Daniel Silva — Asasinul englez

DANIEL SILVA 


ASASINUL 
ENGLEZ 


„iei care se pricep spun că avem dea face 
cu moul poha Le Cart“ (Chicago Sun-Times} 


DANIEL SILVA 


ASASINUL 
ENGLEZ 


Traducere din limba engleză 
de Ileana Dinu 


POLIROM 
2009 


Colecţia THRILLER este coordonată 
de Bogdan-Alexandru Stănescu. 


Daniel Silva, The English Assassin 
Copyright © Daniel Silva, 2002 


All rights reserved 
© 2009 by Editura POLIROM, pentru prezenta traducere 


Wwww.polirom.ro 


Editura POLIROM 
laşi, B-dul Carol | nr. 4, P.O. Box 266, 700506 
Bucureşti, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7, P.O. Box 1-728, 
030174 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: 


SILVA, DANIEL 
Asasinul englez / Daniel Silva; 
trad, de Illeana Dinu. — laşi: Polirom, 2009 
ISBN 978-973-46-0770-9 
|. Dinu, Ileana (trad.) 
821.111 (73)-31=135.1 
Printed în ROMANIA 


Daniel Silva (n. 1960) este considerat liderul noii generaţii 
de autori de thriller şi romane polițiste din Statele Unite. 
Comparat cu John Le Carré, Silva a publicat până în prezent 12 
romane. Scriitor american de origine portugheză, Silva s-a 
născut în statul Michigan şi şi-a început cariera ca jurnalist, 
devenind corespondentul United Press International în Orientul 
Mijlociu. S-a întors în Statele Unite, unde a lucrat ca producător 
de televiziune, pentru CNN. A debutat în 1966, cu romanul 7he 
Unlikely Spy, care a intrat imediat pe lista de bestselleruri a New 
York Times. Cel mai cunoscut personaj al său este restauratorul 
de tablouri Gabriel Allon, fost asasin al Mossad. Daniel Silva 
trăieşte, în prezent, în Georgetown, împreună cu soţia şi cei doi 
copii ai săi. 

Asasinul englez este al doilea roman din ciclul de 9 cărţi ce-l 
au în prim-plan pe Gabriel Allon. Fostul agent Mossad este 


angajat de către un misterios bancher elveţian, căruia trebuie 
să-i restaureze un tablou. Numai că jobul va lua o întorsătură cu 
totul neaşteptată: angajatorul este mort, iar ceea ce pare să fi 
fost o colecţie impresionantă de Mari Maeştri a dispărut. Deşi 
anii petrecuţi în slujba Mossadului au trecut de mult, Allon se 
teme că implicarea sa în descoperirea cadavrului nu va fi bine 
văzută de autorităţile elveţiene, drept care încearcă să 
părăsească ţara. Este prins şi acuzat nu numai de uciderea 
bancherului Augustus Rolfe, dar şi de asasinarea palestinianului 
Ali Hamidi, în urmă cu 25 de ani, pe teritoriul elveţian. Din 
această clipă, Allon nu-şi mai poate nega trecutul, şi îşi foloseşte 
întreaga experienţă pentru a scăpa din mâinile acuzatorilor şi 
pentru a dezlega misterul. 


Lui Phyllis Grann, în sfârşit - şi, ca întotdeauna, 
soției mele, Jamie, şi copiilor mei, Lily şi Nicholas 


„Gnom s. (mit.) Orice creatură mică, diformă, 
asemănătoare cu un pitic, care se presupune că 
trăieşte în pământ şi-i păzeşte comorile.“ 

Webster's New World Dictionary 


„Muşamalizarea trecutului a devenit o tradiţie în 
Elveţia.“ 


Jean Ziegler 
The Swiss, the Gold, and the Dead 


Prolog 
ELVEŢIA 
1975 


Marguerite Rolfe săpa în propria grădină, din cauza secretelor 
pe care le găsise în biroul soțului ei. Era târziu pentru treaba 
asta, trecuse deja de miezul nopții. Dezghețul din primăvară 
lăsase pământul moale şi umed, iar lopata îl despica fără mare 
greutate, ajutând-o să înainteze fără zgomot. Pentru asta era 
de-a dreptul recunoscătoare. Soţul şi fiica ei dormeau în vilă, iar 
ea nu voia să-i trezească. 

De ce nu putea fi mai simplu, de exemplu nişte scrisori de 
dragoste de la altă femeie? Ar fi urmat o ceartă serioasă, iar 
Marguerite şi-ar fi mărturisit propria relație sentimentală. Odată 
ce ar fi renunțat fiecare la amanti, viața de familie ar fi revenit 
la normal. Dar ea nu găsise scrisori de dragoste - găsise ceva 
mai rău. 

Pentru o clipă se simţi vinovată. Dacă n-ar fi scotocit prin 
biroul lui, n-ar fi găsit niciodată fotografiile. Ar fi putut să-şi 
trăiască restul vieții într-o binecuvântată nepăsare, crezând că 
soțul ei era ceea ce părea. Dar acum ştia. Bărbatul ei era un 
monstru, iar viața lui o minciună - o minciună totală, meticulos 
întreținută. Ca atare, ea însăşi era o minciună. 

Marguerite Rolfe se concentră asupra săpatului, înaintând 
încet, dar constant. După o oră, reuşi să termine. Săpase o 
groapă bună: avea doi metri lungime şi jumătate de metru 
lățime. La vreo cincisprezece centimetri de suprafață dăduse 
peste un strat dens de argilă. De aceea, groapa era mai puțin 
adâncă decât ar fi preferat. Dar nu conta. Ştia că nu era 
definitivă. 

Luă pistolul. Era arma preferată a soțului ei, un pistol 
minunat, făcut special pentru el de un maestru armurier din 
Milano. Nu va mai putea să-l folosească niciodată. Ideea aceasta 
îi făcu plăcere. Se gândi la Anna. Te rog, nu te trezi, Anna. 
Dormi, dragostea mea. 

Apoi intră în groapa pe care-o săpase, se întinse pe spate, îşi 
băgă teava pistolului în gură şi trase. 


Pe fată o trezi muzica. Nu recunoştea piesa şi se întrebă cum 
de îşi croise tocmai acum drum în gândurile ei. li stărui un 
moment în minte, o serie de note descendente, un diminuendo 


calm. Cu ochii încă închişi, întinse mâna şi pipăi cutele 
cearşafului, până când atinse trupul aflat la câţiva centimetri de 
ea. Degetele ei trecură peste talia îngustă, urcară spre gâtul 
subțire, elegant, spre formele graţioase. Se certaseră seara 
trecută. Acum era momentul să lase în urmă orice neînțelegere 
şi să se împace. 

Se ridică din pat şi imbrăcă un capot. O aşteptau cinci ore de 
exerciţii. Avea treisprezece ani, afară era o dimineață de iunie 
scăldată în soare şi aşa urma să îşi petreacă ziua - dar nu numai 
pe aceasta, ci toată vara. 

Întinzându-şi gâtul, se uită pe fereastră la grădina plină de 
flori. Era un amestec de culori primăvăratice. Dincolo de grădină 
se ridica panta abruptă a peretelui văii. Deasupra lui străjuiau 
crestele muntilor acoperite de zăpadă, strălucind în soarele 
verii. Îşi apăsă vioara în scobitura gâtului şi se pregăti să 
înceapă primul studiu. 

Atunci observă ceva în grădină, o movilă de pământ, o groapă 
lungă, nu prea adâncă. Din poziţia favorabilă de la fereastră, 
văzu o bucată de material alb întinsă pe fundul gropii şi nişte 
mâini palide, care strângeau patul unei arme. 

— Mama! strigă ea, iar vioara căzu, lovindu-se de podea. 


Deschise larg uşa de la biroul tatălui ei, fără să mai bată. Se 
aşteptase să-l găsească la birou, aplecat asupra catastifelor lui, 
dar îl văzu aşezat pe marginea unei berjere cu spătar înalt, 
aflată lângă şemineu. O siluetă micuță, ca de spiriduş, 
îmbrăcată în obişnuita sa jachetă albastră şi cravată cu dungi. 
Nu era singur. Celălalt bărbat purta ochelari de soare, cu toată 
întunecimea sobră a biroului. 

— Ce naiba faci? se răsti tatăl ei. De câte ori ţi-am spus să nu 
intri când uşa este închisă? Nu vezi că port o discuţie 
importantă? 

— Tată... 

— Îmbracă-te cum se cuvine! La ora zece dimineaţa mai eşti 
încă în halat! 

— Tată, trebuie... 

— Poate aştepta până termin. 

— Nu, nu poate, tată! 

Aproape că strigă aceste cuvinte, atât de tare încât îl făcu pe 
omul cu ochelari să tresară. 


— Îmi cer scuze, Otto, dar manierele fiicei mele lasă de dorit, 
din cauza prea multor ore petrecute doar cu vioara ei. Mă scuzi? 
Nu voi lipsi decât un minut. 


Tatăl Annei Rolfe mânuia cu multă grijă documentele 
importante, iar biletul pe care-l luă din groapă nu făcu excepție. 
Când îl termină de citit, îşi ridică brusc privirea, uitându-se într-o 
parte şi-n alta, de parcă s-ar fi temut că-i citea careva peste 
umăr. Asta văzu Anna de la fereastra dormitorului ei. 

Când se întoarse şi porni înapoi spre vilă, îşi aruncă ochii spre 
fereastră, întâlnind privirea Annei. Se opri şi se uitară un 
moment unul la celălalt. Nu era o privire de înțelegere. Sau de 
remuşcare. Era o privire plină de suspiciune. 

Ea plecă de la fereastră. Vioara Stradivarius zăcea acolo unde 
căzuse. O ridică. Jos, auzi vocea tatălui ei, spunându-i calm 
oaspetelui despre sinuciderea soției sale. Işi ridică vioara la 
nivelul gâtului, aşeză arcuşul pe strune şi închise ochii. Sol 
minor. Diferite secvențe de urcări şi coborâri. Arpegii. Terte 
rupte. 


— Cum poate să cânte într-un moment ca acesta? 

— Mă tem că nu prea ştie să facă altceva. 

După-amiaza târziu, spre seară. Cei doi bărbați erau din nou 
singuri în birou. Poliţia îşi încheiase cercetările preliminare, iar 
cadavrul fusese ridicat. Biletul zăcea pe masa extensibilă dintre 
ei. 

— Un medic i-ar putea da un sedativ. 

— N-o să accepte. Mă tem că are temperamentul şi 
încăpățânarea mamei ei. 

— Poliția a întrebat dacă a existat vreun bilet? 

— Nu cred că este cazul să implic poliția în problemele 
personale ale acestei familii, mai ales în cele legate de 
sinuciderea soției mele. 

— Şi fiica ta? 

— Ce e cu fiica mea? 

— Te urmărea de la fereastră. 

— Fiica mea este problema mea. Voi proceda cu ea aşa cum 
voi considera de cuviință. 

— Sper că aşa va fi. Dar fă-mi o mică favoare. 

— Care este aceea, Otto? 


Mâna lui albă pipăi suprafaţa mesei, până ajunse să se aşeze 
pe bilet. 

— Arde chestia asta blestemată şi tot ce mai ai. Asigură-te că 
nu se împiedică nimeni de vreo amintire neplăcută din trecut. 
Suntem în Elveţia. Nu există trecut. 


Partea | 
PREZENTUL 


LONDRA 
ZURICH 


Odinioară solvabilă, firma Isherwood Fine Arts ocupase o 
parte dintr-o proprietate comercială bunicică de pe eleganta 
New Bond Street, din Mayfair. A urmat însă renaşterea retailului 
londonez şi strada New Bond sau New Bondstrasse, aşa cum era 
numită în derâdere în acest comerţ, a fost depăşită de 
semenelex sale, Tiffany şi Gucci şi Versace şi Mikimoto. Julian 
Isherwood şi alţi dealeri specializaţi în operele de muzeu ale 
Marilor Maeştri au fost exilați în St. James - Diaspora din Bond 
Street, aşa cum îi plăcea lui Isherwood s-o numească. În cele din 
urmă, s-a stabilit într-un depozit victorian părăginit dintr-o curte 
interioară cunoscută ca Mason's Yard, lângă birourile din Londra 
ale unei companii maritime greceşti neînsemnate şi o cârciumă 
care le livra mâncare funcţionarelor drăguţe care mergeau pe 
scutere. 

În rândul locuitorilor incestuoşi şi bârfitori din St. James, 
Isherwood Fine Arts era considerat un teatru destul de bun. 
Isherwood Fine Arts fusese locul dramelor şi tensiunii, al 
comediei şi tragediei, cu ridicări uluitoare şi căderi care, se pare, 
nu se mai sfârşeau. În mare măsură, asta se datora 
personalităţii proprietarului. Fusese blestemat cu un defect 
aproape fatal pentru un dealer de artă: îi plăcea să deţină 
operele de artă mai mult decât să le vândă. De fiecare dată 
când un tablou părăsea pereţii sălii sale elegante de expoziţie, 
Isherwood intra în panică. Din cauza acestei metehne, acum era 
încărcat cu un inventar apocaliptic de ceea ce, cu blândeţe, în 
această branşă se numeşte stoc nevandabil - tablouri pe care 
niciun cumpărător n-ar fi dispus să plătească un preţ bun. 
Tablouri fără căutare. Perimate, aşa cum le place să le spună pe 
Duke Street. Păcăleli. Dacă i s-ar fi cerut lui Isherwood să 
justifice această depreciere aparent inexplicabilă a 
discernământului său în afaceri, el ar fi ridicat probabil problema 
tatălui său, deşi îi obişnuise pe toţi ca niciodată - Şi insist, 
niciodată, amice - să nu vorbească despre tatăl său. 

Era pe val acum. Plutea. Se scălda în bani. Un milion de lire, 


mai precis, se aflau în contul său de la banca Barclay, graţie 
unui pictor venețian numit Francesco Vecellio şi a unui 
restaurator posac care-şi croia chiar acum drum pe pavajul ud 
de la Mason's Yard. 

Isherwood îşi îmbrăcă pelerina de ploaie. Statura sa 
englezească şi garderoba sa, la fel de englezească, ascundeau 
faptul că el nu era - cel puţin tehnic vorbind - nici pe departe 
englez. Era englez prin naţionalitate şi paşaport, da, dar german 
prin naştere, francez prin educaţie şi evreu prin religie. Doar 
puţini ştiau că numele său de familie era doar o distorsionare 
fonetică a originalului. Şi încă mai puţini ştiau că-i făcuse de-a 
lungul anilor favoruri unui anumit domn încăpățânat, de la o 
oarecare agenţie clandestină din Tel Aviv. Rudolf Heller era 
numele pe care-l folosea acest domn când trecea pe la galeria 
lui Isherwood. Era un nume de împrumut, tot aşa cum erau şi 
costumul albastru şi manierele sale de domn. Numele lui 
adevărat era Ari Shamron. 

— Omul are de ales în viaţă, nu? îi spusese Shamron când îl 
recrutase pe Isherwood. Nu trebuie să-şi trădeze ţara adoptivă, 
colegiul sau regimentul, dar trebuie să-i caute pe cei din neam 
cu el, tribul său, ca nu cumva un alt austriac nebun sau 
Măcelarul din Bagdad să încerce să ne transforme pe toţi în 
săpun, ce zici, Julian? 

— Aud, aud, Herr Heller. 

— Nu-ţi dăm niciun ban. Numele tău nu va apărea în dosarele 
noastre. O să-mi faci favoruri când şi când. Favoruri specifice, 
pentru un agent foarte special. 

— Super. Grozav. Unde semnez angajamentul? Ce fel de 
favoruri? Nimic dubios, sper? 

— Să zicem că trebuie să-l trimit la Praga. Sau la Oslo. Sau la 
Berlin, Doamne păzeşte. Tu va trebui să-i găseşti ceva de lucru 
acolo, în mod oficial. O restaurare. O autentificare. O 
consultaţie. Ceva potrivit pentru perioada în care va rămâne 
acolo. 

— Nu este nicio problemă, Herr Heller. Apropo, acest agent al 
dumitale are un nume? 

Agentul avea mai multe nume, se gândi Isherwood acum, 
urmărindu-l pe bărbatul care-şi croia drum prin curtea 
interioară. Adevăratul lui nume era Gabriel Allon, iar natura 
muncii sale secrete pentru Shamron se trăda prin lucrurile 


foarte subtile pe care le făcea acum. Prin felul în care se uita 
frecvent peste umăr, de când se strecurase prin pasajul din 
Duke Street. Prin felul în care, în pofida ploii constante, nu 
făcuse doar unul, ci două ocoluri ale curţii interioare, înainte de 
a se apropia de intrarea securizată a galeriei şi de a suna la uşa 
lui Isherwood. Bietul Gabriel. Unul dintre cei trei sau patru cei 
mai buni din lume în ceea ce face şi nu poate merge drept. Şi de 
ce nu? După ce păţiseră soţia şi copilul său la Viena... nimeni n- 
ar mai fi fost la fel. 

In mod neaşteptat, era de statură medie, iar mersul său lin 
părea să-l poarte fără efort pe Duke Street spre restaurantul 
Green, unde Isherwood rezervase o masă pentru cină. Când se 
aşezară, ochii lui Gabriel scrutară încăperea ca două faruri. Erau 
aproape migdalaţi, nefiresc de verzi şi foarte rapizi. Avea pomeţi 
laţi şi pătraţi, buzele închise la culoare, iar nasul ascuţit părea 
cioplit în lemn. Era un chip fără vârstă, se gândi Isherwood. 
Putea fi un chip apărut pe coperta unei reviste de modă 
masculină sau un chip dintr-un portret sever al lui Rembrandt. 
Era o figură cu multe origini posibile. Ceea ce fusese, oricum, un 
atu profesional perfect. 

Isherwood comandă limbă-de-mare umplută şi Sancerre, iar 
Gabriel ceai negru şi un bol cu consommé. Îi amintea lui 
Isherwood de un pustnic ortodox, care supravieţuia cu feta 
râncedă şi turte de pâine tare, nedospită, numai că Gabriel 
locuia într-o cabană cochetă aflată într-un golf îndepărtat, spălat 
de maree, din Cornwall, şi nu într-o mănăstire. Isherwood nu-l 
văzuse niciodată mâncând un meniu complet, zâmbind sau 
uitându-se după nişte şolduri atrăgătoare. Nu tânjea niciodată 
după ceva material. Avea doar două pasiuni: o maşină veche 
MG şi un ketch de lemn pe care şi le restaurase singur. Îşi 
asculta ariile la un CD portabil mic, îngrozitor, pătat cu vopsea şi 
cu lac. Cheltuia bani doar pentru consumul său zilnic. Avea mai 
multe piese de înaltă tehnologie în micul său studio din Cornwall 
decât erau în departamentul de conservare de la Tate Museum. 

Ce puţin se schimbase Gabriel în cei douăzeci şi cinci de ani 
de când se cunoscuseră! Câteva riduri se adăugaseră în jurul 
acelor ochi atenţi şi câteva kilograme la silueta subţirică. Era 
doar un băietan ceva mai răsărit în ziua aceea, tăcut ca un 
şoarece de biserică. Chiar şi atunci avea părul înspicat, pecetea 
unui băiat care făcea treabă de bărbat. 


— Julian Isherwood, el este Gabriel, spusese Shamron. Gabriel 
este un talent ieşit din comun, te asigur. 

Talent enorm, foarte adevărat, dar erau goluri în trecutul 
acestui tânăr - cum ar fi cei trei ani dintre absolvirea 
prestigioasei Şcoli de Artă din lerusalim şi ucenicia sa din 
Veneţia cu maestrul restaurator Umberto Conti. 

— Gabriel a călătorit o vreme prin Europa, spusese Shamron 
repezit. 

Atunci fusese ultima oară când se ridicase problema 
aventurilor europene ale lui Gabriel. Julian Isherwood nu-i 
spusese nimic din ce se întâmplase cu tatăl său, iar Gabriel nu 
vorbise despre ceea ce făcuse pentru Ari Shamron, alias Rudolf 
Heller, între 1972 şi 1975. În secret, Isherwood numea acea 
perioadă Anii Pierduţi. 

Isherwood îşi duse mâna la buzunarul hainei şi scoase un cec. 

— Partea ta din vânzarea lui Vecellio. O sută de mii de lire. 

Gabriel luă cecul şi-l vâri în buzunar cu o mişcare uşoară a 
mâinii. Avea mâini de magician şi, tot ca un magician, simţea că 
este indus în eroare. Cecul fusese aici, apoi dispăruse. 

— Partea ta cât a fost? 

— Îţi voi spune, dar trebuie să-mi promiţi mai întâi că nu vei 
divulga cifra nici uneia din păsările de pradă de pe aici, zise 
Isherwood, arătând cu mâna prin restaurantul Green. 

Gabriel nu zise nimic, ceea ce Isherwood interpretă ca o 
promisiune de tăcere veşnică. 

— Un milion. 

— Dolari? 

— Lire, amice. Lire. 

— Cine l-a cumpărat? 

— O galerie frumoasă din Midwestul american. Este expus cu 
mult bun-gust, te asigur. lţi poţi imagina? L-am luat cu 
şaisprezece mii dintr-o sală prăfuită de licitaţie din Hull, bănuind 
- a naibii bănuială - că asta era piesa care lipsea din altarul 
bisericii San Salvatore din Veneţia. Şi am avut dreptate! O 
lovitură ca asta se dă doar o dată în carieră, de două ori, dacă ai 
ocazia. Noroc. 

Au ciocnit, unul cu un pahar de vin cu picior, celălalt cu o 
ceaşcă de porțelan chinezesc. Tocmai atunci, un bărbat dolofan, 
purtând o cămaşă roz şi având obraji la fel de roz, asortaţi la 
cămaşă, se apropie de masa lor, suflând greu. 


— Julie! rosti el melodios. 

— Salut, Oliver. 

— Pe Duke Street se vorbeşte c-ai pus mâna pe un milion 
pentru Vecellio. 

— De unde naiba ai auzit asta? 

— Pe aici nu există secrete, iubitule. Dar spune-mi dacă e 
adevărat sau e o minciună murdară, subversivă. Se întoarse 
spre Gabriel, de parcă l-ar fi văzut prima dată, şi-i întinse o 
mână cărnoasă, ţinând între degetele-i dolofane o carte de 
vizită cu chenar auriu. Oliver Dimbleby. De la Dimbleby Fine 
Arts. 

Gabriel luă cartea de vizită fără o vorbă. 

— De ce nu stai să bei ceva cu noi, Oliver? zise Isherwood. 

Pe sub masă, Gabriel îşi aşeză piciorul peste al lui Isherwood 
şi apăsă tare. 

— Nu pot acum, iubitule. Creatura aia de acolo, toată numai 
picioare, mi-a promis să-mi susure porcării în ureche, dacă-i mai 
ofer un pahar de şampanie. 

— Slavă Domnului! izbucni Isherwood printre dinţii încleştaţi. 

Oliver Dimbleby o şterse. Gabriel îşi luă piciorul de pe al lui 
Isherwood. 

— Cam asta a fost cu secretele tale. 

— Vulturii, repetă Isherwood. Acum sunt pe val, dar când o să 
cad, or să se năpustească asupra mea aşteptând să mor, ca să- 
mi ciugulească oasele. 

— Poate de data asta o să ai mai multă grijă de bani. 

— Mă tem că sunt un caz disperat. De fapt... 

— O, Dumnezeule! 

— ... săptămâna viitoare mă duc la Amsterdam să văd o 
pictură. Este piesa centrală a unui triptic atribuit unui artist 
clasificat ca necunoscut, dar am una din acele bănuieli ale mele. 
S-ar putea să provină din atelierul lui Rogier van der Weyden. 
De fapt, poate voi licita o sumă mare pe el. 

— Se ştie că van der Weyden este greu de autentificat. | se 
atribuie o mână de lucrări, dar el n-a semnat, nici n-a datat 
vreun tablou. 

— Dacă provine din atelierul lui, va avea amprente pe el. lar 
dacă este cineva capabil să le găsească, acela eşti tu. 

— Voi fi fericit să le caut pentru tine. 

— Lucrezi la ceva acum? 


— Abia am terminat un Modigliani. 

— Am o treabă pentru tine. 

— Ce fel de treabă? 

— Am fost sunat de un avocat, acum câteva zile. Spunea că 
un client are o pictură care trebuie curățată. Mai spunea că 
acest client vrea ca tu să faci treaba şi că te va plăti bine. 

— Cum îl cheamă pe client? 

— Nu mi-a spus. 

— Ce fel de pictură? 

— Nu mi-a spus. 

— Şi atunci cum crezi c-o să meargă? 

— Te duci la vila lui, lucrezi la tablou. Proprietarul îţi plăteşte 
hotelul şi cheltuielile. 

— Unde? 

— Zurich. 

Ceva sclipi în ochii verzi ai lui Gabriel, o viziune, o amintire. 
Isherwood scotoci frenetic prin fişierele memoriei sale pe care 
nu se prea putea baza. L-am trimis vreodată la Zurich pentru 
Herr Heller? 

— Este vreo problemă cu Zurich-ul? 

— Nu, cu Zurich-ul nu. Cu cât voi fi plătit? 

— Cam dublu faţă de ce ţi-am dat eu, dacă te apuci imediat. 

— Dă-mi adresa. 


Gabriel nu mai avu răgaz să se întoarcă în Cornwall ca să-şi ia 
lucrurile, astfel că după-masă se duse la cumpărături. De pe 
Oxford Street, îşi cumpără două schimburi de haine şi o valiză 
mică de piele. Apoi se duse pe Great Russell Street şi intră în 
magazinul cu articole pentru restauratorii de artă, L. Cornelissen 
& Son. Un înger cu părul de culoarea inului pe nume Penelope îl 
ajută, alcătuindu-i un set de voiaj din pigmenţi, pensule şi 
solvenţi. Îl cunoştea după numele lucrărilor sale, iar el flirtă cu 
ea cu neruşinare, folosindu-şi accentul alterat al unui expatriat 
italian. Ea îi înfăşură lucrurile în hârtie de ambalaj şi i le legă cu 
o sfoară. El o sărută pe obraz. Părul îi mirosea a cacao şi a 
tămâie. 

Gabriel ştia prea multe despre terorism şi siguranţa zborurilor 
ca să mai călătorească cu avionul, aşa că luă metroul până la 
staţia Waterloo şi prinse un Eurostar de seară spre Paris. În Gare 
de l'Est luă un tren de noapte spre Zurich, şi pe la ora nouă 


dimineaţa cobora pe panta lină din Bahnhofstrasse. 

Cu câtă graţie îşi ascunde Zurich-ul bogățiile, se gândi. Mare 
parte din aurul şi argintul lumii se afla în subteranele băncilor de 
sub tălpile sale, dar nu existau turnuri de birouri hidoase care să 
marcheze limitele cartierului financiar, şi nici monumente ale 
celor care fac bani. Doar adevăruri spuse pe jumătate, discreţie 
şi deceptie. O femeie dispreţuită care evită să fie privită, ca să- 
şi ascundă ruşinea. Elveţia. 

Ajunse în Paradeplatz. De o parte a pieţei se afla sediul 
central al Credit Suisse, de alta Union Bank of Switzerland. 
Apariţia neaşteptată a unui stol de porumbei destrămă calmul. 
Traversă strada. 

Vizavi de hotelul Savoy era o staţie de taxiuri. Urcă într-o 
maşină care aştepta, după ce se uită la numărul de înregistrare 
şi-l memoră. Îi dădu şoferului adresa vilei, făcând tot posibilul 
să-şi ascundă accentul berlinez moştenit de la mama sa. 

Traversând râul, şoferul dădu drumul la radio. Un crainic 
transmitea ştirile de noapte. Gabriel se strădui să înţeleagă 
acest Ziiridiitsch. Închise aparatul de radio şi se concentră la ce- 
| aştepta. Erau unii oameni din lumea artei care considerau că 
restaurarea este o muncă plicticoasă, dar Gabriel vedea fiecare 
slujbă de acest gen ca pe o aventură, pe care o aştepta să se 
deschidă în faţa lui; un prilej de a trece printr-o oglindă spre alte 
tărâmuri, spre alte timpuri. Un loc unde succesul sau eşecul 
erau determinate de îndemânarea sa, de curaj şi de nimic 
altceva. 

Se întrebă la ce să se aştepte. Faptul că proprietarul îl 
solicitase pe el în mod special însemna că lucrarea era a unui 
Mare Maestru. Putea să presupună că tabloul era destul de 
murdar şi de deteriorat. Proprietarul n-ar fi trecut prin atâtea, n- 
ar fi cheltuit atât să-l aducă pe el la Zurich, dacă era nevoie doar 
de un strat nou de vernis. 

Deci cât va rămâne aici? Şase săptămâni? Şase luni? Greu de 
spus. Nu existau două restaurări identice; depindea mult de 
starea tabloului. Pentru Vecellio al lui Isherwood avusese nevoie 
de un an, deşi îşi luase un scurt respiro sabatic pe la mijlocul 
restaurării, graţie lui Ari Shamron. 


Rosenbuhlweg era o stradă îngustă, a cărei lăţime permitea 
trecerea a două maşini deodată şi se ivea brusc chiar din panta 


de la Zurichberg. Vilele erau vechi şi mari, strânse laolaltă. 
Ziduri văruite în alb, acoperişuri de ţiglă şi mici grădini între ele. 
Toate, în afară de cea în faţa căreia opri şoferul. 

Se afla sus pe propriul promontoriu şi, spre deosebire de 
vecinele sale, era retrasă cu câţiva metri de la stradă. Un gard 
metalic înalt, ca barele unei celule de puşcărie, înconjura 
perimetrul. La nivelul pavajului se afla o poartă securizată, 
dotată cu o cameră mică de supraveghere. Dincolo de poartă se 
ridicau nişte trepte de piatră. Apoi venea vila, o structură 
melancolică de piatră cenuşie cu turnulețe şi un portic înalt în 
faţă. 

Taxiul plecă. Dedesubt se aşterneau centrul Zurich-ului şi 
lacul. Norii acopereau în întregime ţărmul. Gabriel îşi aminti că 
într-o zi cu cer limpede se puteau vedea Alpii, dar acum era 
prea înnorat. 

Lângă poartă, pe un zid de piatră se afla interfonul. Gabriel 
ridică receptorul, îl auzi sunând la celălalt capăt şi aşteptă. 
Nimic. Puse receptorul la loc, apoi îl ridică din nou. Niciun 
răspuns. 

Scoase faxul avocatului pe care i-l dăduse Julian Isherwood, la 
Londra. Va trebui să ajungi fix la ora nouă dimineața. Sună şi vei 
fi escortat înăuntru. 

Gabriel se uită la ceas. Era nouă şi trei minute. 

Când îşi vâri hârtiile înapoi în buzunar începu să plouă. Se uită 
în jur: nicio cafenea unde să stea confortabil, niciun parc sau un 
scuar unde să se adăpostească de ploaie. Doar un deşert de 
bogăţie rezidenţială moştenită. Dacă rămânea prea mult pe 
trotuar, risca să fie arestat pentru că-şi pierdea vremea pe 
acolo. 

Scoase telefonul mobil şi formă numărul lui Isherwood. 
Probabil că acesta se afla în drum spre galerie. In timp ce 
aştepta să se facă legătura, şi-l imagină pe Isherwood la volanul 
noului său Jaguar strălucitor târându-se pe Piccadilly, de parcă 
ar fi pilotat un petrolier prin ape tulburi, înşelătoare. 

— Scuze, dar cred că s-a schimbat ceva. Tipul care trebuia să 
te aştepte a trebuit să plece din oraş pe neaşteptate. Ceva 
urgent. Nu a dat explicaţii, a fost destul de vag. Ştii cum pot fi 
elveţienii, amice. 

— Şi eu ce-ar trebui să fac? 

— Mi-a transmis codul de siguranţă de la poartă şi de la uşa 


din faţă. Poţi intra şi singur. Vei găsi un bilet pe măsuţa din holul 
de la intrare, explicându-ţi unde vei găsi tabloul şi banii pentru 
cazarea ta. 

— Cam neortodox, nu crezi? 

— Consideră-te fericit. Se pare că vei fi singur acolo câteva 
zile şi n-o să se uite nimeni peste umărul tău cât vei lucra. 

— Presupun că ai dreptate. 

— Acum haide să-ţi transmit codurile de siguranţă. Ai cumva 
hârtie şi pix? Sunt destul de lungi. 

— Spune-mi numerele, Julian. Plouă şi-o să mă ud ca naiba. 

— A, da. Tu şi şiretlicurile tale de salon. Aveam o fată la 
galerie care proceda cam la fel. 

Isherwood răpăi două serii de numere, fiecare cu opt cifre, şi 
întrerupse legătura. Gabriel ridică receptorul de la interfon şi 
formă numerele. Se auzi o sonerie; ridică zăvorul şi intră pe 
poartă. La intrarea din faţa casei repetă schema şi, după un 
moment, se afla în holul întunecat de la intrare, orbecăind după 
întrerupător. 

Plicul se găsea într-un vas mare de sticlă, pe o măsuţă veche, 
sculptată, din capul scării. Îi era adresat lui signore Delvecchio, 
numele sub care lucra Gabriel. Ridică plicul, desfăcându-l cu 
arătătorul. Hârtie obişnuită, cenuşie, de culoarea porumbelului, 
fără antet, bine lipit. Scris de mână foarte precis, nesemnat. ÎI 
duse la nas. Nu avea niciun miros. 

Gabriel începu să citească. Pictura se afla în salon, era un 
Rafael, Portretul unui tânăr. | se făcuse rezervare la hotelul 
Dolder Grand, aflat la vreo doi kilometri, în cealaltă parte a 
Zurichbergului. Avea mâncare în frigider. Proprietarul se 
întorcea la Zürich a doua zi. Îi era recunoscător dacă signore 
Delvecchio începea să lucreze fără întârziere. 

Gabriel îşi vâări biletul în buzunar. Aşadar, un Rafael. Era al 
doilea pentru el. Cu cinci ani în urmă, restaurase o mică bucată 
cu dedicație, o Madona cu Pruncul, după renumita compoziţie a 
lui Leonardo. Gabriel simţi furnicături răspândindu-i-se prin 
buricele degetelor. O ocazie extraordinară. Era fericit că 
acceptase slujba, indiferent de aranjamentele neortodoxe. 

Trecu printr-un coridor într-o încăpere mare. Era întuneric, nu 
ardea nicio lumină, iar draperiile grele erau trase până la capăt. 
Cu tot întunericul, avu senzaţia de dezordine, de aristocrație 
europeană de mijloc. 


Înaintă câţiva paşi. Sub picioarele sale covorul era umed. 
Mirosea a sare şi a rugină. Era un miros pe care Gabriel îl mai 
simţise. Se aplecă, atinse covorul cu degetele, pe care şi le 
ridică apoi în dreptul ochilor. 

Stătea în sânge. 


Covorul oriental era decolorat şi avea foarte mulţi ani, la fel şi 
cadavrul care zăcea în mijloc. Zăcea cu faţa în jos şi omul îşi 
întinsese mâna dreaptă înainte de a muri. Purta o jachetă 
albastră, la două rânduri de nasturi, cu partea din spate uzată, 
şi pantaloni gri de flanel. Pantofii îi erau maro, din piele de 
antilopă. 

Unul, cel drept, avea călcâiul şi talpa subţiate. Pantalonii i se 
ridicaseră pe fluierul piciorului. Pielea îi era şocant de albă, ca 
osul descărnat. Şosetele îi erau desperecheate. 

Gabriel se lăsă pe vine, cu obişnuinţa cuiva care se simte în 
largul său în preajma morţii. Cadavrul era al unui bărbat mic de 
statură, un metru cincizeci înălţime, nu mai mult. Zăcea în 
profil, partea stângă a feţei fiindu-i expusă. Cu tot sângele, 
Gabriel văzu maxilarul ascuţit şi pomeţii delicaţi. Părul îi era des 
şi alb ca zăpada. Se pare că bărbatul fusese împuşcat o dată în 
ochiul stâng şi glonţul ieşise prin spatele craniului. judecând 
după dimensiunea locului prin care ieşise, arma fusese de 
calibru mare. Gabriel îşi ridică privirea şi văzu că glonţul 
spărsese oglinda de deasupra şemineului. Suspecta că bătrânul 
murise de câteva ore. 

Se gândi că trebuia să sune la poliţie, dar apoi îşi imagină 
situaţia din punctul lor de vedere. Un străin care intră într-o casă 
scumpă, un cadavru împuşcat în ochi. In cel mai bun caz, ar fi 
fost reţinut pentru interogatoriu. Gabriel nu-şi putea permite 
asta. 

Se ridică şi-şi întoarse privirea de la mort la Rafael. O imagine 
izbitoare; un tânăr frumos, în semiprofil, iluminat senzual. 
Gabriel aprecie că fusese pictat pe vremea când Rafael lucra la 
Florenţa, probabil între anii 1504-1508. Păcat de bătrân! Ar fi 
fost o plăcere să restaureze un astfel de tablou. 

Se îndreptă spre holul de la intrare, se opri şi se uită în jos. 
Lăsase urme de sânge pe podeaua de marmură. Nu avea ce să 
facă. In astfel de cazuri, fusese instruit să dispară repede, fără 
să-şi facă probleme că lasă dezordine sau face zgomot. 


Îşi luă servieta, deschise uşa şi ieşi. Ploua mai tare acum şi, 
când ajunse la poartă, observă că nu mai lăsa urme de sânge pe 
dalele de piatră. 

Merse repede până când ajunse la o magistrală; era 
Krăhbuhlstrasse. Tramvaiul numărul 6 cobora încet pe panta 
dealului. Porni spre prima staţie cu paşi repezi, dar fără a fugi, şi 
sări în tramvai, fără să aibă bilet. 

Tramvaiul se puse în mişcare cu o smucitură. Gabriel se aşeză 
şi se uită la dreapta sa. Pe peretele vagonului era mâzgălită cu 
marker negru permanent o svastică aşezată peste Steaua lui 
David. Sub ea, două cuvinte: Juden Scheiss. 


Tramvaiul îl duse direct la Hauptbahnhof. În interiorul gării, 
într-o galerie comercială subterană, cumpără la un preţ 
exorbitant o pereche de cizme de piele Bally. Sus, în holul 
principal, verifică tabela cu plecările. Pleca un tren spre 
Munchen peste cincisprezece minute. De la Munchen putea să 
zboare seara înapoi spre Londra, unde se va duce direct acasă 
la Isherwood, în South Kensington, şi-l va strânge de gât. 

Cumpără bilet la clasa întâi şi se duse la toaletă, într-o cabină, 
îşi schimbă pantofii cu cizmele noi. Când ieşi, aruncă pantofii 
într-un coş de gunoi şi-i acoperi cu şerveţele de hârtie. 

Cum ajunse la peron, trenul începu să se pună în mişcare. 
Urcă în vagonul al doilea şi străbătu coridorul până ajunse la 
compartimentul său. Un moment mai târziu, când trenul 
pornise, Gabriel închise ochii, dar nu-l vedea decât pe omul mort 
lângă tabloul lui Rafael şi cele două cuvinte mâzgălite pe 
peretele tramvaiului: Juden Sheiss. 

Trenul opri la semnal. Se aflau încă pe peron. Afară, pe 
coridor, Gabriel auzi paşi. Apoi uşa compartimentului se 
deschise ca suflată de explozie şi doi ofiţeri de poliţie năvăliră 
înăuntru. 


2 
VITORIA, SPANIA 


La nouă sute şaizeci de kilometri spre vest, în oraşul basc 
Vitoria, un englez stătea în mijlocul umbrelor reci din Plaza de 
España, sorbindu-şi cafeaua sub arcada elegantă a unei 
cafenele. Deşi nu avea habar de ce se petrecea la Zurich, acele 
evenimente aveau să afecteze curând cursul vieţii sale bine 
ordonate. Deocamdată, atenţia lui era concentrată asupra 
intrării de la banca de dincolo de piaţă. 

Mai comandă o cafea cu lapte şi-şi aprinse o ţigară. Purta o 
pălărie cu boruri largi şi ochelari de soare. Părul lui avea acel 
luciu argintiu, sănătos, al bărbatului încărunţit prematur. 
Costumul său de poplin de culoarea nisipului se potrivea cu 
arhitectura care predomina în Vitoria, permițându-i să se 
contopească precum cameleonul cu ceea ce-l înconjura. Părea 
cufundat în ediţia din acea dimineaţă a ziarelor £/ País şi El 
Mundo. Ei bine, nu era chiar aşa. 

Pe aleea pavată cu piatră galbenă, un artist de graffiti 
mâzgălise un avertisment: Turişti, atenţie! Nu vă mai aflaţi în 
Spania! Acesta este teritoriu basc! Englezul nu se simţea deloc 
neliniştit. Dacă, dintr-un motiv oarecare, ar deveni ţinta 
separatiştilor, va şti să se păzească. 

Nu-şi lua privirea de la intrarea în bancă. În câteva minute, 
casierul numit Felipe Navarra va pleca de la bancă în pauza de 
prânz. Colegii credeau că se duce acasă, să ia masa şi să-şi facă 
siesta cu soţia. Aceasta, la rândul ei, credea că se întâlneşte în 
secret cu tovarăşii săi politici basci. In realitate, Felipe Navarra 
se îndrepta spre un apartament situat în oraşul vechi, la ieşirea 
din Plaza de la Virgen Blanca, unde-şi petrecea după-amiaza cu 
amanta sa, o fată frumoasă, cu părul negru, numită Amaia. 
Englezul ştia asta, pentru că de aproape o săptămână îl urmărea 
pe Navarra. 

La unu şi un sfert, Navarra ieşi din bancă şi se îndreptă spre 
oraşul vechi. Englezul puse o mână de pesetas pe masă, de- 
ajuns ca să acopere consumaţia şi un bacşiş generos pentru 
chelner, apoi o luă după el. Intrând pe o stradă aglomerată din 
piaţă, se ţinu la o distanţă sigură. Nu era nevoie să se apropie 


prea mult. Ştia încotro se îndreaptă ţinta sa. 

Felipe Navarra nu era un casier obişnuit. Era un agent activ al 
serviciilor secrete Euzkadi Ta Askatasuna (Pământul basc 
străbun şi libertatea) cunoscut mai bine ca ETA. In cadrul 
organizaţiei ETA, Navarra făcea parte din trupele de comando 
inactive. Ducea o viaţă normală, avea o slujbă obişnuită şi 
primea ordine de la un comandant anonim. Cu un an în urmă, 
fusese desemnat să ucidă un tânăr ofiţer din Guardia Civil. Din 
nefericire pentru Navarra, tatăl acestui ofiţer era un producător 
de vinuri de succes, cu mulţi bani, şi astfel a putut să finanţeze 
o căutare minuțioasă a ucigaşului fiului său. O parte din banii 
aceştia se aflau acum în contul din Elveţia al englezului. 

Printre experţii în terorism ai Europei, ETA era cunoscută 
pentru instruirea oamenilor săi şi pentru disciplina operaţională 
care rivaliza cu cea a Armatei Republicane Irlandeze, o grupare 
cu care englezul avusese legături în trecut. Dar pe baza 
observaţiilor de până acum ale englezului, Felipe Navarra părea 
mai degrabă un agent independent. Se duse direct spre 
apartamentul fetei, fără a-şi lua măsuri de precauţie sau de 
contrasupraveghere. Fusese un miracol că izbutise să-l ucidă pe 
ofiţerul din Guardia Civil şi să scape. Englezul se gândi că 
probabil îi făcea o favoare organizaţiei ETA pentru că-i elimina 
un agent atât de incompetent. 

Navarra intră în clădirea de apartamente. Englezul traversă 
strada spre o brutărie, de unde luă două plăcinte însiropate şi 
mai bău o cafea cu lapte. Nu-i plăcea să muncească pe 
stomacul gol. Se uită la ceas. Navarra intrase de douăzeci de 
minute, destul pentru preludiul unei partide de sex. 

Traversând strada liniştită, îi veni o idee amuzantă. Dacă-i 
telefona nevestei lui Navarra, o roşcată cu un temperament 
basc pătimaş, probabil că ar face ea treaba în locul lui. Dar, 
strict vorbind, asta ar fi o încălcare a contractului. În plus, voia 
s-o facă el. Englezului chiar îi făcea plăcere să-şi ducă treaba la 
capăt. 

Pătrunse în holul rece, întunecat. Chiar în faţa sa era intrarea 
într-o curte umbrită. La dreapta, un rând de cutii poştale. Urcă 
repede scările, până la uşa fetei de la etajul patru. 

Televizorul mergea, era o emisiune-concurs fără sens, pe 
Antena 3. Asta îl ajută pe englez, căci acoperea zgomotul destul 
de redus făcut de el ca să spargă broasca. Intră în apartament, 


închise uşa şi o încuie la loc. Apoi pătrunse în dormitor. 

Navarra stătea la capătul patului. Femeia era îngenuncheată 
pe podea, iar capul ei se mişca ritmic între picioarele lui. 
Degetele lui Navarra erau înfipte în părul ei şi ochii îi erau 
închişi, aşa că nu era conştient de noua prezenţă din încăpere. 
Englezul se întrebă de ce făceau dragoste pe fondul sonor al 
unui concurs de televiziune. Fiecare cu nebunia lui, se gândi el. 

Englezul străbătu încăperea rapid, din trei paşi puternici, 
zgomotul fiind acoperit de televizor. Trase un cuţit din teaca 
aflată pe braţul drept. Era o armă de soldat, un cuţit greu, 
zimţat, cu mâner legat în piele. Îl ţinea aşa cum fusese învăţat la 
sediul vechiului său regiment, pe un podiş bătut de vânturi din 
Midlands, Anglia. 

De obicei, când e înjunghiat un om, pornirea naturală este să 
se facă asta din spate, pentru ca ucigaşul şi victima să nu fie 
faţă în faţă, dar englezul fusese antrenat să omoare cu cuțitul 
prin faţă. În acest caz, însemna că elementul-surpriză se 
pierdea, dar englezul era un om al obiceiurilor şi credea că 
trebuie să facă lucrurile ca la carte. 

Mai înaintă câţiva paşi şi acum se afla în spatele fetei. Părul ei 
se revărsa pe spate într-un V alungit. Îi urmări linia şirei spinării 
până la talia îngustă, apoi şoldurile rotunjite de la o sarcină 
anterioară şi fesele curbate. 

Navarra deschise ochii. Încercă disperat să împingă fata din 
calea sa. Asasinul făcu asta în locul lui, prinzând-o cu mâna de 
păr, aruncând-o pe spate pe podeaua de lemn de esenţă tare, 
pe care alunecă, nimerind într-un lampadar. 

Fără a-şi lua ochii de la intrus, Navarra se trase în spate peste 
cearşafurile mototolite şi pipăi cu mâna, până dădu peste o 
grămadă de haine. Aşadar, avea armă. Englezul făcu un pas 
înainte şi-l prinse pe basc de gât cu mâna stângă, strângându-i 
laringele până i-l rupse. Apoi îl împinse pe pat, urcându-se cu 
genunchiul pe abdomenul lui. Navarra se zvârcoli, zbătându-se 
după aer, având o expresie de panică şi în acelaşi timp de 
resemnare totală pe chip. 

Englezul îi înfipse cuțitul în carnea moale de sub coaste, 
ridicându-l spre inimă. Ochii bărbatului ieşiră din orbite şi corpul 
lui se crispă, apoi se relaxă. Sângele năvăli peste lama cuţitului. 

Englezul scoase cuțitul din pieptul omului acum mort şi se 
ridică. Fata se săltă în picioare. Apoi făcu un pas înainte şi-l 


plesni cu putere peste faţă. 

— Cine naiba te crezi? 

Englezul nu prea ştia cum să procedeze cu ea. Tocmai îl 
urmărise cum îi înjunghiase amantul, dar se purta de parcă ar fi 
intrat cu cizmele murdare de noroi pe podeaua ei curată. 

Îl mai lovi o dată. 

— Lucrez pentru Aragón, idiotule! Mă văd cu Navarra de o 
lună. Tocmai voiam să arestăm şi restul celulei. Cine te-a trimis 
aici? N-a fost Aragón. Mi-ar fi spus. 

Stătea acolo aşteptând răspunsul lui, părând să nu se 
ruşineze de goliciunea ei. 

— Lucrez pentru Castillo. Îi vorbi calm şi fluent în spaniolă. Nu 
cunoştea pe nimeni cu numele de Castillo - fusese primul nume 
care-i trecuse prin minte. Unde-l văzuse? La plăcintărie? Da, 
acolo. Plăcintăria de peste drum. 

Ea îl întrebă: 

— Cine e Castillo? 

— Tipul pentru care lucrez. 

— Castillo lucrează pentru Aragón? 

— De unde să ştiu? De ce nu-l suni pe Aragón? El o să-l sune 
pe Castillo şi o să rezolvăm încurcătura. 

— Bine. 

— Sună-l de la telefonul de acolo. 

— O să-l sun, idiotule! 

— Fă-o în linişte, înainte de a afla toţi locatarii din clădire că 
tocmai am ucis un om. 

Ea îşi încrucişă braţele la piept, de parcă pentru prima oară ar 
fi devenit conştientă că era goală. 

— Cum te cheamă? 

— N-o să-ţi spun numele meu. 

— De ce nu? 

— De unde să ştiu că tu chiar lucrezi pentru Aragón? Poate 
lucrai cu amantul tău de acolo. Poate eşti membră în celula lui. 
Poate ai de gând să-ţi chemi prietenii, să vină să mă omoare. 

El ridică cuțitul plin de sânge şi trecu un deget peste lamă. 
Fata pufni dispreţuitor. 

— Nici nu te gândi să încerci asta! Idiotule! 

— Sună-l pe Aragón. Apoi o să-ţi spun numele meu. 

— O s-o încurci rău de tot. 

— Sună-l pe Aragón şi-o să-ţi explic totul. 


Se aşeză pe marginea patului, înşfăcă receptorul şi începu să 
formeze numărul cu violenţă. Englezul se apropie de ea şi-şi 
aşeză degetul pe furca aparatului, întrerupând legătura. 

— Ce crezi că faci? Cum te cheamă? 

Asasinul îi puse lama cuţitului la gât şi o tăie. Se dădu înapoi 
ca să evite izbucnirea sângelui ca dintr-un gheizer; apoi 
îngenunche în faţa ei, urmărind cum i se scurge viaţa din ochi. 
Când ea îşi dădea ultima suflare, se aplecă şi-i şopti numele la 
ureche. 


Englezul îşi petrecu restul zilei conducând pe şoseaua Vitoria- 
Barcelona, apoi pe autostrada de coastă de la Barcelona, 
trecând graniţa la Marsilia. Seara târziu urcă pe un feribot de 
pasageri ca să traverseze spre Corsica, în timpul nopţii. 

Era îmbrăcat ca un corsican obişnuit: pantaloni largi de 
bumbac, sandale prăfuite de piele, un pulover pentru zilele 
răcoroase de toamnă. Părul castaniu închis îi era tuns scurt. 
Costumul de poplin şi pălăria cu boruri largi pe care le purtase în 
Vitoria zăceau în coşul de gunoi al unei cafenele pe o stradă din 
Bordeaux. Aruncase peruca argintie pe fereastra maşinii, într-o 
strâmtoare montană. li înapoiase agentului de închirieri din oraş 
maşina înregistrată pe numele lui David Mandelson, una din 
multele sale identități false. 

Cobori în cabina sa, aflată sub punte. Era o cabină privată, cu 
propriul duş şi cu toaletă. 

Işi lăsă valiza mică de piele pe pat şi urcă pe puntea 
pasagerilor. Feribotul era aproape gol; câteva persoane se 
adunaseră să bea ceva la bar şi să mănânce. Era obosit după 
acea lungă călătorie, dar simţul strict al autodisciplinei nu-i 
permitea să se culce până nu cerceta feţele pasagerilor. 

Făcu turul punţii, dar nu văzu nimic alarmant, apoi intră în 
bar, unde comandă jumătate de litru de vin roşu şi intră în vorbă 
cu un corsican pe nume Matteo. 

Matteo trăia în partea de nord-vest a insulei, ca şi englezul, 
dar la două văi spre sud, în umbra lui Monte d'Oro. De douăzeci 
de ani nu mai fusese în valea englezului. Acesta era ritmul vieţii 
pe insulă. 

Conversaţia se axă pe incendiul care devastase valea 
englezului în precedentul sezon fără ploi. 

— Au aflat vreodată cine a făcut-o? îl întrebă Matteo, 


servindu-se din vinul englezului. 

Când acesta îi spuse că autorităţile suspectau că fuseseră 
separatiştii de la FLNC, corsicanul îşi aprinse o ţigară şi suflă 
fumul în tavan. 

— Tineri cu mintea înfierbântată! bombăni el şi englezul dădu 
încet din cap, aprobându-l. 

După o oră, îi ură noapte bună lui Matteo şi se întoarse în 
cabina sa. În valiză avea un radio mic. Ascultă ştirile de noapte 
ale unui post din Marsilia. După câteva minute de ştiri locale, se 
trecură în revistă ştirile externe. Pe Malul Stâng fusese o altă zi 
de conflicte între palestinieni şi forţele israeliene. În Spania, doi 
membri ai grupului terorist ETA fuseseră ucişi în oraşul Vitoria. 
lar în Elveţia, un bancher renumit, Augustus Rolfe, fusese găsit 
mort în locuinţa sa dintr-o zonă exclusivistă a Zurich-ului. 
Fusese reţinut un tip neidentificat. Englezul stinse radioul, 
închise ochii şi adormi imediat. 


3 
ZURICH 


Sediul Stadtpolizei din Zurich se afla la doar câteva sute de 
metri de gara de pe Zeughausstrasse, înghesuit între râul Sihl 
cel fumuriu şi un întins depozit feroviar. Gabriel fusese condus 
spre o curte centrală din piatră, într-o anexă de aluminiu şi 
sticlă, care adăpostea departamentul Omucideri. Acolo a fost 
introdus într-o cameră de anchetă, fără ferestre, mobilată cu o 
masă de lemn gălbui şi un trio de scaune desperecheate. Îi 
fusese luat bagajul împreună cu pensulele, vopselele şi 
chimicalele. La fel şi portmoneul, paşaportul şi telefonul mobil. Îi 
luaseră chiar şi ceasul de mână. Presupunea că ei sperau că 
astfel va fi dezorientat şi confuz. Dar era convins că ştie mai 
multe despre tehnicile de interogare decât poliţia din Zurich. 

Fusese chestionat de trei ori, de către trei ofiţeri diferiţi: o 
dată scurt, în gară, înainte de a fi luat în arest, şi de două ori în 
această încăpere. judecând după îmbrăcăminte şi după vârstă, 
importanţa anchetatorilor creştea progresiv. 

Uşa se deschise şi intră un singur ofiţer. Purta o haină de 
tweed, fără cravată. Îşi spunea sergent-major Baer. Se aşeză în 
faţa lui Gabriel, puse un dosar pe masă şi se uită la el de parcă 
ar fi fost o tablă de şah, iar el, cel care plănuia mişcarea 
următoare. 

— Numele, zise el în engleză. 

— Nu s-a schimbat de ultima oară când am fost întrebat. 

— Spune-mi cum te cheamă. 

— Numele meu este Mario Delvecchio. 

— Unde locuieşti? 

— În Port Navas, Cornwall. 

— Anglia? 

— Da. 

— Eşti italian şi trăieşti în Anglia? 

— Nu era o crimă ultima oară când m-am interesat. 

— N-am spus c-ar fi, dar totuşi este interesant. Cu ce te ocupi 
în Port Navas, Anglia? 

— Le-am spus asta primilor trei ofiţeri care m-au chestionat. 

— Da, ştiu. 


— Sunt restaurator de artă. 

— De ce te afli la Zurich? 

— Am fost angajat să curăâţ un tablou. 

— La vila din Zurichberg? 

— Da. 

— Cine te-a angajat să cureţi acest tablou? Să cureti? Asta 
este termenul folosit? Un cuvânt ciudat: curăţire. Te gândeşti la 
curățirea podelelor, a maşinilor sau a hainelor. Dar nu şi a 
tablourilor. Asta este expresia folosită în branşa ta? 

— Da, zise Gabriel şi inspectorul păru dezamăgit că răspunsul 
lui nu era ceva mai elaborat. 

— Cine te-a angajat? 

— Nu ştiu. 

— Ce vrei să spui? 

— Că nu mi-a spus nimeni foarte clar. Aranjamentele au fost 
făcute de un avocat din Zurich şi de un dealer de artă din 
Londra. 

— A, da, Julius Isherwood. 

— Julian. 

Cu respectul neamţului pentru munca de birou, detectivul 
făcu o adevărată demonstraţie de ştergere a cuvântului care-l 
deranjase şi notă cu grijă corecţia. 

Când termină, ridică privirea triumfător, de parcă aştepta 
aplauze. 

— Continuă. 

— Mi s-a spus doar atât: să mă duc la vilă. Voi fi aşteptat 
acolo şi condus în interior. 

— Cine te aştepta acolo? 

— Asta nu mi s-a spus niciodată clar. 

Faxul lui Isherwood se afla la dosar. Detectivul îşi puse o 
pereche de ochelari bifocali şi ridică faxul în lumină. Mişca din 
buze în timp ce citea. 

— Când ai ajuns la Zurich? 

— Aveţi cotorul biletului meu de tren. Ştiţi c-am ajuns azi- 
dimineaţă. 

Detectivul se încruntă, spunând că nu-i convenea ca suspecţii 
să-i spună ce ştia şi ce nu. 

— Unde te-ai dus după ce-ai ajuns? 

— Direct la vilă. 

— Nu te-ai dus la hotel mai întâi? 


— Nu, încă nu ştiam unde voi sta. 

— Unde te-ai gândit să stai? 

— După cum se vede din biletul care mi-a fost lăsat la vilă, 
fusese aranjat să stau la hotelul Dolder Grand. 

Baer trecu cu vederea acest pas aparent greşit şi continuă: 

— Cum ai ajuns de la Hauptbahnhof la vilă? 

— Cu un taxi. 

— Cât te-a costat? 

— Vreo cincisprezece franci. 

— La ce oră ai ajuns la vilă? 

— La nouă şi două minute. 

— De unde ştii cu atâta siguranţă? 

— Uită-te la faxul lui Julian Isherwood. Mi s-a spus să ajung la 
ora nouă fix. Nu am obiceiul să întârzii la întâlniri, sergent-major 
Baer. 

Detectivul zâmbi admirativ. Era un tip prompt şi aprecia 
punctualitatea şi atenţia faţă de detalii a altora, chiar dacă îi 
suspecta de crimă. 

— Şi, când ai ajuns la vilă...? 

— Am folosit interfonul, dar n-a răspuns nimeni. Aşa că l-am 
sunat pe domnul Isherwood la Londra. Mi-a spus că persoana 
care trebuia să mă primească fusese nevoită să plece pe 
neaşteptate din oraş. 

— Asta a spus? A fost nevoită să plece din oraş? 

— Ceva în genul acesta. 

— Şi acest domn Isherwood ţi-a dat codurile? 

— Da. 

— Cine i-a dat codurile lui Isherwood? 

— Nu ştiu. Avocatul omului, presupun. 

— Ai scris codurile? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— N-a fost nevoie. 

— De ce nu? 

— Pentru că le-am memorat. 

— Adevărat? Trebuie să ai o memorie foarte bună, domnule 
Delvecchio. 


Detectivul părăsi încăperea pentru cincisprezece minute. 
Când se întoarse, aduse o ceaşcă de cafea pentru el, dar pentru 


Gabriel, nimic. Se aşeză şi reluă discuţia de unde o lăsase. 

— Aceste aranjamente mi se par ciudate, signore Delvecchio. 
Este ceva obişnuit să nu cunoşti numele artistului care a pictat 
un tablou, până nu te apuci de restaurare? 

— Nu, nu este un lucru obişnuit. De fapt, chiar este cam 
ciudat. 

— Adevărat. 

Se lăsă pe spate şi-şi încrucişă braţele de parcă această 
confirmare echivala cu o confesiune semnata. 

— Este ceva obişnuit să nu ţi se spună numele proprietarului 
unui tablou pe care-l restaurezi? 

— Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. 

— Rolfe. Se uită la Gabriel, să vadă dacă numele îi produce 
vreo reacţie, lucru care nu se întâmplă. Proprietarul tabloului se 
numea Augustus Rolfe. Este cel pe care l-ai ucis la vilă. 

— N-am ucis pe nimeni, şi ştiţi asta prea bine. Fusese ucis cu 
mult înainte să ajung eu la Zurich. Eram în tren când a fost ucis. 
O mie de oameni din trenul acela mă pot identifica. 

Detectivul nu părea impresionat de cuvintele lui Gabriel. Sorbi 
din cafea. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat după ce ai intrat în vilă. 

Gabriel relată lanţul de întâmplări pe un ton monoton: holul 
întunecat de la intrare, orbecăiala după întrerupător, biletul 
nesemnat din vaza de pe masă, mirosul ciudat când intrase în 
salon, descoperirea cadavrului. 

— Ai văzut tabloul? 

— Da. 

— Inainte de a vedea cadavrul sau după? 

— După. 

— Şi cât timp te-ai uitat la el? 

— Nu ştiu. Un minut sau cam aşa ceva. 

— Tocmai ai descoperit un cadavru, dar te-ai oprit să te uiţi la 
tablou. Detectivul nu părea să ştie cum să folosească o astfel de 
informaţie. Vorbeşte-mi despre acest pictor - lăsă ochii în jos la 
notițele sale - Rafael. Mă tem că nu prea ştiu mare lucru despre 
artă. A 

Gabriel era sigur că minte, dar se hotărî să marşeze. In 
următoarele cincisprezece minute îi dădu detalii despre viaţa şi 
munca lui Rafael; pregătirea sa, influenţele sale, importanţa în 
timp a lucrărilor lui cele mai relevante. Când termină, polițistul 


se uita în zaţul cafelei şi părea copleșit. 

— Vreţi să continui? 

— Nu, mulţumesc. A fost foarte interesant. Dar dacă nu l-ai 
ucis pe Agustus Rolfe, de ce ai părăsit vila fără să suni la poliţie? 
De ce ai încercat să părăseşti Zurich-ul? 

— Ştiam că pot fi suspectat de crimă, aşa că am intrat în 
panică. 

Detectivul îl privi sceptic, de parcă nu prea credea că Mario 
Delvecchio putea să intre în panică. 

— Cum ai ajuns de la Zurichberg la Hauptbahnhof? 

— Am luat tramvaiul. 

Baer făcu o verificare atentă a lucrurilor confiscate de la 
Gabriel. 

— Nu văd niciun bilet de tramvai printre lucrurile tale. Sigur ai 
cumpărat bilet înainte de a te urca? 

Gabriel scutură din cap: era vinovat. Baer ridică din 
sprâncene. Faptul că Gabriel se urcase într-un tramvai fără să 
cumpere bilet i se părea mai rău decât posibilitatea ca el să fi 
împuşcat un bătrân în cap. 

— Asta este o problemă foarte gravă, signore Delvecchio! Mă 
tem că va trebui să plăteşti amendă cincizeci de franci! 

— Îmi pare foarte rău. 

— Ai mai fost la Zurich înainte? 

— Nu, niciodată. 

— Atunci de unde ai ştiut care tramvai te va duce la 
Hauptbahnhof? 

— Bănuiesc că din intuiţie. Se îndrepta în direcţia bună, aşa 
că m-am urcat. 

— Spune-mi un lucru, signore Delvecchio. Ai achiziţionat ceva 
la Zurich? 

— Achiziţionat? 

— Ai cumpărat ceva? Ai făcut cumpărături? 

— Am cumpărat o pereche de pantofi. 

— De ce? 

— Pentru că în timp ce aşteptam să intru în vilă, mi s-au udat 
pantofii de la ploaie. 

— Erai speriat. Ţi-a fost frică să te duci la poliţie, erai disperat 
să părăseşti Zurich-ul, dar ai avut timp să-ţi cumperi pantofi noi 
pentru că aveai picioarele ude? 

— Da. 


El se rezemă de spătarul scaunului şi ciocăni în uşă. Aceasta 
se deschise şi apăru un soldat cu o pungă de probe, în care se 
aflau pantofii lui Gabriel. 

— Am găsit ăştia într-o toaletă din Hauptbahnhof, în coşul de 
gunoi. Bănuiesc că îţi aparţin. Mai bănuiesc şi că se potrivesc cu 
petele de sânge din holul de la intrare şi de pe aleea din faţa 
vilei. 

— V-am spus deja c-am fost acolo. Petele, dacă se potrivesc 
cu cele de pe pantofi, nu dovedesc nimic. 

— Sunt nişte pantofi destul de buni ca să fie aruncaţi într-o 
toaletă din gară. Şi nici nu mi se par aşa de uzi. Îl privi pe 
Gabriel şi-i zâmbi scurt: Dar am auzit că cei care intră uşor în 
panică au picioarele delicate. 


Trecură vreo trei ore până când reveni Baer în încăpere. 
Pentru prima dată nu era singur. Lui Gabriel îi era foarte clar că 
nou-venitul reprezenta o autoritate superioară. Era la fel de 
evident că acesta nu e un detectiv de rând de la echipa de 
omucideri din Zurich. Gabriel înţelese asta din gesturile mărunte 
făcute de Baer, din felul în care-şi lovi călcâiele când, ca un 
chelner-şef, îl aşeză pe nou-venit la masa de anchetă, iar el 
trecu în planul doi, ca să nu deranjeze. 

Omul îşi spunea Peterson. Nu-şi spuse numele mic, nu-i dădu 
informaţii despre profesia sa. Purta un costum călcat fără cusur, 
de culoarea mangalului, şi o cravată de bancher. Părul îi era 
aproape alb, tuns îngrijit. Mâinile, aşezate una peste alta pe 
masă, erau ale unui pianist. La încheietura stângă avea un ceas 
gros de argint, elveţian, desigur, cu cadranul albastru închis, un 
instrument care rezista la presiunea mare din adâncuri. Îl studie 
un moment pe Gabriel cu ochi calmi, năzuroşi. Avea aroganţa 
naturală a unuia care cunoaşte secrete şi deţine dosare. 

— Codurile de siguranţă. Ca şi Baer, îi vorbi lui Gabriel în 
engleză, deşi aproape fără urmă de accent. Unde le-ai scris? 

— Nu le-am scris. După cum i-am spus sergentului-major 
Baer... 

— Ştiu ce i-ai spus sergentului-major Baer. Ochii i se 
însufleţiră brusc. Te întreb acum pentru mine. Unde le-ai notat? 

— Le-am primit la telefon, de la domnul Isherwood din Londra, 
şi le-am folosit ca să deschid poarta şi uşa din faţă a vilei. 

— Le-ai ţinut minte? 


— Da. 

— Spune-mi-le acum. 

Gabriel recită numerele cu calm. Peterson se uită la Baer, 
care înclină o dată din cap. 

— Ai o memorie foarte bună, signore Delvecchio. 

Trecuse de la engleză la germană. Gabriel îi întoarse o privire 
în care nu se putea citi nimic, de parcă n-ar fi înţeles. 
Anchetatorul i se adresă din nou în limba engleză. 

— Nu vorbeşti germana, signore Delvecchio? 

— Nu. 

— Conform celor spuse de şoferul de taxi care te-a dus din 
Bahnhofstrasse la vila din Ziirichberg, vorbeşti destul de bine 
germana. 

— Una este să vorbeşti câteva cuvinte, şi alta să vorbeşti o 
limbă. 

— Şoferul ne-a spus că i-ai dat adresa rapid, în germană, sigur 
pe tine, cu accentul unui berlinez. Spune-mi ceva, domnule 
Delvecchio. Cum se face că vorbeşti germana cu accent 
berlinez? 

— V-am spus, nu vorbesc germana. Ştiu câteva cuvinte. Am 
stat câteva săptămâni la Berlin, am restaurat un tablou. 
Presupun c-am căpătat accentul de acolo. 

— Cât timp a trecut de atunci? 

— Să fie vreo patru ani? 

— Vreo patru ani? 

— Da. 

— Ce tablou? 

— Poftim? 

— Tabloul pe care l-ai restaurat la Berlin. Cine era artistul? 
Cum se numea? 

— Mă tem că este confidenţial. 

— Nimic nu mai este confidenţial în acest punct, signore 
Delvecchio. Vreau numele tabloului şi al proprietarului. 

— Era un Caravaggio, aflat în proprietate privată. Îmi pare 
rău, dar nu pot divulga numele proprietarului. 

Peterson întinse mâna spre Baer, fără a-l privi. Baer căută în 
dosar şi-i întinse o singură foaie de hârtie. El o trecu în revistă 
cu tristeţe, de parcă ar fi fost un medic, iar pacientul n-ar mai fi 
avut mult de trăit. 

— Ţi-am căutat numele în baza noastră de date, ca să văd 


dacă există mandate de arestare pe numele tău în Elveţia. Sunt 
mulţumit să te informez că nu există niciunul, nici măcar o 
amendă de circulaţie. Le-am cerut prietenilor de peste graniţă, 
din Italia, să facă acelaşi lucru. Nici de data asta nu s-a găsit 
nimic împotriva ta. Dar prietenii noştri italieni ne-au spus ceva 
mai interesant. Se pare că un Mario Delvecchio, născut pe 23 
septembrie 1951, a murit la Torino cu douăzeci şi trei de ani în 
urmă, de cancer limfatic. Îşi ridică privirea din hârtii şi-l fixă pe 
Gabriel. Cum se explică faptul că există doi oameni care au 
nume şi date de naştere identice? 

— De unde să ştiu? 

— Cred că există o singură explicaţie. Consider că există un 
singur Mario Delvecchio şi tu i-ai furat identitatea pentru a 
obţine paşaport italienesc. Nu cred că te cheamă Mario 
Delvecchio. De fapt, sunt chiar convins. Cred că numele tău este 
Gabriel Allon şi lucrezi pentru serviciile secrete israeliene. 

Peterson zâmbi pentru prima oară, însă zâmbetul nu era unul 
fericit, ci mai mult o lacrimă căzută pe nişte resturi de hârtie. 

— Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, ai ucis un dramaturg 
palestinian care trăia la Zurich, Ali Abdel Hamidi. Ai ieşit din ţară 
la o oră după ce l-ai omorât şi erai în patul tău la Tel Aviv înainte 
de miezul nopţii. De data asta, mă tem că nu mai pleci nicăieri. 


4 
ZURICH 


La câtva timp după miezul nopţii, Gabriel a fost mutat din 
camera de interogatoriu într-o celulă de detenţie dintr-o aripă 
adiacentă a clădirii. Era mică şi de un cenuşiu instituţional, cu o 
saltea goală pe un cadru de fier şi o toaletă ruginită, care 
curgea permanent. Deasupra capului, un singur bec băzâia într- 
o colivie cu plasă. Mâncarea de care nu se atinsese, cârnaţi 
graşi de porc, nişte legume sleite şi o grămăjoară de cartofi 
unsuroşi, era aşezată pe jos lângă uşă, ca la room-service, 
aşteptând să fie ridicată. Gabriel presupuse că acel cârnat de 
porc fusese gluma lui Peterson. 

Incercă să-şi imagineze evenimentele care ştia că se 
derulează în afara acestor pereţi. Peterson îşi informase 
superiorul, iar acesta, Ministerul de Externe. De acum, probabil, 
vestea ajunsese la Tel Aviv. Prim-ministrul era livid. Avea deja 
destule probleme: Malul Stâng în flăcări, procesul de pace era 
compromis, coaliția sa fragilă se destrăma. Ultimul lucru de care 
avea nevoie era un kidon, chiar şi un fost kidon ostatic în 
Elveţia, şi încă un scandal care stătea să explodeze în primele 
pagini ale ziarelor lumii. 

Şi astfel luminile nu s-au mai stins în seara asta în blocul de 
birouri fără nume de pe bulevardul Regele Saul din Tel Aviv. ŞI 
Shamron? Apelul ajunsese la fortăreaţa sa de pe marginea 
lacului, din Tiberiada? Era acasă sau era plecat zilele astea? Nu 
se ştia niciodată cu Shamron. Fusese rechemat din bârlogul său 
precar de trei sau de patru ori, ca să rezolve o criză sau alta, 
fusese scos de acolo ca să activeze în cine ştie ce prezidiu 
consultativ dubios sau ca să-şi exprime părerea în vreo judecată 
seacă de la vreun comitet, presupus independent, de 
condamnare a faptelor. Nu trecuse mult de când fusese numit 
şef interimar al serviciului, poziţie pe care o deținuse şi prima 
dată, când fusese trimis în sălbăticia iudaică a pensiei. Gabriel 
se întrebă dacă termenul expirase. Pentru Shamron, termenul 
„interimar“ putea să însemne o sută de zile sau o sută de ani. 
Era polonez prin naştere, dar avea simţul timpului elastic, ca al 
unui beduin. Gabriel era kidonul lui Shamron. Shamron o va 


rezolva, pensionat sau nu. 

Bătrânul... Întotdeauna el fusese „bătrânul“, chiar şi în timpul 
scurtei sale perioade de vârstă mijlocie. Unde o fi bătrânuh L-a 
văzut careva pe bătrân? Fugi spre colină! Bătrânul vine pe 
acolo! Acum era un om bătrân, dar în mintea lui Gabriel apărea 
întotdeauna ca o figură mică, amenințătoare, care venise să-l 
vadă într-o după-amiază din septembrie 1972, între ore, la 
Betsal'el. Un tip cu voinţă de fier. Parcă îl auzeai zăngănind când 
mergea. Ştia totul despre Gabriel. Faptul că fusese crescut într- 
un kibbutz agricol din valea Jezreel şi că avea o aversiune 
personală faţă de muncile câmpului. Că era un fel de lup 
singuratic, deşi era deja însurat la vremea aceea cu o colegă de 
la arte, pe nume Leah Savir. Că mama lui găsise puterea de a 
supravieţui Auschwitzului, dar nu şi cancerului care o devorase; 
că tatăl lui supravieţuise şi el Auschwitzului, dar nu şi 
bombardamentului artileriei egiptene, care-l făcuse bucăţi în 
Sinai. Shamron ştia de la serviciul militar al lui Gabriel că putea 
să mânuiască arma la fel de bine cum mânuia pensula. 

— Te uiţi la ştiri? 

— Pictez. 

— Ai aflat de Munchen? Ai aflat ce s-a întâmplat cu băieţii 
noştri de acolo? 

— Mda, am auzit. 

— Nu te-a afectat? 

— Sigur că m-a afectat, dar nu pentru că sunt atleți sau 
pentru că este olimpiada. 

— Dar ai putea fi furios. 

— Pe cine? 

— Pe palestinieni. Pe teroriştii din Septembrie Negru care se 
fâţâie de colo-colo cu sângele poporului tău pe mâini. 

— Nu mă înfurii niciodată. 

Şi, deşi la vremea aceea Gabriel nu înţelesese acele cuvinte, 
ele pecetluiseră angajamentul lui Shamron faţă de el şi ispita îşi 
făcuse loc în mintea lui. 

— Vorbeşti limbi străine? 

— Câteva. 

— Câteva? 

— Părinților mei nu le plăcea ebraica, aşa că vorbeau limbile 
din Europa. 

— Care? 


— Ştiţi deja. Ştiţi totul despre mine. Nu vă prefaceţi. 

Şi astfel Shamron s-a hotărât să mizeze pe această alegere. 
Golda îi ordonase lui Shamron „să-şi trimită băieţii înainte“, să-i 
termine pe nenorociţii ăia din Septembrie Negru care puseseră 
la cale această baie de sânge. Operaţiunea avea să se 
numească „Mânia lui Dumnezeu“. Nu se punea problema să se 
facă dreptate, aşa spusese Shamron. Era ochi pentru ochi, dinte 
pentru dinte. Era răzbunare, pur şi simplu. 

— Îmi pare rău, nu mă interesează. 

— Nu te interesează? Ştii câţi băieţi din ţara asta ar da orice 
ca să facă parte din această echipă? 

— Du-te şi invită-i pe ei. 

— Nu pe ei îi vreau. Te vreau pe tine. 

— De ce pe mine? 

— Pentru că tu eşti talentat. Ştii mai multe limbi. Ai mintea 
limpede. Nu bei, nu fumezi haşiş. Nu eşti un nebun care s-o facă 
pe cocoşul. 

Şi pentru că ai indiferența emoţională a unui ucigaș, s-a 
gândit Shamron, deşi nu i-a spus asta atunci lui Gabriel. In 
schimb, i-a spus o poveste, povestea unui tânăr ofiţer de 
informaţii, selectat pentru o misiune specială pentru că avea un 
dar deosebit pentru un om atât de mic - avea o putere teribilă în 
mâini. Era povestea unei nopţi în suburbiile din Buenos Aires, 
când acest tânăr ofiţer de informaţii văzuse un om aşteptând în 
staţia de autobuz. Aștepta ca un om de rând, Gabriel. Un omuleț 
obişnuit, care stârnea milă. Şi cum acest tânăr ofiţer a sărit 
dintr-o maşină şi l-a prins pe om de gât şi i l-a strivit, în timp ce 
maşina se depărta, cum mirosise teama de moarte din 
răsuflarea lui. Aceeaşi duhoare pe care o emanau evreii, când 
acest omuleţ jalnic îi trimitea la camerele de gazare. Şi 
povestirea avusese efect, aşa cum Shamron ştiuse că va avea. 
Pentru că Gabriel era fiul unic a doi supraviețuitori de la 
Auschwitz, şi cicatricele lor erau şi ale lui. 

Dintr-odată se simţi foarte obosit. Imaginaţi-vă toţi anii aceia, 
toate crimele, iar acum ajunsese în spatele gratiilor pentru 
prima oară, acuzat de o crimă pe care n-o comisese. Nu te vei 
lăsa prins! Era a Unsprezecea Poruncă a lui Shamron. Ve; face 
totul pentru a evita să fii arestat. Vei vărsa sânge nevinovat, 
dacă va fi necesar. Nu, se gândi Gabriel. Nu voi vărsa sânge 
nevinovat. 


Strânse tare din ochi şi încercă să adoarmă, dar nu reuşi, din 
cauza acelei lumini continue a lui Peterson. Cu siguranţă, 
luminile ardeau şi pe bulevardul Regele Saul. Şi vestea se va 
duce. Nu-l treziti, se gândi Gabriel, pentru că nici măcar nu 
vreau să-i mai văd vreodată mutra mincinoasă. Lăsaţi-l să 
doarmă. Lăsaţi bătrânul să doarmă. 


La câteva minute după ora opt dimineaţa, Peterson intră în 
celula lui Gabriel. Gabriel ştiu asta nu pentru că Peterson s-ar fi 
deranjat să-i spună, ci pentru că reuşise să arunce o privire la 
ceasul acvatic de mână, când Peterson şi-a dus cafeaua la gură. 

— Am vorbit cu şeful tău. 

Făcu o pauză, să vadă dacă cuvintele lui provocau vreo 
reacţie, dar Gabriel rămase tăcut. Continua să se considere 
restaurator de artă, nimic mai mult, iar Herr Peterson suferea de 
o nebunie temporară. 

— A avut decenţa profesională de a nu încerca să mă mintă 
ca să iasă din situaţia asta. Am apreciat felul în care a rezolvat 
lucrurile. Dar se pare că Berna nu are chef să continue cu 
această problemă. 

— Care problemă? 

— Problema implicării tale în uciderea lui Ali Hamidi, spuse 
Peterson rece. Gabriel avu impresia că omul se luptă să-şi 
controleze gândurile violente. Şi dacă te-am cerceta în afacerea 
Rolfe, ţi-am dezvălui inevitabil trecutul sordid, aşa că n-am avut 
de ales decât să renunţăm la acuzaţiile aduse şi în acea 
problemă. 

Evident, Peterson nu agrea decizia mai-marilor săi din Berna. 

— Guvernul tău ne-a asigurat că nu mai eşti membru al 
vreunei ramuri a serviciului israelian de informaţii şi că nu ai 
venit la Zurich în calitate oficială. Guvernul meu a ales să 
accepte aceste asigurări, aşa cum sunt. Nu vrea să permită ca 
Elveţia să devină un teatru deschis de acţiune pentru israelieni 
şi ca palestinienii să retrăiască ororile trecutului. 

— Când pot să plec? 

— Te va lua de aici un reprezentant al guvernului tău. 

— AŞ vrea să-mi schimb hainele. Pot să-mi iau valiza? 

— Nu. 

Peterson se ridică, îşi îndreptă cravata şi-şi netezi părul. 
Gabriel se gândi că era un gest intim cam ciudat pe care să-l 


facă un bărbat în prezenţa altuia. Apoi se îndreptă spre uşă, 
ciocăni o dată şi aşteptă ca gardianul să-i deschidă. 

— Nu-mi plac ucigaşii, domnule Allon. În special când ucid 
pentru un guvern. Una dintre condiţiile eliberării tale este să nu 
mai pui niciodată piciorul în Elveţia. Dacă te mai întorci vreodată 
aici, voi avea grijă să nu mai pleci. 

Uşa se deschise. Peterson dădu să plece, apoi se întoarse 
spre Gabriel. 

— Păcat pentru ce s-a întâmplat cu soţia şi fiul tău la Viena. 
Cred că e greu să trăieşti cu o amintire ca aceea. Presupun că 
uneori ţi-ai dori să fi fost în locul lor în maşină. Bună ziua, 
domnule Allon. 


Era după-amiaza târziu când Peterson consideră potrivit să-l 
elibereze. Sergentul-major Baer îl escortă pe Gabriel din celula 
de detenţie îndeplinindu-şi în tăcere misiunea, de parcă Gabriel 
ar fi fost trimis la spânzurătoare, şi nu eliberat. Baer îi predă 
valiza lui Gabriel, articolele cumpărate pentru restaurare şi un 
plic gros de culoarea mierii, care conţinea efectele personale. 
Gabriel zăbovi ceva, făcându-și inventarul lucrurilor. Baer se uită 
la ceas, de parcă ar fi avut probleme presante care aşteptau. 
Imbrăcămintea din valiza lui Gabriel fusese scoasă, cercetată, 
apoi înghesuită la întâmplare înapoi. Cineva vărsase un flacon 
de arcosolvent în valiză. Baer îşi înclină capul - Scuze, dragul 
meu, dar lucrurile astea se întâmplă când dai peste ofițeri de 
poliţie. 

Afară, în curtea învăluită în ceaţă, se afla o limuzină Mercedes 
neagră, înconjurată de o jumătate de duzină de ofiţeri în 
uniformă. La ferestrele clădirilor din jur se aflau poliţişti şi 
secretarele venite să vadă cum este luat asasinul israelian. 
Când Gabriel se apropie de maşină, uşa din spate se deschise şi 
ieşi un nor de fum de ţigară. O privire aruncată spre bancheta 
din spate aflată în umbră stabili sursa. 

Se opri uluit - o mişcare care păru să-l ia prin surprindere pe 
Baer. Apoi, cam fără tragere de inimă, porni din nou şi urcă pe 
bancheta din spate. Baer închise portiera şi maşina porni 
imediat, anvelopele alunecând pe pavajul umed. Shamron nu se 
uită la el. Shamron privea pe fereastră, cu ochii aţintiţi asupra 
viitorului câmp de bătaie, cu gândurile la campania următoare. 


5 
ZURICH 


Pentru a ajunge la aeroportul Kloten, trebuiau să urce încă o 
dată pe Zurichberg. Pe măsură ce urcau spre vârf, se micşora 
numărul vilelor graţioase, şi ei intrară într-o zonă întinsă din 
albia unui râu, greblată de nişte benzi modulare urâte, de 
promenadă. Se deplasau încet de-a lungul unui drum murdar, cu 
două benzi, pe când soarele după-amiezii încerca să-şi facă 
drum printre nori. O maşină îi urmărea. Bărbatul de pe locul 
pasagerului putea fi Peterson. 

Ari Shamron venise la Zurich în calitate oficială, dar ca 
îmbrăcăminte şi ca maniere îşi asumase identitatea lui Herr 
Heller, paravanul pe care-l folosea pentru frecventele sale 
călătorii europene. Herr Rudolf Heller, de la Heller Enterprises, 
Ltd., o firmă de speculaţii internaţionale, cu reprezentanţe la 
Londra, Paris, Berlin, Berna şi Nassau. Numeroşii săi critici ar fi 
spus că Heller Enterprises s-a specializat în crimă şi mutilare, 
şantaj şi trădare. Heller Enterprises era o firmă de Economie 
Veche, spuneau criticii. Ce-i trebuia bulevardului Regele Saul ca 
să se scuture de o lungă iarnă de disperare era un şef al 
Economiei Noi din lumea Economiei mondiale Noi. Dar Herr 
Heller se agăța de cheile biroului de director cu celebra sa 
strânsoare, şi puţini din Israel, printre care şi prim-ministrul, ar fi 
putut avea curajul să i le smulgă. 

Pentru frăţia sa de acoliţi devotați, Shamron era o legendă. 
Cândva, şi Gabriel se aflase printre ei. Dar Shamron era şi un 
mincinos, un mincinos care nu se căia, un mincinos irecuperabil. 
Minţea din principiu, minţea pentru că nu ştia să acţioneze 
altfel, iar pe Gabriel îl minţise în repetate rânduri. O vreme, 
relaţia lor fusese ca aceea dintre un tată şi un fiu. Dar tatăl 
devenise un om care trişează, bea sau se culcă cu multe femei 
şi este forţat să-şi mintă copiii, şi acum Gabriel îl ura aşa cum 
numai un fiu îşi poate uri tatăl. 

— Ce cauţi aici? De ce n-ai trimis pe cineva din baza de la 
Berna să mă ia? 

— Pentru că eşti prea important ca să te încredinţez cuiva din 
bază. Shamron îşi aprinse una din cumplitele sale țigarete 


turceşti şi plesni violent capacul brichetei. În plus, Herr Peterson 
şi amicii săi de la Ministerul de Externe au făcut din sosirea mea 
aici o condiţie pentru eliberarea ta. Elveţienilor le place să urle 
la mine când vreunul din agenţii noştri intră în bucluc. Nu sunt 
sigur de ce. Presupun că le întăreşte complexul de superioritate 
- îi face să se simtă mai bine faţă de păcatele lor din trecut. 

— Cine este Peterson? 

— Gerhardt Peterson lucrează în cadrul Diviziei de Analiză şi 
Protecţie. 

— Ce dracu' e asta? 

— Noua denumire a serviciului intern de securitate elveţian. 
Are responsabilitatea problemelor de securitate naţională, a 
contrainformaţiilor şi a  investigării cetăţenilor elvețieni 
suspectaţi de trădare. Peterson este numărul doi din divizie. 
Supraveghează toate operaţiunile. 

— Cum l-ai convins să-mi dea drumul? 

— Am jucat rolul evreului servil. Le-am făcut obişnuitele 
promisiuni: că nu vom opera pe teritoriu elveţian fără să-i 
consultăm mai întâi pe Herr Peterson şi pe superiorii săi din 
serviciul elveţian de securitate. Le-am spus şi despre un anume 
producător de arme elveţian, care le vindea pe sub mână 
teroriştilor detonatoare de bombe pe piaţa liberă. l-am sugerat 
să se ocupe singuri de situaţie, înainte ca altcineva să ia 
problema în mâini. 

— Întotdeauna ai un as în mânecă. 

— Ştiu din experienţă că niciodată nu eşti destul de pregătit. 

— Am crezut că te-ai pensionat. 

— Ar fi trebuit s-o fac cu şase luni în urmă, dar prim-ministrul 
mi-a cerut să mai rămân. Dată fiind situaţia existentă în teritorii, 
am fost amândoi de acord că nu este momentul pentru o 
schimbare a conducerii în Regele Saul. 

Probabil că Shamron pusese la cale revolta, se gândi Gabriel. 
Cum altfel să se facă indispensabil? Nu, nici măcar Shamron nu 
era în stare de aşa ceva. 

— Oferta mea este încă valabilă. 

— Care ofertă? 

— Director-adjunct la operaţiuni. 

— Nu, mulţumesc. 

Shamron ridică din umeri. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. Vreau să aud totul, de la 


început până la sfârşit. 

Gabriel avea atât de puţină încredere în Shamron, încât se 
gândi să-i prezinte pe scurt afacerea, plecând de la teoria că era 
mai bine ca Shamron să ştie cât mai puţin. Dar asta le dădea un 
nou subiect de discuţie, în loc să redeschidă vechile războaie, 
aşa că Gabriel îi spuse totul, începând cu sosirea sa cu trenul de 
noapte de la Paris, sfârşind cu arestarea şi anchetarea lui. 
Shamron privea pe fereastră în timp ce Gabriel vorbea, 
răsucindu-şi bricheta între degete: în sensul acelor de ceasornic, 
în sensul invers acelor de ceasornic, în sensul acelor, în sens 
invers... 

— Ai văzut cadavrul? 

— Foarte profesionist, împuşcat o dată în ochi. Probabil a 
murit înainte de a atinge pământul. N-a fost nevoie de un coup 
de grâce. 

— Poliţiştii te-au lovit, cumva? 

— Nu. 

Shamron păru dezamăgit de asta. 

Gabriel îi spuse: 

— Peterson mi-a spus că s-a renunţat la caz din cauza 
presiunii făcute de la Berna. 

— Poate, dar Peterson nu avea cum să-ţi pună în cârcă 
afacerea Ali Hamidi. E cam greu să condamni pe cineva pentru o 
crimă veche de douăzeci şi cinci de ani. Să condamni un 
profesionist... Ridică din umeri, de parcă ar fi vrut să spună că 
astfel de lucruri nu se fac. Afacerea Hamidi a fost o lovitură de 
maestru. Fără martori, fără dovezi. 

Chipul frumos, ca al unei stele de cinema, al lui Ali Abdel 
Hamidi îi apăru în minte lui Gabriel. Pe coridoarele din Regele 
Saul amorezul palestinian fusese cunoscut sub numele de 
Spadasinul lui Allah. Autor al unor piese care nu fuseseră puse 
niciodată în scenă, seducător şi manipulator de tinere prostuţe. 
Vă deranjează să duceti acest pachet la o anumită adresă 
pentru mine? Zburați la Tel Aviv? Vă deranjează să luați un 
pachet pentru un amic? Inevitabil, pachetele erau pline cu 
explozibil, iar iubitele lui erau spulberate împreună cu oricine se 
întâmpla să se afle prin preajmă. Într-o noapte, la Zurich, Hamidi 
s-a întâlnit cu o studentă pe nume Trude, într-un bar din 
districtul Niederdorf. Când fata i-a sugerat să se întoarcă în 
apartamentul ei, Hamidi a fost de acord. Cinci minute mai 


târziu, ea îl conducea pe o alee îngustă, unde Gabriel îl aştepta 
cu un Beretta de calibrul 22. Chiar şi acum, Gabriel putea 
rememora zgomotul făcut de gloanţele care intrau în corpul lui 
Hamidi. 

— Presupun c-ar trebui să-ţi mulţumesc că m-ai scos. 

— Nu este necesară o asemenea manifestare de recunoştinţă. 
De fapt, mă tem că-ţi datorez scuze. 

— Scuze? Pentru ce? 

— Pentru că, dacă n-aş fi fost eu, n-ai fi ajuns niciodată la vila 
lui Augustus Rolfe. 


Rami, bodyguardul personal şi omniprezent al lui Shamron, se 
afla la volanul maşinii. Shamron îi spusese ca la Kloten să se 
învârtă în cerc. Timp de douăzeci de minute, Gabriel urmări 
trecând pe lângă fereastra sa aceeaşi paradă de embleme ale 
unor companii aeriene şi porţi de îmbarcare. De fapt, el vedea 
altceva: frânturi din fostele sale acţiuni, vechi colegi şi vechi 
duşmani. Palmele îi erau umede, inima îi bătea repede. 
Shamron. l-o făcuse din nou. 

— Rolfe ne-a trimis un mesaj prin ambasada noastră, începu 
Shamron. Voia să întâlnească pe cineva de la Birou. N-a spus de 
ce, dar, când un bărbat ca Augustus Rolfe vrea să vorbească, de 
obicei încercăm să fim înţelegători. A vrut ca întâlnirea să fie 
aranjată cu discreţie. Am cercetat pregătirea lui Rolfe şi am 
descoperit că a fost colecţionar de artă. Fireşte, am considerat 
că tu eşti perfect pentru treaba asta, aşa că am aranjat să fii 
angajat pentru a restaura unul dintre tablourile sale. Un Rubens, 
dacă nu mă înşel. 

— Era un Rafael. 

Shamron făcu o faţă de parcă ar fi vrut să spună că aceste 
deosebiri nu-l interesau. Arta, muzica, literatura, teatrul, toate 
acestea îl plictiseau. Era un om din lumea reală. 

— Isherwood ştia că e doar un joc? 

— Julian? Nu, mă tem că l-am dezamăgit şi pe el. 

— De ce ai procedat aşa? De ce nu mi-ai spus adevărul? 

— Ai fi făcut-o? 

— Nu. 

Capul cu chelie se înclină, omul trase din nou prelung din 
ţigara turcească - Imi închei pledoaria. 

— Mă tem că eu şi adevărul suntem două lucruri total diferite. 


Sunt un om bătrân, Gabriel. Mi-am petrecut toată viaţa spunând 
minciuni. Pentru mine, minciunile sunt mai comode decât 
adevărul. 

— Lasă-mă să cobor! Nu vreau să te mai ascult! 

— Lasă-mă să termin! 

— Taci! Nu vreau să te mai aud! 

— Ascultă-mă, Gabriel! Shamron lovi cu pumnul în consolă. 
Augustus Rolfe, bancherul elveţian, voia să ne vorbească, şi 
pentru asta a fost ucis. Vreau să ştiu ce avea de gând să ne 
spună Rolfe şi cine l-a omorât pentru asta! 

— Găseşte pe altcineva, Ari. Investigarea cazurilor de crimă n- 
a fost niciodată specialitatea mea. De fapt, mulţumită ţie, am 
excelat exact în contrariu. 

— Te rog, Gabriel, să nu ne certăm din nou. 

— Tu şi Peterson păreţi foarte potriviţi. Dacă o faci din nou pe 
evreul supus, sunt sigur că te va ţine la curent cu progresele 
înregistrate în investigaţiile sale. 

— Augustus Rolfe a fost ucis pentru că cineva ştia că tu vii la 
Zurich, cineva care nu voia să auzi ce avea de spus Augustus 
Rolfe. Cineva care ar fi vrut să pară că tu l-ai ucis. 

— Dacă asta le-a fost intenţia, au făcut o treabă proastă. 
Eram în trenul de Paris când a fost ucis Rolfe. Gabriel era mai 
calm acum. Era furios pe Shamron pentru că-l decepţionase, 
dar, în acelaşi timp, era şi intrigat. Ce ştii despre Augustus 
Rolfe? 

— Familia Rolfe a tăinuit bani sub Bahnhofstrasse timp de 
câteva sute de ani. Este cea mai importantă familie de bancheri 
din Elveţia. 

— Cine l-ar vrea mort? 

— O mulţime de bani murdari a trecut prin conturile 
înregistrate ale băncii Rolfe. Este mai sigur să presupunem că 
are un număr mare de duşmani. 

— Ce altceva? 

— Familia suferă de un blestem legendar. Cu douăzeci şi cinci 
de ani în urmă, soţia lui Rolfe s-a sinucis. Şi-a săpat propria 
groapă în grădina casei, s-a întins în ea şi s-a împuşcat. Câţiva 
ani mai târziu, unicul fiu al lui Rolfe, Maximilian, a murit într-un 
accident de ciclism în Alpi. 

— A mai rămas în viaţă cineva din familie? 

— Fiica lui, sau cel puţin de ea s-a auzit ultima oară. O 


cheamă Anna. 
— Anna Rolfe este fiica lui? 
— Aşadar, o cunoşti? Sunt impresionat. 
— Este unul dintre cei mai renumiţi muzicieni ai lumii. 
— Tot mai vrei să cobori? 


Gabriel fusese înzestrat cu două calităţi care-l făceau un mare 
restaurator de artă: atenţie meticuloasă la detalii şi o dorinţă 
irepresibilă de a vedea fiecare sarcină, indiferent cât de 
lumească, dusă la capăt. Nu-şi părăsea niciodată atelierul până 
când spaţiul de lucru şi articolele cu care lucrase nu erau fără 
pată, nu se culca niciodată lăsând vasele murdare în chiuvetă. 
Nu lăsa niciodată o pictură neterminată, chiar dacă era o muncă 
sub acoperire pentru Shamron. Pentru Gabriel, un tablou pe 
jumătate restaurat nu mai constituia o operă de artă, ci doar 
puţin ulei şi pigment mânjite pe o pânză sau pe un panou de 
lemn. Trupul lui Augustus Rolfe zăcând sub pictura lui Rafael era 
ca un tablou doar pe jumătate restaurat. Nu va fi terminat până 
când Gabriel nu va şti cine l-a ucis şi din ce motiv. 

— Ce vrei să fac? 

— Discută cu ea. 

— De ce eu? 

— Se pare că are un temperament artistic. 

— Din câte am citit, ăsta este un eufemism. 

— Tu eşti artist. Vorbeşti limba ei. Poate va avea destulă 
încredere în tine ca să-ţi spună ce ştie despre afacerile tatălui 
său. Dacă nu obţii nimic, te poţi întoarce la atelierul tău şi nu te 
voi mai deranja niciodată. 

— Promisiuni, promisiuni. 

— Nu e nevoie să mă jigneşti, Gabriel. 

— Ultima oară când ai apărut în viaţa mea era să fiu ucis. 

— Adevărat, dar cel puţin nu te-ai plictisit. 

— Peterson spune că nu mă pot întoarce în Elveţia. Cum să 
vorbesc cu Anna Rolfe? 

— Se pare că refuză să trăiască în Elveţia. 

Shamron îi întinse o bucată de hârtie. 

— Asta este compania de la Londra care-i organizează 
concertele. Las-o câteva zile pentru a-şi îngropa tatăl. Aşadar, 
accepţi misiunea? 

— N-o fac pentru tine. Aş vrea să ştiu cine a încercat să pună 


uciderea lui Rolfe pe seama mea. Cine urmează să fiu când voi 
discuta cu Anna Rolfe? 

— Prefer întotdeauna abordarea subtilă, dar las la discreţia ta. 
Vezi ce ţi se pare potrivit. 

Gabriel îşi strecură adresa în buzunar. Un zâmbet abia schiţat 
apăru pe chipul lui Shamron. Învăţase cu mult timp în urmă că 
victoriile profesionale, chiar şi cele mici, trebuie savurate. 

Maşina luă curba sub semnul de la British Airways. Gabriel 
cobori, îşi luă lucrurile din portbagaj, apoi se uită prin fereastră, 
la Shamron. 

Acesta îi spuse: 

— N-am discutat onorariul tău. 

— Nu-ţi face probleme, va fi substanţial. 

— Consideră-te pe statul de plată de acum, dar aminteşte-ţi 
că, dacă arunci cu banii, nu înseamnă neapărat că-ţi rezolvi 
problemele. 

— O să mă gândesc la această perlă de înţelepciune în timp 
ce voi zbura la clasa întâi, spre Londra, în noaptea asta. 

Shamron făcu o grimasă. 

— Ţinem legătura pe canalele şi prin metodele obişnuite. Îţi 
aminteşti? 

— Cum aş putea să uit vreodată? 

— A fost o realizare, nu crezi? 

— Adică? 

— Să găseşti un om la treizeci de minute după ce a părăsit 
scena crimei. Mă întreb cum a reuşit Herr Peterson să facă asta. 
Trebuie să fie foarte bun. 


6 
NIDWALDEN, ELVEŢIA 


În cadrul Diviziei de Analiză şi Protecţie, Gerhardt Peterson 
era considerat pe val. Superiorii i se adresau cu grijă. 
Subordonaţii se ofileau sub privirea lui rece. Colegii îl priveau cu 
mirare şi cu invidie. Cum ajunsese băiatul unui învăţător din 
Erstfeld să se ridice pe asemenea culmi? Uitați-vă la el! Niciun 
fir de păr nelalocul lui! Niciodată nu are cravata desfăcută! Işi 
poartă puterea şi succesul la fel ca pe aftershave-ul lui scump. 
Peterson n-a făcut niciodată o mişcare care să nu ducă la 
avansarea în carieră. Viaţa de familie îi este la fel de ordonată 
ca şi biroul. Aventurile sexuale au fost discrete şi potrivite. Cine 
nu avea destulă minte încât să nu-i stea în cale descoperea că 
Gerhardt Peterson e un bărbat cu prieteni puternici. Prieteni la 
Berna. Prieteni la bănci. Curând, el va fi şeful, toată lumea ştia 
asta. Apoi va urma o funcţie superioară în Biroul Federal al 
Poliţiei. Într-o zi, va deţine probabil controlul întregului 
Departament al Justiţiei şi al Poliţiei. 

Peterson avea prieteni în bănci. Şi aceştia chiar îi făceau 

favoruri. Oligarhia financiară elveţiană fusese ca o mână 
invizibilă pe spatele lui, împingându-l pe fiecare treaptă a scării 
sociale a puterii. Dar nu fusese un drum cu sens unic. Peterson 
le făcea şi el favoruri şi, de aceea, acum se afla la volanul 
limuzinei sale Mercedes, gonind prin pădurea întunecată a 
Kernwald-ului. 
_ La poalele muntelui, ajunse la un drum pe care scria PRIVAT. 
Inaintă pe drum până ajunse la o poartă impozantă, de fier 
forjat. Peterson cunoştea procedura. Când trase Mercedesul în 
parcare şi cobori geamul, un paznic apăru dintr-o gheretă 
minusculă. Avea mersul calm, precis, al unuia cu formaţie 
militară. Peterson putea să vadă arma ivindu-se de sub jacheta 
de culoarea cerului. 

Peterson scoase capul pe fereastră. 

— Sunt Herr Köhler. 

— Aţi venit pentru conferinţă, Herr Köhler? 

— De fapt, eu sunt distracţia serii. 

— Mergeţi pe drum spre casă. Vă va primi altcineva acolo. 


Era o cabană elveţiană tradiţională prin tematică, dar 
grotescă prin masivitate. Ancorată de un perete al muntelui, 
privea spre valea de dedesubt cu profundă satisfacţie. Peterson 
sosi ultimul. Ceilalţi erau deja acolo. Veniseră de la Zurich şi 
Zug, de la Lucerna şi Berna, de la Geneva şi Basel. Aşa cum se 
obişnuiseră, călătoriseră separat şi ajunseseră la intervale 
neregulate, ca să nu atragă atenţia. Erau toţi elveţieni. Străinii 
nu erau admişi. Străinii erau chiar motivul pentru care exista 
grupul. 

Ca de obicei, întâlnirea urma să aibă loc în livingul generos, 
cu pereţii de sticlă, de la al doilea nivel al casei. Dacă vreunul 
din ei s-ar fi deranjat să stea la fereastră, ar fi fost recompensat 
cu o privelişte remarcabilă; un covor de lumini umede pe 
podeaua văii, îmbrăcate de un văl nupţial de zăpadă, unduit de 
vânt. În schimb, ei se adunaseră în mici grupuri, discutând în 
linişte, sorbindu-şi cafeaua sau ceaiul. Nu se serveau niciodată 
băuturi alcoolice în casă. Gazda, Herr Gessler, bea doar ceai şi 
apă minerală şi era vegetarian. Punea longevitatea sa 
remarcabilă pe seama acestei diete stricte. 

In pofida cadrului neceremonios, Herr Gessler insista pentru o 
abordare în stil consiliu a şedinţelor. Invitaţii săi nu şedeau pe 
sofalele şi fotoliile confortabile, ci la o masă lungă, de şedinţe. 
Fix la ora şase după-amiază, fiecare se îndreptă spre locul 
repartizat şi rămase în spatele scaunului. 

Un moment mai târziu, uşa se deschise şi apăru un bărbat. 
Subţire şi fragil, cu ochelarii fumurii, cu părul ca un strat de 
funigei, se sprijinea de braţul unui tânăr din garda sa. Când îşi 
ocupă locul din capul mesei, se aşezară şi ceilalţi. 

Rămânea un singur scaun liber - o scăpare nefericită. După 
un moment de tăcere jenantă, bodyguardul îl ridică de spătar şi- 
| scoase din încăpere. 


În camera învecinată, Gerhardt Peterson privea direct în 
lentila unei camere video, ca un invitat la un talk-show care 
aşteaptă ca prin intermediul telecomenzii să apară pe un 
program. Intotdeauna se întâmpla la fel. Ori de câte ori Peterson 
trebuia să apară în faţa consiliului, i se adresa acestuia 
electronic, de la distanţă. Nu-l văzuse niciodată pe Herr Gessler 
sau pe vreun alt bărbat din încăpere, cel puţin nu în probleme 


legate de consiliu. Herr Gessler spunea că acest aranjament 
special era pentru protecţia lor - şi, poate mai important, pentru 
propria sa protecţie. 

— Gerharat, eşti gata? 

Era vocea ascuţită, subţiratică a lui Herr Gessler, parcă şi mai 
subţiată din cauza căştilor. 

— Da, sunt. 

— Sper că nu te-am făcut să laşi deoparte vreo problemă de 
stat care nu suferă amânare, Gerharat. 

— Nu, Herr Gessler. Doar o întrunire interdepartamentală în 
privinţa traficului de droguri. 

— O  risipă inutilă de timp, acest război prostesc al 
narcoticelor. 

Gessler se dovedi pur şi simplu un mizerabil prin această 
digresiune neaşteptată. Peterson îşi încrucişă mâinile şi-şi puse 
timpul la dispoziţia consiliului. 

— Personal, n-am înţeles niciodată atracţia faţă de droguri, 
dar nici nu consider că acestea ar fi dăunătoare. Nu este 
problema mea ce-şi introduce fiecare în organism. Dacă vor să- 
şi distrugă viaţa şi sănătatea cu aceste chimicale, de ce mi-ar 
păsa mie? De ce le-ar păsa guvernelor? De ce ar cheltui acestea 
resurse strategice pentru a lupta cu o problemă care e la fel de 
veche ca şi natura umană? De fapt, unii ar putea spune că 
Adam a fost primul consumator de astfel de substanţe. 
Dumnezeu i-a interzis fructul tânărului Adam, dar acesta l-a 
consumat de cum a pus mâna pe el. 

— Aveţi un punct de vedere interesant, Herr Gessler. 

— Detractorii noştri spun că afacerile cu droguri au fost 
benefice Elveţiei. Mă tem că va trebui să fiu de acord. Sunt sigur 
că propria mea bancă are conturi ale aşa numiţilor magnați ai 
drogurilor. Dar de ce m-ar deranja? Ştiu cel puţin că, dacă sunt 
depozitaţi în Elveţia, sunt folosiţi bine. Sunt împrumutaţi 
întreprinderilor cunoscute care produc bunuri şi servicii şi 
angajează milioane de oameni. 

— Aşadar, se pot duce să cumpere mai multe droguri? 

— Dacă asta vor. Vezi, viaţa pe pământ se desfăşoară într-un 
ciclu continuu. Natura păstrează armonia. Tot aşa şi sistemul 
financiar global. Dar tot aşa cum natura îşi poate pierde 
echilibrul datorită unei cauze aparent minore, la fel şi afacerile. 
Imaginaţi-vă consecinţele catastrofale, dacă profitul din lumea 


drogurilor n-ar fi recirculat în economia mondială. Bancherii 
Elveţiei au făcut omenirii un serviciu extrem de valoros. 

Gessler îşi sorbi ceaiul. Peterson nu vedea asta, dar putea 
auzi zgomotul făcut în microfonul supersensibil folosit pentru a 
amplifica vocea slabă a bătrânului. 

— Dar m-am abătut deja de la subiect, zise Gessler şi ceaşca 
de ceai zdrăngăni când o aşeză din nou pe farfurioară. Să 
revenim la afacerile noastre. Se pare că a apărut încă o 
complicaţie în problema Rolfe. 


— Ţi se pare că ar fi genul de om care să lase să-i scape 
afacerea din mână? întrebă Gessler când Peterson termină 
informarea. 

— Nu, Herr Gessler. 

— Şi atunci, ce sugerezi? 

— Să curăţăm locul cât mai repede şi mai bine, să ne 
asigurăm că nu mai are ce să găsească. 

Gessler oftă. 

— Acest organism n-a avut niciodată scopul de a se angaja în 
violenţe - ci doar de a combate violenţa care s-a exercitat 
asupra noastră. 

— În război sunt şi pierderi. 

— Ţinerea sub observaţie şi intimidarea sunt un lucru, iar 
omorul e cu totul altceva. Este primejdios să folosim pe cineva 
care nu poate fi legat în vreun fel de consiliu. Desigur, în munca 
ta ai dat peste oameni ca acesta. 

— Da. 

Bătrânul oftă. 

Gerhardt Peterson îşi smulse căştile şi porni înapoi spre 
Zurich. 


7 
CORSICA 


O glumă veche despre Corsica spunea că drumurile ei, 
cunoscute ca fiind nesigure, au fost proiectate în comun de 
Machiavelli şi de Marchizul de Sade. Cu toate acestea, pe englez 
nu-l deranja să meargă acolo. Ba chiar cutreiera insula cu un 
anume abandon de sine fatalist care-i adusese reputaţia de a fi 
cumva ţicnit. In acest moment, rula pe o autostradă bătută de 
vânturi, în partea vestică a insulei, printr-o ceaţă marină densă. 
După opt kilometri, o luă spre interior. În timp ce urca dealurile, 
ceața lăsă locul unui cer albastru, clar, de după-amiază. Lumina 
soarelui de toamnă sublinia nuanțele contrastante de verde ale 
măslinilor şi ale pinilor Laricio. La umbra copacilor se aflau 
tufişuri dense de grozamă, măceş şi trandafiri căţărători - acea 
legendară pădure tânără cunoscută ca macchia, care îi 
ascunsese timp de secole pe bandiți şi ucigaşi. Englezul cobori 
geamul maşinii. Mirosul călduţ de rozmarin îl lovi în faţă. 

Inaintea lui se afla un oraş căţărat pe deal - un ciorchine de 
case de culoarea nisipului, cu acoperişuri de ţiglă, adunate în 
jurul unui turn de clopotniţă, jumătate în umbră, jumătate în 
lumina strălucitoare a soarelui. In fundal, se vedeau munţii cu 
gheaţă albăstruie pe cele mai înalte culmi. Cu zece ani în urmă, 
când s-a stabilit aici prima oară, copiii îl arătau cu degetul 
arătător şi cu cel mic, acesta fiind felul corsican de a se feri de 
deochiul unui străin. Acum îi zâmbeau şi-i făceau cu mâna când 
gonea prin oraş îndreptându-se, prin fundătura văii, spre vila sa. 

Pe drum trecu pe lângă un paesanu, care lucra un petic mic 
de teren cultivat cu legume. Omul se uită la englez, ochii lui 
cercetându-l pe sub borul pălăriei, şi-i arătă că-l recunoscuse, 
printr-un semn aproape imperceptibil cu primele două degete. 
Bătrânul paesanu era unul dintre membrii clanului adoptat de 
englez. Mai apoi, pe drum, un puşti pe nume Giancomo ieşi în 
calea lui, făcându-i semn cu braţele să oprească. 

— Bine ai venit acasă. Ai călătorit bine? 

— Foarte bine. 

— Ce mi-ai adus? 

— Depinde. 


— De ce depinde? 

— Dacă ai avut grijă de vila mea cât am fost plecat. 

— Sigur c-am avut, doar ţi-am promis. 

— A venit careva? 

— Nu, n-am văzut pe nimeni. 

— Eşti sigur? 

Băiatul încuviinţă. Englezul scoase din valiză un ghiozdan 
frumos, lucrat manual, din piele spaniolă, şi i-l întinse. 

— Pentru cărţi, ca să nu le mai pierzi când vii de la şcoală. 

Băiatul duse ghiozdanul la nas şi mirosi pielea nouă. Apoi îl 
întrebă: 

— Ai şi nişte ţigări? 

— Să nu-i spui maică-tii! 

— Cum să-i spun? 

Bărbaţii aveau impresia că sunt conducători în Corsica, dar 
puterea se afla cu adevărat în mâinile mamelor. Englezul îi 
întinse băiatului un pachet pe jumătate gol. 

Puştiul îşi strecură ţigările în ghiozdan. 

— Incă ceva. 

— Ce mai e? 

— Don Orsati vrea să-ţi vorbească. 

— Când l-ai văzut? 

— Azi-dimineaţă. 

— Unde? 

— La cafeneaua din sat. 

— Şi acum unde e? 

— La cafeneaua din sat. 

Orsati ăsta o duce greu, se gândi englezul. 

— Invită-l pe don la vila mea, pe la prânz. Dar spune-i că, 
dacă se aşteaptă să mănânce, să aducă şi ceva de-ale gurii. 

Băiatul zâmbi şi dispăru, cu ghiozdanul de piele fluturându-i la 
spate ca un drapel. Englezul băgă motorul în viteză şi-şi 
continuă drumul în sus. La vreo doi kilometri de vilă apăsă brusc 
pe frâne şi jeepul derapă, oprindu-se într-un nor de praf roșiatic. 

In mijlocul drumului îngust se afla un ţap mare, cu pete gălbui 
şi barba roşie. Ca şi englezul, era însemnat din lupte mai vechi. 
Ţapul îl detesta pe englez şi-i bloca drumul spre vilă ori de câte 
ori avea chef. Englezul visase de multe ori să pună capăt 
conflictului, o dată pentru totdeauna, cu pistolul Glock pe care-l 
avea în suportul pentru mănuşi. Dar bestia era a lui don 


Casabianca şi, dacă-i făcea vreun rău, risca un conflict cu 
acesta. 

Englezul claxonă. Ţapul lui don Casabianca îşi dădu capul pe 
spate şi-l privi sfidător. Englezul avea două alternative, ambele 
neplăcute. Fie să aştepte să plece, fie să încerce să-l urnească 
de acolo. 

Se uită lung peste umăr, să se asigure că nu-l vede nimeni. 
Apoi deschise portiera şi atacă ţapul dând din mâini şi urlând ca 
un nebun, până când animalul cedă şi se năpusti în tufişurile de 
macchia. Un loc potrivit pentru el se gândi englezul, macchia, 
locul unde se ascund hoţii şi bandiții. 

Urcă înapoi în jeep şi porni pe drumul spre vilă, gândindu-se 
la situaţia ruşinoasă prin care tocmai trecuse. Un asasin de talia 
lui nu putea intra în propria sa casă fără a fi mai întâi umilit de 
tapul nenorocit al lui don Casabianca! 

Niciodată nu fusese nevoie de prea mult ca să se aprindă 
scânteia unui conflict în Corsica. O insultă. O acuzaţie de 
înşelăciune în piaţă. Ruperea unei logodne. Sarcina unei femei 
nemăritate. Cândva, în satul englezului existase un conflict 
vechi de patruzeci de ani pentru cheia bisericii. După scânteia 
iniţială, începuse agitația. Fusese omorât un bou. Proprietarul 
boului s-a răzbunat, ucigând un catâr sau o turmă de oi. Fusese 
tăiat un măslin foarte prețuit. Un gard dărâmat. O casă arsă. 
Apoi au început crimele. Şi au continuat, uneori timp de o 
generaţie sau chiar mai multe, până când părţile îndurerate fie 
şi-au rezolvat diferendele, fie au renunţat la luptă, fiind 
epuizate. 

În Corsica, cei mai mulţi bărbaţi erau dornici să comită ei 
înşişi crimele. Dar întotdeauna se găseau unii care aveau nevoie 
de altcineva să omoare pentru ei; persoane sus-puse, pedante, 
care evitau să-şi murdărească mâinile cu sânge sau care nu 
voiau să rişte exilul sau arestarea; femei care nu puteau ucide 
singure şi nici nu aveau rude de sex masculin, care să ucidă 
pentru ele. Oamenii ca aceştia se bazau pe asasinii profesionişti: 
taddunaghiu. De obicei, apelau la clanul Orsati. 

Cei din clanul Orsati aveau pământ bun, cu mulţi măslini, iar 
uleiul lor era considerat cel mai dulce din toată Corsica. Dar ei 
nu se rezumau la a produce ulei rafinat de măsline. Nimeni nu 
ştia câţi corsicani au murit de mâna asasinilor Orsati de-a lungul 
vremii - chiar şi ei le uitaseră numărul -, dar în folclorul local se 


vorbea de numere de ordinul miilor. Ar fi putut să fie mult mai 
mulţi, dacă n-ar fi existat sistemul riguros de verificare al 
clanului. Odinioară, clanul Orsati acţiona după un cod strict. 
Refuzau să execute o crimă, dacă nu erau convinşi că cei veniţi 
în faţa lor fuseseră cu adevărat nedreptăţiţi şi că se cerea 
răzbunarea sângelui. 

Anton Orsati preluase cârma afacerilor familiei în vremuri 
tulburi. Autorităţile franceze reuşiseră să stingă disputele şi 
vendetta, dar nu şi în cele mai izolate colţuri ale insulei. Doar 
puţini corsicani mai solicitau acum serviciile unui taddunaghiu. 
Dar Anton Orsati era un om de afaceri foarte abil. Ştia că poate 
fie să-şi strângă cortul şi să devină un simplu producător de ulei 
de măsline excelent, fie să-şi extindă baza de operaţiuni şi să 
caute oportunităţi în altă parte. Se decise pentru a doua 
variantă şi începu afacerile dincolo de mare. lar acum, banda sa 
de asasini era considerată cea mai profesionistă şi mai de 
nădejde din Europa. Au cutreierat continentul, ucigând pentru 
oameni bogaţi, făcând escrocherii cu asigurări şi uneori 
omorând chiar pentru guverne. Majoritatea bărbaţilor pe care i- 
au ucis au meritat să moară, dar competiţia şi exigenţele 
perioadei moderne l-au făcut pe Antonio Orsati să încalce codul 
strămoşilor săi. Fiecare ofertă care ajungea la el era acceptată, 
indiferent cât era de neplăcută, atâta vreme cât nu primejduia 
fără rost viaţa vreunuia dintre asasinii lui. 

Lui Orsati i s-a părut întotdeauna amuzant că angajatul său 
cel mai bun nu era un corsican, ci un englez din Highgate, din 
nordul Londrei. Numai Orsati ştia adevărul despre el. Că servise 
în Serviciile Speciale Aeriene. Că ucisese oameni în Irlanda de 
Nord şi în Irak. Că foştii săi şefi îl credeau mort. Odată, englezul 
i-a arătat lui Orsati un fragment dintr-un ziar londonez. Propriul 
ferpar. Un lucru foarte folositor în domeniul său, se gândise 
Orsati. Oamenii nu prea mai caută un mort. 

Poate că era englez prin naştere, dar Orsati considera că avea 
sufletul rătăcitor al unui corsican. Vorbea dialectul la fel de bine 
ca orice localnic, nu avea încredere în intruşi şi dispreţuia orice 
autoritate. Noaptea stătea în piaţa satului cu bătrânii, uitându- 
se urât la băieţii cu skateboarduri şi bombănind că tinerii nu mai 
au respect pentru vechile obiceiuri. Era un om de onoare, uneori 
de prea multă onoare ca să fie pe gustul lui Orsati. Cu toate 
acestea, era un asasin straşnic, cel mai rafinat pe care-l 


cunoscuse Orsati. Fusese instruit de cei mai eficienţi ucigaşi de 
pe planetă şi Orsati învățase multe de la el. El era omul perfect 
pentru unele misiuni pe continent; iată de ce Anton Orsati veni 
la vila englezului în acea după-amiază, cu braţele pline de 
alimente. 


Orsati era descendentul unei familii importante, dar se 
îmbrăca şi mânca într-un fel care nu se deosebea prea mult de 
cel al unor paesanu, care-şi lucrau tarlalele pe drumul spre 
şoseaua din vale. Purta o cămaşă albită, descheiată până la 
mijlocul pieptului, şi sandale de piele prăfuite. Prânzul pe care-l 
adusese cu el consta dintr-o bucată de pâine neagră, o carafă 
de ulei de măsline, o bucată de şuncă aromată, corsicană, şi 
una zdravănă de brânză. Englezul oferi vinul. După-amiaza era 
caldă, aşa că mâncară pe terasa care dădea spre acea vale cul 
de sac, în umbra întunecată a unei perechi de pini corsicani 
înalţi. 

Orsati îi întinse englezului un cec cu antetul Orsati Olive Oil. 
Toţi asasinii lui Orsati erau angajaţi ai companiei cu acte în 
regulă. Englezul era vice-preşedinte de marketing, orice o fi 
însemnat asta. 

— Partea ta din retribuţia pentru misiunea din Spania. 

Orsati înmuie o bucată de pâine în ulei şi şi-o vâri în gură: 

— Vreo problemă? 

— Fata lucra pentru serviciul spaniol de securitate. 

— Care fată? 

— Cea cu care se vedea Navarra. 

— La naiba! Ce-ai făcut? 

— Mi-a văzut faţa. 

Orsati digeră noutăţile aduse de englez, în timp ce tăia o felie 
de şuncă, pe care i-o puse acestuia pe farfurie. Nici unuia nu-i 
plăceau victimele colaterale. Dăunau afacerii. 

— Cum te simţi? 

— Obosit. 

— Tot nu reuşeşti să dormi bine? 

— Nu, atâta timp cât sunt într-o ţară străină ca să omor un 
om. 

— Şi aici? 

— Mai bine. 

— Ar trebui să încerci să te odihneşti în noaptea asta în loc să 


pierzi vremea cu bătrânii în sat. 

— De ce? 

— Am altă misiune pentru tine. 

— Abia am terminat una. Dă-i-o altuia. 

— E prea delicată. 

— Ai un dosar? 

Orsati termină de mâncat şi făcu alene câteva ture de piscină, 
în timp ce englezul citi. Când termină, îşi ridică privirea. 

— Ce-a făcut omul ăsta ca să merite să moară? 

— Se pare c-a furat ceva de valoare. 

Englezul închise dosarul. Nu avea remuşcări să ucidă pe 
cineva care fura ca să trăiască. În opinia lui, hoţul era cea mai 
josnică fiinţă de pe pământ. 

— Şi de ce artrebui s-o fac eu? 

— Pentru că partea contractantă vrea ca ţinta să moară şi 
afacerea să-i fie distrusă. Cei care te-au instruit la Hereford te- 
au învăţat să foloseşti explozibili. Oamenii mei sunt obişnuiţi cu 
armele mai convenţionale. 

— De unde să iau o bombă? 

Orsati ieşi din piscină şi-şi şterse părul argintiu şi des cu 
mişcări puternice. 

— ÎI ştii pe Pascal Debré? 

Din nefericire, englezul îl ştia pe Pascal Debré. Era un 
incendiator care lucra pentru o asociaţie criminală cu baza la 
Marsilia. Cu Debre trebuia să se poarte cu grijă. 

— Debré te aşteaptă. O să-ţi dea tot ce-ţi trebuie pentru 
treaba asta. 

— Când plec? 


8 
COSTA DE PRATA, PORTUGALIA 


După toate aparențele, femeia care se stabilise la vechea 
mănăstire renovată de pe colina abruptă care domina marea 
jurase să trăiască viaţa retrasă a unui ascet. Mult timp, nimeni 
din sat nu-i ştiuse nici numele. Senhora Rosa, colportoarea de 
bârfe, controloare la piaţă, decise că femeia fusese batjocorită 
în trecut şi împărtăşi această teorie îndoielnică fiecărui om care 
avu nenorocul să treacă prin faţa registrului ei. Tot Rosa o 
boteză pe femeie „Doamna Noastră de pe Deal“. Porecla se lipi 
de ea, rămânându-i chiar şi după ce i s-a aflat adevăratul nume. 

Venea în fiecare dimineaţă în sat să-şi facă cumpărăturile, 
coborând dealul pe scuterul ei roşu-aprins, cu o coadă blondă 
fluturându-i în urmă ca un steag. Pe vreme ploioasă, purta un 
hanorac cu glugă de culoarea ciupercii. Se făcuseră multe 
speculaţii pe seama ţării ei de origine. Portugheza ei destul de 
limitată avea şi un accent greoi. Carlos, omul care îngrijea vila şi 
mica vie, se gândi că avea accent nemtesc şi sufletul întunecat 
al unei evreice din Viena. Maria, femeia pioasă care-i făcea 
curat, decise că era olandeză. Jose, de la piaţa de peşte, o 
credea daneză. Dar Manuel, proprietarul cafenelei din piaţa 
satului şi primarul neoficial al localităţii, rezolvă problema, aşa 
cum făcea întotdeauna. 

— Doamna noastră nu este nici nemţoaică, nici austriacă, nici 
olandeză sau daneză. Apoi şi-a frecat primele două degete de 
cel mare, simbolul internaţional al banilor: Doamna Noastră de 
pe Deal este elveţiancă. 

Zilele ei se scurgeau într-un ritm previzibil. După vizita de 
dimineaţă în sat, era văzută făcând ture în piscina albastru- 
închis, cu părul acoperit de o cască neagră din cauciuc. Apoi se 
plimba de obicei printre aflorimentele inegale de granit de pe 
creasta dealului sau pe drumul prăfuit care ducea la ruinele 
maure. Începând cu după-amiaza târziu cânta la vioară, şi o 
făcea foarte bine, în opinia celor care o auziseră, într-o încăpere 
goală de la etajul al doilea al vilei. Odată, Maria a aruncat o 
privire în interior şi a găsit-o pe Doamna Noastră într-o stare 
febrilă, corpul ei balansându-se şi aplecându-se cu părul umed şi 


ochii închişi. 

— Doamna Noastră cântă de parcă ar fi posedată de demoni, 
i-a spus Maria lui Carlos. Şi nu are partituri. Cântă din memorie. 

Doar o dată, în timpul festivalului închinat lui San Antonio, 
femeia a luat parte la viaţa socială a satului. La scurt timp după 
lăsarea întunericului, când bărbaţii au aprins grătarele cu 
cărbuni şi au destupat vinul, a coborât dealul într-o rochie albă, 
fără mâneci, şi în sandale. Pentru prima oară nu era singură. 
Erau paisprezece cu toţii; o cântăreaţă italiancă de operă, un 
model francez, un actor britanic de film, un pictor german, cu 
neveste, prietene, amante şi iubite. Cântăreaţa de operă şi 
actorul de film au făcut o întrecere, să vadă cine consumă cele 
mai multe sardine prăjite, elementul tradiţional al festivalului. 
Cântăreaţa de operă a scăpat cu uşurinţă de actor, care apoi a 
încercat să se consoleze destul de stângaci cu modelul. Soţia 
actorului îl pălmui prosteşte în mijlocul pieţei. Sătenii 
portughezi, care nu văzuseră niciodată o femeie pălmuind un 
bărbat, au aplaudat cu însufleţire şi dansul s-a reluat. După 
aceea, toţi au fost de acord că gaşca de ţigani de la vila de pe 
deal le-a oferit festivalul cel mai plăcut din câte îşi aminteau. 

Numai Doamna Noastră nu părea să se bucure de el. Lui 
Carlos, ea i se părea o insulă de melancolie în mijlocul unei mări 
de depravare sălbatică. Abia se atingea de mâncare; bău vinul 
de parcă i se cerea s-o facă. Atunci când frumosul pictor german 
se aşeză lângă ea şi o copleşi cu atenţiile sale, Doamna Noastră 
a fost politicoasă, dar vizibil indiferentă. În final, pictorul a 
renunţat şi s-a dus în căutarea altei prăzi. 

Pe la miezul nopţii, când festivalul a atins apogeul, Doamna 
Noastră s-a strecurat de la petrecere şi a luat-o singură pe 
cărăruie, spre vila de pe deal. Douăzeci de minute mai târziu, 
Carlos a văzut o lumină revenind scurt la viaţă în încăperea de 
la etajul al doilea. Era camera unde Doamna Noastră cânta la 
vioară. 


Pentru că nu prea aveau nimic de făcut vara aceea, sătenii s- 
au hotărât în cele din urmă să afle numele şi ocupaţia acelei 
femei misterioase de pe deal. Carlos şi Maria, cei doi care-i erau 
mai apropiaţi, au fost interogaţi cu atenţie, dar n-au putut să fie 
de prea mult ajutor. O dată pe lună primeau prin poştă un cec, 
de la o companie din Londra care se numea European Artistic 


Management. Din cauza barierei lingvistice şi de clasă, 
comunicarea lor cu femeia era limitată la cele mai simple 
formule de salut. Au putut să dea o singură informaţie 
hotărâtoare: Doamna Noastră dispărea adesea în mod 
inexplicabil. Rosa, de la piaţă, citise mult despre asta. Ea decise 
că Doamna Noastră era spioană şi că European Artistic 
Management nu era decât un paravan. Cum s-ar putea explica 
altfel firea ei  secretoasă? Dispariţiile ei neaşteptate şi 
întoarcerile şi mai neaşteptate? Dar, încă o dată, Manuel rezolvă 
problema. Într-o seară, în timp ce dezbaterea se desfăşura în 
cafeneaua lui, el întinse mâna sub bar şi scoase de acolo un 
compact disc cu sonate de Brahms, interpretate la vioară. 

— O cheamă Anna Rolfe, a spus Manuel triumfător. Doamna 
Noastră de pe Deal este celebră. _ 

Era şi predispusă la accidente. Intr-o după-amiază, a pierdut 
controlul scuterului şi Carlos a găsit-o pe marginea drumului cu 
două coaste rupte. O lună mai târziu, a alunecat pe marginea 
piscinei şi şi-a spart capul. La numai două săptămâni după asta, 
s-a dezechilibrat în capul scării şi s-a rostogolit până la poalele 
acesteia, aterizând pe făraşul Mariei. 

Carlos conchise că, dintr-un motiv anume, Doamnei Noastre îi 
lipsea capacitatea de a-şi purta de grijă. Nu era o femeie 
nechibzuită, ci doar neatentă, şi părea că nu învaţă nimic din 
greşelile anterioare. 

— Ar fi o notă proastă pentru sat dacă i s-ar întâmpla ceva rău 
unei femei atât de celebre, a conchis Manuel cu gravitate. 
Trebuie protejată de ea însăşi. 

Şi astfel, cu atenţie, Carlos a început s-o ţină sub observaţie. 
Dimineaţa, când înota în piscină, el îşi făcea de lucru prin 
apropiere, ca să-i poată urmări mişcările. Verifica regulat 
motorul scuterului ei pentru a se asigura că funcţionează bine. 
În cătunele mici aflate pe drumul spre creastă a creat o 
adevărată reţea de supraveghetori, aşa că, oricând Doamna 
Noastră pleca după-amiaza în drumeţii, era supravegheată 
permanent. 

Strădania lui a fost răsplătită. Carlos a descoperit că Doamna 
Noastră se plimba pe creastă în după-amiaza în care a început 
să sufle dinspre mare un vânt puternic. A găsit-o printre stânci, 
cu mâna prinsă sub un bolovan imens şi a transportat-o 
inconştientă jos, în sat. Dacă n-ar fi fost Carlos, au spus doctorii 


de la Lisabona, Anna Rolfe şi-ar fi pierdut cu siguranţă renumita 
ei mână stângă. 


Refacerea ei a fost îndelungată şi dureroasă pentru toţi. 
Câteva săptămâni, braţul stâng i-a fost imobilizat de un mulaj 
greu din fibră de sticlă. Şi, întrucât nu mai putea să meargă pe 
scuterul ei cu motor, Carlos a fost forţat să facă pe şoferul. In 
fiecare dimineaţă, urcau în Land Roverul ei alb şi coborau dealul 
spre sat. Doamna Noastră tăcea în timpul acestor drumuri şi 
privea pe fereastră ţinându-şi mâna bandajată în poală. Odată, 
Carlos a încercat s-o înveselească punându-i Mozart. Ea a scos 
discul şi l-a aruncat în copacii pe lângă care treceau. Carlos n-a 
mai făcut vreodată greşeala de a încerca să-i pună muzică. 

Bandajele s-au redus tot mai mult, până când, în final, n-a mai 
avut nevoie de niciunul. Umflătura aceea mare s-a retras şi 
forma mâinii a revenit la normal. Numai cicatricele au rămas. 
Doamna Noastră făcea tot posibilul să le ascundă. Purta bluze 
cu mâneci lungi şi manşete de dantelă. Când umbla prin sat să- 
şi cumpere cele necesare, îşi ascundea mâna sub braţul drept. 

A devenit şi mai posacă, atunci când a încercat din nou să 
cânte la vioară. În fiecare după-amiază, timp de cinci zile 
consecutiv, urca în încăperea unde repeta, la etajul al doilea al 
vilei. În fiecare zi încerca ceva elementar, o gamă minoră peste 
două octave, un arpegiu, dar chiar şi acela era prea mult pentru 
mâna ei deteriorată. Nu trecu mult şi se auzi un țipăt de 
frustrare, urmat de strigăte în germană. În ziua a cincea, Carlos 
urmări din vinărie cum Doamna Noastră ridică vioara ei 
nepreţuită, Guarneri, deasupra capului şi se pregăteşte s-o 
izbească de podea. Dar, în loc s-o facă, o cobori la piept şi o 
strânse, plângând. În seara aceea, la cafenea, Carlos i-a spus lui 
Manuel despre scena la care a asistat. Manuel a întins mâna 
spre telefon şi i-a cerut operatoarei numărul companiei 
European Artistic Management din Londra. 

Patruzeci şi opt de ore mai târziu, sosi o mică delegaţie. Era 
alcătuită dintr-o englezoaică numită Fiona, un american pe 
nume Gregory şi un neamt sever, Herr Lang. In fiecare 
dimineaţă, Gregory o determina cu severitate pe Doamna 
Noastră să exerseze câteva ore, pentru a-şi recăpăta forţa şi 
mobilitatea mâinii. După-amiaza, Herr Lang stătea cu ea în sala 
în care exersa, învăţând-o din nou să cânte la vioară. Incet, îi 


reveni abilitatea, deşi chiar şi Carlos, cel care se ocupa de vie, 
putea spune că nu mai era acelaşi muzician de dinainte de 
accident. 

Prin octombrie, delegaţia plecă şi Doamna Noastră rămase 
singură din nou. Zilele ei reveniră la acelaşi ritm dinainte de 
accident, cu toate că acum era mai atentă când urca pe scuterul 
ei roşu şi nu mai punea piciorul pe coastă fără să asculte întâi 
prognoza. 

Apoi, de Ziua Morților, dispăru din nou. Carlos observă că 
atunci când urcase în Range Rover, îndreptându-se spre 
Lisabona, avea doar o servietă neagră de piele, dar nu-şi luase 
vioara. În ziua următoare, se duse la cafenea şi-i spuse lui 
Manuel ce văzuse. Manuel îi arătă un articol din /nternationa! 
Herald Tribune. Cel care îngrijea via nu ştia engleză, aşa că 
Manuel îi traduse. 

— Moartea tatălui este ceva teribil... spuse Carlos. Dar crima 
este mult mai rău... 

— Într-adevăr, zise Manuel, împăturind ziarul. Dar ar trebui să 
auzi ce s-a întâmplat cu mama acestei biete femei. 


Carlos lucra, pregătind via pentru apropierea iernii, când s-a 
întors Doamna Noastră de la Zurich. S-a oprit puţin pe şosea să- 
şi desfacă părul, să-l lase liber în bătaia vântului mării, apoi a 
dispărut în vilă. Un moment mai târziu, Carlos a văzut-o trecând 
rapid prin dreptul ferestrei din camera de studiu. Fără lumină. 
Doamna Noastră exersa întotdeauna pe întuneric. 

Când începu să cânte, Carlos lăsă capul în jos şi se apucă din 
nou de treabă, foarfecele sale de tăiat ţăcănind sacadat în 
ritmul în care valurile loveau plaja de mai jos. Era o bucată pe 
care o interpretase adesea, o sonată mistică, obsedantă, care se 
presupune că fusese inspirată chiar de diavol, dar pe care, de la 
acel accident, evitase s-o cânte. Se pregătise pentru inevitabila 
explozie, dar după cinci minute foarfecele lui tăcură şi-şi ridică 
privirea spre dealurile în terasă dinspre vilă. Atât de frumos 
cânta în seara asta, încât i se păru că se află doi violonişti în 
vilă, nu unul. 

Se lăsă răcoarea şi o negură delicată, transparentă, ce venea 
dinspre mare se insinuă pe panta dealului. Carlos dădu foc la 
grămada de gunoi şi se aşeză lângă flacără. Ea se apropia de o 
secţiune mai dificilă, o fugă înşelătoare de note descendente - 


un pasaj diavolesc, se gândi el cu un zâmbet. Încă o dată, îşi 
adună puterile, dar în seara asta doar muzica explodă, o gamă 
descendentă, arzătoare care se termină într-o reluare liniştită a 
primelor mişcări. 

Făcu pauză câteva secunde, apoi începu a doua mişcare. 
Carlos se întoarse şi se uită din nou spre povârnişul dealului. 
Vila era scăldată în lumina incendiară a apusului. Maria, 
menajera, era afară pe terasă, mătura. Carlos îşi scoase pălăria 
şi o agită, aşteptând să fie văzut - strigătele sau zgomotele de 
orice natură erau interzise când Doamna Noastră exersa. După 
un moment, Maria ridică capul şi mătura ei se opri la jumătate. 
Carlos îşi întinse mâinile. Ce crezi, Maria? O să fie bine de data 
asta? Menajera îşi împreună palmele, ridicându-şi chipul spre 
cer. 

Adevărat, se gândi Carlos, urmărind vălătucii de fum dansând 
în vântul serii. Îți mulțumesc, Doamne, în seara asta lucrurile 
merg bine. Vremea este bună, viile sunt pregătite pentru iarnă, 
iar Doamna Noastră de pe Deal cântă din nou sonata. 


Patru ore mai târziu, Anna Rolfe lăsă jos vioara, aşezând-o în 
suport. Imediat fu cuprinsă de amestecul acela unic de epuizare 
şi neastâmpăr pe care îl simţea la sfârşitul fiecărei şedinţe de 
studiu. Se duse în dormitor şi se întinse pe patul rece cu braţele 
în lateral, ascultându-şi propria respiraţie şi vântul de noapte, 
care răvăşea streşinile. Mai simţea şi altceva pe lângă epuizare 
şi nelinişte; ceva ce nu mai simţise de mult timp. Presupuse că 
era satisfacţie. Sonata Tartini fusese întotdeauna piesa ei de 
rezistenţă, dar, de la accident, trecerile acelea blestemate peste 
coarde şi solicitantele opriri duble fuseseră prea mult pentru 
mâna ei. 

În seara asta, pentru prima oară de când îşi revenise, cântase 
excepţional de bine. Considera că întotdeauna starea 
sufletească se reflectă în felul de a cânta. Mânia, tristețea, 
neliniştea, toate aceste emoţii răzbăteau la suprafaţă când 
atingea arcuşul de strunele unei viori. Se întrebă de ce emoţiile 
descătuşate de moartea tatălui o lăsau să cânte din nou sonata 
lui Tartini. 

Brusc, simţi nevoia să facă ceva. Se ridică, îşi scoase tricoul 
jilav şi îmbrăcă o jachetă de bumbac. Câteva minute rătăci fără 
ţintă prin încăperile vilei, aici aprinzând o lampă, colo închizând 


un oblon. Simţea reci sub picioare podelele netede, de culoarea 
teracotei. Cât iubea acest loc cu pereţii zugrăviți în alb şi mobila 
acoperită cu huse din pânză de vele. Era atât de diferită de casa 
din Zurichberg, unde crescuse. Incăperile erau largi, deschise, 
spre deosebire de celelalte, prea mici şi întunecoase, mobilierul 
era simplu, fără pretenţii. Aceasta era o casă onestă, fără 
secrete. Era casa ei. 

La bucătărie, îşi turnă un pahar mare cu vin roşu. Era dela un 
viticultor local; chiar şi o parte din strugurii ei fuseseră folosiţi la 
amestec. După un moment, vinul îi astâmpără starea de 
nelinişte. Era un mic secret parşiv al lumii muzicii clasice: 
băutul. Lucrase cu orchestre care se întorceau de la prânz atât 
de îmbibate de alcool, încât era de mirare că mai puteau cânta. 
Se uită în frigider. Nu prea mâncase la Zurich şi îi era foame. 
Sote de ciuperci şi roşii în ulei de măsline cu mirodenii locale 
proaspete, apoi bătu trei ouă, la care adăugă nişte brânză rasă. 
După coşmarul de la Zurich, această simplă activitate domestică 
îi produse o plăcere neobişnuită. Când omleta a fost gata, se 
aşeză pe un scaun înalt de la tejgheaua din bucătărie şi-o 
mâncă, bând şi ultima picătură de vin. 

Atunci observă cum clipeşte uşor becul robotului. Avea patru 
mesaje. Cu mult timp în urmă, închisese soneriile de la 
telefoane, ca să evite deranjul când exersează. Vâri în gură o 
bucată de omletă şi apăsă pe butonul de redare al aparatului. 

Primul mesaj era de la avocatul tatălui ei, din Zurich. Se pare 
că mai avea nişte acte pe care ea trebuia să le semneze. „Ar fi 
mai convenabil să ţi le trimit peste noapte, într-un pachet, la 
vilă?“ 

Da, ar fi, se gândi ea. Îl va suna dimineaţă. 

Al doilea mesaj era de la Marco. Cu mult timp în urmă, 
fuseseră logodiţi, aproape să se căsătorească. Ca şi Anna, Marco 
era un solist talentat, dar puţin cunoscut în afara ltaliei. N-a 
putut să treacă niciodată peste faptul că Anna era o stea, iar el 
nu, şi pentru asta o pedepsise, culcându-se cu jumătate dintre 
femeile din Roma. După Marco, ea jurase să nu se mai 
îndrăgostească vreodată de un muzician. 

„Am citit despre tatăl tău în ziare, Anna dragă. Îmi pare rău, 
iubita mea. Ce pot să fac? Ai nevoie de ceva? Vin cu primul 
avion.“ 

Nu, nu vei veni, se gândi ea. O să-l sune pe Marco dimineaţă, 


după ce va fi terminat cu avocatul. Cu puţin noroc, îi va lăsa un 
mesaj şi va fi scutită de umilinţa de a-i auzi vocea în realitate. 

Al treilea era de la Fiona Richardson. Fiona era singura 
persoană din lume în care Anna avea încredere totală. De 
fiecare dată când căzuse, Fiona fusese acolo, gata s-o ridice din 
nou în picioare. „Ai ajuns acasă, Anna? Cum a fost 
înmormântarea? Ingrozitoare, sunt sigură. Aşa este întotdeauna. 
M-am gândit la Veneţia. Poate ar fi mai bine s-o amânăm. 
Zaccaria va înţelege, la fel şi fanii tăi. Nimeni nu poate susţine 
un spectacol atât de repede după aşa ceva. Ai nevoie de timp 
să-l jeleşti - chiar dacă l-ai disprețuit pe bătrânul ăla nemernic. 
Sună-mă.“ 

Nu-şi va amâna recitalul din Veneţia. Era surprinsă chiar de 
faptul că Fiona sugerase asta. Îşi anulase deja două apariţii în 
public. Apăruseră comentarii în presă şi printre şefii de 
orchestră sau agenţii de concerte. Dacă-l amâna şi pe al treilea, 
daunele ar fi fost ireparabile. O va suna de dimineaţă pe Fiona 
şi-i va spune că se duce la Veneţia peste două săptămâni. 

Ultimul mesaj. Din nou Fiona. 

„Încă ceva, Anna. Acum două zile, a trecut pe la birou un 
domn foarte drăguţ, de la ambasada Israelului. Spunea că vrea 
să ia legătura cu tine. Are informaţii privind moartea tatălui tău. 
Părea absolut inofensiv. Poate vrei să auzi ce are să-ţi spună. A 
lăsat un număr de telefon. Ai un creion?“ Fiona dictă numărul. 


Carlos aranjase un strat de lemn de măslin în şemineu. Anna 
aprinse focul şi se întinse pe canapea, urmărind cum flăcările 
cuprind lemnul. Işi studie mâna la lumina focului. Umbrele 
pâlpâitoare făceau ca cicatricele ei să se mişte. 

Intotdeauna a presupus că moartea tatălui îi va aduce un fel 
de pace interioară, un sfârşit, cum le place să spună 
americanilor. Gândul că este orfană i se părea Annei mai uşor 
de suportat decât înstrăinarea datorată răcirii relaţiilor. Şi-ar fi 
putut găsi pacea în această seară, dacă tatăl ei ar fi pierit ca 
orice bătrân, de moarte bună. Dar fusese ucis în propria-i casă. 

Inchise ochii şi revăzu înmormântarea. Avusese loc în vechea 
biserică Fraumunster de pe malul Limmatului. Participanţii 
păreau spectatori la o conferinţă a acţionarilor. Părea că toată 
lumea financiară a Zurich-ului se află acolo; tinere stele şi 
rechini financiari de la marile bănci, de la casele de comerţ, 


împreună cu contemporanii tatălui său, vechea gardă a 
oligarhiei financiare elveţiene. Unii dintre aceştia participaseră 
şi la funeraliile mamei ei, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. 

In timp ce le asculta elogiile, Anna se surprinsese urându-şi 
tatăl tocmai pentru că fusese ucis. Era ca şi cum el ar fi 
conspirat la comiterea unui ultim act, special ca să-i facă ei 
viaţa şi mai dureroasă. Presa alcătuise povestiri de pe urma 
tragediei familiei Rolfe: sinuciderea mamei, moartea fratelui în 
Turul Elveţiei, rănirea ei la mână. „O familie sub puterea 
blestemului“ era titlul din Neue Züricher Zeitung. 

Anna Rolfe nu credea în blesteme. Lucrurile se întâmplă dintr- 
un motiv anume. Ea se rănise la mână pentru că fusese destul 
de proastă să stea pe creastă când cerul se acoperise cu nori de 
furtună. Fratele ei murise pentru că-şi alesese deliberat o 
profesie periculoasă, pentru a-şi sfida tatăl. /ar mama ei... Anna 
nu ştia prea bine de ce se sinucisese mama ei. Numai tatăl ei 
avea răspunsul la acea întrebare. Anna era sigură de un singur 
lucru. Se sinucisese dintr-un motiv real. Nu era rezultatul unui 
blestem de familie. 

Şi nici uciderea tatălui ei. 

Dar de ce fusese ucis? Cu o zi înainte de înmormântare, 
suportase un interogatoriu lung luat de poliţia din Zurich şi de 
un ofiţer de la serviciile de securitate elveţiană, numit Gerhardt 
Peterson. Tatăl dumitale avea duşmani, miss Rolfe? Ştii pe 
cineva care ar fi vrut să-i facă rău? Dacă ai informații care ar 
putea ajuta investigația noastră, te rugăm, spune-ne, miss 
Rolfe. Ştia unele lucruri, dar nu erau de genul celor care să fie 
spuse poliţiei. Anna Rolfe crezuse întotdeauna că fac parte din 
problemă. 

Dar în cine putea să aibă încredere? 

Acum două zile, a trecut pe la birou un domn foarte drăguţ, 
de la ambasada Israelului. A spus că vrea să ia legătura cu tine. 

S-a uitat la numărul de telefon dat de Fiona. 

Spunea că are informaţii despre moartea tatălui tău. 

De ce ar vrea un bărbat din Israel să ştie ceva despre 
uciderea tatălui ei? Şi ea chiar vrea să audă ce are să-i spună 
omul? Poate e mai bine să lase lucrurile aşa cum sunt. S-ar 
putea concentra asupra cântatului, pregătindu-se pentru 
Veneţia. Se uită ultima oară la număr, îl memoră şi lăsă hârtia 
să cadă în foc. 


Apoi îşi privi cicatricele de pe mână. Nu există niciun blestem 
al familiei Rolfe, se gândi ea. Lucrurile se întâmplă dintr-un 
motiv anume. Mama ei s-a sinucis. Douăzeci şi cinci de ani mai 
târziu, tatăl ei a fost ucis. De ce? În cine putea să aibă 
încredere? Părea absolut inofensiv. Poate vrei să auzi ce are să- 
ti spună. 

Rămase acolo câteva minute, gândindu-se. Apoi se duse la 
bucătărie, ridică receptorul şi formă numărul. 


9 
COSTA DE PRATA, PORTUGALIA 


Drumul spre vila Annei Rolfe şerpuia pe marginea unei coline 
de la ţărmul Atlanticului. Uneori priveliştea era ascunsă: ba de 
un pâlc de brazi, ba de un afloriment de granit de culoarea 
fumului. Era după-amiaza târziu, soarele aproape atingea 
orizontul, apa avea culoarea caisei şi a frunzei aurii. Cilindrii 
compresori gigantici tasau nisipul plajei înguste. 

Când Gabriel cobori geamul, aerul rece invadă interiorul 
maşinii, aducând un miros puternic de mare. 

Intoarse şi o luă spre sat, urmând instrucţiunile date de ea. 
Stânga, după ruinele maure, coborâţi dealul, treceţi de vechea 
vinărie, urmează drumul de-a lungul vinăriei, apoi intrați în 
pădure. Şoseaua deveni drum pietruit, apoi acoperit cu praf şi în 
cele din urmă un covor din ace de pin. 

Drumul se oprea în faţa unei porţi de lemn. Gabriel cobori şi o 
deschise îndeajuns încât să poată trece maşina, apoi intră. Vila 
se ridica în faţa sa, în formă de L, cu acoperiş de teracotă şi 
pereţi deschişi la culoare, din piatră. Când opri motorul, o auzi 
pe Anna Rolfe exersând. Ascultă un moment, încercând să 
identifice piesa, dar nu reuşi. 

Pe când cobora din maşină, un om venea agale de pe deal; 
purta pălărie cu boruri largi, mănuşi de lucru din piele, iar 
chiştocul unei ţigări făcute de mână îi atârna în colţul gurii. Îşi 
scutură praful de pe mănuşi, apoi le scoase, cercetându-l pe 
vizitator. 

— Sunteţi cel din Israel, nu? 

Gabriel încuviinţă printr-un semn abia schiţat din cap, cam 
fără tragere de inimă. 

Viticultorul îi zâmbi: 

— Veniţi cu mine. 


Vederea de pe terasă era remarcabilă: dealul, vinăria şi 
marea dedesubt. De la o fereastră deschisă deasupra capului lui 
Gabriel se auzea cum exersa Anna Rolfe. Apăru o menajeră; lăsă 
cafea şi un teanc de ziare în germană, vechi de o săptămână, 
apoi dispăru tot în tăcere în vilă. În Neue Züricher Zeitung găsi 


un articol despre investigaţiile în cazul crimei Rolfe. Alături, un 
reportaj despre cariera Annei Rolfe. Îl citi repede, apoi îl dădu 
deoparte. Nu spunea nimic nou pentru el. 

Inainte de a atinge un tablou, Gabriel citea mai întâi tot ce 
putea despre artist. Făcuse la fel în cazul Annei Rolfe. Aceasta 
începuse să cânte la vioară de la vârsta de patru ani şi imediat 
se văzuse că promitea extraordinar de mult. Maestrul elveţian 
Karl Wehrli fusese de acord s-o accepte ca elevă, şi cei doi au 
început o relaţie care s-a păstrat intactă până în ziua morţii lui. 
Când Anna avea zece ani, Wehrli ceruse să fie retrasă de la 
şcoală, ca să aibă mai mult timp pe care să-l dedice muzicii. 
Tatăl ei nu prea fusese de acord. Un profesor particular venea la 
vila din Zurich două ore pe zi, iar în restul timpului Anna cânta la 
vioară. 

La cincisprezece ani, şi-a făcut apariţia la Festivalul 
Internaţional de Muzică de la Lucerna, înflăcărând scena muzicii 
europene, şi apoi a fost invitată să susţină o serie de recitaluri în 
Germania şi în Olanda. Anul următor a câştigat prestigiosul 
concurs de vioară Jean Sibelius, de la Helsinki. | s-a acordat un 
premiu generos în bani, alături de o vioară Guarneri, un şir de 
apariţii în concerte şi un contract de înregistrări. 

Curând după concursul Sibelius, cariera Annei Rolfe a prins 
aripi. A intrat într-un vârtej ameţitor de date de concerte şi 
sesiuni de înregistrări. Frumuseţea ei fizică a transformat-o într- 
un fenomen cultural transfrontalier. Fotografia ei a apărut pe 
copertele revistelor europene de modă. În America, a fost 
invitată la o emisiune specială de vacanţă. 

Apoi, după douăzeci de ani de turnee necontenite şi de 
sesiuni de înregistrări, Anna Rolfe a suferit accidentul care 
aproape îi distrusese mâna. Gabriel încercă să-şi imagineze ce- 
ar simţi dacă i-ar fi curmată brusc abilitatea de a restaura 
tablouri. Nu se aştepta s-o găsească într-o stare de spirit prea 
bună. 

La o oră după sosirea lui Gabriel, ea se opri din cântat. Nu mai 
rămase decât bătaia constantă a metronomului. Apoi şi aceasta 
se opri. După cinci minute, ea apăru pe terasă, îmbrăcată într-o 
pereche de jeanşi prespălaţi şi o bluză de bumbac de culoarea 
perei. Avea părul jilav. 

Îi întinse mâna. 

— Sunt Anna Rolfe. 


— Onorat să vă cunosc, miss Rolfe. 
— Vă rog, luaţi loc. 


Dacă Gabriel ar fi fost portretist, i-ar fi plăcut un subiect ca 
Anna Rolfe. Chipul ei avea o anume frumuseţe „tehnică“: 
pomeţi laţi şi egali, ochi verzi de pisică, gura generoasă, bărbia 
în formă de lacrimă. Dar era şi un chip cu multe expresii. 
Senzual şi vulnerabil, cu voinţă de neclintit, dispreţuitor. Pe 
undeva, se putea discerne o urmă de tristeţe. Dar energia de 
care dădea dovadă, neastâmpărul, forţa cutezătoare îl intrigau 
cel mai mult, iar astea ar fi fost cel mai dificil de imortalizat pe 
pânză. Ochii ei aruncau fulgere. Chiar după acea repetiţie lungă, 
mâinile nu-i puteau rămâne liniştite. Plecau în călătorii speciale: 
se jucau cu bricheta, băteau în sticla de pe masă, făceau 
repetate curse spre faţă ca să îndepărteze şuviţa ce-i cădea pe 
obraz. Nu purta bijuterii: nu avea brățări la încheietura mâinii, 
nici inele pe degete, şi nu purta nimic la gât. 

— Sper că n-a trebuit să mă aşteptaţi prea mult. Le-am lăsat 
instrucţiuni stricte lui Carlos şi Mariei să nu mă întrerupă nimeni 
când exersez. 

— A fost plăcerea mea, cântaţi extraordinar. 

— De fapt, nu este aşa, dar sunteţi foarte amabil. 

— V-am văzut o dată în spectacol. Cu câţiva ani în urmă, la 
Bruxelles. O seară Ceaikovski, dacă nu mă înşel. Aţi fost 
uluitoare în seara aceea. _ 

— Acum n-aş mai putea aborda piesele acelea. Işi frecă 
cicatricele de pe mâna stângă. Păru un gest involuntar. Işi aşeză 
mâna în poală şi se uită la ziar. Observ c-aţi citit despre tatăl 
meu. Poliţia din Zurich pare să nu ştie prea multe despre 
această crimă, nu-i aşa? 

— Asta e greu de spus. 

— Ştiţi ceva ce nu ştie poliţia? 

— Şi asta e greu de spus. 

— Înainte să-mi spuneţi ce ştiţi, sper că nu vă supăraţi dacă 
vă mai pun o întrebare... 

— Nu, fireşte că nu. 

— Cine sunteţi? 

— În această chestiune, sunt reprezentantul guvernului 
israelian. 

— Şi care este această chestiune? 


— Moartea tatălui dumneavoastră. 

— Şi de ce prezintă moartea tatălui meu interes pentru 
guvernul israelian? 

— Pentru că eu am descoperit cadavrul tatălui 
dumneavoastră. 

— Detectivii din Zürich au spus că trupul tatălui meu a fost 
descoperit de un restaurator de artă, venit să lucreze la un 
Rafael. 

— E adevărat. 

— Dumneavoastră sunteți restauratorul? 

— Da. 

— Şi lucraţi pentru guvernul Israelului? 

— In această problemă. 

Observă că în mintea ei se luptă să facă legătura. 

— lertaţi-mă, domnule Allon, dar abia am terminat o repetiţie 
de opt ore. Probabil că mintea mea nu merge aşa cum artrebui. 
Poate e mai bine s-o luăm de la început. 


Gabriel îi spuse povestea pe care i-o relatase Shamron la 
Zurich. Că tatăl ei contactase guvernul israelian şi solicitase o 
întâlnire secretă. Că nu-i dăduse detalii privind scopul întâlnirii. 
Că Gabriel fusese trimis la Zurich să-l vadă şi că tatăl ei era deja 
mort când ajunsese el. Anna Rolfe i-a ascultat impasibilă 
relatarea, mâinile ei jucându-se cu părul. 

— Şi ce doriţi de la mine, domnule Allon? îl întrebă când 
Gabriel termină. 

— AŞ vrea să ştiu de ce voia tatăl dumneavoastră să ne 
cunoască. 

— Tatăl meu era bancher, domnule Allon. Bancher elveţian. 
Multe lucruri din viaţa lui personală şi profesională nu mi le 
împărtăşea. Dacă aţi citit relatarea din ziar, aţi aflat că nu eram 
prea apropiaţi şi că el nu-mi vorbea niciodată despre munca lui. 

— Deloc? 

Ea ignoră remarca şi îl întrebă: 

— Cine sunt cei cu care voia să se întâlnească? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Aţi spus că tatăl meu voia să se întâlnească cu „noi“. Cine 
sunteţi? Pentru cine lucraţi? 

— Lucrez pentru o mică agenţie din subordinea Ministerului 
Apărării. 


— Ministerul Apărării? 

— Da. 

— Aşadar, sunteţi spion? 

— Nu, nu sunt spion. 

— Dumneavoastră l-aţi ucis pe tatăl meu? 

— Vă rog, miss Rolfe. Am venit aici să vă cer ajutorul, nu să 
mă joc. 

— Să se consemneze că acuzatul n-a putut să răspundă la 
întrebare. 

— Nu l-am ucis pe tatăl dumneavoastră, dar aş vrea să ştiu 
cine a făcut-o. lar dacă aş putea afla de ce voia să ne 
întâlnească, în primul rând, asta ar putea duce la nişte 
răspunsuri. 

Ea se întoarse cu faţa spre mare. 

— Credeţi aşadar c-a fost ucis pentru ceea ce voia să vă 
spună? 

— Cam asta ar fi. Gabriel lăsă tăcerea să se aştearnă între ei. 
Apoi o întrebă: Ştiţi de ce voia tatăl dumneavoastră să ne 
vorbească? 

— Cred c-aş putea ghici. 

— Îmi veţi spune? 

— Depinde. 

— De ce depinde? 

— Dacă decid să vă implic pe dumneavoastră şi guvernul 
israelian în treburile personale ale familiei mele. 

— Vă pot asigura că vom rezolva problema cu toată discreţia. 

— Vorbiţi ca un bancher elveţian, domnule Allon, şi presupun 
că nu sunteţi foarte departe. Ochii ei verzi îl cercetau, dar nu 
trădau niciuna dintre intenţii. Am nevoie de timp să mă gândesc 
la oferta dumneavoastră. 

— Inţeleg. 

— În piaţa satului există o cafenea. Este a unui om numit 
Manuel. Are camere de oaspeţi la etaj. Nu sunt grozave, dar vă 
veţi simţi bine timp de o noapte. Vă voi comunica hotărârea 
mea mâine-dimineaţă. 


10 


STUTTGART 
ZURICH 


Au plecat spre aeroportul din Lisabona a doua zi după-amiaza. 
Anna Rolfe a insistat să călătorească la clasa întâi. Gabriel, care 
îşi achita cheltuielile din contul modest oferit de Shamron, era 
înclinat spre economie. O urmă prin aeroportul din Lisabona, ca 
să se asigure că n-o urmăreşte nimeni. Când se apropie de 
poartă, o femeie care gâfâia îi întinse o bucată de hârtie pentru 
un autograf. Amabilă, Anna îi zâmbi, simțindu-se obligată să i-l 
dea, apoi se îmbarcă. Cinci minute mai târziu, Gabriel se 
îmbarcă, la rândul lui. Când trecu pe lângă scaunul ei, Anna 
sorbea dintr-un pahar de şampanie. Gabriel se îndreptă spre un 
scaun din mijlocul rândului al douăzeci şi treilea. Spatele îl durea 
încă de la noaptea petrecută în patul sinistru al lui senhor 
Manuel. 

Îi răsuna în urechi avertismentul lui Gerhardt Peterson, să nu 
mai pună piciorul pe pământ elveţian, aşa că, în loc să se ducă 
direct la Zurich, se opriră mai întâi la Stuttgart. 

Acolo, repetară mişcarea: Anna cobori prima din avion, 
Gabriel o urmă prin terminal până la un birou de închirieri auto. 
Anna luă cheile şi actele unui Mercedes mic şi porni cu un 
autobuz spre parcare. Gabriel luă un taxi până la cel mai 
apropiat hotel şi aşteptă la barul din hol. După douăzeci de 
minute, ieşi afară şi o găsi pe Anna, care parcase pe şosea. Ea 
mai conduse pe o distanţă mică pe străzile întunecate, apoi opri 
şi schimbă locul cu el. Gabriel o luă pe autostradă şi porni spre 
sud. O sută şaizeci de kilometri până la Zurich. Anna lăsă pe 
spate scaunul din faţă al pasagerului, îşi împături jacheta şi şi-o 
aşeză drept pernă sub cap. 

Gabriel îi spuse: 

— Mi-a plăcut piesa pe care o exersai ieri. 

— Se cheamă Trilul diavolului. A fost compusă de Giuseppe 
Tartini. Spunea că i-a fost inspirată de un vis. In acest vis, el i-a 
dat vioara sa diavolului, şi acesta a cântat o sonată mai 
frumoasă decât tot ce auzise el vreodată. Tartini pretindea că s- 
a trezit într-o stare febrilă. Trebuia să aibă sonata, aşa că a 


notat tot ce şi-a amintit. 

— Crezi în povestea asta? 

— Nu cred în diavol, dar înţeleg cu siguranţă nevoia de a avea 
sonata. Mi-am petrecut trei ani învățând s-o cânt cum trebuie. A 
fost piesa pentru interpretarea căreia am câştigat concursul 
Sibelius. După aceea, a devenit piesa mea de căpătâi. Tehnic 
vorbind, este foarte solicitantă. Abia am început să o cânt din 
nou. 

— Sună frumos. 

— Pentru mine nu este aşa. N-am auzit decât greşeli şi 
imperfecţiuni. 

— De asta ai anulat datele primelor două concerte? 

— Nu le-am anulat, le-am amânat. Gabriel se simţi studiat. 
Dar văd că ţi-ai făcut temele. 

— Intenţionezi că reiei concertele curând? 

— Am început, de fapt. Peste zece zile, am un recital la 
Veneţia. Venețienii au fost întotdeauna foarte amabili cu mine. 
Mă simt bine acolo. Cunoşti Veneţia? 

— Am trăit doi ani în Veneţia. 

— Adevărat? Cu ce ocazie? 

— Acolo am învăţat să restaurez tablouri. Mi-am făcut 
ucenicia cu un restaurator italian, Umberto Conti. Incă este unul 
din oraşele mele preferate. 

— Şi pentru mine este oraşul preferat. Odată ce Veneţia îţi 
pătrunde în sânge, e greu să mai trăieşti fără ea. Sper că-şi va 
răsfrânge propria ei magie asupra mea. 

— De ce ai amânat celelalte recitaluri? 

— Pentru că abilitatea mea de a cânta era încă diminuată de 
rana pe care am avut-o la mână. Şi pentru că n-am vrut să dau 
un spectacol oarecare. Nu voiam ca oamenii să spună: uite-o pe 
Anna Rolfe; cântă destul de bine la vioară pentru cineva care 
aproape şi-a pierdut mâna. Vreau să mă aflu pe scenă ca 
muzician, nimic altceva. 

— Eşti pregătită? 

— Vom vedea peste zece zile. Ştiu un singur lucru cu 
siguranţă: de data asta, nu mai dau înapoi. Işi aprinse o ţigară. 
Aşadar, de ce ai părăsit Zurich-ul fără a fi încercat să spui 
poliţiei despre uciderea tatălui meu? 

— M-am temut că nu vor crede că n-am avut nicio legătură cu 
crima, zise Gabriel. 


— Este singurul motiv? 

— Ţi-am spus că eram acolo într-o calitate oficială. 

— Ce fel de calitate oficială? Cum se numeşte acea agenţie 
obscură pentru care lucrezi? Acea agenţie care ţine de 
Ministerul Apărării. 

— Nu lucrez pentru ei. Le fac doar un serviciu. 

— Au un nume? 

— Se numesc Institutul pentru Coordonare, dar cei mai mulţi 
dintre cei care lucrează acolo îi spun Biroul. 

— Eşti spion, nu? 

— Nu sunt spion. 

— De ce oare am certitudinea că sunt minţită? 

— Sunt restaurator de artă. 

— Atunci de ce am călătorit separat la Zurich? De ce a trebuit 
să trecem prin atâtea ca să nu fim văzuţi împreună în aeroport 
la Stuttgart? 

— A fost o măsură de precauţie. Poliţia elveţiană mi-a spus 
foarte clar că nu mai sunt bine-venit. 

— De ce ar lua o măsură ca asta? 

— Au fost cam deranjaţi c-am părăsit scena unei crime. 

— De ce ai fugit din casa tatălui meu? 

— Ţi-am spus asta deja. 

— Ai fugit din casa tatălui meu pentru că eşti spion şi pentru 
că te temeai să te duci la poliţie. Te-am urmărit la aeroport. Eşti 
foarte bun. 

— Nu sunt spion. 

— Atunci, ce eşti? Şi nu-mi spune că eşti doar un restaurator 
de artă care face o favoare cuiva dintr-o agenţie obscură numită 
Biroul, pentru că nu te cred. lar dacă nu-mi spui adevărul 
imediat, ai putea să te întorci şi să te duci înapoi la Stuttgart, 
pentru că nu-ţi voi spune nimic. 

Işi aruncă ţigara pe fereastră şi aşteptă răspunsul lui. 
Cunoscutul temperament al Annei Rolfe. 


Era trecut de miezul nopţii când ajunseră la Zurich. Centrul 
oraşului părea părăsit: Bahnofstrasse era întunecată şi liniştită, 
trotuarele erau goale, ace de gheaţă cădeau printre felinare. 
Traversară râul, iar Gabriel conduse foarte atent pe drumurile 
lunecoase ale Zurichbergului. Ultimul lucru pe care-l dorea era 
să fie oprit pentru încălcarea regulilor de circulaţie. 


Parcară pe stradă, într-o parte a vilei. Anna rezolvă cu 
încuietorile fără chei ale porţii şi ale intrării din faţă. Gabriel 
văzu îndeajuns ca să realizeze că fuseseră schimbate codurile 
de la data crimei. 

Holul era întunecat. Anna închise uşa înainte de a aprinde 
luminile. Fără o vorbă, îl conduse înăuntru, trecând în salonul 
spaţios, unde Gabriel descoperise cadavrul tatălui ei. Se uită 
înăuntru. Aerul era impregnat de mirosul detergentului cu care 
fusese curățată încăperea. Covorul oriental nu mai era acolo, 
dar Rafael se afla încă pe perete. 

Tăcerea profundă a casei era accentuată de zgomotul făcut 
de tocurile Annei pe podeaua goală. Trecură printr-o cameră 
convenţională de zi, cu o masă impozantă din lemn negru, 
lustruit, şi scaune cu spătarul înalt; o cămară; apoi o bucătărie 
mare. 

În cele din urmă, ajunseră la un grup de trepte. De data asta, 
Anna nu aprinse luminile. Gabriel o urmă prin întuneric. Jos se 
afla o cramă ale cărei nişe erau pline de sticle prăfuite. Lângă 
cramă se afla o cameră de tranşat, cu o chiuvetă de piatră. Pe 
perete atârnau în cârlige unelte de grădinărit ruginite. 

Trecură de o altă uşă şi o luară pe un coridor întunecat. 
Acesta se termina în faţa unei alte uşi, pe care Anna o deschise, 
dând la iveală un lift minuscul. Abia încăpea o persoană în el, 
dar se înghesuiră amândoi. 

Pe când liftul cobora încet, Gabriel îi simţi căldura trupului lipit 
de al lui, mirosul de şampon, respiraţia cu aromă de tutun 
franțuzesc. Părea perfect destinsă în această situaţie. Gabriel 
încercă să-i evite privirea, dar Anna îl privi direct în ochi cu o 
intensitate descurajantă, animalică. 

Liftul se opri. Ana deschise uşa şi intrară într-un hol mic 
pardosit cu marmură albă şi neagră. In faţa liftului se afla o uşă 
grea, de oţel. Pe perete, lângă uşă, era un suport cu chei şi, 
lângă el, un sistem care arăta ca viziera cu lupă din atelierul lui. 
Gabriel mai văzuse ceva asemănător: era un mecanism 
biometric de securitate folosit pentru a scana retina oricui 
încerca să intre în încăpere. Dacă retina se potrivea cu vreuna 
dintre cele înregistrate în baza de date, persoana putea să intre. 
Altfel, se dezlănţuia iadul. 

Anna formă codul de siguranţă şi-şi aşeză ochiul în faţa 
mecanismului de scanare. Câteva secunde mai târziu se trase 


un zăvor şi uşa cea mare se deschise uşor. Când intrară, 
luminile se treziră automat la viaţă. 


Era un spaţiu mare de vreo cincisprezece metri pe nouă, cu 
podeaua din lemn lustruit şi pereţii vopsiți în crem. În mijloc se 
aflau două scaune turnante bogat împodobite. Anna rămase 
lângă unul din ele, cu braţele încrucişate. Gabriel privi pereţii 
goi. 

— Ce este asta? 

— Tata a avut două colecţii. Una care putea fi văzută de lume 
şi alta care se afla aici. Era o colecţie privată. 

— Ce fel de tablouri erau? 

— Secolele XIX şi XX - impresionişti francezi în mare parte. 

— Ai o listă? 

Ea înclină din cap. 

— Cine mai ştia de asta? 

— Mama şi fratele meu, desigur, dar amândoi sunt morţi. 

— Numai ei? 

— Nu, mai era şi Werner Muller. 

— Cine este Werner Muller? 

— Negustor de artă şi principalul consultant al tatălui meu. El 
a supravegheat proiectul şi construcţia acestui loc. 

— Elveţian? 

Ea încuviinţă. 

— Are două galerii. Una la Lucerna şi alta la Paris, lângă rue 
de Rivoli. Acolo îşi petrece majoritatea timpului. Ai văzut de- 
ajuns? 

— Deocamdată. 

— Aş vrea să-ţi mai arăt ceva. 

Inapoi la lift, făcură altă plimbare prin vila întunecată, până la 
o încăpere fără ferestre, cu aparatură electronică clipind în 
întuneric şi monitoare video. Gabriel putea să vadă 
împrejurimile vilei din toate unghiurile: strada, intrarea, 
grădinile din faţă şi din spate. 

— Pe lângă camerele de supraveghere, flecare centimetru din 
proprietate este acoperit de senzori de mişcare, spuse Anna. 
Ferestrele şi uşile au mecanisme de siguranţă şi alarme. Tata n- 
a angajat pază permanentă, dar casa era de nepătruns şi putea 
chema poliţia în câteva secunde, în cazul în care intra cineva. 

— Şi ce s-a întâmplat în noaptea crimei? 


— Sistemul a clacat într-un mod inexplicabil. 

— Ce avantajos! 

Ea se aşeză în faţa unui calculator. 

— Există un sistem de securitate separat pentru încăperile de 
jos. Se activează când se deschide uşa exterioară. Momentul 
intrării este înregistrat automat şi în interiorul încăperilor două 
camere digitale încep să înregistreze imagini statice la fiecare 
trei secunde. 

Ea bătu câteva caractere pe tastatură, mişcă mouse-ul şi 
dădu clic. 

— lată, când am intrat în încăpere era douăsprezece patruzeci 
şi nouă, a.m. Şi aici, iată-ne în interior. 

Gabriel se aplecă peste umărul ei, privind pe ecranul 
monitorului. Imaginea lor apăru cu mici purici pe ecran, apoi 
dispăru pentru a fi înlocuită de o alta. Anna mişcă din nou 
mouse-ul. Apăru un director. 

— Aceasta este lista principală a vizitelor din acea încăpere 
din ultimele trei luni. După cum vezi, tatăl meu dedica mult din 
timpul său acestei colecţii. Cobora aici cel puţin o dată pe zi, 
uneori de două ori. Atinse ecranul cu degetul arătător. Asta este 
ultima lui vizită, făcută cu puţin după miezul nopţii, pentru ca 
apoi, dimineaţa, să fie ucis. Sistemul de siguranţă nu mai arată 
nicio intrare după aceea. 

— Poliţia ţi-a spus cu aproximaţie la ce oră crede c-a fost 
ucis? 

— Spuneau că în jur de ora trei. 

— Aşadar, gândind logic, aceia care ţi-au omorât tatăl au luat 
şi picturile, şi asta s-a petrecut probabil în jurul orei trei 
dimineaţa, cu şase ore înainte de sosirea mea la vilă. 

— Da, aşa este. 

Gabriel îi arătă ultima intrare de pe ecran. 

— Lasă-mă s-o văd încă o dată. 


Un moment mai târziu, imaginile apărură pe monitor. Camera 
nu surprinsese toate tablourile, dar Gabriel putea să vadă destul 
pentru a înţelege că fusese o colecţie remarcabilă. Manet, 
Bonnard, Toulouse-Lautrec, Cezanne, Pissarro, Degas, un nud de 
Renoir, un peisaj cu un canal de Van Gogh, două scene de 
stradă ale lui Monet, un portret mare al unei femei, pictat de 
Picasso în perioada sa albastră. Aşezat în mijlocul încăperii, într- 


un scaun cu spătarul drept, era un bătrân care-şi privea colecţia 
pentru ultima oară, înainte de moarte. 


11 
ZÜRICH 


Patru ore mai târziu, Gerhardt Peterson se afla singur în biroul 
său, un buncăr din lemn scandinav care dădea spre o curte 
interioară cam murdară, cu cărămida înnegrită. Ecranul 
computerului său era gol, corespondenţa de dimineață 
nedeschisă, cafeaua nebăută, iar uşa exterioară închisă, ceea ce 
nu era absolut deloc obişnuit. O ţigară se consuma singură în 
scrumieră. Peterson nu observă. Privea în jos la cele trei 
fotografii aflate una lângă alta, pe mapa de piele de pe birou. 
Allon şi Anna Rolfe părăsind vila. Allon şi Anna Rolfe urcând într- 
un Mercedes. Allon şi Anna Rolfe plecând. În cele din urmă se 
mişcă de parcă s-ar fi trezit dintr-un vis neplăcut şi introduse 
fotografiile în tocător una câte una, urmărind cu satisfacţie cum 
se transformă în confetti. Apoi ridică receptorul, formă un număr 
din memorie şi aşteptă să i se răspundă. Douăzeci de minute 
mai târziu, odată ce anulă restul întâlnirilor pe ziua respectivă, 
urcă în Mercedesul său şi porni pe malul râului Zürichsee, spre 
cabana din munţi a lui Herr Gessler. 


12 
CORSICA 


Bătrâna s/ignadora trăia într-o casă dărăpănată din sat, nu 
departe de biserică. Îl întâmpină pe englez ca întotdeauna, cu 
un zâmbet preocupat, atingându-i obrazul cu mâna. Purta o 
rochie neagră, greoaie, cu broderie la gât. Pielea ei avea 
culoarea făinii, iar păru-i alb era strâns la spate cu ace de metal. 
Ciudat cum însemnele etniei şi ale originii se pierd în timp, se 
gândi englezul. Dacă n-ar fi avut dialectul corsican şi manierele 
catolice, ar fi putut la fel de bine să fie bătrâna lui mătuşă 
Beatrice din Ipswich. 

— Răul e iarăşi printre noi, fiule, îi şopti ea, mângâindu-l pe 
obraz. Văd asta în ochii tăi. Stai jos. Lasă-mă să te ajut. 

Bătrâna aprinse o lumânare, în timp ce englezul se aşeză la 
masa mică din lemn. Îi puse în faţă o farfurie de porțelan plină 
cu apă şi un vas mic cu ulei. 

— Trei picături, zise ea. Apoi vom vedea dacă temerile tale 
sunt întemeiate. 

Englezul îşi înmuie degetul în ulei, apoi îl ţinu deasupra 
farfuriei şi lăsă trei picături să cadă în apă. După legile fizicii, 
uleiul ar fi trebuit să se adune într-o singură picătură, dar acum 
se risipi într-o mie de picături mici, şi curând dispărură şi 
acestea. Femeia oftă din adâncul sufletului şi-şi făcu semnul 
crucii. 

Era o dovadă indubitabilă că occhju, Ochiul Dracului, invadase 
sufletul englezului. 

Luă mâna acestuia şi se rugă. După un moment începu să 
plângă, semn că occhju trecuse din trupul lui în al ei. Apoi 
închise ochii şi păru că doarme. Îi deschise după un moment şi-l 
puse să repete proba uleiului şi a apei. De data asta, uleiul se 
adună într-o singură picătură. Diavolul fusese exorcizat. 

— Mulţumesc, spuse el luând mâna bătrânei. Ea o lăsă un 
moment, apoi şi-o retrase, de parcă el ar fi avut friguri. Englezul 
o întrebă: 

— Ce este rău? 

— Rămâi o vreme în vale sau pleci din nou? 

— Mă tem că va trebui să plec. 


— În serviciul lui don Orsati? 

Englezul  încuviinţă. Nu avea secrete faţă de bătrâna 
signadora. 

— Ai amuleta? 

El îşi desfăcu cămaşa. O bucată de coral de forma unei mâini 
îi atârna la gât de un şiret de piele. ÎI atinse cu degetele şi-l 
mângâie, de parcă ar fi vrut să se asigure că încă avea puterile 
magice care să-l ţină pe occhju la distanţă. Părea mulţumită, dar 
tot era îngrijorată. 

Englezul o întrebă: 

— Vezi ceva? 

— Văd un bărbat. 

— Cum arată? 

— Ca şi tine, doar că este un eretic. Ar trebui să-l eviţi. Vei 
face cum te-am învăţat? 

— Intotdeauna fac aşa. 

Englezul îi sărută mâna, apoi îi strecură în palmă nişte franci 
împăturiţi. 

— E prea mult, zise ea. 

— Aşa spui întotdeauna. 

— Pentru că întotdeauna îmi dai prea mult. 


Partea a Il-a 


13 
ROMA 


La o oră după ivirea zorilor, trecură graniţa italiană. De mult 
timp nu mai fusese Gabriel aşa de fericit să plece de undeva. 
Porniră spre Milano, iar el conduse, în timp ce Anna dormea. 
Somnul ei era tulburat de coşmaruri; îşi răsucea capul, purtând 
nişte lupte imaginare. Când, în final, visul o eliberă, se trezi şi îl 
privi pe Gabriel cu ochii larg deschişi, de parcă ar fi fost uimită 
de prezenţa lui. Inchise ochii şi curând lupta reîncepu. 

Intr-o cafenea de pe marginea drumului, mâncară în tăcere, 
ca nişte iubiţi lihniţi de foame; omletă şi pâine, cafea cu lapte. 
Pe ultimii kilometri, înainte de Milano, discutară ultima oară 
despre planurile lor. Anna zbura spre Lisabona; Gabriel păstra 
Mercedesul şi mergea spre Roma. La aeroport el trase în zona 
de la plecări, apoi strecură maşina în parcare. 

— Inainte de a continua, aş vrea să ştiu un lucru, zise el. 

— Ai vrea să ştii de ce n-am spus poliţiei din Zurich despre 
lipsa tablourilor. 

— Aşa este. 

— Răspunsul e foarte simplu: nu am încredere în ei. De asta 
am dat curs mesajului dumitale şi ţi-am arătat de la început 
colecţia care lipseşte. Ea îi luă mâna. Nu am încredere în poliţia 
elveţiană, domnule Allon, şi nici dumneata n-ar trebui să ai. Asta 
răspunde la întrebarea dumitale? 

— Deocamdată. 

Ea cobori şi dispăru în direcţia terminalului. Parfumul ei 
persistă în maşină tot restul dimineţii, ca şi întrebarea simplă 
care-i alerga prin minte fără încetare. De ce ar vrea o bandă de 
hoţi profesionişti să intre în rahat furând colecţia privată a lui 
Rolfe şi lăsând un Rafael neatins pe peretele din salon? 


Roma mirosea a toamnă; cafea amară, usturoi prăjit în ulei de 
măsline, lemn şi frunze moarte. Gabriel se cază într-un hotel mic 
de pe Corso d'italia, chiar în faţa splendidei Villa Borghese. 
Camera lui dădea într-o curte interioară mică, unde se afla o 
fântână care curgea liniştit, iar umbrelele erau deja strânse 
pentru iarnă. Se băgă în pat şi adormi imediat. 


De mult timp nu mai avusese vise legate de Viena, dar ceva 
văzut la Zurich îi stârni subconştientul şi visul se reluă. Începu 
ca întotdeauna, cu Gabriel legând catarama centurii de 
siguranţă a fiului său pe bancheta din spate a maşinii, fără a şti 
că-l lega astfel de o bombă plantată de un palestinian care 
jurase că-l va distruge. Işi sărută nevasta, îi spune noapte bună 
pentru ultima oară şi pleacă. Apoi maşina explodează. Se 
întoarce şi începe să alerge. In vis îi sunt necesare câteva 
minute ca să ajungă la maşină, deşi este doar la câteva zeci de 
metri. Işi găseşte fiul sfârtecat de explozia bombei. Pe locul din 
faţă se află o femeie înnegrită de fum. Acum, în locul lui Leah 
este Anna Rolfe. 

În final, forţează visul să se termine. Se trezeşte în aşternutul 
umed, se uită la ceasul de mână. A dormit douăsprezece ore. 

A făcut duş şi s-a îmbrăcat. Era miezul zilei, nori albi, pufoşi 
traversau cerul azuriu, vântul stătea la pândă pe Corso d'Italia. 
Peste noapte fusese furtună şi rafalele de vânt făceau mici 
valuri în băltoacele de pe trotuar. A mers pe Via Veneto, a 
cumpărat ziarele şi le-a citit la micul dejun, într-o cafenea. 

După o oră, a părăsit cafeneaua, s-a dus la o cabină telefonică 
şi a format un număr din memorie. Clic... zum... clic... În final s- 
a auzit o voce uşor distantă, cu un pic de ecou. 

— Da? 

Gabriel s-a prezentat sub numele de Stevens, unul dintre 
vechile nume sub care lucrase, şi a spus că ar vrea să ia masa 
cu domnul Baker la Il Drappo. Urmă o pauză, apoi alt clic, mai 
mult zumzăit, şi în final ceva care suna a porțelan spart. Apoi 
vocea reveni. 

— Domnul Baker spune că prânzul la Il Drappo rămâne 
stabilit. 

După aceea, legătura s-a întrerupt. 


Gabriel a aşteptat două zile. S-a sculat devreme în fiecare 
dimineaţă, a făcut jogging pe cărările liniştite de la Villa 
Borghese. Apoi mergea la plimbare pe Via Veneto, la o cafenea 
de care se ocupa o fată drăguță, cu părul roşcat. In ziua a doua 
a observat un preot în sutană, al cărui chip i se păru cunoscut. 
Gabriel căută în memorie să-l identifice, dar nu reuşi. Când îi 
ceru nota de plată fetei, văzu numărul ei de telefon scris pe 


spatele hârtiei. Se scuză din priviri şi o lăsă pe tejghea la 
plecare. Preotul rămase în cafenea. 

In acea după-amiază, Gabriel petrecu mult timp verificând 
dacă este urmărit. Se plimbă prin biserici, studiind frescele şi 
altarele, până când începu să-l doară gâtul. Aproape simţea 
prezenţa lui Umberto Conti lângă el. Conti, ca şi Ari Shamron, îl 
considera pe Gabriel un om cu multe calităţi şi era nebun după 
el, aşa cum fusese şi Shamron pe vremuri. Uneori venea la 
pensiunea cam dărăpănată unde locuia Gabriel şi-l târa în 
noaptea venețiană să-l înveţe totul despre artă. Vită-te la 
lumină, Gabriel. Uită-te la tehnică, la mâini, Dumnezeule, 
mâinile. 

Vecinul lui Gabriel de la Veneţia fusese un palestinian pe 
nume Saeb, un intelectual sfrijit, care scria poezie violentă şi 
broşuri incendiare, comparându-i pe israelieni cu naziştii. Îi 
amintea prea mult de un bărbat numit Wadal Adel Zwaiter, şeful 
organizaţiei Septembrie Negru din Italia, pe care Gabriel îl 
asasinase pe scara unei clădiri de apartamente din Piazza 
Annabaliano, din Roma. 

— Făceam parte dintr-o unitate specială, miss Rolfe. 

— Ce fel de unitate specială? 

— O unitate contrateroristă care-i urmărea pe cei care 
comiseseră acte de violență împotriva Israelului. 

— Palestinieni? 

— In mare parte, da. 

— ŞI ce le făceai acestor terorişti când îi găseai? 

Tăcere... 

— Spune-mi, domnule Allon. Ce le făceai când îi descopereai? 

Noaptea târziu, Saeb venea în camera lui Gabriel ca stafia lui 
Zwaiter, întotdeauna cu o sticlă de vin roşu, ieftin şi ţigări 
franţuzeşti, şi se aşeza cu picioarele încrucişate pe podea, 
vorbindu-i lui Gabriel despre nedreptăţile care i se făcuseră 
poporului palestinian. Evreii! Vestul! Regimurile arabe corupte! 
Toți aveau mâinile pătate cu sângele palestinian! Gabriel 
încuviinţa şi se servea din vinul lui Saeb şi din ţigările acestuia. 
Ocazional, contribuia şi el, condamnând Israelul. Statul nu putea 
să dureze, spusese Gabriel într-unul din discursurile sale 
memorabile. S-ar putea prăbuşi precum capitalismul sub 
greutatea contradicţiilor sale inerente. Saeb fusese atât de 
mişcat, încât indusese o variantă a discursului în următorul său 


articol. 

În timpul uceniciei lui Gabriel, Shamron îi permisese lui Leah 
să-l viziteze o dată pe lună. Făceau dragoste cu frenezie şi după 
aceea ea rămânea alături de el pe patul acela de o singură 
persoană şi-l implora să se întoarcă acasă, la Tel Aviv. Trecea 
drept nemţoaică din Hamburg, studentă la sociologie, pe nume 
Eva. Când Saeb venise în cameră cu vinul său şi cu ţigările, ea 
vorbise în termeni entuziaşti despre Baader-Meinhof Gang şi 
PLO. Saeb o considerase fermecătoare. „Într-o zi trebuie să vii în 
Palestina, să vezi pământul“, îi spusese. 

Da, fusese Leah de acord. Într-o zi. 


În fiecare seară, Gabriel mânca într-o mică trattoria de lângă 
hotelul său. În cea de-a doua noapte, proprietarul îl trată de 
parcă ar fi fost un obişnuit al casei care venise o dată pe 
săptămână, timp de douăzeci de ani. Il aşeză la o masă specială 
de lângă bucătărie şi-i oferi antipasti până când Gabriel îl rugă 
să-i fie milă. Apoi pasta, apoi peşte, după care un fel de dolce. 
La cafea îi întinse un bilet. 

— Cine l-a lăsat? a întrebat Gabriel. 

El îşi ridică mâinile în sus, într-un gest tipic roman de 
neutralitate. 

— Un bărbat. 

Gabriel se uită la bilet: hârtie obişnuită, scris comun, fără 
semnătură. g 

Biserica Santa Maria della Pace. Intr-o oră. 


Noaptea se făcu mai rece şi un vânt vijelios sufla copacii de 
lângă Villa Borghese. Gabriel merse o vreme pe Corso d'Italia, 
pe Via Veneto, apoi opri un taxi care îl duse până la marginea 
centrului istoric. 

Timp de douăzeci de minute a cutreierat pe străzi înguste, 
prin pieţe liniştite, până s-a asigurat că nu e urmărit. Apoi s-a 
îndreptat spre Piaţa Navona. Piaţa era aglomerată, în ciuda 
frigului de afară, cafenelele erau pline, artiştii de stradă le 
vindeau trecătorilor tablouri ieftine. 

Gabriel înconjură piaţa încet, oprindu-se să privească o 
fântână împodobită sau să arunce câteva monede în coşul unui 
orb care cânta la o chitară cu doar patru corzi. Il urmărea cineva 
şi simţea asta. 


Porni spre biserică, apoi se întoarse brusc. Urmăritorul lui se 
afla acum într-un grup mic de oameni, ascultându-l pe chitarist. 
Gabriel se îndreptă spre el şi îl înfruntă. 

— Eşti curat, spuse omul. Intră. 

Biserica era goală, iar mirosul de ceară arsă şi de smirnă se 
simţea greu în aer. Gabriel înaintă spre amvon şi rămase în faţa 
altarului. În spatele lui se deschise o uşă şi zgomotele pieţei 
aglomerate umplură biserica. Se întoarse să se uite, dar era 
doar o bătrână venită să se roage. 

Un moment mai târziu, uşile se deschiseră din nou. Era un 
bărbat, de data asta, cu o jachetă de piele şi ochi negri iuți - 
Rami, bodyguardul bătrânului. Ingenunche în strană şi-şi făcu 
semnul crucii. 

Gabriel încercă să nu zâmbească atunci când se întoarse şi se 
uită la altar. Uşile se deschiseră din nou, încă o dată zgomotul 
pieţei invadă liniştea bisericii, dar de data asta Gabriel nu se 
mai obosi să se întoarcă, pentru că recunoscu ritmul 
inconfundabil al paşilor lui Ari Shamron. 

Un moment mai târziu, Shamron era lângă el, privind în sus 
spre o piesă de artă din altar. 

— Ce este asta, Gabriel? îl întrebă impacientat. Shamron nu 
aprecia arta. Găsea frumosul doar în operaţiuni perfect 
concepute sau în distrugerea unui inamic. 

— Aceste fresce au fost, ce coincidenţă, pictate de Rafael. El a 
lucrat foarte rar frescă, doar pentru papi şi asociaţii lor 
apropiaţi. Un bancher cu legături foarte sus-puse, Agostino 
Chigi, a fost ctitorul acestei capele, şi când Rafael i-a prezentat 
nota de plată pentru frescă a fost atât de furios, încât s-a dus la 
Michelangelo să-i ceară părerea. 

— Ce reacţie a avut Michelangelo? 

— l-a spus lui Chigi că el i-ar fi cerut mai mult. 

— Eu sunt sigur că i-aş fi luat apărarea bancherului. Hai să 
facem câţiva paşi. Bisericile catolice îmi creează o stare de 
nervozitate. Reuşi să schiţeze un zâmbet scurt. O amintire a 
copilăriei mele poloneze. 


Merseră pe marginea pieţei, iar bodyguardul Rami îi urmări 
din umbră, precum conştiinţa vinovată a lui Shamron, cu mâinile 
în buzunare, cu ochii la tot ce mişca. Shamron ascultă în tăcere, 
în timp ce Gabriel îi vorbi despre colecţia care dispăruse. 


— A spus poliţiei? 

— Nu. 

— De ce nu? 

Gabriel îi povesti ce-i spusese Anna când o întrebase şi el 
acelaşi lucru. 

— De ce ţinea bătrânul colecţia în secret? 

— Nu e ceva neobişnuit. Poate caracterul acestei colecţii nu 
permitea expunerea ei în public. 

— Vrei să spui că era un hoţ de tablouri? 

— Nu, nu era hoţ, dar uneori lucrurile sunt mai complicate. 
Este posibil ca această colecţie a lui Rolfe să nu fi avut cea mai 
curată origine. Doar vorbim despre Elvetia! 

— Adică? 

— Seifurile şi subsolurile băncilor din Elveţia sunt pline de 
prăzile istoriei, inclusiv obiecte de artă. Este posibil ca aceste 
tablouri nici să nu-i fi aparţinut lui Rolfe. Putem presupune un 
singur lucru: cine le-a luat a avut un motiv anume. A lăsat un 
Rafael care valorează câteva milioane de dolari. 

— Pot fi recuperate? 

— Presupun că da. Asta dacă n-au fost deja vândute. 

— Asemenea tablouri se pot vinde rapid pe piaţa neagră? 

— Nu fără a stârni ceva rumoare. Dar repet, poate să fi fost 
un furt comandat. 

— Adică? 

— Cineva a plătit pe altcineva să facă această operaţiune. 

— Uciderea lui Rolfe a fost inclusă în preţ? 

— Bună întrebare. 

Shamron păru dintr-odată obosit. Se aşeză pe marginea unei 
fântâni. 

— Drumurile nu-mi mai par ca odinioară, zise el. Mai spune-mi 
despre Anna Rolfe. 

— Dacă aş fi avut de ales, nu m-aş fi încurcat cu ea. E 
imprevizibilă, capricioasă şi fumează mai mult ca tine. Dar cântă 
la vioară ca nimeni altcineva. 

— Tu eşti bun pentru astfel de oameni. Restaureaz-o. 
Shamron începu să tuşească - o tuse violentă care-i scutură tot 
corpul. După un moment, spuse: Are idee de ce ne-a contactat 
tatăl ei? 

— Zice că nu. Nu erau prea apropiaţi. 

Asta păru să-i producă lui Shamron un moment de durere 


fizică. Singura lui fiică se mutase în Noua Zeelandă. El îi telefona 
o dată pe lună, dar ea niciodată. Teama lui cea mai mare era că 
nu s-ar întoarce acasă nici măcar la înmormântarea lui, să 
spună kaddish pentru el. li luă destul de mult să-şi aprindă 
ţigara următoare. 

— Ai vreo pistă? 

— Da, una. 

— Merită s-o urmăreşti? 

— Cred că da. 

— Ce-ţi trebuie? 

— Resursele pentru a porni o operaţiune de supraveghere. 

— Unde? 

— La Paris. 

— Şi cine este subiectul? 


14 
ROMA 


Microfonul miniatural din mâna bărbatului îmbrăcat în preot 
nu era mai mare decât un stilou de dimensiuni medii. Produs de 
o firmă de electronice din oraşul industrial elveţian Zug, îi 
permitea să monitorizeze conversaţia dintre cei doi bărbaţi care 
înconjurau încet Piazza Navona. Un altul, care stătea într-o 
cafenea opusă pieţei, era dotat cu o piesă identică. Bărbatul 
îmbrăcat în preot era convins că reuşiseră să înregistreze mare 
parte din ce se discutase. 

Presupunerile sale se confirmară douăzeci de minute mai 
târziu, când, întors în camera sa de la hotel, sincroniză cele 
două casete într-un deck audio şi-şi puse căştile. După câteva 
minute, se întinse brusc, apăsă pe butonul de oprire, apoi pe 
rewind, apoi din nou pe play. 

— Unde? 

— La Paris. 

— Şi cine este subiectul? 

— Un dealer de artă, Werner Muller. 

Stop. Rewind. Play. 

— Un dealer de artă, Werner Muller. 

Stop. 

Formă un număr din Zurich şi îi relată conţinutul conversaţiei 
omului de la celălalt capăt al firului. Când termină, se servi cu o 
ţigară şi cu o sticlă mică de şampanie dintr-un minibar, răsplata 
unei munci bine făcute. În baie, arse paginile carnetului de 
însemnări în chiuvetă şi lăsă apa să curgă peste cenuşă. 


15 
PARIS 


Galeria Muller se afla la colţul unei străzi mici dintre Rue du 
Faubourg St. Honoré şi Avenue de l'Opéra. Pe o parte se afla un 
dealer de telefoane mobile, pe cealaltă un butic cu articole fine 
de îmbrăcăminte pentru bărbaţi, pe care niciun bărbat nu le-ar 
purta. Pe uşă era un semn scris citet de mână, cu albastru: 
DOAR CU PROGRAMARE. În spatele sticlei groase, securizate a 
vitrinei, se aflau două lucrări decorative din secolul XVIII, 
aparţinând unor pictori francezi minori. Lui Gabriel nu-i plăceau 
pictorii francezi peisagişti. De trei ori fusese de acord să 
restaureze un tablou din acea perioadă. Fiecare fusese o 
experienţă de plictiseală migăloasă. 

Ca post de observaţie, Gabriel alese hotelul Laurens, un hotel 
mic la vreo patruzeci şi cinci de metri spre nord de galeria de pe 
partea cealaltă a străzii. S-a înregistrat drept Heinrich Kiever şi i 
s-a dat o mică mansardă care mirosea a coniac vărsat şi a fum 
stătut de ţigară. l-a spus funcţionarului de la recepţie că e 
scenarist german. Că venise la Paris să rescrie un scenariu 
pentru un film făcut în Franţa în timpul războiului. Că va lucra 
mult în camera sa şi nu voia să fie deranjat. Bău la barul 
hotelului şi-i făcu avansuri grosolane chelneriţei. Urlă la 
cameriste când încercară să-i facă curat în cameră. Ridică vocea 
şi la băieţii de la room-service că nu i-au adus imediat cafeaua. 
Curând, întreg personalul şi toată lumea de la hotelul Laurens 
ştia despre acel scriitor Boche! nebun din mansardă. 

Pe drumul spre Paris se oprise la aeroportul din Nisa, unde 
lăsase Mercedesul şi închiriase un Renault. Agentul de închirieri 
era un tip pe nume Henri, un evreu provensal, a cărui familie 
supravieţuise holocaustului francez. În lexiconul Biroului, Henri 
era sayan, un ajutor voluntar. Erau mii de sayanim pe glob: 
bancheri care puteau să-i plătească pe agenţii din teren ai 
Biroului, funcţionari de hotel care-i puteau caza, doctori care îi 
puteau trata discret, dacă erau răniţi sau bolnavi. In cazul lui 
Henri, el s-a descurcat şi fără actele obişnuite şi i-a pus lui 
Gabriel la dispoziţie Renault-ul în aşa fel încât să nu poată fi 


1 Termen argotic franțuzesc, ce se referă în mod depreciativ la nemți (n.t.). 


identificat vreodată. 

La scurt timp după sosirea la Paris, cam fără chef, Gabriel a 
luat legătura cu şeful agenţiei locale, un tip pe nume Uzi Navot. 
Navot avea părul blond-roşcat şi fizicul solid al unui luptător. 
Unul dintre cei mai devotați acoliţi ai lui Shamron, era gelos pe 
afecțiunea pe care bătrânul i-o arăta lui Gabriel. Drept urmare, îl 
ura pe acesta, aşa cum al doilea fiu îl urăşte pe primul, şi-l 
lovise pe la spate ori de câte ori avusese ocazia. Intâlnirea lor pe 
o bancă de lângă fântâna din grădinile Tuileries se desfăşură cu 
formalismul rece a doi generali potrivnici, care negociază o 
încetare a focului. Navot i-a spus clar că agenţia din Paris putea 
să facă o treabă de simplă supraveghere şi fără ajutorul marelui 
Gabriel Allon. 

Nu era încântat că Shamron nu-i spusese de ce unui dealer de 
artă din Paris i s-ar asigura supravegherea de către Birou. 
Gabriel rămăsese extrem de calm în faţa tiradei lui Navot, 
aruncând bucățele de pâine porumbeilor, înclinând din cap cu 
înţelegere în răstimpuri. Când Navot se năpusti pe cărarea 
pietruită, douăzeci de minute mai târziu, Gabriel aranjase tot ce- 
i trebuia: dispozitive de urmărire, radiouri cu frecvenţe sigure, 
maşini, echipament de ascultare şi un pistol Beretta de calibrul 
22. 

L-au urmărit două zile. Nu era o treabă solicitantă: Muller, 
dacă era criminal, nu se comporta de parcă ar fi fost. Ajungea la 
galerie la nouă patruzeci şi cinci dimineaţa şi pe la zece era gata 
să-şi primească clienţii. La unu treizeci închidea galeria şi se 
ducea la acelaşi restaurant pe rue de Rivoli, oprindu-se o dată 
pe drum, să cumpere ziare de la acelaşi chioşc. 

În prima zi, îl urmări un tip cu capul turtit numit Oded. În cea 
de a doua, a fost un tânăr subţirel pe nume Mordecai, care se 
ghemuise afară la o masă îngheţată de pe trotuar. După prânz, 
îl urmă pe Müller înapoi la galerie, apoi urcă în camera de hotel 
a lui Gabriel să-l informeze. 

— Spune-mi, Mordecai, zise Gabriel, ce-a mâncat azi la prânz? 

Urmăritorul îşi schimonosi dezaprobator faţa trasă. 

— Moluşte. Un platou imens. A fost un masacru. 

— Şi tu ce-ai mâncat, Mordecai? 

— Ouă şi cartofi prăjiţi. 

— Cum au fost? 

— N-au fost prea răi. 


Seara, altă ordine prestabilită. Muller rămânea în galerie până 
la şase şi jumătate. Înainte de plecare, punea o sacoşă de 
plastic cu gunoi pe bordură spre a fi ridicată noaptea, apoi 
pornea prin mulţime pe Champs Elysées, spre Fouquet. În prima 
noapte, Oded luase gunoiul şi-l adusese în camera lui Gabriel, 
iar Mordecai îl urmărise pe negustorul de artă la Fouquet. În cea 
de a doua, cei doi urmăritori inversară rolurile. Pe când Muller îşi 
sorbea şampania cu cei din lumea filmului şi cu literaţii de la 
Fouquet, Gabriel îndeplinea sarcina de neinvidiat de a răscoli 
prin gunoi. Era la fel de previzibil ca şi programul zilnic al lui 
Muller: faxuri aruncate, redactate într-o jumătate de duzină de 
limbi, corespondenţă lipsită de importanţă, mucuri de ţigară, 
şerveţele murdare şi zaț de cafea. 

După Fouquet, Muller se plimba pe străzile liniştite din 
arondismentul opt, lua o cină uşoară într-un bistrou, apoi se 
îndrepta spre apartamentul său. După două nopţi în care făcu 
acelaşi lucru, Oded se răzvrăti. 

— Poate că este un simplu negustor de artă elveţian, care nu 
face prea multe afaceri. Poate că îţi iroseşti timpul... şi pe al 
nostru. 

Dar Gabriel nu se lăsă descurajat de protestele lui Oded şi ale 
celorlalţi din mica sa echipă. La scurt timp după miezul nopţii, 
urmări de la fereastra camerei sale de la hotelul Laurens cum o 
camionetă fără număr opreşte în faţa galeriei. Secvența 
următoare se desfăşură cu fluiditatea unui scenariu coregrafic. 
Doi bărbaţi coborâră din camionetă. Douăzeci de secunde mai 
târziu, intraseră în galerie şi deconectaseră sistemul de alarmă. 
Ceea ce făcură înăuntru le luă mai puţin de un minut. Apoi se 
strecurară afară din galerie şi urcară înapoi în camionetă. 
Luminile de poziţie clipiră de două ori şi camioneta dispăru. 

Gabriel plecă de la fereastră, ridică receptorul şi formă 
numărul galeriei. După ce sună de cinci ori, intră robotul. 
Gabriel puse receptorul pe masă lângă telefon şi dădu drumul la 
un aparat de înregistrat mic, portabil. Câteva secunde mai 
târziu, putu să audă înregistrată pe robot vocea lui Werner 
Muller explicând că galeria sa se deschidea a doua zi dimineaţa, 
la ora zece. Vă rog, telefonati să stabilim o întâlnire. 


În limbajul folosit la Birou, microfonul care fusese plantat în 
Galeria Muller se numea „pahar“. Ascuns în partea electronică a 


telefonului, oferea acoperire pentru convorbirile lui Muller şi 
pentru discuţiile care aveau loc în încăpere. Şi pentru că-şi lua 
energia de la telefon, nu avea nevoie de baterie şi putea 
rămâne la nesfârşit în acel loc. 

Dimineaţa următoare, Muller nu primi nici potențiali 
cumpărători, nici telefoane. Sună el de două ori, o dată la Lyon 
ca să se intereseze dacă era disponibil un tablou, apoi la 
proprietarul său, să se plângă de starea ţevilor din apartament. 

La prânz, ascultă ştirile la radio. Mâncă în acelaşi restaurant, 
la aceeaşi oră, şi se întoarse la galerie târziu, după-amiază. La 
ora cinci, un telefon; femeie, englezoaică, accent scandinav, 
căuta nişte schiţe de-ale lui Picasso. Muller i-a explicat politicos 
că galeria sa nu ţine asemenea schiţe, dar că era destul de 
amabil încât să-i dea numele şi adresele a două galerii 
concurente, unde ar putea avea mai mult noroc. 

La ora şase, Gabriel se hotărî să-i dea chiar el un telefon. 
Formă numărul galeriei şi, într-o franceză repezită, furtunoasă, îl 
întrebă pe Herr Muller dacă are vreo natură moartă de Cezanne. 

Muller îşi drese glasul. 

— Din nefericire, monsieur, nu am nimic pictat de Cezanne. 

— Ciudat. O sursă de încredere mi-a spus că aţi avut un 
oarecare număr de lucrări ale lui Cezanne. 

— Sursa dumitale de încredere s-a înşelat. Bună seara, 
monsieur. 

Legătura s-a întrerupt. Gabriel a pus receptorul în furcă şi s-a 
dus la fereastră, alături de Oded. Un moment mai târziu, 
negustorul de artă a ieşit în întunericul care se lăsa şi s-a uitat în 
josul şi-n susul străzii înguste. 

— Ai văzut, Oded? 

— Are probleme serioase cu nervii. 

— Continui să crezi că este doar un negustor de tablouri, fără 
prea multă căutare? 

— Pare un tip fără prea mare valoare, dar de ce l-a scos din 
minţi un telefon? 

Gabriel zâmbi şi nu zise nimic. Shamron spunea că este ca şi 
cum i-ai strecura cuiva o pietricică în pantof. La început e doar 
enervantă, dar nu trece mult şi-ţi produce o rană deschisă. Dacă 
laşi piatra acolo mai mult timp, vei avea un pantof plin de 
sânge. 

Cinci minute mai târziu, Werner Muller încuie galeria pentru 


noapte. În loc să-şi lase gunoiul în locul obişnuit, îl lăsă la uşa 
vecină, în faţa magazinului de haine. Pornind către Fouquet, 
privi de câteva ori peste umăr. Nici nu observă silueta ca de 
biscuit a lui Mordecai, care se ţinea după el pe partea cealaltă a 
străzii. Werner Miller are o rană care supurează, se gândi 
Gabriel. Curând, va avea pantoful plin de sânge. 

— Adu-mi gunoiul lui, Oded. 


Weekendul lui Muller a fost la fel de previzibil ca şi săptămâna 
sa de lucru. Omul avea un câine care lătra fără întrerupere. 
Oded, care îl monitoriza, suferea de o durere cronică de cap. Il 
întrebă pe Gabriel dacă ar putea împrumuta o Beretta să 
împuşte câinele, ca să scape de el. lar când Miller a scos 
câinele la plimbare pe malul râului, Oded l-a implorat să i se dea 
aprobarea de a arunca bestia peste parapet. 

Monotonia a fost întreruptă sâmbătă seara de sosirea unei 
târfe de lux, numită Véronique. Ea l-a pălmuit. El a ţipat şi i-a 
spus „mamă“. Lătratul câinelui a atins cote maxime. După două 
ore, Oded, care se considera un fel de om de lume, a trebuit să 
lase camioneta din care făcea supravegherea, ca să ia o gură de 
aer proaspăt şi să bea ceva la o braserie de pe partea cealaltă a 
străzii. 

— Futaiul secolului, i-a spus mai apoi lui Gabriel. O clinică de 
depravare. Se cere ascultată de băieţii de la Psiho de pe 
bulevardul Regele Saul. 

Nimeni n-a fost mai fericit ca Oded când asupra Parisului s-a 
aşternut o zi de luni mohorâtă şi ploioasă. Muller se mai certă cu 
câinele pentru ultima oară, înainte de a trânti uşa 
apartamentului său şi a ieşi pe stradă. Oded l-a urmărit prin 
geamul fumuriu al camionetei, cu o ură autentică întipărită pe 
chip. Apoi şi-a ridicat transmiţătorul în dreptul gurii să ia 
legătura cu Gabriel la hotelul Laurens. 

— Se pare că Romeo se îndreaptă spre galerie. Este problema 
ta de acum. 

Şi atunci câinele începu să latre din nou - câteva lătrături 
intermitente, ca pocnetul unei arme, apoi un întreg baraj de 
artilerie. Oded îşi scoase căştile şi se luă cu mâinile de cap. 


16 
PARIS 


Englezul, ca şi Gabriel Allon, venise la Paris de pe Coasta de 
Azur, după ce trecuse în timpul nopţii din Corsica pe continent, 
luând feribotul de la Calvi la Nisa. Ca o coincidenţă, şi el 
închiriase o maşină la Nisa, nu din aeroport, ci de pe bulevardul 
Victor Hugo, la câteva blocuri depărtare de râu. Era un Ford 
Fiesta, care trăgea rău spre dreapta, ceea ce-i făcu drumul mai 
stimulativ decât şi-ar fi dorit. 

La o oră de Paris, opri la o cafenea dintr-o benzinărie de pe 
marginea drumului şi intră la toaletă. Acolo îşi schimbă 
pantalonii de bumbac şi puloverul de lână cu un costum negru, 
lucios. Folosi farduri de scenă pentru a-şi schimba culoarea 
părului din aceea a nisipului în cea a platinei, şi-şi puse o 
pereche de ochelari colorați în trandafiriu. Când termină, nici el 
nu se mai recunoscu în bărbatul din oglindă. Îşi scoase 
paşaportul canadian din servietă şi se uită la fotografie: Claude 
Devereaux, valabil încă doi ani. Îşi strecură paşaportul în 
buzunarul jachetei şi se duse la maşină. 

Era după-amiaza târziu când ajunse la periferia oraşului, cerul 
era jos şi greu şi ploua. Se îndreptă spre arondismentul cinci, 
unde se cază într-un hotel mic, de pe rue St. Jacques. Rămase în 
camera sa la începutul serii, moţăi puţin, apoi cobori în hol, 
unde îşi lăsă cheia la recepţie şi luă un vraf de hărţi turistice şi 
broşuri. li zâmbi prosteşte recepţionerului - Sunt pentru prima 
oară la Paris. 

Afară ploua rău. Englezul aruncă hărţile turistice şi broşurile 
într-un coş de gunoi şi porni pe străzile ude ale arondismentului 
şapte, spre Sena. Pe la ora nouă, se adăpostea sub un platan 
din care curgea apa, de pe Quai d'Orleans, unde-l aştepta pe 
Pascal Debré. 

Un şlep trecu încet pe lângă el, cu lumini calde lucind în 
cabină şi la timonă. La mică distanţă de parapet, trei bărbaţi 
beau vin dintr-o sticlă şi pescuiau la lumina unui felinar de pe 
stradă. Îşi ridică mâneca jachetei şi se uită la cadranul luminos 
al ceasului. Trecuseră câteva minute de la miezul nopţii. Unde 
naiba era Debré? Ploaia câştiga teren, lovind cheiul de piatră. Îşi 


atinse părul. Culoarea platinei începuse să se ducă. 

Cinci minute mai târziu, auzi paşi grei pe chei. Se întoarse şi 
văzu un bărbat care se îndrepta spre el: pantaloni de polistiren, 
cizme ieftine, jachetă de ploaie din piele lucioasă, până în talie. | 
se alătură englezului sub copac şi-i întinse mâna. Ultimele două 
degete îi lipseau. 

— Ai ales un loc al naibii de nepotrivit pe o noapte ca asta, 
Pascal. Ce naiba a durat atât? 

— Nu l-am ales pentru peisaj, prietene. Vorbea cu un accent 
din sud. Cu două din degetele rămase arătă spre cei trei bărbaţi 
care beau vin pe chei. Îi vezi pe băieţii ăia? Lucrează pentru 
mine. Şi şlepul care a trecut acum o clipă? Şi el lucrează tot 
pentru mine. Am vrut să ne asigurăm că n-ai fost urmărit. 

Debre îşi vâri mâinile în buzunare. Englezul îl cercetă cu 
privirea. 

— Unde este pachetul? 

— La depozit. 

— Trebuia să-l aduci aici. 

— Poliţia din Paris a făcut controale locale toată noaptea. 
Ceva legat de o ameninţare cu bombă. Unul din grupurile de 
arabi. Algerieni, cred. Nu era indicat să-l aduc acum cu mine. 

Englezul nu observase nici urmă de control. 

— Dacă se fac controale, cum să aduc pachetul înapoi în 
oraş? 

— E problema ta, prietene. 

— Unde-i depozitul? 

— La docuri, la câţiva kilometri în josul râului. Işi înclină capul 
în direcţia Cartierului Latin. Sunt cu maşina. 

Englezului nu-i plăceau schimbările de plan, dar nu avea de 
ales. Încuviinţă şi-l urmă pe Debré pe treptele de piatră, apoi 
spre Pont St. Louis. Deasupra lor, Notre-Dame ardea în lumina 
reflectoarelor. Debre se uită la părul englezului şi-şi lăsă buzele 
în jos cu un aer de dezamăgire galică. 

— Arăţi ridicol, dar trebuie să mărturisesc că funcţionează. 
Aproape că nici nu te-am recunoscut. 

— Tocmai asta era ideea. 

— Şi hainele sunt frumoase. Foarte la modă. Ar trebui să fii 
atent pe unde umbli îmbrăcat astfel. Sunt băieţi care şi-ar putea 
face o idee greşită despre tine. 

— Unde-i căcatul ăla de maşină? 


— Ai răbdare, prietene. 

Maşina se afla pe Quai de Montebello, cu motorul pornit. Un 
tip masiv stătea la volan, fumând o ţigară. 

Debre zise: 

— Stai în faţă. E mult mai confortabil. 

— De fapt, prefer să stau în spate, iar dacă îmi ceri din nou să 
stau în faţă, o să mă convingi că-mi întinzi o capcană. lar ultimul 
lucru pe care ţi l-ai dori este să mă simt prizonier, Pascal. 

— Cum doreşti. Stai în spate, dacă acolo îţi place, încercam 
doar să fiu politicos. Dumnezeule! 


Merseră vreo douăzeci de minute, cu  ştergătoarele 
funcţionând permanent ca să îndepărteze stropii de ploaie, cu 
aerul condiţionat făcând zgomot. Luminile Parisului dispărură şi 
curând se treziră într-un cartier industrial posomorât, scăldat în 
lumini şterse, gălbui. Debre cânta muzică americană odată cu 
radioul. Pe englez îl durea capul. Lăsă jos fereastra şi aerul 
umed îi biciui faţa. 

Ar fi vrut ca Debre să tacă. Englezul ştia totul despre Pascal 
Debré. Era un om care nu izbutise să trăiască aşa cum şi-ar fi 
dorit. Voise să fie asasin ca englezul, dar îl lovise zdravăn pe un 
membru al unui grup criminal rival. Greşeala l-a costat două 
degete şi a avut un impact serios asupra carierei sale. A fost 
trecut pe partea de escrocherie a afacerii, unde era cunoscut 
pentru amenințările lui lipsite de rafinament, dar eficiente: Dă- 
ne banii sau iţi terminăm afacerea. Dacă încerci să implici 
poliția, îti violăm fiica, după care ţi-o tăiem într-o sută de bucăți. 

Intrară pe poarta unui gard legat cu lanţuri, apoi într-un 
depozit din cărămidă plină de funingine. Aerul era greu din 
cauza mirosului de ulei şi al duhorii care venea de la râu. Debre 
îl conduse într-un birou mic şi aprinse o lumină. Un moment mai 
târziu, apăru cu o servietă mare, atârnată de singura sa mână 
întreagă. 

O aşeză pe capota maşinii şi deschise capacul. 

—E un mecanism simplu, zise Debré folosindu-şi mâna 
deteriorată ca pe un indicator. Aici este ceasul. Îl poţi fixa la un 
minut, o oră, o săptămână. Cum vrei. Aici este detonatorul, aici 
încărcătura explozivă. Canistrele astea conţin combustibil. 
Ambalajul nu poate fi recunoscut - este foarte puţin probabil - şi 
nimic din ce are un poate aduce poliţia la tine sau la noi. 


Debre închise capacul. Englezul scoase un plic plin cu franci 
şi-l lăsă pe maşină, lângă pachet. Se întinse după servietă, dar 
Debre îi puse mâna cu cele două degete lipsă pe braţ. 

— Mă tem c-a crescut preţul, amice. 

— De ce? 

— Să zicem că din cauza fluctuaţiilor neprevăzute ale pieţei. 
Debre scoase un pistol şi-l îndreptă spre pieptul englezului. 
Şoferul trecu în spatele lui. Englezul presupuse că şi el scosese 
arma. 

Debre zâmbi. 

— Ştii cum merg lucrurile astea, amice. 

— Nu, nu ştiu, de fapt. De ce nu mi le explici? 

— După ce am vorbit, am început să mă gândesc. 

— Trebuie să fi fost o experienţă nouă pentru tine. 

— Ţine-ţi naibii gura! 

— Scuză-mă pentru întrerupere, Pascal. Te rog, continuă. 

— Mi-am pus o întrebare simplă. De ce ar avea nevoie un om 
ca prietenul meu de un sistem ca ăsta? El îi omoară întotdeauna 
cu cuțitul. Uneori cu pistolul, dar de obicei cu cuțitul. Apoi mi-am 
răspuns. Are nevoie de el pentru că angajatorii i-au cerut-o. 
Dacă ridic preţul, nu este nicio problemă pentru el, pentru că 
restul va fi suportat de angajatorul lui. 

— Cât vrei? 

— Două sute. 

— Ne-am înţeles la o sută. 

— Afacerea s-a schimbat. 

— Şi dacă refuz? 

— Va trebui să-ţi iei pachetul de altundeva. Şi dacă faci asta, 
aş putea fi tentat să-mi sun prietenul de la poliţie, unul din cei 
pe care-i ţinem pe băutură şi pe curve. l-aş putea spune 
prietenului că eşti în oraş, că lucrezi. 

— Bine, o să-ţi plătesc preţul nou, dar după ce folosesc 
sistemul ăsta o să fac un anunţ anonim la poliţia Parisului şi-o să 
le spun cine mi l-a dat. Mulțumită prostiei tale le voi putea 
spune de unde l-am obţinut. Vor verifica locul, tu vei fi arestat şi 
şefii tăi îţi vor tăia şi restul degetelor. 

Debre era nervos de acum, făcuse ochii mari şi îşi lingea 
buzele, iar pistolul îi tremura în mâna stângă. Era obişnuit ca 
oamenilor să le fie teamă de amenințările sale. Nu se prea 
întâlnea cu unul ca englezul. 


— Foarte bine, ai câştigat, zise Debré. Ne întoarcem la preţul 
pe care ţi l-am cerut la început. O sută de mii de franci. la naibii 
chestia asta de aici. 

Englezul se hotări să insiste pentru mai mult. 

— Cum ajung înapoi la Paris? 

— Asta e problema ta. 

— E drum lung. Taxiul va fi foarte scump. Întinse mâna şi luă 
plicul. Poate chiar o sută de mii de franci. 

— Ce naiba crezi că faci? 

— lau şi bomba, şi banii mei. Dacă încerci să mă opreşti, voi 
spune poliţiei despre depozitul tău, şi de data asta şeful tău din 
Marsilia nu se va mai opri doar la tăierea mâinii... 

Debre ridică arma. Englezul lăsase jocul să treneze destul de 
mult. Era momentul să-i pună capăt. Antrenamentul îşi spuse 
cuvântul. Apucă braţul lui Debré cu iuţeala fulgerului, lucru care- 
| prinse pe francez nepregătit. Îi răsuci violent braţul, rupându-i-l 
în câteva locuri. Debre ţipă înnebunit şi arma îi căzu pe podeaua 
depozitului. 

Partenerul lui Debre intră în scenă. Englezul realiză că acesta 
nu va face uz de armă pentru că Debre se afla prea aproape, 
ceea ce-i lăsa o singură posibilitate: să încerce să-l dezarmeze 
pe englez cu o lovitură la ceafă. Englezul se lăsă în jos şi lovitura 
nimeri peste capul lui. Apoi apucă arma lui Debre şi trase. Două 
gloanţe îl nimeriră în piept pe individul cel masiv. Căzu la podea 
cu sângele izbucnindu-i printre degete. Englezul îi mai trase 
două focuri în cap. 

înfrânt, Debré se rezema de capota maşinii ţinându-se de 
braţ. 

— la banii ăştia nenorociţi! la pachetul! Numai pleacă odată! 

— N-ar fi trebuit să încerci să mă păcăleşti, Pascal. 

— Ai dreptate. Dar ia totul şi pleacă. 

— Ai avut dreptate într-o singură privinţă, zise englezul în 
timp ce cuțitul său cu şanţuri şi lama zimţată alunecă din teaca 
aflată în zona antebraţului şi ajunse în palmă. 

Un moment mai târziu, Pascal Debre zăcea pe podea lângă 
partenerul său, cu faţa ca o coală de hârtie, cu gâtul spintecat 
aproape până la coloana vertebrală. 


Cheile de la maşina lui Debre erau încă în contact. Englezul le 
folosi ca să descuie portbagajul. In interior, altă servietă. li 


deschise capacul. Altă bombă, o replică a celei aflate pe capota 
maşinii. Presupuse că francezul avea programată altă treabă în 
noaptea aceea. Astfel, englezul probabil mai salvase magazinul 
cuiva. Inchise servieta, apoi lăsă încet capacul portbagajului să 
cadă. 

Podeaua era plină de sânge. Englezul înconjură cadavrele şi 
întârzie asupra capotei maşinii. Deschise servieta şi fixă ceasul 
la trei minute, apoi închise capacul şi aşeză servieta între 
cadavre. 

Porni calm de-a lungul depozitului şi deschise uşa. Apoi se 
întoarse la maşină şi urcă la volan. Când răsuci cheia în contact, 
motorul tuşi şi muri. O, Dumnezeule, nu! Asta era răzbunarea lui 
Pascal. Răsuci cheia a doua oară şi motorul reveni la viaţă. 

Dădu cu spatele, întoarse în drum şi trecu în viteză de poarta 
legată cu lanţuri. Când bomba explodă, lumina din oglinda sa 
retrovizoare străluci atât de puternic, încât îl orbi pe moment. 
Porni de-a lungul râului, înapoi spre Paris, văzând puncte 
purpurii mişcându-i-se prin faţa ochilor. 

Zece minute mai târziu, parcă maşina lui Debre într-o zonă 
interzisă, lângă o staţie de metrou, şi cobori. Scoase servieta din 
portbagaj şi aruncă cheile într-un coş de gunoi. Apoi cobori şi luă 
metroul. 

Se gândi la bătrâna s/gnadora din satul său din Corsica - şi la 
avertismentele ei despre bărbatul misterios, pe care ar fi trebuit 
să-l evite. Se întrebă dacă Pascal Debre fusese acela. 

Cobori la staţia Luxembourg şi porni pe străzile ude ale 
arondismentului cinci, înapoi spre hotelul său din rue St. 
Jacques. Sus, în camera sa, realiză că nu văzuse niciun poliţist 
pe drumul spre casă. Debré îl minţise în privinţa punctelor de 
control. 


17 
PARIS 


Gabriel decise că venise momentul să discute cu Werner 
Muller. Dimineaţa următoare sună la galerie. 

— Muller. Bonjour. 

— Vorbiţi germana? 

— Ja. 

Gabriel trecu de la franceză la germană. 

— In weekend, am văzut un tablou care mă interesează în 
vitrina galeriei dumneavoastră. 

— Care anume? 

— Aranjamentul floral al lui Jean-Georges Hirn. 

— Da, frumos, nu? 

— Într-adevăr, este. Mă întrebam dacă l-aş putea vedea 
astăzi. 

— Mă tem că sunt destul de ocupat astăzi. 

— O, chiar aşa? 

Gabriel monitorizase toate convorbirile de la galerie timp de 
şaptezeci şi două de ore şi era sigur că Muller putea să-şi 
găsească timp pentru întâlnire. 

— Lăsaţi-mă să-mi iau agenda, să mă uit la program. Puteţi 
aştepta un moment? 

— Desigur. 

— A, iată. După cum se vede, mi s-a anulat o întâlnire pentru 
după-amiază. 

— Ce noroc! 

— Cât de repede aţi putea ajunge aici? 

— De fapt, sunt prin zonă acum. Aş putea ajunge în zece, 
cincisprezece minute. 

— Splendid. Vă numiţi? 

— Ulbricht. 

— Vă aştept, Herr Ulbricht. 

Gabriel întrerupse convorbirea. Împachetă rapid, îşi vâri 
Beretta în betelia pantalonilor, se mai uită o dată prin încăpere 
să se asigure că nu lăsase nicio urmă. Înainte de plecare, se 
duse la fereastră şi se uită în jos la galerie. Un bărbat suna la 
uşă; înălţime medie, păr închis la culoare, cu o servietă în mâna 


dreaptă. Poate că întâlnirea lui Muller nu se anulase. Gabriel 
scoase imediat aparatul şi-l fotografie pe acest vizitator 
neaşteptat. Apoi scoase filmul, îl vări în buzunar şi puse aparatul 
de fotografiat în valiză. 

Angajatul de la recepţie avea o expresie de dezamăgire că 
Herr Kiever pleacă atât de repede. Intrebă dacă-i mersese bine 
treaba şi Gabriel spuse că în curând va afla răspunsul. 

Afară, ploaia îi cădea încet pe faţă. Renault-ul era parcat pe 
stradă, după colţul hotelului, şi avea două tichete fixate pe 
parbriz în lama ştergătoarelor. Gabriel şi le vâri în buzunar şi 
aruncă geanta în portbagaj. 

Se uită la ceas. Trecuseră douăsprezece minute de când 
vorbise cu Muller la telefon. Trebuia să întârzie câteva minute - 
neamţul se aştepta la asta. Înconjură clădirea de două ori, să 
vadă dacă fusese urmărit, apoi se duse la galerie şi sună. Muller 
îi deschise. _ 

— Bună dimineaţa, Herr Ulbricht. Incepusem să-mi fac 
probleme în privinţa dumneavoastră. 

— Adevărul e că am găsit cam greu locul. 

— Nu locuiţi în Paris? 

— De fapt, sunt aici în vacanţă. Trăiesc în Dusseldorf. 

— Înţeleg. Miller bătu teatral din palme. Aşadar, aţi vrea să 
vedeţi de aproape Hirn-ul. Sunt de acord cu dumneavoastră. 
Este o pictură absolut superbă. O piesă care întregeşte orice 
colecţie. Lăsaţi-mă să-l scot din vitrină. Durează doar un 
moment. 

În timp ce Miller se ocupa de Hirn, Gabriel examină rapid 
încăperea. O galerie obişnuită, cu tablouri nu foarte ieşite din 
comun. La capătul încăperii, era biroul lui Muller, o piesă de 
mobilier veche, pictată, iar pe podea, lângă el, o servietă. 

Muller ridică tabloul din standul vitrinei. Era o pânză mică, de 
patruzeci şi cinci de centimetri pe treizeci şi Muller nu întâmpină 
probleme cu mânuirea ramei. O aşeză pe un piedestal acoperit 
cu fetru din mijlocul încăperii şi mai aprinse nişte lumini. 

Când Gabriel îşi schimbă poziţia pentru a vedea mai bine 
pânza, aruncă o privire pe fereastra din faţă a galeriei. Ceva îi 
atrase atenţia în dreptul cafenelei de peste drum. Ceva familiar, 
o licărire, nimic mai mult. 

Îşi reîndreptă din nou atenţia asupra pânzei şi murmură 
câteva cuvinte amabile despre calitatea stilului pictural şi a 


desenului. 

— Se pare că nu sunteţi novice în artă, Herr Ulbricht, zise 
Muller. 

— Ştiu destul ca să-mi cheltuiesc toţi banii cumpărând 
tablouri pe care nu mi le pot permite, răspunse Gabriel şi 
amândoi începură să râdă. 

Gabriel îşi luă ochii de la Hirn şi privi pe fereastră spre 
cafenea. Din nou acelaşi lucru, aceeaşi senzaţie că era ceva sau 
cineva pe care-l mai văzuse înainte. Scană repede mesele de 
sub copertina de pânză, şi atunci îl văzu. Omul îşi împături 
ziarul, se ridică şi plecă repede. Un bărbat grăbit, care întârziase 
la o întâlnire foarte importantă. Gabriel îl mai văzuse pe acest 
bărbat. 

Era cel care tocmai ieşise din galerie... 

Gabriel se întoarse şi se uită la servietă. Apoi se uită din nou 
pe fereastră, dar bărbatul dăduse colţul, dispărând. 

— S-a întâmplat ceva, Herr Ulbricht? 

Gabriel îl apucă pe Muller de braţ. 

— Trebuie să ieşiţi din galerie! Acum! 

Dealerul de artă îşi răsuci braţul şi scăpă din strânsoarea lui 
Gabriel. Era surprinzător de puternic. 

— la-ţi mâna de pe mine, nebunule! 

Gabriel îl apucă de braţ, dar el îşi trase mâna din nou. 

— leşi de aici sau chem poliţia! 

Gabriel l-ar fi putut convinge uşor pe Muller, dar îşi imagină că 
nu avea timp. Se întoarse şi se îndreptă repede spre uşă. Când 
ajunse, Muller declanşase închizătorile de siguranţă. Gabriel ieşi 
pe stradă şi o luă în direcţia hotelului. 

Şi atunci a explodat bomba - un zgomot asurzitor care l-a 
aruncat în genunchi şi în mâini. S-a ridicat şi a pornit din nou, în 
timp ce zgomotul exploziei reverbera de-a lungul fațadelor 
graţioase ale clădirilor de pe străzile învecinate. Apoi a urmat 
ceva ca sunetul făcut de un potop tropical, dar era doar sticlă 
curgând pe pavaj din miile de ferestre sparte. Îşi ridică mâinile 
să-şi acopere faţa, dar după câteva secunde degetele i s-au 
înroşit de propriul său sânge. 

Duşul cu bucăţi de sticlă se termină, iar ecoul exploziei se 
stinse în depărtare. Gabriel rezistă impulsului de a se uita peste 
umăr la dezastru. Mai văzuse rezultatele unei bombe explodate 
în stradă şi-şi putea imagina scena din spatele său. Maşini în 


flăcări, clădiri înnegrite, cafenele devastate, cadavre, sânge, 
privirile uluite ale supravieţuitorilor. Îşi luă mâinile de pe faţă şi, 
ascunzându-le în buzunarele jachetei, continuă să meargă cu 
capul în jos, în urechi răsunându-i o linişte cumplită. 


18 
PARIS 


Parisul a avut partea sa nedreaptă de bombe teroriste de-a 
lungul anilor, dar serviciile de poliţie şi de securitate au dovedit 
destulă eficienţă în rezolvarea consecinţelor exploziilor. În două 
minute de la explozie, au sosit primele unităţi. În cinci minute, 
străzile înconjurătoare erau izolate. Maşina lui Gabriel fusese 
prinsă în interiorul cordonului, aşa că a fost forţat să meargă pe 
jos. Era aproape amurg când ajunse la triajul de la calea ferată, 
care se întindea la marginea de sud a oraşului. 

Adăpostindu-se pe platforma de încărcare a unei fabrici 
abandonate, făcu un inventar mental al lucrurilor pe care le 
avusese în portbagaj. O  servietă, câteva articole de 
îmbrăcăminte, un aparat de fotografiat, un casetofon, 
transmiţătorul pe care-l folosise pentru comunicarea cu echipa 
de supraveghere. Dacă nu-şi revendica maşina curând, poliţia o 
va sechestra, va deschide portbagajul şi va examina conţinutul. 
Vor asculta caseta şi vor descoperi că galeria lui Werner Muller 
şi telefonul fuseseră monitorizate. Vor developa filmele 
abandonate şi vor descoperi fotografii ale exteriorului galeriei. 
Vor calcula unghiul din care s-au făcut fotografiile şi vor ajunge 
la concluzia că imaginile au fost surprinse de la o fereastră a 
hotelului Laurens. Vor chestiona personalul hotelului şi vor 
descoperi că în camera respectivă locuise un scriitor german 
cam grosolan. _ 

Mâna dreaptă începu să-i pulseze. Incordarea punea stăpânire 
pe el. Se mişcase mult după explozie, mersese cam o duzină de 
staţii de metrou, străbătuse kilometri fără număr pe bulevardele 
aglomerate. De la o cabină telefonică de lângă grădinile 
Luxembourg luase legătura cu Uzi Navot pe linia de urgenţă. 

Gabriel îşi ridică privirea şi văzu două maşini, care mergeau 
încet pe un drum mărginit de un gard cam părăginit legat cu 
lanţuri. Aveau farurile fixate pe fază scurtă. Maşinile opriră la o 
distanţă cam de cincizeci de metri. Gabriel sări de pe platforma 
de încărcare, iar aterizarea îi produse o durere cumplită în 
braţe, apoi se îndreptă spre ele. Portiera din spate a primei 
maşini se deschise. Navot era tolănit pe banchetă. 


— Urcă, mormăi el. 

Era evident că urmărise prea multe filme americane despre 
Mafia. 

Navot îi adusese un doctor, un sayanim al lui Shamron. Stătea 
pe locul pasagerului, în faţă. Injghebă o masă din cotiera peste 
care întinse o pânză sterilă şi aprinse lumina din plafonul 
maşinii. Doctorul tăie bandajul şi examină rana. Făcu apoi din 
buze un semn de uşoară dezamăgire. 

— Nu e atât de rău. Pentru asta m-ai adus aici? Ceva pentru 
durere? întrebă el, iar Gabriel scutură din cap. Altă încruntare, 
altă înclinare din cap. Cum doreşti. 

Doctorul îi spălă rana cu un antiseptic şi se apucă de treabă. 
Gabriel, restauratorul, îl urmărea foarte atent. /ntroauce, trage, 
apucă, taie. Navot îşi aprinse o ţigară pretinzând că se uită pe 
fereastră. Când doctorul termină sutura, bandajă rana cu grijă şi 
făcu semn din cap că era gata. Gabriel îşi aşeză mâna dreaptă 
pe un prosop steril. Când doctorul tăie bandajul murdar scoase 
un oftat de dezaprobare, de parcă Gabriel ar fi comandat un vin 
care nu se potrivea la peştele cu sos de unt cu şofran. 

— Va dura doar câteva minute, da? 

Navot făcu impacientat un semn din mână. 

Doctorului nu dădu atenţie atitudinii lui Navot şi lucră fără 
grabă. De data asta, nu se mai obosi să-l întrebe pe Gabriel 
dacă voia un analgezic. Pregăti o seringă şi-i injectă un 
anestezic în mână. Lucră încet, fără oprire, aproape o jumătate 
de oră. Apoi îşi ridică privirea. 

— Am făcut tot ce am putut, date fiind împrejurările. Aruncă o 
privire ostilă spre Navot: Fac asta gratis, băiete. Shamron va 
afla. Rana asta trebuie operată corect. Muşchii, tendoanele... o 
pauză, apoi scutură din cap. Nu e bine. O să fie cam ţeapănă şi 
n-o vei putea mişca la fel ca înainte. 

— Lasă-mă, zise Navot. Du-te la maşina cealaltă şi aşteaptă 
acolo. Navot îl expedie şi pe şofer. Când rămaseră singuri îl privi 
pe Gabriel. Ce naiba s-a întâmplat? 

— Câţi morţi au fost? întrebă Gabriel, ignorând întrebarea lui 
Navot. 

— Trei până acum. Patru răniţi grav. 

— Ai aflat ceva despre restul echipei? 

— Au plecat din Paris. Shamron îi cheamă pe toţi acasă. Ar 
putea ieşi ceva urât. 


— Maşina? 

— Am pus un om s-o păzească. Până acum, poliţia nu s-a 
băgat. 

— În cele din urmă, o vor face. 

— Şi ce vor găsi? 

Gabriel îi spuse. Navot îşi închise ochii şi şovăi un pic, de 
parcă tocmai ar fi auzit de moartea cuiva. 

— Şi apartamentul lui Muller? 

— Are un microfon la telefon. 

— La dracu'! 

— Vreo şansă să intru să curăţ urmele? 

Navot scutură din cap. 

— Poliţia este deja acolo. Dacă-ţi găsesc maşina şi stabilesc 
că Müller era supravegheat în vreun fel, o să-i cerceteze tot 
apartamentul. Nu va lua mult să găsească microfonul. 

— Prieteni din agenţie care ne-ar putea ajuta? 

— Nu pentru ceva de genul ăsta. 

— Microfonul ăla e ca o fisă de apel. 

— Ştiu, Gabriel, dar nu eu l-am pus acolo. 

Gabriel scoase rola de film din buzunar şi i-o dădu lui Navot. 

— L-am fotografiat pe omul care a pus bomba la galerie. 
Trimite-o în seara asta la sediul din Regele Saul. Spune-le 
troglodiţilor de la Cercetare s-o treacă prin baza de date. Poate 
îl vor identifica pe individ. 

Filmul dispăru în labele mari ale lui Navot. 

— la legătura cu Shamron şi spune-i să instaleze imediat un 
dispozitiv de securitate la vila Annei Rolfe. Gabriel deschise 
portiera maşinii şi puse piciorul jos. Care este maşina mea? 

— Shamron vrea să vii acasă. 

— Cum să-l găsesc pe cel care a pus bomba, dacă sunt în Tel 
Aviv? 

— Dacă vei fi închis în Franţa, tot nu vei putea să-l găseşti. 

— Care este maşina mea, Uzi? 

— Foarte bine. la-o pe asta. Dar eşti de capul tău. 

— Într-o zi voi încerca să mă revanşez. 

— Să-ţi meargă bine, Gabriel. Eu o să stau aici să rezolv toată 
încurcătura asta. 

— Du filmul la Tel Aviv. La revedere. 


Pe Costa del Prata, Anna Rolfe lăsă vioara şi închise 


metronomul. Sala de repetiţii era în întuneric, iar briza dinspre 
Atlantic, care răzbătea prin fereastra deschisă, era rece şi 
umedă. Un microfon profesional atârna deasupra scaunului ei, 
prins într-un stativ de culoarea cromului. Era conectat la un 
deck fabricat în Germania. Astăzi înregistrase aproape toată 
repetiţia. Derulă caseta în timp ce îşi aşeza vioara Guarneri în 
cutie şi-şi îndrepta partiturile. 

Ca întotdeauna, i se părea stânjenitor să se asculte cântând, 
dar acum o făcea dintr-un motiv anume. Voia să ştie exact cum 
se auzea, care pasaje erau acceptabile, care necesitau atenţie 
specială. li plăcu mare parte din ce auzi, dar alese trei sau patru 
secţiuni din mişcarea a doua şi a treia în care efectele pauzei 
îndelungate au fost imediat sesizate de urechea ei critică. In 
seara asta, în partea a doua a repetiţiei, se va concentra 
exclusiv asupra acelor pasaje. Dar acum avea nevoie să-şi 
limpezească gândurile. 

Se duse în dormitor, scoase un pulover galben-pal din dulap şi 
şi-l puse pe umeri. Apoi cobori. O clipă mai târziu, se strecură pe 
poarta vilei sale şi porni pe poteca ce ducea spre sat. Pe la 
mijlocul drumului, observă un Fiat mic venind pe cărare, printre 
copaci. lnăuntru se aflau patru bărbaţi. Nu erau portughezi. 
Anna se dădu la o parte ca să treacă maşina, dar aceasta se 
opri şi bărbatul aflat pe scaunul pasagerului cobori. 

— Miss Rolfe? 

— Cine vrea să afle? 

— Sunteţi miss Rolfe, nu? 

Ea încuviinţă. 

— Suntem prietenii lui Gabriel. 


La Marsilia, englezul îşi lăsă maşina lângă mănăstirea St. 
Victor şi plecă pe jos pe străzile întunecate, spre terminalul 
feribotului. In timp ce vasul porni pe apele calme ale portului, 
cobori în cabina sa personală. Se întinse pe patul îngust, 
ascultând ştirile la Radio Marsilia. Explozia de la Galeria Muller 
din Paris era cea mai importantă ştire. Bomba lui Pascal Debre 
provocase moartea unor oameni nevinovaţi, fapt care-l făcea să 
se simtă mai mult terorist decât profesionist. Mâine se va duce 
s-o vadă pe bătrâna s/gnadora, şi ea îl va alunga pe occhju cu 
ritualurile şi rugăciunile ei şi-l va absolvi de păcate, aşa cum 
făcea întotdeauna. 


Închise radioul. Cu toată oboseala, îşi dorea o femeie. Aşa era 
mereu după ce termina o misiune. Inchise ochii şi-i apăru în 
gânduri Elizabeth Conlin, acea frumoasă catolică din 
Ballymurphy, în vestul Belfastului, în Irlanda de Nord. Era o 
seducătoare înnăscută. Când se puteau întâlni în siguranţă ea îşi 
atârna o eşarfă la geamul dormitorului şi englezul se strecura pe 
fereastră şi în patul ei. Făceau dragoste cu o lentoare 
chinuitoare, pentru a nu-i trezi pe ceilalţi membri ai familiei ei. 
Englezul îi acoperea gura cu palma, ca să-i înăbuşe strigătele. 
Odată l-a muşcat de deget până i-a dat sângele. Pătase 
cearşafurile de pe patul ei. Apoi stătea întins lângă ea în 
întuneric şi o lăsa să-i spună din nou cât de mult îşi dorea să 
scape din Belfast - departe de bombe şi de soldaţii britanici, de 
puşcaşii IRA şi de grupările protestante. Şi, când credea că ela 
adormit, își şoptea rugăciunile pentru a scăpa de pedeapsa dea 
fi cedat ispitei trupului englezului. El nu-şi permisese niciodată 
să adoarmă în patul lui Elizabeth Conlin. 

Intr-o noapte, pe când se strecura pe fereastra ei, în locul lui 
Elizabeth Conlin îl găsi pe tatăl acesteia şi doi soldaţi IRA. 
Aflaseră cumva adevărul despre englez. Fusese dus într-o 
fermă, departe, pentru ceea ce părea să fie un interogatoriu 
lung şi dureros urmat de execuţie. Spre deosebire de alţii, care 
se aflaseră în situaţii similare, englezul reuşise să părăsească 
ferma în viaţă. Cei patru membri IRA, nu. 

In câteva ore, englezul fusese scos în siguranţă din provincie. 
Elizabeth Conlin, însă, nu s-a descurcat la fel de bine. Trupul ei a 
fost găsit a doua zi atârnând în cimitirul oraşului Belfast, cu 
capul ras şi cu gâtul tăiat - pedeapsa pentru că se culcase cu un 
agent britanic. 

De atunci, englezul nu mai avusese încredere în nicio femeie. 
Anton Orsati a înţeles asta. O dată pe săptămână, îi aducea o 
fată la vilă, nu o corsicană, ci numai franţuzoaice, aduse anume 
pentru a rezolva nevoile speciale ale englezului. Şi aştepta cu 
acel bătrân paesanu pe drumul din vale până termina englezul. 
Acesta considera că a face dragoste cu fetele lui Orsati era la fel 
de rece şi nesatisfăcător ca un asasinat, dar le suporta pentru 
că nu putea avea încredere să-şi găsească o iubită şi nici nu era 
pregătit încă să ducă o viaţă de călugăr. 

Îi reveni în minte misiunea de la Paris. Era ceva ce-l tulbura: 
omul care intrase în galerie înainte să explodeze bomba. 


Englezul era produsul unei unităţi de elită şi era deci capabil să 
detecteze imediat influenţa unei astfel de pregătiri şi asupra 
altora: mersul uşor, combinaţia de încredere absolută de sine şi 
permanenta stare de veghe. Omul fusese cândva soldat - sau 
poate ceva mult mai complicat. 

Dar mai era ceva. Englezul avea senzaţia sâcâitoare că-l mai 
văzuse undeva. Şi astfel stătu întins câteva ore, sortând figurile 
fără număr stocate în memorie, căutându-l. 


19 
LONDRA 


Explozia de la galeria de artă a lui Muller făcuse mai mult 
decât să-i creeze lui Gabriel o problemă de securitate în Paris. 
Eliminase singura lui pistă evidentă în acest caz. Acum trebuia 
s-o ia de la început şi, în acest scop, a doua zi dimineaţa pornea 
dincolo de Mason Yard, spre galeria lui Julian Isherwood, pe o 
ploaie uşoară. 

Pe peretele de cărămidă de lângă uşă se afla un panou, şi pe 
acest panou erau două butoane cu două nume cărora le 
corespundeau: Locus Travel şi Isher OO Fine Arts. Gabriel apăsă 
pe cel de al doilea şi aşteptă. Când se auzi soneria, deschise uşa 
şi urcă pe aceleaşi trepte; acelaşi covor maro rărit, aceeaşi pată 
în stilul eroului de benzi desenate Rorschach pe a treia treaptă, 
unde Isherwood, mahmur, vărsase cafeaua în dimineaţa de 
după petrecerea cu prea multă băutură de ziua lui Oliver 
Dimbley, de la Mirabelle. Sus, pe palier, erau două uşi: una 
ducea la galerie, cealaltă la o mică agenţie de turism, unde o 
femeie cu un chip comun stătea la un birou ca de director de 
şcoală, înconjurată de afişe care promiteau distracţie fără limite, 
în locuri exotice. 

Îşi ridică privirea spre Gabriel, îi zâmbi trist şi reveni la lucrul 
ei de mână. 

Cu toate că Julian Isherwood se agăța cu disperare de 
tablourile din inventarul său, nu făcea acelaşi lucru cu fetele 
care răspundeau la telefoane şi-i ţineau registrele sale 
impresionante. Le angaja şi le concedia cu regularitate 
sezonieră. De aceea, Gabriel fu surprins s-o vadă la biroul din 
anticameră pe lrina, un leopard de fată cu părul negru, pe care 
Isherwood o angajase cu şase luni în urmă. 

Uşa care separa anticamera de biroul lui Isherwood era 
întredeschisă. Isherwood era cu un client. Gabriel văzu un tablou 
proptit de piedestalul negru, acoperit cu pâslă. Opera unui 
celebru pictor italian, după câte se părea; Gabriel nu-l 
recunoştea. Isherwood străbătea la pas covorul, cu spatele la 
uşă şi cu mâna la bărbie, cu ochii în podea, ca un avocat care 
aşteaptă un răspuns de la un martor ostil. 


— Ar vrea să aşteptaţi sus în expoziţie, toarse fata. Presupun 
că ştiţi drumul. 

Gabriel intră în liftul mic şi porni în sus. Sala de expunere era 
un loc al umbrelor foarte liniştit, dacă făceai abstracţie de 
picăturile de ploaie care se auzeau pe lucarnă. 

Pânzele mari ale Marilor Maeştri erau expuse pe fiecare 
perete; o Venus a lui Luini, Natividad a lui del Vaga, botezul lui 
Hristos de Bordone, un peisaj luminos al lui Claude. Gabriel 
închise luminile şi se lăsă cu greutate pe un divan acoperit cu 
catifea. Îi plăcea această cameră. Fusese întotdeauna un 
sanctuar; o insulă a liniştii. Cândva, făcuse dragoste cu soţia sa 
în această încăpere. Cu ani mai târziu, tot aici pusese la cale 
moartea celui care i-o răpise. 

Uşa liftului se deschise şi apăru Isherwood. 

— Dumnezeule, Gabriel, arăţi cumplit. 

— Să presupun că este un compliment? 

— Ce naiba se întâmplă? De ce nu eşti la Zurich? 

— Proprietarul tabloului pe care m-ai trimis să-l curăţ era un 
tip pe nume Augustus Rolfe. Ai auzit vreodată de el? 

— O, Dumnezeule, cel care a fost ucis săptămâna trecută? 

Gabriel închise ochii şi încuviinţă. 

— Eu i-am găsit cadavrul. 

Isherwood observă bandajele. 

— Ce s-a întâmplat cu mâinile tale? 

— Ai auzit de explozia de ieri de la galeria din Paris? 

— Sigur, presa zumzăie de ştirea asta. Sigur n-ai fost 
implicat? 

— Nu, s-a întâmplat doar să mă aflu în locul nepotrivit la 
momentul nepotrivit. O să-ţi spun tot, Julian, dar mai întâi am 
nevoie de ajutorul tău. 

— Ce fel de ajutor? întrebă Isherwood prudent. 

— Nimic din ce ştii. Am nevoie doar să-mi explici de ce un 
bancher elveţian bătrân ar fi putut să deţină o colecţie 
remarcabilă de impresionişti francezi şi pictură modernă 
ascunsă de lume într-o încăpere subterană. 

Isherwood apăsă pe butonul interfonului. 

— lrina, vrei să fii drăguță să aduci un ibric cu cafea în sala de 
expunere? Şi nişte biscuiţi. Din cei cu alune. Şi nu sunt aici 
pentru nimeni. Bravo, eşti o dulceaţă. 


Gabriel ştia în mare despre modul în care jefuiseră naziştii 
comorile de artă ale Europei, în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. Adolf Hitler visase să construiască un impresionant 
Führermuseum în oraşul său natal, Linz, şi să-l doteze cu cele 
mai bune colecţii ale Marilor Maeştri şi cu colecţii de artă nord- 
europeană. In 1938, el a iniţiat un cod secret de operaţiuni, 
numit Sonderauftrag Linz - Operaţiunea Specială Linz -, pentru 
a aduna obiecte de artă destinate Fi/hrermuseum-ului, prin orice 
mijloace. In ultimele luni de pace, agenţii săi au cutreierat în 
secret muzeele, galeriile şi colecţiile private ale Europei, 
selectând lucrări pentru viitorul muzeu. Când a izbucnit războiul, 
hoţii de obiecte de artă ai lui Hitler s-au conformat solicitărilor 
Wehrmachtului. Sute de mii de tablouri, sculpturi şi obiecte de 
artă, majoritatea aflate în posesia evreilor, au dispărut rapid. Mii 
de lucrări, evaluate la aproximativ treizeci de miliarde de dolari, 
încă mai lipseau. 

Gabriel ştia că Julian Isherwood îi va spune şi restul detaliilor. 
Isherwood era un negustor de artă care depăşea media, care 
avusese partea sa de triumfuri, dar, când venea vorba despre 
felul în care prădaseră naziştii Europa, devenea oarecum expert. 
Scrisese grămezi de articole pentru ziare şi publicaţii comerciale 
şi, cu cinci ani în urmă, fusese coautorul unei cărţi bine primite 
pe această temă. Cu toate că editorul îl implorase, el refuzase 
cu fermitate să dezvăluie motivul său personal de a urmări 
acest subiect. Gabriel era printre puţinii care ştiau motivul: 
Julian Isherwood trecuse prin acest calvar. 

— In 1940, Londra şi New York-ul nu contau, începu 
Isherwood. Parisul era centrul lumii artistice, iar centrul scenei 
artistice era pe rue de la Bostie, din arondismentul opt. 
Renumitul Paul Rosenberg îşi avea galeria la numărul douăzeci 
şi unu. Picasso locuia vizavi, la numărul douăzeci şi trei, 
împreună cu soţia sa, dansatoarea rusoaică Olga Koklova. Peste 
drum, se afla galeria lui Etienne Bignou. Georges Wildenstein îşi 
avea galeria la numărul cincizeci şi şapte. Paul Guillaume şi 
Josse Hessel erau şi ei tot acolo. 

— Şi tatăl tău? 

— Isakovitz Fine Arts se afla lângă galeria lui Paul Rosenberg. 
Locuiam într-un apartament deasupra sălilor principale ale 
expoziţiei. Picasso era unchiul Pablo pentru mine. Mi-am 
petrecut ore întregi în apartamentul lui. Uneori mă lăsa să mă 


uit cum pictează. Olga îmi dădea atâta ciocolată şi prăjituri, că 
mi se făcea rău. Am avut o copilărie încântătoare. 

— Şi când au venit nemţii? 

— Ei, totul s-a prăbuşit, nu? Invazia Ţărilor de Jos a început pe 
10 mai. Pe 14 iunie, nemţii intraseră în Paris. Svasticile atârnau 
pe Turnul Eiffel şi Cartierul General german s-a stabilit la hotelul 
Crillon. 

— Când a început jaful? 

— La două zile de la turul victoriei lui Hitler la Paris, el a 
ordonat ca toate lucrările de artă aflate în posesia evreilor să fie 
transferate în mâinile nemților, ca să fie „în siguranţă“, după 
cum se spunea. În realitate, începuse jefuirea Franţei. 

— Dacă-mi amintesc corect, Hitler a înfiinţat o organizaţie 
care să supravegheze acest jaf. 

— Au fost mai multe, dar cea mai importantă era una numită 
ERR: Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg. A fost o întreprindere 
formidabilă. Avea propriul serviciu de informaţii care descoperea 
lucrările de artă, o forţă rapidă pentru raiduri şi capturare şi un 
personal format din istorici de artă şi din evaluatori. 
Dumnezeule, avea până şi propriii tâmplari care să ambaleze în 
lăzi de lemn lucrările care erau trimise în Germania. 

— Rue de la Boétie trebuie să fi fost prima lor escală. 

— ERR a început să-i vâneze pe negustorii de obiecte de artă 
şi pe colecționari. Colecţiile Rothschild au fost confiscate odată 
cu reşedinţele lor. La fel şi colecţiile magnaţilor bancari David 
David-Weill şi Jacques Stern. S-au făcut razii în toate galeriile 
evreilor de pe rue de la Bostie şi li s-au confiscat colecţiile, 
printre care şi inventarul galeriei Isakovitz Fine Arts. 

— Tatăl tău n-a reuşit să protejeze nimic? 

— Majoritatea negustorilor, printre care şi tatăl meu, au 
încercat să-şi protejeze cele mai importante tablouri. Le-au 
ascuns în castele îndepărtate, în depozitele băncilor sau le-au 
scos din ţară. Dar lucrările neprotejate au fost înhăţate imediat 
de nemti. Înaintea invaziei, în timpul acelui drôle de guerre, tata 
a închiriat o vilă la Bordeaux şi şi-a mutat cele mai importante 
piese acolo. Am fugit acolo pentru că nemţii se apropiau de 
Paris. Când Franţa s-a împărţit în Zona Ocupată şi Cea 
Neocupată am ajuns pe partea de la Vichy a frontului. Dar în 
toamna lui 1940 o forţă a ERR însoţită de o escortă de poliţie 
franceză a spart uşa vilei şi a pus mâna pe tablourile tatei. 


— Cum au reuşit germanii să-i găsească colecţia? 

— A făcut greşeala de a destăinui unui negustor francez ce 
voia să facă cu tablourile sale. Francezul a dat informaţia ERR- 
ului, în schimbul a cinci la sută din valoarea colecţiei tatălui 
meu. C'est la vie. 

Gabriel ştia ce se întâmplase după asta şi nu avea intenţia să- 
| lase pe Isherwood s-o spună din nou. La scurt timp după ce 
nemţii s-au mutat în Zona Neocupată, spre sfârşitul lui 1942, SS 
şi aliaţii lor din guvernul de la Vichy au început să-i adune 
laolaltă pe evrei pentru a-i interna şi a-i deporta în lagărele 
morţii. Tatăl lui Isherwood a angajat o pereche de contrabandişti 
basci ca să-l treacă pe tânărul Julian peste Pirinei, în sanctuarul 
Spaniei. Mama şi tatăl lui au rămas în Franţa. În 1943 au fost 
arestaţi şi trimişi la Sobibor, unde au fost imediat ucişi. 

Isherwood începu să tremure violent: 

— Mă tem că simt nevoia să beau ceva. Ridică-te, Gabriel. 
Aerul curat ne va face bine amândurora. 


Se îndreptară spre un bar aflat după colţ, pe Jermyn Street, şi 
se aşezară lângă o sobă cu gaz care şuiera. Isherwood şi-a 
comandat un pahar de Médoc. Fixa focul cu privirea, dar 
gândurile îi zburaseră spre Franţa din timpul războiului. Ca un 
copil care se strecoară în camera părinţilor săi, Gabriel intră în 
amintirile lui. 

— Ce s-a întâmplat cu tablourile, odată ce au fost capturate? 

— ERR a rechiziţionat muzeul Jeu de Paume, pe care l-a folosit 
ca depozit şi loc de sortare. Un personal numeros lucra zi şi 
noapte ca să catalogheze şi să evalueze cantitatea mare de 
obiecte de artă ajunsă în mâinile naziştilor. Acele lucrări care 
păreau potrivite pentru colecţia privată de artă a Fuhrer-ului, 
pentru proiectul Linz sau pentru alte muzee germane - în 
special Marii Maeştri şi lucrările nord-europene - au fost 
ambalate şi trimise în Vaterland. 

— Şi restul? Tablourile impresioniştilor şi ale moderniştilor? 

— Naziştii îi considerau degeneraţi, dar nu voiau să renunţe la 
ei, fără a obţine ceva în schimb. Majoritatea lucrărilor din 
secolele XIX şi XX au fost vândute pentru a face rost de bani sau 
puse deoparte pentru a fi folosite la schimburi. 

— Ce fel de schimburi? 

— Să-l luăm pe Hermann Göring, de exemplu. El avea o 


cabană mare de vânătoare la sud de Berlin, numită Carinhall, în 
cinstea defunctei sale soţii, o aristocrată suedeză pe nume Carin 
von Fock. Avea una dintre cele mai mari colecţii private din 
Europa, şi Göring şi-a folosit extraordinara sa putere pentru a o 
mări substanţial în timpul războiului. Se folosea de depozitul de 
la Jeu de Paume ca de propriul teren de sport. 

Isherwood îşi dădu paharul peste cap şi comandă încă unul. 

— Göring era un ticălos nesătul: a pus mâna pe mai bine de 
şase sute de tablouri numai de la Jeu de Paume, dar s-a străduit 
mult să dea impresia că achiziţiile sale erau, cel puţin pe hârtie, 
nişte cumpărături făcute legal şi nu furturi făţişe. Dacă Göring 
voia un tablou, acesta i se evalua în mod special la o valoare 
foarte mică, de către un fonctionnaire ales. Apoi intra imediat în 
posesia tabloului şi promitea să trimită banii într-un cont special 
al ERR. În realitate, el n-a plătit nimic pentru tablourile pe care 
le-a luat de la Paris. 

— Şi au ajuns la Carinhall? 

— Unele da, dar nu toate. Göring împărtăşea disprețul lui 
Hitler pentru picturile moderniştilor şi ale impresioniştilor, dar 
ştia că acestea pot fi vândute sau schimbate pe piese care erau 
pe gustul său. O afacere a fost derulată de agenţii lui Göring din 
Italia. În schimbul tablourilor a şapte Mari Maeştri şi a unor 
obiecte de artă, Göring a dat nouă tablouri capturate de la Jeu 
de Paume: Van Gogh, Degas, Cezanne, Renoir şi Monet sunt 
numai unele dintre ele - toate tablouri furate din colecţiile 
evreieşti şi din galerii. Göring a mai făcut şi alte schimburi 
similare, implicându-i pe negustorii din Elveţia. 

— Vorbeşte-mi despre filiera elveţiană. 

— Neutralitatea i-a pus pe negustorii şi pe colecţionarii din 
Elveţia în situaţia unică de a-şi face capital din prada de la Paris. 
Elveţienilor li s-a permis să călătorească aproape în toată 
Europa, iar francul elveţian era singura monedă universal 
acceptată. Şi nu uita că locuri ca Zurich-ul erau susţinute prin 
profiturile din colaborarea cu Hitler. Parisul era locul de unde 
puteai cumpăra artă furată, dar Zurich, Lucerna şi Geneva erau 
locurile în care s-o descarci. 

— Sau s-o tăinuieşti. 

— Sigur că da. Legile secretului bancar au făcut din Elveţia 
terenul natural de depozitare a artei furate. La fel şi legile care 
protejau primirea proprietăţii furate. 


— Explică-mi-le. 

— Erau strălucite şi eminamente elveţiene prin subtilitate. De 
exemplu, dacă o persoană intra în posesia unui obiect prin 
mijloace de bună-credinţă şi dacă se întâmpla ca obiectul să fie 
unul furat, acesta devenea al lui, după cinci ani. 

— Ce convenabil! 

— Aşteaptă, nu este totul. Dacă un negustor de artă se 
trezeşte cu un obiect furat, este responsabilitatea adevăratului 
posesor să ramburseze banii negustorului pentru a-şi putea 
reclama tabloul. 

— Aşadar, negustorii şi colecţionarii elveţieni puteau să 
primească lucrări furate fără teama de lege sau de a pierde 
bani. 

— Exact. 

— Ce s-a întâmplat după război? 

— Aliaţii au trimis în Elveţia un expert în artă pe nume 
Douglas Cooper, să încerce să afle adevărul. Cooper a apreciat 
că sute, dacă nu chiar mii de lucrări furate au intrat în Elveţia, în 
timpul războiului. Era convins că multe din ele erau ascunse în 
seifurile băncilor şi în depozite contractate. Paul Rosenberg s-a 
dus în Elveţia să se convingă. Într-o galerie din Zurich i s-a oferit 
un Matisse care fusese furat chiar din colecţia sa. 

— Remarcabil, a spus Gabriel. Ce a făcut guvernul elveţian cu 
această informaţie? 

— Le-a promis aliaţilor că va coopera printr-o anchetă 
minuțioasă. A mai promis să îngheţe toate bunurile nemţeşti 
care au intrat în ţară în timpul războiului şi să facă un 
recensământ al acestor bunuri. N-a implementat niciuna dintre 
aceste măsuri. Douglas Cooper a propus suspendarea licenţei 
oricărui negustor de artă care comercializa artă furată. Guvernul 
elveţian a refuzat. Apoi, Federaţia Elvețiană a Negustorilor de 
Artă le-a spus membrilor săi să nu coopereze. Pe scurt, guvernul 
elveţian a făcut ce face întotdeauna. Şi-a protejat afacerile şi 
cetăţenii de ochii străinilor. 

— Negustori ca Paul Rosenberg au încercat să-şi revendice 
picturile la tribunal? 

— Unii au încercat, dar sorții le-au fost potrivnici. Elveţienii au 
transformat procesele, făcându-le mult prea lungi şi foarte 
costisitoare pentru un străin care încerca să-şi reclame un 
obiect de artă de la un cetăţean elveţian. Elveţienii s-au ascuns 


întotdeauna în spatele bunei-credinţe. Şi aminteşte-ţi că 
majoritatea tablourilor în chestiune au fost furate de nazişti în 
1940. Prin 1945, după regula de cinci ani a legislaţiei elveţiene, 
proprietarul de drept nu mai putea face o solicitare valabilă şi 
legală. Nu mai este cazul să spun că majoritatea reclamanţilor s- 
au întors cu mâinile goale. 

— Crezi că unele mai sunt încă aici? 

— Gabriel, după părerea mea, cea mai mare parte se află încă 
aici. Din puţinul pe care mi l-ai spus, se pare că unele din acele 
tablouri se poate să fi fost în mâinile lui Augustus Rolfe. 

— Nu mai sunt. 

Isherwood îşi termină şi ultima înghiţitură de vin şi privirea lui 
reveni asupra focului. 

— Cred că este rândul tău să vorbeşti, Gabriel. Spune-mi 
totul. Şi fără minciuni, de data asta. Sunt prea bătrân ca să mă 
mai las minţit. 

Afară ploua din nou. Pe drumul de întoarcere la galerie se 
adăpostiră împreună sub umbrela lui Isherwood, ca doi îndoliaţi 
într-un cortegiu. Gabriel îi spusese totul lui Isherwood, începând 
cu descoperirea cadavrului lui Rolfe, terminând cu explozia de la 
galeria Werner Müller din Paris. Isherwood mai băuse încă două 
pahare de Medoc şi felul în care mergea îl trăda din plin. 

— Shamron... zise Isherwood sotto-voce, cu glasul încărcat de 
dispreţ. Ar fi trebuit să ştiu că nemernicul ăla are un amestec. 
Am crezut că, în cele din urmă, îl vor scoate din joc - pentru 
totdeauna, de data asta. 

— Întotdeauna găsesc un motiv ca să-l aducă înapoi. 

— Se spune că Anna Rolfe este o adevărată divă. 

— Are momentele ei. 

— Ţi-aş putea da un sfat, dragul meu băiat; trebuie să 
presupui în orice moment că ea deţine mai multe informaţii 
despre tatăl ei şi colecţia acestuia decât ţi-a spus. Fiicele au 
tendinţa de a deveni foarte protectoare cu taţii lor, chiar dacă îi 
consideră nişte nemernici. 

— O să ţin minte asta. 

— Ar putea fi un furt de tablouri obişnuit. 

— Au lăsat un Rafael pe peretele din salon şi au aruncat în aer 
galeria celui care a supravegheat colecţia. Nu cred că este nimic 
obişnuit în tot ce s-a întâmplat. 

— Punct ochit, zise Isherwood. De fapt, mi se pare că 


singurele lucruri de încredere în această afacere împuţită sunt 
tablourile în sine. 

— Îmi pare rău că tocmai eu sunt cel care îţi dezvăluie asta, 
Julian, dar tablourile nu pot vorbi. lar colecţia a dispărut. 

— Tablourile nu pot vorbi, dar certificatele de autenticitate 
pot spune ceva. Este evident că Augustus Rolfe s-a ocupat 
foarte serios de colecţiile sale. Chiar dacă a obţinut tablourile pe 
căi mai puţin licite ar fi insistat pentru autentificarea fiecăruia. 
Originea, de fapt, este totul. 

— Şi dacă aş putea obţine aceste certificate? 

— Atunci aş putea să-ţi spun dacă a fost un colecţionar 
legitim sau dacă bătrânul ăla nenorocit stătea cu fundul pe un 
morman de tablouri furate. 

Gabriel plănuia să-l lase pe Duke Street, dar Isherwood l-a 
apucat de cot şi l-a tras prin pasaj în Mason Yard. 

— Vino cu mine. Mai vreau să-ţi arăt ceva. 

Când intrară în galerie, lrina recunoscu semnele unei cine 
stropite din belşug cu băutură. Îi întinse lui Isherwood un teanc 
de mesaje telefonice şi se duse să facă un ibric cu cafea. Intors 
la biroul său, Isherwood deschise seiful şi scoase două piese: 
portretul unui tânăr şi o fotocopie a unui document vechi, de 
câteva pagini. Îi întinse schiţa lui Gabriel s-o vadă. 

— i se pare cunoscut? 

— N-aş putea spune asta. 

— Eu sunt acesta. Artistul este Pablo Picasso. L-am adus cu 
mine din Franţa. 

— Şi documentul? 

— Şi pe ăsta l-am cărat după mine. Tata mi l-a dat chiar 
înainte de a pleca cu bascii. Este o listă detaliată a fiecărei 
picturi din colecţia sa privată şi un inventar profesionist, scris de 
mâna lui. Aceasta, desigur, e o copie. Originalul nu prea mai 
arată bine acum. 

Îi întinse lista lui Gabriel. 

— Nu ştiu până unde vrei să ajungi, dar, dacă dai peste 
vreunul din astea, să mă anunţi, da, amice? 

Gabriel îşi vâri lista în buzunarul de la piept al jachetei. 

— Unde pleci acum? 

— Nu sunt sigur. 

— Ar trebui să discuţi cu cineva din Lyon. M-a ajutat cu câte 
ceva pe când făceam cercetări pentru carte. Dacă Augustus 


Rolfe a avut mâinile pătate, omul acesta o va şti cu siguranţă. 
Isherwood scotoci prin Rolodex şi-i dădu lui Gabriel numărul 
de telefon. 


20 
LONDRA 


După colţul de la Isherwood Fine Arts, pe Jermyn Street, un 
bărbat cu părul deschis la culoare stătea la volanul Roverului 
său, ascultând radioul. Îl supraveghea pe negustorul de artă de 
cinci zile. Îl urmărise şi la beţiile sale. Îl ţinuse sub observaţie şi 
noaptea, la casa sa din South Kensington. Se dăduse drept 
potenţial cumpărător, pentru a-i ascunde o pereche de 
transmiţătoare minuscule în birou. Transmiţătorul dădea un 
semnal analogic slab pe o lungime obişnuită de undă, de 
frecvenţă medie. Omul îşi folosea radioul din maşină ca să 
monitorizeze rezultatul. După zece minute, când conversaţia din 
interior încetă, luă telefonul său celular şi formă un număr din 
Zurich. 

— Prietenul nostru pleacă spre Lyon să-l vadă pe profesor. 


21 
LYON 


Profesorul Emil Jacobi se autointitulase conştiinţa vinovată a 
Elveţiei. Considerase că pentru a-şi salva ţara trebuie mai întâi 
s-o sfâşie şi-şi dedicase viaţa descoperirii şi  dezvăluirii 
evenimentelor dezgustătoare din istoria Elveţiei. Cartea sa, 
Mitul, declanşase o adevărată explozie prin dezvăluirea 
legăturilor economice şi comerciale vaste dintre Germania 
nazistă şi Elveţia, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 
Jacobi a subliniat procesul prin care băncile elveţiene au 
acceptat aurul prădat - şi aurul smuls din gurile evreilor pe 
drumul spre camerele de gazare - şi l-a transformat în monedă 
forte, folosită de Hitler pentru a achiziţiona materia primă 
necesară ca să ţină maşinăria de război în funcţiune. Concluzia 
profesorului Jacobi a şocat întreaga lume şi l-a transformat într- 
un paria la nivel naţional; Elveţia şi Germania au fost aliate în 
tot, în afară de nume, a scris el. Hitler n-ar fi putut purta 
războiul fără ajutorul bancherilor elveţieni şi al producătorilor de 
arme. Dacă n-ar fi existat Elveţia, Wehrmacht-ul s-ar fi oprit în 
toamna anului 1944. Milioane de vieţi ar fi fost cruţate, dacă n- 
ar fi existat lăcomia bancherilor elveţieni. 

Curând după publicarea cărţii, viaţa profesorului Jacobi în 
Elveţia a devenit tot mai nesigură. A primit ameninţări cu 
moartea, telefoanele îi erau ascultate, iar ofiţerii serviciilor 
elveţiene de informaţii îi monitorizau mişcările. Temându-se 
pentru viaţa sa, a demisionat de la catedra din Lausanne şi a 
acceptat un post la secţia de istorie a Universităţii din Lyon. 

Lui Gabriel i-a luat o bună parte a zilei următoare ca să dea 
de el. 

l-a lăsat două mesaje pe robotul de acasă şi încă două inutilei 
sale secretare de la universitate. La unu şi jumătate după- 
amiază, Jacobi l-a sunat pe Gabriel pe telefonul celular şi a fost 
de acord cu o întâlnire. 

— Vino în apartamentul meu, la şase, în seara asta. Vom 
discuta atunci. 

Apoi a turuit adresa şi a închis brusc. Asta i-a lăsat lui Gabriel 
câteva ore de omorât timpul. Într-o librărie de lângă universitate 


a găsit un exemplar în limba franceză al Mitului şi şi-a petrecut 
restul după-amiezii citind-o printre studenţii de la cafeneaua 
Place des Terreaux. 

La ora şase, profesorul îl aştepta în holul blocului său din rue 
Lanterne. Purta o jachetă de tweed uzată, iar ochelarii săi fără 
rame erau ridicaţi pe un fel de cuib de pasăre din păr grizonat, 
dezordonat. Avea agrafe la cracii pantalonului pentru ca 
manşetele să nu se încurce în lanţul bicicletei. 

— Bine ai venit în exil, îi spuse lui Gabriel, conducându-l cu 
greu pe scări spre apartamentul său de la etajul patru. Noi, 
elveţienii, respectăm dreptul la libera exprimare, cu singura 
condiţie să nu fie criticată Elveţia. lar eu am comis păcatul 
mortal pentru un bun elveţian, şi astfel am ajuns aici, în colivia 
asta poleită din Lyon. 

Pe palier, în faţa uşii sale, profesorului îi trebui un moment 
destul de lung ca să scotocească după cheile de la apartament 
în sacoşa din coşul bicicletei, printre foi de hârtie desprinse şi 
carnete cu paginile îndoite. Când le găsi în cele din urmă, intrară 
într-un apartament mic, mobilat sărăcăcios. Era plin de cărţi, 
documente şi ziare. Gabriel zâmbi. Venise în locul potrivit. 

Jacobi închise uşa şi-şi atârnă sacoşa de clanţă. 

— Aşadar, vrei să discutăm despre moartea lui Augustus 
Rolfe? După cum vei vedea, am studiat cazul cu atenţie. 

— M-am gândit că aşa ar putea fi. Mă întrebam dacă am 
putea compara însemnările. 

— Şi dumneata eşti istoric, domnule Allon? 

— De fapt, sunt restaurator de artă, dar în această chestiune 
lucrez pentru guvernul israelian. 

— Ei bine, promite să fie o seară interesantă. Dă la o parte 
lucrurile de pe scaunul acela şi aşază-te. Voi face cafea. 


Profesorului Jacobi îi trebuiră câteva minute ca să scotocească 
prin stiva înaltă de hârtii, după dosarul lui Augustus Rolfe. Era 
unul foarte subţire. 

— Herr Rolfe a fost un bancher privat, în cel mai adevărat 
sens al cuvântului, domnule Allon. Mă tem că mare parte din ce- 
ţi voi spune se bazează pe zvonuri şi presupuneri. 

— Am realizat adesea că se pot afla multe despre un om pe 
baza zvonurilor vehiculate pe seama lui. 

— Când ai de-a face cu un bancher elveţian ca Augustus 


Rolfe, zvonurile sunt cele de la care speri cel mai mult. 
Profesorul îşi puse ochelarii şi deschise dosarul. În Zürich, există 
bănci private foarte mici, dar şi altele foarte mari. Giganţii 
precum Union Bank of Switzerland şi Credit Suisse au amândouă 
divizii bancare private, deşi ele se ocupă doar de clienţii foarte 
bogaţi. 

— Cât de bogaţi? 

— De obicei, un depozit este de minimum cinci milioane de 
dolari. Se ştie că agenţiile de servicii secrete din ţara dumitale 
au folosit serviciile bancare private ale Credit Suisse. Profesorul 
îl privi pe Gabriel pe deasupra dosarului deschis. Dar sunt sigur 
că nu ştii nimic despre asta. 

Gabriel lăsă întrebarea să treacă, fără să răspundă. 

— Din ce ştiu despre Augustus Rolfe, el se înscria în prima 
categorie. 

— Aşa este. Banca Rolfe a fost o întreprindere mică, alcătuită 
din Rolfe şi jumătate de duzină de angajaţi, dacă au fost şi 
atâţia. Dacă aveai nevoie de cineva ca să-ţi ascunzi banii sau 
orice altceva în Elveţia, Augustus Rolfe era cel mai bun prieten 
al tău. A fost unul dintre cei mai discreţi şi mai influenţi bancheri 
din Zurich. Avea prieteni foarte puternici. Asta face ca uciderea 
lui să mi se pară enigmatică. 

— Ce mai ştiţi despre el? 

— A preluat afacerea familiei de la tatăl său, pe la începutul 
anilor '30 - când nu erau vremuri prea bune pentru băncile 
Elveţiei. Era depresiunea internaţională, panica germană, criza 
curentă din Austria, care trimiteau unde de şoc prin Zurich. 
Băncile elveţiene cădeau ca piesele de domino. Multe bănci 
private au fost forţate să fuzioneze cu competitorii mai mari 
pentru a supravieţui. Rolfe a reuşit cu greu să se menţină. Jacobi 
îşi linse vârful degetului şi dădu pagina. Atunci a venit Hitler la 
putere în Germania şi au început problemele evreilor. Banii 
acestora şi lucrurile de valoare zburau spre băncile private din 
Zurich - inclusiv la banca lui Rolfe. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut. Augustus Rolfe a deschis mai mult de două sute 
de conturi pentru evreii germani. 

Jacobi întoarse câteva pagini ale dosarului. 

— Aici se termină datele reale şi încep zvonurile. Pe la 
sfârşitul anilor '30, agenţii Gestapoului au început să vină la 


Zurich. Căutau toţi banii evreilor care au fost scoşi din Germania 
şi depuşi în băncile elveţiene. Se zvoneşte că Rolfe a colaborat 
cu agenţii Gestapo, încălcând legislaţia bancară elveţiană, şi a 
dat la iveală un număr de conturi evreieşti din banca sa. 

— De ce ar fi făcut asta? 

— Vrei să ştii ce cred eu? 

— Sigur. 

— Pentru că ştia că banii câtorva evrei erau nimic în 
comparaţie cu bogăţiile care-l aşteptau, dacă ar fi cooperat cu 
naziştii. 

— Există vreo dovadă c-ar fi făcut-o? 

— Da, zise Jacobi şi sprâncenele i se ridicară peste ramele 
ochelarilor. Se ştie că Augustus Rolfe a făcut multe drumuri în 
Germania nazistă, în timpul războiului. 

— Cu cine se vedea acolo? 

— Nu se ştie, dar drumurile lui i-au făcut pe mulţi să ridice din 
sprâncene, încât, după război, Rolfe a fost cercetat. 

— Şi rezultatul? 

— Absolut nimic. Rolfe s-a reintegrat în lumea bancherilor din 
Zurich şi nu s-a mai auzit de el până acum o săptămână, 
desigur, când cineva a intrat în vila lui din Zurich şi i-a tras un 
glonţ în cap. 

Jacobi închise dosarul şi-l privi pe Gabriel. 

— Ai vrea să continui dumneata, domnule Allon? 


Când Gabriel termină, profesorul Jacobi îşi curăţă ochelarii 
vreme îndelungată cu partea mai lată a cravatei. Apoi şi-i aşeză 
din nou pe frunte şi-şi mai turnă o ceaşcă de cafea. 

— Se pare că ai dat peste marea conspirație a tăcerii. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Când ai de-a face cu Elveţia, domnule Allon, este cel mai 
bine să ţii minte un lucru. Elveţia nu este o ţară adevărată. Este 
o afacere şi este condusă ca atare. Este o afacere şi, prin 
urmare, se află într-o permanentă postură de apărare. A fost aşa 
timp de şapte sute de ani. 

— Ce legătură are asta cu uciderea lui Rolfe? 

— Sunt persoane care riscă să piardă mult dacă sunt date la 
iveală păcatele trecutului, iar canalele de scurgere de la 
Bahnhofstrasse sunt curățate în profunzime, aşa cum este mare 
nevoie. Aceşti oameni alcătuiesc un guvern invizibil şi nu trebuie 


subestimaţi; de aceea eu trăiesc aici şi nu la Lausanne. Dacă 
vrei să urmăreşti în continuare această problemă, trebuie să te 
păzeşti. 

Zece minute mai târziu, Gabriel cobora scara cu exemplarul 
său din Mitul sub braţ. S-a oprit în foaier un moment ca să 
deschidă cartea şi să citească cuvintele pe care profesorul le 
scrisese pe coperta interioară. 

Fii atent la gnomii din Zurich - Emil Jacobi. 


Acea imagine a lui Gabriel a fost surprinsă de bărbatul cu 
aparatul digital cu rază mare aflat la fereastra apartamentului 
de pe partea opusă a străzii. Cu o oră în urmă fotografiase şi 
sosirea lui Gabriel. Pozele nu erau necesare, reprezentau doar o 
tară profesională. Intreaga discuţie dintre Allon şi Emil Jacobi 
fusese înregistrată de o pereche de transmiţătoare sensibile pe 
care omul le plantase în apartamentul profesorului, cu şase luni 
în urmă. Pe când Allon se îndepărta, specialistul în supravegheri 
mai luă câteva cadre. Apoi se aşeză în faţa deckului şi ascultă 
înregistrările. După treizeci de minute de muncă asiduă termină 
o transcriere completă a întâlnirii. Mai acordă alte zece minute 
verificării, apoi codifică raportul şi-l trimise printr-un e-mail la 
Zurich, împreună cu fotografiile lui Allon. 

La treizeci de secunde, informaţia apăru pe ecranul 
calculatorului lui Gerhardt Peterson, care ridică imediat 
receptorul să ceară o întâlnire urgentă cu Herr Gessler. Lui 
Gerhardt Peterson nu-i plăcea Emil Jacobi, şi nici lui Herr 
Gessler. Cruciada pe care Jacobi o ducea de unul singur 
devenise obositoare şi costisitoare. Amândoi erau de acord că 
venise momentul să facă ceva cu profesoraşul ăsta băgăcios. 

In dimineaţa următoare, înainte de a pleca din apartamentul 
său, Gerhardt Peterson dădu un telefon din intimitatea biroului. 
Nu dură mai mult de două minute. Soarta lui Emil Jacobi, 
conştiinţa vinovată a Elveţiei, a fost pecetluită printr-o 
tranzacţie financiară: transferul a două sute de mii de dolari într- 
un cont din Geneva controlat de Anton Orsati. Gerhardt 
Peterson considera că era foarte potrivit aşa. 


22 
COSTA DE PRATA, PORTUGALIA 


Când Gabriel ajunse în dimineaţa următoare la vila Annei 
Rolfe, constată cu mulţumire că era păzită de cel puţin patru 
bărbaţi: unul era la poartă, al doilea la începutul viei, al treilea 
pe linia copacilor şi al patrulea cocoţat în vârful dealului. 
Shamron îl trimisese pe Rami, taciturnul său bodyguard, să 
supravegheze detaliile. El îl salută pe Gabriel pe şosea. Când 
Gabriel îl întrebă cum se descurcă Anna cu echipa, Rami îşi 
dădu ochii peste cap - Vei vedea în curând. 

Intră în vilă şi urcă scara, luându-se după acordurile viorii 
Annei. Apoi bătu la uşa sălii ei de repetiţii şi intră, fără să 
aştepte permisiunea. Ea se întoarse şi-l mustră c-o întrerupsese, 
apoi urlă la el că-i transformase casa într-o tabără de soldaţi. Pe 
măsură ce tirada ei se intensifica, Gabriel lăsă ochii în jos, 
jucându-se cu bandajele. Un firicel de sânge se prelinsese prin 
ele. Şi Anna îl observase. Imediat tăcu şi-l conduse încet spre 
dormitorul ei, să-i schimbe bandajul. El nu putu decât s-o 
privească, lăsându-se îngrijit. Avea pielea umedă la baza 
gâtului; corzile viorii îi lăsaseră urme mici pe mâna stângă. Era 
mai frumoasă decât îşi amintea. 

— Bună treabă, zise el, observând ce făcea. 

— Ştiu câte ceva despre felul în care trebuie bandajate 
mâinile, domnule Allon. Poţi să-mi spui ceva despre tatăl meu? 

— În acest moment am mai multe întrebări decât răspunsuri. 
Şi, te rog, spune-mi Gabriel. 

Ea zâmbi. 

— Am o idee, Gabriel. 


Într-un rucsac de nailon, Anna puse mâncare pentru picnic: 
pâine, brânză, pui rece. Mai adăugă o sticlă de vin pe care o 
înveli într-o pătură de lână, înainte de a o pune în rucsac. Rami îi 
dădu lui Gabriel un Beretta şi o pereche de bodyguarzi cu aerul 
unor puştani plecaţi la distracţie. Pe cărările umbrite ale 
păduricii de pini, cu cei doi supraveghetori daţi de Rami 
urmărindu-i îndeaproape, Gabriel îi spuse Annei despre Paris. 
Nu-i povesti însă despre discuţiile sale cu Julian Isherwood şi cu 


Emil Jacobi. Asta mai putea aştepta. 

Copacii se răriră şi apărură ruinele aşezate pe versantul unui 
deal abrupt. O capră sălbatică sări de pe un bolovan de granit, 
behăi spre ei, apoi se topi în tufişurile de grozamă. 

Gabriel ridică rucsacul pe umăr şi porni după Anna pe cărare. 

Urmări cum i se încordează muşchii picioarelor la fiecare pas 
şi se gândi la Leah. La o plimbare ca asta, făcută cu douăzeci şi 
cinci de ani în urmă, numai că dealul fusese în Golan şi ruinele 
aparţineau cruciaților. Leah pictase; Gabriel abia se întorsese 
din Europa, iar dorinţa sa de a crea fusese alungată de nălucile 
oamenilor pe care-i ucisese. O lăsase pe Leah cu pensula în 
mână şi urcase în vârful dealului. Deasupra lui se aflau 
fortificațiile militare, de-a lungul graniţei siriene; dedesubt se 
întindeau Galileea Superioară şi dealurile vălurite din sudul 
Libanului. Pierdut în gânduri, n-o auzise pe Leah apropiindu-se. 

— Tot vor veni, Gabriel. Poţi să stai aici tot restul vieţii 
uitându-te la ei, dar tot vor veni. 

Fără s-o privească, Gabriel răspunsese: 

— Dacă aş fi trăit toată viaţa în Galileea Superioară, iar acum 
aş fi refugiat aici, într-o tabără din Liban, şi eu aş veni. 

Surprinse cu coada ochiului imaginea Annei care desfăcea 
pătura pentru picnic, ceea ce-i zdruncină amintirile. Întinse 
pătura pe un petic de iarbă, la soare, aşa cum făcuse şi Leah în 
ziua aceea, în timp ce Gabriel destupă vinul. Supraveghetorii lui 
Rami îşi ocupară locurile; unul pe ruine, altul pe cărarea situată 
dedesubt. Când Anna desprindea carnea de pe oasele puiului, 
Gabriel îi arătă fotografia celui care pusese bomba la galerie. 

— L-ai văzut vreodată? 

Ea clătină din cap. 

Gabriel lăsă fotografia deoparte. 

— Trebuie să ştiu mai multe despre tatăl tău. 


— Cum ar fi? 
— Orice m-ar putea ajuta să aflu cine l-a ucis şi i-a luat 
colecţia. 


— Tatăl meu era bancher elveţian, Gabriel. Îl cunosc ca om, 
dar nu ştiu nimic despre munca lui. 

— Vorbeşte-mi despre el. 

— De unde să încep? 

— Cu vârsta. Tu ai treizeci şi opt? 

— Treizeci şi şapte. 


— Tatăl tău avea optzeci şi nouă de ani. Este o diferenţă de 
vârstă mai mult decât mare. 

— Se explică uşor. El a mai fost căsătorit înainte de mama. 
Femeia a murit de tuberculoză în timpul războiului. El şi mama 
s-au cunoscut zece ani mai târziu. Ea era o pianistă talentată. Ar 
fi putut cânta profesionist, dar tata n-a vrut să audă de asta. 
Muzicienii erau, în opinia lui, doar cu un pas deasupra 
exhibiţioniştilor. Uneori mă întreb ce i-a legat de la bun început. 

— A avut copii din prima căsătorie? 

Anna scutură din cap. 

— Şi sinuciderea mamei tale? 

— Eu am găsit-o. Anna ezită un moment, apoi spuse: Aşa 
ceva nu se uită niciodată. După aceea tatăl meu ne-a spus că 
mama avusese un şir de depresii. O iubeam mult pe mama, 
Gabriel. Am fost foarte apropiate. Mama n-a suferit de depresii. 
Nu lua medicamente, nu era sub tratamentul vreunui psihiatru. 
Avea toane, era temperamentală, dar nu era genul de femeie 
care să se sinucidă fără motiv. Ceva sau cineva a făcut-o să-şi ia 
viaţa. Numai tata a ştiut ce anume şi a ţinut secretul faţă de noi. 

— A lăsat vreun mesaj? 

— După cum spuneau cercetările, nu a existat niciun mesaj. 
Dar eu l-am văzut pe tata luând ceva de pe trupul ei, ceva ce 
părea a fi un bilet. Nu mi l-a arătat niciodată şi se pare că nici 
poliţiei. 

— Şi moartea fratelui tău? 

— S-a întâmplat după un an. Tata voia ca el să lucreze la 
bancă, să ducă mai departe tradiţia familiei, dar Max dorea să 
participe la cursele de ciclism. Şi exact asta a făcut, şi încă 
foarte bine, se pare. Era unul din cei mai buni ciclişti din Elveţia 
în topul profesioniştilor la nivel european. A murit într-un 
accident în Turul Elveţiei. Tata a fost distrus, dar, în acelaşi 
timp, cred că a triumfat. Ca şi cum Max ar fi fost pedepsit pentru 
c-a îndrăznit să-i nesocotească dorinţa. 

— Şi tu? 

— Am rămas singură cu el. Cei doi oameni pe care-i iubisem 
cel mai mult dispăruseră, aşa că eu eram nevoită să trăiesc cu 
un bărbat pe care-l dispreţuiam. M-am dedicat mai mult studiilor 
de vioară. Aranjamentul ăsta a părut să ni se potrivească 
amândurora. Atâta timp cât mă ocupam de muzică, tata nu 
trebuia să-mi acorde niciun pic de atenţie. Era liber să facă ce-i 


plăcea cel mai mult. 

— Adică? 

— Să facă bani, desigur. Credea că bogăţia îl va absolvi de 
păcate. Într-atât era de prost. De la începutul carierei mele, 
oamenii considerau că mă manifest cu foarte multă pasiune. N- 
au realizat că pasiunea mea era întreţinută de ură şi de durere. 

Gabriel aprofundă subiectul cu atenţie. 

— Ce ştii despre activităţile tatălui tău din timpul războiului? 

— Activități? Este un cuvânt interesant. Ce încerci să sugerezi 
prin asta? 

— Nimic. Trebuie doar să ştiu dacă există ceva în trecutul 
tatălui tău care să fi dus la uciderea sa. 

— Tata a fost bancher în Elveţia în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial. Vocea ei deveni brusc foarte rece. Asta nu-l 
face automat un monstru. Dar, ca să fiu foarte sinceră, nu ştiu 
mai nimic despre activităţile tatălui meu din timpul războiului. 
Nu era ceva ce să discute cu noi. 

Gabriel s-a gândit la informaţiile furnizate de Emil Jacobi la 
Lyon; Rolfe făcea drumuri frecvente în Germania nazistă; se 
vorbea despre relaţiile sus-puse pe care le avea cu membri 
importanţi ai ierarhiei naziste. Oare Rolfe reuşise să păstreze în 
secret toate acestea de fiica sa? Gabriel se decise să forţeze un 
pic nota, însă cu blândeţe. 

— Dar ai nişte suspiciuni, nu-i aşa, Anna? Nu m-ai fi dus la 
Zurich, dacă n-ai fi avut suspiciuni în privinţa trecutului tatălui 
tău. 

— Ştiu un singur lucru, Gabriel: mama şi-a săpat singură 
groapa, a intrat în ea şi s-a împuşcat. A fost un lucru plin de ură, 
de răzbunare. Şi a făcut-o cu un motiv. 

— El era pe moarte? 

Felul direct al ultimei lui întrebări păru s-o surprindă, pentru 
că ridică privirea ca şi cum ar fi fost împunsă cu un obiect 
ascuţit. 

— Tata? 

Gabriel încuviinţă. 

— De fapt, da, Gabriel, tata era pe moarte. 


Când terminară de mâncat, Gabriel turnă tot vinul rămas şi o 
întrebă despre certificatele de autenticitate ale tablourilor. 
— Sunt încuiate într-un sertar din biroul tatălui meu. 


— M-am temut că vei spune asta. 

— De ce vrei să le vezi? 

— Vreau să stabilesc cine a fost posesorul fiecărei lucrări. 
Autentificările ne pot spune ceva despre cel care le-a luat şi 
despre motivul pentru care l-au ucis pe tatăl tău. 

— La fel de bine ar putea să nu spună nimic. Şi aminteşte-ţi 
un singur lucru: tata a achiziţionat legal toate acele tablouri. l- 
au aparţinut, indiferent ce ciudăţenie găseşti în certificatele de 
autenticitate. 

— Totuşi, aş vrea să le văd. 

— O să-ţi arăt unde sunt. 

— Nu, tu îmi vei spune unde sunt, iar eu le iau şi le aduc 
înapoi aici. Nu poţi veni acum la Zurich. 

— De ce nu? 

— Pentru că n-ar fi sigur. Ceea ce mă duce la subiectul 
următor. 

— Care este acela? 

— Recitalul tău la Veneţia. 

— Nu-l anulez. 

— Nu eşti în siguranţă, ca să evoluezi în public acum. 

— Nu am de ales. Dacă nu respect angajamentul, cariera mea 
este terminată. 

— Cei care l-au ucis pe tatăl tău au lansat foarte clar mesajul 
că vor face orice pentru a nu li se afla identitatea. Asta ar 
include şi uciderea ta. 

— In acest caz, va trebui să te asiguri că nu vor reuşi, pentru 
că eu voi susţine spectacolul săptămâna viitoare şi nu ai cum să 
mă opreşti. 


Grupuri de nori de culoarea metalului apărură peste mare şi 
înaintară spre țărm. Un vânt rece se ridică, răvăşind ruinele. 
Anna se înfioră de răcoarea asta bruscă şi-şi încrucişă braţele 
sub sâni, cu ochii la furtuna care se apropia. Gabriel strânse 
resturile mesei şi, în întunericul care se lăsa, începură să 
coboare dealul urmăriţi de cei doi care-i supravegheau în tăcere. 
Când ajunseră la cărăruia din pâlcul de pini începu să plouă 
torențial. 

— Prea târziu! strigă Anna, încercând să acopere zgomotul 
ploii. Ne-a prins. 

Il luă de braţ şi-l conduse la adăpostul unui pin falnic. 


— Trebuie să-ţi păstrăm bandajele uscate, spuse ea şi în glas i 
se strecură o nuanţă de îngrijorare. Scotoci în buzunarul 
rucsacului după un hanorac şifonat din nailon şi-l ţinu deasupra 
capetelor; astfel s-au cuibărit unul într-altul în următoarele 
douăzeci de minute, ca o pereche de refugiaţi, străjuiţi de 
paznicii lui Rami ca de nişte piloni de metal. În timp ce aşteptau 
ca ploaia să se oprească, Anna îi spuse lui Gabriel codurile de 
siguranţă de la vilă şi locul unde se aflau certificatele de 
autenticitate în dosarele tatălui ei. Când în final ploaia trecu mai 
departe, Anna îi înfăşură lui Gabriel mâinile în hanorac şi porniră 
cu atenţie pe poteca udă spre vilă. La poarta din faţă, Gabriel o 
dădu în grija lui Rami şi urcă în maşină. Plecând, se mai uită o 
dată peste umăr şi o văzu pe Anna Rolfe alergându-l pe Rami pe 
şosea şi strigând: 

— Bang, bang, Rami! Eşti mort! 


23 
LISABONA 


Lui Motzkin îi plăcea Lisabona. Jucase toate rolurile. Făcuse 
Londra. Făcuse Parisul şi Bruxelles-ul. Trăise un an groaznic în 
Cairo, dându-se drept jurnalist trimis de un ziar din Ottawa. Era 
linişte zilele acestea la Lisabona, şi asta îi convenea lui Motzkin. 
Vechea muncă de supraveghere, câteva chestiuni de legătură. 
De-ajuns ca să n-o ia razna. Avea vreme pentru cărţile şi 
timbrele sale şi pentru lungi sieste în Alfama cu prietena sa. 

Tocmai se întorsese de la apartamentul ei, când telefonul de 
pe birou sună încet. Motzkin ridică receptorul şi-l duse precaut la 
ureche. Acesta era momentul pe care-l alegea de obicei Ari 
Shamron ca să scoată capul din vizuina sa şi să le facă viaţa 
mizerabilă alor săi katsas. Dar, din fericire, nu era Shamron, ci 
doar paznicul de jos, din hol. Se pare că avea un vizitator, un 
bărbat care îi ştia numele lui Motzkin. 

Motzkin puse receptorul în furcă şi acţionă camera de 
supraveghere a holului de la intrarea în clădire. Această staţie îi 
prezenta de obicei intrările sub toate formele şi mărimile. O 
privire rapidă îl ajuta să constate dacă persoana trebuia primită 
sau lăsată s-o ia înapoi, spre poartă. 

Când apăru imaginea pe ecran, Motzkin murmură: 

— La naiba! 

Imaginaţi-vă, legenda vie intrând în ambasadă. Ultima oară 
când auzise de el, se afla cu tablourile şi cu demonii săi într-o 
cabană englezească. 

— La naiba! repetă el şi se agăţă de balustrada scării. Chiar tu 
eşti? 


În camera de comunicaţii, Motzkin stabilise o legătură sigură 
cu biroul lui Shamron, de pe Regele Saul din Tel Aviv. Apoi a 
închis uşa antifonată şi l-a urmărit pe Gabriel prin geam. Era o 
discuţie neplăcută; de asta, cel puţin, Motzkin era sigur. Dar, de 
fapt, erau foarte puţini cei din cadrul Biroului care nu-şi 
încrucişaseră din când în când săbiile cu bătrânul, iar vestitele 
dispute dintre Ari Shamron şi marele Gabriel Allon alimentau 
permanent discuţiile la nivelul Biroului. Douăzeci de minute mai 


târziu, când Gabriel a trântit receptorul şi a ieşit din încăpere, 
avea chipul pământiu. 

— Bătrânul va trimite în treizeci de minute un raport. Am 
nevoie de câte ceva. 

Motzkin l-a luat sus pe Gabriel şi l-a lăsat să facă duş şi să se 
schimbe cu haine curate. Apoi a aranjat biletele de avion, o 
maşină, şi i-a dat două mii de dolari din cutia cu mărunţiş. 

Când s-au întors în camera de comunicaţii, raportul tocmai 
aluneca din faxul de siguranţă. Fusese întocmit de o echipă a 
secţiei de Cercetări de pe bulevardul Regele Saul şi se baza pe 
informaţiile obţinute prin contractele în vigoare între serviciile 
de informaţii franceze şi cele engleze. Subiectul era un individ 
pe nume Christopher Keller. 

Gabriel luă paginile din tava faxului, se aşeză la masă şi 
începu să le studieze. 


Născut la Londra, fiu unic al unor medici de succes de pe 
Harley Street, Christopher Keller arătase clar de la o vârstă 
timpurie că nu avea de gând să o ia pe urmele părinţilor săi. 
Obsedat de istorie, în special de istoria militară, a vrut să devină 
soldat. Părinţii i-au interzis să intre în armată, iar el le-a 
îndeplinit dorinţa, cel puţin pentru o vreme. A intrat la 
Cambridge şi a început să studieze istoria şi limbile orientale. A 
fost un student strălucit, dar în anul al doilea n-a mai avut stare 
şi într-o noapte a dispărut fără urmă. Câteva zile mai târziu a 
apărut în casa tatălui său din Kensington, tuns zero, îmbrăcat în 
uniformă kaki. Keller se înrolase în armata britanică. 

După instruirea preliminară, a intrat în regimentul de 
infanterie, dar intelectul său, curajul fizic şi atitudinea de lup 
singuratic l-au evidenţiat imediat printre colegii săi. Curând, a 
apărut şi un ofiţer care se ocupa cu recrutarea. Văzuse dosarul 
lui Keller şi vorbise cu superiorii lui. Keller a fost invitat la statul- 
major al regimentului de la Hereford, pentru cursul iniţial de 
instruire. 

A avut performanţe extraordinare. Instructorii săi de la cursul 
de luptă fără arme au scris că n-au mai văzut niciodată un 
bărbat care să posede asemenea abilităţi de a lua viaţa unui 
om. În „abator“, un perimetru nenorocit unde recruţii practicau 
lupte corp la corp, salvări de ostatici şi acele exerciţii 
antiteroriste „de curăţare a locului“, Keller a obţinut cel mai 


mare punctaj posibil. 

În ultima zi de curs, a cărat un rucsac de douăzeci şi cinci de 
kilograme şi o puşcă de asalt de cinci, în timpul unui marş de 
şaizeci de kilometri într-o zonă mlăştinoasă, spulberată de 
vânturi puternice, cunoscută sub numele de Brecon Beacons, un 
test de rezistenţă care pe alţii îi terminase. Keller a încheiat acel 
marş cu treizeci de minute înaintea oricui l-a încercat vreodată. 
A fost acceptat în Regiment şi repartizat la escadronul Sabre de 
unităţi mobile de luptă în deşert. 

Apoi, cariera sa a cunoscut o evoluţie spectaculoasă. A apărut 
în scenă un alt bărbat, de data asta de la serviciul de informaţii 
militare. Căuta un tip unic de soldat care să poată efectua 
activităţi de supraveghere şi alte operaţiuni speciale în Irlanda 
de Nord. A spus că este impresionat de abilităţile lingvistice ale 
lui Keller şi de capacitatea lui de a improviza şi de a gândi 
independent. Keller era interesat? In noaptea aceea şi-a strâns 
rucsacul şi s-a mutat de la Hereford la o bază secretă din munţii 
Scoției. 

În timpul instruirii sale, Keller a dovedit un dar remarcabil. 
Mult timp, forțele britanice de securitate şi de informaţii s-au 
confruntat cu numărul foarte mare de accente din Irlanda de 
Nord. În Ulster, comunităţile opozante se puteau identifica între 
ele doar prin sunetul unei voci. Accentul unui catolic vestic din 
Belfast este diferit de cel al unui protestant vestic din Belfast; 
accentul din Upper Falls Road este diferit de cel din Lower Falls. 
Felul în care rostea cineva câteva fraze simple putea să însemne 
diferenţa dintre viaţă şi o moarte iminentă. Keller şi-a dezvoltat 
capacitatea de a imita perfect intonaţiile. Putea să facă 
schimbări de accent pe loc - putea fi un catolic din Armagh 
pentru un minut, un protestant din Belfast Sankill Road în 
minutul următor, apoi un catolic de la firmele imobiliare din 
Ballymurphy. A lucrat la Belfast mai mult de un an depistând 
membri ai IRA, adunând fragmente folositoare de bârfe din 
comunitatea înconjurătoare. Lucra singur, aproape fără a fi 
supervizat de ofiţerul său din serviciul de informaţii al armatei. 

Misiunea sa din Irlanda de Nord s-a terminat brusc într-o 
noapte, când a fost răpit din vestul Belfastului şi dus într-o 
fermă îndepărtată din Armagh County. Acolo a fost acuzat că ar 
fi spion britanic. Keller ştia că situaţia este fără ieşire, aşa că s-a 
decis să iasă cumva din ea. Când a scăpat din acea fermă, cei 


patru terorişti  înrăiţi din Armata Republicană Irlandeză 
Divizionară erau morţi. Pe doi dintre ei îi făcuse bucăţi. 

Keller s-a întors la Hereford, pentru o perioadă lungă de 
odihnă. A făcut ascensiuni dure pe Brecon Beacons şi a instruit 
noi recruți în arta uciderii fără zgomot. Dar comandanților 
regimentului şi psihologilor le era clar că Belfastul îl schimbase. 

Apoi, în august 1990, Saddam Husein a invadat Kuweit-ul. 
Cinci luni mai târziu, Keller şi unitatea sa cutreierau vestul 
deşertului din Irak, căutând şi distrugând lansatoarele de 
rachete Scud, care semănaseră teroarea la Tel Aviv. În noaptea 
de 28 ianuarie, Keller şi echipa sa au detectat un lansator în 
deşert, la o sută şaizeci de kilometri nord-vest de Bagdad. A 
transmis coordonatele comandanților săi din Arabia Saudită. 
După nouăzeci de minute, o formaţiune de bombardiere de 
luptă a coborât deasupra deşertului, dar, într-un dezastruos 
schimb amical de focuri, au atacat escadronul SAS, în locul 
SCUD-ului. Oficialii britanici au conchis că s-a pierdut toată 
unitatea, deşi niciodată n-au fost găsite urme concludente. 

Ce a urmat apoi a fost în mod esenţial o teorie, din nou 
bazată pe rapoartele contrainformaţiilor. La câteva luni după 
dezastrul din deşertul irakian, au început să apară rapoarte 
despre un nou criminal profesionist, foarte bine instruit, care 
lucra în Europa. Informatorii poliţiei vorbeau despre un tip 
cunoscut numai ca „englezul“. Nimeni nu putea da decât 
informaţii vagi despre el. La acea dată, acesta era suspectat 
pentru cel puţin douăzeci de crime nerezolvate. Serviciul 
britanic de informaţii bănuia că englezul şi Christopher Keller 
erau una şi aceeaşi persoană. 

Dosarul se încheia cu două fotografii. Prima era cea pe care i- 
o făcuse Gabriel omului care intrase la galeria din Paris. A doua 
arăta un grup de oameni într-o mlaştină pustie. Una din figuri 
era încercuită. Gabriel a petrecut mult timp comparând cele 
două fotografii. Apoi a ridicat receptorul şi l-a sunat pe Shamron 
la Tel Aviv. 

— Am ciudata senzaţie că l-am mai văzut pe omul ăsta, i-a 
spus Gabriel. Se aşteptase ca Shamron să fie surprins de 
afirmaţia lui. Dar bătrânul i-a spus să stea lângă fax şi a închis. 


În 1988, Gabriel Allon a dus la bun sfârşit una dintre cele mai 
vestite operaţiuni din istoria serviciului israelian de informaţii: 


asasinarea conducătorului adjunct al PLO, Abu Jihad. Condusese 
o lungă şi periculoasă operaţiune de supraveghere a vilei 
palestinianului din Tunis şi instruise echipa de atac la un 
simulator din deşertul Negev. Apoi, într-o noapte caldă de 
aprilie, a condus echipa de comando Sayaret în casa acestuia şi 
l-a împuşcat pe Abu Jihad în faţa soţiei şi a copiilor. Gândindu-se 
acum la noaptea aceea, vedea încă privirile pline de ură din 
ochii lor negri. 

La optsprezece luni după asasinat, o echipă a serviciului de 
informaţii israeliene şi ofiţerii SAS implicaţi în lupta împotriva 
terorii IRA au venit la Tel Aviv să studieze tactica israelienilor. 
Ari Shamron l-a convocat pe Gabriel la Academie şi l-a convins 
să ţină o prelegere în timpul prânzului despre operaţiunea din 
Tunis. Unul dintre cei care luau parte la prelegere era locotenent 
SAS. 

Ceea ce-i veni acum pe fax era o fotografie. Fusese făcută 
după acea masă la care se comemorase spiritul de cooperare 
dintre diverşi luptători ai celor două ţări. Gabriel, căruia nu-i 
plăcea să se fotografieze, purta ochelari şi pălărie de soare, ca 
să-şi ascundă identitatea. Omul de lângă el privea direct în 
lentila aparatului. Gabriel i-a examinat figura cu atenţie. Era 
Christopher Keller. 


24 
MUNCHEN 
ZURICH 


La Munchen, pe Gabriel îl aştepta curierul chiar la ieşirea din 
aeroport. Avea părul de culoarea caramelei şi purta un semn pe 
care scria „DI Kramer - Întreprinderea Heller“. Gabriel îl urmă 
prin terminal şi apoi prin parcare, prin zăpada suflată de vânt, 
până când ajunseră la o limuzină Mercedes, albastru-închis. 

— Ai un Beretta în compartimentul pentru mănuşi şi nişte 
piept de pui pe bancheta din spate. 

— Voi, bodlim-ii, vă gândiţi la toate. 

— Ne place să fim de folos. Îi dădu cheile lui Gabriel. Bon 
voyage. 

Gabriel urcă la volan şi porni motorul. Zece minute mai târziu, 
conducea în mare viteză pe autostrada E54 spre Zurich. 


Elveţienii sunt un popor insular şi tribal, cu un instinct 
aproape animalic de a observa imediat intruşii. Orice li se pare 
neobişnuit este raportat imediat poliţiei, indiferent cât este de 
neimportant. Într-adevăr, simţul civic al elveţienilor este atât de 
treaz, încât agenţiile străine de informaţii care acţionează în 
ţară îi consideră al doilea sistem de securitate. Ştiind acest 
lucru, Gabriel era foarte atent să lase impresia că este un 
obişnuit al locului, când a pornit de la maşină spre vila lui 
Augustus Rolfe. 

Se gândi la o operaţiune a Biroului, de acum câţiva ani. O 
echipă du agenţi fusese trimisă în Elveţia să instaleze 
microfoane în apartamentul unui arab suspectat de terorism, 
care trăia într-un orăşel de lângă Berna. O bătrână i-a văzut în 
preajma casei arabului şi a telefonat la poliţie să raporteze că un 
grup de indivizi suspecți se afla în vecinătate. Câteva minute 
mai târziu, echipa se afla în arest şi fiascoul lor s-a aflat în toată 
lumea. 

A urcat panta din Rosenbuhlweg. Silueta cunoscută a vilei 
Rolfe, cu foişoarele şi porticul înalt, se profila deasupra lui. O 
maşină trecu pe lângă el, lăsând două panglici de fum negru în 
zăpada proaspătă. 


Formă codul la interfonul de la intrare. Se auzi soneria, iar 
sistemul se deschise. Împinse poarta şi urcă treptele. Două 
minute mai târziu, se afla în interiorul vilei Rolfe, mergând tiptil 
prin holul întunecos de la intrare, cu o lanternă în mâna stângă 
şi cu Beretta în dreapta. 


Pe coridorul de la etajul doi era întuneric beznă. Gabriel o luă 
înainte pe urma ca de creion lăsată de lanternă. Biroul trebuia 
să fie pe stânga, îi spusese Anna, cu faţa spre stradă, prima uşă 
după bust. Gabriel apăsă pe clanţă. Incuiat. Dar cum altfel? 
Scoase o pereche de instrumente metalice mici din buzunarul 
hainei. Dumnezeule, cât trecuse de atunci? Academia, cu o sută 
de ani în urmă. Era doar un proaspăt recrut şi Shamron stătuse 
tot timpul pe capul lui, proferându-i înjurături în ureche. A; 
cincisprezece secunde. Tovarăşii tăi sunt morți dacă nu deschizi 
uşa aia, Gabriel! 

Se lăsă într-un genunchi, strecură unealta în uşă şi se apucă 
de lucru, ţinând lanterna între dinţi. O clipă mai târziu, sub 
asaltul sârguincios, vechea încuietoare cedă. Se ridică, păşi 
înăuntru şi închise uşa după el. 

Încăperea mirosea a fum, a câine şi foarte vag a tutun. Ridică 
lanterna şi o mişcă prin interior. Acea mică pată de lumină 
însemna că explora camera la nivel de câţiva metri pătraţi 
deodată. Era un salon cu fotolii din secolul XVIII. O masă de scris 
din stejar, aparţinând renaşterii olandeze. Rafturi de bibliotecă 
se întindeau de la podeaua de lemn până la tavanul cu 
stucatură. 

Biroul lui Augustus Rolfe. 

Ciudat, dar nu părea biroul unui om puternic. În interior 
domnea un aer de dezordine doctă; un teanc de dosare, un 
prespapier îngălbenit, din piele, o ceaşcă de ceai plină cu agrafe 
de hârtie, un teanc de cărţi vechi. Gabriel ridică prima copertă 
cu degetul arătător şi fu întâmpinat de miros de hârtie foarte 
veche şi de praf. Întoarse lumina spre prima pagină. Goethe. 

Când închise cartea, lumina căzu pe o scrumieră mare, de 
sticlă şlefuită. Se aflau acolo vreo duzină de mucuri de ţigară 
stinse la întâmplare, ca nişte cartuşe trase, într-un strat de 
scrum. Privi mucurile cu atenţie. Două mărci diferite. Cele mai 
multe erau Benson & Hedges, dar trei erau Silk Cut. Probabil 
bătrânul fumase Benson & Hedges, dar cine fumase Silk Cut? 


Anna? Nu, Anna fuma întotdeauna Gitanes. 

Reveni la ceea ce căuta, la certificatele de autenticitate. Anna 
îi spusese că Rolfe le ţinea în sertarul de jos, din dreapta, într-un 
dosar pe care scria Corespondenţă personală. Sertarul, ca şi uşa 
de la biroul lui Rolfe, era încuiat. De data asta, avea cheie. Il 
deschise şi începu să frunzărească hârtiile personale ale lui 
Augustus Rolfe. ` 

Dădu peste un dosar pe care scria Maximilian. |l apucă între 
arătător şi degetul mare, apoi ezită. Avea oare dreptul? Era prea 
mult voyeurism. Ca şi cum ar fi tras cu ochiul pe o fereastră 
luminată în timpul plimbării de seară prin oraş, văzând doi 
oameni care se certau. Sau un bătrân stând singur în faţa 
televizorului. Dar ce-i putea dezvălui dosarul? Ce fel de lucruri 
păstrase omul despre fiul său? Ce-ar fi putut afla el din dosar 
despre un om ca Augustus Rolfe? 

Trase dosarul, îl aşeză pe sertarul tras şi ridică clapa. 
Fotografii, articole decupate din paginile ziarelor sportive 
europene, omagii de la colegii de echipă, o bucată dintr-un 
articol dintr-un ziar din Zurich despre accidentul din Alpi - „A 
fost un om bun, eram mândru să-l numesc fiul meu“, spunea 
Augustus Rolfe, un marcant bancher din Zurich, într-o declaraţie 
dată de avocatul său. „Imi va lipsi mai mult decât aş putea 
exprima vreodată în cuvinte.“ Împăturit, datat meticulos şi 
etichetat. Poate că Augustus Rolfe nu fusese de acord cu 
meseria aleasă de fiul său, conchise Gabriel, dar era mândru de 
el. 

Gabriel închise dosarul, îl strecură la locul său şi reluă 
cercetarea corespondenţei personale a lui Rolfe. Un alt dosar îi 
atrase atenţia: Anna. Ezită din nou, apoi trase dosarul. In 
interior, erau fotografii ale Annei în copilărie; Anna cântând la 
vioară, invitaţii la recitaluri şi la concerte, articole decupate din 
ziar, recenzii ale spectacolelor şi înregistrărilor ei. Se uită cu 
atenţie la fotografii. In mod evident, existau două Anne, cea de 
dinaintea sinuciderii mamei şi cea de după. Diferenţa dintre ele 
era izbitoare. 

Gabriel închise dosarul şi-l strecură înapoi în sertar. Era timpul 
să se întoarcă la ceea ce îl adusese aici. Scotoci dosarele până 
ajunse la cel pe care scria Corespondenţă personală. || scoase, îl 
puse pe biroul lui Rolfe şi ridică coperta. Scrisori, unele 
redactate de mână, altele printate pe hârtie de bună calitate. 


Germană, franceză, italiană, engleză, un babilon lingvistic, asta 
este Elveţia. Gabriel le răsfoi repede, până ajunse la capătul 
teancului. Apoi îl luă din nou de la capăt şi repetă căutarea mai 
încet. Rezultatul a fost acelaşi. 

Certificatele de autenticitate dispăruseră. 


În timp ce Gabriel mişca lanterna prin birou, se gândea la un 
exerciţiu făcut la Academie. Un instructor îl dusese într-o 
încăpere decorată ca un apartament de hotel, îi dăduse un 
document, apoi îi acordase un minut ca să-i găsească cinci 
locuri potrivite unde să-l ascundă. Dacă i s-ar fi dat testul în 
biroul lui Rolfe în loc de acea cameră de hotel surogat, ar fi 
putut veni cu sute de locuri în care să ascundă documentul. 
Podeaua falsă, o carte voluminoasă, sub covor sau sub podea, 
într-o piesă de mobilier, încuiat într-un seif ascuns în perete. Şi 
asta doar în birou. Erau mii de locuri în această vilă 
dezorganizată a lui Rolfe, unde putea ascunde un teanc de 
documente. Acesta era omul care construise un buncăr pentru 
colecţia sa secretă de artă. Dacă Rolfe voia să ascundă ceva, 
posibilitatea ca Gabriel să-l găsească din întâmplare era foarte 
mică. 

Gândul că părăsea Zurich-ul cu mâinile goale după o călătorie 
atât de grea şi de perfidă îl irita. Existau două posibile explicaţii 
pentru documentele lipsă. Unu: fuseseră mutate de Rolfe sau de 
altcineva, cum ar fi Werner Muller. Numărul doi: cumva, Rolfe le 
rătăcise. Era bătrân. lar bătrânii fac greşeli. Memoria nu-i mai 
ajută. Etichetele de pe dosare deveniseră mai greu de citit. 

Gabriel se decise să scotocească temeinic biroul. 

Erau patru sertare cu dosare, două pe fiecare parte, şi Gabriel 
începu cu cel din stânga, sus. Incepu o operaţiune monotonă; 
scotea câte un dosar, îi verifica conţinutul cu atenţie, îl punea la 
loc, trecea la următorul. 

li trebuiră treizeci de minute să scotocească prin toate 
sertarele. 

Nimic. 

Deschise sertarul din mijloc: stilouri, creioane, bucăţi de 
hârtie, o sticlă de lipici, un dispozitiv de scos capsele. Un 
casetofon în miniatură. Gabriel îl luă şi-l verifică cu lanterna. Nu 
avea casetă înăuntru. Cercetă sertarul cu atenţie. Un casetofon 
fără casete. 


Ciudat. 

Inchise sertarul, se aşeză în scaunul lui Rolfe şi se uită la 
birou. Sertarul din mijloc... ceva nu era cum ar fi trebuit. ÎI 
deschise, se uită înăuntru, îl închise din nou. Deschis, închis. 
Deschis, închis... 

Sertarul în sine avea vreo zece centimetri adâncime, dar 
spaţiul de depozitare era mai redus. Cinci centimetri, calculă 
Gabriel, poate chiar mai puţin. Încercă să scoată complet 
sertarul de la birou, dar un dispozitiv îl oprea să iasă cu totul. 
Trase mai tare. Acelaşi rezultat. 

Se uită la ceas. Era de patruzeci şi cinci de minute în vilă, 
stătuse probabil mai mult decât trebuia. Avea două posibilităţi: 
să plece sau să se bazeze pe instinctele sale. 

Se ridică, apucă sertarul cu amândouă mâinile şi trase cât 
putu de tare. Opritorul cedă şi sertarul se rostogoli pe podea, 
conţinutul împrăştiindu-i-se în toate părţile. 

Gabriel ridică sertarul acum gol şi-l întoarse în mâini. Solid, 
bine lucrat, anormal de greu. Se uită cu atenţie pe fundul 
acestuia. Era destul de gros, doi centimetri şi jumătate poate. 

Să plece sau să se bazeze pe instinctele sale? 

Nu avea să rezolve uşor problema, mai ales dacă voia să 
găsească repede răspunsul. Rezemă sertarul de marginea 
laterală a biroului şi reglă unghiul. Apoi îşi ridică piciorul şi-l lovi. 
O dată, de două ori, de trei ori, până când lemnul începu să se 
despice. 


Fundul sertarului era făcut nu dintr-o bucată de lemn, ci din 
două identice ca mărime, aşezate una peste alta. Între ele era 
un plic mare, dreptunghiular, îngălbenit de vreme, al cărui 
capac era prins cu o bucată de şnur uzată. Certificatele de 
autenticitate? Putea fi o schemă foarte elaborată de a le 
ascunde. Gabriel separă bucăţile rupte de lemn şi luă plicul în 
mână. Simţi un tremur în degete când desfăcu clapa şi deschise 
plicul. Scoase conţinutul, un teanc străveziu, vechi, şi îl puse pe 
birou. Umblă prin hârtii cu atenţie, de parcă se temea să nu se 
sfărâme sub atingerea sa. Coroane... pesete... escudos... lire... 
Documentele erau fotocopii ale tranzacţiilor în valută şi ale 
transferurilor bancare făcute în timpul războiului. Se uită la 
date. Prima dintre tranzacţii, transferul câtorva mii de franci 
elveţieni la Union Bank din Stockholm, avusese loc în februarie 


1942. Ultima, un transfer de fonduri către Bank of Lisbon, 
avusese loc în iunie 1944. 

Puse fotocopiile deoparte. Următorul articol era o singură 
bucată de hârtie albă, fără antet. Pe partea stângă a paginii se 
afla o listă de nume, toate nemţeşti. Pe dreapta, se afla o listă 
corespunzătoare de numere din douăsprezece cifre. Gabriel citi 
câteva rânduri: 


Karl Meyer 551829651318 
Manfred König 948628468948 
Josef Fritsch 268349874625 


Adună fotocopiile şi desfăcu capacul plicului. Tocmai voia să 
strecoare hârtiile înăuntru, când observă ceva în colțul de jos. 
Băgă mâna şi trase obiectele afară. 

Două fotografii. 

Se uită la prima: Augustus Rolfe, tânăr, frumos, bogat, stând 
într-un restaurant. judecând după cum arăta masa, se 
consumase cam mult vin. Lângă el, un tip gras, cu un aer 
decadent, îmbrăcat în civil, cu cicatrice de la duel pe unul din 
obraji. Gabriel nu-l recunoscu. 

Işi întoarse atenţia asupra celei de-a doua fotografii. O terasă 
a unei case din Alpi: Rolfe stătea la balustradă admirând 
priveliştea minunată, însoţit de doi bărbaţi în uniformă. Îi 
recunoscu pe amândoi. 

Unul era Heinrich Himmler. Celălalt, Adolf Hitler. 


Gabriel strecură fotografiile şi documentele înapoi în plic. Era 
de dimensiuni speciale, prea mare să intre într-un buzunar, aşa 
că-l înghesui în pantaloni, apoi îl asigură încheind fermoarul 
jachetei. Se uită la birou. Nu avea ce face cu sertarul; era rupt în 
bucăţi. Impinse fragmentele sub scaun cu piciorul şi le ascunse 
acolo. Beretta se afla pe prespapierul de piele al lui Rolfe. Şi-o 
puse în buzunar şi se întoarse să plece. 

Se luă după fasciculul slab de lumină al lanternei. Încă o dată, 
avu senzaţia că experimentează încăperea fragment cu 
fragment, în ordine inversă de data asta. Cu fiecare mişcare a 
luminii, apărea o nouă piesă: masa de scris din stejar, fotoliile 
din secolul XVIII, o otomană de piele... 

Un bărbat stând în cadrul uşii, cu arma aţintită spre pieptul 


lui. 


25 
ZURICH 


Gabriel lăsă lanterna să-i cadă, îşi trase Beretta şi se aruncă 
la podea. Omul din uşă trase. Arma avea amortizor, dar lumina 
de la gura ţevii se văzu în întuneric. Glonţul spintecă aerul 
deasupra capului lui Gabriel şi sparse fereastra din spatele 
biroului lui Rolfe. Inainte ca omul să tragă din nou, Gabriel se 
ridică într-un genunchi şi trase în direcţia luminii lăsate de glonţ. 
Glonţul îşi atinse ţinta, Gabriel ştia asta, pentru că auzi cum 
sfâşie țesutul şi sparge osul. Se ridică în picioare şi fugi, trăgând 
pe măsură ce se deplasa, aşa cum fusese instruit la Academie. 
Așa cum făcuse de multe ori până acum. Când se află deasupra 
omului, se aplecă, îi puse arma la ureche şi trase pentru ultima 
oară. 

Trupul se convulsionă, apoi se linişti. 

Gabriel îngenunche şi scotoci în buzunarele mortului; nu găsi 
nici portofel, nici chei, nici bani. Un Glock de nouă milimetri se 
afla pe podea, la câţiva metri de mort. Gabriel şi-l strecură în 
buzunar şi ieşi pe coridor. 

Pe la mijlocul scării văzu o boltă cu ferestre înalte, care 
dădeau spre stradă. Gabriel privi în jos şi văzu doi bărbaţi 
urcând pe treptele din faţă. Străbătu coridorul spre ferestrele 
care dădeau în grădina din spate. Afară, mai era un bărbat cu 
piedica armei trasă, stând cu picioarele depărtate, vorbind la un 
radio portabil. 

Coborând scara, Gabriel scoase din Beretta încărcătorul 
folosit şi introduse un altul. Reluă traseul făcut cu Anna în 
noaptea în care ea îi arătase încăperea secretă: prin camera de 
zi, prin bucătărie, din nou pe scara din spate, prin pivniţa de 
vinuri, în sala de tranşare. 

Ajunse la o uşă cu geam care ducea în grădină, împinse uşa 
câţiva centimetri şi se uită. Omul cu radioul şi arma stătea la 
pândă pe terasa acoperită cu zăpadă. Cealaltă echipă intrase în 
casă - Gabriel putea să le audă zgomotul paşilor pe podeaua de 
la primul etaj. 

_ leşi afară şi se îndreptă spre grădină direct spre cel cu arma. 
Intr-o germană repezită îi spuse: 


— Tu, de acolo! Ai văzut încotro a luat-o măgarul ăla? Omul îl 
privi într-o totală confuzie. Gabriel se apropia. Ce e cu tine, 
omule? Ai surzit? Răspunde-mi! 

Când omul duse radioul la gură, Gabriel ridică mâna şi începu 
să tragă. Cinci gloanţe, ultimul în piept, de la un metru distanţă. 

Gabriel îşi ridică privirea spre casă. Vedea luminile lanternelor 
mişcându-se, draperiile trase. Acestea se desfăcură şi apăru un 
chip. Un strigăt. Sticlă spartă cu ciocanul. 

Gabriel se întoarse şi sări în grădină, ajungând la un zid înalt 
de doi metri, aşa intui, cu un rând de ţepuşe din fier forjat în 
vârf. Privind peste umăr, îi zări pe cei doi bărbaţi din casă. Unul 
se aplecase asupra celui mort, celălalt scana grădina cu 
fasciculul unei lanterne puternice. 

Gabriel făcu o săritură, apucându-se de ţepuşele metalice 
aflate pe creasta zidului. Fasciculul de lumină căzu pe el şi 
cineva strigă în germană. Un glonţ lovi zidul, apoi altul. Gabriel 
simţi cum i se rup suturile de la mâini. 

Işi trecu piciorul peste marginea zidului şi încercă să cadă de 
partea cealaltă, dar haina i se agăţă de o ţepuşă şi se legănă 
acolo neajutorat, cu capul expus, orbit de lanternă. Îşi răsuci 
violent trupul până scăpă din ţepuşă şi căzu în grădina de vizavi. 

Plicul îi alunecă prin haină în zăpadă. Gabriel îl recuperă, îl 
puse la loc în pantaloni şi începu să alerge. 

O lumină puternică de la o lampă cu halogen izbucni brusc, 
făcând ca întunericul să devină de un alb electric. Undeva se 
auzi o alarmă. Gabriel alergă într-o latură a vilei până ajunse la 
alt zid, care avea scopul s-o ascundă vederii din stradă. ÎI 
escaladă rapid şi se trezi de partea cealaltă. 

Ajunse pe o stradă îngustă. Luminile se aprindeau în vilele 
învecinate - elveţienii şi legendara lor vigilenţă. Pe când alerga 
pe stradă, îi răsuna în minte cea de-a Unsprezecea Poruncă a lui 
Ari Shamron: Să nu te laşi prins! 

Ajunse la Krâhbuhistrasse, bulevardul larg unde parcase. 
Alergă foarte repede pe panta cu o curbă lină a străzii până îşi 
văzu maşina. Se opri brusc şi ateriză pe pavaj. Doi bărbaţi 
cercetau cu lanternele interiorul maşinii sale. 

Când se ridică, bărbaţii puseră lanternele pe el. Se întoarse şi 
o luă înapoi spre deal. Va trebui să faci orice ca să nu fii arestat! 

Trase Glock-ul luat de la bărbatul din birou şi continuă să 
alerge. Incepea să obosească. Aerul rece îi împietri plămânii, iar 


în gură simţi gust de rugină şi de sânge. După câţiva paşi, văzu 
faruri coborând de pe deal; era un Audi Sedan cu roţile 
învârtindu-se în zăpada proaspătă. 

Se uită peste umăr, pe deal. Cei doi îl urmăreau pe jos. Nu 
erau străduţe laterale, nu erau alei - era pierdut. Va trebui să 
verşi sânge nevinovat, dacă este necesar! 

Audi-ul venea direct spre el în viteză. Nu mai alergă şi ridică 
Glock-ul cu mâinile întinse. Când maşina derapă şi se opri la 
câţiva metri distanţă, aţinti arma asupra siluetei de la volan. 
Înainte să apuce să tragă, uşa pasagerului se deschise: 

— Urcă, Gabriel, strigă Anna Rolfe. Grăbeşte-te! 

Ea conducea cu aceeaşi intensitate cu care cânta la vioară, cu 
o mână pe volan, cu cealaltă pe schimbător. Cobori pe 
Zurichberg, traversă Limmat-ul, apoi străzile liniştite ale 
centrului oraşului. Gabriel privi lung peste umăr. 

— Poţi să încetineşti acum. 

Ea luă piciorul de pe acceleraţie. 

— Unde ai învăţat să conduci aşa? 

— Am fost o fată de oraş din Zurich, cu foarte mulţi bani. 
Când nu exersam la vioară, umblam prin Zurichsee cu una din 
maşinile tatălui meu. Până la douăzeci şi unu de ani i-am 
terminat trei maşini. 

— Felicitări. 

— Sarcasmul nu te prinde, Gabriel. Ţigările mele sunt în 
torpedo. Fă-mi o favoare şi aprinde-mi una. _ 

Gabriel deschise torpedoul şi luă pachetul de Gitanes. li 
aprinse una cu bricheta de la bord. Fumul îi intră pe gât şi 
aproape că se înecă. 

Anna începu să râdă de el. 

— Imaginează-ţi, un israelian care nu fumează. 

— Ce naiba cauţi aici? 

— Asta este tot ce-mi spui? Dacă n-aş fi venit, ai fi fost 
arestat. 

— Nu, dacă n-ai fi apărut, aş fi fost mort. Dar tot mai vreau să 
ştiu ce naiba faci aici. Rami ţi-a dat voie să pleci din vilă? 

— Bănuiesc că de acum a descoperit că nu sunt acolo. 

— Cum ai scăpat? 

— M-am dus sus să exersez. Am pus o casetă cu o piesă 
foarte lungă. Presupun că ghiceşti restul. 

— Cum ai scăpat din zonă? 


— Carlos i-a spus lui Rami că se duce în sat să facă nişte 
cumpărături. Eu eram în spate sub o pătură. 

— Asta înseamnă că în prezent câteva zeci de membri ai 
serviciului meu te caută degeaba, ca nebunii. Ai făcut o mare 
prostie. Cum ai ajuns la Zurich? 

— Cu avionul, desigur. 

— Direct de la Lisabona? 

— Da. 

— De când eşti aici? 

— De vreo două ore. 

— Ai intrat în casa tatălui tău? 

Ea scutură din cap. 

— Când am ajuns, am văzut doi bărbaţi aşteptând afară, într- 
o maşină parcată. La început, mi-am imaginat că sunt din 
serviciul privat de siguranţă. Apoi am înţeles că mă înşelasem. 

— Ce-ai făcut? 

— Nu mi s-a părut sigur să aştept în maşină, aşa că am 
condus prin vecinătate, sperând să dau de tine, înainte de a 
încerca să intri. Te-am pierdut, desigur. Apoi am auzit alarma. 

— Ai spus cuiva că vii? 

— Nu, 

— Eşti sigură? 

— Sigură. De ce? i 

— Pentru că acum se explică multe lucruri. Inseamnă că vila 
este păzită permanent. Mai înseamnă că ei ştiu că ne-am întors 
aici. Mai înseamnă că m-au urmărit la Roma. M-au urmărit chiar 
de atunci. 

— Ce s-a întâmplat în casa tatălui meu? 

Când Gabriel termină, Anna spuse: 

— Ai luat certificatele de autenticitate până la urmă? 

— Dispăruseră. 

— Asta nu este posibil. 

— Le-a luat altcineva înainte. 

— Ai găsit altceva? 

Am găsit o fotografie a tatălui tău cu Adolf Hitler şi cu 
Heinrich Himmler, admirând  priveliştile de la Berghof la 
Berchtesgaden. 

— Nu, îi răspunse el. N-am găsit nimic altceva. 

— Eşti sigur? Nu te-ai folosit de prilej ca să cotrobăi prin 
actele personale ale tatălui meu? 


Gabriel o ignoră. 

— Tatăl tău fuma? 

— Mai contează acum? 

— Răspunde-mi, te rog, la întrebare. Fuma? 

— Da, tatăl meu fuma. 

— Ce fel de ţigări? 

— Benson & Hedges. 

— A fumat vreodată Silk Cut? 

— Era un tip foarte constant. 

— Altcineva din casă? 

— Nu ştiu. De ce mă întrebi? 

— Pentru că, de curând, cineva a fumat în biroul tatălui tău 
Silk Cut. 

Ajunseră la lac. Anna trase pe o parte a străzii. 

— Unde mergem? 

— Tu te întorci înapoi în Portugalia. 

— Nu, nu mă întorc. Mergem împreună sau deloc. Băgă apoi 
motorul în viteză. Unde mergem? 


26 
LYON 


Poate unii bărbaţi sunt reticenţi la a-şi instala în casă sisteme 
de ascultare activate de voce. Profesorul Emil Jacobi nu era unul 
dintre aceştia. Viaţa lui era munca şi nu-i mai rămânea timp 
pentru nimic altceva; cu siguranţă nimic care să-l facă să 
roşească, dacă ar fi fost înregistrat. 

Primea un flux permanent de vizitatori în apartamentul său de 
pe strada Lanterne; oameni cu amintiri neplăcute din trecut, cu 
povestiri despre război. Chiar săptămâna trecută, o femeie în 
vârstă i-a povestit despre un tren care oprise în 1944 în preajma 
satului ei. Ea şi un grup de prieteni se jucau pe o pajişte de 
lângă şine şi au auzit gemete şi râcâieli venind din acele 
vagoane de marfa. Când s-au apropiat au văzut că în tren erau 
oameni: în stare mizerabilă, amărâţi, cerşeau apă şi mâncare. 
Bătrâna a realizat că erau evrei şi că ţara ei le permisese 
naziştilor să-i folosească sistemul feroviar ca să transporte 
încărcătură umană în lagărele morţii din Est. 

Dacă Jacobi ar fi încercat să imortalizeze povestirea luând 
notițe, n-ar fi reuşit să cuprindă totul. Dacă i-ar fi pus un 
reportofon în faţă, ea ar fi putut să se simtă stânjenită. Din 
experienţă, Jacobi ştia că toţi adulţii deveneau brusc neliniştiţi în 
preajma reportofoanelor şi a camerelor video. Astfel, au stat în 
confortul apartamentului dezordonat ca doi vechi prieteni, şi 
bătrâna şi-a spus povestea fără să fie distrasă de un caiet de 
însemnări sau de vreun reportofon pus la vedere. Sistemul 
secret al lui Jacobi prinsese fiecare cuvânt al ei. 

Profesorul asculta o casetă acum. Ca de obicei, volumul era 
dat destul de tare. Descoperise că îl ajuta să se concentreze, 
acoperind zgomotele de pe stradă şi pe cele ale studenţilor din 
apartamentul vecin. Vocea care răzbătea din aparat nu era a 
bătrânei. Era vocea unui bărbat - bărbatul care venise cu o zi 
înainte. Gabriel Allon. O istorie amuzantă, aceasta a lui 
Augustus Rolfe şi a colecţiei sale de tablouri care dispăruseră. 
Jacobi promisese că nu va spune nimănui despre discuţia lor, 
dar când scandalul va izbucni, aşa cum Jacobi ştia că s-ar putea 
întâmpla, în cele din urmă, el ar fi perfect îndreptăţit să scrie 


despre ea. Ar fi fost un alt ochi învineţit pentru duşmanii de 
moarte ai lui Jacobi, oligarhia financiară a Zurich-ului. 
Popularitatea sa în ţara natală ar scădea considerabil. Asta îl 
satisfăcea. Era o treabă murdară să cureţi latrinele. 

Emil Jacobi era acum captivat de povestire, de parcă ar fi 
auzit-o prima oară; era atât de fascinat că nici nu observă o 
siluetă care se strecurase în apartamentul lui - decât când a fost 
prea târziu. Jacobi a deschis gura să strige după ajutor, dar omul 
i-a înăbuşit strigătul cu strânsoarea lui de fier. Profesorul a zărit 
lama unui cuţit arcuindu-se spre el, apoi a simţit o durere 
sfâşietoare la baza gâtului. Ultimul lucru pe care l-a văzut a fost 
ucigaşul care a luat caseta, şi-a strecurat-o în buzunar şi a ieşit. 


27 
VIENA 


La periferia vestică a Vienei, Gabriel a trebuit să strângă de 
volan cu îndârjire ca să nu-i mai tremure mâinile. Nu mai 
revenise în oraş din noaptea exploziei - din noaptea focului şi a 
sângelui şi a celor o mie de minciuni. Auzi o sirenă, fără a fi 
sigur dacă e reală sau doar o amintire, până când luminile 
albastre ale unei ambulanţe apărură în oglinda sa. Trase pe 
marginea drumului, cu inima bătându-i puternic în piept, îşi 
aminti cum mergea cu Leah în ambulanţă, rugându-se ca 
suferinţa ei provocată de arsuri să se termine, indiferent cu ce 
preţ. Işi aminti cum stătuse aplecat peste trupul sfârtecat al 
fiului său, în timp ce în încăperea învecinată şeful securităţii 
austriece urla la Ari Shamron c-a transformat centrul Vienei în 
zonă de război. 

Intră din nou în trafic. Disciplina condusului l-a ajutat să-şi 
potolească emoţiile violente. După cinci minute, în zona 
Stephansdom, opri în faţa unui magazin de suveniruri. Anna 
deschise ochii. 

— Unde te duci? 

— Aşteaptă-mă aici. 

El intră în magazin şi se întoarse la maşină două minute mai 
târziu, cu o sacoşă de plastic pentru cumpărături. l-o întinse 
Annei. Ea scoase ambele obiecte: o pereche de ochelari de 
soare mari şi o şapcă de baseball care avea înscris Viena 
deasupra cozorocului. 

— Ar trebui să le port? 

— ţi aminteşti ce s-a întâmplat la aeroportul din Lisabona în 
noaptea în care mi-ai arătat colecţia dispărută a tatălui tău? 

— A fost o noapte lungă, Gabriel. Aminteşte-mi. 

— Te-a oprit o femeie şi ţi-a cerut un autograf. 

— Asta mi se întâmplă tot timpul. 

— Ascultă ce-ţi spun. Poartă-le. 

Ea îşi puse ochelarii la ochi şi-şi vâri părul sub şapcă. Se 
examină o clipă în oglinda pudrierei, apoi se întoarse spre el. 

— Cum arăt? 

— Ca o persoană cunoscută, care încearcă să se ascundă în 


spatele unei perechi de ochelari mari de soare şi a unei şepci 
idioate, zise el plictisit. Dar ar trebui să meargă, deocamdată. 

Opriră la un hotel de pe Weihburggasse numit Kaiserin 
Elisabeth şi se înregistrară sub numele de Schmidt. Li s-a dat o 
cameră cu podeaua de culoarea mierii. Anna s-a aruncat pe pat 
încă purtând ochelarii şi şapca. 

Gabriel s-a dus la baie şi s-a privit timp îndelungat în oglindă. 
Şi-a ridicat mâna dreaptă la nas: încă mirosea a praf de puşcă şi 
a foc şi a văzut chipurile celor doi bărbaţi pe care-i ucisese la 
vila lui Rolfe din Zurich. A lăsat apa caldă să curgă în chiuvetă, 
s-a spălat pe faţă şi pe gât. Deodată, baia s-a umplut de năluci - 
oameni fără viaţă, chipuri palide, cu găuri de glonţ în faţă şi în 
piept. Lăsă privirea în jos şi văzu chiuveta plină de sângele lor. 
Se şterse pe mâini pe un prosop, dar fără folos, sângele era tot 
acolo. Apoi încăperea începu să se învârtă cu el şi căzu în 
genunchi peste toaletă. 


Când s-a întors în cameră, Anna stătea cu ochii închişi. 

— Eşti bine? murmură ea. 

— les. Nu pleca nicăieri. Nu deschide uşa nimănui, doar mie. 
— Nu lipseşti mult, nu? 

— Nu prea mult. 

— Te aştept, zise ea aproape adormită. 

— Cum doreşti. 

Apoi adormi. Gabriel o acoperi cu o pătură şi plecă. 


Jos, în holul hotelului, Gabriel îi spuse recepţionerului servil că 
Frau Schmidt nu trebuie deranjată. Recepţionerul îl încredinţă 
energic că va face totul, vrând să-i lase impresia că şi-ar risca şi 
viaţa ca să oprească pe oricine i-ar întrerupe odihna doamnei 
Schmidt. Gabriel îi strecură câţiva şilingi şi plecă. 

O luă spre Stephansplatz, verificând dacă e urmărit, 
memorând chipurile pe lângă care trecea. Apoi intră în 
catedrală, amestecându-se printre turiştii din naos, până ajunse 
în faţa unui mic altar lateral. Îşi ridică privirea deasupra 
altarului, spre o reprezentare a martiriului Sfântului Ştefan. 
Gabriel terminase restaurarea picturii în noaptea în care maşina 
lui Leah sărise în aer. Lucrarea rezistase bine. Numai când îţi 
ridicai capul, astfel încât lumina să cadă în unghi ascuţit, puteai 
vedea diferenţa dintre original şi restaurarea lui. 


Se întoarse şi cercetă chipurile oamenilor din spatele lui. Nu 
recunoscu niciunul. Dar îl izbi altceva. Toţi erau transfiguraţi de 
frumuseţea altarului. Cel puţin asta ieşise bine în timpul în care 
se aflase la Viena. Mai aruncă o ultimă privire picturii, apoi 
părăsi catedrala şi se îndreptă spre cartierul evreiesc. 


Visul sălbatic al lui Adolf Hitler de a curăța Viena de evrei 
reuşise în mare parte. Înainte de război, trăiseră aici în jur de 
două sute de mii, foarte mulţi în labirintul de străzi din 
Judenplatz. Acum mai erau doar câteva mii, în special nou-veniţi 
din Est, şi vechiul cartier evreiesc se transformase într-o zonă cu 
magazine, restaurante şi cluburi de noapte. Printre vienezi era 
cunoscut ca Triunghiul Bermudelor. 

Gabriel trecu de barurile cu obloanele trase, de-a lungul lui 
Sterngasse, apoi intră pe o alee şerpuitoare care se termina cu 
o scară de piatră. La capătul scării se afla o uşă masivă cu 
piloni. Lângă uşă, o plăcuţă de alamă: „Reclamaţii de război şi 
cercetări. Doar cu programare“. Apăsă pe sonerie. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Aş vrea să-l văd pe domnul Lavon, vă rog. 

— Aţi stabilit o întâlnire? 

— Nu. 

— Domnul Lavon nu acceptă vizitatori neprogramaţi. 

— Mă tem că este o situaţie urgentă. 

— Mi-aţi putea spune numele dumneavoastră, vă rog? 

— Transmiteţi-i că-l caută Gabriel Allon. Îşi va aminti de mine. 


Încăperea în care a fost condus Gabriel era una tipic vieneză 
ca proporţii şi ca mobilier: tavan înalt, podea de lemn lustruit, 
care capta lumina ce se scurgea prin ferestrele înalte, rafturi de 
cărţi care se lăsau sub greutatea nenumăratelor volume şi 
dosare. Lavon părea pierdut în ele. Dar, de fapt, el avea darul 
special de a se confunda cu mediul. 

In momentul acela, se afla într-un echilibru precar pe o scară 
de bibliotecă, răscolind conţinutul unui dosar voluminos, şi 
vorbea singur. Lumina care pătrundea pe fereastră arunca o 
lucire verzuie asupra lui, şi atunci Gabriel realiză că sticla era 
securizată. Lavon ridică rapid privirea, apoi lăsă capul în jos 
pentru a se uita peste rama unor ochelari de citit murdari, în 
formă de semilună, aflaţi pe nas. Scrumul de ţigară îi căzu pe 


dosar. Păru să nu observe asta, pentru că închise dosarul, îl 
strecură la loc pe raft şi-i zâmbi. 

— Gabriel Allon! Îngerul răzbunării al lui Shamron. 
Dumnezeule, ce faci aici? 

Cobori scara ca un bătrân cu multe răni vechi. Ca 
întotdeauna, părea că s-a îmbrăcat cu toate hainele în acelaşi 
timp: o cămaşă albastră deschisă la gât, cu nasturi, un pulover 
bej cu guler pe gât, o flanelă cu nasturi, o jachetă ponosită, 
moale, cu model în zigzag, ce părea cu o măsură mai mare. Se 
bărbierise cam neglijent, purta ciorapi, dar nu şi pantofi. 

Îi luă mâinile lui Gabriel şi-l sărută pe obraz. Cât trecuse? 
Douăzeci şi cinci de ani, se gândi Gabriel. In lexiconul operaţiunii 
Mânia lui Dumnezeu, Lavon fusese ayin, cercetaş. Arheolog de 
formaţie, îi urmărise pe membrii lui Septembrie Negru, le 
învățase obiceiurile, pusese la cale diverse modalităţi de a-i 
ucide. Fusese un supraveghetor admirabil, un cameleon care se 
confunda cu mediul înconjurător. Operaţiunea a făcut teribile 
ravagii fizice şi psihice asupra tuturor, dar Gabriel îşi amintea că 
Lavon a suferit cel mai mult. Lucrând singur pe teren, expus 
duşmanului pe perioade lungi, căpătase o boală gravă la 
stomac, care-l făcuse să piardă vreo paisprezece kilograme din 
greutatea sa şi aşa rizibilă. Când s-a terminat totul, Lavon a 
devenit asistent la Universitatea Ebraică şi-şi petrecea 
weekendurile scormonind pe Malul Stâng. Curând, a început să 
audă alte voci. Ca şi Gabriel, era fiul unor supraviețuitori ai 
Holocaustului. | se părea penibil să scotocească după vestigii 
antice, când erau atât de multe de descoperit în trecutul 
apropiat. S-a stabilit la Viena, folosindu-şi formidabilele sale 
talente în alt fel: dând de urma naziştilor şi a comorilor jefuite 
de ei. 

— Ce te aduce la Viena? Afaceri? Plăcere? 

— Augustus Rolfe. 

— Rolfe? Bancherul? Lavon lăsă capul în jos privindu-l pe 
Gabriel pe deasupra ochelarilor. Gabriel, nu tu ai fost acela 
care... Mimă un pistol cu mâna dreaptă. 

Gabriel îşi desfăcu fermoarul jachetei, scoase plicul luat din 
biroul lui Rolfe şi i-l întinse lui Lavon. Cu grijă, el desfăcu clapa 
de parcă ar fi avut în mână o bucată de ceramică veche şi 
scoase conţinutul. Se uită la prima fotografie, apoi la a doua, 
chipul lui nelăsând să se citească nicio expresie. Apoi ridică 


privirea spre Gabriel şi-i zâmbi. 

— Ei bine, Herr Rolfe arată bine în fotografii. De unde le ai, 
Gabriel? 

— Din biroul bătrânului, din Zurich. 

El ridică teancul de documente. 

— Şi astea? 

— Din acelaşi loc. 

Lavon se mai uită o dată la fotografii. 

— Fantastic. 

— Ce semnificaţie au? 

— Trebuie să scot câteva dosare. O să pun fetele să-ţi aducă 
o cafea şi ceva de mâncare. Vom sta aici o vreme. 


Se aşezară faţă în faţă, la o masă dreptunghiulară, cu un 
teanc de dosare între ei. Gabriel se întreba ce fel de oameni 
veniseră aici: oameni bătrâni, convinşi că bărbatul din 
apartamentul vecin era unul dintre cei care-i chinuiseră la 
Buchenwald; copii care voiau să tragă cu ochiul la un număr de 
cont din Elveţia, unde tatăl lor îşi ascunsese averea de-o viaţă, 
înainte de a fi fost trimis direct în arhipelagul morții. Lavon a 
luat una din fotografii - Rolfe într-un restaurant, lângă omul cu 
cicatrice de la duel pe obraz; i-o arătă lui Gabriel. 

— Îl recunoşti? 

— Nu. 

— Îl cheamă Walter Schellenberg, Brigadefiihrer SS. Lavon luă 
primul dosar din teanc şi-l întinse pe masă în faţa sa. Walter 
Schellenberg a fost şeful Serviciului 4 din Biroul Principal al 
Securităţii Reichului. Serviciul 4 se ocupa de serviciile de 
informaţii străine, care au făcut din Schellenberg expertul în 
spionaj al partidului nazist. A fost implicat într-unele din cele mai 
dramatice episoade ale războiului: incidentul Venlo, încercarea 
de a-l răpi pe ducele de Windsor şi operaţiunea Cicero. La 
Nurnberg a fost condamnat pentru că a devenit membru SS, dar 
a primit o sentinţă prea uşoară, doar şase ani de închisoare. 

— Şase ani? De ce? 

— Pentru că în ultimele luni ale războiului a aranjat eliberarea 
câtorva evrei din lagărele morţii 

— Cum a reuşit? 

— l-a vândut. 

— Şi atunci de ce lua cel mai mare spion al partidului nazist 


masa cu Augustus Rolfe? 

— Serviciile de informaţii ale lumii au un lucru în comun: toate 
funcţionează cu bani. Nici măcar Shamron nu ar supravieţui fără 
bani. lar când Shamron are nevoie de bani, este de-ajuns să-şi 
pună o mână pe umărul unui prieten bogat şi să-i spună cum l-a 
prins pe Eichman. Schellenberg a avut o problemă specială. 
Banii săi nu mai erau buni nicăieri în afara Germaniei. Avea 
nevoie de un bancher dintr-o ţară neutră, care să-i dea monedă 
forte şi apoi să transfere acei bani, printr-o companie fantomă 
sau prin orice alte mijloace, agenţilor săi. Schellenberg avea 
nevoie de un om ca Augustus Rolfe. 

Lavon a ridicat documentele pe care Gabriel le luase din 
biroul lui Rolfe. 

— Uite tranzacţia asta. O mie cinci sute de lire sterline, 
transferate din conturile Pillar Enterprises Limited în contul unui 
oarecare domn Ivan Edberg, Enskilde Bank, Stockholm, pe 23 
octombrie 1943. 

Gabriel verifică documentul, apoi i-l împinse din nou peste 
masă. 

— Desigur, Suedia, teritoriu ideal pentru serviciile de 
informaţii, era neutră, zise Lavon. Schellenberg sigur a avut un 
agent acolo, dacă nu cumva o întreagă reţea. Suspectez că 
domnul Edberg era unul dintre acei agenţi. Poate chiar 
conducătorul şi casierul reţelei. 

Lavon a strecurat ordinul de transfer înapoi în teanc şi a scos 
un altul. L-a privit chiorâş prin ochelarii săi de citit, din cauza 
fumului de ţigară. 

— Alt ordin de transfer: o mie de lire sterline. Din contul lui 
Pillar Enterprises Limited în cel al domnului Jose Suarez, prin 
intermediul Băncii Lisabonei. Lavon puse hârtia jos şi-l privi pe 
Gabriel. Portugalia, ca şi Suedia, era neutră, şi Lisabona era un 
fel de parc de distracţii pentru spioni. Schellenberg a acţionat 
chiar el acolo, în timpul afacerii cu ducele de Windsor. 

— Aşadar, Rolfe era bancherul secret al lui Schellenberg. Dar 
cum explică asta fotografia lui Rolfe la Berchtesgaden, cu 
Himmler şi Hitler? 

Lavon îşi pregăti următoarea ceaşcă de cafea, cu gesturile 
atente ale unui adevărat vienez, punând o cantitate exactă de 
lapte, cu destul zahăr ca să-i taie gustul amar. Gabriel şi-l 
imaginase pe Lavon într-un apartament din Paris, în deplină 


siguranţă, trăind cu apă minerală şi ceai slab, pentru că 
stomacul lui îndelung încercat nu suporta altceva. 

— Totul s-a schimbat în Germania după Stalingrad. Chiar şi 
partizanii adevăraţi ştiau că s-a terminat. Ruşii veneau din Est, 
invazia din Vest era inevitabilă. Toţi cei care au făcut averi de pe 
urma războiului doreau cu disperare să ţină de ele. Şi la cine 
crezi că au apelat? 

— La bancherii elveţieni. 

— Şi Augustus Rolfe s-a aflat în postura unică de a aduna 
capital de pe urma cursului schimbător al războiului. Din aceste 
documente reiese că a fost un agent important al lui Walter 
Schellenberg. Presupun că mai-marii naziştilor îl apreciau mult 
pe Rolfe. 

— Era cel în care aveau încredere să le păstreze banii? 

— Banii lor. Comorile furate. Toate. 

— Şi lista de nume şi numerele de conturi? 

— Cred că este mai sigur să presupunem că aceia sunt clienţi 
germani. O să le caut numele în baza noastră de date, să văd 
dacă nu cumva corespund membrilor cunoscuţi ai SS şi ai 
partidului nazist, dar bănuiesc că sunt pseudonime. 

— Ar mai putea să existe alte dovezi ale existenţei conturilor 
în dosarele băncii? 

Lavon scutură din cap. 

— In mod normal, identitățile reale ale deţinătorilor de conturi 
sunt cunoscute doar de funcţionarii cu poziţiile cele mai înalte 
dintr-o bancă. Cu cât este mai cunoscut clientul, cu atât sunt 
mai puţini cei ce ştiu numele ataşat la numărul de cont. Dacă 
aceste conturi au aparţinut naziştilor, mă îndoiesc că le mai ştia 
altcineva în afară de Rolfe. 

— Dacă a păstrat lista după atâţia ani, înseamnă că acele 
conturi încă există? 

— Presupun că este posibil. Depinde foarte mult de posesorul 
lor. Dacă deţinătorul a putut să părăsească Germania la sfârşitul 
războiului, mă îndoiesc că mai sunt active. Dar dacă a fost 
arestat de aliaţi... 

— Atunci este posibil ca banii lui şi valorile să se afle încă în 
casele de bani ale băncii lui Rolfe. 

— Posibil, dar nu cred că este aşa. 

Lavon adună documentele şi fotografiile şi le strecură înapoi 
în plic. Apoi ridică privirea spre Gabriel şi-i spuse: 


— Ţi-am răspuns la toate întrebările. Acum este timpul să 
răspunzi şi tu la ale mele. 

— Ce doreşti să afli? 

— De fapt, un singur lucru, zise Lavon ţinând plicul ridicat. Aş 
vrea să ştiu ce naiba faci tu cu fişele secrete ale lui Augustus 
Rolfe? 


Lui Lavon nu-i plăcea nimic mai mult decât o istorisire bună. 
Aşa fusese întotdeauna. În timpul operaţiunilor Septembrie 
Negru, el şi Gabriel nu prea închiseseră un ochi: Lavon din cauza 
stomacului, Gabriel din cauza conştiinţei. Gabriel se gândi acum 
la el, un om tras la faţă, stând cu picioarele încrucişate pe 
podea, întrebându-l ce simţea atunci când comitea o crimă. lar 
Gabriel îi spusese, pentru că avea nevoie să spună cuiva. 

— Nu există Dumnezeu, spusese Lavon. Există doar Shamron. 
Shamron decide cine trăieşte şi cine moare. Şi trimite câte un 
băiat ca tine să descarce teribila lui furie. 

Acum, ca şi atunci, Lavon nu se uită la Gabriel, în timp ce 
acesta îşi spunea povestea. Îşi privea mâinile şi întorcea 
bricheta între degetele sale mici şi sprintene, până când Gabriel 
încheie. 

— Ai o listă cu tablourile care au fost luate din acea încăpere 
secretă? 

— Am, dar nu sunt sigur că este exactă. 

— Ar mai fi un tip care trăieşte în New York... Şi-a dedicat 
viaţa obiectelor de artă prădate de către nazişti. Cunoaşte 
conţinutul fiecărei colecţii furate, fiecărei tranzacţii, fiecărei 
piese care a fost recuperată, fiecărei piese care lipseşte. Dacă 
cineva ştie totul despre obiceiurile de colecţionar ale lui 
Augustus Rolfe, acela este el. 

— În linişte, Eli. Multă linişte... 

— Dragul meu Gabriel, nu cunosc altă cale. 

Îşi îmbrăcară hainele, iar Lavon îl conduse prin Judenplatz. 

— Fiica lui ştie ceva din toate astea? 

— Nu încă. 

— Nu te invidiez. O să te sun când aflu ceva de la prietenul 
meu din New York. Între timp, du-te la hotel şi odihneşte-te. Nu 
arăţi prea bine. 

— Nici nu-mi mai amintesc când am dormit ultima oară. 

Lavon scutură din cap şi-şi puse mâna sa mică pe umărul lui 


Gabriel. 

— Ai ucis din nou, Gabriel. Văd pe chipul tău. Este pecetea 
morţii. Du-te în cameră şi spală-te pe faţă. 

— lar tu fii cuminte şi păzeşte-te. 

— Obişnuiam să te păzesc pe tine. 

— Ai fost cel mai bun. 

— O să-ţi spun un mic secret, Gabriel. Încă mai sunt. 

Cu acestea, Lavon se întoarse şi dispăru în mulţimea din 
Judenplatz. 


Gabriel se îndreptă spre o mică trattoria, unde mâncase 
ultima oară cu ai săi, Leah şi Dani. Pentru prima oară în zece ani 
a călcat în locul unde explodase maşina. A ridicat capul şi a 
văzut turla bisericii Sfântul Ştefan deasupra acoperişurilor. 
Deodată, s-a pornit vântul. Gabriel şi-a ridicat gulerul hainei. La 
ce se aşteptase? Mâhnire? Mânie? Ură? Spre uimirea sa, n-a 
simţit nimic intens. S-a întors şi-a pornit prin ploaie, spre hotel. 


Un exemplar din Die Presse fusese strecurat pe sub uşă şi 
zăcea pe podea, în hol. Gabriel îl luă şi intră în dormitor. Anna 
dormea încă. Işi scosese hainele şi, în lumina slabă, zări pielea 
lucioasă a umărului ei. Gabriel lăsă ziarul pe pat. 

Se simţea epuizat. Avea nevoie de somn. Dar unde? Pe pat? 
Lângă Anna? Lângă fiica lui Augustus Rolfe? Cât ştia ea oare? Ce 
secrete ascunsese tatăl ei de ea? Ce secrete ascundea ea de 
Gabriel? Se gândi la cuvintele lui Julian Isherwood, pe care i le 
spusese la Londra: 

„Să presupui întotdeauna că ştie mai mult decât spune 
despre tatăl ei şi despre colecţia acestuia. Fiicele tind să fie 
foarte protectoare cu taţii, chiar dacă-i consideră nişte 
nemernici“. Nu, se gândi el, nu se va culca lângă Anna Rolfe. În 
dulap mai găsi o pătură şi o pernă şi-şi încropi un culcuş pe 
podea. Era ca şi cum s-ar fi culcat pe o bucată de marmură rece. 
intinse mâna şi pipăi pătura, căutând ziarul. Încet, încercând să 
n-o trezească, îl deschise. Pe prima pagină era relatarea unei 
crime din Lyon; scriitorul elveţian Emil Jacobi fusese ucis. 


28 
VIENA 


Era la amurg, când Eli Lavon telefonă în camera de hotel a lui 
Gabriel. Anna tresări, apoi fu din nou cuprinsă de acel somn 
tulbure. În timpul după-amiezii îşi dăduse la o parte păturile şi 
trupul ei era expus aerului rece care intra pe fereastra pe 
jumătate deschisă. Gabriel o acoperi şi cobori în holul hotelului. 
Lavon se afla acolo, îşi bea cafeaua. Îi turnă şi lui Gabriel cafea 
şi-i întinse ceaşca. 

— L-am văzut pe prietenul tău Emil Jacobi astăzi la televizor, 
spuse Lavon. Se pare că a intrat cineva în apartamentul lui din 
Lyon şi i-a tăiat gâtul. 

— Ştiu. Ce-ai aflat de la New York? 

— Se crede că între 1941 şi 1944 Augustus Rolfe a pus mâna 
pe tablourile multor impresionişti şi modernişti din galeriile de la 
Lucerna şi Zurich - tablouri care cu câţiva ani înainte se aflau în 
galeriile evreilor şi în casele lor din Paris. 

— Ce surpriză! murmură Gabriel. Multe? Câte? 

— Nu ştiu sigur. 

— Le-a cumpărat? 

— Nu tocmai. Se crede că tablourile dobândite de Rolfe 
făceau parte din schimburile masive efectuate de agenţii lui 
Hermann Göring în Elveţia. 

Gabriel îşi aminti spusele lui Julian lIsherwood despre 
mijloacele rapace prin care Re'ichsmarschall-ul „colecţiona“. 
Göring avusese acces nelimitat la Jeu de Paume, unde erau 
depozitate toate obiectele de artă confiscate din Franţa. Pusese 
mâna pe sute de lucrări de artă modernă pe care le folosea ca 
barter pentru Marii Maeştri, pe care-i prefera. 

— Se spune că Rolfe a putut să cumpere tablourile cu o sumă 
simbolică, zise Lavon. Ceva cu mult sub adevărata lor valoare. 

— Aşadar, în acest caz, achiziţiile ar fi fost perfect legale în 
conformitate cu legislaţia elveţiană. Rolfe putea spune că le-a 
cumpărat în mod onest. Şi, chiar dacă tablourile erau furate, nu 
avea obligaţia legală să le returneze. 

— Aşa se pare. Intrebarea pe care ar trebui să ne-o punem 
este: de ce i s-a permis lui Augustus Rolfe să cumpere la un preţ 


de chilipir tablouri care trecuseră prin mâinile lui Hermann 
Goring? 

— Prietenul tău din New York are un răspuns la această 
întrebare? 

— El nu, dar tu ai. 

— Ce tot spui acolo, Eli? 

— Fotografiile şi documentele bancare pe care i le-ai găsit în 
birou. Relaţia lui cu Walter Schellenberg. Familia Rolfe a 
colecţionat timp de generaţii. Rolfe avea relaţii bune. Ştia ce se 
petrece dincolo de graniţă, în Franţa, şi voia să ia parte la acea 
activitate. 

— lar Walter Schellenberg avea nevoie de o cale pentru a-şi 
recompensa bancherul privat din Zurich. 

— Exact, zise Lavon. Plata pentru serviciile aduse. 

Gabriel se rezemă de spătarul scaunului şi închise ochii. 

— Ce urmează, Gabriel? 

— A venit vremea pentru o discuţie de care mă tem. 


Când Gabriel se întoarse în cameră, Anna începea să se 
trezească. O scutură încet de umăr, iar ea se ridică brusc, ca un 
copil confuz care nu recunoaşte ce este în jur. intrebă ce oră e, 
iar el îi spuse că s-a înserat. 

Când s-a trezit de-a binelea, el şi-a tras un scaun la capătul 
patului şi s-a aşezat. A lăsat lumina stinsă - nu avea chef s-o 
vadă. Ea stătea în capul oaselor, cu picioarele încrucişate, cu 
umerii înveliţi în aşternuturi. Îl privea fix - chiar şi prin întuneric 
Gabriel putea să-i simtă privirea aţintită asupra lui. ` 

Îi vorbi despre originile colecției secrete a tatălui ei. Îi spuse 
ce aflase de la Emil Jacobi, apoi că profesorul fusese ucis în 
apartamentul său din Lyon, cu o noapte în urmă. In final, îi vorbi 
despre documentele pe care le găsise în biroul tatălui ei - 
documente care-l legau de spionul-şef al lui Hitler, Walter 
Schellenberg. 

Când termină, puse fotografiile pe pat şi se duse la baie ca să- 
i lase un moment de intimitate. Auzi declicul lămpii de la capul 
patului şi văzu lumina strecurându-se pe sub uşa de la baie. 
Dădu drumul la apă în chiuvetă şi începu să numere încet în 
minte. Când aprecie că trecuse timpul cuvenit, se întoarse în 
dormitor. O găsi ghemuită ca o minge, cu trupul scuturându-i-se 
convulsiv, ţinând în mâini fotografia tatălui ei, care admira 


priveliştea de la Berchtesgaden împreună cu Adolf Hitler şi cu 
Heinrich Himmler. 

Gabriel i-o smulse din mână, înainte ca ea s-o distrugă. Apoi îi 
aşeză mâna pe cap şi-o mângâie. Suspinele Annei începură să 
se audă din ce în ce mai clar. Se înecă şi începu să tuşească; era 
tusea unei fumătoare înrăite, care o priva de aer. 

In cele din urmă, ridică privirea spre Gabriel. 

— Dacă mama a văzut vreodată fotografia asta... ezită, 
rămânând cu gura deschisă şi cu lacrimile curgându-i pe obraji. 
Ar fi... 

Dar Gabriel îi apăsă palma pe gură, înainte ca ea să rostească 
vorbele. Nu voia ca ea să mai rostească şi restul. Nu era 
necesar. Dacă mama ei ar fi văzut acea fotografie s-ar fi sinucis, 
s-a gândit el. Şi-ar fi săpat singură mormântul, şi-ar fi băgat 
pistolul în gură şi s-ar fi omorât. 

De data asta, a fost rândul Annei să se retragă în baie. Când 
s-a întors era calmă, dar ochii îi erau umezi şi pielea îi era lividă. 
Stătea la capul patului cu fotografia şi cu documentele în mână. 

— Ce este asta? 

— Pare o listă de conturi înregistrate. 

— Numele sunt nemţeşti. Putem doar să ghicim ale cui sunt. 

Ea studie lista atentă, încruntată. 

— Mama s-a născut de Crăciun, în 1933. Ţi-am spus asta 
vreodată? 

— Data naşterii mamei tale n-a fost până acum subiect de 
discuţie între noi, Anna. De ce ar fi relevantă acum? 

Ea îi întinse lista. 

— Uită-te la ultimul nume de pe listă. 

Gabriel o luă din mâna ei. Ochii îi căzură pe ultimul nume şi 
pe număr: Alois Ritter 251233126. 

El ridică privirea. 

— Şi? 

— Nu ţi se pare interesant că un om cu iniţiale identice cu ale 
tatălui meu are un număr de cont în care primele şase cifre se 
potrivesc cu datele de naştere ale mamei? 

Gabriel se uită din nou la listă: A/o;s Ritter... AR... 251233... 
Ziua de Crăciun 1933... 

Lăsă jos hârtia şi o privi pe Anna. 

— Şi ultimele trei cifre? înseamnă ceva pentru tine? 

— Mă tem că nu. 


Gabriel se uită la numere şi închise ochii. 126... undeva, intr- 
un moment anume, era sigur că le văzuse în legătură cu acest 
caz. Fusese blestemat cu o memorie infailibilă. Nu uita nimic, 
niciodată. Trăsăturile de penel pe care le folosise pentru a 
vindeca pictura Sfântului Ştefan din catedrală. Melodia care se 
transmitea la radio în noaptea când fugise din Niederdorf după 
ce-l ucisese pe Ali Hamidi. Mirosul de măsline al răsuflării lui 
Leah, când o sărutase ultima oară de rămas-bun. 

Apoi, după un moment, locul unde văzuse numărul 126. 


Anna purta întotdeauna cu ea o fotografie a fratelui ei. Era 
ultima fotografie care i se făcuse: conducând într-o etapă din 
Turul Elveţiei în după-amiaza în care murise. Gabriel văzuse 
aceeaşi fotografie în biroul lui Augustus Rolfe. Se uită la numărul 
aflat pe cadrul bicicletei şi pe spatele puloverului: 126. 

Anna îi spuse: 

— Se pare că va trebui să ne întoarcem la Zurich. 

— Trebuie să facem ceva cu paşaportul tău. Şi cu felul în care 
arăţi. 

— Ce este în neregulă cu paşaportul meu? 

— Are numele în el. 

— Şi cu felul în care arăt? 

— Absolut nimic. Asta e problema. 

Ridică receptorul şi formă un număr. 


Tânăra numită Hannah Landau sosi în camera de hotel la ora 
zece, în aceeaşi noapte. Purta brățări la mâini şi mirosea a 
iasomie. Servieta ei nu se deosebea de cea folosită de Gabriel 
pentru pensule şi pigmenţi. Discută un moment cu Gabriel, apoi 
o luă pe Anna de mână, o duse în baie şi închise uşa. 

După o oră, Anna ieşi. Părul ei lung până la umeri fusese tuns 
scurt şi vopsit negru; ochii ei verzi erau acum albaştri, cu 
ajutorul lentilelor de contact. Transformarea era cu adevărat 
remarcabilă. Era cu totul altă femeie. 

— Eşti de acord? întrebă Hannah Landau. 

— Fă-i fotografia. 

Tânăra israeliană îi făcu Annei vreo zece fotografii cu un 
aparat Polaroid şi aşeză negativele pe pat, pentru Gabriel. Când 
se developară, el spuse: 

— Aceea. 


Hannah scutură din cap. 

— Nu, cred că va fi cealaltă. 

Luă fotografia, fără a mai aştepta aprobarea lui Gabriel, şi se 
întoarse în baie. Anna se aşeză la măsuţa de toaletă şi petrecu 
mult timp examinându-se în oglindă. 

Douăzeci de minute mai târziu, Hannah ieşi. Îi arătă lui 
Gabriel ce făcuse, apoi traversă încăperea şi lăsă fotografiile pe 
măsuţa din faţa Annei. 

— Felicitări, domnişoară Rolfe. Acum eşti cetăţean austriac. 


29 
ZURICH 


La jumătatea distanţei dintre Hauptbahnhof şi Zurichsee, se 
află centrul bancar al Elveţiei, Paradeplatz. Cele două sedii 
gemene, ale Credit Suisse şi ale Union Bank of Switzerland se 
priveau faţă în faţă, ca doi boxeri pe o suprafaţă întinsă de 
cărămidă cenuşie. Sunt cei doi giganţi ai lumii bancare, printre 
cei mai puternici din lume. La umbra lor, în susul şi-n josul lui 
Bahnhofstrasse, se află şi alte bănci sau instituţii financiare 
influente, locaţiile lor fiind marcate clar de semne luminoase şi 
uşi curate de sticlă. Dar, risipite pe străzile laterale liniştite şi pe 
aleile dintre Bahnhofstrasse şi Sihl River, sunt bănci pe care 
puţini le observă. Sunt capelele private ale lumii bancare 
elveţiene, locuri unde oamenii se pot închina sau îşi pot 
mărturisi păcatele, în secret absolut. Legea elveţiană interzice 
ca aceste bănci să constituie depozite. Sunt libere să se 
numească bănci, dacă doresc, dar nu li se cere s-o facă. Greu de 
localizat, este foarte uşor să treci pe lângă ele fără să le vezi, 
fiind înghesuite în blocuri moderne de birouri sau în încăperi din 
casele oraşului vechi de secole. Unele au câteva zeci de 
angajaţi; altele, doar o mână de oameni. Sunt bănci private, în 
adevăratul sens al cuvântului. Aici şi-au început cercetările 
Gabriel şi Anna Rolfe în dimineaţa următoare. 

Şi-a trecut mâna pe sub braţul lui Gabriel şi l-a dus pe 
Bahnhofstrasse. Acesta era oraşul ei: preluase conducerea. 
Gabriel urmări expresiile celor pe lângă care treceau, să vadă 
dacă nu cumva Anna era recunoscută. Nimeni, însă, nu-i acordă 
o a doua privire. Transformarea rapidă reuşită de Hannah 
Landau părea să aibă efect. 

— De unde începem? o întrebă Gabriel. 

— Ca majoritatea bancherilor elveţieni, tatăl meu avea conturi 
profesionale în alte bănci elveţiene. 

— Conturi corespondente? 

— Exact. O să începem cu cele unde ştiu c-a făcut afaceri în 
trecut. 

— Şi dacă acest cont nu este în Zurich? Dacă e în Geneva? 

— Tata era un cetăţean get-beget al acestui oraş. Niciodată 


nu s-ar fi gândit să-şi transfere banii sau averile unui francez din 
Geneva. 

— Chiar dacă găsim contul, nu avem nicio garanţie că putem 
avea acces la el. 

— Asta aşa este. Bancherii deschid conturi secrete, aşa cum 
le doreşte deţinătorul. Le putem accesa printr-un singur număr. 
Poate va fi nevoie de o parolă. Poate vom fi invitaţi să plecăm. 
Dar merită să încercăm, nu? Să începem de acolo. 

Fără a-l mai preveni, ea schimbă direcţia, năpustindu-se pe 
Bahnhofstrasse prin faţa unui tramvai în viteză, trăgându-l pe 
Gabriel de mână. Apoi îl conduse pe o stradă mai mică, 
Bărengasse, şi se opri în faţa unei intrări simple. Deasupra uşii 
se afla o cameră de supraveghere, iar pe peretele de piatră de 
lângă ea era o plăcuţă de alamă atât de mică, încât abia se 
observa: Hoffman & Weck, Bărengasse 43. 

Apăsă pe sonerie şi aşteptară să intre. Cinci minute mai târziu 
erau din nou pe stradă, îndreptându-se spre următoarea bancă 
de pe lista Annei. Aici dură ceva mai mult, şapte minute, după 
estimarea lui Gabriel, dar rezultatul a fost acelaşi: înapoi pe 
stradă, cu mâna goală. 

Şi tot aşa. Fiecare vizită era o mică variaţiune pe aceeaşi 
temă. După ce suportau momentul în care erau scanaţi de 
camera de supraveghere, erau introduşi într-un vestibul, unde 
un funcţionar al băncii îi întâmpina cu prudenţă. Anna li se 
adresa într-o scurtă, dar politicoasă Zuiriditsch. În final, erau 
escortaţi spre sacristie, un birou interior sfânt, unde erau 
păstrate documentele secrete, şi luau loc în faţa biroului 
bancherului. După câteva formule politicoase fără sens, 
glasurile se dregeau discret - era un mod politicos de a atrage 
atenţia că se irosea timp, şi aici, pe Bahnhofstrasse, timpul 
însemna bani, desigur. 

Apoi, Anna spunea: 

— AŞ dori să am acces la contul lui Herr Alois Ritter. 

O pauză, câteva atingeri ale tastaturii unui calculator, o 
privire lungă într-un monitor strălucitor. 

— Imi pare rău, dar se pare că nu avem niciun cont pe numele 
Alois Ritter. 

— Sunteţi sigur? 

— Foarte sigur. 

— Mulţumesc. Vă cer scuze că v-am răpit din timpul 


dumneavoastră preţios. 

— Nicio problemă. Poftiţi cartea noastră de vizită. Poate veţi 
avea nevoie de serviciile noastre în viitor. 

— Sunteţi foarte amabil. 

După astfel de vizite prin unsprezece bănci, băură o cafea 
într-un mic restaurant numit Cafe Brioche. Gabriel îşi pierdea 
răbdarea. Umblau de două ore pe Bahnhofstrasse. Nu mai 
puteau trece mult timp neobservaţi. 

Următoarea oprire a fost Becker & Puhl, unde i-a întâmpinat 
chiar Herr Becker. Era rigid, aferat şi foarte chel. Biroul lui era 
obscur şi steril, ca o sală de operaţii. În timp ce acesta se uita în 
monitorul calculatorului, Gabriel văzu reflecţiile fantomatice ale 
numelor şi numerelor care se derulau pe lentilele lustruite ale 
ochelarilor săi fără ramă. 

După un moment de contemplare în linişte, el ridică privirea şi 
spuse: 

— Numărul de cont, vă rog. 

Ana recită din memorie: 251233126. 

Becker lovi tastatura: 

— Parola? 

Gabriel simţi cum i se încordează pieptul. Ridică privirea şi 
observă cum Herr Becker îl fixează peste monitorul 
calculatorului. 

Dregându-şi glasul, Anna spuse: 

— Adagio. 

— Urmaţi-mă, vă rog. 


Micul bancher îi escortă spre o sală de conferinţe cu tavanul 
înalt, cu pereţii panelaţi şi o masă dreptunghiulară fumurie. 

— În acest fel vă asigurăm mai bine intimitatea, zise. Vă rog 
să vă aşezaţi comod. Vă voi aduce într-un minut conţinutul 
contului. 

Când Becker se întoarse, ducea o cutie metalică pentru 
depozitele de siguranţă. 

— În conformitate cu condiţionalităţile contului, oricui prezintă 
numărul corect al contului şi parola îi este permis accesul la 
cutiile de valori, zise Becker aşezând cutia pe masă. Eu am 
toate cheile. 

— Inţeleg, spuse Anna. 

Becker şuieră cam fără vlagă şi scoase din buzunar un inel 


greu cu chei, alegând-o pe cea potrivită. Când o găsi, o ridică să 
verifice ce scria pe ea, apoi o introduse în broască şi deschise 
capacul. Imediat, în aer se răspândi un miros de hârtie veche. 

Becker se dădu un pas înapoi, păstrând o distanţă 
respectabilă. 

— Există şi a doua cutie de depozit. Mă tem că este destul de 
mare. Vreţi s-o vedeţi şi pe aceea? 

Gabriel şi Anna se priviră peste masă şi spuseră în acelaşi 
timp: 

— Da. 


Gabriel aşteptă ca Becker să iasă din încăpere, înainte de a 
deschide cutia. Erau şaisprezece suluri acoperite cu grijă cu 
învelitori de protecţie: Monet, Picasso, Degas, van Gogh, Manet, 
Toulouse-Lautrec, Renoir, Bonnard, Cezanne, un nud uluitor de 
Vuillard. Chiar şi Gabriel, obişnuit să lucreze cu obiecte 
nepreţuite de artă, era copleşit de volumul mare. Câţi oameni 
căutaseră aceste lucrări? Câţi ani? Câte lacrimi fuseseră vărsate 
la pierderea lor? Şi iată-le aici, încuiate în siguranţă într-o cutie 
de valori, sub Bahnhofstrasse. Ce potrivit. Cât de logic. 

Anna începu cercetarea în cutia mai mică. Ridicând capacul, 
începu să scoată conţinutul. La început banii - franci elveţieni, 
franci francezi, dolari, lire, mărci - pe care îi mânui cu uşurinţa 
cuiva obişnuit să numere bancnote. Urmă un dosar ca o 
armonică, plin cu documente, şi în final un teanc de scrisori 
legat cu o bandă elastică albastru deschis. 

Slăbi banda, o puse pe masă şi începu să frunzărească 
teancul de plicuri cu degetele ei lungi, agile. Arătător, mijlociu, 
arătător, mijlociu, pauză... Arătător, mijlociu, arătător, mijlociu, 
pauză... Scoase un plic din teanc, îl întoarse în mână, verifică 
dacă este sigilat, apoi îl ridică pentru ca Gabriel să-l vadă. 

— Poate te interesează ăsta. 

— Ce este? 

— Nu ştiu, zise ea. Dar îţi este adresat. 


Era un articol personal de papetărie al unui bărbat din alte 
vremuri: gri-pal la culoare, A4 ca mărime, avea antetul 
AUGUSTUS ROLFE în partea de sus, fără alte informaţii inutile, 
cum ar fi un număr de fax sau o adresă de mail. Purta doaro 
dată: ziua dinainte de sosirea lui Gabriel la Zurich. Biletul era 


redactat în engleză de mâna unui om care nu mai putea să scrie 
lizibil. Rezultatul a fost că putea fi scris în orice altă limbă, 
folosind orice alfabet. Cu ajutorul Annei, care privea peste 
umărul lui, Gabriel reuşi să descifreze textul. 


Dragă Gabriel, 

Sper că nu vei interpreta drept obrăznicie faptul că am ales să 
mă adresez pe numele tău real, dar cunosc de ceva timp 
adevărata ta identitate şi ţi-am admirat munca, atât ca 
restaurator, cât şi ca protector al poporului tău. Un bancher 
elvețian aude multe. 

Dacă vei citi acest mesaj, eu cu siguranță voi fi murit. Mai 
înseamnă că probabil ai descoperit multe informații despre viaţa 
mea - informații pe care am sperat să ţi le transmit personal. 
Voi încerca s-o fac acum postum. 

După cum cred c-ai aflat de acum, n-ai fost adus la vila mea 
din Zurich ca să-mi cureti Rafaelul. Am luat legătura cu tine 
pentru un singur motiv: voiam să iei în primire cea de a doua 
colecție a mea, colecția secretă din camera de la subsolul vilei 
mele, unde ai ajuns, şi să redai tablourile celor cărora le aparțin 
de drept. Dacă nu-i poți găsi pe aceştia, dorința mea este ca 
tablourile să fie expuse în muzeele din Israel. Am apelat la tine 
pentru că am preferat ca problema să fie rezolvată în linişte, ca 
să nu mai pătez numele familiei sau țării mele. 

Tablourile au fost dobândite sub o mască de legalitate, dar 
destul de nedrept. Când le-am „achiziţionat“ am fost conştient 
că fuseseră confiscate din colecțiile negustorilor evrei şi de la 
colecționarii din Franța. Admirarea lor mi-a dat ore de nespusă 
plăcere de-a lungul anilor, dar, ca un bărbat care stă întins 
lângă o femeie care nu este a lui, am rămas cu sentimentul de 
vină. A fost dorința mea să returnez aceste tablouri înainte de a 
muri - să plătesc pentru greşelile din această viaţă, inainte de a 
trece la următoarea. În mod ironic, m-am inspirat din fântâna 
religiei tale. In Yom Kippur nu este de ajuns să regreti relele pe 
care le-ai comis. Pentru a obține iertarea trebuie să te duci la 
părțile afectate şi să schimbi ceva. Am considerat că Isaia este 
relevant în acest sens. Un păcătos îl întreabă pe Dumnezeu: „De 
ce nu ne-ai văzut când am postit? Când ne-am înfometat, de ce 
n-ai observat asta? Şi Dumnezeu i-a răspuns: Pentru că în ziua 
de post ţi-ai văzut de treburi şi ai oprit plata lucrătorilor! Pentru 


că ai postit certându-te şi îinfruntându-te şi ai lovit cu pumnul 
din răutate!“ 

Lăcomia mea din timpul războiului a fost la fel de mare pe cât 
îmi este acum vina. In această bancă există şaisprezece 
tablouri. Ele reprezintă ce a mai rămas din colectia mea secretă. 
Te rog să nu pleci fără să le iei. Sunt persoane în Elveţia care 
vor ca trecutul să rămână exact aşa cum este - îngropat în 
seifurile băncilor de pe Bahnhofstrasse - şi nu se vor da în lături 
de la nimic pentru a reuşi. Se autointitulează patrioţi, apărători 
ai idealului elvețian de neutralitate şi de independență, prin 
orice mijloace. Le sunt foarte ostili celor din afară, în special 
celor pe care-i consideră o amenințare pentru supraviețuirea lor. 
Cândva, i-am considerat prietenii mei pe aceşti oameni: o altă 
greşeală din multele pe care le-am făcut. Din nefericire, au 
devenit conştienţi de planurile mele de a renunţa la colecție. Au 
trimis un om de la serviciile secrete să mă sperie. Această vizită 
m-a determinat să-ți scriu prezenta scrisoare. Acum sunt mort 
din cauza stăpânilor lui. 

Un ultim lucru. Dacă iei legătura cu fiica mea, Anna, te rog să 
veghezi să nu i se facă vreun rău. A suferit destul din cauza 
nebuniei mele. 

Cu sinceritate, 
Augustus Rolfe 


XXX 


Micul bancher aştepta afară, în anticameră. Gabriel îi făcu 
semn prin uşa de sticlă şi el intră în camera de vizionare. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Când a fost accesat acest cont ultima oară? 

— Imi pare rău, domnule, dar aceste informaţii nu pot fi 
dezvăluite. 

Anna spuse: 

— Trebuie să scoatem câteva obiecte. Aveţi din întâmplare 
vreo sacoşă? 

— Regret, dar nu avem. Suntem bancă, nu magazin universal. 

— Putem lua cutia? 

— Mă tem că va trebui să plătiţi o taxă. 

— Foarte bine. 

— O taxă substanțială. 

Anna arătă spre teancul de bani de pe masă. 


— Preferaţi vreo monedă anume? 


30 
ZURICH 


Dintr-un magazin de pâine, la opt kilometri nord de Zurich, 
Gabriel dădu un telefon şi cumpără un Dinke/brot. Când s-a 
întors la maşină, a găsit-o pe Anna citind scrisoarea pe care 
tatăl ei o scrisese în noaptea dinaintea uciderii sale. Mâinile îi 
tremurau. Gabriel porni motorul şi intră din nou pe autostradă. 
Anna Îîmpături scrisoarea, o puse înapoi în plic, iar plicul în cutia 
de depozit. Cutia care conţinea picturile se afla pe bancheta din 
spate. Gabriel puse ştergătoarele în funcţiune. Anna îşi rezemă 
capul de fereastră, urmărind apa care se scurgea pe sticlă. 

— Pe cine ai sunat? 

— Vom avea nevoie de ajutor ca să ieşim din ţară. 

— De ce? Cine să ne oprească? 

— Aceiaşi indivizi care ţi-au ucis tatăl. Şi pe Muller. Şi pe Emil 
Jacobi. 

— Cum ne vor găsi? 

— Ai intrat în ţară cu paşaportul tău noaptea trecută. Apoi ai 
închiriat această maşină pe numele tău. Este un oraş mic. Va 
trebui să acţionăm, conştienţi că ei ştiu că ne aflăm în ţară, că 
ne-a văzut careva pe Bahnhofstrasse, cu tot look-ul tău nou. 

— Cine sunt ei, Gabriel? 

El se gândi la scrisoarea lui Rolfe. Sunt persoane în Elveția 
care vor ca trecutul să rămână exact aşa cum este - îngropat în 
seifurile băncilor de pe Bahnhofstrasse - şi nu se vor da înapoi 
de la nimic, ca să-şi atingă scopul. 

Ce naiba încerca să spună? Persoane în Elveţia... Rolfe ştia 
exact cine erau, dar nici măcar de dincolo de moarte secretosul 
bancher elveţian nu dezvâăluise prea mult. Dar unele indicii şi 
dovezi de circumstanţă erau acolo. Folosindu-se de conjuncturi 
şi de presupuneri bazate pe informaţii, Gabriel ar fi putut să 
completeze golurile lăsate de bătrân. 

Din instinct, a abordat problema de parcă ar fi fost un tablou 
care avea nevoie de restaurare - un tablou care, din nefericire, 
a fost grav deteriorat de-a lungul secolelor. S-a gândit imediat la 
un Tintoretto pe care l-a restaurat cândva, o versiune a 
Botezului lui Hristos, pe care maestrul venețian l-a pictat pentru 


o capelă privată. A fost prima misiune a lui Gabriel după 
explozia din Viena, când căutase ceva anume în care să se 
angreneze. Şi Tintoretto s-a dovedit a fi acel ceva. Porţiuni mari 
din tabloul original s-au pierdut de-a lungul secolelor. Într- 
adevăr, erau mai multe locurile goale pe pânză decât cele 
acoperite cu pigment. Gabriel a avut de restaurat efectiv toată 
lucrarea, încorporând acele mici goluri din original. Poate ar 
reuşi să facă la fel cu acest caz: să repicteze întreaga poveste în 
jurul acelor câteva zone de informaţii pe care le cunoştea. 

Poate că a fost ceva de genul... 

Augustus Rolfe, un cunoscut bancher din Zurich, decide să 
renunţe la colecţia sa de pictori impresionişti, o colecţie despre 
care ştie că include lucrări confiscate de la evreii din Franţa. 
Datorită felului său de a fi, Rolfe vrea să desfăşoare acţiunea în 
linişte, aşa că ia legătura cu serviciul israelian de informaţii şi 
solicită trimiterea unui reprezentant la Zurich. 

Shamron propune ca Gabriel să-l întâlnească pe Rolfe în vila 
acestuia, sub pretextul restaurării unui Rafael. 

Din nefericire, ei au aflat de intențiile mele de a renunța la 
colecție... 

Undeva, pe parcurs, Rolfe face o greşeală şi planul său de a 
returna tablourile Israelului este descoperit de cineva care nu 
doreşte acelaşi lucru. 

Se autointitulează patrioți, păzitori ai idealului elveţian de 
neutralitate şi de independență prin orice mijloace. Le sunt 
foarte ostili celor din afară, în special celor pe care-i consideră o 
amenințare pentru supraviețuirea lor... 

Cine s-ar simţi ameninţat de perspectiva ca un bancher 
elveţian să înapoieze Israelului o colecţie de picturi dobândită 
prin mijloace oneroase? Alţi bancheri elveţieni cu colecţii 
similare? Gabriel încercă să privească lucrurile din perspectiva 
lor, „a acelor apărători ai idealului elveţian de neutralitate şi de 
independenţă prin orice mijloace“. 

Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi aflat că Augustus Rolfe avea 
atât de multe tablouri considerate pierdute pentru totdeauna? 
Protestele ar fi fost asurzitoare. Organizațiile evreieşti 
internaţionale ar fi apărut pe Bahnhofstrasse cerând 
deschiderea seifurilor băncilor. Nu s-ar fi acceptat nimic de 
genul unei căutări sistematice la nivelul întregii ţări. Dacă ai fi 
fost unul dintre acei aşa-numiţi apărători ai idealului elveţian, ar 


fi fost mai uşor să ucizi un om şi să-i furi colecţia decât să te 
confrunţi cu întrebări stânjenitoare despre trecut. 

Au trimis un om de la serviciile secrete să mă sperie... 

Gabriel se gândi la ţigările Silk Cut, găsite în scrumiera de pe 
biroul lui Rolfe. 

...-un om din serviciile secrete... 

Gerhardt Peterson. 

S-au întâlnit în liniştea biroului lui Rolfe şi au discutat situaţia 
ca doi domni elveţieni respectabili, Rolfe fumând Benson & 
Hedges, iar Peterson Silk Cut. De ce să predai acum tablourile, 
Herr Rolfe? Au trecut atâţia ani. Nu se mai poate face nimic să 
schimbi trecutul. Dar Rolfe nu marşează, aşa că Peterson 
aranjează cu Werner Muller să-i fure tablourile. 

Rolfe ştie că Gabriel urmează să vină a doua zi, dar este 
destul de îngrijorat încât să scrie o scrisoare pe care s-o lase în 
contul său secret de depozit. Incearcă să-i arunce pe o pistă 
falsă. Folosind un telefon despre care ştie că este ascultat, 
stabileşte o întâlnire la Geneva, a doua zi dimineaţa. Apoi face 
aranjamentele pentru ca Gabriel să poată intra în vilă şi 
aşteaptă. 

Dar, la ora trei a.m., sistemul de securitate al vilei cade subit. 
Echipa lui Peterson intră în casă. Rolfe este ucis, tablourile sunt 
luate. Şase ore mai târziu, Gabriel ajunge la vilă şi descoperă 
cadavrul lui Rolfe. 

La interogatoriu, Peterson realizează cum plănuise bătrânul 
să-şi predea colecţia. Mai realizează şi că planul lui Rolfe 
ajunsese mult mai departe decât îşi imaginase el. Il eliberează 
pe Gabriel, îl avertizează să nu mai pună vreodată piciorul pe 
pământ elveţian şi-l pune sub urmărire. Poate că şi pe Anna o 
pune sub urmărire. Când Gabriel îşi începe investigaţiile, 
Peterson află. Lansează o operaţiune de curăţire. Werner Muller 
este omorât la Paris şi galeria sa este distrusă. Gabriel este 
văzut întâlnindu-se cu Emil Jacobi la Lyon, iar după trei zile 
acesta este ucis. 

Anna rupse un colţ din Dinke/brot. 

— Cine sunt e? repetă ea. 

Gabriel se întrebă cât tăcuse şi câţi kilometri condusese în 
tăcere. 

— Nu sunt sigur, zise. Dar poate s-a întâmplat cam aşa. 

— Chiar crezi că este posibil, Gabriel? 


— De fapt, este singura explicaţie /ogică. 

— Dumnezeule, cred c-o să mi se facă rău. Vreau să ies din 
tara asta. 

— Şi eu. 

— Dacă teoria ta este corectă, mai am de pus încă o 
întrebare. 

— Care? 

— Unde sunt tablourile acum? 

— Acolo unde au fost întotdeauna. 

— Unde, Gabriel? 

— Aici, în Elveţia. 


31 
BARGEN, ELVEŢIA 


La cinci kilometri de graniţa germană, la capătul unei văi 
înguste, punctate de sate de cherestegii, se află micul şi 
obscurul Bargen, cunoscut în Elveţia doar pentru că este oraşul 
cel mai nordic al ţării. Chiar lângă autostradă, se afla o 
benzinărie şi o piaţă cu parcare pietruită. Gabriel opri motorul, 
apoi aşteptară acolo în lumina cenuşie a după-amiezii. 

— Cât durează până ajung aici? 

— Nu ştiu. 

— Trebuie să fac pipi. 

— Ar trebui să te ţii. 

— Intotdeauna m-am întrebat cum aş reacţiona într-o situaţie 
ca aceasta şi acum am răspunsul. In faţa unei primejdii, într-o 
situaţie de viaţă şi de moarte, sunt copleşită de o nevoie 
incontrolabilă de a urina. 

— Ai o putere incredibilă de concentrare. Foloseşte-o. 

— Tu aşa faci? 

— Eu nu urinez niciodată. 

Ea îl lovi uşor pe braţ, astfel încât să nu-i atingă mâna rănită. 

— Te-am auzit în baie la Viena. Te-am auzit vomitând. 
Reacţionezi de parcă nu te-ar deranja nimic. Dar, cu toate 
acestea, eşti o fiinţă umană, Gabriel Allon. 

— De ce nu fumezi o ţigară? Poate asta te va ajuta să te 
gândeşti la altceva. 

— Ce-ai simţit când i-ai ucis pe oamenii aceia în casa tatălui 
meu? 

Gabriel se gândi la Eli Lavon. 

— N-am avut destul timp ca să mă mai gândesc la moralitate 
sau la consecinţele acţiunilor mele. Dacă nu i-aş fi omorât eu, 
m-ar fi omorât ei. 

— Se poate să fi fost cei care l-au ucis pe tata. 

— Da, este posibil. 

— Atunci, mă bucur că i-ai omorât. E rău pentru mine să 
gândesc aşa? 

— Nu, este foarte firesc. 

Ea îi ascultă sfatul şi-şi aprinse o ţigară. 


— Acum cunoşti toate secretele murdare ale familiei mele. 
Dar astăzi am realizat că eu nu ştiu nimic despre tine. 

— Ştii mai mult decât majoritatea oamenilor. 

— Ştiu puţin despre ceea ce faci - dar nimic despre tine. 

— Aşa şi trebuie să fie. 

— Ei, haide, Gabriel. Chiar eşti atât de rece şi distant cum vrei 
să pari? 

— Mi s-a spus că am o problemă cu implicarea. 

— Aha! Este un punct de pornire. Mai spune-mi ceva. 

— Ce vrei să ştii? 

— Porţi verighetă. Eşti căsătorit? 

— Da. 

— Locuieşti în Israel? 

— Locuiesc în Anglia. 

— Ai copii? 

— Am avut un fiu, dar a fost ucis de o bombă teroristă. O privi 
rece. Altceva ai mai vrea să ştii despre mine, Anna? 


Se simţea cumva dator, după tot ce aflase despre ea şi 
despre familia ei. Dar mai era ceva. Descoperi brusc că, de fapt, 
voia ca ea să afle. Aşa că îi vorbi despre o noapte din Viena, cu 
zece ani în urmă, când duşmanul său, un terorist palestinian 
numit Tariq Al Hourani, îi plantase o bombă sub maşină - o 
bombă care avea scopul de a-i distruge familia, pentru că 
palestinianul ştia că pe Gabriel l-ar fi durut mai mult decât dacă 
l-ar fi ucis pe el. 

Se întâmplase într-o seară, după cină. Leah fusese nervoasă 
în timpul mesei, pentru că televizorul aflat deasupra barului 
arăta imagini cu rachetele Scud care cădeau deasupra Tel 
Avivului. Leah era o bună israeliană; nu putea suporta gândul că 
mânca paste într-un mic restaurant italienesc din Viena, în timp 
ce mama ei se afla în apartamentul din Tel Aviv, cu geamurile 
camuflate cu o bandă izolatoare şi cu masca de gaze pe faţă. _ 

După cină merseseră prin zăpadă spre maşina lui Gabriel. |! 
aşezase pe Dani în locul său asigurat, îi legase centura, apoi îşi 
sărutase soţia şi-i spusese că va lucra până târziu. Avea ceva de 
făcut pentru Shamron: un ofiţer irakian de securitate complota 
să ucidă evrei. Asta nu-i spuse Annei Rolfe. 

Când se întorsese să plece, motorul maşinii încercase să 
pornească, dar nu reuşise, pentru că bomba pusă de Tariq îşi 


trăgea energia din baterie. Se întorsese şi-i strigase lui Leah să 
oprească, dar probabil că ea nu l-a auzit, pentru că a învârtit şi a 
doua oară cheia în contact. 

Instinctul primar de a-şi proteja mai întâi fiul l-a făcut să se 
năpustească spre Dani la început, dar acesta era mort deja, 
trupul îi fusese spulberat. Aşa că se dusese la Leah şi o scosese 
din maşina în flăcări. Ea a supravieţuit, deşi ar fi fost mai bine să 
n-o fi făcut. Acum, trăia într-un spital de psihiatrie din sudul 
Angliei, suferind de o combinaţie de sindrom al stresului 
posttraumatic şi o depresie psihotică. Nu-i mai vorbise lui 
Gabriel din acea seară de la Viena. 

Asta nu-i spuse Annei Rolfe. 


— Cred c-a fost greu pentru tine să te întorci la Viena. 

— A fost prima oară. 

— Unde ai cunoscut-o? 

— La şcoală. 

— Şi ea era artistă? 

— Mult mai bună ca mine. 

— Era frumoasă? 

— Foarte frumoasă. Acum are cicatrice. 

— Toţi avem cicatrice, Gabriel. 

— Nu ca Leah. 

— De ce ţi-a pus palestinianul bomba sub maşină? 

— Pentru că i-am ucis fratele. 

Înainte ca ea să apuce să-i pună altă întrebare, o camionetă 
Volvo intră în parcare şi semnaliză scurt cu farurile. Gabriel 
porni maşina şi o urmă până la marginea unui pâlc de pini din 
afara oraşului. Şoferul sări din cabină şi deschise repede uşa din 
spate. Gabriel şi Anna coborâră din maşină, Anna ţinând cutia 
mică de valori, Gabriel pe cea care conţinea picturile. Se opri 
scurt să arunce cheile maşinii departe, între copaci. 

Camioneta era plină cu mobilier de birou: birouri, scaune, 
rafturi de cărţi, dulapuri, clasoare. Şoferul îi spuse: 

— Duceţi-vă în partea dinspre cabină, întindeţi-vă pe jos şi 
acoperiţi-vă cu păturile acelea pentru încărcătura suplimentară. 

Gabriel se duse primul, căţărându-se peste mobilă, ţinând 
cutia de valori în braţe. Anna îl urmă. În dosul cabinei era 
suficient loc să poată sta cu genunchii la piept. Gabriel aşeză 
pătura peste amândoi. Era întuneric deplin. 


Camionul porni legănându-se spre drum şi, timp de câteva 
minute, rulară grăbiţi pe autostradă. Gabriel simţea roata care 
împroşca sub caroserie. Anna începu să fredoneze încet. 

— Ce faci? 

— Intotdeauna fredonez când mi-e frică. 

— Nu voi lăsa să ţi se întâmple ceva. 

— Promiţi? 

— Promit, zise el. Ce fredonai? 

— „Lebăda“ din Carnavalul animalelor de Camille Saint-Saëns. 

— O să mi-o cânţi vreodată? 

— Nu, zise ea. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu cânt niciodată pentru prietenii mei. 


Zece minute mai târziu: graniţa. Camionul se alătură unui şir 
de vehicule care aşteptau să treacă în Germania. Se târa câţiva 
centimetri, apoi accelera, frâna, accelera, frâna. Capetele lor se 
mişcau înainte şi înapoi ca nişte jucării de copii. Fiecare atingere 
a frânei producea un scrâşnet asurzitor de protest; fiecare 
apăsare pe acceleraţie arunca gaze diesel nocive. Anna se 
rezemă cu obrazul de umărul lui şi murmură: 

— Acum cred că mie mi se face rău. 

Gabriel o strânse de mână. 


De partea cealaltă a graniţei aştepta o maşină, un Ford Fiesta 
albastru închis, cu număr de Munchen. Camionul lui Ari Shamron 
îi lăsă şi-şi continuă călătoria spre nicăieri. Gabriel încărcă cutiile 
de valori în portbagaj şi porni: E41 spre Stuttgart, E52 spre 
Karlsruhe, E35 spre Frankfurt. Se opri o singură dată, noaptea, 
ca să telefoneze la Tel Aviv pe o linie de urgenţă, şi vorbi scurt 
cu Shamron. 

La două dimineaţa ajunseră în piaţa olandeză din Delft, la 
câţiva kilometri de coastă. Gabriel nu mai putea conduce. ÎI 
ardeau ochii, urechile îi ţiuiau de epuizare. Peste opt ore pleca 
un feribot de la Hoek von Holland spre portul englez Harwich, iar 
Gabriel şi Anna ar fi trebuit să se afle în el, dar deocamdată 
aveau nevoie de un pat şi de câteva ore de odihnă, aşa că 
porniră pe străzile vechiului oraş, căutând un hotel. 

Găsiră unul pe Vondelstraat, nu departe de turla de la Nieuwe 
Kerk. Anna rezolvă formalităţile cu cazarea la recepţie, în timp 


ce Gabriel aşteptă în holul mic, cu cele două cutii de valori. O 
clipă mai târziu, erau conduşi pe o scară îngustă, într-o încăpere 
supraîncălzită, cu tavanul coşcovit şi o fereastră triunghiulară, 
pe care o deschiseră imediat. 

Puse cutiile în dulap, apoi îşi scoase pantofii şi se întinse pe 
pat. Anna se strecură în baie şi, după un moment, Gabriel auzi 
zgomotul reconfortant al apei care curgea în cadă. Aerul rece al 
nopţii sufla prin fereastra deschisă. Aducea mirosul Mării 
Nordului şi-i mângâia faţa. Îşi permise să închidă ochii. 

Câteva minute mai târziu, Anna ieşi din baie. O explozie de 
lumină anunţă venirea ei; apoi se întinse, stinse lumina şi 
încăperea rămase din nou în întuneric; se vedea doar lumina 
slabă a felinarelor de pe stradă, care se strecura prin fereastră. 

— Eşti treaz? 

— Nu. 

— Nu vei dormi pe jos, ca la Viena? 

— Nu mă pot mişca. 

Ea ridică pătura şi se strecură în pat lângă el. 

Gabriel o întrebă: 

— Cum ai ştiut că parola era adagio? 

— Adagio a lui Albinoni a fost una din primele piese pe care 
le-am învăţat. Dintr-un motiv oarecare a rămas preferata tatălui 
meu. Bricheta ei sclipi în întuneric. Tata voia iertarea păcatelor 
sale. Voia să fie absolvit. Voia să apeleze la tine pentru asta, nu 
la mine. De ce nu mi-a cerut mie iertare? 

— Probabil s-a gândit că nu-l vei ierta. 

— Sună ca şi cum ai vorbi din experienţă. Soţia ta te-a iertat? 

— Nu, nu cred c-a făcut-o. 

— Şi tu? Tu te-ai iertat? 

— N-aş numi-o iertare. 

— Dar cum ai numi-o? 

— Împăcare. Am ajuns să mă împac cu mine însumi. 

— Tata a murit fără să fie iertat. Probabil c-a meritat-o. Dar aş 
vrea să termin ce-a început el. Vreau să dau înapoi acele 
tablouri şi să le trimit în Israel. 

— Şi eu vreau asta. 

— Cum? 

— Dormi, Anna. 

Ceea ce şi făcu. Gabriel rămase treaz aşteptând zorii, 
ascultând pescăruşii de pe canal şi ritmul constant al respirației 


Annei. Fără demoni în noaptea asta, fără coşmaruri, somnul 
nevinovat al unui copil. Gabriel nu dormi. Nu era gata de somn 
deocamdată. Când tablourile vor fi încuiate în sala de expoziţie 
a lui Julian Isherwood, atunci va dormi. 


Partea a lIll-a 


32 
NIDWALDEN, ELVEŢIA 


În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, generalul Henry 
Guisan, comandantul-şef al forţelor armate ale Elveţiei, a 
anunţat un plan disperat de a face faţă invaziei forţelor armate 
net superioare ale Germaniei naziste. Dacă vin nemţii, a spus 
Guisan, armata elveţiană se va retrage în fortăreaţa naturală a 
unei redute din munţi şi va arunca tunelurile în aer. Şi acolo vor 
lupta până la ultimul, în văile adânci şi pe câmpurile îngheţate 
ale munţilor înalţi. Nu s-a ajuns la asta, desigur. Hitler a înţeles 
chiar de la începutul războiului că o Elveţie neutră i-ar fi mai de 
folos decât una în lanţuri, sub ocupaţie. Cu toate acestea, planul 
strategic al comandantului de a face faţă invaziei trăieşte în 
continuare în imaginaţia elveţienilor. 

Intr-adevăr, acest plan se afla şi în mintea lui Gerhardt 
Peterson în după-amiaza următoare, când ocoli Lucerna, iar Alpii 
apărură în faţa sa, învăluiţi în nori. Peterson îşi simţi inima 
bătându-i mai tare când apăsă pe acceleraţie şi Mercedesul său 
mare o luă plin de viaţă prin prima trecătoare a muntelui. 
Peterson provenea din Elveţia interioară şi se trăgea din triburile 
aflate în Cantoanele Forestiere. Se simţea oarecum reconfortat 
de gândul că în timp ce poporul său străbătea văile acestor 
munţi, un tânăr numit lisus din Nazaret căuta necazul cu 
lumânarea la celălalt capăt al Imperiului Roman. 

Era cam neliniştit ori de câte ori se avânta prea departe de 
siguranţa oferită de reduta sa alpină. Îşi aminti vizita oficială pe 
care o făcuse în Rusia, cu câţiva ani în urmă. Teritoriul fără 
margini jucase feste simţurilor sale. În camera sa de hotel de la 
Moscova, suferise primul şi singurul atac de insomnie. Când s-a 
întors în ţară, s-a dus direct la casa sa de la ţară şi a petrecut o 
zi pe cărările muntelui care străjuia lacul Lucerna. În noaptea 
aceea a dormit. 

Dar călătoria neaşteptată în Alpi din acea după-amiază nu i-a 
produs nicio plăcere. A fost provocată în grabă de două veşti 
proaste. Prima a fost descoperirea unui Audi A8 abandonat pe 
un drum de lângă oraşul Bargen, la câţiva kilometri de graniţa 
germană. O verificare a înregistrărilor a scos la iveală că maşina 


fusese închiriată cu o seară în urmă în Zurich de Anna Rolfe. A 
doua era un raport de la un informator de pe Bahnhofstrasse. 
Afacerea risca să fie pierdută de sub control; Peterson simţea 
că-i scapă printre degete. 

incepu să ningă, iar fulgii mari albiră acea după-amiază. 
Peterson trecu pe luminile chihlimbarii de ceaţă şi-şi ţinu piciorul 
pe ambreiaj. După o oră, rula prin oraşul Stans. Când ajunse la 
porţile proprietăţii lui Gessler, pământul era deja acoperit cu un 
strat de zăpadă de vreo cinci centimetri. 

Când strecură maşina în parcare apărură imediat doi oameni 
de pază ai lui Gessler, îmbrăcaţi în costume de schi albastru 
închis şi cu căciuli de lână. O clipă mai târziu, formalităţile de 
identificare şi cercetarea atentă fiind efectuate, Peterson porni 
pe şosea spre conacul lui Gessler. Acolo îl aştepta alt om, care 
arunca bucăţi de carne unei femele lacome de alsacian. 


Pe malul lacului Lucerna, nu departe de casa de la munte a lui 
Otto Gessler, se afla legendarul loc de naştere al Confederaţiei 
Elveţiene. Se spune că, în 1291, conducătorii celor trei aşa- 
numite Cantoane Forestiere - Uri, Schwyz şi Unterwalden - s-ar 
fi adunat pe pajiştea Rutli şi ar fi format o alianţă defensivă 
împotriva oricui ar fi complotat contra lor sau a bunurilor lor. 
Evenimentul a rămas sacru pentru elveţieni. O pictură murală a 
pajiştii Rutli împodobeşte pereţii camerei de consiliu, şi în 
fiecare august întâlnirea de pe pajişte e comemorată ca o zi 
naţională. 

Şapte sute de ani mai târziu, un grup format din cei mai 
bogaţi şi mai puternici bancheri privaţi şi industriaşi a format o 
alianţă defensivă similară. În 1291, duşmanul era un intrus: 
împăratul Roman cel Sfânt Rudolf | din dinastia de Habsburg, 
care încerca să-şi stabilească drepturile feudale în Elveţia. 
Astăzi, încă o dată, inamicii veneau din afară, dar acum erau 
risipiţi şi mai numeroşi. Erau evreii care încercau să spargă 
sistemele de siguranţă ale băncilor din Elveţia ca să găsească 
bani şi orice altceva se putea lua. Erau guvernele care cereau 
Elveţiei să le plătească milioane de dolari pentru că acceptase 
aurul naziştilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Erau 
jurnaliştii şi istoricii care încercau să-i prezinte pe elveţieni ca 
aliaţi voluntari ai Germaniei - oamenii de bani ai lui Hilter, 
furnizori de armament care au prelungit războiul cu preţul a 


milioane de vieţi. Şi reformatorii din interiorul Elveţiei, care 
cereau să se pună capăt legii sacre a secretului bancar. 

Această nouă alianţă s-a inspirat de la aprigii şi independenţii 
locuitori ai pădurii, care s-au adunat pe malul lacului Lucerna, în 
1291. Ca şi strămoşii lor, au jurat să lupte cu oricine „ar fi 
complotat contra lor sau a bunurilor lor“. Ei vedeau 
evenimentele care bântuiau dincolo de Reduta Alpină ca pe o 
furtună care se adună şi care ar putea mătura instituţiile care-i 
creaseră Elveţiei, o ţară mică, închisă, cu puţine resurse 
naturale, al doilea standard de viaţă din lume. Ei s-au 
autointitulat Consiliul de la Rutli şi conducătorul lor era Otto 
Gessler. 


Peterson se aştepta să fie condus, ca de obicei, în studioul de 
televiziune special realizat al lui Otto Gessler. Dar garda îl însoţi 
pe o cărare luminată de lampioane spre aripa cu un singur nivel 
a conacului. Trecând de uşile din sticlă neobişnuit de masive, 
Peterson fu izbit de o căldură tropicală înăbuşitoare şi de un nor 
opac de vapori cu miros de clor. Lămpi ornamentale străluceau 
din interiorul unor felinare de furtună şi de ceaţă, iar apa 
turcoaz îşi reflecta undele pe tavanul cu grinzi deschise la 
culoare. Încăperea era cufundată în linişte, exceptând valurile 
făcute de Otto Gessler, care înota craul cu oarecare efort. 
Peterson şi-a scos paltonul şi fularul şi a aşteptat ca Gessler să- 
şi termine turul de bazin. Zăpada care se adunase pe pantofii 
săi de oraş se topi repede, udându-i şosetele. 

— Gerhardt? O pauză pentru a lua aer, apoi altă mişcare. Tu 
eşti? 

— Da, Herr Gessler. 

— Sper... că zăpada nu ţi-a îngreunat şofatul. 

— Nu, deloc, Herr Gessler. 

Peterson spera că bătrânul va face o pauză; altfel, aveau să 
stea acolo toată noaptea. Un bodyguard apăru la marginea 
bazinului, apoi se retrase dincolo de un văl de aburi. 

— Ai vrut să-mi vorbeşti despre cazul Rolfe, Gerhardt? 

— Da, Herr Gessler. Mă tem c-am putea avea o problemă. 

— Ascult. 

În următoarele zece minute, Peterson îl informă pe Gessler 
despre ultimele elemente apărute în acest caz. Gessler înota în 
timp ce Peterson îi povestea. Lovea apa, linişte, lovea apa, din 


nou /inişte... 

— La ce concluzie ai ajuns după toate astea? 

— Că ei ştiu mai mult despre ce s-a întâmplat cu Augustus 
Rolfe şi colecţia sa decât am vrea noi. 

— Oameni încăpăţânaţi, nu-i aşa, Gerhardt? 

— Evreii? 

— Se pare că nu le place să trăiască liniştiţi. Caută 
întotdeauna problemele cu lumânarea. Nu mă las bătut de ei, 
Gerhardt. 

— Nu, sigur că nu, Herr Gessler. 

Prin cortina de aburi Peterson îl zări pe Gessler ridicându-se 
pe treptele de la capătul mai puţin adânc al bazinului; o siluetă 
gălbejită, şocant de fragilă. Un bodyguard îi puse un halat din 
prosop pe umeri. Apoi, perdeaua de aburi se închise încă o dată 
şi Gessler dispăru. 

— Ea trebuie eliminată, veni vocea uscată, imaterială. La fel şi 
israelianul. 

Peterson se încruntă. 

— Asta ar avea urinări. Anna Rolfe este un tezaur naţional. 
Dacă e ucisă aşa de repede după tatăl ei, vor apărea întrebări 
stânjenitoare, în special în presă. 

— Să fii sigur că nu va fi o revărsare de tristeţe naţională dacă 
este ucisă Anna Rolfe. Refuză să trăiască în Elveţia şi era să se 
omoare de câteva ori. Cât priveşte presa, poate să pună toate 
întrebările pe care le doreşte. Fără fapte, poveştile lor sunt bârfe 
complotiste. Nu-mi pasă decât dacă pun întrebări autorităţile. Şi 
pentru asta te plătim, Gerharat, să te asiguri că autorităţile nu 
pun întrebări. 

— Aş vrea să vă previn că serviciile secrete israeliene nu 
joacă după regulile obişnuite. Dacă îl învinuim de asasinat pe 
vreunul din agenţii lor, vor veni după noi. 

— Nu mi-e frică de evrei, Gerhardt, şi nici ţie să nu-ţi fie. la 
legătura imediat cu Anton Orsati. O să transfer fonduri 
suplimentare în contul tău operaţional şi în contul tău personal. 
Consideră-le un stimulent, ca să te asiguri că afacerea este 
rezolvată repede şi în tăcere. 

— Asta nu este necesar, Herr Gessler. 

— Ştiu că nu este necesar, dar i-ai câştigat. 

Peterson schimbă grăbit subiectul. Nu-i plăcea să se 
gândească prea mult la bani. II făceau să se simtă ca o târfă. 


— Chiar trebuie să mă întorc la Zurich, Herr Gessler. Vremea. 

— Poţi sta aici peste noapte. 

— Nu, chiar trebuie să mă întorc. 

— Cum crezi, Gerhardt. 

— Vă pot pune o întrebare, Herr Gessler? 

— Sigur. 

— L-aţi cunoscut pe Herr Rolfe? 

— Da, l-am cunoscut foarte bine. Cândva am fost foarte 
apropiaţi. De fapt, eram acolo în dimineaţa în care s-a sinucis 
soţia lui. Şi-a săpat mormântul şi s-a împuşcat. Tânăra Anna a 
descoperit cadavrul. Un lucru teribil. Moartea lui Herr Rolfe a 
fost nefericită, dar necesară. N-a fost ceva personal, doar o 
afacere. Inţelegi diferenţa, Gerhardt, nu? 


33 
LONDRA 


Julian Isherwood stătea la biroul său frunzărind un teanc de 
hârtii, când auzi zgomotul făcut de un camion de livrări care 
huruia pe cărămizile din Mason Yard. Se duse la fereastră şi privi 
afară. Un bărbat în salopetă albastră cobora de pe locul 
pasagerului şi se îndrepta spre uşă. Un moment mai târziu se 
auzi soneria. 

— Irina? Ai programat vreo livrare pentru astăzi? 

— Nu, domnule Isherwood. 

O, Dumnezeule, îşi spuse Isherwood. Nu din nou. 

— lrina? 

— Da, domnule Isherwood. 

— Mi-e cam foame, draga mea. Eşti aşa de bună să-mi aduci 
un sendviş de la acel minunat magazin de pe Piccadilly? 

— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, domnule Isherwood. 
Aş mai putea îndeplini şi alte sarcini degradante, fără 
semnificaţie, pentru dumneavoastră? 

— Nu este nevoie să fii insolentă, Irina. Şi o ceaşcă de ceai. Şi 
nu te grăbi. 

Ceva din alura omului îmbrăcat în salopetă albastră îi amintea 
lui Isherwood de individul care-i verificase casa să vadă dacă are 
microfoane. Purta pantofi cu talpă de cauciuc şi lucra cu 
eficienţa tăcută a unei asistente de noapte. Intr-o mână avea un 
echipament cam de mărimea unui pachet de ţigări cu indicator 
şi scară de măsură; în cealaltă avea o baghetă lungă, ca o 
paletă de muşte. Începuse cu depozitul de la subsol, se mutase 
în biroul Irinei, apoi al lui Isherwood, după care în sala de 
expoziţie. Ultimele au fost desfăcute telefoanele, calculatoarele 
şi faxul. După patruzeci şi cinci de minute a revenit în biroul lui 
Isherwood şi a aşezat două mici obiecte pe birou. 

— Ai avut microfoane, i-a spus. Acum sunt anihilate. 

— Pentru Dumnezeu, cine le-a plantat aici? 

— Asta nu este treaba mea. Eu doar ţi le-am scos. Zâmbi. 
Este cineva jos care vrea să-ţi vorbească. 

Isherwood trecu prin încăperile de depozitare în care se 
găseau maldăre întregi de lucruri, spre rampa de încărcare. 


Deschise uşa exterioară şi camionul de livrări intră. 

— Închide uşa, zise omul în salopetă albastră. 

Isherwood făcu aşa cum i se spusese. De cum deschise uşa 
din spate a camionului, îl lovi un nor gros de fum. Ghemuit în 
spate - o întruchipare a mizeriei - era Ari Shamron. 


Omul din limuzina Rover trecuse de pe Jermyn Street pe King 
Street, care era încă în limitele acelui kilometru distanţă faţă de 
transmiţătoarele pe care le plasase în galerie, dar trecuse ceva 
timp de când nu mai auzise niciun sunet. Într-adevăr, ultimul 
lucru pe care îl auzise era negustorul de artă cerându-i 
secretarei sale să-i aducă prânzul. | se păru ciudat, pentru că 
dealerul servise prânzul la restaurant încă din prima zi când 
începuse să-l urmărească. | se păru atât de ciudat încât îşi notă 
în carnet şi ora. Patruzeci şi cinci de minute după aceea 
izbucniră curenţii statici la radioul din maşina sa. Cineva tocmai 
găsise transmiţătoarele. Înjură încet şi porni motorul. În timp ce 
se îndepărta, luă mobilul şi sună la Zurich. 


Feribotul Hoek van Holland spre Harwich a plecat cu întârziere 
de câteva ore din cauza vremii potrivnice din Marea Nordului, 
astfel că Gabriel şi Anna Rolfe au ajuns la Mason Yard după- 
amiaza târziu. Gabriel claxonă scurt de două ori şi uşa trapei de 
încărcare se ridică încet. Odată ajunşi înăuntru, el opri motorul 
şi aşteptă ca uşa să se închidă din nou, înainte de a cobori din 
maşină. Scoase cutia mare de valori din spatele maşinii şi o 
conduse pe Anna prin depozit spre lift. Isherwood îi aştepta 
acolo. 

— Trebuie să fii Anna Rolfe! Este o onoare să te cunosc, 
sincer. Am avut distinsul privilegiu de a te asculta odată, când 
cântai la o seară Mendelssohn. A fost o experienţă 
impresionantă. 

— Eşti foarte amabil. 

— Nu intraţi? 

— Mulţumim. 

— E aici deja? întrebă Gabriel. 

— Sus, în sala de expoziţie. 

— Să mergem. 

— Ce ai în cutie? 

— Imediat, Julian. 


Shamron stătea în mijlocul încăperii, fumându-şi scârboasele 
ţigări turceşti, fără a ţine seama de pânzele Marilor Maeştri, 
care-l înconjurau. Gabriel putea să vadă că bătrânul se lupta cu 
propriile-i amintiri. Cu un an în urmă, chiar în această încăpere, 
puseseră în mişcare etapa finală a unei operaţiuni care se 
terminase cu moartea lui Tariq al-Hourani. Când o văzu intrând 
în încăpere pe Anna Rolfe, figura i se însenină şi-i strânse mâna 
cu căldură. 

Gabriel puse cutia de valori pe podea şi deschise capacul. 
Apoi scoase prima pânză, o desfăcu şi o puse pe podea. 

— Dumnezeule, murmură Isherwood. Un peisaj de Monet. 

Anna zâmbi. 

— Stai, că urmează ceva mai bun. 

Gabriel scoase pânza următoare, un autoportret de Van Gogh, 
şi-o puse lângă Monet. 

— O, cerule, murmură Isherwood. 

Urmară Degas, Bonnard, apoi Cezanne şi Renoir şi continuă 
tot aşa până când cele şaisprezece pânze se întinseră de-a 
lungul galeriei. Isherwood se aşeză pe divan, îşi duse mâinile la 
tâmple şi începu să plângă. 

Shamron spuse: 

— Ei, introducerea s-a făcut. Ai cuvântul, Gabriel. 


Anna auzise totul în timpul drumului de la Zurich la graniţa 
germană, aşa că se dădu la o parte, liniştindu-l pe Isherwood, 
care se uita cu ochii mari la pânze. Gabriel relată tot ce aflase 
despre Augustus Rolfe şi colecţia sa, terminând cu scrisoarea pe 
care o lăsase în cutia de valori din Zurich. Apoi îi spuse lui 
Shamron planul său de recuperare a restului colecţiei lui Rolfe: 
cele douăzeci de lucrări care fuseseră furate din subsolul vilei 
sale din Zurich. Când Gabriel termină, Shamron îşi stinse ţigara 
şi scutură încet din cap. 

— Este o idee interesantă, Gabriel, dar are un mare 
dezavantaj. Prim-ministrul nu va aproba niciodată acest plan. În 
cazul în care n-ai observat, suntem în război virtual cu 
palestinienii. Prim-ministrul nu va aproba niciodată o operaţiune 
ca asta, doar ca să recupereze câteva tablouri. 

— Vorbim despre ceva mai mult decât câteva tablouri. Rolfe 
face aluzie la existenţa unei organizaţii de bancheri elveţieni şi 
oameni de afaceri, care ar face orice ca să protejeze vechea 


ordine. Desigur, noi avem dovezile necesare pentru a susţine că 
ea există, inclusiv trei cadavre: Rolfe, Muller şi Emil Jacobi. Şi pe 
mine au încercat să mă elimine. 

— Situaţia este prea explozivă. Prietenii noştri de ocazie de 
aici, din Europa, sunt acum destul de supăraţi pe noi. Nu este 
cazul să turnăm gaz pe foc cu această operaţiune. Imi pare rău, 
Gabriel, dar nu voi aproba acţiunea asta şi nici nu voi irosi 
timpul prim-ministrului întrebându-l. 

Anna îl lăsă deoparte pe Isherwood, ca să asculte discuţia 
dintre Gabriel şi Shamron. 

— Cred că există o soluţie simplă la problemă, domnule 
Shamron, zise ea. 

Shamron îşi întoarse capul chel s-o privească pe Anna, 
amuzat că violonista elveţiancă îndrăznea să se aventureze cu o 
opinie despre desfăşurarea unei operaţiuni a serviciilor 
israeliene de contrainformaţii. 

— Care ar fi aceea? 

— Nu-i spuneţi prim-ministrului. 

Shamron îşi lăsă capul pe spate, râzând în hohote, iar Gabriel 
i se alătură. Când se opriră din râs se lăsă un moment de tăcere, 
întrerupt de Julian Isherwood. 

— Dumnezeule, nu pot să cred! 

Ţinea în braţe un Renoir, portretul unei tinere fete cu un 
buchet de flori. Îl răsucea în mâini, privind când pictura, când 
dosul tabloului. 

Gabriel îl întrebă: 

— Ce este, Julian? 

Isherwood ţinu Renoir-ul în aşa fel încât Gabriel şi ceilalţi să 
poată vedea imaginea. 

— Nemţii ţineau evidenţele cu meticulozitate. Fiecare tablou 
pe care-l luau era sortat, catalogat şi marcat - svastica, numărul 
de serie, inițialele colecţionarului sau negustorului de la care a 
fost confiscat. 

Întoarse pânza, ca să i se vadă spatele. 

— Cineva a încercat să scoată ce era marcat pe acesta, dar 
nu i-a reuşit prea bine. Priviţi atent la colţul din stânga, de jos. 
Aici sunt resturile svasticii, numărul de serie şi inițialele primului 
posesor: SI. 

— Cine este SI? întrebă Anna. 

— SI este Samuel Isakovitz, tatăl meu. Vocea lui Isherwood 


era înecată de lacrimi. Acest tablou a fost luat din galeria tatălui 
meu de pe rue de la Boétie din Paris de către nazişti, în iunie 
1940. 

— Eşti sigur? întrebă Anna. 

— Pun viaţa mea în joc. 

— Atunci, te rog să-l primeşti, împreună cu scuzele cele mai 
sincere ale familiei Rolfe. Îl sărută apoi pe obraz şi-i spuse: Îmi 
pare foarte rău, domnule Isherwood. 

Shamron îl privi pe Gabriel. 

— Ce-ar fi să mai discutăm încă o dată despre ce mi-ai spus? 

Au mers jos, în biroul lui Isherwood. Gabriel s-a aşezat la 
birou, dar Shamron străbătea încăperea ascultând din nou 
planul. 

— Şi ce să-i spun prim-ministrului? 

— Ascult-o pe Anna, nu-i spune nimic. 

— Şi dacă-mi explodează în faţă? 

— Nu se va întâmpla asta. 

— Lucrurile de genul ăsta întotdeauna îmi explodează în faţă, 
Gabriel, şi am cicatricele cu care să-ţi dovedesc. Şi tu la fel. 
Spune-mi ceva. Mi se pare sau păşeşti mai sprinten în seara 
asta? 

— Vrei să-mi pui o întrebare? 

— N-aş vrea să par lipsit de delicateţe. 

— Asta nu te-a oprit până acum. 

— Tu şi această femeie sunteţi mai mult decât parteneri în 
căutarea ucigaşului tatălui ei? Când nu primi decât tăcere la 
întrebarea sa, Shamron zâmbi şi scutură din cap. Îţi aminteşti ce 
mi-ai spus despre Anna Rolfe în Piazza Navona? 

— Ţi-am spus că, dacă am avea altă variantă, n-am folosi 
niciodată o femeie ca ea. 

— lar acum vrei s-o implici tot mai mult? 

— Se poate descurca. 

— Nu mă îndoiesc în privinţa ei dar tu, Gabriel, te poţi 
descurca? 

— N-aş fi sugerat asta, dacă n-aş fi simţit că pot. 

— Acum două săptămâni, a trebuit să te implor să cercetezi 
moartea lui Rolfe. lar acum vrei să declari război Elveţiei. 

— Rolfe voia ca acele tablouri să ajungă la noi. Cineva le-a 
luat, iar acum le vreau înapoi. 

— Dar motivaţia ta merge dincolo de aceste tablouri, Gabriel. 


Eu te-am transformat în ucigaş, dar în inima ta eşti restaurator. 
Cred că faci asta acum pentru că vrei s-o reabilitezi pe Anna 
Rolfe. Dacă asta este situaţia, atunci următoarea întrebare 
logică este asta: De ce vrea el s-o reabiliteze pe Anna Rolfe? ŞI 
există un singur răspuns logic. Are sentimente pentru această 
femeie. Shamron ezită. Şi asta este cea mai bună veste pe care 
am auzit-o după multă vreme. 

— Ţin la ea. 

— Dacă ţii la ea, o vei convinge să renunţe la concertul de la 
Veneţia. 

— Nu va anula spectacolul. 

— În acest caz, o vom folosi în favoarea noastră, poate. 

— Cum adică? 

— Am considerat întotdeauna că decepţia şi orientarea 
greşită sunt tacticile cele mai folositoare într-o situaţie ca asta. 
Las-o să concerteze. Asigură-te doar că amicul tău Keller nu-i 
transformă recitalul într-o experienţă de neuitat. 

— Acum ai redevenit acel Ari Shamron pe care-l cunosc şi-l 
iubesc. O foloseşti pe una dintre cele mai bune muziciene ale 
lumii ca pe o diversiune. 

— Ne folosim de cărţile pe care le avem. 

— Voi fi cu ea la Veneţia. Vreau pe cineva în care să am 
încredere să rezolve problemele de la Zurich. 

— Pe cine? 

— Pe Eli Lavon. 

— Dumnezeule, o reuniune a clasei din '72! Dacă aveam cu 
câţiva ani mai puţin, veneam şi eu. 

— Să nu ne lăsăm furaţi de evenimente. Oded şi Mordecai s- 
au descurcat bine la Paris. Şi pe ei îi vreau. 

— Văd în Oded o parte din mine. Shamron îşi ridică degetele 
sale boante de zidar. Are o strânsoare puternică. Dacă pune 
mâna pe omul ăsta, nu-i mai scapă. 


34 
ZURICH 


Eva insistase pentru apartamentul costisitor care dădea în 
Zurichsee, cu toate că nu şi-l puteau permite din salariul de 
angajat al guvernului al lui Gerhardt Peterson. În primii zece ani 
ai căsniciei lor reuşiseră să treacă peste lipsa de bani apelând la 
moştenirea ei. Acum, că banii se duseseră, era de datoria lui 
Gerhardt s-o ţină în continuare la nivelul la care considera ea că 
are dreptul. 

Apartamentul era cufundat în întuneric când, în cele din urmă, 
ajunse acasă. Când Peterson intră pe uşă, rottweillerul afabil al 
Evei îl atacă prin beznă şi-şi împinse capul ca o stâncă în rotula 
lui. 

— Jos, Schultzie! Destul, băiete. Jos! La naiba cu tine, 
Schultzie! 

Orbecăi de-a lungul peretelui şi aprinse lumina. Câinele îi 
lingea pantoful de piele întoarsă. 

— Gata, Schultzie. Pleacă acum. De-ajuns. 

Câinele dispăru lipăind pe marmură. Peterson şontâcăi spre 
dormitor, frecându-şi genunchiul. Eva era întinsă în pat şi avea 
în poală un roman cu coperte cartonate. La televizor se derula 
fără sonor un serial american poliţist. Purta un halat colorat din 
şifon. Părul îi era proaspăt coafat şi avea o brățară de aur la 
mâna stângă pe care Peterson n-o recunoscu. Banii pe care-i 
cheltuia Eva pe Bahnhofstrasse concurau fondurile îngropate 
dedesubtul acesteia. 

— Ce ai la genunchi? 

— M-a atacat câinele tău. 

— Nu te-a atacat. Te adoră. 

— Este prea afectuos. 

— Este bărbat, ca şi tine. Vrea aprobarea ta. Dacă i-ai acorda 
puţină atenţie din când în când, n-ar mai fi aşa de exuberant 
când vii acasă. 

— Asta ţi-a spus terapeutul lui? 

— Este o chestiune de bun-simţ, dragă. 

— N-am vrut niciodată câinele ăsta blestemat. E prea mare 
pentru apartamentul ăsta. 


— Mă simt în siguranţă cu el când eşti plecat. 

— Locul ăsta este ca o fortăreață. Nu poate intra nimeni aici. 
Eu sunt singura persoană pe care a atacat-o Schultzie vreodată. 

Eva îşi linse vârful arătătorului şi dădu pagina, încheind 
discuţia. La televizor, detectivii americani spărgeau uşa unui 
apartament dintr-o casă sărăcăcioasă. Când dădură buzna într-o 
încăpere, doi suspecți deschiseră focul cu arme automate. 
Poliţiştii au ripostat ucigând suspecţii. Atâta violență, se gândi 
Peterson. El purta rar armă şi nu trăsese niciodată în timpul 
misiunilor sale. 

— Ce făcea Bern? 

Peterson o minţise, ca să-şi acopere vizita la Otto Gessler. Se 
aşeză pe marginea patului şi-şi scoase pantofii. 

— Bern era ca întotdeauna. 

— Asta e bine. 

— Ce citeşti? 

— Nu ştiu. O povestire despre un bărbat şi o femeie. 

El se miră de ce-şi mai bătea capul. 

— Ce fac fetele? 

— Bine. 

— Şi Stefan? 

— M-a făcut să-i promit c-o să te duci în camera lui să-l săruţi 
de noapte bună. 

— Nu vreau să-l trezesc. 

— N-o să-l trezeşti. Doar du-te şi sărută-l pe creştet. 

— Şi dacă nu-l trezesc, care este diferenţa? Dimineaţă o să-i 
spun că l-am sărutat în timp ce dormea şi nici nu va şti. 

Eva îşi închise cartea şi-l privi pentru prima oară de când 
intrase pe uşă. 

— Arăţi oribil, Gerhardt. Cred că eşti mort de foame. Du-te şi 
fă-ţi ceva de mâncare. 

El se îndreptă spre bucătărie. Du-te şi fă-ți ceva de mâncare. 
Nu-şi mai amintea când se oferise Eva ultima dată să-i 
pregătească masa. Se aşteptase ca odată ce intimitatea sexuală 
dispăruse, să fie înlocuită de alte lucruri, cum ar fi plăcerea de a 
se bucura de o masă gătită în casă. Dar nu cu Eva. La început îi 
interzisese trupul ei; apoi, afecțiunea. Peterson era o insulă în 
propria sa casă. 

Deschise frigiderul şi răscoli printr-un morman de casolete pe 
jumătate goale, după ceva care nu se stricase sau care nu 


fusese acoperit de o barbă de mucegai. Într-o cutie pentru 
semipreparate  mânjită de grăsime dădu peste aur: o 
grămăjoară de tăiţei şi de şuncă. Pe raftul de jos, în spatele unui 
vas cu brânză verzuie ricotta, se ascundeau două ouă. Le bătu şi 
încălzi şunca în cuptorul cu microunde. Apoi îşi turnă un pahar 
foarte mare cu vin roşu şi se întoarse în dormitor. Eva îşi curăța 
unghiile de la picioare. 

Îşi împărţi hrana cu grijă, în aşa fel încât la fiecare înghiţitură 
de ou să aibă o bucată de şuncă. Evei i se părea enervant acest 
obicei al lui, ceea ce parţial era o explicaţie pentru faptul că îl 
avea în continuare. La televizor, şi mai multe crime. Amicii 
asasinilor ucişi răzbunau moartea camarazilor lor ucigând 
detectivii, încă o dovadă a teoriei circularităţii vieţii a lui Herr 
Gessler. 

— Stefan are mâine meci de fotbal. Eva suflă peste unghiile 
de la picioare. Ar vrea să vii şi tu. 

— Nu pot. S-a ivit ceva la birou. 

— Va fi dezamăgit. 

— Mă tem că nu pot face nimic. 

— Ce este aşa de important la birou de nu te poţi duce să vezi 
meciul de fotbal al propriului tău fiu? Şi, în plus, în ţara asta nu 
se întâmplă nimic important. 

Trebuie să aranjez moartea Annei Rolfe, se gândi el. Se 
întrebă cum ar reacţiona ea dacă ar fi spus asta cu voce tare. Se 
gândi s-o facă, numai ca să verifice dacă asculta vreun cuvânt 
din ce-i spunea el. 

Eva îşi termină unghiile de la picioare şi reveni la romanul pe 
care-l citea. Peterson aşeză farfuria goală şi tacâmurile pe 
noptieră şi stinse lumina. Imediat, Shultzie năvăli în încăpere, 
lovind mai întâi cu capul în uşă, şi începu să lingă rămăşiţele de 
ou şi de grăsime din preţioasa farfurie de porțelan a Evei, 
pictată manual. Peterson închise ochii. Eva îşi linse vârful 
degetului şi dădu pagina. 

— Ce făcea Bern? îl întrebă. 


35 
CORSICA 


Vestea că englezul era cam prost dispus făcu repede 
înconjurul micii văi. În ziua de târg el străbătu în linişte piaţa 
satului alegându-şi cam fără bucurie măslinele şi felurile de 
brânză. Serile şi le petrecea cu bătrânii, dar evita conversaţia şi 
nu se lăsa atras în jocul de boules, chiar şi atunci când onoarea 
îi era pusă la îndoială. Era atât de preocupat, că nici nu părea 
să-i observe pe băieţi, cu skateboardurile lor. 

Conducea şi mai sălbatic. Fusese văzut gonind pe drumul din 
vale în jeepul său uzat, la viteze fără precedent. O dată a fost 
forţat să se abată din drum, ca să-l ocolească pe acel ţap 
blestemat al lui don Casabianca, şi a ajuns într-un şanţ de pe 
marginea drumului. În momentul acela a intervenit Anton Orsati. 
l-a povestit englezului despre o dispută infamă dintre două 
clanuri rivale, asupra morţii accidentale a unui câine de 
vânătoare. Au murit patru oameni înainte de a se face pace - 
doi dintre ei de mâna tadaunaghiului lui Orsati. Se întâmplase 
cu o sută de ani în urmă, dar Orsati a subliniat că lecţiile acelea 
erau relevante şi astăzi. Îndemânarea lui de a se folosi de istoria 
Corsicii funcţionă perfect, aşa cum ştia că se va întâmpla. In 
dimineaţa următoare englezul trecu pe la Casabianca, ducându-i 
o bucată mare de şuncă şi scuzându-se că-i speriase ţapul. 
După aceea, conduse vizibil mai încet. 

Cu toate acestea, ceva era în neregulă. Câţiva bărbaţi din 
piaţă erau atât de îngrijoraţi, încât o vizitară pe signaaora. 

— N-a fost pe aici de câtva timp. Dar când va veni, puteţi fi 
siguri că nu vă voi destăinui secretele lui, măgarilor. Casa asta 
este ca un confesional. Plecaţi acum! Şi i-a alungat cu măturoiul. 

Numai don Orsati ştia de ce era supărat englezul. Era din 
cauza misiunii de la Lyon: profesorul elveţian numit Emil Jacobi. 
Ceva din acea crimă îi lăsase englezului conştiinţa încărcată. 
Don Orsati s-a oferit să-i aducă englezului o fată, o italiancă 
frumoasă pe care a cunoscut-o la San Remo, dar englezul l-a 
refuzat. 

La trei zile după întoarcerea englezului de la Lyon, don Orsati 
l-a invitat la masă. Au mâncat într-un restaurant de lângă piaţă 


şi după aceea s-au plimbat la braţ pe străzile înguste ale 
oraşului întunecat. În două rânduri au apărut săteni din întuneric 
şi tot de două ori au apucat-o brusc în direcţia opusă. Toţi ştiau 
că atunci când don Orsati discuta în particular cu englezul, era 
mai bine să dispară. Atunci i-a vorbit don Orsati de misiunea de 
la Veneţia. 

— Dacă vrei să trimit pe vreunul din ceilalţi băieţi... 

— Nu, a răspuns repede englezul. O fac eu. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

— Speram să spui asta. Niciunul din ceilalţi nu este capabil de 
o asemenea misiune. In plus, cred c-o să-ţi facă plăcere. Munca 
noastră în Veneţia are o tradiţie îndelungată. Sunt convins că te 
vei simţi inspirat de cadru. 

— Sunt sigur că ai dreptate. 

— Am acolo un amic pe care-l cheamă Rossetti. Îţi va da tot 
ajutorul de care ai nevoie. 

— Ai dosarele? 

Numai un bărbat aşa de influent ca Anton Orsati putea să lase 
dosarele a doi oameni pe care plănuise să-i ucidă pe scaunul din 
faţă al unei maşini, dar aşa era viaţa în satul corsican. Englezul 
le citi la lumina felinarului din piaţă. Când deschise al doilea 
dosar, o umbră de recunoaştere licări în ochii lui, încât până şi 
Orsati o observă. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Îl cunosc pe bărbatul ăsta - din alt caz. 

— E vreo problemă? 

El închise dosarul. 

— Niciuna. 


Englezul rămase treaz până târziu, ascultând caseta pe care o 
luase din apartamentul profesorului din Lyon. Apoi citi teancul 
de articole decupate din ziar şi ferparele pe care le colecţionase 
rătăcind pe website-urile ziarelor de pe internet, după care 
ajunse la dosarele pe care abia i le dăduse Anton Orsati. Dormi 
câteva ore, iar apoi, înainte de ivirea zorilor, îşi puse schimburi 
pentru noapte într-o sacoşă mică de mână, o băgă în 
portbagajul jeepului şi porni în sat. 

Parcă pe o stradă îngustă de lângă biserică şi se îndreptă spre 
casa unde locuia signadora. Când bătu încet la uşă, femeia 


ridică obloanele de la ferestrele etajului al doilea şi se uită în jos 
la el, ca o gorgonă. 

— Am simţit că tu eşti. A început să sufle scirocco. Aduce 
praful şi spiritele rele. 

— Care dintre ele sunt eu? 

— Pot să-l văd pe occhju de aici. Aşteaptă, copile. Vin imediat. 

Englezul fumă o ţigară, aşteptând ca bătrâna să se îmbrace şi 
să coboare. Veni la uşă într-o rochie neagră, obişnuită, de 
văduvă şi-l trase înăuntru, apucându-l de încheietura mâinii, de 
parcă s-ar fi temut că sunt animale sălbatice în jur. Se aşezară 
faţă în faţă la masa de lemn. El îşi termină ţigara, în timp ce 
bătrânele îi aduseră ei ulei şi apă. 

— Trei picături, deşi sunt sigură că ştiu deja răspunsul. 

El îşi vâri degetul în ulei şi lăsă trei picături să cadă în apă. 
Când uleiul se împrăştie, bătrâna începu rutina ei de 
binecuvântări şi rugăciuni. Când el repetă testul, uleiul se 
concentră într-o singură pată, plutind la suprafaţa apei. Asta o 
mulţumi pe bătrână. 

— E un şiretlic la vedere, zise englezul. 

— Nu e un şiretlic. Tu, mai mult ca oricine, ar trebui să ştii 
asta. 

— N-am vrut să fiu nepoliticos. 

— Ştiu. Cu toate că nu eşti corsican prin naştere, ai sufletul 
unuia. Eşti un credincios adevărat. Vrei să bei ceva înainte de 
plecare? Puțin vin, poate? 

— E şase dimineaţa. 

Femeia ridică din cap, de parcă ar fi vrut să spună Si ce dacă? 

— Ar trebui să fii acasă, în pat, zise ea. Apoi adăugă: Cu o 
femeie. Dar nu curvele pe care ţi le aduce don Orsati. O femeie 
adevărată, care să-ţi dăruiască şi copii şi care să aibă grijă de 
tine. 

— Femeile lui don Orsati sunt singurele care mă acceptă. 

— Crezi că o femeie simplă nu te vrea pentru că eşti un 
taddunaghiu? 

Englezul îşi strânse braţele la piept. 

— Vreau să-ţi povestesc ceva. 

El deschise gura să obiecteze, dar femeia se ridică înainte ca 
el să poată articula un sunet şi se îndreptă cu greu spre 
bucătărie după vin. Sticla era verde închis şi fără etichetă. Mâna 
îi tremură când turnă în două pahare. 


— Soţul meu a fost un meşter foarte îndemânatic, zise 
signadora. A fost pietrar şi zidar. Uneori lucra pentru don Tomasi 
din valea vecină. Ai auzit de clanul Tomasi? 

Englezul încuviinţă, sorbind din vin. Încă mai erau cunoscuţi 
ca oameni care făceau necazuri. 

— Don Tomasi l-a angajat pe soţul meu să-i ridice un zid în 
jurul grădinii. A ieşit ceva frumos, te asigur, dar don Tomasi i-a 
găsit defecte şi a refuzat să-i plătească soţului meu pentru 
muncă. S-au certat violent şi don Tomasi a ordonat unei perechi 
de pistolari de-ai lui să-l scoată pe soţul meu de pe proprietatea 
sa. Este încă acolo, apropo. 

— Zidul din jurul grădinii? 

— Exact! Femeia bău o gură de vin şi se îmbărbătă pentru 
restul povestirii. Soţul meu a fost un muncitor bun, dar un om 
foarte blând. Un miel. Cunoşti cuvântul? 

— Un miel. 

Signadora încuviinţă. 

— Nu era genul de bărbat care să lupte cu pumnii sau cu 
cuțitul. S-a răspândit imediat vestea despre felul cum l-a tratat 
don Tomasi. Soţul meu a ajuns de râsul satului. La două nopţi 
după incident a fost atras într-o bătaie în piaţă. A fost înjunghiat 
în abdomen şi a murit. 

Ceva luci în ochii bătrânei. Furie. Ură. 

— Evident, se cerea răzbunarea sângelui, zise ea calm. Dar pe 
cine? Idiotul care mi-a omorât bărbatul în piaţă? Nu el a fost cu 
adevărat răspunzător de moartea lui. Don Tomasi avea mâinile 
pătate de sânge. Dar cum puteam eu să-l omor pe don Tomasi? 
Locuia într-o casă mare din vârful dealului, înconjurată de câini 
puternici şi oameni înarmaţi. Nu aveam cum să-l omor! Aşa că 
m-am dus la tatăl lui Anton Orsati şi am angajat un taddunaghiu 
s-o facă pentru mine. M-a costat toţi banii pe care-i aveam, dar 
a meritat. Taddunaghiul s-a strecurat prin sistemul de apărare al 
lui don Tomasi şi i-a spintecat gâtul în somn - l-a omorât ca pe 
un porc ce era. S-a făcut dreptate. 

Femeia se întinse peste masă şi-şi aşeză mâna peste mâna 
lui. 

— Uneori, Christopher, un taddunaghiu poate face lucruri 
bune. Alteori, mult rău. Uneori poate împărţi dreptatea, dar şi 
răzbunarea. Aminteşte-ţi ce ţi-am spus. 

— Îmi voi aminti, zise el. 


Îi dădu un teanc gros de bani. Fără să se uite la el, bătrâna îi 
spuse: 

— E prea mult. Întotdeauna e prea mult. 

— Tu îmi dai linişte. Liniştea este nepreţuită. 

Se ridică să plece, dar ea îl apucă de mână cu o putere 
surprinzătoare. 

— Stai cu mine cât îmi beau vinul. Ştii, încă îi simt lipsa soţului 
meu. Chiar după atâţia ani. 

Şi astfel el stătu acolo, urmărind flacăra lumânării ce tremura 
peste ridurile de pe faţa ei, în timp ce ea-şi termină vinul. Apoi, 
ochii i se închiseră şi bărbia îi căzu în piept. 

Englezul o duse sus şi o aşeză cu grijă pe pat. Ea se trezi 
pentru puţin timp. Ridică mâna şi pipăi talismanul atârnat de 
gâtul lui: mâna de coral roşu. Apoi îi atinse faţa şi adormi la loc. 

El cobori şi urcă în jeepul său, apoi se duse la Calvi şi se urcă 
pe primul feribot spre Marsilia. Acolo luă maşina pe care i-o 
lăsase Orsati pe malul mării şi plecă la Veneţia. 


36 
VENEŢIA 


Presa italiană deveni foarte activă. Apăru o avalanşă de 
speculaţii privind piesele pe care le va interpreta Anna Rolfe. Va 
încerca piesa ei de căpătâi, sonata demonică a lui Giuseppe 
Tartini, Trilul Diavolului? Sigur, au presupus muzicienii, doamna 
Rolfe nu va încerca o compoziţie atât de dificilă după ce a stat 
atât de mult timp departe de scenă. 

S-au făcut apeluri pentru mutarea recitalului într-o locaţie mai 
mare. Recitalul era programat în sala de sus a Scuola Grande di 
San Rocco, o sală cu doar şase sute de locuri şi goana pentru 
bilete s-a intensificat, transformându-se într-un fel de meci de 
rugby în rândul venețienilor cu stare. Zaccaria Cordoni, 
organizatorul recitalului, a refuzat să schimbe locaţia, dar în 
efortul său de a-şi păstra renumele bun în Veneţia, a dat vina cu 
abilitate pe Anna Rolfe. Doamna Rolfe solicitase o locaţie de 
mici dimensiuni, le-a spus el, iar el era doar un executant al 
solicitărilor artistei. Un ziar de orientare socialistă a tipărit un 
editorial isteric, afirmând că încă o dată muzica fusese 
acaparată de clasa bogătaşilor. îndemna la demonstraţii în afara 
San Rocco-ului în noaptea concertului. Fiona Richardson, 
agentul şi managerul Annei Rolfe, a dat o declaraţie la Londra, 
promițând că sumele considerabile ce vor fi încasate pentru 
apariţia doamnei Rolfe vor fi donate pentru întreţinerea scuo/e; 
şi a minunatelor sale opere de artă. Toată Veneţia a răsuflat 
uşurată la acest gest şi controversele s-au retras tot mai mult, 
ca refluxul. 

S-au făcut speculaţii şi asupra locului în care va locui Anna 
Rolfe în Veneţia. Gazzettino a scris că hotelul Monaco & Canal 
Grande şi Gritti Palace s-au angrenat într-o luptă titanică de a o 
atrage, în timp ce Nuova Venezia a sugerat că doamna Rolfe va 
evita agitația dintr-un hotel, acceptând invitaţia de a locui într- 
un palazzo privat. După cum s-a dovedit, niciunul din ziare n-a 
avut dreptate, pentru că într-o după-amiază ploioasă de vineri, 
cu o zi înaintea recitalului, Anna şi Gabriel au sosit cu o barcă- 
taxi la cheiul privat al Luna Hotel Baglioni, o locaţie liniştită de 
pe Calle dell'Ascensione, nu departe de nebunia turistică din 


Piazza San Marco. 

Anna apăru pentru foarte scurt timp la recepţie şi fu 
întâmpinată de şeful de personal al hotelului, îmbrăcat la patru 
ace. L-a prezentat pe Gabriel drept domnul Michel Dumont, 
prieten şi asistent personal. Parcă pentru a-şi întări această 
imagine, Gabriel s-a făcut remarcat cărându-i cele două viori în 
hol. Într-o engleză cu accent franțuzesc, el a reafirmat dorinţa 
doamnei Rolfe de a avea intimitate totală. Recepţionerul, un om 
stilat numit signore Brunetti, l-a asigurat că prezenţa doamnei 
Rolfe în hotel va fi secretul cel mai bine păzit din Veneţia. 
Gabriel i-a mulţumit călduros şi a semnat în registru. 

— Doamna Rolfe va sta în apartamentul Giorgione, de la 
etajul cinci. Este unul din cele mai bune apartamente ale 
noastre. Camera dumneavoastră este alături. Băânuiesc că 
aceste aranjamente vă satisfac. 

— Da, mulţumesc. 

— Permiteţi-mi să vă escortez personal pe dumneavoastră şi 
pe doamna Rolfe până la apartamente. 

— Nu este necesar. 

— Aveţi nevoie de ajutor pentru bagaje, domnule Dumont? 

— Nu, mă pot descurca, mulţumesc. 

— Cum doriţi, zise signore Brunetti şi recepţionerul îi înmână 
trist cheile. 


În laguna interioară formată de sestieri San Marco se află 
micul sediu al Rossetti & Rossetti Fine Jewelry, specializat în 
antichităţi şi unicate. Ca majoritatea negustorilor venețieni, 
signore Rossetti închide la ora unu în fiecare zi pentru masa de 
prânz şi redeschide la ora patru, la timp pentru vânzările de 
seară. Conştient de acest lucru, englezul apăsă pe soneria de 
siguranţă la unu fără cinci şi aşteptă ca Rossetti să-i deschidă. 

Era un magazin mic, nu mai mare decât bucătăria din vila 
englezului din Corsica. Intrând pe uşă, a văzut imediat o tejghea 
de sticlă de forma unei potcoave de cal. Când uşa s-a închis în 
urma lui, iar mecanismul de blocare a revenit la loc, englezul a 
avut senzaţia că este închis sub o boltă de cristal. Şi-a descheiat 
mantaua de ploaie, aşezându-şi servieta pe podeaua de lemn 
lustruit. 

Signore Aldo Rossetti stătea nemişcat ca un majordom în 
spatele tejghelei, îmbrăcat într-un costum la două rânduri, 


călcat cu grijă, şi cravată sobră de bancher. O pereche de 
ochelari de citit cu ramă de aur atârna pe vârful nasului său 
regal. În spatele lui se afla un dulap înalt, de lemn vopsit, cu 
sertare puţin adânci şi mânere mici de alamă. Judecând după 
aerul lui intransigent, caseta putea conţine documente secrete 
pe care jurase să le protejeze cu orice preţ. Tăcerea profundă 
din încăpere era întreruptă doar de ticăitul unui ceas vechi. 
Rossetti dădu trist mâna cu englezul, de parcă vizitatorul său 
venise să-şi mărturisească păcate de neiertat. 

— Tocmai plecam la masă, a spus Rossetti şi, în momentul 
acela, parcă pentru a sublinia aceste cuvinte, ceasul vechi de pe 
peretele din spatele lui bătu ora unu. 

— Nu va dura mult. Sunt aici să iau pecetea pentru signore 
Bull. 

— Pecetea? 

— Exact. 

— Pentru signore Bull? 

— Bănuiesc că v-a spus că vin. 

Rossetti îşi lăsă capul pe spate şi îl privi pe englez de parcă ar 
îi fost un obiect de valoare şi provenienţă îndoielnice. Satisfăcut, 
îşi lăsă capul în jos şi ieşi din spatele tejghelei ca să întoarcă 
semnul de la fereastră pe care scria Deschis pe partea pe care 
era trecut Închis. 


Sus, se afla un mic birou privat. Rossetti s-a aşezat la birou şi 
l-a invitat pe englez să ia loc într-un fotoliu mic de lângă 
fereastră. 

— Am primit un telefon cu puţin timp în urmă de la un hamal 
de la Luna Hotel Baglioni, a spus Rossetti. Violonista şi prietenul 
ei tocmai s-au cazat acolo. Cunoşti Baglioni? 

Englezul scutură din cap. 

Ca majoritatea venețienilor, Rossetti avea la îndemână o 
hartă a oraşului, măcar pentru a-i acorda asistenţă unui turist 
străin pierdut fără speranţă prin aleile labirintice. Harta lui 
Rossetti arăta de parcă fusese cumpărată pe timpul ultimului 
doge: cu colţurile rupte, zdrenţuită, lipită cu bandă adezivă de-a 
lungul cusăturilor dezlipite, atât de veche încât se decolorase 
complet. A întins-o pe birou, netezind-o cu ambele mâini, de 
parcă ar fi arătat locaţia unei comori îngropate. 

— Luna Hotel Baglioni este aici - o bătaie pe hartă cu vârful 


delicatului său arătător -, pe Calle dell' Ascensione, la câţiva 
paşi de staţia vaporetto-ului de la San Marco. Calle dell 
Ascensione este foarte îngustă, nu mai mare decât strada asta. 
Există un doc privat în Rio della Zecca. l|ţi va fi imposibil să 
supraveghezi atât faţa, cât şi spatele hotelului de unul singur. 

Englezul se aplecă peste hartă, pentru a privi mai de aproape. 

— Ai vreo idee? 

— Poate că mi-aş putea folosi resursele ca s-o supraveghez pe 
violonistă. Dacă face vreo mişcare, te anunţ. 

— Aveţi pe cineva în hotel? 

Rossetti ridică o sprânceană şi-şi cobori capul, un gest neutru, 
nici afirmativ, nici negativ, care spunea că nu mai doreşte să 
discute. 

— Presupun că va fi un onorariu suplimentar pentru acest 
serviciu? 

— Pentru don Orsati? Va fi plăcerea mea. 

— Spune-mi cum va funcţiona. 

— Există locuri în preajma hotelului unde poţi aştepta, fără a 
atrage atenţia asupra ta. Piazza San Marco, desigur. Cafenelele 
de pe Calle Marzo. Fondamenta delle Farine, care dă spre canal. 
Rossetti marcă fiecare locaţie lovind încet harta cu degetul. 
Presupun că ai telefon mobil. 

Englezul se bătu peste buzunarul jachetei. 

— Dă-mi numărul şi stai prin preajma hotelului. Când se 
mişcă, te va suna cineva. 

Nu avea mare tragere de inimă să intre într-un parteneriat cu 
Rossetti, dar din nefericire italianul avea dreptate. Nu avea cum 
să ţină hotelul sub observaţie de unul singur. li spuse numărul 
de telefon şi Rossetti îl notă. 

— Desigur, există şi posibilitatea ca violonista să rămână în 
hotel până la spectacolul de la San Rocco, spuse Rossetti. Dacă 
este aşa, nu vei avea altă posibilitate decât să-ţi îndeplineşti 
sarcina acolo. 

— Ai bilet? 

Rossetti scoase biletul din sertarul de sus şi îl aşeză cu grijă 
pe birou. Apoi, folosindu-şi arătătorul şi degetul mare de la 
fiecare mână, îl împinse uşor. Englezul luă biletul şi-l întoarse. 
Rossetti se uită pe fereastră, în timp ce clientul său verifică 
marfa, convins c-o va găsi satisfăcătoare. 

— Este adevărat? Nu e fals? 


— O, da, foarte adevărat, te asigur. Şi este destul de greu de 
procurat. De fapt, am fost tentat să-l păstrez pentru mine. Vezi, 
am fost întotdeauna fanul doamnei Rolfe. Atâta pasiune. Păcat 
că trebuie să... Rossetti se opri. Cunoşti San Rocco? 

Englezul îşi vări biletul în buzunar şi scutură din cap. Rossetti 
reveni la harta sa. 

— Scuola Grande di San Rocco se află aici, peste Canal 
Grande, în sestiere San Polo e Santa Croce, la sud de biserica 
Frari. San Rocco a fost patronul celor care se îmbolnăveau de 
boli contagioase şi scuola a fost ridicată la început ca o instituţie 
de caritate pentru bolnavi. Construcţia a fost finanțată prin 
donaţii de la venețienii înstăriți, care credeau că pot evita 
Moartea Neagră dăruind scuol/ei bani. 

Chiar dacă asasinului nu i se părea câtuşi de puţin interesantă 
această mostră de istorie venețiană, nu lăsă să se vadă. 
Neabătut, micul bijutier italian îşi uni degetele ca o clopotniţă de 
biserică şi-şi continuă prelegerea. 

— Scuola are două nivele principale, sala de la parter şi cea 
de sus. In 1564, lui Tintoretto i s-a încredinţat decorarea 
pereţilor şi a tavanului. l-a luat douăzeci şi trei de ani ca să 
termine. Făcu o pauză ca să chibzuiască la asta, apoi adăugă: Îți 
poţi imagina câtă răbdare a avut? Nu mi-ar plăcea să mă 
confrunt cu un astfel de om. i 

— Unde va avea loc concertul? In sala de la parter sau de la 
etaj? 

— De la etaj, desigur. Se ajunge acolo pe o scară largă de 
marmură proiectată şi construită de Scarpagnino. Pereții sunt 
decoraţi cu picturi care ilustrează Moartea Neagră. Sunt 
impresionante. 

— Şi dacă sunt forţat să-mi îndeplinesc misiunea în sala de 
sus? 

Rossetti îşi duse clopotniţa la gură şi rosti o rugăciune în 
tăcere. 

— Dacă nu ai de ales, atunci nu vei avea probleme să cobori 
scara şi să ieşi pe intrarea din faţă. De acolo, poţi să dispari pe 
aleile din San Polo şi nu te va găsi nimeni. Se opri un moment, 
apoi spuse: Dar ca venețian, te implor să găseşti altă cale. Ar fi 
o tragedie dacă ai distruge vreun Tintoretto. 

— Vorbeşte-mi despre zona din jurul lui San Rocco. 

— Biserica şi scuola se află într-o piaţă mică. În spatele lor se 


află un canal, Rio della Frescada, cel care oferă acces la ambele 
clădiri. Doamna Rolfe are doar două posibilităţi să ajungă la San 
Rocco în noaptea concertului: pe jos sau cu o barcă-taxi. Dacă 
vine pe jos, va fi expusă pentru o perioadă lungă de timp. Va 
trebui să şi traverseze Canal Grande la un moment dat, cu 
vaporetto sau cu traghetto. 

— Poate să traverseze pe pod? 

Rossetti se gândi atent la această întrebare. 

— Presupun c-ar putea să traverseze pe podul Rialto sau pe 
podul Accademia, dar asta îi va lungi cu mult călătoria. Dacă aş 
paria, aş spune că miss Rolfe va veni cu o barcă-taxi de la docul 
hotelului direct la San Rocco. 

— Şi dacă vine astfel? 

— Rio della Frescada este un canal foarte îngust. Există patru 
poduri între intrarea pe Canal Grande şi docul de la San Rocco. 
Vei avea multe ocazii acolo. Aşa cum le place americanilor să 
spună, ar fi ca şi cum ai împuşca un peşte într-un butoi. 

Englezul îi aruncă italianului o privire care spunea că nicio 
astfel de sarcină nu poate fi descrisă cu atâta cruzime, în special 
când ţinta este sub protecţie profesionistă. 

— Don Orsati mi-a spus c-o să ai nevoie de armă. Un pistol şi 
poate altceva cu o putere de foc mai mare în cazul în care 
evenimentele nu decurg conform planului. 

Rossetti se ridică şi se îndreptă spre o cutie veche. Umblă la 
mecanismul acesteia, apoi deschise o uşă grea. Scoase o 
casetă, o puse pe birou şi se aşeză din nou. Deschizând 
servieta, scoase două arme, fiecare înfăşată în bucăţi de fetru, 
şi le puse pe birou. O desfăcu pe prima şi i-o întinse: un 
Tanfoglio S, model de nouă milimetri cu ţeava negru-lignit şi 
mâner din lemn de nuc. Mirosea a ulei de curăţat puşca. 
Asasinul trase piedica, simțind greutatea şi echilibrul armei, şi 
se uită de-a lungul patului prin cătare. 

— Are încărcător de cincisprezece şi ţeava mai lungă îl face 
foarte precis, a spus Rossetti. Locul tău la concert este în 
penultimul rând. Asta a fost cel mai bun pe care l-am putut găsi. 
Dar chiar şi de acolo, un om cu instruirea ta n-ar trebui să aibă 
probleme să tragă cu un Tanfoglio. 

— Îl iau. Şi încă un încărcător. 

— Desigur. 

— Şi al doilea pistol? 


Rossetti îl desfăcu şi i-l întinse asasinului. Era un pistol- 
mitralieră austriac. Englezul luă arma şi o privi cu atenţie. 

— Am solicitat în mod special un Heckler & Koch MP Five, 
spuse englezul. 

— Ştiu, dar n-am putut face rost de unul într-un timp aşa de 
scurt. Sunt sigur că-ţi va plăcea Steyr-Mannlicher. Nu cântăreşte 
mult şi este uşor de ascuns, în plus, este o ultimă soluţie. 

— Presupun că va trebui să mă descurc. 

— Ţineai în mod special la Heckler & Koch? 

Aşa era, englezul prefera un Heckler & Koch. Era arma pe 
care o folosise pe când era în SAS, dar nu avea de gând să-i 
împărtăşească această informaţie lui Rossetti. Infăşură ambele 
arme în ambalajele originale de fetru şi le puse cu atenţie în 
servieta sa, împreună cu încărcătorul suplimentar şi cutiile cu 
muniţie. 

— O să mai ai nevoie de ceva? 

Când asasinul scutură din cap, Rossetti îşi apropie creionul de 
un teanc de hârtie de scris şi începu să calculeze: armele, biletul 
pentru spectacol, servicii personale. Ajungând la un total în lire, 
i-l împinse peste masă, ca să-l vadă asasinul. Acesta se uită la 
nota de plată, apoi la Rossetti. 

— Te deranjează dacă plătesc în dolari? 

Rossetti zâmbi şi transformă suma în dolari la rata de schimb 
din acea zi. Englezul numără suma în bancnote aspre de 
cincizeci de dolari şi adăugă cinci sute ca bacşiş. Signore 
Rossetti ridică din umăr ca şi cum ar fi vrut să spună că nu era 
nevoie de bacşiş, dar asasinul insistă şi Rossetti îşi strecură 
discret banii în buzunar. 

După ce coborâră, englezul şi Rossetti plecară împreună, 
Rossetti încuind uşa după ei. Îi întâmpină un torent de ploaie, 
adevărate perdele de apă ce răpăiau pe mica alee şi se 
prelingeau apoi ca un râu de munte umflat spre scurgerea de 
apă. ltalianul îşi trăsese o pereche de cizme de cauciuc până la 
genunchi; englezul nu avu de ales, sări şi ţopăi prin băltoace cu 
pantofii săi de piele întoarsă. Asta îl amuză pe bijutierul 
venețian. 

— Eşti prima oară la Veneția? 

— Mă tem că da. 

— Aşa este zilnic în ultima săptămână şi totuşi vin turişti. 
Avem nevoie de ei, Dumnezeu ştie că n-aş avea o afacere fără 


ei, dar uneori chiar şi pe mine mă obosesc. 

La staţia de vaporetto îşi dădură mâna. 

— Trebuie să spun că este o afacere care-mi displace total, 
dar presupun că trebuie să faci slujba pentru care eşti plătit. O 
violonistă - şi-şi ridică mâinile într-un gest tipic italian - o 
violonistă poate fi înlocuită. Dar un Tintoretto... un Tintoretto 
este de neînlocuit. Te rog, nu mi-aş ierta-o niciodată dacă aş 
avea vreun rol în distrugerea lor. 

— Te asigur, signore Rossetti, că voi face toate eforturile ca 
să evit una ca asta. 

ltalianul zâmbi. 

— Sunt sigur că le vei face. În plus, ţi-ai putea imagina ce 
blestem ar cădea pe cel care ar trage un glonţ în Mântuitor sau 
în Fecioară? 

Micul bijutier îşi făcu semnul crucii, apoi se întoarse şi se topi 
pe alee. 


37 
VENEŢIA 


În acea după-amiază, echipa lui Gabriel s-a adunat în camera 
de zi a apartamentului Annei Rolfe. Veniseră la Veneţia pe rute 
diferite, cu paşapoarte aparţinând unor ţări diferite, sub diferite 
acoperiri. In conformitate cu doctrina Biroului, treceau drept 
cupluri. Operaţiunea fusese concepută şi pusă în mişcare în 
asemenea grabă, încât nici nu i se dăduse un nume de cod 
adecvat. Apartamentul Annei era numit Giorgione şi din acel 
moment unitatea de luptă a lui Gabriel împrumută acest nume. 

Erau Shimon şi Ilana. Pozau într-un cuplu de francezi proaspăt 
căsătoriţi, sosiți la Veneţia de pe Coasta de Azur. Aveau ochii 
negri şi pielea măslinie, cam aceeaşi statură şi apropiaţi ca 
frumuseţe. Se instruiseră împreună la Academie, dar relaţia lor 
s-a tensionat când Ilana s-a dovedit mai bună ca Shimon la tras 
cu pistolul şi i-a rupt clavicula în timpul unor antrenamente pe 
rogojinile cu spumă de cauciuc din sala de gimnastică. 

Apoi, Yitzhak şi Moshe. Incercând să se acomodeze cu 
realităţile sistemului de relaţii din lumea modernă, pozau drept 
un cuplu gay din Notting Hill, chiar dacă amândoi erau exact 
opusul, mai ales Yitzhak. 

Mai era Deborah, din baza Ottawa. Gabriel lucrase cu ea la 
operaţiunea Tariq şi fusese atât de impresionat de 
performanţele ei, încât insistase ca ea să facă parte din echipa 
de la Veneţia. Shamron fusese împotrivă la început, dar când 
Gabriel rămăsese pe poziţii, o urcase în primul avion de la 
Ottawa şi inventaseră o minciună pentru şeful ei de bază. 

Lângă ea, cu picioarele atârnându-i sugestiv peste braţul 
canapelei, se afla Jonathan. Taciturn şi plictisit, avea aerul unui 
om care aşteaptă în sala unui doctor pentru un control medical 
de rutină de care nu are nevoie. Era o versiune mai tânără a lui 
Gabriel - Gabriel înainte de Viena, poate. „la omorul în serios, îi 
spusese Shamron. Dar nu ucide de plăcere. Are conştiinţă, ca şi 
tine. Când se termină totul şi toţi sunt în siguranţă, el va găsi un 
loc liniştit în toaletă, unde să-şi verse maţele.“ Gabriel considera 
că acest fel de a fi al lui Jonathan îi dădea un sentiment de 
siguranţă, aşa cum ştia şi Shamron că va fi. 


Această întrunire dură o oră şi cincisprezece minute, deşi 
Gabriel nu ştia de ce a remarcat asta. Preferase să ţină 
întrunirea acelei zile în Castello, acel sestiere, care se afla la est 
de Bazilica San Marco şi Palatul Dogilor. Locuise în Castello în 
timpul uceniciei şi cunoştea bine străzile întortocheate. Folosind 
creionul hotelului drept indicator, alcătui traseul şi adaptă 
mişcările echipei. 

Pentru a-şi acoperi vocea în timp ce le dădea instrucţiuni, 
puse dansurile germane ale lui Mozart. Asta păru să-i strice şi 
mai mult dispoziţia lui Jonathan. El ponegrea tot ce era german. 
Intr-adevăr, singurii pe care-i ura mai mult ca pe nemti erau 
elveţienii. În timpul războiului, bunicul lui încercase să-şi 
păstreze banii şi proprietăţile încredinţându-le unui bancher 
elveţian. Cincizeci de ani mai târziu, Jonathan încercase să 
obţină acces la cont, dar i s-a spus de către un funcţionar că 
banca are nevoie mai întâi de o dovadă că bunicul lui Jonathan 
este mort cu adevărat. Jonathan i-a explicat că bunicul lui fusese 
ucis la Treblinka - cu gaz produs de o societate chimică 
elveţiană - şi fusese tentat să spună că naziştii, chiar dacă 
fuseseră pedanti în privinţa actelor, nu fuseseră destul de atenţi 
să redacteze şi un certificat de deces. „Scuze, spusese 
funcţionarul. Fără certificat de deces, nu aveţi acces la bani.“ 

Când Gabriel îşi termină instrucţiunile, deschise o valiză mare 
de oţel inoxidabil şi dădu fiecărui membru un telefon mobil 
securizat şi un pistol Beretta de nouă milimetri. Când armele 
dispărură din nou, urcă la etaj, o luă pe Anna din dormitor şi o 
aduse jos ca să cunoască echipa Giorgione. Shimon şi Ilana se 
ridicară şi aplaudară încet. Intrând în rolul pe care-l aveau, 
Yitzhak şi Moshe comentară croiala modernă a cizmelor ei de 
piele. Deborah o privi cu gelozie. Numai Jonathan părea să nu 
fie interesat de ea, dar Jonathan trebuia iertat, pentru că avea 
ochi numai pentru asasinul cunoscut sub numele de englezul. 


Zece minute mai târziu, Gabriel şi Anna păşeau pe Calle dell’ 
Ascensione. Ceilalţi membri ai echipei plecaseră înaintea lor şi-şi 
ocupaseră poziţiile - Jonathan la staţia de vaporetto San Marco, 
Shimon şi Ilana să se uite după pantofi în vitrinele magazinelor 
de pe Calle Frezzeria, Yitzhak şi Moshe la o masă în Caffe Quadri 
din Piazza San Marco. Deborah, cea mai tânără din grup, primise 
o misiune de neinvidiat, să hrănească cu grăunţe porumbeii din 


umbra turnului campanilei. Cu o răbdare admirabilă, le permitea 
păsărilor să se urce pe umerii ei şi să i se aşeze pe cap. Găsi 
chiar şi un carabiniere chipeş să-i facă fotografii cu un aparat de 
unică folosinţă, cumpărat de la un chioşc din mijlocul pieţei. 

Când Gabriel şi Anna intrară în piaţă burniţa slab, ca o ceaţă a 
unui ventilator de cameră. Prognoza meteo anunţase vreme mai 
urâtă în următoarele două zile şi existau temeri de o acqua alta 
puternică. Echipe de muncitori ridicau o reţea de podeţe de 
scânduri, pentru ca afacerea turistică să continue când mareea 
din lagună va transforma San Marco într-un lac de mică 
adâncime. 

Anna îmbrăcase o scurtă matlasată, destul de groasă ca să 
ascundă vesta de protecţie de dedesubt. Işi ridicase gluga şi 
purta ochelari de soare, chiar dacă era o după-amiază 
mohorâtă. Gabriel era vag conştient că Jonathan se afla pe 
urmele sale, cu un ghid turistic deschis în mâini, scrutând piaţa. 
Se uită la stânga sa şi-i văzu pe Shimon şi pe llana care se 
plimbau pe sub arcade. Sute de mese pentru cafea se aliniau 
până departe, ca rândurile soldaţilor la o paradă. Bazilica plutea 
între ele, cu domurile mari gravate pe cerul plumburiu. 

Anna îşi trecu mâna pe sub braţul lui Gabriel. A fost un gest 
întru totul spontan, nici prea intim, nici prea detaşat. Puteau fi 
prieteni sau colegi de breaslă; puteau foarte bine să fi terminat 
de făcut dragoste. Nimeni nu putea spune ce simţea ea din felul 
în care-l atingea. Numai Gabriel putea s-o facă, şi asta pentru 
că-i simţea acel tremur uşor al corpului şi degetele puternice ale 
mâinii stângi înfipte în tendoanele braţului lui. 

Au luat o masă la Caffe Florian, la adăpostul arcadelor. Un 
cvartet cânta destul de prost Vivaldi, ceea ce pe Anna o enervă. 
Shimon şi Ilana merseseră de-a lungul pieţei şi pretindeau că 
privesc leii în Piazzetta dei Leoncini. Yitzhak şi Moshe 
rămăseseră la mesele lor pe partea cealaltă a pieţei, în timp ce 
Deborah continua să se lase chinuită de porumbei. Jonathan era 
aşezat la câţiva paşi de Gabriel. 

Anna comandă cafelele. Gabriel îşi scoase telefonul şi verifică 
fiecare membru al echipei, începând cu Yitzhak şi terminând cu 
zăpăcita de Deborah. Apoi îşi puse telefonul în buzunar, 
surprinse privirea lui Jonathan şi scutură o dată din cap. 

Rămaseră pe loc în timp ce Anna îşi termină cafeaua. Apoi 
Gabriel ceru nota, un semnal către restul echipei că al doilea act 


era pe cale să înceapă. Jonathan făcu la fel. Chiar dacă era 
trecut pe lista de plată a lui Shamron, chipul lui trăda dezgustul 
faţă de suma extravagantă pe care o ceruseră pentru un 
cappuccino şi o sticlă de apă minerală. 

Cinci minute mai târziu, echipa Giorgione se deplasa în 
formaţie pe Ponte della Paglia în sestiere de Castello, la început 
Shimon şi Ilana, apoi Yitzhak şi Moshe, apoi Gabriel şi Anna. 
Jonathan se afla la câţiva metri în spatele lui Gabriel, deşi de 
acum renunţase la ghidul turistic şi îşi încleştase degetele în 
jurul Berettei sale. 


Şi la cincizeci de metri în spatele lor se afla englezul. Avea 
două întrebări în minte. De ce fata care hrănise porumbeii din 
San Marco mergea acum la cinci paşi în urma lui Gabriel Allon? 
Şi de ce bărbatul care stătuse lângă Allon la Caffe Florian 
mergea cu cinci paşi înaintea ei? 

Englezul era foarte experimentat în arta supravegherii. Anna 
Rolfe se afla sub protecţia unui serviciu bine instruit şi 
profesionist. Dar acesta era stilul de lucru al lui Allon. Englezul îl 
studiase cu atenţie, ştia cum gândeşte. Acel Gabriel Allon pe 
care-l cunoscuse la Tel Aviv nu ieşea niciodată la plimbare fără 
un scop anume, iar scopul acestei plimbări era de a-l demasca 
pe englez. 

Pe Riva degli Schiavoni englezul cumpără o vedere de la un 
chioşc turistic şi privi cum Allon şi Anna Rolfe dispăreau pe 
străzile din Castello. Apoi o luă în altă direcţie şi în următoarele 
două ore merse încet spre hotelul său. 


Veneţia este un oraş unde regulile obişnuite ale supravegherii 
şi contrasupravegherii stradale nu se aplică. Este piesa unui 
virtuoz şi necesită mâna sigură a unuia. Nu există maşini, 
autobuze sau tramvaie. Sunt doar câteva locuri unde se poate 
stabili un post fix. Sunt străzi care nu duc nicăieri, se înfundă 
într-un canal sau o curte interioară fără posibilitate de scăpare. 
Este un oraş unde cel urmărit are toate avantajele. 

Au fost foarte buni cei din echipa Giorgione. Au fost instruiți 
de artişti în ale supravegherii de la Birou şi au exersat pe 
străzile din Europa şi din Orientul Mijlociu. Comunicau fără 
vorbe, apăreau şi dispăreau în raza lui Gabriel în direcţii diferite. 
Numai Jonathan rămânea permanent în aceeaşi poziţie, cinci 


paşi în urma lui Gabriel, ca un satelit pe o orbită staţionară. 

Se deplasau spre nord printr-o serie de piaţete ale unor 
biserici până când, în final, s-au aşezat la o cafenea mică, la 
marginea spaţioasei Campo Santa Maria della Formosa. Gabriel 
şi Anna s-au aşezat la o masă, în timp ce Jonathan a rămas în 
picioare, la bar, cu un grup de bărbaţi. Prin ferestre, Gabriel 
surprindea instantanee ale echipei: Shimon şi Ilana cumpărau 
îngheţată de la un vânzător din mijlocul pieţei. Yitzhak şi Moshe 
admirau exteriorul destul de comun al bisericii Santa Maria 
Formosa. lar Deborah, printr-o inflamare a vechiului ei spirit, 
juca fotbal cu un grup de şcolari italieni. 

De data asta Jonathan îi verifică pe membrii echipei cu 
telefonul mobil. Când termină, se întoarse spre Gabriel şi rosti 
două vorbe: £ curată. 


Târziu în acea seară, când echipa Giorgione termină 
informarea şi membrii echipei se întorseseră în camerele lor de 
hotel, Gabriel zăbovi în lumina slabă a camerei de zi, uitându-se 
la fotografiile lui Christopher Keller. Sus, în dormitor, vioara 
Annei tăcu. Gabriel ascultă cum o pune înapoi în cutie şi închide 
încuietorile. Imediat după aceea cobori scara. Gabriel adună 
fotografiile şi le strecură într-un dosar. Anna se aşeză şi-şi 
aprinse o ţigară. 

Gabriel îi spuse: 

— O vei încerca? 

— Trilul Diavolului? 

— Da. 

— Nu m-am hotărât încă. 

— Ce vei cânta în locul ei? 

— O voi înlocui cu o serie de sonate de Bach, fără 
acompaniament. Sunt destul de frumoase, dar nu sunt ca Trilul. 
Criticii se vor întreba de ce am ales să n-o interpretez. Vor 
presupune că m-am întors prea repede pe scenă. Va fi distracţie 
mare. 

— Indiferent ce te hotărăşti să cânţi, va fi magnific. Privirea ei 
căzu pe plicul de pe măsuţa de cafea. 

— De ce ai făcut-o? 

— Ce am făcut? 

— De ce ai ascuns fotografiile lui când am intrat? De ce nu 
vrei să-l văd? 


— Tu fă-ţi probleme pentru 7ri/u/ Diavolului, iar eu îmi voi face 
în privinţa omului cu arma. 

— Vorbeşte-mi despre el. 

— Sunt lucruri pe care nu trebuie să le ştii. 

— Ar putea încerca să mă omoare mâine-seară. Am dreptul să 
ştiu ceva despre el. 

Gabriel nu avu argumente şi îi spuse tot ce ştia. 

— Chiar este acolo? 

— Trebuie să presupunem că este. 

— Destul de interesant, nu crezi? 

— Ce anume? 

— Că-şi schimbă vocea şi felul în care arată, că a pierit în 
mijlocul focului şi al sângelui în deşertul din Irak. Parcă ar fi 
diavolul. 

— Chiar este diavolul. 

— Aşa că o să-i dedic lui sonata. Apoi îl poţi trimite înapoi în 
iad. 


38 
VENEŢIA 


Târziu, în după-amiaza următoare, englezul rătăcea pe Calle 
della Passion, pe lângă înalta campanilă gotică a bisericii Frari 
din faţa lui. O tăie printr-un grup de turişti, mişcându-şi cu 
abilitate capul pentru a evita umbrelele care apăreau ca 
meduzele aduse de maree. In piaţă era o cafenea. Comandă 
cafea şi îşi întinse ghidul şi hărţile pe masa mică. Dacă îl 
urmărea cineva, putea presupune că era turist, ceea ce lui îi 
convenea. 

Începuse să lucreze încă de dimineaţă. Imediat după micul 
dejun, plecase de la hotelul său din Santa Croce cu ghidurile şi 
hărţile în mână şi petrecuse câteva ore rătăcind prin San Marco 
şi San Polo, memorând străzile, podurile şi pieţele - aşa cum 
făcuse şi înainte, în altă viaţă, în Belfastul de vest. Acordase 
atenţie specială străzilor şi canalelor din jurul bisericii Frari şi al 
Scuola Grande di San Rocco - jucase un joc cu sine însuşi, 
învârtindu-se în cercuri în San Polo, până când, cu bună ştiinţă, 
se trezi că s-a pierdut. Apoi îşi găsi drumul înapoi spre biserica 
Frari, verificându-se în privinţa denumirilor străzilor, pe măsură 
ce le străbătea. În scuola petrecu câteva minute la sala de la 
parter, prefăcându-se că admiră picturile marelui Tintoretto, dar 
în realitate era mai interesat de legătura scării cu intrarea 
principală. Apoi a urcat la etaj şi a stat în sala de sus, localizând 
poziţia aproximativă a locului unde se aştepta să fie în timpul 
recitalului. Rossetti avusese dreptate: chiar din spatele sălii nu 
era o problemă pentru un profesionist s-o ucidă pe violonistă cu 
un Tanfoglio. 

Se uită la ceas: câteva minute după ora cinci. Recitalul era 
programat să înceapă la opt şi jumătate. Mai avea o problemă 
de rezolvat înainte. Îşi achită nota şi porni spre Canal Grande 
prin întunericul care se lăsa. Pe drum se opri într-un magazin cu 
îmbrăcăminte bărbătească şi-şi cumpără o jachetă nouă, 
neagră, matlasată, cu guler de catifea. Era foarte la modă în 
Veneţia, în acel sezon; văzuse zeci de jachete ca aceasta în 
timpul zilei. 

Traversase Canal Grande cu un traghetto şi se îndreptase 


spre magazinul lui signore Rossetti din San Marco. Micul bijutier 
stătea în spatele tejghelei, pregătindu-se să închidă magazinul 
pentru noapte. Încă o dată, englezul îl urmă pe scara şubredă, 
spre biroul său. 

— Îmi trebuie o barcă. 

— Asta nu este o problemă. Când îţi trebuie? 

— Imediat. 

Bijutierul îşi frecă obrazul cu mâna. 

— Cunosc un tânăr. Îl cheamă Angelo. Are o barcă-taxi. Este 
foarte atent, foarte de nădejde. 

— Nu este genul care să pună întrebări incomode? 

— Nu, deloc. A mai îndeplinit misiuni ca asta. 

— Poţi să iei legătura cu el imediat? 

— Da, cred că da. Ce fel de aranjament doreşti? 

— Vreau să mă aştepte pe Rio di San Polo, lângă muzeul 
Goldoni. 

— Înţeleg. Asta n-ar trebui să fie o problemă, deşi va cere o 
sumă suplimentară pe timp de noapte. Este ceva obişnuit la 
Veneţia. Un moment, te rog. Lasă-mă să văd dacă dau de el. 

Rossetti găsi numele omului în agenda sa şi formă numărul. 
După o discuţie scurtă, afacerea era aranjată. Angelo urma să 
fie la muzeul Goldoni în cincisprezece minute şi va aştepta 
acolo. 

— Poate ar fi mai uşor dacă mi-ai plăti mie, zise Rossetti. O să 
mă ocup eu de problema băiatului. 

Încă o dată, tranzacţia se încheie în dolari, după ce Rossetti 
făcu calculele pe teancul de ciorne. Englezul ieşi şi se îndreptă 
spre un restaurant de pe Calle della Verona, unde cină foarte 
simplu, supă de legume şi fettucine cu smântână şi ciuperci. Nu 
zarva plăcută a micului restaurant îi umplu urechile în timpul 
mesei, ci amintirea discuţiei pe care o auzise pe caseta luată de 
la Emil Jacobi - conversaţia dintre profesorul elveţian şi Gabriel 
Allon despre păcatele unui om numit Augustus Rolfe. Tatăl 
femeii pe care fusese angajat s-o omoare. 

Câteva clipe mai târziu, când îşi comandă un espresso, îi ceru 
chelnerului o bucată de hârtie. Scrise câteva cuvinte pe ea, apoi 
şi-o strecură în buzunar. După cină se plimbă pe Canal Grande şi 
urcă pe un traghetto pentru a-l duce la San Rocco. 


Explozia unui fulger zgudui calmul studiat al holului hotelului 


Luna Baglioni. Luminile se micşorară, se încordară şi recăpătară 
viaţă. Signore Brunetti, recepţionerul-şef, îşi împreună palmele 
şi murmură o rugăciune de mulţumire. 

Gabriel o conduse pe Ana prin holul hotelului spre 
debarcader. Jonathan mergea cu un pas înaintea lor. Deborah 
era cu un pas în spate, cu Guarneri într-o mână şi Stradivarius în 
cealaltă. Signore Brunetti îşi ridică mâna în semn de rămas-bun 
şi-i dori mult noroc. Restul personalului izbucni în aplauze 
sfioase. Anna zâmbi şi-şi trase gluga pe cap. 

La debarcader aşteptau trei bărci-taxi cu motoarele mergând 
în gol, cu prora vopsită într-o culoare închisă, lucind în ploaie şi 
lumină. Jonathan a urcat primul, urmat de Gabriel. Privind în 
dreapta sa i-a văzut pe Moshe şi pe Yitzhak stând sus, pe podul 
de la intrarea în Canal Grande. Moshe se uita în altă direcţie, 
fixând mulţimea din staţia de vaporetto San Marco. 

Gabriel se întoarse şi-i făcu semn Annei să iasă. O predă 
conducătorului celui de-al doilea taxi, apoi o urmă în cabină. 
Jonathan şi Deborah au urcat în primul taxi. Moshe şi Yitzhak au 
rămas pe pod până când taxiurile au trecut pe dedesubt. Apoi 
au coborât treptele şi au urcat în ultima barcă. 

Gabriel s-a uitat la ceas: era şapte şi jumătate. 


Canal Grande unduie leneş prin inima Veneţiei, în albia unui 
râu vechi, ca un S întors făcut de un copil. Conform 
instrucţiunilor lui Gabriel, taxiurile merseră spre centru, 
alunecând uşor pe lângă San Marco. 

Gabriel era în cabină cu Anna, cu perdelele trase, cu luminile 
slabe. In primul taxi, Jonathan stătea la prora lângă şofer, cu 
privirea în alertă. În cel de-al treilea, Yitzhak şi Moshe făceau 
acelaşi lucru. Zece minute mai târziu, toţi trei erau uzi până la 
piele când taxiurile au întors în Rio della Frescada. 

Aceasta era porţiunea de drum de care Gabriel se temea cel 
mai tare. Canalul îngust obliga taxiurile să încetinească mult şi 
erau patru poduri între Canal Grande şi San Rocco. Era locul 
potrivit pentru un asasinat. 

Gabriel îşi scoase telefonul şi-l sună pe Jonathan. Anna îl 
strânse de mână. 


Zaccaria Cordoni străbătea sala de la parter a Scuolei Grande 
di San Rocco, îmbrăcat într-un costum negru, cu o eşarfă de 


mătase castanie, tipică lui, şi o ţigaretă neaprinsă între degete. 
Fiona Richardson, managerul Annei, era alături de el. 

— Unde este? o întrebă Cordoni. 

— Pe drum. 

— Eşti sigură? 

— M-a sunat înainte de a părăsi hotelul. 

— Nu va da înapoi, nu, Fiona? 

— Va veni. 

— Dacă dă înapoi, o să am grijă să nu mai cânte niciodată în 
Italia. 

— Va fi aici, Zaccaria. 

Tocmai atunci intră Anna, înconjurată de echipa lui Gabriel. 

— Anna! Dragă! Cordoni răsuflă uşurat. Arăţi superb în seara 
asta. Mai ai nevoie de ceva ca să transformi seara într-un succes 
răsunător? 

— Aş vrea să văd sala de sus, înainte de sosirea spectatorilor. 

Cordoni îi întinse mâna galant. 

— Pe aici. 


Anna mai cântase de două ori la San Rocco, dar conform 
ritualului ei dinaintea spectacolelor, făcu un tur al locului, pentru 
a se asigura că totul era pe placul ei - amplasamentul scenei şi 
al pianului, aranjamentul locurilor, luminile. Gabriel făcu la fel, 
dar din alte motive. 

Când inspecția se termină, Cordoni o conduse printr-o uşă în 
spatele scenei, într-o galerie amplă cu podea de lemn închis la 
culoare şi tapiserii pe pereţi. Lângă aceasta, se afla un mic salon 
care urma să servească drept cabină pentru Anna. Un paznic de 
la scuola stătea la uşă. Purta un blazer de culoarea vinului. 

— Am tipărit două programe pentru seara asta, zise Cordoni 
grijuliu. Unul cu Trilul Diavolului şi altul fără. Uşile se vor 
deschide în cinci minute. 

Anna îl privi pe Gabriel, apoi pe Fiona Richardson. 

— Nu cred că o seară la Veneţia ar fi completă fără Tartini. 
Distribuie-l pe cel cu Trilul Diavolului. 

— Eşti sigură, Anna? întrebă Fiona. 

— Sigură. 

— Cum doreşti, zise Zaccaria Cordoni. 


Când Cordoni şi Fiona Richardson plecară, Anna îşi scoase 


haina şi deschise cutia în care se afla vioara Guarneri. Când 
Gabriel se aşeză, Anna îl privi cu mâinile în şolduri. 

— Ce crezi că faci aici? 

— Stau cu tine. 

— Ba nu stai. Trebuie să fiu singură înaintea unui recital. Nu 
te pot lăsa aici ca să-mi distragi atenţia. 

— Mă tem că va trebui să faci o excepţie în seara asta. 

— Spune-mi ceva, Gabriel. Dacă ai restaura unul din acele 
Tintoretto-uri, i-ar plăcea să stau să mă uit peste umărul tău? 

— Îţi înţeleg punctul de vedere. 

— Bun, acum ieşi de aici. 


Anna fusese înzestrată cu un dar: capacitatea de a ignora 
orice ar fi putut să-i distragă atenţia, puterea de a crea un balon 
de linişte în jurul ei, de a se închide în el, ca într-un cocon. Işi 
descoperise acest dar în dimineaţa sinuciderii mamei ei. O gamă 
simplă - sol minor cântată pe două octave - ascendentă, 
descendentă - era de ajuns ca s-o trimită printr-un portal mistic 
în alt timp şi spaţiu. Din nefericire, capacitatea ei de a crea 
acest cadru perfect de linişte nu se prelungea şi dincolo de 
vioară şi Dumnezeu ştie că aproape orice altceva din viaţa ei 
fusese doar haos. 

Cunoscuse muzicieni care ajunseseră să-şi dispreţuiască 
instrumentele. Anna nu făcuse asta niciodată. Vioara ei era 
ancora ce o oprea să se lovească de stânci, odgonul de salvare 
care o ţinea în siguranţă de fiecare dată când era în pericol să 
se înece. Când îşi îmbrăţişa vioara i se întâmplau doar lucruri 
bune. Doar atunci când lăsa vioara din mână îi scăpau restul 
lucrurilor de sub control. _ 

Acest balon mistic nu apărea de la sine. Trebuia chemat. şi 
atârnă haina pe spatele unui scaun baroc şi-şi strivi ţigara. Işi 
scoase ceasul de la mână şi-l puse în poşetă. Nu avea nevoie de 
timp acum - îşi crea momentul în timp, un moment care exista o 
dată şi doar o dată. 

Se hotărâse să folosească vioara Guarneri în seara asta. | se 
părea potrivită pentru că instrumentul fusese asamblat cu două 
sute de ani în urmă, într-un atelier nu departe de locul în care se 
afla acum. Deschise cutia şi-şi trecu degetul arătător de-a lungul 
instrumentului: capul, gâtul, limba, pragusul, corpul propriu-zis. 
Era o doamnă această vioară Guarneri a Annei. Demnă şi 


graţioasă, fără imperfecţiuni sau slăbiciuni, fără cicatrice. 

Scoase vioara din cutie şi şi-o aşeză în scobitura gâtului, în 
aşa fel încât vârful să apese pe acel loc familiar la câţiva 
centimetri deasupra bazei umărului. Purta o rochie fără bretele; 
nu-i plăcea să existe nimic între corpul ei şi instrument. La 
început, simţi vioara rece pe piele, dar curând căldura trupului 
ei încălzi lemnul. Propti arcuşul pe coarda do şi trase. Vioara 
răspunse pe un ton gros, rezonant. Tonul ei. Tonul Annei Rolfe. 
Uşa spre locul ei mistic era deschisă acum. 

Işi permise să-şi privească o dată mâna. Cicatricele erau atât 
de urâte! Işi dori să poată face ceva ca să le ascundă. Apoi îşi 
alungă gândul din minte. Nu mâna ei cânta la vioară; mintea ei 
era cea care cânta. Degetele erau supuse creierului. 

Stinse luminile şi închise ochii, apoi aşeză arcuşul peste 
coarde şi apăsă încet, forțând un sunet al viorii. Nu execută 
nicio gamă, niciun exerciţiu, nu cântă nicio porţiune din 
compoziţiile pe care urma să le cânte în acea seară. Nu mai 
avea nimic de făcut pentru a-şi pregăti concertul. Piesele îi erau 
atât de bine fixate în celulele creierului, încât nu le mai cânta 
din memorie, ci din instinct. Acum doar scotea sunetele din 
vioară şi le lăsa să-i circule prin trup. Suntem doar noi două, 
vioară, se gândi. Doar noi două. 

Auzea murmurul conversaţiei dincolo de uşa închisă. Roti un 
comutator în mintea ei şi se duse totul. Prin pereţi se insinuă 
zgomotul vag din sala de sus, care începea să se umple de 
spectatori. Acţionă comutatorul şi totul dispăru. 

Suntem doar noi două, vioară, doar noi două... 

Se gândi la bărbatul din fotografia lui Gabriel, cunoscut ca 
englezul. De multă vreme nu mai avusese încredere într-un 
bărbat. Probabil că trădarea tatălui ei, minciunile pe care i le 
spusese despre sinuciderea mamei o făcuseră să-şi piardă 
încrederea în toţi bărbaţii. Dar în noaptea asta îşi încredinţase 
viaţa în mâinile lui Gabriel Allon. Tatăl ei pusese în mişcare un 
plan, pentru a-şi ispăşi cumplitele lui păcate. Dar a fost ucis 
înainte de a termina ce începuse. Gabriel va trebui să termine 
totul în locul lui. Şi Anna îl va ajuta în singurul fel în care ştia: 
cântând la vioară. Minunat. 

Balonul începu să se închidă în jurul ei, s-o cuprindă. Nu există 
niciun asasin, nicio fotografie a tatălui ei cu Adolf Hitler, nu 
există Gabriel Allon. Doar ea şi vioara. 


Se auzi un ciocănit uşor în uşă. Instantaneu, arcuşul Annei se 
opri. 

— Cinci minute, doamnă Rolfe. 

— Mulţumesc. 

Arcuşul alunecă pe strune încă o dată. Sunetul i se scurse prin 
tot trupul. Vioara începu s-o ardă. Balonul se strânse în jurul ei. 
Era pierdută. Curând, uşa se deschise, iar ea plutea spre sala de 
sus. Când îşi făcuse intrarea, presupuse că se aplauda - ştia 
asta din experienţă, nu din informaţiile pe care le primea de la 
simţurile ei. Nu vedea publicul, nici nu-l auzea. 

Lăsă capul în jos şi aşteptă o clipă înainte de a-şi ridica vioara 
şi a o potrivi în scobitura gâtului. Apoi puse arcuşul pe strune, 
ezită şi începu să cânte. 


Gabriel şi-a stabilit postul de pază sub /spitirea luí Hristos a lui 
Tintoretto. Încet, mătură sala din priviri. Persoană cu persoană, 
chip cu chip, cercetă sala după bărbatul din fotografie. Dacă 
asasinul era prezent, Gabriel nu-l văzu. 

Verifică felul în care era distribuită echipa sa. Yitzhak era faţă 
în faţă cu el, de-a curmezişul sălii. La câţiva metri distanţă, în 
capul scării, se afla Moshe. Shimon şi llana cercetau spatele 
sălii, iar la dreapta, la câţiva metri de Gabriel, era Jonathan, cu 
braţele încrucişate, bărbia în piept, privirea înainte. 

Pentru un moment îşi permise să se uite la Anna. Cânta fără 
acompaniament 7rilu/ Diavolului, aşa cum o scrisese Tartini. 
Primul moment era unul magic - fragmente disparate ale unei 
melodii simple pluteau împreună cu  variaţiuni baroce, 
ornamentale; două opriri tensionate în mi minor şi sol. Coarda 
diavolului. 

Anna cânta cu ochii închişi, trupul legănându-i-se uşor, de 
parcă ar fi scos la propriu sunetele din instrumentul ei. Nu era la 
o distanţă mai mare de trei metri, dar Gabriel ştia că pentru el 
era pierdută, îi aparţinea muzicii şi, dacă existase vreo legătură 
între ei, aceasta era ruptă acum. 

O urmărea ca un admirator - şi vag, se gândi el, ca 
restaurator. O ajutase să descopere adevărul despre tatăl ei şi 
să se împace cu trecutul familiei sale. Răul era încă acolo, se 
gândi el, dar era ascuns, invizibil pentru un ochi neavizat, ca 
într-o restaurare perfectă. 

Ea execută coborârea cromatică înşelătoare, perfidă, de la 


sfârşitul primei părţi. Oprindu-se un moment, o începu pe a 
doua. Şi mai înşelătoare, în tempo mai rapid, era plină de 
încrucişări solicitante de note care cereau ca mâna ei să se 
mişte repetat, de la prima poziţie la a cincea şi de la coarda mi 
la sol. După optsprezece minute, când a treia parte se termină 
în sol minor arpegiat, publicul izbucni în aplauze. 

Anna cobori vioara şi trase adânc aer în piept de câteva ori. 
Numai atunci îşi deschise ochii. Primi aplauzele cu o uşoară 
plecăciune. Dacă-l privi pe Gabriel, el nu observă, pentru că 
atunci se întorsese cu spatele la ea şi scana încăperea căutând 
un bărbat înarmat. 


39 
VENEŢIA 


O ploaie uniformă cădea peste Campo San Rocco. Vremea 
mizerabilă nu reuşea însă să calmeze spiritele mulţimii care 
zăbovea acolo după recital, sperând să surprindă o ultimă 
imagine a Annei Rolfe. Atmosfera era electrizantă. După ce 
cântase Trilul Diavolului, alături de Anna urcase pe scenă 
Nadine Rosenberg, cea care o acompania de mult timp, pentru a 
cânta împreună Sonata 1 pentru vioară şi pian în re minor a lui 
Brahms şi Zigeunerweisen a lui Pablo Sarasate. Piesa finală a 
serii, un solo demonic al lui Paganini, Capriciu/ nr. 24, a ridicat 
publicul în picioare. _ 

Anna Rolfe nu era conştientă de mulţimea aflată afară. In acel 
moment se afla în culise, cu Zaccaria Cordoni şi Fiona 
Richardson. Fiona purta o discuţie aprinsă în germană la 
telefonul mobil. Anna fuma o binemeritată Gitane, încercând să- 
şi revină din atmosfera spectacolului. Încă mai ţinea vioara în 
mână. Vechea Guarneri fusese bună cu ea în seara asta. O mai 
dorea o vreme aproape. 

Gabriel se afla la câţiva metri distanţă, urmărind-o cu atenţie. 
Anna îi interceptă scurt privirea şi îi zâmbi. Murmură un 
mulțumesc şi-i trimise un sărut discret. Fiona termină discuţia și- 
şi strecură telefonul în buzunar. 

— Veştile circulă repede, draga mea. Vei fi ocupată iarna asta. 
Paris, Bruxelles, Stockholm şi Berlin. Şi asta doar în prima 
săptămână. 

— Nu sunt sigură că sunt pregătită să reintru în cursă, Fiona. 

Zaccaria Cordoni îi aşeză o mână pe umăr. 

— Dacă aş putea să fiu îndrăzneţ, ţi-aş spune că eşti cât se 
poate de pregătită. Spectacolul din seara asta a fost fermecător. 
Ai cântat ca o femeie posedată. 

— Poate chiar sunt posedată, zise ea poznaş. 

Fiona zâmbi şi se uită la Gabriel. 

— Vrei să ne vorbeşti despre francezul tău misterios - 
chipeşul monsieur Dumont? 

— De fapt, mi-ar plăcea să fiu câteva minute singură. 

Traversă încăperea şi-l luă de mână pe Gabriel. Fiona şi 


Cordoni îi urmăriră cum pleacă pe coridor, spre cabină. 

Fiona se încruntă. 

— Indiferent cine este monsieur Dumont, sper că nu-i va 
frânge inima ca predecesorii săi. Anna este ca un cristal fin: 
frumos, dar se sparge uşor. Şi dacă acel nenorocit o răneşte, îl 
omor. 


Anna închise uşa de la cabină şi căzu în braţele lui Gabriel. 

— Ai fost uimitoare în seara asta. 

— N-aş fi reuşit fără tine. 

— Eu doar am vegheat asupra ta, să mă asigur că nu ţi se 
întâmplă nimic. Tu ai înfăptuit miracolul. 

— Aş fi vrut să putem sărbători. 

— Te urci în avion de aici. lar eu am ceva de făcut. 

— El a fost aici în seara asta? 

— Asasinul? 

Ea încuviinţă, cu capul lipit de pieptul lui. 

— Nu ştiu, Anna. 

Ea se aşeză brusc, epuizată. Pe măsuţa de cafea din faţa ei se 
afla cutia viorii Guarneri. Desfăcu încuietorile şi-i ridică capacul. 
În interior se afla o singură foaie de hârtie, împăturită în două, 
pe care era scris Anna. 

Îşi ridică privirea spre Gabriel. 

— Tu ai lăsat asta pentru mine? 

— Ce să las? 

— Biletul ăsta în cutia viorii. Nu era aici când am pornit spre 
scenă. 

Se aplecă şi-l luă. Când îl ridică, din el alunecă un obiect. Era 
o bucată lungă şi îngustă de piele, de care atârna o bucată de 
coral roşu, în formă de mână. 


Gabriel se năpusti la cutie şi scoase obiectul, cu inima bătând 
să-i spargă pieptul. 

— Ce scrie în bilet? 

„Tu ai nevoie de el mai mult decât mine. Spune-i lui Gabriel 
că-mi este dator. Cu complimente.“ 

Trăgându-şi pistolul Beretta, deschise uşa de la cabină şi se 
uită afară. Zaccaria Cordoni îl zări şi se apropie în grabă pe 
coridor, să vadă ce s-a întâmplat. Gabriel îşi strecură Beretta 
înapoi în buzunar. 


— Unde este cel care a stat în faţa uşii înaintea recitalului? 

— Cine? 

— Cel de la pază, cu jacheta de culoarea vinului. Unde se află 
acum? 

— Nu ştiu. De ce? 

— Pentru că a intrat cineva în încăperea asta, în timp ce era 
Anna pe scenă. 

— S-a întâmplat ceva? 

— A lăsat un bilet. Gabriel ridică amuleta de coral. Şi asta. 

— Pot s-o văd? 

Gabriel îi întinse amuleta lui Cordoni, care o întoarse în mână 
şi zâmbi. 

— Ştii ce este? 

— Cred că da. E inofensiv. 

— Ce este? 

— Cu mult timp în urmă, noi, familia Cordoni, eram corsicani. 
Străbunicul meu a venit în ltalia şi aşa a început ramura 
venețiană a familiei, dar mai am rude îndepărtate care trăiesc 
într-o vale la capătul sudic al insulei. 

— Ce legătură are asta cu talismanul? _ 

— Este un talisman corsican, aducător de noroc. Il poartă 
corsicanii. Consideră că-i păzeşte de ochiul răului, occhju, cum îl 
numesc ei. Cordoni i-l dădu înapoi lui Gabriel. După cum ţi-am 
spus, este inofensiv. Cineva i-a făcut un dar lui miss Rolfe. 

— Aş vrea să fie aşa de simplu. Gabriel îşi vâri talismanul în 
buzunar lângă Beretta, apoi se uită la Cordoni. Unde este cel 
care a stat în faţa acestei uşi? 


Englezul observă barca-taxi plutind pe Rio di San Polo, la 
adăpostul unui pod. Omul lui Rossetti era la volan, îmbrăcat într- 
un hanorac cu glugă. Englezul urcă în taxi şi intră în cabină. 

Omul lui Rossetti deschise supapa de admisie. Barca a 
protestat, s-a zgâlţâit, apoi a pornit. Un moment mai târziu se 
aflau pe Canal Grande şi mergeau cu viteză. Englezul şterse 
condensul de pe geam şi privi peisajul câteva momente. Apoi 
trase draperiile. 

Îşi scoase jacheta neagră, matlasată, apoi pe cea de culoarea 
vinului şi le făcu ghem. După zece minute deschise fereastra 
cabinei şi le aruncă în apa întunecată a lagunei. 

Se întinse pe banchetă, gândindu-se la povestea pe care o va 


coace pentru Anton Orsati. Îşi duse apoi mâna la gât, la 
talisman. Se simţi gol fără el. Dimineaţa, când va ajunge în 
Corsica, o va vizita pe bătrâna signadora şi ea îi va da unul nou. 


40 
ZURICH 


Biroul lui Gerhardt Peterson era cufundat în întuneric, cu 
excepţia unei lămpi mici cu halogen care arunca un cerc de 
lumină pe masa de scris. Stătuse până târziu, aşteptând să sune 
telefonul. Nu era sigur cine-i va telefona - poate poliţia 
municipală din Veneţia, poate carabinieri, dar fusese aproape 
sigur că telefonul va suna. Scuze că vă deranjez aşa de târziu, 
Herr Peterson, dar mă tem că s-a petrecut o adevărată tragedie 
în seara aceasta la Venetia, cu violonista Anna Rolfe... 

Peterson îşi ridică privirea din dosare. În partea opusă a 
încăperii mergea televizorul, în linişte. Un buletin naţional de 
ştiri de la acea oră târzie era pe terminate. Veştile importante 
de la Berna şi Zurich fuseseră deja transmise şi programul se 
stricase, devenind acel amalgam de chipuri şi lumini pe care de 
obicei Peterson îl ignora. Totuşi, în seara asta dădu volumul mai 
tare. După cum se aşteptase, era un reportaj despre întoarcerea 
triumfătoare a Annei Rolfe pe scenă, în seara aceea, la Veneţia. 

Când se termină reportajul, Peterson închise televizorul şi-şi 
încuie dosarele în seiful personal. Poate asasinul lui Anton Orsati 
nu putuse să-şi îndeplinească misiunea din cauză că Anna Rolfe 
fusese prea bine protejată. Poate îşi pierduse curajul. Sau poate 
erau morţi deja şi trupurile nu fuseseră încă descoperite. 
Instinctul îi spunea că nu era aşa, că ceva nu mersese bine la 
Veneţia. Dimineaţă va lua legătura cu Orsati prin mijloacele 
obişnuite şi va afla ce s-a întâmplat. 

Îşi strecură câteva hârtii în servietă, stinse lampa de pe birou 
şi ieşi. Vechimea în funcţia pe care-o avea făcea ca Peterson să- 
şi poată parca Mercedesul în curtea pietruită, nu să-l ducă în 
parcarea pentru personal, care se afla la distanţă, lângă calea 
ferată. Instruise personalul de pază să aibă o grijă deosebită de 
maşina sa. Nu le spusese şi motivul. 

Porni spre sud, de-a lungul râului Sihl. Străzile erau aproape 
goale: un taxi, un trio de muncitori străini care aşteptau un 
tramvai să-i ducă înapoi la apartamentele lor aglomerate din 
Aussersihl sau din Industrie-Quartier. Era responsabilitatea 
subalternilor lui Peterson să se asigure că nu fac probleme 


acolo. Nu se puneau la cale comploturi împotriva despotului, 
când se întorcea acasă. Nu vor fi proteste împotriva guvernului 
elveţian. Faceţi-vă doar treaba, luaţi-vă banii şi ţineţi-vă gura. 
Peterson îi considera pe muncitorii străini un rău necesar. 
Economia nu putea supravieţui fără ei, dar se părea uneori că 
elveţienii erau în minoritate la Zurich, depăşiţi de blestemaţii de 
portughezi sau de pakistanezi. 

Se uită din nou în oglinda retrovizoare. Se părea că nu era 
nimeni pe urmele lui, deşi nu putea fi sigur. Ştia cum se 
urmăreşte un om, dar experienţa sa în detectarea unui 
urmăritor şi în scăparea de sub supraveghere era una 
rudimentară. 

Conduse pe străzile Wiedikonului douăzeci de minute, apoi o 
luă spre Zurichsee, spre garajul casei sale. După ce trecu de 
poarta metalică securizată, aşteptă de partea cealaltă, să se 
asigure că nu vine nimeni după el. Prin pasajul întortocheat 
conduse spre locul de parcare care-i era rezervat. Numărul 
apartamentului său, 6C, era înscris pe perete. Trase acolo şi 
stinse luminile, apoi opri motorul. Rămase în maşină un timp, cu 
mâinile pe volan, cu inima bătându-i cam prea repede pentru 
vârsta lui. O băutură ar fi fost foarte potrivită acum. 

Străbătu încet garajul, simțindu-se dintr-odată foarte obosit. 
Intră într-un vestibul, de unde un lift îl ducea la apartamentul 
său. În faţa uşii închise de oţel inoxidabil, cu gâtul întins să 
urmărească luminile liftului care trecea de la un etaj la altul, se 
afla o femeie. 

Apăsă de câteva ori pe butonul care chema liftul şi înjură cu 
voce tare. Apoi, observându-l pe Peterson, se întoarse şi-i 
zâmbi, cerându-şi scuze. 

— Îmi pare rău, dar aştept de cinci minute liftul ăsta 
blestemat. Cred că e ceva cu porcăria asta. 

Era o femeie tipică pentru Zurich, se gândi Peterson. Nu era 
străină. O evaluă rapid, cu ochiul său antrenat. Avea părul negru 
şi tenul alb, o combinaţie pe care o găsise întotdeauna teribil de 
atrăgătoare. Purta o pereche de jeanşi care-i accentuau 
picioarele lungi. Sub jacheta de piele avea o bluză neagră, 
destul de decoltată ca să se vadă dantela sutienului. 
Atrăgătoare, cu osatură fină, dar nu genul de frumuseţe după 
care să se întoarcă privirile pe Bahnhofstrasse. Tânără, dar nu 
foarte. În jur de treizeci de ani. Treizeci şi cinci, cel mult. 


Ea păru să fi observat evaluarea atentă făcută de Peterson, 
pentru că-i înfruntă privirea cu nişte ochi cenuşii, neastâmpăraţi. 
Trecuseră şase luni de la ultima lui aventură şi venise timpul 
pentru una nouă. Ultima lui amantă fusese soţia unui coleg cu 
care nu colabora îndeaproape, de la departamentul de fraude. 
Peterson se descurcase bine. Aventura fusese plină de satisfacţii 
şi plăcută o vreme, iar când venise momentul, se terminase fără 
duşmănie sau remuşcări. 

Reuşi să-i zâmbească, deşi se simţea epuizat. 

— Cred că va veni imediat. 

— Nu cred. Vom sta aici toată noaptea. 

Peterson nu scăpă semnificaţia observaţiei ei. Se hotări să 
marşeze, să vadă până unde va merge. 

— Locuieşti în clădire? 

— La un amic. 

— Cu siguranţă că prietenul tău va veni să te ajute, nu crezi? 

— E la Geneva în noaptea asta. Eu doar stau în apartamentul 
lui. 

El se întrebă cine era amicul ei şi în care apartament stătea 
ea. Îşi permise să-şi imagineze un intermezzo sexual scurt şi 
grăbit. Apoi oboseala puse din nou stăpânire pe el, alungându-i 
orice gând de cucerire. De data asta, Peterson fu cel care apăsă 
pe buton şi tot el proferă înjurătura. 

— Nu va veni niciodată. Ea îşi scoase un pachet de ţigări din 
buzunarul jachetei. Extrase una, şi-o puse între buze şi scăpără 
bricheta. Când flacăra nu izbucni, o mai scăpără de câteva ori, 
apoi spuse: 

— La naiba! Nu este cea mai bună seară pentru mine. 

— Lasă-mă pe mine. Bricheta lui Peterson scoase o limbă de 
flăcări albastre şi galbene. l-o întinse, permițându-i femeii s-o 
folosească aşa cum crezu ea mai bine. Când introduse capătul 
ţigării în flacără, degetele ei se atinseră uşor de dosul mâinii lui. 
A fost un gest voit intim, unul care-i produse curenţi pe toată 
lungimea braţului. 

Atât de puternic a fost efectul acelei atingeri, încât Peterson 
n-a observat că ea şi-a ridicat bricheta foarte aproape de faţa 
lui. Apoi a apăsat pe buton şi un nor de substanţă chimică cu 
miros dulceag i-a invadat plămânii. A lăsat capul pe spate şi s-a 
uitat la femeie cu ochii mari, abia înțelegând. Ea şi-a aruncat 
tigara pe jos şi a scos un pistol din poşetă. 


Pistolul n-a mai fost necesar, pentru că substanţa chimică îşi 
făcuse efectul. Lui Peterson i se înmuiară picioarele, cedând, 
încăperea începu să se învârtească şi simţi podeaua grăbindu-se 
să-l îmbrăţişeze. Se temu că se va lovi la cap, dar înainte ca 
picioarele să-l lase complet, în vestibul apăru un bărbat şi 
Peterson sfârşi în braţele acestuia. 

Surprinse chipul salvatorului când fu tras din hol şi aruncat în 
spatele unei camionete. Avea o atitudine rabinică, studiată şi 
straniu de calmă. Peterson a încercat să-i mulţumească, dar 
când şi-a deschis gura să vorbească, şi-a pierdut cunoştinţa. 


41 
MALLES VENOSTA, ITALIA 


Gerhardt Peterson se simţea ca şi cum s-ar fi ridicat din 
adâncurile unui lac din Alpi. Pluti în sus prin învelişurile 
conştiinţei, prin ochiuri de apă caldă, prin frig, până când chipul 
lui străpunse suprafaţa şi îşi umplu plămânii cu aer. 

Se trezi nu într-un lac din Alpii visurilor sale, ci într-o celulă 
rece, cu podea de teracotă şi pereţii văruiţi în alb. Deasupra 
capului său era o ferestruică, aflată într-o nişă la nivelul solului, 
şi prin ea se strecura o lumină slabă, de culoare siena. Pe 
moment, făcu un efort să se orienteze în timp şi în spaţiu. Apoi 
îşi aminti de femeia cu părul negru de la lift; şiretlicul cu ţigara; 
mâna ei care o atinsese pe a lui în timp ce-i pulveriza un sedativ 
în faţă. | se făcu dintr-odată ruşine. Cum de fusese atât de slab? 
Atât de vulnerabil? Ce semnale le transmisese încât îi făcuse să 
trimită o femeie după el? 

Durerea care-i pulsa lui Peterson în cap era nouă, ca un 
teritoriu neexplorat, ceva între o lovitură şi o potenţială 
mahmureală. Avea senzaţia că gura îi este plină cu nisip şi 
simţea o sete violentă. Fusese dezbrăcat în chiloţi, legat cu 
bandă izolatoare la glezne şi la încheieturi, iar spatele gol îi era 
proptit de perete. ÎI şocă fragilitatea propriului său trup. 
Picioarele albe, fără păr erau întinse în faţă, cu degetele 
îndreptate în interior, ca picioarele unui muribund. Un strat de 
tesut adipos atârna deasupra elasticului chiloţilor. li era dureros 
de frig. 

Îi permiseseră să-şi păstreze ceasul, dar geamul acestuia era 
zdrobit şi nu mai indica ora. Studie lumina care se insinua prin 
fereastră şi decise că era la apus. Încercă să stabilească ora, 
deşi chiar şi această problemă simplă îi făcea capul să 
zvâcnească de durere. Îl ridicaseră cu puţin înainte de miezul 
nopţii. Ghici că acum era cinci sau şase, în după-amiaza zilei 
următoare. Optsprezece ore. Fusese inconştient optsprezece 
ore? Asta ar fi o explicaţie pentru setea şi înţepenirea 
insuportabilă a spatelui şi a încheieturilor. 

Se întrebă unde îl duseseră. Calitatea luminii şi a aerului nu 
mai era una elveţiană. Pe moment se temu că-l duseseră în 


Israel. Nu, în Israel s-ar fi aflat într-o celulă adevărată, nu într-un 
beci. Era încă aproape de Elveţia. În Franţa, poate. Probabil în 
Italia. Evreilor le plăcea sudul Europei. Se acomodau bine acolo. 

Exista şi un alt miros care-l teleportă în locurile acelea pentru 
câteva momente: un parfum plăcut de santal, parfumul unei 
femei. Şi atunci îşi aminti: în faţa liftului, la Zurich, mâna femeii 
care-l sedase. Dar de ce rămăsese parfumul ei pe el? Se uită la 
pielea de pe piept şi văzu patru dungi: zgărieturi. Chilotul îi era 
pătat şi simţea ceva vâscos în zona scrotului. Ce-i făcuseră? 
Optsprezece ore, droguri puternice... 

Peterson căzu într-o parte şi se lovi cu obrazul de podeaua 
rece de teracotă. Simţi nevoia să vomite. Nu ieşi nimic, dar 
simţea o greață foarte puternică. Fusese îmbolnăvit de propria-i 
slăbiciune. Se simţi dintr-odată ca un om bogat care intră în 
încurcături într-un cartier sărac. Banii lui, toată cultura şi 
superioritatea - elveţianismul lui - nu însemnau nimic acum. Se 
afla dincolo de pereţii protectori ai redutei sale din Alpi. Se afla 
în mâinile celor care jucau după alte reguli. 

Auzi paşi pe scară. Intră un bărbat mic şi negricios, cu o 
repeziciune care sugera o forţă ascunsă. Părea deranjat că 
Peterson îşi recăpătase cunoştinţa. Avea o găleată argintie în 
mână. O ridică cu ambele braţe şi-l scăldă pe Peterson cu apă 
rece ca gheaţa. 

Durerea a fost intensă şi Peterson ţipă fără să vrea. Bărbatul 
îngenunche lângă el şi îi înfipse în coapsă un ac hipodermic, atât 
de adânc încât i se păru că îi ajunge la os, şi încă o dată 
Peterson se cufundă de bunăvoie în apa lacului său. 


Când era copil, Gerhardt Peterson auzise o poveste despre 
nişte evrei care veniseră în satul familiei sale, în timpul 
războiului. Acum, în coma indusă de droguri, îi visă din nou pe 
evrei. Povestea spunea că o familie de evrei, doi adulţi şi trei 
copii, trecuse în Elveţia din Franţa neocupată. Unui fermier i-a 
fost milă de ei şi i-a adăpostit într-o anexă mică din gospodăria 
sa. Un ofiţer de la poliţia cantonului a aflat că evreii se 
ascundeau acolo, dar a fost de acord să ţină secretă prezenţa 
lor. Cineva din sat a luat legătura cu poliţia federală, care a 
apărut a doua zi la fermă şi i-a luat în custodie. Politica 
guvernului era să-i extrădeze pe emigranții ilegali în ţara din 
care trecuseră graniţa. Aceşti evrei trecuseră în Elveţia din sudul 


neocupat al Franţei, dar fuseseră duşi până la graniţa Franţei 
ocupate şi predaţi unei patrule germane. Evreii au fost arestaţi, 
suiţi în trenul de Auschwitz şi gazaţi. 

La început, Gerhardt Peterson refuzase să creadă povestea. 
La şcoală învățase că Elveţia, o ţară neutră în timpul războiului, 
îşi deschisese graniţele pentru refugiaţi şi soldaţii răniţi - că 
fusese sora de caritate a Europei, un sân matern în inima 
continentului tulburat. S-a dus la tatăl său şi l-a întrebat dacă 
povestea cu evreii era adevărată. La început, tatăl a refuzat să 
discute. Dar când tânărul Gerhardt a insistat, tatăl lui s-a 
înduplecat. Da, spusese el, povestirea era adevărată. 

— De ce nu vorbeşte nimeni despre ea? 

— De ce am vorbi? Ţine de trecut. Nu se mai poate face nimic 
ca s-o schimbăm. 

— Dar au fost omorâţi. Au murit din cauza cuiva din satul 
asta. 

— Se aflau ilegal aici. Au venit fără permisiune. Şi în plus, 
Gerhardt, nu noi i-am ucis. Naziştii i-au omorât. Nu noi! 

— Dar, tată... 

— Destul, Gerhardt. M-ai întrebat dacă-a fost adevărat şi eu ți- 
am dat un răspuns. Nu vom mai discuta niciodată despre asta. 

— De ce, tată? 

Tatăl nu-i răspunse. Dar chiar şi atunci, Gerhardt Peterson ştia 
adevărul. Nu avea să mai discute în continuare, pentru că în 
Elveţia nimeni nu discută probleme neplăcute din trecut. 


Peterson se trezi din cauza unei alte găleți cu apă rece. 
Deschise ochii şi fu orbit imediat de o lumină albă, fierbinte. Prin 
ochii întredeschişi văzu două siluete aplecate deasupra lui, pe 
cel mic ca un spiriduş, cu găleata, şi sufletul acela mai bun, 
care-l cărase la camionetă la Zurich după ce fusese drogat de 
femeie. 

— Trezeşte-te! 

Spiriduşul aruncă mai multă apă rece peste Peterson. Gâtul îi 
zvâcni violent şi se lovi cu capul de perete. Zăcu apoi pe podea 
tremurând, ud până la piele. 

Spiriduşul urcă scara. Cel blând se aşeză pe vine şi îl privi cu 
tristeţe. Peterson, din nou inconştient, confunda realitatea cu 
visurile sale. Pentru Peterson, omul cel mic era evreul din satul 
său, a cărui familie fusese alungată în Franţa. 


— Îmi pare rău, gemu Peterson, clănţănind de frig. 

— Da, ştiu, zise omul. Ştiu că-ţi pare rău. 

Peterson începu să tuşească, o tuse cu greață, care-i umplu 
gura cu flegmă şi lichid. 

— O să-l vezi acum pe marele om, Gerhardt. O să te doară 
puţin, dar îţi va limpezi mintea. Altă injecție, de data asta în 
braţ, făcută cu precizie medicală. Nu trebuie să ai mintea 
întunecată când vorbeşti cu cel mare, Gerhardt. Te simţi mai 
bine? Ai început să scapi de pânzele de păianjen? 

— Da, aşa cred. 

— Asta e bine. Nu trebuie să ai pânze de păianjen pe creier 
când vorbeşti cu şeful. Vrea să ştie tot ce ştii tu. Vrea să fii cum 
nu se poate mai limpede la minte. 

— Mi-e sete. 

— Nu mă îndoiesc. Ai fost foarte ocupat în ultimele zile. Şi ai 
fost cam neastâmpărat. Sunt sigur că şeful o să-ţi dea ceva de 
băut, dacă vei coopera. Dacă nu - ridică din umeri şi-şi împinse 
buza de jos în faţă -, atunci te vei întoarce aici şi de data asta 
prietenul meu va folosi şi altceva, pe lângă apa rece. 

— Mi-e frig. 

— Îmi imaginez. 

— Îmi pare rău. 

— Da, ştiu că-ţi pare rău. Dacă te scuzi celui mare şi-i spui tot 
ce ştii, o să-ţi dea ceva de băut şi haine călduroase. 

— Vreau să discut cu el. 

— Cu cine vrei să discuţi? 

— Cu marele şef. 

— Să mergem sus să-l găsim? 

— Imi pare rău. Vreau să discut cu cel mare. 

— Să mergem, Gerhardt. Vino, ia-mă de mână. Să te ajut. 


42 
MALLES VENOSTA, ITALIA 


Gabriel purta pantaloni kaki călcaţi cu grijă şi un pulover bej, 
moale, care îi venea foarte bine pe talie şi la umeri. Fiecare 
detaliu al felului în care arăta denota confort şi mulţumire, 
imaginea perfectă pe care voia s-o transmită. Eli Lavon îl 
conduse pe Peterson în încăpere şi-l împinse într-un scaun tare 
cu spătarul drept. Peterson se aşeză ca în faţa plutonului de 
execuţie, cu privirea fixată în perete. 

Lavon ieşi. Gabriel rămase aşezat, cu ochii în jos. Nu era el 
omul să se bucure de o victorie. Ştia mai bine ca oricine că în 
domeniul serviciilor de informaţii victoriile sunt adesea 
trecătoare. Uneori, cu trecerea timpului nu mai par deloc 
victorii. Cu toate acestea, se bucură un moment de caracterul 
circular al afacerii. Nu cu mult timp în urmă el fusese cel reţinut, 
iar Peterson îi pusese întrebările - Peterson într-un costum 
elegant gri, cu rafinata sa aroganță elveţiană. Acum stătea în 
chiloţi în faţa lui Gabriel şi tremura. 

li despărţea o masă albă Formica, goală, pe care se aflau doar 
un dosar din hârtie de manila şi cana de cafea aburindă a lui 
Gabriel. Ca şi celula lui Peterson de la subsol, camera avea 
podea de teracotă şi pereţii văruiţi în alb. Obloanele erau trase. 
Ploaia bătută de vânt răpăia cu putere în geam. Gabriel îl privi 
dezgustat pe Peterson şi căzu într-o tăcere speculativă. 

— N-o să vă meargă. 

Peterson fusese cel care rupsese tăcerea. | se adresase în 
engleză, dar Gabriel trecu imediat pe germană; germana 
pronunţată cu atenţie, corectă, a mamei sale. Voia să scoată în 
evidenţă caracterul neglijent al acelei Schwyzerautch, vorbite de 
Peterson. Să scoată în evidenţă e/vețianismul lui Peterson. Să-l 
izoleze. 

— Ce să-mi meargă, Gerhardt? 

— Răpirea, nemernicule! 

— Dar ne-a mers deja. 

— In holul blocului meu erau camere de supraveghere. 
Şiretlicul cu târfa aia a fost înregistrat pe casetă video. Probabil 
poliţia din Zurich o are deja. 


Gabriel îi zâmbi relaxat. 

— Am avut grijă de camerele de supraveghere, tot aşa cum ai 
făcut şi tu cu cele de la vila lui Rolfe, în noaptea în care l-ai 
omorât şi i-ai furat tablourile. 

— Ce tot spui acolo? 

— Tablourile din colecţia secretă a lui Rolfe. Tablourile pe care 
le-a primit în timpul războiului pentru serviciile aduse SS. 
Tablourile pe care voia să le înapoieze. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Nu ştiu nimic despre colecţia 
secretă şi sigur nu am nicio legătură cu uciderea lui Augustus 
Rolfe! Nimeni nu va crede c-am fost implicat în moartea lui. 

— Tu l-ai ucis pe Augustus Rolfe. Apoi pe Werner Muller, la 
Paris. A urmat Emil Jacobi la Lyon. Tu ai încercat să mă omori la 
Zurich. Tot tu ai trimis pe cineva s-o omoare pe Anna Rolfe la 
Veneţia. Asta mă cam înfurie, Gerhardt. 

— Eşti nebun! 

Gabriel observă că atitudinea de sfidare studiată a lui 
Peterson începe să se topească. 

— Ai lipsit mult de la serviciu. Şi superiorii tăi ar vrea să-ţi 
vorbească. Nici ei nu dau de tine. Nu mai este cazul să-ţi spun 
că nici nevasta ta nu prea mai ştie pe unde naiba eşti. E teribil 
de îngrijorată. 

— Dumnezeule, ce-ai făcut? Ce-ai făcut? 

Peterson nu mai putea sta liniştit acum. Se legăna în scaun şi 
tremura. Gabriel sorbi din cafea şi se strâmbă, de parcă ar fi fost 
prea fierbinte. Apoi deschise dosarul şi începu să scoată 
fotografii. Le dădu la iveală una câte una şi le privi scurt înainte 
de a le împinge peste masă ca să le vadă Peterson. 

— Arată bine, nu crezi, Gerhardt? Măi, măi, ce bine te distrai 
acolo! la uită-te la asta. Nu mi-ar plăcea să trebuiască să-i dau 
explicaţii doamnei Peterson. Ș; presei. Și ministrului tău de la 
Berna. 

— Nu eşti decât un şantajist! Nimeni n-o să creadă că 
fotografiile alea sunt reale. Le vor lua drept ceea ce sunt: o 
murdărie ieftină a unui şantajist de doi bani. Dar, de fapt, 
şantajul şi crima sunt moneda de schimb pentru serviciile tale. 
La asta eşti bun. 

Gabriel lăsă fotografiile pe masă, la vedere. Peterson făcu un 
efort considerabil să nu se uite la ele. 

— Aşadar, asta este povestea pe care ai să i-o spui nevestei 


tale şi superiorilor? Că eşti victima inocentă a unui şantaj? Că ai 
fost răpit de serviciile secrete israeliene şi drogat? Ştii ce-ţi vor 
cere superiorii? lţi vor spune: de ce ar face serviciile secrete 
israeliene asta doar cu tine, Gerhardt? Ce le-ai făcut ca să 
reacționeze astfel? Şi va trebui să dai un răspuns. 

— Asta nu va fi o problemă. 

— Eşti sigur? S-ar putea să nu fie chiar aşa de uşor, dat fiind 
că unele dintre cele mai importante agenţii de ştiri din lume vor 
da la iveală fragmente din această poveste, în fiecare zi. Va fi ca 
tortura cu apă, scuză-mi comparaţia. Ai putea supravieţui, dar 
cariera ta va fi terminată. Visul tău de a deveni şeful Poliţiei 
Federale va rămâne doar atât: un vis. Politica va fi un domeniu 
închis pentru tine. Afacerile, la fel. Crezi că amicii tăi din bănci îţi 
vor sări în ajutor? Nu, cred că nu, mai ales că nu vei mai avea ce 
să le oferi. Imaginează-ţi, fără slujbă, fără pensie, fără sprijin 
financiar de la amicii tăi. 

Gabriel făcu o pauză ca să ridice coperta dosarului şi să mai 
scoată o duzină de fotografii, făcute soţiei şi copiilor lui 
Peterson. Le aşeză intenţionat alături de cele ale lui Peterson şi 
ale amantei sale. 

— Cine va avea grijă de soţia ta? Cine va avea grijă de copiii 
tăi? Cine va plăti chiria acelui apartament frumos pe Zurichsee? 
Cine va achita ratele acelui Mercedes? Nu este o imagine prea 
plăcută, dar nici nu trebuie să fie aşa. Nu-mi plac ucigaşii, 
Gerhardt, mai ales când ucid pentru o bancă, dar îţi ofer o şansă 
să scapi. lţi sugerez s-o accepţi înainte de a fi prea târziu. 

— Ce vrei de la mine? 

— Vei lucra pentru mine de acum. 

— Imposibil! 

— Mă vei ajuta să recuperez tablourile lui Rolfe. Gabriel ezită, 
aşteptând ca Peterson să nege că ştie ceva despre ele, dar de 
data asta el nu spuse nimic. O s-o facem în linişte, în stil 
elveţian. Apoi mă vei ajuta să recuperez şi alte lucruri. O să mă 
ajuţi să curăţ mizeria din istoria Elveţiei. Împreună, Gerhardt, 
putem muta munţii. 

— Şi dacă refuz? 

— Te poţi întoarce la subsol cu amicul meu şi să te mai 
gândeşti o vreme la propunere. După aceea vom mai discuta. 

— la fotografiile alea blestemate de aici! 

— Dă-mi un răspuns şi le iau! 


— Ceea ce nu înţelegi este că în ambele situaţii sunt terminat. 
Este doar o chestiune de alegere a otrăvii de care să mor. Lui 
Peterson îi căzu bărbia în piept şi ochii i se închiseră. Mi-e sete. 

— Răspunde-mi la întrebări şi-ţi aduc de băut. 


Afară, pe coridor, Eli Lavon se aşezase pe podeaua rece cu 
spatele rezemat de perete, cu ochii închişi. Numai mâna dreaptă 
îi trăda emoţiile. Strângea bricheta. Deşi trăia la Viena, auzul 
limbii germane strigate la mânie îl făcea să-i ardă ceafa. 

Fisurile apăruseră, dar Peterson nu cedase încă. Lavon putea 
spune că era pe aproape. Drogurile, apa, fotografiile cu fata. 
Teama de ce-l aştepta la următoarea cotitură se insinua în el. Eli 
Lavon spera că se va petrece curând. 

Nu-l mai văzuse astfel pe Gabriel. Nu-l văzuse niciodată 
furios. Nu-l auzise niciodată ridicând vocea. Ceva din afacerea 
asta îi redeschisese vechile răni. Leah. Tariq. Shamron. Chiar şi 
părinţii săi. Gabriel era un tip care-şi ieşea uşor din minţi. 

Dă-i drumul, Peterson, se gândi Lavon. Spune-i tot ce vrea să 
ştie. Fă ce-ti spune. Pentru că, dacă n-o faci, mă tem că bunul 
meu prieten Gabriel te va duce în munti şi te va impuşca. Şi 
asta nu e bine pentru nimeni. Nici pentru tine. Şi în special 
pentru Gabriel. Lui Lavon nu-i păsa de Peterson. Pe Gabriel îl 
iubea. Nu voia mai mult sânge pe mâinile lui Gabriel Allon. 

Aşa că nimeni n-a răsuflat mai uşurat decât Lavon când 
urletele au încetat. Apoi au început lovituri surde - Gabriel bătea 
în perete cu una din mâinile sale rănite. Încă stând pe podea, 
Lavon s-a întins şi-a deschis uşa câţiva centimetri. Gabriel i s-a 
adresat în ebraică. Această limbă nu i se păruse niciodată mai 
dulce lui Lavon, deşi era sigur că avea efectul opus asupra lui 
Gerhardt Peterson. 

— Adu-i nişte haine, Eli. Şi ceva mâncare. Lui Herr Peterson îi 
este frig şi foame. Herr Peterson doreşte să ne spună câteva 
lucruri. 


Costumul albastru fusese intenţionat ales să fie un eşec în 
materie de modă. Haina era prea largă, cracii pantalonului prea 
scurţi. Gerhardt Peterson arăta ca un om aflat în criza vârstei 
mijlocii, care găseşte nişte haine vechi ca să facă o plimbare în 
parc, în timpul căreia îi este ameninţată viaţa. Nici mâncarea nu 
era mai grozavă: o bucată de pâine uscată, un bol de supă fără 


gust. Oded i-a adus un urcior cu apă rece ca gheaţa. S-a făcut 
că varsă câteva picături pe mâna lui Peterson ca să-i 
amintească ce-l aşteaptă dacă nu vorbeşte. Gabriel nu mâncă 
nimic. Nu avea intenţia să-şi împartă mâncarea cu Gerhardt 
Peterson. Elveţianul mânca fără ezitare, dar încet, de parcă ar fi 
vrut să amâne inevitabilul. Gabriel nu-l grăbi. Peterson îşi 
termină supa şi şterse vasul cu coaja de pâine. 

— Apropo, unde ne aflăm? 

— Tibet. 

— Prima mea vizită în Tibet. Peterson reuşi să schiţeze un 
zâmbet rănit. Când Gabriel refuză să marşeze, îi pieri repede 
zâmbetul. Aş vrea o ţigară. 

— Nu se poate. 

— De ce nu? 

— Nu-mi place fumul. 

Peterson împinse castronul de supă. 


Dacă Gabriel Allon n-ar fi devenit asasin, ar fi fost un 
anchetator perfect. Era un ascultător înnăscut: vorbea doar 
când era necesar, nu simţea nevoia să se audă. Ca un vânător 
de căprioare, era înzestrat cu o linişte nefirească. Nu-şi atingea 
niciodată faţa sau părul, nu gesticula cu mâinile, nu se foia în 
scaun. Tocmai această linişte, combinată cu tăcerea şi răbdarea 
neclintită îl făceau un opozant de temut într-o confruntare 
directă. Cu toate acestea, chiar şi Gabriel rămase surprins de 
dorinţa bruscă a lui Gerhardt Peterson de a vorbi. 

— Cum am ştiut de colecţia lui Rolfe? zise Peterson, repetând 
prima întrebare a lui Gabriel. Nu-mi scapă prea multe din ce se 
întâmplă la Zurich. Zurich este cel mai mare oraş din Elveţia, 
dar cu toate astea este un loc mic. Avem rădăcini profunde: 
bănci, afaceri, muncitorii străini, media. 

Gabriel nu voia ca Peterson să capete încredere, să divagheze 
despre realizările sale profesionale, aşa că i-o tăie repede: 

— Totul este foarte interesant, dar cum ai aflat de Rolfe? 

— Rolfe era un bătrân bolnav - toată lumea de pe 
Bahnhofstrasse şi din Paradeplatz ştia. Toţi ştiau că nu mai are 
mult de trăit. Atunci au început să circule veştile. Rolfe îşi 
pierdea minţile. Voia să pună lucrurile la punct, înainte de a se 
întâlni cu marele bancher din ceruri. Voia să vorbească. 
Augustus Rolfe era de foarte multă vreme bancher la Zurich. 


Când unul ca el vrea să vorbească, nu poate ieşi nimic bun. 

— Şi l-ai pus sub supraveghere. 

Peterson încuviinţă. 

— De când este o crimă în Elveţia să vorbeşti? 

— Nu este o crimă, dar nu este indicat, mai ales când dezvălui 
lucruri deloc flatante din trecutul nostru. Nouă, elveţienilor, nu 
ne place să discutăm aspecte neplăcute de familie de faţă cu 
străinii. 

— Superiorii tăi ştiau ca l-ai pus sub supraveghere pe Rolfe? 
Ministrul tău de la Berna ştia? 

— Afacerea Rolfe nu era e chestiune oficială. 

Şi atunci, Gabriel îşi aminti scrisoarea lui Rolfe: Sunt persoane 
în Elveţia care vor ca trecutul să rămână exact aşa cum este - 
îngropat în seifurile băncilor de pe Bahnhefstrasse - şi nu se vor 
da în lături de la nimic pentru a reuşi. 

— Dacă n-a fost o chestiune oficială, în numele cui îl urmăreai 
pe Rolfe? 

Peterson ezită un moment. Gabriel se temu că nu va mai 
vorbi. Apoi zise: 

— Îşi spun Consiliul de la Rütli. 

— Vorbeşte-mi despre ei. 

— Mai dă-mi din supa aia scârboasă şi-o să-ţi spun tot ce vrei 
să afli. 

Gabriel hotărî să-i permită această unică victorie. Ridică mâna 
şi bătu cu palma de trei ori în perete. Oded vâri capul pe uşă, de 
parcă ar fi simţit miros de fum. Gabriel îi şopti câteva vorbe în 
ebraică. Oded reacţionă printr-un gest de supunere. 

— Şi pâine, zise Peterson când ieşea Oded. Aş mai vrea nişte 
pâine din aia la supă. 

Oded se uită la Gabriel, aşteptând instrucţiuni. 

— Adu-i şi din pâinea aia blestemată. 


De data aceasta nu se mai întrerupseră ca să mănânce, aşa 
că Peterson a fost forţat să-şi expună informaţiile despre 
Consiliul de la Rütli cu lingura într-o mână şi bucata de pâine în 
cealaltă. Vorbi zece minute fără întrerupere, oprindu-se doar ca 
să soarbă supa sau să rupă o bucată de pâine. Istoria Consiliului, 
scopul acestuia şi obiectivele, puterea membrilor, toate aceste 
subiecte au fost acoperite în detaliu. Când termină, Gabriel îi 
întrebă: 


— Eşti membru? 

Întrebarea păru să-l amuze. 

— Eu? Fiul unui învăţător din Bernese Oberland? Îşi duse 
bucata de pâine la piept într-un gest teatral - eu, membru al 
Consiliului de la Rutli? Nu, nu sunt membru al Consiliului, sunt 
doar unul dintre servitorii lui credincioşi. Asta suntem toţi în 
Elveţia, servitori. Servitorii străinilor care vin aici să-şi depună 
banii în băncile noastre. Servitori ai oligarhiei conducătoare. 
Servitori. 

— Ce servicii le oferi? 

— Siguranţă şi informaţii. 

— Şi ce primeşti în schimb? 

— Bani şi sprijin în carieră. 

— Aşadar, tu ai spus Consiliului ce-ai auzit despre Rolfe? 

— Aşa este. lar Consiliul mi-a spus ce ascundea el. 

— O colecţie de tablouri date de nazişti pentru serviciile 
bancare prestate în timpul războiului. 

Peterson îşi înclină foarte uşor capul. 

— Herr Rolfe ascundea obiecte de valoare şi o poveste 
controversată, o problemă teribil de complicată, din punctul de 
vedere al Consiliului. 

— Deci, ce te-a instruit Consiliul să faci? 

— Să întăresc supravegherea lui. Să mă asigur că Herr Rolfe 
nu va face vreo mişcare nesăbuită în ultimele sale zile. Dar au 
apărut multe semne de îngrijorare. Un vizitator al băncii lui Rolfe 
- un tip de la o agenţie evreiască internaţională, care se ocupă 
de problema conturilor inactive din vremea Holocaustului. 

Uşurinţa cu care rosti Peterson această referinţă îl făcu pe 
Gabriel să strângă din dinţi. 

— Atunci am interceptat o serie de faxuri. Se pare că Rolfe 
făcea aranjamente să angajeze un restaurator de artă. Mi-am 
pus o întrebare simplă: de ce un om pe moarte îşi pierde 
vremea restaurându-şi tablourile? Din experienţă ştiu că cei 
care sunt pe moarte lasă astfel de detalii urmaşilor. 

— İl suspectai pe Rolfe că voia să predea tablourile? 

— Chiar mai rău. 

— Ce putea fi mai rău? 

— O mărturie publică a afacerilor sale cu naziştii de rang înalt 
şi cu ofiţerii germani de informaţii. Îţi poţi imagina ce spectacol 
ar crea o astfel de mărturisire? Ar fi măturat ţara ca o furtună. 


Controversa în privinţa conturilor inactive ar fi apărut ca o 
problemă minoră. 

— Numai de asta se temea Consiliul? 

— Nu este de-ajuns? 

Dar Gabriel nu asculta vorbele lui Gerhardt Peterson, ci pe ale 
lui Augustus Rolfe: Cânava i-am considerat prieteni pe aceşti 
oameni - altă greşeală a mea. 

— Se temeau că Augustus Rolfe avea de gând să dezvăluie 
existenţa Consiliului. Ştia despre existenţa Consiliului pentru că 
era membru, nu? 

— Rolfe? Nu era numai membru al Consiliului. Era membru 
privilegiat. 

— Şi te-ai dus să-l vezi? 

— Să-i spun că am auzit nişte lucruri, nimic special, ştii, i-am 
spus-o foarte subtil. Rolfe era bătrân, dar mintea îi lucra, era 
încă agilă şi ştia exact ce încerc să-i spun. Era bancher elveţian, 
pentru numele lui Dumnezeu. Ştia să poarte două discuţii în 
acelaşi timp. La plecare eram convins că sunt probleme mari 
pentru Consiliu. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Am recurs la planul B. 

— Adică? 

— Să fur blestematele de tablouri. Fără tablouri, nu avea ce 
povesti. 


Peterson refuză să continue fără o ţigară şi Gabriel consimţi 
fără tragere de inimă. Incă o dată bătu cu palma în perete şi 
încă o dată Oded îşi îţi capul prin uşa deschisă. l-a dat lui 
Peterson o ţigară din propriul pachet. Când aprinse bricheta, 
Peterson tresări atât de violent că aproape căzu de pe scaun. 
Oded a râs straşnic pe drumul spre uşă. Peterson a tras din 
ţigară cu prudenţă, temându-se că va exploda, şi la fiecare 
câteva secunde Gabriel îşi ridica mâna să alunge fumul. 

— Vorbeşte-mi despre Werner Muller, zise Gabriel. 

— El era cheia. Dacă voiam să ajungem la colecţia secretă a 
lui Rolfe, aveam nevoie de ajutorul lui Muller. Muller proiectase 
sistemul de securitate. Aşa că mi-am pus oamenii să scoată la 
iveală tot ce se putea despre Muller. Nici el nu era un tip prea 
curat. Niciunul din noi nu este de fapt, nu? Când văzu că Gabriel 
nu zice nimic, Peterson continuă: M-am dus la Paris să discut cu 


Muller. Nu mai trebuie să-ţi spun c-a fost de acord să lucreze 
pentru noi. 

Peterson fumă ţigara aproape până la filtru, apoi, cam 
morocănos, o stinse în castronul de supă. 

— Treaba a fost stabilită pentru noaptea următoare. Rolfe 
planificase să se ducă la Geneva, să-şi petreacă noaptea în 
apartamentul de acolo. Restauratorul de artă trebuia să 
sosească în dimineaţa următoare. Echipa a intrat în vilă şi Muller 
i-a dus jos, în încăperea secretă. 

— Ai făcut parte din echipă? 

— Nu, munca mea a fost să mă asigur că poliţia din Zurich nu 
apare în mijlocul acestei operaţiuni, nimic altceva. 

— Continuă. 

— Muller a dezamorsat sistemul de siguranţă şi a oprit 
camerele de supraveghere. Au intrat în beci şi pe cine crezi c-au 
găsit? 

— Pe Augustus Rolfe. 

— În carne şi oase. La ora trei dimineaţa, bătrânul stătea 
acolo, cu tablourile lui blestemate. Muller a intrat în panică. 
Rolfe nu-i cunoştea pe spărgători, dar el şi cu Muller lucrau 
împreună. Dacă bătrânul se ducea la poliţie, Muller era terminat. 
A luat un pistol de la unul din oamenii Consiliului, l-a dus pe 
bătrân sus, în camera de zi, şi i-a tras un glonţ în cap. 

— lar după şase ore am apărut eu. 

Peterson încuviinţă. 

— Existenţa cadavrului lui Rolfe ne-a dat posibilitatea să 
verificâm adevărul despre restauratorul de artă. Dacă acesta 
descoperea cadavrul şi telefona la poliţie însemna că era doar 
un restaurator de artă. Dacă găsea cadavrul şi încerca să plece 
din oraş... 

Peterson îşi ridică mâinile, de parcă ar fi vrut să spună că nu 
era necesară altă explicaţie. 

— Aşa că ai aranjat să fiu arestat. 

— Aşa este. 

— Şi primul detectiv care m-a interogat? 

— Baer? Baer nu ştia nimic. Pentru el erai doar un suspect în 
uciderea bancherului elveţian. 

— De ce te-ai obosit să mă arestezi? De ce nu m-ai lăsat să 
plec? 

— Am vrut să te sperii zdravăn, să te fac să te gândeşti de 


două ori înainte de a te mai întoarce vreodată. 
— Dar nu te-ai oprit la asta. 
Peterson scutură din cap. 
— Nu, din nefericire era doar începutul. 


Gabriel cunoştea restul pentru că-l trăise. Relatarea rapidă a 
lui Peterson nu făcuse decât să-i confirme ce ştia sau să-i umple 
eventualele goluri. 

Aşa cum se aştepta Peterson, Anna Rolfe n-a raportat poliţiei 
furtul colecţiei secrete a tatălui ei. Peterson a pus-o imediat sub 
supraveghere. Operațiunea a fost îndeplinită de forţele 
Consiliului de la Rutli şi de ofiţerii serviciilor elveţiene de 
securitate loiale lui Peterson. Peterson ştia că Gabriel s-a dus în 
Portugalia la o săptămână de la înmormântarea lui Rolfe ca s-o 
vadă pe Anna Rolfe şi că merseseră la Zurich împreună şi 
vizitaseră vila Rolfe. 

Din acel moment, Gabriel a fost sub supraveghere: Roma, 
Paris, Londra, Lyon. Consiliul a apelat la serviciile unui asasin 
profesionist. La Paris, acesta l-a ucis pe Muller şi i-a distrus 
galeria. La Lyon, l-a ucis pe Emil Jacobi. 

— Cine erau cei care mă aşteptau în acea noapte în vila lui 
Rolfe? întrebă Gabriel. 

— Lucrau pentru Consiliu. Am angajat un profesionist să 
rezolve lucrurile în afara graniţelor noastre. Peterson se opri. 
Apropo, i-ai omorât pe amândoi. A fost o demonstraţie 
impresionantă. Şi apoi ţi-am pierdut urma pentru treizeci şi şase 
de ore. 

Viena, se gândi Gabriel. Întâlnirea lui cu Lavon. Confruntarea 
lui cu Anna în privinţa trecutului tatălui ei. Aşa cum suspectase 
Gabriel, Peterson le luase urma în ziua următoare pe 
Bahnhofstrasse. După ce descoperise maşina Annei Rolfe 
abandonată la graniţa germană, Consiliul intrase în alertă. 
Gabriel Allon şi Anna Rolfe aveau să fie vânaţi şi ucişi de un 
profesionist, cu prima ocazie. Se presupunea că la Veneţia... 


Lui Peterson îi căzu capul pe suprafaţa mesei, pentru că 
efectele stimulentului trecuseră. Peterson avea nevoie de somn, 
somn natural, nu cel obţinut din seringă. Gabriel mai avea doar 
o întrebare de pus şi avea nevoie de răspuns înainte ca Peterson 
să fie dus şi legat cu cătuşe de un pat. Când o puse, Peterson îşi 


făcuse o pernă din mâini şi stătea cu faţa în jos pe masă. 

— Tablourile, repetă Gabriel încet. Unde sunt? Peterson reuşi 
să rostească doar două cuvinte, înainte de a-şi pierde 
cunoştinţa. 

Otto Gessler. 


43 
MALLES VENOSTA, ITALIA 


Doar Gerhardt Peterson dormi în noaptea aceea. Eli Lavon şi-a 
trezit fata din Viena şi-a trimis-o cu cursa de la ora două 
dimineaţa la biroul său din cartierul evreiesc să-i cerceteze 
arhivele pline de praf. O oră mai târziu, rezultatele căutării ei au 
apărut pe fax, atât de sărăcăcioase, că puteau fi scrise pe 
spatele unei vederi din Viena. Secţia de cercetare din Tel Aviv a 
contribuit cu propria cercetare, la fel de sărăcăcioasă, care nu 
oferea nici cel mai mic ajutor, în timp ce Oded a dat iama prin 
cele mai dubioase site-uri de pe internet în căutare de ceva 
bârfe. 

Otto Gessler era o fantomă. Un zvon. Să afli adevărul despre 
el, zise Lavon, este ca şi cum ai încerca să prinzi ceața într-o 
sticlă. Vârsta lui era lăsată la latitudinea oricui. Data naşterii lui 
era necunoscută, la fel şi locul. Nu existau fotografii. Trăia 
oriunde şi nicăieri, nu avea părinţi, nu avea copii. 

— Probabil că nu va muri niciodată, zise Lavon, frecându-se 
uluit la ochi. Intr-o zi, când va veni timpul, va dispărea pur şi 
simplu. 

Despre afacerile lui Otto Gessler se ştia prea puţin, dar se 
suspectau multe. Se credea că deţine controlul asupra unui 
număr de bănci private, companii de creditare şi concerne 
industriale. Care bănci private, care companii de creditare şi 
care concerne industriale, nu ştia nimeni, pentru că Otto Gessler 
opera doar prin companii-paravan şi prin firme din interiorul 
unor corporaţii. Când Otto Gessler făcea o afacere, nu lăsa urme 
fizice - nu lăsa amprente, nu lăsa urme de paşi, nu lăsa ADN, iar 
documentele sale erau mai bine păstrate decât un sarcofag. 

In timp, numele său fusese legat de o serie de scandaluri 
comerciale şi de spălare de bani. Se spunea că ar fi acaparat 
piaţa bunurilor de larg consum, ar fi vândut arme şi clorură 
anhidrică dictatorilor în pofida sancţiunilor internaţionale, ar fi 
transformat profiturile obţinute din droguri în proprietăţi 
imobiliare respectabile. Dar mănuşa de piele a justiţiei nu-l 
atinsese niciodată pe Otto Gessler. Datorită unei legiuni de 
avocaţi răspândiţi de la New York la Londra şi la Zurich, Otto 


Gessler nu plătise amendă nicio centimă şi nu făcuse nicio zi în 
închisoare. 

Oded a descoperit o anecdotă interesantă îngropată într-o 
revistă americană de profil, plină de speculaţii. La mulţi ani 
după război, Gessler achiziţionase o companie care produsese 
arme pentru Wehrmacht. Într-un depozit din afara Lucernei 
descoperise cinci mii de piese de artilerie care fuseseră 
abandonate în Elveţia după căderea celui de-al Treilea Reich. 
Nevrând ca inventarul nevândut să rămână în registrele sale, 
Gessler a căutat un cumpărător. A găsit unul într-o zonă 
conflictuală din Asia. Piesele de artilerie nazistă au ajutat la 
răsturnarea unui conducător din colonii şi Gessler a obţinut de 
două ori profitul pe care i l-ar fi adus armele dacă le-ar fi vândut 
la Berlin. 

In timp ce soarele se ridica deasupra chiparoşilor care 
străjuiau grădina, Lavon a descoperit o pistă salvatoare despre 
Otto Gessler. Era suspectat că dădea anual milioane de dolari ca 
să sprijine cercetarea medicală. 

— Pentru ce boală? întrebă Gabriel. 

— Lăcomie? sugeră Oded, dar Lavon scutură din cap a mirare. 

— N-aş zice. Ticălosul ăsta bătrân dă milioane de dolari anual, 
dar ascunde chiar şi acest lucru. Otto Gessler este un secret. 
Este întruchiparea Elveţiei. 


Gerhardt Peterson dormi până la ora zece. Gabriel îi îngădui 
să se spele şi să-şi facă toaleta fără să-l grăbească, apoi să se 
îmbrace cu hainele pe care le purta în momentul dispariţiei, 
curățate şi călcate de Eli Lavon. Gabriel se gândi că aerul rece 
de munte îi va face bine înfăţişării lui Peterson, aşa că după 
micul dejun se plimbară pe afară. Elveţianul era cu un cap mai 
înalt şi era mai bine îmbrăcat decât însoțitorii săi, ceea ce-l 
făcea să arate ca un stăpân, care dădea instrucţiuni zilierilor săi. 

Peterson încercă să completeze portretul lui Otto Gessler, din 
care lipseau multe informaţii, dar curând înţeleseră că el ştia 
doar puţin mai mult decât ei. Le dădu localizarea exactă a vilei 
acestuia de la munte, detalii privind paza şi împrejurările în care 
discutaseră. 

— Aşadar, nu i-ai văzut niciodată chipul? îl întrebă Oded. 

Peterson scutură din cap şi-i evită privirea. Nu-l uitase pe 
Oded pentru duşurile cu apă rece din celulă şi acum refuză să-l 


privească. 

— Mă vei duce la el, zise Gabriel. O să mă ajuţi să recuperez 
tablourile. 

Peterson zâmbi; zâmbetul rece, palid, pe care l-a văzut 
Gabriel în celula din timpul detenţiei sale de la Zurich după 
arestare. 

— Vila lui Otto Gessler este ca o fortăreață. Nu poţi să intri 
acolo şi să-l ameninţi. 

— Nu intenţionez să-l ameninţ. 

— Ce ai în minte? 

— Vreau să-i propun o afacere. Este singura limbă pe care-o 
vorbeşte. Gessler va înapoia tablourile pentru o sumă 
substanţială şi-l voi asigura că rolul lui în această afacere nu va 
ieşi niciodată la suprafaţă. 

— Otto Gessler are obiceiul să negocieze doar de pe poziţii de 
forţă. Nu poate fi şantajat, iar ultimul lucru de care are nevoie 
sunt bani în plus. Dacă încerci asta, vei pleca de acolo cu mâna 
goală, în cazul în care vei mai pleca. 

— Voi pleca oricum. 

— Eu n-aş fi chiar aşa de sigur. 

— Voi pleca, pentru că va fi responsabilitatea ta să te asiguri 
că nu mi se va întâmpla nimic. Ştim unde locuieşti, unde merg 
copiii tăi la şcoală, şi ştim întotdeauna unde să te găsim. 

Din nou, pe buzele lui Peterson înflori un zâmbet arogant. 

— N-aş fi crezut că un om cu trecutul tău va ameninţa familia 
altui bărbat. Dar presupun că vremurile disperate necesită 
măsuri disperate. Nu se spune aşa? Hai să terminăm odată cu 
asta. Vreau să plec din locul ăsta blestemat. 

Peterson se întoarse şi începu să urce pe deal, spre vilă, Oded 
urmându-l tăcut. Eli Lavon aşeză o mână mică pe umărul lui 
Gabriel. 

— Poate are dreptate. Poate n-ar trebui să intri. 

— O să mă scoată el. In plus, în momentul ăsta Gessler nu 
câştigă nimic dacă mă omoară. 

— Cum a spus omul: vremurile disperate necesită măsuri 
disperate. Să mergem acasă. 

— Nu vreau să câştige ei, Eli. 

— Cei ca Otto Gessler câştigă întotdeauna. Şi banii pentru 
răscumpărarea tablourilor de unde plănuieşti să-i obţii? De la 
Shamron? Abia aştept să-i văd mutra bătrânului când o să-i 


prezinţi raportul de cheltuieli! 

— Nu iau banii de la Shamron. Îi iau de la cel care a furat de 
la bun început tablourile. 

— Augustus Rolfe? 

— Desigur. 

— Aşadar, răscumpărare? 

— Uneori, Eli, iertarea are un preţ mare. 


Plecaseră la amiază. Peterson păru deranjat să-şi găsească 
Mercedesul în curtea cu pietriş lângă camioneta Volkswagen în 
care-l aruncaseră după ce l-au răpit. Urcă în faţă pe locul 
pasagerului şi-i permise în silă lui Oded să-l lege cu cătuşe de 
mânerul portierei. Gabriel urcă la volan şi tură motorul cam prea 
agresiv pentru gustul lui Peterson. Oded se întinse pe bancheta 
din spate cu picioarele pe pielea gălbuie, cu Beretta în poală. 

Granița elveţiană se afla la doar douăzeci de kilometri de vilă. 
Gabriel mergea în faţă în Mercedes, urmat de Eli Lavon în 
camionetă. A fost o traversare liniştită; grănicerul le-a făcut 
semn să treacă, după o verificare în fugă a paşapoartelor. 
Gabriel îi scosese pentru scurt timp cătuşele lui Peterson, dar la 
un kilometru şi jumătate după graniţă trase pe marginea 
drumului şi îl legă din nou de portieră. 

De acolo mergeau spre nord-vest, spre Davos, apoi în sus 
spre Reichenau, după care spre vest, în inima Elveţiei. In 
Grimselpass a început să ningă. Gabriel şi-a ridicat piciorul de 
pe acceleraţie, pentru ca Lavon să poată ţine pasul cu greoaia 
camionetă Volkswagen. 

Peterson devenea tot mai neliniştit, cu cât înaintau spre nord. 
Îi dădu instrucţiuni lui Gabriel de parcă-l ducea la un cadavru 
îngropat. Când ceru să-i scoată cătuşele, Gabriel refuză. 

— Sunteţi amanți? îl întrebă Peterson. 

— Oded şi cu mine? E drăguţ, dar nu e genul meu. 

— Mă refeream la Anna Rolfe. 

— Ştiu foarte bine la ce te-ai referit. M-am gândit că puţin 
umor ar mai detensiona situaţia. Altfel, aş fi tentat să-ţi stâlcesc 
mutra. 

— Bine-nţeles că sunteţi amanți. Altfel, de ce ai fi implicat în 
afacerea asta? Ea a avut mulţi iubiţi. Sunt sigur că nu vei fi 
ultimul. Dacă vrei să-i vezi dosarul, voi fi bucuros să ţi-l arăt, ca 
o favoare profesională, desigur. 


— Faci ceva din principiu, Gerhardt, sau doar pentru bani? De 
exemplu, de ce lucrezi pentru Consiliul de la Rutli? O faci doar 
pentru bani sau pentru că eşti de acord cu principiile lor? 

— Amândouă. 

— Chiar aşa? Ce principiu te face să lucrezi pentru Otto 
Gessler? 

— Lucrez pentru el fiindcă m-am săturat să văd cum ţara este 
mânjită cu noroi de către un grup de străini blestemaţi pentru 
ceva ce s-a întâmplat înainte să mă fi născut. 

— Ţara ta a transformat aurul furat de nazişti în monedă 
forte. Aurul dinţilor şi verighetele evreilor, tot în monedă forte. 
Mii de evrei îngroziţi şi-au plasat economiile de o viaţă în băncile 
voastre, pe drumul spre camerele de gazare de la Auschwitz şi 
Sobibor, şi aceleaşi bănci le-au oprit banii, în loc să-i înapoieze 
moştenitorilor de drept. 

— Ce are asta a face cu mine? Şaizeci de ani! S-a întâmplat 
acum şaizeci de ani! De ce nu putem să trecem peste asta? De 
ce trebuie să devină ţara mea un paria pentru ce-au făcut câţiva 
bancheri lacomi, acum şaizeci de ani? 

— Pentru că trebuie să recunoşti greşelile făcute. Apoi trebuie 
să încerci să le repari. 

— Bani? Da? Vrei bani? Îi critici pe elveţieni pentru presupusa 
lor lăcomie, dar nu vreţi decât bani de la noi, de parcă cei câţiva 
dolari ar îndrepta greşelile trecutului. 

— Nu sunt banii voştri. Au ajutat la transformarea acestei ţări 
dintr-un parc de distracţii închis din toate părţile, într-una din 
cele mai bogate ţări din lume, dar nu sunt banii voştri. 

Inflăcărat de dispută, Gabriel conducea prea repede, iar 
Lavon rămăsese cu câteva sute de metri în urmă. Gabriel 
încetini, pentru ca Lavon să-l poată ajunge din urmă. Era furios 
pe sine. Ultimul lucru pe care-l voia acum era să dezbată 
moralitatea istoriei Elveţiei cu Gerhardt Peterson. 

— Trebuie să ştiu un lucru înainte de a vorbi cu Gessler. 

— Vrei să ştii de unde am aflat de implicarea ta în asasinarea 
lui Hamidi. 

— Da. 

— Cu câţiva ani în urmă, opt sau nouă, nu-mi amintesc exact, 
un palestinian cu un trecut cam dubios dorea să obţină o viză de 
rezidenţă care să-i permită să trăiască temporar la Geneva. În 
schimbul vizei şi a unei garanţii din partea noastră că nu vom 


informa statul Israel de prezenţa lui în Elveţia, acest palestinian 
ne-a oferit numele israelianului care l-a omorât pe Hamidi. 

— Cum îl chema pe acel palestinian? întrebă Gabriel, cu toate 
că nu era nevoie să aştepte răspunsul lui Peterson. Ştia. Ştiuse 
tot timpul. 

— Îl chema Tariq al-Hourani. El este cel care a pus bomba sub 
maşina soţiei tale la Viena, nu? El este cel care ţi-a distrus 
familia. 


La opt kilometri distanţă de vila lui Otto Gessler, unde începea 
o pădure deasă de pini, Gabriel trase pe marginea drumului şi 
cobori. Era după-amiaza târziu, lumina era din ce în ce mai 
slabă, iar temperatura undeva în jur de douăzeci de grade. 
Vârful unui munte se ivi deasupra lor, purtând o barbă de nori. 
Care era acesta? Eiger? Jungfrau? Mönch? De fapt, nu-i păsa. 
Voia doar ca toate astea să se termine odată, să plece din ţara 
asta şi să nu se mai întoarcă vreodată. Pe când umbla în jurul 
maşinii prin zăpada de cincisprezece centimetri, îi apăru în 
minte o imagine: Tariq spunându-i lui Peterson despre bomba 
de la Viena. Făcu un efort să nu-l tragă pe Peterson din maşină 
şi să-l bată până îl lasă fără suflare. În acel moment nu ştia sigur 
pe cine ura mai mult: pe Tariq sau pe Peterson. 

Gabriel îi desfăcu cătuşele şi-l făcu să se târască peste 
schimbător ca să ajungă la volan. Oded cobori, urcând alături de 
Eli Lavon în camionetă. Gabriel ocupă locul lui Peterson pe 
scaunul pasagerului şi îl împunse cu Beretta în coaste, pentru a-l 
obliga să pornească. 

Întunericul se lăsa peste vale. Peterson conducea cu ambele 
mâini pe volan, iar Gabriel ţinea Beretta la vedere. La trei 
kilometri de vila lui Gessler, Lavon încetini şi trase pe marginea 
drumului. Gabriel se întoarse uitându-se prin oglinda 
retrovizoare să vadă cum dispăreau luminile camionetei. Acum 
erau singuri. 

— Spune-mi încă o dată, zise Gabriel rupând tăcerea. 

— Am mai spus-o de nu ştiu câte ori! obiectă Peterson. 

— Nu contează. Vreau să te aud spunând-o încă o dată. 

— Te cheamă Herr Meyer. 

— Cu ce mă ocup? 

— Lucrezi cu mine, în Divizia de Analiză şi Protecţie. 

— De ce m-ai adus la vilă? 


— Pentru că ai informaţii importante despre activitatea unui 
evreu intrigant, pe nume Gabriel Allon. Am vrut ca Herr Gessler 
să audă toate astea chiar de la sursă. 

— Şi eu ce am să fac dacă deviezi în vreun fel de la scenariu? 

— N-am de gând să repet. 

— Fă-o! 

— Du-te dracului! 

Gabriel îi flutură Beretta în faţă, înainte de a-l vâri în cureaua 
pantalonilor. 

— O să-ţi trag un glonţ în cap. Şi paznicului. Asta o să fac. 

— Sunt sigur c-o s-o faci, spuse Peterson. Este lucrul la care te 
pricepi cel mai bine. 

După un kilometru şi jumătate, apăru un drum privat 
nemarcat. Peterson trase de schimbător şi luă curba ca un 
expert, la o viteză considerabilă, forţa centrifugă împingându-l 
pe Gabriel în uşă. Pentru o clipă se temu că Peterson pune ceva 
la cale, dar apoi au încetinit şi au luat-o pe drumul îngust, 
copacii perindându-se pe lângă fereastra lui Gabriel. 

La capătul drumului se afla o poartă de fier şi piatră care 
arăta de parcă ar fi putut să reziste la un asalt al unui 
transportor blindat. Când se apropiară, paznicul păşi în lumina 
farurilor şi le făcu semn să oprească. Purta o haină albastră, 
voluminoasă, care nu ascundea faptul că era bine înarmat. Avea 
zăpadă pe căciulă. 

Peterson cobori geamul. 

— Sunt Gerhardt Peterson. Am venit să-l văd pe Herr Gessler. 
Mă tem că este o urgenţă. 

— Gerhardt Peterson? 

— Exact. 

— Şi cine este cel de lângă dumneavoastră? 

— Un coleg al meu. Numele lui este /Herr Meyer. Pe 
răspunderea mea. 

Garda murmură în microfon câteva vorbe pe care nu le 
auziră. După un moment, se deschise poarta şi omul se dădu la 
o parte, lăsându-i să treacă. 

Peterson mergea încet. Gabriel privi pe fereastra sa: arcuri de 
lumini în copaci, alt paznic îmbrăcat în albastru, de data asta 
ducând în lesă prin pădure un alsacian. Dumnezeule, se gândi. 
Locul ăsta arată ca un Fuhrerbunker. Dacă mai adăugăm sârmă 
ghimpată şi un câmp minat, tabloul este complet. 


În faţa lor, copacii se răriră şi apărură luminile vilei, atenuate 
de un văl nuptial de zăpadă purtat în derivă. Alt paznic le ieşi în 
cale. Acesta nu făcu încercarea de a ascunde puşca mitralieră 
care-i atârna pe umăr. Incă o dată, Peterson lăsă geamul jos şi 
garda îşi vâri faţa mare în maşină. 

— Bună seara, Herr Peterson. Herr Gessler se duce la piscină 
acum. Vă primeşte acolo. 

— Bine. 

— Sunteţi înarmat, Herr Peterson? 

Peterson scutură din cap. Paznicul se uită la Gabriel. 

— Dumneavoastră, Herr Meyer, aveţi armă în seara asta? 

— Nein. 

— Veniţi cu mine. 


Un şir de lămpi mici, montate pe nişte stâlpi care nu 
depăşeau genunchiul unui om, marcau direcția cărării. Zăpada 
era mai adâncă aici decât în vale, avea aproape patruzeci de 
centimetri sau chiar mai mult, şi fiecare a patra lampă era 
îngropată sub o mică movilă de nămeţi. 

Peterson mergea alături de Gabriel. Paznicul care-i 
întâmpinase la începutul drumului îi conducea. La un moment 
dat, un altul apăru în spatele lor. Gabriel simţi căldura răsuflării 
unui alsacian în spatele genunchiului. Când câinele îi adulmecă 
mâna, paznicul smuci zgarda. Animalul mârâi ca răspuns, un 
mârâit gros, din fundul gâtului, care făcu să vibreze aerul din 
jur. Frumos exemplar, se gândi Gabriel. Să nu facem nimic ca 
să-l supărăm pe blestematul ăsta de câine. 

Piscina casei apăru în faţa lor, lungă şi joasă, cu lămpi 
ornamentale lucind prin ceața care se ridica. lnăuntru erau 
gărzi; Gabriel putea doar să-i intuiască prin ferestrele 
înceţoşate. Unul din ei părea să conducă o persoană mică de 
statură, îmbrăcată în halat. 

Şi atunci Gabriel simţi o arsură în rinichiul drept. Spatele i se 
arcui, faţa i se ridică în sus şi pentru o clipă zări vârfurile 
ascuţite ale pinilor întinzându-se spre ceruri şi în agonia sa cerul 
deveni un amestec à la Van Gogh de culoare, mişcare şi lumină. 
Apoi a doua lovitură, de data asta în ceafă. Cerul se înnegri şi 
Gabriel căzu cu faţa în jos, în zăpadă. 


44 
NIDWALDEN, ELVEŢIA 


Gabriel deschise un ochi, apoi încet şi pe cel de-al doilea. Ar fi 
putut la fel de bine să-i ţină închişi, pentru că era întuneric 
beznă. Întuneric absolut, se gândi. Negru pur. 

Era usturător de frig, podeaua era aspră, de beton, iar aerul 
umed, încărcat de sulf. Mâinile îi erau legate la spate cu palmele 
în sus, astfel încât umerii îi ardeau din cauza acidului lactic. 
Incercă să-şi imagineze poziţia contorsionată a corpului său şi a 
picioarelor: obrazul şi umărul drept strivite de beton; umărul 
stâng în aer; pelvisul răsucit; picioarele încrucişate. Se gândi la 
şcoala de arte, la felul în care profesorii răsuceau picioarele 
modelelor pentru a le evidenția muşchii, tendoanele şi 
alcătuirea lor. Poate că era doar un model pentru o pictură 
expresionistă elveţiană. Bărbat în camera de tortură - artist 
necunoscut. 

Inchise ochii şi încercă să se îndrepte, dar cea mai uşoară 
contracție a muşchilor spatelui îi producea o durere ca de foc în 
rinichi. Gemu, se luptă cu durerea şi reuşi să se ridice. Se 
rezemă cu capul de perete şi se cutremură de durere. A doua 
lovitură îi provocase un cucui de mărimea unui ou la ceafă. 

Işi trecu degetele peste perete: stâncă goală, granit, 
presupuse. Umed şi moale, acoperit cu muşchi. O peşteră? Un 
fel de grotă? Sau doar un alt beci? Elveţienii şi beciurile lor 
blestemate. Se întrebă dacă îl vor lăsa aici pentru totdeauna, ca 
pe un lingou de aur sau un fotoliu burgund. 

Liniştea, ca şi întunericul, era totală. Nimic de sus sau de 
dedesubt. Nu se auzeau voci, nici câini lătrând, vântul sau 
ploaia; doar tăcerea care-i cânta în urechi ca un diapazon. 

Se întrebă cum i-o făcuse Peterson. Cum îi semnalase gărzii 
că Gabriel era un intrus? Vreun cuvânt codificat la poartă? O 
parolă care-i scăpase? Şi ce se întâmplase cu Oded şi Lavon? Se 
mai aflau pe locul din faţă al camionetei Volkswagen sau erau în 
aceeaşi poziţie ca şi Gabriel sau poate chiar mai rău? Se gândi 
la avertismentul lui Lavon din grădina vilei, în Italia: Ce; ca Otto 
Gessler câştigă întotdeauna. 

Undeva se deschise o uşă etanşă, şi Gabriel auzi paşii câtorva 


persoane. Ilzbucniră luminile a două lanterne şi fasciculele lor se 
plimbară până îi găsiră faţa. Gabriel strânse din ochi şi încercă 
să-şi ferească privirea de lumină, dar răsucirea gâtului făcu să-i 
zvâcnească rana de la cap. 

— Ridicaţi-l în picioare. 

Vocea lui Peterson: fermă, autoritară, Peterson în elementul 
său. 

Două perechi de mâini îl apucară de braţe şi-l ridicară. 
Durerea era cumplită; Gabriel se temu că i se va disloca braţul. 
Peterson îşi trase pumnul în spate şi-l îngropă în abdomenul lui 
Gabriel. Genunchii i se înmuiară şi se încovoie. Atunci, Peterson 
îl lovi cu genunchiul în faţă. Garda îl lăsă şi se prăbuşi în aceeaşi 
poziţie contorsionată în care se trezise. 

Bărbat în camera de tortură, de Otto Gessler. 


Lucrau în echipă - unul îl ţinea, celălalt îl lovea. Au lucrat 
eficient şi constant, dar fără bucurie şi entuziasm. Li se dăduse 
o misiune - să-i distrugă fiecare muşchi şi să-i însângereze toată 
faţa - şi o duseseră la îndeplinire profesionist şi birocratic. La 
fiecare câteva minute, plecau să fumeze. Gabriel ştia asta 
pentru că simţea mirosul de tutun proaspăt pe ei, când se 
întorceau. |ncercă să-i urască pe aceşti luptători în haine 
albastre de la banca lui Gessler, dar nu putu. Pe Peterson îl ura. 

După o oră sau cam aşa ceva, Peterson reveni. 

— Unde sunt tablourile pe care le-ai luat din cutia de valori de 
la Zurich? 

— Ce tablouri? 

— Unde este Anna Rolfe? 

— Cine? 

— Mai trageţi-i câteva. Să vedem dacă asta îl ajută să-şi 
amintească. 

Şi o ţinură tot aşa, Gabriel nu ştia pentru cât timp. Nu ştia 
dacă era zi sau noapte, dacă se afla acolo de o oră sau o 
săptămână. Calcula timpul după ritmul loviturilor lor şi după 
apariţia regulată, ca după ceas, a lui Peterson. 

— Unde sunt tablourile pe care le-ai luat din cutia de valori a 
lui Rolfe din Zurich? 

— Ce tablouri? 

— Unde este Anna Rolfe? 

— Cine? 


— Foarte bine, să vedem dacă mai suportă câteva. Nu-l 
omorâţi. 

Altă bătaie. De data asta mai scurtă ca durată, cu toate că 
Gabriel nu putea fi sigur, pentru că îşi tot pierdea şi-şi recăpăta 
cunoştinţa. 

— Unde sunt tablourile? 

— Care... tablouri? 

— Unde este Anna Rolfe? 

— Cine? 

— Continuati. 

Altă lovitură ca de cuțit în rinichiul drept. Alt pumn de fier în 
față. Altă cizmă în vintre. 

— Unde sunt tablourile? 

Tăcere... 

— Unde este Anna Rolfe? 

Tăcere... 

— E terminat deocamdată. Lăsaţi-l să zacă aici. 


Îşi căută prin compartimentele memoriei un loc liniştit unde 
să se odihnească. Găsise sânge şi foc în spatele prea multor uşi, 
fără a reuşi să găsească linişte. Işi ţinea fiul în braţe, făcea 
dragoste cu soţia lui. Incăperea în care îi găsise trupul gol era 
dormitorul lor din Viena şi întâlnirea pe care a retrăit-o a fost 
ultima. A rătăcit printre tablourile pe care le-a restaurat, printre 
uleiuri şi pigmenţi şi întinderi de pânză goală, până a ajuns pe o 
terasă, o terasă aflată deasupra unei mări de frunze aurii şi de 
caişi, scăldată în lumina siena a apusului de soare, în sunetele 
fluide ale unei viori. 


Au intrat două gărzi. Gabriel s-a gândit că venise momentul 
pentru altă bătaie. Dar ei i-au desfăcut cu grijă cătuşele şi în 
următoarele zece minute i-au curăţat şi i-au bandajat rănile. Au 
lucrat cu grija a doi antreprenori de pompe funebre care 
îmbracă un mort. Printre pleoapele umflate, Gabriel a urmărit 
apa din chiuvetă care s-a înroşit, apoi s-a făcut stacojie de la 
sângele lui. 

— Înghite pilulele astea. 

— Cianură? 

— Analgezice. Te vei simţi un pic mai bine. Ai încredere. 

Gabriel făcu aşa cum i se spusese, înghițind tabletele nu fără 


oarecare dificultate. L-au lăsat să stea jos câteva minute. Nu 
trecu mult şi zvâcniturile din cap şi picioare începură să cedeze. 
Ştia că nu se terminase, era doar o amânare. 

— Eşti gata să te ridici în picioare? 

— Asta depinde de locul în care mă duceţi. 

— Vino, lasă-ne să te ajutăm. 

Îl luară cu grijă, fiecare de câte un braţ, şi-l ridicară. 

— Poţi să te ţii pe picioare? Poţi să mergi? 

El îşi duse piciorul drept în faţă, dar contuziile puternice din 
muşchiul coapsei îl făcură să se prăbuşească. Au reuşit să-l 
prindă înainte de a cădea şi pentru un oarecare motiv se 
amuzară de asta. 

— la-o încet. Paşi mici pentru un om mic. 

— Unde mergem? i 

— E surpriză. Cu toate astea, n-o să te doară. Iți promitem. 

Îl scoaseră pe uşă. În faţa lui se întindea un coridor lung şi alb, 
ca un tunel, cu podea de marmură şi tavan cu arcade. Mirosea a 
clor. Trebuie să fi fost aproape de piscina lui Gessler. 

Începură să meargă. Pentru primii zeci de metri, Gabriel avu 
din plin nevoie de sprijinul lor, dar treptat, pe măsură ce 
medicamentele îi circulau prin corp şi se obişnui cu poziţia 
verticală, reuşi să se mişte târându-se fără ajutor - un pacient 
care-şi făcea prima plimbare postoperatorie în salonul unui 
spital. 

La capătul coridorului era o uşă dublă, dincolo de care se afla 
o încăpere rotundă, de vreo zece metri, al cărei tavan avea 
forma unei cupole înalte. În mijlocul încăperii se afla un bărbat 
în vârstă, mic de statură, îmbrăcat în halat alb, cu faţa ascunsă 
de o pereche de ochelari de soare foarte mari. Când Gabriel se 
apropie, îi întinse o mână uscată, plină de vene roşietice. 
Gabriel îl lăsă cu mâna întinsă. 

— Bună ziua, domnule Allon. Mă bucur că, în cele din urmă, 
am ajuns să ne cunoaştem. Sunt Otto Gessler. Vino cu mine, te 
rog. Vreau să-ţi arăt nişte lucruri care ştiu c-o să-ţi facă plăcere. 

În spatele lui se deschise încet, fără zgomot, altă uşă dublă, 
de parcă ar fi avut balamale automate bine unse. Când Gabriel 
porni, Gessler întinse mâna şi i-o aşeză pe braţ. 

Atunci, Gabriel înţelese că Otto Gessler era orb. 


45 
NIDWALDEN, ELVEŢIA 


În faţa lor se afla o încăpere în formă de peşteră, cu un tavan 
cu arcade amintind de muzeul d'Orsay. Lumina care intra prin 
sticla de sus era artificială. Pe fiecare parte a sălii erau zeci de 
holuri care duceau la camere pe pereţii cărora atârnau 
nenumărate tablouri. Nu erau etichetate, dar ochiul format al lui 
Gabriel îi spuse imediat că fiecare dintre acestea adăpostea o 
anumită perioadă: pictura italiană a secolului XV; pictura 
olandeză şi flamandă din secolul XVII, cea franceză din secolul 
XIX. Şi tot aşa, galerie după galerie, un muzeu personal, plin cu 
maeştrii pierduţi ai Europei. Efectul era copleşitor, deşi era clar 
că nu şi pentru Gessler - el nu putea să vadă nimic din toate 
astea. 

— Imi pare rău că a trebuit să înduri un astfel de tratament 
aplicat de oamenii mei, dar mă tem că eşti singurul vinovat. Ai 
făcut o prostie venind aici. 

Avea o voce hârâită, uscată şi subţire, ca pergamentul. Mâna 
aşezată pe braţul lui Gabriel era lipsită de greutate, ca o boare 
de aer cald. 

— Acum ştiu de ce erai atât de dornic să-l reduci la tăcere pe 
Augustus Rolfe. Câte ai? 

— Sincer? Le-am pierdut numărul. 

Trecură la altă sală: pictura spaniolă din secolul XV. Un paznic 
îmbrăcat în albastru păşea leneş în sus şi-n jos, ca un custode. 

— Şi nu poţi vedea nici unul. 

— Mă tem că nu. 

— De ce le păstrezi? 

— Mă consider mai degrabă un impotent. Doar pentru că nu 
mă pot culca cu soţia mea, nu înseamnă că vreau să dau altora 
trupul ei. 

— Eşti căsătorit, aşadar? 

— O admirabilă încercare, domnule Allon, dar în Elveţia 
dreptul la intimitate este sacru. Ai putea spune că am exagerat 
cumva, dar aşa am ales să-mi trăiesc viaţa. 

— Ai fost orb dintotdeauna? 

— Pui prea multe întrebări. 


— Am venit să-ţi fac o propunere de încheiere a acestei 
afaceri, dar acum realizez că nu vei fi de acord niciodată. Eşti un 
Hermann Göring al secolului XXI. Lăcomia ta este nelimitată. 

— Da, dar spre deosebire de Herr Göring, pe care-l cunosc 
bine, eu nu sunt vinovat că aş fi jefuit. 

— Atunci cum te-ai caracteriza? 

— Sunt colecţionar. Este o colecţie foarte specială, foarte 
privată, dar totuşi o colecţie. 

— Nu sunt singurul care ştie de asta. Anna Rolfe o ştie, la fel 
şi agenţia mea. Mă poţi ucide, dar oricum, la un moment dat, va 
afla cineva ce ai îngropat aici. 

Gessler începu să râdă, un râs uscat, lipsit de umor. 

— Domnule Allon, nu va afla nimeni, niciodată, ce se află aici. 
Noi, elveţienii, luăm foarte în serios dreptul la intimitate. Nimeni 
nu va putea vreodată să deschidă fără consimţământul meu 
aceste uşi. Dar numai pentru a fi sigur de acest lucru, am făcut 
un pas în plus. Folosind o lacună puţin cunoscută din legislaţia 
elveţiană, am declarat toată proprietatea aceasta o bancă 
privată. Aceste încăperi fac parte din ea, sunt pivnițele băncii, 
dacă vrei. Ca atare, proprietatea aflată în ele intră sub incidenţa 
legilor secretului bancar din Elveţia, şi sub nicio formă nu voi 
putea fi vreodată forţat să le deschid sau să expun conţinutul. 

— Şi asta îţi face plăcere? 

— Este adevărat, recunoscu el fără rezerve. Chiar dac-aş fi 
forţat să deschid aceste încăperi, n-aş putea fi acuzat de nimic. 
Vezi tu, fiecare din aceste obiecte a fost achiziţionat legal, în 
conformitate cu legea elveţiană, şi moral, după legile lui 
Dumnezeu şi ale naturii. Chiar în cazul în care cineva ar putea 
dovedi fără putinţă de tăgadă că o lucrare din colecţia mea a 
fost furată de la un predecesor de către germani, vor trebui să 
mi-o plătească la valoarea de piaţă. Evident, costurile repatrierii 
ar fi substanţiale. Tu şi prietenii tăi din Tel Aviv puteţi să ţipaţi 
cât vreţi, dar niciodată nu voi putea fi forţat să deschid uşile de 
oţel care duc la aceste încăperi. 

— Eşti un nemernic, Gessler. 

— A, acum recurgi la înjurături şi la limbaj murdar. Dai vina pe 
elveţieni pentru situaţia asta, dar noi nu suntem vinovaţi. Nemţii 
au pornit războiul. Noi am avut bunul-simţ să stăm deoparte, şi 
pentru asta vrei să ne pedepseşti. 

— N-aţi stat pe margine. Aţi colaborat cu Adolf Hitler! l-aţi dat 


arme şi bani. Aţi fost servitorii lui. N-aţi fost decât nişte servitori. 

— Da, am avut profituri financiare în schimbul neutralității, 
dar de ce ridici acum problema? După război, ne-am înţeles cu 
Aliaţii şi totul a fost dat uitării, pentru că Vestul avea nevoie de 
banii noştri, ca să reconstruiască Europa. A urmat Războiul Rece 
şi Vestul a avut din nou nevoie de noi. Acum s-a încheiat 
Războiul Rece, ambele părţi ale Cortinei de Fier bat la uşile 
Elveţiei, cu căciula în mână. Fiecare doreşte scuze. Fiecare vrea 
bani. Dar într-o zi veţi avea iar nevoie de noi. Aşa este 
întotdeauna. Prinții germani şi regii francezi, şeicii arabi şi 
evazioniştii americani, lorzii drogurilor şi comercianții de arme. 
Dumnezeule, chiar şi agenţiile voastre de informaţii utilizează 
serviciile noastre când au nevoie. Tu însuţi ai fost un client 
frecvent al Credit Suisse, de-a lungul anilor. Aşa că, te rog, 
domnule Allon, dă-te jos de pe calul moralei pentru un moment 
şi fii rezonabil. 

— Eşti un hoţ, Gessler. Un criminal ca oricare altul. 

— Hot? Nu, domnule Allon, eu n-am furat nimic. Am dobândit 
prin tactici de afaceri inspirate o colecţie magnifică de artă şi o 
bogăţie personală ameţitoare. Dar nu sunt hoţ. Însă tu şi ai tăi? 
Miorlăiţi despre presupusele crime ale elveţienilor, dar v-aţi 
fondat statul pe pământul furat de la alţii. Tablourile, mobilierul, 
bijuteriile - acestea sunt doar obiecte uşor de înlocuit. Pământul, 
totuşi, este cu totul altceva. Pământul este pentru totdeauna. 
Nu, domnule Allon, nu sunt hoţ. Sunt un învingător, ca tine şi ai 
tăi. 

— Du-te dracului, Gessler. 

— Sunt calvinist, domnule Allon. Noi, calviniştii, credem că 
bogăţia pe pământ este dată celor care vor fi primiţi în 
împărăţia Cerului. Dacă bogăţia din aceste săli este un indiciu, 
eu mă voi duce în direcţia opusă iadului. Felul în care-ţi vei duce 
tu viaţa viitoare, mă tem că este mai puţin sigur. Poţi să-ţi faci 
timpul rămas pe pământ mai puţin neplăcut, dacă răspunzi la o 
întrebare simplă. Unde sunt tablourile pe care le-ai luat din cutia 
de valori a lui Augustus Rolfe? 

— Ce tablouri? 

— Acele tablouri îmi aparţin. Pot prezenta un document care 
atestă că Rolfe mi le-a cedat cu puţin timp înainte de a muri. 
Sunt posesorul de drept al acestor tablouri şi le vreau înapoi. 

— Pot să văd acel document, te rog? 


— Unde sunt tablourile?! 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 
Gessler îi dădu drumul la braţ. 
— Să-l ia cineva de aici, vă rog. 


46 
NIDWALDEN, ELVEŢIA 


Efectul drogurilor se diminuă, aşa cum Gabriel ştia că se va 
întâmpla, şi durerile reîncepură cu şi mai mare intensitate, de 
parcă se folosiseră de această pauză ca să se mobilizeze pentru 
atacul final. Fiecare nerv din corpul său părea să transmită 
simultan impulsuri dureroase. Acestea îi copleşiră creierul şi 
începu să tremure - un tremur violent, necontrolat, care-i 
produse o durere şi mai mare în tot corpul. Simţea nevoia să 
vomite, dar se ruga să nu se întâmple aşa ceva. Ştia că acele 
contracţii produse de vomitat îi vor provoca o nouă rundă de 
suferinţe acute. 

Căută din nou un loc sigur, în care gândurile sale să se 
liniştească, dar amintirea lui Otto Gessler şi a colecţiei sale se 
interpunea mereu. Gessler, în halatul său şi cu ochelarii lui de 
soare; încăpere după încăpere, totul încărcat cu obiectele de 
artă furate de nazişti. Se întrebă dacă fusese adevărat ce 
văzuse sau era doar efectul drogurilor pe care fusese forţat să le 
ia. Nu, se gândi. Erau adevărate. Şi toate se aflau aici, adunate 
la un loc, dar nu putea ajunge la ele. Nimeni din această lume 
nu putea ajunge la ele. 

Se deschise uşa şi trupul lui se crispă. Cine era? Călăii lui 
Gessler veniţi să-l omoare? Gessler însuşi venise să-i mai arate o 
încăpere cu Marii Maeştri pierduţi? Dar când lumina invadă 
încăperea, realiză că nu era nici Gessler, nici criminalii lui. 

Era Gerhardt Peterson. 


— Te poţi ridica? 

— Nu. _ 

Peterson se aşeză pe vine în faţa lui. Işi aprinse o ţigară şi 
examină îndelung chipul lui Gabriel. Păru că se întristează de ce 
vede acolo. 

— Este important să încerci să te ridici. 

— De ce? 

— Pentru că vor veni în curând să te ucidă. 

— Ce mai aşteaptă? 

— Întunericul. 


— De ce au nevoie de întuneric? 

— iți vor duce cadavrul la ghețar şi-l vor arunca într-o 
crevasă. 

— Asta mă linişteşte. Am crezut că mă vor înghesui într-o 
cutie de valori şi mă vor depozita într-unul din conturile lui 
Gessler. 

— S-au gândit şi la asta. Urmă un zâmbet trist. Ţi-am spus să 
nu vii aici. Nu-l poţi învinge, aşa ţi-am spus. Trebuia să mă 
asculţi. 

— Tu ai dreptate întotdeauna, Gerhardt. Ai dreptate în tot. 

— Nu în tot. 

Duse mâna la buzunarul hainei şi scoase Beretta lui Gabriel. O 
tinu în palmă şi i-o întinse lui Gabriel ca pe o ofertă. 

— Pentru ce? 

— la-o. El mişcă arma puţin. Hai, ia-o. 

— De ce s-o iau? 

— Pentru c-o să ai nevoie de ea. Fără ea nu ai nicio şansă să 
scapi viu din locul ăsta. Cu ea, având în vedere starea ta, ai 
şanse de unu la trei să scapi. Merită să încerci, nu crezi? la 
arma, Gabriel. 

Pistolul era cald de la mâna lui Peterson. Mânerul din lemn de 
nuc, trăgaciul, ţeava: era primul obiect pe care-l atingea şi care- 
i dădea curaj de când venise în locul acesta. 

— Imi pare rău c-ai fost lovit. Nu eu am hotărât asta. Uneori, 
un agent trebuie să facă multe lucruri regretabile pentru a-şi 
dovedi buna-credinţă faţă de cei pe care-i dezamăgeşte. 

— Dacă mă ajută memoria, primele două lovituri au fost ale 
tale. 

— N-am mai lovit pe nimeni până acum. Probabil m-a durut 
mai mult decât pe tine. În plus, aveam nevoie de timp. 

— Timp pentru ce? 

— Să fac aranjamentele ca să te scot de aici. 

Gabriel scoase încărcătorul ca să se asigure că pistolul avea 
gloanţe şi că Peterson nu-l mai păcălea încă o dată. 

— Am înţeles că Gessler are o adevărată colecţie, zise 
Peterson. 

— N-ai văzut-o? 

— Nu, n-am fost invitat niciodată. 

— Serios? Locul ăsta chiar este o bancă? Nu poate intra 
nimeni niciodată? 


— Gabriel, toată ţara asta este o bancă. Peterson duse din 
nou mâna la buzunar şi de data asta scoase o duzină de pastile. 
Uite, ia astea. Analgezic şi stimulent. Vei avea nevoie de ele. 

Gabriel înghiţi pilulele dintr-odată, apoi introduse încărcătorul 
pistolului în patul acestuia. 

— Ce fel de aranjamente ai făcut? 

— l-am găsit pe cei doi prieteni ai tăi. Au ajuns într-o casă de 
oaspeţi din sat. Te vor aştepta la poalele muntelui, la marginea 
proprietăţii lui Gessler, lângă locul unde i-am lăsat ieri. 

leri? Oare trecuse doar o zi? | se păruse mai mult de un an. O 
viaţă. 

— La uşa asta este un singur paznic. Va trebui să-l elimini pe 
el mai întâi. În linişte. Poţi? Eşti destul de refăcut? 

— Mă descurc. 

— la-o pe coridorul ăsta, la dreapta. La capătul lui dai peste 
nişte scări şi în capul lor e o uşă. Asta te scoate afară, pe teren. 
De acolo va trebui doar să cobori panta muntelui la prietenii tăi. 

Printre paznici şi alsacieni, se gândi Gabriel. 

— leşi din Elveţia pe unde am venit ieri. O să mă asigur că vei 
putea ieşi. 

— Ce se va întâmpla cu tine? 

— Le voi spune c-am venit să te văd pentru ultima oară, ca să 
încerc să te conving să-mi spui unde sunt ascunse tablourile. O 
să le spun că m-ai doborât şi ai scăpat. 

— Te vor crede? 

— S-ar putea, dar tot aşa de bine s-ar putea să mă arunce în 
prăpastia rezervată ţie. 

— Vino cu mine. 

— Soţia, copiii. Apoi adăugă: Ţara mea. 

— De ce faci asta? De ce nu-i laşi să mă omoare, ca să 
termini? 

Şi atunci, Peterson îi spuse povestea a ceea ce se întâmplase 
în satul său în timpul războiului - povestea evreilor care 
trecuseră din Franţa în Elveţia în căutarea unui refugiu şi 
sfârşiseră peste graniţă, în braţele Gestapoului. 

— După moartea tatălui meu m-am uitat peste hârtiile din 
biroul lui, încercând să-i pun afacerile în ordine. Am găsit o 
scrisoare. Era de la poliţia federală. O scrisoare de felicitare. Ştii 
pentru ce era? Tatăl meu fusese cel care raportase existenţa 
evreilor în satul nostru. Din cauza lui au fost trimişi înapoi la 


nemti şi ucişi. Nu mai vreau sânge evreiesc pe mâinile acestei 
familii. Vreau să pleci viu de aici. 

— Când va izbucni furtuna, nu cred c-o să-ţi fie prea bine. 

— Furtunile au felul lor de a se lovi de lanţurile muntoase din 
tara asta. Se spune că sus, pe Jungfrau, vântul suflă cu trei sute 
de kilometri pe oră. Dar furtunile nu par să mai aibă multă 
putere când ajung la Berna şi Zurich. Haide, lasă-mă să te ajut. 

Peterson îl ridică în picioare. 

— Unu la trei? 

— Dacă ai noroc. 

Gabriel rămase în cadrul uşii. Peterson bătu de două ori cu 
pumnul. După un moment, zăvorul se trase, uşa se deschise şi 
paznicul intră în încăpere. Gabriel îi ieşi înainte şi, folosind toată 
forţa pe care o mai avea, înfipse ţeava Berettei în tâmpla lui 
stângă. 


Peterson îi luă pulsul. 

— impresionant, Gabriel. la-i haina. 

— Are sânge pe ea. 

— Fă cum îţi spun. Îi va face să ezite înainte de a te împuşca 
şi vei avea nevoie de ea, să te apere de frig. la şi mitraliera 
asta, în caz că vei avea nevoie de ceva mai puternic decât 
Beretta ta. 

Peterson îl ajută pe Gabriel să-i scoată haina bărbatului mort. 
Şterse sângele scurs pe podea şi o îmbrăcă, îşi atârnă mitraliera 
pe umăr. Beretta o ţinu în mâna dreaptă. 

— Acum a venit rândul meu, zise Peterson. Ceva convingător, 
dar nu chiar iremediabil. 

Înainte ca Peterson să se pregătească pentru durere, Gabriel 
îl lovi cu patul Berettei peste obraz, sfâşiindu-i carnea. Pe 
moment, Peterson îşi pierdu echilibrul, dar rămase în picioare. 
Îşi duse mâna la rană, apoi se uită la sânge. 

— Sânge pentru sânge? 

— Cam aşa ceva. 

— Du-te. 


47 
NIDWALDEN, ELVEŢIA 


Frigul care-l întâmpină pe Gabriel când ajunse pe treptele de 
sus ale scării a fost ca altă lovitură în faţă. Era după-amiaza 
târziu, noaptea se apropia repede, iar vântul foşnea prin 
frunzele pinilor. Incepură să-l ardă mâinile de la ger. Ar fi trebuit 
să ia mănuşile paznicului ucis. 

Ridică privirea spre piscul Jungfrau. Câteva pete de lumină roz 
pal se vedeau pe faţa versantului, dar restul masivului era 
albastru-cenuşiu şi cât se poate de ameninţător. Se spune că 
acolo sus, pe Jungfrau, vântul bate cu trei sute de kilometri pe 
oră. 

Intrarea era de beton şi oţel, ca la un buncăr militar secret. 
Gabriel se întrebă câte din acestea mai erau risipite pe 
proprietatea lui Gessler şi ce alte minuni mai puteau fi 
descoperite de cineva care se întâmpla să aibă acces la ele. Îşi 
alungă pentru moment aceste gânduri din minte, concentrându- 
se la orientare. Se afla la nici cincizeci de metri de piscină, pe 
partea din spate, la câţiva metri de copaci. 

...İa-o în jos, pe panta muntelui... 

Merse de-a lungul unui teren, prin zăpada până la genunchi, şi 
intră între copaci. Undeva, începu să latre un câine. Câinii lui 
Gessler. Se întrebă cât timp va trece până la apariţia altui 
paznic care va intra în celulă şi va descoperi cadavrul. Şi cât va 
putea Peterson să pretindă că fusese atacat de un om pe care 
aproape că îl omorâse în bătaie. 

Intre copaci era întuneric şi, pe când îşi croia drum înainte, se 
gândi la noaptea în care se strecurase în vila lui Rolfe din Zurich 
şi descoperise fotografiile ascunse în sertarul fals al biroului. 

Herr Hitler, vi-l prezint pe Herr Rolfe. Herr Rolfe este de acord 
să ne facă nişte favoruri. Herr Rolfe este colecționar, ca şi 
dumneavoastră, mein Führer. 

Afară, în frig, avea un avantaj: după câteva momente, nu-şi 
mai simţea faţa. Aici zăpada era ceva mai puţin adâncă, dar 
fiecare pas era o aventură: muchia ascuţită a unei stânci, 
trunchiul căzut al unui copac, o vizuină făcută de vreun animal. 
Işi pierdu de patru ori echilibrul şi căzu, şi de fiecare dată îi era 


tot mai greu să se ridice. Dar se ridică şi continuă să coboare 
panta, până la locul unde era aşteptat de Oded şi de Eli. 

Gabriel dădu peste un mic luminiş unde se afla un paznic la 
post. Se afla la vreo patruzeci de metri distanţă, puţin întors, 
aşa că Gabriel îl văzu în semiprofil. Nu se putea baza acum pe 
forţele sale ca să-l nimerească de la acea distanţă, nu acum, cu 
toate contuziile, cu ochii umflaţi şi mâinile îngheţate, aşa că 
merse în continuare înainte, sperând că întunericul îi va ascunde 
silueta. 

Apucase să facă câţiva paşi înainte ca sub picioare să-i 
trosnească un trunchi de copac. Paznicul se întoarse şi-l privi, 
neştiind ce să facă. Gabriel continua să înainteze calm, sigur, de 
parcă ar fi fost schimbul care intra de serviciu. Când a ajuns la 
un metru distanţă a scos Beretta din buzunar şi l-a îndreptat 
spre pieptul paznicului. Glonţul a ieşit prin spatele omului şi a 
lăsat o dâră de sânge, ţesut şi textură de poliester. 

Ecoul împuşcăturii s-a auzit deasupra întregului munte. 
Imediat a început să latre un câine, apoi altul, apoi al treilea. S- 
au aprins luminile sus, la vilă. Dincolo de luminiş era un drum 
îngust, suficient de lat pentru un mic vehicul. Gabriel încercă să 
alerge, dar nu putu. Muşchii lui nu aveau nici forţa, nici 
coordonarea necesare pentru a cobori pe o pantă de munte, 
acoperită cu zăpadă. Aşa că merse la pas şi abia reuşi chiar şi 
asta. 

Simţi că în faţa sa conturul zonei începuse să se aplatizeze, 
de parcă muntele lui Gessler se întâlnea cu poalele văii. Și 
atunci văzu luminile Volkswagenului şi două persoane - umbrele 
lui Oded şi Lavon - bătând din picioare de frig. 

Continuă să te mişti! Mergi! 

Din spate, auzi lătratul unui câine, urmat de vocea unui 
bărbat: 

— Hei, tu, opreşte-te înainte să trag! 

judecând după volum, erau foarte aproape, douăzeci de 
metri, nu mai mult. Se uită în josul muntelui. Lavon şi Oded îl 
auziseră şi ei, pentru că acum se căţărau pe drum, ca să-i iasă 
înainte. 

Gabriel continuă să meargă. 

— Opreşte-te, am spus! Opreşte-te acum, altfel trag! 

Auzi un bubuit puternic şi se întoarse la timp ca să vadă 
alsacianul eliberat din lesă năpustindu-se spre el, ca o avalanşă. 


În spatele câinelui era paznicul, cu o mitralieră în mâini. 

Gabriel ezită o fracțiune de secundă. Pe care să-l ucidă 
primul? Câinele sau omul? Omul avea o armă, câinele avea colții 
care-i puteau rupe spatele. Când câinele sări la el prin aer, ridică 
Beretta cu o mână şi trase pe deasupra câinelui, spre stăpân. 
Glonţul îl lovi chiar în mijlocul pieptului şi acesta se prăbuşi pe 
drum. 

Atunci câinele îl lovi cu capul în piept şi-l dobori. În clipa în 
care atinse pământul îngheţat, pistolul îi scăpă din mână. 

Câinele sări imediat la gâtul lui Gabriel. Gabriel îşi ridică mâna 
stângă să-şi acopere faţa şi câinele i-o înşfăcă. Gabriel gemu 
când dinţii animalului sfâşiară stratul protector al jachetei şi îi 
intrară în carnea braţului. Câinele mârâia, zvârcolindu-şi capul 
gigantic deasupra lui, încercând să-i dea la o parte braţul, ca să 
se poată delecta cu carnea moale a gâtului. Gabriel bătu 
disperat pământul cu palma dreaptă căutând pistolul pierdut. 

Câinele îl muşcă şi mai tare, sfărâmându-i osul. 

Gabriel gemu chinuit. Durerea era mai puternică decât orice-i 
făcuseră bătăuşii lui Gessler. Incă o dată, pentru ultima oară, 
mătură pământul cu mâna. Găsi Beretta. 

Răsucindu-şi cu răutate gâtul masiv, câinele îi dădu braţul 
într-o parte şi se întinse spre gât. Gabriel apăsă Beretta pe 
coastele câinelui şi-i trase trei gloanţe în inimă. 

Gabriel împinse câinele şi se ridică. Se auzeau strigăte 
dinspre vilă şi câinii lui Gessler hămăiau. Gabriel porni. Mâneca 
stângă a jachetei era sfâşiată şi sângele i se scurgea pe mână. 
O clipă mai târziu îl văzu pe Eli Lavon fugind pe drum spre el şi-i 
căzu în braţe. 

— Continuă să mergi, Gabriel. Poţi merge? 

— Da, pot. 

— Oded, ţine-l. Dumnezeule, ce ţi-au făcut, Gabriel? Ce ţi-au 
făcut? 

— Pot să merg, Eli. Lasă-mă să merg. 


Partea a IV-a 
DUPA TREI LUNI 


48 
PORT NAVAS, CORNWALL 


Casa era situată deasupra unui crater îngust, era joasă, 
viguroasă şi solidă ca o navă, cu o uşă dublă şi ferestre cu 
obloane albe. Gabriel s-a întors într-o zi de luni. Tabloul, o piesă 
olandeză de altar din secolul XIV, de la Isherwood Fine Arts, St. 
James, Londra, sosi miercuri. Era adăpostit într-o cutie de 
transport din lemn de pin şi a fost urcat pe scara îngustă până la 
atelierul lui Gabriel de doi băieţi îndesaţi, mirosind a bere. 
Gabriel alungă mirosul deschizând fereastra şi folosind un flacon 
de deodorant puternic. 

Nu se grăbi când desfăcu ambalajul tabloului. Din cauza 
vechimii şi a fragilităţii nu fusese ambalat într-o singură cutie, ci 
în două - una interioară care asigura structura tabloului şi una 
exterioară care proteja un mediu stabil. In cele din urmă, scoase 
pernele de spumă şi vălul protector de hârtie siliconată şi aşeză 
piesa pe şevaletul său. 

Era piesa centrală a unui triptic de aproximativ un metru 
înălţime şi jumătate de metru lăţime, în ulei, executată pe trei 
panouri alăturate, din stejar, cu fibră verticală - aproape sigur 
era din stejar baltic, lemnul preferat al maeştrilor flamanzi. Işi 
notă constatările pe un teanc mic de hârtii: deformare convexă 
severă, distanţarea panourilor al doilea şi al treilea, pierderi 
masive şi zgâriere. 

Şi dacă ar fi fost trupul lui pe şevalet, în locul acestei piese de 
altar? Fractură de mandibulă, pometele drept fisurat, fractură 
de arcadă, vertebre fisurate, radiusul stâng rupt din cauza 
muşcăturilor puternice de câine, ceea ce a necesitat tratament 
antirabic. O sută de suturi care să repare peste douăzeci de 
tăieturi şi răni severe pe faţă, supurări şi deformări. 

Îşi dori să poată face pentru propriul chip ceea ce se pregătea 
să facă pentru tablou. Doctorii care-l trataseră la Tel Aviv 
spuseseră că doar în timp îşi va putea recăpăta înfăţişarea 
normală. Trecuseră trei luni, dar tot mai avea reţineri în a se 
privi în oglindă. Ştia că timpul nu era cel mai loial prieten al unui 
chip de cincizeci de ani. 


În săptămâna şi jumătate care urmă nu făcu nimic, doar citi. 
Colecţia sa personală conţinea câteva volume despre Rogier, iar 
Julian avusese bunătatea de a-i trimite două cărţi splendide 
care-i aparţineau, amândouă în germană. Le întinse pe masa de 
lucru şi stătu cocoţat pe un scaun tare, înalt, cu spatele cocoşat 
ca un ciclist, cu pumnii strânşi la tâmple. Din când în când ridica 
privirea şi se uita la tabloul montat pe şevalet - sau la ploaia 
care curgea şiroaie pe luminator. Apoi îşi cobora privirea şi-şi 
relua lectura. 

Citise Martin Davies şi Lorne Campbell. Citise Panofsky, şi 
Winkler, şi Hulin, şi Dijkstra. Şi, desigur, citise volumul al doilea 
al absurdei lucrări a lui Friedländer despre pictura olandeză 
timpurie. Cum putea să restaureze un tablou fără mare legătură 
cu Rogier, fără să-l consulte pe eruditul Friedlânder mai întâi? 

In timp ce lucra, articolele decupate din ziare soseau pe fax - 
cel puţin unul pe zi, alteori două sau trei. La început, fusese 
cunoscută ca „afacerea Rolfe“, apoi, inevitabil, ca Rolfegate. 
Primul articol a apărut în Neve Züricher Zeitung, apoi ziarele din 
Berna şi Lucerna au intrat pe fir, după care au urmat cele din 
Geneva. N-a trecut mult şi povestea s-a răspândit în Franţa şi în 
Germania. Prima relatare în limba engleză a apărut la Londra, 
urmată după două zile de un alt săptămânal american 
important. Faptele erau insuficiente, relatările mai mult 
speculaţii: bune de citit, dar nu erau chiar jurnalism de calitate. 
Se sugera că Rolfe avusese o colecţie secretă de artă, că fusese 
ucis din acest motiv. Se făceau încercări de a-l lega de 
misteriosul finanţator elveţian Otto Gessler, dar acesta a negat 
totul, prin purtătorul de cuvânt, ca fiind minciuni maliţioase şi 
bârfe. Când avocaţii acestuia au început să profereze ameninţări 
nu prea subtile privind o eventuală chemare în judecată, toate 
articolele au încetat imediat. 

Stânga elveţiană a solicitat o anchetă parlamentară şi o 
investigaţie guvernamentală completă. O vreme, păru că Berna 
va fi forţată să sape puţin mai adânc, nu doar la suprafaţă. Se 
vor da publicităţii nume! Unele reputaţii vor fi distruse! Dar, 
curând, scandalul s-a stins de la sine. Muşamalizare! a strigat 
stânga. Ruşine pentru Elveția! au strigat organizaţiile evreieşti. 
Alt scandal s-a scurs în canalizarea de pe Bahnhofstrasse. Alpii 
au absorbit grosul furtunii. Berna şi Zurich-ul au fost cruţate. 

La puţin timp după aceea, a apărut un postscriptum ciudat la 


întreaga poveste. Trupul lui Gerhardt Peterson, un înalt ofiţer 
federal de securitate, a fost descoperit într-o râpă din cantonul 
Bernese - victima unei întâmplări nefericite din timpul unei 
drumeţii. Dar Gabriel, singur în atelierul său din Cornwall, ştia că 
moartea lui Peterson nu fusese un accident. Gerhardt Peterson 
era doar un alt depozit la banca lui Gessler. 


Anna Rolfe a reuşit să stea departe de scandalul stârnit în 
jurul morţii tatălui ei. După apariţia triumfală de la Veneţia, a 
pornit într-un turneu prelungit în Europa, constând din recitaluri 
solo şi apariţii alături de marile orchestre de pe continent. 
Criticii au declarat că felul în care cânta îşi recăpătase 
înflăcărarea şi strălucirea de dinainte de accident, deşi unii 
jurnalişti erau nemulţumiţi de refuzul ei de a le acorda interviuri. 
La noile întrebări referitoare la moartea tatălui ei, a dat un 
comunicat de presă, spunând că la toate întrebările destinate ei 
va răspunde un avocat din Zurich. 

Acesta refuză să discute problema, pe motivul încălcării vieţii 
private şi a anchetelor în desfăşurare. Şi aşa a continuat până 
când interesul faţă de povestea în sine a murit. 


Gabriel şi-a ridicat capul şi s-a uitat pe luminator. Nu 
observase până acum, dar ploaia se oprise în cele din urmă. A 
ascultat prognoza meteo la Radio Cornwall, în timp ce a făcut 
ordine în atelier: nu va ploua până seara, vor fi perioade 
însorite, cu temperaturi rezonabile pentru coasta Cornwallului în 
februarie. Braţul i se vindecase doar de puţin timp, dar decise că 
i-ar prinde bine câteva ore pe apă. 

Imbrăcă o jachetă galbenă de ploaie, îşi făcu sendvişuri şi-şi 
umplu în bucătărie un termos cu cafea. Câteva momente mai 
târziu dezlega barca şi o îndrepta, cu motorul pornit, departe de 
chei, în jos spre portul Navas, apoi spre râul Helford. Bătea un 
vânt continuu dinspre nord-vest, soarele strălucea în unde, iar 
dealurile înverzite se conturau deasupra Pasului Helford. Gabriel 
blocă volanul, trase vela mare şi trinca. Apoi opri motorul şi lăsă 
barca să fie purtată de vânt. 

Şi curând îl părăsi. Ştia că este doar ceva temporar - că va 
dura numai până când îşi va închide ochii sau îşi va lăsa mintea 
inactivă pentru mai mult timp -, dar deocamdată putu să se 
concentreze asupra felului în care se legăna barca sub el, şi nu 


asupra bătăilor pe care le suferise sau a lucrurilor pe care le 
văzuse. În nopţile în care zăcea singur în patul lui 
înspăimântător de gol, se întreba cum va putea trăi ştiind acele 
lucruri pe care Otto Gessler i le transmisese cu atâta cruzime. În 
momentele de slăbiciune se gândise să se ducă la presa 
internaţională şi să-şi spună povestea sau să scrie o carte, dar 
ştia că Gessler se va ascunde în spatele legii secretului bancar. 
Gabriel va sfârşi ca un alt refugiat al lumii secrete, susţinând o 
teorie răsuflată a conspirației. 

Apropiindu-se de August Rock, îşi întoarse privirea spre vest şi 
nu-i plăcu felul în care se adunau norii. Se strecură în jos pe 
scara de la tambuchi şi deschise aparatul de radio. Se apropia o 
furtună puternică; ploaie torențială, nivelul mării va creşte de la 
şase la opt. Reveni la cârmă, întoarse barca, apoi întinse 
pânzele de la pupă. Prinse imediat viteză. 

Când ajunse la gura Helfordului ploua deja tare. Gabriel îşi 
ridică gluga de la pelerină şi se duse să se ocupe de pânze, 
strângând-o mai întâi în jos pe cea de la pupă, urmată de trincă 
şi de gabierul mare. Dădu drumul la motor şi orientă barca în 
susul râului. Un escadron de pescăruşi i se adună deasupra 
capului, cerşind mâncare. Gabriel rupse cel de-al doilea sendviş 
în bucățele şi-l aruncă în apă. 

Trecu pe lângă vechiul banc de stridii, înconjură locul şi se 
îndreptă spre golful liniştit, spălat de flux. Apărură copacii şi 
apoi zări acoperişul casei. Când se apropie, văzu un om stând pe 
chei cu mâinile în buzunare şi gulerul ridicat ca să-l ferească de 
ploaie. Gabriel cobori pe scara dintre cele două punți şi înşfacă 
un binoclu Zeiss. Ridică binoclul, concentrându-se pe chipul 
omului, apoi îl lăsă repede jos. Nu mai era nevoie să se asigure 
în continuare de ceea ce vedea. 


Ari Shamron se aşeză la masa mică din bucătărie, în timp ce 
Gabriel făcu nişte cafea proaspătă. 

— Chiar începi să arăţi ca înainte. 

— Întotdeauna ai ştiut să minţi. 

— În cele din urmă, toate umflăturile se vor retrage. Ti-l 
aminteşti pe Baruch? Bătaia teribilă pe care a luat-o de la 
Hezbollah, înainte să-l scoatem de acolo? După câteva luni, şi-a 
revenit aproape complet. 

— Baruch a fost urât dintotdeauna. 


— Asta este adevărat. Tu ai fost un bărbat frumos cândva. La 
mine ar fi mers o bătaie. M-ar fi ajutat să arăt mai bine. 

— Sunt sigur că s-ar găsi voluntari s-o facă. 

Pe chipul lui Shamron apăru o grimasă dură. Pentru un 
moment nu mai arătă ca un om bătrân, obosit, ci mai degrabă 
ca luptătorul Sabra care-l scosese pe Gabriel din pântecele Şcolii 
de Artă din Betsal'el, cu treizeci de ani în urmă. 

— Ei ar arăta mai rău decât tine, când aş termina cu ei. 

Gabriel se aşeză şi turnă cafea pentru amândoi. 

— Am reuşit să păstrăm secretul? 

— Au circulat zvonuri în Regele Saul, zvonuri despre mişcări 
inexplicabile de personal şi cheltuieli ciudate la Veneţia şi la 
Zurich. Cumva, acestea au ajuns la biroul prim-ministrului. 

— El ştie? 

— Suspectează ceva şi este mulţumit. Spune că, dacă este 
adevărat, nu vrea să ştie. 

— Şi tablourile? 

— Am lucrat în secret cu câteva agenţii de restituire a 
operelor de artă şi cu Departamentul American de Justiţie. Din 
cele şaisprezece tablouri pe care le-ai descoperit în cutia de 
valori a lui Rolfe, nouă au fost înapoiate proprietarilor de drept, 
inclusiv cea care i-a aparţinut tatălui lui Julian. 

— Şi restul? 

— Vor fi expuse în Muzeul Israelului, aşa cum dorea Rolfe, 
până când pot fi localizaţi proprietarii. Dacă nu pot fi găsiţi, vor 
rămâne acolo pentru totdeauna. 

— Ce face Anna? 

— Mai este încă supravegheată de o echipă. Rami mai are 
puţin şi-şi pierde minţile. Spune c-ar face orice să scape de ea. 
Este gata să se ofere voluntar în Gaza. 

— Vreo ameninţare? 

— Nu încă. 

— Cât timp o vom proteja? _ 

— Cât vei dori. A fost acţiunea ta. |ţi las puterea de a decide. 

— Cel puţin un an. 

— De acord. 

Shamron îşi umplu din nou ceaşca şi-şi aprinse una din acele 
păcătoase ţigări turceşti. 

— Ştii, vine în Anglia săptămâna viitoare. La Albert Hall. Este 
ultima oprire în turneul ei. 


— Ştiu, Ari. Şi eu citesc ziarele. 

— M-a rugat să-ţi dau asta. Îi întinse un plic peste masă. Este 
un bilet la spectacol. Mi-a spus să vii în spatele scenei, după 
spectacol, ca s-o saluţi. 

— Chiar acum sunt în timpul unei restaurări. 

— Ata sau a unei picturi? 

— A unei picturi. 

— Fă o pauză. 

— Nu-mi pot permite să mă duc acum la Londra. 

— Prinţul de Wales îşi găseşte timpul necesar, dar tu eşti prea 
ocupat. 

— Exact. 

— Niciodată n-o să înţeleg de ce insişti să laşi femeile 
frumoase şi talentate să-ţi scape printre degete. 

— Cine-a spus că fac asta? 

— Crezi c-o să te aştepte la nesfârşit? 

— Nu, numai până se retrag umflăturile. 

Shamron îl alungă cu mâna sa masivă. 

— Te foloseşti de propriul chip ca de o scuză ca să n-o vezi. 
Dar eu ştiu adevăratul motiv. Viaţa este pentru cei vii, Gabriel, 
iar această mică închisoare confortabilă în care te-ai închis nu 
înseamnă viaţă. Este timpul să încetezi să te mai învinuieşti 
pentru ce s-a întâmplat la Viena. Dacă trebuie să dai vina pe 
cineva, dă-o pe mine. 

— Nu mă duc aşa la Londra. 

— Dacă nu te duci la Londra, îmi permiţi să-ţi fac o sugestie? 

Gabriel răsuflă exasperat. Işi pierduse voinţa de a-i rezista în 
continuare. 

— Te ascult, îi spuse. 


49 
CORSICA 


În aceeaşi după-amiază, englezul l-a invitat pe Anton Orsati la 
vila sa, pentru a lua prânzul. Era rece, prea rece ca să stea afară 
pe terasă, aşa că mâncară la masa din bucătărie şi discutară 
nişte chestiuni uşor presante, care priveau compania. Don 
Orsati tocmai câştigase un contract pentru furnizarea de ulei 
unui lanţ de peste douăzeci de bistrouri, care se întindea de la 
Nisa până în Normandia. lar acum, o companie americană de 
import-export voia să introducă uleiul în magazinele specializate 
din Statele Unite. Cererea începea să depăşească producţia. 
Orsati avea nevoie de mai mult pământ şi de mai mulţi măslini. 
Dar oare fructele se vor ridica la standardele cerute? Calitatea 
va avea de suferit odată cu extinderea? Aceasta a fost 
chestiunea pe care au dezbătut-o în timpul mesei. 

După-masă s-au aşezat lângă foc în sufragerie şi au băut vin 
roşu dintr-un urcior de pământ. Atunci i s-a confesat englezul că 
nu s-a achitat de sarcina sa în afacerea Rolfe. 

Orsati şi-a mai turnat vin şi a zâmbit. 

— Când mi-a spus signadora că te-ai întors de la Veneţia fără 
talisman, am ştiut că s-a întâmplat ceva neobişnuit. Ce s-a 
întâmplat cu el, apropo? 

— | l-am dat Annei Rolfe. 

— Cum? 

Englezul îi spuse totul. 

Orsati era impresionat. 

— Aş spune c-ai câştigat confruntarea la puncte. Cum ai făcut 
rost de costum? 

— L-am împrumutat de la un paznic al scuolei. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

Englezul se uită în foc. 

Orsati murmură: 

— Bietul de el. 

— | l-am cerut o dată cu frumosul. 

— Intrebarea este de ce? De ce m-ai trădat, Christopher? N- 
am fost bun cu tine? 

Englezul puse caseta luată de la Emil Jacobi la Lyon. Apoi îi 


dădu lui Orsati dosarul pe care-l pregătise pe baza investigaţiilor 
sale şi se duse la bucătărie să spele vasele. Îi era cunoscută 
încetineala cu care citea corsicanul. 

Când reveni, Orsati terminase dosarul. Îl închise şi privirea lui 
întunecată se fixă asupra englezului. 

— Profesorul Jacobi a fost un om foarte bun, dar noi suntem 
plătiţi să ucidem. Dacă ne-am pierde vremea luptându-ne cu 
întrebări despre bine şi rău, n-am mai face nimic. 

— Aşa si-a condus tatăl tău afacerile? Şi tatăl lui? Şi al lui? 

Orsati îşi îndreptă arătătorul gros ca un pistol spre faţa 
englezului. 

— Familia mea nu te priveşte, Christopher. Lucrezi pentru 
mine. Să nu uiţi asta niciodată. 

Era pentru prima oară când Orsati i se adresa cu mânie. 

— N-o considera o lipsă de respect, don Orsati. 

Corsicanul lăsă degetul în jos. 

— N-am considerat-o. 

— Ştii povestea signadorei şi ce i s-a întâmplat soţului ei? 

— Ştii multe din trecutul acestui loc, dar nu totul. Cum crezi 
că şi-a păstrat signadora acoperişul deasupra capului? Crezi că 
supravieţuieşte din banii pe care-i face alungând spiritele rele 
cu uleiul ei magic şi cu apa sfinţită? 

— Tu ai grijă de ea? 

Orsati înclină din cap. 

— Mi-a spus că uneori un taddunaghiu poate împărţi 
dreptatea, dar şi răzbunarea. 

— Asta este adevărat. Don Tomasi merita să moară. 

— Ştiu un om care merită să moară. 

— Cel din dosarul tău? 

— Da. 

— Se pare că este foarte bine protejat. 

— Eu sunt mai bun ca oricare dintre ei. 

Orsati îşi ridică paharul spre foc şi urmări lumina care dansa 
în vinul rubiniu. 

— Eşti foarte bun, dar nu va fi uşor să ucizi un asemenea om. 
Vei avea nevoie de ajutorul meu. 

— Al tău? 

Orsati bău şi ultima gură de vin. 

— Cine crezi că a urcat muntele lui don Tomasi şi i-a tăiat 
gâtul ăla blestemat? 


50 
COSTA DE PRATA, PORTUGALIA 


Carlos, îngrijitorul viei, a fost primul care l-a văzut. Şi-a ridicat 
ochii de la munca sa când maşina a oprit pe drumul pietruit şi a 
urmărit cum restauratorul de artă numit Gabriel era întâmpinat 
de tipul pe nume Rami. Au schimbat câteva cuvinte, Rami a 
atins cicatricele de pe faţa restauratorului. Asta a văzut Carlos 
din postul său de la poalele viei. Nu era soldat, dar ştia să 
recunoască schimbarea gărzii atunci când o vedea. Rami urma 
să plece, dar nu foarte curând. Rami obosise de toanele 
Doamnei Noastre, aşa cum ştiuse Carlos că se va întâmpla. 
Doamna Noastră avea nevoie de un bărbat cu o răbdare de fier 
ca s-o păzească. Doamna Noastră avea nevoie de restaurator. 

Urmări cum Gabriel trecu drumul şi dispăru în vilă. Doamna 
Noastră era sus, în camera ei, exersând. Era sigur că 
restauratorul nu voia s-o întrerupă. Pentru o clipă, Carlos se 
gândi să alerge spre terasă, ca să intervină, dar apoi se gândi 
mai bine. Restauratorului trebuia să i se dea o lecţie, şi unele 
lecţii se învaţă cel mai bine în acest fel. 

Aşa că lăsă jos foarfecele de tăiat şi-şi scoase punga de tutun 
din buzunar. Apoi se ghemui printre butucii de viţă şi-şi aprinse 
o ţigară, urmărind cum soarele se scufunda în mare, aşteptând 
să înceapă spectacolul. 

Sunetul viorii umplea vila când Gabriel urcă scările spre 
camera ei. Intră fără să bată. Ea mai cântă câteva note, apoi se 
opri brusc. Fără să se întoarcă, strigă: 

— La naiba cu tine, Rami! De câte ori ţi-am spus... Apoi se 
întoarse şi-l văzu. Gura i se deschise şi pe moment uită să 
strângă mâna în care ţinea vioara Guarneri. Gabriel se năpusti 
înaintea ei şi prinse vioara în aer, înainte să se lovească de 
podea. Anna îl luă în braţe. 

— N-am crezut că te voi revedea vreodată, Gabriel. Ce cauţi 
aici? 

— Am fost desemnat să-ţi asigur paza. 

— Slavă Domnului! Eu şi Rami mai avem puţin şi ne 
strângeam de gât! 

— Aşa am auzit. 


— Câţi sunt în echipa nouă? 

— Am vrut să-ţi las ţie decizia. 

— Cred că un singur om este de-ajuns, dacă eşti de acord. 
— Sunt de acord, zise el. E perfect. 


51 
NIDWALDEN, ELVEŢIA 


Otto Gessler plutea prin apa ca de mătase, înaintând într-un 
întuneric perpetuu. Inotase bine în ziua aceea, cu două lungimi 
mai mult ca de obicei, o sută cincizeci de metri în total, o 
adevărată realizare pentru un om de vârsta lui. Lipsa văzului îl 
făcea să numere cu atenție fiecare mişcare ritmică a brațului, ca 
să nu se lovească cu capul de marginea bazinului. Cu ceva timp 
în urmă, putea să acopere fiecare lungime de bazin din douăzeci 
şi două de mişcări de braț. Acum avea nevoie de patruzeci. 

Se apropia de sfârşitul ultimei lungimi de bazin: treizeci şi 
şapte... treizeci şi opt... treizeci şi nouă... întinse mâna, 
aşteptând să întâlnească marmura italienească, netedă, ca de 
sticlă. In loc de asta, ceva îl prinse de braţ şi-l ridică din apă. 
Pentru un moment atârnă aşa, neajutorat, ca un peşte în cârlig, 
cu abdomenul expus, cu osul pieptului teşit. 

Şi atunci cuțitul îi intră în inimă. Simti o durere sfâşietoare. 
Apoi, pentru un moment foarte scurt, putu să vadă. A fost ca o 
lumină strălucitoare, undeva, la distanţă. Apoi, mâna i-a dat 
drumul şi a căzut înapoi în apa ca de mătase. Înapoi în 
întunericul perpetuu. 


Postfaţă 


În timpul ocupării Franţei, forţele Germaniei naziste au pus 
mâna pe sute de mii de tablouri, sculpturi, tapiserii şi alte 
obiecte de artă. Zeci de mii de piese nu sunt înregistrate nici 
astăzi. În 1996, Adunarea Federală Elvețiană a creat aşa-numita 
Comisie Independentă de Experţi şi i-a ordonat să investigheze 
acţiunile Elveţiei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 
raportul final emis în august 2001, Comisia a confirmat faptul că 
Elveţia a fost un „centru comercial“ pentru arta prădată şi că un 
mare număr de tablouri a fost introdus în ţară în timpul 
războiului. Nimeni nu ştie câte din aceste tablouri au rămas 
ascunse în seifurile băncilor elveţiene şi în casele cetăţenilor. 


Mulţumiri 

Acesta este cel de-al doilea roman al cărui personaj principal 
este Gabriel Allon şi, asemenea primului roman, nu l-aş fi putut 
scrie fără ajutorul şi susţinerea lui David Bull. Spre deosebire de 
ficţionalul Gabriel, David Bull chiar este cel mai mare 
restaurator de artă din lume, iar eu mă simt privilegiat că-l pot 
numi prieten. Cunoştinţele sale în ceea ce priveşte procesul de 
restaurare, istoria jafurilor naziste de opere de artă şi fascinația 
Veneţiei au fost deopotrivă nepreţuite şi stimulatoare. li rămân 
îndatorat lui Sadie de Wall, prim-violonista din Charleston 
Symphony Orchestra, care mi-a făcut cunoştinţă cu 
nemaipomenita sonată a lui Tartini şi m-a ajutat să înţeleg mai 
bine personalitatea unui muzician cu adevărat talentat. Mi-a 
oferit răspuns la fiecare dintre întrebările mele, indiferent cât 
era de prostească, şi s-a arătat mai mult decât generoasă cu 
timpul pe care mi l-a acordat. 

Doctorul Benjamin Shaffer, unul dintre cei mai buni medici 
ortopezi din Washington, mi-a explicat problema spinoasă a 
tratării leziunilor de la nivelul mâinii. Le mulţumesc, de 
asemenea, celor de la serviciul de informaţii, care mi-au oferit 
îndrumarea lor. Nu încape îndoială că documentarea le aparţine 
lor, pe când greşelile şi dramatismul - mie. 

Din zecile de lucrări cu caracter nonficţional pe care le-am 
consultat pentru a scrie această carte, câteva s-au dovedit a fi 
nepreţuite, printre care se numără lucrarea de referinţă a lui 
Lynn Nicholas despre jafurile operelor de artă săvârşite de 
nazişti, intitulată The Rape of Europe; The Lost Museum, de 
Hector Feliciano; The Lost Masters, de Peter Harclerode şi 
Brendan Pittaway. Povestirea lui Nicholas Faith despre sistemul 
bancar elveţian a fost o sursă de inspiraţie valoroasă. Curajoasa 
lucrare a lui Jean Ziegler, The Swiss, the Gold, and the Dead, m- 
a inspirat, de asemenea, foarte mult. 

Personalul de la hotelurile Dolder Grand din Zurich şi Luna 
Hotel Baglioni din Veneţia a făcut în aşa fel încât călătoriile 
noastre de documentare să fie mai degrabă plăcute, decât 
încărcate de tensiunea muncii. Dragul meu amic Louis Toscano 
a citit de două ori manuscrisul, care a fost vizibil îmbunătăţit de 
retuşurile sale de cunoscător. Greg Craig mi-a dat cămaşa de pe 


el, la propriu. Prietenia şi susţinerea venite din partea agentului 
meu literar Esther Newberg, de la International Creative 
Management, nu a însemnat niciodată mai mult pentru mine 
decât în perioada când am lucrat la acest roman. 

Orice scriitor s-ar simţi norocos să aibă alături editori precum 
Neil  Nyren şi Stacy Creamer. Mi-au oferit sugestii 
nemaipomenite şi un umăr zdravăn pe care să mă pot rezema la 
nevoie. De fapt, uneori am avut senzaţia că ei îmi înțelegeau 
personajele şi firul narativ mult mai bine decât mine. li 
mulţumesc călduros lui Stuart Calderwood, a cărui redactare 
meticuloasă m-a scăpat de numeroase situaţii stânjenitoare. 

În final, aş dori să-mi exprim profunda recunoştinţă faţă de 
Phyllis Grann. Este, pur şi simplu, cea mai bună.