Steve Berry — 1 Camera de chihlimbar

E genul meu de thriller — o vinăroare rmomiluală de comi 
1 


in lcur Cyt, CU ESTIA Mrne contrari 


DAN BROWN 


STEVE BERRY 


CAMERA DE CHLIMBAR 


Traducere: Ruxandra Atanasie. 
2006 


"lD 


Steve Berry 
The Amber 
Room 
2003 


Editura RAO 


Steve Berry este avocat şi, 
deşi nu mai practică avocatura, 
este implicat în politica locală 
din Georgia. Interesul său 
pentru istorie l-a îndemnat spre 
cariera de scriitor. A debutat în 
2003 cu thrillerul Camera de chihlimbar, care a 
devenit imediat un bestseller în Statele Unite. 
Următoarele sale cărți - Profetia familiei Romanov, 
Al treilea secret,  Moştenirea templierilor, 
Conexiunea Alexandria - au urcat rapid în topurile 
întocmite de USA Today, Publisher's Weekly, The 
New York Times. 


Pentru tatăl meu, 

care, fără să ştie, a aprins focul, acum câteva zeci de 
ani, 

şi pentru mama mea, 

care m-a învățat cum să întrețin flacăra văpaie. 


Mulţumiri. 


Cândva, mi s-a spus că scrisul înseamnă un efort individual. 
Observaţia este corectă, dar un manuscris nu poate fi dus la bun 
sfârşit de unul singur, mai ales dacă are şansa de a fi publicat, 
iar în cazul meu au existat multe persoane care mi-au fost alături 
în tot acest timp. 

În primul rând, Pam Ahearn, un excelent agent, care a ştiut 
întotdeauna să calmeze spiritele. Apoi, Mark Tavani, un editor 
remarcabil, care mi-a oferit o şansă. Urmează Fran Downing, 
Nancy Pridgen şi Daiva Woodworth, trei femei minunate care au 
făcut ca toate serile de miercuri să mi se pară cu totul speciale. 
Mă simt onorat să fiu numit „una dintre fete”. Romancierii David 
Poyer şi Lenore Hait nu numai că mi-au dat lecţii practice, dar 
mi-au făcut cunoştinţă şi cu Frank Green, care, cu multă răbdare, 
m-a învăţat tot ceea ce trebuia să ştiu. De asemenea, Arnold şi 
Janelle James, cumnaţii mei, care nu m-au descurajat niciodată. 
În sfârşit, toţi ceilalţi care mi-au ascultat divagaţiile, mi-au citit 
încercările şi şi-au exprimat părerile. Nu dau nume, de teamă să 
nu omit pe cineva. Vă asigur că fiecare dintre voi este la fel de 
important pentru mine şi atenţia pe care mi-aţi acordat-o fără 
nici un fel de rezerve m-a ajutat să duc la bun sfârşit ceea ce mi- 
am propus. 

Dar mai presus de oricine, există două fiinţe deosebite care, 
pentru mine, înseamnă totul: soţia mea, Amy şi fiica mea, 
Elizabeth, graţie cărora totul este posibil, inclusiv această carte. 


Steve Berry. 


Indiferent din ce motiv este cotropită o țară, trebuie să cruțăm 
acele edificii care fac onoare umanității şi nu contribuie la 
sporirea forței duşmanului - cum ar fi templele, mormintele, 
clădirile publice şi toate lucrările de o frumusețe remarcabilă... 
Se declară duşman al omenirii cel care, în mod nejustificat, ne 
privează de aceste comori ale artei. 

Emmerich de Vattel, Legea Natiunilor, 1758. 


Am studiat în amănunțime starea monumentelor istorice din 
Peterhof, Ţarskoe Selo şi Pavlovsk şi în toate cele trei oraşe am 
constatat atrocitățile la care au fost supuse aceste monumente. 
În plus, pagubele provocate - al căror inventar complet ar fi greu 
de întocmit, deoarece sunt extrem de multe - poartă semnele 
premedlitării. 

Mărturia lui losif Orbeli, directorul Muzeului Ermitaj, 
în faţa Tribunalului de la Nurnberg, 22 februarie 1946. 


Prolog. 


Lagărul de concentrare de la Mauthausen. 
Austria 10 aprilie 1945. 


Prizonierii îi spuneau „Urechi” pentru că era singurul rus din 
Baraca 8 care înţelegea germana. Nimeni nu-l striga pe numele 
său adevărat: Karol Boria. Yxo - Urechi - era porecla pe care o 
primise încă din prima zi în care intrase în lagăr, cu un an în 
urmă şi de care era foarte mândru, considerând-o drept o 
responsabilitate pe care şi-o asumase din tot sufletul. 

— Ce auzi? îi şopti în întuneric unul dintre prizonieri. 

Stătea lipit de fereastră, lângă ochiul de geam rece, scoțând 
pe nări aburi uşori, ce se amestecau cu aerul uscat şi greu. 

— Mai vor distracţie? întrebă un alt prizonier. 

Cu două nopţi în urmă, gardienii veniseră după un rus, în 
Baraca 8. Era vorba de un infanterist, relativ nou în lagăr, din 
Rostov, oraş la Marea Neagră. Ţipetele. Ţipetele i se auziseră 
toată noaptea şi nu încetaseră decât după o rafală de mitralieră. 
A doua zi de dimineaţă, trupul său însângerat atârna de poarta 
principală, pentru a fi văzut de toată lumea. 

— Linişte! N-aud nimic din cauza vântului, zise el, luându-şi 
privirea de la ochiul de geam. 

Priciurile, colcăind de păduchi, erau etajate pe trei niveluri, 
fiecărui prizonier fiindu-i atribuit mai puţin de un metru pătrat. O 
sută de perechi de ochi înfundaţi în orbite se întoarseră spre el. 
Toţi îi respectară ordinul. Nimeni nu se mai clinti. Cu mult timp în 
urmă, ororile de la Mauthausen îi lecuiseră de spaimă. 

— Vin, îi atenţiona el, depărtându-se brusc de fereastră. 

În clipa următoare, uşa barăcii se deschise larg. Aerul îngheţat 
al nopţii pătrunse înăuntru, prin spatele sergentului Humer, 
supraveghetorul Barăcii 8. 

— Achtung! 

Claus Humer era Schutzstaffel SS. Alţi doi SS-işti înarmaţi 
stăteau în spatele său. Toţi gardienii de la Mauthausen erau SS- 
işti. Humer nu purta armă. Nu purtase niciodată. Statura sa 
impunătoare şi braţele vânjoase îi asigurau protecţia. 

— Am nevoie de voluntari, spuse Humer. Tu, tu, tu şi tu. 


7 


Boria fu ales ultimul. Se întreba ce se petrece. Puţini prizonieri 
mureau noaptea. Camera morţii rămânea nefolosită, timp în care 
se evacua gazul rămas şi se spăla podeaua, ca să fie pregătită 
pentru carnagiul de a doua zi. Gardienii stăteau în barăcile lor, 
înghesuindu-se în jurul sobelor de fier încălzite cu lemnele tăiate 
de prizonieri şi care pe mulţi dintre ei îi costaseră viaţa. Medicii şi 
asistenții lor dormeau, pregătindu-se pentru o nouă zi de 
experienţe, în care bolnavii internaţi urmau să fie folosiţi, de-a 
valma, ca animale de laborator. 

Humer îl privi în faţă pe Boria. 

— Ai înţeles, nu? Acesta nu-i răspunse, uitându-se fix în ochii 
albaştri ai gardianului. Un an de teroare îl învățase preţul tăcerii. 
N-ai nimic de zis? îl întrebă Humer în germană. Bine. Trebuie să 
înţelegi... cu gura închisă. 

Un gardian trecu pe lângă ei, cu patru mantale de lână pe 
braţ. 

— Haine? murmură unul dintre ruşi. 

Nici un prizonier nu purta haină. La sosirea în lagăr, li se 
dădeau o cămaşă murdară, din pânză groasă şi o pereche de 
pantaloni rupţi... mai mult zdrenţe decât haine. Când mureau, 
erau dezbrăcaţi, pentru ca „îmbrăcămintea” să fie redistribuită, 
aşa împuţită cum era, nou-veniţilor. Gardianul aruncă hainele pe 
podea. Humer le arătă cu degetul. 

— Mäntel anziehen. 

Boria se aplecă să ia una dintre ele. 

— Sergentul spune să vă îmbrăcaţi cu ele, le explică el în rusă. 
Cei trei se conformară. 

Stofa de lână îi zgâria pielea, dar ce bine se simţea aşa. 
Trecuse atâta vreme, încât abia dacă îşi mai amintea cum era să- 
i fie cald. 

— Afară! spuse Humer. 

Ruşii se uitau la Boria. Acesta se îndreptă spre uşă, după care 
ieşiră cu toţii în noapte. 

Humer conduse micul grup pe gheaţă şi prin zăpadă, spre 
platforma principală, în timp ce un vânt îngrozitor vuia printre 
şirurile de barăci scunde, din lemn. Optzeci de mii de oameni se 
înghesuiau în clădirile dimprejur, mai mulţi decât trăiau în 
provincia sa natală, Belarus. Asta îl făcu să se gândească la 
faptul că nu avea să revadă niciodată acele locuri. Aproape că 
pierduse noţiunea timpului, dar, ca să nu înnebunească, încerca 
să ţină o oarecare socoteală. Era sfârşitul lui martie. Ba nu. 


8 


Începutul lui aprilie. Şi era încă îngheţ. De ce nu putea să moară 
sau să fie ucis? Sute de oameni aveau zilnic această soartă. Oare 
îi era dat să supravieţuiască acestui infern? Şi de ce? 

Ajuns pe platforma principală, Humer se întoarse spre stânga 
şi se îndreptă spre un teren viran. Pe una dintre laturile acestuia, 
se aflau mai multe barăci pentru prizonieri. Bucătăria lagărului, 
închisoarea şi infirmeria se aliniau pe latura opusă. La celălalt 
capăt al terenului, se afla compresorul, o tonă de oţel ce trebuia 
târât în fiecare zi pe pământul îngheţat. Spera ca sarcina lor să 
nu implice această corvoadă. 

Humer se opri în faţa a patru stâlpi înalţi. Cu două zile în urmă, 
un grup de prizonieri fusese trimis în pădurea din apropiere. 
Printre ei şi Boria. Doborâseră trei plopi, iar unul dintre prizonieri, 
care îşi rupsese braţul, fusese împuşcat pe loc. Trunchiurile, 
curățate de ramuri, fuseseră tăiate în patru, iar buştenii, aduşi în 
lagăr şi înfipţi în platforma principală, la înălţimea unui om. Şi 
aşa rămăseseră timp de două zile. Acum însă, erau păziţi de doi 
gardieni înarmaţi. Becurile cu arc electric luminau deasupra, 
răspândind aburi în aerul rece şi uscat. 

— Aşteptaţi aici, le ordonă Humer. 

Sergentul urcă repede câteva trepte şi intră în închisoare. O 
dâră de lumină se prelingea afară prin deschizătura uşii. O clipă 
mai târziu, patru bărbaţi în pielea goală fură scoşi din clădire. 
Capetele blonde nu erau rase, la fel ca ale celorlalţi, ruşi, 
polonezi şi evrei, care alcătuiau marea majoritate a prizonierilor 
din lagăr. Nu aveau nici muşchii slăbiţi, nici mişcări lente. Nici 
priviri apatice, nici ochii duşi în fundul capului sau trupuri 
scheletice, acoperite de vânătăi. Aceşti bărbaţi erau scunzi şi 
graşi. Soldați Germani. Le cunoştea privirile. Împietrite, 
inexpresive, reci ca noaptea. 

Cei patru mergeau drept şi sfidător, cu braţele pe lângă corp, 
fără ca vreunul dintre ei să schiţeze şi cel mai mic gest prin care 
să dea de înţeles că frigul crâncen îi afecta în vreun fel pielea 
albă ca laptele. Humer ieşi în urma lor din închisoare şi se 
îndreptă spre stâlpi. 

— Acolo. 

Cei patru germani merseră în direcţia indicată. Humer se 
apropie şi aruncă în zăpadă patru bucăţi de frânghie. 

— Legaţi-i de stâlpi. 

Cei trei ruşi se uitară la Boria, care se aplecă şi luă de jos cele 
patru bucăţi de frânghie, după care dădu fiecăruia dintre ei câte 


9 


o bucată, explicându-le ce aveau de făcut. Se apropiară fiecare 
de câte unul dintre germanii dezbrăcaţi, care stăteau în poziţie 
de drepţi în faţa stâlpilor de lemn. Ce anume stârnise o 
asemenea nebunie? Boria înfăşură frânghia aspră în jurul 
pieptului bărbatului din faţa sa, legându-l de stâlp. 

— Strânge, urlă Humer. 

Boria înnodă strâns frânghia peste pieptul dezgolit al 
bărbatului. Acesta nici nu clipi. Când Humer îşi întoarse privirea 
spre ceilalţi trei, Boria prinse momentul şi-l întrebă în şoaptă pe 
german: 

— Ce-ai făcut? 

Nici un răspuns. 

Strânse şi mai tare frânghia. 

— Nici măcar nouă nu ne fac aşa ceva. 

— Este o onoare să-l sfidezi pe cel care te-a capturat, şopti 
germanul. „Da, îşi spuse Boria. Aşa este.” 

Humer se întoarse. Boria făcu ultimul nod. 

— Acolo, spuse Humer. 

Boria şi cei trei ruşi se târâră cu greu prin zăpada proaspăt 
căzută. Ca să nu îngheţe, îşi încrucişă braţele, vârându-şi mâinile 
la subsuoară şi mutându-se de pe un picior pe celălalt. Se simţea 
minunat în haina aceea. Era pentru prima oară de la venirea sa 
în lagăr când îi era cald. Tot atunci îşi pierduse şi identitatea, în 
locul căreia primise un număr - 10 901 - tatuat pe braţul drept, 
iar pe pieptul stâng al cămăşii jegoase avea cusut un triunghi, cu 
litera R în mijloc. R de la rus. Şi culoarea triunghiului era 
importantă. Roşu pentru prizonierii politici, verde pentru 
infractori, Steaua Galbenă a lui David pentru evrei, negru şi maro 
pentru prizonierii de război. 

Humer parcă aştepta ceva. 

Boria se uită în stânga. Se mai aprinseră câteva becuri 
deasupra platformei pentru încolonare şi a aleii ce ducea spre 
poarta principală. Ceva mai departe, drumul către cariera de 
piatră era cufundat în întuneric. În clădirea comandamentului, 
aflată dincolo de gard, nu ardea nici o lumină. Boria văzu 
deschizându-se poarta şi zări silueta celui care intra în lagăr. 
Bărbatul purta un palton lung până la genunchi, pantaloni de 
culoare deschisă băgaţi în cizme înalte, cafenii, iar pe cap o 
şapcă de ofiţer, tot de culoare deschisă. Mergea apăsat, 
legănându-se pe picioarele groase şi crăcănate, cu burta enormă 
ieşită în afară. La lumina becurilor, i se vedeau nasul ascuţit, 


10 


privirea limpede şi trăsăturile destul de plăcute ale feţei. 

Era uşor de recunoscut. 

Ultimul comandant al Escadrilei Richthofen, comandant al 
Forţelor Aeriene Germane, purtător de cuvânt al Parlamentului 
german, prim-ministru al Prusiei, preşedinte al Consiliului de Stat 
al Prusiei, Reichmaster al Silviculturii şi Vânătorii, preşedinte al 
Consiliului de Apărare al Reich-ului, mareşal al Marelui Reich 
German, succesorul desemnat al Fuhrer-ului. 

Hermann Göring. 

Boria îl mai văzuse o dată pe Göring, în 1939, la Roma. Atunci, 
Göring apăruse îmbrăcat într-un costum de un gri-strălucitor, 
asortat cu o cravată purpurie, legată la gâtul gros. Degetele 
cărnoase îi erau împodobite cu rubine, iar pe pieptul stâng al 
hainei avea prins vulturul nazist bătut în diamante. Rostise un 
discurs sobru, ridicând în slăvi Germania şi întrebând: „Ce 
preferaţi, arme sau unt? Ce ar trebui să importaţi, untură sau 
minereu de fier? Dotarea ne face puternici. Untul nu face decât 
să ne îngraşe”. Îşi încheiase discursul fulminant promițând că 
Germania şi Italia aveau să lupte umăr la umăr în marea bătălie 
ce le aştepta. Boria îşi aminti că îl ascultase cu atenţie, dar fără 
să fie prea impresionat. 

— Domnilor, sper că staţi comod, li se adresă Göring, pe un 
ton calm, celor patru prizonieri legaţi. 

Nici unul nu-i răspunse. 

— Ce-a zis, Yxo? şopti unul dintre ruşi. 

— Îşi bate joc de ei. 

— Linişte! mârâi Humer. Dacă nu sunteţi atenţi, veţi ajunge 
lângă ei. Göring se apropie de cei patru bărbaţi dezbrăcaţi. 

— Vă mai întreb o dată. Aveţi ceva de spus? 

Nu-i răspunse decât vântul. 

Goring se apropie de unul dintre germanii care tremurau. Era 
cel pe care Boria îl legase de stâlp. 

— Mathias, tu precis nu vrei să mori aşa! Eşti soldat şi supus 
loial al Fuhrer-ului. 

— Fuhrer-ul... nu are... nicio... legătură... cu asta, îngăimă 
germanul, tremurând spasmodic. 

— Dar absolut tot ceea ce facem noi este pentru gloria sa 
eternă. 

— De aceea... prefer să mor. 

Goring ridică din umeri. Un gest indiferent, ca al unui om care 
nu ştie dacă să mai mănânce o plăcintă sau nu. Apoi se îndreptă 


11 


spre Humer. Sergentul făcu semn unor gardieni, care aduseră un 
butoi mare, pe care îl aşezară în dreptul bărbaţilor legaţi de 
stâlpi. Un alt gardian aduse patru polonice, pe care le aruncă în 
zăpadă. Humer se uită la ruşi. 

— Umpleţi-le cu apă şi duceţi-vă lângă ei, i se adresă el lui 
Boria, care le traduse ordinul şi celorlalţi trei, după care ridicară 
cu toţii polonicele şi le cufundară în apă. 

— Să nu risipiţi nici un strop, îi avertiză Humer. 

Boria fu destul de atent, dar vântul împrăştie câteva picături. 
Nu observă nimeni. Se răsuci spre germanul pe care îl legase de 
stâlp. Cel pe care îl chema Mathias. Göring stătea în mijloc. La un 
moment dat, îşi scoase mănuşile negre, de piele. 

— Vezi, Mathias, îmi scot mănuşile, ca să simt frigul, la fel ca 
tine. Boria se afla destul de aproape ca să-i vadă inelul masiv, de 
argint, de pe degetul mijlociu al mâinii drepte, ce avea gravat pe 
el un pumn încleştat. Göring băgă mâna în buzunar şi scoase de 
acolo o piatră galbenă, ca mierea. Boria o recunoscu. Chihlimbar. 

— Din cinci în cinci minute, veţi fi udaţi cu apă, până când 
unul dintre voi fie îmi va spune ceea ce doresc să aflu, fie va 
muri, spuse Göring, ţinând piatra între degete. Mie îmi convine 
oricare din cele două variante, dar, nu uitaţi, cine va vorbi va 
trăi, iar unul dintre nemernicii ăştia de ruşi vă va lua locul. Apoi 
vă veţi îmbrăca şi veţi turna apă peste el până când va muri. 
Închipuiţi-vă ce amuzant va fi. Nu trebuie decât să-mi spuneţi 
ceea ce vreau să aflu. Aveţi ceva de spus? 

Tăcere. 

Göring îi făcu semn lui Humer. 

— Giebe es! ordonă Humer. Turnaţi! 

Boria turnă, urmat de ceilalţi trei. Apa udă coama blondă a lui 
Mathias, apoi se prelinse pe faţă şi pe piept. Trupul germanului 
fu scuturat de un fior puternic. Cei patru nu scoaseră nici un 
sunet. Doar dinţii li se auzeau clănţănind. 

— Aveţi ceva de spus? repetă Göring. Nici un cuvânt. 

După cinci minute, operaţiunea se repetă. Douăzeci de minute 
mai târziu, după alte patru astfel de duşuri, se instala 
hipotermia. Göring stătea impasibil, frecând între degete bucata 
de chihlimbar. La un moment dat, se apropie de Mathias. 

— E ridicol. Spune-mi unde e ascunsă Bernstein-zimmer şi 
pune capăt acestor chinuri. Nu merită să mori pentru asta. 

Tremurând, germanul îl ţintui cu privirea, sfidător. Boria 
aproape că-l ura pe Göring pentru că-l făcea complice la uciderea 


12 


lui Mathias. 

— Sie sind ein lugnerisch diebisch-schwein. Eşti un porc 
mincinos şi hoţ, rosti Mathias dintr-o suflare, apoi îl scuipă. 
Göring se feri, dar stropii de salivă îi atinseră paltonul. Îşi 
descheie nasturii, se scutură, apoi îşi desfăcu paltonul, dând la 
iveală uniforma de culoare gri, încărcată de decoraţii. 

— Sunt Reichsmarschall-ul vostru, al doilea după Fuhrer. 
Nimeni nu mai poartă o asemenea uniformă. Cum îndrăzneşti să 
crezi că o poţi spurca atât de uşor? Mathias, o să-mi spui ceea ce 
vreau să aflu sau vei muri îngheţat. Incet... foarte încet. Nu va fi 
deloc plăcut. 

Germanul îl mai scuipă o dată. De data aceasta, direct pe 
uniformă. Göring rămase surprinzător de calm. 

— Admirabil, Mathias. Loialitatea ta este demnă de toată 
lauda, dar cât timp crezi că vei mai rezista? Uită-te la tine! N-ai 
vrea să-ţi fie cald? Să stai lângă un foc mare, înfăşurat într-o 
pătură de lână? Brusc, Göring întinse mâna şi-l trase pe Boria 
lângă germanul legat. Din polonic se scurgea apă în zăpadă. Te- 
ai simţi minunat în haina asta, nu-i aşa, Mathias? li permiţi 
acestui nenorocit de cazac să-i fie cald, în timp ce tu îngheţi? 

Germanul nu spuse nimic. Doar tremură. Göring îl dădu la o 
parte pe Boria. 

— Ce-ai zice de puţină căldură, Mathias? 

Reichsmarschall-ul îşi desfăcu fermoarul de la pantaloni. Jetul 
de urină fierbinte, aburind în aerul îngheţat de afară, lăsă dâre 
galbene pe trupul gol, prelingându-se apoi în zăpadă. Apoi, 
Göring îşi scutură organul şi se încheie la pantaloni. 

— Te simţi mai bine, Mathias? 

— Verrottet in der schweinshâlle. 

In sinea sa, Boria îl dădu dreptate. „Să putrezeşti în iad, 
porcule!” Göring veni mai aproape şi-l lovi pe soldat peste faţă 
cu dosul palmei, zgâriindu-i obrazul cu inelul de argint. Sângele 
ţâşni. 

— Toarnă! urlă el. 

Boria se duse la butoi şi umplu polonicul. 

— Mein Fuhrer. Mein Fuhrer. Mein Fuhrer, începu să strige, din 
ce în ce mai tare, germanul pe nume Mathias. 

Ceilalţi trei i se alăturară, în timp ce apa li se prelingea pe 
trupurile îngheţate. 

Göring îi privea nemişcat, frecând furios piatra între degete. 
Două ore mai târziu, Mathias muri, înţepenit de frig. În 


13 


următoarea oră, muriră şi ceilalţi trei germani. Nici unul dintre ei 
nu scosese o vorbă despre Bernstein-zimmer (camera de 
chilimbar). 


Partea întâi. 


1. 


Atlanta, Georgia, marţi, 6 mai. 
In prezent, ora 10.35. 


Judecătoarea Rachel Cutler se uită pe deasupra ochelarilor cu 
ramă de baga. Avocatul o spusese din nou, dar de data aceasta 
ea nu mai era dispusă să i-o treacă cu vederea. 

— Ce-aţi spus, domnule avocat? 

— Am spus că acuzatul susţine că este vorba de o eroare 
judiciară. 

— Nu acum, înainte de asta. Ce-aţi spus? 

— Am spus: „Da, domnule”. 

— Dacă nu ai observat până acum, eu nu sunt bărbat. 

— Aşa este. Imi cer scuze, doamnă judecător. 

— Ai spus-o de patru ori în dimineaţa aceasta. Mi-am notat de 
fiecare dată. 

Avocatul ridică din umeri. 

— Chestiunea mi se pare lipsită de importanţă. De ce să vă 
pierdeţi vremea notând greşelile mele de exprimare? 

Ticălosul impertinent chiar zâmbea. Ea stătea dreaptă pe 
scaun şi se uita în jos, la el. Brusc, îşi dădu seama ce urmărea T. 
Marcus Nettles, aşa că nu mai comentă. 

— Clientul meu este acuzat de agresiune gravă, doamnă 
judecător. Cu toate acestea, tribunalul pare mai preocupat de 


14 


felul în care mă adresez eu dumneavoastră decât de lipsa de 
profesionalism a poliţiei. 

Judecătoarea se uită la juriu, apoi la cealaltă masă, la care 
procurorul-adjunct din Fulton County şedea impasibil, aparent 
încântat de faptul că adversarul său îşi săpa singur groapa. Era 
limpede că tânărul avocat habar n-avea ce încerca să facă 
Nettles. Dar ea înţelesese. 

— Aveţi perfectă dreptate, chestiunea este lipsită de 
importanţă. Continuaţi. 

Lăsându-se pe spate în scaun, judecătoarea observă privirea 
iritată ce se ivi pentru o clipă pe chipul lui Nettles. Expresia 
vânătorului atunci când ratează ţinta. 

— Şi cu moţiunea mea de eroare judiciară cum rămâne? 
întrebă Nettles. 

— Se respinge. Acum vă rog să vă continuaţi pledoaria finală. 

Rachel se uită la primul jurat care se ridică şi pronunţă 
verdictul: vinovat. Deliberarea nu durase decât douăzeci de 
minute. 

— Onorată instanţă, spuse Nettles, ridicându-se în picioare, 
cer o investigaţie prealabilă stabilirii sentinţei. 

— Se respinge. 

— Cer amânarea sentinţei. 

— Se respinge. 

Probabil că Nettles îşi dădea seama ce greşeală făcuse mai 
devreme. 

— Cer autorecuzarea completului de judecată. 

— Pe ce considerente? 

— Prejudicii. 

— Aduse cui? 

— Mie şi clientului meu. 

— Vă rog să explicaţi. 

— Juraţii au fost influenţaţi. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Azi-dimineaţă, când mi-aţi atras atenţia în legătură cu 
folosirea nepotrivită a cuvântului „domnule”. 

— Domnule avocat, din câte îmi amintesc eu, am recunoscut 
în cele din urmă că este o chestiune lipsită de importanţă. 

— Exact, dar discuţia noastră s-a purtat în prezenţa juraţilor, 
ceea ce sigur că i-a influenţat. 

— Nu-mi amintesc de vreo obiecţie sau de menţionarea 
vreunei erori judiciare legate de discuţia noastră. 


15 


Nettles nu mai spuse nimic. 

— Care este poziţia statului? întrebă judecătoarea, adresându- 
se procurorului-adjunct. 

— Statul se opune moţiunii. Juraţii au fost imparţiali. 

Rachel îşi reţinu un zâmbet. Cel puţin tânărul avocat cunoştea 
răspunsul corect. 

— Moţiunea de recuzare se respinge, spuse ea, uitându-se la 
acuzat, un tânăr alb, lăţos, cu faţa ciupită de vărsat. Acuzatul să 
se ridice. Tânărul se conformă. Barry King, ai fost găsit vinovat 
de infracţiunea de agresiune gravă. De aceea, tribunalul te 
trimite din nou la închisoare corecțională pentru o perioadă de 
douăzeci de ani. Supraveghetorul va lua acuzatul în custodie. 

Se ridică şi se îndreptă spre uşa din lemn de stejar ce ducea în 
biroul său. 

— Domnule Nettles, puteţi veni o clipă? Procurorul-adjunct se 
apropie şi el. Singur, preciza ea. 

Nettles îşi lăsă clientul, căruia i se puneau acum cătuşele şi o 
urmă în birou. _ 

— Închideţi uşa, vă rog. Îşi descheie roba, dar nu şi-o scoase. 
Frumoasă încercare, domnule avocat, spuse ea, trecând în 
spatele biroului. 

— Care dintre ele? 

— Cea de adineauri, când aţi crezut că ironia aceea cu 
„domnule” şi „doamnă” mă va face să-mi pierd cumpătul. V-aţi 
văzut demontată bucată cu bucată apărarea aceea făcută în 
pripă şi aţi crezut că, dacă mă enervaţi, o să vă aprob moţiunea 
de eroare judiciară. 

— Mi-aţi făcut-o, spuse el, ridicând din umeri. 

— Ceea ce trebuie să faceţi este să trataţi cu respectul cuvenit 
instanţa de judecată, nu să vă adresaţi unei judecătoare cu 
„domnule”. Şi aţi continuat. intenţionat. 

— Tocmai mi-aţi condamnat clientul la douăzeci de ani de 
închisoare, fără să poată beneficia de o audiere prealabilă. Dacă 
asta nu e părtinire, atunci ce e? 

Rachel se aşeză, dar nu-i oferi un scaun şi avocatului. 

— N-a fost nevoie de nici o audiere. Acum doi ani l-am 
condamnat pe King pentru agresiune gravă şi îmi amintesc că i- 
am dat şase luni de închisoare şi şase luni de eliberare 
condiţionată. De data asta, a spart capul unui bărbat cu o bâtă 
de baseball, abuzând astfel de puţina încredere pe care i-am 
acordat-o. 


16 


— Ar fi trebuit să vă autorecuzaţi. Toate aceste informaţii v-au 
influenţat decizia. 

— Serios? Oricum, investigația preliminară pe care o tot 
solicitaţi ar fi dat la iveală toate acestea. Eu doar v-am scutit de 
aşteptarea inevitabilului. 

— Eşti o căţea nenorocită. 

— Asta te va costa o sută de dolari. Plătibili pe loc, împreună 
cu alţi o sută pentru circul din sala de judecată. 

— Am dreptul la o audiere înainte de a cădea în dizgrație. 

— Corect. Dar nu-ţi doreşti asta. N-ar folosi la nimic şovinismul 
pe care îl etalezi. 

Nettles amuţi, dar Rachel îl simţea clocotind de furie. Era un 
bărbat scund, îndesat şi cu guşă, cunoscut pentru tenacitatea sa 
şi, cu siguranţă, neobişnuit să primească ordine din partea unei 
femei. 

— Şi de fiecare dată când o să-ţi mai arăţi fundul ăla mare în 
sala mea de judecată, te va costa o sută de dolari. 

Nettles se apropie de birou şi scoase din buzunar un teanc de 
bancnote, din care extrase două hârtii nou-nouţe de câte o sută 
de dolari, cu chipul rotofei al lui Ben Franklin pe ele. Le aruncă pe 
amândouă pe biroul lui Rachel, după care mai scoase trei. 

— Du-te dracului! 

Prima bancnotă ateriza pe birou. 

— Du-te dracului! 

Căzu şi cea de-a doua bancnotă. 

— Du-te dracului din nou! 

Cel de-al treilea Ben Franklin poposi şi el pe birou. 


17 


2. 


Rachel îşi puse roba, se întoarse în sala de şedinţă şi urcă cele 
trei trepte ce duceau la podiumul din lemn de stejar pe care îl 
ocupa de patru ani încoace. Ceasul din perete arăta ora 13.45. 
Se întreba cât timp avea să mai aibă privilegiul de a fi judecător. 
Era un an electoral, mandatul îi expirase cu două săptămâni în 
urmă şi avea deja doi contracandidaţi, ce fuseseră prezenţi la 
întrunirea preelectorală a votanţilor, din luna iulie. Se zvonea că 
aveau să fie mai mulţi candidaţi înscrişi în cursa electorală, dar 
nici unul nu apăruse până vineri la ora 16.50, ca să depună taxa 
de aproape patru mii de dolari, necesară validării candidaturii. 
Ceea ce se întrevăzuse a fi o alegere sigură se transformase într- 
o vară lungă, plină de discursuri şi strângeri de fonduri. Nimic 
plăcut. 

In momentul de faţă nu avea nevoie de complicaţii. Agenda sa 
de lucru era şi aşa extrem de încărcată, în fiecare zi adăugându- 
se alte şi alte cazuri. Programul acelei zile se scurtase datorită 
verdictului rapid în procesul Statul Georgia contra lui Barry King. 
Mai puţin de jumătate de oră însemna într-adevăr foarte puţin, 
dar era clar că juraţii nu fuseseră impresionați de show-ul lui T. 
Marcus Nettles. 

Fiind liberă în după-amiaza aceea, îşi propuse să se ocupe de 
probleme care nu aveau legătură cu justiţia, probleme ce se tot 
adunaseră în ultimele două săptămâni de procese. O perioadă de 
altfel fructuoasă: patru condamnări, şase pledoarii de punere sub 
acuzare şi o achitare. Unsprezece infracţiuni fuseseră scoase de 
pe rol, făcând loc altei serii, despre care secretara sa spunea că 
avea să le primească a doua zi de dimineaţă de la funcţionarul 
care se ocupa de planificarea proceselor. 

Publicaţia Fulton County Daily Report evalua anual eficienţa 
tuturor judecătorilor din tribunalul local. În ultimii trei ani, ea 
ocupase unul dintre primele locuri, mai ales datorită faptului că 
reuşea să rezolve cazurile mai repede decât majoritatea colegilor 
săi, cu un procent de anulare la curţile superioare de apel de 
numai 2 la sută. Ceea ce nu era rău, 98 la sută fiind chiar grozav. 

Se aşeză pe scaunul judecătoresc şi începu să urmărească 
furnicarul de după-amiază, care abia începuse. Avocaţi care 
intrau şi ieşeau, clienţi veniţi la ultima înfăţişare într-un proces 


18 


de divorţ sau după semnătura vreunui judecător, alţii căutând o 
soluţionare a moţiunilor aflate pe rol, în cauzele civile ce urmau a 
se judeca. În total, cam patruzeci de dosare. Se uită din nou la 
ceas. Era ora 16.15 şi în agenda sa nu mai figurau decât două 
dosare. Primul era o adopţie, o sarcină care îi făcea într-adevăr 
plăcere. Copilul de şapte ani îi aminti de Brent, fiul ei de aceeaşi 
vârstă. Cel de-al doilea, o schimbare de nume, solicitantul nefiind 
reprezentat de un avocat. Programase intenţionat acest dosar la 
urmă, sperând că sala de şedinţă avea să fie goală. 

Grefierul îi dădu dosarul. 

Privi în jos, la bătrânul îmbrăcat cu o haină bej, de tweed şi 
pantaloni cafenii, care stătea în faţa mesei de consiliu. 

— Numele întreg, spuse ea. 

— Karl Bates. Vocea sa obosită avea un accent est-european. 

— De când locuiţi în Fulton County? 

— Treizeci şi nouă de ani. 

— V-aţi născut în această ţară? 

— Nu, sunt din Belarus. 

— Sunteţi cetăţean american? 

Omul încuviinţă. 

— Sunt bătrân. Optzeci şi unu de ani. Am petrecut aici 
aproape jumătate din viaţă. 

Întrebarea şi răspunsul nu aveau legătură cu cererea în sine, 
dar nici grefierul, nici stenograful Curţii nu spuseră nimic. Pe 
figurile lor părea să se citească importanţa momentului. 

— Părinţii, fraţii şi surorile mele... toţi ucişi de nazişti. Mulţi 
oameni au murit în Belarus. Noi eram ruşi albi. Foarte mândri. 
După război, n-am mai rămas mulţi... când sovieticii au anexat 
teritoriile noastre. Stalin a fost şi mai rău decât Hitler. Un nebun. 
Un măcelar. Totul a fost distrus acolo cât timp a fost el la putere, 
aşa că eu am plecat. Nu este această ţară pământul făgăduinţei? 

— Aţi fost cetăţean rus? 

— Cred că denumirea corectă este cetăţean sovietic. Dar nu 
m-am considerat niciodată sovietic, adăugă el, scuturând din 
cap. 

— Aţi luptat în război? 

— Numai de nevoie. Marele Război pentru Patrie, cum îl 
numea Stalin. Am fost locotenent. Prins şi trimis la Mauthausen. 
Şaisprezece luni într-un lagăr de concentrare. 

— Ce ocupaţie aţi avut aici după imigrare? 

— Bijutier. 


19 


— Aţi solicitat tribunalului schimbarea numelui. De ce doriţi să 
fiţi cunoscut sub numele de Karol Boria? 

— Este numele meu de botez. Tatăl meu mi-a zis Karol. Asta 
înseamnă „încăpăţânat”. Am fost cel mai mic din şase copii şi la 
naştere aproape am murit. Când eu am imigrat în această ţară, 
m-am gândit trebuie să-mi protejez identitatea. În Uniunea 
Sovietică am lucrat pentru comisiile guvernamentale. l-am urât 
pe comunişti. Ei au distrus ţara mea şi eu le-am spuso în faţă. 
Stalin a trimis mulţi oameni în lagărele din Siberia. Credeam că 
familia mea o să aibă de suferit. Foarte puţini puteau pleca 
atunci. Dar înainte să mor, îmi vreau înapoi dreptul legitim. 

— Suferiţi de vreo boală? 

— Nu, dar mă întreb cât o să mai reziste trupul ăsta obosit. 
Rachel se uită la bătrânul din faţa sa, un bărbat împovărat de 
ani, dar încă plin de distincţie. 

Avea o privire de nepătruns, părul complet alb şi o voce gravă 
şi enigmatică. 

— Arătaţi minunat pentru vârsta dumneavoastră. Bătrânul 
zâmbi. 

— Doriţi cumva să vă schimbaţi numele pentru a escroca, 
pentru a vă sustrage de la o urmărire penală sau pentru a vă 
ascunde de un creditor? 

— Nu aş face niciodată aşa ceva. 

— In acest caz, vă aprob cererea. Veţi fi din nou Karol Boria. 
Semnă ordinul anexat la cerere şi îi dădu dosarul grefierului. 

Apoi cobori de pe podium şi se apropie de bătrân. Obrajii lui 
aspri erau plini de lacrimi. Şi ea avea ochii roşii. Îl îmbrăţişa, 
şoptindu-i la ureche: „Te iubesc, tăticule!” 


20 


3. 


Ora 16.50. 


Paul Cutler se ridică din fotoliul de stejar şi se adresă Curţii, 
simțind că îşi pierde răbdarea tipic avocăţească. 

— Onorată instanţă, firma imobiliară nu contestă serviciile 
petentului. Noi contestăm doar banii pe care îi pretinde în 
schimbul acestora. Douăsprezece mii trei sute de dolari este o 
sumă foarte mare pentru zugrăvirea unei case. 

— Şi casa este mare, spuse avocatul creditorului. 

— Sper să fie aşa, spuse judecătorul. 

— Casa are două sute de metri pătraţi. Nimic neobişnuit în 
asta. Zugrăvitul a fost o muncă de rutină. Petentul nu are de ce 
să pretindă această sumă, spuse Paul. 

— Onorată instanţă, defunctul a încheiat un contract cu 
clientul meu pentru zugrăvirea completă a casei, ceea ce clientul 
meu a şi făcut. 

— Onorată instanţă, petentul nu a făcut decât să profite de un 
bătrân de şaptezeci şi trei de ani. 

Serviciile sale nu merită nici pe departe douăsprezece mii trei 
sute de dolari. 

— Defunctul i-a promis clientului meu un bonus dacă termină 
lucrarea într-o săptămână. Şi a terminat-o. 

Nu-i venea să creadă că celălalt avocat persista cu atât tupeu 
în pretenţiile sale. 

— Uşor de zis, dacă ţinem cont de faptul că persoana care 
putea contrazice această promisiune a murit. În concluzie, firma 
noastră este împuternicită să acţioneze ca executor testamentar 
al defunctului şi, în această calitate, nu poate dispune achitarea 
acestei note de plată. 

— Doriţi să le intentaţi proces? întrebă judecătorul cealaltă 
parte. Avocatul creditorului se aplecă şi îi şopti ceva zugravului, 
un tânăr care era clar că nu se simţea în largul său, îmbrăcat cu 
un costum cafeniu şi cu cravată la gât. 

— Nu, domnule. Poate ajungem la un compromis. Şapte mii 
cinci sute. 

Paul nici nu se clinti. 

— O mie două sute cincizeci. Nici un ban în plus. Am angajat 


21 


un alt zugrav, să examineze lucrarea. Din câte am aflat, calitatea 
execuţiei lasă foarte mult de dorit. De asemenea, se pare că 
vopseaua a fost subţiată cu apă. In ceea ce mă priveşte, voi lăsa 
juriul să decidă. Şi, uitându-se la adversarul său, adăugă: 
Domnule avocat, să ştiţi că pentru ceea ce fac eu primesc două 
sute douăzeci de dolari pe oră, aşa că, din partea mea, puteţi să 
nu vă grăbiţi. 

Celălalt avocat nici măcar nu-şi consultă clientul. 

— Noi nu avem fonduri care să ne permită să introducem o 
acţiune în instanţă, aşa că acceptăm oferta. 

— Cred şi eu, speculant nenorocit ce eşti, mormăi Paul, în timp 
ce-şi punea hârtiile în dosar, dar suficient de tare pentru ca 
celălalt să-l poată auzi. 

— Scrieţi-mi un ordin, domnule Cutler, spuse judecătorul. 

Paul părăsi în grabă sala de audieri şi străbătu coridoarele 
secţiei de validare a testamentelor din Fulton County, aflate cu 
trei etaje mai jos de lumea pestriță ce frecventa Curtea 
Superioară. Aici nu auzeai nici de crime înfricoşătoare, nici de 
procese de senzaţie, nici de divorţuri răsunătoare. În jurisdicţia 
sa restrânsă nu intrau decât testamentele, adopţiile şi tutelele - 
cauze lumeşti, plictisitoare, ale căror probe nu erau de obicei 
decât nişte amintiri estompate şi poveşti despre înrudiri, reale 
sau imaginare. O nouă lege, la elaborarea căreia contribuise şi 
Paul, permitea în anumite situaţii şi procesele cu juraţi şi uneori 
se întâmpla ca avocaţii pledanţi să solicite astfel de procese. Dar, 
în general, cauzele erau soluționate de un complet alcătuit din 
judecători mai în vârstă, ei înşişi foşti avocaţi, care cutreierau 
sălile tribunalelor în căutare de scrisori testamentare. 

De când obținuse titlul de doctor în drept al Universităţii din 
Georgia, Paul se ocupase exclusiv de stabilirea autenticităţii 
testamentelor şi de administrarea proprietăţilor persoanelor 
decedate. După absolvirea colegiului, nu intrase imediat la 
facultatea de drept, fiind respins de cele douăzeci şi două de 
facultăţi la care aplicase. Tatăl său fusese distrus. Vreme de trei 
ani de zile, lucrase la Georgia Citizen Bank, în cadrul 
Departamentului de administrare a banilor aflaţi în conturile 
persoanelor decedate, experienţa acumulată determinându-l să 
dea din nou examenul de admitere la Facultatea de Drept şi să 
aplice încă o dată. In cele din urmă, fusese admis la trei facultăţi 
şi, graţie celor trei ani de experienţă ca funcţionar, obținuse, 
după absolvire, un post la Pridgen Woodworth. Acum, după 


22 


treisprezece ani, era unul dintre acţionarii firmei şi avea destulă 
experienţă în cadrul Departamentului de administrare a 
proprietăţilor persoanelor decedate pentru a deveni asociat cu 
drepturi depline şi, implicit, şef al departamentului. 

O luă pe după colţ şi îşi îndreptă privirea spre uşile duble de la 
capătul culoarului. Fusese o zi îngrozitoare. Soluţionarea cererii 
zugravului fusese programată, iniţial, peste o săptămână, dar, 
imediat după prânz, primise un telefon la birou de la avocatul 
altui creditor, care îl ruga să audieze o moţiune alcătuită în mare 
grabă. Mai întâi se stabilise ora 16.30, dar avocatul celeilalte 
părţi nu se prezentase. Acum, Paul deschise brusc uşa de lemn şi 
străbătu în grabă intervalul din mijlocul sălii de şedinţe, acum 
goale. 

— Ştii ceva de Marcus Nettles? o întrebă el pe secretara aflată 
în capătul celălalt al încăperii. 

— Sigur că da, răspunse aceasta, zâmbind. 

— Este aproape ora 17. Pe unde o umbla? 

— Îi face o vizită şerifului. Am auzit că l-ar fi băgat la zdup. 

— Glumeşti, spuse Paul, punându-şi servieta pe masa din lemn 
de stejar. 

— Nici gând. Fosta dumneavoastră soţie l-a trimis acolo azi- 
dimineaţă. 

— Cine? Rachel? 

Secretara încuviinţă. 

— Am auzit că a înjurat-o în biroul ei. l-a plătit trei sute de 
dolari, apoi i-a spus de trei ori să se ducă dracului. 

Uşa sălii de şedinţe se deschise brusc şi T. Marcus Nettles 
năvăli înăuntru. Costumul său bej marca Neiman Marcus era 
şifonat, cravata Gucci răsucită, iar mocasinii italieneşti zgâriaţi şi 
prăfuiţi. 

— Era şi timpul, Marcus. Ce s-a întâmplat? 

— Ticăloasa pe care cândva o numeai soţia ta m-a azvârlit în 
închisoare şi m-a lăsat acolo până azi-dimineaţă. Vocea sa 
baritonală era încordată. Auzi, Paul, asta e într-adevăr femeie 
sau vreun hibrid cu testicule între picioarele alea lungi? Paul vru 
să spună ceva, dar se răzgândi. S-a luat de mine în faţa juraţilor 
pentru că am numit-o „domnule”. 

— Am înţeles că de patru ori, interveni secretara. 

— Mda. Se poate. După ce am cerut eroare judiciară, pe care 
ea ar fi trebuit să mi-o acorde, i-a dat clientului meu douăzeci de 
ani fără nici o audiere prealabilă. Apoi a vrut să-mi dea o lecţie 


23 


de etică. N-am eu nevoie de porcăria asta, mai ales de la un 
rahat ca ea. [in să te anunţ că voi pompa bani în cei doi 
contracandidaţi ai ei. Bani grei. O să rezolv eu problema asta în a 
doua zi de marţi din luna iulie. 

Auzise destul. 

— Eşti convins că vrei să faci asta? 

Nettles îşi puse servieta pe masă. 

— De ce n-aş fi? Credeam că o să petrec şi noaptea asta la 
pârnaie. Dar poate că târfa are şi ea o inimă. 

— Ajunge, Marcus, îl întrerupse Paul pe un ton ceva mai ferm 
decât intenţionase. 

Nettles miji ochii, străpungându-l cu privirea, de parcă ar fi 
vrut să-i ghicească gândurile. 

— Vrei să spui că-ţi mai pasă de ea? Doar sunteţi divorţaţi, nu? 
De trei ani. Şi în fiecare lună te stoarce de bani pentru 
întreţinerea copiilor. Paul nu comentă. Să fiu al naibii dacă nu 
mai ţii încă la ea. Am dreptate? 

— Să trecem peste asta. 

Nettles clătină din capu-i rotund. 

— Am dreptate, ticălosule. 

Paul se îndreptă spre cealaltă masă, ca să se pregătească 
pentru audiere şi se bucură atunci când secretara se ridică de pe 
scaun şi se duse în spate să-l aducă pe judecător. Bârfele din 
tribunal se răspândeau cu repeziciune. 

Nettles îşi lăsă trupul masiv să cadă într-un fotoliu. 

— Paul, băiete, ţi-o spune unul care a păţit-o de cinci ori. 
Odată ce scapi de ele, nu te mai uita înapoi. 


24 


4. 


Ora 17.45. 


Karol Boria intră pe alee şi îşi parcă Oldsmobilul. La vârsta de 
optzeci şi unu de ani era fericit că mai putea conduce. Vederea îi 
era încă uimitor de bună, iar reflexele, deşi lente, păreau destul 
de mulţumitoare pentru eventualitatea în care i s-ar fi cerut să-şi 
reînnoiască permisul de conducere. Nu şofa des, nici pe distanţe 
lungi. La băcănie, uneori la mall şi de cel puţin două ori pe 
săptămână acasă la Rachel. În ziua aceea se aventurase numai 
şase kilometri, până la staţia Marta, de unde luase metroul până 
în centru, la tribunal, pentru audierea de schimbare a numelui. 

Locuia în partea de nord-vest a Fulton County de aproape 
patruzeci de ani, cu mult înainte de explozia demografică din 
nordul Atlantei. Ceea ce cândva fusese o regiune împădurită, cu 
dealuri argiloase de culoare roşiatică, ale căror povârnişuri 
fuseseră despădurite, iar copacii prăvăliţi în albia râului 
Chattahoochee, aflat în apropiere, se transformase într-o zonă 
comercială, cu cartiere de locuinţe, blocuri şi şosele. Milioane de 
oameni locuiau şi munceau acolo, Atlanta căpătând de-a lungul 
timpului denumirea de metropolă şi „gazdă a Jocurilor Olimpice”. 

O porni agale spre casă, verificând mai întâi cutia poştală. 
Seara era neobişnuit de caldă pentru luna mai, tocmai bună 
pentru încheieturile sale şubrezite de artrită, care parcă simțeau 
apropierea toamnei şi a iernii - anotimp pe care de-a dreptul îl 
ura. Apoi se întoarse spre casă, constatând că streşinile de lemn 
trebuiau vopsite. 

Cu douăzeci de ani în urmă îşi vânduse pământul, având 
destule economii pentru a cumpăra o casă nouă cu banii jos. 
După aceea, cartierul fusese unul dintre primele modernizate, 
strada fiind acum un loc foarte plăcut, situat sub bolta copacilor 
bătrâni de un sfert de secol. Maya, iubita sa soţie, murise după 
doi ani de la terminarea casei. Un cancer o măcinase rapid. Prea 
rapid. El de-abia dacă avusese timp să-şi ia rămas-bun. Rachel, 
pe atunci în vârstă de numai paisprezece ani, fusese curajoasă, 
el, la cincizeci şi şapte, speriat de moarte. Perspectiva de a 
îmbătrâni de unul singur îl îngrozise, dar Rachel îi fusese mereu 
alături. Avea noroc cu o fiică atât de grijulie. Singurul său copil. 


25 


Îşi târşâi picioarele în casă şi, numai după câteva minute, uşa 
din spate se deschise cu zgomot şi cei doi nepoți ai săi năvăliră 
în bucătărie. Niciodată nu băteau la uşă. Dar nici el nu o încuia 
niciodată. Brent avea şapte ani, Marla şase. Amândoi îl 
îmbrăţişară. Rachel îi urmă înăuntru. 

— Bunicule, bunicule, unde e Lucy? întrebă Marla. 

— A adormit în salonaş. Unde altundeva? 

Cu patru ani în urmă, animalul se aciuase în curtea din spate 
şi de atunci nu-i mai părăsise. 

Copiii o zbughiră spre partea din faţă a casei. 

Rachel deschise frigiderul şi scoase de acolo o cană mare cu 
ceai. 

— Te-ai cam emoţionat la tribunal. 

— Ştiu că spun prea mult. Dar m-am gândit la tata. Tare aş fi 
vrut să-l cunoşti. Toată ziua lucra la câmp. Era țarist. Loial până 
la capăt. Îi ura pe comunişti. Făcu o pauză, apoi continuă: Mă 
gândeam că nu am nici o fotografie de-a lui. 

— În schimb, îi porţi din nou numele. 

— Şi pentru asta trebuie să-ţi mulţumesc ţie, scumpo. Ai aflat 
unde era Paul? 

— A verificat secretara mea. Era într-un proces de validare a 
unui testament şi n-a mai putut ajunge. 

— Ce mai face? 

Rachel sorbi din ceai. 

— Presupun că bine. 

Bătrânul o privi atent. Semăna mult cu mama ei. Pielea albă, 
sidefie, părul roşcat şi ondulat, ochii căprui, pătrunzători, ce 
aruncau acea privire fascinantă, caracteristică femeii conştiente 
de răspunderea pe care şi-a asumat-o. În plus, era inteligentă. 
Poate prea inteligentă ca să mai fie şi fericită. 

— Tu cum o mai duci? o întrebă. 

— Mă descurc. Ca întotdeauna. 

— Eşti sigură, fetiţo? 

În ultima vreme i se părea schimbată, cam abătută, puţin mai 
distantă şi mai vulnerabilă. Şovăitoare în faţa vieţii, ceea ce pe el 
îl neliniştea. 

— Tată, nu-ţi face griji în privinţa mea. O să fie bine. 

— Nici un pretendent până acum? 

În cei trei ani de când divorțase, nu o auzise vorbind de vreun 
bărbat. 

— De parcă aş avea timp de aşa ceva. Nu-mi văd decât de 


26 


muncă şi de ăştia mici. Ca să nu mai vorbesc de tine. 

— Totuşi, îmi fac griji pentru tine, insistă el. 

— N-ai de ce, răspunse ea, ferindu-şi privirea. Poate că îi 
lipsea siguranţa de sine. 

— Nu e bine să fii singur la bătrâneţe. 

— Tu nu eşti singur, îi spuse ea, părând să înţeleagă aluzia. 

— Ştii prea bine că nu mă refer la mine. 

Rachel se duse la chiuvetă să-şi spele paharul, iar el se hotări 
să nu mai insiste. Se întinse şi deschise televizorul, care 
rămăsese programat încă de dimineaţă pe CNN, la ştiri. Dădu 
mai încet şi nu se putu abţine să nu spună: 

— Divortul nu e un lucru bun. 

Rachel îi aruncă una dintre acele priviri pe care i le cunoştea 
atât de bine. 

— lar începi cu morala? 

— Înfrânge-ţi orgoliul. Ar trebui să încerci din nou. 

— Paul nu vrea. 

El îi susţinu privirea. 

— Amândoi sunteţi prea mândri. Gândiţi-vă la copii. 

— Eu m-am gândit atunci când am divorţat. Nu făceam decât 
să ne înfruntăm. Ştii şi tu asta. 

Bătrânul clătină din cap. 

— Încăpăţânată ca maică-ta... Sau poate ca el? Greu de spus. 

Rachel se şterse pe mâini cu şervetul. 

— Paul trece diseară pe la 7 să ia copiii. Tot el o să-i aducă şi 
înapoi acasă. 

— Tu unde pleci? 

— La o strângere de fonduri pentru campanie. Mă gândesc cu 
groază că va fi o vară foarte agitată. 

Bătrânul se concentra asupra imaginilor de la televizor. Lanţuri 
muntoase, pante abrupte şi piscuri stâncoase. Dintr-odată, 
recunoscu peisajul. În stânga ecranului era scris STOD, 
GERMANIA. Dădu sonorul mai tare. 

— „... antreprenorul milionar Wayland McKoy este de părere 
că în această regiune din centrul Germaniei a fost ascunsă 
comoara naziştilor. Expediția lui va începe săptămâna viitoare în 
Munţii Harz, din fosta Germanie de Est. Aceste locuri au devenit 
recent accesibile, odată cu prăbuşirea comunismului şi cu 
reunificarea Germaniei.” 

Apoi, imaginea se schimbă, prezentând peşterile de sub 
povârnişurile împădurite. 


27 


— „Se bănuieşte că în ultimele zile ale celui de-al Doilea 
Război Mondial, prada de război a naziştilor a fost ascunsă în 
grabă în sutele de tuneluri care străbat aceşti munţi străvechi. 
Unele dintre ele mai sunt încă folosite ca depozite de muniții, 
ceea ce îngreunează căutările, făcând această aventură încă şi 
mai riscantă. De fapt, de la sfârşitul războiului şi până acum, 
peste douăzeci şi cinci de persoane şi-au pierdut viaţa încercând 
să găsească această comoară.” 

Rachel se apropie şi-l sărută pe obraz. 

— Trebuie să plec. 

El îşi mută privirea de la televizor. 

— Paul vine aici diseară pe la 7? 

Ea încuviinţă, îndreptându-se spre uşă. 

Atunci, el îşi concentra din nou atenţia asupra televizorului. 


28 


5. 


În următoarea jumătate de oră, Boria aşteptă reluarea ştirii şi 
avu noroc. La sfârşitul calupului de ştiri de la ora 18.30, fură 
transmise din nou informaţiile cu privire la expediţia lui Wayland 
McKoy în Munţii Harz, în căutarea comorii naziştilor. 

Douăzeci de minute mai târziu, pe când se mai gândea încă la 
cele aflate, sosi Paul. Până atunci, bătrânul stătuse în salonaş, cu 
o hartă rutieră a Germaniei, împăturită, pe măsuţa pentru cafea. 
O cumpărase de la mall cu câţiva ani în urmă, înlocuind-o astfel 
pe cea tipărită de National Geographic, pe care o folosise timp 
de câteva zeci de ani. 

— Unde sunt copiii? întrebă Paul. 

— Udă grădina. 

— Eşti sigur că e bine pentru grădină? 

— Era nestropită. N-au ce să strice, răspunse el zâmbind. 

Paul se trânti într-un fotoliu, lărgindu-şi nodul de la cravată şi 
descheindu-şi nasturele de la gât. 

— Ţi-a spus fiica ta că azi-dimineaţă a trimis la închisoare un 
avocat? 

— Merita? întrebă Boria, ridicându-şi privirea de pe hartă. 

— Probabil, dar ea vrea să fie realeasa, nu-i aşa? lar el e un 
om cu care nu e bine să te pui. Într-o zi o să dea de bucluc cu 
firea ei aprigă. 

Bătrânul se uită la fostul său ginere. 

— Exact ca Maya mea. Se înfuria într-o clipă. 

— Şi nu vrea să asculte pe nimeni. 

— Asta tot de la mama ei a moştenit-o. 

Paul zâmbi. 

— Cred şi eu. Apoi, arătând spre hartă. Ce faci cu asta? 

— Verificam ceva. Am văzut la CNN. Tipul zice că operele de 
artă se află încă în Munţii Harz. 

— Azi-dimineaţă, în USA Today, a apărut un articol pe tema 
asta. Mi-a atras atenţia. Un tip pe nume McKoy, din Carolina de 
Nord. Credeam că oamenii au renunţat la comoara naziştilor. 
Cincizeci de ani e mult pentru ca nişte tablouri vechi de trei sute 
de ani să reziste într-o mină plină de umezeală. Mare minune 
dacă nu s-o fi ales praful şi pulberea de ele. 

Bătrânul se încruntă. 


29 


— Ce-a fost bun probabil că s-a găsit deja... sau s-a pierdut 
pentru totdeauna. 

— Cred că ştii totul despre povestea asta, spuse Paul. 

— Da, am ceva experienţă, încuviinţă el. Incerca să-şi ascundă 
curiozitatea, deşi în sinea sa era foarte tulburat. Poţi să-mi 
cumperi şi mie ziarul ăsta? 

— Nu-i nevoie. Îl am pe al meu în maşină. Mă duc să-l iau. 

Paul ieşi pe uşa din faţă chiar în clipa în care cea din spate se 
deschise şi cei doi copii năvăliră în salonaş. 

— A venit tatăl vostru, îi spuse el Marlei. 

Paul se întoarse, îi dădu ziarul, apoi li se adresă copiilor: 

— Aţi înecat roşiile? 

— Nu, tati, răspunse fetiţa, chicotind. Apoi îl trase pe Paul de 
mână. Vino să vezi legumele bunicului. 

— Mă întorc imediat, îi spuse el bătrânului, zâmbind. Cred că 
articolul e pe pagina a patra sau a cincea. 

Boria îi aşteptă să plece prin bucătărie, apoi, găsind articolul, 
începu să-l citească foarte atent. 


COMORILE GERMANE AŞTEAPTĂ? 

De Fran Downing, scriitor editorialist. 

Au trecut cincizeci şi doi de ani de când convoaiele naziste au 
străbătut Munţii Harz şi au intrat în tunelurile săpate special, 
pentru a ascunde acolo opere de artă şi alte obiecte de valoare 
ale Reich-ului. 

Iniţial, peşterile erau folosite ca locuri de fabricare a 
armamentului şi ca depozite de muniții, dar în ultimele zile ale 
celui de-al Doilea Război Mondial, ele au devenit ascunzători 
perfecte pentru prăzile de război şi pentru comorile naţionale. 

Acum doi ani, Wayland McKoy a condus o expediţie în 
peşterile Heimkehl, de lângă Uftrugen, Germania, în căutarea a 
doi vagoneţi îngropaţi sub tone de ghips. McKoy a găsit vagoneţii 
alături de câteva vechi capodopere ale picturii, pentru 
recuperarea cărora guvernul francez şi cel olandez i-au plătit o 
frumoasă recompensă. 

De data aceasta, McKoy, un antreprenor din Carolina de Nord, 
investitor în domeniul proprietăţilor imobiliare şi vânător amator 
de comori, speră la o pradă mult mai mare. A participat până 
acum la patru expediţii şi îşi doreşte ca cea de acum, care va 
începe săptămâna viitoare, să fie cea mai fructuoasă. 

„Gândiţi-vă puţin. Este anul 1945. Ruşii vin dintr-o direcţie, 


30 


americanii din cealaltă. Eşti custodele muzeului din Berlin, plin cu 
obiecte de artă furate din ţările cotropite. Nu ai la dispoziţie 
decât câteva ore. Ce pui în trenul cu care ieşi din oraş? Lucrurile 
cele mai valoroase, fireşte.” 

McKoy ne spune povestea unui asemenea tren, care a părăsit 
Berlinul în ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, 
îndreptându-se din sudul spre centrul Germaniei, în Munţii Harz. 
Nu există documente referitoare la destinaţia trenului, dar McKoy 
speră să-l găsească într-una din peşterile descoperite toamna 
trecută. Discuţiile purtate cu rudele soldaţilor germani care au 
ajutat la încărcarea trenului l-au convins de existenţa acestuia. 
Pe la începutul anului, McKoy a folosit radarul penetrant, pentru 
a scana ultimele peşteri descoperite. 

„Este ceva înăuntru, spune McKoy. Cu siguranţă ceva mare, în 
genul vagoanelor de marfă sau al containerelor.” 

McKoy a obţinut deja un permis, eliberat de autorităţile 
germane, pentru începerea săpăturilor. Este nerăbdător să 
foreze în acest nou loc, întrucât, după ştirea sa, nimeni până 
acum nu a mai făcut-o. Regiunea respectivă, care a aparţinut 
Germaniei de Est, a fost, timp de zeci de ani, o „zonă interzisă”. 
Legea germană în vigoare prevede ca McKoy să nu poată reţine 
decât o mică parte din ceea ce nu va fi revendicat de proprietarii 
de drept. Totuşi, McKoy este ferm pe poziţie. „Este de-a dreptul 
incitant. Cine ştie, poate că celebra Cameră de Chihlimbar este 
ascunsă sub stâncile acelea.” 

Săpăturile se vor face încet şi cu mare grijă. Pickhammerele şi 
buldozerele ar putea deteriora obiectele de artă, aşa că McKoy 
va fi obligat să dea găuri în stâncă şi apoi să o spargă prin 
metode chimice. 

„Este o treabă meticuloasă şi periculoasă, dar merită efortul, 
spune el. Naziştii i-au pus pe prizonieri să sape sute de peşteri, 
unde au depozitat muniţia ca să o apere de bombardamente. 

Chiar şi peşterile unde au fost depozitate obiectele de artă au 
fost de multe ori minate. Şmecheria este să găseşti peştera cu 
pricina şi să pătrunzi în ea fără riscuri.” 

Echipamentul lui McKoy, cei şapte angajaţi şi o echipă de 
televiziune aşteaptă deja în Germania. El şi-a propus să ajungă 
acolo în weekend. Cheltuielile în valoare de aproape un milion de 
dolari vor fi suportate de câţiva investitori particulari care speră 
să profite de această adevărată mină de aur. 

„Este ceva acolo, spune McKoy. Sunt sigur de asta. Odată şi- 


31 


odată cineva va găsi comoara aceasta. De ce n-aş fi eu acela?” 

Boria îşi ridică privirea de pe ziar. Fecioară Maria, asta să fie 
comoara? Şi dacă da, ce mai putea face el? Era bătrân. Realist 
vorbind, nu mai putea face mare lucru. 

Uşa din spate se deschise şi Paul intră în salonaş. Bătrânul 
aruncă ziarul pe măsuţa pentru cafea. 

— Tot te mai interesează povestea aceea cu operele de artă? 
îl întrebă Paul. 

— M-a interesat toată viaţa. 

— Săpăturile acelea în munţi vor fi o treabă destul de 
palpitantă. Germanii i-au folosit drept trezorerie, dar nu suflă o 
vorbă despre ceea ce se mai află încă acolo. 

— Acest McKoy pomeneşte de Camera de Chihlimbar. Încă 
unul care umblă după panourile pierdute, adăugă el, clătinând 
din cap. 

Paul zâmbi. 

— Căutători de comori. Pretext de ediţii speciale pentru toate 
televiziunile. 

— Cândva am văzut cu ochii mei panourile de chihlimbar, 
spuse Boria, simțind brusc nevoia să vorbească. Am luat trenul 
de la Minsk spre Leningrad. Comuniştii transformaseră Palatul 
Ecaterina în muzeu. Am văzut camera în toată splendoarea ei. 
incepu să explice, gesticulând: Zece metri pătraţi. Pereţi de 
chihlimbar. Ca un puzzle uriaş. Lemnul frumos sculptat şi poleit 
cu aur. Uimitor. 

— Am citit despre asta. Mulţi oameni o vedeau ca pe cea de-a 
opta minune a lumii. 

— Era ceva de basm. Chihlimbarul era tare şi lucios ca piatra, 
dar nu rece ca marmura. Semăna mai mult cu lemnul. Culori 
calde. Galben, brun-roşcat, maro, vişiniu. Culori strălucitoare. E 
uluitor ce puteau face vechii maeştri. Figurine sculptate, flori, 
scoici. Ornamente complicate. Tone de chihlimbar. Şi toate 
lucrate manual. Nimeni până atunci nu mai făcuse aşa ceva. 

— Naziştii au furat panourile în 1941? 

Bătrânul încuviinţă. 

— Criminali nenorociţi. Au golit camera. Din 1944, n-a mai 
văzut-o nimeni. Se înfuria din ce în ce mai tare gândindu-se la 
asta, aşa că schimbă subiectul. Şi aşa spusese prea multe. Ziceai 
că Rachel a mea a băgat la închisoare un avocat? 

Paul se rezemă de spătarul scaunului şi îşi încrucişa picioarele 
pe un taburet. 


32 


— Regina de Gheaţă loveşte din nou. Aşa i se spune în 
tribunal. Oftă. Toată lumea crede că, de vreme ce suntem 
divorţaţi, nu-mi pasă ce se spune despre ea. 

— Dar îţi pasă? 

— Mă tem că da. 

— O mai iubeşti pe Rachel a mea? 

— Şi pe copii. E atâta linişte în apartament. Mi-e dor de toţi 
trei, Karl, sau mai bine zis, Karol. Va trebui să mă obişnuiesc. 

— Cu toţii va trebui să ne obişnuim. 

— Scuză-mă că n-am fost azi acolo. Audierea mea s-a amânat 
pentru că trebuia să fie de faţă şi avocatul pe care Rachel l-a 
trimis după gratii. 

— Îţi mulţumesc că m-ai ajutat cu petiția. 

— Cu plăcere. Oricând. 

— Ştii, spuse bătrânul, cu o sclipire jucăuşă în priviri, de la 
divorţ încoace nu s-a întâlnit cu nici un bărbat. Poate de-asta e 
atât de arţăgoasă. Paul păru să-şi recapete buna dispoziţie. Ea 
zice că e prea ocupată. Dar eu unul nu cred că ăsta e motivul. 

Fostul său ginere nu muşcă momeala, ci rămase tăcut. 
Bătrânul se uită din nou pe hartă. După câteva clipe spuse: 

— Mută pe TBS. Joacă Braves. 

Paul luă telecomanda şi îşi pironi privirile pe ecranul 
televizorului. 

Bătrânul nu mai pomeni de Rachel. Tot timpul cât dură meciul 
se uită pe hartă. Munţii Harz, însemnați pe hartă cu culoarea 
verde-deschis, se întindeau de la nord la sud şi apoi spre est, 
acolo unde dispăruse vechea graniţă dintre cele două Germanii. 
Oraşele erau însemnate cu negru: Gottingen, München, 
Osterdode, Warthberg, Stod. Peşterile şi tunelurile nu erau 
marcate, dar el ştia că se aflau şi ele pe undeva pe acolo. Sute 
de peşteri. 

Dar care era cea căutată? 

Greu de spus. 

Era oare Wayland McKoy pe drumul cel bun? 


33 


6. 


Ora 22.25. 


Paul o luă în braţe pe Marla şi o aduse în casă, urmat de Brent 
care căsca. De fiecare dată când intra acolo, îl cuprindea un 
sentiment ciudat. El şi Rachel cumpăraseră casa din cărămidă, 
cu etaj, imediat după căsătorie, în urmă cu zece ani. Şapte ani 
mai târziu, după divorţ, el se mutase de acolo de bunăvoie. Titlul 
de proprietate rămăsese pe numele amândurora şi, lucru 
interesant, Rachel insistase ca el să păstreze o cheie. Darelnuo 
folosea decât rareori şi întotdeauna cu consimţământul ei 
întrucât alineatul VII din hotărârea de divorţ îi acorda ei, în 
exclusivitate, dreptul de folosinţă şi de proprietate asupra casei, 
iar el îi respecta intimitatea, oricât de mult îl durea uneori acest 
lucru. 

Urcă la etaj şi o puse pe Marla în patul ei. Copiii făcuseră baie 
acasă la bunicul lor. O dezbrăcă şi îi puse pijamaua cu desene 
din Frumoasa şi Bestia. li dusese de două ori pe copii să vadă 
filmul lui Disney. O sărută de noapte bună şi o mângâie pe păr 
până când adormi, apoi, după ce îl băgă şi pe Brent în pat, cobori 
la parter. 

In salonaş şi în bucătărie era mare dezordine. Nimic 
neobişnuit, de altfel. Intrucât Rachel nu era nici pe departe ceea 
ce se cheamă o gospodină desăvârşită, aveau o menajeră care 
venea de două ori pe săptămână. Acesta era unul dintre lucrurile 
care îi deosebeau, el fiind un om extrem de ordonat. Nu era 
obsedat de curăţenie, ci pur şi simplu disciplinat. Dezordinea îl 
deranja, n-avea ce face. Rachel nu părea să se sinchisească de 
hainele ce zăceau aruncate pe podea, de jucăriile împrăştiate 
peste tot, ca să nu mai vorbim de maldărul de vase murdare din 
chiuvetă. 

Incă de la început, Rachel Bates fusese o enigmă pentru el. 
inteligentă, sinceră, hotărâtă, dar şi seducătoare. Faptul că se 
simţise atrasă de el îl surprinsese, pentru că femeile nu fuseseră 
niciodată punctul lui forte. La colegiu, avusese câteva relaţii mai 
de durată, iar la Facultatea de Drept, una pe care o considerase 
serioasă, dar Rachel îl captivase. De ce, nu înţelesese niciodată. 
Limba ei ascuţită şi modul oarecum brutal de a se purta puteau 


34 


răni, chiar dacă în proporţie de nouăzeci la sută nici ea nu credea 
ceea ce spunea. Cel puţin asta îşi repeta el tot timpul pentru a-i 
scuza impulsivitatea. El era un tip calm. Prea calm şi prea 
comod. Pentru el era mult mai bine să o ignore, decât să o 
provoace. Dar, uneori, simţea că ea chiar dorea să fie provocată. 

Oare o dezamăgise atunci când bătuse în retragere, lăsând-o 
să-şi urmeze propriul drum? 

Greu de spus. 

Indreptându-se spre partea din faţă a casei, încerca să-şi pună 
ordine în gânduri, dar fiecare cameră îi trezea amintiri. Consola 
din lemn de mahon, unde se afla piatra fosilizată pe care o 
găsiseră într-un weekend la un târg de antichităţi din 
Chattanooga. Canapeaua crem pe care stătuseră multe seri, 
uitându-se la televizor. Vitrina plină de căsuțe miniaturale, ceva 
ce colecţionau amândoi cu multă pasiune şi pe care şi le dăruiau 
reciproc de Crăciun. Până şi mirosul îi evoca dragostea. O 
mireasmă specifică multor cămine. Moscul, simbol al vieţii lor, 
filtrat prin sita timpului. 

Păşind în holul de la intrare, observă fotografia lui şi a copiilor, 
aflată încă la locul ei şi se întrebă câte femei divorţate mai 
păstrează, la vedere, fotografia de 25 x 50 a fostului soţ. Şi câte 
insistă ca acesta să păstreze cheia de la casă. Ei doi mai aveau şi 
nişte investiţii comune, pe care le administra el în numele 
amândurora. 

Liniştea casei fu întreruptă de zgomotul unei chei răsucite în 
broasca uşii de la intrare. O clipă mai târziu, Rachel păşi 
înăuntru. 

— Ai avut probleme cu copiii? 

— Nu, deloc. 

Paul îi remarcă jacheta neagră, stil princess, care se mula pe 
talie şi fusta strâmtă, scurtă până la genunchi. În picioarele lungi 
şi suple, purta pantofi cu tocul jos. Părul roşcat, tuns în scări, 
abia îi atingea umerii înguşti. Cerceii din ochi-de-tigru, încrustaţi 
cu argint, se potriveau cu ochii, ce păreau foarte obosiţi. 

— Scuză-mă că n-am fost de faţă la schimbarea numelui, dar 
altercaţia ta cu Marcus Nettles mi-a afectat şi mie programul. 

— E un nemernic şi un misogin. 

— Rachel, tu eşti judecător, nu salvatoarea lumii. Chiar nu poţi 
fi ceva mai diplomată? 

Rachel îi aruncă o privire rece ca marmura. O privire pe care 
Paul o mai văzuse şi altă dată. 


35 


— Ce-ai fi vrut să fac? Grăsanul ăla nenorocit mi-a aruncat pe 
birou sute de dolari şi m-a dat dracului, aşa că merita să stea 
câteva ore la închisoare. 

— Chiar trebuie să dovedeşti întotdeauna că ai dreptate? 

— Nu eşti consilierul meu, Paul. 

— Cineva trebuie să fie. Se apropie alegerile, ai doi adversari 
redutabili, iar tu eşti încă o debutantă. Nettles spune deja că are 
de gând să-i finanţeze pe amândoi. Ceea ce, fie vorba între noi, 
îşi poate permite. Tu n-ai nevoie de asemenea complicaţii. 

— la mai dă-l naibii pe Nettles. 

În ultima vreme, acesta se ocupase de strângerea de fonduri, 
împărţise fluturaşi şi îi curtase pe cei care îl puteau ajuta să-şi 
asigure sprijinul presei şi un număr confortabil de voturi. Paul se 
întreba cine avea să conducă de data aceasta campania lui 
Rachel. Mai ales că simţul organizatoric nu era tocmai punctul ei 
forte. Până atunci, nu-l rugase să o ajute, iar el nici nu se aştepta 
la aşa ceva din partea ei. 

— Poţi pierde, să ştii. 

— N-am nevoie de lecţii de politică. 

— Dar de ce ai nevoie, Rachel? 

— De la tine, de absolut nimic. Ai uitat că suntem divorţaţi? 

Paul îşi aminti ce-i spusese tatăl ei. 

— Tu ai uitat? Suntem despărțiți de trei ani. Te-ai întâlnit cu 
cineva în tot acest timp? 

— Asta nu e treaba ta. 

— Poate că nu e. Dar se pare că sunt singurul căruia îi pasă de 
tine. 

Rachel se apropie de el. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Regina de Gheaţă. Aşa ţi se spune prin tribunal. 

— Îmi văd doar de munca mea. Şi ultimele statistici arată că 
eu rezolv toate cazurile mai repede decât oricare alt judecător 
districtual. 

— Asta e tot ce te interesează? Cât de repede rezolvi un caz? 

— Judecătorii nu-şi pot permite să aibă prieteni. Fie vei fi 
acuzat de favoritisme, fie vei fi urât pentru că eşti imparţial. 
Prefer să fiu Regina de Gheaţă. 

Se făcuse târziu şi Paul nu avea chef de ceartă. Trecu pe lângă 
ea, îndreptându-se spre uşă. _ 

— Cândva o să ai nevoie de un prieten. In locul tău, nu mi-aş 
tăia chiar toate punţile de legătură. 


36 


Şi deschise uşa. 


— Dar nu eşti în locul meu. 


— Slavă Domnului! 
Şi plecă. 


37 


7. 


Nord-estul Italiei. 
Miercuri, 7 mai, ora 1.34. 


Treningul ocru, mănuşile negre din piele şi tenişii de culoarea 
antracitului se confundau cu întunericul nopţii. Îl ajutau şi părul 
scurt, vopsit castaniu, sprâncenele şi tenul oacheş - îşi petrecuse 
ultimele două săptămâni cutreierând nordul Africii, astfel că 
acum un strat subţire de bronz îi acoperea trăsăturile nordice. 

înconjurat de piscuri golaşe, prin întunericul negru ca smoala, 
abia zărea amfiteatrul crenelat. Era lună plină. Aerul răcoros şi 
proaspăt i se părea viu şi diferit. Munţii răsunară de ecoul unui 
tunet îndepărtat. 

Trecând pe lângă arbugştii firavi ce creşteau în umbra copacilor 
falnici, paşii săi erau înăbuşiţi de covorul de frunze şi de crengi. 
Razele argintii ale lunii începură să străpungă bolta cerului, 
luminând poteca. El mergea cu grijă, rezistând tentaţiei de a 
aprinde lanterna şi scrutând întunericul, gata oricând să 
acţioneze. 

Satul Pont-Saint-Martin se afla la zece kilometri spre sud. 
Singurul drum spre nord era o şosea cu două benzi, ce şerpuia 
pe o distanţă de mai bine de patruzeci de kilometri, până la 
graniţa cu Austria, în oraşul Innsbruck. BMW-ul pe care îl 
închiriase cu o zi în urmă la aeroportul din Veneţia aştepta la o 
distanţă de un kilometru, într-o pădurice. După ce îşi va fi 
terminat treaba, avea de gând să conducă spre nord, până la 
Innsbruck, de unde, a doua zi de dimineaţă, la ora 8.35, avea să 
ia un avion al Liniilor Aeriene Austriece, până la Sankt 
Petersburg, unde îl aşteptau alte treburi. 

În jur, numai tăcere. Nu se auzeau nici clopote de biserici, nici 
maşini. Doar pâlcuri de stejari, de brazi şi smocuri de zadă, care 
acopereau versanţii munţilor. In hăurile întunecate, creşteau 
ferigi, muşchi şi flori sălbatice. Era lesne de înţeles de ce da Vinci 
alesese Alpii Dolomiţi ca fundal pentru Mona Lisa. 

La liziera pădurii, în faţa lui, se întindea o pajişte plină de crini 
portocalii, înfloriţi. In depărtare, se zăreau castelul şi aleea 
pietruită, în formă de potcoavă, din faţa lui. Era o clădire cu etaj, 
ale cărei ziduri din cărămidă roşie erau decorate cu romburi 


38 


cenuşii, meşteşugite probabil de un pietrar care moştenise 
meseria din tată în fiu. Mai văzuse acele pietre şi ultima oară 
când fusese aici, cu două luni în urmă. 

Nici un a dintre cele aproximativ patruzeci de ferestre din faţă 
nu era luminată, iar uşa de stejar de la intrare era şi ea învăluită 
în întuneric. Nu existau garduri, câini sau paznici. Şi nici sisteme 
de alarmă. Era doar o vilă, cu multe coridoare şi ascunzişuri, 
situată în Alpii italieni, proprietate a unui industriaş singuratic, 
care trăia pe jumătate retras de aproape zece ani de zile. 

Ştia că Pietro Caproni, proprietarul castelului, dormea la 
primul etaj, unde se aflau mai multe camere, ce înconjurau 
apartamentul principal. Caproni locuia singur, cu excepţia celor 
trei servitori care veneau zilnic de la Pont-Saint-Martin. În seara 
aceea se distra. Motorul Mercedesului de culoarea untului, parcat 
în faţa castelului, era probabil cald încă, pentru că omul tocmai 
se întorsese de la Veneţia. Invitata sa era o prostituată de lux, 
una dintre numeroasele femei care veneau pentru câte o noapte 
sau un weekend şi care, pentru prestațiile lor, erau plătite în 
euro de un bărbat ce îşi permitea să plătească pentru plăcerile 
sale. Misiunea din seara aceea fusese programată în aşa fel încât 
să coincidă cu vizita ei, în speranţa că femeia avea să-i distragă 
atenţia suficient de mult pentru ca el să poată intra şi ieşi cât 
mai repede. 

Pietrişul îi scârţâi sub tălpi în timp ce străbătu aleea şi ocoli 
colţul dinspre nord-est al castelului. O grădină bine îngrijită 
ducea spre o verandă pietruită, un gărduleţ din fier forjat 
separând mesele şi scaunele de gazon. In mână îi apăru un stilet, 
al cărui mâner din jad îl strângea bine în palma înmănuşată. 
Teaca din piele era o invenţie de-a lui, special confecţionată în 
vederea unei manevrări uşoare şi sigure. 

Înfipse lama stiletului în glaful uşii; o simplă răsucire şi zăvorul 
cedă. Băgă din nou stiletul în teaca din mânecă. 

Intră într-un salon cu tavanul în formă de boltă, închise încet 
uşa cu geam şi admiră încăperea decorată în stil neoclasic. Două 
bronzuri etrusce împodobeau peretele din faţă, sub tabloul 
Imagine din Pompei, cu care ştia că s-ar fi mânarit orice 
colecţionar de artă. Două bibliothèques din secolul al XVIII-lea, cu 
rafturile înţesate de cărţi vechi, străjuiau două coloane corintice. 
De la ultima sa vizită acolo, îşi amintea de o ediţie absolut 
remarcabilă din Storia d'Italia a lui Guicciardini şi de cele treizeci 
de volume din Teatro Francese. Lucrări de o valoare inestimabilă. 


39 


Se strecură printre piesele de mobilier şi coloane, oprindu-se 
în holul de la intrare şi ascultând. Dinspre scări nu venea nici un 
zgomot. Furişându-se pe dalele rotunde de marmură, avu grijă să 
nu-şi zgârie tălpile de cauciuc. Picturi napolitane împodobeau 
pereţii din marmură falsă. Grinzile de culoarea castanelor 
susțineau plafonul înalt, întunecat. 

Intră în salon. 

Obiectul pe care îl căuta se afla la vedere, pe o masă din lemn 
de abanos. Era vorba de o casetă pentru chibrituri. Faberge. Aur 
şi argint, smălţuite cu un roşu-aprins, translucid, aplicat peste o 
suprafaţă ghioşată. Marginea aurie era gravată cu frunzuliţe, 
safire ovale, şlefuite, dar nefaţetate. Pe casetă erau marcate, cu 
litere chirilice, inițialele N.R., 1901. Nikolai Romanov, Nicolae al 
II-lea, ultimul ţar al Rusiei. 

Scoase din buzunarul de la spate un săculeţ de pânză şi dădu 
să apuce caseta. 

încăperea se lumină brusc, razele incandescente ale 
candelabrului de deasupra capului arzându-i retina. Se răsuci pe 
călcâie, mijind ochii. Pietro Caproni stătea în uşa ce dădea spre 
holul de la intrare, cu o puşcă în mână. 

— Buona sera, domnule Knoll. Chiar mă întrebam când vă veţi 
întoarce. 

— Nu ştiam că mă aşteptaţi, răspunse omul, în italiană, 
încercând să se obişnuiască cu lumina puternică. 

Caproni intră în salon. Era un bărbat scund, corpolent, în jur de 
cincizeci de ani, cu un păr neobişnuit de negru. Purta un halat 
flauşat bleumarin, legat în talie şi era în picioarele goale. 

— Tot ceea ce mi-aţi spus la ultima dumneavoastră vizită s-a 
dovedit a fi o minciună sfruntată. Christian Knoll, istoric de artă şi 
universitar. Hai să fim serioşi. Nu mi-a fost greu să verific. 

începuse să vadă mai bine şi întinse mâna după casetă. 
Caproni îndreptă puşca spre el. Knoll se dădu înapoi şi, râzând, 
ridică braţele, prefăcându-se că se predă. 

— Nu voiam decât să o ating. 

— Daţi-i drumul. Încet. Ridică uşor caseta. 

— Guvernul rus o caută încă din timpul războiului. l-a aparţinut 
lui Nikolai însuşi. A fost furată de la Peterhof, lângă Leningrad, 
prin 1944, de către un soldat, ca amintire a timpului cât a stat în 
Rusia. Şi ce amintire! Un unicat. O operă de artă ce valorează 
acum, pe piaţa liberă, în jur de patruzeci de mii de dolari 
americani. Asta în cazul în care cineva ar fi chiar atât de nebun 


40 


încât să o vândă. „O pradă frumoasă” este termenul potrivit. 
Cred că aşa descriu ruşii obiectele de acest gen. 

— Sunt convins că după ce aţi fi scăpat de aici, în seara asta, 
caseta ar fi luat imediat drumul Rusiei. 

Knoll zâmbi. _ 

— Ruşii nu sunt mai breji decât hoţii. Işi vor comorile înapoi, 
dar numai pentru a le revinde. Şi încă ieftin, am auzit. Preţul 
comunismului, se pare. 

— Am şi eu o întrebare. Cum aţi ajuns aici? 

— Am dat de o fotografie a acestei camere, în care se vedea şi 
caseta. De-asta m-am dat drept profesor de istoria artei. 

— Şi aţi avut timp să-i stabiliţi autenticitatea în timpul scurtei 
vizite de acum două luni? 

— Sunt expert, mai ales în Faberge. Puse caseta pe măsuţă. 
Ar fi trebuit să-mi acceptaţi oferta. 

— Preţul este mult prea mic, chiar şi pentru „o pradă 
frumoasă” ca asta. În plus, piesa are pentru mine şi o valoare 
sentimentală. Tatăl meu a fost soldatul care a băgat în buzunar 
suvenirul, după cum foarte bine aţi spus mai înainte. 

— lar dumneavoastră o lăsaţi aşa, în văzul tuturor? 

— După cincizeci de ani, credeam că nu se va mai interesa 
nimeni de ea. 

— Ar trebui să fiţi mai atent la vizitatorii care vin aici şi fac 
fotografii. 

Caproni ridică din umeri. 

— Nu vine multă lume. 

— Numai signorine. Ca cea de sus? 

— Pe ele nu le interesează lucrurile astea. 

— Dar ce le interesează? Euro? 

— Şi plăcerea. 

— Signore Caproni, sunteţi un om foarte bogat, spuse 
bărbatul, zâmbind şi trecându-şi degetele peste casetă. Vila 
aceasta arată ca un adevărat muzeu. Tapiseria de Aubusson de 
pe perete are o valoare inestimabilă. Cele două capriccio romane 
sunt, cu siguranţă, piese de colecţie. Hof, cred, secolul al XIX-lea, 
nu-i aşa? 

— Corect, domnule Knoll. Sunt impresionat. 

— Aşa că vă puteţi dispensa de această casetă. 

— Nu-mi plac hoţii, domnule Knoll. Şi, după cum v-am spus şi 
cu ocazia ultimei dumneavoastră vizite, obiectul nu este de 
vânzare. Caproni făcu un semn cu puşca. Acum trebuie să 


41 


plecaţi. 

Knoll rămase nemişcat. 

— Ce situaţie delicată. Bineînţeles că nu puteţi chema poliţia. 
La urma urmelor, deţineţi o relicvă de preţ, şterpelită de tatăl 
dumneavoastră, pe care guvernul rus doreşte neapărat să o 
recupereze. Ce altceva din vila asta mai face parte din această 
categorie? S-ar naşte întrebări, s-ar face cercetări, publicitate, iar 
prietenii de la Roma nu vă vor putea fi de mare ajutor atunci 
când veţi fi privit ca un hoţ. 

— Domnule Knoll, aveţi mare noroc că nu pot face apel la 
autorităţi. Knoll se îndreptă de spate şi îşi încorda braţul drept, 
cu un gest imperceptibil, mascat de coapsă; în acest timp, 
Caproni continua să se uite la caseta pe care o ţinea în mâna 
stângă. Stiletul ieşi din teacă şi îi alunecă încet pe mânecă, până 
când ajunse în palmă. 

— Sigur nu vreţi să vă răzgândiţi, signore Caproni? 

— Nu. Caproni se îndreptă spre holul de la intrare şi făcu din 
nou un semn cu puşca. Pe aici, domnule Knoll. 

Knoll strânse cu putere mânerul stiletului şi îşi împinse braţul 
înainte. O mişcare bruscă şi lama cuţitului şuieră prin aer, 
înfigându-se în pieptul descoperit al lui Caproni; acesta icni, se 
uită în jos, la stilet, apoi căzu pe burtă. Puşca zăngăni pe 
podeaua mozaicată. 

Knoll luă caseta şi o puse în săculeţul de pânză, după care se 
apropie de cadavru. Luă stiletul, apoi controla pulsul. Nimic. 
Surprinzător. Omul murise aproape instantaneu. 

Dar şi el ţintise la fix. 

Şterse lama stiletului pe halatul lui Caproni, puse cuțitul în 
buzunarul de la spate şi urcă la etaj. Holul avea pereţi din 
marmură falsă şi uşi lambrisate. Păşind uşor, bărbatul se 
îndreptă spre partea din spate a casei. La capătul culoarului se 
afla o uşă închisă. 

Răsuci mânerul şi intră. 

Două coloane de marmură străjuiau alcovul, în care se afla un 
pat impunător. De pe noptieră, o veioză răspândea o lumină 
discretă, estompată de o adevărată simfonie de lambriuri din 
lemn de nuc şi mobilier de piele. Era limpede că dormitorul 
aparținuse unui om bogat. 

Femeia care şedea pe marginea patului era goală. Părul roşu, 
lung şi bogat, încadra doi sâni ca două piramide şi doi ochi 
migdalaţi. Fata fuma o ţigară subţire, neagră şi îi aruncă o privire 


42 


tulburătoare. 

— Tu cine eşti? îl întrebă ea în italiană. 

— Un prieten de-al lui signore Caproni. Intră în dormitor şi 
închise uşa. 

Fata îşi termină ţigara, se ridică de pe pat şi se apropie de el 
cu paşi unduitori. 

— Eşti îmbrăcat destul de ciudat pentru un prieten. Arăţi mai 
mult a spărgător. 

— lar ţie nu pare să-ţi pese de asta. Fata ridică din umeri. 

— Bărbaţii ciudaţi sunt specialitatea mea. Nevoile lor nu diferă 
de ale celorlalţi. Şi, măsurându-l din cap până în picioare, 
continuă: Ai o strălucire răutăcioasă în priviri. Eşti german, nu-i 
aşa? 

El nu-i răspunse. 

Fata îi pipăi mâinile prin mănuşile de piele. 

— Sunt puternice. Apoi îşi trecu mâna peste pieptul şi umerii 
lui. Eşti musculos. Se aflau foarte aproape unul de celălalt; 
sfârcurile ei întărite aproape că-i atingeau pieptul. Unde e 
signore? 

— Are puţină treabă, dar mi-a sugerat că m-aş putea bucura 
de compania ta. 

În privirea ei se citea dorinţa. 

— Ai aceleaşi posibilităţi ca şi signore? 

— Financiare sau de altă natură? 

— Ambele, spuse ea, zâmbind. El o luă în braţe. 

— Rămâne de văzut. 


43 


8. 


Sankt Petersburg, Rusia. 
Ora 10.50. 


Taxiul opri la semafor şi Knoll cobori pe aglomeratul bulevard 
Nevski. Îi plăti şoferului cu două bancnote de câte douăzeci de 
dolari. Se întrebă ce se întâmplase cu rubla. Cu ani în urmă, 
guvernul rus interzisese folosirea dolarilor, sub pedeapsa cu 
închisoarea, dar şoferului de taxi nu păru să-i pese de asta. Vâri 
repede banii în buzunar, după care demară în trombă şi se făcu 
nevăzut. 

Avionul de la Innsbruck aterizase cu o oră în urmă pe 
Aeroportul Pulkovo. Peste noapte, Knoll expediase caseta de la 
Innsbruck în Germania, însoţită de un bileţel, în care îşi relata 
succesul repurtat în nordul Italiei. Inainte de a se reîntoarce în 
Germania, mai avea un drum de făcut. 

Bulevardul Nevski era un furnicar de oameni şi de maşini. 
Admiră cupola verde a Catedralei Kazan, aflată vizavi, apoi se 
întoarse şi privi de la distanţă turnul poleit cu aur al Amiralității, 
parţial învăluit în ceața dimineţii. Işi imagină cam cum arătase 
bulevardul în trecut, când pe acolo nu treceau decât trăsuri, iar 
prostituatele arestate în timpul nopţii erau puse să măture 
pietrele de pavaj. Ce-ar spune acum Petru cel Mare despre a sa 
„fereastră spre Europa”? Magazine universale, cinematografe, 
restaurante, muzee, buticuri, ateliere de artă şi cafenele, toate 
înşirate pe o distanţă de cinci kilometri. 

Reclame luminoase şi chioşcuri cochete care vindeau de toate, 
de la cărţi la îngheţată, vestind progresul rapid al capitalismului. 
Cum îl descrisese Somerset Maugham? „Dezolant, sordid şi în 
ruină.” „Nu mai e aşa”, îşi spuse el. 

Tocmai acea schimbare fusese şi motivul pentru care putuse 
chiar să vină la Sankt Petersburg, dreptul de a scotoci prin 
dosarele fostei Uniuni Sovietice acordându-se relativ recent şi 
străinilor. În anul acela, mai fusese de două ori în Rusia - cu şase 
şi, respectiv, cu două luni în urmă - destinaţia sa fiind, de fiecare 
dată, arhiva din Sankt Petersburg, ce îşi avea sediul în clădirea în 
care Knoll intra acum pentru a treia oară. 

Aceasta avea cinci etaje şi faţada din piatră cioplită, înnegrită 


44 


de gazele de eşapament. Banca Comercială din Sankt Petersburg 
îşi avea sediul la parter, pe care îl împărțea cu Aeroflot-ul - Liniile 
Aeriene Ruse. La etajele unu, trei şi cinci se aflau o serie de 
birouri guvernamentale: Departamentul pentru vize şi 
înregistrarea cetăţenilor străini, Controlul Exportului şi Ministerul 
Regional al Agriculturii. La etajul patru se afla o arhivă, una 
dintre multele răspândite în întreaga ţară, unde relicvele celor 
şaptezeci şi cinci de ani de comunism puteau fi depozitate şi 
studiate în siguranţă. 

Prin intermediul Comitetului Arhivelor Ruseşti, Elțîn oferise 
lumii întregi posibilitatea de a studia aceste documente, pretext 
pentru  comentatorii politici de a-i face propagandă 
anticomunistă. Un demers foarte inteligent la urma urmelor, fără 
epurări, fără gulaguri şi fără rescrierea istoriei, aşa cum făcuseră 
Hruşciov şi Brejnev. Lăsându-i pur şi simplu pe istorici să 
descopere numărul imens de atrocități, jafuri şi acte de spionaj - 
secrete ascunse timp de zeci de ani sub tone de hârtie putrezită 
şi cerneală decolorată. Concluziile lor vor reprezentau o 
propagandă mai mult decât suficientă în slujba statului. 

Urcă scările negre de fier până la etajul al patrulea. Inguste, 
după modelul sovietic, ele le indicau cunoscătorilor, din rândul 
cărora făcea şi el parte, că edificiul era o construcţie 
postrevoluţionară. Telefonul primit cu o zi în urmă din Italia îl 
informa că arhiva avea să fie deschisă până la ora 15. In afară de 
aceasta, mai vizitase încă patru arhive din sudul Rusiei. Această 
înlesnire i se părea nemaipomenită, mai ales că avea la 
dispoziţie şi un fotocopiator. 

La etajul al patrulea, o uşă veche de lemn dădea într-un spaţiu 
cu aer închis, ai cărui pereţi de un verde-pal se scorojiseră din 
cauza lipsei ventilaţiei. Incăperea nu avea tavan, doar ţevi şi 
conducte îmbrăcate în azbest, ce se încrucişau sub placa fragilă 
de beton a etajului superior. Aerul era rece şi umed. Un loc 
neobişnuit pentru depozitarea unor documente atât de 
valoroase. 

Păşi pe dalele grosolane până la singurul birou din încăpere, la 
care şedea acelaşi funcţionar cu părul rar, castaniu şi o faţă 
prelungă, ca de cal. Ultima oară când fusese aici, ajunsese la 
concluzia că omul aparţinea noii birocraţii ruse, un troglodit, fără 
pic de respect de sine. Tipic. Nici o deosebire faţă de varianta din 
fostele soviete. 

— Dobri den, spuse el, zâmbind. 


45 


— Bună ziua, îi răspunse funcţionarul. 

— Trebuie să studiez dosarele, spuse el în rusă. 

— Care dintre ele? 

Un surâs enervant îi însoţi întrebarea şi aceeaşi privire ca şi în 
urmă cu două luni. 

— Sunt sigur că vă amintiţi de mine. 

— Mă gândeam eu că figura dumneavoastră îmi este 
cunoscută. Rapoartele comisiei, corect? 

Incercarea funcţionarului de a-l linguşi dădu greş. 

— Da. Rapoartele comisiei. 

— Doriţi să vi le aduc eu? 

— Niet. Ştiu unde sunt, dar oricum vă mulţumesc pentru 
amabilitate. Se scuză şi dispăru printre rafturile metalice, pline 
până sus cu cutii de carton putrezite. 

Aerul închis mirosea a praf şi a mucegai. Ştia că se aflau acolo 
o mulţime de rapoarte, multe dintre ele aduse de la Muzeul 
Ermitaj, aflat în apropiere, unde pur şi simplu nu mai încăpuseră; 
majoritatea însă fuseseră salvate dintr-un incendiu izbucnit cu 
ani în urmă la Academia de Ştiinţe. Îşi amintea bine incidentul. 
„Cernobilul culturii noastre” titrase presa sovietică. La vremea 
respectivă, el se întrebase dacă fusese într-adevăr un accident. 
In URSS, lucrurile aveau aproape întotdeauna tendinţa să dispară 
exact la momentul potrivit, iar în Rusia reformată, situaţia nu era 
cu nimic mai bună. 

Cercetă cu atenţie rafturile, încercând să-şi amintească unde 
se oprise ultima oară. l-ar fi luat ani de zile să treacă totul în 
revistă. Îşi aminti de două cutii anume. La ultima vizită, depăşise 
programul de lucru căutându-le, arhiva închizându-se mai 
devreme decât de obicei, pentru că era Ziua Internaţională a 
Femeii. 

Găsind cutiile, le luă de pe raft şi le puse pe una dintre mesele 
goale de lemn. Fiecare cutie avea aproximativ un metru pătrat şi 
cântărea în jur de 25-30 de kilograme. Funcţionarul îl urmărea, 
aşezat cu faţa spre uşă. 

Pe eticheta lipită pe capacul ambelor cutii scria cu litere slave: 
COMISIA EXTRAORDINARĂ DE STAT PENTRU ÎNREGISTRAREA ŞI 
INVESTIGAREA CRIMELOR SĂVÂRŞITE DE OCUPANȚII GERMANI- 
FASCIŞTI, DE COMPLICII ACESTORA ŞI A DAUNELOR PROVOCATE 
DE ACEŞTIA CETAŢENILOR, COLHOZURILOR, ORGANIZAȚIILOR 
PUBLICE, ÎNTREPRINDERILOR DE STAT ŞI INSTITUŢIILOR DIN 
UNIUNEA REPUBLICILOR SOVIETICE SOCIALISTE. 


46 


Cunoştea bine activitatea comisiei. Înfiinţată în anul 1942, 
pentru a rezolva problemele legate de ocupaţia nazistă, aceasta 
se ocupase în cele din urmă de absolut tot, de la situaţia 
lagărelor de concentrare eliberate de Armata Roşie, până la 
evaluarea comorilor de artă furate din muzeele sovietice. Până în 
anul 1945, comisia trimisese în gulaguri mii de prizonieri şi de 
presupuşi trădători. Fusese una dintre invențiile lui Stalin, o 
modalitate de a ţine totul sub control. În cele din urmă, angajase 
mii de oameni, inclusiv pentru investigaţii pe teren, care să facă 
cercetări în Europa de Vest, în nordul Africii şi în America de Sud, 
pentru a da de urma operelor de artă furate de germani. 

Se aşeză pe un scaun metalic şi începu să răsfoiască pagină 
cu pagină rapoartele din prima cutie. Muncă destul de 
anevoioasă din cauza numărului mare de pagini, a limbii ruse 
destul de greoaie şi a diatribelor în chirilice. În general, 
conţinutul cutiei îl dezamăgi. Era vorba, mai ales, de rezumate 
ale rapoartelor diferitelor investigaţii întreprinse de membrii 
comisiei. Trecuseră două ore şi nu găsise nimic interesant. Trecu 
la cea de-a doua cutie, care conţinea şi mai multe rapoarte. La 
un moment dat, descoperi ceva ce-l interesa în mod deosebit. 
Era vorba de rapoarte ale unor investigaţii efectuate pe teren. 
Achizitori ca şi el. Dar plătiţi de Stalin şi lucrând exclusiv pentru 
guvernul sovietic. 

Citi pe rând toate rapoartele. 

Multe dintre ele erau relatări lipsite de interes ale unor acţiuni 
eşuate şi ale unor călătorii încheiate fără succesul scontat. Erau 
menţionate însă şi câteva reuşite, răsplătite cu termeni din cei 
mai elogioşi: Place de la Concorde a lui Degas. Two Sisters de 
Gauguin. Ultimul tablou al lui Van Gogh, The White House at 
Night. Recunoscu chiar şi numele recuperatorilor: Serghei 
Teleghin, Boris Zernov, Piotr Sabsal, Maxim Voloşin. Mai citise şi 
alte rapoarte de-ale lor, aflate în alte arhive. Cutia conţinea în jur 
de o sută de rapoarte, toate uitate şi devenite aproape inutile, 
dar nu şi pentru cei ca el care încă mai făceau cercetări. 

Mai trecu o oră, timp în care funcţionarul îşi făcuse de lucru pe 
acolo de trei ori, sub pretextul că voia să-l ajute. Îl refuzase de 
fiecare dată, agasat de faptul că bărbatul cel scund îl tot sâcâia, 
în loc să-şi vadă de treburile lui. Pe la ora 17, găsi o notă 
adresată lui Nikolai Şvernik, supusul credincios şi crud al lui 
Stalin, care se aflase în fruntea Comisiei Extraordinare. Această 
însemnare se deosebea de celelalte. Nu purta antetul oficial al 


47 


comisiei, era scrisă de mână, într-o notă personală, cu cerneală 
neagră, aproape ştearsă, pe o hârtie foarte subţire şi era datată 
26 noiembrie, 1946. 

Tovarăşe Şvernik, 

Sper ca mesajul meu să vă găsească sănătos. Am fost la 
Donnersberg, dar nu am putut localiza nici un manuscris de-al 
lui Goethe. Investigațiile, discrete fireşte, au scos la iveală faptul 
că, poate, alți investigatori sovietici au transferat obiectele în 
luna noiembrie 1945. Propun o nouă verificare a inventarului 
Zagorsk. leri m-am întâlnit cu Yxo. İşi va trimite raportul de 
activitate prin Loring. Bănuielile dumneavoastră par să se 
confirme. Minele din Munţii Harz au fost vizitate, în mod repetat, 
de numeroase echipe de lucru, dar nu au angajat localnici. Loring 
i-a însoţit în permanenţă pe toţi. Este posibil ca Yantarnaya 
komnata să fi fost găsită şi mutată în altă parte. In momentul de 
față, nu se ştie nimic sigur. Yxo îşi continuă cercetările, conform 
instrucțiunilor, în Boemia şi vă va raporta direct în cursul acestei 
săptămâni. 

Danya Ceapaev. 


Foaia de hârtie era prinsă cu o agrafă de altele două, ceva mai 
recente, ambele fotocopii ale unor note informative ale KGB-ului, 
datate martie, cu şapte ani în urmă. Lui Knoll i se păru ciudat că 
se aflau acolo, în cutie, printre documentele originale, vechi de 
mai bine de cincizeci de ani. Citi prima notă, dactilografiată cu 
caractere slave: 

Yxo este Karol Boria, fost angajat al Comisiei, între anii 1946- 
1958. A emigrat în Statele Unite în anul 1958, cu acordul 
guvernului de atunci. Şi-a schimbat numele în Karl Bates. Adresa 
actuală: 959 Stokeswood Avenue, Atlanta, Georgia Fulton 
County, SUA. Contactat. Neagă că ar deţine vreo informaţie în 
legătură cu Yantarnaya komnata, ulterioară anului 1958. Nu l-am 
putut localiza pe Danya Ceapaev. Boria susţine că nu are 
cunoştinţă de locul unde se află Ceapaev. Solicit instrucţiuni 
suplimentare ca să ştiu cum să acţionez în continuare. 

Numele de Danya Ceapaev nu-i era necunoscut. Il căutase pe 
bătrânul rus cu cinci ani în urmă, dar nu putuse să dea de el. Era 
singurul dintre investigatorii în viaţă cu care nu reuşise să stea 
de vorbă. Acum era posibil să mai existe unul, Karol Boria, alias 
Karl Bates. Şi ce poreclă ciudată avea. Se părea că ruşii aveau o 
pasiune pentru cuvintele codificate. Era vorba de o simplă 


48 


plăcere sau de o măsură de precauţie? Greu de spus. Despre 
porecle ca Lupul, Ursul Negru, Vulturul sau Ochi Ageri mai 
auzise. Dar Yxo? „Urechi.” Era ceva cu totul deosebit. 

Trecu la cea de-a doua foaie de hârtie, tot o notă a KGB-ului 
dactilografiată cu caractere slave, ce conţinea mai multe 
informaţii despre Karol Boria. Bărbatul ar avea acum optzeci şi 
unu de ani. De meserie bijutier, acum pensionar. Soţia îi murise 
în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Avea o fată, căsătorită, care 
locuia în Atlanta, Georgia şi doi nepoți. Informaţia, veche de şase 
ani, era dată ca sigură. Dar mai mult decât ştia e/ despre Karol 
Boria. 

Se uită din nou peste documentul din 1946; îl interesau în 
special referirile la Loring. Era pentru a doua oară când întâlnea 
acest nume în rapoarte. Nu putea fi vorba de Ernst Loring. Era 
prea tânăr. Mai degrabă tatăl său, Josef. Concluzia se impunea 
de la sine, din ce în ce mai clar: familia Loring urmărea, de multă 
vreme, aceeaşi pistă. Poate că drumul până aici, la Sankt 
Petersburg, meritase efortul. Găsise două referiri directe la 
Yantarnaya komnata nume rareori menţionat în documentele 
sovietice şi câteva informaţii noi. 

Şi o nouă pistă. 

Urechi. 

— Mai aveţi mult? 

Işi ridică privirea. Funcţionarul se uita la el. Oare de când 
stătea nenorocitul ăla acolo? 

— A trecut de ora 17. 

— Nu mi-am dat seama. Termin imediat. 

Funcţionarul încercă să tragă cu ochiul la hârtia din mâna lui, 
dar Knoll o puse neglijent pe masă. Omul păru să înţeleagă 
mesajul şi se întoarse la biroul său. 

Knoll strânse hârtiile. 

| se părea interesant faptul că KGB-ul îi căutase, cu câţiva ani 
în urmă, pe doi dintre membrii fostei Comisii Extraordinare. El 
crezuse că această căutare a Yantarnaya komnata luase sfârşit 
pe la jumătatea anilor 1970. Oricum, aceea era versiunea 
oficială. lar ceea ce găsise el acum nu erau decât nişte referinţe 
izolate datând tot de prin anii 1970. Nimic de dată recentă. Dar 
ruşii nu renunţaseră, ceea ce, ţinând cont de miza pusă în joc, 
era de înţeles. Nici el nu renunţase. Timp de opt ani, urmărise 
diferite piste. Pusese întrebări unor bătrâni cu memoria slăbită şi 
cu limba legată: Boris Zernov, Piotr Sabsal, Maxim Voloşin. Toţi 


49 


căutaseră acelaşi lucru ca şi el, dar nici unul nu ştia nimic. Poate 
cu Karol Boria avea să fie altfel. Poate ştia unde se află Danya 
Ceapaev. Şi spera ca amândoi să mai fie în viaţă. 

Era clar că merita să facă un drum până în Statele Unite, ca să 
se lămurească. Mai fusese o dată în Atlanta, cu ocazia Jocurilor 
Olimpice. Cald şi umed, dar impresionant. 

II căută din priviri pe funcţionarul cel băgăcios şi, zărindu-l de 
cealaltă parte a rafturilor în dezordine, ocupat cu aranjarea unor 
dosare, împături repede cele trei foi de hârtie şi le băgă în 
buzunar. Nu avea de gând să lase nimic acolo, la dispoziţia 
vreunei alte minţi iscoditoare. Puse cele două cutii la loc pe raft 
şi se îndreptă spre ieşire. Funcţionarul îl aştepta cu uşa deschisă. 

— Dobri den, îi spuse el. 

— O zi bună, îi ură omul. 

După ce ieşi, auzi imediat uşa închizându-se în urma sa. Era 
convins că nu va trece mult şi tâmpitul ăla va raporta vizita şi că, 
peste câteva zile, avea să primească, mai mult ca sigur, o primă 
pentru vigilenţa sa. Dar ce mai conta? El era mulţumit. Chiar 
extaziat. Avea o nouă pistă, poate ultima. O nouă încercare. 
Poate chiar o achiziţie. Acea achiziţie. 

In timp ce cobora scările, în urechi îi răsunau cuvintele din 
nota informativă. 

„Yantarnaya komnata.” 


50 


9. 


Burg Herz, Germania. 
Ora 19.54. 


Knoll privea pe fereastră. Dormitorul său ocupa partea 
superioară a turnului dinspre vest al castelului. Citadela 
aparţinea patronului său, Franz Fellner şi era o copie fidelă, 
construită în secolul al XIX-lea, a castelului incendiat şi prădat de 
francezi în 1689, când atacaseră Germania. 

Burg Herz, „Castelul inimă”, era un nume potrivit de vreme ce 
fortăreaţa se înălța chiar în centrul Germaniei unificate. Tatăl lui 
Franz, Martin, achiziţionase clădirea şi pădurea din jur după 
Primul Război Mondial”, când fostul proprietar făcuse greşeala de 
a-l sprijini pe Kaiser. Dormitorul lui Knoll, de fapt căminul său în 
ultimii unsprezece ani, fusese pe vremuri apartamentul 
majordomului-şef. Era spaţios, intim şi cu sală de baie proprie. 
De la fereastra sa, priveliştea se întindea pe kilometri întregi, 
dezvăluind pajişti, dealurile împădurite de la Rothaar şi Oderul cu 
ape tulburi, curgând spre est, spre Kassel. Majordomul-şef îl 
slujise pe Martin Fellner în ultimii douăzeci de ani de viaţă ai 
acestuia şi murise la o săptămână după stăpânul său. Knoll 
auzise unele zvonuri, cum că între cei doi fusese mai mult decât 
o relaţie stăpân - servitor, dar el nu era omul care să dea crezare 
unor simple bârfe. 

Era obosit. Ultimele două luni fuseseră, fără discuţie, 
istovitoare: o călătorie lungă în Africa, apoi un periplu prin Italia 
şi, în cele din urmă, Rusia. Străbătuse o cale lungă din 
apartamentul cu trei camere dintr-un bloc-turn aflat într-o 
localitate situată la treizeci de kilometri de Munchen, locuinţa sa 
până la vârsta de nouăsprezece ani. Tatăl său fusese muncitor 
într-o fabrică, iar mama, profesoară de muzică. Işi amintea de ea 
întotdeauna cu dragoste. Era o grecoaică pe care tatăl lui o 
cunoscuse în timpul războiului. O striga întotdeauna pe numele 
mic, Amara, adică „cea care nu se ofileşte”. Şi aşa şi era. De la 
ea moştenise sprâncenele bine conturate, nasul subţire şi o 
curiozitate de nestăvilit. Tot ea îi insuflase şi pasiunea pentru 
învăţătură şi, fiind evlavioasă, îl botezase Christian. 

Tatăl său îl formase ca bărbat, dar descreieratul ăla îi 


51 


inoculase şi o anumită înclinaţie spre violenţă. Jakob Knoll fusese 
un nazist fervent care luptase în armata lui Hitler şi susţinuse 
Reich-ul până în ultima clipă. Fusese un bărbat greu de iubit, dar 
şi greu de ignorat. 

Se întoarse de la fereastră şi se uită pe noptiera de lângă 
patul cu baldachin. 

Pe ea trona un exemplar din Executorii testamentari ai lui 
Hitler. Cartea îi atrăsese atenţia cu două luni în urmă. Era una 
dintre cele mai îndrăzneţe publicate în ultima vreme, despre 
spiritul poporului german în timpul războiului. Cum de putuseră 
atâţia oameni să tolereze barbarismul câtorva descreieraţi? O 
făcuseră de bunăvoie, aşa cum sugera autorul? Greu de spus. 
Dar tatăl său fusese cu siguranţă unul dintre aceia. Ura se trezise 
în el treptat, ca efectul unui narcotic. Altfel de ce ar fi dat tot 
timpul citate din Hitler? „Urmez drumul dictat de Providenţă cu 
siguranţa unui somnambul.” 

Exact ceea ce făcuse şi Hitler - se îndreptase direct spre 
prăpastie. La fel ca el, Jakob Knoll avusese parte de o moarte 
cumplită, la doisprezece ani după ce Amara se prăpădise de 
diabet. 

Knoll avea optsprezece ani, când, graţie unui IQ de geniu, 
obținuse o bursă la Universitatea din Munchen. Problemele 
omenirii îl preocupaseră dintotdeauna şi în ultimul an de studiu 
obținuse o bursă la Universitatea din Cambridge, Facultatea de 
Istorie a Artei. Îşi aminti, amuzat, de vara în care se alăturase 
simpatizanţilor neonazişti. Pe atunci, acele grupuri nu erau atât 
de turbulente ca astăzi, mai ales că guvernul german le scosese 
în afara legii. Dar viziunea lor ciudată asupra lumii nu-l 
interesase. Nici atunci, nici acum. Dar nici nu-i ura. Ambele 
atitudini erau nerentabile şi neproductive. Mai cu seamă atunci 
când vedea femei de culoare atât de apetisante. 

La Cambridge nu stătuse decât un an, după care se angajase 
la Nordstern Fine Art Insurance Ltd. Din Londra, ca recuperator 
de obiecte de artă furate. Işi aminti cât de repede îşi făcuse un 
renume după ce recuperase un tablou al unui maestru olandez, 
considerat pierdut pentru totdeauna. Hoţii  telefonaseră, 
pretinzând o recompensă de douăzeci de milioane de lire 
sterline. Dacă nu, urmau să ardă tabloul. Incă mai vedea în faţa 
ochilor stupoarea de pe chipurile şefilor săi, atunci când îi 
anunţase că hoţii aveau de gând să ardă tabloul. Dar acest lucru 
nu se întâmplase. lar el ştia bine că n-ar fi făcut-o. O lună mai 


52 


târziu, recuperase tabloul, după ce tâlharii încercaseră, disperaţi, 
să i-l revândă proprietarului. 

Şi alte succese veniseră la fel de uşor. 

Tablouri în valoare de trei sute de milioane de dolari, 
aparţinând unor vechi maeştri, furate dintr-un muzeu din Boston 
- găsite; un Jean-Baptiste Oudry, de douăsprezece milioane de 
dolari, furat de undeva din nordul Angliei, de la un colecţionar 
particular - recuperat; două tablouri superbe de Turner, 
şterpelite de la Galeria Tate din Londra - localizate într-un 
apartament insalubru din Paris. 

Franz Fellner îl cunoscuse cu unsprezece ani în urmă, atunci 
când firma Nordstern îl trimisese să facă inventarul colecţiei 
acestuia. Ca orice colecţionar precaut, Fellner îşi asigurase 
colecţia de obiecte de artă, mai ales pe cele care apăreau uneori 
în revistele de specialitate din Europa sau din America, 
publicitate graţie căreia îşi crease un renume, stimulându-i astfel 
pe negustorii de pe piaţa neagră să-l caute ca să-i vândă valori 
autentice. Fellner îl determinase să plece de la Nordstern, 
oferindu-i un salariu generos, o cameră la Burg Herz şi bucuria 
de a achiziţiona unele dintre cele mai mari creaţii ale omenirii. 
Avea talentul de a căuta, iar provocarea de a găsi ceea ce alţii se 
străduiau să ascundă îi dădea o imensă satisfacţie. Şi femeile pe 
care le cunoscuse erau la fel de seducătoare, dar cel mai mult îl 
excita să ucidă. Era oare un instinct moştenit de la tatăl său? Era 
bolnav? Depravat? Chiar nu-i păsa? Nu. Viaţa era frumoasă. Al 
naibii de frumoasă. 

Plecă de la fereastră şi intră în baie. Fereastra de aerisire de 
deasupra WC-ului era deschisă şi aerul rece al serii uscase dalele 
ude după duşul pe care îl făcuse mai devreme. Se studie în 
oglindă. Vopseaua cu care se dăduse în urmă cu câteva 
săptămâni ca să-şi facă părul şaten-închis se dusese şi acum 
avea din nou părul blond. Deghizările nu erau punctul lui forte, 
dar împrejurările îl obligaseră să-şi schimbe înfăţişarea. Când 
făcuse baie se şi bărbierise, aşa că faţa lui bronzată era acum 
curată şi catifelată. Avea aerul unui bărbat încrezător, care nu 
şovăie niciodată, cu preferinţe şi convingeri de neclintit, îşi dădu 
cu puţină colonie pe gât, se şterse cu un prosop, apoi îşi puse 
smochingul. 

Auzi sunând telefonul de pe noptieră. Străbătu dormitorul şi 
răspunse înainte de cel de-al treilea apel. 

— Te aştept, spuse o voce de femeie. 


53 


— lar răbdarea nu e una dintre virtuțile tale. 

— Nu prea. 

— Vin acum. 

Knoll cobori scara în spirală. Treptele înguste din piatră, 
răsucite în sensul acelor de ceasornic, reproduceau un model 
medieval ce îi obliga pe invadatorii spadasini dreptaci să se lupte 
şi cu zidurile turnului central şi cu apărătorii castelului. Castelul 
avea o arhitectură foarte complexă. Opt turnuri masive şi peste o 
sută de camere. Ferestrele cu şipci verticale şi lucarnele 
înveseleau fațadele, oferind privelişti superbe ale văilor 
împădurite de dincolo de ziduri. Turnurile, dispuse în formă de 
octogon, împrejmuiau o spațioasă curte interioară. Turnurile 
comunicau între ele prin patru coridoare. Toate clădirile aveau 
un acoperiş în pantă abruptă, din plăci de ardezie, pe care se 
vedeau urmele iernilor aspre din Germania. 

Knoll coborî scara şi străbătu câteva coridoare pavate cu dale 
din granit, îndreptându-se spre capelă. Halebarde, lănci, coifuri 
cu vizieră, armuri - toate, piese de colecţie - erau înşirate de-a 
lungul coridoarelor. El însuşi achiziţionase armura cea mai mare, 
un cavaler înalt de peste doi metri, de la o femeie din 
Luxemburg. Tapiserii flamande, toate originale, împodobeau 
pereţii. Lumina era difuză şi indirectă, încăperile călduroase şi 
uscate. 

O uşă boltită, aflată la celălalt capăt al coridorului, dădea spre 
un peristil. Knoll ieşi printr-o uşă străjuită de coloane. Trei figuri 
sculptate în piatra fațadei castelului păreau să-i urmărească 
paşii. Erau nişte rămăşiţe ale construcţiei originare ce data din 
secolul al XVII-lea, ale căror identități rămăseseră necunoscute, 
deşi legenda spunea că ar fi putut aparţine constructorului 
castelului şi celor doi ucenici ai săi, care fuseseră ucişi şi zidiţi în 
piatră, ca să nu mai ridice niciodată o construcţie asemănătoare. 

Se apropie de Capela Sfântului Thomas, o denumire 
interesantă, dacă ţinem seama de faptul că nu purta numai 
numele călugărului augustin care întemeiase o mănăstire din 
apropiere, cu şapte secole în urmă, ci şi pe acela al 
majordomului-şef al lui Martin Fellner. 

Împinse uşa grea de stejar. Femeia stătea pe culoarul din 
mijlocul capelei, chiar în spatele grilajului poleit cu aur ce 
despărţea foaierul de cele şase rânduri de bănci. Instalaţiile 
electrice luminau altarul negru cu auriu, în stil rococo, ea 
rămânând astfel într-un con de umbră. Ferestrele laterale, 


54 


rotunde, cu geamuri verzi, erau în întuneric. Vitraliile cu 
însemnele heraldice ale cavalerilor castelului abia dacă se 
puteau distinge, aşteptând soarele dimineţii pentru a-şi recăpăta 
strălucirea. Aici nu se prea oficiau slujbe, capela fiind acum mai 
curând locul unde erau expuse relicvarele aurite - colecţia lui 
Fellner, una dintre cele mai mari din lume şi care rivaliza cu 
majoritatea catedralelor din Europa. 

Îi zâmbi gazdei sale. 

Monika Fellner avea treizeci şi patru de ani şi era fiica cea 
mare a patronului său. Era înaltă, zveltă şi avea pielea oacheşă, 
moştenită de la mama ei, de origine libaneză, de care tatăl său 
se îndrăgostise nebuneşte cu patruzeci de ani în urmă. Bătrânul 
Martin nu fusese deloc încântat de alegerea fiului său şi, până la 
urmă, reuşise să-l facă să divorţeze, trimiţând-o pe ea înapoi în 
Liban, dar păstrând copiii. Knoll îşi spusese, nu o dată, că firea 
rece, distantă, aproape inabordabilă a Monikăi era rezultatul 
faptului că mama ei o părăsise. Dar ea nu vorbea despre asta şi 
nici el nu pusese întrebări. Monika stătea în picioare, cu un aer 
trufaş, ca întotdeauna, părul negru şi ondulat căzându-i în şuviţe 
rebele. Pe buze îi înflori un zâmbet. Purta o jachetă gri din 
brocart şi o fustă strâmtă din sifon, a cărei despicătură laterală îi 
scotea în evidenţă coapsele subţiri şi suple. Era unica 
moştenitoare a averii lui Fellner, din cauza morţii premature a 
fratelui său mai mare, în urmă cu doi ani. Numele ei însemna 
„devotată lui Dumnezeu”, dar, în realitate, nu era nici pe departe 
aşa. . 

— Incuie, ordonă ea. El trase zăvorul. 

În timp ce se îndrepta spre el, tocurile îi răsunau pe marmura 
veche a pardoselii. Se întâlniră în dreptul porţii deschise a 
grilajului. Chiar lângă ea se afla mormântul bunicului ei, MARTIN 
FELLNER 1868-1941, cum era gravat în marmură cenuşie. Ultima 
sa dorinţă fusese aceea de a-şi petrece veşnicia înmormântat în 
castelul pe care îl iubise atât de mult. Nici un a dintre soțiile sale 
nu-l însoţise în moarte. Majordomul său era îngropat alături, pe 
mormântul său fiind gravate mai multe litere. 

Ea îi urmări privirea. 

— Bietul bunic. Pe cât de temut şi de puternic era în afaceri, 
pe atât de slab din punct de vedere spiritual. Tare depravat 
trebuie să fi fost ca să devină homosexual la vremea aceea. 

— Poate că e ceva genetic. 

— Nu prea cred, deşi trebuie să spun că o femeie poate avea, 


55 


uneori, câte o deviere interesantă. 

— Nu cred că tatălui tău i-ar plăcea să audă asta. 

— În momentul ăsta, nu cred că l-ar interesa. Pe tine e supărat 
mai degrabă. Are un exemplar al unui ziar care apare la Roma. 
Pe prima pagină scrie despre moartea lui Pietro Caproni. 

— Da, dar nu uita că a primit caseta pentru chibrituri. 

— Crezi că scopul scuză mijloacele? întrebă ea, zâmbind. 

— Am considerat că este cea mai bună metodă de a-mi 
asigura reuşita misiunii. 

— În nota pe care ne-ai trimis-o ieri, nu pomeneai de uciderea 
lui Caproni. 

— Mi s-a părut un amănunt nesemnificativ. 

— Numai tu poţi considera nesemnificativ un cuţit înfipt în 
piept. Tata vrea să-ţi vorbească. Te aşteaptă. 

— Sunt convins. 

— Nu pari neliniştit. 

— Ar trebui să fiu? 

— Eşti un mare ticălos, Christian, spuse ea, privindu-l cu 
asprime. 

El îşi dădu seama că Monika nu avea nimic din aerul distins al 
tatălui ei. Nu semănau decât în două privinţe: amândoi erau 
insensibili şi ambiţioşi. Ziarele o combinau cu o mulţime de 
bărbaţi şi se întrebau care dintre ei va reuşi să pună mâna pe ea 
şi pe averea ce avea să-i revină, dar Knoll ştia că Monika n-ar fi 
permis nimănui să-i controleze viaţa. In ultimii ani, Fellner o 
instruise cu meticulozitate, pregătind-o pentru ziua în care avea 
să preia nu numai imperiul lui de comunicaţii, dar şi pasiunea de 
colecţionar, zi care avea să vină în curând. Monika nu studiase în 
Germania, ci în Anglia şi în America, devenind din ce în ce mai 
sarcastică şi mai impertinentă. Bogăția şi răsfăţul nu reuşiseră 
să-i cizeleze personalitatea. 

— În seara asta nu ai stiletul la tine? întrebă ea, pipăindu-i 
mâneca dreaptă. 

— Am nevoie de el? 

— Pot fi extrem de periculoasă, răspunse ea, lipindu-se de el şi 
îmbrăţişându-l. 

Îşi uniră buzele, limba ei explorându-l cu frenezie. Lui Knoll îi 
plăcea gustul ei şi savura pasiunea cu care i se dăruia. Inainte de 
a-şi dezlipi gura de a lui, îl muşcă atât de tare încât îi dădu 
sângele. 

— Da, văd, spuse el, ştergându-se cu o batistă. Ea întinse 


56 


mâna şi-i descheie pantalonii. 

— Parcă ziceai că mă aşteaptă Herr Fellner. 

— Ai tot timpul să vorbeşti cu el. Şi îl trase în jos, chiar pe 
mormântul bunicului ei. lar eu nu port nimic pe dedesubt. 


10 


Knoll o urmă pe Monika, străbătând parterul castelului până în 
sala colecţiilor. Aceasta ocupa partea cea mai ferită a turnului 
dinspre nord-vest şi era împărţită în două: camera deschisă 
publicului, unde erau expuse obiectele deosebite, obţinute pe căi 
legale şi o cameră secretă, unde nu aveau acces decât el, Fellner 
şi Monika. 

Intrară în prima cameră şi Monika încuie în urma lor uşa grea 
din lemn. Vitrine luminate, în care erau expuse o mulţime de 
obiecte de preţ, stăteau aliniate ca nişte soldaţi în poziţie de 
drepţi. Pe pereţi se aflau picturi şi tapiserii. Tavanul era 
împodobit cu fresce reprezentându-l pe Moise dând legi 
oamenilor, construirea Turnului Babei şi traducerea Septuagintei. 

Biroul personal al lui Fellner se afla la capătul peretelui 
dinspre nord. Cei doi intrară, iar Monika se îndreptă spre cele 
câteva corpuri de bibliotecă din stejar sculptate în stil baroc. 
Knoll ştia că toate cărţile de acolo erau volume de colecţie. 
Fellner iubea cărţile. Beda Venerabilis, o carte din secolul al IX- 
lea, era cea mai veche şi mai valoroasă dintre ele. Cu câţiva ani 
în urmă, Knoll avusese norocul să găsească o tainiţă într-o casă 
parohială de ţară din Franţa, preotul fiind nerăbdător să scape de 
ele, în schimbul unei contribuţii modeste pentru biserică şi 
pentru el personal. 

Monika scoase din buzunarul jachetei o telecomandă şi apăsă 
pe buton. Corpul de bibliotecă din mijloc se roti încet în jurul axei 
sale. Camera de dincolo era luminată. Franz Fellner şedea în 
mijlocul unei încăperi lungi, fără ferestre. Galeria era ascunsă 
foarte ingenios la întretăierea a două săli imense. Tavanele în 
formă de piramidă, precum şi forma paralelipipedică a castelului 
îi confereau un perfect camuflaj arhitectonic. Zidurile groase din 
piatră erau antifonice, iar un dispozitiv special filtra aerul. 

Aici se aflau şi mai multe vitrine, aşezate în zigzag, în care 
erau expuse obiecte de colecţie, fiecare dintre ele luminate cu 
becuri cu halogen, amplasate cu grijă, pentru a crea efecte 


57 


speciale. Knoll se strecură printre ele, uitându-se cu plăcere la 
unele dintre achiziţii: o sculptură din jad, pe care o furase dintr-o 
colecţie particulară, în Mexic. Nu avusese nici un fel de 
probleme, pentru că aşa-zisul proprietar o furase şi el, la rândul 
său, de la muzeul din Jalapa. Figurine africane, eschimose şi 
japoneze, sustrase dintr-un apartament din Belgia, pradă de 
război despre care se credea că dispăruse de mult. Era mândru, 
în mod special, de o sculptură ce-l înfăţişa pe Gauguin, o piesă 
deosebit de valoroasă, pe care o recuperase de la un hoţ, la 
Paris. 

Pereţii erau plini de tablouri: un autoportret, semnat Picasso, 
Sfânta familie, al lui Correggio, Portretul unei doamne, de 
Boticelli, Portretul lui Maximilian l, al lui Durer, toate originale 
despre care se credea că fuseseră pierdute pentru totdeauna. 

Ultimul perete era acoperit de două goblenuri enorme, pe care 
le furase Hermann Göring în timpul războiului, recuperate de la 
un alt aşa-zis proprietar, cu douăzeci de ani în urmă şi pe care 
guvernul austriac încă le mai căuta. 

Fellner şedea lângă o vitrină înăuntrul căreia se afla un mozaic 
din secolul al XIII-lea, înfăţişându-l pe papa Alexandru al IV-lea. 
Knoll ştia că era una dintre piesele favorite ale bătrânului. 
Alături, într-o altă vitrină, se afla caseta pentru chibrituri 
Faberge. Un bec mic cu halogen lumina emailul de un roşu- 
aprins. Se vedea că Fellner lustruise caseta. li plăcea să se ocupe 
personal de fiecare obiect în parte, ferindu-le astfel de ochii 
străinilor, pentru mai multă siguranţă. 

Fellner era un bărbat uscăţiv, cu o faţă osoasă şi palidă, 
inexpresivă. Ochelarii cu rame subţiri încadrau o privire 
bănuitoare. Knoll îşi spusese adesea că acei ochi fuseseră 
cândva vioi şi strălucitori, ochii unui idealist. Acum avea ochii 
spălăciţi ai unui bătrân de aproape optzeci de ani, care îşi clădise 
un imperiu din ziare, reviste, televiziune şi radio, dar care, după 
ce devenise multimiliardar în dolari, îşi pierduse interesul de a 
mai face bani. Işi găsise o altă preocupare, mai personală, foarte 
potrivită cu firea sa ambițioasă şi combativă. O activitate în care 
numai oamenii cu foarte mulţi bani şi cu nervi de oţel pot 
izbândi. 

Fellner scoase brusc dintr-o vitrină un exemplar din 
International Daily News şi i-l întinse lui Knoll. 

— Vrei să-mi spui şi mie de ce a fost nevoie de asta? 

Avea o voce răguşită, de om care fumase un milion de ţigări. 


58 


Knoll ştia că ziarul era proprietatea lui Fellner şi că un computer 
aflat în biroul de afară primea în permanenţă articole apărute în 
întreaga lume. Moartea unui industriaş italian bogat era un 
eveniment care, cu siguranţă, atrăsese atenţia bătrânului. 
Articolul se afla chiar pe prima pagină: 

Pietro Caproni, 58 de ani, fondator al companiei Due Mori 
Industries, a fost găsit ieri pe proprietatea sa, aflată în nordul 
Italiei, cu o rană mortală de cuțit în piept. 

De asemenea, a fost găsită, înjunghiată mortal, Carmela 
Terza, de 27 de ani, identificată ca având domiciliul stabil la 
Veneţia. Poliţia a ajuns la concluzia că uşa de la intrare a fost 
forțată, dar până în acest moment nu s-a ajuns la concluzia că ar 
lipsi ceva din vilă. Caproni se retrăsese de la conducerea 
companiei Due Mori, conglomeratul devenit unul dintre principalii 
producători de lână şi de ceramică din Italia. 

Rămăsese numai acționar majoritar şi consultant, astfel că 
moartea sa lasă un gol în cadrul companiei. 

Fellner se opri din citit. 

— Am mai discutat despre asta şi înainte. Ţi-am atras atenţia 
să-ţi controlezi pornirile. 

— A trebuit să o fac, Herr Fellner. 

— Nu este niciodată nevoie să ucizi, dacă ştii să-ţi faci treaba 
în mod corect. 

Knoll se uită la Monika. Aceasta îi urmărea, vizibil amuzată. 

— Signore Caproni m-a luat prin surprindere. Mă aştepta. 
Devenise bănuitor chiar de la prima vizită pe care i-am făcut-o, 
dacă vă amintiţi, la insistenţele dumneavoastră. 

Fellner păru să înţeleagă imediat aluzia. Trăsăturile i se 
îmblânziră. Îşi cunoştea bine angajatul. 

— Signore Caproni nu a vrut să-mi dea de bunăvoie caseta 
pentru chibrituri. lar eu l-am constrâns să o facă, ştiind că doreaţi 
piesa aceea cu orice preţ. În caz contrar, aş fi plecat fără ea şi 
fără riscul de a mă expune. 

— Signore Caproni nu ţi-a oferit posibilitatea de a pleca 
nestingherit? În fond, nu putea telefona la poliţie. 

Knoll socoti că o minciună era mai bună decât adevărul. 

— Caproni voia, de fapt, să mă împuşte. Era înarmat. 

— În ziar nu se menţionează asta, spuse Fellner. 

— Ceea ce demonstrează că nu trebuie să ai încredere în 
presă, răspunse Knoll, zâmbind. 

— Şi cu târfa cum a fost? interveni Monika. Era şi ea înarmată? 


59 


Knoll se întoarse spre ea. 

— Nu ştiam că nutreşti o asemenea simpatie faţă de 
prostituate. Sunt sigur că ştia care sunt riscurile atunci când a 
acceptat să se cupleze cu Caproni. 

Monika se apropie de el. 

— Te-ai culcat cu ea? 

— Bineînţeles. 

Ochii ei scăpărară scântei, dar nu spuse nimic. Gelozia Monikăi 
era pe cât de amuzantă pe atât de surprinzătoare. Fellner 
interveni, conciliant ca întotdeauna: 

— Christian, apreciez faptul că ai sustras caseta, dar o crimă 
nu face decât să atragă atenţia. Şi ăsta este ultimul lucru de care 
avem nevoie. Ce se va întâmpla dacă se va stabili formula ADN- 
ului din sperma ta? 

— Nu există altă spermă decât cea a lui signore. A mea este în 
stomacul ei. 

— Şi amprentele? 

— Am purtat mănuşi. 

— Observ că eşti prudent şi îţi sunt recunoscător pentru asta, 
dar am îmbătrânit şi nu doresc altceva decât să-i las fiicei mele 
tot ceea ce am adunat. Nu vreau ca vreunul dintre noi să ajungă 
la închisoare. E clar? 

Vorbea pe un ton exasperat. Mai discutaseră şi altă dată 
despre asta, iar Knoll regreta enorm că îl dezamăgise. Patronul 
său fusese bun cu el, împărțind cu el, generos, bunurile pe care 
le strânseseră cu atâta migală. În multe privinţe, îi fusese ca un 
tată, mai mult oricum decât îi fusese Jakob Knoll. Cu toate că 
Monika numai soră nu-i era. 

Se uită la ea. Discuţia despre sex şi moarte o excitase şi, mai 
mult ca sigur, mai târziu, avea să vină în camera lui. 

— La Sankt Petersburg ce-ai găsit? îl întrebă Fellner în cele din 
urmă. Knoll îi raportă ceea ce aflase în legătură cu Yantarnaya 
komnata, apoi le arătă amândurora cele două foi pe care le 
sustrăsese din arhivă. 

— Interesant este că ruşii încă mai fac investigaţii în legătură 
cu Camera de Chihlimbar. 

lar acest Karol Boria, zis Yxo, e un nume nou. 

— Urechi? Fellner vorbea rusa la perfecţie. Ciudată poreclă. 
Knoll încuviinţă din cap. 

— Cred că ar merita să fac un drum până în Atlanta. Poate că 
Yxo mai trăieşte. Ar putea şti unde se află Ceapaev, singurul pe 


60 


care nu l-am găsit acum cinci ani. 

— AŞ spune că şi referirea la Loring este un indiciu bine-venit, 
zise Fellner. Este pentru a doua oară când dai de numele său. Se 
pare că pe sovietici îi interesa foarte mult ce făcea Loring. 

Knoll cunoştea întreaga poveste. Familia Loring deținuse 
controlul pieţei oţelului şi armamentului din Europa de Est. Ernst 
Loring era principalul rival al lui Fellner în domeniul colecţionării 
operelor de artă. Era ceh, fiul lui Josef Loring şi afişa un aer de 
superioritate, pe care îl avea încă din tinereţe. La fel ca şi Pietro 
Caproni, era obişnuit să facă numai ce-l tăia capul. 

— Josef a fost un om hotărât, continuă Fellner. Din păcate, 
Ernst nu l-a moştenit. Ce-o mai fi cu el? M-a deranjat întotdeauna 
ceva la el... acea cordialitate enervantă pe care îşi închipuie că o 
accept. Şi, întorcându-se spre Monika: Tu ce zici, /iebling? Să 
plece Christian în America? 

Monika se încruntă. In acele momente semăna mult cu tatăl 
său. Imprevizibilă. Prudentă. Enigmatică. Peste ani, cu siguranţă, 
avea să fie mândru de ea. 

— Eu vreau Camera de Chihlimbar. 

— Şi eu o vreau pentru tine, /iebling. Am căutat-o vreme de 
patruzeci de ani, dar nimic. N-am înţeles niciodată cum au putut 
să dispară tone întregi de chihlimbar, spuse Fellner, întorcându- 
se spre Knoll. Du-te în Atlanta, Christian. Găseşte-l pe Karol 
Boria, pe acest Yxo şi vezi ce ştie. 

— Vă daţi seama că dacă Boria e mort, noi nu mai avem nici o 
pistă. Am verificat toate arhivele din Rusia şi numai cea din 
Sankt Petersburg are ceva informaţii demne de luat în seamă. 

Fellner încuviinţă. 

— Sunt convins că funcţionarul din Sankt Petersburg figurează 
pe statele de plată ale cuiva. A fost din nou foarte vigilent. De- 
asta am şi luat hârtiile, spuse Knoll. 

— Un lucru foarte înţelept. Sunt convins că eu şi Loring nu 
suntem singurii interesaţi de Yantarnaya komnata. Ar fi o 
descoperire senzaţională, Christian. Aproape că ţi-ar veni să o 
strigi în gura mare. 

— Aproape. Oricum, guvernul rus va dori să-i fie returnată, dar 
dacă va fi găsită aici, fără îndoială germanii o vor confisca. Ar fi o 
excelentă armă în negocierile pentru înapoierea comorilor duse 
de ruşi cine ştie unde. 

— De aceea, va trebui să fim no; cei care o vom găsi. Knoll îl 
privi în ochi. 


61 


— Ca să nu mai vorbim de bonusul pe care mi l-aţi promis. 

— Perfect adevărat, Christian, chicoti bătrânul. Să ştii că n-am 
uitat. 

— Un bonus, tată? 

— Da. Zece milioane de euro. l-am promis cu ani în urmă. 

— lar eu voi onora promisiunea, preciza Monika. „Pe bune că o 
va face”, îşi spuse Knoll. Fellner se îndepărtă de vitrină. 

— Ernst Loring caută, în mod sigur, Camera de Chihlimbar şi 
poate fi chiar el binefăcătorul acelui tehnocrat din Sankt 
Petersburg. Dacă e aşa, înseamnă că a aflat de Boria. Să nu mai 
pierdem timpul, Christian. Trebuie să fim cu un pas înaintea lui. 

— Asta şi vreau. 

— Cu Suzanne ce faci? glumi bătrânul, zâmbind maliţios. Va fi 
foarte agresivă. 

Knoll observă cum Monika se zbârleşte la auzul acelui nume. 
Suzanne Danzer lucra pentru Ernst Loring. Foarte cultivată şi atât 
de devotată scopului propus încât, la nevoie, putea recurge şi la 
crimă. Cu două luni în urmă, îl antrenase într-o cursă prin sud- 
vestul Franţei, în căutarea a două coroniţe de cununie ruseşti, 
încrustate cu pietre preţioase, din secolul al XIX-lea. O „frumoasă 
pradă de război”, ascunsă timp de zeci de ani de braconieri. 
Danzer câştigase întrecerea, găsind coroniţele cu ajutorul unei 
bătrâne din Munţii Pirinei, aproape de graniţa cu Spania. Soţul 
femeii le luase de la un colaboraţionist nazist, imediat după 
război. Danzer fusese neînduplecată în hotărârea sa de a câştiga 
trofeul, ceea ce, obiectiv vorbind, el nu putuse să nu admire. 

— Ştiu la ce să mă aştept din partea ei, răspunse el. Fellner îi 
întinse mâna. 

— Succes la vânătoare, Christian. 

După ce îşi strânseră mâinile, Knoll se întoarse să plece, 
îndreptându-se spre peretele care, având pe cealaltă parte 
rafturile bibliotecii, se deschise din nou. 

— Şi ţine-mă la curent, îi strigă Monika. 


62 


11 


Woodstock, Anglia. 
Ora 22.45. 


Suzanne Danzer se ridică în capul oaselor. Lângă ea, tânărul 
de douăzeci de ani dormea sforăind. O clipă îi studie trupul gol, 
suplu. Băiatul se purtase ca un adevărat cal pursânge. Ce 
plăcere pe ea să îl stoarcă de bani! 

Se ridică din pat şi păşi uşor pe duşumeaua de scânduri. 
Dormitorul întunecat se afla la etajul al doilea al conacului 
construit în secolul al XVI-lea, proprietatea lui Audrey Whiddon. 
Bătrâna fusese membră a Camerei Comunelor, în trei legislaturi 
şi, în cele din urmă, primise titlul de lady şi cumpărase conacul, 
la prescrierea ipotecii, pentru că fostul proprietar nu putuse să-şi 
plătească datoria. Bătrâna Whiddon mai venea uneori în vizită, 
însă Jeremy, singurul ei nepot, locuia acolo în permanenţă. 

Cât de uşor îi fusese să-l îmbrobodească. Uşuratic şi 
dezgheţat, îl interesau mai mult berea şi femeile decât banii şi 
profiturile. Făcuse doi ani la Oxford, însă acum era pe cale dea 
pierde anul din cauza rezultatelor sale cu totul nesatisfăcătoare. 
Bătrâna doamnă îl adora şi se folosise de toată influenţa pe care 
o mai avea pentru a-l aduce pe calea cea bună, sperând ca 
tânărul să nu o mai dezamăgească. Dar Jeremy era departe de a 
se face băiat de treabă. 

Suzanne căutase timp de aproape doi ani de zile ultima 
tabacheră pentru tutun de prizat. Colecţia originară era formată 
din patru piese: o tabacheră din aur, cu un mozaic pe capac, o 
alta, de formă ovală, încrustată cu bobite verzi şi roşii, 
translucide, una dintre pietre preţioase montate în argint şi 
ultima, o tabacheră turcească, emailată, pe care era gravată o 
imagine reprezentând Cornul de Aur. Toate fuseseră create în 
secolul al XIX-lea de către acelaşi maestru semnul său distinctiv 
fiind gravat în partea de jos a fiecăreia dintre ele - şi furate dintr- 
o colecţie particulară din Belgia, în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial. 

Toată lumea le credea pierdute, topite pentru aur, nu înainte 
de a li se fi scos pietrele preţioase, aceasta fiind soarta multor 
obiecte de preţ. Insă una dintre ele apăruse, cu cinci ani în urmă, 


63 


la o casă de licitaţie din Londra. Suzanne fusese acolo şi o 
cumpărase. Patronul ei, Ernst Loring, era fascinat de măiestria cu 
care erau lucrate vechile tabachere pentru tutun de prizat şi 
poseda o vastă colecţie de asemenea obiecte. Pe unele le 
cumpărase în mod legal, de pe piaţa liberă, însă majoritatea 
fuseseră achiziţionate în secret, direct de la proprietari, precum 
Audrey Whiddon bunăoară. Tabachera cumpărată la licitaţie 
dăduse naştere unui întreg proces intentat de moştenitorii 
primului proprietar. In cele din urmă, avocaţii lui Loring 
câştigaseră, însă lupta fusese costisitoare şi mediatizată, aşa că 
şeful ei nu dorea în nici un caz să mai treacă printr-o experienţă 
de acest gen. Aşa că îi încredinţase ei misiunea de a le 
achiziţiona, ilegal fireşte, pe celelalte trei. 

Suzanne o găsise pe cea de-a doua în Olanda, pe a treia în 
Finlanda, iar pe cea de-a patra, într-un mod cu totul neaşteptat, 
atunci când Jeremy încercase să o plaseze unei alte case de 
licitaţie, fără ştirea bunicii sale. Adjudecătorul, vigilent, 
recunoscuse obiectul şi, ştiind că nu îl poate vinde, profitase de 
ocazie şi acceptase cele zece mii de lire sterline pe care i le 
oferise Suzanne, în schimbul unor informaţii despre proprietarul 
tabacherei. Suzanne avea o mulţime de astfel de relaţii pe la 
casele de licitaţii din toată lumea, oameni care pândeau comori 
furate, obiecte pe care nu le puteau vinde pe căi legale, ci altfel 
şi încă foarte uşor. Suzanne se îmbrăcă şi se pieptănă. 

Fusese simplu să-l prostească pe Jeremy. O ajutaseră, ca 
întotdeauna, aspectul de manechin, ochii mari, de un albastru 
azuriu şi trupul zvelt. Această înfăţişare, sub care se ascundea o 
persoană de un calm calculat, o ajuta să pară altfel decât era în 
realitate, adică o femeie de care să nu-ți fie teamă, cineva uşor 
de stăpânit şi de controlat. Bărbaţii se simțeau bine în prezenţa 
ei, iar Suzanne ştia că frumuseţea poate fi o armă mult mai 
eficientă decât gloanţele sau pumnalele. 

leşi din baie şi se strecură în jos, pe scara de lemn, cu mare 
grijă, de teamă ca treptele să nu scârţâie prea tare. Pereţii înalţi 
erau decoraţi cu delicate stucaturi elisabetane. Cândva, se 
imaginase locuind într-o asemenea casă, alături de un soţ şi de 
copii. Dar asta se întâmplase înainte ca tatăl său să o înveţe cât 
de important este să fii liber, fără obligaţii, putând astfel să te 
dedici unui scop anume. Şi el lucrase pentru Ernst Loring, visând 
ca, într-o bună zi, să-şi poată cumpăra o proprietate. Dar nu-i 
fusese dat să-şi împlinească visul. Murise, cu unsprezece ani în 


64 


urmă, într-un accident de avion. Pe atunci, ea avea douăzeci şi 
cinci de ani şi abia terminase colegiul. Cu toate acestea, Loring îi 
oferise, fără să ezite, posibilitatea de a lua locul tatălui ei. 
Suzanne învățase repede meseria, descoperind că, asemenea 
tatălui ei, era înzestrată cu abilitatea şi cu bucuria de a căuta. 

Ajunsă la piciorul scării, se întoarse şi, după ce străbătu tiptil 
sufrageria, intră în salonul de muzică, ai cărui pereţi erau 
acoperiţi cu lambriuri din lemn de stejar. Ferestrele ce dădeau 
spre terenul din jurul casei erau întunecate, iar dincolo de 
tavanul alb, în stil iacobin, nu se auzea nici un zgomot. Se 
apropie de masă şi întinse mâna după tabacheră. 

Cea de-a patra. 

Lucrată în aur de optsprezece carate, avea capacul prins în 
balamale şi emailat en plein cu o scenă mitologică reprezentând 
fecundarea lui Danae de către Zeus, într-o ploaie de aur. Luă 
micuța tabacheră şi se uită atent la imaginea planturoasei 
Danae. Cum putuseră bărbaţii din vechime să considere 
seducătoare o femeie obeză? Dar aşa era, de vreme ce îşi 
imaginau că zeii lor preferau grăsunele, întoarse cutia şi îşi trecu 
degetele peste iniţiale. B.N. 

Numele meşterului. 

Scoase din buzunarul jeanşilor o bucată de pânză şi 
tabachera, care nu avea o lungime mai mare de zece centimetri, 
dispăru repede între cutele de culoare roşie. Indesă ghemotocul 
în buzunar şi străbătu parterul pentru a se duce în birou. 

Crescând pe proprietatea lui Loring, Suzanne avusese o serie 
de avantaje certe: o casă superbă, cei mai buni profesori 
particulari, acces la artă şi cultură. Loring avusese grijă ca 
familiei Danzer să nu-i lipsească nimic, dar locul destul de retras 
în care se afla Castelul Lukov o privase, în copilărie, de prezenţa 
prietenilor. Mama îi murise când ea avea trei ani, iar tatăl 
călătorea aproape tot timpul. Loring avusese grijă de ea, iar 
cărţile îi deveniseră prietenii cei mai fideli. Citise odată că, în 
China, cărţile simbolizau puterea de a alunga spiritele malefice. 
Şi pentru ea, asta şi erau. Poveştile fuseseră salvarea ei. In 
special cele din literatura engleză veche. Tragediile lui Marlowe 
despre regi şi împărați, poezia lui Dryden, eseurile lui Locke, 
povestirile lui Chaucer, Moartea regelui Arthur de Malory. 

Ceva mai devreme, când Jeremy îi arătase încăperile de la 
parter, în bibliotecă îi atrăsese atenţia o anumită carte. 
Întâmplător, luase din raft volumul legat în piele, pe a cărui 


65 


primă pagină găsise dezgustătorul semn al svasticii, însoţit de 
inscripţia: EX LIBRIS ADOLF HITLER. Două mii de cărţi din 
biblioteca personală a lui Hitler fuseseră evacuate în grabă de la 
Berchtesgaden şi depozitate într-o salină din apropiere, chiar cu 
câteva zile înainte de sfârşitul războiului. Mai târziu, soldaţii 
americani le găsiseră şi, în cele din urmă, fuseseră înregistrate la 
Biblioteca Congresului. Dar fuseseră furate înainte şi puţine mai 
apăruseră de-a lungul vremii. Loring nu deţinea nici un 
exemplar, fiindcă nu voia să aibă nimic care să-i amintească de 
ororile nazismului, dar cunoştea câţiva colecționari de astfel de 
obiecte. 

Scoase cartea de pe raft. Loring ar fi fost încântat să aibă acea 
comoară neaşteptată. 

Dădu să iasă. 

Jeremy stătea gol în pragul uşii. 

— Este aceeaşi la care te-ai uitat şi mai devreme? Bunica are 
atât de multe cărţi. N-o să-şi dea seama că lipseşte una. 

Suzanne se apropie de el, hotărâtă să facă uz de arma ei cea 
mai eficientă. 

— Mi-a plăcut azi-noapte. 

— Şi mie, dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Ea flutură cartea 
în aer. 

— Da, e aceeaşi. 

— Îţi trebuie? 

— Da. 

— Te vei întoarce? 

Venită din partea lui, întrebarea i se păru oarecum ciudată. 
Dar apoi înţelese ce voia el de fapt. Aşa că se aplecă şi îl prinse 
de unde ştia că îi place cel mai mult. El reacţiona instantaneu la 
mângâlierile ei. 

— S-ar putea, îi răspunse Suzanne. 

— Te-am văzut în salonul de muzică. Nu eşti o femeie care 
tocmai a pus capăt unui mariaj nefericit, nu-i aşa? 

— Ce importanţă are, Jeremy? Te-ai simţit bine, spuse ea, 
continuând să-l mângâie. Şi acum te simţi bine, nu? 

El gemu uşor. 

— Oricum, tot ceea ce se află aici îi aparține bunicii tale. Ţie 
ce-ţi pasă? 

— Nu-mi pasă. 

Suzanne dădu drumul penisului în erecție şi îl sărută pe 
Jeremy pe buze. 


66 


— Sunt convinsă că ne vom revedea. Şi, trecând pe lângă el, 
se îndreptă spre ieşire. 

— Dacă nu ţi-aş fi cedat de bunăvoie, ai fi făcut uz de violenţă 
ca să iei cartea şi tabachera? 

Suzanne se întoarse. | se părea interesant că cineva atât de 
puţin pregătit pentru viaţă fusese destul de abil încât să-i 
intuiască adevăratele intenţii. 

— Tu ce crezi? 

Jeremy păru să ia în serios întrebarea. Poate cea mai grea la 
care îi fusese dat să răspundă în ultima vreme. 

— Cred că sunt bucuros că m-am culcat cu tine. 


67 


12. 


Volary, Republica cehă. 
Vineri, 9 mai, ora 14.45. 


Suzanne trase de volanul Porsche-ului Speedster 911 spre 
dreapta, iar arcurile suspensiei şi cuplul de torsiune scrâşniră 
atunci când maşina luă curba strânsă. Mai devreme, ridicase 
capota din fibre de sticlă, pentru ca aerul după-amiezii să-i 
răvăşească părul tuns scurt. l|şi lăsase maşina în parcarea 
Aeroportului Ruzyne, iar acum avea să parcurgă cei o sută 
douăzeci de kilometri dintre Praga şi sud-vestul Boemiei în 
aproximativ o oră de condus lejer. Maşina era un cadou de la 
Loring, un bonus primit cu doi ani în urmă, după o perioadă 
deosebit de bogată în achiziţii. Era un automobil de culoare gri 
metalizat, cu interiorul din piele neagră şi covor din pluş. Nu 
fuseseră fabricate decât o sută cincizeci de exemplare din acel 
model. Al ei avea pe tabloul de bord o insignă de aur. Drahd. 
„Scumpă mică”, aşa cum o alinta Loring în copilărie. 

Auzise poveştile şi citise articolele din presă referitoare la 
Ernst Loring. Mulţi îl descriau ca pe un tip brutal, rigid şi 
respingător, având energia unui fanatic şi moralitatea unui 
despot. Ceea ce nu era departe de adevăr. Dar ea cunoştea şi o 
altă latură a personalităţii lui Loring, cea pe care o iubea şi o 
respecta. 

Proprietatea lui Loring se întindea pe o suprafaţă de o sută 
douăzeci de hectare şi era situată în sud-vestul Cehiei, la numai 
câţiva kilometri de graniţa cu Germania. Familia sa prosperase 
pe vremea comuniştilor, fabricile şi minele sale din Chomutov, 
Most şi Teplice fiind de importanţă vitală pentru fosta 
Cehoslovacie, considerată o ţară independentă din punct de 
vedere economic. Pe Suzanne o amuzase întotdeauna faptul că 
minele de uraniu ale familiei, aflate în nordul ţării, la Jachymov, 
unde mâna de lucru era alcătuită din prizonieri politici - rata 
mortalităţii acestora fiind de aproape sută la sută erau 
considerate în mod oficial, de noii guvernanţi, ca neavând nici o 
legătură cu situaţia respectivă. Mai mult decât atât, nu era 
considerat relevant nici faptul că, după ani întregi de ploi acide, 
Munţii Sad fuseseră transformați în sinistre cimitire de păduri 


68 


uscate. Se amintea în treacăt că Teplice, cândva o staţiune 
balneoclimaterică înfloritoare, aflată la graniţa cu Polonia, era 
cunoscută acum mai mult pentru speranţa de viaţă redusă a 
locuitorilor săi decât pentru apele termale. Cu mult timp în urmă, 
ea observase că în albumele scumpe pe care vânzătorii 
ambulanți le vindeau la intrarea în Castelul din Praga milioanelor 
de turişti care veneau acolo în fiecare an nu exista nici o 
fotografie a acelei regiuni. Nordul Cehiei era un dezastru. O 
amintire. Cândva, o necesitate, acum, ceva ce trebuia dat uitării. 
Dar era un loc unde Ernst Loring prosperase şi motivul pentru 
care se mutase în sud. 

Revoluţia de Catifea din 1989 dusese la căderea 
comunismului. Trei ani mai târziu, Cehia şi Slovacia se separase, 
împărțind prada între ele. Loring trăsese foloase de pe urma 
ambelor evenimente, aliindu-se cu Havel şi cu noul guvern al 
Republicii Cehe, un nume, în opinia lui, demn, dar lipsit de 
vigoare. Ea îi cunoştea părerea despre toate acele schimbări. 
Acum fabricile şi topitoriile lui erau solicitate din ce în ce mai 
mult. Deşi prosper pe vremea comuniştilor, acum Loring era un 
adevărat capitalist. Tatăl său, Josef şi mai înainte bunicul său 
fuseseră capitalişti. 

Ce spunea el mereu? „Toate mişcările politice au nevoie de 
oţel şi de cărbune.” Loring le furnizase pe amândouă, în schimbul 
protecţiei, al libertăţii şi al unui beneficiu mai mult decât modest 
din investiţii. 

În faţa ei se ivi dintr-odată Castelul Lukov, hrad al unui cavaler 
de altădată, construit pe un promontoriu ce se înălța deasupra 
văii râului Orlik. Lucrările de construcţie fuseseră începute în 
secolul al XV-lea, dar nu fuseseră terminate decât la jumătatea 
secolului al XVII-lea. Castelul era construit în stilul burgund- 
cistercian. Zidurile turnurilor erau împodobite cu capiteluri în 
formă de frunze. Foişoarele şi meterezele erau acoperite cu viță- 
de-vie, iar acoperişul din argilă strălucea în nuanţe de portocaliu 
în soarele amiezii. 

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un incendiu 
distrusese întregul complex, după care naziştii îl rechiziţionaseră 
şi îşi stabiliseră acolo un cartier general. În final, Aliaţii îl 
bombardaseră, însă Josef Loring se luptase să-şi recapete 
proprietatea, aliindu-se cu ruşii care eliberaseră întreaga regiune 
în drumul lor spre Berlin. După război, bătrânul Loring îşi 
reconstruise imperiul industrial, pe care îl lăsase moştenire lui 


69 


Ernst, singurul său copil în viaţă - o mişcare sprijinită în 
întregime de guvern. 

„Oamenii inteligenţi şi harnici au fost întotdeauna la mare 
căutare”, obişnuia să spună patronul ei. 

Suzanne băgă Porsche-ul în viteza a treia. Motorul gemu, apoi 
cauciucurile muşcară din asfaltul uscat. Luă curba, se angaja pe 
drumul îngust, străjuit de o pădure deasă şi opri în faţa porţii 
principale a castelului. Locul unde, pe vremuri, se opreau 
trăsurile cu cai şi tâlharii fioroşi fusese lărgit şi pavat, pentru a 
permite accesul maşinilor. 

Loring era în curte, îmbrăcat obişnuit şi purtând mănuşi de 
lucru, îngrijindu-şi probabil florile de primăvară. Era înalt şi slab, 
cu pieptul surprinzător de plat şi cu un fizic puternic pentru un 
bărbat de şaptezeci de ani. In ultimii zece ani, Suzanne 
observase cum părul lui blond şi mătăsos începuse să 
încărunţească, la fel ca şi barbişonul care îi acoperea obrajii supţi 
şi gâtul zbârcit. Grădinăritul fusese întotdeauna unul dintre 
hobby-urile sale. Serele sale erau pline de plante exotice din 
toată lumea. 

— Dobri den, draga mea, îi strigă el, în cehă. 

Suzanne parcă şi cobori din maşină, cu geanta de voiaj în 
mână. Loring îşi scutură mănuşile şi se îndreptă spre ea. 

— Sper că ai avut succes la vânătoare. 

Ea îi arătă o cutiuţă de carton. Nici vameşul de la Londra, nici 
cel de la Praga nu verificaseră obiectul dinăuntru, după ce ea le 
explicase că îl cumpărase la Westminster Abbey, dintr-un 
magazin de suveniruri cu mai puţin de treizeci de lire. Reuşise 
chiar să facă rost şi de un bon, pentru că, în drum spre aeroport, 
se oprise la respectivul magazin, de unde cumpărase o 
reproducere ieftină, pe care, odată ajunsă la aeroport, o 
aruncase la gunoi. 

Loring îşi scoase mănuşile şi ridică încet capacul, studiind 
tabachera în lumina cenuşie a după-amiezii. 

— Frumoasă, murmură el. Perfectă. Suzanne băgă mâna în 
geantă şi scoase cartea. 

— Asta ce mai e? întrebă el. 

— O surpriză. 

Loring puse tabachera la loc în cutie şi luă cu grijă cartea, o 
deschise şi fu surprins să vadă inscripţia de pe prima pagină.. 

— Drahá, mă uimeşti. Ce bonus minunat. 

— Am recunoscut-o imediat şi m-am gândit că îţi va plăcea. 


70 


— O putem vinde sau da la schimb. Herr Greimel e înnebunit 
după chestiile astea, iar eu mi-aş dori foarte mult un tablou pe 
care îl are el. 

— Ştiam eu că te va face fericit. 

— Asta ar trebui să-i dea de gândit lui Christian, nu crezi? Ce 
surpriză va avea la următoarea noastră întâlnire. 

— Ca şi Franz Fellner de altfel. Loring clătină din cap. 

— Nu, el nu. Cred că de data asta Monika va fi cea surprinsă. 
Se pare că a început deja să preia controlul asupra tuturor 
afacerilor. Incet, dar sigur. 

— Mizerabilă şi arogantă. 

— Ai dreptate. Dar proastă nu este. Recent, am avut o discuţie 
ceva mai lungă cu ea. Este puţin prea nerăbdătoare şi prea 
înverşunată. Se pare că a moştenit, dacă nu mintea, în orice caz 
temperamentul tatălui său. Dar, cine ştie? E tânără... şi poate va 
învăţa. Sunt sigur că Franz se va ocupa de asta. 

— Şi binefăcătorul meu ce mai face? Tot se mai gândeşte să 
se retragă? 

— Ce altceva mi-a mai rămas de făcut? întrebă el, surâzând cu 
amărăciune. 

Suzanne arătă cu mâna spre pomii înfloriţi. 

— Grădinăritul? 

— Nu prea cred. Ceea ce facem noi este atât de revigorant, 
atât de palpitant, atât de tulburător. Mă simt ca un copil care îşi 
desface darurile de Crăciun. 

Şi ţinându-şi în braţe cele două comori, o conduse în atelierul 
de tâmplărie, situat la parterul unei anexe aflate în curte. 

— Am primit un telefon de la Sankt Petersburg, îi spuse el. 
Luni, Christian a fost din nou la arhive, să studieze dosarele 
Comisiei. E clar că Fellner nu renunţă. 

— Şi a găsit ceva? 

— Greu de spus. Până acum, funcţionarul ăla idiot ar fi trebuit 
să scotocească prin cutii, dar mă îndoiesc că a făcut-o. Spune că 
o să-i ia ani de zile. Pare mai interesat de bani decât de muncă. 
Totuşi a văzut că Knoll a găsit un raport cu privire la Karol Boria. 
Suzanne sesiză importanţa informaţiei. Nu înţeleg obsesia lui 
Franz, continuă Loring. Sunt atâtea lucruri care aşteaptă să fie 
găsite: Fecioara cu pruncul a lui Bellini, dispărută în timpul 
războiului. Ce descoperire minunată ar fi! Sau piesa de altar 
înfăţişând Mielul Sfânt, pictată de Van Eyck. Cei doisprezece 
vechi maeştri furaţi de la Muzeul Treves în 1968. Şi picturile 


71 


impresioniste furate de la Florenţa. Nu există nici măcar 
fotografii care să ajute la identificarea lor. Oricine ar vrea să 
achiziţioneze măcar una dintre ele. 

— Dar Camera de Chihlimbar se află în fruntea listei oricărui 
colecţionar, spuse Suzanne. 

— E adevărat şi se pare că asta e problema. 

— Crezi că Christian va încerca să dea de Boria? 

— Fără discuţie. Dintre toţi cei care au căutat-o, numai Boria şi 
Ceapaev mai sunt în viaţă. Knoll nu l-a găsit pe Ceapaev acum 
cinci ani şi speră, probabil, ca Boria să ştie unde se află acesta. 
Lui Fellner i-ar plăcea ca prima descoperire a Monikăi să fie 
Camera de Chihlimbar. Nici nu mă îndoiesc că Franz îl va trimite 
pe Knoll în America, ca să încerce măcar să dea de Boria. 

— Dar asta n-ar însemna sfârşitul bătrânului? 

— Ba da. Literalmente. Dar numai dacă va fi necesar. Să 
sperăm că Boria îşi va ţine gura în continuare. Poate a şi murit 
deja. Trebuie să aibă în jur de nouăzeci de ani. Du-te în Georgia, 
dar dacă nu eşti forţată să acţionezi, stai deoparte. 

Suzanne se înfiora de plăcere. Ce bucurie să-l înfrunte din nou 
pe Knoll. Ultima lor întâlnire, cea din Franţa, o revigorase, iar 
sexul de după fusese de-a dreptul memorabil. Christian era un 
adversar valoros. Dar periculos. Ceea ce făcea ca aventura să fie 
mult mai incitantă. 

— Ai grijă cu Christian, draga mea. Nu te apropia prea mult de 
el. Ai putea fi obligată să faci lucruri neplăcute. Lasă-l în seama 
Monikăi. Se merită unul pe celălalt. 

Suzanne îl sărută uşor pe obraz. 

— Nu-ţi face griji. Drahiz nu te va dezamăgi. 


72 


13. 


Atlanta, Georgia. 
Sâmbăta, 10 mai, ora 18.50. 


Karol Boria stătea în şezlong şi recitea articolul pe care îl 
parcurgea ori de câte ori trebuia să-şi amintească unele 
amănunte. Era un articol apărut în numărul din octombrie 1972 
al revistei /nternational Art Review, pe care o găsise cu ocazia 
uneia dintre incursiunile sale în centrul oraşului, la biblioteca 
Universităţii de Stat din Georgia. În afara graniţelor Germaniei şi 
Rusiei, presa nu părea foarte interesată de Camera de 
Chihlimbar. De la sfârşitul războiului încoace, ziarele englezeşti 
nu publicaseră decât aproximativ douăzeci de articole pe 
această temă, majoritatea fiind prezentări într-o formă nouă ale 
unor fapte istorice sau opinii cu privire la cea mai recentă teorie 
referitoare la ceea ce s-ar fi întâmplat atunci. Îi plăcea începutul 
articolului, un citat din Robert Browning, pe care îl subliniase cu 
cerneală albastră încă de când îl citise pentru prima oară. „A 
dispărut brusc, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile rare.” 

Această observaţie era cât se poate de valabilă pentru 
Camera de Chihlimbar. Dispărută din anul 1945, povestea ei era 
marcată de o serie de frământări politice şi presărată cu moarte 
şi intrigi. 

Ideea îi aparținuse lui Frederick I al Prusiei, un om complicat, 
care îşi negociase preţiosul vot de elector al Sfântului Imperiu 
Roman pentru a-şi asigura o domnie pe linie ereditară. În anul 
1701, el comandase nişte panouri de chihlimbar, pentru o 
cameră de lucru din palatul său din Charlottenburg. Frederick se 
distra zilnic cu piese de şah, sfeşnice şi candelabre din 
chihlimbar. Bea bere din halbe cu capac din chihlimbar şi fuma 
pipe cu muştiuc din chihlimbar. Şi atunci de ce să nu aibă şi o 
cameră de lucru lambrisată din tavan până la podea cu panouri 
din ambră sculptată? Aşa că îl însărcinase pe arhitectul Curţii, 
Andreas Schulter, să creeze o asemenea minunăţie. 

Conducerea comisiei iniţiale fusese încredinţată lui Gottfried 
Wolffram, dar, în 1707, danezul fusese înlocuit de Ernst Schact şi 
Gottfried Turau. Schact şi Turau trudiseră mai bine de patru ani, 
căutând cu migală, pe coastele Mării Baltice, ambră din categoria 


73 


pietrelor preţioase. Din zona respectivă, se extrăseseră, de-a 
lungul secolelor, tone întregi, astfel că Frederick îşi instruise 
soldaţii, în detaliu, cu privire la modul în care trebuia să adune 
ambra. În final, fiecare bulgăre era tăiat în bucăţi nu mai groase 
de cinci milimetri, care erau apoi şlefuite şi încălzite, pentru a-şi 
schimba culoarea. Piesele erau după aceea montate în zigzag, 
formând astfel panouri mozaicate, cu motive florale, busturi şi 
simboluri heraldice. Fiecare panou includea şi un blazon prusac 
în relief, un profil de vultur cu coroană, fiind căptuşit cu argint, 
pentru a-i spori strălucirea. 

Când, în 1712, camera era aproape gata, Petru cel Mare al 
Rusiei vizitase şi admirase capodopera. Un an mai târziu, 
Frederick | murise, fiind urmat la tron de fiul său, Frederick 
Wilhelm I. Aşa cum se întâmplă uneori în istorie, Frederick 
Wilhelm detesta tot ceea ce îi plăcuse tatălui său. Nevrând să 
mai cheltuiască nici o coroană în plus pe acest capriciu al tatălui 
său, el ordonase demontarea panourilor din chihlimbar şi 
depozitarea lor în altă parte. 

În anul 1716, Frederick Wilhelm încheiase cu Petru cel Mare o 
alianţă  ruso-prusacă împotriva Suediei. Pentru a sărbători 
semnarea tratatului, panourile de chihlimbar i-au fost arătate lui 
Petru, într-un cadru ceremonios, după care, în luna ianuarie a 
anului următor, au fost transportate la Sankt Petersburg. Petru, 
mai preocupat de crearea flotei militare ruseşti decât de 
colecţionarea obiectelor de artă, a depozitat panourile într-o 
magazie. În schimb, drept mulţumire pentru darul primit, el i-a 
trimis lui Frederick Wilhelm două sute patruzeci şi opt de soldaţi, 
un strung şi o cupă pentru vin, făcută chiar de el. Printre soldaţi, 
se aflau şi cincizeci şi cinci dintre cei mai înalţi ofiţeri din 
regimentul său de gardă, asta ca o recunoaştere a pasiunii 
împăratului Prusiei pentru războinicii înalţi. 

Au trecut treizeci de ani până când împărăteasa Elisabeta, 
fiica lui Petru, i-a cerut lui Rastrelli, arhitectul Curţii, să expună 
panourile într-o cameră de lucru din Palatul de larnă din Sankt 
Petersburg. În anul 1775, Elisabeta a ordonat ca panourile să fie 
duse în Palatul de Vară de la Ţarskoe Selo, la aproape cincizeci 
de kilometri sud de Sankt Petersburg şi să fie instalate în ceea ce 
avea să fie cunoscut de atunci încolo sub numele de Palatul 
Ecaterina. 

Locul în care a fost terminată Camera de Chihlimbar. 

În următorii douăzeci de ani, celor treizeci şi şase de metri 


74 


pătraţi iniţiali le-au fost adăugaţi alţi patruzeci şi opt de metri 
pătraţi de chihlimbar, majoritatea purtând blazonul Romanovilor 
şi decoraţiuni minuţioase, completare necesară, întrucât pereţii 
înalţi de nouă metri din Palatul Ecaterina depăşeau înălţimea 
camerei de chihlimbar originare. Însuşi împăratul Prusiei a 
contribuit la construirea noii camere, trimițând încă un panou, cu 
un basorelief înfăţişând vulturul bicefal, simbol al țarilor ruşi. În 
final, au fost prelucraţi artistic optzeci şi şase de metri pătraţi de 
chihlimbar, pereţii fiind decoraţi cu figurine ciudate, ghirlande de 
flori, lalele, trandafiri, scoici, monograme şi ornamentaţii care 
imitau stâncile, toate în nuanţe strălucitoare de maro, galben, 
roşu şi portocaliu. Rastrelli a înrămat fiecare panou în câte un 
cartuş de lambriu, în stil Ludovic al XV-lea, separându-le pe 
verticală prin perechi de pilaştri subţiri împodobiţi cu candelabre 
din bronz, întregul ansamblu fiind aurit pentru a se armoniza cu 
chihlimbarul. 

Patru dintre panouri aveau în centru câte un superb mozaic 
florentin din jasp şlefuit şi agate, încadrat în bronz aurit. Au fost 
adăugate şi un plafon, precum şi un parchet cu un motiv 
complicat, din stejar, arțar, lemn de santal, lemn de trandafir, 
nuc şi mahon, la fel de minunat ca şi pereţii din jur. Cinci meşteri 
din Königsberg au trudit până în 1770, când s-a considerat că 
această cameră e, în sfârşit, gata. Împărăteasa Elisabeta a fost 
atât de încântată, încât folosea frecvent încăperea pentru a-i 
impresiona pe ambasadorii străini. Camera mai servea şi drept 
kunstkammer, o sală plină de curiozităţi, pentru ea şi pentru 
viitorii țari, locul unde puteau fi expuse comorile regale. In anul 
1765, şaptezeci de obiecte din chihlimbar - scrinuri, sfeşnice, 
tabachere, farfurioare, cuțite, furculiţe, crucifixuri şi obiecte de 
cult împodobeau camera. În 1780, a fost adusă o masă de colţ 
încrustată cu chihlimbar. Ultima piesă decorativă a fost adusă în 
anul 1913, o coroană de chihlimbar pusă pe o pernă, piesă 
achiziționată de ţarul Nicolae al II-lea. 

De necrezut, dar camera a rămas intactă vreme de o sută 
şaptezeci de ani, inclusiv în timpul revoluţiei bolşevice. A fost 
restaurată în anii 1760, 1810, 1830, 1870, 1918, 1935 şi 1938. 
Urma să se facă şi o restaurare mai complexă, în anii 1940, dar 
pe data de 22 iunie 1941, trupele germane au invadat Uniunea 
Sovietică. Până în ziua de 14 iulie, armata hitleristă ocupase 
Belarusul, cea mai mare parte din Letonia, Lituania şi Ucraina, 
ajungând la râul Riga, la mai puţin de o sută şaizeci de kilometri 


75 


de Leningrad. La 17 septembrie, trupele naziste au ocupat 
Ţarskoe Selo şi palatele dinăuntrul şi din împrejurimile localităţii, 
inclusiv Palatul Ecaterina, care, sub comunişti, devenise muzeu 
de stat. 

În zilele premergătoare capturării lui, oficialii muzeului au 
expediat în grabă toate obiectele mici din Camera de Chihlimbar 
în estul Rusiei, însă panourile au fost imposibil de urnit din loc. În 
efortul de a le ascunde, s-a lipit peste ele un strat de tapet, dar 
camuflarea lor nu a păcălit pe nimeni, astfel că Hitler i-a ordonat 
lui Erich Koch, conducătorul nazist al Prusiei de Est, să trimită 
Camera de Chihlimbar înapoi la Königsberg, pentru că, în mintea 
lui Hitler, acolo îi era locul. Şase oameni au muncit timp de 
treizeci şi şase de ore pentru a demonta panourile, după care 
douăzeci de tone de chihlimbar au fost ambalate cu grijă în lăzi şi 
trimise în Germania, cu convoaie de camioane şi de trenuri, 
pentru a fi reasamblate în castelul din Königsberg, alături de o 
uriaşă colecţie de artă prusacă. În anul 1942, o ştire difuzată în 
Germania numea respectivul eveniment „o reîntoarcere în 
adevăratul său cămin, adevăratul şi singurul loc de origine al 
chihlimbarului”. Au fost tipărite cărţi poştale ilustrate înfăţişând 
tezaurul înapoiat, iar expunerea sa a devenit cel mai popular 
dintre spectacolele muzeale naziste. 

Aliaţii au bombardat pentru prima oară Konigsbergul în luna 
august 1944. Unii dintre pilaştri şi câteva dintre panourile mai 
mici au fost distruse. Ce s-a întâmplat după aceea este foarte 
neclar. La un moment dat, în perioada dintre lunile ianuarie şi 
aprilie 1945, Koch a ordonat ca panourile să fie ambalate în lăzi 
şi ascunse în pivniţa restaurantului Blutgericht. Ultimul document 
german care menţionează Camera de Chihlimbar datează din 12 
ianuarie 1945 şi precizează că panourile au fost ambalate pentru 
a fi transportate în Saxonia. Alfred Rohde, custodele camerei, a 
supravegheat încărcarea lăzilor într-un convoi de camioane. 
Lăzile acelea au fost văzute pentru ultima oară pe data de 6 
aprilie 1945, când camioanele au părăsit Konigsbergul. 

Boria puse articolul deoparte. 

De fiecare dată când îl citea, se întorcea cu gândul la fraza de 
început. „A dispărut brusc, aşa cum se întâmplă cu toate 
lucrurile rare.” Cât era de adevărat! 

După câteva clipe, începu să răsfoiască dosarul pe care îl 
ţinea în poală. Acesta conţinea copii ale altor articole pe care le 
adunase de-a lungul anilor. Îşi trecu privirea peste unele dintre 


76 


ele şi începu să-şi amintească tot mai multe detalii. Era bine să-ţi 
aduci aminte. 

Până la un punct. 

Se ridică de pe şezlong şi ieşi din curtea interioară, ca să 
închidă robinetul. Stropise bine grădina, care acum strălucea. Nu 
o udase până atunci, sperând că avea să plouă, dar primăvara se 
dovedea a fi destul de secetoasă. Din curtea interioară, Lucy îi 
urmărea, cu ochii săi de felină, fiecare mişcare. Bătrânul ştia că 
pisicii nu-i plăcea iarba, mai ales cea udă şi că era foarte grijulie 
cu blana ei, mai ales de când se obişnuise cu viaţa din interior. 

— Hai înăuntru, pisi, o chemă el, strângându-şi hârtiile. 

Lucy îl urmă în bucătărie. El aruncă foile pe masă, lângă cina 
deja pregătită: teriyaki! învelit într-o felie de bacon. Tocmai se 
pregătea să pună nişte porumb la fiert, când auzi soneria. 

leşi din bucătărie şi se îndreptă spre uşa de la intrare. Lucy se 
luă după el. Se uită pe vizetă şi văzu un bărbat îmbrăcat într-un 
costum de culoare închisă, cu cămaşă albă şi cravată în dungi. 
Poate că era iarăşi vreun martor al lui lehova sau vreun mormon. 
Apăreau deseori pe la ora aceea, iar lui îi făcea plăcere să stea 
de vorbă cu ei. 

Deschise uşa. 

— Karl Bates? Cunoscut cândva sub numele de Karol Boria? 

Intrebarea îl luă pe nepregătite, dar ochii săi trădară 
răspunsul. 

— Afirmativ. 

— Eu sunt Christian Knoll, se prezentă bărbatul. 

Un uşor accent german, care îi displăcu imediat. O carte de 
vizită, pe care numele era scris cu litere negre, în relief, sub care 
se menţiona RECUPERATOR DE ANTICHITAŢI PIERDUTE, îi fu 
întinsă, dar nu şi oferită. Adresa şi numărul de telefon erau din 
Munchen, Germania. Işi studie musafirul. Avea în jur de patruzeci 
şi cinci de ani, umerii laţi, părul blond, ondulat, tenul uşor 
bronzat şi ochii cenușii, care îi dominau chipul glacial - un chip 
care atrăgea imediat atenţia. 

— Ce vreţi de la mine, domnule Knoll? 

— Se poate? 

Musafirul îşi exprimă vădit dorinţa de a intra, în timp ce punea 
cartea de vizită înapoi în buzunar. 

— Depinde. 

— Vreau să discutăm despre Camera de Chihlimbar. 


1 Peşte marinat în sos de soia şi fript pe grătar n.tr. 


Se gândi să protesteze, dar apoi renunţă. De fapt, aştepta de 
ani de zile o vizită. Knoll îl urmă în salonaş. Se aşezară. Lucy îl 
studie de la distanţă, apoi sări pe un scaun. 

— Lucraţi pentru ruşi? întrebă Boria. 

Knoll clătină din cap. 

— AŞ putea minţi şi spune că da, dar nu vreau. Sunt angajatul 
unui colecţionar particular care caută Camera de Chihlimbar. Am 
găsit recent numele şi adresa dumneavoastră în nişte procese- 
verbale sovietice. Se pare că a fost o vreme când căutaţi şi 
dumneavoastră acelaşi lucru. 

Boria încuviinţă. 

— Cu mult timp în urmă. 

Knoll băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase de acolo trei foi 
de hârtie împăturite. 

— Am găsit aceste documente în dosarele sovietice. Se referă 
la dumneavoastră ca la un anume Yxo. 

Boria se uită la hârtii. Trecuseră zeci de ani de când nu mai 
citise caractere slave. 

— Era numele meu la Mauthausen. 

— Aţi fost prizonier? 

— Luni de zile. Îşi suflecă mâneca dreaptă şi îi arătă lui Knoll 
tatuajul. 10 901. Încerc să-l şterg, dar nu pot. Treabă nemţească. 

Knoll arătă spre hârtii. 

— Ce ştiţi despre Danya Ceapaev? 

— Danya a fost partenerul meu. În aceeaşi echipă până eu să 
plec, răspunse Boria. 

— Cum aţi ajuns să lucraţi pentru Comisie? 

Boria îşi privi musafirul, întrebându-se dacă să-i răspundă sau 
nu. De zeci de ani nu mai vorbise cu nimeni despre asta. Doar 
Maya ştiuse totul, dar informaţiile muriseră odată cu ea, în urmă 
cu douăzeci şi cinci de ani. Rachel ştia şi ea destule, ca să 
înţeleagă şi să nu uite niciodată. Era bine să discute despre asta? 
În fond, de ce nu? Era un om bătrân şi zilele îi erau numărate. 
Aşa că ce mai conta? 

— După lagărul morţii, eu m-am întors în Belarus, dar ţara 
mea nu mai exista. Nemţii au fost ca lăcustele. Familia mea 
murise. Comisia părea un loc bun să ajuţi la reconstrucţie. 

— Eu am studiat îndeaproape rapoartele acestei comisii. 
Interesantă organizaţie! Naziştii şi-au împărţit prada, e drept, dar 
sovieticii i-au întrecut. Soldaţii păreau să se mulţumească foarte 
bine şi cu obiecte ceva mai lumeşti, să zicem o bicicletă sau un 


78 


ceas. În schimb, ofiţerii au trimis înapoi acasă vagoane şi 
avioane încărcate cu obiecte de artă, porţelanuri şi bijuterii. 
După câte se pare, Comisia a fost cea mai rapace dintre toţi 
hoţii. Cred că au furat milioane de obiecte. 

Boria clătină din cap, contrazicându-l. 

— Nu a fost chiar un furt. Germanii au distrus pământ, case, 
fabrici, oraşe. Au ucis milioane de oameni. Aşa că sovieticii se 
gândeau la o despăgubire. 

— Şi acum? 

Knoll îi simţi ezitarea. 

— Recunosc. Sa jefuit. Comuniştii mai mult decât naziştii. 
Uimitor cum timpul îţi deschide ochii. 

Knoll părea mulţumit de răspuns. 

— Nu credeţi că această Comisie a devenit cu timpul un 
paravan pentru cu totul alte activităţi? Stalin s-a folosit de ea 
pentru a trimite milioane de oameni în gulaguri. 

— De aceea am şi plecat. 

— Ceapaev mai trăieşte? 

Întrebarea îl luă prin surprindere. Era limpede că fusese pusă 
pentru a primi un răspuns la fel de rapid. Îl venea să râdă. Dat 
naibii, Knoll ăsta. 

— N-am idee. N-am văzut pe Danya de când am plecat. Acu’ 
câţiva ani, a venit KGB-ul. Un cecen împuţit. l-am zis eu câteva 
vorbe. 

— A fost un act de curaj din partea dumneavoastră, domnule 
Bates. Cu KGB-ul nu e de glumit. 

— Viaţa mă face curajos. Ce puteau să facă? Să omoare un om 
bătrân? S-au dus zilele acelea, Herr Knoll. 

Trecerea bruscă de la domnule la Herr fusese intenţionată, 
însă, din nou, Knoll nu reacţiona. Dar schimbă subiectul. 

— Am stat de vorbă cu mulţi dintre foştii membri ai Comisiei. 
Teleghin, Zernov, Voloşin. Dar pe Ceapaev nu l-am găsit. Până 
lunea trecută n-am ştiut nimic nici despre dumneavoastră. 

— Ceilalţi nu au pomenit de mine? 

— Dacă ar fi făcut-o, aş fi venit mai de mult la dumneavoastră. 
Afirmația nu-l surprinse pe Boria. Asemenea lui şi ceilalţi 
învăţaseră că tăcerea e de aur. 

— Cunosc istoria Comisiei, spuse Knoll. A angajat oameni care 
să scotocească Germania şi Europa de Est, în căutare de opere 
de artă. La concurenţă cu armata pentru dobândirea dreptului de 
a jefui. Dar rezultatele au fost peste aşteptări. Au găsit aurul 


79 


Troiei, Altarul din Pergam, Madona Sixtină a lui Rafael şi cred că 
şi întreaga colecţie a muzeului din Dresda. 

— Da, multe, multe obiecte, încuviinţă bătrânul. 

— Din câte am înţeles eu, unele dintre ele văd abia acum 
lumina zilei. Majoritatea au fost ascunse în castele sau ţinute sub 
cheie vreme de zeci de ani. 

— Am citit şi eu despre asta. Glasnost... ştiţi... Brusc, se hotărî 
să pună punctul pei. 

— Dumneavoastră credeţi că eu ştiu unde se află Camera de 
Chihlimbar? 

— Nu, altfel aţi fi găsit-o până acum. 

— Poate este mai bine să mă ţin deoparte. Knoll clătină din 
cap. 

— Cineva cu trecutul dumneavoastră, un iubitor de arte 
frumoase, nu ar vrea în nici un caz ca o asemenea capodoperă 
să fie distrusă de timp şi de intemperii. 

— Chihlimbarul durează o veşnicie. 

— Nu şi cel sculptat. Masticurile din secolul al XVIII-lea nu au 
rezistat atât de mult. 

— Aveţi dreptate. Panourile acelea, dacă ar fi găsite astăzi, ar 
arăta ca piesele unui puzzle. 

— Patronul meu doreşte să subvenţioneze reconstituirea 
acestui puzzle. 

— Cine este patronul? 

Knoll zâmbi. 

— Nu vă pot spune. Persoana preferă anonimatul. După cum 
prea bine ştiţi, în lumea colecționarilor există o mulţime de 
trădători. 

— Dar şi miza este uriaşă. Camera de Chihlimbar n-a mai fost 
văzută de peste cincizeci de ani. 

— Imaginaţi-vă, Herr Bates... mă scuzaţi, domnule Bates... 

— Boria. 

— Perfect. Domnule Boria. Imaginați-vă camera aşa cum arăta 
ea în zilele sale de glorie. Ce minunăţie! Pe când acum, nu există 
decât o serie de fotografii color şi câteva alb-negru, care nu-i pot 
egala nici pe departe frumuseţea. 

— Am văzut şi eu acele fotografii. Am văzut şi camera, înainte 
de război. Cu adevărat superbă. Nici o fotografie n-o să-i poată 
reda adevărata frumuseţe. Păcat că s-a pierdut pentru 
totdeauna. 

— Patronul meu refuză să creadă acest lucru. 


80 


— Mărturiile atestă că panourile au fost distruse atunci când 
KSnigsbergul a fost bombardat, în 1944. Unii cred că zac undeva, 
pe fundul Mării Baltice. Eu personal am cercetat cazul vasului 
Wilhelm Gustloff. Nouă mii cinci sute de oameni morţi când 
sovieticii au scufundat vasul. Unii spun că panourile au fost duse 
cu camioanele de la Königsberg la Danzig şi apoi la Hamburg. 

Knoll se foi pe scaun. 

— Şi eu am studiat cazul vasului Gustloff. Mărturiile sunt, în 
cel mai bun caz, contradictorii. Ca să fiu sincer, povestea cea mai 
credibilă pe care am auzit-o este aceea că naziştii au luat 
panourile din Königsberg şi le-au dus, împreună cu muniţiile, într- 
o mină de lângă Göttingen. Englezii, care au ocupat zona 
respectivă în 1945, au aruncat mina în aer. Dar, la fel ca şi în 
celelalte versiuni, există şi unele ambiguităţi. Unii jură chiar că 
americanii le-au găsit şi le-au dus dincolo de Atlantic. 

— Şi eu am auzit asta. Dar am mai auzit şi că sovieticii au 
găsit panourile şi le-au depozitat într-un loc pe care nu-l 
cunoaşte nimeni dintre cei aflaţi acum la putere. Ţinând cont de 
volumul total al prăzii de război, acest lucru este cât se poate de 
posibil. Dar date fiind valoarea ei şi dorinţa ca această comoară 
să fie înapoiată, mi se pare puţin probabil. 

Vizitatorul său părea să cunoască bine subiectul. El recitise 
mai de mult toate acele teorii. Îi observă chipul tăiat parcă în 
stâncă. În schimb, ochii nu trădau nimic din ceea ce gândea 
germanul. Boria îşi aminti că şi el, la rândul său, învățase cândva 
să ridice astfel de bariere, fără ca interlocutorul său să observe 
acest lucru. 

— Nu vă este teamă de blestem? 

— Am auzit câte ceva. Dar aceste lucruri sunt pentru 
necunoscători sau pentru cei care aleargă după senzaţional. 

— Cât de nepoliticos sunt, spuse brusc bătrânul. Doriţi ceva de 
băut? 

— Da, aş bea ceva. 

— Mă întorc imediat. Lucy vă va ţine companie, adăugă el, 
arătând spre pisica ghemuită pe canapea. 

Se îndreptă spre bucătărie şi îi aruncă oaspetelui său o ultimă 
privire înainte de a împinge uşile batante. Umplu două pahare cu 
gheaţă şi deasupra turnă ceai. Apoi puse fileul marinat în 
frigider. li trecuse foamea, acum că gândurile îl măcinau ca pe 
vremuri. Se uită la teancul de hârtii de pe masă. 

— Domnule Boria, îl strigă Knoll. 


81 


Vocea era însoţită de paşi. Poate că era mai bine să nu vadă 
articolele. Deschise repede congelatorul şi vâri dosarul în 
sertarul de sus, lângă cuburile de gheaţă. Tocmai închidea uşa, 
când Knoll intră în bucătărie. 

— Da, domnule Knoll? 

— Pot să mă duc la baie? 

— Sigur, este pe hol, chiar lângă salonaş. 

— Mulţumesc. 

Preţ de o clipă, îi trecu prin minte că, de fapt, Knoll nu avea 
nevoie să meargă la baie. Mai degrabă trebuia să schimbe banda 
vreunui minicasetofon sau să profite de acest pretext pentru a 
arunca o privire în jur. Era un truc pe care îl folosise şi el, de 
nenumărate ori, pe vremuri. 

Germanul începuse să-l agaseze, aşa că hotări să se distreze 
puţin pe socoteala lui. Luă din dulăpiorul de lângă chiuvetă 
laxativul pe care intestinele sale îmbătrânite îl obligau să-l ia de 
două ori pe săptămână, presără câteva granule fără gust într- 
unul din paharele cu ceai, apoi le amestecă înăuntru. Acum, 
ticălosul chiar că o să aibă nevoie să se ducă la baie. 

— Excelent, spuse Knoll. O adevărată băutură americană. Ceai 
cu gheaţă. 

— Noi suntem mândri de asta. 

— Noi? Vă consideraţi american? 

— Sunt aici de mulţi ani. Este casa mea acum. 

— Dar Belarusul nu şi-a recăpătat independenţa? 

— Conducătorii de acolo nu-s mai buni decât sovieticii. Au 
revocat Constituţia. Nişte dictatori. 

— Nu oamenii au fost cei care l-au investit pe preşedintele 
Belarusului cu acest drept? 

— Belarusul e mai mult o provincie rusească, nu cu adevărat 
independentă. Sclavia este abolită în sute de ani. 

— Am impresia că nu vă plac nici germanii, nici comuniştii. 
Discuţia îl agasa, amintindu-i cât de mult îi ura pe germani. 

— Şaisprezece luni în lagărul morţii îţi pot schimba 
sentimentele. Knoll îşi termină ceaiul. Cuburile de gheaţă 
zornăiră în clipa în care puse paharul pe măsuţă. 

— Germanii şi comuniştii au prădat Belarusul şi Rusia. Naziştii 
au folosit Palatul Ecaterina drept cazarmă, apoi pentru exerciţii 
de tragere la ţintă. Eu l-am vizitat după război. A rămas foarte 
puţin din frumuseţea regală. N-au încercat germanii să distrugă 
cultura rusă? Au bombardat palatele şi le-au transformat în 


82 


mormane de moloz, ca să ne dea o lecţie. 

— Eu nu sunt nazist, domnule Boria, aşa că nu vă pot 
răspunde la întrebare. 

Urmă un moment de tăcere apăsătoare. Knoll vorbi primul: 

— Ce-ar fi să nu ne mai certăm? Până la urmă aţi găsit 
Camera de Chihlimbar? 

— V-am mai spus, camera este pierdută pentru totdeauna. 

— lar eu de ce nu vă cred? 

Boria ridică din umeri. . 

— Sunt un om bătrân. In curând o să mor. N-am de ce să mint. 

— Mă cam îndoiesc de ultima dumneavoastră afirmaţie, 
domnule Boria. 

Bătrânul îl fixă cu privirea. 

— Vă spun o poveste... poate vă ajută. Cu câteva luni înainte 
să cadă Mauthausenul, Göring a venit în lagăr. M-a obligat să 
ajut la torturarea a patru germani. A pus să fie dezbrăcaţi la piele 
şi legaţi de stâlpi, afară, în ger. Noi am turnat apă peste ei până 
când au murit. 

— De ce a făcut asta? 

— Göring dorea Bernstein-zimmer. Cei patru făceau parte 
dintre cei care evacuaseră panourile de chihlimbar din 
Königsberg înainte de invazia rusă. Göring voia Camera de 
Chihlimbar, dar Hitler a pus primul mâna pe ea. 

— A dat vreunul dintre soldaţi vreo informaţie? 

— Nimic. Doar strigat Mein Fuhrer până murit îngheţaţi. Încă le 
mai văd, în vis, chipurile îngheţate. Lucru ciudat, Herr Knoll, într- 
un fel, eu îi datorez viaţa unui german. 

— Cum aşa? 

— Dacă unul dintre cei patru vorbea, Göring m-ar fi legat pe 
mine de stâlp şi m-ar fi ucis în acelaşi fel. Nu voia să-şi mai 
amintească. Voia ca ticălosul să plece din casa lui înainte ca 
laxativul să-şi facă efectul. Îi urăsc pe germani, Herr Knoll. Îi 
urăsc şi pe comunişti. N-am spus nimic KGB-ului. Nu vă spun nici 
dumneavoastră nimic. Acum plecaţi. 

Knoll păru să-şi dea seama că nu avea nici un rost să-l mai 
întrebe ceva, aşa că se ridică. 

— Foarte bine, domnule Boria. Să nu se spună că v-am presat. 
Vă urez noapte bună. 

Se îndreptară spre vestibul şi bătrânul deschise uşa. Knoll ieşi, 
apoi se întoarse şi îi întinse mâna. Un gest obişnuit, făcut mai 
mult din politeţe, decât din obligaţie. 


83 


— Mi-a făcut plăcere, domnule Boria. 

Bătrânul îşi aminti de soldatul german Mathias, care stătea 
dezbrăcat în ger şi de felul în care îi răspunsese lui Göring. 
Scuipă în palma întinsă. 

Knoll nu spuse nimic şi nici nu se mişcă preţ de câteva 
secunde. Apoi, calm, îşi scoase batista din buzunarul de la 
pantaloni şi şterse scuipatul, în timp ce uşa i se trântea în nas. 


84 


14. 


Ora 21.30. 


Boria se mai uită o dată peste articolul din revista 
International Art Review şi găsi pasajul pe care şi-l amintea: 

... Alfred Rohde, omul care a supravegheat evacuarea Camerei 
de Chihlimbar din Königsberg, a fost arestat imediat după război 
şi interogat de autoritățile sovietice. Aşa-zisa (Comisie 
Extraordinară de Stat pentru Daunele Provocate de Ocupanţii 
Germani  Fascişti căuta Camera de Chihlimbar şi dorea 
răspunsuri. Dar Rohde şi soţia sa au fost găsiţi morţi chiar în 
dimineaţa în care urma să fie interogaţi. Dizenteria a fost cauza 
oficială, plauzibilă, din moment ce la vremea respectivă bântuia 
o epidemie provocată de apa infestată, dar au existat multe 
speculaţii conform cărora ar fi fost ucişi pentru a nu se afla locul 
unde era ascunsă Camera de Chihlimbar. 

In aceeaşi zi, doctorul Paul Erdmann, medicul care a semnat 
certificatele de deces ale soţilor Rohde, a dispărut. 

Erich Koch, reprezentantul personal al lui Hitler în Prusia, a 
fost în cele din urmă arestat şi judecat de polonezi pentru crime 
de război. In anul 1946, Koch a fost condamnat la moarte, dar 
execuţia a fost mereu amânată, la cererea autorităţilor sovietice. 
Mulţi credeau că Erich Koch era singurul om în viaţă care ştia 
unde se aflau lăzile ce părăsiseră K5nigsbergul în 1945. În mod 
paradoxal, amânarea execuției lui Koch depindea de 
nedivulgarea acelui loc, fiindcă nu existau motive să se creadă 
că sovieticii, odată ce ar fi pus din nou mâna pe Camera de 
Chihlimbar, ar fi intervenit în favoarea lui. 

In 1965, avocaţii lui Koch au obţinut din partea sovieticilor 
asigurarea că, după dezvăluirea informaţiei, viaţa acestuia avea 
să fie cruţată. Koch mărturisise apoi că lăzile au fost zidite într-un 
buncăr de la periferia Konigsbergului, dar a declarat că nu îşi 
putea aminti locul exact, din cauza construirii atâtor clădiri noi 
după război. Koch a murit fără să dezvăluie unde se aflau 
panourile. 

In anii ce au urmat, trei jurnalişti vest-germani au murit, în 
mod cu totul misterios, în timp ce căutau Camera de Chihlimbar. 
Unul dintre ei a căzut în puţul unei mine dezafectate din Austria, 


85 


loc unde se zvonea că naziştii ar fi ascuns o parte din prada de 
război. Ceilalţi doi şi-au găsit sfârşitul în accidente de maşină, în 
care şoferii vinovaţi au fugit de la locul faptei. De asemenea, s-a 
spus că George Stein, un cercetător german care a făcut, vreme 
îndelungată, investigaţii cu privire la Camera de Chihlimbar, s-ar 
fi sinucis. Toate aceste evenimente au dat naştere la speculaţii 
referitoare la un blestem legat de Camera de Chihlimbar, ceea ce 
a făcut căutarea acestei comori cu atât mai palpitantă. 

Boria se afla la etaj, în fosta cameră a lui Rachel, acum 
transformată în birou, unde îşi ţinea cărţile şi hârtiile. Se aflau 
acolo un pupitru vechi, un dulap din stejar masiv şi un scaun din 
nuiele, în care îi plăcea să şadă şi să citească. Cele patru corpuri 
de bibliotecă din lemn de nuc conţineau romane, tratate de 
istorie şi literatură clasică. 

Urcase acolo imediat după cină, continuând să se gândească 
la Christian Knoll şi mai scoase câteva articole dintr-un dulap. 
Toate erau scurte, prost scrise şi nu conţineau informaţii reale. 
Celelalte articole se aflau încă în congelator. Trebuia să le ia de 
acolo, dar nu se simţea în stare să coboare şi să urce apoi din 
nou scările. 

In general, informaţiile despre Camera de Chihlimbar, apărute 
în ziare şi reviste, erau contradictorii. Se spunea că panourile 
dispăruseră ba în ianuarie, ba în aprilie 1945. Fuseseră 
transportate în camioane, cu trenul sau pe mare? Câţi autori, 
atâtea versiuni. Intr-un articol se spunea că sovieticii au torpilat 
vasul Wilhelm Gustloff, scufundându-l, cu panouri cu tot, în 
adâncurile Mării Baltice. In altul, se susţinea că vasul ar fi fost 
bombardat din aer. Se dădea ca sigur numărul de şaptezeci şi 
două de lăzi care ar fi părăsit Konigsbergul, dar şi douăzeci şi 
şase, ba chiar şi optsprezece. In unele articole se spunea că 
panourile arseseră în Königsberg în timpul bombardamentelor, 
altele susțineau că fuseseră trimise, în cea mai mare taină, 
dincolo de Atlantic, în America. Era greu să alegi ceva util din 
toate acestea, mai ales că în nici un articol nu era menţionată 
sursa informaţiei. Poate că fusese obţinută la mâna a doua, a 
treia sau şi mai rău, putea fi o simplă speculație. 

Una singură, o publicaţie obscură, /storicu/ militar, relata 
povestea unui tren care părăsise Rusia, aflată sub ocupaţie, în 
jurul datei de 1 mai 1945 şi care se presupune că transporta 
lăzile cu panourile Camerei de Chihlimbar. Existau martori care 
susțineau că lăzile fuseseră descărcate în orăşelul cehoslovac 


86 


Tynec-nad-Sazavou. De acolo, se presupune că ar fi fost 
transportate cu camioanele în sud şi depozitate într-un buncăr 
care adăpostea Cartierul General al mareşalului von Schörner, 
comandantul puternicei armate germane, formate dintr-un milion 
de oameni, aflate pe atunci încă în Cehoslovacia. Însă articolul 
mai menţiona că sovieticii excavaseră buncărul în 1989, dar nu 
găsiseră nimic. 

„Aproape de adevăr, îşi spuse el. Foarte aproape.” 

Cu şapte ani în urmă, când citise pentru prima oară articolul, 
se întrebase care fusese sursa acelei informaţii şi chiar încercase 
să ia legătura cu autorul, însă fără succes. Acum, un tip pe nume 
Wayland McKoy răscolea Munţii Harz, lângă Stod, în Germania. 
Oare era pe drumul cel bun? Singurul lucru clar era că mulţi 
oameni muriseră în timp ce căutau Camera de Chihlimbar. Ceea 
ce se întâmplase cu Alfred Rohde şi cu Erich Koch era istorie 
atestată de documente. La fel şi celelalte decese şi dispariţii. Să 
fi fost o simplă coincidenţă? Posibil. El însă nu era convins, mai 
ales după cele întâmplate cu nouă ani în urmă. Cum ar fi putut 
să uite? Amintirile îl copleşeau ori de câte ori îl vedea pe Paul 
Cutler. Şi se întrebase, nu o dată, dacă pe lista pierderilor de 
vieţi omeneşti nu trebuiau trecute încă două nume. 

Din hol se auzi un scârţâit. 

Destul de neobişnuit. 

Ridică privirile, aşteptându-se ca în cameră să intre Lucy, dar 
pisica nu se vedea nicăieri. Puse articolul deoparte şi se ridică de 
pe scaun. leşi pe palier şi se uită în jos, peste balustrada de 
stejar, în holul de la parter. Becurile mici ce încadrau uşa de la 
intrarea principală erau stinse, întreg parterul fiind luminat 
numai de o veioză. La etaj era, de asemenea, întuneric, cu 
excepţia luminii ce venea de la lampadarul din birou. Chiar în 
faţă, uşa dormitorului său era deschisă, iar în cameră era 
întuneric şi linişte. 

— Lucy? Lucy? 

Pisica nu-i răspunse. Ascultă încordat. Nici un zgomot. Totul în 
jur părea liniştit. Dădu să se întoarcă în birou. Brusc, cineva se 
năpusti asupra lui, ieşind din dormitor. Inainte să se poată 
întoarce, simţi un braţ puternic încolăcindu-i-se în jurul gâtului şi 
trântindu-l la pământ. Mâinile agresorului miroseau a latex. Era 
clar că purta mănuşi. 

— Können wir reden mehr, Yxo. Era vocea musafirului său, 
Christian Knoll. Înţelese cuvintele cu uşurinţă. „Să mai stăm de 


87 


vorbă, Urechi.” 

Knoll îl strânse atât de tare de gât, încât simţi că se sufocă. 

— Rus împuţit, să-mi scuipi tu mie în palmă! Cine dracu’ te 
crezi? Află că am ucis şi pentru mai puţin de-atât. Bătrânul nu 
scoase un sunet, experienţa de o viaţă îndemnându-l să tacă. 
Dacă nu-mi spui ce vreau să aflu, să ştii că te omor. 

Işi aminti că aceleaşi vorbe le auzise şi cu cincizeci şi doi de 
ani în urmă, rostite de Göring, care îi informa pe soldaţii 
dezbrăcaţi care avea să le fie soarta chiar înainte de a ordona să 
fie stropiţi cu apă. Ce spusese Mathias, soldatul german? 

„Este o onoare să-l sfidezi pe cel care te-a capturat.” 

Da, aşa era. 

— Nu-i aşa că ştii unde se află Ceapaev? 

Incercă să nege, clătinând din cap. Knoll îl strânse şi mai tare 
de gât. 

— Nu-i aşa că ştii unde se află Bernstein-zimmer? 

Simţea că moare. Knoll slăbi strânsoarea. Aerul inundă 
plămânii bătrânului. 

— Cu mine nu e bine să te joci. Am făcut un drum lung pentru 
informaţia asta. 

— Nu spun nimic. 

— Eşti sigur? Mai devreme ziceai că nu mai ai mult de trăit. 
Acum timpul ăsta s-a scurtat mai mult decât îţi închipui. Nu-ţi 
pasă de fiica ta, de nepoți? N-ai vrea să mai petreci vreo câţiva 
ani alături de ei? 

Sigur că voia, dar nu într-atât încât să se lase intimidat de un 
german. 

— Du-te dracului, Herr Knoll. 

Corpul său firav fu împins în jos pe scări. Încercă să ţipe, dar 
înainte de a apuca să tragă aer în piept, se prăbuşi cu capul în 
jos, rostogolindu-se peste treptele de stejar, fără să se poată 
opri, cu braţele şi picioarele desfăcute. Simţi ceva pârâind şi în 
clipa următoare o durere îi săgeta şira spinării. Era aproape 
inconştient. In sfârşit, se opri, cu spatele lipit de podeaua tare, 
de gresie, durerea cumplită radiindu-i în partea superioară a 
corpului. Picioarele îi amorţiseră. Tavanul se învârtea deasupra 
lui. Îl auzi pe Knoll coborând scările, apoi îl văzu aplecându-se şi 
smucindu-l în sus, de păr. Ce ironie a sorții! Îl datora viaţa unui 
german, iar acum tot un german avea să i-o ia. 

— Zece milioane de euro e una. Dar pe mine n-o să mă scuipe 
niciodată o javră de rus. 


88 


Boria încercă să adune salivă ca să-l mai scuipe o dată, însă 
gura îi era uscată şi maxilarul încleştat. 
Knoll îşi încolăci braţul în jurul gâtului său. 


89 


15. 


Suzanne Danzer se uita pe fereastră şi auzi un pârâit atunci 
când Knoll frânse gâtul bătrânului, apoi văzu trupul fără vlagă şi 
capul aplecat într-o poziţie neobişnuită. 

Apoi, Knoll îl împinse pe Boria într-o parte, lovindu-l cu piciorul 
în piept. 

Chiar în dimineaţa aceea luase urma lui Knoll, după ce sosise 
în Atlanta direct de la Praga. Până atunci, mişcările lui fuseseră 
previzibile şi, iniţial, îl localizase, în timp ce Knoll cutreiera prin 
cartier, în misiune de recunoaştere. Orice achizitor cu experienţă 
studiază mai întâi terenul, asigurându-se că pista respectivă nu 
este o capcană. 

lar Knoll era într-adevăr un achizitor competent. 

El stătuse aproape toată ziua în camera de hotel, iar ea îl 
urmărise ceva mai devreme când îl vizitase pentru prima oară pe 
Boria. Dar în loc să se întoarcă la hotel, el aşteptase într-o 
maşină parcată trei străzi mai departe, apoi, după lăsarea 
întunericului, se dusese din nou la casa bătrânului. Il văzuse 
intrând pe uşa din spate, care, se pare, rămăsese descuiată, de 
vreme ce se deschisese de la prima răsucire a mânerului. 

Era limpede că bătrânul nu fusese cooperant. Temperamentul 
lui Knoll era deja legendar. Îl azvârlise în jos pe scări aşa cum 
arunci o hârtie în coşul de gunoi, apoi îi frânsese gâtul cu vădită 
plăcere. Suzanne respecta abilităţile adversarului ei, ştia de 
stiletul pe care acesta îl purta prins sub mânecă şi de 
extraordinara precizie cu care îl putea mânui. 

Dar şi ea avea propriile talente. 

Knoll stătea în picioare şi privea în jur. 

Poziţia avantajoasă îi oferea Suzannei o imagine clară. 
Treningul negru şi şapca neagră pe care o purta peste părul 
blond o ajutau să se confunde cu întunericul nopţii. Camera a 
cărei fereastră se deschidea înăuntru, un mic living, nu era 
luminată. 

Oare o simţise? 

Se ghemui sub pervaz, printre boschetele înalte de ilice care 
împrejmuiau casa, atentă la frunzele ascuţite care o înţepau. Era 
o noapte caldă. Stropi de sudoare îi cădeau pe frunte, la 
marginea de elastic a şepcii. Ridică încet privirea şi îl văzu pe 


90 


Knoll dispărând în sus, pe scări. Şase minute mai târziu cobori, 
cu mâinile goale, cu haina şi cravata în ordine. Il urmări cum se 
apleacă să controleze pulsul lui Boria şi cum se îndreaptă spre 
partea din spate a casei. După câteva clipe, auzi uşa 
deschizându-se şi apoi închizându-se la loc. 

Mai aşteptă zece minute, după care se strecură spre partea 
din spate a casei. Purtând mănuşi, răsuci mânerul uşii şi intră. In 
aer plutea un miros de antiseptic şi de om bătrân. Străbătu 
bucătăria şi se îndreptă spre holul de la intrarea principală. 

În sufragerie, îi tăie calea o pisică. Suzanne se opri, cu inima 
bubuindu-i în piept şi înjură, în gând, animalul. 

Apoi trase adânc aer în piept şi intră în salonaş. 

Decorul nu se schimbase de la ultima sa vizită, cu trei ani în 
urmă. Aceeaşi canapea din păr de cămilă, cu ciucuri 
confecţionaţi manual, pendula de pe perete şi lămpile din fier 
forjat, stil Cambridge. Iniţial, litografiile de pe pereţi o 
derutaseră. Se întrebase dacă vreuna dintre ele era originală, dar 
la o privire mai atentă îşi dăduse seama că toate erau 
reproduceri. Intrase prin efracţie în casă, într-o seară, după 
plecarea lui Boria, dar nu găsise nimic legat de Camera de 
Chihlimbar, cu excepţia unor articole din reviste şi ziare. Nimic 
de valoare. Era clar că dacă Boria ar fi ştiut ceva important cu 
privire la Camera de Chihlimbar, nu şi-ar fi notat acest lucru 
nicăieri şi nici n-ar fi păstrat informaţia în casă. 

Suzanne păşi peste trupul din hol şi urcă scările. Nu-i trebui 
mult timp ca să-şi dea seama că Boria citise recent o serie de 
materiale legate de Camera de Chihlimbar. Câteva articole erau 
împrăştiate pe acelaşi scaun pe care îl văzuse şi cu trei ani în 
urmă. Cobori din nou la parter. _ 

Bătrânul zăcea cu faţa în jos. li căută pulsul. Nu avea. Perfect. 

Knoll o scutise de o treabă. 


91 


16. 


Duminică, 11 mai, ora 8.35. 


Rachel intră cu maşina pe aleea din faţa casei tatălui ei. Cerul 
dimineţii de mai era senin. Uşa garajului era ridicată, însă 
Oldsmobilul era afară, stropii de rouă sclipind pe capota de 
culoare castanie. Acest lucru i se păru ciudat, fiindcă tatăl său, 
când era acasă, ţinea tot timpul maşina în garaj. 

Casa suferise unele modificări faţă de cum şi-o amintea ea din 
copilărie. Cărămidă roşie, căptuşeală albă de scânduri, acoperiş 
din şindrilă neagră. În faţă, magnolii şi arbuşti de lemn-câinesc, 
plantați cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, când se mutaseră 
acolo, acum înalţi şi rămuroşi, ilice şi ienuperi ce împrejmuiau 
faţada şi laturile casei. Obloanele îşi arătau vârsta, iar igrasia 
ataca încet zidul de cărămidă. Şi afară erau multe de făcut, iar 
Rachel îşi propuse să vorbească despre asta cu tatăl său. 

Parcă maşina, iar copiii se repeziră afară, alergând spre 
intrarea din spate. 

Rachel controla maşina tatălui său şi clătină din cap când văzu 
că portiera nu era încuiată. El refuza pur şi simplu să încuie uşile 
de orice fel. Rachel se aplecă să ia de jos Constitution, ziarul de 
dimineaţă aruncat pe alee, apoi dădu colţul casei. In curtea din 
spate, Marla şi Brent o strigau pe Lucy. 

Nici uşa de la bucătărie nu era încuiată. Lumina de deasupra 
chiuvetei era aprinsă. Pe cât de neglijent era în privinţa uşilor, pe 
atât îl obsedau becurile aprinse, fiind de părere că, la nevoie, 
unul singur era de ajuns. Nu se poate să nu-l fi stins aseară 
înainte de a se duce la culcare. 

— Tată? Eşti aici? De câte ori să-ţi spun să nu mai laşi uşa 
descuiată? Copiii o mai strigară o dată pe Lucy, apoi se năpustiră 
în sufragerie, prin uşile batante. 

— Tati? strigă Rachel ceva mai tare. Marla se întoarse în 
bucătărie. 

— Bunicul doarme pe jos. 

— Cum adică? 

— Doarme pe podea, lângă scări. 

Rachel se repezi în hol. Poziţia nefirească a gâtului bătrânului 
îi spuse imediat că tatăl său nu dormea. 


92 


— Bun venit la muzeul de artă! Persoana care îi întâmpina ura 
acelaşi lucru tuturor celor care treceau pragul uşii mari de sticlă. 
Bun venit! Bun venit! Oamenii continuau să intre prin uşa 
rotativă, fiecare în câte o despărţitură. 

Paul aştepta la coadă să-i vină rândul. 

— Bună dimineaţa, domnule Cutler. Nu trebuia să aşteptaţi. 
De ce nu aţi intrat prin faţă? 

— N-ar fi corect din partea mea, domnule Braun. 

— Membrii consiliului de administraţie ar trebui să aibă unele 
privilegii, nu-i aşa? 

Paul zâmbi. 

— Mda... mă rog... Ştiţi cumva dacă mă aşteaptă un reporter? 
Trebuia să ne întâlnim la ora 10. 

— Da. Tipul este în galeria din faţă încă de la deschidere. 

Paul se îndepărtă, paşii răsunându-i pe dalele lucioase ale 
podelei mozaicate. Se gândise că nu putea petrece mai bine o 
dimineaţă de duminică decât la muzeu. Nu se ducea foarte des 
la biserică, dar nu pentru că n-ar fi fost credincios, ci pentru că 
admiraţia faţă de eforturile palpabile ale omului i se părea mai 
plină de satisfacţii decât meditaţia asupra unei entităţi 
atotputernice. Rachel era de aceeaşi părere. Se întreba adesea 
dacă nu cumva atitudinea lor pasivă faţă de biserică îi afecta pe 
Marla şi pe Brent. „Poate că trebuiau duşi mai des la biserică”, 
spusese el odată. Dar Rachel nu fusese de acord. „Lasă-i să 
hotărască singuri la momentul potrivit.” Rachel era o atee 
convinsă. 

Încă un motiv de discuţii în contradictoriu. 

Paul se plimbă prin galeria din faţă, tablourile expuse acolo 
stârnind curiozitatea vizitatorilor în legătură cu ceea ce aveau să 
vadă în restul clădirii. Reporterul, un bărbat foarte slab, dar cu 
trăsături energice, cu o barbă neîngrijită şi cu un aparat de 
fotografiat aruncat pe umărul drept, stătea în faţa unei pânze 
mari, în ulei. 

— Dumneavoastră sunteţi Gale Blazek? 

Tânărul se răsuci şi încuviinţă din cap. 

— Paul Cutler. Îşi strânseră mâinile, iar Paul se apropie de 
tablou. Superb, nu-i aşa? 

— Cred că este ultimul al lui Del Sarto, spuse reporterul. Paul 
încuviinţă. 

— Am avut norocul să convingem un colecţionar particular să 


93 


ni-l împrumute pentru o vreme, împreună cu alte câteva tablouri 
frumoase. Se află la etajul întâi, alături de ceilalţi artişti italieni 
din secolele al XIV-lea - al XVIII-lea. 

— Înainte să plec, mă voi duce neapărat să le văd. Paul se uită 
la ceasul uriaş din perete. Era ora 10.15. 

— Scuzaţi-mi întârzierea. Haideţi să ne plimbăm pe-aici şi, în 
timpul ăsta, puteţi să-mi puneţi întrebări. 

Bărbatul zâmbi şi scoase din geanta de pe umăr un 
reportofon, după care începură să se plimbe prin galerie. 

— Voi intra direct în subiect. De când faceţi parte din consiliul 
de administraţie al muzeului? 

— Exact de nouă ani. 

— Sunteţi colecţionar? 

— Nu chiar. Am câteva tablouri mici, în ulei şi câteva acuarele. 
Nimic deosebit. 

— Mi s-a spus că sunteţi un bun organizator. Conducerea 
vorbeşte despre dumneavoastră în termeni cât se poate de 
elogioşi. 

— Îmi place munca de voluntariat. Pentru mine, locul acesta 
este cu totul deosebit. 

Un grup gălăgios de adolescenţi intră în galerie, venind 
dinspre mezanin. 

— Aveţi studii de arte plastice? 

Paul clătină din cap. 

— Nu chiar. Am absolvit ştiinţele politice la Emory şi am urmat 
câteva cursuri de istoria artelor. Apoi am aflat cu ce se ocupă 
istoricii de artă şi m-am înscris la Drept. 

Omise faptul că nu intrase de prima oară. Dar nu din orgoliu... 
ci pentru că, după treisprezece ani, acest lucru nu mai avea nici 
o importanţă. 

Trecură pe lângă două femei care admirau un tablou 
înfăţişând-o pe Maria Magdalena. 

— Ce vârstă aveţi? îl întrebă reporterul. 

— Patruzeci şi unu. 

— Căsătorit? 

— Divorţat. 

— Ca şi mine. Şi cum vă descurcaţi? 

Paul ridică din umeri. Nu era obligat să discute despre asta 
sau să intre în amănunte. 

— Am depăşit momentul. 

De fapt, divorţul însemna pentru el un apartament cu două 


94 


dormitoare şi cine luate de unul singur sau cu partenerii de 
afaceri, cu excepţia celor două seri pe săptămână când stătea cu 
copiii. Viaţa sa socială se limita la funcţiile pe care le deţinea în 
barou, singurul motiv pentru care devenise membru al atâtor 
comitete fiind acela de a-şi ocupa timpul liber în weekendurile în 
care nu lua copiii la el. Rachel era îngăduitoare în privinţa 
vizitelor. Oricând, de fapt. Insă el nu voia să intervină în relaţia ei 
cu copiii, înţelegea să respecte programul şi să fie consecvent. 

— Cum v-aţi descrie? 

— Poftim? 

— Este o întrebare pe care le-o pun tuturor celor cărora le 
schiţez profilul. Ei o pot face mult mai bine decât mine. Cine te 
cunoaşte mai bine decât tu însuţi? 

— Atunci când directorul m-a rugat să dau acest interviu şi să 
vă prezint muzeul, am crezut că despre asta va fi vorba, nu 
despre mine. 

— Aşa şi este. Pentru revista Constitution de duminica 
viitoare. Dar şeful meu doreşte şi o prezentare succintă a 
oamenilor-cheie. A personalităţilor din spatele exponatelor. 

— Şi custozii? 

— Directorul m-a asigurat că sunteţi una dintre figurile 
marcante de aici. O persoană demnă de toată încrederea. 

Paul se opri în loc. Cum putea să se descrie? „Înalt de 1,79 m, 
şaten, cu ochi căprui? Cu alura unuia care aleargă cinci kilometri 
pe zi?” 

— Să zicem că am o înfăţişare obişnuită, spuse el în cele din 
urmă şi o personalitate la fel de comună. O persoană de 
încredere. Genul de om alături de care te-ai simţi bine până şi în 
tranşee. 

— Adică un om care, înainte să mori, te asigură că bunurile pe 
care le laşi în urma ta vor încăpea pe mâini bune. 

Nu pomenise nimic despre faptul că era avocat testamentar, 
dar se vedea clar că reporterul se informase în prealabil. 

— Cam aşa ceva. 

— Aţi pomenit de tranşee. Aţi fost pe front? 

— Da, dar nu în Vietnam. Eram prea tânăr. După aceea. 

— De când practicaţi avocatura? 

— Din moment ce ştiţi că sunt avocat testamentar, bănuiesc 
că aţi aflat şi de când profesez. 

— Adevărul este că am uitat să întreb. Un răspuns sincer. 

— Lucrez de treisprezece ani la Pridgen Woodworth. 


95 


A 


— Asociaţii vorbesc în termeni laudativi despre 
dumneavoastră. Am discutat vineri cu ei. 

Paul ridică, mirat, o sprânceană. 

— Nu mi-a spus nimeni nimic. 

— l-am rugat eu să n-o facă. Măcar până astăzi. Am vrut ca 
discuţia noastră să fie cât mai spontană. 

Sala se umpluse de vizitatori, care făceau şi mult zgomot. 

— Ce-ar fi să intrăm în Galeria Edwards, spuse Paul. Este lume 
mai puţină. Avem expuse câteva sculpturi de-a dreptul superbe. 

Se îndreptară spre mezanin. Razele soarelui se revărsau 
dincolo de culoarele circulare, prin ferestrele înalte din sticlă 
groasă, plăsmuind o dantelură ca de porțelan alb. Un desen în 
tuş, de mari dimensiuni, împodobea peretele dinspre nord. 
Dinspre bufet, venea o aromă de cafea şi de migdale. 

— Superb, spuse reporterul, privind în jur. Cum l-au numit cei 
de la New York Times? Cel mai bun muzeu pe care l-a construit 
un oraş într-o generaţie? 

— Ne-a bucurat entuziasmul lor. Ne-a ajutat să înzestrăm 
galeriile. Donatorii au încredere în noi. 

În faţa lor, chiar în mijlocul atriumului, se înălța un monolit din 
granit roşu şlefuit. Paul se îndreptă instinctiv spre el. Nu trecea 
niciodată pe lângă el fără să se oprească, măcar pentru o clipă. 
Reporterul îl urmă. Douăzeci şi nouă de nume erau gravate în 
piatră. Paul se uita întotdeauna la numele din centrul monolitului. 


YANCY CUTLER 

4 IUNIE 1936-23 OCTOMBRIE 1998 
AVOCAT DEVOTAT 

PATRON AL ARTELOR 

PRIETEN AL MUZEULUI 


MARLENE CUTLER 

14 MAI 1938-3 OCTOMBRIE 1998 
SOŢIE DEVOTATA 

PATROANĂ A ARTELOR 
PRIETENA A MUZEULUI 


— Tatăl dumneavoastră a făcut parte din consiliul de 
administraţie, nu-i aşa? întrebă reporterul. 

— Da, timp de treizeci de ani. A ajutat la strângerea fondurilor 
necesare ridicării clădirii. Şi mama s-a implicat activ. 


96 


Apoi rămase tăcut. Sobru ca întotdeauna. Era singurul 
monument comemorativ al părinţilor săi. Airbusul explodase 
deasupra mării, foarte departe de țărm. Douăzeci şi nouă de 
morţi. Întregul consiliu de administraţie al muzeului, soţii sau 
soțiile şi câţiva angajaţi. Cadavrele nu au fost găsite. Nici o 
explicaţie în legătură cu cauza accidentului, cu excepţia succintei 
concluzii a autorităţilor italiene, conform căreia ar fi fost vorba de 
un atac al teroriştilor separatişti. S-a presupus că ţinta atacului 
ar fi fost ministrul italian al antichităţilor, aflat la bordul avionului, 
iar Yancy şi Marlene Cutler se aflaseră pur şi simplu în locul 
nepotrivit şi la momentul nepotrivit. 

— Au fost oameni buni, spuse Paul. Toţi le simţim lipsa. 

Apoi se întoarse şi îl conduse pe reporter prin Galeria Edwards. 
Asistenta unuia dintre custozi se apropie de ei în fugă. 

— Domnule Cutler, aşteptaţi, vă rog. Femeia părea extrem de 
îngrijorată. Mă  scuzaţi... aveţi un apel telefonic. Socrul 
dumneavoastră a murit. 


97 


17. 


Atlanta, Georgia marţi. 
13 mai. 


Karol Boria fu înmormântat la ora 11, într-o zi neobişnuit de 
friguroasă şi de noroasă pentru mijlocul lunii mai. La funeralii 
participase multă lume. Paul le prezentase celor de faţă pe trei 
dintre prietenii de-o viaţă ai lui Boria, care îi aduseseră 
răposatului elogii emoţionante. Apoi rostise şi el câteva cuvinte. 

Rachel stătuse în faţă, încadrată de Marla şi de Brent. Slujba 
fusese oficiată de preotul bisericii ortodoxe Sfântul Methodius, 
Karol fiind un enoriaş vechi şi cunoscut. Ceremonia, foarte tristă, 
se desfăşurase fără grabă. Un cor interpretase piese de 
Ceaikovski şi de Rahmaninov. Boria fu îngropat în cimitirul 
ortodox de lângă biserică, o bucată de pământ roşiatic, argilos, 
acoperit de iarbă înaltă şi umbrit de platani stufoşi. În timp ce 
sicriul era coborât în pământ, ultimele cuvinte ale preotului 
sunaseră cât se poate de adevărat: „Din ţărână ai venit, în 
ţărână te întorci”. 

Cu toate că Boria adoptase întru totul cultura americană, el nu 
renunţase totuşi la religia ţării sale natale, respectând cu 
stricteţe doctrina ortodoxă. Paul nu şi-l amintea pe fostul său 
socru ca pe un bigot, ci ca pe un om care credea cu adevărat şi 
transpunea credinţa într-un trai decent. 

Bătrânul îşi exprimase nu o dată dorinţa de a fi îngropat în 
Belarus, într-un crâng de mesteceni, cu mlaştini şi câmpuri 
albastre de in. Trupurile părinţilor, fraţilor şi surorilor sale 
fuseseră aruncate în gropi comune, despre care, după moartea 
ofiţerilor şi soldaţilor germani care îi uciseseră, nu se mai ştia 
nimic. Paul chiar se gândise să discute cu cineva de la 
Departamentul de Stat în legătură cu posibilitatea de a-l 
înmormânta pe Boria în Belarus, însă Rachel respinsese categoric 
ideea, spunând că dorea să-i aibă aproape pe părinţii săi. Tot ea 
insistase ca praznicul de după înmormântare să aibă loc la ea 
acasă, astfel că, vreme de peste două ore, mai mult de şaptezeci 
de persoane trecuseră pe acolo. Vecinii aduseseră mâncare şi 
băutură, iar ea se întreţinuse cu fiecare în parte, primise 
condoleanţe şi le mulţumise tuturor. 


98 


Paul o urmărise tot timpul, însă ea păruse să facă faţă 
situaţiei. Pe la ora 14, Rachel dispăru la etaj. O găsi singură, în 
fostul lor dormitor. Paul nu mai intrase de mult acolo. 

— Te simţi bine? o întrebă el. 

Ea şedea ghemuită pe marginea patului cu baldachin, fixând 
covorul, cu ochii umflaţi de plâns. Paul se apropie de ea. 

— Ştiam că o să vină şi ziua asta. Acum sunt împreună. Făcu o 
pauză, apoi continuă: îmi amintesc când a murit mama. Mi se 
părea că este sfârşitul lumii. Nu înţelegeam de ce trebuise să 
moară. 

Paul se întrebase adesea dacă nu cumva acesta era motivul 
pentru care ea respingea orice religie. 

Resentimentul faţă de un aşa-zis Dumnezeu milostiv, care însă 
o despărţise cu atâta cruzime de mama ei. Ar fi vrut să o 
cuprindă în braţe, să o îmbărbăteze, să-i spună că o iubeşte şi că 
o va iubi mereu, dar rămase în picioare, reţinându-şi lacrimile. 

— Obişnuia să-mi citească tot timpul. E ciudat, dar cel mai 
bine îmi amintesc vocea ei blândă şi poveştile pe care mi le 
spunea. Apollo şi Daphne, războaiele lui Perseu, lason şi Medeea. 
Celorlalţi copii li se spuneau basme, mie mituri antice, adăugă 
ea, schiţând un zâmbet. 

Era unul dintre rarele momente în care vorbea despre 
copilăria ei. Nu era un subiect asupra căruia îi făcea plăcere să 
stăruie şi, cândva, îi dăduse de înţeles că orice întrebare legată 
de el era o imixtiune în viaţa ei. 

— De-asta le citeşti şi copiilor acelaşi gen de poveşti? Rachel 
îşi şterse lacrimile de pe obraji, încuviinţând din cap. 

— Tatăl tău a fost un om extraordinar. L-am iubit foarte mult. 

— Chiar dacă noi doi nu ne-am înţeles, el te-a considerat 
mereu ca pe fiul său. Mi-a spus că asta vei fi întotdeauna pentru 
el. Dorinţa lui cea mai arzătoare era ca noi doi să ne împăcăm. 

Şi el dorea acest lucru, dar nu zise nimic. 

— Se pare că noi n-am făcut altceva decât să ne certăm, 
spuse ea. Doi încăpăţânaţi. 

— Dar n-am făcut numai asta, simţi el nevoia să adauge. 

Rachel ridică din umeri. 

— Dintre noi doi, tu ai fost întotdeauna cel optimist. Paul 
observă fotografia de familie, atârnată deasupra scrinului, făcută 
cu un an înainte de divorţ. El, Rachel şi copiii. Şi fotografia de la 
nuntă era la locul său, ca şi cea de jos, din holul de la intrare. 
Scuză-mă pentru marţi seară... ce ţi-am spus când ai plecat. Ştii 


99 


ce gură am uneori. 

— Nu trebuia să mă amestec. Chestia cu Nettles nu era treaba 
mea. 

— Ba nu, ai avut dreptate. Am cam exagerat în privinţa lui. Din 
cauza firii mele, intru mereu în bucluc, spuse ea, ştergându-şi 
lacrimile. Am şi avut multe pe cap. Vara asta o să fie foarte grea. 
Nu mă aşteptam la o concurenţă atât de acerbă. 

Paul evită să-i spună că, dacă ar fi puţin mai diplomată, 
avocaţii nu s-ar mai simţi ameninţaţi de ea. 

— Auzi, Paul, crezi că te-ai putea ocupa tu de averea tatei? 
Pentru moment, mie mi-e imposibil să o fac. 

Paul se apropie şi o strânse uşor de umăr, gest căruia Rachel 
nu-i putu rezista. 

— Sigur că da. 

Rachel îl prinse de mână, o primă atingere după luni de zile. 

— Am încredere în tine. Ştiu că totul va fi bine. Tata ar fi vrut 
ca tu să te ocupi de asta. Te aprecia şi te respecta. 

Îşi retrase mâna. 

Şi el la fel. Începu să gândească profesional. Găsise ceva care 
să-i abată gândurile. 

— Ştii cumva unde se află testamentul? 

— Pe undeva, prin casă, probabil în birou, sau ar putea fi în 
caseta cu valori de la bancă. Habar n-am, dar mi-a dat cheia. 

Se îndreptă spre dulapul de haine. Regina de Gheaţă? Poate, 
dar nu pentru el. Îşi aminti de prima întâlnire, cu doisprezece ani 
în urmă, la o întrunire a Asociaţiei Barourilor din Atlanta. Pe 
vremea aceea, el era un tip retras, proaspăt asociat al firmei 
Pridgen Woodworth. Ea era procuror-adjunct. Incă de pe atunci 
foarte impulsivă. S-au întâlnit timp de doi ani până când ea i-a 
propus să se căsătorească. Primii ani au fost fericiţi, dar au 
trecut repede. Ce se întâmplase după aceea? De ce nu mai putea 
fi ca înainte? Poate că ea avusese dreptate. Poate că se 
înțelegeau mai bine ca prieteni decât ca iubiţi. 

El spera să nu fie aşa. 

— Nu-ţi face griji, Rach, mă ocup eu de tot, îi promise el, luând 
cheia casetei cu valori. 

Părăsi locuinţa lui Rachel, îndreptându-se direct spre casa lui 
Karol Boria, aflată la mai puţin de o jumătate de oră de mers cu 
maşina pe bulevarde aglomerate şi străduţe laterale 
întortocheate. 

În timp ce parca pe alee, zări în garaj Oldsmobilul lui Boria. 


100 


Rachel îi dăduse şi cheia de la casă, aşa că descuie uşa din faţă, 
îndreptându-şi privirea spre gresia din hol, apoi în sus, spre 
barele scării interioare, unele crăpate la jumătate, altele ieşind în 
afară în unghiuri ciudate. Pe treptele de stejar nu se vedea nici o 
scrijelitură, deşi poliţia demonstrase că bătrânul se izbise de una 
dintre ele, după care se rostogolise şi murise frângându-şi gâtul. 
Autopsia confirmase cauza aparentă a loviturilor. 

Un accident tragic. 

În liniştea aceea apăsătoare, Paul fu copleşit de regrete şi de 
tristeţe. li făcuse întotdeauna plăcere să treacă pe-acolo, să 
discute despre artă şi despre echipa The Braves. Dar acum 
bătrânul era mort şi, odată cu el, se închisese şi una dintre 
portiţele sale de legătură cu Rachel. Dar mai presus de toate, 
pierduse un prieten. Boria fusese ca un tată pentru el. 
Deveniseră şi mai apropiaţi după moartea părinţilor săi. Boria şi 
tatăl său fuseseră prieteni buni, având în comun pasiunea pentru 
artă. Acum, gândindu-se la amândoi, i se strânse inima. Oamenii 
buni dispar pentru totdeauna. 

Hotăriî să urmeze sfatul lui Rachel şi să caute mai întâi în 
birou. Ştia că există un testament. l-l întocmise chiar el cu câţiva 
ani în urmă şi se îndoia că Boria se dusese la altcineva, ca să-l 
modifice. O copie se afla, cu siguranţă, la firmă, printre dosarele 
angajaţilor pensionaţi, aşa că, la nevoie, o putea folosi pe aceea. 
Dar originalul l-ar fi ajutat să rezolve totul mult mai repede. Urcă 
scările şi căută în birou. Pe scaunul din nuiele şi pe covor erau 
împrăştiate articole din reviste. Începu să le răsfoiască. Toate se 
refereau la Camera de Chihlimbar. De-a lungul anilor, Boria îi 
vorbise de nenumărate ori despre asta. Paul avea însă 
convingerea că acelea nu erau decât cuvintele unui rus alb care 
dorea din tot sufletul să vadă comoara reinstalată în Palatul 
Ecaterina. În afară de asta, nu realizase interesul crescut al 
bătrânului, care îl determinase pe acesta să adune, timp de 
treizeci de ani, tăieturi din ziare. 

Paul răscoli sertarele biroului şi ale dulapurilor, dar nici urmă 
de testament. 

Apoi căută pe rafturile cu cărţi. Lui Boria îi plăcuse să citească. 
Homer, Hugo, Poe, Tolstoi, dar şi o carte de basme ruseşti, 
Istoriile lui Churchill şi un exemplar legat în piele din 
Metamorfozele lui Ovidiu. li plăceau şi autorii sudişti, în biblioteca 
sa aflându-se şi cărţi scrise de Flannery O'Connor şi Katherine 
Anne Porter. 


101 


Privirea îi fu atrasă de steagul din perete. Bătrânul îl 
cumpărase de la un chioşc din Centennial Park, în timpul Jocurilor 
Olimpice. Un cavaler în armură argintie, călare pe un cal cabrat, 
cu sabia scoasă din teacă şi scutul împodobit cu o cruce aurie în 
şase colţuri. Fondul era roşu sângeriu, simbolul vitejiei, al 
curajului, după cum îi spusese Boria, ornamentat cu alb, culoarea 
libertăţii şi a castităţii. Era drapelul naţional al Belarusului, simbol 
îndrăzneţ al autodeterminării. 

Aşa cum fusese şi Boria. 

Lui Boria îi plăcuseră Jocurile Olimpice. Se duseseră împreună 
la mai multe concursuri şi erau acolo când Belarusul câştigase 
medalia de aur la canotaj-femei. In afară de asta, mai câştigase 
încă paisprezece medalii - şase de argint şi opt de bronz, la 
aruncarea discului, heptatlon, gimnastică şi lupte, Boria 
mândrindu-se cu fiecare dintre ele. Deşi american prin adopţie, 
fostul său socru rămăsese, fără îndoială, în adâncul sufletului, un 
rus alb convins. 

Paul cobori la parter şi începu să caute cu atenţie prin sertare 
şi dulapuri, dar nici aici nu găsi testamentul. Văzu harta 
Germaniei, încă desfăcută, pe măsuţa pentru cafea. Tot acolo se 
afla şi exemplarul din USA Today pe care i-l dăduse el lui Boria. 

Intră în bucătărie şi începu să caute, deşi nu se aştepta să 
găsească mare lucru. Cândva, instrumentase un caz în care o 
femeie îşi pusese testamentul în congelator, aşa că, mai în 
glumă, mai în serios, deschise uşa congelatorului şi fu surprins să 
vadă înăuntru, lângă cuburile de gheaţă, un dosar. 

Il scoase de acolo şi deschise coperţile reci de carton. Alte 
articole despre Camera de Chihlimbar, datând din anii 1940 şi 
1950, dar şi recente, apărute cu doi ani în urmă. Se întrebă ce 
căutau în congelator. Hotărând că, pentru moment, găsirea 
testamentului era mai importantă, luă dosarul şi se duse la 
bancă. 

Când Paul intră în parcarea aproape plină, ceasul de pe 
clădirea Georgia Citizen Bank, situată pe Carr Boulevard, arăta 
ora 15.23. Avea de ani de zile cont deschis la Georgia Citizen 
Bank, încă de pe vremea când lucra acolo, înainte de a urma 
Dreptul. 

Directorul, un tip cu faţă de şoarece şi păr spălăcit, îi refuză, 
iniţial, accesul la caseta cu valori. După un telefon scurt la birou, 
secretara lui Paul trimise prin fax o procură, prin care era 
autorizat să se ocupe de averea lui Karol Boria, decedat. Procura 


102 


păru să-l mulţumească pe director. Acum, cel puţin exista la 
dosar un document pe care l-ar fi putut arăta oricărui moştenitor 
care ar fi reclamat că în caseta de valori nu se află nimic. 

Legea din Georgia permitea reprezentanţilor desemnaţi să se 
ocupe de averile persoanelor decedate accesul la casetele de 
valori ale acestora, în căutarea testamentelor. Se folosise de 
multe ori de această prerogativă şi majoritatea directorilor de 
bănci cunoşteau prevederile legii. Totuşi, uneori, se mai găseau 
şi unii care îi creau probleme. 

Bărbatul îl conduse în trezorerie, printre şirurile de cutii din 
oţel inoxidabil. Faptul că avea asupra sa cheia cu numărul 
patruzeci şi cinci părea să-i confirme, o dată în plus, 
credibilitatea. Paul ştia că legea prevedea ca directorul să 
rămână de faţă, să vadă conţinutul casetei şi să inventarieze cu 
exactitate tot ceea ce se scotea din ea şi de către cine. Descuie 
cutia şi scoase caseta îngustă, paralelipipedică. Metalul scârţâi 
pe metal. 

înăuntru se afla un singur teanc de hârtii prinse cu elastic. 
Unul dintre documente era scris pe hârtie albastră şi Paul 
recunoscu imediat testamentul redactat chiar de el cu câţiva ani 
în urmă. Pe lângă acesta, mai erau şi circa douăsprezece plicuri 
de culoare albă, peste care se uită în treacăt. Toate fuseseră 
expediate de un anume Danya Ceapaev şi adresate lui Boria. In 
acelaşi teanc se mai aflau, îngrijit împăturite în trei şi copiile 
scrisorilor pe care Boria i le trimisese lui Ceapaev. Toată 
corespondenţa era în engleză. Ultimul document era un plic alb, 
sigilat, pe care numele lui Rachel era scris cu cerneală albastră. 

— Scrisorile, precum şi acest plic, sunt anexate la testament. 
Este clar că domnul Boria le-a pus laolaltă cu un scop anume. 
Altceva nu mai este în casetă. O să iau toate aceste documente. 

— Noi am fost instruiți ca, în situaţii de genul acesta, să 
eliberăm numai testamentul. 

— Dar erau prinse la un loc. Aceste plicuri ar putea avea 
legătură cu testamentul. Legea spune că le pot lua. 

Directorul nu se lăsă convins. 

— Va trebui să-l sun pe consilierul general al băncii, să-mi 
confirme că le puteţi lua. 

— Care este problema? Nimeni nu a reclamat nimic. Eu 
personal am scris acest testament, aşa că îi cunosc conţinutul. 
Singurul moştenitor al domnului Boria este fiica sa. Eu mă aflu 
aici în numele ei. 


103 


— Totuşi, trebuie să mă consult cu avocatul nostru. 

Asta era culmea. 

— Atunci, daţi-i drumul! Spuneţi-i lui Cathy Holden că Paul 
Cutler se află la banca dumneavoastră şi că este şicanat de 
cineva care în mod clar nu cunoaşte legea. Mai spuneţi-i şi că, 
dacă este nevoie să ajung la tribunal pentru a obţine un ordin 
care să-mi permită să iau ceva ce mi se cuvine de drept, banca 
va fi nevoită să-mi plătească cei două sute douăzeci de dolari pe 
oră pe care am de gând să-i pretind pentru timpul pierdut. 

Directorul păru să-i ia în serios vorbele. 

— O cunoaşteţi pe doamna consilier general? 

— Am lucrat pentru dumneaei. 

Directorul păru să cugete adânc asupra situaţiei neplăcute în 
care se afla şi, într-un târziu, spuse: 

— Bine, luaţi-le, dar semnaţi aici. 


104 


18. 


Dania, 

Mă doare sufletul pentru ceea ce s-a întâmplat cu Yancy 
Cutler. Ce om remarcabil, soţia lui, ce femeie minunată. Şi toţi 
ceilalţi care se aflau în avion erau oameni buni. Oamenii buni n- 
ar trebui să aibă parte de o moarte atât de violentă sau subită. 
Ginerele meu suferă îngrozitor şi mă doare gândul că s-ar putea 
să fie vina mea. Yancy mi-a telefonat cu o seară înainte de 
accident. Reuşise să dea de urma bătrânului despre care mi-ai 
vorbit, al cărui frate lucra pe moşia lui Loring. Ai avut dreptate. 
N-ar fi trebuit să-l rog pe Yancy să facă cercetări şi în Italia. N-am 
făcut bine implicând şi alte persoane. Povara rămâne acum pe 
umerii tăi şi ai mei. Cum de-am supravieţuit noi doi? Oare ei nu 
ştiu unde ne aflăm? Ce ştim? Poate că nu mai reprezentăm o 
ameninţare. Singurii care le atrag atenţia sunt cei care pun 
întrebări şi se apropie prea mult de adevăr. Poate că indiferența 
este mult mai bună decât curiozitatea. Au trecut atâţia ani, 
Camera de Chihlimbar pare mai mult o amintire decât o minune 
a lumii. Îi mai pasă cuiva de ea? Rămâi sănătos, Danya. Păstrăm 
legătura. 

Karol. 


Dania, 

Azi a venit KGB-ul. Un cecen gras care mirosea ca o gură de 
canal. Zicea că a dat de numele meu în dosarele Comisiei. Eu 
credeam că pista aceea era prea veche şi prea neinteresantă 
pentru a fi urmată, dar se vede treaba că m-am înşelat. Ai grijă. 
M-a întrebat dacă mai trăieşti. l-am spus şi lui aceeaşi poveste. 
Am impresia că, dintre toţi, n-am rămas decât noi doi. Prietenii 
noştri s-au prăpădit. Poate că ai dreptate. Nu ne mai scriem. Aşa, 
pentru orice eventualitate. Mai ales acum că ei ştiu unde mă 
aflu. Fiica mea va naşte în curând. Al doilea nepot al meu. De 
data asta o fată, îmi spun ei. Ştiinţa modernă. Mie îmi plăcea mai 
mult înainte, când te tot întrebai ce-o să fie. Dar mă bucur că va 
fi fetiţă. Nepoţelul meu e o scumpete. Sper că nepoţii tăi sunt 
bine. Rămâi sănătos, bătrâne prieten. 

Karol. 


105 


Dragă Karol, 

Tăietura alăturată este dintr-un ziar din Bonn. Elțîn a venit în 
Germania, susţinând că ştie unde se află Camera de Chihlimbar. 
Ştirea a făcut să vuiască ziarele şi revistele. A ajuns şi la tine, 
dincolo de Ocean? El a afirmat că oamenii de ştiinţă au găsit 
informaţia în nişte dosare sovietice. Elțîn ne-a numit Comisia 
Extraordinară pentru Crime împotriva Rusiei. Ha! Tot ce-a făcut 
nebunul ăla a fost să stoarcă o jumătate de miliard de mărci, ca 
ajutor din partea Bonnului, apoi şi-a cerut scuze, spunând că 
dosarele nu se refereau la Camera de Chihlimbar, ci la alte 
comori furate de la Leningrad. Alt rahat rusesc. Ruşii, sovieticii, 
naziştii. Toţi o apă şi-un pământ. Ceea ce se spune acum despre 
restituirea patrimoniului rusesc este mai mult propagandă. Ei nu 
fac altceva decât să vândă patrimoniul nostru. Zilnic, ziarele sunt 
pline de poveşti despre picturi, sculpturi şi bijuterii vândute. 
Scoaterea la licitaţie a istoriei noastre. Noi trebuie să avem grijă 
de panouri. Şi, cel puţin o vreme, nu ne mai scriem. Mi-a plăcut 
fotografia nepoatei tale. Ce bucurie pe tine. Rămâi sănătos, 
prietene. 

Dania. 


Dania, 

Sper ca scrisoarea mea să te găsească sănătos. Nu ne-am mai 
scris de mult. M-am gândit că, poate, după trei ani, o putem face 
în siguranţă. N-am mai primit vizite, dar am citit câteva rapoarte 
despre ceva ce ar putea avea legătură cu panourile. Între timp, 
fiica mea a divorţat de soţul ei. Se iubesc, dar nu pot trăi 
împreună. Nepoţii sunt bine. Sper că şi ai tăi. Suntem amândoi 
bătrâni. Mi-ar plăcea să ne aventurăm până acolo, să vedem 
dacă panourile mai sunt sau nu. Dar nici unul dintre noi nu mai 
poate face această călătorie. In plus, ar putea fi din cale-afară de 
periculoasă. Cineva a tras cu urechea atunci când Yancy Cutler a 
pus întrebări despre Loring. In sinea mea, ştiu foarte bine că 
bomba nu a vizat un ministru italian. Încă mai sufăr pentru 
familia Cutler. Atât de mulţi oameni au murit căutând Camera de 
Chihlimbar. Poate că ar trebui să rămână pierdută. Nu contează. 
Nici unul dintre noi doi nu o va mai putea proteja multă vreme. 
Sănătate, bătrâne prieten. 

Karol. 


Rachel, 


106 


Comoara mea. Singurul meu copil. Tata se odihneşte acum în 
pace, alături de mama ta. Sigur că suntem împreună, pentru că 
un Dumnezeu milostiv nu le-ar refuza unor oameni care s-au 
iubit ocazia de a fi fericiţi în veci. Iti scriu aceste rânduri ca să-ţi 
spun ceea ce poate ar fi trebuit să-ţi spun în timpul vieţii. Tu îmi 
cunoşti trecutul şi ştii tot ceea ce am făcut pentru sovietici 
înainte de a emigra. Am furat obiecte de artă, adică am fost hoţ, 
dar unul autorizat şi încurajat chiar de Stalin. La vremea 
respectivă, vedeam totul prin prisma urii faţă de nazişti, dar 
greşeam. Noi am furat mult de la mulţi, aşa-zisele despăgubiri de 
război. Cel mai asiduu am căutat Camera de Chihlimbar. Face 
parte din patrimoniul nostru, dar invadatorii ne-au furat-o. 
Scrisorile alăturate vorbesc despre căutările noastre. Eu şi 
vechiul meu prieten Danya am căutat-o mult. Dacă am găsit-o? 
Poate. Nu ne-am dus să verificăm. Prea mulţi stăteau cu ochii pe 
noi la vremea aceea şi cu cât avansam în cercetările noastre, cu 
atât ne dădeam seama că sovieticii erau mult mai răi decât 
germanii. Aşa că am lăsat-o baltă. Eu şi Danya am jurat să nu 
dezvăluim niciodată ceea ce ştim, mai exact ceea ce credem că 
ştim. Doar atunci când Yancy s-a oferit să facă cercetări discrete, 
verificând informaţiile pe care eu le considerasem cândva 
credibile, mi-am reluat şi eu propriile investigaţii. In ultima sa 
călătorie, cea din Italia, a făcut şi el cercetări pe cont propriu. 
Dacă explozia aceea de la bordul avionului s-a datorat 
întrebărilor puse de el sau altui motiv nu se va şti niciodată. Tot 
ceea ce ştiu este că această căutare a Camerei de Chihlimbar s-a 
dovedit a fi foarte periculoasă. Probabil că pericolul este legat de 
ceea ce bănuim şi eu şi Danya. Sau poate că nu. Ani de zile n-am 
ştiut nimic despre vechiul meu tovarăş. La ultima scrisoare pe 
care i-am scris-o n-am primit răspuns. Poate că este şi el cu mine 
aici. Scumpa mea Maia. Prietenul meu Danya. Bunii mei tovarăşi 
întru eternitate. Nutresc speranţa că vor trece mulţi ani până 
când ne vom reîntâlni cu toţii. lţi doresc o viaţă fericită, plină de 
succese. Ai grijă de Marla şi de Brent. li iubesc atât de mult. Sunt 
mândru de tine. Fii bună. Mai dă-i o şansă lui Paul. Dar niciodată, 
absolut niciodată, să nu încerci să găseşti Camera de Chihlimbar. 
Adu-ţi aminte de povestea lui Phaeton şi de lacrimile Heliadelor, 
o poveste despre ambiţie şi durere. Poate că, într-o zi, Camera 
de Chihlimbar va fi găsită. Eu sper că nu. O asemenea comoară 
n-ar trebui lăsată pe mâna politicienilor. Să rămână acolo unde a 
fost îngropată. Spune-i lui Paul că îmi pare nespus de rău. Te 


107 


iubesc. 


108 


19. 


Ora 18.34. 


Când Rachel îşi ridică ochii verzi, trişti şi înlăcrimaţi, de pe 
scrisoarea de adio a tatălui său, Paul îşi simţi inima bătând cu 
putere. l-ar fi fost greu să spună dacă ceea ce simţea era milă 
faţă de Rachel sau autocompătimire. 

— E scrisă cu atâta eleganţă, spuse Rachel. 

Paul încuviinţă. 

— A învăţat bine engleza şi citea tot timpul. Ştia mai multe 
despre  locuţiunile  participiale şi despre  determinanţii 
independenţi decât mine. Cred că atunci când vorbea poticnit o 
făcea ca să nu-şi uite limba maternă. Bietul tata. 

Rachel îşi prinsese părul roşcat la spate într-o coadă de cal. Nu 
era fardată şi purta un halat alb, flauşat, peste cămaşa de 
noapte din flanel. În casă se aşternuse, în sfârşit, liniştea. Copiii 
erau în camera lor, încă marcați de acea zi tristă. Lucy alerga 
prin sufragerie. 

— Ai citit toate scrisorile astea? se miră Rachel. 

Paul încuviinţă din cap. 

— După ce am plecat de la bancă, m-am dus la el acasă şi am 
luat şi restul. 

Şedeau amândoi în sufrageria lui Rachel. Fosta lor sufragerie. 
Pe masă, se aflau cele două mape cu articole de presă 
referitoare la Camera de Chihlimbar, o hartă a Germaniei, revista 
USA Today, testamentul, toate scrisorile şi biletul de adio, pentru 
Rachel. Paul îi povestise ce găsise şi unde. li mai spusese şi 
despre articolul din USA, de care tatăl ei se interesase cu o vineri 
în urmă şi despre întrebările legate de Wayland McKoy. 

— Tata urmărea ceva pe CNN despre asta, atunci când i-am 
lăsat pe copii la el. Îmi amintesc numele ăsta. Şi ce era cu 
dosarul acela din congelator? Tata nu făcea aşa ceva. Ce se 
întâmplă, Paul? 

— Nu ştiu, dar e sigur că pe Karol îl interesa Camera de 
Chihlimbar. Ce-a vrut să spună cu Phaeton şi lacrimile 
Heliadelor? 

— E una dintre poveştile pe care mi le spunea mama în 
copilărie. Phaeton era fiul muritor al lui Helios, zeul Soarelui. Mă 


109 


fascina povestea asta. Tatei îi plăcea mitologia şi spunea că 
numai graţie fanteziei a reuşit să supravieţuiască la Mauthausen. 
Răsfoind tăieturile din publicaţii şi fotocopiile, se uită mai atent la 
unele dintre ele. Se simţea răspunzător pentru ceea ce li s-a 
întâmplat părinţilor tăi şi celorlalţi din avion. Nu înţeleg de ce. 

Nici el nu înţelegea. Cu toate că în ultimele două ore aproape 
că nici nu se gândise la altceva. 

— Părinţii tăi nu s-au dus în Italia cu treburi legate de muzeu? 
întrebă Rachel. 

— Toţi membrii consiliului s-au dus acolo cu acelaşi scop: să 
discute despre împrumuturile de lucrări de la muzee italieneşti. 

— Se pare că tata credea că a existat o legătură. 

Îşi aminti şi el o frază din scrisoarea lui Boria. „N-ar fi trebuit 
să-l rog pe Yancy să facă cercetări şi în Italia.” La ce se referea 
acel şi? 

— Tu chiar nu vrei să ştii ce s-a întâmplat? îl întrebă brusc 
Rachel, ridicând vocea. 

Tonul acela nu-i plăcuse niciodată, iar acum, cu atât mai puţin. 

— N-am spus niciodată asta, dar au trecut nouă ani şi ar fi 
aproape imposibil de aflat. 

— Doamne, Rachel, ştii bine că nu s-au găsit cadavrele. 

— Paul, s-ar putea ca părinţii tăi să fi fost ucişi, iar tu nu vrei 
să afli ce s-a întâmplat. 

Impulsivă şi încăpăţânată. Ce-i spusese Karol? „Pe amândouă 
le moştenise de la mama ei.” Aşa era. 

— N-am spus nici asta. Insă, practic, nu mai este nimic de 
făcut. 

— II putem găsi pe Danya Ceapaev. 

— Ce vrei să spui? 

— S-ar putea ca Ceapaev să fie în viaţă. Căută pe plicuri 
adresa expeditorului. 

Kehlheim nu poate fi chiar atât de greu de găsit. 

— E în sudul Germaniei, în Bavaria. L-am găsit pe hartă. 

— L-ai căutat pe hartă? 

— Nu mi-a fost greu să-l găsesc. Era deja încercuit de Karol. 
Rachel despături harta şi se uită pe ea. 

— Tata spunea că ei doi ştiau ceva despre Camera de 
Chihlimbar, dar că nu s-au dus niciodată să verifice. Ar putea 
oare Ceapaev să ne spună despre ce este vorba? 

Lui Paul nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Ai citit doar ce a scris tatăl tău. Să laşi Camera de 


110 


Chihlimbar acolo unde e. Singurul lucru pe care nu ar fi vrut să-l 
faci era să-l găseşti pe Ceapaev. 

— Dar Ceapaev ar putea şti mai multe despre ceea ce li s-a 
întâmplat părinţilor tăi. 

— Rachel, eu sunt avocat, nu detectiv internaţional. 

— Bine, atunci să anunţăm poliţia. Ei ar putea face cercetări. 

— Ideea asta e mult mai practică decât prima ta sugestie. 
Totuşi, să ştii că pista este veche de ani de zile. 

Trăsăturile ei se înăspriră. 

— Sper din tot sufletul ca Marla şi Brent să nu fi moştenit de la 
tine această mulţumire de sine. Mi-ar plăcea să cred că ei ar dori 
să ştie ce s-a întâmplat dacă un avion în care ne-am afla noi doi 
ar exploda în aer. 

Insistenţa ei începuse să-l exaspereze. 

— Ai citit articolele? o întrebă. Mulţi dintre cei care au căutat 
Camera de Chihlimbar au murit. Probabil că şi părinţii mei au 
murit din acelaşi motiv. Un lucru însă este cert. Tatăl tău nu 
dorea să te implici. In afară de asta îţi depăşeşte cu mult 
competențele. Ceea ce ştii tu despre artă încape într-un degetar. 

— La fel şi curajul tău. 

Paul se uită ţintă în ochii ei ce scăpărau scântei. Muşcându-şi 
limba, încercă să fie înţelegător. In dimineaţa aceea, Rachel îşi 
îngropase tatăl. Totuşi, în minte nu-i răsuna decât un singur 
cuvânt. 

„Ticăloaso” 

Trase adânc aer în piept, înainte de a continua, cât mai calm 
cu putinţă. 

— Cea de-a doua sugestie a ta e cea mai practică. Ce-ar fi să 
lăsăm totul pe seama poliţiei? Şi după o scurtă pauză, continuă: 
Rachel, îmi dau seama cât de deprimată eşti. Dar moartea lui 
Karol a fost un accident. 

— Problema este că, dacă nu a fost un accident, atunci 
numele lui va trebui trecut pe lista victimelor, alături de numele 
părinţilor tăi, spuse şi îi aruncă una dintre privirile ei, pe care el o 
mai văzuse de nenumărate ori înainte. Tot mai vrei să fii practic? 


111 


20. 


MIERCURI, 14 MAI. 
ORA 10.25. 


Rachel se dădu cu greu jos din pat şi îi îmbrăcă pe Marla şi pe 
Brent. Apoi, după ce îi lăsă la şcoală, se îndreptă fără chef spre 
tribunal. Nu mai dăduse pe acolo de vinerea ce trecuse, luându- 
şi liber luni şi marţi. 

In cursul dimineţii, secretara ei se ocupase de problemele 
urgente, redirecţionase apelurile telefonice şi îi redistribuise pe 
avocaţi şi pe ceilalţi judecători. Iniţial, săptămâna fusese 
programată pentru procese civile, dar toate fuseseră amânate în 
grabă. Cu o oră în urmă, Rachel sunase la poliţia din Atlanta şi 
rugase să-i fie trimis cineva de la Omucideri. Ea nu se număra 
printre judecătorii foarte simpatizaţi de poliţie. Toată lumea 
credea că, dacă fusese cândva un procuror dur, putea fi, tot atât 
de bine şi un judecător simpatizant al poliţiei. Insă hotărârile sale 
judecătoreşti, dacă era să fie calificate în vreun fel, erau pur 
defensive.  „Liberală”, cum o numeau Ordinul Frăţesc al 
Poliţiştilor şi presa. „Trădătoare”, cum auzise că o caracterizau 
detectivii de la Narcotice. Constituţia era menită să-i apere pe 
oameni, iar poliţia trebuia să acţioneze în spiritul legii, nu în 
afara ei. Datoria ei era să facă în aşa fel încât poliţiştii să nu 
încalce legea. Rachel îşi amintea adesea vorbele tatălui său: 
„Atunci când puterea executivă trece înaintea legii, tirania nu 
este departe”. 

lar el cunoscuse cel mai bine acest lucru. 

— Doamnă judecător Cutler, se auzi vocea secretarei în 
interfon. De obicei, se adresau una celeilalte cu Rachel şi Sam. 
Dar atunci când mai era cineva de faţă, secretara i se adresa cu 
„doamnă judecător”. In urma telefonului pe care l-aţi dat, se află 
aici domnul locotenent Barlow, de la poliţia din Atlanta. 

Rachel îşi şterse repede ochii cu un şerveţel. Fotografia tatălui 
său, aflată pe bufet, o făcuse să lăcrimeze. Se ridică şi îşi netezi 
fusta şi bluza. 

Uşa se deschise şi un bărbat slab, cu păr negru, ondulat, păşi 
înăuntru. După ce închise uşa, se prezentă ca fiind Mike Barlow 
de la Secţia Omucideri. 


112 


Rachel îşi redobândi calmul şi îi oferi un scaun. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, domnule locotenent. 

— Nici o problemă. Secţia noastră încearcă întotdeauna să 
ajute tribunalul. 

În sinea ei, Rachel nu era foarte convinsă de acest lucru. O 
irita tonul lui cordial, extrem de binevoitor chiar. 

— După ce aţi sunat, am citit raportul cu privire la moartea 
tatălui dumneavoastră. Regret nespus pierderea pe care aţi 
suferit-o. Pare să fi fost unul dintre acele accidente care, din 
păcate, se mai întâmplă uneori. 

— Tatăl meu era un om cât se poate de independent. 
Conducea maşina, nu suferea de o boală anume şi urca scările 
acelea fără probleme. 

— Atunci, ce credeţi că s-a întâmplat? 

Tonul lui o deranja din ce în ce mai mult. 

— Dumneavoastră trebuie să-mi spuneţi mie. 

— Doamnă judecător, am înţeles unde vreţi să ajungeţi. Dar să 
ştiţi că nu există dovezi care să sugereze că ar fi vorba de o 
crimă. 

— Domnule locotenent, tata a supravieţuit într-un lagăr de 
concentrare nazist. Cred că putea urca nişte scări. 

Barlow nu părea convins. 

— În raport scrie că nu lipseşte nimic. Portofelul se afla pe 
măsuţa de toaletă. Televizorul, combina muzicală şi aparatul 
video erau, toate, la locul lor. Ambele uşi erau descuiate. Nu 
există nicăieri urme de intrare prin efracţie. Şi atunci, de unde 
ideea că a fost o spargere? 

— Tatăl meu obişnuia să lase uşile descuiate. 

— Acesta nu este un lucru prea inteligent, dar, oricum, nu 
pare să fi avut vreo legătură cu moartea sa. Sunt de acord că 
lipsa probelor unui jaf ne-ar putea duce cu gândul la o crimă, dar 
în cazul de faţă nu există nimic care să sugereze că ar fi murit în 
prezenţa cuiva. 

— Oamenii dumneavoastră au controlat casa? întrebă ea, 
curioasă. 

— Mi s-a raportat că da. Însă nu foarte amănunţit. Nu părea să 
fie necesar. Sunt curios să aflu ce anume v-a făcut pe 
dumneavoastră să credeţi că a fost ucis. Domnul Boria avea 
duşmani? 

Rachel îi răspunse tot printr-o întrebare: 

— Ce-a spus medicul legist? 


113 


— Că avea gâtul fracturat. Din cauza căderii. Nici o altă urmă 
de lovire, cu excepţia vânătăilor de pe braţe şi de pe picioare, 
provocate tot de cădere. Doamnă judecător, vă mai întreb o 
dată: Ce anume vă face să credeţi că moartea tatălui 
dumneavoastră nu a fost accidentală? 

Rachel nu ştia dacă să-i spună despre dosarul găsit în 
congelator, despre Danya Ceapaev şi despre Camera de 
Chihlimbar, despre părinţii lui Paul. Însă idiotul acela arogant o 
ţinea una şi bună şi ar fi fost în stare să o acuze de cine ştie ce 
conspirație. In plus, chiar avea dreptate. Nu existau dovezi care 
să demonstreze că tatăl ei fusese împins în jos pe scări. Nimic 
care să lege moartea lui de „blestemul Camerei de Chihlimbar”, 
aşa cum sugerau o parte dintre articole. Ce dacă pe tatăl ei îl 
pasionase acel subiect? lubise arta şi, cândva, aceasta fusese 
ocupaţia lui zilnică. Ce dacă citise articolele în biroul său şi apoi 
le ascunsese în congelator, studiase o hartă a Germaniei în 
salonaş şi se interesase în mod deosebit de un bărbat care pleca 
în Germania, să facă săpături în peşteri uitate de vreme? De aici 
şi până la crimă era o cale lungă. Poate că Paul avea dreptate. 
Aşa că se hotărî să o lase baltă. 

— Nimic, domnule locotenent. Aveţi perfectă dreptate. A fost 
doar un accident fatal. Vă mulţumesc că aţi venit. 

Rachel şedea posacă în biroul ei, gândindu-se la vremea când 
avea şaisprezece ani şi tatăl ei îi povestise pentru prima oară 
despre Mauthausen, cum ruşii şi olandezii munceau în carieră, 
cărând tone de blocuri de piatră pe treptele înguste până în 
lagăr, unde mai mulţi prizonieri le tăiau în formă de cărămizi. 

Evreii însă nu fuseseră la fel de norocoşi. Zilnic, câţiva dintre 
ei erau împinşi de sus, în carieră, pur şi simplu din amuzament; 
te înfiora ecoul urletelor lor, în timp ce trupurile le zburau prin 
aer. Gardienii făceau pariuri, anticipând de câte ori aveau să 
ricoşeze carnea şi oasele înainte ca moartea să le reducă la 
tăcere. Tatăl său îi explicase şi de ce, în cele din urmă, SS-iştii 
fuseseră obligaţi să înceteze cu acel joc: pentru că deranja 
munca celorlalţi. 

„Nu pentru că omorau oameni, îşi aminti Rachel vorbele 
tatălui său, ci pentru că afecta munca celorlalţi.” 

In ziua aceea, fusese una dintre puţinele dăţi când îl văzuse pe 
tatăl ei plângând. Plânsese şi ea. Mama ei îi mai povestise 
despre experienţele trăite de el în război şi despre ceea ce 
făcuse după aceea, în schimb, el nu pomenea decât rareori de 


114 


vremurile acelea. Rachel îi văzuse de multe ori tatuajul de pe 
antebraţul stâng şi tot de atâtea ori aşteptase o explicaţie. 

„Ne forţau să ne izbim de gardul electric. Unii au făcut-o de 
bunăvoie, sătui de atâtea torturi. Alţii erau împuşcaţi, spânzurați 
sau injectaţi în inimă. Metoda gazării a apărut mai târziu.” 

ÎI întrebase câţi oameni muriseră la Mauthausen. El îi 
răspunsese, fără să ezite, că şaizeci la sută din cei două sute de 
mii nu supravieţuiseră. El sosise acolo în aprilie 1944. Evreii 
unguri veniseră la scurt timp după aceea şi fuseseră sacrificați ca 
nişte vite. El ajutase la căratul cadavrelor din camera de gazare 
până la cuptoare, un ritual zilnic, devenit în cele din urmă banal, 
ca şi cum ar fi dus gunoiul, cum obişnuiau să spună gardienii. 
Tatăl ei îi mai povestise şi despre o noapte mai deosebită, cu 
puţin înainte de sfârşitul războiului, când Hermann Göring intrase 
în lagăr, purtând o uniformă de culoare gri-perle. 

„Răul cu două picioare”, îl numise el. 

Göring ordonase omorârea a patru oameni, tatăl ei fiind unul 
dintre prizonierii obligaţi să toarne apă peste trupurile 
dezbrăcate, până când oamenii muriseră îngheţaţi. Göring 
rămăsese impasibil, frecând între degete o bucată de chihlimbar, 
vrând să afle ceva legat de Camera de Chihlimbar. Dintre toate 
ororile petrecute la Mauthausen, spusese tatăl ei, nu-i 
rămăseseră în minte decât noaptea aceea şi prezenţa lui Göring. 

Noapte care îi hotărâse cursul vieţii. 

După război, fusese trimis să-i ia un interviu lui Göring, la 
închisoare, în timpul procesului de la Nürnberg. „Şi-a amintit de 
tine?” îl întrebase ea. 

„Chipul meu, acolo la Mauthausen, nu însemnase nimic pentru 
el.” 

În schimb, Göring îşi amintise de tortură, adăugând că îi 
admirase pe soldaţii aceia pentru rezistenţa lor. „Superioritatea 
germană, rasa”, spusese el. După ce îi povestise despre 
Mauthausen, Rachel începuse să-şi iubească tatăl de zece ori mai 
mult decât înainte. Ceea ce îndurase el era de-a dreptul de 
neimaginat, iar faptul că supravieţuise fusese o mare izbândă. In 
plus, faptul că supravieţuise fără ca sănătatea sa psihică să aibă 
de suferit fusese un adevărat miracol. 

În liniştea biroului, Rachel plângea. Iubitul ei tată murise. Nu 
avea să-i mai audă niciodată vocea, iar dragostea lui rămăsese 
doar o amintire. Pentru prima oară în viaţa ei, Rachel se simţea 
singură. Rudele părinţilor săi pieriseră în război sau se aflau 


115 


departe, undeva în Belarus, nişte necunoscuţi de care nu era 
legată decât genetic. Nu-i mai rămăseseră decât copiii. Işi aminti 
cum se sfârşise discuţia despre Mauthausen, cu douăzeci şi patru 
de ani în urmă. 

„Tati, ai găsit Camera de Chihlimbar?” 

El o privise cu ochi trişti. Se întrebase atunci, ca şi acum, dacă 
el intenţionase să-i mai spună ceva. Ceva ce ea trebuia să ştie. 
Sau poate că era mai bine să nu ştie? Greu de spus. lar vorbele 
lui nu-i erau de ajutor. 

„Nu, scumpa mea, n-am găsit-o.” 

Rachel îşi aminti că pe acelaşi ton îi explicase şi că există Moş 
Crăciun, lepuraşul de Paşte şi Zâna Măseluţă. Cuvinte goale ce 
pur şi simplu trebuiau spuse. Acum, după ce citise 
corespondenţa dintre tatăl ei şi Danya Ceapaev, precum şi 
scrisoarea de adio, era convinsă că povestea nu se terminase 
acolo. Tatăl său cunoştea un secret. Şi îl cunoştea de mult timp. 

Dar el murise. 

Nu mai rămăsese decât o singură pistă. 

Danya Ceapaev. 

Rachel ştia ce avea de făcut. 

Cobori din lift la etajul douăzeci şi trei şi se îndreptă spre uşa 
pe care scria: PRIDGEN WOODWORTH. Firma de avocatură ocupa 
etajele douăzeci şi trei şi douăzeci şi patru ale unui zgârie-nori 
din centru, Departamentul testamente aflându-se la etajul 
douăzeci şi trei. 

Paul se angajase la firmă imediat după absolvirea Facultăţii de 
Drept. Ea lucrase mai întâi la Procuratură, apoi la o altă firmă din 
Atlanta. Se cunoscuseră unsprezece luni mai târziu, iar după doi 
ani se căsătoriseră. Paul o curtase în stilul său, niciodată grăbit, 
întotdeauna atent, prevăzător. Se temea să rişte, detesta 
eşecurile. Ea fusese cea care îl ceruse în căsătorie, iar el 
acceptase imediat. _ 

Era un bărbat prezentabil. Intotdeauna fusese aşa. Nu era 
scorţos, dar nici prea jovial, doar plăcut în sensul strict al 
cuvântului. Onest şi demn de încredere. Insă tradiţionalismul său 
rigid devenise, cu timpul, anost şi enervant. De ce, pe vremea 
când erau împreună, meniul prânzurilor de duminică era, 
invariabil, acelaşi? Friptură cu cartofi, porumb, mazăre, chifle şi 
ceai cu gheaţă. Nu că Paul ar fi ţinut neapărat la asta, însă se 
mulțumea de fiecare dată cu acelaşi fel de mâncare. La început, 
Rachel se complăcuse în această predictibilitate. O găsea 


116 


comodă. O comoditate cunoscută, care dădea o oarecare 
stabilitate lumii în care trăia. Cu timpul însă, această monotonie 
devenise de-a dreptul de nesuportat. 

De ce oare? 

Să fie rutina atât de dăunătoare? 

Paul era un bărbat de succes, plăcut şi la locul lui. Ea era 
mândră de el, cu toate că rareori o mărturisea cu voce tare. În 
curând avea să conducă Departamentul testamente şi asta nu 
era rău deloc pentru un bărbat de patruzeci şi unu de ani, care 
încercase de două ori să intre la Facultatea de Drept. Dar el 
cunoştea legea testamentelor. Altceva nu studiase şi cunoştea 
toate chichiţele, fiind chiar şi membru al unor comitete 
legislative. Era un expert recunoscut în materie, iar Pridgen 
Woodworth îl plăteau suficient de bine ca să nu se lase ispitit de 
vreo altă firmă. Societatea se ocupa de mii de proprietăţi şi de 
averi, unele dintre ele chiar substanţiale; Rachel ştia că cei mai 
mulţi clienţi apelaseră la serviciile firmei datorită, în primul rând, 
reputației de care se bucura Paul Cutler. 

Croindu-şi drum prin labirintul de coridoare, Rachel se 
îndreptă spre biroul lui Paul. Îl sunase înainte să plece de la 
tribunal, aşa că el o aştepta. Intră în birou, închise uşa în urma ei 
şi îl anunţă scurt: 

— Plec în Germania. 

Paul ridică privirea. 

— Ce faci? 

— Cred că m-am exprimat foarte clar. Plec în Germania. 

— Să-l cauţi pe Ceapaev? Dar e foarte probabil să fi murit. Nu 
uita că nu i-a răspuns tatălui tău la ultima scrisoare. 

— Trebuie să fac ceva. 

Paul se ridică de la birou. 

— De ce trebuie mereu să faci ceva? 

— Tata ştia de Camera de Chihlimbar. Îi sunt datoare să fac 
nişte verificări. 

— li eşti datoare? ridică el glasul. Ceea ce îi datorezi cu 
adevărat este să-i respecţi ultima dorinţă, aceea de a nu te 
implica, orice-ar fi. Asta în cazul în care ar fi ceva. Doamne, 
Rachel, ai patruzeci de ani. Când ai de gând să te maturizezi? 

Rachel rămase surprinzător de calmă, căutând parcă să ţină 
cont de fiecare cuvânt din prelegerea lui Paul. 

— Nu vreau să mă cert. Am nevoie de tine ca să vezi de copii. 
Vrei? 


117 


— Tipic pentru tine, Rachel. Faci primul lucru care-ţi trece prin 
minte. Acţionezi fără să gândeşti. 

— Vrei să ai grijă de copii sau nu? 

— Dacă spun nu, renunţi? 

— ÎI sun pe fratele tău. 

Paul se aşeză la loc, părând să cedeze. _ 

— Poţi sta în casă. Va fi mai uşor pentru copii. Incă suferă 
după tata. 

— Şi ar suferi şi mai mult dacă ar şti ce vrea să facă mama lor. 
Şi încă ceva. Ai uitat de alegeri? Au mai rămas mai puţin de două 
luni, iar tu ai doi contracandidaţi care se fac luntre şi punte să te 
învingă, mai ales acum că au şi banii lui Marcus Nettles. 

— Dă-le naibii de alegeri. Să câştige oamenii lui Nettles şi cu 
asta basta. Asta e mai important. 

— Ce anume e mai important? Nici măcar nu ştim ce e asta. Şi 
cu procesele cum rămâne? Cum poţi să laşi totul baltă şi să 
pleci? 

— Judecătorul-şef m-a înţeles. l-am spus că îmi trebuie ceva 
timp ca să-mi revin. În plus, n-am mai avut concediu de doi ani 
de zile. Aşa că mi-a aprobat cererea. 

— Pleci în Bavaria după potcoave de cai morţi. Să cauţi un 
bătrân care, probabil, a murit şi ceva ce, tot probabil, s-a pierdut 
pentru totdeauna. Nu eşti prima care caută Camera de 
Chihlimbar. Există persoane care şi-au dedicat întreaga viaţă 
acestui scop şi care n-au găsit nimic. 

Rachel rămase neclintită în hotărârea sa. 

— Tata ştia ceva important. Simt asta. S-ar putea ca şi acest 
Ceapaev să ştie ceva. 

— Visezi. 

— lar tu eşti jalnic. 

Regretă imediat vorbele şi tonul pe care le rostise. Nu era 
cazul să-l jignească. 

— Mă prefac că n-am auzit ce-ai spus, fiindcă ştiu cât de 
supărată eşti, spuse el încet. 

— Plec mâine-seară, cu avionul, la Munchen. Am nevoie de 
copii după scrisorile tatei şi după articolele din dosarele lui. 

— i le las în drum spre casă, spuse el cu resemnare în glas. 

— O să te sun din Germania, să-ţi spun la ce hotel stau. Se 
îndreptă spre uşă. Mâine să iei copiii de la internat. 

— Rachel! 

Ea se opri, dar nu se întoarse. 


118 


— Ai grijă. 
Rachel deschise uşa şi ieşi din birou. 


119 


Partea a doua. 


21. 


JOI, 15 MAI. 
ORA 10.15. 


Knoll părăsi hotelul şi luă un tren Marta spre tribunalul din 
Fulton County. Pe hârtia cu informaţiile KGB-ului, pe care o 
furase de la arhiva din Sankt Petersburg, scria că Rachel Cutler 
era avocat, fiind menţionată totodată şi adresa firmei la care 
lucra. Însă, când se duse acolo, află că ea nu mai lucra la firma 
respectivă de patru ani, fiind numită judecător la Curtea 
Superioară. Secretara fusese mai mult decât amabilă, dându-i un 
număr de telefon şi explicându-i unde anume o putea găsi în 
clădirea tribunalului. Knoll se gândise că la telefon putea fi 
refuzat. O întâlnire neanunţată, între patru ochi, părea cea mai 
sigură cale de abordare. 

Trecuseră cinci zile de când îl omorâse pe Karol Boria. Acum 
trebuia să afle dacă fiica acestuia ştia ceva şi ce anume, despre 
Camera de Chihlimbar. Poate că tatăl ei îi spusese ceva, 
vreodată. Poate că ştia de Ceapaev. Nu era o treabă prea uşoară, 
însă nu mai avea nici o altă pistă şi era nevoit să epuizeze toate 
posibilităţile. 

Luă un ascensor aglomerat şi urcă la etajul şase al clădirii 
tribunalului. De-a lungul coridoarelor, se înşirau săli de şedinţe şi 
birouri ticsite de lume. Knoll purta un costum gri-deschis, cămaşă 
în dungi şi cravată galben-pal, din mătase, cumpărată cu o zi în 
urmă dintr-un magazin de confecţii pentru bărbaţi dintr-o 
suburbie a oraşului. Alesese intenţionat culori şterse, 
tradiţionale. 

Trecu pragul uşilor de sticlă pe care scria: BIROUL DOAMNEI 
JUDECATOR RACHEL CUTLER şi intră în anticameră. O femeie de 


120 


culoare, de vreo treizeci de ani, şedea la un birou. Pe ecusonul 
său scria: SAMI LUFFMAN. 

— Bună dimineaţa, o salută el în engleza lui cea mai bună. 
Femeia îi zâmbi şi îi răspunse la salut. 

— Numele meu este Christian Knoll. Şi îi întinse o carte de 
vizită asemănătoare celei pe care i-o dăduse lui Pietro Caproni, 
dar pe care era scris doar COLECȚIONAR DE ARTA, nu şi profesor 
şi pe care nu era trecută nici o adresă. Aş putea vorbi cu doamna 
judecător? 

Femeia luă cartea de vizită. 

— Imi pare rău, însă doamna judecător lipseşte astăzi. 

— Am ceva important de discutat cu dânsa. 

— Imi permiteţi să vă întreb dacă are legătură cu vreunul 
dintre procesele aflate în evidenţa tribunalului nostru? 

El clătină din cap, cu un aer nevinovat. 

— Nu, deloc. Este o problemă personală. 

— Tatăl doamnei judecător a decedat săptămâna trecută şi... 

— O, condoleanţe, spuse el, prefăcându-se surprins. Ce 
cumplit. 

— Da, a fost îngrozitor. Doamna este foarte deprimată şi a 
hotărât să-şi ia o scurtă vacanţă. 

— Mare ghinion, atât pentru mine, cât şi pentru dânsa. Eu 
rămân în oraş numai până mâine şi speram ca, înainte de 
plecare, să pot sta de vorbă cu doamna judecător Cutler. l-aţi 
putea trimite un mesaj, rugând-o să mă sune la hotel? 

Secretara păru dispusă să-l ajute, iar el profită de scurtul 
răgaz pentru a studia fotografia înrămată, de pe peretele din 
spatele ei. O femeie stătea în picioare în faţa unui bărbat, cu 
braţul drept ridicat, de parcă ar fi depus un jurământ. Avea părul 
castaniu-închis, lung până la umeri, nasul cârn şi ochii 
pătrunzători. Purta o robă neagră, aşa că era greu să-i distingă 
silueta. Obrajii întinşi erau uşor îmbujoraţi, iar surâsul abia 
perceptibil se potrivea cu importanţa solemnă a momentului. 
Arătă cu degetul spre fotografie. 

— Este doamna judecător Cutler? 

— Da, acum patru ani, la depunerea jurământului. 

Era aceeaşi persoană pe care o văzuse marţi, la 
înmormântarea lui Karol Boria, stând în faţa grupului îndoliat şi 
ţinând de umeri doi copii, un băiat şi o fată. 

— Eu îi pot transmite doamnei judecător Cutler mesajul 
dumneavoastră, dar nu ştiu dacă veţi primi vreun răspuns. 


121 


— De ce? 

— Pentru că diseară pleacă. 

— Departe? 

— În Germania. 

— Este o ţară foarte frumoasă. Trebuia neapărat să afle unde 
se ducea, aşa că încercă cele trei puncte de intrare principale. 
Berlinul este de-a dreptul superb în această perioadă a anului. La 
fel Frankfurtul şi Munchenul. 

— La Munchen pleacă. 

— Ah! Este un oraş magnific. Poate o va ajuta să-şi mai revină. 

— Sper. 

Aflase destul. 

— Vă mulţumesc, doamnă Luffman. Mi-aţi fost de mare ajutor. 
Aveţi aici adresa hotelului meu. Trecuse la întâmplare numele 
unui hotel şi un număr de cameră, pentru că, oricum, nu mai 
avea nevoie să fie contactat. Spuneţi-i doamnei judecător că am 
fost aici. 

— Voi încerca. 

Înainte să iasă din birou, Knoll se mai uită o dată la fotografia 
de pe perete, întipărindu-şi bine în minte chipul lui Rachel Cutler. 

Cobori cele şase etaje şi ajunse la mezanin. Pe un perete, se 
aflau câteva telefoane publice. Knoll se apropie de unul dintre 
ele şi formă numărul liniei private a biroului lui Franz Fellner. In 
Germania era aproape ora 17. Nu ştia cine avea să răspundă şi 
nici cui urma să i se subordoneze. Evident, puterea era în 
tranziţie - Fellner se retrăgea, iar Monika prelua controlul. Dar 
bătrânul nu era genul de om care să renunţe uşor, mai cu seamă 
când era vorba de Camera de Chihlimbar. 

— Guten tag, răspunse Monika după două apeluri. 

— Azi faci pe secretara? o întrebă el în germană. 

— Era şi timpul să dai un semn de viaţă. A trecut o 
săptămână. Ai reuşit? 

— Hai să lămurim lucrurile odată pentru totdeauna. Nu sunt 
un copil, să fiu controlat pas cu pas. Imi dai o sarcină şi apoi mă 
laşi în pace. Sun eu dacă e nevoie. 

— Vai ce sensibil suntem! 

— Nu permit să fiu supravegheat. 

— Îţi voi reaminti asta cu prima ocazie când vei fi între 
picioarele mele. 

Knoll zâmbi. Ca întotdeauna, ea avea ultimul cuvânt. 

— L-am găsit pe Boria. Mi-a spus că nu ştie nimic. 


122 


— Şi l-ai crezut? 

— Am zis eu asta? 

— E mort, nu? 

— O căzătură fatală pe scări. 

— Tatei n-o să-i placă povestea asta. 

— Credeam că acum tu eşti şefa. 

— Chiar sunt. Dar, la drept vorbind, nu are nici o importanţă. 
Tata are dreptate - îţi asumi prea multe riscuri. 

— Nu-mi asum riscuri inutile. 

Adevărul este că fusese extrem de prudent: la prima vizită, nu 
atinsese decât paharul cu ceai, pe care îl şi luase cu el, la a doua 
vizită, când, oricum, purtase mănuși. 

— Să zicem că am luat acea hotărâre constrâns de 
împrejurări. 

— Dar ce-a făcut? Ţi-a rănit orgoliul? 

Ciudat cum de îl putea citi chiar şi de la o distanţă de şase mii 
patru sute de kilometri. Nu crezuse niciodată că era atât de 
previzibil. 

— Nu contează. 

— Într-o zi te va părăsi norocul, Christian. 

— O spui de parcă de-abia aştepţi ziua aceea. 

— Nici gând. Eşti greu de înlocuit. 

— În ce sens? 

— In toate sensurile, ticălosule. 

Knoll zâmbi din nou. Era bine de ştiut şi că îi intrase pe sub 
piele. 

— Am aflat că fiica lui Boria se pregăteşte să plece la 
Munchen. Poate că vrea să dea de urma lui Ceapaev. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Modul în care Boria a vrut să scape de mine şi ceva ce mi-a 
spus legat de panouri. 

„Poate că este mai bine să rămână pierdute.” 

— Poate că fiică-sa chiar pleacă în vacanţă. 

— Mă cam îndoiesc. Ar fi o coincidenţă prea mare. 

— Ai de gând s-o urmăreşti? 

— Da... ceva mai târziu. Mai am ceva de rezolvat. 


123 


22. 


Suzanne îl urmărea pe Christian Knoll de pe partea cealaltă a 
mezaninului. Şedea într-o sală de aşteptare aglomerată. Pe 
peretele exterior, de sticlă, era scris: GREFIERI. AMENZI DE 
CIRCULAŢIE. In jur de şaptezeci şi cinci de persoane îşi aşteptau 
rândul la un ghişeu într-o dezordine totală şi în fum de ţigară, în 
ciuda celor câteva afişe pe care scria: FUMATUL INTERZIS. 

Il urmărea pe Knoll încă de sâmbătă. Luni, el se dusese de 
două ori la Muzeul de Artă şi intrase o dată într-o clădire cu 
birouri din centrul Atlantei. Marţi, asistase la înmormântarea lui 
Karol Boria. Ea urmărise slujba de vizavi. Cu o zi în urmă, el nu 
făcuse mare lucru, trecuse pe la biblioteca publică şi făcuse 
cumpărături într-un centru comercial. Dar în ziua aceea se 
trezise devreme şi pornise la drum. 

Suzanne îşi ascunsese părul blond, tuns scurt, sub o perucă 
roşcată, cârlionţată. Era fardată strident şi purta ochelari de 
soare ieftini. Era îmbrăcată cu jeanşi strâmţi şi cu o jachetă de 
trening cu emblema Jocurilor Olimpice de la Atlanta din 1996 şi 
purta adidaşi. Pe umăr avea agăţată o geantă neagră, ieftină. In 
felul acesta, nu ieşea cu nimic în evidenţă. Pe genunchi ţinea 
deschis un număr al revistei People, dar îşi muta mereu privirea 
de pe paginile revistei către telefoanele publice din celălalt capăt 
al mezaninului ticsit de oameni. 

Cu cinci minute în urmă, îl urmărise pe Knoll până la etajul 
şase şi îl văzuse intrând în biroul lui Rachel Cutler. Suzanne 
recunoscuse numele şi făcuse legătura. Deci Knoll nu renunţase. 
Mai mult ca sigur că acum îi raporta Monikăi Fellner ceea ce 
aflase. Ticăloasa aia chiar că era o problemă. Tânără. Agresivă. 
Lacomă. O demnă urmaşă a lui Franz Fellner şi o pacoste din mai 
multe puncte de vedere. 

Knoll nu zăbovise mult în biroul lui Rachel Cutler, fireşte nu 
destul cât să discute cu ea. Aşa că Suzanne se retrăsese, de 
teamă ca el să n-o observe, nefiind sigură că se deghizase 
suficient de bine încât să nu fie recunoscută. Knoll era dat naibii. 
Uns cu toate alifiile. Din fericire, ea era mai bună. 

Knoll puse receptorul în furcă şi ieşi în stradă. 

Suzanne lăsă revista deoparte şi îl urmă. 


124 


Knoll luă un taxi şi se întoarse la hotel. Sâmbătă seară, acasă 
la Boria, după ce frânsese gâtul bătrânului, simţise prezenţa 
cuiva, dar abia luni şi în zilele următoare descoperise că era 
vorba de Suzanne Danzer. Ea se deghizase destul de bine, dar lui 
anii petrecuţi în branşă îi ascuţiseră simţurile. Acum nu-i mai 
scăpa aproape nimic. lar pe Suzanne aproape că o aşteptase. 
Ernst Loring, şeful lui Danzer, îşi dorea Camera de Chihlimbar la 
fel de mult ca Fellner. Josef, tatăl lui Loring, fusese obsedat de 
chihlimbar, posedând una dintre cele mai mari colecţii 
particulare din lume. Ernst îi moştenise atât obiectele, cât şi 
pasiunea. Knoll îl auzise de multe ori pe Loring deschizând acel 
subiect şi îl urmărise cu atenţie în timp ce făcea schimb sau 
cumpăra obiecte din chihlimbar de la alţi colecționari, inclusiv de 
la Fellner. Era clar că Danzer fusese expediată în Atlanta ca să 
afle ce învârtea el acolo. 

Dar cum de ştiuse unde să-l găsească? 

Bineînţeles. De la funcţionarul acela băgăcios din Sankt 
Petersburg. De la cine altcineva? Probabil că idiotul trăsese cu 
ochiul la documentul KGB-ului, înainte ca el să-l pună la loc. Mai 
mult ca sigur că individul lua mită, Loring fiind unul dintre cei 
care îl ungeau, de vreme ce Danzer se afla acolo, presupunea el, 
încă de vineri. 

Taxiul opri în faţa hotelului Marriott şi Knoll coborî. Undeva, în 
spate, Danzer îl urmărea. Probabil că stătea şi ea tot acolo. Mai 
mult ca sigur că avea să intre într-una dintre toaletele de la 
parter, ca să-şi schimbe peruca şi accesoriile. Poate că avea să 
dea o fugă până în cameră, să se schimbe, plătindu-l probabil pe 
vreunul dintre băieţii de serviciu sau dintre portari ca să o 
anunţe dacă el părăsea hotelul. 

Knoll se duse direct în camera sa, de la etajul optsprezece, de 
unde telefona la compania aeriană Delta. 

— AŞ dori să fac o rezervare pe ruta Atlanta-Munchen. Este 
vreo cursă astăzi? 

Knoll îl auzi pe funcţionar apăsând tastele calculatorului. 

— Da, domnule, este o cursă internaţională, la ora 14.35. Zbor 
direct până la München. 

Acum trebuia să se asigure că nu mai existau şi alte curse. 

— Mai sunt şi alte zboruri? Mai devreme? Sau mai târziu? 

Omul apăsă din nou tastele. 

— Nu prin compania noastră. 

— Dar prin alte companii? 


125 


Taste apăsate. 

— Aceasta este singura cursă directă Atlanta-Munchen de 
astăzi. Mai există însă şi două zboruri cu escală. 

Knoll era aproape sigur că Rachel alesese cursa directă şi nu 
una cu destinaţia New York, Paris, Amsterdam sau Frankfurt, cu 
legătură spre Munchen. Confirmă rezervarea şi închise telefonul, 
după care îşi strânse în grabă lucrurile şi le puse în geanta de 
voiaj. Trebuia să-şi calculeze cu precizie sosirea la aeroport. 
Dacă Rachel Cutler nu se va afla în avionul ales de el, trebuia să-i 
ia urma în alt fel, poate când ea va suna la birou să o anunţe pe 
secretară unde putea fi găsită. Atunci putea şi el să telefoneze şi 
să lase un număr corect, stârnindu-i astfel curiozitatea ce o va 
îndemna să-l caute. 

Cobori în holul hotelului, anunțând că voia să plece. Cu toate 
că era destul de multă lume, care se grăbea în toate direcţiile, 
atenţia îi fu atrasă de o bruneţică apetisantă, aflată la aproape 
cincizeci de metri distanţă, cocoţată la o masă dintr-unul din 
băruleţele răspândite în holul central. Aşa cum bănuise, Danzer 
îşi schimbase hainele. Un trening de culoarea piersicii şi nişte 
ochelari de soare mai eleganţi şi mai închişi la culoare decât 
primii luaseră locul ţinutei neglijente de dinainte. 

Knoll achită costul camerei la recepţie, apoi ieşi în stradă, să 
ia un taxi care să-l ducă la aeroport. 


Suzanne îi zări geanta de voiaj. Knoll pleca? Nu mai avea timp 
să se întoarcă în cameră. Trebuia să-l urmărească, să vadă unde 
se duce. Acesta era motivul pentru care călătorea întotdeauna cu 
puţine bagaje, fără să se încurce cu obiecte pe care le putea 
cumpăra de oriunde. 

Se ridică, aruncă pe masă cinci dolari pentru o băutură din 
care nu sorbise decât de două ori, apoi se îndreptă spre ieşire. 


Knoll cobori din taxi la Aeroportul Internaţional Hartsfield şi se 
uită la ceas: 13.25. Avea la dispoziţie mai puţin de o oră să scape 
de Danzer şi să se îmbarce. li dădu şoferului trei bancnote de 
câte zece dolari, îşi puse geanta pe umăr şi intră în terminalul 
dinspre sud. 

Cozile la bilete pentru cursele Delta erau lungi. Trebuia să o 
facă pe Danzer să-i piardă urma, aşa că se îndreptă direct spre 
aparatul electronic de chec-in. Ascunsese stiletul în geanta de 
voiaj, singurul loc sigur, pentru că lama sa nu ar fi trecut în nici 


126 


un caz de detectorul de metale. Obţinu tichetul de îmbarcare, îşi 
verifică bagajul, apoi trecu prin punctul de control de securitate, 
unde era îmbulzeală şi coborî cu scara rulantă spre zona de 
transfer. Danzer se afla la circa cincizeci de metri mai în spate. 
Aşa cum bănuise şi el, ea fusese luată prin surprindere de 
plecarea lui bruscă şi nu mai avusese timp să-şi schimbe 
deghizarea. Purta aceeaşi perucă brunetă, costumul de trening 
de culoarea piersicii şi ochelarii de soare pe care îi avusese şi la 
Marriott. Ce neglijenţă din partea ei. Ar fi trebuit să aibă tot 
timpul la ea ceva care să o ajute să-şi schimbe înfăţişarea, de 
vreme ce folosea deghizarea ca unică metodă de camuflare. El 
personal prefera supravegherea electronică, aceasta 
permițându-i luxul de a păstra o distanţă între urmărit şi 
urmăritor. 

Odată ajuns jos, Knoll se îndreptă în grabă împreună cu ceilalţi 
pasageri spre trenurile automate. Sute de oameni traversau zona 
de transfer. Knoll se urcă într-unul din trenuri, în primul vagon şi 
o văzu pe Danzer urcându-se în cel de-al doilea şi postându-se 
lângă uşă şi lângă geamurile din faţă, ca să poată vedea ce se 
întâmplă în primul vagon. Knoll cunoştea bine aeroportul. 
Trenurile se deplasau între cele şase terminale de îmbarcare, 
dintre care cel pentru zborurile internaţionale se afla cel mai 
departe. La prima oprire, în terminalul A, el şi alte o sută de 
persoane coborâră din tren. Mai mult ca sigur că Danzer se 
întreba ce gânduri avea el. Familiarizată şi ea cu Aeroportul 
Hartsfield, ştia că nici o cursă internaţională nu folosea 
terminalele A, B, C şi D. Işi închipuia, poate, că el avea să ia o 
cursă internă spre un alt oraş american. Nu avea importanţă. 
Knoll ştia că ea avea să-l urmărească. Poate că acum se gândea 
cum să se urce şi cum să coboare din avion fără ca el să o vadă. 

Knoll rămase pe peron, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. In 
realitate, număra în gând secundele. Sincronizarea era esenţială. 
Danzer aşteptă şi ea, pierdută în mulţime, căutând să pară cât 
mai indiferentă. Se afla la o distanţă de aproximativ 
cincisprezece metri, părând sigură că el nu observase nimic. 
Knoll aşteptă exact un minut, apoi se luă după ceilalţi, 
îndreptându-se spre o scară rulantă. 

Treptele scării se ridicau încet. 

Mai rămăseseră aproape treizeci de metri până sus, în 
terminalul de îmbarcare, ticsit de lume. Soarele după-amiezii 
pătrundea înăuntru prin nişte uriaşe ferestre rabatante, înalte cât 


127 


patru etaje. O balustradă din aluminiu, cu o înclinaţie de aproape 
trei metri, separa cele două sensuri de mers. Din şase în şase 
metri, era amplasată câte o plantă ornamentală. Scara rulantă ce 
cobora spre zona de transfer era aproape goală. Nu se vedeau 
nici camere de supraveghere, nici agenţi de pază. 

Knoll aşteptă momentul potrivit, apoi se prinse de balustrada 
din mijloc, dintre cele două sensuri de mers şi sări peste ea, 
rotindu-se în jurul unuia dintre ghivecele cu plante ornamentale 
şi aterizând pe scara rulantă care cobora. Acum mergea în 
direcţia opusă şi, în clipa în care trecu pe lângă Danzer, o salută, 
ironic, cu un deget la tâmplă. 

Privirea ei spunea totul. 

Knoll trebuia să acţioneze repede. N-avea să dureze mult până 
ce Danzer va face aceeaşi mişcare. Trecu în fugă pe lângă cei 
câţiva călători care coborau, grăbindu-se să ajungă jos. 
Sincronizarea fusese perfectă. Un tren tocmai intra în staţie. 
Uşile se deschiseră şi o voce din difuzor anunţă: „Vă rugăm să vă 
îndepărtați de uşi şi să staţi în mijlocul intervalului”. Oamenii se 
urcară. Knoll se uită în spate şi o văzu pe Danzer sărind peste 
balustrada scării care cobora, dar mai puţin agilă decât el. Se 
poticni o clipă, apoi îşi recapătă echilibrul. Knoll se urcă în vagon. 

„Atenţie, se închid uşile”, anunţă vocea din difuzor. Danzer se 
repezi să prindă trenul, dar era prea târziu. Uşile se închiseră, iar 
trenul se puse în mişcare. 

Knoll cobori din tren în terminalul de îmbarcare pentru cursele 
internaţionale. Danzer avea să ajungă şi ea până la urmă acolo, 
dar mai mult ca sigur că pasagerii pentru cursa de Munchen deja 
se îmbarcau, iar el se afla la o distanţă de aproape un kilometru 
şi jumătate de terminalul A. Până să ajungă ea la zona de 
transfer şi să aştepte să ia trenul următor, el avea să se piardă în 
mulţime şi să se urce nestingherit în avion. 

Terminalul era imens. Cel mai mare terminal internaţional din 
America. Patru etaje. Douăzeci şi patru de porţi. Ar fi durat o oră 
să-l străbaţi şi să treci pe la fiecare poartă în parte. Păşi pe scara 
rulantă şi începu să urce. O lumină strălucitoare se revărsa prin 
ferestrele rabatabile înalte. Din loc în loc existau nişe, unde 
fuseseră amplasate vitrine, în care erau expuse obiecte de artă 
mexicană, egipteană şi feniciană. Nimic extravagant, nimic de 
valoare, doar piese obişnuite, plăcuţele din dreptul fiecăreia 
menţionând numele muzeului din Atlanta sau al colecţionarului 
de la care fuseseră împrumutate. 


128 


Ajuns în capul scării rulante, o luă la dreapta. Dinspre un bar 
situat undeva în stânga se răspândea o aromă de cafea proaspăt 
râşnită. Câţiva pasageri se opriră în faţa unui stand, să cumpere 
ziare şi reviste. Knoll se opri să studieze panourile electronice de 
afişare a plecărilor. În următoarele treizeci de minute, aveau să 
decoleze în jur de douăsprezece avioane. Danzer nu avea de 
unde să ştie în care urma să se urce el sau dacă avea să se urce 
în vreunul. La urma urmelor, el ar fi putut foarte bine să se 
întoarcă în terminal, trucul iniţial cu verificarea genţii sale de 
voiaj fiind doar un şiretlic. 

Studie atent panoul, căutând cursa de München, găsi poarta şi 
intră în hol. Pasagerii tocmai se îmbarcau. 

Se aşeză la coadă şi, când îi veni rândul, întrebă: 

— Mai sunt locuri libere în avion? 

Însoţitoarea de zbor se uită pe monitor. 

— Nu, domnule, toate sunt ocupate. 

Acum, chiar dacă Danzer îl găsea, tot n-ar mai fi avut cum să-l 
urmărească. Knoll spera ca toţi pasagerii să fie prezenţi, ca să nu 
rămână nici un loc liber. Se îndreptă spre poartă, având în faţa 
lui circa treizeci de persoane, printre care şi o femeie cu păr 
roşcat, lung până la umeri, îmbrăcată într-un elegant costum- 
pantalon de culoare bleumarin. Aceasta tocmai îi arăta 
însoţitoarei de zbor tichetul de îmbarcare. 

Knoll o recunoscu imediat. 

Era Rachel Cutler. 

Perfect. 


129 


23. 


Atlanta, Georgia vineri. 
16 mai, ora 9.15. 


Suzanne intră în birou. Paul Cutler se ridică de la biroul masiv 
din lemn de nuc, să o întâmpine. 

— Vă mulţumesc că v-aţi făcut timp să mă primiţi, spuse ea. 

— Nici o problemă, domnişoară Myers. 

Cutler i se adresase cu numele sub care i se prezentase 
secretarei. Suzanne ştia că lui Knoll îi plăcea să-şi dea numele 
adevărat, un alt semn de aroganță. Ea prefera anonimatul. O 
posibilitate în minus ca oamenii să-şi amintească de ea. 

— Spuneţi-mi Jo, îi sugeră ea. 

Se aşeză pe scaunul oferit de el şi începu să-l studieze pe 
avocatul de vârstă mijlocie. 

Era scund şi suplu, nu era chel, însă părul şaten-deschis era 
destul de rar. Purta eterna cămaşă albă, pantaloni închişi la 
culoare şi cravată de mătase, iar bretelele îi confereau un plus 
de maturitate. Arbora un zâmbet dezarmant şi lui Suzanne îi 
plăcură ochii lui cenușii, strălucitori. Părea un tip neîncrezător în 
sine, rezervat şi la locul lui, genul de bărbat uşor de cucerit. 

Noroc că se îmbrăcase potrivit rolului pe care urma să-l joace. 
Purta o perucă şaten-închis, lentile de contact de culoare 
albastră şi ochelari fără dioptrii, cu rame aurii. Fusta din crep şi 
sacoul la două rânduri, cu revere ascuţite, cumpărate cu o zi în 
urmă de la Ann Taylor, îi dădeau un aer feminin, scopul fiind 
acela de a distrage atenţia de la figura ei. 

Se aşeză picior peste picior, încet, lăsând să i se vadă ciorapii 
negri, apoi încercă să zâmbească mai mult ca de obicei. 

— Sunteţi recuperator de obiecte de artă? o întrebă Cutler. 
Trebuie să fie o muncă foarte interesantă. 

— Poate fi. Dar sunt convinsă că şi a dumneavoastră este la 
fel de incitantă. 

Aruncă o privire în jur. Pe peretele din spatele unei canapele 
de piele, se afla o gravură de Winslow, pe un altul, o acuarelă de 
Kupka. Diplomele ocupau un alt perete, alături de numeroase 
titluri şi premii acordate de Asociaţia Americană a Barourilor, 
Societatea Avocaţilor Testamentari şi Asociația Avocaţilor 


130 


Pledanţi din Georgia. Două fotografii color păreau să fi fost făcute 
într-o cameră legislativă - în ambele, Cutler dădea mâna cu 
acelaşi bărbat în vârstă. 

Suzanne arătă spre tablouri: 

— Sunteţi un cunoscător în artă? 

— E prea mult spus. Am o colecţie, nu foarte mare şi sunt 
membru în consiliul de administraţie al muzeului nostru de artă. 

— Probabil că asta vă dă şi multe satisfacţii. 

— Arta înseamnă foarte mult pentru mine. 

— Acesta fiind, probabil şi motivul pentru care aţi acceptat să 
mă primiţi. 

— Acesta şi simpla curiozitate. 

Suzanne hotărî că era momentul să treacă la afaceri. 

— Tocmai am trecut pe la tribunalul din Fulton County. 
Secretara fostei dumneavoastră soţii mi-a comunicat că doamna 
judecător Cutler este plecată din oraş. Nu mi-a spus unde, dar 
mi-a sugerat să discut cu dumneavoastră. 

— Sami mi-a telefonat adineauri şi mi-a spus că asta are 
legătură cu fostul meu socru. 

— Aşa este. Secretara doamnei judecător Cutler mi-a 
confirmat că ieri a vizitat-o un bărbat care o căuta pe fosta 
dumneavoastră soţie. Un european înalt şi blond. S-a prezentat 
drept Christian Knoll. Eu l-am urmărit toată săptămâna, dar i-am 
pierdut urma ieri după-amiază, la aeroport. Mă tem că s-ar putea 
să o urmărească pe doamna judecător Cutler. 

Pe chipul lui Paul se citea îngrijorarea. Excelent. Nu se 
înşelase. 

— De ce ar urmări-o acest domn Knoll pe Rachel? 

Suzanne miză pe sinceritate. Poate că teama avea să-i 
dezlege limba şi astfel putea afla unde plecase Rachel Cutler. 

— Knoll a venit în Atlanta să stea de vorbă cu Karol Boria. Îi 
ascunse însă faptul că Knoll chiar vorbise cu Boria sâmbătă 
seară. Nu era cazul să trezească suspiciuni. Intre timp, a auzit, 
probabil, că Boria a murit şi a căutat-o pe fiica acestuia. Este 
singura explicaţie logică a faptului că s-a dus la ea la birou. 

— De unde ştiţi atâtea lucruri despre Karol? 

— Cunoaşteţi, probabil, cu ce s-a ocupat domnul Boria cât 
timp a fost cetăţean sovietic. 

— Nouă ne-a povestit, dar dumneavoastră cum aţi aflat? 

— Dosarele comisiei pentru care a lucrat domnul Boria sunt 
acum făcute publice în Rusia. Astfel, istoria a devenit o materie 


131 


uşor de studiat. Knoll caută Camera de Chihlimbar şi spera, 
probabil, ca Boria să ştie ceva despre ea. 

— Dar de unde a ştiut unde să-l găsească pe Karol? 

— Săptămâna trecută, Knoll a studiat nişte dosare aflate într-o 
arhivă din Sankt Petersburg. Acestea nu au fost puse decât 
recent la dispoziţia publicului. De acolo a aflat tot. 

— Asta nu explică prezenţa dumneavoastră aici. 

— După cum v-am mai spus, eu l-am urmărit pe Knoll. 

— Şi de unde ştiaţi că Boria a murit? 

— N-am ştiut până luni, când am ajuns în oraş. 

— Domnişoară Myers, de ce tot acest interes faţă de Camera 
de Chihlimbar? Vorbim despre ceva pierdut de mai bine de 
cincizeci de ani. Nu credeţi că dacă era de găsit, ar fi fost găsită 
până acum? 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule Cutler, însă 
Christian Knoll este de altă părere. 

— Spuneţi că i-aţi pierdut urma ieri, la aeroport. Ce vă face să 
credeţi că o urmăreşte pe Rachel? 

— Intuiţia. L-am căutat prin tot aeroportul, dar n-am dat de el. 
Apoi mi-au atras atenţia câteva curse internaţionale care au 
decolat la câteva minute după ce i-am pierdut urma lui Knoll. 
Una era spre Munchen, două spre Paris şi trei spre Frankfurt. 

— Rachel a plecat la Munchen, spuse Paul. 

Se părea că gheaţa fusese spartă şi că începea să aibă 
încredere în ea. Să o creadă. Aşa că hotărî să profite de ocazie. 

— De ce a plecat doamna judecător Cutler la München atât de 
curând după moartea tatălui său? 

— Pentru că bătrânul a lăsat o scrisoare cu privire la Camera 
de Chihlimbar. 

Acum era momentul să insiste. 

— Domnule Cutler, Christian Knoll este un om periculos. Când 
urmăreşte ceva, nimic nu-l poate opri. Fac pariu că s-a aflat în 
avionul de Munchen. Este foarte important să vorbesc cu fosta 
dumneavoastră soţie. Ştiţi cumva la ce hotel stă? 

— Mi-a spus că o să mă sune de-acolo, dar încă n-a făcut-o, 
răspunse el, vădit îngrijorat. 

Suzanne se uită la ceas. 

— La Munchen este acum aproape ora 15.30. 

— La asta mă gândeam şi eu înainte să veniţi. 

— Ştiţi exact unde intenţiona să se ducă? El nu-i răspunse. 
Suzanne insistă: înţeleg foarte bine că pentru dumneavoastră 


132 


sunt o străină, dar vă asigur că vă sunt prietenă. Trebuie să-l 
găsesc pe Christian Knoll. Nu pot intra în amănunte din motive 
de confidenţialitate, dar sunt aproape convinsă că se află pe 
urmele fostei dumneavoastră soţii. 

— In cazul acesta, cred că ar trebui să anunţ poliţia. 

— Knoll nu înseamnă nimic pentru autorităţile locale. 
Problema este de competenţa Interpolului. 

Vorbele ei îl puseră pe gânduri şi începu să ia în calcul toate 
opţiunile pe care le avea. 

Să anunţe poliţia i-ar fi luat timp, iar implicarea agenţiilor 
europene ar fi durat şi mai mult. Ea, în schimb, se afla acolo, 
pregătită să acţioneze. Alegerea trebuia să fie uşoară, aşa că 
Suzanne nu fu surprinsă când îl auzi spunând: 

— S-a dus în Bavaria, să-l caute pe un anume Danya Ceapaev, 
care locuieşte la Kehlheim. 

— Cine este acest Ceapaev? îl întrebă ea, de parcă ar fi fost 
prima oară când auzea acel nume. 

— Un prieten de-al lui Karol. Au lucrat împreună în cadrul 
Comisiei, cu ani în urmă. Rachel crede că Ceapaev ar putea şti 
ceva despre Camera de Chihlimbar. 

— Ce anume o face să creadă acest lucru? 

Paul scoase dintr-un sertar al biroului un teanc de scrisori, pe 
care i le întinse. 

— Citiţi-le şi vă veţi lămuri singură. Totul este scris aici. 

Preţ de câteva minute, Suzanne parcurse fiecare scrisoare în 
parte. Informaţiile nu erau clare şi sigure, doar simple 
presupuneri ale celor doi. Suficiente însă pentru a o îngrijora. 
Trebuia neapărat să-l împiedice pe Knoll să se alieze cu Rachel 
Cutler. Deci ăsta era planul ticălosului. Nu scosese nimic de la 
tată, aşa că îl împinsese în jos, pe scări şi se hotărâse să o 
vrăjească pe fiică, doar-doar află ceva de la ea. Suzanne se ridică 
de pe scaun. 

— Vă mulţumesc pentru informaţii, domnule Cutler. Plec la 
Munchen, să văd dacă pot da de urma fostei dumneavoastră 
soţii. Am cunoştinţe acolo. Şi, întinzându-i mâna, adăugă: Vă 
mulţumesc şi pentru timpul pe care mi l-aţi acordat. 

Cutler se ridică şi el şi-i dădu mâna. 

— Domnişoară Myers, vă mulţumesc pentru vizită şi pentru 
faptul că m-aţi prevenit. Dar nu mi-aţi spus care este interesul 
dumneavoastră în toată această afacere. 

— Nu am voie să divulg nimic, dar este suficient să spun că 


133 


domnul Knoll este căutat pentru fapte deosebit de grave. 

— Sunteţi de la poliţie? 

— Sunt detectiv particular, angajată să-l găsesc pe Knoll. 
Lucrez undeva, într-o suburbie a Londrei. 

— Ciudat. Accentul dumneavoastră este mai mult est- 
european decât britanic. 

— Aveţi dreptate, zâmbi ea. M-am născut la Praga. 

— Imi puteţi lăsa un număr de telefon? Dacă mă sună Rachel, 
poate vă pun în legătură. 

— Nu este nevoie, o să vă caut tot eu pe dumneavoastră, 
astăzi sau mâine, dacă nu vă deranjez. 

Tocmai dădea să plece, când observă fotografia înrămată a 
unei femei şi a unui bărbat, în vârstă. 

— Frumoasă pereche. 

— Părinţii mei. A fost făcută cu trei luni înainte să moară... 
amândoi. 

— Îmi pare rău. 

Paul îi mulţumi pentru condoleanţe printr-o uşoară înclinare a 
capului, iar Suzanne părăsi biroul fără să mai spună nimic. Ultima 
oară când îi văzuse pe cei doi, aceştia, împreună cu alte 
douăzeci şi ceva de persoane, se urcau, pe o vreme ploioasă, în 
avionul companiei Alitalia, pregătindu-se să părăsească Florenţa, 
cu destinaţia Franţa, trecând peste Marea Ligurică. Explozibilii, 
pentru care plătise ca să fie aduşi la bordul avionului, se aflau, în 
siguranţă, în cală, iar ceasul fusese potrivit pentru treizeci de 
minute mai târziu, când avionul avea să zboare pe deasupra 
apei. 


134 


24. 


Munchen, Germania. 
Ora 16.35. 


Rachel se uita în jur uluită. Nu mai intrase niciodată într-o 
berărie. O formaţie completă, plină de energie, cu trompete, 
tobe, un acordeon şi tălăngi făcea un zgomot infernal. La mesele 
de lemn şedeau chefiii, aerul era îmbâcsit de fum de ţigară şi de 
miros de cârnaţi, iar berea tare curgea în valuri. Chelneri 
transpiraţi, purtând pantaloni scurţi, de piele şi chelneriţe 
îmbrăcate cu rochiţe tiroleze, viu colorate, serveau de zor bere 
neagră, în căni de un litru. Maibock, aşa auzise că se numeşte. O 
băutură de sezon, servită numai în acea perioadă a anului, 
pentru a vesti sosirea verii. 

Majoritatea celor din jur - să fi fost vreo două sute de oameni - 
păreau să se distreze. Ea nu se omora după bere, i se părea că 
are un gust îndoielnic, drept pentru care comandă o Cola şi o 
friptură de pui. Berăria îi fusese recomandată de recepţionerul 
hotelului la care stătea şi tot el o sfătuise să se ducă la 
Hofbrauhaus, un local aflat în apropiere, unde se adunau de 
obicei turiştii. 

Avionul de la Atlanta aterizase în dimineaţa aceea, destul de 
devreme şi, în ciuda avertismentelor primite, închiriase o maşină, 
se cazase la un hotel şi trăsese un pui de somn. A doua zi, urma 
să plece la Kehlheim, aflat la şaptezeci de kilometri spre sud. Era 
o distanţă destul de mare, însă Danya Ceapaev, care aşteptase 
atâta vreme, mai putea aştepta o zi, asta în cazul în care avea să 
dea de el. 

Schimbarea de mediu îi pria, deşi i se părea ciudat să 
privească în jur şi să vadă tavanele boltite şi costumele viu 
colorate ale chelnerilor. Mai fusese doar o singură dată în 
Europa, cu trei ani în urmă, la Londra, unde participase la o 
conferinţă pe teme juridice, sponsorizată de Baroul de Stat din 
Georgia. Programele de televiziune dedicate Germaniei o 
interesaseră întotdeauna şi visase că într-o zi avea să o viziteze. 
Acum se afla aici. 

Îşi mâncă friptura de pui şi savura spectacolul, care îi abătu 
gândurile de la tatăl ei, de la Camera de Chihlimbar şi de la 


135 


Danya Ceapaev, de la Marcus Nettles şi de la alegerile care se 
apropiau. Era posibil ca Paul să fi avut dreptate şi ca totul să nu 
fie decât o pierdere de timp, dar simplul fapt că se afla acolo o 
făcea să se simtă mai bine, iar asta conta cel mai mult. 

Işi plăti consumaţia în euro - schimbase dolari la aeroport - şi 
părăsi berăria. Afară era răcoare şi bine; acasă, în Georgia, era 
acum o vreme caniculară. Soarele de primăvară arunca lumini şi 
umbre pe pietrele din caldarâm. Străzile erau înţesate de turişti 
şi de oameni ieşiţi la cumpărături; clădirile oraşului vechi 
alcătuiau un amalgam ciudat de piatră, lemn, tencuială şi 
cărămidă, ce crea o atmosferă medievală rustică cu totul 
deosebită. Intreaga zonă era rezervată pietonilor, cu excepţia 
furgonetelor care aprovizionau magazinele. 

O porni agale spre Marienplatz. Hotelul la care stătea se afla în 
direcţie opusă. Trecu pe lângă o piaţă agroalimentară, cu 
tarabele încărcate de fructe, legume, carne şi mâncare gătită. În 
stânga, se afla o berărie în aer liber. Nu ştia multe despre oraşul 
Munchen. Cândva, capitala Bavariei, reşedinţa ducilor electori, 
patria Casei de Wittelsbach care guvernase regiunea vreme de 
şapte sute cincizeci de ani. Cum îl numise Thomas Wolfe? „O 
fărâmă din paradisul german.” 

Rachel depăşi câteva grupuri de turişti şi pe ghizii acestora, 
care sporovăiau în franceză, spaniolă şi japoneză. În faţa 
primăriei, dădu peste un grup de englezi care vorbeau în 
dialectul cockney, amintindu-i de excursia în Anglia. Se alătură 
grupului, ascultând explicaţiile ghidului şi uitându-se lung la 
construcţiile în stil gotic. Grupul traversă piaţa, oprindu-se ceva 
mai departe, vizavi de primărie. Ghidul se uită la ceas. Orologiul 
de pe zidul turnului arăta aceeaşi oră: 16.58. 

Deodată, ferestrele turnului cu ceas se deschiseră, lăsând să 
iasă două şiruri de figurine din cupru smălţuit în culori vii, care 
începură să danseze pe o placă turnantă. Muzica inundă piaţa. 
Clopotele bătură ora 17. In depărtare, se auziră şi altele. 

— Acesta este glockenspiel, se auzi vocea ghidului, acoperind 
zgomotul. Se desfăşoară de trei ori pe zi. La ora 11, la 12 şi 
acum, la ora 17. Figurinele de sus reproduc o întrecere 
cavalerească, care însoțea ceremoniile nupţiale regale din 
Germania secolului al XVI-lea. Cele de jos execută acum dansul 
arămarilor. 

Figurinele viu colorate se roteau în acordurile vesele ale 
muzicii bavareze. Toţi cei prezenţi în piaţă se opriră în loc, 


136 


privind în sus. Spectacolul dură două minute, apoi se opri. Piaţa 
se animă din nou. Grupul părăsi piaţa şi o luă pe una dintre 
străzile lăturalnice. Rachel mai zăbovi câteva clipe, uitându-se la 
ferestrele turnului cu ceas, acum închise, după care se îndreptă 
spre intersecţie. 

Deodată, în liniştea după-amiezii, se auzi claxonul unei maşini. 

Rachel tresări şi întoarse capul spre stânga. 

Maşina se apropia. Cincisprezece metri. Doisprezece. Şase. Se 
uită ţintă la capota şi la emblema Mercedes-ului, apoi la faruri şi 
la cuvântul TAXI. 

Trei metri. 

Şoferul continua să claxoneze. Rachel trebuia să se mişte, dar 
picioarele nu o ascultau. Se pregăti sufleteşte să facă faţă 
durerii, întrebându-se ce avea să doară mai tare, izbitura sau 
impactul cu caldarâmul. 

Biata Marla, bietul Brent. 

Şi Paul. Dragul de Paul. 

Simţi în jurul gâtului un braţ puternic care o trase înapoi. 

Frânele maşinii scrâşniră. Taxiul opri la semafor. Din asfalt se 
ridică un miros de cauciuc ars. 

Se întoarse, să vadă cine o salvase. Bărbatul era înalt şi suplu; 
părul de culoarea mătăsii de porumb îi cădea pe fruntea 
bronzată. Avea buze subţiri, parcă tăiate cu lama şi o faţă 
frumoasă, cu pielea oacheşă. Purta o cămaşă galbenă şi 
pantaloni în carouri. 

— Vă simţiţi bine? o întrebă el în engleză. 

Clipele de groază o lăsaseră fără vlagă. Işi dădu seama într-o 
clipă cât de aproape fusese de moarte. 

— Cred că da. 

În jurul lor se adunase mai multă lume. Şoferul de taxi cobori 
din maşină şi se apropie şi el. 

— Se simte bine, oameni buni, le spuse salvatorul ei, apoi 
adăugă ceva în germană şi oamenii se împrăştiară. 

Vorbi şi cu şoferul de taxi, tot în germană, după care acesta 
salută şi plecă şi el. 

— Şoferul mi-a spus că îi pare foarte rău, dar că aţi apărut pe 
neaşteptate în faţa lui. 

— Credeam că este o zonă rezervată exclusiv pietonilor. Nu 
mă aşteptam să treacă vreo maşină. 

— Taxiurile n-ar trebui să treacă pe-aici, dar după cum aţi 
văzut şi dumneavoastră, se mai întâmplă. l-am spus asta 


137 


şoferului, iar el a preferat să-şi ia tălpăşiţa. 

— Nu avea un ecuson, ceva? 

— Ca în America, nu? În America, totul are un semn, o marcă, 
o emblemă. Aici nu. 

Rachel se mai calmă. 

— Vă mulţumesc pentru ce aţi făcut pentru mine. 

Bărbatul zâmbi, lăsând să i se vadă cele două şiruri de dinţi 
albi, egali. 

— A fost plăcerea mea. Şi, întinzând mâna, se prezentă: 
Christian Knoll. 

— Rachel Cutler. Şi mă bucur că aţi fost aici, domnule Knoll. 
Pur şi simplu, n-am văzut taxiul. 

— S-ar fi putut întâmpla o nenorocire. 

— Aveţi dreptate, spuse ea, zâmbind. 

Şi începu să tremure fără a se putea controla, o reacţie 
firească, dat fiind şocul prin care tocmai trecuse. 

— Permiteţi-mi să vă ofer ceva de băut, ca să vă calmati. 

— Nu este nevoie. 

— Dar tremuraţi şi puţin vin v-ar prinde chiar bine. 

— Vă mulţumesc, dar... 

— Ca răsplată pentru efortul meu. 

Lui Rachel îi venea greu să refuze, aşa că acceptă invitaţia. 

— Bine, poate că puţin vin nu mi-ar strica. 

Îl urmă pe Knoll într-o cafenea, la o distanţă de patru străzi de 
piaţă. În depărtare, se desluşeau turnurile gemene, din aramă, 
ale unei catedrale. La mesele înşirate pe trotuar şedeau oameni 
care legănau în mâini halbe de bere neagră. Knoll comandă 
pentru el o bere, iar pentru ea un pahar cu vin Rhineland, sec, 
amărui şi bun la gust. _ 

Knoll avusese dreptate. incepea să se destindă, după ce 
văzuse moartea cu ochii. Ce gânduri ciudate îi trecuseră prin 
minte. Brent şi Marla, asta da, era de înţeles. Dar Paul? Era clar 
că se gândise la el şi, preţ de o clipă, simţi o durere în inimă. 

Sorbi din pahar, lăsând vinul şi atmosfera să-i destindă nervii. 

— Trebuie să vă mărturisesc ceva, doamnă Cutler. 

— Spune-mi Rachel. 

— Foarte bine, Rachel. Ea mai sorbi puţin vin. 

— Ce fel de mărturisire? 

— Te-am urmărit. 

Rachel deveni mai atentă. Puse paharul pe masă. 

— Ce vrei să spui? 


138 


— Te-am urmărit. Chiar de când ai plecat din Atlanta. 

Rachel se ridică de la masă. 

— Mă gândesc că, poate, poliţia ar trebui să afle asta. 

Knoll rămase impasibil, sorbind din bere. 

— Dacă asta vrei, să ştii că eu n-am nimic împotrivă. Nu-ţi cer 
decât să mă asculţi până la capăt. 

Rachel se gândi o clipă, apoi îşi spuse că, dincolo de gardul din 
fier forjat, strada era încă plină de cumpărători. Ce pierdea dacă 
îl asculta? Se aşeză la loc. 

— Bine, domnule Knoll, îţi acord cinci minute. 

Knoll puse halba pe masă. 

— La începutul săptămânii, am plecat la Atlanta, ca să mă 
întâlnesc cu tatăl tău. La sosire, am aflat că murise. leri, am fost 
la tine la birou şi mi s-a spus că urma să pleci în Germania. Mi- 
am lăsat numele şi numărul de telefon. Secretara nu ţi-a 
transmis mesajul meu? 

— N-am sunat încă la birou. Ce treabă aveai cu tata? 

— Caut Camera de Chihlimbar şi m-am gândit că mă putea 
ajuta. 

— De ce cauţi Camera de Chihlimbar? 

— Patronul meu o caută. 

— Şi ruşii o caută, sunt convinsă. 

Knoll surâse. 

— Aşa este, dar, după cincizeci de ani, deviza noastră este: 
„Ce-am găsit al meu să fie”. Cred că este un slogan american. 

— Şi tata cum v-ar fi putut ajuta? 

— A căutat-o şi el, ani în şir. Găsirea Camerei de Chihlimbar a 
reprezentat o prioritate pentru sovietici. 

— Asta se întâmpla acum cincizeci de ani. 

— Când e vorba de o asemenea miză, timpul nu mai contează. 
lar căutarea este cu atât mai incitantă. 

— Cum aţi aflat adresa tatălui meu? 

Knoll băgă mâna în buzunar şi scoase câteva foi împăturite. 

— Le-am descoperit săptămâna trecută la Sankt Petersburg. 
Ele m-au condus la Atlanta. După cum vezi, KGB-ul l-a vizitat 
acum câţiva ani. 

Rachel  despături hârtiile şi începu să citească. Erau 
dactilografiate cu caractere chirilice. Intr-o parte, scrisă cu 
cerneală albastră, apărea şi traducerea în engleză. Observă 
imediat şi semnătura de pe prima pagină: Danya Ceapaev. Mai 
văzu şi ceea ce scriseseră cei de la KGB despre tatăl ei: 


139 


„Contactat. Neagă orice informaţie cu privire la Yantarnaya 
komnata ulterioară anului 1958. Nu a putut să-l localizeze pe 
Danya Ceapaev. Boria susţine că nu ştie unde ar putea fi.” 

Dar tatăl ei ştiuse exact unde locuia Ceapaev. Corespondaseră 
ani de-a rândul. Atunci, de ce minţise? Şi-apoi, tatăl ei nu 
pomenise niciodată de vizita celor de la KGB. Şi nu vorbise decât 
foarte puţin despre Camera de Chihlimbar. O deranja faptul că 
KGB-ul ştia de ea, de Marla şi de Brent. Şi se întreba ce altceva îi 
mai ascunsese tatăl său. 

— Din păcate, n-am reuşit să vorbesc cu tatăl tău. Am ajuns 
prea târziu. Regret sincer pierderea pe care ai suferit-o. 

— Când ai sosit la Atlanta? 

— Luni, 

— Şi ai aşteptat până ieri ca să te duci la mine la birou? 

— Am aflat de moartea tatălui tău şi am vrut să-ţi respect 
durerea. Problema mea putea suferi o amânare. 

Legătura cu Ceapaev o mai linişti. Omul părea credibil, dar 
asta nu trebuia să o mulţumească. La urma urmelor, deşi 
prezentabil şi fermecător, Christian Knoll era totuşi un 
necunoscut. Un necunoscut într-o ţară străină. Mai rău nici că se 
putea. 

— Ai fost în acelaşi avion cu mine? 

El încuviinţă. 

— De-abia am reuşit să mai prind un loc. 

— De ce ai aşteptat până acum ca să-mi vorbeşti deschis? 

— Nu eram sigur de scopul vizitei tale aici. Dacă era unul 
personal, nu voiam să te deranjez. Dacă avea legătură cu 
Camera de Chihlimbar, intenţionam să te abordez. 

— Nu-mi place să fiu urmărită, domnule Knoll. Nici măcar un 
pas. 

El o ţintui cu privirea. 

— Norocul tău că am făcut-o. 

Imaginea taxiului îi trecu fulgerător prin minte. Poate că el 
avea dreptate. 

— Şi, te rog, spune-mi Christian, adăugă el. 

Rachel îşi propuse să fie mai maleabilă. Nu era nevoie să fie 
atât de ostilă. Oricum, el avea dreptate. li salvase viaţa. 

— Bine, Christian să fie. 

— Călătoria ta are vreo legătură cu Camera de Chihlimbar? 

— Nu cred că ar trebui să-ţi răspund la această întrebare. 

— Dacă aş fi reprezentat într-adevăr un pericol pentru tine, aş 


140 


fi lăsat taxiul să te lovească. 

Argumentul era bun, dar nu suficient. 

— Frau Cutler, eu sunt un profesionist, un om cu multă 
experienţă. Specializat în artă. Vorbesc limba de aici şi cunosc 
bine ţara. Oi fi tu un judecător excelent, dar în materie de 
recuperare a obiectelor de artă presupun că eşti novice. 

Rachel nu spuse nimic. 

— Mă interesează informațiile legate de Camera de 
Chihlimbar. Atât şi nimic mai mult. Ti-am spus cu ce mă ocup şi 
te rog ca, în schimb, să fii şi tu sinceră cu mine. 

— Şi dacă refuz şi mă duc la poliţie? 

— In cazul ăsta, o să dispar, fireşte, dar te voi ţine sub 
observaţie ca să aflu ce faci. Nu este nimic personal. Eşti o pistă 
pe care vreau s-o explorez până la capăt. Mă gândeam că am 
putea coopera, ca să mai câştigăm timp. 

Pe undeva, lui Rachel îi plăcea acea duritate amenințătoare a 
lui Knoll, felul lui de a vorbi, tranşant şi hotărât. Se uită la faţa 
lui, căutând un semn de rău augur, dar nu observă nimic. Aşa că 
luă o hotărâre rapidă, aşa cum făcea şi în sala de şedinţe. 

— Bine, domnule Knoll. Am venit să-l caut pe Danya Ceapaev. 
Persoana menţionată în hârtiile tale. Locuieşte la Kehlheim. 

Knoll ridică halba şi luă o înghiţitură de bere. 

— Asta e mai la sud, spre Alpi, aproape de graniţa cu Austria. 
Cunosc orăşelul. 

— Se pare că şi pe el şi pe tata îi interesa Camera de 
Chihlimbar. Şi, după câte văd, chiar mai mult decât aş fi crezut. 

— Ai idee ce-ar putea şti Herr Ceapaev? 

Rachel nu pomeni nimic despre scrisori. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Pe vremuri au lucrat 
împreună, dar asta o ştii deja. 

— Cum ai dat de numele lui? 

— Tata mi-a tot povestit despre el. Cândva au fost prieteni 
foarte buni, minţi ea. 

— Frau Cutler, eu îţi pot fi de mare ajutor. 

— Sinceră să fiu, domnule Knoll, speram să fiu singură o 
vreme. 

— Te înţeleg perfect. Îmi amintesc când a murit tatăl meu. A 
fost cumplit. 

Emoţia lui părea sinceră şi Rachel îi aprecie sensibilitatea. Dar 
pentru ea, tot un străin rămânea. 

— Ai nevoie de ajutor. Dacă acest Ceapaev îţi dă unele 


141 


informaţii, eu te pot ajuta să le completezi. Am cunoştinţe vaste 
în ceea ce priveşte Camera de Chihlimbar. Cunoştinţe utile. 

Ea nu spuse nimic. 

— Când ţi-ai propus să pleci în sud? o întrebă Knoll. 

— Mâine-dimineaţă, îi răspunse ea prea repede. 

— Dă-mi voie să te însoțesc. 

— Eu le spun copiilor mei să nu se lase însoţiţi de persoane 
necunoscute. De ce aş face tocmai eu asta? 

El zâmbi. Ei îi plăcu asta. 

— Am fost deschis şi sincer cu secretara ta în ceea ce priveşte 
identitatea şi intenţiile mele. Asta dovedeşte oare că am de gând 
să-ţi fac rău? Bău şi restul de bere. Dar să ştii că, orice-ar fi, eu 
tot te voi urma la Kehlheim. 

Rachel luă din nou o hotărâre rapidă. Una care o surprinse 
chiar pe ea însăşi. 

— Bine. De ce nu? Plecăm împreună. Eu stau la hotelul 
Waldeck. La câteva străzi de aici. 

— Eu stau vizavi de Waldeck. La Elisabeth. 

Rachel clătină din cap, zâmbind. 

— Oare de ce nu mă surprinde asta? 

Knoll o urmări cu privirea până se pierdu în mulţime. Totul 
mersese perfect. 

Aruncă pe masă câţiva euro şi părăsi cafeneaua. O luă pe 
nişte străduţe lăturalnice, apoi traversă din nou Marienplatz. 
Trecu de piaţa agroalimentară, plină de lume şi se îndreptă spre 
Maximilianstrasse, un bulevard elegant, pe care se aflau muzee, 
birouri guvernamentale şi magazine. in faţă, se înălța porticul, 
susţinut de coloane, al Teatrului Naţional. Un şir de taxiuri 
înconjurau statuia lui Max Joseph, primul rege al Bavariei, 
aşteptându-i, răbdătoare, pe clienţii ce aveau să iasă de la 
primul spectacol al serii. Knoll traversă strada şi se duse direct la 
cel de-al patrulea taxi din şir. Şoferul era afară, rezemat de 
portiera Mercedes-ului, cu braţele încrucişate. 

— A fost bine? îl întrebă el pe Knoll în germană. 

— Mai mult decât bine. 

— Scena de după a fost convingătoare? 

— Remarcabilă. Şi îi întinse un teanc de euro. 

— Este întotdeauna o plăcere să fac afaceri cu tine, Christian. 

— Asemenea, Erich. 

ÎI cunoştea bine pe şofer, folosindu-se de serviciile acestuia ori 
de câte ori venea la Munchen. Omul era demn de încredere şi 


142 


coruptibil, două calităţi pe care le aprecia întotdeauna la 
colaboratorii săi. 

— Ai devenit milos, Christian? 

— Ce vrei să spui? 

— Ai vrut doar s-o sperii, nu s-o omori. Nu e genul tău. 

— Cea mai bună metodă de a câştiga încrederea cuiva este 
să-l faci să simtă atingerea morţii. 

— Vrei să te culci cu ea sau ceva de genul ăsta? 

Nu voia să intre în amănunte, dar, în acelaşi timp, ţinea 
neapărat ca individul să fie disponibil şi pe viitor. Aşa că 
încuviinţă din cap. 

— E drumul cel mai scurt spre chiloţii ei. 

Şoferul numără banii. 

— Cinci sute de euro e cam mult pentru fundul unei femei. 

Dar când îi dăduse banii, Knoll se gândise la Camera de 
Chihlimbar şi la cele zece milioane de euro pe care avea să-i 
primească pentru ea. Apoi se gândi din nou la Rachel Cutler şi la 
farmecul ei, ce-i stăruia în minte şi după ce se despărţise de 
aceasta. 

— Nu chiar. 


143 


25. 


Atlanta, Georgia. 
Ora 12.33. 


Paul era îngrijorat. Renunţase la masa de prânz şi rămăsese la 
birou, în speranţa că Rachel va suna. In Germania era trecut de 
ora 18.30. Ea îi spusese că era posibil să rămână o noapte la 
Munchen, înainte de a pleca spre Kehlheim. Aşa că nu era sigur 
dacă avea să sune în ziua aceea sau a doua zi, după ce ajungea 
în Alpi. Sau poate că nu avea să sune deloc. Ă 

Rachel era sinceră, agresivă şi încăpăţânată. Intotdeauna 
fusese aşa. Tocmai spiritul său independent făcea din ea un bun 
judecător. Dar o făcea şi greu de înţeles şi de simpatizat. Nu-şi 
făcea uşor prieteni. Dar undeva, în străfundul sufletului, Rachel 
era caldă şi afectuoasă. El ştia asta. Din păcate, ei doi erau ca 
amnarul şi cremenea. Oare? Amândoi preferau o cină romantică 
acasă şi nu într-un restaurant ticsit de lume. O casetă video 
închiriată şi nu o piesă de teatru. O după-amiază cu copiii la 
Grădina Zoologică şi nu o seară în oraş. Işi dădu seama că îi era 
dor de tatăl lui Rachel. Ei doi fuseseră apropiaţi, mai ales după 
divorţ. Karol încercase din răsputeri să-i împace. 

Ce spunea bătrânul în scrisoare? 

„Poate îi mai dai o şansă lui Paul.” 

Dar n-avea rost. Rachel era hotărâtă ca ei doi să trăiască 
separat. Respinsese orice tentativă de împăcare venită din 
partea lui. Poate că era timpul să-i facă pe plac şi să renunţe. Dar 
era o problemă. Ea nu avea o viaţă socială. Şi avea încredere în 
el. Câţi bărbaţi mai aveau cheia de la casa fostei lor soţii? Câţi 
continuau să împartă între ei titlurile de proprietate? Sau să aibă 
un cont comun în bancă? Ea nu insistase nici măcar o dată ca 
acel cont comun, deschis la Banca Merrill Lynch, să fie închis, iar 
el îl administrase în ultimii trei ani, fără ca ea să-l întrebe de ce 
procedase aşa şi nu altfel. 

Se uită la telefon. De ce nu-l suna? Ce se întâmpla? Era posibil 
ca acel individ, Christian Knoll, să fie pe urmele ei. Poate că era 
un om periculos. Poate că nu. Singurele informaţii de care 
dispunea îi fuseseră oferite de o brunetă atrăgătoare, cu ochi 
albaştri, strălucitori şi picioare frumoase. Jo Myers. Fusese calmă, 


144 


stăpână pe sine şi făcuse faţă întrebărilor lui, răspunzându-i 
prompt şi la obiect. De parcă i-ar fi intuit temerile legate de 
Rachel şi de îndoielile cu privire la călătoria acesteia în 
Germania. Din păcate, îl cam luase gura pe dinainte. Rachel nu 
avea nici o treabă în Germania. De asta era convins. Camera de 
Chihlimbar nu era problema ei şi nu era sigur că Danya Ceapaev 
mai era în viaţă. 

Paul luă de pe birou scrisorile fostului său socru şi, găsind-o pe 
cea adresată lui Rachel, citi cam de pe la jumătatea paginii: 

Dacă am găsit-o? Poate. Nu ne-am dus să verificăm. Prea 
mulți stăteau cu ochii pe noi la vremea aceea şi cu cât avansam 
în cercetările noastre, cu atât ne dădeam seama că sovieticii 
erau mult mai răi decât germanii. Aşa că am lăsat-o baltă. Eu şi 
Danya am jurat să nu dezvăluim niciodată ceea ce ştim, mai 
exact ceea ce credem că ştim. Doar atunci când Yancy s-a oferit 
să facă cercetări discrete, verificând informațiile pe care eu le 
considerasem cândva credibile, mi-am reluat şi eu propriile 
investigații. În ultima sa călătorie, cea din Italia, a făcut şi el 
cercetări pe cont propriu. Dacă explozia aceea de la bordul 
avionului s-a datorat întrebărilor puse de el sau altui motiv nu se 
va şti niciodată. Tot ceea ce ştiu este că această căutare a 
Camerei de Chihlimbar s-a dovedit a fi foarte periculoasă. 

Citi mai departe şi dădu peste avertisment: 

Dar niciodată, absolut niciodată, să nu încerci să găseşti 
Camera de Chihlimbar. Adu-ţi aminte de povestea lui Phaeton şi 
de lacrimile Heliadelor, o poveste despre ambiţie şi durere. 

Paul citise mult din clasici, dar, cu toate acestea, nu-şi 
amintea povestea. lar Rachel îi răspunsese evaziv atunci când o 
întrebase despre asta, cu trei ani în urmă. 

Deschise calculatorul şi intră pe internet. Selectă un motor de 
căutare şi tastă „Phaeton şi Helios”. Pe ecranul monitorului 
apărură peste o sută de site-uri. Alese câteva, la întâmplare. Al 
treilea era cel mai bun, o pagină Web intitulată „Lumea mitică a 
lui Edith Hamilton”. Căută până găsi povestea lui Phaeton, 
bibliografia menţionând ca sursă literară Metamorfozele lui 
Ovidiu. 

Paul citi povestea plină de culoare şi profetică. 

Phaeton, fiul nelegitim al lui Helios, zeul Soarelui, îşi găsi, în 
cele din urmă, tatăl. Simţindu-se vinovat faţă de el, zeul Soarelui 
îi promise fiului său că-i va îndeplini o dorinţă. Băiatul alese 
imediat să ia locul tatălui său şi să conducă, timp de o zi, carul 


145 


solar, pe cer, din zori şi până la asfinţit. Tatăl său îşi dădu seama 
că era o dorinţă nesăbuită şi încercă în zadar să-l facă să 
renunţe. Hotărârea băiatului era de neclintit. Helios îi îndeplini 
dorinţa, dar îl avertiză cât de greu îi va fi să conducă un 
asemenea car. Însă nimic nu-l putu face să se răzgândească. 
Băiatul se şi vedea în carul cel minunat, mânând bidiviii pe care 
nici Zeus însuşi nu putea să-i strunească. 

Odată ajuns în văzduh, Phaeton înţelese repede că 
avertismentele tatălui său fuseseră bine intenţionate şi pierdu 
controlul carului. Caii se ridicară în văzduh, apoi coborâră atât de 
aproape de pământ, încât lumea fu cuprinsă de flăcări. Neavând 
încotro, Zeus slobozi un trăsnet care distruse carul şi îl ucise pe 
Phaeton. Misteriosul râu Eridanus îl primi şi îi răcori trupul 
cuprins de flăcări. Făcându-li-se milă de el atât de tânăr şi de 
viteaz, Naiadele l-au luat şi l-au îngropat. Heliadele, surorile lui 
Phaeton, au venit la mormântul său şi l-au jelit. Lui Zeus i s-a 
făcut milă de ele şi le-a transformat în plopii ale căror frunze 
îngână un cântec trist pe malurile Eridanului. 

Paul citi ultimele rânduri ale poveştii pe ecranul monitorului. 

ACOLO UNDE ÎŞI PLÂNGE DUREREA, PE MALUL APEI, FIECARE 
LACRIMĂ CE SE PRELINGE STRĂLUCEŞTE ÎN APĂ O PICĂTURĂ DE 
AMBRA SCLIPITOARE. 

Îşi aminti de exemplarul din Metamorfozele lui Ovidiu, pe care 
îl văzuse în biblioteca lui Boria. Karol încercase să o prevină pe 
Rachel, dar ea nu-l ascultase. Aidoma lui Phaeton, ea plecase 
într-o aventură nebunească, fără să înţeleagă ce pericole o 
pândeau şi ce riscuri îşi asuma. Avea Christian Knoll să joace 
rolul lui Zeus? Avea el să arunce un trăsnet asupra ei? 

Se uită din nou la telefon. La naiba, sună odată! 

Ce trebuia să facă? 

Nimic. Doar să stea cu copiii, să aibă grijă de ei şi să aştepte 
ca Rachel să se întoarcă din călătoria după potcoave de cai 
morţi. Putea anunţa poliţia, care, la rândul ei, să alerteze 
autorităţile germane. Dar dacă Christian Knoll nu era decât un 
amator de artă curios? Rachel avea să-l pedepsească aspru. 
„Alarmist ca întotdeauna”, avea să-l admonesteze ea. 

lar el nu voia să audă asta. 

Mai exista şi o a treia opţiune. Cea mai tentantă. Se uită la 
ceas. Era ora 13.50. 19.50 în Germania. Luă cartea de telefon, 
găsi numărul şi sună la compania aeriană Delta Airlines. 

— AŞ dori un bilet pentru diseară, la cursa Atlanta-Muinchen, îi 


146 


spuse el funcţionarei de la „Rezervări”. 


147 


26. 


Kehlheim, Germania sâmbătă. 
17 mai, ora 8.05. 


Suzanne nu pierduse timpul. Părăsise biroul lui Paul Cutler cu 
o zi în urmă, după care zburase imediat la New York, unde 
prinsese Concorde-ul care pleca la ora 6.30 spre Paris. Ajunsese 
acolo puţin după ora 22.00, ora locală şi luase un Air France cu 
destinaţia Munchen, unde ajunsese la ora 1 noaptea. Reuşise să 
doarmă puţin la hotelul aeroportului, după care închiriase o 
maşină, un Audi şi o luase spre sud, pe autostrada E 533, până la 
Oberammergau, apoi spre vest, pe o şosea în serpentină, până la 
lacul alpin Forggensee, la est de Fussen. 

Satul Kehlheim era o îngrămădire de case, pe zidurile cărora 
erau pictate fresce, cu  acoperişuri triunghiulare, bogat 
ornamentate, situate pe malul estic al lacului. În centru, turla 
bisericii domina o marktplatz destul de întortocheată. Povârnişuri 
împădurite coborau până la malurile lacului. Câteva ambarcaţiuni 
cu pânze albe se legănau pe apa albastră-cenuşie, ca nişte fluturi 
purtaţi de briză. 

Suzanne opri maşina în partea de sud a bisericii. Vânzătorii 
ambulanți umpluseră piaţeta pietruită, pregătiţi pentru ceea ce 
părea să fie un târg de sâmbătă dimineaţa. |n aer plutea un 
miros de carne crudă, de verdeţuri proaspete şi de fum de ţigară. 
Suzanne se alătură unui grup de vilegiaturişti. Copiii se jucau în 
grupuri gălăgioase. De undeva, se auzeau lovituri de ciocan. 
Atenţia îi fu atrasă de un bătrân cu părul cărunt şi nasul coroiat, 
care stătea în spatele unei tarabe. Părea să aibă vârsta lui Danya 
Ceapaev. Se apropie şi îi admiră merele şi cireşele. 

— Frumoase fructe, i se adresă ea în germană. 

— Producţie proprie, spuse bătrânul. 

Suzanne cumpără trei mere şi îi zâmbi larg, cu căldură. Se 
deghizase perfect. Perucă blondă-roşcată, ten alb, ochi căprui. Işi 
mărise sânii cu două numere, cu ajutorul unei perechi de 
silicoane detaşabile, îşi căptuşise coapsele şi şoldurile şi purta 
jeanşi cu două numere mai mari în care să-i încapă toate acele 
false rotunjimi. Cămaşa ecosez, din flanel şi cizmele cafenii 
completau deghizarea. Purta ochelari de soare, dar nu prea 


148 


negri, ca să nu atragă atenţia. Mai târziu, martorii oculari aveau 
să o descrie, cu siguranţă, ca pe o blondă grasă şi pieptoasă. 

— Ştiţi cumva unde locuieşte Danya Ceapaev? întrebă ea în 
cele din urmă. Este un om bătrân. Locuieşte aici de ceva vreme. 
Este prieten cu bunicul meu. Eu am venit să-i aduc un cadou, dar 
am rătăcit adresa. Numai printr-un noroc am nimerit satul. 

Bătrânul clătină din cap. 

— Sunteţi cam distrată, Fraulein. 

Ea îi zâmbi, acceptându-i dojana. 

— Ştiu, dar aşa sunt eu. Gândul meu zboară la mii de kilometri 
depărtare. 

— Nu ştiu unde locuieşte Danya Ceapaev. Eu sunt din 
Nesselwang, spre vest. Staţi să chem pe cineva de-aici. 

Şi, înainte să-l poată opri, bătrânul strigă la un bărbat aflat de 
cealaltă parte a piaţetei. Suzanne nu voia să atragă prea mult 
atenţia. Cei doi vorbeau în franceză, limbă pe care ea nu o 
stăpânea prea bine; totuşi, mai înţelese, pe ici, pe colo, câte un 
cuvânt. Ceapaev. Nord. Trei kilometri. Lângă lac. 

— Eduard îl cunoaşte pe Ceapaev. Spune că locuieşte în 
partea de nord a oraşului, la trei kilometri de-aici. Chiar pe malul 
lacului. Luaţi-o pe drumul de colo. O cabană mică, din piatră, cu 
horn. 

Suzanne zâmbi şi dădu din cap, apoi îl auzi pe bărbatul din 
celălalt capăt al piaţetei strigând: 

— Julius! Julius! 

Un băiat de vreo doisprezece ani apăru în fugă. Avea părul 
şaten-deschis şi o mutrişoară drăgălaşă. Vânzătorul vorbi ceva 
cu puştiul, după care băiatul alergă spre ea. Un cârd de rațe se 
înălţară în zbor de pe lac, spre cerul lăptos al dimineţii. 

— İl căutaţi pe Ceapaev? Este bunicul meu. Vă duc eu la el, 
spuse el, holbându-se la sânii ei. 

— Du-mă, răspunse ea, zâmbind larg. Bărbaţii de orice vârstă 
sunt uşor de manipulat. 


149 


27. 
Ora 9.15. 


Rachel îi aruncă o privire lui Christian Knoll peste scaunul din 
faţă al maşinii. Aflaţi la treizeci de minute distanţă de Munchen, 
pe autostrada E 533, se îndreptau cu viteză spre sud. Prin 
geamurile fumurii ale automobilului Volvo se zăreau crestele 
fantomatice ale munţilor, răsărind pe deasupra perdelei de 
ceaţă, zăpada albă de pe versanţii înalţi şi pantele acoperite de 
brazi verzi şi zade. 

— Ce peisaj superb, spuse ea. 

— Primăvara este perioada cea mai potrivită ca să vizitezi 
Alpii. Te afli pentru prima oară în Germania? 

Rachel încuviinţă. 

— O să-ţi placă foarte mult. 

— Tu călătoreşti mult? 

— Tot timpul. 

— Dar unde locuieşti? 

— Am un apartament în Viena, dar trec rareori pe-acolo. 
Trebuie să mă deplasez în toate colţurile lumii. 

Rachel îşi studie enigmaticul şofer. Avea umerii laţi şi 
musculoşi, gâtul gros, braţele lungi şi puternice. Era îmbrăcat 
sport, cu o cămaşă ecosez, din piele de căprioară, jeanşi şi cizme 
şi mirosea discret a apă de colonie. Era primul european cu care 
discutase, practic, mai mult. Poate că tocmai asta o fascina, 
stârnindu-i interesul. 

— În documentele acelea ale KGB-ului scria că ai doi copii. 
Există şi un soţ? întrebă Knoll. 

— A existat. Suntem divorţaţi. 

— E ceva obişnuit în America. 

— Audiez chiar şi peste o sută de cazuri pe săptămână. 

Knoll clătină din cap. 

— Păcat. 

— Oamenii nu par a fi făcuţi să convieţuiască. 

— Fostul tău soţ este avocat? 

— Unul dintre cei mai buni. Un Volvo trecu vâjâind pe lângă ei, 
pe banda din stânga. Fantastic. Cred că maşina aia merge cu 
peste o sută cincizeci de kilometri la oră. 

— Ba chiar cu o sută nouăzeci, spuse Knoll. Noi mergem cu o 


150 


sută la oră. 

— La noi e cu totul altfel. 

— E un tată bun? întrebă Knoll. 

— Fostul meu soţ? Oh, da. Foarte bun. 

— Mai bun ca tată decât ca soţ? 

Ce ciudate întrebări îi punea. Dar, cu toate acestea, îi 
răspundea. Fiind vorba de un străin, nu o deranja prea tare faptul 
că se amesteca în viaţa ei. 

— N-aş spune asta. Paul e un bărbat extraordinar. Orice 
femeie ar fi înnebunită să-l aibă. 

— Şi de ce nu ai fost? 

— N-am zis că n-am fost. Am spus doar că nu mai putem trăi 
sub acelaşi acoperiş. 

Knoll păru să-i sesizeze stânjeneala. 

— Nu vreau să mă amestec, dar oamenii îmi stârnesc 
interesul. Neavând un domiciliu stabil şi o familie, îmi place să-i 
studiez pe alţii. Din pură curiozitate. Nimic mai mult. 

— Nu-i nimic. Nu mă deranjează. Rămase tăcută câteva clipe, 
apoi continuă: Trebuia să-l fi sunat pe Paul, să-i spun unde sunt. 
El vede de copii. 

— II poţi suna diseară. 

— Nu e deloc încântat de faptul că eu mă aflu aici. Şi el şi tata 
m-au avertizat să nu mă amestec în toată povestea asta. 

— Ai vorbit cu tatăl tău despre asta înainte să moară? 

— Nu. Niciodată. Mi-a lăsat o scrisoare anexată la testament. 

— Atunci de ce-ai venit? 

— Trebuie să rezolv o problemă. 

— Inţeleg. Camera de Chihlimbar e o pradă frumuşică, nu 
glumă. Valorează o avere. Oamenii o caută încă din timpul 
războiului. 

— Asta mi s-a spus şi mie. Ce anume o face atât de deosebită? 

— Greu de spus. Arta are efecte diferite asupra oamenilor. 
Interesant la Camera de Chihlimbar este faptul că impresia 
generală pe care a creat-o a fost, în majoritatea cazurilor, 
aceeaşi. Am citit relatări datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea 
şi începutul secolului XX. Absolut toate sunt de acord că este 
magnifică. Inchipuie-ţi şi tu, o cameră întreagă construită din 
panouri de chihlimbar. 

— Uimitor. 

— Chihlimbarul este o piatră semipreţioasă. Ştii ceva despre 
el? 


151 


— Prea puţin. 

— Este o răşină fosilă transparentă, veche de patruzeci, 
cincizeci de milioane de ani. Seva întărită de milenii s-a 
transformat în piatră semipreţioasă. Grecii o numeau e/ektron, 
adică „substanţa ruptă din soare”, datorită culorii sale şi a 
faptului că, frecată cu mâna, produce o descărcare electrică. 
Chopin obişnuia să frece între degete un şirag înainte de a se 
aşeza la pian. Prin frecare, chihlimbarul se încălzeşte şi evaporă 
picăturile de transpiraţie. 

— Nu ştiam asta. 

— Romanii spuneau că, dacă te-ai născut în zodia Leului, 
chihlimbarul îţi va purta noroc, iar dacă eşti Taur, îţi va aduce 
ghinion. 

— Eu sunt Leoaică. Poate că ar trebui să am şi eu o bucată de 
chihlimbar. 

Knoll zâmbi. 

— Dacă crezi în chestiile astea. Vracii din Evul Mediu vindecau 
durerile de gât cu vapori de ambră. Aburii fierbinţi sunt foarte 
aromaţi şi se pare că au proprietăţi terapeutice. Ruşii o numesc 
„tămâie scoasă din mare”. Tot ei... scuză-mă, poate te plictisesc. 

— Nu, deloc. E fascinant. 

— Vaporii de ambră pot coace fructele. Există o legendă arabă 
despre un şah care i-a poruncit grădinarului său să-i aducă pere 
proaspete. Din nefericire, nu era încă sezonul perelor, acestea 
urmând a se coace abia după o lună. Şahul l-a ameninţat pe 
grădinar că îi taie capul dacă nu-i aduce pere coapte. Bietul 
grădinar a cules câteva pere verzi şi, toată noaptea, s-a rugat la 
Allah şi a ars tămâie de chihlimbar. A doua zi, ca urmare a 
rugăciunilor sale, fructele erau roz şi dulci, tocmai bune de 
mâncat. Knoll ridică din umeri. Cine poate şti dacă e adevărat 
sau nu? Dar vaporii de ambră conţin etilen, care stimulează 
coacerea. Şi catifelează pielea. Vechii egipteni foloseau aceşti 
vapori în procesul de mumificare. 

— Singurele mele cunoştinţe se rezumă la bijuterii sau la 
fotografii cu insecte şi frunze prinse în răşină. 

— Francis Bacon îl numea „un mormânt mai mult decât regal”. 
Oamenii de ştiinţă consideră chihlimbarul o capsulă a timpului. 
Artiştii se gândesc la el ca la o vopsea. Există în peste două sute 
cincizeci de culori. Albastrul şi verdele sunt cele mai rare. Roşul, 
galbenul, maroul, negrul şi auriul, cele mai comune. In Evul 
Mediu, au apărut bresle care controlau distribuirea lui. Camera 


152 


de Chihlimbar a fost lucrată în secolul al XVIII-lea şi reprezintă 
corolarul a ceea ce omul a putut crea din această substanţă. 

— Cunoşti bine subiectul. 

— Asta mi-e meseria. 

Knoll reduse viteza. 

— leşim pe-aici. 

Maşina părăsi autostrada, cobori o pantă scurtă, apoi Knoll 
frână. 

— De aici, o luăm spre vest, pe autostradă. Nu mai avem mult 
până la Kehlheim. 

Răsuci volanul spre dreapta, acceleră şi maşina prinse iar 
viteză. 

— Pentru cine lucrezi? întrebă Rachel. 

— Nu pot să-ţi spun. Patronul meu este o persoană privată. 

— Şi înstărită. 

— De unde ştii? 

— Să te trimită în toată lumea în căutare de opere de artă nu 
prea pare a fi hobby-ul unui bărbat sărac. 

— Am spus eu că e bărbat? 

— Nu, n-ai zis, răspunse ea, zâmbind. 

— Frumoasă încercare, doamnă judecător. 

Pajiştile înverzite erau presărate din loc în loc cu brazi înalţi ce 
străjuiau şoseaua. Rachel cobori geamul şi trase adânc în piept 
aerul curat. 

— Acum urcăm, nu-i aşa? 

— De aici încep Alpii. Şi se întind spre sud, până în Italia. Când 
o să ajungem la Kehlheim, o să se facă frig. 

Ceva mai devreme, Rachel se întrebase de ce se îmbrăcase el 
în cămaşă cu mânecă lungă şi pantaloni lungi. Ea îşi pusese doar 
un şort kaki şi o bluză cu mânecă lungă, încheiată în faţă. Brusc, 
îşi dădu seama că era pentru prima dată, de la divorţ încoace, 
când se afla într-o maşină cu un alt bărbat decât Paul. Până 
atunci, nu călătorise decât cu copiii, cu tatăl ei sau cu vreo 
prietenă. 

— Să ştii că ieri am vorbit serios. Îmi pare rău pentru tatăl tău, 
spuse Knoll. 

— Era foarte bătrân. 

— Asta se întâmplă întotdeauna cu părinţii. Vine o zi când îi 
pierdem. Părea sincer afectat, deşi cuvintele erau banale şi 
rostite din politeţe. Totuşi, ea îi aprecie remarca. 

Ceea ce o derută şi mai mult. 


153 


154 


28. 


Ora 11.45. 


Rachel se uită atent la bătrânul care le deschise uşa. Era 
scund, avea o faţă îngustă şi părul cărunt, ciufulit. Pielea zbârcită 
a bărbiei şi a gâtului era acoperită cu un puf cenuşiu. Era uscăţiv, 
cu pielea parcă pudrată cu talc şi faţa zbârcită ca o nucă. Avea 
cel puţin optzeci de ani şi primul ei gând se îndreptă spre tatăl 
ei, atât de mult îi amintea de acesta. 

— Danya Ceapaev? Eu sunt Rachel Cutler, fiica lui Karol Boria. 

Fu rândul bătrânului să o privească insistent. 

— Mă uit la faţa şi la ochii tăi şi parcă îl văd pe el. 

Rachel zâmbi. 

— Ar fi mândru să audă asta. Putem intra? 

— Sigur, răspunse Ceapaev. 

Intră, urmată de Knoll, în căsuţa fără etaj, din bârne vechi de 
lemn, cu tencuiala scorojită, ultima din cele câteva cabane ce 
despărţeau satul Kehlheim de zona împădurită. 

— Cum ai aflat unde stau? o întrebă Ceapaev într-o engleză 
mult mai bună decât cea a tatălui ei. 

— Am întrebat în oraş. 

Salonaşul era primitor, iar în micul şemineu de piatră ardea 
focul. Două lămpi aprinse străjuiau o canapea acoperită cu o 
cuvertură în multe culori, pe care se aşezară ea şi Knoll. Ceapaev 
se lăsă greoi într-un balansoar de lemn, cu faţa spre ei. În aer 
plutea o aromă de cafea şi de scorţişoară. Ceapaev le oferi ceva 
de băut, dar ei îl refuzară. Rachel i-l prezentă pe Knoll, apoi îi 
povesti despre moartea tatălui ei. Vestea îl surprinse pe bătrân. 
Rămase tăcut o vreme, lacrimile inundându-i ochii obosiţi. 

— A fost un om bun. Cel mai bun, spuse el într-un târziu. 

— Domnule Ceapaev, mă aflu aici... 

— Danya, spune-mi Danya. 

— Bine, Danya. Mă aflu aici ca urmare a corespondenţei pe 
care ai purtat-o cu tatăl meu în legătură cu Camera de 
Chihlimbar. Am citit toate scrisorile. Tata mi-a spus ceva despre 
secretul vostru şi că sunteţi prea bătrâni ca să vă mai duceţi să 
verificaţi. Am venit să aflu tot ce pot. 

— De ce, fetiţo? 


155 


— Pentru tata, părea ceva important. 

— Ţi-a vorbit vreodată despre asta? 

— Mi-a vorbit puţin despre război şi despre ceea ce a făcut 
după aceea. 

— Poate că tăcerea lui a fost justificată. 

— Sunt convinsă de asta. Dar acum că a murit... 

Ceapaev rămase tăcut, contemplând parcă focul din cămin. 
Umbre tremurau pe faţa lui zbârcită. Rachel se uită la Knoll, care 
îşi urmărea atent gazda. Fusese obligată să pomenească de 
scrisori, iar Knoll reacţionase. Nici nu era de mirare, de vreme ce 
ea îi ascunsese până atunci acea informaţie. Întrebările aveau să 
vină mai târziu, îşi imagină ea. 

— Poate că e timpul, murmură Ceapaev. Chiar mă întrebam 
când se va întâmpla. Poate că acum e momentul. 

Lângă ea, Knoll trase adânc aer în piept. Rachel simţi un fior 
pe şira spinării. Era oare posibil ca acest bătrân să ştie unde se 
afla Camera de Chihlimbar? 

— Erich Koch a fost un monstru, şopti Ceapaev. Rachel nu 
înţelese ce vrusese să spună. 

— Koch? 

— Un gauleiter, spuse Knoll. Un conducător nazist. Unul dintre 
guvernatorii districtelor din Germania nazistă. Koch conducea 
Prusia şi Ucraina. Sarcina lui era să adune tonele de grâne, 
fiecare gram de oţel şi fiecare sclav apt de muncă din regiunile 
respective. 

Bătrânul oftă. 

— Koch spunea că dacă ar fi găsit un ucrainean demn să şadă 
la masa lui, l-ar fi împuşcat pe loc. Dar cred că ar trebui să-i fim 
recunoscători, fiindcă datorită brutalităţii sale, a reuşit să 
transforme patruzeci de milioane de ucraineni, care îi întâmpinau 
pe germani ca pe cei care aveau să-i scape de Stalin, în vajnici 
partizani care îi urau pe nazişti. O adevărată performanţă. 

Knoll nu scoase o vorbă, iar Ceapaev continuă: 

— După război, Koch şi-a bătut joc şi de ruşi şi de germani, 
folosindu-se de Camera de Chihlimbar pentru a rămâne în viaţă. 
Eu şi Karol am urmărit această manipulare, dar n-am putut 
spune nimic. 

— Nu mai înţeleg nimic, spuse Rachel. 

— Koch a fost prins în Polonia şi condamnat la moarte pentru 
crime de război, interveni Knoll. Totuşi, sovieticii i-au amânat, în 
mod repetat, execuţia. Koch pretindea că ştia unde era îngropată 


156 


Camera de Chihlimbar. El personal dispusese, în 1941, să fie 
mutată de la Leningrad la Königsberg. Tot el dispusese, în 1945, 
evacuarea ei în vest. Koch s-a folosit de informaţiile pe care le 
deţinea pentru a rămâne în viaţă, fiind convins că sovieticii l-ar fi 
ucis de îndată ce le-ar fi dezvăluit unde se afla Camera de 
Chihlimbar. 

Rachel începu să-şi amintească fragmente din ceea ce citise în 
articolele păstrate de tatăl său. 

— Dar, în cele din urmă, a primit asigurarea că va fi lăsat în 
viaţă, nu-i aşa? 

— Da, pe la jumătatea anilor 1960, răspunse Ceapaev. Dar 
imediat după aceea, nebunul a spus că nu-şi mai putea aminti 
locul. Oraşul Königsberg, devenit între timp Kaliningrad, 
aparţinea acum Uniunii Sovietice. În timpul războiului, fusese 
bombardat şi ras de pe faţa pământului. Sovieticii au dărâmat şi 
ce mai rămăsese, după care au început să reconstruiască. Din 
vechiul oraş n-a mai rămas nimic. Koch a dat imediat vina pe 
sovietici, spunând că îi distruseseră punctele de reper şi că de 
aceea nu mai putea să găsească locul. 

— Koch n-a ştiut niciodată nimic, nu-i aşa? întrebă Knoll. 

— Nimic. A fost doar un oportunist care a încercat să rămână 
în viaţă. 

— Dar dumneata ai găsit Camera de Chihlimbar? 

Ceapaev încuviinţă. 

— Ai văzut-o? întrebă Knoll. 

— Nu. Dar era acolo. 

— Şi de ce ai păstrat secretul? 

— Stalin a fost un om rău. intruchiparea diavolului. A prădat şi 
a furat patrimoniul Rusiei, ca să construiască Palatul Sovietelor. 

— Asta ce mai e? 

—Un imens zgârie-nori, construit la Moscova, explică 
Ceapaev. In vârful clădirii voia să pună o statuie uriaşă a lui 
Lenin. Vă imaginaţi ce monstruozitate? Eu şi toţi ceilalţi trebuia 
să adunăm obiecte de artă, ce urmau să fie expuse în Muzeul de 
Artă Universală, care avea să facă parte din acel palat. Darul lui 
Stalin pentru omenire. Nici o deosebire faţă de ceea ce plănuise 
Hitler să facă în Austria. Un muzeu imens al prăzilor de război. 
Slavă Domnului că nici Stalin n-a mai apucat să-şi construiască 
monumentul. Totul era o nebunie. O nebunie curată. Şi nimeni 
nu-l putea opri pe nenorocit. Numai moartea i-a venit de hac în 
cele din urmă. Bătrânul clătină din cap. Curată nebunie. Eu şi 


157 


Karol am hotărât să ne vedem de treabă şi să nu spunem 
niciodată nimic despre ceea ce credeam noi că descoperiserăm 
în munţi. Mai bine îngropată în pământ decât piesă de muzeu 
pentru Satana. 

— Cum aţi găsit Camera de Chihlimbar? întrebă Knoll. 

— Din întâmplare. Karol a dat peste un muncitor feroviar care 
ne-a arătat drumul spre peşteri. Se aflau în sectorul rusesc, care 
a devenit apoi Germania de Est. Şi pe asta au furat-o sovieticii şi, 
deşi a fost o hoţie, eu am fost de acord cu ea. Atâtea lucruri 
îngrozitoare se întâmplă ori de câte ori Germania se uneşte. Nu 
sunteţi de aceeaşi părere, domnule Knoll? i 

— Eu nu am păreri politice, tovarăşe Ceapaev. In afară de 
asta, sunt austriac, nu german. 

— Ciudat. Mi s-a părut că vorbeşti un pic pe nas, ca bavarezii. 

— Ai o ureche foarte bună pentru vârsta dumitale. 

Ceapaev se întoarse spre Rachel. 

— Asta era porecla tatălui tău. Yxo. Aşa i se spunea la 
Mauthausen. Era singurul dintre prizonieri care vorbea germana. 

— Nu ştiam asta. Tata nu vorbea aproape deloc despre lagăr. 
Ceapaev încuviinţă. 

— E de înţeles. Şi eu am stat în ultimele luni ale războiului într- 
un lagăr. Bătrânul se uită atent la Knoll. În ceea ce priveşte 
accentul dumitale, Herr Knoll, să ştii că eram bun la chestiile 
astea. Germana a fost specialitatea mea. 

— Vorbiţi foarte bine şi engleza. 

— Am avut talent la limbi străine. 

— Sunt convins că slujba dumneavoastră de odinioară vă 
cerea mult spirit de observaţie şi abilităţi de comunicare. 

Pe Rachel o surprinse ostilitatea ce părea să existe între cei 
doi. Erau doi străini, dar se purtau de parcă s-ar fi cunoscut. Mai 
exact, de parcă s-ar fi urât. Dar toată acea dispută avea să le 
prelungească misiunea. 

— Danya, ne poţi spune unde se află Camera de Chihlimbar? 

— În peşterile din nord. În Munţii Harz. Lângă Warthberg. 

— Parcă aţi fi Koch. Peşterile acelea au fost deja curățate. 

— Nu şi acestea. Au făcut parte din sectorul de est. Sovieticii 
le-au închis. Nimeni nu avea voie să intre. Sunt foarte multe. 
Explorarea lor ar dura zeci de ani, fiindcă arată ca un labirint. 
Naziştii au pus explozibil în cele mai multe dintre ele, iar în 
celelalte au depozitat muniţie. Acesta este unul dintre motivele 
pentru care eu şi Karol nu ne-am dus să verificăm. Era mai bine 


158 


să lăsăm chihlimbarul acolo decât să riscăm să-l distrugem. 

Knoll scoase din buzunarul de la spate un carneţel şi un pix. 

In câteva minute, Ceapaev desenă o schiţă. Rachel şi Knoll 
rămaseră tăcuţi. Nu se auzeau decât focul trosnind în cămin şi 
pixul pe hârtie. Când termină, Ceapaev îi înapoie lui Knoll 
carneţelul. 

— Peştera în care se află Camera de Chihlimbar poate fi 
reperată după soare. Intrările se află exact pe la est. Un prieten 
care a vizitat recent zona mi-a spus că intrarea este acum 
blocată cu bare de fier, iar afară scrie BCR-65. Autorităţile 
germane trebuie să cerceteze bine peşterile şi să scoată de acolo 
tot explozibilul rămas, aşa că nimeni nu s-a aventurat până acum 
înăuntru. Sau, în orice caz, aşa mi s-a spus mie. Am desenat 
harta unui tunel, atât cât am putut să-mi aduc aminte. Va trebui 
să săpaţi la capătul lui. Dar după câţiva metri, veţi da de o uşă 
de fier, care duce într-o încăpere. 

— Aţi păstrat acest secret timp de zeci de ani şi acum ÎI 
dezvăluiţi unor străini? întrebă Knoll. 

— Rachel nu e o străină. 

— De unde ştiţi că nu minte în privinţa identităţii sale? 

— Seamănă leit cu tatăl ei. 

— Dar despre mine nu ştiţi nimic. Nici măcar nu m-aţi întrebat 
de ce mă aflu aici. 

— Dacă te-a adus Rachel, pentru mine e suficient. Sunt un om 
bătrân, Herr Knoll. Nu mai am mult de trăit. Cineva trebuie să 
afle ceea ce ştiu eu. Poate eu şi Karol am avut dreptate. Poate 
nu. Poate că acolo nu se află nimic. Duceţi-vă să vă convingeti. 
Şi, întorcându-se spre Rachel, adăugă: Fetiţo, dacă asta e tot ce- 
aţi vrut să aflaţi, aş vrea să mă odihnesc, fiindcă mă simt obosit. 

— Bine, Danya. Şi îţi mulţumesc. Ne vom duce până acolo. 

— Du-te, fetiţo. Du-te, spuse el, oftând. 

— Foarte bine, tovarăşe, spuse Suzanne în rusă, în momentul 
în care Ceapaev deschise uşa dormitorului. Vizitatorii bătrânului 
tocmai plecaseră şi ea auzi maşina îndepărtându-se. Te-ai gândit 
vreodată să te faci actor? Christian Knoll e un tip greu de tras pe 
sfoară. Dar ţi-ai jucat remarcabil rolul. Mai că îmi venea şi mie să 
te cred. 

— De unde ştii că Knoll se va duce la peşteră? 

— Pentru că e nerăbdător să-şi mulţumească noul patron. Atât 
de mult doreşte să pună mâna pe Camera de Chihlimbar, încât 
îşi va încerca cu siguranţă norocul, ducându-se până acolo, chiar 


159 


dacă ştie că riscă să-şi piardă viaţa. 

— Şi dacă-i trece prin cap că ar putea fi o capcană? 

— Nu are motive de îndoială, graţie minunatului tău talent 
actoricesc. 

Ceapaev se uită la nepotul său, imobilizat pe un scaun de 
lângă pat şi legat la gură. 

— Preaiubitul tău nepot îţi apreciază mult jocul scenic. Nu-i 
aşa, Julius? spuse ea, mângâindu-l pe păr. 

Băiatul încercă să se ferească, mormăind ceva pe sub banda 
adezivă ce-i astupa gura. Suzanne ridică pistolul cu amortizor şi 
i-l lipi de tâmplă. Băiatul făcu ochii mari de spaimă. 

— Nu e nevoie să faci asta, spuse repede Ceapaev. Am făcut 
ce mi-ai cerut. Am desenat harta aşa cum mi-ai spus. N-am trişat 
cu nimic. Deşi mă doare inima când mă gândesc ce i s-ar putea 
întâmpla bietei Rachel. Nu merită aşa ceva. 

— Biata Rachel trebuia să se fi gândit bine înainte să-şi bage 
nasul. Asta nu e bătălia ei, nu e treaba ei. Trebuia să stea în 
banca ei. 

— N-am putea merge dincolo? întrebă Ceapaev. 

— Cum vrei. Nu cred că drăguţul de Julius vrea să plece 
undeva. Nu-i aşa? 

Intrară în salonaş. El închise uşa de la dormitor. 

— Băiatul nu merită să moară, spuse el în şoaptă. 

— Ai intuiţie, tovarăşe Ceapaev. 

— Nu-mi mai spune aşa. 

— Nu eşti mândru de obârşia ta sovietică? 

— Eu nu am nici o obârşie sovietică. Eu am fost țarist. M-am 
aliat cu ei doar împotriva lui Hitler. 

— Dar ai furat pentru Stalin. 

— A fost o greşeală a acelor vremuri. Oh, Doamne! Cincizeci 
de ani am păstrat secretul fără să scot un cuvânt. Nu poţi să 
înţelegi asta şi să cruţi viaţa nepotului meu? 

Suzanne nu-i răspunse. 

— Lucrezi pentru Loring, nu? întrebă el. Josef sigur a murit. 
Probabil că e vorba de fiu-său, Ernst. 

— Din nou ai intuit bine, tovarăşe. 

— Ştiam că o să vii într-o zi. Era riscul pe care mi l-am asumat 
cu zeci de ani în urmă. Dar băiatul n-are nici o legătură cu toată 
povestea asta. Lasă-l în pace. 

— Nu dau doi bani pe el. Şi nici pe tine. Ti-am citit 
corespondenţa cu Karol Boria. De ce n-aţi lăsat lucrurile aşa cum 


160 


erau? Puteaţi să uitaţi totul. Cu câţi oameni aţi mai corespondat? 
Patronul meu nu vrea să-şi asume nici un risc. Boria a murit. 
Ceilalţi membri ai Comisiei au murit şi ei. Tu eşti singurul rămas 
în viaţă. 

— Tu l-ai ucis pe Karol, nu? 

— Nu, n-am fost eu. Herr Knoll mi-a luat-o înainte. 

— Rachel nu ştie? 

— Evident că nu. 

— Biata copilă, ce pericol o paşte. 

— După cum am mai spus, asta e problema ei, tovarăşe. 

— Ştiu că mă vei omori. Într-un fel, mă bucur. Dar, te rog, nu-l 
omori şi pe băiat. Nu te poate identifica. Nu vorbeşte ruseşte. N- 
a înţeles nimic din ce-am vorbit. In afară de asta, sunt convins că 
asta nu e înfăţişarea ta reală. Băiatul nu poate fi de nici un 
ajutor poliţiei. 

— Ştii foarte bine că nu pot face asta. 

În clipa următoare se repezi la ea, însă muşchii cu care cândva 
se căţăra pe stânci sau se strecura afară din clădiri se atrofiaseră 
cu vârsta şi din cauza bolilor. Suzanne se trase cu uşurinţă într-o 
parte, râzând de încercarea lui neizbutită. 

— Nu e nevoie să faci asta, tovarăşe. 

Ceapaev căzu în genunchi. 

— Te rog. Te implor, în numele Fecioarei Măria, lasă-l pe băiat 
în viaţă. Merită să trăiască. Şi se întinse pe jos, lipindu-şi faţa de 
podea. Bietul Julius, murmură el printre lacrimi. Bietul Julius. 

Suzanne îndreptă pistolul spre ceafa lui Ceapaev, reflectând 
asupra rugăminţii lui. 

— Dasvidania, tovarăşe. 


161 


29. 


— N-ai fost cam dur cu el? întrebă Rachel. 

Se îndreptau spre nord, pe autostradă. Kehlheim şi Danya 
rămăseseră în sud, la o oră distanţă de mers cu maşina. Acum 
conducea ea. Knoll îi spusese că simţea nevoia să se odihnească 
puţin, după care avea să conducă din nou pe serpentinele din 
Munţii Harz. 

El ridică privirea de pe harta desenată de Ceapaev. 

— Rachel, trebuie să înţelegi că eu fac asta de ani de zile. 
Oamenii mai mult mint decât spun adevărul. După spusele lui 
Ceapaev, Camera de Chihlimbar s-ar afla într-una dintre peşterile 
din Munţii Harz. Am forţat nota ca să mă asigur că e sincer. 

— Dar părea sincer. 

— Mă îndoiesc că, după atâţia ani, comoara aşteaptă pur şi 
simplu la capătul unui tunel întunecos. 

— Nu spuneai chiar tu că există sute de tuneluri şi că cele mai 
multe dintre ele nu au fost explorate? Că ar fi prea periculos? 

— Corect. Dar, întâmplător, eu cunosc foarte bine zona 
descrisă de Ceapaev. Am cercetat chiar eu peşterile de acolo. 

Rachel îi spuse de Wayland McKoy şi de expediţia organizată 
de el. 

— Stod se află la numai patruzeci de kilometri de locul spre 
care ne îndreptăm, spuse Knoll. Şi acolo se află o sumedenie de 
peşteri despre care se crede că ar fi pline cu prăzi de război. Asta 
dacă e să dai crezare vânătorilor de comori. 

— Tu nu crezi? 

— Am înţeles că aproape toate obiectele de valoare de acolo 
se află acum în proprietatea cuiva. Lupta se dă acum pentru 
găsirea celor care le deţin. Ai fi surprinsă să afli câte adevărate 
comori, considerate pierdute, zac pur şi simplu pe o masă, în 
dormitorul cuiva, sau atârnă pe cine ştie ce perete, ca un kitsch 
oarecare, cumpărat de la magazinul universal. Prin anii 1960, un 
turist a găsit un Monet la o fermă. Proprietarul dăduse pe el o 
jumătate de kilogram de unt. Poveşti de genul ăsta există cu 
duiumul, Rachel. 

— Cu asta te ocupi tu? Cauţi chilipiruri din astea? 

— Da, printre altele. 

Străbătură o zonă de şes, apoi o regiune deluroasă din centrul 


162 


Germaniei, după care se îndreptară spre zona muntoasă din 
nord-vest. Rachel opri maşina în dreptul unui refugiu şi se aşeză 
pe scaunul din dreapta, iar Knoll îşi reluă locul la volan. 

— Aceştia sunt Munţii Harz, cei mai nordici din centrul 
Germaniei. 

Crestele lor nu străjuiau pante înzăpezite ca în Alpi. În locul 
acestora, se aflau pante line, cu vârfuri rotunjite şi acoperite cu 
păduri de brazi, fagi şi nuci. Oraşele şi satele erau răspândite în 
văi micuţe şi defilee largi. In depărtare, se zărea silueta unor 
piscuri mai înalte. 

— Peisajul ăsta îmi aminteşte de Munţii Apalaşi, spuse Rachel. 

— Este ţinutul Fraţilor Grimm, spuse Knoll. Tărâmul magic al 
basmelor. În Evul Mediu timpuriu, în locurile acestea s-a aflat 
unul dintre ultimele nuclee ale păgânismului, unde se credea că 
hălăduiau zâne, vrăjitoare şi spiriduşi. Se mai spune că ultimul 
urs şi ultimul linx din Germania au fost împuşcaţi pe-aici pe 
undeva. 

— Fantastic, spuse Rachel. 

— De aici se extrăgea argint, dar în secolul al X-lea, mina a 
fost închisă. Au urmat apoi aurul, plumbul, zincul şi oxidul de 
bariu. Ultima mină a fost închisă în anii 1930, înainte de război. 
Aşa au luat naştere peşterile şi tunelurile. Mine vechi, cărora 
naziştii le-au dat o întrebuințare, transformându-le în adăposturi 
împotriva bombardamentelor, mult prea rezistente pentru a fi 
cucerite de trupele terestre. 

Rachel se uita la şoseaua ce şerpuia în faţa lor, gândindu-se la 
Fraţii Grimm, de care pomenise Knoll. Aproape că se aştepta să-i 
răsară în faţa ochilor gâsca şi oul de aur, cele două stânci negre 
care, cândva, fuseseră fraţi răi şi nemiloşi sau Pied Piper care 
ademenea, cu cântecele sale, şobolanii şi copiii. 

O oră mai târziu, intrau în Warthberg. Oraşul era străjuit de 
zidurile întunecate ale unei fortărețe, a cărei sobrietate nu o 
îndulceau decât crenelurile arcuite şi bastioanele cu acoperişuri 
ţuguiate. Deosebirea faţă de stilul arhitectural din sud era 
evidentă. Acoperişurilor roşii şi meterezelor roase de vreme din 
Kehlheim le luaseră locul faţade din cherestea şi tencuială, 
acoperite cu plăci de ardezie mată, iar ferestrele şi casele erau 
împodobite cu mai puţine flori. Strălucirea culorilor medievale 
părea temperată de o anumită sfială. „Nu foarte diferit, îşi spuse 
Rachel, de contrastul dintre New England şi sudul Statelor 
Unite.” 


163 


Knoll opri maşina în faţa unui han cu un nume interesant, 
Goldene Krone. „Coroana de aur” îi traduse el, după care dispăru 
înăuntru. Rachel rămase afară, uitându-se în jur, la forfota de pe 
stradă. Vitrinele înşirate una lângă alta dădeau străzii un aer 
comercial. Knoll se întoarse după câteva minute. 

— Am făcut rost de două camere pentru la noapte. E aproape 
ora 17 şi afară va mai fi lumină încă cinci sau şase ore de acum 
încolo. Dar noi plecăm în munţi mâine-dimineaţă. Nu e nici o 
grabă. A aşteptat cincizeci de ani. 

— Aşa de târziu se întunecă pe-aici? 

— Nu uita că ne aflăm la jumătatea distanţei dintre Tropicul 
Racului şi Cercul Polar de Nord şi că este aproape vară. 

Knoll îi luă cele două genţi de voiaj. 

— Te conduc în camera ta, apoi mă duc să fac nişte 
cumpărături. După aceea, am putea merge să cinăm. Am ochit 
un loc în timp ce veneam încoace. 

— Mi-ar face plăcere, spuse ea. 

Knoll o lăsă pe Rachel în camera ei. La venire observase 
cabina telefonică galbenă şi acum făcu repede cale întoarsă, 
grăbindu-se într-acolo. Nu-i plăcea să folosească telefoanele din 
camerele de hotel. Prea multe înregistrări. Lucru valabil şi pentru 
telefoanele mobile. 

O obscură cabină telefonică era întotdeauna mai sigură, atunci 
când era vorba de o convorbire interurbană rapidă. Formă 
numărul de la Burg Herz. 

— Era şi timpul. Ce se întâmplă? întrebă Monika după ce 
răspunse la telefon. 

— Incerc să găsesc Camera de Chihlimbar. 

— Unde eşti? 

— Nu prea departe. 

— N-am chef de glume, Christian. 

— În Munţii Harz. La Warthberg. 

Apoi îi povesti despre Rachel Cutler, despre Danya Ceapaev şi 
despre peşteră. 

— Am mai auzit de locul ăsta, spuse Monika. Munţii ăia sunt ca 
nişte muşuroaie de furnici şi nimeni n-a găsit nimic până acum. 

— Am şi o hartă. Nu-mi strică. 

— Vrei s-o omori şi pe ea, nu? 

— Mi-a trecut prin minte. 

— Află cam multe, nu crezi? 

— Nimic din ce ar putea avea urmări neplăcute. N-am avut 


164 


încotro. A trebuit s-o iau cu mine. Mi-am spus că Ceapaev se va 
simţi mai în largul său în prezenţa fiicei lui Boria decât în 
prezenţa mea. 

— Şi? 

— A fost cooperant. Prea deschis, dacă e să mă întrebi pe 
mine. 

— Fii atent cu doamna Cutler asta, spuse Monika. 

— l-am dat de înţeles că eu caut numai Camera de Chihlimbar. 
Atât şi nimic mai mult. N-are cum să facă o legătură între mine şi 
tatăl său. 

— Vorbeşti de parcă ai începe să ţii la ea. 

— Nici gând. Apoi îi spuse de Suzanne Danzer şi de episodul 
din Atlanta. 

— Pe Loring îl interesează ce facem noi, zise Monika. leri, el şi 
tata au vorbit foarte mult la telefon. Cu siguranţă, încerca să 
culeagă informaţii. Cam prea pe faţă, pentru el. 

— Bun venit în joc. 

— Ţi-am spus că n-am chef de glume, Christian. Acum nu 
vreau decât Camera de Chihlimbar. Şi, după părerea tatei, asta 
pare să fie cea mai bună pistă de până acum. 

— Eu n-aş fi chiar atât de sigur de asta. 

— Pesimist, ca întotdeauna. De ce spui asta? 

— Ceva nu-mi place la Ceapaev. Nu ştiu ce anume. Ceva. 

— Christian, du-te la mină şi verifică. Trebuie să-ţi satisfaci 
curiozitatea. Apoi descotoroseşte-te de judecătoare şi continuă-ţi 
treaba. 


Rachel formă un număr la telefonul de lângă pat şi dădu 
centralistei de la convorbiri internaţionale numărul cărţii sale de 
credit. După opt apeluri, intră în funcţiune robotul din casa ei şi 
Rachel îşi auzi propria voce, explicându-le celor care sunau cum 
să lase un mesaj. 

— Paul, mă aflu în Warthberg, un oraş din centrul Germaniei. 
Îţi las numele hotelului şi numărul de telefon. Te sun mâine. 
Sărută-i pe copii din partea mea. 

Se uită la ceas. Era ora 17. 11 dimineaţa în Atlanta. Poate că i- 
a dus pe copii la Zoo sau la film. Era bucuroasă că îi lăsase cu 
Paul. Păcat că nu puteau fi cu el în fiecare zi. Copiii aveau nevoie 
de un tată, iar el avea nevoie de ei. In cazul unui divorţ, cel mai 
greu lucru este să realizezi că familia nu mai există. Vreme de un 
an de zile, şezuse pe scaunul judecătoresc, divorțându-i pe alţii, 


165 


înainte ca propria căsnicie să se destrame. De multe ori, 
ascultând mărturii pe care nu era nevoie să le audă, se întrebase 
de ce doi oameni care cândva se iubiseră, brusc, nu mai aveau 
să-şi spună nimic bun. Să fie oare ura o premisă obligatorie a 
unui divorţ? Un element necesar? Ea şi Paul nu se urâseră. 
Chibzuiseră îndelung, îşi împărţiseră lucrurile cu calm şi 
hotărâseră ce era mai bine pentru copii. Dar oare Paul avusese 
de ales? Ea îi dăduse clar de înţeles că mariajul lor se terminase. 
Subiectul era închis definitiv. El încercase din răsputeri să o facă 
să se răzgândească, dar ea fusese de neclintit. 

Dar ea de câte ori nu-şi pusese aceeaşi întrebare? Oare 
procedase corect? De câte ori ajunsese la aceeaşi concluzie? 

Cine ştie? 

Knoll veni să o ia şi se duseră împreună la un restaurant aflat 
într-o clădire ciudată din piatră, un fost han, îi explică el. 

— De unde ştii asta? îl întrebă ea. 

— Am aflat puţin mai înainte, când m-am oprit să întreb până 
la ce oră e deschis. 

Interiorul era o hrubă de piatră, în stil gotic, cu tavane boltite, 
cu vitralii şi cu felinare din fier forjat. Knoll puse ochii pe una 
dintre mesele aşezate pe capre de lemn, din spatele încăperii. 
Trecuseră două ore de când se aflau la Warthberg. Rachel făcuse 
o baie şi îşi schimbase hainele. Însoţitorul său se schimbase şi el. 
În locul jeanşilor şi al cizmelor, acum purta pantaloni largi din 
stofă de lână, un pulover colorat şi pantofi maro, din piele. 

— Ce-ai făcut după ce ne-am despărţit mai devreme? îl întrebă 
în timp ce se aşezau. 

— Am făcut nişte cumpărături pentru mâine. Lanterne, o 
lopată, un patent şi două hanorace. Înăuntrul muntelui o să fie 
frig. Am observat că azi-dimineaţă purtai nişte ghetuţe. Mâine să 
te încalţi tot cu ele... o să ai nevoie de ceva călduros şi comod. 

— Te porţi de parcă ai mai fi făcut aşa ceva. 

— De câteva ori. Dar trebuie să fim atenţi. Nimeni nu are voie 
să intre în mine fără permis. Guvernul verifică foarte atent 
accesul persoanelor, de teamă ca nu cumva cineva să sară în 
aer. 

— Să înţeleg că noi nu avem probleme cu permisele? 

— Nu. Din cauza asta a şi durat atât. Le-am cumpărat de la 
mai mulţi comercianţi. Nu de la unul singur, ca să nu atrag 
atenţia. 

Un chelner, nu foarte grăbit, veni să le ia comanda. Knoll ceru 


166 


o sticlă de vin negru şi tare, producţie locală, după cum îl asigură 
chelnerul. 

— Cum ţi-a plăcut aventura până acum? 

— Întrece tot ce-am văzut până acum la tribunal. Apoi privi în 
jur. In local domnea o atmosferă intimă. La mese şedeau în jur 
de douăzeci de persoane, majoritatea cupluri. Una singură era 
ocupată de patru persoane. Crezi că vom găsi ceea ce căutăm? 

— Asta e foarte bine. 

Rachel rămase perplexă. 

— Ce vrei să spui? 

— Foarte bine că n-ai menţionat care este ţinta noastră. 

— Am presupus că n-ai vrea ca toată lumea să afle ce intenţii 
avem. 

— Ai presupus corect. Dar eu tot mai am îndoieli. 

— Tot nu crezi ce-ai auzit azi-dimineaţă? 

— Nu e vorba că nu cred. Pur şi simplu, am mai auzit povestea 
asta. 

— Dar nu de la tata. 

— Nu tatăl tău e cheia problemei. 

— Tot mai crezi că Ceapaev a minţit? 

Chelnerul le aduse comanda: sticla de vin, o friptură înăbuşită 
de porc pentru Knoll, iar pentru Rachel, pui fript cu cartofi şi 
salată. 

— Ce-ar fi să aşteptăm până mâine-dimineaţă? Lasă-i şi 
bătrânului dreptul de a avea îndoieli, cum spuneţi voi, 
americanii. 

— Cred că e o idee bună, acceptă ea, zâmbind. Knoll arătă 
spre masă. 

— Hai să mâncăm şi să discutăm despre lucruri mai plăcute. 

După cină, Knoll o conduse înapoi la Goldene Krone. Era 
aproape ora 22, dar încă nu se întunecase, iar aerul era 
asemănător celui din Georgia, toamna. 

— Am şi eu o întrebare, spuse ea. Dacă găsim Camera de 
Chihlimbar, cum vei proceda ca să împiedici guvernul rus să 
revendice panourile? 

— Există căi legale. Panourile au fost abandonate mai bine de 
cincizeci de ani. Şi gândeşte-te ce-ar însemna pentru cineva, 
colecţionar particular sau stat, să le aibă. Pe de altă parte, s-ar 
putea ca ruşii să nu le mai revendice. Ei au reuşit să reconstituie 
camera, din răşini sintetice şi graţie unei tehnologii de ultimă 
oră. 


167 


— Nu ştiam asta. 

— Camera din Palatul Ecaterina a fost reconstruită pe 
parcursul a douăzeci de ani. 

Pierderea statelor baltice, după prăbuşirea Uniunii Sovietice, i- 
a obligat să cumpere chihlimbar de pe piaţa liberă. Ceea ce s-a 
dovedit a fi foarte costisitor. Dar s-au făcut o serie de donaţii şi, 
culmea ironiei, un concern industrial a contribuit cu cea mai 
mare sumă de bani. 

— Un motiv în plus ca să-şi vrea panourile înapoi. Originalele 
sunt mult mai valoroase decât copiile. 

— Nu cred. Chihlimbarul este de diverse culori şi calităţi. Nu 
merge să amesteci piesele. 

— Înseamnă că, dacă vor fi găsite, panourile nu vor fi intacte? 
Knoll încuviinţă din cap. 

— Chihlimbarul original a fost lipit de plăcile de stejar masiv 
cu un mastic preparat din ceară de albine şi răşină de copac. In 
Palatul Ecaterina temperatura nefiind controlată, vreme de mai 
bine de două sute de ani, lemnul s-a tot dilatat şi contractat, iar 
chihlimbarul a căzut de pe lemn. Când le-au furat naziştii, 
aproape treizeci la sută din stratul de chihlimbar căzuse deja. Se 
estimează că încă cincisprezece la sută din suprafaţă s-a pierdut 
în timpul transportului spre Königsberg. Aşa că ce-a mai rămas 
nu e decât un maldăr de piese. 

— Atunci, la ce mai sunt bune? 

Knoll făcu o grimasă. 

— Există fotografii. Dacă ai piesele, n-ar fi foarte greu să 
reasamblezi întreaga cameră. Eu unul sper ca naziştii s-o fi 
ambalat bine, fiindcă pe patronul meu îl interesează originalul, 
nu reconstituirile. 

— Pare un bărbat interesant. 

— Bună încercare... din nou. Dar eu nu am pronunţat cuvântul 
el. Ajunşi la hotel, urcară la etaj şi Knoll se opri în faţa camerei lui 
Rachel. 

— Cât de devreme mâine-dimineaţă? îl întrebă ea. 

— Plecăm la 7.30. Recepţionerul mi-a spus că micul dejun se 
serveşte la ora 7. Zona pe care o căutăm nu e departe, cam la 
zece kilometri de-aici. 

— Îţi mulţumesc pentru tot. Ca să nu mai vorbesc de faptul că 
mi-ai salvat viaţa. 

Knoll înclină din cap. 

— A fost plăcerea mea. 


168 


Gestul lui o făcu să zâmbească. 

— Tu n-ai pomenit decât de soţul tău. Există vreun bărbat în 
viaţa ta? întrebarea veni brusc, luând-o pe nepregătite. 

— Nu, răspunse ea, regretându-şi însă imediat sinceritatea. 

— Încă îl mai iubeşti, nu-i aşa? 

Asta nu era treaba lui, dar, dintr-un anume motiv, îi răspunse: 

— Uneori, am impresia că da. 

— El ştie? 

— Uneori, 

— Cât timp a trecut? 

— De când? 

— De când nu te-ai mai culcat cu un bărbat? 

Privirea bărbatului zăbovi asupra ei mai mult decât se aştepta. 

— Nu de-atât timp încât să mă arunc în patul unui străin. 

Knoll zâmbi. 

— Poate că acel străin te-ar putea ajuta să-l uiţi. 

— Nu cred că de-asta am nevoie acum. Dar îţi mulţumesc 
pentru ofertă. Băgă cheia în broască, descuie uşa şi, privind 
peste umăr, adăugă: Cred că este pentru prima oară că mi se 
face o asemenea propunere. 

— Dar cu siguranţă nu şi ultima. Noapte bună, Rachel, îi ură el 
zâmbind şi înclinându-se în faţa ei. 

Apoi cobori scările, îndreptându-se spre camera lui. 

Dar ceva atrase atenţia lui Rachel. 

Interesant cum reproşurile păreau să-l provoace. 


169 


30. 


DUMINICĂ, 18 MAI. 
ORA 7.30. 


leşind din hotel, studie cerul. O ceaţă deasă învăluia orăşelul 
liniştit şi valea ce-l înconjura. Cerul era înnorat, iar soarele 
sfârşitului de primăvară de-abia reuşea să încălzească aerul 
dimineţii. Rachel stătea sprijinită de maşină, gata de plecare. 
Knoll se apropie de ea. 

— Ceaţa ne va ajuta să ne furişăm. E bine şi că e duminică, 
fiindcă majoritatea oamenilor se duc la biserică. 

Se urcară în maşină. 

— Parcă ziceai că aici a fost un bastion al păgânismului. 

— Asta este pentru broşurile turistice şi pentru ghizi. În aceşti 
munţi trăiesc şi au trăit vreme de secole foarte mulţi catolici. 
Sunt oameni credincioşi. 

Knoll ambală motorul maşinii şi se grăbi să părăsească 
Warthbergul, ale cărui străzi erau aproape pustii şi umezite de 
răcoarea dimineţii. O luară spre est, pe o şosea în serpentină, 
apoi coborâră într-o vale pierdută în ceaţă. 

— Peisajul îmi aminteşte de Munţii Great Smoky, din Carolina 
de Nord, spuse Rachel. Şi ei sunt aproape tot timpul învăluiţi în 
ceaţă. 

Knoll urmărea harta desenată de Ceapaev, întrebându-se dacă 
nu cumva alergau după potcoave de cai morţi. Cum era posibil 
ca tone de chihlimbar să rămână ascunse timp de mai bine de 
jumătate de secol. Mulţi le căutaseră. Unii chiar muriseră. Ştia şi 
el de aşa-zisul blestem al Camerei de Chihlimbar. Dar ce rău 
făceau dacă aruncau o privire într-o peşteră? Cel puţin, călătoria 
avea să fie interesantă, graţie prezenţei lui Rachel Cutler. 

Maşina urcă, apoi cobori într-o altă vale, pe şoseaua străjuită 
de pâlcuri dese de fagi învăluiţi în ceaţă. Ajunseră în punctul în 
care se termina harta lui Ceapaev şi opriră într-o pădurice. 

— Restul drumului îl facem pe jos, o anunţă el. 

Se dădură jos din maşină, iar el scoase din portbagaj un 
rucsac. 

— Ce-i acolo? întrebă Rachel. 

— Lucruri de care avem nevoie, spuse el şi deschise rucsacul. 


170 


Acum vom părea un cuplu de excursionişti plecaţi pe munte. Îi 
dădu hanoracul. la-l. O să ai nevoie de el în peşteră. 

El se echipase în camera de hotel, strecurându-şi stiletul în 
mâneca dreaptă. Lăsară în urmă şoseaua şi se îndreptară spre 
pădure; terenul acoperit de iarbă începu să urce, în timp ce ei 
părăsiră şoseaua şi o luară spre nord. Urmară poteca ce şerpuia 
în jurul unei stânci înalte, în timp ce alte cărări urcau peste 
pantele împădurite spre piscuri. În depărtare, se zăreau intrările 
întunecate în trei puțuri de mină. Una dintre ele era blocată cu o 
poartă de fier legată cu lanţuri. Pe indicatorul bătut în granitul 
tare scria: 

GEFAHR-ZUTRITT VERBOTEN-EXPLOSIV. 

— Ce scrie acolo? întrebă Rachel. 

— Pericol. Intrarea interzisă. Explozibil. 

— N-ai glumit în privinţa asta. 

— Munţii ăştia sunt adevărate vistierii. Aliaţii au găsit aici 
tezaurul naţional german. Patru sute de tone de obiecte de artă 
de la Muzeul Kaiser Friedrich din Berlin au fost depozitate şi ele 
tot aici. Explozibilul le-a păzit mai bine decât soldaţii sau câinii 
de pază. 

— Sunt obiectele de artă pe care le caută Wayland McKoy? 
întrebă ea. 

— Din ce-am înţeles de la tine, da. 

— Crezi că o să aibă noroc? 

— Greu de spus. Dar mă îndoiesc că picturi vechi, valorând 
milioane de dolari, aşteaptă cuminţi să fie găsite. 

Aerul greu mirosea a frunze umede. 

— Ce-au urmărit, de fapt? întrebă Rachel pe drum. Războiul 
era pierdut. De ce a trebuit să ascundă toate astea? 

— Încearcă să gândeşti ca un german din anul 1945. Hitler a 
ordonat armatei să lupte până la ultimul om, altfel aveau să fie 
executaţi. El credea că dacă Germania rezista cât mai mult, 
Aliaţii aveau să i se alăture, în cele din urmă, împotriva 
bolşevicilor. Hitler ştia cât de mult îl ura Churchill pe Stalin. De 
asemenea, l-a intuit foarte bine pe Stalin şi a prevăzut la fel de 
corect planurile pe care sovieticii şi le făcuseră cu privire la 
Europa. Hitler credea că Germania putea rămâne intactă dacă îi 
prezenta pe sovietici într-o lumină proastă şi se gândea că 
americanii şi englezii aveau să i se alăture, în cele din urmă, 
împotriva comuniştilor. Şi că toate aceste bogății puteau fi 
salvate. 


171 


— Ce tâmpenie, spuse Rachel. 

— Zi-i mai bine nebunie. 

Knoll transpirase. Cizmele din piele i se umeziseră de la rouă. 
Se opri şi studie, de la distanţă, intrările în mine şi cerul. 

— Nici un a dintre deschizături nu dă spre est. Ceapaev zicea 
că una dintre ele se află cu faţa spre est şi, conform spuselor 
sale, trebuia să fie marcată cu BCR-65. Intrară mai adânc în 
pădure. Zece minute mai târziu, Rachel arătă cu degetul într-o 
direcţie. 

— Acolo, strigă ea. 

Knoll privi înainte. Printre copaci se vedea o altă intrare în 
mină, blocată cu bare de fier. Pe placa ruginită fixată de bare 
scria: BCR-65. Ridică ochii spre soare. Est. 

Nenorocitul! 

Se apropiară, iar Knoll îşi dădu jos rucsacul din spinare, 
uitându-se în jur. Nu se vedea ţipenie de om şi, în afară de 
ciripitul păsărelelor şi de sunetele scoase de câte o veveriţă, nu 
se auzea nici un zgomot. Knoll examina barele şi poarta. Fierul 
era ruginit. Un lanţ de oţel şi un lacăt ţineau poarta bine închisă. 
Se vedea că ambele erau mai noi. Nimic neobişnuit. Inspectorii 
federali germani reasigurau în permanenţă puţurile. Knoll scoase 
din rucsac patentul. 

— Văd că te-ai pregătit cum trebuie, spuse Rachel. 

Knoll rupse lanţul care căzu zăngănind la pământ. Puse 
patentul la loc în rucsac şi trase de poartă. Balamalele scârţâiră 
prelung. 

Knoll se opri. Nu trebuia să atragă atenţia. Trase încă o dată 
de poartă, de data aceasta mai încet. In faţă, se zărea o galerie 
boltită, înaltă de aproximativ cinci metri şi lată de patru. Dincolo 
de intrare, lichenii atârnau de pietrele înnegrite, iar în aer plutea 
miros de mucegai. „Ca într-un mormânt”, îşi zise el. 

— Deschizătura asta e suficient de largă ca să poată trece prin 
ea un camion. 

— Un camion? 

— În cazul în care Camera de Chihlimbar se află înăuntru, tot 
acolo se află şi camioanele. Lăzile n-au putut fi transportate 
altfel. Gândeşte-te că era vorba de douăzeci şi două de tone de 
chihlimbar. Germanii au băgat camioanele în peşteră. 

— Nu aveau elevatoare cu furcă? 

— Puțin probabil. Vorbim despre sfârşitul războiului. Naziştii 
erau disperaţi să-şi ascundă comoara. Nu era timp de fineţuri. 


172 


— Cum au ajuns camioanele până aici sus? 

— Au trecut de atunci cincizeci de ani. Pe vremea aceea, 
existau mai multe drumuri şi mai puţini copaci. Intreaga zonă era 
puternic industrializată. 

Scoase din rucsac două lanterne şi un colac de frânghie, apoi 
şi-l puse din nou în spate. Inchise poarta în urma lor şi înfăşură 
din nou lanţul şi lacătul în jurul barelor pentru a crea impresia că 
accesul în mină era blocat. 

— S-ar putea să avem musafiri, spuse el. Asta îi va face să se 
ducă la alte peşteri. Multe dintre ele nu sunt închise, aşa că se 
poate intra mult mai uşor. 

Îi dădu o lanternă. În întunericul de nepătruns, lumina celor 
două raze nu răzbătea decât la câţiva metri în faţă. Dintr-un 
perete de stâncă, văzură ieşind o bucată de fier ruginit. Knoll 
legă strâns capătul frânghiei, apoi îi dădu lui Rachel colacul. 

— Derulează-l în timp ce înaintezi. Aşa, vom putea găsi drumul 
înapoi, în caz că ne rătăcim. 

O porni înainte, păşind cu grijă. La lumina lanternelor văzură 
un pasaj accidentat, ce ducea în inima muntelui. Rachel îşi puse 
hanoracul, apoi îl urmă. 

— Fii atentă. Galeria poate fi minată. Asta ar explica prezenţa 
lanțurilor. 

— Da' ştiu că mă încurajezi. 

— Nimic din ceea ce-ţi doreşti nu se obţine uşor. 

Se opri, uitându-se în spate, spre intrarea aflată la circa 
patruzeci de metri în urmă. 

Aerul se răcise şi devenise fetid. Scoase harta lui Ceapaev din 
buzunar şi studie traseul la lumina lanternei. 

— Undeva, în faţă, ar trebui să fie o bifurcaţie. Să vedem dacă 
Ceapaev are dreptate sau nu. 

În aer pătrunse un miros sufocant. De putreziciune. Scârbos. 

— Excremente de liliac. 

— Îmi vine să vomit. Mirosul ăsta... 

— Ţine-ţi respiraţia şi încearcă să nu-l iei în seamă. 

— Uşor de zis. 

— Galeriile astea sunt pline de lilieci. 

— Grozav. 

— În China, liliecii sunt simbolul fericirii şi al vieţii îndelungate. 

— O fericire care pute. 

In faţa lor apăru o bifurcaţie. Knoll se opri. 

— Harta arată că trebuie să o luăm la dreapta. 


173 


Şi o porni într-acolo, urmat de Rachel, care desfăşura colacul 
de frânghie. 

— Să-mi spui când termini frânghia, ca să-ţi mai dau. 

Mirosul dispăru. Galeria în care intraseră era mai îngustă 
decât cea principală, însă destul de largă ca să poată încăpea un 
camion. Din loc în loc, se vedeau bifurcându-se alte galerii 
întunecoase, mai înguste. Se auzea clar ecoul sunetelor scoase 
de liliecii care aşteptau căderea nopţii. 

Muntele acesta era cu siguranţă un adevărat labirint. Ca şi 
ceilalţi, de altfel. Vreme de sute de ani, minerii îl răscoliseră, în 
căutarea filoanelor de minereu şi a sării. Ce minunat ar fi dacă 
acest puț ar duce la Camera de Chihlimbar. Zece milioane de 
euro. Şi toţi ai lui. Ca să nu mai pună la socoteală şi dovezile de 
recunoştinţă ale Monikăi. Poate că, după aceea, Rachel Cutler va 
fi destul de surescitată încât să-i cedeze. Refuzul ei, cu o seară în 
urmă, mai mult îl întărâtase decât îl jignise. Nu l-ar surprinde să 
afle că fostul ei soţ era singurul bărbat cu care se culcase. 
Gândul acesta îl obseda. Aproape virgină. Cel puţin după divorţ, 
era clar că nu o mai făcuse cu nimeni. Ce plăcere pentru el să o 
aibă. 

Galeria începea să se îngusteze şi să se înalțe. 

Knoll refăcu în minte tot traseul de până atunci. 

Se aflau la cel puţin o sută de metri în interiorul de granit şi 
calcar. Harta lui Ceapaev arăta că în faţă se mai afla o bifurcaţie. 

— S-a terminat frânghia, spuse Rachel. 

Knoll se opri din mers şi-i dădu încă un colac. 

— Leagă strâns capetele. 

Se uită din nou pe hartă. Ar fi trebuit să meargă înainte. Dar 
ceva nu se potrivea. Galeria nu mai era destul de largă încât să 
încapă în ea un vehicul. Dacă panourile erau ascunse acolo, 
înseamnă că lăzile fuseseră cărate cu braţele. Dacă îşi aducea 
bine aminte. Toate catalogate şi clasate, iar panourile învelite în 
foiţă de ţigară. Se mai afla oare o altă încăpere în faţă? Nimic 
neobişnuit. Natura sapă în piatră tot felul de spaţii. Altele sunt 
făcute de mâna omului. Potrivit hărţii lui Ceapaev, la douăzeci de 
metri în faţa lor, se afla un pasaj, blocat cu lespezi de piatră şi 
aluviuni, ce ducea spre o asemenea încăpere. 

Knoll înainta, atent la fiecare pas. Cu cât pătrundeau mai 
adânc în inima muntelui, cu atât creştea şi riscul unei explozii. 
Străpungând întunericul cu raza lanternei, ochii i se opriră asupra 
unui punct. 


174 


Privi mai cu atenţie. 
Ce dracu'? 


Suzanne duse binoclul la ochi şi cercetă cu atenţie intrarea în 
mină. Plăcuța pe care o fixase de poarta de fier, cu trei ani în 
urmă şi pe care scria BCR-65, se afla tot acolo. Se părea că 
şiretlicul funcţionase. Knoll devenea din ce în ce mai imprudent. 
Se dusese direct la mină, cu Rachel Cutler după el. Păcat că se 
ajunsese până acolo, dar altă soluţie nu era. Knoll era cu 
siguranţă un bărbat interesant. Chiar fascinant. Dar, din păcate, 
constituia şi o problemă. O problemă crucială. Loialitatea ei faţă 
de Loring era absolută. lreproşabilă. Lui Loring îi datora totul. El 
era familia de care nu avusese niciodată parte. Toată viaţa o 
tratase ca pe o fiică, relaţia lor fiind, poate, chiar mai strânsă 
decât cea pe care o avea cu propriii fii, dragostea pentru arta 
autentică fiind liantul care îi unea. Fusese atât de încântat când îi 
dăduse tabachera şi cartea. Faptul că-l putea mulţumi îi dădea 
un sentiment de satisfacţie. Aşa că nici nu se punea problema să 
aleagă între Christian Knoll şi binefăcătorul ei. 

Şi totuşi, îi părea rău. Knoll avea şi părţile lui bune. 

Şedea pe creasta împădurită, nedeghizată, cu părul blond, 
tuns scurt şi îmbrăcată cu un pulover pe gât. Puse binoclul jos, 
luă telecomanda şi întinse antena telescopică. 

În mod sigur, Knoll nu-i simţise prezenţa, fiind convins că 
scăpase de ea pe aeroportul din Atlanta. 

Nu era chiar aşa. 

O apăsare pe buton şi detonatorul ar fi fost declanşat. Se uită 
la ceas. 

Mai mult ca sigur că Knoll şi fătuca lui erau deja în adâncul 
muntelui. Destul de departe încât să nu mai iasă niciodată de 
acolo. Autorităţile avertizaseră în mod repetat publicul în 
legătură cu explorarea peşterilor. Toată lumea ştia de explozivi. 
Mulţi oameni muriseră de-a lungul anilor, motiv pentru care 
guvernul începuse să emită permise de explorare. Cu trei ani în 
urmă, se produsese o explozie, în acelaşi puț, aranjată tot de ea, 
atunci când un reporter polonez se apropiase prea mult. Suzanne 
îl ademenise cu descrieri ale Camerei de Chihlimbar, accidentul 
fiind, în final, pus pe seama unei alte explorări neautorizate. 
Corpul reporterului nu a fost găsit niciodată, fiind îngropat sub 
dărâmăturile pe care Christian Knoll le studia, poate, chiar în 
clipa aceea. 


175 


Knoll examina peretele din rocă şi nisip. Ceva mai înainte 
zărise capătul unui tunel. Nu era un obstacol natural. Ceea ce 
vedea acum fusese provocat de o explozie şi nu exista nici o 
breşă prin care să se poată strecura dincolo de dărâmăturile ce 
se înălţau până în tavan. 

Şi nici o poartă de fier, dincolo de ele. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Rachel. 

— Aici a avut loc o explozie. 

— Poate că am luat-o pe unde nu trebuia. 

— Imposibil. Am urmat întocmai instrucţiunile lui Ceapaev. 
Ceva nu era în regulă. Derula în minte firul evenimentelor. 

Ceapaev le oferise informaţiile de bunăvoie. Lanţul şi lacătul 
erau mai noi decât poarta. Balamalele funcționau. Drumul fusese 
uşor de străbătut. Mult prea uşor. 

Şi Suzanne Danzer? Rămăsese în Atlanta? Poate că nu. 

Cel mai bun lucru era să facă repede cale întoarsă, să se 
distreze cu Rachel Cutler şi apoi să plece din Warthberg. Incă de 
la început plănuise să o ucidă. Nu trebuia să lase în viaţă o sursă 
de informaţii, care putea fi folosită şi de alţi achizitori. Danzer era 
deja pe urmele lor. Era doar o chestiune de timp până să dea de 
Rachel şi să discute cu ea, poate chiar să afle ceva şi despre 
Ceapaev. Monikăi nu i-ar plăcea asta. Poate că Ceapaev chiar 
ştia unde se află Camera de Chihlimbar, dar îi trimisese 
intenţionat pe un drum greşit. Knoll hotărî să scape de Rachel 
Cutler, acolo şi atunci, după care să se întoarcă în Kehlheim şi, 
într-un fel sau altul, să stoarcă informaţii de la Ceapaev. 

— Să mergem, spuse el. Infăşoară frânghia pe măsură ce ne 
îndreptăm spre ieşire. Eu vin în urma ta. 

O porniră prin labirint. Rachel mergea în faţă. Lanterna lui 
Knoll îi lumina fundul bombat şi coapsele bine conturate de 
jeanşii de culoare cafenie. Începu să se excite. 

Apăru prima bifurcaţie, apoi a doua. 

— Stai puţin, spuse el. Vreau să văd ce e aici. 

— Drumul ăsta se înfundă, zise ea, arătând cu mâna în stânga. 

— Ştiu. Dar fiindcă tot suntem aici, să aruncăm o privire. Lasă 
frânghia. De-aici încolo ştim drumul. 

Rachel dădu drumul colacului de frânghie şi se întoarse spre 
dreapta, mergând tot înainte. 

El îşi scutură braţul drept. Stiletul cobori, alunecând pe sub 
mânecă. Îi prinse mânerul în palmă. 


176 


Rachel se opri şi se întoarse, luminându-l pentru o clipă cu 
lanterna. 

Raza lanternei lui îi surprinse expresia şocată în clipa în care 
văzu sclipirea lamei. 


Suzanne luă telecomanda şi apăsă pe buton. Semnalul se 
propagă prin aerul dimineţii spre încărcăturile explozive pe care 
le montase în stâncă, în urmă cu o noapte. O explozie nu atât de 
puternică încât să se audă până la Warthberg, aflat la o distanţă 
de şase kilometri, dar mai mult decât suficientă pentru a surpa 
muntele pe dinăuntru. 

Încă o problemă rezolvată. 


Pământul se cutremură. Tavanul se prăbuşi. Knoll încercă să-şi 
păstreze echilibrul. 

Acum înţelegea. Era o cursă. 

Se întoarse şi o luă la fugă spre ieşire. Bucăţi de stâncă se 
prăvăleau încontinuu, ridicând o perdea de praf. Aerul devenise 
înecăcios. Knoll ţinea cu o mână lanterna şi cu cealaltă, stiletul. 
Ascunse repede cuțitul în buzunar şi îşi scoase cămaşa afară din 
pantaloni, ştergându-şi cu porţiunea curată nasul şi gura. 

Pietrele continuau să cadă. 

Lumina ce venea dinspre intrare era învăluită într-un nor gros 
de praf, apoi dispăru sub grămada de bolovani. Acum era 
imposibil să o ia pe-acolo. 

Se răsuci în direcţia inversă, sperând să găsească o altă ieşire. 
Slavă Domnului că lanterna încă mai funcţiona. Rachel Cutler nu 
se vedea nicăieri. Dar nu mai conta. Bucăţile de stâncă îl 
scutiseră de o grijă. 

O porni în fugă spre interiorul muntelui, de-a lungul galeriei 
principale, trecând pe lângă locul unde o văzuse ultima oară. Se 
părea că epicentrul exploziilor fusese undeva în spatele lui, 
pereţii şi tavanul din faţa sa nepărând afectate, cu toate că 
întregul munte vibra. 

În spatele lui cădeau stânci. Era limpede că acum nu mai 
exista decât un singur drum pe care să o ia. In faţa sa apăru o 
bifurcaţie. Se opri să se orienteze. Intrarea iniţială, din spatele 
său, era spre est, deci vestul se afla înainte. Galeria din stânga 
părea să ducă spre sud, iar cea din dreapta spre nord. Dar nu era 
sigur. Trebuia să fie atent. Să nu facă prea multe cotituri. Se 
putea rătăci uşor şi nu avea de gând să moară rătăcind pe sub 


177 


pământ, flămând sau deshidratat. 

Trase adânc aer în piept, încercând să-şi amintească tot ce 
ştia despre puţurile de mină. Nu exista niciodată o singură cale 
de intrare sau de ieşire. Ramificaţiile galeriilor trebuiau să aibă, 
fiecare, câte o intrare. În timpul războiului însă, naziştii blocaseră 
majoritatea intrărilor de tunel, în încercarea de a-şi proteja 
ascunzătorile. Tot ce spera el acum era ca tunelul în care se afla 
să nu fie unul dintre cele blocate. Ceea ce îi dădea curaj era 
aerul. Nu mai era la fel de închis ca atunci când erau mai în 
interiorul muntelui. 

Ridică mâna. Dinspre tunelul din stânga venea o adiere. Să o 
ia pe-acolo? Dacă mai cotea de multe ori, risca să nu mai 
găsească niciodată drumul de întoarcere. Prin întuneric, nu putea 
zări nici un punct de reper. Doar galeria principală îl ajuta cât de 
cât să se orienteze. Dar, mişcându-se dezordonat, se putea 
rătăci foarte uşor. 

Ce să facă? 

O luă la stânga. 

După aproape cincizeci de metri, galeria se bifurca din nou. 
Ridică mâna. Nici o adiere. Citise cândva că minerii obişnuiesc să 
îşi marcheze traseele de siguranţă, toate în aceeaşi direcţie. O 
cotitură spre stânga înseamnă că trebuie să o iei mereu numai la 
stânga, până la ieşire. Avea de ales? O porni spre stânga. 

În faţă îi apăru o rază de lumină. Slabă. Dar reală. O luă la 
fugă. 

La o sută de metri în faţa lui, zări lumina zilei. 


178 


31. 


Kehlheim, Germania. 
Ora 11.30. 


Paul se uită în oglinda retrovizoare. O maşină se apropia în 
viteză, cu farurile aprinse şi cu sirena în funcţiune. Maşina mică, 
verde cu alb, cu inscripţia POLIZEI scrisă cu litere albastre pe 
portiere, trecu în viteză pe banda opusă, dispărând la o curbă. 

Zece minute mai târziu, Paul intră în Kehlheim. 

În sătucul liniştit, clădirile viu colorate împrejmuiau o piaţetă 
pietruită. Paul nu călătorea foarte mult. Nu făcuse decât o 
singură excursie, la Paris, cu doi ani în urmă, trimis de muzeu - 
ocazia de a vizita Luvrul fiind mult prea ispititoare pentru a fi 
ratată. O rugase pe Rachel să-l însoţească, dar ea îl refuzase. 
„Nu e o propunere pe care să o faci fostei soţii”, îşi aminti el 
vorbele ei. Nu prea ştia ce vrusese să spună, deşi el unul era 
ferm convins că i-ar fi făcut plăcere să meargă. 

Nu reuşise să plece din Atlanta decât cu o după-amiază în 
urmă, după ce-i dusese pe copii, dis-de-dimineaţă, la fratele său. 
Îl îngrijora faptul că Rachel nu-l sunase. Dar nici el nu verificase 
robotul de mai bine de douăzeci şi patru de ore. Zborul i se 
prelungise din cauza escalelor făcute la Amsterdam şi la 
Frankfurt. La Munchen ajunsese abia cu două ore în urmă. Se 
spălase puţin în toaleta aeroportului, dar bineînţeles că nu 
putuse să facă duş, să se bărbierească sau să-şi schimbe 
hainele. 

Intră în piaţetă şi opri în faţa unei băcănii. Se vedea că Bavaria 
nu era tocmai locul unde să-ţi petreci duminicile. Toate 
magazinele erau închise, singura activitate concentrându-se în 
preajma bisericii, a cărei turlă era punctul cel mai înalt al satului. 
Mai multe maşini erau parcate, foarte aproape una de alta, pe 
pietrele inegale ale caldarâmului. Pe treptele bisericii, câţiva 
bătrâni stăteau de vorbă. Predominau bărbile, hainele închise la 
culoare şi pălăriile. Ar fi trebuit să-şi ia cu el un sacou, dar 
împachetase în grabă şi numai strictul necesar. 

Se apropie de ei. 

— Scuzaţi-mă, vorbeşte vreunul dintre dumneavoastră 
englezeşte? 


179 


— Ja, puţin, spuse un bărbat, aparent cel mai în vârstă dintre 
cei patru. 

— Caut un bărbat pe nume Danya Ceapaev. Am înţeles că 
locuieşte aici. 

— Nu mai locuieşte. Mort acum. 

Tocmai de asta se temea. Ceapaev trebuie să fi fost foarte 
bătrân. 

— Când a murit? 

— Azi-noapte. Ucis. 

Auzise bine? Ucis? Cu o noapte în urmă? Fu cuprins de o 
spaimă cumplită. 

— A mai fost rănit cineva? întrebă el repede. 

— Nein. Numai Danya. 

Îşi aminti de maşina poliţiei. 

— Unde s-a întâmplat asta? 

leşi din Kehlheim şi urmă direcţia indicată. Zece minute mai 
târziu zări casa, uşor de reperat cu cele patru maşini de poliţie 
parcate în faţa ei. Un bărbat în uniformă, cu un chip cioplit parcă 
în piatră, stătea de pază în faţa uşii deschise. Paul se apropie, 
dar fu imediat oprit să intre. 

— Nicht eintreten. Kriminelle szene, spuse polițistul. 

— În engleză, vă rog. 

— Nu intrați. Locul crimei. 

— Aş dori să vorbesc cu şeful dumitale. 

— Eu sunt şeful, se auzi o voce dinăuntru, într-o engleză cu 
accent gutural german. 

Bărbatul care se ivi în prag era de vârstă mijlocie, brunet, cu 
părul vâlvoi şi cu faţa colțuroasă. Peste uniforma kaki şi cravata 
tricotată, purta o manta bleumarin, ce-i acoperea până la 
genunchi trupul slăbuţ. 

— Sunt Fritz Pannik, inspector în cadrul poliţiei federale. 
Dumneavoastră? 

— Paul Cutler. Avocat din Statele Unite. Pannik trecu pe lângă 
polițistul din faţa uşii. 

— Ce face aici un avocat din America, într-o dimineaţă de 
duminică? 

— Îmi caut fosta soţie. A venit să stea de vorbă cu Danya 
Ceapaev. 

Pannik îi aruncă o privire poliţistului. Paul îi observă expresia 
ciudată. 

— Ce s-a întâmplat? 


180 


— leri, în Kehlheim, o femeie a întrebat cum putea să ajungă 
aici. Este suspectă de crimă. 

— Aveţi descrierea ei? 

Pannik scoase din buzunar un carneţel, îl deschise şi citi: 

— Înălţime medie. Păr blond-roşcat. Sâni mari. Jeanşi. Tricou 
din flanel. Ochelari de soare. Solidă. 

— Asta nu e Rachel. Dar poate fi altcineva. 

Şi îi povesti pe scurt despre Jo Myers, despre Karol Boria şi 
despre Camera de Chihlimbar, descriind-o pe femeia care îl 
vizitase. Slabă, cu sâni de mărime potrivită, păr castaniu, ochi 
căprui, ochelari cu rame aurii. 

— Am avut impresia că purta perucă. Numiţi-o intuiţie de 
avocat. 

— A citit corespondenţa dintre Ceapaev şi acest Karol Boria? 

— Toată. 

— Pe plicuri era menţionată adresa de aici? 

— Doar numele oraşului. 

— Mai aveţi ceva de adăugat? 

Îi mai povesti inspectorului despre Christian Knoll şi despre 
temerile lui Jo Myers şi ale lui. 

— Şi aţi venit să vă preveniţi fosta soţie? 

— Am venit mai mult ca să văd dacă e bine. Trebuia să o fi 
însoţit de la bun început. 

— Dar aţi considerat această călătorie ca pe o pierdere de 
vreme. 

— Categoric. Tatăl ei chiar a insistat ca ea să nu se amestece. 
Paul văzu, peste umărul lui Pannik, doi poliţişti umblând prin 
casă. Ce se întâmplă acolo? 

— Dacă credeţi că veţi putea suporta, am să vă arăt. 

— Sunt avocat, zise el, de parcă asta ar fi avut vreo 
importanţă. 

Nu-i spuse că nu instrumentase nici un caz de crimă şi că nu 
văzuse niciodată locul unei crime. Dar era mânat de curiozitate. 
Mai întâi murise Boria, acum fusese ucis Ceapaev. Dar Karol 
căzuse pe scări. 

Oare? _ 

Îl urmă pe Pannik înăuntru. În cameră, plutea un miros ciudat, 
dulceag, care îi produse greață. În romanele polițiste se vorbea 
întotdeauna de mirosul morţii. Acesta să fie? 

Casa era mică. Patru camere. Un salonaş, o bucătărie, un 
dormitor şi o baie. Mobila era veche şi sărăcăcioasă, dar locul era 


181 


curat şi primitor. Doar imaginea bătrânului întins pe covorul uzat 
şi sângele ce se prelinsese din cele două găuri din craniul său 
tulburau atmosfera paşnică. 

— Impuşcat de aproape, spuse Pannik. 

Paul rămase cu ochii aţintiţi asupra cadavrului. Simţi că i se 
întoarce stomacul pe dos. 

Încercă să se abţină, dar nu reuşi. leşi în fugă din cameră. 

Stătea aplecat şi vomita. Puţinul pe care îl mâncase în avion 
se afla acum în iarba jilavă. Trase adânc aer în piept, ca să-şi 
revină. 

— Aţi terminat? îl întrebă Pannik. 

Paul încuviinţă. 

— Credeţi că femeia a făcut asta? 

— N-am idee. Tot ce ştiu este că o femeie a întrebat unde 
locuieşte Ceapaev şi că nepotul lui s-a oferit să-i arate drumul. 
Au plecat împreună din piaţă, ieri-dimineaţă. Aseară, fiica 
bătrânului şi-a făcut griji că băiatul n-a ajuns acasă. A venit până 
aici şi l-a găsit legat în dormitor. Se pare că femeia aceea are 
unele reţineri în a ucide copii, dar pe bătrân l-a ucis cu sânge 
rece. 

— Băiatul e bine? 

— Şocat, dar bine. A confirmat descrierea, dar nu a putut oferi 
mai multe detalii. El se afla în cealaltă cameră. Îşi aminteşte că a 
auzit voci, dar n-a înţeles nimic din ce se vorbea. Apoi, bunicul 
său şi femeia au intrat pentru scurt timp în dormitor, unde se afla 
el. Vorbeau într-o altă limbă. Am încercat să-i reproduc câteva 
cuvinte simple şi se pare că vorbeau ruseşte. După aceea, 
bătrânul şi femeia au părăsit camera. A auzit o împuşcătură. Apoi 
linişte, până când a venit mama lui, după câteva ore. 

— L-a împuşcat direct în cap? 

— Da. Şi de la mică distanţă. Probabil că miza e mare. Un 
poliţist ieşi din casă şi li se alătură. 

— Nichts im haus hinsichtlich des Bernstein-zimmer. 

Pannik se uită la Paul. 

— l-am pus să caute prin casă ceva legat de Camera de 
Chihlimbar. N-au găsit nimic. 

Se auzi pârâind aparatul de radiorecepţie de la şoldul 
poliţistului care păzea uşa. 

Acesta se apropie de Pannik şi îi dădu aparatul. 

— Trebuie să plec, spuse inspectorul în engleză. Am primit un 
apel de la Salvamont. În weekendul acesta sunt de serviciu. 


182 


— Dar ce s-a întâmplat? 

— O explozie la minele de lângă Warthberg. O americancă a 
fost scoasă afară, dar mai este căutat şi un bărbat. Autorităţile 
locale ne-au cerut ajutorul. 

Pannik clătină din cap. 

— O duminică plină de evenimente. 

— Unde se află Warthberg? întrebă Paul imediat. 

— In Munţii Harz. Patru sute de kilometri spre nord. Uneori, 
când se produc accidente, ei apelează la salvamontiştii noştri. 

Paul îşi aminti dintr-odată că atât Wayland McKoy, cât şi Karol 
păreau interesaţi de Munţii Harz. 

— A fost găsită o americancă? Cum o cheamă? 

Părând să înţeleagă sensul întrebărilor, Pannik se întoarse 
spre poliţist. li spuse ceva, după care ofiţerul vorbi din nou la 
aparat. Două minute mai târziu, în aparat se auzi: 

— Die frau ist Rachel Cutler. Amerikanerin. 


183 


32. 


Ora 15.10. 


În după-amiaza de mai, elicopterul poliţiei se îndreptă spre 
nord. După ce trecu de Wurzburg, începu să plouă. Paul şedea 
lângă Pannik, în spatele lor aflându-se echipa de salvamontişti. 

— Un grup de excursionişti a auzit explozia şi a alertat 
autorităţile, strigă Pannik, ca să acopere huruitul motoarelor. 
Fosta dumneavoastră soţie a fost scoasă dintr-un tunel al unei 
mine părăsite. A fost dusă la un spital din zonă, dar a reuşit să le 
povestească salvatorilor ei despre bărbat. Se numeşte Christian 
Knoll, domnule Cutler. 

Paul asculta cu mare atenţie. Dar nu vedea altceva în faţa 
ochilor decât pe Rachel pe un pat de spital, sângerând. Ce se 
întâmplase acolo? Ce găsise Rachel înăuntru? Cum dăduse Knoll 
de ea? Ce se petrecuse în mină? Marla şi Brent erau cumva în 
pericol? Trebuia neapărat să-l sune pe fratele său şi să-l pună în 
gardă. 

— Se pare că Jo Myers a avut dreptate, spuse Pannik. 

— În rapoarte este menţionată starea lui Rachel? 

Pannik clătină din cap. 

Elicopterul zbură mai întâi la locul exploziei - intrarea în mină 
se afla în inima pădurii, la baza unei înalte movile de pământ. 
Cea mai apropiată zonă defrişată se afla la jumătate de 
kilometru spre vest, iar echipa de salvare fu lăsată acolo, pentru 
a face drumul înapoi pe jos. 

Paul şi Pannik rămaseră în elicopter şi zburară la est de 
Warthberg, la spitalul regional unde fusese dusă Rachel. 

Odată ajuns acolo, Paul se îndreptă direct spre salonul de la 
etajul patru. Rachel purta o cămaşă de noapte albastră şi era 
bandajată la cap. Când îl văzu, îi zâmbi. 

— Cum de-am ştiut că vei veni aici? 

Paul se apropie. Obrajii, nasul şi braţele lui Rachel erau pline 
de zgârieturi şi de vânătăi. 

— Nu prea aveam ce face în weekendul ăsta, aşa că m-am 
gândit să mă reped până în Germania. 

— Copiii sunt bine? 

— Da. 

184 


— Cum de-ai ajuns atât de repede? 

— Am plecat ieri. 

— leri? 

Înainte să apuce să-i explice, în prag apăru Pannik, care se 
apropie şi el de pat. 

— Frau Cutler, sunt inspectorul Fritz Pannik, de la poliţia 
federală. Paul îi povesti lui Rachel despre Jo Myers, despre 
Christian Knoll şi despre ceea ce i se întâmplase lui Danya 
Ceapaev. 

— Ceapaev e mort? întrebă ea, şocată. 

— Trebuie să-l sun pe fratele meu, îi spuse Paul lui Pannik şi 
să-l rog să aibă mare grijă de copii. Poate chiar să alerteze poliţia 
din Atlanta. 

— Crezi că sunt în pericol? întrebă Rachel. 

— Nu ştiu ce să mai cred, Rachel. Te-ai băgat în ceva foarte 
periculos. Tatăl tău te-a prevenit să nu te amesteci. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu face pe neştiutoarea. Ştiu şi eu să-l interpretez pe 
Ovidiu. Tatăl tău voia ca tu să stai cât mai departe de toată 
povestea asta. Uite, acum Ceapaev e mort. 

Rachel se schimbă la faţă. 

— Nu e drept, Paul. Nu eu am făcut asta. Nici măcar n-am 
ştiut. 

— Dar poate că dumneavoastră aţi indicat drumul, o lămuri 
Pannik. 

Rachel se uită la inspector, pe figura sa citindu-se clar că 
înţelegea situaţia. In clipa următoare, Paul regretă reproşurile pe 
care i le făcuse şi, ca de obicei, luă o parte din vină asupra sa. 

— De fapt, acest lucru nu este întru totul adevărat. Eu i-am 
arătat femeii scrisorile. De la mine a aflat de Kehlheim. 

— Aţi fi făcut asta dacă n-aţi fi ştiut că Frau Cutler este în 
pericol? 

Nu, n-ar fi făcu-o. Se uită la Rachel care avea ochii plini de 
lacrimi, 

— Paul are dreptate, domnule inspector. A fost greşeala mea. 
El şi tata m-au prevenit. 

— Ce este cu acest Christian Knoll? Întrebă Pannik. Povestiţi- 
mi despre el. 

Rachel îi spuse tot ce ştia, ceea ce nu era prea mult, apoi 
conchise: 

— Bărbatul acela mi-a salvat viaţa când era cât pe-aci să cad 


185 


sub roţile unei maşini. Era încântător şi deosebit de amabil. Am 
crezut sincer că voia să mă ajute. 

— Ce s-a întâmplat în mină? o întrebă Pannik. 

— Ne-am luat de la bun început după harta desenată de 
Ceapaev. Galeria în care ne aflam era destul de largă şi, dintr- 
odată, am avut senzaţia că era cutremur şi o ploaie de bolovani 
au astupat tunelul. M-am întors şi am luat-o la fugă spre ieşire. 
Cam la jumătatea distanţei, pietrele m-au trântit la pământ. Din 
fericire, n-am fost îngropată sub ele. Am rămas acolo până când 
m-au găsit nişte excursionişti. 

— Şi Knoll? întrebă Pannik. Rachel clătină din cap. 

— După ce s-a oprit ploaia de pietre, l-am strigat, dar nu mi-a 
răspuns. 

— Probabil că este încă acolo, spuse Pannik. 

— A fost un cutremur? întrebă Paul. 

— Pe-aici nu se produc cutremure. Probabil nişte explozibili 
rămaşi din timpul războiului. Minele sunt pline de aşa ceva. 

— Şi Knoll spunea acelaşi lucru, zise Rachel. 

Uşa salonului se deschise şi un poliţist scund şi gras se 
îndreptă spre Pannik. 

Inspectorul se scuză şi ieşi din cameră. 

— Ai dreptate, ar fi trebuit să vă ascult. 

Dar pe Paul nu-l interesau regretele ei. 

— Trebuie să plecăm de-aici şi să ne întoarcem acasă. 

Rachel nu spuse nimic, iar el era gata să insiste, când Pannik 
se întoarse în salon. 

— Puţul a fost cercetat! Nu a mai fost găsit nimeni înăuntru. 
Dar mai există o ieşire neblocată, la capătul unei galerii mai 
îndepărtate. Cum aţi ajuns la mină, dumneavoastră şi Herr Knoll? 

— Cu o maşină închiriată, apoi am urcat pe jos. 

— Ce marcă era maşina? 

— Un Volvo maro. 

— Pe şosea nu a fost găsită nici o maşină. Acest Knoll a 
dispărut, zise Pannik. 

Dar inspectorul părea să ştie mai multe. Paul întrebă: 

— Ce v-a mai spus polițistul? 

— Că puţul nu a fost niciodată folosit de nazişti, deci înăuntru 
nu se afla explozibil. Cu toate acestea, pentru a doua oară în trei 
ani aici se produce o explozie. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Inseamnă că se petrece ceva ciudat. 


186 


Paul părăsi spitalul şi parcurse drumul până la Warthberg într- 
o maşină a poliţiei. Lângă el şedea Pannik. Funcţia de inspector 
federal îi oferea, pe lângă poziţia înaltă şi anumite privilegii. 

— Noi suntem echivalentul FBl-ului vostru. Eu lucrez în cadrul 
poliţiei naţionale. Secţiile regionale cooperează în permanenţă cu 
noi. 

Rachel le spusese că Knoll închiriase două camere la Goldene 
Krone. Insigna lui Pannik le înlesni imediat accesul în camera lui 
Rachel, în care era ordine, patul făcut, dar bagajele dispăruseră. 
Şi camera lui Knoll era goală. De Volvo, nici urmă. 

— Herr Knoll a plecat azi-dimineaţă. A plătit pentru ambele 
camere şi a plecat, îi informă proprietarul hotelului. 

— La ce oră? 

— Pe la 10.30. 

— N-aţi auzit de explozie? 

— Domnule inspector, în mine se produc multe explozii. Pe 
mine nu mă prea interesează cine este implicat. 

— L-aţi văzut pe Knoll întorcându-se la hotel în această 
dimineaţă? îl întrebă Pannik. 

— Nu, răspunse bărbatul, clătinând din cap. Cei doi îi 
mulţumiră şi ieşiră. 

— Knoll are un avans de cinci ore, dar maşina poate fi 
localizată dacă o daţi în urmărire, îi spuse Paul lui Pannik. 

— Pe mine nu mă interesează Herr Knoll. Până în prezent, el 
nu este vinovat decât că a intrat, fără să aibă voie, în mină. 

— Dar a lăsat-o pe Rachel să moară în mină. 

— Nici asta nu este o infracţiune. Eu pe femeie o caut. Pe 
criminală. 

Pannik avea dreptate. lar Paul înţelese în ce încurcătură se 
afla inspectorul. Nu dispunea de o descriere clară a femeii. Nu-i 
cunoştea numele real. Nu avea probe materiale. Nimic de care să 
se lege. Nimic. 

— Aveţi idee unde să o căutaţi? îl întrebă. Pannik se uită spre 
piaţeta, acum pustie, a satului. 

— Nein, Herr Cutler. Nici cea mai vagă idee. 


187 


33. 


Castelul Lukov, Republica Cehă. 
Ora 17.10. 


Suzanne luă cupa de cositor pe care i-o întinse Ernst Loring. 
Apoi se aşeză comod într-un fotoliu stil Empire. Patronul părea 
mulţumit de raportul ei. 

— Am aşteptat timp de jumătate de oră în locul acela şi am 
plecat numai când au început să vină autorităţile, spuse ea. 
Nimeni nu a ieşit din puţul minei. 

— Voi încerca mâine să aflu ceva de la Fellner... sub un 
pretext oarecare. Poate îmi va spune dacă i s-a întâmplat ceva 
lui Christian. 

Suzanne sorbi din vin, încântată de ceea ce făcuse în ziua 
aceea. Condusese fără oprire din centrul Germaniei până în 
Cehia, trecând graniţa şi luând-o spre sud, unde se afla castelul 
lui Loring. În automobilul Porsche, străbătuse cei trei sute de 
kilometri în numai două ore şi jumătate. 

— Foarte ingenios modul în care l-ai manipulat pe Christian. 
Nu e un om uşor de tras pe sfoară. 

— A fost prea nerăbdător. Dar trebuie să recunosc că Ceapaev 
a fost extrem de convingător. Mai luă o înghiţitură din vinul 
gustos, cu aromă de fructe, din producţia proprie a lui Loring. 
Păcat. Bătrânul era devotat. A păstrat tăcerea atâta vreme. Din 
nefericire, n-am avut încotro. A trebuit să-l ucid. 

— Ai făcut bine că ai lăsat copilul în viaţă. 

— Nu omor copii şi, în plus, nu ştia nimic mai mult decât 
ceilalţi martori din piaţă. El a fost doar moneda mea de schimb, 
graţie căreia l-am putut obliga pe bătrân să facă ce voiam eu. 

Loring părea obosit. . 

— Mă întreb când se vor sfârşi toate astea. In ultimii ani, am 
tot fost obligați să recurgem la asemenea măsuri. 

— Am citit scrisorile. A-I lăsa în viaţă pe Ceapaev ar fi 
însemnat să ne asumăm un risc inutil. Lucruri lipsite, poate, de 
importanţă, dar care, în cele din urmă, ne-ar fi creat probleme. 

— Din păcate, draha, ai dreptate. 

— De la Sankt Petersburg ce-aţi mai aflat? _ 

— Doar că Christian a studiat din nou rapoartele Comisiei. Intr- 


188 


un document pe care Knoll tocmai îl citea, a văzut menţionat 
numele lui tata, dar când, după plecarea lui, s-a dus să verifice, 
documentul dispăruse. 

— E bine că, acum, Knoll nu mai constituie o problemă. Boria 
şi Ceapaev au murit, aşa că lucrurile par să fie sub control. 

— Mă tem că nu este chiar aşa, spuse Loring. Ar mai fi o 
problemă. 

— Ce anume? întrebă Suzanne, punând cupa deoparte. 

— Lângă Stod au început excavații. Un antreprenor american 
caută comori. 

— Oamenii nu renunţă, nu-i aşa? 

— Ispita e mult prea mare. Dar nu ştiu exact dacă sapă în 
peştera în care trebuie. Din păcate, nu vom putea afla asta decât 
după ce vor fi terminat săpăturile. Tot ce ştiu este că, în 
principiu, tipul nu pare a fi un novice. 

— Avem un informator? 

— Avem unul chiar înăuntru. Mă ţine tot timpul la curent, dar 
nici el nu ştie sigur. Tata a ţinut aceste informaţii numai pentru 
el... nici măcar în mine, fiul său, nu a avut încredere. 

— Vreţi să mă duc până acolo? 

— Te rog. Şi să nu-i pierzi din ochi. Omul meu e de încredere, 
dar îmi cere prea mult şi, după cum ştii, nu tolerez lăcomia. Tipul 
aşteaptă să fie contactat de o femeie. Secretara mea particulară 
este singura care a vorbit cu el până acum şi doar la telefon. El 
nu ştie nimic despre mine. Pe tine te va cunoaşte sub numele de 
Margarethe. Dacă se descoperă ceva, asigură-te că situaţia este 
sub control. Nimic nu trebuie să „transpire”. Dacă, în cele din 
urmă, se dovedeşte că locul respectiv nu este cel căutat, renunţă 
şi, dacă este nevoie, elimină-l şi pe omul nostru. Dar, te rog, 
încearcă să ucizi cât mai puţini oameni. Suzanne ştia la ce se 
referă. 

— În ceea ce-l priveşte pe Ceapaev, n-am avut de ales. 

— Inţeleg, drahd şi-ţi apreciez eforturile. Să sperăm că această 
moarte va reprezenta şi sfârşitul aşa-zisului blestem al Camerei 
de Chihlimbar. 

— Alături de încă două. 

Bătrânul rânji. 

— E vorba de Christian şi de Rachel Cutler? Suzanne 
încuviinţă. 

— Cred că eşti mulţumită de eforturile pe care le faci. Însă, 
lucru ciudat, deunăzi, mi s-a părut că am simţit o oarecare 


189 


ezitare în ceea ce-l priveşte pe Christian. Te simţi puţin atrasă de 
el? 

— Nimic fără de care să nu pot trăi, îşi asigură ea patronul, 
ridicând cupa cu vin. 


Knoll se îndrepta în viteză spre Fussen. Era prea multă poliţie 
în Kehlheim şi în împrejurimi pentru a înnopta acolo. Părăsise 
Warthbergul şi se reîntorsese în Alpi, să stea din nou de vorbă cu 
Danya Ceapaev. Acolo însă aflase că bătrânul fusese ucis în 
timpul nopţii. Poliţia era în căutarea unei femei care, cu o zi în 
urmă, întrebase cum se putea ajunge la casa lui Ceapaev şi care 
părăsise piaţeta însoţită de nepotul bătrânului. Identitatea ei era 
necunoscută. Dar nu şi pentru el. 

Suzanne Danzer. 

Cine altcineva? Reuşise, numai ea ştia cum, să-i ia urma şi să 
ajungă înaintea lui la Ceapaev, aşa că toate informaţiile pe care 
bătrânul i le oferise cu atâta bunăvoință fuseseră fabricate de ea. 
Mai mult ca sigur. Fusese atras într-o cursă şi cât pe-aci să-şi 
piardă viaţa. 

Îşi aminti ce spunea Juvenal în Satirele sale: „Răzbunarea este 
plăcerea unui spirit inferior şi a unei minţi înguste. Dovadă faptul 
că nimeni nu savurează mai mult răzbunarea decât o femeie”. 

Corect. Dar el îl prefera pe Byron: „Bărbaţii iubesc în grabă, 
dar urăsc pe îndelete”. 

De-abia aştepta să i-o plătească atunci când drumurile li se 
vor încrucişa din nou. Să i-o plătească, da, cu vârf şi îndesat. 
Data viitoare, avantajul va fi de partea lui. Va fi pregătit. 

Străzile înguste ale orăşelului Fussen erau pline de turişti 
dornici să viziteze castelul lui Ludwig, aflat în partea de sud a 
oraşului. Îi era uşor să se amestece printre chefiiii în căutare de 
mâncare şi băutură din cafenelele aglomerate. Se opri pentru o 
jumătate de oră, ca să mănânce într-un loc mai puţin aglomerat; 
pe trotuarul de vizavi, un concert în aer liber răspândea în jur 
minunate acorduri de muzică de cameră. După aceea, găsi un 
telefon public chiar lângă hotelul la care trăsese şi sună la Burg 
Herz. Îi răspunse Franz Fellner. 

— Am auzit că azi, în Munţii Harz, s-a produs o explozie. O 
femeie a fost scoasă dinăuntru, de sub dărâmături şi încă îl mai 
caută pe bărbat. 

— N-o să mă găsească. A fost o cursă. 

Şi îi povesti lui Fellner ce se întâmplase de când părăsise 


190 


Atlanta şi până în momentul în care aflase de uciderea lui 
Ceapaev, cu puţin timp în urmă. 

— Mă întreb cum de-a supravieţuit Rachel Cutler. Dar nu 
contează. Sigur se va întoarce în Atlanta. 

— Eşti convins că e mâna lui Suzanne? 

— Da. Mă întreb cum de-a reuşit să mi-o ia înainte. Fellner 
chicoti. 

— Poate că îmbătrâneşti, Christian. 

— N-am fost destul de prudent. 

— Mai bine zis, ai fost prea sigur pe tine, interveni Monika, de 
la un alt telefon, o derivație a liniei principale. 

— Chiar mă întrebam unde eşti. 

— Probabil că nu te gândeai decât cum să faci ca să te culci cu 
ea. 

— Noroc că te am pe tine, să-mi aminteşti de toate defectele 
pe care le am. 

Monika începu să râdă. 

— Gata cu distracţia, Christian. 

— Se pare că pista asta a căzut. Trebuie să mă ocup cumva de 
alte achiziţii? 

— Spune-i, fetiţo, zise Fellner. 

— Un american, Wayland McKoy, face săpături în apropiere de 
Stod. Pretinde că va găsi obiectele de artă aflate cândva la 
muzeul din Berlin, poate că şi Camera de Chihlimbar. A mai 
făcut-o o dată şi se pare că nu fără folos. Tu verifică pentru a fi 
sigur. Dacă nu altceva, măcar ai putea obţine unele informaţii 
utile, poate ceva legat de o nouă achiziţie. 

— Se ştie despre aceste săpături? 

— Presa locală a publicat ştirea, iar la CNN International au 
fost câteva emisiuni pe tema asta. 

— Noi ştiam de asta mai înainte ca tu să pleci în Atlanta, 
spuse Fellner, dar am socotit că era mult mai important să stai 
de vorbă cu Boria. 

— Pe Loring îl interesează săpăturile astea? 

— Pare interesat de tot ceea ce facem noi, îi explică Monika. 

— Speri s-o expedieze pe Suzanne într-acolo? 

— E mai mult decât o speranţă. 

— Succes la vânătoare, Christian. 

— Vă mulţumesc, domnule. Şi când o să telefoneze Loring, să 
afle dacă am murit, nu-l dezamăgiţi. 

— Vrei să acţionezi incognito? 


191 


— Da, m-ar ajuta. 


192 


34. 


Warthberg, Germania. 
Ora 20.45. 


Rachel intră în restaurant, în urma lui Paul. Mirosul de cuişoare 
îi gâdila nările. Era lihnită de foame şi se simţea mai bine. 
Bandajul din tifon din jurul capului fusese înlocuit cu câţiva 
plasturi aplicaţi pe tâmple. Purta o pereche de pantaloni de doc 
şi o bluză cu mânecă scurtă, pe care i le cumpărase Paul de la un 
magazin din oraş, pentru că hainele cu care se îmbrăcase de 
dimineaţă erau atât de rupte încât nu mai puteau fi purtate. 

Paul o externase cu două ore în urmă. Se simţea bine, cu 
excepţia cucuiului şi a câtorva tăieturi şi zgârieturi. li promisese 
medicului că va sta liniştită în următoarele câteva zile, iar Paul îi 
informase că, oricum, aveau să se întoarcă în Atlanta. 

Un chelner veni să le ia comanda, iar Paul o întrebă ce vin 
prefera. 

— Poate un vin roşu, de regiune, răspunse ea, amintindu-şi de 
cina luată în compania lui Knoll, cu o seară în urmă. 

Chelnerul plecă. 

— Am sunat la agenţia de voiaj, spuse Paul. Este o cursă 
mâine, care pleacă din Frankfurt. Pannik spunea că poate aranja 
să fim duşi la aeroport. 

— Unde e inspectorul? 

— S-a întors la Kehlheim, să-şi continue ancheta privind 
moartea lui Ceapaev. Ne-a lăsat un număr de telefon. 

— Nu pot să cred că mi-au dispărut toate lucrurile. 

— Evident că Knoll n-a vrut să lase nici o urmă care să-i 
conducă la tine. 

— Şi părea atât de sincer. Era chiar încântător. 

Paul sesiză în vocea ei ceva mai mult decât simplă admiraţie. 

— ţi plăcea de el? 

— Era un tip interesant. Zicea că e colecţionar de artă şi că 
acum caută Camera de Chihlimbar. 

— Asta te-a atras la el? 

— Hai, Paul. Nu spuneai chiar tu că ducem o viaţă monotonă? 
La serviciu şi acasă. la gândeşte-te. Să călătoreşti în toată 
lumea, în căutarea obiectelor de artă pierdute... cui nu i-ar 


193 


plăcea? 

— Individul te-a lăsat să mori acolo. 

Rachel se încruntă. Ca de fiecare dată când Paul îi vorbea pe 
tonul acela. 

— Dar mi-a şi salvat viaţa, la Munchen. 

— Ar fi trebuit să vin cu tine de la bun început. 

— Nu-mi amintesc să te fi invitat. 

Era din ce în ce mai iritată. De ce se enerva atât de uşor? Paul 
nu încerca decât să o ajute. 

— Nu, nu m-ai invitat, dar tot ar fi trebuit să te însoțesc. 

Pe Rachel o surprinse reacţia lui în privinţa lui Knoll. Nu ştia 
dacă era vorba de gelozie sau de îngrijorare. 

— Trebuie să plecăm acasă. Nu mai avem ce căuta aici. Mă 
tem pentru copii. Incă mai văd în faţa ochilor cadavrul lui 
Ceapaev. 

— Crezi că l-a ucis femeia care a venit să stea de vorbă cu 
tine? 

— Cine poate şti? Dar sigur a ştiut unde să caute şi asta numai 
din cauza mea. 

Acum era momentul să-i spună. 

— Paul, hai să mai rămânem. 

— Poftim? 

— Să mai rămânem. 

— Rachel, n-ai învăţat nimic din toată povestea asta? Aici mor 
oameni. lar noi trebuie să plecăm cât mai repede, înainte de a 
avea aceeaşi soartă. Azi ai avut noroc. Dar nu forţa nota. Nu 
suntem eroii unui roman de aventuri. Totul este real. O nebunie, 
e adevărat, dar o nebunie reală. Nazişti. Ruşi. Lucruri care ne 
depăşesc. 

— Paul, probabil că tata ştia ceva. La fel şi Ceapaev. Trebuie 
să încercăm. Le datorăm acest lucru. 

— Ce să încercăm? 

— Să aflăm dacă a mai rămas vreo pistă de urmat. Aducţi 
aminte de Wayland McKoy. Knoll mi-a spus că Stod nu e departe 
de aici. Poate că acest McKoy ştie ceva. Pe tata îl interesau 
planurile lui. 

— Las-o baltă, Rachel. 

— Cu ce te deranjează? 

— Exact asta mi-ai spus şi când ai plecat să-l cauţi pe 
Ceapaev. Rachel îşi împinse scaunul în spate şi se ridică. 

— Nu e corect. Şi tu ştii foarte bine asta. Şi, ridicând tonul, 


194 


adăugă: Dacă vrei să pleci acasă, n-ai decât. Eu vreau să stau de 
vorbă cu Wayland McKoy. 

Câţiva meseni întoarseră capetele. Rachel spera ca nici unul 
dintre ei să nu înţeleagă engleza. Paul părea resemnat. Niciodată 
nu ştiuse cum să se poarte cu ea. Asta era o altă problemă de-a 
lor. Nu era un om impulsiv. Mai degrabă meticulos. Pentru el, 
fiecare amănunt îşi avea importanţa sa. Nu era obsedat. Doar 
consecvent. Oare fusese vreodată în viaţa lui spontan? Da. 
Venise până acolo sub impulsul momentului. lar Rachel tocmai 
pe asta miza. 

— Stai jos, Rachel, îi şopti el. Putem discuta raţional măcar o 
dată? 

Rachel se aşeză. Voia ca el să rămână, dar n-ar fi recunoscut 
în ruptul capului. 

— Te aşteaptă o campanie electorală. De ce nu-ţi canalizezi 
energia în direcţia asta? 

— Trebuie să merg mai departe. Ceva îmi spune să continui. 

— Rachel, în ultimele patruzeci şi opt de ore, au apărut, nu se 
ştie de unde, doi oameni care căutau acelaşi lucru. Unul, un 
posibil criminal, celălalt, destul de neomenos încât să te lase să 
mori. Karol a murit. Ceapaev, la fel. Poate că şi tatăl tău a fost 
ucis. Înainte să vii aici, aveai şi tu unele bănuieli în privinţa asta. 

— Încă le mai am şi acesta este unul dintre motive. Ca să nu 
mai vorbim de părinţii tăi. S-ar putea ca şi ei să fi fost ucişi. 

Rachel aproape că îi putea auzi mintea lucrând cu febrilitate. 
Cântărind opţiunile. Încercând să găsească un motiv pentru a o 
convinge să se întoarcă acasă, împreună cu el. 

— Bine, spuse el. Mergem împreună să stăm de vorbă cu 
McKoy. 

— Vorbeşti serios? 

— Da. E o nebunie, dar n-am de gând să te las singură aici. 

Rachel se aplecă peste masă şi-i întinse mâna. 

— Tu ai grijă de mine şi eu de tine. Ne-am înţeles? 

Paul încercă să zâmbească. 

— Mda... bine. 

— Tata ar fi mândru de asta. 

— Probabil că tatăl tău se răsuceşte în mormânt. Nu ţinem 
seama de nici una dintre dorinţele sale. 

Chelnerul apăru cu vinul şi turnă în două pahare. Rachel îl 
ridică pe al său. 

— Pentru succes, închină ea. 


195 


— Succes, toastă şi el. 

Rachel sorbi din vin, mulţumită în sinea ei că Paul avea să 
rămână. Dar imaginea îi reveni în minte. Ceea ce văzuse în mâna 
lui Christian Knoll, la lumina lanternei, cu o clipă înainte de 
explozie. Lama strălucitoare a unui cuţit. 

Cu toate acestea, nu le spusese nimic nici lui Paul, nici 
inspectorului Pannik. Era lesne de închipuit cum ar fi reacţionat. 
Mai ales Paul. 

Se uită la fostul său soţ, amintindu-şi de tatăl ei şi de 
Ceapaev, apoi gândul îi zbură la copii. 

Oare era bine ce făcea? 


196 


Partea a treia. 


35. 


Stod, Germania. 
Luni, 19 mai, ora 10.15. 


Wayland McKoy intră în peşteră. Aerul era rece şi umed, iar 
întunericul luase locul luminii de afară. Vechiul puț de mină îl 
fascina. Ein Silberbergwerk. O mină de argint. Cândva, „tezaur al 
Sfântului Imperiu Roman”, acum un pământ secătuit şi 
abandonat, o reminiscență sordidă a argintului ieftin mexican 
care, la începutul secolului XX, dusese deja la faliment 
majoritatea minelor din Munţii Harz. 

Peisajul din jur era mirific. Pâlcuri de pini ce acopereau 
povârnişurile dealurilor, arbuşti pitici şi păşuni alpine, totul de o 
frumuseţe sălbatică, stranie. Cum spunea Goethe în Faust: 
„Locul unde vrăjitoarele îşi ţineau sabatul”. 

Pe vremuri, fusese partea de sud-vest a Germaniei de Est, în 
cumplita zonă interzisă. Incă se mai vedeau, răspândite prin 
pădure, vechile posturi de control de la frontiera dintre cele două 
Germanii. Câmpurile minate, puştile-mitralieră, câinii de pază şi 
gardurile de sârmă ghimpată dispăruseră. Wende, unificarea, 
pusese capăt sistemului prin care o întreagă populaţie era ţinută 
sub control şi deschisese noi oportunităţi. Cum erau şi cele pe 
care le exploata el acum. 

Cobori în puţul larg. La fiecare treizeci de metri, se afla câte 
un bec de o sută de wati, cablul electric şerpuind până afară, 
unde se afla generatorul. Peretele de stâncă era tăios şi pe jos 
era numai pietriş, semn că echipa pe care o trimisese acolo cu o 
săptămână în urmă golise tunelul. 

Aceea fusese partea uşoară. Maşini de găurit cu aer 


197 


comprimat şi puşti pneumatice. Pentru a nu mai exista teama că 
în peşteră s-ar afla explozibili rămaşi acolo de pe vremea 
naziştilor, fuseseră aduşi câini special antrenați şi specialişti în 
demolări. Dar chiar şi absenţa urmelor de explozibili îl neliniştea. 
Dacă acesta era într-adevăr locul unde germanii ascunseseră 
obiectele de artă de la Muzeul Kaiser Friedrich din Berlin, atunci, 
mai mult ca sigur, era minată. Cu toate acestea, nu se găsise 
nimic. Doar piatră, nămol, nisip şi mii de lilieci. În timpul iernii, 
acele mici creaturi dezgustătoare populau toate ramificaţiile 
galeriei principale; iar dintre toate speciile existente, tocmai cea 
de acolo era pe cale de dispariţie. Ceea ce explica de ce 
guvernul german fusese destul de rezervat în a-i elibera 
autorizaţia de explorare. Din fericire, primăvara, mai precis în 
luna mai, liliecii părăseau mina, pentru a se întoarce pe la 
jumătatea lunii iulie. McKoy avea la dispoziţie o perioadă 
prețioasă de patruzeci şi cinci de zile. Atât îi acordase guvernul 
german. În autorizaţie, i se cerea ca mina să fie goală la 
întoarcerea liliecilor. 

Cu cât înainta mai adânc în inima muntelui, cu atât se lărgea 
şi puţul - ceea ce, de asemenea, le crea probleme. In mod 
normal, galeriile trebuiau să se îngusteze, pentru ca la capăt să 
devină de-a dreptul impracticabile, minerii săpând până când nu 
se mai putea înainta în nici o direcţie. Toate puţurile erau un 
testament lăsat de-a lungul secolelor de minerit, fiecare 
generaţie de mineri încercând să fie mai bună decât cea de 
dinainte şi să descopere noi filoane de minereu. Dar lăţimea 
acelui tunel îl pusese pe gânduri. Era prea îngust ca să poată 
adăposti prada de război pe care o căuta el. 

Se apropie de echipa sa, formată din trei muncitori. Doi erau 
suiţi pe scări, iar celălalt stătea dedesubt. Toţi trei dădeau găuri 
în stâncă, la unghiuri de şaizeci de grade. Cablurile ajutau la 
alimentarea cu aer şi cu electricitate. Generatoarele şi 
compresoarele se aflau afară, la cincizeci de metri în spatele lui. 
Era un zgomot infernal şi o căldură insuportabilă. Becurile 
albăstrii luminau locul, dar, din cauza căldurii emanate de ele, 
muncitorii erau leoarcă de transpiraţie. 

Bormaşinile tăcură, iar oamenii îşi dădură jos căştile de 
protecţie. McKoy îşi scoase şi el antifoanele. 

— Are cineva idee cum trebuie să procedăm în continuare? 
întrebă el. 

Unul dintre muncitori îşi scoase ochelarii de protecţie, plini de 


198 


praf şi îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Azi am înaintat cam cu treizeci de centimetri. N-aş putea să 
vă spun cât mai avem de săpat, dar mă tem să folosesc maşina 
cu aer comprimat. 

Un alt muncitor luă un vas şi umplu încet fiecare gaură cu 
solvent. McKoy se apropie de peretele de stâncă. Granitul poros 
şi calcarul absorbiră imediat lichidul maroniu, substanţa caustică 
întinzându-se şi fisurând roca. Alt bărbat, purtând ochelari de 
protecţie, luă un târnăcop şi, cu o singură lovitură, despică roca 
în bucăţi, ce căzură pe pământ. Mai săpară câţiva centimetri. 

— Merge greu, spuse omul. 

— Dar este singura modalitate, se auzi o voce din spate. 
McKoy se întoarse şi dădu cu ochii de Herr Doktor Alfred Grumer, 
un bărbat înalt, cu braţe şi picioare fusiforme, slab ca o 
caricatură, cu un barbişon a la Van Dyke, sub buzele atât de 
subţiri, încât păreau desenate cu creionul. Grumer era specialist 
în excavări şi istoric de artă, posesor al unei diplome conferite de 
Universitatea din Heidelberg. McKoy îl contactase cu trei ani în 
urmă, în timpul ultimei sale expediţii în minele din Munţii Harz. In 
afara faptului că era un bun specialist, Grumer se dovedise a fi şi 
o persoană deosebit de rapace, două atribute pe care McKoy nu 
numai că le admira, dar de care şi avea nevoie din partea 
partenerilor săi de afaceri. 

— Suntem în întârziere, îl anunţă McKoy. 

Grumer se apropie. 

— Până la expirarea autorizaţiei nu mai este decât o lună. 
Trebuie să trecem dincolo. 

— Presupunând că există ceva pentru care merită să trecem 
dincolo. 

— Camera este acolo. Semnalele radar au confirmat-o. 

— Dar cât de adânc în stâncă? 

— Greu de spus. Dar ceva este acolo. 

— Şi acel ceva cum naiba a ajuns acolo? Ziceai că radarul a 
confirmat prezenţa mai multor obiecte metalice de dimensiuni 
mari. Şi arătă cu mâna în spate, dincolo de becuri. Puţul e atât 
de îngust, încât de-abia pot trece prin el trei persoane. 

Grumer zâmbi subţire. 

— Tu presupui că acesta este singurul mod de a pătrunde 
înăuntru. 

— lar tu presupui că eu sunt un sac de bani fără fund. 
Muncitorii se apucară din nou de treabă. McKoy se retrase în put, 


199 


dincolo de becuri, unde era mai răcoare şi mai linişte. Grumer îl 
urmă. 

— Dacă până mâine nu progresăm, lăsăm maşinile cu aer 
comprimat şi dinamităm, spuse McKoy. 

— În autorizaţie scrie altceva. 

— Dă-o dracului de autorizaţie. Trebuie să înaintăm şi asta cât 
mai repede. În oraş aşteaptă o echipă de la televiziune, care mă 
costă două mii pe zi. lar birocraţii ăia de la Bonn, cu fundurile cât 
casa, nu-mi trimit mâine grupul de investitori, aşteptând, 
chipurile, să vadă mai întâi obiectele de artă. 

— Lucrurile acestea nu trebuie făcute în grabă. Nu ştim ce 
anume se află dincolo de peretele de stâncă. 

— Se presupune că ar fi o încăpere imensă. 

— Întocmai. Şi nu este goală. 

McKoy o lăsă mai moale. În fond, Grumer nu avea nici o vină 
că săpăturile înaintau greu. 

— Ceva i-a provocat radarului orgasme multiple, nu? 

Grumer zâmbi. 

— Asta ca să ne exprimăm poetic. 

— Ai face mai bine să speri că aşa este, altfel suntem amândoi 
terminati. 

— Cuvântul german pentru „peşteră” este hohle, iar cel 
pentru „iad” este holle. Am spus întotdeauna că această 
asemănare nu este lipsită de sens. 

— E al dracului de interesant ce spui tu, dar, în clipa asta, mie 
nu-mi arde de aşa ceva, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Grumer nu părea deloc îngrijorat. Ca întotdeauna. Alt lucru 
care îl scotea din sărite pe McKoy. 

— De fapt, coborâsem ca să te anunţ că avem vizitatori, spuse 
Grumer. 

— Alt reporter? 

— Un avocat american şi un judecător. 

— Au început deja procesele? 

Grumer îi aruncă unul dintre zâmbetele sale binevoitoare. 
McKoy nu avea chef de politeţuri. Ar fi trebuit să-l concedieze pe 
tâmpitul ăsta care îl scotea din sărite, dar relaţiile acestuia în 
cadrul Ministerului Culturii îl făceau indispensabil. 

— Nu este vorba de nici un proces, Herr McKoy. Cei doi 
vorbesc despre Camera de Chihlimbar. McKoy se lumină la faţă. 
M-am gândit că s-ar putea să te intereseze. Susţin că dispun de 
unele informaţii. 


200 


— Sunt ţicniţi? 

— Nu par. 

— Şi ce vor, de fapt? 

— Să stea de vorbă cu tine. 

McKoy se uită în spate, la peretele de stâncă şi la maşinile de 
găurit care se tânguiau. 

— De ce nu? Aici oricum nu se întâmplă nimic. 

Când uşa micuţei barăci se deschise larg, Paul se întoarse şi 
dădu cu ochii de un bărbat care aducea cu un urs grizzly, cu 
gâtul gros, corpolent şi cu părul negru vâlvoi şi care intră în 
camera văruită. Omul purta un tricou cu emblema MCKOY 
EXCAVATIONS, ce-i acoperea pieptul şi braţele puternice. Alfred 
Grumer, pe care el şi Rachel îl cunoscuseră cu câteva minute mai 
devreme, îl urmă înăuntru. 

— Herr Cutler, Frau Cutler, daţi-mi voie să vi-l prezint pe 
Wayland McKoy, spuse Grumer. 

— Nu vreau să par nepoliticos, spuse McKoy, dar timpul mă 
presează şi n-am vreme de stat la taclale. Aşadar, ce pot face 
pentru dumneavoastră? 

Paul se hotări să treacă direct la subiect. 

— În ultimele zile, ni s-au întâmplat o serie de lucruri 
interesante... 

— Care din dumneavoastră e judecătorul? întrebă McKoy. 

— Eu, răspunse Rachel. 

— Cu ce ocazie un avocat şi o judecătoare vin în centrul 
Germaniei tocmai din Georgia ca să mă deranjeze? 

— Căutăm Camera de Chihlimbar, răspunse tot Rachel. 

McKoy chicoti. 

— Cine n-o caută? 

— Nu este exclus să fie undeva pe-aproape, poate chiar în 
locul unde săpaţi acum, spuse Rachel. 

— Sunt convins că voi, doi vulturi ai justiţiei, ştiţi foarte bine 
că nu vă pot spune nimic cu privire la aceste săpături. Investitorii 
mei îmi pretind confidenţialitate. 

— Noi nu vă cerem să divulgaţi nimic, interveni Paul, dar s-ar 
putea să vă intereseze ceea ce ni s-a întâmplat nouă în ultimele 
zile. 

Şi începu să le povestească celor doi tot ce se întâmplase, de 
la moartea lui Karol Boria şi până la scoaterea lui Rachel din 
mină. Grumer se aşeză pe un taburet. 

— Am auzit de explozia aceea, spuse el. Bărbatul nu a fost 


201 


găsit? 

— Nici nu avea cum să fie găsit. Knoll dispăruse de mult. 

Paul le explică ce aflaseră, el şi Pannik, în Warthberg. 

— Tot nu mi-aţi spus ce doriţi de la mine, insistă McKoy. 

— Puteţi începe cu câteva informaţii. Cine este Josef Loring? 

— Un industriaş ceh, spuse McKoy. A murit acum treizeci de 
ani. S-a zvonit că ar fi găsit Camera de Chihlimbar imediat după 
război, dar nu era nimic sigur. Doar un subiect pentru cei care 
scriu cărţi. 

— Loring era renumit pentru obsesiile sale extravagante, 
interveni Grumer. Deţinea o uriaşă colecţie de obiecte de artă. 
Una dintre cele mai mari colecţii particulare de obiecte din 
chihlimbar. De unde ştia tatăl dumneavoastră de el? 

Rachel le povesti despre Comisia extraordinară şi despre rolul 
jucat de tatăl ei, despre Yancy şi Marlene Cutler şi despre 
bănuielile tatălui ei cu privire la moartea acestora. 

— Cum îl cheamă pe fiul lui Loring? întrebă ea. 

— Ernst, răspunse Grumer. Trebuie să aibă în jur de optzeci de 
ani. Locuieşte tot pe proprietatea familiei, în sudul Cehiei. Nu 
foarte departe de aici. 

Paul încerca să-şi dea seama ce anume nu-i plăcea la Alfred 
Grumer. Fruntea brăzdată de riduri? Ochii ce păreau preocupaţi 
de altceva în timp ce urechile ascultau? Nu-şi putea explica de ce 
germanul îi aducea aminte de zugravul care, în urmă cu două 
săptămâni, încercase să pună mâna pe o proprietate evaluată de 
el la douăsprezece mii trei sute de dolari, acceptând apoi cu 
uşurinţă numai o mie două sute cincizeci. Minţise cu neruşinare, 
ocolind cu bună ştiinţă adevărul. Un om în care nu puteai avea 
încredere. 

— Aveţi scrisorile la dumneavoastră? o întrebă Grumer pe 
Rachel. 

Paul n-ar fi vrut să i le arate, dar se gândi că gestul putea fi o 
dovadă a bunei lor credinţe. Aşa că băgă mâna în buzunar şi 
scoase foile de hârtie. Grumer şi McKoy le studiară, în tăcere, pe 
fiecare în parte. McKoy, în special, păru foarte tulburat. Când 
terminară de citit, Grumer întrebă: 

— Acest Ceapaev e mort? 

Paul încuviinţă din cap. 

— Tatăl dumneavoastră, doamnă Cutler... apropo, sunteţi 
căsătoriţi? se interesă McKoy. 

— Divorţaţi, răspunse Rachel. 


202 


— Şi călătoriţi împreună prin Germania? 

Rachel se schimbă la faţă. 

— Are vreo importanţă? 

McKoy o privi curios. 

— Poate că nu, doamnă judecător. Dar dumneavoastră sunteţi 
cei care m-aţi întrerupt din treabă cu întrebări în dimineaţa asta. 
Cum ziceam, tatăl dumneavoastră a lucrat pentru sovietici, 
căutând Camera de Chihlimbar? 

— Îl interesa ce faceţi dumneavoastră aici. 

— V-a spus ceva anume? 

— Nu, răspunse Paul, dar a urmărit reportajul de pe CNN şi a 
ţinut neapărat să citească articolul din USA Today. Ceea ce mai 
ştiu este că studia o hartă a Germaniei şi că citea articole vechi 
despre Camera de Chihlimbar. 

McKoy se lăsă să cadă pe un scaun rotitor, din stejar. Arcurile 
scârţâiră sub greutatea lui. 

— Şi credeţi că este posibil să ne aflăm pe drumul cel bun? 

— Karol ştia ceva despre Camera de Chihlimbar, spuse Paul. 
La fel şi Ceapaev. Se prea poate ca şi părinţii mei să fi ştiut ceva. 
Dar cineva a vrut ca toţi să fie reduşi la tăcere. 

— Aveţi vreo dovadă că părinţii dumneavoastră au fost ţinta 
acelei bombe? întrebă McKoy. 

— Nu, dar după moartea lui Ceapaev, este cazul să-mi pun 
unele întrebări, spuse Paul. Karol avea foarte multe remuşcări în 
legătură cu ceea ce li s-a întâmplat părinţilor mei. Incep să cred 
că este mai mult decât am crezut eu. 

— Prea multe coincidenţe, nu? 

— Da, cam aşa este. 

— Ce credeţi despre tunelul spre care v-a îndrumat Ceapaev? 
întrebă Grumer. 

— Nu se află nimic acolo, îi răspunse Rachel. lar Knoll credea 
că fundătura care ne-a blocat înaintarea fusese provocată de o 
explozie. Cel puţin aşa mi-a spus. 

McKoy zâmbi maliţios. 

— Asta înseamnă că aţi umblat după potcoave de cai morţi. 

— Cam aşa ceva, recunoscu Rachel. 

— Dar de ce ar fi vrut Ceapaev să vă trimită la moarte? 

Rachel trebui să recunoască faptul că nu găsea nici o 
explicaţie. 

— Ce este cu acest Loring? De ce să fi fost tatăl meu atât de 
îngrijorat încât să-i roage pe soţii Cutler să facă cercetări în 


203 


legătură cu el? 

— Există o mulţime de zvonuri cu privire la Camera de 
Chihlimbar, spuse Grumer. Atât de multe, încât este foarte greu 
să le ţii evidenţa. Poate că tatăl dumneavoastră verifica o altă 
pistă. 

— Ştiţi ceva despre acest Christian Knoll? i se adresă Paul lui 
Grumer. 

— Nein. N-am auzit niciodată de numele acesta. 

— Aţi venit aici pentru puţină aventură? întrebă brusc McKoy. 

Paul zâmbi. Aproape că se aşteptase la această întrebare cu 
subînţeles. 

— Nu tocmai. Nu suntem vânători de comori. Suntem doar doi 
oameni implicaţi în ceva în care, probabil, n-ar trebui să se 
amestece. Fiindcă tot ne aflam prin apropiere, ne-am gândit că 
poate merită să aruncăm o privire. 

— Ani în şir am făcut săpături în munţii ăştia... 

Uşa barăcii se deschise brusc şi un bărbat îmbrăcat cu o 
salopetă murdară îi anunţă zâmbind: 

— Am reuşit! 

McKoy sări de pe scaun. 

— Slavă Domnului! Sună-i pe cei de la televiziune şi spune-le 
să vină aici. Şi să nu intre nimeni acolo până nu vin eu. 

Muncitorul ieşi în fugă. 

— Să mergem, Grumer. 

Rachel se repezi şi îi aţinu calea. 

— Venim şi noi. 

— Ca ce chestie? 

— Pentru tata. 

McKoy ezită câteva clipe, apoi spuse: 

— De ce nu? Dar să nu-mi staţi în drum. 

Rachel fu cuprinsă de o senzaţie de nelinişte. Puţul minei era 
larg, dar, oricum, mai îngust decât cel prin care trecuse cu o zi în 
urmă, iar în spatele lor intrarea nu se mai vedea. Cu douăzeci şi 
patru de ore în urmă, aproape că fusese îngropată de vie. Acum 
se afla din nou în subteran, urmând şirul de reflectoare din inima 
altui munte din Germania. Drumul se sfârşea într-o galerie cu 
pereţi de stâncă albi-cenuşii, în cel din capătul opus 
deschizându-se o gaură întunecată. Un muncitor lărgea spărtura 
cu ajutorul unui baros, atât cât să poată trece un om. 

McKoy desprinse din perete unul dintre reflectoare şi se 
îndreptă spre spărtură. 


204 


— S-a uitat careva înăuntru? 

— Nu, răspunse unul dintre muncitori. 

— Bine. 

McKoy ridică din nisip un stativ din aluminiu şi agăţă 
reflectorul de unul din capete. Apoi prelungi braţul telescopic, 
astfel încât lumina să ajungă la o distanţă de trei metri. Se 
apropie de deschizătură şi strecură fasciculul de lumină în 
întunericul dinăuntru. 

— Să fiu al naibii, exclamă el. Încăperea e imensă. Văd trei 
camioane. La naiba! Cadavre. Eu văd două. 

In spatele lor se auziră paşi. Rachel se întoarse şi văzu trei 
bărbaţi apropiindu-se în fugă, cu camere video, reflectoare şi 
cutii cu baterii. 

— Pregătiţi-vă, spuse McKoy. Vreau ca primul cadru să fie cât 
mai real. Se întoarse spre Rachel şi spre Paul. Le-am vândut 
dreptul de exclusivitate. Va fi o ediţie specială. Dar ei vor să 
filmeze totul pe măsura derulării evenimentelor. 

Grumer se apropie şi el. 

— Spuneai ceva de nişte camioane. 

— Par să fie Bussing NAG-uri. De patru tone şi jumătate. 
Germane. 

— Asta nu e bine. 

— Cum adică? 

— Pentru mutarea obiectelor de artă de la muzeul din Berlin 
nu au existat mijloace de transport disponibile. Au fost cărate cu 
braţele. 

— Despre ce naiba vorbeşti? 

— Cum spuneam, Herr McKoy, obiectele au fost transportate 
cu trenul, apoi, până la mină, în camioane. Dar germanii n-ar fi 
lăsat camioanele în mină. Erau mult prea preţioase, putând fi 
folosite şi în alte scopuri. 

— Grumer, eu nu ştiu ce s-a întâmplat. Poate că nenorociţii de 
nemţăloi au hotărât să le lase acolo. 

— Şi cum au pătruns ditamai camioanele în mină? 

McKoy se apropie de Grumer şi îl privi în ochi. 

— Cum ziceai mai devreme, poate că mai există o intrare. 
Grumer făcu un pas înapoi. 

— Cum spui tu, Herr McKoy. 

McKoy ridică un deget. 

— Ba nu, cum spui tu. 

Apoi, uriaşul îşi îndreptă atenţia asupra echipei de filmare. Se 


205 


aprinseră reflectoarele, doi cameramani erau deja pregătiţi să 
filmeze, iar omul care se ocupa de înregistrarea sonoră întinse 
braţul lung al microfonului, după care se dădu cu câţiva paşi mai 
în spate. 

— Eu o iau înainte, iar voi filmaţi din spatele meu. Oamenii 
încuviinţară. 

McKoy intră în întuneric. 

Paul intră ultimul, în urma muncitorilor care duceau înăuntru 
tuburi de neon, lumina albăstruie împrăştiind întunericul. 

— Incăperea aceasta s-a format printr-un fenomen natural, se 
auzi ecoul vocii lui Grumer. 

Paul se uită atent la stâncă ce se deschidea în formă de boltă 
până la o înălţime de cel puţin optsprezece metri. Imaginea îi 
amintea de tavanul unei catedrale, cu deosebirea că, aici, 
tavanul şi pereţii erau acoperiţi de helictite şi speleoteme, care 
sclipeau în lumina puternică. Pe jos era nisip, la fel ca în puţul 
prin care trecuseră ca să ajungă aici. Îşi ţinu respiraţia, ca să nu 
mai simtă mirosul aerului stătut din jur. Reflectoarele erau 
îndreptate spre peretele din fund, unde se vedea o altă 
deschizătură sau ceea ce mai rămăsese din ea. Era mai mare 
decât cea prin care tocmai trecuseră, suficient de largă ca prin 
ea să încapă camioanele. 

— Asta e cealaltă intrare, nu? întrebă McKoy. 

— Da, Încuviinţă Grumer. Dar mie mi se pare totuşi ciudat. În 
general, atunci când ascunzi ceva, te gândeşti şi la modul în care 
să poţi recupera ceea ce ai ascuns. Ei de ce n-au ţinut seama de 
asta? 

Paul se uită la cele trei camioane, parcate în poziţii destul de 
ciudate, cu toate cele optsprezece cauciucuri dezumflate şi 
îndoite sub greutatea încărcăturii. Prelatele din pânză de cort de 
culoare închisă, ce acopereau remorcile, încă mai existau, dar 
erau mucegăite, iar caroseriile, mâncate de rugină. 

McKoy înainta, urmat de un cameraman. 

— Nu vă faceţi griji în privinţa sunetului. Îl vom sincroniza 
după aceea. Acum doar filmăm. 

Rachel o porni înainte. 

Paul mergea chiar în spatele ei. 

— Ce ciudat, spuse el. Parcă am merge printr-un cavou. 

— La asta mă gândeam şi eu, încuviinţă ea. 

— Uitaţi-vă la asta, strigă McKoy. 

Erau două cadavre întinse pe nisip, înconjurate de bolovani şi 


206 


pietriş, din care nu mai rămăseseră decât oase, haine zdrenţuite 
şi cizme de piele. Fuseseră împuşcaţi în cap. 

Un muncitor aduse un tub de neon. 

— Încercaţi să nu atingeţi nimic până nu se filmează totul, se 
auzi vocea tăioasă a lui Grumer. Ministerul va solicita 
înregistrarea video. 

— Mai sunt şi aici două schelete, strigă un alt muncitor. McKoy 
şi echipa de filmare se îndreptară într-acolo. Grumer şi ceilalţi îi 
urmară, la fel şi Rachel. Paul rămase lângă cele două cadavre. 
Deşi hainele erau numai zdrenţe, se vedea clar că fuseseră 
uniforme. Oasele se înnegriseră, iar carnea de pe ele se 
transformase de mult în ţărână. In fiecare craniu se vedea câte o 
gaură. Ambele cadavre zăceau întinse pe spate, observându-se 
clar că fuseseră aranjate în poziţia aceea. Intr-o parte, se zărea o 
baionetă, prinsă de ceea ce fusese cândva o cartuşieră. Un toc 
de pistol, din piele, era gol. Paul îşi mută privirea spre dreapta. 

Undeva, în umbră, pe jumătate acoperit de nisip, zări ceva 
negru la culoare şi de formă dreptunghiulară. Ignorând 
dispoziţiile lui Grumer, se aplecă şi-l ridică. 

Un portofel. _ 

ÎI deschise cu grijă, de-abia atingând pielea crăpată. Într-una 
dintre despărţituri, zări resturi de hârtii, ce păreau să fi fost, 
cândva, bani. Băgă un deget într-una dintre despărţiturile 
laterale. Nimic. Apoi în cealaltă. Dinăuntru alunecară bucăţi 
dintr-o carte de identitate. Cu toate că marginile erau zdrenţuite, 
iar cerneala aproape ştearsă, încă se mai puteau citi câteva 
litere. Paul se strădui să le descifreze: 

AUSGEGEBEN 15-3-51. VERFALLT 15-3-55. GUSTAV MULLER. 

Mai erau şi alte cuvinte, dar nu se vedeau decât litere răzlețe, 
nimic inteligibil. Luă portofelul şi se alătură grupului principal. 

Trecând prin spatele unuia dintre camioane, dădu cu ochii de 
Grumer. Tocmai voia să se apropie de el, când îl văzu aplecându- 
se asupra unui alt schelet. Rachel, McKoy şi ceilalţi se aflau la 
zece metri mai departe, undeva în stânga, cu spatele la ei. 
Camerele video filmau în continuare, cu McKoy în prim-plan. În 
mijlocul încăperii, muncitorii montaseră un stativ telescopic, de 
care agăţaseră o lampă cu halogen, ce răspândea suficientă 
lumină ca Paul să-l poată vedea pe Grumer căutând ceva prin 
nisip, acolo unde se aflau oasele. 

Se trase în umbra unuia dintre camioane, continuând să-l 
urmărească. Grumer trecu raza lanternei peste scheletul din 


207 


nisip. Se întreba ce carnagiu se petrecuse acolo. Lumina 
lanternei se opri, în cele din urmă, asupra unui braţ întins, la care 
se distingeau clar falangele. Grumer le studie atent. Pe nisip erau 
scrise câteva litere. Unele dintre ele se şterseseră, rămânând 
doar trei, cu spaţii inegale între ele. 

OIC. 

Grumer se ridică şi făcu trei fotografii. Apoi se aplecă şi şterse 
uşor cele trei litere de pe nisip. 

McKoy era încântat. Filmul avea să fie senzaţional. Trei 
camioane germane, ruginite, abandonate în timpul celui de-al 
Doilea Război Mondial, au fost găsite, aproape intacte, în fundul 
unei mine de argint dezafectate. Cinci schelete, fiecare cu câte o 
gaură în craniu. Ce emisiune o să iasă! lar procentul lui din 
sumele puse la bătaie de sponsori va fi impresionant. 

— Aţi tras destule cadre exterioare? îl întrebă el pe unul dintre 
cameramani. 

— Mai mult decât suficiente. 

— Atunci, haideţi să vedem ce e înăuntru. Şi, luând o lanternă, 
se îndreptă spre cel mai apropiat camion. Grumer, unde eşti? 

Herr Doktor apăru din spate. 

— Eşti pregătit? îl întrebă McKoy. 

Grumer încuviinţă. 

În mod normal, fiecare remorcă ar fi trebuit să conţină lăzi de 
lemn, asamblate în grabă şi umplute la întâmplare cu tot felul de 
lucruri înfăşurate în draperii vechi de sute de ani, în haine şi în 
covoare, ca să nu se zgârie. Auzise poveşti despre custozii de la 
Ermitaj, care folosiseră veşmintele ţarului Nicolae al II-lea şi ale 
țarinei Alexandra, pentru a înveli fiecare dintre tablourile ce 
urmau să fie trimise în Est, cât mai departe de ochii naziştilor. 
Articole de îmbrăcăminte de o valoare inestimabilă, înghesuite în 
lăzi ieftine din lemn, pentru a proteja picturi şi obiecte fragile de 
ceramică. Spera ca şi germanii să fi fost la fel de nesăbuiţi. lar 
dacă aceea era încăperea pe care o căuta, cea care ascundea 
inventarul muzeului din Berlin, însemna că acolo se afla crema 
colecţiei. Poate Stradă din Delft a lui Vermeer sau Capul lui 
Hristos de da Vinci sau Parcul lui Monet. Fiecare dintre ele i-ar fi 
adus un câştig de milioane pe piaţa liberă. Chiar dacă guvernul 
german ar fi insistat asupra dreptului de proprietate - ceea ce 
era foarte posibil - comisionul găsitorului tot s-ar fi ridicat la 
milioane de dolari. 

Dădu cu grijă prelata la o parte şi lumină interiorul. Remorca 


208 


era goală. Nimic în afară de rugină şi nisip. 

Se îndreptă spre cel de-al doilea camion. 

Gol. 

Spre cel de-al treilea. Gol şi el. 

— Porcăria dracului! opriţi camerele, strigă el. Grumer lumină 
şi el cu lanterna fiecare remorcă în parte. 

— De-asta mi-era teamă, spuse el. Dar nu părea prost dispus. 
Apoi adăugă: Toate semnele indicau că aceasta nu este 
încăperea pe care o căutăm. 

Germanul atotştiutor părea mai mult că se bucură de 
presimţirea pe care o avusese. 

— Atunci de ce dracu' nu mi-ai spus asta în ianuarie? 

— Pentru că atunci nu ştiam. Semnalele radar indicau că acolo 
se afla ceva metalic, de mari dimensiuni. Doar în ultimele zile, pe 
măsură ce ne apropiam, am început să bănuiesc că locul nu 
prezintă interes. 

Paul se apropie de ei. 

— Care e problema? 

— Problema, domnule avocat, este că nenorocitele astea de 
remorci sunt goale. Goale goluţe. Nici un lucru, cât de amărât. 
Am cheltuit un milion de dolari doar ca să scot la lumină trei 
camioane ruginite. Cum naiba să le explic asta oamenilor care 
mâine o să vină aici, sperând să se îmbogăţească de pe urma 
investiţiei făcute? 

— Când au dat banii, cunoşteau şi riscurile, spuse Paul. 

— Nenorociţii n-o să recunoască asta. 

— Dar aţi fost cinstit cu ei în privinţa riscurilor? îl întrebă 
Rachel. 

— În măsura în care poţi fi cinstit atunci când alergi după bani. 
Clătină din cap, dezgustat. Fir-aş al naibii! 


209 


37. 


Stod. 
Ora 12.45. 


Knoll îşi aruncă geanta de voiaj pe pat, apoi se uită în jur, prin 
camera mică de hotel. Christinenhof avea cinci etaje, faţade din 
cherestea şi tencuială, iar în interior, o ambianţă plăcută ce 
respira istorie şi ospitalitate. Alesese intenţionat o cameră 
situată la etajul al treilea, cu ferestrele spre stradă, preferând-o 
uneia mult mai elegante, cu vedere spre o grădină superbă. Nu-l 
interesa ambianța, ci poziţia, întrucât Christinenhof se afla exact 
vizavi de hotelul Garni, unde Wayland McKoy şi echipa sa ocupau 
întreg etajul patru. 

Despre săpăturile pe care le făcea McKoy aflase de la un 
funcţionar zelos de la agenţia de voiaj din oraş. Şi mai aflase că a 
doua zi urma să vină în localitate un grup de investitori - 
camerele de la Garni erau deja toate rezervate, aşa că alte două 
hoteluri aveau să preia restul fluxului de turişti. 

— E bine pentru afaceri, îi spusese funcţionarul. 

Era bine şi pentru el. Nimic mai potrivit pentru a distrage 
atenţia decât să te pierzi în mulţime. 

Îşi desfăcu geanta de piele şi scoase dinăuntru aparatul de ras 
electric. 

Ziua precedentă fusese îngrozitoare. Danzer i-o luase înainte 
şi probabil că acum îi povestea încântată lui Ernst Loring cum îl 
atrăsese în mină. Dar de ce voise să-l omoare? Competiţia dintre 
ei nu fusese niciodată atât de acerbă încât să se ajungă la un 
asemenea deznodământ. Ce anume mărise într-atât miza? Ce 
era atât de important încât Danya Ceapaev, el însuşi şi Rachel 
Cutler trebuiau să moară? Camera de Chihlimbar? Posibil. 
Trebuia neapărat să mai facă cercetări şi chiar avea de gând să 
se ocupe de asta, după ce îşi va fi îndeplinit această misiune 
colaterală. 

Venise cu maşina de la Fussen, spre nord, până la Stod. 
Ziarele din Munchen relatau despre explozia din munţi, produsă 
cu o zi în urmă, menţionând numele lui Rachel Cutler şi faptul că 
supravieţuise. La el nu se făcea nici o referire, menţionându-se 
doar că echipele de salvare încă mai căutau un bărbat alb, 


210 


neidentificat, dar că speranţele de a-l găsi erau minime. Era clar 
că Rachel le povestise autorităţilor despre el, iar poliţia aflase 
deja că părăsise Goldene Krone, luând cu el şi bagajele ei. Dar 
nici despre asta nu scria în ziare. Interesant. Să fie vorba de o 
manevră a poliţiei? Posibil. Dar nu-i păsa. În fond, nu comisese 
nici o infracţiune. De ce să-l fi căutat poliţia? Punând cap la cap 
tot ceea ce ştiau, puteau conchide că plecase imediat din oraş, 
cum ar fi făcut oricine care văzuse moartea cu ochii. Rachel 
Cutler trăia şi, mai mult ca sigur, în clipa aceea se afla în drum 
spre America, aventura din Germania rămânând pentru ea doar 
o amintire neplăcută. Înapoi la profesia de judecător. Încercările 
tatălui ei de a găsi Camera de Chihlimbar muriseră odată cu el. 

In dimineaţa aceea făcuse duş, dar nu apucase să se şi 
bărbierească, iar acum avea o barbă ţepoasă, care îl mânca. 
Înainte de asta însă, scoase de la fundul genţii de voiaj pistolul, îl 
mângâie uşor, apoi se jucă puţin cu trăgaciul. Nu cântărea mai 
mult de un kilogram şi îl primise în dar de la Ernst Loring. Era 
unul dintre noile tipuri de pistoale - CZ-75B - produse de el. 

— Le-am mărit butoiaşul pentru cincisprezece focuri, îi 
spusese Loring atunci când i-l dăduse. Nu e ca acelea cu o 
magazie pentru zece cartuşe, pe care le folosesc funcţionarii 
publici. Aşa că este identic cu modelul nostru original. Mi-am 
amintit că tu spuneai odată că nu-ţi plac modificările ulterioare 
de fabricaţie, făcute pentru mai puţin de zece focuri. Le-am mai 
montat şi un sistem de siguranţă reglabil, graţie căruia arma 
poate fi purtată, după cum ai observat, atât cu piedica ridicată, 
cât şi blocată. Am introdus această modificare la toate modelele. 

Turnătoriile din Cehia, proprietatea lui Loring, erau cele mai 
mari producătoare de arme de calibru mic din Europa de Est, 
precizia cu care erau executate fiind deja proverbială. Abia cu 
câţiva ani în urmă, începuse să le desfacă şi pe pieţele din Vest, 
pentru că, până atunci, tarifele ridicate şi restricţiile la import 
acţionaseră ca o adevărată Cortină de Fier. Noroc că Fullner îi 
permisese să păstreze arma, gest pentru care îi era şi acum 
recunoscător. 

— Şi am filetat şi vârful ţevii pentru a permite fixarea 
amortizorului de sunet, îi mai spusese Loring. Suzanne are unul 
identic. M-am gândit că o veţi lua ca pe o glumă. Ca să fiţi pe 
picior de egalitate, nu? 

Knoll înşuruba amortizorul la capătul ţevii, în care introduse 
apoi câteva gloanţe nou-nouţe. 


211 


Da, într-adevăr, era o glumă foarte bună. 

Aruncă pistolul pe pat şi îşi luă aparatul de ras. În drum spre 
baie, se opri şi se uită pe fereastră. Intrarea principală a hotelului 
Garni era chiar peste drum. Uşa grea, din alamă, era încadrată 
de pilaştri din piatră. Knoll aflase că era cel mai scump hotel din 
oraş. Bineînţeles că Wayland McKoy prefera ce era mai bun. În 
timp ce se caza la Christinenhof, mai aflase şi că Garni avea un 
restaurant spaţios şi o sală de şedinţe, două facilităţi solicitate, 
se pare, de echipa lui McKoy. Personalul de la Christinenhof era 
cât se poate de bucuros că nu trebuia să se îngrijească de 
mâncarea şi de băutura unui grup atât de numeros. Observaţia îl 
făcuse să zâmbească. Capitalismul era atât de diferit de 
socialismul european. In America, hotelurile s-ar fi bătut între ele 
să pună mâna pe o afacere atât de profitabilă. 

Privi afară, prin grilajul din fier forjat ce proteja fereastra. Nori 
groşi alunecau pe cerul mohorât, venind dinspre nord. Din câte 
aflase, membrii expediției se întorceau la hotel în fiecare zi în 
jurul orei 18. Işi va începe deci munca de teren luând masa de 
seară la Garni şi trăgând cu urechea pe la mesele oamenilor lui 
McKoy. A 

Se uită pe stradă. Intr-o parte, apoi în cealaltă. Privirea i se 
opri asupra unei femei care îşi croia drum prin mulţimea de pe 
strada rezervată exclusiv pietonilor. Păr blond. Drăguţă. 
Imbrăcată obişnuit. Cu o geantă din piele pe umărul stâng. 

Suzanne Danzer. 

Nedeghizată. Fără să se ferească. 

Fantastic. 

Aruncă aparatul de ras pe pat, ascunse pistolul sub haină, în 
hamul de pe umăr şi ieşi pe uşă. 


Pe Suzanne o încerca un sentiment ciudat. Se opri în loc şi 
privi peste umăr. Era ora prânzului şi strada forfotea de lume. 
Stod era un oraş aglomerat. După cum auzise, avea în jur de 
cincizeci de mii de locuitori. La tot pasul întâlneai străzi vechi, cu 
case înalte, cu faţade din lemn şi tencuială şi construite din 
piatră sau din cărămidă. Unele erau, într-adevăr, foarte vechi, 
însă majoritatea erau imitații, construite prin anii 1950 şi 1960, 
după bombardamentele din 1945. Constructorii făcuseră treabă 
bună, decorând totul cu ornamente luxuriante, statui în mărime 
naturală şi basoreliefuri, special create pentru a fi fotografiate. 

Ceva mai încolo, se înălța Abația celor Şapte Suferinţe ale 


212 


Fecioarei Maria. Monstruoasa construcţie fusese ridicată în 
secolul al XV-lea, în onoarea Fecioarei Maria, care ar fi intervenit 
în deznodământul unei bătălii date pe plan local. Construcţia în 
stil baroc se afla în vârful unei stânci abrupte ce domina atât 
oraşul Stod, cât şi apele murdare ale râului Oder, simbol al 
atitudinii sfidătoare şi maiestuoase a conducătorilor acelor 
vremuri, 

Suzanne privi în sus. 

Edificiul abației părea aplecat în faţă, uşor îndoit spre interior, 
cele două turnuri galbene fiind unite între ele printr-un balcon cu 
faţa spre vest. Suzanne îşi imagină vremurile când, de acolo de 
sus, călugării şi prelaţii îşi cuprindeau cu privirea domeniile. Îşi 
aminti că un cronicar din Evul Mediu denumise acel lăcaş 
„Fortăreaţa Domnului”. Deasupra zidurilor exterioare, căptuşite 
cu chihlimbar şi piatră de culoare albă, se înălța un acoperiş din 
ţiglă de culoare ruginie. Ce combinaţie! Chihlimbar. Poate că era 
un semn. Şi dacă ar mai fi crezut şi în altceva decât în propria 
persoană, ar fi trebuit să-l ia în seamă. Dar, pentru moment, 
singurul lucru la care se gândea era faptul că se simţea urmărită. 

Bineînţeles că expediţia lui Wayland McKoy stârnise interesul 
multora. Poate că asta era. Mai era cineva acolo. Cineva care 
căuta, care stătea la pândă. Sute de ferestre străjuiau strada 
îngustă, cele mai multe dintre ele aflate la etajele superioare ale 
clădirilor. lar pe trotuare treceau mult prea mulţi oameni ca să le 
poată reţine figurile. Poate că era cineva deghizat. Sau poate că 
se afla tocmai în balconul abației şi privea în jos. Ea nu vedea în 
jur decât siluetele turiştilor care se bucurau de soarele amiezii şi 
de priveliştile din jur. 

Treaba lor. 

Se răsuci pe călcâie şi intră în hotelul Garni. La recepţie, i se 
adresă funcţionarului în germană: 

— AŞ dori să-i las un mesaj domnului Alfred Grumer. 

— Sigur. Şi bărbatul îi întinse un blocnotes. 

„La ora 22 voi fi la Biserica St. Gerhard. Să fiți acolo. 
Margarethe”, scrise ea, apoi împături hârtia. 

— Voi avea grijă ca Herr Doktor Grumer să-l primească, o 
asigură funcţionarul. 

Suzanne îi zâmbi şi îi dădu cinci euro pentru osteneală. 

Knoll se afla în holul hotelului Christinenhof şi dădu încet la o 
parte perdeaua subţire de voal ca să poată privi strada. La mai 
puţin de treizeci de metri depărtare, o zări pe Suzanne Danzer 


213 


oprindu-se şi uitându-se în jur. 

Să-l fi simţit? 

Era perspicace. Avea simţurile ascuţite. Lui Knoll îi plăcuseră 
întotdeauna comparaţiile lui Jung referitoare la modul în care 
anticii vedeau femeile după cele patru figuri reprezentative - 
Eva, Elena, Sofia şi Maria - corespunzându-le un anumit tip de 
personalitate impulsivă, emoţională, intelectuală şi morală. 
Danzer era o îmbinare a primelor trei; cât despre moralitate, nici 
nu putea fi vorba. Insă, pe lângă toate celelalte, Suzanne era şi o 
persoană extrem de periculoasă. Dar acum probabil că lăsase 
garda jos, convinsă fiind că el zăcea îngropat sub tone de piatră, 
într-o mină aflată la patruzeci de kilometri depărtare de Stod. Din 
fericire, Franz Fellner îi spusese lui Loring că nu ştia nimic de el, 
această mişcare tactică dându-i timp lui Knoll să afle ce se 
întâmplă şi, mai important decât atât, să decidă în ce mod avea 
să-şi regleze conturile cu frumoasa lui colegă. 

Ce căuta acolo, în văzul tuturor, îndreptându-se spre Garni? 
Era mai mult decât o coincidenţă faptul că în oraşul Stod se afla 
şi cartierul general al lui Wayland McKoy şi că în acel hotel se 
cazaseră McKoy şi oamenii săi. Avea vreun informator la locul 
unde se făceau săpăturile? Dacă da, nimic neobişnuit. Şi el 
infiltrase, nu o dată, informatori în locurile unde se făceau 
săpături, pentru ca Fellner să afle primul ce descoperiri se 
făceau. De obicei, aventurierii erau mai mult decât nerăbdători 
să-şi vândă măcar o parte din pradă pe piaţa neagră, mai ales 
dacă ceea ce găseau ei se afla printre obiectele despre care se 
credea că fuseseră pierdute pentru totdeauna. Această practică 
evita frecuşurile inutile cu guvernul şi confiscările atât de 
neplăcute. Se ştia că germanii confiscau toate obiectele de preţ 
găsite îngropate în pământ. Profanatorii se temeau de legile 
drastice şi de amenzile usturătoare, dar lăcomia nu avea 
margini, aşa că el făcuse câteva achiziţii excelente pentru 
colecţia particulară a lui Fellner de la nişte vânători de comori 
lipsiţi de scrupule. : 

incepu să plouă slab şi oamenii îşi deschiseră umbrelele. In 
depărtare, se auzeau tunete. Danzer ieşi de la Garni, iar Knoll se 
trase într-o parte. Din fericire, ea nu traversă strada ca să intre la 
Christinenhof. Knoll chiar că nu avea unde să se ascundă în holul 
îngust. 

Răsuflă uşurat când Suzanne îşi ridică gulerul hainei şi o porni 
în josul străzii. Apoi se duse la uşa de la intrare şi, prudent, 


214 


scoase capul afară. Danzer intra într-un alt hotel, ceva mai 
încolo, Gebler, după cum scria pe firmă, a cărui faţadă din bârne 
încrucişate se îndoise sub povara anilor. Trecuse pe lângă el în 
timp ce se îndrepta spre Christinenhof. Era logic ca ea să stea 
acolo. În apropiere, convenabil. Knoll intră din nou în hotel şi se 
uită pe fereastră, încercând în acelaşi timp să nu atragă atenţia 
celor câtorva persoane ce zăboveau în hol. Trecu un sfert de oră 
şi Suzanne tot nu apăruse. 

Zâmbi. 

Se confirma. 

Ea era acolo. 


215 


38. 


Ora 13.15. 


Paul îl studia pe Alfred Grumer cu ochi de avocat, 
examinându-i fiecare trăsătură a feţei, cântărindu-i fiecare gest 
şi calculându-i reacţiile. El, McKoy, Grumer şi Rachel se aflau din 
nou în baraca din apropierea minei. Ploaia răpăia pe acoperişul 
de tablă. Trecuseră aproape trei ore de la descoperire, iar McKoy 
era plouat, precum vremea de afară. 

— Ce dracu’ se petrece aici, Grumer? întrebă el. 

Germanul şedea pe un taburet. 

— Există două explicaţii posibile. Prima, camioanele erau 
goale atunci când au fost băgate în peşteră. Şi a doua, cineva 
ne-a luat-o înainte. 

— Cum putea să ne-o ia înainte? Ne-au trebuit patru zile ca să 
ne croim drum înăuntru, iar cealaltă intrare este blocată de tone 
de bolovani. 

— Poate că s-a întâmplat mai demult. McKoy trase adânc aer 
în piept. 

— Grumer, mâine, douăzeci şi opt de oameni vor veni aici. Au 
investit o grămadă de bani în gaura asta de şobolan. Ce să le 
spun? Că ne-a luat-o cineva înainte? 

— Asta-i realitatea. 

McKoy sări de pe scaun, privindu-l ameninţător. Rachel 
interveni: 

— Ce rost are? 

— M-ar face să mă simt mult mai bine. 

— Staţi jos, îi spuse Rachel. 

Paul îi recunoscu tonul cu care vorbea la tribunal. Puternic. 
Categoric. Fără echivoc. Un ton pe care îl folosise de atâtea ori 
pe vremea când erau căsătoriţi. 

Uriaşul se dădu înapoi. 

— Isuse Hristoase! Ce porcărie! Şi, aşezându-se, adăugă: Se 
pare că o să am nevoie de un avocat. Judecătoarea sigur nu mă 
poate ajuta. Eşti disponibil, Cutler? 

Paul clătină din cap. 

— Eu personal mă ocup de îndeplinirea dispozițiilor 
testamentare. Dar firma mea are o mulţime de experţi în litigii şi 


216 


de specialişti în domeniul legii contractelor. 

— Dar ei sunt dincolo de Ocean, pe când dumneata te afli 
chiar aici. Ghici pe cine o să aleg. 

— Bănuiesc că toţi investitorii au semnat declaraţii de 
renunțare şi de asumare a riscurilor, spuse Rachel. 

— Şi ce mare brânză fac cu ele? Oamenii ăştia sunt plini de 
bani şi au propriii avocaţi. Până săptămâna viitoare, o să fiu 
vârât în rahat până-n gât. Nimeni n-o să creadă că eu n-am ştiut 
că hruba e goală. 

— Nu sunt de acord cu dumneavoastră, spuse Rachel. De ce 
ar crede cineva că v-aţi apucat să săpaţi într-un loc în care ştiaţi 
că nu veţi găsi nimic? Sună a sinucidere financiară. 

— Poate din cauza comisionului modest de o sută de mii de 
dolari, pe care ar urma să-l primesc, indiferent dacă găsesc ceva 
sau nu. 

Rachel se uită la Paul. 

— Poate că ar trebui să telefonezi la firmă. Omul ăsta chiar are 
nevoie de un avocat. 

— Haideţi să vă explic, spuse McKoy. Acasă am propria 
afacere, aşa că asta n-o fac ca să am din ce trăi. Munca asta 
nenorocită necesită o grămadă de bani. Altă dată când am făcut 
aşa ceva, am cerut acelaşi comision, pe care l-am primit, plus 
încă ceva pe deasupra. Investitorii s-au ales cu bani frumoşi şi 
toată lumea a fost mulţumită. 

— Spre deosebire de acum, spuse Paul. Doar dacă acele 
camioane n-or valora şi ele ceva, ceea ce, sincer, nu cred. Şi asta 
presupunând că le vei scoate de-acolo. 

— Ceea ce n-o să reuşeşti, interveni Grumer. Prin partea 
cealaltă, este imposibil. Ar costa milioane numai să goleşti locul. 

— la nu mă mai bate şi tu la cap, Grumer. 

Paul se uită la McKoy. Pe chipul uriaşului se citea un amestec 
de resemnare şi de îngrijorare. Expresia îi era cunoscută. O 
văzuse pe chipurile multora dintre clienţii săi. Şi chiar voia să-l 
ajute pe McKoy, să-i stea în preajmă. Il revăzu în minte pe 
Grumer ştergând literele de pe nisip. 

— Bine, McKoy, dacă vrei să te ajut, voi face tot ce-mi stă în 
putinţă. Rachel îl privi surprinsă, nefiind deloc greu de imaginat 
la ce se gândea. Cu o zi în urmă, Paul intenţiona să se întoarcă 
acasă şi să lase totul în seama autorităţilor. lar acum se oferea 
să-l reprezinte pe Wayland McKoy, conducându-şi propriul car de 
foc pe cer, la bunul plac al unor forţe pe care nici nu le înţelegea, 


217 


nici nu le putea controla. 

— S-a făcut, spuse McKoy. Grumer, fă-te şi tu util şi aranjează 
ca oamenii ăştia să fie cazaţi la Garni. Pe banii mei. 

Grumer nu păru încântat să primească ordine, dar nu comentă 
şi se duse să telefoneze la hotel. 

— Ce este acest Garni? întrebă Paul. 

— Hotelul la care stăm. 

— Şi el tot acolo stă? întrebă el, arătând spre Grumer. 

— Păi unde altundeva? 

Pe Paul îl impresiona oraşul Stod, cu labirintul său de străduţe 
ce păreau a fi rămas acolo din Evul Mediu. Clădirile cu faţade din 
paiantă, o combinaţie pitorească de alb şi negru, se înşirau de o 
parte şi de alta a străzilor pietruite, înghesuite una într-alta, 
precum cărţile pe un raft. Şi totul dominat de monstruoasa 
clădire a abației, cocoţată pe o stâncă abruptă şi de povârnişurile 
împădurite cu zade şi fagi în plină floare primăvăratică. 

El şi Rachel intrară în oraş într-o maşină care venea în urma 
celei în care se aflau Grumer şi McKoy. O luară pe străzile 
întortocheate până ajunseră în centrul oraşului vechi şi opriră în 
faţa hotelului Garni. O mică parcare, rezervată exclusiv clienţilor 
hotelului se afla ceva mai departe, în josul străzii, spre râu, chiar 
în afara zonei pietonale. 

La hotel află că McKoy şi echipa sa ocupau tot etajul patru şi 
că etajul trei fusese rezervat investitorilor care urmau să 
sosească a doua zi. După ce McKoy se tocmi cu recepţionerul şi îi 
dădu un bacşiş de câţiva euro, omul le puse la dispoziţie o 
cameră la etajul al doilea. McKoy întrebase dacă voiau o cameră 
sau două, iar Rachel se repezise să spună că una. 

Odată ajunşi sus, de-abia pusese valizele pe pat, că Rachel îl 
şi luă la rost: 

— Ce te-a apucat, Paul Cutler? 

— Ce te-a apucat pe tine? Auzi, o cameră. Credeam că suntem 
divorţaţi. Tu eşti cea care îmi aminteşte asta tot timpul. 

— Paul, ştiu că urmăreşti ceva şi voi sta cu ochii pe tine. leri 
ţineai morţiş să plecăm acasă, iar acum te oferi să-l reprezinţi pe 
individul ăsta. Dacă e un escroc? 

— Cu atât mai mult ar avea nevoie de un avocat. 

— Paul... 

El arătă spre pat. 

— Zi şi noapte? 

— Poftim? 


218 


— Vei sta cu ochii pe mine zi şi noapte? 

— Nu e prima oară că vedem un pat dublu. Doar am fost 
căsătoriţi vreme de zece ani. 

— Incepe să-mi placă povestea asta, spuse el zâmbind. 

— Ai de gând să-mi spui? 

Paul se aşeză pe marginea patului şi începu să-i povestească 
ce se întâmplase în peşteră, apoi îi arătă portofelul, pe care îl 
ţinuse toată după-amiaza în buzunarul de la spate. 

— Sunt convins că Grumer a şters intenţionat literele. Individul 
ăsta urmăreşte ceva. 

— De ce nu i-ai spus lui McKoy? 

Paul ridică din umeri. 

— Nu ştiu. M-am gândit la asta, dar cum spuneai şi tu, o fi 
vreun escroc. 

— Eşti sigur că literele erau O-I-C? 

— După cum am văzut eu, da. 

— Crezi că toate astea au vreo legătură cu tata şi cu Camera 
de Chihlimbar? 

— In momentul de faţă, nu văd nici o legătură, cu excepţia 
faptului că pe Karol îl interesa foarte mult ce făcea McKoy. Dar 
asta nu înseamnă neapărat ceva. 

Rachel se aşeză lângă el. Paul îi observă zgârieturile şi 
tăieturile de pe braţe şi de pe faţă, care făcuseră coajă. 

— Tipul ăsta, McKoy, s-a lăsat parcă prea repede pe mâna 
noastră, spuse ea. 

— Poate că suntem singurii pe care se poate bizui. Pe Grumer 
nu prea pare să-l agreeze. Noi suntem doar doi străini apăruţi din 
senin. Nu urmărim nici un interes personal. Cred că în prezenţa 
noastră se simte în siguranţă. 

Rachel luă portofelul şi studie atent bucata zdrenţuită de 
hârtie. „Ausgegeben 15-3-51. Verfăllt 15-3-55. Gustav Miller.” 

— Să găsim pe cineva care să ne traducă. 

— Nu e o idee bună. In momentul de faţă nu am încredere în 
nimeni... persoanele de faţă se exclud, fireşte. Hai să căutăm un 
dicţionar german-englez şi să ne lămurim singuri. 

leşiră şi, la două străzi vest de Garni, intrară într-un magazin 
de suvenire, unde, printre tot felul de lucruri aruncate claie peste 
grămadă, găsiră un ghid de conversaţie pentru turişti, ce 
conţinea cuvinte şi expresii uzuale. 

— Ausgegeben înseamnă „eliberat”, spuse Paul. Verfällt 
înseamnă „expiră”, „se termină”. Şi, uitându-se la Rachel, 


219 


continuă: înseamnă că numerele sunt de fapt nişte date. Cum 
scriu europenii. De-a-ndoaselea. Eliberat pe 15 martie 1951. 
Expiră pe 15 martie 1955. Gustav Muller. 

— Deci după război. Grumer avea dreptate. Cineva i-a luat-o 
înainte lui McKoy, în ideea de a pune mâna pe ceea ce se afla 
acolo înăuntru. Cândva după luna martie 1951. 

— Dar când? 

— Bună întrebare. 

— A fost o treabă serioasă. Gândeşte-te şi tu. Cinci schelete cu 
găuri în cranii. 

— Serioasă şi importantă. Toate camioanele au fost golite. N- 
au lăsat nimic. Absolut nimic. 

Paul puse dicţionarul înapoi în raft. 

— Grumer ştie ceva. De ce a făcut fotografiile acelea? Şi, după 
aceea, de cea şters literele? Ca să dovedească ce? Şi cui? 

— Hai să-i spunem lui McKoy. 

— Nu cred că e cazul. Cel puţin nu acum, răspunse Paul, după 
o clipă de gândire. 


220 


39. 


Ora 22.00. 


Suzanne dădu la o parte perdeaua de catifea ce despărţea 
galeria exterioară şi arcada de naos. Biserica St. Gerhard era 
pustie. Pe avizierul de afară scria că lăcaşul de cult era deschis 
până la ora 23, acesta fiind şi principalul motiv pentru care 
alesese să se întâlnească acolo. Celălalt motiv ţinea de poziţia 
bisericii. La câteva străzi de hoteluri, la marginea oraşului vechi, 
departe de mulţime. 

Biserica era construită în stil roman, cu ziduri din cărămidă şi o 
faţadă impunătoare, străjuită de o parte şi de alta de două 
turnuri identice. Dominau proporţiile spaţiale simple, raţionale. 
Arcade false dezvăluiau modele vesele. Spaţiul din jurul altarului, 
care se întindea până în celălalt capăt al bisericii, era frumos 
împodobit. Altarul principal, sacristia şi strana rezervată corului 
erau goale. Câteva lumânări pâlpâiau într-un altar lateral, ca 
stelele pe bolta cerească. 

Suzanne înainta până în dreptul unui amvon aurit, înconjurat 
de patru statui ce-i înfăţişau pe cei patru evanghelişti. Treptele 
ce duceau sus erau străjuite de alte statui, alegorii ale valorilor 
creştine: Credința, Speranța, Mila,  Chibzuinţă, Curajul, 
Cumpătarea şi Dreptatea. Recunoscu imediat sculptorul. 
Riemenschneider. Secolul al XVI-lea. Amvonul era şi el pustiu. 
Dar Suzanne şi-l imagină pe episcop adresându-se congregaţiei, 
preamărind virtuțile lui Dumnezeu şi binefacerile credinţei. 

Se strecură până în celălalt capăt al naosului, atentă la orice 
zgomot şi mişcare. Liniştea era înfricoşătoare. Ţinea mâna 
dreaptă în buzunarul hainei, cu degetele pe un pistol automat, 
marca Sauer .32, primit în dar de la Loring, cu trei ani în urmă, 
chiar din colecţia sa particulară. Fusese cât pe-aci să ia cu ea şi 
noul CZ-75B, pe care tot Loring i-l dăduse. La propunerea ei, 
Christian primise şi el unul identic. Loring zâmbise. Păcat că Knoll 
nu va mai avea ocazia să-l folosească. _ 

Cu coada ochiului, surprinse o mişcare. Îşi încleşta degetele pe 
patul armei şi se răsuci. Un bărbat înalt şi sfrijit apăru de după o 
perdea şi se îndreptă spre ea. 

— Margarethe? întrebă el în şoaptă. 


221 


— Herr Grumer? 

Bărbatul încuviință şi se apropie. Mirosea a bere şi cârnaţi. 

— E periculos, spuse el. 

— Nimeni nu ştie că ne cunoaştem, Herr Doktor. Aţi intrat pur 
şi simplu în biserică să vă rugaţi lui Dumnezeu. 

— Aşa va trebui să procedăm şi în continuare. Nu o interesa 
paranoia lui. 

— Ce-aţi aflat? 

Grumer vâri mâna pe sub haină şi scoase cinci fotografii. 
Suzanne le studie la lumina slabă din biserică. Trei camioane. 
Cinci schelete. Litere în nisip. 

— Camioanele sunt goale. Mai există o intrare în încăpere, dar 
este blocată de bolovani. Scheletele sunt sigur de după război. O 
dovedesc hainele şi echipamentul. 

Suzanne arătă spre fotografia ce înfăţişa literele de pe nisip. 

— Cu astea cum aţi rezolvat? 

— Le-am şters cu palma. 

— Şi atunci de ce le-aţi mai fotografiat? 

— Ca să mă credeţi. 

— Şi ca să puteţi cere mai mulţi bani. 

Grumer zâmbi. Suzanne detesta lăcomia. 

— Altceva? 

— La mină şi-au făcut apariţia doi americani. 

Grumer îi povesti despre Rachel şi Paul Cutler. 

— Femeia este cea care se afla în mina de lângă Warthberg 
atunci când s-a produs explozia. Ei l-au făcut pe McKoy să se 
gândească la Camera de Chihlimbar. 

Era interesant de reţinut că Rachel Cutler supravieţuise. 

— A pomenit ceva şi despre vreun alt supravieţuitor al 
exploziei? 

— A spus doar că mai era cu cineva. Cu un anume Christian 
Knoll. După explozie, acesta s-a dus la Warthberg şi a luat şi 
lucrurile lui Frau Cutler. 

Suzanne înţepeni. Deci Knoll trăia. Situaţia, care cu o clipă în 
urmă era în întregime sub control, părea acum înspăimântătoare. 
Dar ea trebuia să-şi îndeplinească misiunea. 

— McKoy mai ţine cont de sfaturile dumneavoastră? 

— Doar când are chef. Acum e supărat că a găsit camioanele 
goale. S-a înscris deja pe lista clienţilor lui Herr Cutler. 

— Dar sunt nişte necunoscuţi. 

— Am impresia că are mai multă încredere în ei decât în mine. 


222 


În plus, soţii Cutler au la ei corespondenţa dintre tatăl lui Frau 
Cutler şi un bărbat pe nume Danya Ceapaev. Toate se referă la 
Camera de Chihlimbar. 

Nimic nou. Era vorba de scrisorile pe care le citise şi ea în 
biroul lui Paul Cutler. Dar trebuia să pară interesată. 

— Aţi văzut cu ochii dumneavoastră scrisorile? 

— Da. 

— La cine se află acum? 

— La Frau Cutler şi Herr Cutler. Amănunte de care trebuia să 
ţină seama. 

— Dacă aţi reuşi să puneţi mâna pe aceste scrisori, valoarea 
dumneavoastră ar putea creşte considerabil... dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. 

— La asta mă gândeam şi eu. 

— Şi care este preţul dumneavoastră, Herr Grumer? 

— Cinci milioane de euro. 

— De ce credeţi că valoraţi atât de mult? 

Grumer arătă spre fotografii. 

— Cred că astea dovedesc buna mea credinţă. Este vorba, mai 
mult ca sigur, de un jaf care a avut loc în perioada de după 
război. Nu asta caută patronul dumneavoastră? 

Suzanne nu-i răspunse la întrebare, spunându-i doar că va 
comunica preţul. 

— Lui Ernst Loring? 

— N-am spus niciodată pentru cine lucrez şi asta nici n-ar 
trebui să aibă vreo importanţă. Din câte înţeleg eu, nimeni nu a 
menţionat identitatea binefăcătorului meu. 

— Numele lui Herr Loring a fost menţionat atât de soţii Cutler, 
cât şi de tatăl lui Frau Cutler. 

Suzanne îşi spuse că trebuia neapărat să stea cu ochii pe 
Grumer şi pe soţii Cutler. 

— Nu mai este nevoie să vă spun că scrisorile sunt 
importante, ca de altfel şi ceea ce face McKoy. lar timpul este 
foarte scurt. Vreau ca totul să se rezolve cât mai repede şi sunt 
dispusă să plătesc pentru promptitudine. 

Grumer înclină din cap. 

— Este suficient de repede dacă fac mâine rost de scrisori? 
Familia Cutler are o cameră la Garni. 

— Mi-ar face plăcere să fiu şi eu de faţă. 

— Spuneţi-mi unde staţi şi vă anunţ eu când drumul este liber. 

— Stau la Gebler. 


223 


— Cunosc hotelul. Vă caut mâine-dimineaţă până în ora 8. 

Una dintre perdele se dădu la o parte şi un stareţ în rasă 
străbătu tăcut culoarul din mijloc. Suzanne se uită la ceas. Era 
aproape 11 seara. 

— Să ieşim. Probabil că vrea să închidă. 

Knoll se dădu deoparte, mai în umbră. Danzer şi un bărbat 
ieşiră din Biserica St. Gerhard, prin uşa de bronz sculptat, iar 
acum stăteau în porticul din faţă, la mai puţin de douăzeci de 
metri depărtare, dincolo de strada pietruită, întunecată şi pustie. 

— Mâine vă voi da răspunsul, spuse ea. Ne vedem tot aici. 

— Nu cred că va fi posibil, răspunse Grumer, arătând spre 
anunţul pus pe zidul de la intrare, chiar lângă portalul de bronz. 
Marţea, slujbele se ţin la ora 21. 

— Aşa este, HerrGrumer. 

Bărbatul arătă cu mâna în sus, spre clădirea abației, ale cărei 
ziduri albe aurii străluceau în lumina reflectoarelor, profilându-se 
pe cerul senin al nopţii. 

— Biserica de-acolo este deschisă până la miezul nopţii, dar 
noaptea nu prea sunt vizitatori. La 22.30 este bine? 

— Perfect. 

— Un acont mi-ar demonstra buna-credinţă a binefăcătorului 
dumneavoastră. Să zicem un milion de euro. 

Knoll nu-l cunoştea pe bărbatul acela, dar era un tâmpit dacă 
încerca să stoarcă bani de la Danzer. El personal respecta 
isteţimea lui Suzanne, iar acel Grumer ar fi trebuit să facă şi el 
acelaşi lucru. Era, cu siguranţă, un amator, de care ea se folosea 
pentru a afla ce făcea McKoy. 

Sau era şi altceva? 

Un milion de euro? Acont? 

Bărbatul cu numele de Grumer cobori treptele din piatră şi o 
luă spre est. Danzer o luă spre vest. Knoll ştia unde stătea ea şi 
în felul acesta ajunsese şi la biserică, urmărind-o de când plecase 
de la Gebler. Sigur că prezenţa ei complica lucrurile, dar, pentru 
moment, îl interesa Grumer. 

Aşteptă până ce Danzer dispăru după colţ, apoi se luă după 
Grumer. Şi îl urmări până la Garni. Acum ştia. 

Şi mai ştia şi unde avea să fie Suzanne Danzer în seara 
următoare, la ora 22.30. 

Rachel stinse lumina în baie şi se îndreptă spre pat. Paul 
şedea în capul oaselor şi citea /nternational Herald Tribune, pe 
care îl cumpărase ceva mai devreme, de la magazinul de 


224 


suvenire, când căutaseră un dicţionar german-englez. _ 

Rachel începu să se gândească la fostul ei soţ. In atâtea 
procese de divorţ, văzuse oameni cărora le făcea efectiv plăcere 
să se distrugă unii pe ceilalţi. Fiecare mic detaliu din viaţa lor, 
toţi anii lipsiţi de evenimente importante, deveneau dintr-odată 
de o importanţă vitală în susţinerea acuzațiilor de violenţă fizică 
sau morală sau, pur şi simplu, pentru a dovedi, aşa cum cerea 
legea, că respectiva căsnicie era ireconciliabilă. Oamenilor chiar 
le făcea plăcere acest lucru? Cum se putea aşa ceva? Slavă 
Domnului, ei nu ajunseseră la aşa ceva. Ea şi Paul stabiliseră tot 
ceea ce îi deosebea, într-o după-amiază de joi, discutând calm la 
masa din sufragerie. Aceeaşi masă la care şezuseră şi cu o marţi 
în urmă, când Paul îi povestise despre tatăl ei şi despre Camera 
de Chihlimbar. Cu o săptămâna în urmă, fusese dură cu el. Şi, ca 
de obicei, el fusese cel care cedase. De ce se purta aşa cu el? 
Câtă deosebire faţă de sala de judecată, unde îşi cântărea 
fiecare vorbă şi fiecare gest. 

— Te mai doare capul? o întrebă Paul. 

Rachel şedea pe patul tare, acoperit cu o plapumă de puf, 
moale şi călduroasă. 

— Putin. 

Imaginea stiletului îi apăru brusc în minte. Oare pentru ea îl 
pregătise? Făcuse bine că nu-i spusese lui Paul? 

— Trebuie să-l sunăm pe Pannik, să-i spunem ce se petrece şi 
unde suntem. S-o fi întrebând ce e cu noi. 

Paul ridică privirea de pe ziar. 

— De acord. Il sunăm mâine. Să vedem ce se mai întâmplă pe- 
aici. 

Rachel începu să se gândească din nou la Christian Knoll. 
Siguranţa de sine pe care o afişa îi stârnise curiozitatea, dar şi 
senzaţii de mult uitate. Avea patruzeci de ani şi în tot acest timp 
nu-şi iubise decât tatăl, avusese o scurtă idilă în facultate, 
despre care crezuse că era o relaţie serioasă şi pe Paul. Nu era 
virgină când se căsătoriseră, dar nici experienţă nu avea. Paul 
era un tip timid şi retras. Nu era un Christian Knoll, dar era loial, 
credincios şi onest. De ce, cândva, toate acestea o plictiseau? 
Din cauza imaturităţii ei? Marla şi Brent îşi adorau tatăl, iar 
pentru el, copiii erau prioritatea numărul unu. Un bărbat nu 
poate fi blamat pentru faptul că îşi iubeşte copiii şi îi este 
credincios soţiei. Atunci ce se întâmplase? Se înstrăinaseră? 
Aceasta era explicaţia cea mai confortabilă. Dar oare aşa era? 


225 


Poate că era din cauza stresului. Numai Dumnezeu ştia în ce 
tensiune trăiau. 

Cu toate acestea, apatia şi nepăsarea păreau să fie cea mai 
potrivită explicaţie. Pur şi simplu, nu mai dorise să se implice, 
deşi, teoretic ştia că asta trebuia să facă. Cândva, citise o 
expresie - disprețul față de intimitate - care, din păcate, 
caracteriza din ce în ce mai multe căsnicii. 

— Paul, îţi sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce faci. Mai 
mult decât îţi închipui. 

— AŞ minţi dacă aş spune că povestea asta nu mă fascinează. 
În plus, s-ar putea să fac rost de un nou client pentru firmă. Se 
pare că McKoy are nevoie de un avocat. 

— Am senzaţia că va ieşi mare tărăboi mâine, când vor sosi 
investitorii. 

Paul aruncă ziarul pe covor. 

— Cred că ai dreptate. O să fie palpitant. 

Apoi stinse veioza de pe noptieră. Lângă ea se aflau portofelul 
găsit în peşteră şi scrisorile lui Karol Boria. Rachel stinse şi ea 
veioza de pe partea ei. 

— Mi se pare atât de ciudat să dormim împreună după trei ani. 

Se ghemui sub pătură. Era îmbrăcată cu una dintre cămăşile 
lui, al cărei miros îi amintea de cei zece ani de căsnicie. Paul se 
întoarse cu spatele, lăsându-i liberă jumătatea ei de pat. Rachel 
se apropie de el. 

— Eşti un om bun, Paul Cutler, spuse ea, cuprinzându-i 
mijlocul. Îl simţi crispându-se şi se întrebă dacă gestul ei îl 
enerva sau îl luase prin surprindere. 

— Nici tu nu eşti o fată rea, zise el. 


226 


40. 


Marţi, 20 mai, ora 9.10. 


Paul o urmă pe Rachel în mina umedă şi rece, mai exact în 
încăperea în care se aflau cele trei camioane. In baracă, auzise 
că McKoy era înăuntru încă de la ora 7 şi că Grumer încă nu 
venise, ceea ce, după spusele paznicului, era un lucru obişnuit, 
Grumer făcându-şi rareori apariţia înainte de prânz. 

Intrară în încăperea luminată. 

Paul se opri preţ de o clipă, să se uite îndeaproape la cele trei 
camioane. In nebunia din ziua precedentă nu avusese timp să le 
studieze. Farurile, oglinzile retrovizoare şi parbrizele erau 
intacte. Remorcile erau şi ele aproape intacte. Lăsând la o parte 
stratul de rugină, cauciucurile dezumflate şi prelatele mucegăite, 
camioanele arătau de parcă tocmai atunci intraseră în garajul de 
sub munte. 

Portierele a două dintre cabine erau deschise. Se uită 
înăuntru. Pielea de pe scaune era jupuită şi devenise 
sfărâmicioasă. Cadranele şi indicatorul nivelului de benzină de pe 
tabloul de bord erau înţepenite. Nu se vedea nici o bucăţică de 
hârtie sau vreun alt indiciu palpabil. Se întreba cum de 
ajunseseră acele camioane tocmai acolo. Transportaseră trupe 
germane? Sau evrei spre lagărele de concentrare? Stăteau 
mărturie înaintării ruşilor spre Berlin sau retragerii simultane din 
Vest a americanilor? Camioanele acelea, părăsite în inima unui 
munte german, creau o imagine de-a dreptul suprarealistă. 

Pe peretele de stâncă se profila, tremurătoare, o umbră, semn 
că cineva se mişca printre camioane. 

— McKoy! strigă el. 

— Aici! 

El şi Rachel ocoliră camioanele. Uriaşul le apăru în faţă. 

— Sigur sunt Bussing NAG-uri. Patru tone şi jumătate, cu 
motoare diesel. Lungi de şase metri, late de doi metri şi jumătate 
şi înalte de trei. McKoy se apropie de caroseria ruginită a unuia 
dintre ele şi o bătu cu pumnul. Un nor de rugină se scutură în 
nisip, dar metalul rezistă. Fier şi oţel de calitate. Chestiile astea 
pot căra aproape şapte tone. Dar sunt leneşe. Incărcate, nu se 
deplasează cu mai mult de treizeci şi patru de kilometri pe oră. 


227 


— Şi care-i problema? întrebă Rachel. 

— Doamnă judecător, problema este că măgăoaiele astea nu 
au fost folosite pentru a transporta picturi şi vaze. Erau prea 
preţioase. Astea sunt camioane de mare tonaj. Pentru încărcături 
foarte grele. lar germanii sigur nu le-ar fi părăsit într-o mină. 

— Şi asta ce înseamnă? întrebă Rachel. 

— Toată chestia asta e lipsită de logică. McKoy băgă mâna în 
buzunar şi scoase dinăuntru o foaie de hârtie împăturită, pe care 
i-o întinse lui Paul. Vreau să citiţi asta. 

Paul despături foaia de hârtie şi se apropie de unul dintre 
tuburile de neon. Era un memorandum, pe care el şi Rachel îl 
citiră în gând. 


CORPORAŢIA GERMANĂ DE EXCAVĂRI. 


Moffat Boulevard, 6798 Raleigh, Carolina de Nord 27615. 

Către: Potenţialii asociaţi. 

De la: Wayland McKoy, director general. 

Referitor la: Achiziţionarea unor obiecte de importanţă istorică 
şi o vacanţă gratuită în Germania. 

Corporaţia Germană de Excavări are plăcerea de a fi unul 
dintre sponsorii şi asociaţii următorului program, alături de alte 
câteva companii finanţatoare: Chrysler Motor Company Divizia 
de fabricare a jeepurilor, Coleman, Eveready, Hewlett-Packard, 
IBM, Saturn Marine, Boston Electric Tool Company şi Olympus 
America, Inc. 

În ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, un tren 
încărcat cu o mie două sute de opere de artă a părăsit Berlinul. 
Ajuns la marginea oraşului Magdeburg, trenul a fost deviat spre 
sud, în Munţii Harz. De atunci, nu se mai ştie nimic despre el. Noi 
am organizat o expediţie menită să localizeze şi să scoată la 
lumină acel tren. 

În conformitate cu legile germane, proprietarii de drept au la 
dispoziţie nouăzeci de zile pentru a-şi revendica operele de artă. 
Piesele nerevendicate vor fi scoase la licitaţie, cincizeci la sută 
din câştig urmând să revină statului german şi cincizeci la sută, 
expediției şi partenerilor sponsori. La cerere, vă putem pune la 
dispoziţie o listă a celor o mie două sute de obiecte de artă. 
Valoarea totală minimă a obiectelor de artă a fost estimată la trei 
sute şaizeci de milioane de dolari, din care cincizeci la sută va 
reveni statului german. Suma rămasă, de o sută optzeci de 


228 


milioane de dolari, va fi împărţită între asociaţi, în funcţie de 
numărul de unităţi achiziţionate. Asta, bineînţeles, după 
recuperarea de către proprietarii de drept a obiectelor 
revendicate şi după plata taxelor de licitaţie, a impozitelor etc. 
Toate sumele investite de asociaţi vor fi rambursate din banii 
primiţi de la mass-media, în contul dreptului de transmisie. 

Toţi asociaţii şi soţii sau soțiile lor vor fi oaspeţii noştri în 
Germania, pentru a lua parte la expediţie. 

Notă: Am găsit locul unde trebuie să săpăm. Avem contractul. 
Avem o echipă. Am vândut drepturile de transmisie prin mass- 
media. Avem experienţa şi utilajele necesare. Corporaţia 
Germană de Excavări a primit o autorizaţie de săpare, valabilă 
timp de patruzeci şi cinci de zile. Până acum, s-au vândut şi s-au 
rezervat drepturi pentru patruzeci şi cinci de unităţi, a douăzeci 
şi cinci de mii de dolari fiecare, pentru etapa finală a expediției 
faza a lll-a. Ne-au mai rămas aproape zece unităţi a 
cincisprezece mii de dolari fiecare. |n cazul în care vă 
interesează această investiţie deosebită, nu ezitaţi să mă 
contactaţi. 

Al dumneavoastră, 

Preşedinte, Corporaţia Germană de Excavări. 


— Asta am trimis potenţialilor investitori, spuse McKoy. 

— Ce înseamnă „toate sumele investite de asociaţi vor fi 
rambursate din banii primiţi de la mass-media, în contul 
dreptului de transmisie”? întrebă Paul. 

— Exact ce scrie. Un grup de societăţi au plătit pentru dreptul 
de a filma şi de a difuza ceea ce găsim. 

— Dar asta presupune să şi găsiţi ceva. Nu v-au plătit în 
avans, nu? 

McKoy clătină din cap. 

— Ah, nu. 

— Problema este că, în scrisoare, nu aţi menţionat asta, 
interveni Rachel. Partenerii ar putea crede şi pe bună dreptate, 
că dumneavoastră aveţi deja banii. 

Paul îi arătă cu degetul cel de-al doilea paragraf. 

— „Noi am organizat o expediţie menită să localizeze şi să 
scoată la lumină acel tren.” Asta sună de parcă l-aţi fi şi găsit. 

McKoy oftă. 

— Asta şi credeam. Semnalele radar au arătat că înăuntru se 
afla ceva de mari dimensiuni. Şi, arătând spre camioane, 


229 


adăugă: Şi aşa şi este. 

— Chestia cu cele patruzeci şi cinci de unităţi a douăzeci şi 
cinci de mii de dolari fiecare este adevărată? Asta face un milion 
două sute cincizeci de dolari. 

— Asta-i tot ce-am strâns. Apoi am vândut alte unităţi în 
valoare de o sută cincizeci de mii de dolari. În total, şaizeci de 
investitori. 

Paul arătă spre scrisoare. 

— Văd că îi numiţi asociați. Asta înseamnă altceva decât 
investitori. McKoy râse gros. 

— Sună mai bine. 

— Şi companiile menţionate în scrisoare sunt tot investitori? 

— Ne-au furnizat utilaje, fie prin donaţii, fie la preţ redus. Deci, 
într-un fel, da. Şi nu aşteaptă nimic în schimb. 

— Aţi vehiculat suma de trei sute şaizeci de milioane de dolari, 
din care jumătate ar urma să revină asociaţilor, ceea ce nu poate 
fi adevărat. 

— Ba este. La atât au evaluat experţii obiectele de artă de la 
muzeul din Berlin. 

— Asta presupunând că vor fi găsite, spuse Rachel. Problema 
dumneavoastră, domnule McKoy, este că scrisoarea este confuză 
şi ar putea fi interpretată chiar ca o escrocherie. 

— Dat fiind că tot urmează să colaborăm, spuneţi-mi Wayland. 
Şi, domniţă dragă, aflaţi că eu am făcut ceea ce trebuia pentru a 
obţine banii. N-am minţit pe nimeni şi nu am urmărit să-i înşel pe 
oamenii ăştia. Am vrut doar să fac săpături şi asta am şi făcut. N- 
am păstrat nici o centimă, cu excepţia banilor pe care mi s-a 
spus că-i voi primi în avans. 

Paul se aştepta să audă o replică destul de răutăcioasă la 
adresa apelativului „domniţă dragă”, dar Rachel nu făcu nici un 
fel de comentariu. 

— Ar mai fi o problemă, spuse ea. În scrisoare nici măcar nu 
pomeneşti de comisionul tău de o sută de mii de dolari. 

— Ba i-am declarat. Şi, apropo, eşti ca o rază de soare în toată 
furtuna asta. 

Rachel se făcu că nu aude. 

— Trebuie să afli adevărul. 

— Haideţi să vă mai spun ceva. Jumătate din aceşti o sută de 
mii de dolari i-am dat lui Grumer, pentru timpul pe care mi l-a 
acordat şi pentru osteneală. El a fost cel care a obţinut 
autorizaţia din partea guvernului. Fără ea, nu ne-am fi putut 


230 


apuca de săpături. Restul banilor au fost pentru timpul meu. 
Expediția asta mă costă o groază de bani. Şi nu mi-am luat 
partea mea decât la sfârşit. Eu şi Grumer ne-am încasat 
comisioanele şi ne-am scos banii pe care i-am cheltuit abia din 
vânzarea ultimelor unităţi. Dar chiar dacă n-aş fi reuşit să le vând 
şi să încasez acei bani, aş fi fost în stare să mă împrumut, atât 
de mult m-am implicat în această aventură. 

— Când ajung aici asociaţii? vru să ştie Paul. 

— Douăzeci şi opt, cu soţii cu tot, după prânz. Sunt cei care au 
acceptat excursia oferită de noi. 

Paul începu să gândească ca un avocat, cântărind fiecare 
cuvânt din scrisoare, analizând modul de exprimare şi sintaxa 
frazelor. Putea fi interpretată ca o escrocherie? Posibil. Ambiguă? 
Categoric. Ar fi trebuit oare să-i spună lui McKoy despre Grumer 
şi să-i arate portofelul? Să-i povestească despre literele scrise pe 
nisip? 

McKoy era încă o necunoscută. Un străin. Dar nu asta erau şi 
cei mai mulţi dintre clienţii săi? În primul minut, nişte oameni 
complet necunoscuţi, pentru ca în clipa următoare să devină 
confidenţi de încredere. Nu. Hotărî să păstreze secretul şi să 
aştepte, să vadă ce se mai întâmplă. 


Suzanne intră la Garni şi urcă scara de marmură până la etajul 
al doilea. Grumer o sunase cu zece minute în urmă, informând-o 
că McKoy şi soţii Cutler plecaseră la mină. Grumer o aştepta la 
capătul coridorului de la etajul al doilea. 

— Acolo, spuse el. Camera douăzeci şi unu. 

Suzanne se opri în faţa uşii din lemn de stejar, vopsită într-o 
culoare închisă, cu tocul uzat de timp. Yala era încastrată în 
mânerul de alamă mată, în care se putea introduce o cheie 
obişnuită. Spargerea uşilor nu fusese niciodată punctul ei forte, 
aşa că strecură cuţitaşul de desfăcut plicuri, pe care îl subtilizase 
de pe biroul de la recepţie, în toc şi forţă, reuşind să scoată 
piedica de metal din locaşul său. 

Apoi deschise uşa. 

— Trebuie să fim cu băgare de seamă, ca să nu atragem 
atenţia. 

Grumer începu cu mobila. Suzanne se ocupă de bagaje, care 
constau dintr-o singură geantă de voiaj. Se apucă să scotocească 
printre haine - dintre care cele mai multe erau bărbăteşti - dar 
nu găsi scrisorile. Apoi căută şi în baie. Obiectele de toaletă, la 


231 


fel, mai mult bărbăteşti. În sfârşit, cercetă şi locurile mai 
ascunse, sub saltea, sub pat, pe dulap, sub sertarele noptierelor. 

— Scrisorile nu sunt aici, spuse Grumer. 

— Să mai căutăm. 

De data aceasta răscoliră peste tot. Când terminară, camera 
era un dezastru. 

Dar nici urmă de scrisori. Suzanne începea să-şi piardă 
răbdarea. 

— Herr Doktor, duceţi-vă la mină şi găsiţi scrisorile. Altfel nu 
vedeţi un euro de la mine. 

Grumer simţi că femeia nu glumea, aşa că nu mai spuse 
nimic. Încuviinţă din cap şi ieşi din cameră. 


232 


41 


Burg Herz. 
Ora 10.45. 


Knoll o pătrunse mai adânc. Monika stătea în patru labe, cu 
spatele la el, cu fundul cambrat şi capul îngropat în perna de puf 
de gâscă. 

— Hai, Christian. Arată-mi ce-a pierdut sclifosită aia din 
Georgia. Cu fruntea îmbrobonită de sudoare, el împinse şi mai 
adânc. Ea întinse o mână în spate şi începu să-i maseze uşor 
testiculele. Ştia exact ce îi făcea plăcere. Dar asta îl şi deranja 
într-o oarecare măsură. Monika îl cunoştea mult prea bine. 

Prinzându-i cu amândouă mâinile talia fină, o trase spre el, 
făcând-o să ofteze ca o pisică în călduri. O clipă mai târziu, îi 
simţi orgasmul şi o auzi gemând de plăcere. Mai zvâcni de 
câteva ori, apoi termină şi el. Ea continuă să-i maseze testiculele, 
storcându-i fiecare strop de plăcere. 

„Nu e rău, îşi spuse el. Nu e rău deloc.” 

Apoi Monika slăbi strânsoarea. El se retrase şi se întinse pe 
pat. Ea stătea lângă el, întinsă pe burtă. Ţinându-şi respiraţia, el 
se lăsă inundat de ultimul val de plăcere. Rămase nemişcat, 
nevrând să-i dea ticăloasei satisfacția de a şti că-i plăcuse. 

— A fost mult mai bine decât cu prăpădita aia de avocată, nu-i 
aşa? 

— N-am avut ocazia să testez marfa, spuse el, ridicând din 
umeri. 

— Dar curva aia italiancă pe care ai căsăpit-o a fost bună? 

Knoll îi sărută două degete. 

— Mullissemo. Merita, indiferent cât cerea. 

— Şi Suzanne Danzer? 

În vocea ei se simţea aversiunea. 

— Gelozia ta e nejustificată. 

— Nu te flata singur. 

Monika se ridică într-un cot. Când venise, cu o jumătate de oră 
în urmă, ea îl aştepta în camera lui. Burg Herz se afla doar la o 
oră distanţă, spre vest, de Stod. Knoll se întorsese acasă, „la 
bază”, pentru noi instrucţiuni, convins că o discuţie între patru 
ochi cu patronul său era mai indicată decât una prin telefon. 


233 


— Chiar nu te înţeleg, Christian. Ce-oi fi văzut la Danzer? Tu 
preferi lucruri mai rafinate, nu o miloagă crescută de Loring. 

— Miloaga asta, cum o numeşti tu, a absolvit cu brio 
Universitatea din Paris. Din câte ştiu eu, vorbeşte vreo şase limbi 
străine. Este o fină cunoscătoare a tot ceea ce înseamnă artă şi 
mânuieşte armele albe cu o precizie de expert. Este atrăgătoare 
şi foarte bună la pat. Aş putea spune că Suzanne are nişte 
referinţe admirabile. 

— Cu astea te-a dus de nas. 

Knoll rânji. 

— Da, fir-ar ea a naibii să fie! Dar cu atât mai cumplită va fi 
răzbunarea mea. 

— Christian, n-o lua ca pe ceva personal, dar violenţa nu face 
decât să atragă atenţia. Lumea nu este propriul tău teren de 
joacă. 

— Îmi cunosc foarte bine şi îndatoririle şi limitele. 

Ea îi zâmbi ironic, într-un fel care lui nu-i plăcuse niciodată. 
Monika ţinea parcă morţiş să îngreuneze lucrurile. Ce uşor părea 
totul pe vremea când Fellner era cel care conducea operaţiunile. 
Acum, afacerile se împleteau cu plăcerea, ceea ce nu i se părea 
o idee prea bună. 

— Tata s-o fi săturat să ne aştepte. Zicea să ne ducem în 
biroul lui. 

Knoll se ridică din pat. 

— Atunci, să nu-l mai lăsăm să aştepte. 

O urmă pe Monika în camera de lucru a tatălui ei. Bătrânul 
şedea în spatele unui birou din lemn de nuc, o piesă de mobilier 
din secolul al XVIII-lea, pe care o cumpărase de la Berlin, cu 
douăzeci de ani în urmă. Trăgea dintr-o pipă de fildeş, cu 
muştiuc de chihlimbar, un alt obiect de colecţie, care, cândva, îi 
aparținuse lui Alexandru al II-lea al Rusiei şi pe care o cumpărase 
de la un alt hoţ, în România. 

Fellner părea obosit. Knoll spera ca timpul pe care îl mai 
aveau de petrecut împreună să nu fie scurt. Ar fi fost păcat. l-ar 
lipsi mult dezbaterile lor asupra literaturii clasice şi artei, ca şi 
cele legate de politică. În anii petrecuţi la Burg Herz învățase 
multe lucruri - o educaţie prin muncă, obţinută în timp ce 
cutreiera lumea în căutarea comorilor pierdute. Aprecia şansa ce 
i se oferise de a evolua, îi era recunoscător pe viaţă şi hotărât să 
îndeplinească dorinţele bătrânului până în ultima clipă. 

— Christian, bine ai venit. la loc. Povesteşte-mi ce s-a mai 


234 


întâmplat, îl întâmpină Fellner pe un ton vesel, zâmbindu-i cu 
căldură. 

Knoll şi Monika se aşezară, după care Christian le povesti ceea 
ce aflase despre Danzer şi despre întâlnirea acesteia, cu o seară 
în urmă, cu un bărbat pe nume Grumer. 

— Îl cunosc, spuse Fellner. Herr Doktor Alfred Grumer. O curvă 
masculină cu pretenţii de savant. Se tot mută de la o universitate 
la alta. Dar are relaţii chiar la nivel de guvern şi îşi vinde 
influenţa. Nu e de mirare că un om ca McKoy s-a înhăitat cu el. 

— Mai mult ca sigur că este informatorul lui Danzer, spuse 
Monika. Prin el, ea află tot ce se întâmplă pe şantier. 

— Asta este şi părerea mea, spuse Fellner. Grumer nu s-ar 
învârti pe-acolo dacă nu i-ar ieşi şi lui ceva. S-ar putea ca 
informaţia asta să fie chiar mai interesantă decât ne închipuim. 
Pe Ernst îl interesează ce se întâmplă acolo. M-a sunat din nou 
azi-dimineaţă şi mi-a pus tot felul de întrebări. Aparent, îl 
preocupă starea sănătăţii tale, Christian. l-am spus că, de câteva 
zile, n-am primit nici o veste de la tine. 

— Toate astea se potrivesc perfect cu modelul, spuse Knoll. 

— Ce model? se interesă Monika. Fellner o privi zâmbind. 

— Poate că este momentul, /iebling, să afli şi tu. Ce zici, 
Christian? Monika îi privea dezorientată. Lui Knoll îi plăcea 
expresia ei confuză. Ticăloasa trebuia să înţeleagă că nu are cum 
să le ştie pe toate. Fellner trase un sertar şi scoase dinăuntru un 
dosar voluminos. Eu şi Christian urmărim povestea asta de ani 
de zile. Şi întinse pe birou tăieturi din ziare şi articole din reviste. 
Primul deces de care avem cunoştinţă a survenit în anul 1957. 
Un reporter german de la unul dintre ziarele mele din Hamburg. 
A venit aici pentru un interviu. | l-am acordat. Era extrem de bine 
informat. O săptămâna mai târziu, a fost călcat de un autobuz, la 
Berlin. Martorii puteau să jure că omul fusese împins sub roţile 
maşinii. Următoarea moarte s-a produs doi ani mai târziu. Tot un 
reporter. De data aceasta, un italian. A fost lovit de o maşină, pe 
un drum de munte şi împins într-o prăpastie. În 1960, alte două 
morţi, o supradoză de droguri şi un jaf armat eşuat. Intre 1960 şi 
1970, au mai murit o duzină de persoane, în întreaga Europă. 
Reporteri. Agenţi de asigurări. Anchetatori. Printre cauzele 
deceselor, câteva sinucideri şi trei crime dovedite. Draga mea, 
toate aceste persoane căutau Camera de  Chihlimbar. 
Predecesorii lui Christian, primii mei achizitori, au urmărit cu 
mare atenţie presa. Tot ceea ce părea să aibă o cât de mică 


235 


legătură cu Camera de Chihlimbar era cercetat în amănunţime. 
In anii 1970 şi 1980, incidentele aproape că au încetat. Nu s-au 
produs, după ştiinţa noastră, decât şase. Ultimul a fost un 
reporter polonez, ucis acum trei ani, de o explozie produsă într-o 
mină. Se uită la Monika. Nu ştiu exact unde, dar, în orice caz, 
aproape de locul unde a avut loc şi accidentul lui Christian. 

— Fac pariu că e vorba de aceeaşi mină, spuse Knoll. 

— Nu-i ciudat? La Sankt Petersburg, Christian găseşte un 
nume, Karol Boria. Ulterior, omul moare, la fel ca şi fostul său 
coleg. Liebling, eu şi Christian am ajuns la concluzia că Loring 
ştie mai multe despre Camera de Chihlimbar decât vrea să 
recunoască. 

— Tatălui său îi plăceau mult obiectele din chihlimbar, spuse 
Monika. Şi lui la fel. 

— Josef a fost mai secretos decât Ernst. Era greu să-ţi dai 
seama ce gândeşte. Am discutat de multe ori cu el despre 
Camera de Chihlimbar şi o dată chiar i-am propus să ne asociem, 
dar m-a refuzat. După părerea lui, ar fi fost o pierdere de timp şi 
de bani. Dar ceva în refuzul lui m-a deranjat şi m-a pus pe 
gânduri. Aşa că m-am apucat să întocmesc dosarul ăsta, 
verificând tot ce se putea verifica. Am ajuns la concluzia că au 
murit prea mulţi oameni şi că există prea multe coincidenţe, ca 
să fie vorba doar de simple întâmplări. Acum, Suzanne încearcă 
să-l omoare pe Christian şi plăteşte un milion de euro numai 
pentru câteva informaţii suplimentare legate de săpături. Şi, 
clătinând din cap, conchise: Cred că pista pe care o socoteam 
„rece ca gheaţa” s-a încălzit considerabil. 

Monika arătă spre tăieturile de ziar împrăştiate pe birou. 

— Crezi că toţi oamenii aceia au fost ucişi? 

— Există vreo altă concluzie logică? întrebă Fellner. Monika se 
apropie de birou şi începu să citească articolele. 

— Moartea lui Boria a venit la ţanc, nu-i aşa? 

— Aşa s-ar părea, spuse Knoll. Nu ştiu exact cum. Dar a fost 
de ajuns ca Suzanne să-l ucidă pe Ceapaev şi să încerce să mă 
elimine pe mine. 

— Locul unde se fac săpăturile ar putea fi important, spuse 
Fellner. Gata cu menajamentele. Christian, ai permisiunea mea 
să acţionezi cum crezi de cuviinţă. 

— Credeam că eu mă voi ocupa de asta, spuse Monika, 
uitându-se la tatăl ei. 

Fellner surâse. 


236 


— Trebuie să-i dai unui om bătrân o ultimă satisfacţie. Eu şi 
Christian am lucrat la cazul ăsta ani în şir. Simt că am dat de un 
fir. Te rog, /iebling, dă-mi voie să termin ce-am început. 

Monika zâmbi forţat, vădit nemulțumită. Dar, îşi zise Knoll, ce 
putea să spună? 

Niciodată nu-şi înfruntase tatăl pe faţă, cu toate că, uneori, o 
scotea din minţi cu calmul său imperturbabil. Fellner era un tip 
de modă veche, pentru care menirea bărbatului era să conducă, 
în timp ce rolul femeii se limita la a face copii. Stăpânea un 
imperiu financiar, care domina piaţa comunicaţiilor din Europa. 
Politicieni şi industriaşi căutau să-i intre în graţii. Dar soţia şi fiul 
îi muriseră, iar Monika era singura Fellner rămasă în viaţă. De 
aceea, ea fusese obligată să-şi modeleze caracterul potrivit 
viziunii /ui asupra idealului masculin. Noroc că era o femeie 
puternică şi inteligentă. 

— Bineînţeles, tată. Faci cum doreşti. 

Fellner îi luă mâna într-a lui. 

— Ştiu că nu înţelegi. Dar te iubesc pentru respectul pe care 
mi-l porţi. 

Knoll nu se mai putu abţine. 

— Asta-i ceva nou. 

Monika îi aruncă o privire ucigătoare. Fellner chicoti. 

— Chiar aşa, Christian. Tu o cunoşti foarte bine. Voi doi veţi 
face o echipă grozavă. 

Monika se aşeză pe un scaun. 

— Christian, spuse Fellner, întoarce-te la Stod şi află ce se 
întâmplă. Ocupă-te de Suzanne după bunul tău plac. Inainte să 
închid ochii, vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu Camera de 
Chihlimbar. Orice. Dacă ai reţineri, aminteşte-ţi ce s-a întâmplat 
în mină şi gândeşte-te la cele zece milioane de euro. 

Knoll se ridică. 

— Vă asigur că nu voi uita nimic. 


237 


42. 


Stod. 
Ora 13.45. 


Salonul principal al hotelului Garni era plin. Paul stătea în 
picioare, ceva mai într-o parte, alături de Rachel, urmărind 
spectacolul. Sigur, dacă se punea la socoteală şi ambianta, 
decorul încăperii ar fi trebuit să-l ajute în mod categoric pe 
Wayland McKoy. Hărţi colorate ale vechii Germanii atârnau, în 
rame groase, pe pereţii lambrisaţi. Un candelabru strălucitor, din 
bronz, punea în evidenţă scaunele stil şi covorul oriental cu 
model încărcat, ce completau atmosfera. 

Cincizeci şi şase de persoane şedeau pe scaune, cu figuri ce 
exprimau nedumerire şi oboseală. După ce, cu patru ore în urmă, 
sosiseră pe aeroportul din Frankfurt, fuseseră transbordaţi în 
autobuze şi aduşi direct acolo. Aveau vârste cuprinse între 
treizeci şi şaizeci şi cinci de ani şi erau de diferite rase. 
Majoritatea erau albi, două perechi de culoare, amândouă în 
vârstă şi un cuplu de japonezi. 

Toţi păreau curioşi şi nerăbdători. 

McKoy şi Grumer stăteau la intrarea în încăperea lungă, 
împreună cu cinci excavatorişti. O echipă a televiziunii echipată 
cu videorecordere stătea cocoţată pe o platformă metalică. Doi 
bărbaţi cu mutre ursuze se aşezaseră undeva în spate, cu 
blocnotesurile în mână, părând a fi reporteri. McKoy intenţionase 
să îi dea afară, dar amândoi se prezentaseră ca fiind de la ZDF, 
un canal de ştiri german şi insistaseră să rămână. 

— Ai grijă ce spui, îl avertizase Paul. 

— Bine aţi venit, stimaţi parteneri, începu McKoy, zâmbind ca 
un pastor ce îşi televiza slujbele. Murmurul conversaţiei încetă. 
Aveţi afară cafea, sucuri şi pateuri. Ştiu că aţi avut o călătorie 
lungă şi că sunteţi cu toţii obosiţi. lar avionul a întârziat ca naiba, 
nu? Dar sunt convins că sunteţi la fel de nerăbdători să aflaţi 
cum merg lucrurile. 

Abordarea directă fusese ideea lui Paul. McKoy ar fi preferat să 
tragă de timp, dar Paul îi explicase că n-ar fi rezolvat nimic, din 
contră, ar fi trezit suspiciuni. 

„Păstrează un ton plăcut şi blând”, îl sfătuise. 


238 


„Fără «să-mi bag picioarele» la fiecare două vorbe, cum te-am 
auzit vorbind ieri, bine?” îl imitase McKoy, asigurându-l în 
repetate rânduri că este un tip civilizat şi obişnuit să 
stăpânească o mulţime. 

— Ştiu ce întrebări vă trec acum prin minte. Dacă am găsit 
ceva? Nu, nu încă. Dar ieri am făcut progrese. Vi-l prezint pe Herr 
Doktor Alfred Grumer, profesor de artă antică la Universitatea 
din Mainz. Herr Doktor este expertul nostru în săpături. li dau 
cuvântul, ca să vă explice ce s-a întâmplat. 

Grumer veni în faţă, cu alura sa de profesor bătrân, îmbrăcat 
cu o haină din stofă, pantaloni din catifea şi cravată tricotată, cu 
mâna dreaptă în buzunar. Cu un surâs dezarmant începu: 

— M-am gândit să vă povestesc câte ceva despre cum a 
început această aventură. Furtul comorilor de artă este o tradiţie 
străveche. Grecii şi romanii jefuiau întotdeauna bogăţiile 
popoarelor cucerite. In secolele al XIV-lea şi al XV-lea, cruciații au 
prădat tot ce se putea prăda, din estul Europei şi din Orientul 
Mijlociu. Bisericile şi catedralele din vestul Europei sunt şi acum 
împodobite cu lucrurile furate. In secolul al XVII-lea, a început să 
se practice o metodă mult mai rafinată. După o bătălie câştigată, 
marile colecţii regale - pe vremea aceea nu existau muzee - în 
loc să fie furate, erau cumpărate. De exemplu, când armata 
ţaristă a ocupat Berlinul în 1757, colecţiile regelui Frederick al Il- 
lea nu au fost atinse. Acest lucru ar fi fost considerat o barbarie, 
chiar şi de ruşi, ei înşişi socotiți barbari de europeni. Napoleon a 
fost, poate, cel mai mare jefuitor dintre toţi. Muzeele din 
Germania, Spania şi Italia au fost golite pentru a umple Luvrul. 
După bătălia de la Waterloo, la Congresul de la Viena, din 1815, 
Franţa a fost somată să returneze obiectele furate. Unele au fost, 
dar multe au rămas în proprietatea Franţei şi pot fi văzute la 
Paris. 

Paul era impresionat de felul în care se descurca Grumer. 
Perora ca un profesor la catedră. Lumea părea fascinată de 
informaţiile primite. 

— Lincoln, preşedintele vostru, a emis un ordin, în timpul 
Războiului Civil, care cerea protejarea operelor de artă clasice 
ale Sudului, a bibliotecilor, a colecţiilor ştiinţifice şi a 
instrumentelor valoroase. O conferinţă ţinută la Bruxelles în 1874 
a aprobat o recomandare similară. Ţarul Nicolae al II-lea a propus 
legi de protecţie chiar mai drastice, aprobate la Haga în 1907, 
dar aceste coduri morale au avut o valoare limitată în timpul 


239 


celor două războaie mondiale ce aveau să urmeze. Hitler a 
ignorat total Convenţia de la Haga, imitându-l pe Napoleon. 
Naziştii au înfiinţat un întreg departament administrativ, care se 
ocupa numai de jafuri. Hitler dorea să construiască un 
mastodont, Muzeul Fuhrer-ului, care urma să adăpostească cea 
mai mare colecţie de artă din lume. Intenţiona să-l ridice la Linz, 
în Austria, locul lui de naştere, pe care el îl numea Sonderauftrag 
Linz, adică Misiunea Specială de la Linz. Ar fi trebuit să devină 
centrul celui de-al Treilea Reich, proiectat chiar de Hitler. Grumer 
făcu o pauză, lăsând ca informaţiile să-şi facă efectul, apoi 
continuă: Cu toate acestea, pentru Hitler, jaful servea altui scop, 
acela de a demoraliza duşmanul şi acest lucru s-a şi întâmplat, 
mai cu seamă în Rusia, unde palatele imperiale din jurul 
Leningradului au fost devastate, la lumina zilei, în văzul 
oamenilor. De la goți şi vandali nu mai trecuse Europa printr-un 
asemenea asalt asupra culturii. Toate muzeele din Germania 
erau ticsite de opere de artă prădate, în special cel din Berlin. În 
ultimele zile ale războiului, când ruşii şi americanii se 
apropiaseră, un tren încărcat cu opere de artă s-a îndreptat 
dinspre Berlin, spre sud, în Munţii Harz. Aici, în această regiune 
în care ne aflăm. 

Pe ecran, apăru imaginea unui lanţ muntos. Apoi, Grumer 
apăsă pe un buton şi opri aparatul pe una dintre imagini, ce 
înfăţişa o pădure. 

— Naziştii preferau să ascundă lucrurile sub pământ. Peşterile 
din Munţii Harz erau deseori folosite drept depozite, regiunea 
aflându-se în apropierea Berlinului, fapt dovedit de descoperirile 
făcute după război. Patrimoniul naţional al Germaniei a fost 
ascuns aici, ca şi peste un milion de cărţi, picturi şi tone de 
sculpturi. Dar, poate că cel mai straniu depozit secret a fost găsit 
nu departe de locul în care ne aflăm, un grup de soldaţi 
americani raportând descoperirea unui zid din cărămidă, 
proaspăt construit, cu grosimea de aproape doi metri, lung de 
aproximativ cinci sute de metri, ce înainta în interiorul muntelui. 
A fost dărâmat, de cealaltă parte găsindu-se o uşă din oţel, 
încuiată. 

Paul urmărea chipurile partenerilor lui McKoy. Erau 
încremenite. La fel rămăsese şi el. Grumer continuă: 

— Americanii au găsit înăuntru patru coşciuge imense. Unul 
era împodobit cu o jerbă, cu simboluri naziste şi cu numele lui 
Adolf Hitler scris pe o parte. Celelalte trei erau acoperite cu 


240 


steagurile regimentelor germane. S-au mai găsit şi un sceptru 
împodobit cu pietre preţioase, un glob pământesc, două coroane 
şi săbii. Totul avea un aer teatral, semănând cu un sanctuar. 
Imaginaţi-vă ce au crezut acei soldaţi. Că acolo se afla 
mormântul lui Hitler. Dar, slavă Domnului, nu era aşa. Coşciugele 
conţineau rămăşiţele pământeşti ale  mareşalului von 
Hindenburg, ale soţiei acestuia, ale lui Frederick cel Mare şi ale 
lui Frederick Wilhelm |. 

Grumer schimbă imaginea, care arăta acum interiorul încăperii 
din peşteră. Ceva mai devreme, McKoy se deplasase până la 
locul săpăturilor şi refăcuse imaginile video de cu o zi în urmă, 
într-o versiune redactată pe baza materialelor, pentru a mai 
câştiga ceva timp. Acum, Grumer folosea aceste imagini pentru a 
explica cum se făcuseră săpăturile, prezentând cele trei 
camioane şi cadavrele. Cincizeci şi şase de perechi de ochi se 
lipiseră parcă de ecran. 

— Găsirea acestor camioane este extrem de incitantă. Este 
clar că au transportat acolo ceva de mare valoare. Pe vremea 
aceea, camioanele erau un lux, iar abandonarea a trei dintre ele 
în munţi ne dă de înţeles că miza fusese extrem de mare. Cele 
cinci schelete au adâncit şi mai mult misterul. 

— Dar în camioane ce-aţi găsit? Veni prima întrebare din 
rândul publicului. 

McKoy veni în faţă. 

— Camioanele erau goale. 

— Goale? se auziră câteva voci. 

— Întocmai. Toate cele trei remorci erau goale, repetă McKoy, 
făcându-i semn lui Grumer să schimbe imaginea. 

— Nu este ceva neobişnuit, interveni Grumer. Apăru o nouă 
imagine, o parte a încăperii, ce nu fusese intenţionat filmată la 
prima înregistrare. Aici se vede cea de-a doua intrare în 
încăpere, explică el, arătând spre ecran. Credem că mai există o 
încăpere dincolo de aceasta. Acum vom începe săpăturile acolo. 

— Chiar vreţi să spuneţi că acele camioane sunt goale? 
întrebă un bărbat în vârstă. _ 

Paul ştia că acesta era momentul cel mai dificil. Intrebările. 
Adevărul. Dar aveau să treacă şi peste asta, el şi Rachel 
pregătindu-l pe McKoy, ca pe un martor la proces, să facă faţă 
tirului de întrebări. Paul fusese de acord cu strategia de a anunţa 
posibilitatea existenţei unei alte încăperi. Doamne ajută, aşa să 
fie! Cine ştie? Cel puţin, preţ de câteva zile, partenerii ar fi fost 


241 


mulţumiţi, până ce echipa lui McKoy ar fi străpuns cealaltă 
intrare, pentru a afla, în cele din urmă, ce se afla dincolo. McKoy 
se descurca de minune, răspunzând fiecărei întrebări în detaliu şi 
cu zâmbetul pe buze. Uriaşul avusese dreptate. Ştia să 
manipuleze mulțimile. Paul îşi plimbase permanent privirea prin 
salonul spaţios, încercând să aprecieze reacţia fiecăruia dintre ei. 

Deocamdată totul mergea bine. 

Cei mai mulţi păreau mulţumiţi de explicaţii. 

În celălalt capăt al încăperii, acolo unde uşile duble dădeau în 
holul de la intrare, observă o femeie ce îşi făcea loc să intre. Era 
minionă, cu părul blond până la umeri, dar nu-i distingea bine 
figura, fiindcă se aşezase în umbră. Cu toate acestea, i se părea 
oarecum cunoscută. 

— Paul Cutler este consilierul meu juridic, zise McKoy. 
Auzindu-şi numele, Paul întoarse capul. 

— Domnul Cutler este dispus să ne consilieze pe Herr Doktor 
şi pe mine, în situaţia în care se ivesc dificultăţi de ordin juridic la 
locul săpăturilor. Sperăm să nu apară, însă domnul Cutler, avocat 
în Atlanta, ne va acorda, cu bunăvoință, din timpul domniei sale. 

Paul surâse auditoriului, stânjenit de prezentarea pompoasă, 
dar incapabil să spună ceva. Mulţumi publicului apoi îşi întoarse 
din nou privirea spre ieşire. 

Femeia dispăruse. 


242 


43. 


Suzanne ieşi în fugă din hotel. Văzuse şi auzise destul. McKoy, 
Grumer şi soţii Cutler se aflau acolo, părând ocupați. După 
socoteala ei, se mai aflau acolo şi cinci muncitori. Conform 
informaţiilor primite de la Grumer, ceilalţi doi înscrişi pe statul de 
plată rămăseseră de pază la locul săpăturilor. 

Surprinsese privirea lui Paul Cutler îndreptată spre ea, dar 
asta nu trebuia să o îngrijoreze. Aspectul ei fizic era total diferit 
de cel pe care îl avusese cu o săptămână în urmă, în biroul lui 
din Atlanta. Dar, ca să fie sigură, rămăsese în umbră, zăbovind 
doar câteva clipe, suficient cât să vadă ce se petrecea acolo şi 
să-şi facă un plan. Riscase mergând la Garni, dar nu avea 
încredere în Alfred Grumer. Era prea german şi prea rapace. Un 
milion de euro? Asta doar în visele lui. Chiar îl credea atât de 
naiv pe binefăcătorul ei? 

Ajunsă afară, se grăbi să se urce în Porsche, apoi o luă spre 
est, spre locul săpăturilor, oprindu-se într-o pădure deasă, la o 
distanţă de jumătate de kilometru. După un scurt urcuş, găsi o 
baracă şi intrarea în puţul minei. Generatorul de afară funcţiona, 
dar nu se vedeau camioane, maşini sau oameni în apropiere. 

Intră în puț şi se îndreptă spre o galerie aflată în 
semiîntuneric, ghidându-se după lumina becurilor. Tuburile cu 
halogen erau stinse, singura sursă de lumină venind dintr-o 
încăpere alăturată. Se întinse să verifice unul dintre becuri. Cald. 
Uitându-se în jos, descoperi că cele trei becuri fuseseră scoase 
din priză. 

În întunericul din galerie, zări o siluetă. Se apropie. Un bărbat 
îmbrăcat în salopetă zăcea în nisip. Îi controla pulsul. Slab, dar 
exista. 

Se uită în încăpere printr-o deschizătură în stâncă. Pe peretele 
îndepărtat se profila o umbră. Se ghemui şi se strecură înăuntru. 
Nimic nu-i trăda intrarea, nisipul fin înăbuşindu-i paşii. Hotări să 
nu-şi scoată arma până nu vedea cine se afla acolo. 

Se îndreptă spre cel mai apropiat dintre camioane şi se 
aplecă, uitându-se pe sub şasiu. Lângă ultimul camion, văzu 
două picioare încălţate cu cizme. Apoi paşii se îndreptară spre 
dreapta. Agale. Era limpede că persoana nu-i remarcase 
prezenţa. Rămase liniştită, hotărând să rămână ascunsă. Paşii se 


243 


opriră în spatele camionului. 

Se auzi fâşâind prelata. Probabil că persoana se uita în 
remorcă. Prinse ocazia şi se strecură spre partea din faţă a celui 
mai apropiat camion, apoi se repezi spre capota următorului. 
Acum persoana stătea în diagonală faţă de locul unde se afla ea. 
Reuşi să distingă chipul celui aflat la aproape şase metri 
depărtare. 

Christian Knoll. 

Simti fiori de gheaţă pe şira spinării. 

Knoll cercetă interiorul remorcii ultimului camion. Gol. 
Camioanele fuseseră bine curățate. Nici în cabine, nici în 
remorci, nu mai era absolut nimic. Dar cine făcuse asta? McKoy? 
În nici un caz. Nu auzise nici un zvon cum că s-ar fi găsit ceva. 
În plus, ar fi rămas resturi. Lăzi. Material de umplutură. Dar acolo 
nu era nimic. În afară de asta, ar fi lăsat McKoy un loc plin cu 
bogății păzit doar de un om uşor de doborât dacă ar fi găsit o 
comoară formată din opere de artă furate? Explicaţia cea mai 
logică era că acele camioane fuseseră deja golite atunci când 
McKoy descoperise încăperea. 

Dar cum? 

Şi scheletele. Erau ale vreunor hoţi care încercaseră să fure cu 
zeci de ani în urmă? Posibil. Nimic neobişnuit. Multe peşteri din 
Munţii Harz fuseseră jefuite, mai ales de către armatele 
americane şi ruseşti, care prădaseră regiunea imediat după 
război, sau, mai târziu, de către vânătorii de comori, înainte ca 
statul să preia controlul asupra regiunii. Păşi peste unul dintre 
schelete şi se uită la oasele înnegrite. Scena era sinistră. De ce o 
interesau pe Danzer lucruri care, practic, nu existau? Atât de 
interesată, încât să caute să câştige bunăvoința unui informator 
sub acoperire, care pretindea un milion de euro doar ca acont 
pentru informaţiile furnizate. Ce fel de informaţii? 

Knoll avea un sentiment ciudat. Acelaşi care, în Atlanta, îl 
avertizase că Danzer era pe urmele lui. Acelaşi care acum îi 
spunea că acolo se mai afla cineva. 

Îşi impuse să se mişte normal. O răsucire bruscă l-ar fi alungat 
pe intrus. Aşa că o porni agale pe lângă camion, îndepărtându-se 
de ieşire. Dar intrusul evita intenţionat lumina, de teamă ca 
umbra să nu-i trădeze mişcările. Se opri şi, ghemuindu-se, se uită 
pe sub cele trei camioane să vadă picioarele cuiva. Nu văzu 
nimic. 

Suzanne stătea  încremenită în spatele unuia dintre 


244 


cauciucurile dezumflate. Îl văzuse pe Knoll înaintând până în 
mijlocul încăperii, după care îl auzise oprindu-se. El nu făcuse nici 
un efort să-şi înăbuşe zgomotul paşilor, iar asta o îngrijora. O 
simţise? Ca în Atlanta? Poate că şi el se uita pe sub camioane. 
Dacă da, nu avea ce să vadă. Dar nu va mai sta mult pe gânduri. 
Suzanne nu era obişnuită cu un asemenea adversar. Cei mai 
mulţi nu aveau şiretenia lui Christian Knoll. Şi, odată ce s-ar fi 
convins că era ea şi-ar fi luat, cu siguranţă, revanşa. Aflase, 
probabil, despre Ceapaev, îşi dăduse seama că mina fusese doar 
o capcană şi redusese lista de suspecți la unul singur. Traseul lui 
Knoll prin încăpere era un alt motiv de îngrijorare. 

Îi dirija mişcările. Ticălosul ştia. 

Suzanne scoase pistolul Sauer şi puse degetul pe trăgaci. 

Knoll îşi răsuci braţul drept şi dădu drumul stiletului. Prinse în 
palmă cuțitul cu mâner de jad de culoarea levănţicii, pregătindu- 
se, la rândul său, de atac. Apoi, mai aruncă o privire pe sub 
camioane. Nu zări nimic. Oricine ar fi fost, se folosea de 
înălţimea roţilor ca să se ascundă. Hotări să acţioneze şi îşi făcu 
vânt peste capota ruginită a celui mai apropiat dintre camioane, 
aterizând în partea cealaltă. 

Suzanne Danzer se afla la o distanţă de şase metri, lipită de 
una dintre roţile din spate. Când îl văzu, avu un şoc şi ridică 
pistolul la ochi. Knoll sări în faţa camionului alăturat. Se auziră 
două împuşcături înfundate, dar gloanţele ricoşară în peretele de 
stâncă. 

Knoll se îndreptă de spate şi aruncă stiletul. N 

Suzanne se aruncase deja la pământ, anticipându-i gestul. li 
cunoştea stilul şi văzuse şi vârful stiletului sclipind în lumină, 
atunci când el se pregătise pentru primul atac. Dându-şi seama 
că gloanţele ei aveau să-i distragă atenţia, dar nu pentru foarte 
mult timp, Suzanne era pregătită când el făcuse un pas înapoi şi 
îşi luase avânt ca să azvârle stiletul spre ea. 

Lama trecu razant pe lângă ea, străpungând prelata întărită a 
remorcii celui mai apropiat dintre camioane şi înfigându-se până 
la plasele în textura subţire şi rigidă. Acum nu-i va lua decât o 
clipă să treacă la atac. Suzanne mai trase un foc în direcţia lui 
Knoll, dar, din nou, lovi doar peretele de stâncă. 

— De data asta nu ţi-a mers, Suzanne, spuse Knoll tărăgănând 
cuvintele. A mea eşti. 

— lar tu eşti neînarmat. 

— Eşti sigură? 


245 


Suzanne se uită în jos, la pistolul din mână, întrebându-se câte 
gloanţe îi mai rămăseseră în încărcător. Patru? În timp ce scruta 
cu privirea încăperea, mintea îi lucra cu febrilitate. Knoll se 
postase între ea şi singura cale de ieşire. Avea nevoie de o 
manevră care să îl oprească pe ticălos, atât cât să îi permită ei 
să scape din cursa ce-i fusese întinsă. Se uită la pereţii de 
stâncă, la camioane, la becuri. 

Da, becurile. 

Întunericul va fi aliatul ei. 

Scoase repede încărcătorul din pistol şi-l înlocui cu cel plin, din 
buzunar. Acum avea şapte gloanţe. Indreptă pistolul spre cel mai 
apropiat dintre tuburile cu halogen şi trase. Tubul explodă ca un 
foc de artificii. Se ridică şi, repezindu-se spre deschizătura din 
stâncă, trase şi în celălalt tub, care explodă într-o ploaie de 
scântei, după care încăperea rămase în beznă. lşi calculase 
retragerea chiar înainte ca ultimul tub să se stingă, în speranţa 
că alerga în direcţia corectă. Altfel avea să se trezească faţă în 
faţă cu peretele de stâncă. 

Când explodă primul tub, Knoll se repezi să-şi recupereze 
stiletul, conştient că nu avea la dispoziţie decât câteva secunde. 
Danzer avusese dreptate, fără stilet era dezarmat. Un pistol i-ar 
fi prins bine, dar făcuse imprudenţa să-şi lase C2-75B-ul în 
camera de hotel, socotind că nu avea nevoie de el pentru o 
scurtă inspecţie în subteran. De fapt, prefera stiletul unui pistol, 
însă acum i-ar fi fost de folos o armă cu cincisprezece focuri. 

Desprinse stiletul din prelată şi se întoarse. O văzu pe Danzer 
alergând spre deschizătura din stâncă ce dădea spre puţul minei. 
Se pregăti să arunce din nou stiletul. 

Atunci explodă şi cel de-al doilea tub într-o ploaie de scântei. 

Apoi încăperea se cufundă în întuneric. 

Suzanne alergă drept înainte spre spărtura ce dădea în 
galerie. In faţă, puţul principal era luminat de o mulţime de 
becuri. Luându-l în vizor pe cel mai apropiat, se repezi într-acolo, 
apoi o luă de-a lungul puţului îngust, folosind pistolul, ca să 
spargă becurile şi să-şi acopere retragerea. 

Knoll fu orbit de prima explozie. Inchise ochii, spunându-şi că 
trebuia să rămână calm. Cum o numise mai devreme Monika pe 
Danzer? 

„Un şoricuţ.” 

Asta s-o creadă ea. Mai degrabă al dracului de periculoasă. 

Mirosul  înţepător de ars îi umplu nările. Din cauza 


246 


întunericului, se făcuse şi mai frig. Deschise ochii. Bezna era din 
ce în ce mai adâncă. Dincolo de deschizătura din stâncă, în 
galeria principală, becurile începuseră să explodeze. 

Se îndreptă în fugă spre ele. 

Suzanne alerga spre lumina zilei. Din spate auzea ecoul 
paşilor lui Knoll, care se apropia. Trebuia să se mişte cât mai 
repede. Afară soarele apunea. Străbătu în fugă pădurea deasă, 
ca să ajungă la maşină. Nu avea nevoie decât de jumătate de 
minut ca să ajungă în locul unde o lăsase. Din fericire, avea un 
avans substanţial faţă de Knoll. Şi, în afară de asta, el poate că 
nici nu ştia în ce direcţie o apucase ea după ce ieşise din mină. 

Alergă în zigzag printre pini, printre ferigi, gâfâind şi 
impunându-şi să nu se oprească. 

leşind din subteran, Knoll studie repede şi atent împrejurimile. 
În dreapta, la o distanţă de cincizeci de metri, zări ceva 
furişându-se printre copaci. Măsură cu privirea silueta care 
alerga. 

Era o femeie. 

Danzer. 

O rupse la fugă după ea, cu stiletul în mână. 

Suzanne ajunse la Porsche, se aşeză la volan şi porni motorul, 
băgă în viteza întâi şi apăsă pedala de acceleraţie până la podea. 
Roţile începură să se învârtească muşcând pământul, apoi 
maşina se puse în mişcare. In oglinda retrovizoare, îl văzu pe 
Knoll apărând dintre copaci cu stiletul în mână. 

Se grăbi să iasă în şosea, unde opri şi, scoțând capul pe geam, 
îl salută, după care se îndepărtă în trombă. 

Gestul ei aproape că îl făcu pe Knoll să zâmbească. Era modul 
ei de a se răzbuna pentru faptul că o trăsese pe sfoară pe 
aeroportul din Atlanta. Probabil că Danzer era mândră de sine şi 
fericită că reuşise să scape, o nouă victorie asupra lui. 

Se uită la ceas. 16.30. 

N-avea importanţă. 

Ştia exact unde avea să se afle ea peste şase ore. 


247 


44. 


Ora 16.45. 


Paul aşteptă până când şi ultimul partener ieşi din salon. 
Wayland McKoy le zâmbise fiecăruia în parte şi le strânsese 
mâinile, asigurându-i de succesul scontat. Uriaşul părea 
mulţumit. Întâlnirea se desfăşurase fără incidente. Preţ de 
aproape două ore ţinuseră piept întrebărilor,  înflorind 
răspunsurile cu poveşti romanţate despre nazişti lacomi şi 
comori încă nedezgropate, folosind istoria drept narcotic, pentru 
a le amorţi curiozitatea. 

McKoy se apropie de el. 

— Mizerabilul de Grumer a fost grozav, nu? 

Paul, McKoy şi Rachel rămăseseră singuri, toţi partenerii 
retrăgându-se în camere. Grumer ieşise şi el cu câteva minute 
mai devreme. 

— Da, Grumer s-a descurcat de minune, dar mă nelinişteşte 
stagnarea lucrărilor, zise Paul. 

— Care stagnare? Am de gând să excavez cealaltă intrare, 
care ar putea duce într-o altă încăpere. 

Rachel se încruntă. 

— Semnalele radar au indicat ceva? _ 

— Al dracului să fiu dacă ştiu, doamnă judecător. Injurătura o 
făcu să zâmbească. lIncepuse să-l simpatizeze pe McKoy, 
atitudinea lui tranşantă şi gura slobodă semănându-i întrucâtva. 
Mâine vom conduce grupul să arunce o privire la locul 
săpăturilor, spuse el. Asta ar trebui să ne mai dea un răgaz de 
câteva zile. Poate avem noroc cu cealaltă intrare. 

— Când o zbura porcul, replică Paul. Există o problemă, 
McKoy. Trebuie să judecăm lucrurile prin prisma legalităţii. Voi 
lua legătura cu firma mea şi le voi trimite prin fax scrisoarea 
aceea de intenţie. Departamentul pentru litigii o va studia. 

McKoy oftă. 

— Şi cât mă va costa toată afacerea asta? 

— Zece mii, avans. Tariful e de două sute cincizeci pe oră şi se 
plăteşte la oră, lunar. 

McKoy trase adânc aer în piept. 

— Uite pe ce se duc cei cincizeci de mii ai mei. Bine că nu i-am 


248 


cheltuit. 

Paul se întrebă dacă nu venise momentul să-i povestească 
despre Grumer. Trebuia să-i arate portofelul? Să-i spună despre 
literele scrise pe nisip? Poate că ştiuse tot timpul că încăperea nu 
conţinea nimic interesant şi ascunsese informaţia. Ce spusese 
Grumer de dimineaţă? Ceva despre bănuiala sa că încăperea era 
goală. La urma urmelor, de ce să nu dea vina pe Grumer, care 
era şi cetăţean străin, după care să pretindă sprijin legal? „Dacă 
n-ar fi fost Grumer, McKoy nu s-ar fi apucat de săpături.” In felul 
acesta, partenerii ar fi fost obligaţi să-l urmărească pe Grumer în 
justiţie. Costurile ar exploda, făcând, poate, acest litigiu 
impracticabil din punct de vedere financiar. Suficient cât să facă 
lupii să bată în retragere. 

— Ar mai fi ceva ce..., începu Paul. 

— Herr McKoy, se auzi vocea lui Grumer, care între timp 
intrase în salon, la locul săpăturilor a avut loc un accident. 

Rachel se uită la capul muncitorului. Sub părul negru şi des se 
vedea un cucui mare cât un ou de găină. Ea, Paul şi McKoy se 
aflau în încăperea din mină. 

— Stăteam acolo, zise bărbatul, arătând spre galeria 
exterioară şi, la un moment dat, am văzut negru în faţa ochilor. 

— Înainte de asta, n-ai văzut şi n-ai auzit nimic? întrebă 
McKoy. 

— Nimic. 

Muncitorii erau ocupați cu înlocuirea becurilor din tuburile cu 
halogen. Unul dintre ele era deja aprins. Rachel studie locul. 
Becuri sparte, tuburi distruse în galeria principală, una dintre 
prelate sfâşiată într-o parte. 

— Tipul probabil că m-a atacat pe la spate, spuse bărbatul 
frecându-şi ceafa. 

— De unde ştii că era un tip? întrebă, din nou, McKoy. 

— L-am văzut eu, răspunse un alt muncitor. Eram afară, în 
baracă şi studiam reţeaua de tuneluri din zonă. Am văzut o 
femeie cu un pistol în mână, ieşind în fugă din puț. Imediat după 
ea, a apărut un bărbat cu un cuţit în mână. Amândoi au dispărut 
în pădure. 

— Te-ai luat după ei? întrebă McKoy. 

— Cum naiba să mă iau? 

— De ce dracu' nu te-ai luat? 

— Mă plătiţi să sap, nu să fac pe eroul. Am intrat aici. Era 
întuneric ca noaptea. Am ieşit să aduc o lanternă. Atunci l-am 


249 


găsit pe Danny zăcând în galerie. 

— Cum arăta femeia? întrebă Paul. 

— Blondă, mică de statură. lute ca o nevăstuică. 

Paul clătină din cap. 

— Mai devreme era la hotel. 

— Când anume? întrebă McKoy. 

— În timp ce discutam cu Grumer. Nu a stat decât câteva 
minute. McKoy înţelese. 

— Atât cât să se asigure că eram cu toţii acolo. 

— Aşa arăta, confirmă Paul. Cred că este vorba despre aceeaşi 
femeie care a venit la biroul meu. Arăta puţin altfel, dar mi s-a 
părut cunoscută. 

— Intuiţie de avocat! replică McKoy. 

— Cam aşa ceva. 

— La bărbat te-ai uitat? îl întrebă Rachel pe muncitor. 

— Un tip înalt, blond. Cu un cuţit. 

— Era Knoll, confirmă ea. Imaginea lamei stiletului îi fulgeră 
prin minte. Sunt aici, Paul. Amândoi sunt aici. 

Rachel urca abătută scările de la Garni, îndreptându-se cu 
Paul spre camera lor de la etajul al doilea. Ceasul ei arăta ora 
20.30. Mai devreme, Paul îi telefonase lui Fritz Pannik, dar 
răspunsese robotul. Paul îi lăsase un mesaj, îi spuse despre Knoll 
şi despre femeie, despre bănuielile sale şi-l rugă pe inspector să-l 
sune. Dar la recepţie nu găsise nici un mesaj de răspuns. 

Apoi, McKoy insistase ca ei să ia cina împreună cu partenerii, 
iar lui Rachel îi convenise. Cu cât mai multă lume în jurul lor, cu 
atât mai bine. Ea, Paul, McKoy şi Grumer se amestecaseră 
printre membrii grupului, discuţiile învârtindu-se în jurul 
săpăturilor şi a ceea ce putea fi găsit înăuntru. Dar ea se gândise 
tot timpul la Knoll şi la femeie. 

— A fost cumplit, spuse ea. A trebuit să-mi măsor fiecare 
cuvânt, ca nu cumva, mai târziu, să se spună că am vrut să-i 
induc în eroare. N-a fost o idee bună? 

— Parcă îţi plăcea aventura. 

— Tu eşti un avocat respectat, eu judecătoare, iar McKoy s-a 
lipit de noi ca o ventuză. Dacă îi escrochează pe oamenii ăştia, 
putem deveni complici. Tatăl tău avea o vorbă: „Dacă ştii că nu 
poţi face faţă unei situaţii, măcar stai în banca ta”. Eu aş sta în 
banca mea. 

Paul scoase din buzunar cheia de la cameră. 

— Eu nu cred că McKoy a înşelat pe cineva. Cu cât studiez mai 


250 


mult scrisoarea, cu atât îmi dau seama că, de fapt, este 
ambiguă, nu falsă. Acum, Grumer... el, nu sunt sigur... Descuie 
uşa şi aprinse lumina. Camera arăta ca după furtună. Sertarele 
erau răvăşite, uşa dulapului larg deschisă, salteaua sfâşiată şi 
toate hainele împrăştiate pe jos. 

— Femeia de serviciu arde gazul de pomană, zise Paul. 

Dar Rachel nu avea chef de glume. 

— Treaba asta nu te îngrijorează? Cineva a scotocit pe-aici. 
Oh, fir-ar să fie! E vorba de scrisorile tatei şi de portofelul găsit 
de tine. 

__ Paul închise uşa, îşi scoase haina şi apoi cămaşa din pantaloni. 
In jurul taliei avea prinsă o borsetă. 

— Cam greu să o găsească cineva. 

— Sfântă Fecioară! Niciodată n-am să te mai cert pentru 
obsesiile tale. Foarte inteligent din partea ta, Paul Cutler! 

Paul îşi lăsă cămaşa în jos. 

— Şi, pentru orice eventualitate, am lăsat copii ale scrisorilor 
în seiful din birou. 

— Te aşteptai la aşa ceva? 

— Nu ştiam la ce să mă aştept, zise el ridicând din umeri. Dar 
am vrut să fiu pregătit. Cu Knoll şi cu femeia aceea în preajma 
noastră nu ştii ce se poate întâmpla. 

— Poate că ar trebui să plecăm. Campania pentru postul de 
judecător nu mă mai sperie chiar atât de mult acum, iar Marcus 
Nettles e mic copil în comparaţie cu ce se petrece aici. 

Paul era calm. 

— Trebuie să acţionăm într-un fel. 

Rachel înţelese imediat ce voia să spună. 

— De acord. Hai să-l căutăm pe McKoy. 

Paul îl urmărea pe McKoy luptându-se cu uşa. Rachel stătea în 
spatele lui. Efectul celor trei halbe de bere uriaşe se vedea în 
forţa cu care izbea uşa. 

— Grumer, deschide, urlă McKoy. Uşa se deschise. 

Grumer era încă îmbrăcat în cămaşa cu mâneci lungi şi 
pantalonii pe care îi purtase la cină. 

— Ce s-a întâmplat, Herr McKoy? A mai avut loc vreun 
accident? McKoy îl împinse la o parte şi dădu buzna în cameră. 
Paul şi Rachel îl urmară. Cele două veioze de la capul patului 
aruncau o lumină difuză. In mod sigur, Grumer citise până atunci. 
Pe pat, se afla, deschisă, o ediţie în limba engleză a cărţii lui 
Polk, /nfluența olandeză asupra picturii germane renascentiste. 


251 


McKoy îl apucă pe Grumer de cămaşă şi îl împinse cu putere în 
perete, făcând să tremure rama unui tablou. _ 

— Eu sunt un bădăran din Carolina de Nord. In momentul de 
faţă, sunt un bădăran pilit din Carolina de Nord. N-ai vrea să afli 
ce înseamnă asta, dar îţi zic eu că nu-i de bine. Sunt furios. 
Cutler mi-a zis că ai şters nişte litere scrise pe nisip. Şi 
fotografiile unde sunt? 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

McKoy îi dădu drumul şi îi repezi un pumn în stomac. Grumer 
se chirci, icnind de durere. McKoy îl trase în sus. 

— Să mai încercăm o dată. Unde sunt fotografiile? 

Grumer se chinuia să respire, horcăind, dar reuşi să arate cu 
degetul spre pat. Rachel luă cartea. Ilnăuntru, un set de fotografii 
color, înfăţişând scheletele şi literele din nisip. McKoy îi dădu 
drumul lui Grumer pe covor şi începu să se uite atent la 
fotografii. 

— Vreau să ştiu de ce, Grumer. De ce dracu'? 

Paul se întrebă dacă n-ar fi trebuit să-i atragă atenţia că era 
prea violent, dar ajunse la concluzia că Grumer chiar o merita. În 
plus, McKoy oricum nu l-ar fi ascultat. 

In cele din urmă, Grumer îi răspunse: 

— Banii, Herr McKoy. 

— Cincizeci de mii de dolari cu care te-am plătit eu nu ţi-au 
fost de-ajuns? Grumer rămase tăcut. Dacă nu vrei să scuipi 
sânge, ai face bine să spui tot ce ştii. 

Grumer înţelese aluzia. 

— Acum o lună de zile am fost contactat de un bărbat... 

— Numele lui. 

Grumer trase adânc aer în piept. 

— Nu s-a prezentat. McKoy îl ameninţă cu pumnul. Te rog, 
ăsta-i adevărul. Nu şi-a dat numele şi am vorbit cu el doar la 
telefon. Citise despre angajarea mea la aceste excavații şi mi-a 
oferit douăzeci de mii de euro pentru informaţii. N-am văzut 
nimic rău în asta. Mi-a mai zis că voi fi contactat de o femeie pe 
nume Margarethe. 

— Şi? 

— Aseară m-am întâlnit cu ea. 

— Vreunul din voi ne-a răscolit camera? întrebă Rachel. 

— Amândoi. O interesa corespondenţa tatălui dumneavoastră. 

— A spus de ce? întrebă McKoy. 

— Nein, dar cred că pot afla. Grumer începuse să respire 


252 


normal, dar încă se ţinea cu mâna de burtă, sprijinindu-se de 
perete. Aţi auzit vreodată despre Retter der Verlorenen 
Antiquitäten? 

— Nu, lămureşte-mă tu, zise McKoy. 

— Este un grup format din nouă persoane, cu identități 
necunoscute, dar toate bogate şi iubitoare de artă. Ei angajează 
căutători, colectori personali, numiţi achizitori. Ceea ce mi se 
pare ingenios este numele acestei organizaţii: „Recuperatorii de 
Obiecte Vechi Pierdute”. Ei fură numai ceea ce a fost deja furat. 
Achizitorul fiecărui membru primeşte recompense pentru 
obiectele procurate. E un joc complicat şi costisitor, dar totuşi un 
joc. 

— Treci la subiect, îi spuse McKoy. 

— Această Margarethe, bănuiesc eu, este un achizitor. N-a 
spus-o şi nici n-a sugerat-o, dar cred că intuiţia nu mă înşeală. 

— Ce ştii despre Christian Knoll? îl întrebă Rachel. 

— Acelaşi lucru. Cei doi sunt în competiţie. 

— Ce-mi vine să te iau din nou la bătaie, zise McKoy. Această 
Margarethe pentru cine lucrează? 

— AŞ zice că pentru Ernst Loring, dar este doar o presupunere. 
Numele îi atrase atenţia lui Paul, care observă că Rachel asculta 
încordată. 

— Din câte ştiu eu, membrii clubului sunt extrem de 
competitivi. Există mii de obiecte pierdute de recuperat. Cele 
mai multe, din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, dar 
multe au fost furate din muzee şi colecţii particulare din întreaga 
lume. De fapt, este o chestie foarte inteligentă să furi ceva deja 
furat. Cine să reclame? 

McKoy se îndreptă spre Grumer. 

— Îmi pui răbdarea la încercare. Treci dracu' la subiect! 

— Camera de Chihlimbar, rosti Grumer gâfâind. Rachel îi puse 
o palmă în piept lui McKoy. 

— Lasă-l să explice. 

— Din nou este doar o presupunere a mea, dar Camera de 
Chihlimbar a părăsit Konigsbergul între ianuarie şi aprilie 1945. 
Nu se ştie sigur. Rapoartele nu sunt concludente. Erich Koch, 
gauleiter-ul Prusiei, a evacuat panourile la ordinul direct al lui 
Hitler. Însă Koch era protejatul lui Hermann Göring şi mult mai 
loial lui Göring decât lui Hitler. Este cunoscută rivalitatea dintre 
Hitler şi Göring în privinţa operelor de artă. Göring îşi motiva 
pasiunea de colecţionar prin dorinţa de a înfiinţa un muzeu 


253 


naţional de artă la Karinhall, reşedinţa sa. Hitler trebuia să aibă 
întâietate la împărţirea prăzii, dar Goring i-a furat de sub nas 
unele dintre cele mai frumoase opere de artă. In timpul 
războiului, Hitler a preluat din ce în ce mai mult controlul asupra 
operaţiunilor militare, timpul nemaipermiţându-i să se ocupe şi 
de altele, dar Göring a continuat să se mişte, devenind un 
colecţionar împătimit. 

— Ce are asta a face cu ceea ce se petrece aici? întrebă 
McKoy. 

— Göring dorea Camera de Chihlimbar pentru muzeul din 
Karinhall. Unii afirmă că el şi nu Hitler, a ordonat evacuarea 
panourilor din Königsberg. El voia ca Erich Koch să le păzească 
de ruşi, de americani şi de Hitler. Dar se crede că Hitler i-a 
descoperit planul şi a confiscat comoara, înainte ca Göring să o 
poată pune la adăpost. 

— Tata a avut dreptate, şopti Rachel. 

Paul întoarse capul spre ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Odată, mi-a povestit despre Camera de Chihlimbar şi 
despre întrebările care i-au fost puse lui Göring după război, dar 
acesta nu a spus decât că, de data aceasta, Hitler i-o luase 
înainte. Apoi, Rachel le povesti despre Mauthausen şi despre cei 
patru soldaţi germani condamnaţi să moară îngheţaţi. 

— De unde ai toate informaţiile astea? îl întrebă Paul pe 
Grumer. Socrul meu avea o mulţime de articole despre Camera 
de Chihlimbar, dar nici unul dintre ele nu menţionează nimic din 
ce ne-ai spus tu acum. 

intenţionat nu spusese „fostul socru”, iar Rachel nu-l corectă, 
aşa cum făcea de obicei. 

— Nu există nici o asemenea menţiune, spuse Grumer. Presa 
occidentală nu vorbeşte decât rareori despre Camera de 
Chihlimbar. Puţini oameni ştiu ce este aceasta. Dar savanții 
germani şi ruşi studiază de mult subiectul. Am auzit această 
informaţie despre Göring în repetate rânduri, dar niciodată direct 
de la sursă, aşa cum ne-a povestit-o acum Frau Cutler, care, la 
rândul său, a auzit-o de la un martor ocular. 

— Dar ce legătură are asta cu săpăturile noastre? insistă 
McKoy. 

— O relatare afirmă că, în final, trei camioane au fost 
încărcate cu panouri, undeva la vest de Königsberg, după ce 
Hitler a preluat controlul. Camioanele s-au îndreptat spre vest şi 


254 


de atunci nu au mai fost văzute. Nu puteau fi decât de mare 
tonaj... 

— Ca  Bussing NAG-urile, îl întrerupse McKoy. Grumer 
încuviinţă. 

McKoy se trânti pe marginea patului. 

— Ca acele trei camioane găsite de noi. Tonul lui tăios 
devenise moale. 

— Coincidenţa e prea mare, nu? 

— Dar camioanele sunt goale, interveni Paul. 

— Aşa e, spuse Grumer. Probabil că Recuperatorii de Obiecte 
Vechi Pierdute ştiu mai multe despre subiectul acesta. Poate că 
aşa se explică interesul, aş zice înverşunat, al celor doi achizitori. 

— Dar n-ai de unde să ştii dacă Knoll şi femeia au vreo 
legătură cu grupul, zise Rachel. 

— Nu, Frau Cutler, nu ştiu. Dar Margarethe nu mi-a făcut 
impresia unui colecţionar independent. Dumneavoastră aţi stat 
în preajma lui Herr Knoll. N-aţi spune acelaşi lucru? 

— Knoll a refuzat să-mi dezvăluie pentru cine lucrează. 

— Ceea ce îl face cu atât mai suspect, spuse McKoy. 

Paul scoase din buzunarul de la haină portofelul găsit în 
peşteră şi i-l întinse lui Grumer. 

— Ce zici de ăsta? 

Şi îi explică unde anume îl găsise. 

— Aţi descoperit exact ceea ce căutam eu, zise Grumer. 
Informaţia pe care o dorea Margarethe, pentru a putea estima 
când anume după 1945 s-a produs incidentul. Am controlat toate 
scheletele, dar nu am găsit nimic. Asta demonstrează că locul a 
fost violat după război. 

— Inăuntru se află o bucată de hârtie. Despre ce este vorba? 

Grumer se apropie să vadă mai bine. 

— Pare a fi un permis sau o legitimaţie. Eliberat la data de 15 
martie 1951. Expiră la 15 martie 1955. 

— Margarethe voia să ştie asta? întrebă McKoy. 

Grumer încuviinţă. 

— Era dispusă să plătească bani frumoşi pentru informaţii. 
McKoy îşi trecu degetele prin păr. Uriaşul părea epuizat. 

Grumer profită de moment şi începu să-i explice: 

— Herr McKoy, habar n-aveam că locul era gol. Eram la fel de 
entuziasmat ca şi dumneata atunci când am pătruns înăuntru. 
Mai ales că semnalele radar erau din ce în ce mai clare. Nu s-au 
găsit nici măcar urme de explozibili, iar pasajul de trecere era 


255 


foarte îngust. Nu există nici o uşă sau armături de oţel pentru puț 
sau pentru încăpere. Şi, apoi, camioanele de mare tonaj n-ar fi 
trebuit să fie acolo. 

— Doar dacă şi blestemata aia de Cameră de Chihlimbar a fost 
acolo. 

— Corect. 

— Spuneţi-ne mai multe despre ceea ce s-a întâmplat, îi zise 
Paul lui Grumer. 

— Nu prea mai sunt multe de spus. Relatările confirmă că 
panourile au fost puse în lăzi şi apoi încărcate în trei camioane. 
Se crede că s-au îndreptat spre sud, spre Berchesgarten, pentru 
a fi duse la adăpost în Alpi. Dar armatele sovietice şi americane 
se aflau pretutindeni în Germania. Nu aveai unde să te duci. Se 
presupune că toate cele trei camioane au fost ascunse, dar nu 
există documente care să specifice unde anume. Probabil că în 
minele din Munţii Harz. 

— Şi v-aţi închipuit că, din moment ce pe Margarethe o 
interesează atât de mult corespondenţa lui Boria şi ea se află 
aici, Camera de Chihlimbar are legătură cu tot ceea ce se 
întâmplă, spuse McKoy. 

— Pare o concluzie logică. 

— Ce vă face să credeţi că Loring este patronul ei? 

— E doar o bănuială bazată pe ceea ce am citit şi am auzit de- 
a lungul anilor. Familia Loring a fost şi este interesată de Camera 
de Chihlimbar. 

Rachel avea şi ea de pus o întrebare. 

— De ce aţi şters literele? Margarethe v-a plătit să faceţi asta? 

— Nu chiar. Ea mi-a spus doar că nu trebuie să rămână nimic 
din ceea ce ar putea ajuta la localizarea în timp a încăperii după 
anul 1945. 

— Dar de ce această grijă? se interesă Rachel. 

— Adevărul este că n-am idee. 

— Dar cum arată? întrebă Paul. 

— Este aceeaşi femeie pe care aţi descris-o după-amiază. 

— ţi dai seama că s-ar putea să-i fi ucis pe Ceapaev şi pe tatăl 
lui Rachel? 

— Şi n-ai scos o vorbă? îi spuse McKoy lui Grumer. Ar trebui să 
te zvânt în bătaie. Ai înţeles că sunt într-un mare rahat cu 
încăperea aia goală. Şi acum, asta. Uriaşul se frecă la ochi, 
părând că încearcă să se calmeze, apoi îl întrebă încet: Pentru 
când aţi fixat următoarea întâlnire? 


256 


— A spus că îmi telefonează ea. 

— Vreau să mă anunţi imediat ce te sună ticăloasa. M-am 
săturat, ai înţeles? 

— Foarte bine, spuse Grumer. McKoy se ridică şi se îndreptă 
spre uşă. 

— Spre binele tău, Grumer. Anunţă-mă imediat ce ai veşti de 
la ea. 

— Bineînţeles. Cum spui tu. 

__ Când Paul deschise uşa, telefonul tocmai suna în camera lor. 
In timp ce Paul ridică receptorul, intră şi Rachel. La telefon era 
Fritz Pannik. Paul îi povesti pe scurt ce se întâmplase mai 
devreme, spunându-i inspectorului că femeia şi Knoll se aflau 
acolo sau, cel puţin, mai erau acolo cu câteva ore în urmă. 

— Mâine-dimineaţă, la prima oră, voi trimite pe cineva de la 
poliţia locală ca să ia declaraţii de la toată lumea. 

— Credeţi că cei doi se mai află aici? 

— Dacă Alfred Grumer spune adevărul, aş zice că da. Somn 
uşor, Herr Cutler şi ne vedem mâine. 

Paul puse receptorul în furcă şi se aşeză pe pat. 

— Ce părere ai? îl întrebă Rachel, aşezându-se lângă el. 

— Tu eşti judecătorul. Grumer ţi se pare credibil? 

— Mie nu, dar se pare că McKoy l-a crezut. 

— Nu ştiu, dar am senzaţia că şi McKoy ascunde ceva. Nu bag 
mâna în foc, dar cred că ascunde ceva. Îl asculta foarte atent pe 
Grumer când vorbea despre Camera de Chihlimbar. Dar acum nu 
ne ocupăm de asta. Pe mine mă preocupă Knoll şi femeia. Nu-mi 
place că tot dau târcoale pe-aici. 

Rachel şedea lângă el, pe pat. Puloverul mulat, cu guler pe 
gât, îi scotea în evidenţă sfârcurile întărite. Regina de Gheaţă? 
Nu şi pentru el. Cu o noapte în urmă, apropierea de ea îl 
tulburase. În timp ce dormea, îi simţise mirosul. La un moment 
dat, încercase să se imagineze cu trei ani în urmă, pe când era 
încă însurat cu ea şi putea să o iubească şi fizic. Totul i se părea 
de domeniul  supranaturalului. Comori pierdute.  Ucigaşi 
mişunând prin preajmă. Fosta soţie în pat cu el. 

— Poate că aveai dreptate, spuse Rachel. Ne-am băgat până 
peste cap în povestea asta şi acum trebuie să ieşim cât mai 
repede. Trebuie să ne gândim la Marla şi la Brent. Şi la noi, 
adăugă ea, uitându-se la el şi luându-l de mână. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Rachel îl sărută uşor pe buze. Paul rămase nemişcat, apoi ea îl 


257 


îmbrăţişa, apăsându-şi buzele de ale lui. 

— Eşti sigură de asta, Rachel? o întrebă el. 

— Nu ştiu de ce, uneori, sunt atât de irascibilă. Tu eşti un om 
bun şi nu meriţi tot răul pe care ţi-l fac. 

— Nu a fost doar vina ta. 

— lar începi. Mereu iei vina asupra ta. Nu poţi să mă laşi 
măcar o dată să mi-o asum şi eu? 

— Ba da, cu cea mai mare plăcere. 

— Chiar vreau asta... şi mai vreau ceva. 

Uitându-se în ochii ei, Paul înţelese şi se dădu imediat jos din 
pat. 

— Mi se pare ciudat. N-am mai fost împreună de trei ani, iar 
eu m-am obişnuit cu situaţia asta. Credeam că între noi nu mai 
poate fi vorba de... asta. 

— Paul, ascultă-ţi instinctele. Nu e nevoie să planifici chiar 
totul. Ce e rău în a-ţi redescoperi sexualitatea? 

Paul îi susţinu privirea. 

— Eu vreau mai mult decât atât, Rachel. 

— Atunci, fă-o. 

Paul se îndreptă spre fereastră, mărind distanţa dintre ei şi 
dădu la o parte perdelele, doar pentru a câştiga timp. Totul se 
întâmpla prea repede. Se uită în stradă, gândindu-se de câte ori 
nu visase să audă acele cuvinte. Nici nu se prezentase la tribunal 
când se pronunţase sentinţa de divorţ. O primise câteva ore mai 
târziu, pe fax, secretara punându-i-o pe birou fără nici o vorbă. 
Nici nu se uitase la foaia de hârtie. O făcuse ghemotoc şi o 
aruncase la coşul de gunoi. Cum putea semnătura unui judecător 
să reducă la tăcere vocea inimii lui? 

Se întoarse cu faţa spre ea. 

Rachel arăta superb, chiar şi cu zgârieturile căpătate cu o zi în 
urmă. De la început, ei doi formaseră un cuplu ciudat. Dar se 
iubeau, aveau împreună doi copii cu care se mândreau. Îşi mai 
puteau oare oferi acum o a doua şansă? 

Se întoarse iar la fereastră încercând să găsească răspunsurile 
în bezna nopţii. Tocmai se pregătea să se bage în pat şi să se 
predea, când zări pe cineva în stradă. 

Herr Doktor mergea apăsat, părând că tocmai atunci ieşise de 
la Garni. 

— Grumer pleacă, zise el. 

Rachel se repezi să se uite pe fereastră. 

— N-a zis că o să plece. 


258 


Paul îşi luă haina şi se îndreptă spre uşă. 

— Poate că l-a sunat Margarethe. Ştiam că minte. 
— Unde pleci? 

— Mai întrebi? 


259 


45. 


Paul şi Rachel ieşiră din hotel şi se luară după Grumer. 
Germanul se afla cam la o sută de metri în faţa lor, trecând 
grăbit pe lângă magazine închise şi cafenele aglomerate, care 
încă ofereau clienţilor bere, mâncare şi muzică. Din loc în loc, 
strada era luminată de felinare ce răspândeau în jur o lumină 
galbenă-verzuie. 

— Ce facem? întrebă Rachel. 

— Aflăm ce are de gând. 

— Crezi că e o idee bună? 

— Poate că nu e, dar dacă tot am intrat în horă... 

Dar nu adăugă şi faptul că asta îl scutise să ia o hotărâre 
dificilă. Se întreba dacă nu cumva Rachel se simţea doar singură 
sau speriată. Il deranjase ceea ce îi spusese când se aflau în 
Warthberg, luându-i apărarea lui Knoll, chiar dacă ticălosul o 
lăsase să moară. Nu-i plăcea să fie mantaua de vreme rea. 

— Paul, trebuie să-ţi spun ceva. 

În faţa lor, Grumer înainta cu paşi repezi, fără să slăbească 
ritmul. 

— Ce? 

— Chiar înainte de explozia din mină, când, la un moment dat, 
m-am întors cu faţa spre el, am văzut că avea un stilet în mână. 
Paul se opri în loc, uitându-se fix la ea. Da, avea un stilet în 
mână. Apoi s-a prăbuşit tavanul peşterii. 

— Şi de-abia acum îmi spui asta? 

— Ştiu că ar fi trebuit să-ţi spun, dar mi-a fost teamă că nu vei 
vrea să rămâi şi că îi vei spune lui Pannik, iar el îşi va băga nasul. 

— Rachel, eşti nebună? Asta e o treabă serioasă. Şi da, ai 
ghicit. N-aş fi rămas, dar nici pe tine nu te-aş fi lăsat aici. Nu-mi 
spune că poţi face chiar tot ce vrei. Atenţia îi fu atrasă în 
dreapta, Grumer dispăruse după un colţ. Fir-ar să fie! Hai mai 
repede. 

Şi începu să alerge, cu pulpanele hainei fluturând în vânt şi cu 
Rachel ţinându-se după el. Acum strada urca în pantă. Ajunse la 
colţul după care dispăruse Grumer şi acolo se opri. In stânga, se 
afla o konditorei închisă, cu o marchiză ce ocolea întregul colţ. 
Paul se uită în jur, prudent. Grumer mergea tot mai repede, 
părând că nu-l interesa dacă era urmărit sau nu. Herr Doktor 


260 


traversă un mic scuar în mijlocul căruia se afla o fântână 
înconjurată de flori de geraniu. Totul - străzile, magazinele şi 
plantele - reflecta obsesia pentru curăţenie, mândria civică a 
poporului german. 

— Trebuie să rămânem în spate, spuse Paul. Aici e mai 
întuneric şi asta ne va ajuta. 

— Unde crezi că mergem? 

— Pare a fi drumul spre abație. Se uită la ceas. 22.25. 

In faţa lor, Grumer dispăru brusc în stânga, într-un şir de 
arbuşti ce formau un gard viu. 

O luară la fugă şi văzură o alee de beton ce se pierdea în 
întuneric. Săgeata unui indicator arăta direcţia spre ABAȚIA 
CELOR ŞAPTE SUFERINȚE ALE FECIOAREI MARIA. 

— Ai dreptate, se duce la abație, zise Rachel. 

O luară pe drumul îngust ce urca în serpentină spre stânca 
înaltă şi abruptă. La jumătatea drumului întâlniră un cuplu ce se 
plimba ţinându-se de mână. Ajunşi în dreptul unei curbe strânse, 
Paul se opri când îl zări în faţă pe Grumer ce urca sprinten panta. 

— Vino încoace, îi spuse lui Rachel şi o luă pe după umăr, 
trăgând-o spre el. Dacă se uită în spate, nu o să vadă decât doi 
îndrăgostiţi care se plimbă. De la distanţă, nu ne va distinge 
feţele. 

Mergeau încet. 

— Să ştii că n-o să scapi atât de uşor, spuse Rachel. 

— Nu ştiu la ce te referi. 

— Când eram în cameră... ştii ce urma să se întâmple. 

— Nici nu vreau să scap. 

— Dar aveai nevoie de un răgaz, ca să te gândeşti, iar acum, 
cât ne plimbăm, ai tot timpul pentru asta. 

Paul nu comentă. Rachel avea dreptate. Avea nevoie de timp 
de gândire, dar nu atunci. Pentru moment, Grumer era principala 
lui preocupare. Urcuşul îl obosise şi îl dureau muşchii pulpelor şi 
ai coapselor. Crezuse că era destul de în formă, dar cei cinci 
kilometri pe care îi alerga zilnic în Atlanta erau parcurşi pe drum 
drept, nu în pantă. 

Poteca urca şi Grumer dispăru undeva, în vârful stâncii. 

Clădirea abației nu era departe. Fațada ei se întindea pe o 
suprafaţă de mărimea a două terenuri de fotbal, înălțându-se pe 
culmea stâncii, zidurile fiind ridicate pe o fundaţie boltită, din 
piatră. Printre copacii aflaţi la baza edificiului erau ascunse 
lămpi, ce scăldau în lumină zidurile din piatră colorată şi 


261 


ferestrele înalte, cu zăbrele, de la cele trei etaje. 

În faţa lor se înălța o poartă, de asemenea luminată, străjuită 
de o parte şi de alta de clădiri. Arcada principală, era flancată de 
două bastioane. Dincolo de ea, în semiîntuneric, la circa cincizeci 
de metri în faţa lor, se afla o curte exterioară. Grumer dispăru pe 
sub arcadă. Luminile ce străjuiau poarta îl neliniştiră pe Paul. Din 
întuneric se auzea uguit de porumbei; în rest locul era pustiu. 

Se apropiară, privind în sus la sculpturile ce îi înfăţişau pe 
apostolii Petru şi Pavel, aşezate pe piedestale înnegrite de 
vreme. De cealaltă parte, sfinţi şi îngeri, alături de peşti şi sirene. 
Deasupra intrării, un blazon, două chei din aur pe un fond 
albastru regal, iar pe fronton, o imensă cruce pe care era scris: 
ABSIT GLORIARI NISI IN CRUCE. 

— Glorie numai prin credinţă, murmură el. 

— Poftim? 

Paul îi arătă inscripţia. 

— Glorie numai prin credinţă. Din Galateni, 6:142. 

Păşiră dincolo de poartă. Un indicator arăta că se aflau în faţa 
gheretei portarului. Din fericire, aceasta era cufundată în 
întuneric. Grumer se afla deja în cealaltă parte a curţii, urcând în 
grabă treptele de piatră ce duceau la intrarea într-o biserică. 

— Nu putem intra după el, spuse Rachel. Câţi oameni crezi că 
mai sunt înăuntru la ora asta? 

— De acord. Să găsim o altă intrare. 

Şi se uită în jur, prin curte şi la clădirile cu trei etaje ce o 
împrejmuiau din toate părţile, ale căror faţade în stil baroc, 
împodobite cu arcade romane, cornişe lucrate cu măiestrie şi 
statui, adăugau ansamblului o tentă religioasă. Majoritatea 
ferestrelor erau întunecate, iar în spatele perdelelor celor care 
erau luminate se vedeau umbre mişcându-se. 

Biserica în care intrase Grumer se afla în cealaltă parte a 
curţii, turnurile sale simetrice fiind flancate de un dom de formă 
octogonală, puternic luminat. Aceasta părea să fie o anexă a 
clădirii care se afla ceva mai departe, probabil partea din faţă a 
abației, zidurile laterale ce străjuiau punctul cel mai înalt al 
stâncii dominând oraşul şi râul. 

— Poate că acolo mai e o intrare, spuse el, arătând către 


2 În versiunea românească a Noului Testament, aprobată de Sfântul 
Sinod: „lar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea 
Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru 
mine, şi eu pentru lume!" n.red. 


262 


celălalt capăt al curţii, dincolo de biserică, spre nişte uşi duble 
din lemn de stejar. 

Traversară curtea pietruită, trecând pe lângă pâlcuri de copaci 
şi tufişuri. Totul era învăluit de răcoarea nopţii. Paul încercă 
încuietoarea. Era deschis. Împinse încet uşa grea, ca să nu 
scârţâie. În faţa lor se întindea un culoar, la capătul căruia se 
zăreau strălucind slab patru becuri. Intrară. La jumătatea 
culoarului, se afla o scară cu balustrade de lemn. De o parte şi 
de alta, tablouri în ulei, înfăţişând regi şi împărați. Dincolo de 
scări, de-a lungul coridorului igrasios, se afla o altă uşă închisă. 

— Biserica trebuie să fie la acest nivel, iar uşa aceea probabil 
că duce înăuntru, şopti el. 

încercă uşa, care se deschise imediat. Un val de aer cald 
pătrunse în culoarul răcoros. De o parte şi de alta a încăperii se 
afla câte un coridor îngust, despărţit de restul camerei printr-o 
perdea grea de catifea. Lumina se strecura prin găurile din 
perdele şi pe dedesubt. Paul îi făcu semn lui Rachel să tacă şi 
intrară în biserică. 

Se uită printr-una din găuri. Naosul imens era inundat de o 
lumină portocalie. Arhitectura flamboaiantă, frescele de pe tavan 
şi stucaturile viu colorate se combinau, alcătuind o simfonie de 
imagini, copleşitoare prin profunzime şi formă. Predominau 
maroniul roşcat, griul şi auriul. Coloane de marmură canelate se 
înălţau spre tavanul boltit, fiecare dintre ele împodobită cu 
muluri aurite ce susțineau diverse grupuri statuare. 

Paul privi în dreapta. 

O coroană aurită delimita mijlocul altarului principal, de mari 
dimensiuni. Într-un medalion apărea inscripția NON 
CORONABITUR, NISI LEGITIME CERTAVERIT. 

— „Fără luptă dreaptă nu există victorie”, traduse el, în 
şoaptă. Tot din Biblie. Timotei 2:55. 

Două persoane stăteau deoparte, în stânga - Grumer şi blonda 
de dimineaţă. Paul se uită peste umăr şi îi spuse încet lui Rachel: 

— Ea e aici. Grumer stă iar de vorbă cu ea. 

— Auzi ceva? îi şopti Rachel la ureche. 

Paul dădu din cap în semn că nu, apoi arătă spre stânga. 
Coridorul îngust aflat în faţa lor îi putea duce mai aproape de cei 
doi, perdeaua de catifea ce atârna până la podeaua din piatră 


3 lar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat 
după legile jocului." Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol 
Pavel. n.red.. 


263 


ferindu-i de privirea altora. În partea opusă, se vedea o scăriţă 
de lemn care ducea spre locul rezervat corului. Acel culoar 
drapat era probabil folosit de credincioşii care cântau în timpul 
liturghiilor. Inaintară, furişându-se. Paul găsi o altă gaură în 
perdeaua de catifea şi se uită prin ea, având grijă să nu o mişte. 
Grumer şi femeia stăteau lângă un aşa-numit altar al oamenilor. 
Citise despre această adăugire făcută în multe dintre bisericile 
europene. Piesa, lucrată în stilul catolic baroc al Evului Mediu în 
mod pasiv apropierea de Dumnezeu. Credincioşii din zilele 
noastre, graţie reformelor liturgice, ceruseră o participare mai 
activă, astfel că, în vechile biserici, fuseseră ridicate altare ale 
oamenilor, podiumul şi altarul fiind construite din lemn de nuc, la 
fel ca şi rândurile de bănci, acum goale. 

Se aflau la douăzeci de metri de Grumer şi de femeie, ale 
căror şoapte de-abia se auzeau în liniştea apăsătoare. 

Suzanne îl privea încruntată pe Alfred Grumer, care adoptase 
faţă de ea o atitudine neaşteptat de ţâfnoasă. 

— Ce s-a întâmplat azi la locul săpăturilor? o întrebă Grumer în 
engleză. 

— A apărut unul dintre colegii mei, care a devenit foarte... 
nerăbdător. 

— Ai început să atragi atenţia şi asta nu e bine. 

Lui Suzanne nu-i plăcea deloc tonul pe care-i vorbea 
germanul. 

— Nu a fost alegerea mea. Trebuia să mă conving cum stă 
treaba. 

— Ai banii? 

— Ai informaţiile? 

___— Herr Cutler a găsit un portofel la locul săpăturilor. Din 1951. 
In încăpere s-a pătruns după război. Nu asta voiai să afli? 

— Unde este portofelul? 

— Nu l-am putut lua. Poate mâine. 

— Şi scrisorile lui Boria? 

— N-am reuşit să le subtilizez. După ceea ce s-a întâmplat 
după-amiază, toată lumea e în alertă. 

— Şi pretinzi cinci milioane de euro pentru două eşecuri? 

— Ai cerut informaţii despre locul săpăturilor şi despre data 
pătrunderii în peşteră. Le-am obţinut. Şi am şters şi dovada de 
pe nisip. 

— Asta a fost invenţia ta. Ca să mai storci nişte bani. N-am nici 
o dovadă că tot ce spui e adevărat. 


264 


— Margarethe, hai să vorbim pe şleau! Adevărul e că te 
interesează Camera de Chihlimbar. Am dreptate? 

Suzanne nu spuse nimic. 

— S-au descoperit trei camioane de mare tonaj goale. O 
încăpere subterană, blocată. Cinci schelete, fiecare cu câte un 
glonţ în ţeastă. Două date, 1951 şi 1955. Este încăperea în care 
Hitler a ascuns Camera de Chihlimbar, pe care cineva, între timp, 
a furat-o. Eu bănuiesc că ai fost angajată de cineva, altfel de ce 
te-ar interesa toate astea. 

— Speculaţii, Herr Doktor. 

— Nici măcar n-ai clipit când am insistat pentru suma de cinci 
milioane de euro. 

Tonul infatuat pe care îi vorbea Grumer o deranja din ce în ce 
mai mult. 

— Altceva mai ai de spus? 

— Dacă îmi aduc bine aminte, prin anii 1960 a circulat un zvon 
cum că Josef Loring a fost colaborator al naziştilor. Dar, după 
război, a reuşit să-şi facă o mulţime de relaţii în rândul 
comuniştilor cehoslovaci. A fost, de fapt, o stratagemă. Bănuiesc 
că fabricile şi topitoriile lui au reprezentat stimulente puternice 
pentru menţinerea unor prietenii trainice. Se spunea că Loring 
găsise locul unde Hitler ascunsese Camera de Chihlimbar. 
Localnicii jurau că Loring venise de câteva ori împreună cu 
echipele lui şi excavase minele înainte ca statul să preia 
controlul asupra acestora. Îmi închipui că într-una dintre aceste 
incursiuni a găsit panourile şi mozaicurile florentine. E vorba 
despre încăperea noastră, Margarethe? 

— Herr Doktor, nu recunosc, dar nici nu infirm ceea ce-mi spui, 
deşi pot să spun că lecţia asta de istorie mă fascinează. Ce-mi 
poţi spune despre Wayland McKoy? Şi-a terminat treaba? 

— intenţionează să înceapă săpături la cealaltă intrare, dar nu 
va găsi nimic. Şi tu ştii deja asta, nu? Părerea mea este că 
săpăturile au luat sfârşit. Ai adus banii, aşa cum am stabilit? 

Suzanne se săturase de german. Loring avusese dreptate. Era 
un ticălos, care nu se gândea decât la bani. Un nimic de care 
trebuia să se ocupe imediat. 

— Ţi-am adus banii, Herr Grumer. 

Şi băgă mâna în buzunarul sacoului, să ia pistolul marca 
Sauer, la care fixase deja un amortizor de zgomot. Deodată, ceva 
îi trecu razant pe lângă umărul stâng, înfigându-se în pieptul lui 
Grumer. Germanul icni, se dădu pe spate, apoi se prăbuşi la 


265 


podea. În lumina slabă din altar, Suzanne zări plăselele din jad şi 
minerul din ametist. 

Christian Knoll sări din locul rezervat corului pe podeaua din 
piatră a naosului, ţinând un pistol în mână. Suzanne îşi scoase şi 
ea arma şi se ascunse în spatele podiumului, sperând că acesta 
era făcut din lemn masiv, nu din placaj. 

Apoi riscă şi aruncă o privire. 

Knoll trase un foc prin amortizor, dar glonţul ricoşa în podium, 
la câţiva centimetri de faţa ei. Suzanne se retrase, ghemuindu-se 
în spatele podiumului. 

— În mină ai fost foarte inventivă, Suzanne, se auzi vocea lui 
Knoll. 

— Mi-am făcut doar meseria, îi răspunse ea, cu inima bătând 
să-i spargă pieptul. 

— De ce a trebuit să-l ucizi pe Ceapaev? 

— Scuză-mă, amice, dar nu pot să-ţi spun. 

— Păcat. Speram să aflu motivul înainte să te omor. 

— Încă n-am murit. 

ÎI auzi pe Knoll chicotind, un fel de râs cavernos, al cărui ecou 
răsună sinistru în liniştea din jur. 

— De data asta sunt înarmat. De fapt, e un cadou de la Herr 
Loring. O armă foarte precisă. CZ-75B. Cu cincisprezece focuri. 
lar Knoll nu trăsese decât unul. Îi mai rămăseseră paisprezece 
ocazii ca să o ucidă. Prea multe. 

— Aici nu mai ai tuburi cu halogen în care să tragi. Şi nici unde 
să fugi. 

Işi dădu seama, îngrozită, că avea dreptate. 

Paul auzea doar frânturi din conversaţie. Indoielile în privinţa 
lui Grumer se confirmau. Herr Doktor jucase pe două fronturi şi 
tocmai descoperise care era preţul plătit, uneori, de cei care 
trădează. Urmări îngrozit moartea lui Grumer şi pe cei doi 
adversari luând poziţie de atac, auzise împuşcăturile înfundate şi 
gloanţele pocnind prin biserică. Din spate, Rachel se uita peste 
umărul lui. Stăteau nemişcaţi, de teamă să nu fie descoperiţi. 
Paul ştia că trebuiau să iasă din biserică, dar într-o linişte 
absolută. Spre deosebire de cei doi, ei nu erau înarmaţi. 

— Acela e Knoll, îi şopti Rachel la ureche. 

Îşi închipuise. lar femeia sigur era Jo Myers, sau Suzanne, cum 
îi spunea Knoll. li recunoscuse imediat vocea. Acum ştia sigur că 
ea îl omorâse pe Ceapaev, din moment ce nu negase când Knoll 
o întrebase despre asta. Rachel se lipi de el, tremurând. Dându- 


266 


se înapoi, Paul o calcă din greşeală pe picior, apoi o strânse în 
braţe încercând să o liniştească, dar şi lui îi tremurau mâinile. 

Knoll se ghemui pe cel de-al doilea rând de bănci. li plăcea 
situaţia. Chiar dacă adversara sa nu cunoştea bine planul 
bisericii, era limpede că Danzer nu avea pe unde să scape, fără 
ca el să aibă măcar câteva secunde la dispoziţie, ca să tragă. 

— Spune-mi ceva, Suzanne, de ce ai pus explozibil în mină? 
Până acum noi nu am depăşit anumite limite. 

— Ce-am făcut? Te-am împiedicat să o regulezi pe madam 
Cutler aia? Probabil că aveai de gând să i-o tragi şi apoi s-o ucizi. 
Am dreptate? 

— Mi-a trecut asta prin minte. De fapt, tocmai mă pregăteam 
să pun în aplicare primul punct al planului, când tu m-ai întrerupt 
într-un mod atât de grosolan. 

— Îmi pare rău, Christian. Cu toate astea, femeia aceea ar 
trebui să-mi mulţumească. Am văzut că a supravieţuit exploziei. 
Nu cred că ar fi avut acelaşi noroc dacă ar fi făcut cunoştinţă cu 
stiletul tău. Ar fi avut soarta lui Grumer, nu-i aşa? 

— Vorba ta, Suzanne, nu-mi fac decât meseria. 

— Uite ce e, Christian, poate că nu e nevoie să împingem 
lucrurile atât de departe. Ce-ai zice de un armistițiu? Ne putem 
întoarce împreună la hotelul tău, să ne eliberăm de toată energia 
asta negativă. Ce zici? 

Propunerea era tentantă, dar el avea de rezolvat o problemă 
serioasă, iar Danzer nu făcea decât să tragă de timp. 

— Haide, Christian, te asigur că va fi mult mai bine decât cu 
târfa aia sclifosită de Monika. Pe vremuri, erai cât se poate de 
mulţumit. 

— Înainte să mă mai gândesc, vreau câteva răspunsuri. 

— O să încerc. 

— De ce este atât de importantă încăperea din subteran? 

— Nu pot vorbi despre asta. Cunoşti regulile. 

— Camioanele sunt goale. Ilnăuntru nu se află nimic. De ce tot 
acest interes? 

— Acelaşi răspuns. 

— Funcţionarul de la arhivele din Sankt Petersburg e pe statul 
vostru de plată, nu? 

— Bineînţeles. 

— Ştii că am fost şi eu în Georgia? 

— M-am gândit că era mai bine să stau deoparte. 

— Ai intrat în casa lui Boria? 


267 


— Fireşte. 

— Dacă nu i-aş fi sucit gâtul bătrânului, ai fi făcut-o tu? 

— Doar mă cunoşti. 

Abia atingând draperia, Paul îl auzi pe Knoll mărturisind cum îl 
omorâse pe Karol Boria. Icnind, Rachel făcu un pas înapoi, 
împingându-l pe Paul înainte. Perdeaua se mişcă. Paul îşi dădu 
seama imediat că gestul lui şi sunetul scos de Rachel erau mai 
mult decât suficiente ca să atragă atenţia celor doi. Aşa că, într-o 
clipă, o trase la podea. Dar alunecă şi căzu, lovindu-se la umăr. 

Knoll auzi un icnet şi văzu perdeaua mişcându-se. Trase trei 
focuri într-acolo, la înălţimea pieptului. 

Suzanne văzu şi ea perdeaua mişcându-se, dar pe ea o 
interesa cum să iasă mai repede din biserică, aşa că profită de 
momentul în care Knoll trase cele trei focuri, ca să tragă şi ea 
unul în direcţia lui. Glonţul despică una dintre bănci. Il văzu pe 
Knoll ferindu-se, aşa că ea se ascunse în umbra altarului 
principal, apoi într-o galerie întunecoasă. 

— Haide, şopti Paul, ajutând-o să se ridice. 

O luară la fugă spre uşă. Gloanţele sfâşiară perdeaua, 
înfigându-se în zidul de piatră. Sperau că Knoll şi femeia să fie 
prea preocupaţi unul de celălalt, ca să-şi mai bată capul şi cu ei. 
Sau poate că aveau să se alieze împotriva inamicului comun. Dar 
el nu intenţiona să mai zăbovească pe-acolo, ca să afle ce aveau 
ei de gând. Se îndreptară spre uşă. 

Îl durea umărul, dar adrenalina ce-i pulsa în vene acţiona ca 
un anestezic. Pe culoarul de dincolo de zidul bisericii îi spuse lui 
Rachel: 

— Nu ne putem întoarce în curte. Trebuie să rămânem 
ascunşi. Şi o luă spre scara ce ducea undeva sus. Vino pe aici. 

Knoll o văzu pe Danzer furişându-se în galeria întunecată, dar 
coloanele, podiumul şi altarul îl împiedicau să-şi urmărească 
ţinta. Totuşi, în clipa aceea îl interesa mai mult cine se aflase în 
spatele perdelei. Tot pe acolo intrase şi el în biserică, urcând 
scara din lemn pe la capătul coridorului ce ducea la locul 
rezervat corului. 

Se apropie prudent de perdea şi se uită dincolo de ea, cu arma 
pregătită. 

Nimeni. 

Auzi o uşă deschizându-se, apoi închizându-se. Trecu peste 
cadavrul lui Grumer şi îşi recupera stiletul. li şterse lama şi-l băgă 
sub mânecă. Apoi dispăru în spatele perdelei. 


268 


Paul urcă scara, uitându-se în treacăt la picturile masive ce 
înfăţişau chipuri fantomatice de regi şi de împărați. 

— Nenorocitul ăsta l-a omorât pe tata, spuse Rachel urcând în 
urma lui. 

— Ştiu, Rachel, dar acum suntem într-un mare pericol. 

Sărind peste ultima treaptă, ajunse pe palier. Acolo se afla un 
alt coridor întunecos. Auzi o uşă deschizându-se în spate. Se opri 
în loc, acoperind cu mâna gura lui Rachel. De dedesubt, se 
auzeau paşi care se apropiau încet, dar fără şovăire. Paul îi făcu 
semn lui Rachel să nu facă zgomot şi se furişară în stânga - 
singura direcţie în care puteau merge - spre o uşă închisă, aflată 
la capătul palierului. 

Incercă mânerul clanţei. 

Uşa se deschise şi intrară. 

Suzanne se ascunsese într-o firidă întunecoasă de lângă 
altarul principal. Se simţea un miros dulceag de tămâie, iar pe 
două bare atârnau pe umeraşe veşminte bisericeşti frumos 
colorate. Trebuia să termine ce începuse Knoll. Ticălosul i-o luase 
înainte. Se întreba cum de-o găsise. Plecase pe furiş de la hotel 
şi tot drumul până la abație se uitase în spate. Fusese sigură că 
nu o urmărise nimeni. Nu. Knoll era deja în biserică, aşteptând-o. 
Dar de unde ştia? Grumer? Tot ce era posibil. Şi o mai îngrijora şi 
faptul că Knoll aflase unele amănunte extrem de importante. 
Chiar se şi mirase de ce, mai devreme, nu o urmărise când fugise 
din mină, iar când ea plecase cu maşina, dezamăgirea pe care o 
afişase el nu era nici pe departe cea la care se aşteptase ea. 

Suzanne se uită în lungul galeriei. 

Knoll încă se mai afla în biserică şi nu trebuia decât să îl 
urmărească şi să termine odată cu această poveste. Şi Loring ar 
fi fost de acord cu asta. Fără alte rateuri. Categoric. Privi pe furiş 
şi îl văzu pe Knoll dispărând după o perdea. 

O uşă se deschise, apoi se închise. 

Auzi paşi urcând nişte scări. 

Cu pistolul Sauer în mână, se îndreptă spre locul de unde 
venea zgomotul. _ 

Knoll auzi un sunet slab de paşi sus, deasupra scărilor. Il urmă, 
gata să tragă. Paul şi Rachel nimeriră într-o încăpere pe uşa 
căreia scria în germană MARMOREN KAMMER şi traducerea în 
engleză, SALA DE MARMURA. Coloane de marmură înalte de cel 
puţin doisprezece metri se înălţau la intervale egale de-a lungul 
celor patru pereţi, fiecare decorată cu frunze aurii pe un fond de 


269 


culoarea piersicii şi gri-deschis. Fresce magnifice reprezentând 
care de luptă, lei şi pe Hercule decorau tavanul. O pictură murală 
tridimensională înconjura încăperea, dând iluzia de adâncime a 
pereţilor. Tavanul era inundat de o lumină incandescentă. O idee 
remarcabilă, demnă de studiat, dacă n-ar fi fost urmăriţi de 
cineva cu un pistol în mână. 

Paul o luă înainte, peste dalele ca o tablă de şah, trecând pe 
lângă un grătar din bronz, aflat pe podea, prin care ieşea un aer 
cald ce se împrăştia în toată sala. In celălalt capăt al încăperii, o 
altă uşă sculptată. După câte putea să-şi dea seama, acela era 
singurul drum care ducea afară. 

Deodată, se auzi scârţâind uşa pe care intraseră. 

În aceeaşi clipă, Paul deschise uşa din faţa lui şi ieşiră pe o 
terasă de formă circulară. Dincolo de balustrada groasă din 
piatră, se întindea întunericul până jos, în oraş. Deasupra, cerul 
plin de stele. In spate, faţada abației, cu ziduri albe şi de 
culoarea chihlimbarului, bine luminate, ce strălucea în noapte. 
Lei şi dragoni din piatră cu privirile îndreptate în jos păreau că 
veghează. Era răcoare. Terasa largă, în formă de potcoavă, 
dădea spre o altă uşă aflată la celălalt capăt alei. 

O porniră într-acolo. 

Uşa era încuiată. 

O luară înapoi, tocmai când uşa pe care intraseră începu să se 
deschidă. Dincolo de balustradă, un hău de sute de metri, 
deasupra râului. Rachel simţi şi ea pericolul în care se aflau şi, 
îngrozită, se gândi la acelaşi lucru ca şi Paul. 

Aveau să moară? 


270 


46. 


Knoll deschise uşa şi văzu că dă într-o terasă. Rămase 
nemişcat. Danzer se ascundea undeva în spatele lui. Sau, poate, 
părăsise deja abația. Nici o problemă. După ce avea să 
descopere cine mai fusese în biserică, avea să se ducă direct la 
hotelul ei, iar dacă nu o găsea acolo, avea să o găsească în altă 
parte. lar atunci nu mai avea cum să scape. 

Îşi plimbă privirea dincolo de uşa grea din stejar, scrutând 
terasa. Nu era nimeni. leşi afară, închizând uşa în urma lui, apoi 
străbătu terasa în formă de potcoavă. La mijlocul distanţei, 
aruncă o privire peste balustradă. În stânga, oraşul Stod, în faţă, 
râul, undeva foarte jos. Ajunse la cealaltă uşă, o încercă şi văzu 
că era încuiată. 

Deodată, uşa Sălii de Marmură, aflată în celălalt capăt al 
terasei, se deschise brusc şi Danzer apăru în întunericul nopţii. 
Knoll făcu un salt în spatele balustradei cu piloni groşi. 

Două împuşcături înfundate îi blocară drumul. 

Gloanţele nu-şi nimeriră ţinta. 

Ripostă în acelaşi mod. 

Danzer trimise o nouă rafală. Aşchiile de piatră aproape că îl 
orbiră. Se târî spre uşa din apropiere. Lacătul de fier era ruginit. 
Trase două gloanţe şi lacătul cedă. 

Deschise uşa şi se strecură repede înăuntru. 

Suzanne pierduse prea mult timp. Văzu deschizându-se uşa de 
la celălalt capăt al terasei. Dar nu intră nimeni. Asta însemna că, 
probabil, Knoll se târâse. Se simţea încolţită, iar Knoll era prea 
periculos ca să îl urmărească. Acum ştia că el se afla undeva la 
etaj, aşa că o mişcare inteligentă din partea ei ar fi fost aceea de 
a părăsi abația şi de a cobori în oraş, înainte să facă şi el acelaşi 
lucru. Trebuia să părăsească Germania, să se întoarcă la castelul 
Lukov, sub aripa protectoare a lui Ernst Loring. Misiunea ei acolo 
se terminase. Grumer murise şi, ca şi în cazul lui Karol Boria, 
Knoll o scutise de un efort. Problema legată de locul săpăturilor 
părea rezolvată, aşa că ceea ce făcea ea acum era o prostie. 

Se întoarse şi ieşi în fugă prin Sala de Marmură. 

Rachel stătea atârnată de pilonul rece, de piatră. Paul 
spânzura lângă ea, ţinându-se cu disperare de alt pilon. Când uşa 
de la celălalt capăt al terasei se deschisese, fusese ideea ei să 
treacă peste balustradă şi să se agaţe. La picioarele ei, se căsca 


271 


întunericul. Un vânt puternic începu să le balanseze corpurile şi 
Rachel slăbi strânsoarea. 

Ascultau îngroziţi cum gloanţele loveau terasa, zburând apoi 
în noapte şi sperau ca acela care îi urmărea să nu se uite peste 
balustradă. Paul reuşise să arunce o privire în clipa în care 
lacătul uşii din apropiere zburase lovit de glonţ şi cineva se 
târâse înăuntru. 

— Knoll, murmurase el. 

Dar în ultimele minute - linişte. Nu se mai auzea nici un 
zgomot. Pe Rachel o dureau braţele. 

— Nu mai pot să mă ţin, şopti ea. Paul mai aruncă o privire. 

— Nu mai e nimeni. Urcăm. 

Şi se căţără pe marginea terasei, apoi sări peste balustradă, 
după care o ajută şi pe ea să se ridice. Când simţiră pământul 
sub picioare, se rezemară de balustradă, privind în jos spre râu. 

— Nu-mi vine să cred că am făcut asta, spuse Rachel. 

— Probabil că am înnebunit amândoi de-a binelea. 

— Dacă-mi amintesc bine, tu m-ai târât până aici. 

— Nu-mi mai aminti. 

Paul împinse uşa întredeschisă şi intră, urmat de Rachel, într-o 
bibliotecă elegantă, cu rafturi din lemn de nuc lustruit, totul 
aurit, în stil baroc. Trecură dincolo de o poartă din fier forjat, 
mergând repede pe parchetul lucios. Două globuri uriaşe, din 
lemn, erau aşezate în nişele dintre rafturi. În aerul cald mirosea a 
piele mucegăită. La celălalt capăt al încăperii, o altă uşă, dincolo 
de care, în dreptunghiul de lumină, se zărea o altă scară. Paul 
făcu semn în direcţia aceea. 

— Pe acolo. 

— Pe-aici a intrat Knoll, îi aminti ea. 

— Ştiu, dar o fi fugit după schimbul acela de focuri. 

leşiră din bibliotecă şi coborâră scara. Coridorul întunecat de 
dedesubt o lua brusc în dreapta. Rachel spera să găsească acolo 
o uşă care să-i scoată în curtea interioară. La capătul coridorului, 
îl văzu pe Paul întorcându-se, apoi silueta cuiva trăgând un foc 
de armă în direcţia lui şi pe Paul prăbuşindu-se la pământ. 

O mână înmănuşată o prinse de gât. 

Fu ridicată de pe ultima treaptă şi izbită de perete. Privirea i 
se înceţoşa, iar când îşi reveni, văzu în faţa ei ochii sadici ai lui 
Knoll, care îi înfipsese lama stiletului sub bărbie. 

— Asta-i fostul soţ? A venit să te salveze? şopti el înfundat, 
respirându-i în faţă. 


272 


Cu coada ochiului, Rachel se uită la Paul, care zăcea întins pe 
podea. Nu se mişca. Apoi se uită la Knoll. 

— Poate n-o să-ţi vină să crezi, dar n-am nimic cu tine, Frau 
Cutler. Să te ucid ar fi lucrul cel mai bun, dar nu şi cel mai 
inteligent. Mai întâi tatăl, apoi fiica. Şi la un răstimp foarte scurt. 
Nu. Oricât aş vrea să scap de o pacoste ca tine, nu te pot ucide. 
Aşa că, te rog, pleacă acasă. 

— Tu l-ai ucis... pe tata. 

— Tatăl tău a înţeles riscurile pe care şi le-a asumat în viaţă. 
Chiar păreau să-i placă. Ar fi trebuit să-i asculţi sfatul. Cunosc 
foarte bine legenda lui Phaeton. O poveste fascinantă despre 
nesăbuinţă. Despre neputinţa bătrânilor de a se face ascultați de 
cei tineri. Ce-i spune zeul Soarelui lui Phaeton? „Priveşte-mă în 
faţă şi, dacă poţi, priveşte în inima mea, ca să vezi acolo sângele 
unui tată pulsând de dragoste şi de teamă.” Ascultă-mi sfatul, 
Frau Cutler. Mă pot răzgândi foarte uşor. Ţi-ai dori ca scumpii tăi 
copii să plângă cu lacrimi de chihlimbar dacă vei fi ucisă de un 
fulger? _ 

În faţa ochilor, îi apăru imaginea tatălui ei, în sicriu. Îl 
îngropase îmbrăcat cu haina de stofă pe care o purtase şi la 
tribunal în ziua în care îşi schimbase numele. Nu crezuse nici o 
clipă că, pur şi simplu, căzuse pe scări. Acum, ucigaşul se afla 
acolo, cu corpul lipit de al ei. Îşi schimbă poziţia, încercând să-l 
lovească pe Knoll cu genunchiul în testicule, dar mâna din jurul 
gâtului ei îşi înteţi strânsoarea, iar stiletul îi atinse pielea. 

Gemu, apoi trase adânc aer în piept. 

— Ei, ei, Frau Cutler. Nu face asta. _ 

Knoll îşi luă mâna de pe gâtul ei, dar nu şi stiletul. Işi trecu 
palma peste trupul lui Rachel, coborând între picioarele ei şi 
strângând cu putere. 

— AŞ putea spune că m-ai găsit interesant. Apoi ridică mâna şi 
începu să-i frământe sânii prin sacou. Păcat că nu am mai mult 
timp. Brusc, o apucă de sânul drept şi i-l răsuci. Durerea o 
paraliza. Ascultă-mi sfatul, Frau Cutler. Pleacă acasă şi bucură-te 
de viaţă. Creşte-ţi copiii. Şi, arătând spre Paul: Fă-i pe plac 
fostului tău soţ şi uită ce s-a întâmplat aici. N-are nici o legătură 
cu tine. 

Luptându-se cu durerea, Rachel reuşi doar să repete: 

— Mi-ai ucis... tatăl. 

Knoll îi lăsă sânul şi o prinse din nou de gât. 

— Data viitoare când ne vom întâlni, am să ţi-l tai. Ai înţeles? 


273 


Rachel nu spuse nimic. Lama stiletului o apăsă mai tare. Ar fi 
vrut să ţipe, dar nu putu. 

— Ai înţeles? repetă Knoll. 

— Da, gemu ea. 

Knoll îi luă stiletul de la gât şi sângele începu să-i curgă din 
rană. Rămase nemişcată lipită de perete. Işi făcea griji din cauza 
lui Paul, care nu mai mişca. 

— Fă ce ţi-am spus, Frau Cutler. Şi se întoarse să plece. 

Rachel se repezi la el. 

Knoll ridică mâna dreaptă şi stiletul o nimeri sub tâmpla 
dreaptă. Rachel dădu ochii peste cap. Coridorul începu să se 
învârtească. Simţi amar în gură. Apoi îi văzu pe Marla şi pe Brent 
alergând spre ea, cu braţele deschise, spunând ceva ce ea nu 
putea auzi. După care se aşternu întunericul. 


274 


PARTEA A PATRA. 


47. 


Ora 23.50. 


Suzanne coborî în fugă panta spre oraş. Pe drum, întâlni trei 
trecători întârziaţi, dar nu le dădu nici o atenţie. Nu voia decât să 
ajungă cât mai repede la Gebler, să-şi ia bagajele şi să dispară. 
Nu se simţea în siguranţă decât în Cehia, la castelul Lukov, cel 
puţin până când Loring şi Fellner aveau să rezolve problema, ca 
între membri ai aceluiaşi club. 

Apariţia bruscă a lui Knoll o luase din nou pe nepregătite. 
Ticălosul era hotărât, însă ea fusese cea care îl provocase. Aşa 
că nu era cazul să-l mai subestimeze şi a treia oară. Dacă Knoll 
se afla la Stod, ea trebuia neapărat să părăsească ţara. 

Ajunse pe strada din vale şi se îndreptă cu paşi repezi spre 
hotel. 

Noroc că îşi făcuse bagajele. Totul era pregătit, planul său 
iniţial fiind acela de a pleca imediat ce va fi terminat de Grumer. 
Pe stradă erau mai puţine felinare aprinse decât mai devreme, 
dar intrarea de la Gebler era bine luminată. Se strecură în hol. 
Recepţionerul de noapte, din spatele biroului, preocupat de 
tastatura din faţa lui, nici măcar nu ridică privirea. Ajunsă în 
camera de la etaj, Suzanne îşi puse geanta de voiaj pe umăr şi 
aruncă pe pat câţiva euro, mai mult decât suficienţi pentru a 
acoperi nota de plată. Nu mai avea timp de socoteli. 

Se opri o clipă şi trase adânc aer în piept. Poate că Knoll nu 
ştia la ce hotel stătea ea. Oraşul Stod era mare şi avea o mulţime 
de pensiuni. Nu, îşi spuse ea. Knoll ştia şi probabil că se îndrepta 
chiar în acel moment într-acolo. Suzanne se întoarse cu gândul la 
terasa abației. Knoll urmărea o persoană care fusese în biserică. 
lar cealaltă prezenţă o preocupa şi pe ea. Dar nu ea fusese cea 


275 


care aruncase cuțitul în pieptul lui Grumer. Indiferent ce văzuse 
acela sau aceea, asta era mai mult problema lui Knoll decât a ei. 

In geanta de voiaj, găsi un încărcător plin pentru Sauer-ul ei. |! 
introduse în magazia pistolului, apoi vârî pistolul în buzunar. 
Odată ajunsă la parter, străbătu repede holul şi ieşi. 

Se uită în dreapta, apoi în stânga. Knoll se afla la o distanţă de 
aproximativ o sută de metri, îndreptându-se direct spre ea. Când 
o zări, o luă la fugă. Suzanne se repezi pe o stradă lăturalnică, 
pustie şi o luă pe după colţ. Continuă să fugă şi coti de încă două 
ori. Poate că reuşea să-l facă să se rătăcească prin labirintul de 
clădiri vechi, mai ales că toate semănau între ele. 

Se opri, gâfâind. 

Din spate, se auzi ecoul unor paşi. Care se apropiau de ea. 

Aerul uscat îi precipita respiraţia. Îşi sincronizase perfect 
mişcările. Câteva minute în plus şi n-ar mai fi prins-o pe 
ticăloasă. O luă pe după colţ, apoi se opri. Linişte. Interesant. 

Scoase pistolul şi merse mai departe, atent la fiecare zgomot. 
Cu o zi în urmă, studiase configuraţia părţii vechi a oraşului cu 
ajutorul unei hărţi obţinute de la o agenţie de turism. Clădirile cu 
etaj mărgineau străzi, uliţe pietruite şi chiar alei înguste. 
Pretutindeni se vedeau acoperişuri ascuţite, lucarne şi arcade 
împodobite cu motive mitologice. Era uşor să te rătăceşti în 
labirintul de străzi aparent identice, dar el ştia exact unde era 
parcat Porsche-ul gri al lui Danzer. Îl reperase cu o zi în urmă, în 
timpul unei misiuni de recunoaştere, ştiind că Suzanne avea cu 
siguranţă la îndemână un mijloc de transport rapid. 

Aşa că o luă într-acolo, în direcţia în care se îndreptaseră 
iniţial paşii pe care îi auzise. 

Se opri brusc. Linişte. 

Nu se mai auzeau paşi pe caldarâm. O luă pe după colţ. 

Pe strada dreaptă din faţa lui nu ardea decât un singur felinar 
şi acela în capătul opus. La jumătatea străzii, o intersecţie. În 
dreapta, o străduţă lungă de aproape treizeci de metri, care se 
înfunda. În dreapta, se afla un tomberon mic, negru, iar în stânga 
acestuia era parcat un BMW. Era mai mult o alee decât o stradă. 
Knoll se apropie şi verifică maşina. Era încuiată. Ridică încet 
capacul tomberonului. Doar ziare şi câteva pungi cu gunoi, 
mirosind a peşte stricat. Încercă şi uşile clădirii. Încuiate. 

Se întoarse pe strada principală, cu pistolul în mână şi o luă la 
dreapta. 

Suzanne aşteptă aproape cinci minute înainte de a ieşi de sub 


276 


BMW. Reuşise să se strecoare sub maşină graţie staturii sale 
mici. Totuşi, pentru orice eventualitate, îşi pregătise şi pistolul de 
9 mm. Dar Knoll nu se uitase sub maşină, mulţumindu-se doar să 
constate că portierele erau încuiate, iar strada pustie. 

Îşi luă geanta de voiaj pe care o ascunsese sub ziarele din 
tomberon. Prinsese un uşor iz de peşte. Băgă Sauer-ul în buzunar 
şi hotărî să o ia pe un alt drum pentru a ajunge la maşină, poate 
chiar să o abandoneze şi să închirieze o alta a doua zi de 
dimineaţă. Se putea întoarce mai târziu, după ce totul se va fi 
sfârşit. Datoria unui achizitor era aceea de a îndeplini dorinţele 
patronului său. Chiar dacă Loring îi dăduse mână liberă, situaţia 
cu Knoll se agravase, iar riscul de a atrage atenţia crescuse 
simţitor. Pe de altă parte, uciderea adversarului ei se dovedea a 
fi mult mai dificilă decât îşi închipuise la început. 

Se opri câteva secunde pe aleea dinaintea intersecţiei şi 
ascultă. 

Nu se auzea zgomot de paşi. 

În loc să o ia la dreapta, cum făcuse Knoll, ea coti la stânga. 

Când ajunse în dreptul unui gang întunecat, simţi un pumn 
care o lovi direct în frunte, dându-i capul pe spate. Pe moment, 
durerea o paraliza. Apoi, un braţ puternic o prinse de gât. Fu 
ridicată în aer şi împinsă într-un perete umed, de piatră. Pe 
chipul cu trăsături nordice al lui Christian Knoll se ivi un zâmbet 
ironic. 

— Chiar mă crezi tâmpit? spuse el, apropiindu-şi faţa de a ei. 

— Haide, Christian. Chiar nu ne putem înţelege? Vorbeam 
foarte serios acolo, la abație. Hai să mergem la tine în cameră. ţi 
aminteşti cum a fost în Franţa? Ce bine ne-am distrat. 

— Spune-mi şi mie ce e atât de important încât trebuie să mă 
ucizi pentru asta? 

— Dacă îţi spun îmi dai drumul? 

— N-am chef de glume, Suzanne. Am mână liberă să acţionez 
cum îmi place şi cred că ştii ce anume îmi place mie. 

„Trage de timp, Suzanne”, îşi spuse ea. 

— Cine mai era în biserică? 

— Soții Cutler. Se pare că interesul lor e din ce în ce mai mare. 
Nu vrei să-mi spui şi mie care e treaba? 

— De unde să ştiu eu? 

— Presupun că ştii mult mai multe decât laşi să se creadă. O 
strânse mai tare. 

— Bine, bine, Christian. E vorba de Camera de Chihlimbar. 


277 


— Ce e cu ea? 

— Camera era acolo unde a ascuns-o Hitler. Trebuia să mă 
conving de asta. De aceea mă şi aflu aici. 

— Să te convingi de ce? 

— Tu ştii ce îl interesează pe Loring. Şi o caută, aşa cum o 
caută şi Fellner. Avantajul nostru este că deţinem informaţii pe 
care voi nu le aveţi. 

— Cum ar fi? 

— Ştii că nu-ţi pot spune. Nu ar fi cinstit. 

— Dar să mă arunci în aer este cinstit? Ce se petrece, 
Suzanne? Asta nu e o misiune obişnuită. 

— îţi propun un târg. Ne întoarcem în camera ta. Şi vorbim 
după. ţi promit. 

— În clipa asta n-am chef de sex. 

Dar vorbele Suzannei avură efectul scontat. Knoll slăbi 
strânsoarea din jurul gâtului ei, suficient ca ea să se răsucească 
şi să-l lovească puternic cu genunchiul în testicule. 

Knoll gemu de durere. 

ÎI mai lovi o dată între picioare, înfigându-şi tocul cizmei în 
palmele lui împreunate. Adversarul ei se prăbuşi pe caldarâm, iar 
ea o rupse la fugă. 

Testiculele îl dureau îngrozitor. Avea lacrimi în ochi. 
Nenorocita i-o făcuse din nou. Agilă ca o pisică. Doar o clipă 
slăbise strânsoarea, dar numai ca să o prindă mai bine. Insă 
destul ca ea să aibă timp să-l lovească. 

„La dracu!” 

Când îşi ridică privirea, o zări pe Danzer dispărând în josul 
străzii. Testiculele îl dureau în continuare şi de-abia mai putea 
respira. Dar poate reuşea să tragă un glonţ în ea. Băgă mâna în 
buzunar, să scoată pistolul. 

Apoi se răzgândi. 

Va avea el grijă de ea a doua zi. 


278 


48. 


MIERCURI, 21 MAI. 
ORA 1.30. 


Rachel deschise ochii. Capul îi zvâcnea. Stomacul i se 
zvârcolea, de parcă ar fi avut rău de mare. Puloverul îi mirosea 
urât, a vomă. O durea bărbia. Puse mâna şi simţi un cheag de 
sânge, apoi îşi aminti de vârful cuţitului ce-i sfredelise carnea. 

Deasupra ei, vedea plutind un bărbat îmbrăcat cu o sutană 
maronie, de călugăr. Avea o faţă bătrânicioasă şi ofilită. O privea 
atent şi îngrijorat, cu ochii în lacrimi. Rachel şedea rezemată de 
perete, pe coridorul unde o atacase Knoll. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Asta să ne spui tu nouă, zise Wayland McKoy. 

Rachel privi undeva în spatele călugărului, încercând să se 
concentreze. 

— Nu te văd, McKoy. 

Uriaşul se apropie. 

— Unde e Paul? întrebă ea. 

— Acolo. Are o rană tare urâtă la cap. Tu te simţi bine? 

— Mda. Doar că mă doare îngrozitor capul. 

— Cred şi eu. Călugării au auzit împuşcături în biserică. L-au 
găsit mai întâi pe Grumer, apoi pe voi doi. Cheile de la camera 
voastră i-au condus la Garni, iar eu m-am repezit încoace. 

— Avem nevoie de un medic. 

— Călugărul este medic. Spune că n-ai nimic la cap. Nu e 
spart. 

— Şi Grumer? întrebă ea. 

— Probabil că acum îl scoate din sărite pe Scaraoţchi. 

— Au fost Knoll şi femeia. Grumer a venit aici, să se 
întâlnească pe ascuns cu ea şi Knoll l-a omorât. 

— Asta şi merita, nenorocitul. În altă ordine de idei, ai putea 
să-mi spui de ce nu m-aţi invitat şi pe mine? 

Rachel îşi masă capul. 

— Norocul tău că nu te-am invitat. 

Aflat ceva mai încolo, Paul începu să geamă. Rachel se târî pe 
podeaua de piatră, până la el. Senzaţia de greață începuse să-i 
dispară. 

— Paul, te simţi bine? 

279 


El îşi frecă tâmpla stângă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Knoll ne aştepta. 

Rachel se apropie şi îi examina atent capul. 

— Cum te-ai tăiat la bărbie? o întrebă McKoy. 

— N-are importanţă. 

— Ascultă, doamnă judecător. Am pe cap un cetăţean german 
mort şi poliţia care pune o mie şi una de întrebări. Voi doi sunteţi 
găsiţi prăbuşiţi pe jos, aproape fără suflare şi tu îmi spui mie că 
n-are importanţă. Ce naiba se întâmplă aici? 

— Trebuie să-l chemăm pe inspectorul Pannik, îi spuse Paul lui 
Rachel. 

— Aşa este. 

— Hei, aţi uitat că mai sunt şi eu pe-aici? interveni McKoy. 

Călugărul îi întinse lui Rachel o cârpă udă, cu care ea tampona 
uşor tâmpla lui Paul. Sângele înroşi cârpa. 

— Cred că te-a tăiat, spuse ea. 

Paul îi atinse bărbia. 

— Ce-ai acolo? 

Rachel se hotărî să spună adevărul: 

— Un avertisment. Knoll ne-a spus să ne ducem acasă şi să nu 
ne mai amestecăm în treburi care nu ne privesc. 

— Adică în ce? întrebă McKoy, apropiindu-se. 

— N-am idee, răspunse ea. Tot ce ştim este că femeia l-a ucis 
pe Ceapaev, iar Knoll l-a ucis pe tatăl meu. 

— De unde ştii? 

Îi povesti ce se întâmplase. 

— N-am putut auzi chiar tot ce vorbeau Grumer şi femeia în 
biserică, spuse Paul. Numai fragmente. Dar cred că unul dintre ei 
- poate Grumer - a pomenit de Camera de Chihlimbar. 

McKoy clătină din cap. 

— Nu mi-am închipuit nici o clipă că lucrurile vor ajunge atât 
de departe. Ce naiba am făcut? 

— Cum adică am făcut? 

McKoy nu răspunse. 

— Răspunde-i, spuse Rachel. 

Dar McKoy continuă să tacă. 

McKoy stătea în mină, cu mintea un vârtej de imagini 
înfricoşătoare, uitându-se la cele trei camioane ruginite. Apoi îşi 
întoarse încet privirea spre peretele de stâncă, căutând parcă un 
mesaj. Îl obseda un vechi clişeu: „Dacă pereţii ar putea vorbi”. 


280 


Puteau oare acei pereţi să-i spună mai multe decât ştia sau 
decât bănuia? Puteau ei să-i explice de ce aduseseră germanii 
trei camioane preţioase până în inima muntelui, după care 
dinamitaseră singura ieşire? Dar oare germanii fuseseră într- 
adevăr cei care sigilaseră ieşirea? Puteau ei să-i spună cum 
reuşise, după câţiva ani, un industriaş ceh să facă o spărtură în 
peşteră, să fure tot ce se afla acolo, după care să provoace o 
explozie care să blocheze ieşirea? Sau poate că nu ştiau nimic. 
Pereţii rămâneau la fel de tăcuţi ca şi vocile oamenilor care 
încercaseră de-a lungul anilor să descopere o pistă, dar nu 
găsiseră decât o potecă la capătul căreia îi aşteptase moartea. 

Auzi paşi în spatele său, venind dinspre galeria exterioară. 
Cealaltă ieşire era încă blocată de bucăţi de rocă şi pietriş. 
Oamenii săi nu începuseră încă să excaveze. Aveau să înceapă a 
doua zi de dimineaţă, la prima oră. Se uită la ceas şi văzu că era 
aproape ora 11. Paul şi Rachel Cutler veneau spre el. 

— Nu vă aşteptam atât de devreme. Cum vă mai simţiţi? 

— Vrem răspunsuri, McKoy. N-are rost să te mai eschivezi. 
Suntem aici, fie că ne place - ori îţi place - sau nu. Te întrebai 
aseară ce-ai făcut. Ce voiai să spui cu asta? 

— N-aveţi de gând să urmaţi sfatul lui Knoll şi să plecaţi 
acasă? 

— Asta ar trebui să facem? întrebă Rachel. 

— Tu ce crezi, doamnă judecător? 

— Nu mai tergiversa lucrurile, spuse Paul. Ce se petrece aici? 

— Veniţi cu mine. 

li duse lângă unul dintre scheletele pe jumătate îngropate în 
nisip. 

— N-a mai rămas mare lucru din hainele lor, dar resturile 
astea indică totuşi că e vorba de uniforme purtate în cel de-al 
Doilea Război Mondial. Modelul de camuflaj este cu siguranţă cel 
al marinei americane. Se aplecă şi arătă cu degetul. Acest toc 
este pentru o baionetă de tip M4. De producţie americană. Nu 
sunt sigur, dar e posibil ca tocul pistolului să fie franțuzesc. 
Germanii nu purtau arme americane şi nici nu foloseau 
echipament franțuzesc. Cu toate acestea, după război, tot felul 
de militari şi de paramilitari foloseau o grămadă de chestii 
americane. Legiunea Străină Franceză. Armata Naţională Elenă. 
Infanteria olandeză. Arătă cu mâna prin încăpere. Unul dintre 
scheletele de-acolo poartă pantaloni şi cizme fără buzunare. 
Ungurii se îmbrăcau aşa după război. Îmbrăcămintea. 


281 


Camioanele goale. Şi portofelul pe care l-ai găsit. Indicii sigure. 

— Care arată ce? 

— Că aici s-a produs un jaf. 

— De unde ştii ce purtau militarii ăştia? întrebă Rachel. 

— Contrar părerii pe care, probabil, o aveţi despre mine, aflaţi 
că nu sunt chiar un bădăran tâmpit din Carolina de Nord. Sunt 
pasionat de istoria militară. Asta m-a ajutat mult şi în pregătirea 
expediției. Ştiu că am dreptate. Am simţit asta luni. În această 
încăpere s-a intrat după război. Nu încape îndoială. Amărâţii ăştia 
au fost fie foşti militari, fie militari activi sau simpli muncitori, 
îmbrăcaţi în uniforme militare. Când s-a terminat totul, au fost 
împuşcaţi. 

— Atunci, tot ce-ai făcut aici, cu Grumer, a fost o cacealma? 
întrebă Rachel. 

— Da de unde! Imi doream din suflet ca încăperea asta să fie 
plină de obiecte de artă, dar, luni, după ce am aruncat o primă 
privire, mi-am dat seama că cineva a intrat aici cu mult înaintea 
noastră. Dar nu înţelegeam cum anume. Acum ştiu. 

Paul arătă cu degetul spre nisip. 

— Acesta este cadavrul cu literele. Se aplecă şi scrise pe nisip 
cele trei litere, O, | şi C, lăsând între ele spaţiile respective, aşa 
cum şi le amintea. Aşa erau. 

McKoy scoase din buzunar fotografiile făcute de Grumer. Paul 
adăugă încă trei litere - L, R şi N - completând spaţiile goale, 
schimbând apoi litera C în G. Cuvântul rezultat era LORING. 

— Ticălosul, spuse McKoy, comparând fotografia cu cuvântul 
de pe nisip. Cred că ai dreptate, Cutler. 

— Ce te-a făcut să te gândeşti tocmai la el? îl întrebă Rachel 
pe Paul. 

— Nu se vedea foarte clar. Putea fi jumătatea unui G. Oricum, 
numele acesta apare destul de des. Şi tatăl tău l-a menţionat 
într-una dintre scrisorile sale. Paul băgă mâna în buzunar şi 
scoase de acolo o foaie de hârtie împăturită. Am recitit-o de 
curând. 

McKoy examina paragraful scris de mână. La jumătatea 
paginii, îi atrase atenţia numele de Loring: 

Yancy mi-a telefonat cu o seară înainte de accident. Reuşise 
să dea de urma bătrânului despre care mi-ai vorbit, al cărui frate 
lucra pe moşia lui Loring. Ai avut dreptate. N-ar fi trebuit să-l rog 
pe Yancy să facă cercetări şi în Italia. 

McKoy îl privi pe Paul în ochi. 


282 


— Crezi că părinţii tăi au fost ţinta acelei bombe? 

— Nu ştiu ce să mai cred. Paul arătă spre nisip. Aseară, 
Grumer vorbea despre Loring. Karol a pomenit de el în scrisoare. 
Poate că şi tatăl meu vorbea despre el. Poate că şi tipul ăsta, din 
nisip, vorbea despre el. Tot ce ştiu este că Knoll l-a ucis pe tatăl 
lui Rachel şi că femeia l-a ucis pe Ceapaev. _ 

— Haideţi să vă mai arăt ceva, spuse McKoy. li duse la o hartă 
desfăşurată lângă unul dintre tuburile de neon. Azi-dimineaţă, 
am făcut nişte măsurători cu compasul. Celălalt puț de mină care 
este blocat se află în partea de nord-est. Se aplecă şi arătă cu 
degetul. Asta este o hartă din 1943. Aici se afla un drum pietruit, 
care mergea paralel cu poalele muntelui, în partea de nord-est. 

Paul şi Rachel se aşezară pe vine, aproape de hartă. 

— Pun pariu că aceste camioane au venit pe drumul pietruit şi 
au intrat aici prin cealaltă intrare blocată. Trebuiau să meargă pe 
o suprafaţă tare, compactă. Erau prea grele pentru a se putea 
deplasa prin noroi sau pe nisip. 

— Crezi ce-a spus Grumer aseară? întrebă Rachel. 

— Că, în mod sigur, Camera de Chihlimbar a fost aici? Da, fără 
îndoială. 

— Ce te face să fii atât de sigur? întrebă Paul. 

— Părerea mea este că nu naziștii au sigilat această încăpere, 
ci cei care au prădat-o după război. Credeţi că germanii n-ar fi 
vrut să-şi recupereze panourile de chihlimbar de unde le 
ascunseseră? Aşa că nu avea nici un rost să blocheze intrarea. 
În schimb, individul care a intrat aici prin anii 1950 nu voia să 
ştie nimeni ce găsise el. Aşa că i-a ucis pe cei care îl ajutaseră şi 
a provocat o explozie care să blocheze definitiv intrarea. Noi am 
avut noroc că am găsit încăperea. În primul rând, graţie 
radarului. Şi apoi, pentru că am reuşit să spargem peretele de 
stâncă şi să intrăm aici. 

Rachel păru să înţeleagă. 

— Asta înseamnă să ai noroc. 

— Probabil că germanii şi jefuitorul habar n-aveau de 
existenţa acestei a doua galerii. Şi încă atât de aproape de 
încăperea unde se aflau camioanele. Bine zici, noi am avut un 
noroc chior. 

— Existau şi linii de cale ferată ce duceau până în inima 
munţilor? întrebă Paul. 

— Sigur că da. Aşa îşi transportau muniţia dintr-un loc în altul. 
Rachel se ridică în picioare şi se uită la camioane. 


283 


— Înseamnă că acesta ar putea fi locul despre care tata 
spunea că ar fi vrut să-l vadă. 

— Se prea poate, zise McKoy. 

— Hai să ne întoarcem de unde am plecat, McKoy, spuse Paul. 
Ce-ai vrut să spui cu „ce naiba am făcut”? 

McKoy se ridică şi el. 

— N-aş putea spune că vă cunosc foarte bine. Cu toate astea, 
am încredere în voi. Haideţi să mergem în baracă şi o să vă spun 
tot. 

Paul zări soarele dimineţii de mai pătrunzând ca o pulbere 
aurie prin geamurile murdare ale barăcii. 

— Ce ştiţi voi despre Hermann Göring? întrebă McKoy. 

— Numai ce-am văzut la televizor, pe History Channel. 

McKoy zâmbi. 

— Göring a fost numărul doi nazist. Dar în cele din urmă, Hitler 
a ordonat să fie arestat, în aprilie 1945, din cauza lui Martin 
Bormann. Acesta l-a convins pe Fuhrer că Göring intenţiona să 
organizeze o lovitură de stat, prin care să preia puterea. 
Bormann şi Göring nu s-au înţeles niciodată. Ca urmare, Hitler l-a 
făcut trădător, i-a retras toate titlurile şi l-a arestat. Americanii l- 
au găsit abia la sfârşitul războiului, când au ocupat sudul 
Germaniei. Pe perioada detenţiei, în aşteptarea procesului pentru 
crime de război, Göring a fost îndelung interogat. Toate acele 
discuţii, înregistrate, au fost ulterior dactilografiate şi adunate la 
un loc, sub numele de Rapoartele Reunite ale Interogatoriilor. 
Vreme de ani de zile, aceste documente au fost considerate 
secrete. 

— De ce? întrebă Rachel. Mie mi se par mai mult istorice decât 
secrete. Oricum, războiul se terminase. 

McKoy le spuse că existau două motive pentru care Aliaţii 
ţinuseră secrete rapoartele. Primul fusese avalanşa de cereri de 
restituire a unor obiecte de artă, de după război. Multe dintre ele, 
bazate pe simple supoziţii, altele direct nelegitime. Nici un 
guvern nu avea, la vremea aceea, nici timp, nici bani ca să 
studieze şi să rezolve sute de mii de cereri. lar Rapoartele 
Reunite ale Interogatoriilor n-ar fi făcut decât să sporească 
numărul cererilor. Al doilea motiv a fost mai pragmatic. Părerea 
generală că toată lumea - cu excepţia unui număr relativ 
restrâns de persoane corupte - rezistase cu nobleţe terorii 
naziste. Însă Rapoartele Reunite dezvăluiau modul în care 
negustorii de artă francezi, olandezi şi belgieni profitaseră de 


284 


ocuparea ţărilor lor de către nazişti, pentru a le furniza 
invadatorilor obiecte de artă pentru proiectul Sonderauftrag Linz, 
Muzeul de Artă Universală al lui Hitler. Ascunderea rapoartelor i-a 
scutit pe mulţi de complicațiile pe care le-ar fi stârnit publicarea 
lor. 

— Göring a încercat să-şi aleagă tot ce era mai de valoare 
dintre obiectele de artă furate din ţările ocupate, înainte ca hoţii 
lui Hitler să ajungă în ţările respective. Hitler voia să purifice 
lumea de tot ceea ce el considera a fi artă decadentă: Picasso, 
van Gogh, Matisse, Nolde, Gauguin şi Grosz. In schimb, Göring 
ştia să aprecieze şi aceste opere de artă la justa lor valoare. 

— Ce legătură au toate astea cu Camera de Chihlimbar? 
întrebă Paul. 

— Prima soţie a lui Göring a fost o contesă suedeză, Karin von 
Kantzow. Aceasta a vizitat, înainte de război, Palatul Ecaterina 
din Leningrad şi i-a plăcut foarte mult Camera de Chihlimbar. 
Când a murit, în 1931, Göring a îngropat-o în Suedia, dar 
comuniştii i-au profanat mormântul, aşa că el a construit un 
conac, la nord de Berlin, pe care l-a numit Karinhall şi i-a depus 
rămăşiţele pământeşti acolo, într-un mausoleu uriaş. Intreaga 
construcţie era ţipătoare şi vulgară. O sută de mii de acri, 
întinzându-se spre nord până la Marea Baltică şi spre est până în 
Polonia. Göring voia să facă o copie a Camerei de Chihlimbar, în 
memoria soţiei sale, aşa că a construit o cameră de zece metri 
pe zece, în care urma să monteze panourile. 

— De unde ştii asta? întrebă Rachel. 

— Rapoartele Reunite ale Interogatoriilor conţin şi declaraţiile 
lui Alfred Rosenberg, şeful ERR, departamentul creat de Hitler 
pentru a supraveghea jefuirea Europei. Rosenberg a spus, nu o 
dată, că Göring era obsedat de Camera de Chihlimbar. 

McKoy descrise apoi competiţia acerbă dintre Göring şi Hitler 
în materie de artă. Gusturile lui Hitler reflectau filosofia nazistă. 
Cu cât opera de artă provenea mai din est, cu atât era mai puţin 
valoroasă. 

— Pe Hitler nu-l interesa arta rusească. El considera întreaga 
naţiune rusă ca subumană. Dar Hitler nu privea Camera de 
Chihlimbar ca pe o operă de artă rusească. Frederick l, regele 
Prusiei, îi dăduse chihlimbarul lui Petru cel Mare. Aşa că, la 
origine, Camera de Chihlimbar era germană, iar reîntoarcerea ei 
pe pământ german era foarte importantă din punct de vedere 
cultural. În 1945, Hitler însuşi a dispus ca panourile să fie luate 


285 


din Königsberg. Dar Erich Koch, gauleiter-ul Prusiei, îi era loial lui 
Göring. Ei, aici este problema. Josef Loring şi Koch erau în 
legătură. Koch avea neapărată nevoie de materii prime şi de 
fabrici eficiente, ca să poată livra cotele pe care Berlinul le 
impusese tuturor guvernatorilor provinciali. Loring colabora cu 
naziştii, folosind mine, topitorii şi fabrici ale familiei sale pentru a 
susţine eforturile militare ale germanilor. Dar, fire prevăzătoare, 
Loring a colaborat şi cu serviciile de spionaj sovietice. Asta ar 
explica şi de ce i-a fost atât de uşor să prospere şi sub dominaţia 
sovietică din Cehoslovacia, de după război. 

— De unde ştii toate astea? întrebă Paul. 

McKoy scoase dintr-o servietă de piele un teanc de hârtii 
capsate şi i le întinse lui Paul. 

— Du-te la pagina a patra. Am însemnat unele paragrafe. 
Citeşte-le. 

Paul găsi imediat pasajele respective. 

Declaraţiile unora dintre contemporanii lui Koch şi ai lui Josef 
Loring confirmă că cei doi s-au întâlnit de multe ori. Loring era 
unul dintre principalii sponsori ai lui Koch şi, graţie lui, 
guvernatorul german ducea o viaţă de lux. l-a permis oare 
această relaţie lui Loring să obţină informaţii cu privire la Camera 
de Chihlimbar sau poate chiar să o şi achiziţioneze? Greu de 
spus. Dacă Loring deţinea informaţii legate de panouri sau chiar 
panourile înseşi, sovieticii în schimb, cel puţin aparent, nu ştiau 
nimic. 

Imediat după război, în luna mai 1945, guvernul sovietic a 
trecut la căutarea panourilor de chihlimbar. Alfred Rohde, 
directorul colecţiilor de artă din Königsberg ale lui Hitler, a 
devenit sursa iniţială de informaţii a sovieticilor. Rohde era mare 
amator de obiecte din chihlimbar şi le-a spus investigatorilor 
sovietici că lăzile în care fuseseră puse panourile se mai aflau 
încă în palatul din Königsberg atunci când părăsise el clădirea, 
adică în ziua de 5 aprilie 1945. Rohde le-a arătat camera arsă 
complet unde, spunea el, fuseseră depozitate lăzile. Mai 
rămăseseră totuşi câteva bucăţi de lemn aurit şi o serie de 
balamale din cupru despre care se credea că erau chiar 
balamalele uşilor originare ale Camerei de Chihlimbar. Şi astfel s- 
a ajuns la concluzia, inevitabilă de altfel, că întreaga cameră 
fusese distrusă, iar cazul a fost închis. Apoi, în luna martie 1946, 
Anatoli Kuciumov, custodele Palatului Puşkin, a vizitat oraşul 
Königsberg. Acolo, printre aceleaşi rămăşiţe, a găsit bucăţi din 


286 


mozaicurile florentine din Camera de Chihlimbar. Kuciumov era 
convins că, dacă alte părţi ale camerei arseseră, chihlimbarul în 
schimb rămăsese intact. Aşa că a dispus reluarea căutărilor. 

Intre timp, Rohde a murit, el şi soţia sa decedând chiar în ziua 
în care sovieticii urmau să-i supună unui nou interogatoriu. 
Interesant este şi faptul că medicul care a semnat certificatele 
de deces ale soţilor Rohde a dispărut şi el în aceeaşi zi. Imediat 
după aceea, Ministerul Sovietic al Securităţii Statului a preluat 
cercetările, împreună cu Comisia Extraordinară de Stat, care şi-a 
continuat activitatea până prin anul 1960. 

Puţini au fost cei care au acceptat concluzia conform căreia 
panourile de chihlimbar s-au pierdut în Königsberg. Mulţi experţi 
se întreabă dacă mozaicurile chiar au fost distruse. Germanii 
erau foarte inteligenţi atunci când era cazul şi, ţinând cont de 
miza uriaşă, precum şi de personalităţile implicate, totul este 
posibil. In plus, date fiind căutările sistematice şi neobosite 
întreprinse de Josef Loring în regiunea Harz, după război, 
pasiunea sa pentru chihlimbar, precum şi sumele de bani şi 
resursele nelimitate de care dispunea, poate că Loring chiar a 
găsit camera. Declaraţiile moştenitorilor unor localnici confirmă 
faptul că Loring a vizitat adesea regiunea Harz şi a coborât în 
mine, totul cu ştiinţa şi aprobarea guvernului sovietic. O 
persoană a afirmat chiar că Loring presupunea că panourile au 
fost transportate cu camioanele de la Königsberg, spre vest, în 
Germania, destinaţia lor finală fiind minele austriece din sud sau 
Alpii. Insă traseul camioanelor a fost deviat din cauza apropierii 
iminente a armatelor sovietice şi americane. Se crede, în 
general, că ar fi fost vorba de trei camioane, lucru care până 
acum nu a fost confirmat. 

Josef Loring a murit în 1967. Fiul său, Ernst, a moştenit averea 
familiei. Nici unul din ei nu a vorbit în mod public despre Camera 
de Chihlimbar. 

— Ai ştiut, spuse Paul. Tot ce s-a întâmplat luni şi ieri a fost o 
cacealma? Tot timpul n-ai făcut altceva decât să cauţi Camera 
de Chihlimbar. 

— De ce credeţi că v-am lăsat să vă ţineţi după mine? Doi 
străini apăruţi de nicăieri. Credeţi că mi-aş fi pierdut timpul cu 
voi dacă primele cuvinte pe care le-aţi rostit n-ar fi fost „Noi 
căutăm Camera de Chihlimbar” şi „Cine naiba e Loring?” 

— Du-te dracului, McKoy, zise Paul, surprins şi el de ceea ce 
spusese. Nu-şi amintea să fi înjurat vreodată atât de grosolan 


287 


sau atât de mult cât o făcuse în ultimele zile. Era limpede că 
bădăranul ăla din Carolina de Nord îi punea răbdarea la 
încercare. 

— Cine a scris asta? întrebă Rachel, arătând spre hârtie. 

— Rafal  Dolinski, un reporter polonez. S-a interesat 
îndeaproape de Camera de Chihlimbar. După părerea mea, 
făcuse chiar o obsesie pe tema asta. Când am venit aici acum 
trei ani, m-a abordat. El a fost cel care mi-a trezit interesul faţă 
de chihlimbar. Făcuse o mulţime de cercetări şi scria un articol 
pentru o revistă europeană, parcă. Spera să-i ia un interviu lui 
Loring, ceea ce ar fi stârnit interesul multor editori. Dolinski i-a 
trimis lui Loring o copie a acestui articol, precum şi rugămintea 
de a-i acorda un interviu. Cehul nu i-a răspuns, iar o lună mai 
târziu, Dolinski a murit. McKoy se opri, apoi se uită ţintă la 
Rachel. Într-o explozie dintr-o mină de lângă Warthberg. 

— La naiba, McKoy, spuse Paul. Ştiai toate astea şi nu ne-ai 
spus nimic. Acum Grumer e mort. 

— Dă-l naibii pe Grumer. Era un nemernic lacom şi mincinos. A 
murit pentru că s-a vândut duşmanului. Asta nu e problema mea. 
Intenţionat nu i-am spus nimic din toate astea. Dar ceva îmi 
spunea că asta era încăperea pe care o căutam. Mi-au confirmat- 
o şi semnalele radar. Putea să fie un automotor sau, dacă nu, 
puteau să fie trei camioane cu Camera de Chihlimbar în ele. Luni, 
când am văzut nenorocitele alea de camioane aşteptând în 
întuneric, am fost convins că, în sfârşit, o găsisem. 

— Deci tu i-ai tras pe sfoară pe investitori numai ca să afli 
dacă ai dreptate sau nu, spuse Paul. 

— M-am gândit că şi într-un caz şi în celălalt, ei n-ar fi avut 
decât de câştigat. Fie tablouri, fie chihlimbar. Aşa că de ce să-şi 
facă probleme? 

— Eşti un actor nemaipomenit de bun, spuse Rachel. Pe mine 
una, ai reuşit să mă duci de nas. 

— Reacţia mea la vederea camioanelor goale n-a fost o 
prefăcătorie. Speram că planul meu dăduse roade şi că pe 
investitori n-avea de ce să-i deranjeze o mică schimbare a prăzii. 
Mă bazam pe faptul că Dolinski se înşelase şi că nici Loring, nici 
altcineva nu găsise panourile. Dar când am văzut cealaltă intrare 
blocată şi remorcile camioanelor goale, mi-am dat seama că 
eram în rahat până-n gât. 

— Şi încă mai eşti, spuse Paul. McKoy clătină din cap. 

— la gândeşte-te, Cutler. Aici se întâmplă ceva. Asta nu eo 


288 


simplă gaură şi-atât. Cineva a făcut în aşa fel încât încăperea aia 
din spate să nu fie descoperită. Noi am dat peste ea din 
întâmplare, graţie tehnologiei moderne. Într-un cuvânt, cineva 
este extrem de interesat de ceea ce facem noi şi extrem de 
interesat de ceea ce ştiau Karol Boria şi Ceapaev. Suficient de 
interesat încât să-i omoare. Poate suficient de interesat încât să-i 
omoare şi pe părinţii tăi. 

Paul îl fixă cu privirea. 

— Dolinski mi-a spus că o mulţime de oameni au murit 
căutând chihlimbarul. Incepând chiar imediat după război. Ţi se 
face părul măciucă. Acum este şi el unul dintre ei. 

Paul nu avea ce să spună. McKoy avea dreptate. Ceva se 
întâmplă, ceva legat de Camera de Chihlimbar. Ce altceva putea 
fi? Erau, pur şi simplu, prea multe coincidente. 

— Presupunând că ai dreptate, ce trebuie să facem în 
continuare? întrebă Rachel într-un târziu, oarecum resemnată. 

— Eu mă duc în Republica Cehă, să stau de vorbă cu Ernst 
Loring, răspunse repede McKoy. Cred că este timpul să o facă 
cineva. 

— Venim şi noi cu tine, spuse Paul. 

— Da? întrebă Rachel. 

— Da. Categoric. E foarte posibil ca moartea tatălui tău şi a 
părinţilor mei să aibă legătură cu toată povestea asta. Am venit 
până aici şi vreau să termin ceea ce am început. 

Rachel îl privi uluită. Descoperea ceva nou la el? Ceva ce 
poate că nu observase până atunci. O hotărâre şi o fermitate, 
care se ascundeau sub aparenţa unui calm controlat. Da, poate 
că aşa era. Paul descoperea cu siguranţă ceva legat de sine 
însuşi. Experienţa din seara precedentă îl afectase enorm. 
Disperarea cu care fugiseră de Knoll. Groaza de a sta atârnaţi de 
un balcon aflat la zeci de metri deasupra unui râu întunecat. 
Avuseseră noroc că scăpaseră doar cu câteva cucuie. Dar acum 
Paul era hotărât să afle ce se întâmplase cu Karol Boria, cu 
părinţii lui şi cu Ceapaev. 

— Paul, spuse Rachel. Nu vreau să mai trecem o dată prin ce- 
am trecut aseară. E curată nebunie. Avem doi copii. Aminteşte-ţi 
ce încercai să-mi spui weekendul trecut şi la Warthberg. Acum 
sunt de acord cu tine. Hai să mergem acasă. 

Paul o sfredeli cu privirea. 

— Du-te. Eu nu te opresc. 

Asprimea tonului şi promptitudinea răspunsului îl 


289 


descumpăniră chiar şi pe el. Îşi aminti că îi spusese aceleaşi 
cuvinte cu trei ani în urmă, atunci când ea îl anunţase că 
intentase acţiunea de divorţ. La vremea aceea, bravase. Rostise 
intenţionat acele vorbe. Ca să-i dovedească ei că era stăpân pe 
situaţie. De data aceasta însă, cuvintele sale aveau acoperire. Se 
ducea să stea de vorbă cu cehul, iar ea putea să-l însoţească sau 
să plece acasă. Treaba ei. 

— Te-ai gândit la următoarea chestie, doamnă judecător? 
spuse brusc McKoy. 

Rachel se uită întrebătoare la el. 

— Tatăl tău a păstrat scrisorile lui Ceapaev şi le-a copiat pe 
cele pe care el i le trimitea prietenului său. De ce? Şi de cea 
ţinut neapărat ca tu să le găseşti? Dacă într-adevăr n-ar fi vrut ca 
tu să te implici, ar fi ars nenorocitele alea de hârtii şi ar fi luat 
secretul cu el în mormânt. Eu nu l-am cunoscut pe bătrân, dar 
îmi pot închipui cum gândea. Cândva fusese vânător de comori. 
Şi voia neapărat ca, într-un fel sau altul, Camera de Chihlimbar 
să fie găsită. lar tu eşti singura persoană în care avea încredere. 
Sigur că a rezistat cu greu tentaţiei de a-ţi trimite un mesaj scris, 
negru pe alb, însă ideea e cât se poate de clară: „Du-te şi 
găseşte-o, Rachel”. 

În sinea lui, Paul îi dădu dreptate. Exact asta făcuse Boria. Nu 
se gândise la asta până acum. 

Rachel râse. 

— Cred că tatei i-ar fi plăcut de tine, McKoy. Când plecăm? 

— Mâine. Acum trebuie să-mi conving asociaţii să ne mai dea 
un răgaz. 


290 


49. 


Nebra, Germania. 
Ora 14.10. 


Knoll şedea în liniştea unei micuţe camere de hotel şi se 
gândea la die Retter der Verlorenen Antiquitäten, Clubul 
Recuperatorilor de Obiecte Vechi Pierdute. Erau nouă dintre 
oamenii cei mai bogaţi din Europa. Majoritatea erau industriaşi, 
dar mai erau şi doi bancheri, un mare proprietar de pământ şi un 
medic. Oameni care nu făceau altceva decât să caute, peste tot 
în lume, comori furate. Cei mai mulţi dintre ei erau renumiţi 
colecționari particulari, ale căror preferinţe erau cât se poate de 
variate: vechii maeştri, artişti contemporani, impresionişti, artă 
africană, artă victoriană, pictori suprarealişti, obiecte din Neolitic. 
Dar tocmai în această diversitate consta caracterul original al 
clubului. Şi tot ea definea cu precizie teritoriile în care acționau 
achizitorii unuia sau ai altuia dintre membrii clubului. De cele mai 
multe ori, achizitorii nu-şi încălcau unul altuia teritoriile. Uneori, 
se întâmpla ca membrii clubului să se ia la întrecere, pentru a 
vedea care dintre ei putea procura mai repede un anumit obiect. 
O cursă a achiziţiilor, în care marea provocare era tocmai găsirea 
unor obiecte pe care toată lumea le credea pierdute. Într-un 
cuvânt, clubul era un debuşeu. O modalitate prin care câţiva 
oameni foarte bogaţi îşi etalau spiritul competitiv care, cel mai 
adesea, nu cunoştea limite. 

Dar asta era foarte bine. Nici el nu cunoştea limite şi nu 
regreta acest lucru. Dimpotrivă. 

Se gândi la reuniunile din ultima lună. 

Intrunirile membrilor clubului se ţineau, pe rând, la reşedinţele 
acestora, aflate peste tot în Europa, de la Copenhaga şi până în 
sud, la Napoli. Exista tradiţia ca, la fiecare întrunire, să fie 
dezvelit un obiect, preferabil o descoperire a achizitorului gazdei. 
Uneori, când acest lucru nu era posibil, alţi membri ai clubului se 
ofereau să-şi expună ultimele achiziţii, însă Knoll ştia cât de mult 
îşi dorea fiecare dintre membrii clubului să etaleze ceva nou, 
atunci când era rândul său să găzduiască întrunirea. Pe Fellner 
mai ales îl încânta nespus admiraţia celorlalţi. La fel şi pe Loring. 
Aceea era o altă faţetă a competiţiei dintre ei. 


291 


Luna trecută, fusese rândul lui Fellner. Toţi cei nouă membri ai 
clubului veniseră la Burg Herz, dar, dintre achizitori, nu putuseră 
veni decât şase. Lucru deloc neobişnuit, dacă ţinem cont de 
faptul că activitatea propriu-zisă de căutare a obiectelor pierdute 
era mai importantă decât participarea  reverenţioasă la 
dezvelirea obiectelor găsite de un alt achizitor. Dar, uneori şi 
gelozia era un motiv de absenţă. Probabil că tocmai de aceea, îşi 
spuse el, nu participase Suzanne Danzer la întâlnirea de la Burg 
Herz. Luna următoare, era rândul lui Loring, iar Knoll plănuise să- 
i întoarcă amabilitatea, boicotând Castelul Lukov. Era păcat, mai 
ales că el şi Loring se înțelegeau bine. Loring îl răsplătise de 
multe ori, oferindu-i cadouri pentru achiziţii care, în cele din 
urmă, ajunseseră în colecţia particulară a cehului. Se întâmpla 
destul de des ca membrii clubului să facă schimb de obiecte între 
ei sau chiar să şi le vândă unul altuia, în special prin licitaţii. 
Obiecte de interes colectiv erau scoase la licitaţie în cadrul 
reuniunilor lunare, o modalitate prin care unul dintre membrii 
clubului câştiga bani din vânzarea unui obiect achiziţionat, dar 
care, pe el personal, nu-l interesa în mod deosebit, iar obiectul 
respectiv rămânea în cadrul grupului. 

Totul era atât de bine pus la punct, atât de civilizat. 

Şi atunci de ce ţinea Suzanne Danzer să schimbe regulile? 

De ce încerca să-l omoare? 

O bătaie în uşă îi întrerupse gândurile. Venise cu maşina de la 
Stod până aici, la Nebra, un cătun aflat la jumătatea distanţei 
dintre Stod şi Burg Herz şi de două ore aştepta în camera de 
hotel. Se ridică şi deschise uşa. Monika intră imediat în cameră, 
răspândind în jur un miros plăcut, de lămâi dulci. El închise şi 
încuie uşa în urma ei. 

Monika îl studie din cap până-n picioare. 

— Ai avut o noapte grea, Christian? 

— N-am chef de nimic. 

Monika se aruncă pe pat, ridicând un picior. 

— Nici de asta, spuse el. 

Încă îl mai dureau vintrele acolo unde îl lovise Suzanne. Dar 
nu avea de gând să-i spună asta. 

— De ce a trebuit să vin până aici? întrebă ea. Şi de ce nu 
trebuie să ştie tata? 

El îi povesti ce se întâmplase în abație, îi spuse de Grumer şi 
de urmărirea de pe străzile Stodului. Nu pomeni de ultima 
confruntare stradală, spunând doar că: 


292 


— Danzer s-a făcut nevăzută înainte să pot pune mâna pe ea. 
Dar a pomenit de Camera de Chihlimbar. Spunea că în încăperea 
aceea din munte a ascuns Hitler panourile, în 1945. 

— Şi tu o crezi? 

Knoll se gândise toată ziua la asta. 

— Da. 

— De ce nu te-ai dus după ea? 

— N-avea rost. S-a întors la castelul Lukov. 

— De unde ştii? 

— Intuiesc. 

— Loring a sunat din nou, ieri-dimineaţă. Tata a făcut ce l-ai 
rugat şi i-a spus că n-am primit nici o veste de la tine. 

— Asta explică de ce s-a fâţâit Danzer în văzul lumii prin tot 
Stodul. Monika îl urmărea cu atenţie. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Vreau permisiunea de a ataca castelul Lukov. Vreau să intru 
în vizuina lui Loring. 

— Ştii ce-ar spune tata. 

Da, ştia. Regulamentul clubului interzicea ca un membru să 
tulbure intimitatea altuia. După dezvelirea obiectelor, nu mai era 
treaba nimănui ce se întâmpla cu achiziţiile respective. Liantul 
care lega toate secretele lor era tocmai cunoaşterea de către 
fiecare membru în parte a achiziţiilor celorlalţi. Regulamentul 
mai interzicea şi dezvăluirea numelor informatorilor, în afara 
cazului în care membrul clubului care achiziţiona un obiect sau 
altul dorea să divulge numele acelor persoane. Confidenţialitatea 
îi proteja nu numai pe membrii clubului, dar şi pe achizitori, ea 
fiind de fapt cheia solidarităţii lor, a unor oameni cu interese şi 
plăceri asemănătoare. Caracterul sacru al proprietăţilor fiecăruia 
dintre ei era o regulă inviolabilă, a cărei încălcare atrăgea după 
sine excluderea imediată din club. 

— Ce s-a întâmplat? spuse el. Unde ţi-e curajul? Nu eşti tu 
acum şefa? 

— Trebuie să ştiu de ce, Christian. 

— Acum nu mai e vorba de o simplă achiziţie. Loring a încălcat 
deja regulamentul clubului, punând-o pe Danzer să mă omoare. 
Şi, subliniez, nu o dată. Vreau să ştiu de ce şi cred că răspunsul 
este la Volary. 

Knoll o atinsese la coarda sensibilă. Monika era mândră şi 
arogantă. Cu o zi în urmă, o duruse faptul că tatăl ei îi uzurpase 
puterea. Poate că mânia aceea avea să-i întunece judecata. 


293 


Monika nu-l dezamăgi. 

— Să ştii că ai dreptate. Şi eu vreau să aflu ce dracu' fac 
căţeaua şi pârţâitul ăla bătrân. Tata crede că toate astea nu sunt 
decât în imaginaţia noastră, că a fost vorba de o neînțelegere. 
Voia să stea de vorbă cu Loring şi să-i spună adevărul, dar l-am 
convins să renunţe. Bine, sunt de acord, fă-o. 

Knoll îi văzu privirea lacomă. Pentru ea, o competiţie era un 
adevărat afrodiziac. 

— Plec chiar azi. Ar fi bine să nu mai comunicăm până nu 
termin ce-am de făcut. Sunt dispus chiar să iau asupra mea 
întreaga vină, în cazul în care voi fi prins. Acţionam pe cont 
propriu, iar tu n-ai ştiut nimic. 

Monika râse. 

— Câtă nobleţe, cavalerul meu. Acum vino aici şi arată-mi cât 
de dor ţi-a fost de mine. 


Fritz Pannik intră în restaurantul hotelului Garni şi se duse la 
masa ocupată de Paul şi de Rachel. Inspectorul se aşeză şi le 
spuse ce aflase până atunci. 

— Am făcut cercetări la hoteluri şi am aflat că un bărbat cu 
semnalmentele lui Knoll a stat vizavi, la Christinenhof. O femeie 
cu semnalmentele acestei Suzanne a stat un pic mai încolo, la 
hotelul Gebler. 

— Despre Knoll n-aţi mai aflat nimic altceva? întrebă Paul. 

Pannik clătină din cap. 

— Din păcate, omul acesta este o enigmă. Nu figurează în 
evidenţa Interpolului şi, fără o identificare pe baza amprentelor 
digitale, nu mai putem afla nimic. Nu ştim ce pregătire are şi nici 
măcar unde locuieşte. Mai mult ca sigur că a minţit atunci când i- 
a spus lui Frau Cutler că are un apartament în Viena. Ca să fiu 
sigur, am verificat informaţia. Dar n-am găsit nici un indiciu care 
să ateste că ar locui în Austria. 

— Trebuie să aibă un paşaport, spuse Rachel. 

— Ba chiar mai multe şi toate sub nume false. Un om ca el nu 
şi-ar declina niciodată adevărata identitate. 

— Şi femeia? întrebă Rachel. 

— Despre ea ştim încă şi mai puţin. Locul crimei din casa lui 
Ceapaev era curat. A murit împuşcat de la mică distanţă cu un 
pistol de nouă milimetri. Asta denotă o oarecare duritate. 

Paul îi povesti lui Pannik despre Clubul Recuperatorilor de 
Obiecte Vechi Pierdute şi despre teoria lui Grumer în legătură cu 


294 


Knoll şi cu femeia. 

— N-am auzit niciodată de o asemenea organizaţie, dar am să 
mă interesez. Totuşi, numele de Loring îmi este cunoscut. 
Turnătoriile lui fabrică cele mai bune arme mici din Europa. Este, 
de asemenea şi un important producător de oţel. Unul dintre cei 
mai mari industriaşi din Europa de Est. 

— Ne ducem să stăm de vorbă cu Ernst Loring, spuse Rachel. 

— Şi care ar fi scopul acestei vizite? 

Rachel îi povesti ce aflase de la McKoy în legătură cu Rafal 
Dolinski şi cu Camera de Chihlimbar. 

— McKoy crede că ştie ceva legat de panouri, poate despre 
tatăl meu, Ceapaev şi... 

— Părinţii lui Herr Cutler? întrebă Pannik. 

— Poate, spuse Paul. 

— lertaţi-mă, dar nu credeţi că de asta ar trebui să se ocupe 
autorităţile competente? Riscurile sunt din ce în ce mai mari. 

— Viaţa este plină de riscuri, spuse Paul. 

— Unele merită asumate. Altele sunt nebuneşti. 

— Noi credem că merită să încercăm, zise Rachel. 

— Poliţia cehă nu este foarte cooperantă, spuse Pannik. Eu 
personal cred că Loring are destule relaţii la Ministerul Justiţiei 
pentru a îngreuna - asta în cel mai bun caz - o eventuală 
anchetă oficială. Cu toate că Republica Cehă nu mai este o ţară 
comunistă, mai există încă multe secrete bine păzite. 
Departamentul nostru consideră că răspunsurile la cererile 
oficiale de informaţii sosesc, de multe ori, cu întârzieri absolut 
nejustificate. _ 

— Vreţi să fim noi ochii şi urechile dumneavoastră? Intrebă 
Rachel. 

— M-am gândit şi eu la asta. Sunteţi doi cetăţeni obişnuiţi, 
aflaţi într-o misiune pur personală. Dacă, întâmplător, aflaţi ceva 
care să-mi permită să-i intentez o acţiune juridică, cu atât mai 
bine. 

— Mă gândeam că ne asumăm prea multe riscuri, spuse Paul. 
Pannik îi privea cu ochi reci. 

— Aşa este, Herr Cutler. 


Suzanne stătea în balconul dormitorului său. Soarele după- 
amiezii târzii strălucea sângeriu, mângâindu-i pielea. La castelul 
Lukov, se simţea vie şi în siguranţă. Proprietatea, ce se întindea 
pe mulţi kilometri pătraţi, aparținuse cândva unor prinți din 


295 


Boemia; pădurile din jur fuseseră teritorii rezervate pentru vânat, 
toate căprioarele şi toţi porcii mistreți fiind numai pentru clasa 
conducătoare. Cândva, acolo fuseseră şi câteva sate, unde 
locuiau pietrarii, zidarii, dulgherii şi fierarii care lucrau la castel. A 
fost nevoie de două sute de ani pentru ca zidurile să fie 
terminate şi de mai puţin de o oră ca Aliaţii să le bombardeze şi 
să le transforme în moloz. Dar familia Loring îl reconstruise şi 
fiecare părticică a noului castel era la fel de încântătoare ca 
originalul. 

Suzanne privea pe deasupra pomilor ce foşneau, bucurându- 
se de briza uşoară ce o răcorea. Satele dispăruseră, în locul lor 
aflându-se acum case răzlețe, mai mari sau mai mici, unde 
locuiseră generații întregi de angajaţi ai familiei Loring. 
Administratori, grădinari, cameriste, bucătărese şi şoferi. In total, 
aproape cincizeci. Familiile lor locuiau de mult la moşie, copiii 
moştenind pur şi simplu slujbele părinţilor lor. Membrii familiei 
Loring erau oameni generoşi şi loiali celor care îi serveau. Viaţa 
din afara castelului Lukov fiind în general grea, era lesne de 
înţeles de ce salariaţii preferau să rămână şi să slujească acolo 
pe viaţă. 

Tatăl său fusese unul dintre ei, un istoric de artă devotat şi 
entuziast. Cu un an înainte de a se naşte ea, devenise cel de-al 
doilea achizitor al lui Loring. Mama ei murise brusc, pe când 
Suzanne avea trei ani. Loring şi tatăl ei vorbeau adesea despre 
mama ei şi întotdeauna în termeni elogioşi. Se părea că fusese o 
doamnă încântătoare. În timp ce tatăl Suzannei călătorea prin 
lume, în căutare de obiecte de artă, mama ei le dădea lecţii 
particulare celor doi fii ai lui Loring. Aceştia erau cu mult mai 
mari decât Suzanne, aşa că ea nu fusese niciodată prea 
apropiată de ei, iar când ea era adolescentă, băieţii erau deja 
plecaţi la universitate. Nici unul dintre ei nu venea prea des la 
castelul Lukov. Nici unul dintre ei nu ştia de club sau cu ce se 
ocupa tatăl lor. Acela era un secret pe care nu îl cunoşteau decât 
ea şi binefăcătorul ei. 

Dragostea ei pentru artă îl făcuse pe Loring să ţină foarte mult 
la ea. Oferta lui de a-i succeda tatălui ei venise a doua zi după 
înmormântarea acestuia. Suzanne fusese surprinsă. Şocată. 
Nesigură. Dar Loring nu se îndoia nici de inteligenţa, nici de 
hotărârea ei şi tocmai încrederea lui neţărmurită în ea o ajutase 
întotdeauna să izbândească. Dar acum, gândindu-se mai bine, îşi 
dădu seama că, în ultimele zile, îşi asumase mult prea multe 


296 


riscuri. Christian Knoll nu era un om pe care să-l tratezi cu prea 
multă uşurinţă. Era perfect conştient de faptul că ea încercase 
să-l omoare. Işi bătuse joc de două ori de el. O dată în mină şi a 
doua oară când îl lovise în testicule. Până atunci, nu ajunseseră 
niciodată la aşa ceva. Pe Suzanne o neliniştea escaladarea 
conflictului dintre ei, dar o lua ca pe o necesitate. Totuşi, trebuia 
găsită o soluţie. Loring trebuia să stea de vorbă cu Franz Fellner 
şi să aplaneze conflictul. 

Deodată, auzi o bătaie uşoară în uşă. 

Intră în dormitor şi deschise uşa. 

— Pan Loring sipreje vas videt. Ve studovne, spuse servitorul. 
Loring voia să o vadă. În biroul lui. 

Perfect şi ea voia să discute cu el. 

Biroul se afla cu două etaje mai jos, în capătul dinspre nord- 
vest al parterului castelului. Lui Suzanne i se păruse întotdeauna 
că semăna cu camera unui vânător, fiindcă pe pereţi se aflau 
numai coarne de cerb şi de alte animale, iar plafonul era decorat 
cu animalele de pe blazoanele regilor Boemiei. Pe unul dintre 
pereţi, se afla o pictură în ulei, datând din secolul al XVII-lea, 
înfăţişând muschete, tolbe de vânătoare, lănci şi cornuri de praf 
de puşcă, toate de un surprinzător realism. 

Când intră ea, Loring şedea comod pe canapea. 

— Vino aici, copila mea, spuse el în cehă. 

Suzanne se aşeză lângă el. 

— M-am gândit mult la ce mi-ai spus tu mai devreme şi ai 
dreptate, trebuie să facem ceva. Peştera de lângă Stod este, cu 
siguranţă, locul pe care îl căutăm. Credeam că nu va fi găsit 
niciodată, dar se pare că m-am înşelat. 

— Cum puteţi fi atât de sigur? 

— Nu sunt. Dar din puţinele lucruri pe care mi le-a spus tata 
înainte să moară, deduc că acela este locul. Camioanele, 
scheletele, intrarea blocată. 

— Urma aceea este din nou rece, spuse ea. 

— Oare? 

Suzanne îşi puse la contribuţie mintea analitică. 

— Grumer, Boria şi Ceapaev sunt morţi. Soții Cutler sunt nişte 
amatori. Este adevărat că Rachel Cutler a supravieţuit exploziei, 
însă asta nu are nici o importanţă. Ea nu ştie decât ceea cea 
aflat din scrisorile tatălui ei, ceea ce iarăşi nu este mare lucru. 
Lucruri trecătoare, pe care nu merită să le luăm în calcul. 

— Spuneai că soţul ei era la Stod, la hotel, împreună cu grupul 


297 


lui McKoy. 

— Da, dar nici acest lucru nu ne duce nicăieri. Amatorii nu 
ajung departe. 

— Fellner, Monika şi Christian nu sunt amatori. Mă tem că le- 
am stârnit curiozitatea mai mult decât trebuia. 

Suzanne ştia de discuţiile dintre Loring şi Fellner din ultimele 
zile şi era aproape sigură că Fellner minţise spunând că nu ştia 
nimic de Knoll. 

— De acord. Aştia trei pun ceva la cale. Asta este sigur. Dar 
dumneavoastră puteţi rezolva problema împreună cu Pan 
Fellner. Între patru ochi. 

Loring se ridică anevoie de pe canapea. 

— E aşa de greu, dragă. Mai am atât de puţin de trăit... 

— Să nu vă aud vorbind aşa, spuse ea repede. Sunteţi 
sănătos. Mai aveţi de trăit mulţi ani de acum încolo. 

— Am şaptezeci şi şapte de ani. Fii realistă. 

Ideea că avea să-l piardă o înspăimânta. Mama ei murise când 
ea era prea mică pentru a-i simţi lipsa. Durerea resimţită la 
moartea tatălui ei era încă destul de reală, iar amintirile, vii. Ar fi 
fost mult prea greu pentru ea să-l piardă şi pe cel de-al doilea 
tată din viaţa ei. 

— Cei doi fii ai mei sunt oameni buni. Conduc aşa cum trebuie 
afacerile familiei. lar după moartea mea, totul le va rămâne lor. 
Este dreptul lor prin naştere. O privi în ochi. Banii sunt atât de 
transparenţi. Este atât de palpitant să-i strângi. Dar şi mai 
palpitant este să-i investeşti şi să-i administrezi cu înţelepciune. 
Nu e nevoie de cine ştie ce ingeniozitate ca să păstrezi şi să le 
transmiţi urmaşilor miliarde în valută forte. Familia mea a 
dovedit cu prisosinţă acest lucru. Averea noastră s-a constituit 
acum două sute de ani, fiind pur şi simplu transmisă din 
generaţie în generaţie. 

— Cred că subestimaţi valoarea îndrumării atente din partea 
dumneavoastră şi a tatălui dumneavoastră, în timpul a două 
războaie mondiale. 

— Politica îşi are şi ea rolul său. Dar vor exista întotdeauna 
locuri sigure în care valuta să poată fi investită în siguranţă. 
Pentru noi, a fost America. 

Loring se aşeză din nou pe canapea. Mirosea a tutun amar, la 
fel ca întreaga cameră. 

— Totuşi, arta, draha, este mult mai fluidă. Ea se schimbă 
odată cu noi. Se adaptează, aşa cum facem şi noi. S-ar putea ca 


298 


o capodoperă de acum cinci sute de ani să pară astăzi desuetă. 
Şi totuşi, este uimitor cum unele forme de artă rezistă peste 
milenii. Asta mă fascinează pe mine. Tu înţelegi această 
fascinaţie. O apreciezi. Şi prin asta, mi-ai umplut viaţa de o 
bucurie unică, specială. Deşi prin venele tale nu curge sângele 
meu, spiritele noastre se întrepătrund. Tu eşti fiica mea 
spirituală. 

Întotdeauna simţise asta. Soţia lui Loring murise cu aproape 
douăzeci de ani în urmă. Nimic brusc sau neaşteptat. Un cancer 
dureros care o măcinase încet. Fiii lui plecaseră cu câteva zeci de 
ani în urmă. Bătrânul avea puţine plăceri în afară de artă - 
grădinăritul şi sculptura în lemn. Dar încheieturile obosite şi 
muşchii atrofiaţi nu-i mai îngăduiau nici măcar aceste mici 
plăceri. Deşi era miliardar, deşi locuia într-un castel ca o 
fortăreață şi avea un nume cunoscut în întreaga Europă, 
Suzanne era, în multe privinţe, tot ce-i mai rămăsese acelui 
bătrân. 

— Întotdeauna m-am considerat fiica dumneavoastră. 

— Vreau să-ţi las moştenire castelul Lukov. 

Suzanne nu spuse nimic. 

— Îţi mai las şi o sută cincizeci de milioane de euro, ca să poţi 
întreţine proprietatea, precum şi întreaga mea colecţie de artă, 
publică şi particulară. Bineînţeles că numai tu şi eu cunoaştem 
proporţiile şi valoarea colecţiei particulare. Am dispus, de 
asemenea, ca tu să moşteneşti şi calitatea mea de membru al 
clubului. Am acest drept. Te numesc succesoarea mea. 

Era prea mult. Făcea eforturi ca să vorbească. 

— Şi cum rămâne cu fiii dumneavoastră? Ei sunt moştenitorii 
de drept. 

— Şi vor primi grosul averii mele. Moşia aceasta, colecţiile de 
artă şi banii nu sunt decât o parte din tot ce am. Am discutat 
asta cu ei amândoi şi nici unul dintre ei nu are nimic de obiectat. 

— Nu ştiu ce să spun. 

— Spune-mi că voi putea fi mândru de tine şi că acest castel, 
cu tot ce este în el, va dăinui multă vreme de acum încolo. 

— Fiţi sigur de asta. 

Loring zâmbi şi o strânse uşor de mână. 

— Întotdeauna am fost mândru de tine. Eşti o fiică atât de 
bună. Tăcu o clipă, apoi continuă: Acum însă trebuie să mai 
facem un singur lucru, pentru siguranţa a ceea ce am dobândit 
cu atâta trudă. 


299 


Suzanne înţelegea. Înţelesese toată ziua. Nu exista de fapt 
decât o singură cale de a rezolva problema. 

Loring se ridică, se duse la birou şi, calm, formă un număr de 
telefon. Când obţinu legătura cu Burg Herz, spuse: 

— Ce mai faci, Franz? 

Fellner, la celălalt capăt al firului, îi spuse ceva. Loring se 
încruntă. Suzanne ştia că îi venea greu. Fellner nu-i era numai 
concurent, dar şi vechi prieten. 

Şi totuşi, trebuia să o facă. 

— Trebuie neapărat să vorbesc cu tine, Franz. Este ceva de 
importanţă vitală... Nu, aş vrea să trimit avionul meu, în seara 
asta, să te ia, ca să putem sta de vorbă. Din păcate, eu nu pot 
părăsi republica. Avionul meu cu reacţie poate ajunge la tine 
cam într-o oră şi până la miezul nopţii te duce înapoi... Vino şi cu 
Monika - o priveşte şi pe ea - şi cu Christian... Ah, tot nu ştii 
nimic despre el? Ce păcat. Avionul meu va fi la ora 17.30 pe 
terenul tău de aterizare. Pe curând, Franz. Loring puse receptorul 
în furcă şi oftă. Ce păcat. Franz continuă să fie secretos până la 
capăt. 


300 


50. 


Praga, Republica Cehă. 
Ora 18.50. 


Avionul cu reacţie, auriu cu gri, rulă pe pista de aterizare, apoi 
se opri. Motoarele gemură. Suzanne şi Loring stăteau în picioare 
în lumina slabă a serii, în timp ce muncitorii duceau scările de 
metal în dreptul uşii avionului. Franz Fellner ieşi primul, îmbrăcat 
într-un costum de culoare închisă şi cu cravată. După el ieşi 
Monika, îmbrăcată cu o bluză sport, alb cu bleumarin şi jeanşi 
mulaţi. „Tipic”, îşi spuse Suzanne. O combinaţie de pretenţii de 
bună creştere şi sexualitate. Şi, cu toate că Monika Fellner 
tocmai coborâse dintr-un avion particular de câteva milioane de 
dolari, pe unul dintre principalele aeroporturi metropolitane din 
Europa, pe chipul ei se citea un dispreţ de joasă speţă. 

Monika era cu trei ani mai mare decât Suzanne şi, de câţiva 
ani, participa şi ea la întrunirile membrilor clubului, nefăcând nici 
un secret din faptul că, într-o zi, avea să-i succeadă tatălui său. 
Pentru ea, totul fusese atât de uşor. În schimb, viaţa Suzannei 
fusese total diferită. Deşi crescuse pe moşia lui Loring, muncise 
din greu, studiase din greu, dobândise totul cu greu. Se întrebase 
de multe ori dacă Knoll era un factor de dezbinare între ele două. 
Monika afirmase nu o dată că îl considera pe Christian 
proprietatea ei. Până cu câteva ore în urmă, când Loring îi 
spusese că Lukovul avea să fie într-o zi al ei, Suzanne nu-şi 
închipuise că avea vreodată să ducă o viaţă ca a Monikăi Fellner. 
Dar acum, aceasta era o realitate, iar Suzanne nu putea să nu se 
întrebe ce avea să spună draga de Monika când va afla că în 
curând aveau să fie egale. 

Loring păşi în faţă şi scutură cu putere mâna lui Fellner. Apoi o 
îmbrăţişa şi o sărută pe Monika pe obraz. Fellner îi zâmbi 
Suzannei şi înclină politicos din cap, ca de la membru al clubului 
la achizitor. 

Drumul până la castelul Lukov în Mercedes-ul lui Loring fu 
plăcut şi relativ liniştit. Discutară despre politică şi despre 
afaceri. Când sosiră, cina îi aştepta în sufrageria castelului. După 
ce terminară felul întâi, Fellner întrebă în germană: 

— Ce este atât de urgent, Ernst, încât nu mai suferă amânare? 


301 


Suzanne observă că, până atunci, Loring fusese cât se poate 
de prietenos, întreţinând o conversaţie uşoară, pentru ca oaspeţii 
săi să se simtă cât mai în largul lor. Patronul ei oftă. 

— Este vorba de Christian şi de Suzanne. 

Monika îi aruncă o privire Suzannei, o privire pe care aceasta o 
mai văzuse şi pe care ajunsese să o urască. 

— Ştiu, spuse Loring, că Christian nu a fost rănit în explozia 
din mină. După cum sunt sigur că ştiţi, explozia a fost provocată 
de Suzanne. 

Fellner îşi puse cuțitul şi furculita pe masă şi îşi privi gazda în 
ochi. 

— Până aici, nimic nou. 

— Şi totuşi, ai continuat să-mi spui că nu ştii nimic de 
Christian. 

— Sincer să fiu, nu cred că e treaba ta. Şi, în afară de asta, m- 
am tot întrebat, de ce tot acest interes? 

Tonul lui Fellner devenise mai aspru; nu mai era nevoie să 
salveze aparențele. 

— Ştiu că, acum două săptămâni, Christian a fost la Sankt 
Petersburg. De fapt, de aici a pornit totul. 

— Noi eram aproape convinşi că voi îl plătiţi pe funcţionar, 
tonul Monikăi fu brusc şi mai aspru decât cel al tatălui ei. 

— Te mai întreb încă o dată, Ernst, de ce ne-ai chemat aici? 
interveni Fellner. 

— Camera de chilimbar, răspunse încet Loring. 

— Ce-i cu ea? 

— Termină de mâncat. Vorbim după aceea. 

— Adevărul este că nu mi-e foame. Mă faci să zbor trei sute de 
kilometri ca să stăm de vorbă, atunci hai să stăm de vorbă. 

Loring îşi împături şervetul. 

— Foarte bine, Franz. Veniţi amândoi cu mine. 

Loring, urmat de Suzanne, îşi conduse oaspeţii prin labirintul 
de la parterul castelului. Coridoarele largi şerpuiau pe lângă 
camerele împodobite cu obiecte de artă şi antichităţi de o 
valoare inestimabilă. Aceea era colecţia publică a lui Loring, 
rezultatul a şase decenii în care el personal se ocupase de 
achiziţii şi al altor zece decenii în care obiectele fuseseră 
achiziţionate de către tatăl, bunicul şi străbunicul său. Unele 
dintre obiectele cele mai valoroase din lume se aflau acolo, în 
încăperile acelea - numai ea şi patronul ei cunoşteau 
adevăratele proporţii ale colecţiei publice a lui Loring, totul pus la 


302 


adăpost în spatele pereţilor groşi de piatră şi sub anonimatul 
asigurat de o proprietate dintr-o ţară fostă comunistă. 

Şi cât de curând, totul va fi al ei. 

— Sunt pe cale de a încălca una dintre regulile noastre sacre, 
spuse Loring. Ca o dovadă a bunei mele credinţe, vreau să vă 
arăt colecţia mea privată. 

— Chiar trebuie? întrebă Fellner. 

— Eu cred că da. 

Trecură prin biroul lui Loring, apoi străbătură un coridor ceva 
mai lung, la capătul căruia se afla o încăpere izolată, 
dreptunghiulară. Pe tavanul în formă de boltă, erau pictate 
semnele zodiacului şi portretele apostolilor. Intr-un colţ, se afla o 
sobă din porțelan de Delft. De-a lungul pereţilor, erau înşirate 
vitrine din lemn de nuc încrustate cu fildeş african, datând din 
secolul al XVII-lea. Pe rafturile de sticlă erau expuse porţelanuri 
din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Fellner şi Monika se opriră o 
clipă, să admire câteva dintre ele. 

— Camera Românească, spuse Loring. Nu ştiu dacă voi doi aţi 
mai fost vreodată aici. 

— Eu nu, spuse Fellner. 

— Nici eu, zise Monika. 

— Aici îmi ţin cele mai preţioase obiecte din sticlă. Loring 
arătă spre soba de porțelan. Aerul vine de-acolo, spuse el, din 
grătarul din podea. Suflătoare de aer, cum sunt convins că 
folosiţi şi voi. 

Fellner încuviinţă. 

— Suzanne, spuse Loring. 

Ea se opri în faţa uneia dintre vitrine, a patra dintr-un număr 
de şase şi spuse încet: 

— „O experienţă obişnuită ce are ca rezultat o confuzie 
obişnuită”. Vitrina şi o parte din peretele de piatră se rotiră în 
jurul unei axe centrale, oprindu-se la jumătatea drumului şi 
creând astfel câte o intrare de o parte şi de alta. 

— Se activează numai la sunetul vocii mele şi a Suzannei. Unii 
dintre angajaţii mei ştiu de existenţa acestei camere. Trebuie 
făcut curat din când în când. Dar, aşa după cum cred că sunt şi 
oamenii tăi, Franz şi ai mei sunt foarte loiali şi n-au vorbit despre 
asta cu nimeni din afara castelului. Totuşi, pentru mai multă 
siguranţă, schimbăm parola săptămânal. 

— Foarte interesant, spuse Fellner. Kafka, cred. Aşa începe O 
confuzie obişnuită. Se potriveşte. 


303 


Loring râse. 

— Trebuie să fim credincioşi scriitorilor noştri din Boemia. 
Suzanne făcu un pas în lături, lăsându-i pe Fellner şi pe Monika 
să intre primii. Monika o atinse uşor în trecere, aruncându-i o 
privire rece, urâtă. Apoi îl urmă pe Loring înăuntru. În încăperea 
spațioasă, se aflau şi mai multe vitrine, tablouri şi tapiserii. 

— Sunt sigur că şi tu ai aşa ceva, îi spuse Loring lui Fellner. 
Este rezultatul a peste două sute de ani de căutări. In ultimii 
patruzeci, ca membru al clubului. 

Fellner şi Monika se plimbară printre vitrine. 

— Minunate obiecte, spuse Fellner. Foarte impresionante. Pe 
multe dintre ele mi le amintesc de când mi le-ai prezentat la 
întrunirile clubului. Se opri în faţa unui craniu înnegrit, expus într- 
una dintre vitrine. Omul din Pekin? 

— Familia mea l-a achiziţionat în timpul războiului. 

— Din câte îmi amintesc eu, s-a pierdut undeva în China, în 
timp ce era transportat în Statele Unite. 

Loring încuviinţă. 

— Tata l-a cumpărat de la hoţul care l-a furat de la soldaţii din 
infanteria marină care îl aveau în grijă. 

— Uluitor. Asta dovedeşte că strămoşii noştri au trăit acum o 
jumătate de milion de ani. Chinezii şi americanii ar fi în stare să 
facă moarte de om pentru a-l redobândi. Însă va rămâne aici, în 
inima Boemiei. Trăim vremuri ciudate, nu-i aşa? 

— Aşa este, prietene. Ai dreptate. Loring arătă spre uşile 
duble, aflate în celălalt capăt al camerei. Pe-acolo, Franz. 

Fellner se îndreptă spre uşile înalte, emailate. Erau albe şi 
aveau vinişoare aurii. Monika îşi urmă tatăl. 

— Hai, Franz, deschide-le, spuse Loring. 

Suzanne observă că, măcar o dată în viaţa ei, Monika nu avea 
nimic de comentat. Fellner apucă mânerele din alamă, le răsuci 
şi împinse uşile înăuntru. 

— Dumnezeule mare! exclamă Fellner, intrând în camera 
puternic luminată. 

Camera era perfect pătrată. Tavanul înalt şi arcuit era acoperit 
cu picturi murale colorate. Bucăţi de mozaic din chihlimbar de 
culoarea whisky-ului împărțeau trei dintre cei patru pereţi ai 
camerei în panouri foarte precis delimitate. Câte o pereche de 
pilaştri străjuiau fiecare panou. Formele de chihlimbar creau un 
efect de lambrisare, între panourile înalte şi subţiri de sus şi cele 
scurte şi dreptunghiulare, de jos. Pe pereţi, numai lalele, 


304 


trandafiri, capete sculptate, figurine, scoici, flori, monograme, 
elemente în stil rocaille, ornamentaţii cu cartuşe şi ghirlande de 
flori - toate din ambră. Panaşul Romanovilor şi un basorelief din 
chihlimbar, înfăţişând vulturul cu două capete, emblema tarilor 
ruşi, împodobeau panourile de jos. Alte forme aurii se încolăceau 
ca lujerii de viţă pe marginile de sus şi deasupra a trei uşi duble, 
de culoare albă. In spaţiile dintre şi de deasupra panourilor 
superioare, se aflau sculpturi înfăţişând heruvimi şi busturi de 
femei care încadrau şi uşile şi ferestrele. In vârful pilaştrilor, se 
aflau candelabre aurii cu lumânări electrice, toate luminând 
puternic. Pe jos, parchetul lucios, cu un model la fel de laborios 
ca şi pereţii din ambră, reflecta becurile, ca pe nişte sori 
îndepărtați. Loring intră în cameră. 

— Este exact ca în Palatul Ecaterina. Suprafaţa de zece metri 
pătraţi şi înălţimea de şapte metri şi jumătate. 

Monika reuşi să se stăpânească mai bine decât tatăl său. 

— De-asta aţi fost tot timpul cu ochii pe Christian? 

— Vă apropiaţi din ce în ce mai mult. Păstrez acest secret de 
peste cincizeci de ani. Nu puteam lăsa lucrurile să se precipite, 
riscând să afle ruşii sau germanii. Nu trebuie să vă spun eu care 
ar fi reacţia lor. 

Fellner se îndreptă spre unul dintre colţurile mai îndepărtate 
ale camerei, să admire superba masă de chihlimbar, care se 
potrivea perfect în locul unde se îmbinau două panouri joase. 
Apoi admiră unul dintre mozaicurile florentine: piatra colorată 
era şlefuită şi încadrată în bronz auriu. 

— N-am crezut niciodată poveştile. Una dintre ele spunea că 
sovieticii reuşiseră să pună la adăpost mozaicurile, înainte ca 
naziştii să ajungă la Palatul Ecaterina. Alta spunea că se găsiseră 
rămăşiţe ale Camerei de Chihlimbar în ruinele K6nigsbergului, 
după bombardamentul din 1945. 

— Prima poveste este falsă. Sovieticii n-au fost în stare să fure 
cele patru mozaicuri. Au încercat să demonteze unul dintre 
panourile de sus, dar acesta a căzut. Au hotărât să lase restul, 
inclusiv mozaicurile. Cea de-a doua poveste în schimb, este 
adevărată. O iluzie creată de Hitler. 

— Ce vrei să spui? 

— Hitler cunoştea faptul că Göring voia panourile de 
chihlimbar. El mai ştia şi că Erich Koch îi era loial lui Göring. De 
aceea, Fuhrer-ul însuşi a ordonat ca panourile să fie luate din 
Königsberg şi a trimis un detaşament SS pentru a face transferul, 


305 


în eventualitatea în care Göring ar fi devenit prea insistent. Ce 
relaţie ciudată între Hitler şi Göring! Totală neîncredere unul în 
celălalt, dar, paradoxal, totală dependenţă. Numai la sfârşit, 
când Bormann a reuşit să-l submineze pe Göring şi-a arătat şi 
Hitler, pe faţă, ostilitatea. 

Monika se îndreptă spre ferestre, care constau din trei seturi 
de tocuri în care erau montate câte douăzeci de panouri, ce se 
înălţau de la podea şi până la jumătatea pereţilor, fiecare având 
în vârf câte o semilună şi ferestre arcuite deasupra, respectiv trei 
seturi a câte opt panouri fiecare. Tocurile de jos erau de fapt uşi 
duble, cărora li se dăduse o formă de ferestre. Panourile erau 
luminate prin spate, ceea ce crea impresia că dincolo de ele se 
afla o grădină. 

Loring sesiză interesul Monikăi. 

— Camera aceasta este în întregime înconjurată de ziduri de 
piatră, fiind imposibil de văzut de afară. Eu am comandat 
picturile murale şi luminile care să creeze iluzia că dincolo de 
ferestre s-ar afla o grădină. Camera originală dădea în grădina 
cea mare a Palatului Ecaterina, aşa că am ales un decor din 
secolul al XIX-lea, după ce grădina a fost lărgită şi împrejmuită 
cu un gard. Loring se apropie de Monika. Scheletul metalic al 
porţilor de-acolo este exact. larba, arbuştii şi florile au avut ca 
model desene în creion din epocă. Remarcabile, de altfel. Ne 
creează impresia că ne aflăm la etajul al doilea al palatului. 
Închipuie-ţi paradele militare sau pe nobilii ce îşi făceau 
plimbarea de seară în timp ce, în depărtare, cânta o fanfară. 

— Ingenios. Monika se întoarse cu spatele spre Camera de 
Chihlimbar. Cum ai putut să reproduci panourile cu atâta 
exactitate? Eu am fost vara trecută la Sankt Petersburg şi am 
vizitat Palatul Ecaterina. Camera de Chihlimbar reconstituită era 
aproape gata. Au înlocuit mulurile, aurul, ferestrele, uşile şi 
multe dintre panouri. Au făcut o treabă bună. Dar nu ca asta. 

Loring înainta spre mijlocul încăperii. 

— Foarte simplu, draga mea. Mare parte din ceea ce vezi tu 
aici sunt piese originale, nu copii. Cunoşti istoria acestei camere? 

— Parţial, spuse Monika. 

— Înseamnă că ştii, cu siguranţă, că, atunci când naziştii au 
furat panourile, în 1941, acestea erau într-o stare deplorabilă. 
Meşterii prusaci care au construit camera originală au lipit 
chihlimbarul pe panouri rezistente din lemn de stejar cu ajutorul 
unui mastic preparat din ceară de albine şi sevă de copac. Să 


306 


menţii chihlimbarul intact într-o asemenea situaţie este ca şi cum 
ai vrea să păstrezi un pahar cu apă timp de două sute de ani. 
Oricât de atent ar fi cineva, până la urmă, apa fie se va vărsa, fie 
se va evapora. Arătă cu mâna în jur. Acelaşi lucru este valabil şi 
aici. În două sute de ani, lemnul de stejar şi-a mărit volumul şi s- 
a contractat, iar în unele locuri chiar a putrezit, încălzirea cu 
sobe, ventilaţia necorespunzătoare şi clima umedă din şi din 
jurul reşedinţei imperiale Ţarskoe Selo nu au făcut decât să 
înrăutăţească situaţia. Lemnul şi-a modificat dimensiunile în 
funcţie de anotimp, masticul a crăpat şi multe bucăţi de 
chihlimbar s-au desprins şi au căzut. Când au sosit naziştii, 
treizeci la sută din chihlimbar dispăruse. Zece la sută s-a pierdut 
când a fost furat. Când tata a găsit panourile, acestea erau într-o 
stare jalnică. 

— Am fost întotdeauna convins că Josef ştia mai mult decât 
voia să spună. 

— Nu-ţi poţi închipui cât de dezamăgit a fost tata când, în 
sfârşit, le-a găsit. Le căutase timp de şapte ani, imaginându-şi 
frumuseţea lor, amintindu-şi de maiestuozitatea lor, de când le 
văzuse la Sankt Petersburg, înainte de Revoluţia Rusă. 

— Erau în peştera aceea de lângă Stod, nu-i aşa? întrebă 
Monika. 

— Corect, draga mea. Lăzile se aflau în cele trei camioane 
germane. Tata le-a găsit în vara anului 1952. 

— Dar cum? întrebă Fellner. Ruşii căutau foarte meticulos, ca 
să nu mai vorbim de colecţionarii particulari. La vremea aceea, 
toată lumea voia Camera de Chihlimbar şi nimeni nu credea că 
fusese distrusă. Josef se afla la discreţia comuniştilor. Cum a 
reuşit aşa o performanţă? Şi, mai important decât atât, cum a 
reuşit să o păstreze? 

— Tata şi Erich Koch erau foarte apropiaţi. Guvernatorul nazist 
i-a spus tatei că Hitler voia ca panourile să fie scoase din 
Uniunea Sovietică ocupată înainte de sosirea Armatei Roşii. Koch 
îi era loial lui Göring, dar nu era prost. Când Hitler a ordonat 
evacuarea panourilor, el s-a conformat şi, iniţial, nu i-a spus 
nimic lui Göring. Dar panourile nu au ajuns decât până în 
regiunea Harz, unde au fost ascunse în munţi. Koch i-a spus până 
la urmă lui Göring, dar nici el nu ştia exact unde fuseseră 
ascunse. Göring a depistat patru soldaţi din detaşamentul 
însărcinat cu evacuarea panourilor. Se crede chiar că i-ar fi 
torturat, dar cei patru nu i-au spus nimic legat de locul unde 


307 


fuseseră ascunse panourile. Loring clătină din cap. Göring 
aproape că înnebunise către sfârşitul războiului. Koch era speriat 
de moarte de el. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care a 
împrăştiat prin Königsberg bucăţi din Camera de Chihlimbar - 
balamale, minere din alamă, pietre din mozaicuri. În felul acesta 
i-a indus în eroare şi pe sovietici şi pe Göring. Dar acele 
mozaicuri erau copii la care germanii lucrau încă din 1941. 

— N-am crezut niciodată cu adevărat că tot chihlimbarul ar fi 
ars în timpul bombardării K&nigsbergului, spuse Fellner. Întreg 
oraşul ar fi trebuit să miroasă a tămâie. 

Loring chicoti. 

— Aşa este. N-am înţeles niciodată cum de nimeni nu şi-a pus 
această întrebare. Nici unul dintre rapoartele referitoare la 
bombardament nu menţiona prezenţa vreunui miros. Închipuiţi- 
vă douăzeci de tone de chihlimbar arzând mocnit. Mirosul s-ar fi 
simţit pe o rază de kilometri întregi şi ar fi persistat zile în şir. 

Monika mângâie uşor unul dintre pereţii şlefuiţi. 

— Nimic din gravitatea rece a pietrei. Sunt aproape calde. Şi 
mai închise la culoare decât îmi închipuiam. Cu siguranţă mai 
închise la culoare decât panourile reconstituite din Palatul 
Ecaterina. 

— İn timp, chihlimbarul se închide la culoare, spuse tatăl ei. 
Chiar şi tăiat în bucăţi, şlefuit şi lipit, el tot va continua să 
îmbătrânească. Camera de Chihlimbar din secolul al XVIII-lea a 
fost cu siguranţă mult mai luminoasă decât aceasta de aici. 

Loring încuviinţă. 

— Şi cu toate că piesele din aceste panouri sunt vechi de 
milioane de ani, ele sunt fragile precum cristalul şi la fel de 
pretenţioase. Asta face comoara cu atât mai surprinzătoare. 

— Ai senzaţia că scânteiază, spuse Fellner. E ca şi cum ai sta 
la soare. Strălucire, dar şi căldură. 

— La fel ca originalul, chihlimbarul de aici este căptuşit cu 
foiţă de argint, care reflectă lumina. 

— Cum adică /a fel ca panourile originale? întrebă Fellner. 

— După cum v-am mai spus, tata a fost dezamăgit atunci când 
a găsit panourile. Lemnul de stejar putrezise şi aproape toate 
bucăţile căzuseră. El le-a adunat cu grijă pe toate şi a făcut rost 
de fotografii făcute de sovietici înainte de război. La fel ca 
restauratorii de la Ţarskoe Selo, tata s-a folosit de acele fotografii 
pentru a reconstrui panourile. Singura diferenţă este că el 
dispunea de chihlimbarul original. 


308 


— Unde a găsit meşteri? întrebă Monika. Din câte îmi aduc eu 
aminte, arta modelării chihlimbarului a dispărut în timpul 
războiului. Cei mai mulţi dintre meşteri au fost omorâţi. 

Loring încuviinţă. 

— Da, dar unii au supravieţuit graţie lui Koch. Göring 
intenţiona să construiască o cameră identică aproape cu 
originalul şi i-a ordonat lui Koch să-i aresteze pe meşteşugari 
pentru ca astfel să-i pună la adăpost. Tata a reuşit să dea de 
urma multora înainte de sfârşitul războiului. Apoi, le-a oferit un 
trai îndestulat lor şi familiilor lor. Mulţi dintre ei au acceptat 
oferta lui şi au trăit, retraşi, reconstruind această capodoperă, 
bucată cu bucată. Unii dintre urmaşii lor încă mai locuiesc aici şi 
întreţin această cameră. 

— Nu este riscant? întrebă Fellner. 

— Deloc. Oamenii aceştia şi familiile lor ne sunt loiali. Viaţa în 
fosta Cehoslovacie era grea. Foarte dură. lar ei le erau foarte 
recunoscători celor din familia Loring pentru generozitatea lor. 
Tot ce le ceream era să muncească bine şi să fie discreţi. Tot ce 
vedeţi aici a fost construit în zece ani. Din fericire, sovieticii 
insistau ca artiştii lor să fie educați în spiritul realismului, aşa că 
restauratorii erau foarte competenţi. 

Fellner arătă cu mâna spre pereţi. 

— Toată construcţia asta trebuie să fi costat o avere. Loring 
încuviinţă. 

— Tata a cumpărat chihlimbarul cu care să fie înlocuite piesele 
lipsă, de pe piaţa liberă. Şi nu uitaţi că în anii 1950, chihlimbarul 
era foarte scump. De asemenea, a folosit o serie de tehnici 
foarte moderne. Noile panouri nu sunt din lemn de stejar, ci 
dintr-un amestec de lemn de pin, de stejar şi cenuşă. La 
montarea pieselor, s-a luat în calcul posibilitatea ca bucăţile de 
chihlimbar să-şi mărească volumul, iar între chihlimbar şi lemn s- 
a adăugat un strat umed. În felul acesta, Camera de Chihlimbar 
nu numai că a fost reconstituită, dar va şi dăinui. 

Suzanne stătea tăcută lângă uşi şi se uita la Fellner. Bătrânul 
german era sincer uimit. O bucura faptul că exista ceva care să-l 
surprindă pe un om ca Franz Fellner, un miliardar a cărui colecţie 
rivaliza cu orice muzeu din lume. Dar îi înţelese şocul, amintindu- 
şi ce simţise ea atunci când Loring îi arătase pentru prima oară 
Camera de Chihlimbar. 

— Unde duc celelalte două uşi duble? întrebă Fellner. 

— Această cameră este de fapt centrul galeriei mele 


309 


particulare. Noi am zidit laturile încăperii şi am amplasat uşile şi 
ferestrele exact ca în camera originală. Dacă în Palatul Ecaterina, 
uşile se deschideau spre alte încăperi, cele de aici dau în alte săli 
ale colecţiei mele. 

— De când este camera aici? întrebă Fellner. 

— De cincizeci de ani. 

— Surprinzător cum ai putut să o ţii ascunsă, spuse Monika. Pe 
sovietici nu e uşor să-i duci de nas. 

— În timpul războiului, tata a fost în relaţii bune şi cu sovieticii 
şi cu germanii. Naziştii treceau valută şi aur în Elveţia, prin 
Cehoslovacia. Familia noastră a înlesnit multe asemenea 
transporturi. După război, a fost rândul sovieticilor să se bucure 
de bunăvoința noastră. Preţul acelor favoruri a fost libertatea de 
a face ce vrem. 

Fellner zâmbi. 

— Îmi închipui. Sovieticii nu prea îşi puteau permite să te lase 
să transmiţi informaţii americanilor şi englezilor. 

— Există o veche zicală rusească: „Dacă n-ar exista răul, n-ar 
exista nici binele”. Se referă la tendinţa paradoxală a artei 
ruseşti de a se naşte din haos. Dar explică şi cum a fost posibil 
acest lucru. 

Fellner şi Monika se apropiară de vitrinele înşirate de-a lungul 
a doi dintre pereţii de chihlimbar. În ele, erau expuse o varietate 
de obiecte. O tablă de şah cu piese datând din secolul al XVII-lea, 
un samovar din secolul al XVIII-lea, o trusă de toaletă pentru 
femei, o clepsidră, linguri, medalioane şi tot felul de cutii 
împodobite. Toate din chihlimbar, lucrate, după cum le explică 
Loring, de meşteri din Königsberg sau din Gdansk. 

— Sunt superbe, spuse Monika. 

— La fel ca pe vremea lui Petru cel Mare şi eu îmi păstrez 
obiectele din chihlimbar în camera de curiozităţi. Pe cele mai 
multe dintre ele le-a achiziţionat Suzanne sau tatăl ei. Nu le 
expun în public. Pradă de război. Bătrânul se întoarse către 
Suzanne şi zâmbi. Apoi se uită la oaspeţii lor. Nu vreţi să 
mergem în biroul meu, să mai stăm puţin de vorbă? 

Suzanne se aşeză ceva mai departe de ceilalţi trei. Prefera să 
privească dintr-o parte, oferindu-i şefului său acel moment de 
triumf. Un servitor le aduse cafea, coniac şi prăjituri, apoi ieşi. 

— M-am întrebat întotdeauna cum de a reuşit Josef să-şi 
asigure loialitatea atâtor persoane, spuse Fellner. Mai ales în 
timpul războiului. 


310 


— Tata îi ura pe nazişti, spuse Loring. Turnătoriile şi fabricile 
lui erau la dispoziţia lor, este adevărat, dar nu era deloc greu să 
produci metal prost, gloanţe care rugineau foarte uşor sau puşti 
care nu rezistau la frig. Era un joc periculos - naziştii erau 
fanatici atunci când era vorba de calitate, dar relaţia cu Koch i-a 
fost de mare ajutor. Rareori i se puneau întrebări. El ştia că 
germanii aveau să piardă războiul şi intuia faptul că sovieticii 
aveau să preia controlul asupra Europei de Est, aşa că a 
colaborat tot timpul, pe ascuns, cu serviciile secrete sovietice. 

— N-am ştiut asta, spuse Fellner. 

Loring încuviinţă. 

— Tata a fost un patriot. A iubit Boemia. Pur şi simplu, a 
acţionat în felul său. După război, sovieticii i-au fost 
recunoscători. Aveau nevoie de el, aşa că i s-a dat mână liberă. 
Eu am continuat acea relaţie. Familia noastră a colaborat strâns 
cu toate regimurile politice din Cehoslovacia, începând din 1945 
încoace. Tata avea dreptate în legătură cu sovieticii. La fel şi 
Hitler, aş spune eu. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Monika. Loring îşi puse mâinile 
în poală. 

— Hitler a crezut tot timpul că americanii şi englezii i se vor 
alătura într-un război împotriva lui Stalin. Sovieticii erau 
adevărații duşmani ai Germaniei, iar el credea că Churchill şi 
Roosevelt vedeau la fel lucrurile. De aceea a ascuns atâţia bani 
şi atâtea opere de artă. Avea de gând să le recupereze după ce 
Aliaţii i se vor fi alăturat într-o nouă alianţă împotriva URSS. Era 
nebun, cu siguranţă, dar istoria a dovedit că multe dintre ideile 
lui Hitler au fost corecte. După ce URSS a instituit blocada 
Berlinului, în 1948, America, Anglia şi Germania s-au aliat 
imediat împotriva sovieticilor. 

— Stalin a speriat o lume întreagă, spuse Fellner. Mai mult 
decât Hitler. A omorât şaizeci de milioane de oameni. Hitler 
numai zece milioane. Când a murit, în 1953, ne-am simţit cu toţii 
mai în siguranţă. Făcu o pauză, apoi continuă: Christian v-a spus, 
cred, de scheletele din peştera de la Stod. 

Fellner încuviinţă. 

— Erau acolo străini angajaţi în Egipt ca să facă treaba. Acolo 
se afla la vremea aceea un puț de mină uriaş, a cărui intrare 
fusese blocată prin dinamitare de către germani. Tata a găsit-o, 
a făcut o spărtură în blocurile de piatră şi a scos pe acolo 
panourile fărâmiţate. Apoi a sigilat-o din nou, cu cadavrele 


311 


înăuntru. 

— Josef i-a omorât? 

— Cu mâna lui. În timp ce dormeau. 

— lar de atunci dumneavoastră sunteţi cel care omoară 
oameni, spuse Monika. 

Loring se uită la ea. 

— Achizitorii noştri trebuiau să facă tot posibilul pentru ca 
secretul să fie în siguranţă. Trebuie să vă spun că ferocitatea şi 
hotărârea cu care acționau oamenii aceia ne-au surprins până şi 
pe noi. Mulţi dintre ei erau chiar obsedaţi să găsească panourile 
de chihlimbar. Din când în când, răspândeam zvonuri false, 
pentru a-i îndrepta pe ceilalţi achizitori pe piste false. Vă amintiţi, 
poate, de un articol apărut acum câţiva ani în Rabochaia Tribuna. 
Scria că serviciile secrete sovietice localizaseră panourile în RDG, 
undeva într-o mină aflată lângă o fostă bază de tancuri, la două 
sute cincizeci de kilometri sud-est de Berlin. 

— Am articolul acela. 

— Totul era fals. Suzanne a pus totul la cale, tocmai pentru a-i 
induce în eroare pe cei interesaţi. Noi speram ca cei mai mulţi să 
dea dovadă de bun-simţ şi să renunţe la căutări. 

Fellner clătină din cap. 

— Erau mult prea preţioase. Prea fascinante. Până la obsesie. 

— Înţeleg perfect. De multe ori, vin aici pur şi simplu ca să 
stau şi să privesc. Chihlimbarul este aproape terapeutic. 

— Şi nepreţuit, spuse Monika. 

— Aşa este, draga mea. Am citit cândva ceva legat de o pradă 
de război - obiecte superbe, făcute din pietre preţioase şi din 
metale. Scriitorul susţinea că nu aveau cum să fi supravieţuit 
războiului intacte şi că valoarea totală a părţilor lor componente, 
luate în parte, o depăşea pe cea a obiectului ca atare. Un 
comentator, cred că în London Times, scria că acelaşi lucru se 
putea spune şi despre Camera de Chihlimbar. El conchidea că 
numai obiecte cum ar fi cărţile şi tablourile ar putea supravieţui 
unui război şi asta pentru că numai întreaga lor configuraţie - nu 
şi materiile prime ce intră în compoziţia lor - ar putea supravieţui 
unui război. 

— Ai contribuit şi tu la postularea acestei idei? întrebă Fellner. 
Loring îşi luă ceaşca de cafea de pe măsuţă şi zâmbi. 

— A fost exclusiv ideea autorului. Noi n-am făcut decât să 
popularizăm, ca să spun aşa, articolul. 

— Deci, ce s-a întâmplat? întrebă Monika. De ce a fost nevoie 


312 


să fie ucişi atâţia oameni? 

— La început, n-am avut de ales. Alfred Rohde supraveghease 
încărcarea lăzilor la Königsberg, cunoscând şi destinaţia finală a 
acestora. Prostul i-a spus şi soţiei sale, aşa că tata i-a eliminat pe 
amândoi înainte de a apuca să le spună sovieticilor. Intre timp, 
Stalin înființase o comisie care să facă cercetări. Dar pe sovietici 
nu i-a oprit din drum şiretlicul naziştilor cu palatul din 
Königsberg. Ei erau convinşi că panourile zăceau pe undeva şi au 
continuat să le caute cu şi mai mare înverşunare. 

— Dar Koch a supravieţuit războiului şi a vorbit cu sovieticii, 
spuse Fellner. 

— Da, aşa este. Dar noi am fost cei care am finanţat apărarea 
lui în instanţă, până în ziua în care a murit. După ce polonezii l-au 
condamnat pentru crime de război, singurul lucru care l-a scăpat 
de spânzurătoare a fost vetoul sovieticilor. Ei credeau că el ştia 
unde era ascunsă Camera de Chihlimbar. In realitate însă, Koch 
nu ştia decât că cele trei camioane părăsiseră Konigsbergul, 
îndreptându-se spre vest, apoi spre sud. Dar nu ştia ce se 
întâmplase după aceea. A fost ideea noastră ca el să-i 
amăgească pe sovietici că, într-o zi, ar putea să găsească 
panourile. Până în anii 1960, nu ajunseseră la nici o înţelegere. 
Viaţa lui Koch a fost cruţată în schimbul informaţiilor, dar după 
aceea i-a fost foarte uşor să dea vina pe timp. Konigsbergul de 
astăzi este foarte diferit de cel din timpul războiului. 

— Deci, finanţându-i apărarea în instanţă, v-aţi asigurat 
loialitatea lui. Nu-şi putea trăda singura sursă de venit şi nici să- 
şi scoată asul din mânecă, pentru că nu avea nici un motiv să 
creadă că sovieticii aveau să se ţină de cuvânt. 

Loring zâmbi. 

— Exact, prietene. lar noi, în felul acesta, puteam rămâne în 
contact cu singura persoană în viaţă care ne putea furniza 
informaţii semnificative cu privire la locul unde fuseseră ascunse 
panourile. 

— ŞI, în acelaşi timp, o persoană pe care era greu să o ucizi 
fără să atragi atenţia. 

Loring încuviinţă. 

— Din fericire, Koch a cooperat şi nu a dezvăluit niciodată 
nimic. 

— Şi ceilalţi? întrebă Monika. 

— Unii dintre ei se apropiaseră prea mult, aşa că a fost 
necesar să înscenăm nişte accidente. Uneori, am acţionat destul 


313 


de imprudent şi i-am omorât pur şi simplu, mai ales atunci când 
eram presaţi de timp. Tata a născocit „blestemul Camerei de 
Chihlimbar” şi i-a vorbit despre asta unui reporter. După cum ne 
aşteptam, Franz, povestea a prins foarte repede. Titlurile din 
ziare au fost cât se poate de incitante. 

— Şi Karol Boria şi Danya Ceapaev? întrebă Monika. 

— Aceştia doi ne-au creat cele mai multe probleme, cu toate 
că eu nu mi-am dat seama de asta decât recent. Cei doi erau 
foarte aproape de adevăr. De fapt, cred că au dat peste aceleaşi 
informaţii pe care le-am obţinut şi noi după război. Din nu ştiu ce 
motiv, au păstrat totul pentru ei, păzind ceea ce îşi închipuiau a 
fi un secret. Se pare că atitudinea lor a fost determinată şi de ura 
faţă de sistemul sovietic. Noi ştiam că Boria lucrase în cadrul 
Comisiei Extraordinare Sovietice. Până la urmă a emigrat în 
Statele Unite şi a dispărut. Şi numele lui Ceapaev ne era 
cunoscut. Dar el s-a pripăşit pe undeva prin Europa. Dat fiind că 
nici unul din ei nu reprezenta un pericol, i-am lăsat în pace. Până 
când, fireşte, a intervenit Christian. 

— Au fost reduşi la tăcere pentru totdeauna, spuse Monika. 

— La fel ai fi făcut şi tu, draga mea. 

Suzanne o văzu pe Monika zbârlindu-se. Dar Loring avea 
dreptate. Căţeaua ar fi în stare să-şi ucidă propriul tată pentru a- 
şi apăra drepturile de proprietate. 

Loring rupse tăcerea. 

— Noi am aflat de Boria cu totul întâmplător, acum şapte ani. 
Fiica lui era măritată cu un bărbat pe nume Paul Cutler. Tatăl 
acestuia era un american foarte pasionat de artă. Timp de câţiva 
ani de zile, bătrânul Cutler a făcut cercetări prin Europa în 
legătură cu Camera de Chihlimbar. Într-un fel sau altul, a dat de 
urma unei rude a unuia dintre oamenii care au lucrat aici, pe 
moşie. Acum ştim că Ceapaev i-a dat numele persoanei, iar Boria 
l-a rugat pe Cutler să facă cercetări. Cu patru ani în urmă, acele 
cercetări ajunseseră la un punct care ne-a obligat să acţionăm. 
Aşa că un avion a explodat. Graţie unor persoane corupte din 
poliţia italiană şi unor contribuţii bine plasate, explozia a fost 
pusă pe seama teroriştilor. 

— Opera Suzannei? întrebă Monika. 

Loring încuviinţă. 

— Se pricepe la aşa ceva. 

— Funcţionarul din Sankt Petersburg lucrează pentru tine? 
întrebă Fellner. 


314 


— Bineînţeles. Cu toată ineficienţa lor, sovieticii aveau obiceiul 
de a pune totul pe hârtie. Există literalmente milioane de pagini, 
fără titluri care să precizeze ce anume conţin şi pe care nimeni 
nu le poate parcurge în mod cât de cât eficient. Singura cale de a 
împiedica minţile mai curioase din fire să dea de ceva interesant 
era să-i plătim pe funcţionari ca să fie cu ochii în patru. 

Loring îşi termină cafeaua şi puse ceaşca şi farfurioara de 
porțelan pe măsuţă. ÎI privi ţintă pe Fellner. 

— Franz, îţi spun toate astea ca o dovadă a bunei mele 
credinţe. Din păcate, în ultima vreme, am cam lăsat situaţia să- 
mi scape de sub control. Încercarea Suzannei de a-l omori pe 
Christian şi turnirul lor de ieri din Stod dovedeşte că ne 
confruntăm cu o escaladare a conflictului dintre ei doi. Asta ar 
putea, în cele din urmă, să atragă atenţia asupra noastră, a 
amândurora, ca să nu mai vorbim de club. M-am gândit că dacă 
tu afli adevărul, am putea pune capăt acestei lupte. Cât despre 
Camera de Chihlimbar, nu mai este nimic de găsit, îmi pare rău 
pentru ceea ce i s-a întâmplat lui Christian. Ştiu că Suzanne nu a 
vrut să facă asta. Ea a acţionat la ordinele mele, iar în momentul 
acela aşa am considerat eu că trebuia să fac. 

— Şi eu regret ceea ce s-a întâmplat, Ernst. Nu te voi minţi 
spunându-ţi că mă bucur că ai panourile. Sigur că aş fi vrut să le 
am eu. Dar o părticică din mine este mulţumită că sunt intacte şi 
în siguranţă. Mi-a fost tot timpul frică să nu le găsească sovieticii. 
Când este vorba să păstreze comori, nu sunt mai buni decât 
ţiganii. 

— Eu şi tata ne-am spus acelaşi lucru. Sovieticii au deteriorat 
într-atât chihlimbarul, încât a fost aproape o binecuvântare că l- 
au furat germanii. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă viitorul 
Camerei de Chihlimbar ar fi fost lăsat pe mâna lui Hruşciov? 
Comuniştii erau mai preocupaţi de construirea bombelor decât 
de conservarea patrimoniului. 

— Să înţeleg că ne propuneţi un fel de armistițiu? întrebă 
Monika. 

Pe Suzanne aproape că o făcu să zâmbească nerăbdarea 
ticăloasei. Biata de ea. Camera de Chihlimbar nu avea să fie 
nicicând a ei. 

— Da, este exact ceea ce-mi doresc. Loring se întoarse. 
Suzanne, fii drăguță. 

Tânăra se ridică şi se duse în celălalt capăt al biroului; pe 
parchet se aflau două lădiţe din lemn de pin. Le apucă de 


315 


mânerele din sfoară şi se duse spre locul unde şedea Fellner. 

— Cele două bronzuri pe care le-ai admirat atât de mult în toţi 
aceşti ani, spuse Loring. 

Suzanne ridică încet capacul uneia din lădiţe. Fellner luă vasul 
din patul de rumeguş de cedru şi îl admiră în lumină. Suzanne 
cunoştea bine obiectele. Secolul al X-lea. Il cumpărase de la un 
bărbat din New Delhi care le furase pe amândouă dintr-un sat din 
sudul Indiei. Vasele se numărau printre cele mai râvnite 
obiectele indiene pierdute, dar de cinci ani se aflau în siguranţă 
în castelul Lukov. 

— Suzanne şi Christian s-au luptat mult timp pentru aceste 
vase, spuse Loring. 

Fellner încuviinţă. 

— Altă bătălie pe care am pierdut-o. 

— Acum sunt ale voastre. Ca o scuză pentru tot ce s-a 
întâmplat. 

— Herr Loring, iertaţi-mă, spuse Monika. Dar acum eu sunt cea 
care iau hotărâri în privinţa clubului. Bronzurile vechi sunt 
fascinante, este adevărat, dar pe mine personal nu mă 
interesează în mod deosebit. Mă întreb cum am putea rezolva 
această problemă. Camera de Chihlimbar este unul dintre cele 
mai căutate trofee care au existat vreodată. Nu credeţi că ar 
trebui să le spunem şi celorlalţi membri ai clubului despre ea? 

Loring se încruntă. 

— Aş prefera ca asta să rămână între noi. Secretul a fost până 
acum bine păzit şi cu cât sunt mai puţini cei care îl cunosc, cu 
atât mai bine. Dar, date fiind împrejurările, voi ţine cont de 
părerea ta, draga mea. Am convingerea că ceilalţi membri vor 
respecta confidenţialitatea acestei informaţii, aşa cum au făcut şi 
în cazul celorlalte achiziţii. 

Monika se lăsă pe spate şi zâmbi, vădit mulţumită de concesia 
pe care i-o făcuse Loring. 

— Ar mai fi un lucru, spuse acesta, de data aceasta 
adresându-se în mod special Monikăi. La fel ca în cazul vostru, în 
cele din urmă, lucrurile se vor schimba şi aici. Am lăsat 
instrucţiuni în testamentul meu ca, după moartea mea, Suzanne 
să moştenească această proprietate, colecţiile mele şi calitatea 
de membru al clubului. l-am lăsat de asemenea şi bani, astfel 
încât să nu-i lipsească nimic. Suzanne savura din plin şocul şi 
înfrângerea ce se puteau citi pe chipul Monikăi. Ea va fi primul 
achizitor ridicat vreodată la rangul de membru al clubului. Este o 


316 


realizare, nu credeţi? 

Nici Fellner, nici Monika nu spuseră nimic. Fellner părea 
fermecat de vasul de bronz. Monika rămase tăcută. Fellner puse 
cu grijă vasul la loc în lădiţă. 

— Ernst, eu unul consider capitolul închis. Este neplăcut că s-a 
ajuns până aici. Dar acum înţeleg. Cred că, în împrejurări similare 
şi eu aş fi făcut acelaşi lucru. lar ţie, Suzanne, felicitările mele. 

Tânăra înclină din cap. 

— In ce priveşte eventualitatea de a le spune celorlalţi membri 
despre Camera de Chihlimbar, lăsaţi-mă să mă mai gândesc, 
spuse Monika. Vă voi da un răspuns la întrunirea de luna viitoare. 

— la-o ca pe rugămintea unui om bătrân, draga mea. Aştept 
hotărârea ta. Loring se uită la Fellner. Vrei să rămâi aici peste 
noapte? 

— Nu, mulţumesc. Aş vrea să mă întorc la Burg Herz. Mâine- 
dimineaţă am treabă. Dar te asigur că a meritat deplasarea. Dar 
totuşi, înainte să plecăm, pot să mai văd o dată Camera de 
Chihlimbar? 

— Sigur, prietene. Sigur. 

Călătoria spre Aeroportul Ruzyne din Praga fu liniştită. Fellner 
şi Monika şedeau pe bancheta din spate a Mercedes-ului, iar 
Loring, în faţă, lângă Suzanne, care conducea. Suzanne se uită 
de câteva ori la Monika prin oglinda retrovizoare. Pe chipul 
scorpiei nu se citea nimic. Cu siguranţă, o deranjase faptul că cei 
doi bărbaţi vârstnici dominaseră conversaţia de dinainte. Franz 
Fellner nu era omul care să se lase prea uşor condus, iar ea nu 
părea dispusă să împartă nimic. Pe la jumătatea drumului, 
Monika spuse: 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Loring. 

— Pentru ce, draga mea? întrebă Loring, întorcându-se cu faţa 
spre ea. 

— Pentru bruscheţea mea. 

— Nu-i nimic. Îmi aduc aminte când tata mi-a transmis mie 
calitatea de membru al clubului. Eram mult mai în vârstă decât 
tine şi la fel de hotărât. Şi lui, la fel ca tatălui tău, i-a fost greu să 
renunţe, dar până la urmă a făcut-o. 

— Fiica mea este nerăbdătoare, spuse Fellner. Seamănă cu 
mama ei. 

— Eu cred că seamănă mai mult cu tine, Franz. 

— Poate, chicoti Fellner. 

— Presupun că îi veţi povesti totul lui Christian, i se adresă 


317 


Loring lui Fellner. 

— Imediat. 

— Unde este? 

— Chiar nu ştiu. Fellner se întoarse spre Monika. Tu ştii, 
liebling? 

— Nu, tată, nu ştiu nimic de el. 

Sosiră la aeroport cu puțin înainte de miezul noptii. Avionul lui 
Loring aştepta pe pista de decolare, alimentat cu combustibil şi 
gata de plecare. Suzanne parcă lângă avion şi toți patru se 
dădură jos din maşină. Apoi, tânăra scoase din portbagaj cele 
două lădiţe. Pilotul cobori scara de metal a avionului. Suzanne 
făcu semn către cele două lădiţe. Pilotul le ridică şi se îndreptă 
spre uşa deschisă a calei avionului. 

— Le-am împachetat foarte bine, spuse Loring cu glas ceva 
mai tare, pentru a acoperi huruitul motoarelor. N-o să păţească 
nimic. 

Suzanne îi dădu lui Loring un plic. 

— lată aici documentele însoţitoare, legalizate de Ministerul 
Culturii din Praga. S-ar putea să aveţi nevoie de ele la vamă. 

Fellner puse plicul în buzunar. 

— De obicei, nu mă întreabă nimic. 

Loring zâmbi. 

— Mi-am închipuit eu. 

Se întoarse către Monika şi o îmbrăţişă. 

— Mi-a făcut plăcere să te văd, draga mea. Aştept cu 
nerăbdare confruntările noastre viitoare, ca şi Suzanne de altfel. 

Monika zâmbi şi sărută aerul de deasupra obrajilor lui Loring. 
Suzanne nu spuse nimic. Işi cunoştea foarte bine rolul. Un 
achizitor trebuia să acţioneze, nu să vorbească. Într-o bună zi 
avea să devină membră a clubului şi spera ca achizitorul sau 
achizitoarea ei să aibă un comportament similar. Monika o privi 
scurt, într-un mod care o descumpăni, după care se urcă în 
avion. Fellner şi Loring îşi strânseră mâinile, apoi Fellner dispăru 
în interiorul avionului. Pilotul închise uşa calei, apoi se urcă şi el 
în avion. 

Suzanne şi Loring urmăriră avionul care rulă spre pistă şi 
simţiră aerul cald ce venea dinspre motoare. Apoi se urcară în 
Mercedes şi plecară. Odată ajunşi în afara aeroportului, Suzanne 
opri maşina la marginea şoselei. 

Avionul rulă pe pista întunecată, apoi se înălţă spre cerul senin 
al nopţii. Huruitul motoarelor se auzea din ce în ce mai slab. Trei 


318 


avioane comerciale rulară pe pistă, două soseau şi unul pleca. 
Cei doi şedeau în maşină, privind în sus, spre dreapta. 

— Ce păcat, draha, şopti Loring. 

— Cel puţin, au petrecut o seară agreabilă. Herr Fellner a 
căzut în extaz la vederea Camerei de Chihlimbar. 

— Mă bucur că a avut ocazia să o vadă. 

Avionul dispăruse din vedere, iar luminile sale de-abia dacă se 
mai zăreau. 

— Ai pus vasele de bronz la loc în vitrine? întrebă Loring. 
Suzanne încuviinţă. 

— Ai închis bine containerele din lemn de pin? 

— Desigur. 

— Cum funcţionează dispozitivul? 

— Un întrerupător de presiune, sensibil la altitudine. 

— Şi amestecul? 

— Foarte puternic. 

— Când? 

Suzanne se uită la ceas şi calculă viteza pe care o atinsese 
avionul, după timpul care trecuse de la decolare. Luând în calcul 
şi viteza cu care lua altitudine, cam la o mie cinci sute de metri... 

In depărtare, o lumină puternică, de culoare galbenă, umplu o 
clipă cerul, ca o lavă, în momentul în care explozibilul pe care îl 
pusese în cele două lădiţe aprinse combustibilul din avion, 
ştergând astfel orice urmă a lui Fellner, a Monikăi şi a celor doi 
piloţi. 

Apoi luminile se stinseră. 

Loring continua să privească în depărtare, acolo unde se 
produsese explozia. 

— Ce păcat. Un avion de şase milioane de dolari. Se întoarse 
încet spre Suzanne. Dar este preţul pe care l-am plătit pentru 
viitorul tău. 


319 


52. 


JOI, 22 MAI. 
ORA 8.50. 


Knoll parcă în pădure, la aproximativ jumătate de kilometru de 
autostradă. Inchiriase maşina, un Peugeot negru, cu o zi în urmă, 
la Nurnberg. Rămăsese peste noapte într-un sat cehoslovac 
pitoresc, situat la câţiva kilometri spre vest şi dormise bine, 
ştiind că ziua şi noaptea următoare aveau să fie foarte grele. 
Luase un mic dejun frugal într-o cafenea mică, apoi plecă 
repede, pentru ca nimeni să nu-şi amintească ceva legat de el. 
Loring avea, cu siguranţă, ochi şi urechi peste tot în această 
parte a Boemiei. 

Cunoştea zona. Se afla, de fapt, chiar pe pământul lui Loring, 
întrucât vechea proprietate a familiei se întindea pe kilometri 
pătraţi, în toate direcţiile. Castelul se afla pe latura dinspre nord- 
vest, înconjurat de păduri dese de mesteceni, fagi şi plopi. 
Regiunea Sumava din sud-vestul Cehiei era o importantă sursă 
de cherestea, dar familia Loring nu avusese niciodată nevoie să- 
şi comercializeze cheresteaua. 

Knoll îşi luă rucsacul din portbagaj şi o porni pe jos, spre nord. 
După douăzeci de minute, în faţa sa apăru castelul Lukov. 
Fortificația fusese construită pe un munte stâncos, înălțându-se 
până la aproape un kilometru deasupra vârfurilor copacilor. În 
partea de vest, râul Orlik, cu apele sale tulburi, curgea încet spre 
sud. De acolo de unde se afla, Knoll vedea foarte bine intrarea 
dinspre est a castelului - cea pentru automobile - precum şi 
poarta din spate, dinspre vest, folosită numai de personal şi de 
furgonetele ce făceau aprovizionarea. _ 

Construcţia era impresionantă. ln spatele zidurilor 
dreptunghiulare, se înălţau o varietate de turnuri şi de clădiri. 
Knoll cunoştea bine locul. La etajele inferioare se aflau mai ales 
sălile de ceremonii şi câteva încăperi spaţioase decorate cu mult 
rafinament. La etajele superioare, se aflau dormitoare şi alte 
camere. Undeva, ascunsă printre structuri întortocheate, din 
piatră, se afla o colecţie particulară, asemănătoare cu a lui 
Fellner şi a celorlalţi şapte membri ai clubului. Problema era cum 
să o găsească şi cum să pătrundă înăuntru. Ştia, în mare, unde 


320 


putea fi; cu ocazia uneia dintre reuniunile clubului, încercase să o 
localizeze, plecând de la arhitectura castelului. Dar trebuia să 
mai caute. Şi încă repede. Până a doua zi de dimineaţă. 

Hotărârea Monikăi de a-i permite să pătrundă în castel nu-l 
surprinsese. Era în stare de orice pentru a ţine totul sub control. 
Fellner fusese bun cu el, dar Monika avea să fie şi mai bună. 
Bătrânul nu avea să trăiască o veşnicie. Şi, cu toate că avea să-i 
lipsească, perspectivele pe care i le oferea Monika erau 
ameţitoare. Era dură, dar vulnerabilă. lar el o putea domina, asta 
era sigur. Şi astfel avea să controleze şi averea pe care ea urma 
să o moştenească. Un joc periculos, într-adevăr, dar merita să 
rişte. Monika era incapabilă să iubească. Şi el la fel. Se potriveau 
de minune. Erotism şi putere, acela era liantul care avea să-i 
unească pentru totdeauna. Îşi dădu jos rucsacul şi scoase din el 
binoclul. La adăpostul unui pâlc gros de plopi, studie cu atenţie 
castelul, pe toată lungimea sa. Silueta construcţiei se contura pe 
cerul albastru. Privi spre est. Două maşini urcau panta abruptă şi 
şerpuitoare, ce ducea la castel. 

Maşini de poliţie. 

Interesant. 

Suzanne puse o chiflă proaspătă cu scorţişoară pe farfuria de 
porțelan şi adăugă puţin gem de zmeură. Se aşeză la masă. 
Loring stătea deja la celălalt capăt. Camera era una dintre 
sufrageriile mai mici ale castelului, rezervată familiei. De-a lungul 
pereţilor de alabastru se înşirau vitrine din lemn de stejar, în care 
erau expuse cupe din vremea Renaşterii. Alt perete era încrustat 
cu pietre semiprețioase de Boemia, care scoteau în evidenţă 
icoanele aurite ale sfinţilor protectori ai Cehiei. Ea şi Loring 
mâncau singuri, aşa cum făceau în fiecare dimineaţă de când se 
afla ea acolo. 

— Ziarul din Praga scrie despre explozie, spuse Loring. 
Împături ziarul şi îl puse pe masă. Reporterul nu avansează nici o 
ipoteză. Spune numai că avionul a explodat la puţin timp de la 
decolare şi că toţi cei aflaţi la bord au murit. Sunt menţionaţi 
Fellner, Monika şi cei doi piloţi. 

Suzanne sorbi din cafea. 

— Îmi pare rău de Pan Fellner. A fost un om respectabil. Dar 
bine că am scăpat de Monika. Ar fi fost, până la urmă, o 
adevărată pacoste pentru noi toţi. Comportamentul ei nesăbuit şi 
recalcitrant ar fi devenit o problemă. 

— Cred că ai dreptate, drahd. Suzanne muşcă din chifla caldă. 


321 


— Poate că acum se va termina cu crimele. 

— Sper şi eu. 

— Este un aspect al muncii mele care nu-mi face nici o 
plăcere. 

— Nici nu mă aşteptam să-ţi facă. 

— Tatălui meu îi plăcea? 

Loring o fixă cu privirea. 

— De unde ţi-a venit ideea asta? 

— Mă gândeam la el aseară. Era atât de bun cu mine. N-am 
ştiut niciodată că era în stare să facă şi aşa ceva. 

— Draga mea, tatăl tău a făcut ceea ce trebuia să facă. La fel 

ca tine. Semeni atât de mult cu el. Ar fi mândru să te vadă. 
_ Dar în clipa aceea, Suzanne nu era prea mândră de ea însăşi. 
li omorâse pe Ceapaev şi pe toţi ceilalţi. Oare imaginile lor aveau 
să o urmărească la nesfârşit? Se temea ca aşa va fi. Şi cum 
rămânea cu instinctul ei matern? Se gândise la copii ca la un 
aspect al vieţii ei de mai târziu. Dar după ziua de ieri, era posibil 
ca ambițiile ei să sufere unele schimbări. Perspectivele erau 
acum nesfârşite şi încântătoare. Faptul că pentru asta muriseră 
oameni era regretabil, dar nu mai trebuia să se gândească la 
asta. Era timpul să meargă înainte şi s-o ia naiba de conştiinţă. 

Un ospătar intră în sufragerie şi se opri în dreptul mesei. 

Loring îşi ridică privirea. 

— Domnule, se află aici nişte poliţişti care doresc să stea de 
vorbă cu dumneavoastră. 

Suzanne se uită la patronul ei şi zâmbi. 

— ţi datorez o sută de coroane, spuse Loring. 

Făcuse pariu cu ea, cu o seară în urmă, în timp ce se întorceau 
de la Praga, că poliţia avea să se înfiinţeze la castel înainte de 
ora 10. Acum era ora 9.40. 

— Pofteşte-i înăuntru, spuse Loring. 

Câteva clipe mai târziu, patru bărbaţi în uniformă păşiră 
grăbiţi în sufragerie. 

— Pan Loring, spuse şeful lor în cehă, suntem atât de fericiţi 
să aflăm că sunteţi bine. Tragedia petrecută cu avionul 
dumneavoastră a fost îngrozitoare. 

Loring se ridică de la masă şi se duse spre ei. 

— Toţi suntem şocaţi. Herr Fellner şi fiica dumnealui au fost 
oaspeţii mei aici, aseară, la cină. Cei doi piloţi erau de mult în 
slujba mea. Familiile lor locuiesc pe proprietatea mea. Chiar 
vreau să mă duc să stau de vorbă cu văduvele lor. Ce tragedie! 


322 


— Vă rugăm să ne scuzaţi de deranj. Dar trebuie să vă punem 
câteva întrebări. In primul rând, de ce credeţi că s-a produs 
explozia? 

Loring ridică din umeri. 

— N-aş putea să vă spun. Doar că, de la birourile mele, mi s-a 
comunicat că, în ultimele săptămâni s-au primit, telefonic, o serie 
de ameninţări la adresa mea. Unul dintre concernele mele 
urmează să se extindă în Orientul Mijlociu. Am fost deja acolo şi 
am participat la o rundă de negocieri publice. Se pare că cei care 
au sunat nu sunt încântați de prezenţa concernului meu în ţara 
lor. Noi am comunicat acest lucru autorităţilor saudite. Presupun 
că tragedia de azi-noapte are legătură cu acele ameninţări. Mai 
mult nu ştiu nici eu. N-am bănuit niciodată că am un duşman 
atât de violent. 

— Aveţi vreo informaţie în legătură cu acele telefoane? 

Loring încuviinţă. 

— Secretarul meu particular vă poate da mai multe amănunte. 
Se află la Praga şi veţi putea discuta personal cu el. 

— Superiorii mei ţin să vă asigure că vom face tot posibilul 
pentru a afla ce s-a întâmplat. Între timp, credeţi că este înţelept 
să staţi aici, fără pază? 

— Pereţii aceştia îmi asigură maximul de securitate, iar 
personalul a fost pus în gardă. Voi fi în siguranţă. 

— Foarte bine, Pan Loring. Vă asigurăm că suntem aici în caz 
că aveţi nevoie de noi. 

Poliţiştii plecară. Loring se aşeză din nou la masă. 

— Impresii? 

— Nu am motive să nu fiu de acord cu ce aţi spus. lar relaţiile 
pe care le aveţi în Ministerul de Justiţie vă vor fi şi ele de folos. 

— li voi suna mai târziu, ca să le mulţumesc pentru vizită şi 
să-i asigur că voi coopera pe deplin. 

— Ar trebui să-i sunaţi şi pe membrii clubului. Ca să vă 
exprimaţi, personal, regretul. 

— Ai dreptate. Mă voi ocupa de asta chiar acum. 

Paul conducea Land Rover-ul. Rachel şedea pe scaunul din 
faţă, iar McKoy în spate. Uriaşul tăcuse aproape tot drumul, de 
când plecaseră de la Stod. O luaseră pe autostradă, traversaseră 
Nurnbergul, rulaseră pe o serie de autostrăzi cu două benzi, 
trecuseră frontiera germană, iar acum se aflau în sud-vestul 
Cehiei. 

Treptat, terenul devenise deluros şi împădurit, iar regiunea, 


323 


rurală, era presărată cu lanuri de cereale şi lacuri. Ceva mai 
devreme, când studiase harta rutieră, pentru a vedea care era 
drumul cel mai scurt, zărise Ceske Budejovice, cel mai mare oraş 
din zonă şi îşi aminti de un reportaj prezentat de CNN, despre 
berea Budvar, fabricată acolo, dar cunoscută mai curând sub 
numele german de Budweiser. O firmă americană încercase în 
zadar să cumpere licenţa de fabricaţie a unei beri omonime, 
pentru că locuitorii oraşului refuzaseră categoric cele câteva 
milioane de dolari oferite, afirmând cu mânarie că ei produceau 
berea de pe vremea când America nici măcar nu exista. 

Traversară câteva oraşe medievale destul de ciudate, multe 
dintre ele dominate de câte un castel construit în vârful unui deal 
sau de parapete cu ziduri groase, din piatră. O vânzătoare 
prietenoasă le arătă drumul şi, cu puţin înainte de ora 14, Rachel 
zări castelul Lukov. 

Fortăreaţa aristocratică fusese construită în vârful unei 
înălţimi stâncoase, ce domina o pădure deasă. Două turnuri 
poligonale şi trei turnuri rotunde se înălţau deasupra unei cortine 
de piatră, împodobite cu ferestre strălucitoare cu şipci verticale 
şi fante întunecate. Silueta albă-cenuşie era înconjurată de 
cercevele şi bastioane semicirculare, iar peste tot se înălţau 
hornuri. Un steag roşu, alb şi albastru flutura în briza uşoară a 
după-amiezii. Două benzi late şi un triunghi. Paul recunoscu 
emblema naţională a Cehiei. 

— Parcă şi vezi năvălind călare afară din castel cavaleri în 
armuri, spuse Rachel. _ 

— Ştie să trăiască, fir-ar el să fie, spuse McKoy. Incepe să-mi 
placă Loring ăsta. 

Paul rulă pe un drum în pantă, până la poarta principală. Uşile 
imense de stejar, consolidate cu scoabe de fier, erau larg 
deschise, lăsând să se vadă o curte pietruită. De-a lungul 
clădirilor, se înşirau tufe de trandafiri şi flori de primăvară. Paul 
parcă şi cobori din maşină. In curte erau parcate un Porsche gri- 
metalizat şi un Mercedes de culoare crem. 

— Ştie şi ce maşini să conducă, al naibii, spuse McKoy. 

— Mă întreb unde este intrarea principală, spuse Paul. 

În curte dădeau şase uşi. Paul admiră lucarnele, acoperişurile 
triunghiulare şi fațadele din paiantă, într-o varietate de modele. 
„O combinaţie arhitectonică interesantă de gotic şi baroc, 
dovadă, îşi spuse el, a duratei îndelungate a construcţiei şi a 
multiplelor influenţe.” 


324 


— Cred că e uşa de colo, arătă McKoy. 

Uşa cu arcadă din lemn de stejar era flancată de stâlpi din 
piatră cioplită, iar în partea superioară a frontonului era gravat 
un blazon lucrat cu mare rafinament artistic. McKoy se apropie şi 
bătu în uşă cu inelul din metal lustruit. Un servitor veni să 
deschidă, iar McKoy îi explică politicos cine erau şi de ce se aflau 
acolo. Cinci minute mai târziu, şedeau într-un salon elegant. Pe 
pereţi, erau expuse capete de cerbi şi de mistreți. Într-un 
şemineu uriaş, din granit, ardea focul, iar camera era luminată 
discret de lămpi din sticlă colorată. Stâlpi masivi din lemn 
susțineau plafonul împodobit cu stucaturi, iar pe pereţi se aflau 
tablouri grele, în ulei. Paul remarcă două picturi de Rubens, una 
de Durer şi un Van Dyck. Incredibil. Ce n-ar fi dat şi muzeul din 
Fulton County să poată expune măcar una dintre ele! 

Bărbatul care intră încet în salon prin uşile duble avea aproape 
optzeci de ani. Era înalt, avea părul cărunt, lipsit de strălucire şi 
un barbişon care îi acoperea bărbia şi gâtul zbârcit. Avea o faţă 
frumoasă, dar care, fiind vorba de cineva atât de bogat şi cu o 
statură atât de impunătoare, nu impresiona în mod deosebit. 
Paul îşi spuse că, poate, era vorba de o mască intenţionat 
inexpresivă. 

— Bună ziua. Numele meu este Ernst Loring. De obicei, nu 
primesc oaspeţi neinvitaţi, mai ales pe cei care intră pur şi 
simplu pe poartă, dar servitorul meu mi-a explicat despre ce este 
vorba şi, trebuie să mărturisesc, m-aţi făcut curios. Bătrânul 
vorbea o engleză foarte bună. 

McKoy se prezentă şi îi întinse mâna, iar Loring i-o luă şi i-o 
strânse cu putere. 

— Sunt încântat să vă cunosc, în sfârşit. De ani de zile citesc 
despre dumneavoastră. 

Loring zâmbi. Un gest amabil şi previzibil. 

— Nu trebuie să credeţi nimic din ceea ce citiţi sau auziţi. Mă 
tem că presei îi place să mă descrie mult mai interesant decât 
sunt în realitate. 

Paul făcu un pas înainte şi se prezentă, după care i-o prezentă 
şi pe Rachel. 

— Incântat de cunoştinţă, spuse Loring. De ce nu luaţi loc? Am 
cerut să ni se aducă şi nişte gustări. 

Se aşezară cu toţii în fotoliile şi canapeaua în stil neogotic din 
faţa căminului. Loring se întoarse către McKoy. 

— Servitorul mi-a spus ceva de nişte săpături pe care le faceţi 


325 


în Germania. Cred că am citit recent ceva legat de asta. Sigur că 
asta presupune să fiţi tot timpul prezent la faţa locului. De ce vă 
aflaţi aici şi nu acolo? 

— Fiindcă n-am găsit nimic. 

Pe chipul lui Loring se citea curiozitatea. Atât şi nimic mai 
mult. McKoy îi povesti gazdei lor despre săpături, despre cele trei 
camioane, despre cele cinci schelete şi despre literele din nisip. li 
arătă lui Loring fotografiile făcute de Alfred Grumer, precum şi 
una făcută cu o zi în urmă, după ce Paul adăugase literele lipsă 
pentru a scrie LORING. 

— Aveţi idee de ce a mâzgălit soldatul acela numele 
dumneavoastră în nisip? 

— Nu există nici o dovadă că el l-a scris. După cum spuneţi şi 
dumneavoastră, acestea sunt simple speculaţii. 

Paul tăcea, mulţumindu-se să-l lase pe McKoy să conducă 
ostilitățile şi studia reacţiile cehului. Rachel părea să-l 
cântărească şi ea pe bătrân, uitându-se la el exact aşa cum se 
uita la juriu, în timpul unui proces. 

— Totuşi, spuse Loring, înţeleg ce anume vă face să credeţi 
asta. Cele câteva litere iniţiale au o oarecare legătură logică. 

McKoy îl privi în ochi. 

— Pan Loring, haideţi să spunem lucrurilor pe nume. Camera 
de Chihlimbar se afla în acea încăpere şi cred că dumneavoastră 
sau tatăl dumneavoastră aţi fost acolo. Dacă mai aveţi încă 
panourile, n-am de unde să ştiu. Dar cred că de avut le-aţi avut. 

— Chiar dacă aş avea o asemenea comoară, de ce ar trebui să 
o recunosc în faţa dumneavoastră? 

— N-ar trebui. Dar s-ar putea să nu vreţi ca eu să informez 
presa în legătură cu toate astea. Am semnat o serie de acorduri 
de producţie cu agenţii de ştiri din întreaga lume. Săpăturile sunt 
una, dar informaţiile astea sunt dinamita care m-ar putea ajuta 
să recuperez cel puţin o parte din ce-au pierdut investitorii mei. 
Îmi închipui că ruşii vor fi foarte interesaţi. Din câte ştiu eu, ei pot 
fi, să zicem, foarte încăpăţânaţi atunci când e vorba să-şi 
recupereze prada pierdută. 

— Şi v-aţi gândit că aş fi dispus să vă plătesc tăcerea? 

Lui Paul nu-i venea să-şi creadă urechilor. Un şantaj? Habar n- 
avea că McKoy venise în Cehia ca să-l şantajeze pe Loring. Şi se 
părea că nici Rachel. 

— Stai puţin, McKoy, spuse ea, ridicând tonul. Până acum n-ai 
pomenit nimic de un eventual şantaj. 


326 


Paul îi ţinu isonul. 

— Noi nu vrem să fim părtaşi la aşa ceva. 

McKoy era de neclintit. 

— Va trebui să fiţi. Ideea asta mi-a venit acum, pe drum. 
Individul ăsta n-are de gând să ne ducă să vizităm Camera de 
Chihlimbar, chiar dacă o are. Dar Grumer e mort. Alţi cinci 
bărbaţi sunt morţi acolo, în peşteră. Tatăl tău, părinţii tăi, 
Ceapaev, toţi sunt morţi. Peste, tot e plin de cadavre. McKoy îl 
privi fix pe Loring. Şi cred că ticălosul ăsta ştie mult mai multe 
decât vrea să credem. 

O venă zvâcni pe tâmpla lui Loring. 

— Extraordinară obrăznicie din partea unui oaspete, Pan 
McKoy. Vii la mine acasă şi mă acuzi de crimă şi de furt? 

Vocea îi era fermă, dar calmă. 

— Nu v-am acuzat. Dar ştiţi mai multe decât vreţi să spuneţi. 
Aproape ori de câte ori vine vorba despre Camera de Chihlimbar, 
este pomenit şi numele dumneavoastră. 

— Zvonuri, 

— Rafal Dolinski, zise McKoy. 

Loring nu spuse nimic. 

— A fost un reporter polonez care a luat legătura cu 
dumneavoastră acum trei ani. Dolinski v-a trimis copia unui 
articol pe care îl scrisese. Un tip drăguţ. Plăcut. Foarte hotărât. A 
murit câteva săptămâni mai târziu, în timpul unei explozii 
produse într-o mină. Vă mai amintiţi? 

— Nu ştiu nimic despre asta. 

— O mină aflată lângă cea pe care doamna judecător Cutler, 
aici de faţă, a cercetat-o cu de-amănuntul. Poate e chiar aceeaşi. 

— Am citit despre explozia aceea acum câteva zile. Dar, până 
acum, nu am făcut legătura. 

— Sigur că nu, spuse McKoy. Cred că presa va savura această 
speculație. Gândeşte-te, Loring. Are toate ingredientele unei 
povestiri colosale. Un magnat, o comoară pierdută, nazişti, 
crime. Ca să nu mai vorbim de germani. Dacă ai găsit 
chihlimbarul pe teritoriul lor, o să-l vrea înapoi. Ar putea fi o carte 
pe care să o joace în negocierile cu ruşii. 

— Domnule Loring, interveni Paul, vreau să vă spun că eu şi 
Rachel nu ştiam nimic din toate astea atunci când am acceptat 
să venim aici. Pe noi nu ne interesează decât să aflăm ce s-a 
întâmplat cu Camera de Chihlimbar, pentru a satisface 
curiozitatea pe care ne-a trezit-o tatăl lui Rachel. Atât şi nimic 


327 


mai mult. Eu sunt avocat. Rachel este judecător. Nu am putea fi 
niciodată părtaşi la un şantaj. 

— Nu este nevoie de explicaţii, spuse Loring. Se întoarse către 
McKoy. Poate că aveţi dreptate. Totul porneşte de la nişte simple 
speculaţii. Trăim într-o lume în care percepţia este mult mai 
importantă decât realitatea. Voi lua această solicitare mai curând 
ca pe o formă de asigurare, decât ca pe un şantaj. 

Un zâmbet îi flutură pe buzele subţiri. 

— Luaţi-o cum vreţi. Tot ceea ce vreau este să fiu plătit. Am o 
problemă financiară extrem de serioasă şi o mulţime de lucruri 
de spus la o mulţime de oameni. Preţul tăcerii creşte cu fiecare 
minut. 

Trăsăturile lui Rachel se înăspriră. Paul îşi închipui că era pe 
cale să explodeze. Nu-l plăcuse de la bun început pe McKoy. | se 
părea mult prea arogant şi nu acceptase fără o oarecare rezervă 
colaborarea cu el. Parcă o auzea. Era vina /ui că intraseră până în 
gât în povestea asta. E/ să-i scoată. 

— Pot să vă fac o propunere? se oferi Loring. 

— Vă rog, spuse Paul, sperând într-o judecată cât de cât 
sănătoasă. 

— AŞ avea nevoie de timp, ca să analizez această situaţie. 
Bănuiesc că nu aveţi de gând să vă întoarceţi imediat la Stod. 
Rămâneţi aici peste noapte. Vom lua cina şi vom mai sta de 
vorbă. 

— Ar fi grozav, spuse repede McKoy. Oricum voiam să găsim o 
cameră pe undeva. 

— Excelent. Voi da ordin să vi se aducă bagajele înăuntru. 


328 


53. 


Suzanne deschise uşa dormitorului. Un servitor i se adresă în 
cehă: 

— Pan Loring vă roagă să vă duceţi în Camera Strămoşilor. A 
spus să o luaţi pe coridoarele laterale. Şi să nu vă duceţi în 
saloanele de primire. 

— A spus de ce? 

— Avem oaspeţi care vor rămâne aici peste noapte. Poate are 
legătură cu ei. 

— Mulţumesc. Cobor imediat. 

Închise uşa. Ciudat. „la-o pe coridoarele laterale.” Castelul era 
prevăzut cu o serie de coridoare secrete, pe care aristocrații le 
utilizaseră cândva ca mijloace de evadare şi care acum erau 
folosite de personalul care întreținea infrastructura castelului. 
Camera ei se afla în partea din spate a complexului, dincolo de 
sălile de primire şi de locuinţa familiei, la jumătatea distanţei 
dintre bucătărie şi camerele de lucru, după locul unde începea 
coridorul secret. 

leşi din dormitor şi coborî două etaje. Cea mai apropiată 
intrare în coridoarele secrete era un salon mic, aflat la parter. 
Suzanne se apropie de un perete lambrisat. Muluri complicate 
încadrau lambriurile de nuc, şlefuite şi bogat colorate. Deasupra 
şemineului construit în stil gotic, se afla un buton, camuflat într- 
un ornament cu cartuşe. O porţiune din peretele de lângă 
şemineu se deschise. Suzanne intră într-un coridor îngust cât 
pentru o singură persoană care cotea în unghiuri drepte, ca într- 
un labirint. De-o parte şi de cealaltă, se aflau uşi, care dădeau fie 
în alte coridoare, fie în alte camere. Când era mică, îi plăcea să 
se joace acolo, închipuindu-şi că era o prinţesă boemă, care lupta 
pentru libertate, împotriva năvălitorilor păgâni care atacau 
castelul, aşa că, fireşte, cunoştea foarte bine toate acele 
coridoare. 

Camera Strămoşilor nu avea ieşire în labirint, Camera Albastră 
fiind punctul de ieşire cel mai apropiat. Loring o numise aşa 
datorită tapiseriilor de pe pereţi, din piele albastră, gofrate cu 
aur. Suzanne ieşi şi ascultă cu atenţie la uşă, să prindă orice 
zgomot venit dinspre coridorul de afară. Nu auzi nimic, aşa că se 
strecură repede de-a lungul coridorului şi intră în Camera 


329 


Strămoşilor, închizând uşa în urma ei. 

Loring stătea într-o firidă semicirculară, ca un fel de verandă, 
în faţa ferestrelor din sticlă cu plumb. Pe unul dintre pereţi, 
deasupra a doi lei sculptați în piatră, se afla blazonul familiei. 
Portrete ale lui Josef Loring şi ale celorlalţi strămoşi împodobeau 
pereţii. 

— Se pare că Providența ne-a trimis un cadou, spuse el. Apoi îi 
povesti de Wayland McKoy şi de soţii Cutler. Suzanne ridică o 
sprânceană. 

— McKoy ăsta e de-a dreptul obraznic. 

— Mai obraznic decât îţi închipui. Nu cred că vrea să mă 
şantajeze. Intenţia lui era să-mi vadă reacţia. Este mult mai 
viclean decât vrea să pară. Nu a venit pentru bani. A venit ca să 
dea de urma Camerei de Chihlimbar, vrând, probabil, ca eu să îi 
invit să rămână. 

— Şi atunci de ce aţi făcut-o? 

Loring îşi împreună mâinile la spate şi se apropie de portretul 
tatălui său. Bătrânul îl privea liniştit. In tablou, smocuri de păr alb 
cădeau peste fruntea ridată. Era imaginea unui bărbat enigmatic, 
care dominase epoca în care trăise şi aştepta ca şi copiii săi să 
facă acelaşi lucru. 

— Surorile şi fratele meu nu au supravieţuit războiului, spuse 
Loring încet. Am considerat întotdeauna acest lucru ca pe un 
semn. Nu eram eu primul născut. Nimic din toate astea nu urma 
să-mi revină mie. 

Suzanne ştia asta, aşa că se întreba dacă, nu cumva, Loring 
vorbea cu portretul, punând capăt, probabil, unei discuţii pe care 
el şi tatăl său o începuseră cu zeci de ani în urmă. Tatăl ei îi 
povestise despre bătrânul Josef. Cât de pretenţios, cât de 
intransigent şi de dificil putea fi. Işi pusese toate speranţele în 
singurul copil care îi mai rămăsese. 

— Fratele meu era cel care ar fi trebuit să moştenească totul. 
Dar până la urmă mi-a revenit mie întreaga responsabilitate. 
Ultimii treizeci de ani au fost grei. Foarte, foarte grei. 

— Dar aţi supravieţuit. De fapt, aţi prosperat. Loring se 
întoarse spre ea. 

— Poate că a fost un alt semn al Providenţei. Se apropie de ea. 
Tata mi-a lăsat moştenire, printre altele şi o mare dilemă. Pe de- 
o parte, mă aflu în posesia unei comori de o frumuseţe 
inimaginabilă. Camera de Chihlimbar. Pe de altă parte, sunt 
obligat să mă confrunt în permanenţă cu pretenţiile celor care o 


330 


revendică. Lucrurile erau atât de diferite pe vremea lui. Trăind în 
spatele Cortinei de Fier, aveai avantajul că puteai ucide pe cine 
voiai. Singura dorinţă a tatei a fost ca toate acestea să rămână în 
familie. Era extrem de categoric în această privinţă. Tu faci parte 
din familie, draha, la fel ca şi fiii mei. Tu eşti fiica mea spirituală. 
Bătrânul o privi câteva clipe, apoi o mângâie uşor pe obraz. De 
acum şi până diseară, rămâi în camera ta. Nu trebuie să fii 
văzută. Mai târziu, ştii ce avem de făcut. 

Knoll se furişă prin pădurea deasă, dar nu de netrecut. Reuşi 
să se apropie destul de mult de castel, alegând un drum deschis, 
pe sub învelişul bolţii, urmând poteci bătătorite şi făcând un 
singur ocol, la capătul drumului, pentru ca prezenţa lui să 
rămână neobservată. 

Seara era răcoroasă şi uscată, iar noaptea avea să fie, cu 
siguranţă, foarte rece. Soarele apunea, razele sale răzbătând 
printre frunzele de primăvară şi lăsând în urmă o strălucire pală. 
Vrăbiuţele ciripeau deasupra şi îşi aminti că, în urmă cu două 
săptămâni, în Italia, străbătea o altă pădure, îndreptându-se spre 
alt castel, în căutarea unui alt obiect de artă. Călătoria aceea se 
încheiase cu doi morţi. Se întrebă ce avea să aducă vizita din 
seara aceea. 

Ajunse în dreptul unei pante stâncoase, ce urca până la baza 
zidurilor castelului. Toată după-amiaza stătuse ascuns într-un 
crâng de fagi, la aproape un kilometru de castel. Văzuse cele 
două maşini de poliţie care veniseră şi plecaseră dimineaţă 
devreme, întrebându-se ce treabă aveau poliţiştii cu Loring. Apoi, 
pe la jumătatea după-amiezii, un Land Rover intrase pe poarta 
principală şi nu mai plecase. Poate că Loring avea oaspeţi. Asta 
era bine, pentru că, în felul acesta, el şi Suzanne aveau să fie 
prea ocupați pentru a observa scurta lui vizită; la fel sperase să 
se întâmple şi cu târfa italiancă venită la Pietro Caproni. 
Deocamdată, nu ştia dacă Danzer se afla sau nu în castel, 
Porsche-ul ei nici nu intrase, nici nu ieşise, dar el bănuia că era 
înăuntru. Unde altundeva putea fi? 

Se opri la o distanţă de treizeci de metri de intrarea dinspre 
vest. Uşa se afla sub un turn rotund, masiv. Zidul aspru de 
stâncă era înalt de douăzeci de metri şi nu avea nici o 
deschizătură, cu excepţia unei fante. Taluzurile de la baza zidului 
erau înclinate în afară, o inovaţie medievală, graţie căreia 
pietrele şi proiectilele aruncate de sus ricoşau, lovindu-i pe 
atacatori. Knoll medita asupra utilității lor în vremurile moderne. 


331 


Multe se schimbaseră în patru sute de ani. 

Studie cu atenţie zidurile. La etajele superioare, se aflau 
ferestre dreptunghiulare, cu grilaje de fier. Sigur că, în perioada 
Evului Mediu, rolul turnului fusese acela de a apăra intrarea din 
spate. Dar înălţimea şi dimensiunile sale păreau să permită, în 
acelaşi timp şi trecerea rapidă spre acoperişul aripilor adiacente 
ale castelului. Knoll cunoştea bine intrarea, de când fusese acolo, 
cu ocazia reuniunilor membrilor clubului. Aceasta era folosită în 
special de personal, iar fundătura pietruită din afara zidurilor 
permitea vehiculelor să întoarcă. 

Trebuia să se strecoare înăuntru repede şi fără zgomot. Studie 
uşa grea, de lemn, întărită cu fier înnegrit. Mai mult ca sigur că 
era încuiată, dar neprotejată de o alarmă. El ştia că Loring, ca şi 
Fellner, folosea o pază mai puţin riguroasă, mai relaxată. 
Dimensiunile castelului, precum şi amplasarea acestuia într-un 
loc retras erau mult mai eficiente decât orice sistem de alarmă. 
Pe lângă asta, nimeni, în afară de membrii clubului şi de 
achizitori, nu ştia ce se ascundea între hotarele proprietăţilor 
fiecărui membru. 

Knoll scrută cu privirea printre tufişurile dese şi observă o 
fantă neagră la marginea uşii. Se furişă până acolo şi văzu că, 
într-adevăr, uşa era deschisă. O împinse şi intră într-un coridor 
foarte larg, cu tavanul boltit. Cu trei sute de ani în urmă, probabil 
că pe-acolo intrau tunurile sau ieşeau apărătorii castelului. 
Acum, peste tot se vedeau numai dâre lăsate de pneuri. 
Coridorul întunecat cotea de două ori. O dată spre stânga şi o 
dată spre dreapta. Ştia că acela era un mecanism de apărare, 
menit să încetinească înaintarea năvălitorilor. Două bariere- 
ghilotină, una montată la jumătatea pantei şi cealaltă aproape de 
capăt, puteau fi folosite pentru a-i duce pe atacatori pe un drum 
greşit. 

O altă obligaţie a gazdei reuniunilor clubului era aceea de a-i 
adăposti peste noapte pe membri şi pe achizitori, la cererea 
acestora. In castelul lui Loring se aflau destule paturi pentru 
toată lumea. Ambianţa istorică era poate motivul pentru care 
majoritatea membrilor acceptau ospitalitatea lui Loring. Knoll 
stătuse de multe ori la castel şi îşi amintea că, o dată, Loring le 
vorbise despre istoria castelului şi despre familia lui, care 
apărase zidurile acestuia vreme de cinci sute de ani. Chiar în 
acest coridor, se dăduseră bătălii pe viaţă şi pe moarte. Îşi 
amintea şi unele discuţii cu privire la mulţimea de coridoare 


332 


secrete. După bombardament, în timpul reconstructiei, 
coridoarele laterale permiteau încălzirea şi răcirea rapidă a 
camerelor, precum şi alimentarea cu apă curentă şi cu 
electricitate a încăperilor încălzite pe vremuri numai cu lemne. şi 
amintea în mod special de una dintre uşile ce se deschideau din 
biroul lui Loring. Bătrânul le arătase într-o seară oaspeţilor săi 
noutatea. Castelul era efectiv împânzit de asemenea coridoare. 
Burg Herz, proprietatea lui Fellner, era la fel, inovaţia datând din 
secolele al XV-lea şi al XVI-lea. 

Knoll se furişă de-a lungul coridorului slab luminat, oprindu-se 
în faţa unei ieşiri în pantă, ce ducea spre o micuță curte 
interioară. Se trezi înconjurat de clădiri datând din cinci epoci. În 
depărtare, se zărea unul dintre turnurile circulare ale castelului. 
Dinspre parter se auzeau clinchete de pahare şi voci. Mirosul de 
carne la grătar se combina în mod dezagreabil cu miasma 
puternică ce venea dinspre tomberoanele de gunoi aflate într-o 
parte a curţii. Lăzi cu resturi de legume şi de fructe şi cutii de 
carton ude erau aşezate unele peste altele, semănând cu nişte 
blocuri în construcţie. Curtea era curată, dar reprezenta, cu 
siguranţă, principalul punct de lucru al imensului complex - 
bucătăriile, grajdurile, cazarma garnizoanei, cămările şi sărăriile 
de pe vremuri - acum, locul unde angajaţii trudeau pentru ca 
restul complexului să fie mereu imaculat. Knoll zăbovi în 
întuneric. 

La etajele superioare, se aflau multe ferestre, de unde putea fi 
oricând zărit. Trebuia să intre în castel fără să fie văzut. Stiletul 
era prins sub mâneca dreaptă a jachetei de bumbac. Cadoul de 
la Loring, pistolul de tip CZ-75B, era prins în hamul de pe umăr, 
iar în buzunar avea două încărcătoare cu muniţie de rezervă. In 
total patruzeci şi cinci de gloanţe. Dar ultimul lucru pe care şi-l 
dorea era să facă uz de ele. Se ghemuli şi înainta furişându-se, 
până ajunse în faţa unui zid de piatră. Sări zidul, dincolo de care 
se afla o potecă îngustă. O luă pe acolo şi, după vreo zece metri, 
ajunse în dreptul unei uşi. Apăsă pe clanţă. Uşa era descuiată. 
Păşi înăuntru, unde îl întâmpină un miros de produse proaspete 
şi un aer rece şi umed. 

Se afla pe un culoar îngust, care ducea într-o cameră 
întunecoasă. Plafonul jos, cu grinzi, era susţinut de un suport 
masiv, octogonal, din lemn de stejar. Un cămin înnegrit domina 
unul dintre pereţi. Aerul era răcoros. Stive de cutii şi de lădiţe se 
înălţau până aproape de tavan. Probabil că era o fostă cămară, 


333 


folosită acum drept magazie. Cele două uşi duceau afară. Una 
drept înainte, cealaltă la stânga. Luându-se după zgomotele şi 
mirosurile de afară, îşi dădu seama că ieşirea din stânga ducea 
în bucătărie. El trebuia să o ia spre est, aşa că alese uşa care 
ducea înainte şi ajunse în alt coridor. 

Tocmai voia să o pornească mai departe, când auzi voci şi 
mişcări după colţul aflat în faţa sa. Se întoarse repede în 
magazie. Hotărî ca în loc să plece, să se ascundă în spatele uneia 
dintre stivele de cutii şi lăzi. Singura lumină artificială era dată 
de un bec atârnat de grinda din mijloc. Spera ca aceia care se 
apropiau să nu intre în magazie. Nu voia să ucidă şi nici măcar să 
schilodească pe vreunul dintre membrii personalului. 

Dar avea să facă ceea ce trebuia să facă. 

Se înghesui în spatele unei stive de lăzi, cu spatele lipit de 
peretele aspru, de piatră. Putea privi în afară prin spaţiile dintre 
lăzi. O muscă prinsă între două geamuri prăfuite începu să 
bâzâie. 

Uşa se deschise. 

— Avem nevoie de castraveți şi de pătrunjel. Şi vezi dacă mai 
sunt piersici conservate, spuse un bărbat, în cehă. 

Din fericire, nici unul din ei nu aprinse becul, mulţumindu-se 
cu lumina după-amiezii, filtrată prin geamurile murdare, din 
sticlă cu plumb. 

— Aici, spuse celălalt bărbat. 

Se duseră în cealaltă parte a camerei. 

— Pan Loring mai e supărat? 

Knoll privi în afară. Unul din bărbaţi purta uniforma 
personalului lui Loring. Pantaloni maro, cămaşă albă, cravată 
subţire, neagră. Celălalt, îmbrăcat ca un majordom, făcea parte 
din personalul de servire. Loring obişnuia să se laude cu faptul că 
el însuşi crease uniformele personalului. 

— El şi Pani Danzer au fost tăcuţi toată ziua. Poliţia a venit azi- 
dimineaţă, să pună întrebări şi să exprime condoleanţe. Bietul 
Pan Fellner. Şi fiica dânsului. Ai văzut-o aseară? O frumuseţe. 

— Le-am servit băuturi şi tort în birou, după cină. Ea era foarte 
rafinată. Şi bogată. Ce pierdere. Poliţia a aflat ceva? 

— Ne. Avionul a explodat pur şi simplu în drum spre Germania 
şi toţi cei aflaţi la bord au murit. 

Cuvintele îl plesniră pe Knoll drept în faţă. Auzise bine? Fellner 
şi Monika erau morţi? 

Fu cuprins de o furie nemăsurată. Un avion sărise în aer cu 


334 


Monika şi Fellner la bord. Nu exista decât o singură explicaţie. 
Ernst Loring dăduse ordinul, iar Suzanne îl executase. Danzer şi 
Loring îl urmăriseră pe el şi nu obţinuseră nimic. Aşa că îl 
uciseseră pe bătrân şi pe Monika. Dar de ce? Ce se petrecea? li 
venea să ia stiletul, să împingă lăzile în lături şi să-i ciopârţească 
pe cei doi angajaţi, sângele lor răzbunând sângele foştilor săi 
patroni. Dar la ce bun? Trebuia să se calmeze. Să respire încet. 
Avea nevoie de răspunsuri. Trebuia să afle de ce. Acum îi părea 
bine că venise. Originea a tot ceea ce se întâmplase, a tot ceea 
ce se putea întâmpla, se afla undeva între zidurile vechi ce îl 
înconjurau. 

— Adu cutiile şi hai să mergem, spuse unul din bărbaţi. 

Cei doi ieşiră pe uşa ce ducea spre bucătărie. In încăpere se 
făcu din nou linişte. Knoll ieşi de după lăzi. Avea braţele 
încordate, iar picioarele îi tremurau. De emoție? De durere? Nu 
se credea capabil de asemenea sentimente. Era poate din cauză 
că pierduse ocazia de a fi cu Monika? Sau faptul că se trezea 
dintr-odată şomer, cu viaţa sa, cândva atât de ordonată, dată 
peste cap? Işi alungă din minte acele gânduri şi părăsi magazia. 
Intră din nou în coridorul interior, o luă la stânga, apoi la dreapta, 
până ce ajunse în dreptul unei scări în spirală. Din câte îşi 
amintea, legat de arhitectura castelului, trebuia să urce cel puţin 
două etaje pentru a ajunge la ceea ce era considerat a fi nivelul 
principal. 

Când ajunse în capul scării se opri. Un şir de ferestre se 
deschideau spre o altă curte. Dincolo de ea, la etajul superior al 
unui turn dreptunghiular, prin ferestrele deschise, văzu o femeie. 
Umbla încoace şi încolo, prin încăpere, vădit neliniştită. Poziţia 
camerei nu era diferită de cea a camerei lui de la Burg Herz. 
Liniştită. Retrasă. Dar sigură. Brusc, femeia se apropie de 
fereastră şi întinse braţele, ca să închidă geamurile. 

Knoll îi văzu chipul de fetiţă şi ochii răi. 

Suzanne Danzer. 

Perfect. 


335 


54. 


Knoll ajunse în coridoarele laterale mai uşor decât se 
aşteptase, privind printr-o uşă întredeschisă cum o slujnică 
deblocase un panou ascuns într-unul dintre coridoarele de la 
parter. După socotelile sale, ajunsese în aripa de sud a clădirii 
dinspre vest. Trebuia să străbată toată distanţa până la bastionul 
din depărtare, apoi să o ia spre nord-est, unde ştia că se aflau 
camerele publice. 

Intră în coridor şi păşi încet, sperând să nu dea nas în nas cu 
vreunul dintre membrii personalului. Dar faptul că era destul de 
târziu părea să reducă acel risc. Singurele care mai treceau pe- 
acolo erau cameristele, care trebuiau să se asigure că 
dormitoarele oaspeţilor erau pregătite pentru noapte. Coridorul 
rece şi umed, luminat de becuri, era străbătut de conducte de 
aer, de ţevi de apă şi de un cablu electric. Trecu de trei scări în 
spirală şi ajunse în ceea ce presupuse că era aripa de nord. Peste 
tot în pereţi se aflau mici vizoare, montate în nişe minuscule şi 
protejate de căpăcele ruginite, de plumb. Vizoarele aminteau şi 
ele de trecut, un anacronism de pe vremea când ochii şi urechile 
reprezentau singura cale de obţinere a informaţiilor. Acum nu 
mai erau altceva decât, eventual, o ocazie savuroasă pentru un 
obsedat sexual. 

Se opri în dreptul unuia dintre vizoare şi ridică încet căpăcelul 
de plumb. Recunoscu Camera Carlotta, după patul frumos şi 
după măsuţa de scris. Loring denumise camera Carlotta după 
amanta regelui Ludovic | al Bavariei, al cărei portret împodobea 
unul dintre pereţi. 

Se întreba ce decorație masca vizorul. Probabil sculpturile în 
lemn pe care şi le amintea de când dormise acolo o noapte. 
Merse mai departe. 

Brusc, auzi voci venind de dincolo de zid. Căută din ochi un 
vizor, ridică încet căpăcelul şi privi înăuntru. Rachel Cutler stătea 
în mijlocul unei camere puternic luminate, cu trupul gol înfăşurat 
într-un prosop maro şi cu părul ud. 

Knoll se opri să asculte. 

— Ţi-am spus eu că McKoy coace ceva, spuse Rachel. 

Paul şedea în faţa unei măsuţe de scris, din lemn de trandafir 
lustruit. El şi Rachel împărțeau o cameră situată la etajul al 


336 


patrulea al castelului. Lui McKoy i se dăduse o cameră aflată 
mult mai jos. Omul de serviciu care le adusese bagajele până sus 
le explicase că încăperea era cunoscută sub numele de Camera 
Nupţială, în onoarea portretului - datând din secolul al XVII-lea - 
atârnat deasupra patului în formă de sanie şi înfăţişând o 
pereche în costume alegorice. Camera era spațioasă şi prevăzută 
cu o baie, iar Rachel profitase de ocazie ca să se cufunde în cadă 
timp de câteva minute şi să se spele, după care urma să se 
pregătească pentru cina care avea să fie servită la ora 18, după 
cum îi anunţase Loring. 

— Mie nu-mi miroase a bine, spuse Paul. Îmi închipui că Loring 
nu este un om pe care să-l iei în derâdere şi cu atât mai puţin să- 
| şantajezi. 

Rachel îşi scoase prosopul de pe cap şi se duse din nou în 
baie, ca să-şi usuce buclele. 

Se auzi zumzetul unui uscător de păr. 

Paul studie un tablou de pe peretele din fundul camerei. Era 
un bust al Sfântului Petru penitent. Pictat de da Cortona sau de 
Reni. Şcoala italiană din secolul al XVII-lea, dacă îşi aducea bine 
aminte. Foarte scumpe tablouri, asta în cazul în care exista într- 
adevăr vreunul de vânzare. Pânza părea originală. Din puţinul pe 
care îl ştia despre porţelanuri, figurinele de pe consolele 
rezemate de perete, de o parte şi de cealaltă a tabloului, erau 
Riemenschneider-uri. Porţelan german din secolul al XV-lea, de o 
valoare inestimabilă. In timp ce urcau scara, ca să ajungă în 
dormitor, văzuseră multe alte tablouri, tapiserii şi sculpturi. Ce n- 
ar fi dat şi personalul muzeului din Atlanta să poată expune 
măcar o părticică din toate acele minunăţii. 

Uscătorul de păr se opri. Rachel ieşi din baie, trecându-şi 
degetele prin părul roşcat. 

— Ca o cameră de hotel, spuse ea. Săpun, şampon şi un 
uscător de păr. 

— Cu excepţia faptului că încăperea este decorată cu obiecte 
de artă ce valorează milioane de dolari. 

— Sunt originale? 

— Din câte îmi dau eu seama, da. 

— Paul, trebuie să facem ceva în privinţa acestui McKoy. 
Merge prea departe. 

— De acord cu tine. Dar pe mine mă deranjează Loring. Nu 
este nici pe departe omul pe care îl credeam eu. 

— Te uiţi la prea multe filme cu James Bond. Este pur şi simplu 


337 


un bătrân bogat care iubeşte arta. 

— Mie mi se pare că a tratat cu prea mult calm ameninţarea 
lui McKoy. 

— Crezi că ar trebui să-l sunăm pe Pannik şi să-i spunem că 
rămânem peste noapte aici? 

— Nu cred. Hai să facem după capul nostru de data asta. 

— Dar mâine plecăm de-aici. 

— N-am nimic împotrivă. 

Rachel îşi scoase prosopul şi îşi puse o pereche de chiloţi. El o 
urmărea de pe scaun, încercând să rămână impasibil. 

— Nu e corect, spuse el. 

— Ce anume? 

— Să dansezi pe-aici goală. 

Rachel îşi prinse sutienul, apoi se aşeză la el în poală. 

— Am vorbit serios aseară. Vreau să încerc din nou. 

El o privi fix pe Regina de Gheaţă, pe jumătate goală în braţele 
lui. 

— N-am încetat nici o clipă să te iubesc, Paul. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat. Cred că a fost din cauza mândriei şi a mâniei mele. La 
un moment dat, am simţit că mă înăbuş. Dar nu tu erai de vină, 
ci eu. După ce am intrat în magistratură, ceva s-a întâmplat. N-aş 
putea spune ce. 

Avea dreptate. Problemele lor se acutizaseră după ce Rachel 
depusese jurământul. Poate faptul că toată lumea i se adresa 
numai cu „Da, doamnă” şi „Onorată instanţă” o făcea să 
pretindă acest lucru şi în viaţa extraprofesională. Dar pentru el, 
ea era Rachel Bates, o femeie pe care o iubea, nu doar o 
persoană pe care o respecţi sau o călăuză către înţelepciunea lui 
Solomon. Se certa cu ea, îi spunea ce să facă şi se plângea că 
nu-l asculta. Poate că, după o vreme, contrastul izbitor dintre 
lumile lor devenise greu de conturat. Atât de greu încât, în cele 
din urmă, ea se debarasase de una dintre părţile implicate în 
conflict. 

— Moartea tatei şi toate câte s-au întâmplat în ultima vreme 
m-au convins. Familiile părinţilor mei au murit în timpul 
războiului. Eu nu am pe altcineva pe lume decât pe Marla şi pe 
Brent... şi pe tine. 

Paul o privi în ochi. 

— Vorbesc serios. Tu eşti familia mea, Paul. Am făcut o mare 
greşeală acum trei ani. M-am înşelat. 

El îşi dădu seama cât de greu îi venea lui Rachel să rostească 


338 


acele cuvinte. Dar voia să ştie. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Seara când alergam prin abația aia, când atârnam de 
balcon... toate astea sunt suficiente ca să convingă pe cineva. Ai 
venit până aici crezând că eram în pericol şi ai riscat mult pentru 
mine. N-ar trebui să fiu o persoană atât de dificilă. Tu nu meriţi 
asta. Tot ce-ai cerut a fost puţină linişte şi consecvență. lar eu nu 
am făcut decât să înrăutăţesc situaţia. 

Paul se gândi la Christian Knoll. Cu toate că Rachel nu 
recunoscuse nimic, se simţise totuşi atrasă de el. Paul simţea 
asta. Dar Knoll o lăsase să moară. Poate că asta îi reamintise lui 
Rachel şi minţii ei analitice că, uneori, aparențele înşeală. Asta şi 
în ce-l privea pe fostul ei soţ. Ce naiba. O iubea. O voia înapoi. 
Era timpul să se împace. Sau să se despartă pentru totdeauna. 

O sărută. 

Knoll îi urmări în timp ce se îmbrăţişau şi se excită văzând-o 
pe Rachel Cutler pe jumătate îmbrăcată. În timpul drumului pe 
care îl făcuseră cu maşina de la Munchen la Kehlheim, Knoll îşi 
dăduse seama că Rachel mai ţinea încă la fostul ei soţ. Ceea ce 
explica de ce respinsese avansurile pe care i le făcuse el la 
Warthberg. Era o femeie atrăgătoare. Sânii plini şi rotunzi, talia 
subţire, crăpătura ispititoare dintre picioare. O dorise atunci, în 
mină şi poate că ar fi şi avut-o dacă nu l-ar fi întrerupt explozia 
provocată de Danzer. Aşa că de ce să nu recupereze în seara 
asta? Oricum nu mai conta. Fellner şi Monika erau morţi. El era 
şomer. Şi nici unul dintre membrii clubului nu avea să-l mai 
angajeze după tot ceea ce urma să se întâmple în seara aceea. 

O bătaie în uşa dormitorului îi atrase atenţia. 

Se uită curios pe vizor. 

— Cine este? întrebă Paul. 

— McKoy. 

Rachel sări în sus, îşi luă în grabă hainele şi dispăru în baie. 
Paul se ridică şi deschise uşa. McKoy intră, îmbrăcat cu o 
pereche de pantaloni verzi de catifea şi o cămaşă în dungi. Era 
încălţat cu ghete maro, din piele de căprioară. 

— Văd că eşti îmbrăcat destul de neprotocolar, McKoy, spuse 
el. 

— Smochingul meu e la curăţat. 

Paul închise uşa. 

— Ce i-ai făcut lui Loring? 

— la-o încet, domnule avocat. Doar nu îţi închipui că am 


339 


încercat să storc bani de la boşorogul ăla. 

— Atunci ce-ai făcut? 

— Da, McKoy, ce-a fost toată povestea aia? întrebă Rachel, 
ieşind din baie, îmbrăcată în jeanşi cu pense şi un pulover cu 
guler pe gât. 

McKoy o măsură din cap până în picioare. 

— Arătaţi foarte bine, doamnă judecător. 

— Treci la obiect, îi spuse ea. 

— Am vrut doar să văd dacă bătrânul se dă de gol. Şi s-a dat. 
Am forţat nota, ca să văd în ce ape se scaldă. Dacă n-ar fi avut 
nici un amestec în toată povestea asta, ne-ar fi zis „Sayonara, 
băieţi, hai, valea de-aici”. Dar aşa, ce să vezi, de-abia aştepta să 
rămânem peste noapte aici. 

— N-ai vorbit serios? întrebă Paul. 

— Cutler, eu ştiu că voi doi mă consideraţi un nemernic, dar 
eu am principii morale. Este adevărat că, de cele mai multe ori, 
aceste principii sunt relativ îndoielnice. Da' le am. Loring ăsta ori 
ştie ceva, ori vrea să ştie ceva. Şi într-un caz şi în celălalt, este 
suficient de interesat încât să ne găzduiască peste noapte. 

— Crezi că este membru al acelui club despre care bătea 
câmpii Grumer? întrebă Paul. 

— Sper să nu fie, spuse Rachel. Asta ar putea însemna că 
Knoll şi femeia aceea sunt şi ei prin preajmă. 

McKoy părea destul de indiferent. 

— Trebuie să ne încercăm norocul. Simt asta. Şi ştiu că în 
Germania mă aşteaptă o armată de investitori. Aşa că am nevoie 
de răspunsuri. lar părerea mea este că moşul ăla nenorocit de 
jos le are. 

— Cât timp crezi că vor mai putea oamenii tăi să-i ţină la 
distanţă pe asociaţi? întrebă Rachel. 

— Câteva zile, nu mai mult. Mâine-dimineaţă, vor începe să 
sape în celălalt tunel, dar le-am spus să nu se grăbească. Cred 
că, de fapt, este o totală pierdere de timp. 

— Şi la masă ce atitudine trebuie să adoptăm? întrebă Rachel. 

— Degajată. Mâncaţi şi beţi, că doar nu plătiţi voi şi puneţi în 
funcţiune aspiratorul de informaţii. Trebuie să obţinem mai mult 
decât dăm. Aţi înţeles? 

— Da, am înţeles, spuse Rachel. 


Cina fu cordială, Loring antrenându-şi oaspeţii în discuţii 
plăcute despre artă şi despre politică. Pe Paul îl fascină 


340 


vastitatea cunoştinţelor bătrânului în materie de artă. McKoy se 
comportă cât mai civilizat cu putinţă, acceptând ospitalitatea lui 
Loring şi lăudând în nenumărate rânduri felurile de mâncare 
servite. Paul urmărea totul cu mare atenţie, sesizând interesul lui 
Rachel faţă de McKoy. | se părea că ea aştepta ca acesta să 
întreacă măsura. 

După desert, Loring îi conduse prin vastul parter al castelului. 
Decorul părea un amestec de mobilă olandeză, ceasuri 
franţuzeşti şi candelabre ruseşti. Paul observă predilecţia pentru 
clasicism şi pentru imaginile clare, realiste, din toate sculpturile. 
Combinația era foarte echilibrată, plastica lucrărilor fiind aproape 
perfectă. Operele expuse aparţineau cu siguranţă unor mari 
maeştri. 

Fiecare porţiune a castelului purta un nume. Camera 
Walderdorff. (Camera Molsberg. Camera Verde. Camera 
Vrăjitoarelor. Toate erau decorate cu mobilă veche - din care, 
cea mai mare parte, originală, le explică Loring - şi obiecte de 
artă, atât de multe, încât lui Paul îi era greu să le cuprindă pe 
toate şi şi-ar fi dorit să se afle acolo câţiva dintre custozii 
muzeului, ca să-i explice. În ceea ce Loring numea Camera 
Strămoşilor, bătrânul zăbovi în faţa unui tablou în ulei 
înfăţişându-l pe tatăl său. 

— Tatăl meu se trăgea dintr-o familie foarte veche. Şi, 
surprinzător, numai pe linie paternă. Aşa că, întotdeauna, cei 
care au moştenit au fost bărbaţii din familia Loring. Acesta este 
şi motivul pentru care noi am dominat aceste locuri vreme de 
aproape cinci sute de ani. _ 

— Chiar şi pe timpul comuniştilor? Intrebă Rachel. 

— Chiar şi atunci, draga mea. Familia mea a învăţat să se 
adapteze. Nu am avut de ales. Fie ne acomodam, fie pieream. 

— Asta înseamnă că ai lucrat pentru comunişti, spuse McKoy. 

— Ce altceva puteam face, Pan McKoy? 

McKoy nu răspunse, îndreptându-şi din nou privirile asupra 
portretului lui Josef Loring. 

— Pe tatăl dumitale l-a interesat Camera de Chihlimbar? 

— Foarte mult. 

— A văzut originalul la Leningrad înainte de război? 

— De fapt, tata a văzut camera înainte de Revoluţia Bolşevică. 
După cum sunt sigur că ştiţi deja, îi plăcea foarte mult 
chihlimbarul. 

— Hai să terminăm cu toate tâmpeniile astea, Loring. 


341 


Paul se crispa când îl auzi pe McKoy ridicând tonul. Vorbea 
serios sau se prefăcea? 

— Eu am o gaură într-un munte, la o sută cincizeci de 
kilometri vest de aici, care m-a costat un milion de dolari să o 
sap. Tot ce-am găsit acolo sunt trei camioane şi cinci schelete. 
Hai să-ţi spun ce cred eu. 

Loring se aşeză pe unul dintre scaunele de piele. 

— Vă rog. 

McKoy acceptă un pahar cu vin roşu de la un ospătar care 
ţinea în cumpănă o tavă. 

— Este o poveste pe care mi-a spus-o Dolinski, despre un tren 
care a părăsit Rusia ocupată, cândva în jurul datei de 1 mai 
1945. Se bănuieşte că în tren se afla Camera de Chihlimbar, 
demontată şi pusă în lăzi. Au existat martori care au spus că 
lăzile au fost descărcate în Cehoslovacia, lângă Tynec-nad- 
Sazavou. De acolo, se crede că lăzile au fost transportate cu 
camioanele spre sud. Acum, există trei versiuni. Una, conform 
căreia lăzile ar fi fost depozitate într-un buncăr folosit de 
mareşalul von Schorner, comandantul armatei germane. A doua 
versiune susţine că lăzile ar fi fost duse în Germania, iar a treia, 
că ar fi fost duse în Polonia. Care dintre aceste versiuni este cea 
corectă? 

— Şi eu am auzit asemenea poveşti. Dar din câte îmi aduc eu 
aminte, buncărul acela a fost excavat aproape în întregime de 
sovietici. Nu s-a găsit nimic, deci prima versiune cade. Cât 
despre Polonia, eu unul mă îndoiesc că ar fi fost duse acolo. 

— De ce? întrebă McKoy, aşezându-se la rândul său. 

Paul rămase în picioare, la fel şi Rachel. Era interesant să-i 
urmăreşti pe cei doi bărbaţi ciondănindu-se. McKoy discutase cu 
asociaţii ca un adevărat expert şi se descurca la fel de bine şi 
acum, părând suficient de intuitiv pentru a şti când să forţeze 
nota şi când să o lase mai moale. 

— Polonezii nu au nici mintea şi nici resursele necesare 
adăpostirii unei asemenea comori, spuse Loring. Cineva trebuie 
să fi descoperit asta până acum. 

— După părerea mea, asta este o prejudecată, spuse McKoy. 

— Deloc. Este un fapt. De-a lungul istoriei, polonezii nu au fost 
niciodată în stare să se organizeze şi ei, pentru mai mult timp, 
într-o ţară unificată. Ei se lasă conduşi, nu conduc. 

— Deci spui că au fost duse spre vest, în Germania. 

— Eu nu spun nimic, Pan McKoy. Numai că dintre cele trei 


342 


versiuni prezentate de dumneavoastră, vestul pare cea mai 
probabilă direcţie. 

Rachel se aşeză. 

— Domnule Loring... 

— Te rog, draga mea. Spune-mi Ernst. 

— Bine... Ernst. Grumer era convins că Knoll şi femeia care l-a 
omorât pe Ceapaev lucrează pentru membrii unui club. Spunea 
că se cheamă Recuperatorii de Obiecte Vechi Pierdute. Membrii 
clubului fură obiecte de artă care au fost deja furate, între ei 
desfăşurându-se o adevărată competiţie legată de obiectele pe 
care le găsesc. 

— Interesant. Dar te pot asigura că nu sunt membru al unei 
astfel de organizaţii. După cum vezi, casa mea este plină de 
obiecte de artă. Eu sunt un colecţionar public şi îmi expun 
comorile în mod public. 

— Dar cu chihlimbarul cum rămâne? întrebă McKoy. N-am 
prea văzut pe-aici. 

— Am câteva piese frumoase. N-aţi vrea să le vedeţi? 

— Ba bine că nu. 

Loring îi conduse afară din Camera Strămoşilor şi de-a lungul 
unui coridor întortocheat. Camera în care intrară în cele din urmă 
era un cub etanş, fără ferestre. Loring aprinse lumina. De-a 
lungul pereţilor, se aflau vitrine de lemn. Paul trecu prin faţa lor, 
recunoscând vase Vermeyen, cristale de Boemia şi bijuterii din 
aur Mair. Fiecare piesă era veche de peste trei sute de ani şi în 
stare perfectă. În două dintre vitrine, erau expuse numai obiecte 
din chihlimbar. Printre ele, o casetă, o tablă şah cu piese, un 
scrin cu două sertare, o tabacheră pentru tutun de prizat, un 
lighean de bărbierit, o savonieră şi un pămătulf. 

— Cele mai multe datează din secolul al XVIII-lea, spuse 
Loring. Toate au fost lucrate în atelierele din Ţarskoe Selo. 
Meşterii care au creat aceste frumuseți au lucrat şi la panourile 
Camerei de Chihlimbar. 

— Sunt cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată, 
spuse Paul. 

— Sunt foarte mândru de această colecţie. M-a costat o avere. 
Dar, din păcate, nu am şi Camera de Chihlimbar, aşa cum mi-aş 
dori. 

— De ce nu te cred? întrebă McKoy. 

— Sincer vorbind, Pan McKoy, nu contează dacă mă credeţi 
sau nu. Întrebarea este cum puteţi dovedi contrariul. Veniţi în 


343 


casa mea şi îmi aduceţi acuzaţii - mă ameninţaţi chiar cu posibile 
dezvăluiri făcute presei, dar nu veniţi cu nimic în sprijinul 
afirmațiilor dumitale, cu excepţia unei fotografii fabricate, 
înfăţişând nişte litere scrise pe nisip şi a aiurelilor debitate de un 
universitar lacom. 

— Nu-mi amintesc să fi spus că Grumer era profesor 
universitar, spuse McKoy. 

— Nu, n-aţi spus. Dar eu am auzit de Herr Doktor. Avea o 
reputaţie de neinvidiat. 

Paul sesiză o schimbare în tonul vocii lui Loring. Nu mai era 
plăcut şi conciliant. Acum, rostea cuvintele încet şi calculat, 
sensul acestora fiind cât se poate de clar. Era limpede că omul 
începea să-şi piardă răbdarea. 

McKoy nu păru impresionat. 

— Cred, Pan Loring, că un om cu experienţa şi cu educaţia 
dumitale ar putea încheia repede socotelile cu un bădăran ca 
mine. 

Loring zâmbi. 

— Apreciez sinceritatea dumitale. Nu prea mi s-a mai 
întâmplat să mi se vorbească în felul acesta. 

— Te-ai mai gândit la oferta mea de azi după-amiază? 

— Ca să fiu sincer, da. Credeţi că un milion de dolari v-ar 
ajunge ca să recuperaţi investiţia făcută? 

— Mai bine trei milioane. 

— În acest caz, presupun că vă veţi mulţumi cu două, fără să 
mai fie nevoie să ne tocmim. 

— Perfect. 

Loring chicoti. 

— Pan McKoy, sunteţi un om pe gustul meu. 


344 


55. 


VINERI, 23 MAI. 
ORA 2.15. 


Paul se trezi. El şi Rachel se culcaseră puţin înainte de miezul 
nopţii, dar lui îi pierise somnul. Rachel dormea adânc lângă el. 
Nu sforăia, dar respira greu. El se gândi din nou la Loring şi la 
McKoy. Bătrânul se uşurase fără să crâcnească de două milioane 
de dolari. Poate că McKoy avea dreptate. Loring ascundea ceva, 
un obiect pentru a cărui protecţie suma de două milioane de 
dolari i se păruse un adevărat chilipir. Dar ce? Camera de 
Chihlimbar? Ideea i se părea puţin forţată. Şi-i închipui pe nazişti 
smulgând panourile de chihlimbar de pe pereţii palatului, 
încărcându-le în camioane şi străbătând cu ele teritoriul Uniunii 
Sovietice, pentru ca, patru ani mai târziu, să le demonteze din 
nou şi să le transporte, tot cu camioanele, până în Germania. În 
ce stare or fi fost? Mai puteau servi şi la altceva decât ca materie 
primă pentru confecţionarea altor opere de artă? Ce citise în 
articolele păstrate de Boria? Panourile erau alcătuite din o sută 
de mii de bucăţi de chihlimbar. Pe piaţa liberă valorau, cu 
siguranţă, o avere. Poate că asta era. Loring găsise chihlimbarul 
şi îl vânduse, câştigând o sumă faţă de care preţul tăcerii, de 
două milioane de dolari, era un mizilic. 

Se dădu jos din pat şi îşi puse din nou cămaşa şi pantalonii. 
Dar nu se încălţă, pentru că în picioarele goale avea să facă mai 
puţin zgomot. Dat fiind că tot nu putea să doarmă, de ce să nu 
cerceteze din nou sălile de la parter? Ceva mai devreme, când le 
văzuse pentru prima oară, varietatea exponatelor fusese mult 
prea mare ca să o poată cuprinde. Spera ca pe Loring să nu-l 
deranjeze această scurtă vizită solitară. 

Se uită la Rachel. Dormea cuibărită sub plapuma de puf, 
îmbrăcată numai într-o cămaşă de-a lui. Cu două ore în urmă, 
făcuseră dragoste, pentru prima oară după aproape patru ani. 
Simţise din nou acea intensitate a pasiunii ce-i lega, cu trupul 
secătuit de toată acea descărcare de emoţii, pe care nu o mai 
crezuse posibilă vreodată. Puteau să o ia de la capăt? Numai 
Dumnezeu ştia cât de mult îşi dorea el acest lucru. Ultimele 
săptămâni fuseseră cu siguranţă dulci-amare. Tatăl ei murise, 


345 


dar ei patru puteau alcătui din nou o familie. Paul spera să nu fie 
numai ceva cu care Rachel să fi vrut să umple un gol. Vorbele ei, 
prin care îi spusese că el era singura familie care îi mai 
rămăsese, îi răsunau încă în urechi. Se întreba de ce era atât de 
suspicios. Poate că era din cauza loviturii pe care o primise cu 
trei ani în urmă, prudenţa fiindu-i scut împotriva oricărei alte 
posibile decepţii sfâşietoare. 

Deschise uşa şi se strecură încet afară. Aplice incandescente 
luminau discret coridorul. Nu se auzea nici un zgomot. Paul se 
îndreptă spre o balustradă groasă, de piatră şi privi în jos, spre 
un hol aflat cu patru etaje mai jos, luminat de câteva lămpi de 
masă. La etajul al treilea, văzu un candelabru masiv, din cristal, 
neaprins. 

Cobori o scară de piatră, cu unghiuri drepte şi ajunse la parter. 
În picioarele goale şi fără să facă nici cel mai mic zgomot, Paul 
pătrunse mai adânc în castel, străbătând coridoare largi, trecând 
pe lângă sufragerie şi îndreptându-se spre o serie de încăperi 
spaţioase unde erau expuse obiecte de artă. Nici un a dintre 
uşile acelor camere nu era închisă. 

Intră în Camera Vrăjitoarelor, care, după cum le explicase 
Loring mai devreme, era locul unde, cândva, erau judecate 
vrăjitoarele de prin partea locului. Se apropie de vitrinele din 
ebonită şi aprinse micile lămpi cu halogen. Pe rafturi, erau 
expuse vestigii ale epocii romane: statuete, stindarde, farfurii, 
vase, lămpi, clopote, unelte. Mai erau şi câteva statui delicate de 
zeițe. O recunoscu pe Victoria, zeiţa romană a victoriei, care 
ţinea în mâinile întinse o coroană şi o frunză de palmier, gest ce 
te îndemna să faci o alegere. 

Deodată, dinspre coridor, se auzi un zgomot. Nu tare. Ca un 
pas târşâit pe covor. Dar în liniştea din jur, răsună asurzitor. 

Paul întoarse privirea spre uşa deschisă şi încremeni, cu 
răsuflarea tăiată. Auzise paşi sau i se păruse? Intinse mâna şi 
stinse luminile. Se furişă în spatele unei canapele şi se ghemui la 
pământ. 

Zgomotul se repetă. Alt pas. Era clar. Era cineva pe coridor. 
Paul se ghemui şi mai tare în spatele canapelei şi aşteptă, 
sperând ca persoana să fi trecut mai departe. O umbră se 
prelinse pe peretele coridorului. Paul ridică puţin capul, ca să 
vadă cine era. 

Wayland McKoy. 

Ar fi trebuit să-şi închipuie. 


346 


Se apropie de uşă în vârful picioarelor. McKoy era la vreo doi 
metri mai încolo şi se îndrepta spre o cameră aflată în celălalt 
capăt al coridorului. Ceva mai devreme, Loring le arătase doar 
încăperea întunecată, pe care o numise Camera Romanescă, dar 
nu-i condusese înăuntru. 

— Nu poţi să dormi? şopti Paul. 

McKoy se opri brusc şi se întoarse. 

— Dă-o dracului, Cutler, spuse el. M-ai speriat de moarte. 
Uriaşul purta jeanşi şi un pulover. Paul arătă spre picioarele 
goale ale lui McKoy. 

— Incepem să gândim la fel. Asta mă sperie. 

— Puţină bădărănie nu ţi-ar strica, domnule avocat. Intrară în 
umbra Camerei Vrăjitoarelor şi vorbiră în şoaptă. 

— Şi tu eşti curios, nu? întrebă Paul. 

— Ba bine că nu. Să dea două milioane de verzişori fără să 
clipească! 

— Mă întreb ce ştie. 

— Habar n-am. Dar e ceva. Problema e că acest Luvru boem e 
atât de plin de prostii, încât nu ştiu dacă vom putea afla. 

— S-ar putea să ne rătăcim în labirintul ăsta. 

Brusc, ceva zăngăni pe coridor. Ca şi cum un obiect din metal 
ar fi căzut pe piatră. Paul şi McKoy scoaseră capul pe uşă şi 
priviră în stânga. O lumină galbenă, slabă, se revărsa dinspre 
Camera Romanescă, aflată în capătul coridorului. 

— Propun să ne ducem să vedem, spuse McKoy. 

— De ce nu? Dacă tot am venit până aici. 

McKoy o luă înainte. Odată ajunşi în dreptul uşii deschise a 
Camerei Romaneşti, îngheţară. 

— La dracu’, spuse Paul. 

Knoll îl văzuse, prin vizor, pe Paul îmbrăcându-se şi furişându- 
se afară. Rachel Cutler nu-l auzise pe fostul ei soţ plecând şi 
dormea în continuare sub plapumă. Knoll aşteptase ore întregi 
înainte de a face vreo mişcare, dându-le timp tuturor să se 
retragă în camerele lor. Işi propusese să înceapă cu soţii Cutler, 
să continue cu McKoy şi să încheie cu Loring şi cu Danzer, 
bucurându-se în mod deosebit de ultimii doi - savurând clipa 
când aveau să moară - drept compensație pentru uciderea lui 
Fellner şi a Monikăi. Dar plecarea neaşteptată a lui Paul Cutler 
ridicase o problemă. Din câte îi povestise Rachel, fostul ei soţ nu 
era genul de aventurier. Şi totuşi, îndrăznise să iasă din cameră, 
în picioarele goale, în toiul nopţii. Doar nu se ducea la bucătărie, 


347 


să ia o gustare târzie. Mai mult ca sigur că voia s-o facă pe 
detectivul. O să se ocupe de el mai târziu. 

După ce avea să termine cu Rachel. 

Se furişă de-a lungul coridorului luminat numai de becuri. Găsi 
prima ieşire şi apăsă pe butonul cu arc. Peretele se roti şi se 
deschise, iar Knoll păşi într-unul dintre dormitoarele goale, de la 
etajul al patrulea. Străbătu în fugă camera, deschise uşa, ieşi pe 
coridor şi se grăbi spre camera în care dormea Rachel. 

Intră şi încuie uşa în urma sa. 

Apropiindu-se de şemineul în stil Renaissance, găsi uşor 
întrerupătorul sub formă de mulură aurită. Nu intrase direct din 
pasajul secret de teamă să nu facă prea mult zgomot, dar poate 
că avea să fie nevoit să iasă în grabă. Apăsă pe buton şi lăsă uşa 
secretă pe jumătate deschisă. 

Se îndreptă încet spre pat. 

Rachel Cutler dormea în continuare liniştită. Knoll îşi răsuci 
braţul drept şi aşteptă ca stiletul să-i alunece în palmă. 


— E o nenorocită de uşă secretă, spuse McKoy. 

Paul nu mai văzuse niciodată aşa ceva. În filmele vechi şi în 
romane, da. Insă acum, la nici zece metri în faţa lui, o porţiune 
dintr-un perete de piatră se deschise, rotindu-se în jurul unui 
pivot. Una dintre vitrinele de lemn era fixată de ea, iar prin 
deschizăturile laterale, fiecare de câte aproximativ un metru, se 
intra într-o cameră luminată. 

McKoy păşi înăuntru. 

Paul îl înşfacă de braţ. 

— Eşti nebun? 

— Judecă niţel, Cutler. Trebuie să intrăm. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că gazda noastră n-a lăsat întâmplător uşa 
asta deschisă. Hai să nu-l dezamăgim. 

Paul credea că a merge mai departe era o adevărată nebunie. 
De la bun început, forţase nota venind aici, dar acum nu mai era 
sigur că voia să meargă până la capăt. Poate că trebuia să se 
întoarcă sus, la Rachel. Dar curiozitatea îl îndemnă să meargă 
mai departe. 

Aşa că îl urmă pe McKoy. 

In camera secretă, se aflau multe vitrine luminate, aşezate de- 
a lungul pereţilor şi în mijloc. Paul străbătu, uluit, tot acel labirint. 
Statui şi busturi antice. Sculpturi egiptene şi din Orientul Mijlociu. 


348 


Gravuri maya. Bijuterii antice. Câteva tablouri îi atraseră atenţia. 
Un Rembrandt din secolul al XVII-lea, despre care ştia că fusese 
furat dintr-un muzeu din Germania cu treizeci de ani în urmă şi 
un Bellini, furat din Italia cam în aceeaşi perioadă. Ambele se 
numărau printre comorile de artă cele mai căutate din lume. Işi 
aminti de un seminar organizat de muzeul din Atlanta pe această 
temă. 

— McKoy, toate astea sunt furate. 

— De unde ştii? 

Se opri în faţa unei vitrine înalte cât un scrin, în care, pe un 
piedestal de sticlă, era expus un craniu înnegrit. 

— Asta este Omul din Pekin. Nimeni nu l-a mai văzut după cel 
de-al Doilea Război Mondial. Şi cele două tablouri de-acolo sunt 
sigur furate. La dracu! Grumer a avut dreptate. Loring este 
membru al clubului. 

— la-o încet, Cutler. Nu ştim asta. Poate că tipul are şi elo 
mică ascunzătoare pe care o păstrează pentru sufletul lui. Hai să 
nu ne pripim. 

Paul se uită în faţă, la uşile duble, emailate. Erau deschise. 
Apoi văzu pereţii din spatele uşilor, acoperiţi cu un mozaic de 
culoarea whisky-ului. Făcu câţiva paşi înainte. McKoy îl urmă. 
Ajunşi în prag, rămaseră nemişcaţi. 

— Să fiu al naibii, şopti McKoy. 

Paul se uită lung la Camera de Chihlimbar. 

— Poţi să mai zici o dată chestia asta. 

Spectacolul vizual fu întrerupt de două persoane care intrară 
prin alte uşi duble deschise, aflate în dreapta. Una din persoane 
era Loring. Cealaltă, femeia blondă de la Stod. Suzanne. 
Amândoi aveau pistoale. 

— Văd că aţi acceptat invitaţia mea, spuse Loring. 

McKoy înţepeni. 

— N-am vrut să vă dezamăgim. 

Loring arătă cu mâna în care ţinea pistolul. 

— Ce părere aveţi de comoara mea? 

McKoy făcu un pas înainte. Femeia îşi încleşta degetele pe 
pistol, iar ţeava ieşi în afară. 

— Stai cuminte, domniţă. Nu făceam decât să admirăm 
minunăţiile astea. 

Se apropie de unul dintre pereţii de chihlimbar. Paul se 
întoarse către femeia căreia Knoll i se adresase cu numele 
Suzanne. 


349 


— Pe Ceapaev l-ai găsit datorită mie, nu-i aşa? 

— Da, domnule Cutler. Informaţiile mi-au fost foarte utile. 

— Pentru asta l-ai omorât pe bătrân? 

— Nu, Pan Cutler, a omorât pentru mine. 

Loring şi femeia stăteau în cealaltă parte a încăperii de zece 
metri pătraţi. În trei dintre cei patru pereţi se afla câte o pereche 
de uşi duble, iar în cel de-al patrulea, ferestre. Paul presupuse că 
erau false. Camera aceasta se afla, cu siguranţă, în interiorul 
alteia, mai mari. McKoy continua să admire chihlimbarul, 
pipăindu-i suprafaţa netedă. Dacă n-ar fi fost situaţia critică în 
care se aflau, Paul ar fi făcut şi el acelaşi lucru. Dar nu multor 
avocaţi testamentari li se întâmplase vreodată să se afle într-un 
castel din Cehia, cu două pistoale semiautomate îndreptate spre 
ei. lar în facultate, nu-şi amintea să i se fi predat vreun curs pe 
această temă. 

— Ocupă-te de ei, îi spuse Loring încet Suzannei. 

Femeia ieşi, în timp ce Loring continua să ţină arma îndreptată 
spre ei. McKoy se apropie de Paul. 

— Vom aştepta aici, domnilor, până când Suzanne va pune 
mâna şi pe celălalt membru al familiei Cutler. 

McKoy se apropie şi mai mult. 

— Ce dracu facem acum? şopti Paul. 

— Să fiu al naibii dacă ştiu. 

Knoll dădu plapuma la o parte şi se furişă în pat. Se cuibări 
lângă Rachel şi îi mângâie încet sânii. Ea răspunse la atingerile 
lui, oftând încet, încă pe jumătate adormită. El continuă să o 
mângâie pe tot corpul şi descoperi că pe sub cămaşă era goală. 
Se ghemui lângă ea, continuând să o mângâie. 

— Paul, şopti ea. 

Knoll o apucă brusc cu mâna de gât, o răsuci pe spate şi se 
urcă deasupra ei. Rachel făcu ochii mari, de frică. El îi puse 
stiletul la gât, examinând crusta ce se formase pe bărbia ei, 
după întâlnirea cu vârful ascuţit al acestuia, cu o seară în urmă. 

— Ar fi trebuit să-mi urmezi sfatul. 

— Unde e Paul? reuşi ea să îngaime. 

— În mâinile mele. 

Rachel începu să se zbată. Knoll îi apăsă lama cuţitului pe gât. 

— Potoleşte-te, Frau Cutler, dacă nu vrei să-ţi răsucesc cuțitul 
ăsta în piele. Înţelegi? 

Rachel rămase nemişcată. 

Arătă cu capul spre panoul deschis din perete, slăbind puţin 


350 


strânsoarea, pentru ca ea să poată întoarce capul. 

— E acolo. 

O strânse din nou de gât şi plimbă cuțitul pe cămaşa ei, de sus 
în jos, tăindu-i, pe rând, toţi nasturii. Apoi o dădu la o parte. 
Pieptul ei se ridica şi cobora. Knoll trasă încet cu vârful cuţitului 
conturul unui sfârc. 

— V-am văzut mai devreme din spatele peretelui. Faci 
dragoste cu pasiune. 

Ea îl scuipă. 

El îi dădu capul pe spate. 

— Căţea neruşinată! Tatăl tău a făcut acelaşi lucru şi ai văzut 
ce-a păţit. 

Îi trase un pumn în stomac şi o auzi icnind. O mai lovi o dată, 
în faţă, după care o strânse din nou de gât. Rachel dădu ochii 
peste cap, ameţită. O apucă de obraji şi îi zgâlţâi cu putere capul 
dintr-o parte în cealaltă. 

— Îl iubeşti? De ce să-i rişti viaţa? Prefă-te că eşti o târfă, 
preţul plăcerii mele... o viaţă. O să-ţi placă. 

— Unde... e... Paul? 

Knoll clătină din cap. 

— Câtă încăpățânare! Transformă-ţi toată furia asta în pasiune 
şi Paul al tău va vedea lumina zilei. 

Bărbăţia lui zvâcnea, gata de acţiune. Îi atinse din nou bărbia 
cu vârful stiletului şi apăsă. 

— Fie, spuse ea într-un târziu. El ezită. 

— Fii atentă că iau cuțitul. Dar şi un milimetru dacă te mişti, 
te-am omorât. Apoi pe el. _ 

Îşi retrase încet mâna şi cuțitul. Îşi desfăcu cureaua şi tocmai 
îşi scotea pantalonii, când Rachel scoase un țipăt. 


— De unde ai panourile, Loring? întrebă McKoy. 

— Un dar din rai. 

McKoy chicoti. Paul era impresionat de sângele rece al 
uriaşului. Bine că măcar unul din ei era calm. El unul era speriat 
de moarte. 

— Presupun că ai de gând să foloseşti pistolul ăla. Aşa că 
îndeplineşte şi tu ultima dorinţă a unui condamnat şi răspunde la 
câteva întrebări. 

— Aveai dreptate mai devreme, spuse Loring. Camioanele în 
care se aflau panourile au părăsit Konigsbergul în 1945. Până la 
urmă, au fost încărcate într-un tren. Trenul acela s-a oprit în 


351 


Cehoslovacia. Tatăl meu a încercat să pună mâna pe panouri, 
dar nu a reuşit. Mareşalul von Schorner a ordonat ca lăzile să fie 
transportate cu camioanele spre vest, în Germania, mai exact în 
Bavaria. Dar n-au ajuns decât până la Stod. 

— Peştera mea? 

— Da. Tata a găsit panourile după şapte ani de la terminarea 
războiului. 

— Şi i-a împuşcat pe cei care îl ajutaseră? 

— A fost nevoit să o facă. 

— Tot aşa ai fost şi tu nevoit să-l ucizi pe Rafal Dolinski? 

— Prietenul tău, reporterul, a venit la mine şi mi-a arătat o 
copie a articolului său. Prea documentat ca să nu-i fie fatal. 

— Cum rămâne cu Karol Boria şi cu Ceapaev? întrebă Paul. 

— Mulţi oameni au căutat ceea ce vedeţi voi acum în faţa 
voastră, Pan Cutler. Nu sunteţi de acord cu mine că este o 
comoară pentru care merită să mori? 

— Inclusiv părinţii mei? întrebă Paul. 

— Am aflat de cercetările întreprinse de tatăl dumitale în 
Europa, dar găsindu-l pe italianul acela, se apropiase deja prea 
mult. Aceasta a fost singura şi ultima dată când cineva ne-a 
descoperit secretul. Suzanne s-a ocupat şi de italian şi de părinţii 
dumitale. Neplăcut, dar, încă o dată, necesar. 

Paul se năpusti asupra bătrânului. Acesta îndreptă imediat 
pistolul spre el. McKoy îl prinse de umeri. 

— Calmează-te, omule. Ce rezolvi dacă te împuşcă? 

Paul se zbătu să scape din strânsoarea uriaşului. 

— Rezolv dacă îi rup gâtul nenorocitului ăstuia. 

Clocotea de mânie. Nu se crezuse niciodată capabil de atâta 
furie dezlănţuită. Voia să-l omoare pe Loring, indiferent de 
urmări şi să savureze fiecare clipă de agonie a acestuia. McKoy îl 
trase în partea cealaltă a camerei. Loring se apropie de peretele 
opus. McKoy stătea acum cu spatele la Loring. 

— Stai calm. la-te după mine, îi şopti el lui Paul. 


Suzanne aprinse un candelabru. Lumina inundă holul şi scara. 
Nu exista riscul ca personalul să se amestece în acele activităţi 
nocturne. Loring dăduse în mod special ordin ca nimeni să nu 
mai intre în aripa principală după miezul nopţii. Ea se şi gândise 
cum să scape de cele trei cadavre, hotărând să le îngroape, chiar 
în noaptea aceea, în pădurea din spatele castelului. Urcă încet 
scările şi ajunse la etajul al patrulea, cu pistolul în mână. Dinspre 


352 


Camera Nupţială, se auzi un țipăt. Suzanne alergă de-a lungul 
coridorului, pe lângă balustradă, până în dreptul uşii de stejar. 

Incercă să deschidă uşa. Era încuiată. 

Un al doilea țipăt curmă tăcerea din jur. 

Trase două focuri în zăvorul vechi. Lemnul se despică. 
Suzanne lovi uşa cu piciorul. O dată. De două ori. Mai trase un 
foc. O a treia lovitură cu piciorul şi uşa zbură cât colo. In 
semiîntunericul din cameră, îl văzu pe Christian Knoll pe pat şi pe 
Rachel Cutler zbătându-se sub el. 

Knoll o văzu, apoi îi trase lui Rachel un pumn în faţă. După 
aceea, întinse mâna să apuce ceva de pe pat. Într-o fracțiune de 
secundă, Suzanne zări stiletul. Ochi şi trase, dar Knoll se 
rostogoli jos din pat, aşa că glonţul nu-l nimeri. Suzanne zări 
panoul deschis, de lângă şemineu. Nenorocitul folosea 
coridoarele secrete. Se aruncă la podea şi se adăposti în spatele 
unui scaun, ştiind ce avea să urmeze. 

Stiletul şuieră prin întuneric şi spintecă tapiţeria scaunului, la 
numai câţiva centimetri de capul Suzannei. Aceasta mai trase 
două gloanţe în direcţia lui Knoll. Patru focuri distruseră complet 
spătarul scaunului. Knoll era înarmat. Şi atât de aproape de ea. 
Suzanne mai trase un foc în direcţia lui, apoi se târî până la uşa 
deschisă şi se rostogoli în afară, pe coridor. 

Alte două gloanţe trase de Knoll ricoşară pe pervazul uşii. 
Odată ajunsă afară, Suzanne se ridică şi o luă la fugă. 


— Trebuie să ajung la Rachel, îi şopti Paul, clocotind încă de 
furie. 

McKoy era tot cu spatele la Loring. 

— Când o să fac eu o mişcare, ieşi de-aici. 

— Are pistol. 

— Pun pariu că nenorocitu' n-o să tragă aici. N-o să rişte să 
facă o gaură în chihlimbar. 

— Nu te baza pe asta... 

Dar nu apucă să termine ce avea de spus, că McKoy se 
întoarse către Loring. 

— Bănuiesc că n-o să mai văd alea două milioane de dolari, 
nu? 

— Din păcate. Dar ce curaj din partea dumitale să încerci. 

— Semăn cu mama. Lucra pe culturile de castraveți din 
Carolina de Nord. N-a luat nici un capăt de aţă de la nimeni. 

— Ce înduioşător! 


353 


— Ce te face să crezi că nu se ştie unde suntem? 

Loring ridică din umeri. 

— Este un risc pe care sunt gata să mi-l asum. 

— Oamenii mei ştiu unde sunt. 

Loring zâmbi. 

— Mă îndoiesc de asta, Pan McKoy. 

— Facem pariu? 

— Nu mă interesează. 

Brusc, McKoy se năpusti asupra lui Loring, străbătând distanţa 
de trei metri care îi despărţea, pe cât de repede îi permitea 
statura masivă. Bătrânul trase un foc, McKoy se dădu într-o parte 
şi, în clipa următoare, strigă: 

— Fugi, Cutler! 

Paul se năpusti afară din Camera de Chihlimbar, privi o clipă în 
urma sa şi-l văzu pe McKoy prăbuşit pe parchet, iar pe Loring 
pregătindu-se să tragă din nou. Făcu un salt şi ieşi din cameră, 
se rostogoli pe podeaua de piatră, după care se ridică şi o luă la 
goană de-a lungul galeriei întunecate, până când ajunse din nou 
în Camera Romanescă. 

Se aştepta ca Loring să-l urmărească, dar, cu siguranţă, 
bătrânul nu se putea mişca prea repede. 

McKoy acceptase de bunăvoie să fie împuşcat, numai ca Paul 
să poată fugi. Nu ştia că oamenii fac şi asemenea lucruri. Aşa 
ceva se întâmpla numai în filme. Şi cu toate astea, ultimul lucru 
pe care îl văzuse înainte de a fugi din cameră era McKoy întins 
pe podea. 

Işi alungă din minte acele gânduri şi se concentra asupra lui 
Rachel, în timp ce alerga de-a lungul coridorului, spre scări. 


Knoll o auzi pe Suzanne fugind de-a lungul coridorului, cât o 
ţineau picioarele. Işi recupera stiletul, se îndreptă spre uşa 
deschisă şi privi în afară. Danzer fugea spre scara aflată la 
douăzeci de metri mai departe. Knoll se propti bine pe picioare şi 
aruncă stiletul după ea, străpungându-i coapsa stânga. Lama 
ascuţită intră în carne până la plăsele. 

Suzanne ţipă de durere şi se chirci pe covor, în chinuri 
groaznice. 

— De data asta nu scapi, Suzanne, spuse el calm. Se îndreptă 
spre ea. 

Suzanne se ţinea cu mâna de coapsă, în timp ce sângele se 
scurgea încet pe lângă lama înfiptă adânc în carne. Încercă să se 


354 


întoarcă şi să-şi ridice pistolul, dar Knoll lovi cu piciorul arma, 
care căzu, zăngănind, ceva mai departe. 

Îşi puse pantoful pe gâtul ei şi o ţintui podea. 

— Gata cu joaca, spuse el. 

Danzer întinse mâna şi încercă să apuce mânerul stiletului, 
dar Knoll o lovi cu talpa pantofului peste faţă. 

Apoi îi trase două gloanţe în cap şi Danzer rămase nemişcată. 

— Pentru Monika, şopti el. 

Smulse cuțitul din coapsa femeii şi îl şterse de sânge pe 
hainele ei. Găsi pistolul lui Danzer şi se întoarse în dormitor, 
hotărât să termine ce începuse. 


355 


56. 


McKoy încercă să se ridice şi să se concentreze, dar nu putu. 
Camera de Chihlimbar se învârtea în jurul său. Picioarele îi erau 
moi, fără vlagă, iar capul îi vâjâia. Rana de la umăr îi sângera 
puternic. Era pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa. Nu-şi 
închipuise niciodată că avea să moară aşa, înconjurat de o 
comoară valorând milioane de dolari, incapabil să reacționeze în 
vreun fel. 

Se înşelase în privinţa lui Loring. Nu găurise chihlimbarul, ci 
carnea lui. Spera ca Paul Cutler să fi reuşit să fugă. Incercă să se 
ridice. Auzi paşi care se apropiau. Căzu din nou pe parchet, cu 
faţa în jos. Deschise cu greu ochiul stâng şi îl văzu, ca prin ceaţă, 
pe Loring intrând din nou în Camera de Chihlimbar, tot cu pistolul 
în mână, McKoy stătea nemişcat, încercând să-şi adune bruma 
de putere ce-i mai rămăsese. 

Trase adânc aer în piept şi aşteptă ca Loring să se apropie. 
Bătrânul înghionti, prudent, cu pantoful, piciorul stâng al lui 
McKoy, ca să se convingă că omul murise. McKoy îşi tinu 
respiraţia şi reuşi să rămână nemişcat. Capul începu să i se 
învârtească din cauza lipsei de oxigen şi a sângerării puternice. 

Trebuia ca nenorocitul să se apropie şi mai mult. 

Loring făcu doi paşi înainte. 

McKoy îl prinse brusc de picioare, dezechilibrându-l. Durerea îi 
sfâşie umărul drept şi pieptul. Sângele îi ţâşni din rană. Dar 
încercă să reziste atât cât să termine ce avea de făcut. 

Loring căzu pe podea şi, din cauza impactului, scăpă pistolul 
din mână. McKoy îl înşfăca de gât cu mâna dreaptă. Uriaşul 
vedea ca prin ceaţă expresia şocată a bătrânului. Trebuia să se 
grăbească. 

— Salută-l pe Satana din partea mea, şopti el. 

Cu ultimul strop de putere, îl strânse de gât pe Loring, până 
când bătrânul îşi dădu duhul. Apoi se prăbuşi în întuneric. 


Paul străbătu labirintul de coridoare de la parter şi urcă în fugă 
scările ce duceau la etajul al patrulea. Chiar înainte de a păşi în 
holul puternic luminat, auzi două împuşcături. 

Se opri. 

Era o nebunie. Femeia era înarmată. El nu. Dar în cine trăgea? 

356 


În Rachel? McKoy primise deja un glonţ. Se părea că acum era 
rândul lui. Urcă în goană scările, două câte două. 

Knoll îşi scoase pantalonii. Uciderea lui Danzer fusese un 
preludiu satisfăcător. Rachel zăcea prăbuşită pe pat, încă 
ameţită de lovitura lui. Knoll aruncă pistolul pe podea şi luă 
stiletul. Se apropie de pat, îi desfăcu încet picioarele şi îşi trecu 
limba peste coapsa ei. Ea nu opuse rezistenţă. Avea să fie plăcut. 
Rachel, aparent încă buimacă din cauza loviturii primite, gemu 
încet şi răspunse atingerii lui. Knoll îşi strecură stiletul la loc în 
teaca din mâneca dreaptă. Rachel era ameţită şi docilă, aşa că 
nu mai avea nevoie de cuţit. li cuprinse cu mâinile fesele goale şi 
îşi trecu limba peste sexul ei. 

— Oh, Paul, şopti ea. 

— Ţi-am spus că o să-ţi placă, spuse el. Se ridică şi se pregăti 
să o încalece. 


Paul urcă în goană ultimele trepte şi ajunse la etajul patru. 
Aproape că-şi pierduse răsuflarea, îl dureau picioarele, dar 
Rachel era acolo şi avea nevoie de el. Când ajunse sus, dădu cu 
ochii de cadavrul lui Suzanne. Faţa îi fusese pur şi simplu 
spulberată de două gloanţe. Imaginea îi făcu greață, dar 
gândindu-se la Ceapaev şi la părinţii săi, nu mai simţi altceva 
decât satisfacţie. Deodată, o întrebare îi fulgeră prin minte. 

Cine naiba o împuşcase? 

Rachel? 

Din josul coridorului se auzeau gemete. Apoi numele lui. 

Se apropie încet de dormitor. Uşa era dată de perete, iar 
balamalele făcute ţăndări. Privi în jur, clipind din ochi, pentru a 
se obişnui cu semiîntunericul din cameră. În pat era un bărbat, 
iar sub el Rachel. 

Christian Knoll. 

Îl cuprinse o furie fără margini şi străbătu în fugă camera, 
aruncându-se asupra lui Knoll. Se rostogoliră amândoi pe podea. 
Paul căzu pe umărul drept, acelaşi la care se lovise cu o seară în 
urmă, la Stod. Simţi o durere sfâşietoare. Ridică pumnul apoi îl 
cobori. Knoll era mai mare şi mai experimentat, dar el era 
înnebunit de furie. Ridică din nou pumnul şi îl pocni în nas. Knoll 
urlă de durere, dar se răsuci şi, cu picioarele, îl aruncă pe Paul în 
sus şi deasupra lui. Apoi se rostogoli de sub el şi se năpusti 
asupra lui, lovindu-l cu pumnii în piept. Paul încercă să-şi 
recapete răsuflarea, mai ales că începuse să se înece cu propria 


357 


salivă. 

Knoll se ridică şi îl luă pe Paul de pe podea. Un pumn în falcă îl 
făcu să se clatine pe picioare. Făcu câţiva paşi, apoi se prăbuşi în 
mijlocul camerei. Era ameţit şi încerca din răsputeri să se 
concentreze asupra mobilei care se învârtea în jurul său şi 
asupra bărbatului înalt care venea spre el. Avea patruzeci şi unu 
de ani şi asta era prima lui bătaie cu pumnii. „Ciudată, îşi spuse 
el, senzaţia asta de a fi bătut măr.” Brusc, imaginea fundului gol 
al lui Knoll deasupra lui Rachel îi fulgeră prin minte. Se adună de 
pe jos, trase aer în piept şi se năpusti înainte, dar un alt pumn, 
de data aceasta în stomac, îl culcă din nou la pământ. 

La dracu! Pierdea lupta. 

Knoll îl înşfacă de păr. 

— Mi-ai întrerupt plăcerea, iar mie nu-mi place să fiu întrerupt. 
N-ai văzut-o pe domnişoara Danzer? Şi ea m-a întrerupt. 

— Să te ia dracu, Knoll. 

— Atât de sfidător. Şi de curajos. Dar slab. 

Knoll slăbi strânsoarea şi îl pocni din nou. Sângele îi ţâşni din 
nas. Lovitura fu atât de puternică, încât îl rostogoli dincolo de 
pragul uşii, pe coridor. Începu să nu mai vadă cu ochiul drept. 

Nu mai putea riposta. 


Rachel era vag conştientă că se întâmplă ceva, dar totul era 
foarte confuz. O clipă i se păru că făcea dragoste cu Paul, apoi 
auzi zgomotul unei bătăi şi parcă văzu unul sau două trupuri 
aruncate prin cameră. Apoi o voce. 

Se ridică în capul oaselor. 

ÎI văzu mai întâi pe Paul, apoi pe celălalt. 

Knoll. 

Paul era îmbrăcat, dar Knoll era gol de la brâu în jos. Rachel 
încercă să asimileze informaţiile, apoi înţelese ceea ce la început 
i se păruse imposibil. 

Auzi vocea lui Knoll. 

„Mi-ai întrerupt plăcerea, iar mie nu-mi place să fiu întrerupt. 
N-ai văzut-o pe domnişoara Danzer? Şi ea m-a întrerupt.” „Să te 
ia dracu, Knoll.” „Atât de sfidător. Şi de curajos. Dar slab.” 

Apoi, Knoll îl lovi pe Paul în faţă. Sângele ţâşni, iar Paul se 
rostogoli până dincolo de uşă, pe coridor. Knoll se duse după el. 
Ea încercă să se dea jos din pat, dar se prăbuşi pe podea. Se târî 
încet pe parchet, spre uşă. Dădu peste o pereche de pantaloni, 
peste nişte pantofi şi peste ceva tare. Se uită mai atent. Erau 


358 


două pistoale. Nu le dădu nici o atenţie şi continuă să se târască. 
Odată ajunsă la uşă, se ridică în picioare. 

Knoll se îndrepta spre Paul. 

Paul îşi dădu seama că acela era sfârşitul. De-abia mai putea 
respira din cauza loviturilor primite în piept, îşi simţea plămânii 
comprimaţi, sigur avea câteva coaste rupte. Faţa îl durea dincolo 
de orice închipuire şi nu mai vedea bine. Knoll nu făcea altceva 
decât să se joace cu el. Era limpede că nu se putea pune cu un 
profesionist. Se ridică în picioare, clătinându-se şi ţinându-se cu 
mâna de balustrada de piatră - nu cu mult diferită de balustrada 
de cu o seară în urmă, de la abația din Stod. Privi în jos şi îi veni 
să vomite. Strălucirea candelabrului de cristal îi ardea ochii. 
Deodată, trupul îi fu tras înapoi şi învârtit cu putere. 

— Ţi-a ajuns, Cutler? îl întrebă Knoll, rânjind. 

Singurul lucru pe care îl mai putea face era să-l scuipe în faţă. 
Germanul sări înapoi, după care se năpusti asupra lui, lovindu-l 
cu pumnii în stomac. Paul începu să scuipe sânge, până când 
simţi că i se taie respiraţia. Knoll îi mai dădu un pumn, în ceafă, 
trântindu-l la podea. Apoi se aplecă şi îl ridică. Paul îşi simţea 
picioarele de cauciuc. Îl rezemă de balustradă, după care făcu un 
pas înapoi şi trase de mâneca puloverului. 

Lama unui cuţit ţâşni în afară. 


Rachel privea ca prin ceaţă cum Knoll îl bătea pe Paul. Voia să- 
| ajute, dar de-abia se putea ţine pe picioare. O durea faţa, 
umflătura de pe obrazul drept începea să-i afecteze vederea. 
Capul îi zvâcnea. Totul în jur plutea în ceaţă şi se învârtea. 
Stomacul i se zvârcolea, de parcă s-ar fi aflat într-o barcă, pe o 
mare furtunoasă. 

Trupul lui Paul se prăbuşi pe podea. Knoll se aplecă şi îl ridică 
în picioare. Deodată, Rachel îşi aminti de cele două pistoale şi se 
târî înapoi în cameră. Bâjbâi pe podea, găsi unul din ele, apoi, 
clătinându-se, se târî înapoi până la uşă. 

Între timp, Knoll făcuse un pas înapoi, stând acum cu spatele 
la ea. Rachel văzu cuțitul din mâna germanului şi îşi dădu seama 
că nu mai avea la dispoziţie decât o secundă. Knoll se apropie de 
Paul, cu mâna ridicată. Rachel ţinti şi, pentru prima oară în viaţa 
ei, apăsă pe un trăgaci. Glonţul părăsi ţeava, făcând un zgomot 
înăbuşit, un fel de pocnitură, ca atunci când se spărgeau 
baloanele, la petrecerile copiilor. 

Glonţul străpunse spatele lui Knoll. 


359 


Acesta se clătină şi se întoarse, apoi se îndreptă spre ea, cu 
cuțitul. Rachel trase din nou. Mâna îi tremura pe pistol, dar se 
străduia să-l ţină cât mai strâns. 

Incă un foc. Şi încă unul. 

Gloanţele sfârtecau pieptul lui Knoll. Se gândi la ceea ce se 
petrecuse, probabil, în pat şi, ţintind mai jos, îi trase trei gloanţe 
în testiculele aflate la vedere. Knoll urlă de durere, dar, 
surprinzător, rămase în picioare. Privi în jos, la sângele ce-i 
ţâşnea din răni. Se îndreptă, clătinându-se, spre balustradă. 
Rachel tocmai voia să tragă din nou, când Paul se repezi înainte, 
aruncându-l pe germanul pe jumătate gol peste balustradă. 
Rachel se prăbuşi şi văzu cum trupul lui Knoll, în cădere, se lovi 
de candelabru şi smulse instalaţia din cristal masiv din plafon. O 
ploaie de scântei albastre şi de cioburi învălui trupul lui Knoll, 
care ateriza pe marmura de jos, cu o bufnitură ce însoţi zgomotul 
de sticlă spartă. Candelabrul căzu şi el, clinchetul cioburilor 
semănând cu aplauzele ce însoțesc acordurile finale ale unei 
simfonii. 

Apoi, linişte. Nici un sunet. 

Jos, Knoll nu mai mişca. 

Rachel se uită la Paul. 

— Eşti bine? 

El nu spuse nimic, dar o luă pe după umeri. Rachel întinse 
mâna şi îl mângâie pe faţă. 

— Doare la fel de rău pe cât arată? întrebă ea. 

— Da. 

— Unde e McKoy? 

Paul oftă din adâncul sufletului. 

— A preferat să primească un glonţ... pentru ca eu să pot veni 
după tine. Ultima oară când l-am văzut... sângera în Camera de 
Chihlimbar. 

— Camera de Chihlimbar? 

— E o poveste lungă. Nu acum. 

— Cred că va trebui să retrag toate lucrurile urâte pe care le- 
am spus despre uriaşul ăla nebun. 

— Aşa să faci, domniţă, spuse deodată o voce care venea de 
jos. Rachel privi peste balustradă. McKoy intră, clătinându-se, în 
holul slab luminat, ţinându-se cu mâna de umărul stâng, 
însângerat. 

— Asta cine mai e? întrebă el, arătând spre cadavru. 

— Nenorocitul care l-a ucis pe tatăl meu, spuse Rachel. 


360 


— Bun. Se pare că problema asta e rezolvată. Unde e femeia? 

— Moartă, spuse Paul. 

— Perfect, am scăpat şi de ea. 

— Unde e Loring? întrebă Paul. 

— L-am sugrumat eu pe nemernic. 

Paul icni de durere. 

— Văd că, până la urmă, am scăpat dracului de toate jigodiile. 
Tu eşti bine? 

— Nimic din ceea ce n-ar putea repara un chirurg bun. Paul 
reuşi să zâmbească. Apoi se uită la Rachel. 

— Cred că începe să-mi placă tipul. 

— Şi mie, spuse Rachel, zâmbind pentru prima oară după mult 
timp. 


361 


Epilog. 


Sankt Petersburg, Rusia. 
2 septembrie. 


Paul şi Rachel stăteau în faţa unei capele laterale. În jurul lor, 
numai marmură italiană, în tonuri rafinate de galben Siena, cu 
intarsii din malachit rusesc. Razele soarelui de dimineaţă cădeau 
pieziş pe un iconostas înalt, cu străluciri aurii, aflat în spatele 
preotului. 

Brent stătea în stânga tatălui său, iar Marla, lângă mama ei. 
Patriarhul rosti jurămintele nupţiale pe un ton ceremonios, corul 
bisericesc întregind solemnitatea momentului. În Catedrala 
Sfântul Isac, nu se aflau decât mirii, copiii lor şi Wayland McKoy. 
Privirea lui Paul fu atrasă de un vitraliu aflat în mijlocul unui 
perete plin de icoane. Isus Hristos înălțându-se la ceruri, după 
înviere. Un nou început. „Câtă asemănare”, îşi spuse el. 

Preotul sfârşi de rostit jurămintele nupţiale, se înclină şi astfel 
slujba se termină. 

— Te iubesc, îi şopti Paul lui Rachel, sărutând-o. 

— Şi eu te iubesc. 

— Ei, Cutler, dă-i bice, bagă-i limba-n gură, spuse McKoy. Paul 
zâmbi şi îi ascultă sfatul, sărutând-o cu pasiune. 

— Tată, spuse Marla, dându-i de înţeles că era de-ajuns. 

— Lasă-i în pace, spuse Brent. 

— Isteţ puştiul. Cu care din voi doi seamănă? 

Paul zâmbi din nou. Uriaşul arăta ciudat îmbrăcat în costum şi 
cu cravată. Rana de la umăr părea să se fi vindecat. El şi Rachel 
se vindecaseră de asemenea. Ultimele trei luni fuseseră ca un 
vârtej ameţitor. 

La nici o oră de la moartea lui Knoll, Rachel îi telefonase lui 
Fritz Pannik. Inspectorul de poliţie german fusese cel care 
aranjase ca poliţia cehă să intervină imediat, el însuşi sosind, dis- 
de-dimineaţă, împreună cu cei de la Europol, la castelul Lukov. 


362 


Ambasadorul Rusiei la Praga fusese convocat înainte de prânz, 
iar a doua zi după-amiază sosiseră şi câţiva oficiali de la Palatul 
Ecaterina şi de la Ermitaj. In dimineaţa următoare, îşi făcuse 
apariţia şi o echipă de la Ţarskoe Selo, ruşii apucându-se imediat 
să demonteze panourile, pe care le transportaseră la Sankt 
Petersburg, cu acordul guvernului ceh, după ce acestuia i se 
aduseseră la cunoştinţă detalii legate de activităţile oneroase ale 
lui Ernst Loring. 

Investigatorii de la Europol stabiliseră imediat legătura dintre 
acesta şi Franz Fellner. Documentele găsite atât la castelul 
Lukov, cât şi la Burg Herz  confirmaseră activitatea 
Recuperatorilor de Obiecte Vechi Pierdute.  Neexistând 
moştenitori care să preia controlul asupra averii lui Fellner, 
intervenise guvernul german. În cele din urmă fusese descoperit 
şi locul unde era ascunsă colecţia particulară a lui Fellner, iar 
investigatorilor nu le luase decât câteva zile ca să afle 
identitatea celorlalţi membri ai clubului. Departamentul de 
Combatere a Furturilor de Opere de Artă din cadrul Europolului 
făcuse descinderi pe proprietăţile lor. 

Captura fusese imensă. 

Sculpturi, gravuri, bijuterii, desene şi picturi, în special ale 
marilor maeştri, considerate pierdute pentru totdeauna. Miliarde 
de dolari, în comori furate, fuseseră recuperate efectiv peste 
noapte. 

Dar cum achizitorii furau numai obiecte care, la rândul lor 
fuseseră furate, multe dintre revendicările formulate de 
proprietari fuseseră, în cel mai bun caz, neclare, iar în cel mai 
rău caz, nefondate. Numărul revendicărilor venite atât din partea 
statelor, cât şi din cea a persoanelor particulare, înregistrate la 
diverse tribunale din Europa, crescuse rapid la câteva mii. Erau 
atât de multe, încât, în cele din urmă, Parlamentul European 
găsise o soluţie politică, apelând la Tribunalul Internaţional ca la 
un ultim arbitru. Un ziarist care urmărise întreaga desfăşurare a 
evenimentelor era de părere că rezolvarea tuturor revendicărilor 
avea să dureze, probabil, zeci de ani şi că, în final, cei mai 
câştigaţi aveau să fie avocaţii. 

Interesant era faptul că duplicatul Camerei de Chihlimbar, 
deţinut de familia Loring, era atât de asemănător cu originalul, 
încât panourile găsite se potriveau perfect în spaţiile goale din 
Palatul Ecaterina. Iniţial, se stabilise ca piesele recuperate să fie 
expuse în altă parte, pentru a lăsa camera reconstituită aşa cum 


363 


era. Dar puriştii ruşi susţinuseră cu tărie ca ambra să se întoarcă 
acolo unde îi era locul - cel pe care l-ar fi avut în vedere însuşi 
Petru cel Mare deşi, în realitate, acestuia puţin îi păsase de 
panouri, cea care, de fapt, comandase versiunea rusă a camerei 
fiind fiica sa, împărăteasa Elisabeta. Astfel că, după nouăzeci de 
zile de la descoperirea lor, panourile originale ale Camerei de 
Chihlimbar împodobeau etajul întâi al Palatului Ecaterina. 

Guvernul rus le fusese atât de recunoscător încât Paul, Rachel, 
copiii şi McKoy fuseseră invitaţi, pe cheltuiala statului, la 
inaugurare. Şi fiindcă tot se aflau acolo, Paul şi Rachel hotărâseră 
să se recăsătorească într-o biserică ortodoxă. La început, 
fuseseră refuzaţi, din cauză că erau divorţaţi, dar, odată 
explicate împrejurările şi precizat faptul că se recăsătoreau unul 
cu celălalt, Biserica îşi dăduse în cele din urmă acordul. Fusese o 
ceremonie încântătoare, pe care Paul nu avea să o uite toată 
viaţa. 

Paul îi mulţumi preotului şi se îndepărtă de altar. 

— A fost frumos, spuse McKoy. Modul cel mai potrivit de a 
termina cu tot raha... vreau să zic, porcăria asta. 

Rachel zâmbi. 

— Te simţi stânjenit din cauza copiilor? 

— Nu, din cauza vocabularului meu. Se îndreptară spre ieşirea 
din catedrală. 

— Şi acum, familia Cutler pleacă la Minsk? întrebă McKoy. 

Paul încuviinţă. 

— Un singur lucru ne-a mai rămas de făcut, după care plecăm 
acasă. Paul ştia că McKoy venise pentru publicitate, guvernul rus 
fiindu-i recunoscător pentru recuperarea uneia dintre comorile 
sale cele mai de preţ. Cu o zi în urmă, la inaugurare, uriaşul 
împărţise zâmbete şi îşi manifestase zgomotos sentimentele de 
prietenie, bucurându-se de atenţia presei. lar seara, participase 
în direct, prin satelit, la emisiunea lui Larry King, răspunzând la 
întrebări venite din toată lumea. Canalul National Geographic 
discutase cu el despre o emisiune de aproape o oră, consacrată 
în întregime Camerei de Chihlimbar, suma oferită fiind suficientă 
pentru a-i mulţumi pe investitori şi pentru a soluţiona litigiile 
legate de săpăturile de la Stod. Se opriră în faţa uşilor catedralei. 

— Aveţi grijă de voi, îi sfătui McKoy. Şi, arătând spre copii, 
adăugă: Şi de ei. 

Rachel îl sărută pe obraz. 

— Ti-am mulţumit pentru tot ce-ai făcut pentru noi? 


364 


— Şi voi aţi fi făcut acelaşi lucru pentru mine. 

— Poate că nu. 

McKoy zâmbi. 

— Oricând la dispoziţia dumneavoastră, doamnă judecător. 

Paul dădu mâna cu McKoy. 

— Ţinem legătura, bine? 

— Oh, s-ar putea ca în curând să am din nou nevoie de 
serviciile voastre. 

— Te apuci din nou de săpături? 

— Cine ştie? Mai sunt o mulţime de raha... chestii de 
descoperit. 

Trenul părăsi Sankt Petersburgul două ore mai târziu, 
îndreptându-se spre Belarus. O călătorie de cinci ore prin păduri 
dese şi câmpii mlăştinoase acoperite de culturi de in. Sosise 
toamna, iar frunzele explodau în nuanţe de roşu, portocaliu şi 
galben. 

Oficialii ruşi luaseră legătura cu autorităţile din Belarus, 
rugându-le să le acorde tot sprijinul. Sicriele lui Karol şi al Mayei 
Boria sosiseră cu o zi în urmă, cu o cursă specială. Rachel ştia că 
tatăl ei ar fi vrut să fie îngropat în pământul său natal, dar ea 
dorise ca părinţii ei să fie împreună. Acum aveau să fie 
înmormântați în pământul Belarusului, pentru totdeauna. 

Sicriele aşteptau în gara din Minsk. Apoi fură transportate într- 
un cimitir frumos, la patruzeci de kilometri vest de capitală, cât 
mai aproape de locul naşterii lui Karol şi a Mayei Boria. Familia 
Cutler venea în urma catafalcului, într-o maşină închiriată, 
împreună cu câţiva diplomaţi americani, care aveau grijă ca totul 
să decurgă normal. 

Slujba de înmormântare fu oficiată de însuşi patriarhul 
Belarusului, iar Rachel, Paul, Marla şi Brent stătură îmbrăţişaţi pe 
toată durata ceremoniei funebre. Când sicriele fură coborâte în 
pământ, o boare trecu peste iarba veştejită. 

— Luaţi-vă rămas-bun de la bunicul şi bunica, le spuse Rachel 
copiilor. 

Le dădu fiecăruia dintre ei un fir de in albastru. Copiii se 
apropiară de cele două gropi şi aruncară florile înăuntru. Paul se 
apropie de ea şi o sprijini. Rachel avea ochii în lacrimi. Observă 
că şi Paul plângea. Nu vorbiseră niciodată despre ceea ce se 
întâmplase în noaptea aceea la castelul Lukov. Slavă Domnului 
că Knoll nu apucase să termine ceea ce începuse. Paul îşi riscase 
viaţa ca să-l împiedice să o facă. Rachel îşi iubea soţul. De 


365 


dimineaţă, preotul le atrăsese atenţia că o căsătorie se încheie 
pe viaţă, fiind un lucru ce trebuie luat foarte în serios, mai ales 
dacă la mijloc sunt şi copii. Şi avea dreptate. De asta era sigură. 

Se apropie de gropi. De la mama sa îşi luase rămas-bun cu 
aproape douăzeci şi cinci de ani în urmă. 

— La revedere, tată. 

Paul stătea în spatele ei. 

— La revedere, Karol. Odihneşte-te în pace. 

Rămaseră tăcuţi câteva minute, apoi îi mulţumiră patriarhului 
şi se îndreptară spre maşină. Pe cerul senin al după-amiezii se 
vedea zburând un şoim. Vântul adia, răcorind aerul încins. In faţa 
lor, copiii alergau spre poarta cimitirului. 

— Şi acum, înapoi la treabă, îi spuse ea lui Paul. 

— E momentul să ne obişnuim din nou cu viaţa de zi cu zi. 

În luna iulie, Rachel câştigase alegerile, cu toate că nu-şi 
făcuse aproape deloc campanie. Insă regăsirea Camerei de 
Chihlimbar atrăsese atenţia tuturor, iar Rachel înregistrase o 
victorie zdrobitoare asupra celor doi contracandidaţi. Marcus 
Nettles fusese învins, dar ea ţinuse să-i facă o vizită avocatului 
certăreţ şi să facă pace, aceasta fiind o latură a noii sale atitudini 
conciliante. 

— Crezi că ar trebui să rămân în magistratură? îl întrebă ea pe 
Paul. 

— Tu trebuie să alegi, nu eu. 

— Mă gândeam că, poate, nu e o idee prea bună. Mă solicită 
prea mult. 

— Trebuie să faci exact ceea ce îţi place, spuse Paul. 

— Înainte, credeam că profesia de judecător mă făcea fericită. 
Dar acum nu mai sunt sigură de asta. 

— Cunosc o firmă care ar fi încântată să aibă în 
Departamentul de litigii un fost judecător la Curtea superioară. 

— E vorba cumva de Pridgen Woodworth? 

— S-ar putea. Ştii că am o oarecare influenţă acolo. 

Rachel îl cuprinse pe după mijloc şi îşi continuară drumul. Se 
simţea bine lângă el. 

Merseră tăcuţi o vreme, Rachel simțindu-se copleşită de 
mulţumire. Se gândea la viitor, la copii, la Paul. Reluarea 
practicării avocaturii ar fi fost cel mai bun lucru pentru ei toţi, iar 
Pridgen Woodworth era un loc de muncă excelent. Se uită la 
Paul, gândindu-se la ceea ce îi spusese el în urmă cu câteva 
minute. 


366 


„Ştii că am o oarecare influenţă acolo.” 
Aşa că îl îmbrăţişa strâns şi, pentru prima dată după mult 
timp, nu mai comentă. 
Sfârşit. 


367 


Nota autorului. 


Pentru a mă documenta în vederea scrierii acestui roman, am 
călătorit prin Germania, Austria şi în lagărul de concentrare de la 
Mauthausen, pentru ca, în final, să ajung la Moscova şi la Sankt 
Petersburg, unde am petrecut câteva zile, vizitând Palatul 
Ecaterina de la [arskoe Selo. Fireşte că scopul principal al 
romanului este de a-i face pe cititori să-şi petreacă timpul în mod 
agreabil, dar am ţinut foarte mult şi la acurateţea informaţiilor. 
Subiectul Camerei de Chihlimbar este relativ neexplorat în ţara 
noastră, deşi, recent, internetul a început să umple acest gol. În 
Europa, Camera de Chihlimbar stârneşte o permanentă 
fascinaţie. Intrucât nu vorbesc germana sau rusa, am fost nevoit 
să apelez la versiunea în limba engleză a relatărilor legate de 
ceea ce s-ar fi putut sau nu s-ar fi putut întâmpla. Din păcate, un 
studiu minuţios al acestor rapoarte a scos la iveală discrepanțe 
în derularea evenimentelor. Datele sigure au fost introduse în 
fluxul narativ, iar detaliile fără suport real au fost fie ignorate, fie 
modificate, pentru a corespunde modului meu de a concepe 
naraţiunea. 

Câteva precizări: Prizonierii de la Mauthausen au fost torturați 
aşa cum a fost descris în roman. Însă Hermann Göring nu s-a dus 
niciodată acolo. Este dovedit faptul că între Göring şi Hitler a 
existat o competiţie cu caracter personal în jefuirea operelor de 
artă, după cum este dovedită şi obsesia lui Göring pentru 
Camera de Chihlimbar, deşi nu există dovezi care să ateste că ar 
fi încercat vreodată să intre în posesia acesteia. Comisia 
sovietică pentru care se presupune că au lucrat Karl Boria şi 
Danya Ceapaev a existat în realitate şi a căutat într-adevăr, timp 
de ani de zile, după război, obiecte de artă ruseşti furate, în 
fruntea listei aflându-se Camera de Chihlimbar. Se spune că, de 
fapt, există un blestem al Camerei de Chihlimbar, pentru că mulţi 
au murit (detalii în capitolul 41) căutând-o - nu se ştie dacă a 
fost vorba de simple coincidenţe sau de crime. Naziştii au ascuns 
multe dintre prăzile de război în Munţii Harz, informaţiile 


368 


conţinute în capitolul 42 fiind reale, inclusiv găsirea mormintelor. 
Oraşul Stod este fictiv, dar locaţia, precum şi abația aflată în 
apropiere sunt ale oraşului Melk, din Austria, o aşezare cu 
adevărat impresionantă. Toate obiectele de artă furate şi 
descrise în mod detaliat pe parcursul naraţiunii sunt adevărate şi 
fac parte dintre cele dispărute. Şi, în sfârşit, speculaţiile, istoria şi 
punctele de vedere divergente legate de ceea ce s-a întâmplat 
cu Camera de Chihlimbar, apărute în capitolele 13, 14, 28, 41 şi 
48, inclusiv posibila implicare a guvernului ceh, se bazează pe 
rapoarte reale, dar rezolvarea misterului este pură ficţiune. 

Dispariţia, în 1944, a Camerei de Chihlimbar a constituit o 
pierdere incomensurabilă. In prezent, Camera este în curs de 
restaurare, la Palatul Ecaterina, de către artişti contemporani, 
care trudesc să recreeze, panou cu panou, magnificii pereţi 
lucraţi exclusiv în chihlimbar. Am avut norocul de a petrece 
câteva ore împreună cu restauratorul-şef, care mi-a arătat cât de 
laborioasă este strădania lor. Din fericire, sovieticii fotografiaseră 
camera la sfârşitul anilor 1930, în ideea de a o restaura în anii 
1940, dar, după cum se ştie, a intervenit războiul. Acele imagini 
în alb-negru sunt ca o hartă care ajută la recrearea a ceea cea 
fost conceput acum două sute cincizeci de ani. 

Restauratorul-şef mi-a spus şi care era părerea lui cu privire la 
ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu panourile originale. Credea, ca 
mulţi alţii - aşa cum am menţionat în capitolul 51 - că ambra fie 
a fost distrusă în totalitate în timpul războiului, fie - aşa cum se 
întâmpla cu aurul sau cu alte metale preţioase şi bijuterii - 
valoarea chihlimbarului în sine a crescut vertiginos. Era uşor de 
găsit şi de vândut bucată cu bucată, preţul total al pieselor fiind 
mult mai mare decât preţul camerei în sine. La fel ca şi aurul, 
chihlimbarul poate fi remodelat, fără să se mai vadă urmele 
formei sale iniţiale. Există deci posibilitatea ca bijuteriile şi 
celelalte obiecte din chihlimbar vândute astăzi în întreaga lume 
să conţină ambră din camera originală. Se prea poate. 

Aşa cum l-am mai citat o dată pe Robert Browning pe 
parcursul acestei naraţiuni, „a dispărut brusc, aşa cum se 
întâmplă cu toate lucrurile rare”. 

Cât de adevărat. 

Şi cât de trist. 


369