmase tot ceea ce aflase de la sursa din Cairo, 
inclusiv implicarea unei puteri străine în complotul împotriva lui 
Khalid. Acum Omar se confrunta cu o alegere dificilă. Dacă scria 
ceea ce știa în Der Spiegel, Khalid avea să folosească 
informaţiile ca să înăbușe lovitura de stat și să-și consolideze 
puterea. Însă dacă Omar lăsa conspirația să se desfășoare 


VP - 172 


potrivit planului, un copil nevinovat putea să fie vătămat sau 
chiar ucis. 

— Și invitaţia de a merge la Istanbul? a întrebat Gabriel. 

— Omar s-a gândit că e o capcană. 

— Și atunci de ce a acceptat să meargă? 

— Pentru că l-am convins eu. Hanifa a tăcut o vreme, apoi a 
adăugat: Eu sunt de vină pentru moartea lui Omar. N-ar fi intrat 
niciodată în acel consulat dacă nu eram eu. 

— Cum l-ai făcut să se răzgândească? 

— Spunându-i că va fi tată. 

— Ești însărcinată? 

— Eram însărcinată. Nu mai sunt. 

Conversaţia lor din Tiergarten a avut loc vineri. Hanifa a trimis 
un e-mail pe adresa asistentului lui Khalid și l-a informat că 
Omar avea să ajungă la consulat marțea următoare, așa cum 
ceruseră, la ora 13.15. El și-a petrecut sâmbăta și duminica 
transformându-și înregistrările și însemnările într-un articol 
coerent pentru Der Spiegel, iar luni, el și Hanifa au zburat la 
Istanbul și s-au cazat în hotelul Intercontinental. In seara aceea, 
pe când se plimbau pe malul Bosforului, au fost urmăriţi de 
echipe saudite și turcești. 

— Marţi dimineaţa, Omar era atât de agitat, încât m-am temut 
că o să facă infarct. Am reușit să-l liniștesc. „Dacă au de gând să 
te omoare”, i-am zis, „ultimul loc de pe pământ în care ar face-o 
este în consulatul lor”. Am plecat de la hotel la douăsprezece și 
jumătate. Traficul era atât de greoi, încât abia am ajuns la timp. 
La baricadele de securitate, Omar mi-a dat telefonul lui. Apoi m- 
a sărutat și a intrat. 

Era 13.14. Puțin după ora trei, Hanifa a sunat la numărul 
principal al consulatului și a întrebat dacă Omar era acolo. 
Bărbatul care i-a răspuns i-a zis că Omar nu venise la întâlnire. 
lar când Hanifa a sunat din nou, după o oră, alt bărbat i-a spus 
că Omar plecase deja. La patru și un sfert a văzut câţiva bărbaţi 
ieșind din clădire cu bagaje voluminoase. Alteța Sa Khalid bin 
Mohammed nu se număra printre ei. 

Când Hanifa s-a întors, în cele din urmă, la hotelul 
Intercontinental, camera fusese scotocită și laptopul lui Omar 
lipsea. A sunat la sediul ZDF și a completat un raport urgent 
despre un jurnalist de la Der Spiegel care dispăruse după ce 
intrase în consulatul Arabiei Saudite din Istanbul. In patruzeci și 


VP - 173 


opt de ore, mare parte a lumii își punea aceeași întrebare: Unde 
era Omar Nawwaf? 

Zece zile mai târziu, după ce i s-a permis, în cele din urmă, să 
intre în consulat, poliția turcă a declarat că Omar fusese omorât 
în timp ce se afla înăuntru, iar cadavrul îi fusese dezmembrat și 
făcut să dispară. Aproape peste noapte, KBM, marele reformator 
arab, iubit de elitele financiare și intelectuale ale Occidentului, a 
devenit un paria. 

Hanifa a rămas la Istanbul până spre sfârșitul lui octombrie, 
supraveghind investigația turcilor. Când s-a întors la Berlin, a 
constatat că apartamentul, la fel cum se întâmplase cu camera 
ei de la Intercontinental, fusese distrus. Toate documentele lui 
Omar fuseseră furate, inclusiv însemnările făcute în ultima 
călătorie de lucru în Orientul Mijlociu. Cu inima frântă, Hanifa s-a 
consolat cu gândul că poartă copilul lui Omar. Însă la începutul 
lui noiembrie a suferit un avort spontan. 

Prima sa misiune, după ce s-a întors la lucru, a dus-o tocmai 
la Geneva. Dându-se drept soţia unui diplomat iordanian care 
punea mare preţ pe securitate, a vizitat International School, 
unde a urmărit plecarea elevilor, după-amiaza. Unul dintre copii, 
o fată de doisprezece ani, a plecat de la școală într-o limuzină 
Mercedes blindată. Directorul a dat de înțeles că eleva era fiica 
unui magnat egiptean al construcţiilor. Insă Hanifa știa adevărul. 
Ea era Reema bine Khalid Abdulaziz Al Saud, copilul diavolului. 

— Și n-ai încercat să-l avertizezi pe diavol de pericolul în care 
se afla copilul lui? 

— După ceea ce i-a făcut lui Omar? A clătinat din cap. Și apoi, 
n-am crezut că e nevoie s-o fac. 

— De ce nu? _ 

— Khalid avea computerul și însemnările lui Omar. In afară de 
cazul, și-a zis Gabriel, în care nu saudiţii le luaseră. 

— Și când ai auzit de abdicarea lui Khalid? 

A plâns de fericire și a postat pe Tweeter un mesaj 
batjocoritor. Peste câteva zile s-a întors la Geneva ca să 
privească plecarea elevilor din International School, după- 
amiaza. Copilul diavolului nu se vedea pe nicăieri. 

— Și totuși, ai păstrat tăcerea. 

Ochii ei negri au aruncat fulgere. 

— Dacă Khalid ţi-ar fi omorât... 

— Ar fi deja mort. După o pauză, Gabriel a zis: Dar Khalid nu e 


VP - 174 


singurul care trebuie să fie învinuit pentru moartea lui Omar. 

— Să nu îndrăznești cumva să-l scoţi nevinovat. 

— E adevărat că a permis să se întâmple, dar n-a fost ideea 
lui. De fapt, el voia să-l vadă pe Omar și să audă ce are de spus. 

— De ce n-a făcut-o? 

— | s-a spus că Omar are de gând să-l omoare. 

Ea nu l-a crezut. 

— Omar n-a făcut niciodată rău cuiva. Cine să spună așa 
ceva? 

— Abdullah, a zis Gabriel. Viitorul rege al Arabiei Saudite. 

Hanifa a făcut ochii mari. 

— Abdullah a pus la cale uciderea lui Omar, astfel încât Khalid 
să nu afle de complotul împotriva lui - asta vrei să zici? 

— Da. 

— Se îmbină frumușel toate astea, nu? 

— Versiunea ta se potrivește perfect cu cea a lui Khalid. 
Totuși, e o parte care n-are niciun sens. 

— Care anume? 

— E imposibil ca doi reporteri veterani din Orientul Mijlociu ca 
tine și Omar să nu facă o copie a articolului. 

— Păi, domnule Allon, n-am spus că n-am făcut. 

e 

De fapt, făcuseră mai multe. Hanifa trimisese prin e-mail copii 
codificate ale articolului pe contul său de la ZDF și într-un cont 
personal pe Gmail. Temându-se de hackerii de la Centrul Regal 
de Date, încărcase fișierul și pe trei stick-uri. Unul era bine 
ascuns în apartamentul ei, iar altul era încuiat în biroul din 
sediul ZDF din Berlin, care era păzit douăzeci și patru de ore din 
douăzeci și patru. 

— Și al treilea? a întrebat Gabriel. 

Hanifa a scos un stick dintr-un compartiment cu fermoar al 
genţii și l-a pus pe masă. Gabriel a deschis laptopul și a introdus 
dispozitivul într-un port USB. Pe ecran a apărut un fișier fără 
nume. Când a dat clic pe el, o fereastră a cerut un nume de 
utilizator. 

— Yarmouk, a zis Hanifa. Este tabăra de refugiați... 

— Știu ce este. 

Gabriel a tastat cele șapte caractere și a apărut un singur 
simbol. 

— Omar, a zis Hanifa, în timp ce lacrimile i se prelingeau pe 


VP - 175 


obraji. Parola e „Omar”. 


46. 


GOLFUL AQABA 


Cursa El Al 2372 de la Berlin a aterizat pe aeroportul Ben 
Gurion la câteva minute după ora patru după-amiaza. Gabriel, 
Mihail și Sarah s-au îngrămădit pe bancheta din spate a unui 
SUV al Biroului care aștepta pe pistă. Yossi Gavish, savantul 
care conducea departamentul Cercetare, era pe scaunul 
pasagerului. În vreme ce SUV-ul demara, i-a înmânat lui Gabriel 
un dosar. Era o analiză criminalistică a carierei pestrițe de 
afacerist a prinţului moștenitor Abdullah, bazată parţial pe 
materiale aduse de Khalid când fusese oaspete în casa lui 
Gabriel. 

— L-am prins cu mâța-n sac, șefule. Toţi banii au provenit de 
la știi tu cine. 

SUV-ul s-a oprit lângă un elicopter particular Airbus H175 VIP 
care stătea, cu palele elicei aplecate, în capătul nordic al 
aeroportului. Pilotul lui Khalid era înăuntru. Yossi i-a dat lui 
Mihail un pistol Jericho.45 și lui Gabriel un Beretta de 9 mm. 

— IAF o să meargă cu voi cât de departe pot. După ce intraţi 
în spaţiul aerian egiptean, sunteţi pe cont propriu. 

Gabriel și-a lăsat BlackBerry-ul de serviciu și laptopul în SUV 
și i-a urmat pe Mihail și pe Sarah în cabina luxoasă a Airbusului. 
Au zburat spre sud, de-a lungul coastei, peste orașele Ashdod și 
Ashkelon, apoi au luat-o spre interior, ca să evite spaţiul aerian 
din Fâșia Gaza. Focuri ardeau în lanurile de grâu de pe partea 
israeliană a liniei de armistițiu. 

— Hamas le declanșează cu zmeie și baloane incendiare, i-a 
explicat Mihail lui Sarah. 

— Nu-i o viaţă prea ușoară. 

El a arătat spre conturul haotic al orașului Gaza. 

— Dar e mai bună decât a lor. 

Gabriel a citit de două ori dosarul de la Yossi în vreme ce 
Negevul aluneca pe sub ei. Cerul din dreptul ferestrei sale se 
întuneca încetul cu încetul, și când au ajuns la capătul de sud al 


VP - 176 


Golfului Aqaba marea era neagră. Tranquillity stătea la ancoră în 
largul insulei Tiran, strălucind cu luminile lui de poziţie de neon 
albastru. O șalupă plutea, protectoare, la babordul masivului 
super-iaht, alta la tribord. 

Airbusul a aterizat pe helipadul din faţă al ambarcațiunii - 
erau două - și pilotul a oprit motorul. Mihail a ieșit din cabină și 
a fost oprit de doi bodyguarzi saudiţi în jachete de nailon cu 
însemnele lui Tranquillity. Unul dintre ei a întins o mână, cu 
palma în sus. 

— Am o idee mai bună, a zis Mihail. Ce-ar fi să vă băgati... 

— E în ordine, a strigat Khalid de undeva, de sus. Trimiteți-i 
imediat la mine. 

Gabriel și Sarah i s-au alăturat lui Mihail pe punte. Cei doi 
paznici s-au uitat atent la ei, mai ales la Sarah, dar nu s-au oferit 
să-i însoțească până în apartamentul lui Khalid. Lăsaţi de capul 
lor, s-au plimbat în voie pe Tranquillity, trecând prin salonul cu 
pian și discotecă, sala de conferinţe și sala de cinematograf, 
sala de biliard, saună, snow room, sala de bal, centrul de fitness, 
sala de tir cu arcul, sala de cățărare montană, camera de joacă 
pentru copii și centrul de observaţii submarine, unde multe 
specii din Marea Roșie țâșneau de colo colo și se zbenguiau de 
cealaltă parte a sticlei groase. 

L-au găsit pe Khalid pe puntea 4, pe terasa din dreptul 
apartamentului principal. Purta o jachetă de lână North Face cu 
fermoar, blugi decoloraţi și o pereche de mocasini italieni 
eleganţi din piele întoarsă. Vântul isca valuri pe suprafaţa unei 
mici piscine și ațâța focul care trosnea și pârâia în șemineul 
exterior. Erau ultimele lemne, le-a explicat. Altfel, era bine 
aprovizionat cu hrană, combustibil și apă. 

— Pot să rămân pe mare un an sau mai mult, dacă e nevoie. 
Și-a frecat viguros mâinile una de alta. E frig în seara asta. 
Poate că ar trebui să mergem înăuntru. 

l-a condus în apartament. Era mai mare decât locuinţa lui 
Gabriel din Ierusalim. 

— Trebuie să fie plăcut, a zis Gabriel, privind la opulența din 
jur. Nu știu cum am trăit până acum fără propria discotecă sau 
snow room. 

— Pentru mine nu înseamnă nimic. 

— Asta pentru că ești fiul unui rege, a zis Gabriel și i-a arătat 
dosarul pe care i-l dăduse Yossi la Ben Gurion. Dar s-ar putea să 


VP - 177 


ai altă părere dacă n-ai fi decât fratele vitreg al regelui. 

— Ințeleg că ai examinat documentele pe care ţi le-am dat la 
lerusalim. 

— Le-am folosit doar ca punct de pornire. 

— Și unde te-au dus? 

— Aici, a zis Gabriel. Pe Tranquillity. 

Sistemul principal prin care Regatul Arabiei Saudite 
canalizează imensa bogăţie petrolieră a ţării spre membrii 
familiei regale este subvenţia lunară oficială. Totuși, nu toţi 
saudiţii de viță sunt egali. Un membru de rang inferior al Casei 
Regale Saud poate primi în numerar câteva mii de dolari, însă 
cei cu legături de sânge directe cu Ibn Saud primesc mult mai 
mult. Un nepot al Fondatorului primește, de obicei, în jur de 
27.000 de dolari pe lună; un strănepot, în jur de 8.000. Sunt 
disponibile plăţi suplimentare pentru construcția unui palat, 
pentru o căsătorie sau pentru nașterea unui copil. În Arabia 
Saudită, cel puţin în cazul membrilor familiei regale, există un 
stimulent financiar pentru a procrea. 

Cele mai mari subvenţii sunt rezervate celor câțiva privilegiați 
din vârful lanţului trofic - fiii Fondatorului. A avut în total 
patruzeci şi cinci, printre care se numără și Abdullah bin 
Abdulaziz. Inainte de a ajunge prinţ moștenitor, primea o plată 
lunară de 250.000 de dolari, sau 3 milioane pe an. Era mai mult 
decât suficient pentru a trăi confortabil, dar nu în lux, mai ales 
pe terenurile de joacă ale Al Saud din Londra și de pe Côte 
d'Azur. Pentru a-și suplimenta veniturile, Abdullah a deturnat 
bani direct din bugetul statului sau a primit mită de la companii 
occidentale care doreau să facă afaceri în regat. O firmă 
aerospațială britanică i-a plătit 20 de milioane de dolari ca 
„onorariu de consultanţă”. 

— A folosit o parte din bani, a explicat Gabriel, ca să cumpere 
o casă mare la numărul 71 din Eaton Square, Belgravia. Cred că 
ai cinat acolo de curând, nu-i așa? 

Neprimind niciun răspuns, Gabriel și-a continuat prezentarea. 
Abdullah, a spus, se pricepea de minune la celelalte afaceri ale 
familiei - înșelătoria și furtul -, însă în 2016 a ajuns într-un mare 
impas financiar cu o serie de investiţii proaste și cheltuieli 
discutabile. L-a implorat pe Maiestatea Sa regele Mohammed 
să-i dea câţiva riali în plus ca să-și acopere cheltuielile curente. 


VP - 178 


Și când Maiestatea Sa a refuzat să-l scoată din necaz, i-a cerut 
vecinului, proprietarul clădirii de la numărul 70 din Eaton 
Square, un împrumut. Numele bărbatului e Konstantin 
Dragunov, cunoscut prietenilor drept Konnie Dragi!€. 

— Îţi amintești de Konstantin, Khalid, nu-i așa? Konstantin 
este miliardarul rus care ţi-a vândut barca asta ridicolă. Gabriel 
s-a prefăcut că se gândește. Amintește-mi cât ai plătit pentru 
ea. 

— Cinci sute de milioane de euro. 

— În numerar, corect? Konstantin a insistat ca banii să fie 
trimiși într-unul dintre conturile sale de la Gazprombank din 
Moscova înainte să accepte să părăsească barca. După câteva 
zile i-a împrumutat unchiului tău o sută de milioane de lire 
sterline. Gabriel a tăcut câteva secunde. Presupun că asta 
înseamnă repunerea în circulaţie a petrodolarilor. 

Khalid nu a răspuns. 

— E un tip interesant Konstantin al nostru. E oligarh din a 
doua generaţie, nu unul dintre baronii jefuitori care au prădat 
bunurile vechii Uniuni Sovietice după cădere. Spre deosebire de 
mulţi dintre oligarhi, Konstantin este diversificat. De asemenea, 
este foarte apropiat de Kremlin. În cercurile rusești de afaceri se 
presupune că majoritatea banilor lui Konstantin îi aparţin, de 
fapt, Țarului. 

— Așa merg treburile pentru oamenii ca noi. 

— Noi? 

— Țarul și cu mine. Operăm prin intermediari și persoane de 
fațadă. Nu sunt proprietarul nominal al acestei bărci, cum îi zici 
tu, și nu deţin nici castelul din Franţa. l-a aruncat o privire lui 
Sarah. Sau al tabloului de Leonardo. 

— Și când oamenii ca voi nu mai sunt la putere? 

— Banii și jucăriile reușesc să dispară. Abdullah mi-a luat deja 
câteva miliarde. Sj pe Leonardo. 

— O să supraviețuiești tu cumva, a zis Gabriel în timp ce 
admira priveliștea coastei egiptene. Dar să ne întoarcem la 
unchiul tău. Nu mai e nevoie să spun că Abdullah n-a returnat 
niciodată suta de milioane de lire sterline pe care i-a 
împrumutat-o Konstantin Dragunov. Asta pentru că n-a fost un 
împrumut. Și nu era decât începutul. In vreme ce tu erai implicat 


16 Drag are multe sensuri, printre care și „obstacol”, „frână”, „om enervant”, 
„adunare de homosexuali”. 


VP - 179 


în intrigile de curte de la Riad, Abdullah făcea afaceri profitabile 
la Moscova. A câștigat mai mult de trei miliarde de dolari în 
ultimii doi ani, toți prin asocierea cu Konstantin Dragunov, altfel 
spus, cu președintele Rusiei. 

— De ce este atât de interesat de Abdullah? 

— Presupun că își dorea un aliat în interiorul Casei Regale 
Saud. Cineva care să fie respectat pentru perspicacitatea 
politică. Cineva care îi urăște pe americani la fel de mult ca el. 
Cineva care ar putea să fie un consultant de încredere al unui 
viitor rege tânăr și lipsit de experienţă. Cineva care ar putea să-l 
convingă pe viitorul rege să încline spre Moscova și, astfel, să 
extindă influenţa regională a Kremlinului. Gabriel s-a răsucit și s- 
a uitat la Khalid. Cineva care s-ar putea oferi să-l scape pe 
viitorul rege de un popă băgăreţ. Sau de un jurnalist disident 
care încerca să-l avertizeze pe viitorul rege de un complot 
pentru a-l sili să abdice. 

— Și spui că Abdullah a complotat cu rușii ca să pună mâna 
pe tronul Arabiei Saudite? 

— Nu eu, Omar Nawwaf o face, a zis Gabriel și a scos din 
buzunar stick-ul de la Hanifa Khoury. Presupun că nu există un 
computer pe barca asta, așa-i? 

— laht, l-a corectat Khalid. Vino cu mine. 

(J 

Exista un iMac în biroul privat al apartamentului, însă Khalid a 
avut destul bun-simţ ca să nu-l lase pe șeful Biroului să înfigă în 
el un stick. Așa că l-a dus pe Gabriel în centrul de afaceri de pe 
Tranquillity, asemănător celor din hoteluri. Erau acolo șase stații 
de lucru cu computere conectate la internet, imprimante și 
telefoane cu mai multe linii legate la sistemul de comunicații 
prin satelit al navei. 

Khalid s-a așezat la unul dintre terminale și a introdus stick-ul. 
O fereastră i-a cerut numele utilizatorului. 

— Yarmouk, a zis Gabriel. 

— Tabăra? 

— Părinţii ei au ajuns acolo în 1948. 

— Da, știu. Avem și noi un dosar despre ea. 

Khalid a tastat numele taberei de refugiaţi și a apărut un 
simbol. 

— Omar, a zis Gabriel. Parola este „Omar”. 


VP - 180 


47. 


GOLFUL AQABA 


Articolul avea douăsprezece mii de cuvinte și era scris în stilul 
liber al unui reporter desăvârșit. Incepea cu scena întâlnirii 
întâmplătoare cu un prinţ saudit exilat în holul unui hotel din 
Cairo. La cină, în seara aceea, prinţul i-a spus reporterului o 
poveste remarcabilă despre un complot împotriva viitorului rege 
al țării sale, pe care l-a descris deloc măgulitor ca „bărbatul cel 
mai interesant din lume”, o trimitere la un personaj dintr-o 
reclamă mexicană pentru bere. 

A urmat relatarea încercărilor rapide ale reporterului de a găsi 
dovezi pentru ceea ce i se spusese. A călătorit în multe părți ca 
să se sfătuiască cu numeroasele sale surse din zonă - inclusiv în 
Dubai, unde a petrecut patruzeci și opt de ore tensionate în care 
a fost la îndemâna serviciilor secrete din Riad. Acolo, într-un 
apartament din Burj Al Arab, o sursă foarte apreciată a ţesut din 
firele răzlețe pe care le avea el o poveste coerentă. KBM, 
spunea el, nu mai era în grațiile Casei Regale Saud. Casa Albă și 
israelienii îl iubeau, dar el se lepădase de tradiţia Al Saud de a 
guverna prin consens și își nesocotea rudele. O lovitură de stat, 
sau ceva de acest gen, era inevitabilă. Consiliul Loialităţii se 
strângea în jurul lui Abdullah, în principal pentru că Abdullah 
făcea cu disperare lobby pentru numirea sa. 

„A, Și, apropo”, era citată sursa, „am pomenit oare Centrala 
din Moscova, care trage sforile? Abdullah este cu totul în 
buzunarul Țarului. Dacă izbutește să pună mâna pe tron, o să se 
încline așa de tare spre Kremlin, încât probabil o să cadă drept 
în nas”. 

Din Dubai, reporterul s-a întors la Berlin, unde a descoperit că 
soţia sa, și ea jurnalist, comunicase pe ascuns cu un membru al 
curții prinţului moștenitor. După multe frământări, descrise în 
pasajul final al articolului, s-a hotărât să se ducă în Turcia să se 
vadă cu bărbatul din cauza căruia plecase în exil. Intâlnirea 
urma să aibă loc în consulatul Arabiei Saudite din Istanbul, la ora 
unu Și cincisprezece minute după-amiaza. 

— Prin urmare, Hanifa a fost cea care a încercat să ajungă la 
mine, nu Omar? 

VP - 181 


— Da, a răspuns Gabriel. Și Hanifa a fost cea care l-a convins 
pe Omar să intre în consulat. Se învinovățește pentru moartea 
lui. Aproape la fel de mult cât te învinovăţește pe tine. 

— A dansat pe mormântul meu după ce am abdicat. 

— Avea dreptul s-o facă. 

— Ar fi trebuit să-mi spună că Reema e în primejdie. 

— A încercat. 

Khalid obosise să citească articolul lung pe monitor și stătea 
la masă, în sala de ședințe alăturată, cu filele printate. Câteva 
zăceau pe covor, la picioarele sale, unde le azvârlise, furios. 

— Dacă mă urăște așa de tare, de ce a fost de acord să-ţi dea 
magnus opus al lui Omar? A înșfăcat una dintre file și a recitit-o, 
încruntat. Nu-mi vine să cred că el a scris chestiile astea despre 
mine. Zice că sunt un plod răzgâiat. 

— Eşti un plod răzgâiat. Dar ce zici de restul? 

— Vrei să zici, partea cu Țarul care se află în spatele 
complotului de a mă răsturna? 

— Da, acea parte. 

Khalid a mai cules o filă de pe podea. 

— Potrivit surselor lui Omar, asta a început după ultima mea 
vizită la Washington, când am acceptat să cheltuiesc o sută de 
miliarde de dolari pe arme americane, în loc să le cumpăr din 
Rusia. 

— Sună plauzibil. 

— Sună plauzibil, dar nu este corect. S-a lăsat tăcerea. Apoi 
Khalid a adăugat încet: De fapt, dacă ar trebui să ghicesc, 
probabil că Țarul și-a pus în cap să scape de mine cu mult 
înainte. 

— De ce? 

— Pentru că avea un plan pentru Orientul Mijlociu, a răspuns 
Khalid. Și eu nu voiam să particip la el. 

e 

S-au întors în apartamentul principal. Afară, pe terasa bătută 
de vânt, Khalid a aruncat în foc articolul lui Omar Nawwaf, filă cu 
filă. Când a vorbit din nou, a fost despre Moscova. Făcuse prima 
călătorie acolo, i-a amintit în mod inutil lui Gabriel, cu un an 
înainte de a deveni prinţ moștenitor. Tocmai dăduse publicităţii 
planul său economic, și presa occidentală îi sorbea cuvintele. În 
câteva minute putea să-l contacteze telefonic pe directorul 
general al oricărei companii din lume. Hollywoodul era topit 


VP - 182 


după el, la fel și Silicon Valley. 

— Erau zile de glorie. Anii tinereţii. A adăugat batjocoritor: 
Eram cel mai interesant bărbat din lume. 

Programul vizitei la Moscova, a explicat, era pur economic. 
Făcea parte din efortul lui Khalid de a procura tehnologia și 
investițiile de care avea nevoie ca să transforme economia 
saudită în altceva decât benzinăria lumii. În plus, el și gazdele 
ruse aveau de gând să discute metode de sprijinire a prețului 
petrolului, care bătea pasul pe loc la patruzeci și cinci de dolari 
barilul, un nivel nepotrivit pentru economiile saudită și rusă. 
Khalid și-a petrecut prima zi în întâlniri cu bancheri ruși, iar pe a 
doua cu directorii generali ai companiilor tehnologice ruse, care 
nu l-au impresionat deloc. Întâlnirea cu Țarul era planificată a 
treia zi, o vineri, la zece dimineaţa, dar n-a început decât la ora 
unu după-amiaza. 

— Omul mă face pe mine să par punctual. 

— Și întâlnirea? 

— A fost groaznică. S-a tolănit pe fotoliu, cu picioarele 
crăcănate și prohabul la vedere. Asistenţii ne tot întrerupeau, și 
în trei rânduri s-a scuzat și a vorbit la telefon. Era un spectacol 
al puterii, desigur. Manipulări. Mă punea la locul meu. Eram fiul 
unui rege arab. Pentru Țar nu însemnam nimic. 

Astfel încât Khalid a fost surprins când, la încheierea întâlnirii 
glaciale, Țarul l-a invitat să-și petreacă weekendul în palatul lui 
de la Marea Neagră. Printre numeroasele dovezi de lux era și o 
piscină interioară placată cu aur. Khalid a fost instalat într-o 
aripă întreagă, însă asistenții lui au fost împrăștiați prin câteva 
case de oaspeţi. Nu erau decât ei doi. 

— Recunosc, a zis Khalid, că nu mă simţeam prea în siguranță 
să fiu singur cu el. 

Și-au petrecut dimineaţa de sâmbătă relaxându-se pe 
marginea piscinei - era în miezul verii lui 2016 - și după-amiază 
au mers pe mare. Seara au cinat într-o încăpere cât o peșteră 
decorată în crem și auriu. După aceea au mers pe jos până lao 
dacea” micuță aflată pe culmea unui deal, cu vedere spre mare. 

— Și atunci, a zis Khalid, mi-a spus. 

— Ce ţi-a spus? 

— Master planul. Proiectul. 

— Pentru ce? 


17 A doua locuinţă sau casă de vacanţă (în limba rusă în original). 
VP - 183 


Khalid a reflectat un pic. 

— Viitorul. 

— Și cum arată acest viitor? 

— De unde vrei să încep? 

— De vreme ce e vara lui 2016, a zis Gabriel, hai să începem 
cu America. 

Țarul, a zis Khalid, avea mari speranțe pentru alegerile 
prezidenţiale din acea toamnă. De asemenea, era convins că 
zilele în care Washigtonul deţinea hegemonia în Orientul Mijlociu 
se apropiau de sfârșit. Americanii au făcut boacăne în Irak și au 
plătit scump cu sânge și bogății. Erau dornici să părăsească 
întreaga regiune, cu problemele ei imposibil de rezolvat. În 
schimb, Țarul ieșise câștigător în lupta pentru Siria. Sărise în 
ajutorul unui vechi prieten și, făcând asta, trimisese restului 
regiunii semnalul că pe Moscova, nu pe Washington, se poate 
conta când ești la ananghie. 

— Voia să te lepezi de americani și să devii aliat al rușilor? 

— Gândești prea îngust, a răspuns Khalid. Țarul voia un 
parteneriat. A zis că Occidentul e pe moarte, parţial din cauză 
că se străduiește din răsputeri sa sădească diviziunea socială și 
haosul politic oriunde poate. A spus că viitorul e în Eurasia, cu 
resursele ei uriașe de energie și apă și oameni. Rusia, China, 
India, Turcia, Iran... 

— Și Arabia Saudită? 

Khalid a încuviinţat din cap. 

— Aveam să cârmuim lumea împreună. Și partea cea mai 
bună era că n-avea să-mi ţină niciodată predici despre 
democraţie sau drepturile omului. 

— Cum ai putut să refuzi o astfel de ofertă? 

— Destul de ușor. Doream pentru economia mea tehnologie și 
cunoștințe de specialitate americane, nu rusești. Brusc, s-a 
însuflețit, ca acel KBM de demult. Spune-mi ceva, care a fost 
ultimul produs rusesc pe care l-aţi achiziţionat? Ce exportă ei în 
afară de votcă, petrol și gaze? 

— Lemn. 

— Zău? Poate că ar trebui să începem să exportăm nisip. Asta 
ne-ar rezolva toate problemele. 

— l-ai spus Țarului ce gândești? 

— Sigur că da. 

— Cum a reacționat? 


VP - 184 


— Mi-a aruncat privirea aceea de pește mort și mi-a spus că 
am făcut o greșeală. 

— Tu și tatăl tău v-aţi dus la Moscova după câteva luni. Aţi 
anunțat un acord privind creșterea prețului petrolului. De 
asemenea, aţi achiziţionat un sistem rusesc de apărare 
antiaeriană. 

— Evitam să ne angajăm, asta-i tot. 

— Și cum rămâne cu strângerea aia ridicolă de mâini la 
Buenos Aires? Tu și Țarul arătaţi de parcă tocmai aţi fi marcat 
golul victoriei la Cupa Mondială. 

— Și știi ce mi-a șoptit la ureche după ce ne-am așezat? M-a 
întrebat dacă m-am gândit mai bine la oferta sa. 

— Ce i-ai răspuns? 

— Sincer să fiu, nu-mi amintesc. Orice o fi fost a fost evident 
greșit. După două săptămâni, Reema a fost răpită. Khalid a 
privit vasul imens care nu era cu adevărat al său. Își freca din 
nou mâinile una de alta, ca și cum ar fi încercat să îndepărteze o 
pată. Presupun că asta înseamnă că n-o să fiu niciodată în stare 
să mă răzbun pentru moartea ei. 

— De ce spui asta? 

— Țarul este cel mai puternic om din lume, să nu uiţi 
niciodată. Și femeia care ne-a condus la acel câmp din Franța 
este, aproape sigur, ofițer rus de informaţii. 

— Și bărbatul care a detonat bomba. Dar ce vrei să spui cu 
asta? 

— Sunt la Moscova acum. N-o să-i găsești niciodată. 

— Nu băga mâna-n foc. Și apoi, a zis Gabriel, răzbunarea vine 
în toate formele și mărimile. 

— E alt proverb evreiesc? 

Gabriel a zâmbit. 

— Pe aproape. 


48. 


NOTTING HILL, LONDRA 


La cinci și jumătate într-o după-amiază londoneză ploioasă, 
Gabriel Allon, directorul general al serviciului secret de 


VP - 185 


informaţii israelian, a lovit cu ciocanul greu, din oţel, în ușa casei 
conspirative din St. Luke's Mews, în Notting Hill, și a fost primit 
înăuntru de un bărbat de patruzeci de ani cu înfățișare 
adolescentină, care a ţinut neapărat să i se adreseze cu „Mr. 
Mudd”. In livingul strâmt l-a găsit pe Graham Seymour privind 
deprimat la televizor. Planul prim-ministrului Jonathan Lancaster 
de a retrage Marea Britanie din Uniunea Europeană, în 
conformitate cu dorința electoratului britanic, tocmai suferise o 
înfrângere umilitoare în Camera Comunelor. 

— E cea mai cruntă înfrângere pentru orice lider britanic din 
vremurile moderne, a zis Seymour cu ochii lipiţi de ecran. Fără 
îndoială, Jonathan va trebui să se confrunte cu un vot de 
neîncredere. 

— O să supravieţuiască? 

— Probabil. Dar nu există vreo garanţie, nu după asta. Dacă 
guvernul lui cade, sunt mari șanse ca laburiștii să câștige 
alegerile viitoare. Ceea ce înseamnă că tu va trebui să ai de-a 
face cu cel mai anti-Israel prim-ministru din istoria Marii Britanii. 

Seymour s-a dus la măsuţa rulantă cu băuturi, un nou adaos 
la casa conspirativă, și a aruncat o mână de cuburi de gheață 
într-un pahar din sticlă șlefuită. A fluturat spre Gabriel o sticlă de 
Beefeater. Gabriel a ridicat o mână. 

— Nigel a pus o sticlă de Sancerre în frigider. 

— E cam devreme pentru mine, Graham. 

Seymour s-a încruntat spre ceasul de la mână. 

— E trecut de cinci după-amiaza, ce Dumnezeu! A turnat din 
belșug gin peste gheață și a adăugat un strop de tonic și o felie 
de lămâie. Noroc! 

— Pentru ce bem? 

— Prăbușirea unei naţiuni cândva măreţe. Sfârșitul civilizaţiei 
occidentale așa cum o știm noi. Seymour s-a uitat la televizor și 
a clătinat încet din cap. Afurisiţii de ruși probabil că adoră asta. 

— La fel și Rebecca. 

Seymour a încuviinţat din cap încetișor. 

— O văd pe femeia aia în somn. Să mă ierte Dumnezeu, dar 
uneori îmi doresc ca tu s-o fi lăsat să se înece în Potomac în 
dimineaţa aceea. 

— S-o /as să se înece? Eu eram cel care îi ţinea capul sub apă, 
îti amintești? 

— Trebuie să fi fost groaznic. Seymour l-a studiat pe Gabriel 


VP - 186 


cu luare-aminte. Aproape la fel de rău ca întâmplarea din 
Franţa. Până și Christopher părea șocat când a ajuns acasă. 
Inteleg că ai avut noroc că ai scăpat cu viață. 

— Așa și Khalid. 

— N-a suflat niciun cuvinţel de când a abdicat. 

— E pe iahtul său lângă Sharm el-Sheikh. 

— Sărmanul  mielușel. În Camera Comunelor, Jonathan 
Lancaster se ridicase în picioare ca să confirme amploarea 
înfrângerii pe care tocmai o suferise și era hărțuit fără milă de 
parlamentarii opoziţiei. Seymour a îndreptat telecomanda spre 
ecran și a închis sonorul. Măcar de-ar fi așa ușor. Cu paharul în 
mână, s-a așezat și a spus: Cu toate astea, nu-i totul sumbru. 
Mulțumită ţie, am avut o întâlnire destul de plăcută cu ministrul 
meu în această dimineaţă. 

— Chiar? 

— l-am arătat documentele iraniene despre armele nucleare 
pe care mi le-ai dat. Și apoi a închis iute dosarul și a schimbat 
subiectul, trecând la Abdullah. 

— Ce e cu Abdullah? 

— Cât de departe intenţionează să meargă ca să-i potolească 
pe fanaticii religioși? O să facă același vechi joc dublu când e 
vorba de jihadiști și teroriști? O să fie o forță în slujba stabilităţii 
sau a haosului în regiune? In principal, ministrul meu voia să știe 
dacă Abdullah, date fiind legăturile sale strânse cu Londra, ar 
putea să încline spre noi, și nu spre americani. 

— Prin asta, vrei să zici că v-ar plăcea să-i vindeţi lui Abdullah 
cât de multe avioane de luptă moderne e dispus să cumpere, 
indiferent ce înseamnă asta pentru securitatea ţării mele. 

— Mai mult sau mai puţin. Ne gândim să le-o luăm înainte 
americanilor, invitându-l pe Abdullah la Londra într-o vizită 
oficială. 

— Cred că o vizită la Londra e o idee minunată. Dar mă tem 
că ați ratat ocazia de a-l câștiga de partea voastră pe Abdullah. 

— De ce? 

— Pentru că e deja arvunit. 

— Ticăloșii de americani, a mormăit Seymour. 

— Ar fi bine să avem norocul ăsta. 

— Ce vrei să spui? 

Gabriel a luat telecomanda și a dat la maximum volumul 
televizorului. 


VP - 187 


Peste cacofonia democraţiei parlamentare britanice, Gabriel i- 
a spus lui Graham Seymour tot ce ieșise la iveală după noaptea 
asasinării Reemei în Franţa. Khalid, a zis, i-a dat documente 
financiare legate de brusca îmbogăţire a unchiului Abdullah. 
Analiștii Biroului au folosit documentele ca să stabilească o 
legătură directă între Abdullah și un anume Konstantin 
Dragunov, oligarh rus și prieten personal al Țarului. În plus, 
Gabriel obținuse un articol nepublicat scris de Omar Nawwaf, în 
care se afirma că spionajul rus era implicat într-un complot 
pentru îndepărtarea lui Khalid și instalarea lui Abdullah ca nou 
prinț moștenitor. Abdullah fusese cel care îl sfătuise pe Khalid să 
pună să fie omorât jurnalistul - și Abdullah, din vila sa din 
Belgravia, se ocupase de amănuntele urâte. Printr-un 
intermediar, îl ademenise pe Nawwaf în consulatul Arabiei 
Saudite din Istanbul, cu promisiunea că înăuntru îl aștepta 
Khalid. In seara aceea, în timp ce cadavrul dezmembrat al lui 
Nawwaf era făcut să dispară, agenţi ruși au pătruns în camera 
jurnalistului din hotelul Intercontinental și în apartamentul din 
Berlin și au luat computerele, dispozitivele de memorie externe 
și însemnările scrise. 

— Cine zice asta? 

— Hanifa Khoury. 

— Soţia lui Nawwaf? 

— Văduva, a zis Gabriel. 

— De unde știe că erau agenți ruși? 

— Nu știe. De fapt, presupune că erau saudiţi. 

— De ce să nu fi fost saudiți? 

— Dacă agenți saudiți ar fi dat iama prin camera de hotel și 
prin apartament, articolul lui Omar ar fi ajuns în mâinile lui 
Khalid. N-a știut despre el decât atunci când i l-am arătat. 

Seymour s-a întors la măsuţa rulantă și și-a mai turnat 
băutură. 

— Așadar, ce îmi spui tu e că apărarea lui KBM în privinţa 
uciderii lui Omar Nawwaf este că unchiul Abdullah l-a pus s-o 
facă? 

Gabriel a ignorat sarcasmul lui Seymour. 

— Ştii cum ar arata Orientul Mijlociu dacă Rusia, Iranul și 
chinezii i-ar înlocui pe americani în Golful Persic? 

— Ar fi un dezastru. De aceea niciun conducător saudit 


VP - 188 


sănătos la cap n-ar rupe vreodată legătura dintre Riad și 
Washington. 

— În afară de cazul în care conducătorul saudit e îndatorat 
Kremlinului, a zis Gabriel și s-a dus la ușile de sticlă care dădeau 
spre grădina micuță. N-aţi observat niciodată că Abdullah s-a 
întovărășit cu unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai Țarului? 

— Am observat, dar, sincer, nu ne-am sinchisit. Abdullah era 
un nimeni. 

— Nu mai e un nimeni, Graham. E următorul în succesiunea la 
tron. 

— Da, a zis Seymour. Și când Maiestatea Sa o să moară, ceea 
ce probabil că se va întâmpla curând, va fi rege. 

Gabriel s-a răsucit spre el. 

— Nu, dacă am și eu un cuvânt de spus. 

Seymour a zâmbit ironic. 

— Chiar crezi că poţi să-l alegi pe următorul conducător al 
Arabiei Saudite? 

— Nu neapărat. Dar n-am de gând să las o marionetă 
rusească să ajungă pe tron. 

— Cum intenţionezi să împiedici asta? 

— Presupun că aș putea, pur și simplu, să-l omor. 

— Nu-l poţi omori pe viitorul rege al Arabiei Saudite. 

— De ce nu? 

— Pentru că ar fi imoral și împotriva legilor internaţionale. 

— În acest caz, a zis Gabriel, presupun că va trebui să găsim 
pe cineva care să-l omoare pentru noi. 


49. 


VAUXHALL CROSS, LONDRA 


După o săptămână, când mulți dintre parlamentari dezbăteau 
furibund cea mai bună modalitate de a comite o sinucidere 
naţională, guvernul Maiestăţii Sale a reușit, cumva, să-l invite pe 
Alteța Sa prinţul Abdullah să facă o vizită oficială la Londra. Au 
trecut cinci zile fără niciun răspuns, destul de mult ca vântul 
îngheţat al îndoielii să bată prin sălile Ministerului de Externe, 
precum și prin încăperile secrete din Vauxhall Cross și 


VP - 189 


bulevardul Regele Saul. Când răspunsul saudiţilor a venit, în 
sfârșit - a fost predat ambasadei Marii Britanii de un mesager al 
Curţii din Riad -, oficialii de la Londra au fost foarte ușurați. A 
fost stabilită data la începutul lui aprilie. BAE Systems și alte 
companii britanice din domeniul apărării au fost încântate, 
omologii lor din America, mai puţin. Experții găzduiţi de 
televiziuni considerau summitul anglo-saudit o dojană la adresa 
politicii administraţiei americane actuale în Orientul Mijlociu. 
Washingtonul mizase totul pe un tânăr prinţ fără experiență, cu 
temperament exploziv și ahtiat după obiecte strălucitoare. 
Acum tânărul prinţ dispăruse, iar Marea Britanie, ștearsă și 
divizată cum era, luase în mod sclipitor iniţiativa diplomatică. 
„Nu-i totul pierdut”, a declarat ziarul /ndependent. „Poate că 
mai este speranță pentru noi”. 

Totuși, Charles Bennett nu împărtășea entuziasmul presei faţă 
de vizita pe care urma s-o facă Abdullah, mai ales din pricină că 
nu i se spusese că se pregătea o întâlnire la cel mai înalt nivel, 
și nici măcar că Downing Street și Ministerul de Externe au în 
vedere așa ceva. Era o încălcare a protocolului obișnuit. Dacă 
era cineva dintre oficialităţile britanice care trebuia să fie 
anunţat că va avea loc vizita regală, acesta era coordonatorul 
filialelor MI6 din Orientul Mijlociu. Era treaba lui Bennett să ofere 
o mare parte din informaţiile pe care să le aibă prim-ministrul 
înainte de întâlnirea cu Abdullah. Ce fel de om era? Care erau 
convingerile lui de bază? Era un fanatic wahhabist sau spunea 
doar ce voia să audă poporul? Avea să fie un partener de 
nădejde în lupta împotriva terorismului? Care erau planurile lui 
în Yemen, dar față de Qatar? Se putea avea încredere în el? 
Putea fi manipulat? 

Bennett trebuia acum să dea zor cu pregătirea evaluărilor și 
estimărilor necesare. Personal, credea că era mult prea 
devreme ca să-l invite pe Abdullah în Downing Street. incă nici 
nu se așezase praful după abdicarea urâtă a lui Khalid, și 
Abdullah anula deja reformele acestuia. Mai bine să aștepte, ar 
fi fost sfatul lui Bennett, până se stabiliza situaţia. Știa foarte 
bine de ce Jonathan Lancaster era atât de nerăbdător să-l 
întâlnească pe Abdullah. Premierul avea nevoie de un succes în 
politica externă. Și apoi, desigur, trebuia luat în considerare 
comerțul. BAE și cei de teapa lor voiau să-l contacteze pe 
Abdullah înainte ca americanii să-și înfigă ghearele în el. 


VP - 190 


Bennett a ridicat privirea de pe iPhone-ul personal când trenul 
de la ora 7.12 a intrat zdrăngănind în Gara Liverpool Street. Ca 
de obicei, a coborât din vagon ultimul și a urmat un traseu lung 
și ocolit până în stradă. Afară, în Bishopsgate, cerul nu se 
luminase de-a binelea. A pornit spre fluviu și a traversat London 
Bridge spre Southwark. 

Din Borough Market mai avea douăzeci de minute de mers pe 
jos până la birou. Lui Bennett îi plăcea să-și schimbe traseul. 
Astăzi mergea prin St. George's Circus și Albert Embankment. 
Avea aproape un metru optzeci și doi și era slab ca un 
maratonist, un bărbat cu chelie, în vârstă de cincizeci și doi de 
ani, cu obrajii supţi și ochii înfundaţi în orbite. Costumul și 
pardesiul nici vorbă să fie de pe Savile Row, dar, datorită 
trupului suplu, cădeau bine pe el. Cravata cu însemnele 
universităţii absolvite era înnodată cu grijă, pantofii cu șireturi 
străluceau, proaspăt lustruiţi. Un ochi antrenat ar fi putut să 
distingă în privirea lui o vigilență semnificativă, dar, altfel, nu 
era nimic în veșmintele sau înfățișarea lui care să sugereze că 
se îndrepta spre hidoasa citadelă secretă care se înălța 
ameninţător deasupra podului Vauxhall. 

Lui Bennett nu-i plăcuse niciodată. Prefera de departe vechea 
și mohorâta Century House, clădirea de birouri cu douăzeci de 
etaje, anonimă, în care ajunsese ca recrut în ultimele zile ale 
Razboiului Rece. La fel ca toţi ceilalţi stagiari din seria lui, nu 
ceruse să lucreze pentru Serviciul Secret de Informaţii. Nu 
cereai să intri în cel mai exclusiv club din Marea Britanie, erai 
invitat. Și doar dacă proveneai din familia potrivită, aveai 
relațiile potrivite și aveai o diplomă foarte bună obţinută la 
Oxford sau Cambridge. În cazul lui Bennett, a fost Cambridge, 
unde a studiat istoria și limbile din Orientul Mijlociu. Când a 
ajuns la MI6, vorbea fluent arabă și persana. După ce a terminat 
cursul riguros de pregătire IONEC:* la Fort Monkton, școala MI6 
pentru bobocii spionajului, a fost expediat la Cairo ca să 
recruteze și să conducă agenți. 

Apoi s-a dus la Amman, la Damasc și Beirut, după care a 
primit postul de șef al filialei din Bagdad. Rapoarte eronate sau 
înșelătoare de la mai mulţi dintre informatorii lui Bennett din 
lrak au ajuns în infamul Dosar Septembrie, care a fost folosit de 
guvernul Blair pentru a justifica implicarea Marii Britanii în 


18 Intelligence Officer's New Entry Course. 
VP-191 


războiul condus de americani pentru a-l înlătura de la putere pe 
Saddam Hussein. Însă cariera lui Bennett a scăpat neatinsă. A 
plecat la Riad, din nou ca șef al filialei, iar în 2012 a fost 
promovat controlor pentru Orientul Mijlociu, unul dintre cele mai 
importante posturi din cadrul Serviciului. 

Bennett a intrat în Vauxhall Cross direct de pe Albert 
Embankment și a trecut printr-un control corporal amănunţit și o 
verificare a identităţii înainte să i se permită accesul dincolo de 
hol. Făceau parte din măsurile de întărire a securităţii după 
episodul Rebecca Manning. Bănuiala atârna asupra clădirii 
precum ciuma bubonică. Agenţii aproape că nu vorbeau între ei 
și nu-și mai dădeau mâna, de teamă să nu se molipsească de 
boala îngrozitoare. Nu exista vreun produs semnificativ care să 
intre și, practic, nimic care să iasă către consumatorii de pe 
celălalt mal al fluviului despre care să nu poată citi în 
Economist. Cariera lui Bennett se intersectase doar fugitiv cu 
cea a Rebeccăi Manning, însă, la fel ca mulţi dintre colegii săi, 
fusese târât în faţa inchizitorilor ca să fie perpelit pe toate 
părţile. După multe ore de interogatoriu, i se dăduse avizul de 
sănătate, sau cel puţin așa i se comunicase. Bennett nu avea 
încredere în nimeni din MI6, și cel mai puţin în copoii din 
departamentul de validare. 

Când a fost liber să intre, a ajuns în biroul său după cea 
introdus cartela de acces, a tastat codul și i s-a scanat retina. A 
închis ușa în urma sa, a aprins beculeţul „Nu intraţi” și și-a 
atârnat pardesiul în cuier. Hard-arive-ul computerului, conform 
regulamentului, era încuiat în seif. L-a pus la loc și tocmai citea 
telegramele sosite în timpul nopţii când l-a întrerupt un apel pe 
telefonul interior. Ecranul arăta că este de la Nigel Whitcombe. 
Whitcombe era majordomul și șeful executiv al lui „C”. Venise la 
Vauxhall Cross de la MI5. Din acest singur motiv, Bennett nu 
putea să-l sufere. 

A dus telefonul la ureche. 

— Da? 

— „C” vrea să vorbiti. 

— Când? 

Convorbirea s-a întrerupt. Bennett s-a ridicat, și-a așezat mai 
bine haina și și-a trecut mâna prin păr aproape fără să-și dea 
seama. „Dumnezeule mare! Doar nu avem o întâlnire 
romantică”. S-a dus la lifturi și a urcat în primul care mergea în 


VP - 192 


sus. Whitcombe era acolo, cu un mic rânjet, când s-au deschis 
ușile. 

— Bună dimineaţa, Bennett. 

— Nigel. 

Au intrat împreună în cabinetul lui Graham Seymour, cu biroul 
de mahon folosit de toţi șefii dinaintea lui, cu ferestrele înalte 
care dădeau spre Tamisa și ceasornicul masiv construit de însuși 
Sir Mansfield Smith-Cumming, primul „C” al Serviciului Secret de 
Informații britanic. Seymour scria ceva cu un stilou Parker pe 
marginea unui document. Cerneala era verde, culoarea 
rezervată lui. 

Bennett a auzit un foșnet și, când s-a întors, l-a văzut pe 
Whitcombe ieșind. Seymour a ridicat privirea, ca și cum ar fi fost 
surprins de prezenţa lui Bennett, și a pus stiloul Parker înapoi în 
suport. S-a ridicat, cu statura sa impozantă, și a ieșit din spatele 
biroului cu mâna întinsă în faţă ca o baionetă. 

— Salut, Charles. Mă bucur că ai venit. Cred că e vremea să te 
punem la curent cu o operaţiune specială pe care o desfășurăm 
de câtva timp. Îmi pare rău că a trebuit să te ţinem în întuneric 
până acum, dar iată despre ce este vorba. 

e 

În seara aceea, Bennett a băut un singur pahar de whisky în 
barul privat al MI6 și a plecat din Vauxhall Cross la timp ca să 
prindă trenul de 19.30 din Gara Liverpool Street. Vagonul în care 
a urcat era plin. De fapt, exista un singur loc liber. Era lângă un 
bărbat mărunţel care purta o haină de lână și o beretă neagră - 
polonez sau slav de altundeva, și-a zis Bennett -, care arăta ca 
și cum în orice clipă ar fi putut să scoată din ghiozdanul de piele 
ponosit un exemplar din Das Kapital. Bennett nu-l mai văzuse în 
trenul de 19.30, cu care călătorea adesea. 

Au făcut în tăcere drumul de treisprezece minute până la 
Stoke Newington. Bennett a coborât primul și a urcat treptele de 
pe peron până la cutia din sticlă unde se vindeau biletele de 
tren. Era pe o mică esplanadă triunghiulară din Stamford Hill, 
lângă o instituţie financiară care se ocupa de comunitatea de 
imigranţi din cartier și o cafenea numită Kookies. Un bărbat și o 
femeie de vreo patruzeci de ani, amândoi blonzi, beau 
smoothies la una dintre mesele de picnic cafenii. 

Mărunțelul cu beretă a ieșit din gară la câteva secunde după 
Bennett și s-a îndreptat spre Kingdom Hall din Willow Cottages. 


VP - 193 


În schimb, Bennett a trecut pe lângă șiragul de magazine de pe 
Stamford Hill - Princess Curtains and Bedding Palace, Perfect 
Shirt, Stokey Karaoke, New China House, atât de diferit de 
vechiul King's Chicken, care îi plăcea mult lui Bennett. Spre 
deosebire de mulţi dintre colegii săi, nu provenea dintr-o familie 
avută. Cartierele elegante ca Notting Hill și Hampstead erau 
mult prea scumpe pentru un om care trăia doar din salariul de 
funcționar public. Și apoi, îi plăcea faptul că Stoke Newington 
păstrase aerul de sat. Uneori, până și lui Bennett aproape că nu- 
i venea să creadă că forfota din Charing Cross se afla la doar opt 
kilometri spre sud. 

Magazinele și restaurantele de pe Church Street erau de alt 
calibru. Bennett, aparent dintr-un capriciu, a intrat în florărie și i- 
a cumpărat un buchet de zambile soţiei sale, Hester. A mers cu 
buchetul în mâna dreaptă pe trotuarul sudic al străzii, spre 
colţul cu Albion Road. O lumină caldă se revărsa pe ferestrele 
cafenelei Rose & Crown, scăldând doi împătimiţi de nicotină 
care ședeau la unica masă de pe trotuar. Bennett l-a recunoscut 
pe unul dintre bărbați. 

A cotit pe Albion Road și a mers pe lângă clădirile de 
apartamente sociale din cărămidă din Hawksley Court. O femeie 
care împingea un cărucior s-a apropiat din direcția opusă. În 
rest, trotuarele erau pustii. Bennett își auzea ecoul propriilor 
pași. Mirosul puternic al zambilelor îi irita sinusurile. De ce era 
obligatoriu să fie zambile? De ce nu primule sau lalele? 

S-a gândit la convocarea sa la ultimul etaj din Vauxhall Cross 
din acea dimineaţă și la operaţiunea pe care „C” hotărâse în 
cele din urmă să i-o aducă la cunoștință. Aflând că prinţul 
Abdullah, viitorul rege al Arabiei Saudite, era de mult timp agent 
de influenţă al MI6, Bennett s-a prefăcut cuprins de o indignare 
virtuoasă. „Graham, cum ai putut să mă ţii în întuneric atâta 
timp în privinţa unui program vital? Este neprincipial”. Și totuși, 
a trebuit să admire îndrăzneala. Poate că vechiul serviciu nu era 
mort, la urma urmei. 

Dincolo de apartamentele sociale, Albion Road devenea brusc 
prosperă. Casa în care locuia Bennett era o clădire albă, 
frumoasă, cu trei niveluri și cu o grădină împrejmuită în faţă. Și- 
a atârnat pardesiul în cuierul din hol și s-a dus în living. Hester 


VP - 194 


era lungită pe canapea, cu noul roman cu Rebus?” și un pahar 
mare cu vin alb. Ceva plicticos se revărsa din combina stereo 
Bose. Bennett, strâmbându-se, a închis-o. 

— Eu ascultam asta! Hester a ridicat privirea din carte și s-a 
încruntat. larăși flori? E a treia oară luna asta. 

— Nu mi-am dat seama că le ţii socoteala. 

— Ce-am făcut ca să merit flori? 

— Nu pot să-ţi aduc flori, dragă? 

— Câtă vreme nu faci vreo tâmpenie. 

Ochii lui Hester s-au întors la pagina pe care-o citea. Bennett 
a lăsat florile pe măsuţa de cafea și s-a dus în bucătărie să-și 
caute cina. 


50. 


HARROW, LONDRA 


Nu era adevărat că Charles Bennett nu mai călătorise cu un 
tren de seară spre Stoke Newington împreună cu bărbatul cu 
șapcă. De fapt, mai fuseseră în același vagon din trenul de la 
ora 19.30 în alte două rânduri. Mărunţelul mai călătorise de 
câteva ori cu trenul împreună cu Bennett, inclusiv în aceeași 
dimineaţă. Purta veșmintele preoțești și gulerul unui preot 
romano-catolic. La Bishopsgate, un cerșetor îi ceruse 
binecuvântarea, pe care i-o dăduse cu două mișcări largi ale 
mâinii drepte, prima verticală și a doua orizontală. 

Charles Bennett trebuia să fie iertat că nu-l observase. 
Bărbatul era Eli Lavon, cel mai bun maestru în tehnici de 
supraveghere pe care îl avusese vreodată Biroul, un animal de 
pradă înnăscut care putea să urmărească un agent secret foarte 
bine antrenat sau un terorist abil pe oricare stradă din lume fără 
să atragă pic de interes. Ari Shamron spusese cândva despre 
Lavon că putea să dispară chiar în timp ce dai mâna cu el. Era o 
exagerare, dar nu prea mare. 

Cu toate că era șef de departament, Lavon, la fel ca directorul 
său general, prefera să-și conducă trupele în luptă. Și apoi, 


1% Inspectorul Rebus, personaj principal în mai multe romane polițiste ale scriitorului 
scoţian lan Rankin. 


VP - 195 


Charles Bennett era un caz special. Era agentul unui serviciu 
uneori prieten, în care spionajul rus se infiltrase până la cel mai 
înalt nivel. Bennett supraviețuise unei întâlniri suplimentare cu 
cei care făceau validarea, însă asupra lui atârna o umbră de 
suspiciune, mai ales din cauză că fuseseră pierduţi de curând 
doi agenţi importanţi din Siria. Cei care făceau validarea erau, în 
general, de acord că vina o purta, probabil, Rebecca Manning. 
Însă exista o tabără, în care se afla nimeni altul decât marele 
„C” însuși, care nu era gata să închidă dosarul lui Bennett. De 
fapt, în această tabără erau unii care credeau că Bennett ar 
trebui să fie spânzurat de picioare în Turnul Londrei până ce 
mărturisește că e un spion rus otrăvit. Voiau măcar să-l 
lipsească pe Bennett de poziţia de controlor și să-l tragă pe linia 
moartă, acolo unde nu mai putea să facă vreun rău. Insă i-a pus 
cu botul pe labe „C” însuși. „C” a declarat că Bennett va rămâne 
la locul lui până în momentul în care situaţia devenea 
insuportabilă. Sau, preferabil, până când „C” găsea ocazia să 
dreagă o parte din răul făcut serviciului său. Într-o casă 
conspirativă din Notting Hill, un vechi prieten îi oferise acea 
ocazie. Așa că a avut loc ședința din acea dimineaţă, în care 
Bennett a fost introdus în cercul inițiaţilor în privinţa statutului 
operaţional al unui anumit membru al Casei Regale Saud care 
era pe cale să urce pe tron. Bennett era acum singurul deținător 
al unui secret important, chiar dacă fals. 

Bennett cunoștea și el tacticile de urmărire din serviciu, și 
poate că și pe unii dintre agenţi. Din acest motiv, „C” 
încredinţase Biroului supravegherea lui fizică. În seara aceea 
erau doisprezece urmăritori, cu tot cu Eli Lavon. După scurta 
apariţie la Kingdom Hall, unde fusese primit cu braţele deschise, 
Lavon îl urmărise pe Bennett prin Stamford Hill până pe Church 
Street. Acolo fusese martor la cumpărarea unui buchet de 
zambile de la florăria Evergreen & Outrageous. Remarcase 
faptul că, la plecarea din magazin, Bennett trecuse florile din 
mâna stângă în cea dreaptă, astfel încât atunci când dăduse 
colțul pe Albion Road fuseseră vizibile pentru oricine ar fi stat în 
fața cafenelei Rose & Crown. Cei doi bărbaţi care se aflau acolo 
în seara aceea nu i-au dat nicio atenţie lui Lavon, însă unul 
păruse să-l privească atent pe Bennett când trecuse. Lavon, cu 
o șoaptă în microfonul miniatural ascuns la încheietura mâinii, 
dăduse ordin ca șase dintre oamenii săi să-l urmărească pe 


VP - 196 


bărbat când pleca din local. 

Lavon mersese mai departe pe Church Street spre vechea 
primărie, apoi se întorsese pe Stamford Hill. Mihail și Sarah 
Bancroft plecaseră din cafeneaua Kookies și așteptau într-un 
Ford Fiesta în parcarea unui supermarket Morrisons. Lavon s-a 
așezat pe bancheta din spate și a închis fără zgomot portiera. 

— Ei bine? a întrebat Mihail. 

Lavon n-a răspuns; asculta în căști pălăvrăgeala oamenilor 
săi. Erau pe calea cea bună. Erau, fără îndoială, pe calea cea 
bună. 

a 

Casa dădea spre Grims Dyke Golf Club din zona Hatch End, în 
Harrow. Era un morman răsfirat de aripi și frontoane, înconjurat 
de copaci groși și la care se ajungea pe o alee particulară lungă. 
Cu un singur SMS trimis lui Khalid, Gabriel a dăruit clădirea 
Serviciului Secret de Informaţii al Maiestăţii Sale, care ducea 
mare lipsă de case conspirative. Erau acolo opt dormitoare și o 
sală mare, dublă care slujea drept centru al operaţiunilor. Agenți 
israelieni și britanici lucrau cot la cot la două mese lungi. Ecrane 
plate mari arătau imagini în direct de la camere de 
supraveghere. Staţii de emisie-recepţie securizate pârâiau, 
anunțând ultimele noutăţi de pe teren în ebraică și într-o 
engleză cu accent britanic. 

La insistența lui Gabriel, nu se fuma în centrul operativ și nici 
în altă încăpere, doar în grădină. De asemenea, a decretat că nu 
vor avea serviciu de catering sau livrări de alimente. Işi făceau 
cumpărăturile la Tesco Superstore de pe stradă, în Pinner 
Green, și mâncau împreună ori de câte ori era posibil. intre timp 
ajunseseră să se cunoască bine între ei, ceea ce era pericolul 
oricărei operațiuni comune - expunerea personalului și 
metodelor. Gabriel punea un preţ deosebit de mare pe 
supraveghetori și alte elemente de teren, și majoritatea dintre ei 
nu aveau să mai poată acţiona vreodată sub acoperire în Marea 
Britanie. 

Însă câţiva dintre oamenii lui Gabriel le erau cunoscuţi 
britanicilor din alte operaţiuni comune, printre ei fiind Sarah, 
Mihail și Eli Lavon. Era opt și jumătate când s-au întors la casa 
din Hatch End. Li s-au alăturat lui Gabriel, Graham Seymour și 
Christopher Keller în faţa unuia dintre ecrane. Pe el rula 
transmisia camerei de supraveghere din faţa staţiei de metrou 


VP - 197 


Arsenal din Gillespie Road. Bărbatul din Rose & Crown stătea 
acum la chioșcul de lângă intrarea în staţie. Dacă ar fi venit 
direct de la cafenea, probabil că ar fi făcut până acolo cel mult 
cincisprezece minute, însă el urmașe un traseu ocolit, plin de 
schimbări bruște de direcţie și viraje în sensul greșit, care i-au 
silit pe cinci dintre cei mai experimentați supraveghetori ai lui 
Eli Lavon să abandoneze urmărirea. 

Insă unul reușise să-l urmărească până în staţie și să urce în 
același tren de Piccadilly spre oraș. Bărbatul a mers până la 
Hyde Park Corner. După ce a ieșit din staţie a pătruns în 
cartierul Mayfair și a început din nou o serie de măsuri de 
contra-supraveghere ca din manual, care l-au obligat pe ultimul 
urmăritor al lui Lavon să renunţe. N-avea importanţă; camerele 
de supraveghere din sistemul londonez orwellian nu clipeau 
niciodată. 

L-au urmărit pe străzile din Mayfair până la Marble Arch și 
apoi spre vest pe Bayswater Road, unde bărbatul a trecut pe 
lângă ferestrele întunecate ale casei conspirative a Biroului, 
cunoscute sub numele afectuos „refugiul lui Gabriel” din Londra. 
O clipă mai târziu a traversat prin loc nepermis, a intrat în Hyde 
Park și a dispărut. Graham Seymour le-a ordonat tehnicienilor să 
se conecteze la camerele de supraveghere de lângă Kensington 
Palace Gardens, și la ora 21:18:43 l-au văzut pe bărbat intrând 
în ambasada Rusiei. Tehnicienii au căutat fotografia lui în baza 
de date. Sistemul de recunoaștere facială l-a identificat ca 
Dmitri Mentov. 

— Un nimeni din secţiunea consulară, a zis Graham Seymour. 

— Nu există vreun nimeni în ambasada rusă, a răspuns 
Gabriel. E mardeiaș SVR. Și tocmai ţi-a contactat controlorul 
filialelor din Orientul Mijlociu. 

La cele două mese lungi, vestea că încă un agent MI6 de rang 
superior s-ar putea să lucreze pentru ruși a fost întâmpinată 
doar de pocnetul tastaturilor și de părâitul staţiilor de emisie- 
recepţie. Intraseră în joc. Nu încăpea nicio îndoială că intraseră 
în joc. 


VP - 198 


51. 


PĂDUREA EPPING, ESSEX 


Când Charles Bennett a ieșit din locuinţa sa de pe Albion Road 
sâmbătă, la nouă și jumătate dimineaţa, purta un hanorac 
impermeabil bleumarin și pantaloni din poliester. Pe un umăr 
avea atârnat un rucsac din nailon și în mâna dreaptă ţinea un 
baston din oțel carbon. Bennett, pasionat de drumeţii, bătuse 
cea mai mare parte a Insulelor Britanice. În weekenduri trebuia, 
de obicei, să se mulțumească cu una dintre potecile excelente 
din apropiere de zona metropolitană a Londrei. Hester, care 
considera grădinăritul un sport, nu-l însoțea niciodată. Pe 
Bennett nu-l deranja; prefera să fie singur. Cel puţin în această 
privinţă, el și Hester erau perfect compatibili. 

În acea dimineaţă, destinaţia lui Bennett era Poteca Stejarului 
din pădurea Epping, un vechi ţinut împădurit care se întinde din 
Wanstead, la estul Londrei, până în Essex, la nord. Cărarea se 
întindea pe vreo zece kilometri prin partea cea mai de sus a 
pădurii, în apropiere de satul Theydon Bois. Bennett a ajuns 
acolo în automobilul suedez al lui Hester. A parcat în staţia de 
metrou și, încălcând regulamentul serviciului, și-a lăsat 
BlackBerry-ul de la MI6 în torpedou. Apoi, cu bastonul în mână și 
rucsacul în spate, a pornit pe Coppice Row. 

A trecut pe lângă vreo două magazine și restaurante, primărie 
și biserică. O ceaţă rară atârna peste câmpia Theydon, ca fumul 
unei bătălii îndepărtate, apoi pădurea l-a înghiţit. Poteca era lată 
și netedă și acoperită de frunzele căzute. O femeie de vreo 
patruzeci de ani i-a ieșit în faţă din ceaţă și i-a urat frumos bună 
dimineaţa. l-a amintit de Magda... 

Magaa... 

O întâlnise la Rose & Crown într-o seară în care se oprise să 
bea o bere, în loc să dea fuga acasă, la îmbrăţișarea rece a lui 
Hester. Imigrase de curând din Polonia, sau, cel puţin, așa îi 
spusese. Era o femeie frumoasă, divorțată de curând, cu piele 
albă luminoasă și o gură mare, mereu gata să zâmbească. 
Pretinsese că se întâlnea cu cineva - „o prietenă, nu un bărbat” 
- și că prietena întârzia. Bennett fusese bănuitor. Cu toate 
astea, băuse al doilea pahar împreună cu ea. Și când „prietena” 

VP - 199 


îi trimisese un mesaj în care spunea că nu mai venea, acceptase 
s-o conducă pe Magda până acasă. Ea îl dusese în Clissold Park 
și-l lipise de trunchiul unui copac din apropierea bisericii vechi. 
Inainte ca Bennett să se dezmeticească, prohabul îi era 
descheiat și gura ei îl cuprindea. 

A știut ce avea să urmeze. De fapt, presupunea că știuse din 
clipa în care o văzuse. S-a întâmplat peste o săptămână. O 
mașină a tras la bordură pe Stamford Hill, o mână i-a făcut semn 
de la geamul deschis din spate. Era mâna lui Evgheni. Tinea o 
fotografie. 

— Ce-ar fi să te duc eu cu mașina? E o noapte mizerabilă 
pentru mers pe jos. 

Bennett a ajuns la un coș de gunoi. Semnul cu creta din 
partea de jos se vedea limpede. A părăsit poteca și și-a croit 
drum printre copacii și tufele dese. Evgheni se rezema de 
trunchiul unui mesteacăn, cu o ţigară neaprinsă atârnându-i 
neverosimil din gură. Părea sincer bucuros să-l vadă pe Bennett. 
Evgheni era un ticălos crud, la fel ca majoritatea agenţilor SVR, 
dar putea să fie agreabil când avea interes. Bennett dispunea 
de aceeași serie de aptitudini. Erau două feţe ale aceleiași 
monede. Bennett, într-un moment de slăbiciune, îl lăsase pe 
Evgheni să preia conducerea. Dar poate că într-o bună zi 
Evgheni avea să fie cel silit să dezvăluie secretele ţării sale din 
cauza unei fapte personale reprobabile. Așa se juca acest joc. 
Nu trebuia decât o mică abatere. 

— Ai avut grijă? a întrebat rusul. 

Bennett a încuviinţat din cap. 

— Tu? 

— Mocofanii de la A4 au încercat să mă urmărească, dar am 
scăpat de ei la Highgate. A4 erau așii urmăririi din MI5, serviciul 
de securitate și contrainformaţii. Știi, Charles, chiar au nevoie să 
se perfecţioneze un pic. Au ajuns în punctul în care nici măcar 
nu mai e distractiv. 

— Aveţi acum la Londra mai mulţi agenţi decât în perioada de 
vârf a Războiului Rece. Cei de la A4 sunt copleșiți. 

— Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Evgheni și-a aprins 
ţigara. Acestea fiind zise, n-ar trebui să stăm mult. Ce ai pentru 
mine? 

— O operaţiune care ar putea să-i intereseze pe superiorii tăi 
din Centrala din Moscova. 


VP - 200 


— De ce fel? 

— Recrutarea pe termen lung a unui agent foarte bine plasat. 

— Rus? 

— Casa Regală Saud, a răspuns Bennett. Sursa lucrează 
pentru noi de câţiva ani. Ne informează în mod 


FATA CEA NOUA 305 

regulat despre problemele familiale interne și evoluţia politică 
din regat. 

— Tu ești controlorul Orientului Mijlociu, Charles. De ce aud 
abia acum despre asta? 

— Sursa a fost recrutată și dirijată de biroul din Londra. Mie 
mi s-a spus abia în această săptămână. 

— Cine ţi-a spus? 

— „C” însuși. 

— De ce-a hotărât Graham să te coopteze? 

— Pentru că acest agent sus-pus vine peste câteva săptămâni 
la Londra într-o vizită oficială. 

— Ce tot spui acolo? 

— Prințul moștenitor, viitorul rege al Arabiei Saudite, este 
agent de influenţă al MI6. Ne aparține, Evgheni. E al nostru. 


52. 


MOSCOVA 


Rebecca a avut visul, ca întotdeauna, în ultimele ore 
dinaintea zorilor. Era scufundată într-o apă puţin adâncă, 
aproape de malul mărginit de copaci al unui fluviu din America. 
O faţă plutea deasupra ei, înceţoșată, neclară, schimonosită de 
furie. Treptat, în vreme ce începea să-și piardă cunoștința, faţa 
se retrăgea în întuneric, și apărea tatăl ei. Era în dacea și o 
striga din ușă. „Rebecca, d-d-draga mea, trebuie să vorbim 
ceva...” 

S-a ridicat brusc în capul oaselor, gâfâind. Prin fereastra fără 
perdea a dormitorului vedea o stea roșie deasupra Kremlinului. 
Chiar și acum, după nouă luni de la sosirea la Moscova, 
priveliștea o surprindea. O parte din ea încă se aștepta să se 


VP - 201 


trezească în fiecare dimineaţă în căsuţa de pe Warren Street din 
partea de nord-vest a Washingtonului, unde locuise în timpul 
ultimei sale slujbe la MI6. Dacă n-ar fi fost bărbatul din visele ei 
- bărbatul care aproape că o înecase în Potomac -, ar fi fost încă 
acolo. Poate că ar fi fost chiar directoarea MI6. 

Cerul de deasupra Kremlinului era întunecat, dar când 
Rebecca s-a uitat la telefonul de la SVR a văzut că era aproape 
șapte dimineaţa. Prognoza meteo pentru Moscova vorbea 
despre ninsoare slabă și temperatură maximă de minus 
douăsprezece grade, o tendinţă de încălzire. A dat deoparte 
așternuturile, dârdâind, și-a pus halatul și a lipăit spre bucătărie. 

Era luminoasă și modernă, și plină de aparate strălucitoare, 
fabricate în Germania. SVR s-a purtat cum trebuie cu ea - un 
apartament mare în apropierea zidurilor Kremlinului, o gacea la 
ţară, mașină cu șofer. Chiar și o escortă. Rebecca nu-și făcea 
iluzii în privinţa motivului pentru care i se dăduse un privilegiu 
rezervat de obicei agenţilor de rangul cel mai înalt din serviciile 
de informaţii ruse. Era născută și crescută ca să devină spioană 
pentru patrie și lucrase pentru Rusia pe tot parcursul unei 
cariere lungi și pline de succes la MI6, și totuși n-aveau 
încredere deplină în ea. La Centrala din Moscova, unde se ducea 
la lucru în fiecare zi, i se zicea în bătaie de joc novaia devușka: 
fata cea nouă. 

A apăsat pe butonul BREW de pe automat; iar când acesta a 
tușit și a scuipat zgomotos restul de cafea în carafă, a băut-o 
dintr-un castronel cu spumă de lapte, așa cum făcea când era 
copiliță la Paris. Pe atunci numele său era Bettencourt - 
Rebecca Bettencourt, fiica din flori a lui Charlotte Bettencourt, o 
comunistă franțuzoaică, jurnalistă, care la începutul anilor '60 
locuise la Beirut, unde avusese o scurtă aventură cu un tip 
însurat, corespondent independent al publicaţiilor Observer și 
Economist. Manning a fost numele pe care-l luase Rebecca 
atunci când mama ei, la ordinul KGB-ului, se măritase cu un 
homosexual din înalta societate britanică, astfel încât fiica ei să 
poată obţine cetățenie britanică și să fie admisă la Oxford sau, 
preferabil, la Cambridge. Oficial, Manning încă era numele sub 
care Rebecca își dobândise infamul renume. Insă în Centrala din 
Moscova i se spunea pe numele tatălui, care era Philby. 

A îndreptat telecomanda spre televizor, iar peste câteva 
secunde pe ecran a apărut BBC. Din motive profesionale, 


VP - 202 


programele pe care le urmărea rămăseseră, fără îndoială, cele 
britanice. Rebecca lucra în Departamentul Marea Britanie din 
PR-ul Directoratului. Era vital să fie la curent cu știrile din 
Londra. În acele zile, erau aproape în întregime proaste. 
Brexitul, care era sprijinit pe ascuns de Kremlin, era o 
calamitate naţională. Curând, Marea Britanie avea să fie doar 
umbra a ceea ce fusese înainte, incapabilă să opună o 
rezistență serioasă influenţei din ce în ce mai răspândite a 
Rusiei și puterii ei militare în creștere. Rebecca vătămase 
cumplit Marea Britanie din interiorul Serviciului Secret de 
Informații. Acum treaba ei era să dea lovitura de graţie vechii 
sale ţări din spatele unui birou din Centrala din Moscova. 

În timp ce se uita în fugă pe telefon la titlurile principale de la 
Londra, Rebecca fuma prima L&B a zilei. Numărul de ţigări 
crescuse brusc de la sosirea ei în Rusia. Rezidentura din Londra 
cumpăra cartușe dintr-un magazin din Bayswater și le trimitea 
la Moscova cu servieta diplomatică. Crescuse și consumul ei de 
Johnnie Walker Black Label, pe care îl cumpăra cu o reducere 
uriașă de la magazinul SVR. Era doar vremea de iarnă, se 
liniștea singură. Melancolia avea să treacă odată cu sosirea 
verii. 

În camera ei, Rebecca a scos din dulap un costum negru cu 
pantaloni și o bluză albă și le-a pus pe patul nefăcut. La fel ca 
țigările L&B, hainele veneau de la Londra. Fără să-și dea seama, 
preluase vechile obiceiuri ale tatălui său. El nu se adaptase 
niciodată pe deplin la viața din Moscova. Asculta știrile de acasă 
la BBC World Service, urmărea cu evlavie rezultatele meciurilor 
de crichet în Times, punea marmeladă englezească pe pâinea 
prăjită și muștar pe cârnaţi și aproape întotdeauna bea Johnnie 
Walker Black Label până își pierdea cunoștința. În copilărie, în 
timpul vizitelor clandestine în Rusia, Rebecca fusese martoră la 
beţiile lui crâncene. Cu toate astea, îl iubise și încă îl mai iubea. 
Chipul lui l-a văzut când s-a privit în oglinda din baie. Chipul 
unui trădător. Chipul unui spion. 

După ce s-a îmbrăcat, Rebecca și-a pus un palton de lână și 
un fular și a coborât cu liftul la parter. Mercedesul său berlină cu 
șofer aștepta pe strada Sadovniceskaia. A fost surprinsă să-l 
găsească pe bancheta din spate pe Leonid Rijkov, superiorul său 
direct din Centrala din Moscova. 

A intrat și a închis portiera. 


VP - 203 


— E vreo problemă? 

— Depinde. 

Şoferul a întors dintr-o mișcare și a accelerat. Centrala din 
Moscova era în direcția opusă. 

— Unde mergem? a întrebat Rebecca. 

— Șeful vrea să vorbiţi. 

— Directorul? 

— Nu, a zis Rijkov. Seful. 


53. 


KREMLIN 


Steaua roșie de pe Turnul Borovițkaia, intrarea principală a 
Kremlinului, abia se deslușea prin ninsoare. Şoferul a parcat într- 
o curte din afara Palatului Prezidenţial, iar Rebecca și Leonid 
Rîjkov s-au grăbit să intre. Președintele aștepta la etaj, în 
spatele ușilor aurite ale biroului său bogat decorat. S-a ridicat și 
a ieșit din spatele biroului cu mersul lui aparte, cu mâna dreaptă 
ținută nemișcată pe lângă corp și cu stânga legănându-se 
mecanic. Costumul albastru îi venea perfect și câteva șuvițe 
blond-cenușii erau frumos pieptănate peste chelie. Faţa, buhăită 
și netedă și bronzată după călătoria sa anuală la schi la 
Courchevel, abia dacă arăta umană. Avea ochii mijiţi, ceea ce îi 
dădea o înfățișare vag central-asiatică. 

Rebecca se așteptase la o primire călduroasă - nu-l mai 
văzuse pe președinte de la conferinţa de presă de la Kremlin 
care anunţa sosirea ei la Moscova -, însă el doar i-a strâns 
mâna, oficial, făcând un semn indiferent spre niște fotolii. Au 
intrat niște chelneri, a fost turnat ceai. Apoi, fără nicio 
introducere, președintele i-a înmânat Rebeccăi o copie a unei 
telegrame SVR. Fusese trimisă la Centrala din Moscova în timpul 
nopţii de către Evgheni Teplov de la rezidentura londoneză. 
Subiectul era o întâlnire clandestină pe care o avusese Teplov 
cu un agent cu numele de cod Chamberlain. Numele real era 
Charles Bennett. Când lucra la MI6, Rebecca îl desemnase pe 
Bennett pentru compromitere sexuală și recrutare. 

Işi îmbunătăţise semnificativ limba rusă de când locuia la 


VP - 204 


Moscova. Cu toate astea, a citit încet telegrama. Când a ridicat 
privirea, președintele o studia fără nicio expresie. Era ca și cum 
ar fi contemplat-o un cadavru. 

— Când aveai de gând să ne spui? a întrebat el, în cele din 
urmă. 

— Ce să vă spun? 

— Că prințul moștenitor Abdullah este de mult agent de 
influență al spionajului britanic. 

O viață de minciuni și înșelăciune i-a permis Rebeccăi să-și 
ascundă tulburarea provocată de faptul că era interogată de cel 
mai puternic om din lume. 

— Pe când eram la MI6, a zis ea, fără grabă, nu știam de nicio 
relaţie între Vauxhall Cross și prinţul Abdullah. 

— Erai la un pas de a deveni directorul general al MI6. Cum se 
poate să nu fi știut? 

— Nu degeaba se numește Serviciul Secret de Informaţii. Nu 
era nevoie să știu eu, a zis și i-a dat telegrama. Și apoi, n-ar 
trebui să fie un șoc faptul că MI6 ar putea să aibă legături cu un 
prinț saudit care și-a petrecut cea mai mare parte a timpului la 
Londra. 

— În afara cazului în care prinţul saudit se presupune că 
lucrează pentru mine. 

— Abdullah? 

Tonul Rebeccăi era neîncrezător. Informațiile ei erau limitate 
strict la Marea Britanie. Cu toate astea, urmărise spectaculoasa 
cădere în dizgrație a lui Khalid cu un interes mai mult decât 
pasager. Nu-și imaginase că ar putea să aibă un amestec 
Centrala din Moscova. Sau președintele. 

Ca de obicei, el stătea în fotoliu într-o rână. Bărbia îi era 
coborâtă și ochii priveau un pic în sus. Cumva, reușea să 
transmită în același timp plictiseală și ameninţare. Rebecca 
bănuia că exersa în oglindă acea expresie. 

— Presupun, a zis ea după o clipă, că abdicarea lui Khalid n-a 
fost de bunăvoie. 

— Nu. Președintele a zâmbit cu jumătate de gură. Apoi viaţa i 
s-a scurs din nou de pe chip. L-am încurajat să renunțe la 
pretenţia la tron. 

— Cum? 

Președintele i-a aruncat o privire lui Rijkov, care a pus-o pe 
Rebecca la curent cu operaţiunea ce dusese la înlăturarea lui 


VP - 205 


Khalid din succesiunea la tron. Era ceva monstruos, nu exista alt 
cuvânt. Însă Rebecca știuse dintotdeauna că rușii nu joacă după 
aceleași reguli ca MI6. 

— Ne-am dat multă osteneală ca să-l facem pe Abdullah 
următorul rege al Arabiei Saudite, zicea Rijkov. Insă acum se 
pare că am fost înșelaţi. A fluturat dramatic telegrama de la 
Londra, ca un avocat în faţa tribunalului. Sau poate că asta e 
înșelăciunea. Poate că MI6 a recurs la vechile sale șmecherii. 
Poate că nu vor decât să credem că Abdullah lucrează pentru ei. 

— De ce să facă asta? 

Președintele a fost cel care a răspuns: 

— Ca să-l discrediteze, desigur. Să ne facă să nu avem 
încredere în el. 

— Graham nu-i decât un poliţist care se crede mai grozav 
decât este. Nu-i în stare de un lucru atât de inteligent. 

— Te-a prins, nu? 

— Allon a fost cel care m-a descoperit, nu Graham. 

— A, da. Un fulger de mânie a trecut peste fața președintelui. 
Mă tem că și el e implicat în asta. 

— Allon? 

Președintele a încuviințat din cap. 

— După ce am răpit copilul, Abdullah ne-a spus că nepotul 
său i-a cerut ajutor lui Allon. 

— Aţi fi făcut mai bine să-l omorâți pe e/ în locul fiicei lui 
Khalid. 

— Am încercat. Din păcate, lucrurile n-au mers așa cum am 
plănuit. 

Rebecca a luat de la Rijkov telegrama și a recitit-o. 

— Am impresia că Abdullah lucrează la două capete. V-a luat 
banii și a profitat de sprijinul vostru când a avut nevoie. Dar 
acum, când cheile regatului îi sunt la îndemnă... 

— A hotărât să fie independent? 

— Sau să fie omul Londrei, a zis Rebecca. ` 

— Şi dacă este cu adevărat omul britanicilor? Ce să fac? II las 
să ia de la mine câteva miliarde de dolari fără urmări? li las pe 
britanici să râdă de mine pe la spate? li dau lui Allon același 
privilegiu? 

— Sigur că nu. 

El a ridicat o mână. 

— Și atunci? 


VP - 206 


— N-avem de ales, trebuie să-l înlăturăm pe Abdullah din 
succesiunea la tron. 

— Cum? 

— Într-un fel care să prejudicieze cât mai mult posibil 
credibilitatea și prestigiul Marii Britanii. 

Zâmbetul președintelui părea aproape sincer. 

— Sunt ușurat să aud că spui asta. 

— De ce? 

— Pentru că, dacă ai fi propus să-l lăsăm în pace pe Abdullah, 
aș fi pus sub semnul întrebării loialitatea ta faţă de patrie. Incă 
zâmbea. Felicitări, Rebecca! Misiunea este a ta. 

— Care misiune? 

— Să te descotorosești de Abdullah, firește. 

— Eu? 

— Cine e mai potrivit să desfășoare o operaţiune la Londra? 

— Nu e genul de lucruri pe care le fac eu. 

— Nu ești directoarea Departamentului Marea Britanie din 
Directorat? 

— Director adjunct. 

— Da, sigur. Președintele i-a aruncat o privire lui Leonid 
Rîjkov. Greșeala mea. 


54. 


MOSCOVA - WASHINGTON - LONDRA 


Conducerea contraspionajului SVR presupunea că MI6 nu 
cunoștea adresa de la Moscova a colonelului Rebecca Philby. De 
fapt, nu așa stăteau lucrurile. MI6 a aflat din întâmplare unde 
locuia, când unul dintre agenţii aflaţi la Moscova a văzut-o 
mergând pe Arbat cu doi bodyguarzi și cu o femeie în vârstă cu 
înfățișare fioroasă. Agentul i-a urmărit până la cimitirul Kunţevo, 
unde au depus flori pe mormântul celui mai mare trădător din 
istorie, apoi până la intrarea unui bloc nou și cochet de pe 
strada Sadovniceskaia. 

La ordinul primit din Vauxhall Cross, filiala din Moscova a 
tratat cu mare atenţie această descoperire. N-au încercat s-o 
pună pe Rebecca sub urmărire permanentă - nu era posibil într- 


VP - 207 


un oraș ca Moscova, unde agenţii MI6 erau ei înșiși sub 
supraveghere aproape constantă - și s-a renunţat rapid la un 
plan neinspirat de a cumpăra un apartament în blocul ei. In loc 
de asta, au urmărit-o doar ocazional și doar de departe. Au 
putut să confirme că locuia la etajul nouă al clădirii și că se 
ducea în fiecare dimineaţă la lucru la sediul SVR din lasenevo. 
N-au văzut-o niciodată făcând ceva pentru ea, să ia cina într-un 
restaurant sau să meargă la un spectacol la Bolșoi. Nu era vreo 
dovadă despre existenţa unui bărbat în viaţa ei, sau, că veni 
vorba, a unei femei. În general, părea tare nefericită, ceea ce le 
plăcea nespus de mult. 

Însă la începutul lunii martie, din motive pe care filiala din 
Moscova n-avea cum să le ghicească, Rebecca a dispărut din 
radarul lor. După ce au trecut cinci zile fără să fie văzută, șeful 
filialei Moscova a informat Vauxhall Cross - iar Vauxhall Cross și- 
a făcut datoria și a înștiințat casa în stil Tudor, cu multe aripi și 
frontoane, din Hatch End, Harrow. Acolo, brusca dispariţie a 
Rebeccăi a fost interpretată cu prudenţă ca dovada că Centrala 
din Moscova se hrănea cu pâinea pe care o aruncaseră ei în apă. 

Mai existau și alte dovezi, cum ar fi o creștere alarmantă a 
traficului semnalelor codificate emise de pe acoperișul 
ambasadei Rusiei din Kensington Palace Gardens; și a doua 
întâlnire în pădurea Epping dintre Charles Bennett și 
coordonatorul său din SVR, Evgheni Teplov; și sosirea la Londra, 
la jumătatea lui martie, a lui Konstantin Dragunov, prieten 
personal și asociat în afaceri atât cu actualul conducător al 
Rusiei, cât și cu viitorul rege al Arabiei Saudite. Luate separat, 
aceste lucruri nu dovedeau nimic. Insă atunci când erau privite 
prin prisma echipei angloisraeliene din Hatch End, păreau să fie 
primele mișcări ale unei mari operaţiuni rusești. 

Gabriel a fost cel care trezise din nou ursul adormit, însă 
monitoriza reacția rușilor nu din Hatch End, ci din biroul său de 
pe bulevardul Regele Saul, pe baza convingerii sale ferme că 
oala bine păzită nu dă în foc. Spre sfârșitul lui martie a făcut 
încă o vizită clandestină pe super-iahtul lui Khalid din Golful 
Aqaba, fie și numai ca să asculte ultimele bârfe de la Riad. Fără 
să fie adus la cunoștința lumii, starea tatălui lui Khalid se 
înrăutăţise - încă un atac cerebral, poate un atac de cord. Era 
conectat la câteva aparate, în spitalul Gărzii Naţionale Saudite. 
Hoitarii dădeau târcoale, împărțindu-și prada, încăierându-se pe 


VP - 208 


rămășițe. Khalid ceruse permisiunea să se întoarcă la Riad ca să 
stea la căpătâiul tatălui său. Abdullah refuzase. 

— Dacă ai un as în mânecă, a zis Khalid, îţi sugerez să-l joci 
acum. Altfel, Arabia Saudită va fi controlată în curând de 
tovarășul Abdullah și de păpușarul său din Kremlin. 

O furtună iscată din senin a ţinut la sol elicopterul lui 
Tranquillity și l-a silit pe Gabriel să-și petreacă noaptea pe mare, 
într-unul dintre  luxoasele apartamente de oaspeţi ale 
ambarcaţiunii. A doua zi dimineață, când s-a întors pe 
bulevardul Regele Saul, pe birou îl aștepta un raport. Era analiza 
arhivelor nucleare iraniene furate. Documentele dovedeau în 
mod cert că Iranul lucrase la o armă nucleară atunci când afirma 
în faţa comunităţii globale exact opusul, însă nu existau dovezi 
solide de încălcare a termenilor acordului nuclear pe care îl 
negociaseră cu administraţia americană precedentă. 

Gabriel l-a informat pe prim-ministru în acea după-amiază, în 
biroul lui din Ierusalim. Și o săptămână mai târziu a zburat la 
Washington ca să-i pună la curent și pe americani. Spre marea 
lui surprindere, întâlnirea a avut loc în Centrul de Criză din Casa 
Albă, în prezenţa președintelui. El nu făcuse o taină din intenţia 
de a retrage SUA din pactul nuclear cu lranul și era dezamăgit 
de faptul că Gabriel nu-i adusese o probă indiscutabilă - „un 
mullah fumegând” - că iranienii construiesc în secret o bombă. 

Mai târziu în acea zi, Gabriel s-a dus la Langley, unde a făcut 
o informare mai detaliată agenţilor din Casa Persia, unitatea 
operaţională a CIA în Iran. După aceea a cinat doar cu Morris 
Payne într-o încăpere lambrisată de la etajul șase. Primăvara 
venise, în sfârșit, în Virginia de Nord, după o iarnă 
neprietenoasă, și copacii de pe malurile  Potomacului 
înfrunziseră. În vreme ce mâncau verdeturi fleșcăite și carne de 
vită cu zgârciuri, au făcut schimb de secrete și zvonuri 
răutăcioase, printre care și câteva despre oamenii pe care îi 
slujeau. La fel ca mulţi dintre predecesorii săi la conducerea 
Agenţiei, Payne n-avea experienţă de spionaj, înainte să vină la 
Langley fusese soldat, om de afaceri și membru profund 
conservator al Congresului, venit din una dintre Dakote. Era 
mare, direct, necioplit, cu o față ca de statuie din Insula 
Paștelui. Gabriel găsea că era o schimbare revigorantă după 
fostul director CIA, care obișnuia să numească lerusalimul al- 
Quds. 


VP - 209 


— Ce părere ai despre Abdullah? a întrebat din senin Payne, la 
cafea. 

— Nu grozavă. 

— Afurisiţii de britanici. 

— Ce-au mai făcut? 

— L-au invitat la Londra înainte să-l putem aduce la 
Washington. 

Gabriel a ridicat indiferent din umeri. 

— Casa Regală Saud nu poate supraviețui fără voi. Abdullah o 
să le promită că va cumpăra câteva jucării englezești și apoi o 
să vină aici fuguța. 

— Nu suntem chiar așa de siguri de asta. 

— Adică? 

— Am auzit că MI6 și-a înfipt ghearele în el. 

Gabriel și-a stăpânit un zâmbet. 

— Abdullah? Agent de influenţă britanic? Zău așa, Morris. 

Payne a încuviinţat din cap solemn. 

— Ne întrebam dacă ai fi interesat să facilitezi o schimbare în 
succesiunea la tronul Arabiei Saudite. 

— Ce fel de schimbare? 

— Felul care să pună în cele din urmă pe tron fundul lui KBM. 

— Khalid e plin de defecte. 

— Khalid este cel mai bun la care putem spera, și o știi. Ne 
iubește și, cine știe de ce, ţine rezonabil de mult la tine. 

— Ce facem cu Abdullah? 

— Va trebui să fie dat deoparte. 

— Dat deoparte? 

Payne l-a privit pe Gabriel fără nicio expresie. 

— Morris, zău așa. 

După cină, Gabriel a fost condus cu o coloană de mașini CIA la 
hotelul Madison din centrul Washingtonului. Epuizat, a căzut 
într-un somn fără vise, dar a fost trezit la 3.19 de un mesaj 
urgent pe BlackBerry. În zori s-a dus la ambasada Israelului și a 
rămas acolo până la începutul după-amiezii, când a plecat la 
aeroportul Dulles. Le spusese gazdelor americane că se întoarce 
la Tel Aviv. Însă la cinci și jumătate s-a îmbarcat pe o cursă 
British Airways spre Londra. 

Brexitul avusese cel puţin un impact pozitiv asupra economiei 
britanice. Datorită unei scăderi cu două cifre a valorii lirei 


VP - 210 


sterline, peste zece milioane de turiști străini se revărsau lunar 
în Marea Britanie. MI5 obișnuia să verifice sosirile, în căutarea 
elementelor nedorite, precum teroriști, criminali și agenți 
cunoscuți ai spionajului rus. La propunerea lui Gabriel, cei din 
echipa anglo-israeliană din Hatch End imitau eforturile celor de 
la MI5. Ca urmare, au știut că zborul 216 al British Airlines de la 
Dulles a aterizat la Heathrow a doua zi dimineaţă la 6.29 și că 
Gabriel a trecut pe la punctul de control al pașapoartelor la 
7.12. Chiar au găsit câteva minute de înregistrare video cu 
avansarea lui la coada interminabilă a imigranţilor din afara EU. 
Se derula în buclă pe unul dintre monitoarele mari când a intrat 
în centrul de operațiuni improvizat. 

Sarah Bancroft, în blugi și pulover de lână, i-a atras atenția 
asupra ecranului de alături. Pe el era imaginea statică a unui 
bărbat suplu, bine făcut, cu un palton scurt, care traversa o 
parcare seara. Pe umărul drept îi atârna o geantă. O șapcă de 
baseball în stil american îi acoperea cea mai mare parte a feței. 

— Îl recunoști? a întrebat ea. 

— Nu. 

Mihail Abramov a îndreptat spre ecran o telecomandă și a 
apăsat pe REDA. 

— Dar acum? 

Bărbatul s-a apropiat de o Toyota neagră, a aruncat geanta 
pe bancheta din spate și s-a așezat la volan. Plafoniera s-a 
aprins automat când a pornit motorul, o mică greșeală în 
meseria lor. Bărbatul a stins-o repede și a ieșit în marșarier. 
După câteva secunde mașina a dispărut din raza camerei de 
supraveghere. 

Mihail a apăsat pe PAUZĂ. 

— Nimic? 

Gabriel a clătinat din cap. 

— Mai uită-te o dată. Dar de data asta fii foarte atent la felul 
în care merge. L-ai mai văzut. 

Mihail a derulat încă o dată banda. Gabriel s-a concentrat 
doar pe pasul atletic al bărbatului. Mihail avea dreptate, îl mai 
văzuse. Bărbatul trecuse prin faţa mașinii lui Gabriel la Geneva, 
cu câteva minute înainte să-și lase servieta diplomat la Cafe 
Remor. Mihail mersese la câţiva pași în urma lui. 

— Aș vrea să mă pot lăuda că l-am observat, a zis el, însă a 
fost Sarah. 


VP - 211 


— Unde a fost făcută înregistrarea? 

— În parcarea terminalului de feribot de la Holyhead. 

— Când? 

— Acum două nopți. 

Gabriel s-a încruntat. 

— Două nopţi? 

— Am făcut tot ce am putut, șefule. 

— Cum a ajuns la Dublin? 

— Cu un avion de la Budapesta. 

— Știm cum a ajuns acolo mașina? 

— Dmitri Mentov. 

— Acel nimeni de la secțiunea consulară a ambasadei Rusiei? 

— Pot să-ţi arăt înregistrarea dacă vrei. 

— O să-mi folosesc imaginaţia. Unde e acum băiatul nostru? 

Mihail a apăsat pe telecomandă și pe ecran a apărut altă 
înregistrare. Un bărbat coborând dintr-o Toyota cu cinci uși în 
faţa unui hotel de pe litoral. 

— Unde-i Graham? 

— La Vauxhall Cross. 

— Ce face? 

— Te așteaptă pe tine. 


VP - 212 


PARTEA A PATRA 


ASASINAREA 


55. 


FRINTON-ON-SEA, ESSEX 


Spre sfârșitul secolului al XIX-lea nu era acolo nimic în afară 
de o biserică, niște ferme și un mănunchi de căsuțe. Apoi, un 
bărbat pe nume Richard Powell Cooper a construit un teren de 
golf pe țărm, și a răsărit un oraș, cu case impunătoare care 
mărgineau străzi largi și câteva hoteluri luxoase pe Esplanadă. 
Connaught Avenue, principala arteră a orașului, a devenit 
cunoscută sub numele Bond Street din vestul Angliei. Prinţul de 
Wales era un vizitator frecvent, iar Winston Churchill a închiriat 
o dată o casă pentru o vară. Când germanii au lansat ultima 
bombă asupra Marii Britanii, în 1944, ea a căzut pe Frinton-on- 
Sea. 

Cu toate că orașul nu mai era o staţiune la modă, frintonienii 
se agățau, cu diferite grade de succes, de modul de viață 
monden din trecut. Mai bătrâni, mai bogaţi și profund 
conservatori, nu agreau imigranții, Uniunea Europeană sau 
politicile Partidului Laburist. Spre marea lor nemulțumire, tocmai 
se deschisese pe Connaught Avenue prima cârciumă din 
Frinton, Lock & Barrel. Totuși, încă era o încălcare a legilor 
locale vânzarea de îngheţată pe plajă sau prânzul la un picnic 
pe iarba din Greensward, pe faleză. Dacă cineva voia să întindă 
o pătură și să mănânce în aer liber, n-avea decât s-o ia pe drum 
în jos până în învecinatul Clacton, un loc în care puţini frintonieni 
puseseră piciorul. 

Intre Greensward și mare exista o promenadă mărginită de 
cabane de plajă în culori pastelate. Dat fiind că era începutul lui 
aprilie și după-amiaza era rece și cu vânt puternic, Nikolai 
Azarov era singur pe potecă. Avea rucsacul în spate și un 


VP - 213 


binoclu Zeiss atârnat de gât. Dacă vreun trecător i-ar fi urat, 
amabil, o după-amiază frumoasă sau l-ar fi întrebat cum să 
ajungă undeva, ar fi presupus că Nikolai este exact ceea ce 
părea - un englez bine educat din clasa de mijloc, probabil din 
Londra sau Home Counties?, care aproape sigur absolvise 
Oxford, Cambridge sau altă universitate cu tradiţie. Un ochi mai 
pătrunzător poate că ar fi observat o tentă vag slavă a 
trăsăturilor lui. Dar nimeni n-ar fi presupus că era rus sau că era 
asasin și agent special folosit de Centrala din Moscova. 

Nu era cariera pe care și-o alesese Nikolai. De fapt, ca tânăr 
crescut în Moscova post-sovietică, visase să fie actor, preferabil 
în Occident. Din nefericire, școala prestigioasă în care învățase 
să vorbească engleza cu accent britanic a fost Institutul de 
Limbi Străine din Moscova, un teren de vânătoare favorit al SVR. 
La absolvire, Nikolai a intrat la academia SVR, unde instructorii 
săi au stabilit că avea un talent înnăscut pentru anumite 
aspecte mai întunecate ale meseriei, printre care construirea de 
dispozitive explozive. La încheierea pregătirii a fost repartizat la 
directoratul SVR răspunzător de „măsurile active”. Printre 
acestea se număra asasinarea cetăţenilor ruși care îndrăzneau 
să se opună Kremlinului sau a agenţilor secreţi care spionau 
pentru dușmanii Rusiei. Nikolai omorâse cu mâinile sale mai 
mult de o duzină de conaţionali care trăiau în Occident - cu 
otravă, cu arme chimice sau radiologice, cu o pușcă sau o 
bombă -, totul la ordinele directe ale președintelui rus însuși. 

Orașul care se învecina la nord cu Frinton era Walton-on-the- 
Nase. Nikolai s-a oprit pe dig să bea o cafea înainte să 
pornească spre mlaștinile din rezervaţia naturală Hamford 
Water. In capătul promontoriului s-a oprit o clipă și, cu binoclul 
la ochi, s-a uitat peste Marea Nordului spre Olanda. Apoi s-a 
îndreptat spre sud, pe malul Canalului Walton. A ajuns la râul 
Twizzle, unde a găsit un debarcader plin cu vase cu vele și 
iahturi. Nikolai intenţiona să iasă din Marea Britanie așa cum 
intrase, cu feribotul. Dar, din experienţă, știa că era mai bine să 
ai un as în mânecă. Operațiunile nu mergeau întotdeauna așa 
cum fuseseră plănuite. La fel ca la Geneva, și-a zis brusc. Sau ca 
în Franţa. 

„Sunteţi morți! Morți, morți, morţi...” 

Două vilegiaturiste, pensionare, veneau spre el pe cărare, 


20 Comitatele din jurul Londrei. 
VP - 214 


urmate de un cocker spaniel roșcat. Nikolai le-a urat o după- 
amiază plăcută și ele au ciripit, la rândul lor, un salut înainte să- 
și continue drumul spre promontoriu. În ciuda vârstei lor, le-a 
scrutat cu luare-aminte pe când se îndepărtau. Și preţ de o clipă 
s-a întrebat dacă n-ar fi mai bine să le omoare pe amândouă. 
Fusese antrenat să presupună că orice persoană pe care o 
întâlnește - în special într-un loc izolat, cum ar fi o mlaștină din 
Essex - este potenţial ostilă. Spre deosebire de agenţii de teren 
SVR obișnuiți, Nikolai avea autorizaţia să omoare întâi și abia 
apoi să se gândească la consecințe. La fel și Anna. 

S-a uitat la ceas. Era aproape două. A traversat promontoriul 
spre Naze Tower și apoi a luat-o înapoi pe faleză spre Frinton. 
Soarele făcuse în cele din urmă o gaură în nori când a ajuns la 
Bedford House. Hotelul, unul dintre ultimii supraviețuitori din 
epoca de aur a orașului, era așezat la capătul sudic al 
Esplanadei, un mausoleu victorian cu flamuri fluturând din 
turnuri. Femeia îl alesese, femeia cunoscută în Occident ca 
Rebecca Manning și în Centrala din Moscova ca Rebecca Philby. 
Conducerea hotelului credea că Nikolai era Philip Lane, un 
scenarist de filme polițiste de televiziune care venise în Essex în 
căutare de inspiraţie. 

A intrat în hotel și s-a dus la Terrace Cafe, să ia ceaiul de 
după-amiază. Phoebe, chelnerița cu fustă strâmtă, l-a condus la 
o masă de la care se vedea Esplanada. Nikolai, jucând rolul lui 
Philip Lane, a deschis o agendă din moleschin. Apoi, cu un aer 
absent, și-a scos telefonul mobil de la SVR. 

Între aplicaţii avea ascuns un protocol care îi permitea să 
comunice în siguranţă cu Centrala din Moscova. Chiar și așa, 
cuvintele alese pentru mesaj erau atât de vagi, încât să nu 
poată fi înțelese de un serviciu advers de informaţii, specializat 
în interceptarea comunicaţiilor, cum ar GCHQ. Spunea că tocmai 
terminase un traseu lung de detectare a supravegherii și nu 
găsise nicio dovadă că ar fi urmărit. După părerea lui, era în 
ordine să fie adus următorul membru al echipei. La sosire, ea 
trebuia să ajungă la Frinton ca să ia arma necesară asasinatului, 
pe care Nikolai o adusese pe ascuns în ţară. Și după ce își 
încheia misiunea, Nikolai va avea grijă ca ea să iasă în siguranţă 
din Marea Britanie. Pentru această operaţiune, cel puţin, el era 
un pic mai mult decât un curier și un șofer care se crede mai 
grozav decât este. Totuși, abia aștepta s-o revadă. Ea era 


VP - 215 


întotdeauna mai bună atunci când erau pe teren. 

Phoebe a pus pe masă un ceainic cu Earl Grey, alături de un 
platou cu sandvișuri delicioase. 

— Lucraţi? 

— Întotdeauna, a zis Nikolai tărăgănat. 

— Ce fel de poveste este? 

— Încă nu m-am hotărât. 

— Moare cineva? 

— De fapt, mai mulţi oameni. 

Tocmai atunci un Jaguar F decapotabil, de un roșu aprins, a 
tras la intrarea în hotel. La volan era un bărbat chipeș de vreo 
cincizeci de ani, blond, foarte bronzat. Pasagera, o femeie cu 
părul negru, înregistra sosirea lor pe un smartphone, cu braţul 
întins. Păreau să fie îmbrăcaţi pentru o ocazie specială. 

— Familia Edgerton, a explicat Phoebe. 

— Scuze? 

— Tom și Mary Edgerton. Proaspăt căsătoriţi. Se pare că totul 
a fost dintr-un impuls. 

Un valet a scos din portbagaj două valize grele, în vreme ce 
femeia fotografia marea. 

— E frumoasă, nu? 

— Foarte, a aprobat Nikolai. 

— Cred că ea s-ar putea să fie americancă. 

— N-o să-i purtăm pică pentru asta. 

Nikolai s-a uitat la perechea care intra în hol, unde directorul 
i-a oferit fiecăruia un pahar cu șampanie din partea casei. 
Femeia, în timp ce privea interiorul sobru al hotelului, a prins 
fără să vrea privirea lui Nikolai și i-a zâmbit. Bărbatul a luat-o de 
braţ, posesiv, și a condus-o spre lift. 

— Nu-ncape îndoială că e americancă, a zis Phoebe. 

— Într-adevăr, a aprobat Nikolai. lar soțul ei e genul gelos. 

e 

Apartamentul nupţial era la etajul doi. Keller a trecut cardul 
prin cititor, a deschis ușa și s-a dat deoparte, ca să treacă 
Sarah. Bagajele erau așezate pe suporturile de la picioarele 
patului. Keller a atârnat de clanţă cartonul cu NU DERANJATI, a 
închis ușa și a tras zăvorul. 

— E bărbatul pe care l-ai văzut la Cafe Remor din Geneva? 

Sarah a încuviințat scurt. 

Keller a trimis un SMS de pe BlackBerry echipei din Hatch 


VP - 216 


End. Apoi a băgat mâna sub haină și a scos pistolul Walther PPK 
din tocul de umăr. 

— Ai folosit vreodată unul dintr-astea? 

— Nu un Walther, a zis Sarah. 

— Ai împușcat pe cineva? 

— De fapt, pe un rus. 

— Norocoaso. Unde? 

— În șold și în umăr. 

— Voiam să zic... 

— S-a întâmplat la o bancă din Zurich. 

Keller a tras chiulasa pistolului, introducând primul glonț pe 
țeavă. Apoi a pus piedica și i-a întins arma lui Sarah. 

— Acum e încărcat. Doar șapte gloanţe. Când vrei să împuști, 
trage piedica și apasă pe trăgaci. 

— Și tu? 

— Mă descurc eu. 

Sarah a exersat tragerea piedicii și punerea ei la loc. 

— Cadoul de nuntă perfect pentru femeia care are totul. 
Keller a ridicat paharul de șampanie. Prima ta nuntă? 

— Mă tem că da. 

— Și a mea, a zis, apoi s-a dus la fereastră și s-a uitat la 
marea de culoarea granitului. Să sperăm că vom reuși ceea ce 
pare imposibil. 

— Da, a aprobat Sarah, în vreme ce strecura în poșetă 
pistolul. Să sperăm. 


56. 


DOWNING STREET NR. 10 


În seara aceea, la ora opt și un sfert, în timp ce Keller și Sarah 
luau o cină minunată la rotiseria din hotelul Bedford, la mai 
puţin de șapte metri de prada lor, agentul rus, o limuzină jaguar 
care îi ducea pe Gabriel Allon și Graham Seymour a trecut 
printr-o poartă foarte bine păzită de pe Horse Guards Road și a 
oprit în faţa clădirii din cărămidă netencuită, cu patru etaje, care 
se afla pe Downing Street la numărul 12. Iniţial fusese reședința 


VP - 217 


celui care deținea funcţia de chief whip, acum găzduia echipa 
de presă și comunicare a premierului. Ministrul de finanţe locuia 
alături, la numărul 11, iar premierul, desigur, la numărul 10. 
Celebra ușă neagră s-a deschis automat când Gabriel și 
Seymour s-au apropiat. Au intrat repede, urmăriţi de ochii unui 
motan tigrat maro cu alb, cu înfățișare fioroasă. 

Geoffrey Sloane, șeful de cabinet al premierului și cel mai 
puternic oficial neales din Marea Britanie, aștepta în hol. A întins 
o mână spre Gabriel. 

— Eram aici în dimineaţa în care l-ai omorât la punctul de 
control pe tipul acela din ISIS cu bomba radioactivă. De fapt, am 
putut să aud din birou împușcăturile. A dat drumul mâinii lui 
Gabriel și s-a uitat la Seymour. Mă tem că prim-ministrul nu are 
mult timp. 

— N-o să dureze mult. 

— Mi-ar plăcea să asist. 

— Scuze, Geoffrey, dar nu se poate. 

Jonathan Lancaster aștepta la etaj, în Sala Terracotta. Mai 
devreme în acea dimineaţă supraviețuise cu greu unui vot de 
neîncredere în Camera Comunelor. Cu toate astea, corpul de 
presă al Westminsterului îi scria chiar în acel moment ferparul 
politic. Din pricina nebuniei Brexitului, la care Lancaster se 
împotrivise, cariera lui era efectiv încheiată. Dacă n-ar fi fost 
Gabriel și Graham Seymour, pe care i-a întâmpinat cu căldură, 
s-ar fi încheiat mult mai curând. 

Prim-ministrul a aruncat o privire spre ceasul de la mână. 

— Am oaspeți la cină. 

— Îmi pare rău, a zis Seymour, dar mă tem că avem o situaţie 
gravă legată de ruși. 

— larăși. 

Seymour a încuviințat din cap, grav. 

— Și care e natura situaţiei? 

— Un cunoscut asasin rus a intrat în ţară. 

— Unde e acum? 

— Într-un mic hotel din Essex. Bedford House. 

— Îmi amintesc cu drag de el din tinereţe, a zis Lancaster, 
înţeleg că rusul e supravegheat. 

— Complet, a zis Seymour. Patru supraveghetori de la MI6 s- 


21 Responsabilul cu prezenţa la vot și cu disciplina parlamentarilor care fac parte 
dintr-un partid. 


VP - 218 


au cazat în hotelul de alături, East Anglia Inn, împreună cu doi 
agenţi de teren israelieni foarte experimentați. Departamentul 
de Operaţiuni Tehnice a plantat transmiţătoare în camera 
rusului, audio și video. De asemenea, au intrat în reţeaua 
internă de camere de supraveghere din Bedford. Îi urmărim 
fiecare mișcare. 

— Avem pe cineva la Bedford? 

— Christopher Keller. El este cel care... 

— Știu cine este, l-a întrerupt Lancaster. Apoi a întrebat: 
Cunoaștem ţinta rusului? 

— Nu putem fi siguri, domnule prim-ministru, dar credem că 
rușii au de gând să-l asasineze pe prinţul moștenitor Abdullah în 
timpul vizitei sale la Londra. 

Lancaster a primit vestea cu un calm admirabil. 

— De ce-ar vrea rușii să-l omoare pe viitorul rege al Arabiei 
Saudite? 

— Pentru că viitorul rege e un om de influenţă rus. Și dacă 
ajunge vreodată pe tron, o să încline Arabia Saudită spre 
Kremlin și o să aducă pagube ireparabile intereselor britanice și 
americane în Golf. 

Lancaster s-a holbat la Seymour, stupefiat. 

— Dacă așa stau lucrurile, de ce naiba ar vrea rușii să-l 
elimine? 

— Pentru că ei au, probabil, impresia că Abdullah lucrează 
pentru noi. 

— Noi? 

— Serviciul Secret de Informaţii. 

— Și cum au ajuns ei la această concluzie? 

— Le-am spus noi. 

— Cum? 

Seymour a zâmbit rece. 

— Rebecca Manning. 

Lancaster a întins mâna spre telefon. 

— Mă tem că o să mai dureze, Geoffrey. Te rog să le transmiţi 
oaspeților scuzele mele. 

A pus la loc receptorul și s-a uitat la Seymour. 

— Ai întreaga mea atenţie. Spune mai departe. 

* 


Însă Gabriel, nu directorul general al Serviciului Secret de 
Informații, a fost cel care i-a explicat premierului de ce se părea 


VP - 219 


că rușii au de gând să-l ucidă pe viitorul rege al Arabiei Saudite 
în timp ce se află pe teritoriul britanic. Informarea a fost identică 
cu cea pe care i-o făcuse Gabriel lui Graham Seymour cu câteva 
săptămâni în urmă, în casa conspirativă din St. Luke's Mews, dar 
acum conţinea detalii ale operaţiunii de intoxicare a Rebeccăi 
Manning, fost agent MI6 și fiica lui Kim Philby. Lancaster asculta 
în tăcere, cu maxilarele încleștate. Înainte de a se amesteca în 
politica Americii, Rusia își băgase nasul în politica Marii Britanii, 
iar Lancaster era victima. Existau, de asemenea, numeroase 
dovezi care sugerau că Kremlinul sprijinise pe ascuns Brexitul, 
care aruncase Marea Britanie în haos și-i distrusese lui cariera. 
Dacă exista cineva care să-și dorească la fel de mult ca Gabriel 
să-i pedepsească pe ruși, acela era prim-ministrul Jonathan 
Lancaster. 

— Și sunteți siguri că acest bărbat, Bennett, lucrează pentru 
ruși? 

Gabriel i-a cedat cuvântul lui Seymour, care a explicat că 
Bennett a fost văzut în două rânduri întâlnindu-se cu controlorul 
său din SVR, Evgheni Teplov, în pădurea Epping. 

— Alt scandal cu spioni, a zis Lancaster. Exact ce îi trebuie 
acum ţării. 

— Am știut întotdeauna că vor mai fi și alţii, domnule prim- 
ministru. Rebecca era într-o poziţie perfectă din care să-i 
detecteze pe agenţii care puteau fi vulnerabili la abordarea de 
către ruși. 

— Cum de a reușit până acum Bennett să nu fie descoperit? 

— A intrat în hibernare după prinderea Rebeccăi. L-am 
verificat amănunţit, dar... 

— N-aţi reușit să vedeţi alt spion rus care era în faţa voastră. 

— Nu, domnule prim-ministru. Am lăsat la locul lui pe cineva 
bănuit că e spion al rușilor, ca să-l pot folosi mai târziu pentru a 
o distruge pe femeia care mi-a distrus serviciul. 

— Rebecca Manning. 

Seymour a încuviinţat din cap. 

— Explică. 

— Dacă îi arestăm pe membrii unei echipe de asasini SVR în 
ajunul întâlnirii dumneavoastră cu Abdullah, rușii vor suferi o 
lovitură enormă în plan internaţional, iar Rebecca va ajunge să 
fie suspectată ca sursă a scurgerii de informații. 

— Rușii vor crede că e agent triplu - asta sugerezi? 


VP - 220 


— Într-adevăr. 

Prim-ministrul s-a prefăcut că reflectează. 

— Ai zis dacă arestam echipa rușilor. Ce altă opţiune avem? 

— Putem lăsa complotul să se desfășoare. 

— Dacă facem asta, rușii... 

— Își vor omorî propriul agent, prințul moștenitor Abdullah, 
viitorul rege al Arabiei Saudite. Și, cu un strop de noroc, a 
adăugat Seymour, ar putea s-o omoare și pe Rebecca. 

Lancaster s-a uitat la Gabriel. 

— Cu siguranţă, e ideea ta. 

— Ce răspuns preferaţi? 

Lancaster s-a încruntat. 

— Ce se întâmplă dacă Abdullah este... 

— Îndepărtat din succesiunea la tron? 

— Da. 

— Probabil că tatăl lui Khalid va avea grijă ca fiul său să 
redevină prinț moștenitor, mai ales când o să afle că Abdullah a 
conspirat cu rușii s-o răpească și s-o omoare pe fiica lui Khalid. 

— Asta vrem? Un copil-bărbat precoce care are probleme în a- 
și controla impulsurile să conducă Arabia Saudită? 

— Va fi diferit de această dată. Va fi KBM care speram cu toţii 
să fie. 

Zâmbetul lui Lancaster era condescendent. 

— Nu mi s-a părut niciodată că ai fi un naiv. S-a uitat la 
Seymour. Nu cred că ai vorbit cu Amanda. 

Amanda Wallace era omologul lui Seymour la MI5. Expresia lui 
Seymour a arătat că ea nu știa nimic. 

— N-are cum să accepte asta, a zis Lancaster. 

— Cu atât mai mult nu trebuie să afle niciodată. 

— Cine știe? 

— O mână de agenţi israelieni și MI6 care lucrează într-o casă 
conspirativă din Harrow. 

— E vreunul dintre ei agent al rușilor? Lancaster s-a răsucit 
spre Gabriel. Ştii ce o să se întâmple dacă un șef de stat de 
facto este asasinat pe teritoriul britanic? Reputația noastră va fi 
distrusă. 

— Nu, dacă vina este a rușilor. 

— Rușii, a răspuns Lancaster apăsat, vor nega sau vor da vina 
pe noi. 

— Nu vor putea s-o facă. 


VP - 221 


Era limpede că Lancaster are îndoieli. 

— Cum au de gând să-l omoare? 

— Nu știm. 

— Unde se va întâmpla? 

— Nu... 

— avem nici cea mai mică idee, a zis Lancaster. 

Gabriel a așteptat să se calmeze schimbul înfierbântat de 
replici. 

— ÎI supraveghem pe unul dintre agenţii de teren ruși. După 
ce contactează alt membru al echipei... 

— Și dacă n-o face? 

Gabriel a lăsat să treacă un moment. 

— Azi e marți. 

— N-am nevoie ca un spion să-mi spună ce zi este. De aceea 
îl am pe Geoffrey. 

— Intâlnirea cu Abdullah e de-abia joi. Lăsaţi-ne să privim și 
să ascultăm treizeci și șase de ore. 

— Nici nu poate fi vorba de treizeci și șase de ore. 

Lancaster s-a uitat, gânditor, la ceasul de la mână. Dar vă pot 
da douăzeci și patru. Ne întâlnim din nou mâine-seară. S-a 
ridicat brusc. Acum, domnilor, dacă n-aveţi nimic împotrivă, aș 
vrea să-mi termin cina. 


57. 


OUDDORP, OLANDA 


Cabana de vacanţă se afla într-o vale între dunele de lângă 
satul Ouddorp. Era albă ca un tort de nuntă, cu acoperiș din țiglă 
roșie. Panouri din plexiglas apărau mica terasă de vântul care 
sufla necontenit dinspre Marea Nordului. Fără încălzire, foarte 
puţin izolată termic, nu prea putea fi locuită iarna. Din când în 
când, un suflet cutezător în căutare de singurătate o putea 
închiria în mai, însă de obicei stătea neocupată până cel puţin la 
mijlocul lui iunie. 

Prin urmare, Isabel Hartman, agentul imobiliar local care se 
ocupa de proprietate, a fost surprinsă de cererea primită pe e- 
mail la jumătatea lui martie. Se părea că o oarecare Madame 


VP - 222 


Bonnard din Aix-en-Provence dorea să închirieze cabana pentru 
două săptămâni, începând cu întâi aprilie. A plătit avansul 
printr-un transfer bancar. Nu, a spus într-un e-mail ulterior, nu 
dorea să i se prezinte proprietatea când va ajunge acolo; era 
suficientă o broșură. Isabel a lăsat-o pe blatul din bucătărie. 
Cheia a ascuns-o sub un ghiveci de pe terasă. Nu așa proceda 
ea de obicei, dar n-a văzut nimic rău în asta. Cabana nu 
conţinea nimic de valoare, în afara unui televizor. Isabel 
instalase recent o conexiune wireless la internet, încercând să 
atragă mai mulţi oaspeţi străini - ca Madame Valerie Bonnard 
din Aix-en-Provence. Isabel se întreba de ce venea în Ouddorpul 
cel anost. Până și numele suna a ceva care trebuie înlăturat pe 
cale chirurgicală. Dacă Isabel ar fi avut norocul să locuiască în 
Aix, n-ar fi plecat niciodată de acolo. 

Din pricina izolării locului în care se afla cabana, Isabel n-a 
știut exact când a sosit franţuzoaica. A presupus că era cu o zi 
mai târziu decât prevăzuse, pentru că atunci a văzut mașina, un 
Volvo închis la culoare, înregistrat în Olanda, parcat pe aleea 
nepavată a cabanei. Isabel a văzut din nou mașina mai târziu în 
acea după-amiază, în sat. A văzut-o și pe femeie. leșea din 
supermarketul Jumbo cu două sacoșe cu alimente. Isabel s-a 
gândit să se prezinte, dar a hotărât să n-o facă. Era ceva în 
purtarea femeii și în privirea prudentă a ochilor ei neobișnuit de 
albaștri care o făcea complet inabordabilă. 

Mai avea și ceva insuportabil de trist. Suferise recent o 
traumă. Isabel era sigură. Murise un copil, se destrămase o 
căsnicie, fusese trădată. O frământa ceva, cel puţin asta era 
limpede. Isabel nu s-a putut hotărî dacă femeia jelea sau plănuia 
o răzbunare. 

Isabel a văzut-o pe femeie în sat a doua zi, când bea cafea la 
New Harvest Inn - și în ziua următoare, când a prânzit singură la 
Akershoek. Au trecut două zile înainte s-o vadă din nou, în 
supermarketul Jumbo. De această dată căruciorul femeii era 
aproape plin, sugerându-i lui Isabelle că așteaptă musafiri. 
Aceștia au ajuns în dimineaţa următoare cu o a doua mașină, un 
Mercedes clasa E. Isabel a fost surprinsă de faptul că toţi trei 
erau bărbaţi. 

A mai văzut-o pe femeie doar o dată, a doua zi după-amiază, 
la ora două, lângă vechiului far West Head. Purta cizme de 
cauciuc și o haină impermeabilă verde-închis și privea peste 


VP - 223 


Marea Nordului spre Anglia. Isabel și-a spus că nu mai văzuse 
niciodată o femeie atât de tristă - sau atât de hotărâtă. Plănuia 
o răzbunare. Isabel Hartman era sigură de asta. 
e 

Femeia care stătea în umbra farului era conștientă că era 
privită. Nu-și făcea griji; nu era decât băgăcioasa de la agenţia 
imobiliară. A așteptat până ce olandeza a plecat și abia apoi a 
pornit spre cabană. Era un drum de zece minute pe plajă. Unul 
dintre bodyguarzi era afară, pe terasă. Celălalt era în cabană 
împreună cu agentul de comunicaţii. Pe masa din sufragerie se 
afla un laptop deschis. Femeia a verificat cursa 579 British 
Airways de la Veneţia la Heathrow. Apoi și-a aprins o ţigară L&B 
cu o brichetă veche din argint și și-a turnat trei degete de 
scotch. Era doar vremea, și-a spus. Melancolia avea să treacă de 
îndată ce se făcea vară. 


58. 


AEROPORTUL HEATHROW, LONDRA 


Cursa de la Veneţia își revărsa fără grabă pasagerii. Prin 
urmare, Anna a trebuit să mai petreacă cinci minute lipită de 
fereastră, în rândul douăzeci și doi de la clasa economică, 
pentru a evita braţul gras și umed al lui Henry, vecinul de scaun 
care îi invada spaţiul. Trolerul ei se afla în compartimentul de 
deasupra. Poșeta era sub scaunul din faţă. În ea se afla un 
pașaport german în care scria că se născuse la Berlin. Asta, cel 
puţin, era adevărat. 

Se născuse în jumătatea estică a orașului în 1983, rodul 
nedorit al relaţiei secrete dintre doi agenţi secreţi. Mama, 
Johanna Hoffmann, lucra în departamentul Stasi care oferea 
suport logistic grupărilor teroriste din vestul Europei și Palestina. 
Tatăl, Vadim lurasov, era colonel KGB cu baza în văgăuna 
numită Dresda. Au fugit din RDG la câteva zile după ce a căzut 
Zidul Berlinului și s-au stabilit la Moscova. După căsătorie, care 
a fost aprobată de KGB, Anna și-a luat numele lurasova. A mers 
la o școală specială pentru copiii agenţilor KGB și, după ce a 
absolvit prestigioasă Universitate de Stat din Moscova, a intrat 


VP - 224 


la academia SVR. Unul dintre colegii de clasă era un tip înalt și 
chipeș, care visa să fie actor, pe nume Nikolai Azarov. Au 
colaborat în numeroase misiuni și, la fel ca părinţii Annei, în 
secret erau amanți. 

În terminal, Anna a urmat procesiunea spre controlul 
pașapoartelor și s-a așezat la coada pentru cetăţenii Uniunii 
Europene. Bărbatul în uniformă de la ghișeu s-a uitat doar în 
treacăt la pașaportul ei. 

— Scopul vizitei? 

— Turism, a zis Anna cu accentul german al mamei sale. 

— Vreun plan anume? 

— Cât mai mult teatru posibil. 

Pașaportul i-a fost înapoiat. Anna s-a dus în sala pentru Sosiri 
și de acolo la terminalul pentru trenul Heathrow Express. Când a 
ajuns la Paddington a pornit pe jos spre nord pe Warwick 
Avenue spre Formosa Street și apoi a cotit la stânga. N-o 
urmărea nimeni. 

A cotit din nou la stânga, pe Bristol Gardens. Un Renault Clio 
albastru metalizat era parcat în faţa unei săli de sport. Portierele 
erau descuiate. Și-a pus valiza în portbagaj și s-a așezat la 
volan. Cheile erau în consola din mijloc. A pornit motorul și a 
plecat. 

Studiase traseul cu grijă, astfel încât să nu-i fie abătută 
atenţia de către GPS. A mers spre nord pe Finchley Road, către 
A1, apoi spre est pe șoseaua de centură M25 către A12. Se uita 
în spate, conștiincioasă, căutând semne de supraveghere, dar 
când s-a lăsat întunericul mintea a început să-i rătăcească. 

S-a gândit la seara în care fugise împreună cu părinţii din 
Berlinul de Est. Călătoriseră cu un avion sovietic de marfă urât 
mirositor. Unul dintre ceilalţi pasageri era un bărbat mărunţel cu 
obrajii scofâlciţi și cearcăne mari. Lucra împreună cu tatăl Annei 
la biroul KGB din Dresda. Era un nimeni care își petrecea zilele 
făcând pe traducătorul și decupând articole din ziarele germane. 

Cumva, mărunţelul nimeni era acum cel mai puternic om din 
lume. In răstimp de câţiva ani dăduse peste cap economia 
mondială postbelică și ordinea politică. Uniunea Europeană era 
pe butuci, NATO atârna de un fir de păr. După ce se amestecase 
în politica Marii Britanii și a Americii, se amestecase și în cea a 
Arabiei Saudite. Anna și Nikolai îl ajutaseră să schimbe 
succesiunea din Casa Regală Saud. Acum, din motive care nu le 


VP - 225 


fuseseră explicate limpede, erau pe cale s-o schimbe din nou. 

Anna nu discuta niciodată ordinele primite de la Centrala din 
Moscova - mai ales când priveau „măsurile active” atât de dragi 
președintelui -, însă misiunea o deranja. Nu-i plăcea să 
primească ordine de la cineva ca Rebecca Philby, fost agentă 
MI6 care nu vorbea prea bine rusa. De asemenea, era îngrijorată 
din cauza unei chestii nefinalizate din ultima sa misiune. 

Gabriel Allon... 

Anna ar fi trebuit să-l omoare pe israelian în cafeneaua din 
Carcassonne atunci când avusese ocazia, însă ordinele Centralei 
din Moscova fuseseră clare. Voiau ca el să moară împreună cu 
prinţul saudit și copilul. Anna nu se rușina să recunoască faptul 
că se temea de răzbunarea lui Allon. Acesta nu era omul care să 
facă ameninţări deșarte. 

„Sunteţi morți! Morți, morți, morţi...” 

Israelianul a dispărut din gândurile Annei când s-a apropiat de 
orășelul Colchester. Singurul drum spre Frinton-on-Sea era 
trecerea de nivel de pe Connaught Avenue. Nikolai stătea la un 
hotel de pe Esplanadă. Anna i-a lăsat mașina valetului, dar și-a 
cărat singură valiza în hol. 

O pereche împărțea o sticlă de Dom Perignon în barul 
hotelului - un bărbat arătos de vreo cincizeci de ani, blond și 
bronzat, și o femeie cu părul negru. Nu i-au dat nicio atenţie 
Annei când s-a dus la recepţie ca să ia cheia care-i fusese lăsată 
pe numele ei fals. Ușa pe care a descuiat-o era la etajul trei, și 
camera în care a intrat fără să ciocănească era întunecată. S-a 
dezbrăcat și, urmărită de camerele video ale MI6, s-a îndreptat 
încet spre pat. 


59. 


DOWNING STREET NR. 10 


Pentru a doua seară la rând, o limuzină Jaguar a trecut prin 
punctul de control de pe Horse Guards Road la opt și un sfert. 
Motanul tigrat maro cu alb s-a retras în grabă când Gabriel și 
Graham Seymour au mers repede pe Downing Street prin ploaia 
torențială. Geoffrey Sloane i-a condus fără o vorbă în sala de 


VP - 226 


ședințe, unde premierul stătea pe scaunul său obișnuit, la 
mijlocul mesei lungi. Avea în faţă un exemplar din programul 
final al vizitei prințului moștenitor Abdullah la Londra. 

Când Sloane a plecat și a închis ușa în urma sa, Graham 
Seymour a oferit actualizarea promisă. Mai devreme în acea 
seară al doilea agent rus, o femeie, a sosit cu mașina la hotelul 
Bedford House din Frinton-on-Sea. După ce a întreținut relații 
sexuale cu colegul ei, a luat un pistol Stecikin de 9 mm, două 
încărcătoare, un amortizor și un obiect mic pe care cei de la 
Operaţiuni Tehnice încercau încă să-l identifice. 

— Cea mai mare probabilitate? a întrebat Lancaster. 

— N-aș vrea să fac speculaţii. 

— Unde e ea acum? 

— Tot în cameră. 

— Știm cum a intrat în ţară? 

— Incă încercăm să ne dăm seama. 

— Mai sunt și alții? 

— Ce nu știm, nu știm, domnule prim-ministru. 

— Nu mă lua cu clișee, Graham. Spune-mi doar ce vor face ei. 

— Nu putem, domnule prim-ministru. Încă nu. 

Lancaster a mormăit o înjurătură. 

— Și dacă mașina ei conţine o bombă ca aceea care a 
explodat pe Brompton Road acum câţiva ani? S-a uitat la 
Gabriel. Ţi-o amintești, nu-i așa, domnule director Allon? 

— l-am cercetat deja mașina. Și pe a iubitului ei. Sunt curate. 
Și apoi, a zis Gabriel, n-au cum să aducă mâine vreo bombă în 
apropierea lui Abdullah. Londra va fi foarte bine păzită. 

— Cum e cu escorta lui? 

— Asasinarea unui șef de stat într-o mașină aflată în mișcare 
este aproape imposibilă. 

— Spune-i asta arhiducelui Ferdinand. Sau președintelui 
Kennedy. 

— Abdullah nu va fi într-o mașină decapotabilă, iar străzile vor 
fi golite complet de trafic și de mașinile parcate. 

— Prin urmare, unde vor încerca? 

Gabriel s-a uitat în jos, la program. 

— Îmi daţi voie? 

Lancaster a împins documentul peste masă. Era pe o singură 
pagină, doar punctat. Sosirea la Heathrow la 9.00. Întâlnire între 
delegațiile britanică și saudită în Downing Street între 10.30 și 


VP - 227 


13.00, urmată de un prânz de lucru. Prințul moștenitor urma să 
plece de la numărul 10 la ora 15.30 și să meargă cu escorta la 
reședința privată din Belgravia pentru câteva ore de odihnă. Era 
programat să revină în Downing Street la ora 20.00 pentru cină. 
Plecarea spre Heathrow era stabilită, provizoriu, la ora 22.00. 

— Dacă ar fi să ghicesc, a zis Gabriel, arătând spre unul dintre 
puncte, va fi aici. 

Premierul a arătat spre alt punct. 

— Și dacă va fi aici? Vârful degetului i s-a mișcat în jos pe 
pagină. Ori aici? A urmat un moment de tăcere. Apoi Lancaster 
a zis: Aș prefera să nu fiu o victimă colaterală, dacă mă 
înțelegeți. 

— Vă înţeleg, a răspuns Gabriel. 

— Poate că ar trebui să întărim securitatea în Downing Street 
și mai mult decât plănuiam. 

— Poate că ar trebui s-o faceţi. 

— Presupun că nu sunteți disponibil. 

— Aș fi onorat, domnule prim-ministru. Însă mă tem că 
delegaţia saudită ar considera ciudată prezenţa mea, ca să nu 
zic mai mult. 

— Și Keller? 

— O alegere mult mai bună. 

Privirea lui Lancaster s-a plimbat încet prin încăpere. 

— Dintre toate hotărârile foarte importante care au fost luate 
între acești pereţi... S-a uitat la Graham Seymour. Îmi rezerv 
dreptul de a ordona mâine, în orice moment, arestarea celor doi 
ruși. 

— Desigur, domnule prim-ministru. 

— Dacă ceva nu merge bine, tu vei fi de vină, nu eu. Eu n-am 
ordonat, n-am fost de acord și n-am jucat niciun rol în toate 
astea. E clar? 

Seymour a încuviinţat din cap. 

— Bine. 

Lancaster a închis ochii. 

— Și fie ca Dumnezeu să se îndure de noi toți. 


VP - 228 


60. 


WALTON-ON-THE-NAZE, ESSEX 


Christopher Keller a rămas în hotelul Bedford House până la 
trei dimineaţa, când s-a furișat pe ușa din spate și a pornit pe 
jos pe promenadă spre Waltonon-the-Naze. Mașina aștepta în 
faţă la Terry's Antiques & Secondhand, pe Station Street. Keller 
a trecut de două ori pe lângă ea înainte să se așeze pe scaunul 
pasagerului. Şoferul era un agent de teren, pe nume Tony. Pe 
când pleca de la bordură, Keller și-a dat scaunul pe spate și a 
închis ochii. Își petrecuse ultimele două nopți într-o cameră de 
hotel împreună cu o americancă frumoasă de care se atașase 
foarte mult. Avea nevoie de vreo două ore de somn. 

S-a trezit cu imaginea unor bărbaţi în robe care mergeau pe o 
stradă în semiîntuneric. Nu era decât Edgware Road. Tony a 
mers pe ea până la Marble Arch. A traversat parcul pe West 
Carriage Drive și apoi a mers pe străzile încă adormite din 
Kensington până la adresa șic a lui Keller din Queen's Gate 
Terrace. 

— Frumos, a remarcat Tony cu invidie. 

— La nouă fix e bine? 

— Aș prefera opt și jumătate. Traficul o să fie un adevărat 
coșmar. 

Keller a coborât, a traversat trotuarul și a pornit pe trepte în 
jos spre intrarea căsuţei sale. Ilnăuntru, a alimentat automatul 
cu apă Volvic și cafea Carte Noire și a urmărit BBC Breakfast în 
timp ce se făcea cafeaua. Vizita prinţului moștenitor Abdullah în 
Downing Street reușise să înlocuiască Brexitul ca știre 
principală. Analiştii se așteptau la o întâlnire călduroasă și multe 
promisiuni ale saudiţilor de cumpărare de arme în viitor. Însă 
Poliţia Metropolitană se pregăteau de o zi grea, se aștepta ca 
mii de demonstranți să se adune în Trafalgar Square ca să 
protesteze împotriva întemniţării activiștilor prodemocraţie din 
Arabia Saudită și omorâării jurnalistului disident Omar Nawwaf. 
Una peste alta, a spus un oficial de rang înalt din Poliţia 
Metropolitană, cel mai bine era să se evite centrul Londrei, dacă 
era posibil. 

— Nicio șansă, a mormăit Keller. 

VP - 229 


A băut prima ceașcă de cafea în timp ce urmărea reportajul și 
a doua în timp ce se bărbierea. Sub duș s-a pomenit, din senin, 
că visează cu ochii deschiși la frumoasa americancă pe care o 
lăsase într-un hotel din Frinton. A acordat mai multă atenţie 
costum gri-închis cu croială și țesătură discrete, o cămașă albă 
și o cravată bleumarin uni. Privindu-se în oglindă, a tras 
concluzia că obținuse efectul dorit. Arăta foarte mult a agent din 
Royalty and Specialist Protection, sau RaSP. RaSP, o ramură a 
Protection Command din Poliţia Metropolitană, răspundea de 
protecția familiei regale, a prim-ministrului și a demnitarilor 
străini veniți în vizită. Pe Keller și pe ceilalți agenţi RaSP îi 
aștepta o zi lungă. 

A coborât în bucătărie și s-a uitat la BBC Breakfast până când 
s-a terminat, la opt și jumătate. Apoi și-a pus un balonzaid 
respectabil și a urcat treptele până în stradă, unde Tony aștepta 
la volanul unei mașini a MI6. Pe când traversau Londra spre est, 
gândurile lui Keller au zburat din nou la femeie. De această dată 
a scos BlackBerry-ul și a tastat numărul. 

— Unde ești? a întrebat. 

— Tocmai plec din sala de mese. 

— Cineva interesant la micul dejun? 

— Doi dintre cei care urmăresc păsările și un agent rus. 

— Doar unul? 

— lubita lui a plecat acum câteva minute. 

— Gabriel și Graham știu? 

— Tu ce crezi? 

— Încotro a plecat? 

— Spre tine. 

— Cine o urmărește? 

— Mihail și Eli. 

Keller a auzit clinchetul liftului din Bedford și zdrăngănitul 
ușilor. 

— Unde te duci? 

— Aveam de gând să mă mă ghemuiesc pe canapea cu o 
carte și un pistol și să aștept să mi se întoarcă bărbatul. 

— Îți amintești cum să-l folosești? 

— Trag piedica și apăs pe trăgaci. 

Keller a închis și s-a uitat posomoraât pe geam. Tony avusese 
dreptate, traficul era un adevărat coșmar. 


VP - 230 


Protestatarii coborâseră deja în Trafalgar Square. Se întindeau 
de la treptele din fața National Gallery până la Columna lui 
Nelson, o mulţime care agita pancarte și striga sloganuri, unii cu 
robe și văluri, alţii în haine de lână și flanelă, cu toții indignaţi că 
Abdullah, conducătorul de facto al Arabiei Saudite, era pe cale 
să fie primit cu brațele deschise de șeful guvernului britanic. 

Whitehall era închis traficului motorizat. Keller a coborât din 
mașină și, după ce i-a arătat unui agent de poliţie legitimaţia de 
la MI6, i s-a permis să meargă mai departe pe jos. In cele din 
urmă, Sarah Bancroft i-a ieșit din minte și a fost înlocuită de 
amintirile dimineții în care el și Gabriel zădărniciseră încercarea 
ISIS de a detona o bombă radioactivă în inima Londrei. Gabriel a 
fost cel care l-a omorât pe terorist, cu câteva gloanțe trase în 
ceafă. Însă Keller a fost cel care a împiedicat detonatorul 
dispozitivului să declanșeze automat încărcătura explozivă și să 
împrăștie un nor de clorură de cesiu mortală prin tot sediul 
puterii britanice. A fost silit să ţină degetul mare lipsit de viaţă al 
atacatorului apăsat pe declanșator timp de trei ore, în timp ce 
echipa COD trudea febril să dezarmeze dispozitivul. Au fost, fără 
îndoială, cele mai lungi trei ore din viața sa. 

Keller a ocolit locul în care el și teroristul mort zăcuseră 
împreună și s-a prezentat la punctul de control din Downing 
Street. Din nou, după ce a arătat legitimaţia de la MI6, i s-a 
permis să treacă. Ken Ramsey, șeful operaţiunilor din Downing 
Street, aștepta în holul de la numărul 10. 

Ramsey i-a dat lui Keller o staţie de emisie-recepţie și un 
Glock 17. 

— Șeful tău e sus, în Camera Albă. Vrea să vorbiţi. 

Keller a urcat repede scara principală, de-a lungul căreia erau 
portretele foștilor prim-miniștri. Geoffrey Sloane aștepta pe 
coridor în faţa Camerei Albe. A deschis ușa și i-a făcut semn cu 
capul lui Keller să intre. Graham Seymour stătea pe unul dintre 
fotolii. Pe celălalt, prim-ministrul Jonathan Lancaster. Expresia 
lui era gravă și încordată. 

— Keller, a zis absent. 

— Domnule prim-ministru. Keller s-a uitat la Seymour. Unde e 
ea? 

— Pe A12, în drum spre Londra. 

— Și Abdullah? 


VP - 231 


— Tu să-mi spui. 

Keller și-a pus în ureche receptorul și a ascultat discuţiile de 
pe frecvența securizată a RaSP. 

— Am nimerit-o la fix cu sosirea la ora zece și cincisprezece 
minute. 

— Atunci, a zis Lancaster, poate că ar trebui să fii la parter cu 
colegii tăi. 

— Asta înseamnă oare... 

— Că mergem mai departe cu întâlnirea la cel mai înalt nivel 
așa cum am plănuit? Lancaster s-a ridicat și și-a încheiat haina. 
De ce Dumnezeu n-am merge? 


61. 


NOTTING HILL, LONDRA 


La ora 10.13, în vreme ce un convoi de limuzine Mercedes se 
scurgea pe poarta deschisă de pe Downing Street, un Opel vechi 
cu cinci uși s-a oprit pe St. Luke's Mews, nr. 7, în Notting Hill. 
Bărbatul de pe bancheta din spate, prințul Khalid bin 
Mohammed Abdulaziz Al Saud, era cât se poate de prost dispus. 
La fel ca unchiul său, sosise în acea dimineaţă pe aeroportul 
Heathrow - nu cu un avion particular, felul său obișnuit de a 
călători, ci cu o cursă de pasageri din Cairo, o experienţă pe 
care n-avea s-o uite curând. Mașina era ultima picătură. 

Khalid a prins privirea șoferului în oglinda retrovizoare. 

— N-ai de gând să-mi deschizi portiera? 

— Trage de închizătoare, scumpete. Funcţionează de fiecare 
dată. 

Khalid a coborât pe strada udă. S-a apropiat de ușa de la 
numărul 7, care a rămas închisă. S-a uitat peste umăr. Şoferul i- 
a făcut semn că ar trebui să-și anunţe prezenţa bătând în ușă. 
Altă insultă premeditată, și-a zis. Niciodată în viaţa sa nu bătuse 
la o ușă. 

Un bărbat cu înfățișare de băieţandru și cu o expresie 
binevoitoare l-a primit înăuntru. Casa era foarte mică și cu puţin 
mobilier. În living erau două fotolii ieftine și un televizor deschis 
pe BBC. În faţa lui stătea Gabriel Allon, cu o mână la bărbie și 


VP - 232 


capul înclinat un pic într-o parte. 

Khalid i s-a alăturat și și-a văzut unchiul, în veșminte 
tradiționale saudite, coborând dintr-o limuzină, în timp ce 
aparatele de fotografiat fulgerau. Prim-ministrul Jonathan 
Lancaster stătea în faţa ușii de la numărul 10, cu un zâmbet 
înghețat pe faţă. 

— Eu ar trebui să fiu cel care ajunge în Downing Street, a zis 
Khalid. Nu el. 

— Fii fericit că nu ești tu. 

Khalid s-a uitat cu dispreț prin încăpere. 

— Presupun că nu-s pe aici de-ale gurii. 

Gabriel a arătat spre o ușă. 

— Servește-te. 

Khalid s-a dus în bucătărie, alt lucru pe care îl făcea prima 
dată. Uimit, a strigat: 

— Cum funcţionează ceainicul? 

— Pune apă și apasă pe buton, a răspuns Gabriel. Ar trebui să 
funcţioneze. 

e 

La fel ca vijeliosul său nepot, prințul moștenitor Abdullah nu 
era impresionat de casa în care a intrat în acea dimineață. Cu 
toate că trăise mulți ani la Londra și umblase prin cercurile 
sociale sus-puse, era prima sa vizită pe Downing Street. Fusese 
asigurat că dincolo de holul destul de sobru se află o casă de o 
extraordinară eleganță și de o mărime neașteptată, însă la 
prima vedere părea greu de imaginat. Abdullah prefera de 
departe noul său palat de un miliard de dolari din Riad - sau 
Marele Palat Prezidenţial al Kremlinului, unde se întâlnise în 
taină de mai multe ori cu bărbatul căruia îi era acum extrem de 
îndatorat. Astăzi avea să-i plătească prima rată. 

Prim-ministrul a ţinut să-i arate lui Abdullah un fotoliu de piele 
jerpelit, care părea banal, mult îndrăgit de Winston Churchill. 
Abdullah a scos sunetele de admiraţie cuvenite. În sinea sa, își 
spunea că acest fotoliu, la fel ca Jonathan Lancaster, trebuia să 
fie șters de pe fața pământului. 

În cele din urmă, Abdullah și asistenții săi au fost poftiţi în 
Camera Cabinetului britanic. Cabinet era, fără îndoială, cuvântul 
potrivit. S-a așezat pe locul care îi fusese desemnat, iar 
Lancaster s-a așezat vizavi de el. În fața amândurora era 
programul asupra căruia căzuseră de acord pentru prima 


VP - 233 


ședință a întâlnirii la vârf. Cu toate astea, Lancaster, după ce și- 
a dres de multe ori glasul și a răsfoit hârtiile, a sugerat că 
înlăture mai întâi „o chestiune supărătoare”. 

— Supărătoare? 

— A ajuns la urechile noastre faptul că o duzină de femei 
activiste, sau și mai multe, sunt ţinute fără să fie acuzate într-o 
închisoare saudită și supuse unor forme diferite de tortură, 
printre care șocuri electrice, tortura cu apă și ameninţări cu 
violul. Este obligatoriu ca aceste femei să fie eliberate imediat. 
Altfel, nu ne putem continua relaţia normală. 

Abdullah a izbutit să-și ascundă uluirea. Primise de la 
ministrul său de externe și de la ambasadorul saudit la Londra 
asigurarea că întâlnirea avea să fie amicală. 

— Acele femei, a spus, calm, au fost arestate de nepotul meu. 

— Oricum ar fi, a replicat Lancaster, dumneavoastră sunteți 
răspunzător de faptul că acum sunt în arest. Trebuie să fie 
eliberate imediat. 

Privirea lui Abdullah era calmă și rece. 

— Regatul Arabiei Saudite nu se amestecă în treburile interne 
ale Marii Britanii. Ne așteptăm la aceeași politeţe. 

— Regatul Arabiei Saudite a ajutat în mod direct și indirect la 
transformarea acestei ţări în cel mai important centru mondial 
al ideologiei salafist-jihadiste. Și asta trebuie să înceteze. 

Abdullah a șovăit, apoi a spus: 

— Poate că ar trebui să trecem la următorul punct din 
program. 

— Tocmai am făcut-o. 

e 

Dincolo de zonele guvernamentale din Whitehall și 
Westminster, traficul londonez de la mijlocul zilei era la fel de 
haotic ca de obicei. De fapt, Anna lurasova a avut nevoie de 
aproape două ore ca să meargă cu maşina de la Tower Hamlets 
până la garajul Q-Park de pe Kinnerton Street, Belgravia, mult 
mai mult decât se așteptase. 

Rezidentura din Londra rezervase clandestin un spaţiu în 
garaj. Anna a ascuns pistolul Stecikin de 9 mm sub scaunul 
pasagerului din Renault înainte să lase mașina pe mâna 
angajatului. Apoi a urcat rampa, cu geanta legănându-i-se pe 
umăr, și a pornit pe Motcomb Street, o alee pietonală îngustă pe 
care erau câteva dintre cele mai elegante magazine și 


VP - 234 


restaurante. Cu fusta neagră, la fel ca ciorapii și haina scurtă de 
piele, și cu tocurile ţăcănind pe piatra cubică, atrăgea priviri 
admirative și invidioase. Totuși, era sigură că n-o urmărește 
nimeni. 

La Lowndes Street a cotit la stânga și s-a îndreptat spre Eaton 
Square. Partea de nord-vest era închisă traficului motorizat și 
pietonal. Anna s-a apropiat de un agent al Poliţiei Metropolitane 
și i-a explicat că e angajată într-una dintre casele din piaţă. 

— Care, vă rog? 

— Numărul 70. 

— Trebuie să mă uit în poșeta dumneavoastră. 

Anna și-a dat-o jos de pe umăr și a deschis-o. Polițistul s-a 
uitat cu atenţie înainte s-o lase să treacă mai departe. Casele 
înșirate pe partea vestică a pieţei erau printre cele mai 
grandioase din Londra: trei bovindouri, cinci niveluri, pivniţă și 
un portic frumos sprijinit pe două coloane, fiecare cu numărul 
casei. Anna a urcat cele patru trepte de la numărul 70 și a pus 
degetul pe sonerie. Ușa s-a deschis, și ea a intrat. 

a 

Cu toate că Anna lurasova nu știa, echipa din Hatch End îi 
monitoriza fiecare mişcare cu ajutorul camerelor de 
supraveghere. Eli Lavon, care o urmărea pe jos, era o simplă 
poliţă de asigurare. După ce a văzut-o că intră în casa de la 
numărul 70, Eaton Square, el a mers mai departe spre Cadogan 
Place și s-a așezat pe scaunul pasagerului unui Ford Fiesta. La 
volan era Mihail Abramov. 

— Se pare că Gabriel a avut dreptate în privinţa locului în care 
rușii plănuiesc s-o facă. 

— Pari surprins, a răspuns Lavon. 

— Nici vorbă. Întrebarea este cum o să ajungă la el? 

Mihail a bătut nervos cu degetele pe consola din mijloc. Era, 
și-a spus Lavon, un obicei cu totul nepotrivit pentru un om care 
lucra în lumea serviciilor de spionaj. 

— E vreo șansă să nu mai faci asta? 

— Să nu mai fac ce? 

Lavon a dat încet drumul aerului din piept și a deschis radioul 
din mașină. Era ora unu după-amiaza. În Downing Street, a zis 
crainicul de la Radio 4, BBC, prim-ministrul și prinţul moștenitor 
tocmai se așezau la masă. 


VP - 235 


62. 


EATON SQUARE, BELGRAVIA 


Konstantin Dragunov, prieten și partener de afaceri cu 
președintele Rusiei, a fost cel care a întâmpinat-o pe Anna 
lurasova în casa mare din Eton Square. Purta un costum de 
oligarh, închis la culoare, și o cămașă albă descheiată la gât. 
Părul cărunt rar și barba erau de aceeași lungime. Buza de jos 
proeminentă lucea ca un măr lustruit. Anna s-a crispat la gândul 
sărutului rusesc tradițional. Ca să se apere, a întins mâna. 

— Mister Dragunov, a zis în engleză. 

— Please, call me Konstantin?” , i-a răspuns el în aceeași limbă. 
Apoi a zis în rusă: Nu-ţi face griji, o echipă din rezidentura a 
cercetat amănunţit casa aseară târziu. E curată. 

A ajutat-o pe Anna să-și scoată haina. Privirea lui arăta că ar fi 
vrut s-o ajute să-și scoată și rochia și lenjeria. Konstantin 
Dragunov era considerat unul dintre cei mai mari desfrânaţi din 
Rusia, o realizare remarcabilă, având în vedere nivelul înalt al 
competiției. 

Anna s-a uitat prin holul elegant. Înainte să plece din Moscova 
se familiarizase cu interiorul casei, studiind planurile etajelor și 
fotografii. Imaginile nu o puneau în valoare. Casa era remarcabil 
de frumoasă. 

Și-a luat înapoi haina. 

— Poate că ar trebui să-mi arătaţi ce e pe aici. 

— Cu multă plăcere. 

Dragunov a condus-o pe un coridor până la o ușă cu două 
canaturi, fiecare cu o fereastră rotundă, ca un hublou de vapor. 
Dincolo era o bucătărie profesională mult mai mare decât 
apartamentul Annei din Moscova. Din purtarea indiferentă a lui 
Dragunov era evident că nu călca des prin această încăpere a 
vilei sale din Belgravia. 

— Am dat liber personalului, așa cum m-a instruit 
englezoaica. Mă îndoiesc că Abdullah va mânca ceva, însă 
înainte să se instaleze cordonul poliţiei mi s-au livrat două tăvi 
cu tartine de la furnizorul lui favorit. Sunt în frigider. 


22 Te rog, spune-mi Konstantin. 
VP - 236 


De fapt, erau două frigidere, unul lângă altul. Ambele marca 
Sub-Zero. 

— Ce-o să bea? 

— Depinde în ce dispoziţie este. Șampanie, vin alb, un whisky, 
dacă a avut o zi grea. Vinurile sunt în răcitor, sub blat. Băuturile 
distilate sunt păstrate în bar. 

Dragunov a trecut printre cele două canaturi ca un ospătar 
grăbit. Barul era într-un alcov din dreapta. 

— Abdullah preferă Johnnie Walker Black Label. Păstrez o 
sticlă anume pentru el. 

— Cum îl bea? 

— Cu multă gheaţă. Este un aparat automat sub chiuvetă. 

— La ce oră îl aștepți? 

— Intre patru și jumătate și cinci. Din motive evidente, nu 
poate să stea mult. 

— Unde îl primești? 

— În salon. 

Trebuia să urci pe o scară, la primul etaj al vilei. La fel ca în 
restul casei, nu era în ea nimic rusesc. Anna și-a imaginat scena 
care avea să se petreacă acolo peste câteva ore. 

— Este esenţial să te porţi normal, a zis. Întreabă-l doar ce 
vrea să bea, și am eu grijă de restul. Poţi să faci asta, 
Konstantin? 

— Cred că da. A prins-o de braţ. Mai e ceva ce ar trebui să 
vezi. 

— Ce? 

— O surpriză. 

A condus-o pe Anna la un lift mic, lambrisat, și a apăsat 
butonul pentru ultimul etaj. Enormul dormitor al lui Dragunov - 
camera ororilor - dădea spre Eaton Square. 

— Nu te teme, te-am adus aici doar pentru priveliște. 

— Ce priveliște? 

A înghiontit-o ușurel spre unul dintre cele trei bovindouri și a 
arătat spre partea sudică a pieţei. 

— Ştii cine locuiește tocmai acolo, la numărul 56? 

— Mick Jagger? 

— Șeful Serviciului Secret de Informații. Și o să-i omori chiar 
sub nas agentul preţios. 

— E grozav, Konstantin. Însă, dacă nu-ți iei mâna de pe fundul 
meu, o să te omor și pe tine. 


VP - 237 


Subiectul pe care l-au rezervat pentru prânzul de lucru din 
Downing Street era războiul Arabiei Saudite împotriva rebelilor 
houthi din Yemen, sprijiniți de iranieni. Jonathan Lancaster i-a 
cerut lui Abdullah să pună capăt atacurilor aeriene făcute la 
întâmplare asupra civililor nevinovaţi, în special atacurilor 
aeriene efectuate cu avioane de luptă britanice. Abdullah a 
ripostat că era războiul nepotului, nu al său, deși a dat de 
înțeles că împărtășește părerea KGB-ului că iranienilor nu li se 
poate permite să-și întindă influenţa malignă prin tot Orientul 
Mijlociu. 

— Suntem îngrijorați, de asemenea, a zis Lancaster, de 
creșterea influenţei rușilor în regiune. 

— Influenţa Moscovei crește datorită faptului că președintele 
rus n-a permis ca aliatul său din Siria să fie măturat de nebunia 
Primăverii Arabe. Restul lumii arabe, inclusiv Arabia Saudită, n-a 
putut să nu observe asta. 

— Îmi permiteţi să vă dau un sfat? Nu vă încredeţi în 
promisiunile rușilor. N-o să se termine bine. 

Era trei și un sfert când cei doi lideri au ieșit pe ușa de la 
numărul 10. Acordul de comerț și investiţii pe care prim- 
ministrul l-a prezentat presei era substanţial, dar mai mic cu 
câteva miliarde decât așteptările formulate înaintea întâlnirii la 
vârf. La fel și angajamentul lui Abdullah de a cumpăra în viitor 
arme britanice. Da, a spus Lancaster, au discutat probleme 
spinoase legate de drepturile omului. Nu, nu era satisfăcut de 
toate răspunsurile prinţului moștenitor, printre care și cel despre 
asasinarea jurnalistului saudit disident Omar Nawwaf. 

— A fost, a spus în încheiere Lancaster, o discuţie onestă și 
rodnică între doi vechi prieteni. 

Și cu asta i-a strâns mâna lui Abdullah și a arătat spre 
limuzina Mercedes care aștepta. În vreme ce convoiul pleca din 
Downing Street, Keller s-a așezat pe bancheta din spate a unei 
dube negre a serviciului de protecţie. In condiţii normale, 
drumul până la reședința particulară a lui Abdullah din Eaton 
Square, nr. 71, ar fi putut să dureze douăzeci de minute sau mai 
mult. Însă pe străzile pustii, cu o escortă a Poliţiei Metropolitane, 
au ajuns în mai puţin de cinci. 

Camerele de supraveghere din piață au înregistrat intrarea 
prințului moștenitor Abdullah în casă la ora 15.42, însoţit de o 


VP - 238 


duzină de asistenţi în robe și câţiva bodyguarzi saudiți în 
costume negre. Șase agenţi RaSP au luat imediat poziție în 
dreptul casei, pe trotuar. Insă un membru al echipei a rămas în 
spatele dubei negre a serviciului de protecție, nevăzut de 
femeia care stătea la fereastra de la etajul doi al casei de 
alături. 

[A] 

A fost nevoie de același interval de timp, cinci minute, ca 
prim-ministrul Jonathan Lancaster să se despartă de asistenții 
săi și să urce în Camera Albă. După ce a intrat, a scos din 
buzunarul de la piept o filă din blocul de corespondenţă oficial 
de la numărul 10. Blocul din care fusese ruptă fila era pe măsuţa 
de cafea, în faţa lui Graham Seymour, sub stiloul Parker al 
șefului MI6. 

— Bănuiesc că nici unui prim-ministru britanic din istorie nu i- 
a mai fost înmânată o astfel de notă în mijlocul unei vizite 
oficiale. Lancaster a lăsat-o să cadă pe măsuțta de cafea. l-am 
spus lui Abdullah că are legătură cu Brexitul. Nu sunt sigur că 
m-a crezut. 

— M-am gândit că ar trebui să știți unde este ea. 

Jonathan Lancaster și-a coborât privirea spre notă. 

— Fă-mi un hatâr, Graham. Aruncă-n foc chestia aia. Și restul 
blocului. 

— Domnule prim-ministru? 

— Ai lăsat urme pe bloc când ai scris, a zis Lancaster și a 
clătinat din cap mustrător. Nu vă învaţă nimic la școala de 
spioni? 


63. 


EATON SQUARE, BELGRAVIA 


Reproșurile au început din clipa în care a fost închisă ușa. 
Întâlnirea din Downing Street fusese un dezastru total. Nu exista 
alt cuvânt. Un dezastru! Cum era posibil să nu fi știut că 
Lancaster avea de gând s-o prindă în capcană pe Alteța Sa în 
chestiunea drepturilor omului și a femeilor din închisori? De ce 
nu li s-a spus că el o să ridice problema sprijinului financiar 


VP - 239 


saudit pentru instituțiile islamice din Marea Britanie? De ce au 
fost luaţi prin surprindere? Obaid, ministrul de externe, a dat 
vina pe Qahtani, ambasadorul saudit la Londra, care vedea 
conspirații peste tot. Al-Omari, șeful Curţii Regale, a fost atât de 
furios, încât a propus să contramandeze cina și să se întoarcă 
imediat la Riad. Abdullah, devenit brusc om de stat, a fost cel 
care s-a opus. Renunţarea la cină, a zis, n-ar face decât să-i 
ofenseze pe britanici și să-i slăbească poziţia acasă. Era mai 
bine să termine vizita într-o notă optimistă, chiar dacă era falsă. 

Între timp, se cuvenea o replică agresivă în mass-media. 
Obaid s-a dus repede la BBC, Qahtani la CNN. în tăcerea bruscă, 
Abdullah s-a prăbușit în fotoliu, cu ochii închiși și cu o mână 
apăsată pe frunte. Spectacolul era pentru al-Omari, servitorul 
lui. Nicio sarcină nu era prea măruntă, prea înjositoare pentru 
al-Omari. Veghea asupra lui Abdullah zi și noapte. Prin urmare, 
va trebui să fie tratat cu băgare de seamă. 

— Vă simţiţi rău, Alteța Voastră? 

— Doar un pic ostenit, asta-i tot. 

— Poate că ar trebui să mergeţi sus să vă odihniti. 

— Cred că mai întâi o să înot un pic. 

— Să dau drumul aburului în saună? 

— Sunt câteva lucruri pe care le pot face singur. Abdullah s-a 
ridicat încet. În afară de un puci sau de un atac iranian asupra 
Arabiei Saudite, nu vreau să fiu deranjat înainte de șapte și 
jumătate. Poţi să faci asta, Ahmed? 

Abdullah a coborât la piscină. O lumină albastră, lichidă, juca 
pe tavanul arcuit, pictat cu nuduri corpolente care se răsuceau, 
în stilul lui Rubens și Michelangelo. Ce șocați ar fi evlavioșii 
ulama, şi-a zis, dacă ar putea să-l vadă acum. Reînnoise vechiul 
legământ dintre wahhabism și Casa Regală Saud ca să câștige 
sprijinul clericilor pentru lovitura împotriva lui Khalid. Totuși, în 
particular, îi ura pe bărboși la fel de mult ca reformatorii. In 
ciuda întâlnirii neașteptat de litigioase din Downing Street, 
Abdullah se bucurase de scurta ieșire din Riadul sufocant din 
punct de vedere religios. Și-a dat seama cât de mult îi lipsise 
priveliștea cărnii de femeie, fie și numai un picior dezgolit, cu 
pielea palidă a iernii, văzut prin fereastra fumurie a limuzinei 
care gonea. 

S-a dus în vestiar, a dat drumul aburului din saună și s-a 
dezbrăcat. Gol, s-a privit în oglinda până-n podea. Ceea ce a 


VP - 240 


văzut l-a deprimat. Mușchii dobândiți după pubertate se 
prefăcuseră de mult în grăsime. Pectoralii spânzurau ca sânii 
unei babe deasupra burdihanului uriaș. Picioarele subțiri și 
lipsite de păr păreau că trudesc să poarte povara. Doar părul îl 
salva de hidoșenia de netăgăduit. Era bogat, gras și doar ușor 
cărunt. 

A intrat în apă și, ca un lamantin, a înotat câteva lungimi de 
bazin. După aceea, stând din nou în faţa oglinzii, i s-a părut că 
observă o mică îmbunătăţire a tonusului muscular. În dulap 
avea un schimb de haine: pantaloni de lână, un blazer, o 
cămașă albă cu dungi, lenjerie de corp, mocasini, o curea. După 
ce și-a dat cu deodorant la subsuori și și-a trecut pieptenele prin 
păr, s-a îmbrăcat. 

Ușa de sticlă groasă a saunei era acum opacă din pricina 
condensului. Nimeni, nici măcar al-Omari, care se ţinea de el ca 
scaiul, n-ar îndrăzni să se uite înăuntru. Abdullah a încuiat ușa 
vestiarului înainte să deschidă ceea ce fusese cândva o debara 
pentru halate și prosoape. Acum era un soi de vestibul. Inăuntru 
era altă ușă. Pe perete era o tastatură. Abdullah a introdus un 
cod din patru cifre. Incuietoarea s-a deschis cu un pocnet ușor. 


64. 


EATON SQUARE, BELGRAVIA 


Ușa din cealaltă parte a peretelui comun era deja deschisă. În 
lumina slabă a coridorului stătea Konstantin Dragunov. S-a uitat 
lung la Abdullah. Nu era pic de respect în privirea lui directă. 
Abdullah presupunea că rusul e îndreptăţit să fie insolent. Dacă 
n-ar fi fost Dragunov și prietenii lui din Kremlin, Khalid ar fi fost 
încă pe primul loc în succesiunea la tron, iar Abdullah n-ar fi fost 
decât alt prinţ de vârstă mijlocie, falit, din ramura nepotrivită a 
arborelui genealogic. 

In cele din urmă, Dragunov și-a înclinat un pic capul. Nu era 
nimic sincer în acel gest. 

— Alteța Voastră. 

— Konstantin. Îmi pare atât de bine că te revăd. 

Abdullah a dat mâna cu el. Trecuseră câteva luni de la ultima 


VP - 241 


lor întâlnire. Cu acea ocazie, Abdullah îl informase pe rus că 
nepotul său, Khalid, apelase la serviciile unui anume Gabriel 
Allon, șeful spionajului israelian, ca să-l ajute să-și găsească fiica 
răpită. 

Rusul a dat drumul mâinii lui Abdullah. 

— Am văzut conferinţa de presă comună cu Lancaster. 
Trebuie să spun că atmosfera era destul de încordată. 

— Era. Ca și ședința dinainte. 

— Sunt surprins, a zis Dragunov și s-a uitat la ceasul mare de 
aur de la încheietură. 

— Cât poţi să stai? 

— O jumătate de oră. Niciun minut mai mult. 

— Mergem sus? 

— Cum rămâne cu reporterii și fotografii din piaţă? 

— Sunt trase storurile și perdelele. 

— Și personalul tău? 

— Doar o fată, a zâmbit lupește Dragunov. Stai s-o vezi. 

Au urcat două etaje până la salonul spaţios. Era mobilat ca un 
club de gentlemani din Pall Mall și pe pereţi erau tablouri cu cai, 
câini și bărbaţi cu peruci albe. O cameristă cu rochie neagră, 
scurtă, așeza tăvi cu tartine pe o măsuţă joasă. Avea vreo 
treizeci și cinci de ani, frumușică foc. Abdullah s-a întrebat unde 
le găsește Dragunov. 

— Ceva de băut? a întrebat rusul. Suc? Apă minerală? Ceai? 

— Suc, a răspuns Abdullah. 

— Ce fel de suc? 

— Genul de suc făcut din struguri franţuzești și care scoate 
bule când e turnat într-un pahar înalt și îngust. 

— Cred că am în răcitor o sticlă de Louis Roederer Cristal. 

Abdullah a zâmbit. 

— Presupun că trebuie să mă mulţumesc cu asta. 

Femeia a încuviinţat din cap și s-a îndepărtat. 

Abdullah s-a așezat și a făcut semn cu mâna că nu vrea 
mâncarea oferită de Dragunov. 

— M-au îndopat ca pe o gâscă în Downing Street. Turul doi 
începe la ora opt. 

— Poate că o să fie mai bun decât primul. 

— Mă cam îndoiesc. 

— Te așteptai la o primire mai călduroasă? 

— Mi s-a spus să mă aștept la ea. 


VP - 242 


— De către cine? 

Abdullah s-a simţit ca și cum ar fi fost interogat. 

— Canalele obișnuite, Konstantin. Ce importanţă are? 

A urmat o pauză. Apoi Dragunov a spus încet: 

— N-ai fi avut parte de predici dacă veneai la Moscova, și nu 
la Londra. 

— Dacă prima mea călătorie ca prinţ moștenitor ar fi fost la 
Moscova, ar fi transmis un semnal periculos americanilor și 
rivalilor mei din Casa Regală Saud. E mai bine să așteptăm până 
ce voi fi rege. Așa, nimeni nu va putea să mă înfrunte. 

— Oricum ar fi, prietenul nostru comun din Kremlin ar vrea un 
semn clar despre ce intenții ai. 

Și iată că începe, și-a zis Abdullah. Presiunea să-și 
îndeplinească partea din înţelegere. A întrebat prudent: 

— Ce fel de semn? 

— Unul care să arate foarte clar că nu ai de gând să mergi pe 
drumul tău după ce devii capul unei familii care valorează peste 
un trilion de dolari. Zâmbetul lui Dragunov era fals. Cu o astfel 
de bogăţie, ai putea fi ispitit să-i uiţi pe cei are te-au ajutat când 
nu se apropia nimeni de tine. Amintește-ți, Abdullah, că 
președintele meu a investit mult în tine. Se așteaptă la beneficii 
mari. 

— Şi o să le aibă, a zis Abdullah. După ce devin rege. 

— Intre timp, i-ar plăcea o dovadă de bunăvoință. 

— La ce se gândește? 

— Un acord de a investi o sută de miliarde de dolari din fondul 
de stat al Arabiei Saudite în câteva proiecte rusești care sunt de 
maximă importanţă pentru Kremlin. 

— Și pentru tine, bănuiesc. Neprimind niciun răspuns, 
Abdullah a continuat: Mie îmi sună a șantaj. 

— Chiar așa? 

Abdullah s-a prefăcut că se gândește. 

— Spune-i președintelui că voi trimite o delegaţie la Moscova 
săptămâna viitoare. 

Dragunov și-a împreunat mâinile, în semn de consens. 

— Minunată veste! 

Lui Abdullah i s-a făcut, dintr-odată, o poftă imensă de alcool. 
S-a uitat peste umăr. „Unde mama naibii e fata aia?” Când s-a 
răsucit la loc, Dragunov înfuleca o tartină cu caviar. Un bob 
negru i se cuibărise, ca o căpușă, pe buza de jos proeminentă. 


VP - 243 


Abdullah și-a ferit privirea și a schimbat brusc subiectul. 

— De ce nu mi-ai spus că o să încercaţi să-l omorâţi? 

— Pe cine? 

— Pe Allon. 

Rusul s-a șters la gură cu dosul palmei, alungând bobul de 
caviar. 

— Hotărârea a fost luată de Kremlin și SVR. N-am avut nimic 
de-a face cu ea. 

— Ar fi trebuit să-i omorâţi pe Khalid și pe copilă așa cum 
căzuserăm de acord, și să nu-l băgaţi în asta pe Allon. 

— Trebuia să rezolvăm problema cu el. 

— Dar n-aţi rezo/vat problema cu el, Konstantin. Allon a 
supravieţuit acelei nopţi. 

Dragunov a fluturat disprețuitor din mână. 

— De ce te temi? 

— De Gabriel Allon. 

— N-ai motiv să te temi. 

— Zău? 

— Noi am fost cei care am încercat să-l omorâm, nu tu. 

— Mă îndoiesc că el o să vadă deosebirea. 

— Ești prinţul moștenitor al Arabiei Saudite, Abdullah. În 
curând o să fii regele. Nimeni, nici măcar Gabriel Allon, nu te 
poate atinge acum. 

Abdullah a aruncat o privire peste umăr. „Unde mama naibii e 
fata aia?” 

e 

SVR o învățase pe Anna lurasova să folosească toate felurile 
de arme - de foc, cuțite, explozivi -, dar nu mai exersase 
niciodată deschiderea unei sticle de șampanie Louis Roederer în 
condiţii de stres operaţional. 

Când dopul a ieșit, în cele din urmă, din sticlă cu un pocnet 
tare, câţiva mililitri costisitori de lichid spumos s-au împrăștiat 
pe blat. Fără să bage în seamă mizeria, Anna a băgat mâna în 
buzunarul șorțului de cameristă, de unde a scos o pipetă și un 
flacon subţire. Lichidul limpede dinăuntru era una dintre cele 
mai periculoase substanţe din lume. Centrala din Moscova o 
asigurase pe Anna că nu era periculoasă câtă vreme era în 
flacon. Insă după ce va scoate capacul, lichidul va emite 
instantaneu o arteziană invizibilă de radiaţii alfa ucigătoare. 
Anna trebuia să lucreze repede, dar cu extrem de mare atenţie. 


VP - 244 


Nu trebuia să înghită substanţa, să-i inhaleze vaporii sau să o 
atingă. 

Pe blat se afla o tavă cu două pahare de șampanie din cristal. 
Mâinile Annei tremurau când a deșurubat capacul metalic al 
flaconului. A scos cu pipeta câţiva mililitri și i-a pus într-unul 
dintre pahare. Nu avea niciun miros. Centrala din Moscova o 
asigurase că nici gust nu are. 

Anna a înșurubat capacul flaconului și l-a pus în buzunarul de 
la şort împreună cu pipeta. Apoi a umplut cu șampanie cele 
două pahare și a luat tava în mâna stângă. Paharul contaminat 
era la dreapta. Aproape că putea să simtă radiaţia ridicându-se 
din efervescenţă. 

A deschis una dintre ușile batante și a înșfăcat din bar câteva 
șervete de in. Pe când se apropia de salon l-a auzit pe saudit 
rostind un nume care i-a făcut inima să se poticnească. A pus în 
faţa lui șervetul și pe el paharul contaminat. Pe Dragunov l-a 
servit direct, cu mâna dreaptă în mâna lui dreaptă. 

Oligarhul a ridicat solemn paharul. 

— Pentru viitor, a zis, și a băut. 

Sauditul a șovăit. 

— Ştii, a zis după o clipă, n-am pus în gură picătură de alcool 
din seara în care m-am întors în Arabia Saudită ca să devin prinţ 
moștenitor. 

— Îţi poate aduce altceva, dacă preferi. 

— Eşti nebun? Sauditul a golit dintr-o înghiţitură paharul cu 
șampanie. Mai este? Nu cred că pot face faţă cinei din Downing 
Street fără asta. 

Anna a luat paharul contaminat și s-a întors în bucătărie. 
Sauditul tocmai înghiţise destulă toxină radioactivă cât să 
omoare toată populaţia Londrei. Nu existau medicamente, 
niciun tratament de urgenţă, care să poată împiedica 
distrugerea inevitabilă a celulelor și organelor lui. Era deja pe 
moarte. 

Cu toate astea, Anna s-a hotărât să-i mai dea o doză. 

De data asta nu s-a mai obosit să folosească pipeta. A vărsat 
restul lichidului toxic direct în pahar, apoi a turnat șampanie. 
Bulele dansau deasupra buzei paharului. Anna și-a imaginat un 
Vezuviu de radiaţii. 

În salon i-a înmânat sauditului băutura și, zâmbind, a ieșit în 
grabă. În bucătărie și-a scos șorțul și l-a pus în coșul de gunoi, 


VP - 245 


alături de flaconul gol și de pipetă. Englezoaica îi ordonase ca 
atunci când pleca să nu lase în urmă obiectele contaminate. Era 
un ordin căruia n-avea de gând să i se supună. 

Învăluită într-un vălătuc invizibil de ceaţă radioactivă, s-a uitat 
la ceasul de pe telefon. Era ora 16.42. Sus, în salon, Alteța Sa 
Regală prințul Abdullah bin Abdulaziz Al Saud murea deja. Anna, 
cu mâna tremurând, și-a aprins o ţigară și a așteptat ca el să 
plece. 


65. 


EATON SQUARE, BELGRAVIA 


Konstantin Dragunov a plecat de acasă la ora 17.22. Din 
cauză că în partea de nord-vest, Eaton Square era închisă, a fost 
silit să parcurgă pe jos scurta distanță până în Cliveden Place, 
unde îl aștepta limuzina sa Mercedes Maybach. Cu o servietă 
diplomat în mână și un pardesiu împăturit pe braț, s-a așezat pe 
bancheta din spate. Limuzina a pornit repede spre est, urmată 
de un urmăritor din Birou pe o motocicletă BMW. 

Femeia a ieșit după șapte minute. La baza scărilor a cotit spre 
stânga și a trecut prin dreptul casei în care Alteța Sa prinţul 
Abdullah bin Abdulaziz Al Saud se presupunea că se odihnește 
înainte de cina de la ora opt din Downing Street. Cei șase agenţi 
din serviciul de protecţie care stăteau în afara reședinței s-au 
uitat cu atenţie la ea când a trecut. La fel și Christopher Keller, 
care se adăpostea încă în spatele dubei, cu toate că interesul lui 
Keller față de femeie era de cu totul altă natură. 

Ea s-a strecurat prin cordonul poliţiei și, urmată de Eli Lavon, 
s-a dus direct la garajul Q-Park de pe Kinnerton Street. Acolo a 
trebuit să aștepte aproape zece minute Renaultul Clio. Când l-a 
recuperat, în cele din urmă, s-a îndreptat spre nord, prin 
aglomeraţia de la ora de vârf a serii. La câteva minute după ora 
18 a trecut de intrarea în staţia de metrou Swiss Cottage, pe 
Finchley Road. Lavon și Mihail Abramov erau pe urmele ei, în 
Fordul Fiesta. Echipa anglo-israeliană din Hatch End o urmărea 
cu camerele de supraveghere. 

Cei doi șefi ai echipei au rămas despărțiți. Graham Seymour 


VP - 246 


era în Downing Street; Gabriel, în casa conspirativă din Notting 
Hill. Tineau legătura printr-o linie telefonică securizată care 
rămânea deschisă. Gabriel telefonase la 15.42, chiar când 
prinţul moștenitor Abdullah ajunsese în casa lui din Eaton 
Square. De atunci nu-l mai văzuseră. Și nici nu văzuseră nimic 
care să sugereze că Dragunov sau agenta SVR se întâlniseră cu 
Abdullah. 

— Și atunci, de ce fug? a întrebat Gabriel. 

— Se pare că au hotărât să renunțe. 

— De ce să facă asta? 

— Poate că au observat că-i supraveghem, a zis Seymour. Sau 
poate că Abdullah le-a tras clapa. 

— Sau poate că Abdullah e deja mort, a zis Gabriel, iar cei doi 
oameni care l-au omorât încearcă să scape. 

Pe linie s-a lăsat tăcerea. In cele din urmă, Seymour a zis: 

— Dacă Abdullah nu iese pe ușă așa cum a fost programat, la 
șapte patruzeci și cinci, o să o sun pe șefa Poliţiei Metropolitane 
și o să pun să fie arestaţi Dragunov și femeia. 

— Șapte patruzeci și cinci e prea târziu. Trebuie să știm dacă 
Abdullah mai este în viață. 

— Nu prea am cum să-l pun pe prim-ministru să-l sune. L-am 
implicat deja prea mult. 

— Atunci presupun că va trebui să trimitem pe altcineva în 
casă ca să vadă ce e cu el. 

— Pe cine? 

Gabriel a închis. 


66. 


EATON SQUARE, BELGRAVIA 


Nigel Whitcombe a ajuns din Notting Hill în Belgravia în fix opt 
minute. El și Gabriel au rămas în mașină, în vreme ce Khalid se 
apropia de cordonul de securitate din Eaton Square. Christopher 
Keller a fost cel care l-a condus la ușa din faţă a casei cu 
numărul 71. 

La sonerie a răspuns Marwan al-Omari, șeful personalului de 
la curte. Era îmbrăcat în veșminte tradiţionale saudite. A aţintit 


VP - 247 


spre Khalid o privire nimicitoare. 

— Ce faci aici? 

— Am venit să-mi văd unchiul. 

— Te asigur că unchiul tău nu dorește să te vadă. 

Al-Omari a încercat să închidă ușa, însă Khalid l-a împiedicat. 

— Ascultă, Marwan. Eu sunt un Al Saud, iar tu nu ești decât un 
majordom care se crede mai grozav decât este. Acum du-mă la 
unchiul meu, înainte să... 

— Înainte să ce? Al-Omari a reușit să zâmbească, încă mai 
ameninţi, Khalid? S-ar fi zis că ţi-ai învăţat deja lecţia. 

— Încă sunt fiul unui rege. lar tu, Marwan, ești balegă de 
cămilă. Acum piei din calea mea. 

Lui al-Omari i-a dispărut zâmbetul de pe buze. 

— Unchiul tău a lăsat instrucţiuni stricte să nu fie deranjat 
înainte de șapte și jumătate. 

— Nu m-aș afla aici dacă n-ar fi o urgenţă. 

Al-Omari a rămas pe poziţii încă puţin, după care, în cele din 
urmă, s-a dat deoparte. Khalid s-a repezit în hol, însă servitorul 
l-a prins pe Keller de braţ când a încercat să-l urmeze. 

— El nu. 

Keller s-a întors, fără o vorbă, în piaţă, iar Khalid, urmat de al- 
Omari, a urcat repede în apartamentul lui Abdullah. Ușa era 
încuiată. Bătaia slabă a lui al-Omari abia dacă s-a auzit. 

— Alteța Voastră? 

Văzând că nu răspunde nimeni, Khalid l-a împins la o parte și 
a lovit în ușă cu palma. 

— Abdullah? Abdullah? Ești acolo? 

Văzând că tăcerea continuă, Khalid a apucat clanţa și a 
zguduit-o. Ușa grea era foarte solidă. 

S-a uitat la al-Omari. 

— Dă-te deoparte. 

— Ce vrei să faci? 

Khalid a ridicat piciorul drept și a izbit în ușă cu talpa. S-a 
auzit crăpând lemnul, dar ușa a rezistat. A doua lovitură a 
dislocat clanţa, iar a treia a spart tocul. l-a rupt și câteva oase 
de la picior, Khalid era sigur de asta. 

Șchiopătând de durere, s-a împleticit în apartamentul 
magnific. În living nu era nimeni, nici în dormitor. Khalid l-a 
strigat pe Abdullah, însă tot n-a primit niciun răspuns. 

— Probabil se îmbăiază, s-a agitat al-Omari. Nu putem să-l 


VP - 248 


deranjăm. 

Ușa băii principale era și ea închisă, însă clanţa a cedat sub 
apăsarea lui Khalid. Abdullah nu era în cadă sau la duș. Nici nu 
se spăla la chiuvetă. 

Mai era o ultimă ușă. Ușa WC-ului. Khalid nu s-a ostenit să 
bată la ea. 

— Dumnezeule mare, a șoptit al-Omari. 


67. 


DOWNING STREET NR. 10 


Graham Seymour a sunat-o pe Stella McEwan, comisarul-șef 
al Poliţiei Metropolitane, la ora 18.24. Mai târziu, în timpul 
inevitabilei anchete, avea să se facă mare caz de durata scurtă 
a apelului, care fusese de cinci minute. În niciun moment al 
convorbirii, Seymour n-a pomenit faptul că se afla în Camera 
Albă din Downing Street nr. 10, sau că prim-ministrul stătea 
lângă el, neliniștit. 

— O echipă de ucigași a SVR? a întrebat Stella McEwan. 

— Incă una, s-a jeluit Seymour. 

— Cine este ţinta? 

— Nu putem fi siguri. Presupunem că e cineva care a căzut în 
dizgraţia Kremlinului - sau poate un fost agent secret rus care 
trăiește cu o identitate falsă aici, în Marea Britanie. Mă tem că 
nu pot să intru în detalii. 

— Și echipa de ucigași? 

— Am identificat trei suspecți. Unul este o femeie în jur de 
treizeci și cinci de ani. În acest moment se îndreaptă spre est pe 
M25 într-un Renault Clio. Seymour i-a spus numărul mașinii. 
Trebuie să fie considerată înarmată și periculoasă. Ai grijă să fie 
la îndemână polițiști înarmați. 

— Numărul doi? 

— O așteaptă pe femeie la hotelul Bedford House din Frinton. 
Presupunem că au de gând să plece din Marea Britanie în 
această seară. 

— Harwich este un pic mai departe. 

— lar ultimul feribot, a adăugat Seymour, pleacă la ora 


VP - 249 


unsprezece. 

— Frinton este în Essex, ceea ce înseamnă că e treaba poliţiei 
din Essex. 

— Aceasta este o problemă de securitate naţională, Stella. 
Exercită-ţi autoritatea. Și fii foarte atentă la el. Credem că e și 
mai periculos decât femeia. 

— O să ne ia ceva timp să trimitem oamenii la fața locului. 
Dacă îl supravegheați... 

— O facem. 

Stella McEwan a întrebat de al treilea suspect. 

— E pe cale să se urce la bordul unui avion particular la 
aeroportul London City, a răspuns Seymour. 

— Spre Moscova? 

— Așa credem. 

— Îi știi numele? 

Seymour i i-a spus. 

— Oligarhul? 

— Konstantin Dragunov nu-i un oligarh oarecare, dacă există 
așa ceva. 

— Nu-l pot reţine fără mandat pe un prieten al președintelui 
rus. 

— Fă-i teste pentru agenţi chimici și radiaţii, Stella. Sunt sigur 
că vei avea mai mult decât suficiente probe ca să-l reţii. Dar fă-o 
repede. Lui Konstantin Dragunov nu trebuie să i se permită să 
urce în acel avion. 

— Am impresia că nu-mi spui tot, Graham. 

— Sunt directorul Serviciului Secret de Informaţii. De ce naiba 
ai crede altceva? Seymour a întrerupt convorbirea și s-a uitat la 
Jonathan Lancaster. Mă tem că lucrurile sunt pe cale să devină 
și mai interesante. 

— Și mai? S-a auzit o bătaie în ușă. Era Geoffrey Sloane. Era 
mai cenușiu la față decât de obicei. S-a întâmplat ceva, 
Geoffrey? 

— Se pare că prinţul moștenitor s-a îmbolnăvit. 

— Are nevoie să fie internat? 

— Alteța Sa dorește să se întoarcă imediat la Riad. El și 
delegaţia pleacă acum din Eaton Square. 

Lancaster și-a dus o mână la bărbie, gânditor. 

— Pune Biroul de Presă să pregătească o declaraţie. Aveţi 
grijă ca tonul să fie lejer. Insănătoșire grabnică, abia așteptăm 


VP - 250 


să-l vedem la următorul G20 - chestii de genul acesta. 

— Mă ocup de asta, domnule prim-ministru. 

Sloane a ieșit. Lancaster s-a uitat la Seymour. 

— Hotărârea de a pleca imediat e noroc chior. 

— Norocul n-are nimic de-a face cu asta. 

— Cum ai aranjat lucrurile? 

— Khalid și-a sfătuit unchiul să se întoarcă acasă să se 
trateze. Are de gând să-l însoţească. 

— Isteață mișcare, a zis Lancaster. 

Lui Seymour i-a sunat telefonul. 

— Ce mai e? 

Seymour i-a arătat ecranul. Apelul era de la Amanda Wallace, 
directorul general al Mi 5. 

— Noroc, a zis Jonathan Lancaster înainte să iasă în liniște din 
încăpere. 


68. 


AEROPORTUL LONDON CITY 


Konstantin Dragunov a auzit primele sirene când era blocat în 
trafic pe East India Dock Road. l-a spus lui Vădim, șoferul său, să 
deschidă radioul. Crainicul de la Radio 4 părea plictisit. 

— „Prinţul moştenitor Abdullah al Arabiei Saudite s-a 
îmbolnăvit și nu va participa la cina din această seară în 
Downing Street, după cum fusese programat. Prim-ministrul 
Jonathan Lancaster i-a urat însănătoșire grabnică...” 

— Ajunge, Vădim. 

Şoferul a închis radioul și a virat la dreapta, pe Lower Lea 
Crossing. Au trecut pe lângă vechiul East India Dock Basin și 
turnurile  noi-nouţe de birouri din Leamouth Peninsula. 
Aeroportul London City se afla la vreo patru-cinci kilometri spre 
est, pe North Woolrich Road. Până la aeroport erau două sensuri 
giratorii. Prin primul traficul se desfășura normal, însă poliţia îl 
blocase pe al doilea. 

Un poliţist cu veston verde limetă s-a apropiat de Maybach - 
cu prudenţă, i s-a părut lui Dragunov - și a bătut în fereastra lui 
Vădim. 

VP - 251 


— Scuze pentru întârziere, a zis polițistul, însă mă tem că 
avem o problemă de securitate. 

— Ce fel de problemă? a întrebat Dragunov de pe bancheta 
din spate. 

— O ameninţare cu bombă. Probabil că e o farsă, însă în acest 
moment nu permitem nici unui pasager să intre în terminal. 
Doar cei care folosesc avioane particulare au voie să intre. 

— Arăt eu a unui care călătorește cu o cursă de pasageri? 

— Numele, vă rog? 

— Dragunov. Konstantin Dragunov. 

Polițistul l-a îndrumat pe Vădim spre al doilea sens giratoriu. 
Imediat a cotit spre stânga, în parcarea London Jet Centre, 
operatorul aeroportului. 

Dragunov a mormăit o înjurătură. 

Parcarea era ticsită cu vehicule și personal al Poliţiei 
Metropolitane, printre care câţiva agenţi de la SCO19, forțele 
speciale. Patru agenţi au înconjurat imediat Maybachul, cu 
pistoalele scoase din toc. Al cincilea a bătut cu pumnul în 
geamul lui Dragunov și i-a ordonat să coboare. 

— Ce înseamnă asta? a întrebat rusul. 

Agentul SCO19 a îndreptat pistolul Heckler & Koch G36 spre 
capul lui Dragunov. 

— Acum! 

Dragunov a deblocat portiera. Agentul SCO19 a smucit-o 
imediat și l-a tras pe Dragunov de pe banchetă. 

— Sunt cetățean al Federaţiei Ruse și prieten personal al 
președintelui rus. 

— Imi pare rău să aud asta. 

— N-ai dreptul să mă arestezi. 

— Nu te arestez. 

Un cort ciudat fusese ridicat în faţa Jet Centre. Agentul SCO19 
i-a luat lui Dragunov telefonul, apoi l-a îmbrâncit spre intrare. 
Înăuntru erau patru tehnicieni îmbrăcaţi în costume de protecţie 
voluminoase. Unul dintre ei l-a examinat pe Dragunov cu un 
scanner mic, plimbându-l peste trunchi și membre. Când a 
trecut cu instrumentul peste mâna dreaptă a lui Dragunov, 
tehnicianul a făcut un pas înapoi, alarmat. 

— Care-i problema? a întrebat agentul SCO019. 

— Deviere completă. 

— Ce înseamnă asta? 


VP - 252 


— Înseamnă că e iradiat. 

Tehnicianul a plimbat scannerul peste agent. 

— La fel și tu. 

e 

În același moment, Anna lurasova începea deja să simtă 
efectul cantităţii uriașe de radioactivitate la care fusese expusă 
în casa din Belgravia a lui Konstantin Dragunov. O durea capul, 
tremura, îi era greață. În două rânduri aproape că a tras pe 
dreapta pe M25 ca să vomite, însă nevoia de a-și goli stomacul a 
mai lăsat-o. Acum, când se apropia de ieșirea spre un oraș 
numit Potters Bar, a apucat-o din nou. Măcar din acest motiv s-a 
simţit ușurată când a văzut în față ceea ce părea să fie un 
accident. 

Cele trei benzi erau blocate și un poliţist cu o lampă de 
semnalizare dirija tot traficul spre stânga. Când Anna a trecut pe 
lângă el, ochii li s-au întâlnit în întuneric. 

Traficul s-a oprit. A fost cuprinsă de alt val de greață. Și-a dus 
mâna la frunte. Avea broboane de sudoare. 

Din nou, valul s-a retras. Anna se simțea dintr-odată 
îngheţată. A dat drumul radiatorului și apoi a băgat mâna în 
poșetă, care era pe scaunul pasagerului. 

A trecut o vreme până să dea de telefon și apoi încă un pic 
până să tasteze numărul lui Nikolai. 

El a răspuns imediat. 

— Unde ești? 

l-a spus. 

— Ai ascultat știrile? 

Nu le ascultase. Fusese prea ocupată să-și stăpânească 
greața. 

— Abdullah a contramandat cina. Se pare că nu se simte prea 
bine. 

— Nici eu. 

— Cum adică? 

— Probabil că m-am expus. 

— Ai băut vreun pic? 

— Nu vorbi prostii. 

— Atunci o să treacă, a zis Nikolai. Ca guturaiul. 

Alt val s-a înălțat. De această dată, Anna a smucit în lături 
portiera și a vomitat violent. Convulsiile erau atât de puternice, 
încât i s-au încețoșat ochii. Când i s-a limpezit vederea, a zărit 


VP - 253 


câţiva bărbaţi în echipament de luptă în jurul mașinii, cu armele 
scoase din toc. 

Și-a pus telefonul pe coapsă și a apăsat pe SPEAKER. 

— Nikolai? 

— Nu-mi spune așa. 

— Nu mai contează, Nikolai. 

A băgat mâna sub scaunul pasagerului și a prins patul 
pistolului Stecikin. A reușit să tragă doar un glonţ înainte ca 
geamurile mașinii să explodeze într-un uragan de împușcături. 

„Ești moartă”, și-a zis. „Moartă, moartă, moartă...” 

e 

Rafala a durat cel mult două-trei secunde. Când s-a încheiat, 
Mihail Abramov a smucit portiera Fordului Fiesta și a sprintat pe 
marginea autostrăzii spre Renaultul ciuruit. Femeia atârna pe 
uşa şoferului, ținută de centura de siguranță, cu un pistol în 
mână. Stațiile de emisie-recepţie ale polițiștilor pârâiau, 
pasagerii din mașinile din jur țipau îngroziți. Și undeva, și-a zis 
Mihail, un bărbat striga în limba rusă. 

„Eşti acolo, Anna? Ce se întâmplă? Mă auzi, Anna?” 

Brusc, doi dintre agenţii SCO19 s-au răsucit și au îndreptat 
puștile de asalt HK G36 spre Mihail. Cu mâinile ridicate, el a dat 
înapoi încet și a intrat în Ford. 

— E moartă? a întrebat Eli Lavon. 

— Ţeapănă. lar prietenul ei de la hotelul din Frinton știe. 

— De unde? 

— Vorbea la telefon cu el când s-a întâmplat. 

Lavon i-a trimis un mesaj lui Gabriel. Răspunsul a venit pe loc. 

— Ce zice? 

— l-a spus lui Sarah să plece imediat de la hotel. Vrea să 
ajungem cât mai repede posibil în Essex. 

— Nu, zău? 

In spatele lor, s-a înălțat în noapte un cor de claxoane. 
Traficul era încremenit. 

— Mai bine spune-i că o să stăm pe aici o vreme. 


69. 


FRINTON-ON-SEA, ESSEX 


VP - 254 


Nikolai Azarov lăsase legătura cu telefonul Annei să rămână 
activă mai mult timp decât ar fi trebuit - cinci minute și 
douăsprezece secunde, conform contorului apelurilor de pe 
propriul telefon. Auzise izbucnirea focului de arme automate, 
sunetul sticlei sparte, ţipetele de durere ale Annei. Ceea ce a 
urmat au fost cu adevărat primele momente haotice ale 
investigaţiei unui loc al crimei foarte neobișnuit. Declararea 
decesului, urmată imediat de un strigăt care anunţa ceva numit 
deviaţie completă, termen care nu-i era familiar lui Nikolai. 
Aceeași voce le-a ordonat polițiștilor să se îndepărteze de 
vehicul până poate fi asigurat. Insă un poliţist a rămas totuși 
destul de aproape ca să zărească telefonul Annei pe podea. A 
observat și că era un apel în desfășurare. l-a cerut permisiunea 
unui superior să recupereze aparatul, însă superiorul a refuzat. 
„Dacă ea a atins telefonul”, a strigat acesta, „chestia aia 
afurisită cu siguranţă e plină de radiaţii”. 

Atunci, la cinci minute după moartea Annei, Nikolai a încheiat 
apelul. Nu, și-a zis el, mânios. Nu moartea Annei, asasinarea ei. 
Nikolai cunoștea bine regulile și tacticile Poliţiei Metropolitane și 
ale diferitelor forțe districtuale și regionale. Poliţiştii obișnuiți nu 
au arme, doar cei din AFO, agenţii autorizaţi să aibă arme, sau 
din SFO, agenţii specializaţi, cu înaltă pregătire în mânuirea 
armelor, din SCO19. Cei din AFO nu au de obicei tipul de pușcă 
automată de asalt pe care îl auzise Nikolai la telefon. Doar 
agenţii SCO19 sunt echipați cu astfel de arme. Prezenţa lor pe 
M25 sugera că o așteptau pe Anna. La fel și prezenţa echipei 
pentru materiale periculoase, cu un dispozitiv de detectare a 
radiaţiilor. Dar cum știuse Poliţia Metropolitană că Anna avea să 
fie contaminată? Era evident, a presupus Nikolai, că britanicii o 
urmăriseră. 

Dar, dacă așa stăteau lucrurile, de ce n-au încercat să-l 
aresteze pe el? In acest moment, bea ceai la masa obișnuită din 
barul hotelului. Predase camera ceva mai devreme în acea 
după-amiază. Mașina aștepta lângă bordură, pe Esplanadă. Mica 
geantă de voiaj cu schimburi pentru o noapte era în grija 
portarului. Geanta nu conţinea nimic cu valoare operaţională. 
Makarovul de 9 mm îi era lipit de șale. În buzunarul din faţă al 
pantalonilor avea micuța fiolă de rezervă cu toxina radioactivă 
pe care Centrala din Moscova insistase să o ia cu el în Marea 
Britanie. Il asiguraseră că radiaţia nu poate să iasă din recipient. 


VP - 255 


După ce auzise vocea tehnicianului specialist în substanțe 
periculoase, nu mai era sigur că așa stăteau lucrurile. 

„O deviaţie completă...” 

A aruncat o privire spre televizorul de deasupra barului. Era 
pe canalul Sky News. Se părea că Khalid bin Mohammed îi 
făcuse unchiului său o vizită în casa din Eaton Square puţin 
înainte ca Downing Street să anunţe contramandarea cinei din 
acea seară. Evenimentul era demn de interes din alt motiv; era 
prima apariţie în public a lui KBM după abdicare. Sky News 
obținuse cumva o imagine a sosirii lui. În haine occidentale, cu 
capul descoperit, Khalid era aproape de nerecunoscut. Însă 
agentul de securitate care mergea alături de el a fost cel care i- 
a atras atenţia. Nikolai îl mai văzuse undeva, ar fi putut să jure. 

A ridicat telefonul. Sky News postase articolul pe site-ul lor, 
împreună cu clipul. Nikolai s-a uitat de trei ori. Nu se înșela. 

„Proaspăt căsătoriţi. Se pare că totul a fost dintr-un impuls...” 

Și-a închis telefonul și a scos cartela SIM. Apoi s-a dus pe 
terasa care dădea spre Esplanadă. Era întuneric, vântul 
încetase. Nu vedea niciun semn de supraveghere, dar știa că e 
urmărit. Și mașina lui. Era parcată în faţa intrării hotelului. Dintr- 
odată, altă mașină a oprit în spatele ei. Un Jaguar F decapotabil. 
Roșu aprins. 

Nikolai a zâmbit. 

e 

La etaj, Sarah a vârât Walther PPK-ul în poșetă și a ieșit pe 
coridor. Telefonul a sunat în timp ce aștepta liftul. 

— Unde ești? a întrebat Keller, neliniștit. 

l-a spus. 

— Cât de mult îţi ia ca să pleci din hotel? 

— Mă străduiesc. 

— Străduiește-te mai mult, Sarah. Și mai repede. 

Liftul a venit. A intrat, trăgând trolerul. 

— Ești încă acolo? a întrebat ea. 

— Sunt. 

— Ai ceva planuri pentru seara asta? 

— Mă gândeam la o cină târzie. 

— Undeva anume? 

— Acasă la mine. 

— Ai vrea companie? 

— Mi-ar plăcea grozav. 


VP - 256 


Liftul a încetinit și s-a oprit, ușile s-au deschis cu un șuierat. 
Trecând prin dreptul recepţiei, Sarah și-a luat rămas-bun de la 
Margaret, șefa recepţiei, și de la Evans, administratorul. În barul 
hotelului l-a zărit pe Keller pe ecranul televizorului, mergând 
alături de Khalid. Ridicându-se în picioare, ca și cum se grăbea 
să plece, era asasinul rus. g 

Sarah s-a întrebat dacă n-ar fi bine să se întoarcă la lift. In loc 
de asta, a grăbit pasul. Nu erau decât vreo cinci metri până la 
ușă, însă rusul a ajuns-o și i-a apăsat ceva dur la baza șirei 
spinării. Nu încăpea îndoială că era un pistol. 

A prins-o de braţ cu mâna stângă și a zâmbit. 

— În afară de cazul în care vrei să-ţi petreci restul vieţii într- 
un fotoliu rulant, a zis încet, te-aș sfătui să mergi mai departe. 

Sarah a strâns bine telefonul. 

— Ești încă acolo? 

— Nu-ţi face griji, a zis Keller. Sunt. 


70. 


FRINTON-ON-SEA, ESSEX 

Afară, rusul a luat telefonul din mâna lui Sarah și l-a închis. 
Cele două mașini așteptau pe stradă, supravegheate de valet. 
Era limpede nedumerit de scena la care asista. Cu patruzeci și 
opt de ore înainte, Sarah sosise la hotel ca proaspăt căsătorită. 
Acum pleca brusc cu alt bărbat. 

Valetul a luat valiza lui Sarah. 

— Care mașină? a întrebat. 

— A doamnei Edgerton, a răspuns rusul cu un accent britanic 
curat. Ă 

Sarah a reușit să-și ascundă uimirea. In mod evident, rusul 
era conștient de ceva timp de prezenţa ei în hotel. Bărbatul a 
luat cheile de la valet și i-a spus să pună valiza „doamnei 
Edgerton” în portbagajul Jaguarului. Sarah a încercat să-și 
păstreze poșeta, însă rusul i-a luat-o de pe umăr și a aruncat-o 
în portbagaj. Cu mâna stângă a închis portbagajul și apoi a 
deschis ușa pasagerului. In timp ce se așeza, privirea lui Sarah 
s-a plimbat peste Esplanadă. Undeva, în apropiere, erau patru 
supraveghetori de la MI6, niciunul înarmat. Era obligatoriu să 


VP - 257 


nu-i piardă urma. 

Rusul a închis portiera ei și a ocolit mașina prin spate ca să 
ajungă la locul șoferului, unde valetul își aștepta bacșișul. Rusul 
i-a dat o bancnotă de zece lire, apoi s-a așezat la volan și a 
pornit motorul. Pistolul era acum în mâna lui stângă și era 
îndreptat spre șoldul drept al lui Sarah. Pe când se îndepărtau 
de bordură, ea s-a uitat peste umăr și a văzut că valetul fuge 
după ei. 

Rusul își uitase geanta. 

e 

A cotit pe Connaught Avenue și a apăsat pedala de 
accelerație până la podea. Un șir de magazine a fulgerat prin 
dreptul ferestrei lui Sarah: Cafe 19, Allsorts Cookware, Caxton 
Books & Gallery. Rusul ţinea ţeava pistolului înfiptă în șoldul ei. 
Cu mâna dreaptă ţinea strâns volanul. Avea ochii lipiţi de 
oglinda retrovizoare. 

— Poate că ar fi bine să te uiţi pe unde mergi, a zis Sarah. 

— Cine sunt ei? 

— Sunt supuși britanici nevinovaţi care încearcă să se bucure 
de o seară plăcută în comunitatea de la malul mării. 

Rusul a apăsat pistolul în șoldul ei. 

— Cei doi din duba din spatele nostru. Îi dispăruse accentul 
britanic. Poliţia din Essex? MI5? MI6? 

— Nu știu despre ce vorbești. 

El i-a pus pistolul la tâmplă. 

— Ti-am spus că nu știu cine sunt. 

— Și soţul tău? 

— Lucrează în City. 

— Unde e acum? 

— Inapoi la hotel, întrebându-se unde sunt. 

— L-am văzut la televizor acum câteva minute. 

— Nu se poate. 

— L-a însoţit pe Khalid în casa unchiului lui, în Eaton Square. 

— Care Khalid? Sarah a fost luată prin surprindere de lovitură 
- patul pistolului, la trei centimetri deasupra urechii drepte. 
Durerea era incredibilă. Tocmai ai făcut a doua dintre cele mai 
mari greșeli din viaţa ta. 

— Care a fost prima? 

— Să legi o bombă de fiica lui Khalid. 

— Mă bucur că am lămurit asta. A tras brusc de volan ca să 


VP - 258 


evite un pieton care traversa. Pentru cine lucrează „soțul” tău? 

— MI6. 

— Și tu? 

— CIA. 

Era un neadevăr, însă unul mic. Și l-ar face pe rus să se 
gândească de două ori înainte s-o omoare. 

— Și cei doi care mă urmăresc? a întrebat el. 

— SCO19. 

— Minţi, doamnă Edgerton. 

— Crezi ce vrei. 

— Dacă ar fi SCO19, m-ar fi omorât la hotel. A ieșit de pe 
Connaught Avenue și a condus periculos de repede printr-o zonă 
rezidenţială liniștită. După o clipă s-a uitat în oglinda 
retrovizoare. Ce păcat! 

— Ai scăpat de ei? 

El a zâmbit rece. 

— Nu. 

e 

Au gonit pe Upper Fourth Avenue spre parcarea gării din 
Frinton. Era o clădire veche din cărămidă netencuită, cu un 
portic alb, ascuţit, deasupra intrării. Sarah avea să-și 
amintească întotdeauna florile - cele două ghivece cu mușcate 
albe și roșii atârnând de cârlige pe faţadă. 

Un tren trebuie să fi sosit tocmai atunci, pentru că ieșeau 
câţiva călători în seara plăcută. Unul sau doi s-au uitat spre 
bărbatul înalt care a coborât dintr-un Jaguar F bătător la ochi, 
însă cei mai mulți l-au ignorat. 

Bărbatul s-a dus repede la duba Ford albă care îi urmase în 
spaţiul limitat al parcării. Sarah a strigat un avertisment, dar a 
fost zadarnic. Rusul a tras patru gloanțe prin geamul din dreptul 
șoferului și încă trei prin parbriz. 

— În cazul în care te întrebi, a zis când s-a întors la volan, am 
păstrat un glonţ pentru tine. 

e 

De la gară a gonit spre nord, pe Elm Tree Avenue. Sarah avea 
impresia că el ştia exact unde merge. A virat la dreapta pe 
Walton Road și încă o dată pe Coles Lane. Acesta era un drum 
de pământ mărginit de garduri vii și i-a dus pe un teren 
mlăştinos. Primul semn al existenței oamenilor era un punct de 
control albastru, ca un cub, de la intrarea unui debarcader, 


VP - 259 


înăuntru era un singur paznic. În ciuda rugăminţilor lui Sarah, 
rusul a tras în el ultimul glonţ. Apoi a reîncărcat pistolul și a mai 
tras în el trei gloanţe. 

Calm, s-a întors la Jaguar și a mers pe drumul de acces spre 
port. O parte din Sarah era ușurată că locul era pustiu. Rusul 
tocmai omorâse trei oameni în mai puţin de cinci minute. După 
ce ieșeau pe mare, nu mai rămânea nimeni de omorât, în afară 
de ea. 


71. 


ESSEX - AEROPORTUL LONDON CITY 


Unităţi ale poliţiei din Essex au răspuns la rapoartele despre 
focuri de armă la gara din Frinton-on-Sea, la ora 19.26. Acolo au 
descoperit două victime. Una fusese împușcată de patru ori; 
cealaltă de trei ori. Doi bărbaţi în stare de șoc încercau să le 
reanimeze. Martorii traumatizaţi l-au descris pe făptaș ca fiind 
un bărbat înalt, bine îmbrăcat, care conducea o mașină sport, 
mai exact un Jaguar roșu aprins. Pe locul pasagerului era o 
femeie. Ea a ţipat pe toată durata incidentului. 

În SUA, unde sunt multe arme de foc, iar violenţa este 
epidemică, poliţia ar fi putut să atribuie iniţial omorurile unei 
dispute în trafic. Însă autorităţile din Essex n-au făcut o astfel de 
presupunere. Cu ajutorul Poliţiei Metropolitane - și a celor doi 
bărbaţi în stare de șoc -, au stabilit că pistolarul era un agent al 
serviciilor secrete ruse. Femeia nu era complicea, ci ostatica lui. 
Poliţiștilor din Essex nu li s-a spus unde lucra, doar că era 
americancă. 

În ciuda unei căutări frenetice a rusului și a femeii, au trecut 
mai mult de nouăzeci de minute până când doi polițiști locali au 
ajuns la debarcaderul de la capătul lui Coles Lane. Paznicul de la 
poartă era mort, împușcat de patru ori de aproape, iar Jaguarul 
roșu era parcat la nimereală în fața biroului portului, care fusese 
spart și jefuit. Cu ajutorul sistemului video al portului, polițiștii 
au descoperit că rusul furase un iaht Bavaria 27 Sport, 
proprietatea unui om de afaceri local. Vasul avea două motoare 
Volvo-Penta și un rezervor de combustibil de 555 de litri, pe care 


VP - 260 


rusul l-a umplut înainte să iasă din port. Bavaria, de numai nouă 
metri, era proiectat pentru navigația de-a lungul coastei. Dar cu 
un marinar iscusit la cârmă, vasul era perfect capabil să ajungă 
în câteva ore pe continent. 

Cu toate că cei doi polițiști nu știau, paznicul mort și iahtul 
lipsă nu erau decât o parte a unei crize diplomatice și de 
securitate naţională care se desfășura rapid. Printre elementele 
crizei se numărau un agent de teren rus mort pe autostrada 
M25 și un oligarh rus care era ţinut într-un cort hazmat la 
aeroportul London City, din cauză că era prea radioactiv ca să 
fie mutat. 

La ora opt seara, prim-ministrul Lancaster a convocat COBRA, 
grupul care gestionează situaţiile de criză. S-au adunat, ca de 
obicei, în sala de ședințe A a Cabinetului, de unde deriva 
numele. A fost de la bun început o întrunire furtunoasă. 
Amanda Wallace, director general al MI5, era indignată că nu 
fusese informată de prezența unei echipe de asasini ruși pe 
teritoriul britanic. Graham Seymour, care tocmai pierduse doi 
agenți, n-avea niciun chef de ciorovăieli interne. MI6 aflase de 
agenţii ruși, a spus el, ca parte a unei operaţiuni de 
contrainformaţii îndreptate împotriva SVR. Seymour i-a informat 
pe prim-ministru și Poliţia Metropolitană după ce a fost 
confirmată sosirea lor în Marea Britanie. Pe scurt, procedase ca 
la carte. 

Lucru ciudat, înregistrarea oficială a întrunirii nu conţinea 
nicio referire la prințul moștenitor Abdullah - sau la posibilitatea 
de a exista o legătură între îmbolnăvirea lui subită și echipa de 
asasini ruși. In ce-l privea, Graham Seymour nu le-a dat mură-n 
gură. Și, dacă-i pe-așa, nici prim-ministrul n-a făcut-o. 

Totuși, la ora nouă s-a prezentat din nou camerelor de luat 
vederi din fața numărului 10, de această dată pentru a aduce la 
cunoștința publicului britanic evenimentele extraordinare care 
se petrecuseră în zona Londra Mare și în mica stațiune Frinton- 
on-Sea din Essex. Puţine lucruri din cele spuse de el erau 
adevărate, dar s-a ferit de minciuni sfruntate. Cele mai multe 
erau minciuni prin omisiune. De exemplu, n-a pomenit nimic 
despre un paznic mort în debarcaderul de pe râul Twizzle, 
despre un iaht Bavaria furat sau despre o ostatică americană 
care lucrase cândva pentru CIA. 


23 Cabinet Office Briefing Room A. 
VP - 261 


Și lui Lancaster nu i s-a părut necesar să menţioneze faptul că 
îi dăduse lui Gabriel Allon, șeful spionajului israelian, mână 
liberă s-o găsească pe femeia dispărută. La nouă și un sfert, 
Gabriel a ajuns la aeroportul London City, însoţit de doi dintre 
cei mai de încredere agenţi ai săi și de un agent MI6, pe nume 
Christopher Keller. Un Gulfstream G550 aștepta pe pistă. 
Deocamdată nu avea o destinaţie. 


72. 


AEROPORTUL LONDON CITY 


Un agent din Poliţia Metropolitană stătea de pază la intrarea 
în London Jet Centre. A tras de mâneca costumului voluminos de 
protecţie împotriva substanţelor periculoase în timp ce Gabriel 
se apropia. 

— Sunteţi sigur că nu vreți unul? a întrebat prin masca 
transparentă. 

Gabriel a clătinat din cap. 

— Mi-ar putea strica imaginea. 

— Mai bine decât alternativă. 

— Cât de grav este el? 

— Un pic mai la sud de Hiroshima, dar nu mult. 

— Cât de mult timp se poate sta în prezenţa lui fără riscuri? 

— Zece minute nu te omoară. Douăzeci ar putea. 

Gabriel a intrat. Angajaţii fuseseră evacuaţi. În sala de 
așteptare de la Plecări, un bărbat cărunt într-un costum de om 
de afaceri stătea la un capăt al mesei dreptunghiulare. Ar fi 
putut să arate ca un utilizator tipic al avioanelor particulare, 
dacă n-ar fi fost cei patru agenţi SCO19 înarmaţi până în dinţi, în 
combinezoane de protecţie, care făceau un semicerc în jurul lui. 
Gabriel s-a așezat la capătul opus al mesei, cât mai departe 
posibil de el, și s-a uitat la ceas. Era 21.22. 

„Zece minute nu te omoară. Douăzeci ar putea...” 

Bărbatul își privea gânditor mâinile, care erau împreunate pe 
masă, în faţa sa. După un timp, a ridicat privirea. O clipă a părut 
ușurat că îndrăznise cineva să stea în haine normale în prezența 
lui. Apoi, brusc, expresia i s-a schimbat. Era aceeași expresie pe 


VP - 262 


care Gabriel o văzuse pe faţa Hanifei Khoury în casa 
conspirativă din Berlin. 

— Salut, Konstantin. Să nu mi-o iei în nume de rău, dar arăţi 
ca dracu'. 

Gabriel a aruncat o privire spre agenţii SCO19 și, cu o mișcare 
a ochilor, le-a ordonat să plece. A trecut un moment. Apoi toți 
patru au ieșit. 

Konstantin Dragunov a urmărit cu evidentă oroare etalarea 
autorităţii lui Gabriel. 

— Presupun că tu ești motivul pentru care mă aflu aici. 

— Te afli aici pentru că ești un foc de artificii de radiații. 
Gabriel a tăcut un moment, apoi a adăugat: La fel și femeia. 

— Unde este ea? 

— Într-o situaţie nu deosebită de a ta. Totuși, tu ai probleme 
mult mai grave. 

— N-am făcut nimic. 

— Atunci de ce se prelinge radiaţia din tine? Și de ce e casa ta 
simandicoasă din Belgravia o zonă de dezastru nuclear? 
Echipele hazmat lucrează în schimburi de câte cincisprezece 
minute ca să evite expunerea excesivă. E atât de rău, încât un 
tehnician a refuzat să se întoarcă înăuntru. Salonul e un coșmar, 
însă în bucătărie e și mai rău. Blatul pe care a turnat ea 
șampania e ca Fukushima, iar coșul de gunoi în care a aruncat 
fiola și pipeta aproape că le-a stricat scanerele. La fel și paharul 
de șampanie gol al lui Abdullah, dar nici al tău nu-i mult mai 
breaz. Gabriel și-a luat un ton confidenţial. Asta chiar că te pune 
pe gânduri. 

— În ce privinţă? 

— Dacă nu cumva bunul tău prieten, Țarul, încerca să te 
omoare și pe tine. 

— De ce-ar face-o? 

— Pentru că ţi-a încredințat câteva miliarde de dolari ca să-l 
transformi pe Abdullah într-o marionetă a Kremlinului. Și tot ce a 
primit Țarul pentru banii săi a fost un agent al MI6. Gabriel a 
zâmbit. Cel puţin, asta a crezut. 

— Nu e agent britanic? 

— Abdullah? a întrebat Gabriel și a clătinat din cap. Nu vorbi 
prostii. 

Fața lui Dragunov s-a făcut roșie de furie. 

— Ticălosule! 


VP - 263 


— N-o să obţii nimic cu lingușeala, Konnie. 

— Ce ţi-am făcut ţie? 

— l-ai spus Țarului că m-a rugat Khalid să-i găsesc fiica, iar 
Țarul s-a folosit de ocazie ca să încerce să mă omoare. Dacă în 
seara aceea n-aş fi observat bomba de sub haina Reemei, aș fi 
mort. 

— Poate că ar fi trebuit să încerci s-o salvezi. Conștiinţa ta ar 
putea fi mai curată. 

Gabriel s-a ridicat fără grabă, s-a dus în celălalt capăt al 
mesei și, cu fiecare dram de forță pe care l-a putut găsi în el, și- 
a înfipt pumnul în faţa lui Konstantin Dragunov. Rusul s-a 
prăbușit într-o parte și a rămas întins pe podeaua sălii de 
așteptare. Gabriel a fost surprins că nu i s-a desprins capul de 
pe umeri. 

— Cine a făcut planul, Konstantin? 

O vreme, Dragunov n-a fost în stare să vorbească, în cele din 
urmă a gemut: 

— Ce plan? 

— Uciderea lui Abdullah. 

Rusul n-a răspuns. 

— E nevoie să-ţi reamintesc situaţia ta actuală, Konstantin? O 
să-ți petreci restul vieţii într-o închisoare britanică. Cred că o s-o 
găsești mult mai puţin luxoasă decât Eaton Square. 

— Președintele nu va permite asta. 

— Nu va fi în poziţia în care să te poată ajuta. De fapt, dacă ar 
fi să ghicesc, guvernul britanic o să emită un mandat de 
arestare pe numele lui. 

— Și dacă îţi dau numele agentului SVR care a condus 
operaţiunea? Ce va schimba asta? 

— Cooperarea ta nu va fi uitată. 

— De când vorbești în numele guvernului britanic? 

— Vorbesc în numele Reemei. Și dacă nu îmi spui ce vreau să 
știu, o să te pocnesc din nou. 

Gabriel s-a uitat din nou la ceas. 21.26... După spusele poliţiei 
din Essex, Sarah și asasinul rus plecaseră din debarcaderul de la 
nord de Frintom la 19.49. De-acum erau la câţiva kilometri de 
țărm. Paza de coastă a Maiestăţii Sale căuta ambarcaţiunea, dar 
încă fără succes. 

— Ce ziceai, Konnie? 

Dragunov încă zăcea pe podea. 


VP - 264 


— A fost englezoaica. 

— Rebecca Manning? 

— Acum folosește numele tatălui ei. 

— Ai văzut-o? 

— Am avut două întâlniri cu ea. 

— Unde? 

— La o dacea mică din lasenevo. Avea o firmă afară. Nu-mi 
amintesc ce scria pe ea. 

— Comitetul de Cercetare Intra-Baltic? 

— Da, asta era. De unde știi? 

Gabriel n-a răspuns. 

— În condiţii normale, te-aș ajuta să te ridici. Dar o să mă 
înţelegi dacă n-o fac. 

Rusul s-a ridicat cu greu pe scaun. Partea stângă a feţei îi era 
deja foarte umflată, iar ochiul începea să i se închidă. Una peste 
alta, și-a spus Gabriel, era o ușoară îmbunătăţire. 

— Zi mai departe, Konnie. 

— N-a fost cine știe ce operaţiune, de fapt. Nu trebuia decât 
să-i cerem lui Abdullah să ne acorde câteva minute când se afla 
la Londra. 

— Asta era treaba ta? 

Dragunov a încuviințat. 

— Aşa merg lucrurile astea. Întotdeauna e un prieten. 

— A venit prin pasajul din subsol? 

— N-a venit pe ușa din faţă, nu? 

— Ce i-ai dat, în afară de un pahar de Louis Roederer? 

— De fapt, a băut două. 

— Amândouă contaminate? 

Dragunov a încuviinţat din cap. 

— Ce substanţă a fost? 

— Nu mi s-a spus. 

— Poate că ar fi trebuit să întrebi. 

Dragunov n-a zis nimic. 

— De ce n-a venit femeia împreună cu tine la aeroport? 

— De ce n-o întrebi pe ea? 

— Pentru că am omorât-o, Konstantin. Și o să te omor și pe 
tine dacă nu continui să vorbești. 

— Vrăjeli. 

Gabriel și-a deschis BlackBerry-ul și l-a pus pe masă, în faţa 
lui Dragunov. Pe ecran era fotografia unei femei stropite de 


VP - 265 


sânge care atârna prin portiera deschisă a unui Renault Clio. 

— lisuse! 

Gabriel și-a pus telefonul la loc în buzunar. 

— Continuă, Konnie. 

— Englezoaica voia să plecăm din Marea Britanie separat. 
Anna ar fi trebuit să plece în seara asta cu feribotul din Harwich 
spre Hoek van Holland. Cel de ora unsprezece. 

— Anna? 

— lurasova. Președintele o cunoaște de când era mică. 

— Agentul de la hotel trebuia să plece cu ea? 

Dragunov a încuviinţat din cap. 

— Numele lui este Nikolai. 

— Unde aveau de gând să meargă după ce ajungeau în 
Olanda? 

— Dacă era sigur pentru ei să ia un avion, aveau să se ducă 
direct la Schiphol. 

— Și dacă nu? 

— Există o casă conspirativă. 

— Unde? 

— Nu știu. 

Când Gabriel s-a ridicat furios de pe scaun, Dragunov și-a 
ascuns faţa în mâini. 

— Te rog, Allon, n-o lua de la capăt. Îţi spun adevărul. Casa 
conspirativă e în sudul Olandei, pe undeva prin apropierea 
coastei. Dar asta e tot ce știu. 

— E cineva acum acolo? 

— Două gorile și cineva care se ocupă de comunicarea sigură 
cu lasenevo. 

— De ce-au nevoie de o legătură sigură cu Centrala din 
Moscova? 

— Nu-i doar o ascunzătoare, Allon. E un avanpost de 
comandă. 

— Cine mai e acolo, Konstantin? 

Dragunov a șovăit, apoi a spus: 

— Englezoaica. 

— Rebecca Manning? 

— Philby, a zis rusul. Acum folosește numele tatălui său. 


VP - 266 


73. 


MAREA NORDULUI 


Nikolai Azarov nu era nici pe departe un marinar iscusit, însă 
tatăl său fusese un ofițer superior în fosta marină sovietică și 
știa câte ceva despre nave. Plecând din port, a dus iahtul 
Bavaria 27 prin apele puţin adânci, afectate de maree, din 
Canalul Walton până în Marea Nordului. După ce a trecut de 
promontoriu, a cârmit spre est și a crescut viteza la douăzeci și 
cinci de noduri. Era mult sub viteza maximă de croazieră a 
navei. Cu toate acestea, sistemul de navigaţie Garmin de la 
bord prevedea sosirea la ora 01.15. 

Până la destinaţie era o linie dreaptă. După ce a stabilit 
direcţia, Nikolai a închis sistemul Garmin, astfel încât să nu 
poată fi folosit de britanici ca să-l localizeze. Telefonul său - cel 
la care Anna îl sunase cu câteva clipe înainte să fie omorâtă - 
era pe fundul Canalului Walton. La fel și telefonul pe care îl 
luase de la femeie în fața hotelului. Totuși, Nikolai nu era lipsit 
de mijloace de comunicare. Vasul Bavaria avea un telefon 
Inmarsat și rețea wireless. Închisese sistemul la puţin timp după 
ieșirea din port. Receptorul era în buzunarul său, acolo unde 
femeia nu-l putea ajunge. 

Valiza ei era încă în portbagajul jaguarului, însă Nikolai îi luase 
poșeta. În ea găsise câteva produse cosmetice, un flacon de 
antidepresive, șase sute de lire sterline în numerar și un Walther 
PPK vechi, o alegere interesantă. Nu erau acolo pașaportul, 
permisul de conducere sau carduri bancare. 

Marea din fața vasului era pustie. Nikolai a scos încărcătorul 
din Waltherul PPK și glonțul de pe ţeavă. Apoi a cuplat pilotul 
automat și a dus pistolul și flaconul cu antidepresive în jos pe 
scara din tambuchi. Intrând în salon, Nikolai a văzut-o pe femeie 
stând la masă și fulgerându-l cu privirea. O umflătură de un roșu 
aprins îi apăruse pe obraz, acolo unde o lovise când refuzase să 
urce pe vas. 

Radioul era deschis pe BBC. Semnalul era slab, se auzea cu 
intermitențe. Prim-ministrul tocmai se adresase reporterilor în 
fața cladirii de la numărul 10. Cadavrul iradiat al unui agent rus 
blocase circulaţia pe M25. Un oligarh rus iradiat blocase 

VP - 267 


aeroportul London City. Un al treilea rus omorâse două persoane 
în gara Frinton-on-Sea. Se spunea că poliţia îl caută cu 
disperare. 

Nikolai a închis radioul. 

— N-au pomenit de paznicul din port. 

— Probabil nu l-au găsit încă. 

— Mă îndoiesc. 

Nikolai s-a așezat în fața femeii. Cu toată umflătura, era 
foarte atrăgătoare. Ar fi fost mai frumoasă dacă n-ar fi avut 
peruca aceea neagră, caraghioasă. 

A pus în faţa ei flaconul cu medicamente. 

— De ce ești deprimată? 

— Mi-am petrecut prea mult timp printre oameni ca tine. 

El s-a uitat la flacon. 

— Poate ar trebui să iei o pastilă. Te-ai simţi mai bine. 

Ea l-a privit fără nicio expresie. 

— Ce zici de asta? 

A pus pe masă flaconul cu lichid limpede. 

— Ce este? 

— Același element chimic radioactiv pe care Anna i l-a dat lui 
Abdullah când s-a dus în vila lui Konstantin Dragunov din 
Belgravia. Și, cine știe din ce motiv, a zis Nikolai, tu și amicii tăi 
ați permis să se întâmple asta. 

Ea a coborât privirea spre sticluţă. 

— Poate că ar trebui să te descotorosești de ea. 

— Cum? S-o vărs în Marea Nordului? S-a prefăcut că e 
revoltat. Gândește-te la pagubele provocate mediului. 

— Și cum rămâne cu pagubele pe care ni le provoacă nouă 
chiar acum? 

— E complet inofensiv dacă nu e înghiţit. 

— Asta v-a spus Centrala din Moscova? 

Nikolai a pus flaconul la loc în buzunarul pantalonilor. 

— E locul perfect pentru el. 

Nikolai a zâmbit fără să vrea. Trebuia să recunoască, admira 
tupeul femeii. 

— De cât timp îl ai la tine? 

— De o săptămână. 

— Asta ar explica ciudata ta strălucire verzuie. Probabil că ești 
mai fierbinte decât Cernobilul. 

— Și acum ești și tu. S-a uitat la umflătura de pe obrazul ei. 


VP - 268 


Doare? 

— Nu la fel de tare cât mă doare capul. 

— Scoate-ţi peruca. O să te examinez. 

— Mulţumesc, dar ai făcut destul deja. 

— Poate că nu m-ai auzit. Nikolai a coborât vocea. Am zis s-o 
scoţi. 

Când ea a șovăit, a întins mâna peste masă și i-a smuls-o de 
pe cap. Părul ei blond era ciufulit și năclăit de sânge deasupra 
urechii drepte. Și totuși, Nikolai și-a dat seama că o mai văzuse. 
Se întâmplase în seara în care îi dăduse o servietă diplomat cu o 
bombă în ea tâmpitului de șef al securităţii de la Geneva 
International School. Femeia era la o masă de sub copertină, 
lângă bărbatul înalt care arăta a rus și care îl urmărise când 
plecase din cafenea. Îl urmărise și o mașină. Nikolai nu-l 
recunoscuse pe bărbatul de la volan, cel cu tâmplele cărunte. 
Însă în seara următoare Centrala din Moscova reușise să-i 
confirme identitatea. 

Gabriel Allon... 

Nikolai a aruncat pe jos peruca. Fără ea, femeia era și mai 
frumoasă. Își imagina genul de muncă pe care îl făcuse ea 
pentru ei. Israelienii foloseau capcanele unse cu miere aproape 
la fel de mult ca SVR-ul. 

— Parcă ziceai că ești americancă. 

— Sunt. 

— Evreică? 

— De fapt, ţin de Biserica Episcopală. 

— Ai făcut a/iyah? 

— Cu Anglia? 

Nikolai a lovit-o a treia oară. Destul de tare ca să-i dea 
sângele pe nas. Destul de tare ca să o amuţească. 

— Eu sunt Nikolai, a zis, după o clipă. Cine ești? 

Ea a șovăit, apoi a spus: 

— Allison. 

— Allison și mai cum? 

— Douglas. 

— Zău așa, Allison, poţi mai mult decât atât. 

Ea nu mai arăta chiar așa de vitează. 

— Ce-o să faci cu mine? a întrebat. 

— Aveam de gând să te omor și să-ţi arunc cadavrul peste 
bord. Nikolai i-a atins obrazul umflat. Din nefericire pentru tine, 


VP - 269 


m-am răzgândit. 
74. 


ROTTERDAM 


Prim-ministrul Jonathan Lancaster a dat permisiunea unui 
singur avion să decoleze de pe aeroportul London City în seara 
aceea. Era un Gulfstream G550, care a aterizat la Rotterdam la 
12.25 noaptea. Cei de pe bulevardul Regele Saul aranjaseră ca 
două Audi să aștepte în faţa terminalului. Keller și Mihail s-au 
dus direct în orașul Hellevoetsluis, unde se afla unul dintre cele 
mai mari porturi de iahturi din sudul Olandei. Gabriel i-a cerut lui 
Eli Lavon, care evita navele ori de câte ori putea, să aleagă a 
doua locaţie. 

— Ştii cât de lungă e coasta olandeză? 

— Patru sute patruzeci și unu de kilometri. 

Lavon a ridicat privirea de pe telefon. 

— Cum naiba de știi asta? 

— Am verificat când eram în avion. 

Lavon a coborât iar privirea spre hartă. 

— Dacă aș fi la cârmă... 

— Da, Eli? 

— N-aș încerca să intru într-un port neluminat. 

— Ce-ai face? 

— Aș abandona nava pe o plajă, undeva. 

— Unde? Lavon studia telefonul de parcă ar fi fost Tora. Unde, 
Eli? a întrebat Gabriel, exasperat. 

— Aici. Lavon a bătut cu degetul în ecran. În Renesse. 

* 


După ce a făcut un singur apel scurt de pe telefonul Inmarsat, 
Nikolai a crescut viteza la treizeci de noduri. Ca urmare, a ajuns 
pe coasta olandeză cu cincisprezece minute înainte de 
previziunea inițială a sistemului Garmin. Luminile de poziție erau 
stinse. Le-a aprins și imediat a văzut pe țărm fulgerarea unei 
lanterne. 

A stins din nou luminile, a luat viteza maximă și a așteptat 
mușcătura fundului nisipos. Când s-a produs, vasul s-a oprit cu o 


VP - 270 


smucitură violentă, înclinat puternic spre tribord. A oprit motorul 
și și-a băgat capul pe scara tambuchiului. Femeia se străduia să 
se ţină pe picioare pe puntea din lemn de tec înclinată. 

— Ai fi putut să mă avertizezi, a zis ea. 

— Hai să mergem! 

Ea s-a căţărat cu stângăcie pe tambuchi. Nikolai a tras-o în 
cabină și a îmbrâncit-o spre etravă. 

— Jos cu tine! a zis. 

— Ştii cât de rece e apa? 

El a aţintit Makarovul spre capul ei. 

— Jos! 

După ce s-a descălțat, ea s-a lăsat să alunece de pe treapta 
pentru înot și a reușit să se ţină pe picioare în apă. Îi ajungea 
până la sâni. 

— Mergi! i-a poruncit Nikolai. 

— Unde? 

El a arătat spre cei doi bărbaţi care stăteau acum la marginea 
apei. 

— Nu-ţi face griji, ei sunt cea mai mică dintre problemele tale. 

Dârdâind, ea a pornit spre țărm. Nikolai a intrat în apă fără să 
scoată niciun sunet și, cu Makarovul deasupra apei, a urmat-o. 
Mașina, o berlină fabricată în Suedia și înregistrată în Olanda, 
aștepta în parcarea publică din spatele dunelor. Nikolai s-a 
așezat împreună cu femeia pe bancheta din spate, cu pistolul 
înfipt în coastele ei. Când au trecut prin orașul adormit de pe 
țărm, o singură mașină a venit din direcţia opusă și a trecut ca 
un fulger pe lângă ei. 

(J 

Parcarea fusese lăsată pescărușilor. Gabriel a mers repede pe 
cărarea spre plajă și a văzut un iaht Bavaria 27 Sport, cu 
luminile stinse, la vreo treizeci de metri de țărm. S-a repezit 
spre mare și a luminat cu telefonul nisipul tare, neted, de lângă 
apă. Peste tot erau urme de pași. Trei bărbaţi cu pantofi de oraș, 
o femeie desculță. Urmele erau proaspete. O rataseră cu puţin. 

A alergat înapoi în parcare și a urcat în Audi. 

— Vreo urmă? a întrebat Lavon. 

Gabriel i-a spus. 

— N-au putut să ajungă cu mai mult de câteva minute înainte. 

— Nu. 

— Nu crezi că ea era în mașină, nu? 


VP - 271 


— Ba da, a zis Gabriel, pe când pornea Audiul în marșarier. 
Cred că era. 

e 

Au traversat un istm îngust, cu un golf larg pe dreapta și 
marea pe stânga. Alăturarea i-a dat lui Sarah de înțeles că se 
îndreptau spre nord. În cele din urmă, din întuneric s-a ivit un 
indicator rutier. Numele oraşului, Ouddorp, nu-i spunea nimic. 

Mașina a trecut printr-un sens giratoriu și apoi a gonit printre 
câmpuri netede ca-n palmă. Drumul nepavat îngust pe care au 
virat în cele din urmă nu era marcat. Ducea la niște cabane de 
vacanţă șindriluite, pitulate printre dune acoperite de iarbă. Una 
era înconjurată de garduri vii înalte și avea un garaj separat, cu 
uși batante de modă veche. Nikolai a încuiat înăuntru Volvo-ul, 
apoi a mânat-o pe Sarah spre cabană. 

Era albă ca un tort de nuntă, cu acoperiș de țiglă roșie. 
Panouri de plexiglas apărau de vânt veranda. O femeie aștepta 
acolo singură, ca un specimen într-un borcan. Purta o haină 
impermeabilă și blugi mulaţi. Avea ochii de un albastru 
neobișnuit - și arătau obosiţi, și-a zis Sarah. Noaptea nu era 
îngăduitoare cu înfățișarea femeii. 

Un cârlionț răzleț îi căzuse pe un ochi. Femeia l-a dat la o 
parte și s-a uitat cu atenţie la Sarah. Ceva din gest îi era 
cunoscut. Și faţa era cunoscută. Dintr-odată, Sarah și-a dat 
seama unde o mai văzuse. 

O conferinţă de presă la Marele Palat Prezidenţial din 
Moscova... 

Femeia de pe verandă era Rebecca Manning. 


75. 


ROTTERDAM 


Mașina fusese un Volvo, ultimul model, de culoare închisă. 
Asupra acestui lucru Gabriel și Eli Lavon erau perfect de acord. 
Amândoi văzuseră clar masca radiatorului și observaseră 
ornamentul circular și diagonala distinctivă de la stânga la 
dreapta. Gabriel era sigur că fusese o berlină. Insă Lavon era 
convins că era un break. 


VP - 272 


Nu existau neînţelegeri în privinţa direcţiei în care mergea, 
care era nordul. Gabriel și Lavon s-au concentrat pe sătucurile 
aflate de-a lungul coastei, în vreme ce Mihail și Keller se ocupau 
de orașele mai mari din interior. La un loc, văzuseră o sută 
douăsprezece automobile Volvo. În niciunul n-au găsit-o pe 
Sarah. 

Ce-i drept, era o sarcină imposibilă - „un ac într-un car cu fân 
olandez”, cum i-a zis Lavon -, însă au continuat până la șapte și 
un sfert, când s-au adunat toţi patru într-o cafenea dintr-un 
cartier industrial din partea de sud a Rotterdamului. Erau primii 
clienţi din acea dimineaţă. Alături era o benzinărie și peste 
drum, două reprezentanţe auto. Una, desigur, vindea Volvo-uri. 

O mașină nepoluantă a poliţiei olandeze a trecut încet pe 
stradă. 

— Care e problema lor? a întrebat Mihail. 

Lavon a fost cel care a răspuns. 

— Poate că îi caută pe idioţii care au făcut toată noaptea 
curse de mașini pe drumurile de ţară. Sau pe geniul care a pus 
pe uscat un Bavaria 27 în apropiere de Renesse. 

— Crezi că l-au găsit? 

— lahtul? Lavon a încuviinţat din cap. E destul de greu să nu-l 
vezi, mai ales acum, pe lumină. 

— Ce se întâmplă apoi? 

— Poliţia olandeză află cine e proprietarul iahtului și de unde 
vine. Și nu va trece mult până când toţi polițiștii din Olanda vor 
căuta un asasin rus și o americancă frumușică pe nume Sarah 
Bancroft. 

— Poate că e un lucru bun, a zis Mihail. 

— İn afară de cazul în care Rebecca și amicul ei Nikolai 
hotărăsc să-și limiteze pierderile și o omoară. 

— Poate că au făcut-o deja, a zis Mihail și s-a uitat la Gabriel. 
Ești sigur că erau urme de femeie? 

— Sunt sigur, Mihail. 

— De ce s-au ostenit s-o aducă pe țărm? De ce nu și-au ușurat 
bagajele și n-au tulit-o spre Moscova? 

— Presupun că vor mai întâi să-i pună niște întrebări. Tu n-ai 
face-o, în locul lor? 

— Crezi că o vor brutaliza? 

— Asta depinde. 

— De ce anume? 


VP - 273 


— De cine pune întrebările. Gabriel a observat că Keller se 
apucase brusc să tasteze pe BlackBerry-ul său. Ce se întâmplă? 

— Se pare că Dragunov nu se simte bine. 

— l-auzi. 

— Tocmai le-a mărturisit celor din Poliţia Metropolitană că el 
și femeia l-au otrăvit aseară pe prinţul moștenitor. Lancaster 
face anunţul din Downing Street la ora zece. 

— Fă-mi un hatâr, Christopher. 

— Ce hatâr? 

— Spune-le lui Graham și Lancaster să anunţe acum. 


76. 


DOWNING STREET NR. 10 


Graham Seymour aștepta în holul de la numărul 10 când 
Jonathan Lancaster a coborât pe scara principală împreună cu 
Geoffrey Sloane. Acesta din urmă își tot aranja agitat cravata, 
de parcă el ar fi fost cel pe cale să înfrunte bateria de aparate 
de filmat și fotografiat de pe Downing Street. Lancaster avea în 
mână câteva cartonașe bleu cu însemnări. L-a condus pe 
Seymour în sala de ședințe și a închis ușa, solemn. 

— A funcţionat perfect. Exact așa cum aţi spus tu și Gabriel. 

— Cu o problemă, domnule prim-ministru. 

— Cele mai bine gândite planuri ale șoarecilor și oamenilor... 
Lancaster a ridicat cartonașele. Crezi că asta va fi destul ca să-i 
împiedice pe ruși s-o omoare? 

— Gabriel pare să creadă că da. 

— Chiar l-a pocnit pe Konstantin Dragunov? 

— Mă tem că da. 

— l-a tras una îndesată? a întrebat Lancaster, maliţios. 

— Foarte. 

— Sper că Konstantin n-a fost vătămat prea tare. 

— In acest moment mă îndoiesc că își mai amintește măcar. 

— E bolnav, nu-i așa? 

— Cu cât mai repede îl urcăm în avion, cu atât mai bine. 

Lancaster a coborât privirea spre primul carton și, mișcând 
din buze, a exersat prima dintre remarcile pregătite. Era 


VP - 274 


adevărat, și-a zis Seymour. Chiar funcționase perfect. El și 
Gabriel îi învinseseră pe ruși la propriul joc. Țarul mai omorâse și 
înainte, necugetat, cu arme de distrugere în masă. Însă de 
această dată a fost prins asupra faptului. Consecințele aveau să 
fie grave - sancțiuni, expulzări, poate chiar excomunicarea din 
Grupul celor 8 - și pagubele probabil că vor fi permanente. 

— Ea are tupeu, nu glumă, a zis brusc Lancaster. 

— Sarah Bancroft? 

— Rebecca Manning. Prim-ministrul se uita în continuare la 
însemnările sale. S-ar fi zis că o să rămână la adăpost, la 
Moscova. A coborât vocea. La fel ca tatăl ei. 

— Am arătat clar că nu vrem să avem nimic de-a face cu ea. 
Prin urmare, e în siguranţă când călătorește în afara Rusiei. 

— Poate că ar trebui să ne reevaluăm poziţia faţă de doamna 
Philby. După chestia asta, merită să fie adusă înapoi în Marea 
Britanie în lanţuri. De fapt, a zis Lancaster, fluturând 
cartonașele, mă gândesc să fac o mică revizuire remarcilor pe 
care le-am pregătit. 

— V-aș sfătui să n-o faceţi. 

Ușa s-a deschis, și Geoffrey Sloane și-a vârât capul în 
încăpere. 

— E timpul, domnule prim-ministru. 

Lancaster, actor politic desăvârșit, și-a îndreptat umerii 
înainte să pășească pe ușa cea mai celebră din lume spre 
lumina orbitoare. Seymour l-a urmat pe Sloane în biroul lui ca să 
urmărească anunţurile la televizor. Prim-ministrul părea absolut 
singur pe lume. Vocea îi era calmă, dar tăioasă de mânie. 

— Acest act monstruos și pervers executat de serviciile de 
spionaj ale Federaţiei Ruse la ordinul direct al președintelui rus 
nu va rămâne nepedepsit... 

Funcţionase perfect, și-a zis Seymour. Cu o problemă. 


77. 


OUDDORP, OLANDA 


La câteva minute după sosirea lui Sarah la casa conspirativă, 
a devenit evident faptul că nu erau pregătiţi pentru un ostatic. 


VP - 275 


Nikolai a tăiat în fâșii un cearșaf, i-a legat mâinile și picioarele și 
i-a pus în gură un căluș, bine strâns. Pivniţa cabanei era o mică 
încăpere cu pereți de piatră. Sarah s-a așezat cu spatele lipit de 
un zid umed și cu genunchii strânși sub bărbie. Udă până la 
piele după mersul până la mal, în curând dârdâia incontrolabil. 
S-a gândit la Reema și la multele nopţi pe care le petrecuse în 
captivitate înainte să fie ucisă brutal. Dacă un copil de 
doisprezece ani putea să îndure presiunea, putea și Sarah. 

In capătul treptelor de piatră era o ușă. De dincolo de ea, 
Sarah auzea două voci discutând în limba rusă. Una îi aparţinea 
lui Nikolai, cealaltă Rebeccăi Manning. Judecând după tonul lor, 
încercau să pună cap la cap o serie de evenimente care 
duseseră la arestarea prietenului apropiat al președintelui Rusiei 
și la moartea unei agente de teren. De-acum nu mai aveau nicio 
îndoială că operaţiunea lor fusese compromisă de la bun început 
- și că Gabriel Allon, bărbatul care o demascase pe Rebecca 
Manning ca fiind cărtița rușilor, era implicat cumva. Acum 
Rebecca lupta pentru cariera ei, poate chiar pentru viaţa ei. În 
cele din urmă, avea să vină la Sarah. 

S-a forțat să adoarmă, fie și numai pentru a pune capăt 
tremuratului convulsiv. În vis, stătea întinsă pe o plajă din 
Caraibe împreună cu Nadia al-Bakari, dar s-a trezit sub privirile 
lui Nikolai și ale celor doi gealaţi. Au săltat-o de pe podeaua 
umedă, rece, de parcă ar fi fost făcută din foiţă și au cărat-o în 
sus pe trepte. In centrul livingului fusese așezată o masă din 
lemn alb nefinisat. Au așezat-o cu de-a sila pe un scaun și i-au 
scos doar călușul, lăsându-i mâinile și picioarele legate. Nikolai i- 
a pus mâna peste gură și i-a spus că o omoară dacă ţipă sau 
încearcă să strige după ajutor. Nimic din purtarea lui nu sugera 
că era o simplă ameninţare. 

Rebecca Manning părea să nu bage în seamă prezenţa lui 
Sarah. Cu brațele încrucișate, se uita la televizor, care era pe 
canalul BBC. Prim-ministrul Jonathan Lancaster tocmai acuzase 
Rusia că încercase să-l asasineze pe prințul moștenitor al 
Arabiei Saudite în timpul vizitei oficiale în Marea Britanie. 

„Acest act monstruos și pervers...” 

Rebecca a ascultat anunţul lui Lancaster încă un moment, 
apoi a îndreptat telecomanda spre ecran și a oprit sonorul. După 
care s-a răsucit și a fulgerat-o cu privirea pe Sarah. 

În cele din urmă, a întrebat: 


VP - 276 


— Cine ești? 

— Allison Douglas. 

— Unde lucrezi? 

— CIA. 

Rebecca i-a aruncat o privire lui Nikolai. Lovitura a fost cu 
palma, dar zdravănă. Sarah, speriată de avertismentul lui 
Nikolai, și-a înăbușit un țipăt. 

Rebecca Manning s-a apropiat cu un pas și a pus pe masă 
fiola cu lichid limpede. 

— O picătură, a zis, și nici măcar prietenul tău, arhanghelul, 
nu va putea să te salveze. 

Sarah s-a uitat la fiolă în tăcere. 

— Mă gândeam că asta ţi-ar putea împrospăta amintirile. 
Acum spune-mi cum te cheamă. 

Sarah a așteptat până ce mâna lui Nikolai și-a luat avânt și, în 
cele din urmă, a răspuns. 

— E un nume conspirativ? a întrebat Rebecca. 

— Nu, e real. 

— Sarah e un nume evreiesc. 

— Și Rebecca este. 

— Unde lucrezi, Sarah Bancroft? 

— Muzeul de Artă Modernă din New York. 

— E o muncă de acoperire? 

— Nu. 

— Și înainte de asta? 

— CIA. 

— Care este legătura ta cu Gabriel Allon? 

— Am lucrat cu el la două operaţiuni. 

— Numește-o pe una. 

— lvan Harkov. 

— A știut Allon de complotul pentru uciderea lui Abdullah? 

— Sigur că da. 

— Cum? 

— A fost ideea lui. 

Rebecca a încasat vorbele lui Sarah ca pe o lovitură în plex. A 
tăcut o vreme. Apoi a întrebat: 

— Abdullah a fost totuși agent de influenţă al MI6? 

— Nu, a zis Sarah. A fost agent de influenţă al rușilor. Și tu, 
Rebecca Manning, tocmai l-ai omorât. 


VP - 277 


Era opt și jumătate când BlackBerry-ul lui Gabriel a vibrat la 
primirea unui apel. N-a recunoscut numărul. De obicei respingea 
pe loc astfel de apeluri. Dar nu și pe acesta. Nu apelul pe care l- 
a primit la Rotterdam la ora opt și jumătate. 

A apăsat pe RASPUNDE, a ridicat telefonul la ureche și a 
mormăit un salut. 

— Mă temeam că n-o să răspunzi. 

— Cine ești? 

— Nu-mi recunoști vocea? 

Era feminină și un pic răgușită de oboseală și tutun. Accentul 
era britanic, dar și cu o urmă de accent francez. Și, da, Gabriel a 
recunoscut-o. 

Era vocea Rebeccăi Manning. 


78. 


OUDDORP, OLANDA 


Pavilionul de pe plajă se numea Natural High. Vara era unul 
dintre localurile cele mai frecventate de pe coasta olandeză. Dar 
într-o dimineaţă de aprilie, la ora zece și jumătate, avea aerul 
unui avanpost colonial abandonat. Vremea era capricioasă, când 
soare orbitor, când ploaie care te făcea să nu mai vezi nimic. 
Gabriel privea de la adăpostul cafenelei. „Ce tristă și ce mândră 
zi-ntre toate”... Brusc, i-a venit în minte o cafenea de la malul 
mării, pe faleza de la Lizard Point, în West Cornwall. Obișnuia să 
meargă acolo pe jos pe cărarea de pe coastă, să bea ceai cu o 
brioșă cu smântână groasă și apoi să se întoarcă pe jos în 
căsuţa sa din Gunwalloe Cove. Părea că trecuse de atunci o 
viaţă întreagă. Poate că într-o zi, după ce i se încheia mandatul, 
o să meargă din nou acolo. Sau poate că îi va duce pe Chiara și 
pe copii la Veneţia. Ar locui într-un apartament mare în 
Cannaregio, el ar restaura tablouri pentru Francesco Tiepolo. 
Lumea cu numeroasele ei probleme ar trece pe lângă el. Și-ar 
petrece nopţile cu familia și zilele cu vechii săi prieteni Bellini, 
Tiţian, Tintoretto și Veronese. Ar fi din nou anonim, un bărbat cu 


24 William Shakespeare, Macbeth, actul 1, scena 3, traducere de lon Vinea, Editura 
Litera, București, 2018, p. 14. 


VP - 278 


o pensulă și cu o paletă cocoţat pe o platformă, ascuns îndărătul 
unei învelitori. 

Deocamdată însă, era foarte mult la vedere. Ședea singur la o 
masă de lângă fereastră. Pe masă, în faţa sa, era BlackBerry-ul. 
Aproape că i se descărnase bateria în încercarea de a pune la 
locul lor piesele înțelegerii. Rebecca căutase nod în papură la 
vreo două detalii legate de sincronizare, dar, după un ultim apel 
la Londra, se rezolvase. Se părea că Downing Street voia cel 
puţin la fel de mult ca Gabriel să facă schimbul. 

Chiar atunci ecranul BlackBerry-ului s-a luminat. Era Eli Lavon. 
Se afla afară, în parcare. 

— A ajuns. 

— Singură? 

— Așa se pare. 

— Ce înseamnă asta? 

— Inseamnă, a zis Lavon, că nu se vede nimeni altcineva în 
mașină. 

— Ce mașină e? 

— Un Volvo. 

— Berlină sau break? 

Convorbirea s-a întrerupt brusc. Era berlină, și-a zis Gabriel. 

A aruncat peste umăr o privire spre Mihail și Keller. Stăteau la 
o masă din colțul din spate al încăperii, la alta, doi mardeiași 
SVR în haine de piele. Rușii au privit-o cu atenţie pe Rebecca 
Manning când a intrat în cafenea și s-a așezat în faţa lui Gabriel. 
Arăta ca o englezoaică tipică îmbrăcată cu haina Barbour verde- 
închis. Și-a pus telefonul pe masă, împreună cu un pachet de 
L&B și o brichetă veche din argint. 

— Imi dai voie? a zis Gabriel. 

Ea a încuviinţat din cap. 

Gabriel a luat bricheta. Inscripţia abia se mai vedea. „Pentru o 
viață în slujba patriei...” 

— N-ar fi putut să-ţi cumpere una nouă? 

— A fost a tatălui meu. 

Gabriel s-a uitat la ceasul de la mâna ei. 

— Și acela? 

— Se așeza praful pe el într-un muzeu particular al SVR-ului. 
L-am dus la un bijutier și a înlocuit mecanismul. Merge foarte 
bine. 

— Și atunci de ce ai întârziat zece minute? a întrebat Gabriel 


VP - 279 


și a pus bricheta pe pachetul de ţigări. Probabil că ar trebui să 
pui astea la loc. 

— Chiar și într-o cafenea de pe plajă? A pus la loc în poșetă 
țigările și bricheta. Lucrurile sunt mai puţin stricte în Rusia. 

— Și speranţa voastră de viaţă reflectă asta. 

— Cred că am ajuns după Coreea de Nord pe cea mai recentă 
listă. Zâmbetul ei era sincer. Spre deosebire de ultima lor 
întâlnire, care avusese loc într-un centru secret de detenţie al 
MI6 din nordul Scoției, totul era foarte cordial. Mama a întrebat 
mai deunăzi de tine, a zis ea brusc. 

— Încă mai e în Spania? 

Rebecca a încuviinţat din cap. 

— Speram că poate o să se stabilească la Moscova cu mine. 

— Dar? 

— Nu i-a plăcut prea tare când a venit în vizită. 

— Trebuie să te obișnuiești ca să-ți placă. 

Chelneriţa aștepta lângă masa lor. 

— Ar trebui să comanzi ceva, a zis Gabriel. 

— N-aveam de gând să stau mult. 

— Care-i graba? 

Ea a comandat o koffie verkeerd”. Apoi, după ce chelnăriţa a 
plecat, și-a deblocat telefonul și l-a împins spre Gabriel. Pe 
ecran era o imagine cu Sarah Bancroft. O parte a feței ei era 
roșie și umflată. 

— Cine i-a făcut asta? 

Rebecca a ignorat întrebarea. 

— Dă-i drumul. = 

Gabriel a apăsat pe REDA și a ascultat cât de mult a putut să 
suporte. Apoi a apăsat pe PAUZA și a fulgerat-o cu privirea pe 
Rebecca. 

— Te-aș sfătui să nu dai niciodată publicităţii această 
înregistrare. 

— Am fi îndreptăţiți. 

— Ar fi o mare greșeală. 

— Zău? 

— Sarah e americancă, nu israeliană. CIA se va răzbuna dacă 
va afla că aţi brutalizat-o așa. 

— Lucra pentru tine când ne-ai vârât pe gât acea 
dezinformare că Abdullah ar fi agent de influență al MI6. 


25 Cafea /atte (în limba olandeză în original). 
VP - 280 


Rebecca și-a luat înapoi telefonul. Nu-ţi face griji, înregistrarea 
este numai pentru uzul meu personal. 

— Crezi că va fi destul? 

— Pentru ce? 

— Ca să-ţi salveze cariera în SVR. 

Rebecca a tăcut, lăsând-o pe chelneriţă să-i pună pe masă un 
pahar cu cafea olandeză cu lapte. 

— Despre asta a fost vorba? Distrugerea mea? 

— Nu. A fost despre distrugerea lui. 

— Președintele nostru? Te lupţi cu morile de vânt, Don 
Quijote. 

— Aşteaptă câteva ore, ca să fie digerată știrea că Kremlinul a 
ordonat omorârea viitorului rege al Arabiei Saudite. Rusia va fi 
cea mai paria dintre toți paria. 

— A fost asasinatul vostru, nu al nostru. 

— Mă îndoiesc că o să vă creadă cineva. N-aveţi decât să 
încercați. 

— Până să-și termine treaba trolii de la Agenţia de Cercetare 
pe Internet, nimeni din lume nu va mai crede că am avut ceva 
de-a face cu asta. Rebecca și-a pus zahăr în cafea și a 
amestecat gânditoare. Și cine o să impună acest așa-zis statut 
de paria despre care vorbești? Voi? Marea Britanie? America? A 
clătinat lent din cap. Poate că n-ai observat, dar vechile și 
îndrăgitele instituţii din Occident sunt în zdrenţe. Noi suntem 
singurii disponibili. Rusia, China, iranienii... 

— Ai uitat Arabia Saudită. 

— După ce se încheie retragerea americanilor din Orientul 
Mijlociu, saudiţii își vor da seama că n-au cui să ceară protecţie, 
în afară de noi, cu sau fără Abdullah pe tron. 

— Nu, dacă regele este Khalid. 

Ea a înălţat o sprânceană. 

— Asta-i planul tău? 

___— Consiliul Loialităţii va alege următorul rege, nu statul Israel. 
Insă cu pariez pe bărbatul care a rămas alături de unchiul său 
iubit în vreme ce acesta suferea de efectele cumplite ale unei 
otrăvi rusești radioactive. 

— Vrei să zici asta? 

A pus pe masă o fiolă mică de sticlă. 

Gabriel s-a tras într-o parte. 

— Ce este? 


VP - 281 


— Încă n-are nume. Sunt sigură că Agenţia de Cercetare pe 
Internet o să-i găsească un nume care prinde la public. A 
zâmbit. Ceva care să sune foarte israelian. 

— E vreo șansă ca Abdullah să supraviețuiască? 

— Absolut niciuna. 

— Și cum rămâne cu tine, Rebecca? 

Ea a pus fiola la loc în poșetă. 

— Nu vor mai avea niciodată încredere în tine, a zis Gabriel. 
Nu după asta. Cine știe? Ar putea chiar să creadă că ai lucrat 
pentru MI6 din momentul în care ai pus piciorul în Centrala din 
Moscova. Oricum, ar fi o prostie din partea ta să te întorci. Cel 
mai bun lucru la care poţi nădăjdui ar fi să te închidă în vreun 
sătuc prăpădit, soiul de locuri în care ai un număr, în loc de 
nume. O să sfârșești ca tatăl tău, un beţivan bătrân și ruinat, 
singur pe lume. 

— N-ai dreptul să vorbești așa de tata. 

Gabriel a primit în tăcere mustrarea ei. 

— Și unde să mă duc? Înapoi în Anglia? Rebecca s-a încruntat. 
Apreciez sfatul tău prietenesc, dar cred c-o să-mi încerc norocul 
în Rusia. A întins mâna spre telefon. Terminăm asta? 

Gabriel a tastat un mesaj scurt și a apăsat pe TRIMITE. 
Răspunsul a venit peste zece secunde. 

— Avionul lui Dragunov tocmai a primit permisiunea să 
decoleze. Va ieși din spaţiul aerian britanic în circa patruzeci și 
cinci de minute. 

Rebecca a tastat un număr. A spus câteva cuvinte în rusă, 
apoi a închis. 

— E o piaţă mare în centrul orașului Renesse, cu o biserică în 
mijloc. Foarte vizitată, multă lume. O s-o lăsăm în dreptul 
pizzeriei exact peste o oră începând de acum. 

S-a uitat la vechiul ceas de mână al tatălui său, ca pentru a 
porni cronometrul. Apoi a lăsat telefonul să cadă în poșetă și s-a 
uitat spre masa la care ședeau Mihail și Keller. 

— Cel foarte palid îmi pare cunoscut. Era în acel Starbucks din 
Washington în care m-ai amăgit să mă trădez? 

Gabriel a șovăit, apoi a încuviinţat din cap. 

— Și celălalt? 

— El e cel pe care l-ai împușcat pe străduţa aceea din 
Georgetown. 

— Ce păcat! Eram sigură că l-am omorât. Rebecca Manning s- 


VP - 282 


a ridicat brusc. Va urma, a zis, și a ieșit. 


79. 


RENESSE, OLANDA 


Biserica era din cărămidă netencuită, austeră și înconjurată 
de un sens giratoriu pavat cu piatră cubică. Gabriel și Eli Lavon 
parcaseră în fața unui mic hotel. Mihail și Keller găsiseră un loc 
în fața unui restaurant cu fructe de mare numit Vischmarkt 
Renesse. În spatele lor, era pizzeria unde Rebecca Manning 
promisese că o va lăsa pe Sarah exact la ora 11.43. 

Era 11.39. Mihail supraveghea pizzeria în oglinda retrovizoare; 
Keller, în oglinda laterală. Fuma Marlboro, aprinzând ţigară de la 
țigară. Mihail a coborât geamul câţiva centimetri și s-a uitat prin 
piaţă. 

— Îţi dai seama că suntem ţinte sigure. Mihail s-a oprit, apoi a 
continuat: Și așa este și directorul general al serviciului meu. 

— Avem o înțelegere. 

— Așa a avut și Khalid. Mihail s-a uitat la Keller, care a strivit 
ţigara și imediat a aprins alta. Știi, chiar trebuie să încetezi. 

— De ce? 

— Pentru că Sarah urăște asta. 

Keller a fumat în tăcere, cu ochii la oglindă. 

— Nu crezi că ar trebui să vorbim? 

— Despre ce? 

— Sentimentele tale evidente pentru Sarah. 

Keller i-a aruncat lui Mihail o privire piezișă. 

— Ce-i cu voi, oameni buni? 

— Voi? 

— Tu și Gabriel. N-aveţi nimic mai bun de făcut decât să vă 
amestecați în viața personală a altora? 

— Că îţi place sau nu, acum ești unul dintre noi, Christopher. 
Și asta înseamnă că ne rezervăm dreptul de a ne băga nasul în 
viața ta amoroasă ori de câte ori avem chef. După o scurtă 
tăcere, Mihail a adăugat, încet: Mai ales când este implicată 
fosta mea logodnică. 

— Nu s-a întâmplat nimic în hotelul acela, dacă asta sugerezi. 


VP - 283 


— Nu sugerez. 

— Și nu sunt îndrăgostit de ea. 

— Dacă zici tu. Mihail s-a uitat la ceas. Era 11.41. Nu vreau să 
fie crispată, asta-i tot. 

— Ce să fie? 

— Relaţia noastră. 

— Nu mi-am dat seama că avem așa ceva. 

Mihail nu și-a putut stăpâni un zâmbet. 

— Eu și cu tine am făcut treabă bună în multe ocazii. Și 
bănuiesc că o să mai lucrăm împreună. N-aș vrea ca Sarah să 
complice lucrurile. 

— De ce să le complice? 

— Fă-mi o favoare, Christopher. Poartă-te cu ea mai bine 
decât am făcut-o eu. Merită. Mihail a ridicat privirea spre 
oglindă. Mai ales acum. 

A trecut o secundă. Apoi alta. Ceasul de la bord arăta 11.44. 
La fel și cel de pe telefonul lui Keller. A înjurat în șoaptă și a 
strivit ţigara. 

— Doar n-ai crezut că Rebecca o să fie punctuală, nu? 
Mulțumită lui Gabriel, pleacă acasă cu un viitor foarte nesigur. 

Keller și-a frecat absent clavicula. 

— Nu i se putea întâmpla unei persoane mai drăgălașe. 

— Uite, a zis Mihail brusc. lată mașina. 

Oprise în faţa pizzeriei, un Volvo berlină, negru, cu doi bărbaţi 
în faţă și două femei în spate. Una era fiica lui Kim Philby. 
Cealaltă, Sarah Bancroft. Într-un ultim gest de răzvrătire, Sarah 
a lăsat portiera deschisă după ce a coborât din mașină. Rebecca 
s-a aplecat peste banchetă și a închis-o. Apoi mașina a ţâșnit 
înainte, trecând la câţiva centimetri de geamul din dreptul lui 
Mihail. 

Sarah a rămas un moment în lumina puternică a soarelui, 
părând ameţită. Dar când l-a zărit pe Keller care alerga spre ea, 
pe faţă i-a apărut un zâmbet larg. 

— Scuze că ţi-am tras clapa la cina de aseară, dar mă tem că 
n-am avut încotro. 

Keller i-a atins obrazul învineţit. f 

— Prietenul nostru de la hotel a făcut asta. II cheamă Nikolai, 
apropo. Poate că într-o bună zi o să îi poți întoarce favoarea. 

Keller a ajutat-o să se așeze pe bancheta din spate. Ea a privit 
căsuțele frumoase care treceau prin dreptul geamului său, în 


VP - 284 


timp ce Mihail îi urma pe Gabriel și Eli Lavon afară din oraș. 
— Îmi plăcea Olanda. Acum abia aștept să plec de aici. 
— Avem un avion la Rotterdam. 
— Unde ne duce? 
— Acasă, a zis Keller. 
Sarah și-a lăsat capul pe umărul lui și a închis ochii. 
— Eu sunt acasă. 


VP - 285 


PARTEA A CINCEA 


RĂZBUNAREA 


80. 


LONDRA - IERUSALIM 


A început într-o cameră de la hotelul Intercontinental din 
Budapesta. Apoi a sărit șotronul de pe bancheta din spate a unui 
taxi pe locul 14A dintr-un Boeing 737 al Ryanair, în sala comună 
a unui feribot irlandez pe nume Ulysses, într-o Toyota Corolla și 
în hotelul Bedford House din staţiunea Frinton-on-Sea din Essex. 
Niveluri înalte de radiaţii au fost găsite și în biroul jefuit al unui 
port de pe râul Twizzle, într-un Jaguar F abandonat și în salonul 
unui iaht Bavaria 27 Sport care eșuase în dreptul plajei 
comunale din Renesse. Mai târziu, autorităţile olandeze aveau 
să mai depisteze contaminare într-o cabană de vacanță de 
lângă Ouddorp. 

Totuși, epicentrul era în două case învecinate din Eaton 
Square. Acolo, povestea celor întâmplate era consemnată 
permanent într-o dâră de radiaţii care se întindea dintr-o baie 
aflată la ultimul etaj de la numărul 71 până în salonul și 
bucătăria de la numărul 70. Poliţia a găsit armele crimei - o fiolă 
goală, o pipetă, un pahar de șampanie de cristal, șorțul unei 
cameriste. Toate aveau valori de treizeci de mii de impulsuri pe 
secundă. Prea primejdioase ca să fie depozitate în încăperile cu 
probe ale Poliţiei Metropolitane, au fost trimise la Atomic 
Weapons Establishment din Aldermaston, instalaţia nucleară a 
guvernului britanic. 

Femeia care folosise armele a fost prima care a murit. 
Cadavrul ei era atât de radioactiv, încât a fost depozitat într-un 
coșciug cu izolaţie antinucleară - iar scaunul șoferului din 
mașina ei, un Renault Clio, era așa de plin de radiaţii, încât a 
fost trimis la Aldermaston. La fel și un scaun din sala de 


VP - 286 


așteptare din London Jet Centre. Sursa contaminării scaunului, 
un anume Konstantin Dragunov, a primit permisiunea să plece 
din Marea Britanie cu avionul particular după ce a manifestat 
simptome acute de îmbolnăvire prin iradiere. Guvernul rus, în 
prima declaraţie oficială, a atribuit starea proastă a sănătății lui 
Dragunov din seara incidentului unei simple toxiinfecții 
alimentare. Cât despre contaminarea din casa lui Dragunov, 
Kremlinul a spus că a fost plantată de Serviciul Secret de 
Informaţii Britanic, în încercarea de a discredita Rusia și de a-i 
prejudicia poziţia în lumea arabă. 

Linia de apărare a rușilor s-a prăbușit a doua zi, când 
comisarul Stella McEwan de la Poliţia Metropolitană a luat 
măsura neobișnuită de a da publicităţii o parte din comentariul 
înregistrat pe bandă video pe care îl făcuse Dragunov înainte de 
a se urca în avionul său. Kremlinul a respins înregistrarea ca 
falsă, așa cum a făcut și Dragunov însuși. Se spunea că era în 
convalescenţă în vila sa din cartierul moscovit Rubliovka. În 
realitate, se afla sub pază strictă la Spitalul Clinic Central din 
Kunţevo, rezervat oficialilor de rang înalt din guvern și elitelor 
ruse din domeniul afacerilor. Doctorii care se străduiau să-i 
salveze viaţa o făceau în zadar. Nu existau medicamente, nici 
vreun tratament de urgență care să împiedice distrugerea 
inevitabilă a celulelor și organelor lui Dragunov. Din toate 
punctele de vedere, era deja mort. 

Insă avea să mai zăbovească trei săptămâni groaznice, în 
vreme ce statutul în lume al Moscovei plonja la adâncimi 
nemaivăzute de la doborârea zborului 007 al Korea Air Lines, în 
1983. Demonstraţii antirusești au avut loc peste tot în lumea 
arabă și musulmană. O bombă a explodat în faţa ambasadei 
Rusiei din Cairo. Protestatarii au luat cu asalt ambasada din 
Pakistan. 

In Occident, reacţia a fost pașnică, dar devastatoare pentru 
interesele financiare și diplomatice ale Rusiei. Întâlniri au fost 
contramandate, conturi bancare au fost blocate, ambasadori au 
fost rechemaţi, agenţi de teren cunoscuți ai SVR au fost trimiși 
la plimbare. Londra a fost selectivă cu expulzările, deoarece 
dorea să transmită un mesaj. Doar Dmitri Mentov și Evgheni 
Teplov, doi agenţi SVR care acționau sub acoperire diplomatică, 
au fost declaraţi persona non grata şi li s-a ordonat să plece. În 
aceeași seară, un agent MI6 de rang înalt, pe nume Charles 


VP - 287 


Bennett, a fost arestat discret în gara St. Pancras, în vreme ce 
urca într-un Eurostar spre Paris. Publicul britanic n-avea să afle 
niciodată de arestare. 

Multe alte lucruri n-au fost împărtășite publicului, toate în 
numele securităţii naţionale. De exemplu, nu i s-a spus cum 
anume și când a aflat Serviciul Secret de Informații că o echipă 
de asasini ruși se afla pe teritoriul britanic. Și nu i s-a dat o 
explicaţie satisfăcătoare a motivului pentru care lui Konstantin 
Dragunov i s-a permis că plece din ţară după ce și-a recunoscut 
rolul în această operaţiune. 

Sub privirea mereu aprigă a presei, curând au apărut fisuri în 
relatarea oficială. În cele din urmă, Downing Street a recunoscut 
că ordinul a venit de la însuși prim-ministru, cu toate că nu se 
spuneau prea multe despre motivele lui. Un respectat reporter 
de investigaţii de la Guardian a sugerat că Dragunov fusese 
eliberat în schimbul unui ostatic, după ce fusese supus unui 
interogatoriu dur. Declaraţia prudentă a Stellei McEwan, că 
niciun agent al Poliţiei Metropolitane nu-l brutalizase pe oligarh, 
a lăsat deschisă posibilitatea s-o fi făcut altcineva. 

Aproape uitat în vârtejul controversei era prinţul moștenitor 
Abdullah bin Abdulaziz Al Saud. Conform postului oficial saudit 
Al Arabiya, el a murit la nouă zile după întoarcerea de la Londra, 
la ora 4.37 dimineaţa. Printre cei aflaţi la căpătâiul lui se 
numărase iubitul său nepot, prinţul Khalid bin Mohammed. 

Dar, mai întâi de toate, de ce-l otrăviseră rușii pe prinţul 
moștenitor? Oare Kremlinul nu le făcea curte insistentă unor noi 
prieteni din lumea arabă? Oare Rusia nu se afla în procesul 
înlocuirii ca putere dominantă în regiune a americanilor, care se 
retrăgeau? De la Riad nu se auzea decât tăcere. De la Moscova, 
negări și trimiteri pe piste false. Experții invitaţi de televiziuni 
făceau speculații. Reporterii de investigaţii scormoneau și 
cerneau. Nimeni nu se apropia nici pe departe de adevăr. 

Și totuși, existau peste tot indicii - într-un consulat din 
Istanbul, într-o școală particulară din Geneva și pe un câmp din 
sud-vestul Franţei. Dar, la fel ca urma radiaţiilor, dovezile nu se 
vedeau cu ochiul liber. O jurnalistă știa mai multe decât 
majoritatea, dar, din motive pe care nu le-a împărtășit colegilor, 
a preferat să tacă. 

În seara în care Kremlinul a anunţat cu întârziere moartea lui 
Konstantin Dragunov, ea a plecat din biroul său din Berlin și, ca 


VP - 288 


de obicei, a privit strada în amândouă direcţiile, după care s-a 
dus la o cafenea de pe Friedrichstrasse, de lângă vechiul punct 
de control Charlie. O urmăreau, era sigură de asta. Într-o zi 
aveau să o abordeze. Și ea avea să fie pregătită. 

(J 

Mai exista o ultimă pistă a radiației, a cărei existență n-avea 
să fie dezvăluită niciodată. Se întindea de la aeroportul London 
City la o cafenea de pe o plajă din Olanda, la un apartament din 
lerusalim și la ultimul etaj al unui bloc de birouri din Tel Aviv. 
Era, a declarat Uzi Navot, încă o piatră de hotar în mandatul 
deja strălucit al lui Gabriel la conducere. Era singurul director 
general care ucisese pe teren și singurul care fusese rănit în 
explozia unei bombe. Acum își câștigase dubioasa reputaţie de a 
fi primul contaminat de radiație, rusească sau de alt fel. Navot 
s-a plâns, în glumă, de norocul rivalului său. 

— Poate, i-a spus lui Gabriel când s-a întors pe bulevardul 
Regele Saul, ar trebui să ieși din joc cât ești în avantaj. 

— Am încercat. De fapt, de mai multe ori. 

Cineva îi lipise pe ușa biroului un semn galben cu ATENȚIE 
ZONA DE RADIAȚII și, la prima întrunire cu personalul de 
conducere, Yossi Gavish i-a dăruit ceremonios un contor Geiger 
și un combinezon hazmat pe care era brodat numele lui. Așa au 
sărbătorit. Oricum, operaţiunea fusese un succes uriaș. Gabriel 
își ademenise în mod strălucit rivalul să facă o gafă colosală. 
Astfel, izbutise să stăvilească influenţa crescândă a Rusiei în 
Orientul Mijlociu și, în același timp, să-i elimine marioneta de la 
Riad. Tronul saudit era din nou la îndemâna lui Khalid. Tot ce 
mai trebuia să facă era să-și convingă tatăl și Consiliul Loialităţii 
să-i mai dea o șansă. In cazul în care Khalid avea să reușească, 
datoria sa faţă de Gabriel avea să fie enormă. Împreună, puteau 
să schimbe Orientul Mijlociu. Posibilităţile pentru Israel - ca și 
pentru Gabriel și Birou - erau infinite. 

Însă prima prioritate era Iranul. În seara aceea a petrecut 
câteva ore în strada Kaplan, informându-l pe prim-ministru 
despre conţinutul arhivelor nucleare iraniene secrete. lar în 
seara următoare stătea puţin în afara cadrului când prim- 
ministrul a dezvăluit acele descoperiri într-o conferinţă 
transmisă în direct la o oră de vârf în întreaga lume. După trei 
zile, i-a spus lui Uzi Navot să le facă reporterilor de la Haaretz și 
New York Times o informare cosmetizată despre operaţiunea din 


VP - 289 


lran. Mesajul articolelor era de neconfundat. Gabriel ajunsese în 
inima Teheranului și furase cele mai preţioase secrete ale 
regimului. Și dacă iranienii mai îndrăzneau vreodată să 
reînceapă programul de înarmare nucleară, avea să se întoarcă. 

Și totuși, cu toate succesele sale, Reema rareori îi părăsea 
gândurile. În iureșul operaţiunii împotriva rușilor avusese parte 
de un scurt răgaz. Dar acum, că revenise pe bulevardul Regele 
Saul, Reema nu-i dădea pace. li apărea în vise în pardesiul ei cu 
brandenburguri și cu pantofii de lac. Uneori aducea cu Nadia al- 
Bakari, iar într-un vis îngrozitor i-a apărut cu înfățișarea fiului lui 
Gabriel, Daniel. Cadrul nu era undeva, pe coclauri, în Franţa, ci o 
piață  înzăpezită din Viena. Copilul cu  pardesiu cu 
brandenburguri și pantofi de lac, fata cu chipul unui băiat, 
încerca să pornească motorul unui Mercedes. „Nu-i așa că-i 
frumos?” a zis copila când a explodat bomba. Apoi, în timp ceo 
cuprindeau flăcările, s-a uitat la Gabriel și a zis: „Un ultim 
sărut...” 

În seara următoare, la o cină liniştită cu fettuccine și ciuperci, 
la măsuţa de cafenea din bucătărie, i-a povestit Chiarei exact ce 
se petrecuse pe câmpul din sud-vestul Franţei. Vocea rusoaicei 
la telefon, glonțul care a spart luneta mașinii, Khalid care aduna 
membrele Reemei la lumina albă orbitoare a farurilor. Bomba, a 
zis Gabriel, îi fusese destinată lui. li pedepsise pe cei 
răspunzători, îi învinsese la marele joc al amăgirii care avea să 
schimbe cursul istoriei în Orientul Mijlociu. Și totuși, Reema 
dispăruse pe vecie. Mai mult, răpirea și felul brutal cum fusese 
ucisă nu fuseseră date publicităţii. Aproape că era ca și cum n-ar 
fi existat vreodată. 

— Atunci, poate, a zis Chiara, ar trebui să faci ceva în această 
privinţă. 

— Ce anume? 

Ea și-a pus mâna peste a lui Gabriel. 

— N-am timp, a protestat el. 

— Am văzut cât de repede acţionezi atunci când îţi pui 
mintea. 

Gabriel a cântărit ideea. 

— Presupun că i-aș putea cere lui Efraim să mă lase să 
folosesc laboratorul de restaurare de la muzeu. 

— Nu, a zis Chiara. O să lucrezi aici, în apartament. 

— Cu copiii acasă? 


VP - 290 


— Firește. Chiara a zâmbit. E vremea ca ei să-l vadă pe 
adevăratul Gabriel Allon. 

e 

Ca întotdeauna, și-a pregătit singur pânza - 180x120 cm, pe 
cadru de stejar, țesătură de in italiană. Pentru grund a folosit 
formula pe care o învățase la Veneția de la maestrul restaurator 
Umberto Conti. Paleta sa era Veronese, cu un strop de Tițian. 

N-o văzuse pe Reema decât o dată, în condiţii pe care, oricât 
ar fi încercat, nu le putea uita. De asemenea, văzuse fotografia 
pe care i-o făcuseră rușii când era în captivitate în Țara Bascilor, 
în Spania. Şi ea rămăsese întipărită în amintirea lui Gabriel. Fata 
era obosită și slabă, cu părul încâlcit. Dar fotografia îi arăta 
structura osoasă regală și, mai important, caracterul. Că asta 
era de bine sau de rău, Reema bint Khalid era fiica tatălui său. 

Și-a făcut atelierul improvizat în living, lângă terasă. După 
cum îi era obiceiul, a fost foarte strict cu spaţiul său de lucru. 
Copiii au primit instrucţiuni să nu se atingă de materialele lui. 
Totuși, ca măsură de precauţie, își lăsa întotdeauna una dintre 
pensulele Winsor & Newton seria 7 într-un anumit unghi pe 
cărucior, ca să-și dea seama dacă a fost pe acolo vreun intrus, 
după cum era, invariabil, cazul. De cele mai multe ori n-au fost 
accidente, cu toate că o dată, când s-a întors de pe bulevardul 
Regele Saul, a găsit câteva amprente în colţul din stânga jos al 
pânzei. Analiza criminalistică a arătat că erau ale lui lrene. 

Lucra când putea, în jur de o oră dimineața, câteva minute 
seara, după cină. Copiii rareori se dezlipeau de el. N-a făcut 
schiţe preliminare sau eboșe. Și totuși, meșteșugul său era 
impecabil. A înfăţișat-o pe Reema la fel ca pe Nadia, pe un strat 
de alb pe un fundal de negru în stil Caravaggio. Avea braţele și 
picioarele în poziţii copilărești, însă Gabriel a îmbătrânit-o un pic 
- șaisprezece - șaptesprezece ani în loc de doisprezece -, astfel 
încât Khalid să poată s-o aibă mai mult timp. 

Treptat, în timp ce ea prindea viaţă pe pânză, a plecat din 
visele lui Gabriel. La ultima apariţie i-a înmânat o scrisoare 
pentru tatăl ei. Gabriel a adăugat-o tabloului. După aceea, a stat 
mult timp în faţa pânzei, cu mâna dreaptă la bărbie și cu stânga 
sprijinindu-i cotul, cu capul un pic aplecat, atât de cufundat în 
gânduri, încât nu și-a dat seama că Chiara stă lângă el. 

— E terminat, signor Delvecchio? 

— Nu, a spus el, ștergând vopseaua de pe pensulă. Nu chiar. 


VP - 291 


81. 


LANGLEY - NEW YORK 


Morris Payne, directorul CIA, l-a sunat în acea după-amiază pe 
Gabriel pe linia securizată și i-a cerut să meargă la Washington. 
Nu era chiar o somaţie, dar nu era nicio invitaţie pe care s-o poți 
refuza. După ce s-a prefăcut că își consultă calendarul, Gabriel a 
spus că poate să meargă cel mai devreme marțea următoare. 

— Am o idee mai bună. Ce-ar fi să vii mâine? _ 

In realitate, Gabriel abia aștepta să facă acea călătorie. li 
datora lui Payne povestea amănunțită a operațiunii de 
îndepărtare a lui Abdullah de la succesiune. În plus, avea nevoie 
de Payne și de șeful lui de la Casa Albă ca să pună la cale 
accederea la tron a lui Khalid. Consiliul Loialităţii încă nu 
desemnase un nou prinţ moștenitor. Din nou Arabia Saudită era 
condusă de un octogenar bolnav care nu avea un succesor 
desemnat. 

Gabriel a prins un zbor de noapte spre Washington și s-a 
întâlnit cu Payne a doua zi, în biroul lui de la etajul șapte din 
Langley. S-a dovedit că nu era nevoie ca Gabriel să se confeseze 
în legătură cu rolul pe care-l jucase în înlăturarea lui Abdullah. 
Americanul știa tot. 

— Cum? 

— O sursă din SVR. Se pare că ai creat o harababură pe cinste 
acolo. 

— Ceva despre Rebecca Manning? 

— Vrei să zici Philby? Payne a clătinat din cap cu amărăciune. 
Când aveai de gând să-mi spui? 

— N-aveam căderea s-o fac, Morris. 

— Se pare că atârnă de un fir de păr. 

— l-am spus să nu se întoarcă. 

— Ai văzut-o? 

— În Olanda, a zis Gabriel. A trebuit să aranjăm un schimb de 
prizonieri. 

— Dragunov în schimbul fetei? Payne și-a mângâiat gânditor 
maxilarul proeminent. Îţi amintești cina noastră recentă? 

— Cu mult drag. 

— Când ţi-am spus că poate ai vrea să te gândești să-l dai 

VP - 292 


deoparte pe Abdullah pentru binele regiunii, te-ai uitat la mine 
de parcă tocmai ţi-aș fi spus s-o lichidezi pe Maica Tereza. 

Gabriel n-a zis nimic. 

— De ce nu ne-ai inclus și pe noi? 

— Prea multe moașe. 

— Arabia Saudită este aliata noastră. 

— Și, mulțumită mie, lucrurile stau încă așa. Tot ce trebuie să 
faceţi acum este să trimiteţi la Riad un semnal că Washingtonul 
ar privi favorabil redesemnarea lui Khalid ca prinț moștenitor. 

— Din ce auzim noi, nu va fi prinţ moștenitor mult timp. 

— Probabil nu. 

— E pregătit? 

— Va fi diferit, Morris. 

Payne nu părea așa de sigur. A trecut brusc la altceva, un 
obicei al său în conversații. 

— Aud că rușii i-au tras o scărmăneală zdravănă. 

— Lui Sarah? 

Payne a încuviinţat din cap. 

— In acele împrejurări, a zis Gabriel, ar fi putut să fie mai rău. 

— Cum a rezistat pe teren? 

— Are un talent nativ, Morris. 

— Și atunci de ce lucrează la un muzeu din New York? 

— Citește-i dosarul. 

— Tocmai am făcut-o. Pe biroul lui Payne era o copie. Vreo 
șansă s-o convingi să se întoarcă la Agenţie? 

— Mă îndoiesc. 

— De ce nu? 

— S-ar putea să mă înșel, a zis Gabriel, dar cred că e deja a 
altcuiva. 

e 

Gabriel a plecat de la Langley la timp ca să prindă trenul de 
ora trei spre New York. O mașină de la consulatul Israelului l-a 
așteptat la Penn Station și l-a dus prin seara caldă de primăvară 
la colțul dintre Second Avenue și East Sixty-Fourth Street. 
Restaurantul italian în care a intrat era de modă veche și foarte 
zgomotos. S-a strecurat cu greu prin mulţimea de la bar și s-a 
dus la masa la care Sarah, într-un costum negru de femeie de 
afaceri, sorbea dintr-un martini cu trei măsline. Când Gabriel s-a 
apropiat, ea i-a zâmbit și și-a ridicat faţa ca să fie sărutată. Nu 
mai avea nicio urmă din călătoria de noapte peste Marea 


VP - 293 


Nordului împreună cu un asasin rus pe nume Nikolai. De fapt, și- 
a zis Gabriel în timp ce se așeza, Sarah arăta mai radioasă ca 
oricând. 

— la și tu unul din astea, a zis, ciocânind cu o unghie lustruită 
în buza paharului. Iți jur că o să te scape de durerea aia de 
spate. 

Gabriel a comandat sauvignon blanc italian și a primit pe dată 
cel mai mare pahar de vin pe care îl văzuse în viaţa sa. 

Sarah a ridicat puţin paharul. 

— Pentru lumea spionilor! S-a uitat în jur, prin sala ticsită. 
Fără micii prieteni? 

— N-am putut să fac rost de rezervare pentru ei. 

— Vrei să zici că ești doar al meu? Hai să facem ceva de-a 
dreptul scandalos. Sarah a zâmbit răutăcios și a sorbit din 
băutură. Avea vocea și purtarea de altă dată. Ca de obicei, 
Gabriel a avut impresia că stă de vorbă cu un personaj dintr-un 
roman de Fitzgerald. Cum a fost la Langley? l-a întrebat ea. 

— Morris nu s-a putut abţine să nu vorbească despre tine. 

— Le e dor de mine? 

Gabriel a zâmbit. 

— Întregul oraș jelește. Morris ar face orice ca să te ia înapoi. 
_ — Ce s-a făcut făcut rămâne. A coborât vocea până la șoaptă. 
In afară de cazul în care este vorba despre Khalid. L-ai 
împiedicat pe eroul nostru tragic să se distrugă singur. A zâmbit. 
E „restaurat”. 

— La propriu, a zis Gabriel. 

— Morris a dat undă verde revenirii lui Khalid? 

Gabriel a încuviinţat din cap. 

— La fel și Casa Albă. Sezonul al doilea din serialul lui Khalid e 
pe cale să înceapă să fie turnat. 

— Să sperăm că e ceva mai puţin palpitant decât primul. 

Un chelner și-a făcut apariţia. Sarah a comandat insalata 
Caprese şi sote de vițel. Gabriel a cerut același lucru. 

— Cum merge munca? a întrebat-o. 

— După cum se pare, colecţia Nadia al-Bakari n-a căzut de pe 
pereţii Muzeului de Artă Modernă cât am fost eu plecată. De 
fapt, angajaţii mei aproape că n-au observat că lipsesc. 

— Ce planuri ai? 

— O schimbare de decor, cred. 

De această dată, Gabriel a fost cel care s-a uitat prin sală. 


VP - 294 


— E destul de plăcut aici, Sarah. 

— Upper East Side? Are farmecul lui, dar întotdeauna am 
preferat Londra. Mai ales Kensington. 

— Sarah... 

— Știu, știu. 

— Te-ai dus la Londra să-l vezi? 

— In weekendul trecut. A fost aproape la fel de bine pe câte 
de bun martiniul ăsta. Trebuie să spun, căsuţa lui e divină, chiar 
și fără mobilă. 

— Ti-a spus de unde a avut banii ca s-o cumpere? 

— A pomenit de un oarecare Don Orsati din insula Corsica. 
Are o casă acolo, știi. 

— Și un Monet. Gabriel s-a uitat la Sarah cu reproș. E prea 
bătrân pentru tine. 

— E cel mai tânăr bărbat cu care am ieșit în oraș de multă 
vreme. Și apoi, l-ai văzut vreodată fără haine? 

— Tu l-ai văzut? 

Sarah s-a uitat în altă parte. 

— Nu pot să fac nimic ca să te conving să te răzgândești? 

— De ce să încerci? 

— Pentru că, probabil, nu-i înţelept din partea ta să te legi de 
un om care obișnuia să-și câștige pâinea omorând. 

— Dacă tu poţi să treci peste trecutul lui Christopher, de ce n- 
aș putea și eu? 

— Pentru că eu nu m-am gândit niciodată să mă mut la 
Londra ca să trăiesc cu el. Gabriel a dat drumul aerului din 
piept, încet. Unde ai de gând să lucrezi? 

— Poate că o să te surprindă, dragul meu, dar banii nu sunt o 
problemă. Tata mi-a lăsat destui. Acestea fiind spuse, mi-ar 
plăcea să fac ceva. 

— Ce-ai în minte? 

— O galerie, probabil. 

Gabriel a zâmbit. 

—E una frumoasă în Mason's Yard din St. James's. E 
specializată în vechi maeștri italieni. Proprietarul spune de vreo 
doi ani că vrea să se retragă. Caută pe cineva care să preia 
afacerea. 

— Care e situația lui financiară? a întrebat Sarah, cu o grijă 
justificată. 

— Mulțumită asocierii lui cu un anumit om de afaceri rus, e 


VP - 295 


foarte bună. 

— Christopher mi-a spus totul despre operaţiune. 

— Nu, zău? a zis Gabriel iritat. Ţi-a spus și despre Olivia 
Watson? 

Sarah a încuviințat din cap. 

— Și despre Maroc. Îmi pare rău doar că nu am fost invitată. 

— Galeria Oliviei e pe Bury Street, a avertizat-o Gabriel. Ai 
putea să dai nas în nas cu ea. 

— Și Christopher ar putea să dea nas în nas cu Mihail data 
viitoare când noi o să... 

Sarah a lăsat ideea neterminată. 

— Ar putea să devină cam incestuos. 

— Ar putea, dar ne descurcăm noi cumva, a zis Sarah și a 
zâmbit cu tristeţe. Întotdeauna o facem, nu-i așa, Gabriel? 

Tocmai atunci BlackBerry-ul lui a vibrat. Pulsaţia distinctivă i-a 
semnalat că era un mesaj urgent de pe bulevardul Regele Saul. 

— Ceva grav? a întrebat Sarah. 

— Consiliul Loialităţii tocmai l-a numit pe Khalid din nou prinţ 
moștenitor. 

— A mers repede. 

Dintr-odată, și telefonul lui Sarah a vibrat. A zâmbit când a 
citit mesajul. 

— Dacă e Keller, spune-i că vreau să vorbim. 

— Nu-i Keller, e Khalid. 

— Ce vrea? 

Ea i-a înmânat telefonul. 

— Pe tine. 


82. 


TIBERIAS 


Primele gesturi oficiale ale lui Khalid bin Mohammed după 
redobândirea statutului de prinţ moștenitor au fost să rupă 
relațiile cu Federaţia Rusă și să-i expulzeze pe toţi cetățenii ruși 
din Regatul Arabiei Saudite. Analiștii regionali i-au aplaudat 
moderaţia. Vechiul Khalid, spuneau ei, ar fi putut să acţioneze 
necugetat. Însă noul Khalid a demonstrat perspicacitatea și 


VP - 296 


prudenţa unui om de stat cu experienţă. Era clar, au speculat ei, 
că o voce mai înţeleaptă îi șoptește la ureche. 

Pe plan intern, a acţionat repede pentru a îndrepta răul făcut 
de scurtul regim al unchiului său - precum și o parte din răul 
făcut de el însuși. A eliberat din închisoare activistele pentru 
drepturile femeilor și susținătorii reformei democratice. Ba chiar 
l-a eliberat pe un blogger popular care, la fel ca Omar Nawwaf, îl 
criticase direct. Pe măsură ce temuţii mutaween se retrăgeau de 
pe străzile din Riad, a revenit viaţa. S-a deschis un cinematograf 
nou. Tinerii saudiți umpleau cafenelele până noaptea târziu. 

Însă în cea mai mare parte, acţiunile lui Khalid erau 
caracterizate de o nouă prudenţă. În curtea sa regală, cu toate 
că era plină de supuși gata să-i îndeplinească poruncile, erau și 
câţiva  tradiţionaliști din vechea gardă,  sugerându-le 
observatorilor din Orientul Mijlociu că intenţionează să revină la 
practica Al Saud de a guverna prin consens. Dacă vechiul Khalid 
fusese un bărbat grăbit, noul Khalid părea să prefere 
schimbarea treptată, nu pripa. „Shwaya, shwaya” a devenit un 
fel de mantră oficială. Și totuși, nu era un lider cu care să te joci, 
după cum a descoperit un reformator important după ce l-a 
interpelat pe Khalid în timpul unei apariţii în public. 
Condamnarea la un an de închisoare a arătat limpede care erau 
limitele toleranţei lui KBM faţă de lipsa de obedienţă. Khalid e un 
despot luminat, au spus observatorii, dar nu mai puţin despot. 

Și comportamentul i s-a schimbat. Și-a vândut super-iahtul și 
castelul din Franţa și a returnat câteva miliarde de dolari 
oamenilor pe care îi luase prizonieri la hotelul Ritz-Carlton. De 
asemenea, s-a despărțit de o mare parte din colecţia sa de artă. 
A încredințat vânzarea tabloului Sa/vator Mundi firmei Isherwood 
Fine Arts din Mason's Yard, Londra. Sarah Bancroft, care lucrase 
la Muzeul de Artă Modernă din New York, a fost înregistrată ca 
reprezentantă în tranzacţie. 

Soţia lui, Asma, a apărut alături de el în public, însă prinţesa 
Reema, fiica sa, n-a fost văzută nicăieri. Circula zvonul că a fost 
înscrisă într-o școală la modă din Elveţia. Insă a fost curmat 
curând de un articol exploziv din revista germană Der Spiegel. 
Bazat parţial pe reportajele lui Omar Nawwaf, descria în detaliu 
seria de evenimente care dusese la spectaculoasa cădere în 
dizgrație a lui KBM și readucerea lui la putere, în cele din urmă. 
Khalid, după câteva zile de tăcere, a oferit o confirmare 


VP - 297 


înlăcrimată a autenticităţii articolului. 

Ceea ce a provocat, în special în Occident, încă o mare 
reevaluare. Poate că rușii, cu toată nesăbuinţa lor, le făcuseră o 
favoare. Poate că era vremea să-l ierte pe tânărul prinţ și să-l 
primească înapoi cu braţele deschise. Din Washington până pe 
Wall Street și din Hollywood până în Silicon Valley toţi cei care îl 
ocoliseră îl implorau dintr-odată să se întoarcă. Însă un bărbat îi 
stătuse alături când nimeni altcineva nu dorise s-o facă. Și 
invitaţia acestui bărbat a fost cea pe care, într-o seară 
înăbușitoare de vară din iunie, a acceptat-o Khalid. 

e 

Noul KBM, la fel ca vechiul, întârzia întotdeauna. Gabriel îl 
aștepta la ora cinci după-amiaza, dar era aproape șase și 
jumătate când Gulfstreamul lui a aterizat, în sfârșit, la baza IAF 
din Ramat David. A coborât singur din cabină, îmbrăcat într-un 
sacou bine croit și cu ochelari de aviator care sclipeau în soarele 
de la începutul serii. Gabriel i-a întins mâna, dar din nou a avut 
parte de o îmbrăţișare călduroasă. 

Au ieșit din bază și au traversat orașul în care venise pe lume 
Gabriel. Părinţii lui, i-a spus lui Khalid, erau originari din 
Germania, supraviețuitori ai Holocaustului. La fel ca toţi ceilalţi 
din Ramat David, familia Allon trăise într-o căsuţă din bolţari. A 
lor era plină cu fotografiile celor dragi pierduţi în focurile din 
Shoah. Ca să scape de jalea din casa alor săi, Gabriel rătăcea 
prin Valea Jezreel, pământul dat de losua tribului Zebulun, unul 
dintre cele douăsprezece triburi ale vechiului Israel. Își 
petrecuse o mare parte din viaţa de adult în străinătate sau în 
lerusalim. Însă valea, i-a spus lui Khalid, avea să fie întotdeauna 
căminul său. 

In timp ce mergeau spre est pe autostrada 77, telefonul lui 
Khalid a sunat și a vibrat fără încetare. 

Mesajele erau de la Casa Albă. Khalid a explicat că el și 
președintele plănuiesc o scurtă întâlnire la New York în timpul 
ședinței anuale a ONU din septembrie. Dacă totul mergea bine, 
avea să se întoarcă mai târziu în America, în toamnă, pentru o 
întâlnire oficială la vârf la Washington. 

— Se pare că totul este iertat. S-a uitat la Gabriel. Presupun 
că n-ai avut nimic de-a face cu asta? 

— Americanii n-au avut nevoie de nicio încurajare din partea 
mea. Abia așteaptă să normalizeze relațiile. 


VP - 298 


— Dar tu ești cel care m-a făcut din nou frecventabil. A tăcut 
un pic. Tu și Omar Nawwaf. Articolul din Der Spiegel a ridicat 
norul de deasupra mea o dată pentru totdeauna. 

Până la urmă, Khalid și-a închis telefonul. În următoarele 
treizeci de minute, pe când traversau Galileea de Sus, i-a făcut 
lui Gabriel o informare absolut remarcabilă - un tur secret al 
Orientului Mijlociu avându-l drept ghid pe nimeni altcineva decât 
pe conducătorul de facto al Arabiei Saudite. GID saudit auzea 
lucruri urâte despre șeful Gărzii Revoluţionare lraniene, ceva 
despre un mișmaș financiar. Curând, informaţii neprelucrate 
aveau să pornească spre bulevardul Regele Saul. Khalid și GID 
erau nerăbdători să joace un rol în Siria acum, când americanii 
se îndreptau spre ieșire. Poate că GID și Biroul ar putea elabora 
un program secret pentru a face viaţa în Siria mai puţin 
confortabilă pentru iranieni și aliaţii lor, Hezbollah. Gabriel i-a 
cerut lui Khalid să intervină pe lângă Hamas ca să oprească 
rachetele din Gaza. Khalid a spus că va face tot ce-i stă în 
putinţă. 

— Dar nu te aștepta la prea mult. Smintiţii ăia din Hamas mă 
urăsc aproape la fel de mult cât te urăsc pe tine. 

— Ce-ai auzit despre planul de pace în Orientul Mijlociu al 
administraţiei? 

— Nu prea multe. 

— Poate că ar trebui să venim cu planul nostru de pace - tu și 
cu mine. 

— Shwaya, shwaya, prietene. 

In cele din urmă, au ajuns la câmpia pârjolită pe care, într-o 
după-amiază toridă de iulie, în 1187, Saladin a învins armatele 
înnebunite de sete ale cruciaților într-o bătălie crâncenă care 
avea să lase din nou lerusalimul în mâinile musulmanilor. După 
un moment au zărit Marea Galileii. S-au îndreptat spre nord de-a 
lungul țărmului, până ce au ajuns la o vilă ca o fortăreață 
cocoțată pe o coastă stâncoasă. Câteva mașini de oraș și SUV- 
uri se înșirau pe aleea în pantă abruptă. 

— Unde suntem? a întrebat Khalid. 

Gabriel a deschis portiera și a coborât. 

— Vino cu mine, a zis. O să-ţi arăt. 

e 

Ari Shamron aştepta în hol. S-a uitat o vreme precaut la 

Khalid înainte să-i întindă o mână cu pete hepatice. 


VP - 299 


— N-am crezut vreodată că va veni această zi. 

— N-a venit, a răspuns Khalid conspirativ. Cel puțin, nu oficial. 

Shamron a arătat spre living, unde erau adunaţi cei mai mulți 
dintre angajaţii de rang superior din Birou - Eli Lavon, Yaakov 
Rossman, Dina Sarid, Rimona Stern, Mihail Abramov și Natalie 
Mizrahi, Uzi și Bella Navot. Chiara și copiii stăteau lângă un 
șevalet din lemn de stejar. Pe el era un tablou acoperit cu o 
țesătură neagră. 

Khalid s-a uitat mirat la Gabriel. 

— Ce este acolo? 

— Ceva care să înlocuiască tabloul acela al tău de Leonardo. 

Gabriel a încuviinţat din cap spre Rafael și Irene. Cu ajutorul 
Chiarei, au scos giulgiul negru. Khalid s-a clătinat un pic și și-a 
dus o mână la inimă. 

— Dumnezeule mare! a șoptit. 

— lartă-mă, ar fi trebuit să te previn. 

— Arată... Vocea lui Khalid s-a stins. A întins o mână spre fața 
Reemei, apoi spre scrisoare. Ce este? 

— Un mesaj pentru tatăl ei. 

— Ce spune? 

— Asta e între voi doi. 

Khalid a examinat colţul din dreapta jos al pânzei. 

— Nu are semnătură. 

— Pictorul a dorit să rămână anonim, ca să nu-și eclipseze 
subiectul. 

Khalid a ridicat privirea. 

— E celebru pictorul? 

Gabriel a zâmbit cu tristețe. 

— În unele cercuri. 

e 

Au mâncat afară, pe terasă, supravegheați de portretul 
Reemei. Masa a fost somptuoasă, bucătărie israeliană și arabă, 
printre care faimosul pui condimentat marocan al lui Gilah 
Shamron, despre care Khalid a spus că era cel mai bun fel de 
mâncare pe care-l gustase vreodată. In mod discret, a refuzat 
vinul oferit de Gabriel. Curând, avea să fie custodele celor două 
moschei sfinte din Meca și Medina, a explicat. Zilele în care bea 
alcool, fie și cu măsură, apuseseră. 

Înconjurat de Gabriel și de șefii de departamente ai acestuia, 
Khalid nu a vorbit despre trecut, ci despre viitor. Drumul din fața 


VP - 300 


lor, le-a atras atenţia, avea să fie greu. Cu toate bogăţiile ei, 
țara era tradiţională, înapoiată și, din multe puncte de vedere, 
barbară. Mai mult, mijea altă Primăvară Arabă. A arătat limpede 
că nu avea să tolereze o rebeliune făţișă împotriva regimului 
său. Le-a cerut să aibă răbdare, să aibă așteptări politice 
realiste și să facă viaţa suportabilă pentru palestinieni. Cumva, 
cândva, ocupaţia teritoriului arab trebuia să se încheie. 

Puțin înainte de ora unsprezece s-au auzit sirenele de-a lungul 
țărmului. O clipă mai târziu, o rachetă Hezbollah s-a arcuit peste 
Golan, și dintr-o baterie Iron Dome din Galileea s-a înălțat o 
rachetă ca s-o intercepteze. După aceea, Gabriel și Khalid au 
stat singuri lângă balustrada terasei, urmărind un vas care 
plutea pe lac, cu etrava scăldată într-o lumină de poziţie verde. 

— E cam mic, a zis Khalid. 

— Lacul? 

— Nu, barca. 

— Probabil că n-are discotecă. 

— Sau o „snow room”. 

Gabriel a râs încet. 

— Îi simţi lipsa? 

Khalid a clătinat din cap. 

— Nu simt decât lipsa fiicei mele. 

— Sper că portretul e de ajutor. 

— Este cea mai frumoasă pictură pe care am văzut-o în viaţa 
mea. Dar trebuie să mă lași să ţi-o plătesc. 

Gabriel a fluturat mâna în semn că nu. 

— Atunci îngăduie-mi să-ţi dau asta. 

Khalid a ridicat un stick. 

— Ce este? 

— Un cont bancar din Elveţia cu un milion de dolari. 

— Am o idee mai bună. Folosește banii ca să fondezi la Riad 
Școala de Jurnalism „Omar Nawwaf”. Pregătește următoarea 
generaţie de reporteri, jurnaliști și fotografi arabi. Apoi dă-le 
libertatea să scrie și să publice tot ce vor, indiferent dacă te 
calcă sau nu pe bătături. 

— Asta este cu adevărat tot ce vrei? 

— Nu, a zis Gabriel, dar e un bun punct de pornire. 

— De fapt, plănuiam să pornesc din alt loc. Khalid a pus la loc 
stick-ul în buzunarul de la sacou. E ceva ce trebuie să fac înainte 
să devin rege. Speram că ai vrea să joci rolul de intermediar. 


VP - 301 


— La ce te-ai gândit? 

Khalid i-a explicat. 

— Ea nu-i grozav de greu de găsit, a zis Gabriel. Nu trebuie 
decât să-i trimiţi un e-mail. 

— l-am trimis. De fapt, mai multe. Nu răspunde. Nu-mi 
răspunde nici la telefon. 

— Nu-mi pot închipui de ce. 

— Poate că ai vrea s-o contactezi în numele meu. 

— De ce eu? 

— Pari să ai un anumit raport cu ea. 

— Nu i-aș zice chiar așa. 

— Poţi să aranjezi? 

— O întâlnire? Gabriel a clătinat din cap. E o idee proastă, 
Khalid. 

— Specialitatea mea. 

— E prea supărată. Lasă să mai treacă puţin timp. Sau, și mai 
bine, lasă-mă pe mine să mă ocup de asta. 

— Nu știi multe despre arabi, nu-i așa? 

— Învăţ tot mai multe pe zi ce trece. 

— E o parte esenţială a culturii noastre, a zis Khalid. Trebuie 
să compensezi tu însuţi o pierdere. 

— Bani însângeraţi? 

— O expresie nefericită. Dar, da, bani însângerați. 

— Ce trebuie să faci, a zis Gabriel, este să accepţi 
responsabilitatea deplină pentru ceea ce s-a petrecut la Istanbul 
și să ai grijă să nu se mai întâmple vreodată. 

— N-o să se mai întâmple. 

— Spune-i-o ei, nu mie. 

— Asta am de gând. 

— În acest caz, a zis Gabriel, o s-o fac, dar să cadă pe capul 
tău dacă merge ceva prost. 

— E un proverb evreiesc? a întrebat Khalid și a aruncat o 
privire la ceasul de la mână. S-a făcut târziu, prietene. Poate că 
e vremea să plec. 


83. 


BERLIN 


VP - 302 


Gabriel i-a telefonat a doua zi dimineaţă și a lasat un mesaj 
vocal. A trecut o săptămână până ca ea să-și dea osteneala să-l 
sune, ceea ce nu era un început prea promiţător. Da, a zis după 
ce i-a auzit propunerea, vrea să asculte ce are Khalid de spus. 
Insă ultimul lucru pe care trebuie să-l aștepte de la ea ar fi 
garanţia iertării. N-o interesau nici banii lui mânjiţi cu sânge. 
Când Gabriel i-a spus ideea sa, a fost sceptică. „Palestinienii vor 
avea o ţară independentă”, a zis, „înainte să deschidă Khalid la 
Riad o școală de jurnalism cu numele lui Omar”. 

A insistat ca întâlnirea să aibă loc la Berlin. Ambasada, 
desigur, ieșea din discuţie, și nu-i plăcea ideea să meargă la 
reședința ambasadorului și nici chiar la un hotel. Khalid a fost 
cel care a propus apartamentul în care ea locuise odinioară 
împreună cu Omar, în vechiul cartier Mitte din estul Berlinului. 
Agenţii lui trecuseră pe acolo în mod regulat și îl cunoșteau 
bine. Chiar și așa, avea să fie nevoie de o cercetare amănunțită 
- de fapt, o scotocire - înainte de sosirea lui. Întâlnirea nu avea 
să fie înregistrată și ulterior nu aveau să fie făcute declarații 
publice. Și, nu, nu avea să fie servit cu nimic. Era îngrijorat că 
rușii complotează să-l omoare în același fel în care îi omorâseră 
unchiul. Temerile lui, și-a zis Gabriel, erau cu totul justificate. 

Așa se face că într-o după-amiază caldă, fără vânt, din Berlin, 
la începutul lui iulie, când frunzele teilor atârnau fără vlagă, iar 
norii erau joși și întunecaţi, un șir de limuzine Mercedes s-a 
arătat ca o procesiune funerară sub fereastra Hanifei Khoury. 
Incruntându-se, ea s-a uitat la ceas. Era trei și jumătate. El 
întârziase o oră și jumătate. 

Ora locală KBM... 

S-au deschis câteva portiere. Pe una a coborât Khalid. A 
traversat trotuarul spre intrarea blocului, urmat de un singur 
bodyguard. Nu se temea, și-a zis Hanifa. Avea încredere în ea, 
așa cum și ea avusese încredere în el în acea după-amiază din 
Istanbul. După-amiaza în care îl văzuse pe Omar pentru ultima 
oară. 

S-a îndepărtat de fereastră și s-a uitat prin salonul 
apartamentului. Erau peste tot fotografii ale lui Omar. Omar la 
Bagdad. Omar la Cairo. Omar cu Khalid. 

Omar la Istanbul... 

În acea dimineaţă, o echipă de la ambasada Arabiei Saudite 
cercetase cu minuţiozitate tot apartamentul, fără să spună ce 


VP - 303 


căuta. N-au cercetat ghiveciul mare de lut de pe terasa care 
dădea spre curtea interioară. A, au smotocit mușcatele Hanifei, 
dar n-au răscolit pământul umed de sub ele. 

Obiectul pe care îl ascunsese acolo, învelit într-o pânză 
cauciucată, închis într-o pungă de plastic etanșă, era acum în 
mâna sa. Îl cumpărase de la Tarig, un puști cam într-o ureche 
din comunitatea palestiniană, un găinar, un rapper ratat, un 
golan. l-a spus lui Tariq că e pentru un articol pe care îl scrie 
pentru ZDF. N-a crezut-o. 

Clădirea sa era veche și liftul făcea nazuri. Au trecut două sau 
trei minute până ce a auzit, în sfârșit, pe coridor pașii bărbătești 
apăsați. Și o voce de bărbat. Vocea diavolului. Părea că vorbește 
la telefon. Ea spera că vorbește cu israelianul. Ce poezie 
perfectă, și-a zis. Darwish însuși n-ar fi putut s-o scrie mai bine. 

În timp ce se îndrepta spre holul de la intrare, îl vedea pe 
Omar pășind în consulat, la ora 13.14. Nu putea decât să-și 
închipuie ce se întâmplase după aceea. Existase oare măcar un 
moment de cordialitate prefăcută ori se năpustiseră numaidecât 
pe el, ca niște fiare? Așteptaseră să fie mort ca să-l facă bucăţi 
sau era încă viu și conștient când tăișul i s-a înfipt în carne? O 
astfel de faptă nu poate să fie iertată, doar răzbunată. Khalid 
știa asta mai bine decât oricine. La urma urmei, era arab. Un fiu 
al deșertului. Și totuși, venea spre ea cu un singur om care să-l 
apere. La urma urmei, poate că era încă același KBM necugetat. 

În cele din urmă, ciocănitul. Hanifa a întins mâna spre clanţă. 
Bodyguardul a sărit spre ea, diavolul și-a acoperit fața. „Omar”, 
și-a zis Hanifa în vreme ce ridica pistolul și apăsa pe trăgaci. 
„Parola este Omar...” 


VP - 304 


NOTA AUTORULUI 


Fata cea nouă este o lucrare de divertisment și trebuie citită 
strict ca atare. Numele, personajele, locurile și întâmplările 
prezentate sunt produsul imaginaţiei autorului sau au fost 
folosite în mod fictiv. 

International School din Geneva care este descrisă în Fata cea 
nouă nu există și nu trebuie să fie confundată cu Ecole 
Internationale de Genève, instituţie fondată în 1924 cu sprijinul 
Ligii Naţiunilor. Vizitatorii din Muzeul de Artă Modernă din New 
York vor vedea nenumărate lucrări de artă extraordinare, printre 
care și Noapte înstelată a lui Van Gogh, însă „Colecţia Nadia al- 
Bakari” nu există. Povestea lui Zizi și cea a Nadiei al-Bakari sunt 
relatate în The Messenger, care a fost publicat în 2006, și în 
urmarea lui din 2011, Portrait of a Spy, în amândouă apărând și 
Sarah Bancroft. Sarah e prezentă și în The Secret Servant, 
Moscow Rules și The Defector. M-am bucurat la fel de mult ca ea 
că a revenit în lumea secretă. 

Am modificat după nevoile poveștii mele orarele avioanelor și 
trenurilor, precum și momentul producerii unor evenimente din 
lumea reală. Episodul uluitorului furt al arhivelor nucleare 
iraniene comis de Mossad în Fata cea nouă este cu totul 
speculativ și nu se bazează pe nicio informaţie pe care să o fi 
primit de la surse israeliene sau americane. Sunt sigur că 
Mossadul n-a planificat sau supravegheat operaţiunea reală 
dintr-o clădire anonimă de pe bulevardul Regele Saul din Tel 
Aviv, pentru că acolo este doar sediul „Biroului” imaginat de 
mine. Capitolul 7 din Fata cea novă conţine o referire nu prea 
voalată la amplasamentul real al sediului Mossadului, care, la fel 
ca locuinţa lui Gabriel Allon de pe strada Narkiss, este unul 
dintre cele mai prost păzite secrete din Israel. 

Nu există o unitate franceză de contraterorism numită Grupul 
Alpha, cel puţin nu una de care să știu eu. Un local minunat, 
numit Brasserie Saint-Maurice, se află la parterul unei case 
vechi din Annecy, iar populara cafenea Remor este în Place du 
Cirque, în Geneva. Prin niciuna din ele nu găsești de obicei picior 
de agent secret și asasin, și nici în fermecătorul Plein Sud de pe 
Avenue du Général Leclerc din Carcassonne. Natural High este 


VP - 305 


numele pavilionului de pe plaja din frumoasa stațiune olandeză 
Renesse. Din câte știu eu, nici Gabriel Allon, nici Rebecca Philby 
n-au dat vreodată pe acolo. 

Nu trebuie să încerce nimeni să rezerve o cameră în hotelul 
Bedford House sau în East Anglia Inn din Frinton-on-Sea, pentru 
că nu există. Există, într-adevăr, un debarcader pe malul râului 
Twizzle din Essex, însă la uciderea brutală a paznicului de către 
Nikolai Azarov ar fi putut la fel de bine să fie martori clienţii din 
restaurantul Harbour Lights. La puţin timp înainte de a intra în 
hotelul Dorchester din Londra, Christopher Keller a împrumutat 
o replică din versiunea cinematografică a Dr. No pentru a 
descrie forța de impact a unui pistol Walther PPK. Fanii lui F. 
Scott Fitzgerald au observat, cu siguranţă, că Gabriel și Sarah 
au schimbat între ei două replici din Mare/e Gatsby în vreme ce 
cinau la un restaurant italian aflat aproape de colţul lui Second 
Avenue cu East Sixty-Fourth Street, în Manhattan. Se zvonește 
că restaurantul era Primola, preferatul meu din Upper East Side. 

Este adevărat că vizitatorii din Downing Street nr. 10 zăresc 
adesea un motan tigrat maro cu alb dând târcoale în jurul 
celebrei uși negre. Numele lui este Larry și i-a fost decernat titlul 
de Guzgănar-șef al Cabinetului. li cer scuze proprietarului casei 
de la numărul 7 de pe St. Luke's Mews, în Notting Hill, pentru că 
am transformat locuinţa într-o casă conspirativă a MI6, precum 
și ocupanților locuințelor de la numerele 70 și 71 din Eaton 
Square pentru că am folosit proprietăţile lor private ca decor al 
unui asasinat comis de ruși. Sunt convins că niciun prim- 
ministru britanic sau șef al MI6, dacă ar fi știut de un astfel de 
complot, nu ar fi îngăduit să se desfășoare, chiar dacă rezultatul 
ar fi fost un dezastru strategic și de relaţii publice pentru 
președintele rus și serviciile sale secrete. 

Am preferat să nu identific otrava radioactivă folosită de 
asasinii mei ruși fictivi. Însă este limpede că proprietăţile ei 
ucigătoare sunt asemănătoare cu ale poloniului-210, elementul 
chimic cu grad înalt de radioactivitate folosit în noiembrie 2006 
pentru a-l lichida pe Aleksandr Litvinenko, agent secret rus 
disident care trăia la Londra. Reacţia anemică a Marii Britanii la 
folosirea unei arme de distrugere în masă pe teritoriul său a 
încurajat, fără îndoială, Kremlinul să atace un al doilea rus care 
trăia în Marea Britanie, Serghei Skripal, în martie 2018. Skripal, 
fost agent GRU și agent dublu, a supravieţuit după ce a fost 


VP - 306 


expus unei neurotoxine din epoca sovietică, Noviciok. Însă Dawn 
Strugess, mama în vârstă de patruzeci și patru de ani a trei 
copii, care locuia lângă Skripal în Salisbury, orașul cu catedrala 
celebră, a murit la patru luni după atac, victimă colaterală în 
războiul cu disidenţii președintelui rus, Vladimir Putin. Deloc 
surprinzător, Putin a ignorat cererea pe care a făcut-o fiul 
femeii, de a permite autorităţilor britanice să-i interogheze pe 
cei doi ruși bănuiţi că ar fi asasinii. 

Nu există vreun Centru Regal de Date în Riad, însă există 
ceva care îi seamănă foarte mult, cu denumirea ridicolă de 
Center for Studies and Media Affairs. Centrul, condus de Saud 
al-Qahtani, curtean și confident intim al prinţului moștenitor 
Mohammed bin Salman, și-a procurat arsenalul iniţial de arme 
cibernetice sofisticate de la o firmă italiană numită Hacking 
Team. După aceea a cumpărat softuri și cunoștințele tehnice de 
la DarkMatter, cu baza în Emirate, și de la NSO Group, o 
companie israeliană despre care se spune că angajează veterani 
din Unitatea de Informaţii 8200, serviciul care supraveghează 
telecomunicațiile. Conform New York Times, firma DarkMatter a 
angajat și ea absolvenţi ai Unităţii 8200, alături de câţiva 
americani care au lucrat la Agenţia Centrală de Informații și la 
Agenţia Naţională pentru Securitate. De fapt, se spune că unul 
dintre directorii executivi de la DarkMatters a lucrat la unele 
dintre cele mai avansate operaţiuni cibernetice ale NSA. 

Saud al-Qahtani conducea mai mult decât Center for Studies 
and Media Affairs. De asemenea, conducea Saudi Rapid 
Intervention Group, unitatea clandestină răspunzătoare de 
uciderea brutală și dezmembrarea lui Jamal Khashoggi, un 
jurnalist saudit disident și editorialist la Washington Post. 
Unsprezece saudiţi sunt puși sub acuzare în această ucidere, 
care a avut loc în clădirea consulatului Arabiei Saudite din 
Istanbul, în octombrie 2018. Oficialii saudiți au declarat, printre 
altele, că agenţii de teren au acţionat de capul lor. Cu toate 
astea, CIA a tras concluzia că asasinatul a fost ordonat de 
nimeni altul decât prințul moștenitor Mohammed bin Salman. 

Nu pentru prima dată, președintele Donald Trump n-a fost de 
acord cu descoperirile comunităţii serviciilor secrete din ţara sa. 
Intr-o declaraţie scrisă, a repetat afirmaţiile saudiţilor, că 
Khashoggi era un „dușman al statului” și un membru al Frăției 
Musulmane, înainte să pară că îl absolvă pe MBS de complicitate 


VP - 307 


la moartea jurnalistului. „S-ar putea ca prințul moștenitor să fi 
avut cunoștință de acest eveniment tragic - poate că a avut, 
poate că nu”. Președintele a spus în continuare: „În orice caz, 
relaţia noastră este cu Regatul Arabiei Saudite”. 

Însă Arabia Saudită nu este o democraţie cu instituţii vechi. 
Este una dintre ultimele monarhii absolute ale lumii. Și, în afară 
de cazul în care se face vreo schimbare în succesiunea la tron, 
va fi condusă, poate pentru decenii întregi, de Mohammed bin 
Salman cel fără îndoială, nechibzuit. Prinţul moștenitor saudit 
imaginat de mine - KBM cel educat în Occident și vorbitor de 
limbă engleză - era, în ultimă instanţă, un personaj care putea fi 
mântuit. Dar mă tem că Mohammed bin Salman nu mai are, 
probabil, vreo șansă de reabilitare. Da, a făcut mici reforme, 
printre care și dreptul femeilor de a șofa, care mult timp le-a 
fost refuzat în regatul reacţionar. Însă a și impus o înăbușire cu 
mană de fier a disidenţei fără egal în istoria saudită recentă. 
MBS a promis schimbarea. În loc de asta, a adus instabilitate în 
regiune și represiune în ţara sa. 

În prezent, relaţiile SUA-Arabia Saudită par să fie îngheţate, 
iar MBS umblă prin lume în căutare de prieteni. Xi Jinping al 
Chinei l-a primit la Beijing la începutul anului 2019. lar la un G20 
din Buenos Aires, MBS a bătut palma, în mod scandalos, cu 
Vladimir Putin. O sursă din anturajul prinţului moștenitor mi-a 
spus că salutul exuberant era un mesaj pentru criticii lui MBS 
din Congresul SUA. Arabia Saudită, a spus sursa, nu mai trebuia 
să depindă doar de America pentru protecţie. Putin al Rusiei 
aștepta în culise, fără să pună întrebări. 

Acum un deceniu, un astfel de avertisment implicit ar fi fost 
lipsit de forță. Dar nu mai e așa. Intervenţia lui Putin în Siria a 
făcut din nou din Rusia o forță de care trebuie să se ţină seama 
în Orientul Mijlociu, și prietenii tradiţionali ai Americii au 
observat asta. Tatăl lui MBS, regele Salman, a făcut o singură 
călătorie în străinătate. La Moscova. Emirul Qatarului a sfidat 
administraţia Trump oprindu-se la Moscova în ajunul unei vizite 
la Washington. Al-Sisi al Egiptului a fost de patru ori la Moscova. 
La fel și Benjamin Netanyahu. Până și Israelul, cel mai apropiat 
aliat al Americii în Orientul Mijlociu, evită să se implice în 
regiune. Rusia lui Putin este o forță prea mare ca să fie ignorată. 

Dar ar rupe vreodată un lider saudit legătura istorică cu 
America și ar înclina spre Rusia? O versiune a înclinării a început 


VP - 308 


deja, și Mohammed bin Salman este cel care înclină spre 
Moscova. Relaţia SUA cu Arabia Saudită nu s-a bazat niciodată 
pe valori împărtășite, doar pe petrol. MBS știe perfect că SUA, 
acum producător principal de energie, nu mai are nevoie de 
petrolul din Arabia Saudită. Însă în Rusia lui Putin a găsit un 
partener care să-l ajute să controleze furnizarea globală de 
petrol și preţul lui extrem de important. De asemenea, a găsit, 
la nevoie, o sursă de arme și o conductă prețioasă spre iranienii 
șiiți. Și poate că, lucrul cel mai important, MBS poate fi sigur că 
noul său prieten nu-l va critica pentru că a omorât un jurnalist 
băgăcios. La urma urmei, și rușii se pricep de minune la asta. 


VP - 309 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 310