Daniel Silva — Violoncelista

Similare: (înapoi la toate)

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul DOCX)

Cumpără: caută cartea la librării

a 2 
E (_ 
iz 
Ay 

| > 


DANIEL SILVA 


VIOLONCELISTA 


Original: The Cellist (2021) 


Traducere din limba engleză: 
DANA-LIGIA ILIN 


i & 


e 
© 
es, ` x 


virtual-project.eu 


2022 


VP - 


Cleptocraţie Tip de guvernare sau sistem al hotilor. 
The Oxford English Dictionary 


În Rusia puterea e bogăţie și bogăția e putere. 
Anders Åslund, Russia's Crony Capitalism 


VP-3 


PARTEA ÎNTÂI 


MODERATO 


1. 


JERMYN STREET, ST. JAMES’S 


A 


Sarah Bancroft îi invidia pe norocoșii care credeau că își 
controlează soarta. Pentru ei, viaţa nu era mai complicată decât 
mersul cu metroul. Bagi biletul în fanta de la intrare, cobori la 
staţia care trebuie - mai degrabă Charing Cross decât Leicester 
Square. Sarah n-a crezut niciodată astfel de aiureli. Da, te poți 
pregăti, te poţi trudi, poţi alege, dar în ultimă instanţă viața e un 
joc complicat al providenţei și probabilității. Din păcate, în 
privinţa muncii și dragostei, ea a dovedit o ciudată lipsă de 
alegeri bune. A pierdut multe trenuri. De câteva ori a urcat în cel 
care nu trebuia, aproape întotdeauna cu rezultate catastrofale. 

Cel mai recent pas făcut în carieră părea că se încadrează în 
acest tipar nenorocos. După ce a devenit unul dintre cei mai 
importanţi curatori de muzeu din New York, a ales să se mute la 
Londra ca să preia conducerea zilnică a galeriei Isherwood Fine 
Arts, care, din 1968 încoace, se ocupa cu procurarea de tablouri 
excelente ale vechilor maeștri italieni și olandezi. Ca să nu se 
dezmintă, sosirea ei a fost urmată curând de izbucnirea unei 
pandemii cumplite. Nici măcar lumea artei, care slujea capriciile 
celor extrem de bogaţi de pe planetă, n-a fost imună la ravagiile 
molimei. Aproape de pe o zi pe alta, afacerile galeriei au 
alunecat în ceva foarte asemănător cu stopul cardiac. Dacă 
suna telefonul, de obicei era un cumpărător, sau reprezentantul 
lui, care anunța că renunţă la o achiziţie. De la versiunea 
muzicală din West End a lui Căutând-o pe Susan încoace, 
declara severa mamă a lui Susan, n-a mai văzut Londra un 
debut atât de puţin promiţător. 

Isherwood Fine Arts mai trecuse prin vremuri grele - războaie, 


VP -4 


atacuri teroriste, crize petroliere, prăbușiri ale pieței, povești de 
dragoste dezastruoase - și totuși izbutise, cumva, să treacă cu 
bine peste furtună. Sarah mai lucrase pentru puţin timp acolo cu 
cincisprezece ani înainte, pe când era informator clandestin al 
CIA. Operaţiunea fusese în colaborare cu israelienii, condusă de 
legendarul Gabriel Allon. Cu ajutorul unui Van Gogh pierdut, ela 
introdus-o pe Sarah în anturajul unui miliardar saudit, Zizi al- 
Bakari, și i-a încredinţat misiunea să dea de căpetenia teroristă 
care stătea la pândă pe acolo. De atunci încoace viaţa ei s-a 
schimbat definitiv. 

Când operaţiunea s-a încheiat, ea a petrecut câteva luni de 
recuperare într-o casă conspirativă a Agenţiei din ţinutul 
preponderent crescător de cai al Virginiei de Nord. După aceea 
a lucrat la Centrul Antiterorism al CIA din Langley. De 
asemenea, a participat la câteva operaţiuni comune americano- 
israeliene, toate la cererea lui Gabriel. Serviciul secret britanic 
știa de trecutul lui Sarah și de prezenţa ei la Londra - fapt deloc 
surprinzător, dat fiind că în acest moment împărțea patul cu un 
agent al MI6, Christopher Keller. De obicei, o astfel de relaţie ar 
fi fost strict interzisă, însă în cazul lui Sarah s-a făcut o excepţie. 
Graham Seymour, directorul general al MI6, era prieten cu ea, 
ca și prim-ministrul Jonathan Lancaster. De fapt, la puţin timp 
după venirea ei la Londra, Sarah și Christopher au participat la o 
cină privată la numărul 10. 

În afară de Julian Isherwood, proprietarul minunatei galerii 
care purta numele său, cei din lumea londoneză a artei nu știau 
nimic din toate astea. În ceea ce-i privea pe colegii și rivalii lui 
Sarah, ea era frumoasa și strălucita americancă expertă în 
istoria artei care mai demult le luminase efemer lumea într-o 
iarnă posomorâtă și îi abandonase pentru cineva de teapa lui 
Zizi al-Bakari, fie-i ţărâna ușoară. lar acum, după o călătorie cu 
peripeții prin lumea serviciilor secrete, revenise, adeverindu-și 
astfel teoria despre providenţă și probabilitate. În cele din urmă, 
Sarah urcase în trenul care trebuia. 

Londra a primit-o cu braţele deschise și au fost puse puţine 
întrebări. Abia reușise să-și pună lucrurile în ordine când a 
năvălit virusul. S-a molipsit la începutul lui martie, la European 
Fine Art Fair din Maastricht, și i-a infectat rapid pe Julian și 
Christopher. Julian a petrecut două săptămâni de coșmar la 


1 Pe Downing Street, la numărul 10, se află sediul prim-ministrului. 
VP-5 


University College Hospital. Sarah a fost cruţată de cele mai 
grave simptome ale virusului, însă a avut parte timp de o lună 
de febră, slăbiciune, durere de cap și respiraţie superficială care 
apărea de câte ori se dădea jos din pat. Deloc surprinzător, 
Christopher a scăpat nevătămat și asimptomatic. Sarah l-a 
pedepsit punându-l să o slujească fără crâcnire. Cumva, relaţia 
lor a supraviețuit. 

În iunie Londra s-a trezit din carantină. După ce a fost testat 
de trei ori negativ, Christopher și-a reluat serviciul în Vauxhall 
Cross, dar Sarah și Julian au așteptat până la solstițiul de vară 
ca să redeschidă galeria. Era situată într-un pătrat liniștit de 
piatră cubică și prăvălii numit Mason's Yard, între birourile unei 
mici companii maritime grecești și un bar frecventat în 
nevinovatele zile de dinaintea molimei de funcționare drăgălașe 
care mergeau pe scutere. La ultimul etaj era o superbă sală de 
expoziţie făcută pe modelul celebrei galerii Paul Rosenberg din 
Paris, în care Julian petrecuse în copilărie atâtea ore fericite. El 
și Sarah împărțeau un birou mare de la etajul întâi cu Ella, 
recepţionera cea atrăgătoare, dar inutilă. In prima săptămână 
de la reluarea activităţii telefonul a sunat doar de trei ori. Ella a 
lăsat toate trei apelurile să intre în mesageria vocală. Sarah a 
informat-o că serviciile ei, atâtea câte erau, nu mai sunt 
necesare. 

N-avea rost să angajeze o înlocuitoare. Experții avertizau că la 
răcirea vremii vine al doilea val brutal, și proprietarii de 
magazine din Londra au fost anunţaţi să se aștepte la mai multe 
carantine impuse de guvern. Ultimul lucru de care avea nevoie 
Sarah era încă o gură de hrănit. S-a hotărât să nu irosească 
vara. Avea să vândă un tablou, orice tablou, chiar și cu preţul 
vieţii. 

A găsit unul din întâmplare, pe când inventaria numărul 
catastrofal de mare de lucrări nevândute din încăperile ticsite 
ale depozitului lui Julian: Cântăreața la lăută, ulei pe pânză, 
152x134 centimetri, poate că baroc timpuriu, destul de 
deteriorat și murdar. Chitanţa originală și documentele de 
expediție erau încă în arhiva lui Julian, alături de un atestat de 
proveniență îngălbenit. Primul proprietar cunoscut era contele 
Cutare din Bologna, care în 1698 l-a vândut prinţului Cutărescu 
din Liechtenstein, care, la rândul lui, l-a vândut baronului 
Oarecare din Viena, unde a rămas până în 1962, când a fost 


VP-6 


cumpărat de un dealer din Roma, care în cele din urmă i l-a pus 
în braţe lui Julian. Tabloul fusese atribuit pe rând Școlii Italiene, 
unui discipol al lui Caravaggio, și, mai promiţător, cercului lui 
Orazio Gentileschi. Sarah a avut o intuiţie. l-a arătat pictura 
expertului Niles Dunham de la National Gallery în perioada de 
trei ore pe care și-o rezerva Julian zilnic pentru prânz. Niles a 
acceptat șovăielnic atribuirea făcută de Sarah, în așteptarea 
unei examinări tehnice prin radiografie și prin reflectografie în 
infraroșu. Apoi s-a oferit s-o scape pe Sarah de tablou contra opt 
sute de mii de lire sterline. 

— Valorează cinci milioane, dacă nu mai mult. 

— Nu în timpul Ciumei Bubonice. 

— Mai vedem. 

In mod normal, o lucrare a unui pictor important descoperită 
acum ar fi fost pusă pe piaţă cu mare vâlvă, mai ales dacă 
popularitatea pictorului ar fi crescut de curând datorită poveștii 
personale tragice. Dar, având în vedere nesiguranța actuală a 
pieţei - ca să nu mai spunem că tabloul descoperit acum a fost 
descoperit în propria galerie -, Julian a hotărât că se cuvine o 
vânzare privată. Și-a sunat câţiva dintre cei mai de nădejde 
clienți și n-a obţinut nicio fărâmă de interes. Moment în care 
Sarah a contactat discret un colecționar miliardar care era 
prietenul unui prieten. El și-a manifestat interesul și, după 
câteva întâlniri cu distanţare socială la locuinţa lui din Londra, 
au ajuns la un preţ satisfăcător. Sarah a cerut un avans de un 
milion de lire sterline, parţial ca să acopere costurile restaurării, 
care aveau să fie mari. Colecţionarul i-a cerut să vină acasă la el 
în seara aceea, la ora opt, ca să ia cecul. 

Toate astea explicau în mare măsură de ce Sarah Bancroft, 
într-o seară umedă de la sfârșitul lui iulie, stătea la o masă în 
colțul barului de la Wilton's Restaurant, de pe Jermyn Street. 
Starea de spirit din încăpere era nesigură, zâmbetele silite, 
hohotele de râs zgomotoase, dar, cumva, false. Julian era 
aplecat peste capătul tejghelei barului. Cu costumul lui de pe 
Savile Row și șuviţe încărunţite din belșug, arăta foarte elegant, 
chiar dacă dubios, o înfățișare pe care el o descria ca 
„depravare demnă”. Se uita în paharul cu Sancerre și se 
prefăcea că ascultă ceva ce îi șoptea entuziasmat la ureche 
Jeremy Crabbe, directorul departamentului Vechi Maeștri de la 
Bonhams. Amelia March, de la ARTNews, trăgea cu urechea la o 


VP-7 


discuţie între Simon Mendenhall, licitatorul-șef cu înfățișare de 
manechin de la Christie's, și Nicky Lovegrove, consultant în 
domeniul artelor plastice al celor ucigător de bogaţi. Roddy 
Hutchinson, considerat de mulţi dealerul cel mai lipsit de 
scrupule din întreaga Londră, îl trăgea de mânecă pe durduliul 
Oliver Dimbleby. Însă Oliver nu părea să observe, pentru că o 
pipăia pe incredibil de frumoasa femeie, fost manechin, care 
acum deţinea o galerie de artă modernă de succes pe King 
Street. În drum spre ușă, femeia i-a trimis prin aer lui Sarah un 
pupic cuviincios cu buzele ei stacojii perfecte. Sarah a sorbit din 
martiniul cu trei măsline și a șoptit: 

— Cățea. 

— Te-am auzit! Din fericire, nu era decât Oliver. Într-un 
costum gri bine ajustat, a plutit spre masa lui Sarah ca un balon 
de baraj și s-a așezat. Ce ai împotriva adorabilei Miss Watson? 

— Ochii ei. Pomeţii. Părul. Sânii. Sarah a oftat. Să zic mai 
departe? 

Oliver și-a fluturat cu dispreț mânuţa dolofană. 

— Eşti mult mai drăguță decât ea, Sarah. N-am să uit 
niciodată prima dată când te-am văzut traversând Mason's Yard. 
Aproape că mi-a stat inima-n loc. Dacă ţin bine minte, m-am 
făcut zdravăn de râs atunci. 

— M-ai cerut de nevastă. De câteva ori, de fapt. 

— Oferta rămâne valabilă. 

— Sunt măgulită, Ollie. Dar mă tem că iese din discuţie. 

— Sunt prea bătrân? 

— Nici vorbă. 

— Prea gras? 

Ea l-a ciupit de obrazul rozaliu. 

— De fapt, ești numai bun. 

— Și atunci care-i problema? 

— Sunt prinsă. 

— În ce? 

— Într-o relaţie. 

Lui părea să-i fie necunoscut cuvântul. Incurcăturile romantice 
ale lui Oliver rareori ţineau mai mult de o noapte ori două. 

— Vorbești despre tipul care conduce Bentleyul bătător la 
ochi? 

Sarah a sorbit din pahar. 

— Și cum îl chemă pe iubitul ăsta al tău? 


VP-8 


— Peter Marlowe. 

— Pare născocit. Pe drept cuvânt, și-a zis Sarah. Cu ce se 
ocupă? 

— Poţi ţine un secret? 

— Draga mea Sarah, ţin în capul meu mai multe secrete 
murdare decât MI5 și MI6 laolaltă. 

Ea s-a aplecat peste masă. 

— E asasin de profesie. 

— Zău? Interesantă muncă, nu-i așa? Sarah a zâmbit. Nu era 
adevărat, desigur. Trecuseră câţiva ani de când Christopher 
lucrase ca asasin plătit. El e motivul pentru care te-ai întors la 
Londra? a tatonat Oliver. 

— Unul dintre motive. Adevărul e că mi-a fost tare de dor de 
voi toţi. Chiar și de tine, Oliver. Sarah s-a uitat la ceasul de pe 
telefon. Of, la naiba! Vrei să fii un dulce și sa-mi plătești 
băutura? Am întârziat. 

— De la ce? 

— Fii cuminte, Oliver. 

— De ce naiba să fiu? E așa de afurisit de plictisitor. 

Sarah s-a ridicat și, făcându-i semn cu ochiul lui Oliver, a ieșit 
pe Jermyn Street. Brusc, ploua cu găleata, dar curând a salvat-o 
un taxi. A așteptat să ajungă la adăpost în mașină și abia apoi i- 
a dat șoferului adresa. 

— Cheyne Walk, vă rog. Numărul patruzeci și trei. 


2. 


CHEYNE WALK, CHELSEA 


La fel ca Sarah Bancroft, Viktor Orlov credea că viaţa e o 
călătorie pe care e cel mai bine s-o faci fără hartă. A crescut 
într-un apartament din Moscova pe care îl împărțeau trei familii 
și a devenit multimiliardar printr-un amestec de noroc, hotărâre 
și tactici necruțătoare, pe care chiar și lăudătorii lui le descriau 
ca lipsite de scrupule, dacă nu chiar criminale. Orlov nu făcea un 
secret din faptul că este un animal de pradă și un îmbogăţit pe 
căi necinstite. Intr-adevăr, purta cu mândrie aceste etichete. 
„Dacă m-aș fi născut englez, poate că aș fi făcut bani curaţi”, i-a 


VP-9 


spus cu dispreţ britanicului care îi luă un interviu după ce s-a 
stabilit la Londra. „Însă m-am născut în Rusia. Și am făcut avere 
rusească”. 

Mai exact, Viktor Orlov nu era născut în Rusia, ci în Uniunea 
Sovietică. Fiind un matematician strălucit, a urmat cursurile 
prestigiosului Institut de Mecanică Fină și Optică din Leningrad, 
apoi a dispărut în programul sovietic al armelor nucleare, unde a 
proiectat rachete balistice intercontinentale cu focoase multiple. 
Mai târziu, când a fost întrebat de ce a intrat în Partidul 
Comunist, a recunoscut că a fost doar pentru a avansa în 
carieră. „Presupun că aș fi putut să fiu disident”, a adăugat, 
„însă gulagul nu mi s-a părut niciodată un loc grozav de 
atractiv”. 

Ca membru al elitei răsfăţate, Orlov a fost martor la 
putrezirea pe dinăuntru a sistemului sovietic și a știut că nu era 
decât o chestiune de timp până la prăbușirea imperiului. In cele 
din urmă, când s-a terminat, a renunţat la statutul de membru 
de partid și a jurat să se îmbogăţească. În câţiva ani câștigase o 
avere considerabilă importând calculatoare și alte bunuri 
occidentale pe piaţa rusească abia născută. Apoi a folosit acea 
avere ca să cumpere cea mai mare oțelărie aflată în 
proprietatea statului și Ruzoil, gigantul petrolier siberian. N-a 
trecut mult până ca Orlov să devină cel mai bogat om din Rusia. 

Insă în Rusia post-sovietică, o ţară fără legi, averea l-a făcut 
pe Orlov o ţintă. A supraviețuit la cel puţin trei atentate la viaţa 
sa și se zvonea că a ordonat uciderea câtorva oameni ca 
răzbunare. Insă cea mai mare ameninţare pentru el avea să fie 
bărbatul care a devenit președinte după Boris Elțîn. Acesta 
credea că Viktor Orlov și ceilalţi oligarhi au furat cele mai 
preţioase bunuri ale ţării și avea de gând să le fure înapoi. După 
ce s-a instalat la Kremlin, noul președinte l-a chemat la el pe 
Orlov și i-a cerut două lucruri: oțelăria și Ruzoil. „Și nu-ți băga 
nasul în politică”, a adăugat ameninţător. „Că ţi-l tai”. 

Orlov a fost de acord să renunţe la oțelărie, dar nu la Ruzoil. 
Președintele n-a fost încântat. Le-a ordonat imediat procurorilor 
să deschidă o anchetă de fraudă și mită, și într-o săptămână a 
fost emis mandatul de arestare a lui Orlov. Care a fost destul 
înţelept ca să fugă la Londra, unde a devenit unul dintre cei mai 
vehemenți critici ai președintelui rus. Timp de câţiva ani, Ruzoil 
a rămas blocat în plan juridic, inaccesibil atât pentru Orlov, cât 


VP - 10 


și pentru noii stăpâni de la Kremlin. În cele din urmă, Orlov a 
acceptat să renunţe la companie în schimbul a trei agenţi 
secreți israelieni care erau prizonieri în Rusia. Unul dintre agenţi 
era Gabriel Allon. 

Pentru generozitatea sa, Orlov a primit un pașaport britanic și 
o întâlnire cu Maiestatea Sa la Buckingham Palace. Apoi a 
purces cu ambiţie la refacerea averii pierdute, de această dată 
sub ochiul scrutător al oficialilor britanici, care îi monitorizau 
toate tranzacţiile și investiţiile. Acum imperiul lui cuprindea ziare 
londoneze venerabile, ca /ndependent, Evening Standard și 
Financial Journal. De asemenea, achiziţionase acțiunile 
majoritare la săptămânalul de investigaţie rus Moskovskaia 
Gazeta. Cu sprijinul financiar al lui Orlov, revista a redevenit una 
dintre cele mai importante agenţii de știri independente și un 
ghimpe în coasta celor din Kremlin. 

Ca urmare, Orlov trăia fiecare zi conștient că formidabilele 
servicii secrete ale Federaţiei Ruse plănuiesc să-l omoare. Noua 
sa limuzină Mercedes-Maybach era echipată cu dispozitive de 
siguranţă rezervate de obicei mașinilor președinților și prim- 
miniștrilor, iar casa lui din istoricul Cheyne Walk, în Chelsea, era 
una dintre cele mai bine păzite din Londra. Un Range Rover 
negru zăbovea la trotuar, cu farurile stinse. lnăuntru erau patru 
bodyguarzi, toţi foști membri ai comandourilor de elită ale 
Special Air Service, folosiţi de o firmă de securitate discretă cu 
sediul în Mayfair. Cel de la volan a ridicat o mână ca semn de 
recunoaștere când Sarah a coborât de pe bancheta din spate a 
taxiului. Evident, era așteptată. 

Casa de la numărul 43 era înaltă și îngustă, acoperită de 
wisteria. La fel ca vecinele ei, era departe de stradă, în spatele 
unui gard din fier forjat. Sarah a traversat repede aleea din 
grădină sub adăpostul precar oferit de umbrela pliantă. La 
apăsarea butonului soneriei s-a auzit un sunet puternic de 
clopot, dar n-a răspuns nimeni, Sarah a mai apăsat o dată pe 
buton, cu același rezultat. i 

In mod normal, ar fi deschis ușa o menajeră. Insă Viktor, cu 
germofobia lui faimoasă încă dinainte de pandemie, tăiase din 
orele personalului de întreţinere ca să reducă riscurile de 
contaminare. Celibatar înrăit, își petrecea cele mai multe seri în 
camera de lucru de la etajul al doilea, uneori singur, adeseori în 
compania unor făpturi de sex feminin necuvenit de tinere. Se 


VP -11 


vedea lumină în spatele draperiilor. Sarah a presupus că el este 
la telefon. Cel puţin, spera că este. 

A sunat a treia oară și, neprimind niciun răspuns, a pus 
arătătorul pe cititorul biometric de lângă ușă. Viktor adăugase în 
sistem amprenta ei, fără îndoială în speranţa că relaţia lor va 
continua și după perfectarea vânzării tabloului. Un ciripit 
electronic a anunţat-o pe Sarah că scanarea a fost acceptată. Și- 
a tastat codul personal - identic cu cel pe care îl folosea în 
galerie - și pe dată ușa s-a descuiat. 

A lăsat în jos umbrela, a răsucit clanţa și a intrat. Tăcerea era 
deplină. L-a strigat pe Viktor, însă n-a primit niciun răspuns. A 
traversat holul de la intrare, a urcat scara măreaţă și a ajuns la 
etajul al doilea. Ușa camerei de lucru a lui Viktor era 
întredeschisă. A bătut. Niciun răspuns. 

Strigându-l pe Viktor, a intrat în cameră. Era replica exactă a 
camerei de lucru particulare a Maiestăţii Sale din apartamentul 
din Buckingham Palace - în afară de peretele cu ecrane cu 
rezoluţie mare pe care pâlpâiau știrile financiare și informaţii de 
pe pieţele din întreaga lume. Viktor stătea la birou, cu faţa 
înclinată spre tavan, ca și cum ar fi fost scufundat în gânduri. 

Nu s-a clintit când Sarah s-a apropiat de birou. În faţa lui erau 
receptorul telefonului fix, un pahar cu vin băut pe jumătate și un 
vraf de documente. Avea gura și bărbia acoperite de spumă 
albă și erau dâre de vomă pe cămașa lui în dungi. Sarah n-a 
văzut niciun semn de respiraţie. 

— O! Viktor! Dumnezeule mare! 

Pe când era la CIA, Sarah lucrase la cazuri care implicau arme 
de distrugere în masă. Poarta din fier forjat, butonul soneriei, 
scanerul biometric, tastatura alarmei: oricare dintre ele putea fi 
contaminată. Neurotoxinele acționau extrem de rapid. Avea să 
afle într-un minut, două. 

Sarah a mai atins o suprafaţă, clanța ușii de la intrare 
căptușite cu plumb. Afară, și-a ridicat faţa spre ploaia care 
cădea și a așteptat prima senzaţie semnificativă de greață. Unul 
dintre bodyguarzi a ieșit din Range Rover, dar Sarah l-a 
avertizat să nu se apropie. Apoi și-a scos telefonul din poșetă și 
a format un număr dintre contactele preferate. Apelul a intrat 
direct în mesageria vocală. Ca de obicei, și-a zis, proasta sa 
alegere a momentului era impecabilă. 

— lartă-mă, iubitule, a zis liniștită. Dar mă tem că aș putea fi 


VP - 12 


pe moarte. 


3, 


LONDRA 


Printre multele întrebări fără răspuns din jurul evenimentelor 
acelei seri era identitatea bărbatului care a sunat la linia de 
urgență a Poliţiei Metropolitane. O înregistrare automată a 
arătat că vorbea engleza cu un puternic accent franțuzesc. 
Experții lingviști au stabilit ulterior că era, după toate 
probabilitățile, din sud, cu toate că unul a sugerat că probabil 
era din Corsica. Atunci când i s-a cerut numele a închis brusc. 
Numărul mobilului său, care n-a lăsat metainformaţii, n-a putut 
fi determinat. 

Primii agenţi au ajuns la faţa locului - Cheyne Walk, numărul 
43, în Chelsea, una dintre cele mai șic adrese din Londra - peste 
doar patru minute. Au dat de o priveliște absolut remarcabilă. O 
femeie stătea pe aleea casei de cărămidă elegante, la câțiva 
pași de ușa deschisă. În mâna dreaptă ţinea un telefon mobil. 
Cu stânga își freca aprig fața ridicată spre ploaia torențială. 
Patru bărbaţi solizi în costume negre se uitau la ea din cealaltă 
parte a gardului de fier forjat ca la o nebună. 

Când unul dintre agenţi a încercat să se apropie, ea i-a strigat 
să se oprească. Apoi a explicat că proprietarul casei, bancherul 
și publicistul de origine rusă Viktor Orlov, a fost ucis cu o 
neurotoxină, foarte probabil de origine rusă. Femeia era 
convinsă că a fost expusă și ea la toxină, ceea ce îi explica 
înfățișarea și comportamentul. Avea accent american, stăpânea 
la perfecţie terminologia armelor chimice. Agenţii au presupus 
că are experienţă în chestiuni de securitate, părere întărită de 
faptul că a refuzat să se legitimeze sau să explice de ce venise 
la domnul Orlov în acea seară. 

Au trecut câteva minute până ce primele echipe în costume 
verzi de protecție CBRN? au intrat în casă. La etaj, în camera de 
lucru, l-au găsit pe miliardarul rus așezat la birou, cu pupilele 
contractate, salivă pe bărbie, vomă pe cămașă - toate semnele 


? Chimică, biologică, radiologică și nucleară. 
VP- 13 


unei expuneri la o neurotoxină. Personalul medical n-a încercat 
să-l reanimeze. Se părea că Orlov e mort de o oră sau mai mult, 
probabil în urma asfixiei sau stopului cardiac indus de pierderea 
controlului mușchilor respiratori. Testarea preliminară a 
descoperit contaminare pe birou, piciorul paharului de vin și 
receptorul telefonului. Nu erau urme de contaminare pe nicio 
altă suprafaţă, inclusiv ușa de la intrare, butonul soneriei sau 
scanerul biometric. 

Ceea ce le sugera investigatorilor că neurotoxină fusese 
adusă direct în camera de lucru a lui Orlov de către un intrus 
sau musafir. Cei care îl păzeau pe miliardar le-au spus polițiștilor 
că au venit la el două persoane în acea seară, ambele femei. 
Una era americanca aceea care a descoperit cadavrul. Cealaltă 
era rusoaică - cel puţin, așa au presupus ei. Femeia nu s-a 
identificat, iar Orlov nu le-a dat niciun nume. Nimic din toate 
astea nu era neobișnuit, au explicat ei. Orlov era secretos din 
fire, mai ales când era vorba despre viaţa sa particulară. A 
întâmpinat-o pe femeie la intrare - zâmbete și pupături în stil 
rusesc - și a condus-o sus, în camera de lucru, unde a tras 
draperiile. Femeia a stat cam cincisprezece minute, după care a 
plecat neînsoţită, nici asta nefiind ceva neobișnuit în ce-l 
privește pe Orlov. 

Era aproape zece seara când agentul cel mai mare în rang de 
la faţa locului a raportat la Scotland Yard primele descoperiri. La 
rândul său, supervizorul turei a sunat-o pe Stella McEwan, 
comisarul Poliţiei Metropolitane, iar ea l-a contactat pe ministrul 
de interne, care i-a alertat pe cei din Downing Street. Apelul nu 
era necesar, deoarece prim-ministrul Lancaster știa deja de 
criza care se desfășura; fusese informat cu cincisprezece minute 
înainte de Graham Seymour, directorul general al MI6. Prim- 
ministrul a reacţionat la veste cu furie îndreptăţită. Pentru a 
doua oară în doar optsprezece luni se părea că rușii au săvârșit 
un asasinat în inima Londrei cu o armă de distrugere în masă. 
Cele două atacuri aveau cel puţin un element în comun: numele 
femeii care descoperise cadavrul lui Orlov. 

— Ce naiba căuta ea în casa lui Viktor? 

— O tranzacţie de artă, a explicat Seymour. 

— Suntem siguri că e doar atât? 

— Domnule prim-ministru? 

— Nu lucrează iar cu Allon, nu? 


VP - 14 


Seymour l-a asigurat pe Lancaster că nu. 

— Unde-i ea acum? 

— La St. Thomas Hospital. 

— A fost expusă? 

— Vom ști cât de curând. Între timp, e obligatoriu să-i ţinem 
numele departe de presă. 

Intrucât era un incident domestic, rivalii lui Seymour de la MI5 
și-au asumat principala responsabilitate a investigaţiei. Și-au 
concentrat ancheta pe prima dintre cele două femei care l-au 
vizitat pe Orlov. Cu ajutorul camerelor de supraveghere din 
Londra, Poliţia Metropolitană aflase deja că ea ajunsese acasă la 
Orlov cu taxiul la ora 18.19. O examinare suplimentară a 
imaginii camerelor de supraveghere a arătat că ea a luat acel 
taxi cu patruzeci de minute mai devreme de la terminalul 5 al 
Aeroportului Heathrow, după ce a ajuns în Marea Britanie cu un 
avion al companiei British Airways de la Zurich. Poliţia Vamală a 
identificat-o ca Nina Antonova, patruzeci și doi de ani, cetățean 
al Federaţiei Ruse cu rezidența în Elveţia. 

Intrucât Marea Britanie nu le mai cerea pasagerilor care 
soseau să completeze formularele la aterizare, ocupaţia ei n-a 
fost ușor de aflat. Însă o simplă căutare pe internet a arătat că 
Nina Antonova lucra ca reporter de investigații la Moskovskaia 
Gazeta, săptămânalul anti-Kremlin al cărui proprietar era nimeni 
altul decât Viktor Orlov. Fugise din Rusia în 2014, după ce a 
supravieţuit unui atentat. Din avanpostul său din Zurich a 
dezvăluit multe cazuri de corupţie care implicau membri ai 
cercului intim al președintelui rus. Se declara disidentă și apărea 
în mod regulat la televiziunea elveţiană, pe post de comentator 
al afacerilor rusești. 

Nu prea era CV-ul tipic al unui asasin al Centralei din 
Moscova. Cu toate acestea, dat fiind palmaresul Kremlinului, nu 
putea fi scoasă din discuţie. Cu siguranță era nevoie de un 
interogatoriu la poliţie, cu cât mai curând, cu atât mai bine. 
Conform camerelor de supraveghere, plecase din casa lui Orlov 
la 18.35 și se dusese pe jos la hotelul Cadogan din Sloane 
Street. Da, a confirmat recepţionera, o Nina Antonova se cazase 
ceva mai devreme în acea seară. Nu, acum nu era în cameră. 
Plecase din hotel la șapte și un sfert, aparent pentru a cina cu 
cineva, și încă nu se întorsese. 

Camerele de supraveghere ale hotelului 


Ap 


îi înregistraseră 


VP -15 


plecarea. Cu o expresie gravă, a urcat într-un taxi chemat de un 
valet cu pelerină de ploaie. Mașina a depus-o nu la un 
restaurant, ci la Aeroportul Heathrow, unde la ora 21.45 a urcat 
într-un avion al companiei British Airlines spre Amsterdam. 
Apelul la mobilul ei - Poliţia Metropolitană obținuse numărul din 
formularul de înregistrare al hotelului - a rămas fără răspuns. 
Moment în care Nina Antonova a devenit principalul suspect în 
asasinarea bancherului și publicistului de origine rusă Viktor 
Orlov. 

Ca umilinţă supremă, Samantha Cooke de la jurnalul rival 
Telegraph a fost cea care a dat pe post știrea asasinării lui 
Orlov, chiar dacă relatarea ei conţinea puţine amănunte. A doua 
zi dimineaţă, prim-ministrul Lancaster, într-o întâlnire cu 
reporterii în faţa numărului 10, a confirmat că miliardarul a fost 
ucis cu o otravă chimică încă neidentificată, aproape cu 
siguranţă de fabricaţie rusă. N-a pomenit de documentele 
descoperite pe biroul lui Orlov sau de cele două femei care l-au 
vizitat în noaptea crimei. Una părea să fi dispărut fără urmă. 
Cealaltă era instalată comod în St. Thomas Hospital. Măcar 
pentru asta, dacă nu pentru altceva, prim-ministrul era profund 
recunoscător. 

e 

Era udă până la piele când a ajuns și dârdâia. Celor de la 
terapie intensivă nu li s-a spus numele sau ocupația ei, doar 
naționalitatea și vârsta aproximativă. l-au scos hainele ude, le- 
au pus într-un sac roșu pentru risc biologic și i-au dat o cămașă 
de noapte și o mască. Pupilele ei reacţionau și căile nazale erau 
curate. Ritmul cardiac și cel al respirației erau mari. Simţea 
greață? Nu. Durere de cap? Un pic, a recunoscut ea, dar 
probabil era martiniul pe care îl băuse ceva mai devreme. N-a 
spus unde. 

Starea ei sugera că trecuse nevătămată prin expunerea la 
neurotoxină. Cu toate acestea, ca să se asigure că nu apar cu 
întârziere simptomele, i s-au prescris atropină și clorură de 
pralidoximă, ambele administrate intravenos. Atropină i-a uscat 
gura și i-a tulburat vederea, dar în rest n-a avut niciun efect 
secundar grav. 

După alte patru ore de observaţie a fost dusă cu fotoliul rulant 
într-o rezervă de la etaj, cu vedere spre Tamisa. Era aproape 
patru dimineaţa când a aţipit. Când a avut spasme, asistentele 


VP - 16 


din tura de noapte au tras o sperietură - contracţiile musculare 
sunt un simptom de otrăvire cu neurotoxină -, însă nu era decât 
un coșmar, bietul suflețel. Doi agenţi în uniformă de la Poliţia 
Metropolitană au stat de pază în dreptul ușii ei, împreună cu un 
bărbat în costum negru, cu cască în ureche. Mai târziu, 
administraţia spitalului avea să nege zvonul răspândit ca o 
molimă în rândurile personalului că agentul era din unitatea 
Poliţiei Metropolitane care asigură protecția familiei regale și a 
prim-ministrului. 

Era aproape zece dimineaţa când femeia s-a trezit. După un 
mic-dejun ușor, pâine prăjită și cafea, a fost examinată din nou. 
Pupilele reacţionau, căile nazale erau curate. Ritmul cardiac, 
respiraţia și tensiunea erau normale. Se părea, a zis doctorul, că 
ieșise la proverbialul liman. 

— Asta înseamnă că pot să plec? 

— Încă nu. 

— Dar când? 

— Cel mai devreme la începutul după-amiezii. 

Era clar că e dezamăgită, dar și-a acceptat soarta fără să 
crâcnească. Asistentele au făcut tot ce le-a stat în puteri ca ea 
să se simtă bine, însă orice încercare de conversaţie care nu era 
legată de starea ei era respinsă cu iscusinţă. O, era cum nu se 
poate mai politicoasă, dar reţinută și distantă. Și-a petrecut o 
mare parte din zi uitându-se la televizor la știrile despre 
asasinarea miliardarului rus. S-ar fi zis că e, cumva, implicată, 
dar cei din Downing Street erau hotărâți să ţină secret rolul ei. 
Personalul a fost avertizat să nu sufle o vorbă despre ea presei. 

Puțin după ora cinci a primit un telefon în cameră. Era de la 
numărul 10 - prim-ministrul însuși, după spusele unei 
centraliste, care a jurat că i-a auzit vocea. La câteva minute 
după încheierea discuţiei a apărut un bărbat cu înfățișare de 
băietan și aerul unui pastor provincial, aducând haine de schimb 
și o pungă cu articole de toaletă. A scris ceva lizibil în registrul 
vizitatorilor și a așteptat pe coridor alături de polițiști până ce ea 
a făcut duș și s-a îmbrăcat. După o ultimă examinare, la care 
femeia a obținut calificativele maxime, medicii au fost de acord 
să o externeze. Bărbatul cu înfățișare de băietan a luat imediat 
formularul și i-a spus asistentei-șefe să șteargă din computer 
fișa femeii. Peste o clipă, fișa și femeia au dispărut. 


VP - 17 


4. 


ST. THOMAS HOSPITAL, LAMBETH 


Un Bentley Continental argintiu aștepta în fața intrării 
principale a spitalului; șoferul era rezemat de capotă, cu un aer 
indiferent. Purta un mantou Burberry Camden peste un costum 
la un rând de la Richard Anderson, de pe Savile Row. Avea părul 
decolorat de soare și ochii de un albastru strălucitor. Sarah și-a 
dat jos masca și i-a sărutat gura pe care părea întipărit veșnic 
un zâmbet ironic. 

— Chiar crezi că e un lucru înțelept? a întrebat Christopher. 

— Foarte. 

Și-a plimbat vârful arătătorului peste gropița din bărbia lui 
puternică. Avea pielea bine întinsă și întunecată. Anii petrecuți 
în munţii din Corsica îi dăduseră coloritul unui mediteraneean. 

— Arăţi numai bun de mâncat. 

— Nu ţi-au dat mâncare? 

— Nu mi-a fost foame. Nu, după ce l-am văzut pe Viktor așa. 
Dar hai să vorbim despre ceva mai plăcut. 

— Cum ar fi? 

— Toate lucrurile păcătoase pe care am să ţi le fac când 
ajungem acasă. 

Sarah i-a mușcat buza de jos și s-a strecurat pe scaunul 
pasagerului din Bentley. La puţin timp după venirea la Londra i- 
a sugerat lui Christopher să vândă mașina și să-și cumpere ceva 
mai puţin bătător la ochi - de exemplu, un Volvo, preferabil un 
model combi. Acum, mângâiată de pielea matlasată, s-a 
întrebat cum a putut să fie așa de toantă. Una dintre melodiile 
sale preferate curgea lin din sistemul audio. L-a acompaniat pe 
Chet Baker în vreme ce traversau Westminster Bridge. 

Nu m-am îndrăgostit decât o dată și a trebuit să fii tu... 

Traficul din ora de vârf era anemic. Pe celălalt mal al Tamisei, 
schelele făceau invizibil Elizabeth Tower, modificând conturul pe 
cer al Londrei. Până și celebrul cadran al ceasului era acoperit. 
Nimic nu mai era cum trebuie în lume, și-a zis Sarah. Lucrurile o 
luaseră razna. 

Toate mi se întâmplă mie... 

— Nu știam că ai așa voce frumoasă, a zis Christopher. 

VP - 18 


— Credeam că spionii se pricep să mintă. 

— Eu sunt agent de informaţii. Spionii sunt tipii pe care îi 
ademenim să-și trădeze ţara. 

— Asta nu schimbă faptul că am cea mai proastă voce din 
lume la cântat. 

— Ce prostie! 

— De fapt, e adevărat. Când eram în clasa a cincea la 
Brearley, profesoara mea a scris un tratat lung pe carnetul meu 
de note despre faptul că nu sunt în stare să cânt. 

— Ştii ce se spune despre profesori. 

— Miss Hopper, a zis Sarah cu ciudă. Din fericire, în anul 
următor tata a fost transferat la Londra. M-a înscris la American 
School din St. John's Wood și am putut să las în urmă toată 
povestea asta. 

S-a uitat pe fereastră la trotuarele pustii din Birdcage Walk. 

— Mama și cu mine făceam plimbări lungi de tot când locuiam 
în Londra. Adică pe când încă mai vorbeam una cu alta. 

Pachetul de Marlboro al lui Christopher era pe consola din 
mijloc, alături de bricheta lui Dunhill de aur. Sarah a șovăit, apoi 
a luat una. 

— Poate că n-ar trebui. 

— N-ai auzit? Se zice că ucide coronavirusul. 

Sarah a aprins bricheta și a atins cu flacăra capătul ţigării. 

— Ai fi putut să mă vizitezi, știi. 

— NHS? interzice vizitarea pacienților, în afară de cei aflaţi pe 
patul de moarte. 

— Am fost expusă la o neurotoxină rusească. Patul de moarte 
era o posibilitate clară. 

— Dacă vrei să știi, m-am oferit să stau de pază la ușa ta, însă 
Graham nici n-a vrut să audă. Apropo, îţi transmite cele mai 
bune urări. 

Christopher a trecut pe Radio Four la timp ca să audă 
începutul de la Six O'Clock News. Asasinarea lui Viktor Orlov 
reușise să înlocuiască pandemia ca știre principală. Kremlinul 
nega orice rol în această chestiune, acuzând serviciile de 
informaţii britanice că uneltesc ca să discrediteze Rusia. 
Conform postului BBC, autorităţile britanice încă nu 
identificaseră otrava folosită la uciderea lui Orlov. Nici nu 


3 National Health Service, sistemul de stat care se ocupă de sănătatea populaţiei din 
Anglia. 


VP -19 


aflaseră în ce fel a ajuns substanţa în casa din Cheyne Walk a 
miliardarului. 

— Cu siguranţă știi mai multe, a zis Sarah. 

— Mult mai multe. 

— Ce fel de neurotoxină este? 

— Mă tem că e confidenţial, draga mea. 

— Așa sunt și eu. 

Christopher a zâmbit. 

— E o substanţă numită noviciok. Este... 

— O armă binară creată de Uniunea Sovietică în anii '70. 
Oamenii de știință care au creat-o au afirmat că este de cinci 
până la opt ori mai ucigătoare decât VX, ceea ce ar face-o cea 
mai ucigătoare armă produsă vreodată. 

— Ai terminat? 

— Cum au pus rușii noviciokul în camera de lucru a lui Viktor? 

— Documentele pe care le-ai văzut pe biroul lui erau 
acoperite cu o pudră extrem de fină de noviciok. 

— Ce erau? 

— Par să fie un fel de registre financiare. 

— Cum au ajuns acolo? 

— A, da, a zis Christopher. Aici lucrurile devin interesante. 

e 

— Și ești absolut sigur, a întrebat Sarah când Christopher și-a 
terminat povestea, că femeia care a venit acasă la Viktor era 
chiar Nina Antonova? 

— Am comparat o fotografie a ei de la camerele de 
supraveghere din Heathrow cu o apariţie recentă la televiziune. 
Softul de recunoaștere facială a stabilit că e aceeași femeie. lar 
bodyguarzii lui Viktor zic că el a întâmpinat-o ca pe o veche 
prietenă. 

— O veche prietenă cu un vraf de documente otrăvite? 

— Când Kremlinul vrea să omoare pe cineva, de obicei o 
cunoștință sau un asociat în afaceri este cel care măsluiește 
șampania. Intocmai ca în cazul prinţului Moștenitor Abdullah al 
Arabiei Saudite. 

— Nicio șansă de așa ceva. 

Au intrat în Sloane Square. Fațada înnegrită de la Royal Court 
Theatre a alunecat pe lângă geamul din dreptul lui Sarah. 

— Așadar, care e teoria ta? Nina Antonova, o bine-cunoscută 
jurnalistă de investigaţii și autodeclarată disidentă, a fost 


VP - 20 


recrutată de serviciile de informaţii ruse ca să-l omoare pe 
bărbatul care i-a salvat de unul singur revista? 

— Am zis eu „recrutat”? 

— Tu ai ales cuvântul. 

Christopher a condus Bentleyul pe King's Road. 

— Părerea bine rumegată, atât a celor din Vauxhall Cross, cât 
și a confraţilor noștri din Thames House, este că Nina Antonova 
este agent de informaţii rus care și-a croit drum în Moskovskaia 
Gazeta acum câţiva ani și a așteptat momentul. 

— Cum explici atentatul care a silit-o să plece din Rusia? 

— Marea măiestrie a Centralei din Moscova. 

Sarah nu a respins pe loc teoria. 

— Mai există o posibilitate, știi? 

— Care anume? 

— A fost păcălită să-i dea lui Viktor documentele otrăvite. De 
fapt, date fiind împrejurările speciale ale fugii ei din Londra, aș 
zice că este cea mai probabilă explicaţie. 

— N-a fost nimic special în asta. A plecat înainte să-i 
cunoaștem măcar numele. 

— De ce s-a cazat la un hotel, în loc să se ducă direct la 
aeroport? Și de ce la Amsterdam, în loc de Moscova? 

— Nu există curse directe spre Moscova la ora aceea. 
Presupunem că a zburat acolo în această dimineaţă, cu un 
pașaport nou. 

— Dacă a făcut-o, probabil că acum e moartă. Sincer, sunt 
surprinsă că a ajuns vie la Heathrow. 

Christopher a virat pe Old Church Street și a luat-o spre nord 
în Kensington. 

— Credeam că analiștii CIA sunt antrenați să nu se pripească 
la concluzii. 

— Dacă e cineva care se pripește la concluzii, sunteți tu și 
colegii tăi din MI5. 

Sarah a privit lung jarul ţigării. 

— Telefonul lui Viktor era deschis când am intrat în camera de 
lucru. Trebuie să fi sunat pe cineva înainte să moară. 

— Pe Nina. 

— A, chiar așa? 

— Era în camera ei de la Cadogan. A plecat din hotel peste 
câteva minute. 


VP -21 


— GCHQ* supraveghea telefonul lui Viktor? 

— Guvernul britanic nu trage cu urechea la discuţiile editorilor 
de presă importanți. 

— Viktor Orlov nu era un editor de presă oarecare. 

— Și de aceea a murit, a zis Christopher. 

— Despre ce crezi că au vorbit? 

— Dacă e să ghicesc, era destul de ofticat pe Nina pentru că l- 
a otrăvit. 

Sarah s-a încruntat. 

— Chiar crezi că un om ca Viktor și-ar irosi ultimele clipe din 
viaţă beștelindu-și ucigașul? 

— De ce altceva s-o fi sunat la douăzeci de minute după ce 
plecase din casa lui? 

— Ca s-o avertizeze că ea e la rând. 

Christopher a virat pe Queen's Gate Terrace. 

— Te pricepi destul de bine, să știi. 

— Pentru un dealer de artă, a remarcat Sarah. 

— Un negustor de artă cu un trecut interesant. 

— Uite cine vorbește. 

Christopher a parcat Bentleyul în faţa unei case georgiene de 
culoarea smântânii. El și Sarah împărțeau o maisonette? cu 
parter și etaj. Proprietarul apartamentului de deasupra era o 
companie-fantomă cu nume vag, înregistrată în Insulele 
Cayman. Aproape o sută de mii de proprietăţi britanice luxoase 
aparţineau unor proprietari necunoscuţi, multe în districte 
elegante ale Londrei, cum sunt Kensington și Knightsbridge. Nici 
măcar MI6 nu izbutise să afle adevărata identitate a vecinului 
absent al lui Christopher. 

El a oprit motorul, dar a șovăit înainte să deschidă portiera. 

— E vreo problemă? a întrebat Sarah. 

— E lumină în bucătărie. 

— Trebuie să fi uitat s-o stingi când ai plecat de dimineaţă. 

— N-am uitat. 

Christopher a băgat mâna sub haina de la costum și a scos un 
Walther PPK. 

— Stai aici. Mă întorc imediat. 


4 Government Communications Headquarters - sediul uneia dintre cele trei agenţii de 
informaţii și securitate din Marea Britanie. 

5 Literal, „căsuţă” (în limba franceză în original) Porţiune a unei clădiri mai mari, de 
obicei cu două niveluri, cu intrare separată. 


VP - 22 


5. 


NAHALAL, ISRAEL 


Ca director general al Biroului, Gabriel Allon avea voie să 
folosească după bunul-plac casele conspirative. Insă a tras o 
linie etică atunci când a împrumutat una ca să-și scoată soția și 
copiii din apartamentul lor neîncăpător de pe Strada Narkiss din 
lerusalimul aflat în carantină. La cererea sa, Departamentul 
Administrativ i-a oferit o chirie lunară verificată pe piață. El a 
dublat-o imediat și le-a cerut celor din cabinetul guvernamental 
să i-o scadă din salariu. În plus, în spiritul transparenţei depline, 
a trimis în Strada Kaplan“ copii după toate actele relevante, ca 
să fie aprobate. Prim-ministrul, care era pus sub acuzaţia de 
abuz de putere, s-a întrebat de ce se face atâta caz. 

Proprietatea respectivă nici vorbă să fie luxoasă. O casă 
destul de mică, folosită mai ales la darea rapoartelor și la 
găzduirea agenţilor operativi deconspiraţi, aflată în Nahalal, o 
veche moșav' din Valea Jezreel, la distanță de circa o oră de 
Bulevardul Regele Saul. Mobilierul era redus, dar confortabil, iar 
bucătăria și baia erau renovate de curând. Erau vaci în ţarc, 
găini în coteţ, câteva hectare de ogor și o grădină năpădită de 
ierburi, la umbra eucalipţilor. Dat fiind că moșavul era apărat de 
o unitate de elită a poliţiei locale, securitatea nu era o problemă. 

Chiara și copiii s-au instalat în căsuţă spre sfârșitul lui martie 
și au rămas acolo după ce vremea plăcută din primăvară a lăsat 
locul căldurii de cuptor din miezul verii. După-amiezile erau 
insuportabile, însă în fiecare seară un vânt răcoros sufla dinspre 
Galileea Superioară. Piscina comună din moșav era închisă prin 
decret guvernamental și valul de îmbolnăviri din vară a făcut 
imposibile întâlnirile la joacă cu alţi copii. N-avea importanţă; 
lrene și Rafael erau bucuroși să-și petreacă zilele organizând 
jocuri complicate care implicau găinile și turma de capre a 
vecinului. Pe la mijlocul lui iunie, pielea lor luase culoarea 
cafelei. Chiara îi ungea cu cremă de protecţie solară, dar, 
cumva, ei se înnegreau tot mai tare. 


5 Acolo se află sediul Comunităţii Serviciilor Israeliene de Informaţii. 
7 Localitate organizată ca o cooperativă agricolă. 


VP - 23 


— La fel au păţit evreii care au întemeiat moșavul, în 1921, i-a 
explicat Gabriel. Rafael și Irene nu mai sunt orășeni răsfățați. 
Sunt copiii văii. 

În primul val al pandemiei el fusese plecat în cea mai mare 
parte a timpului. Înarmat cu un supersonic Gulfstream și genţi 
pline cu bani gheaţă, a umblat prin lume în căutare de 
ventilatoare, material de testare și echipament medical de 
protecţie. A făcut cele mai multe cumpărături pe piaţa neagră și 
apoi a transportat el însuși cu vaporul încărcătura în Israel, unde 
a fost împărțită spitalelor din întreaga ţară. Când presa a aflat 
de eforturile lui, un editorialist influent de la Haaretz i-a sugerat 
să se gândească la o carieră în politică după ce se retrage din 
Birou. Reacţia a fost atât de favorabilă, încât mulţi dintre liber- 
cugetători s-au întrebat dacă nu cumva este vorba despre o 
tatonare. Gabriel, pe care îl stingherea toată atenţia nedorită, a 
dat o declaraţie oficială în care nega orice interes față de o 
funcţie - lucru pe care liber-cugetătorii l-au interpretat ca 
dovadă mai presus de orice îndoială că el are de gând să 
candideze la Knesset atunci când îi va expira mandatul. Singura 
întrebare fără răspuns, au zis ei, era partidul la care este afiliat. 

Însă la începutul lui iunie Biroul se ocupa din nou de probleme 
mai tradiționale. Alarmat de noi informaţii despre hotărârea 
Teheranului de a construi o armă nucleară, Gabriel a pus o 
bombă mare într-o fabrică de centrifuge din Natanz. Peste șase 
săptămâni, într-o operaţiune îndrăzneață efectuată la cererea 
americanilor, o echipă a Biroului a ucis în centrul Teheranului un 
agent operativ de rang înalt din al-Qaeda. Gabriel i-a strecurat 
amănunte despre asasinat unui reporter binevoitor de la New 
York Times, fie și numai pentru a le aminti iranienilor că poate 
să intre în ţara lor oricând are chef și să lovească unde vrea. 

În ciuda ritmului alert al operaţiunilor din vară, adesea 
ajungea în Nahalal la timp pentru cină. Chiara punea masa 
afară, în răcoarea grădinii, iar Irene și Rafael își povesteau 
încântați isprăvile de peste zi, care erau invariabil identice cu 
cele din ziua precedentă. După aceea Gabriel îi luă la o plimbare 
lungă pe drumurile de ţară prăfoase ale văii și le povestea 
despre copilăria sa în tânărul stat Israel. 

Se născuse în kibbutzul învecinat, Ramat David. Nu existau 
calculatoare sau telefoane mobile, firește, și nici televizor; n-a 
ajuns în Israel decât în 1966. Chiar și atunci, mama lui n-a 


VP - 24 


îngăduit prezența vreunuia în casă, temându-se că îi va 
influența munca. Gabriel le-a explicat copiilor că ședea la 
picioarele ei în vreme ce ea picta, imitându-i trăsăturile pensulei 
pe propria pânză. N-a pomenit de cifrele tatuate pe braţul ei 
stâng. Sau de lumânările aprinse în casa lor pentru membrii 
familiei care nu scăpaseră cu viaţă din lagărele de concentrare. 
Sau de ţipetele pe care le auzea el din celelalte case din Ramat 
David noaptea târziu, când veneau demonii. 

Treptat, le-a spus mai multe despre sine - un firicel aici, o 
frântură dincolo, bucățele de adevăr amestecate cu evitare 
subtilă, din când în când o minciună sfruntată, chiar dacă numai 
pentru a-i proteja de ororile vieţii pe care o dusese. Da, a spus, 
fusese soldat, dar nu unul foarte bun. Când a plecat din IDF? a 
intrat în Academia de Arte și Design Bezalel și și-a început 
educaţia oficială de pictor. Însă în toamna lui 1972, după un 
atac terorist la Jocurile Olimpice din Munchen, Ari Shamron, 
căruia copiii îi ziceau saba?, i-a cerut să participe la o operaţiune 
numită Urgia lui Dumnezeu. Nu le-a spus copiilor că a omorât cu 
mâna sa șase dintre membrii facțiunii OEP răspunzătoare de 
atac, sau că ori de câte ori a fost posibil i-a împușcat de 
unsprezece ori. Însă a dat de înţeles că experienţele sale l-au 
lipsit de capacitatea de a crea tablouri originale mulțumitoare. 
In loc să-și lase talentul să se irosească, a învăţat limba italiană, 
apoi s-a dus la Veneţia, unde a învăţat să restaureze tablouri. 

Insă copiii, mai ales copiii agenţilor de informaţii, nu sunt ușor 
de dus de nas, așa că lrene și Rafael au simţit că povestea 
tatălui despre viaţa sa era departe de a fi completă. Au tatonat, 
cu grijă și sub îndrumarea mamei, care credea că dezgroparea 
în familie a scheletelor lui Gabriel era necesară deja de multă 
vreme. Copiii știau deja, de exemplu, că a mai fost căsătorit și 
că fața copilului lui mort li se arată în fiecare noapte din norii pe 
care el i-a pictat pe peretele dormitorului lor. Dar cum s-a 
întâmplat? Gabriel a răspuns cu o versiune mult ciuntită a 
adevărului, știind foarte bine că va deschide cutia Pandorei. 

— De aceea te uiţi întotdeauna sub mașină înainte să urcăm? 

— Da. 

— ÎI iubești pe Dani mai mult decât pe noi? 

— Sigur că nu. Dar nu trebuie să-l uităm niciodată. 


8 Forţele armate ale Israelului. 
? Bunic. 


VP -25 


— Unde e Leah? 

— Trăiește într-un spital special, nu departe de noi, în 
lerusalim. 

— Ne-a văzut vreodată? 

— Numai pe Rafael. 

— De ce? 

Pentru că Dumnezeu, în nesfârșita Sa înţelepciune, crease în 
Rafael dublura fiului mort al lui Gabriel. Și acest lucru l-a tăinuit 
copiilor, pentru binele lor și al său. In noaptea aceea, cu Chiara 
dormind împăcată alături, a retrăit în vis explozia bombei din 
Viena și când s-a trezit și-a găsit jumătatea de pat scăldată în 
sudoare. Așa că poate a fost potrivit ca, atunci când a luat 
telefonul de pe noptieră, să afle că un vechi prieten fusese ucis 
la Londra. 

S-a îmbrăcat pe întuneric și a urcat în SUV ca să meargă la 
sediu, pe Bulevardul Regele Saul. După ce i s-a verificat 
temperatura și a facut un test COVID rapid, a urcat cu 
ascensorul particular la ultimul etaj. După două ore, după cea 
văzut apariţia evazivă a prim-ministrului britanic în faţa 
reporterilor, în faţa casei de la numărul 10, l-a sunat pe Graham 
Seymour pe linia directă secretă. Graham nu i-a oferit alte 
informaţii despre crimă, în afară de identitatea femeii care a dat 
peste cadavru. Gabriel a reacţionat cu aceeași întrebare pe care 
o pusese prim-ministrul în seara dinainte. 

— Ce naiba căuta ea în casa lui Viktor Orlov? 

e 

Dacă exista un lucru bun în existența post-COVID a lui 
Gabriel, era avionul cu reacţie Gulfstream. Era un G550 uluitor 
de confortabil și cu apartenenţă obscură, și a aterizat pe 
Aeroportul London City la patru și jumătate în acea după- 
amiază. Pașaportul pe care l-a prezentat Gabriel la vamă era 
israelian, diplomatic și sub pseudonim. N-a păcălit pe nimeni. 

Cu toate astea, după alt test COVID rapid, i s-a permis 
intrarea provizorie în Marea Britanie. O limuzină a ambasadei 
care îl aștepta l-a depus la numărul 18 din Queen's Gate 
Terrace, în Kensington. Conform listei cu nume de pe interfon, 
cel care ocupa locuinţa de jos era cineva pe nume Peter 
Marlowe. La sonerie n-a răspuns nimeni, așa că Gabriel a 
coborât pe o scară de fier forjat până la intrarea de jos și a scos 
unealta subţire de metal pe care o purta de obicei în buzunarul 


VP - 26 


hainei. Niciuna dintre cele două încuietori de foarte bună 
calitate n-a rezistat prea mult. 

Înăuntru, o alarmă a protestat cu un ciripit. Gabriel a tastat 
codul corect de opt cifre și a aprins plafoniera, luminând o 
bucătărie ergonomică mare. 

Podeaua era din piatră corsicană, cum era și sticla de roze pe 
care a scos-o din frigiderul Sub-Zero bine aprovizionat. A scos 
dopul și a deschis radioul Bose așezat pe blatul de granit. 

Guvernul rus a negat orice rol în moartea domnului Orlov... 

Crainicul de la BBC a făcut o trecere stângace de la 
asasinarea lui Orlov la ultimele știri despre pandemie. Gabriel a 
închis radioul și a băut din vinul corsican. În sfârșit, la șase și 
douăzeci, un Bentley Continental a oprit pe stradă și din el a 
ieșit un bărbat bine îmbrăcat. Peste o clipă stătea în ușa 
deschisă a bucătăriei, cu un Walther PPK în mâinile întinse. 

— Bună, Christopher, a zis Gabriel, ridicând paharul în chip de 
salut. Fă-mi plăcerea și lasă jos pistolul ăla afurisit. Altfel, unul 
dintre noi ar putea să fie rănit. 


6. 


QUEEN’S GATE TERRACE, KENSINGTON 


Christopher Keller fusese membrul unui club extrem de mic - 
frăția teroriștilor, asasinilor, spionilor, dealerilor de arme, hotilor 
de obiecte de artă și preoților răspopiți care încercaseră să-l 
omoare pe Gabriel Allon și încă mai pășeau pe fața pământului. 
Motivele pentru care Christopher acceptase provocarea fuseseră 
financiare, nu politice. În acel moment era în slujba unui anume 
Don Anton Orsati, șeful unei familii mafiote corsicane care se 
specializase în asasinate plătite. Spre deosebire de numeroșii 
smintiţi care pieriseră înaintea lui, Christopher era un potrivnic 
foarte merituos, fost membru al corpului de elită SAS, care 
acţionase sub acoperire, de care nu știau nici camarazii săi în 
Irlanda de Nord, într-una dintre cele mai rele perioade din The 
Troubles!*. Gabriel supraviețuise contractului numai pentru că 
Christopher, din curtoazie profesională, nu apăsase pe trăgaci 


10 Conflictul de trei decenii dintre naționaliști și unioniști. 
VP - 27 


când i s-a ivit ocazia împușcăturii. După câţiva ani, Gabriel l-a 
răsplătit convingându-l pe Graham Seymour să-l angajeze pe 
Christopher în MI6. 

Ca parte a acordului de repatriere, lui Christopher i s-a permis 
să-și păstreze averea considerabilă acumulată cât a lucrat 
pentru Don Orsati. A investit o parte din bani - mai exact, opt 
milioane de lire sterline - în acea maisonette din Queen's Gate 
Terrace. Când Gabriel venise neanunţat ultima dată, camerele 
erau în mare parte nemobilate. Acum erau decorate cu gust, cu 
mătase și creton înflorat, iar în aer plutea un miros slab, dar 
inconfundabil, de vopsea proaspătă. Era clar că Christopher îi 
dăduse lui Sarah mână liberă și resurse nelimitate. Gabriel nu 
fusese deloc încântat să le aprobe relaţia, convins că va fi atât 
scurtă, cât și dezastruoasă. Ba chiar aranjase ca Sarah să 
lucreze la galeria lui Julian, în ciuda grijii pentru siguranţa ei. 
Trebuia să recunoască însă că în afară de expunerea la 
neurotoxina rusească, ea părea mai fericită decât fusese de 
mulţi ani încoace. Dacă o persoană își câștigase dreptul să fie 
fericită, și-a zis Gabriel, Sarah Bancroft era aceea. 

Era tolănită desculţă într-un fotoliu imens din livingul de la 
etaj, cu paharul de vin în mână. Ochii ei albaștri îl urmăreau pe 
Christopher, instalat într-un fotoliu identic la dreapta ei. Gabriel 
se așezase într-un colț îndepărtat, la adăpost de microbii lor și ei 
de-ai lui. Sarah l-a întâmpinat cu surprindere plăcută, dar fără 
măcar un pupic pe obraz sau o îmbrăţișare fugară. Acestea erau 
obiceiurile în minunata lume nouă; fiecare era de neatins. Sau, 
poate, și-a zis Gabriel, Sarah încerca doar să-l ţină la distanţă de 
un braţ. Niciodată nu tăinuise faptul că a fost îndrăgostită cu 
disperare de el, chiar și când i-a cerut aprobarea să plece de la 
New York și să se mute la Londra. Se părea că, în sfârșit, 
Christopher rupsese vraja. Gabriel bănuia că a stricat un 
moment intim. Mai erau vreo două lucruri pe care voia să le 
lămurească înainte să plece. 

— Și ești sigură de atribuirea tabloului? a întrebat. 

— Nu i l-aș fi oferit lui Viktor dacă n-aș fi fost. N-ar fi fost etic. 

— De când are etica de-a face cu meseria de dealer de artă? 

— Sau de agent de informaţii, a ripostat Sarah. 

— Dar vechii maeștri italieni nu sunt tocmai domeniul în care 
ești expertă, nu-i așa? De fapt, dacă îmi amintesc bine, ţi-ai scris 
dizertaţia la Harvard despre expresioniștii germani. 


VP - 28 


— La frageda vârstă de douăzeci și opt de ani. Și-a îndepărtat 
de pe față cu degetul mijlociu o șuviţă rătăcită de păr blond. ȘI 
înainte de asta, după cum știi bine, mi-am făcut masteratul în 
istoria artei la Courtauld Institute, aici, la Londra. 

— Ai cerut părerea altcuiva? 

— Niles Durham. Mi-a oferit pe loc opt sute de mii. 

— Pentru un Artemisia? Scandalos. 

— Așa i-am și spus. 

— Și totuși, dacă ne gândim bine, ar fi fost înţelept să-i 
accepti. 

— Crede-mă, am de gând să-l sun mâine la prima oră. 

— Te rog să n-o faci. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu se știe când ar putea avea cineva nevoie de 
un tablou de-ale Artemisiei Gentileschi abia descoperit. 

— E nevoie de muncă la el, a zis Sarah. 

— La cine te-ai gândit pentru asta? 

— De vreme ce tu nu erai disponibil, am sperat că-l pot 
convinge pe David Bull s-o facă. 

— Credeam că în zilele astea e la New York. 

— Este. Am luat prânzul cu el înainte să plec. O dulceaţă de 
om. 

— Ai discutat cu el despre asta? 

Sarah a clătinat din cap. 

— Cine mai știe că i-l vindeai lui Viktor, în afară de Julian? 

— Nimeni. 

— Și n-ai lăsat să-ţi scape nimic la Wilton's? 

— Am fost agent de informaţii și agent operativ sub acoperire. 
Nu las ceva să-mi scape. 

— Și Viktor? a stăruit Gabriel. A spus cuiva că te duci în seara 
aceea în Cheyne Walk? 

— Cu Viktor presupun că orice e posibil. Dar de ce întrebi? 

Christopher a răspuns în locul lui Gabriel. 

— Se întreabă dacă nu cumva rușii încercau să împuște doi 
iepuri dintr-un foc. 

— Pe Viktor și pe mine? 

— Ai un palmares destul de bogat când e vorba de ruși, a 
subliniat Gabriel. Se întinde până la vechiul nostru prieten Ivan 
Harkov. 

— Dacă Centrala din Moscova ar fi vrut să mă omoare, ar fi 


VP - 29 


stabilit o întâlnire ca să vadă un tablou la Isherwood Fine Arts. 

Gabriel și-a întors privirea spre Christopher. 

— Și tu ești sigur că documentele contaminate au fost aduse 
chiar de Nina Antonova? 

— N-am văzut-o punând blestemăţiile alea pe biroul lui Viktor, 
dacă asta întrebi. Dar cineva i le-a dat lui Viktor, iar Nina este 
cea mai plauzibilă candidată. 

— De ce nu i-a pomenit Jonathan numele de dimineaţă, în fața 
casei cu numărul 10? 

— Mai întâi, din mândrie naţională. După cum îţi poţi închipui, 
peste tot erau fețe înroșite când ne-am dat seama că ea s-a 
strecurat afară din ţară încă dinainte să începem s-o căutăm. 
Ministrul de interne are de gând să facă anunţul mâine- 
dimineață. 

— Și dacă Sarah are dreptate? Dacă Nina a fost păcălită să 
ducă acele documente? Și dacă Viktor a reușit s-o avertizeze 
înainte să moară? 

— Ar fi trebuit să sune la poliţie înainte să fugă din ţară. 

— N-are încredere în poliţie. Nici tu n-ai avea dacă ai fi 
jurnalist rus. 

Telefonul lui Gabriel a vibrat la primirea unui mesaj. Fusese 
silit, în cele din urmă, să se despartă de iubitul său BlackBerry 
Key2. Noul telefon era un Solaris fabricat în Israel, despre care 
se spunea că este cel mai sigur telefon mobil din lume. Al lui 
Gabriel fusese programat conform specificaţiilor sale speciale. 
Era mai mare și mai greu decât un smartphone obișnuit, în stare 
să respingă atacurile celor mai sofisticaţi hackeri din lume, 
printre care NSA® al americanilor și Serviciul Special de 
Comunicaţii al rușilor, sau Spetsviaz. 

Christopher s-a uitat cu invidie la telefonul lui Gabriel. 

— E așa de sigur cum se spune? 

— AȘ putea să trimit un e-mail din mijlocul Gogoșii, fiind sigur 
că Guvernul Maiestăţii Sale nu-l va putea citi. 

„Gogoașa” era numele dat de angajaţii GCHQ sediului lor 
circular din Cheltenham. 

— Pot măcar să-l iau în mână? a întrebat Christopher. 

— În vremea COVID-ului? Nici vorbă. 

Gabriel a tastat parola sigură din paisprezece cifre și pe ecran 
a apărut textul mesajului. S-a încruntat când l-a citit. 


11 National Security Agency. 
VP - 30 


— E vreo problemă? 

— Graham m-a poftit la cină. Se pare că Helen face cușcuș. 

— Condoleante. Îmi pare rău doar că nu pot să merg cu tine. 

— De fapt, mergi. 

— Spune-i lui Graham că o lăsăm pe altă dată. 

— E directorul general al serviciului tău. 

— Îmi dau seama de asta, a zis Christopher, cu ochii ţintă la 
frumoasa femeie tolănită în fotoliul uriaș. Dar mă tem că amo 
ofertă mult mai bună. 


7. 


EATON SQUARE, BELGRAVIA 


Când Helen Liddell-Brown l-a cunoscut pe Graham Seymour la 
un cocktail în Cambridge, el i-a spus că tatăl lui lucrează la un 
departament foarte plicticos din Ministerul de Externe. Ea nu l-a 
crezut, pentru că unchiul său avea un post superior în același 
departament, care pentru iniţiaţi era Firma, iar pentru restul 
lumii era MI6. A acceptat cererea în căsătorie a lui Graham cu 
condiția ca el să-și ia un serviciu respectabil în City. Dar la un an 
de la căsătorie el a surprins-o angajându-se la MI5, trădare pe 
care Helen - și tatăl lui Graham, dacă-i pe așa - nu i-a iertat-o 
niciodată cu totul. 

Helen l-a pedepsit pe Graham adoptând în mod strident 
politica de stânga. S-a opus războiului din Insulele Falkland, a 
făcut campanie pentru înghețarea armelor nucleare și a fost 
arestată de două ori în fața ambasadei Africii de Sud, în 
Trafalgar Square. Graham nu știa niciodată ce noi orori îl 
așteaptă în corespondenţă în fiecare seară când se întorcea de 
la birou. Odată i-a spus unui coleg că, dacă Helen nu i-ar fi fost 
nevastă, i-ar fi făcut dosar și i-ar fi pus telefonul sub ascultare. 

Dacă asta a fost strategia ei ca să-i pună cariera pe butuci, a 
dat chix. După șapte ani de muncă în Irlanda de Nord, el a 
preluat controlul secţiei de contraterorism din MI5, apoi a fost 
promovat la rangul de director adjunct al operaţiunilor. Avea 
intenţia ca, la încheierea mandatului, să se retragă în vila lor din 
Portugalia. Însă și-a schimbat planul când prim-ministrul 


VP - 31 


Lancaster i-a oferit cheile vechiului serviciu al tatălui său - o 
mișcare care i-a surprins pe toți din serviciile de informaţii, în 
afară de Gabriel, creatorul seriei de împrejurări care a dus la 
numirea lui Graham. Întrucât americanii se întorseseră spre 
problemele din ţară și erau sfâșiaţi de înfruntările politice, 
legăturile dintre Birou și MI6 ajunseseră peste măsură de 
strânse. Cele două servicii acționau împreună în mod obișnuit, și 
informaţii critice curgeau liber între Vauxhall Cross și Bulevardul 
Regele Saul. Gabriel și Graham se considerau apărătorii ordinii 
internaţionale postbelice. Dată fiind situaţia curentă a afacerilor 
globale, sarcina era din ce în ce mai ingrată. 

Helen Seymour acceptase în silă, în cel mai bun caz, 
ascensiunea soţului la vârful serviciilor secrete britanice. La 
cererea lui Graham, și-a moderat vederile politice și s-a 
distanțat de unii dintre cei mai eretici prieteni ai săi. Făcea yoga 
în fiecare dimineaţă și își petrecea după-amiezile în bucătărie, 
unde se lăsa în voia pasiunii pentru mâncărurile exotice. La 
ultima sa vizită acasă la familia Seymour, Gabriel mâncase cu 
eroism o porţie de paella, încălcând regulile alimentare iudaice. 
Cușcușul de pui era unul dintre rarele succese. Până și Graham, 
care se pricepea de minune să plimbe mâncarea prin farfurie ca 
să dea impresia că mănâncă, mai luase o porție. 

La sfârșitul mesei, Graham și-a șters tacticos colţurile gurii cu 
șervetul de olandă și l-a invitat pe Gabriel la etaj, în camera lui 
de lucru căptușită cu cărţi. Prin fereastra deschisă care dădea 
spre Eaton Square venea o adiere. Gabriel se îndoia de eficiența 
unor astfel de precauţii, considerând că, pur și simplu, ușura 
trecerea virusului de la purtător la primitorul neștiutor. A 
aruncat o privire spre televizorul montat pe perete, care era 
setat pe CNN. Câţiva experţi politici dezbăteau alegerile 
prezidenţiale americane, până la care mai erau acum trei luni. 

— Te încumeţi să prezici ceva? a întrebat Graham. 

— Cred că Christopher o s-o ceară de nevastă pe Sarah, 
cândva, în cursul anului viitor. 

— Mă refeream la alegeri. 

— Diferenţa va fi mai mică decât prezic sondajele, dar el nu 
poate să câștige. 

— O să accepte rezultatul? 

— Nicio șansă. 

— Și atunci? 


VP - 32 


Graham s-a dus la fereastră și a coborât lin canatul. Părea 
nepotrivit pentru o sarcină atât de banală. Cu trăsăturile lui 
regulate și belșugul de bucle de culoarea cositorului, îi amintea 
lui Gabriel de unul dintre acele manechine bărbătești care apar 
în reclamele la stilouri de aur sau ceasuri de mână scumpe, 
genul de flecușteţe inutile care s-au perimat la venirea 
pandemiei. Îi făcea pe cei mai puţin dăruiţi de natură să se 
simtă inferiori, mai ales pe americani. 

— Se zvonește că ai venit la Londra cu un Gulfstream nou, de 
fiţe, a zis Graham, așezându-se la loc. Apartenența e destul de 
opacă. 

— Pe bună dreptate. Numeroșii mei prieteni și admiratori din 
Republica Islamică sunt cam supăraţi pe mine în acest moment. 

— Cu asta te alegi când le arunci în aer uzina de centrifuge. 
Sincer, sunt surprins că ţi-ai găsit loc în programul tău încărcat 
ca să vii aici așa de repede. 

— O prietenă dragă nu era în apele ei. M-am gândit să-i fac o 
vizită. 

— Prietena ta dragă e foarte bine. 

— Din nefericire, nu se poate spune același lucru despre 
Viktor Orlov. 

— Viktor nu-i treaba ta. 

— A fost informatorul meu, Graham. Și, dacă nu erau banii lui, 
aș fi murit. La fel și soția mea. 

— Din cât îmi amintesc, a zis Graham, eu am fost cel care l-a 
convins pe Viktor să renunțe la compania sa petrolieră în 
schimbul libertăţii voastre. Dacă avea cât de cât minte, ar fi trăit 
mai discret. În schimb, el a cumpărat Gazeta și s-a pus cu bună 
știință în colimatorul celor de la Kremlin. Mai devreme sau mai 
târziu aveau să-l nimerească. 

— Prin Nina Antonova? 

Graham s-a strâmbat. 

— La un moment dat, poate că va trebui să refacem niște 
hotare între serviciul tău și al meu. 

— Doar nu crezi cu adevărat că ea e o asasină a Centralei din 
Moscova, nu? 

— Uneori doi și cu doi chiar fac patru. 

— Dar uneori fac cinci. 

— Numai în camera 101 a Ministerului Iubirii, Winston!?. 


12 Referire la 1984 de George Orwell. 
VP - 33 


— Sarah are o teorie interesantă, a răspuns Gabriel. Crede că 
Nina a fost păcălită să ducă documentele contaminate. 

— Și când a ajuns Sarah la această concluzie? În cele treizeci 
de secunde cât a stat în camera de lucru a lui Viktor? 

— Are un instinct excelent. 

— Lucru deloc surprinzător. La urma urmei, tu ai fost cel care 
a antrenat-o. Insă Centrala din Moscova n-ar fi încredinţat 
niciodată o armă așa de periculoasă cuiva pe care nu îl 
controlează total. 

— De ce nu? 

— Și dacă ea ar fi deschis pachetul în avionul British Airways 
dinspre Zurich? 

— Dar n-a făcut-o. l-a dus pachetul lui Viktor. lar Viktor, care 
pe drept cuvânt era paranoic în privinţa securităţii sale, nu l-a 
deschis decât după plecarea ei. Ce îţi spune asta? 

— Imi spune că Nina Antonova și controlorii ei de la Centrala 
din Moscova au găsit o metodă foarte isteaţă de a strecura un 
pachet contaminat prin apărarea formidabilă a lui Viktor. 
Probabil că își sărbătoresc cel mai recent succes în vreme ce noi 
vorbim. 

— Ea n-are cum să fie la Moscova, Graham. 

— Ei bine, în Zurich nu-i și are telefonul închis. 

— Și cardul ei de credit? 

— Nicio activitate recentă. 

— Asta pentru că știe că rușii o caută. Evident, trebuie s-o 
găsim noi mai întâi. 

— Până mâine la prânz ea va fi femeia cea mai căutată de pe 
planetă. 

— In afară de cazul în care amâni dezvăluirea numelui și 
fotografiei ei destul de mult timp ca s-o găsesc. 

Graham n-a spus nimic. 

— Dă-mi șaptezeci și două de ore, a zis Gabriel. 

— Nu se poate. 

Graham a tăcut un pic, apoi a adăugat: 

— Dar poţi avea patruzeci și opt de ore. 

— Nu-i prea mult timp. 

— E tot ce capeți. 

— ln cazul acesta, a zis Gabriel, sunt sigur că nu te 
deranjează dacă o împrumut pe Sarah. 

— Deloc. De unde ai de gând să pornești? 


VP - 34 


— Speram să stau un pic de vorbă cu cineva care a lucrat cu 
Nina la Gazeta. Cineva care ar putea să aibă o idee dacă ea era 
cu adevărat jurnalistă sau unul dintre asasinii Centralei din 
Moscova. 

Gabriel a zâmbit. 

— Nu se întâmplă oare să știi unde aș putea găsi un astfel de 
om, Graham? 

— Ba da, a zis el. Cred că s-ar putea să știu. 


8. 


LONDRA - NORWICH 


Departamentul Transporturi a lăsat o berlină Vauxhall în 
Pembridge Square, cu cheia lipită sub bara de protecţie din 
spate și un Beretta de 9 mm ascuns în torpedou. Gabriel a luat-o 
a doua zi dimineaţă, la nouă și jumătate, și s-a dus în 
Knightsbridge. Sarah bea cappuccino la Caffe Concerto de pe 
Brompton Road, cu masca atârnată de o ureche. A urcat râzând 
pe locul pasagerului. 

— Un Vauxhall? Ce s-a întâmplat? Nu ţi-au putut găsi un 
Passat? 

— Evident, nu era niciunul disponibil în întregul Regat al Marii 
Britanii. 

— Ar fi trebuit să luăm Bentleyul lui Christopher. 

— Agenţii de informaţii nu conduc astfel de mașini decât dacă 
lucrează pe ascuns pentru ruși. 

— Zice bărbatul care are propriul avion. 

— Aparține Statului Israel. 

— Fie cum zici tu, dragule. 

Sarah s-a uitat la faţada magazinului Harrods. A zis încet: 

— Cărămizile sunt în perete. 

Gabriel nu și-a putut stăpâni o tresărire. 

Sarah i-a pus o mână pe brat. 

— lartă-mă, n-ar fi trebuit să fac asta. 

— E evident că tu și Christopher aţi tăifăsuit în pat despre 
operațiunile desfășurate. 

— Am fost închiși împreună în maisonette timp de trei luni, 


VP - 35 


fără altceva de făcut decât să ne uităm la televizor la pandemie 
și să ne împărtășim cele mai adânci și negre taine. Christopher 
mi-a spus totul despre afacerea Eamon Quinn și adevărata 
poveste din spatele bombei de la Harrods. A mai pomenit ceva 
și de o femeie de care s-a îndrăgostit pe când lucra sub 
acoperire la Belfast. 

— Presupun că ai ripostat cu o poveste tragică de-ale tale. 

— De fapt, mai multe. 

— A apărut și numele meu? 

— Se poate să fi pomenit că am fost cândva îndrăgostită până 
peste urechi de tine. 

— De ce mama naibii i-ai spus asta? 

— Pentru că e adevărat. 

— Dar nu mai ești îndrăgostită de mine? 

— Niciun pic. l-a aruncat o privire piezișă. Totuși, încă ești un 
diavol chipeș. 

— Pentru un bărbat înaintat în vârstă. 

— Nu arăţi nici măcar cu o zi mai bătrân de... 

— Bagă de seamă, Sarah. 

— Voiam să zic cincizeci de ani. 

— Câtă generozitate! 

— Care e secretul tău? 

— Am inima tânără. 

Ea a râs disprețuitor. 

— Ești cel mai bătrân suflet pe care l-am întâlnit vreodată, 
Gabriel Allon. Este unul dintre motivele pentru care m-am 
îndrăgostit de tine. 

El a mers mai departe pe Strand spre Kingsway, apoi s-a 
îndreptat spre M11 prin cartierele din nordul Londrei. Traficul 
era rărit de pandemie, în principal camioane și muncitori cu 
slujbe esenţiale. Au ajuns la Cambridge înainte de prânz și peste 
o oră se apropiau de Norwich, capitala neoficială a estului 
Angliei. 

Gabriel a lăsat mașina într-o parcare din apropierea catedralei 
din secolul al XII-lea și a pornit împreună cu Sarah la o plimbare 
lungă de o oră prin centrul vechi al orașului. După o serie de 
manevre de contra-supraveghere cu eficienţă verificată, s-au 
dus în Bishopsgate. O serie de căsuțe de cărămidă aparentă 
dădeau spre terenurile de sport ale Școlii Medii Norwich. Gabriel 
a apăsat pe soneria de la numărul 34 și apoi s-a întors cu 


VP - 36 


spatele la camera de supraveghere instalată deasupra ușii. 

Din interfon s-a auzit o voce de femeie, în engleză. Accentul 
era vag rusesc, tonul deloc primitor. 

— Orice ai vinde, nu mă interesează. 

— Nu vând nimic, doamnă profesoară Crenshaw. 

— Cine ești? 

— Un vechi prieten. 

— N-am prieteni. Toţi au murit. 

— Nu toți. 

— Spune-mi, te rog, cum ne-am cunoscut? 

— Ne-am întâlnit la Moscova acum mult timp. M-ai dus la 
Cimitirul Novodevici. Ai spus că, pentru a înțelege Rusia 
modernă, trebuie să-i cunoști trecutul. Și ca să-i cunoști trecutul 
trebuie să umbli printre oasele ei. 

Un lung moment de tăcere. 

— Intoarce-te cu faţa, să te văd. 

Gabriel s-a răsucit încet și a ridicat ochii spre obiectivul 
camerei de supraveghere. S-a auzit un bâăzâit, încuietoarea s-a 
deschis. El a pus mâna pe clanţă. Sarah l-a urmat înăuntru. 

* 


— Începusem să cred că m-ai uitat. 

— Nicio clipă. 

— Cât timp a trecut? 

— O sută de ani. 

— Doar atât? 

Erau așezați la o masă de fier forjat, afară, în grădina 
neîngrijită. Olga Suhova strângea la piept o cană de lut cu ceai. 
Părul, odinioară lung și bălai, era scurt, negru și presărat cu 
cenușiu, iar în jurul ochilor albaștri erau riduri. Un chirurg plastic 
îi îndulcise trăsăturile. Chiar și așa, faţa ei era încă remarcabil 
de frumoasă. Eroică, vulnerabilă, virtuoasă: chipul dintr-o icoană 
rusească trezit la viaţă. Insuși chipul Rusiei. 

Gabriel o văzuse pentru prima dată la o recepţie dată de 
ambasada Israelului din Moscova. El se dădea drept Natan 
Golani, funcţionar de rang mijlociu din Ministerul Culturii 
specializat în construirea de punți artistice între Israel și restul 
lumii. Olga era o jurnalistă de investigaţie importantă din Rusia, 
care tocmai intrase în posesia unui secret foarte primejdios - pe 
care i l-a împărtășit lui Gabriel în seara următoare, într-un 
restaurant georgian din apropiere de Arbat. După aceea, pe o 


VP - 37 


scară întunecoasă din clădirea moscovită în care locuia ea, au 
fost ţinta unei încercări de asasinat. Peste câteva luni, rușii au 
pus la cale a doua încercare de a-i ucide, la Oxford, unde Olga 
lucra ca preparator de limbă rusă, sub numele Marina 
Cesnikova. Acum era cunoscută ca dr. Sonia Crenshaw, născută 
în Ucraina, care se ocupa de studiul limbii ruse contemporane la 
East Anglia University. 

— Ce s-a întâmplat cu domnul Crenshaw? a întrebat Gabriel. A 
fugit cu alta? 

— Mă tem că a murit. 

— Li se întâmplă multora. 

— Da, a încuviinţat Olga. M-am stabilit aici, în Norwich, la 
câteva luni după înmormântare. Nu-i Oxford, ce-i drept, însă 
East Anglia este una dintre cele mai bune universităţi fondate la 
jumătatea secolului XX. Ishiguro a studiat aici scrisul creativ. 

— Rămășițele zilei este unul dintre romanele mele preferate. 

— L-am citit cel puţin de zece ori. Sărmanul Stevens! Ce 
personaj tragic! 

Gabriel s-a întrebat dacă nu cumva Olga, poate că fără să-și 
dea seama, se referea la ea însăși. Plătise un preț cumplit 
pentru opoziţia sa jurnalistică la cabala cleptomană a foștilor 
agenţi KGB care preluaseră controlul asupra Rusiei. La fel ca mii 
de disidenti înaintea ei, alesese exilul. Al ei era mai dur decât al 
majorităţii. N-avea un iubit, pentru că nu te puteai încrede într- 
un iubit. N-avea copii, pentru că ei puteau fi vizaţi de dușmani. 
Era singură pe lume. 

L-a privit pe Gabriel peste buza cănii. 

— Am citit în ziare despre recenta ta promovare. Ai devenit o 
celebritate, nu glumă. 

— Faima are neajunsurile ei. 

— Mai ales pentru un spion. 

Privirea ei s-a oprit asupra lui Sarah. 

— Nu ești de acord, domnişoară Bancroft? 

Sarah a zâmbit, dar n-a zis nimic. 

— Incă mai lucrezi la CIA? a întrebat Olga. Sau ţi-ai găsit un 
serviciu cinstit? 

— Mă ocup de o galerie de artă din St. James's. 

— Presupun că asta răspunde la întrebarea mea. Olga s-a 
răsucit spre Gabriel. Și soția ta? E bine, sper. 

— Cum nu se poate mai bine. 


VP - 38 


— Copii? 

— Doi. 

Faţa ei s-a însufleţit. 

— Cât sunt de mari? 

— Curând împlinesc cinci ani. 

— Și mai sunt și gemeni! Ce norocos ești, Gabriel Allon! 

— Norocul a avut prea puţin de-a face cu asta. Chiara și cu 
mine n-am fi reușit să scăpăm cu viaţă din Rusia dacă n-ar fi 
fost Viktor. 

— lar acum Viktor e mort. Ea a coborât tonul. Și iată de ce ai 
venit să mă vezi după atâţia ani. 

Gabriel n-a răspuns. 

— Poliţia Metropolitană a fost foarte prudentă cu amănuntele 
uciderii lui Viktor. 

— Pe drept cuvânt. 

— Au identificat otrava? 

— Noviciok. A fost ascunsă într-un pachet cu documente. 

— Și cine i-a dat aceste documente lui Viktor? 

— Un reporter de la Gazeta. 

— A fost cumva Nina? 

— De unde știi? 

Olga a zâmbit cu tristețe. 

— Poate că ar trebui să începem cu începutul, domnule 
Golani. 

— Da, doamnă profesoară Crenshaw. Poate că artrebui. 


9. 


BISHOP'S GATE, NORWICH 


Pe 25 aprilie 2005, președintele Rusiei a declarat că 
prăbușirea Uniunii Sovietice a fost „cea mai mare catastrofă 
geopolitică” a secolului XX. Olga a lucrat până seara târziu la 
editorialul Gazetei, în care a prezis cu exactitate începerea unui 
nou război rece și sfârșitul democrației ruse. După aceea s-a 
întâlnit cu câţiva colegi la Barul NKVD, o crâșmă de cartier aflată 
la câţiva pași de sediul Gazetei, în districtul Sokol al Moscovei. 
Așa cum se întâmpla adesea, erau supravegheați de doi bandiți 


VP - 39 


cu haine de piele din FSB, care nu se osteneau să-și ascundă 
prezenţa. 

În seara aceea atmosfera era funebră. Unul dintre colegii 
Olgăi, un bărbat pe nume Aleksandr Lubin, s-a făcut mangă și a 
avut proasta inspiraţie să se ia de agenţii FSB. L-a salvat de la 
cotonogeală doar intervenţia unei jurnaliste independente care 
trecea și ea uneori pe la Barul NKVD. Redactorul-șef al Gazete; a 
fost atât de impresionat de curajul ei, încât i-a oferit un post de 
reporter. 

— Poate că ţi-l amintești, a zis Olga. Îl chema Boris Ostrovski. 

La fel ca în cazul multor jurnaliști ruși, cariera lui Ostrovski s-a 
încheiat violent. l-a fost injectată o otravă rusească pe când 
traversa Piaţa Sfântul Petru și s-a prăbușit peste câteva minute 
în biserică, la poalele monumentului Papei Pius al XII-lea. Ultimul 
chip pe care l-a văzut a fost al lui Gabriel. 

— Și ești sigură că Aleksandr a fost cel care s-a luat de agenții 
FSB, nu invers? 

— De ce întrebi? 

— Pentru că, dacă aș fi vrut să mă infiltrez într-o agenţie de 
știri băgăcioasă, poate că aș fi procedat exact în acel fel. 

— Nina? Agent FSB? 

— De fapt, britanicii au impresia că ea lucrează pentru SVR. Ei 
cred că s-a întors la Centrala din Moscova și așteaptă ca Țarul 
să-i atârne la gât o medalie. 

— Asta crezi tu? 

— Mă interesează mai mult părerea ta. 

— Nina Antonova nu-i spionul nimănui. E un reporter excelent 
și o scriitoare minunată. Ar trebui să știu. Boris mi-a spus s-o iau 
sub aripa mea. 

— Te admira? 

— Mă diviniza. 

Olga i-a amintit lui Gabriel că în lunile de după asasinarea lui 
Boris Ostrovski ea fusese redactorul-șef al Gazetei, titlu la care a 
renunțat după ce a fugit din Rusia și s-a stabilit în Marea 
Britanie. Kremlinul a aranjat vânzarea Gazetei unui asociat al 
președintelui rus și săptămânalul cândva demn de încredere a 
devenit o fițuică de scandal, plină cu articole despre vedetele 
pop ale Rusiei, extratereștri și vârcolaci care trăiesc în pădurile 
de lângă Moscova. Nina a fost concediată rapid de noul 
proprietar, împreună cu alţi membri ai personalului, dar s-a 


VP - 40 


întors după ce Gazeta a fost cumpărată de Viktor Orlov. Primul 
ei articol a dat în vileag un mare proiect de construcţii de pe 
malul Mării Negre, o casă de vacanţă prezidenţială de un miliard 
de dolari, finanțată cu fonduri scoase ilegal din Trezoreria 
Federală a Rusiei. 

— Din clipa în care a apărut articolul, viața Ninei a fost în 
primejdie. Era o chestiune de timp până ce Țarul avea să ordone 
celor din FSB s-o omoare. 

— Optsprezece Împuşcături din apropiere în față la Ritz- 
Carlton, pe Strada Tverskaia, a zis Gabriel. Și totuși, ea a scăpat 
fără măcar o zgârietură. 

— Te întrebi dacă atacul a fost înscenat? 

— Mi-a trecut asta prin minte. 

— Cum rămâne cu cei trei trecători nevinovați care au fost 
uciși? 

— De când se sinchisesc serviciile de informaţii rusești de 
trecătorii nevinovaţi? Neprimind niciun răspuns, Gabriel a 
întrebat: Ai ţinut legătura cu Nina după ce ai venit în Marea 
Britanie? 

— Da. 

— Și când s-a stabilit la Zurich? Olga a încuviințat din cap. Te- 
ai întâlnit vreodată cu ea? 

— Doar o dată. A fost la petrecerea dată de Viktor pe 
proprietatea lui din Somerset când a împlinit șaptezeci de ani. 
Toată lumea bună era acolo. O mie cinci sute dintre prietenii 
apropiaţi ai lui Viktor. Bănuiesc că jumătate dintre ei erau agenţi 
secreţi ruși. A fost o minune că a supravieţuit acelei nopți. 

— Cât de des te vedeai cu el? 

— Nu prea des. Era prea periculos. Comunicam mai ales prin 
mesaje și e-mailuri cifrate. Din când în când vorbeam la telefon. 

— Când a fost ultima dată? 

— Cred că pe la sfârșitul lui aprilie sau, poate, începutul lui 
mai. Viktor făcuse rost de niște documente interesante despre o 
companie numită Omega Holdings, cu sediul în Elveţia. Omega 
deţine companii și alte bunuri evaluate la câteva miliarde de 
dolari, toate ascunse cu grijă sub straturi peste straturi de 
corporațţii-fantomă, multe dintre ele înregistrare în ţări ca 
Liechtenstein, Dubai, Panama și Insulele Cayman. Viktor era 
convins că Omega e folosită de un rus important la spălarea 
unor active furate de la stat și ascunderea lor în Occident. 


VP - 41 


— Și Viktor știa câte ceva despre activele furate de la stat. 

Pe buzele Olgăi a plutit un surâs. 

— Nici vorbă să fie perfect Viktor al nostru. Dar se dedicase 
ideii unei Rusii libere și democratice, o Rusie decentă, care să 
fie aliniată cu Occidentul, nu în război cu el. 

— Cunoștea identitatea rusului important? 

— Zicea că n-o cunoaște. 

— L-ai crezut? 

— Nu prea. 

— Cine ar putea să fie? 

— Aș putea înșira pe loc o sută de posibili candidaţi. Gama 
este de la oficiali guvernamentali de rang înalt până la oameni 
de afaceri cu legături la Kremlin și mafioţi. 

— Ţi-a spus Viktor de unde a făcut rost de documente? 

— l le-a dat Nina. 

— Avea îndoieli în privința autenticității lor? 

— Dacă avea, nu le-a pomenit niciodată. Prin urmare, 
presupun că le credea reale. 

— Așadar, de ce a zburat Nina la Londra miercuri seara și i-a 
dat lui Viktor un pachet cu documente contaminate cu noviciok? 
Și de ce a fost el destul de nechibzuit ca să desfacă pachetul? 

— Evident, avea încredere în ea. Dar sunt sigură că ea n-a 
avut nimic de-a face cu moartea lui Viktor. Nina e un pion într- 
un joc mult mai mare, ceea ce înseamnă că viața ei e în pericol. 

— Cu atât mai multe motive s-o găsim cât de repede posibil. 

Gabriel a tăcut un pic, apoi a întrebat: 

— Nu se întâmplă să știi unde se află, nu, Olga? 

— Nu, a răspuns ea. Însă cunosc pe cineva care ar putea să 
știe. 

— Cine? 

— George-punct-Wickham la Outlook-punct-Com. 

e 

Olga s-a ridicat fără să mai spună nimic și a intrat în căsuţă. 

Când s-a întors, avea în mâini un MacBook Pro, pe care l-a pus 
pe masă în fața lui Gabriel. Pe ecran era un cont de Gmail pe 
numele Elizabeth Bennet. 

— Am învățat engleza citind romanele lui Jane Austen. 
Mândrie și prejudecată este preferatul meu. 

— Nu păcălești pe nimeni, să știi. Nici pe cei din GCHQ, și cu 
siguranţă nu pe cei din Spețsviaz. 


VP - 42 


— Care e alternativă? Izolare digitală totală? 

— Câţi oameni au adresa? 

— Șapte sau opt, inclusiv Nina. Însă ieri după-masă am primit 
un e-mail de la o adresă de Outlook pe care n-am recunoscut-o. 

A arătat spre mesajul primit. 

— George Wickham cel viclean. Un fluieră-vânt, un nemernic, 
un jucător obsedat. Numai un prieten apropiat ar fi știut să-i 
folosească numele. 

E-mailul a intrat joi la ora 11.37, la circa douăsprezece ore 
după ce avionul Ninei a ajuns la Amsterdam. Gabriel l-a deschis 
și l-a citit. Era o singură frază, scrisă în stilul preţios, învechit, al 
unui roman de moravuri de la începutul secolului al XIX-lea. 

Aș fi nespus de recunoscător dacă le-ai spune prietenilor tăi 
britanici că n-am absolut nimic de-a face cu daravela neplăcută 
de aseară. 

— Ţi-ai dat seama că e de la Nina? 

— La început, nu. Dar eram foarte sigură că daravela 
neplăcută la care se referea autorul era uciderea lui Viktor. 

— Ce ai făcut? 

— Uită-te la e-mailul trimis. 

Gabriel a căutat în secţiunea SENT. La ora 11.49 Olga 
răspunsese și ea cu o propoziție. 

Cine ești? 

Răspunsul a venit după două ore. 

Sia 

Gabriel a dat clic pe REPLY și a început să tasteze. 

Spune-mi, te rog, unde ești. Unul dintre prietenii mei o să te 
ajute. 

— Ce zici? a întrebat el. 

— Nu-i tocmai proză austeniană, dar merge. 

Gabriel a trimis e-mailul în eter și a rămas cu ochii ţintă la 
ecran. 

e 

Olga a adus din frigider o sticlă de vin și a pus pe MacBook 
muzică. Vinul era un sauvignon alb din Noua Zeelandă, sec și 
delicios. Muzica era remarcabila colecție de preludii ale lui 
Rahmaninov, în toate cele douăzeci și patru de chei majore și 
minore. Atunci când sunt în joc vieţi, a declarat Olga, nu se 
potrivește decât muzica rusească. 

Când a trecut o oră fără răspuns, a început să-și facă griji. Ca 


VP - 43 


să-și schimbe gândurile, a vorbit despre Rusia, ceea ce n-a făcut 
decât să-i înrăutăţească starea de spirit. Președintele rus, s-a 
jeluit ea, era acum un adevărat ţar în toate, în afară de nume. 
Un recent referendum  măsluit îi dăduse autoritatea 
constituțională să rămână la putere până în 2036. Toate 
mijloacele de protest pașnice au fost eliminate, iar partidele de 
opoziţie autorizate de Kremlin erau o farsă. 

— Sunt doar de faţadă, ca să creeze iluzia democrației. Sunt 
idioții utili. 

Când a mai trecut o jumătate de oră fără răspuns, Olga a 
propus să comande mâncare. Gabriel a sunat la un restaurant 
indian de pe Wensum Street și peste douăzeci de minute a ieșit 
pe trotuar să ia mâncarea. Pe drumul înapoi spre Bishopsgate n- 
a văzut niciun semn de supraveghere, britanică sau rusească. 
Când a intrat în grădină, a găsit-o pe Olga așezată în fața 
laptopului, cu Sarah privind peste umărul ei. 

— Unde e? a întrebat el. 

— Tot la Amsterdam, a răspuns Olga. Vrea să știe cine este 
prietenul care ar dori s-o ajute. 

— Ştie că eu am fost cel care te-a scos din Rusia? 

Olga a șovăit, apoi a încuviinţat. 

— Scrie.-i. 

Olga a tastat mesajul și l-a trimis. Peste trei minute laptopul a 
semnalat răspunsul Ninei. 

— O să vă întâlniți la Muzeul Van Gogh mâine la ora două 
după-amiază. 

— Poate că ar putea preciza un pic. 

Olga a pus întrebarea. Răspunsul a venit pe dată. Gabriel a 
zâmbit când l-a citit. 

Floarea-soarelui... 


10. 


AEROPORTUL LONDON CITY - AMSTERDAM 


— Ce pereche drăgălașă, a zis Christopher Keller. Nu știu cum 
se face că dau de voi tocmai aici. 
Scormonea printr-un bufet din bucătăria aflată în partea din 


VP - 44 


față a Gulfstreamului G550 al lui Gabriel, parcat pe pista 
luminată de reflectoare din Aeroportul London City. Șeful turei 
de noapte a FBO neglijase să spună că un consultant de afaceri 
pe nume Peter Marlowe urcase deja în avion, fără îndoială 
pentru că domnul Marlowe arătase că lucrează pentru firma 
secretă cu sediul în marea clădire de birouri de lângă Vauxhall 
Bridge. 

A deschis alt bufet. 

— Îmi amintesc vremurile în care trebuia să te bazezi pe 
bunătatea străinilor dacă aveai nevoie de un avion particular. 
Totuși, e de mirare că te poţi descurca fără stewarzi. 

— Cauţi ceva? a întrebat Gabriel. 

— Un strop de whisky ca să uit de ziua grea. Nu trebuie să fie 
de cea mai bună calitate, să ne înţelegem. Conașul Walker ar fi 
grozav. Black Label, dacă ai. 

— N-am. Dar e vin în frigider. 

— Franţuzesc, sper. 

— Israelian, de fapt. 

Christopher a oftat. Era îmbrăcat pentru serviciu, în costum 
negru cu cravată. Pardesiul Burberry era pe un scaun din 
compartimentul pasagerilor, alături de o valijoară elegantă, 
marca Prada. 

— N-ai vrea să-mi spui ce cauţi aici? a întrebat Gabriel. 

— Serviciul Secret de Informații și confrații noștri de peste râu 
obișnuiesc să monitorizeze avioanele particulare folosite de 
demnitarii străini aflaţi în vizită și de tot soiul de zurbagii 
internaţionali. Prin urmare, e de înţeles că am fost intrigaţi când 
echipajul tău a depus un plan de zbor și a rezervat o plecare la 
ora zece și jumătate seara. Christopher a deschis frigiderul și a 
scos o sticlă de sauvignon blanc israelian. De ce Amsterdam? 

— Îndrăgesc orașele cu canale. 

Christopher a scos dopul și l-a adulmecat. 

— Mai încearcă o dată. 

— O aduc pe Nina Antonova din ascunzătoare. 

— Și ce anume ai de gând cu ea? 

— Asta depinde în întregime de ceea ce are ea de spus. 

— Graham ar vrea să fie de faţă la interogare. 

— Nu zău? 

— De asemenea, i-ar plăcea ca asta să se petreacă pe 
teritoriul britanic. 


VP - 45 


— Eu am fost cel care a găsit-o. 

— Cu ajutorul unei jurnaliste ruse în exil care locuiește în 
Marea Britanie sub protecţia noastră. Ca să nu mai vorbesc de 
partenera și tovarășa de viaţă care locuiește la mine. A turnat 
vin într-un pahar și i l-a dat lui Sarah. Și, în afară de cazul în care 
noul tău avion de fiţe primește aprobarea de decolare, nu pleci 
nicăieri. 

— Cred că îmi plăceai mai mult când erai ucigaș plătit. 

— În locul tău aș fi mai atent. Îmi spune mie ceva că înainte 
să se termine toate astea o să ai nevoie de cineva ca mine. 

— Pot să mă descurc. 

Christopher s-a uitat prin cabina luxoasă. 

— Aș zice că da. 

e 

Au petrecut noaptea în camere separate la hotelul De 
L'Europe din Amsterdam, iar dimineața au băut cafea și au 
mâncat prăjituri la parter, pe terasă, ca trei străini care respectă 
distanţa socială. După aceea, Christopher a plecat de la hotel 
singur și s-a dus la Muzeul Van Gogh, care adăpostește cea mai 
mare colecţie din lume a picturilor și desenelor lui Vincent. 

În mod normal, muzeul poate primi zilnic șase mii de 
vizitatori, însă restricțiile coronavirusului au redus numărul la 
doar 750. Christopher a cumpărat două bilete, pe unul l-a pus în 
buzunar și pe celălalt i l-a înmânat portarului. 

In hol, un paznic în uniformă l-a îndrumat spre un 
magnetometru ca în aeroporturi. Dat fiind că își lăsase pistolul la 
hotel, a trecut prin aparat fără probleme. În holul modern, de 
sticlă, era o liniște stranie. A băut cafea la un bar espresso, apoi 
a urcat în sala dedicată lucrărilor lui Vincent din orașul francez 
Arles, unde a trăit din februarie 1888 până în mai 1889. 

Cea mai populară atracţie a sălii era emblematica Floarea- 
soarelui, ulei pe pânză, 95x73 centimetri. Plăcuța cu informații 
nu pomenea faptul că tabloul fusese furat cu câţiva ani înainte, 
în ceea ce șeful poliției din Amsterdam a descris ca exemplul cel 
mai bun de jaf de tipul „lovește și înșfacă” pe care l-a văzut în 
viaţa lui. Hoţii i-au dat tabloul unui agent secret israelian, care a 
făcut o copie perfectă într-un apartament din Paris cu vedere 
spre Sena - copie pe care Christopher, dându-se drept un 
personaj din lumea interlopă pe nume Reg Bartholomew, i-a 
vândut-o cu douăzeci și cinci de milioane de euro unui mijlocitor 


VP - 46 


sirian. Originalul a fost descoperit într-un hotel din Amesterdam 
după patru luni de la dispariţie. Lucru ciudat, era în stare mai 
bună decât când fusese șterpelit. 

Christopher a făcut un pas la stânga și a contemplat pânza de 
alături, un portret mohorât al doamnei Roulin șezând. Apoi s-a 
răsucit și a examinat sala. Avea cam cincisprezece metri pe 
zece, cu podea de lemn tocită și o bancă pătrată. Erau patru căi 
de intrare și ieșire. Două duceau la sălile alăturate, dedicate 
lucrărilor lui Vincent din Saint-Remy și Paris. Celelalte două 
duceau la scara centrală a muzeului. Nu era nici pe departe 
perfect, și-a zis Christopher, dar aveau să se descurce. 

Și-a petrecut următoarea jumătate de oră rătăcind prin 
colecţia remarcabilă - Podul din Langlois, Dormitorul, Iriși, Lan 
de grâu cu ciori -, apoi a coborât în hol. Erau cam o sută 
cincizeci de metri între Museumplein și Van Baerlestraat, o 
stradă principală foarte circulată, cu piste pentru biciclete și 
linie de tramvai. Cronometrul de pe telefonul său de la Ml6 a 
arătat nouăzeci și patru de secunde. 

Drumul înapoi la De L'Europe a durat douăzeci și trei de 
minute. Gabriel era sus, în camera sa. 

— Cum era Floarea-soarelui? a întrebat. 

— Sincer să fiu, întotdeauna am preferat versiunea ta. 

— Vreo problemă? 

— Nu mă dau în vânt după magnetometre. N-ai cum să intri în 
muzeu cu o armă. 

— Dar tu o să aștepți afară. Și o să porți asta. 

Gabriel a ridicat Waltherul PPK al lui Christopher. 

— Poate că preferi să foloseşti pistolul meu Beretta. 

— Ce are arma mea? 

— E cam mică, domnule Bond. 

— Dar e ușor de ascuns și e puternică. 

— Da, a zis Gabriel. O cărămidă azvârlită printr-un geam. 

e 

Gabriel a sunat valetul la unu și un sfert și a cerut mașina. Un 
Mercedes gri metalic aștepta în stradă când el și Christopher au 
ieșit din hotel. Sarah era deja la volan. l-a dus în Museum 
Quarter și a parcat lângă Concertgebouw, sala de concerte 
clasice în stil neo-renascentist din Amsterdam. 

Christopher i-a dat ei Waltherul. 

— Îți amintești cum se folosește? 


VP - 47 


— Tragi siguranța și apeşi pe trăgaci. 

— Nu strică să ochești mai întâi cu blestemăţia aia. 

Sarah a strecurat în geantă arma, în vreme ce Christopher și 
Gabriel au ieșit din mașină și au traversat Van Baerlestraat. 
Christopher a cronometrat din nou drumul. Nouăzeci și două de 
secunde. La intrarea muzeului i-a dat lui Gabriel al doilea bilet 
cumpărat de dimineaţă. 

— Fură pentru mine ceva drăguţ dacă tot ești acolo. 

— Asta am de gând, a zis Gabriel și a intrat. 

După ce a trecut fără probleme prin magnetometru, a urcat în 
sala cu lucrările din Arles. Opt vizitatori cu mască așteptau la o 
coadă conformă cu restricţiile COVID-ului în faţa tabloului 
Floarea-soarelui. Alţi șase priveau celelalte lucrări emblematice 
din sală. Niciunul nu părea să fie jurnalista din Rusia căutată ca 
să fie interogată în legătură cu uciderea lui Viktor Orlov. 

Gabriel s-a uitat în sălile Paris și Saint-Rémy, dar nu era nici 
urmă de ea. S-a întors în sala Arles și s-a așezat la coadă la 
Floarea-soarelui. S-a uitat la ceasul telefonului: 13.52... Dintr- 
odată, a simţit un junghi în șale. Nu era nimic, și-a zis. Doar 
locul gol în care ar fi trebuit să fie pistolul. 


11. 


MUZEUL VAN GOGH, AMSTERDAM 


Dakota Maxwell, în vârstă de douăzeci și patru de ani, de 
curând absolventă a unui mic, dar foarte respectat colegiu de 
științe umaniste din New England, venise la Amsterdam din 
dragoste și a rămas acolo pentru marijuana. Părinţii săi, care 
trăiau în lux în Upper East Side din Manhattan, o imploraseră să 
vină acasă, însă Dakota era hotărâtă să rămână peste hotare, la 
fel ca personajele din romanul său preferat scris de Fitzgerald. 
Dorea să fie scriitoare și spera să găsească o locuință potrivită 
în care să înceapă să lucreze la primul său manuscris, care avea 
titlu, dar nu și intrigă, și doar primele tresăriri ale unei povești. 
Deocamdată locuia la Tiny Dancer, un hostel din Cartierul 
Felinarului Roșu. În camera ei erau șase paturi, câte trei unul 
peste altul, în orice noapte erau pline cu o distribuţie 


VP - 48 


schimbătoare de personaje de douăzeci și ceva de ani, ale căror 
cugetări inspirate de alcool și hașiș au umplut câteva carnete 
ale Dakotei. 

Femeia care a ajuns miercuri seara târziu era diferită. Mai în 
vârstă, cu haine de birou, trează. A doua zi dimineaţă, la cafea, 
i-a spus Dakotei că o cheamă Renata, e poloneză și locuiește la 
Londra. Soțul ei șomer, instalator, o ameninţase cu moartea într- 
o criză de furie la beție. Locuia la Tiny Dancer pentru că 
acceptau plata în numerar, iar el îi anulase cardurile de credit. 
De asemenea, i-a cerut Dakotei să-i schimbe culoarea părului 
șaten spre blond. In baia comună a hostelului, cu produse 
cumpărate de la farmacia de peste drum, Dakota a vopsit părul 
femeii la fel ca al său, negru cu șuviţe de un albastru-închis 
strălucitor. Polonezei îi stătea mai bine. Avea pomeţi pentru 
care ţi-ai fi dat viața. 

In afară de un singur drum la Vodafone, de unde și-a 
cumpărat un telefon cu cartelă, femeia n-a ieșit din Tiny Dancer. 
Dar sâmbătă dimineaţa, la ora unsprezece, a trezit-o pe Dakota 
și a întrebat-o din senin dacă n-ar vrea să viziteze Muzeul Van 
Gogh. Dakota, care era mahmură și încă un pic drogată, a 
refuzat. Dar s-a înduplecat când femeia i-a spus adevăratul 
motiv pentru care dorea ca ea s-o însoțească. 

Renata nu era poloneză, nu locuia la Londra și nu fusese 
niciodată măritată. Numele ei era Nina și era o jurnalistă de 
investigaţii din Rusia care se ascundea de cei din Kremlin. Un 
bărbat avea să aștepte la ora două după-masa în faţa celui mai 
celebru tablou, ca s-o ducă într-un program de protecţie a 
martorilor. Nina voia ca Dakota să-l contacteze pe acest bărbat 
în numele ei. 

— O să fiu în pericol? 

— Nu, Dakota. Eu sunt cea pe care vor ei s-o omoare. 

— Cum îl cheamă? 

— N-are importanţă. 

— Cum arată? 

Nina i-a arătat Dakotei o fotografie de pe telefonul ei 
Vodafone. 

— Dar cum o să-l recunosc cu masca? 

— Ochii, a zis Nina. 

Ceea ce explica de ce, la 13:58 pe 1 august, Dakota Maxwell, 
viitoare romancieră autoexilată în Amsterdam, privea un 


VP - 49 


autoportret al lui Vincent în sala Paris din Muzeul Van Gogh. 
Când s-a făcut ora două a intrat în sala Arles, unde patru 
vizitatori stăteau la o coadă ordonată, conformă cu măsurile 
anti-COVID, în dreptul F/orii-soarelui. Bărbatul aflat chiar în faţa 
tabloului era de înălţime și corpolenţă medie, deloc tipul de 
supererou. Avea părul scurt și închis la culoare, foarte încărunţit 
la tâmple. Își ţinea mâna dreaptă sub bărbie, gânditor. Avea 
capul înclinat un pic într-o parte. 

Dakota a trecut pe lângă coadă, stârnind murmure de protest 
în mai multe limbi din partea celorlalţi vizitatori, și i s-a alăturat 
bărbatului din fața tabloului. El a fulgerat-o cu cei mai verzi ochi 
pe care îi văzuse ea vreodată. N-avea cum să-l confunde cu 
altcineva. 

— Trebuie să-ţi aștepți rândul, ca toată lumea, a muștruluit-o 
el în franceză. 

— N-am venit să văd pictura, i-a răspuns în aceeași limbă. 

— Cine ești? 

— Sunt o prietenă a... 

— Unde este? i-a tăiat el vorba. 

— Le Tambourin. 

— Și-a schimbat înfățișarea? 

— Un pic, a răspuns Dakota. 

— Cum arată? 

— Ca mine. 

e 

Le Tambourin, cafeneaua elegantă a muzeului, se afla cu un 
etaj mai jos, la parter. Un singur client, o femeie stând singură 
la o masă care dădea spre Museumplein, cu păr negru ca 
cerneala și șuviţe de un albastru-închis strălucitor. Gabriel s-a 
așezat nepoftit la masă și și-a scos masca. Ea l-a privit cu 
neliniște, apoi cu ușurare profundă. 

— Trebuie să-ţi fie greu, a observat ea. 

— Ce anume? 

— Să ai o faţă atât de faimoasă. 

— Din fericire, e un fenomen recent. 

Gabriel și-a coborât privirea spre ceaiul de pe masă. 

— Nu bei cu adevărat asta, nu? 

— Mi-am zis că nu-i nicio primejdie. 

— E evident că și Viktor și-a zis același lucru. 

El a pus ceașca pe masa de alături. 


VP - 50 


— Folosirea fetei aceleia din America la etaj a fost o mostră 
frumoasă de măiestrie. Dacă rolurile ar fi inversate, aș fi făcut la 
fel. 

— Ca să supravieţuiești ca jurnalist rus trebuie să acţionezi 
conform unui set de reguli. 

— In meseria noastră sunt cunoscute ca Regulile Moscovei. 

— Le pot spune pe de rost, a zis Nina. 

— Care este preferata ta? 

— Presupune că fiecare este controlat de inamic. 

— Tu ești? a întrebat Gabriel. 

— Asta e ceea ce crezi? 

— Nu m-aș afla aici dacă ar fi așa. 

Ea a zâmbit. 

— Nu ești ceea ce mă așteptam. 

— Cum așa? 

— Date fiind isprăvile tale, îmi închipuiam că ești mai înalt. 

— Sper că nu ești dezamăgită. 

— Dimpotrivă. De fapt, e prima dată când mă simt în 
siguranţă, după foarte mult timp. 

— O să mă simt mai bine când o să fii în avionul meu. 

— Unde mă duci? 

— Britanicii ar vrea să lămurească unele amănunte ale vizitei 
tale acasă la Viktor în seara morții lui. 

— Sunt sigură că ar vrea. Dar ce se întâmplă dacă ei ajung la 
concluzia că am fost sub controlul inamicului? 

— Nu vor ajunge. 

— Cum poţi fi sigur? 

— Pentru că n-o să-i las eu. 

— Ai influenţă asupra britanicilor? 

— Nici nu-ţi închipui. 

Gabriel s-a uitat la telefonul ei. 

— Cu cartelă? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Lasă-l aici. Un coleg așteaptă afară. Încearcă să mergi 
firesc. Și orice-ar fi, nu privi înapoi. 

— Regulile Moscovei, a zis Nina. 

e 

Pe la 14.05, Sarah a început să-și facă griji. Dat fiind că 
acţionase de multe ori împotriva rușilor, le cunoștea foarte bine 
posibilităţile enorme și, mai important, stilul absolut necruţător. 


VP -51 


Singură în mașină, cu mâna pe patul pistolului Walther, i-a venit 
în minte imaginea unei mulţimi strânse în jurul unui bărbat care 
își dădea sufletul sub o capodoperă a lui Van Gogh. 

În cele din urmă, telefonul a vibrat. 

Suntem pe drum. 

A plecat din parcare și a intrat în circulaţia intensă de pe Van 
Baerlestraat. Era o singură bandă rezervată automobilelor și 
absolut niciun loc de parcare, nici măcar pentru o clipă sau 
două. Cu toate acestea, Sarah a tras la bordură și a pornit 
luminile de avarie. S-a uitat la dreapta și l-a zărit pe Gabriel 
împreună cu o femeie care ar fi putut să fie Nina Antonova 
traversând de braţ Museumplein. Christopher era la câţiva pași 
în spatele lor, cu mâna în buzunarul pardesiului. 

Tocmai atunci o mașină a claxonat, urmată de alta. Sarah s-a 
uitat în oglinda retrovizoare și a văzut un polițist cu aer iritat 
care se apropia pe jos. Polițistul s-a oprit când Gabriel a deschis 
portiera din spate și a ajutat-o pe femeie să urce pe banchetă. 

Christopher s-a așezat pe scaunul pasagerului și a oprit 
luminile de avarie. 

— Mână. 

Sarah a pornit mașina și a apăsat pe acceleraţie. 

— Următoarea la stânga, a zis Christopher. 

— Știu. 

A virat fără să încetinească și a gonit pe o stradă mărginită de 
magazine și case de cărămidă cu frontoane. Christopher a scos 
din buzunarul ei Waltherul și i-a înapoiat lui Gabriel Beretta. 
Nina Antonova se uita pe geam, cu faţa scăldată în lacrimi. 

— Cam așa stau lucrurile cu concluziile pripite, a zis Sarah. 

— E ceva ce pot să fac ca să-mi răscumpăr vina? 

Ea a zâmbit parșiv. 

— Sunt sigură că o să-mi dea prin cap ceva. 


12. 


WORMWOOD COTTAGE, DARTMOOR 


Wormwood Cottage se afla pe o ridicătură din ţinutul 
mlăștinos și era clădită din piatră de Devon care se înnegrise cu 


VP - 52 


vremea. În spatele ei, dincolo de o curte plină de hârtoape, era 
un hambar transformat în birouri și locuinţe pentru angajaţi. 
Îngrijitorul era un fost lucrător de la MI6 pe nume Parish. Așa 
cum se întâmpla de multe ori, i s-a spus doar cu câteva ore 
înainte că vor sosi oaspeţi. Nigel Whitcombe - bărbatul cu 
înfățișare de băietan care era acolitul șefului, cel care lua notițe, 
gusta mâncarea, era om bun la toate și făcea treburile neoficiale 
- a fost cel care l-a sunat. Parish a răspuns pe linia securizată 
din biroul său. Avea tonul unui șef de sală dintr-un restaurant în 
care era imposibil să faci rost de o masă. 

— Și cât de mulţi oaspeţi? a întrebat el. 

— Șapte, cu mine cu tot. 

— Fără COVID, înţeleg. 

— Niciun firișor. 

— Presupun că șeful ni se va alătura? 

Whitcombe a mormăit ceva afirmativ. 

— Ora sosirii? 

— La începutul serii, aș zice. 

— S-o rog pe doamna Coventry să pregătească cina? 

— Dacă e atât de amabilă. 

— Mâncare englezească tradiţională? 

— Cu cât mai tradiţională, cu atât mai bine. 

— Restricţii alimentare? 

— Fără carne de porc. 

— AȘ putea să deduc, atunci, că ni se va alătura prietenul 
nostru din Israel? 

— Ai putea, într-adevăr. Și domnul Marlowe. 

— În cazul acesta, am să-i spun doamnei Coventry să facă 
faimoasa ei musaca. Domnul Marlowe o adoră. 

Din pricina pandemiei, trecuseră multe săptămâni de când nu 
mai călcase cineva în casă. A trebuit să fie aerisite încăperi, să 
fie aspirate covoare, să fie dezinfectate suprafețe și să fie 
completat stocul de provizii din cămară. Parish a ajutat-o pe 
doamna Coventry cu cumpărăturile de la Morrisons de pe 
Plymouth Road, și la șapte și jumătate stătea în curtea din față, 
în lumina amurgului, când Jaguarul lucios al șefului a venit 
sprinten pe alee. Curând după aceea a sosit Nigel Whitcombe, 
într-o dubiță anonimă cu ferestrele opacizate. Era însoţit de o 
femeie frumoasă cu trăsături slave, care semăna un pic cu o 
celebră jurnalistă din Rusia care se stabilise de câţiva ani în 


VP-53 


Marea Britanie. Cum o chema? Suhova... Da, asta era, și-a zis 
Parish. Olga Suhova... 

Whitcombe i-a dat lui Parish telefonul femeii - telefoanele 
mobile erau interzise în casă, cel puțin ale musafirilor - și a 
condus-o în casă. Soarele a coborât sub orizont, întunericul s-a 
adunat peste mlaștină. Parish a văzut cum apar primele stele, 
urmate curând de o lună gheboasă în scădere. Cât de potrivit, 
și-a zis. În zilele astea toate păreau în declin. 

S-a uitat la vechiul său ceas de mână Loomes când altă 
dubiţă de serviciu a urcat hurducându-se pe alee. Primul a ieșit 
domnul Marlowe, arătând ca și cum tocmai s-ar fi întors dintr-un 
concediu la soare. Apoi s-au ivit două femei. Parish credea că au 
în jur de patruzeci și cinci de ani. Una avea părul blond și era 
frumoasă, americancă, poate. Cealaltă avea părul ca pana 
corbului, cu șuviţe ciudate albastre. Parish a etichetat-o drept 
altă rusoaică. 

În sfârșit, israelianul a ţâșnit din dubiţă ca un dop de 
șampanie. Parish, care aproape că nu putea nici să se dea jos 
din pat fără să-și rupă ceva, îl invidiase întotdeauna pentru 
agilitate și energia nesfârșită. Ochii lui verzi păreau să 
strălucească în penumbră. 

— Tu ești, Parish? 

— Mă tem că da, domnule. 

— Nu te mai pensionezi odată? 

— Și cu ce să mă ocup? 

Parish a luat telefonul mobil greu al israelianului. 

— V-am repartizat vechea dumneavoastră odaie. Doamna 
Coventry a găsit niște haine pe care le-aţi lăsat aici la ultima 
vizită. Cred că le-a pus în sertarul de jos al comodei. 

— E foarte amabilă. 

— În afară de cazul în care o superi. Am cicatricile care 
dovedesc asta. 

La fel ca Parish, doamna Coventry era de mult acolo; lucrase 
la dispozitivele de ascultare în ultimii ani ai Războiului Rece. Era 
pudrată și bisericoasă și, cumva, formidabilă, și stătea în fața 
sobei, cu un șorț în jurul taliei îmbelșugate, când femeia cu 
părul ciudat, negru cu albastru, a intrat în casă. Femeia cu 
înfățișare slavă, care ar fi putut sau nu să fie faimoasa Olga 
Suhova, aștepta cu nerăbdare în hol, alături de șef. Una dintre 
ele a scos un țipăt de bucurie - care anume, doamna Coventry 


VP - 54 


n-ar fi putut spune. Bărbatul pe care îl cunoștea ca Peter 
Marlowe se înfipsese în coridor și îi bloca vederea. 

— Doamna Coventry, dragostea mea, i-a zâmbit el 
șmecherește. Cu siguranţă ești o bucurie pentru ochii întristaţi. 

— Bine v-aţi întors la noi, domnule Marlowe. 

În hol, cele două femei discutau acum cu însufleţire în rusă. 
Domnul Marlowe se uita prin geamul cuptorului. 

— Ce zic? a întrebat el încet. 

— Una dintre ele e ușurată că cealaltă mai trăiește. Se pare 
că sunt vechi prietene. Evident, au trecut câţiva ani de când nu 
s-au mai văzut. 

— Sunt deschise microfoanele? 

— Acela-i teritoriul domnului Parish, nu al meu. 

Femeia a scos un platou din bufet. A întrebat, dusă pe 
gânduri: 

— Frumoasa dumneavoastră nouă iubită se dă și ea în vânt 
după musaca? 

— Nu-ţi scapă multe, nu-i așa? 

Doamna Coventry a zâmbit. 

— Americancă, da? 

— Banu. 

— E de-ai noștri? 

— Fostă camaradă. 

— N-o să-i purtăm pică pentru asta. Cu toate că, trebuie să 
recunosc, am avut speranțe pentru dumneavoastră și 
domnișoara Watson. 

— La fel și ea. 

Doamna Coventry avusese de gând să servească o cină cu 
distanțare socială afară, în grădină, însă când s-a stârnit brusc 
un vânt aprig dinspre nord-vest a așternut masa oficială în 
sufragerie. Primul fel a fost o tartă cu ceapă, însoţită de salată 
de andive cu brânză Stilton, urmată de musaca. Ea și domnul 
Parish au cinat la măsuţa din nișa bucătăriei. Din când în când 
ea auzea o frântură din conversaţia din camera de alături. N- 
avea încotro - trasul cu urechea, la fel ca gătitul, era pentru ea 
firesc. Discutau despre miliardarul rus care fusese omorât în 
casa lui din Chelsea. Se părea că femeia cu părul negru și 
albastru era cumva implicată. Ca și prietena din America a 
domnului Marlowe. 

Doamna Coventry a servit la desert o budincă de pâine cu unt 


VP-55 


cu cremă de vanilie. Puțin înainte de ora nouă a auzit scrâșnetul 
scaunelor pe podeaua de lemn, care semnala că masa se 
terminase. Tradiţia casei era să fie servită cafeaua în living. 
Șeful și domnul israelian și-au luat cafelele în biroul alăturat și 
au invitat-o pe femeia cu păr negru și albastru să li se alăture. 
Amabilităţile se sfârșiseră. Era vremea, cum se zicea mai 
demult, să o ia la bani mărunți. 

În altă viaţă, înainte să se prăbușească Zidul și Occidentul să 
o ia razna, doamna Coventry poate că ar fi fost cocoșată peste 
un casetofon în camera de alături, cu un creion strâns în pumn. 
Acum totul se făcea digital, chiar și transcrierile. Nu era nevoie 
decât să acţionezi un comutator. Dar acesta era teritoriul 
domnului Parish, și-a zis, în vreme ce umplea cu apă chiuveta 
din bucătărie. Nu al său. 


13. 


WORMWOOD COTTAGE, DARTMOOR 


Parish acţionase comutatorul respectiv la ora șapte seara. Cu 
toate acestea, din cauza unei erori tehnice produse de degetele 
iscusite ale lui Nigel Whitcombe, înregistrarea audio și 
transcrierea procedurilor serii n-au ajuns niciodată în 
consemnările oficiale ale afacerii. Dacă ar fi existat un astfel de 
document, ar fi dezvăluit faptul că povestirea Ninei Antonova, 
singura suspectă în asasinarea lui Viktor Orlov, a început cu un 
e-mail pe care ea l-a primit la sfârșitul lui februarie. La fel ca 
mulți jurnaliști de investigație, își dăduse adresa pe contul de 
Twitter. Era găzduită de ProtonMail, serviciul de e-mail cifrat 
fondat la Geneva de oameni de știință care lucrau la centrul de 
cercetare CERN. ProtonMail folosea cifrarea completă în partea 
clientului, care codifica mesajul înainte să ajungă în serverele 
firmei. Ambele erau în Elveţia, în afara jurisdicției SUA și Uniunii 
Europene. 

— Cum accesezi contul? a întrebat Graham. 

— Doar de pe computer. 

— Niciodată de pe telefonul mobil? 

— Niciodată. 


VP - 56 


— Unde e computerul? 

— În apartamentul meu din Zürich. Locuiesc în Districtul 3. 
Wiedikon, mai exact. 

— Lucrezi de acasă, înţeleg? 

— Nu așa facem toţi în zilele astea? 

Stătea ţeapănă în fața șemineului fără foc, ţinând în echilibru 
pe genunchi o ceașcă și o farfurioară. Graham se așezase pe 
fotoliul din faţa ei, însă Gabriel umbla agale prin încăpere, ca și 
cum s-ar fi luptat cu o conștiință vinovată. De dincolo de ușa 
închisă se auzeau voci murmurate. Afară, vântul colinda după 
pradă prin streșini. 

— Presupun că rușii îți cunosc adresa? a tatonat Graham. 

— Nu m-ar surprinde să fiu pe lista de e-mail a ambasadei, a 
răspuns Nina. 

— Ai grijă cu rețeaua de Wi-Fi? 

— Imi iau toate măsurile de precauţie obișnuite. Dar știu 
foarte bine și că, practic, e imposibil să-ţi protejezi complet 
comunicațiile de diferitele agenții de supraveghere 
guvernamentale, inclusiv GCHQ al britanicilor. Și apoi, rușii nu 
sunt grozav de discreți. Uneori postează o echipă în faţa 
apartamentului meu, doar ca să-mi dea de știre că mă aflu 
mereu sub supraveghere. De asemenea, îmi lasă mesaje de 
ameninţare în căsuţa vocală. 

— Le-ai arătat vreodată poliţiei elveţiene? 

— Și să le dau o scuză ca să-mi revoce mult-râvnitul permis 
de ședere? A clătinat din cap. Zurich este un loc excelent din 
care să monitorizezi fluxul de bani murdari care iese din Rusia. 
De asemenea, e un loc destul de plăcut în care să trăiești. 

— Și e-mailul? a întrebat Graham. De la cine era? 

— Domnul Nimeni. 

— Poftim? 

— Așa și-a zis. Domnul Nimeni. 

— Limba? 

Engleză, a răspuns ea, dând două exemple de ortografie 
britanică. Domnul Nimeni a zis că a lăsat pentru Nina un pachet 
cu documente pe un teren de sport aflat nu departe de 
apartamentul ei. Temându-se de o capcană a Kremlinului, i-a 
cerut domnului Nimeni să-i trimită documentele prin e-mail. Dar 
când au trecut douăzeci și patru de ore fără răspuns, și-a pus 
mască și mănuși de cauciuc și s-a aventurat în vidul distopic. 


VP - 57 


Terenul de sport avea o pistă artificială de alergare, roșie, pe 
care patru locuitori din Zurich fără mască își presărau stropii de 
sudoare. In jur erau copaci. La poalele unuia a descoperit un 
pachet dreptunghiular învelit în folie groasă de plastic negru și 
etanșat cu scotch transparent. 

Abia după ce a ajuns înapoi acasă a desfăcut cu atenţie 
pachetul. Inăuntru erau vreo sută de pagini de înregistrări 
financiare despre transferuri electronice, tranzacţii cu acţiuni și 
alte investiţii, cum ar fi mari achiziţii de proprietăţi comerciale și 
rezidenţiale. O anumită corporație apărea frecvent, compania- 
fantomă elvețiană numită Omega Holdings. Toate documentele 
erau de la aceeași instituție. 

— Care anume? 

— RhineBank AG. Cei din lumea financiară se referă de obicei 
la RhineBank ca la cea mai murdară bancă din lume. Lucru 
deloc surprinzător, are mulţi clienţi ruși. 

— Ce ai făcut cu documentele? 

— Am fotografiat primele zece pagini și i le-am trimis prin e- 
mail unui bine-cunoscut expert în corupţia de la Kremlin. 

— Viktor Orlov? 

Ea a încuviințat. 

— M-a sunat după câteva minute, practic cu răsuflarea tăiată. 
„De unde ai asta, Nina Petrovna?” Când i-am explicat, mi-a spus 
să șterg imediat fotografiile din telefon. 

— De ce? 

— A zis că documentele sunt mult prea periculoase ca să fie 
transmise electronic. 

El a venit a doua zi la Zurich cu avionul personal. Nina l-a 
întâlnit în sala de așteptare a FBO din Aeroportul Kloten. Ochiul 
lui stâng a avut un mic spasm pe când răsfoia documentele, o 
tulburare care apărea atunci când era neliniștit sau entuziasmat. 

— Să înţeleg că Viktor era entuziasmat? 

— A spus că documentele sunt despre finanțele personale ale 
unui rus de rang foarte înalt. Cineva apropiat de președinte. 
Cineva din cercul lui intim. 

— Ţi-a spus cine este? 

— A zis că e mai bine să nu cunosc numele bărbatului. Apoi 
mi-a spus să-i dau lui următoarea tranșă de documente, fără să 
deschid pachetul. 

Gabriel și-a încetat lenta călătorie în jurul camerei. 


VP -58 


— De unde a știut că avea să mai vină o tranșă? 

— A zis că prima serie de documente era doar vârful 
aisbergului. Că trebuie să fie mai multe. 

— Cum ai reacţionat? 

— l-am spus lui Viktor că sursa mea e domnul Nimeni. Apoi i- 
am amintit de promisiunea pe care a făcut-o după ce a 
cumpărat Gazeta. 

— Ce promisiune? 

— Că n-o să se amestece niciodată în chestiunile editoriale și 
nu va folosi Gazeta ca să-și încheie socotelile cu Kremlinul. 

— ȘI l-ai crezut? 

— Viktor mi-a pus exact aceeași întrebare. 

A doua livrare a avut loc în a doua săptămână din martie, într- 
un port de ambarcaţiuni mici de pe malul apusean al lui 
Zurichsee. A treia a fost la începutul lui aprilie în orașul 
Winterthur; a patra, la Zug. In mai a fost o perioadă moartă, însă 
iunie a fost o lună plină de activitate, cu livrări în Basel, Thun și 
Lucerna. Nina i-a dat, fără tragere de inimă, toate pachetele lui 
Viktor la Aeroportul Kloten. 

— Și el a deschis întotdeauna pachetele în prezența ta? a 
întrebat Graham. 

Ea a încuviințat. 

— S-a simţit vreodată rău după aceea? O durere de cap 
bruscă? Greaţă? 

— Niciodată. 

— Și tu? 

— Niciun pic. 

— Și pachetul pe care l-ai dus la Londra miercuri seara? a 
întrebat Graham. Unde l-a lăsat domnul Nimeni? 

— Într-un sătuc numit Bargen, aproape de graniţa cu 
Germania. A zis că e ultima livrare. A zis că materialul este 
cuprinzător și lipsit de ambiguitate. 

— De ce n-a luat Viktor documentele la Zurich? 

— A zis că are o întâlnire. 

— Ce fel de întâlnire? 

— Cu o femeie, desigur. Cu Viktor era întotdeauna vorba de o 
femeie. 

— S-a întâmplat să-i pomenească numele? 

— Da, a răspuns Nina. Numele ei era Artemisia. 


VP -59 


De obicei Viktor era zgârcit în privinţa cheltuielilor de 
deplasare, însă i-a îngăduit Ninei să zboare la Londra la clasa 
întâi. Ea a pus documentele în geanta de voiaj, iar geanta, în 
compartimentul de deasupra. Vecinul ei de scaun era un 
vorbitor de engleză cu înfățișare prosperă, a cărui mască de 
comandă se asorta cu cravata de mătase. Timp de câteva 
minute ea l-a atras într-o pălăvrăgeală înăbușită de măști, 
încercând să-și dea seama dacă nu cumva e un agent FSB, SVR 
sau al altei diviziuni a serviciilor de informații ruse. 

— Cine era? a întrebat Graham. 

— Un bancher din City. De la Lloyds, dacă îmi amintesc bine, 
a zâmbit ea fals. Dar știai deja asta, nu-i așa, domnule 
Seymour? 

A trecut pe la controlul pașapoartelor fără vreo întârziere - cu 
siguranţă domnul Seymour știa și asta - și a luat un taxi până pe 
Cheyne Walk. Viktor tocmai scosese dopul unei sticle de 
Château Petrus. Nu i-a oferit Ninei un pahar. 

— Asta nu-i stătea în fire lui Viktor, a zis Graham. L-am știut 
întotdeauna o gazdă extrem de generoasă. 

— Aștepta alt musafir. Presupun că era Artemisia. Oricine o fi 
fost, mi-a salvat viaţa. Viktor era așa de grăbit, că n-a deschis 
pachetul în prezența mea. 

— Ai plecat la șase treizeci și cinci după-masa. 

— Dacă zici tu. 

— E vreun motiv pentru care te-ai dus la hotel pe jos, în loc să 
iei un taxi? 

— Întotdeauna mi-a plăcut să mă plimb prin Londra. 

— Dar aveai o geantă de voiaj. 

— Era pe rotile. 

— Ai observat vreun urmăritor? 

— Nu. Voi? 

Graham a ignorat întrebarea. 

— Și când ai ajuns la hotel? 

— Mi-am turnat un pahar de votcă din minibar. Peste câteva 
minute a sunat Viktor. În clipa în care i-am auzit vocea am știut 
că ceva nu-i în ordine. 

— Ce ţi-a spus? 

— Cu siguranţă aţi ascultat înregistrarea. 

— Nu există niciuna. 

Ea l-a privit sceptic pe Graham înainte să continue. 


VP - 60 


— A zis că tocmai a vomitat și respiră greu. Era convins că a 
fost otrăvit. 

— Te-a acuzat că ai încercat să-l omori? 

— Viktor? 

Nina a clătinat din cap. 

— A întrebat dacă și mie mi-e rău. Când am zis că sunt bine, 
mi-a spus să plec cât mai repede posibil din Marea Britanie. 

— Se temea că rușii vor încerca să te omoare și pe tine? 

— Sau că vor încerca să mă implice în complotul împotriva lui, 
a răspuns ea. După cum știi, domnule Seymour, organele 
securităţii de stat ruse rareori ucid pe cineva fără un plan pentru 
a da vina pe altcineva. 

— lată de ce ar fi trebuit să suni la poliţie. Te-ai implicat 
singură când ai fugit din ţară. 

— Viktor mi-a spus să nu sun la poliţie. A spus că o va face el 
însuși. De-abia când avionul meu a aterizat la Amsterdam am 
aflat că era mort. Evident, mă învinovăţesc pentru cele 
întâmplate. Dacă n-aș fi luat primul pachet cu documente de la 
domnul Nimeni, Viktor ar fi fost încă în viaţă. Centrala din 
Moscova plănuia de ani întregi să-l omoare. Și m-au folosit pe 
mine ca să pun în mâinile lui arma morții. Graham tăcea. Vă rog, 
domnule Seymour. Trebuie să mă credeţi. N-am nimic de-a face 
cu moartea lui Viktor. 

— Te crede, a zis Gabriel din partea cealaltă a încăperii. Însă 
ar vrea să vadă e-mailurile de la domnul Nimeni, inclusiv cel 
despre pachetul lăsat în sătucul elveţian Bargen. Le-ai sa/vat, 
nu-i așa, Nina? 

— Sigur că da. Sper doar că Centrala din Moscova sau 
Spețsviaz nu mi-a piratat contul și le-a șters. 

— Când ai verificat ultima dată? 

— În dimineaţa de după moartea lui Viktor. 

— Asta a fost acum trei zile. 

— Mă temeam că vor fi în stare să descopere unde mă aflu 
dacă intru în cont. 

— Aici n-ai de ce să te temi, Nina. 

Gabriel s-a uitat la Graham. 

— Nu-i așa, domnule Seymour? 

— Imi rețin verdictul până văd acele e-mailuri. 

Nina s-a uitat prin încăperea demodată. 

— E pe aici vreun computer? 


VP-61 


Se afla în hambarul transformat, în biroul lui Parish. 

Musafirilor le era strict interzis să se atingă de el, dat fiind că 
avea legătură securizată cu Vauxhall Cross. Șeful i-a cerut lui 
Parish să aștepte pe coridor împreună cu Nigel Whitcombe cât 
timp femeia cu păr negru cu albastru și-a cercetat contul 
ProtonMail, umilinţă pe care Parish a îndurat-o cu o indignare 
prost ascunsă. 

— Dar e o afurisită de rusoaică! a zis el sotto-voce. 

— Una dintre cei buni, a rostit tărăgănat Whitcombe. 

— Nu știam că există și din ăștia. De dincolo de ușă s-a auzit 
un răpăit pe tastatură ferm, plin de încredere. E jurnalistă, nu? 

— Nu-i rău, Parish. 

Când răpăitul a încetat s-a lăsat tăcerea. Era o tăcere 
încordată, și-a zis Parish - ca tăcerea care plutește ameninţător 
într-o cameră după o acuzaţie de infidelitate sau trădare. In cele 
din urmă, ușa s-a deschis smucit și a ieșit șeful împreună cu 
rusoaica cu păr negru cu albastru și cu domnul din Israel. Au 
coborât toți trei scara, cu Nigel Whitcombe grăbindu-se să-i 
ajungă. În curte li s-a alăturat domnul Marlowe. Apoi domnul 
Marlowe și domnul israelian s-au aruncat în spatele unei dubiţe, 
care a ţâșnit ca mânată de draci spre poartă. 

Parish s-a întors în biroul său. Computerul era deschis. Pe 
ecran era un e-mail. După ora afișată, intrase în inboxul femeii 
ceva mai devreme în acea seară, pe când ea era la cină la 
doamna Coventry. Parish l-a închis repede, dar nu înainte ca 
ochii să-i treacă fără voie peste text. Îi era adresat unei doamne 
Antonova și conţinea trei fraze. Limba era engleza, punctuaţia 
corectă și stilul de afaceri. Nu existau semne de exclamare 
inutile sau puncte de suspensie în locul unui punct. Subiectul 
era surprinzător de banal, dacă ne gândim la reacţia pe care a 
provocat-o, ceva despre un pachet care fusese lăsat în Orașul 
Vechi din Berna. De fapt, singurul lucru care i s-a părut lui Parish 
cât de cât interesant era numele persoanei care îl trimisese. 

Domnul Nimeni... 


VP - 62 


14. 


BERNA 


Pachetul a fost găsit la câţiva pași de marginea unei poteci 
umbrite de frunziș bogat de pe malul râului Aare. Posibilitatea 
implicării rușilor l-a făcut pe Gabriel să presupună ce e mai rău, 
că orice o fi fost în pachet era contaminat cu aceeași 
neurotoxină care îl omorâse pe Viktor Orlov. Dacă așa stăteau 
lucrurile, trebuia să fie ridicat imediat de o echipă CBRN, ca nu 
cumva un trecător neștiutor sau un copil curios să-l deschidă din 
greșeală. Ceea ce nu-i dădea de ales lui Gabriel, trebuia să-i 
implice pe elvețieni. 

Protocolul și bunele maniere cereau să ia legătura cu 
omologul său de la NDB, serviciul de securitate internă și 
informaţii externe al Elveţiei. În schimb, i-a telefonat lui 
Christoph Bittel, care se ocupa de partea domestică. Se 
înfruntaseră odată la o masă de interogatoriu. Acum erau 
aproximativ aliaţi. Totuși, Bittel i-a răspuns la telefon prudent. 
Rareori un telefon de la Gabriel aducea vești bune, mai ales 
când era după miezul nopții. 

— Acum ce mai e? 

— Am nevoie să ridici un pachet pentru mine. 

— E vreo șansă să aștepte până dimineaţă? 

— Niciuna. 

— Unde e? 

Gabriel i-a explicat. 

— Conţinutul? 

— Se poate să fie documente financiare confidenţiale. Pentru 
orice eventualitate, trebuie să presupui că au fost contaminate 
cu pudră ultrafină de noviciok. 

— Noviciok? a exclamat Bittek, alarmat. 

— Acum ţi-am câștigat atenţia? 

— Asta are de-a face cu asasinarea lui Viktor Orlov? 

— O să-ţi explic când ajung acolo. 

— Doar nu te gândești să urci într-un avion, nu? 

— Unul particular. 

— Mai e ceva ce îmi poţi spune despre pachet? 

— Am impresia că s-ar putea ca rușii să-l supravegheze. Dacă 

VP - 63 


nu-i prea mare deranjul, mi-ar plăcea să-i pui pe fugă înainte să 
trimiți echipa CBRN. 

— Și cum să fac asta? 

— Fă gălăgie, Bittel. Cum altcumva? 

Peste nouăzeci de minute, la 01.47, ora locală, unităţi ale 
Poliţiei Federale Elveţiene au făcut un cordon în jurul Orașului 
Vechi din Berna, de obicei liniștit. N-au dat nicio explicaţie, cu 
toate că știrile ulterioare aveau să sugereze că serviciile de 
informaţii elveţiene au primit un pont credibil despre o bombă 
ascunsă pe o stradă comercială foarte circulată. Sursa 
avertismentului n-a fost niciodată identificată în mod credibil și, 
în ciuda unei căutări prelungite și energice prin cartierul 
elegant, n-a fost găsit niciun dispozitiv exploziv. Lucru deloc 
surprinzător, dat fiind că un astfel de dispozitiv n-a existat. 

Adevărata ţintă a activităţii nocturne a poliţiei era un pachet 
care arăta pașnic, aflat la rădăcina unui plop de pe malul lui 
Aare. Era pătrat, înfășurat în folie de plastic groasă și etanșat cu 
scotch transparent. O echipă CBRN a luat obiectul puţin înainte 
de ora patru dimineaţa și l-a dus la Institutul Federal de 
Protecţie NBC din orașul învecinat Spiez. Acolo a fost supus unei 
baterii de teste pentru contaminanţi biologici, radiologiei sau 
chimici, printre care și neurotoxina rusească letală cunoscută 
sub numele noviciok. Toate testele au fost negative. 

Moment în care conţinutul pachetului, după ce a fost scos din 
ambalajul original, a fost pus într-o servietă diplomatică dublată 
cu aluminiu pentru a fi dus la sediul NDB din Berna. Gabriel și 
Christopher au ajuns acolo la câteva minute după ora opt 
dimineaţa, pe bancheta din spate a unui automobil al 
ambasadei Israelului. Bittel i-a primit în biroul său de la ultimul 
etaj. Era un bărbat înalt și chel, cu purtarea severă a unui pastor 
calvinist și paloarea cuiva care n-are timp de mers pe afară. 
Gabriel și-a prezentat însoţitorul ca agent al MI6 pe nume Peter 
Marlowe, apoi a făcut raportul promis despre legătura dintre 
pachetul cu documente și uciderea lui Viktor Orlov. Bittel, 
oarecum îndreptăţit, a crezut aproape fiecare cuvânt. 

— Și jurnalista de la Gazeta? a întrebat el. Unde e acum? 

— Undeva unde rușii n-o vor găsi niciodată. 

Telefonul de pe biroul lui Bittel a tors blând. A ridicat 
receptorul și a rostit câteva cuvinte în germana elveţiană înainte 


VP - 64 


să închidă. Peste o clipă un agent NDB tânăra apărut în ușă cu 
servieta diplomatică în mână. Gabriel și Christopher s-au tras 
înapoi din reflex când Bittel a scos conţinutul, un teanc de hârtii 
gros de vreo cinci centimetri. A arătat prima pagină. Era goală, 
la fel ca următoarele douăzeci și cinci. 

— S-ar părea că rușii s-au distrat un pic pe socoteala ta. 

— Asta ar însemna că au simţul umorului. 

Bittel a mai răsfoit douăzeci de pagini, apoi s-a oprit. 

— Ei bine? a întrebat Gabriel. 

Bittel a împins foaia peste masă. Șapte cuvinte, caractere 
sans șerif de aproximativ douăzeci de puncte. 

Știu cine l-a omorât pe Viktor Orlov. 

— Pot să mai fac o propunere? a întrebat Gabriel după un 
moment. 

— Nu te sfii, a zis Bittel sec. 

— Află cine a lăsat asta lângă acel copac. 

e 

Poteca era pavată de curând și neagră ca un disc de vinil. De 
o parte, terenul urca abrupt spre marginea Oraşului Vechi. De 
cealaltă, curgeau apele verzi ca mucozitățile ale râului Aare. 
Plopul se agăța nesigur de malul ierbos, flancat de două bănci 
de aluminiu. Ca să ajungi la el trebuia să păşeşti peste o 
balustradă de lemn cu aspect rustic și să traversezi o porțiune 
de teren deschis. 

Cea mai apropiată cameră de supraveghere era la vreo 
cincizeci de metri în aval. Era montată pe un stâlp de iluminat 
pe care cineva făcuse un graffiti cu o insultă la adresa 
imigranţilor musulmani. Bittel a făcut rost de înregistrările pe o 
săptămână, de sâmbătă până la luarea pachetului de către 
echipa CBRN. Gabriel și Christopher le-au privit pe un laptop al 
NDB, într-o sală de ședințe cu pereţi de sticlă. Bittel a folosit 
timpul ca să-și curețe căsuţa poștală. Dat fiind că, în rest, în 
Elveţia era o duminică liniștită, biroul era în mare parte pustiu. 
Singurul sunet era, din când în când, al unui telefon la care nu 
răspundea nimeni. 

E-mailul de la domnul Nimeni intrase în căsuţa poștală de 
ProtonMail a Ninei Antonova la ora 20.36. Gabriel a căutat pe 
imaginea camerei de supraveghere acea oră și apoi a derulat 
înapoi la viteză dublă. _ 

Timp de câteva minute poteca a fost pustie. In cele din urmă, 


VP - 65 


au apărut în depărtare două siluete, un bărbat cu pălărie cu 
boruri mari și un câine mare căruia nu i se putea stabili rasa. 
Bărbatul şi animalul au mers încet spre camera de 
supraveghere, oprindu-se un pic lângă un coș de gunoi din care 
bărbatul a părut că scoate o sacoșă de plastic mică. S-au oprit 
din nou lângă stâlp, unde câinele s-a ghemuit la marginea 
potecii. Ce s-a întâmplat apoi a fost în ordine inversă. 

— Mi-aș dori să nu fi văzut asta, a gemut Christopher. 

Seara s-a transformat în crepuscul și crepusculul în după- 
amiază de vară. O frunză căzută s-a înălţat ca un suflet reînviat 
și s-a lipit de o creangă a plopului. Îndrăgostiţii se plimbau, 
alergătorii alergau, râul curgea - totul invers. Gabriel a devenit 
nerăbdător și a mărit viteza redării. Însă Christopher părea un 
pic plictisit. Pe când era cu serviciul în Irlanda de Nord, 
petrecuse o dată două săptămâni supraveghind dintr-un pod din 
Londonderry un bărbat suspectat că este terorist IRA. Familia 
catolică a cărei locuinţă era dedesubt n-a bănuit niciodată că el 
e acolo. 

Insă când banda a ajuns la ora 14.27 Christopher și-a 
îndreptat brusc spatele pe scaun. O siluetă se furișase peste 
balustrada de lemn și mergea înapoi spre mal. Gabriel a dat clic 
pe PAUSE și a mărit imaginea, dar n-avea rost; camera era prea 
departe. Silueta era un pic mai mult decât o pată digitală. 

A dat clic pe REWIND și pata și-a dat jos rucsacul pe care îl 
purta. A luat un obiect de la poalele plopului. 

Un pachet pătrat, înfășurat în folie de plastic groasă și etanșat 
cu scotch transparent... 

Gabriel a dat clic pe PAUSE. 

— Salut, domnule Nimeni, a zis Christopher încet. 

Gabriel a dat din nou clic pe REWIND și l-a privit pe domnul 
Nimeni care a pus pachetul în rucsac și s-a așezat pe una dintre 
băncile de aluminiu. Conform timpului de pe bandă, a stat acolo 
douăsprezece minute până să se întoarcă pe potecă. 

— Vino încoace, a șoptit Gabriel. Vreau să mă uit la tine. 

Pata îndepărtată a părut că îl aude, pentru că peste o clipă 
mergea cu spatele spre stâlpul pe care era montată camera de 
supraveghere. Gabriel a mărit viteza de derulare și apoi a dat 
clic pe PAUSE. 

— Măi, măi, a zis Christopher. la te uită. 

Gabriel a mărit imaginea. Păr blond până la umeri. Blugi 


VP - 66 


elastici. O pereche de botine elegante. 
Domnul Nimeni era femeie. 
e 

Lămpile fluorescente s-au trezit la viață pâlpâind în vreme ce 
Gabriel și Christopher îl urmau pe Bittel pe un coridor din centrul 
de operaţiuni al NDB. Era acolo un singur IT-st care juca șah pe 
computer cu un adversar dintr-o ţară îndepărtată. Bittel i-a dat 
un număr de cameră de supraveghere și ora, și peste o clipă 
femeia care își spunea domnul Nimeni a apărut pe ecranul 
principal din partea din faţă a încăperii. De această dată au 
urmărit lăsarea pachetului în ordinea corectă. Domnul Nimeni a 
apărat dinspre est, s-a furișat peste balustrada de lemn și a 
petrecut douăsprezece minute lungi privind râul înainte să pună 
pachetul la poalele plopului și să plece spre vest. 

IT-stul a trecut la altă cameră de supraveghere, care a 
înregistrat-o urcând treptele de ciment de la marginea Orașului 
Vechi. De acolo s-a dus la gară, unde la 15.10 a urcat în trenul 
de Zurich. 

A ajuns acolo exact după o oră. În Bahnhofplatz a urcat în 
tramvaiul 3 și s-a dus în ROmerhofplatz, în Districtul 7, un cartier 
rezidenţial de pe coasta lui Zurichberg. De acolo a fost o 
plimbare plăcută în sus pe Klosbachstrasse până la un mic bloc 
de locuințe modern de pe Hauserstrasse, la numărul 21. 

La două minute după ce a intrat în clădire a apărut o lumină 
la o fereastră de la etajul doi. Dintr-o verificare rapidă în baza de 
date guvernamentală a proprietăţilor au aflat că acel 
apartament îi aparținea lui Isabel Brenner, cetățean al Republicii 
Federale Germania. O verificare ulterioară a arătat că era agent 
de conformitate în sucursala din Zurich a lui RhineBank AG, 
cunoscută ca banca cea mai murdară din lume. 


15. 


SEDIUL NDB, BERNA 


Ca regulă generală, spionii din ţări diferite rareori se joacă 
frumos împreună. Să-și împărtășească o bucăţică suculentă de 
bârfă regională sau un avertisment despre o celulă teroristă 


VP - 67 


este un lucru obișnuit, mai ales între aliaţi apropiați. Dar 
serviciile de informaţii evită pe cât posibil operaţiunile comune, 
fie și numai din cauză că astfel de acţiuni dezvăluie în mod 
inevitabil personalul și tehnicile preferate de operare pe teren. 
Așii spionajului păstrează cu strășnicie aceste secrete, ca pe 
reţetele transmise în familie, și le dezvăluie doar când n-au 
încotro. În plus, interesele naţionale rareori se potrivesc perfect, 
și cel mai puţin atunci când sunt în joc interese financiare. E 
adevărat ce se spune despre bani. Cu siguranţă schimbă totul. 

La fel ca pudra ultrafină de noviciok, n-au miros, gust, sunt 
transportabili și ușor de ascuns. Și uneori, firește, sunt mortali. 
Mulţi oameni au ucis pentru bani. Și când au avut destui, au ucis 
pe oricine a încercat să i-i ia. Tot mai mulţi dintre banii care curg 
prin venele și arterele sistemului financiar global sunt murdari. 
Provin din activităţi infracţionale sau sunt scoși din sipetele 
guvernamentale de către autocrați cleptomani. Otrăvesc tot ce 
ating. Nici măcar cei sănătoși nu sunt imuni la ravagiile lor. 

Multe instituţii financiare își mânjeau bucuroase mâinile cu 
bani murdari - pentru un comision substanţial, desigur. O astfel 
de instituţie era RhineBank AG. Cel puţin așa se zvonea; 
spălarea banilor era una dintre puţinele fărădelegi financiare 
pentru care banca nu fusese pedepsită. Cea mai recentă 
înfruntare cu organele de control a fost la New York, unde 
Departamentul de Stat al Serviciilor Financiare a amendat 
RhineBank cu 50 de milioane de dolari pentru afacerile ei cu un 
traficant de sex care fusese condamnat. Un broker isteț de 
produse derivate din RhineBank a zis că plata era mai mică 
decât bonusul său anual. Operatorul a fost destul de nechibzuit 
ca să repete afirmaţia într-un e-mail, care a ajuns în paginile lui 
Wall Street Journal. În timpul micului scandal care a urmat, 
purtătoarea de cuvânt a lui RhineBank a ocolit întrebarea dacă 
acel operator chiar câștigă o astfel de sumă astronomică. lar 
când bonusul a fost dezvăluit, într-un dosar ulterior, a stârnit și 
el un scandal. 

Sediul băncii era într-un turn ameninţător din centrul 
Hamburgului, pe care criticii arhitecturii îl numiseră în derâdere 
„falus din sticlă și oţel”. Sucursala harnică din Londra era pe 
Fleet Street}, iar în New York ocupa un zgârie-nori nou-nouţ 


13 importantă stradă din Londra, a cărei imagine este asociată cu principalele ziare din 
Marea Britanie. 


VP - 68 


care dădea spre Hudson. Întrucât RhineBank era cu adevărat o 
bancă globală, răspundea în faţa unor organe de control care 
cumulau toate literele alfabetului. Oricare dintre ele ar fi fost 
interesată să afle că un agent de conformitate din sucursala 
Zurich lăsa pachete cu documente confidenţiale prin toată 
Elveţia. Dacă natura acelor documente ar fi fost dată vreodată 
publicităţii, preţul acţiunilor lui RhineBank probabil că s-ar fi 
prăbușit, lucru care, la rândul lui, ar fi avut un impact negativ 
asupra bilanţului cu datorii excesive, care se bucura de o 
celebritate negativă. Pierderea s-ar fi răspândit iute printre 
partenerii de afaceri ai lui RhineBank, băncile de la care a primit 
împrumuturi sau cărora le-a împrumutat bani. Piesele de domino 
ar fi căzut. Dată fiind situaţia fragilă a economiei europene, era 
clară posibilitatea altei crize financiare. 

— Evident, a zis Christoph Bittel, un astfel de scenariu n-ar fi 
în interesul Confederaţiei Elveţiene și al crucialei sale industrii a 
serviciilor. 

— Așadar, ce trebuie să facem în privinţa ei? a întrebat 
Gabriel. Să ne prefacem că nu există? S-o măturăm sub covor? 

— Asta e o tradiţie aici, în Elveţia. 

Bittel l-a privit pe Gabriel peste masa pătrată lustruită din sala 
de ședințe. 

— Dar, ce-i drept, tu știi deja. 

— Ne-am închis de mult conturile elveţiene, Bittel. 

— Pe toate? 

Bittel a zâmbit. 

— Am avut de curând ocazia să revăd interogatoriul tău după 
explozia bombei în galeria de antichităţi din St. Moritz. 

— Cum a fost a doua oară? 

— Presupun că am făcut tot ce mi-a stat în puteri. Totuși, mi- 
aș fi dorit să fi fost în stare să scot de la tine mai multe 
amănunte. Afacerea Anna Rolfe, de exemplu. Prima ta aventură 
elveţiană. Sau a fost asasinarea lui Hamidi? E greu să le ţii 
socoteala. 

Cum n-a primit în schimb decât tăcere, Bittel a continuat: 

— Am avut norocul s-o aud pe Anna cântând cu Martha 
Argerich cu câteva săptămâni înainte de carantină. O seară de 
sonate Brahms și Schumann. Cânta cu aceeași înflăcărare. lar 
Martha Argerich... 

A ridicat mâinile. 


VP - 69 


— Ei bine, ce mai poate fi spus? 

— Ce anume de Brahms? 

— Cred că era cea în sol major. 

— Intotdeauna a adorat-o. 

— Acum locuiește din nou în Elveţia, în vechea vilă a tatălui ei 
de pe Zurichberg. 

— Nu mai spune. 

— Când ai văzut-o ultima dată? 

— Pe Anna? Gabriel i-a aruncat o privire lui Christopher, care 
privea mustăcind traficul de pe A6 din după-amiaza de 
duminică. Acum un car de ani. 

Bittel a revenit la problema actuală. 

— Nu suntem singurii care ar avea de suferit dacă iese 
scandal. Britanicii lucrează enorm cu RhineBank, ca și 
americanii. 

— Dacă manevrăm aşa cum trebuie, n-o să fie scandal. Însă 
dacă RhineBank a încălcat legea, trebuie să fie pedepsită în mod 
corespunzător. 

— Ce să le spun organelor care controlează RhineBank? 

— Absolut nimic. 

Bittel a fost îngrozit. 

— Nu așa procedăm aici, în Elveţia. Noi respectăm regulile. 

— In afară de cazul în care vă convine să n-o faceți. Și atunci 
sfidaţi regulile la fel de ușor ca și noi, ceilalți. Nu suntem polițiști 
sau organe de control, Bittel. Treaba noastră este să furăm 
secretele altora. 

— S-o recrutăm pe Isabel Brenner ca agent? Asta zici? 

— Cum altfel am putea să aflăm numele rusului foarte 
important care jefuiește bunurile statului și le ascunde aici, în 
Occident? 

— Nu sunt sigur că vreau să-i știu numele. 

— Atunci lasă-mă pe mine să mă ocup de asta. 

Bittel a oftat din greu. 

— De ce știu că o să regret asta? 

Gabriel nu s-a ostenit să-și asigure colegul elveţian că nu va fi 
așa. Operațiunile serviciilor secrete, la fel ca viaţa, erau 
întotdeauna pline de regrete. Mai ales atunci când erau implicaţi 
rușii. 

— Ce îţi trebuie de la noi? a întrebat Bittel, în cele din urmă. 

— Aș vrea să nu-mi staţi în cale. 


VP - 70 


— Cu siguranță am putea să fim cât de cât de ajutor. 
Supraveghere fizică, de exemplu. 

Gabriel a făcut semn cu capul spre Christopher. 

— Domnul Marlowe se va ocupa de supraveghere, cel puţin 
pe moment. Dar, cu aprobarea ta, aș vrea să-i mai adaug 
echipei noastre un agent operativ. 

— Numai unul? 

Gabriel a zâmbit. 

— Unul e tot ce-mi trebuie. 


16. 


ZURICH 


Eli Lavon a ajuns la Aeroportul Kloten a doua zi, spre sfârșitul 
după-amiezii. Purta un jerseu pe sub haina de tweed boţită și 
avea la gât o eșarfă înnodată. Părul îi era subţire și neîngrijit; 
trăsăturile îi erau neutre și greu de reţinut. Oficialii de la imigrări 
care l-au întâmpinat pe pistă nu s-au ostenit să-i verifice 
pașaportul. Și nici nu i-au cercetat cele două valize mari 
căptușite cu aluminiu, care erau ticsite cu dispozitive sofisticate 
de supraveghere și comunicaţii. 

Un angajat al Execujet, unul dintre cei doi operatori cu bază 
fixă, a pus valizele în partea din spate a unui BMW X5 care 
aștepta afară. Lavon s-a așezat pe scaunul pasagerului și s-a 
încruntat. 

— N-ar trebui să ai un bodyguard sau doi? 

— N-am nevoie de bodyguarzi, a răspuns Gabriel. Îl am pe 
Christopher. 

Lavon s-a uitat la bancheta din spate goală. 

— N-am știut că e așa de iscusit. 

Gabriel a zâmbit, a virat pe drumul de acces și l-a urmat pe 
marginea aeroportului. 

— Cum a fost zborul? a întrebat, în vreme ce un avion cu 
reacţie cobora peste capetele lor spre pista de aterizare. 

— Singuratic. 

— Nu-i minunat? 

— Călătoria cu avionul particular? Cred că m-aș putea obișnui 


VP -71 


cu asta. Dar ce se va întâmpla după ce se termină pandemia? 

— Următorul director al Biroului n-o să zboare cu El Al. 

— Te-ai gândit un pic la ghinionistul care va veni după tine? 

— Asta e hotărârea prim-ministrului. 

— Dar cu siguranţă ai în minte un candidat. 

Gabriel l-a privit pieziș. 

— Aveam de gând să stăm un pic de vorbă despre viitorul tău, 
Eli. 

— Sunt prea bătrân ca să am un viitor. 

Lavon a zâmbit trist. 

— Doar un trecut complicat. 

La fel ca Gabriel, Eli Lavon era un veteran al Operațiunii Urgia 
lui Dumnezeu. In vocabularul bazat pe ebraică al echipei, fusese 
un ayin, specialist în urmărire și supraveghere. Când unitatea s- 
a împrăștiat, s-a stabilit la Viena, unde a deschis un mic birou de 
investigaţii numit „Revendicări și Investigaţii ale Perioadei 
Războiului”. Cu un buget extrem de redus, a reușit să dea de 
urma unor bunuri în valoare de milioane de dolari jefuite în 
Holocaust și a jucat un rol important în smulgerea unei plăţi de 
câteva miliarde de dolari de la băncile elvețiene. Lavon, strălucit 
și neabătut, și-a atras rapid antipatia bancherilor elveţieni de 
rang înalt. Cândva, într-un editorial incisiv, Neue Zurich Zeitung 
l-a numit „micul trol încăpățânat din Viena”. 

S-a uitat pe geam, posomorăt. 

— N-ai vrea să-mi spui de ce m-am întors în Elveţia? 

— O problemă cu o bancă. 

— Care e de data asta? 

— Cea mai murdară din lume. 

— RhineBank? 

— Cum ai ghicit? 

— Nimeni nu le contestă titlul. 

— Ai avut vreodată treabă cu ei? 

— Nu, a zis Lavon. Dar mama și bunicii tăi au avut. Vezi tu, 
distinsa RhineBank AG din Hamburg a finanţat construirea 
Auschwitzului și a fabricii care producea granulele de Zyklon B 
folosite în camerele de gazare. De asemenea, făcea trafic cu 
aurul dentar luat de la morți și a câștigat comisioane enorme 
prin arianizarea firmelor deţinute de evrei. 

— A fost o întreprindere profitabilă, nu? 

— Nespus. Pentru profitul băncii, Hitler a fost foarte bun. 


VP- 72 


Relaţia a fost mai mult decât de convenienţă. RhineBank a fost 
implicată total. 

— Și după război? 

— Banca s-a adaptat la împrejurări și a ajutat la finanţarea 
miracolului economic german. Lucru deloc surprinzător, toate 
cadrele de conducere superioare erau anticomuniști înverșunați. 
Au fost zvonuri că mai mulţi dintre ei erau pe statul de plată al 
CIA. Directorul a fost invitat la a doua instalare a lui Eisenhower, 
în 1957. 

— Totul a fost iertat? 

— Ca și cum Auschwitz n-ar fi existat vreodată. RhineBank a 
învăţat că poți ieși basma curată din orice, și au pus ideea la 
încercare iar și iar. ln 2015, americanii au amendat banca cu 
două sute cincizeci de milioane de dolari pentru că i-a ajutat pe 
iranieni să se sustragă sancţiunilor internaţionale. 

Lavon a clătinat din cap încet. 

— Ar face afaceri cu oricine. 

— Inclusiv cu un rus important care își ascunde banii câștigați 
pe căi necinstite aici, în Occident. 

— Cine zice asta? 

— Isabel Brenner. E agent de conformitate în sucursala din 
Zurich a lui RhineBank. 

— Asta-i o ușurare. 

— De ce? 

— Dat fiind palmaresul firmei, a zis Lavon, nu credeam că au 
așa ceva. 

e 

Pe drumul spre centrul oraşului, Gabriel i-a povestit lui Eli 
seria neverosimilă de evenimente care a dus la revenirea lor în 
Elveția. Revederea de mult datorată cu vechea lor prietenă Olga 
Suhova, în Norwich. Scoaterea în secret din Amsterdam a fostei 
colege a Olgăi, Nina Antonova. Pachetul lăsat la poalele unui 
plop de pe malul râului Aare. Apoi a schițat prevederile 
acordului încheiat cu Christoph Bittel, directorul adjunct al unui 
serviciu de informaţii străin rezonabil de prietenos, chiar dacă 
uneori advers. 

— Numai tu ești în stare să-i convingi pe elveţieni, cei mai 
rezervaţi oameni din lume, să te lase să desfășori o operaţiune 
pe teritoriul lor. 

— Nu prea le-am dat de ales. 


VP-73 


— Și când își vor da seama că acel agent operativ pe care l-ai 
adus pentru treaba asta este micul trol încăpățânat din 
scandalul cu conturile legate de Holocaust? 

— A trecut mult de atunci, Eli. 

— Și domnul Marlowe? Câte omoruri a săvârșit în Elveţia 
înainte să intre în MI6? 

— Zice că nu-și amintește. 

— Asta nu-i niciodată semn bun. 

Lavon și-a aprins o ţigară, apoi a coborât geamul, ca să dea 
fumul afară. 

— Chiar trebuie? s-a jeluit Gabriel. 

— Mă ajută să gândesc. 

— La ce te gândești? 

— Mă întreb de ce rușii n-au scos-o din circulaţie pe Isabel 
Brenner. Și de ce n-au luat acel pachet cu documente lăsat în 
Berna. 

— Care e răspunsul? 

— Singura explicaţie este că au lăsat fiecare pachet /nainte 
să-i trimită e-mailurile Ninei Antonova. Rușii nu știu cine este. 

— Și pachetul din Berna? 

— Probabil sperau că Nina va fi cea care ia pachetul ca s-o 
poată omori. Dar poţi fi sigur că nu s-au lăsat îmbrobodiţi de 
mica șmecherie făcută de tine și prietenii tăi elveţieni aseară. Ei 
știu că au o problemă. 

— Ei știu, într-adevăr, a zis Gabriel încet. 

— Cât timp ai de gând s-o supraveghezi până s-o aduci la noi? 

— Destul ca să mă asigur că nu-i agent operativ rus în 
deghizare isteață. 

Gabriel a cotit pe Talackerstrasse și a oprit la bordură în faţa 
clădirii băncii Credit Suisse. Vizavi, lângă sediul UBS, se afla 
RhineBank-Zurich. 

Era aproape șase; începuse exodul de seară. În cele din urmă, 
Gabriel a arătat spre o femeie care tocmai ieșise pe ușa lui 
RhineBank. 

Costum-pantalon de firmă, bluză albă, pantofi cu toc care 
păreau scumpi. Ținută șic de bancher particular. 

— lată fata noastră. Domnul Nimeni. 

Era înaltă și suplă ca un manechin, cu membre lungi și mâini 
expresive. Frumuseţea ei sărea în ochi, dar era mascată în parte 
de seriozitatea expresiei. În penumbra de pe stradă n-aveai cum 


VP - 74 


să-ți dai seama de culoarea ochilor ei, dar nu te-ar fi învinuit 
nimeni dacă presupuneai că e albastru-deschis. Femeia era 
blondă, iar când mergea părul i se legăna ca limba unui 
metronom. 

— Câţi ani are? a întrebat Lavon. 

— În pașaport scrie treizeci și patru. 

— Măritată? 

— Se pare că nu. 

— Cum e posibil? 

— E altfel în ziua de azi, Eli. 

Lavon s-a uitat atent la ea o vreme. 

— Mie nu-mi pare rusoaică. Nici nu merge ca o rusoaică. 

— Poţi să-ţi dai seama că o femeie e rusoaică după felul în 
care merge? 

— Tu nu poți? 

Un moment de tăcere. Apoi Gabriel a întrebat: 

— La ce te gândești acum, Eli? 

— Mă întreb de ce o femeie așa de frumoasă și-ar pune în 
pericol cariera ca să-i dea unei jurnaliste rusoaice documente 
confidenţiale despre un client important. 

— Poate că are conștiință. 

— Imposibil. RhineBank nu angajează pe nimeni căruia nu i-a 
fost extirpată conștiința la naștere. 

Femeia a dat colţul pe Paradeplatz. Gabriel a ajuns acolo la 
timp ca s-o vadă urcând în tramvaiul 8. Peste câteva secunde 
Christopher a urcat în același vagon. 

— Ageamiu, a zis Lavon. Ar trebui să urci înaintea țintei, nu 
după ea. 

— O să-l instruiești, Eli. 

— Am încercat, a zis Lavon. Nu ascultă niciodată. 


17. 


ERLENBACH, ELVEȚIA 


Christoph Bittel i-a propus lui Gabriel să-și desfășoare 
operaţiunea dintr-una dintre casele conspirative ale NDB. Deloc 
surprinzător, Gabriel a refuzat politicos. Și-a zis că acele case 


VP-75 


conspirative sunt pline de microfoane și camere de 
supraveghere de înaltă calitate - electronicele fiind un aspect al 
meseriei în care elveţienii erau superiori. Departamentul 
Administrativ a găsit o locuinţă pe malul lacului în suburbia 
Erlenbach din Zurich care fusese ocupată ultima dată de un 
director de la Goldman Sachs. Gabriel a achitat în întregime 
chiria pe un an și apoi a desfiinţat rapid corporaţia-fantomă prin 
care fusese făcută tranzacţia, lipsindu-și astfel nou-găsiții aliaţi 
elveţieni de orice posibilitate de a-i penetra reţeaua globală de 
finanţare sub acoperire. 

S-a instalat în vilă la sfârșitul după-amiezii de luni, împreună 
cu ceilalţi doi membri ai echipei operaţionale pe cale de 
formare. lar marți dimineața, la ora 8.15, au săvârșit primul lor 
delict pe teritoriul elveţian. Principalul făptaș a fost Christopher 
Keller, care s-a furișat nevăzut în apartamentul lui Isabel 
Brenner în vreme ce ea se îndrepta spre staţia de tramvai din 
R6merhofplatz. Cât a stat înăuntru a copiat conținutul 
laptopului, i-a piratat rețeaua Wi-Fi, a instalat două 
transmițătoare audio și i-a cercetat rapid și cu minim deranj 
lucrurile. În dulăpiorul cu medicamente nu erau dovezi ale 
vreunei boli psihice sau fizice, în afară de o cutie goală de 
somnifere. Hainele și lenjeria erau de bun gust și sobre, nimic 
nu sugera o latură întunecată, iar numeroasele cărți serioase de 
pe rafturi sugerau că preferă că citească în engleză, nu în 
germana maternă. În teancul de CD-uri de pe combina audio de 
fabricaţie britanică predomina muzica clasică, alături de câteva 
capodopere ale jazului aparţinând lui Miles Davies, John 
Coltrane, Bill Evans și Keith Jarrett. În living, lângă un suport 
pentru partituri, era cutia din fibră de sticlă a unui violoncel. 

— Chiar era în ea un violoncel? a întrebat Gabriel. 

— Nu m-am uitat, a recunoscut Christopher. 

— De ce? 

— Pentru că lumea nu prea ţine o cutie de violoncel ca piesă 
de decor. Ține o cutie de violoncel ca să-și depoziteze și să-și 
transporte violoncelul. 

— Poate că e a iubitului ei. 

— Nu există vreun iubit, cel puţin, nu unul care să petreacă 
timp în apartamentul ei. 

Laptopul a dezvăluit numărul de mobil al lui Isabel. Și la ora 
unu și jumătate, în vreme ce prânzea cu o colegă la o cafenea 


VP - 76 


din apropierea biroului, a fost victima unui atac din partea 
Unităţii 8200, serviciul israelian de supraveghere a 
telecomunicaţiilor. În câteva minute, sistemul de operare al 
telefonului a început să descarce e-mailurile, SMS-urile, notaţiile 
din calendar, informaţiile GPS,  metadatele telefonului, 
informaţiile despre cardul de credit și istoricul căutărilor pe 
internet din ultimele optsprezece luni. In plus, softul a preluat 
controlul asupra camerei video și microfonului, transformând 
telefonul într-un transmițător video și audio permanent. Ceea ce 
însemna că oriunde mergea Isabel, Gabriel și echipa lui 
mergeau cu ea. În vocabularul supravegherii electronice, o 
controlau. 

Ordinea din viaţa digitală a lui Isabel a întărit impresia pe care 
Christopher Keller și-o formase în timpul scurtei vizite în 
apartamentul ei, că este o persoană foarte inteligentă și 
talentată, fără vicii sau defecte morale. Totuși, nu se putea 
spune același lucru despre firma de servicii financiare la care 
lucra. Într-adevăr, documentele luate din aparatura lui Isabel 
înfățișau portretul unei bănci în care nu se aplicau regulile 
normale, în care cultura prevalentă era a profitului cu orice preţ 
și în care de la operatori se aștepta să aducă beneficii 
supranaturale la investiţii, chiar și în cazul în care pariurile lor 
riscante împingeau banca în pragul insolvenţei. 

Să fii câinele de pază al eticii și legalităţii într-o astfel de 
instituţie era un act zilnic de mers pe sârmă, așa cum reieșea 
din e-mailul trimis de Isabel lui Karl Zimmer, șeful sucursalei din 
Zurich a lui RhineBank, despre o serie de transferuri electronice 
efectuate de departamentul de gestionare a fondurilor. In total, 
peste 500 de milioane de dolari se mutaseră din bănci 
lituaniene în conturi ale RhineBank din SUA. Băncile lituaniene, 
arăta ea, sunt cunoscute ca primul port financiar în care 
poposește o mare parte din banii murdari care se scurg din 
Rusia. Cu toate acestea, departamentul de gestionare a 
fondurilor din Zurich acceptase fondurile fără să efectueze nici 
măcar niște minime verificări. Ca să ascundă originea banilor de 
organele de control americane, care cunoșteau bine relația 
Rusia-Lituania, au eliminat codul ţării din transferurile 
electronice. 

— Pe Isabel o preocupa faptul că asta demonstra că sunt 
deplin conștienți de vinovăţie, a explicat Lavon. Trebuie să spun 


VP - 77 


că ea părea mult mai puţin preocupată de legalitatea 
transferurilor. Era mai degrabă o avertizare prietenească de la 
un membru loial al echipei. 

— Și cum a reacţionat Herr Zimmer? a întrebat Gabriel. 

— l-a propus să discute chestiunea față în față. Expresie 
aleasă de el, nu de mine. 

— Pe ce dată? 

— Șaptesprezece februarie. Peste zece zile, în timpul pauzei 
de prânz, ea s-a dus pe un teren de sport din Districtul 3. Cel cu 
pista de alergare artificială roșie, a adăugat Lavon. Informaţiile 
despre deplasările ei coincid cu toate celelalte depuneri ale 
pachetelor, în afară de cel care l-a omorât pe Viktor. 

— Vreo călătorie interesantă? 

— S-a dus în Marea Britanie la jumătatea lui iunie și din nou 
spre sfârșitul lui iulie. De fapt, era acolo cu două zile înainte ca 
Viktor să fie ucis. 

— Londra este o capitală financiară globală, a subliniat 
Gabriel. 

— Ceea ce face și mai surprinzător faptul că n-a călcat în 
niciuna dintre dăţi prin sucursala din Londra a lui RhineBank. 

— Unde s-a dus? 

— Nu știu. Și-a închis telefonul timp de câteva ore în ambele 
călătorii. 

— Cât a stat? 

— O singură noapte. 

— Hotelul? 

— Sofitel din Heathrow. A plătit nota cu cardul de credit 
personal. Și biletul de avion. În ambele călătorii a luat primul 
avion înapoi spre Zurich și la nouă dimineaţa era la birou. 

Telefonul lui Isabel, la fel ca apartamentul, nu conţinea niciun 
semn de logodnic sau de partener romantic pe termen lung, 
bărbat sau femeie. Insă în seara aceea, după ce a urcat în 
tramvaiul 8 din Paradeplatz, a aranjat o întâlnire la un pahar cu 
cineva pe nume Tobias. Când tramvaiul a ajuns în 
ROmerhofplatz, a luat câte ceva de la magazinul Coop și, cu 
Christopher Keller pe urmele ei, a urcat panta lui Zurichberg 
spre apartamentul său. Curând după sosire, cele două 
microfoane ascunse au prins sunetul Suitei in re minor pentru 
violoncel a lui Bach. Au trecut câteva minute până ca Gabriel și 
Lavon să-și dea seama că nu ascultă o înregistrare. 


VP - 78 


— Tonalitatea ei este... 

— Imbătătoare, a zis Gabriel. 

— Și nu pare să folosească partituri. 

— Evident, n-are nevoie de ele. 

— Păi, atunci, a zis Lavon, mai am o întrebare pentru ea. 

— Care? 

— De ce o femeie care cântă așa la violoncel lucrează la cea 
mai murdară bancă din lume? 

— O să am grijă s-o întreb. 

— Când? 

— De îndată ce o să fiu sigur că nu-i o rusoaică într-o 
deghizare isteață. 

— Poate că nu merge ca o rusoaică, a zis Lavon când Isabel a 
început a doua mișcare a suitei. Dar cu siguranță așa cântă la 
violoncel. 

e 

În total, computerul de acasă al lui Isabel a oferit vreo treizeci 
de mii de documente interne ale lui RhineBank și peste o sută 
de mii de e-mailuri din contul ei de serviciu. Erau mult prea 
multe materiale ca Lavon să le poată cerceta singur. Avea 
nevoie de un investigator financiar experimentat care cunoștea 
bine procedeele imorale ale cleptocraţilor din Kremlin. Din 
fericire, Gabriel cunoştea o astfel de persoană. Era o jurnalistă 
de investigații de la un săptămânal moscovit care făcea o 
cruciadă și dezvăluia cu regularitate faptele rele ale celor bogați 
și puternici din Rusia. Poate și mai important, fusese timp de 
câteva luni în legătură regulată, chiar dacă anonimă, cu Isabel 
Brenner. 

Jurnalista respectivă a ajuns la casa conspirativă miercuri 
după-amiază și i s-a alăturat lui Eli Lavon la săpăturile din 
documentele lui RhineBank, lăsându-l pe Christopher să se 
descurce singur cu supravegherea lui Isabel. Se ţinea după ea în 
fiecare dimineaţă spre serviciu și în fiecare seară spre casă. In 
cele mai multe seri, ea exersa la violoncel cel puţin o oră înainte 
să-și pregătească ceva de mâncare și să-i telefoneze mamei, în 
Germania. Niciodată nu vorbea despre munca sa la RhineBank. 
Nu discuta despre asta nici cu micul cerc de prieteni cu care 
ținea legătura în mod regulat. Nu exista nimic în comunicațiile ei 
care să sugereze că este informatoare sau agentă a serviciilor 
secrete ruse sau germane. Christopher n-a descoperit nici vreo 


VP - 79 


dovadă că ar supraveghea-o altcineva. 

Joi, după program, s-a dus cu o colegă să bea un pahar la Bar 
au Lac, pe Talstrasse. S-a întors acasă și a exersat la violoncel 
fără pauză timp de trei ore. După aceea a urmărit un reportaj la 
televiziunea elvețiană despre dispariţia unei jurnaliste din Rusia 
pe nume Nina Antonova. Colegii ei de la Moskovskaia Gazeta nu 
mai aveau nicio veste de la ea de miercurea trecută, când a 
zburat de la Zurich la Londra pentru o întâlnire cu proprietarul 
săptămânalului, care a fost ucis. Redactorul-șef al Gazetei a 
cerut ajutorul guvernului britanic ca să o găsească. Poate că nu 
era surprinzător că nu i-a adresat Kremlinului aceeași cerere. 

Isabel a petrecut o noapte agitată și a doua zi dimineață a 
plecat de acasă cu douăzeci de minute mai târziu decât de 
obicei. După ce și-a lăsat poșeta în birou, s-a dus în sala de 
ședințe de la ultimul etaj, la o întâlnire obligatorie a tuturor 
angajaţilor cu Consiliul celor zece, comitetul executiv care 
guverna firma. A prânzit singură și când s-a întors la lucru a 
avut o discuţie neplăcută cu Lothar Brandt, şeful 
departamentului de gestionare a fondurilor. Evident, Branat 
făcuse o grămadă de transferuri suspecte. Isabel l-a sfătuit să se 
gândească mai bine la câteva dintre tranzacţiile mai mari. Altfel, 
risca să declanșeze niște semnale de alarmă automate la New 
York și Washington. La rândul lui, Branat a sfătuit-o pe Isabel să 
efectueze asupra ei înseși un act sexual și a alungat-o din biroul 
lui. 

Gustul amar al discuţiei încă se vedea pe fața ei când a ieșit 
din RhineBank, la șase și un sfert. Christopher a urmat-o în 
tramvaiul 8 în Paradeplatz, ca și Nina Antonova, care s-a așezat 
lângă ea. Când tramvaiul a pornit, Nina i-a dat o foaie de hârtie. 
Șapte cuvinte, caractere sans șerif de aproximativ douăzeci de 
puncte. 

Știu cine l-a omorât pe Viktor Orlov. 

Isabel i s-a adresat Ninei în germană, cu ochii în jos. 

— Sper că ai dat-o în judecată pe persoana care i-a făcut asta 
părului tău. Nina a luat înapoi foaia. Mi-am riscat viața dându-ţi 
acele documente. De ce n-ai publicat un articol? 

— Viktor a zis că e prea periculos. 

— Sunt răspunzătoare de moartea lui? 

— Nu, Isabel. Eu sunt. 

— De ce? 


VP - 80 


— O să-l las pe prietenul meu să-ţi explice. Vrea să stea de 
vorbă cu tine în seara asta. Ceea ce înseamnă că va trebui să 
anulezi întâlnirea cu Tobias. 

— De unde știi că mă întâlneam cu el? 

Nina a aruncat o privire spre telefonul lui Isabel. 

— Spune-i că a apărut o urgenţă la serviciu. Crede-mă, n-o să- 
ţi pară rău. 

Isabel a trimis mesajul, apoi a închis telefonul fără să aștepte 
răspunsul. 

— Nu era o întâlnire. Doar să bem ceva. 

— Nici nu-mi mai amintesc de câte ori mi-am spus același 
lucru. 

Isabel a strâns mâna Ninei. 

— Am crezut că ești moartă. 

— Asta am crezut și eu, a zis Nina. 


18. 


ROMERHOFPLATZ, ZURICH 


Un bărbat blond, cu ochii de un albastru strălucitor și foarte 
bronzat, a coborât din tramvai odată cu ele în staţia din 
Romerhofplatz. Pe când traversau, el a condus-o spre un BMW 
X5 care aștepta. Nina s-a așezat lângă ei pe bancheta din spate. 
Bărbatul de la volan arăta ca un negustor de cărți rare. A intrat 
ușurel în traficul de seară, de parcă s-ar fi temut că umblă pe 
acolo niște copilași, și a luat-o spre sud pe Asylstrasse. 

Bărbatul de lângă Isabel tasta acum ceva pe mobil. 

— Pentru cine lucrezi? a întrebat ea. 

— Un departament foarte plicticos din Ministerul de Externe 
britanic. 

— MI6? 

— Dacă zici tu. 

— Cum te cheamă? 

— Elvețienii par să creadă că Peter Marlowe. 

— Așa e? 

— Nici pe departe. 

Isabel s-a uitat la bărbatul de la volan. 


VP - 81 


— Și pe el? 

— Dacă ne punem minţile laolaltă, sunt sigur că găsim noi 
ceva. 

l-a zâmbit liniștitor. 

— Eşti pe mâini bune, Isabel. N-ai absolut niciun motiv să te 
temi. 

— În afară de cazul în care sunteţi amândoi din serviciile 
secrete ruse. 

— Îi urâm pe blestemaţii de ruși. l-a zâmbit Ninei. Cei de față 
se exclud, firește. 

— Cum m-aţi găsit? 

— Am făcut rost de o fotografie frumoasă a ta când ai lăsat 
pachetul acela în Berna, mai deunăzi. Câteva, de fapt. 

— N-aveaţi dreptul să-mi pirataţi telefonul. 

— Sunt cu totul de acord. Dar mă tem că n-am avut de ales. 

— Aţi descoperit ceva interesant? 

— Parolele la furnizorii tăi online preferaţi, toate site-urile pe 
care le-ai vizitat și toate persoanele pe care le-ai urmărit pe 
rețelele sociale. În ultimele șase luni ai deschis postările de pe 
Twitter ale Ninei de peste patru sute de ori. 

— Asta-i tot? 

— Am găsit și peste o duzină de adrese de e-mail. Doar la 
ProtonMail ai șase adrese. Ai trimis cele mai multe SMS-uri 
folosind singurul serviciu codificat în care n-am izbutit să intrăm. 

— De aceea îl folosim noi. 

— Noi? 

— Angajaţii lui RhineBank. Cadrele de conducere superioare 
ne îndeamnă să facem comunicările confidenţiale folosindu-ne 
conturile personale codificate, nu adresele de e-mail de la 
serviciu. 

— De ce? 

— Ca să ne ferim discuţiile de organele de control. Din ce alt 
motiv? 

— Îţi place Haydn? a întrebat el brusc. 

— Poftim? 

— Compozitorul. 

— Știu cine este. 

— l-ai căutat numele de câteva ori în săptămâna în care a fost 
ucis Viktor Orlov. Mă întrebam dacă ai vreo afinitate specială cu 
muzica lui Haydn. 


VP - 82 


— Cine n-are? 

— Eu l-am preferat întotdeauna pe Mozart. 

— Mozart îl adora pe Haydn. 

— De asemenea, ai căutat ceva care se numește Grupul 
Haydn, i-a spus el. Cine știe de ce, ai scris „grupul” cu 
majusculă. 

— Aveţi softuri bune. 

— E un cvartet de coarde? Un trio? Ea a clătinat din cap. Mi- 
am zis eu că nu. 

Treceau pe lângă sucursala din Zurich a Băncii Comerciale 
Ruse și, după câteva secunde, de Gazprombank. 

— Teritoriul inamic, a observat englezul. 

— Nu în ceea ce privește RhineBank. Facem afaceri bune cu 
amândouă instituțiile. 

— Și MosBank? 

— Cele mai multe dintre băncile respectabile se feresc de ea. 
Dar, așa cum știi după ce mi-ai citit e-mailurile, MosBank este 
cel mai important partener al nostru din Rusia. 

Isabel a tăcut o vreme, apoi a întrebat: 

— Era un test? 

El a coborât privirea spre telefon, fără să răspundă. Intraseră 
în suburbia Zollikon. Seestrasse i-a purtat pe malul lacului spre 
orașul Küsnacht și apoi Erlembach. Acolo, bărbatul mărunţel de 
la volan a cotit greoi pe poarta unei vile înconjurate de zid. Avea 
turnulețe și un aspect neprimitor. Pe alee erau câteva limuzine 
negre. Paznici patrulau pe gazon. 

Bărbatul mărunţel a parcat și a oprit motorul, părând ușurat 
că a ajuns la destinaţie fără probleme. Imediat a parcat în 
spatele lor altă mașină. Evident, fuseseră urmăriți. 

— Vino înăuntru, Isabel, a spus prietenos englezul. Să-i 
cunoști pe ceilalţi. 

Ușa vilei le-a fost deschisă. Au mers printr-o galerie centrală 
slab luminată spre un living mare cu ferestre înalte care dădeau 
spre apus, peste lac. Mobilierul era tapiţat cu brocart, covoarele 
erau orientale și decolorate. Câteva tablouri în ulei împodobeau 
pereţii, peisaje și naturi moarte, nimic prea îndrăzneţ. De 
undeva se auzea Trio pentru pian în mi major de Haydn. Isabel 
s-a uitat la englez, care zâmbea din nou. 

— L-am ales anume pentru tine. 

Doi bărbaţi stăteau în fotolii lângă o fereastră. Unul avea aerul 


VP - 83 


impenetrabil al unui bancher elveţian, cu toate că croiala și 
calitatea costumului lui sugerau că lucrează mai degrabă pentru 
guvern decât în sectorul privat. Al doilea bărbat arăta ca un 
personaj dintr-un roman poliţist englezesc a cărui acţiune se 
petrece la ţară - Isabel nu se putea hotărî dacă este personajul 
negativ sau cel pozitiv. 

Niciunul nu părea să-i fi observat sosirea. Și nici bărbatul care 
stătea în faţa unei naturi moarte cu fructe și flori proaspăt 
tăiate, cu o mână la bărbie, cu capul înclinat un pic într-o parte. 
Avea ochii de o nefirească nuanţă de verde. Ca jadul, și-a zis 
Isabel. A încercat să-i ghicească vârsta, dar nu s-a putut hotări 
la un număr. Când el a vorbit, în cele din urmă, a făcut-o în 
germană, cu accentul distinct al cuiva care crescuse la Berlin. 

— Îți plac picturile, Isabel? 

— Picturile bune. Nu vechituri de mâna a doua ca asta. 

— Nu-i prea rea. Atâta doar că e foarte murdară. Bărbatul a 
tăcut un pic. La fel ca banca la care lucrezi. Din fericire, tabloul 
poate fi restaurat. Nu sunt sigur că se poate spune același lucru 
despre firma la care lucrezi. 

— Pentru cine lucrezi tu? a întrebat ea. BaFin sau unul dintre 
serviciile secrete germane? 

— Niciunul dintre ele. De fapt, nici măcar nu sunt german. 

— Cu siguranţă vorbești ca și cum ai fi. 

— Mama m-a învăţat limba germană. Era născută în districtul 
Mitte din Berlin. Însă eu m-am născut în Israel. Odinioară ţi-aș fi 
spus un pseudonim, nu numele meu adevărat, care este Gabriel 
Allon. O simplă căutare pe internet ţi-ar arăta că sunt directorul 
general al serviciului secret israelian, dar te rog să nu cedezi 
ispitei de a tasta numele meu în ferestruica albă. Nu există 
căutare pe internet privată. 

Cei doi bărbaţi așezați lângă fereastră priveau în gol, ca doi 
figuranţi la o filmare. 

— Și ei? a întrebat Isabel. Sunt tot israelieni? 

— Din păcate, nu. Domnul cel chipeș cu părul cărunt este 
Graham Seymour, omologul meu de la MI6. 

— Și celălalt? 

— Un agent secret elveţian de rang înalt. Preferă să rămână 
anonim. Consideră-l un cont anonim. 

— S-au cam demodat. 

— Ce anume? 


VP - 84 


— Conturile anonime. Mai ales pentru cei care au bani mulţi 
de ascuns. 

Bărbatul s-a apropiat încet de ea. 

— Trebuie să recunosc că ne-a plăcut să te ascultăm cântând 
acum câteva seri. Suita in re minor pentru violoncel a lui Bach. 
Toate șase mișcările. Și nicio greșeală. 

— De fapt, am făcut câteva. Numai că le-am mascat bine. 

— Te pricepi să-ţi ascunzi pașii greșiţi? 

— În cea mai mare parte a timpului. 

— N-am auzit foșnetul partiturii. 

— N-am nevoie de ea. 

— Ai memorie bună? 

— Cei mai mulți dintre muzicieni au. Sunt destul de bună și la 
matematică, de aceea am ajuns la RhineBank. 

— Dar de ce ai rămas acolo? 

— Din același motiv pentru care o fac alţi nouăzeci de mii de 
oameni. 

Gabriel s-a întors la tablou și și-a dus mâna la bărbie. 

— Și dacă ai avea o șansă să iei totul de la capăt? 

— Mă tem că viaţa nu merge așa. 

El și-a lins vârful arătătorului și a frecat cu el pânza murdară. 

— De unde ţi-a venit o astfel de idee? 


19. 


ERLENBACH, ELVEȚIA 


A condus-o pe Isabel la locul de onoare și el s-a așezat în fața 
șemineului fără foc. De acolo a prezentat impresionantul ei 
curriculum vitae, pe care el și prietenii săi l-au scos la lumină din 
mobilul și computerul ei. Pentru nevorbitorii de germană din 
încăpere, i s-a adresat lui Isabel în engleză. Avea un pic de 
accent imposibil de determinat. Tonul lui era al unui licitator 
care prezidează vânzarea unei picturi. Ultimul lot al serii. 

— Isabel Brenner, treizeci și patru de ani, născută în vechiul 
oraș german Trier, într-o familie bine ancorată în pătura de sus a 
clasei de mijloc. Tatăl tău este un avocat important, un bărbat 
distins. Mama, adoratoare a lui Bach, ţi-a dat prima lecţie de 


VP - 85 


pian când aveai trei ani. Însă de ziua ta, când ai împlinit opt ani, 
a cedat dorinței tale și ţi-a dăruit un violoncel. Cu lecții 
particulare, talentul tău a înflorit. La șaptesprezece ani ai luat 
premiul al treilea la prestigioasă Competiţie Muzicală 
Internaţională ARD pentru interpretarea Sonatei în mi minor 
pentru violoncel a lui Bach. 

— Asta nu-i adevărat. 

— Ce am greșit? 

— Era Sonata în fa major. Și am putut să cânt ambele părți. 

El s-a încruntat la bărbatul mărunţel care îi amintea lui Isabel 
de un negustor de cărți rare. Șeful MI6 și agentul secret elveţian 
observau scena din avanpostul lor de lângă fereastră. Englezul 
cu ochi albaștri derula contactele din telefonul lui Isabel. Nu se 
ostenise să-i ceară parola. 

— Unul dintre cei mai căutaţi profesori din Germania s-a oferit 
să te pregătească, a continuat Gabriel. In loc de asta, te-ai 
înscris la Universitatea Humboldt din Berlin, unde ai studiat 
matematici aplicate. Ţi-ai luat diploma de master la London 
School of Economics. In vreme ce lucrai la teza de doctorat ai 
întâlnit un recrutor de la RhineBank și ţi-a fost oferit pe loc un 
post. Salariul tău de început a fost de o sută de mii de lire 
sterline pe an. 

— Plus bonusuri, a subliniat ea. 

— Sunt o grămadă de bani. 

— Era un salariu de mizerie după standardele lui RhineBank, 
mai ales la Londra. Însă era de trei sau patru ori mai mult decât 
aș fi câștigat dacă aș fi cântat la violoncel într-o orchestră 
europeană. 

— Credeam că doreai să fii solistă. 

— Doream. 

— Și atunci de ce ai studiat matematica? 

— Mă temeam că nu sunt destul de bună. 

— Ţi-ai luat măsuri de precauţie? 

— Am obţinut diplome de la două instituţii prestigioase de 
învățământ superior și mi-am asigurat o poziţie bine plătită la 
una dintre cele mai mari bănci din lume. Nu mă consider ratată. 

— Nici n-ar trebui. Pur și simplu, îmi pare rău că ţi-ai lăsat 
talentul extraordinar să se irosească. 

— Evident, nu s-a irosit. Faţa ei s-a împurpurat de mânie. Dar 
tu? Întotdeauna ai visat să fii spion? 


VP - 86 


— Nu mi-am ales eu viaţa asta, Isabel. A fost aleasă pentru 
mine. 

— Și dacă ai avea o șansă să iei totul de la capăt? a întrebat 
ea sfidător. 

— Mă tem că e subiectul altei discuţii. Tu ești motivul pentru 
care ne-am adunat aici în această seară. Tu ne-ai chemat când 
ai lăsat acel mesaj la Berna. Tu ești vedeta spectacolului. 

Ea s-a uitat în jur. 

— Nu-i tocmai Berliner Philharmonie sau Lincoln Center. 

— Nici RhineBank nu-i. 

— Dar cel puţin acolo nu există nicio clipă de plictiseală. 

— Ai ajuns aici în 2010. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— La doi ani după ce RhineBank și rivalele ei au adus sistemul 
financiar global în pragul prăbușirii. 

— Și primul tău post? 

— Analist începător în departamentul de gestionare a riscului 
din sucursala Londra. Destul de potrivit, nu crezi? Isabel a 
zâmbit trist. Gestionarea riscului. Asta am făcut întotdeauna. 

e 

Dar mai întâi Isabel a trebuit să se întoarcă la învăţătură - 
Academia Riscului, seminarul de o lună al lui RhineBank, ţinut la 
un centru de conferinţe închiriat de pe coasta germană a Mării 
Baltice. Era prezidat de șeful departamentului de gestionare a 
riscului din RhineBank, care purta numele potrivit!“ Friedrich 
Krueger, fost parașutist german cu înclinaţie spre pornografie 
online și cu vederi politice de extremă dreaptă, neofasciste. 
Cursanţii erau cazați în dormitoare și erau supuși unor ritualuri 
necruțătoare de iniţiere de către șleahta de instructori sadici ai 
lui Herr Krueger. Unul dintre ei i-a făcut avansuri sexuale făţișe 
lui Isabel. După o săptămână de la începerea seminarului ea și-a 
făcut bagajele și a ameninţat că pleacă dacă această purtare nu 
încetează. Herr Krueger a convins-o să stea, cu toate că după 
aceea i-a pus în dosar un raport în care sugera că nu e jucător 
de echipă. Avea să fie prima dintre numeroasele ei bile negre. 

Scopul cursului era să simuleze /nformationsflut, adică 
excesul de informaţii. În ultima zi, cursanților li s-a dat o oră ca 
să refacă bilanţul băncii astfel încât să prevadă o combinaţie 
excepţională de calamităţi financiare și politice. Isabel a 


14 Freddy Krueger este ucigașul din seria de filme Cosmar pe Elm Street. 
VP - 87 


terminat lucrarea în numai treizeci de minute și a folosit restul 
timpului ca să cânte Sonata în la major pentru violoncel a lui 
Bach. 

— Unde? a întrebat Gabriel. 

Ea și-a așezat degetele lungi ale mâinii stângi pe braţul drept, 
aproape de umăr. 

— In capul meu. 

A obținut cel mai mare punctaj posibil la examenul final și s-a 
întors la Londra în toamnă ca să-și ocupe postul din sucursala lui 
RhineBank de pe Fleet Street, sediul departamentului pieţelor 
globale al băncii. Ca cetăţean german, Isabel era o ciudățenie; 
cei mai mulţi operatori erau aduși din America. Dacă odinioară 
RhineBank obținea cele mai mari profituri prin activitatea de 
modă veche - dând împrumuturi unor afaceri demne de 
încredere -, acum era un jucător principal în zona produselor 
derivate instabile. De fapt, The Economist a declarat că 
RhineBank nu este decât un fond de investiții de peste două 
trilioane de dolari angajat în tranzacţii cu proprietăţi de mare 
risc care aduc mulți bani. Consiliul celor zece stabilise un profit 
de douăzeci și cinci la sută la fiecare dolar, liră sterlină sau euro 
investit, o sumă exorbitantă. Operatorii din Londra au acceptat 
această provocare. Considerau că piețele sunt cazinouri și erau 
încurajați să mizeze toți banii la fiecare tranzacție. 

— Ce părere aveau despre cei care gestionau riscul? 

— Noi eram dușmanul. Dacă aveam vreo obiecţie la o 
tranzacție, ni se spunea să ne ţinem gura. Nici Freddy Krueger 
nu se sinchisea de îngrijorarea noastră. Șuvoiul de bani intra - 
sute de milioane de dolari anual doar din comisioane. N-avea de 
gând să-i pună dop. Și apoi, dacă centrul de tranzacţionare din 
Londra pierdea bani la o tranzacţie, avea să-și scoată pârleala la 
următoarea. Cel puţin, așa presupuneau cei de la Hamburg. 

Totuși, câteodată operatorii săreau peste cal. Unul paria în 
fiecare zi sute de milioane de dolari pe mișcări mici ale indexului 
Libor, rata de împrumut interbancară. Isabel i-a transmis șefului 
filialei Londra îngrijorarea sa și i s-a spus răspicat să-și vadă de 
treabă; tranzacţiile Libor sunt extrem de rentabile. Cu toate 
acestea, ea și-a continuat cercetările și a descoperit că acel 
operator conspira cu omologii săi de la alte bănci să manipuleze 
rata însăși, creând astfel o investiţie fără pierderi. În cele din 
urmă, operatorul a fost dat afară și RhineBank a fost silită de 


VP - 88 


organele de control britanice să plătească o amendă de o sută 
de milioane de lire sterline, o frântură din ce câștigase prin 
tranzacţiile murdare. 

— S-ar crede că am fost răsplătită pentru strădanie, în loc de 
asta, Freddy Krueger m-a muștruluit pentru că mi-am exprimat 
îngrijorarea într-o serie de e-mailuri pe care ulterior le-a obţinut 
British Financial Conduct Authority. A doua bilă neagră. 

Și totuși, Isabel a beneficiat în mod regulat de promovări și 
creșteri ale salariului. La patru ani de la angajare câștiga două 
sute de mii de lire sterline pe an, de două ori salariul iniţial. Dar 
era și tare nefericită. Programul prelungit, atmosfera ca într-o 
oală sub presiune și bătăliile regulate cu operatori care aveau 
handicap etic o afectaseră profund. Și-a aflat refugiul pe scena 
vitală a muzicii clasice londoneze. A găsit alte trei femei ca ea - 
muziciene care lucrau în industria serviciilor financiare - și au 
format un cvartet de coarde. In două seri pe săptămână lua 
lecţii avansate de la un profesor de la London Cello Institute. N-a 
trecut mult timp și cânta mai bine ca oricând. 

Colegii lui Isabel nu știau nimic despre viaţa ei dublă. Nici nu 
le-ar fi păsat, în cea mai mare parte erau lipsiţi de cultură. Ori 
de câte ori putea, evita adunările angajaţilor în afara 
programului - mai ales ieșirile îmbibate de alcool în locuri 
luxoase din Europa -, însă participarea ei la o tabără de 
„gestionare a riscului” din Barcelona, în toamna lui 2016, a fost 
obligatorie. Freddy Krueger era într-o formă de zile mari. Preţul 
acţiunilor lui RhineBank, care ajunseseră la o culme de 97 de 
euro în 2007, oscila pe la douăzeci și ceva. Panica domnea în 
Consiliul celor zece; capul directorului general era pe butuc. Și al 
lui Freddy. Le-a spus celor care se ocupau de gestionarea 
riscului că trebuie să stea deoparte și să-i lase pe operatori să 
facă bani. Altfel, RhineBank se confrunta cu perspectiva unei 
reduceri de personal dureroase. 

— Mesajul era neîndoielnic. Banca avea probleme. Investitorii 
se îndreptau spre ieșiri. La fel și unii dintre cei mai mari clienţi. 
Freddy a dat întreaga vină pe organele de control. Ne-a poruncit 
să le înșelăm în privința mărimii riscului din bilanţ. N-a spus 
niciodată doar organele de control. Intotdeauna erau 
blestematele organe de control. 

Isabel s-a întors la Londra sigură că banca la care lucra are 
probleme grave și ascunde ceva. Operatorii temerari de la biroul 


VP - 89 


pieţelor globale aproape că nu-i mai răspundeau la apeluri și e- 
mailuri. Cum nu prea avea altceva de făcut, s-a apucat de o 
revizie particulară a bilanţului firmei - cel puţin, a acelei părți 
din bilanţ la care avea acces. Ceea ce a descoperit a șocat-o 
până și pe ea. Raportul dintre creanţe și capital al băncii era mai 
mult de cincizeci la unu, lăsând-o periculos de dependentă de 
banii Împrumutați de la alte bănci. Mai rău, operatorii folosiseră 
acei bani ca să cumpere produse derivate, despre care se știa 
că sunt greu de evaluat. Isabel a făcut o simulare pe computer 
ca să prezică funcţionarea lor într-o criză. Modelul a condus la 
concluzia că multe dintre produsele derivate din registrele 
băncii nu valorau nimic, fapt care le fusese ascuns organelor de 
control din Europa și America. 

— Banca era un castel din cărţi de joc, o schemă piramidală 
de două trilioane de dolari care depindea de capacitatea de a 
împrumuta bani din alte părţi cu dobânzi extrem de mici. Dacă 
s-ar fi schimbat condiţiile pieței... 

— Banca s-ar fi prăbușit? 

— După toate probabilitățile. 

— Ce ai făcut? 

A scris un raport amănunţit - lung de douăzeci de mii de 
cuvinte, însoţit de diagrame și grafice - și i l-a trimis lui Freddy 
Krueger. El a chemat-o a doua zi la Hamburg și a muștruluit-o 
zdravăn timp de o oră. Apoi a sugerat că Isabel ar trebui să-și 
caute alt loc de muncă. 

— De ce nu te-a concediat, pur și simplu? 

— Eram mult prea periculoasă ca să fiu concediată. Dacă mi- 
aș fi dat publicităţii descoperirile, asta ar fi putut duce la 
pierderea multor clienţi. Trebuia să fiu tratată cu cea mai mare 
atenție. 

Revenirea la vechea ei slujbă ieșea din discuţie; șeful 
sucursalei din Londra nu voia ca ea să mai pună piciorul în 
clădire. Nici Freddy n-o voia. Însă șeful departamentului de 
conformitate, încolţit, avea nevoie disperată de personal, dat 
fiind că numeroasele abateri de la etică ale lui RhineBank 
făcuseră organele de control să ceară o protecţie internă mai 
puternică. Isabel s-a întors la Hamburg pentru șase luni de 
pregătire, care n-au semănat deloc cu nebunia Academiei de 
Risc a lui Freddy. Din nou a primit cele mai mari note la 
examenul final. Ca urmare, i s-a permis să-și aleagă postul. 


VP - 90 


După ce s-a gândit bine, a ales Zurich, cel mai murdar avanpost 
al celei mai murdare bănci din lume. 


20. 


ERLENBACH, ELVEȚIA 


Herr Karl Zimmer, șeful lui RhineBank-Zurich, a primit-o pe 
Isabel în fieful lui ca pe un musafir nedorit. Într-o ședință de 
prezentare tensionată, a arătat clar că el s-a împotrivit 
transferului, însă cei de la sediu au trecut peste capul lui. Cu 
toate acestea, a susţinut că este pregătit și doritor să-i ofere lui 
Isabel șansa să-și salveze cariera, cu condiția să nu-și bage 
nasul unde nu-i fierbe oala și să nu se amestece în niciun fel în 
treaba principală a sucursalei Zurich, care era să câștige o 
cantitate obscenă de bani prin toate mijloacele necesare. l-a dat 
un birou ca o celulă fără ferestre la două etaje mai jos de centrul 
de tranzacţionare. Puțin mai departe pe coridor era o ușă 
protejată cu cod și cu sistem biometric, în spatele căreia 
trudeau spiridușii unei unităţi secrete a departamentului de 
gestionare a fondurilor, cunoscută ca „Spălătoria de rufe 
rusești”. 

Legăturile lui RhineBank cu Rusia, a explicat ea, datau din 
secolul al XIX-lea, făcând banca să aibă o poziţie specială pentru 
a profita de revenirea la capitalism, coruptă și adesea violentă, 
de după prăbușirea Uniunii Sovietice. RhineBank-Moscova s-a 
deschis în ultimii ani ai lui Boris Elțîn, iar în 2004 Consiliul celor 
zece a aprobat cumpărarea lui Metropolitan Financial, o bancă 
mică aflată în slujba nou-îmbogăţiţilor oligarhi și mafioţi ruși. De 
asemenea, RhineBank i-a deschis o linie de credit de un miliard 
de dolari lui MosBank, o bancă de împrumuturi aparţinând 
Kremlinului și controlată direct de președintele rus. MosBank a 
folosit o parte din bani ca să finanţeze activitățile externe ale 
SVR, serviciul de informaţii al Rusiei. Asta le-a permis, de 
asemenea, agenţilor SVR să opereze sub acoperire din 
sucursalele MosBank din întreaga lume. 

— Ceea ce însemna că RhineBank AG din Hamburg înlesnea 
în mod indirect operaţiunile secrete rusești care vizau 


VP - 91 


Occidentul. Și avea de aici un profit anual de milioane de dolari. 

Asta pălea, totuși, în comparaţie cu profiturile obţinute de 
bancă din „Spălătoria de rufe rusești” - o bandă rulantă cu 
mișcare lină care scotea bani murdari din Rusia și depunea bani 
curati în întreaga lume, totul sub straturile de nepătruns ale 
companiilor-fantomă care protejau identitatea clienţilor de 
organele de control, de forţele de ordine și, desigur, de 
jurnaliștii de investigaţie. O mare parte din bani își începeau 
călătoria la MosBank sau Metropolitan Financial. De acolo își 
croiau drum spre paradisuri financiare dubioase ca Letonia sau 
Cipru înainte să ajungă la Zurich, unde spiridușii din „Spălătorie” 
își ţeseau vrăjile. Le ofereau clienţilor o gamă largă de servicii, 
printre care consiliere juridică și corporatistă subcontractată 
printr-o rețea de avocaţi lipsiţi de scrupule din Elveţia, 
Liechtenstein și Londra. O unitate din „Spălătorie” căuta 
oportunităţi de investiţii. Erau foarte apreciate proprietăţile 
imobiliare de lux, în special în SUA și Marea Britanie. Dar în 
multe cazuri banii erau, pur și simplu, împachetați din nou de 
către alte diviziuni ale băncii și împrumutaţi altor clienţi. 

— După cum vă închipuiţi, aranjamentul este foarte rentabil. 
Banca primește comision pentru serviciul inițial de spălare și 
apoi încasează comisioane imense și de la cei care împrumută 
banii. 

— Despre ce fel de comisioane de spălare vorbim? 

— Asta depinde de cât săpun trebuie. Dacă rufele sunt doar 
un pic murdare, RhineBank bagă în buzunar cam zece la sută. 
Dacă rufele sunt pătate de sânge, RhineBank poate să ceară 
până la jumătate din ele. Nu-i deloc surprinzător că spiridușilor 
din „Spălătorie” le plac clienţii murdari. Cu cât mai murdari, cu 
atât mai bine. 

— Să faci afaceri cu mafioţii ruși poate fi o treabă 
primejdioasă. 

— Herr Zimmer este bine apărat. La fel și Lothar Brandt. 

— Șeful departamentului de gestionare a fondurilor. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Spălătorul-șef. 

— Știai de „Spălătoria de rufe rusești 

— De ce crezi că am venit aici? 

— Te-ai infiltrat în propria bancă? Asta vrei să spui? 

— Presupun că am făcut-o. 


i 


nainte să vii la Zürich? 


VP - 92 


— Ce te-a motivat să faci un pas atât de drastic? 

— Tranzacţiile în oglindă. 

— În engleză, te rog. 

— Să zicem că un rus murdar are un munte de ruble murdare 
pe care trebuie să le schimbe în dolari. Rusul murdar nu-și poate 
duce rublele murdare la agenţia de voiaj Thomas Cook locală, 
așa că i le dă unei firme de brokeraj care le folosește ca să 
cumpere o cantitate mare de acţiuni stabile de la RhineBank- 
Moscova. Peste câteva minute, reprezentantul firmei de brokeraj 
din să zicem, Cipru îi vinde exact acel număr de acţiuni stabile 
lui RhineBank-Londra, care îi plătește pe ciprioți în dolari. 
Tranzacţiile se oglindesc una pe alta, de aici vine numele. 

Isabel aflase de tranzacţiile în oglindă când era la Londra, și 
din noul său post din Zurich putea să observe ce se întâmplă 
când banii ajung la „Spălătorie”. Totuși, vederea îi era blocată: 
„Spălătoria” era ţinută departe de restul birourilor. Cu toate 
acestea, activitatea necesita o spoială de conformitate internă, 
în special transferurile care implicau sume mari - în unele 
cazuri, sute de milioane de dolari. În fiecare zi Lothar Brandt 
aducea vrafuri de documente în biroul lui Isabel și stătea 
ameninţător alături în vreme ce ea semna orbește acolo unde i 
se arăta. Insă din când în când, dacă era ocupat cu alt client, 
documentele veneau prin mapa internă, dându-i lui Isabel 
ocazia să le verifice în voie. O entitate corporatistă apărea 
frecvent, aproape întotdeauna în legătură cu transferuri 
electronice masive, acţiuni și achiziţii de proprietăţi imobiliare, 
și alte investiţii. 

— Omega Holdings, a zis Gabriel. Isabel a încuviinţat. De ce a 
ieșit în evidenţă Omega? 

— Simpla ei mărime. Cei mai mulţi dintre clienții „Spălătoriei” 
folosesc zeci de companii-fantomă, însă Omega avea sute. De 
câte ori puteam, fotografiam documentele cu mobilul personal. 
De asemenea, am căutat Omega în bazele noastre de date. 

— Câţi bani ai găsit? 

— Douăsprezece miliarde. Dar eram sigură că nu făcusem 
altceva decât să zgârii suprafaţa. Era evident că omul din 
spatele lui Omega Holdings era situat foarte sus în lanţul trofic 
rusesc. A tăcut un pic. Un prădător suprem. 

— Și ce ai făcut? 

Pentru scurt timp, s-a gândit să facă o plângere anonimă la 


VP - 93 


FINMA, agenţia de control elveţiană, dar a hotărât că e mai bine 
să dea materialul unei femei pe care o văzuse la televiziunea 
elveţiană. Era o jurnalistă de investigaţie de la o publicaţie de 
știri din Rusia aflată într-o cruciadă, care se pricepea de minune 
să dea de urma unor infracţiuni financiare săvârșite de cei din 
Kremlin. Pe șaptesprezece februarie, în pauza de prânz, Isabel a 
lăsat un pachet cu documente pe un teren de sport aflat în 
Districtul 3 din Zurich. În seara aceea, de la computerul din 
apartamentul său, a trimis un mesaj anonim la adresa de pe 
ProtonMail a jurnalistei din Rusia. După aceea a cântat Suita în 
mi bemol major pentru violoncel a lui Bach. Toate șase 
mișcările. Fără partitură. Fără nicio greșeală. 
e 

În martie, Isabel a lăsat un pachet într-un port de 
ambarcaţiuni mici de pe malul apusean al lui Zurichsee, iar în 
aprilie a lăsat pachete în Winterthur și Zug. In fiecare zi s-a uitat 
de câteva ori la postările de pe Twitter ale Ninei Antonova și pe 
site-ul Moskovskaia Gazeta, dar nu erau articole despre un 
oligarh important sau un oficial de rang înalt de la Kremlin care 
folosește serviciile „Spălătoriei de rufe rusești” de la RhineBank. 
A mai lăsat trei pachete în iunie - la Basel, Thun, Lucerna. Cu 
toate acestea, Gazeta rămânea tăcută, așa că n-a avut de ales, 
a trebuit să facă singură investigația. 

ÎI cunoscuse pe Mark Preston când erau studenţi la London 
School of Economics. După ce și-a luat diploma, el s-a lansat 
într-o carieră de jurnalist de afaceri, ca să descopere apoi că nu 
putea suferi elita financiară a Londrei. Jucător pasionat și hacker 
amator, a fost pionierul unei noi forme de jurnalism de 
investigaţie, care se baza mai degrabă pe taste și clicuri decât 
pe apeluri telefonice și umblatul din ușă în ușă. Sursele lui nu 
erau niciodată umane, pentru că oamenii adesea mint și 
aproape întotdeauna au un interes personal. Preston prefera să 
caute informaţiile captate de camerele video de smartphone - 
pe Twitter, Facebook, Instagram și Google Street View. De 
asemenea, a descoperit că în Rusia era o piaţă neagră 
înfloritoare a CD-urilor pline de numere de telefon, rapoarte ale 
poliţiei și chiar baza de date naţională a pașapoartelor. Erau 
disponibile și anuare ale unităţilor militare și academiilor de 
elită. 

Primul lui articol important a apărut în timpul războiului civil 


VP - 94 


din Siria, când a dovedit cu probe că regimul aruncă bombe 
chimice asupra civililor nevinovaţi. După un an l-a identificat pe 
agentul rus răspunzător de doborârea cursei MH17 a Malaysian 
Airlines deasupra Ucrainei. Articolul a cimentat reputaţia lui 
Preston și i-a atras dușmănia Kremlinului. Temându-se de 
răzbunarea rușilor, a părăsit Londra și s-a ascuns. De asemenea, 
a intrat în International Consortium of Investigative Journalists, o 
rețea globală nonprofit de reporteri și agenţii de știri, cu sediul 
în Washington. 

— După cum vă amintiţi, poate, ICIJ a dat la iveală povestea 
cu Panama Papers. O mare parte din munca lor este 
concentrată pe corupţie. Mark îi ajută pe cei care fac investigații 
financiare, identificând persoane și urmărindu-le mișcările, în 
special persoane care au legături cu serviciile de informaţii ale 
Rusiei. 

— Cum ai comunicat cu el? 

— În același fel în care am comunicat cu Nina. ProtonMail. 

— Presupun că nu ai semnat „domnul Nimeni”. 

— Dar nu mi-am dat nici numele adevărat în vreunul dintre e- 
mailuri. Nu era nevoie. 

— Pentru că tu și Mark Preston sunteţi mai mult decât 
prieteni. 

— Am avut o relaţie timp de un semestru. 

— Cine i-a pus capăt? 

— El, dacă ţii neapărat să știi. 

— Ce prostovan. 

— Așa mi-am zis întotdeauna. 

S-au întâlnit la capătul cheiului din Brighton Place, ca din 
întâmplare. La insistențele lui Preston, Isabel își închisese 
telefonul și scosese cartela SIM înainte să plece din Londra. l-a 
dat copiile documentelor și i-a cerut să facă în numele ei o 
investigaţie privată, pentru care avea să-i plătească oricât cere. 
El a fost de acord, însă a refuzat banii oferiţi de Isabel. 

— Se pare că i-a părut întotdeauna rău pentru felul în care s-a 
purtat cu mine. 

— Poate că mai sunt speranţe pentru el, la urma urmei. 

— Nu în acea privinţă. 

A trecut o lună până s-o caute pe Isabel. De această dată s-au 
întâlnit într-un orășel de pe litoral numit Hastings. Preston i-a 
dat un stick de memorie pe care era un dosar cu descoperirile 


VP - 95 


lui. A avertizat-o să aibă mare grijă. A spus că jurnaliști ruși au 
fost asasinați pentru mai puţin. Și bancheri elveţieni. 

Isabel a citit dosarul în seara aceea, la hotel. Peste două zile a 
aflat că Viktor Orlov a fost ucis cu o neurotoxină rusească, se 
părea. A așteptat până sâmbătă seara ca să-i trimită Ninei 
Antonova un e-mail cifrat. A lăsat un nou pachet pe malul râului 
Aare, în Orașul Vechi din Berna. Toate filele erau albe, în afară 
de una. Știu cine l-a omorât pe Viktor Orlov... După aceea a 
cântat Suita in re major pentru violoncel a lui Bach. 

— Vreo greșeală? 

— Niciuna. 

— Unde e dosarul? 

Ea l-a scos din poșetă. 

— Stickul și documentul Word sunt parolate. Parola este 
aceeași. 

— Care? 

— „Grupul Haydn”. 

S-a uitat la englez și a zâmbit. 

— Cu „G” mare. 


VP - 96 


PARTEA A DOUA 


MENUETTO & TRIO 


21. 


ZURICH - VALEA JEZREEL 


Un Gulfstream G550 uluitor de confortabil și cu apartenenţă 
obscură a plecat din Aeroportul Kloten din Zurich puţin înainte 
de miezul nopţii. Eli Lavon și-a lăsat spătarul scaunului în jos și a 
dormit, însă Gabriel a pus stickul în laptop și, cu lumina din 
cabină scăzută, a recitit dosarul. 

Era o mostră impresionantă de muncă de detectiv digitală, cu 
atât mai remarcabilă cu cât a fost realizată în mare parte din 
surse aflate la vedere. Ba o fotografie de pe Instagram, ba un 
nume dintr-un registru de afaceri elveţian, tranzacţii de 
proprietăţi imobiliare, câteva pepite extrase din Panama Papers, 
registrele de înmatriculare ale vehiculelor din Moscova, evidența 
pașapoartelor din Rusia. Informaţiile, puse în secvența potrivită 
- și privite în contextul potrivit -, au scos la iveală un nume. 
Cineva apropiat de președintele rus. Paznicul tainic al averii lui 
inimaginabile. Serviciile de informaţii din Occident îl căutau pe 
acest om de multă vreme. Mark Preston, cu ajutorul 
documentelor oferite de o tânără violoncelistă talentată care 
lucra la cea mai murdară bancă din lume, îl găsise. 

Cerul de deasupra Tel Avivului era negru-albăstrui la 
apropierea zorilor când G550 a aterizat pe Aeroportul Ben 
Gurion. Două SUV-uri așteptau pe pistă. Lavon s-a îndreptat spre 
apartamentul său din cartierul Talpiot, în lerusalim; Gabriel, spre 
casa conspirativă din Valea Jezreel. După ce și-a pus hainele 
într-un sac de gunoi, s-a dus desculţ la etaj și s-a strecurat în pat 
lângă Chiara. 

— Ei bine? a întrebat ea încet. 

— Ei bine, ce? 


VP - 97 


— Ce naiba căuta Sarah Bancroft în casa lui Viktor Orlov? 

— A găsit în depozitul lui Julian un tablou pierdut al Artemisiei. 
Viktor a fost de acord să-l cumpere. 

— Chiar este al Artemisiei? 

— Se pare că da. 

— E bun? 

— Ea zice că trebuie lucrat la el. 

— Suntem doi în situaţia asta, a șoptit Chiara. 

Gabriel i-a dat jos cămașa de noapte de mătase. În astfel de 
momente, și-a zis el, procedurile familiare aduceau alinare. 

e 

După aceea s-a cufundat într-un somn fără vise și s-a trezit 
descoperind că jumătatea sa de pat era aprinsă de lumina 
soarelui revărsată pe fereastra fără stor. Aerul din încăpere era 
nemișcat, apăsător, mirosind a pământ și a balegă. Era mirosul 
văii. In copilărie, Gabriel îl urâse întotdeauna. Prefera aerul cu 
parfum de pin din lerusalim. Sau mirosul din Roma, și-a zis 
brusc, într-o seară răcoroasă de toamnă. Cafea amară și usturoi 
care se prăjește în ulei de măsline, fum de lemne și frunze 
moarte. 

A luat telefonul și a fost surprins să vadă că e aproape unu. 
Chiara îi lăsase pe noptieră o cafea cu lapte. A băut-o la iuţeală 
și s-a dus în baie să-și înceapă munca de dimineață în fața 
oglinzii. Apoi s-a îmbrăcat ca de obicei, cu un costum antracit 
ajustat și cămașă albă, și a coborât la parter. 

Chiara, în colanţi și vestă tricotată, stătea în fața laptopului la 
masa din bucătărie. Părul ei luxuriant era strâns în coc și câteva 
șuviţe rebele atârnau pe pielea umedă a gâtului. Ochii ei de 
culoarea caramelului erau mijiţi de enervare. 

— Credeam că ai fost izgonită de pe Twitter, a zis Gabriel. 

— Îl ajut pe tata la un articol pe care îl scrie pentru // 
Gazzettino. 

Tatăl Chiarei era rabinul-șef al Veneţiei și istoric al 
Holocaustului în Italia. In rarele ocazii în care scria pentru presa 
populară, de obicei era ca să lanseze un avertisment. 

— Care este subiectul? a întrebat Gabriel prudent. 

— QAnon. 

— Teoria conspirației? 

— QAnon nu este o teorie a conspirației. E o ideologie toxică, 
extremistă, care împrumută la greu din figurile de stil antisemite 


VP - 98 


ca acea calomnie despre folosirea sângelui în ritualuri și 
Protocoalele înteleptilor Sionului. Și, mulțumită pandemiei, a 
ajuns în Europa Occidentală. 

— Ai uitat să spui că FBI consideră QAnon o ameninţare 
teroristă internă. 

Ea a scos din imprimantă un document. Era o copie a unei 
note informative interne a FBI de la biroul din Phoenix, în care 
avertiza despre creșterea QAnon. 

— Vor muri oameni din pricina tâmpeniei ăsteia. 

— Sunt de acord. Dar nu pierde prea mult timp în mlaștina 
asta, Chiara. Ai putea să nu mai găsești ieșirea. 

— Cine presupui că este? 

— Q? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Eu sunt O. 

— Nu zău? L-a privit lung pe Gabriel prin ochelarii de citit. 
Dintr-odată, mă simt ca o femeie ușoară. 

— De ce? 

— Te-am lăsat să-ţi faci mendrele cu mine și acum dai bir cu 
fugiţii. 

— Dacă-mi amintesc bine, tu ai fost cea care a inițiat 
activitatea. 

Gabriel a luat o cană din bufet și a turnat cafea din termos. 

— Unde sunt copiii? 

— N-am nicio idee, dar sunt sigură că o să aflu mai încolo. 
Chiara a zâmbit. Nu-ţi face griji, Gabriel. Aceste luni au fost 
minunate pentru ei. O parte din mine regretă că nu putem sta 
mai mult. 

— De ce plecăm? 

— Pentru că în luna următoare copiii încep școala, îți 
amintești? 

— Ceva îmi spune că nu vor sta mult la școală. 

— Nu spune asta. 

— Este inevitabilă o creștere a ratei de îmbolnăvire. Prim- 
ministrul nu va avea de ales, va trebui să instaureze din nou 
carantina. 

— Pentru cât timp? 

— Până la primăvară, aș zice. Însă după ce populaţia va fi 
vaccinată într-un procentaj suficient, viaţa va redeveni aproape 
normală. Am încredere că vom ajunge acolo mult mai repede 


VP - 99 


decât restul țărilor dezvoltate. 

— Cum poţi fi așa de sigur? 

— Sunt directorul general al Biroului. Știu niște lucruri. 

— Ştii cine la omorât pe Viktor Orlov? 

— Am încercat să-ți spun aseară, dar eram prea ocupat să-mi 
fac mendrele cu tine. 

Gabriel a scos din buzunar stickul. 

— Ce-i aia? 

— Un dispozitiv de memorie portabil cu un terabit de 
memorie. 

Chiara și-a dat ochii peste cap. 

— De unde-l ai? 

— De la o femeie care lucrează la sucursala din Zurich a lui 
RhineBank. Conţine un dosar scris de un jurnalist de investigaţie 
care se bazează pe surse aflate la vedere, pe nume Mark 
Preston. 

— Și subiectul dosarului? 

— Un miliardar rus care locuiește pe malul Lacului Geneva. 

— Ce drăguţ! Are un nume miliardarul? 

— Arkadi Akimov. 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Probabil că nu întâmplător. 

— Cum își câștigă banii? 

— Este, printre altele, proprietarul unei firme de comerț cu 
petrol numită NevanNeft. NevaNeft cumpără petrol rusesc cu un 
rabat mare și îl livrează clienţilor din Europa Occidentală cu un 
profit gras. 

— Ce-i rău în asta? 

— Preston e convins că Arkadi e cel care deţine grosul averii 
personale a președintelui rus. 

— Vai de mine! 

— Mă tem că urmează ceva și mai bun. 

— Cum se poate? 

— Mulţi dintre angajaţii lui Arkadi sunt foști agenţi de 
informaţii ruși. Interesant e faptul că toţi par să lucreze la 
aceeași mică filială a companiei lui. 

— Făcând ce? 

— Preston n-a reușit să afle asta, însă știu pe cineva care ar 
putea fi de ajutor. A tăcut un pic, apoi a adăugat: Așa cum poți 
și tu. 


VP - 100 


— Cum? 
— Printând dosarul. Gabriel a introdus stickul în computerul 
Chiarei. Parola este „Grupul Haydn”. Cu „G” mare. 


22. 


GALILEEA SUPERIOARĂ, ISRAEL 


Există centre de interogare presărate prin tot Israelul. Unele 
sunt în zone restricționate din deșertul Negev, altele cuibărite, 
neștiute, în mijlocul orașelor. Și unul e lângă un drum fără nume 
care merge din Rosh Pina, una dintre cele mai vechi așezări 
evreiești din Israel, până în cătunul de munte Amuka. Drumul 
care duce la el este prăfos și pietros și potrivit doar pentru 
jeepuri și SUV-uri. Se află acolo un gard încununat cu sârmă 
ghimpată și o gheretă de pază cu tineri cu înfățișare dură în 
haine kaki. Dincolo de gard se află o colonie mică de căsuțe și o 
singură clădire din metal ruginit, în care sunt ţinuţi prizonierii. 
Paznicii n-au voie să spună unde lucrează, nici măcar nevestelor 
și părinţilor. Locul este cât de obscur poate fi un loc. E lipsa 
culorii și a luminii. 

În prezent, acolo e un singur prizonier, un fost agent SVR pe 
nume Serghei Morozov. Colegii săi de la Centrala din Moscova 
fuseseră făcuţi să creadă că e mort, victima unui accident de 
mașină misterios pe o porţiune de drum pustie din Alsacia și 
Lorena. Ba chiar primiseră niște rămășițe omenești, prin 
amabilitatea serviciului francez de securitate internă. In 
realitate, Gabriel îl răpise pe Morozov dintr-o casă conspirativă a 
SVR-ului din Strasbourg, îl înghesuise într-o sacoșă de sport și îl 
încărcase într-un avion particular. La un interogatoriu dur, el 
dezvăluise prezenţa unei cârtițe rusești la vârful ierarhiei MI6. 
Gabriel arestase cârtița lângă Washington, pe malul fluviului 
Potomac. El avusese noroc să scape cu viaţă din întâlnire. Trei 
agenţi SVR nu avuseseră acest noroc. 

Cârtița ocupa acum o poziţie înaltă în Centrala din Moscova, 
iar Serghei Morozov, slujitor fidel al Statului Rus, era singurul 
prizonier dintr-un centru de interogare ascuns pe dealurile 
golașe de lângă Rosh Pina. Își petrecuse primele optsprezece 


VP - 101 


luni într-o celulă. Însă, după o lungă perioadă în care s-a purtat 
bine, Gabriel l-a lăsat să se instaleze într-una dintre căsuţele 
personalului. Nu se deosebea prea mult de locuinţa familiei lui 
Allon din Ramat David, o construcţie mică din bolţari, cu pereții 
văruiţi în alb și podeaua acoperită cu linoleum. Frigiderul și 
cămara erau pline cu alimente tradiţionale rusești, printre care 
pâine neagră și votcă. Morozov era bucuros să se ocupe singur 
de gătit și curățenie. Banalele sarcini gospodărești erau o 
schimbare binevenită de la monotonia chinuitoare a închisorii. 

Mobilierul din living era instituţional, dar comod. Mulţi 
israelieni, și-a zis Gabriel, se descurcau cu mai puţin. Peste tot 
erau cărți și teancuri de ziare și reviste îngălbenite, printre care 
Die Welt și Der Spiegel. Morozov vorbea fluent germana, cu 
accent KGB. Ultima parte a carierei sale se desfășurase la 
Frankfurt, unde se dăduse drept specialist bancar din ceva pe 
nume Globaltek Consulting, o firmă din Rusia care pretindea că 
oferă asistență companiilor care doreau acces la rentabila piaţă 
rusească. În realitate, Globaltek era o rezidentură nedeclarată a 
SVR. Principala ei sarcină era să identifice posibili informatori și 
să facă rost de tehnologii industriale valoroase. In acest scop, 
prinsese în capcană numeroși oameni de afaceri germani 
importanţi - printre care și câteva cadre executive de rang 
superior de la RhineBank AG - în operaţiuni care implicau 
kompromat, prescurtarea rusească pentru „materiale 
compromiţătoare”. 

Căsuţa n-avea telefon sau internet, însă Gabriel aprobase de 
curând instalarea televiziunii prin satelit. Morozov se uita la un 
talk-show pe NTV, postul de televiziune rus odinioară 
independent, controlat acum de compania de energie Gazprom, 
care aparţinea Kremlinului. Subiectul era recenta asasinare a 
omului de afaceri rus disident Viktor Orlov. Niciunul dintre 
invitaţi nu părea tulburat de moartea lui Viktor sau de felul 
îngrozitor în care murise. De fapt, cu toţii păreau să creadă că el 
primise pedeapsa meritată. 

— Altul care mușcă ţărâna, a zis Morozov. Nu așa zice 
cântecul!*? 

— Ai grijă, Serghei. Altfel, aș putea fi ispitit să te închid iar 
într-o cușcă. Îţi amintești cum era acolo, nu? Farfurii de carton și 
linguri de plastic. Treninguri albastru cu alb. Și fără votcă și 


15 „Another One Bites the Dust”, melodie a trupei Queen 
VP - 102 


țigări. 

— Treningurile erau cele mai rele. 

Morozov și-a trecut mâna, cu gândul în altă parte, peste 
pieptul puloverului vișiniu. Se asorta frumos cu cămașa cu 
nasturi azurie, pantalonii de gabardină și mocasinii de piele 
întoarsă. Părul grizonant era tuns frumos; faţa îmbătrânită, 
proaspăt rasă. Ai fi putut zice că aștepta un musafir, însă nu era 
cazul. Ca de obicei, Gabriel venise pe nepusă masă. 

A îndreptat telecomanda spre televizor și a apăsat pe butonul 
de închidere. 

Serghei Morozov s-a strâmbat. 

— Acum telecomanda e plină de microbii tăi. Și, dacă vrei să 
știi, m-aș simţi mai bine dacă ai purta mască. A stropit 
telecomanda cu dezinfectant. Cât de rău e pe afară? 

— Consideră-te norocos că trăiești aici, în mica ta bulă fără 
COVID. 

— Aș fi mult mai fericit într-un loc numai al meu. 

— Sunt sigur că ai fi. Numai că în clipa în care ne-am întoarce 
cu spatele te-ai duce aţă la ambasada rusă, unde ai turna o 
poveste tristă despre cum te-am răpit eu și te-am adus aici 
împotriva voinţei tale. 

— Se întâmplă să fie adevărul. 

— Dar nu-i deloc probabil ca vechiul tău serviciu să creadă o 
vorbuliță din toate astea. De fapt, dacă prin cine știe ce minune 
ar putea să te trimită înapoi în Rusia, probabil că te-ar duce într- 
o încăpere din închisoarea Lefortovo și te-ar executa. 

— Îi cunoști foarte bine pe ruși, Allon. 

— Din păcate, vorbesc din propria experienţă. 

— Cât ai de gând să mă ţii aici? 

— Până îmi spui și ultimul secret care zuruie prin capul tău. 

— Ti-am spus deja. 

Gabriel a scos din servieta diplomat dosarul printat și i l-a dat 
lui Morozov. Rusul și-a pus ochelari de citit cu lentile semilună și 
s-a uitat la primele pagini. Pe față nu i se vedea decât o 
admiraţie fără voie. 

— Nu pari grozav de surprins, Serghei. 

— De ce aș fi? 

— E corect? 

— Nu în întregime. Arkadi n-a fost niciodată în Ministerul de 
Externe Sovietic. 


VP - 103 


— Unde a lucrat? 

— La Komitet Gosudarsvennoi Bezopasnosti. 

— La KGB? 

Morozov a încuviinţat încet din cap. 

— Și „Grupul Haydn”? a întrebat Gabriel. 

— Este o filială a companiei de comerț cu petrol lui Arkadi. 

— Da, știu. Dar ce este? 

— Komitet Gosudarsvennoi Bezopasnosti. 

Gabriel a luat înapoi dosarul. 

— Ar fi trebuit să-mi spui de mult de Arkadi. Morozov a ridicat 
în umeri. 

— Nu m-ai întrebat niciodată. 


23. 


GALILEEA SUPERIOARĂ, ISRAEL 


Paznicii au pus două scaune în curtea principală a închisorii, 
cu o masă pliantă între ele. Serghei Morozov, bucuros de 
perspectiva interacțiunii cu cineva, fie el și fostul său torţionar, a 
pus pe masă heringi marinaţi, pâine neagră și votcă rusească. S- 
a prefăcut un pic ofensat când Gabriel a refuzat invitaţia de a 
bea un pahar. 

— Nu-ţi place votca? 

— Mai bine beau un pahar de motorină. 

— Am un Shiraz minunat, dacă preferi. E de la un viticultor pe 
nume Dalton. 

Gabriel a zâmbit. 

— Ce-i așa de amuzant? 

— Accentul e pe a doua silabă. Gabriel a arătat spre nord. lar 
podgoria e chiar dincolo de dealul ăla. 

— Aveţi multe vinuri bune aici, în Israel. 

— Facem tot ce putem, Serghei. 

— Poate că într-o zi o să fii atât de bun să-mi arăţi ţara ta. 

— Dacă mă gândesc mai bine, cred că o să beau votca aia, la 
urma urmei. 

Morozov și-a golit paharul cu o răsucire bruscă a încheieturii 
mâinii și l-a pus înapoi pe masă. 

VP - 104 


— Nu-ţi prea plac rușii, nu, Allon? 

— De fapt, îmi sunt foarte dragi. 

— Numește un rus care îţi place. 

— Nabokov. 

Morozov nu și-a putut stăpâni un zâmbet. 

— Presupun că ai dreptul să ne urăști. Confruntarea ta cu Ivan 
Harkov la acea dacea!6 de lângă Moscova a intrat în legendă. Tu 
și soția ta aţi fi murit în dimineaţa aceea dacă nu erau curajul lui 
Grigori Bulganov și banii lui Viktor Orlov. Acum Grigori și Viktor 
sunt morţi amândoi și tu ești ultimul rămas în luptă. O poziţie 
deloc de invidiat. Ar trebui să știu, Allon. Și eu vorbesc din 
experienţă. 

Apoi Morozov i-a amintit lui Gabriel de pedigriul său 
impecabil. Era, ca să împrumutăm termenul creat de filosoful și 
scriitorul rus Zinoviev, un adevărat Homo sovieticus - un om 
sovietic. Mama sa fusese secretara personală a șefului KGB-ului, 
luri Andropov. Tatăl lui, un teoretician marxist strălucit, lucrase 
la Gosplan, agenţia care supraveghea economia planificată a 
Uniunii Sovietice. Ca membri de partid, duceau o viaţă mult 
peste nivelul rușilor de rând. Un apartament confortabil la 
Moscova. O dacea la ţară. Accesul la magazine speciale pline de 
alimente și haine. Ba chiar aveau un automobil, o Lada vișinie 
care câteodată chiar funcţiona așa cum fusese proiectată și 
asamblată. 

— Nu eram elita, să nu mă înţelegi greșit. Dar o duceam chiar 
bine. Nu la fel au stat lucrurile cu Vladimir Vladimirovici, a 
adăugat el, folosind prenumele și patronimul președintelui rus. 
Vladimir Vladimirovici a fost un membru al proletariatului. Fiul 
unui muncitor din fabrică. Un adevărat om din popor. 

A crescut, a continuat Morozov, într-un bloc de locuințe 
părăginit de pe Aleea Baskov, la numărul 12, din Leningrad. 
Împărțeau apartamentul cu alte două familii, una de ruși 
ortodocși pravoslavnici și cealaltă, de evrei practicanți. Nu era 
apă caldă, nu era cadă în baie, nu aveau pentru încălzire decât 
o sobă cu lemne și nu aveau bucătărie propriu-zisă, doar un 
aragaz cu un ochi și o chiuvetă pe un coridor fără ferestre. 
Tânărul Vladimir Vladimirovici își petrecea cea mai mare parte a 
timpului jos, în curtea plină de gunoaie. Era scund și slab, așa că 
era adesea agresat. A luat lecţii de box, iar mai târziu a învățat 


16 A doua locuinţă sau casă de vacanţă (în limba rusă în original). 
VP - 105 


judo și sambo, disciplina rusească de arte marţiale. Era 
incorigibil și arțăgos, căutând adesea pe străzile violente din 
Leningrad ocazii să-și pună la încercare aptitudinile de luptător. 
Ori de câte ori se schimbau vorbe și priviri sinistre, Vladimir 
Vladimirovici era întotdeauna cel care dădea primul pumn. 

Din când în când lua apărarea băieţilor din cartier care nu se 
puteau apăra singuri - printre care și unul pe nume Arkadi 
Akimov, care locuia pe Aleea Baskov, la numărul 14. Intr-o zi, 
Vladimir Vladimirovici a văzut în gangul împuţit care lega curțile 
blocurilor lor doi băieţi mai mari care îl amenințau pe Arkadi. 
Arkadi era un copil firav, care avea probleme respiratorii 
cronice. Mai rău, cel puţin în ochii bandiţilor de pe Aleea Baskov, 
era un pianist promiţător care își proteja mâinile. Vladimir 
Vladimirovici a luptat în locul lui, bătându-i măr pe amândoi 
băieţii. Și așa s-a născut o prietenie care avea să schimbe cursul 
istoriei Rusiei. 

Băieţii mergeau la Școala nr. 193, unde Vladimir Vladimirovici 
intra în belele, iar Arkadi învăţa foarte bine. Visul lui era să 
studieze muzica la Conservatorul din Leningrad, dar la 
șaptesprezece ani i s-a spus că n-a fost admis. Cu inima frântă, 
și-a urmat prietenul din copilărie la Universitatea de Stat din 
Leningrad, iar la absolvire au fost recrutaţi de KGB. După cursuri 
intensive de limbă și o pregătire la școala de spioni Steagul 
Roșu, au fost trimiși în Germania Democrată ca agenţi de 
informaţii sovietici proaspăt făuriţi. În acea vreme Serghei 
Morozov lucra acolo. 

— Vladimir Vladimirovici a fost repartizat în văgăuna din 
Dresda, însă Arkadi mi s-a alăturat la rezidentura principală din 
Berlinul de Est. Eu eram un agent tradiţional din sectorul PR. 
Recrutam și controlam agenţi. Arkadi era în cu totul alt sector. 

— Măsuri active? 

— Marfa principală a KGB-ului, a zis Morozov, încuviințând din 
cap. 

— Ce fel de măsuri active? 

Cele obișnuite, a răspuns Morozov. Propagandă, război politic, 
dezinformare, subversiune, operaţiuni de influențare, sprijin 
pentru forțele antisistem extremiste atât de stânga, cât și de 
dreapta - toate acestea având scopul să sfâșie țesătura 
societății occidentale. Arkadi și omologii lui din Stasi au înarmat 
și au finanţat grupări teroriste arabe, printre care Organizaţia 


VP - 106 


pentru Eliberarea Palestinei și Frontul Popular de Eliberare a 
Palestinei. 

— Îți amintești explozia din discoteca La Belle, în Berlinul de 
Vest, din aprilie 1986? Sigur, au fost implicaţi Gaddafi și libienii, 
dar de unde crezi că aveau cei care au pus bomba explozivul și 
detonatorul? Amprentele lui Arkadi erau peste tot în acel atac. A 
fost al naibii de norocos că rolul lui n-a fost dat în vileag când 
dosarele Stasi au fost făcute publice, după căderea Zidului. 

Până și agenţii din rezidentură au fost luaţi prin surprindere 
de iuțeala cu care s-a prăbușit Germania Democrată. Au instalat 
rețelele care să rămână acolo, au ars dosarele și s-au întors 
acasă la un viitor nesigur - Serghei Morozov, la Moscova; Arkadi 
și Vladimir Vladimirovici, în orașul lor natal, Leningrad. În lipsa 
lor ţara se deteriorase. Cozile erau mai lungi, rafturile mai goale. 
lar în decembrie 1991, la patru luni după lovitura de stat ratată 
condusă de fanaticii din KGB, Uniunea Sovietică nu mai era. 
Curând, cândva puternicul KGB a intrat și el în istorie, lăsând în 
urmă două servicii. FSB, cu sediul în Piaţa Lubianka, se ocupa de 
securitatea internă și de contrainformaţii, în vreme ce SVR, din 
complexul lui aflat în pădure, la lasenovo, desfășura spionajul 
tradițional peste hotare. 

Serghei Morozov a hotărât să rămână la SVR, cu toate că timp 
de șase luni nu și-a luat salariul. Pe atunci, Arkadi Akimov și 
Vladimir Vladimirovici începuseră deja actul doi al carierei lor. 
Arkadi a intrat în afaceri cu petrol. lar Vladimir Vladimirovici, 
după ce s-a declarat democrat devotat, a intrat în echipa 
primarului din Leningrad, oraș care revenise la numele lui 
istoric, Sankt-Petersburg. Ca șef al Comisiei de Relaţii Externe, 
treaba lui era să atragă investiţii străine într-un oraș în care 
infracțiunile erau violente. În lunga iarnă a lui 1991, când Rusia 
s-a confruntat cu ameninţarea foametei larg răspândite, el a 
supervizat o serie de bartere internaţionale, dând bunuri rusești 
existente din belșug, ca lemnul, petrolul și mineralele, în 
schimbul unor produse principale de care era mare nevoie, cum 
ar fi carne, zahăr și ulei pentru gătit. Puţine dintre bunurile 
promise au ajuns acolo, și nu au fost niciodată justificate 
profiturile imense obţinute din vânzarea peste hotare a 
mărfurilor rusești. Mai târziu, o anchetă avea să descopere că o 
mare parte din bani au ajuns în buzunarele lui Arkadi Akimov. 

Imbogăţit brusc, Arkadi a angajat o mică oştire de foști agenţi 


VP - 107 


KGB și agenţi speciali din spețnaz și a dus un război teritorial 
sângeros cu familia mafiotă Tambov pentru controlul portului 
din Sankt-Petersburg. Curând, a ajuns principalul comerciant de 
petrol din Rusia. Cu o parte din averea care creștea rapid a 
cumpărat un teren pe mal și a construit o colonie de dacea-uri. 
l-a dat una lui Vladimir Vladimirovici și pe celelalte, unor oameni 
ca el însuși, foști agenţi KGB care deveniseră oameni de afaceri 
prosperi. Aveau de gând să preia controlul asupra Rusiei și s-o 
readucă la statutul ei de superputere. Și în cursul acestui proces 
aveau să ajungă bogaţi. Bogaţi ca tarii. Neînchipuit de bogați. 
Destul de bogaţi ca să-i pedepsească pe americani și pe 
europenii occidentali că au distrus Uniunea Sovietică. Destul de 
bogaţi ca să se răzbune. 

— Doar nu crezi prostia că Volodea a ajuns întâmplător 
președinte, nu, Allon? A fost o operaţiune KGB de la început 
până la sfârșit. Nimic n-a fost lăsat la voia întâmplării. 

Candidatul ales de ei a ajuns la Kremlin în iunie 1996 și a 
ocupat un post într-un directorat obscur care gestiona 
proprietăţile de peste hotare ale guvernului. Cu ajutorul lui 
Arkadi Akimov și al grupului lui de foști agenţi KGB, a urmat o 
serie de promovări rapide. Director adjunct al cabinetului 
președintelui. Directorul FSB. lar în august 1999, prim-ministru 
al Federaţiei Ruse. Calea spre funcţia de președinte părea 
sigură. 

— Dar amintește-ţi, Allon - nimic n-a fost lăsat la voia 
întâmplării. 

Prima bombă, a zis Morozov, a explodat pe 5 septembrie în 
Republica Daghestan. Ținta a fost un bloc de locuinţe ocupat în 
cea mai mare parte de militari ruși cu familiile lor. Peste patru 
zile a fost alt bloc de locuinţe, pe strada Gurianova din Moscova. 
In total au fost 158 de morți și sute de răniţi. S-a dat vina pe 
separatiștii ceceni. 

Când alte două bombe au explodat, în săptămâna următoare 
- una la Moscova, cealaltă în orașul sudic Volgodonsk -, ţara a 
fost cuprinsă de isterie. Într-o vizită oficială în Kazahstan, noul 
prim-ministru și-a asigurat poporul traumatizat că răspunsul lui 
va fi rapid și necruţător. 

— Atunci a lansat el ameninţarea de tristă celebritate că îi va 
ucide pe teroriștii ceceni în latrine. Numai un bandit din Aleea 
Baskov ar spune așa ceva. Și mai era și minciună. Separatiștii 


VP - 108 


ceceni n-aveau nimic de-a face cu acele bombe. Fuseseră 
plănuite de Arkadi Akimov și executate de FSB. Erau măsuri 
active nu împotriva unui adversar străin, ci împotriva poporului 
rus. 

— Poţi să dovedești asta? 

— În Rusia nu se dovedesc astfel de lucruri, Allon. Pur și 
simplu, se știe că sunt adevărate. 

Criza fabricată, a continuat Serghei Morozov, a avut efectul 
scontat. După escaladarea războiului din Cecenia, Vladimir 
Vladimirovici a văzut cum îi crește vertiginos rata de 
popularitate. În decembrie, Boris Elțîn, președintele bolnav și cu 
mintea înceţoșată de alcool, a anunțat că demisionează și l-a 
numit ca succesor pe un funcţionar puţin cunoscut. Peste patru 
luni acesta a ajuns pentru prima oară faţă în faţă cu alegătorii 
Rusiei. Rezultatul n-a fost niciodată pus la îndoială. Nimic nu 
fusese lăsat la voia întâmplării. 

Prima fază a operaţiunii era încheiată. Arkadi Akimov și grupul 
lui de agenţi KGB reușiseră să-l pună pe unul de-al lor în Marele 
Palat Kremlin. Faza a doua era pe cale să înceapă. Aveau să 
ajungă bogaţi. Bogaţi ca țarii. Neînchipuit de bogaţi. Destul de 
bogaţi ca să se răzbune. 


24. 


GALILEEA SUPERIOARĂ, ISRAEL 


Dar, mai întâi, a spus Serghei Morozov, trebuia ca oligarhii să 
fie puși cu botul pe labe. Hodorkovski, care deţinea gigantul 
energetic Yukos, era cel mai bogat, însă Gusinski, datorită 
imperiului său radiofonic Media-Most, era cel mai influent. Poliţia 
a percheziţionat sediul lui din centru la numai patru zile de la 
instalare. Hodorkovski a supraviețuit trei ani înainte să simtă pe 
pielea sa urgia Kremlinului. A fost scos din avionul personal în 
timpul unei opriri pentru alimentare în Siberia și și-a petrecut 
următorul deceniu în închisoare, în mare parte în lagărul de 
muncă silnică de lângă granița cu chinezii, unde ziua 
confecționa mănuși cu un deget, iar noaptea era la carceră. 

— Prin comparaţie, Viktor a scăpat ușor. O casă luxoasă în 


VP - 109 


Cheyne Walk, o moșie în Somerset, o vilă pe țărm în Antibes. Te 
întrebi de ce a riscat totul făcându-și de lucru cu un trădător ca 
Grigori Bulganov. Serghei Morozov a tăcut o vreme. Sau cu tine, 
Allon. 

— Viktor credea că Rusia ar putea fi o democraţie. 

— Ai subscris și tu la fantezia asta? 

— Eram pesimist cu prudenţă. 

— Rusia nu va mai deveni niciodată o democrație, Allon. Nu 
putem trăi ca oamenii normali. 

— O femeie foarte înţeleaptă mi-a spus cândva același lucru. 

— Zău? Cine? 

— Zi mai departe, Serghei. 

După ce oligarhii au fost puși la locul lor, a zis el, a început 
jaful - o orgie de profituri pe spinarea clienţilor, scheme de 
mituire, sifonări, delapidări, taxe de protecţie, fraude fiscale și 
furt în toată legea, care i-a îmbogăţit pe oamenii din jurul noului 
președinte. Se considerau noua nobilime rusă. Și-au clădit 
palate, și-au comandat blazoane și călătoreau prin țară pe o 
rețea de drumuri particulare. Cei mai mulţi au devenit 
multimiliardari, dar nimeni nu era mai bogat ca Arkadi Akimov. 
Firma lui de comerț cu petrol, NevanNeft, era cea mai mare din 
Rusia. La fel și firma lui de construcţii, care a primit nenumărate 
proiecte guvernamentale, întotdeauna cu contracte umflate. 

— Cum ar fi? 

— Palatul prezidenţial de la Marea Neagră. A început ca o vilă 
modestă, de circa o mie de metri pătraţi. Insă până ca Volodea 
și Arkadi să termine, ajunsese să coste peste un miliard de 
dolari. 

Asta era mărunţiș, a continuat Morozov, în comparaţie cu 
banii câștigați de Arkadi cu Jocurile Olimpice de la Soci. Pe 
plătitorii de taxe ruși, feeria de pe malul Mării Negre i-a costat 
peste 50 de miliarde de dolari, aproape de cinci ori estimarea 
iniţială. Firma de construcţii a lui Arkadi a primit cea mai mare 
bucată din plăcintă, o autostradă și o cale ferată de optzeci și 
patru de kilometri care duceau din Parcul Olimpic la staţiunile de 
schi din munţi. Contractul valora 9,4 miliarde. 

— A fost una dintre cele mai mari escrocherii din istorie. Cu 
doar o parte din acești bani americanii au trimis o sondă pe 
Marte. Arkadi ar fi putut să paveze cu aur drumul cheltuind mai 
puţin. 


VP - 110 


— Cât de mult crezi că l-a lăsat Vladimir Vladimirovici să-și 
ţină pentru el? 

— Știi vechiul proverb rusesc, Allon. Ce-i al meu e al meu și 
ce-i al tău e al meu. 

— În traducere? 

— Volodea controlează efectiv întreaga economie a Rusiei. E 
toată a lui. El e cel care îi alege pe cei care câștigă și pe cei care 
pierd. lar cei care câștigă rămân câștigători numai dacă le 
îngăduie el. 

— Își ia partea din toate? 

Morozov a încuviinţat din cap. 

— Din toate. 

— E cel mai bogat om din lume? 

— Pe locul doi, aș zice. 

— Cât de mult are? 

— Mai mult de o sută de miliarde, dar mai puţin de două sute. 

— Cu cât mai puţin? 

— Nu cu mult. 

— E ceva din toate astea pe numele său? 

— S-ar putea să aibă un miliard-două depuși la MosBank pe 
numele său real, însă restul banilor sunt deţinuţi de membri de 
încredere din cercul lui intim, ca Arkadi. Se descurcă binișor 
Arkadi ăsta. NevaNeft e acum a treia firmă de comerț cu petrol 
din lume. Are o flotă de petroliere și a investit miliarde în 
conducte, rafinării, cisterne și terminale din Europa Occidentală. 
Acum vreo cinci ani și-a mutat firma la Geneva și a creat o 
companie înregistrată în Elveţia, pe nume NevaNeft Trading SA. 
Există și NevaNeft Holdings SA, care include restul imperiului lui. 

— De ce la Geneva? 

— A înlocuit de curând Londra pe postul de capitală mondială 
a comerţului cu petrol. Toate marile firme rusești au birouri 
acolo. De asemenea, se află convenabil de aproape de Zurich. 

— Locaţia „Spălătoriei de rufe rusești”. 

Morozov a încuviinţat din cap. 

— Arkadi e un client ţinut la mare preț. RhineBank câștigă 
anual comisioane de sute de milioane de dolari din spălarea 
banilor lui. Așa cum e de așteptat, nu pune multe întrebări. 

— Și dacă ar pune? 

— Ar descoperi că îi ajută pe Arkadi și pe prietenul lui din 
copilărie, din Aleea Baskov, să-și atingă cel mai important scop. 


VP - 111 


— Care este? 

— Răzbunarea. 

(J 

Arkadi a fost cel care a ales numele unității care se ascundea 
la vedere în NevaNeft Holdings. Voia ceva energic și ușor de 
ținut minte, ceva care să fie un omagiu al carierei muzicale pe 
care rectorul Conservatorului din Leningrad i-a refuzat-o. La fel 
ca toţi tinerii pianiști ai Rusiei, a studiat capodoperele lui 
Ceaikovski și Rahmaninov, pe care îi venera. Însă memorase și 
câteva sonate ale compozitorului austriac considerat părintele 
cvartetului de coarde și al simfoniei moderne. S-a consultat cu 
Vladimir Vladimirovici, care i-a dat aprobarea. Peste două 
săptămâni, după ce avocații lui Arkadi au depus documentele 
necesare la Registrul Comerțului Elveţian, s-a născut Grupul 
Haydn SA. 

— Cu ce se ocupă? 

— Pe hârtie? Cercetarea pieţei și consultanţă managerială. 

— Și în realitate? 

— Propagandă, război politic, dezinformare, subversiune, 
operațiuni de influențare, din când în când asasinarea celor care 
pledează pentru democraţie și a miliardarilor ruși aflaţi în exil. 

— Măsuri active. 

Serghei Morozov a încuviinţat. 

— Toate în scopul de a mina din interior Occidentul. 

— Credeam că SVR ȘI GRU se descurcă deja de minune. 

— Se descurcă, a zis Morozov. Însă Grupul Haydn oferă un 
strat suplimentar de negare plauzibilă, pentru că este o firmă 
particulară care operează în afara Rusiei. E mic, are vreo 
douăzeci de angajaţi. Toţi sunt foști agenţi de informaţii, cei mai 
buni dintre cei buni, și foarte bine plătiţi. 

— Câtă mână liberă are Arkadi? 

— In esenţă, este directorul unui serviciu secret de elită. Dar 
cere aprobarea lui Volodea pentru chestiile mari. 

— Cum ar fi uciderea lui Viktor Orlov? 

— Desigur. 

— Și chestiile obișnuite? 

O mare parte dintre ele, a zis Morozov, înseamnă trimiterea 
pe ascuns de bani unor mișcări politice și sociale care sunt fie 
pro Kremlin, fie antisistem, mai ales acele mișcări de extremă 
dreaptă care se opun imigrării și integrării economice a Europei. 


VP - 112 


Grupul Haydn a creat și un lanţ de grupuri de experți-fantomă și 
jurnale online de politici publice care prezintă în lumină 
favorabilă vederile Kremlinului și pun sub semnul întrebării 
eficiența democraţiei și liberalismului occidentale. 

Insă cea mai eficientă unealtă a unităţii, a zis Morozov, era 
promisiunea bogățiilor rusești. Politicieni, avocaţi, bancheri, 
oameni de afaceri, chiar și agenţi secreţi de rang înalt: cu toţii 
au fost ținta coruperii cu bani rusești. Cei mai mulţi au acceptat 
fără rezerve. lar după ce au mușcat momeala inițială - 
contribuţia, mita, ocazia care nu trebuie să fie ratată - nu mai 
aveau cum să scape din cârlig. Erau informatori aflaţi cu totul în 
proprietatea lui Kremlin Inc. 

— Te-ai întrebat vreodată de ce atât de mulți membri ai 
aristocrației britanice și franceze sunt din senin pro-ruși? Este 
pentru că Arkadi îi cumpără pe rând, câte un lord, duce, conte, 
viconte și marchiz. Banii sunt cea mai puternică armă a Rusiei, 
Allon. O bombă nucleară nu poate fi detonată decât o dată. Însă 
banii pot fi folosiţi în fiecare zi, fără consecinţe negative și fără 
ameninţarea distrugerii reciproce sigure. Banii rusești fac să 
putrezească pe dinăuntru integritatea instituțională a 
Occidentului. lar Arkadi Akimov este cel care scrie cecurile. 

— Pari să cunoşti foarte bine activităţile Grupului Haydn, 
Serghei. 

— Arkadi și cu mine am fost tovarăși în vechile zile rele din 
Berlin. De asemenea, el e foarte bogat, ca să nu mai spunem că 
e prieten apropiat al șefului șefilor. Am avut grijă să rămân în 
grațiile lui. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— Cu vreo două luni înainte să mă răpești. Ne-am întâlnit la 
sediul NevaNeft din Geneva. Arkadi este proprietarul clădirii din 
partea apuseană a Place du Port. Biroul lui e la ultimul etaj. 

— Și Grupul Haydn? 

— Sunt la etajul de dedesubt, al cincilea. Totul e de ultimă 
oră.  Incuietori biometrice, sticlă izolată fonic, telefoane 
securizate. Și calculatoare, a zis Morozov. O mulţime de 
calculatoare. 

— La ce le folosesc? 

— Tu ce crezi? 

— Cred că Grupul Haydn are o fabrică de troli în inima 
Genevei. 


VP-113 


— Una foarte bună, a zis Morozov. 

— Crezi că Arkadi încearcă să influenţeze rezultatul alegerilor 
americane? 

— Sunt scos din circulaţie de o vreme, Allon. 

— Și dacă ar fi să te aventurezi să ghicești? 

— Se înţelege de la sine, Kremlinului i-ar plăcea să rămână în 
funcţie cel care este acum. Prin urmare, e logic ca Arkadi și 
Grupul Haydn să apese talerul balanței. Dar îi interesează mult 
mai mult să-i ajute pe americani să se distrugă singuri. Își petrec 
cea mai mare parte a timpului băgând zâzanie și semănând 
ranchiună în reţelele sociale și în alte forumuri de pe internet, 
inclusiv forumurile folosite de rasiști și alţi extremiști. Arkadi mi- 
a spus că unul dintre agenţii săi operativi a reușit să inspire 
câteva acte de violenţă politică. 

— În ce fel? 

— Șoptind anonim la urechea cuiva aflat pe punctul de a 
exploda. Te-ai uitat în ultima vreme la știrile din America? 
Oameni de acest fel nu sunt așa de greu de găsit. 

Morozov a mai golit cu o zvâcnire a încheieturii un pahar de 
votcă. 

— Dacă o să mai bei chestia aia, ficatul tău o să se prefacă în 
ciment. 

— De parcă aș avea altceva de făcut. 

Gabriel a luat dosarul și s-a ridicat. 

— Mai e ceva ce ai uitat să-mi spui, Serghei? 

— Doar un lucru. 

— Te ascult. 

— Dacă Arkadi poate să ajungă la Viktor Orlov, poate să 
ajungă și la tine. 


25. 


TIBERIAS, ISRAEL 


La douăzeci și cinci de kilometri sud de Rosh Pina, înălțându- 
se din adâncimile Văii lordanului, e muntele Arbel. Vechii evrei 
care trăiau pe munte pe vremea brutalei ocupaţii romane a 
Palestinei locuiau în peșteri fortificate săpate în coastele lui 


VP - 114 


abrupte. Acum locuiau în trei așezări agricole îngrijite de pe 
vârful lui. Una dintre așezări, Kfar Hittim, se afla pe câmpia 
fierbinte pe care Saladin, într-o după-amiază arzătoare din vara 
anului 1187, a înfrânt oștirile înnebunite de sete ale cruciaților 
într-o bătălie culminantă care avea să lase din nou lerusalimul în 
mâinile musulmanilor. Ari Shamron susţinea că atunci când 
vântul bate din direcția potrivită, încă poate să audă ciocnirile 
săbiilor și răcnetele muribunzilor. 

Vila lui de culoarea mierii se afla la marginea Kfar Hittimului, 
în vârful unui povârniș stâncos de unde se vedeau Marea 
Galileei și orașul sfânt Tiberias. Gilah, mult-răbdătoarea lui 
nevastă, l-a întâmpinat pe Gabriel în hol. Cu ochii ei melancolici 
și părul năvalnic încărunţit, semăna straniu de mult cu Golda 
Meir. Și-a desfăcut larg brațele și a cerut o îmbrăţișare. 

Gabriel, cu masca pe faţă, a rămas la distanţă. 

— Nu e sigur, Gilah. Am călătorit. 

Cu toate acestea, ea l-a cuprins în braţe. 

— Incepeam să credem că n-o să te mai vedem niciodată. 
Dumnezeule, cât timp a trecut? 

— Nu mă face să zic cu glas tare. E prea deprimant. 

— De ce nu ne-ai spus căvii? 

— S-a nimerit să fiu prin apropiere. Am vrut să vă fac o 
surpriză. 

Ea l-a strâns tare. 

— Ești prea slab. 

— Intotdeauna spui asta, Gilah. 

— O să-ţi aduc ceva de mâncare. Ari lucrează la un nou radio. 
Izolarea nu i-a priit deloc. 

A pus o mână pe obrazul lui Gabriel. 

— Și nici lipsa ta. 

_ S-a retras fără să mai zică nimic și a dispărut în bucătărie. 
Intărindu-se pentru ce e mai rău, Gabriel a coborât în încăperea 
care era atât biroul, cât și atelierul lui Shamron. Rafturile erau 
pline cu amintiri din viaţa secretă, printre care o cutiuţă de sticlă 
cu unsprezece cartușe de calibrul 0.22. Eli Lavon le-a cules din 
holul unui bloc de locuinţe aflat în Piaţa Annibaliano din Roma la 
câteva minute după ce Gabriel a omorât un palestinian pe nume 
Wadal Abdel Zwaiter. 

— Zău că ar trebui să te debarasezi de lucrurile astea, Ari. 

— Le păstrez pentru tine. 


VP - 115 


— Ti-am spus, nu le vreau. 

— Unul dintre posturile americane pregătește un nou 
documentar important. Producătorii ar vrea să-mi ia un interviu 
cât mai sunt încă printre cei vii. Le-am sugerat că ar fi bine să 
vorbească și cu tine. 

— De ca naiba aș vrea să vorbesc despre asta acum, după 
atâţia ani? N-ar face decât să redeschidă răni vechi. 

— Nu-i chiar un secret faptul că ai fost principalul pistolar al 
Operațiunii Urgia lui Dumnezeu. De fapt, știu de la cineva de 
încredere că le-ai povestit, în cele din urmă, copiilor despre 
lucrurile pe care le-ai făcut ca să-ți aperi ţara și poporul. 

— Există ceva ce nu știi despre viaţa mea? 

Shamron a zâmbit. 

— Nu cred. 

Era cocoțat pe un taburet înalt la bancul de lucru, îmbrăcat în 
pantaloni kaki de bumbac frumos călcațţi și o cămașă de pânză. 
În faţa lui era un radio Philco cu carcasă de lemn de palisandru. 
Nu se vedea pe nicăieri vechiul lui baston din lemn de măslin, 
doar un cadru de aluminiu care strălucea rece în lumina 
puternică a lămpii de lucru. Mâna dreaptă tremurătoare - 
aceeași cu care astupase gura lui Adolf Eichmann pe o stradă 
întunecoasă din Argentina - i s-a întins spre pachetul de ţigări 
Maltepe. 

— Nici să nu te gândești, Ari. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu vrei să-ţi petreci ultimele zile de pe pământ 
conectat la un dispozitiv de ventilare. 

— M-am resemnat cu această soartă de multă vreme, fiule. 

Shamron a scos o ţigară din pachet și a aprins-o cu vechea sa 
brichetă Zippo. 

— Vrei, cel puţin, să-ţi dai jos masca aia? Arăţi ca unul dintre 
doctorii mei. 

— E pentru binele tău. 

— Doctorii îmi spun același lucru de câte ori mă împung cu 
ceva ascuțit. 

Și-a mijit ochii printr-un nor de fum spre măruntaiele radioului 
scoase la iveală. 

— Ce te aduce până în Tiberias? 

— Tu, abba. 

— Oi fi eu bătrân, dar nu-s senil. 


VP - 116 


— A trebuit să stau un pic de vorbă cu Serghei Morozov. 

— Despre vechiul nostru prieten Viktor Orlov? 

Gabriel a încuviinţat din cap. 

— Presupun că moartea lui Viktor are ceva de-a face cu banii. 

— De unde ţi-o fi venit o astfel de idee? 

— Vila de lux de pe malul Lacului Zurich de care ai făcut rost. 

Shamron s-a încruntat. 

— Aproape gratis, la numai patruzeci de mii de franci elveţieni 
pe lună. Aseară, când ar fi trebuit să celebrezi Sabatul cu soţia 
și copiii, ţi-a înmânat un dosar o tânără care lucrează la 
sucursala din Zurich a lui RhineBank, sălașul așa-zisei „Spălatorii 
de rufe rusești”. Acel dosar a fost pregătit de un investigator 
britanic cu un palmares impresionant în privinţa dezvăluirii 
secretelor rusești. Dosarul sugerează că omul de afaceri pe 
nume Arkadi Akimov este principalul deţinător al imensei averi a 
președintelui rus. 

— Ai pus un transmiţător în casa conspirativă din Nahalal? 

— O căârtiţă, a răspuns Sharon. Se pare că printre angajaţii lui 
Arkadi sunt mai mulţi foști agenţi SVR ȘI GRU. Lucrează la o 
filială a firmei lui de comerţ cu petrol numită Grupul Haydn. 
Investigatorul britanic n-a reușit să determine natura muncii 
unităţii. 

— Măsuri active îndreptate împotriva Occidentului. 

— O pagină din vechiul manual de strategii sovietic, a zis 
Shamron. 

— Sunt cum nu se poate mai consecvenți. 

— Ai de gând să-l scoţi pe Arkadi Akimov din afaceri? 

— Cu pagube maxime. Și RhineBank. 

— Dată fiind istoria deplorabilă a firmei, nimic nu m-ar face 
mai fericit. Însă o operaţiune de această amploare va consuma 
luni preţioase din mandatul tău. Shamron a tăcut un pic. In 
afară, desigur, de cazul în care ai de gând să mai stai un 
mandat. 

— Am învăţat de mult să merg și să mestec gumă în același 
timp. Cât despre al doilea mandat, nu mi-a fost oferit. 

— Și dacă ar fi? 

— Am alte planuri. 

— Haaretz pare să creadă că ai fi un bun prim-ministru. 

— Îți poţi închipui? 

— De fapt, pot. Dar se zvonește că ai de gând să te retragi 


VP - 117 


într-un palazzo care dă spre Gran Canale din Veneţia. Shamron 
l-a fulgerat pe Gabriel cu o privire plină de reproș. Știu că a fost 
ideea Chiarei, dar ai fi putut să pui piciorul în prag. 

— Autoritatea mi se sfârșește în pragul casei mele. 

— Țara are nevoie de tine. Shamron a coborât vocea. Și eu 
am. 

— Mai am un an și jumătate de mandat. 

— Cu oarece noroc, o să fiu mort până atunci. Shamron a 
oftat, resemnat. Te-ai gândit un pic la un succesor? 

— Speram să te conving pe tine să accepţi postul. 

— Sunt prea tânăr, a zis Shamron. Prea lipsit de experienţă. 

— Mai rămân Yaakov Rossman sau Yossi Gavish. Faptul că 
Yaakov e șeful Operaţiunilor Speciale îi dă un avantaj. Insă Yossi 
are multă experienţă operaţională și ar fi un șef bun. 

— Niciunul nu-i de calibrul tău. 

— În cazul acesta, a zis Gabriel, poate că ar trebui să facem 
istorie. 

— În ce fel? 

— Numind prima femeie director general al Biroului. 

Shamron a fost interesat de idee. 

— Ai în minte vreo candidată? 

— Una singură. 

— Rimona? 

Gabriel a zâmbit. 

— E șefa Departamentului Colectarea Informaţiilor, ceea ce 
înseamnă că răspunde de recrutarea și controlarea unei reţele 
mondiale de agenţi. Se mai întâmplă și să fie nepoata ta. 

— Poate că sunt etern, la urma urmei. Brusc, privirea lui 
Shamron a fost încețoșată de o amintire. iți amintești când a 
căzut de pe scuter și și-a julit pielea de pe șold? Bietul copil țipa 
de durere, dar eu eram așa de tulburat văzând atâta sânge, că 
n-am fost în stare s-o alin. Tu ai fost cel care i-a pansat 
provizoriu rana. 

— Încă are cicatricea. 

— Întotdeauna te-ai priceput să repari oamenii, Gabriel. 
Shamron a arătat spre circuitele și lămpile împrăștiate pe bancul 
de lucru. Eu nu sunt în stare decât să fac radiourile vechi să 
sune ca și cum arfiiar noi. 

— Tu ai construit o ţară, Ari. 

— Și un serviciu de informaţii, a subliniat el. Ai face bine să-mi 


VP - 118 


primești din când în când sfatul. 

— Ce sfat mi-ai da în privinţa lui Arkadi Akimov? 

— Lasă pe altcineva să se ocupe de el. 

— Cum ar fi? 

— Elvețienii sau britanicii. 

— Au fost de acord să desfășor operaţiunea. 

— Câtă generozitate din partea lor! 

— Așa mi-am zis și eu. 

— Și dacă lucrurile se îmbârligă? 

— Elveţienii mi-au dat un permis de ieșire din închisoare. 

— Ce o să faci în privinţa jurnalistei care i-a dat lui Viktor 
documentele contaminate? 

— Cu ajutorul înșelăciunii, a zis Gabriel, recitând primele trei 
cuvinte din mottoul Biroului. 

Shamron și-a stins ţigara, strivind-o. 

— Mai rămâne Arkadi. 

— Mă gândesc să intru în afaceri cu el. 

— Ce fel de afaceri? 

— Spălare de bani, Ari. Ce altceva? 

— Credeam că Arkadi își spală rufele prin RhineBank. 

— Așa este. 

— Şi atunci de ce ar avea nevoie de tine? 

— Incă mai lucrez la asta. 

— Există o soluţie destul de simplă, să știi. 

— Care anume? 

Shamron și-a aprins altă ţigară. 

— Închide „Spălătoria de rufe rusești”. 


26. 


BULEVARDUL REGELE SAUL, TEL AVIV 


La trei niveluri sub holul principal din Bulevardul Regele Saul 
era o ușă pe care scria 456C. Încăperea de dincolo de ea fusese 
odinioară groapa de gunoi a calculatoarelor depășite și a 
mobilierului uzat, folosită adesea de personalul de noapte ca loc 
clandestin pentru întâlniri romantice. Încuietoarea fără cheie, cu 
cifru, avea drept cod versiunea numerică a datei de naștere a lui 


VP - 119 


Gabriel, despre care se spunea că este cel mai bine păzit secret 
al Biroului. A doua zi dimineaţă, la ora zece, el a tastat codul și a 
intrat. 

Rimona Stern, şefa Departamentului de Colectare a 
Informaţiilor, și-a pus repede masca. 

— Am auzit că aseară ai făcut o vizită în Tiberias. 

— Doar atât ai auzit? 

— Mătușa mea zice că ești prea slab. 

— Mătușa ta zice asta întotdeauna înainte să mă îndoape. 

— Cum rezistă? 

— E închisă în casă cu unchiul tău de aproape șase luni. Cum 
crezi că rezistă? 

In acel moment s-a deschis ușa și a intrat Yossi Gavish. 
Născut la Londra, educat la Oxford, încă avea un pronunțat 
accent britanic atunci când vorbea ebraica. Yossi era șeful 
cercetării, divizia analitică a Biroului, însă cursurile de actorie 
shakespeariană îl făcuseră și un agent de teren valoros. Existau 
o cafenea de pe țărm în Saint Barthélemy, a cărei chelneriţă îl 
considera bărbatul visurilor sale, și un hotel din Geneva al cărui 
portar jurase să-l împuște de cum îl vede. 

Au apărut peste o clipă Yaakov Rossman și doi agenți 
operativi, Mordecai și Oded. Apoi a sosit Eli Lavon, urmat de 
Dina Sarid, cea mai iscusită analistă a terorismului pe care o 
avea Biroul și cercetătoare de prim rang, care adesea observa 
legături trecute cu vederea de ceilalți. Dina, minionă și brunetă, 
șchiopăta un pic, în urma unei răni grave dobândite când un 
sinucigaș cu bombă din Hamas s-a aruncat în aer într-un 
autobuz 5 din Tel Aviv, în octombrie 1994. Mama și două dintre 
surorile ei s-au numărat printre cei douăzeci și unu de oameni 
uciși în atac. 

Apoi a intrat cu pas elastic Mihail Abramov. Era înalt și 
subţire, cu pielea palidă, fără sânge, și ochi ca de gheaţă, și de 
multă vreme îl înlocuise pe Gabriel ca principal executant la 
asasinarea țintelor stabilite, cu toate că talentele lui enorme nu 
se limitau la armele de foc. Era născut la Moscova, în familia a 
doi oameni de știință disidențţi, și a emigrat în Israel în 
adolescenţă. Era însoţit de soția sa, Natalie Mizrahi. Era evreică 
algeriană născută în Franţa, vorbea fluent arabă și era singurul 
agent secret occidental care izbutise să pătrundă vreodată în 
rândurile izolate ale Statului Islamic. 


VP - 120 


Pe coridoarele și în sălile de ședință din Bulevardul Regele 
Saul, cei nouă bărbaţi și femei adunaţi în camera de la subsol 
erau cunoscuţi cu numele de cod „Barak”, care în ebraică 
înseamnă „fulger”, pentru strania lor capacitate de a se aduna și 
a lovi rapid. Erau un serviciu din interiorul serviciului, o echipă 
de agenţi operativi inegalabilă și neînfricată și au sângerat 
împreună pe un șir de câmpuri de luptă secrete care se 
întindeau de la Moscova până în Munţii Atlas din Maroc. Patru 
dintre ei erau acum puternici șefi de departamente. Și dacă 
Gabriel reușea să facă ce avea de gând, unul dintre ei avea să 
intre curând în istorie ca prima femeie director general al 
Biroului. 

Rimona l-a privit atent cum se îndreaptă spre tablă - ultima 
tablă cu cretă din Bulevardul Regele Saul - și, cu câteva mișcări 
iuți ale mâinii stângi, scrie un nume: Arkadi Akimov, prieten din 
copilărie al președintelui rus, fost agent KGB specializat în 
măsuri active, proprietarul unei companii de informaţii numite 
Grupul Haydn, care încerca să submineze Occidentul pe 
dinăuntru. 

In schimb, i-a spus Gabriel echipei sale, Biroul avea să-l 
submineze pe Arkadi Akimov. Aveau să-l doboare din locul 
important din Occident în care se cocoțase, să distrugă Grupul 
Haydn și să pună mâna pe cât mai mulţi posibil dintre banii lui 
murdari, printre care cei pe care se întâmpla să-i păstreze 
pentru președintele Federaţiei Ruse. RhineBank AG nu avea să 
fie cruţată. Și, dacă-i pe așa, nici alte firme de servicii financiare 
- elveţiene, germane, britanice sau americane - care ar putea fi 
prinse în această afacere. 

Un atac de această amploare, i-a avertizat el, nu putea să fie 
pregătit din afară, doar dinăuntru. Isabel Brenner, agent de 
conformitate la sucursala Zurich a lui RhineBank, deschisese o 
ușă a citadelei bine păzite a lui Arkadi. Aveau de gând să creeze 
o relaţie de afaceri cu Arkadi, să devină parteneri ai cleptocraţiei 
cunoscute ca Kremlin Inc. Fiecare pas al fuziunii lor va trebui să 
fie făcut cu extraordinar de mare atenţie. Nimic, a zis Gabriel, n- 
avea să fie lăsat la voia întâmplării. 

* 


Dar cum să pătrunzi în anturajul unui bărbat care presupunea 
că fiecare telefon pe care îl folosește este piratat, că în fiecare 
încăpere în care intră sunt microfoane și că fiecare străin cu 


VP - 121 


care își încrucișează drumul plănuiește să-l distrugă? Un bărbat 
care nu vorbește niciodată cu presa, care rareori iese din bula 
sa de protecţie rusească și e înconjurat întotdeauna de 
bodyguarzi aleși din unităţile de elită spețnaz? Până și 
amplasamentul biroului său, aflat în Place du Port din Geneva, 
era un secret păzit cu strășnicie. Departamentul Administrativ a 
făcut rost de spaţiu de birouri în clădirea de vizavi și doi dintre 
artiștii în supraveghere ai lui Eli Lavon s-au instalat a doua zi. l- 
au fotografiat pe toţi cei care intrau și ieșeau pe ușa principală 
opacă a lui Arkadi și au trimis imaginile în Bulevardul Regele 
Saul, unde echipa a încercat să pună nume pe acele feţe. Intr- 
una dintre fotografii era un bărbat suplu, cu păr argintiu, care 
cobora de pe bancheta din spate a unei limuzine Mercedes- 
Maybach. Descrierea lui Yossi Gavish era o capodoperă de 
concizie birocratică: „Akimov, Arkadi. NevaNeft Holdings, 
NevaNeft Trading și Grupul Haydn”. 

Arkadi era și mai prudent în privința locuinţei particulare. 
Câţiva ani a locuit discret în enclava bogătașilor, Cologny. Însă 
în vara lui 2016 s-a mutat într-un palat construit la comandă în 
Vechy, evaluat la peste o sută de milioane de franci elveţieni. 
Proiectul de construcţie imens i-a înfuriat pe noii vecini, printre 
care o vedetă pop engleză care s-a plâns în presă. Identitatea 
proprietarului noii vile n-a fost dată publicităţii niciodată, doar se 
credea că este un om de afaceri rus, care poate că avea legături 
cu Kremlinul. 

Se credea că același om de afaceri rus anonim este 
proprietarul celei mai mari reședințe particulare din staţiunea de 
schi franceză Courchevel, al unei vile luxoase pe Côte d'Azur, 
lângă Saint-Tropez, al unei vile în Rubliovka, o suburbie 
înconjurată cu zid din Moscova, și al unui apartament pe 
Manhattan's Billionaire's Row, cumpărat cu prețul uluitor de 225 
de milioane de dolari. Avea iahtul obligatoriu, însă îl folosea rar, 
dat fiind că era predispus la rău de mare. Avionul său personal 
era un Gulfstream, elicopterul personal era un Airbus H175 VIP. 
Vâjâia prin Geneva într-un convoi auto potrivit unui șef de stat. 

În biografia oficială nu exista vreo referire la trecutul său în 
KGB, doar o perioadă fără nimic ieșit din comun în Ministerul de 
Externe Sovietic, slujbă care l-a dus pentru puţin timp în Berlinul 
de Est. Se făceau multe speculaţii pe tema relaţiei lui cu 
președintele rus. Prin intermediul avocaţilor lui, a recunoscut că 


VP - 122 


se știau din copilăria petrecută la Leningrad, însă a respins orice 
sugestie că ar face parte din cercul intim al președintelui. 
Avocaţilor le-a fost mai greu să tempereze știrile despre viaţa lui 
personală uneori turbulentă. Au fost două divorţuri cunoscute, 
amândouă fără vâlvă, și un șir de zvonuri despre relaţii și 
amante. Cea mai nouă soţie era o fostă balerină, frumoasa 
Oksana Mironova, cu treizeci de ani mai tânără. 

Deloc surprinzător, Moskovskaia Gazeta se număra printre cei 
mai severi critici ai lui. Revista dăduse la iveală legăturile lui cu 
palatul prezidențial de la Marea Neagră și cu miliardele pe care 
le-a câștigat din contractele de construcţii umflate acordate 
pentru Jocurile Olimpice de la Soci. Câteva dintre articole 
fuseseră scrise de jurnalista de investigaţii dispărută, Nina 
Antonova. După ce s-a întors la Wormwood Cottage ca să 
aștepte mutarea permanentă, ea a alcătuit propriul dosar 
lămuritor care conţinea toate acuzațiile nedovedite făcute 
vreodată împotriva lui Arkadi. A fost o lectură distractivă, ca și 
povestirea Olgăi Suhova despre întâlnirea cu scântei pe care a 
avut-o cu Arkadi la Moscova, în 2007, după ce au apărut 
rapoarte despre faptul că prietenul lui din copilăria 
leningrădeană se părea că are o uluitoare avere de vreo 40 de 
miliarde. 

Din cât se știe, averea personală a președintelui rus crescuse 
substanţial de atunci încoace. La fel și a lui Arkadi Akimov, 
țâșnind în sus de la un flecușteț de 400 de milioane de dolari în 
2012 la 33,8 miliarde de dolari, după cea mai recentă estimare 
a revistei Forbes, făcând din el al patruzeci și patrulea pe lista 
celor mai bogaţi oameni din lume. Imediat deasupra lui era un 
american care gestiona fonduri de investiţii și imediat dedesubt 
era un chinez producător de electrocasnice. Se spunea că 
Arkadi, nu fără oarecare justificare, a fost dezamăgit de 
clasament. 

Însă, ce-i drept, Forbes nu avea decât o parte a tabloului. Din 
estimarea averii lui Arkadi lipseau banii pe care spiridușii din 
„Spălătoria de rufe rusească” îi îngropaseră anonim în Occident. 
Din fericire, Gabriel avea propriii spiriduși - cei nouă bărbaţi și 
femei care săpau de zor în încăperea de la subsol, la trei niveluri 
sub holul principal din Bulevardul Regele Saul. 

În aproape toate privinţele, erau la polul opus al bărbatului a 
cărui viaţă o desfăceau în bucățele. Aveau salariu de bugetar și 


VP - 123 


trăiau modest. Nu furau, în afară de cazul în care primeau 
ordinul s-o facă. Nu ucideau, în afară de cazul în care erau în joc 
vieți nevinovate. Se purtau frumos cu nevestele și iubitele și își 
îngrijeau copiii cât de bine puteau, în vreme ce aveau un 
program de muncă imposibil de încărcat. Nu aveau vicii, pentru 
că cei cu vicii nu erau niciodată primiţi în rândul lor. 

Reușeau să-și desfășoare munca aproape fără ranchiune, 
pentru că vocile ridicate tindeau să ușureze răspândirea 
virusului. Până și Rimona Stern, care avea temperamentul aprig 
al unchiului său, reușea să-și moduleze vocea de obicei foarte 
sonoră. Distanţarea socială corectă nu era posibilă - nu în 
spaţiul strâmt din vizuina lor subterană așa că își dezinfectau 
des birourile și se supuneau în mod regulat testării. Cumva, nu 
existau rezultate pozitive. 

Gabriel își vâra capul pe ușa camerei 456C o dată sau de 
două ori pe zi, ca să vadă cum înaintează echipa și să 
pocnească din biciul operaţional. Işi dorea să se întoarcă pe 
teren cât mai curând posibil, ca nu cumva elvețienii să se 
răzgândească și să interzică accesul la Arkadi. Pentru Rimona și 
ceilalți era evident că e ispitit să-i dea oligarhului rus glonțul pe 
care îl merita cu asupra de măsură și să termine cu asta. Însă 
Arkadi Akimov - membru de încredere al cercului intim al 
președintelui rus, proprietarul unei firme particulare de spionaj 
care se războia cu Occidentul din interior - era mult prea valoros 
ca să fie omorât. El era cel pe care Gabriel îl căuta de foarte 
multă vreme. N-avea să lase nimic la voia întâmplării. 

Dar cum să pătrundă în anturajul lui? 

De obicei, un defect sau orgoliul era ceea ce îl făcea pe un om 
vulnerabil, însă Gabriel a spus echipei să caute singura calitate 
mântuitoare a lui Arkadi Akimov. Cu siguranţă, i-a implorat, 
exista cel puţin un motiv pentru care oligarhul rus ocupa un loc 
pe planetă. Dina Sarid a fost cea care l-a descoperit, în vreme ce 
trecea în revistă site-ul în rest inutil al lui NevaNeft. Prin ramura 
caritabilă a companiei, Arkadi Akimov donase sute de milioane 
de dolari orchestrelor, conservatoarelor și muzeelor de artă din 
Rusia și din toată Europa Occidentală, adeseori cu prea puţină 
publicitate, sau chiar fără. 

După cum s-a dovedit, Arkadi era, de asemenea, un frecvent 
sponsor de concerte și festivaluri, ceea ce îi permitea să se bată 
pe burtă cu cele mai importante figuri din lumea muzicii clasice. 


VP - 124 


O căutare pe bază de imagini prin reţelele sociale a scos la 
iveală o fotografie a rusului, despre care toată lumea știa că se 
ferește de fotografi, stând alături de violonistul francez Renaud 
Capugon, cu un zâmbet larg. Arkadi avea aceeași expresie când 
s-a fotografiat cu violonista germană Julia Fischer. Și cu 
conaţionalul ei Christian Tetzlaff. Și cu pianiștii Helene Grimaud 
și Paul Lewis. Și cu dirijorii Gustavo Dudamel și Sir Simon Rattle. 

Dina se îndoia de valoarea operaţională a descoperirii sale. 
Totuși, a scos la imprimantă fotografiile pe hârtie de bună 
calitate și le-a pus pe biroul lui Gabriel. După o oră, la vizita lui 
de seară în camera 456C, el a scris pe tablă alte două nume. 
Unul era al unui vechi dușman; celălalt, al unei foste iubite. Apoi 
i-a prezentat echipei primul act al fuziunii plănuite între Birou și 
cleptocraţia cunoscută ca Kremlin Inc. Avea să fie o întâlnire 
aparent întâmplătoare la un eveniment important, și Arkadi 
Akimov avea să facă pe dracu-n patru ca să participe și el. 
Cocktailurile și tartinele n-aveau să fie de ajuns. Gabriel avea 
nevoie de o vedetă de prim rang, o celebritate internaţională a 
cărei prezenţă să facă participarea obligatorie pentru elita 
societății elveţiene. De asemenea, avea nevoie de un bancher 
care să joace rolul binefăcătorului serii, un model de perfecţiune 
al virtuților corporatiste renumit pentru că se dedică unor cauze 
care merg de la schimbările climatice până la reducerea 
datoriilor din Al Doilea Război Mondial. Exact genul de om pe 
care Arkadi Akimov ar fi tare bucuros să-l corupă cu bani rusești 
murdari. 


27. 


GENEVA 


RhineBank AG din Hamburg nu era singura instituție 
financiară care făcuse afaceri grase cu Germania nazistă. Banca 
Naţională a Elveţiei a acceptat câteva tone de aur de la 
Reichsbank în cei șase ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, 
și din asta s-a ales cu un profit frumușel de douăzeci de 
milioane de franci elveţieni. Și băncile mari din Elveţia au 
acceptat să le fie clienţi unii naziști de rang înalt - printre care 


VP-125 


nimeni altul decât Adolf Hitler, care a depus drepturile de autor 
ale manifestului său antisemit Mein Kampf într-un cont la UBS 
din Berna. 

Însă de cele mai multe ori șefii de partide și ofițerii superiori 
din organizaţia criminală SS au apelat la serviciile unor bancheri 
particulari discreţi ca Walter Landesmann. Landesmann, care 
înaintea războiului era plevușcă în lumea bancară din Zurich, în 
primăvara lui 1945 era paznicul secret al unei uriașe averi 
câștigate necinstit, din care o mare parte n-a mai fost 
recuperată după ce clienţii săi au fost arestați în calitate de 
criminali de război sau siliți să se refugieze în îndepărtata 
Americă de Sud. Nefiind omul căruia să-i scape vreo ocazie, 
Landesmann a folosit banii ca să-și transforme banca într-una 
dintre cele mai importante firme de servicii financiare din 
Elveţia. lar la moarte i-a lăsat-o moștenire singurului său copil, 
un tânăr bancher carismatic pe nume Martin. 

Martin Landesmann știa foarte bine care era sursa creșterii 
rapide a băncii în perioada postbelică și n-a întârziat să se spele 
pe mâini de ea. Cu banii luaţi la vânzare a creat Global Vision 
Investments, o firmă cu capital privat care finanța întreprinderi 
noi cu deschidere spre viitor, mai ales în domeniile energiilor 
alternative și agriculturii sustenabile. Insă pasiunea lui trainică 
era fundaţia caritabilă One World. Martin le dădea medicamente 
bolnavilor, hrană flămânzilor și apă însetaţilor, adesea cu 
propriile mâini. Ca urmare, era foarte iubit de lumea bună din 
Aspen și Davos. În cercul său de prieteni influenţi se aflau 
politicieni importanți și vedete din Silicon Valley și Hollywood, 
unde compania sa de producţie finanța documentare pe teme 
ca schimbările climatice și drepturile imigranţilor. Cel mai recent 
film al său era autoportretul măgulitor One World. Legiunea de 
critici, mai ales din dreapta politică, se întreba de ce nu i-a zis 
mai bine Sfântul Martin. 

Prima folosire atestată a poreclei a fost într-un profil 
nefavorabil din Spectator. Acum era folosită în mod regulat atât 
de apărătorii, cât și de detractorii lui. În taină, Martin o ura, 
poate pentru că nu semăna deloc cu adevărul. Cu toată pietatea 
lui corporatistă, era necruţător în urmărirea profitului, chiar și 
dacă era nevoie să distrugă pădurea tropicală sau să verse 
carbon în atmosferă. Printre cele mai profitabile firme ale sale 
era Keppler Werk GmbH, o companie metalurgică în care erau 


VP - 126 


produse unele dintre cele mai bune valve de uz industrial din 
lume. Keppler Werk făcea parte dintr-o reţea globală de 
companii care furnizau tehnologie nucleară Republicii Islamice 
Iran, încălcând sancțiunile Naţiunilor Unite - o rețea în care 
Gabriel s-a infiltrat și apoi a folosit-o ca să saboteze patru 
instalaţii de îmbogăţire a uraniului care până atunci nu erau 
cunoscute. Participarea lui Martin nu fusese voluntară. 

Cu toate că declaraţiile publice erau contrare, el nu se juca 
numai cu banii săi. GVI era proprietarul clandestin al lui 
Meissner Privatbank din Liechtenstein, iar Meissner Privatbank 
era portalul unei operaţiuni sofisticate de spălare a banilor, 
folosită în principal de mafioți și oameni bogaţi care nu agreau 
impozitarea. Pentru un comision substanţial și puţine întrebări, 
Martin transforma banii murdari în bunuri care puteau fi 
păstrate pe termen nelimitat sau transformate în bani lichizi. 
Gabriel și Graham Seymour știau de activităţile neoficiale ale lui 
Martin. Organele de control elvețiene nu știau. Din punctul lor 
de vedere, Sfântul Martin Landesmann era singurul bancher 
elvețian care nu călcase niciodată strâmb. 

După ce a vândut la iuțeală banca întinată a tatălui său, a 
fugit din Zurichul rece, cenușiu, și s-a stabilit în Geneva cea 
mondenă. GVI avea sediul pe Quai de Mont-Blanc, însă 
adevăratul centru nervos al imperiului lui Martin era Villa Alma, 
marea lui proprietate de pe malul lacului, pe Rue de Lausanne. 
Șeful securităţii lui Martin, care lucra de mult timp la el, l-a 
întâmpinat pe Gabriel în curtea din faţă. Ultima lor discuţie 
avusese loc pe deasupra țevii unui SIG Sauer P226. Gabriel 
fusese cel care îl ţinea. 

— Eşti înarmat? a întrebat bodyguardul în groaznica lui 
germană elveţiană. 

— Tu ce crezi? a răspuns Gabriel într-o Hochdeutsch corectă. 

Bodyguardul a întins mâna cu palma în sus. Gabriel a trecut 
pe lângă el și a intrat în holul plin de lumină, unde Sfântul Martin 
Landesmann, scăldat într-un nimb auriu, aștepta în toată 
măreţia lui. Era îmbrăcat, așa cum obișnuia, ca jumătatea de jos 
a unei game cenușii: pulover de cașmir de culoarea gresiei, 
pantaloni antracit, mocasini negri. În combinaţie cu părul lui 
argintiu strălucitor și ramele argintii ale ochelarilor, veșmintele îi 
dădeau un aer de seriozitate iezuită. Mâna pe care a ridicat-o în 
chip de salut era albă ca marmura. | s-a adresat lui Gabriel în 


VP - 127 


engleză, cu un vag accent franțuzesc Martin nu mai vorbea 
limba din Zurichul său natal. În afară, desigur, de momentele în 
care ameninţa că va omori pe cineva. În astfel de cazuri nu se 
potrivea decât germana elveţiană. 

— Sper că tu și Jonas aţi avut o șansă să vă regăsiţi, a zis el 
prietenos. 

— leșim mai încolo la un pahar. 

— Îți cunoști situaţia în privinţa COVID-ului? 

— Cumva, sunt tot negativ. Tu? 

— Monique și cu mine ne facem zilnic testul. 

Monique era soția lui Martin, născută la Paris și celebritate 
internaţională pe cont propriu. 

— Sper că o vei ierta dacă nu vine să te salute. Nu-i dornică 
să retrăiască afacerea cu Zoe Reed. 

— Suntem doi în situaţia asta. 

— Am dat nas în nas cu Zoe anul trecut la Davos, a zis din 
proprie iniţiativă Martin. Transmitea pentru CNBC lucrările de 
după-amiază. Așa cum îţi poţi imagina, a fost destul de 
stânjenitor. Amândoi ne-am prefăcut că nu s-a întâmplat 
niciunul dintre lucrurile neplăcute din acea noapte. 

— E mult timp de atunci. 

— Și asociatul tău care mi-a piratat computerul? 

— Îţi trimite complimente. 

— Fără ranchiună, sper. 

— Un pic, a zis Gabriel. Dar hai să nu stăruim asupra 
trecutului. Sunt aici ca să vorbim despre viitor. 

Martin s-a încruntat. 

— Nu-mi dădusem seama că avem așa ceva. 

— Și încă unul strălucitor. 

— Ce o să facem? 

— Să restabilim ordinea mondială și democrația liberală 
occidentală cât nu e prea târziu. 

— Și cum o să facem asta? 

— Intrând în afaceri cu Arkadi Akimov, a zâmbit Gabriel. Cum 
altfel? 

(J 

Pe pereții din Villa Alma atârna o colecție de nivel mondial de 
tablouri ale pictorilor impresioniști și postbelici. Pe când se 
îndreptau spre terasa uriașă, Martin s-a mândrit cu cele mai noi 
achiziţii, printre care un nud voluptuos pictat de Lucian Freud. 


VP - 128 


Apele lacului, de un albastru catifelat, scânteiau în lumina 
orbitoare a soarelui. Martin a arătat spre masivul Mont Blanc, 
unde ghețarul Planpincieux era în pericol de prăbușire iminentă 
după câteva zile de temperaturi peste normal. Planeta, se 
temea el, se năpustea spre punctul din care nu mai exista 
întoarcere. Retragerea americanilor din Acordul de la Paris era 
un dezastru; se pierduseră patru ani irecuperabili. Avea 
încredere că, dacă avea să câștige alegerile, candidatul 
Partidului Democrat avea să creeze la nivelul cabinetului un 
post dedicat complet combaterii schimbărilor climatice. Îi 
spusese o sursă din campanie că principalul candidat la această 
funcţie era fostul senator și secretar de stat care negociase 
acordurile nucleare cu lranul. Martin îl cunoștea bine. De fapt, 
fusese adesea musafir în locuințele secretarului din 
Georgetown, Nantucket și Sun Valley. Era adevărat ce se 
spunea despre cei bogaţi, și-a zis Gabriel, ascultând. Chiar că 
sunt diferiți. 

— Şi i-ai spus bunului tău prieten, secretarul, că tu ai fost cel 
care i-a ajutat pe iranieni să-și construiască acele serii de 
centrifuge? Că tu ai fost cel care a adus lumea în pragul altui 
război în Orientul Mijlociu? 

— De fapt, n-a venit niciodată vorba. Tu și prietenii tăi din MI6 
și CIA aţi izbutit să ţineţi secretă identitatea mea, chiar și față 
de bărbatul care stătea în faţa iranienilor la masa negocierilor. 

— Te-am asigurat că o vom face. 

— lartă-mă că m-am îndoit de cuvântul tău. La urma urmei, 
știi ce se spune despre promisiuni, Allon. 

— Eu fac tot ce-mi stă în puteri ca să mă ţin de cuvânt. 

— Ai făcut-o întotdeauna? 

— Nu, Martin. Dar hai să nu intrăm într-un joc al relativismului 
moral. Amploarea duplicităţii tale taie respiraţia aproape în 
aceeași măsură ca priveliștea de pe terasa ta. 

— Cel care n-a păcătuit să arunce prima piatră. Nu așa spune 
cartea cea bună? 

— Nu a noastră. De fapt, noi am fost pionierii tehnicii. 

— Nu-i totul o minciună, a zis Martin. Eu chiar vreau să fac 
lumea un loc mai bun. 

— Avem asta în comun, tu și cu mine. Ca locuitor al unei ţări 
cu resurse de apă și pământ arabil limitate, îți împărtășesc 
îngrijorarea în privinţa schimbărilor climatice. De asemenea, 


VP - 129 


apreciez munca ta din Africa, deoarece fluxurile de migraţie 
necontrolate sunt inerent destabilizante. Ca dovadă, nu trebuie 
să privim mai departe de Europa Occidentală, unde este în 
ascensiune extrema dreaptă antiimigranți. 

— Ăia sunt rasiști cretini. Ca să nu mai vorbim de adepţii 
autoritarismului. Mă tem pentru viitorul democrației. 

— Și iată de ce vei anunța o nouă iniţiativă a organizaţiei One 
World pentru promovarea libertăţii și a drepturilor omului, în 
special în Ungaria, Polonia, fostele republici ale Uniunii Sovietice 
și Rusia însăși. 

— George Soros a pus stăpânire de mult pe acea piaţă. 
Apropo, și el mi-e prieten. 

— În acest caz, sunt sigur că n-o să se supere dacă te alături 
cruciadei lui. f 

— Umbli după potcoave de cai morți, Allon. In Rusia nu va fi 
niciodată democrație. 

— Nu curând. Însă inițiativa ta tot îi va înfuria pe Arkadi 
Akimov și bunul său prieten, președintele rus. Gabriel a tăcut un 
pic, apoi a adăugat: iată de ce Arkadi va dori să facă afaceri cu 
tine. 

— Explică-mi, a zis Martin. 

— Arkadi nu creează relaţii de afaceri cu occidentali 
importanţi din preaplinul de bunătate al inimii sale. El folosește 
banii rusești ca pe o armă secretă cu care să facă Occidentul să 
putrezească pe dinăuntru. Ești o ţintă ideală, un activist liberal 
cu aureolă de sfânt care are o taină întunecată. Arkadi te va 
folosi și, în același timp, te va compromite. Și după ce vei mușca 
momeala, vei fi un auxiliar aflat cu totul în puterea lui Kremlin 
Incorporate. Cel puţin, în ochii lor. 

— Și de aceea nu fac niciodată afaceri cu rușii. Sunt prea 
corupți, chiar și pentru mine. Și mult prea violenţi. Să nu mă 
înţelegi greșit, fac afaceri cu o mulțime de gangsteri, inclusiv cu 
italienii. De fapt, sunt destul de rezonabili. Ei își iau partea, eu 
îmi iau partea și toată lumea trăiește. Însă tipii ca Boris și Igor 
recurg rapid la violenţă dacă li se pare că au fost trași pe sfoară. 
Și apoi, a adăugat Martin, aveam impresia că Arkadi își duce 
rufele murdare la RhineBank. 

— Așa este. Dar curând se va pomeni că are nevoie de o nouă 
curățătorie. 

— Și dacă mă abordează? 


VP - 130 


— Te vei lăsa foarte greu. Însă după ce accepţi să iei banii lui, 
vei sfida cât de multe legi poţi, inclusiv în Marea Britanie și SUA. 

— Şi ce se va întâmpla atunci? 

— Arkadi se prăbușește. Însă tu vei ieși cu reputaţia intactă, 
strălucitoare, întocmai ca după operaţiunea din Iran. 

— Și când mă caută Boris și Igor? 

— Ai un acoperiș deasupra capului. 

— Tu? 

— Şi elveţienii, a zis Gabriel. 

Martin a chibzuit, făcând din asta un întreg spectacol. 

— Presupun că n-am încotro, trebuie să spun da. Gabriel n-a 
zis nimic. Și cine o să plătească pentru acest proiect al 
democraţiei? a întrebat Martin. 

— Tu. De asemenea, o să cumperi un tablou. 

— Cât o să mă coste? 

— O frântură din cât ai dat pe Lucian Freud acela. Cât a fost? 
Cincizeci de milioane? 

— Cincizeci și șase. 

Martin a șovăit, apoi a întrebat: 

— Asta-i tot? 

— Nu, a zis Gabriel. Mai e ceva. 


28. 


TALACKERSTRASSE, ZURICH 


La trei și un sfert în acea după-amiază Isabel a auzit cum bate 
cineva la ușa biroului ei fără ferestre. Stilul și sunetul sugerau că 
este Lothar Brandt, spălătorul-șef din „Spălătoria de rufe 
rusești”. Prin urmare, a lăsat să treacă douăzeci de secunde 
până să-l poftească înăuntru. Lothar a închis ușa, ceea ce 
niciodată nu era semn bun, și a pus în faţa lui Isabel un vraf de 
documente. 

— Ce ai azi pentru mine? a întrebat ea. 

El a deschis primul document la ultima pagină și a arătat spre 
locul semnăturii agentului de conformitate, marcat cu un semn 
roșu. Așa cum obișnuia, nu i-a dat nicio informaţie despre 
vânzare sau tranzacţie sau părţile implicate. Cu toate acestea, 


VP - 131 


Isabel a semnat. 

Au intrat într-un ritm comod: pus în faţă, arătat, semnat. 
Isabel Brenner... Ca să alunge plictiseala, și poate ca să abată 
atenţia lui Isabel de la faptul că săvârșește încălcări grave ale 
multor reguli bancare, Lothar și-a povestit amănunțit 
weekendul. El și cineva apropiat - prieten sau prietenă, n-a 
precizat - și l-au petrecut făcând drumeţii prin Bernese 
Oberland. Isabel a mormăit ceva încurajator. In sinea ei, nu-și 
putea închipui soartă mai cruntă decât să bântuie prin Alpi 
singură cu Lothar. La fel ca Isabel, Lothar era german. Nu era 
lipsit de inteligenţă, doar de imaginaţie. Odată, Isabel a fost 
silită să stea lângă el la o serată a companiei. l-a trebuit toată 
tăria pe care o avea ca să nu-și cresteze încheieturile cu cuțitul 
pentru unt. 

— Și tu? a întrebat el din senin. 

— Poftim? 

— Weekendul tău. Ceva special? 

Ea a descris două zile plictisitoare în care a stat la adăpost de 
coronavirus. Pe Lothar parcă-l lovise damblaua. Credea că 
virusul e o gogoriţă fabricată de social-democraţi și ecologişti ca 
să încetinească creșterea economică globală. Unde anume 
dăduse peste teoria asta, nu se știa. 

Când Isabel a terminat de semnat primul vraf de documente, 
Lothar s-a întors cu al doilea, apoi al treilea. Pieţele europene se 
închideau când a semnat pentru ultima dată. RhineBank 
încasase încă o chelfăneală, scăzând cu mai mult de două 
procente. N-avea importanţă, și-a zis Isabel. Tipii cei răi de la 
biroul produselor derivate din Londra probabil că pariaseră cu 
rezultate grozave împotriva acţiunilor firmei. 

Mai sus, starea de spirit din centrul de tranzacţionare era de 
înmormântare. Herr Zimmer era închis în biroul ca un acvariu, 
aproape invizibil prin norul de fum de trabuc - dezactivarea 
detectoarelor de incendiu fiind unul dintre cele mai căutate 
privilegii ale cadrelor superioare de conducere din RhineBank. 
Așezat la masa de lucru, era prins într-o discuţie însufleţită la 
difuzor. Dată fiind postura lui defensivă, persoana de la celălalt 
capăt era de la ultimul etaj al sediului lui RhineBank din 
Hamburg. 

Isabel s-a ocupat de câteva chestiuni de rutină legate de 
conformitate, iar la șase și jumătate, după ce a salutat fetele de 


VP - 132 


la recepţie și paznicii din hol, a ieșit pe Talackerstrasse. Englezul 
chipeș într-un fel colțuros care își zicea Peter Marlowe a urcat 
împreună cu ea în tramvaiul 8. În ROmerhofplatz s-au așezat pe 
bancheta din spate a unui BMW X5. Israelianul mic și șifonat a 
deplasat încet mașina de lângă bordură și a luat-o spre sud, 
către Erlenbach. 

— Începusem să cred că n-o să te mai văd niciodată, a zis ea. 

— Ăsta-i șpilul, iubire, i-a zâmbit bărbatul. Cum a fost ziua? 

— Încântare peste încântare. 

— E pe cale să devină mult mai interesantă. 

— Slavă Domnului! Isabel s-a uitat la israelianul mărunt de la 
volan. E vreo șansă să conducă mai repede? 

— Am încercat, a zis englezul deznădăjduit. Nu ascultă 
niciodată. 

(J 

Isabel și-a pus degetele mâinii stângi pe brațul drept și a 
început să cânte partea pentru violoncel din Triplu concert al lui 
Beethoven în vreme ce mergeau de-a lungul lacului. Se apropia 
de sfârşitul celei de-a doua mişcări când au ajuns la vilă. Gabriel 
aștepta înăuntru, împreună cu câțiva oameni care nu fuseseră 
de față la vizita ei precedentă. A numărat cel puțin opt nou- 
veniți. Unul dintre ei era o femeie frumoasă, care ar fi putut să 
fie sau să nu fie arăboaică. Lângă ea stătea un bărbat cu pielea 
ca de porțelan și ochi fără culoare. O femeie trupeșă cu părul 
blond-șaten se uita la Isabel cu ceea ce părea să fie un pic de 
dispreț. Sau poate, și-a zis ea, era doar expresia ei firească. 

Isabel s-a răsucit spre Gabriel. 

— Prieteni de-ai tăi? 

— S-ar putea spune. 

— Sunt toți israelieni? 

— Asta ar fi o problemă? 

— De ce întrebi? 

— Pentru că mulți europeni nu cred că statul Israel are dreptul 
să existe. 

— Nu mă număr printre ei. 

— Asta Înseamnă că ai fi de acord să lucrezi cu noi? 

— Presupun că depinde de ce vreți să fac. 

— Aş vrea să duci la bun sfârșit treaba pe care ai început-o 
când i-ai dat acele documente Ninei Antonova. 

— Cum? 


VP - 133 


— Ajutându-mă să-i distrug pe Arkadi Akimov și Grupul 
Haydn. E un serviciu de spionaj particular, a explicat Gabriel. Și 
poartă război cu democraţia occidentală de la etajul cinci al 
biroului lui Arkadi din Geneva. 

— Asta ar explica toţi foștii agenţi SVR ȘI GRU de pe statul de 
plată. 

— Într-adevăr, ar explica. Zâmbind, Gabriel a început să se 
plimbe prin living. Nu ești singura de aici în seara asta care are 
un talent ascuns, Isabel. S-a oprit lângă un bărbat înalt, cu 
început de chelie, care arăta ca unul dintre profesorii ei de la 
London School of Economics. Yossi a fost un talentat actor 
shakespearian când era la Oxford. De asemenea, cântă un pic la 
violoncel. Nu ca tine, desigur. A arătat spre femeia care arăta a 
arăboaică. lar Natalie a fost unul dintre cei mai buni medici din 
Israel înainte s-o trimit la Raqqa să devină teroristă pentru 
Statul Islamic. 

— Vrei să devin și eu teroristă? 

— Nu, a răspuns Gabriel. Spălătoare de bani. 

— Sunt deja. 

— lată de ce Global Vision Investments din Geneva ar vrea să 
te angajeze. 

— Nu-i firma lui Martin Landesmann? 

— Ai auzit de el? 

— Sfântul Martin? Cine n-a auzit? 

— O să descoperi curând că Martin nu-i sfântul care se arată 
lumii. 

— Uiţi că am deja o slujbă? 

— Nu pentru mult timp. De fapt, sunt convins că în câteva zile 
poziţia ta la RhineBank va fi foarte greu de păstrat. Între timp, 
aș vrea să copiezi cât de multe documente incriminatoare ale 
„Spălătoriei de rufe rusești” poţi să obţii fără primejdie. Aș vrea 
și să continui să exersezi la violoncel. 

— Ceva anume? 

— Ai în repertoriu „Vocaliza” lui Rahmaninov? 

— E una dintre piesele mele preferate. 

— Ai asta în comun cu unul dintre cei mai mari clienţi ai lui 
RhineBank. 

— Zău? Cine? 

Gabriel a zâmbit. 

— Arkadi Akimov. 


VP - 134 


29. 


KENSINGTON, LONDRA 


Atât de alert era ritmul știrilor, încât moartea lui Viktor Orlov 
pierise din memoria colectivă a presei britanice. Prin urmare, a 
fost oarecum surprinzător când Procurorul Coroanei a acuzat-o 
pe  bine-cunoscuta jurnalistă rusoaică Nina Antonova de 
complicitate la asasinarea lui Orlov și a emis mandate de 
urmărire intern și european pentru arestarea ei. Arma crimei, au 
afirmat autorităţile, a fost un teanc de documente contaminate 
cu noviciok care a fost dus la vila lui Orlov de pe Cheyne Walk în 
seara morţii lui. Camerele de supraveghere au arătat-o pe 
jurnalistă venind și plecând din locuinţă, scurtul popas la hotelul 
Cadogan și trecerea ei prin aeroportul Heathrow, unde s-a 
îmbarcat în cursa de noapte spre Amsterdam. După spusele 
autorităţilor olandeze, ea și-a petrecut noaptea într-un hostel 
preferat de tineri în faimosul Cartier al Felinarelor Roșii și se 
părea că a plecat din Olanda a doua zi cu pașaportul fals oferit 
de controlorii ei din serviciile secrete rusești. 

In acuzaţie nu era pomenită deloc Sarah Bancroft, frumoasa 
agentă a CIA devenită dealer de artă la Londra, care a dat peste 
cadavrul lui Viktor Orlov. Și ea a fost luată prin surprindere de 
anunţ, pentru că nimeni, nici măcar agentul MI6 cu care 
împărțea locuința tip maisonette din Kensington, nu se ostenise 
s-o avertizeze că va fi făcut. Nu-l mai văzuse pe Christopher din 
seara interogării Ninei, la Wormwood Cottage. Și nici nu mai 
avusese vreo comunicare semnificativă cu el, doar din când în 
când un SMS scris în stilul lui Peter Marlowe, identitatea lui sub 
acoperire. Se părea că șederea lui în Elveţia avea să fie mai 
lungă decât prevăzuse. Nu era posibil să-l viziteze Sarah - cel 
puţin, nu în viitorul apropiat. Avea să încerce să ajungă la 
Londra curând, poate în următorul weekend. 

Ca să înrăutăţească lucrurile, prietenul lui Sarah, prim- 
ministrul, impusese noi restricţii legate de coronavirus. N-avea 
rost să încerce să se furișeze până în West End, la galerie; din 
nou afacerile ajunseseră în comă. Așa că Sarah a stat la adăpost 
în Kensington și a pus la iuțeală pe ea două kile și jumătate 
nedorite. 

VP - 135 


Din fericire, în noile reguli era o excepţie pentru exerciţiile 
fizice. In colanţi negri și adidași noi, Sarah a alergat cu pași mari 
pe trotuarele pustii din Queen's Gate spre intrarea în Hyde Park. 
După ce s-a oprit un pic să-și întindă mușchii pulpelor, a pornit 
pe o cărare din Kensington Gardens, apoi a luat-o în sus pe 
Broad Walk, spre hotarul nordic al parcului. Pasul îi era lejer și 
relaxat pe când alerga lin spre Marble Arch, însă când a ajuns la 
Speakers Corner gâfâia și avea în gură gust de rugină. 

Ambiţia sa fusese să dea ocol parcului de două ori, dar ieșea 
din discuţie; pandemia îi afectase mult forma fizică. A reușit o 
ultimă izbucnire de formă fizică bună pe Rotten Row și apoi a 
mers în trap ușor înapoi pe Queen's Gate Terrace. Acolo a găsit 
ușa de la maisonette întredeschisă. In bucătărie, Gabriel turna 
apă îmbuteliată în ceainicul electric Russell Hobbs. 

— Cum a fost alergarea? a întrebat-o. 


— Deprimantă. 

— Poate că ar trebui să încetezi să fumezi ţigările lui 
Christopher. 

— E vreo șansă să-l primesc înapoi? 

— Nu curând. 


— Pari încântat de perspectivă. 

— Ți-am spus să nu-ţi faci de lucru cu el. 

— Mă tem că n-am avut prea multe de spus în această 
chestiune. S-a așezat pe un taburet lângă blatul de granit al 
corpului de bucătărie din mijlocul încăperii. Presupun că Nina nu 
va fi arestată prea curând. 

— E improbabil. 

— Chiar nu exista altă cale? 

— E pentru binele ei, a răspuns Gabriel. Și pentru binele 
operaţiunii mele. 

— N-ai nevoie de un agent de teren terminat, cu mutriţă 
drăgălașa? 

— Ai de condus o galerie. 

— Poate n-ai auzit, dar afacerile nu-s tocmai înfloritoare. 

— N-ai vreun tablou de-al Artemisiei prin preajmă, nu? 

— De fapt, chiar unul frumos. 

— Cât vrei pe el? 

— Cine plătește? 

— Martin Landesmann. 1 

— Viktor urma să-mi dea cinci, a zis Sarah. Insă dacă Sfântul 


VP - 136 


Martin achită nota, cred că cincisprezece sună bine. 

— Cincisprezece să fie. Dar m-aș simţi mai bine dacă am pune 
o distanţă între clientul meu și galeria ta de artă. 

— Cum? 

— Făcând vânzarea printr-un intermediar. Ar trebui să fie 
cineva discret. Cineva lipsit complet de morală sau scrupule. Se 
întâmplă să cunoști pe cineva care se potrivește cu descrierea? 

Zâmbind, Sarah a luat telefonul și a tastat numărul lui Oliver 
Dimbleby. 

e 

A răspuns imediat, de parcă aştepta lângă telefon apelul lui 
Sarah. Ea l-a întrebat dacă îi poate acorda câteva minute ca să 
discute o chestiune oarecum delicată. Oliver a răspuns că, dacă 
e vorba de Sarah, are tot timpul din lume. 

— Ce zici de ora șase? a întrebat ea. 

Șase era în ordine. Dar unde? Barul de la Wilton era într-o 
zonă interzisă. Blestematul de virus. 

— Ce-ar fi să vii în Mason's Yard? O să pun la gheaţă o sticlă 
de șampanie. 

— Potolește-te, inimă a mea care bubui. 

— la-o încet, Oliver. 

— Vine și Julian? 

— S-a ferecat într-o încăpere fără microbi. Nu mă aștept să-l 
văd înainte de vara viitoare. 

— Și prietenul ăla al tău? Cel cu Bentleyul bătător la ochi și 
nume născocit? 

— Mă tem că e plecat din ţară. 

Ceea ce suna ca o muzică în urechile lui Oliver. A ajuns la 
Isherwood Fine Arts la câteva minute după șase și a pus un 
deget ca un cârnat pe butonul interfonului. 

— Ai întârziat, a răspuns o voce metalică. Grăbește-te, Ollie. 
Se încălzește șampania. 

Interfonul a ţiuit, încuietorile s-au descuiat. Oliver a urcat 
scara cu carpetă nouă până în biroul pe care Sarah îl împărțea 
cu Julian și, găsindu-l pustiu, a luat liftul până în splendida sală 
de expoziţii cu tavan de sticlă a galeriei. Sarah, în costum negru 
și pantofi cu toc, cu părul blond revărsându-i-se peste jumătate 
din față, scotea dopul unei sticle de Bollinger Special Cuvée. 
Oliver era atât de vrăjit de înfățișarea ei, încât abia după o 
vreme a observat pânza fără ramă pusă pe vechiul piedestal 


VP - 137 


învelit în postav al lui Julian - Cântăreața /a lăută, ulei pe pânză, 
aproximativ 152x134 centimetri, poate baroc timpuriu, destul 
de deteriorat și murdar. 

Pleoștit, Oliver a întrebat: 

— Asta e chestiunea oarecum delicată la care te refereai? 

Sarah i-a înmânat un pahar cu șampanie și l-a ridicat pe al 
său, salutând. 

— Noroc, Ollie. 

El i-a urat la fel și apoi s-a uitat la tablou. 

— Unde l-ai găsit? 

— Unde crezi? 

— Îngropat în depozitul lui Julian? 

Ea a încuviințat. 

— Atribuirea curentă? 

— Cercul lui Orazio Gentileschi. 

— Aiurea! 

— Sunt cu totul de acord. 

— Ai mai întrebat pe cineva? 

— Niles Dunham. 

— Destul de bun pentru mine, dar cum e cu proveniența? 

— Beton. Sarah şi-a ridicat paharul la buzele stacojii. 
Interesat? 

Oliver și-a lăsat ochii să se plimbe peste formele ei. 

— Fără îndoială. 

— De tablou, Oliver. 

— Depinde de pret. 

— Paisprezece. 

— Recordul pentru un Artemisia este patru virgulă opt. 

— Recordurile sunt făcute ca să fie depășite. 

— Mă tem că n-am paisprezece prin preajmă în acest 
moment, a zis Oliver, dar s-ar putea să am cinci. Șase, în cel mai 
bun caz. 

— Cinci sau șase nu-i destul. Vezi tu, sunt foarte convinsă că o 
să scapi de el foarte curând. Sarah a coborât vocea. A doua zi, 
îmi închipui. 

— Cât capăt pe el? 

— Cincisprezece. 

El s-a încruntat. 

— Nu plănuiești ceva ilegal, nu? 

— Necuwviincios, a zis Sarah. Dar nu ilegal. 


VP - 138 


— Nimic nu-mi place mai mult decât ceva necuviincios. Dar 
mă tem că va trebui să ajustăm termenii târgului. 

— Spune-ţi prețul, Oliver. Sunt la mâna ta. 

— Măcar de-ar fi așa. Și-a ridicat privirea spre luminator și s-a 
bătut cu vârful arătătorului peste buzele umede. În cele din 
urmă, a zis: Zece tu, cinci eu. 

— Pentru o zi de muncă? Cred că trei milioane ar fi mai mult 
decât destul. 

— Zece și cinci. Grăbește-te, Sarah. Ciocănelul e pe cale să 
cadă. 

— Fie, Oliver. Ai câștigat. Și-a ciocnit paharul de șampanie de 
al lui. Îţi trimit contractul mâine-dimineaţă. 

— Și restaurarea? 

— Cumpărătorul s-a gândit la cineva. Se pare că e foarte bun. 

— Cu siguranţă sper asta. Pentru că lăutăreasa noastră are 
nevoie de multă muncă. 

— Păi, nu toţi avem? a oftat Sarah. Aproape că am avut un 
atac de cord azi în Hyde Park. 

— Ce făceai? 

— Jogging. 

— Cât de american! Oliver și-a umplut iar paharul. Prietenul 
ăla al tău chiar e plecat din țară? 

— Fii cuminte, Oliver. 

— De ce naiba să fiu? E al dracului de plictisitor. 


30. 


GENEVA - ZURICH 


Martin Landesmann, bancher, filantrop, spălător de bani, 
evazionist al sancţiunilor nucleare internaționale, descendent al 
unei mândre, chiar dacă dubioase, dinastii de bancheri din 
Zurich, s-a aruncat în cea mai nouă iniţiativă cu atâta energie și 
hotărâre, încât a uimit-o până și pe soţia sa, Monique, care 
deslușise de mult ce se afla în spatele sfinţeniei personajului 
public și se număra printre cei mai aspri critici ai lui, așa cum 
sunt adesea nevestele. 

Fiind maestru în impunerea unei mărci și crearea imaginii, 


VP - 139 


mai întâi s-a concentrat pe numele întreprinderii. S-a gândit că 
Freedom House!” sună frumos și a suferit când a aflat că este 
numele unui grup de experți respectat, cu sediul în Washington. 
Gabriel a sugerat Global Alliance for Democracy!f. Ce-i drept, 
era anost, iar acronimul în engleză era cumplit. Dar nu lăsa 
nimic pe seama imaginaţiei, mai ales a imaginaţiei rușilor, ceea 
ce era întregul rost al proiectului. Martin a comandat un logo 
potrivit de grandios și s-a născut One World Global Alliance for 
Democracy, dedicată promovării libertăţii și drepturilor omului. 

A durat un pic, desigur. Insă Gabriel, chiar dacă simţea 
presiunea ceasului care ticăie, n-a arătat-o în niciun fel. Avea de 
spus o poveste, și avea de gând s-o deșire încet, fiecare 
element al intrigii fiind dezvăluit în ordinea corectă și cu 
amănuntele potrivite acordate fiecărui personaj și cadru. Nu era 
neapărat o poveste care să atragă mult public. Dar, la urma 
urmei, publicul lui Gabriel era mic - un fost agent KGB bogat 
care avea la dispoziţie o unitate de elită de agenţi operativi 
cibernetici. Nimic nu avea să fie lăsat la voia întâmplării. 

Așa s-a întâmplat când a apărut One World Global Alliance for 
Democracy. Site-ul poliglot, interactiv, al grupului a prins viață 
la nouă dimineața, ora Genevei, la aniversarea unei luni de la 
asasinarea lui Viktor Orlov la Londra. În conţinutul scris și 
redactat în cea mai mare parte de către Gabriel și echipa sa era 
descrisă o planetă care se îndreaptă inexorabil spre 
autoritarism. Martin a lansat același avertisment sumbru într-un 
vârtej de interviuri la televiziuni. BBC i-a oferit treizeci de 
minute de timp de emisie preţios, la fel ca NTV al Rusiei, unde s- 
a angajat într-o dezbatere aprinsă cu gazda pro Kremlin a unei 
emisiuni cu mare audienţă. Deloc surprinzător, Martin a pus-o cu 
botul pe labe. 

Recenziile se împărțeau conform liniilor ideologice și 
partizane, dar asta era de așteptat. Presa progresistă a găsit 
multe lucruri de admirat în iniţiativa lui Martin; marginalii 
populiști, mai puţine. Un redactor american de știri de 
televiziune de extremă dreapta a categorisit cu dispreț Global 
Alliance for Democracy ca „George Soros reîncălzit”. Dacă 
exista o ameninţare la adresa democrației, a adăugat el, era de 


17 Casa Libertăţii. 
18 Alianţa Globală pentru Democraţie. GAD este acronimul pentru Generalized Anxiety 
Disorder (tulburarea de anxietate generalizată). 


VP - 140 


la cei care le știu pe toate, stângiștii statului excesiv de 
protector, ca Martin Landesmann. Gabriel a fost încântat să 
vadă că site-ul Russia Today, diviziunea de propagandă în limba 
engleză a Kremlinului, aproba din toată inima. 

Nicio agenţie de știri sau lider de opinie, indiferent de 
tendinţa ideologică, n-a pus sub semnul întrebării sinceritatea 
lui Martin. Și se părea că nici rușii, care în după-amiaza 
următoare au făcut prima tentativă de a pirata Global Alliance 
for Democracy. Unitatea 8200 a găsit originea atacului într-un 
computer dintr-o clădire de birouri din Place du Port, Geneva - 
aceeași clădire care găzduia birourile lui NevaNeft Holdings SA 
și ale filialei ei, Grupul Haydn. 

Era clar că gambitul de deschidere al lui Gabriel atrăsese 
atenţia țintei sale. Totuși, nu și-a îngăduit luxul sărbătoririi, 
pentru că ticluia deja următorul capitol al poveștii. Cadrul era 
biroul din Zurich al lui RhineBank AG, cunoscut și ca avanpostul 
cel mai murdar al celei mai murdare bănci din lume. 

e 

Primul la care a ajuns un e-mail a fost un corespondent al lui 
New York Times care mai scrisese cu competență despre 
RhineBank. Părea să fie trimis de un angajat de la sediul firmei. 
Nu era. Gabriel îl scrisese cu mâna sa, cu Yossi Gavish și Eli 
Lavon uitându-i-se peste umăr. 

Erau anexate câteva sute de documente. O mică parte 
fuseseră luate din arhiva lui Isabel Brenner. Restul fuseseră 
obținute clandestin de Unitatea 8200, care a făcut piratarea atât 
de iscusit, încât RhineBank nu și-a dat seama că intrase cineva 
în sistemul ei. Puse laolaltă, documentele ofereau dovezi 
incontestabile că sucursala din Zurich a firmei avea o unitate 
secretă, cunoscută ca „Spălătoria de rufe rusești”, o bandă 
rulantă cu funcţionare lină, care canaliza bani murdari din Rusia 
și depunea bani curati în întreaga lume. N-au fost implicate nicio 
altă sucursală sau departament al lui RhineBank, și niciunul 
dintre documente nu era legat de activităţile lui Arkadi Akimov 
sau ale corporației lui fantomă, Omega Holdings. 

Articolul reporterului a apărut pe site-ul Times peste o 
săptămână. A fost urmat curând de articole similare în Wall 
Street Journal, Bloomberg News, Washington Post, The 
Guardian, Die Welt și Neue Züricher Zeitung -toate primiseră, la 
rândul lor, e-mailuri pline de documente. La sediul lui 


VP - 141 


RhineBank, purtătoarea de cuvânt spilcuită a dat din colț în colț 
și a tăgăduit, în vreme ce la ultimul etaj Consiliul celor zece 
discuta opţiunile. A fost un acord unanim că un masacru total ar 
satisface setea de sânge a presei și organelor de control. 

Ordinul a fost dat joi, la miezul nopţii, și execuțiile au început 
la ora nouă dimineața. Douăzeci și opt de angajaţi din sucursala 
Zurich au fost concediaţi, printre care și Isabel Brenner, un 
agent de conformitate care semnase o mare parte dintre hârtiile 
„Spălătoriei de rufe rusești”. Cumva, Herr Zimmer a izbutit să 
supravieţuiască. In biroul său ca un acvariu, i-a oferit lui Isabel 
un acord de încetare a contractului. Ea a semnat documentele 
în care scria că acceptă un cec compensatoriu de un milion de 
euro. 

A ieșit pentru ultima dată din RhineBank la patru și un sfert în 
acea după-amiază, ducând o cutie de carton cu lucrurile sale, iar 
în seara următoare s-a mutat într-un apartament complet 
mobilat din Orașul Vechi din Geneva, al cărui proprietar era noul 
său angajator, Global Vision Investments. Grosul echipei lui 
Gabriel s-a dus cu ea la Geneva. Noua lor casă conspirativă era 
în cartierul diplomatic luxos Champel, cu un fleac de chirie 
lunară de șaizeci de mii pe lună. 

Insă Gabriel a rămas la Zurich, însoţit doar de Eli Lavon și 
Christopher Keller. Una peste alta, operaţiunea avusese un 
început promiţător. Avea tabloul. Avea bancherul. Avea fata. Nu- 
i mai trebuia decât vedeta. Din acest motiv, după ce a cumpănit 
cu grijă riscurile, atât profesionale, cât și personale, a luat 
telefonul și a sunat-o pe Anna Rolfe. 


31. 


ROSENBUHLWEG, ZURICH 


Vilele din Rosenbuhlweg erau mari, și vechi, și înghesuite una 
într-alta. Insă una stătea pe propriul promontoriu și era 
înconjurată de un gard de fier impresionant. Gabriel a ajuns la 
ora stabilită, șapte și jumătate după-amiaza, și a găsit poarta 
încuiată. Bombardat de picături mari de ploaie, cu o șapcă trasă 
bine pe frunte, a apăsat cu degetul mare butonul interfonului și 


VP - 142 


a așteptat aproape un minut răspunsul. Presupunea că o merită. 
Ruperea relaţiei lor scurte și furtunoase nu se prea număra 
printre cele mai bune momente ale sale. 

— Pot să te ajut cu ceva? a întrebat, în cele din urmă, o voce 
de femeie. 

— Cu siguranţă sper asta. 

— Bietul de tine. Stai să văd dacă pot să-mi dau seama cum 
să-ţi deschid. Că altfel o să te prăpădești. 

A mai trecut o vreme până ca încuietoarea automată să se 
deschidă, în sfârșit. Ud până la piele, Gabriel a urcat treptele 
până la galeria exterioară ameţitor de înaltă. Ușa s-a deschis 
când a atins-o. Holul nu se schimbase de la ultima lui vizită; 
același bol de sticlă mare stătea pe aceeași masă de lemn 
sculptat. A aruncat o privire în livingul sobru și în amintire a 
văzut un bărbat bine îmbrăcat, în vârstă și evident bogat, 
zăcând într-o baltă de sânge. Șosetele lui, și-a amintit brusc 
Gabriel, erau desperecheate. Unul dintre mocasinii de piele 
întoarsă, dreptul, avea talpa și călcâiul îngroșate. 

— E cineva? a strigat, dar nu i-a răspuns decât un arpegiu 
catifelat în sol minor. 

A urcat la etajul vilei și a urmat sunetul până în camera de 
muzică, unde Anna își petrecuse o mare parte din copilăria 
nefericită. Părea că nu e conștientă de venirea lui. Era pierdută 
în arpegiul simplu. 

Tonică, a treia, a cincea... 

Gabriel și-a scos șapca udă și, plimbându-se prin încăpere, s-a 
uitat la puzderia de fotografii înrămate care împodobeau pereții. 
Anna cu Claudio Abbado. Anna cu Daniel Barenboim. Anna cu 
Elerbert von Karajan. Anna cu Martha Argerich. Doar într-una 
dintre fotografii era singură. Cadrul era Scuola Grande di San 
Rocco din Veneţia, unde tocmai încheiase o interpretare 
electrizantă a piesei pentru care era faimoasă - Sonata „Trilul 
diavolului” a lui Giuseppe Tartini. Gabriel stătea la nici trei metri 
de ea, lângă tabloul lui Tintoretto /spita lui Hristos. La 
terminarea recitalului o însoţise pe solistă în cabină, unde ea a 
găsit un talisman corsican ascuns în cutia viorii, alături de un 
bileţel scris de bărbatul care fusese angajat s-o omoare în seara 
aceea. 

Spune-i lui Gabriel că îmi rămâne dator... 

Vioara a tăcut. In cele din urmă, Anna a spus: 


VP - 143 


— N-am cântat niciodată „Trilul diavolului” mai bine decât în 
seara aceea. 

— De ce crezi că s-a întâmplat asta? 

— Frica, îmi închipui. Sau poate avea ceva de-a face cu faptul 
că mă îndrăgosteam. 

A cântat pasajul languros de la începutul sonatei, apoi s-a 
oprit brusc. 

— Ai reușit vreodată să-l găsești? 

— Pe cine? 

— Pe englez, desigur. 

Gabriel a șovăit, apoi a zis: 

— Nu. 

Anna s-a uitat la el de sus, peste gâtul viorii. 

— De ce mă minţi? 

— Pentru că, dacă ţi-aș spune adevărul, nu m-ai crede. S-a 
uitat la vioară. Ce s-a întâmplat? Te-ai plictisit de Stradivarius și 
Guarneri? 

— Nu e a mea. E un Klotz de la începutul secolului al XVIII-lea, 
împrumutată din moștenirea proprietarului original. 

— Care era? 

— Mozart. Anna i-a aratat vioara, ţinută vertical. A lăsat-o la 
Salzburg când s-a dus la Viena. În clipa în care nu va mai fi 
periculos să mă întorc în studio, o voi folosi la înregistrarea celor 
cinci concerte pentru vioară compuse de el. Spre deosebire de 
cele mai multe viori vechi, nu a fost modernizată în secolul al 
XIX-lea. Sunetul ei e foarte armonios și voalat. l-a întins-o lui 
Gabriel. Vrei s-o ţii? El a refuzat. Care-i problema? Te temi că o 
s-o scapi din mână? 

— Da. 

— Dar pui tot timpul mâna pe obiecte preţioase. 

— Pot repara un Tiţian. Dar pe asta, nu. 

Ea și-a pus vioara sub bărbie și a cântat două note deodată, 
disonant, frapant, din sonata lui Tartini. 

— Îmi umpli de apă podeaua. 

— Asta din pricină că m-ai făcut dinadins să stau în ploaie. 

— Ar fi trebuit să-ţi iei o umbrelă. 

— Nu iau niciodată cu mine o umbrelă. 

— Da, a zis ea rece. E unul dintre lucrurile pe care mi le 
amintesc cel mai bine despre tine, alături de faptul că dormi 
întotdeauna cu un pistol pe noptieră. A pus cu grijă vioara în 


VP - 144 


cutie și și-a încrucișat braţele pe piept. Cum procedează lumea 
într-o astfel de situaţie? Își strâng mâna sau se sărută fără 
pasiune? 

— Profită de scuza pandemiei ca să păstreze distanţa. 

— Ce păcat! Speram la un sărut fără pasiune. A pus o mână 
pe pianul de concert Bechstein Sterling. Am avut relaţii cu mulţi 
bărbați în viaţa mea... 

— Mulţi, a fost de acord Gabriel. 

— Dar niciunul n-a dispărut fără urmă, ca tine. 

— Am fost antrenat de cei mai buni. 

— Îți amintești cât ai stat în vila mea din Portugalia? 

— Șase luni. 

— De fapt, șase luni și paisprezece zile. Și totuși, n-am primit 
în toţi anii ăștia nici măcar un telefon sau e-mail. 

— Nu-s o persoană normală, Anna. 

— Nici eu nu-s. 

Gabriel s-a uitat la fotografiile înșirate pe pereţi. 

— Nu, a zis după o vreme. Cu siguranţă nu ești. 

Anna era, după toate standardele obiective, cea mai bună 
violonistă din generaţia ei - cu tehnică strălucită, pasionată și 
fierbinte, cu o tonalitate lichidă inegalabilă, pe care o scotea din 
instrument prin forța pură a voinţei sale neîmblânzite. De 
asemenea, era predispusă la schimbări imense ale dispoziţiei și 
la episoade de nechibzuinţă personală, printre care un accident 
la drumeţie din care s-a ales cu o vătămare la faimoasa ei mână 
stângă, care i-a primejduit cariera. În Gabriel văzuse o forță 
stabilizatoare. Pentru o scurtă perioadă au fost unul dintre acele 
cupluri infinit de fascinante despre care citești în romane, 
violonista și restauratorul de artă, care locuiau împreună într-o 
vilă pe Costa de Prata. Nu conta că Gabriel avea o identitate 
falsă, sau că avea pe mâini sângele unei duzini de oameni, ori 
că ea n-avea voie niciodată, în nicio împrejurare, să îndrepte 
spre el un aparat de fotografiat. Dacă n-ar fi fost câteva 
fotografii de supraveghere făcute de elvețieni, n-ar fi existat 
nicio dovadă că Gabriel Allon a cunoscut-o vreodată pe cea mai 
celebră violonistă din lume. 

Din cât știa el, și ea ţinuse secretă prezenţa lui. De fapt, o 
parte din Gabriel era surprinsă că își mai amintește de el; viața 
ei amoroasă de după despărţirea lor fusese la fel de 
tumultuoasă ca interpretarea. Avusese povești de dragoste cu 


VP - 145 


un şir de moguli, muzicieni, dirijori, pictori, actori și cineaști. S-a 
măritat de două ori și de două ori a divorţat spectaculos. Din 
fericire sau nefericire, din niciuna dintre căsătorii n-a rezultat un 
copil. De curând, i-a spus cuiva care îi luă un interviu că a 
terminat cu dragostea, are de gând să-și petreacă ultimii ani ai 
carierei în căutarea perfecțiunii. Pandemia i-a dat peste cap 
planurile. Nu mai pusese piciorul într-un studio sau pe o scenă 
de la apariţia la Tonhalle din Zurich cu Martha Argerich. Nu era 
surprinzător că își dorea cu disperare să cânte iar în faţa 
publicului. Adoraţia unei mulţimi era pentru Anna ca oxigenul. 
Fără el, ar fi murit încetul cu încetul. 

S-a uitat la verigheta de pe degetul lui. 

— Tot căsătorit? 

— De fapt, recăsătorit. 

— Prima ta soţie a... 

— Nu. 

— Copii? 

— Doi. 

— Soţia ta e evreică? 

— Fiică de rabin. 

— De aceea m-ai părăsit? 

— De fapt, mi s-a părut insuportabil faptul că exersai tot 
timpul, a zâmbit Gabriel. Nu mă puteam concentra la muncă. 

— Mirosul solvenţilor tăi era groaznic. 

— Evident, a zis Gabriel cu viclenie, eram condamnaţi de la 
bun început. 

— Presupun că am avut norocul să se termine înainte ca 
cineva să fie rănit, a zâmbit Anna trist. Ei bine, cam asta-i tot. În 
afară, desigur, de motivul pentru care ai apărut la ușa mea după 
toţi acești ani. 

— Aş vrea să te închiriez pentru un recital. 

— Nu-ţi poţi permite să mă plătești. 

— Nu eu plătesc. 

— Dar cine? 

— Martin Landsmann. 

— Sfinţia Sa? L-am văzut pe Sfântul Martin la televizor mai 
deunăzi avertizând despre sfârșitul democraţiei. 

— Are dreptate. 

— Dar e un mesager imperfect, ca să nu zic mai mult. Anna s- 
a dus la fereastră, care dădea spre grădina din spatele vilei. 


VP - 146 


Când eram mică, Walter Landesmann venea adesea în această 
casă. Știu exact de unde a avut Martin banii ca să-și facă acea 
firmă cu capital privat. 

— Nu știi nici jumătate. Dar a fost de acord să mă ajute într-o 
chestiune de maximă urgenţă. 

— O să fiu în primejdie? 

— Absolut niciuna. 

— Ce dezamăgire! S-a răsucit spre el. Și unde va fi acest 
recital? 

— Kunsthaus. 

— Un muzeu de artă? Cu ce ocazie? 

Gabriel i-a explicat. 

— Data? 

— Jumătatea lui octombrie. 

— Ceea ce îmi dă mai mult decât destul timp să curăț pânzele 
de păianjen ale coronavirusului. A scos din cutie vioara lui 
Mozart. Vreo preferință? 

— Beethoven și Brahms, dacă nu te superi. 

— Niciodată. Ce anume din Beethoven? 

— Sonata în fa major. 

— O încântare. Și din Brahms? 

— Cea in re minor. 

Ea a ridicat o sprânceană. 

— Cheia pasiunii înăbușite. 

— Anna... 

— Am cântat-o pe cea in re minor în seara aceea, la Veneţia. 
Cred că e cam așa. A închis ochii și a cântat tulburătoarea temă 
de deschidere din a doua mișcare a sonatei. Sună mai bine pe 
Guarneri, nu crezi? 

— Dacă zici tu. 

Anna a lăsat în jos vioara. 

— E tot ce-ţi trebuie de la mine? Două mici sonate? 

— Pari dezamăgită. 

— Sinceră să fiu, speram ceva un pic mai... 

— Cum? 

— Primejdios. 

— Bine, a zis Gabriel. Pentru că mai e ceva. 


VP - 147 


32. 


LONDRA - ZURICH 


Amelia March de la ARTNews a fost prima care a aflat. Sursa 
ei a fost manechinul devenit dealer de artă Olivia Watson, care, 
din motive niciodată lămurite, a avut parte de o vizionare 
privată. Dar unde Dumnezeu îl găsise? Nici măcar Olivia, cu 
toată evidenta ei înzestrare fizică, n-a fost în stare să-l 
momească să-i spună. Și nici n-a fost în stare să afle numele 
expertului în istoria artei care a oferit atribuirea actualizată. 
Evident, era incontestabil. Tăbliţele de piatră de pe Muntele 
Sinai. Cuvântul lui Dumnezeu. 

Amelia avea destulă minte ca să nu-l sune direct pe el; la fel 
ca majoritatea dealerilor de artă din Londra, era neobișnuit de 
priceput la împletirea unor jumătăţi de adevăr cu minciuni 
sfruntate. În schimb, a făcut cercetări discrete în cercul lui la fel 
de rau-famat de complici, colaboratori și competitori ocazionali. 
Roddy Hutchinson, cel mai bun prieten al lui, a jurat că nu știe 
absolut nimic, ca și Jeremy Crabbe, Simon Mendenhall și Nicky 
Lovegrove. Julian Isherwood i-a sugerat Ameliei să vorbească cu 
noua sa parteneră, Sarah Bancroft, care era ea însăși o sursă 
nesfârșită de zvonuri. Amelia i-a lăsat un mesaj în căsuţa 
poștală și câteva rânduri prin e-mail. N-a primit niciun răspuns. 

Ceea ce nu i-a mai lăsat Ameliei nicio variantă în afară de a-l 
aborda direct pe dealer, întotdeauna o acţiune riscantă dacă 
erai femeie. La fel ca enigmatica Sarah Bancroft, el i-a ignorat 
apelurile telefonice și a refuzat să răspundă când ea s-a înfiinţat 
la galeria lui din Bury Street și a sunat la ușă. In vitrină era o 
mică pancartă pe care scria FARA COMENTARII. 

Era, și-a zis Amelia, vinieta perfectă cu care să-și înceapă 
articolul, pe care a început să-l scrie la sfârșitul acelei după- 
amiezi. Încă mai trudea la prima ciornă când redactorul-șef i-a 
trimis linkul la un articol care tocmai apăruse în Neue Züricher 
Zeitung. Se părea că dealerul de artă din Londra Oliver 
Dimbleby îi vânduse un tablou de Artemisia Gentileschi (până 
atunci atribuit eronat) - Cântăreața la lăută, ulei pe pânză, 
152x134 centimetri - bancherului și activistului politic elveţian 
Martin  Landesmann. Sfântul Landesmann acceptase cu 

VP - 148 


generozitate să doneze tabloul muzeului Kunsthaus din Zurich, 
unde avea să fie expus după o restaurare generală. Muzeul 
plănuia să-l prezinte la o recepţie de gală, la care violonista 
elveţiană de renume internaţional Anna Rolfe avea să urce pe 
scenă pentru prima dată de la începutul pandemiei. Sponsorul 
evenimentului era noua companie a lui Landesmann, One World 
Global Alliance for Democracy. Din păcate, publicul larg nu era 
invitat. 

Învinsă la potou, Amelia a scris un articol fără vigoare, însă 
profund, care o punea pe Artemisia - pictoriţă barocă talentată, 
dar a cărei operă a fost mult timp umbrită de violarea ei de 
către Agostino Tassi - în rolul de simbol feminist. În restul presei 
britanice apărea dezamăgirea că un important dealer de artă 
din Londra a înlesnit plecarea unuia dintre tablourile pictate de 
Artemisia nici mai mult, nici mai puţin decât în Elveţia. Singurul 
punct luminos, mârâia The Guardian, era că acea Cântăreaţă la 
lăută avea să atârne într-un muzeu, ca să fie văzută de toată 
lumea, nu pe peretele altui bogătan. 

In ceea ce-i privește, cei din Kunsthaus s-au bucurat de 
norocul care dăduse peste ei. Din cauza amenințării pandemiei 
care plutea încă deasupra capetelor, doar două sute cincizeci de 
oaspeți aveau să fie invitaţi la gală. Deloc surprinzător faptul că 
bătălia pe bilete era aprigă. Oricine era cineva - cei aplaudaţi și 
cei dispreţuiţi, cei insultător de bogaţi și cei doar bogați, cu mic, 
cu mare - s-a luptat cu colții și ghearele ca să participe. Martin 
era asediat de telefoane de la prieteni, asociaţi și chiar câţiva 
dușmani de moarte. Fiecăruia i s-a spus să sune la un anumit 
număr, care suna în casa conspirativă din Erlenbach, unde 
Gabriel şi Eli Lavon se delectau hotărându-le soarta. 
Christopher, care se dădea drept coordonatorul de evenimente 
de la Global Alliance for Democracy, era cel care transmitea 
verdictele. Printre cei cărora li s-a refuzat invitaţia au fost Karl 
Zimmer, șeful sucursalei din Zurich a lui RhineBank, și doi 
membri de rang înalt din Consiliul celor zece. 

După trei zile nu mai rămăseseră decât douăzeci de bilete. 
Gabriel păstra două pentru Arkadi Akimov și soţia lui, Oksana. 
Din păcate, cei doi nu-și manifestau interesul pentru participare. 

— Poate că el și-a programat deja altceva, a sugerat Eli 
Lavon. 

— Cum ar fi? 


VP - 149 


— Poate că plănuiește să răstoarne în sera aceea o 
democraţie. Sau poate că Vladimir Vladimirovici i-a cerut să vină 
la Moscova ca să-și treacă în revistă portofoliul de investiţii. 

— Sau poate, cumva, nu știe că evenimentul sezonului va 
avea loc la Kunsthaus din Zurich și el n-a primit o invitaţie. 

— Și nici n-o să primească, a zis Lavon cu un aer grav. Nu 
până ce nu stă pe labele din spate și imploră să primească. 

— Și dacă n-o face? 

— Atunci nu vom avea de arătat niciun rezultat al eforturilor 
noastre, în afară de un tablou al Artemisiei Gentileschi și un nou 
ONG prodemocraţie. Dar în niciun caz nu-l vei invita pe Arkadi 
Akimov să participe la recepţie. Ar fi împotriva întregii noastre 
doctrine operaţionale. Lavon i-a aruncat o privire lui Christopher. 
Intrăm în tramvai înaintea țintei, nu în urma ei. Și întotdeauna, 
întotdeauna, așteptăm ca ţinta să facă prima mișcare. 

Gabriel a recunoscut că așa este. Dar după alte trei zile fără 
vreun contact era scos din minţi de îngrijorare. Yuval Gershon, 
directorul Unităţii 8200, a fost cel care i-a adus pacea, în sfârșit. 
Unitatea tocmai interceptase telefonul dat de o oarecare 
Ludmila Sorova de la NevaNeft la Global Alliance for Democracy. 
Peste cinci minute ea a sunat la numărul din casa conspirativă. 
După ce i-a ascultat cererea, Christopher a pus apelul în 
așteptare și i-a zis lui Gabriel: 

— Oksana Akimova și soţul ei ar fi onoraţi să participe la 
recepţia de la Kunsthaus. 

— Dacă ai un dram de respect de sine, a zis Lavon, o să-i spui 
că e prea târziu. 

Gabriel a șovăit, apoi a încuviinţat din cap încet. 

Christopher a dus receptorul la ureche și a scos apelul de pe 
linia de așteptare. 

— Îmi pare foarte rău, doamnă Sorova, dar mă tem că nu mai 
sunt bilete. Dacă ne-aţi fi sunat mai devreme... După o tăcere, a 
zis: Da, o donaţie către Global Alliance for Democracy ar 
influența, cu siguranţă, gândirea noastră. La ce fel de 
contribuţie s-a gândit domnul Akimov? 

(J 

După câteva oferte și contraoferte s-a ajuns la uluitoarea 
sumă de douăzeci de milioane de franci elvețieni, un pic mai 
mult decât dăduse Martin pe Cântăreața la lăută. El se angajase 
să trimită pictura la Kunsthaus, restaurată la splendoarea ei 


VP - 150 


originară, la timp pentru gală. Conservatorul-șef al muzeului, 
respectatul Ludwig Schenker, era sceptic. După ce văzuse 
fotografii cu rezoluție mare ale pânzei, a calculat că o restaurare 
corectă ar dura șase luni, dacă nu mai mult. Fiind specialist în 
pictura barocă italiană, s-a oferit să fie consultant. Martin s-a 
împotrivit politicos. Restauratorul la care se gândea pentru 
acest proiect nu lucra bine cu alţii. 

—E bun omul dumneavoastră? s-a interesat domnul 
Schenker. 

— Mi s-a spus că este unul dintre cei mai buni. 

— Îi cunosc lucrările? 

— Fără îndoială. 

— Pot măcar să-i împărtășesc unele observaţii pe care le am? 

— Nu, a zis Martin. Nu puteţi. 

Fotografiile cu rezoluție mare nu dezvăluiau decât o parte din 
vătămare. De exemplu, nu reprezentau cu precizie gradul 
șocant în care pânza de patru sute de ani se lăbărţase cu 
timpul. Gabriel a conchis că n-are de ales, trebuie să refacă 
dublura pânzei, o lucrare delicată care implica adăugarea unei 
bucăţi noi de pânză de in pe spatele pânzei originale și apoi 
repunerea ei într-o ramă. Când procedura a fost încheiată, s-a 
apucat de partea cea mai plictisitoare a restaurării, îndepărtarea 
lacului vechi și a murdăriei de pe suprafaţă cu ajutorul unor 
beţișoare cu vată înmuiate într-un amestec atent dozat de 
acetonă, proxitol metilic și alcooluri minerale. Fiecare bețișor 
putea să curețe cam trei centimetri pătraţi de pictură până să se 
murdărească prea tare. Noaptea, când nu visa sânge și foc, 
îndepărta lacul îngălbenit de pe o pânză mare cât Piaţa San 
Marco. 

Lucra în camera dinspre grădină a casei conspirative, cu 
ferestrele deschise ca să iasă vaporii primejdioși ai solventului. 
Christopher și Eli Lavon aveau destulă minte ca să nu se uite la 
el când lucrează. Un curier al Biroului i-a adus pensulele și 
pigmenţii din Strada Narkiss, împreună cu vechiul său CD-player 
mânjit cu vopsele și câteva dintre înregistrările sale preferate de 
muzică clasică. Restul materialelor, printre care chimicalele și 
două lămpi cu halogen puternice, le-a cumpărat de acolo. 

De două ori pe săptămână, Isabel se ducea la casa 
conspirativă din Geneva la un curs intensiv cu elementele de 
bază ale meseriei. După felul în care străpunsese cu succes 


VP - 151 


apărarea „Spălătoriei de rufe rusești”, avea un talent înnăscut 
pentru disimulare. Nu mai avea nevoie decât de un pic de 
șlefuire. Christopher și Eli Lavon erau instructorii ei, și tehnicile 
pe care i le-au inculcat erau împrumutate atât din tradiţiile 
britanice, cât și din cele israeliene. Ca urmare, educaţia ei n-a 
avut de suferit. În frăţia internaţională a agenţilor secreţi, cei din 
MI6 și din Birou erau unanim consideraţi cei mai buni controlori 
de agenți din domeniu. 

Gabriel rămânea observator de la distanţă al antrenamentului 
lui Isabel, pentru că avea de terminat o restaurare și de condus 
un serviciu. Făcea naveta între Zurich și Tel Aviv, și de două ori 
s-a dus la Londra ca să discute cu Graham Seymour. Mai 
rămăseseră zece zile până la gală și Cântăreața la lăută nu era 
nici pe departe gata să reapară în ochii publicului. Câteva 
porţiuni mari aveau nevoie de retușare, printre care veșmântul 
chihlimbariu al tinerei cântărețe și faţa ei, pe care Artemisia o 
pictase minunat în semiprofil, cu o expresie atât senină, cât și 
concentrată. Mai era și o undă de prevestire rea, credea Gabriel, 
poate că o aluzie la primejdia care o aștepta pe fată imediat în 
afara siguranţei din camera ei de muzică. 

Dat fiind că nu mai restaurase nicio pictură a Artemisiei, 
Gabriel ar fi preferat să lucreze cu o încetineală migăloasă. Însă 
termenul-limită care îi atârna deasupra capului nu îngăduia 
asta. N-avea importanţă; după ce studiase metoda italiană de 
restaurare, putea să fie la nevoie cel mai rapid dintre pictori. De 
obicei, operele lui Puccini, mai ales La Boheme, erau fondul 
muzical obișnuit. Însă restaurarea tabloului Cântăreața la lăută a 
fost făcută mai ales pe două sonate pentru vioară - una de 
Beethoven, cealaltă de Brahms - și o piesă tulburătoare a lui 
Serghei Rahmaninov, compozitorul preferat al oligarhului Arkadi 
Akimov. 

In a doua seară de miercuri din octombrie, Isabel a venit în 
casa conspirativă pentru ultima ședință cu Christopher și Eli 
Lavon. De această dată i s-a alăturat o femeie care era idolul ei, 
renumita violonistă din Elveţia Anna Rolfe. Repetiţia lor nu 
implica muzică, doar coregrafie - punerea lesnicioasă și aparent 
printr-o întâmplare fericită a lui Arkadi Akimov în mâinile lui 
Martin Landesmann. După aceea, Anna s-a furișat în camera 
dinspre grădină ca să-l vadă pe Gabriel la lucru, știind foarte 
bine că îi abătea astfel atenţia. 


VP - 152 


El a pus vopsea pe pensulă și a atins cu ea obrazul cântăreţei 
la lăută. 

— La ce crezi că se gândește? 

— Fata din tablou? 

— Fata din camera de alături. 

— Probabil se întreabă cum se face că ne cunoaștem. Anna s- 
a încruntat. 

— Chiar te irita faptul că exersam? 

— Niciodată. 

— Bine. Pentru că eu nu oboseam niciodată să te privesc cum 
lucrezi. 

— Crede-mă, devine plictisitor. 

— La fel ca mine. 

Ea a tras un pic de pielea de pe maxilar. 

— Presupun că nu poți lucra un pic la mine înainte de recitalul 
de sâmbătă seara. 

— Mă tem că n-am niciun minut de pierdut. 

— O să termini la timp? 

— Asta depinde de câte întrebări mai ai de gând să-mi pui. 

— De fapt, nu mai am decât una. 

— Vrei să știi ce s-a întâmplat cu englezul care fusese angajat 
să ne omoare pe noi în seara aceea, la Veneţia. 

— Da. 

— Vorbește cu fata în camera de alături, a zis Gabriel. 

— Ăla chipeș de te dă pe spate, bronzat superb? Anna a oftat. 
Chiar trebuie să glumești cu orice? 


33. 


KUNSTHAUS, ZURICH 


Ca să ajungi la intrarea în muzeul Kunsthaus, în care se află 
cea mai mare și mai importantă colecţie din Elveţia de tablouri 
și alte obiecte de artă începând cu secolul al XII-lea, nu 
traversezi o piaţă istorică și nu urci pe trepte de piatră 
monumentale. Traversezi doar o mică esplanadă de lângă 
Heimplatz, care la ora opt în seara de sâmbătă era luminată ca 
ziua de luminile televiziunilor și logoul One World Global Alliance 


VP - 153 


for Democracy. Directorul muzeului i-a implorat pe invitaţii la 
gală să folosească transportul public ca să reducă amprenta de 
carbon a evenimentului. În afară de patru femei tinere care au 
coborât dintr-un tramvai 5, nimeni nu s-a conformat. Cei mai 
mulți au zăbovit un pic în faţa galeriei exterioare a muzeului, ca 
să se lase fotografiaţi de presă. Și câţiva, printre care directorul 
general al lui Credit Suisse, au acceptat să dea scurte interviuri. 
Martin a vorbit aproape zece minute, în vreme ce Monique 
strălucea orbitor într-o rochie de la Dior Haute Couture. Deloc 
surprinzător, rochia, cu decolteul ei spectaculos, a fost cea care 
a făcut curând vâlvă în reţelele sociale. 

Christopher Keller, în costum negru și cravată, ţinând plăcuţa 
cu lista, observa de la locul său din hol parada de bani și 
frumuseţe trecătoare. Pe ecusonul laminat de la rever scria că 
este Nicolas Carnot, angajat la Global Vision Investments. 
Monsieur Carnot a fost cel care, la patru și jumătate în acea 
după-amiază, mult mai târziu decât ar fi preferat directorul, a 
dus Cântăreața la lăută la noua ei casă. Acum tabloul era într-o 
încăpere de lângă sala de spectacol, cu paznici înarmaţi. Într-o 
cameră alăturată, tot cu paznici înarmaţi, era Anna Rolfe. 
Monsieur Carnot dăduse instrucţiuni stricte personalului 
muzeului ca în niciun caz - în afară, poate, de izbucnirea 
războiului atomic - să nu fie deranjată înainte de recital. 

Telefonul lui Christopher a vibrat la primirea unui mesaj. Era 
despre locul unde se afla invitatul secret al serii, oligarhul Arkadi 
Akimov. După ce călătorise până la Zurich din casa lui de lângă 
Lacul Geneva cu elicopterul firmei, domnul Akimov se apropia 
de Kunsthaus într-un convoi de limuzine închiriate. Prin 
reprezentanta lui, o anumită Ludmila Sorova, ceruse două bilete 
suplimentare la gală pentru paza personală. Cererea i-a fost 
refuzată și i s-a explicat domnului Akimov că bodyguarzii nu 
erau considerați potriviţi cu acel eveniment. 

Alt cuplu care arăta prosper a intrat în hol - magnatul 
farmaceutic cu sediul în Basel Gerhard Muller și soţia lui 
subnutrită, Ursula. Christopher, ca un școlar cuminte, le-a bifat 
numele pe listă și, ridicând din nou privirea, a zărit o procesiune 
de trei mașini Mercedes Clasa S identice oprind lângă 
Heimplatz. Din prima și a treia mașină au ieșit șase bodyguarzi. 
Toţi veterani din unităţile de elită spețnaz, toţi cu sânge pe 
mâini. Și toți înarmaţi, și-a zis Christopher, care nu era. Nu avea 


VP - 154 


decât clipboardul cu lista și pixul și un ecuson laminat pe care 
scria că e Nicolas Carnot, un nume pe care îl pescuise din 
trecutul său complicat. 

Mai avea și zâmbetul ironic, pe care l-a arborat ca pe o 
armură când Arkadi Akimov și soția lui, Oksana, au coborât din 
al doilea Mercedes. Falanga de bodyguarzi i-a escortat de-a 
curmezișul esplanadei până la intrarea în muzeu. Spre marea 
ușurare a lui Christopher, n-au încercat să-i urmeze în hol. 

Acolo a putut să-i privească în voie. Arkadi Akimov, băiatul 
bolnăvicios de pe Aleea Baskov, era acum o persoană suplă, cu 
ținută dreaptă și aer poruncitor, cu păr argintiu rărit pieptănat 
cu grijă peste chelia rusească mare și piele netedă bine întinsă 
peste pomeţii rusești pătrați. Gura era mică și nu zâmbea, ochii 
erau pieziși și pătrunzători. Christopher și-a zis că sunt ochii 
unui gangster antrenat de Centrala din Moscova. Privirea lor a 
trecut peste el fără să se oprească, poposind apoi aprobator pe 
Oksana. Estimarea profesională a lui Christopher era că Arkadi 
își considera soția tânără și frumoasă un pic mai mult decât un 
obiect. Dumnezeu s-o aibă în pază dacă îl mânia vreodată. Ar 
ucide-o și și-ar găsi alta. 

Akimovii i-au urmat pe Mulleri spre sala de spectacol pe un 
traseu pregătit anume, care i-a dus pe lângă unele dintre cele 
mai populare atracţii ale muzeului, printre care lucrări de 
Bonnard, Gauguin, Monet și Van Gogh. Christopher, înarmat cu 
plăcuţa și ecusonul, s-a dus în sală pe un drum direct. Ospătari 
cu veston alb serveau șampanie și hors d'oeuvres în foaier 
primilor sosiți. În sală, rânduri ordonate de scaune erau așezate 
în faţa unei platforme dreptunghiulare pe care se aflau un pian 
mare de concert și un piedestal acoperit cu postav. Tehnicienii 
din departamentul de spectacole al muzeului făceau ultimele 
reglaje ale microfoanelor și luminilor. 

Christopher s-a strecurat pe o ușă din stânga scenei și a auzit 
imediat sunetul înăbușit al viorii Annei Rolfe, două octave dintr-o 
simplă gamă in re minor. Paznicul postat în faţa ușii pălăvrăgea 
cu imperturbabila Nadine Rosenberg, care o acompania de 
multă vreme pe Anna. Isabel era într-o cameră de vizavi. 
îmbrăcată în rochie de seară, cu părul coafat, se privea în 
oglinda luminată de deasupra mesei de machiaj. Violoncelul ei 
William Forster II din 1790 era pus pe un suport în colț. 

— Cum arăt? a întrebat. 


VP - 155 


— Remarcabil de calmă pentru cineva care e pe cale să 
împartă capul de afiș cu Anna Rolfe. 

— Crede-mă, e doar fațada. 

— Vreo ultimă întrebare? 

— Ce se întâmplă dacă el nu mă abordează după spectacol? 

— Presupun că va trebui să improvizezi. 

Ea a ridicat violoncelul de pe suport și a cântat linia melodică 
din „Someday My Prince Will Come”. Christopher o fredona în 
vreme ce traversa sala de spectacol spre foaier. Mulțimea de 
demnitari invitaţi se împărţise în două tabere, una în jurul lui 
Martin Landesmann, cealaltă în jurul lui Arkadi Akimov. Ospătarii 
cu tăvi în mâini făceau naveta între cele două grupări, însă altfel 
domnea o pace plină de răceală. Era, și-a zis Christopher, un 
început perfect al serii. 

(J 

În casa conspirativă din Erlenbach, Gabriel și Eli Lavon 
priveau aceeaşi scenă pe ecranul unui laptop. Imaginea ajungea 
la ei prin amabilitatea Unității 8200, care preluase controlul 
sistemului de securitate al muzeului și rețelei vizuale interne - 
totul cu știința și aprobarea tacită a serviciului de informaţii 
elvețian. 

Puțin înainte de ora opt, uşile sălii de spectacol au fost 
deschise pe dinăuntru și a sunat un clopoțel ritual, întrucât 
invitaţii erau toţi groaznic de bogaţi și nedeprinși să urmeze 
instrucţiuni, l-au ignorat. Într-adevăr, până să fie toţi așezați pe 
locurile atribuite, programul atent plănuit de Gabriel deja se 
desfășura cu o întârziere de douăzeci de minute. Martin și 
Monique, sponsorii și gazdele evenimentului, ocupau două 
scaune în mijlocul primului rând. Arkadi și Oksana Akimov, care 
donaseră douăzeci de milioane de franci elveţieni organizației 
One World Global Alliance for Democracy, primiseră și ei locuri 
de onoare. Așa cum fusese instruit, Martin se purta ca și cum 
rusul și soția lui erau invizibili. 

In cele din urmă, directorul muzeului a pășit pe scenă și a 
ținut o lungă cuvântare despre importanţa artei și culturii într-o 
epocă a conflictelor și nesiguranței. Remarcile lui au fost doar 
un pic mai puţin plicticoase decât cele ale conservatorului-șef, 
Ludwig Schenker, despre Artemisia Gentileschi și incredibila 
regăsire a Cântăreței la lăută, puţine dintre ele semănând cât de 
cât cu adevărul. Măcar de această dată Martin a fost, slavă 


VP - 156 


Domnului, taciturn. La ordinul lui, doi curatori au pus tabloul pe 
piedestal, iar Monique și directorul au dat jos cu un gest grațios 
pânza albă de pe el. În sala de spectacol din Kunsthaus 
aplauzele au fost frenetice. În casa conspirativă din Erlenbach 
au fost mai scurte, dat tot sincere. 

Gabriel și Eli Lavon au privit cum tabloul Cântăreața /a lăută e 
dus de pe scenă și Martin prezintă spectacolul serii. Simpla 
pronunțare a numelui ei a ridicat publicul în picioare, inclusiv pe 
oligarhul Arkadi Akimov. Răspunsul ei la adoraţie a fost 
superficial, mecanic. La fel ca Gabriel, avea capacitatea să 
blocheze orice i-ar fi abătut atenţia, să se închidă într-un cocon 
de tăcere impenetrabil, să se plaseze în alt timp și loc. Pe 
moment, cel puţin, cei două sute cincizeci de invitaţi nu existau. 

Nu erau decât acompaniatoarea și iubita sa Guarneri. Lăuta 
sa, cum îi plăcea să-i zică. Doamna ei graţioasă. Și-a sprijinit 
instrumentul sub bărbie și a pus arcușul pe coarda la Tăcerea a 
părut să dureze o veșnicie. Prea îngrijorat ca să privească, 
Gabriel a închis ochii. O vilă lângă mare. Lumina brun-gălbuie a 
apusului. Muzica fluidă a unei viori. 

e 

Ambele sonate aveau câte patru mișcări și durata aproape 
identică - douăzeci de minute Brahms, douăzeci și două 
Beethoven. Isabel a urmărit ultimele minute ale recitalului Annei 
din ușa deschisă de lângă scenă. Anna ardea cu flăcări mari, 
publicul era vrăjit. Și când te gândești că Isabel avea să-i 
urmeze curând. Cu siguranţă, și-a spus brusc, nu-i cu putinţă. 
Trăia unul dintre frecventele sale vise neliniștite, asta era tot. 
Sau poate că fusese o mică scăpare de vreun fel, o eroare în 
program. Alisa Weilerstein avea să cânte după aceea. Nu Isabel 
Brenner, fost agent de conformitate la cea mai murdară bancă 
din lume, cea care câștigase cândva premiul trei la ARD 
International Music Competition. 

Pierdută în gânduri, a tresărit instinctiv când în sală a izbucnit 
o furtună de aplauze. Martin Landesmann a fost primul care s-a 
ridicat în picioare, urmat pe loc de un bărbat cu păr argintiu 
aflat la câţiva metri la dreapta lui. Isabel s-a chinuit să-și aducă 
aminte numele lui, dar degeaba. Era un nimeni, un nimic. 

Cu microfonul în mână, Anna a cerut liniște, și cei două sute 
cincizeci de oameni de vază înșiraţi în faţa ei s-au supus. Ea a 
mulțumit audienței pentru că sprijină muzeul și cauza 


VP - 157 


democrației și pentru că i-au dat ocazia să cânte din nou în 
public după o absenţă atât de lungă. Fiind bogată și privilegiată, 
ea reușise să se ascundă de virusul ucigaș. Insă aproape două 
milioane de oameni din întreaga lume - cei bătrâni, cei bolnavi, 
cei săraci, cei înghesuiți în locuinţe precare sau cei care trudesc 
plătiţi cu ora în industriile esenţiale - nu fuseseră la fel de 
norocoși. Le-a cerut celor de faţă să-i păstreze în inimă pe morţi 
și să-și amintească de cei cărora le lipsesc resursele esenţiale 
pe care cei mai mulţi dintre ei le consideră de la sine înțelese. 

— Pandemia, a continuat ea, a pricinuit pierderi mari în lumea 
spectacolului, mai ales în muzica clasică. Imi voi relua cariera 
atunci când se vor redeschide, în sfârșit, sălile de concert. Cel 
puţin, așa sper, a adăugat cu modestie. Dar, din nefericire, mulţi 
tineri muzicieni talentaţi n-au de ales, trebuie s-o ia de la capăt. 
Cu acest gând în minte, doresc să v-o prezint pe o prietenă 
dragă mie, care va interpreta ultima piesă din această seară, o 
compoziție minunată a lui Serghei Rahmaninov, intitulată 
„Vocaliza”. 

Isabel și-a auzit numele răsunând în sală și, cumva, picioarele 
au izbutit s-o ducă pe scenă. Publicul a dispărut în clipa în care a 
început să cânte. Cu toate acestea, simţea greutatea privirii lui. 
Oricât s-ar fi trudit, nu izbutea să-și amintească numele lui. Era 
un nimeni. Era un nimic. 


34. 


KUNSTHAUS, ZURICH 


Anna Rolfe avusese de gând să-și mai facă o scurtă apariţie 
pe scenă la sfârșit, însă publicul nu i-a îngăduit să plece. Ce-i 
drept, o mare parte din adoraţie era îndreptată spre Isabel. Felul 
în care interpretase tulburătoarea compoziţie de șase minute a 
lui Rahmaninov fusese revoluționar. 

În cele din urmă, Anna a luat-o de mână pe Isabel și au plecat 
împreună din sala de spectacol. Se părea că apariţia bruscă a 
unei migrene - se știa că Anna suferă de migrene paralizante - 
n-avea să-i permită să umble printre invitaţi la recepţia de după 
recital, așa cum fusese plănuit. Tânăra Isabel cea uluitoare 


VP - 158 


consimţise să-i ţină locul. Din motive legate de securitatea 
operaţiunii, Gabriel nu-i spusese Annei toate motivele pentru 
care născocise șarada complicată din acea seară. Nu știa decât 
că are de-a face cu bărbatul cu înfățișare slavă care o mâncase 
din ochi pe Isabel de la locul lui din rândul întâi. 

Anna și-a luat rămas-bun de la Isabel cu formalism pedant și 
s-a retras fiecare în cabina sa. Un paznic de-al muzeului stătea 
în faţa ușii Annei. Pe masa de machiaj era cutia viorii, alături de 
pachetul de Gitanes. Și-a aprins una, încălcând regulamentul 
strict antifumat al muzeului, și pe loc s-a gândit la Gabriel, cu 
pensula în mână, clătinând din cap spre ea cu reproș. 

Presupun că am avut norocul să se termine înainte ca cineva 
să fie rănit... 

Sunetul unor pași de femeie pe coridor a smuls-o pe Anna din 
gânduri. Era Isabel, care pleca din cabină să-și joace rolul de 
vedetă la recepţie. Anna era ușurată că nu era nevoie de 
prezența sa, pentru că n-o îngrozea nimic mai tare decât o 
încăpere plină cu necunoscuţi. Prefera compania viorii sale 
Guarneri. 

Și-a lipit blând buzele de melcul viorii. 

— E vremea de culcare, grațioasă doamnă. 

A lăsat ţigara să cadă într-o sticlă de Eptinger pe jumătate 
băută și a deschis cutia viorii. Cuibărit printre lucrurile ei - un 
arcuș de rezervă, corzi suplimentare, sacâz, surdine, lubrifiant 
pentru chei, cârpe pentru curăţat, unghieră, o șuviţă din părul 
mamei sale -, era un plic cu numele ei scris de mână pe partea 
din față. Nu fusese acolo când s-a dus pe scenă, și îi lăsase 
paznicului instrucţiuni stricte să nu permită intrarea nimănui în 
cabină în lipsa ei. La fel îi spusese paznicului și englezul ăla de 
te dădea pe spate, bronzat superb. O făcuse cu poate cel mai 
puțin convingător accent franțuzesc din câte auzise Anna 
vreodată. 

A șovăit un pic, apoi a luat plicul. Era de foarte bună calitate, 
ca și cartonașul cu chenar dinăuntru. 

Anna a recunoscut scrisul. 

S-a ridicat, a smucit ușa și s-a năpustit pe coridor. Paznicul s-a 
uitat la ea ca la o nebună. Evident, reputația o precedase. 

— Am crezut că ţi-am spus să nu lași pe nimeni în cabină cât 
sunt pe scenă. 

— N-am lăsat, Frau Rolfe. 


VP - 159 


Ea i-a fluturat pe la nas plicul. 

— Și atunci cum naiba a ajuns asta în cutia viorii mele? 

— Trebuie să fi fost Monsieur Carnot. 

— Cine? 

— Francezul care a adus tabloul la muzeu în această după- 
amiază. 

— Unde e acum? 

— E chiar aici, a venit răspunsul de departe. 

Anna s-a răsucit pe călcâie. Bărbatul stătea lângă scena pe 
jumătate luminată, cu o jumătate de zâmbet ironic pe faţă. 

— Tu? El a ridicat un deget la buze, apoi a dispărut. 
Ticălosule, a șoptit ea. 

e 

Cântăreața la lăută, ulei pe pânză, 152x134 centimetri, 
atribuit iniţial cercului lui Orazio Gentileschi, acum atribuit ferm 
fiicei lui Orazio, Artemisia, și restaurat la splendoarea lui iniţială 
de către Gabriel Allon, era pe un piedestal din centrul foaierului, 
având de o parte și de alta doi paznici ai muzeului, cu înfățișare 
blândă. Demnitarii invitaţi orbitau cu venerație în jurul picturii, 
ca pelerinii la Kaaba din Meca. Podelele goale și pereţii răsunau 
de incantaţiile lor. 

Isabel, încă neobservată, se gândea la seria de împrejurări, 
lanţul de ghinioane și întâmplări fericite care o adusese la gală. 
In povestea pe care și-o spunea erau câteva omisiuni evidente, 
însă în rest păstra câteva fapte confirmabile. Copil-minune, la 
șaptesprezece ani a câștigat un premiu important, dar a hotărât 
să se înscrie la o universitate obișnuită, nu la conservator. După 
ce și-a luat licenţa la London School of Economics a lucrat la 
RhineBank, întâi la Londra, apoi la Zurich. A părăsit firma în 
împrejurări pe care nu avea voie să le discute - lucru deloc 
neobișnuit în cazul angajaţilor lui RhineBank - și acum lucra 
pentru Martin Landesmann, la Global Vision Investments din 
Geneva. 

Si de ce se uită așa la mine bărbatul acela? 

Bărbatul cu părul cărunt care nu zâmbea și avea la braţ 
manechinul slav cu păr ca pana corbului. De evitat cu orice preț, 
și-a spus Isabel. 

A cules un pahar cu șampanie de pe o tavă din apropiere. 
Efervescenţa i-a dus alcoolul de la buze în sânge cu viteză 
uimitoare. A auzit că îi rostește cineva numele și, răsucindu-se, 


VP - 160 


a dat de o femeie aflată spre sfârșitul vârstei mijlocii, a cărei 
ultimă vizită la chirurgia plastică o lăsase cu o expresie de 
groază pură. 

— Piesa pe care ai cântat-o era de Ceaikovski? a întrebat ea. 

— Rahmaninov. 

— E foarte frumoasă. 

— Aşa mi-am zis întotdeauna. 

— Vine și Anna? Aştept cu nerăbdare s-o cunosc. 

Isabel a explicat că Anna nu se simțea bine. 

— Intotdeauna e ceva, nu-i așa? 

— Pardon? 

— E blestemată, sărăcuța de ea. Ştii de mama ei, firește. 
Groaznic. 

Femeia s-a îndepărtat, ca smulsă de o pală de vânt, și alta i-a 
luat locul. Era Ursula Muller, nevasta costelivă a lui Gerhard 
Muller, client al lui RhineBank. 

— Cânţi ca un înger! Și chiar arăţi ca un înger. 

Era limpede că Herr Muller e de acord. La fel și bărbatul 
cărunt cu manechinul atârnat de braţ. Înaintau prin mulţime 
spre Isabel. Ea s-a lăsat trasă în direcţia opusă și a fost pasată 
ca un platou cu mâncare de la un cuplu strălucitor, plin de 
bijuterii, la altul. 

— Îţi taie răsuflarea! a exclamat cineva. 

— Mă bucur tare mult că v-a plăcut. 

— Un triumf! a declarat altcineva. 

— Sunteţi prea amabil. 

— Mai spune-ne o dată numele. 

— Isabel. 

— Isabel și mai cum? 

— Brenner. 

— Unde-i Anna? 

— Mă tem că nu se simte bine. Va trebui să va mulţumiţi cu 
mine. 

— Când e următorul spectacol? 

Curând, și-a zis ea. 

Nu mai avea unde să se ascundă. l-a dat paharul unei 
ospătăriţe - șampania nu-i pria - și a pornit spre tablou, însă 
bărbatul cărunt și mireasa-copilă i-au tăiat calea. El avea pe faţa 
lată, slavă, ceva care aducea a zâmbet. | s-a adresat lui Isabel 
într-o germană perfectă, cu accentul unui Ostlânder. 


VP - 161 


— Cu excepţia lui Rostropovich, poate, n-am mai auzit 
niciodată „Vocaliza” interpretată mai bine. 

— Ei, zău așa, a răspuns Isabel. 

— Este adevărul. Dar de ce Rahmaninov? 

— De ce nu Rahmaninov? 

— Sonata pentru violoncel face parte din repertoriul tău? 

— Dumnezeule, da. 

— Și al meu. 

— Eşti violoncelist? 

— Pianist. Bărbatul a zâmbit. Nu ești elvețiancă. 

— Nemţoaică. Însă trăiesc aici, în Elveţia. 

— La Zürich? 

— Înainte. Dar m-am mutat nu de mult la Geneva. 

— Biroul meu e în Place du Port. 

— Al meu, peste pod, pe Quai de Mont-Blanc. 

El s-a încruntat, nedumerit. 

— Nu ești muzician profesionist? 

— Sunt analist de proiecte la o firmă elvețiană cu capital 
privat. Analist financiar. 

Lui nu-i venea să creadă. 

— Cum e cu putință? 

— Analiştii financiari câștigă mult mai bine decât muzicienii. 

— La ce firmă lucrezi? 

Ea a arătat spre Martin Landesmann. 

— La cea a bărbatului care stă exact acolo. 

— Sfântul Martin? 

— Urăşte să i se spună așa. 

— Aşa am auzit. 

— ÎI cunoşti? 

— Doar din auzite. Cine știe de ce, pare să mă ignore în seara 
asta, ceea ce e ciudat, dacă ne gândim că am donat douăzeci 
de milioane de franci elvețieni organizației lui prodemocrație ca 
să particip la recitalul din această seară. 

Isabel s-a prefăcut spectaculos că se gândește. 

— Eşti... 

— Arkadi Akimov. Bărbatul s-a uitat spre fată. lar ea este soţia 
mea, Oksana. 

— Sunt sigură că Martin ar fi onorat să te cunoască. 

— Te-ar deranja? 

Isabel a zâmbit. 


VP - 162 


— Nici vorbă. 

e 

Două camere de supraveghere ale muzeului priveau spre 
colțul din foaier în care domnea Martin - una din dreapta lui, 
cealaltă direct de deasupra capului. Prin prima, Gabriel și Eli 
Lavon au văzut cum Isabel Brenner, fostă angajată la 
RhineBank-Zürich, în ultima vreme la Global Vision Investments 
din Geneva, își croiește drum prin mulţimea înghesuită. De 
câteva ori a fost silită să se oprească pentru a accepta încă un 
compliment. Nimeni dintre cei care îi făceau urări nu dădea 
atenţie rusului cu păr argintiu care venea pe urma ei - oligarhul 
Arkadi Akimov, prieten din copilărie cu conducătorul autoritarist 
cleptocrat al Rusiei, cu o avere de 33,8 miliarde de dolari la cea 
mai recentă estimare făcută de Forbes. Pe moment, cel puţin, 
era un nimeni. Un nimic. 

Când Isabel a ajuns, în cele din urmă, la ţintă, Gabriel a trecut 
la a doua cameră de supraveghere, care oferea o vedere ca din 
satelit a scenei pe care avea să se desfășoare ultimul spectacol 
al serii. Din nou a fost o întârziere, dat fiind că acoliţii și 
admiratorii strânși în jurul lui Martin au primit-o cu exaltare pe 
Isabel în mijlocul lor. În cele din urmă, ea a pus o mână pe braţul 
lui Martin, un gest de intimitate deliberat pe care cu siguranţă îl 
observa oligarhul. Telefonul din buzunarul de la piept al 
smochingului lui Martin, confecţionat manual de Senszio din 
Geneva, oferea transmisiunea audio. 

Îmi pare tare rău că te întrerup, Martin. Însă aș vrea să-ți 
prezint pe cineva pe care tocmai l-am cunoscut... 

N-au fost strângeri de mână, doar aplecări reținute ale 
capului, de la un miliardar la altul. Discuţia a avut un ton cordial, 
însă conținutul era ostil. Pe la jumătate, oligarhul i-a oferit lui 
Martin o carte de vizită, ceea ce a dus la un ultim schimb 
tensionat de replici. Apoi oligarhul a șoptit ceva direct la 
urechea lui Martin și, luându-și de mână soţia, s-a retras. 

Petrecerea a continuat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic 
nelalocul lui. Dar cu zece kilometri la sud, într-o casă 
conspirativă de pe malul Lacului Zurich, aplauzele lui Eli Lavon 
au fost spontane și prelungite. Gabriel a potrivit timpul de pe 
înregistrarea conversaţiei și a dat clic pe PLAY. 

— Multumesc pentru contribuția generoasă la Global Alliance, 
Arkadi. Am de gând s-o folosesc la finanțarea eforturilor noastre 


VP - 163 


în Rusia. 

— Păstrează-ți banii, Martin. Cât despre cele douăzeci de 
milioane, a fost un pret mic pentru privilegiul de a participa la 
mica ta serată de azi. 

— De când douăzeci de milioane înseamnă un preț mic? 

— E mult mai mult acolo de unde au venit, dacă ești interesat. 

— La ce te gândești? 

— Ești liber săptămâna viitoare? 

— Săptămâna viitoare nu-i bine, dar s-ar putea să am un 
minut sau două în cealaltă săptămână. 

— Sunt un om ocupat, Martin. 

— Suntem doi în această situație. 

— Făcând lumea un loc sigur pentru democrație? 

— Cineva trebuie s-o facă. 

— Ar trebui să rămâi la schimbările climatice. Cum dau de 
tine? 

— Suni la centrala GVI, ca toată lumea. 

— Am o idee mai bună. Ce-ar fi să mă suni mai bine tu? 

— Ce ai în mână, Arkadi? 

— O carte de vizită. Sunt în vogă. 

— Dacă ti-ai fi făcut temele, ai ști că nu accept niciodată cărti 
de vizită. Sun-o pe Isabel. O să aranjeze ea ceva. 

— A fost extraordinară în seara asta. 

— Ar trebui s-o vezi cu un desfășurător. 

— Unde ai găsit-o? 

— Nici să nu te gândești, Arkadi. E a mea. 

În acel moment, oligarhul s-a aplecat în faţă și i-a spus lui 
Martin ceva la ureche. Zarva recepţiei a acoperit remarca, însă 
expresia lui Martin sugera că a fost o insultă. Gabriel a resetat 
înregistrarea, a activat un filtru care reducea mult din zgomotul 
de fond și a dat clic pe PLAY. De această dată ultimul cuvânt al 
oligarhului se auzea clar: 

— Norocosule. 


35. 


QUAI DU MONT-BLANC, GENEVA 


VP - 164 


Ludmila Sorova a sunat-o pe Isabel luni dimineaţa la ora zece. 
Isabel a așteptat până joi ca să o sune, la rândul său. Tonul ei 
era de afaceri, energic, ca o femeie care are o grămadă de 
lucruri de făcut. Al Ludmilei era bosumflat - era limpede că 
așteptase o veste de la Isabel mai curând. Cu toate acestea, a 
încercat să înceapă o pălăvrăgeală despre interpretarea ei la 
Kunsthaus. Evident, domnul Akimov fusese nespus de încântat. 

Isabel a îndreptat rapid conversaţia spre motivul pentru care 
sunase, și anume cererea domnului Akimov de a se întâlni cu 
Martin Landesmann. Erau două ferestre în programul lui de 
săptămâna viitoare - marți la trei și miercuri la cinci și 
cincisprezece minute -, dar în rest era prins cu întâlniri și 
videoconferințe legate de noua sa iniţiativă, Global Alliance for 
Democracy. Ludmila a spus că trebuie să se consulte cu domnul 
Akimov și revine cu un telefon înainte de sfârșitul zilei. Isabel a 
avertizat-o să nu tărăgăneze, pentru că timpul domnului 
Landesmann este limitat. 

A încheiat convorbirea și apoi a notat în agenda GVI legată în 
piele data, ora și subiectul. Ridicând iar privirea, a observat că 
pe mobil o așteaptă un mesaj. 

Bine jucat. 

A șters mesajul și, ridicându-se, și-a urmat noii colegi în sala 
de ședințe plină de lumină a GVI. Era o echipă surprinzător de 
mică - doisprezece analiști supra-educaţi de sexul și 
diversitatea etnică cerute, toţi tineri, și atrăgători, și devotați, și 
toți convinși că Martin este cu adevărat un patron sfânt cu 
responsabilitate corporativă și dreptate ecologică, așa cum 
susţinea el că este. 

Se întruneau de două ori pe zi. Şedinţa de dimineaţă era 
dedicată investițiilor și achiziţiilor propuse sau iminente; cea de 
după-amiază, „viitorului așa cum ne-ar plăcea să fie”. Discuţiile 
aveau dinadins o natură nedisciplinată și un ton politicos. Nu 
exista niciuna dintre dușmăniile și rivalităţile dintre birouri care 
erau tipice în ședințele de la RhineBank, mai ales la sucursala 
Londra. Martin, cu cămașa descheiată la gât și sacoul stil sport 
făcut la comandă, strălucea de inteligenţă și viziune. Rareori 
rostea o frază în care să nu apară sustenabil sau alternativă. 
Avea de gând să dezlănţuie economia post-pandemică de mâine 
- o economie verde, fără carbon, care să îndeplinească în 
aceeași măsură nevoile muncitorilor și consumatorilor și să nu 


VP - 165 


provoace și mai mari vătămări planetei. Nici măcar Isabel nu 
putea să nu fie emoţionată de spectacolul dat. 

El i-a cerut să rămână în urmă când ceilalţi au ieșit din sală. 

— Cum a fost convorbirea telefonică? a întrebat. 

— Dacă e să ghicesc, o să te întâlneşti cu Arkadi marţi după- 
amiază, la ora trei. 

Zâmbind, Isabel s-a întors în biroul său și a găsit beculețul 
roșu pentru mesaje clipind pe telefon ca o baliză pe canal. Era 
Ludmila Sorova gâfâind, care spunea că domnul Akimov se 
poate întâlni cu domnul Landesmann și marți, și miercuri, marți 
fiind preferata. Spera să aibă o veste de la Isabel înainte de 
sfârșitul zilei, întrucât și timpul domnului Akimov era limitat. 

„Mă întreb de ce”. Isabel a șters mesajul. Apoi a întrebat, fără 
să se adreseze cuiva anume: 

— Ce crezi? 

Peste câteva secunde, telefonul i-a vibrat la sosirea unui 
mesaj. 

Nu e nimic care să nu poată să aștepte până mâine. 

„Exact cum mă gândeam”. 

Isabel a pus câteva hârtii în poșeta atârnată pe umăr, a 
îmbrăcat o haină matlasată ușoară și a coborât la parter. Afară, 
cele mai înalte vârfuri ale masivului Mont Blanc erau îmbujorate 
de ultima lumină roșiatică a apusului, însă firmele de neon Rolex 
și Hermes ardeau în vârful clădirilor elegante care mărgineau 
malul sudic al Ronului. In Place du Port, a trecut pe lângă 
clădirea de birouri urâtă în care, la ultimul etaj, Ludmila Sorova 
aștepta ca pe ghimpi s-o sune ea. Următoarea piață era 
trapezoidala Place de Longemalle. Englezul, îmbrăcat scandalos 
în denim și piele, bea un Kronenbourg la o masă așezată în față 
la Hôtel de la Cigogne. Eticheta de pe sticlă era îndreptată spre 
Isabel, ceea ce însemna că nu este urmărită. 

Ca să ajungă în Orașul Vechi trebuia să traverseze Rue du 
Purgatoire. Clădirea unde locuia dădea spre magazinele și 
cafenelele din Place du Bourg-de-Four. Israelianul mărunţțel care 
îi amintea lui Isabel de un negustor de cărţi rare ședea turcește 
pe piatra cubică, lângă vechea cișmea. Era îmbrăcat în haine 
soioase de vagabond și ţinea în mâini un carton zdrenţuit pe 
care scria că cere mâncare și bani de la trecători. Acum cartonul 
era ţinut cu partea care trebuie în sus, ceea ce însemna că 
împărtășește părerea englezului că Isabel nu este urmărită. 


VP - 166 


Sus, în apartament, a deschis ferestrele și obloanele spre 
aerul răcoros al toamnei și și-a turnat vin dintr-o sticlă de 
Chasselas desfăcută. Violoncelul îi făcea semn să vină. L-a scos 
din cutie, i-a pus o surdină pe gât și a așezat arcușul pe corzi. 
Suita în sol major pentru violoncel a lui Bach. Toate șase 
mișcările. Fără partitură. Fără nicio greșeală. După aceea, 
publicul său obișnuit de sub ferestre a cerut un bis, niciunul cu 
mai mare entuziasm decât micul vagabond care ședea pe piatra 
cubică de la poalele cișmelei. 

e 

Isabel a sunat-o pe Ludmila a doua zi dimineață și a dat undă 
verde întâlnirii de marți la ora trei. A pus câteva condiții pentru 
întâlnire, niciuna negociabilă, întrucât era presată de timp. 
Durata întâlnirii avea să fie de patruzeci și cinci de minute, 
niciun minut în plus. Domnul Akimov trebuia să vină singur, fără 
asociați, avocaţi sau alţi paraziți. 

— Și fără bodyguarzi, vă rog. Global Vision Investments nu 
este acel gen de locuri. 

In următoarele zile Isabel n-a putut fi contactată deloc, cel 
puţin în ceea ce o privea pe Ludmila Sorova. N-a răspuns la e- 
mailuri sau la telefoane - nici la apelul urgent al Ludmilei, de 
marţi, la 14.50, despre sosirea iminentă a domnului Akimov la 
sediul GVI. Era inutil, dat fiind că Isabel vedea de la fereastra 
biroului înspăimântătorul lui convoi motorizat năpustindu-se 
spre ea peste Pont du Mont-Blanc. 

Când a ajuns ea în holul de la intrare, el sărea din limuzină. 
Urmărit de o haită de bodyguarzi, a traversat trotuarul și a 
năvălit pe ușa rotativă. Avea ţinuta unui general victorios care 
venea să dicteze termenii predării. Expresia i s-a îmblânzit când 
a dat cu ochii de Isabel, care stătea lângă biroul paznicului. 

— Isabel! a strigat el. E minunat să te revăd. 

Cu mâinile încleștate la spate, ea a încuviinţat din cap oficial. 

— Bună ziua, domnule Akimov. 

— Ţin să-mi spui Arkadi. 

— O să mă străduiesc. 

Isabel a verificat pe telefon ora, apoi a arătat spre lifturi. 

— Pe aici, domnule Akimov. Și, dacă nu vă supăraţi, spuneţi-le 
paznicilor dumneavoastră să rămână aici, în hol, sau în mașinile 
lor. 

— Cu siguranţă aveţi sus o sală de așteptare. 


VP - 167 


— Așa cum i-am explicat asistentei dumneavoastră, Martin îi 
consideră supărători. 

Arkadi le-a mormăit bodyguarzilor ceva în rusește și a urmat- 
o pe Isabel într-un lift care aștepta. Ea a apăsat butonul etajului 
opt și a privit drept înainte când ușile s-au închis, ţinând strâns 
la piept o mapă legată în piele, ca pe un scut. Arkadi și-a tras în 
jos manșetele cu butoni. Parfumul lui scump plutea între ei ca 
un gaz lacrimogen. 

— Ai spus în seara aceea că ai locuit la Zurich. 

— Da, a zis Isabel. 

— Cu ce te ocupai acolo? 

— Lucram la bancă. La fel ca toată lumea. 

— De ce ai plecat de la acea bancă și ai venit la Geneva? 

„Am plecat din cauza ta”, și-a zis ea în gând. Apoi i-a răspuns: 

— Am fost dată afară, dacă chiar trebuie să știi. 

Arkadi i-a privit imaginea reflectată în ușile liftului. 

— Care a fost delictul tău? 

— M-au prins cu mâna în casa de bani. 

— Cât ai furat? 

Ea i-a întâlnit privirea reflectată și a zâmbit. 

— Milioane. 

— Ai putut să păstrezi ceva din ele? 

— Nicio centimă. De fapt, am trăit pe stradă până a apărut 
Martin. El m-a curăţat și mi-a dat o slujbă. 

— Poate că este un sfânt, la urma urmei. 

Când s-au deschis ușile, Arkadi a poftit-o pe Isabel să iasă 
prima. De-a lungul coridorului pe care l-a condus erau fotografii 
cu Martin angajat în activităţi filantropice în ţările aflate în curs 
de dezvoltare. Arkadi n-a făcut niciun comentariu despre altarul 
faptelor bune ale lui Martin. De fapt, Isabel avea o bănuială 
sâcâitoare că în acel moment el îi evalua calitatea fundului. 

S-a oprit la ușa sălii de ședințe și a arătat cu mâna. 

— Pe aici, domnule Akimov. 

Bărbatul a trecut pe lângă ea fără să zică nimic. Martin părea 
să aibă atenţia atrasă de ceva ce citea pe mobil. Un singur 
scaun era de fiecare parte a mesei de lemn lungi pe care se 
aflau mai multe feluri de apă minerală. Decorul creat cu multă 
grijă părea mai potrivit cu întâlnirile la vârf Est-Vest cu miză 
mare decât cu o conspirație criminală. Nu mai lipsea, și-a zis 
Isabel, decât strângerea de mână obligatorie în fața fotografilor 


VP - 168 


de presă. 

In loc de asta, cei doi bărbaţi au schimbat între ei un salut 
posomorât, nerostit, peste bariera mesei. Martin a marcat 
primul gol al meciului prin faptul că nu avea cravată, iar 
adversarul său era îmbrăcat mult prea elegant. Încercând să 
egaleze scorul, Arkadi s-a așezat pe scaun fără să fie invitat. 
Martin, într-o demonstraţie vicleană de jiu-jitsu corporatist, a 
rămas în picioare, păstrând astfel controlul de pe terenul înalt. 

S-a uitat la Isabel și a zâmbit. 

— Asta-i tot deocamdată, Isabel. Mulţumesc. 

— Desigur, Martin. 

Isabel a ieșit, a închis ușa și s-a întors în biroul său. Ceasul 
digital de pe masa de lucru arăta 15.04. Patruzeci și unu de 
minute, și-a zis. Și niciun minut mai mult. 


36. 


QUAI DU MONT-BLANC, GENEVA 


Lucru deloc surprinzător, Martin se împotrivise instalării în 
sala de ședințe de la Global Vision Investments a unor camere 
de supraveghere și microfoane ascunse. Se înduplecase doar 
după ce Gabriel i-a jurat solemn că dispozitivele - absolut toate 
- aveau să fie scoase la încheierea operaţiunii. Erau cu totul 
patru camere și șase microfoane de înaltă rezoluţie. Transmisia 
codificată ricoșa dintr-un receptor de la releul cel mai apropiat 
de noua casă conspirativă a echipei, în zona diplomatică 
Champel. Nu și-au bătut capul să creeze o poveste de acoperire 
pentru a-și explica prezenţa. Serviciul local de securitate era un 
partener anonim al acţiunii lor. 

Prima veste a ajuns la ei la două și jumătate, când 
supraveghetorii din echipa lui Eli Lavon aflaţi în Place du Port au 
raportat sosirea unui convoi motorizat - o limuzină Mercedes- 
Maybach și două Range Rover - la sediul lui NevaNeft. Arkadi 
Akimov a ieșit pe ușa opacă a clădirii peste cincisprezece 
minute, iar la 14.55 asculta explicaţia lui Isabel că prezenţa 
bodyguarzilor lui nu este binevenită în cadrul cu carbon zero al 
lui Global Vision Investments. Transmisia de la telefonul ei a 


VP - 169 


murit când a intrat în lift, iar când semnalul audio a revenit, ea 
stătea la ușa sălii de ședințe. Martin și Arkadi se fulgerau din 
priviri pe deasupra mesei ca boxerii profesioniști în mijlocul 
ringului. 

Asta-i tot deocamdată, Isabel. Multumesc. 

Desigur, Martin. 

Isabel s-a retras, lăsându-i pe cei doi miliardari singuri în sala 
de ședințe. In cele din urmă, Martin a desfăcut una dintre 
sticlele cu apă minerală gazoasă și a turnat încet în două 
pahare. 

— Crezi că o să bea din ea? a întrebat Eli Lavon. 

— Arkadi Akimov? Gabriel a clătinat din cap. Nici dacă ar fi 
ultima picătură de apă de pe pământ. 

e 

— Dacă preferi, a zis Martin, am și apă plată. 

— Nu mi-e sete, multumesc. 

— Nu bei apă? 

— Nu, decât dacă e apa mea. 

— De ce te temi așa de tare? 

— Capitalismul din Rusia e un sport de contact. 

— Asta e Geneva, Arkadi. Nu Moscova. În cele din urmă, 
Martin s-a aşezat. Ca să se consemneze... 

— Nu văd pe nimeni consemnând ceva, tu vezi? 

— Ca să se consemneze, a repetat Martin, am acceptat 
această întâlnire din politețe față de tine, și pentru că trăim și 
muncim în apropiere. Dar n-am de gând să fac afaceri cu tine. 

— Nu mi-ai auzit oferta. 

— Ştiu deja care este. 

— Zău? 

— E aceeași pe care le-ai făcut-o altor nenumărați oameni de 
afaceri occidentali. 

— Te asigur că tuturor le-a mers remarcabil de bine. 

— Eu nu sunt ca ei. 

— Așa s-ar zice. Arkadi s-a uitat la fotografiile de pe pereții 
sălii de ședințe a lui Martin. Pe cine crezi că păcălești cu 
rahaturile astea? 

— Fundația mea caritabilă a schimbat milioane de vieți în 
întreaga lume. 

— Fundaţia ta caritabilă e o înșelătorie. Și asta ești și tu, a 
zâmbit Arkadi. O să vreau un pic de apă, te rog. Plată, dacă nu 


VP - 170 


te superi. 

Martin a turnat într-un pahar apă gazoasă și l-a împins peste 
masă. 

— Unde ai învăţat tacticile de negociere? La KGB? 

— N-am fost niciodată agent KGB. Asta e, așa cum se spune, 
poveste de adormit copiii. 

— Nu asta am citit în The Atlantic. 

— l-am dat în judecată. 

— Și ai pierdut procesul. 

Arkadi a dat paharul deoparte fără să fi băut. 

— E clar că ai un departament de publicitate mai bun decât al 
meu. Cum altfel se explică faptul că presa n-a scris niciodată 
despre relaţia ta cu un anume Sandro Pugliese din 'Ndrangheta 
italiană? Sau despre legăturile tale cu Meissner PrivatBank of 
Liechtenstein? Și apoi au fost acele componente pentru 
centrifuge pe care le vindeai iranienilor prin acea firmă germană 
a ta. Cred că era Keppler Werk GmbH. 

— Mă tem că mă confunzi cu cineva. 

— Presupun că este posibil. La urma urmei, oamenii de succes 
ca noi sunt întotdeauna acuzaţi de rele. Pe mine mă acuză că 
sunt agent KGB, că îmi datorez averea relaţiei cu președintele 
Rusiei. Toate astea nu-s nimic mai mult decât fanatism 
antirusesc. Rusofobie! A bătut în masă, ca să sublinieze. Ca 
atare, uneori mi se pare necesar să-mi desfășor afacerile într-un 
fel care îmi protejează identitatea. La fel ca tine, îmi închipui. 

— Global Vision Investments este una dintre cele mai 
respectate firme cu capital privat din lume. 

— Și exact de aceea aș vrea să fac afaceri cu tine. Am un 
volum enorm de capital în exces care stă nefolosit. Mi-ar plăcea 
să investești în numele meu acel capital, folosind autorizaţia 
ireproşabilă a GVI. 

— N-am nevie de banii tăi, Arkadi. Am destui de-ai mei. 

— Averea ta netă e o bagatelă de trei miliarde, dacă e să 
credem cea mai recentă listă din Forbes. Îți ofer șansa să fii 
destul de bogat ca să schimbi cu adevărat lumea. A tăcut un 
pic. Te-ar interesa, Sfinte Martin? 

— Nu-mi place să mi se zică așa. 

— A, da. Cred că am citit asta în același articol care pomenea 
disprețul tău față de cărţile de vizită profesionale. 

— Și unde anume se află acest exces de capital al tău? 


VP - 171 


— O parte din el e deja aici, în Occident. 

— Cât de mult? 

— Hai să zicem șase miliarde de dolari. 

— Și restul? 

— La MosBank. 

— Ceea ce înseamnă în ruble. 

Arkadi a încuviinţat din cap. 

— Despre câte ruble vorbim? 

— Patru sute de miliarde. 

— Cinci miliarde și jumătate de dolari? 

— Cinci virgulă patruzeci și șapte, la rata de schimb de azi. 
Dar cine stă să numere? 

— De unde provin? 

— Firma mea de construcţii a primit de curând un contract 
pentru un mare proiect de lucrări publice în Siberia. 

— Chiar ai de gând să construiești ceva? 

— Cât mai puţin posibil. 

— Așadar, banii au fost deturnaţi din Trezoreria Federală. 

— E un fel de a spune. 

— Nu fac afaceri cu bunuri jefuite de la stat. Sau în ruble, 
dacă-i pe-așa. 

— Atunci presupun că va trebui să-mi schimbi rublele jefuite 
în valută forte înainte să investești banii în numele meu. 

— În ce? 

— Lucrurile obișnuite. Firme private și concerne industriale, 
mari bunuri imobiliare, poate un port sau două. Aceste active 
vor fi deţinute de Global Vision Investments, însă adevăratul 
proprietar vor fi câteva companii-fantomă pe care le vei crea 
pentru mine. Vei păstra activele în registrele tale până când voi 
considera potrivit să mă descotorosesc de ele. 

— Tocmai am creat un ONG care are scopul de a promova 
răspândirea democrației în întreaga lume, inclusiv în Federaţia 
Rusă. 

— Ai mai multe șanse să încetinești creșterea nivelului mărilor 
decât să aduci democraţia în Rusia. 

— Dar ai înţeles ce vreau să zic. 

— Faptul că acum te-ai declarat oponent al guvernului rus 
este în avantajul nostru. Nimeni n-ar visa măcar că faci afaceri 
cu cineva ca mine. Arkadi și-a admirat ceasul de la mână - de la 
Patek Philippe din Geneva, un milion de franci elvețieni - și s-a 


VP - 172 


ridicat în picioare. Mi s-a spus că timpul tău este limitat, ca și al 
meu. Dacă te interesează oferta, trimite-mi vorbă la birou nu 
mai târziu de joi, ora cinci după-amiaza. Dacă n-am nicio veste 
de la tine, o să fac afaceri cu altcineva. Fără supărare. 

— Și dacă mă interesează? 

— O să redactezi un prospect amănunţit și o să mi-l aduci la 
vila mea din F&chy sâmbătă. Oksana și cu mine am invitat la 
prânz câţiva prieteni. Sunt sigur că ţie și frumoasei tale soţii vi 
se vor părea interesanti ceilalţi invitaţi. 

— Am planuri pentru acest weekend. 

— Anulează-le. 

— Sâmbătă ţin un discurs în faţa unei adunări de lideri ai 
societăţii civile, la Varșovia. 

— Altă cauză pierdută. 

— O să-mi trimit avocatul cu prospectul. 

Arkadi a zâmbit. 

— Nu discut afaceri cu avocații. 

e 

Isabel s-a întors în sala de ședințe exact la ora 15.45. Părea 
că nu era nimic schimbat de când plecase. Acum, ca și atunci, 
un bărbat stătea pe scaun, iar altul în picioare, însă Arkadi, nu 
Martin, era cel care stătea în picioare. Aerul dintre ei era 
încărcat de electricitatea ultimului schimb de replici. 

Isabel l-a însoțit pe Arkadi până la lifturi și i-a urat o seară 
plăcută. Când s-a întors în sala de ședințe, l-a găsit pe Martin 
stând gânditor la fereastră, ca și cum ar fi pozat într-un clip 
promoţional pentru One World Foundation. 

— Cum a mers? 

— Arkadi Akimov ar dori să spălăm și să ascundem pentru el 
unsprezece miliarde și jumătate de dolari. 

— Asta-i tot? 

— Nu, a răspuns Martin. Mă tem că mai e ceva. 

La șapte și un sfert în acea seară, în vreme ce făcea ordine pe 
masa de lucru deja impecabilă, Isabel a primit un SMS de la un 
număr pe care nu l-a recunoscut, în care i se spunea să 
cumpere în drum spre casă niște vin. Expeditorul a avut 
amabilitatea să-i sugereze un magazin de pe Boulevard 
Georges-Favon. Proprietarul i-a recomandat un Bordeaux cu 
preț rezonabil, dar dintr-un an excepţional, și l-a pus într-o 
sacoșă de plastic pe care Isabel a dus-o pe străzile liniștite din 


VP - 173 


Orașul Vechi spre Place du Bourg-de-Four. Vagabondul era la 
locul său obișnuit de lângă cișmea. Părea să nu-și dea seama că 
își ţine pancarta cu susul în jos. 

Isabel a lăsat câţiva bani în paharul lui și a traversat piața 
spre intrarea în clădirea sa. Ajunsă sus, a desfăcut sticla de vin 
și și-a turnat într-un pahar. Din nou violoncelul a chemat-o la el, 
însă de această dată nu l-a băgat în seamă, deoarece gândurile 
îi erau în altă parte. Oligarhul Arkadi Akimov o invitase la prânz 
sâmbătă, în vila lui din Fechy. Și acum era supravegheată de 
serviciul secret particular rusesc numit Grupul Haydn. 


37. 


GENEVA - PARIS 


A doua zi dimineaţă, Martin a sunat-o pe Isabel la șapte și 
jumătate, când ea încerca să-și revină sub biciuirea dușului 
după o noapte în mare parte nedormită. 

— Imi pare rău că te sun așa devreme, dar voiam să te prind 
înainte să plec spre birou. Sper că nu e un moment nepotrivit. 

— Nicidecum. Era prima minciună a zilei. Isabel era sigură că 
aveau să mai fie. E vreo problemă? 

— De fapt, o ocazie. Insă mă tem că va fi nevoie să te duci la 
Paris în această după-amiază. 

— Ce păcat! 

— Nu-ţi face griji. Promit să-ţi fac șederea cât mai plăcută 
posibil. 

— Cât timp voi fi plecată? 

— Probabil o noapte, însă ar trebui să-ţi iei lucruri ca pentru 
două, ca să fie mai sigur. ţi spun restul când ajungi aici. 

Și cu asta convorbirea s-a încheiat. Isabel și-a terminat dușul, 
apoi a verificat prognoza meteo la Paris. Era aproape identică cu 
cea de la Geneva, frig și cenușiu, dar fără ploaie. Și-a 
împachetat lucrurile potrivite și și-a pus pașaportul în poșetă. 
Hainele pentru acea zi, un costum-pantalon ajustat, atârnau pe 
spatele ușii dormitorului. După ce s-a îmbrăcat a chemat un 
Uber și a coborât în Place du Bourg-de-Four. 

Nu se vedea vagabondul, însă doi bărbaţi din Grupul Haydn își 


VP - 174 


luau micul-dejun într-una dintre cafenele. Unul dintre ei, cel cu 
părul mai închis la culoare, a urmărit-o pe Isabel până în Rue de 
I'HGtel-de-Ville, unde aștepta mașina comandată. Când a ajuns 
la sediul GVI, Martin bătea cu ciocănelul în masă ca să facă 
ordine în ședința de dimineaţă. Care a durat aproape o oră și n- 
a fost discutată oferta profitabilă făcută de oligarhul Arkadi 
Akimov de a spăla și ascunde în Occident unsprezece miliarde 
de dolari jefuiţi de la statul rus. 

La sfârșitul ședinței, Martin a chemat-o pe Isabel în biroul său 
ca să-i explice de ce urma să plece curând la Paris. O întâlnire la 
micul-dejun la Hotel Crillon cu un întreprinzător francez ingenios 
- sau, cel puţin, așa zicea Martin. l-a dat lui Isabel niște 
materiale pe care să le cerceteze în tren și cheia unui 
apartament. Adresa era scrisă pe un cartonaș cu inițialele lui, ca 
și codul din opt cifre al interfonului de la stradă. Isabel a 
memorat informaţia și apoi a pus cartonașul în distrugătorul de 
documente al lui Martin. 

Trenul ei a plecat din Gare de Cornavin la două și jumatate. 
Agentul cu păr închis la culoare din Grupul Haydn, după ce a 
urmat-o pe jos până la gară, a însoţit-o în călătoria de trei ore 
până la Gare de Lyon. O mașină care aștepta a dus-o pe Quai de 
Bourbon, la numărul 21, o stradă rezidenţială elegantă pe latura 
nordică din Île Saint-Louis. 

Apartamentul era la ultimul etaj, al cincilea. Cu cheia lui 
Martin în mână, a ieșit din lift și a găsit ușa întredeschisă. 
Gabriel aștepta în hol, cu arătătorul lipit de buze. 

A luat valiza din mâna lui Isabel și a tras-o înăuntru. 

— lartă-mă că te-am înșelat, a zis, închizând ușa fără zgomot. 
Dar mă tem că nu exista altă cale. 

e 

Livingul era întunecat. Gabriel a apăsat un comutator de pe 
perete și o constelație de lumini ascunse de pe tavan a risipit 
întunericul. Decorul a surprins-o pe Isabel. Se aștepta la 
grandoare, un Versailles în miniatură. In schimb, s-a pomenit 
într-o expoziție a eleganţei nonșalante afectate. Nu era 
reședința principală a cuiva - nici măcar secundară, și-a zis ea. 
Era un loc de dormit confortabil pentru acele ocazii în care 
proprietarul foarte bogat se pomenea la Paris pentru câteva zile. 

— Al tău? a întrebat ea. 

— De fapt, al lui Martin. 


VP - 175 


— Îi lasă pe toţi angajaţii lui să-l folosească? 

— Doar pe cei cu care are o relaţie romantică. 

Expresia ei scandalizată era artificială. 

— Eu și Martin? 

— Lucrurile astea se întâmplă. 

— Biata Monique! 

— Din fericire, n-o să afle niciodată. Gabriel a redus luminile. 
Aș dori să te arăţi un pic la fereastră. 

— De ce? 

— Pentru că asta e ceea ce face o tânără femeie când ajunge 
în mărețul apartament de pe malul Senei al amantului ei. 

Isabel a pornit spre fereastră. 

— Scoate-ţi mantoul, te rog. 

Ea s-a supus și l-a aruncat neglijent pe spătarul unui fotoliu. 
Apoi s-a strecurat printre draperiile de culoarea fildeșului și a 
deschis fereastra batantă din mijlocul camerei. Vântul serii i-a 
învolburat părul. Și, cinci etaje mai jos, un angajat al companiei 
private de informaţii cu numele Grupul Haydn a fotografiat-o. 

Ea a închis fereastra, a ieșit de după draperii și l-a găsit pe 
Gabriel așezându-i frumos mantoul. 

— Nu-ţi plac lucrurile care nu sunt la locul lor, nu? 

— Ai observat? 

— E greu să nu observi. Totul e întotdeauna ca la carte. 
Picturi, violoniști, bancheri elveţieni, angajaţi nemulţumiţi ai 
celei mai murdare bănci din lume. Și pari să ai o poveste de 
acoperire de fiecare dată. _ 

— E o parte esenţială a doctrinei noastre operaţionale. li 
zicem „o mică minciună care să acopere minciuna cea mare”. 

— Care e mica minciună? 

— Că ai o aventură cu Martin Landesmann. 

— Și minciuna cea mare? 

— Că ești aici cu mine. 

— De ce? 

— Pentru că nu era sigur să ne întâlnim la Geneva. Bărbatul a 
tăcut un pic. Şi pentru că trebuie să iau o hotărâre grea. 

— Prânzul de sâmbătă la Arkadi? 

El a încuviinţat din cap. 

— E vreo șansă să nu fi știut că Martin o să fie la Varșovia în 
acest weekend? 

— Absolut niciuna. A fost un vicleșug isteţ din partea lui. A 


VP - 176 


vrut tot timpul să te invite ca să ne pună la încercare buna- 
credință. Dacă nu te duci, va bănui că există o problemă. 

— Și dacă accept? 

— Vei fi studiată atent de câțiva foști și actuali agenţi secreți 
ruși, căutând semnele de stinghereală sau înșelăciune. De 
asemenea, te vei confrunta cu întrebări aparent nevinovate 
despre trecutul tău, mai ales despre timpul petrecut la 
RhineBank. Dacă izbutești cumva să treci acest examen, sunt 
toate probabilitățile ca Arkadi să meargă mai departe cu 
afacerea. 

— Şi dacă îl pic? 

— În cel mai bun caz, Arkadi o să-ţi dea papucii și n-o să mai 
auzim niciodată de el. Dacă avem ghinion, te va supune unui 
interogatoriu de cu totul alt soi. Și îi vei spune totul, pentru că 
asta face cineva atunci când un pistol rusesc încărcat e aţintit 
spre capul său. Gabriel a coborât vocea. lată de ce înclin să-mi 
transform jetoanele în bani și să-mi văd de drum. 

— Am un cuvânt de spus în această chestiune? 

— Nu, Isabel. Ti-am cerut să-i oferi lui Martin Landesmann 
experienţa ta profesională și să prezinţi pe cineva la o recepţie 
plină de lume, unde nu erai în nicio primejdie. Dar nu te-am 
pregătit niciodată să intri singură în lumea lui Arkadi. 

— E doar un prânz. 

— Nu-i niciodată doar un prânz. Arkadi va începe să te testeze 
din clipa în care intri pe ușă. Va presupune că nu ești cine sustii 
că ești. După ce te-a condus prin repertoriul tău obișnuit, îţi va 
lua partitura și te va sili să improvizezi. Recitalul nu se va 
încheia decât atunci când el o să fie convins că nu ești o 
amenințare. 

— Sunt în stare să improvizez. 

El a privit-o cu îndoială. 

— Trebuie să spun că n-am mai auzit niciodată „Someday My 
Prince Will Come” cântat la violoncel. Tonalitatea ta era foarte 
plăcută, dar în rest interpretarea n-a fost convingătoare. 

— Atunci presupun că va trebui să mai încercăm o dată. 

— Nu există a doua încercare, Isabel. Nu când este vorba 
despre ruși. 

— Dar peste câteva ore Arkadi o să aibă impresia că sunt 
amanta lui Martin - nu-i așa? 

— Așa sper. 


VP - 177 


— Și atunci de ce mama naibii și-ar lasa Martin Landesmann 
iubita tânără și frumoasă să participe la un prânz în vila lui 
Arkadi dacă n-ar crede că e în siguranţă? 

Gabriel a zâmbit. 

— Asta a fost o improvizație? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Ce crezi? 

Înainte să-i poată răspunde, telefonul lui a vibrat la sosirea 
unui mesaj. 

— Avionul amantului tău tocmai a aterizat la Le Bourget. 

— Care sunt planurile noastre? 

— O cină liniștită la o cafenea din apropiere. 

— Și apoi? 

— Mica minciună care să acopere minciuna cea mare. 

— Care e mica minciună? 

— Că îţi petreci noaptea făcând dragoste cu Martin. 

— Și cea mare? 

— Că o s-o petreci cu mine. 


38. 


ÎLE SAINT-LOUIS, PARIS 


Martin și Isabel au mers pe jos, mână în mână, pe Quai de 
Bourbon, care era luminat de felinare, până la o braserie aflată 
lângă Pont Saint-Louis. Pe cealaltă parte a canalului îngust se 
înălța Notre-Dame, cu arcele butante ascunse de schele și turla 
absentă. Rusul care o urmărise pe Isabel de la Geneva mânca 
într-un restaurant de alături. Yossi Gavish și Eli Lavon, într-un 
local de vizavi. Pe la jumătatea mesei, Yossi a declarat brusc că 
porţia de coq au vin din farfuria sa e imposibil de mâncat, 
provocând o înfruntare înflăcărată cu bucătarul jignit, și cearta a 
ajuns curând pe trotuar. Lavon a reușit să dezamorseze situaţia, 
iar cei doi potrivnici și-au cerut scuze unul altuia și și-au jurat 
prietenie veșnică, spre încântarea spectatorilor din localurile din 
jur. Gabriel, care văzuse incidentul prin intermediul telefonului 
lui Isabel, a regretat doar că nu era de faţă, pentru că a fost 
unul dintre cele mai bune spectacole de teatru de stradă 


VP - 178 


operațional pe care îl auzise de ceva timp. 

li dăduse instrucţiuni lui Martin s-o îmbie pe Isabel cu un 
pahar sau două de vin la cină. Au băut Sancerre la apetitive și 
un vin de Burgundia bun la felul principal. Pe când se întorceau 
pe jos în apartament, pasul lui Isabel era languros, râsul mai 
cristalin în noapte. Rusul s-a ţinut după ei până la ușă, apoi a 
traversat Pont Marie până la o cafenea plutitoare de pe celălalt 
mal. Masa îi oferea o vedere directă spre fereastra dormitorului 
lui Martin, unde Isabel a apărut puţin înainte de miezul nopţii 
îmbrăcată doar cu o cămașă bărbătească. Rusul a făcut câteva 
fotografii cu smartphone-ul - departe de ideal, însă combinate 
cu observațiile vizuale, mai mult decât suficiente. 

Martin s-a ivit rapid la fereastră, fără cămașă, și a tras-o pe 
Isabel înăuntru. Rusul de la cafenea putea fi iertat dacă a 
presupus că perechea s-a întors în pat. De fapt, cei doi s-au dus 
în splendida sufragerie a lui Martin, unde Gabriel aștepta în 
penumbră, cu mâinile așezate pe masă. l-a spus lui Isabel să se 
așeze pe scaunul din fața lui și a refuzat-o când i-a cerut să-și 
mai pună ceva pe ea. Faptul că era pe jumătate dezbrăcată o 
stingherea. Avea același efect și asupra lui Gabriel. El și-a ferit 
un pic privirea când a pus prima întrebare. 

— Cum te cheamă? 

— Isabel Brenner. 

— Numele adevărat. 

— Este numele meu adevărat. 

— Unde te-ai născut? 


— La Trier. 

— Când ai primit primul violoncel? 
— La opt ani. 

— ŢI l-a dat tatăl tău? 

— Mama. 


— Ai participat la ARD International Music Competition când 
aveai nouăsprezece ani? 

— Şaptesprezece. 

— Ai câștigat locul doi pentru interpretarea Sonatei în mi 
minor pentru violoncel a lui Brahms? 

— Locul trei. Și era în fa major. 

— De când lucrezi pentru spionajul israelian? 

— Nu lucrez pentru spionajul israelian. Lucrez pentru Martin 
Landesmann. 


VP - 179 


— Martin lucrează pentru spionajul israelian? 

— Nu. 

— Ai o relaţie sexuală cu Landesmann? 

— Da. 

— E îndrăgostit de tine? 

— Trebuie să-l întrebi pe el. 

Întrebările lui Gabriel au încetat. 

— Cum m-am descurcat? 

— Dacă dorinţa ta este să mori sâmbătă după-amiază, te-ai 
descurcat de minune. Totuși, dacă dorești să supravieţuiești 
prânzului din vila lui Arkadi, avem mult de lucru. Acum spune-mi 
numele tău. 

— Isabel. 

— De ce i-ai dat acele documente Ninei Antonova? 

— Nu i le-am dat. 

— De când lucrezi pentru Gabriel Allon? 

— Nu cunosc pe nimeni cu acest nume. 

— Minti, Isabel. Și acum ești moartă. 

e 

Următorul interogatoriu simulat a fost mai rău decât primul, 
iar cel de după a fost echivalentul unei mărturisiri semnate. Dar 
până la ora patru dimineața - cu câteva idei valoroase din 
partea unui delincvent care izbutise să convingă lumea că e un 
sfânt - Isabel mințea cu ușurința și siguranța de sine a unui 
agent secret foarte bine antrenat. Până și Gabriel, care căuta 
orice scuză ca să apese pe butonul de oprire, a trebuit să 
admită că ea era mai mult decât capabilă să răspundă la câteva 
întrebări la un prânz oficial cu oaspeţi. Însă nu-și făcea iluzii 
despre capacitatea ei de a rezista la o presiune susținută în stil 
KGB. Dacă Arkadi și bandiții lui o legau de un scaun, trebuia să 
recurgă imediat la primul ei plan de salvare, să declare că, pe 
când era angajată la RhineBank din Londra, fusese silită să 
lucreze pentru spionajul britanic. Și dacă asta nu mergea, avea 
să ofere numele lui Gabriel. 

Era deja aproape cinci dimineaţa. Isabel a reușit să doarmă 
câteva ore, iar la nouă și un sfert a urcat cu greu într-un taxi ca 
să ajungă la Gare de Lyon. Puțin mai târziu, Martin s-a dus la Le 
Bourget, însă Gabriel a rămas în apartament până spre sfârșitul 
după-amiezii, când Eli Lavon a hotărât că nu mai sunt 
supravegheați de Grupul Haydn. Au mers împreună la 


VP - 180 


ambasada Israelului din primul arondisment și s-au dus la 
subsol, în camera comunicaţiilor securizate. În limbajul Biroului i 
se spunea „Sfânta Sfintelor”. 

Pe ecran era o imagine de la sediul GVI. Martin, arătând deloc 
obosit după o noapte nedormită, prezida ședința de după-masă 
a personalului. La sfârșit, Isabel și-a strâns hârtiile și s-a întors în 
biroul său, de unde a sunat-o pe Ludmila Sorova la NevaNeft. 
Ludmila a pus-o în așteptare și peste o clipă a răspuns Arkadi. 

— Incepusem să cred că n-o să mai dai vreun semn. 

— Bună ziua, domnule Akimov. 

— Te rog, Isabel. Trebuie să-mi spui Arkadi. 

— Incă mă mai trudesc cu asta. 

— Pari obosită. 

— Da? A fost o zi plină. 

— Sper că în legătură cu mine. 

— De fapt, așa a fost. 

— Să înțeleg că Martin e interesat de oferta mea? 

— In vreme ce vorbim se lucrează la prospect. Mi-a cerut să-l 
duc la Fechy sâmbătă după-amiază. 

— Vii la prânz, sper. 

— N-aș vrea să-l ratez. La ce oră trebuie să ajung? 

— Pe la unu. Dar nu-i nevoie să faci rost de mașină. O să-ți 
trimit eu. 

— Nu-i nevoie, domnule Akimov. 

— Tin neapărat. De unde să te ia? 

Isabel a spus numele unui obiectiv turistic important din 
Geneva, nu adresa blocului său. Apoi, după un ultim schimb de 
amabilităţi, convorbirea s-a încheiat, în „Sfânta Sfintelor”, 
tăcerea era mormântală. 

După multă vreme, Eli Lavon a zis: 

— Poate că muzicienii clasici nu pot să improvizeze, la urma 
urmei. 

— Și ce ar fi trebuit să spună altfel? 

— Ar fi trebuit să-i spună lui Arkadi că e perfect în stare să 
ajungă la Féchy pe cont propriu. 

— Sunt sigur că a făcut-o. De fapt, putem asculta 
înregistrarea, dacă vrei. 

— N-a insistat destul. 

— lar când Arkadi a ameninţat că propune altcuiva afacerea? 

Neprimind răspuns, Gabriel a derulat înapoi și a apăsat pe 


VP - 181 


PLAY. 

— Ție îţi pare obosită? 

— Niciun pic. 

— Și atunci de ce a zis asta Arkadi? 

— Pentru că știe unde a fost ea noaptea trecută. Și vrea ca 
Isabel și Martin să știe că el știe. 

— De ce? 

— Kompromat. 

— Și ce o să facă Arkadi cu această bucăţică gustoasă de 
kompromat pe care i-am pus-o în faţă cu atâta generozitate? 

— O s-o folosească pentru a-l ţine pe Martin în frâu. Cine știe? 
Ar putea chiar s-o folosească pentru a face târgul mai 
acceptabil, dacă crede că Martin își trage o parte prea mare din 
pradă. 

— Deci, l-am prins? Asta e ceea ce spui, Eli? 

Lavon a șovăit, apoi a încuviinţat. 

Gabriel a dat mai tare sonorul transmisiei din telefonul piratat 
al lui Isabel. 

— Ce fredonează? 

— Elgar, mocofanule. 

— De ce Elgar? 

— Poate că încearcă să-ți spună că ar prefera să nu ia masa 
de prânz cu un bandit antrenat de Centrala din Moscova. 

— N-are cum s-o omoare în Elveţia - așa e, Eli? 

— Fără îndoială. O s-o ducă cu mașina peste graniță, în 
Franța, a zis Lavon. Apoi o s-o omoare. 


39. 


FECHY, CANTONUL VAUD 


Ziua de sâmbătă a început înnorată, cenușie, însă pe la 
sfârșitul dimineţii soarele strălucea pe pavajul din Rue du 
Purgatoire. Isabel aștepta pe treptele de la cenușiul Temple de 
la Madeleine, una dintre cele mai vechi biserici din Geneva. 
Hainele ei, toate noi, erau potrivite pentru un prânz oficial pe 
malul lacului împreună cu ruși grotesc de bogaţi - pantaloni Max 
Mara, pantofi cu toc Ferragamo, pulover de cașmir și o jachetă 


VP - 182 


Givenchy, geantă mare Louis Vuitton. Înăuntru era o propunere 
amănunţită de spălare și ascundere a unsprezece miliarde și 
jumătate de dolari jefuiţi de la statul rus. Ea și Martin dăduseră 
forma finală a documentului în seara trecută, târziu, într-o 
ședință-maraton la sediul GVI. 

S-a uitat la ceasul de la mână - un Jaeger-LeCoultre Rendez- 
Vous cu diamante, cadou de la Martin - și a văzut că este exact 
ora douăsprezece. Ridicând privirea, a zărit un Mercedes Clasa S 
care se apropia pe strada îngustă. Şoferul a oprit lângă trepte și 
a coborât geamul din partea pasagerului. 

— Doamna Brenner? 

Ea s-a așezat pe bancheta din spate și au pornit pe drumul de 
o jumătate de oră până la Fechy, un sat viticol bogat din 
cantonul Vaud, pe malul nordic al Lacului Geneva. Deloc 
surprinzător, vila lui Arkadi era cea mai mare din localitate. 
Holul de prost gust era o replică a Sălii Andreievski din Marele 
Palat Kremlin, de dimensiuni mai mici, dar nu mai puţin 
împodobită. 

— Ce crezi? a întrebat el. 

— N-am cuvinte, a zis Isabel sincer. 

Au trecut prin două uși aurite și au intrat într-o reproducere a 
Sălii Alexandrovski. Apoi au fost o serie de saloane oficiale, 
fiecare cu o temă distinctă. Ba o casă țărănească, ba un palat 
de la malul mării, ba o bibliotecă cu pereţii acoperiţi de cărți a 
unui mare intelectual rus. Doar într-una dintre camere erau 
oameni, un salon plin de lumină, în care trei tinere cu membre 
lungi pozau ca pentru o ședință foto. S-au uitat la Isabel cu o 
invidie vizibilă. 

In cele din urmă au ieșit pe o terasă mare, unde vreo sută de 
ruși sorbeau șampanie în lumina rece a soarelui de toamnă. 
Isabel a trebuit să ridice vocea ca să fie auzită peste muzică. 

— Mă așteptam la un prânz restrâns. 

— Nu fac lucruri restrânse. 

— Cine sunt acești oameni? 

Arkadi s-a uitat la un bărbat bine hrănit, care avea braţul 
încolăcit pe după mijlocul unei femei imposibil de frumoase. 

— Presupun că îl recunoști. 

— Sigur că da. 

Bărbatul era Oleg Jirinovski, președintele gigantului energetic 
al statului rus, Gazprom. Tânăra pe care o pipăia era nevasta lui 


VP - 183 


numărul patru. Descotorosirea de numărul trei îl costase câteva 
sute de milioane de lire sterline într-un tribunal din Londra. 

Arkadi a arătat spre alt invitat. 

— Și el? 

— Dumnezeule mare! 

Era „Nebunul” Maxim Simonov, regele nichelului din Rusia. 

— Sau el? 

— Să fie oare... 

— Oleg Lebedev, zis și domnul Aluminiu. 

— E adevărat că e cel mai bogat om din Rusia? 

— Pe locul al doilea. 

Arkadi a cules două pahare cu șampanie de pe tava unui 
chelner care trecea pe acolo și i-a dat unul lui Isabel. 

— Cred că drumul de la Geneva a fost confortabil. 

— Foarte. 

— Și ai adus propunerea? 

Isabel a bătut cu palma în poșeta Vuitton. 

— Poate că ar trebui s-o vedem acum. Așa putem să ne 
destindem și să ne bucurăm de restul după-amiezii. 

Inăuntru, au urcat o scară grandioasă și au intrat în camera 
de lucru oficială a lui Arkadi. Era lipsită de vulgaritatea ţaristă 
placată cu aur din restul vilei. Ținând sus paharul cu șampanie, 
Isabel a pus mâna dreaptă pe clapele unui pian Bâsendorfer și a 
cântat pasajul de deschidere din Sonata lunii a lui Beethoven. 

— Există ceva ce nu poţi să faci? a întrebat Arkadi. 

— Nu pot să cânt restul acestei sonate. Cel puţin, nu mai pot. 

— Tare mă îndoiesc de asta. A condus-o la o zonă cu fotolii de 
lângă ferestre și a deschis o cutie împodobită de pe măsuţa de 
cafea lăcuită. Pune-ţi aici mobilul, te rog. 

Isabel s-a supus. Apoi a scos din poșetă prospectul și i l-a dat 
lui Arkadi. 

— E singurul exemplar? 

— În afară de dosarul original. Se află pe un computer 
neconectat la internet din biroul meu. 

El și-a pus ochelarii de citit și a răsfoit încet paginile. 

— Sunt o mulţime de proprietăți imobiliare comerciale 
britanice și americane. 

— Asta pentru că pandemia a creat un exces de proprietăți 
disponibile. Credem că aceste active pot fi achiziţionate la 
prețuri favorabile și că valoarea le va crește după ce economia 


VP - 184 


americană își revine la situaţia dinaintea pandemiei. 

— Cât de mult va trebui să păstrez proprietăţile ca să am 
profit? 

— Trei până la cinci ani, cu marjă de siguranţă. 

El a coborât din nou privirea. 

— Cincizeci de milioane de dolari pentru o companie de hrană 
organică din Portland? 

— Credem că este subevaluată și pregătită pentru o viitoare 
creștere economică. 

— O sută de milioane pentru un fabricant de panouri solare? A 
mai dat o pagină. Două sute de milioane pentru o companie 
care fabrică turbine eoliene? S-a uitat la Isabel pe deasupra 
ochelarilor. Ai uitat că mă ocup cu comerțul de produse 
petroliere? 

— Deţinerea acestor companii îţi va permite să-ţi răscumperi 
păcatele cu carbonul. 

Zâmbind, el a aplecat din nou privirea. 

— Trei sute de milioane pentru un distribuitor de componente 
pentru avioane din Salina, Kansas? 

— Dacă vei cumpăra principalul competitor al firmei, vei fi 
jucătorul dominant de pe piaţa americană. 

— E de vânzare? 

— Auzim zvonuri. 

El s-a întors la secţiunea de proprietăţi imobiliare a 
documentului. 

— Cel mai înalt bloc de birouri din Canary Wharf, Londra? 

— O ocazie de neratat. 

— Un turn comercial și rezidenţial pe Brickell Avenue din 
centrul orașului Miami? 

— E un chilipir la șase sute de milioane. Mai mult, vei putea să 
procesezi zeci de milioane de dolari prin revânzarea unor 
apartamente de lux în coproprietate de la etajele superioare. 

— Să procesez? 

Isabel a zâmbit. 

— „Spălare” e un cuvânt așa de urât. 

— Ceea ce ne aduce la comisionul vostru. Arkadi a întors foile 
până la începutul documentului. Un miliard și jumătate pentru 
consultanţă și alte taxe, plăcile unei corporaţii-fantomă cu 
răspundere limitată, înregistrată în Channel Islands. A ridicat 
privirea. Cam piperat, nu crezi? 


VP - 185 


— Plătești bunul renume al lui Martin. Nu este ieftin. 

— Se pare că nici rata de schimb valutar. 

Isabel n-a răspuns. 

— Presupun că aveţi pe cineva în minte pentru această 
treabă? 

— Sucursala din Londra a lui RhineBank. Sunt cei mai buni din 
domeniu. 

— Și tu ai de unde să știi. La urma urmei, acolo ţi-ai început 
cariera. Ai fost recrutată de RhineBank după ce ai absolvit 
London School of Economics. 

— E clar că mi-ai cercetat trecutul. 

— Te așteptai la altceva? 

Isabel a ignorat întrebarea. 

— Ai găsit ceva interesant? 

— N-ai fost concediată de la RhineBank-Zurich din cauză că 
te-au prins cu mâna în casa de marcat. Ai fost concediată din 
cauză că lucrai pentru așa-zisa „Spălătorie de rufe rusească”. 
Cei mai mulţi dintre colegii tăi își caută încă serviciu, dar tu ai 
izbutit să aterizezi în picioare la Global Vision Investments din 
Geneva. Arkadi a coborât vocea. lar acum ești în camera mea 
de lucru, oferindu-te să procesezi peste unsprezece miliarde și 
jumătate de dolari din banii mei. 

— Sunt aici, domnule Akimov, pentru că, cine știe de ce, ai 
insistat să vin. 

— Te asigur, intenţiile mele au fost onorabile. 

— Zău? 

— Speram doar să te pot cunoaște mai bine. 

— În cazul acesta, cum vrei să încep? 

— Cântând restul din Sonata lunii. 

— Ti-am spus, nu mi-o amintesc. 

— Te-am auzit de prima dată, Isabel. Dar nu te cred. 


40. 


FECHY, CANTONUL VAUD 


— Mecanic și fără pasiune, a declarat Arkadi la sfârșitul primei 
mișcări. Dar e evident că ai putea s-o cânțţi foarte bine dacă ai 


VP - 186 


vrea. 

— Ce zici de asta? 

Isabel a cântat primul pasaj din „When | Fall in Love”. 

— Ți s-a întâmplat vreodată? a întrebat Arkadi. 

— Să mă îndrăgostesc? O dată sau de două ori. 

— Și acum ești îndrăgostită? 

Isabel s-a ridicat de la pian fără să raspundă și și-a reluat 
locul. 

— Unde rămăseserăm? 

— La RhineBank a răspuns Arkadi. 

— A fost fondată în 1892 în Orașul liber și hanseatic Hamburg, 
care, după cum știi, este pe râul Elba, nu pe Rin. În prezent, pe 
locul patru dintre cele mai mari bănci din lume, cu venituri de 
circa douăzeci și șase de miliarde și active în valoare de unu 
virgulă șase trilioane. 

Arkadi s-a uitat la ea fără nicio expresie. 

— Spune-mi despre munca ta acolo. 

— Am semnat un acord de confidenţialitate ca parte din 
pachetul de plecare. N-am voie să discut nimic din ce am făcut 
la RhineBank. 

— Te-ai ocupat vreodată de tranzacţii legate de o companie 
numită Omega Holdings? 

— Arkadi, te rog. 

— În sfârșit! 

Zâmbetul lui părea aproape sincer. 

— Nu cunoșteam identitatea nici unuia dintre clienţi, a 
explicat Isabel. Doar semnam tranzacţiile. 

— Și atunci de ce naiba te-au concediat? 

— Făceam parte din „Spălătoria de rufe rusești”. A trebuit să 
plecam toți. 

— Tu ai fost persoana care le-a strecurat ziarelor 
documentele? 

— Da, Arkadi. Eu am fost cea care a făcut-o. 

— Mă bucur că am lămurit asta. Alt zâmbet. Acum spune-mi 
cum ai ajuns să lucrezi pentru Martin Landesmann. 

— În felul obișnuit. Mi-a oferit un post. 

— De ce ţie? 

— Presupun că voia priceperea mea. 

— Priceperea? 


19 Când mă îndrăgostesc. 
VP - 187 


— Știu cum să procesez fonduri fără să fiu prinsă. 

— Și când ai început să te culci cu el? 

Isabel a lăsat cu bună știință să se strecoare o notă falsă în 
negare. 

— Martin e un bărbat cu o căsnicie fericită. 

— La fel ca mine, a răspuns Arkadi. Și e evident că voi doi 
aveți o aventură pasionată. Sper doar, pentru binele lui Martin, 
să nu devină niciodată publică. Reputația lui excelentă ar avea 
de suferit. 

— Sună a ameninţare. 


— Zău? 
— De ce ești așa de îngrijorat? a întrebat Isabel. Martin și cu 
mine suntem cei cărora li se cere să respecte legislaţia 


împotriva spălării banilor. Și noi suntem cei care vor fi amendaţi 
sau chiar judecaţi pentru acţiunile lor, dacă suntem prinși. Tu, 
clientul, nu înfrunţi un astfel de risc. 

— Îngrijorarea mea e geopolitică, nu juridică. Dar continuă, te 
rog. 

— Tu ești cel care a venit la noi, Arkadi. Îți amintești? 

— Îmi amintesc că ai cântat una dintre compoziţiile mele 
preferate, a compozitorului meu preferat, la o recepţie care m-a 
costat douăzeci de milioane de franci elveţieni ca să particip. Și 
îmi amintesc că atunci când mi-am exprimat interesul să fac 
afaceri cu Martin, amândoi v-aţi lăsat tare greu. 

— Ne-am lăsat tare greu pentru că nu credeam că e o idee 
bună să facem afaceri cu rușii. 

A pus prospectul în poșetă și s-a ridicat. 

— Din motive care acum sunt mult prea evidente. 

— Unde crezi că te duci? 

— Înapoi la Geneva. 

— De ce? 

— Scuze, Arkadi. Nu mai facem nicio afacere. 

— Nu crezi că ar trebui să te consulţi cu Martin înainte să dai 
cu piciorul unui câștig de un miliard de dolari? 

— Martin o să facă orice îi spun eu. 

— Nu mă îndoiesc. 

Isabel a deschis capacul cutiei împodobite care bloca 
semnalul telefonului, dar Arkadi a închis-o cu un pocnet ascuţit 
înainte să poată scoate telefonul. 

— la loc, te rog. 


VP - 188 


— Plec. 

— Cum ai de gând să ajungi înapoi la Geneva? 

— O să chem un Uber. 

Isabel a reușit să zâmbească. 

— Sunt în vogă. 

— Nu va fi ușor fără telefon, nu? 

Mâna lui stătea în continuare pe capacul cutiei. 

— Și apoi, n-ai luat masa de prânz. 

— Mi-a pierit pofta de mâncare. Isabel a scos prospectul din 
poșetă și l-a lăsat să cadă pe masă. Cum rămâne, Arkadi? 

— Am nevoie de câtva zile de gândire. 

Isabel s-a uitat la ceasul de la mână. 

— Ai un minut. 

(J 

Vocea lui Arkadi a fost prima pe care Gabriel și echipa lui au 
auzit-o când telefonul lui Isabel, după o dispariție de douăzeci și 
şapte de minute, s-a reconectat la rețeaua de mobile Swisscom. 
Ciudat, oligarhul rus o mustra blând că a trecut prea repede 
printr-un pasaj din Sonata lunii a lui Beethoven. Informațiile de 
geolocație și altitudine ale telefonului arătau că se află încă în 
camera lui de lucru, așa cum arătau și imaginile prinse de 
camera video. S-a concentrat în treacăt pe faţa lui Isabel cât și-a 
verificat mesajele. Nu era nimic în expresia ei care să arate că 
este constrânsă în vreun fel, cu toate că era evident din 
mișcarea imaginii că îi tremură un pic mâna. 

A lăsat telefonul să cadă în golul întunecat al poșetei sale 
Vuitton și l-a urmat pe Arkadi la parter până pe terasa vilei, 
unde au circulat prin mulţimea alcătuită numai din ruși. Arkadi a 
prezentat-o pe Isabel ca „o asociată”, descriere care acoperea 
tot soiul de păcate. Președintele Gazpromului, Oleg Jirinovski, a 
fost încântat; „Nebunul” Maxim Simonov, regele nichelului, a 
fost evident topit. A invitat-o pe Isabel pe iahtul său, cel numit 
foarte potrivit Dracul împielițat, în anuala croazieră de vară pe 
Mediterana. Isabel, înţeleaptă, a refuzat. 

La trei și un sfert i-a spus lui Arkadi că are de analizat ceva - o 
oportunitate de investiţie licită într-o firmă norvegiană de 
comerţ online - și trebuie să se întoarcă la Geneva. Fără nicio 
tragere de inimă, el a condus-o la mașină. Şoferul a lăsat-o la 
Temple de la Madeleine și, urmată de doi agenți operativi din 
Grupul Haydn, a mers pe jos până în Place du Bourg-de-Four. In 


VP - 189 


apartament, a cântat Suita in re minor pentru violoncel a lui 
Bach. Toate cele șase mișcări. Fără partitură. Fără nicio 
greșeală. 


VP - 190 


PARTEA A TREIA 


ADAGIO CANTABILE 


41. 


GENEVA - LONDRA 


La trei zile după prânzul oficial din palatul lui Arkadi Akimov 
din Féchy, locuitorii vechiului oraș Geneva, aflat pe malul 
lacului, și-au ţinut cu toţii răsuflarea pentru că America s-a dus 
la urne. Președintele în exercițiu republican a avut ceea ce 
părea să fie un avantaj impresionant la început în statele-cheie 
ale bătăliei, Wisconsin, Michigan și Pennsylvania, dar a văzut 
cum avantajul său se evaporă pe măsură ce primele voturi la 
fața locului și trimise prin poștă erau înregistrate. Vizibil zguduit, 
miercuri dimineaţa, devreme, a apărut în fața suporterilor în 
Camera de Est a Casei Albe și, lucru uluitor, le-a cerut comisiilor 
electorale să sisteze numărarea voturilor. Totuși, numărătoarea 
a continuat, iar sâmbătă reţelele de televiziune l-au declarat 
învingător pe candidatul democrat. Milioane de americani s-au 
revărsat pe străzi, într-o erupție spontană de bucurie și ușurare 
profundă. Lui Isabel i se părea că sărbătoresc căderea unui 
tiran. 

Luni, viaţa la Geneva și-a reluat cursul în mare parte normal, 
chiar dacă guvernul a impus din nou purtarea măștii, din cauza 
unei creșteri bruște a numărului cazurilor de COVID. Isabel a 
lucrat din apartamentul din Orașul Vechi până spre sfârșitul 
dimineţii, apoi a zburat la Londra cu Gulfstreamul lui Martin, cel 
mai mic dintre cele două avioane particulare. Când a ajuns la 
Aeroportul London City a trecut printr-o verificare superficială a 
pașaportului ei german, apoi a urcat în limuzina care o aștepta. 
Au pornit spre vest, unde, pe Fleet Street, era sediul lui 
RhineBank-Londra, fostul ei loc de muncă. 

Chiar în fața clădirii era o cafenea unde Isabel prânzise 


VP-191 


adesea. Cu masca pe față, s-a așezat la o masă de pe trotuar și 
a comandat cafea. La patru și jumătate a verificat indexul FTSE 
100 și a văzut că preţul acțiunilor din Londra scăzuse cu 
aproape două procente. Ca urmare, a așteptat până la 16.45 ca 
să-l sune pe Anil Kandar. 

— Ce mama dracului vrei? 

— Sunt bine, Anil. Tu ce mai faci? 

— Ai văzut prețul acţiunilor noastre în ultima vreme? 

— Cred că e un pic sub zece. Stai așa, verific. 

— La ce te gândești, Isabel? 

— Bani, Anil. O grămadă de bani. 

— Te ascult cu atenţie. 

— Nu-i ceva ce se poate discuta la telefon. 

— Genul meu preferat de afacere. Unde ești? 

— Peste drum. 

— Douăzeci de minute, a zis Anil și a închis. 

Era aproape cinci și jumătate când el a ieșit, în cele din urmă, 
pe ușa lui RhineBank. Ca de obicei, era îmbrăcat complet în 
negru, stil pe care îl adoptase când era la New York, unde își 
câștigase reputaţia unuia dintre cei mai nesăbuiţi brokeri din 
RhineBank. Ca răsplată, i s-a dat controlul departamentului 
piețelor globale, poziţie care i-a permis să acumuleze o avere 
personală cu nouă cifre. Locuia într-o vilă victoriană imensă într- 
o suburbie de lux a Londrei și se ducea la muncă în fiecare 
dimineaţă într-un Bentley cu șofer. Era născut în Virginia de 
Nord, studiase la Yale și Wharton School, acum vorbea engleza 
cu un pronunţat accent britanic. La fel ca hainele negre, era un 
lucru pe care îl îmbrăca de cum se trezea dimineața. 

S-a așezat la masa lui Isabel și a comandat un ceai Earl Grey. 
Mirosul de apă de colonie, tonic capilar și tutun era copleșitor. 
Era mirosul, și-a amintit Isabel, lui RhineBank-Londra. A scos 
capacul de pe cană și și-a aruncat în gură o pastilă de Nicorette. 

— Arăţi bine, Isabel. 

— Mulţumesc, Anil, i-a zâmbit ea. Tu arăţi ca dracu'. 

— Presupun că am meritat asta. 

— Ai meritat. Te-ai purtat groaznic cu mine când lucram aici. 

— Nu era personal. Erai o mare belea. 

— Incercam doar să-mi fac meseria. 

— La fel și eu. Anil a suflat peste ceai. Dar am auzit că te-ai 
dat pe brazdă după ce te-ai mutat la sucursala din Zurich. 


VP - 192 


Lothar Brandt mi-a spus că ai semnat fiecare hârtiuţă pe care ți- 
o punea în faţă. 

— Și uite ce mi-a adus asta, a șoptit ea. 

— O slujbă la Sfântul Martin Landesmann. 

— Vorba umblă repede. 

— Mai ales când toţi ceilalţi care au fost dați afară își caută 
încă un serviciu bun. Din fericire, am reușit să limităm pagubele 
la sucursala din Zurich. 

Lui Anil îi plăcea să-l folosească pe „noi” când se referea la 
conducere. Avea ambiția ca într-o bună zi să devină membru al 
Consiliului celor zece, poate chiar directorul executiv al firmei. 
Fiind american prin naștere și de origine indiană, avea să 
trebuiască să plătească din greu privilegiul. De aici obiceiurile 
lui de tranzacţionare nesăbuită. Anil n-avea strop de morală 
personală sau profesională. Pe scurt, era modelul de angajat al 
lui RhineBank. 

— Cum ţi-e registrul de tranzacţii zilele astea? a întrebat 
Isabel. 

— Nu așa de interesant cum era cândva. Consiliul celor zece 
ne-a trimis un ordin de încetare absolută după masacrul de la 
Zurich. Gata cu tranzacţiile rusești riscante până se liniștesc 
apele. 

— S-au liniștit? 

— Am făcut câteva încercări. În principal afaceri mici. 
Douăzeci de milioane aici, patruzeci de milioane dincolo. 
Mărunţiș. 

— Și? 

— Merge strună. Nicio crâcnire de la organele de control 
britanice sau americane. 

— Consiliul celor zece știe cu ce te îndeletnicești? 

— Cunoști vorba veche, Isabel. Ce nu știe Hamburgul... Anil a 
scos din ambalaj altă Nicorette. Mă tem că intru în simptomele 
de sevraj și n-o să fie o priveliște frumoasă. Așadar, ce-ar fi să- 
mi spui despre ce-i vorba? 

— Global Vision Investments ar vrea să beneficieze de 
serviciile departamentului pieţelor globale al lui RhineBank. În 
schimbul acestor servicii, suntem pregătiţi să fim foarte 
generoși. 

— Ce fel de servicii? 

Isabel a zâmbit. 


VP - 193 


— Oglindă, oglinjoară... 

— Despre câţi bani vorbim? 

— Nu mărunţiș, Anil. Nici pe departe. 

Anil a tras în piept primul Dunhill înainte să ajungă la Victoria 
Embankment. Până atunci, Isabel schițase parametrii de bază ai 
afacerii. Acum, pe când mergeau de-a lungul Tamisei spre 
Parlament, a intrat în detalii - mai ales de dragul publicului său, 
care urmărea discuţia prin intermediul telefonului din poșetă. 
Reprezentanţii clientului ei, a explicat, aveau să cumpere 
pachete de acţiuni stabile de la RhineBank-Moscova în ruble. 
Simultan, Anil avea să cumpere aceeași cantitate din aceleași 
acţiuni stabile de la reprezentanţii clientului lui Isabel din Cipru, 
Channel Islands, Bahamas sau Insulele Cayman. Una peste alta, 
patru sute de miliarde de ruble aveau să fie schimbate și 
transferate din Rusia în Occident. Dată fiind mărimea 
extraordinară a proiectului, va trebui să fie făcut pe bucățele - 
cinci miliarde, zece miliarde, una sau două tranzacţii pe zi, mai 
multe dacă nu era nicio reacţie din partea organelor de control. 
În cele din urmă, banii aveau să-și croiască drum în conturi de la 
Meissner Privatbank din Liechtenstein, lucru pe care nui l-a 
dezvăluit lui Anil. Nu i-a spus nici numele misteriosului client 
rus, doar suma pe care era gata s-o plătească lui RhineBank- 
Londra în comisioane și taxe pentru alte servicii. 

— Cinci sute de milioane? 

Anil era, în mod previzibil, consternat. 

— Nu mă ating de ei pentru mai puţin de un miliard. 

— Ba o să te atingi, Anil. Deja îţi lasă gura apă. Singura 
întrebare este dacă o să suni sau nu în seara asta la Hamburg, 
ca să primești aprobarea Consiliului celor zece. 

El a aruncat în râu, cu un bobârnac, mucul ţigării. 

— Ceea ce Hamburgul nu știe... 

— Cum o să explici suma suplimentară de cinci sute de 
milioane din registrul tău? 

— O s-o împrăștii. Nu vor ști niciodată de unde au venit. 

— E bine de știut că nu s-au schimbat multe de când am 
plecat. Isabel i-a dat lui Anil un stick de memorie. Ai aici toate 
conturile și locurile în care au fost deschise. 

— Când vrei să pornim? 

— Ce zici de mâine? 

— Nicio problemă. 


VP - 194 


Anil a pus stickul în buzunarul pardesiului negru. 

— Presupun că zvonurile despre Martin Landesmann sunt 
adevărate, la urma urmei. 

— La ce zvonuri te referi? 

— Că nu-i vreun sfânt. Și, se pare, nici tu nu ești. 

l-a aruncat lui Isabel o privire piezișă pofticioasă. 

— lar îţi lasă gura apă, Anil. 

— Ai vreme să sărbătorim la un pahar? 

— Trebuie să mă întorc în seara asta la Geneva. 

— Dar data viitoare când vii în oraș? 

— Probabil nu. Nu mă înțelege greșit, Anil, dar chiar arăţi ca 
dracu'. 

e 

Când Isabel a ajuns la Aeroportul London City, avionul lui 
Martin făcuse plinul și primise permisiunea să decoleze. Când a 
intrat în cabină, englezul a ridicat privirea de pe laptop. 

— Ce-ai zice acum de paharul ăla? 

— Aș ucide pentru o băutură. 

— Cred că șampania se potrivește, nu? 

— Dacă ţii neapărat. 

Englezul a intrat în chicinetă și a ieșit peste o clipă cu o sticlă 
de Louis Roederer Cristal desfăcută. A turnat în două pahare și i- 
a întins unul lui Isabel. 

— Pentru ce bem? a întrebat ea. 

— Pentru alt spectacol remarcabil oferit de tine. 

— Am o idee mai bună. Isabel a ridicat paharul. Pentru cea 
mai murdară bancă din lume. 

Englezul a zâmbit. 

— Fie-i ţărâna ușoară. 


42. 


QUAI DU MONT-BLANC, GENEVA 


A doua zi dimineață la ora şapte, un broker de acțiuni rus pe 
nume Anatoli Bershov și-a sunat omul din RhineBank-Moscova în 
numele unui client neidentificat și a cumpărat câteva mii de 
acțiuni ale unei companii biotehnice americane care a creat și a 


VP - 195 


produs un echipament de testare pentru coronavirus folosit pe 
scară largă. Peste cinci minute, același broker și-a instruit 
reprezentantul din Cipru, un oarecare domn Constantinides, să 
vândă un număr identic de acţiuni al firmei unui oarecare Anil 
Kandar, șeful departamentului piețelor globale din RhineBank- 
Londra. Prima tranzacţie a fost efectuată în ruble, a doua în 
dolari. Domnul Constantinides a virat imediat profitul unei bănci 
cipriote corespondente - se afla în aceeași clădire din Nicosia, 
deţinută de acţionari ruși anonimi - și banca corespondentă 
cipriotă l-a virat în insulele din Marea Caraibilor, unde a ţopăit 
dintr-o firmă de împrumut în alta până ce a ajuns, în cele din 
urmă, la Meissner Privat-Bank din Liechtenstein. 

Până atunci, banii trecuseră prin atâtea companii-fantomă 
fragile, încât era imposibil de găsit punctul de plecare. Ca să 
pună capac, Meissner a ascuns banii în spatele unui strat final 
de obscuritate corporatistă înainte să-i trimită la Credit Suisse 
din Geneva, unde au poposit într-un cont controlat de Global 
Vision Investments. Un funcţionar de la Credit Suisse i-a trimis 
un e-mail de confirmare unei directoare din GVI pe nume Isabel 
Brenner, care, fără ca acel funcţionar să aibă habar, era mâna 
ascunsă din spatele întregii înșelătorii cumplite. 

Anatoli Bershov i-a dat al doilea telefon omului său din 
RhineBank-Moscova puţin după ora trei după-masa. De această 
dată, clientul său dorea să achiziționeze câteva mii de acţiuni 
ale unui conglomerat gigantic american de mâncare și băutură. 
Bancherul de la care Anil Kandar a cumpărat un număr identic 
de acţiuni era în Bahamas. Fondurile au ricoșat între câteva 
bănci dubioase din Bahamas, toate aflate pe aceeași stradă din 
Nassau, înainte să traverseze Atlanticul în direcţia opusă și să-și 
afle lăcașul temporar în Meissner Privatbank of Liechtenstein. 
Credit Suisse a intrat în posesia banilor la patru și un sfert, ora 
Genevei. Un e-mail de confirmare i-a fost trimis lui Isabel 
Brenner, la Global Vision Investments. 

Tranzacţiile au produs peste o sută de pagini de înregistrări, 
printre care și două documente interne ale GVI pe care era 
nevoie atât de semnătura lui Isabel, cât și de cea a misteriosului 
client al lui Anatoli Bershov. Din fericire, biroul lui era de cealaltă 
parte a Ronului, în Place du Port. Isabel a ajuns acolo la ora cinci 
după-amiaza și, după ce și-a pus telefonul într-o cutie 
ornamentată de blocare a semnalului, a fost primită în 


VP - 196 


sanctuarul lui Arkadi de la etajul șase - cu un etaj deasupra 
birourilor misterioasei filiale a lui NevaNeft, numită Grupul 
Haydn. Spre surprinderea sa, Arkadi însuși a semnat 
documentele acolo unde era pus semn. 

Când s-a întors la sediul GVI, Isabel a fotocopiat documentele, 
împreună cu alte înregistrări relevante, și a pus originalele în 
seiful din biroul său. Copiile le-a dat unui curier care le-a dus 
într-o vilă închiriată în cartierul diplomatic Champel. Sosirea lor 
a fost motivul unei scurte sărbătoriri. La trei luni după debutul ei 
improbabil, operaţiunea dădea primele roade. Gabriel și Biroul 
erau acum acţionari minoritari ai cleptocraţiei cunoscute sub 
numele Kremlin Inc. 

e 

Anil Kandar a propus să se oprească pentru un timp, cât să-și 
dea seama dacă organele de control ale lui RhineBank de la 
Financial Conduct Authority au observat tranzacţiile neobișnuite. 
Isabel și-ar fi putut asigura fostul coleg că FCA le cunoaște 
foarte bine activitatea, ca și Serviciul Secret de Informaţii al 
Maiestăţii Sale. Însă a fost de acord cu pauza, câtă vreme era 
scurtă. Clientul ei, a scris ea într-un e-mail formulat pe ocolite, 
nu era prea răbdător din fire. 

Patruzeci și opt de ore s-au dovedit a fi suficiente pentru a 
potoli îngrijorarea lui Anil, și vineri dimineața Anatoli Bershov a 
luat cu asalt Microsoftul. La fel și Anil Kandar. Într-adevăr, la nici 
cinci minute după ce Bershov a mizat câteva miliarde de ruble 
pe conglomerat la RhineBank-Moscova, Anil a cumpărat un 
număr de acţiuni identic de la domnul Constantinides din Cipru, 
însă Anil și-a plătit acţiunile cu dolari americani. Banii au apărut 
într-un cont al GVI de la Credit Suisse spre sfârșitul dimineţii, iar 
profitul celei de-a doua tranzacţii în oglindă a apărut pe la 
jumătatea după-amiezii. Arkadi a semnat documentele în seara 
aceea la sediul NevanNeft. 

După aceea a invitat-o pe Isabel la un pahar de șampanie. Ea 
a încercat să se eschiveze, sub pretextul unei chestiuni urgente 
la birou, însă Arkadi a insistat. Ludmila Sorova a adus o sticlă de 
Dom Perignon și două pahare, și aproape toată ora următoare, 
în vreme ce ultima lumină dispărea de pe cerul Genevei, au 
dezbătut meritele celor patru concerte pentru pian ale lui 
Rahmaninov. Isabel a declarat că al doilea era, evident, cel mai 
bun. Arkadi a fost de acord, chiar dacă avusese întotdeauna o 


VP - 197 


slăbiciune pentru al treilea, plin de forţă, și îi plăcea în mod 
deosebit o înregistrare recentă a pianistului rus Daniil Trifonov. 

Conversaţia l-a lăsat gânditor. 

— Ei, dacă aș putea vorbi așa cu Oksana, s-a jeluit el. 

— Nu-i place Rahmaninov? 

— Oksana preferă muzica de dans electronică. l-a zâmbit lui 
Isabel sfios. Poate că ţi-e greu să crezi, dar nu m-am însurat cu 
ea pentru intelect. 

— E foarte frumoasă, Arkadi. 

— Dar puerilă. Am fost tare ușurat când s-a purtat bine la 
recitalul Annei Rolfe. Nu mult înainte de pandemie am dus-o la 
un concert de vioară de Ceaikovski. După aceea am jurat că nu 
mai fac asta cât trăiesc. 

— Cine era solista? 

— Olandeza aceea tânără. 

— Janine Jansen? 

— Da, ea este. O cunoști și pe ea? 

— Nu ne-am întâlnit niciodată, a răspuns Isabel. 

— Nu e Anna Rolfe, dar e foarte talentată. Arkadi a mai turnat 
șampanie în paharul lui Isabel. Îmi pare rău, dar nu-mi amintesc 
cum se face că o cunoști pe Anna. 

— Ne-a făcut cunoștință Martin. 

— Da, desigur. Se explică, a zis Arkadi. Martin cunoaște pe 
toată lumea. 

În vreme ce mergea spre casă pe străzile întunecate din 
Orașul Vechi, Isabel a ajuns la concluzia neliniștitoare că Arkadi 
e interesat să extindă parametrii relaţiei lor la o componentă 
romantică sau, Doamne apără și păzește, sexuală. l-a împărtășit 
lui Gabriel îngrijorarea luni seara, în cursul altei întâlniri 
organizate cu grijă în apartamentul lui Martin din Île Saint-Louis, 
la Paris. A doua zi dimineaţă, la o cafea în cafeneaua de pe Fleet 
Street, l-a informat pe Anil Kandar că trebuie să crească ritmul 
tranzacţiilor ilicite, în oglindă. El a răspuns cu patru tranzacţii 
mari care au produs aproape o sută de milioane de dolari. 

Anil a mai aranjat patru tranzacţii în oglindă miercuri și alte 
patru joi. Dar captura de vineri - șase tranzacţii mari, cu profituri 
de peste două sute de milioane - a fost cea care a bătut 
recordul. Isabel a obţinut semnăturile necesare într-o apariţie 
spre sfârșitul după-amiezii la sediul NevanNeft și pentru a doua 
oară a fost invitată să zăbovească la un pahar de șampanie. 


VP - 198 


Natura intimă a conversaţiei n-a mai lăsat vreo îndoială că 
Arkadi era îndrăgostit cu disperare de violoncelista nemţoaică 
frumoasă care îi spăla banii rusești murdari. Prin urmare, a fost 
ușurată când, puţin după ora șase după-amiaza, Martin a apărut 
pe ecranul televizorului uriaș montat pe peretele biroului lui 
Arkadi. 

În cele din urmă, Arkadi a zis: 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Despre relaţia mea cu Martin? 

— Da. 

— Martin și cu mine suntem colegi. Isabel a tăcut un pic, apoi 
a adăugat: Așa cum suntem noi doi, Arkadi. 

El a îndreptat spre ecran o telecomandă și a dat sonorul mai 
tare. 

— Dă bine la televizor, nu-i așa? Şi când te gândești că niciun 
cuvinţel din ce spune nu-i adevărat. 

— Nu-i totul minciună. Doar a neglijat să pomenească unul 
sau două amănunte pertinente. 

— Cum ar fi? 

— Numele celui care îi finanţează orgia de cumpărături 
plănuită. 

— Nu există un astfel de om, a zâmbit Arkadi. E domnul 
Nimeni. 

Isabel și-a încleștat atât de tare degetele pe piciorul paharului 
cu șampanie, încât a fost surprinsă că nu s-a frânt. Arkadi n-a 
părut să observe, avea privirea aţintită la televizor. 

— Și te mai înșeli într-o privință, a zis el după o vreme. 
Ludmila Sorova mi-e colegă. Tu, Isabel, ești cu totul altceva. 

e 

Gazda emisiunii de la CBC în care a apărut Martin nu era alta 
decât Zoe Reed. Tema erau zvonurile care circulau pe Wall 
Street, că Global Vision Investments are în vedere câteva 
afaceri în SUA, inclusiv în sectorul perturbat al proprietăților 
imobiliare comerciale, pe care firma l-a evitat în trecut. Martin a 
fost mai evaziv ca oricând. Da, a recunoscut el, are câteva 
tentacule în America. Cele mai multe în sectoarele energetic și 
tehnologic orientate spre viitor, în care el fusese activ în mod 
tradiţional, însă proprietăţile imobiliare comerciale nu ieșeau din 
discuţie. GVI se aștepta la o revenire bruscă posptandemică în 
SUA, după ce se va fi vaccinat un procentaj suficient din 


VP - 199 


populaţie. Ideea că pandemia avea să schimbe pentru 
totdeauna natura muncii era greşită. Americanii, a declarat 
Martin, aveau să revină curând în birourile lor. 

— Dar asta nu înseamnă că ne vom putea întoarce la vechile 
obiceiuri. Trebuie să ne facem locul de muncă mai verde, mai 
inteligent și mult mai eficient din punctul de vedere al energiei. 
Nu uita, Zoe, nu există vaccin pentru creșterea nivelului mărilor. 

— E adevărat că aveţi în vedere un bloc-turn din centrul 
orașului Chicago? 

— Avem în vedere mai multe proiecte diferite. 

— Și cum rămâne cu harababura politică americană din 
prezent? Nu sunteţi deloc îngrijoraţi pentru stabilitatea pieţei? 

— Instituţiile democratice ale Americii, a zis Martin cu 
diplomaţie, sunt destul de puternice ca să reziste la provocarea 
actuală. 

Interviul nu prea lăsa îndoieli în privinţa intenţiilor lui Martin. 
Rămânea de văzut doar când și unde și cât de mult. Așteptarea 
unui răspuns n-a fost lungă - de fapt, cinci zile -, cu toate că 
bunul respectiv a fost o surpriză. Isabel a obţinut semnăturile 
necesare de la sediul NevaNeft și a trimis copii ale 
documentelor la vila închiriată în Champel. Kremlin Inc. era 
acum mândrul proprietar al unui turn cu șaizeci de etaje de 
birouri și locuințe pe Brickell Avenue din Miami, ceea ce 
însemna că Gabriel era acum mândrul proprietar al lui Arkadi 
Akimov. Venise, în sfârșit, vremea să ia un partener suplimentar 
- un partener cu puterea de foc financiară care să transforme 
imperiul lui Arkadi în cenușă. Dar mai întâi avea o trebușoară, 
fără legătură cu asta, de care să se ocupe în Bulevardul Regele 
Saul. 


43. 


TEL AVIV - LANGLEY, VIRGINIA 


Mohsen Fakhrizadeh susținea că nu este altceva decât un 
umil profesor de fizică la Universitatea Imam Hussein din centrul 
Teheranului. In realitate, era un oficial de rang înalt în Ministerul 
Apărării iranian, ofiter de carieră în Corpul de Gărzi 


VP - 200 


Revoluţionare și conducătorul programului de arme nucleare al 
Iranului. Patru dintre oamenii de știință de frunte din acest 
program fuseseră asasinați brutal de agenţii Biroului. Însă 
Fakhrizadeh, care locuia într-un complex înconjurat de ziduri și 
de o mulţime de bodyguarzi, scăpase cu viaţă din câteva 
atentate. Norocul i s-a terminat, totuși, în ultima vineri din 
noiembrie 2020, pe un drum din apropiere de orașul Absard. 
Operaţiunea, plănuită luni întregi, s-a desfășurat cu precizia 
unui cvartet de coarde de Haydn. La căderea nopţii, întreaga 
echipă de doisprezece oameni a Biroului se furișase afară din 
tară, iar lumina călăuzitoare a programului nuclear iranian zăcea 
în coșciugul lui, învelit în giulgiu. 

Gabriel a prezidat asupra asasinării lui Fakhrizadeh din centrul 
de operațiuni din Bulevardul Regele Saul. Printre primele 
telefoane pe care le-a primit după aceea a fost cel de la 
directorul CIA, Morris Payne - nicio surpriză, dat fiind că Gabriel 
neglijase să informeze Langley că lovitura este iminentă. După 
ce i-a oferit fără tragere de inimă felicitările, Payne s-a întrebat 
dacă Gabriel e liber să se ducă la Washington pentru analizarea 
ulterioară a operaţiunii. Payne avea o fereastră în program luni. 
Fereastra, a zis el, are scris pe ea numele lui Gabriel. 

— Marţi ar fi mai bine, Morris. 

— In cazul acesta, a răspuns Payne, ne vedem luni dimineaţă 
la ora zece. 

In realitate, Gabriel abia aștepta călătoria, pentru că era 
datorată de mult. Și-a petrecut weekendul cu Chiara și copiii în 
lerusalim și duminică seara, târziu, a urcat în avionul său spre 
Washington. Un comitet de primire de la Agenţie l-a întâmpinat 
pe pista Aeroportului Dulles și l-a condus la Langley. Morris 
Payne, care n-avea treabă cu ceremoniile, l-a primit pe Gabriel 
în biroul său de la etajul șase, nu în holul alb strălucitor de la 
intrare. Payne, mare și greoi, cu faţa ca a unei statui din Insula 
Paștelui, studiase la West Point, dreptul și managementul 
afacerilor la Ivy League și era fost membru al Congresului, 
profund conservator, dintr-una dintre Dakote. Creștin evlavios, 
avea temperament vulcanic și un remarcabil repertoriu de 
înjurături, pe care i l-a prezentat lui Gabriel în vreme ce-l 
muștruluia pentru asasinarea lui Fakhrizadeh. În versiunea lui 
despre evenimente, Gabriel săvârșise o trădare de proporţii 
biblice când nu l-a avertizat despre operaţiune. Dornic să 


VP - 201 


rezolve chestiunea, Gabriel a recunoscut că a greșit și și-a cerut 
iertare. 

În cele din urmă, mânia lui Payne s-a domolit. Erau, la urma 
urmei, aliați apropiaţi care făcuseră împreună multe în timpul 
celor patru ani ai mandatului președintelui. Payne a fost unul 
dintre așa-zișii adulţi din încăpere care încercaseră să ţină în 
frâu cele mai rele impulsuri ale președintelui. Spre deosebire de 
alți adulţi - generalii decoraţi și oamenii cu experiență în politica 
externă -, el reușise să rămână în grațiile președintelui, în 
principal prin veșnica măgulire a egoului său fragil. Se vorbea că 
are de gând să preia mantia populistă a președintelui și să 
candideze la Casa Albă în următorul ciclu electoral. Deocamdată 
era șeful unei agenţii pe care șeful lui n-o putea suferi. In fiecare 
zi semna, ascultător, informaţiile care aveau să fie incluse în 
informarea zilnică a președintelui. A recunoscut în fața lui 
Gabriel că redacta cu grijă materialul, astfel încât cele mai 
primejdioase secrete ale Americii să nu ajungă în mâinile 
comandantului suprem. 

— A observat? 

— De luni de zile nici măcar nu s-a ostenit să citească 
informarea zilnică. Oricum ai lua-o, sistemul securităţii naţionale 
din cea mai puternică naţiune din lume e pe pilot automat. 

— Cât timp mai are de gând să conteste rezultatele 
alegerilor? 

— Mă tem că e o luptă pe viaţă și pe moarte. E singurul fel în 
care știe el să joace. Intreabă-i fostele neveste. 

Payne s-a uitat la ceas. 

— Șeful Departamentului Persia ar vrea să ni se alăture, dacă 
nu te deranjează. 

— Peste o clipă, Morris. Mai întâi e ceva ce trebuie să discut 
cu tine între patru ochi. Este vorba despre o operaţiune pe care 
am lansat-o după asasinarea lui Viktor Orlov la Londra. 

— Cum ai ajuns să fii amestecat în afacerea Orlov? 

— E poveste lungă, Morris. 

— Unde are loc operaţiunea asta a ta? 

— La Geneva. 

Expresia lui Payne a arătat limpede că Geneva, oraș al culturii 
și diplomaţiei internaţionale, nu este pe gustul lui. 

— Ținta? a întrebat. 

— Arkadi Akimov. Are o companie numită... 


VP - 202 


— Știu cine este Arkadi Akimov. 

— Ştiai că scoate pe furiș din Rusia banii Țarului și îi ascunde 
în Occident? Sau că are un serviciu privat de spionaj, cunoscut 
ca Grupul Haydn, care operează din sediul lui din Place du Port? 

— Ne-au ajuns la urechi astfel de zvonuri. 

— De ce n-aţi făcut nimic? 

— Pentru că președintele are alergie la operaţiunile împotriva 
intereselor financiare rusești. Se învineţește dacă rostesc măcar 
cuvântul Rusia. 

— Și iată de ce nu v-am poftit la petrecere, Morris. 

— Atunci de ce mi-o spui acum? 

— Brickell Avenue, numărul 1395. E un turn de șaizeci de 
etaje în districtul financiar din Miami. 

— Ce-i cu el? 

— Arkadi și cu mine l-am cumpărat săptămâna trecută cu 
bani jefuiţi din Trezoreria Federală a Rusiei. 

Gabriel a zâmbit. 

— A fost un chilipir, la patru sute de milioane. 

e 

— Ce firme fac tranzacțiile în oglindă? a întrebat Payne când 
Gabriel și-a încheiat informarea. 

— De fapt, nu-i implicată decât o instituţie financiară. 

— Americană? 

— Germană. 

— RhineBank? 

— Cum ai ghicit? 

— Eşti conștient, a zis Payne cu grijă, că RhineBank este 
principalul creditor al președintelui. 

— Nu mă interesează finanţele președintelui, Morris. Nu vreau 
decât să le ceri discret celor de la Departamentul Trezoreriei și 
federalilor să închidă ochii pe moment la activităţile mele. 

— Ai uitat să pomenești firma cu capital privat din Geneva pe 
care o folosești. 

— Global Vision Investments. 

— Sfântul Martin Landesmann? Tipul ăla de stânga, ecologist? 

— E un fel de a-l descrie. 

— Am auzit că acum se ocupă de democraţie. 

— A intrat în asta la propunerea mea. Eu am creat Global 
Alliance for Democracy ca să-l plasez pe Martin pe radarul 
Grupului Haydn. 


VP - 203 


Morris Payne nu și-a putut stăpâni un zâmbet. 

— Nu-i rău, Gabriel. Dar care este scopul operațiunii? 

— După ce eu și Arkadi terminăm orgia de cumpărături, o să 
le cer celor din SUA să confiște bunurile pe care le-am 
achiziționat cu fondurile rusești jefuite și să îngheţe conturile lui 
Arkadi din întreaga lume. Dată fiind simpatia față de Rusia a 
șefului tău, această răfuială va trebui să aștepte până după 
ceremonia de învestire. 

— Ce te face să crezi că noua echipă o să fie favorabilă? 

— Haide, Morris. Zău. 

— Și britanicii? a întrebat Payne. 

— Downing Street va lua în vizor bunurile lui Arkadi din Marea 
Britanie și, simultan, autorităţile elveţiene îi vor bloca firma din 
Geneva și îi vor expulza angajaţii, printre care și cei din Grupul 
Haydn. Arkadi nu va avea de ales, va trebui să se întoarcă la 
Moscova. 

— Dacă ai dreptate în privinţa Grupului Haydn, calculatoarele 
lor sunt echivalentul din serviciile secrete al Sfântului Graal. 

— Deja le-am cerut eu. 

— Cine ia banii? 

— Oricine în afara Țarului. 

— Dacă punem noi mâna pe ei, riposta de la Moscova va fi 
viguroasă. 

— Acei bani sunt un mijloc de distrugere în masă, Morris. El îi 
folosește ca să șubrezească pe dinăuntru Occidentul. Împărţirile 
politice ale Occidentului sunt reale, însă rușii au ațâțat flăcările. 
Se pricep de minune la acest joc. Îl joacă de mai mult de un 
secol. Dar acum au la dispoziţie o nouă armă. Supremația 
dolarului le dă Statelor Unite puterea să-i dezarmeze. Trebuie să 
acţionaţi. 

— Nu eu. Eu am plecat de aici pe 20 ianuarie la prânz. Payne 
a tăcut, apoi a adăugat: Dacă supraviețuiesc până atunci. 

— Ai necazuri? 

— Se pare că n-am dovedit suficientă loialitate după alegeri. 

— Ce a vrut el să faci? 

— Următorul subiect, a zis Payne. 

— Tranzacţiile în oglindă. 

— O să vorbesc cu Trezoreria și cu federalii. 

— Discret, Morris. 

— Agenţia știe să ţină un secret. 


VP - 204 


— Nu pentru voi îmi fac eu griji, a zis Gabriel. Îţi amintești 
acea operaţiune cu nume de cod pe care o desfășuram în Siria 
împotriva Statului Islamic? Cea pe care șeful tău i-a descris-o 
amănunţit în Biroul Oval ministrului de externe al Rusiei? 

— M-am făcut vânăt la faţă, a zis Payne. 

— Am fost doi în situaţia asta, Morris. 


44. 


GENEVA 


A doua zi dimineaţă operaţiunea a luat viteză. Nemaifiind 
ținut în frâu de amenințarea supravegherii financiare a 
americanilor, Gabriel i-a spus lui Isabel să-l preseze pe Anil 
Kandar să facă tranzacţii în oglindă și mai mari. Captura zilnică 
de dolari spălaţi a crescut brusc, și la sfârșitul săptămânii erau 
destui bani lichizi în casă pentru a finanța altă achiziţie. De 
această dată a fost turnul de birouri despre care se vorbea, de 
pe West Monroe Street, în Chicago, pe care Martin l-a cumpărat 
cu 500 de milioane de dolari de la un trust imobiliar cu sediul în 
Charlotte. l-a dat gestiunea clădirii aceleiași companii care se 
ocupa de clădirea de pe Brickell Avenue, numărul 1395. Nimeni 
implicat în afacere nu s-a gândit măcar la posibilitatea ca 
adevăratul proprietar să fie Arkadi Akimov și prietenul lui din 
copilărie de pe Aleea Baskov. Nimeni, în afară de directorul CIA, 
care i-a trimis lui Gabriel un mesaj securizat de felicitare pentru 
ultima lui mișcare pe piaţa imobiliară americană. 

Însă partenerul rus al lui Gabriel părea să ignore complet 
faptul că imperiul său financiar - ca să nu mai vorbim despre 
serviciul privat de spionaj - era în pericol grav. In fiecare după- 
amiază primea cu bucurie în birou instrumentul prăbușirii sale și 
semna documentele care aveau să-i pecetluiască soarta. Atât de 
mare încredere avea Arkadi în Isabel, încât din a doua 
săptămână a lunii decembrie ea n-a mai trebuit să-și pună 
telefonul în cutia care bloca semnalul de pe biroul Ludmilei 
Sorova. Înregistrările veneau în sprijinul îngrijorării ei legate de 
starea sufletească a lui Arkadi. Incercând să mai tempereze 
înflăcărarea rusului, Gabriel a trimis-o pe Isabel la Paris, la o 


VP - 205 


întâlnire amoroasă cu Martin, într-o seară de miercuri, însă 
șiretlicul a părut să aibă efectul opus. Ca multimiliardar, Arkadi 
Akimov era învăţat să capete ceea ce dorește. Și ceea ce dorea 
era s-o aibă pe Isabel Brenner în patul lui. 

Gabriel n-avea de gând să-și lase agenta să fie atrasă într-un 
triunghi amoros - fie el și fictiv. Însă, folosită judicios, afecțiunea 
lui Arkadi putea fi folosită ca să grăbească ceasul operaţiunii. 
Gabriel pusese la cale deja mai mult decât suficiente abateri 
financiare ca să sfărâme NevaNeft și Grupul Haydn. Acum nu 
mai avea nevoie decât de schimbarea administraţiei din 
Washington. Pe 14 decembrie, Colegiul Electoral a confirmat 
oficial înfrângerea președintelui actual. Ultimul pas al 
procesului, confirmarea în mare măsură formală din partea 
Congresului, avea să aibă loc peste trei săptămâni, pe 6 
ianuarie. Președintele învins le-a cerut republicanilor din Camera 
Reprezentanţilor și Senat să folosească ocazia pentru a răsturna 
rezultatul alegerilor. „E prea curând ca să ne predăm”, a scris el 
pe Twitter. „Oamenii sunt cu adevărat furioși”. De asemenea, un 
număr-record dintre ei mureau de coronavirus. Insă 
președintele, disperat să rămână la putere, părea să nu observe 
sau să nu se sinchisească. 

N-a părut să observe nici că bancherul și activistul politic 
elveţian cu înclinaţie spre stânga Martin Landesmann își vârâse 
tentaculele în piaţa imobiliară comercială americană. Însă 
următoarea achiziţie a lui Martin a fost mai apropiată de 
palmaresul său: un fabricant de turbine eoliene din Arizona. 
Chiar a doua zi a înhăţat SunTech, fabricant de panouri solare 
cu sediul în Fort Lauderdale. A urmat AeroParts din Salina, 
Kansas, urmat curând de Columbia River Organic Foods din 
Portland. 

Ultima achiziţie din an, un turn de birouri din Canary Wharf, 
Londra, a fost în vinerea acelei săptămâni, începutul neoficial a 
ceea ce promitea să fie cea mai deprimantă perioadă a 
sărbătorilor de iarnă de la cele mai întunecate zile din cel de Al 
Doilea Război Mondial încoace. Isabel a dus documentele 
însoțitoare la sediul NevaNeft la cinci și jumătate și, pentru 
prima oară după multe zile, Ludmila Sorova i-a cerut să-i dea 
telefonul înainte să intre în biroul lui Arkadi. Peste o oră, când a 
ieșit în Place du Port, poșeta îi atârna pe umărul stâng, nu pe cel 
drept, semnalul că e o problemă. Pe când traversa Rue du 


VP - 206 


Purgatoire l-a sunat pe Martin și i-a explicat cu calm despre ce 
este vorba. 

— N-ai să ghicești cine m-a invitat la cină mâine-seară. 

— Ce i-ai spus? 

— Am spus că o să-i dau răspunsul dimineaţă. 

— Cine mai participă? 

— Nimeni. 

— Cum adică? 

— Oksana pleacă pentru câteva zile la Moscova. Vom fi doar 
noi doi. Ce vrei să fac, Martin? 

(J 

El a sunat-o la ora nouă dimineața cu răspunsul. Tonul afectat 
trăda faptul că vorbea în numele lui Gabriel. 

— İn ce mă priveşte, e în ordine. De fapt, s-ar putea să fie 
bine pentru afacerile viitoare. 

— Și dacă încearcă să mă seducă? 

— Improvizează. După o pauză, Martin a adăugat: Dacă crezi 
că îl poţi manipula. 

— Dacă te pot manipula pe tine, îl pot manipula și pe Arkadi 
Akimov. 

— Nu mi-am dat seama că sunt manipulat. 

— Presupun că data viitoare va trebui să mă străduiesc mai 
mult. 

— Așa să faci. 

Isabel avea de gând să-l sune pe Arkadi la prânz ca să-i dea 
vestea, dar el a sunat-o la cinci minute după ce Martin a închis. 
Nu părea deloc surprins că ea i-a acceptat invitaţia, însă era 
evident că e bucuros. 

— Şoferul meu o să te ia de acasă la șapte, a zis și a închis 
brusc. 

Nu s-a ostenit să-i ceară lui Isabel adresa. 


45. 


FÉCHY, CANTONUL VAUD 


Vila de prost gust a lui Arkadi scânteia ca un pom de Crăciun, 
dar în încăperile ca niște peșteri atmosfera era de părăsire 


VP - 207 


bruscă. Isabel și-a imaginat că șoferul o dusese din greșeală la 
vila lui Gatsby din West Egg în dimineaţa de după tragicul 
accident al lui Myrtle în valea cenușii. De fapt, aproape că se 
aștepta să-l găsească pe Arkadi așa cum și-a găsit Nick 
Carraway enigmaticul vecin - aplecat peste o masă în hol, 
îngreunat de deprimare sau de somn. În schimb, Arkadi a primit- 
o plin de voioșie în livingul oficial. La fel ca biroul de la etaj, era 
decorat impecabil, însă aici pianul era un Bechstein Concert B 
212, nu Bösendorfer. 

A scos dintr-o frapieră de cristal o sticlă de Montrachet 
destupată și a turnat în două pahare. Dându-i unul, a sărutat-o 
delicat pe amândoi obrajii. Șocul a fost ca o scânteie de 
electricitate statică. 

— Arăţi minunat, Isabel. Ce-i drept, întotdeauna arăţi așa. 

Arkadi a înălțat paharul. 

— Îți mulțumesc că mi-ai acceptat invitaţia. Mă temeam că n- 
o să vii. 

— De ce? 

— Din cauză că ultima ta vizită aici a fost... 

— Pe alocuri neplăcută, a zis Isabel. 

— Dar fructuoasă, nu? 

— Incredibil. 

— Sper că Martin a avut grijă de tine. 

— A fost foarte generos. 

— Ştie că ești aici? 

— Tu ce crezi? 

— Cred că l-ai sunat în clipa în care ai plecat din biroul meu 
aseară și l-ai întrebat ce să faci. 

— Imi asculţi convorbirile? a întrebat Isabel jucăuș. 

— Firește. 

Zâmbetul lui era dezarmant. 

— Și îţi citim SMS-urile și e-mailurile. 

— Așa mi-ai descoperit adresa? 

— Sigur că nu. Pur și simplu te-am urmărit până acasă într-o 
seară când ai plecat de la serviciu. 

Arkadi a deschis o cutie chinezească lăcuită. 

— Telefonul, te rog. 

Isabel l-a pus înăuntru și a închis capacul. 

— Așa te porţi cu toate femeile pe care încerci să le cucerești? 

— Este așa de vizibil? 


VP - 208 


— Este, de ceva vreme. 

— Și totuși, Martin te-a lăsat să vii. 

— Pentru că l-am asigurat că e o cină de afaceri și nu se va 
întâmpla nimic. 

— Este o cină de afaceri. Cât despre faptul că se va întâmpla 
sau nu ceva... Arkadi a ridicat din umeri. Asta depinde numai și 
numai de tine. 

Afară, grădinile cu terase ale lui Arkadi erau luminate ca Forul 
Roman noaptea. 

— E frumos, a remarcat Isabel. 

— Da, a spus Arkadi distant. Dar nu la fel de frumos ca tine. 

Ea i-a acceptat complimentul în tăcere. 

— Pot să te întreb ceva, Isabel? 

— Nu. 

— De ce o femeie ca tine s-a încurcat cu un bărbat însurat? Și 
te rog să nu te ostenești să negi. 

— M-ai urmărit și la Paris? 

— Apartamentul este pe Quai du Bourbon. 

— lau asta drept un „da”. 

Arkadi a oftat. 

— Ţi-ai dat seama, cu siguranţă, că atunci când lucrezi pentru 
un om ca mine nu te poţi aștepta să ai vreo zonă de intimitate. 

— Nu lucrez pentru tine. Lucrez pentru Martin Landesmann. 

— Și când se va plictisi de tine? 

— O să mă consolez cu faptul că acum sunt o femeie foarte 
bogată. 

— Cât de bogată? 

— Arkadi, te rog. 

— Șapte cifre? Poate opt? 

A fluturat mâna disprețuitor. 

— Asta nu înseamnă nimic. Sunt gata să te fac bogată cu 
adevărat. Destul de bogată ca să ai o vilă ca asta. Mai bogată 
decât în cele mai fantastice visuri ale tale. 

— Și ce ar trebui să fac în schimb? 

— Parăsește-l pe Martin Landesmann și vino să lucrezi pentru 
mine. 

Isabel nu și-a putut stăpâni râsul. 

— Ce-i așa de amuzant? 

— Credeam că vrei să-ți fiu amantă. 

— Vreau, a zis Arkadi. Dar sunt un bărbat foarte răbdător. 


VP - 209 


* 


Sufrageria avea candelabre de cristal și era plină de lumina 
lumânărilor. Fuseseră pregătite două locuri la un capăt al mesei 
absurd de lungi. Chelneri cu veston alb au servit felul întâi, linte 
verde și caviar. 

— Trebuie să fi trudit toată ziua preparând asta, a glumit 
Isabel. 

— Bucătarul meu a lucrat cu Alain Ducasse la Paris. 

— Ce coincidenţă! Și al meu. 

— Ai ajutoare la treburile casnice în bojdeuca aia din Orașul 
Vechi? 

— Am o femeie foarte cumsecade din Senegal care deretică în 
fiecare vineri după-amiază. 

— Ai nevoie de ceva mai mare. 

— Mă gândesc la un loc din Cologny. 

— Bună idee. Poate că asta va fi de ajutor. 

l-a oferit lui Isabel un document pe o singură pagină, care 
schiţa termenii ofertei lui. Printre ei erau un bonus unic la 
semnare de cincizeci de milioane de franci elvețieni - 
echivalentul a 56 de milioane de dolari - și un salariu anual de 
zece milioane de franci, însă Isabel avea să-și câștige cea mai 
mare parte din bani din bonusurile anuale. Scrisoarea promitea 
că nu vor fi niciodată mai mici de opt cifre. 

— Nu știu nimic despre comerțul cu petrol. 

— Nu vei lucra în acea parte a companiei. De fapt, nici măcar 
nu vei avea un birou în sediul NevanNeft. Al tău va fi în apropiere, 
pe Rue de Rhône. 

— Ce voi face acolo? 

— Oficial, vei deține o mică firmă de investiţii. 

— Ce voi face cu adevărat? 

Arkadi a zâmbit. 

— Procesare. 

Isabel a pus oferta pe masă. 

— E o greșeală, Arkadi. Sunt mai valoroasă pentru tine la GVI. 

— Relaţia mea cu Martin a fost extrem de fructuoasă. Acele 
minunate turnuri de birouri din America și Londra sunt dovada. 
Însă GVI singur nu poate face faţă volumului de procesare de 
care am nevoie. Îmi trebuie o duzină de Martini care să lucreze 
nonstop. Tu o să stai pe podium cu o baghetă în mână. Vei fi 
capelmaistrul meu. 


VP - 210 


Isabel a bătut cu vârful degetului în document. 

— Nu pomenește nimic despre culcatul meu cu tine. 

— Avocatul m-a sfătuit să nu pun asta în scris. 

— E în fișa postului? 

— Nu fi absurdă. 

— Și dacă nu sunt interesată? 

— O să-mi frângi inima, dar n-o să influențeze relația noastră 
de muncă. A împins scrisoarea peste masă. Poţi s-o păstrezi. 
Gândește-te oricât de mult timp ai nevoie. 

Cu asta, a lăsat deoparte subiectul. Isabel s-a pregătit de o 
propunere sexuală, însă a fost plăcut surprinsă când el a 
întrebat-o despre copilăria petrecută în Trier. Vizitase orașul în 
1985, a spus, pe când lucra ca diplomat sovietic. Isabel a 
ascultat cu fals interes minciunile lui Arkadi, cu o mână sub 
bărbie. Sperase doar să fie pe jumătate la fel de convingătoare. 
Evident, își jucase rolul foarte bine. Cum altfel se explica faptul 
că Arkadi îi oferise o poziţie superioară la Kremlin Inc? Din 
păcate, n-o putea accepta, deoarece Kremlin Inc. avea să se 
confrunte curând cu o perioadă nemaiîntâlnită de turbulenţă a 
pieței. 

S-au întors în living la cafea. Arkadi s-a așezat la Bechstein și 
a cântat Sonata lunii. A fost o interpretare demnă de Murray 
Perahia sau Alfred Brendel. 

— Ţi-ai greșit vocaţia, a zis Isabel. 

— Tu și cu mine avem asta în comun. 

A coborât capacul pianului. 

— De obicei, femeile se topesc când cânt piesa asta. Dar nu și 
tu, Isabel. 

Ea s-a uitat la ceasul de la mână. 

— E târziu. 

— Am cântat așa de prost? 

— A fost încheierea perfectă a unei seri minunate. 

— Și o să te gândești la oferta mea? 

— Desigur. 

El s-a ridicat de la pian și a ridicat capacul cutiei care bloca 
semnalul. 

— Ce faci de sărbători? 

— Mă ascund de virus. Tu? 

— Oksana și cu mine petrecem Crăciunul aici, la Fechy, dar 
sărbătorim revelionul cu câțiva prieteni la Courchevel. 


VP - 211 


— Câţiva prieteni? 

— De fapt, o să fie un grup destul de mare. 

— Credeam că staţiunea de schi e închisă din cauza 
pandemiei. 

— Este. Insă am cumpărat toate snowmobilele din Les Trois 
Vallees ca să-mi duc oaspeţii în vârful muntelui. Câteva 
personaje importante din Moscova vin cu avionul pentru asta. 

l-a dat lui Isabel telefonul. 

— Ţin neapărat să vii și tu. 

— N-aș vrea să deranjez. 

— N-o să deranjezi. De fapt, unul dintre oaspeţi mi-a cerut 
anume să te invit. 

— Zău? Cine? 

Arkadi a luat-o pe Isabel de braț. 

— Şoferul meu o să te ducă înapoi la Geneva. 


46. 


GENEVA - COSTA DE PRATA, PORTUGALIA 


A doua zi dimineaţă, Isabel a fost trezită de telefon când abia 
trecuse de opt. A atins semnul ACCEPT și a ridicat telefonul la 
ureche. 

— N-am citit oare undeva că nu te dai niciodată jos din pat 
înainte de prânz? 

— Reporterii ăștia, a zis Anna Rolfe cu dispreţ. 

— Dacă îmi amintesc bine, era un citat direct. 

Anna a râs. 

— Sper că nu te-am trezit. 

— Ba ai făcut-o. M-am culcat destul de târziu. 

— Cum îl cheamă? 

— Prefer să nu spun. 

— Am avut și eu câteva astfel de nopţi, a recunoscut Anna. 

— Am citit și despre ele. 

Anna a întrebat-o pe Isabel ce planuri are pentru sărbători. 
Isabel i-a dat același răspuns ca lui Arkadi în seara trecută, că 
are de gând să stea la adăpost în apartamentul său din Orașul 
Vechi. 


VP - 212 


— Am o idee mai bună, a zis Anna. Hai să facem o călătorie. 
Doar noi două. 

— Unde? 

— E surpriză. 

— Ce să iau cu mine? 

— O valiză, presupun. 

— Căldură sau frig? 

— Frig, a zis Anna. Și umed. 

— Mă temeam că o să spui asta. 

— Ne vedem la Aeroportul Geneva la prânz. Martin a fost de 
acord să ne împrumute avionul lui. 

— La prânz az? 

— Da, sigur. 

— Cu violoncelul sau fără? 

— Cu violoncelul, a răspuns Anna înainte să închidă. 
Bineînţeles, cu violoncelul. 

Isabel a închis ochii și a încercat să mai doarmă un pic, dar n- 
avea rost; un șuvoi de soare intra pe fereastră și gândurile i se 
învârteau. Se îndoia că telefonul neașteptat de la Anna fusese 
așa de spontan cum suna. De fapt, Isabel era convinsă că avea 
de-a face cu invitaţia pe care i-o făcuse Arkadi după ce cântase 
Sonata lunii. |n acel moment avea în mână telefonul și liniuțele 
arătau că se reconectase la rețea. Ceilalţi ascultau. 

In bucătărie, Isabel a făcut cafea și s-a uitat la ultimele știri 
despre alegerile din America. Se spunea că avocații 
președintelui detronat pregătesc un ultim apel la Curtea 
Supremă pentru răsturnarea rezultatelor din terenul de luptă 
esenţial, Pennsylvania. Era, spunea un analist juridic, ultimul act 
disperat al unui om disperat. 

Isabel a închis televizorul. A făcut duș, s-a îmbrăcat și și-a 
împachetat destule haine ca să stea câteva zile într-un climat 
umed, friguros. La 11.45, supravegheată de doi angajaţi ai 
Grupului Haydn, și-a pus valiza și violoncelul pe bancheta din 
spate a unui Uber pe Rue de l'H6Gtel-de-Ville. Dat fiind că era 
duminică, drumul până la terminalul privat de la Aeroportul 
Geneva n-a durat decât zece minute. Anna era deja în 
Gulfstreamul lui Martin, cu mobilul la ureche. 

— Impresarul meu, a șoptit, apoi și-a continuat discuţia până 
ce avionul a decolat și s-a pierdut semnalul. 

Și pe telefonul lui Isabel scria NO SERVICE. Cu toate acestea, 


VP - 213 


Anna a pus amândouă telefoanele într-o pungă de blocare a 
semnalului și a închis clapa cu arici. 

— De când călătorești cu o cutie Faraday? 

Anna a zâmbit, dar n-a răspuns. 

— Unde mergem? a întrebat Isabel. 

— La vila mea din Portugalia. 

— Doar noi două? 

— Nu. Prietenul nostru comun va fi și el acolo. 

— Pot să-ţi pun o întrebare? 

— E o poveste lungă, Isabel. 

— Are sfârșit fericit? 

Anna a zâmbit trist. 

— N-am avut norocul ăsta. 

e 

Un Audi le aştepta la FBO din Aeroportul Lisabona. Spre 
spaima lui Isabel, Anna a ținut să conducă ea. Pe când goneau 
bezmetic spre nord pe A8, a vorbit fără întrerupere despre 
cariera sa, căsniciile ratate, poveştile de dragoste dezastruoase 
și lupta de o viață cu tulburarea bipolară - totul spre folosul 
telefonului lui Isabel, care se odihnea pe consola centrală, 
complet încărcat și conectat la rețeaua de mobile a Portugaliei, 
MEO. 

— Și tu? a întrebat Anna în cele din urmă. Spune-mi despre 
munca ta la Martin. 

— Cumpărăm tot ce ne cade sub ochi. 

— Am citit ceva despre un zgârie-nori din Miami. 

— Și Chicago, și Londra. 

Isabel a aruncat o privire spre vitezometru. 

— Nu crezi că ar trebui să încetinești un pic? 

— Mai iute, zici? 

Până să ajungă la Costa de Prata, soarele era un disc 
portocaliu arzător atârnat deasupra unei mări de aramă. Vila 
Annei era pe un deal împădurit cu vedere spre satul de pescari 
Torreira. Anna a trecut ca fulgerul prin poarta deschisă și peste 
o clipă a frânat pe pietrișul din curtea din faţă, unde un bărbat 
vârstnic aștepta în lumina tot mai slabă a după-amiezii. Cu părul 
lui alb și faţa ca pielea tăbăcită, îi amintea lui Isabel de Pablo 
Picasso. Părea ușurat că au ajuns întregi de la Lisabona. 

— El e Carlos, a explicat Anna. Când nu se ocupă de 
acoperișul meu și de via mea, are grijă de mine. Dacă n-ar fi fost 


VP - 214 


el, n-aş mai fi avut mâna stângă, și cu atât mai puţin o carieră. 
Nu-i așa, Carlos? 

Fără să-i bage în seamă întrebarea, el și-a îndreptat privirea 
spre un Volkswagen Passat combi. 

— Aveţi un musafir, a zis, grav. 

— Zău? Cine? 

— Señor Delvecchio. A sosit mai devreme în această după- 
amiază. 

— După atâţia ani? 

— A spus că îl așteptați. 

— Te-ai purtat grosolan cu el, sper. 

— Firește, Señora Rolfe. 

Isabel și-a lăsat telefonul în Audi și a urmat-o pe Anna în vilă. 
În livingul mobilat confortabil au dat de alt membru al 
personalului care părea îngrijorat. Era Maria Alvarez, de multă 
vreme bucătăreasa și menajera Annei. 

— Ce ai făcut cu el? a întrebat Anna. 

Menajera a arătat spre terasă, unde o siluetă stătea lângă 
balustradă, privind cum soarele se scufundă în Atlantic. 

— Ai face bine să mai pui un tacâm la cină. 

— Cum vă este voia, Señora Rolfe. 

Anna a rămas în living, în vreme ce Isabel a ieșit pe terasă. 

— Cine e Señor Delvecchio? a strigat spre silueta de lângă 
balustradă. 

Gabriel i-a răspuns peste umăr. 

— A fost cineva care eram eu. 

— Personalul Annei nu pare să te placă prea tare. 

— Pe drept cuvânt, mă tem. 

— Ai rânit-o? 

— Evident. 

— Ticălosule, a șuierat Isabel. 

Înăuntru, Anna umplea trei pahare cu vin de Porto 
chihlimbariu, rece. l-a dat unul lui Gabriel și a zâmbit. 

— Sunt convinsă că personalul meu s-a purtat cordial cu tine 
când ai ajuns. 

— Nu pot decât să-mi imaginez ce le-ai spus despre mine 
după ce am plecat. 

Și-a scos telefonul din buzunarul de la piept al hainei. 

— Trebuie să vorbesc cu Isabel între patru ochi. 

Anna s-a dus la canapea și s-a așezat. 


VP - 215 


— Dacă nu pleci din cameră, vei rămâne aici sub pază 
înarmată în tot viitorul previzibil. 

— Asta sună minunat. De fapt, cred că o să rămân aici în 
carantină cât durează molima. 

— Te rog să te carantinezi în camera de alături. Sau, și mai 
bine, ce-ar fi să te duci sus să exersezi? Știi cât de mult îmi 
plăcea să te ascult cântând la nesfârșit același arpegiu. 

Anna și-a luat paharul și s-a retras. Gabriel s-a așezat pe locul 
ei și a tastat pe telefon o parolă lungă. Peste o clipă s-a auzit un 
bărbat vorbind într-o germană prețioasă, cu accent de 
Ostlânder. 

— Câteva personaje importante din Moscova vin cu avionul 
pentru asta. Tin neapărat să vii și tu. 

— N-as vrea să deranjez. 

— N-o să deranjezi. De fapt, unul dintre oaspeți mi-a cerut 
anume să te invit. 

— Zău? Cine? 

A oprit înregistrarea. 

— S-ar zice că seara s-a desfășurat bine. 

— Nu așa de bine cum spera Arkadi. 

— S-a dat la tine? 

— E un fel de a descrie lucrurile. 

— Şi alt fel? 

— Arkadi ar vrea să facem un aranjament de lungă durată. 

— Sexual? 

— Și profesional. 

Isabel i-a dat scrisoarea de ofertă a lui Arkadi. 

— Termenii sunt foarte generoși, a zis Gabriel după ce a citit- 
o. Dar, mai exact, ce vrea să faci pentru toţi acești bani? 

— Ar vrea să-i fiu capelmaistru. 

— Adică? 

— Vrea să fiu legătura dintre Kremlin Incorporated și industria 
occidentală a serviciilor financiare. Isabel a tăcut un pic. 
Spălătoreasa-șefă. 

— E clar că e impresionat de munca ta. 

— Așa s-ar părea. 

Gabriel a potrivit timpul de pe înregistrare și a apăsat pe 
PLAY. 

— De fapt, unul dintre oaspeți mi-a cerut anume să te invit. 

— Zău? Cine? 


VP - 216 


A oprit din nou înregistrarea. 

— Aseară, după ce ai ajuns cu bine acasă, l-am sunat pe un 
vechi prieten care lucrează la DGSI, serviciul francez de 
securitate internă. Și l-am întrebat pe vechiul prieten dacă 
guvernul lui știe de vreun rus de rang înalt care are de gând să 
sărbătorească Anul Nou la Courchevel. lar vechiul prieten, după 
ce și-a sunat un cunoscut de la Service de la Protection, mi-a 
spus numele. 

— Ce este Service de la Protection? 

— SDLP este o unitate de elită din Police Nationale care se 
ocupă de președinte și de demnitarii străini aflați în vizită. 

— Personajul ăsta important din Moscova e un oficial al 
guvernului? 

— De rang foarte înalt. 

— Cine este? 

— Directorul general al Kremlin incorporated, a zâmbit 
Gabriel. Barosanul. 


47. 


COSTA DE PRATA, PORTUGALIA 


Pe vechiul prieten al lui Gabriel de la DGSI francez îl chema 
Paul Rousseau. Impreună au distrus divizia de terorism extern a 
Statului Islamic, ceea ce i-a adus lui Gabriel admiraţia și 
recunoștinţa serviciilor de securitate franceze. Din acest motiv, 
Rousseau i-a dezvăluit amănunte bine păzite despre iminenta 
vizită în Franţa a președintelui rus - amănunte pe care Gabriel i 
le-a destăinuit lui Isabel în decorul familiar din vila Annei Rolfe 
de pe Costa de Prata. 

Președintele rus, a explicat el, urma să ajungă la ora două 
după-amiaza în ajunul Anului Nou. Avionul lui, un lliușin Il-96 
modificat, avea să aterizeze la Aeroportul Chambery. De acolo 
avea să zboare cu un elicopter al guvernului francez pe scurtul 
drum până la Courchevel, unde avea să participe la o petrecere 
în cabana luxoasă care îi aparţine oligarhului Arkadi Akimov. Se 
presupunea că la petrecere vor participa și câţiva oameni de 
afaceri și politicieni francezi, printre care câteva figuri de frunte 


VP - 217 


din extrema dreaptă, pe care președintele rus o sprijinea 
clandestin. O echipă de doisprezece agenţi din Serviciul de 
Securitate Prezidenţială rus - o așa-zisă „amprentă ușoară”, în 
limbajul din domeniul protecţiei - avea să-l păzească înăuntrul 
cabanei. SDLP avea să se preocupe de perimetru, cu sprijin din 
partea agenţilor din Police Nationale. Plecarea din cabană era 
prevăzută la miezul nopţii și un minut. Plecarea de la Aeroportul 
Chambery era prevăzută la unu și cincisprezece minute. 

— Doar dacă, desigur, nu întârzie, ceea ce se întâmplă de 
obicei. 

La fel ca multe lucruri din Noua Rusie, a continuat Gabriel, 
Serviciul de Securitate Prezidenţială era o rămășiță a KGB-ului. 
Cunoscut înainte ca Deviatka, slujise ca gardă pretoriană a elitei 
Partidului Comunist. Acum nu-i proteja decât pe președintele 
rus, familia lui și pe prim-ministru. Agenţii erau aleși în principal 
din unităţile de elită spețnaz. Erau ucigași în costume frumoase 
și devotați cu fanatism omului pe care îl slujeau. 

— Totuși, francezii aveau să predomine cât timp președintele 
rus urma să se afle pe teritoriul lor. Courchevel e foarte izolat, 
doar un drum de intrare și ieșire, o pistă pentru avioane în vârful 
muntelui, un pic mai mult decât un hsliport. Dacă e o problemă, 
le pot cere prietenilor francezi să-l blocheze. 

— Deci, nu-i niciun risc? 

— E întotdeauna un risc când sunt implicaţi rușii. Dar cred că 
ne putem descurca. Altfel, nu te-aș lăsa să participi. 

— Arkadi n-ar intra la bănuieli dacă aș refuza? 

— Nu, dacă ai avea o scuză solidă. 

— Cum ar fi? 

— Un caz grav de COVID, care impune spitalizarea la Geneva. 

— Mica minciună care să acopere minciuna cea mare? 

De la etaj s-a auzit un arpegiu în sol minor. Gabriel s-a ridicat, 
s-a dus la șemineul mare de piatră și a clădit pe grătar un rug 
din lemn de măslin uscat, peste un strat de vreascuri. 

— Cât timp ai locuit aici? a întrebat Isabel. 

— Șase luni și paisprezece zile. După câteva luni, pe când 
lucram la un tablou la Veneţia, am cunoscut femeia cu care 
aveam să mă însor într-o bună zi. 

— Într-o bună zi? 

— Viaţa mea era cam complicată. 

— Nu la fel de complicată ca a mea. 


VP - 218 


— Mie trebuie să-mi mulţumești pentru asta. 

— Eu am fost cea care i-a dat Ninei documentele. 

— Și acum ai fost invitată să petreci revelionul cu președintele 
Rusiei. 

— Întocmai așa cum ai plănuit de la bun început? 

— Nu prea. A pus pe vreascuri un chibrit aprins și s-a întors pe 
canapea. Președintele rus și cu mine suntem prinși de mulţi ani 
într-un război sângeros. În ultima vreme avantajul a fost de 
partea mea, însă a egalat scorul când l-a omorât pe prietenul 
meu Viktor Orlov. Nimic nu i-ar plăcea mai mult decât să mă 
omoare și pe mine. De fapt, a încercat în câteva rânduri. De 
două ori a încercat să mă omoare cu o bombă. Ultima a fost 
legată de trupul unui copil. 

— Doamne Dumnezeule, a șoptit Isabel. 

— Mă tem că Dumnezeu n-are nimic de-a face cu ce s-a 
întâmplat în noaptea aceea. Președintele rus nu-i un politician, 
Isabel. E nașul unui regim de gangsteri care au arme nucleare. 
Nu sunt gangsteri obișnuiți. Sunt gangsteri ruși, ceea ce 
înseamnă că sunt printre cei mai cruzi, mai violenţi oameni de 
pe pământ. De aceea am mers până în pânzele albe ca să te 
protejez. Și de aceea șovăi să te las să mergi la Courchevel. 

— De ce crezi că vrea să mă cunoască? 

— Dacă e să ghicesc, vrea să-ţi pună vreo două întrebări 
înainte să-i dea voie lui Arkadi să te angajeze. La urma urmei, 
sunt banii lui. Arkadi nu-i decât un comis-voiajor. 

— Și dacă trec testul? 

— Vom avea un agent în inima lui Kremlin Incorporated. 
Gabriel a tăcut un pic. L-am avea în buzunar. 

— Pe Barosan? 

El a încuviinţat din cap. 

— Și când se termină? 

— Mă tem că o să ai o mulţime de timp ca să exersezi la 
violoncel. 

— Cât timp va trebui să rămân ascunsă? 

— Dacă ieși acum din joc, nu mult. Insă dacă accepţi o slujbă 
la Kremlin Incorporated... 

A lăsat ideea neterminată. 

— Îți apreciez sinceritatea. 

— Pe tine nu te-am minţit niciodată. Doar pe Arkadi. 

— EI îţi crede minciunile. Și pe ale mele. 


VP - 219 


— lar improvizezi? 

La etaj, Anna cânta Capriciul nr. 10 al lui Paganini. Zâmbind, 
Isabel a ridicat privirea spre tavan. 

— Nu-ţi place s-o auzi exersând? 

— Nespus. 

— Acum mă minţi? 

Gabriel a închis ochii. 

— Niciodată, Isabel. 

(J 

Mai târziu în seara aceea, după o cină portugheză tradițională 
servită cu dispreț de Maria Alvarez, Gabriel a încercat s-o 
pregătească pe Isabel pentru șocul de a fi în aceeași încăpere cu 
cel mai puternic om din lume. O trecere în revistă rapidă a 
fotografiilor și imaginilor video din presă arăta marea schimbare 
a înfățișării lui în cele două decenii de când ajunsese la putere. 
Gata cu obrajii supţi și cearcănele întunecate. Acum avea faţa 
de ceară a unui cadavru expus în mausoleu. Brațul drept, rupt 
într-o încăierare pe stradă în Leningrad, atârna ţeapăn când 
mergea. În mod intenţionat grosolan și vulgar, îi plăcea 
stânjeneala celorlalți. Pe rând, lideri americani și vest-europeni 
au ieșit de la întrevederi consternaţi de purtarea lui. Lăsarea 
într-o rână, vintrele împinse în faţă, privirea moartă. 

— La fel ca prietenul său Arkadi Akimov, vorbește cursiv 
germana, așa că, fără îndoială, o să ţi se adreseze în limba ta 
maternă, nu în engleza pe care o vorbește prost. Poţi să-i urezi 
An Nou fericit, dar nu încerca în alt fel să-l antrenezi în 
conversaţie. Lasă-l pe el să pună întrebări, răspunde-i scurt și la 
obiect. Și dacă te simţi speriată, nu șovăi s-o spui. E un ucigaș în 
serie. E obișnuit ca oamenii să fie speriaţi în prezența lui. 

Pregătirea lui Isabel a continuat în dimineața următoare, după 
ce Eli Lavon și Christopher Keller au sosit de la Geneva. Lavon, 
care vorbea rusa și germana, s-a oferit să-l întruchipeze pe 
Vladimir Vladimirovici într-o simulare a întâlnirii. Exerciţiul s-a 
încheiat repede însă, când la încercarea sa de a părea 
ameninţător Isabel n-a avut nicio reacție, în afara unei expresii 
de milă. Mai târziu, după o pauză de prânz, ea a trecut cu brio 
printr-o serie de simulări de interogatoriu. Gabriel l-a efectuat 
pe ultimul. Când s-a terminat, i-a pus pe masă pistolul Beretta 
de 9 mm. 

— Și ce se întâmplă dacă vor începe să-ţi fluture pe la nas 


VP - 220 


unul dintr-astea? Sau te lovesc cu el? Ce faci atunci, Isabel? 

— Le spun tot ce vor să știe. 

— Tot, a repetat Gabriel. Inclusiv numele și numărul meu de 
telefon. E clar? 

Ea a încuviințat. 

— Spune-l, te rog. 

Ea s-a supus. 

— Repetă-l, te rog. 

Ea a oftat. 

— Am refăcut întregul bilanţ al lui RhineBank în mai puţin de o 
oră. Sunt în stare să ţin minte un număr de telefon. 

— Fă-mi pe plac. 

Isabel a repetat fără greșeală numărul, apoi s-a lăsat moale 
pe spătar, sleită de puteri. Ce îi trebuia ei, și-a zis Gabriel, nu 
era antrenament suplimentar, ci câteva zile de odihnă 
binemeritată. 

A lăsat-o în seama Annei Rolfe și și-a îndreptat atenţia asupra 
sarcinii de a muta operaţiunea din Elveţia în încântătorul sat de 
schi Courchevel. Aflat la 135 de kilometri sud de Geneva, era 
terenul de joacă exclusiv al celor frumoși și bogaţi, în special 
ruși bogaţi. Cabana lui Arkadi era pe Rue de Nogentil. 
Departamentul Administrativ a înhăţat o proprietate vacantă de 
pe aceeași stradă, cu numai treizeci de mii pe noapte, ședere 
minimă de șapte nopţi, fără excepţii în sezonul de vârf, fără 
returnarea sumei dacă se anulează rezervarea. La fel ca 
președintele rus, Gabriel plănuia să meargă cu o „amprentă 
ușoară”. În afară de Christopher Keller, toţi cei din echipă aveau 
să fie israelieni, cu toate că pașapoartele, permisele de 
conducere și cărţile de credit arătau că sunt orice altceva în 
afară de asta. 

În dimineaţa de Crăciun pregătirile erau terminate. Nu mai 
rămânea decât invitaţia lui Arkadi, pe care Isabel încă n-o 
acceptase. Din nou Gabriel a așteptat ca miliardarul rus să ia 
inițiativa. Arkadi a petrecut sărbătoarea în liniște cu tânăra sa 
soţie la Féchy; Isabel, cu prietena sa Anna Rolfe, pe Costa de 
Prata. La jumătatea dimineţii s-au plimbat pe plaja măturată de 
vânt și seara au luat cina cu trei vechi prieteni, printre care și un 
englez chipeș care cândva fusese angajat s-o omoare pe Anna 
în timpul unui recital la Veneţia. A fost, a declarat ea, cea mai 
plăcută serată pe care o dăduse de mulţi ani. 


VP - 221 


N-a venit nicio veste de la Arkadi în prima zi de Crăciun, nici 
în a doua. Însă luni, pe douăzeci și opt, a sunat-o pe Isabel și, 
cum ea n-a răspuns, i-a lăsat un mesaj lung în căsuţa vocală. Ea 
a așteptat până spre sfârșitul dimineţii de marţi ca să-l sune. 

— Dar de ce nu? a întrebat Arkadi, pleoștit. 

— Pentru că nu cunosc pe nimeni de acolo și nu vorbesc nicio 
boabă de rusă. 

— Pe lista invitaţilor sunt mulţi care nu sunt ruși. Și dacă nu 
participi, prietenul meu din Moscova o să se supere. 

— Cine este, Arkadi? 

— O persoană foarte importantă din Kremlin. E tot ce am voie 
să spun. 

Isabel a oftat lung. 

— Asta mi-a sunat a „da”, a zis Arkadi. 

— Cu două condiții. 

— Spune-le. 

— Mă ocup singură de transport. 

— Nu-i așa de ușor să conduci în susul muntelui. 

— Sunt nemţoaică. Mă descurc. 

— Și cealaltă? 

— Să fii cuminte, mai ales când e prin preajmă soţia ta. 

— O să mă străduiesc. 

Isabel i-a aruncat o privire lui Gabriel, care a înclinat o dată 
din cap. 

— Prea bine, Arkadi. Ai câștigat. 

— Minunat! Mi-am luat deja libertatea să-ţi rezerv cel mai 
mare apartament din Hotel Grand Courchevel. Șeful recepţiei se 
numește Ricardo. A promis să aibă mare grijă de tine. 

— Nu trebuia să te deranjezi. 

— Măcar atât să fac. 

— La ce oră e petrecerea? 

— Primii musafiri ar trebui să ajungă pe la nouă. Cabana mea 
este pe Rue de Nogentil din Jardin Alpin. E cea mai mare din 
Courchevel, s-a împăunat el înainte să închidă. N-ai cum să n-o 
găsești. 


VP - 222 


48. 


COURCHEVEL, FRANȚA 


Jean-Claude Dumas, directorul general al elegantului Palace 
K2, a fost cel care a rostit celebrele vorbe disprețuitoare despre 
clienţii din Hotel Grand Courchevel, că sunt „babalăci și părinţii 
lor”. Erau treizeci de camere de mărime modestă și mobilate 
discret. Nu veneai la Grand pentru instalaţii aurite și camere cât 
un teren de fotbal. Veneai pentru a gusta Europa așa cum era 
cândva. Veneai ca să zăbovești la un Campari în barul din hol 
sau să tândălești la o cafea și Le Monde în sala pentru micul- 
dejun. Dar niciodată în costum de schi, să fim înțeleși; clienţii se 
îmbrăcau pentru pistele de schi abia după micul-dejun. Serviciul 
de Internet wireless al hotelului, un adaos recent, făcut în silă, la 
scurta listă de dotări, era considerat de toată lumea cel mai slab 
din Courchevel, dacă nu din toţi Alpii francezi. Clienţii fideli de la 
Grand rareori se plângeau. 

In ajunul Anului Nou, la unu și jumătate după-amiaza, în holul 
impecabil din Grand era o tăcere de mormânt. Barul era închis 
prin decret guvernamental, ca și sala pentru micul-dejun, sala 
pentru grătare, sala de sport, salonul de tratamente și piscina 
interioară. În bucătărie era o echipă minimă, serviciul în cameră 
„fără contact” fiind singura opţiune de luare a mesei în hotel. In 
prezent erau ocupate numai două dintre camere. Cu 
teleschiurile şi cluburile de noapte din staţiune închise, 
Courchevel era un oraș-fantomă aurit. 

Ca urmare, cele mai multe hoteluri erau închise în perioada 
crucială a sărbătorilor de iarnă. Dar nu și mândrul Grand. De 
dragul vechilor angajaţi sezonieri, conducerea refuzase să 
capituleze în fața pandemiei care se intensifica, chiar dacă asta 
însemna să aibă pierderi operaţionale zilnice. Complet 
neașteptat, hotelul fusese răsplătit cu un asalt de rezervări 
pentru revelion. Se părea că oligarhul Arkadi Akimov hotărâse 
să dea cu piciorul precauţiei și găzduia un chef monstru la 
uriașa lui cabană din Jardin Alpin. Douăzeci și patru dintre 
musafirii lui Arkadi hotărâseră cu înţelepciune să doarmă după 
aceea la Grand, în loc să riște coborârea înșelătoare a muntelui. 
Din păcate, cei mai mulţi erau ruși, care nu erau pe placul 

VP - 223 


conducerii. Înainte de molimă li s-ar fi spus - printr-un e-mail 
politicos sau la telefon de către Ricardo, recepţionerul-șef - că 
nu mai sunt camere libere. Însă realităţile economice dure ale 
prezentului au cerut ca Grandul să-și coboare un pic standardele 
exigente și să-și deschidă ușile spre năvălitorii din Răsărit. 

Însă unul dintre musafirii lui Arkadi era o anume Isabel 
Brenner - cetăţean german, rezidentă la Geneva, rezervare 
pentru o noapte într-un apartament Deluxe Prestige, cu totul 
VIP. Ricardo s-a angajat să se ocupe personal de orice ar avea 
nevoie Madame Brenner, după care a lăsat asistenta în 
așteptare fără sfârșit. Pentru insolenţă, a primit un telefon de la 
nimeni altul decât Arkadi, care l-a ameninţat nu prea voalat cu 
violenţă fizică dacă șederea lui Madame Brenner avea să fie 
altfel decât absolut perfectă. Ricardo, spaniol din Țara Bascilor, 
n-avea motive să se îndoiască de autenticitatea avertismentului 
miliardarului. Cu doisprezece ani înainte, un jurnalist de 
investigaţii rus pe nume Aleksandr Lubin fusese înjunghiat 
mortal în camera 237. Ricardo a fost cel care a găsit cadavrul, la 
aproape douăzeci și patru de ore de la asasinat. 

Dată fiind rata actuală de ocupare a hotelului periculos de 
scazută, el le-a oferit musafirilor lui Arkadi opţiunea de cazare la 
ora două după-amiaza, fără taxă suplimentară. Prin urmare, 
când ceasul a arătat 13.45, a ieșit șovăielnic din grota recepţiei 
și a luat o poziţie defensivă înăuntrul ușilor mari, duble, de sticlă 
ale hotelului. Peste o clipă i s-a alăturat prezenţa liniștitoare a 
lui Philippe, un bărbat frumos clădit care fusese în trupele de 
parașutiști francezi și purta la reverul imaculat cheile încrucișate 
ale lui International Concierge Institute. 

Philippe s-a uitat automat la ceasul de la mână când un 
Mercedes a oprit în faţa treptelor de la intrarea în Grand. 

— Poate că asta a fost o greșeală, a zis el încet. 

— Poate că nu, a răspuns Ricardo, în vreme ce singurul 
pasager al limuzinei cobora de pe bancheta din spate. 

Femeie atrăgătoare, în jur de treizeci și cinci de ani, păr blond 
cu cărare într-o parte, cu haine nepretenţioase, dar scumpe. 
Şoferul era o brută uriașă, mai degrabă bodyguard decât șofer. 
Ricardo a arătat spre mica umflătură din partea stângă a hainei 
lui, sugerând prezenţa unei arme de foc ascunse. 

— Fost militar, a declarat Philippe. 

— Rus? 


VP - 224 


— Ție îţi pare că arată a rus? 

— Și femeia? 

— Vom ști într-o clipă. 

Thierry, valetul, a scos din portbagajul Mercedesului o singură 
valiză. 

— Rușii, a zis Ricardo, nu vin niciodată la Courchevel cu o 
singură valiză. 

— Niciodată, a încuviinţat Philippe. 

Femeia și-a luat rămas-bun de la șofer și a pornit pe trepte în 
sus. Avea privirea un pic distantă, ca și cum ar fi ascultat o 
muzică din depărtare. Era o muzică frumoasă, și-a zis Ricardo. 
Muzică bună. Nu tehno-mizeria EDM care bubuia spărgând 
timpanele în fiecare seară la Les Caves. 

S-a retras în grota recepției și l-a privit pe Philippe care 
deschidea ușa cu un gest și mai grațios decât obișnuia. Portarul 
a salutat-o pe femeie într-o franceză mieroasă și ea i-a răspuns 
în aceeași limbă, cu toate că s-a văzut imediat că franceza nu 
este limba ei maternă. Ricardo, care de obicei își petrecea 
câteva ore pe zi vorbind cu oameni din alte ţări, avea urechea 
bine antrenată pentru accente. Tânăra cea graţioasă, care părea 
să asculte o muzică pe care n-o putea auzi decât ea, avea 
cetăţenie germană. 

— Madame Brenner? a întrebat-o când a ajuns la recepţie. 

— Cum v-aţi dat seama? 

— Am ghicit. 

Ricardo i-a oferit zâmbetul său șlefuit de hotelier și i-a 
înmânat cardul camerei. 

— Monsieur Akimov a achitat întreaga notă. Dacă e ceva ce 
putem face pentru dumneavoastră, vă rog să nu ezitaţi să 
cereţi. 

— Mi-ar prinde bine o cafea. 

— Mă tem că barul e închis, dar există un Nespresso în 
apartamentul dumneavoastră. 

— Cum e sala de sport? 

— Închisă. 

— Și salonul de tratamente? 

Ricardo a încuviinţat din cap. 

— Toate spaţiile publice ale hotelului sunt închise prin decret 
guvernamental. 

— Cred că o să fac o plimbare. 


VP - 225 


— O idee bună. Thierry o să vă ducă valiza în cameră. 

— Este vreo farmacie prin apropiere? 

— Coborâţi pe Rue de l'Église. Farmacia este pe dreapta. 

— Mulţumesc, a zis femeia și a ieșit. 

Ricardo și Philippe au rămas alături în ușă, privind-o cum 
coboară treptele. 

— Nu-i de mirare că Arkadi vrea să ne îngrijim de ea așa de 
bine, a zis Ricardo când ea nu s-a mai văzut. 

— Crezi că ea este... 

— Amanta lui? Nicio șansă, a zis Ricardo. Nu ea. Două 
limuzine au oprit. Patru ruși. Un munte de bagaje. Nicio mască 
la vedere. 

Ricardo a clătinat din cap. 

— Poate că asta a fost o greșeală. 

— Poate că ai dreptate, a încuviințat Philippe. 


49. 


COURCHEVEL, FRANȚA 


Baza principalului teleschi din Courchevel avea nemișcarea 
unui monument construit de o civilizaţie dispărută de mult, 
gondolele goale legănându-se ușor în lumina strălucitoare a 
soarelui după-amiezii. Isabel a trecut pe lângă o paradă de 
magazine de lux - Dior, Bulgari, Vuitton, Fendi -, toate cu 
obloanele trase. Alături se aflau un punct de închiriere de 
schiuri, și el închis, și o cafenea micuță, unde doi clienţi, bărbat 
și femeie, beau cafea din pahare de carton la o masă așezată pe 
trotuar. Bărbatul avea căciulă de schi și ochelari de soare cu 
lentilă unică. Femeia, cu părul negru și tenul măsliniu, îl 
beștelea într-o franceză rapidă, vehementă. 

Mica minciună care să acopere minciuna cea mare... 

Zâmbind, Isabel a traversat și a intrat în farmacie. Pe când își 
descria simptomele femeii cu halat alb de la tejghea, a auzit 
sunetul clopoțelului electronic de la ușă. Peste o clipă, o voce 
senzuală cu accent rusesc a zis: 

— Isabel? Tu ești? 

Era Oksana Akimova. Purta un costum de schi Fusalp care îi 


VP - 226 


sublinia formele. Pielea îi strălucea de frig și de soare. 

Gâfâind, a zis: 

— Când ai ajuns? 

— Acum câteva minute. 

— Ţi-e rău? 

— Doar un pic de rău de mașină. 

— Ce-ar fi să vii să schiezi cu noi? Zăpada e perfectă, iar 
pantele sunt absolut pustii. 

— Sinceră să fiu, nu mă dau în vânt după schi. Cred că o să 
mă întorc la hotel, să mă odihnesc înainte de petrecere. 

— Cel puţin vino să bei ceva cu noi. Am pus stăpânire pe 
terasa de la Le Chalet de Pierres. 

La pharmacienne a pus pe tejghea medicamentele. Isabel a 
plătit cu cardul și a urmat-o pe Oksana în stradă. Urmărite cu 
privirea de perechea de la cafenea, au mers pe lângă aceeași 
paradă de magazine cu obloanele trase până la baza 
teleschiului, unde Oksana lăsase snowmobilul Lynx roșu cu 
negru. 

— Presupun că e adevărat, a zis Isabel. 

— Ce anume? 

— Că Arkadi a cumpărat toate snowmobilele disponibile din 
Les Trois Vallees. 

— Nu mă îndoiesc. 

Oksana s-a așezat la ghidon și a pornit motorul. 

— Nu sunt îmbrăcată pentru asta, a strigat Isabel peste 
gălăgie. 

— Nu-s decât câteva sute de metri pe coastă în sus. 

Isabel s-a înghesuit pe șa și a cuprins cu braţele mijlocul 
Oksanei. Era șocant de suplu, ca talia unei adolescente. 

— Chiar cred că am nevoie să mă întind în pat înainte de 
petrecere. 

— Nu te prosti. Poţi să tot dormi mâine. 

Oksana a pornit în susul coastei și a băgat viteză, în loc să 
meargă în linie dreaptă, a fost încântată să-și arate iscusinţa la 
manevrarea mașinăriei puternice. La fel ca Anna Rolfe, a ignorat 
rugăminţile lui Isabel să încetinească. 

Le Chalet de Pierres, o atracţie turistică în Courchevel, era pe 
partea stângă a pantei. Alte patru Lynxuri erau parcate afară, și 
o colecţie de schiuri și bețe viu colorate se rezemau ca niște 
beţivi de suport. Posesorii lor, vorbitori de rusă, erau adunați 


VP - 227 


într-un colț însorit al terasei mari. Mesele erau pline de resturi 
de mâncare și câteva sticle de Bandol roze, cele mai multe, 
goale. 

Un rus ars de soare a îndesat un pahar cu vin în mâna lui 
Isabel, în vreme ce Oksana făcea prezentările. 

— Hei, voi ăștia, ea e Isabel. Isabel, sunt ei, ăștia. 

— Bună, Isabel! au răspuns rușii într-un glas, iar Isabel a zis: 

— Bună, voi, ăştia. 

Oksana își aprindea o ţigară. 

— Nu le iei? 

— Poftim? 

— Medicamentele pe care le-ai cumpărat la farmacie. 

Isabel a deșurubat capacul flaconului și a înghiţit o tabletă cu 
vinul roze. 

— Unde-i Arkadi? 

— La aeroport, așteptând sosirea oaspetelui de onoare al 
serii. 

— Cine e? 

— Arkadi nu ţi-a spus? 

Isabel a clătinat din cap. 

— Doar că ţine neapărat să mă cunoască. 

— Trebuie să te consideri norocoasă, a zis Oksana. Ai fost 
atinsă de mâna fermecată. 

— Ce înseamnă asta? 

— În Rusia nu poţi să ai succes sau să te îmbogățești decât 
dacă cineva care are putere sau influență îți pune mâna pe 
umăr. Arkadi a pus mâna pe tine. Curând o să fii la fel de bogată 
ca un oligarh. 

— Dar nu sunt rusoaică. 

— Uită-te în jur, Isabel. Vezi aici pe altcineva care nu e rus? 
Acum ești una dintre noi. Bun-venit la petrecerea care nu se 
sfârșește niciodată! Oksana a zâmbit ironic. Bucură-te cât 
durează. 

Dintr-odată, în vale a răsunat flap-flap-flapul îndepărtat al 
elicelor. A trecut un moment până să se arate primul elicopter. 
Curând l-au urmat alte două. Pe când coborau spre aerodromul 
de pe vârful muntelui din Courchevel, petrecăreţii adunaţi pe 
terasă au izbucnit într-o versiune furtunoasă a imnului de stat al 
Federaţiei Ruse. 

Ochii Oksanei străluceau de emoție. 


VP - 228 


— De ce nu cânțţi? a întrebat. 

— Nu știu cuvintele. 

— Cum se poate? 

— Sunt nemţoaică. 

— Prostii! Oksana și-a aruncat brațul pe după umerii lui Isabel. 
Uită-te în jur, Isabel. Acum ești una dintre noi. 

e 

Elicopterele erau Airbus H215 Super Puma conduse de militari 
francezi. În primul erau președintele Federaţiei Ruse, un mic 
anturaj de asistenți şi patru agenți ai Serviciului Rus de 
Securitate Prezidențială. Alţi opt bodyguarzi ruși erau înghesuiți 
în al doilea elicopter, împreună cu câteva lăzi cu echipament 
pentru comunicații securizate. Al treilea Airbus era rezervat 
echipei franceze din Service de la Protection. Dat fiind că 
primiseră misiunea să păzească perimetrul, agenții aveau să-și 
petreacă revelionul afară, în climatul alpin nemilos, în loc să fie 
la Paris, cu prietenii și rudele. Se spunea că moralul este excesiv 
de scăzut. 

O echipă de avangardă a SDLP sosise în acea dimineaţă la 
Courchevel ca să supravegheze cabana de proporțiile unui hotel 
de pe Rue de Nogentil, în care președintele rus avea să 
sărbătorească Anul Nou împreună cu prietenul său din copilăria 
petrecută la Leningrad și trei sute de invitaţi. Dacă agenţii s-ar fi 
ostenit să bată la ușa locuinţei mai modeste de la numărul 172 - 
treizeci de mii pe noapte, ședere minimă de șapte nopti, fără 
excepţii, fără rambursare -, ar fi descoperit un grup 
multinațional de turiști care veniseră la Courchevel, aparent 
dintr-un capriciu, în ciuda faptului că zona de schi era închisă. La 
o cercetare mai amănunţită a locului, s-ar fi descoperit prezenţa 
unei mari cantități de echipamente electronice sofisticate și 
câteva arme de foc. 

De asemenea, s-ar fi descoperit că turiștii erau, de fapt, 
agenți ai mult-lăudatului serviciu secret israelian. Unul dintre ei 
era Gabriel Allon, un om care ducea o luptă lungă și aprigă cu 
Rusia revanșardă și cu organele răuvoitoare ale securităţii 
statului rus. Altul era vechiul lui prieten și complice Eli Lavon, 
șeful Departamentul de Supraveghere fizică și electronică numit 
Neviot. Alţi doi șefi de departament, Rimona Stern de la 
Colectarea Informaţiilor și Yossi Gavish de la Cercetare, se 
strecurasem și ei neștiuţi în Courchevel. În acest moment beau 


VP - 229 


cafea în cafeneaua de vizavi de farmacie. Ocupanţii dinainte ai 
mesei lor mergeau pe jos prin faţa vitrinelor întunecate care 
mărgineau Rue de la Croisette. Bărbatul cu căciulă de schi și 
ochelari de soare cu lentilă unică era Mihail Abramov. Era însoţit 
de soția sa vorbitoare de franceză, Natalie Mizrahi. 

Ultimul membru al echipei - cunoscut sub numele Nicolas 
Carnot, Peter Marlowe sau, mai exact, Christopher Keller - era 
împrumutat de la serviciul de spionaj britanic. Ascuns în hainele 
unui schior de fond, bea cidru fierbinte pe terasa de la Le Chalet 
de Pierres, privind o ceată de ruși beți care cântau o variantă 
gălăgioasă, disonantă, a imnului lor naţional. Două femei 
frumoase, o rusoaică și o nemţoaică, stăteau un pic mai departe 
de grup. Transmisia audio de la telefonul nemţoaicei, care era 
înfofolită în mantoul ei elegant din blană shearling, se auzea în 
cabana închiriată pe Rue de Nogentil. 

— De ce nu cânti? 

— Nu ştiu cuvintele. 

— Cum se poate? 

— Sunt nemţțoaică. 

— Prostii! Uită-te înjur, Isabel. Acum ești una dintre noi. 

Cântecul s-a stins, ca și huruitul elicelor. Cel puţin pentru asta 
Gabriel era recunoscător. Sunetul îi deșteptase o amintire 
neplăcută. 

Bucură-te să vezi cum moare soția ta, Allon... 

S-a dus la fereastra încăperii mari și boltite a cabanei și a 
privit convoiul motorizat care cobora pe șerpuitoarea Rue de 
l'Altiport. Pe când trecea pe la picioarele lui, și-a făcut mâna 
pistol și l-a aţintit spre silueta de pe bancheta din spate a unui 
Peugeot 5008 blindat. Banditul de pe Aleea Baskov din 
Leningrad. Nașul unui regim de gangsteri care au arme 
nucleare. 

Convoiul și-a continuat drumul pe Rue de Nogentil încă o sută 
de metri, apoi a intrat în curtea din faţă a cabanei de 
dimensiunile unui hotel. Pe dată, agenţii din SDLP și Police 
Nationale au alcătuit un punct de control la capătul nordic al 
străzii - prin care curând avea să fie silită să treacă frumoasa 
nemţoaică de pe terasa localului Le Chalet de Pierres. La patru 
și un sfert, după o călătorie de groază cu snowmobilul în josul 
coastei, ea s-a întors la hotel, unde recepționerul-șef născut în 
Spania a informat-o că Monsieur Akimov și-a luat libertatea de a 


VP - 230 


aranja mașina ei pentru seară. 

— Cât de grijuliu din partea lui! La ce oră? 

— Nouă fix, Madame Brenner. 

— Spune-i șoferului să nu mă aștepte înainte de nouă și 
jumătate. Nu există nimic mai rău decât să ajungi la o petrecere 
prea devreme. Esti de acord, Ricardo? 

— Da, Madame Brenner. Absolut nimic. 


50. 


COURCHEVEL, FRANȚA 


Isabel s-a trezit cu o senzaţie de paralizie și fără să-și aducă 
aminte că a dormit. Patul pe care era întinsă îi era necunoscut, 
ca și încăperea întunecată în care se afla. Alarma de pe mobil 
scotea un sunet înalt - ciudat, pentru că nu-și amintea s-o fi 
programat. Două voci bărbătești care vorbeau rusește undeva în 
apropiere i-au sporit confuzia. 

În cele din urmă a făcut telefonul să tacă și l-a ridicat la ochi. 
Evident, era ora 20.15 în ajunul Anului Nou. Dar unde mama 
naibii se afla? A tastat parola din opt cifre, a apăsat pe semnul 
„prognoza meteo” și pe ecran a apărut previziunea pentru 
staţiunea de schi franceză Courchevel. Și atunci și-a amintit. 
Avea să meargă în seara aceea la o petrecere în casa unui 
oligarh rus care voia ca ea să-i fie tăinuitoare-șefă de bogății 
jefuite și, dacă era docilă, parteneră sexuală extraconjugală. La 
un moment dat în timpul serii - momentul exact nu fusese 
niciodată specificat -, avea să fie invitată la întâlnirea cu un 
personaj foarte important de la Kremlin. Vorbitor fluent de 
germană, avea să i se adreseze lui Isabel în limba ei maternă. 
Ea avea voie să-i ureze „An Nou fericit”, dar nu trebuia să facă 
nicio altă încercare de a-l antrena în conversaţie. Dacă era 
tulburată în timpul întâlnirii, îi era îngăduit să i-o spună. 

E un ucigaș în serie. E obișnuit ca oamenii să fie speriați în 
prezenţa lui. 

Conform mobilului lui Isabel, era un pic de ninsoare. Dând 
deoparte draperia de camuflaj de la fereastră, a văzut că este 
adevărat. Apoi a lipăit până în bucătărioară și a pornit aparatul 


VP - 231 


Nespresso. Un diavolitto dublu i-a alungat ultimele pânze de 
păianjen din cap, dar a lăsat-o cu o senzaţie de nervozitate. 

Senzaţia a dispărut la duș. Ca să evite nehotărâărea din ultimul 
moment în privinţa hainelor, își împachetase o singură rochie 
Max Mara scurtă, neagră, la care a adăugat o brățară cu 
diamante, un șirag dublu de perle Mikimoto și ceasul scandalos 
de scump Jaeger-LeCoultre Rendez-Vous. Luase cu ea o mască - 
neagră, ca să se asorteze cu rochia -, dar a pus-o în poșeta plic. 
Petrecerea, ilegală în condiţiile carantinei naţionale stricte din 
Franța, avea, fără îndoială, să se transforme într-un eveniment 
cu contaminare masivă. Isabel presupunea că va fi norocoasă 
dacă va supravieţui acelei seri. 

La nouă și un sfert telefonul de pe noptieră a vibrat și a 
luminat intermitent la un apel. Era Ricardo, mașina ei sosise. A 
mai rămas în cameră cincisprezece minute, adăugând un ultim 
strop de răsfăţ la machiaj, apoi a coborât în hol. Philippe, 
portarul, practic a făcut drepţi când ea a ieșit din lift. 

Afară, Thierry, valetul, a ţinut o umbrelă deasupra capului lui 
Isabel pe când se așeza pe bancheta din spate a unui Mercedes. 
Spre marea ei ușurare, șoferul era un francez chipeș pe nume 
Yannick, nu alt rus. Pe când mașina se desprindea de trotuar, el 
a pornit sistemul audio. Concertul în de major pentru violoncel al 
lui Haydn, frumoasa mișcare a doua. 

Isabel a simţit un junghi de panică. 

— Ţi-a spus Monsieur Akimov să pui asta? a întrebat. 

— Cine, Madame? 

— N-are importanţă. 

Isabel și-a privit chipul în geamul portierei. Fusese atinsă de 
mâna fermecată, s-a îmbărbătat. Acum era una dintre ei. li avea 
în buzunar. 

e 

Şoferul lui Isabel era Yannick Fournier, treizeci și trei de ani, 
căsătorit, cu doi copii, fără cazier, suporter al echipei de fotbal 
Olympique Lyonnais. Dispecerul îi spusese să rămână în zona 
Jardin Alpin din Courchevel până ce clienta era gata să se 
întoarcă la hotel. Pe când mergeau pe Rue de Bellecote a spus 
numărul telefonului său mobil, pe care clienta l-a introdus în 
telefonul ei. Eli Lavon, cocoșat deasupra unui computer din 
centrul de operaţiuni improvizat în cabană, a fotografiat-o cu 
camera telefonului înainte ca ea să-l pună la loc în poșeta plic. 


VP - 232 


— Pare neliniștită, a observat Gabriel. 

— Lui i s-ar părea ciudat dacă n-ar fi. 

— Lui Vladimir Vladimirovici? 

— Cui altcuiva? 

S-a lăsat tăcerea. Nu se auzea decât muzica din sistemul 
audio al mașinii. 

— De ce a pus șoferul Haydn? a întrebat Gabriel. Și de ce un 
concert de violoncel? 

— E o coincidenţă. 

— Nu cred în coincidenţe, Eli. Și nici tu. 

Lavon a tastat ceva pe computer și pe ecran a apărut semnul 
unui fișier audio. L-a deschis, a reglat timpul și a dat clic pe 
PLAY. 

— Arkadi a pus mâna pe tine. Curând o să fii la fel de bogată 
ca un oligarh. 

Lavon a apăsat pe PAUSE. 

— Nu-ţi pierde sângele-rece acum. 

— Poate că el se joacă cu mine. 

— Uită-te în jur, Isabel. Vezi aici pe altcineva care nu e rus? 
Acum ești una dintre noi. Bun-venit la petrecerea care nu se 
sfârșește niciodată. 

Lavon a oprit înregistrarea. 

— Vorbele Oksanei Akimova sugerează că pe agenta ta n-o 
paște nicio primejdie. 

— Ascultă restul. 

Lavon a apăsat pe cursor. 

— Bucură-te cât durează. 

Luminiţa albastră care pulsa pe ecran arăta că mașina lui 
Isabel ajunsese la punctul de control. Peste o clipă s-au auzit doi 
bărbaţi care vorbeau în franceză. Unul era șoferul lui Isabel. 
Celălalt era un agent din Service de la Protection. 

— Numele? 

— Isabel Brenner. 

— Deschideţi portbagajul, vă rog. 

Inspecţia a fost scurtă, zece secunde, nu mai mult. Apoi 
capacul s-a închis cu o bufnitură. Gabriel a văzut luminița 
albastră care clipea înaintând în zona temporar rusească din 
Courchevel. Peste o clipă, agenta lui avea să fie la cheremul 
gărzii pretoriene de la Kremlin. Erau devotați cu fanatism omului 
pe care îl slujeau. Ucigași în costume frumoase. 


VP - 233 


51. 


RUE DE NOGENTIL, COURCHEVEL 


În acel moment, doi dintre bodyguarzii ruși stăteau ca doi 
stâlpi la intrarea în cabana lui Arkadi. Unul ţinea un clipboard, 
iar celălalt, un magnetometru portabil. Evident, Isabel fusese 
selecționată pentru o cercetare suplimentară; pipăiala pe care a 
îndurat-o din partea celui cu magnetometrul se învecina cu o 
agresiune sexuală. Când s-a terminat, în sfârșit, tovarășul 
Clipboard i-a scotocit poșeta ca și cum ar fi căutat un lucru de 
valoare pe care să-l fure. N-a găsit nimic interesant în afară de 
telefon, și i-a cerut lui Isabel să-l deblocheze în fața lui. Ea a 
tastat cât a putut de repede cele opt cifre și a apărut ecranul 
principal. Satisfăcut, rusul i-a înapoiat aparatul și i-a poruncit lui 
Isabel să se distreze bine la petrecere. 

Înăuntru, o fată costelivă ca un manechin, cu machiaj de 
scenă și o rochie cu paiete lipită pe corp, a luat mantoul lui 
Isabel și apoi i-a făcut un semn nepăsător spre camera cea mare 
a cabanei. Se așteptase la un decor care să se armonizeze cu 
exteriorul din bușteni, dar încăperea era albă, și modernă, și 
plină de opere de artă contemporană mari, viu colorate. Intr-o 
parte era o scară deschisă care ducea la o galerie de la etaj, 
unde lângă balustradă stăteau de pază alţi doi bodyguarzi ruși 
fără expresie. Dedesubtul lor, vreo două sute de petrecăreţi cu 
pahare în mâini zbierau unul la altul peste muzica asurzitoare. 
Isabel simţea cum vibraţiile valurilor de sunet i se târăsc ca 
niște gângănii pe braţele goale. Sau poate, și-a zis, nu sunt 
decât particule de coronavirus. S-a gândit să-și pună masca, 
însă a hotărât să n-o facă. Până și bieţilor francezi care asigurau 
servirea le lipsea protecţia. 

A doua fată-manechin, îmbrăcată exact la fel ca prima, a 
arătat fără vorbe spre masa cu cocktailuri. Alte câteva femei se 
mișcau printre musafiri ca niște suflete de pe cealaltă lume, 
rezemându-se din când în când de braţul unui bărbat care nu 
era însoţit. Isabel a presupus că sunt cadouri oferite oaspeţilor. 
Una era agăţată de „Nebunul” Maxim Simonov, regele 
nichelului, care discuta aprins cu secretarul de presă al 
Kremlinului. Secretarul de presă, un mincinos neobișnuit de 

VP - 234 


iscusit, avea câteva case luxoase, printre care un apartament 
pe Fifth Avenue, și mergea regulat în concediu în locuri calde, ca 
Dubai și Insulele Maldive. La încheietura stângă avea un ceas 
Richard Mille ediţie limitată care valora 670.000 de dolari, mai 
mult decât câștigase el în întreaga sa carieră de umil slujitor al 
poporului rus. 

Nu era singurul exemplu de oameni inexplicabil de bogaţi din 
încăpere. De exemplu, era fostul vânzător de hotdogi care acum 
era mândrul posesor oficial al câtorva firme rusești foarte 
valoroase, printre care și compania de internet din umbră care 
se amestecase în alegerile prezidenţiale americane din 2016. Și 
fostul instructor de judo care acum construia conducte de petrol 
și generatoare. Și fostul director al Teatrului Mariinsky, care, nu 
se știe cum, adunase o avere personală de peste 10 miliarde de 
dolari. 

Și apoi, desigur, era fostul agent KGB care era acum 
proprietarul firmei de comerț cu petrol cu sediul în 

Geneva, numită NevaNeft. În acest moment stătea lângă 
balustradă, alături de bodyguarzi, fără îndoială uitându-se după 
Isabel. 

Luându-și privirea care nu vede a fetelor-manechin, Isabel s-a 
dus la cea mai apropiată masă cu cocktailuri, unde s-a apropiat 
de un bărbat de vreo patruzeci de ani cu înfățișare înfloritoare. 

— Pot să-ţi cumpăr o băutură? a răcnit el într-o engleză cu 
accent american. 

— Cred că sunt gratuite, i-a strigat Isabel. 

l-a cerut ospătarului un pahar de șampanie, iar americanul a 
comandat o votcă. 

— Nu ești rusoaică, a subliniat el. 

— Pari dezamăgit. 

— Întotdeauna am auzit că fetele rusoaice pică ușor. 

— Mai ales fetele ca ea. Isabel a făcut semn cu capul spre 
unul dintre manechinele ambulante. Dacă e să ghicesc, au fost 
aduse cu avionul pentru această ocazie. 

— La fel cu caviarul. 

Isabel a zâmbit. 

— De ce ești aici? 

— Afaceri, a zbierat el. 

— Cu ce te ocupi? 

— Lucrez la Goldman Sachs. 


VP - 235 


— Condoleanțe. Unde? 

— La Londra. Dar tu? 

— Cânt la violoncel. 

— Frumos. Cum de-l cunoști pe Arkadi? 

— Poveste lungă. 

— E telefonul tău? 

— Poftim? 

El a arătat cu degetul spre poșeta pe care ea o ţinea în mâna 
stângă. 

— Cred că te sună cineva. 

Aruncând o privire spre galerie, l-a văzut pe Arkadi lângă 
balustradă cu telefonul la ureche. Ochii lui căutau prin mulţime, 
ceea ce sugera că încă nu descoperise unde e Isabel. Ea a 
hotărât să mai rămână un pic împreună cu străinul cu înfățișare 
înfloritoare. Cu toate că avea alergie la americani, acesta părea 
destul de inofensiv. 

— Frumoasă poșetă, a zis el când telefonul n-a mai sunat. 

— Bottega Veneta, a explicat Isabel. 

— Frumos și ceasul. Cât câștigă violonceliștii? 

— Tata e unul dintre cei mai bogați oameni din Germania. 

— Zău? Al meu e unul dintre cei mai bogaţi din Connecticut. 
Ce faci în restul vieţii tale? 

— Sinceră să fiu, n-am nici cea mai mică idee. 

Telefonul a început din nou să sune. 

— Te rog să mă scuzi. 

— Ai uitat asta. Bărbatul i-a înmânat un pahar de șampanie. 
Cum te cheamă? 

— Isabel. 

— Isabel și mai cum? 

— Brenner. 

— N-o să te uit, Isabel Brenner. 

— Te rog să nu mă uiţi. 

S-a îndepărtat de el și a încercat zadarnic să-și scoată 
telefonul din poșetă în vreme ce ţinea paharul cu șampanie. În 
cele din urmă a ridicat privirea spre balustradă și l-a văzut pe 
Arkadi cum îi urmărește truda cu evident amuzament. l-a făcut 
cu o mână semn să vină și cu cealaltă a arătat spre capătul 
scării. Peste o clipă, o întâmpina cu câte o sărutare pe fiecare 
obraz. Manifestarea de afecţiune nu i-a scăpat Oksanei, care se 
uita la ei de jos. 


VP - 236 


— Te-am văzut cu Fletcher Billingsley, a răcnit Arkadi. 

— Cine? 

— Tânărul bancher chipeș de la Goldman Sachs. 

— Ne-ai fost necredincios, Arkadi? 

— Relaţia mea cu Fletcher e complet legitimă. 

— În ce postură mă pune asta pe mine? 

El a mângâiat-o pe umăr. 

— Presupun că de-acum știi numele bărbatului care vrea să te 
cunoască. 

— Cred că da. De fapt, unul dintre bodyguarzii lui m-a pipăit 
zdravăn înainte să mă lase să intru. 

— Mă tem că ești pe cale să mai treci o dată prin asta. 

A condus-o printr-o ușă într-un salonaș - o anticameră, și-a zis 
Isabel. Pereţii erau împodobiţi cu fotografii înrămate ale 
bărbatului care o aștepta de cealaltă parte a următoarei uși. 
Cele mai multe fotografii îl înfățișau întâlnindu-se cu oameni 
importanţi și ocupându-se de chestiuni de stat importante, însă 
într-una dintre ele mergea pe matca pietroasă a unui pârâu, cu 
pieptul lipsit de păr dezgolit în lumina palidă a soarelui rusesc. 

— Vine aici des? a întrebat Isabel, însă singurul răspuns al lui 
Arkadi a fost să ridice capacul altei cutii ornamentate de blocare 
a semnalului. 

Isabel și-a pus automat telefonul înăuntru. 

Arkadi a închis capacul și a făcut semn cu capul spre agentul 
din Serviciul Rus de Securitate Prezidenţială. Pipăiala lui a fost și 
mai agresivă decât cea de care avusese parte Isabel înainte. 
Când s-a terminat, el i-a cerut poșeta. 

Arkadi a pus mâna pe clanţă. 

— Eşti pregătită? 

— Da, cred că da. 

— Emoționată? 

— De fapt, un pic speriată. 

— Nu-ţi face griji, i-a șoptit la ureche Arkadi în vreme 
deschidea uşa. E obişnuit cu asta. 


52. 


RUE DE NOGENTIL, COURCHEVEL 


VP - 237 


Peste drum, în cabana închiriată pe Rue de Nogentil, Gabriel 
și cei șase membri ai echipei sale erau adunați în acel moment 
în jurul unui laptop care arăta transmisia codificată de pe 
telefonul piratat al lui Isabel. Timp de vreo trei minute aparatul 
fusese deconectat de la reţeaua de mobile SFR Mobile, probabil 
ca urmare a faptului că fusese pus într-un container de blocare 
a semnalului. Acum era în mâinile unui agent al Serviciului Rus 
de Securitate Prezidenţială. După ce a tastat parola corect din 
prima încercare, acum căuta prin căsuţa cu apelurile vocale 
recente. 

— Acum știm de ce băieţii de la ușa din faţă au pus-o să-și 
deblocheze telefonul, a zis Eli Lavon. 

— Au cum să ne găsească softul instalat acolo? a întrebat 
Gabriel. 

— Nu, decât dacă vor conecta telefonul la un computer. Și 
chiar și atunci tehnicianul va trebui să fie al naibii de bun ca să-l 
găsească. 

— Sunt buni, Eli. Sunt ruși. 

— Dar noi suntem mai buni. lar tu ai fost meticulos când a 
fost vorba despre comunicațiile ei. 

— Atunci de ce i-au furat parola? 

Gabriel s-a uitat la computer. 

— Și de ce Igor îi citește acum mesajele? 

— Pentru că șeful lui Igor i-a spus să le citească. Asta face un 
bandit rus înainte să angajeze pe cineva care nu e rus să-i spele 
banii. 

— Crezi că ea îl poate manipula? 

— Dacă arată respect și supunere... 

— Ce, Eli? 

— O să-l avem în buzunar. 

e 

Decorul încăperii se potrivea cu restul cabanei, luminos și 
modern, nimic din bușteni sau rustic, sau sugerând o cabană de 
schi. Pe de altă parte, nu părea să fie în cameră nici ceva din 
Arkadi. In afară de pian, alt Bosendorfer. Negru și foarte bine 
lustruit, stătea părăsit pe un covor cenușiu și nimeni nu cânta la 
el. Intr-un colț stăteau patru bărbaţi. Era evident că doi sunt din 
paza președintelui. Ceilalţi doi duhneau a birocrație; fără 
îndoială, erau apparatciki din Kremlin. În apropiere era un 
morman de componente electronice plumburii, cu luminiţe roșii 


VP - 238 


și verzi care clipeau. Era echipamentul, și-a zis Isabel, unui 
telefon securizat la nivelul de șef de stat. Receptorul era 
înțepenit între umărul și urechea președintelui rus. 

Purta un pulover negru pe gât, nu cămașă, și un sacou sport 
de cașmir care arăta scump. Părul blond, cu cărare dreaptă și 
bine periat, îi acoperea mai puţin din scalp decât sugerau 
fotografiile recente. Expresia de pe fața lui îngrijită de medici 
era de iritare, ca și cum ar fi fost ţinut în așteptare. Era aceeași 
expresie, și-a zis Isabel, pe care le-o arăta de obicei omologilor 
lui occidentali înainte să se lanseze într-un pomelnic de o oră de 
plângeri, reale și închipuite. 

Arkadi a condus-o pe Isabel la un aranjament de mobilier 
contemporan de lângă fereastra panoramică foarte înaltă. 
Priveliștea era spre vest, spre pantele întunecate ale zonei de 
schi. Când s-au așezat, președintele a început să vorbească, o 
izbucnire în limba rusă, urmată de o pauză lungă. După un 
minut sau două a vorbit a doua oară și din nou a urmat o tăcere 
lungă. Isabel a presupus că era implicată o traducere. 

— Pare important. 

— De obicei este. 

— Poate că ar trebui să aştept afară. 

— Mi-ai spus că nu vorbești rusa. 

— Nicio boabă. 

— Atunci te rog să rămâi acolo. 

Arkadi privea pe fereastră, cu un arătător sprijinit meditativ 
pe obraz. 

— Sunt sigur că nu va dura mult. 

Isabel și-a privit mâinile și a observat că încheieturile 
degetelor erau albe. Președintele rus vorbea din nou, numai că 
acum în engleză; îi ura persoanei de la telefon un An Nou fericit. 
Când s-a încheiat conversaţia i-a dat telefonul unui asistent și i 
s-a adresat în rusă lui Arkadi din cealaltă parte a încăperii. 

— O mică criză acasă, i-a explicat Arkadi lui Isabel. Vrea să 
așteptăm afară până mai dă vreo două telefoane. 

S-au ridicat în același timp și, urmăriţi cu privirea de 
președintele rus, s-au întors în anticameră. În scurta lor absenţă 
veniseră alţi trei agenţi din Serviciul de Securitate Prezidenţială. 
Unul era tovarășul Clipboard, santinela de la intrare. 

Arkadi se uita la telefon. 

— Cum e hotelul tău? a întrebat. 


VP - 239 


— Minunat. Regret doar că nu pot să stau mai mult. 

— Când ai de gând să pleci? 

— Şoferul lui Martin vine după mine la prânz. 

Arkadi a ridicat brusc privirea de pe telefon, dar n-a spus 
nimic. 

— E vreo problemă? 

Zâmbetul lui părea silit. 

— Speram că ni te poţi alătura mâine la un mic-dejun târziu. 

— Chiar trebuie să mă întorc la Geneva. 

— Cifre de analizat? 

— Intotdeauna. 

Telefonul lui Arkadi a vibrat la un apel. Conversaţia a fost 
scurtă și în mare parte unilaterală. 

— Se pare că criza nu-i așa de mică, la urma urmei, a zis după 
ce a închis. Nădăjduiesc doar că o să mă ierți că te-am târât 
până la Courchevel degeaba. 

A făcut semn cu capul spre tovarășul Clipboard. 

— Ghenadi o să te însoţească înapoi la petrecere. Te rog să- 
mi spui dacă îţi trebuie ceva. 

— Tot ce-mi trebuie, a zis Isabel, e telefonul meu. 

Arkadi l-a scos din cutie și i l-a dat. Mișcarea n-a trezit 
aparatul. Isabel a apăsat butonul de pe o latură, însă n-a obţinut 
nicio reacţie. Telefonul era închis. 

L-a pus în poșetă și l-a urmat pe tovarășul Clipboard pe un 
coridor și într-un lift care aștepta. Ceilalţi doi paznici s-au 
înghesuit și ei înăuntru. Unul a apăsat un buton pe care scria B. 

— Unde mă duceţi? 

— La petrecere, a răspuns tovarășul Plăcuţă. 

— Petrecerea e la parter. 

Când s-au deschis ușile liftului, duhoarea de clor a fost 
copleșitoare. Tovarășul Clipboard a prins-o pe Isabel de braț și a 
tras-o afară din lift. Un singur om stătea pe marginea piscinei, 
luminat slab de lumina albăstrie a apei. Era Fletcher Billingsley, 
americanul bogat de la Goldman Sachs pe care îl întâlnise la 
barul de sus. 

S-a apropiat de ea cu un zâmbet binevoitor și i s-a adresat 
într-o engleză cu accent rusesc. 

— Ți-am spus că n-o să te uit, Isabel. 

N-a rostit nicio ameninţare sau avertizare, ceea ce, fără voie, 
a fost cavaleresc din partea lui, deoarece nu i-a dat lui Isabel 


VP - 240 


prilejul să se pregătească pentru durere. Acum stătea în 
picioare, foarte dreaptă, și în clipa următoare era îndoită ca un 
briceag. El a întins-o cu o surprinzătoare duioșie pe podeaua cu 
dale reci, unde ea s-a luptat zadarnic să tragă aer în piept. 
Cabana părea să se învârtească. Bun-venit la petrecerea care 
nu se sfârșește niciodată. Bucură-te cât durează. 


53. 


RUE DE NOGENTIL, COURCHEVEL 


Bărbatul a ridicat-o pe Isabel în picioare și a dus-o cu de-a sila 
într-un living cu mobilier luxos. Acolo a îmbrâncit-o într-un 
perete din plăcuţe ceramice, apoi i-a îndesat capul sub apa 
sălcie, fierbinte, a unui jacuzzi. Din câte și-a dat seama, a 
înecat-o, pentru că atunci când și-a revenit zăcea pe dale, 
acoperită de propria vomă. 

— Cum te cheamă? a întrebat o voce de deasupra. 

— Isabel Brenner. 

— Numele adevărat. 

— Este numele meu adevărat. 

— Pentru cine lucrezi? 

— Global Vision Investments. 

El a cules-o ca pe o păpușă de cârpă și i-a împins capul sub 
apă a doua oară. Era aproape inconștientă când, în cele din 
urmă, el i-a scos capul din apă. 

— Cum te cheamă? 

— Isabel. Mă cheamă Isabel. 

— Pentru cine lucrezi? 

— Am lucrat la RhineBank. Acum lucrez pentru Martin 
Landesmann. 

El i-a tras o palmă care i-a umplut gura cu sânge și a azvânlit- 
o la podea. 

— De ce faci asta? a suspinat ea. 

El a scuturat-o violent. 

— Cum te cheamă? Numele tău adevărat. 

— Isabel, a strigat ea. Mă cheamă Isabel. 

El i-a dat drumul și a ieșit din living - pentru cât timp, Isabel 


VP - 241 


nu știa. Câteva minute, o oră. Când s-a întors, avea în mână o 
ganteră enormă. A fluturat-o prin aer fără efort, de parcă ar fi 
fost făcută din mucava. 

— Ce mână ţi-ar plăcea să-ţi păstrezi? 

— Te rog, a implorat Isabel. 

— Dreapta sau stânga? Tu hotărâăști. 

— O să-ţi spun tot. 

— Da, știu. 

A prins-o de mâna stângă. 

— Asta e cea mai importantă, nu-i așa? 

l-a apăsat palma pe dalele de gresie și și-a pus un picior ca de 
plumb pe antebraţul ei. Isabel își simţea osul radius arcuit până 
în pragul unei fracturi. L-a izbit în picior cu pumnul drept, dar în 
zadar. Era ca și cum ar fi fost făcut din piatră. 

A ridicat gantera deasupra capului și a aţintit-o spre mâna 
stângă cu degetele răsfirate a lui Isabel. 

— N-o lăsa să cadă, a implorat ea. 

— Prea târziu. 

Bărbatul a mai înălțat cu câţiva centimetri greutatea. 

— Ar fi mai bine să închizi ochii. 

Ea a întors privirea și l-a văzut pe Arkadi în ușa livingului, cu o 
expresie de repulsie. A rostit cu răceală câteva cuvinte în rusă, 
și bărbatul pe care Isabel îl cunoscuse ca Fletcher Billingsley de 
la Goldman Sachs a lăsat în jos greutatea și și-a luat piciorul de 
pe brațul ei. 

Acum Arkadi se încrunta la picăturile din sângele lui Isabel de 
pe dale, ca și cum l-ar fi îngrijorat efectul lor negativ asupra 
valorii proprietăţii când avea s-o vândă. A pus peste sânge un 
prosop plușat și l-a apăsat cu vârful pantofului. 

— N-o să dispară așa, a zis Isabel. 

— Nicio grijă, o să facem o curățenie amănunţită după ce 
pleci. 

Ea și-a șters sângele de pe faţă și l-a întins pe perna 
șezlongului. 

— Și asta? 

El i-a zâmbit fără veselie. 

— Oricum, lui nu i-a plăcut niciodată scaunul ăla. 

— Cui? 

Ignorându-i întrebarea, el a mai spus câteva cuvinte în rusă și 
atacatorul lui Isabel a plecat. 


VP - 242 


— Presupun că numele lui adevărat nu e Fletcher Billingsley. 

— Felix Belov. 

— Unde a învăţat engleza? 

— Tatăl lui a fost trimis în rezidentura SVR din New York. 

— Ce face când nu bate femei? 

— Lucrează la o mică filială a lui NevaNeft. Poate că ai auzit 
de ea. Se numeşte Grupul Haydn. 

Isabel s-a ridicat în capul oaselor și s-a uitat cu înțeles la 
mobilierul din lemn strălucitor și instalaţiile aurite din living. 

— Nu e și o saună sau cameră cu aburi? 

Arkadi a făcut semn cu capul spre un pasaj. 

— Cât ai plătit pentru acest loc? 

— Cred că au fost douăzeci și cinci de milioane. 

— Achiziţie anonimă? 

— Există și de alt fel? 

— Omega Holdings? 

— Tradewinds Capital. 

— Și locul din Féchy? Tot Tradewinds? 

— Harbinger Management. 

— Şi al cui e Harbinger? 

Arkadi n-a zis nimic. 

— A lui e și NevaNeft? 

— Cea mai mare parte. 

— E ceva din toate astea cu adevărat al tău? 

— Oksana, presupun. Cel puțin, aşa era. 

A ridicat prosopul de pe podea și a șters cu el sângele lui 
Isabel de pe jacuzzi. Gânditor, a întrebat: 

— Când ai început să lucrezi pentru el? 

— Martin? 

— Gabriel Allon. 

Isabel nu s-a ostenit să nege. 

— De cât timp știi? 

— Eu sunt cel care pune întrebările. Și te-aș sfătui să răspunzi 
repede și sincer. Altfel, o să-i cer lui Felix să termine treaba pe 
care o începuse cu mâna ta. 

— Am început să lucrez pentru el la puţin timp după ce l-ai 
omorât pe Viktor Orlov. 

— Ești agent de informaţii profesionist? 

— Dumnezeule mare, nu. 

— Tu i-ai dat acele documente Ninei Antonova? 


VP - 243 


— Da, desigur. 

— De aceea ai fost dată afară de la „Spălătoria de rufe 
rusești”? 

— Nu, a răspuns ea. Aceea a fost opera lui Gabriel. 

Arkadi a împăturit frumos prosopul însângerat. 

— Global Alliance for Democracy? 

— Gabriel a creat-o ca să pună o ţintă pe spinarea lui Martin. 

— Artemisia nou-descoperită? Recepţia de la Kunsthaus? 
Anna Rolfe? Totul a fost... Vocea i s-a stins. Și Anil Kandar? A 
fost și el în complot? 

— Anil nu-i decât un ticălos lacom. RhineBank o să se 
prăbușească, Arkadi. Și tu. Te avem în buzunar din clipa în care 
ai semnat documentele pentru acel bloc de birouri din Miami. 

— Și atunci de ce ai venit aici în seara asta? 

— O ocazie unică în viață. 

De sus s-a auzit o izbucnire de aplauze tunătoare. Peste o 
clipă, președintele rus a început să vorbească. Fără îndoială, de 
la balustradă, și-a zis Isabel. Nimic nu le place mai mult 
bandiţilor din întreaga lume decât să privească în jos de la un 
balcon spre supușii lor. 

Arkadi s-a strâmbat la ceva ce spusese stăpânul lui. 

— E cam vulgar Volodea al nostru. Dar, ce-i drept, așa a fost 
întotdeauna. N-ar fi acum nimic dacă nu eram eu. Eu am fost cel 
care l-a ales. Eu am fost cel care i-a înlesnit urcarea în ierarhia 
birocraţiei din Kremlin. Și eu am fost cel care s-a asigurat că o 
să câștige acele prime alegeri prezidenţiale. Și cum mă 
răsplătește? Tratându-mă la fel cum făcea când eram un băieţel 
bolnăvicios de pe Aleea Baskov, care voia să fie pianist. 

— Ar fi trebuit să-ţi urmezi visul, Arkadi. 

— Am încercat. Bărbatul a închis ochii și și-a strâns cu degetul 
mare și arătătorul rădăcina nasului. M-ai făcut de râs. 

— Sunt sigură că n-am fost prima. 

— Am avut încredere în tine. 

— N-ar fi trebuit. 

— Ştii ce o să se întâmple când ajung înapoi la Moscova? Cu 
un pic de noroc, o să cad de la o fereastră. Pe spate, desigur. 
Așa sar pe fereastră toți oamenii de afaceri în Rusia de azi. E o 
tradiție în minunata Rusie nouă, la crearea căreia am ajutat și 
eu. Nu stăm niciodată cu fața înainte când sărim. Cădem doar 
pe spate. A adăugat încet: Cel puţin așa nu vedem cum piatra 


VP - 244 


cubică din curte se repede în sus să ne întâmpine. 

— Poate este vreun târg de făcut. 

— Este, a zis Arkadi. Dar tu va trebui să cazi la învoială. 

— Ce vrei? 

— Vreau să mi-l dai pe mână pe Gabriel Allon, așa încât cel 
mai vechi prieten pe care îl am să nu mă omoare. Și-a scos 
telefonul din buzunarul de la piept al hainei. Cât vrei? Un 
miliard? Două miliarde? Spune-mi preţul, Isabel. 

— Chiar crezi că o să primesc banii tăi murdari ca să mă 
salvez? 

— Nu-s banii mei, sunt ai lui. Și de ce ai fi tu altfel decât toți 
ceilalți care i-au primit? Și-a încleștat pumnul în părul lui Isabel, 
cu fața atât de schimonosită de disperare, încât ea aproape că 
nu-l mai recunoștea. Ce hotărăști, Isabel? Ai un minut. 

— Îmi pare rău, Arkadi. Nu facem târgul. 

— O hotărâre foarte neînţeleaptă. Și-a descleștat pumnul din 
părul ei. Poate că nu ești femeia de afaceri vicleană, lipsită de 
principii, care mi-am închipuit că ești. 

— N-o să faci altceva decât să-ţi înrăutăţești soarta dacă mă 
omori. 

— Cine vorbea de omorât? 

A întins o mână spre obrazul ei umflat, dar ea s-a tras înapoi. 

— Spune-mi ceva. A cui a fost ideea să cânţi „Vocaliza” la 
recepție? A ta sau a lui Allon? 

— A mea, a mințit ea. 

— Ai dat un spectacol minunat în seara aceea. Ce păcat că n- 
o să te mai audă nimeni vreodată cântând! Și-a pus telefonul la 
loc în buzunarul de la piept. An Nou fericit, Isabel! 


54. 


RUE DE NOGENTIL, COURCHEVEL 


La ora 23.30, la aproximativ nouăzeci de minute după ce 
Arkadi Akimov o chemase pe Isabel la întâlnirea cu președintele 
rus, telefonul ei lipsea în continuare din reţea. Era posibil ca 
întâlnirea să fi durat mai mult decât prevăzuseră. Mai era posibil 
și ca Isabel să fi lăsat telefonul în cutia de blocare a semnalului 


VP - 245 


când s-a întors la petrecere. Totuși, cea mai plauzibilă explicaţie 
era că se întâmplase ceva rău în cabana monstruoasă aflată 
peste drum pe Rue de Nogentil. 

Gabriel, un planificator de operaţiuni prudent și hârșit în 
bătălii, se pregătise pentru o astfel de eventualitate. Cinci 
membri ai echipei sale plecaseră din casa conspirativă în 
vehicule închiriate și acum erau în poziţii-cheie din Courchevel. 
Yossi parcase vizavi de hotelul lui Isabel; Rimona și Natalie, la o 
benzinărie pustie din apropierea intrării în sat. Christopher și 
Mihail, vârful violent al suliței lui Gabriel, erau într-un Audi Q7 pe 
Rue du Jardin Alpin, aproape de staţia de gondole. Keller, 
deprins cu munca în aer liber și desăvârșit alpinist, adusese cu 
el rachete de zăpadă și bețe. Mihail nu avea decât o durere de 
cap provocată de altitudine și pistolul, un Barak SP-21 de 0.45, 
un calibru mare. 

Numai Eli Lavon rămăsese cu Gabriel în casa conspirativă. La 
23.59 au ieșit pe balcon și i-au ascultat pe musafirii matoliţi ai 
lui Arkadi numărând tunător ultimele secunde ale celui mai 
nesuferit an. Convoiul motorizat a plecat la ora zero și 
cincisprezece minute. Evgheni Nazarov, nelipsitul purtător de 
cuvânt al Kremlinului, i s-a alăturat președintelui în Peugeotul 
SUV blindat. In spatele lor era un Mercedes-Maybach. In el erau 
Arkadi și Oksana Akimov. 

— Mai târziu, ca de obicei, a zis Lavon. Dar de ce crezi că 
Arkadi merge cu el la aeroport? i 

— Poate că vrea să-și fluture mâna spre elicopter. Insă 
prezența soției lui sugerează că are de gând să fie în elicopter. 

— La fel sugerează și asta. 

Lavon i-a arătat lui Gabriel un mesaj de la echipa de 
supraveghere aflată la Geneva, în Place du Port. Câțiva angajați 
din Grupul Haydn tocmai intraseră în biroul lui Arkadi. La etajul 
cinci ardea lumina. 

— Dacă e să ghicesc, a zis Lavon, distrug documente și şterg 
memoria computerelor. 

Gabriel l-a sunat repede pe Christoph Bittel. 

— Se pare că Arkadi fuge la Moscova. 

— Dă-mi undă verde și o să ordon percheziţionarea birourilor 
lui. 

— Și a vilei din Fechy. Și fă-mi o favoare, Bittel. 

— Ce anume? 


VP - 246 


— Fă ceva zgomot. 

Gabriel a închis și a privit girofarurile convoiului motorizat 
care șerpuia în sus pe coastă. 

— N-ar încerca s-o ducă în Rusia - ce zici, Eli? 

— Chiar vrei să-ţi răspund? 

Convoiul ajunsese la aeroport. După un moment, primul 
elicopter Airbus Super Puma era în aer și se îndrepta spre nord- 
vest. 

— Știi, a zis Lavon după o vreme, dacă Arkadi ar avea un 
strop de minte, ar rămâne aici, în Occident. 

— Mi-a dat pe o tavă de argint unsprezece miliarde și 
jumătate de dolari din banii Barosanului. Mă cam îndoiesc că i s- 
a dat de ales. 

Al doilea elicopter s-a înălțat, apoi al treilea. 

— Ai face bine să-i dai drumul, a zis Lavon. 

Gabriel a șovăit, apoi a tastat numărul. 

— O să iasă urât. 

e 

Din pricina unui șir de atacuri mortale din partea unor 
militanţi islamiști independenți, Paul Rousseau, conducătorul 
unităţii antiteroriste de elită numite Alpha Group, hotărâse să-și 
petreacă revelionul în biroul său de pe Rue Nelaton din Paris. Ca 
atare, când telefonul i-a sunat la 00.22, s-a gândit la ce e mai 
rău. Faptul că era Gabriel Allon n-a făcut decât să-i sporească 
senzaţia de catastrofă iminentă. Informarea israelianului a fost 
în ritm de mitralieră și, fără îndoială, doar parţial corectă. 

— Ești sigur că au de gând s-o ducă în Rusia? 

— Nu, a răspuns Gabriel. Dar cel puţin știu unde este. 

— E israeliană agenta asta a ta? 

— De fapt, e nemţoaică. 

— Nemţii știu... 

— Următoarea întrebare. 

— Elvețienii au emis un mandat intern de arestare pentru 
Monsieur Akimov? 

— Încă nu. 

— Ai depus o cerere de urmărire la Interpol? 

— Paul, te rog. 

— Nu-l putem reține fără o justificare legală. Avem nevoie de 
o hârtie. 

— Atunci presupun că va trebui să ne gândim la o cale extra- 


VP - 247 


legală ca să-l împiedicăm să plece din ţară. 

— Cum ar fi? 

— Să închizi aeroportul, desigur. 

— Într-adevăr, asta ar bloca la sol avionul președintelui rus. 

— Exact. 

— Vor fi repercusiuni diplomatice. 

— Nu putem decât să sperăm. 

Rousseau și-a căutat un adăpost birocratic. 

— Nu-i ceva ce pot face de capul meu. Am nevoie de 
aprobarea unei autorități mai înalte. 

— Cât de înalte? 

— Pentru așa ceva... Palatul Elys6e. 

— Cum i se pare președintelui francez omologul său rus în 
aceste zile? 

— Nu-l poate suferi. 

— În cazul acesta, îmi permiţi să-ţi fac o sugestie? 

— Nu te sfii. 

— Sună la palat, Paul. 

Și este exact ceea ce a făcut Rousseau, la ora 00.27. 
Președintele sărbătorea Anul Nou împreună cu câţiva prieteni 
apropiaţi. Spre marea surprindere a lui Rousseau, nu s-a 
împotrivit ideii de a bloca la sol avionul omologului său rus. De 
fapt, i-a plăcut. 

— Sună turnul de control de la Chambery, i-a zis lui Rousseau. 
Spune-le că acţionezi în numele meu. 

— Turnul va trebui să le dea piloților ruși un motiv pentru 
întârziere. 

— Închideţi radarul aeroportului. Și stingeţi luminile de pe 
piste. Așa, piloţii nu vor putea să încerce ceva prostesc. 

— Și dacă o fac? 

— Sunt sigur că tu și Allon o să vă gândiţi la ceva, a zis 
președintele francez, și convorbirea s-a întrerupt. 


55. 


RUE DE NOGENTIL, COURCHEVEL 


Ceasul de mână Jaeger-LeCoultre al lui Isabel încremenise la 
VP - 248 


ora 22.47, cu cristalul spart. Prin urmare, n-a știut cât timp a 
trecut de la plecarea lui Arkadi. A bănuit că au fost cel puțin 
douăzeci și cinci de minute, pentru că aproximativ atât dura 
Sonata în mi minor pentru violoncel a lui Brahms. Şi-a zis că 
interpretarea imaginară a piesei a fost remarcabilă, dat fiind că 
antebraţul său stâng, strivit de pantoful lui Felix Belov, probabil 
suferise cel puţin o fisură. 

La sfârșitul recitalului a deschis ochii și l-a văzut pe rus 
rezemat de canat, privind-o intens. 

— Ce făceai adineauri? 

— Cântam la violoncel. 

— Pe braţ? 

— Bravo, Fletcher. 

El a intrat încet în living. 

— Cântai Haydn oare? 

— Brahms. 

— Poţi să cânţi din memorie? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Cântai la violoncelul tău imaginar când ai trimis asta? 

l-a dat mobilul lui. Pe ecran era o copie a unui e-mail despre 
un pachet cu documente care fusese lăsat pe un teren de sport 
din Districtul 3, Zurich. Expeditorul era cineva pe nume domnul 
Nimeni. Primitorul era o cunoscută jurnalistă de investigaţie 
rusoaică pe nume Nina Antonova. 

— Grupul Haydn preluase deja controlul computerului Ninei 
când ai trimis asta, a explicat Felix. Vreau să-ţi mulțumesc că 
ne-ai oferit, în sfârșit, ocazia să-i dăm trădătorului Viktor Orlov 
moartea pe care o merita. 

— Ce s-ar fi întâmplat dacă Nina deschidea pachetul 
contaminat în avionul spre Londra? 

— Ar fi murit, împreună cu câţiva oameni așezați în jur. Dar 
nu l-a deschis. A dus pachetul direct în casa lui Viktor de pe 
Cheyne Walk și i l-a pus pe birou. A fost unul dintre cele mai 
reușite asasinate din lunga și glorioasa noastră istorie. 
Trădătorul Orlov a fost, în sfârșit, eliminat, iar băgăreaţa de Nina 
Antonova a fost discreditată total. 

— Sper că vei avea parte într-o bună zi de recunoașterea pe 
care o meriti din belșug. 

— Eu n-am fost decât comisionarul, a răspuns Felix, fără să 
observe ironia din remarca lui Isabel. Arkadi a fost cel care a 


VP - 249 


făcut planul. S-a specializat în operaţiuni de înscenare și măsuri 
active pe când lucra la KGB. 

— Mă bucur că am lămurit asta. Isabel a aruncat telefonul în 
jacuzzi. Dar mă întreb de ce ai ales acest moment ca să 
mărturisești implicarea ta în uciderea lui Viktor Orlov. 

Sus, muzica s-a oprit. 

— Petrecerea s-a încheiat, a zis Felix. E vremea să facem o 
plimbare. 

e 

Lui Isabel i-a dat prin cap că, după ce muzica asurzitoare a 
fost oprită, cineva ar putea s-o audă că strigă după ajutor. Dar 
de-abia îi scăpase din plămâni prima răsuflare când Felix i-a pus 
mâna pe gură. Incercarea de rebeliune fizică a eșuat și ea. N-a 
fost nevoie decât de un pic de apăsare la baza gâtului și trupul i 
s-a înmuiat. 

El a târât-o din pavilionul piscinei prin faţa intrării într-un fals 
bar englezesc. La fel ca localurile cu băuturi din Londra, era gol. 
Următoarea ușă era a terenului de tenis interior, care, cine știe 
de ce, era luminat ca ziua, ca și patinoarul interior și marchiza 
din faţa cinematografului. Atracția prezentată era Din Rusia, cu 
dragoste. 

Dincolo de cinematograf era o arcadă cu jocuri mecanice și 
jocuri video de colecție, și lipit de arcadă era un club de 
striptease cu scenă și bară. Era un nou standard de vulgaritate, 
și-a zis Isabel. Nici măcar Anil Kandar, fostul ei coleg cu 
handicap etic din RhineBank-Londra, nu avea acasă club de 
striptease. 

In sfârșit, au ajuns în enormul garaj pentru șase mașini al 
cabanei. Isabel, cu rochia udă din jacuzzi, s-a cutremurat în 
frigul brusc. Doar două dintre compartimente erau ocupate, unul 
cu un Mercedes AMG GT cu două uși, celălalt cu un Range 
Rover. Ușa ultimului compartiment era deschisă. Afară, pe alee, 
era un snowmobil Lynx cu o sanie pentru bagaje atașată de el. 

Un costum arctic zăcea pe podeaua imaculată, alături de o 
pereche de ochelari cu vedere de noapte, o pătură matlasată de 
protecţie, o rolă de bandă adezivă solidă pentru împachetat, o 
prelată și niște frânghie de nailon. Isabel și-a încrucișat brațele 
pe piept, în vreme ce Felix o înfofolea în pătură și o lega cu 
banda adezivă. A trecut o vreme, probabil cât timp își punea pe 
el costumul arctic. Apoi a săltat-o pe Isabel pe umăr și a azvârlit- 


VP - 250 


o ca pe un cadavru pe sania legată de Lynx. 

Ea zăcea pe spate, cu capul în partea din față a saniei. S-a 
lăsat un pic în jos când Felix s-a așezat pe șa și a pornit motorul. 
Pe când se îndepărtau de cabană, Isabel a strigat după ajutor 
până ce n-a mai avut voce. Se îndoia că măcar Felix ar fi putut 
s-o audă. Huruitul ascuţit al motorului era ca al unui fierăstrău 
circular. 

Mâna stângă îi stătea pe partea de sus a braţului drept. A 
închis ochii și a încercat să cânte uvertura concertului lui Elgar, 
dar în zadar. De data asta nu putea să audă în cap muzica. În 
schimb, s-a gândit la seria de împrejurări, lanţul de ghinioane și 
întâmplări fericite care o adusese la ananghia actuală. A fost 
telefonul, și-a zis - telefonul pe care președintele rus l-a primit 
înainte de întâlnirea lor. Asta a fost ce s-a întâmplat. Atunci a 
luat-o razna totul. 

e 

La cinci minute după oprirea muzicii, la uşa lui Arkadi Akimov 
a apărut un șir de mașini de lux cu șofer. Au pornit una câte 
una, la intervale regulate, și s-au alăturat unei a doua cozi de 
mașini de pe Rue de Nogentil, la capătul sudic. Acolo, din 
ordinul Palatului Elys&e, musafirii care plecau au fost supuși unei 
a doua cercetări. Poliţiştii francezi n-au găsit în niciuna dintre 
mașini ceea ce căutau - o nemţoaică de treizeci și patru de ani, 
în rochie Max Mara scurtă, neagră, și cu o poșetă plic de la 
Bottega Veneta. 

Gabriel a urmărit acţiunile de la balconul casei conspirative, 
cu telefonul la ureche. La capătul celălalt era Paul Rousseau, la 
Paris. Rousseau, la rândul lui, era în contact cu turnul de control 
al Aeroportului Chambery, care tocmai suferise o inexplicabilă și 
catastrofală pierdere de curent. Sau, cel puţin, asta i-a explicat 
turnul echipajului de pe avionul lliușhin Il- 96 al președintelui 
rus. 

— E vreo șansă s-o fi scos pe ascuns din cabană înainte să 
plece președintele? a întrebat Rousseau. 

— Nu pe ușa din faţă și nu cu un automobil. Ori e într-unul 
dintre acele elicoptere, ori e încă în casă. 

— Șeful unităţii de la SDLP zice că singurele adaosuri la grupul 
cu care călătorește președintele sunt Monsieur Akimov și soţia 
lui. 

— Atunci rămâne casa. 


VP - 251 


— Nici să nu te gândești, l-a avertizat Rousseau. 

— Speram că partea voastră s-ar putea ocupa de asta. 

— Pe ce temei? 

— Ceva inofensiv. O plângere de la vecini, de exemplu. 

— La Courchevel, în ajunul Anului Nou? 

— Există o primă dată pentru orice. 

— Așa cum arată acest apel telefonic. Dar, fie ce-o fi, a 
continuat Rousseau, Palatul e tare dornic să evite Al Treilea 
Război Mondial. După ce confirmăm că agenta ta nu-i în niciunul 
dintre elicoptere, curentul de la Aeroportul Chambery va reveni 
ca prin farmec. 

Gabriel era pe cale să protesteze, când a auzit un sunet ca 
huruitul unui ferăstrău circular ridicându-se peste Les Trois 
Vallees. 

— Auzi asta, Paul? 

— Aud, a răspuns Rousseau. 

— A ce îţi sună? 

— Sună a „tocmai au scos-o pe ușa din spate”. 

e 

De la postul lor de observaţie de pe Rue du Jardin Alpin, Mihail 
Abramov și Christopher Keller au auzit același sunet. La fel ca 
Gabriel, Mihail n-a recunoscut pe loc sursa, însă Christopher a 
știut imediat că e motorul unui snowmobil. S-a uitat la zona de 
schi și n-a zărit vreo lumină mișcătoare. Era limpede că cel care 
conducea snowmobilul stinsese farul ca să nu fie văzut, ceea ce 
sugera că îl folosea ca să transporte o nemţoaică de treizeci și 
patru de ani, în rochie Max Mara scurtă, neagră, și cu o poșetă 
plic de la Bottega Veneta. 

Christopher s-a urcat pe acoperișul mașinii ca să vadă mai 
bine și a rămas acolo, scotocind cu privirea peisajul întunecat, 
pe când sunetul motorului se auzea tot mai slab. Era clar că 
merge spre sud-vest, spre piscul numit Dent de Burgin. In valea 
de sub el erau satul Morel și staţiunea de schi Meribel. Erau 
legate de Albertville prin D90, o cale de evadare perfectă. 
Desigur, în afară de cazul în care aveau de gând s-o arunce de 
pe creastă într-o crevasă și să-și vadă de treburile lor. 

S-a dat jos de pe acoperiș și l-a găsit pe Mihail uitându-se 
liniștit la telefonul său Solaris securizat. 

— Mesaj de la cartierul general, a explicat fără să ridice 
privirea. 


VP - 252 


— Ce zice? 

— Cei de la cartierul general cred că fata noastră ar putea 
foarte bine să fie în acel snowmobil. În plus, sediul ar dori ca noi 
s-o luăm pe fată de pe acel snowmobil înainte să păţească ceva. 

— Și cum ar trebui sa facem asta fără să avem și noi un 
snowmobil? 

— Cartierul general sugerează să improvizăm. Vorba lui, nu a 
mea. 

Mihail a zâmbit. 

— Ce bine că ţi-ai luat rachetele de zăpadă! 

— O să-ți arăt cum să le încalți. 

— Nu mă dau în vânt după așa ceva. Și apoi, a adăugat 
Mihail, bătând cu palma în volan, eu conduc. 

Christopher s-a încruntat. 

— Spune-i cartierului general să pună un punct de control al 
poliţiei pe D90, la nord de Morel. 

Mihail a apăsat pe butonul care deschidea hayonul. 

— Se face. 

Christopher s-a încălțat repede cu rachetele de zăpadă și a 
agăţat o lanternă pe pieptul pufoaicei sale Gore-Tex. Peste cinci 
minute, pe când traversa o pantă de schi necurăţată la vreo 
două sute de metri vest de Le Chalet de Pierres, a găsit pe 
zăpadă urme proaspete. Așa cum bănuise, se îndreptau spre 
sud-vest. A stins lanterna, și-a aplecat capul în vântul tăios ca 
un brici și a mers mai departe. 


56. 


AEROPORTUL CHAMBERY, FRANȚA 


Arkadi Akimov fusese surghiunit în al doilea elicopter. Locul 
lui, singurul disponibil, era în partea din spate a cabinei în care 
bătea vântul, lângă lăzile cu echipamentul de comunicații 
securizate. Oksana era cocoțată ca un copil pe genunchiul lui, 
bosumflată. Zgomotul tunător scos de elice făcea imposibilă 
conversaţia, ceea ce era o binecuvântare. In mașină îl 
bumbăcise cu întrebări. De ce se întorceau la Moscova cu 
Volodea? Intraseră într-o belea? Ce avea să se întâmple cu 


VP - 253 


banii? Cine avea să aibă grijă de ea? Asta avea ceva de-a face 
cu Isabel? Atunci l-a bumbăcit cu pumnii în loc de întrebări. Și el 
a acceptat, cel puţin pe moment, pentru că o merita. Era 
convins că nu va fi singura înjosire pe care avea să o sufere. 
Aveau să urmeze multe după ce ajungeau în Rusia. Isabel îi 
sfâșiase lustrul de avere și putere. Îl distrusese. Era un nimeni, 
și-a zis. Un nimic. 

Toţi ceilalţi opt pasageri îngrămădiţi în al doilea Airbus erau 
agenţi din paza lui Volodea. Pe când se apropiau de Chambery, 
atmosfera din cabină devenea tot mai neliniștită. Arkadi nu-și 
dădea seama ce vorbesc, dar se părea că este o problemă la 
aeroport. A mutat-o pe Oksana pe celălalt genunchi și s-a uitat 
pe geamul din spate, în dreapta. Luminile din Chambery 
sclipeau ca niște nestemate, dar era o mare pată neagră acolo 
unde ar fi trebuit să fie aeroportul. 

In întuneric se vedea numai avionul lliușin Il-96 de un alb 
strălucitor, cu luminile de aterizare și logoul arzând puternic. 
Elicopterul a aterizat la vreo sută de metri de coadă. Oksana a 
respins furioasă încercarea lui Arkadi de a o lua de mână pe 
când traversau pista întunecată. Bodyguarzii care mergeau în 
spatele lor au schimbat între ei câteva comentarii disprețuitoare 
pe seama lui. 

Un om de nimic... 

Volodea coborâse din elicopter și urca greoi scara din faţă, 
urmat de Evgheni Nazarov și alţi asistenţi apropiaţi. De la ușa 
din spate a avionului cobora a doua scară. Arkadi s-a uitat la 
unul dintre bodyguarzi și a fost informat, cu o aplecare insolentă 
a capului, că se va întoarce la Moscova în partea din spate a 
avionului, laolaltă cu slugile. 

In cabină, el și Oksana s-au despărţit, poate că pentru ultima 
oară. Oksana s-a lăsat să cadă pe un scaun de pe partea stângă 
a avionului, lângă unul dintre bodyguarzii lui Volodea - cel mai 
arătos, firește. Arkadi s-a așezat de cealaltă parte a culoarului și 
și-a aţintit privirea în noapte. Gândurile îi erau pline de imaginea 
propriei morţi. Date fiind opţiunile disponibile, căderea de la o 
fereastră aflată la înălțime ar fi fost, într-adevăr, preferabilă. 
Uciderea cu o neurotoxină, ca a trădătorului Viktor Orlov, ar fi 
rapidă și nu prea dureroasă. Uciderea cu poloniu însă ar fi lungă 
și chinuitoare, o simfonie de Șostakovici a suferinţei. 

Și apoi, și-a zis, era felul de moarte pe care KGB-ul o rezerva 


VP - 254 


celor care îl trădaseră. O bătaie cruntă, un glonț milostiv în 
ceafă, un mormânt anonim. V/șaia mera... Cea mai mare 
pedeapsă. Pentru crima de a fi dat unsprezece miliarde și 
jumătate de dolari din banii lui cuiva de teapa lui Gabriel Allon, 
Arkadi se temea că avea să plece de pe lumea asta în cel mai 
rău fel imaginabil. Spera doar că Volodea o să aibă grijă de 
Oksana după ce el nu va mai fi. Poate că o va ţine pentru el. In 
privinţa femeilor era veșnic nesătul. 

Brusc, Arkadi și-a dat seama că Oksana îl strigă peste culoar. 
S-a răsucit repede, sperând că s-a îndurat de el, însă ea a arătat 
enervată spre partea stângă a hainei lui. Nu observase că îi 
sună telefonul. 

Apelul era de la un număr necunoscut. L-a respins și a 
aruncat telefonul pe locul de alături. Imediat a început iar să 
sune. Același număr. Acum Arkadi a acceptat convorbirea și a 
ridicat șovăielnic telefonul la ureche. 

— Te-am prins într-un moment prost, Arkadi? a întrebat o 
voce într-o germană cu accent berlinez. 

— Cine ești? 

— Tu cine crezi? 

— Germana ta e bună, Allon. Cu ce pot să-ţi fiu de folos? 

— Poţi să-l suni pe cel care conduce snowmobilul înainte să 
iasă din aria de acoperire și să-i spui să se întoarcă. 

— De ce aș face asta? 

— Pentru că, dacă n-o face, o să-l omor. Și apoi o să te omor 
pe tine, Arkadi. 

— Eu stau comod pe teritoriu rus. Ceea ce înseamnă că nu 
poţi ajunge la mine. 

— Avionul nu pleacă nicăieri până nu mi-o dai pe Isabel. 

— Și dacă fac asta? Ce capăt în schimb? 

— Nu trebuie să te întorci la Moscova să dai socoteală. Crede- 
mă, n-o să se sfârșească bine. 

Arkadi și-a încleștat mâna pe telefon. 

— Mă tem că am nevoie de ceva mai palpabil. Un bloc de 
birouri de pe Brickell Avenue din Miami, de exemplu. 

— Banii au dispărut, Arkadi. Nu se mai întorc. 

— Dar trebuie să-i ofer lui ceva. 

— În cazul acesta, îţi sugerez să improvizezi. Și repede. 

Legătura s-a întrerupt. 

Afară, pe pistă, echipajul și câţiva membri din paza lui 


VP - 255 


Volodea erau prinși într-o discuţie aprinsă cu doi oficiali ai 
aeroportului. Arkadi a închis ochii și a văzut altceva, un om 
bătut și plin de sânge îngenuncheat într-o încăpere mică cu 
ziduri de ciment și o scurgere în mijlocul podelei. 

Cea mai mare pedeapsă... 

A deschis ochii cu o tresărire și s-a uitat la numărul din fișierul 
cu ultimele convorbiri. Poate că nu era inevitabil, și-a zis. Poate 
că Gabriel Allon, ultimul la care s-ar fi așteptat, tocmai îi oferise 
o cale de ieșire. 

Acum Oksana flirta fără rușine cu vecinul. Arkadi a riscat să se 
ducă pe culoar spre despărțitura dintre luxosul compartiment 
din faţă și restul avionului. Ușa era încuiată. A ciocănit politicos 
și, neprimind răspuns, a ciocănit din nou. În cele din urmă, ușa 
s-a deschis, dând la iveală silueta elegantă a Tatianei Nazarova, 
alergătoare olimpică retrasă din activitate și actuala soţie a lui 
Evgheni Nazarov. S-a uitat cu dispreț la Arkadi, de parcă i-ar fi 
adus cu întârziere felul principal. 

— Volodea nu vrea să te vadă acum. Te rog să te întorci la 
locul tău. 

A încercat să închidă ușa, însă Arkadi a vârât piciorul în 
deschizătură și și-a croit drum pe lângă ea. Luminile erau 
reduse, atmosfera era tensionată. Un asistent încerca să-i 
trezească pe cei din Palatul Elysee. Altul zbiera rusește la cineva 
din Moscova - probabil ministrul de externe al Rusiei. Nu că ar fi 
folosit la ceva. Era ajunul Anului Nou și ministrul de externe era 
unul dintre cei mai mari beţivani din lume. 

Doar Volodea părea netulburat. Era tolănit într-o rână într-un 
fotoliu rotativ, cu mâinile atârnând peste rezemători, cu o 
expresie de supremă plictiseală. Arkadi s-a oprit în faţa lui, 
ferindu-și privirea, și a așteptat permisiunea să vorbească. 

Volodea a fost cel care a vorbit primul. 

— Pot să presupun că această așa-zisă pană de curent nu-i o 
coincidență? 

— A fost opera lui Allon, a răspuns Arkadi. 

— Ai vorbit cu el? 

— Acum o clipă. 

— A închis curentul de capul lui, sau sunt implicaţi și 
francezii? 

— N-a zis. 

— Ce a zis? 


VP - 256 


— Vrea femeia. 

— Cea pe care ai lăsat-o să-mi fure banii? 

— N-am știut că lucrează pentru Allon. 

— Ar fi trebuit să știi. 

Prin tăcerea sa pocăită, Arkadi a recunoscut asta. 

— E vreun târg de făcut? 

— El zice că nu. Dar am avut impresia că ar putea fi pregătit 
să fie rezonabil. Lasă-mă să vorbesc iar cu el. Faţă în față, de 
data asta. 

Volodea l-a privit cu ochi morți. 

— Te gândești să treci de partea cealaltă? Să le vinzi 
secretele noastre lui Allon și amicilor lui de la MI6, în schimbul 
unei căsuțe la ţară în Anglia? 

— Sigur că nu, a mințit Arkadi. 

— Bine. Pentru că nu te duci nicăieri. 

Afară, pista s-a umplut brusc de lumină. 

Volodea a zâmbit. 

— Poate că ar trebui să te întorci la locul tău. Arkadi a pornit 
spre ușa compartimentului. 

— N-ai uitat ceva, Arkadi Sergheievici? 

S-a oprit și s-a răsucit pe călcâie. 

Volodea a întins mâna. 

— Dă-mi telefonul. 


57. 


MASIVUL VANOISE, FRANȚA 


Avionul lliușin al președintelui a plecat de pe Aeroportul 
Chambery la ora 01.47, cu treizeci și două de minute mai târziu 
decât fusese planificat. Gabriel l-a întrebat pe Paul Rousseau 
dacă vreunul dintre pasageri a debarcat în mod neașteptat 
înainte de decolare. Rousseau le-a pus întrebarea celor din 
turnul de control din Chambery, iar ei au verificat și cu echipa 
de la sol. Răspunsul a venit peste câteva secunde. Niciunul 
dintre pasagerii care călătoreau cu președintele rus nu era pe 
pistă, și nici altundeva, de altfel. 

— Unde sunt elicopterele? a întrebat Gabriel. 


VP - 257 


— Încă sunt la aeroport. 

— Am nevoie de unul. 

— N-o s-o găsești în toiul nopţii. O să organizăm o operaţiune 
de salvare mâine la prima oră. 

— Dimineaţă o să fie moartă, Paul. 

Rousseau i-a transmis cererea agentului cu cel mai mare grad 
din Service de la Protection, iar el le-a spus-o piloților 
elicopterelor. Toţi trei s-au oferit să meargă. 

— N-am nevoie decât de unul, a zis Gabriel. 

— Ajunge acolo în douăzeci de minute. 

Mihail Abramov l-a dus pe Gabriel pe drumul șerpuit spre 
micul aeroport din Courchevel. Elicopterul Airbus Super Puma a 
aterizat la 02.14. Gabriel a alergat pe pistă și a urcat în el. 

— De unde începem? a strigat pilotul. 

Gabriel a arătat spre sud-vest, spre piscurile din masivul 
Vanoise. 

e 

Când motorul snowmobilului s-a oprit, în cele din urmă, 
urechile lui Isabel au țiuit în tăcerea bruscă - o notă persistentă, 
dulce și pură, ca sunetul pe care îl scotea Anna Rolfe când 
punea arcușul pe corzile viorii ei Guarneri. 

Următorul sunet pe care l-a auzit a fost scrâșnetul cu care 
Felix a sărit în zăpada înghețată. A slăbit funia de nailon care 
ținea prelata și a tăiat banda adezivă pe care o înfășurase în 
jurul păturii matlasate. Isabel a fost răsucită de două ori în 
sensul acelor de ceasornic și a aterizat lângă sanie. A încercat 
să se elibereze, dar degeaba. Zăpada o prinsese bine. 

Felix stătea alături, râzând. In cele din urmă s-a aplecat și a 
smucit-o în picioare. Ea s-a înfășurat cu braţele, încercând să 
păstreze ultimul rest de căldură din trup. 

El și-a tras în jos fermoarul costumului arctic și a scos un 
pistol. 

— Răcoare? a întrebat. 

Vibraţia involuntară a fălcii lui Isabel i-a răpit pe moment 
capacitatea de a răspunde. O lună strălucitoare de trei pătrare 
lumina totul în jur. Se aflau într-o mică vale mărginită de piscuri. 
Nu se vedeau lumini, nimic care să-i îngăduie să se orienteze. 

Incleștându-și dinţii, a reușit să scoată un singur cuvânt: 

— Unde... 

— ...ne aflăm? 


VP - 258 


Ea a încuviinţat din cap. 

— Are vreo importanţă? 

— Te rog... 

El a arătat spre cel mai înalt munte care se vedea. 

— E Aiguille de Peclet. Trei mii și jumătate de metri, cam așa 
ceva. 

O rafală de vânt a dus de acolo prelata. Isabel s-a uitat la 
pătura care zăcea pe sanie. 

— N-o să te salveze. Sunt cel puţin minus zece grade Celsius. 
O să fii moartă în două ore. 

Prin urmare, așa avea el de gând să facă - moarte prin îngheț. 
Isabel și-a zis că estimarea lui Felix e generoasă. În rochia ei 
Max Mara scurtă udă și cu pantofii cu toc din piele întoarsă 
Jimmy Choo, probabil că în câteva minute avea să înceapă să 
sufere de efectele hipotermiei. Avea să fie confuză, vorbirea 
avea să-i devină împleticită, ritmul inimii și respirației aveau să 
încetinească. La un moment dat n-avea să mai fie în stare nici 
măcar să dârdâie. Acela era începutul sfârșitului. 

S-a uitat din nou la pătură. 

— Te rog... 

Felix a pus o mână între omoplaţii lui Isabel și a împins-o spre 
liziera pădurii. Zăpada era rezonabil de favorabilă mersului pe 
jos - câţiva centimetri de praf proaspăt așternut pe stâncă -, 
însă pantofii cu toc Jimmy Choo erau, fără îndoială, o greșeală. 
Cu fiecare pas, tocurile de zece centimetri se împlântau în 
zăpadă. 

— Mai repede, a cerut Felix. 

— Nu pot, a răspuns Isabel, dârdâind. 

El a mai împins-o o dată și ea a căzut cu faţa în zăpadă. De 
data asta n-a mai încercat să se elibereze din îmbrăţișarea 
îngheţată, pentru că asculta un sunet îndepărtat și se întreba 
dacă nu cumva e doar o halucinație adusă de frig. 

Era același sunet pe care îl auzise când stătea pe terasa de la 
„Le Chalet de Pierres” cu Oksana Akimova. 

Era un elicopter. 

e 

Cu toate că Isabel nu ştia, acel elicopter, un Airbus H215 
Super Puma pilotat de militari francezi, era la o sută de metri 
deasupra piscului știrb Dent de Burgin, cu reflectorul măturând 
troienele de pe coasta de est. Nu se vedea niciun snowmobil 


VP - 259 


Lynx, însă Gabriel a zărit ceea ce părea să fie o mică sferă de 
lumină în valea glaciară îngustă de dedesubt. Sfera de lumină, 
când a fost luminată de Airbus, s-a dovedit a fi un drumeţ 
solitar. A făcut semn spre elicopter încrucișându-și bețele 
deasupra capului și apoi a arătat spre zăpadă, semnalând că se 
ține după niște urme. Elicopterul a virat spre sud, spre Aiguille 
de Peclet. Drumeţul solitar și-a înfipt beţele în zăpadă și și-a 
continuat drumul anevoios. 
e 

Felix a ridicat-o pe Isabel din locul în care zăcea. 

— Mergi, i-a poruncit. 

Ea nu credea că e în stare. 

— Încotro? a întrebat, tremurând. 

O mână a apărut peste umărul ei și a arătat spre un copac 
conic, brad sau pin, cu ramurile de jos troienite. A mers greoi 
mai departe, doi pași stângaci, apoi al treilea. Işi închipuia ce 
ridicol trebuie să fi arătat. S-a silit să alunge gândul din minte și 
s-a concentrat pe sunetul elicopterului. Devenea tot mai 
puternic. 

A mai făcut un pas și picioarele i s-au îndoit. Sau poate că le-a 
lăsat să se îndoaie; nici măcar ea nu știa sigur. Felix a smucit-o 
din nou în sus și i-a poruncit să meargă spre copac. Dar care era 
rostul acestui marș ritual spre moarte? Și de ce alesese un 
copac ca destinaţia ei? 

Dintr-odată, Isabel a înţeles. 

Sub ramurile copacilor există în zăpadă un punct slab 
cilindric, numit „putul copacului”, unul dintre cele mai 
periculoase locuri de pe orice munte. Dacă ar fi căzut în el, n-ar 
mai fi fost în stare să se elibereze. De fapt, orice încercare de a 
se cățăra înapoi afară n-ar fi făcut altceva decât să-i grăbească 
pierzania. Zăpada instabilă din jurul copacului s-ar fi vărsat în 
puț ca apa pe o scurgere. Ar fi fost îngropată de vie. 

A rămas pe loc și s-a răsucit încet. Felix n-a observat; cerceta 
cu privirea cerul în căutarea elicopterului. Fermoarul costumului 
arctic era coborât cu câţiva centimetri; gâtul era dezvelit. 
Pistolul era în mâna lui dreaptă, îndreptat spre zăpadă. 

Improvizează... 

Frigul nu reușise să scadă durerea din braţul stâng al lui 
Isabel, care zvâcnea. Însă braţul cu arcușul, întărit de aproape 
treizeci de ani de exersare, era bine. S-a aplecat, și-a scos 


VP - 260 


pantoful din piciorul drept și l-a apucat strâns de partea arcuită. 
Și-a adus în minte o imagine, un Felix zâmbitor ţinând în mână 
gantera imensă, și a repezit tocul cui al pantofului spre carnea 
dezgolită de pe gâtul rusului. 

În clipa dinainte să-și ajungă ţinta, el și-a coborât privirea de 
la cerul întunecat. Vârful tocului cui al lui Isabel a sfâșiat carnea 
moale de sub ochiul stâng și i-a spintecat fața până la colțul 
gurii. 

Urlând de durere, el și-a acoperit rana cu mâna stângă. Mâna 
lui dreaptă era acum goală. Isabel a dat drumul pantofului și a 
prins pistolul cu amândouă mâinile. Era mai greu decât își 
închipuise. L-a aţintit spre mijlocul pieptului lui Felix și s-a tras 
înapoi încet. 

Sângele ţâșnea din rana feţei și i se prelingea peste mâna 
stângă. Când a vorbit, în cele din urmă, era cu accentul de 
american bogat al lui Fletcher Billingsley. 

— Ai mai folosit unul vreodată? 

— Te rog, a zis ea. 

— Te rog, ce? 

A făcut un pas în faţă. 

— Ai face bine să pui primul glonţ pe ţeavă și să scoţi piedica. 
Altfel n-o să se întâmple nimic când o să apeși pe trăgaci. 

Isabel a făcut încă un pas în spate. 

— Ai grijă, Isabel. E drum lung până jos. 

Ea s-a oprit. Nu mai dârdâia. Era începutul sfârșitului, și-a zis. 

Pistolul era acum neclintit în strânsoarea ei. Și-a ajustat un pic 
ținta și a zis: 

— Pleacă. 

— De ce aș face asta? 

— Pentru că, dacă nu... 

Felix a lăsat mâna în jos, dând la iveală rana groaznică de pe 
faţă, și s-a năpustit orbește spre Isabel prin zăpadă. Apăsarea 
pe trăgaci s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât se așteptase și 
reculul aproape că a doborât-o. Cu toate acestea, glonţul și-a 
nimerit ţinta. 

Acum el zăcea pe spate în zăpadă, cu mâinile încleștate la 
rădăcina gâtului, zvârcolindu-se de durere. Isabel a ţintit mai jos 
și a apăsat a doua oară pe trăgaci. Pocnetul ascuţit al pistolului 
a stârnit ecouri în piscurile din jur și apoi s-a stins. După aceea 
n-a mai fost decât bătaia elicei. Era cel mai frumos sunet pe 


VP - 261 


care îl auzise Isabel în viaţa ei. 


VP - 262 


PARTEA A PATRA 


FINALE 
58. 


GENEVA - LONDRA - TEL AVIV 


A început ca de obicei, cu scurgerea unei informaţii către un 
jurnalist respectat. În acest caz, scurgerea a fost de la elveţianul 
Christoph Bittel din NDB, iar cel care a primit acest cadou 
editorial a fost un reporter financiar de la Neve Züricher 
Zeitung. Informaţia viza o percheziţie efectuată în ajunul Anului 
Nou în casa și birourile oligarhului Arkadi Akimov. Au fost puţine 
amănunte despre investigaţie, însă cuvintele „bănuit de spălare 
de bani” și „furt din activele de stat ale Rusiei” și-au găsit locul 
în articolul impecabil al reporterului. Arkadi Akimov n-a putut fi 
contactat pentru a comenta, întrucât se refugiase la Moscova - 
lucru ciudat, pentru că avionul lui particular era parcat pe pista 
Aeroportului Geneva, blocat de guvernul elveţian. 

Mai târziu în acea dimineaţă, cu ajutorul lui Paul Rousseau din 
Paris, a ieșit la iveală faptul că Arkadi Akimov găzduise o 
petrecere de revelion în cabana sa din staţiunea de schi 
franceză Courchevel. Printre cei care au participat s-a aflat și 
președintele rus, care a călătorit în Franţa fără vâlvă și a plecat 
puţin după miezul nopţii, evident cu Arkadi Akimov în avion. Pe 
lista oaspeților, care, cumva, a fost făcută publică, apăreau 
câţiva oameni de afaceri francezi importanţi și numeroși 
politicieni de extremă stângă. Niciunul dintre cei care au fost 
contactaţi pentru comentarii nu-și amintea nimic neobișnuit. De 
fapt, puţini își aminteau cât de cât ceva. 

Următoarea lovitură a încasat-o sucursala din Zurich a lui 
RhineBank AG, care a fost duminică dimineaţa ţinta unei 
perchezitii extraordinare. Și în birourile de pe Fleet Street ale 
sucursalei din Londra a fost o percheziţie, iar șeful 


VP - 263 


departamentului pieţelor globale, un anume Anil Kandar, a fost 
arestat în vila sa victoriană din elegantul cartier Richmond-on- 
Thames. Autorităţile financiare elveţiene și britanice au fost 
neobișnuit de tăcute în privința motivului percheziţiilor, spunând 
doar că sunt legate de cazul Akimov. Comitetul de conducere al 
lui RhineBank, Consiliul celor zece, a dat în grabă o declaraţie în 
care nega orice proastă administrare, semn sigur că banca s-a 
ţinut de rele. 

Uriașa amploare a infracţiunilor a fost dată publicităţii mai 
târziu în seara aceea într-un raport lung publicat de 
Moskovskaia Gazeta și Financial Journal din Londra, ambele 
controlate de moștenitorii răposatului Viktor Orlov. În articol 
erau expuse amănunţit vechile legături ale lui RhineBank cu 
membrii cercului de intimi ai președintelui rus, caracterizând 
imperiul de afaceri al lui Arkadi Akimov ca mecanism de 
achiziționare și ascundere a bogăției obținute pe căi necinstite. 
Conform unor documente interne din RhineBank, Akimov era un 
client vechi al așa-numitei „Spălătorii de rufe rusești”, o unitate 
secretă din sucursala Zurich a firmei. Însă la sfârșitul lui 2020 el 
fusese atras într-o relaţie ilicită cu Martin Landesmann, bancher 
și activist politic cu sediul la Geneva, care colabora cu 
investigatorii elveţieni și britanici. La cererea lui Akimov, 
Landesmann a cumpărat câteva companii și proprietăţi 
imobiliare, printre care clădiri de birouri din Miami, Chicago, și 
Canary Wharf din Londra. Însă adevăratul proprietar al acestor 
bunuri nu era nimeni altul decât președintele Rusiei. 

Printre cele mai șocante aspecte ale articolului era datarea la 
Londra și numele reporterului care îl scrisese: Nina Antonova. A 
reieșit că jurnalista din Rusia dispărută fusese adăpostită în 
secret în Marea Britanie. Într-o notă explicativă la articolul 
principal, Nina Antonova a recunoscut că ea i-a dat, fără să știe, 
lui Viktor Orlov un pachet cu documente contaminate cu pulbere 
ultrafină de noviciok. Pachetul fusese pregătit, a spus ea, de un 
asociat al lui Arkadi Akimov pe nume Felix Belov. Lucru 
interesant, Belov se număra printre cei care participaseră la 
petrecerea de revelion din Courchevel. Se spunea că, la fel ca în 
cazul lui Arkadi Akimov, nu se cunoaște locul în care se află 
acum. 

Evenimentele au trimis unde de șoc în sus și în jos în 
Whitehall. Unii membri ai Partidul Laburist, aflat în opoziţie, 


VP - 264 


precum și ziarele rivale au considerat că cei din Downing Street 
n-au gestionat bine chestiunea, mai ales acuzaţiile oficiale 
făcute împotriva  Ninei Antonova de către Serviciul de 
Procuratură al Coroanei. Prim-ministrul Jonathan Lancaster a 
recunoscut cu voioșie că a fost un șiretlic neobișnuit, însă 
necesar, pentru a proteja jurnalista de serviciile secrete ale 
Rusiei. Apoi s-a lansat într-o mică răzbunare personală, 
ordonând ca National Crime Agency să pună sechestru pe o listă 
lungă de proprietăţi foarte valoroase, inclusiv clădirea de birouri 
din Canary Wharf. Simultan, autorităţile elvețiene au îngheţat 
bunurile companiei NevaNeft Holdings SA și au pus sechestru pe 
avionul lui Akimov și pe vila sa de pe malul Lacului Geneva. 
Surse din ambele ţări au sugerat că nu este decât începutul. 

Dar, în primul rând, de ce fusese vizat omul de afaceri rus? Și 
de ce a făcut afaceri tocmai cu Sfântul Martin Landesmann, 
ultimul om la care te-ai fi așteptat? Era posibil ca ONG-ul 
prodemocrație al lui Martin să fie un fel de faţadă operațională? 
Și cum rămâne cu gala senzaţională de la muzeul Kunsthaus din 
Zurich? Imagini de la știri au arătat că Akimov și frumoasa lui 
soție au participat în seara aceea. Era cu putinţă ca vestita 
violonistă elveţiană Anna Rolfe să fie și ea implicată, cumva? 

Și apoi era tabloul Cântăreața la lăută, ulei pe pânză, 
152x134 centimetri, atribuit inițial cercului lui Orazio 
Gentileschi, acum atribuit ferm fiicei lui Orazio, Artemisia. 
Directorul lui Kunsthaus a respins sec întrebările despre 
autenticitatea tabloului, așa cum a făcut și cunoscutul dealer de 
artă londonez Oliver Dimbleby, care mijlocise vânzarea. Dar de 
unde îl cumpărase Dimbleby? Amelia March, de la ARTNews, a 
fost cea care a oferit răspunsul. Dimbleby, a spus ea, 
cumpărase tabloul de la Isherwood Fine Arts, unde stătea de la 
începutul anilor '70. Sarah Bancroft, atrăgătoarea parteneră la 
conducerea galeriei, a spus că împrejurările vânzării sunt 
private și așa vor rămâne. 

Lăsând-o deoparte pe Amelia March, reporterii care au umblat 
după frânturi de informaţii pe la marginile afacerii au găsit 
puţine lucruri satisfăcătoare. Un purtător de cuvânt al lui Global 
Alliance for Democracy a promis că munca importantă a ONG- 
ului va continua mult timp. Prin intermediul agentului său de 
presă, Anna Rolfe a transmis că a cântat la gală ca o favoare 
făcută unui vechi și scump prieten. Se presupunea că acel 


VP - 265 


prieten este Martin Landesmann, însă Martin a refuzat orice 
comentariu. Legiunea lui de critici de aripă dreaptă au spus că 
brusca lui tăcere e dovada că minunile chiar se pot întâmpla. 

Evgheni Nazarov, purtătorul de cuvânt cu limba aurită al 
Kremlinului, a fost mai guraliv ca oricând, într-o conferinţă de 
presă bătăioasă ţinută la Moscova, a negat rapoartele că 
președintele rus este proprietarul anonim al bunurilor 
respective, sau că are avere secretă ascunsă în Occident. O 
purtătoare de cuvânt a administraţiei americane care avea să 
preia puterea a respins declaraţia ca ridicolă și a sugerat că 
președintele ieșit învingător în alegeri nu va aștepta mult până 
să ia măsurile adecvate. Administraţia care ieșea de pe scenă - 
sau, cel puţin, ce mai rămânea din ea - s-a spălat pe mâini de 
toata mizeria. Președintele, care renunţase să simuleze că ar 
guverna, era concentrat pe o ultimă încercare de a răsturna 
rezultatele alegerilor din noiembrie. Secretarul de presă al Casei 
Albe a refuzat să spună dacă președintele a fost măcar informat 
despre această chestiune. 

Exista cel puţin un oficial american de rang înalt, directorul 
CIA, Morris Payne, care a urmărit prăbușirea lui Arkadi Akimov 
cu un interes mai mult decât trecător, pentru că jucase un rol 
mic, dar nu neimportant, în realizarea ei. Payne știa ceea ce nu 
știau alţii, că operaţiunea împotriva lui Akimov și a furnizorilor 
lui de fonduri de la RhineBank a fost orchestrată nu de către 
elveţieni și britanici, ci de către maestrul israelian al spionajului, 
Gabriel Allon. Datorită unor anumite capacităţi tehnice ale NSA, 
Payne știa și de unele neplăceri care au apărut după petrecerea 
de revelion dată de Akimov la Courchevel - ceva ce avea de-a 
face cu o nemţoaică pe nume Isabel Brenner și un rus mort pe 
nume Felix Belov. 

Cu toate că Payne n-avea să mai rămână mult în funcţie, abia 
aștepta o prezentare a evenimentelor acelei seri. La drept 
vorbind, credea că are dreptul la ea. Cu toate acestea, a 
așteptat până la ora unsprezece dimineaţa în ziua de miercuri, 6 
ianuarie, ca să-l sune pe Allon pe linia directă între Langley și 
Bulevardul Regele Saul. Spre exasperarea lui Morris Payne, nui 
s-a răspuns la telefon. Tirada lui plină de înjurături a putut fi 
auzită în lungul și în latul etajului șase. 


VP - 266 


59. 


TZAMAROT AYALON, TEL AVIV 


Nu departe de Bulevardul Regele Saul, în districtul din Tel 
Aviv numit Tzamarot Ayalon, se află o colonie de treisprezece 
blocuri-turn noi cu apartamente de lux. Într-unul dintre ele, cel 
mai înalt, era o casă conspirativă a Biroului. Ocupanta actuală 
cânta la violoncel zi și noapte, spre exasperarea vecinului ei, un 
magnat multimilionar din domeniul IT. Magnatul, deprins să i se 
facă pe plac, s-a plâns la administraţia clădirii, iar administraţia 
s-a plâns la Departamentul Administrativ. Gabriel s-a răzbunat 
aranjând ca tânăra violoncelistă să ia zilnic lecţii cu cel mai 
căutat profesor din Israel. Nu-l îngrijora periclitarea securității. 
Fiica profesorului lucra ca analistă la Departamentul Cercetare. 

Profesorul tocmai ieșea când a ajuns Gabriel. 

— A cântat foarte frumos astăzi, a zis el. Tonalitatea ei e cu 
adevărat remarcabilă. 

— Și starea ei de spirit? 

— Ar putea fi mai bună. 

Ea stătea în fața unei ferestre care dădea spre vest, cu 
violoncelul prins între genunchi, cu lumina soarelui pe faţă. Nu 
avea nicio urmă din chinurile suferite în mâinile lui Felix Belov, 
în afară de un pic de sânge într-un ochi, rezultatul unei 
hemoragii  subconjunctivale. Gabriel îi invidia puterea de 
recuperare. Era tinerețea, și-a zis el. 

Isabel a ridicat brusc privirea, surprinsă de prezenţa lui. 

— Cât timp ai ascultat? 

— Ore întregi. 

Tânăra a lăsat în jos arcușul și și-a masat gâtul. 

— Cum te simţi? 

Ea a dat deoparte violoncelul și și-a ridicat bluza, dezvăluind o 
vânătaie imensă colorată în purpuriu și grena. 

Gabriel a tresărit. 

— Încă te mai doare? 

— Doar atunci când râd. Și-a lăsat în jos bluza. Presupun că 
putea fi mai rău. De câte ori închid ochii, îi văd cadavrul zăcând 
în zăpadă. 

— Vrei să vorbești cu cineva? 

VP - 267 


— Credeam că asta fac. 

— Aveai tot dreptul să faci ce ai făcut, Isabel. O să dureze, dar 
într-o bună zi o să te ierți pentru că ai avut curajul să-ţi salvezi 
viaţa. 

— Conform ziarelor, el e dat dispărut. 

— Cred că am citit și eu ceva despre asta. 

— O să-i apară cândva cadavrul? 

— Dacă apare, n-o să fie în Franţa. 

— Engleza lui era impecabilă, a zis Isabel. Încă mi-e greu să 
cred că, de fapt, era rus. 

— Sunt sigur că mulţi dintre cititorii lui americani ar fi de 
acord cu tine. 

Ea s-a încruntat. 

— Care cititori americani? 

— Felix Belov era șeful Grupului Haydn din filiala SUA. Chiar 
acum, când vorbim, specialiștii mei în cibernetică analizează 
hardurile. Am pus mâna pe întregul manual cu strategii ale 
operațiunilor de spionaj îndreptate împotriva Occidentului. A 
tăcut un pic. Și totul datorită ţie. 

— Cum ai reușit să ţii numele meu ascuns de presă? 

— De fapt, foarte ușor. Singurii care știu de tine sunt Martin și 
rușii. 

— Și Anil Kandar? 

— 1 s-a spus că, dacă îţi pomenește măcar numele, o să-și 
petreacă următoarele două secole în închisoare. 

— Și cât de lungă e condamnarea mea? a întrebat ea. 

— Mă tem că va trebui să rămâi ascunsă până voi fi sigur că 
dorinţa de răzbunare a președintelui rus s-a mai stins. 

— Nu-mi pare un om care lasă morții cu morții. A pus 
violoncelul în cutie. Ai aflat cu cine vorbea când am intrat eu în 
acea cameră? 

— Serviciul britanic de informaţii despre comunicaţii a tras 
concluzia că apelul venea de la un telefon securizat din 
Washington, însă conversaţia nu a fost interceptată. 

— Arkadi a fost alt om după acel telefon. Pusesem mâna pe 
ei, Gabriel. Și apoi au pus ei mâna pe mine. S-a ridicat și s-a dus 
la fereastră. Unde este biroul tău? 

— Locul lui este în mod oficial secret. 

— Și neoficial? 

Gabriel a arătat spre sud-vest. 


VP - 268 


— Foarte aproape. 

— Totul e aproape în Israel. 

— Locuiești aici, în Tel Aviv? 

— lerusalim. 

— Ești născut acolo? 

Gabriel a clătinat din cap. 

— Într-o mică așezare de agricultori din Valea Jezreel. Cei mai 
mulţi dintre cei care trăiau acolo erau supraviețuitori evrei- 
germani ai Holocaustului. Destul de mulți dintre ei erau 
muzicieni. 

— Ne puteţi ierta vreodată? a zis Isabel. 

— N-am subscris niciodată la ideea de vinovăţie colectivă. 
Însă Holocaustul a dovedit o dată pentru totdeauna că nu putem 
să ne bazăm pe alţii să se îngrijească de siguranța noastră. 
Aveam nevoie de o țară proprie. Și acum avem una. Eşti 
binevenită să stai, dacă vrei. 

— Aici? 

— Economia noastră e prosperă, democraţia e stabilă și vom 
fi vaccinaţi mult înainte de restul lumii. De asemenea, avem o 
orchestră filarmonică extraordinară. 

— Sunt nemţoaică. 

— Asta erau și părinţii mei. 

— Și sunt împotriva ocupaţiei. 

— Mulţi israelieni sunt. Trebuie să găsim o rezolvare corectă a 
problemei palestiniene. Ocupația permanentă nu este 
răspunsul. Observând surprinderea de pe chipul ei, a adăugat: E 
un beteșug întrucâtva comun printre cei care și-au petrecut 
viaţa ucigând ca să-și apere ţara. In cele din urmă, cu toții 
devenim liberali. 

— E tentant, a zis Isabel după o vreme. Dar cred că aș prefera 
să mă întorc în Europa. 

— Va fi pierderea noastră. 

— În Germania ar fi sigur? 

— Dacă asta ţi-e dorinţa, o să aranjez cu conducerea 
BfV. Și elveţienii au fost de acord să-ţi ofere un nou domiciliu, și 
britanicii. Dar, în locul tău, aș tinde să accept oferta Annei Rolfe. 

— Care este? 

— Vila ei de pe Costa de Prata. 

— Cine va asigura paza? 

— Barosanul. 


VP - 269 


Isabel s-a holbat la el, nevenindu-i să creadă. 

— In contul lui Martin de la Credit Suisse există câteva 
miliarde de dolari în fonduri neinvestite. 

— Asta chiar pare o justiţie poetică. 

— Am preferat întotdeauna justiţia reală. Şi după ce noua 
administraţie americană începe să funcţioneze normal, sunt 
convins că o să depisteze o grămadă din banii lui. 

— Dar va schimba asta ceva? 

— In Rusia puterea este avere și averea este putere. 
Președintele rus știe că, dacă dispar banii, o să-i dispară și 
puterea. Deja au început protestele. Am de gând să le sprijin și 
eu, a zâmbit Gabriel. O să mă amestec eu în politica lui, de data 
asta. 

e 

Era șapte și câteva minute când convoiul motorizat al lui 
Gabriel a cotit pe Strada Narkiss. Sus, a cinat în tihnă cu Chiara 
și copiii, o extravaganță rară. Cu toate acestea, privirea i se 
îndrepta adesea spre televizorul din camera alăturată. La 
Washington, o sesiune comună a Congresului se pregătea să 
confirme rezultatele alegerilor prezidenţiale. Președintele care 
ieșea din scenă se adresa unei mulţimi enorme de suporteri 
adunaţi în frig pe întinderea cu iarbă numită Ellipse. Sonorul era 
închis, însă, conform actualizărilor care se derulau în josul 
ecranului, el repeta afirmaţiile nefondate că alegerile au fost 
furate. Cei adunați acolo, unii dintre ei în echipament militar, 
erau tot mai agitaţi. Lui Gabriel îi părea o situaţie incendiară. 

Când au terminat cina a supravegheat îmbăierea copiilor, cu 
prea puţine efecte vizibile. După aceea s-a așezat pe podea 
între paturile lor și a stat până ce i-a luat somnul - mai întâi pe 
Rafael și, după douăzeci de minute, pe lrene cea gureșă. Din 
obișnuinţă, s-a uitat la ceas. Era ora 22.17. l-a mai dat fiecărui 
copil o sărutare și, după ce a închis fără zgomot ușa după el, s-a 
dus să se uite la știrile din Washington. 


60. 


STRADA NARKISS, IERUSALIM 


VP - 270 


Insurecția a început încă dinainte ca președintele să-și încheie 
cuvântarea. Într-adevăr, la nici zece minute de când își 
avertizase suporterii că n-aveau să-și ia niciodată înapoi ţara 
prin slăbiciune, că trebuie să-și arate puterea și să lupte ca niște 
diavoli, mii de omeni se scurgeau spre est pe Constitution 
Avenue. O avangardă de militanţi - adepţii supremaţiei rasei 
albe, neonaziști, antisemiţi, teoreticieni ai conspirației QAnon - 
se strânseseră deja în faţa baricadelor care înconjurau 
Capitoliul. Atacul a pornit la 12.53, iar la 14.11 primii răsculați 
au pătruns în clădire. Peste două minute au ajuns la poalele 
scării de lângă sala Senatului. lnăuntru, un senator republican 
din Oklahoma se  împotrivea  certificării voturilor celor 
unsprezece electori din Arizona. Vicepreședintele, care prezida, 
a amânat sesiunea și a fost evacuat de urgenţă de corpul său de 
pază. 

În ultimele trei ore și jumătate răsculații au bântuit prin 
templul de marmură al democraţiei americane spărgând 
ferestre, dărâmând uși, răscolind prin birouri, mutilând opere de 
artă, furând documente și calculatoare, golindu-și intestinele și 
vezicile și căutând legiuitori pe care să-i răpească sau să-i 
omoare - inclusiv pe purtătorul de cuvânt al Camerei 
Reprezentanţilor și pe vicepreședinte, pe care aveau de gând 
să-i spânzure pentru trădare, se pare că în spânzurătoarea pe 
care o ridicaseră pe peluză. Peste tot erau embleme ale 
rasismului și urii. O făptură cu barba măturoi din sudul Virginiei 
rătăcea pe coridoare cu un hanorac pe care scria CAMP 
AUSCHWITZ. Un bărbat din Delaware târa pe podeaua din Marea 
Rotondă un drapel de luptă confederat, un gest scandalos 
nemaivăzut în istoria americană. 

După ce și-a asigurat suporterii că are de gând să li se alăture 
în marșul spre Capitoliu, președintele, încântat, a privit la 
televizor dezastrul. Se spune că singura lui preocupare era că 
gloata violentă, plină de ură, arată nețesălată, ceea ce credea 
că se reflectă în mod neplăcut asupra imaginii sale. In ciuda 
numeroaselor rugăminţi din partea personalului Casei Albe și a 
aliaţilor din Congres, a așteptat până la ora 16.17 ca să le ceară 
răsculaților, pe care i-a descris ca „foarte speciali”, să plece din 
clădire. 

La 17.40 asediul s-a încheiat, în sfârșit. Senatul și-a reluat 
lucrările la 20.06; Camera Reprezentanţilor, la ora nouă. A doua 


VP - 271 


zi dimineaţă, la 03.42, în vreme ce în restul Washingtonului era 
stare de asediu strictă, vicepreședintele a anunţat oficial 
rezultatele alegerilor. Prima încercare de lovitură de stat din 
istoria Statelor Unite ale Americii eșuase. 

(J 

Aliații Americii, uluiți de lucrurile la care fuseseră martori, au 
condamnat acțiunile președintelui în termeni rezervaţi de obicei 
tiranilor și bandiţilor din Lumea a Treia. Până și conducătorul 
autoritarist al Turciei a numit insurecția o rușine care a șocat 
omenirea. Gabriel și-a zis că a fost cea mai neagră zi din istoria 
americană de la 11 septembrie încoace, cu toate că, într-un fel, 
și mai rea. Atacul fusese lansat nu de un dușman aflat departe, 
ci de ocupantul Biroului Oval. Cel mai apropiat aliat al Israelului, 
le-a spus el a doua zi dimineață șefilor de departamente 
sideraţi, nu mai era un exemplu care trebuia să fie urmat. Era 
un beculeț de alarmă roșu care pulsa, avertizând restul lumii 
libere că democraţia nu trebuie niciodată să fie considerată de 
la sine înţeleasă. 

Deloc surprinzător, presa pro Kremlin din Rusia a fost 
încântată de nenorocirea Americii, pentru că oferea o schimbare 
binevenită a subiectului de la scandalul tot mai amplu din jurul 
președintelui și al banilor lui. Gabriel a ațâțat flăcările 
comandând o piratare a lui MosBank, banca rusă folosită de 
cercul de intimi ai președintelui, și dându-i documentele furate 
Ninei Antonova. Ele au stat la baza altui raport exploziv despre 
furt violent și bogății neexplicate. Purtătorul de cuvânt al 
Kremlinului, Evgheni Nazarov, care s-a pomenit, lucru rar, că nu 
are cuvinte, a respins articolul ca fiind fake news scrise de un 
dușman al poporului. 

Nicio veste despre oligarhul Arkadi Akimov. Avocaţii lui bine 
plătiţi au încercat fără tragere de inimă o apărare în numele lui, 
dar în zadar; guvernul elvețian a pus sechestru sau a blocat 
toate bunurile pe care le-a putut identifica. NevanNett, fără 
conducător, fără cârmă, și-a oprit activitatea. Pe conducte n-a 
mai curs petrol, rafinăriile și-au încetat activitatea, petrolierele 
stăteau în porturi sau brăzdau mările fără ţintă. Se înțelege că 
clienţii europeni și-au căutat un furnizor mai de încredere. 
Analiștii din domeniul energiei au prezis că exportul de petrol al 
Rusiei, care scăzuse abrupt în 2020, avea să se reducă și mai 
mult în noul an, dând o lovitură puternică economiei ruse și, 


VP - 272 


poate, stabilităţii regimului. 

RhineBank s-a descurcat un pic mai bine. La fiecare 
dezvăluire a unei abateri, valoarea acţiunilor ei se prăbușea. În 
vinerea de după atacarea Capitoliului, banca odinioară puternică 
din Hamburg era cotată sub patru dolari per acţiune la 
închiderea bursei la New York - funcţiona cu „plămân artificial”, 
cum a zis un isteț de la CNBC, care mai târziu a fost silit să-și 
ceară scuze. Guvernul german, disperat să ţină pe linia de 
plutire cea mai mare bancă a ţării, a propus fuziunea cu un 
concurent pe plan naţional. Insă concurentul, după ce a trecut în 
revistă bilanțul catastrofal de grevat de datorii al lui RhineBank, 
s-a retras din negocieri, ceea ce a scăzut și mai mult valoarea 
acțiunilor. In vreme ce firma se apropia de punctul critic, Karl 
Zimmer, șeful sucursalei Zurich, s-a spânzurat. A doua zi 
dimineaţă, Lothar Brandt, spălătorul-șef al acum defunctei 
„Spălătorii de rufe rusești”, a ales moartea prin ciocnirea cu un 
camion. 

În biletul de sinucigaș al lui Brandt, care a reușit să ajungă la 
ziare, era pomenit numele unei foste colege pe care o acuza că 
este sursa documentelor date publicităţii. Gabriel a fost 
dezamăgit de dezvăluire, dar nu surprins: presupunea că este 
inevitabilă, la fel ca iminenta prăbușire a lui RhineBank. În ceea 
ce o privea, Isabel era ușurată. Era mândră de ceea ce făcuse și 
dornică să-și spună povestea, preferabil într-un interviu dat unei 
televiziuni importante. Gabriel nu era cu totul împotriva ideii. De 
fapt, se gândea că o creștere a profilului internaţional al lui 
Isabel ar putea sluji la scăderea probabilității unei răzbunări a 
rușilor. 

Stăteau pe terasa bătută de vânt a locuinţei conspirative. 
Isabel tocmai terminase lecţia din acea zi. Purta un pulover de 
lână ca să se apere de aerul rece de la sfârșitul după-amiezii și 
bea un pahar de sauvignon blanc din Galileea. 

— Te-ai gândit la o dată? 

— Pe la începutul lui iunie, aș zice. 

— De ce iunie? 

— Pentru că atunci este programată lansarea primei tale 
înregistrări. 

— Ce înregistrare? 

— Cea pe care o vei face la Deutsche Grammophon. Prietena 
ta, Anna Rolfe, a aranjat totul. 


VP - 273 


Ochii lui Isabel au strălucit. 

— Când mă duc la studio? 

— De îndată ce ești pregătită. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Tocmai am făcut-o. 

— Ce vor să înregistrez? 

— Au spus că tu alegi. 

— Hotărăște tu. 

Gabriel a râs. 

— Orice în afară de Haydn. 

e 

În seara aceea, Camera Reprezentanților a votat punerea sub 
acuzare pentru a doua oară a preşedintelui SUA. Zece membri ai 
propriului partid, printre care președinta Conferinței 
Republicane din Camera Reprezentanţilor, Liz Cheney din 
Wyoming, s-au aliat cu democraţii în sprijinul acestui punct, 
făcând astfel să fie cea mai bipartită punere sub acuzare din 
istoria americană. O sută nouăzeci și șapte de republicani au 
votat împotriva înlăturării președintelui pe motivul incitării la 
insurecție. Mulţi au părut mai preocupaţi de detectoarele de 
metal care fuseseră plasate în faţa sălii de ședințe a Camerei 
Reprezentanţilor, considerând că dispozitivele le  încălcau 
dreptul de a purta arme de foc pe holurile Congresului. 

Dat fiind că nu mai rămăsese decât o săptămână din 
mandatul președintelui, judecarea de către Senat părea 
improbabilă. O preocupare mai urgentă era ceremonia de 
învestire care se apropia. Președintele desemnat de alegători 
era hotărât să depună jurământul în public, pe platforma care 
fusese ridicată pe Fațada de Vest a Capitoliului - aceeași 
platformă pe care o cotropiseră răsculații pe 6 ianuarie. Cu 
Washingtonul în stare de alertă maximă și site-urile extremiste 
înflăcărate de discuţii amenințătoare, organizatorii ceremoniei 
de învestire au declarat-o „eveniment naţional de securitate 
specială”, ceea ce a pus Serviciul Secret la comanda 
pregătirilor. 

Șuvoiul de ameninţări i-a zguduit profund pe profesioniștii 
experimentați. Scenariile includeau bombe puse în mașini, 
lunetiști, pușcași care acționau simultan, un asalt direct asupra 
platformei investirii și ocuparea complexului de peste șapte 
hectare al Casei Albe de către suporteri înarmaţi ai fostului 


VP - 274 


președinte. Planificatorii au fost siliți să ia în calcul și lucrul 
cândva de negândit, ca un atacator să poarte uniforma unui 
militar sau a unui poliţist. Verificatorii de la FBI și Pentagon au 
încercat să elimine pe oricine avea legături sau simpatii 
extremiste. Doisprezece membri ai Gărzii Naţionale care 
fuseseră repartizaţi la paza ceremoniei investirii au fost 
eliminați. 

Surprinzător era faptul că niciuna dintre amenințările serioase 
nu venea de peste hotare. Tot șuvoiul era din cloaca americană 
rasistă violentă, înarmată și programată. Totuși, asta s-a 
schimbat odată cu telefonul primit de Gabriel de la Ilan Regev la 
ora 03.15 în ziua de luni, 18 ianuarie. llan era șeful unităţii 
cibernetice care scormonea prin calculatoarele Grupului Haydn. 
Dăduse peste ceva ce Gabriel trebuia să vadă pe loc. A refuzat 
să vorbească despre descoperire la telefon, n-a spus decât că 
timpul era important. 

— Extrem de important, șefu'. 

Era aproape șase dimineaţa când Gabriel a ajuns pe 
Bulevardul Regele Saul. Ilan, palid ca o stafie și slab ca un 
sărăntoc, aștepta în parcarea subterană. Era echivalentul lui 
Mozart în cibernetică. Primul cod de computer la cinci ani, prima 
piratare la opt, prima operaţiune sub acoperire împotriva 
programului nuclear iranian la douăzeci și unu. Lucrase cu 
americanii la un virus cu numele de cod Olympic Games. Restul 
lumii îl numea Stuxnet. 

l-a pus un dosar în mână lui Gabriel, care cobora de pe 
bancheta din spate a SUV-ului. 

— Am găsit asta pe hardul lui Felix Belov ieri după-amiază, 
dar a fost nevoie de timp ca să spargem codificarea. Originalul 
era în rusă. Traducerea automată nu-i grozavă, dar e destul de 
bună. 

Gabriel a deschis dosarul. Era o notă internă a Grupului Haydn 
din 27 septembrie 2020. Ilan marcase pasajul important. După 
ce l-a citit, Gabriel a ridicat privirea, alarmat. 

— Ar putea să fie o aiureală, șefu'. Insă, date fiind 
împrejurările actuale... 

— Ai găsit vreunul dintre mesaje? 

— Lucrăm la asta. 

— Lucrează mai intens, Ilan. Îmi trebuie un nume. 

Gabriel a urcat în grabă scările și și-a luat o valiză pregătită 


VP - 275 


deja cu schimburi și alte lucruri necesare pentru trei zile. Peste o 
jumătate de oră căra valiza în sus pe scara avionului său 
Gulfstream. A plecat de la Aeroportul Ben Gurion la 07.05 în 
direcţia beculeţului roșu de alarmă pâlpâitor, cunoscut cândva 
drept farul călăuzitor mondial al democraţiei. 


61. 


WILMINGTON, DELAWARE 


Gabriel a așteptat până după aterizarea la Aeroportul New 
Castle ca să-l sune pe Jordan Saunders, consilierul pentru 
securitate naţională desemnat de președintele învingător. 

— Ce te aduce pe la noi? a întrebat Jordan. 

— Trebuie să vorbesc cu șeful tău. 

— Șeful nu vorbește cu niciun conducător sau oficial străin 
înainte de învestire. De altfel, nici eu nu vorbesc. O să ne vedem 
când prim-ministrul vine în vizită la Casa Albă. 

— Nu știam că este programată o vizită. 

— Nu este, a zis Saunders și a închis. 

Gabriel l-a sunat din nou. 

— Nu închide, Jordan. N-aș fi sunat dacă nu era ceva serios. 

— Și eu sunt serios, Allon. Nu comunicăm cu oficiali străini. Nu 
după acel fiasco cu Flynn. 

— Nu sunt ambasadorul rus, Jordan. Sunt directorul general al 
unui serviciu de informații prieten. Și am ceva ce trebuie să vă 
spun ţie și șefului tău. 

— De ce nu le spui celor de la Langley? 

— Pentru că n-am încredere că informaţia va ajunge în 
mâinile cui trebuie. 

— Care e natura informaţiei? În mare. 

— În mare, este legată de securitatea șefului tău. 

Saunders n-a zis nimic. 

— Ai dispărut, Jordan? 

— Unde ești? 

Gabriel i-a spus. 

— Așa cum te poţi aștepta, carnetul de bal al președintelui e 
plin astăzi. Ca și al meu. 


VP - 276 


— Cât timp îl văd înainte de Ziua Învestirii, e în ordine. 

— De ce Ziua Învestirii? 

— Nu la telefon, Jordan. 

— Ştii adresa casei? 

Gabriel a spus-o. 

— Te caut eu, a zis Saunders și a închis a doua oară. 

Gabriel a închiriat un Nissan de la ghișeul Avis și s-a dus la un 
Dunkin’ Donuts de pe North Market Street, în centrul 
Wilmingtonului. A comandat o cafea mare și două batoane cu 
jeleu și a ascultat știrile la radioul mașinii, în vreme ce clădirile 
din cărămidă netencuită din jur se întunecau. 

Jordan Saunders a sunat la șase și câteva minute. 

— Cred că îţi pot oferi zece minute la șapte și un sfert. 

— Vrei să-ţi aduc ceva de la Dunkin’? 

— O gogoașă Boston Kreme. 

— S-a făcut, Jordan. 

Google Maps a estimat o durată de șaisprezece minute a 
drumului până la casa președintelui. Gabriel a mai adăugat zece 
și a pornit fără grabă. A mers pe North Market Street spre West 
Eleventh, a virat la stânga și a intrat pe Delaware Avenue. Și-a 
schimbat denumirea de câteva ori până să ajungă la Kennett 
Pike. Barley Mill Road avea două benzi, era șerpuitoare și 
mărginită de copaci desfrunziți. 

O mașină de patrulă de la Delaware State Police bloca 
intrarea aleii private care ducea la complexul președintelui 
învingător. Gabriel i-a înmânat un pașaport israelian unui agent 
al Serviciului Secret și și-a spus numele adevărat. Agentul n-a 
părut să-l recunoască. Evident, nu era așteptat. 

Agentul s-a îndepărtat, a întrebat pe staţia de emisie-recepţie 
și după câteva minute a fost mulțumit să constate că 
israelianului cu tâmple încărunțite și ochi neobișnuit de verzi 
trebuia să i se permită accesul imediat. Gabriel a primit înapoi 
pașaportul și a înaintat spre următorul punct de control al 
Serviciului Secret, de unde a fost dirijat spre aleea circulară a 
președintelui. 

Jordan Saunders, îmbrăcat elegant și tuns impecabil, aștepta 
în faţa intrării în casa mare în stil colonial. Peste douăzeci de 
ani, Saunders avea să arate ca arhetipul diplomatului, din cei 
care poartă vestă, beau ceai la micul-dejun și trăiesc pe picior 
mare în Georgetown. Pe moment, cel puţin, putea să fie 


VP - 277 


confundat cu unul dintre stagiari. 

Gabriel i-a dat punga de la Dunkin Donuts. 

— Ofranda de pace. 

— Te-ai vaccinat? 

— Acum două săptămâni. 

Au ocolit casa spre grădina din spate. Printre pâlcurile de 
copaci întunecate Gabriel a zărit un lac mic, îngheţat. 

— Așteaptă aici, a zis Saunders și a intrat în casă. 

Au trecut cinci minute până să apară. Alături de el era 
următorul președinte al Statelor Unite ale Americii. Spre 
deosebire de președintele democrat precedent, nu apăruse din 
senin ca să ameţească națiunea cu elocinţa și înfățișarea 
atrăgătoare. De fapt, Gabriel nici nu-și mai amintea vremea în 
care el nu făcea parte din viaţa politică americană. Mai 
încercase de două ori să ajungă președinte și de două ori 
eșuase. Acum, în amurgul vieții, fusese chemat să vindece o 
națiune bolnavă și învrăjbită - o sarcină grea pentru un 
conducător în floarea vieţii, cu atât mai grea pentru unul 
încetinit de vârstă. Din păcate, el și Gabriel aveau în comun 
acea năpastă. 

S-a apropiat de Gabriel cu prudenţă. Purta pantaloni de lână 
ajustaţi, un jerseu cu fermoar și un mantou elegant trei sferturi. 
La fel ca tânărul său asistent pe tema securităţii, purta două 
măști. 

— Această întâlnire n-a avut loc. E clar, domnule director 
Allon? 

— Este, domnule președinte. 

El s-a uitat la dosarul din mâna lui Gabriel. 

— Despre ce este vorba? 

— Ceremonia dumneavoastră de învestire, domnule. Cred că 
ar trebui să vă gândiţi să o faceţi în interior, cu foarte puţini 
invitaţi. 

— Și de ce să fac asta? 

— Pentru că dacă n-o faceţi, a zis Gabriel, aţi putea avea cea 
mai scurtă președinție din istoria americană. 


VP - 278 


62. 


WILMINGTON, DELAWARE 


Gabriel și-a început informarea nu cu documentul pe care îl 
adusese din Tel Aviv, ci cu operaţiunea care dusese la obţinerea 
lui - operaţiunea împotriva lui Arkadi Akimov și a unităţii private 
de spionaj ascunse în compania lui cu sediul la Geneva. 
Președintele știa despre scandalul aflat în desfășurare, care 
implica NevanNeft și averea personală a liderului rus, doar ceea 
ce culeseseră angajaţii săi din presă. Informarea zilnică de la 
serviciile de informaţii, care începuse să-i parvină, cu întârziere, 
nu conţinea nimic despre poveste. 

— Cei de la Langley au știut despre operaţiune? a întrebat. 

— Doar spre sfârșitul jocului. 

— De ce? 

— Pentru că administraţia actuală nu era prea interesată să 
acţioneze împotriva Rusiei. 

— Câtă diplomaţie din partea dumneavoastră, domnule 
director Allon. Mai încercaţi o dată. 

— N-am informat Agenţia din cauză că m-am temut că 
președintele i-ar spune prietenului său din Kremlin. Din 
nefericire, am învăţat curând că nu se poate avea încredere în el 
în privinţa informaţiilor confidenţiale. Omologul meu de la MI6 a 
fost și el foarte grijuliu cu informaţiile pe care l-a lăsat să le 
vadă. La drept vorbind, la fel a fost și directorul CIA. 

— Sugeraţi că este agent rus? 

— Asta e o întrebare pentru serviciile dumneavoastră de 
informații. 

— Nu le întreb pe ele. Vă întreb pe dumneavoastră. 

— Agenţii sunt de toate formele și mărimile. Și unii dintre ei 
nu-și dau seama că sunt agenţi. Adesea, sunt cei mai valoroși. 

Stăteau la distanţa impusă de COVID în jurul unei mese din 
fier forjat, în curtea interioară. Numai Gabriel, care făcea 
informarea, nu purta mască. O privire aruncată ceasului de la 
mână i-a arătat că folosise patru dintre cele zece minute 
alocate. A deschis dosarul și a scos traducerea documentului 
găsit în computerul lui Felix Belov. 

— Principala armă a Grupului Haydn erau banii rusești 

VP - 279 


murdari, pe care i-a folosit ca să finanțeze partide antisistem și 
să corupă oameni de afaceri și politicieni importanţi din 
Occident. Însă Grupul Haydn mai avea și o unitate sofisticată de 
război al informaţiilor, asemănătoare cu Internet Research 
Agency. 

— Compania din Sankt-Petersburg care s-a amestecat în 
alegerile din 2016. 

— Exact. Din analiza pe care am făcut-o calculatoarelor 
Grupului Haydn a reieșit că la începutul verii trecute conturile lor 
de Twitter false au început să amplifice acuzaţiile false ale 
președintelui că avea să fie furat în alegeri. Dar, mai 
ameninţător, Grupul Haydn a început să se pregătească pentru 
viitor. Gabriel a ridicat documentul. Un viitor în care candidatul 
lor preferat pierdea alegerile și dumneavoastră eraţi pe punctul 
de a intra în Casa Albă. 

— Ce aveţi acolo, domnule director Allon? 

— O notă internă scrisă de un agent operativ de vârf din 
Grupul Haydn, pe nume Felix Belov. Prezintă amănunţit 
complotul unei lovituri catastrofale pentru democrația 
americană, prin încurajarea pe ascuns a unui atentat la 
ceremonia de învestire. Frumusețea complotului, cel puțin din 
punctul de vedere al rușilor, este că urma să fie săvârșit de un 
cetățean american. 

— Cine? 

— Un agent căruia i se spune Rebel. Evident, unul dintre 
ciber-războinicii Grupului Haydn l-a întâlnit pe Rebel pe un 
forum de pe 8kun. Rebel este un extremist de dreapta care 
susține impunerea supremației naționaliștilor albi, regimul 
autoritarist în SUA, prin violență, dacă este nevoie. De 
asemenea, Rebel este un oficial din guvernul SUA care va avea 
acces la ceremonia de învestire. 

— Cum? 

— Se înţelege de la sine, documentul nu spune unde lucrează 
Rebel. Grupul Haydn a comunicat cu el în mod anonim. Rebel n- 
are habar că textele și mesajele directe pe care le-a primit erau 
de la o companie rusească privată de spionaj. 

— Sunteţi sigur că Rebel este bărbat? 

— Am folosit pronumele masculin pentru ușurarea discuţiei. În 
document nu este precizat sexul lui Rebel. 

— Pot să-l văd? a întrebat Jordan Saunders. 


VP - 280 


Gabriel i-a întins documentul. 

Saunders a aprins lanterna telefonului. 

— Știi dacă acest complot este activ? 

— Nu, a recunoscut Gabriel. De fapt, n-avem cum să știm 
dacă nu cumva Arkadi Akimov a aruncat acel document în 
distrugătorul de hârtii la cinci minute după ce i-a aterizat pe 
birou. Insă, dacă aș fi în locul vostru, aș presupune că i l-a arătat 
prietenului său din Marele Palat Kremlin, iar prietenul i-a dat 
cale liberă. 

— În niciun caz președintele rus n-ar aproba ceva atât de 
nesăbuit, a zis Saunders. 

— Viktor Orlov s-ar putea să nu fie de acord cu tine. 

Viitorul consilier în domeniul securităţii naţionale și-a coborât 
privirea spre document. 

— Unde se află bărbatul care a scris asta? 

— A avut un accident nefericit în Alpii Francezi în ajunul 
Anului Nou. 

— Ce fel de accident? 

— A fost împușcat de două ori din apropiere. Gabriel s-a 
încruntat. Și m-aș simţi mai bine dacă ai arunca telefonul ăla al 
tău în lac. 

— Lacul e înghețat, iar telefonul e sigur. 

— Nu așa de sigur cum crezi. 

Gabriel s-a răsucit spre președinte. 

— Există vreo șansă să vă răzgândiți... 

— Niciuna, l-a întrerupt președintele. Este esenţial să depun 
jurământul pe Fațada de Vest a Capitoliului, mai ales în lumina 
celor întâmplate acolo pe 6 ianuarie. Și apoi, miercuri 
securitatea va fi mai strictă ca oricând. Nu are cum să se 
întâmple ceva. 

— O să aveţi măcar grijă să li se spună celor din Serviciul 
Secret ce am descoperit noi? 

— Jordan o să se ocupe de asta. 

Gabriel s-a ridicat. 

— In cazul acesta, nu vă mai răpesc timpul. 

Președintele a arătat cu degetul scaunul lui Gabriel. 

— la loc. 

Gabriel s-a supus. 

— Cine l-a împușcat pe Felix Belov? 

— O tânără care s-a infiltrat în operaţiunea lui Arkadi Akimov. 


VP - 281 


— Israeliancă? 

— De fapt, nemţoaică. 

— Profesionistă? 

— Cântă la violoncel. 

— Cântă bine? 

— Nu rău, a zis Gabriel. 

Președintele a zâmbit. 

— Ce faceţi miercuri? 

— Aveam de gând să privesc ceremonia de învestire 
împreună cu soția și copiii. 

— Aţi vrea să participaţi la ceremonie ca invitat al meu? 

— Aș fi onorat, domnule președinte. 

— Minunat. A arătat cu capul spre consilierul său pe probleme 
de securitate naţională. Jordan o să facă aranjamentele. 

Dar Saunders părea că nu-l aude; încă citea nota internă a lui 
Felix Belov. Nu mai arăta ca un stagiar, și-a zis Gabriel. Arăta ca 
un tânăr foarte îngrijorat. 


63. 


CAPITOL HILL, WASHINGTON 


Rebel, agenta rușilor care nu știa că e agenta rușilor, s-a trezit 
a doua zi la șase și un sfert. Dormitorul apartamentului său mic 
de la demisol, aflat lângă Lincoln Park, era în obișnuita 
dezordine matinală. A ridicat storul și un pic de lumină cenușie 
s-a prelins prin sticla mată securizată a singurei ferestre din 
încăpere. O pereche de Nike feminini trecea repede pe trotuarul 
de pe Kentucky Avenue, urmată peste câteva secunde de un 
terier frumos îmbrăcat. Asta era priveliștea din capitala naţiunii 
la care avea dreptul Rebel pentru 1.500 de dolari pe lună, 
membre inferioare și câini, din când în când un șobolan, ca să 
schimbe ritmul. 

Viaţa era diferită în orășelul din sud-estul statului Indiana în 
care Rebel avea reședința principală. Cu o sută cincizeci de mii 
cumpărai o casă frumoasă și cu două sute cincizeci puteai avea 
aproape un hectar. Venitul mediu era un pic peste treizeci de 
mii pe an, cu o treime din rezidenţi trăind sub limita sărăciei. În 


VP - 282 


oraș era o veche distilerie, dar în rest nu prea erau locuri de 
muncă, doar câte ceva în comerț și în restaurante pe Strada 
Mare sau, pentru puţinii norocoși, slujba de casier la United 
Commercial. Mulţi din oraș erau drogați în cea mai mare parte a 
timpului - optzeci la sută aveau reţete de analgezice -, iar 
delictele erau singura industrie în creștere. În toiul crizei 
opiaceelor, districtul lui Rebel din Indiana, cu o populaţie de 
cincizeci de mii de locuitori, a trimis mai mulţi oameni la 
închisoare într-un singur an decât tot orașul San Francisco. 

Prin urmare, era de înțeles că oamenii din orașul lui Rebel 
erau furioși. Elita educată - bancherii de pe Wall Street, 
administratorii fondurilor de investiţii din Connecticut, inginerii 
de softuri din Silicon Valley, cei care fuseseră la școli din Ivy 
League? și făcuseră milioane apăsând pe butoane - era mai 
prosperă ca niciodată, în vreme ce oamenii din orașul lui Rebel 
rămâneau tot mai mult în urmă. Cei din elită își cumpărau 
hainele de la Rag & Bone; cei din orașul lui Rebel, de la Dollar 
General. În weekendurile de vară își duceau copiii la aquaparcul 
Water World, în afară de sfârșitul lunii, când aproape toţi erau 
lefteri. 

Mulțumită postărilor pe internet ale unui fost oficial din 
guvern care era cunoscut doar ca Q, Rebel cunoștea acum 
motivul situaţiei jalnice din orașul său. Era cabala adoratorilor lui 
Satana, pedofili liberali, băutori de sânge, care controlau 
sistemul financiar, Hollywoodul și presa. Cei din cabală răpeau și 
sodomizau copii, le beau sângele și le mâncau carnea, ca să 
extragă „adrenocromul” chimic care prelungea viaţa. Q era 
profetul, însă președintele era o făptură divină trimisă de 
Dumnezeu ca să distrugă cabala și să salveze copiii. Bătălia lui 
avea să culmineze cu Furtuna, când avea să declare legea 
marţială și să înceapă să-și aresteze și să-și execute dușmanii. 
Doar atunci avea să înceapă o eră a mântuirii și a iluminării, 
numită Marea Trezire. 

Rebel, care se număra printre primii discipoli ai lui Q, era 
considerată acum expertă în domeniu - o Qologistă, cum își zice 
pe retelele sociale, unde avea o jumătate de milion de 
urmăritori. Paginile sale erau anonime; nimeni nu știa că este o 
adeptă a lui Q. Işi zicea Scorpia Q. Frumoasa blondă din poză nu 
semăna deloc cu ea. 


20 Grup de opt universităţi de mare prestigiu. 
VP - 283 


Mulţi dintre adepții lui o erau dezamăgiți că Furtuna n-a 
început după insurecția de la Capitoliu - sau, cum îi zicea 
Scorpia Q, „Qsurecţia”. Erau dezamăgiţi și de lunga tăcere a lui 
Q. În ultimele două luni ale lui 2020 făcuse o singură postare, și 
niciuna în noul an. Însă Rebel își păstrase încrederea în Q, în 
principal pentru că Q își păstrase încrederea în ea. Într-o mare 
parte din anul trecut comunicaseră direct prin serviciul de 
mesaje codificate Telegram. Q o avertizase pe Rebel să nu facă 
public ceea ce spune el și să nu spună nimănui că ţine legătura 
cu el. Îi urmase instrucţiunile neabătut, fie și numai pentru că se 
temea că el ar putea să dispară. Ea era micul secret murdar al 
lui Q. 

Unele dintre discuţiile lor erau lungi, ore în șir, până noaptea 
târziu, Rebel în pat, Q în ascunzătoare. Uneori el îi dezvăluia o 
mare taină despre cabală pe care nu le-o spunea și celorlalţi 
adepți ai lui, dar de obicei pălăvrăgeau sau flirtau. La cererea lui 
Q, Rebel i-a trimis câteva poze nud. Q nu făcuse același lucru. 
Profeţii nu trimit prin internet fotografii ale părţilor lor intime. 

La jumătatea lui noiembrie, după ce fake news au declarat că 
președintele pierduse alegerile, discuţiile lor deveniseră 
serioase, sumbre. Q s-a întrebat dacă Rebel e gata să recurgă la 
violenţă ca să aducă Furtuna. Rebel l-a asigurat că este. Și dacă 
actul ei de violență avea ca urmare arestarea? Era pregătită să 
înfrunte temporar închisoarea, până ce trecea Furtuna și cabala 
era pedepsită? Da, a răspuns ea. Ar face orice ca să salveze 
copiii. 

Atunci, spre sfârșitul lui decembrie, Q ia dezvăluit lui Rebel 
faptul că ea este aleasa - cea care avea să săvârșească actul 
care să dezlănțuie Furtuna. N-a fost surprinsă de natura 
ordinului lui Q; era singura cale ca să împiedice cabala să pună 
laba pe Casa Albă. N-a fost surprinsă nici că a fost aleasă. Avea 
o poziţie specială ca să o facă. Era singura. 

Q ia poruncit lui Rebel să nu facă nicio modificare în viaţa ei 
care să trimită semnale de alarmă. În afară de scrisoarea scrisă 
de mână în care își explica acţiunile, ea a respectat cu stricteţe 
securitatea operaţională. Scrisoarea stătea pe noptieră, sub 
Glockul compact 32 de calibru .357. 

În chicineta apartamentului a pornit cafetiera Krups și a 
cercetat în fugă câteva forumuri ale patrioţilor, în vreme ce 
aștepta cafeaua. Purta cămașa de noapte preferată, un tricou 


VP - 284 


de fotbal american cu numărul 17 - Q fiind a 17-a literă a 
alfabetului. Discuţiile patrioţilor de pe Reddit erau destul de 
cuminţi, însă pe unele dintre site-urile extremiste erau postări 
despre atacarea clădirilor guvernamentale și războiul civil care 
se apropia. Rebel a făcut și ea o postare incendiară - anonimă, 
firește - și apoi a aruncat câteva cugetări pe contul Scorpia Q, 
care au stârnit rapid reacţii din partea urmăritorilor să-i flămânzi 
de Q. În cele din urmă a trecut pe contul deschis cu numele său 
real și a ocărât planul noii administrații de a reveni în Acordul de 
la Paris pe tema climatului. În primul minut a primit peste o mie 
de like-uri, distribuiri și citări. Adoraţia era ca un drog. 

Și-a luat în dormitor o cană cu cafea și s-a îmbrăcat pentru 
sala de sport. Părea un lucru prozaic, dat fiind că fusese aleasă 
să aducă Marea Trezire, însă o ţinea morțiș ca ea să se țină de 
programul obișnuit. În fiecare dimineaţă lucra neabătut la sală 
timp de două ore, o oră de aerobic urmată de o oră de 
rezistență, apoi făcea duș și se schimba pentru munca la birou. 
Nici măcar o formă ușoară de COVID, pe care a ascuns-o de 
colegi, nu i-a perturbat rutina. O variaţie în acest moment ar fi 
fost observată de subalterni. Și apoi, avea nevoie să-și 
limpezească mintea. | se tulbura din nou, auzea voci. 

Ai încredere în plan... 

Telefonul i-a semnalat un mesaj. Sunetul i-a spus că este de 
la Telegram, și Telegram însemna că este de la Q. El voia să știe 
dacă poate vorbi un minut. Cu răsuflarea tăiată, a tastat 
răspunsul. 

Pentru tine, dragostea mea, am tot timpul din lume. 

Esti singură? 

l-a răspuns că este. 

Planul s-a schimbat. 

Cum? 

El i-a explicat. 

Esti Sigur? 

Ai încredere în plan. 

Și cu asta, Q a dispărut. Rebel și-a pus telefonul și Glockul 32 
în sacul de sport și a ieșit în dimineața friguroasă. A luat-o în sus 
pe Kentucky Avenue spre Lincoln Park, apoi a cotit la stânga 
spre partea de est a Capitoliului. Vocile îi șopteau la ureche. „Ai 
încredere în plan”, ziceau. „Bucură-te de spectacol”. 


VP - 285 


64. 


WASHINGTON 


Președintele învins a ieșit pentru ultima oară din Casa Albă a 
doua zi dimineaţă la ora 08.17, ceea ce îl făcea să fie singurul 
șef al executivului în mai bine de un secol și jumătate care nu 
participa la ceremonia de învestire a succesorului său. 
Washingtonul pe care l-a lăsat în urmă era o tabără înarmată, cu 
douăzeci și cinci de mii de soldaţi din Garda Naţională 
desfășurați în jurul orașului, cei mai mulţi de la Războiul de 
Secesiune încoace. O zonă roșie închisă se întindea de la Dealul 
Capitoliului până la Lincoln Memorial, și de la 1-395 până la 
Massachusetts Avenue. Zona verde, cu accesul permis doar 
rezidenților și angajaţilor firmelor de acolo, era și mai mare. 
Podurile au fost închise, intrarea în stațiile de metrou din centru 
a fost blocată. Kilometrii întregi de garduri de peste doi metri 
care nu puteau fi escaladate, întărite pe alocuri cu bariere de 
ciment și având în vârf sârmă ghimpată, au dat orașului 
înfățișarea unei închisori uriașe. 

În vreme ce președintele pleca de la Joint Base Andrews, 
președintele învingător în alegeri sosea la slujba ţinută la 
Catedrala St. Matthew the Apostle. Gabriel, în camera sa din 
hotelul Madison, a auzit sirenele marelui convoi motorizat care 
mergea pe străzile pustii. Telefonul a sunat la nouă și câteva 
minute, pe când termina cu îmbrăcatul. II suna din Langley 
Morris Payne. 

— Am tot încercat să dau de tine, a zis Morris în loc de salut. 

— Scuze, Morris. Am avut de lucru până peste cap. 

— Așa se poartă cineva cu prietenii? 

— Ești prieten, Morris? 

— Peste puţine zile o să-ţi dai seama că sunt cel mai bun 
prieten pe care l-ai avut. 

— De fapt, cred că mă înțeleg destul de bine cu noua 
administraţie. 

— Cred și eu. Umblă un zvon răutăcios că participi la 
ceremonia de învestire ca invitat al președintelui. 

— Unde ai auzit asta? 

— M-au avertizat cei din Serviciul Secret. Mi-au spus și de așa- 

VP - 286 


zisa ameninţare de la un agent rus pe nume Rebel. Se înțelege 
de la sine că ar fi trebuit să aud de Rebel de la tine. 

— N-am vrut să se piardă ceva în traducere. 

— Tradu asta, s-a stropșit Payne. Rebel nu-i decât o aiureală. 
Rebel e o fantezie creată de tine ca să te dai bine pe lângă noua 
echipă și să primești o invitaţie la ceremonia de învestire. 

— Dacă e cineva care ar trebui să participe la ceremonia de 
învestire, e șeful tău. 

— E mai bine că a plecat din oraș. Țara are nevoie să meargă 
înainte. Și dacă repeţi asta vreodată, o să tăgăduiesc în gura 
mare, din vârful celui mai înalt munte. Care este exact locul 
spre care mă îndrept. 

— Când pleci de la Langley? 

— Imediat după ce îmi spui ce s-a întâmplat cu adevărat în 
Franța în ajunul Anului Nou. 

— Cineva l-a sunat pe președintele rus pe un telefon securizat 
din Washington și i-a spus că eu am plasat un agent în 
apropierea lui Arkadi Akimov. 

Payne n-a spus nimic. 

— Cine știa de operaţiunea mea, Morris? 

— Oamenii care era necesar să știe. 

— Președintele era unul dintre ei? 

— Dacă era, a zis Payne înainte să închidă, n-a auzit de la 
mine. 

e 

Gabriel s-a îmbrăcat cu paltonul, și-a pus fularul și a coborât. 
Cu masca pe faţă, a mers prin dimineaţa însorită, friguroasă, 
spre Dealul Capitoliului. Agenta Emily Barnes din Serviciul 
Secret al SUA, o femeie cu înfățișare atletică, în jur de treizeci și 
cinci de ani, cu obrajii pistruiaţi, l-a întâmpinat la marginea 
zonei roșii. 

l-a înmânat un ecuson. 

— Eşti înarmat? 

— Nu. Tu? 

Ea s-a bătut cu palma peste jacheta groasă. 

— Un SIG Sauer P229. 

Gabriel și-a atârnat la gât ecusonul și a urmat-o până la un 
punct de control unde a fost percheziționat meticulos. Odată 
intrați în zona roșie, s-au îndreptat spre Fațada de Est a 
Capitoliului. Vicepreşedintele actual, care nu mai vorbea cu 


VP - 287 


bărbatul pe care îl slujise cu credinţă timp de patru ani, tocmai 
sosea. 

Agenta Barnes l-a condus pe Gabriel printr-o ușă care dădea 
în Aripa de Nord a Capitoliului. 

— Ce părere ai despre „Puciul de la berărie”2! de la noi? l-a 
întrebat. 

— M-a umplut de greață. 

— Și despre tipul cu hanoracul pe care scria Auschwitz? 

— Mi-aș dori să fi umblat pe o stradă din Tel Aviv în hanoracul 
acela, nu pe holurile Capitoliului. 

Ea a arătat spre o ușă. 

— Este vechea sală a Curţii Supreme. Judecătorii s-au întrunit 
aici până în 1860. Samuel Morse a trimis primul mesaj în 
alfabetul Morse din acea sală în 1844. 

— Ce spunea în el? 

— „Ce vrea să plinească Dumnezeu!”22 

— Cât de profetic! 

Au urcat pe niște trepte până la etajul întâi al Capitoliului. 
Marea Rotondă, pângărită cu doar două săptămâni înainte, 
strălucea în lumina caldă ce pătrundea pe ferestrele de sus ale 
cupolei. 

Agenta Barnes a luat-o la dreapta. 

— Ai un loc rezervat jos, pe peluză, însă președintele ne-a 
cerut să-ţi oferim un tur rapid al platformei, ca să fii cu inima 
împăcată. 

Au ieșit printr-o ușă pe structura temporară lipită de Fațada 
de Vest: optzeci de mii de kilograme de schele, treisprezece mii 
de foi de placaj, o jumătate de milion de cuie, zece mii de 
kilograme de tencuială și mortar și patru mii cinci sute de litri de 
vopsea albă strălucitoare. La fel ca în rotondă, nu se vedeau 
urme ale stricăciunilor produse cu numai paisprezece zile 
înainte de către răsculați. 

Cei trei președinți precedenţi cu soțiile lor sosiseră și 
conversau cu ceilalți demnitari. Câţiva membri ai Congresului își 
căutau locurile, printre care și un senator neţesălat și detestat 
de toată lumea din Texas, care încercase să răstoarne rezultatul 
alegerilor. Agenta Barnes descria unele dintre măsurile 


21 Lovitură de stat ratată, iniţiată de Hitler în noiembrie 1923 
22 Numerii, 23:23, în Biblia, Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii 
Ortodoxe Române, București, 1968, p. 177. 


VP - 288 


extraordinare luate de Serviciul Secret pentru siguranţa 
evenimentului. Gabriel se uita la cele două sute de mii de 
steaguri americane fluturând în adierea rece care sufla peste 
parcul National Mall pustiu. 

Puțin înainte de ora unsprezece, familia președintelui 
învingător în alegeri a pășit pe platformă. 

— Ar trebui să ne ducem jos, la locurile noastre, a zis agenta 
Barnes. 

— Locurile noastre? 

— Mă tem că te-ai pricopsit cu mine. 

— Biata de tine! 

Au intrat în Capitoliu, au coborât treptele și au ieșit pe peluza 
care cu două săptămâni înainte fusese călcată în picioare de 
răsculații puși pe jaf. Locurile lor erau aproape de platforma cu 
camerele video. Prima femeie vicepreședinte din istoria 
americană, fiica unor emigranţi jamaicani și indieni, a depus 
jurământul la ora 11.42; noul președinte, la 11.48. Cu nouă 
minute înainte de începerea constituţională a mandatului, a 
urcat pe podium ca să ţină discursul inaugural în faţa unei 
națiuni răvășite de boală și moarte și sfâșiată de dezacordurile 
politice. Când s-a ridicat în picioare, Gabriel a căutat cu privirea 
pe platformă un agent rus cu numele de cod Rebel. 

— Nu-ţi face griji, a zis tânăra agentă a Serviciului Secret care 
stătea lângă el. N-o să se întâmple nimic. 

e 

Președintele a declarat că aceasta era ziua Americii, ziua 
democraţiei, o zi a istoriei și a speranţei. Națiunea, a spus el, a 
trecut de veacuri prin încercări grele. Și totuși, instituţiile ei, 
tocmai instituţiile pe care predecesorul lui s-a trudit timp de 
patru ani să le distrugă, au făcut faţă provocării. Le-a cerut 
americanilor să înceteze războiul nedemn? - un război care 
asmuţea roșul împotriva albastrului, ruralul împotriva urbanului, 
conservatorismul împotriva liberalismului - și i-a asigurat că 
democraţia nu va cădea niciodată pe mâna unei gloate 
dezlânţuite ca aceea care invadase Capitoliul. Gabriel, 
impresionat de măreţia ceremoniei, spera ca președintele să 
aibă dreptate. Cea mai veche democraţie din lume supravieţuise 
ciocnirii cu autoritarismul, dar fusese la un pas de moarte. 


23 În original, uncivil: joc de cuvinte intraductibil, bazat pe faptul că civil înseamnă 
atât „civil/cetățenesc”, cât și „politicos/ bine-crescut”. 


VP - 289 


Când discursul s-a încheiat, o vedetă a muzicii country a 
cântat „Amazing Grace”, iar cea mai tânără poetă care a vorbit 
vreodată la o ceremonie de învestire a declarat că ţara nu e 
stricată, e doar neterminată. După aceea, noul șef al 
executivului s-a retras în Camera Președintelui, o încăpere cu 
ornamente aurite aflată în partea dinspre Senat a Capitoliului, 
unde liderii Congresului l-au privit cum semnează o proclamaţie 
de Ziua Învestirii și câteva numiri în funcţii din cabinet și 
subcabinet. 

Apoi s-au dus în Marea Rotondă pentru tradiționala oferire de 
daruri, ceremonie care de obicei are loc la prânzul oficial al 
Învestirii. Unul dintre daruri, o fotografie înrămată a ceremoniei 
care tocmai se încheiase, a fost oferit de liderul minorităţii din 
Camera Reprezentanţilor, un californian care afirmase în mod 
repetat că președintele nu a câștigat alegerile. Președintele, 
dorind să arunce punți peste imensa scindare politică a naţiunii, 
a acceptat cu eleganţă ofranda. 

Evenimentul final înainte de plecarea lui a fost pe treptele 
Faţadei de Est. Acolo președintele a trecut în revistă parada 
trupelor din toate ramurile armatei, o ceremonie datând de la 
prima ceremonie de învestire, a lui George Washington, care 
simboliza transferul puterii către un nou conducător civil, ales 
așa cum se cuvine. Puterea fusese transferată, într-adevăr, și-a 
zis Gabriel, privind ritualul din Piaţa de Est, dar nu în mod 
pașnic. 

La sfârșitul ceremoniei, cel mai mare convoi motorizat pe care 
îl văzuse vreodată Gabriel s-a format la baza treptelor și noul 
președinte a urcat în limuzina sa. La ora două și un sfert mergea 
pe Independence Avenue spre Cimitirul Arlington pentru 
ceremonia depunerii unei coroane la Mormântul Soldatului 
Necunoscut. 

— Ti-am spus că n-o să se întâmple nimic, a zis agenta 
Barnes. 

— Aici te înșeli, a răspuns Gabriel. 

— Ce vrei să zici? 

— Trăiești într-o ţară extraordinară. Ai mare grijă de ea. 

— De ce crezi că lucrez la Serviciul Secret? 

l-a oferit lui Gabriel cotul, în locul strângerii de mână. 

— A fost o plăcere să te cunosc, domnule director Allon. 
Trebuie să spun că nu ești așa cum m-am așteptat. 


VP - 290 


— Zău? Cum anume? 

Ea a zâmbit. 

— Credeam că ești mai înalt. 

e 

Sârma ghimpată sclipea în lumina vie a iernii în vreme ce 
Gabriel cobora panta lină pe Constitution Avenue. A traversat 
bulevardul pustiu, intrând pe New Jersey Avenue, și s-a 
îndreptat spre nord, pe lângă platoul ierbos numit Lower Senate 
Park. In tăcerea adâncă a orașului blocat auzea pași în urma sa, 
înăbușiţi, câte un scrâșnet scurt de cauciuc pe ciment. Femeie, 
a estimat. În jur de cincizeci de kilograme, gâfâind un pic. Pașii 
s-au apropiat când a ajuns la intersecţia cu Louisiana Avenue. El 
a încetinit, ca și cum ar fi vrut să vadă unde se află, și s-a 
răsucit pe călcâie. 

Femeie, rasă caucaziană, în jur de patruzeci și cinci de ani, 
1,56 sau 1,58 m, solidă, îmbrăcată oficial, vizibil agitată. Nu, și-a 
zis Gabriel brusc. Era scoasă din minţi. În mâna dreaptă avea un 
pistol, un Glock 32 de calibru .357 compact. Era o armă foarte 
puternică pentru o femeie atât de măruntă. Din fericire, era 
aţintit spre trotuar. Cel puţin pe moment. 

Gabriel i-a zâmbit și i s-a adresat cu o voce pe care o folosea 
cu cei care nu erau în toate minţile. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Eşti Gabriel Allon? 

— Mă tem că mă confunzi. 

— Le mănânci carnea, le bei sângele. 

— Cui? 

— Copiilor. 

Dumnezeule mare, nu! Era dusă cu pluta. Cu un terorist 
Gabriel poate că ar fi izbutit să discute, însă nu cu femeia asta. 
Neprotejat și neînarmat, nu putea decât să încerce. 

— Ai fost înșelată, a zis el cu același ton calm. Nu există vreo 
cabală. Nu bea nimeni sângele copiilor. Furtuna n-o să vină 
niciodată. Totul e o minciună. 

— Furtuna o să înceapă după ce te omor pe tine. 

— Singurul lucru care o să se întâmple este că o să-ţi distrugi 
viaţa. Acum pune pistolul binișor pe trotuar și pleacă. lţi promit 
că n-o să spun nimănui. 

— Pedofilule, a șoptit ea. Băutorule de sânge. 

Gabriel era încremenit ca un personaj dintr-un tablou. 


VP - 291 


Douăzeci și cinci de mii de militari din Garda Naţională, alte 
douăzeci și cinci de mii de agenţi de poliţie și personal de pază, 
și nimeni nu observase adepta QAnon îmbrăcată oficial care 
stătea pe New Jersey Avenue ţinând în mână un .357 încărcat. li 
despărțeau trei metri, nu mai mult. Pe moment, pistolul era încă 
ațintit spre pământ. Trebuia să facă prima mișcare și să spere 
că ea nu era din forțele de ordine sau fusese în armată. Dacă 
era, nu încăpea îndoială că viaţa avea să i se sfârșească la colțul 
dintre New Jersey Avenue și Louisiana Avenue din nord-estul 
Washingtonului. 

Buzele ei se mișcau ca ale un sinucigaș cu bombă care recită 
o ultimă rugăciune. „Ai încredere în plan”, șoptea. „Bucură-te de 
spectacol”. 

Gabriel s-a repezit în faţă prea tărziu, răcnind ca un nebun, pe 
când braţul drept al femeii se ridica în poziţie de tragere. Glonţul 
puternic de calibru .357 a trecut prin el ca un obuz. In vreme ce 
îl învăluia întunericul morţii, a mai auzit două împușcături, dubla 
executată de un profesionist antrenat. Apoi n-a mai fost nimic, 
doar o voce care îl chema de peste câmpurile înverzite din Valea 
Jezreel. Era vocea mamei sale, care îl implora să nu moară. 


VP - 292 


PARTEA A CINCEA 


BIS 


65. 


WASHINGTON 


Au trecut douăsprezece minute interminabile până ce prima 
ambulanţă a reușit să-și facă drum prin punctele de control ale 
militarilor. Echipa de medici a găsit două victime împușcate, o 
femeie și un bărbat. Femeia, solidă, cu palton de lână, era 
împușcată de două ori în spate și n-a reacţionat. Bărbatul, de 
înălţime și corpolenţă medie, părând de șaizeci și ceva de ani, 
sângera abundent dintr-o rană mare produsă de glonţțul care îi 
traversase corpul, la câţiva centimetri sub clavicula stângă. Nu 
mai era conștient. Avea puls, dar extrem de slab. 

Era încă în viaţă când ambulanţa a ajuns la Spitalul 
Universitar „George Washington”, dar a murit în secţia de 
urgență de la parter, la ora 14.47. A fost reanimat și a murit a 
doua oară în timpul operaţiei, însă din nou medicii au reușit să-i 
pornească inima. Puțin după ora șase seara era destul de stabil 
ca să fie dus în secția de terapie intensivă. Spitalul a declarat că 
starea sa era gravă, ceea ce reprezenta o formulă optimistă. Era 
viu, dar pe muchie de cuţit. 

Doctorilor nu le-a fost spus numele pacientului a cărui viață 
încercau cu disperare s-o salveze, însă falanga de agenți ai 
Serviciului Secret și ai Poliţiei Metropolitane care păzea ușile 
secţiei de urgenţă sugera că e o persoană importantă. Asta 
sugera și sosirea câtorva oficiali de la ambasada Israelului, 
printre care și ambasadorul. El a confirmat că pacientul este un 
oficial de rang înalt al guvernului israelian, implicat în securitate 
și informaţii. Era esenţial, a spus el, ca identitatea lui, chiar și 
prezența lui în spital, să rămână secrete - și ca el să 
supravieţuiască. 


VP - 293 


— Vă rog, i-a implorat ambasadorul, cu ochii în lacrimi, nu 
lăsați acest om să moară. Nu așa. 

Comentariul se referea la identitatea femeii care se 
presupunea că este răspunzătoare de starea gravă a 
pacientului: Michelle Lambert Wright, membră a Congresului, 
republicană din Indiana, aflată la al patrulea mandat. Conform 
celor de la FBI, care și-a asumat responsabilitatea anchetei, 
membra Congresului Wright îl urmărise pe israelian din Piaţa de 
Est a Capitoliului până la colţul dintre New Jersey Avenue și 
Louisiana Avenue, unde, după o scurtă discuţie, l-a împușcat 
odată cu pistolul personal .357 Glock înainte să fie ea împușcată 
de două ori. Cei din FBI n-au numit persoana care a ucis-o pe 
membra Congresului, doar că era un agent al Serviciului Secret. 

La cererea guvernului israelian, FBI a tăinuit și numele 
oficialului israelian de rang înalt care zăcea aproape mort în 
secţia de terapie intensivă. Însă mai târziu în seara aceea 
Washington Post l-a identificat ca Gabriel Allon, directorul 
general al mult-lăudatului serviciu secret israelian. Post a 
dezvăluit şi conținutul a două manifeste tulburătoare 
descoperite în apartamentul de pe Dealul Capitoliului al acelei 
membre a Congresului moarte, care sugerau că este o adeptă 
instabilă mintal a răspânditei teorii a conspirației numite QAnon. 
Primul dintre ele prezenta amănunţit motivele pentru asasinarea 
celui de-al patruzeci și șaselea președinte al Statelor Unite ale 
Americii în Ziua Investirii. Altul, actualizat, scris în ziua dinaintea 
ceremoniei, explica de ce îl luase ca ţintă în locul lui pe Allon. 

Purtătoarea de cuvânt a Casei Albe a dezvăluit detalii șocante 
în timpul unei ședințe de informare extraordinare, în după- 
amiaza următoare. Allon, a spus ea, se dusese în Delaware luni, 
18 ianuarie, ca să-l prevină pe președintele învingător în alegeri 
că există o ameninţare la viaţa lui în Ziua Învestirii. Complotul, 
după spusele lui Allon, avea origine rusească și implica un 
personaj cu vederi extremiste din guvernul SUA. Examinarea 
criminalistică ulterioară a telefoanelor și calculatoarelor deţinute 
de membra Congresului Wright a arătat că ea fusese în contact 
cu cineva care pretindea că este obscurul Q. El îi ordonase să-l 
asasineze pe noul președinte, pentru a dezlănţui profețită 
Furtună și a aduce Marea Trezire. Însă în dimineaţa zilei de 
marţi, 19 ianuarie, îi dăduse o nouă sarcină. 

Nu era surprinzător, dată fiind politica scindată a Americii, că 


VP - 294 


dezvăluirile n-au făcut altceva decât să lărgească prăpastia 
dintre partide. Un membru al Congresului de extremă dreaptă 
din Florida a respins așa-zisele manifeste ca făcături iscusite 
plantate de agenţii operativi ai „statului paralel”. Colegul lui din 
Ohio a mers și mai departe, sugerând că membra Congresului 
Wright, nu Gabriel Allon, a fost ţinta asasinatului. Când a fost 
confruntat cu imaginea de pe camera de supraveghere care 
arăta limpede că membra Congresului l-a împușcat întâi pe 
Allon, omul din Ohio a rămas pe poziţii. Banda video, a declarat 
el, e și ea un fals al „statului paralel”. 

Bătălia de pe posturile de televiziune și din online a fost și mai 
aprigă, întrucât rețelele rivale și liderii de opinie duceau un 
război sfânt pe tema cumplitului eveniment care a mânjit cu 
sânge Ziua Învestirii. S-a vorbit de violenţă pe străzi, de război 
civil și de secesiune, chiar și de alt atac asupra Capitoliului. Cei 
care rămâneau fideli profeţiilor discreditate ale QAnon vedeau 
dovada că prevăzuta Furtună mocnește, un personaj cu 
influenţă în mediul Q prezicând că va începe în clipa morţii lui 
Allon. Însă cei care izbutiseră să iasă din văgăuna smintelii și să 
revină la realitate vedeau ceva mai primejdios - dovada că 
QAnon, odinioară  dispreţuită ca teorie a conspirației 
nevătămătoare, devenise letală. Le-au spus celor rămași în 
comunitatea credincioșilor să-și închidă conturile de pe reţelele 
sociale și să caute ajutor profesionist înainte să fie prea târziu. 

Aproape uitat în tot vârtejul de resentimente a fost faptul că 
Gabriel Allon, devenind fără să știe ţinta complotului rusesc de 
asasinat, se prea poate să fi salvat republica. El era inconștient 
și conectat la numeroase aparate de susţinere a sistemelor 
vitale, neștiind nimic din evenimentele care se învârtejeau în 
jurul lui. În cele din urmă, la trei zile interminabile de la 
împușcare, a deschis ochii pentru prima dată. Când doctorii l-au 
întrebat dacă știe unde se află și ce i s-a întâmplat, a arătat că 
știe. Era în viaţă, dar pe muchie de cuţit. 

e 

CIA le-a oferit Chiarei și copiilor o casă conspirativă veche de 
pe N Street din Georgetown. Cum le era interzis să meargă la 
spital din cauza COVID-ului, așteptau cu neliniște fiecare nouă 
informaţie despre starea lui Gabriel. La patruzeci și opt de ore 
după ce și-a recăpătat cunoștința, a dat semne clare de 
ameliorare. lar când au mai trecut două zile fără complicaţii, 


VP - 295 


medicii și-au exprimat o încredere prudentă că ce era mai rău 
trecuse. În seara aceea, Chiara s-a dus din Georgetown la Foggy 
Bottom cu o mașină a ambasadei doar ca să fie mai aproape de 
el. Când i s-a spus că ea e în apropiere, Gabriel a zâmbit pentru 
prima dată. 

Au vorbit un pic pe video a doua zi dimineaţă. Chiara i-a spus 
lui Gabriel că arată minunat, ceea ce nu era deloc adevărat. Cu 
fața suptă, numai piele și os, marcată de durere, arăta de-a 
dreptul groaznic, deloc ca el însuși. Cu toate acestea, medicii au 
asigurat-o că el continuă să facă progrese serioase. Glonţul de 
calibru .357, au explicat ei, lăsase în urmă un tunel de distrugeri 
- vase de sânge sfâșiate, vătămări ale țesutului moale, oase 
sfărâmate. Convalescenţa, au avertizat-o ei, avea să fie lungă și 
dificilă. 

Ca pentru a le demonstra că se înșală, el s-a ridicat din pat și 
a făcut câţiva pași șovăielnici pe coridor. A doua zi a mers un pic 
mai departe, și până la sfârșitul săptămânii putea să facă un tur 
complet al secţiei de terapie intensivă. Asta i-a câștigat 
privilegiul unei rezerve cu fereastră care dădea spre Twenty- 
Third Street. Chiara și copiii i-au făcut semn cu mâna de pe 
trotuar, supravegheați de o echipă de pază de la ambasadă cu 
vestoane kaki. 

Noul președinte a sunat în seara aceea. A spus că primise 
informaţii zilnice despre Gabriel și că se bucură de progresele 
lui. A întrebat dacă e ceva ce poate să facă. 

— Impunetți sancţiuni zdrobitoare Rusiei, a răspuns Gabriel. 

— Îi anunţ mâine, odată cu sechestrul pe bunuri jefuite în 
valoare de câteva miliarde de dolari ascunse aici, în Statele 
Unite. O să-i pocnim cu altă rundă de sancțiuni după ce 
comunitatea serviciilor de informații stabilește în mod 
satisfăcător că în spatele atentatului la viaţa ta a fost Kremlinul. 

— Mai bine atentatul la a mea decât la a dumneavoastră, 
domnule președinte. Sper doar să mă iertaţi că v-am stricat 
ceremonia de învestire lăsându-mă împușcat. 

A acceptat să fie interogat de o echipă de la Langley și s-a 
supus unui interviu video cu cei de la FBI. Agenta Emily Barnes 
din Serviciul Secret Service, care pe moment era suspendată în 
așteptarea cercetării interne a acțiunilor sale, l-a sunat din 
apartamentul său din Arlington. 

— Îți cer scuze, domnule director Allon. Ar fi trebuit s-o dobor 


VP - 296 


în clipa în care a ridicat pistolul. 

— Dar de ce te aflai acolo? 

— A trecut chiar pe lângă mine la Capitoliu. Suntem antrenați 
să depistăm oamenii care au de gând să comită un act de 
violență. Era ca și cum ar fi purtat o firmă de neon. Când te-a 
urmat în jos pe New Jersey Avenue am știut că ești în primejdie, 
dar... 

Vocea i s-a stins. 

— Era membră a Congresului. 

A doua zi dimineaţă a făcut cinci tururi complete ale etajului, 
ceea ce i-a adus urale furtunoase din partea asistentelor 
medicale. Ca răsplată, a fost cercetat pe toate părţile de către 
doctori, care au semnat hârtiile autorizând externarea. Factura 
pentru îngrijirea lui era astronomică. Președintele a ţinut 
neapărat s-o plătească el. Măcar atât putea să facă, a zis. 

Pentru prima dată în trei săptămâni, Gabriel și-a pus haine 
normale. Afară, un paznic de la CIA l-a ajutat să urce într-un SUV 
blindat. Şoferul l-a dus într-un ultim tur al orașului acoperit de 
zăpadă - Lincoln Memorial, Washington Monument, Capitoliul, 
colțul dintre New Jersey Avenue și Louisiana Avenue. Trotuarul 
era pătat cu sânge, al lui sau al ei, Gabriel nu-și dădea seama. A 
stat acolo un moment, sperând să audă vocea mamei sale, dar 
ea era din nou pierdută pentru el. 

Ultima oprire a fost la casa conspirativă veche, din cărămidă 
aparentă, de pe N Street din Georgetown. In drum spre 
Aeroportul Dulles, Chiara și-a lăsat capul pe umărul lui Gabriel și 
a plâns. În astfel de momente, și-a zis el, procedurile familiare 
aduceau alinare. 


66. 


STRADA NARKISS, IERUSALIM 


Timp de o lună după întoarcerea în Israel a rămas ascuns în 
apartamentul lor din Strada Narkiss, înconjurat de o mică 
armată de bodyguarzi. Cei mai mulţi dintre vecini considerau 
barierele suplimentare și punctele de control un preţ mic pentru 
faptul că trăiau în preajma unei comori naţionale, dar pe câţiva 


VP - 297 


îi iritau restricţiile. Existau chiar și câţiva eretici care se 
întrebau, nu fără rost, dacă împușcăturile din Washington au 
fost reale. La urma urmei, subliniau ei, își mai făcuse o dată 
dușmanii și conaţionalii să creadă că e mort. Altă mare 
păcăleală din partea lui nu era deloc imposibilă. 

Însă scepticii și-au înghiţit la iuțeală obiecțiile în ziua în care s- 
a arătat pentru prima oară în public. Prilejul a fost o mult- 
așteptată întâlnire cu prim-ministrul în Strada Kaplan. Imaginile 
de la sosirea lui au șocat ţara. Da, era încă izbitor de chipeș, 
însă părul îi era un pic mai cărunt și era limpede din felul în care 
se mișca prudent că trupul îi fusese invadat de un glonț de 
calibru mare. 

A stat cu prim-ministrul mai mult de o oră. După aceea cei doi 
bărbaţi au înfruntat întrebările reporterilor. Ca de obicei, prim- 
ministrul a vorbit cel mai mult. Nu, a răspuns el răspicat, nu va fi 
în acest moment o schimbare a conducerii în Bulevardul Regele 
Saul. Conducerea activităţii de zi cu zi a Biroului va rămâne în 
mâinile directorului adjunct, Uzi Navot, până ce Gabriel își va 
reveni suficient. Medicii stabiliseră ziua de 1 iunie ca dată 
estimativă a întoarcerii lui, ceea ce îi mai lăsa o lună din 
mandat. Îl informase pe prim-ministru că nu avea de gând să 
mai preia un mandat și propusese un posibil succesor. Prim- 
ministrul, când a fost întrebat cum a reacţionat, a descris 
candidatul ca „o alegere interesantă”. 

Fără știrea publicului israelian, Gabriel și prim-ministrul au 
folosit întâlnirea pentru a semna un document cunoscut ca 
„Pagina Roșie”, o autorizaţie de folosire a forței letale. A fost 
pusă în fapt după o săptămână la Teheran. Un bărbat pe 
motocicletă, o mină cu magnet, alt om de știință iranian din 
domeniul nuclear mort. Analiştii regionali au interpretat 
operaţiunea ca pe un mesaj incisiv pentru inamicii Israelului că 
Biroul funcţionează normal, și de această dată analiștii au avut 
dreptate. Noua administraţie din Washington, care încerca să-i 
ademenească pe iranieni înapoi la masa negocierilor pe tema 
armelor nucleare, n-a oferit decât o exprimare reţinută a 
dezaprobării. Faptul că Gabriel aproape a murit în Ziua Învestirii, 
au declarat analiștii, i-a adus beneficii la Casa Albă și la 
Ministerul de Externe. 

Spre marea nemulţumire a Chiarei, Gabriel a ţinut să 
supervizeze asasinarea din centrul de operaţiuni de pe 


VP - 298 


Bulevardul Regele Saul. Însă de cele mai multe ori a făcut Biroul 
să vină la el. Uzi Navot era musafir frecvent în Strada Narkiss, ca 
și Yossi Gavish, Eli Lavon, Rimona Stern, Yaakov Rossman și 
Mihail Abramov. O dată sau de două ori pe săptămână se 
adunau în living sau la una dintre cinele bogate ale Chiarei, ca 
să treacă în revistă operaţiunile curente sau să plănuiască 
altele. Uneori îl pisau pe Gabriel să le spună numele pe care ÎI 
șoptise la urechea prim-ministrului, dar el refuza cu 
încăpățânare. Totuși, aveau încredere că nu ar încredința 
niciodată Biroul cuiva din afară, ceea ce însemna că unul dintre 
ei va avea ghinionul să pășească pe urmele unei legende. 

Însă era clar că acela nu era el însuși. Încerca să-și ascundă 
durerea de trupele sale, ca și de soţie și copii, însă uneori cea 
mai mică mișcare îl făcea să se strâmbe. Rareori se întâmpla ca 
la vizita săptămânală la Centrul Medical Hadassah unul dintre 
doctori să nu-i spună că era norocos că e în viață. Dacă glonțul i- 
ar fi intrat în piept cu câţiva milimetri mai jos, ar fi sângerat de 
moarte înainte să ajungă ambulanţa. Cu câţiva milimetri și mai 
jos, au declarat ei, ar fi murit pe loc. _ 

l-au prescris o serie de exerciţii ca să-și recapete forțele. In 
loc de asta, el a citit vrafuri de documente secrete. Și când avea 
chef, picta. Tablourile erau pline de forță și emoție, genul de 
picturi pentru care ar fi ajuns să fie cunoscut ca artist, nu ca 
asasin. Unul dintre ele era portretul unei nebune cu mâna 
încleștată pe un pistol. 

— E mult mai bun decât merită, a zis Chiara. 

— E o mizerie. 

— Eşti prea aspru cu tine. 

— E din familie. 

Atunci, stând în faţa șevaletului, i-a spus pentru prima oară 
Chiarei că a auzit vocea mamei sale pe când murea. Și că a 
încercat s-o convingă pe nebuna din tablou, o membră a 
Congresului dintr-un ţinut aflat în inima Americii, să lase jos 
pistolul. 

— Ţi-a spus ceva? 

— M-a numit băutor de sânge. Și era evident că ea credea că 
este adevărat. Aproape că mi-a fost milă de ea. Chiar dacă aș fi 
avut un pistol... 

Chiara i-a sfârșit gândul. 

— Nu ești sigur că ai fi fost în stare să-l folosești. 


VP - 299 


În ciuda subiectului, Chiara credea că tabloul este destul de 
bun ca să fie pus pe perete, însă Gabriel l-a dus în depozitul în 
care ţinea picturile mamei sale și lucrările primei sale soții, 
Leah. Spre sfârșitul lui aprilie, când campania agresivă de 
vaccinare naţională a Israelului a permis redeschiderea unei 
mari părți din ţară, i-a fost îngăduit s-o viziteze pentru prima oră 
în mai mult de un an. Spitalul unde se afla era pe Muntele Herzi, 
aproape de ruinele vechiului sat arab Deir Yassin. Ea suferea de 
o combinaţie de sindrom de stres posttraumatic și depresie 
psihotică și nu știa de pandemie sau că Gabriel aproape murise 
la Washington. Așezaţi sub un măslin, în răcoarea grădinii 
înconjurate de zid, au retrăit, cuvânt cu cuvânt, o conversaţie pe 
care o avuseseră într-o noapte cu ninsoare la Viena, cu aproape 
treizeci de ani înainte. l-a cerut din nou lui Gabriel să se asigure 
că Dani are centura de siguranţă prinsă cum trebuie. Acum, ca 
și atunci, Gabriel a asigurat-o că băieţelul e în siguranţă. 

Epuizat emoţional de întâlnire, s-a dus cu Chiara și copiii la 
Focaccia de pe Strada Rabbi Akiva, restaurantul preferat din 
lerusalim al familiei Allon. Curând, fotografiile lor făceau furori 
pe reţelele sociale, împreună cu o discutare pe larg a comenzii 
făcute de Gabriel, ficăţei de găină cu piure de cartofi. Haaretz, 
cel mai influent ziar din Israel, s-a simţit obligat să publice 
câteva sute de cuvinte despre acea imagine, citând doi dintre 
cei mai importanţi medici din ţară. Părerea unanimă era că 
Gabriel începe iar să arate ca el însuși. 

În seara următoare au făcut un mult-întârziat pelerinaj în 
Tiberias ca să celebreze Sabatul cu familia Shamron. La cină, Ari 
l-a ironizat pe Gabriel că s-a lăsat împușcat de o membră a 
Congresului american - „Ce rușine! Cum ai putut să fii așa de 
neglijent?” -, înainte să-și îndrepte atenţia spre viitor. Deloc 
surprinzător, vorbise cu prim-ministrul despre planul de 
succesiune al lui Gabriel. Prim-ministrul era intrigat de ideea de 
a numi o femeie, dar nu era sigur că Rimona este pregătită 
pentru funcţie. Shamron credea că propunerea era în cel mai 
bun caz jumate-jumate, deși era convins că, dacă persevera cu 
încăpățânare, avea să fie în stare s-o târască pe Rimona peste 
linia de sosire. 

— In afară de cazul... 

— În afară de care caz, Ari? 

— Că te pot convinge să mai stai un mandat. 


VP - 300 


Până și copiii au râs de această sugestie. 

La sfârșitul cinei, Shamron l-a chemat pe Gabriel pe terasa 
care dădea spre Marea Galileei. După ce s-a lungit pe un fotoliu 
de lângă balustradă, a aprins cu vechea sa brichetă Zippo o 
țigară turcească urât mirositoare și s-a întors la subiectul 
ciocnirii lui Gabriel cu moartea la Washington. 

— Altă premieră din partea ta, a subliniat Shamron. Erai 
singurul șef din istoria biroului care a ucis în timpul muncii. Și 
acum ești singurul care a fost împușcat. 

— Primesc o citare prin ordin de zi pentru chestia asta? 

— Nu, dacă am eu un cuvânt de spus. Shamron a clătinat 
alene din cap. Sper că a meritat. 

— Foarte probabil am salvat viaţa noului președinte. N-o să 
uite asta. 

— Cum rămâne cu ceilalți membri ai administraţiei? 

— Nu sunt decât democrați, Ari. Nu-i ca și cum Ministerul de 
Externe o să fie condus de Hezbollah. 

— Dar ne putem baza pe ei? 

— Pe președinte și pe echipa lui? 

— Nu, a zis Shamron. Pe americani. 

— Președintele i-a asigurat pe aliaţii lor europeni tradiţionali 
că America a revenit, dar ei încă nu sunt convinși. Nu, după cele 
prin care au trecut în ultimii patru ani. lar atacul asupra 
Capitoliului i-a făcut și mai sceptici. 

— Pe drept cuvânt, a răspuns Shamron. Cine erau creaturile 
care au vandalizat clădirea aceea frumoasă? Ce vor? 

— Zic că își vor ţara înapoi. 

— De la cine? a întrebat Shamron, nevenindu-i să creadă. N- 
au citit istoria? Nu știu ce se întâmplă când o naţiune se sfâșie 
singură? Nu-și dau seama ce norocoși sunt să trăiască într-o 
democraţie? 

— Ei nu mai cred în democraţie. 

— O vor face dacă ea dispare. 

— Nu dacă partea lor e la cârmă. 

— Un regim autoritarist în SUA? O familie domnitoare? 
Fascism? 

— În zilele noastre îi zicem majoritarism. 

— Cât de politicos, a comentat Shamron. Dar cum rămâne cu 
minoritățile? 

— Voturile lor nu vor conta. 


VP - 301 


— Cum vor reuși asta? 

— Ştii vechea vorbă despre alegeri, Ari. Nu contează voturile, 
ci numărarea lor. 

— Prietenul tău de la Moscova și-a dat seama de asta de mult. 

Shamron a strivit ţigara. 

— Presupun că ai de gând să te răzbuni. 

— Americanii fac asta pentru mine. 

— Există sancţiuni, a zis Shamron cu tâlc, și apoi există 
sancțiuni, dacă pricepi unde bat. 

— Am lucrat cu întreruperi pentru Birou de când aveam 
douăzeci și doi de ani, Ari. Știu unde baţi când vorbești de 
sancțiuni. De fapt, sunt destul de bătrân ca să-mi amintesc 
vremea în care obișnuiam să-i zicem unui asasinat „tratament 
negativ”. 

Shamron a ridicat o mână, întrebător. 

— Ei bine? 

— După ce am analizat mult chestiunea, înclin s-o las să 
treacă. 

Shamron l-a fulgerat cu privirea pe Gabriel ca și cum ar fi pus 
la îndoială existența Creatorului. 

— Dar trebuie să reacţionezi. 

— Ştii câţi ruși am omorât sau răpit de la izbucnirea micului 
nostru război privat? Nici măcar eu nu sunt sigur că-i pot 
număra. Și apoi, am luat de la el ceva mai important decât 
viaţa. 

— Banii lui? 

Gabriel a încuviinţat. 

— Și i-am dovedit poporului rus că el nu-i altceva decât un 
hoț. Cine știe? Cu un pic de noroc, următoarea cetate 
guvernamentală care va fi luată cu asalt de propriul popor va fi 
Kremlinul. 

— O revoltă populară în Rusia? 

— Asta e cea mai mare teamă alui. 

— Cea mai mare teamă a mea, a zis Shamron, e că la puţin 
timp după ce te muţi în Italia o să citesc în ziar un articol despre 
faptul că ţi-a fost pescuit cadavrul dintr-un canal din Veneţia. Și 
de aceea ar trebui să-ți amâni plecarea până ce se liniștesc 
lucrurile. 

— Cât timp crezi că ar dura? 

— Zece sau cincisprezece ani, a zâmbit maliţios Shamron. Ca 


VP - 302 


să fim siguri. 

— Chiara și copiii pleacă în ziua de după încheierea 
mandatului meu, cu sau fără mine. 

— A fost așa de rău? 

— Washingtonul a fost ultima picătură. 

— Dar nu ultimul act, sper. 

— l-am promis soţiei mele că-mi voi petrece ultimii ani pe 
pământ făcând-o fericită. Am de gând să mă ţin de cuvânt. 

— Și cum rămâne cu fericirea ta? a întrebat Shamron. Gabriel 
n-a răspuns. 

— Încă îi mai jelești? 

— În fiecare clipă a fiecărei zile. 

— E vreun locșor în inima ta pentru mine? 

— Tu nu pleci nicăieri. 

— Te-am învăţat să minţi mai bine, fiule. 

Shamron a tăcut o vreme. 

— Îți amintești acea zi din septembrie când am venit la tine? 

— De parcă ar fi fost ieri. 

— Mi-aș dori să iau totul de la capăt. 

— Viaţa nu merge așa, Ari. 

— Da, a zis el. Mare păcat. 


67. 


MASON'S YARD, ST. JAMES'S 


Prima recenzie la cea mai nouă înregistrare a îndrăgitului 
Concert m și minor pentru violoncel al lui Dvořák a apărut pe 
site-ul revistei Gramophone. Solista era Isabel Brenner, până 
atunci necunoscută; dirijorul era legendarul Daniel Barenboim. 
Simpatia dintre ei, scria autorul, era evidentă din fotografia de 
pe copertă și din forța interpretării lor - în special a domnișoarei 
Brenner, care a fost remarcabilă prin tonalitatea sa luminoasă, 
tulburătoare. Piesele de completare au fost „Waldesruhe” a lui 
Dvořák și Sonata în fa major pentru violoncel a lui Brahms. La 
piesele de cameră, Isabel a fost acompaniată de pianista Nadine 
Rosenberg, poate cel mai bine cunoscută pentru îndelunga sa 
colaborare cu renumita violonistă elveţiană Anna Rolfe. 


VP - 303 


Scurta biografie a artistei din toate materialele pentru presă 
prezenta remarcabila călătorie a lui Isabel de la anonimat la 
succesul muzical - cel puţin o parte din ea. S-a născut în vechiul 
oraș Trier, a studiat pianul cu mama sa înainte să treacă la 
violoncel. La șaptesprezece ani a primit premiul al treilea la 
prestigioasă ARD International Music Competition, ceea ce îi 
garanta admiterea la conservatorul pe care l-ar fi ales. In 
schimb, ea a luat diplome de licenţă în matematici aplicate de la 
Universitatea Humboldt din Berlin și de la London School of 
Economics și a demarat o carieră în industria serviciilor 
financiare - la care firmă, biografia nu spunea. 

Însă o jurnalistă cu ochi de vultur din domeniul afacerilor de la 
The Guardian, împătimită ea însăși de muzica clasică, și-a 
amintit că o Isabel Brenner fusese legată de faimoasa 
„Spălătorie de rufe rusești” de la RhineBank, bancă a cărei 
recentă prăbușire afecta grav în prezent pieţele financiare din 
întreaga lume. Jurnalista l-a sunat pe avocatul de la firma foarte 
importantă care îl reprezenta pe Anil Kandar, fost director la 
RhineBank, care în prezent era judecat pentru spălare de bani și 
fraudă, și a întrebat dacă Isabel Brenner violoncelista era, de 
asemenea, Isabel Brenner finanţista germană murdară. 

— Una și aceeași, a răspuns avocatul. 

În mod neașteptat, povestea a produs o creștere remarcabilă 
a vânzărilor, ca și o recenzie exagerată, de cinci stele, din 
revista BBC Music. Însă senzaţionalul interviu dat de Isabel lui 
Anderson Cooper în 60 Minutes a fost ceea ce a propulsat 
albumul pe locul 1 atât în Marea Britanie, cât și în SUA. Da, a 
recunoscut ea când a fost întrebată, a lucrat la „Spălătoria de 
rufe rusești” de la RhineBank, dar numai ca să poată strânge 
informaţii și să adune documente incriminatoare. Le-a dat acele 
documente jurnalistei de investigaţie Nina Antonova și 
legendarului maestru israelian al spionajului Gabriel Allon, care 
a înrolat-o într-o operaţiune împotriva lui Arkadi Akimov. Cu 
Allon supraveghindu-i fiecare mișcare, pătrunsese în cercul 
intim al lui Arkadi și ajutase la spălarea și ascunderea unor 
bunuri jefuite de la statul rus în valoare de câteva miliarde de 
dolari. 

— Arkadi a avut încredere în tine? a întrebat Cooper. 

— Implicit. 

— De ce? 


VP - 304 


— Muzica, presupun. 

— Ai fost vreodată în pericol? 

— De câteva ori. 

— Ce ai făcut? 

— Am improvizat. 

e 

Interviul a făcut senzaţie în întreaga lume, mai ales în Rusia, 
unde în dimineaţa următoare, devreme, cadavrul strivit al lui 
Arkadi Akimov a fost descoperit în curtea unui bloc de locuinţe 
de pe Aleea Baskov din Sankt-Petersburg, unde ajunsese după o 
cădere de la fereastra unuia dintre etajele superioare. Poliţia a 
declarat moartea sinucidere, în ciuda faptului că pe corp se 
vedeau mai multe vătămări produse cu un obiect contondent. 

Isabel, care era ascunsă într-un loc nedezvăluit, a refuzat să 
comenteze. Și n-a vorbit despre asta nici când a ajuns în Anglia 
la jumătatea lui iulie pentru concertul de debut la Barbican 
Centre din Londra. A fost imposibil să faci rost de bilete - doar 
jumătate din numărul obișnuit erau la vânzare - și paza era 
neobișnuit de severă. Printre cei aflaţi în public era și bancherul 
elveţian Martin Landesmann, cu soţia, Monique. 

După ce a revenit de trei ori pe scenă ca să mulţumească 
ovaţiilor, Isabel a fost dusă repede, pe furiș, de-a curmezișul 
Londrei până într-un loc izolat și liniștit din St. James's, numit 
Mason's Yard. Acolo, în splendida sală de expoziţie din 
Isherwood Fine Arts, a fost sărbătorită ca și cum ar fi fost 
membră a familiei, ceea ce chiar era. 

— Sublim! a declarat Julian Isherwood. 

— Intr-adevăr, a fost de acord Oliver Dimbleby. 

Sarah a scos-o pe lsabel din ghearele lui Oliver și i-a 
prezentat-o lui Jeremy Crabbe, care era la fel de vrăjit. 
Călcându-și pe inimă, el i-a cedat-o lui Simon Mendenhall, 
licitatorul șlefuit de la Christie's, iar Simon i-a livrat-o Ameliei 
March de la ARTNews, care era singurul reporter prezent. 

După ce i-a oferit Ameliei un citat potrivit pentru articolul ei, 
Isabel i-a cerut scuze și s-a apropiat de singurul bărbat de la 
petrecere care nu părea interesat s-o cunoască. Stătea în fața 
unui peisaj de Claude, cu mâna sub bărbie și capul înclinat un 
pic într-o parte. 

— E mai bun decât natura moartă din casa conspirativă de 
lângă lac, a zis ea. 


VP - 305 


— Mult, a fost de acord Gabriel. 

Ea s-a uitat prin sală. 

— Prieteni de-ai tăi? 

— S-ar putea zice. 

— Unde-i domnul Marlowe? 

— Se ferește de femeia de acolo. 

— Arată ca o femeie pe care am văzut-o cândva într-o revistă 
de modă. 

— Pe ea ai văzut-o. 

— De ce naiba se ferește de ea? 

— Pentru că în prezent trăiește cu cea de acolo. 

— Sarah? 

Gabriel a încuviinţat din cap. 

— E altul dintre proiectele mele de restaurare. Ca și fostul 
fotomodel. 

— Și eu credeam că viaţa mea e complicată. 

Isabel l-a privit cu atenţie. 

— Trebuie să spun că arăţi destul de bine pentru cineva care 
e norocos că e în viaţă. 

— Ar fi trebuit să mă vezi acum câteva luni. 

— Cât de rea e cicatricea? 

— De fapt, am două. 

— Încă te dor? 

Gabriel a zâmbit. 

— Doar atunci când râd. 

e 

El a fost primul care a plecat de la petrecere. Deloc 
surprinzător, nimeni n-a observat că nu mai e acolo. Isabel a 
plecat curând după aceea, însă ceilalți au mai zăbovit până 
aproape de miezul nopţii, când a secat în sfârșit ultimul strop de 
Bollinger Special Cuvee. În drum spre ușă, Olivia Watson i-a 
trimis prin aer lui Sarah un pupic cuviincios cu buzele ei stacoijii 
perfecte. Cu un zâmbet înghețat pe faţă, Sarah a șoptit: 

— Cățea. 

l-a supravegheat pe cei de la catering pe când strângeau 
sticlele golite și paharele murdare. Apoi, după ce a armat 
sistemul de securitate al galeriei, a ieșit în Mason's Yard. 
Christopher era rezemat de capota Bentleyului, cu un Marlboro 
neaprins între buze. 

Bricheta Dunhill a scos o flacără. 


VP - 306 


— Cum a fost petrecerea? 

— De ce n-ai întrebat-o pe Olivia? 

— Mi-a zis să te întreb pe tine. 

Incruntându-se, Sarah s-a așezat pe locul pasagerului. 

— Ştii, a zis pe când goneau pe Piccadilly, nimic din toate 
astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu găseam acel Artemisia. 

— În afară de Viktor, a subliniat Christopher. 

— Da, l-a aprobat Sarah. Bietul Viktor. 

Și-a aprins una dintre ţigările lui Christopher și a acompaniat- 
o pe Billie Holiday în vreme ce Bentleyul zbura pe Brompton 
Road în Kensington. Când s-au oprit pe Queen's Gate Terrace ea 
a observat o lumină arzând la parterul din maisonette. 

— Probabil că ai uitat... 

— N-am uitat. 

Christopher a vârât mâna în haină și a scos pistolul Walther 
PPK. 

— Un moment. 

Ușa era întredeschisă, bucătăria pustie. Pe blatul de granit, 
proptit de o sticlă goală de roze corsican, era un plic. Pe partea 
din faţă era scris elegant de mână numele lui Christopher. 
Inăuntru era un cartonaș de bună calitate, cu chenar. 

— Ce scrie? a întrebat Sarah din ușa deschisă. 

— Se întreabă dacă nu cumva tu și cu mine n-ar trebui să ne 
căsătorim. 

— Drept să spun, m-am întrebat și eu același lucru. 

— In cazul acesta... 

— Da? 

Christopher a pus cartonașul înapoi în plic. 

— Poate că ar trebui. 


VP - 307 


NOTA AUTORULUI 


Romanul Violoncelista este o lucrare de divertisment și 
trebuie să fie citit ca atare, nimic mai mult. Numele, 
personajele, locurile și întâmplările descrise în poveste sunt 
rodul imaginaţiei autorului sau au fost folosite în mod fictiv. 
Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, 
afaceri, companii, evenimente sau localităţi nu este decât o 
coincidenţă. 

Cei care vizitează Mason's Yard din St. James vor căuta în 
zadar Isherwood Fine Arts. Totuși, vor găsi extraordinara galerie 
cu vechi maeștri a prietenului meu Patrick Matthiesen. Patrick, 
un strălucit istoric al artei binecuvântat cu un ochi infailibil, n-ar 
fi îngăduit niciodată ca o pictură făcută de Artemisia Gentileschi 
și atribuită greșit să zacă în depozitul său aproape o jumătate 
de veac. Tabloul descris în Vio/oncelista nu există. Dacă ar 
exista, ar semăna foarte mult cu cel făcut de tatăl Artemisiei, 
Orazio, expus la National Gallery of Art din Washington. 

La fel ca Julian Isherwood și noua sa parteneră la conducerea 
galeriei, Sarah Bancroft, locuitorii versiunii mele a lumii artei din 
Londra sunt cu toţii fictivi, ca și bufoneriile lor uneori îndoielnice. 
Întâlnirea lor la un pahar în restaurantul Wilton's din mijlocul 
verii ar fi fost deplin permisă, dat fiind că localul din Londra, 
obiectiv turistic, își deschisese ușile pentru scurt timp, înainte ca 
o creștere a ratei de infectare cu coronavirus să-l silească pe 
prim-ministrul Boris Johnson să închidă toate afacerile 
neesenţiale. De câte ori a fost posibil, am încercat să ader la 
condiţiile predominante și la restricţiile ordonate de guvern. Insă 
când a fost nevoie mi-am îngăduit licenţa de a spune povestea 
fără povara strivitoare a pandemiei. Am ales Elveţia ca scenă 
principală în Vio/oncelista deoarece acolo viaţa a decurs în linii 
mari normal până în noiembrie 2020. Acestea fiind spuse, un 
concert privat și o recepţie la Kunsthaus Zurich, fie și pentru o 
cauză atât de meritorie ca democraţia, probabil n-ar fi avut loc 
la jumătatea lui octombrie. 

Îi cer preaplecată iertăciune celebrei Janine Jansen pentru 
comparaţia nu prea măgulitoare cu Anna Rolfe. Domnișoara 
Jansen este considerată, pe drept cuvânt, una dintre cele mai 


VP - 308 


bune violoniste din generaţia sa, iar Anna, desigur, nu există 
decât în imaginaţia mea. Ea a apărut în al doilea roman despre 
Gabriel Allon, Asasinul englez, alături de Christopher Keller. 
Martin Landesmann, bancherul meu elveţian devotat, chiar dacă 
are multe păcate, a apărut prima dată în The Rembrandt Affair. 
Povestea duelului sângeros dintre Gabriel și negustorul de arme 
rus Ivan Harkov este spusă în romanul Moscow Rules și în 
urmarea lui, The Defector. 

Admiratorii lui F. Scott Fitzgerald au observat, fără îndoială, 
fragmentul strălucit din Marele Gatsby care apare în capitolul 32 
din Violonista. Ca să se știe, sunt conștient de faptul că serviciul 
secret de informații al Israelului nu-și mai are sediul pe 
Bulevardul Regele Saul din Tel Aviv. Nu există o casă 
conspirativă în moșav-ul istoric Nahalal - cel puţin, nu una de 
care să știu eu -, iar Gabriel și familia sa nu locuiesc pe Strada 
Narkiss din Ierusalimul de Vest. Totuși, din când în când, pot fi 
văzuți la Focaccia de pe Strada Rabbi Akiva, unul dintre 
restaurantele mele preferate din lerusalim. 

Puternica instituţie germană Deutsche Bank AG, nu fictiva 
mea RhineBank, a fost cea care a finanţat construirea lagărului 
de exterminare Auschwitz și fabrica din apropiere care producea 
granulele de Zyklon B. Și Deutsche Bank a fost cea care a 
câștigat milioane de reichsmark naziste prin arianizarea firmelor 
deținute de evrei. De asemenea, Deutsche Bank a plătit amenzi 
de miliarde de dolari pentru că a ajutat naţiuni lipsite de 
scrupule, ca Iranul și Siria, să ocolească sancţiunile impuse de 
SUA; pentru că a manipulat rata de împrumut interbancar din 
Londra; pentru că a vândut titluri de valoare toxice, bazate pe 
ipoteci, unor investitori neavizaţi; și pentru că a spălat bunuri 
rusești în valoare de nu se știe câte miliarde de dolari prin așa- 
numita ei „Spălătorie de rufe rusești”. In 2007 și 2008, Deutsche 
Bank a acordat o linie de credit neasigurată de un miliard de 
dolari lui VTB Bank, controlata de Kremlin, care a finanţat 
serviciile de spionaj ruse și a asigurat locuri de muncă sub 
acoperire agenţilor de spionaj ruși aflaţi în străinătate. Ceea ce 
însemna că cea mai mare bancă din Germania, cu bună știință 
sau fără, a fost un partener furnizor de fonduri în războiul lui 
Vladimir Putin împotriva Occidentului și a democrației liberale. 

Acest război este purtat tot mai mult de acoliţii lui Putin și de 
companiile private, ca Grupul Wagner și Internet Research 


VP - 309 


Agency, fabrica de troli din Sankt-Petersburg despre care se 
spune că a intervenit în alegerile prezidenţiale din SUA în 2016. 
IRA a fost una dintre cele trei companii ruse nominalizate într-un 
amplu rechizitoriu publicat de Departamentul de Justiţie în 
februarie 2018, în care erau prezentate amănunţit scopul și 
rafinamentul intervenţiei ruse. După spusele consilierului special 
Robert S. Mueller Ill, agenţii operativi ruși din online au furat 
identitatea unor cetățeni americani, au pozat în activiști politici 
și religioși pe reţelele sociale și s-au folosit de subiecte cu 
potenţial conflictual, ca rasa și imigrarea, ca să aţâţe un 
electorat deja dezbinat - totul în sprijinul candidatului preferat 
de ei, starul de reality-show și dezvoltatorul imobiliar Donald 
Trump. Agenţii ruși s-au dus și în SUA ca să adune informaţii. Și- 
au concentrat eforturile pe statele-cheie din bătălie și, în mod 
remarcabil, și-au coordonat pe ascuns acţiunile cu membri ai 
campaniei lui Trump în august 2016 ca să organizeze mitinguri 
în Florida. 

Intervenția rusă a inclus și o piratare a Comitetului Naţional 
Democrat, care a dus la scurgerea de informaţii devastatoare în 
plan politic a mii de e-mailuri, stârnind mare agitaţie în 
Convenţia Democrată din Philadelphia. În raportul final, dat 
publicităţii în formă revizuită în aprilie 2019, Robert Mueller a 
spus că eforturile Moscovei au făcut parte dintr-o campanie 
„generalizată și sistematică” de a-l sprijini pe Donald Trump și 
de a-i submina rivala, pe Hillary Clinton. Mueller n-a putut să 
stabilească existența unei conspirații criminale pasibile de 
punere sub acuzare între campania lui Trump și guvernul rus, 
însă a afirmat că martori-cheie au folosit comunicare codificată, 
au avut comportament obstrucționist, au dat mărturii false sau 
care au indus în eroare, sau au ales să nu depună mărturie. 
Poate cea mai incriminatoare a fost concluzia consilierului 
special că această campanie a lui Trump „se aștepta să tragă 
foloase electorale de pe urma informaţiilor furate și date 
publicităţii prin eforturile rușilor”. 

Un raport exhaustiv în cinci volume dat publicităţii de 
Comitetul Informativ al Senatului, condus de republicani în 
august 2020, a mers chiar mai departe, înfăţișându-i pe 
consilierii de rang înalt ai lui Trump ca dornici să obţină sprijin 
de la principalul adversar mondial al Americii. Raportul, punctul 
culminant al unei investigaţii de trei ani, prezintă detaliat o 


VP - 310 


rețea complexă de contacte între campania lui Trump și ruși 
care au legături cu Kremlinul și cu serviciile de informaţii ruse. 
Spune că legătura „cea mai directă” a fost Paul Manafort, 
agentul secret republican veteran căruia îi place să trăiască pe 
picior mare - în garderoba sa vastă cu haine scumpe există și o 
jachetă din piele de strut în valoare de 15.000 de dolari -, care a 
fost pentru scurt timp directorul campaniei. Manafort, sugerează 
comitetul, a fost compromis de faptul că a câștigat zeci de 
milioane de dolari reprezentând candidaţi politici pro Kremlin 
din Ucraina. De asemenea, era profund îndatorat oligarhului rus 
Oleg Deripaska, pe care comitetul l-a caracterizat ca 
„reprezentant” al serviciilor de spionaj ale Kremlinului și Rusiei. 

Insă până și Oleg Deripaska trebuie să fi fost luat prin 
surprindere când în zorii zilei de 9 noiembrie 2016 Donald 
Trump a apărut în faţa suporterilor uluiţi din sala de bal a unui 
hotel din Manhattan ca președintele învingător în alegeri al celei 
mai puternice naţiuni din lume. După ce s-a instalat în funcţie, 
Trump i-a umplut de laude pe bandiții autoritariști, a primit la 
Casa Albă populiști antidemocratici europeni, a dat peste cap 
eforturile SUA de a promova democrația în lume și a perturbat 
relațiile cu aliaţii tradiţionali ca Marea Britanie, Germania, Franţa 
și Canada. Și odată, în timpul unei întâlniri în Biroul Oval cu 
ministrul de externe rus și ambasadorul rus la Washington, 
Trump a divulgat o informaţie foarte secretă oferită de un aliat 
apropiat din Orientul Mijlociu - informaţie care era atât de 
secretă, încât nu era împărtășită tuturor membrilor guvernului 
SUA. Acel aliat din Orientul Mijlociu era Israelul, și se spune că 
divulgarea secretului a periclitat o operaţiune care dăduse 
spionajului israelian o fereastră spre acţiunile interne ale 
Statului Islamic în Siria. 

Insă poate cel mai îngrijorător lucru era hotărârea lui Trump 
de a retrage SUA din NATO, temelia ordinii postbelice globale. 
Se spune că fostul șef de cabinet al Casei Albe, John Kelly, ar fi 
zis că „una dintre cele mai dificile sarcini cu care s-a confruntat” 
a fost încercarea de a-l împiedica pe Trump să iasă din alianţă. 
John Bolton, după ce și-a dat demisia din funcţia de consilier pe 
problemele de securitate naţională, a scris că era convins că 
Trump o să iasă din NATO dacă e ales a doua oară. 

Obsesia lui Trump cu subminarea blocului NATO și fidelitatea 
sa specială faţă de Vladimir Putin au ridicat întrebări neplăcute 


VP - 311 


despre loialitatea lui, ca și purtarea lui la o mult-așteptată 
întâlnire la vârf cu Putin la Helsinki în iulie 2018. Stând alături de 
liderul rus, Trump și-a făcut propria comunitate a serviciilor de 
informaţii să tragă concluzia că Moscova a intervenit în alegeri. 
Până și colegii republicani l-au condamnat, răposatul John 
McCain din Arizona calificând remarcile ca „cele mai 
scandaloase” făcute vreodată de vreun președinte american. In 
seara aceea, în New York Times a apărut o frază care cândva 
era inimaginabilă, scrisă de editorialistul Thomas L. Friedman: 
„Există dovezi covârșitoare că președintele nostru, pentru prima 
dată în istorie, este angrenat, în mod deliberat, sau prin 
neglijenţă crasă, sau din cauza propriei personalităţi perverse, 
într-un comportament trădător”. 

Friedman nu era singurul îngrijorat de purtarea președintelui. 
După spusele legendarului reporter Bob Woodward, Dan Coats, 
fostul senator republican conservator din Indiana care a fost 
primul director al serviciului de informaţii naţional, se temea că 
președintele SUA acţionează ca un agent rus. Coats, a scris 
Woodward în capodopera sa din 2020, Furia, „continua să aibă 
convingerea secretă, care se întărise, nu slăbise, cu toate că nu 
era sprijinită pe dovezi, că Putin îl are cu ceva la mână pe 
Trump”. 

Fără îndoială, Coats a fost alarmat de eforturile făcute de 
Trump ca să ascundă amănuntele întâlnirilor față în față cu 
Putin. O dată, după o întâlnire la Hamburg, Trump se spune că a 
recurs la măsura extraordinară de a lua notele scrise de mână 
de traducătorul său. După spusele lui Washington Post, nicăieri 
în dosarele guvernului SUA nu există o înregistrare amănunţită 
despre cinci întâlniri dintre Donald Trump și Vladimir Putin. 

Comunitatea serviciilor de informaţii din SUA a tras concluzia 
că Putin, hotărât să-l ajute pe Trump să-și păstreze funcţia, a 
autorizat a doua intervenţie rusească în timpul campaniei 
prezidenţiale din 2020. Trump, a cărui lipsă de popularitate a 
atins un nivel fără precedent, prejudiciat de felul prostesc în 
care a gestionat pandemia de coronavirus, a devenit primul 
președinte de la George H.W. Bush încoace căruia poporul 
american i-a refuzat realegerea. A primit 232 de voturi ale 
electorilor, mult mai puţin decât cele 270 cerute, și a pierdut 
alegerea poporului cu peste șapte milioane de voturi, o marjă de 
4,4 procente. Din 1960 încoace, cinci alegeri au fost la diferenţă 


VP - 312 


mai mică. Și totuși, niciunul dintre candidaţii învinși - Richard 
Nixon, Hubert Humphrey, Gerald Ford, Al Gore și John Kerry - n- 
a refuzat să-și recunoască înfrângerea, n-a perturbat 
transmiterea oficială a puterii și n-a instigat la insurecție 
violentă. Dar, ce-i drept, niciun alt candidat la președinția 
Americii n-a solicitat, acceptat și exploatat ajutorul unei forțe 
străine ostile. Această onoare o are numai Donald Trump. 

Refuzul lui Trump de a accepta rezultatele alegerilor a lăsat 
America primejdios de divizată. De asemenea, a slujit la 
radicalizarea și mai pronunţată a Partidului Republican. Pippa 
Norris de la Kennedy School of Govemment, Harvard, a tras 
concluzia că GOP?-ul lui Trump este acum un partid populist 
autoritarist care „e gata să submineze principiile democratice în 
goana după putere”, la fel ca formațiunile de extremă dreaptă 
Alternativă pentru Germania, Partidul Libertăţii din Austria și 
Alianța Civică din Ungaria, condusă cu mână de fier de Viktor 
Orbân. 

Sondajele recente par să sprijine concluzia profesoarei Pippa 
Norris. Mulţi dintre votanţii republicani nu mai cred în 
democrație. Lucru și mai îngrijorător, dintr-o anchetă 
desfășurată de conservatorul American Enterprise Institute a 
reieșit că 39% din republicani susţin folosirea violenţei pentru 
atingerea scopurilor politice. Mulţi vorbesc pe față de război 
civil. Acum, printre delegații la Congres ai partidului se numără 
două membre - Lauren Boebert din Colorado și Marjorie Taylor 
Greene din Georgia - care și-au exprimat sprijinul pentru 
elemente ale teoriei conspirației de extremă dreaptă antisemite 
numite QAnon. Înainte să câștige în districtul ei profund roșu din 
Georgia, Greene și-a exprimat online sprijinul pentru executarea 
unor agenţi FBI și unor membri democrați ai Congresului, printre 
care purtătorul de cuvânt al Camerei Reprezentanţilor, Nancy 
Pelosi. Alt membru republican dintre cei veniţi în 2020, Mary 
Miller, l-a citat favorabil pe Adolf Hitler într-un discurs înfocat 
ținut cu o zi înainte de insurecția de la Capitoliu. Și totuși, 
stimata doamnă din partea de sud-vest a statului Illinois rămâne 
în Conferinţa Republicană a Camerei Reprezentanţilor. 

Și toate astea Vladimir Putin le găsește, cu siguranţă, pe 
gustul său. Da, în cele din urmă Donald Trump l-a dezamăgit 
nereușind să-i ofere retragerea americană din NATO, însă 


24 Grand Old Party, Partidul Republican. 
VP - 313 


stricăciunile pe plan intern pe care le-a lăsat în urmă Trump vor 
da roade în anii următori. Numai asediul Capitoliului, și tot a 
meritat investiţia făcută de Rusia. Acei adepţi ai supremaţiei 
rasei albe, neonaziști, antisemiţi și teoreticieni ai conspirației 
QAnon care au jefuit templul democraţiei americane în numele 
lui Donald Trump făceau și ei jocul lui Putin. La fel și gazdele 
talk-show-urilor și emisiunilor de știri de la radio și televiziune 
care au aţțâţat furia răsculaților cu fantezii neîntemeiate despre 
furarea alegerilor. O Americă divizată politic și destabilizată - o 
Americă virând spre naționalism, autoritarism și izolare - nu i-ar 
pune nicio problemă lui Putin acasă sau în tările în care ţintește 
să extindă influenţa răuvoitoare a Rusiei. În ceea ce-l privește 
pe Vladimir Putin, au fost bani bine cheltuiţi. 


VP - 314 


l4 114 a E aia 
E He/FIEIEIE REEE PS 


tin 


© 
es, LS 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 315