Andreas Eschbach — Aurul diavolului

Andreas Eschbach 


PIAVOLULUI! 


ANDREAS ESCHBACH 


AURUL DIAVOLULUI 


Original: Teufe/sgold (1989) 


Traducere din limba germană de: 
CORNEL STOENESCU 


virtual-project.eu 


Fo 


CE 
2020 


VP - 


Mai întâi apare pofta de aur... 
urmează pofta de nemurire... 
apoi pofta de mai mult... 


VP - 


Prorocirea ilustrului 
D. Philippi Theophrasti Paracelsi, 
Anno 1546 


Eu nu îmi voi găsi locul în mormânt, 
pentru că se vrea reînmormântarea mea 
spre răsărit și vă zic: 

O mare comoară se află ascunsă între 
Suabia și Bavaria, însă nu voi dezvălui locul, 


pentru a nu dezlănțui mari răutăţi și vărsări de sânge. 


VP -4 


Prolog 


— Văd că veţi face o călătorie importantă, spuse femeia 
îmbrăcată cu straie ţigănești. Se aplecă peste palma lui Hendrik 
și adăugă: Vă va aduce bogăţie, pentru că vă place schimbarea. 
Sunteţi nemulțumit când întâmpinați obstacole. Aveţi un mare 
potenţial, însă până acum nu l-ați folosit în avantajul propriu. Vă 
întrebaţi uneori dacă aţi luat în viaţă deciziile corecte. 

Prezicătoarea rosti toate acestea cu plictisul unui vânzător de 
lozuri, care își făcea treaba într-un cort jerpelit, unde totul era 
comun și kitsch: globul din cristal (probabil din sticlă) de pe 
masa acoperită cu o pânză neagră, cerceii aurii enormi, 
machiajul strident, părul blond platinat. 

Dar la ce se așteptase? Intr-un bâlci? Nu aveai cum să nu fii 
dezamăgit de astfel de atracţii. Zece euro pentru diavol, pentru 
nimic. Dus cu preșul de promisiunea de a trăi o experiență 
deosebită. 

— Deseori v-aţi simţit neînțeles de părinţii dumneavoastră, 
continuă ea. 

Hendrik se gândi să se ridice și să plece. Oare în lumea 
aceasta exista un singur om care să nu se fi simţit neînțeles de 
părinţii săi? 

Bun. O să treacă peste aceste momente. Oricum nu va mai 
dura mult, după cum îi știa pe acești șarlatani de bâlci. 

Femeia se opri ca și cum nu își găsea cuvintele. Hendrik se 
încruntă. Așadar nu era vorba de o simplă escrocherie, ci de una 
lamentabilă! De neimaginat! Și cum se mai uita femeia asta în 
palma lui, de parcă chiar ar putea citi în ea... și cum i-o mai 
strângea, privind ca într-o fântână adâncă, în timp ce își storcea 
probabil creierii în căutarea unor cuvinte cu care să Îl 
îmbrobodească! 

— Dumneavoastră aveţi un frate, zise ea în cele din urmă. 

Ceva din vocea ei îl făcu pe Hendrik să își rețină involuntar 
respirația. 

— Dumneavoastră aveţi un frate, repetă ea, dar nu l-aţi 
cunoscut încă. 

Hendrik dădu surprins din cap. Cum putea să știe asta? 


VP-5 


Tocmai despre fratele lui, de a cărui existenţă nu știa nimeni? 

Ghicitoarea continua să îi privească în palmă, pe care o ţinea 
strâns, cu degetele ei umede de transpiraţie. Părul blond îi 
atârna pe față și partea superioară a corpului i se înclina ușor 
înainte și înapoi, ca iarba în adierea vântului. Dacă simula o 
transă, o făcea bine. 

— Există un secret care vă desparte de fratele 
dumneavoastră. Vocea femeii devenise mai gravă, ca și cum ar 
fi aparţinut unui alt om, care lupta să iasă la suprafaţă. Un al 
doilea secret vă va reuni. Acesta vă va lega până când 
întrebarea își va găsi răspunsul. 

Hendrik își drese glasul. 

— Ce întrebare? 

Ea păru că nu îl aude: 

— Unul dintre dumneavoastră, murmură ea, va plăti cu viaţa 
pentru întrebare. Celălalt cu moartea. 

Femeia îi dădu drumul mâinii. Respira cu greutate. Apoi își 
ridică părul de pe față și se uită la el cu o privire înceţoșată, cu 
chipul marcat de epuizare. Încercă să zâmbească, dar făcu de 
fapt o grimasă. 

— Asta a fost tot. 

(J 

Când ieși din semiîntunericul cortului, clipi des. Nu putea să 
spună ce se întâmplase. 

— Ei? întrebă Miriam. A meritat? 

El se gândi un moment, apoi râse. Fantomele invocate de 
vrăjitoarea blondă se evaporară. 

— Aiureli și coțcării ca totul de pe aici. Dar măcar a fost 
cumva altfel. 

Miriam îl privi deconcertată, cum o făcea deseori și oftă. 

— Oh, Hendrik, niciodată nu ești mulțumit. 

— Nu, recunoscu el. Este drama vieții mele. 

Cobori privirea spre fiica lor, care aștepta serioasă și 
răbdătoare continuarea excursiei. 

— Ei? Ce vrei să facem? 

— Mergem la carusel? zise Pia, dar cu ochii pe roata cea 
mare. 

Hendrik se aplecă în faţa ei. 

— Nu. Știi ceva? Mergem la roata cea mare! Sus de tot! Te ţin 
eu bine. Bine de tot. 


VP-6 


Chipul micuţei se lumină! Adevărata fericire! Extazul unui 
copil pentru care lumea mai era încă o minunată promisiune. 

— Daaa! 

e 

— Ce i-ai povestit? vru să afle Rolo când Seraphina ieși. 

Femeia nu îl băgă în seamă. Avea privirea pierdută în zare. Se 
uita absentă la forfotă și la mașinile multicolore. Privea prin 
acestea spre orizonturi invizibile și intangibile. 

— Tu trebuie să mulţumești oamenii, nu să îi sperii de moarte, 
continuă să o cicălească Rolo. Tipul s-a făcut alb la faţă! 

Seraphina îl ignoră în continuare. Ea scoase un pachet de 
țigări, își vâri o ţigară între buze, apoi își căută bricheta. 

— Eu îmi fac treaba mea, zise ea, iar tu ţi-o faci pe a ta. Își 
aprinse ţigara, trase adânc în piept, apoi expiră fumul cu un 
zgomot asemănător unui oftat. OK? 


VP -7 


1. 


Armura care plânge 


Era în anul Domnului 1295 când scutierii cavalerului Bruno 
von Hirschberg au întâlnit în pădurile acestuia, chiar în vadul 
râului, un călător singuratic. O căruță prăpădită stătea înclinată 
în mijlocul curentului, iar de pe capra acesteia un bărbat cărunt 
blestema biciuind calul înhămat la ea. Animalul era plin de 
sudoare și oricât se opintea în hamuri nechezând, căruţa se 
afunda tot mai mult în pietrișul vadului și nu se clintea din loc. 

— Hei! strigă unul dintre scutieri, un bărbat cu numele de 
Egbert, și intră în vad cu calul lui. Te putem ajuta, străine? Mi se 
pare că ai dat de greu. 

Ceilalţi călăreți îl urmară, cinci băieți tineri și puternici. 

Bărbatul din căruță lăsă biciul și se întoarse către călăreţi. 
Avea părul cărunt și neîngrijit și o barbă scămoasă în jurul unui 
chip pe care anii și vremea lăsaseră urme adânci. 
Imbrăcămintea îi era din pânză de sac, părea învechită și uzată, 
ca atelajul pe care îl mâna. Doar ochii lui nu erau cei ai unui 
bătrân obișnuit. In ei mocnea un foc aparte, o vigilență 
suspicioasă ca a celor persecutați, fugari de ani buni. 

Hopa! se gândi Egbert, care își însoţise stăpânul în ultima 
cruciadă și instinctul dobândit în această periculoasă expediţie îl 
avertiza că bărbatul nu era unul obișnuit. 

— Una dintre roți s-a afundat, răspunse străinul cu o voce 
spartă, metalică. Dacă mă ajutaţi să o eliberez, îmi pot continua 
drumul fără probleme. 

Egbert le făcu un semn bărbaţilor, care săriră de pe cai în apa 
rece, ce le ajungea la coapse. Se proptiră cu toţii în căruță, 
aceasta începu să trosnească și roata se eliberă din prundiș. 

— Hei! mai strigă o dată Egbert croindu-și grăbit drum prin 
apă până la calul lui și sări în șa, pentru a ajunge din urmă 
căruţa, care acum hurducăia prin vad gata să urce pe mal. 

Egbert își dăduse seama de greutatea considerabilă a căruţei. 
Nu era de mirare că roţile i se afundau în prundișul vadului, 
lăsând urme adânci. 


VP-8 


— Străine! strigă el în urma atelajului când acesta ajunse pe 
uscat, apoi făcu semn însoţitorilor săi să se grăbească. Cine 
sunteţi și încotro vă îndreptaţi? 

— Numele meu este John Smith, răspunse bărbatul fără a se 
opri, sunt saxon și mă îndrept spre casă! 

Egbert îl ajunse și călări alături de el. 

— Sunteţi bărbier? 

— Nu. 

— Conduceţi o căruță asemănătoare celor cu care umblă 
bărbierii. 

— Am cumpărat-o de la un bărbier, dar eu nu sunt bărbier. 
Sunt doar un călător. 

— Și de unde veniţi dumneavoastră, John Smith? 

Bătrânul îi aruncă o privire ostilă: 

— Din sud. 

— Și nu vreți să ne spuneţi de unde? insistă Egbert uitându-se 
după camarazii lui. 

— De ce vă privește asta pe dumneavoastră? 

Egbert îi tăie calea. Furios, bătrânul trase de hățuri, dar calul i 
se oprise tremurând. 

— Ce înseamnă asta? strigă el cu ochii parcă scăpărând 
scântei. 

— Ne datorațţi totuși mulțumiri, îl lămuri Egbert, în timp ce se 
apropiară și ceilalţi și la un semn al lui înconjurară atelajul. Noi 
v-am ajutat, însă dumneavoastră ați luat-o din loc fără un 
cuvânt de mulţumire. 

— Bine, vă mulțumesc, mormăi călătorul. 

Egbert clătină din cap, dar o făcu foarte încet, și cine îl 
cunoștea știa că era o ameninţare. 

— Ne veţi însoţi, John Smith. Stăpânul nostru va fi interesat să 
vă cunoască. 

e 

Cavalerul Bruno von Hirschberg era un bărbat rotunjor, care 
părea de treabă atât timp cât ședea. Dacă se punea în mișcare, 
arăta agresiv și nerăbdător. Cu supușii nu era deloc îngăduitor, 
își hărţuia necontenit slugile, era în mișcare ziua întreagă, urla 
porunci de parcă era posedat și sarazinii ajunseseră la porţile 
cetăţii. Se spunea că nici noaptea nu își găsea liniștea. Soţia lui, 
care îi fusese fidelă în anii cruciadei, era acum gravidă și copilul 
- sustineau prezicătoarele - avea să fie băiat. 


VP-9 


De obicei, cavalerul Bruno nu accepta niciun sfat de la nimeni, 
cu atât mai puţin vreunul legat de ce să facă ori să nu facă. Mai 
asculta când și când, lucru rar, doar de scutierul său, Egbert. 
Așa se făcea că acest cavaler, cu scutierul și cu medicul său, un 
bărbat cât un urs, cu numele de Mengedder, stăteau la fereastra 
turnului burgului privind la curtea în mijlocul căreia aștepta 
curiosul atelaj al străinului. 

— Nu am altceva mai bun de făcut decât să mă sinchisesc de 
fiecare călător care umblă pe domeniul meu? bombăni iritat 
Bruno. In timp ce ţăranii mei fură jumătate din recoltă și mă 
înșală cu zeciuiala? 

— Cu acesta este ceva, stăpâne, spuse Egbert calm, obișnuit 
cu tonul cavalerului. 

Medicul privea fără niciun chef la străinul așezat într-o parte 
pe capra căruţei, care urmărea cum calul lui păștea într-un tufiș. 

— Ce ar putea căra? mormăi medicul. Un saxon bătrân și 
grosolan. Da, și? 

— Când i-am scos căruţa din vad, mi-a atras atenţia faptul că 
aceasta era atât de grea, încât părea plină cu fier. Vă daţi 
seama cât de epuizat era bietul cal? Este de necrezut că singur 
ar fi putut să tragă o asemenea povară. 

— Ce este atât de ciudat la o încărcătură grea? 

Egbert îl privi pe cavaler în faţă: 

— Am aruncat o privire în căruță. Mi s-a părut ciudat că era 
aproape goală. Am văzut câteva haine, niște provizii, o geantă și 
o ladă mică. Asta era tot. 

Bruno șuieră printre dinţi. 

— Spuneai că avea o privire neobișnuită? 

— Da, răspunse scutierul și dădu din cap. Părea fugar. 

— Credeţi că a comis o crimă? întrebă medicul. 

— Nu sunt sigur, mărturisi Egbert. Este posibil și să fi prădat o 
comoară, pe care vrea să o ducă acasă. 

Cavalerul pufni triumfător: 

— Poate că însăși căruţa este atât de grea. Ar fi posibil, dacă 
pare a fi din lemn. 

a 

Neîncrezătorul străin fu momit să își părăsească atelajul, 
promițându-i-se un loc unde s-ar putea odihni până când 
stăpânul burgului va dori să discute cu el. Nici nu dispăruseră 
bine în cetate bărbatul cu însoțitorul lui, că ceilalți se puseră pe 


VP - 10 


treabă, ridicară podeaua cărutei, ca să vadă dacă sub ea nu 
este ascuns ceva. Se convinseră că atelajul era într-adevăr din 
lemn și încă dintr-un lemn vechi, fărâmicios și își dădură seama 
că le va fi greu să îi justifice saxonului stricăciunile. Lădiţa însă 
era foarte grea. 

Egbert vru să o tragă jos singur, dar constată că, deși era 
lungă cât un antebraţ și nu mai înaltă decât carâmbul cizmei, nu 
putea fi clintită. Mai întâi crezu că era prinsă în cuie de podea, 
dar unindu-și toți puterile, o deplasară un lat de palmă și atunci 
își dădură seama că găsiseră comoara. 

Chemară în ajutor un camarad tânăr și voinic, Arved, și 
împreună cu încă doi bărbaţi coborâră lada grea în curte. 

— Dumnezeule, zise Arved, chestia asta trebuie să fie plină cu 
aur curat. 

El încercă să deschidă capacul, dar acesta era încuiat. Cine 
avea cheia încuietorii nu era greu de ghicit. 

Egbert îngenunche și cercetă lada. La lumina zilei se putea 
vedea că era o lucrare de tâmplărie bună, din lemn tare, de 
culoare deschisă, cu toate colțurile ferecate cu metal. Faptul că 
și capacul era asigurat cu o încuietoare promitea un conţinut 
valoros. 

— Îl vom obliga pe saxon să o deschidă, hotărî scutierul și se 
ridică. Astfel putem să îl dăm în vileag. li făcu semn unui băiat și 
îi zise: Adu-l aici pe străin. Spune-i că eu am poruncit asta. 

Băiatul plecă în fugă. 

— Ce nevoie mai avem de saxon? întrebă disprețuitor Arved. 
Nu ne putem descurca singuri cu o încuietoare ca asta? 

Și scoase cuțitul. 

Egbert fu cuprins de un fior de teamă când Arved încercă să 
deschidă lada cu un cuţit. Privi în jur, adulmecă aerul după- 
amiezii târzii și simţi doar miros de bucătărie și iz de sudoare, 
praf și fecale. Ridică privirea către crenelurile burgului și 
descoperi ca de obicei gărzile. Și totuși... 

— A dracului încuietoare, mormăi Arved. Cine a făcut-o se 
pricepe la lăcătușărie. 

Lada. De ea era vorba. Dar ce putea fi periculos la o ladă? 

— Las-o, îi ceru Egbert, deși știa că Arved nu îl va asculta. 

Bătrânul putea să apară în orice clipă și îi vor cere să le arate 
ce era în ladă. 

— Cred că i-am venit de hac, anunţă Arved, care manevra 


VP -11 


vârful lamei în crăpătura subţire a capacului. Aha! Asta era! 

— Nu! se auzi un strigăt dinspre clădirea principală. Nu 
atingeţi lada! 

Egbert se întoarse. Era bătrânul saxon. Cu părul vâlvoi, acesta 
se năpusti îngrozit spre ladă. Este periculos! Nu... 

— Arved! strigă scutierul. Las-o! 

Și se repezi să îl oprească pe camaradul lui. 

Dar era prea târziu. Niciunul dintre ei nu va uita ceea ce au 
văzut: Arved ridică doar de un deget capacul și prin această 
crăpătură mică ţâșni o rază de lumină orbitor de albă, mai 
sclipitoare ca soarele de pe cer, mai strălucitoare decât tot aurul 
reginei din Saba. Arved, pe care raza precum chipul Domnului îl 
lovi chiar în faţă, căzu pe spate ţipând ca o fiară, cu mâinile la 
ochi. Capacul se închise și tuturor ziua li se păru brusc mai 
întunecoasă. 

— Nebunilor! tună saxonul. Nebunilor! De ce v-a interesat 
căruța mea, bandă de tâlhari la drumul mare! 

Egbert își reveni. Răul fusese comis, trebuia să intervină. 

— Soldați, la mine! porunci el și se îndreptă pentru ca toți să 
vadă cine strigase. Primilor doi bărbaţi înarmaţi care își făcură 
apariţia le arătă saxonul și le ceru: Prindeţi-l pe acest bărbat și 
băgatți-l la temniţă! 

Și în vreme ce străinul era escortat protestând, îi alinie pe 
ceilalți soldaţi într-un cerc larg în jurul căruţei, calului istovit și 
teribilei descoperiri. 

— Să nu se apropie nimeni de ladă! _ 

Arved nu mai urla, ci se zvârcolea horcăind. Işi ţinea în 
continuare mâinile la ochi și trupul îi era zguduit de zvâcnituri 
tot mai puternice. Egbert îi îndepărtă pe ceilalţi, care se 
strânseseră în jurul băiatului căzut, și se aplecă deasupra 
acestuia. Arved părea înnebunit de durere. Egbert îi apucă 
mâinile și încercă zadarnic să i le îndepărteze de pe faţă. Pielea 
îi era roșie, parcă arsă de soare și începuse să se decojească și 
să crape. Avea nevoie de prosoape ude, de argilă vindecătoare. 
Nu trebuia să își distrugă chipul apăsându-și mâinile, măcar de 
dragul femeilor a căror inimă bătea pentru el. 

— Aduceţi-l pe Mengedder, spuse Egbert și fu mulțumit când 
auzi pași îndepărtându-se. 

Îi mai apucă o dată mâinile lui Arved. De data aceasta tânărul 
cedă și când îi văzu faţa, știu de ce și-o ascunsese. Și mai știu și 


VP - 12 


că un medic nu mai era de niciun ajutor. În luptele cu păgânii 
fusese martor la multe, dar ceea ce văzu acum îi tăie răsuflarea. 

Ochii. Arved nu mai avea ochi. Ceea ce fuseseră odată ochii 
lui se scurgea din orbite ca o gelatină. 

Pe străin l-au interogat în sala cea mare. Făcuseră din mese 
un pătrat, în centrul căruia se afla misteriosul călător. La lumina 
lumânărilor și a focului din cămin, chipul lui părea demonic, iar 
barba era ca a unui vrăjitor. 

— Regret ceea ce s-a întâmplat, repetă el pentru a nu știu 
câta oară. Dar nimeni nu i-a permis să pună mâna pe ceea ce 
îmi aparține. 

Cavalerul ședea în scaunul lui înalt, potrivit rangului, și 
strângea cu mâna marginea acestuia atât de tare, încât aceasta 
pârâia. 

— Cine sunteţi? repetă el întrebarea de mai multe ori. Și ce se 
află în ladă? 

Străinul îl privi obosit. 

— Este un lucru descoperit de mine. În ladă se află o piatră 
strălucitoare, mare cât un pumn de bărbat. O piatră care într-o 
noapte a căzut din cer nu departe de locul unde poposisem. 
Când m-am apropiat de ea, am văzut cum păsările din jur 
cădeau la pământ. Am văzut șoarecii din apropiere murind și 
iarba veștejindu-se. Am descoperit că te puteai apropia de ea 
numai dacă o acopereai cu plumb pur, de aceea lada este din 
plumb și este atât de grea. A fost o nebunie să o deschidă, 
încheie el furios. 

— Și ce voiați să faceţi cu această piatră teribilă? dori să afle 
Bruno von Hirschberg. 

— Să o fi lăsat acolo? 

Toţi ridicară privirea în momentul în care ușa grea se deschise 
scârțâind și intră Mengedder, medicul, ţinând sub braț un foliant 
gros și având o privire sumbră. 

— În mărinimia sa, Domnul l-a luat pe Arved la sine, le spuse 
acesta și își drese glasul. Nu mai era nimic de făcut pentru el. 

Dintre cei prezenţi se ridică un murmur. Se făcură cruci și se 
rostiră rugăciuni. Lumina lumânărilor păru că scade. 

— Spune-mi, saxonule, întrebă Mengedder în timp ce se așeza 
la o masă și punea pe ea foliantul, care este motivul pentru care 
călătorești cu un asemenea mineral diabolic? 

Străinul îl privi suspicios. 


VP - 13 


— Acesta este greu de explicat, răspunse el. S-ar putea spune 
că motivul este curiozitatea? 

— Ah, curiozitatea! repetă medicul și lovi ca din întâmplare 
coperta  foliantului adus de el. Deoarece curiozitatea 
dumneavoastră este evident o prețioasă caracteristică umană, 
desigur că mă veţi ierta că m-am mai dus o dată la căruţa 
dumneavoastră și mi-am permis să vă citesc din însemnări. 

Călătorul bărbos miji ochii, care păreau că aruncau fulgere, și 
scoase, șuierând, niște sunete neinteligibile. 

— Dar era un blestem! In latină și pe deasupra interesant, un 
blestem, spuse Mengedder. Și să știți că sunt tot atât de bun și 
la greacă. El răsfoi cu nonșalanţă primele pagini scrise îndesat, 
apoi adăugă: A fost fără îndoială inteligent din partea 
dumneavoastră să vă tăinuiţi adevăratul nume, altfel aș fi intrat 
la bănuieli mult mai devreme. 

— Fiţi mai scurt, Mengedder! îl atenționă Bruno von 
Hirschberg. Ce anume aţi descoperit? 

— Scrie aici despre transformări și amoniac, despre cele cinci 
elemente și despre forţele antagonice, despre amalgamări și 
sulfurări și despre metale moarte și revitalizate. Am descoperit 
aici pagini întregi copiate din operele lui Al'Razi și ale lui 
Zosimos din Panopolis. Acest bărbat, stăpâne, este într-adevăr 
saxon. Dar numele lui nu este John Smith, ci John Scoro și este 
un alchimist cunoscut în cercurile învăţaţilor. Ceea ce poartă cu 
el în acea ladă și care i-a fost fatal sărmanului Arved nu este 
altceva decât piatra filosofală. 


VP - 14 


2. 


— Este prea de tot, își spuse Hendrik și închise cartea, pentru 
a o cerceta mai atent. Era un volumaș legat în carton pânzat, 
care avea pe pagina de titlu semnul unei cruci simple și pe 
cotorul foarte uzat cifra 1 aurită. Pe spate se vedeau resturile 
unei etichete pe care descifra: Collec... Ott... Sub titlu scria 
Volumul 1, iar în partea de jos a copertei: Tipărit în 1880. Nimic 
altceva, nici editura, nici autorul, nicio informaţie. În colţul din 
dreapta jos erau scrise de mână două numere: 21/20. 

Cifrele nu reprezentau prețul. 

Hendrik ocoli două cutii prăfuite și merse să caute anticarul. 

Acesta se afla în partea din față a magazinului și vorbea la 
telefon într-o germană elveţiană, din care Hendrik nu înţelegea 
o boabă. Era mai tânăr decât Hendrik, probabil în vârstă de vreo 
douăzeci și cinci de ani, purta o cămașă cu carouri mici roz-pal, 
cu guler tocit, prea strâmt pentru el, și avea coșuri pe faţă. 

Când termină convorbirea, trânti receptorul în furca 
telefonului vechi și întrebă scurt: 

— Da? 

— Cât costă? se interesă Hendrik și îi întinse cărticica. 

— Este trecut prețul pe fiecare. Vânzătorul rămase nemișcat, 
cu cartea în mână și făcu ochii mari. De unde o aveți? 

— Era în spate, pe... 

— Nu este de vânzare. Este rezervată pentru un client. 
Strânse cartea la piept cu o mână, ca și cum s-ar fi temut că 
Hendrik i-ar smulge-o, și făcu un gest larg cu mâna cealaltă. 
Restul cărţilor au preţul trecut pe copertă. În dreapta, sus, scris 
cu creionul. 

Bărbatul îl lăsă baltă pe Hendrik și strângând cărticica la piept 
se îndepărtă către partea din spate a încăperii, unde se afla un 
birou, mâncat de carii, supra-încărcat cu tipărituri vechi, ca 
fiecare colţișor din anticariat. Hendrik îl urmări cu privirea și 
văzu cum bărbatul extrase dintr-un sertar plin un plic gros și 
introduse cartea în el. 

In acel moment telefonul sună din nou. Anticarul scoase niște 
sunete semănând a „chogă!”, trânti plicul peste un teanc de 


VP -15 


cărți și se grăbi spre telefon. 

Hendrik se întoarse cu spatele la rafturi. Ar fi vrut să vadă 
cum se sfârșește povestea din carte. Se uită prin fereastra 
anticariatului situat la demisol, își privi apoi ceasul de mână. 
Ploaia care îl făcuse să intre aici părea să fi stat. Totuși, camera 
lui de la hotel, cu siguranţă, nu era disponibilă. 

Resimţea tot mai acut oboseala. Spera ca până la începerea 
seminarului să îi treacă, dar acum îi venea să își înjure șeful. Se 
trezise la trei și jumătate, pentru a prinde primul avion către 
Zurich, care, fără îndoială, era cel mai ieftin! 

Ca să își abată gândurile, Hendrik extrase la întâmplare din 
rafturi câteva cărți și citi titlurile. Böhmische Sagen und 
Märchen. Baltische Schicksale im Spiegel der Geschichte einer 
kurlândischen Familie 1756 bis 1919. Friedrich Förster, 
Ausfuhrliches Handbuch der Geschichte, Geographie und 
Statistik des Preußischen Reichs - cartea aceasta veche costa 
două sute de franci, nu glumă! Sau aceasta: Ernst Willkomm, 
Wanderung an der Nord - und Ostsee, din anul 1850, dar 
conservată surprinzător de bine. 

Hendrik puse cartea la loc în raft și trase adânc aer în piept. 
Mirosea a praf și a hârtie îngălbenită, iar de afară venea iz de 
asfalt ud. Auzea pașii grăbiţi ai trecătorilor, zgomot de motoare, 
gâlgâitul apei în gurile de canal. 

Anticarul continua să vorbească la telefon. 

Hendrik privi plicul de pe birou. Nelipit. 

Brusc se gândi că era de nesuportat gândul că nu va afla 
niciodată cum se termina povestea cu saxonul și cu misterioasa 
lui piatră. Era de-a dreptul revoltător. Infam. O nedreptate a 
sorții strigătoare la cer. 

Convorbirea telefonică se purta în limba franceză, Hendrik nu 
înțelegea nicio vorbă. Părea că va mai dura mult și bine. 

Scoase din raft o carte asemănătoare ca format și culoare cu 
cea din plic: Gotische Grammatik. Cu titlul de asemenea auriu. 
Tipărită la Halle în 1887. Avea coperte tari, din carton pânzat 
maro-închis. 

Nu era identică, dar era destul de asemănătoare. 

Până la birou mai erau doar trei pași. O mișcare îndrăzneață, 
scoaterea cărţii din plic și introducerea în buzunarul jachetei, 
introducerea în plic a celeilalte. Încheierea jachetei și gata! 

Dar ușurel. Ca și cum nu s-ar întâmpla nimic. 


VP - 16 


— La revedere, îi spuse Hendrik anticarului îmbrăcat în 
cămașă roz. 

Acesta ridică privirea fără a răspunde la salut și îl măsură 
suspicios cu receptorul la ureche. In timp ce ușa cu clopotel se 
închidea în urma sa și el urca treptele până în stradă, inima lui 
Hendrik părea să îi sară din piept. Era convins că omul va ieși 
imediat după el. 

Se îndepărtă de ușa prăvăliei grăbit. Totul din el îl îndemna să 
o ia la fugă cât putea de repede, dar ar fi fost o prostie imensă. 

Inima îi bătea nebunește. Cartea de sub jachetă parcă îl 
ardea. În mod ciudat, era convins că era privit ca un hoţ, dar știa 
că această convingere era o prostie, o reacţie la stres. 

Evită o băltoacă. Era frig, mai frig decât de dimineaţă, ori doar 
i se părea, pentru că transpira? Plafonul de nori se sparse și 
soarele își trimise razele ca un proiector. 

| se păru că îl strigă cineva din spate. Se întoarse, însă nu era 
anticarul, ci un bărbat într-un loden verde, care i se adresă cuiva 
de pe celălalt trotuar. 

Transpiraţia îi curgea pe spinare mai vârtos, rece și lipicioasă. 

Era o nebunie că făcuse asta pentru o carte veche și idioată! 

În sfârșit, ajunse la colţul străzii, coti, traversă șinele de 
tramvai și în cele din urmă apăru și un tramvai ca un monstru 
alb-albastru, care îl salvă. Se prăbuși pe un scaun, privi pe 
fereastră fațadele clădirilor orașului vechi și îi veni să râdă 
zgomotos, să jubileze, să triumfe. Oboseala îi dispăru, se simţea 
de parcă ar fi luat energizante. Câtă agitaţie! O adevărată 
aventură! 

Poate că ar trebui să facă mai des astfel de lucruri interzise. O 
încălcare minoră a regulilor dădea vieţii un alt farmec. 

Nu scoase cartea din buzunar, se asigură doar că nu o pierde. 
După câteva staţii își dădu seama că nici măcar nu știa încotro 
se îndrepta, așa că se ridică și studie harta liniei tramvaiului, 
aflată pe plafonul vagonului. 

După ce schimbă tramvaiul și după alte douăzeci de minute, 
ajunse iarăși la Grandevue au Lac, hotelul de patru stele unde 
avea loc seminarul. Contrar așteptărilor, camera sa era gata. 

— Bagajul dumneavoastră se află în cameră. Doriţi să vă 
conducem în sala în care are loc seminarul? întrebă femeia de la 
recepţie. 

Hendrik ţinea cu mâna cartea din jachetă. 


VP - 17 


— Bine, acceptă el. Dar trebuie să merg întâi puţin până în 
camera mea. 

Femeia zâmbi. 

— Atunci, dacă sunteţi de acord, vă va lua din cameră Herr 
Zurbrugg. Ea îi dădu cheia, de care era prins un breloc greu 
auriu. Camera 101, etajul întâi. 

— Da, în regulă. 

Nu mai fusese într-un hotel atât de luxos și era stăpânit de 
teama că va fi luat de către alţi clienţi drept un mocofan. Două 
nopţi aici costau aproape cât chiria lui și a lui Miriam pe o lună. | 
se părea de necrezut că unii își puteau permite așa ceva. 

Niciunul dintre lifturi nu veni la solicitare, așa că urcă pe scări. 
Camera 101 era chiar prima de pe etaj. Bagajul se afla într- 
adevăr acolo. Hendrik puse pe birou cartea furată, își dezbrăcă 
jacheta, scoase din bagaj documentele seminarului și alese lista 
de care va avea nevoie. Cineva bătu la ușă. 

Deschise. Un tânăr în livrea în culorile hotelului se afla în fața 
ușii. 

— Trebuie să vă conduc la sala pentru seminar. 

— Da, vin, zise Hendrik agitat. 

Sobru, Herr Zurbrugg mergea repede înaintea lui, Hendrik 
abia reușind să se ţină după el. 

e 

— Am pregătit materialele după cum ni s-a cerut în faxul pe 
care mi l-a trimis colega dumneavoastră, îi spuse el în timp ce 
pășeau pe covoarele groase. Frau von Steinheim, nu? 

— Steinfeld, spuse Hendrik. 

— Frau von Steinfeld, repetă tânărul dregându-și glasul. 
Scuze, continuă acesta foarte marcat de faptul că nu reţinuse 
corect numele. 

Intrară în sala pentru seminar și rămase uimit descoperind că 
aceasta arăta mai curând ca o sală de club pentru milionari: 
pereţii erau lambrisaţi, aplicele pentru iluminat aurite și la 
ferestre draperii grele, galbene printre care se întrezărea 
peisajul superb al lacului Zurich. Se simțea aici ca și cum ar 
adulmeca adevărata viaţă, îi trecu prin minte lui Hendrik. 

Ceea ce probabil se și intenţiona. Era cadrul ideal pentru un 
seminar la care participanţii visau la bogăţie. 

— Deoarece sunt doar șaisprezece persoane, explică 
sârguinciosul angajat al hotelului, a fost posibilă așezarea 


VP-18 


meselor în formă de „U”. Vă convine așa? Eu pot să le așez și 
altfel, nicio problemă. 

— Nu, nu, așa este minunat. 

Hendrik se simţea copleșit. Scaunele erau îmbrăcate în piele 
și păreau la fel de scumpe ca mesele. In dreptul fiecărui loc se 
aflau o mapă din piele, un blocnotes și un pix. Pe masă se mai 
vedeau sticle mici cu apă Perrier și Evian, cești de cafea, pahare 
și farfurioare cu tablete de ciocolată. 

Își aminti de listă și o scoase. 

— Cel mai bine ar fi, zic eu, să verificăm după asta. Să vedem 
dacă este tot ce îmi trebuie. 

Seminarul cu investitorii avea loc de patru până la șase ori pe 
an, în funcţie de necesităţi. În afară de Zurich mai aveau 
contracte cu hoteluri de lux din Anvers și Potsdam. Conform 
convocatoarelor, aceste întruniri avea scopul de a-i ajuta pe 
investitorii privaţi să devină mai siguri și mai fermi în deciziile 
lor și, la prima vedere, chiar era o chestiune serioasă. Timp deo 
zi și jumătate vor dezbate avantajele și dezavantajele, precum 
și procedurile tuturor formelor de investiţii - conturi de 
economii, fonduri imobiliare, depozite la termen, obligaţiuni, 
anuităţi, împrumuturi de stat, acţiuni, contracte futures, fonduri 
și așa mai departe. Și toate informaţiile furnizate erau corecte. 
Totuși, seminarul era astfel conceput încât participanţii să 
ajungă la concluzia că cel mai bine era să folosească fondurile 
de investiţii, și în special cele pe care firma lui Hendrik, WCM 
Trust Frankfurt, le lansa și le conducea. 

Seminarul avea ca scop în primul rând câștigarea și 
fidelizarea clienţilor și din acest motiv era calculat să acopere 
cheltuielile. Firma lui Hendrik nu voia să câștige de pe urma 
seminarului, ci de pe urma investiţiilor participanţilor atrași. 

Dacă și de data aceasta vor ieși socotelile, scria în stele. Căci 
era prima dată când Hendrik conducea acest seminar. De fapt, 
prima oară când conducea vreun seminar și era aproape sigur 
că o va da în bară. 

De obicei, aceste seminare era ţinute de Freifrau! Sylvia von 
Steinfeld, care mai bine zis le oficia. Aceasta dobândise titlul de 
noblețe în urma căsătoriei, ceea ce nu o făcea mai puţin 
aristocrată și a vorbi despre ea ca despre o „colegă” îi părea lui 
Hendrik de-a dreptul o blasfemie. De fapt, nici nu era colegă, ci 


1 Freifrau - titlu nobiliar pentru soţia unui nobil. 
VP- 19 


consilieră externă pentru relaţii publice, angajată exclusiv 
pentru seminare - mai ales pentru a lăsa impresia că face parte 
dintre boșii de la WCM Trust, așadar din cercul celor care știu să 
câștige milioane. 

Dar acum, la aproape patruzeci de ani, rămăsese iarăși 
însărcinată și pentru un an și jumătate era suspendată. De cea 
fost ales tocmai el în locul ei era un mister pentru Hendrik. 
Probabil că nu fusese nimeni disponibil. Toţi erau preocupați de 
posibilitatea introducerii euro ca monedă scripturală la sfârșitul 
anului 1998 și începutul anului 1999. 

Hendrik parcurse lista și încercă să descifreze adnotările 
făcute de mână. Seminarul acesta și cel de la Potsdam, de la 
mijlocul lui iulie, erau fixate. Apoi, așa cum spusese Gerhard, 
șeful lui, „vom vedea”. 

Sau nu. 

Să o luăm pe rând, își spuse în gând Hendrik. Videoproiector? 
Exista. Un model scump. În priză, strălucitor de curat, perfect 
funcţional și bine setat. Flipchart? Era pregătit, plus creioane de 
patru culori, toate noi. 

— De aici puteţi aprinde și stinge luminile, îi explică tânărul 
angajat al hotelului arătând un pupitru de comandă ascuns sub 
o clapă pe masa speakerului. Cel de acolo manevrează 
draperiile și acesta reglează microfonul. 

ÎI testară. Era un microfon fără cablu, portabil, model cam 
vechi, dar cu o calitate impresionantă a sunetului. 

Cu asta verificarea s-a încheiat. Nu trebuia modificat nimic. 
Erau toate funcţionale. Trebuia doar să aștepte ora paisprezece. 

— A mers repede, zise Hendrik, care împături lista și o vâri în 
buzunar. 

Se așteptase ca angajatul hotelului să îl salute și să plece ca 
să rezolve și alte probleme, dar acesta rămase, își frecă nervos 
mâinile și întrebă: 

— Herr Busske, vă pot ruga ceva? 

Hendrik dădu din cap. 

— Da? 

— Știţi, începu ezitant tânărul, care conform ecusonului din 
piept se numea Michel, fac operaţiuni cu acţiuni, desigur la nivel 
minor, pentru că la salariul meu nu îmi permit operaţiuni 
importante. Pe de altă parte, mi se oferă acum șanse 
neîntâlnite. Pe scurt, mi-aţi putea oferi un pont? 


VP - 20 


Ah, asta era. Fusese prevenit de Steinfeld că pe parcursul 
briefingului putea fi pus în această situaţie. Și îi și oferise 
răspunsul pe care trebuia să îl dea. 

— În acest seminar nu este vorba despre ponturi, îi spuse 
Hendrik. Nu prea are sens să se ocupe de anumite acţiuni, 
pentru că depind de context. Scopul seminarului este de a oferi 
fiecărui participant cunoștințele și instrumentele necesare 
pentru a putea să decidă el însuși cu competenţă asupra 
investiţiei proprii. 

— Oh, da. Înţeleg. 

Tânărul dădu din cap dezamăgit. Abia atunci Hendrik remarcă 
faptul că acesta avea o buză de iepure prost operată. Asta îl 
impresionă. l-ar fi dat oricum cu plăcere un pont, dacă ar fi știut 
vreunul. Dar cu piaţa acţiunilor nu avusese de-a face niciodată. 
El se ocupa de micii investitori, care investiseră câteva mii de 
mărci și băgaseră banii în fondul WCM Trust. 

Șovăi. 

— Ce aveţi în portofoliu? 

Subţirelul tânăr își înălță capul. 

— Nimic deosebit. Una, alta. Niște acţiuni la Bayer, la Allianz, 
VW, Thyssen... 

— Toate par solide. 

— Da, dar acum toţi vorbesc despre Neue Markt. Doar că nu 
îmi este deloc clar! 

Hendrik se gândi cum ar fi putut depăși momentul. 

— Fiţi atent, vă pot arăta o metodă prin care aţi putea urmări 
evoluția acţiunilor mai ușor decât cu diagramele obișnuite. Dacă 
doriţi. 

Tânărul îl privi cu înflăcărare. 

— Oh, sigur că da! 

Așa că Hendrik luă hârtie și un pix și îi arătă cum se notau 
acțiunile după metoda Point Figure și cum se citeau semnalele 
de cumpărare/vânzare din această reprezentare. Metoda era, de 
fapt, străveche, însă foarte puţini o mai foloseau astăzi. Hendrik 
o aflase dintr-o carte americană, pe care o găsise răscolind într- 
un anticariat. 

Ceea ce îl făcu să își amintească de cartea furată de curând. 

Care se afla în camera sa. 

Și dacă intra cineva în camera lui cât el era ocupat aici? Ar fi 
trebuit să o bage în geamantan! 


VP -21 


— Deci când cursul cade, notaţi fiecare cădere una sub alta 
cu semnul „0” și când crește puneţi „X” deasupra fiecărei 
creșteri, concluzionă el grăbit. De fiecare dată când cursul își 
schimbă sensul, începeţi o coloană nouă. 

Tânărul dădu fascinat din cap. 

— Și așa apare un semnal de cumpărare, continuă Hendrik. 
Trei coloane. Prima în sus, a doua în jos, dar fără unităţile din 
creșterile anterioare. lar a treia trebuie să depășească prima cu 
cel puţin o unitate. 

— lar semnalul de vânzare la fel, doar că este cu capul în jos? 

— Exact. 

Hendrik smulse foaia din blocnotes și i-o dădu. Angajatul o luă 
cu venerație, o împături cu mare grijă și o băgă în buzunar ca pe 
un obiect de valoare. 

— Multe mulţumiri. Se vede imediat că sunteţi un expert. 
Mulţumesc. 

De-ai știi tu..., își spuse Hendrik în gând, dar zâmbi și 
răspunse: 

— Cu plăcere. 

e 

Pe de o parte, se grăbea să ajungă în camera lui, pe de altă 
parte, ar fi preferat să oprească timpul în loc. Fără să își dea 
seama, merse mai încet pe coridorul nesfârșit, al cărui covor 
gros înăbușea zgomotul pașilor. Încercă să își imagineze cum ar 
fi să aibă mereu parte de asemenea condiţii. Să înnopteze așa 
întotdeauna. Să fie la el acasă la acest etaj, la acest capăt al 
lumii. Să nu fie doar cineva care privește pe ascuns prin 
crăpătura draperiilor pe care scria „Accesul interzis pentru 
persoane neautorizate”. 

Ajunse la ușa camerei mult prea repede. Simţea cheia grea în 
mână, prețioasă, de parcă ar fi fost din aur. Ca și broasca: 
solidă, funcţionând ireproșabil, discretă ca o șoaptă. 

Cartea se afla unde o lăsase. O deschise, apoi o închise. Nu, 
mai întâi să facă un duș. Cămașa i se lipea de spinare. Tot 
corpul îi era transpirat, de la zborul cu avionul, de la trezirea 
prea devreme și de la oribila lui aventură din centru. 

Își despachetă bagajul, își puse pe un umeraș costumul pe 
care îl va purta la seminar, luă trusa pentru spălat și inspectă 
baia. Peste tot marmură albă. Dușul, cada, un bideu. Ba chiar și 
un telefon lângă toaletă! 


VP - 22 


Lăsă jos trusa și reveni în cameră. Un telefon pe noptieră și 
altul pe impozantul birou. Pe deasupra și un fax! 

Era, evident, o cameră pentru oameni importanți. 

In timp ce se dezbrăca, băgă de seamă că peretele dinspre 
baie nu era drept, ci bombat spre interior. 

Bizar. Hendrik pipăi peretele, pentru a se asigura că nu trăia 
un vis absurd. Când consultă planul afișat pe spatele ușii, găsi 
explicația: camera lui se învecina cu lobby-ul înalt și rotund de 
la intrare. Nu era suficient că nu beneficia de perspectiva oferită 
de celebrul lac, ci doar de esplanada plictisitoare de la intrare, 
dar camera lui era și mai mică decât celelalte de pe culoar. Un 
fel de cameră de serviciu. 

Hendrik privi dezamăgit în jurul lui. OK, gata cu visatul. Nu 
făcea parte din această lume. Cu siguranță că aici era un 
tolerat. 

Dușul îi făcu totuși bine. În halatul de baie flaușat, în nuanţa 
mahonului, cu sigla aurie a hotelului și cu ceasul la mână, 
trebuia să se decidă: ori lua prânzul la restaurantul hotelului, ori 
se apuca de citit cartea. 

Ar fi ales lectura, sperând că îl va ajuta să scape de 
nervozitate și de tracul provocat de gândul că se îndrepta spre 
un dezastru. Pentru că nu se va descurca, se va face de râs. 
Lucru pentru care va fi în veci blamat. Va fi batjocorit, aruncat 
afară cu documentele mototolite, trimis acasă, unde îl aștepta 
concedierea pe loc. Ba chiar firma îi va cere despăgubiri o sumă 
formată din cinci cifre. 

Trebuia neapărat să se gândească la altceva. Pe de altă parte, 
chiar îi era foame. 

Studie lista de preţuri a restaurantului hotelului. Preţuri 
piperate: douăzeci de franci o salată, patruzeci pentru un 
preparat cald. 

Dar nu conta. Acum își putea permite. Astăzi era ziua în care 
încălca limitele. Va considera aceasta drept ultima sa masă 
înaintea execuţiei, așa că ridică receptorul și comandă un 
„sandviș au Lac” cu piept prăjit de curcan, salată și sos de 
verdețuri. Pentru treizeci de franci. 

Nu terminase să își usuce părul, când auzi bătând la ușă. O 
femeie tânără, cu părul strâns în coadă de cal, în livrea, ţinea în 
mâini o tavă cu comanda. 

Brusc, Hendrik se simţi teribil de neajutorat. Cum ar fi trebuit 


VP - 23 


să se comporte într-o astfel de situație? Și mai era și în halatul 
de baie. 

Din fericire, femeia preluă iniţiativa: 

— Comanda dumneavoastră, Herr Busske! 

Intră și puse tava pe birou. Hendrik semnă nota și femeia ieși. 

Mirosea bine. Hendrik înălță capacul alb din plastic și 
descoperi un monstru într-un sandviș, asediat de cartofi prăjiţi și 
garnisit cu o porție imensă de salată. Un adevărat prânz, nu 
doar o gustare. 

Cu atât mai bine. Scoase din minibar o bere fără alcool, își 
trase fotoliul în dreptul tăvii și se apucă să mănânce. Mușcă din 
sandviș, mestecă satisfăcut, deschise cartea și căută pagina la 
care rămăsese în anticariat. 


VP - 24 


3. 


Armura care plângea (...) 


Principele se retrăsese împreună cu medicul și cu alţi câţiva 
apropiați pentru a discuta. Revenind în marea sală, îl 
întâmpinară priviri curioase și feţe crispate. Alchimistul stătea în 
picioare, între mese, ca unul care aștepta decizia judecătorilor, 
pe care trebuia să o respecte. 

— Daţi-i un scaun, ceru stăpânul burgului. 

După ce străinul se așeză, anunţă hotărârea: John Scoro 
trebuia să facă aur pentru el, Bruno von Hirschberg, cavaler 
cruciat, și anume în cantitatea necesară organizării unei noi 
cruciade. 

În sală se auziră murmure. Unul își înghionti vecinul, câţiva își 
făcură cruce și tuturor le trecu un fior prin șira spinării când 
simţiră boarea istoriei adiind prin încăpere. O nouă cruciadă! 
Pentru ca mamelucii să fie alungaţi din Palestina și Țara Sfântă 
să fie redată creștinătății! Mântuirea sufletului să fie obţinută 
pentru totdeauna prin luptă! Ceea ce fără îndoială va apropia 
Ziua de Apoi, revenirea Domnului și începutul împărăției 
veșnice! 

Și toate acestea să fie posibile datorită acestui om aflat în 
mijlocul lor? Bărbatului cu barba căruntă și încâlcită și cu privire 
întunecată? Toţi știau că ultimele cruciade fuseseră costisitoare, 
iar stăpânii germanilor și francilor fuseseră nevoiţi să impună 
grele biruri popoarelor lor, pentru a le suporta costurile. Regi și 
regate au fost strivite de cheltuieli, au căzut papi și au fost 
pierdute bătălii, din lipsa banilor. Dar totul se va schimba acum, 
când acest bărbat aflat în faţa lor, în veșminte cenușii murdare, 
putea face aur cât voia. 

John Scoro îl privea fix pe stăpânul burgului, în timp ce în 
încăpere murmurele se amplificau și scădeau. Apoi acesta zise 
încet, abia auzit: 

— Nu îmi cereţi asta. 

Palma cavalerului lovi cu zgomot masa. 

— Din propriile dumneavoastră însemnări rezultă că aţi făcut 


VP -25 


aur pentru tiranii mahomedani, John Scoro! Sau negaţi asta? 

Scoro clătină încet din cap: 

— Nu. 

— Și prin asta nu aţi susținut cu aurul dumneavoastră războiul 
contra cruciaților? 

— Da. Dar m-au silit, nu am făcut-o de bunăvoie. Dacă nu m- 
aș fi supus, m-ar fi omorât. 

Bruno von Hirschberg zâmbi superior, prefăcut compătimitor: 

— Vedeţi? La fel vi se va întâmpla aici. 

Alchimistul privi în podea. 

— Nu îmi cereţi asta, vă rog, repetă el. 

Cavalerul se aplecă în față. Nările îi tremurau. 

— Am participat la ultima cruciadă. Am mărșăluit săptămâni 
nesfârșite prin nisipurile Egiptului, am luptat la Tripolis și am 
supravieţuit cu greu bătăliei de la Acra. Camarazii mei mureau 
în jurul meu doborâţi de soldați mameluci. Fratele meu a murit 
de mâna unui necredincios. Și totul era plătit cu banii 
dumneavoastră, John Scoro! Spuneţi-mi de ce nu ar trebui să vă 
cer să faceți ceva ce aţi făcut pentru păgâni? 

Parcă aceste cuvinte de mânie distruseseră masca rece 
afișată de alchimist. Chipul cu trăsături aspre se cutremură ca 
fulgerat, mâinile lui ciolănoase se strânseră, oasele lor sclipind 
albe. O clipă lacrimi reţinute ani buni părură gata să i se scurgă 
pe obraji, totuși el începu să vorbească disperat: 

— Este adevărat că pot să fac aur, recunoscu Scoro. Și este 
adevărat că l-am făcut pentru sultani. Dar când am scăpat din 
prizonierat, am jurat că nu voi mai face niciodată. Sunt 
înfometat, deși aș fi putut trăi în lux, umblu în zdrenţe, deși aș 
putea să port purpură, totul pentru a-mi respecta jurământul. Vă 
rog să nu îmi cereţi să mi-l calc, nici de dragul meu și nici de 
dragul dumneavoastră, pentru că aurul meu este aurul 
diavolului. 

Se făcu liniște, toată lumea își ţinu respiraţia. Bruno și 
Mengedder  schimbară priviri și medicul se  încruntă 
neîncrezător, ca și cum ar fi mirosit o minciună. 

— Aurul diavolului? repetă Bruno. Ce vreţi să spuneți cu asta? 

— Cine pomenește aici neîncetat numele satanei? se auzi din 
capătul meselor. 

Pater Augustinus, corpolentul duhovnic al curţii cavalerului, se 
trezise din somnolența sa de pomină, în care obișnuia să își 


VP - 26 


petreacă zilele, mai ales pentru că atunci când era treaz mânca 
și bea bere fără măsură. 

— Ce vreţi să spuneți cu asta? insistă cavalerul. 

— Aţi văzut ce s-a întâmplat cu tânărul care a deschis caseta. 
Este o artă periculoasă și aurul nu vă va aduce fericire. Vă spun, 
este aurul diavolului. Nu îmi cereți asta, pentru că vă cereţi 
propria pieire! 

Bruno von Hirschberg își roti privirea asupra supușilor lui și în 
ochii lor citi groaza. Fără să vrea, simţi respect față de bătrânul 
saxon. Omul știa ce ton trebuia să adopte pentru a influenţa 
poporul de rând! Până și pater Augustinus părea impresionat. 

— Stăpâne, să nu ne pripim, îi șopti neliniștit Egbert, scutierul. 

— Strălucirea aurului nu trebuie să ne orbească, vorbi cu greu 
preotul, să nu cădem pradă intrigilor satanei. 

Cavalerul bătea neîncetat darabana pe masă cu vârful 
degetelor. Privirea aruncată lui Mengedder nu îi fu de niciun 
ajutor, pentru că însuși medicul devenise nesigur. 

— Dumneavoastră, John Scoro, spuneţi că aurul ar fi al 
diavolului. Vom verifica, continuă Bruno urmând o inspiraţie de 
moment. În sinea sa chiar râse. Astfel îl va prinde pe bătrânul 
vulpoi! Veţi face aur. În acest timp vom aduce un bijutier, care 
din aur va face un crucifix. Nu-i așa, pater Augustinus? Dacă 
este al diavolului, aurul va refuza să ia forma Mântuitorului. 

Pater se holba la el cu ochii goi și cu gura căscată. Își lăsă 
capul pe o parte, apoi pe cealaltă parte, ca și cum creierul lui ar 
fi trebuit să analizeze chestiunea temeinic, după care aprobă cu 
sârg. 

— Fără nicio îndoială! acceptă el. 

— Deci, decise Bruno, vom face exact așa. Dacă reușește să 
confecţioneze un crucifix din aurul dumneavoastră, Scoro, este 
dovada că aurul nu poate fi al diavolului. lar dumneavoastră veți 
avea șansa de a vă răscumpăra vina faţă de creștinătate. 

e 

Sub supravegherea lui Mengedder şi după indicațiile 
alchimistului, în beciul burgului a fost amenajat un laborator. Un 
cuptor de topire strașnic a fost zidit în mijlocul beciului, tot felul 
de creuzete, tigăi și sticle cu esențe rare au fost coborâte pe 
scara îngustă și soldaţi vigilenţi au fost puși să păzească fiecare 
pas făcut de John Scoro, care purta un lanţ strâns pe glezna 
piciorului drept. Fiecare indicație a alchimistului era urmărită de 


VP - 27 


medic, care ţinea sub cheie și notițele acestuia. Nimeni nu făcea 
nimic fără aprobarea lui Mengedder. 

Lucrările au progresat rapid. Mai dificil a fost să se procure 
materialul din care Scoro voia să facă aur. 

— Mă gândeam că un alchimist poate să facă aur din orice 
metal, spuse Bruno când află prima dată despre acest lucru. Din 
fier, cupru, plumb... 

— Din plumb evident nu, îi spuse Mengedder, pentru că lădița 
în care este păstrată piatra filosofală este din plumb și încă nu s- 
a transformat în aur. Nu, este nevoie de mercur, căruia i se mai 
spune și argint viu, un metal fluid, care se găsește în Italia și în 
Spania. 

— Vrea să facă aur din metal fluid? se miră cavalerul. 

Au cumpărat cât de mult mercur au găsit, precum și pucioasă, 
fosfor și amoniac, dar și un cristal, care a fost zidit în peretele 
cuptorului, prin care să se poată vedea ce se petrece înăuntrul 
său. Principele a pus să fie confiscate rezervele de lemne pentru 
iarnă pe o mare rază în jur, deoarece procesul necesita o 
căldură imensă și pădurile din Hirschberg au răsunat săptămâni 
în șir de sunetul topoarelor. 

In cele din urmă, sub creuzetul de topire s-a aprins focul. 
Vapori înțepători umplură încăperea boltită și mercurul începu 
să fiarbă. Alchimistul amestecă în el tot felul de ingrediente, 
după rețetele lui secrete, le amestecă, le amestecă și iar le 
amestecă. Mengedder, care veghea atent, îl auzi murmurând în 
surdină cuvinte de neînțeles. 

— Invocaţi spiritele? îl întrebă el în cele din urmă. Sau chiar... 

Nu cuteză să pronunţe numele satanei. 

— Sunt poezii persane pentru copii, îi explică John Scoro fără 
a ridica privirea din fiertură. Copiii persani le folosesc pentru a 
măsura timpul, când se joacă de-a v-aţi ascunselea. Eu le-am 
aflat trăgând cu urechea și le recit pentru a măsura timpul 
dintre pașii procesului alchimic. 

Sosi și momentul culminant - introducerea pietrei filosofale. 
Laboratorul fu blocat, în el rămaseră doar Scoro, Mengedder și 
două ajutoare, lângă misterioasa lădiță. Ajutoarelor, pe care 
Mengedder le aduse de la bucătărie, le curse sudoarea pe frunte 
când unindu-și forțele ridicară caseta din plumb pe marginea 
creuzetului. Acestea auziseră de soarta lui Arved, așa că la 
indicaţiile alchimistului fixară cu deosebită grijă un lanţ de inelul 


VP - 28 


cu care era prevăzut capacul casetei, apoi o împinseră în 
mercurul care fierbea. După aceea Scoro le ceru să se retragă 
dincolo de zidurile protectoare unde rămăsese el, ținând în 
mâini celălalt capăt al lanțului. 

ÎI mai privi o dată pe medic. 

— Chiar dacă nu mă credeţi, aurul este al diavolului, spuse în 
latină, astfel că ajutoarele nu îl înțeleseră. Chiar vreţi cu 
adevărat să o fac? 

— Desigur, ripostă Mengedder, fascinat de ceea ce vedea. 

Alchimistul dădu supus din cap. 

— Așa să fie, oftă el și trase cu putere de lanţ. 

Capacul se ridică brusc și lumina pietrei filosofale țâșni ca un 
fulger neîntrerupt. Pătrunse cu putere prin pleoapele lăsate și 
păru că trece prin haine, prin corp și chiar prin zidul 
înconjurător. Ulterior, Mengedder își va aminti că în acel 
moment își spusese îngrozit: Aceasta trebuie să fie o parte din 
focul iadului! 

Piatra se rostogoli cu zgomot în mercurul strălucitor, lichefiat, 
care fierbea și lumina se stinse. 

— Acum puteți deschide ochii, îl auzi el spunând pe John 
Scoro cu o voce obosită. 

Ceea ce văzură era ceva mai nepământesc decât lumina care 
îi orbise. Văzură piatra de pe fundul creuzetului emanând o 
lumină care o depășea pe cea a mercurului în fierbere, părând 
că transformă metalul lichid în ceva fantomatic, absolut sinistru. 
Cuptorul părea plin cu o strălucire nebuloasă imaterială, ca și 
cum din cerul începutului de amurg se desprinsese o bucată din 
soare, care coborâse pe pământ. In jurul pietrei se roteau irizări 
feerice și dacă le priveai dansul ca o beţie a simţurilor, puteai 
descoperi primele scântei aurii. 

— Acum nu trebuie oprită alimentarea cu lemne de foc și cu 
mercur, le explică alchimistul calm. Aurul se combină cu 
mercurul. Curând vom putea începe să îl separăm. 

Mengedder nu își mai putea dezlipi privirea de pe creuzet, de 
pe benzile aurii care se iveau în mijlocul amestecului albastru 
orbitor. Așadar, aceasta era marea transformare, transmutaţia, 
capodopera. Acest John Scoro reușise să facă ceea ce alchimiștii 
voiau de secole să obţină: să descânte cele cinci elemente: aer, 
apă, foc, pământ și spaţiu, să aibă loc purificarea internă și din 
metale nenobile să obţină cel mai pur metal dintre toate 


VP - 29 


metalele - aurul. 

Cum vor repune piatra filosofală în caseta ei? O clipă 
Mengedder avu viziunea că de acum vor fi condamnaţi să 
producă neîncetat aur, mereu, mereu, mereu... pentru că piatra 
îi va distruge imediat ce va ieși din mercur. 

e 

— Nu știm cu ce se ocupă, izbucni Bruno. Poate urzi orice. 

Se făcea dimineaţă, o dimineaţă cenușie, ceţoasă care se 
ridica deasupra lor precum o cupolă din plumb. Cavalerul arăta 
obosit de parcă își petrecuse noaptea pe crenelurile burgului. 
Pădurile din jur erau mute și șterse, nu mai trosnea nici măcar 
un ram. Ca și cum întreaga lume încetase să mai respire. 

Egbert își drese glasul: 

— Stăpâne, Mengedder este cu el. Alchimistul nu poate să 
facă nimic fără acesta. 

Bruno își privi cu ochii înroșiți scutierul. 

— Ce-i cu acest jurământ? Cum de cineva care poate face aur 
jură că nu va mai face? El ar putea să devină stăpânul lumii. De 
ce se teme? 

Egbert evită privirea stăpânului. El nu își pusese această 
întrebare, dar simţea de ce se temea alchimistul. Acel ceva era 
aici, în fiecare încăpere și în fiecare piatră a burgului. Ei îl 
invitaseră și acum el era aici. Scutierul și-ar fi dorit să nu o fi 
făcut. 

_ Totuși el era scutier și obligaţia lui era să își susţină stăpânul. 
Inălţă capul și trase cu putere aerul pe nări. 

— Vă amintiţi de dimineaţa de dinainte să atacăm Tripolisul? 
Și, involuntar, cobori tonul: Și atunci era tot atâta liniște. Și totul 
era la fel de cenușiu. 

— Tripolis? Cavalerul se apropie de metereze și privi în jos, în 
curtea sub care se afla laboratorul. Nu, era la Acra. Era 
dimineaţa în care au atacat mamelucii. Bărbatul tăcu o vreme, 
apoi cu capul ridicat își plimbă privirea peste orizont: Nu. Așa 
trebuie să fi fost în dimineaţa crucificării Domnului nostru. 

(J 

Mengedder şedea buimac de nesomn pe scaunul lui și 
urmărea mişcările alchimistului, care învârtea neobosit cu un 
par în cazan, ca și cum nu făcea asta de ore în șir. Între timp 
afară trebuia să se fi ivit zorii. Ar fi dat orice pentru o gură de 
aer proaspăt, răcoritor, al dimineţii. Fumul și căldura nu puteau 


VP - 30 


fi mai apăsătoare nici în iad, iar în amărâtul urcior pentru apă pe 
care îl adusese cu el, nu mai rămăsese de mult nimic. 

Scoro, dimpotrivă, nu părea să cunoască oboseala. Chipul lui 
slab sclipea ca mistuit de febră, în timp ce urmărea prin cristalul 
de stâncă minunea transformării. Părea să fi uitat din ordinul cui 
se afla aici și cu ce fusese ameninţat pentru a face ceea ce 
făcea. Făcea aur. Doar atât conta. Înfăptuia ceea ce nimeni altul 
nu era capabil să facă. 

Oare la fel arătase când făcuse aur pentru războiul păgânilor 
cu Țara Sfântă? Da, cu siguranţă. Mengedder își amintea vag ce 
auzise despre alchimiștii și adepţii lui Hermes Trismegistus, zeul 
egiptean antic al magiei și alchimiei, despre încăpăţânata lor 
căutare a elixirului, a pietrei filosofale, o căutare pentru care își 
sacrificaseră banii și bunurile, familia și onoarea. Ce mai conta 
un război? Mengedder urmărea activitatea saxonului cu ochi 
sleiți, gata să se închidă în orice clipă, dar remarcă totuși că în 
aceste ore John Scoro era regele alchimiștilor, stăpânul 
elementelor. Și doar asta conta. 

— Gata, zise brusc Scoro. 

Printre trosniturile focului și șuierăturile argintului viu, vocea 
lui căzu ca o spadă prin tufișuri. Mengedder tresări și se 
îndreptă. Să stea în picioare nu era în stare. 

— Transformarea exterioară trebuie precedată de 
transformarea interioară, continuă Scoro în timp ce puse mâna 
pe o tigaie din tuci, pe care o pregătise cu câteva ore mai 
înainte, și începu să o frece cu o grăsime ciudată. Apoi adăugă: 
Transformării interne îi urmează cea exterioară. Este vorba 
despre o înnobilare proprie, ceea ce este cel mai dificil. Dar abia 
după ce alchimistul devine din aur în interior, reușește și 
exteriorul. Manifestarea aurului este doar dovada acestei 
transformări fericite. 

Puse tigaia pe un buștean pe care, cu ceva timp în urmă, îl 
împinsese pe locul unde se afla acum. După aceea cufundă în 
mijlocul mercurului clocotitor un căuș din fier, confecționat de 
fierar după indicaţiile lui. Se mai uită o dată prin cristal, apoi 
scoase cu grijă căușul și cu o mișcare rapidă îl goli în tigaie. 

Mișcările lui deveniră febrile. Lăsă căușul să cadă înapoi în 
cazan fără a-i mai da atenţie, apucă mânerul tigăii și începu să o 
clatine cu mișcări ample, mormăind din nou versuri persane. 
Mengedder se ridică în picioare, se sprijini de speteaza 


VP - 31 


scaunului și urmări cu privirea cercurile din fluidul argintiu 
strălucitor. 

Odată cu ultimele silabe din poezia persană, Scoro aruncă 
totul înapoi în cazan, se întoarse către medic și îi întinse tigaia 
goală. 

— Ei? strigă el triumfător. 

Mengedder privi nedumerit în tigaie, în care nu se vedea 
nimic, cu excepția câtorva resturi de grăsime carbonizată. 

— Asta ce este? întrebă el. 

Alchimistul râse și scoase din masa neagră o fărâmă. 

— Este aur, zise el. 

Și când medicul îl privi ca pe un smintit, zgârie cu unghia 
grăsimea groasă arsă, șterse fărâma cu mâneca halatului și i-o 
întinse din nou. De sub stratul ceros plin de funingine strălucea 
mat metalul galben mare cât o nucă. 

— Aur, repetă Mengedder șocat și fu nevoit să se așeze iarăși 
pe scaun. 

e 

Bijutierul era un bărbat ghebos, incredibil de respingător. 
Privirea lui se plimba nervos de la unul la altul și părea că nu 
prea știa cum să își ţină mâinile diforme, până când cavalerul 
Bruno îi întinse aurul alchimistului. 

— Ştii ce ai de făcut, spuse el. Făurește din el trupul Domnului 
nostru crucificat. 

Dând cu sârg din cap, bătrânul luă bucata informă de aur, pe 
care o răsuci pe toate părțile în faţa ochilor, de parcă ar fi 
trebuit să își întipărească în minte fiecare amănunt al ei. După 
aceea, scoase din geanta sa răpănoasă o cârpă, cu care frecă 
aurul curăţindu-l. 

Bruno se retrăsese între timp în rândul curtenilor cu care 
intrase în atelierul bijutierului și se aplecă spre urechea 
scutierului său: 

— Sunteţi sigur că este priceput în meseria asta? Arată de 
parcă nu ar ști nici ce este aurul! 

Egbert clătină din cap liniștitor: 

— Aveţi răbdare. 

— Nu vreau ca un incident tâmpit să strice măreaţa operă... 

Pe cât de neîndemânatice păruseră până acum mâinile 
bijutierului, pe atât de pricepute și sprintene făureau ele lucruri 
surprinzătoare, când acesta trecu la creuzetul de topire de pe 


VP - 32 


bancul lui de lucru. Aprinse focul, încălzi bulgărașul de aur și cu 
o mișcare rapidă îl tăie în două părţi inegale. Lăsă în creuzet 
bucata mai mare să se topească în continuare, în timp ce 
scoase la iveală un tipar de turnare în formă de cruce. După ce 
pregăti tiparul, care formase deja multe cruci la vremea lui, 
prelucră bucata de aur micuță cu tot felul de ciocănele, mici 
dălţi, răzuitoare și clești, până luă forma asemănătoare unei 
cruci. Cu o lovitură transformă partea mai scurtă într-un cap 
înclinat și o modelă până obţinu silueta Domnului. În acest timp 
aurul din creuzet se topise. Il luă cu grijă de pe foc și îl turnă în 
tipar, care preluă și ultima picătură de metal topit. In timp ce 
aurul se răcea formând pelicule tremurătoare cu irizaţii argintii, 
bijutierul zgârie cu un ac ultimele contururi ale corpului Fiului 
Domnului, prinse cu un clește trupul și îl apăsă pe crucea care 
se răcea și cele două piese se contopiră. După puţin timp, cu o 
mișcare rapidă, împrăștie deasupra apă dintr-un urcior și în aer 
se ridică un nor de aburi albi. Cu o răsucire iscusită a cleștelui 
scoase din forma de turnare crucea împreună cu trupul și o puse 
într-un vas mare cu apă. Așteptă ca obiectul să se răcească de 
tot și îl întinse cavalerului: un crucifix prelucrat din aurul 
alchimistului. 

Bruno îl luă și îl dădu preotului: 

— Sfinţește-l! 

(J 

— Închide ochii! îi spuse Bruno soției sale, Elna, și când 
aceasta făcu ce îi ceruse, el trecu în spatele ei și îi legă la gât 
bentiţa cu crucea din aur. Ea ţipă ușor când metalul greu și rece 
îi atinse bustul alb. Bruno râse. 

— Ce frumos! strigă aceasta. Minunat! 

— Este din același aur care va elibera lerusalimul, îi spuse 
satisfăcut Bruno. Aurul care va reda creștinătății locul 
crucificării. 

Zâmbetul Elnei se stinse. Degetele ei apucară crucea, ca și 
cum ar fi fost gata să o smulgă de la gât. 

— Tu nu poţi să te gândești la nimic altceva, Bruno, nu-i așa? 
întrebă ea încet. O nouă cruciadă. Nu te poţi gândi la nimic 
altceva decât să mă părăsești iarăși. 

Tonul ei acuzator îl mânie pe cavaler. 

— Taci, femeie! Ce pricepi tu din asta? 

— Ştii câţi ani m-ai lăsat singură? strigă ea. Știi tu câţi ani am 


VP - 33 


stat la fereastra aceasta așteptându-te fără să știu dacă te vei 
mai întoarce vreodată? Te-am așteptat și ţi-am fost 
credincioasă, apoi totul a trecut și tu ai revenit la mine. Dar 
acum îl port în pântec pe fiul tău. Va trebui ca el să crească fără 
tată? Să nu îl cunoască niciodată pe tatăl lui? Te-ai gândit 
vreodată la asta? 

— La ce i-ar folosi să își cunoască tatăl dacă acest tată ar fi un 
laș? Termină cu pălăvrăgeala! Eu trebuie să fac ce am de făcut. 

Elna își ascunse lacrimile, dar simţi crucea de pe pieptul ei ca 
pe o povară apăsătoare. Când în acea noapte Bruno veni la ea, îl 
iubi ca și cum era ultima oară. 

e 

Cavalerul Bruno von Hirschberg a poruncit să se facă aur, cât 
mai mult aur, nu mai avea în minte altceva decât aurul. Zi și 
noapte duduiau vetrele laboratorului, fără pauză intrau pe 
poarta burgului carele negustorilor care aduceau mercurul 
scump, iar slugile pătrundeau tot mai adânc în pădure pentru a 
tăia lemnele necesare întreținerii mistuitorului foc de sub cazan. 
In fiecare seară trebuiau să coboare în beci alte două ajutoare, 
iar cele înlocuite urcau cu feţele înnegrite de funingine, 
secătuite, ca niște sperietori. Totuși Mengedder și alchimistul nu 
își permiteau nicio pauză, munceau fără întrerupere producând 
aur din fantomatica fiertură. 

Pe Bruno îl cuprinsese febra. Punea să fie cântărit aurul care 
sosea din beci și să fie transformat în monede. Cu acestea 
cumpăra mercur, arme și cai și trimitea oameni să recruteze 
soldaţi. De parcă se aștepta în orice clipă la un atac inamic, îi 
punea pe soldaţii pe care îi avea să stea permanent de pază, pe 
crenelurile burgului și în avanposturile din pădurea care se tot 
rărea. 

Când scutierul său Egbert îl întrebă de cine îi este teamă, 
cavalerul mormăi crispat: 

— Tu crezi că printre semenii mei nu există nelegiuiți? A 
început să umble vorba că în pivnita mea sunt grămezi de aur, 
ceea ce poate stârni pofta unora. 

Imensul efort îl dobori la pat pe John Scoro. Vlăguit, începu să 
delireze, se adresa în arabă femeilor care îl îngrijeau din 
porunca medicului și în final căzu într-un somn ca de moarte, 
care prevestea ce era mai rău. Pater Augustinus avea pregătite 
în camera lui cele necesare împărtășirii înainte de moarte, dacă 


VP - 34 


se ajungea acolo. 

Din fericire, Mengedder fusese un elev sârguincios al 
alchimiștilor greci. Chiar și fără sprijinul lui John Scoro era 
capabil să menţină la nivel relativ constant cantitatea de mercur 
care se vărsa în cazan și cantitatea aurului care se obținea. 
Viguros și impunător, gesticula în beciul plin de fum, în care 
duhnea și era o căldură ca în iad; cu privirea lui furioasă și 
chipul rotofei mânjit de negreală părea principele în persoană. 
Curând începu să se spună că s-ar fi smintit; râdea mereu fără 
motiv, ca un nebun, pentru ca imediat să urle la ajutoare, mai să 
le paralizeze de frică. Nimeni nu se mai apropia de el, nici măcar 
Bruno von Hirschberg însuși. Mengedder trăia, mânca și dormea 
lângă cazan, înghiţea cantităţi uriașe de carne friptă și pâine 
proaspătă și bea apă cu găleata. De cazan se îndepărta doar 
când se retrăgea într-un colţ întunecat al pivniţei, unde își făcea 
nevoile. 

Bruno trimitea călăreţi cu invitaţii către cavalerii și 
conducătorii militari aleși de el, să lupte împreună în noua lui 
cruciadă. Îi invita să îi vadă comorile, armele și tabăra militară, 
pentru ca după aceea să discute împreună amănuntele. Mai era 
necesar un om al bisericii, pentru a declara cruciada sfântă și un 
rege care să-și trimită trupele, dar în definitiv - își spunea Bruno 
- strălucirea aurului său era hotărâtoare. Dacă își putea 
convinge invitaţii că avea un număr infinit de trupe, totul era 
posibil. 

Dar călăreții abia plecaseră, când Elna, soţia lui, se plânse de 
dimineaţă de slăbiciune, nu se mai ridică din pat și la scurt timp 
vomă sânge. Nimeni nu știa de ce boală suferea. 

e 

Primul lucru pe care l-a remarcat Bruno, când veni la patul 
Elnei, a fost că ea își scosese crucea. Aceasta se afla pe masa 
de lângă patul în care femeia zăcea suferindă, atât de palidă 
încât chipul nu i se mai deosebea de cearceafuri. Bruno 
îngenunche, îi luă mâna rece și umedă și o întrebă de ce își 
scosese crucea. 

— Mă apasă pe suflet, Bruno, șopti ea abia auzit. Nu a spus 
alchimistul că aurul său este al diavolului? 

Cavalerul înţelese brusc ce zvonuri se vor isca dacă Elna 
murea. Zvonuri mai periculoase decât lăncile și halebardele. 

— Crucea îl reprezintă pe Mântuitorul nostru, zise el blând. 


VP - 35 


Cum poate fi aurul al diavolului? 

— O simt ca o greutate, ca o greutate apăsătoare pe suflet. 

Bruno schimbă o privire cu medicul pe care îl adusese din 
orașul apropiat, pentru că Mengedder era de neînlocuit în 
laborator. Medicul bărbos care îi luase sânge Elnei și îi dăduse 
un decoct din plante ridică mâinile a resemnare. Bruno apucă 
crucea, desfăcu nodul bentiţei și i-o legă iarăși la gâtul soției. 

— Eu vreau să o porți, spuse el. Ea te va salva. 

e 

Dar nu a salvat-o. Femeia a mai trăit o noapte, a murit în zori, 
odată cu ea murind și copilul cavalerului. 

Bruno von Hirschberg turbă. Urlând ca o fiară, distruse scaune 
și urcioare, lovi cu spada în uși și stâlpi și proferă blesteme de 
nereprodus, până se prăbuși. La mormântul Elnei, în timp ce 
pater Augustinus citea slujba pentru morţi - cu mâinile 
tremurânde, pentru că nu mai cutezase să se atingă nici de un 
pahar cu vin -, cavalerul stătu mut și absent. O auzea pe soția 
sa, auzea șoapte pe care le credea ale dracilor și ale vrăjitorilor 
răi. Oamenii se retraseră înspăimântați din faţa lui când el trecu 
printre ei, de parcă s-ar fi înfrățit cu diavolul. Infipse crucea de 
lemn în pământ și le citi îndoiala din ochi, care săpa în opera lui 
precum rodeau carii lemnăria unei case. 

— Să mi se facă o armură din aur! porunci el. La sosirea 
oaspeților mei vreau să îi întâmpin într-o armură din aur, care să 
strălucească precum victoria! 

Și astfel meșterii de armuri îi făcură un pieptar și o platoșă 
pentru spate, cum se obișnuia, acoperind fantele laterale cu 
catifea, în așa fel ca să permită răsucirea părţii superioare a 
corpului în toate părțile. Platoșele erau din aur. Din aur pur a 
fost confecţionat și coiful. l-au bătut la ciocan și brățări de 
armură din aurul provenit din beciul lui Mengedder, precum și 
cotiere strălucitoare și protecții pentru picior, apoi două încălțări 
în formă de cioc din aur, cu pinteni. Gărzile din turnuri anunţară 
primul alai exact când se termina executarea apărătoarelor 
pentru mâini, cu mănuși blindate cu degete, ale căror manşete 
ajungeau până deasupra încheieturii mâinilor. 

Armura din aur era nepotrivită pentru protecţie, din cauza 
metalului prea moale, însă oferea o priveliște incredibilă, era un 
spectacol inimaginabil de splendoare și bogăţie. Niciun rege și 
niciun împărat nu mai purtase așa ceva. Echipat cu armura, 


VP - 36 


Cavalerul Bruno von Hirschberg semăna mai mult cu un zeu 
decât cu un om. 
e 

În acest timp alchimistul ceru să fie adus preotul, pentru 
spovedanie. Prevăzător, pater Augustinus, care se simțea 
extrem de rău după îndelungata abstinenţă, luă cu el ustensilele 
necesare sacramentului pentru moarte, pe care le avea 
pregătite pentru John Scoro și pe care le folosise pentru Elna 
von Hirschberg. 

— Vrei să te spovedești, fiule? îl întrebă el pe bolnavul care îl 
privea transpirat și abia suflând. 

— Spuneţi-i spovedanie, dacă așa vreţi, răspunse Scoro sleit. 
Este ceva ce trebuie să vă spun, ceva din viaţa mea. Ceva care 
are legătură cu piatra. 

Preotului nu îi scăpase ce se petrecea în beciul burgului, așa 
că ciuli urechile. 

— Te ascult, fiule. 

Saxonul îi povesti despre viaţa sa, despre interesul său iniţial 
pentru alchimie, pentru arta transmutaţiei și despre promisiunile 
ei și despre cum acest interes ocupase tot mai mult loc în viaţa 
lui - cum asta îl costase familia, onoarea și averea și în final și 
patria, după ce fusese acuzat că învățase din școlile persane 
interzise ceea ce învățase. Vorbea încet și concentrat, întrerupt 
doar de crizele dure și dureroase de tuse și preotul îl ascultă 
fascinat. 

— In taină mă rugam la Dumnezeu să nu fiu recunoscut ca 
creștin, îi ofeream inima și râvna mea de a dezvălui secretul 
transmutaţiei și nu am progresat. Unul după altul învățătorii mei 
s-au dovedit șarlatani, ipocriţi, escroci care nu aveau nimic de 
oferit în afară de înșelăciuni dibace pentru popor. Dar în 
realitate nimeni nu știa ceva de valoare. Și într-o seară, pe când 
mă pregăteam dezamăgit să părăsesc un oraș și să iau drumul 
următorului, toate speranţele mele s-au prăbușit, calea aleasă 
de mine mi s-a părut fără sens, m-a cuprins o furie de nedescris 
și l-am blestemat pe Dumnezeu. El tuși mai chinuitor decât până 
atunci, în timp ce preotul făcea de zor cruci și continuă: Da, l-am 
blestemat pe Dumnezeu. Eram în genunchi și strigam către cer 
că i-aș oferi diavolului sufletul meu contra secretului obţinerii 
aurului. Am strigat mereu și mereu, până când am adormit. Și în 
seara aceea a căzut din cer piatra filosofală. 


VP - 37 


Pater Augustinus își mai făcu o cruce și murmură repede o 
rugăciune. 

— M-a trezit un sunet șuierător și am văzut piatra căzând, 
luminoasă ca o bucată din veșnica lumină. M-am ridicat și m-am 
apropiat cu grijă. Lumina emanată îmi ardea ochii, vedeam 
plante și animale murind și veștejindu-se în jurul locului în care 
era ea. Senzaţia trăită atunci nu o pot descrie clar. Am știut că 
rugăciunile mele au fost ascultate, că piatra aceasta nu mai 
mare decât un pumn îmi era destinată, și deși știam că sufletul 
meu nemuritor era pierdut, m-a cuprins un nespus de puternic 
sentiment al triumfului. De parcă mă confruntasem cu forțele 
veșnice și învinsesem. 

Preotul urmărea cu o  înfiorătoare fascinaţie cuvintele 
alchimistului pe moarte, care descria cu glasul lui spart 
recuperarea teribilei pietre. Pentru a evita descoperirea ei, 
aruncase de la distanță peste ea bucăţi de pământ, până când 
lumina ei fusese îngropată. Se dusese apoi în cel mai apropiat 
oraș, pentru a cumpăra o cutie în care să poată transporta 
piatra. Pentru că văzuse cum se veștejiseră plantele din jur, 
cumpără una din metal și în graba lui, fiindu-i teamă că cineva 
ar putea să treacă pe acolo și să fure piatra, găsise doar unul 
din plumb, pe care nu îl putea ridica fără ajutor. Așa că îi dădu 
câţiva bani unui drumeţ voinic dar cam prostănac și jerpelit, 
pentru ca acesta să îl urmeze cu lădiţa în spinare, și când au 
ajuns la locul respectiv, i-a cerut acestuia să se ducă la grămada 
de pământ, să dezgroape piatra, să o pună în casetă, pentru 
asta promiţându-i alţi câțiva ducați. De la distanţă l-a văzut 
înlăturând pământul și când s-a aplecat în lumina ca o vâlvătaie 
și a scos piatra cu un efort asemănător celui pentru ridicarea 
unui cal, l-a auzit ţipând. A reușit să pună piatra în casetă și să 
închidă capacul, apoi s-a prăbușit mort și sub el pământul s-a 
întunecat de la sângele care i-a ţâșnit din urechi. 

— Dumnezeu să-l ierte, murmură pater Augustinus. 

Privirea febrilă a alchimistului se pierdu în zare, ca și cum ar fi 
văzut acolo o altă lume. 

— În acea zi am rămas mult pe loc, neștiind ce să fac, 
continuă el tot mai încet, astfel că preotul fu nevoit să se 
aplece, pentru a-l auzi. Până când am văzut un corb, care se 
așezase pe casetă, a privit mortul și a zburat mai departe 
nevătămat. Atunci am înţeles că plumbul reducea puterea 


VP - 38 


pietrei. Am făcut efortul de a ridica lădiţa, am căutat un loc 
singuratic unde să îmi stabilesc laboratorul și să aflu ce putea să 
facă piatra. După multe eșecuri am descoperit că mercurul 
putea fi transformat în aur și am continuat cercetările în scopul 
obținerii aurului cu cea mai mare puritate posibilă. 

El coborâse pleoapele, iar respiraţia abia se mai simţea. 
Preotul așteptă o vreme și când avu impresia că acesta se 
sfârșea, îl întrebă: 

— Pot să îţi dau sacramentele de moarte? 

John Scoro deschise ochii și cu o mână apucă rasa preotului. 

— Este aur care nu aduce fericirea, gemu el. Am devenit 
bogat, dar le-am atras atenţia sultanilor. Nici lor aurul pe care 
m-au silit să îl produc nu le-a adus fericirea. Este aurul 
diavolului, părinte. Îmbolnăvește. Omoară. Da, omoară. 

e 

Doar de nu ar fi armura atât de grea. Aurul este mai greu 
decât fierul, orice copil știe asta. Dar chiar așa de greu... 

După ce intrară în sala cavalerilor, îi făcu semn scutierului să 
îi ia coiful. 

— Invitaţia dumneavoastră conţine vorbe de o cutezanţă 
surprinzătoare, cavaler Bruno, luă cuvântul unul dintre bărbaţi, 
trimis al regelui Adolf. O nouă cruciadă... Desigur că a vedea 
lerusalimul și Palestina eliberate este visul fiecărui adevărat 
creștin. Doar ultima cruciadă le-a epuizat mijloacele tuturor, a 
dus la sărăcia lucie a unor întinse teritorii, așa că în aceste zile 
nimeni nu se mai gândește serios la o asemenea întreprindere. 
Dar mă uit la armura dumneavoastră și mă întreb ce legătură 
are... A 

Bruno clipi pentru a menţine ochii deschişi. li era rău, foarte 
rău, îi venea să vomeze. Dar nu trebuia să lase să se vadă 
nimic. 

— A fost voia Domnului, încercă el să folosească cel mai 
politicos ton față de trimis, să îmi pună la-ndemână aurul 
sarazinilor. Fu nevoit să tușească, apoi continuă: Mult aur. 
Nemăsurat de mult... 

Privi expectoraţia sângerie de pe luciul auriu al mănușii sale 
din metal. Era de la tusea lui? Și de ce se simţea atât de ameţit? 

— Cavalere Bruno! 

Cineva pronunţase numele lui. Trimisul. Trimisul regelui. Se 
întrebă îngrijorat dacă totul era în ordine. De ce să își facă griji? 


VP - 39 


Era destul aur pentru toți, pentru a pava cu aur toate drumurile 
până în Țara Sfântă... Nu era niciun motiv de îngrijorare... 

Când Bruno se clătină, trimisul sări să îl sprijine și sângele 
care năvăli odată cu tusea îi coloră în roșu veșmântul alb ca 
zăpada. 

e 

S-a hotărât ca mormântul să îi fie într-o grotă îndepărtată, 
într-un sarcofag. Armura din aur a fost pusă alături și grota a 
fost sigilată. Cei care atinseseră cadavrul cavalerului s-au 
îmbolnăvit, dar s-au vindecat după un timp, cu excepţia 
trimisului regal, care a murit în timpul călătoriei de întoarcere. 

După o vreme mâini lacome au forţat sigiliile, pentru a fura 
aurul. Dar tâlharii au fost cuprinși de o înfiorare sacră care i-a 
împiedicat să își ducă la sfârșit planul, când lumina făciliilor 
învinse întunericul. Sub privirile lor, de sub viziera coifului se 
prelinse o picătură mare, cu irizări argintii, cobori pe umăr și pe 
platoșă și în cele din urmă căzu pe pământ, care o primi ezitant. 

După cum se povestea mai târziu, armura plângea sufletul 
cavalerului ei. 


VP - 40 


4. 


Fascinant, își spuse Hendrik și răsfoi încă o dată paginile 
îngălbenite. Să fie doar o poveste captivantă, născocită de 
cineva în urmă cu mai bine de o sută de ani? Ori era o legendă 
veche, pe care nu o auzise? De obicei, nu era atât de 
impresionat de povestirile istorice, totuși aceasta declanșase în 
el ceva ce nu putea să definească. 

Textul tipărit se încheia. Hendrik întoarse ultima pagină și 
găsi o notiţă decolorată, scrisă de mână, cu creionul, dar încă 
lizibilă: 


g 0,1 - 197 Au 

g 0,1 - 197 Hg, 64 ore - 197 Au 

199 Hg 0,17 - 198 Au, 2,7 zile - 198 Hg 

200 Hg 0,23 - 199 Au, 3,1 zile - 199 Hg 

201 Hg 0,13 - 200 Au, 48 min - 200 Hg 
g 0,3 - 201 Au, 26 min - 201 Hg 
g 0,07 - 203 Au, 1 min - 203 Hg 


Ce o fi însemnând asta? Părea un cod secret, unul dintre acele 
mesaje din timpul războiului mondial, pentru descifrarea căruia 
se folosea aparatură specială. 

Privirea lui Hendrik căzu pe ceas. Era vremea să se îmbrace! 
Peste mai puţin de o oră începea seminarul! 

Lăsă cartea, sări în picioare și își aruncă de pe el halatul de 
baie. În timp ce se îmbrăca, se privi în oglindă, ca totdeauna cu 
oarecare îndoială. Avea impresia că nu părea serios, cu zuluifii 
săi negri ca de lână, nasul cârn, moștenite de la familia Busske. 
Dacă ar fi fost actor, ar fi putut fi distribuit în roluri de tânăr 
amorez. Dar pentru un consilier de investiţii era prea... Cum îl 
descrisese Miriam când se cunoscuseră? Nostim. li spusese că 
era nostim și râsese. 

In plus, acum nu îi ieșea nodul la cravată. Era ori prea sus, ori 
prea jos. Hendrik închise ochii și respiră de trei ori adânc. lar 
avea trac. Se spune că era bine, că emoția activează energiile 
etc. Era pregătit. La seminar se dezbăteau aceleași subiecte ca 


VP - 41 


la discuţiile pe care le purta cu clienții. 

Doar că acum avea de-a face cu șaisprezece clienţi deodată. 

Redeschise ochii cu gândul la carte. Îl preocupa notiţa. Cine o 
fi scris-o? Evident unul dintre foștii proprietari ai cărții. Dar de 
ce? Ce descoperise în poveste? În cazul în care avea legătură cu 
aceasta. 

Işi îndreptă iarăși atenţia spre cravata de culoare roșu-închis, 
pe care o primise cadou de la Miriam când împlinise treizeci și 
doi de ani. De data aceasta reuși să facă nodul și vârful cravatei 
atingea mijlocul cataramei de la curea. Culoarea se asorta cu 
costumul la două rânduri, cel mai bun costum al lui. Acum se 
potrivea și el în peisaj. 

Privirea îi căzu pe fax și brusc îi veni ideea cum putea afla ce 
semnifica acea notiţă. 

Trebuia să facă o fotocopie a notiţei. 

e 

Geanta cu documentele pentru seminar era cea mai grea din 
bagajul lui. Pe drumul de întoarcere, valiza i se va părea atât de 
uşoară, încât tot timpul va fi chinuit de senzația că uitase ceva. 

Insă acum nu era momentul să se gândească la drumul de 
întoarcere. 

Chiar trebuia să se grăbească. Aruncă o ultimă privire în 
oglindă. Era în regulă. Și fermoarul de la pantaloni era închis. 
Bun. 

Ah, da, cartea. O vâri sub documentele din geantă. Și ieși din 
cameră. 

In mod surprinzător pentru această oră, jos, la recepţie, era 
mare vânzoleală. Dar avu noroc. Primul lui elev, tânărul 
Zurbrügg, era de serviciu și se ocupă imediat de el. Hendrik îi 
spuse că avea nevoie de o fotocopie a paginii cu notiţa, cu 
contrastul astfel reglat încât scrisul să fie lizibil. 

— Am înțeles, Herr Busske, zise bărbatul destul de grăbit și 
stresat. O fac imediat. 

Scoase din sertar un bileţel, pe care scrise „Copie!” și îl băgă 
în carte în dreptul paginii cu notița. 

— O să o trimit în camera dumneavoastră, dacă sunteţi de 
acord. 

— Da, vă rog, spuse Hendrik. Mulţumesc. 

— Eu vă mulţumesc, Herr Busske, îl asigură tânărul. Cred că 
metoda pe care tocmai mi-aţi dezvăluit-o este aur curat. 


VP - 42 


Eh, cel puţin un elev este mulțumit. Hendrik îi zâmbi, se 
întoarse și încremeni. 

La celălalt capăt al recepţiei erau doi polițiști. 

e 

Lui Hendrik inima parcă încetă să îi mai bată. Dar nu avea 
încotro, trebuia să se uite într-acolo. Doi bărbați cu priviri 
pătrunzătoare, cu umeri laţi, în uniforme de polițiști, bine 
echipați: cu staţie radio, baston și chipiu. Discutau cu o doamnă 
mai în vârstă, probabil şefa recepţiei. _ 

Inima începu din nou să îi bată, dar foarte tare! Işi recăpătă 
însă respiraţia și își reaminti că trebuia să fie de mult în sala de 
curs. 

Ce să facă? Nu îi rămânea decât să se comporte ca și cum nu 
s-ar fi întâmplat nimic. Și să spere că va fi bine. Faptul că 
rămăsese cu privirea la polițiști nu însemna nimic. Toţi cei din 
hol se uitau la ei. 

Hendrik își drese glasul, se întoarse și își văzu de drum, calm, 
extrem de calm. 

(J 

— Hei, dumneavoastră! Stati! îi strigă cineva când vru să intre 
în lift. 

Nu era unul dintre polițiști. Un bătrân cu baston, care voia și 
el să urce. Hendrik îi ţinu ușa deschisă, cu mâna tremurând ușor 
și silindu-se să zâmbească. 

În sfârșit, ajunse în sala unde avea loc seminarul. Toţi 
participanţii erau prezenţi, fuseseră completate și repartizate 
tăblițele cu numele și se deschiseseră primele sticle cu apă 
carbogazoasă. Seminariștii cu experienţă făcuseră asta, evident. 

Hendrik îi salută și își simţi plusul în gât. „Bună ziua. Numele 
meu este Hendrik Busske. Mă bucur să vă pot saluta cu această 
ocazie, la seminarul investitorilor firmei WCM Trust. Sper că ați 
călătorit bine”. 

Exersase frazele acestea de mult, le putea recita și dacă era 
trezit din pat în miez de noapte. Cele trei propoziţii trebuiau 
rostite fără nicio ezitare. Dacă le spunea din vârful buzelor, o 
primă impresie bună era asigurată. Cel puţin așa susțineau 
cărţile de retorică pe care le consultase în ultimele săptămâni. 

Scoase documentele. Nu își mai amintea gluma pe care o 
pregătise ca să destindă atmosfera, dar putea merge mai 
departe și fără ea. Avea de făcut o scurtă prezentare: cine era, 


VP - 43 


ce voia de la seminar, ce experienţă avea. Trecu și peste asta. Îi 
salută pe fiecare în parte și le multumi tuturor pentru contribuţii. 
Și, desigur, ar fi fost bine dacă reţinea ce spuseseră ei, dar 
creierul lui inundat de adrenalină nu înregistră nimic. 

După aceasta ținu un mic discurs în care spuse că scopul 
cursului era dobândirea libertății în luarea deciziilor 
investiţionale proprii. Îi asigură că va trece de la chestiuni 
generale la probleme particulare, de la principii la tehnicile de 
aplicare, și că va renunța la terminologia de specialitate, cu 
excepţia cazurilor în care trebuie prezentate anumite noțiuni. 

— Scuze, îl întrerupse o femeie plină de energie, cu aspect 
matern, îmbrăcată într-o rochie galbenă. Pe tăbliţa din faţa ei 
scria Angela Schwesig. Dar cine sunteţi? Ce vă recomandă să 
ţineţi acest seminar? 

Hendrik o privi fix. Cum de îl citise atât de repede? Nu putea 
să înţeleagă. 

— Da, interveni un bărbat rotofei, cumsecade, cu barbișon, 
îmbrăcat cu o jachetă de culoare roșu-închis. Karl Windauer, 
conform tăbliței cu numele, pe care o avea în faţă. Noi ne-am 
prezentat, însă dumneavoastră nu aţi făcut-o. Am dori să știm 
cu cine avem de-a face. 

Ah, da. Corect. Uitase de asta. Fir-ar... 

— Scuze, spuse Hendrik cu o voce care lui însuși îi sună 
ciudat. Aveţi perfectă dreptate. Deci: numele meu, cum deja am 
spus, este Hendrik Busske. Am 32 de ani, sunt specialist în 
domeniul bancar, de șapte ani consilier în WCM Trust pentru 
clienţii persoane fizice. Noi administrăm portofolii de milioane 
și... 

Restul prezentării, cu accentul pe realizări - pentru că, de 
fapt, în firmă existau doar două portofolii, însumând puţin mai 
mult de zece milioane de mărci, cu care el nu avea nicio 
tangenţă - nu și-l mai aminti. 

— Da, iar în viaţa personală sunt un soț fericit, căsătorit de 
trei ani, și trăiesc în apropiere de Frankfurt, adăugă el pentru a 
nu lăsa loc unei tăceri penibile. 

— Copii? vru să afle Frau Schwesig. 

— Până acum nu, mărturisi Hendrik. 

Nu pentru că nu ar fi încercat. Dar nu reușiseră, spre marele 
regret al lui Miriam. 

— Nu așteptați prea mult, îl sfătui Windauer. Copiii au nevoie 


VP - 44 


de părinți tineri. 

— Și nervii de care aveţi nevoie pentru copii sunt cu atât mai 
tari cu cât sunteţi mai tânăr, adăugă cineva stârnind râsul 
celorlalți. 

Bun. Poate că acum va fi mai ușor. 

Cel puţin până vine poliţia și îl arestează pentru furtul unei 
cărţi din anticariat. 

Ca să capete curaj, își propuse să nu se mai gândească la 
asta și începu partea introductivă. Ce erau, de fapt, banii? Ce 
importanţă aveau lichidităţile, ce importanţă avea capitalul? 
Subiecte sonore despre care se putea discuta mult și care 
stârneau dispute furtunoase. 

e 

Poliţia nu a venit însă. Hendrik vorbi despre masa monetară și 
politica ratei dobânzilor, explică ce sunt ciclurile conjuncturale și 
ce rol revenea băncilor și asigurărilor în viața financiară, apoi 
făcură o pauză de cafea în care nu fu deranjat de nimeni. Cineva 
comentă că temele tratate fuseseră cam seci. Hendrik 
recunoscu acest lucru, însă îi asigură că lucrurile vor deveni mai 
interesante. Dar când trecu la titlurile de valoare cu dobândă, 
simţi nemultumirea unora. Seminarul decurgea însă conform 
programului din invitaţii și, probabil, de aceea nimeni nu se 
plânse. 

Von Steinfeld îi recomandase cu insistență că era important 
să treacă din prima zi la problema acțiunilor. Și așa și făcu. Tot 
grupul fu parcă zguduit de un fior, capetele se ridicară, umerii 
se îndreptară. Parcă se înviorară cu toţii dintr-odată. Puseră 
întrebări și luară notițe. 

Și astfel seminarul din acea zi se încheie la ora 18:30 într-o 
atmosferă animată. 

— Ne reîntâlnim la ora 20 la restaurantul hotelului, unde 
avem rezervată o masă, îi anunţă Hendrik și primi aplauze. 

Măcar pentru atât. 

Apoi Hendrik plecă în camera sa. Seminarul avea loc la etajul 
al treilea, într-una dintre aripile hotelului și el se îndreptă spre 
scara de la capătul culoarului. Abia atunci, mai relaxat, simţi 
stresul sub care stătuse toată după-amiaza. Cel puţin, totul 
decursese cât de cât bine. Nu entuziasmase asistenţa, se 
încurcase de câteva ori, dar nimeni nu părăsise sala protestând. 

Işi simţea corpul tremurându-i ușor. Și nu avea deloc chef de 


VP - 45 


mâncare. Ar fi preferat să se întindă și să doarmă până a doua zi 
dimineaţă, dar cina era prevăzută în programul seminarului și 
prezenţa referentului era obligatorie. Șeful lui o numise 
„momentul de  răsfăţ, cea mai bună ocazie de a flata 
participanţii”. 

Numărase probabil greșit etajele, pentru că ajunse la parter și 
nimeri fără să vrea în foaier, unde erau peste o duzină de 
polițiști, plus o mulţime de oameni, care discutau agitati, 
așteptând parcă un eveniment extraordinar. 

Hendrik se opri curios și chiar în acel moment toată atenţia 
celor din hol se îndreptă către scara principală, unde se 
petrecea ceva. Pe covorul roșu apăru un grup de bărbaţi cu 
umeri largi, având staţii radio conectate la ureche, în mod sigur 
bodyguarzi, cum mai văzuse doar în filme. 

După ei coborâră mai multe femei în ţinute de seară: cu 
umerii goi, perfecţi, decolteuri adânci, coafuri sofisticate, chipuri 
nepământesc de frumos machiate, care sclipeau în lumina 
candelabrelor. Și în urma acestora mai apăru un bodyguard. Și 
încă unul. Un vârtej de oameni se puse în mișcare pe trepte, 
având în mijloc un singur bărbat subțirel, într-un smoching cu 
sclipiri argintii, care nu aruncă nici măcar o privire celor care 
așteptau în hol. Era evident că el era cel așteptat. Se deplasa cu 
lejeritate, îndreptându-se plictisit către ieșire, urcă într-un 
automobil, pe portiera din spate care îi fusese deschisă de 
cineva. Nu într-un automobil oarecare, ci într-un Rolls-Royce, 
cum constată șocat Hendrik, a cărui figurină de pe radiator o 
cunoștea doar din fotografii. _ 

O apariţie tulburătoare, ireală. In aceste clipe bărbatul părea 
un zeu care pășise printre muritorii obișnuiți. Hendrik privea 
uluit cum cei care îl însoțeau se urcară în celelalte mașini ale 
coloanei, care se îndepărtă. În timp ce el încă nu putea realiza 
ceea ce tocmai trăise: deci așa ceva chiar exista! 

— Cine este? întrebă el o angajată a hotelului aflată alături. 

Femeia ridică din umeri în semn de regret: 

— Îmi pare rău. Nu avem voie să spunem. 

Hendrik clătină din cap și zise: 

— Înţeleg. 

Deși nu înțelegea nimic. Dar ce-i păsa? Oricum fusese cineva 
care reușise cu adevărat. 

În timp ce gură-cască din jurul lui se împrăștiau, Hendrik mai 


VP - 46 


rămase câtva timp, pătruns de o dorință pe care nu o mai trăise 
de mult, o dorință devoratoare. Era o senzaţie străveche, o 
foame neostoită ce îl însoțea de o viaţă: de a fi mai mult decât 
era prin pura întâmplare a nașterii și a circumstanțelor 
copilăriei. De a nu se mulţumi cu ce era. De a-și epuiza, de a 
gusta viaţa, prețioasa și unica viaţă ce o avea, până la ultima 
picătură. De a găsi curajul să depășească limitele mediocrităţii, 
de a trăi extraordinarul, teribilul, unicitatea. 

Această dorinţă o avusese dintotdeauna, doar că majoritatea 
timpului era în adormire. Totuși, în asemenea momente se 
trezea, înspăimântat că își irosește viaţa, adevărata lui viață, 
pentru că se dedica unor nimicuri, grijilor meschine, lucrurilor 
insignifiante, scopurilor triviale. Cerule, avea deja treizeci și doi 
de ani! Viaţa lui curgea rectiliniu, pe căi oribil de mediocre: 
slujbă, căsnicie, în curând copii. O viaţă ca a oricărui om! 

Totul venea ca un val și ca un val trecea mai departe. Hendrik 
oftă. Drept dovadă, nici în această seară nu va fi altfel. Era la un 
seminar și acum trebuia să se odihnească pentru cină, pentru 
ca, așa cum îl sfătuise Von Steinfeld, „să degajeze o competenţă 
naturală”. 

Mda, așa se exprimau cei de la PR. El ar fi mulţumit dacă ar 
trece cu bine de seara aceasta. 

Când intră în cameră, văzu cartea pe birou alături de un teanc 
de hârtii. Le răsfoi și nu îi veni să creadă. Îi fotocopiaseră 
întreaga carte! Cu un franc pagina! 

Mâine va face o plângere. Dacă o ţineau tot așa, la sfârșit îl va 
costa mai mult decât câștiga. Înghesui copiile în valiză și intră în 
baie. 

e 

Pentru a nu întârzia din nou, Hendrik cobori cu un sfert de oră 
mai devreme, fiind primul la masă. Ceru un pahar cu apă și 
așteptă agitat. 

Işi mai verifică o dată cravata. Se schimbase și purta o 
cămașă curată. Ce bine că urmase sfatul lui Miriam de a lua mai 
multe haine! Și totuși, nu se simţea bine. Îi examină cu privirea 
pe ceilalţi clienţi. Care dintre ei era cu adevărat important? Nu 
se gândise până acum că și bogaţii, miliardarii, șeicii petrolului, 
actorii celebri și alte personalităţi trebuiau să înnopteze undeva 
când călătoreau. Unde anume dacă nu aici, într-unul dintre cele 
mai elegante hoteluri din Zurich? 


VP - 47 


Hendrik sorbi din apa ușor acidulată și se imagină un coate- 
goale care se uită peste gard. Examină masa aranjată, paharele, 
farfuriile și florile, gândindu-se că nu se va putea bucura de 
toate acestea cu adevărat. Pentru el seara era un examen pe 
care trebuia să îl treacă și pentru care se simţea prost pregătit. 

Cursanţii soseau agale unul câte unul. Femeile purtau rochii 
de seară, potrivite cadrului în care se aflau. Majoritatea 
bărbaţilor se străduiseră însă mai puţin. 

Oamenii studiau meniurile înmânate de chelneri. Aveau la 
dispoziție doar câteva dintre preparatele pe care le oferea 
restaurantul, pentru ca firma lui Hendrik să nu cheltuiască prea 
mult. Până acum însă nu se plânsese nimeni. Hendrik comandă 
somon și languste afumate și ragout din cerb elveţian. Și 
acceptă în numele grupului vinul recomandat de somelier. Cu 
asta toate obstacolele fuseseră depășite. 

Vinul, apa și apetitivele au fost aduse și înainte de felul 
principal se discută despre acțiuni, în special despre cele de pe 
internet și Neue Markt. Peste masă zburau ponturi și 
avertismente, un fel de tenis verbal cu șaisprezece participanţi. 
Hendrik nu luă parte la joc. El considera că așteptările multora 
legate de acest internet-boom erau mult exagerate, o părere 
unică în firmă. 

În timp ce se gândea ce ar trebui să spună, dacă i se cerea 
părerea, cineva deschise un subiect popular în media de ceva 
vreme, și anume că era posibil ca pe 1 ianuarie 2000 
computerele să o ia razna. 

— Și ce se va întâmpla cu toate aceste firme de internet? 
întrebă acesta. Ale căror acțiuni nu vor mai avea brusc nicio 
valoare? 

Frau Schwesig spuse că nu auzise de așa ceva și se întreba 
dacă era vorba despre o teorie a conspirației. 

— Deloc, îi răspunse bărbatul cu păr des, cărunt și cu mustață 
grizonantă. 

Hendrik nu își amintea numele acestuia, reţinuse din 
prezentare că este un pensionar care considera investiţiile un 
hobby. 

— Spun asta ca fost conferenţiar la Universitatea Tehnică din 
Munchen. În anii '80, la Centrul Leibniz aveam un fel de 
supercomputer care costase mai multe milioane de mărci - 
mândria universităţii. Dar trebuia programat cu cartele 


VP - 48 


perforate. S-a făcut acest lucru și în ziua următoare 
desfășurătorul s-a tipărit pe mulţi metri de hârtie. 

— Și ce legătură are asta cu anul 2000? întrebă Frau 
Schwesig neîncrezătoare. 

— Se poate explica în trei cuvinte: spaţiu de stocare. 
Memorarea unui megabyte, ceea ce corespunde textului unei 
cărți groase, costă astăzi cam o marcă. În anii '60 costul era de 
peste 1.500 mărci. De aceea a fost folosit cu extremă economie. 
Un truc obișnuit era memorarea datelor cu doar șase cifre, 
pentru an erau prevăzute numai două cifre. Reţineţi că discutăm 
despre perioada de început a computerizării. Ulterior au fost 
dezvoltate multe programe fundamentale, unele folosite și 
astăzi. Gândiţi-vă la ce se petrece când numărul anilor sare de 
la 99 la 00! 

Frau Schwesig ridică din umeri. 

— Atunci totul o ia de la început. Ca la tahometrul de pe 
bicicletă, care sare iarăși la 0. 

Sosi felul principal. 

— Da, dar viaţa merge înainte, spuse profesorul pensionat și 
dădu din cap multumind chelneriţei care îi adusese farfuria. Apoi 
continuă: Că vârsta de înscriere la școală devine 106 ani nu ar fi 
cine știe ce. Dar dacă toate computerele băncilor au să creadă 
că dintr-odată se află la 1 ianuarie 1900, cum se mai calculează 
dobânzile și scadențele? 

— Mie mi se pare o problemă pur teoretică, spuse decisă Frau 
Schwesig. 

— Nu este atât de teoretică, interveni un alt participant, un 
tânăr cam obraznic, inginer dacă își amintea bine Hendrik. Anul 
trecut firma noastră a încheiat o asigurare a unui proiect de 
construcții, nu ceva ce se face în fiecare zi. Valabilitatea poliţei 
era de cinci ani, deci până în 2001. După o lună a venito 
somaţie pentru două prime anuale restante, respectiv pentru 
anii 1900 și 1901, împreună cu dobânzi restante pentru 97 de 
ani. 

Râsete, dar și figuri îngrozite în jurul mesei. Chiar și Frau 
Schwesig părea convinsă acum de faptul că subiectul trebuia 
luat în serios. 

— Dacă ne gândim unde se folosesc astăzi cipuri, interveni un 
alt participant. La casele de marcat din supermarketuri. La 
videorecordere, telefoane, ceasuri. Chiar și la termostatul noului 


VP - 49 


meu sistem de încălzire a casei. Dacă nu mai funcţionează în 
mijlocul iernii? 

— La lifturi, la semafoarele din intersecţii și avioane, adăugă 
un altul. Chiar și în multe automobile. Astfel de cipuri sunt 
pretutindeni! 

— Și multe dintre ele sunt inaccesibile, interveni din nou 
profesorul pensionar.  Cipurile computerelor din cablurile 
submarine, de exemplu. Din stimulatoarele cardiace sau cele 
din sateliții de comunicaţii. Și dacă programele anumitor cipuri 
nu pot fi modificate, trebuie înlocuit tot obiectul. 

În timp ce invitaţii sorbeau din supe sau mâncau salatele 
apetisante, scenariile deveneau tot mai catastrofale. Dacă brusc 
toate avioanele cad, pentru că le cedează computerele de bord? 
Dacă se oprește circulaţia? Dacă alimentarea cu energie 
electrică și cu apă se întrerupe sau încălzirea, termoficarea nu 
mai funcţionează? Dacă băncile trebuie închise, deoarece 
computerele lor o iau razna? Ca să nu mai vorbim despre 
efectele catastrofale din comerț, industrie, de fapt, din întreaga 
economie! 

Vor exista cereri de despăgubiri, menţionă cineva. Probabil că 
instanțele din întreaga lume se află în faţa unei avalanșe de 
procese. 

— Poate că ar trebui investit în acţiuni ale birourilor 
avocaţiale? glumi altcineva, dar nu râse nimeni. 

Și ce să facă instanţele, când însăși poliţia nu mai poate 
interveni? Dacă mașinile poliţiei nu mai circulă, dacă telefoanele 
din birouri nu mai sună. 

Sau militarii! Te pomenești că eroarea computerelor va face 
ca rachetele nucleare să pornească singure? 

Toţi erau palizi. Apoi, ca la un semn, toate privirile se 
îndreptară către Hendrik. El ce părere avea? 

Din fericire, în acel moment apăru un chelner, care îi luă 
farfuria goală, oferindu-i astfel un preţios timp de gândire. 

— Toate acestea sunt fără îndoială corecte, spuse preocupat 
Hendrik. Dar consider că aceste griji sunt exagerate. Eu vă pot 
spune că printre clienţii noștri se numără mai multe firme de 
software - de fapt, erau două, și acestea aveau trei, respectiv 
cinci angajaţi. În prezent, acestea se preocupă chiar de 
asemenea misiuni: să identifice și să elimine „eroarea” anului 
2000 din computere. Cu alte cuvinte, chestiunea este cunoscută 


VP - 50 


în cercurile de specialitate și în toată lumea se lucrează la 
rezolvarea ei. Poate că pe 1.1.2000 vor fi câteva incidente 
minore, dar, cred eu, nu vor exista probleme grave. 

— Atunci asta este, să zicem așa, o piaţă? concluzionă 
bărbatul scund și plinuţ, cu jachetă de culoare ruginie, 
Windauer, după cum își aminti Hendrik. 

— Exact, zise Hendrik. O piaţă de cel puţin șase sute de 
miliarde de dolari. 

Windauer ridică degetul arătător: 

— Cu alte cuvinte, această piaţă are să dispară la începutul 
anului 2000. Cu efectele corespunzătoare asupra acțiunilor din 
acel moment! 

Hendrik, care încă nu se gândise la asta, răspunse: 

— Exact. 

Karl Windauer dădu din cap laudativ, privi în jur, apoi din nou 
spre Hendrik și continuă: 

— Nu mai spuneţi! Aveţi informații interne, ceea ce la prima 
vedere nu am bănuit! 

Și toată asistența dădu aprobator din cap. 

Hendrik, pe care această laudă neașteptată îl uluise complet, 
nu știu ce să mai spună. Din fericire, fu servit felul principal, 
scutindu-l de un răspuns. 

Discuţia se orientă iarăși către afacerile influențate de 
internet și către perspectivele nenumăratelor acţiuni ce apăreau 
neîncetat pe piaţă. Lui Hendrik i se păru că după această laudă 
pe care o primise și care fusese aprobată de toată lumea, 
atmosfera era cu totul alta. Mai binevoitoare. Mai optimistă. Mai 
armonioasă. 

Brusc Windauer reveni: 

— Dumneavoastră ce părere aveţi, Herr Busske? Cu siguranţă 
aveți o soluţie genială de rezervă, la care niciunul dintre noi nu 
s-a gândit. 

Hendrik nu avea așa ceva, ba dimpotrivă, cele mai multe 
dintre acţiunile despre care fusese vorba anterior nu-i erau 
cunoscute. 

Dar, deodată, asta nu îl mai neliniști. 

Lăsă pe masă tacâmul și spuse gânditor: 

— Eu cred că este prea devreme să ne fixăm pe acţiuni și să 
credem că am avea nevoie doar de un pont și totul va merge 
bine. Este vorba despre bogăţie. Noi vrem să devenim bogați, 


VP -51 


acesta este țelul. Dar pentru asta trebuie ca mai întâi să ne 
schimbăm atitudinea interioară. Trebuie să devenim bogaţi în 
interior, apoi vom fi și în exterior. 

Textul era dintr-una dintre nenumăratele lui cărţi despre 
„cum să devii bogat”. 

Cu gândul la cărțile de acasă, își aminti și de cea din camera 
de hotel, de povestea citită la prânz, de ceea ce spusese John 
Scoro. 

— Ca la vechii alchimiști, continuă Hendrik. Oricine știe că 
voiau să facă aur, metal nobil din metale nenobile. Dar foarte 
puţini știu că, în primul rând, trebuia ca ei înșiși să se înnobileze. 

Brusc aproape se îngrozi dându-și seama de atenţia de care 
se bucura. Toţi îl priveau nedumeriţi, încordaţi, dornici de a afla 
mai mult. Va trebui să vorbească, orice ar spune. 

Asta se chema a improviza. _ 

— Alchimiștii considerau asta marele lor secret. In măsura în 
care se înnobilau ei înșiși, deveneau ei înșiși din aur în interior, 
ajungeau și la exterior. Aurul material era doar dovada reușitei 
transformării interioare. Unui alchimist care nu era nobil în 
interior nu îi putea reuși transmutaţia. 

Hendrik fu surprins de ceea ce debita. O inspiraţie născută din 
nevoie. 

Frau Schwesig privea, ca de obicei, sceptică: 

— Dar nimeni nu a făcut aur din plumb, nu? 

— Depinde de informaţiile cărora vrei să le dai crezare, 
ripostă Hendrik. 

Era un răspuns care îl ajutase deseori în discuţiile cu clienţii. 
Nu trebuia să cedeze nici măcar o palmă, pentru a nu-și pierde 
credibilitatea. 

Profesorul pensionar îi veni fără să știe în ajutor, ciocăni în 
farfurie și zise: 

— Alchimiei îi datorăm măcar aurul alb. Bâttger, sau cam așa 
ceva, îl cheamă pe cel care voia să facă aur și a descoperit 
porțelanul. Ceea ce omenirii i-a fost mai de folos, dacă mă 
întrebaţi pe mine. 

Un alt bărbat, genul de contabil palid, care până atunci nu 
vorbise prea mult, opină: 

— Este ceva ciudat cu bogăţia, cred eu. 

Apoi povesti despre o rudă îndepărtată, care câștiga bine, mai 
mult decât oricine din familie, însă pierdea totul la jocuri în 


VP - 52 


cazinou. Cei mai mulţi numeau asta patima jocului, dar el nu 
mai era sigur că era vorba despre așa ceva. 

— Odată l-am însoţit la Baden-Baden. Voiam să văd ce face. 
Era la una dintre rulete. Juca și câștigase mult. La un moment 
dat avea peste o sută de mii de mărci. Hai, i-am zis, hai să 
plecăm, mai bine de atât nu va fi. Dar el a spus nu. Când dai de 
noroc, nu trebuie să te oprești. A pierdut totul, până la ultimul 
pfennig. L-am observat și am avut senzaţia că aurul, câștigul cel 
mare, îi făcea rău. Îi provoca teamă. Și acum mă întreb dacă nu 
cumva voia să se pedepsească, dar pentru ce? Dar după ce aţi 
vorbit despre bogăție, cred că are probleme în interior. Ciudat 
este că are în continuare cam tot atâţia bani, cu toate că obţine 
câștiguri importante când și când. Ca și cum ar dispune de un 
termostat interior, care fixează suma ce o poate reţine. 

— Este o comparaţie bună, consideră Karl Windauer. Un 
termostat intern. Da, este corect. 

Hendrik ascultase, dar nu cu prea mare atenţie. Se mai 
gândea încă la cuvintele pe care le spusese, fără să își dea 
seama. Pentru că, recunoscu el, în fond vorbise cu sine. Toate 
acestea erau valabile și pentru el. 

Așa cum începuse seminarul și cum se purta aici, nu era 
bogat în interior, ci sărac: invidios, deprimat, inhibat, cum era 
cineva care se putea descrie drept „exclus” ori un „sărman 
coate-goale”. 

In loc de a se delecta din plin cu toate acestea! Privi masa, 
sticlele elegante cu vin nobil, mâncarea cu miros ademenitor, 
preparată excepţional și aranjată cu pricepere, o adevărată 
operă de artă în fiecare farfurie. Totuși, până atunci el băgase în 
el așa cum umpli un rezervor cu benzină, adâncit în gânduri 
negative. Nici nu simţise gustul. 

Dar parcă se trezise. Ridică privirea și avu impresia că vede 
cu adevărat pentru prima oară decorul elegant, impresionant al 
sălii cu mese. Un decor rafinat, pentru cei mai bogaţi oameni ai 
lumii. Și el se afla aici! Doar până mâine-seară, dar tot era ceva! 

Hendrik simţi cum, dându-și seama de acest lucru, se 
schimba ceva în el. Era ca și cum în stomacul lui, în pieptul lui 
se desfăceau niște noduri, ca și cum se scurgeau din el toată 
încordarea și toată teama, ca și cum se dezbrăca de o cămașă 
de penitenţă din păr de capră. Și parcă îl umplea ceva, ceva ce 
trebuia să fie bucurie, ori satisfacție, ori cel puţin mulțumire. 


VP-53 


Dacă nu chiar fericire, fericirea clipei, despre care citise atât de 
mult și înţelesese atât de puţin. Da, parcă acum începea viața 
lui, viața lui adevărată, abia acum, în această seară, în acest 
moment! 

— Herr Busske, spuneţi-ne..., îl trezi Windauer din fericita 
reverie, vom aborda și această temă la seminarul nostru? 

Hendrik făcu un efort să își îndrepte privirea către acesta. 

— Nu prea cred. 

— Este regretabil. 

— Din păcate, nu eu am conceput seminarul. 

— Probabil, ar fi trebuit să o faceţi, spuse bărbatul dolofan, cu 
barbișon. 

Hendrik se mulțumi să zâmbească. Nu avea importanţă. Viaţa 
lui tocmai începuse. Ce îi păsa lui de temele seminarului? 

Frau Schwesig clătină din nou cu scepticism din cap. 

— Nu pot să înţeleg acest lucru. Cum i-ar putea fi cuiva frică 
de bani? Doar toți își doresc cât mai mulți. 

Toate privirile se îndreptară din nou întrebătoare către 
Hendrik, care era fascinat că scotea la iveală păreri despre care 
el nici nu bănuise că le avea. 

— Noi suntem produse ale condiţionărilor noastre, se auzi el 
spunând. Educaţia primită de la părinţii noștri, de la școală, din 
mediul social în care creștem ne marchează. Inevitabil, preluăm 
ideile, valorile și prejudecățile din lumea înconjurătoare. Citise 
asta cu mult timp în urmă undeva, însă abia acum și aici 
înţelesese cu adevărat ce însemna. Și continuă: Creștem cu 
fraze ca „Banii nu aduc fericirea, Cum vin așa se duc” ori „Mai 
curând trece o cămilă prin gaura acului decât intră un bogat în 
rai”. Noi învăţăm că „Bogăția este o rușine”. Și așa mai departe. 

Auditoriul îl aprobă. Oamenii ridicară sprâncenele și în ochii 
lor sclipea aprobarea. 

— Când eram copii și auzeam cum părinţii noștri spuneau cu 
pizmă despre cineva care s-a îmbogăţit „banii l-au schimbat, și 
nu în bine”, juram în secret să nu ajungem astfel niciodată. Și 
dacă pătrundem cu decizia asta în viaţa de adult, fie și 
inconștient, ea va acţiona permanent din subconștient ca o forţă 
opusă eforturilor de a atinge bunăstarea, și ne va submina 
totdeauna încercările. 

Karl Windauer ridică paharul cu vin. 

— Noroc, Herr Busske. Trebuie să spun că subiectul m-ar 


VP - 54 


interesa mult mai mult decât ciclurile conjuncturale și controlul 
lichidităţilor. 

Și aproape toţi cei prezenţi ridicară, de asemenea, paharul. 

Hendrik ridică și el paharul prevăzător. Totul mergea bine. Nu, 
mergea mai mult decât bine, era încântător! 

— Poate mâine voi putea totuși discuta mai mult despre acest 
subiect. 

Și sorbi din pahar. Vinul era bun, ca tescuit de îngeri și îi trecu 
imediat prin minte că îi dăduse parcă aripi. 

— Sau chiar acum, adăugă. Pentru că ne simţim atât de bine 
împreună. 

— Oh, da, vă rugăm, spuseră toți. 

Și începu să vorbească. Așa cum îi veneau vorbele pe buze. 
Povesti ceea ce citise din sute de cărţi referitoare la bani, succes 
și bogăţie, cărţi după care cotrobăise prin anticariate sau pe 
care le cumpărase din librării, cărţi care i se păruse că îl 
puseseră în mișcare, îl ademeniseră irezistibil cu promisiunea că 
îi vor dezvălui un secret care îl va ajuta să devină bogat. 

Nu reușise mare lucru, dar informaţiile se cuibăriseră în 
încăperi puţin frecventate ale sufletului său, se sedimentaseră și 
fermentaseră. Frazele și ideile interacționaseră, se contopiseră 
fără contribuţia lui și, cumva dospite, înaripate de magia serii, i 
se scurgeau acum pe limbă fără să își dea seama. 

— Problema noastră cu banii, le explică el, pornește de la 
faptul că nu îi percepem cum trebuie, nu le dăm valoarea pe 
care o au. Nu băgăm de seamă că bancnotele și monedele cu 
care lucrăm erau mici opere de artă, gândite și realizate cu artă 
și cu grijă. Înghesuim banii neatent în portofele ori în buzunare, 
îi refuzăm în operaţiunile de plată, de parcă ne-ar fi penibil să îi 
dăm ori să îi acceptăm. Pe scurt, îi tratăm fără niciun respect. li 
considerăm „murdari”, „sursa tuturor relelor”. 

Nici nu suntem conștienți că banii sunt peste tot: la casele 
supermarketurilor, în bancomate, după tejghelele localurilor, în 
buzunarele fiecăruia cu care ne întâlnim pe stradă. Sunt tot atât 
de omniprezenţi ca foșnetul frunzelor în pădure. 

Și ce se întâmplă dacă nu cercetezi? Copil fiind, oricine și-a 
tras noaptea peste cap pătura de frica stafiilor de la fereastră, 
deși știa că dacă cerceta, ar fi văzut că era vorba doar de 
perdeaua înfoiată de vânt. Pentru că noi nu cercetăm, banii ne 
par ameninţători, de neînțeles și impresionanți. 


VP -55 


Această necunoaștere vine și din faptul că nu există o 
educaţie privind modul de lucru cu banul. În programa școlară 
sunt tot felul de materii, se predau informații despre marile 
razboaie, plantele din America de Sud, numele sateliților lui 
Jupiter, dar nu și ce este un cont de virament, cum se calculează 
costurile unui credit sau cum cumperi acţiuni. În privinţa asta, 
fiecare procedează cum îl taie capul. 

— De fapt, concluzionă Hendrik, tot ce am discutat noi astăzi 
la seminar ar trebui să fie predat la școală. 

Banul poate avea o enormă influenţă asupra vieţii noastre 
spirituale. Datoriile reprezintă o mare presiune care apasă pe 
umerii noștri! Câţi oameni se sinucid doar din cauza unor cifre 
pe o bucată de hârtie! Să nu poți plăti este un coșmar pentru 
fiecare! Banul poate reprezenta o amenințare existenţială, 
poate declanșa boli psihosomatice, ulcer, infarct, poate cauza 
pierderea libidoului sau frustrări de toate felurile. Și temerile 
legate de bani te pot face să nu părăsești o slujbă de mizerie, să 
închei contracte proaste ori să te mulțumești cu performanţe 
minore. 

Nu o dată banul a fost cauza tuturor problemelor. Nu puţini 
miliardari, marcați de griji existenţiale, au trăit cu frica de a nu 
muri săraci. Nu puţini au câștigat la loto și în loc să trăiască bine 
și-au cheltuit într-o clipă toți banii, pentru ca apoi să aibă mai 
multe probleme decât înainte. Sunt și dintre aceia cărora brusc 
li s-au dublat veniturile și s-au dedat unui asemenea standard 
înalt de viaţă, încât au ajuns să trăiască din datorii. 

Oricum aţi lua-o, cauza principală a sărăciei spirituale și 
materiale a fost respectul redus față de sine. Astfel își încheie 
Hendrik prelegerea furtunoasă. 

— Să devii de aur în interior, decise el cu un patos care îl 
amuză și pe el. De ce nu? Și apoi adăugă: Pe urmă vine aurul în 
exterior. 

— Bravo, zise Karl Windauer și aplaudă. 

Au discutat mult și bine, dar după un timp, profesorul 
pensionat se ridică cerându-și scuze, pentru că se temea că, 
dacă nu dormea suficient, a doua zi nu era bun de nimic. A fost 
un semnal pentru toţi să își privească ceasurile, să spună „Vai 
ce târziu s-a făcut!” și să plece rapid, nu înainte de a-i fi smuls 
lui Hendrik promisiunea că mâine le va vorbi mai mult despre 
această cale spre bogăţia interioară. 


VP - 56 


În urma lor, Hendrik mulţumi chelnerului și semnă nota de 
plată. De la bucătărie veni șeful de sală, un bărbat corpolent, și 
se interesă dacă totul a fost în ordine. În bucătărie se făcea 
curățenie. Pe suprafețele de lucru și pe etajerele de deasupra 
acestora străluceau teancurile cu veselă. leșeau aburi și se 
auzea zdrăngănit de veselă. 

Hendrik plecă și el. Era obosit și știa că ziua următoare va fi 
lungă și tensionată. Totuși, îi părea rău că seara trebuia să se 
încheie. Era prima zi din adevărata lui viaţă. De ce tot ce e 
frumos trebuie să se sfârșească la un moment dat? 

Pe drum către lifturi trecu pe lângă niște uși din sticlă gravată 
cu modele în stil art nouveau, cu bare de mahon negru, în 
spatele cărora se bănuiau mișcări umbrite, muzică interpretată 
la pian, voci. Barul! Părea încă deschis. 

Hendrik ezită o clipă. Datoria îl îndemna să meargă la culcare. 
Însă își descoperise în sfârșit adevărata viaţă și nu voia să 
piardă nimic din ea! Așa că schimbă direcţia, deschise ușa și se 
lăsă înghiţit de fum și murmur de voci. 

Era surprinzător cât de mulți oameni mai erau încă aici, 
oameni eleganţi, care râdeau, flirtau, beau și râdeau. Și, în 
seara aceasta, el, Hendrik Busske, făcea parte în mod magic 
dintre ei. Se așeză pe unul dintre scaunele înalte din fața barului 
și comandă un pahar cu vin roșu. Da, acesta era modul 
corespunzător de a încheia seara! 

Primi vinul cu sclipiri rubinii într-un pahar mare, borțos. Privi 
în jurul lui și descoperi un grup exuberant de asiatici care 
păreau să fi băut destul de mult, perechi, oameni de afaceri în 
ținute lejere, discutând în limbi străine. Recunoscu italiana, 
engleza și rusa. 

Sorbi din pahar și își promise că se va limita la unul singur. Cu 
siguranţă. 

Când puse jos paharul, zări o femeie ireal de frumoasă, care 
venea ţintă dintr-un colţ întunecos și plin de fum al barului. În 
mână ţinea un pahar înalt. Avea părul lung și roșu ca focul și 
ținuta unui fotomodel. 

Și chiar la el venea. Puse paharul jos, se așeză lângă el și 
întrebă: 

— Do you speak English? 

Hendrik simţi că inima îi bate cu putere. 

— Yes, răspunse el curajos. 


VP - 57 


Ea surâse și îi întinse mâna. 
— Hi. My name is Laura. 


VP -58 


5. 


Lumina îl deranja oricum ar fi stat și îl obligă să clipească. 
Însă își simțea pleoapele foarte grele și tot trupul parcă îi era din 
plumb! Nu putea. 

După un timp începu însă să își aducă aminte ce se 
întâmplase. Deschise larg ochii și se ridică brusc în capul 
oaselor. Laura! Plecase! Dispăruse fără să o audă. Perna de 
lângă el era mototolită, într-o cută se prinsese un fir lung de păr 
roșu și în aer plutea parfumul ei. 

Poate că era în baie. 

— Laura! 

Nu se auzi nimic. Era liniște. 

Hendrik se lăsă să cadă înapoi în pat. Uau! Pur și simplu 
„Uau!” Ce noapte! 

Și cum se petrecuse totul! Într-adevăr magic. Femeia sărise 
pe el, nici nu se putea spune altfel. In ciuda englezei lui mai 
mult decât aproximative - deși ea vorbea și germana, și nu o 
vorbea rău - se întreţinuseră foarte bine. Vorbiseră tot felul de 
lucruri, râseseră mult și la un moment dat ea își așeză mâna 


peste a lui. Îi atinse apoi braţul. Și coapsa, care reacţionă 
imediat la atingere. Și îi spusese: 
— Let's go. 


Îl urmase în cameră fără nicio problemă. Apoi... 

Băiete, băiete... 

Femeia nu se mai săturase de el. Bine că pereţii hotelului 
erau groși și ușile camerelor erau izolate fonic. 

Și acum? Hendrik se simțea epuizat, dar extraordinar. Era plin 
de viaţă cum nu mai fusese de mult. Doar că nu trebuia să se 
mai gândească la Miriam. Nu o înșelase niciodată de când erau 
căsătoriţi. 

Nu avusese motiv să o facă. Și nici ocazia. Trebuia să 
recunoască. 

Hendrik mijea ochii în lumina soarelui care cădea într-o bandă 
lată pe patul lui și recunoscu că nu putea să regrete ceea ce se 
întâmplase. Ar fi însemnat să își dorească să nu se fi întâmplat, 
și asta era imposibil. Prea grozav fusese totul. Desăvârșit. O 


VP -59 


adevărată încununare a serii. 

Se ridică gol din pat și se duse la fereastră, de unde o zări. 
Era chiar ea! Inconfundabilă, cu coama ei arămie. Stătea lângă 
un taxi și vorbea cu cineva din personalul hotelului. Râdea 
cristalin, evident bine dispusă. 

Apoi o văzu urcând în taxiul care porni. Hendrik privi în urma 
acestuia până când nu îl mai văzu. 

Când se întoarse, privirea îi căzu pe birou. 

Era gol. 

Cinci minute mai târziu își dădu seama: cartea de la anticariat 
dispăruse. 

e 

Nu mai avea altceva de făcut decât să râdă. O hoață care 
intră în patul unui bărbat pentru a-l fura! Citise astfel de povești 
despre femei care le sucesc capul clienţilor hotelurilor, pentru ca 
apoi să le fure laptopul, cu secretele firmei, rapoarte, oferte și 
alte documente, pentru a le vinde concurenţei. 

Laura o fi fost foarte dezamăgită că el nu avea niciun laptop! 
Așa că se mulțumise cu o carte veche, mucegăită. 

Copiile erau neatinse, deci nu era nicio pagubă. Și poate că ea 
luase cartea drept suvenir. Ceea ce ar fi deosebit de măgulitor. 

Hendrik se uită la ceas. Șapte jumătate. Seminarul începea la 
ora zece, așa că avea timp pentru cópii. Și era mai bine să se 
ocupe de ele acum, cât mai dispunea de fax, pentru că după 
micul dejun trebuia să elibereze camera. 

Scoase copia notiței de mână. Era bună, cu un contrast 
corespunzător. Luă o hârtie din mapa pentru scrisori din sertar, 
cu antetul hotelului, și îi scrise fratelui său Adalbert că găsise 
notița într-o carte și că ar vrea să știe dacă erau formule de 
fizică. Adalbert era mai mare decât el cu opt ani, doctor în fizică 
și foarte inteligent. Îl întrebă care era semnificaţia științifică a 
mâăzgălelilor descoperite, dacă exista vreuna. 

Trimise prin fax scrisoarea și copia și se duse să facă un duș. 
Până se bărbieri, telefonul nu sună. Și nici pe fax nu veni niciun 
raspuns, constată el ieșind din baie. 

Hm... Adalbert obișnuia să se trezească dimineaţa devreme, 
era imposibil să mai doarmă la ora aceea. Unde umbla duminică 
dimineaţa? Să fi plecat la lucru? 

Posibil. La CERN erau toţi duși cu pluta. 


VP - 60 


Nici când se întoarse de la micul dejun nu descoperi vreun 
fax. Se interesă la recepţie dacă îl sunase cineva. Răspunsul fu 
negativ. 

Buun! Îi trimise lui Adalbert încă un fax ca să îi comunice că 
nu mai putea fi găsit la numărul respectiv și că îl ruga să îl sune 
acasă, mâine. Apoi își strânse lucrurile, lăsă valiza la recepţie și 
se duse la seminar. 

Firește că nici nu s-a mai pus problema să trateze subiectele 
prevăzute în planul seminarului. Ideea bogăției interioare 
interesa mult mai mult participanţii. Așa că le explică, de data 
aceasta în detaliu, pentru că veni vorba despre acțiuni, analiză 
fundamentală și tehnica diagramelor, metoda Point & Figure: 
cum se descifrează semnalele pentru vânzare/cumpărare, 
marcările Stop-Loss, definirea liniilor Trend și a cursului-ţintă. 

— Tot respectul, interveni după aceasta Karl Windauer. 
Exemplul dumneavoastră cu alchimistul a fost bun, dar aceasta 
este pur și simplu genială. 

— Nu îmi aparţine, încercă Hendrik să mai domolească 
entuziasmul bărbatului. Metoda are mai mult de o sută de ani. 
Dar a fost uitată. 

— Ca și alchimia, spuse Windauer. 

Hendrik mustăci. 

— Da, exact ca alchimia. 

După gustarea dinainte de prânz nu s-au oprit și le-a propus 
un exerciţiu pe care îl descoperise într-o carte. 

— Inchideţi ochii. Imaginaţi-vă că aveţi dintr-odată o mulţime 
de bani. O grămadă de bani. Intenţionat nu vă spun o cifră, 
fiecare își imaginează cât vrea. Este vorba doar de mulţi, mulţi 
bani. Extraordinar de mulţi. 

— Pfui, auzi pe cineva exclamând. 

— Acum scrieți pe o bucată de hârtie ce efecte pozitive ar 
avea pentru dumneavoastră faptul că deţineţi această sumă și 
apoi și efectele negative. 

Oamenii au început să scrie. Brusc concentrarea deveni 
maximă. 

A fost fascinant. Efectele pozitive notate de cursanți au fost 
asemănătoare: trai bun. Să își permită tot ce le făcea plăcere. 
Să ducă viaţa pe care o voiau. Să nu mai depună o muncă 
neplăcută. Să dobândească influenţă. Să aibă mai multe 
posibilităţi de acţiune. Să poată să ajute familia - să plătească 


VP - 61 


instruirea nepotului, să renoveze locuința mamei și altele 
asemănătoare. Să poată călători unde și cât de mult vor. Să 
sprijine organizaţii de binefacere. Să aibă timp pentru hobby-uri. 
Să cunoască oameni interesanţi. Și așa mai departe. Doar o 
singură cursantă, Frau Schwesig, a nominalizat lucruri foarte 
concrete: ar dori să conducă un Lamborghini, să trăiască într-o 
vilă la Marea Mediterană și să zboare cu un avion privat. 

Ceea ce a stârnit râsete și a destins atmosfera. 

— Eu visez mult mai meschin, interveni bărbatul cu alură de 
contabil. 

Au analizat apoi efectele negative. Dacă ai mulţi bani, poți fi 
tâlhărit. Ori răpit. Ai putea să îi pierzi, și cu atât mai mult vei 
suferi, obișnuit fiind cu o viaţă dulce. Ai putea să pierzi prieteni, 
cel puţin pe cei adevăraţi, și te vei înconjura de prieteni falși. Ai 
putea deveni trândav, decadent, arogant; banii ar putea să 
scoată la iveală părțile rele ale caracterului tău. Va trebui să te 
ocupi de bani, să faci investiţii și să fii atent să nu îţi faci 
dușmani. 

— Asemenea temeri sunt piedici care pot sabota eforturile 
dumneavoastră conștiente, spuse Hendrik, care își aminti vag că 
volumul din care extrăsese exercițiul îl explica mult mai elegant. 
Deci lecţia pentru acasă este să vă cilarificaţi de unde provin 
aceste temeri și să analizaţi cât de reale sunt ele de fapt. 

— Eu nu trebuie să scormonesc mult, zise Frau Schwesig. 
Mama povestea mereu despre un bărbat din localitatea unde se 
născuse ea, care a câștigat la loto și a înnebunit. Amintea asta 
de fiecare dată când venea vorba despre bani. 

Restul materialului prevăzut pentru seminar fu prezentat pe 
scurt. Hendrik îl parcurse rapid, fără a stârni niciun interes, și 
momentul de suspans ce trebuia să conducă participanţii la 
ideea dobândirii de cote participative de la WCM-Trust fu ratat. 

Totuși, când se încheie seminarul, toţi avură numai cuvinte de 
laudă, până și Frau Schwesig. 

lar Hendrik era complet schimbat. Nu și-ar fi închipuit în viața 
lui că i-ar plăcea să conducă seminare! Bine că mai avea câteva 
lucruri de punctat, până revenea Frau von Steinfeld. La 
despărţire strânse mâna fiecărui participant, le ură tuturor 
numai bine și cu asta termină. 

În timp ce își strângea hârtiile și făcea puţină ordine, se mai 
gândi la cartea de la anticariat, pe care o furase și care îi fusese 


VP - 62 


furată. De la ea începuse tot, în orice caz, așa i se părea. 

Cel puţin comparaţia cu alchimistul nu i-ar fi trecut prin cap 
fără carte, care fusese bine-venită. 

Ce întâmplări ciudate cele două furturi! Dacă fuseseră 
întâmplări. Te pomenești că au o legătură cu cartea. Oare 
legenda pe care o relata avea vreun sâmbure de adevăr? 

e 

Rezolvase totul. Hendrik își luă bagajul și tocmai voia să 
comande un taxi pentru aeroport, când Karl Windauer, unul 
dintre participanţii la seminar, apăru în foaierul hotelului. 

— Credeam că aţi plecat cu toţii, se miră Hendrik. 

Windauer arătă către barul hotelului. 

— Eu am mai băut o cafea în liniște. Ca să mă pregătesc de 
drum. 

— Ah, da. Aţi venit cu mașina. 

— Da, de la Freiburg, nu este departe, cam la două ore. 
Bărbatul își drese glasul și adăugă: Herr Busske, mi-ar face 
plăcere să vă conduc la aeroport! 

— Oh, sunteți amabil. Dar nu vreau să vă deranjaţi. Pot lua un 
taxi. 

Windauer ridică hotărât bărbia. 

— Dar nu este niciun deranj. Ca să nu mai spun că oricum 
aeroportul este în drumul meu. 

A gândi ca un bogat înseamnă și a ști să accepţi cadouri, îi 
trecu prin cap lui Hendrik. Așa citise undeva. 

— Bine, accept cu plăcere. Mulţumesc. 

— Eu trebuie să vă mulţumesc, Herr Busske, răspunse 
Windauer. Eu trebuie să vă mulţumesc. 

Pe drum, bărbatul rotofei, cu jachetă roșie și cu barbișon, își 
spuse povestea. În prezentarea de la începutul seminarului, 
Windauer menţionase că lucrase la departamentul de vânzări la 
o firmă care era lider de piaţă în domeniul conductelor tubulare. 
La sfârșitul anului trecut fusese scos la pensie înainte de termen 
cu o compensație apreciabilă, iar acum își căuta noi domenii de 
activitate. 

— Ideea care a stat în spatele ofertei care mi s-a făcut, îi 
explică Windauer în timp ce se strecurau prin circulația după- 
amiezii târzii de duminică, a fost întinerirea echipei. Mi s-a spus 
că, scăzând media de vârstă, personalul devine mai creativ, mai 
dinamic, mai competitiv și așa mai departe, susțineau sus și 


VP - 63 


tare consilierii firmei. Bla, bla, bla, aş zice eu. În realitate, era 
vorba pur și simplu despre faptul că noii angajaţi acceptă un 
salariu mai mic. Râse atât de tare, încât i se clătină abdomenul, 
apoi continuă: Dar în cazul meu socoteala a dat greș. Au fost 
nevoiţi să angajeze trei oameni pentru a-mi prelua atribuţiile. 

Hendrik mustăci. 

— Îmi închipui. 

— Puteți să o repetaţi, zise și redeveni serios. Am totuși doar 
55 de ani, nu pot sta acasă tot restul vieţii mele. Nemaivorbind 
de faptul că soţia ar fi împotrivă. Și ca să fiu sincer, nici nu 
vreau. Acum nu mai am șef, am destui bani, de ce să o fac? 

Se apropiară de aeroport. În timp ce conducea automobilul 
spre terminal, Windauer zise: 

— Ceea ce voiam să vă spun, Herr Busske, este că ar trebui 
să deveniți independent.  Neapărat. Un tânăr ca 
dumneavoastră... Aveţi toate șansele. Și sunteţi profesorul 
înnăscut. Credeți-mă, am văzut mulţi, majoritatea sunt niște 
adormiti. Încă nu aveţi multă experienţă, asta se vede, dar aveţi 
o scânteie în dumneavoastră. Aveţi ceva de spus oamenilor. 

Hendrik îl privi surprins de această schimbare a subiectului 
discuţiei. 

— Credeţi? 

— Da, sigur, zise bărbatul și opri mașina la intrarea principală, 
exact în mijlocul zonei de interdicţie a opririi. Şi ocupaţi-vă de 
tema asta. A gândi bogăţia, în stil mare. Mie mi-a adus cât nici 
nu aţi crede. Lăsaţi deoparte ciclurile conjuncturale, nu 
interesează pe nimeni. În afară de asta, este pură teorie. 

Din spate se auzi un claxon. 

— Cred că este mai bine să cobor, interveni agitat Hendrik. 

Windauer îi puse mâna pe braț, ca și cum ar fi vrut să îl rețină. 

— Vă voi susţine. Mi-am făcut multe relaţii la serviciu. 

Hendrik ezită. 

— Sunteţi amabil, dar chiar nu știu... 

Pe banda din spatele lor apăru un autobuz. Hendrik îl văzu în 
oglinda retrovizoare din dreapta, semnalizând. 

— Eu cred în dumneavoastră, Herr Busske, zise Windauer 
luându-și mâna de pe braţul lui. Puteţi să o faceţi. Știu asta. Mai 
gândiţi-vă. Și, ah... Scoase din buzunar un bileţel mototolit și i-l 
îndesă în palmă lui Hendrik. Dacă vreţi să daţi de mine. Încă nu 
mi-am făcut cărţi de vizită. 


VP - 64 


— Mulţumesc, răspunse Hendrik și băgă bileţelul în buzunar. 
Între timp autobuzul se apropiase atât de mult de mașină, ca și 
cum ar fi intenţionat să ia pe bot BMW-ul lui Windauer. Acum 
chiar trebuie să cobor. 

Mai târziu, în avionul aproape gol pentru Frankfurt, Hendrik 
privi Germania peste care se lăsase noaptea, gândindu-se la ce 
spusese Windauer. Omul fusese entuziasmat. Și părea că ducea 
dorul serviciului. 

Gândurile începură să i se împrăștie, să se amestece cu 
uruitul motoarelor și cu șuieratul instalaţiei de aerisire, făcându-l 
să alunece în somn... 

Brusc îi veni o idee. Nu era o simplă idee, era o viziune. 
Programul cu care va deveni independent se va numi A/chimia 
bogăției. Sigur va avea succes. Va deveni independent, propriul 
lui stăpân. Fără îndoială, ideea aceasta era grozavă. 

Hendrik privi la draperia cenușie care separa locurile de la 
clasa business de cele de la clasa economic și se gândi la cartea 
pe care o avusese doar o zi și care determinase atâtea 
evenimente. 

Trebuise să găsească această carte ca să simtă impulsul de a 
face mai mult cu viaţa lui? În acest moment, la altitudinea de 
zece mii de metri, în cerul nocturn, Hendrik fu convins că așa 
era. 

e 

Pentru că avusese seminar în weekend, luni fu liber, așa că 
putu să ia în liniște micul dejun cu Miriam, înainte ca aceasta să 
plece la universitate, unde studia biologia, nu cu foarte mare 
entuziasm, după cum observase Hendrik în ultimul timp. 

Era încă marcat de povestea cu americanca. De fapt, parcă 
cele două lumi se suprapuneau: pe de o parte rutina zilnică - 
bucătăria pe care Miriam o zugrăvise în roșu și galben, cu 
mobilă de la IKEA și cu un minuscul balcon plin cu plante 
aromatice în ghivece. Pe de altă parte, amintirea hotelului de 
cinci stele din Zurich, a oamenilor în haine de patru mii de 
mărci, a șampaniei, a caviarului amuse gueule, a marmurei, 
mahonului și a pielii grele. 

Nu putea să se decidă care dintre acestea era o viaţă mai 
adevărată. 

În plus, își mai făcea griji că Miriam ar putea remarca ceva 
schimbat la el. Până atunci nu se întâmplase. Ea părea candidă 


VP - 65 


și se bucura simplu că luau dejunul împreună într-o zi de lucru. 
El simțea însă o ușoară strângere de inimă. 

Și pentru acest motiv, îi descrise în detaliu cum decursese 
seminarul și câtă plăcere îi făcuse. Cum avusese senzaţia că 
descoperise ceva ce putea să facă, chiar dacă avea nevoie de 
mai mult exerciţiu. Îi relată despre digresiunile pe tema bogăției 
și în final despre ideea de a deveni independent cu ajutorul 
acestor seminare. 

Miriam izbucni într-un râs zgomotos. 

— Atunci numeroasele tale cărţi „cum să te îmbogăţești” și-ar 
găsi în sfârșit utilitatea! Da, fă-o. Este o idee bună. 

Însă lui nu îi scăpă cum ea strânse imediat din buze și 
deasupra sprâncenelor îi apărură niște cute, pe care i le 
cunoștea foarte bine. Chiar dacă era de acord, ideea nu îi 
surâdea. 

Sau cel puţin va avea nevoie de o vreme pentru a se obișnui 
cu ea. 

— Firește, va trebui mai întâi să calculez totul, adăugă el și 
încercă să nu mai pară atât de entuziast cum tocmai fusese. Voi 
culege informaţii să văd cum s-ar putea organiza așa ceva. 

Ea îl privi pe deasupra ceștii cu cafea: 

— Nu se învață așa ceva la bancă? 

— Ba da. Cum se înființează o unitate de producţie, cum se 
procură mașinile și se închiriază halele, cum se cere un credit de 
milioane, asta știu. Dar nu așa ceva intenţionez să fac. 

— Eh, slavă Domnului! 

Acum râsul oglindit în ochii ei căprui păru iarăși natural. 

Râseră privindu-se. Miriam era cu totul altfel decât acea Laura 
din State, care avea un corp lucrat, de fotomodel, sâni 
proeminenţi și comportamentul sexual al unei sălbăticiuni. 
Dimpotrivă, Miriam era zveltă, cu osatură fină mai curând în 
genul franţuzoaicelor. De fapt, strămoșii ei din partea mamei 
erau hughenoți. Avea părul castaniu-închis, aproape negru, lung 
până aproape de omoplaţi, iar în pat era blândă și plină de 
devotament. 

Oricum, era extrem de excitant ca în două nopți la rând să se 
culce cu două femei diferite. Nu era nevoie să se ducă singur de 
nas, fusese grozav. 

OK, nu se va repeta niciodată. 

Dar sincer vorbind, fusese stimulant. 


VP - 66 


Brusc se aplecă și o sărută, o sărută lung, intens, ca și cum ar 
fi dorit... 

— Nu acum. Trebuie să plec. Ea se îndepărtă și îl privi 
cercetător. la spune... Poate chiar ar trebui să faci chestia asta 
cu seminarele, dacă ideea te excită atât. 

e 

Hendrik termină micul dejun, făcu repede ordine în bucătărie, 
apoi se așeză la masa de scris și începu să întocmească un plan 
de afaceri. Apăru soarele și își trimise razele spre florile exotice 
de pe pervazul ferestrei, cultivate de Miriam, cărora le mergea 
foarte bine. 

Rezolvă imediat chestiunile generale. Forma juridică: 
întreprinzător, persoană fizică, conform BGB, asta era cel mai 
simplu. Referenţii erau liber profesioniști, ceea ce era simplu. 
Materialul seminarelor îl va realiza el însuși; pentru asta avea 
nevoie doar să valorifice cuprinzătoarea sa bibliotecă, în care se 
afla mai mult material decât se putea cuprinde într-un weekend. 

O altă problemă pe care trebuia să o ia în calcul era cât îl va 
costa să organizeze totul. Hendrik telefonă la hoteluri, tipografii, 
furnizori de adrese, firme de anunțuri și altele și adună 
informaţiile obținute într-un fișier, cum făcea și pentru fiecare 
client. Întoarse pe toate fețele extrase de cont, calculă costuri 
de credit și rate lunare și, pe măsură ce înainta, îi devenea tot 
mai clar că afacerea nu va funcționa. 

Nu era suficient de bogat pentru a susţine seminare despre 
bogăție. 

Și soarele continua să strălucească, de parcă râdea de el. 

Medita asupra extraselor de cont și se holba la cifre de parcă 
acestea s-ar schimba dacă le privea mai mult timp. De fapt, el 
nu câștiga puţin cu slujba lui. Nu câștiga exorbitant, nu cât cei 
din topul branșei finanțelor, dar cât se putea de rezonabil. Ceea 
ce îl măcina erau costurile pentru căminul mamei sale. Aceasta 
făcuse o depresie gravă după moartea tatălui lui și suferea 
acum de o demenţă timpurie. Nu mai era depresivă, dar nu își 
mai recunoștea fiul. 

Desigur, și Adalbert plătea o parte. Mult nu se câștiga însă 
nici la CERN. Povara cea mare o ducea Hendrik. Plus că aceste 
cheltuieli creșteau anual, și nu cu puţin. 

— Dar avem economii! zise Miriam când reveni și el îi 
prezentă rezultatul calculelor. 


VP - 67 


— Da, dar nu sunt suficiente. La început vom avea o perioadă 
grea, până mă voi redresa. Nu voi câștiga nimic. 

Miriam se aplecă în faţă, cu braţele strânse pe abdomen. 

— Și dacă am încerca să reducem cheltuielile? Ai putea să 
începi de acasă, și ai economisi chiria pentru birou. Aș putea să 
mă ocup eu de partea administrativă, serviciul telefonic, 
corespondenţă și așa mai departe. Nu va trebui să plătești o 
secretară. 

Hendrik zâmbi amar. Toate acestea le luase deja în calcul. 

— Problema este reclama. Trebuie să stârnesc interesul 
clienţilor pentru seminare și nu o pot face decât prin marketing 
direct. Trebuie să închiriez adrese, să tipăresc scrisori și altele. 
Toate acestea nu sunt ieftine. Dacă voi vorbi în seminare despre 
bogăţie, și reclama va trebui să arate foarte bine. El remarcă 
abia acum cât de crispată era Miriam și o întrebă: Ce ai, ce este 
cu tine? 

— Nimic. Ea îi evită privirea și adăugă: Sunt la menstruație. 

— Oh. 

— Hm... Ea se ridică și își trecu rapid mâna prin păr. Mă întind 
puţin în cadă. Apa fierbinte îmi face totdeauna bine. 

Hendrik rămase singur, ascultând plescăitul surd din baie și 
simțindu-se groaznic de neajutorat. De doi ani Miriam încerca să 
rămână gravidă și nu reușea. 

El încetase de mult să o convingă să meargă amândoi la 
medic. Ea nici nu voia să audă de asta. li spusese hotărâtă că în 
niciun caz nu o să înghită hormoni, ori să facă sex după 
program, nemaivorbind să apeleze la fecundarea artificială și 
alte chestii asemănătoare. Un copil însemna pentru ea un 
cadou, și nu forțezi primirea unui cadou. 

Dar între timp acest subiect le împovăra legătura. Uneori, 
seara, când Miriam întindea mâna către el, Hendrik simțea că nu 
mai era vorba despre plăcere, ci despre o panică ușoară ce 
punea stăpânire pe ea. 

Stătea pierdut în sine și privea hârtiile pe care le avea în faţă. 
Ura asta. Ura faptul că în viaţă tot ce strălucea se evapora, că 
tot entuziasmul se transforma în dezamăgire. Se simţea ca 
măgarul căruia viaţa îi vâră sub nas un morcov pe care și-l 
dorește, dar nu ajunge la el oricât s-ar strădui. 

Seara, Miriam mâncă puţin și se duse devreme la culcare, 
punându-și o sticlă cu apă caldă pe pântec. Hendrik tocmai voia 


VP - 68 


să se așeze la televizor cu o sticlă cu bere, când sună telefonul. 

— Ce este cu faxurile pe care mi le-ai trimis? auzi în receptor 
o voce fornăită. 

Era Adalbert. 

— Ah, tu ești, răspunse Hendrik. 

Ca de obicei, Adalbert nu se ocupa de chestii inutile, cum ar fi 
salutul. 

— Deci întrebarea ta are un răspuns simplu, spuse el franc. 
Da, ce scrie acolo are legătură cu fizica. 

— Cum anume? 

— Este o descriere fizico-nucleară aproape completă a 
transformării mercurului în aur. 

Lui Hendrik i se tăie respiraţia. 

— Chiar așa? 

— Modul de scriere este neobișnuit, dar este corect. 

— Așteaptă, zise Hendrik, care se temea că după ce îi făcuse 
cunoscută informaţia, Adalbert îi va închide brusc telefonul, 
după cum se mai întâmplase. Explică-mi ca la ageamii. 

Ca reacţie la această solicitare de a-și pierde timpul preţios cu 
un necunoscător în ale fizicii, oftă. 

— Bine. În prima coloană sunt diverși izotopi ai mercurului. 
Sper că știi ce este un izotop. 

— Vag, mărturisi Hendrik. 

Acesta se așezase la birou și cu mâna liberă extrase copiile 
cărții. 

— Izotopii sunt atomi ai aceluiași element, dar cu o masă 
specifică diferită. De obicei, greutatea unui atom este dată de 
nucleul său, alcătuit din neutroni și protoni. Numărul protonilor 
este numărul de ordine din sistemul periodic, stabilește despre 
ce element este vorba și cum reacţionează el chimic. Numărul 
neutronilor este variabil în anumite limite, el nu influenţează în 
niciun fel proprietăţile chimice, dar influențează 
comportamentul nuclear. 

— Am înţeles perfect, minţi Hendrik, care puse mapa cu 
hârtiile pe birou și se așeză pe scaun. 

— Bun. Aurul are numărul de ordine 79, mercurul are numărul 
80, așadar în sistemul periodic sunt unul lângă altul. Din mercur 
se poate face aur prin supunerea la o radiație gama puternică. 
In primul rând este descrisă reacția principală: mercur 198, care 
reprezintă aproximativ zece procente în mercurul normal, se 


VP - 69 


transformă în aur 197, care este stabil. Acest 0,1 din rândul doi 
reprezintă cele zece procente. OK? 

— OK, răspunse Hendrik, care între timp găsise misterioasele 
rânduri. 

— Restul sunt reacţii secundare. În rândul trei avem mercur 
199, care devine aur 198, un izotop radioactiv al aurului, cu 
perioada de înjumătățire de 2,7 zile - penultima poziţie pe rând, 
da? -, care prin radiere cu raze beta redevine mercur, și anume 
izotopul cu masa atomică 198. Și așa mai departe. 

Hendrik calculă procentele. 

— Cu alte cuvinte, în acest mod se obţine aur, dar nouăzeci 
de procente din el este radioactiv? 

— Exact. 

— Care după un timp redevine mercur? Desigur că acesta 
poate fi iarăși iradiat, pentru a obţine procente de aur stabil. La 
prima reacţie secundară se obţine din nou mercur 198. 

Hendrik zâmbi: 

— Interesant. Ştii de unde am notita? 

— Dintr-o carte de la anticariat, așa mi-ai scris. 

— Dintr-o carte în care este prezentat exact acest proces, 
doar că are loc în Evul Mediu! 

Hendrik îi povesti cartea pe scurt. Și menţionă că la final 
armura lăcrimase, ceea ce fără nicio îndoială reprezenta 
revenirea la starea de mercur. 

— Mda, o istorioară science-fiction, drăguță, comentă 
Adalbert. 

Hendrik se gândi dacă reușise vreodată să trezească 
entuziasmul lui Adalbert cu privire la ceva. 

Poate că astăzi avea noroc. 

— Ceea ce nu se potrivește, continuă calm Adalbert, este 
faptul că nu există nicio sursă naturală care să emane energia 
necesară. Cele mai puternice nuclide cunoscute emit radiații 
gama cu o energie de cel mult opt megaelectronvolţi. Pentru 
reacţia descrisă ar fi nevoie de cel puţin douăzeci, și așa ceva se 
obține doar cu un accelerator de particule. Ceea ce nu ar fi 
plauzibil într-o povestioară a cărei acţiune are loc... când? In 
secolul al treisprezecelea? 

— Da. În 1295. Hendrik trase adânc aer în piept. Pe când încă 
nu fusese descoperită o asemenea sursă! Problema este însă că 
respectiva carte a fost tipărită în 1880. Și din câte știu eu, 


VP - 70 


atunci nu era vorba despre așa ceva! 

La celălalt capăt al firului se așternu liniștea. Adalbert se 
gândea. 

— Tu de unde știi că a fost tipărită în 1880? 

— Anul este trecut pe pagina de titlu a cărții. 

— De tipărit se pot tipări multe. 

— Cartea are și aspectul vechi corespunzător. Din păcate, nu 
o mai am, dar... 

Hendrik se opri. Faptul că nu se afla în posesia originalului 
reprezenta o problemă. Nu avea nicio hârtie pe care să o poată 
data prin analiză chimică. Nu avea nicio dovadă, nimic. 

— Ai vrut să auzi părerea mea, zise Adalbert. Aceasta este 
următoarea: o interpretare a vechiului motiv al pietrei filosofale, 
scrisă de cineva care avea idee de fizica nucleară. Nu este 
obișnuita pălăvrăgeală pe tema plumb-aur. Însă noi suntem 
alchimiștii moderni. Și suntem și singurii la care funcţionează. 
OK? Altceva? Cum se mai simte mama? 

— Ce? Nu, nu, totul este neschimbat. 

Mama avea un fizic robust. Probabil că va atinge suta de ani. 

— Ei, atunci pe curând, zise Adalbert. 

— Da, mulțumesc că m-ai sunat. 

Hendrik se opri, dându-și seama că legătura se întrerupse. 

Puse copia alături de celelalte hârtii și se gândi să le arunce 
pe toate. Apoi își aminti cât costaseră, așa că deschise sertarul 
de jos, îndesă mapa în el și reveni la berea lui și la emisiunea tv. 

e 

În același timp, undeva departe, un bărbat stătea într-o 
încăpere albă, cu pereţi groși de un metru și cu o singură 
fereastră îngustă situată sub tavan. In afara străvechii clădiri 
domnea vânzoleala neobosită a unui mare oraș, dar în acest 
liniștit beci cu tavan jos nu se simţea nimic din ea. 

Bărbatul avea aproape doi metri, un trup de tăietor de lemne 
și mâini ca niște lopeți. Citea la lumina unei lămpi cu abajur din 
alamă un ziar polonez. Alături de el avea alte ziare, în italiană, 
engleză și unul din Argentina. 

Pe pereţi se înșirau dulapuri străvechi din lemn pentru dosare, 
cu încuietoare. Printr-o arcadă boltită, în camera învecinată se 
zăreau cărţi vechi, într-un dulap cu uși din sticlă. 

Ceea ce nu se vedea de la locul în care ședea bărbatul era un 
altar, având o bancă pentru rugăciuni cu locul pentru genunchi 


VP -71 


ros de generații. Și un seif. 

Liniștea fu tulburată de zgomotul unui interfon de prin anii 
'60, aflat pe masă. 

Bărbatul apăsă o tastă. 

Din difuzor se auzi o voce clară, tinerească: 

— Bărbatul pe care îl așteptați este aici. 

— Mulţumesc. Trimiteţi-l jos. 

Dădu drumul tastei, împături ziarul și îl puse alături de 
celelalte. Apoi își împreună palmele și așteptă cu privirea 
pironită pe o cruce din lemn de stejar, aflată pe masa lui, într-un 
suport din fontă, cu trei picioare. Pe cruce era fixat un lisus tot 
din fontă, răstignit. 

Din interior nu se puteau auzi pașii din gang, ușa era prea 
groasă. Dar bărbatul știa cât de lung era drumul de la poartă 
până la el. Își va îndrepta privirea către ușă doar cu câteva clipe 
înainte ca aceasta să se deschidă. 

Intră un bărbat cu aspect banal, îmbrăcat într-un costum gri și 
un pardesiu de aceeași culoare, având o servietă sub braț. 
Chipul lui era dintre acelea pe care le uiţi imediat, ceea ce 
atrăgea atenţia la el fiind doar modul lui de a se mișca precum o 
nevăstuică. Mergea șerpuitor. Când se așeză pe scaunul pe care 
gazda i-l arătă cu mâna, o făcu ușor, de parcă dintotdeauna s-ar 
fi aflat acolo. 

Bărbatul cel înalt își împreună din nou palmele: 

— Ei? 

— Am luat urma cărții până la anticariatul Schoch din Zurich. 
Persoana suspectă a apărut acolo sâmbătă, la ora unsprezece și 
douăzeci și trei de minute. Dar s-a dovedit că volumul fusese 
furat din anticariat. 

Bărbatul înalt ridică mirat din sprâncene: 

— Furat? 

— Negustorul, un bărbat nedemn de încredere, dacă-mi 
permiteți să îmi spun părerea, a fost foarte neglijent. A pus 
cartea într-un plic, dar când a deschis plicul, înăuntru era altă 
carte. 

— Şi? 

— În anticariat sunt instalate camere video de supraveghere. 
Cei doi au vizionat înregistrările și au stabilit că un bărbat care a 
stat o oră în magazin a luat cartea din plic și a înlocuit-o cu una 
cu format asemănător. După care a părăsit magazinul cu cartea. 


VP- 72 


— Ce bărbat? 

În vocea gravă, puternică, a bărbatului înalt se simţea 
mirarea. 

Tipul cu aspect de nevăstuică deschise servieta, din care 
scoase o fotografie format mare. 

— Acesta este. Eu... hm... am făcut rost de caseta video și am 
scos o fotografie clară. 

Bărbatul cel înalt luă fotografia. 

— Negustorul a bănuit ceva? 

— Nu cred. Firește că am pus la loc caseta fără să fiu văzut. 

— Bine. Examină fotografia. Reprezenta un bărbat cam de 
treizeci de ani, cu păr negru și un chip rotund, simpatic. Hm, 
deci cartea este acum la el? 

— Să aflu cine este? 

Bărbatul de la birou se gândi puţin, apoi spuse: 

— Nu. De asta se va ocupa altcineva. Puse fotografia într-o 
mapă din piele, aflată în dreapta lui. Mulţumesc. Trimiteţi-mi 
nota de plată, ca de obicei. 

— Înţeleg. Omul-nevăstuică se ridică mlădios. Oricând la 
dispoziția dumneavoastră! 


VP-73 


6. 


La mijlocul lunii iulie, în săptămâna dinaintea următorului 
seminar, mama lui Hendrik a murit. A făcut stop cardiac, după 
cum i-a spus medicul. 

— Dar avea doar șaptezeci și unu de ani, ripostă tulburat 
Hendrik. Și părea atât de robustă. 

Medicul ridică din umeri: 

— Nimeni nu știe când îi vine sfârșitul. 

Trebuia organizată înmormântarea, cu haosul obișnuit, încă 
viu în amintirea lui Hendrik de la moartea tatălui său, când el 
avea doar treisprezece ani și parcă se prăbușise lumea. În 
aceste zile dormi prost și îi spuse lui Miriam: 

— Voi vorbi cu Gerhard. Cineva trebuie să conducă seminarul 
de la Potsdam. 

Nu o făcea cu plăcere, pentru că și-ar fi dorit să îl conducă el, 
dar i se părea o impietate să îi determine acum pe niște oameni 
să își investească banii într-un anumit mod. 

Când Hendrik îl sună pe Adalbert, să îl anunţe, acesta 
exclamă: 

— Asta mai lipsea! 

Dar promise că va veni, ceea ce Hendrik nu se așteptase. 

— Rămâi la sfârșit de săptămână la noi, îi propuse Hendrik. 
Nu are niciun sens să te întorci după o zi. 

Adalbert mormăi ceva, apoi zise: 

— Bine. Să văd cum schimb biletele. 

Dar șeful lui Hendrik nu fu de acord să trimită pe altcineva să 
conducă seminarul. 

— Când este înmormântarea? vru el să afle. 

Când auzi că avea loc vineri, Gerhard Schwaiger i-o tăie scurt: 

— Nu văd nicio problemă. 

Ca totdeauna, acesta își ţinea degetele vârâte sub bretelele 
decorate cu semnul dolarului. În firmă nu era nimeni care să nu 
știe că filmul preferat al acestuia era Wall Street, iar Gordon 
Gecko era idolul lui, căruia nu îi semăna nici pe departe. 

— Da, dar..., vru să spună Hendrik ceva. 

Gerhard se aplecă în față: 


VP - 74 


— Nu poate să o facă nimeni, Hendrik! De ce crezi că te trimit 
pe tine? 

Această neașteptată laudă îl dezarmă pe Hendrik. În plus, era 
și el de părere cu șeful său, cel puţin acum. Așa că își făcu 
bagajul pentru sfârșitul săptămânii. 

Adalbert sosi vineri dimineaţa, mai indispus ca de obicei. Ca și 
cum moartea mamei sale ar fi fost o ofensă adusă propriei 
persoane. 

— Eu cred că acesta este felul lui de a o plânge, șopti Miriam, 
când Hendrik îi ceru încet iertare că îl invitase. 

— Așa crezi tu? întrebă el sceptic, pe punctul de a se certa cu 
fratele său. 

După-amiaza, la cimitir, fu răcoroasă. Norii erau joși. Începuse 
să burniţeze și părea că va începe ploaia. Atmosfera a fost 
mohorâtă. Familia Busske era pe cale de extincţie. În afară de 
Hendrik și de Adalbert nu mai trăiau alte rude, iar prieteni 
familia nu avusese niciodată. Nici în zilele ei bune mama lor nu 
fusese sociabilă. După ce a căzut în depresie, a pierdut și 
ultimele contacte, practic a mai avut de-a face doar cu medicii și 
personalul medical. Din partea căminului au venit câţiva 
oameni, colege de cameră și îngrijitori. 

Așa că în urma sicriului pășeau o mână de oameni. Preotul 
vorbi banalităţi, spusele lui s-ar fi potrivit oricui, și se poticni la 
numele decedatei. Helene Busske, fu el nevoit să citească de pe 
un bilețel. 

„Provin din părinţi care nu au trăit cu adevărat”, își spuse 
Hendrik în gând, în timp ce sicriul aluneca în pământ. 

Ce învăţătură putea el trage din asta? Cel mai bine era să 
considere momentul un îndemn să procedeze altfel. 

Gândul că scăpa de cheltuiala cu căminul, deschizându-i-se 
astfel noi perspective din punct de vedere financiar, îl alungă în 
cel mai îndepărtat colț al conștiinței. 

Așa că doar vineri-seară a mai putut sta cu Adalbert, a doua zi 
dimineața plecând la Potsdam. Hendrik deschise din nou 
discuţia despre carte. Prezentă lucrurile ca și cum ar fi 
împrumutat-o pentru scurt timp, apoi îi dădu fratelui său copiile 
să le citească. 

— Este clar, îl întrerupsese brutal Adalbert. Dar nu cred așa 
ceva. O sursă atât de puternică de energie ar da complet peste 
cap modelul standard al materiei. 


VP -75 


— Și ar fi chiar atât de rău? 

Adalbert ridică brațele: 

— Omule, noi cheltuim trei miliarde de franci ca să construim 
Large Hadron Collider, cel mai mare accelerator de particule din 
toate timpurile. Și asta doar pentru a clarifica ultimele pete albe 
din acest model standard! Mai studie o dată copia paginii de 
titlu a cărţii, apoi îi restitui teancul de hârtii lui Hendrik: Nu, este 
o coțcărie la mijloc. Nu am idee ce, dar așa ceva nu poate fi 
adevărat. 

e 

Seminarul de la Potsdam nu decurse prea grozav. Hotelul 
avea tot cinci stele, dar nu se putea compara cu cel din Zürich. 
Ori aşa i se părea lui? Probabil din cauza circumstanțelor? 
Oricum, Hendrik nu era cu gândul la seminar. 

Se limită la instrucțiuni, se strădui să nu îl facă prea 
neinteresant și se bucură când duminică seara se sfârși totul. 

Spre mirarea sa, participanţii îl lăudară. Fusese un seminar 
plin de învăţăminte, spuneau mulţi, încântați de atmosfera 
plăcută în care se desfășurase. 

Hendrik surâse forțat, mulțumi și se duse la gară. 

Când ajunse acasă, Adalbert plecase și Miriam făcea ordine în 
living. Peste tot erau teancuri de cărți și cum îl văzu, îl puse să o 
ajute să mute etajera pe un alt perete. 

O ajută, apoi o întrebă ce se întâmplase. Nu o văzuse 
niciodată atât de prost-dispusă. 

— Fratele tău este îngrozitor, îi explică Miriam. Te rog să nu îl 
mai inviţi niciodată. 

Hendrik se simţi vinovat. Știa că fratele lui era un om ciudat și 
că putea fi obositor. Dar ce făcuse? 

— Odinioară, la căminul studențesc vă înțelegeaţi bine, nu? 
întrebă el șovăitor. 

Miriam se întoarse cu spatele și începu să aranjeze cărțile. 

— Nu mai vreau să discutăm despre asta. 

El o ajută să ridice cărţile. 

— Încă ceva, spuse ea înverșunată și privind în lături. 
Canapeaua. Să scăpăm de ea, te rog. Cât mai repede. 

Hendrik privi mirat piesa de mobilier. O aveau de când se 
mutaseră aici, era o canapea tapiţată cu stofă albastră, care se 
putea extinde ca pat. 

— Cum așa? Ce-i cu ea? 


VP - 76 


— Este veche, uzată, scârțâie, trosnește. După ce trase aer în 
piept, continuă: Este vremea să luăm una nouă. 

— Da... 

Ea îi aruncă o privire arzătoare. 

— Asta le povesteai tu oamenilor la Zurich, nu? Să gândească 
în stil mare? Acum privește piesa asta amărâtă... 

— Da, da, bătu în retragere Hendrik. Bine, ai dreptate. 
Cumpărăm una nouă. 

Doamne, chiar că trebuie să fi fost îngrozitor. Hendrik respiră 
ușurat când Miriam dispăru în bucătărie și se simţi penibil că îl 
evită în restul serii. 

Se cunoscuseră datorită lui Adalbert! Fratele lui venise pentru 
un proiect de cercetare câteva luni la Frankfurt, și universitatea 
îl cazase la un cămin studenţesc. Hendrik își luase inima în dinţi 
și îl vizitase. Își va aminti toată viaţa acea zi. Studenţii pe care îi 
întâlnise în campus se uitau la el ca la un extraterestru, 
deoarece chiar așa arăta în costumul lui de serviciu. Bătuse la 
ușa camerei lui Adalbert, dar nu îi răspunsese nimeni. Cineva îi 
explicase cum să ajungă la bucătăria de pe etaj și aproape se 
rătăcise pe labirintul de coridoare cu aer stătut. În cele din urmă 
ajunsese în bucătăria cu ferestre înalte, orientate către sud, prin 
care lumina soarelui pătrundea ireal de clară. 

In mijlocul acestei lumini nepământene, stătea ca un înger 
Miriam, subţirică, minunată, gingașă și puternică în același timp. 
lar el se îndrăgostise de ea pe loc. 

Aceasta vorbea cu Adalbert, care ședea la masă și mânca 
dintr-o conservă de supă, cu aspect dubios. Glumeau. 

— Imi pare rău, îi spuse Hendrik seara în pat lui Miriam, care 
se cuibărise pe partea ei. Știu cum poate fi Adalbert uneori. Dar 
el este singurul care mi-a mai rămas din familie. 

Miriam se întoarse spre el: 

— Hendrik, tu habar nu ai ce este o familie. Tu și Adalbert nu 
aveți nimic comun. Nimic! 

e 

Două săptămâni mai târziu Hendrik fu sunat de curatorul 
testamentar de la judecătorie, care Îi spuse că există un 
testament al părinților lui și, având în vedere decesul acestora, 
ar fi bine să se prezinte împreună cu fratele său la biroul lui. 

— Averea mamei a fost lichidată, când s-a mutat la cămin, 
spuse mirat Hendrik. Ce mai putea avea? 


VP - 77 


— Permiteţi-mi să nu discutăm asta la telefon, i-o reteză 
bărbatul. 

A convenit să meargă vinerea viitoare. Spre marea mirare a 
lui Hendrik, Adalbert fu de acord. După aceea, el trebuia să 
plece la Göttingen, la o conferință, așa că Hendrik se simți 
ușurat că nu era obligat să îi comunice faptul că nu mai era 
bine-venit în casa Busske. 

In timp ce ședeau în sala de așteptare a judecătoriei, îi atrase 
atenția o brățară ciudată, cu o plachetă, pe care Adalbert o avea 
la încheietura mâinii, și îl întrebă ce reprezintă. 

— Asta? Este o plachetă ALCOR. Adalbert ridică mâna 
clătinând placheta metalică. Voiam de mult timp să o fac. Am 
semnat contractul săptămâna trecută. 

Hendrik ridică din sprâncene. 

— Ce este o plachetă ALCOR? 

— ALCOR este o firmă americană, care îngheaţă oameni după 
moarte și îi conservă până când evoluţia tehnicii va permite 
readucerea la viaţă. Pe brățară se află numărul de telefon la 
care se anunţă firma, în cazul decesului. 

— Ah, înțeleg. 

O ciudată reacție declanșată la fratele mai mare de moartea 
mamei lor. 

Dar trebuia să recunoască faptul că era în stilul lui. 

In cele din urmă, executorul testamentar, un bărbat 
corpolent, de o seriozitate acră, îi invită în biroul lui, care părea 
parcă prea mic pentru dimensiunile acestuia. Extrase dintr-un 
sertar două pungi din piele, care scoaseră un sunet ușor când le 
așeză pe masă. 

— După cum poate știți, este vorba despre actul de 
succesiune depus de părinţii dumneavoastră la notarul dr. 
Werneck, le explică el. 

Adalbert dădu din cap, Hendrik ridică din sprâncene surprins. 
Auzea de acest document pentru prima oară, dar este drept că 
la moartea tatălui avea doar treisprezece ani. 

— Tatăl dumneavoastră a transformat în monede de aur 
despăgubirea primită de la asigurări în urma accidentului, le 
comunică bărbatul de la birou. A făcut astfel ca să se asigure la 
bătrâneţe și ca suma să nu se devalorizeze din cauza inflaţiei. 
După moartea lui, mama dumneavoastră a dispus ca monedele 
să fie împărţite și păstrate ca moștenire pentru copii. Dr. 


VP - 78 


Werneck a efectuat procedurile corespunzătoare. Când l-am 
informat despre moartea mamei dumneavoastră, mi-a trimis 
cele două săculeţe și documentele respective. 

Hendrik oftă. Era tipic pentru mama lor! 

— Despre cât este vorba? vru să afle Adalbert. 

Bărbatul ridică unul dintre săculeţe și arătă că șnurul cu care 
era închis era sigilat. 

— Ar trebui să verificaţi dumneavoastră. Conform 
documentelor, fiecare pungă conţine krugerranzi sud-africani 
din aur, a căror valoare actuală este de aproximativ optzeci de 
mii de mărci. 

Hendrik simţi cum îl cuprinde furia. lar lui părinţii îi spuneau 
mereu că nu aveau bani pentru studiile lui! Se simţea înșelat. 

— Fratele meu și cu mine, spuse el arțăgos, a trebuit să 
plătim în fiecare lună câteva mii de mărci pentru căminul mamei 
noastre. Cum se face că niciodată nu s-a vorbit despre această 
moștenire? În toţi acești ani povara noastră ar fi putut fi redusă 
considerabil. 

— În mod sigur este vorba despre o neglijenţă, recunoscu 
executorul testamentar. Acesta luă de pe birou câteva hârtii și 
citi. Cred că asta se datorează faptului că dr. Werneck trăiește la 
Munchen. Nu a fost anunţat că mama dumneavoastră are 
nevoie de îngrijire de specialitate. 

Furia celor doi se risipi pe drumul spre casă. Hendrik își tot 
pipăia punga din buzunar, în timp ce tramvaiul îl purta prin 
aglomeratul cartier din sudul orașului. In fond, se gândi el, a fost 
vorba de o coincidenţă. 

— Optzeci de mii de mărci! îi spuse el lui Miriam, odată ajuns 
acasă. 

Tăie șnurul cu o foarfecă de bucătărie și goli pe masă 
monedele de aur, care se împrăștiară strălucitoare, scoțând 
sunete minunate. 

— Acesta este capitalul nostru de început! Acum ori niciodată. 
Luni îmi dau demisia! 

(J 

Sâmbătă dimineața Miriam plecă în oraș și Hendrik se apucă 
să își scrie demisia. Nu era un lucru simplu, constată el după ce 
citi pe îndelete contractul de angajare, în care erau foarte clar 
formulate clauzele cu privire la interdicția concurenței 
postcontractuale. Iniţial, nu citise cu prea mare atenţie, dar 


VP - 79 


acum acestea deveneau piedici posibile. Era posibil ca firma la 
care lucra acum să îi interzică organizarea de seminare după 
demisie. 

Se tot frământa să găsească formulările potrivite. Exact când 
ajunse la concluzia că era mai bine să discute mai întâi cu un 
avocat, auzi cheia răsucindu-se în broasca ușii de la intrare. 

Se întorsese și o văzu pe Miriam radiind, cu niște cumpărături. 

— Bună, zise el, gândindu-se dacă nu cumva era mai bine să 
consulte un avocat. 

Miriam se așeză la masă faţă în faţă cu el. 

— Am fost la doctor. Pentru problemele mele de digestie din 
ultimul timp. 

Șirul ideilor lui Hendrik se opri brusc. Părea ceva important. 
Urma ceva serios. 

Dar de ce era așa animată și radioasă? 

— Și? întrebă el cu gura uscată. 

— Nu are nimic de-a face cu digestia. Sunt gravidă! 

— Gravidă? 

— Chiar așa, spuse ea, și râse și plânse, și râse plângând. 
Hendrik sări din scaun, se îmbrăţișară, se sărutară, se bucurară 
și râseră împreună și iar plânseră și râseră, așa de minunat era 
totul. În sfârșit, în sfârșit, în sfârșit! 

Apoi, când amândoi se întinseră pe noua canapea și timpul 
părea că stă, privirea lui Hendrik căzu pe masă, pe hârtiile și 
cărţile de pe ea. 

Clocotea pe dinăuntru. Era pur și simplu răvășit. Era o 
ușurare, o enormă ușurare că Miriam se dusese la medic până 
să fie prea târziu. Ce coincidenţă! Pentru că, sincer vorbind, lui îi 
fusese grozav de frică de acest pas care îi părea ca un salt în 
necunoscut. O teribilă frică. 

In același timp era furios. Cum de se întâmpla asta tocmai 
acum, după toţi anii de liniște în care amândoi așteptaseră și 
speraseră, având la dispoziţie tot timpul din lume? Da, simţea o 
uriașă furie contra vieţii, a sorții, care din nou îi încurca ițele. 

Dar cel puţin vor avea un copil. Asta era important. Așa 
trebuia să vadă lucrurile. 

Miriam îi luă chipul între mâini, îl întoarse spre ea și spuse: 

— Hendrik Busske, făgăduiește-mi că nu vei renunţa să faci 
ceea ce trebuie să faci. Ceea ce a fost mereu în tine și trebuie 
realizat. Făgăduiește-mi! 


VP - 80 


Hendrik zâmbi marcat de seriozitatea ei. 

— Scumpa mea, ce drăguţ din partea ta, răspunse el fără a 
încerca să își elibereze faţa din mâinile ei. Trebuie totuși să fim 
realiști. Să devii independent este riscant. Optzeci de mii de 
mărci par mult, dar banii se vor duce mai repede decât ne 
putem noi imagina. Hendrik spuse asta cu un sentiment 
sfâșietor și adăugă: Dacă nu reușesc, ne pot aștepta vremuri 
grele. 

— La bine și la greu, sănătoși și bolnavi, doar moartea ne va 
despărţi, recită Miriam. 

— Dar cu un copil? Cu un copil? 

Ea îi puse un deget pe gură. 

— Acum mă asculţi pe mine. Tu știi că tatăl meu fotografiază, 
nu-i așa? 

Hendrik confirmă. Socrul lui avea niște aparate foarte bune, 
pe care le utiliza însă rar. Dar făcea fotografii foarte bune, cum 
făcuse spre exemplu la nunta lor. 

— Ceea ce tu nu știi este că el voia să devină fotograf 
independent. Avea pe atunci douăzeci de ani. Pe vremea aceea 
făcea, între altele, fotografii pentru câteva reviste. Acestea îi 
preluau fotografiile cu mii de mulțumiri și îl sfătuiau să renunţe 
la studiile superioare și să devină fotograf. Asta voia și el. Avea 
talent în special la portrete și fotografiile de produs, și 
totdeauna visase să colinde lumea cu munca lui. A optat pentru 
Academia de Arte și a fost admis din prima. Ceea ce era o 
excepţie. 

— Uau! exclamă Hendrik. 

Nu și-ar fi închipuit asta despre omul flegmatic și mohorât pe 
care îl cunoștea el. 

— Din păcate, mama mea s-a panicat. Rămăsese gravidă și l- 
a bătut la cap până a renunţat la academie. A urmat cursurile 
de administrator, a venit pe lume Julia, la scurt timp după ea 
Robert și cu asta visul s-a spulberat. 

Hendrik fu impresionat. Socrul lui lucra la firma de distribuţie 
a apei în landul Hessa, și doar cine cunoștea putea să știe că 
acolo era munca cea mai frustrantă din lume. 

— Nu mi-ai povestit niciodată asta, zise Hendrik. 

— Firește. Tema este tabu acasă. Ea îi luă mâinile într-ale ei și 
îl privi serioasă, foarte serioasă. Inţelegi? Nu vreau un bărbat 
care să se resemneze ca tatăl meu. Și nici nu vreau să fiu un 


VP - 81 


iepure speriat ca maică-mea. Evident că mi-e frică. Dar nu vreau 
să mă las robită de asta. Bunicii mei și-au crescut copiii după 
război și îmi spun că nu va fi așa de greu pentru noi, orice s-ar 
întâmpla. Așa că fă ceea ce crezi că trebuie. Cel puţin încearcă. 
Eu te susțin. 

Hendrik nu putu să răspundă, i se pusese un nod în gât. O 
strânse pe Miriam la piept, se simţi una cu ea, iubit ca nimeni 
altul, fericit ca nimeni altul. Asta îi spunea sufletul, fiecare celulă 
a corpului său. Da, așa va face. După care are să înceapă în 
sfârșit adevărata viaţă! 

J 

Noua situație îl făcu pe Hendrik să fie mai cerebral. Decise să 
nu demisioneze imediat, ci abia după ce va fi pregătit pentru 
acest pas. 

Și avea multe de pus la punct pentru asta. După ce făcu o 
listă cu lucrurile pe care nu le știa, se miră cât de multe erau. 
Angajă un avocat și timp de trei ore acesta îi explică aspectele 
juridice ale proiectului său și îl ajută să își formuleze demisia cât 
mai bine. Avocatul îl mai sfătui să înregistreze denumirea 
„Alchimia bogăției” ca marcă, ceea ce Hendrik făcu prompt. 

Într-o după-amiază liniștită se întreţinu cu secretara care 
organiza seminarele la WCM. Ea se miră și se bucură în același 
timp de interesul pe care îl manifestă pentru munca ei, mai ales 
că organizarea seminarelor era doar o sarcină secundară. li 
arătă cum se planifica derularea unui seminar, când se făcea 
reclamă, când trimitea participanţilor confirmările și informaţiile 
despre hotel, sosire și program. De fapt, i-a clarificat 
însemnătatea fundamentală a termenelor: termenul de 
retragere care trebuia negociat cu hotelul pentru cazul în care 
seminarul nu se putea ţine, termenele-limită de înregistrare și 
termenele de plată pentru participanţi, ca și termenele și 
condiţiile de stornare în situaţia retragerii. Toţi participanţii 
trebuie să plătească înainte de scurgerea termenului de 
retragere și nu li se restituia nimic dacă se retrăgeau după 
aceea, altfel se înregistrează pierderi. 

— Uau! exclamă Hendrik, care scria întruna. Acesta da 
seminar, ceea ce aţi făcut dumneavoastră cu mine! 

Secretara radia. Lauda o încurajă și ea se mobiliză și mai 
mult. Îi explică tot ce trebuia convenit cu hotelul: mărimea sălii, 
felul și numărul scaunelor, mărimea meselor, dacă hotelul 


VP - 82 


punea la dispoziţie blocnotesuri și pixuri, detalii de servire, felul 
băuturilor, dacă se servea și o gustare, când și în ce consta 
aceasta, dacă la cafea se serveau și prăjituri, unde anume - 
chiar în sala seminarului, într-un hol ori în altă încăpere -, dacă 
referentul aducea documentele pentru curs și materialul de 
promovare al firmei ori dacă acestea erau trimise anterior la 
hotel. 

— Inţeleg, spuse Hendrik, care se bucură că luase cu el un 
blocnotes mare, și nu doar niște post-it-uri. Grozav! 

Nu o mai putea opri. Era nevoie de plăcuțe cu numele 
fiecăruia, îi explică ea, și era mai bine ca înșiși cursanţii să și le 
scrie, deoarece în acest fel se evita problema scrierii incorecte a 
numelor. Referentul primea o listă cu numele, pe care nu avea 
voie să o distribuie, pentru protecţia datelor. Dar participanţii 
puteau fi stimulaţi să facă între ei schimb de adrese și numere 
de telefon. l-a arătat cum se făceau formularele cu aprecieri și 
cum arătau calculele finale ale seminarului și îi dezvălui trucuri 
pentru a obţine zboruri ori legături avantajoase de trenuri. 

Doar despre reclamă nu îi putu spune mai multe. Textele și 
broșurile le primise de la predecesoarea sa și le folosise în 
continuare. Și au fost bune. 

Asta îi dădu lui Hendrik ideea să studieze materialele altor 
organizatori de seminare. Procură asemenea materiale ca să se 
inspire și să își orienteze propria reclamă. Dar și pentru a oferi 
ceva deosebit de ceilalţi. 

Pe lângă toate acestea, discuţia cu secretara îl făcu să 
constate că în firmă zăceau ascunse adevărate tezaure de 
know-how. Într-o zi liniștită cobori în arhivă, o pivniţă prăfuită, în 
care nimeni nu mai facuse ordine de ani buni, și reuși să 
găsească ceea ce căuta: dosarele cu documentele primelor 
seminare. 

Cele mai interesante erau notele făcute de Frau von Steinfeld 
privitoare la detalii care de-a lungul timpului se dovediseră 
importante: cum se luau pauzele. Dimensiunea fontului folosit 
pentru folii. Necesitatea unei probe tehnice înaintea 
seminarului, în care trebuia să se verifice microfoanele, pupitrul 
vorbitorului, iluminarea încăperii și ecranelor. Notase că era bine 
să ai cu tine și cincisprezece metri de fir prelungitor, markere și 
rezerve de becuri pentru videoproiector. 

Interesant, își spuse Hendrik, și notă totul. 


VP - 83 


Aceste date culese îl bine dispuseră, ba chiar îl entuziasmară. 
Uneori seara, înainte de a adormi, își imagina ce grozav era să 
fii propriul tău stăpân. 

In asemenea momente abia aștepta să termine odată 
pregătirea. 

Și să înceapă adevărata viață. 

(J 

Era încântător să fie martor la hachițele hormonilor lui Miriam. 

La scurt timp după ce îi dăduse vestea că este însărcinată, au 
fost să mănânce la un restaurant cam pretenţios, pentru a 
sărbători evenimentul. Au petrecut o seară foarte frumoasă, dar 
când au revenit acasă, pe Miriam a apucat-o neliniștea și a 
început să alerge prin casă să verifice dacă toate ferestrele erau 
zăvorâte. 

Când Hendrik a întrebat-o ce face, i-a răspuns: 

— Nu știu, am avut brusc senzaţia că sunt urmărită. 

— Scumpo, spuse el prudent, noi locuim la etajul al patrulea. 
De aici privim de jur-împrejur acoperișurile celorlalte case. 

— Totuși, să coborâm seara jaluzelele. 

Hendrik se întrebă dacă la gravide se trezea instinctul 
construcţiei cuibului și răspunse pașnic: 

— Bine, le coborâm. 

Ea începu să curețe toată casa mai temeinic decât până 
atunci, de parcă ar fi vrut să înlăture toate pericolele. Deși 
dimineaţa se simţea deseori rău. 

Intr-o noapte pe la ora două și jumătate, Hendrik o văzu că se 
ridică din pat, merge la bucătărie și după ceva timp revine. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el neliniștit. 

Miriam râse. 

— Mi s-a făcut deodată poftă de ardeii muraţi din frigider, i- 
am înfulecat pe toţi, închipuie-ți! 

Hendrik râse. 

— Cred că ești cu adevărat gravidă. ` 

— Da, răspunse ea și se strecură lângă el. Incep să cred și eu 
asta. 

Cum va reuși să se descurce ea cu bebelușul și cu studiile, o 
întrebă câteva zile mai târziu Hendrik, pentru că i se păru că 
evita să discute acest subiect. 

— Ah, oftă ea și nu mai zise nimic. 

Hendrik ridică din sprâncene: 


VP - 84 


— Ar trebui să ne gândim. Eu cred că aș putea avea grijă de 
copil. Din momentul în care devin independent, voi fi 
majoritatea timpului acasă și... 

— Ce crezi, îl întrerupse ea, consideri că ar fi rău dacă aș 
renunţa la studii? 

— Să renunţi? repetă el înmărmurit. 

Miriam oftă din nou. 

— Ah, par atât de demodată. Dar ar fi mai bine să rămân 
acasă cu copilul. Cel puţin la început. Ea își frecă tâmplele și 
adăugă: De fapt, simt că locul meu nu este la universitate. Cel 
puţin acum. Pentru mine este prea elitist. Eu voiam să studiez 
biologia, pentru a învăța ceva despre viaţă, dar între timp am 
ajuns să cred că ce vreau eu să aflu nu găsesc acolo. 

Hendrik se uită la pervazul ferestrei plin cu plante în ghivece. 
Ei îi plăcuseră întotdeauna plantele. 

— Poţi face o pauză, îi propuse el, apoi vei continua studiile. 
În felul acesta nu îţi ratezi șansele. 

Ea dădu din cap absentă. 

— Mai este ceva. 

— Da? 

— Crezi că vom putea să plecăm vreodată din oraș? Curând? 
La țară, la verdeață? 

Hendrik râse. 

— Evident. Dacă nu te mai duci la universitate și eu nu mai 
merg la WCM, ne putem duce unde vrem. La cât de scumpă 
este viaţa în Frankfurt, am putea face economii. 

— Oh, nu la economii mă gândeam. Pur și simplu aici nu mă 
simt bine. Făcu un gest, ce se putea referi la locuinţă, la cartier 
sau la întreg orașul, era greu de spus. Și continuă: Nici nu știu 
de ce. 

e 

Bărbatul înalt din subsolul zugrăvit în alb făcu un semn 
poruncitor musafirului său, un tip vânjos, cu ochelari și cu un 
rânjet superior, nesuferit. Dincolo de fereastra îngustă situată 
sub tavan era de mult întuneric. 

— Ascult. 

— A fost interesant, începu musafirul. Femeia cultivă plante 
carnivore, știați? O colecţie impresionantă. Mă pricep, credeți- 
mă. lar el colecţionează cărţi despre cum să devii bogat, cum să 
ai succes în viaţă și chestii de-astea. Are sertarele pline cu 


VP - 85 


fotocopii despre cele mai bizare subiecte. Puteţi trage ce 
concluzii vreţi de aici. 

— Mai curând niciuna, ripostă tipul înalt. 

— Ah, da, cei doi așteaptă un copil. In calendarul femeii sunt 
însemnate date pentru vizite la medic. Și o dată probabilă a 
nașterii, aprilie 1999. 

Bărbatul înalt îi reaminti interlocutorului, cu o nerăbdare 
stăpânită cu greu: 

— Pe mine mă interesează o anumită carte. Și dumneavoastră 
îmi veniţi cu mâinile goale. 

Celălalt ridică din umeri. 

— Nu este vina mea. Unde nu este, nu pot găsi. 

— Poate că nu aţi căutat destul de temeinic. 

— Ştiţi bine că mie nu mi se întâmplă așa ceva. Când pătrund 
într-o locuinţă și nu găsesc ce caut înseamnă că nu este acolo 
ceea ce caut. 

— Mulţi oameni au ascunzători bine meșteșugite - în 
rezervorul de apă pentru closet, în spatele plintelor, lipite sub 
sertare, în compartimente secrete... 

— Le cunosc pe toate. Și altele în afară de acestea. 

— Și chiar pe etajerele pentru cărți. Poate în alte coperte. 

Musafirul pufni în râs. 

— Mă luaţi drept un ageamiu? 

— Doar întreb. Aţi avut suficient timp? 

— Mai mult decât suficient. Au ieșit seara la masă, la Fleur de 
Sel, unul dintre restaurantele de top din Frankfurt. Cu stele 
Michelin, cu o duzină de puncte Gault Millau și așa mai departe. 
De acolo nu te întorci în mai puţin de patru ore. 

— De unde știaţi asta? se miră bărbatul înalt, cu cămașă 
neagră. Vreau să spun de faptul că se duc acolo. 

— Un microfon ascuns în bucătărie. L-am recuperat. 
Cunoașteţi mottoul meu: nu lăsa nicio urmă. Supravegherea pe 
lungă durată nu este specialitatea mea. 

— Bun. Bărbatul de la birou își împreună mâinile ca niște 
lopeţi. Vreun indiciu că ar fi vândut-o? 

Tipul voinic clătină din cap. 

— În conturi nu apare nicio plată care să indice așa ceva. 
Nicio însemnare în calendarul cu întâlniri. Nicio ascunzătoare 
pentru bani cash în casă, cu excepţia a doua bancnote de 
cincizeci și a câtorva de zece într-un sertar de sub telefon în hol. 


VP - 86 


— Pivniţă? Mansardă? 

— Am căutat, bineînţeles. Nimic. 

— Hmm... 

— Nu este exclus să o fi vândut pe nimic, necunoscându-i 
valoarea. Asta nu ar fi lăsat nicio urmă. 

Bărbatul înalt clătină din cap. 

— După cum a furat cartea, îi cunoștea valoarea. 

Celălalt ridică braţele. 

— Dacă mi-aţi fi spus cel puţin despre ce era vorba în carte... 

— Asta nu are importanţă. Care este posibilitatea ca să o 
păstreze în afara casei, într-un depozit la bancă de exemplu... 

— Am verificat documentele. Frumos păstrate, clare. Niciun 
indiciu despre vreun seif bancar. Dacă mai are cartea, atunci 
aceasta este la un prieten. Am fotografiat agenda cu adrese, 
dar... își drese glasul: Dar asta înseamnă noi angajamente. 

Bărbatul înalt îl privi inexpresiv. 

— Am să mă mai gândesc. 


VP - 87 


7. 


Miriam se făcea tot mai frumoasă, cel puţin așa i se părea lui 
Hendrik. Cu excepţia faptului că pântecul îi era mai bombat, 
trupul ei nu suferise modificări. Dar radia ca iluminată din 
interior. În această perioadă făceau deseori dragoste și se 
doreau la fel de mult ca la început. 

— Spune-mi, îl întrebă odată Miriam, cum ţi se par sânii mei? 

— Perfecţi, răspunse Hendrik fără să exagereze. 

Ea și-i cuprinse în palme și îi cercetă critic. 

— Nu sunt prea mici? 

— Nu, deloc. Sunt exact cum trebuie. Și privind-o neliniștit, o 
întrebă: De ce? 

— Ah, răspunse Miriam oftând, am vorbit astăzi la telefon cu 
Julia. Mi-a spus că de când i-au crescut sânii, Erwin o evită. S-ar 
fi înstrăinat și se teme că vrea să divorțeze. 

Julia era sora mai mare a lui Miriam. Avea doi fii și era 
căsătorită cu un profesor de gimnaziu pedant. 

Hendrik se încruntă. 

— Nu au discutat până acum despre asta? 

— Nu știu. Nu sunt toți bărbaţii morți după sânii mari? 

El ridică din umeri: 

— Hmm... cei mai mulţi sunt, cred. Dara te uita și a dori sunt 
lucruri diferite. 

Miriam se întinse iarăși în pat. 

— Eu am considerat totdeauna că ea s-a căsătorit prea 
devreme. Pentru că voia să plece de acasă. Și este la fel de 
temătoare ca maică-mea. Mi-a spus odată că vrea să fie 
perfectă, pentru soțul ei. Ce idee ciudată, nu crezi? 

— l-a dat vreo notă? întrebă ironic Hendrik. 

Erwin Biegle era cu zece ani mai mare decât sora lui Miriam și 
subiectul lui preferat de discuţie, cum singur recunoștea, era 
inflaţia de note bune în școlile germane. La fiecare întâlnire de 
familie obișnuia să spună cuiva că nota unu trebuia dată doar 
pentru o lucrare desăvârșită. 

Miriam nu reacţionă. 

— Cred că ar fi groaznic să divorțeze. Groaznic! 


VP - 88 


Îl examină cu ochii ei profunzi, verzi-albăstrui. 

— Nu. Tuva trebui să mă accepti așa cum sunt. 

— Bine, spuse Hendrik. 

e 

Dimineaţa, Miriam se simțea rău și deseori se plângea de 
oboseală. Citeau cărți despre graviditate și naștere, discutau 
despre numele copilului și despre educația lui. Peste tot prin 
casă erau împrăștiate reclame la articole pentru bebeluși, iar ei 
colindau raioanele pentru nou-născuţi din marile magazine. Pe 
calendarul din bucătărie erau însemnate datele programărilor la 
ginecologie. Pe scurt, se petreceau o mulţime de lucruri care îl 
ajutau pe Hendrik să amâne cea mai importantă sarcină din 
proiectul lui: elaborarea materialului seminarelor. Ce voia de 
fapt să le spună oamenilor? 

Când ajungea totuși să treacă la treabă, seara ori în weekend, 
se pierdea în finețurile prelucrării textului. Documentele 
trebuiau să arate ireproșabil! Absolut profesional! Pentru 
început cumpără o imprimantă-laser și un aparat de legat cu 
arcuri. După ce va începe și va avea succes, va apela lao 
tipografie. 

Cu privire la conţinut, se încurajase că va fi de ajuns să 
deschidă numeroasele cărţi strânse în ani buni, pentru a avea 
material suficient. Era adevărat, dar exista o problemă: când în 
sfârșit le deschise, simţi că materialul îl copleșea. Ca să scape 
de această senzație, făcu o mulţime de notițe și fişe și pe un 
panou fixă post-it-uri pe care le grupă și le schimbă între ele de 
mai multe ori. Până când Miriam protestă vehement. 

Când le recitea după ani buni, multe cărți îi păreau însă 
platitudini. Autorii americani mai ales se limitau de obicei să 
repete sub diverse forme îndemnuri precum: Crede în tine și 
totul va deveni posibil! Așa ceva nu îi era de mare folos. 

In ceea ce privea materialele, Hendrik avea impresia că nu 
mai vedea pădurea din cauza copacilor. Parcă se rătăcise. Avea 
extrem de mult material, dar nicio structură, niciun plan. Nu 
avea niciun fir conducător! După scurt timp, petrecu din ce în ce 
mai puţine seri printre cărţi. Mereu avea altceva mai important 
de făcut și găsea pretexte pentru a se eschiva. 

Când și când îi trecea prin cap că poate nu va face faţă. Poate 
că seminarul reușit de la Zurich fusese doar norocul 
începătorului, o întâmplare care nu avea nicio semnificaţie. 


VP - 89 


Bine că nu apucase să ia o decizie irevocabilă! Nu trebuie să 

demisioneze. Totul era încă posibil. 
e 

Sora lui Miriam și soțul ei își rezolvară problemele conjugale și 
le făcură o vizită. Florian și Niklas, cei doi fii ai lor, zburdaseră ca 
de obicei prin casă. Erwin lăudase prăjitura cu mere, „o reușită 
deplină, de nota zece”, iar Julia îi arătase lui Miriam cum trebuia 
să se maseze cu uleiul pe care i-l adusese, pentru ca după 
naștere să nu facă vergeturi pe burtă. 

În nișa pentru prepararea ceaiului din biroul lui Hendrik se afla 
un calendar săptămânal, cu aforisme tâmpite. După vizită, luni- 
dimineaţă, Hendrik văzu următorul aforism: Nu este suficient să 
nu ai un plan, mai trebuie să fii și incapabil să îl realizezi. 

Hendrik se opri de parcă s-ar fi lovit de un zid. O secundă, 
care lui i se păru nesfârșită, fu convins că cineva pusese fila 
acolo, pentru a râde de el și de intenţia lui. 

Apoi își dădu seama că nu era posibil așa ceva. La firmă, 
nimeni nu știa despre planurile lui. Chiar acesta era aforismul 
calendarului. 

Coincidenţă. 

O coincidenţă care îl electrocută. Încheie ziua de lucru cât mai 
devreme posibil, și când ajunse acasă, deschise cărțile și se 
hotări să treacă la treabă. De data aceasta, imediat ce se apucă 
de lucru cu energie, piesele puzzle-ului se potriviră într-o 
imagine care se dovedi a fi o structură. 

Trebuia să îi lase pe participanţi să înceapă, el urmând să îi 
îndrume să își cerceteze singuri senzațiile, imaginaţia și temerile 
privitoare la bani, sărăcie și bogăţie. Resimţiţi bogăţia ca pe un 
blestem? Ca pe o povară? Ca pe un păcat? In sinea 
dumneavoastră consideraţi sărăcia mai nobilă? Știa acest lucru 
din munca lui de zi cu zi, dar era un pas foarte important să îi 
facă pe participanţi să recunoască faptul că banul devenea 
important - prea important, nesănătos de important - când 
lipsea. Niciodată gândurile nu se concentrează atât de 
inexorabil către bani ca atunci când nu îi ai. 

Trebuia să îi convingă pe oameni să accepte să aibă bani. Să 
considere că era în ordine să fii bogat. Abia apoi putea să treacă 
la partea practică. 

În acel moment voia să introducă alchimia. Firește, doar ca 
metaforă. Era cunoscut de toată lumea faptul că scopul 


VP - 90 


alchimiei era obţinerea aurului. Însă deși toţi știau că așa ceva 
nu era posibil - cel puţin nu cu instrumentele unui alchimist 
medieval -, tema încă fascina, fermeca, lucru de care Hendrik 
voia să profite. 

Dar nu știa mai multe despre alchimie și nu avea nici măcar o 
carte pe această temă. Căută prin librării, dar nu găsi nimic, cu 
atât mai puţin în biblioteca orașului. Când se interesă la un 
anticariat, proprietarul acestuia îi răspunse iritat: 

— Am o grămadă de aiureli ezoterice, dar dacă 
dumneavoastră căutați cărți adevărate despre alchimie, nu pot 
decât să vă doresc mult succes. Acestea circulă numai între 
inițiați și la prețuri care vă lasă cu gura căscată. 

— In acest caz am să încep cu aiurelile ezoterice. 

Ajunse acasă cu un teanc de cărți prăfuite, pe care dăduse 
mai puţin de douăzeci de mărci, și începu imediat să le citească. 
încercă să aleagă grâul de neghină. Astfel află că, alături de 
astrologie, alchimia aparţine unei categorii a gândirii vechi care 
se numește tradiție hermetică. Această viziune asupra lumii 
pleacă de la ideea că generalul se reflectă în particular. Dar în 
timp ce astrologia se axa pe efectele pe care stelele le-ar avea 
asupra vieţii oamenilor, alchimia se ocupa cu materia însăși, din 
care se compune totul. Ea a postulat patru elemente 
fundamentale - Hendrik găsi remarcabil faptul că această 
concepţie s-a dezvoltat independent în China, India și în Grecia 
Antică -, respectiv focul, apa, pământul și aerul. În plus, la baza 
tuturor se află forțele antagonice: fierbinte/rece, ud/uscat, 
pozitiv/negativ, bărbătesc/femeiesc și altele. 

Pe lângă acestea, a mai aflat că alchimia accepta un al 
cincilea element invizibil, Quinta Essentia, denumit și spirit 
universal, Spiritus Coelestis, Clavis Philosophorum sau sursa 
inepuizabilă. 

Hendrik puse mâna pe creion. Sursa inepuizabilă? De aici se 
putea scoate ceva. 

Noţiunea centrală a alchimiei era transmutaţia. Prin ea se 
avea în vedere în primul rând transformarea metalelor nenobile 
în metale nobile, dar și a stării de boală în sănătate, a bătrâneţii 
în tinerețe sau a existenţei pământești în existenţă celestă. 
Alchimistul, după cum se susţinea într-o scriere medievală 
mucegăită, aspira să depășească limitările impuse vieţii. 

Foarte bine, se gândi Hendrik luându-și notițe. Una dintre 


VP - 91 


limitările acestea era să nu ai bani, o limitare evidentă. Și de aici 
se putea scoate ceva. 

Partea practică va avea în vedere trei mari teme. Prima cale 
către bunăstare era ca din câștig să reţii mai mult, lucru 
cunoscut drept „economisire”. A doua cale era sporirea 
câștigului, adică „succesul”. Și în sfârșit a treia era investirea 
banilor economisiţi în așa fel încât să producă mai mulţi bani, 
celebra „investiţie”. 

Acum, că realizase structura de bază, restul era ușor. Putea 
să conceapă un plan orar pentru două zile de seminare, să 
grupeze corespunzător materialul strâns și apoi să scrie. Nu 
avea nevoie de mai mult timp decât pierduse până să se apuce 
de treabă. 

e 

Hendrik devenea tot mai nerăbdător. Pântecul lui Miriam 
începea să se bombeze, proiectul lui era gata de start. Viaţa se 
pusese în mișcare, iar el abia aștepta ca schimbarea anunțată 
să se producă. 

— Ah, Hendrik, spunea Miriam, totul merge cum trebuie. Nici 
iarba nu crește mai repede, dacă tragi de ea. Eu mă bucur de ea 
așa cum este. 

— Da, recunoscu el, ai dreptate. 

Dar nerăbdarea lui nu dispăru. Se apropia data la care trebuia 
să demisioneze. Se gândise să ia startul la începutul anului, cu 
prima acţiune de publicitate, ca potenţialii clienţi să primească 
scrisorile odată cu poșta de Anul Nou. Era în interesul lui ca un 
număr cât mai mare să fie dispuși să își pună în practică 
planurile pentru anul 1999. 

Și-a arhivat adresele pentru această acțiune în calculator. O 
graficiană i-a făcut pliantele și i-a procurat hârtia colorată 
pentru scrisori, pe care el avea să imprime antetul personalizat. 
Apoi a găsit o tipografie cu oameni tineri, și ei la început de 
drum, care lucrau bine și aveau preţuri rezonabile. A făcut 
rezervări pentru trei seminare în trei hoteluri: primul seminar în 
martie, al doilea în aprilie, al treilea în mai. La primele înscrieri 
oferea și o reducere atractivă. 

Când își anunţă demisia, cu inima bătând să îi sară din piept 
și cu mâinile transpirate, șeful său fu de-a dreptul șocat. De ce? 
Și unde voia să se ducă în aceste vremuri tulburi? Îi oferi și o 
mărire semnificativă de salariu! 


VP - 92 


Hendrik se enervă. Ar fi putut să aibă un salariu așa de mare 
mai înainte, dacă ar fi pus puţină presiune? 

Poate că nu era cel mai potrivit să ţină seminare despre 
bogăţie și succes. 

Dar zarurile fuseseră aruncate, nu mai exista cale de 
întoarcere. Mai avea câteva zile de concediu, pe care le folosi ca 
să pregătească primul seminar. Miriam, gravidă și mai frumoasă 
ca oricând, îl ajuta. Masa din camera de zi era doldora de 
pliante. Le îndoiau, le introduceau în plicuri și le timbrau. Sute în 
fiecare seară și păreau că nu se mai termină. La sfârșit le 
sortară după niște reguli complicate, ceea ce le luă și mai mult 
timp. Insă după Crăciun totul era gata, Hendrik se duse la poștă 
cu un sac imens. 

Un funcţionar prost dispus deschise sacul, verifică plicurile și 
mormăi: 

— OK. 

Apoi sacul dispăru duduind într-o cutie cenușie din plastic. 

Cât de puţin festiv se desfășoară această operaţiune, își 
spuse în gând Hendrik. 

Respiră adânc când ieși în aerul rece al iernii. Gata începea o 
nouă etapă a vieții lui. 

Adevărata viaţă. 

Inițial nu s-a întâmplat nimic. Pentru seminarul din martie nu 
sosi nicio solicitare și Hendrik trebui să îl anuleze. Își spuse că 
poate îl fixase prea devreme. 

De al doilea seminar, din aprilie, s-au interesat câţiva oameni, 

dar numai atât. Și acest seminar a fost anulat. 
_ Dar pentru al treilea seminar, cel din mai, s-au făcut înscrieri. 
Incet, dar constant. Exact cu o zi înaintea termenului final de 
înscriere, de la sfârșitul lui martie, s-au anunţat încă doi 
participanţi. Numărul minim de cursanți fusese astfel depășit! 

Lui Hendrik i s-a ridicat o piatră de pe inimă. 

— În sfârșit, îi spuse el lui Miriam. Am început. 

e 

Dar au început, de fapt, cu o naștere. La nici două săptămâni, 
în a doua duminică din aprilie, seara, au început durerile. 
Hendrik a chemat un taxi și au mers în spital. 

A petrecut ore întregi plimbându-se în sus și în jos pe 
coridoarele albe, ore în care s-a simţit în afara timpului. Sala de 
nașteri i se părea o altă lume, inundată de lumină, o lume în 


VP - 93 


afara celei pe care o cunoștea. Tot ce putea să facă era să o ţină 
de mână pe Miriam și să îi șteargă transpiraţia de pe frunte, în 
timp ce ea gemea și ţipa. În jurul lor roiau moașe și doctori, 
afișând un calm profesional, o ancoră într-o furtună clocotitoare. 

După care a apărut pe lume o ființă micuță, mânjită cu sânge, 
o fetiță. Nu tipa, doar căsca și îl cerceta pe Hendrik - era sigur 
de asta - foarte atentă, cu o privire minunată. Apoi, când 
medicul o luă, Hendrik își dădu seama că propriii obraji erau uzi. 

— Are nasul tău, îi spuse Miriam mai târziu, când stăteau toți 
trei în salon. 

Vocea îi era epuizată și răgușită, dar ea era fericită, și în acea 
clipă Hendrik o iubi mai mult decât oricând. 

— Da, răspunse el, are nasul-Busske. Sărmanul copil. 

Miriam zâmbi: 

— Este frumoasă, nu-i așa? 

— Este cel mai frumos copil din lume, o asigură Hendrik, și 
vorbea serios. 

El părăsi spitalul dimineaţa devreme. O ceaţă fină pusese 
stăpânire pe străzi, se auzea zgomotul circulaţiei, mirosea a 
gaze de eșapament și a gunoi. Era o dimineaţă de luni cât se 
poate de normală, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Hendrik își văzu de drum. Mergea pe jos, deoarece simţea că 
trebuia să facă mișcare, pentru că pur și simplu nu putea să 
urce într-un tramvai. Acum avea nevoie să simtă sub picioare, la 
fiecare pas, asfaltul umed. 

La un moment dat își dădu seama că va merge pe jos până 
acasă, un marș de câţiva kilometri. Și ce dacă? Nu dormise toată 
noaptea, era răvășit, era fericit și bine dispus, obosit mort, dar 
înaripat și buimac. Cu siguranţă de acum totul va fi altfel, în 
sfârșit, în sfârșit. 

Când ajunse acasă rebegit văzu că poștașul trecuse pe acolo. 
În cutia poștală se aflau patru scrisori de retragere de la 
seminar. Cu regrete, păreri de rău, pentru că intervenise ceva. 

Când înţelese ce însemna asta parcă primi o lovitură în 
stomac: trebuia să anuleze și al treilea seminar. 

e 

— Și dacă totuși îl ţii? îi propuse Miriam a doua zi, după ce îi 
povesti totul. Cred că pierderile nu vor fi chiar atât de mari. Cel 
puţin ar fi un început. 

La asta se gândise și Hendrik. Cu o zi înainte se prăbușise pe 


VP - 94 


canapea, cu scrisorile în mână, și dormise până după-amiaza, la 
ora cinci. Apoi se tot gândise, dar nu hotărâse ce va face. 

— Dar cum ar arăta un seminar cu doar opt participanţi? 

— Va fi un seminar foarte intim. Să îţi pună la dispoziţie cea 
mai mică sală, cea cu masa rotundă. Va fi ca un cerc exclusivist. 

Hendrik cobori privirea. 

— Poate că a fost o idee proastă. Câte mii de scrisori am 
trimis noi? Și nici măcar unsprezece participanţi! 

Trebuia să se gândească la situaţia contului, la faptul că 
acesta se micșora de la lună la lună. Ca și numărul monedelor 
din aur, din care vindea mereu câte una. Și tocmai acum prețul 
aurului atingea cote uluitor de mici. 

Mai bine nu se gândea la așa ceva, pentru că îl cuprindea 
panica. Oare singura soluţie rezonabilă nu era să pună capăt 
acestei povești? Să capituleze și să se refugieze sub umbrela 
salvatoare a unei slujbe? 

Dacă își mai găsea vreuna. 

— Herr Busske, acesta nu este modul de a gândi pe care 
dumneavoastră vreţi să îl impuneţi oamenilor, interveni ironic 
Miriam. 

El ridică privirea: 

— Poftim? 

— Urmaţi-vă pasiunea. Rezistaţi! Obstacolele fac parte din 
joc. Vă testează hotărârea. Trebuie să fiţi primul care crede în 
dumneavoastră, cită ea din materialele lui pentru seminar, pe 
care i le corectase. 

Hendrik își dădu ochii peste cap: 

— Da, da, numai asta nu aveam nevoie să aud. 

— Firește, ripostă ea și râse zgomotos. 

Ceea ce i se păru curată batjocură. Totodată o parte din el 
găsi această reacție ca foarte interesantă: exact așa s-ar simţi 
un participant la seminar care suferise mai multe lovituri 
descurajante, nu? 

Poate că trebuia să formuleze totul altfel. 

— Vreţi să deveniți din aur în interior? continuă Miriam cu 
simulată satisfacție răutăcioasă. Lăsaţi-vă pătruns de strălucirea 
interioară a aurului dumneavoastră, aveţi încredere în 
transmutaţia ce se va realiza imediat ce această strălucire... 

Hendrik o reduse la tăcere cu un sărut. 

— OK. Mai bine spune-mi când vă dă drumul acasă. 


VP - 95 


— Probabil poimâine, așa zice medicul. Ea zâmbi și adăugă: 
Bucură-te. Va fi ultima ta zi liniștită pentru o lungă perioadă. 
Micuța noastră poate fi foarte gălăgioasă. Ar trebui să o 
botezăm Decibela. 

— Cred că mie îmi place mai mult Pia, opină Hendrik. 

— Bine. M-ai convins. i 

Acasă, se mai gândi la spusele lui Miriam. |și imaginase cum 
s-ar putea face exercițiul cu „aurul interior”, dar nu îl testase. 

Poate că ar trebui să o facă. Fie numai pentru a se pune în 
pielea participanţilor, în cazul în care va avea loc vreodată un 
seminar despre alchimia bogăției. 

Și când, dacă nu acum? Așa că Hendrik închise ochii și își 
imagină că devine din aur în interior, că scapă de temeri, de 
amintirile suferințelor, că în interiorul lui răsare o lumină aurie. 

Un exercițiu tâmpit, își spuse ulterior. 

Și desigur că fu doar o coincidență faptul că după câteva ore 
sună telefonul și recunoscu imediat vocea lui Karl Windauer! 

— Herr Busske! tună aceasta în receptor. Ce faceţi? Tocmai 
am văzut la un partener de afaceri pliantul dumneavoastră. 
Alchimia bogăției! Grozav! Deci aţi îndrăznit... Dar de ce nu mi- 
ați spus și mie? 

Da, de ce nu? Hendrik uitase complet de el. Pe unde o fi pus 
bilețelul cu adresa lui Windauer? 

— Eh, zise stingherit Hendrik, dumneavoastră aţi participat 
deja la seminarul meu... 

— Da, și a fost nemaipomenit! Mulțumită sfaturilor 
dumneavoastră mi-am mărit între timp averea de cinci ori, 
imaginaţi-vă! De cinci ori! Senzaţional. 

Hendrik înghiţi în sec. Se părea că alţii se pricepeau să 
folosească ceea ce îi învăța el, mult mai bine decât el însuși. 

— Mă bucur să aud asta, spuse fără putere. 

— La Zurich a fost însă doar o mostră, continuă entuziasmat 
Windauer. Evident că acum vreau să cunosc întregul program. 
Spuneţi-mi, Herr Busske, termenul-limită de înscriere pentru 
seminarul din mai a trecut? Ce ziceți, aţi putea face o excepţie 
pentru mine? 

— Hmm... ar mai fi locuri libere, testă terenul prudent 
Hendrik. 

— Grozav! se bucură Windauer. Spuneaţi „locuri”. Asta 
înseamnă că sunt mai multe? 


VP - 96 


— S-ar putea, zise Hendrik, care deși nu simţea în interior 
nicio strălucire aurie, sesiza o vagă scânteiere de speranţă. Ar 
trebui să mă interesez la hotel. Este un hotel relativ mic. 

— Îmi pun nădejdea în dumneavoastră. Ştiţi, am mai multe 
cunoștințe care ar avea neapărat nevoie de acest seminar. Le 
pun pistolul în piept, le dau o copie a pliantului dumneavoastră 
și aştept să îmi spuneţi dacă se mai pot înscrie. OK? 

— OK, răspunse Hendrik complet depășit. 

Chiar din aceeași seară începură să curgă faxurile. Și a doua 
zi a înștiințat oamenii că au fost înscriși. Când Hendrik își aduse 
acasă copilul și pe Miriam, stabilise că cel de al treilea seminar 
va avea loc, și anume cu douăzeci și cinci de participanţi. Atât 
sala, cât și camerele hotelului vor fi ocupate. 

(J 

Hendrik păși în sală plin de entuziasm. Se simţea cam ciudat 
povestindu-le oamenilor despre Hermes Trismegistus, Albertus 
Magnus și Nicolas Flamel, despre transmutaţii, sublimare și 
extracţie și despre cele patru elemente, dar aceștia îi sorbeau 
cuvintele de pe buze, dădeau din cap, găseau totul convingător, 
fascinant, ba chiar „deschizător de noi perspective”, cum se 
exprimă o femeie în pauza pentru cafea. 

S-a bâlbâit puţin doar când a vorbit despre caracteristicile 
aurului: despre puritatea acestuia, despre faptul că nu este 
atacat de niciun acid, cu excepţia aqua regia. În acel moment a 
fost întrerupt de un cursant: X 

— Scuzaţi-mă, Herr Busske, acest lucru nu este adevărat. In 
laboratorul nostru cercetăm obiecte descoperite de arheologi. 
Printre ele se află deseori monede și alte obiecte din aur. 
Realitatea este că aurul poate fi atacat și de acizii humici, care 
apar în mod natural în solurile cu humus, turbă și altele. lar 
monedele din aur care au stat mult timp în pământ nu 
strălucesc ca la început. 

Hendrik își reţinu respiraţia și își văzu seminarul eșuând în 
mod rușinos. Dar o scoase oarecum la capăt și cel care 
intervenise se scuză că nu a vrut să facă pe deșteptul, 
seminarul continuând fără ca buna dispoziţie să fi avut de 
suferit cumva. 

În timpul cinei, un alt participant puse pe masă o carte. 

— O am de la bunicul meu. Sunt legende și mituri puţin 
cunoscute. Într-una dintre ele apare un alchimist. Dacă vă 


VP - 97 


interesează... 

— Sigur că da, răspunse Hendrik, care după această primă zi 
a seminarului era ameţit de succes și plin de bunăvoință. 

Tânărul Teichmann, Dirk Teichmann după cum reținuse 
Hendrik, îi întinse o carte foarte veche, legată în pânză verde, 
pe al cărei cotor scria: Mituri și legende din Boemia și Moravia. 

— Pagina 159. 

Hendrik deschise cartea la pagina indicată și citi. 

Și înlemni. Nu îi venea să creadă. Avea impresia că cineva îi 
turnase în cap o găleată cu apă rece ca gheața. 

— AȘ putea să îi fac o copie? 


VP - 98 


8. 


Pâinea și moartea 


Pe vremea când în Boemia era rege Johann, denumit și 
„regele venetic”, în Kremsiger Land, la minele de argint, trăia o 
fată, care fusese dată ca servitoare la un brutar, de către tatăl 
ei, un ţăran care din cauza recoltelor proaste ajunsese atât de 
îndatorat, încât nu își mai putea hrăni copiii. Aceasta era pusă la 
muncile cele mai grele, să măture odăile, să spele rufele, să dea 
de mâncare la câini și la porci, toate acestea pentru o simbrie 
de nimic. In fiecare seară era nevoită să parcurgă drumul lung 
spre casă, trecând printr-o pădure mare, și îi era îngrozitor de 
teamă, deoarece se spunea că pădurea era plină de răufăcători 
și de animale sălbatice. 

Intr-o zi îi ieși în cale un bărbat uriaș, care purta o haină lungă 
și grea din piele, și care era atât de păros, încât părea mai 
degrabă un urs îmbrăcat decât un om. Fata se sperie de moarte 
și deși ar fi vrut să fugă, din cauza fricii, nu se putu clinti din loc. 

— Cum te cheamă? o întrebă bărbatul. 

— Lenka, răspunse fata. 

— Eşti plină de făină. Eşti servitoarea brutarului, nu-i așa? 

Fata confirmă. Avea la ea o pâine dată de brutar, care nu era 
un om rău. O ţinea într-o legătură trecută peste un umăr. 

— Arată-mi ce ai în legătura aceea, îi ceru uriașul. 

De frică, Lenka se supuse și bărbatul văzu pâinea. Ea se gândi 
că i-o va lua cu forța, dar acesta îi zise: 

— Vinde-mi-o, mi-e tare foame. Iți dau pe ea un ban din aur. 

Și îi arătă o monedă ce strălucea precum aurul. 

— Pâinea este pentru părinţii și fraţii mei, spuse Lenka. Nu vi- 
o pot da. 

Bărbatul nu o luă în seamă și îi vâri în mână moneda din aur. 

— Du-te cu ea la zarafii de la minele de argint și schimb-o în 
monede de aramă. Cu acestea poţi cumpăra mai multe pâini 
decât poate mânca toată familia ta. Mâine te voi aștepta tot aici 
și îmi vei aduce altă pâine. Dacă vei face asta zilnic, peste o 
săptămână îţi dau altă monedă, și tot așa mereu. 


VP - 99 


Mirată, Lenka îl întrebă: 

— Dar dacă aveţi atât de mult aur, de ce nu vă duceţi la 
brutar, să vă cumpăraţi singur pâine? 

— Pentru că nu trebuie să mă vadă nimeni și nu trebuie să 
știe nimeni că sunt aici. Apoi o ameninţă: Să nu scoţi vreo vorbă 
despre mine, că altfel nu o să îţi fie bine! 

Apoi smulse pâinea din mâna fetei și dispăru în tufișuri. 

Lenka plecă mai departe hotărâtă să nu povestească nimănui 
despre acest bărbat și nici despre banul de aur pe care îl 
primise. 

Când ajunse acasă, mama ei observă firimiturile și urmele de 
faină din legătura din pânză și o întrebă: 

— Ţi-a dat brutarul vreo pâine? 

Lenka nu putu să mintă și răspunse: 

— Da, dar în pădure m-a atacat un câine flămând și mi-a 
mâncat-o. 

Mama o bătu, ca altă dată să fie mai atentă. O încasă și de la 
tatăl ei, care nu o iubea și care ar fi schimbat-o oricând pe o 
capră. Atunci Lenka se gândi că făcuse bine că nu spusese nimic 
despre banul din aur, pe care îl ascunse în pieptar. 

A doua zi, așa cum îi spusese bărbatul, se duse la un zaraf de 
la mină, ca să schimbe banul din aur pe monede de aramă. 
Când văzu fata îmbrăcată în haine ponosite, cu un ban de aur în 
mână, zaraful o privi cu neîncredere, o întrebă de unde îl are, 
bănuind că îl furase. 

— A fost al bunicii mele, răspunse Lenka. Se trăgea dintr-o 
familie bogată și înainte de a muri m-a binecuvântat în numele 
Sfintei Fecioare și mi-a dăruit banul, poate într-o zi o să îmi 
salvez familia dintr-o mare nevoie. 

Își pregătise acest răspuns, pentru că se gândise că va fi 
întrebată de unde avea banul și nu putea spune adevărul. 

Zaraful, care își făcuse iniţial planul că va face o afacere 
bună, pentru că o ţărăncuță proastă nu știa ce valoare are o 
monedă din aur și o să îi dea în schimb un pumn de mărunțţiș, 
nu o mai înșelă și îi dădu un săculeţ plin de helleri și pfenigi, 
exact atâtea monede din cupru cât făcea banul din aur. 

Însă Lenka știa că a doua oară nu va mai putea veni la el, 
pentru că omul și-ar fi dat seama că îl minţise, și nu se va duce 
nici la alt zaraf, pentru că aceștia discutau între ei despre clienţii 
și afacerile lor. 


VP - 100 


În ziua aceea îl rugă pe brutar să îi dea una dintre pâinile 
rămase și vru să îi plătească, dar acesta nu acceptă. 

— De acum înainte vei primi în fiecare seară o pâine dintre 
cele rămase, să o duci acasă, dar vezi să nu te vadă nimeni și să 
nu îi spui nimic soţiei mele. 

Nevasta lui era o femeie rea, arţăgoasă, cu ochii după bani ca 
dracul după suflete. 

Când trecu prin pădure îl întâlni iarăși pe bărbatul cel înalt, 
căruia îi dădu pâinea și tot așa în fiecare seară, iar după o 
săptămână acesta își ținu promisiunea și îi mai dădu o monedă 
din aur. De fiecare dată fata își scutura legătura cu grijă și o 
curăța de urmele de faină, înainte de a ajunge acasă. Săculeţul 
cu monede îl îngropase într-un loc secret, astfel că mama ei nu 
prinse nimic de veste. 

După o vreme, bărbatul se sătură să o aștepte pe Lenka în 
fiecare seară în drum și îi arătă calea către coliba lui, ascunsă în 
adâncul pădurii, ca să nu o găsească nimeni. li spuse să aducă 
acolo pâinile și să le lase într-o cutie în fața ușii. Tot acolo va 
găsi și moneda din aur ce i se cuvenea pentru fiecare 
săptămână. Dar să nu intre în colibă și să nu discute cu nimeni. 

Lenka promise că așa va face și se ţinu de cuvânt. Pe bărbat 
nu îl mai văzu la faţă. Punea pâinea în cutie și după o 
săptămână găsea acolo moneda de aur. 

Din colibă răzbăteau zgomote atât de sinistre, încât fata nu ar 
fi intrat nici pentru tot aurul din lume. 

Seara, când se ducea la culcare, Lenka pipăia banii de aur din 
legătură și își imagina cum într-o zi, când va crește, va pleca 
într-un oraș mare, cel mai bine la Praga, pentru a trăi acolo din 
aurul ei, ca femeie bogată. Se gândea să-și cumpere o casă și 
haine frumoase, și să mănânce tot ce își dorea, apoi adormea. 

Singurul din familie care o iubea pe Lenka era fratele ei Janek, 
care simţea că aceasta începuse să se schimbe. Dar când o 
întreba ce mai era pe la brutărie, ea îi răspundea: „Ca în fiecare 
zi”, pentru că nu voia să își trădeze taina. Și când o întreba dacă 
avea de muncă mai mult sau mai puţin decât înainte, îi 
răspundea: „Ca până acum”, deși munca era tot mai dificilă, iar 
ea, tot mai obosită. Dar nu mărturisea acest lucru. 

Janek bănuia că ea avea un iubit, cu care se întâlnea pe 
ascuns, însă pentru că tatăl îl punea mereu la treabă, fie la 
câmp, fie în gospodărie, nu o putea urmări, cum ar fi vrut. Dar 


VP - 101 


părinţilor nu le împărtăși bănuiala lui, pentru că aceștia ar fi 
bătut-o pe sora lui. 

După câteva săptămâni de când aducea bărbatului pâine, 
acesta a întrebat-o dacă se ducea la zarafi, așa cum îi spusese 
el. Pentru că se mira că Lenka mai purta hainele cele vechi. 

— Eu sunt fată și nu pot să fac ce vreau eu, răspunsese ea, 
care între timp nu se mai temea de bărbat, doar se rușina de el. 
Dacă tatăl meu află că am bani, mi-i ia și nimeni nu îl va 
condamna, pentru că el este tatăl meu și eu îi aparțin. 

— Și ce faci cu aurul pe care ţi-l dau? 

— Îl păstrez pentru mai târziu, a răspuns fata. 

Bărbatul clătină din capul lui mare și bărbos. 

— Nu poţi face asta. Aurul trebuie să treacă prin multe mâini, 
să circule, altfel aduce nenorocire. 

Dar ea nu avea ce face cu aurul, decât să îl ascundă, și făcu 
asta și în continuare. 

Însă munca la brutar devenea din zi de zi tot mai grea. Era din 
ce în ce mai palidă și uneori i se părea că nu mai poate nici să 
respire. Într-o dimineaţă începu să sângereze și mama ei îi 
spuse să stea în pat până se face bine. i 

Janek se fofila des de la muncă, pentru a o îngriji pe sora lui. li 
aducea mâncare, apă, îi ștergea sudoarea și promitea să se 
roage pentru ea când se va duce la biserică. Lenka își dădu 
seama că era foarte bolnavă și că nu va mai putea să plece la 
Praga ca o femeie bogată, așa că îi povesti fratelui despre 


bărbatul din pădure, la care îi ducea zilnic pâine. Îi dădu 
acestuia și toate monedele de aur, punându-l să promită că nu 
le va păstra. 

— Mi-a spus că dacă le păstrezi, atragi nenorocirea și a avut 
dreptate. 


Acestea au fost ultimele ei cuvinte. Abia apucă să le 
rostească, închise ochii și muri. 

Fratele ei fu îngrozit de cele auzite și se înfioră uitându-se la 
aur. Dar simţea o dorinţă arzătoare de a avea cele treizeci de 
monede, dându-și seama ce avere nemărginită reprezentau. 
Ştia că acești bani îl vor face cel mai bogat om din împrejurimi. 
Așa că puse monedele într-o pungă din piele, pe care o ascunse 
înainte de a-i anunța pe părinţi de moartea Lenkăi. 

Curând după înmormântarea surorii lui, Janek scoase punga 
din ascunzătoare. Între timp se convinsese că nu din cauza 


VP - 102 


aurului murise Lenka, ci din cauza muncii de la brutar. Cu 
siguranţă, un om care dădea pe șapte pâini o monedă de aur 
avea legături cu diavolul, se gândi Janek, așa că se hotărî să 
ducă aurul la biserică, îl va stropi cu apă sfinţită și va vedea 
dacă se înnegrește, cum auzise că se întâmplă. 

Dar când intră în biserică și scoase monedele din aur pentru a 
le stropi, pe fundul pungii văzu o lacrimă argintie, o adevărată 
lacrimă a diavolului! | se făcu frică și aruncă monedele, care se 
risipiră cu zgomot prin biserica goală. Apoi o luă la fugă cât îl 
ținură picioarele. 

Dar voia să știe ce se întâmplase cu sora lui, așa că cercetă 
cu mare atenţie drumul pe care ea îl parcurgea zilnic. Pe o tufă 
găsi fire de păr ale acesteia și aţe din rochia ei și astfel 
descoperi poteca secretă ce se pierdea în desișul pădurii. 

Descoperi o colibă cu un coș uriaș, din care ieșeau vălătuci de 
fum. Pereţii erau plini de grămezi enorme de lemne și prin ei 
răzbătea o căldură mai puternică decât răspândea vatra 
brutarului. În spatele colibei, Janek dădu de un bărbat cât un 
urs, care spărgea lemne cu un topor enorm. Nu putea fi altul 
decât cel descris de sora sa, dar îi strigă: 

— Sunteţi bărbatul căruia sora mea îi aducea pâine? 

Își strânse pumnul în buzunar, dar nu spera să îi poată da 
bărbatului mai mult de o lovitură. 

— Nu știu dacă era sora ta, îi răspunse omul despicând o 
bucată de lemn. 

— Este moartă, îi strigă Janek. 

Bărbatul se opri, puse toporul pe bucata de lemn, îl privi 
cercetător pe tânăr și apoi îi spuse: 

— Deci ea a păstrat totuși monedele, așa-i? 

— Da. Erau treizeci. 

— l-am spus că aurul trebuie să circule. Trebuie să meargă 
din mână în mână. Nu trebuie păstrat și atunci o să fie bine. Cel 
care îl păstrează va pieri. 

Pe Janek îl cuprinse o furie turbată, l-ar fi omorât pe loc pe 
bărbat, doar că nu știa cum, pentru că omul era mult mai înalt și 
mai puternic decât el, iar cuțitul pe care îl purta la brâu nu îi era 
de mare ajutor. Pentru a-și ascunde frica, se răsti la el: 

— Ești în cârdășie cu diavolul, nu-i așa? 

Bărbatul râse și îl întrebă: 

— Îţi este frică de diavol? 


VP - 103 


Atunci Janek făcu un salt înapoi, scoase cuțitul și strigă: 

— Nu îmi este frică de nimeni. Nici măcar de dumneavoastră! 

Bărbatul râse din nou: 

— Cum te numești, tinere? 

— Janek. 

— Așadar Janek, zise bărbatul, ținând în mână uriașul topor. 
Să îți spun și eu cum mă numesc. Mă cheamă Mengedder și sunt 
alchimist. Ştii ce este asta? 

Janek nu știa să scrie și să citească, dar ciulea totdeauna 
urechile când se ducea la târg cu tatăl lui și aflase astfel multe 
lucruri pe care alţii nu le știau. 

— Știu foarte bine, ripostă el nevoind să treacă drept un 
prostănac. Alchimiștii sunt oameni care caută piatra filosofală, 
ca să facă aur. 

In clipa în care rostea aceste cuvinte îl cuprinse groaza, 
pentru că începu să înțeleagă. 

Bărbatul clătină din cap satisfăcut. 

— Așa este. Doar că eu nu caut piatra filosofală, eu o am. ȘI 
nu încerc să fac aur, ci chiar fac aur. Am atât de mult aur, că nu 
mai știu unde să-l pun. 

In timp ce vorbea, scoase din buzunar un pumn de taleri de 
aur, pe care îi aruncă indiferent pe pământ în faţa lui Janek. 

La aceste cuvinte și la vederea aurului risipit în praf, lui Janek 
i se păru că lumea se întoarce cu susul în jos. Culorile pădurii 
părură că se schimbă, verdele frunzelor se făcu mai verde, 
cenușiul și maroul arborilor deveniră mai întunecate și un 
sentiment înfiorător îi pătrunse în suflet, sentiment pe care nu îl 
mai cunoscuse. 

— Dacă aveţi atât de mult aur, de ce ne aduceţi nouă 
nenorocire? De ce nu vă duceti la Praga, ca să trăiţi ca un om 
bogat? 

— Pentru că acolo nu pot să fac aur. Plus că trebuie să fiu aici, 
lângă minele de argint. Aici se găsește argint dur, din care se 
separă mai întâi argintul și apoi metalul fluid numit mercur. 
Pentru mineri este un reziduu. Dar eu fac aur din el. 

Cuvintele bărbatului sunară dulce în urechile lui Janek și îl 
ispitiră irezistibil. Işi dădu seama că va trebui să apeleze la toate 
puterile lui pentru a rezista în faţa alchimistului. 

— Spuneți că aveți atât de mult aur, că nu știți unde să îl mai 
puneţi. De ce faceţi și mai mult? 


VP - 104 


— Pentru că eu nu caut aur, ci altceva infinit mai valoros, 
răspunse bărbatul. 

— Ce? se miră Janek, care știa că aurul era cel mai valoros 
dintre toate lucrurile. 

— Privește-mă, îi ceru Mengedder, ce vârstă îmi dai? 

Pe Janek îl surprinse întrebarea, dar îl privi și răspunse că ar fi 
de aceeași vârstă cu tatăl lui, care are treizeci și patru de ani. 
Sau este puţin mai tânăr. 

— Atunci vezi ce vreau să spun, zise Mengedder, pe care 
răspunsul îl înveseli. De fapt am șaizeci și cinci de ani. 

— Șaizeci și cinci? strigă Janek neîncrezător. 

— Sunt născut în anul în care a murit regele Konrad, ultimul 
dintre Staufeni, spuse Mengedder. Eram tânăr când regele 
Rudolf de Habsburg l-a învins la Marchfeld pe regele Ottokar al 
Boemiei. lar acum, după aproape o jumătate de secol, sunt încă 
tânăr. Pentru că munca aceasta cu piatra te menţine tânăr. 
Piatra te umple cu energia ei, atât timp cât o slujești, și te 
ferește de boli și de moarte. Până acum nu am găsit alt mod de 
a o sluji, decât acela de a face aur. 

Janek nu putea să scoată o vorbă de uimire. Pe de o parte 
simţea că trebuie să fugă de acest om, dar pe de altă parte 
nutrea o dorinţă nebună să afle mai mult, o dorinţă ce i se 
infiltra periculos în suflet, mai puternică decât el, așa că rămase 
pe loc. 

Mengedder văzu că îl ademenea pe tânăr și zise: 

— Eu aș avea nevoie de un ucenic, un ajutor la treburile mai 
grele. Faptul că mi-ai descoperit ascunzătoarea dovedește că 
ești isteţ, că nu ești prost. lar de vei încerca să mă ataci cu 
amărâtul tău de cuţit, am să îţi rup mâna și am să te alung ca 
pe un câine râios. Sau poate devii ucenicul meu și mi te alături. 
Bărbatul zâmbi, apoi adăugă: Tu hotărăști. Ori vrei să preiei 
gospodăria tatălui tău și să îţi câştigi pâinea cu sudoarea frunţii, 
ca el? 

Janek își dădu seama cu groază că această viaţă pe care până 
atunci o văzuse ca propria soartă îi părea brusc de neimaginat. 
Așa îi blestemase sufletul lăcomia după aur la patul de moarte 
al surorii lui. 

Uită de spaimă, ca și cum nu ar fi nutrit-o niciodată, pentru că 
era ademenit de perspectiva de a fi părtaș la același mister ca 
acest bărbat, și cuțitul îi căzu din mână. 


VP - 105 


Îi ceru alchimistului să îl lase să se mai ducă o dată la 
mormântul surorii sale, pentru a-și lua adio, după care va intra 
în slujba lui. Bărbatul îi dădu voie, dar îi ceru să nu sufle nimănui 
vreo vorbă despre aceste lucruri. Janek jură că așa va face, dar 
pe drum către mormântul Lenkăi întâlni un prieten vechi, căruia 
îi povesti totul, prietenul jurând la rândul lui că nu va povesti 
mai departe. 

Prietenul nu își ţinu jurământul și se duse la confesional și 
spuse tot. Preotul îl înștiință pe episcop și curând în localitate 
sosiră călăreţi care îl căutară pe Mengedder. Aceștia descoperiră 
coliba lui goală și trebuiră să se mulţumească doar cu spusele 
unora, care văzuseră un bărbat înalt, cu un tânăr, călătorind 
într-o căruţă, ce se îndreptau către est, dar nimeni nu știa 
încotro. Unul credea că spre Silezia, altul, spre Lituania, iar un al 
treilea susținea că se îndreptau spre Estonia. De fapt, 
alchimistul și ucenicul lui nu au mai fost văzuţi și se prea poate 
ca în cele din urmă diavolul să le fi luat sufletele. 


VP - 106 


9. 


Când se întoarse acasă, Hendrik era complet răvășit din cauza 
acestei povești, a acestei legende, pentru că asta era de fapt. A 
doua parte a seminarului îl epuizase, în cap răsunându-i 
necontenit acest nume: Mengedder... Mengedder... 
Mengedder... 

Ajunse târziu, Miriam și bebelușul dormeau. Hendrik scoase 
copiile și le mai citi o dată. Numele acesta nu avea cum să fie o 
coincidenţă. 

Nu putea să scape de impresia că în spatele întregii povești 
era mai mult decât îi spusese Adalbert. De altfel, se și îndoia de 
faptul că fratele lui fusese partenerul potrivit de discuţie. 

Și îl mai enervau și marotele acestuia. Adalbert închiriase din 
anii studenţiei o cameră la doi bătrâni, soţ și soţie, din Geneva, 
unde nu avea telefon, ci doar fax. Pentru că soneria unui telefon 
l-ar deranja din sacra lui concentrare asupra unei importante 
probleme de fizică! Teoretic, putea suna proprietarii casei, dar 
aceștia vorbeau doar franceza. La biroul lui de la CERN, Adalbert 
își închidea telefonul, ceea ce nu era un lucru neobișnuit, pentru 
că acolo primea doar e-mailuri. Dacă i-ar fi trimis un e-mail, l-ar 
fi auzit peste o săptămână, așa că prefera să îi trimită un fax. Cu 
rugămintea de a fi sunat, ca întotdeauna. 

Și Adalbert l-a sunat luni seara. 

— Ce este? îl întrebă acesta cu tonul lui extrem de plictisit. 

Hendrik îl ignoră și îi relată noua lui descoperire: cartea cu 
legenda lui Mengedder. 

— Hmm..., făcu deloc impresionat Adalbert. Eu cred că ar 
trebui să te hotărăști până unde vrei să mergi cu prostia asta cu 
alchimia. Dacă ai de gând să strângi un teanc de scrieri de felul 
ăsta, sper că nu intenţionezi să mă suni pentru fiecare. 

— Acum mă interesează doar această legendă, ripostă 
Hendrik. Pentru că are legătură cu cealaltă, pe care ţi-am arătat- 
O. 

— Da, și? Autorul acela necunoscut a scris mai multe povești, 
nu doar una. Ce ţi se pare neobișnuit? Din câte știu eu, scriitorii 
fac așa ceva. 


VP - 107 


— Și dacă acestea sunt niște legende care au un sâmbure de 
adevăr? insistă Hendrik. Ca... 

— Știu, Troia, îl întrerupse Adalbert. Să îţi zic de acum înainte 
Heinrich? 

— Am răsfoit-o astăzi, continuă Hendrik mai repede, pentru că 
avea senzația că răbdarea fratelui său era pe sfârșite. Acest 
argint dur amintit în text există în realitate, este o combinaţie 
de argint și mercur. Ag9»Hgz, cred eu. Este vorba despre un 
mineral fărâmicios denumit și landsbergit. Se exploatează în 
Munţii Metaliferi și este cunoscut din secolul al XII-lea. A existat 
și un rege cu numele Johann al Boemiei. A fost încoronat la 
1311, dar provenea din Luxemburg și, potrivit Wikipedia, i se 
spunea într-adevăr „regele venetic”. 

Adalbert oftă. 

— Da, da, bine. Trimite-o, o să văd eu. Și ai putea să încetezi 
să îmi mai expediezi pliante. Au ajuns. 

— Am vrut doar să știi că eu... 

— Între timp am aflat. 

A doua zi, Hendrik a făcut c6pii după ambele povești, cea din 
cartea furată și cea nouă, le-a introdus într-un plic gros și le-a 
expediat. Dar a părăsit poșta cu senzaţia apăsătoare că nu le 
trimisese cui trebuia. 

| se părea că soarta îi pusese în mâini ceva cu adevărat, dar 
cu adevărat măreț. 

Și că el făcuse mult prea puţin pentru acest ceva. 

e 

Karl Windauer îl sună din nou entuziasmat. 

— Ce seminar formidabil! tună el în receptor, la urechea lui 
Hendrik, care o ţinea în braţe pe Pia, care adormise liniștită. Aţi 
depășit cele mai îndrăzneţe așteptări ale mele, Herr Busske. 
Sunteţi un geniu, nici nu pot spune altfel! 

Era clar că acest om îi devenise fan. 

— Ascultaţi-mă pe mine, trebuie să faceţi mai multă agitaţie, 
continuă Windauer. Scrieţi o carte! Neapărat. Daţi interviuri! 
Apăreţi la televizor cât mai curând posibil. Vă pot mijloci niște 
legături, dacă vreți. 

Desigur că Hendrik voia. Dar ideea unei cărți îi repugna. 
Conceperea materialelor pentru seminar fusese un chin. Și nu 
scrisese decât cel mult optzeci de pagini. 

— Și în orice caz, trimiteți-mi un teanc de pliante. Le împart 


VP - 108 


oamenilor, bazaţi-vă pe mine! 

Avea dreptate: trebuia să profite de acest start reușit. Hendrik 
negocie alte seminare cu hotelurile, tipări pliante și îi trimise 
imediat lui Windauer o cutie întreagă. lar cererea crescu 
simţitor, sosiră îmbucurător de multe înscrieri pentru toate 
seminarele planificate. 

De la Adalbert nu primi nicio veste. 

Totuși, noua afacere a lui Hendrik avea încă baze financiare 
șubrede. De aceea hotări să înceapă încă un proiect, să editeze 
o publicație bursieră. 

La WCM erau abonaţi la câteva astfel de publicaţii. De câte ori 
îi cădea una în mână era uimit de costul ei. O firmă elvețiană 
tipărea o publicaţie săptămânală al cărei abonament costa 
câteva mii de franci pe an. Alte publicaţii americane erau și mai 
scumpe, dar toate aveau clienţii lor. Deviza părea să fie „cu cât 
mai scump, cu atât mai bine”. 

Ideea îi venise când găsise o ofertă de închiriere a o jumătate 
de milion de adrese aproape pe nimic. Reclama prin e-mail era 
controversată, pentru că exista tendinţa de ocolire a legii, de 
aici și prețul mic. În mod normal oamenii reacţionau mai puţin la 
reclama prin e-mail decât la cea prin scrisori, dar, pe de altă 
parte, trimiterea mail-urilor costa foarte puţin. Merita totuși să 
încerce. 

Hendrik căută o acţiune necunoscută, volatilă - adică o 
acțiune al cărei curs era supus unor oscilații rapide și puternice 
- și împărţi adresele în două grupuri. Destinatarilor din primul 
grup le trimise un e-mail în care făcea reclamă nu doar revistei 
lui bursiere, ci ca o demonstraţie, prognoza că în următoarele 
două săptămâni valoarea respectivelor acţiuni va crește. 
Destinatarilor din cel de al doilea grup le expedie același mail, 
însă cu prognoză negativă pentru aceleași acţiuni. 

Două săptămâni mai târziu valoarea acțiunilor crescuse 
enorm. Excepţional. Acum Hendrik împărți primul grup, deci 
destinatarii cărora le prognozase creșterea, din nou, și la 
jumătate dintre ei le trimise recomandarea de a păstra acţiunile, 
pentru că acestea vor crește în continuare, iar pe destinatarii 
din cealaltă jumătate îi sfătui să scape de ele rapid, pentru că 
acțiunile vor scădea. 

După alte două săptămâni într-adevăr cursul acţiunilor a 
scăzut, chiar dacă nu dramatic. Dar acum Hendrik dispunea de 


VP - 109 


125.000 de adrese de mail, ai căror posesori văzuseră cu ochii 
lor că el făcuse două prognoze corecte consecutiv. Acestora le 
trimise câte un e-mail de completare, prin care își susţinea 
prognozele cu tot felul de bla-bla-uri alchimiste frumos 
ambalate, menţionând și seminarele lui și mai ales făcând 
reclamă publicației sale bursiere. Aceasta urma să fie 
ultramodernă. Putea fi primită pe e-mail la fiecare două 
săptămâni pentru numai trei sute cincizeci de mărci pe an. 
Incheie cu asigurarea că preţul senzațional era promoţional, 
valabil doar pentru cei care se abonau în termen de patru 
săptămâni. 

Și chiar a funcţionat. În perioada promoţiei a primit peste o 
sută de solicitări de abonament, ceea ce a însemnat un aflux de 
bani pe cât de îmbucurător, pe atât de liniștitor. 

Conţinutul revistei bursiere reprezenta cea mai mică 
problemă. La fiecare două săptămâni fixa paginile de bursă din 
Frankfurter Allgemeine Zeitung pe un panou, în care arunca 
săgeți de dart roșii și verzi: verdele însemna creștere de curs, 
roșul scădere. Firește că totul trebuia garnisit cu niște fraze și 
învăluit cu „pe de o parte” și „pe de altă parte”, și mai ales, pe 
cât posibil, cu exprimări ambigue. Asta era o chestiune de 
exercițiu. Hendrik solicitase câteva exemplare de probă, 
gratuite, ale altor publicaţii bursiere, de unde a învăţat jargonul 
uzual. A făcut o introducere generală referitoare la situaţia 
economică și un disclaimer conţinând doar recomandări pentru 
care nu oferea nicio garanţie. 

La reclamaţii nu se aștepta. Nu, de când citise despre o 
încercare în care cercetătorii au pus cimpanzei să ia decizii în 
materie de acțiuni, iar portofoliul acestora l-a depășit pe cel al 
unor guru ai bursei bine dotați. Hendrik își spusese că nici 
săgețile lui de darts nu puteau fi mai proaste. 

e 

Pia era un bebeluș foarte cuminte și răbdător. Timpul petrecut 
cu ea era pentru Hendrik ca o excursie într-o altă lume mai 
bună, deși nu făcea altceva decât să îi schimbe scutecele. Se 
crease între ei însă o legătură pe care nu o putea explica pe 
deplin. Dar chiar trebuia să înțeleagă totul? Uneori, când era 
sătulă și curată, nu putea să adoarmă, dar dacă o lua în braţe 
închidea ochii fericită. Nimeni nu putea să explice cum de se 
întâmpla asta. 


VP - 110 


Miriam era uneori de-a dreptul geloasă. 

— Se petrece ceva ciudat când sunteţi împreună, spusese ea 
odată. 

Din când în când era solicitat pentru interviuri. Dar puţine se 
concretizau. Televiziunea regională a aranjat o întâlnire, a 
amânat-o de trei ori și în final a revocat-o. Primul ziarist cu care 
a discutat i-a spus că va vinde interviul unei reviste, dar încă nu 
știe la care. Când Hendrik a primit exemplarul de control, a 
constatat că era o revistă ezoterică, în care interviul apărea 
alături de globuri de cristal și sfaturi feng-shui. 

Și-a făcut speranțe deșarte și în privinţa unui interviu pentru 
una dintre revistele de marcă pentru bărbaţi, care făcea 
reclamă și pentru mașini de epocă, modă, ceasuri extrem de 
scumpe și alte chestii asemănătoare. Inchiriase o suită la 
Frankfuter Hof și îl primi pe reporter acolo. Pentru discuţie, 
îmbrăcă cel mai bun costum al lui și lăsă să se înţeleagă că 
seminarele erau doar o activitate secundară, el ocupându-se, de 
fapt, cu administrarea averii private. 

Dar reporterul nu prea se interesă de seminarele lui Hendrik, 
ci mai ales de rolul alchimiei în zilele noastre și îl întrebă ce 
alchimiști l-au influenţat în mod deosebit. Hendrik se enervă că 
își aminti numai de John Scoro. Avea și un laborator propriu? vru 
să știe reporterul. Nu, recunoscu Hendrik, ceea ce îl dezamăgi în 
mod vizibil pe interlocutor. 

Redactoarea unei reviste pentru investitori l-a întrebat într-o 
discuţie ce părere avea despre actualul dotcom-boom și cum a 
influenţat regulile jocurilor economice pe internet? 

— Deloc, răspunsese Hendrik. Consider că este vorba despre 
un balon de săpun, care va exploda în curând. 

Ceea ce displăcu interlocutoarei, care întrebă din vârful 
buzelor: 

— Există tendinţa de a rămâne în tiparele de gândire 
conservatoare la cei care se ocupă de alchimie? 

Hendrik îi evită privirea sfidătoare, urmărind cum se derula 
banda magnetofonului. 

— Nu știu cum se poate crede că digitalizarea ar putea anula 
legi ale naturii. De exemplu, aceea că obţii câștig când încasezi 
mai mult decât cheltuiești. Multe dintre aceste firme vântură 
ideea că valabil ar fi contrariul, dar asta nu poate funcţiona. 

— Dar Wall Street-ul este de altă părere. 


VP - 111 


— Wall Street-ul vrea în primul rând să se vândă toate 
acțiunile, ripostă Hendrik. 

Spre mirarea lui, interviul apăru, chiar dacă sub forma unui 
articol, în care era prezentat ca un retrograd și de modă veche, 
fără nicio perspectivă. Era trecut într-un fel de pagină umoristică 
a unui dosar mare deschis economiei secolului al XXI-lea. 

— Nu vă faceţi sânge rău, îl sfătui Windauer. Important este 
că numele dumneavoastră apare acolo și este scris corect. Plus 
că o poziţie ce respectă tradiţiile se potrivește mai bine unuia ca 
dumneavoastră, care vrea să ne împărtășească nouă, oamenilor 
de astăzi, înţelepciunea vechilor alchimiști. 

Hendrik, consternat de temeinicia afirmațiilor susținătorului 
său, răspunse: 

— Hmm... să sperăm. 

— De altfel, multe mulțumiri, adăugă Windauer. Prin asta mi- 
ați amintit ce important este să îți dai seama când ar trebui să 
te retragi. Acum sunt pe val, dar am să fiu atent ca un linx, vă 
asigur! 

Evenimentul care i-a schimbat cursul vieţii a pornit de la un 
telefon primit într-o zi ploioasă de noiembrie. Miriam ridică 
receptorul: 

— Alchimia bogăției, bună ziua. Numele meu este Miriam 
Wegmann, cu ce vă pot ajuta? 

Fusese ideea lui Miriam să se recomande cu numele de fată, 
așa firma lor părea mai mare. 

Hendrik scria textul revistei care trebuia să apară și ridică 
puţin privirea. Pia dormea. 

— Da, imediat, spuse Miriam, după câteva momente. Apăsă 
tasta Mute și îl privi pe Hendrik: Cineva vrea să îţi ofere un 
castel. 

e 

Aşa cum convenise, în sâmbăta următoare Hendrik se duse la 
Burlingen ca să vadă castelul. Nu mai auzise de această 
localitate, care, de fapt, nici nu era atât de departe, constatase 
el uitându-se pe o hartă. În atlasul rutier locul nici nu era trecut, 
ceea ce însemna că era un sat minuscul. 

Străbătu drumuri înguste, traversă văi ascunse între coline, 
împădurite. În aer plutea o ceaţă gri, rece, care făcea ca peisajul 
să pară ireal, din altă lume. 

Ajunse și la Burlingen, care avea un centru cu case vechi, 


VP - 112 


banal. Zări și zidul castelului, nesfârșit de lung, înalt, ros de 
timp. În spatele porţii deschise, din fier forjat, se vedeau o alee 
din pietriș deschis la culoare și o grădină arătoasă, deși era 
noiembrie, cu o mulțime de arbori înalţi, bătrâni, ce își întindeau 
în ceață ramurile golașe, cu ultimele frunze pe poale. Era un loc 
frumos. 

Și firește castelul. Construit în secolul al XIV-lea, după cum îi 
spusese omul de la telefon. După aspectul exterior, clădirea 
masivă și impozantă părea mai curând un burg decât un palat, o 
fortăreață bine întreţinută. Acoperișul strălucea în ploaie și 
părea nou, la fel ferestrele. 

Hendrik pătrunse hotărât în curte și opri în dreptul intrării 
principale. Impresionantă clădire, se gândi el coborând din 
mașină. Secolul al XIV-lea? Înseamnă că fusese construită cam 
pe vremea când se petrecuse povestea cu fata și cu fratele ei, 
care devenise elevul lui Mengedder. Acest gând îi dădu fiori. 

Ușa se deschise și ieși un bărbat lat în umeri, nu chiar tânăr. 
Părul des, odinioară blond, dar astăzi argintiu, aranjat într-o 
frizură  demodată, îi dădea un aer de femeie bătrână. 
Îmbrăcămintea îi era mai curând rustică: pantaloni groși, 
pulover și o haină din tweed cu cotiere din piele. 

Lui Hendrik îi păru oarecum cunoscut. 

— Max Otto Westenhoff, se recomandă și îi întinse mâna 
dreaptă. Avea mâini puternice, cu bătături, obișnuite să apuce. 
Mă bucur să vă revăd, Herr Busske. 

Hendrik își aminti de el. 

— Aţi participat la ultimul meu seminar, constată el surprins. 
La sfârșitul lui octombrie. A trebuit să plecați mai devreme. Pe 
atunci bărbatul purta un costum obișnuit, nu spusese mai nimic 
și luase harnic notițe. Doar că nu vă numeaţi Westenhoff. 

Interlocutorul zâmbi. 

— Vă rog să fiți îngăduitor cu această mică manevră 
diversionistă. Să fiu sincer, am participat nu cu scopul de a 
învăța cum să devin bogat, pentru că sunt bogat. Am fost la 
seminarul dumneavoastră pentru a vedea ce fel de om sunteți. 

— Oh! exclamă Hendrik la fel de surprins ca de acel telefon. 

Westenhoff vorbea încet și convingător, dar foarte repede, în 
adevărate cascade de cuvinte. Hendrik privi în jur. 

— Așadar, sunteţi proprietarul... a tot ce este aici? 

— Da. Proprietar de castel și alchimist diletant, dacă pot 


VP-113 


spune așa. 

— Înţeleg. 

Deci așa stăteau lucrurile. 

— Mai există așa ceva? Alchimiști? continuă Hendrik. 

— Oh, da. Au existat mereu. O comunitate mică, împrăștiată 
în toată lumea, care ţine legătura prin intermediul tehnicii 
moderne. Făcu un gest de invitare către ușă: Dar să intrăm, Herr 
Busske. 

Mai întâi, au pătruns într-un hol impozant, cu armuri 
medievale așezate în colţurile întunecoase. Pe pereţi atârnau 
tablouri imense, în rame aurite. Păreau portrete, dar erau 
zugrăvite în culori atât de închise, încât cu greu se putea 
distinge ce reprezentau. Au intrat apoi într-un salon intim, chiar 
locuibil, cu o podea splendidă din marmură și o masă foarte 
lungă, în jurul căreia erau nenumărate scaune cu spetează 
înaltă. La un capăt, lângă căminul în care ardea focul, era așezat 
un serviciu de ceai, modern, suedez după părerea lui Hendrik, și 
o tavă de argint cu prăjituri. 

Westenhoff îl invită să ia loc și agită un clopoțel. Apăru o 
femeie bătrână, gheboșată, îmbrăcată în negru, cu o cană veche 
din argint pe o tavă. Le turnă ceai fără a scoate o vorbă și fără 
să-i arunce lui Hendrik vreo privire. 

— Mulţumesc, Berta, îi zise Westenhoff femeii, care ieși luând 
și cana. 

— Se ocupă de gospodărie, îl lămuri proprietarul castelului. 
Singura mea angajată permanentă. 

— Înţeleg, răspunse Hendrik, curios să afle ce însemnau toate 
acestea. 

Westenhoff sorbi din ceai. 

— De fapt, cu cine am vorbit la telefon? Cu soția 
dumneavoastră? S-a prezentat cu alt nume, numele ei de 
domnişoară, nu? Râse și lăsă jos ceașca. Continuă: Aș vrea să 
știți că am făcut investigaţii. Firma dumneavoastră este prea 
nouă și prea mică pentru ca, după aprecierile mele, să aibă 
nevoie de secretară. 

Hendrik se simţi descoperit. 

— Soţia mea, da, recunoscu el și sorbi și el din ceai, mai mult 
ca să depășească momentul. 

— Probabil că vă întrebaţi de ce vreau să vă ofer un castel. De 
puțin timp aţi intrat în atenţia mea și ceea ce am descoperit mă 


VP - 114 


face să vă propun să vă mutaţi cu familia aici. Mai exact, în casa 
grădinarului, aflată în spate. Nu aţi văzut-o, am să vi-o arăt pe 
urmă, dar vă pot garanta că vi se va părea mai locuibilă decât 
castelul. A fost construită la începutul acestui secol, a suferit 
avarii în timpul războiului, a fost reconstruită și renovată nu 
demult. Nu vă faceți probleme, grădina este întreținută de o 
firmă, dumneavoastră nu aveți nicio obligaţie în acest sens. Da, 
bineînţeles că este a dumneavoastră, nu o mai folosește nimeni. 
Aveţi un copil, nu este așa? 

— Da, o fiică. In vârstă de șapte luni. 

— Deci la anul va alerga. Va avea un teren de joacă mare și 
sigur. Westenhoff luă o prăjitură și continuă: Condiţia esenţială a 
acestui aranjament ar fi ca dumneavoastră să considerați 
castelul proprietatea dumneavoastră. El mușcă din prăjitură și 
adăugă: Îmi imaginez că, având în vedere ocupaţia 
dumneavoastră, ar fi chiar potrivit. 

Hendrik îl privi extrem de mirat: 

— Să spun că acest castel este al meu? Ce înseamnă asta? 

— Exact ceea ce este. Vă veţi trece numele la intrare. Pe 
hârtiile de scrisori veţi tipări adresa Schloss Burlingen. Vă veţi 
înregistra cu aceasta la firmele de curent, apă și telefonie. Și 
veţi achita costurile respective, vă voi arăta facturile din ultimii 
ani. Asta ar reprezenta, să zicem, chiria. Se opri, dar imediat 
reveni: Nu e nicio problemă, bani am eu destui. 

Hendrik nu putea scăpa de senzaţia că visa. Sau că nimerise 
într-o lume de basm. Mai întâi drumul prin ceaţă... și acum 
asta... 

— Dar de ce? întrebă el. Sună frumos, însă este o ofertă cam 
neobișnuită. 

— Da, da, firește, aveţi dreptate. Westenhoiff se rezemă de 
spetează și își uni vârfurile degetelor meditativ. Din motive pe 
care pentru moment nu aș dori să le menţionez. Este o poveste 
foarte lungă, pe care cu certitudine vi-o voi relata într-o zi. 
Vreau să mă retrag în anonimat. Eu voi locui, dacă acceptaţi 
propunerea mea, aici în castel. Am câteva camere la etajul 
superior. Berta, de asemenea, dar nu ne vom face simțită 
prezenţa. Nu ne vom implica în viaţa cotidiană. Cum am mai 
spus, veţi locui în casa grădinarului, dar într-un anumit cadru, pe 
care îl vom conveni la momentul respectiv. În plus, veţi putea 
folosi și saloanele castelului. De exemplu, sala în care ne aflăm 


VP - 115 


este potrivită pentru tot felul de ceremonii, de care în deceniile 
trecute, din păcate, nu a avut parte. Dar seminarele va trebui să 
le ţineţi în alte locuri. Castelul nu este potrivit pentru a găzdui 
un număr mare de oameni și nu poate oferi servicii 
caracteristice pensiunilor. Când veți veni acasă, puteți trece fără 
probleme prin castel. Când plouă, este și drumul cel mai potrivit. 
Apropo, există o alee cu pietriș, care îl ocolește, făcută de 
curând, cu ocazia lucrărilor de renovare. Automobilele le veţi 
putea adăposti în garaj, fostele grajduri transformate, unde are 
loc o colecţie de limuzine. Și așa mai departe. Scopul 
aranjamentului este ca dumneavoastră să vă simţiţi aici ca 
acasă, deoarece numai astfel puteţi trece pentru restul lumii 
drept proprietar. 

— Restul lumii care ar fi suficient să arunce o privire în 
registrul funciar, interveni Hendrik. 

— Unde va găsi numele unei firme imobiliare cu sediul în 
Gibraltar, spuse Westenhoff surâzând amuzat. Practic este 
imposibil de aflat cui îi aparţine proprietatea. 

— Ah, bine gândit. 

— Al doilea motiv pentru care v-am făcut această ofertă, 
continuă Westenhoff, este că sper că voi găsi în dumneavoastră 
un partener de discuţii adecvat privind alchimia. Am auzit că 
vorbiţi despre alchimie, Herr Busske, și remarc faptul că în 
dumneavoastră arde flacăra unui adevărat alchimist. 

Hendrik făcu eforturi să nu se arate extrem de surprins. 

— Credeţi? 

Era incredibil că lăsase această impresie doar pentru că își 
ornase seminarul cu niţel bla-bla ezoteric. 

— Fără îndoială. Vă lipsește știința adevărată, vă lipsește 
adevărata experienţă, dar aveţi flacăra pasiunii. Acest lucru este 
cel mai important. Eu am o bibliotecă bogată pe tema aceasta, 
poate cea mai mare colecţie de acest gen din Europa, adăugă el 
ezitant, aproape jenat. Și am și un laborator modest, cu 
instrumentele clasice. Ceea ce înseamnă că putem face și 
experimente. 

Abia acum înțelese Hendrik că bărbatul în haina uzată de 
tweed chiar vorbea serios, și asta îl copleși de-a dreptul. Prin 
minte îi trecură noi teme, materiale de curs, reclame cu el 
fotografiat în faţa castelului. Văzu adevărata sa adresă: Hendrik 
Busske, Schloss Burlingen. 


VP - 116 


— Doriţi să vedeţi biblioteca? Și laboratorul? îi propuse 
Westenhoff. 

Să poarte ocazional discuţii despre alchimie? Un preţ minor, 
gândi Hendrik și răspunse: 

— Da, cu plăcere. 

e 

La început, Miriam fu foarte sceptică. La telefon, Westenhoff îi 
păruse funest, iar oferta lui, extrem de bizară. 

— Bărbatul acesta are gânduri ascunse cu tine. Să nu îmi 
spună nimeni că nu este așa. 

— Evident că are gânduri ascunse, confirmă Hendrik. El vrea 
pe cineva alături de care visează să devină mare alchimist. 

— Și rolul acesta vrei să îl joci tu? 

— De ce nu? Gândește-te ce reclamă aș putea face 
seminarelor! Întinse braţele în faţă: Și în afară de asta, voiai să 
locuim într-o zonă verde. Te rog frumos, mai verde de-atât nu se 
poate! 

— Dar nu la capătul lumii, murmură Miriam. Ai acolo unde să 
faci cumpărături? Există o grădiniță? O școală? 

— Eu aș zice ca mai întâi să vedem. 

Așa că merseră împreună la Burlingen și când Miriam văzu 
casă, și mai ales grădina uriașă și împrejmuită, fu de acord să se 
mute. Și păru că voia să își ascundă entuziasmul. lar Burlingen 
nici nu era chiar atât de mic. În ultimele decenii se dezvoltase 
destul de mult. Avea un supermarket, o farmacie, chiar și o 
benzinărie. Un autobuz ducea copiii la școala din localitatea 
vecină și la o grădiniță. Acum, se gândea Miriam, depindea doar 
de ei cum se vor organiza într-un loc atât de spaţios. 

— Omul nu mi se mai pare de groază, îi declară ea lui 
Hendrik, după ce îl întâlnise pe Westenhoff. Să sperăm că ne va 
lăsa în pace, așa cum spune. 

— Ne vom descurca, fu de părere Hendrik. 

Și semnară contractul cu Westenhoff. 

Se mutară la începutul lui ianuarie 2000, cu teama că nu le 
vor lipsi problemele tehnice inerente la schimbarea anului. A te 
muta într-un castel, glumi Hendrik, era o modalitate excelentă 
de a lua startul în noul mileniu. Chiar dacă acesta, strict vorbind, 
începea cu anul 2001. 

Singura discuţie aprinsă pe care Hendrik o avu cu Miriam fu 
când, fără să stea pe gânduri, el făcu un leasing pentru un 


VP - 117 


automobil „Jaguar” - gri-antracit, cu scaune din piele, deschise 
la culoare, extrem de elegant. Și mai cheltui și douăzeci de mii 
de mărci pe garderobă, în cea mai mare parte costume pe 
comandă. Se justifică spunând că, din motive profesionale, 
trebuia să arate ca un proprietar de castel, adică bogat. Și că 
oricum în viitor vor avea nevoie de două mașini, astfel că Miriam 
putea folosi Volkswagenul. 

— Bine, cedase ea în final. Dar de acum îţi vei menţine 
greutatea! Dacă te mai îngrași doar cu un kilogram, o 
săptămână vei primi numai mâncare pentru vegetarieni. 

In schimb, deosebit de amuzant fu când tatăl lui Miriam își 
cără toată aparatura foto, pentru a face fotografii lui Hendrik la 
castel, pentru noile pliante. Acestea erau acum strict necesare, 
având în vedere noua adresă. Și astfel Hendrik poză îmbrăcat în 
diverse costume în fața Jaguarului și a castelului, cu picioarele 
depărtate în poarta castelului, în hol, lângă o armură, în marele 
salon, privind arogant, și în alte locuri. Miriam râdea, 
împiedicându-l să își păstreze o mină serioasă, dar fotografiile 
ieșiră totuși grozav. Lui Hendrik îi era greu să aleagă una dintre 
ele pentru pagina-titlu. 

Mobilele lor vechi nu se mai potriveau cu noul domiciliu, 
păreau prea mici, prea ieftine. Acestea trebuiau înlocuite, măcar 
cu timpul. 

De fapt, totul părea provizoriu. Casa grădinarului avea o 
anexă, în care odată se păstrau uneltele și aparatura. Hendrik fu 
de părere că aceasta, reamenajată, ar fi ideală ca birou de 
firmă. Cu acces separat, pentru a putea angaja la un moment 
dat și o secretară. Dar, deoarece lucrările trebuiau amânate 
până în vară, Hendrik amenajă temporar un birou într-una dintre 
încăperile de la mansardă. Din lipsă de spaţiu, unele dintre 
cutiile lui ajunseră în beci, printre acestea aflându-se și cea care 
conţinea copiile după cele două povești cu Mengedder. 

La începutul lui februarie se anunţă un fotojurnalist, care voia 
să facă un home-story despre Hendrik, adică să îl intervieveze în 
noul lui cadru domestic și să îi facă fotografii. 

— Oamenii sunt interesaţi de dumneavoastră pentru că într- 
un timp scurt aţi devenit proprietar al unui castel, se justifică 
acesta la telefon. 

Lui Hendrik i se părea cunoscut și numele acestui ziarist; Ingo 
Holst lucrase pentru multe reviste importante: Spiegel, Stern, 


VP - 118 


Bunte și altele. 

— Aceasta este o șansă uriașă, îi spusese Miriam. Un astfel de 
articol, cu fotografii mari, poate să îţi creeze o imagine care să 
te reprezinte mulți ani de acum înainte. 

Ştia asta de la tatăl ei: un asemenea material se păstra în 
arhivele de presă și era scos de fiecare dată când un ziarist 
cerceta temele respective. 

Cu acordul lui Westenhoff au organizat ceea ce Hendrik 
denumise „Operaţiunea Potemkin”: toată săptămâna dinaintea 
interviului și-o petrecură amenajând castelul în așa fel încât să 
arate cu adevărat ca proprietatea lor. Cel mai mult au transpirat 
trăgând o masă impozantă, foarte veche, de la intrarea 
principală până în încăperea ce se potrivea cel mai bine ca 
birou. Hendrik cumpără o mapă de scris scumpă din piele și un 
stilou și mai scump, puse pe birou o fotografie în care erau Pia și 
Miriam și un telefon modern și arătos. Cablul acestuia dispărea 
într-un loc din podea, ca să nu se vadă că nu era conectat la 
nimic. 

Miriam decoră în acest timp cu sârg marele salon și câteva 
încăperi alăturate de la parter, pentru a părea locuite: jachete 
tricotate pe spetezele scaunelor, o pătură pe canapea, un set de 
tricotat și ziare citite pe o măsuță și jucării ale copilului „uitate” 
lângă picioarele mesei. Și înainte de toate ea aerisi și încălzi 
temeinic încăperile, pentru a alunga izul de mucegai de aici. 
Care în fotografii însă nu se vedea. 

În dimineaţa zilei zero coborâră jaluzelele casei grădinarului, 
apoi Miriam plecă să își viziteze părinţii, împreună cu Pia. 
Hendrik parcă spectaculos Jaguarul în faţa castelului și așteptă. 
Din fericire, vremea ţinea cu ei: era o zi rece, dar cu un soare 
strălucitor, lucru neobișnuit pentru luna februarie. 

Ziaristul fu impresionat. Westenhoff nu se arătă, Berta servi 
ceaiul, mută ca totdeauna. Apoi Hendrik poză răbdător pentru 
Holst și aparatul lui de fotografiat. În discuţia ce a avut loc în 
fața căminului evită cu măiestrie un răspuns la întrebarea 
directă privind mărimea averii („Înţelegeţi că referitor la acest 
lucru nu vreau să intru în detalii...”) și sublinie că tot ceea ce 
obținuse datorează acelorași principii pe care le împărtășea 
cursanților în seminarele sale (exercițiul cu aurul interior, pe 
care între timp îl denumea transmutaţie, îl experimentase el 
însuși, așadar nu era o minciună) și, în opinia lui, oricine putea 


VP - 119 


să îl înveţe. 

— Am citit că sunteţi sceptic în ceea ce privește așa-numitul 
dotcom-boom, spuse Holst la un moment dat. 

Deci acesta făcuse săpături și dăduse de interviul din 
publicaţia pentru investitori. 

Amintindu-și de vorbele lui Windauer că i s-ar potrivi mai bine 
o poziţie conservatoare, clătină din cap și răspunse: 

— Corect. Acesta nu este un boom, ci o bășică. Este doar o 
chestiune de timp până va plesni. 

Articolul a apărut pe 4 martie, o săptămână înainte ca NEMAX 
să fi atins punctul culminant. Apoi cursul s-a prăbușit, au 
izbucnit primele scandaluri publice, s-au înregistrat falimente 
spectaculoase. Brusc, Hendrik a devenit profet, cel care a știut 
de la început. Cele mai importante posturi de televiziune se 
călcau în picioare să îl invite în studiouri pentru comentarii 
privind evoluţia situaţiei. 

Firește că Hendrik accepta invitaţiile. În ce privește alchimia, 
în timp își dezvoltase un mod de exprimare care, spera el, îl 
ferea de nebulozitatea obscurantismului. Argumenta că în 
alchimie sunt vehiculate, pe lângă tot felul de superstiții, pe 
care știința modernă le depășise între timp, și cunoștințe 
străvechi, iar misiunea lui era să le scoată la iveală și să le facă 
utile. Dar considera neproductiv să discute despre asta, fiind 
vorba despre lucruri ce trebuiau probate. In cazul în care era 
întrebat dacă nu este vorba decât despre credinţă, povestea 
celebra anecdotă cu laureatul premiului Nobel Niels Bohr. 
Acesta își montase deasupra intrării în casă o potcoavă și atunci 
când era întrebat dacă crede în așa ceva, răspundea că nu 
crede, dar fusese asigurat că îi poartă noroc. 

După fiecare apariţie la televizor era sunat de Karl Windauer, 
care îl copleșea cu laude. Acesta se retrăsese din Neue Markt la 
timp și investise ceea ce câștigase într-o firmă solidă, care 
furniza mașini de împachetat în toată lumea. 

— Acum fac parte din consiliul de administraţie, imaginaţi-vă! 
Micuţul Karl de la desfacere! Și totul vi-l datorez dumneavoastră 
și seminarelor dumneavoastră. 

La seminarele anunţate nu mai existau locuri libere. A fost 
nevoie să întocmească liste de așteptare, să planifice alte 
seminare, să caute hoteluri cu săli mai mari pentru cursuri. Tatăl 
lui Miriam vându fotografiile lui Hendrik la diverse agenţii și 


VP - 120 


reviste și primi solicitări și pentru alte personalităţi, stilul lui fiind 
apreciat. Pentru acesta era o recunoaștere, deși cam târzie, 
după cum se vedea. Se putea spune că înflorea. 

Punctul culminant l-a reprezentat un interviu în salonul cel 
mare, transmis de ARD în cadrul unei emisiuni dedicate 
personalităţilor. În mod paradoxal, deși îi adusese multe critici, 
deveni și mai popular. În orice caz, solicitările de înscriere au 
crescut în așa măsură, încât Miriam nu a mai făcut faţă. Trebuia 
să angajeze pe cineva care să o ajute. 

Numărul participanţilor la seminare era în continuă creștere. 
Hendrik vorbea de treizeci, cincizeci, o sută și chiar mai mulţi 
participanţi pe weekend. Oare el radia încredere în sine sau 
aceasta se datora exerciţiilor psihologice, cărora le dedica cea 
mai mare parte a primei zile de seminar? Astfel de exerciţii 
aveau un efect pozitiv asupra multor participanţi. Nu de puţine 
ori se întâmpla să stârnească lacrimi ori cascade de râs, iar 
atmosfera la cinele comune era permanent exuberantă. 

Aproape de fiecare dată Hendrik întârzia la masă cu câte o 
participantă, mai întâi pentru că aceasta mai avea întrebări, 
apoi pentru că le făcea plăcere. Și cu toate că își promisese ferm 
să nu îi mai fie infidel lui Miriam, ceda ispitei. Parcă la aceste 
seminare era altul decât acasă, ca și cum o altă persoană îi luă 
locul, o persoană complet străină. 

Iniţial avusese mustrări de conștiință. Apoi încercă să se 
consoleze cu gândul că nu o îndepărta pe Miriam. Oricum, de 
când născuse, ea nu mai era atât de receptivă la apropierile lui, 
lucru de înţeles din cauza muncii. 

In cele din urmă el acceptă pur și simplu situația. Așa trebuia 
să fie. Era probabil un atribut al succesului său. Sau o patimă? 
Chiar și cu ideea asta se consolă, deși nu ușor. Cu primul pas 
greșit făcut la Zurich se rupsese un zăgaz, ce nu mai putea fi 
reparat. 

Și se întreba: cum de lumea era făcută astfel încât nu puteai 
să îţi satisfaci plăcerea? La ce se gândise de fapt Dumnezeu? 

Și lumea era așa nu doar când venea vorba sex. Imediat ce 
obţineai ceva, începeai să te plictisești. Țelurile spre a căror 
realizare tinzi strălucesc ademenitor atâta vreme cât nu le-ai 
atins. După ce le atingi, toată strălucirea dispare în neant. 

Și seminarele lui au devenit treptat o rutină. Între timp își 
făcuse un repertoriu de ziceri și glume care se dovediseră 


VP - 121 


eficiente. Acum, un seminar nu mai era o aventură, ci semăna 
cu o piesă de teatru, pe care o prezenta în mod repetat. Ce 
palpitant fusese prima oară când îi supusese pe participanţi la 
exerciții concepute de el! Totdeauna începea cu calcinarea, o 
noțiune din alchimie, despre care nu știa ce înseamnă, dar suna 
bine. Exerciţiul îl luase dintr-o veche carte despre practica 
psihoterapeutică. Concentraţi-vă asupra celei mai mari temeri a 
dumneavoastră legată de bani și bogăţie. In ce parte a corpului 
o simţiţi? Cum arată? Cât de mare este, ce formă îmbracă? 
Localizaţi-o și imaginaţi-vă cum aceasta se pietrifică, cum 
temerea dumneavoastră devine un obiect dur, mort. In 
exerciţiul următor, denumit separarea, participanţii trebuiau să 
își imagineze cum acest obiect împietrit este îndepărtat, după 
care se descompune în praf și cenușă. 

Prima dată simţise el însuși cea mai mare teamă revoltându- 
se în stomac, prea puternică pentru a se lăsa calcinată. 
Temerea că se va face de râs, teama de strigătele: Vreau banii 
înapoi. Frica de eșecul ireparabil. Și ce ușurare când participanţii 
plecară mulţumiţi! 

Între timp învățase să prevadă cum va reacţiona aproape 
fiecare participant și rar existau cazuri care să îl surprindă. 

Poate că și acesta era un motiv pentru care se lansase în 
acele flirturi. Erau o depășire a limitelor! Pășise pe terenul 
interzis! Senzaţii tari! Febra vânătorii, un surogat al strălucirii pe 
care o căuta. 

— De ce? o întrebase într-o zi Hendrik pe o femeie care îl 
asedia; suplă, blondă, Juliane ori Juliette, nu își mai amintea. 

Se întâmpla în Hamburg. De fapt, femeia nu era o frumusețe. 
Era lată în șolduri și avea un piept băieţos, fără sâni. In timpul 
seminarului fusese rezervată, așa că era surprins cât de expertă 
se dovedi după aceea. 

— Mai întâi ca răzbunare pe soţul meu, pentru că mă înșală 
cu secretara lui, gemu ea. Dar și de plăcere. 

— Nu, voiam să întreb de ce eu? 

Ea se prăbuși pe pieptul lui și zise: 

— Nu știu. Aveţi ceva... 

Femeia insistase să nu se tutuiască și îi și explică de ce: 

— Că doar nu ne cunoaștem deloc. 


Discuţiile cu Westenhoff pe tema alchimiei aveau loc la două, 


VP - 122 


trei săptămâni, de cele mai multe ori miercurea seară sau joia. 
Pentru început, Westenhoff punea pe masa din bibliotecă o 
sticlă de vin bun. Un cămin electric ardea și în timpul verii, 
pentru că în castel era permanent frig și umed. 

Întâlnirile lor aveau loc în cadrul elegant al bibliotecii, 
înconjurați de rafturi luxoase, care se înălțau până la tavanul 
înalt, adăpostind pe lângă foliante legate în piele scumpă, 
scorțoasă și multe registre, precum și ediţii de buzunar 
zdrenţuite. Singurul perete liber era împodobit cu un covor 
vechi, care părea pus pe dos. Hendrik își spusese că probabil 
avea faţa roasă. 

Goleau primul pahar în timp ce schimbau păreri despre 
direcția în care se îndrepta lumea. După mai multe pahare, luau 
câte o carte, citeau fragmente din ea, analizând în final 
semnificația acestora. Cărţile studiate de ei purtau titluri ca 
Despre generarea și nașterea metalelor, cum sunt acestea 
integrate în sol prin influența cerului, și care ar fi primul lor 
început (prima materia) ori Despre filosofia hermetică/Sau 
despre binecuvântata piatră filosofală, ori Cum produceau vechii 
înţelepţi secretul suprem ori piatra, tomuri pline de praf, ale 
căror file îngălbenite scrâșneau când le întorceai, tipărite 
conform paginilor-titlu prin ani ca 1711, 1678 și chiar 1577. 

La una dintre primele lor întâlniri Westenhoff îi arătase și 
laboratorul lui. Coborâseră pe o scară tocită din piatră în pivniță, 
care arăta ca o temniţă. Laboratorul oferea însă o priveliște 
înduioșătoare, având tot felul de instrumente din alte vremuri, 
recipiente cu pereţi groși din sticlă, creuzete și mojare din 
marmură, un cămin impresionant cu vatră și stive de lemn 
umed depozitate alături. Cu toate acestea, s-ar fi putut realiza 
un mic muzeu frumușel, însă ca loc de muncă nu părea a fi 
folosit. 

Ce putea să spună pentru a nu părea nepoliticos? 

Perplexitatea i se citea evident pe chip, astfel că Westenhoff 
zise repede: 

— Eh, poate revenim mai târziu. 

Apoi reveniră în bibliotecă și de atunci proprietarul castelului 
nu îl mai invită în laborator. 

Odată, Westenhoff îi vorbise despre viaţa sa. Fusese orfan de 
război, nu își mai amintea părinţii, ci numai căminul în care 
crescuse. Într-o zi fusese adoptat de proprietarul de atunci al 


VP - 123 


castelului și de soţia acestuia și astfel ajunsese să locuiască aici. 

— Dar nici dumneavoastră nu aveţi copii, nu? intervenise 
Hendrik. 

— Da, recunoscu Westenhoff, și își drese glasul. Asta este de 
fapt o problemă. Trebuie să văd cum se poate rezolva... 

Parcă nu i-ar fi făcut plăcere să se ocupe de acest aspect al 
vieții lui, așa că Hendrik nu insistă, mai sorbi de câteva ori din 
excepţionalul vin de Bordeaux, păstră tăcerea câteva clipe, apoi 
întrebă: 

— De fapt, cum aţi dat de mine? 

— Ah! exclamă Westenhoff și redeveni vorbăreţ. Da, mă 
gândeam că într-o zi îmi veţi pune întrebarea aceasta. De 
câteva decenii sunt client al unei firme care îmi trimite câpii 
după tot ce apare în media despre alchimie și despre alte 
câteva teme. Astfel, într-o zi mi-a căzut în mână un interviu cu 
dumneavoastră, în care aţi menţionat numele John Scoro. Am 
considerat remarcabil faptul, deoarece există puţini care au 
auzit acest nume. Aţi putea să îmi spuneţi de unde aţi auzit de 
el? 

Hendrik rămase cu gura căscată. Își amintea cu exactitate 
momentul în care, întrebat fiind ce alchimiști consideră 
importanți, avusese un lapsus. Nu îi trecură prin cap Paracelsus, 
Nicolas Flamel, Fullcanelli, Basilius Valentinus, Johann Friedrich 
Böttger sau Albertus Magnus, așa că răspunsese scurt: John 
Scoro. Deși nici măcar nu știa dacă nu era un personaj de 
ficţiune. Oh, și ce se mai necăjise că dăduse o mulţime de bani 
pe o suită la cel mai grozav hotel din Frankfurt doar pentru a 
face impresie! Și iată că acum se dovedea că nu fusese o 
investiție inutilă! 

— De unde am auzit acest nume? repetă rar Hendrik, cu 
senzaţia că intrase pe un teren minat. Hmm... acum, dacă 
întrebaţi asta... 

Nu, se hotărî el, nu va povesti nimic despre cartea pe care o 
furase și care i se furase. Oricum fusese doar o nuvelă, nu o 
operă serioasă despre alchimie. 

— Am întâlnit acest nume în studiile mele de alchimie, dar cu 
toată bunăvoința, nu aș putea să vă spun când și unde, continuă 
el. 

— Păcat. Ar fi fost interesant. Westenhoff arătă spre rafturile 
cu cărți de pe pereţi, spre șirurile de volume îmbrăcate în piele, 


VP - 124 


cu titluri aurite. Aici nu veți găsi acest nume. Colecţia mea este 
mare, dar nici pe departe nu este completă. 

— Adevărat, numărul materialelor este copleșitor, îl aprobă 
Hendrik, privindu-l apoi pe deasupra ochelarilor. Dar 
dumneavoastră de unde cunoașteţi numele? 

Privirea lui Westenhoff se pierdu în gol. 

— Prima oară am auzit numele John Scoro la tatăl meu 
adoptiv. Care a fost și el alchimist. 

— Așadar este o tradiţie de familie, zise Hendrik, întrebându- 
se dacă nu cumva Westenhoff intenţiona ca într-o zi să îl 
adopte. 

— Da, tradiţie de familie, se poate spune așa. Vinul pe care 
proprietarul castelului îl turnă în pahare părea în lumina falselor 
flăcări ale căminului aproape negru. John Scoro chiar a avut 
piatra filosofală. Așa se spune. Mi-a povestit tatăl meu. Totuși 
cineva i-a furat-o și a dispărut cu ea. Pe urmă Scoro, care până 
atunci făcuse cercetări pe cont propriu, s-a dus la alchimiștii 
celei mai vechi școli, în Egipt, pentru a se iniţia în taina 
supremă. Acolo a aflat că piatra filosofală are o cu totul altă 
valoare, pe care alchimia occidentală nu o prea cunoaște. 
Puterea pietrei de a transforma metale nenobile în aur este doar 
un efect irelevant. Adevărata importanţă a pietrei este cu totul 
alta. 

— Are puterea de a prelungi viaţa, presupuse Hendrik, care își 
reaminti povestea din Boemia. Nu? Asta se spune? 

— Da, dar nu la asta mă refer. 

Hendrik ridică surprins din sprâncene, simțind tot mai 
puternic efectele vinului. 

— Nu? Ci...? 

Westenhoff se înclină conspirativ în față și întrebă cu ochi 
strălucitori: 

— Dumneavoastră v-aţi întrebat vreodată dacă lumea aceasta 
este lumea reală? 

— Poftim? 

— Ce ar fi dacă tot ce considerăm noi real ar fi doar umbra 
lumii reale? Asta nu ar însemna că noi ducem o existenţă ireală, 
precum o umbră, în loc să trăim cu adevărat? Ce ar fi dacă 
explicaţia pentru boli, vârstă, descompunere și moarte este și 
aceea pentru care nouă ne sunt îngăduite numai scântei ale 
fericirii? Westenhoff arătă către covorul de pe perete și adăugă: 


VP-125 


Acest covor este atârnat intenţionat invers, ca o amintire 
permanentă a acestei întrebări. Dacă noi ne aflăm în partea 
falsă a lumii și problema este să ajungem la cea adevărată? 
Westenhoff se lăsă cu toată greutatea pe speteaza fotoliului 
său. Aceasta este problema profundă a alchimiei. 

Oho, fu primul gând al lui Hendrik. Un ţicnit! 

Insă ulterior începu să se gândească la cum tot ce strălucește 
în viață păleşte, cum fără nicio îndurare rutina colorează totul în 
cenușiu și ajunse să se întrebe dacă nu cumva această teorie 
are vreun temei. Deoarece, dacă așa vede lucrurile, în mod 
automat, ceea ce ia drept realitate este mai curând un ecou 
îndepărtat al unei existente reale. 

— Interesantă idee, zise el brusc răscolit, de la vinul tare sau 
din cauza căldurii. 

Era aproape de miezul nopții. 

— S-a făcut târziu, constată și Westenhoff și oftă. Vârsta își 
spune cuvântul. Cu o ultimă sorbitură, acesta își goli paharul. 
Haideţi să aprofundăm chestiunea altă dată. 

e 

În casă era liniște și întuneric. Hendrik se strădui să descuie 
ușa fără zgomot. Ca totdeauna, mai ardea doar lumina slabă de 
pe coridor, iar ușa de la camera Piei era întredeschisă. 

Se strecură în camera sa de lucru, căută copiile cărţii, dar nu 
le găsi. Păcat. Ar fi vrut să mai citească o dată povestea cu John 
Scoro și Mengedder, deoarece amintirile i se înceţoșaseră. 

Așa cum pălea totul. 


VP - 126 


10. 


Faima lui Hendrik creștea, iar afacerea cu seminarele avea tot 
mai mult succes. La un moment dat, o revistă de investiții 
analiză diverse publicaţii de specialitate, printre care și pe-a lui 
și, spre marea mirare a lui Hendrik, fu apreciată și ocupă în 
clasamentul general locul al treilea. 

Acest lucru i-a adus noi abonați, veniturile i-au crescut și, 
amuzat, meșteri un fel de roată de loterie, pe care lipi prognoze. 
Când trebuia să realizeze prognozele bursiere, o punea pe Pia să 
învârtească roata, pentru că era de părere că tot așa se făceau 
și horoscoapele din reviste. 

Se obișnuise să se cazeze la hotelurile unde aveau loc 
seminarele cu o zi mai devreme, ca să aibă suficient timp pentru 
pregătiri, dar în realitate o făcea pentru că îi plăcea viața din 
hotelurile de lux. Vinerea după-amiaza cerea să îi fie dus bagajul 
în apartament, petrecea două ore la saună, la piscina hotelului 
ori la spa, apoi lua o cină copioasă la restaurant. Își spunea că 
avea nevoie de toate acestea pentru a se transforma în celălalt 
Hendrik, în gurul bogăției, așa cum era prezentat în media, pe 
care participanţii îl așteptau, și pentru a avea forța să conducă o 
sută, două sute ori chiar mai mulţi oameni în procesul 
transformării lor alchimiste, al transmutării lor interioare. Da, 
avea nevoie de această pregătire, de această concentrare, de 
această transformare. 

Hendrik nu refuză nici propunerea lui Miriam de a rămâne la 
hotel și noaptea de după seminar, pentru a se întoarce odihnit a 
doua zi, în loc să ajungă seara târziu, obosit. 

Era frumos că la toate aceste cheltuieli, precum și la achitarea 
leasingului pentru Jaguar contribuia și ministrul de finanţe. 
Hendrik își angajase un consilier financiar, care reușise să 
convingă fiscul că un guru al bogăției trebuia să arate ca un 
bogat. 

Era însă un lucru pe care nu îi plăcea să îl recunoască: arăta 
ca un bogat, dar el știa că nu era. Instărit, da. Avea ceva avere. 
Dar nu era bogat. 

Pe adevărații bogaţi îi zărea uneori de la distanţă, pe la 


VP - 127 


hoteluri. Șeici ai petrolului, actori celebri, bancheri sau oameni 
de afaceri mai puţin cunoscuţi. De câte ori vedea un asemenea 
om, simțea un junghi. Aceștia păreau a trăi în lumină, pe când el 
era în umbră, unde va rămâne pentru totdeauna. Oare ei trăiau 
în lumea reală? Hendrik îi urmărea când avea ocazia și încerca 
să își dea seama dacă chiar o făceau. 

Dar ce putea să își reproșeze? Se străduise, își asumase 
riscuri, dăduse tot ce putuse. In timp însă se va dovedi că nu va 
obţine niciodată mai mult decât avea. Nu va ajunge niciodată să 
trăiască viața adevărată. Juca un rol secundar în lumea aceasta. 
Alţii erau actorii principali. 

Deși nu se putea plânge. Miriam nu era doar o soţie și o 
mamă bună, ci se dovedise și o organizatoare de excepţie. 
Conducea cu pricepere și cu ușurință firma. Dacă se gândea 
numai la condiţiile de excepţie pe care le negociase cu 
hotelurile! 

— Ca să fiu cinstit, mă și mir cum le obţii, îi spuse într-o zi. 

Miriam zâmbi. 

— Cred că se datorează în primul rând faptului că pentru mine 
nu înseamnă nimic. Seminarele, firma, toate acestea sunt ale 
tale. Rolul meu este să te susțin, în rest, nu mă interesează. 
Managerii hotelurilor simt că sunt sigură pe mine, așa că 
cedează. 

Hendrik nu ar fi vrut să audă asta. Ceea ce Miriam manifesta 
față de conceptul lui de succes era în contradicție cu ceea ce 
preda el. Astfel că atunci când plecă la Viena, la primul lui 
seminar în străinătate, era într-o dispoziţie proastă. 

(J 

Hendrik se afla în Austria pentru prima dată și fu surprins de 
atmosfera diferită în care se desfășură seminarul. O atmosferă 
ciudată. 

Cu hotelul nu avu probleme, era în regulă. Mare, vechi, 
impunător, cu tavane înalte și plin de stucaturi aurii. Dacă 
cineva i-ar fi spus că sala de conferinţe fusese odinioară camera 
de lucru a împăratului austriac, nu ar fi fost deloc surprins. 

Nu, cu participanţii era o problemă. În mod surprinzător, 
majoritatea erau bărbaţi. Cele câteva femei erau toate trecute 
de cincizeci de ani. Deci, de data aceasta, fără ispite! Și dacă nu 
ar fi fost încântătorul dialect, care îl amuzase pe drumul de la 
aeroport până în oraș, i-ar fi considerat pe acești oameni drept 


VP - 128 


greu de mulțumit, îndărătnici și refractari. Nu râdeau la 
remarcile lui glumeţe, la care până atunci râseseră toți. In 
schimb, râdeau în alte momente, și el nu înţelegea de ce. Și mai 
ales reacţionau neobișnuit la exerciţiile lui. Exerciţiul cu 
„distilarea”, de exemplu, care urmărea să le clarifice 
adevăratele scopuri. La un moment dat, Hendrik îi punea pe 
participanţi să se imagineze pe patul de moarte, în faţa morţii, 
privindu-și retrospectiv viața, dând socoteală pentru ce făcuseră 
bine și ce făcuseră rău, și pentru tot ce regretau că nu făcuseră, 
că nu cutezaseră să facă, pentru ceea ce nici nu încercaseră să 
facă. Acestea, ca și gândul din urmă, erau adevăratele, cele mai 
importante țeluri din viață. 

Acest exercițiu îi mișcase de fiecare dată pe participanţi până 
la lacrimi și îi zguduise atât de mult, încât aveau nevoie să facă 
o pauză după el. Totuși, acești oameni nu păreau deloc 
emoţionaţi, ca și cum lor, tuturor, imaginea morții le era cât se 
poate de familiară. 

Neobișnuit. Bizar. Și totodată incitant, pentru că Hendrik 
trebui să lupte, prima dată după mult timp, ca seminarul să aibă 
succes. 

Și din punct de vedere organizatoric, în bătrânul oraș imperial 
lucrurile au decurs altfel. Pe durata întregului seminar, în partea 
din spate a sălii, alături de masa cu recipientele cu cafea stătea 
cineva din personalul hotelului, o femeie voinică, coafată 
angelic, și de fiecare dată când cineva golea ceașca îi aducea 
cafea proaspătă. În pauze, femeia umplea farfuriile de pe toate 
mesele cu prăjituri, aducea altă veselă și schimba cănile cu 
lapte. 

Hendrik considera această practică bizară și fu iritat. Dar 
auzise că austriecii aveau alte tabieturi legate de cafea decât 
nemții, de aceea preferă să nu se amestece. Oricum cafeaua era 
mai bună. 

La cina comună de sâmbătă seara, discuţiile au avut, în mod 
surprinzător, ca temă nu banii, bogăţia și bursa, ci subiecte de 
istorie și de filosofia vieţii. Un astronom amator vorbi captivant 
despre problemele cosmologiei legate de materia întunecată, iar 
un altul, medic, relată foarte la obiect cum se stabilea 
paternitatea, înainte de apariţia testelor genetice, prin 
compararea grupelor sanguine. lar un al treilea, proprietar al 
unui atelier de instalaţii electrice, prezentă anecdotic cum 


VP - 129 


oamenii ajung să moară folosind curentul electric în mod 
original. 

Întâlnirea se încheie mai devreme decât în mod normal, mulţi 
dintre participanţi fiind din Viena și ducându-se acasă. Și astfel, 
seara, Hendrik, singur în patul hotelului, avu senzaţia că 
îmbătrânește. 

A doua zi se desfășură totuși bine. Poate datorită activităţilor 
mai prozaice, orientate spre practică, lucru ce se dovedi 
inspirat. Cel puţin la final toată lumea s-a declarat mulțumită, 
unii spunând că vor recomanda și altora seminarul. 

În timp ce participanţii își strângeau lucrurile și sala se golea, 
Hendrik se duse la femeia cu cafeaua, pentru a-i mulţumi pentru 
servicii. 

— Nu v-am deranjat prea tare, nu? întrebă femeia, care de 
aproape arăta mai tânără, poate puţin peste douăzeci de ani. 

— Ca să fiu cinstit, la început m-a iritat puţin prezența 
dumneavoastră, recunoscu Hendrik. Nu știam că așa se 
obișnuiește aici. 

Ea plecă privirea în podea, apoi ridică ochii jumătate rușinată, 
jumătate zâmbind ștrengărește. 

— Nu se obișnuiește. Am făcut-o pentru că voiam să aflu ce le 
spuneţi oamenilor. Pentru că un asemenea seminar nu mi l-aș 
permite în toată viaţa mea. Și am mai multă nevoie de el decât 
cei mai mulţi dintre cei care au fost aici. 

Hendrik râse: 

— Chiar așa? 

Ea ridică din umeri. 

— Visuri mari, slujbe amărâte, datorii cât cuprinde. Ce 
credeaţi dumneavoastră? 

— Și? V-a fost de folos? 

Femeia ridică din umeri, pieptul ei voluminos vălurindu-se. 

— Hm... da... Acum știu cum ar trebui să investesc, dacă aș 
avea bani. Din păcate, contul meu bancar este pe minus. 

Hendrik, încă setat pe modul „seminar”, mirosi imediat un 
grup-țintă neexploatat până atunci. Și în același timp descoperi 
un subiect pentru cartea cu care Windauer îl pisa la fiecare 
discuţie telefonică. Cu atâta insistenţă, încât chiar se gândea să 
o scrie. 

Dacă scotea o carte, oamenii care nu își puteau permite 
seminarele lui aveau acces... 


VP - 130 


Îndrăzneala ei era fermecătoare. 

— Spuneţi-mi, nu aţi vrea ca în seara aceasta... să luăm masa 
împreună și să îmi spuneţi mai multe despre situația 
dumneavoastră? Poate vă dau câteva sfaturi. Desigur, sunteți 
invitata mea. 

Ea făcu ochii mari: 

— Dar nu aveţi avion astăzi? 

— Plec mâine. 

— Da, atunci... Super! 

Femeia radia. Știa un local plăcut, la care ar ajunge pe jos. Nu 
era prea zgomotos, așa că ar putea discuta. Astfel Hendrik 
savură un șniţel vienez autentic, în timp ce Angela Hierlitsch își 
depăna, uimitor de deschisă, viața. 

Crescuse într-un sat din Alpi și la paisprezece ani avusese o 
relație cu un preot. Foarte emoţionant și dramatic. 

— Sinceră să fiu, nu știu cine pe cine a abuzat, spuse ea. 

Femeia comandase un rasol de vită cu sos de hrean și mere și 
avea acum în față o porție generoasă. 

Cu puţin înainte de a sărbători împlinirea a optsprezece ani, 
totul explodase și preotul încercase să se sinucidă. Scandal, circ, 
poliție. Apoi ea fugise la Viena, în anonimatul marelui oraș. Nu 
mai păstrase legătura cu părinţii, se descurcase cu slujbe plătite 
mizerabil și încercase să trăiască din munca ei. Visase să devină 
cântăreaţă de jazz, dar nu își imagina cum ar fi putut face asta. 
Lua când și când lecţii de canto, când își permitea, ceea ce nu 
se întâmpla des. 

— Oricum, în urmă cu câteva săptămâni mi-am făcut bucăţi 
cardul de credit și l-am aruncat. Cumpărăturile necontrolate, 
izvorâte din frustrare, pot crea dependenţă. După aceea ești și 
mai frustrat, pentru că îți cumperi ceva de care nu ai nevoie. 
Economisirea - așa cum spuneaţi dumneavoastră. Chestia cu 
bugetul este o idee bună. O voi încerca. 

La început, Hendrik se gândi ce sfat să îi dea. Seminarul lui nu 
putea ajuta prea mult pe cineva ca ea, avea dreptate. Firește, 
trebuia să scape de datorii, dobânzile mari pentru descoperirile 
de cont erau adevărate hemoragii. Avea nevoie și de o slujbă 
mai bine plătită, dar pentru asta trebuia să urmeze cursuri de 
calificare. Și cum o putea face într-o situaţie atât de 
strâmtorată? Pentru asta nu exista o reţetă universală. 

Când au ajuns la desert - ștrudel vienez de mere cu vanilie - 


VP - 131 


Hendrik încetase de mult să se mai gândească la soluții, ci doar 
asculta. Îi examina ochii vii verzi-turcoaz și buzele pline. De fapt, 
ea nu era genul lui de femeie. Îi plăceau mai degrabă femeile 
suple. Și era și cam tânără. Totuși se produse acea scânteie 
care îl făcea să uite de orice. 

— Slujba mea este oarecum OK, zise ea. Și în sfârșit am o 
locuinţă, cea dinainte era mult prea scumpă. Cea de acum este 
mică, dar mă costă puţin. In Viena mai ieftin nu se poate, cred 
eu. Işi mușcă buzele și continuă: Și nici nu este foarte departe 
de aici. 

Era o invitaţie clară să o însoţească. Imobilul în care locuia, la 
mansardă, se afla pe o străduță laterală liniștită, pavată cu 
piatră. Se auzea cineva clămpănind melancolic la un pian. Era o 
noapte caldă. 

In faţa ușii ea se opri: 

— Eu vreau să mergi la mine sus, dar trebuie să te avertizez. 
Sunt grasă și respingătoare, nu mă pricep la sex și probabil că 
va fi groaznic. 

— Uau, sună irezistibil! exclamă Hendrik. 

Era plinuţă, dar nu respingătoare și îl făcu pe Hendrik să se 
gândească la junele ce împodobeau bisericile baroce. Patul 
scârțâia foarte tare. Dar ea avea o carne moale și era plină de 
devotament, se excită foarte tare și, lipindu-se de el tremurând 
și gemând, îi mărturisi în șoaptă că fusese prima dată când 
ajunsese la punctul culminant cu un bărbat. 

— Am crezut că femeile care povestesc asta spun de fapt 
minciuni, îi șopti ea la ureche, scăldată în lacrimi. Credeam că 
nu se poate. 

Hendrik o strânse cu putere, impresionat. Pentru el fusese... 
OK. Dar vorbele ei îl mișcaseră. 

e 

Plecă la ora cinci dimineața. Nu o trezi și rătăci prin Viena încă 
crepusculară, până la hotel, unde își făcu bagajul și achită nota 
de plată. În avion dormi până la Frankfurt. 

Acasă, destul de deprimat, se pregătea să îi povestească lui 
Miriam cum decursese seminarul, când sună telefonul. Miriam îi 
întinse receptorul: 

— Este o femeie, Hierlitsch. 

Hendrik simţi un gol în stomac. Oh, nu! O hărțuitoare! Trebuia 
să i se întâmple și asta la un moment dat. 


VP - 132 


— Busske, se prezentă el, pregătit de ce era mai rău: lacrimi, 
reproșuri, ceartă, tragedie. 

— Eu sunt. Vocea femeii abia se auzea. Nu te speria. Te-am 
sunat doar pentru că azi-dimineaţă eram complet... mda... Nu 
trebuie să spui nimic. Cred că era soţia ta, nu? 

— Da, spuse sec Hendrik. 

De unde avea numărul lui privat de telefon? Ah, da, îi dăduse 
înainte de cină cartea sa de vizită. Din portofel, ceea ce însemna 
că pe verso avea și acest număr. 

— Voiam să îţi spun că nu aştept nimic de la tine, nu pretind 
nimic ori cum s-o fi chemând asta. Voiam doar să îţi spun că ești 
binevenit oricând. Pur și simplu vreau să învăţ mai mult. În orice 
privinţă. Dacă înţelegi. 

— Da, înţeleg, răspunse Hendrik. 

— Asta era. Îmi pare rău că azi-dimineaţă nu am fost suficient 
de trează, altfel ţi-aș fi spus atunci. Deci... oricând. Nu trebuie 
decât să mă suni. Găsești numărul meu în cartea de telefon. 

— Totul este clar. Hendrik își drese glasul și adăugă: Așa vom 
face. Mulţumesc pentru confirmare. 

Puse receptorul în furcă, o privi pe Miriam și bănui în ochii ei o 
scânteie de neîncredere. _ 

— O femeie de la catering, cu o problemă de decontare. In 
Austria au niște metode ciudate în privinţa servirii cafelei. 

Scânteia de neîncredere dispăru. 

— Viena nu mi-a plăcut în mod deosebit, continuă Hendrik 
decis. Chiar nu ţin să mai fac seminare acolo. 

— Oh! exclamă Miriam și clătină din cap. Nu se poate. Lista de 
așteptare este cât braţul meu de lungă. 

e 

Anii s-au scurs, cererea mare de la început a mai scăzut, 
totuși afacerea cu seminarele era solidă. Inspirat de discuţia cu 
Angela, Hendrik a scris o carte. Scăpati de datorii - poftiti la 
bogăție! A avut cronici proaste, dar s-a vândut ca pâinea caldă 
și i-a adus lui Hendrik o rubrică proprie într-o revistă economică. 

Încă se mai bucura de cazările în hoteluri de lux și de Jaguarul 
al cărui proprietar devenise între timp. Acum își dorea un Rolls- 
Royce, ultimul simbol pe patru roţi al statutului social, dar 
fusese nevoit să constate că nu și-l putea permite. Investiţiile 
proprii la bursă mergeau prost, ba cu unele acţiuni înregistrase 
și pierderi. Partea neplăcută a cazărilor la hotelurile de lux era 


VP - 133 


faptul că din când în când vedea acolo oameni cu adevărat 
bogaţi și aceste întâlniri îi induceau sentimentul că el nu va 
reuși niciodată „cu adevărat”, oricât s-ar strădui și oricâte riscuri 
și-ar asuma. 

În acele momente îi reveneau în minte afirmaţiile lui 
Westenhoff despre lume, care nu ar fi reală, ci doar o umbră a 
adevăratei lumi. Se gândea deseori la asta, deși după acea 
seară Westenhoff nu mai revenise la acel subiect. 

În afara acelor întâlniri, aproape că nu îl vedea pe proprietarul 
castelului. Remarcase însă că uneori acesta era vizitat de 
persoane extrem de ciudate. Când l-a întrebat despre acestea, 
Westenhoff i-a spus să nu își facă nicio grijă, pentru că erau 
vechi cunoștințe, majoritatea alchimiști ca și el. Hendrik 
schimba rapid subiectul discuţiei, îngrijorat că lui Westenhoff îi 
putea trece prin minte să îi invite și pe aceștia la întâlnirile lor. 

Oricum comunitatea alchimiștilor nu părea atât de restrânsă 
încât proprietarul castelului să ducă lipsă de parteneri de 
discuţie. Ceea ce făcea și mai enigmatic târgul pe care îl făcuse 
cu Hendrik. 

În localitate, Miriam se împrietenise cu câteva mame cu copii 
de vârsta Piei și uneori, când Hendrik venea acasă de la vreun 
seminar, dădea peste un grup de femei vesele, la o cafea și o 
prăjitură. Atunci îl cuprindea teama că cineva ar putea să își dea 
drumul la gură și se va afla că, de fapt, castelul nu îi aparţinea. 
O teamă neîntemeiată, pentru că Miriam știa să păstreze 
aparențele. Le povestise tuturor că fuseseră atrași aici de casă 
și de grădina uriașă, iar castelul venise, vrând nevrând, la 
pachet. Acesta era doar un loc de îngropat banii, având în 
vedere ce taxe impunea Oficiul pentru Protejarea 
Monumentelor! 

Și nimeni nu voia să afle mai multe. 

Pia creștea și devenise un copil plin de viață și totodată 
visător. Își dorise un câine, îl primise după un timp și de atunci 
făcea aproape zilnic nebunii cu el prin imensa grădină. Când se 
întorcea din aceste expediţii, spunea povești minunate: că 
șoriceii ar fi omuleţi în pardesie din blană, care aveau 
întotdeauna îngrozitor de multă treabă, că într-o încăpere din 
castel ar fi întinsă într-un pat o imensă insectă neagră, și ar fi 
hrănită de Westenhoff cu terci. Că lalelele din straturile care 
înconjurau castelul șopteau ceva într-o limbă pe care ea nu o 


VP - 134 


înțelegea. Și multe altele, cât să se poată scrie o carte. 
Câteodată Hendrik se gândise să pună poveștile pe hârtie, dar 
încă nu apucase să o facă. 

Miriam îl rugă pe Hendrik să o ajute să își deschidă un blog în 
care publica articole despre cultivarea plantelor carnivore, 
hobby-ul ei. Și își făcuse prieteni în lumea întreagă. După cum 
constatase Hendrik, ajunsese un fel de expertă în acest 
domeniu. Trimitea mereu seminţe ori primea, și o dată o vizită și 
un profesor, pentru a discuta cu ea. 

Acest hobby o costase pe Miriam și o prietenie care începuse 
foarte promiţător, cu o femeie care lui Hendrik i se prezentase 
cu numele de Viviane (Miriam îi spusese mai târziu că acesta nu 
era numele ei adevărat) și care părea să cunoască pe toată 
lumea din zonă. Purta veșminte din materiale ușoare, în culori 
pastelate, se ocupa cu efectele vindecătoare ale cristalelor, 
oferea consiliere feng-shui și susţinea avantajele hrânirii 
vegane, o temă faţă de care Miriam era prea deschisă, după 
cum credea Hendrik. Dar când a văzut-o pe Miriam hrănindu-și 
plantele carnivore cu muște vii a făcut un mare scandal și de 
atunci nu a mai fost văzută. 

Robert, fratele lui Miriam, un bărbat bărbos, simpatic, cu 
tendinţe de îngrășare, se mutase pentru câteva luni la ei, după 
ce prietena lui îl alungase din casă, cu toate că aveau un copil 
împreună. Se lamenta la sora lui, ţinea ocupat telefonul cu 
discuţii ore în șir și își pierdu slujba. Era contabil, dar avea o 
fobie pentru cifre. Și-a găsit apoi altă slujbă la o firmă de mașini 
de polizat și șlefuit - Perfekta GmbH - unde a făcut cunoștință 
cu o văduvă care avea un copil mic și s-a căsătorit cu aceasta. 

După ce Pia învăţă să înoate, Hendrik (care era nemulţumit de 
faptul că pentru asta trebuia să ceară aprobarea lui Westenhoff) 
construi o piscină. Pia începu după aceea să aducă acasă colegi 
de școală, iar vara piscina deveni pur și simplu atracţia casei. 

Ea rămăsese pentru el micuța care accepta să urce în roata 
cea mare, dar numai dacă o ţinea bine. Până într-o zi însă, când 
i-a spus serioasă că nu mai era nevoie să o ţină, pentru că era 
mare. 

Așa trece totul, își spusese Hendrik și gândul îi zbură la 
momentul când se născuse copilul și la fericirea de atunci. 

Ori doar amintirea era cea care transfigura totul? 

Uneori, când tăcut și obosit stătea între Miriam și vorbăreţele 


VP-135 


ei prietene, cu privirea aţintită asupra splendidei grădini înflorite 
și asupra copiilor mai mult ori mai puţin veseli, își spunea că 
avea totuși tot ce îi trebuia pentru a fi fericit. Sau nu? Ar fi 
trebuit doar să guste momentul, clipa în care ședea într-un 
fotoliu comod, cu pernă moale, cu o prăjitură apetisantă pe 
farfuria dinaintea lui și cu o cafea aromată în ceașcă, cu o 
femeie frumoasă alături. Toţi erau sănătoși, ceea ce reprezenta 
o bucurie. Nu aveau nici probleme cu banii, doar de nu ar mai 
încerca să își forțeze norocul la bursă. Lucrurile mergeau bine, 
realizase multe, putea într-adevăr să fie cu adevărat mulțumit. 

Și se străduia. Işi dădea silinţa. Acest acum și aici, momentul 
acesta, care venea și pleca. Evident, asta era! Totul devine 
trecut. Și atunci ce sens mai are să îl ai? 

Cu Miriam nu putea discuta despre asemenea trăiri. Ea părea 
că nu înţelegea niciodată despre ce era vorba și îi spunea doar 
atât: 

— De ce vrei să ai succes dacă nu te poți bucura de el? 

Pe undeva, ea avea dreptate, cel puțin teoretic, doar că... El 
încerca, așa cum spunea, dar pur și simplu nu putea. Nu se 
putea declara mulțumit de prezent. 

Miriam îl convinsese să facă donaţii în localitate. Finanţă 
deplasarea corului bisericii din Burlingen la o întâlnire a 
corurilor, donă școlii elementare un computer nou și renovă sala 
de mese a căminului pentru bătrâni al localităţii vecine. Da, se 
simţise bine, adevărat. Și își făcuse și un renume bun, pe 
deasupra. Multe cuvinte de recunoștință, pentru bani puţini. 

Dar, cu timpul, nici asta nu îl mai satisfăcea. Ceea ce făceai, 
dădeai și donai se uita rapid. După o vreme devenise doar o 
simplă adresă la care, în virtutea inerției, apelau asociaţiile în 
căutare de ajutoare. 

Intr-o iarnă cedase o conductă de apă în bucătărie. Până când 
să bage de seamă, cutiile lăsate acolo de la mutare se udaseră. 
Hendrik constată pagubele, pescui cu atenţie una după alta 
hârtiile ude și dădu peste copia cărții furate, pe care o căutase 
odată. Multe pagini nu mai puteau fi citite. Hendrik ezită, într-un 
fel această carte îi marcase drumul, fusese declanșatorul vieţii 
lui de acum. Dar nu avea rost să o usuce, paginile i se 
descompuneau între degete. Așa că o aruncă. Işi atinsese 
scopul. 

Cu timpul se rezolvase și problema cu infidelitatea. Trecuse 


VP - 136 


mai mult de un an de când nu se mai culcase cu nicio 
participantă la seminare și nu regreta. Acum era printre primii 
care se ridicau de la masă, ca să se ducă la culcare. 

Doar aventura cu Angela Hierlitsch nu o încheiase. De două, 
trei ori pe an ţinea un seminar la Viena și de fiecare dată își 
petrecea noaptea la ea. Aceasta nu pretindea mai mult de la el. 

e 

Mult timp Hendrik savurase cu Angela jocuri sexuale pe care 
Miriam nu i le accepta. Dar treptat trebui să recunoască faptul 
că și această modalitate de extaz își pierduse din farmec și într- 
o zi, în timp ce gâfâia și asuda alături de ea, se întrebă dacă nu 
cumva aventura trebuia să ia sfârșit. 

Era un sfârșit de săptămână ploios de septembrie, toată 
noaptea stropii de apă loviseră ferestrele. Angela încă stătea în 
acea locuinţă minusculă. Își cumpărase câteva piese de mobilier 
și vopsise ramele ușilor în diferite culori, ceea ce înviora casa. 
Era interesant de urmărit ce drum alesese. Cu totul diferit de cel 
la care s-ar fi așteptat Hendrik. De bani nu îi păsa, dacă erau de 
ajuns. Acum își putea permite regulat ore de canto și de ceva 
timp chiar cânta într-o orchestră. Jazz. In seara aceasta îl luase 
cu ea la un concert, într-o cârciumioară cu scena nu mai mare 
decât o masă, în jurul căreia oamenii ședeau înghesuiți, cei mai 
mulți fiind fani entuziasmați. Și deși jazzul nu îi plăcea în mod 
deosebit, Hendrik se bucurase de atmosferă. 

Cântatul o înfierbântase pe Angela, se excitase și după 
concert aproape că îl târâse după ea acasă. Se lipise de el 
torcând feminină și voluptuoasă, își pusese brațul alb peste 
pieptul lui și îl întrebă: g 

— Hendrik, spune-mi... pe tine ce te impulsionează? In afară 
de sex, vreau să spun. 

El o privi. În Ilumina slabă a veiozei părul ei sclipea ca aurul 
pur. 

— Adică? 

— Păi, când faci exerciţiile... Cum îi spui tu? Distilare? Când 
scoţi la suprafaţă cele mai profunde, mai adevărate dorințe. 
Ceea ce regreţi pe patul de moarte, ce nici măcar nu ai 
încercat... 

— Distilare, da. 

El nu făcuse niciodată acest exerciţiu. Nu era același lucru din 
moment ce el îl inventase. 


VP - 137 


— La mine este muzica, clar. Ai văzut. A mă afla pe scenă, a 
cânta a fost prima imagine care mi-a trecut prin cap. Dar pe 
tine? Văd că te impulsionează ceva, dar nu știu ce. 

— Hmm... 

Hendrik încercă să găsească răspunsul corect, dar era obosit. 
Abia făcuseră sex și era epuizat, se simţea comod și cumva 
dator. Gândurile lui zburdau fără niciun ţel, se împotriveau la 
orice încercare de ordonare, combinându-se între ele și cu 
bolboroseala mlaștinii din sufletul lui răscolit. 

In cele din urmă spuse: 

— Uneori cred că este vorba despre tatăl meu și de accidentul 
lui. 

Uneori? De mult nu se mai gândise la asta. ÎI surprinse că 
tocmai acum îi trecuse prin minte. 

— Despre ce accident e vorba? 

— Un mare ghinion. Aveam zece ani, deci tata trebuie să fi 
avut patruzeci și unu. Ori patruzeci și doi de ani. 

— Înseamnă că s-a căsătorit târziu. 

— Nu, eu eram un copil neplanificat. Fratele meu este cu opt 
ani mai mare decât mine. 

Ea dădu din cap. 

— Ah, da... iartă-mă, tocmai voiai să povestești despre 
accident. 

— Da, accidentul. Tatăl meu lucra la asigurări. În ziua 
accidentului se afla în drum către staţia de tramvai, după 
muncă. Un bărbat de optzeci și patru de ani a pierdut controlul 
asupra automobilului său și a intrat pe trotuar. L-a lovit în plin. 

Angela se încruntă. 

— Vai! 

— S-a scris în ziar, au apărut fotografii și o vreme s-au purtat 
discuţii dacă după o anumită vârstă șoferii trebuie să dea din 
nou examenul de conducere, pentru a-și păstra permisul. Tatăl 
meu a supravieţuit, dar nu s-a refăcut niciodată. A făcut 
nenumărate operații, mergea în cârje, lua sute de pastile pe zi, 
avea probleme digestive, dureri de cap, palpitaţii și multe altele, 
iar trei ani mai târziu a decedat. 

II văzu în faţa ochilor gârbovit și respirând greu la masa din 
bucătărie, cu o mână pe cârjă, cu cealaltă pe tăblia mesei, ca să 
se sprijine. Totdeauna avusese conștiința încărcată de faptul că 
altul se simte bine, iar el nu. 


VP - 138 


— Cel mai rău de suportat a fost tristețea. Accidentul l-a 
distrus sufletește. „Voiam să fac atât de multe, dacă aș fi avut 
timp”, îmi spunea deseori. 

| se părea că îi aude vocea din ce în ce mai subţire. „Când aș 
fi fost la pensie. Când mi-aș fi făcut doar datoria. Totul se 
rezumă la palavre, Hendrik. Uită-te la mine. Ține minte cum 
arată cineva care și-a irosit viaţa. Eu nu am trăit cu adevărat. Să 
nu faci aceeași greșeală, Hendrik. Nu săvârși aceeași greșeală”. 

— Dar de fapt cum să faci să trăiești cu adevărat? puse 
Hendrik punctul pe i. Cred că aceasta este chestiunea care mă 
animă în fond pe mine. 

Era bizar că din nou se gândise în acest context la acea carte 
pe care o furase. Poate pentru că fără acea carte, fără impulsul 
pe care i-l dăduse, ar fi mers pe aceeași cale ca tatăl său, doar 
că nu la o firmă de asigurări, ci la una de investiţii. Oricum, din 
alchimie înţelegea tot mai puţin, pe măsură ce se adâncea în 
studiul vechilor scrieri, împreună cu Westenhoff. Studiu pe care 
de altfel îl neglija din ce în ce mai des. Treceau deseori și cinci, 
șase săptămâni până când proprietarul castelului îl suna pentru 
a stabili o nouă întâlnire. 

Angela îl mângâie pe piept, dar nu spuse nimic. După o 
perioadă de tăcere, lui Hendrik i se păru că deveniseră prea 
apropiaţi și se ridică brusc. 

— Cred că este timpul să mă întorc la hotel. 

Se făcuse și târziu. A doua zi, în avion, trebuia să doarmă. 

Pe când își strângea lucrurile și se îmbrăca, din buzunar îi 
căzu un bilet. Angela îl ridică înaintea lui. 


Nu uita de urs. Pia. 


Hendrik râse și îi luă biletul din mână. 

— Fiică-mea! Ciudăţenia ei. De când este la școală, scrie 
bilețele magice. Ea așa le spune. Nu îmi dau seama cum mi le 
strecoară prin buzunare, dar dau peste ele la momentul cel mai 
potrivit. Vâri hârtiuţa înapoi în buzunar și adăugă: l-am promis 
că îi aduc un ursulet din pluș. Trebuie să îl cumpăr mâine- 
dimineață. 

Poate că de data aceasta momentul nu fusese tocmai potrivit. 
Angela nu luă lucrurile atât de ușor, după cum citi în privirea ei; 
întâmplarea o marcase cumva. 


VP - 139 


— Nu am știut că ai o fiică, zise ea încet. Un copil. 
e 

Anii au trecut. Uneori Hendrik era speriat de cât de repede se 
scurgeau. Poate pentru că nu se întâmpla nimic deosebit, cu 
excepţia faptului că Pia creștea. Între timp intrase la gimnaziu, 
ajunsese la pubertate. Hendrik o suspecta că nu lua note 
grozave pentru că nu voia să iasă în evidenţă. Marile 
transformări păreau să se manifeste însă în cu totul altă parte. 
Banca Lehman-Brothers a dat faliment, generând o criză 
mondială și seminarele lui au devenit mai căutate. In SUA a fost 
ales primul președinte de culoare. Statul Haiti a fost devastat de 
un cutremur catastrofal. Platforma de foraj maritim Deepwater 
Horizon a suferit o avarie gravă și a poluat Golful Mexicului. Un 
vulcan islandez cu un nume imposibil de pronunţat a paralizat 
traficul aerian european. Primăvara Arabă a trezit speranţe ce 
nu s-au împlinit. La Fukushima a avut loc un grav accident 
nuclear, care a tulburat lumea mai mult decât pe japonezii 
înșiși, impresionată de numeroasele victime ale tsunamiului. 

În Franconia încercarea celor care protejau natura de a 
conserva o porțiune de pădure neatinsă de secole a eșuat. 
Instanţele au tergiversat chestiunea ani buni, dar în cele din 
urmă au aprobat intervenţia excavatoarelor și tăierile de arbori, 
pentru a începe construirea unui drum de acces la autostradă. 

Lucrările au decurs conform planului, până când într-o zi de 
miercuri din luna iunie un excavator s-a blocat în ceva. Când a 
văzut despre ce era vorba, un șef a început să înjure: „Na, asta 
este prea de tot. S-a dus săptămâna asta!” 

Acesta și-a scos telefonul mobil și a format un număr pe care 
nu îl mai formase niciodată. 

— La o parte! le-a strigat muncitorilor care se adunaseră 
curioși. Nu atingeţi nimic! Totul să rămână așa cum este acum! 

e 

În sfârșit după mulţi ani, Hendrik organiză din nou un seminar 
la Zurich, tot la Grandevue, ca odinioară. De necrezut - totul 
arăta exact cum își amintea el. Cât trecuse de atunci? 
Doisprezece ani? Treisprezece? Cam așa ceva. Avea impresia că 
se închidea un cerc. 

Bărbatul care l-a întâmpinat la recepţie îl recunoscu. După 
câteva ezitări, și Hendrik își aminti de el, după „buza de iepure” 
operată. Era cel care odinioară îi prezentase sala pentru 


VP - 140 


seminar, Michel Zurbrugg. Și acesta îmbătrânise, dar arăta bine. 
Numai că nu mai era angajat la hotel, ci proprietarul acestuia. 

— Dumneavoastră mi-aţi explicat atunci acea metodă, îi 
spuse entuziasmat Zurbrugg. Pe mine m-a ajutat cu adevărat. 
Cu ea am făcut avere pe Neue Markt. Firește că și norocul a 
avut rolul lui. De exemplu, am citit interviul dat de 
dumneavoastră în care aţi avertizat cu privire la explozia 
balonului. A fost ca o găleată cu apă rece răsturnată în cap. 
Atunci m-am retras. Apoi mi s-a oferit posibilitatea de a cumpăra 
hotelul și mi-am zis: „acum ori niciodată”. Și iată-mă. lar 
dumneavoastră ați revenit în sfârșit! 

Hendrik se văzu obligat să zâmbească. 

— Mă bucur pentru dumneavoastră. 

Ca un făcut, se părea că toţi cei care trecuseră prin 
seminarele lui aveau mai mult noroc la bursă decât el! Cea mai 
recentă investiţie a lui fusese un eșec total. Se alesese cu o 
pierdere uriașă. Nici nu știuse cum să îi mărturisească lui 
Miriam. Ea îi spunea de ani buni să renunţe. Era evident că 
acțiunile nu erau de el. 

Și avusese dreptate. 

— Mi-am permis să vă ofer ceva special, zise Zurbrugg, și îi 
întinse cartela magnetică pentru cameră. Este suita, sus de tot. 

— Oh, exclamă surprins Hendrik. Mă bucur foarte mult. 

— Vă rog, este cel mai mic lucru pe care îl pot face. Practic, 
vă datorez tot ceea ce am. 

Într-adevăr, suita era spațioasă. Preţul ei pe noapte era o 
sumă formată din patru cifre, indiferent dacă exprimată în franci 
elveţieni ori în euro. Era imensă, oferea o priveliște minunată 
asupra lacului Zurich, iar gândul că înaintea lui înnoptaseră aici 
o mulţime de celebrităţi și de oameni bogaţi îl fascina pe 
Hendrik. Păcat că de data aceasta nu își făcea apariţia și o hoaţă 
de hoteluri. 

Seminarul a decurs ireproșabil, atmosfera era plăcută, cina 
comună - un festin. Hendrik fu foarte mulțumit și se retrase 
singur în camera lui. 

Duminică-dimineaţă ceru să i se aducă micul dejun în cameră, 
pentru a-l servi pe balconul cu vedere spre lac. Trebuia. Nu avea 
niciun chef să îi mai întâlnească pe participanţii la seminar. 

Pe măsuța rulantă cu care i se aduse micul dejun primise, fără 
să ceară, și un ziar. 


VP - 141 


Hendrik, care în mod normal nu citea niciodată ziarul 
dimineaţa, îl răsfoi superficial. Dar privirea îi rămase fixată pe o 
știre care îl zdruncină: lucrările de construcție la breteaua unei 
autostrăzi de la granița cu Republica Democrată Germană 
scoseseră la lumina zilei mormântul unui cavaler al ordinului 
teuton cu o armură din aur pur. 


VP - 142 


11. 


Hendrik lăsă ziarul jos și își ridică privirea. Se uită la terasa de 
pe acoperiș, pe care se afla, la scaunele negre împletite, la 
masa din metal. Cerul era de un albastru strălucitor. Un vânt 
ușor trecea printre vârfurile arborilor din jur. În faţa lui se 
întindea lacul pe care alunecau ambarcaţiuni cu vele, triunghiuri 
roșii și albe pe fundalul apei sclipitoare. 

De jos se auzeau discuţii, râsete, zgomot de veselă, târșâit de 
scaune pe o podea din dale de piatră. Hendrik se uită la masa 
aranjată, la coșul cu pâine, la farfuriile cu fructe de care nu se 
atinsese. La castronașele cu diverse gemuri. La platoul cu 
cârnaţi și șuncă. La resturile de gheaţă, la moderna cană-termos 
cu cafea, la firimiturile de pe farfuriile albe ca zăpada, cu 
margini aurite. Totul era real. Nu visa. 

Ridică din nou ziarul și mai citi o dată știrea. Două coloane, 
douăzeci de rânduri, o fotografie ce reprezenta un șantier în 
pădure. Textul nu se modificase. Scria „o armură din aur”. Nu 
scria locul descoperirii și unde fusese dusă armura. 

Parcă era tăiat în două. Era posibil ca această armură din aur 
să fie aceeași cu cea despre care se vorbea în povestea din 
cartea furată? Armura pe care cavalerul... Oare cum se numea 
acesta? Bruno von Hirschberg? Armura pe care o comandase ca 
să câștige susținători pentru o nouă cruciadă? Din aurul obţinut 
de alchimiști din mercur? 

O parte din el era deplin convinsă de acest lucru și intrase în 
agitaţie. Evident că nu putea fi vorba decât despre această 
armură! Care în același timp dovedea că povestea era 
adevărată, o întâmplare ce avusese loc și, din păcate, fusese 
uitată. Însemna că piatra filosofală chiar exista! 

Cealaltă partea a lui era sceptică și devenea tot mai sceptică 
pe măsură ce entuziasmul celeilalte părţi creștea. Cu trecerea 
anilor se obișnuise să ia poveștile drept ficțiuni. 

| se părea ireală această dovadă apărută brusc. Nu putea fi 
vorba decât despre o manevră rafinată de înșelătorie, faţă de 
care trebuia să fie suspicios. 

In plus, nu știa dacă își mai amintea bine povestea. Ce prostie 


VP - 143 


să arunce fotocopiile, care fuseseră făcute în această clădire, și 
care costaseră atât de mulţi bani. Le-ar fi recitit și și-ar fi 
împrospătat amintirile. 

Adalbert! Lui îi trimisese copiile ambelor texte! Erau ani de 
atunci, dar fratele lui nu era genul de om care să arunce ceva, 
chiar dacă era vorba despre niște hârtii. 

Putea să îl întrebe. 

Dar dacă se dovedea că legenda avea o bază! Că el, Hendrik, 
avusese dreptate, iar Adalbert nu avusese! Atunci super- 
deșteptul lui frate, Herr Doktor Busske, va trebui să-și ceară 
scuze. Acea zi va fi trecută cu roșu în calendar. Era sigur de 
asta. 

Ba mai mult: se pare că era vorba despre o legendă 
necunoscută. Se prea poate ca oamenii care se ocupă acum de 
armură - arheologi, își imagină Hendrik - să nu fi auzit de ea. 

Asta însemna că era posibil ca el, Hendrik Busske, să se afle 
pe urmele unei descoperiri cu adevărat importante? Una care 
chiar l-ar face celebru? 

Dacă înclinația lui Adalbert de a strânge diverse lucruri nu se 
limita la domeniile lui de cercetare. Acest gând îl îmboldi pe 
Hendrik. Dacă Adalbert nu mai avea copiile pe care i le 
trimisese, nu ar mai avea nimic. Ceea ce ar fi tipic pentru el. 
Deviza lui ar fi putut fi „ratarea cu puţin tot eșec se numește”. 
Doar că în latină. 

Hendrik se ridică și se duse la cel mai apropiat telefon. Suita 
avea cinci telefoane sau cel puţin atâtea apucase el să numere. 
Dar nu exista fax. Noul proprietar al hotelului îl desființase, 
considerându-l un anacronism în vremea internetului și a e- 
mailului. 

Formă numărul din Geneva și lăsă să sună îndelung. 

În cele din urmă răspunse cineva. 

— Ou 

Era vocea arțăgoasă a unei femei bătrâne. Proprietăreasa la 
care fratele lui avea, cu siguranță, intenția să locuiască o 
veşnicie. 

— Monsieur Busske, s'il vous plait, spuse Hendrik. Je suis le 
frère. 

Sau se spunea son frère? Nu știa. O dată apelase la Google 
Translate pentru situaţii ca aceasta. 

Femeia îi răspunse ceva ce pentru urechile lui Hendrik era 


VP - 144 


doar un șuvoi de sunete nazalizate. Nu înțelese absolut nimic și 
se simţi foarte prost. 

Probabil îi spusese că Adalbert era la institut. 

— Danke, răspunse el, apoi se corectă: Merci. 

Așteptă cu receptorul în mână. Să îi fi spus că Adalbert era la 
duș și îi ceruse să aștepte? 

Nu, femeia puse receptorul în furcă. Deci probabil că fusese 
vorba despre institut. 

Hendrik formă numărul lui Adalbert de la CERN, dar firește că 
acolo nu îi răspunse nimeni. Poate că volumul soneriei 
telefonului fratelui său ruginise de mult pe poziţia „Null”. 

Închise și împături cu grijă ziarul. Bun... după seminar se va 
duce direct la Geneva. Și acolo va vedea el ce face. In orice caz, 
asta nu era o problemă ce putea fi lăsată baltă. 

e 

Hendrik abia aştepta să încheie seminarul. Era vreun 
participant iritat? Greu de spus, și chiar de ar fi fost așa, atâta 
pagubă. 

Apoi achită imediat nota de plată, spre consternarea lui 
Zurbrugg, care apăru rapid și vru să afle dacă nu îi plăcuse 
suita. 

Hendrik îl informă că suita era de vis. 

— Doar că eu... hmm... am primit o veste care mă obligă să 
îmi modific planurile. 

— Ah, da, zise nu prea convins proprietarul hotelului. 

Hendrik își spuse că nu avea importanţă. Miriam se neliniști 
când o sună să o pună la curent. Se părea că prietenii alchimiști 
ai lui Westenhoff se preumblau iar prin castel. 

— Ei, dar ne-am obișnuit cu asta, nu? o întrebă Hendrik, care 
ardea de nerăbdare să plece. 

— Da, dar duminica? Și nu este vorba despre unul sau doi, ca 
de obicei. 

Ea tot nu îl putea suferi pe Westenhoff. Era suficient să audă 
numele lui și se neliniștea, mai ales când Hendrik era plecat. 

De fapt, proprietarul castelului se arăta foarte rar. Uneori se 
întrebau dacă acesta mai trăia. Hendrik îi povesti cum se 
desfășurase seminarul, ca să îi abată gândurile, și acest lucru 
păru că o mai liniștește. 

— Și când vii? vru ea să afle. 

— Cred că mâine pe la prânz. O să plec devreme. 


VP - 145 


— Bine. Să conduci atent. 

Așa spunea mereu. 

Era el mai nerăbdător ori astăzi circulaţia în Zurich era 
infernală? Când intră pe Al apăsă în sfârșit pe acceleraţie. Două 
ore mai târziu era la Lausanne, dar nu prea reuși să vadă lacul 
Geneva. 

Pe Adalbert îl vizitase la Geneva o singură dată, când avea 
optsprezece ani și tocmai își luase permisul de conducere. Dar 
asta fusese de mult, așa că nu mai recunoștea drumul. Noroc cu 
sistemul de navigaţie al mașinii. 

Când ajunse, era încă lumină. Clădirea părea neschimbată, 
doar arborii în spatele cărora se ascundea erau mai înalţi. Nişte 
conifere, probabil cedri. Nu își mai amintea dacă atunci când 
fusese aici ajungeau la coama acoperișului. Casa arăta ca o 
cutie uriașă, mult prea încăpătoare pentru o singură familie. La 
vremea respectivă fiica proprietarilor, proaspăt căsătorită, 
locuia împreună cu soţul ei la etaj. Fratele ei era plecat de mult 
timp, iar Adalbert închiriase fosta cameră a acestuia. Familia se 
mutase, după ce apăruse un copil și bărbatul primise un post în 
străinătate. Adalbert ocupase și camerele acestora, pe care 
Hendrik își imagina că le umpluse cu dosare și cărți. 

În urmă cu câţiva ani soţul proprietăresei murise. Oare 
Adalbert își mărise iar locuința? Hendrik era curios. 

Poarta de la grădină era încuiată. Pe aleea din spatele ei se 
afla mașina fratelui său, același antic VW! Hendrik sună. In casă 
se aprinse lumina, dincolo de ferestrele ca niște ambrazuri se 
observa mișcare. Ușa casei se deschise și Adalbert ieși în papuci 
și jachetă tricotată. 

— Ce faci aici? întrebă acesta în timp ce descuia poarta. 

Numai entuziasmat nu părea. 

— Trebuie să îţi arăt ceva, zise Hendrik. 

— Ce? 

— Nu s-ar putea să intrăm mai întâi? 

Adalbert deschise poarta, îl lăsă să intre și o încuie după el. 

— A fost o nechibzuinţă din partea ta să vii neanunţat. 
Săptămâna trecută pe vremea aceasta eram la Stanford. Ar fi 
fost mai bine să te anunti. 

— Da? Atunci spune-mi cum, morocănosule! 

Adalbert pufni. 

Cum intră în casă, Hendrik simţi miros de praf, de produse 


VP - 146 


pentru curăţenie și mâncare, care îi aminti lui Hendrik de vizita 
anterioară. Cât de plăcut fusese să conducă mașina printre 
munţii înalți cu vârfuri acoperite de zăpadă. Cât se simţise de 
tânăr și plin de putere și elan. Atunci venise cu Jessica, prima 
prietenă adevărată a lui. Se certau mereu, pentru a se împăca în 
pat, o avalanșă permanentă de senzaţii. Asta până la o ceartă 
după care nu s-au mai împăcat. Habar nu avea ce mai făcea 
Jessica. 

Holul de la intrare era tot atât de mare și sobru, cum și-l 
amintea. Ușa culisantă dinspre camera de zi era deschisă. O 
femeie smochinită, cu părul alb, dădu din cap când îl văzu. Işi 
amintea că atunci când o cunoscuse îl făcuse să se gândească 
la o lăcustă și această impresie o avu și acum. In fundal era 
deschis un televizor cu ecran imens, din care răzbătea bubuitor 
o voce în franceză. Adalbert și femeia schimbară câteva cuvinte, 
apoi aceasta se întoarse în camera de zi și închise ușa după ea, 
în timp ce Adalbert o luă pe scări spre etaj. 

— Am văzut eu bine? vru să se asigure Hendrik. Te uitai cu 
proprietăreasa la televizor? 

— Da, la știri. Și? 

Hendrik ridică din umeri și deodată pielea i se făcu ca de 
găină. 

— Nimic. Este treaba ta. 

Etajul arăta schimbat. Părea o filială a institutului. Pe coridor 
pereţii erau acoperiţi cu rafturi pline de cărți, bibliorafturi, 
casete VHS și alte suporturi de stocare a datelor. Câteva 
computere prăfuite, scoase din uz, erau înghesuite într-un colţ. 
Nu erau PC-uri obișnuite, ci unele mai voluminoase. 

Fără nicio îndoială că Adalbert nu mai avea intenţia de a se 
muta de aici. Probabil că va sta cuminte la televizor cu bătrâna, 
până când aceasta îi va lăsa casa moștenire. In camera în care îl 
conduse fratele său, în afară de câteva rafturi și dulapuri pentru 
dosare mai erau o canapea și o masă. Henrik scoase ziarul, îl 
deschise la pagina cu articolul și spuse: 

— Citește aici. 

Adalbert citi și ridică indiferent din umeri. 

— OK. Și? 

— Ce înseamnă „și”? Este dovada că povestea de atunci... 

— Da, știu că tu asta crezi, îl întrerupse Adalbert. Dar eu m-aș 
gândi că cineva, cândva, a fost atât de smintit încât să comande 


VP - 147 


o armură din aur. Și pornind de la acest eveniment au apărut tot 
felul de legende. 

Hendrik simţi că se rupsese ceva în el. El nu privise lucrurile 
astfel. 

Și probabil că Adalbert, ca totdeauna, avea dreptate. 

Brusc se simţi obosit. 

— De fapt, voiam să te întreb dacă mai ai copiile pe care ţi le- 
am trimis odată. Ale mele au fost distruse într-o inundație 
provocată de o avarie la o ţeavă. 

Adalbert își umflă obrajii: 

— Pfui! Dacă le mai am? Nu știu. Cât timp a trecut de atunci? 
Zece ani? 

— Cred că doisprezece. 

— Oho! 

Dar se apucă totuși să le caute. Hendrik nu avea nici cea mai 
vagă idee cum va reuși fratele lui să se descurce în vraiștea 
care domnea în casă. 

Așa că se așeză pe canapea și așteptă. 

Etajerele din jur se îndoiau sub greutatea cărţilor și 
teancurilor de hârtii, peste care se așternuse un strat gros de 
praf. Pe banca din lemn din donjon erau alte teancuri de cărți cu 
sute de semne colorate, judecând după culoare, puse probabil 
de ani buni. În colţuri se vedeau cutii pline cu hârtii, plicuri 
desfăcute, precum și... da, benzi de computer? Care se foloseau 
prin anii '70? Hendrik nu credea că la CERN se mai lucra cu așa 
ceva. Probabil că astăzi era greu să mai faci rost de cititoare 
pentru aceste benzi. 

Dar asta ce mai era? Hendrik se aplecă, trase o carte care îi 
atrăsese atenţia printre cărţile de specialitate, pentru că arăta 
ca un manual de școală. Era o antologie pentru cursul superior! 
Un semn de carte îngălbenit se afla în dreptul unui text de Franz 
Kafka, cu titlul Un artist al foamei. Adalbert notase aici trei 
semne de exclamare. 

Hmm... Hendrik închise cartea și o puse la locul ei. 

Se gândi din nou că existau multe lucruri pe care nu le știa 
despre fratele său. 

Il auzea pe Adalbert scotocind prin camerele alăturate. 
Podeaua din lemn scârțâia, ceea ce pe Hendrik îl făcu să se 
gândească dacă această casă era potrivită pentru un colecţionar 
împătimit ca Adalbert. Ce de hârtii! Acestea cântăreau tone. 


VP - 148 


Cu siguranţă că mai avea copiile. Așa spera. 

In cele din urmă ușa se deschise și Adalbert intră în cameră 
cu un teanc de hârtii în mână. Înainte ca fratele lui să stingă 
lumina și să închidă ușa, Hendrik văzu că și camera alăturată 
era plină cu rafturi, comode și dulapuri pe care tronau 
documente. 

— Astea sunt? întrebă Hendrik. 

— Da, răspunse absent Adalbert, cu privirea la text. Mă 
gândeam eu la asta. 

Adalbert mută cu mâna liberă câteva cărţi de pe un scaun pe 
banca din lemn, pentru a se așeza în fața lui Hendrik. 

— Ceva nu se potrivește în povestea asta. Adalbert ridică 
privirea și adăugă: Tu crezi că ar putea să fie o poveste 
adevărată? Parcă am înţeles că așa trebuie citită. 

Hendrik ridică mâinile: 

— Eu nu am auzit despre vreo armură din aur. După părerea 
mea, nu ar avea niciun sens să confecționezi așa ceva. 

— OK. Adalbert citi restul textului, dând din când în când din 
cap, mișcă ușor de câteva ori maxilarul inferior dintr-o parte în 
alta, ca și cum ar fi mestecat ceva, și în final strânse paginile la 
un loc. Așadar, dacă plecăm de la ideea că acest text 
zugrăvește un eveniment real, prima întrebare pe care eu mi-aș 
pune-o ar fi: cum se face că aurul a fost atât de periculos? Aurul 
diavolului. Denumire romantică. Sursa de radiații, clar. Este 
descris aici. Tânărul care deschide cutia din plumb își pierde 
vederea și moare. Dar ce face aurul atât de periculos? 

— Faptul că este radioactiv, își dădu cu părerea Hendrik. 
Chiar tu ai spus. Notele de pe ultima pagină. Dezintegrarea 
mercurului. 

Fratele său clătină energic din cap. 

— Nu, nu. Reacţia de dezintegrare eliberează doar radiație. 
Electroni. In mare parte ei sunt opriţi de haine. Și chiar dacă nu 
ar fi așa, ar produce doar arsuri locale ușoare. Ca la femeia care 
a purtat acel crucifix. Nu este normal ca moartea să survină atât 
de repede. Și chiar cavalerul... Eu cred că o astfel de armură nu 
se poartă pe pielea goală. Se ia ceva pe sub ea, probabil o haină 
din piele. Cu o tunică din piele nu ar fi păţit nimic. 

Hendrik îl măsură neliniștit cu privirea pe fratele său. În final, 
descoperirea armurii din aur nu ar fi atât de importantă, cum își 
imaginase el? 


VP - 149 


— Tu crezi că armura era radioactivă, dar nu suficient de 
radioactivă? 

— Da, cam așa s-ar putea spune. El răsfoi copiile, arătând de 
câteva ori spre text. Uite: descrierea modului în care umblau cu 
piatra. O aruncau simplu în mercurul încins... apoi o mișcau... 
lerburile și ce mai pun ei acolo sunt prostii. Esenţială este 
radiația gama enorm de puternică venită din piatră. Mă întreb 
de unde o proveni lumina. Și asta este interesant. Poate fi un 
efect de ionizare? Trebuie verificat. În orice caz, acolo se lucra 
mult mecanic. Probabil pentru a duce cât mai mult mercur 
aproape de sursa radiaţiei, deși nu aveau cum să știe asta. lar în 
timpul amestecării, din piatră este posibil să se desprindă 
particule microscopice, care se regăsesc în aur. Mai cugetă 
puţin asupra acestor argumente, apoi clătină din cap și adăugă: 
Da, așa trebuie să fie. Atunci urmele ar fi de ajuns, simplu praf 
rezultat din frecare. Dacă piatra este cu adevărat o sursă atât 
de puternică de radiaţie gama, atunci aurul cu pulberi de piatră 
în el ar fi extrem de periculos, chiar și astăzi. Asta s-ar putea 
măsura. Ar fi o dovadă clară. Ridică privirea și îl întrebă pe 
Hendrik: Unde se află acum armura? 

Hendrik ridică din umeri: 

— Nu am idee. 

Simţea cum devenea tot mai supărat pe fratele său. Nicio 
vorbă despre faptul că el, Hendrik, avusese acum mai bine de 
zece ani ideea că în această povestire se descria o întâmplare 
reală. Și în loc de a recunoaște că el, Hendrik, avusese dreptate, 
Adalbert juca acum rolul de cercetător care pătrunde în 
profunzimea lucrurilor! Tipic. Așa a fost mereu între ei: când 
nimerea și găina oarbă un bob, fratele mai mare i-l sufla 
imediat. 

— Ar fi posibil, continuă Adalbert, ca din aur să fie extras 
material radiant. 

Ceea ce din punct de vedere științific ar fi extrem de 
interesant. Adună filele și le puse teanc pe masa de lângă 
canapea. Oricum, mai întâi ar trebui să obțină armura. Și 
aprobarea de a o topi. Lucru care nu va fi acceptat de arheologi. 

Un moment, lui Hendrik îi trecu prin cap să ia copiile cărţilor și 
să plece. Asta era problema lui, fir-ar să fie! 

Dar, pe de altă parte, dacă era cinstit, nu știa cum să 
procedeze în continuare. Dacă el, gurul controversat al bogăției, 


VP - 150 


va apărea cu un teanc de hârtii, cópii ale unor câpii, va fi luat în 
râs. Asta pe lângă faptul că nu avea idee unde le putea duce. 

— Cred, spuse Hendrik cât mai calm posibil, că armura a fost 
dusă la un muzeu. O astfel de descoperire arheologică nu putea 
fi lăsată într-un șantier. După ce își drese glasul, adăugă: într-o 
zi de duminică nici nu se pot afla mai multe. 

Adalbert îi aruncă o privire ironică: 

— Asta crezi tu. 

Apoi se ridică, ieși din cameră și se întoarse cu un laptop 
argintiu subţire, pe care îl deschise imediat. 

Hendrik veni în spatele lui Adalbert și îl urmări căutând pe 
internet. Rămase mirat cât de repede se încărcau paginile, 
multe instantaneu, nu fragmentate și greoi, cum i se întâmpla 
lui acasă. 

— La CERN am o conexiune permanentă, îl lămuri Adalbert în 
timp ce degetele îi alunecau pe taste, au cea mai rapidă 
conexiune la internet de pe planetă. Când se fac testările la 
marele accelerator, se prelucrează și se transmit cantități uriașe 
de date. 

După un sfert de oră aflaseră mai multe. 

— Așadar, concluzionă Adalbert, cu descoperirile arheologice 
de orice fel se ocupă Oficiul Federal pentru Protejarea 
Monumentelor din fiecare land. Deoarece descoperirea s-a făcut 
în Bavaria, există trei locuri în care se poate afla armura: la 
Munchen, la Bamberg sau la filiale. Trebuie să aflăm de care 
zonă aparţine șantierul. Dar eu consider că o descoperire atât 
de neobișnuită va merge direct la autoritatea cea mai înaltă. 
Deci la Munchen. Și la Munchen există și un laborator central. 
Nu cred că au dus armura în altă parte. Arătă cu degetul pe 
ecran adresa și numărul de telefon al laboratorului. Putem suna 
mâine acolo. 

— Sau putem să mergem, interveni Hendrik. 

— Hmm... 

Nici în această privință Adalbert nu se schimbase: ura să fie 
smuls din rutina lui. Pentru el o zi bună era aceea care se derula 
ca ziua precedentă. 

— Ce ne vor spune dacă vom suna? ridică problema Hendrik. 
Nimic. Probabil că de câteva zile îi sună tot felul de oameni - de 
la televiziune, de la ziare și alţii. Ne vor spune să așteptăm 
declaraţiile de presă. 


VP - 151 


— Hmm..., mai mormăi încă o dată Adalbert. 

— Nu, trebuie să ne ducem acolo. Dacă tu o să îţi fluturi 
legitimaţia de CERN, unde se face știință pură, toţi se vor da 
înapoi. Cel mai bine ar fi să iei cu tine și câteva aparate de 
măsură. 

— Cum îţi închipui că vom face? Că ne vom urca acum în 
mașina ta și vom merge în noaptea asta până la Munchen? 

Din tonul vocii sale reieșea cât de puţin îi surâdea ideea. 

Și nici lui Hendrik nu îi surâdea. 

— Nu, nu în noaptea asta, ci mâine. Vin de la un seminar, sunt 
obosit, și în afară de câteva sandvișuri la prânz, nu am mai 
mâncat nimic, așa că nu voi conduce noaptea. Nu mai am 
optsprezece ani. 

— Și vrei să rămâi aici? Peste noapte? întrebă Adalbert 
aproape înspăimântat. 

— Dacă nu îţi cer prea mult. 

— Hmm... 

— Odinioară m-ai primit la tine. Între timp ai dobândit tot 
etajul, se va găsi un loc și pentru mine. Hendrik testă 
demonstrativ pernele canapelei și adăugă: De exemplu aici. 
Pare un loc potrivit. 

— Pe atunci aveai un sac de dormit. 

— Cu siguranţă că undeva prin casă se vor găsi un așternut și 
o pătură. 

Adalbert închise indispus laptopul. 

— În ce mă privește, nu ai decât. Să o întreb pe madame 
Mourrain. 

— Intreab-o și de ceva de mâncat. 

— Bine. 

e 

Hendrik dormi relativ bine pe canapea, dar dimineaţa 
plecarea se tot tergiversa. Adalbert nu reușea să își facă 
bagajul. Medita la nesfârșit în faţa șifonierului, împacheta câteva 
lucruri, apoi le despacheta, verifica liste și tot căuta una și alta. 

— Credeam că tu călătorești destul de mult, spuse mirat 
Hendrik. Mergi la Standford și prin alte locuri. Cum reușești să 
ajungi la timp la aeroport? 

— De fiecare dată este o dramă, recunoscu Adalbert în timp 
ce scormonea într-un sertar cu șosete desperecheate. Încerc de 
ani întregi să găsesc un set de piese de îmbrăcăminte potrivite 


VP - 152 


în orice situaţie și să îmi iau mai multe. Zece pantaloni identici, 
zece cămăși identice și așa mai departe. Așa trebuie să fi 
procedat Einstein, ca dimineaţa să nu fie nevoit să aleagă cu ce 
să se îmbrace. Doar că nu reușesc. 

— Cum așa? 

— Pentru că nu găsesc cu ce să le înlocuiesc. La magazin nu 
sunt nici măcar zece cămăși identice, de aceeași măsură. Nu am 
nevoie de cămăși diferite. Ori nu am descoperit eu unde să fac 
astfel de cumpărături. Luă câteva șosete pentru a le împerechea 
și continuă: Nici măcar la șosete nu funcţionează. Astea de aici, 
de exemplu. Le cumpăr totdeauna de la un supermarket din 
Franţa, cam patru euro perechea, bumbac sută la sută. Mereu 
aceeași marcă, mereu negre, dar de fiecare dată arată altfel. 
Uite, inscripţia asta. De ce au nevoie șosetele de o 
inscripţionare? Soft. Ce prostie! O modifică permanent. Aici este 
orizontală, dincolo este oblică, la una este colorată, la cealaltă... 

— Cei mai mulţi oameni vor să se îmbrace diferit, opină 
amuzat Hendrik. Asta se cheamă modă. 

— Eu îi spun pierdere de timp. 

In sfârșit, Adalbert reușise să împerecheze o pereche de 
ciorapi, îi puse în bagaj și porni în căutarea altei perechi. 

Când se trezise, Hendrik se temuse că trebuia să ia micul 
dejun cu proprietăreasa lui Adalbert, dar nu fusese nevoie. 
Fratele său avea în camera de lucru o cafetieră, chiar una 
scumpă, care la o apăsare pe buton prepara o cafea bună. O 
băură cu niște biscuiţi franțuzești ciudați, din făină neagră, fără 
lapte, la o măsuţă de lângă birou. 

In cele din urmă, Adalbert termină de făcut bagajul, dar nu 
putură pleca pentru că acesta voia să ajungă mai întâi la CERN, 
pentru a replanifica niște întâlniri, a rezolva „rapid” câteva 
chestiuni importante și, firește, pentru a face rost de un aparat 
pentru măsurarea radiaţiilor. Hendrik oftă și îl conduse. 

Nu era departe. Pe vreme bună, îi povesti Adalbert, folosea 
bicicleta și spera că va renunţa la mașina personală atunci când 
se vor deschide noile linii de autobuz. 

Hendrik își făcuse planul că vedea măcar puţin din celebrul 
institut de cercetări la care lucra fratele său, dar spre 
dezamăgirea lui, acesta îl lăsă la centrul pentru vizitatori. 

— Ar fi prea complicat să obţin acum un permis de vizitator, îi 
spusese acesta nerăbdător. Doar vrem să plecăm, nu? 


VP - 153 


— Evident, ripostă Hendrik. 

Bine, își va petrece timpul aici. 

Centrul pentru vizitatori era dezamăgitor, arăta mai curând ca 
un butic dintr-un aeroport. Pe un glasvand era inscripţionat 
„Bine aţi venit” în douăzeci de limbi. La recepţie stăteau trei 
femei. Una dintre ele se întreținea cu un bărbat bizar, îmbrăcat 
cu un tricou pe care scria Când mă fac mare, vreau să fiu zeu. 
Mai existau aici câteva canapele și un shop cu suvenire cu 
brelocuri-CERN, pixuri-CERN, șepci de baseball-CERN și altele 
asemănătoare. Cel mai extravagant element era o operă de artă 
îndoielnică, de formă circulară, din metal, fixată în podea. 

Hendrik se gândi cât de ciudat era faptul că, stând aici, cu 
greu îţi puteai imagina că toate acele instalaţii subterane, 
kilometricul accelerator de particule și detectoarele mari cât un 
bloc chiar existau. Văzuse fotografii și Adalbert îi povestise 
despre acestea pe când se construia Marele accelerator de 
hadroni. Totul părea fantastic. 

Se părea că aceasta nu era doar părerea lui, pentru că 
privirea i se opri pe o planșă cu titlul CERN in popular novels, pe 
care era o listă cu ficțiuni scrise despre CERN și cu ceea ce era 
real din acestea: nu foarte mult. 

După un timp o sună pe Miriam. Îi relată pe scurt unde era și 
ce intenționau să facă, așa că nu va ajunge până seara acasă. 

— Hmm..., făcu Miriam amuzată. Și interviul tău de astăzi 
după-amiază? 

— Ce fel de...? Oh, fir-ar să fie! Am uitat complet de el! 

În urmă cu câteva săptămâni fixase o întâlnire cu Ingo Holst, 
ziaristul care îl lansase cu adevărat. De atunci, acesta avusese 
tot felul de pretenţii și Hendrik nu voia să strice relația cu el, 
pentru că Holst era prea influent. 

— Nu ai vrea să îl suni tu și să îi spui că a intervenit ceva? 

— Nu poţi să o faci tu? 

— Nu, mai bine sună-l tu. De la mine ar încerca să afle despre 
ce este vorba. 

— Bine. Și ce să îi spun, dacă vrea să fixeze o altă întâlnire? 
Că îl vei suna tu? 

— Da. Sau nu, propune-i miercurea viitoare. Astăzi este luni, 
până ajungem la Munchen se face târziu, dar sigur vom mai găsi 
pe cineva la laborator. Dacă mâine-dimineaţă îl duc acasă pe 
Adalbert și după aceea plec și eu spre casă... da, miercuri. Până 


VP - 154 


mâine-seară în orice caz mă întorc. Ar putea să vină la nouă. 

— De ce atât de curând? Aș putea să îi spun să vină joi. Nu ți- 
ai mai asuma niciun risc. 

— Poate că el vrea să dea ceva la ziar și joi ar fi prea târziu 
pentru ediţia de sâmbătă, răspunse Hendrik. 

Oare așa era? Parcă auzise de la cineva lucrul acesta. De fapt 
își dorea să discute mai repede cu Holst, care devenise cam 
plictisitor, pentru a rezolva odată problema. Ca o programare la 
dentist. 

Și cum Adalbert nu se întorsese, Hendrik mai dădu un telefon. 
Formă numărul Oficiului Bavarez pentru Protejarea 
Monumentelor. 

Dar nu avu prea mult succes. Administraţia respectivei 
instituţii nu dădea informaţii și nici doamnele de la biroul de 
relații cu presa, după cum îi spuseră acestea, dar într-un mod 
mai politicos. Era evident că între timp sunase foarte multă 
lume, în primul rând ziariști. Una dintre angajatele de la biroul 
de relaţii cu presa îi destăinui că descoperirea armurii din aur 
făcuse senzaţie. 

— Ai la tine legitimaţia de la CERN? vru să se asigure Hendrik, 
când, în cele din urmă, Adalbert își făcu apariţia. 

Avea cu el un fel de geamantan din oțel, probabil cu aparatul 
de măsurat radiaţiile. 

— Altfel nu am intra nicăieri, ripostă fratele lui. 

— Atunci să pornim. 

Dispozitivul pentru navigaţie al mașinii aprecie la puţin peste 
șase ore timpul necesar pentru a ajunge la Munchen, însă 
modifică prognoza la șapte ore, când înainte de Lausanne 
nimeriră într-un blocaj. Totuși Hendrik deveni deodată bine 
dispus, motivat și de faptul că întreprindea ceva împreună cu 
Adalbert. Mai făcuseră asta vreodată? Nu își amintea așa ceva, 
dar copil fiind, și-o dorise totdeauna. Oh, cât își admirase fratele 
mai mare! Adalbert știa tot, putea face tot... iar el nici nu era 
băgat în seamă. De cele mai multe ori nu reprezenta pentru 
Adalbert decât o piedică. Fratele lui mic și prost. 

lar acum goneau împreună pe urmele unei descoperiri posibil 
epocale... 

Îi aruncă lui Adalbert o privire fugitivă. Și văzu cum acesta își 
puse în palmă o grămadă de pastile dintr-o pungă din plastic, și 
le înghiţi repede, fără apă. 


VP - 155 


— Ce-s astea? întrebă el șocat. Ești bolnav? 

Atât de multe tablete deodată nu luase nici tatăl lor, când i se 
apropia sfârșitul. 

Adalbert dădu din cap, înghiţi în sec de câteva ori, și când 
mărul lui Adam încetă să se mai miște, îi spuse: 

— Sunt doar vitamine și minerale. Pentru a menţine mașinăria 
în funcţiune. 

— Atât de multe? 

— Doar cât este necesar. Adalbert puse punga goală 
deoparte, scoase alta din buzunarul hainei și începu să înșire: 
1,4 miligrame tiamină, deci vitamina B1, 4,5 miligrame B2 sau 
riboflavină, 45 de miligrame de nicotinamidă alias B3 și 10 
miligrame de acid pantotenic, vitamina B5. Astea sunt 2 
miligrame vitamina B6, piridoxină, 0,01 miligrame B12 și 0,1 
miligrame biotină. Cele de aici sunt 15 miligrame betacaroten. 
Cele două pastile fac în total 500 de miligrame de vitamina C, 
acid ascorbic. Celelalte sunt 0,005 miligrame vitamina D. 
Acestea sunt 60 de miligrame vitamina E plus coenzima Q10. 
Apoi 250 de miligrame oxid de magneziu, plus seleniu și zinc, nu 
mai ţin minte cantităţile. Celelalte sunt... stai puţin... 420 de 
miligrame de fosfatidilcolină. Și în sfârșit 0,3 miligrame acid 
folic. 

— Uau! Și chiar ai nevoie de toate astea? 

— Le-am furat de la Ray Kurzweil. El ia mai multe pastile, dar 
încă nu m-am prins care sunt. 

— De ce? Și de fapt cine este acesta? 

— Un inventator american. A construit primul flatbed scanner, 
a realizat lucruri importante în domeniul recunoașterii textelor, 
sintetizării vocale și analizei lingvistice, are optsprezece titluri 
de doctor onorific și a înfiinţat zece firme, dintre care una care 
construiește sintetizatoare. 

Hendrik se încruntă: 

— Sintetizatoare? Și ce treabă are el cu medicina? 

Adalbert clătină indulgent din cap. g 

— Kurzweil este unul dintre cei care se ocupă de viitor. In 
ultimele decenii a făcut zeci de previziuni, mai mult de optzeci 
la sută dintre ele s-au dovedit corecte. El a prezis dezvoltarea 
internetului încă de pe vremea când cei mai mulți oameni nici 
nu auziseră acest cuvânt. Ideea lui este următoarea: toate 
trendurile tehnice și științifice urmează curbe exponenţiale de 


VP - 156 


evoluție. Capacitatea de calcul a procesoarelor de exemplu s-a 
dublat la fiecare unu, doi ani, și asta din 1965. Crește și viteza 
cu care noutăţile se răspândesc. De exemplu, telefonul mobil, 
energia solară, you name it - se răspândesc cu atât mai rapid, 
cu cât invenţia este mai recentă. Noi trăim exact vremurile în 
care toate aceste noutăţi ating apogeul, la fel și progresele din 
biologie și medicină. Asta-i poanta. Speranţa de viaţă crește și 
va crește în continuare. Asta înseamnă că dacă trăieşti astăzi și 
reușești să rămâi în viaţă suficient timp, această dinamică te 
depășește și nu vei mai muri. 

— Aă..., reuși Hendrik să mai zică. Serios? 

— Acestea sunt evoluţii inevitabile. La fel de inevitabile ca 
avalanșa plecată în vale. Cei mai mulţi oameni nu sunt obișnuiți 
să gândească în curbe exponenţiale, de aceea nu văd asta. Dar, 
garantat, asta se întâmplă. la gândește-te: jumătate de lume 
cercetează genomul, încearcă să afle cum funcţionează celulele. 
Ştii de ce? Pentru a elimina bolile ereditare? Pentru a produce 
copilul dorit cu ochi albaștri, blond și inteligenţă superioară? 

— Așa cred. Da. 

— Toate acestea sunt doar teatre secundare de luptă. Țelul 
real este nemurirea, nimic altceva. Adalbert își strânse pilulele, 
apoi continuă: Să nu mori înainte. Despre asta este vorba. 

Hendrik privea fix în față, unde circulaţia se desfășura uniform 
sub cerul albastru strălucitor. Nu știa ce să spună, încă o dată se 
consideră teribil de prost. Fratele mai mic, care nu pricepea 
nimic. 


VP - 157 


12. 


La Munchen ajunseră mai târziu decât speraseră și în plin 
trafic. Dispozitivul de navigaţie îi conduse la adresa laboratorului 
central, însă acolo nu găsiră niciun loc de parcare, mai ales 
pentru un Jaguar a cărui lungime enormă oricum era mereu o 
problemă. Așa că au fost nevoiţi să meargă până la cel mai 
apropiat garaj supraetajat, indicat de navigator. 

Hendrik trase o înjurătură în gând, în timp ce urca etaj după 
etaj în clădirea parcajului. Era deja trecut de ora cinci! Măcar de 
ar mai fi cineva acolo! 

Adalbert nu părea să își facă astfel de griji. Și nu era de 
mirare, el era obișnuit cu modul de lucru de la CERN, unde 
noțiunea „seară liberă” era cunoscută doar din dicționare. 

Adalbert cobori fără grabă din mașină. Hendrik i-ar fi zis ceva, 
dar preferă să strângă din dinţi, pentru că veniseră aici la 
iniţiativa lui. Ar fi trebuit să spună ceva de dimineaţă! 

— Poţi să deschizi portbagajul? îi ceru Adalbert în timp ce își 
îmbrăca haina din cord maro-deschis. 

— De ce? se miră Hendrik. 

— Aparatul de măsurat radiaţiile. Îl iau cu mine. 

Hendrik își privi ceasul. Până ajungeau la laborator se făcea 
șase fără câteva minute. 

— Nu ar trebui să vedem întâi dacă este cineva acolo? 

Fratele lui îi aruncă o privire mustrătoare: 

— Ai idee cât costă un asemenea aparat? Nu îl las într-o 
mașină nesupravegheată. 

Suna ca și cum, în opinia lui, Hendrik ar fi condus ultima rablă 
din oraș. 

Hendrik scoase cheia: 

— Bine, facem cum zici tu. 

Firește că geamantanul era greu și la fiecare sută de metri 
Adalbert trebuia să îl lase jos. Ceea ce îl făcu să constate: 

— Poate uneori sunt prea prevăzător. 

Laboratorul central era în apropiere de Staatsoper, pe o 
stradă îngustă, cu sens unic, vizavi de o clădire galbenă cu gratii 
la ferestre. Ușa maro-închis avea două canaturi, era uzată, 


VP - 158 


lăsând să se vadă că deseori fusese lovită fără menajamente de 
oameni care intraseră sau ieșiseră cu lăzi grele și alte asemenea 
obiecte. 

În dreapta, într-o ramă din piatră, era butonul unei sonerii. 
Hendrik îl apăsă. leși paznicul, un individ masiv, în uniformă, cu 
o expresie distantă pe chip și cu mâna pe centură, aproape de 
bastonul atârnat de ea. 

— Accesul este permis doar angajaţilor, le spuse înainte ca ei 
să fi apucat să scoată o vorbă. 

— Un moment, ripostă Hendrik, numele meu este Hendrik 
Busske. Dânsul este fratele meu, doctorul Adalbert Busske de la 
CERN. Din Geneva, știți, unde se află acceleratorul de particule. 

Adalbert îi arătă paznicului legitimaţia. 

Hendrik continuă: 

— Am auzit de armura din aur și... 

— Înţeleg, îl întrerupse paznicul, studiind atent legitimaţia. 
Dar nu sunteţi singurii care aţi venit aici și nici măcar primii. 

— Este important să vedem armura, insistă Hendrik, 
străduindu-se să lase impresia că este absolut sigur că așa seva 
și întâmpla. 

Paznicul clătină ușor din cap și îi înapoie legitimaţia lui 
Adalbert. 

— Armura este cercetată acum de experți. Va avea loco 
conferinţă de presă imediat ce se vor stabili rezultatele. 

Părea să fi învăţat aceste vorbe pe dinafară și să le fi spus de 
multe ori. 

— Nu putem aștepta atât, interveni Adalbert spre 
consternarea lui Hendrik, cu un ton revendicativ, ca agenţii FBI 
din filmele Hollywoodului, când știau că dreptatea și puterea 
sunt de partea lor. Fratele lui continuă: Este foarte posibil ca 
armura să fie radioactivă, ceea ce pune în pericol viața 
angajaţilor laboratorului. Am cu mine un aparat de măsură a 
radiaţiei, pentru a efectua verificări. 

Și îi arătă geamantanul. 

Paznicul ridică indiferent din umeri. 

— Nu vă faceți griji. Situaţia este sub control. 

— Am dori să auzim asta din partea unei persoane 
competente, interveni Hendrik, care începea să se simtă din ce 
în ce mai bine. 

— Îmi pare rău. O astfel de persoană nu se află acum aici. 


VP - 159 


Mâine-dimineaţă. Paznicul se pregăti să închidă ușa. Dar nici 
această persoană nu vă va spune altceva. Există un motiv 
pentru care eu mă aflu aici. 

— Vă rog, insistă Hendrik, este într-adevăr foarte, foarte 
important. 

— La conferința de presă, cum am spus. Cel mai bine este să 
vă adresaţi biroului de relaţii cu presa. 

Cu asta, ușa se închise și ei rămaseră în stradă cu 
geamantanul. 

(J 

Adalbert fierbea de furie. Era impresionant, de parcă el însuși 
emana radiații periculoase. Hendrik nu îl știa astfel pe fratele 
său. Adalbert părea că pluteşte deasupra necazurilor vieții 
cotidiene. 

Îi sărise țandăra și lui Hendrik. Cel mai mult îl deranja că 
bătuseră atâta drum de pomană. Dar ce mai putea face? 
Intorcându-se la parcare, încercase de mai multe ori să sune la 
laborator și să solicite o întâlnire, dar la toate numerele 
răspunsese robotul, același peste tot, care le comunica să ia 
legătura cu biroul de relaţii cu presă. Nu exista nicio posibilitate 
de a lăsa un mesaj. 

O armură de aur trezise evident interesul mass-mediei. 

— Și acum? întrebă Adalbert, care trebuia să se lupte din nou 
cu geamantanul. Asta a fost? 

În clipa aceea lui Hendrik îi trecu prin minte o posibilitate 
salvatoare. 

— Poate că nu, spuse el, și își scoase telefonul mobil. Lasă-mă 
să încerc ceva. 

O sună pe Miriam, o informă că erau la Munchen și o rugă să 
se ducă la computer și să caute un nume în evidenţa 
participanţilor la seminare. 

— Da, OK, răspunse ea. Trebuie să deschid calculatorul. 

În timp ce așteptau, Miriam vorbea: 

— Holst s-a cam supărat. Dar miercuri îi convine. Dacă se 
poate și mai devreme de ora nouă, să îl suni la Sonne. Se scoală 
la ora șase. 

Sonne era unicul hotel din Burlingen, situat la mai puţin de o 
sută de pași de castel. 

— OK, răspunse Hendrik. 

Nu îl interesa asta. Oricum voia ca în viitor să scape de acest 


VP - 160 


tip. 

În sfârșit se auzi tastatura. 

— Deci ce vrei să știi? 

Hendrik își drese glasul: 

— Fii atentă: am avut odată un participant care a lucrat la un 
laborator pentru descoperiri arheologice. Cred că era din 
Munchen. Este mult de atunci. Dacă îmi aduc bine aminte, era 
vorba de primul seminar. 

La început, Hendrik pusese participanţii să completeze un 
formular amănunţit, pentru o eventuală consiliere telefonică, 
contra cost. Puţini apelaseră însă la acest serviciu. Totuși el 
păstrase toate datele într-o arhivă, cum făcea odinioară la WCM 
Trust cu clienţii săi. 

— Atunci caut după „Munchen” și „laborator”. 

Se auzi sunet de taste lovite. 

— lată. Johann Merschberger. Corect, a fost la primul seminar. 
Oficiul pentru Protejarea Monumentelor, Munchen. 

Merschberger. Numele nu și-l mai amintea, dar își amintea de 
momentul în care bărbatul îl întrerupsese. Auzea și acum: Acest 
lucru nu este adevărat! Simţea spaima care i se infiltrase în 
suflet. 

De atunci niciodată nu mai susţinuse că aurul putea fi atacat 
doar de aqua regia. 

— Are un număr de telefon? 

— Da. 

— Dă-mi-l. Un moment... 

Hendrik se scotoci după ceva de scris, doar că nu găsi nimic. 
Adalbert își scoase pixul din cămașă și i-l întinse. Se pregăti să 
noteze pe spatele tichetului de parcare. 

— OK. 

Miriam îi dictă numărul. O mai fi funcţional după mai mult de 
zece ani? 

— Mulţumesc. 

— Ai grijă de tine. 

— Este în regulă. 

Îi închise lui Miriam și formă numărul. Iniţial, Merschberger fu 
surprins, apoi se bucură enorm să îl audă pe Hendrik. Era 
nerăbdător să îi povestească în ce mod pusese în practică ce 
învățase la seminar. 

Hendrik abia putu să îl oprească. 


VP - 161 


— Herr Merschberger, iată de ce vă sun: dumneavoastră aţi 
lucrat la Oficiul pentru Protejarea Monumentelor, la laborator. 
Îmi amintesc eu bine? 

— Da, așa este, de aceea v-am întrerupt atunci. Și astăzi îmi 
pare rău, eram tânăr și... 

— Bun, am și uitat, susținu Hendrik. Întrebarea mea este: mai 
lucraţi acolo? 

— Nu. Nu mai lucrez de mult. Dumneavoastră m-aţi învăţat: a 
doua coloană a bogăției - căutarea mijlocului de a-ţi spori 
venitul. La un an de atunci am intrat în domeniul industrial și 
acum câștig dublu. Cel puţin. 

Spunea ca și cum ar fi așteptat laude din partea lui Hendrik, 
însă acesta își spuse în gând doar „Fir-ar...!” 

— Hmm..., mormăi el. Mă bucur pentru dumneavoastră, dar 
nu și pentru mine, în cazul acesta. Am nevoie urgent de cineva 
care lucrează la laboratorul central și care mi-ar putea răspunde 
la câteva întrebări privitoare la o recentă descoperire 


arheologică. 

— Ah, așa... Aș putea să vă fac legătura cu o cunoștință, care 
mai lucrează acolo. Il cunosc de mult. Și el a citit cartea 
dumneavoastră. 


— Frumos, spuse politicos Hendrik. 

— Dar mai întâi ar trebui să îl întreb. Vă pot suna pe numărul 
acesta? 

— Desigur. 

Când luă telefonul de la ureche, remarcă privirea sceptică a 
lui Adalbert. 

— Crezi că va funcţiona? îl întrebă acesta. 

Hendrik ridică din umeri. 

— Merită să încercăm. 

Așteptarea se prelungea. Cu siguranţă că ofereau o imagine 
ciudată: două siluete cu un geamantan argintiu sclipitor. Dar nu 
îi băgă nimeni în seamă. Când și când îi mai ocolea ușor câte un 
biciclist. 

În sfârșit, sună telefonul. Pe display apărea un număr 
necunoscut. 

— Busske! 

— Georg Friedl, bună seara, Herr Busske, spuse o voce gravă, 
plăcută. Franz Merschberger mi-a dat numărul dumneavoastră 
și mi-a spus să vă sun. Eu i-am propus să procedăm așa, ca să 


VP - 162 


nu mai pierdem timpul. 

— Multe mulțumiri, răspunse Hendrik, care se întrebă în gând 
cui altcuiva o mai da Merschberger numărul lui de telefon. Aă... 
eu... 

— Cu privire la cartea dumneavoastră, se auzi în continuare 
vocea, trebuie să vă mulţumesc că aţi scris-o. Am urmat cel 
mult zece la sută din sfaturile de acolo și am scăpat de datorii. 
Nici nu știți ce ușurare reprezintă asta pentru mine. Senzaţia că 
trăiesc. Cu totul alta. 

— Mă bucur. 

Era bine. Bărbatul părea dispus să îi facă un serviciu. Unul ce 
presupunea să aibă o atitudine mai laxă cu privire la niște 
reguli. 

El îi explică despre ce era vorba și găsi în acesta un ascultător 
atent. Bărbatul confirmă că armura se afla în laborator. 

— O descoperire foarte interesantă. Aur pur, dar cu o 
structură aproape buretoasă în unele locuri, pe care noi încă nu 
o putem explica. 

_ — Herr Friedl, credeţi că mi-aţi putea arăta armura? Neoficial? 
In seara aceasta? 

Timp de câteva clipe se făcu liniște, apoi se auzi o inspiraţie 
puternică. 

— M-ar interesa enorm, adăugă Hendrik cât mai convingător 
posibil. 

— Herr Busske, răspunse cu greu Friedl, știți, propriu-zis nu... 

— Și nepropriu-zis? Hendrik se strădui să nu dea vocii un ton 
prea conspirativ. Nu ating nimic, promit solemn. Nici fotografii 
nu fac. Doar... privesc. Mi-aţi face o plăcere enormă. 

Interlocutorul își drese vocea. 

— Problema este că a trebuit să angajăm pază, din cauza 
mulţimii de ziariști. În ziua de astăzi aceștia sunt incredibili de 
insistenţi. Paznicul va rămâne până la ora unsprezece în această 
seară, când se face curăţenie în birouri. 

— Și pe urmă? întrebă Hendrik curajos, amintindu-și de 
ocaziile în care cu același curaj sporovăia cu femeile în paturile 
de hotel. 

— Eh... pe urmă... teoretic ar merge. Noaptea este încuiat, 
vine serviciul normal de securitate. Aceștia verifică să nu fie 
ușile forțate, nu intră în clădire. 

— Atunci ne-am putea întâlni, să zicem, la unsprezece 


VP - 163 


jumătate, propuse Hendrik, și repetă pentru siguranță: Mi-aţi 
face un mare serviciu. 

Se auzi un oftat profund. Omul nu se simţea deloc confortabil, 
era evident. Probabil sfâșiat între datoria de serviciu și obligaţia 
morală. 

— Bine. La unsprezece și jumătate. Dar nu în faţa intrării 
principale, acolo este instalată o cameră de supraveghere. Vom 
merge la intrarea secundară, după colţ, în PfisterstraBe. 

— Mă descurc. S-a făcut, Herr Friedl. Era important să repete 
numele, pentru a sublinia ideea obligaţiei. Deci ne vedem la ora 
unsprezece jumătate în Pfisterstrafe. 

— La ora douăzeci și trei și treizeci de minute. Bine. Dar nu 
vom sta mult. 

— Nu. Sigur. Pe mai târziu, Herr Friedl. Mă bucur foarte mult. 

(J 

— Nu i-ai spus că vin și eu, îl atenționă Adalbert după ce 
discuţia telefonică se încheiase. 

— Nu am vrut să îl copleșesc, îl lămuri Hendrik. 

— Hmm..., mormăi Adalbert dezaprobator și foarte sceptic. 

— O să meargă. Dacă vine pentru mine puţin înainte de 
miezul nopţii, nu o să se răzgândească doar pentru că îmi aduc 
și fratele, răspunse Hendrik, dorindu-și să fi fost și el sigur de 
asta. 

— Și ce facem până atunci? vru să afle Adalbert. 

— Vom căuta un hotel și vom cina. 

Adalbert s-ar fi dus fără să stea pe gânduri la orice hotel, dar 
Hendrik căută pe dispozitivul de navigaţie al mașinii un hotel de 
patru stele din apropierea laboratorului, cu garaj subteran. 
Rezervă două camere și stabiliră să se revadă peste o jumătate 
de oră la restaurantul hotelului. 

Lui Hendrik îi era foame, așa că fu punctual. Adalbert apăru 
după zece minute fără geamantanul lui argintiu. 

— Ce vrei să comanzi? întrebă Hendrik și îi întinse lista 
preparatelor. 

El se hotărâse deja. 

Adalbert ridică din umeri. 

— Habar nu am. Îmi este indiferent. Mâncarea este mâncare. 
Răsfoi fără niciun interes lista și întrebă: Tu ce iei? 

— File de vită la grătar. 

— Hmm... Adalbert studie nota cu ingrediente a fileului. 


VP - 164 


Conţine gluten. Lactoză. Cu ţelină și alcool. Bun, iau și eu. 

Dădură comanda. Hendrik luă o bere, Adalbert ceru apă. Când 
primi apa, scoase punga din plastic cu pastile și înghiţi câteva. 

— Tu chiar crezi în chestiile acestea? întrebă Hendrik. 

Adalbert îl privi dojenitor: 

— Nu contează ce cred eu. Sunt date științifice. Corpul 
omenesc este o mașinărie foarte complexă, care are nevoie de 
anumite substanțe pentru a funcționa ireproșabil. Eu i le 
furnizez. Arătă spre paharul lui Hendrik cu bere și adăugă: Și tu 
faci același lucru. Dar nu tot atât de selectiv. 

Hendrik remarcă faptul că fratele lui purta încă brăţara de la 
firma care congela morții. 

— Da, dar îmbătrânești și nu poţi opri asta cu pastile. 

— Încă nu. Dar fireşte că acesta este scopul. 

— Cam utopic, nu crezi? 

— Este în spiritul vremii. Nu te ambiţiona să consideri totul 
meschin. Să consideri utopic tot ce îți depășește fantezia. 

Ca întotdeauna, Adalbert vorbea fără a ţine cont de 
sensibilităţile lui. Hendrik se reobișnuia cu acest comportament. 

Luă o gură bună de bere, apoi zise: 

— La seminarele mele deseori am avut de-a face cu oameni 
care își propuneau țeluri absolut utopice. Este unul care vine de 
ani buni, în primăvară mi se pare că a venit a patra oară. Nu are 
vreun talent deosebit, are o slujbă foarte banală, nu are 
economii, ci o mulțime de datorii. Dar își urmează țelul cu 
încăpățânare, ca în cinci ani să devină milionar. Ce înseamnă 
asta? Nimic. Nu își propune lucruri realizabile. De exemplu, să 
scape de datorii. Ori măcar să întreprindă ceva să le diminueze. 
Parcă aș vorbi cu un perete, nici nu vrea să audă. Crede în 
magia ţelurilor înalte. După ce mai luă o gură de bere, adăugă: 
Ca și tine. 

— În cazuri particulare o fi și așa. Dar eu vorbesc de o 
evoluţie care privește omenirea ca un întreg. Și atunci ar fi un 
nonsens să ne amăgim. Cu toată tehnica noastră, cu știința și 
cercetarea  năzuim spre  ţelurile superioare: nemurirea, 
omnisciența, desăvârșirea. Ce altceva? Vrem să știm cum 
funcționează totul, de la cea mai mică particulă atomică până la 
universul ca întreg. Îmbunătăţim fierul și facem din el oțel 
inoxidabil. Înlocuim lemnul cu plasticul, traiul sub cerul liber cu 
viaţa în locuinţe încălzite, facem cumpărături din supermarket, 


VP - 165 


cumpărături ce ne vin acasă dacă asta vrem. Prin toate acestea 
ne prelungim viaţa. 

— Întrebarea este pentru cât timp? Resursele sunt limitate, 
clima se modifică... 

— Eh... progresul tehnic înlocuiește resursele mai rapid decât 
acestea se epuizează. Așa a fost totdeauna. Epoca pietrei nu a 
luat sfârșit pentru că s-a terminat piatra, ci pentru că a fost 
descoperit bronzul. 

— Dar acceptând că nemurirea devine realitate și că nu mai 
moare nimeni, atunci populaţia va crește la infinit! 

— Și? Nemuritorii vor deveni rezonabili și nu vor mai face 
mereu copii. În afară de asta, Pământul nu este singura planetă. 
Între timp s-au descoperit sute de planete, care se rotesc în jurul 
altor sori, pe care firește că într-o zi le vom popula. Făcu un gest 
larg cu mâna și continuă: Trebuie să gândești în mare. Este 
vorba de a depăși granițele impuse progresului nostru de 
tradiţie, biologie, genetică și ideologie. 

— Și totuși eu nu îmi pot imagina cum stă treaba cu 
nemurirea. E 

— Am să îţi spun eu: astăzi sunt pilulele acestea. In zece, 
cincisprezece ani biotehnologia va ajunge să repare genele și să 
le optimizeze. După alţi zece ani vor exista nanoboţi, roboţi cât 
o moleculă, care vor fi introduși în corpul nostru pentru a înlocui 
celulele defecte ori părţi ale celulelor, vor îndepărta depunerile, 
vor repara stricăciunile de orice fel provocate de îmbătrânire. Și 
dacă nu mai suntem învinși de bătrâneţe și boli, nu mai există 
motiv să murim. 

— Accidentele. 

— OK. Se va îmbunătăţi și tehnica securităţii. De exemplu, 
automobilele viitorului nu vor mai fi conduse de oameni, ci de 
computere care pot face asta mai bine. Medicina de urgenţă se 
va putea practica oricând și oriunde prin intermediul dronelor. Și 
așa mai departe. 

— Biotehnologie, repetă Hendrik. Asta înseamnă că ești 
pentru organismele modificate genetic? 

— Bineînţeles. Mă îngrozesc când te aud cum vorbești. Ai 
aceeași atitudine refractară și antiștiinţifică pe care o au 
biserica, stânga, verzii și toți cei care cred că natura ar fi o 
mamă simpatică și iubitoare, bună cu noi dacă nu o supărăm. 
Care vor să păstreze lumea veșnic așa cum este ea astăzi. Dar 


VP - 166 


natura nu este o zeiţă amabilă. Natura și evoluţia se schimbă 
necontenit. Problema este să le conduci. 

— Și nu s-ar putea să o dăm în bară dacă noi, oamenii, vom 
încerca să facem asta? Mi se pare o aroganță. 

— Evident că o dăm în bară când încercăm ceva nou. Dar 
suntem în stare să învăţăm din greșeli, și să căutăm alte căi, 
până reușim. Și să nu crezi că natura nu face greșeli. Când 
izbucnește o erupție vulcanică și dispar sute de specii, natura 
este indiferentă. Apar specii noi. 

Li se servi fileul de vită pe un pat de arpagic în sos de vin 
roșu, gratinat cu o crustă aromată, alături de broccoli și 
crochete de cartofi. Lui Hendrik îi lăsa gura apă. Nici Adalbert nu 
părea indiferent, în orice caz discuţia se încheie imediat și o 
vreme mestecară amândoi de zor. 

O bună ocazie pentru a schimba subiectul conversaţiei. După 
ce foamea li se mai potoli puţin, Hendrik zise: 

— Friedl a spus că aurul armurii are în unele locuri o structură 
buretoasă și că nu a mai văzut așa ceva. Crezi că asta are vreo 
importanţa? 

Adalbert ridică privirea continuând să mestece: 

— Ah... Câteva momente se gândi, apoi adăugă: Ar fi putut să 
apară prin descompunerea aurului în mercur. Izotopii aurului nu 
au luat naștere simultan, dar s-au coagulat în particule omogene 
izotopic, care nu au fost distruse în timpul procesului de forjare. 
Ulterior, prin dezintegrare, au creat caverne minuscule, vizibile 
în material, pentru că mercurul la care atomii de aur radioactiv 
s-au dezintegrat s-a scurs și a rămas doar aurul stabil. 

— Ceea ce reprezintă un alt indiciu că este vorba despre 
armura de care se vorbea în carte, nu? 

Hendrik mai luă o gură din berea excelentă. 

— Te-ai gândit cumva din ce ar putea fi alcătuită această... 
„piatră filosofală”? Presupunând că în aur sunt urme din ea. 

— Da, răspunse Adalbert. Asta este exact ceea ce mă 
interesează pe mine. Există o ipoteză puţin cunoscută și firește 
foarte contestată că ar putea să existe elemente stabile cu o 
masă atomică mai mare de 500. Nu au fost încă descoperite, 
deoarece, ca să le producem, ar fi nevoie de acceleratori mai 
puternici decât avem. Adalbert îndreptă capătul furculiţei către 
Hendrik și continuă: Pentru ca story-ul tău să corespundă, 
trebuie ca această pretinsă „piatră” să aibă proprietăţi pe care 


VP - 167 


nu le are niciun element cunoscut până în prezent. Ceea ce per 
a contrario înseamnă că este vorba despre un element 
necunoscut, nu un alt transuranic care se dematerializează după 
o miliardime de secundă. Dacă pot prezenta acest element, 
premiul Nobel este doar formalitate. 

Aha, se gândi Hendrik și simţi pericolul. Până acum pleca de 
la premisa că va face o importantă descoperire arheologică, pe 
care putea să o lege de numele său. In acest plan Adalbert avea 
doar rol de ajutor. 

Dar în cazul în care fratele său avea dreptate și făceau o 
descoperire esenţială din domeniul fizicii, cel sărbătorit va fi 
Adalbert, nu el! 

e 

La ora stabilită se întoarseră la clădirea laboratorului central. 
În strada laterală se pătrundea printr-o boltă mare, pe lângă o 
statuie ecvestră sobră. 

Deși târziu, era încă multă lume acolo: un grup de turiști 
japonezi exuberanţi, câteva perechi care se ţineau de mână, toți 
bucurându-se de seara călduță. Nimic neobișnuit, Hendrik 
văzuse pe harta orașului că celebra Hofbrăâuhaus se afla în 
apropiere. Nu erau în centrul turistic al orașului, dar nici departe 
de el. Pe străzi răsunau râsete, discuţii purtate cu voce tare și 
fragmente de muzică irlandeză interpretată la vioară. Adia o 
boare dulceagă neobișnuită. Oare un parfum? Sau era mirosul 
pomilor înfloriți de curând? 

Din umbra unui portal din lemn se desprinse un bărbat. Era 
voinic, în jur de 50 de ani, cu o barbă îngrijită care îi acoperea 
tot obrazul, cu chelie și ochelari cu rame moderne. 

— Herr Busske? 

Hendrik strânse mâna ce i se întindea. 

— Herr Friedl, bănuiesc? 

— Da, v-am recunoscut după fotografia din cartea 
dumneavoastră. Înainte de a scoate din buzunarul hainei o 
legătură cu chei, Friedl privi nervos în stânga și în dreapta. Păi 
atunci să... 

— Staţi puţin, Herr Friedl, aș vrea să vă fac cunoștință cu 
fratele meu. Îi făcu semn lui Adalbert, care, așa cum stabiliseră, 
aștepta în apropiere, cu geamantanul alături. Doctor Adalbert 
Busske, fizician în domeniul nuclear. Lucrează la CERN, Geneva. 

Cei doi își strânseră mâinile, Friedl părând pe de o parte 


VP - 168 


impresionat, pe de altă parte neliniștit de ce urma. 

— Mă bucur să vă cunosc! Friedl, zise el privindu-i pe rând pe 
cei doi interlocutori. Nu aș fi putut spune că sunteți fraţi, nu 
prea semănaţi... Ah, ba da, nasul. După el, s-ar putea spune. 

— Moștenire de familie. Hendrik zâmbi. Zâmbetul era 
totdeauna bun pentru destinderea unei situaţii încordate. Pe 
drum își pregătise o explicaţie, care spera să îl convingă pe 
munchenez să le permită amândurora accesul în laborator. Herr 
Friedl, l-am luat cu mine pe fratele meu dintr-un motiv 
întemeiat. Are un dozimetru extrem de sensibil, cu care se 
poate stabili dacă armura este radioactivă. Dacă este așa, asta 
ar putea însemna că este vorba despre o armură menţionată 
într-un text vechi, aproape necunoscut, ceea ce ar fi fără 
îndoială de interes istoric. 

Friedl mustăci. 

— Radioactivă? 

— S-a verificat deja dacă este radioactivă? întrebă Hendrik. 

Friedl zdrăngăni nervos legătura de chei. 

— Verificarea a fost programată pentru vineri. Trebuie să o 
facem la Universitatea Tehnică. În laborator ne ocupăm doar de 
analize de chimie anorganică și de analiza materialelor. În mod 
normal, clasificăm materialele, analizăm influenţa intemperiilor, 
poluarea aerului și alte astfel de chestiuni. Lucrăm cu 
ultrasunete, cu măsurări laser 3D, cu video-endoscopii... 

— Nu ar fi mai bine să intrăm? interveni Hendrik cu o relaxare 
mimată. Am putea stabili asta în zece minute. 

Friedl ezită. 

— Nu îmi dau seama de ce vă interesează, de fapt, acest 
lucru, spuse el în cele din urmă. 

Hendrik clătină din cap. Sperase să i se pună întrebarea 
aceasta. 

— Vedeţi dumneavoastră, până acum am considerat textul 
respectiv o ficţiune. Dacă va reieși că armura din aur 
menţionată în el a existat cu adevărat, ar însemna că textul 
descris se referă la un eveniment istoric real. Ceea ce pentru 
mine ar fi extrem de interesant, deoarece în poveste apare un 
alchimist. 

Era clar că explicaţia avea efect. Ochii lui Friedl se măriră și el 
clătină din cap lămurit. 

— Ah, da. Alchimia bogăției. Înţeleg. 


VP - 169 


Hendrik zâmbi larg. 

— Exact. 

Friedl se lupta din greu să ia o decizie. 

— Bine, zise el căutând cheia potrivită. Dar, după cum v-am 
spus, nu am voie să fac asta. 

— Nu vom destăinui acest lucru nimănui, promise Hendrik. 

— Și nu veţi atinge nimic. 

Adalbert interveni: 

— Măsurarea se realizează de la distanţă. 

— Și foarte repede, adăugă Hendrik, surprins de intervenţia 
fratelui său. 

— Bine, haideţi, zise Friedl. 

El descuie poarta și intrară într-o curte îngustă, cu multe 
cotloane, luminată doar de o lampă fluorescentă înconjurată de 
țânțari. Pavajul părea din piatră veche, necioplită, ca și cel din 
care se făcea de obicei fața grajduri pentru cai. 

Friedl zăvori poarta după ei, apoi o luă înainte cu pași ușori și 
rapizi. Fraţii îl urmară spre o ușă din metal, cu inserțţii din sticlă 
mată, la modă prin anii '60. Se auzi răsucitul unei chei în 
broască și în spatele unei uși care se deschise se zări o scară 
abruptă. Friedl urcă primul și zise: 

— Vă rog să închideţi ușa. 

Hendrik îl lăsă pe Adalbert să i-o ia înainte și închise ușa grea. 
Treptele abia se zăreau în lumina chioară ce pătrundea de afară. 
Mirosea ciudat a praf de piatră și ouă stricate. 

Friedl deschise ușa din capătul celălalt al scării. 

— Așteptaţi să aprind lumina, îl auzi Hendrik spunând, apoi 
cadrul ușii se lumină ușor și în el zări silueta fratelui său cu 
geamantanul în mână. 

— Lustra nu o pot aprinde, le explică Friedl, s-ar vedea de 
afară, dar ne descurcăm și așa, nu? 

— Da, da, răspunse Hendrik și privi în jur. 

Friedl aprinsese o mică lampă deasupra unei chiuvete, ca un 
glob alb, cam din aceeași perioadă ca ușa metalică. 

Deci acesta era laboratorul central. Deloc spectaculos. Mese 
lungi pe care se aflau vane din plastic pline cu bucăţi de piatră. 
Microscoape masive și alte instrumente pe care Hendrik nu le 
putu identifica. Scaune rotative și pe pereţi rafturi cu vase din 
sticlă și alte lucruri. 

— Acolo, zise Friedl tot în șoaptă. Armura are mai multe piese: 


VP - 170 


coif, grumăjer, apărător de bărbie, guler, apărător picioare, șorț, 
mănușă, cotieră. Am să vă arăt pieptarul, piesa cea mai mare. 

— Este bine, acceptă Adalbert. 

Îl urmară pe Friedl pe un coridor cu uși moderne din sticlă de 
o parte și de alta. Unele erau laboratoare mari, cu aparate 
uriașe. Fiind întuneric, nu se vedea mare lucru. Altele erau 
birouri, cu computere și rafturi cu dosare. 

Friedl bombăni indispus. Părea că ceva nu era în ordine. Cu o 
mișcare nervoasă închise o ușă metalică. 

— Mâine după-amiază vine profesorul Geiner pentru a 
expertiza armura, explică el. Vă este cunoscut numele? 

— Nu, răspunse repede Hendrik. 

— Este expert în Evul Mediu la Universitatea din Jena. 

— Ah, exclamă Hendrik. 

Cu acesta vor trebui să discute, dacă se adeverea chestiunea 
cu iradierea. GeiBner. Va căuta numele pe internet, înainte de a 
merge la culcare. 

Friedl deschise o ușă și aprinse o lampă de masă, care lumina 
o anumită porţiune, în timp ce restul încăperii rămase în 
semiîntuneric. 

— Aici lucrează colegul meu Muller. Prima etapă este 
catalogarea relicvei. Asta înseamnă că obiectul este măsurat, 
fotografiat și se stabilește în ce stare este. 

Hendrik nici nu îl mai auzea, avea ochi doar pentru obiectul 
bombat aflat în conul de lumină de pe masă, între camerele foto 
montate pe suporturi fixe. 

Pieptarul. Chiar asta era. Nu sclipea, dar se vedea că era din 
aur. 

Un moment ireal, se gândi Hendrik, și fu străbătut de un fior, 
aflându-se în faţa unei părţi a armurii pe care Bruno von 
Hirschberg o purtase și în care murise. 

Armura din aurul diavolului. 

Ceea ce însemna, îi trecu lui prin cap, că ei erau supuși 
aceleiași iradieri pe care o suportase și cavalerul. Fără să vrea 
se retrase un pas. 

— Hmm... Adalbert nu arăta impresionat. Mă apuc de treabă. 

Puse geamantanul pe podea, deschise încuietorile și capacul. 
În materialul spongios se zăriră instrumentele cenușii. 

— Am nevoie de o priză. 

— Acolo, spuse Friedl arătând către un prelungitor. Apoi 


VP - 171 


adăugă: Ar trebui să vă permit să puneţi mâna pe asta. Nu s-ar 
crede că este din aur, pentru că pieptarul este ușor de tot. După 
cum v-am spus, parcă ar fi un burete... 

În acel moment de afară se auziră zgomote de parcă cineva 
ar fugi și ceva se lovi bubuind de podea. Friedl se întoarse și 
ţâșni spre ușă strigând: 

— Da, fir-ar...! 

Hendrik vru să îl urmeze, să vadă ce se întâmplă, când fu 
înșfăcat de un braţ din întuneric. Văzu o mănușă în dreptul 
ochilor, cu o cârpă cu miros chimic pătrunzător, care îi fu pusă 
pe faţă. După care se afundă într-un hău negru. 


VP - 172 


13. 


Revenit ca de pe altă lume, întunecată, avea privirea 
înceţoșată. Simţi că se mișca ceva în jurul lui. Auzi zgomote, 
voci, pași. 

Apoi zări un chip, un individ pe care nu îl mai văzuse 
niciodată: cu faţa albă ca laptele, cu pistrui, obraji dolofani și 
bucle aurii. Un înger cu o haină roșie-aprinsă. Acesta îi tot pipăia 
capul. Ce voia să îi facă? Fulgera! Ba nu, era cineva cu un 
aparat de fotografiat, îmbrăcat într-o salopetă albă. 

Bărbatul cu fața palidă își trecu degetele prin fața lui și îl 
întrebă câte vede. Ciudat. De ce voia să afle asta? 

— Câte degete vedeţi? îl întrebă încă o dată bărbatul. 

Hmm... nu era prea simplu. 

— Trei. 

Se pare că nimerise, pentru că bărbatul zâmbi mulțumit, 
ridică privirea și strigă: 

— Philip? Aici! 

Philip purta tot o haină roșie, dar avea pielea neagră ca 
smoala, părul creţ și ochii negri. Acesta îndreptă spre el lumina 
unei lanterne, dădu din cap și spuse în dialectul bavarez: 

— Duceţi-l jos. 

Fu ridicat. In jurul lui era o harababură de nedescris: mobilier 
răsturnat, cioburi de sticlă... 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Hendrik. 

Voia să știe măcar ce se întâmplase! 

— Vă ducem la ambulanţă, îi explică tipul palid. 

— De ce? Sunt bolnav? 

— V-au ametit. 

Amețit? Hendrik se uită în jur, văzu un geamantan argintiu pe 
podea și își reveni. Adalbert. Armura. Misterul. 

Mâna cu cârpa. 

— Fratele meu! Unde este? Adalbert? 

— Este deja jos. 

Cei doi îl ajutară să se ridice. Avea picioarele ca de plumb. 
Păși cu greu pe coridor. Bine că îl susțineau. | se părea că 
treptele scării întunecoase se mișcau în toate părţile. Afară, în 


VP - 173 


noapte, văzu faruri aprinse, lumini albastre intermitente, 
polițiști. Mașini, claxoane, oameni vorbind la staţii radio, 
dialoguri imposibil de înţeles. 

L-au urcat într-o ambulanţă. Adalbert era deja acolo, pe un 
scaun pliant. Avea privirea întunecată. Lângă el ședea o femeie 
îmbrăcată cu o jachetă roșie, care părea sora Angelei Merkel. La 
un semn făcut de aceasta, cei doi sanitari îl așezară pe patul 
pliant din faţa ei. Își aminti de filmele polițiste de la televizor. 
Patul nu era unul pliant! Trebuie să fi fost o targă fixată cumva 
în automobil! 

Femeia, evident medic, îi așeză pe față o mască, un fel de 
suzetă din plastic transparent, și spuse: 

— Respiraţi de câteva ori adânc! 

Hendrik se supuse, pentru că era mai bine să nu o contrazici 
pe sora cancelarului federal. Și surprinzător, ceea ce venea din 
mască, orice ar fi fost, îi îndepărtă vălul de pe ochi și îi risipi ca 
prin farmec buimăceala. Oxigen, se gândi Hendrik și respiră mai 
adânc. 

— V-au ameţit, îi explică doctorita. Ca și pe prietenul 
dumneavoastră. Aţi avut noroc. Alţii o încasează zdravăn și 
varsă pe urmă trei zile. Sau și mai rău. Ea îi ridică masca de pe 
faţă și constată: Ajunge. 

— Ei? Care „ei? 

— Asta este marea problemă, închipuiţi-vă. 

Femeia îi puse mâini înmănușate pe cap, îi pipăi oasele 
craniului, după care zise: 

— Se pare că totul este la locul lui. 

Când Hendrik se ridică în capul oaselor, ușa din spate a 
ambulanţei se deschise. Un bărbat în haină de piele, morocănos, 
privi înăuntru și mormăi către doctoriță: 

— Ei? 

Ea își îndepărtă braţele: 

— Nu au răni. Sunt ai dumneavoastră. 

— Bine. Imediat. Nu s-a terminat încă interogarea primului. Se 
întoarse către Hendrik și Adalbert: Aș vrea să îmi dați 
documentele dumneavoastră personale. 

Își descheie haina și lăsă să se vadă pentru câteva fracțiuni 
de secundă legitimaţia. Josef Stamm. Poliţia judiciară din 
Munchen. 

Nu arăta deloc ca un poliţist. Cu tenul lui întunecat și părul 


VP - 174 


grizonant părea un meridional, genul de killer profesionist al 
Mafiei. Ei îi înmânară totuși actele de identitate. 

Comisarul le studie în lumina palidă din ambulanţă: 

— Busske. Și Busske. Sunteţi rude? 

— Fraţi, răspunse Hendrik. 

— Fraţi. Și ce căutaţi la ora aceea în laborator? 

— Voiam să vedem armura, mormăi Adalbert. 

— Herr Friedl este un fost coleg al unui cunoscut, interveni 
Hendrik. A fost amabil să ne-o arate. În afara programului, ca să 
zicem așa. 

— In afara programului, aha! Și de unde știaţi că armura se 
află aici? 

Adalbert răspunse disprețuitor: 

— A fost simplu. 

— Am căutat zece minute pe internet, zise Hendrik, și ne-am 
dat seama că nu putea fi decât aici. 

— Și ea a fost furată exact în cele cinci minute cât v-aţi aflat 
dumneavoastră acolo. Comisarul băgă în buzunar actele lor de 
identitate. Nu vi se pare cam ciudat? 

Apoi plecă trântind ușa. 

Hendrik și Adalbert se uitară unul la altul. Fusese o naivitate 
din partea lor că nu se gândiseră că știrea cu descoperirea unei 
armuri din aur va trezi și pofte neortodoxe. Evident că niște 
pungași descoperiseră și ei unde fusese transportată armura. 
Poate că nu tot atât de repede ca Adalbert, dar destul de repede 
pentru a le-o lua înainte. 

Dar nu puteau fi acuzaţi de nimic, se gândi Hendrik. Erau 
cetăţeni integri, cum se spune, și nu luaseră ei armura! Nici 
măcar nu intraseră ilegal, după cum li se reproşa. Se prea poate 
ca Georg Friedl să aibă necazuri și nu va mai face niciodată 
cuiva vreun serviciu, dar era cazul ca Adalbert și cu el să fie 
scoși fără discuţie din această poveste. Comisarul ar fi trebuit, în 
mod normal, să îi lase să plece imediat. 

Și acesta se întoarse imediat, de data aceasta însoţit de doi 
polițiști. 

— Veniţi cu mine, îi spuse el lui Hendrik. 

— Unde? întrebă Hendrik. 

— Să răspundeti la niște întrebări pentru procesul-verbal. O 
formalitate obligatorie. 

Hendrik cobori și se lăsă condus de cei trei la o mașină 


VP - 175 


Volkswagen mare, dotată cu masă și scaune. Un agent tânăr 
stătea la masă cu un laptop în faţă. Nu scoase niciun cuvânt și 
nu schiță niciun gest când Hendrik urcă. Comisarul se așeză în 
faţa lui și ușile mașinii se închiseră. 

Comisarul își apropie un reportofon de gură și spuse data și 
ora - era deja unu și ceva noaptea! -, apoi continuă: 

— Comisar-șef Josef Stamm, interogatoriul martorului Hendrik 
Busske în cazul de spargere și furt de la laboratorul central al 
Oficiului de Land pentru Protejarea Monumentelor. 

Așeză reportofonul între ei pe masă și îi ceru lui Hendrik să îi 
spună datele personale: adresă, data nașterii, starea civilă, o 
parte dintre ele trecute și în cartea de identitate. Hendrik se 
arată cooperant și răspunse cuminte la toate întrebările. Agentul 
cel tânăr, cu chip imperturbabil, tasta rapid. 

— Herr Friedl a declarat că v-a cerut să închideţi ușa de jos de 
la intrarea din grădină, întrebă brusc Stamm. Este adevărat? 

— Da. Confirmă, ceea ce nu i se păru o idee bună. Așteptă un 
moment, până când bubuiturile pe care le simţea în spatele 
frunţii i se mai domoliră, apoi adăugă: Ne-a spus să o închidem. 

— Și aţi făcut asta? 

— Evident. 

— Sunteţi sigur? 

Hendrik nu răspunse imediat. Oare ce însemna asta? 

— De ce mă întrebaţi? 

Stamm îl fixă cu privirea: 

— Poate că aţi apropiat-o doar, astfel încât complicele 
dumneavoastră să vă poată urma. 

— Ce? Ce complice? Lui Hendrik nu îi venea să își creadă 
urechilor. Ce însemna asta? 

— Poate era o înscenare. Vă lăsaţi oamenii să intre 
neobservaţi, ca să vă atace și să vă „anestezieze” puţin, ca 
nimeni să nu bănuiască... 

— Prostii. Atunci am fi șters-o odată cu ei! 

— Dar Herr Friedl și-ar fi dat seama cine sunteți. 

Hendrik se sili să rămână calm și să gândească. 

— Acesta ar fi fost un plan ilogic. Nu știam pe unde avea să 
ne bage Herr Friedl. În plus, nu era de ajuns să lăsăm deschisă 
ușa de jos; Herr Friedl încuiase poarta care dă în curtea 
interioară. 

Stamm își notă ceva. 


VP - 176 


— Vom verifica asta. Sună pe cineva cu numele de Jan și îi 
dădu o dispoziţie. Bine, spuse apoi și se rezemă de speteaza 
scaunului. Să o luăm de la capăt. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat. 

Ceea ce Hendrik și făcu. Fu cât mai concis, încercând ca totul 
să sune nevinovat. Doi bărbaţi care s-au folosit de o „reţea” 
privată, pentru a arunca o privire în culise: nimic reprobabil. Mai 
ales aici, în Bavaria, unde „Spezi-Wirtschaft”, sitcom-ul 
radioteleviziunii locale, era foarte popular, ar trebui să aibă 
parte de înţelegere într-o situaţie ca asta. 

La întrebarea comisarului dacă văzuse pe cineva ori putea 
identifica pe cineva, Hendrik răspunse pe bună dreptate 
negativ. Tot ce își amintea era brațul apărut de niciunde și mâna 
cu cârpă. 

Stamm își răsfoi o vreme notesul, pe urmă întrebă: 

— De ce vă interesează armura atât de mult? 

Hendrik anticipase această întrebare și își pregătise un 
răspuns. 

— Eu ţin niște seminare cu titlul A/chimia bogăției. Citesc tot 
felul de cărți despre alchimie și am dat peste o veche legendă, 
care povestește cum un cavaler a silit un alchimist să facă aur și 
să i se confecţioneze o armură din aur din acesta. Când am citit 
despre descoperirea armurii din aur, m-am gândit că ar putea fi 
vorba despre această armură. 

Stamm se încruntă. Avea niște sprâncene mari, care când se 
încrunta deveneau amenințătoare. 

— Ce legendă este aceasta? 

— Am citit-o în urmă cu mai mult de zece ani într-o carte. Nu 
mai am cartea și nici nu știu cine a scris-o. În cazul textelor 
vechi, uneori nu se cunosc autorii. 

— Și la ce v-ar fi folosit dacă ar fi armura din legendă? 

Hendrik făcu ochii mari, luându-și un aer candid. 

— Să-mi folosească? La nimic. Pur și simplu eram curios, doar 
atât. 

— Și aţi venit la Munchen doar ca să aruncaţi o privire asupra 
unei descoperiri arheologice? 

— Da. Nici nu îi trecea prin cap să vorbească acestui poliţist 
despre frământările lui interioare. Dar ce s-a întâmplat cu 
această armură? Chiar a fost furată? 

Stamm se frecă pe bărbie ezitând. 

— Da, erau mai multe piese în laborator. Unele, încuiate în 


VP - 177 


dulapuri. Hoţii au spart peste tot și le-au luat pe toate. 

Fir-ar! Hendrik avu senzaţia că se prăbușea în sine. S-a 
terminat. Dacă avusese o șansă de a realiza ceva cu adevărat 
măreț, o pierduse. 

Ca de fiecare dată. Dacă în viaţă i se ivea o șansă extrem de 
promițătoare, după un timp era deziluzionat. 

— Pentru moment asta ar fi tot. 

Stamm făcu un semn tânărului care consemnase. Acesta 
imprimă procesul-verbal, i-l înmână și, după ce semnă, Hendrik 
fu condus pe bancheta din spate a unui automobil al poliţiei, în 
timp ce era interogat Adalbert. 

Pentru Hendrik, efortul de a și-l imagina pe Adalbert șezând în 
fața comisarului și spunându-i în felul său direct și naiv ce voise 
să facă era mai enervant decât propriul interogatoriu. Numai de 
nu s-ar contrazice unul pe altul. Hendrik era sigur că Adalbert își 
va da cu stângul în dreptul. 

Dar interogatoriul se termină mai repede decât se gândise el 
și comisarul părea și mai nervos. Acesta le restitui documentele 
personale și le zise: 

— Aş vrea să îmi daţi numerele dumneavoastră de mobil, în 
cazul în care voi mai avea întrebări. 

Hendrik îi dădu cartea sa de vizită, iar Adalbert îi explică ritos: 

— Eu nu am telefon mobil. Urăsc să vorbesc la telefon. 

Stamm tocmai voia să spună ceva, când îi sună telefonul. 

— Mulţumesc, spuse el, și apoi i se adresă lui Adalbert: 
Geamantanul dumneavoastră este în siguranță și se pare că 
toate componentele sunt la locul lor. Au numere de inventar de 
la CERN, dar voi putea să vi-l restitui abia după ce va fi 
expertizat de serviciul nostru tehnic. 

— Dar mâine mă întorc la Geneva, răspunse Adalbert supărat. 

— Atunci o să vi-l trimitem prin curier. 

Adalbert pufni: 

— Aveţi grijă de el. Aparatele valorează o jumătate de milion 
de euro. 

Mina acră a comisarului se accentuă în timp ce nota. 

— Asta ar fi tot. Puteţi pleca, le aruncă iritat. 

e 

O luară tăcuţi spre hotel. După ce ieșiră din raza vizuală a 
poliţiei, Hendrik întrebă: 

— Tu ce le-ai spus? 


VP - 178 


— Nimic, răspunse Adalbert prost dispus. Le-am spus că a fost 
ideea ta și că habar nu am de ce te interesează armura. Și că 
vreau să îmi recapăt geamantanul cu aparatul de măsurat 
radiaţiile. 

— Nici tu nu ai văzut cine ne-a atacat? 

Adalbert clătină din cap: 

— Nimic. Tocmai montam legăturile contorului Geiger, când 
cineva m-a făcut knockout, mi-a tras una-n faţă și pa! Trebuie să 
fi fost ascunși în camera alăturată. În spatele tău era o ușă 
deschisă. Numai de acolo ar fi putut să apară așa brusc. 

Hendrik nu își amintea de nicio ușă care să dea în vreo 
cameră alăturată. El avusese ochi doar pentru pieptarul armurii. 
Restul laboratorului era în întuneric. 

— Aștia de la poliţie precis strică aparatul, mormăi Adalbert, 
privindu-l încruntat pe Hendrik. În cazul ăsta o să îmi fii dator, 
nu glumă! 

Hendrik oftă resemnat. 

— Da, vom discuta asta altă dată. 

Hotelul era liniștit și pașnic, cu holul luminat discret. 
Recepţionerul de noapte îi întrebă numele și numărul camerelor 
înainte de a le da cheile, arătând o vigilenţă care părea deosebit 
de liniștitoare după recentele evenimente. 

Înainte de a dispărea fiecare în camera lui, stabiliră să se 
revadă la micul dejun. La ora nouă. O oră era suficient. 

Hendrik zăbovi îndelung sub duș, lăsând apa să îi biciuiască 
fața, așteptând să se descarce de toată tensiunea acumulată. 
Dar oricât așteptă, nu se întâmplă asta. Și ce ușurare ar fi fost! 

În cele din urmă opri apa, se înfășură cu uriașul prosop alb ca 
laptele și se spălă pe dinţi în faţa oglinzii aburite. Nu voia să se 
mai gândească la șansa pierdută. Fixă ceasul deșteptător, se 
întinse în pat și adormi. 

Dimineaţa cobori cu o întârziere de cinci minute în sala de 
mese și îl găsi pe Adalbert cu laptopul lângă ceașca de cafea. Il 
salută și acesta dădu doar din cap. 

— Nu mănânci? îl întrebă Hendrik. 

— Am mâncat deja. 

Nu se vedea nimic, nicio firimitură, nicio farfurie folosită și se 
miră ce operativi erau angajaţii hotelului. 

Hendrik se duse la bufet, luă pâine prăjită, două ouă moi și 
niște cereale cu fructe și iaurt. Nici nu apucă să se așeze la 


VP - 179 


masă, că și apăru o angajată tânără, cu părul prins într-o coadă 
de cal ciudată, care îl întrebă ce dorește să bea. Ceru o cafea 
mare, cu lapte. 

În timp ce savura primul ou și simţea cum își recapătă pofta 
de viaţă, Adalbert îi arunca priviri dezgustate. 

— Ce este? întrebă în cele din urmă Hendrik. 

— Niciodată nu am să înţeleg cum se poate mânca așa ceva, 
răspunse Adalbert. 

Hendrik își examină mirat oul. 

— Serios? Este un ou perfect fiert, patru minute, cu coajă 
cafenie mătăsoasă, nici prea mare și nici prea mic. 

— Mda... o chestie așa de băloasă, de scârboasă... 

Hendrik zâmbi. Ca și odinioară. Pe când erau copii, lui 
Adalbert îi era scârbă de orice: de părul de la duș, de sudoare și 
de sânge. Dacă toaleta nu era curată, trebuia spălată înainte ca 
el să accepte să o folosească. Scotea vasele curate și uscate din 
mașina de spălat vase, dar niciodată nu o încărca, pentru că nu 
suporta să pună mâna pe farfurii ori pe tacâmuri cu urme de 
mâncare. 

— Este remarcabil că tot mai ai astfel de toane! 

Nu putea decât să îi distragă atenţia. Hendrik arătă către 
laptopul lui Adalbert: 

— Ei, ce mai este nou în lume? 

— Habar nu am, mormăi fratele lui. 

— Credeam că citești presa. 

— Fac cercetări. 

Hendrik se întreba de ce o fi fratele lui atât de scump la 
vorbă, dar, de fapt, nici el nu prea se simţea în largul lui. 

— Și ce anume cercetezi? 

Adalbert răspunse fără să ridice privirea de pe laptop: 

— Mă interesam cât de des se întâmplă să fie furate 
descoperiri arheologice. În Egipt, de exemplu, este un lucru 
frecvent. Acolo obiectele istorice sunt furate nu doar din locurile 
unde se fac săpături, ci direct din muzee. Vânzarea către turiști 
este o afacere bună. Desigur că fapta este considerată 
infracțiune, dar asta nu îi oprește pe hoți. 

— Da? se miră Hendrik. 

El nu prea vedea legătura dintre situaţia lor și Egipt, dar asta 
se putea datora faptului că nu își făcuse cafeaua efectul. 

— Dimpotrivă, în Europa Centrală, continuă Adalbert, se 


VP - 180 


întâmplă extrem de rar. Nici măcar monedele romane din aur nu 
sunt furate prea frecvent. Pentru că nu merită efortul; 
asemenea obiecte se vând greu. 

El se rezemă de speteaza scaunului și bău și restul cafelei. 

— Ceea ce mă face să bănuiesc că cei care ne-au atacat nu 
erau hoți obișnuiți, ci oameni care doreau chiar această armură. 
Oameni care au citit aceeași povestioară ca tine. 

— Oh! exclamă Hendrik. 

Acum înțelese legătura. Deci nu era de la cafea. Ci mai 
curând de la faptul că nu era suficient de inteligent. 

— Chiar crezi asta? O carte din 1880? 

Adalbert ridică din umeri. 

— Rar se tipărește o carte într-un singur exemplar. Lăsă jos 
ceașca goală și o împinse ușor spre marginea mesei. Ar fi 
interesant de aflat de unde provine de fapt cartea aceasta. Cine 
a scris-o, unde a fost tipărită și așa mai departe. 

— Hmm... bună idee. 

Hendrik simţi licărind din nou speranţa. Ca și cum ai scormoni 
într-o vatră, ai da deoparte cenușa și ai descoperi niște jar. 

Adalbert ridică privirea: 

— De fapt, de unde ai cartea? Mi-ai spus, dar am uitat. 

Sosise ora adevărului. Așa că Hendrik îi relată toată povestea, 
oricât de penibil se simţea. Doar întâlnirea cu Laura o trecu sub 
tăcere, spunând că pierduse cartea, nu că i-o furase. 

Mărturisirea lui nu îl impresionă pe Adalbert. 

— Este posibil ca infracţiunea să se fi prescris, își dădu el cu 
părerea, și închise laptopul. La întoarcere, trecem pe la Zurich, 
să întrebăm la acel anticariat. Poate că ei știu de unde provenea 
cartea. 

e 

Anticariatul Schoch mai exista și arăta exact cum își amintea 
Hendrik. Îl trimise pe Adalbert înainte și se ascunse un timp într- 
o cafenea, decizie pe care o regretă imediat: Cu siguranță, 
Adalbert va da greș, la cum știe să se comporte cu lumea! 

Sună telefonul mobil. Era Adalbert. 

— Poţi veni. Nu este nicio problemă. 

— Sigur? se miră Hendrik. 

— Dacă-ţi spun! 

— Te aud atât de prost... 

— De vină este telefonul de aici. O adevărată piesă de muzeu. 


VP - 181 


Nu știam că mai există telefoane din bachelită cu disc numeric. 

Anticarul, Hansruedi Schoch, era un bărbat cu nas acvilin, în 
vârstă de cel puţin șaizeci de ani, cu păr cenușiu lung, strâns în 
coadă de cal. Purta o tunică din piele peste o cămașă tocită din 
flanelă, cu carouri roșii și albastre. Mirosea puternic a gumă de 
mestecat cu mentă. 

— Cel cu care aţi vorbit atunci a fost un asistent de-al meu, 
Reto, îi comunică el lui Hendrik în plăcutul dialect elveţian. După 
cum i-am spus fratelui dumneavoastră, nu vă voi dezvălui 
numele lui de familie. Reto vindea și cărți furate. Aceasta este o 
piață enormă, firește ilegală, însă lucrativă, dacă nu ești prins. 
Mult timp nu am știut asta. Se făcea pe sub mână. Pe internet, 
aici era șmecheria. Pe atunci... când să fi fost... cum spuneţi 
dumneavoastră?... 1998? 

— În martie, preciză Hendrik. 

Schoch dădu din cap. 

— Pe atunci nu știam ce este internetul. Astăzi este cea mai 
importantă piaţă de desfacere pentru mine. Arătă spre 
magazinul lui, care părea neschimbat de când Hendrik îi trecuse 
pragul. Din fericire, clădirea îmi aparţine, altfel acum nu ar mai 
fi existat. Și când nu voi mai fi eu... Fiul meu va lichida totul, 
sunt convins de asta. 

— Unde se află acest Reto? întrebă Hendrik. 

— Trebuia să îl concediez, nu? Nu știu ce mai face. Nici nu 
vreau să știu. l-am spus atunci că nu vreau să îl mai văd 
vreodată. Ceea ce s-a și întâmplat. 

Anticarul luă în mână hărtia și o vreme o cercetă dus pe 
gânduri. 

— Vă pot spune ceea ce i-am spus și fratelui dumneavoastră, 
și anume că structura paginii de titlu este neobișnuită. Pe la 
sfârșitul secolului al XIX-lea se obișnuia să se treacă pe ea, în 
afară de anul apariţiei și locul, și editura, deseori și a câta ediţie 
era. Așadar multe dintre informaţiile care apar astăzi în caseta 
tehnică. După cum arată, pare mai curând o tipăritură privată, 
care nu a ajuns pe piaţă. 

— Și asta? Asta ce ar însemna? 

Hendrik arătă către mâăzgălitura din colţul din dreapta, jos, ce 
părea a fi „21/20”. 

Schoch clătină din cap. 

— Asta nu îmi spune nimic. 


VP - 182 


Hendrik simţi cum bruma de speranţă, care îi încolţise în 
minte, pălea. Incă un eșec. Incă o urmă ce nu ducea nicăieri. 

Ce sens ar mai avea să spună acum că noi doar... Că eu 
doar...! Cine ar fi bănuit asta? 

— Hmm..., zise el oftând. Nu vrem să mai profităm de timpul 
dumneavoastră. Vă mulțumim că ne-ați primit. 

— Cu plăcere. 

— Ah, da... Hendrik scoase o carte de vizită din portofel și i-o 
dădu anticarului. Dacă vă veți mai aminti ceva... 

— Cu plăcere, repetă acesta. Și dacă vreodată veți căuta vreo 
carte veche... O puse în buzunarul tunicii și îi dădu la rândul lui 
cartea de vizită a anticariatului. Deschis nonstop pe internet. 

— Vă mulțumesc pentru idee, răspunse Hendrik. Privi 
îndelung cartea de vizită, apoi o vâri în buzunarul din dreapta al 
hainei, unde ajungeau toate cărţile de vizită de care intenţiona, 
cu prima ocazie, să se descotorosească. 

— Comercializaţi și manuscrise? întrebă brusc Adalbert. Cărţi 
poștale, scrisori și altele? 

Schoch dădu negativ din cap. 

— Nu, în Zurich există un specialist pentru așa ceva. Doar cu 
asta se ocupă și nu ar avea sens să îi fac concurenţă. El luă un 
creion și o bucăţică de hârtie. Vă pot da adresa, dacă doriţi. Nu 
este departe de aici. Firma Autografen-Handel Berner. 

— Cu atât mai bine, răspunse Adalbert. 

Schoch îi scrise adresa și îi desenă și o schiţă cu traseul cel 
mai scurt. Cei doi mulțumiră, salutară și plecară. 

Hendrik era supărat. Ani întregi Adalbert râsese de acest 
subiect! Și tocmai aici și acum se gândise el să ia iniţiativa și să 
facă pe marele mijlocitor. 

— Asta ce a mai vrut să fie? izbucni el după ce se 
îndepărtaseră zece pași de ușa magazinului. 

Adalbert, care pornise decis la drum, îi aruncă o scurtă privire 
dintr-o parte. 

— Te-ai întrebat vreodată cui îi aparţine notita de pe ultima 
pagină? 

— Evident. Am făcut-o mai des decât tine. 

— Și? 

Hendrik se opri. 

— Nu te juca de-a Sherlock Holmes cu mine, OK? Spune direct 
ce ai descoperit. 


VP - 183 


Adalbert se opri și el, și făcu câţiva pași înapoi. 

— Nu am descoperit încă nimic. Dar privește... Luă mapa cu 
copiile, scoase ultima pagină și i-o întinse lui Hendrik. Cum arată 
asta? 

— Ca scrisul unui copil. Poate de gimnaziu. 

Adalbert ridică din sprâncene: 

— Ce elev de gimnaziu se pricepe la procese de transmutaţie? 

— Unul deosebit de dotat, răspunse Hendrik și pentru prima 
dată se întrebă dacă nu cumva era și acesta un indiciu. Crezi că 
ar trebui să ne ocupăm de participanţii la „Jugend forscht”? 

Adalbert clătină din cap. 

— Mergem întâi la acest anticariat cu manuscrise. Eu nu cred 
că asta aparţine unui gimnazist. Ba chiar cred că am mai văzut 
acest scris. 

e 

La adresa dată de Schoch se afla o clădire care semăna cu un 
mare magazin de bijuterii: spațios, nobil, zugrăvit în alb și auriu, 
iluminat spectaculos și pustiu. Deasupra intrării scria cu litere de 
aur: Autografen-Handel Julius W. Berner. 

Ușile din sticlă se deschiseră fără zgomot în faţa lor. Din 
interior răzbătea muzică interpretată la pian în surdină. Pe 
podeaua din marmură albă se afla o semnătură din piatră 
neagră, evident a întemeietorului firmei. Pe pereţi atârnau 
fotografii ale unor celebrităţi, toate în alb-negru, cu autograf. În 
vitrine lungi, de jur-împrejur, puteau fi admirate scrisori și cărți 
poștale ale unor staruri, politicieni, artiști, sportivi și oameni de 
afaceri, toate fixate în suporturi din plexiglas și iluminate de 
spoturi. 

Hendrik era uluit atât de decor, cât și de preţurile acestor 
documente vechi, preţuri care reflectau, cu siguranţă, valoarea 
cadrului în care erau expuse. 

El se întreba dacă aceasta era adevărata celebritate, dacă 
aceste lucruri chiar aveau importanță. Dacă după moarte, orice 
peticuţ de hârtie pe care ai mâzgălit ceva costa o avere. 

li întâmpină un vânzător care își ţinea capul sus, de parcă 
avea indicaţii stricte să le ofere clienţilor o priveliște cât mai 
profundă a nărilor lui, și îi întrebă: 

— Cu ce vă pot ajuta, domnilor? 

Spre nemulțumirea lui Hendrik, tot Adalbert fu cel care preluă 
inițiativa. Acesta întrebă dacă au și autografe ale savanților 


VP - 184 


atomiști germani. Otto Hahn, Werner Heisenberg, Karl Friedrich 
von Weizsäcker și alţii. 

Vânzătorul afișă O mină impenetrabilă, aproape 
respingătoare, ridicându-și nasul și mai mult. 

— Suntem de la CERN, adăugă Hendrik afabil. Vrem să 
organizăm o expoziţie cu ocazia aniversării primei fisiuni 
nucleare. 

Nu avea idee când era această aniversare, dar Adalbert îl 
onoră cu o privire recunoscătoare. Fratele lui mai mare! Ziua 
aceasta trebuia trecută cu roșu în calendar. 

Mina vânzătorului se mai lumină puţin. Scoase o tabletă dintr- 
un sertar și i-o dădu lui Adalbert. 

— Aici găsiţi întreaga noastră ofertă. În caz că vă interesează 
în mod special, aș putea să vă aduc din seif piesa respectivă. 

Adalbert dădu din cap, dar interveni Hendrik: 

— Mulţumim. Le vom cerceta. 

Apoi se așezară pe una dintre canapelele albe ca zăpada, 
dintre vitrine. Adalbert se familiariză rapid cu tableta, identifică 
savanții și începu să caute nerăbdător. 

— Pe cine cauţi? întrebă Hendrik în șoaptă. 

— A mai fost odată la CERN o astfel de expoziţie, îi răspunse 
Adalbert încet. La a patruzecea aniversare a înființării, cred. 
Este posibil să recunosc un scris pe care l-am văzut cu ocazia 
aceea. 

Deodată dădu emoţionat din mână: 

— Copia, repede! 

Pe tabletă era o carte poștală. Hendrik scoase din mapă copia 
cu notița și o puse alături: nu încăpea nicio îndoială, era același 
scris. 

— Este scrisul Lisei Meitner, constată Adalbert. OK. Nu avem 
nevoie să știm mai mult. 

Hendrik îl privi nedumerit: 

— Cine este Lise Meitner? 

Fratele lui fu de-a dreptul șocat: 

— Nu se poate. Tu nu știi cine este Lise Meitner? 

— Ar trebui să știu? 

— Da, răspunse hotărât Adalbert. Ca frate al meu, ar fi 
trebuit. Se îndreptă brusc și adăugă: Vino ca să înlătur o foarte 
regretabilă lacună din cultura ta generală. 


VP-185 


Intrară în cea mai apropiată cafenea cu Wi-Fi - dintr-un lanţ 
comercial american -, comandară cafele cu denumiri fanteziste, 
la prețuri la fel de fanteziste, se așezară și începură instruirea. 

— Așadar, Lise Meitner a fost o fiziciană austriacă, cea mai 
apropiată colaboratoare a lui Otto Hahn, de care sper că ai 
auzit... 

— ... care a reușit prima fisiune nucleară, îl completă Hendrik. 
Asta știu chiar și eu, imaginează-ţi. 

— Măcar atât, zise condescendent Adalbert. Otto Hahn a 
realizat fisiunea, dar nu a recunoscut-o ca atare. Nu era capabil 
să explice rezultatele măsurătorilor experimentului său. Prima 
care a făcut asta a fost Meitner. 

— Aha, deci o femeie abilă. 

— O femeie care a studiat temeinic fizica în imperiu? Într-o 
vreme în care în multe institute accesul femeilor era interzis? 
Poţi fi sigur că a fost o femeie extrem de abilă. Adalbert luă 
ceașca de cafea cu ambele mâini și continuă: Acesta este unul 
din marile momente din istoria științei, parcă desprins din 
filmele de la Hollywood: Lise Meitner se afla în exil în Suedia. 
Otto Hahn i-a trimis o scrisoare, pentru a o ţine la curent cu 
experienţele lui, în care îi scrie că nu are idee ce s-a întâmplat 
pe parcursul unuia dintre ele. Era puţin înainte de Crăciun, iar 
Meitner se plimba prin pădure cu nepotul ei Otto Frisch, care 
studia și el fizica nucleară. Cei doi au discutat explicaţiile 
posibile ale măsurătorilor făcute de Hahn și au concluzionat că 
singura explicaţie plauzibilă ar fi fost fisiunea unui nucleu 
atomic. 

— În exil? Cum adică în exil? 

Adalbert ridică din sprâncene: 

— Era evreică și pe atunci naziștii vânau intelectualii. Reţine... 
el sorbi din ceașcă și adăugă: Otto Hahn a dus-o în Olanda, de 
unde, cu ajutorul altor cunoscuţi, a ajuns în Suedia. A rămas 
prietenă toată viața cu Otto Hahn și cu colegii ei, dar în 
Germania nu s-a mai întors. 

Hendrik privi mapa cu copiile. 

— Și ce înseamnă asta? Că această carte a aparținut Lisei 
Meitner? 

— Foarte posibil. 

— Atunci se pune întrebarea cum a ajuns în posesia ei și cum 
a ajuns de la ea la anticariatul din Zurich. 


VP - 186 


Adalbert își deschise laptopul și căută pagina Wikipedia 
despre Lise Meitner. 

— La a doua întrebare există mai multe șanse să găsim un 
răspuns. Să vedem. A murit în 1968 la Cambridge, hmm... 
Parcurse rapid lungul articol. lată: s-a mutat acolo în 1960 
împreună cu nepotul său, Otto Robert Frisch. Asta înseamnă că, 
după moartea ei, el s-a ocupat de moștenire. Ce se știe despre 
el? Hmm... a murit în 1979, la unsprezece ani după ea. 

— Otto Frisch. Otto... Brusc, din străfundul minţii lui Hendrik 
răzbătu o amintire și el adăugă: Pe coperta a patra a cărţii se 
vedeau resturile unei etichete. Un pătrat, pe jumătate smuls, cu 
lungime de doi, trei centimetri. Se mai puteau descifra două 
cuvinte - Collec și Ott. 

— Collection Otto Frisch, presupuse Adalbert imediat. Cartea 
a aparținut iniţial mătușii lui, dar provenea din colecţia lui de 
carte. 

— Sună plauzibil. Asta înseamnă că trebuie să aflăm cine s-a 
ocupat de moștenirea lui Otto Frisch. Să mergem cât mai curând 
posibil în Anglia. 

Adalbert îi aruncă o privire dezaprobatoare. 

— Nu este nevoie să te duci până acolo. Astăzi există alte căi 
și alte mijloace. 

— Și anume? 

— Nu ai auzit de Google Books? 

— Dar asta... poate totuși... 

— Google Books scanează de mai mult de șase ani biblioteci 
din întreaga lume, spuse Adalbert tastând. Au o arhivă enormă. 
Cunosc pe cineva care se ocupă de organizarea proiectului. 
Scanează și cărţi care au încă drepturi de autor. De aceea multe 
lucrări nu sunt publicate. Dar cartea noastră este din 1880, deci 
nu ar trebui să fie o problemă... hmm... 

Adalbert se opri brusc. 

Hendrik se întoarse spre fratele său: 

— Ai găsit ceva? 

— Vreo douăzeci de documente. Toate arată însă bizar. 
Adalbert își mușcă buza inferioară. Am căutat Mengedder, 
crezând că este un cuvânt rar. Dar mi se indică eroare de 
scanare. Dacă tastez îmi apare „die Menge der”. 

— Maa..., exclamă Hendrik nu fără oarecare satisfacţie. ȘI 
cită: „... Astăzi există alte căi și alte mijloace”. 


VP - 187 


— Un moment, spuse Adalbert. După cum spuneam, cunosc 
pe cineva care lucrează acolo. Întinse mâna după telefonul lui 
Hendrik. 

e 

Bărbatul din încăperea cu pereți groși și ferestre sub plafon 
era încă impunător, dar nimeni nu l-ar mai fi luat acum drept un 
tăietor de lemne. Între timp, trecuse de șaptezeci de ani și își 
pierduse tot părul de pe cap. Sprâncenele lui stufoase albiseră. 

Telefonul al cărui receptor tocmai îl ridicase era tot cel vechi. 
De ce nu? Își făcea încă treaba, la fel și el. Și trebuiau să facă 
economii. 

— Ce înseamnă „un apel pentru mine”? întrebă el. 

— Persoana nu a vrut să își decline identitatea, susținu 
telefonistul de la celălalt capăt al firului. Dar a spus o parolă. 
Una veche. 

— Fă-mi legătura. 

În receptor se auzi o pocnitură ușoară. 

— Ascult, zise bărbatul. 

Interlocutorul își drese glasul. 

— Gruezi, îl salută acesta în dialectul elveţian. Schoch, 
Hansruedi Schoch. Zurich. În urmă cu ani buni mi s-a cerut să 
sun dacă... aud ceva despre acea carte și... 

— Știu, răspunse bărbatul. Ce s-a întâmplat? 

— Omul din fotografie... tocmai a fost aici. 

Bătrânul lăsă din mână foarfeca și ziarul din care voia să 
decupeze un articol și apucă un notes. 

— Spuneţi. 

— Erau doi. Aveau cunoștințe despre carte. Voiau să afle de 
unde provenea ea. 

— Ce le-aţi spus? 

— Adevărul, răspunse bărbatul cu accent elvețian. Că nu știu. 

— Bine. Printre fotocopii era și una a paginii de titlu? 

— Da. 

— În colțul din dreapta jos era un număr? 

— Da, chiar două numere. Douăzeci și unu, bară, douăzeci. 

Bărbatul confirmă. De asta se temuse. 

— Mulţumesc. 

— Mi-au lăsat o carte de vizită, continuă apelantul. Să vi-o 
trimit? 

— Citiţi-mi-o, zise bărbatul și puse vârful creionului pe hârtie. 


VP - 188 


— Deci numele este Hendrik Busske. Firma se cheamă 
Alchimia bogăției, adresa este... 

Citi suficient de rar pentru a putea fi notat, dar bărbatul nu 
făcu asta. Doar ascultă și confirmă. 

Îl ascultă impresionant pe Adalbert vorbind fluent în engleză 
și după mai puţin de cinci minute acesta primi un e-mail cu o 
parolă și un link de la o pagină internă de căutare Google Books. 

— Ce să caut? întrebă Adalbert, cu degetele pe tastatură. 

Hendrik cugetă. 

— Mengedder nu era o idee proastă. 

— OK. 

Adalbert tastă cuvântul și așteptă. Căutarea dură mai mult 
decât de obicei, dar găsi un document. 

— Nu este cartea pe care o știm noi, constată Adalbert. 
Hendrik veni lângă el: 

— la să văd! 


VP - 189 


14. 


Burgul morții 


Despre moartea principelui Heinrich se știe astăzi doar că s-a 
petrecut în anul 1295, în drum spre Franconia, unde fusese 
trimis de regele Adolf de Nassau. lată povestea acestei călătorii: 

Dacă ar fi să aruncăm o privire în vremea aceea, prima 
imagine pe care am vedea-o ar fi a carului cu boi pe care fusese 
așezat principele muribund. Atelajul înainta încet, tras de două 
animale care rumegau domol, neștiind pe cine purtau. Pasul lor 
leneș lâncezea la denivelările pajiștilor și la povârnișuri, și 
devenea și mai greoi la urcușuri. De fiecare dată când una 
dintre roţile mari trecea cu zgomot peste o piatră, bărbaţii care 
îl însoțeau tresăreau de parcă simțeau zguduitura în propriul 
trup. 

Pieile și păturile pe care era întins trupul febril al lui Heinrich 
se umeziseră. În partea din faţă a carului erau prinse cu frânghii 
două urcioare cu apă. Principele somnolent înălța când și când 
capul, deschidea ochii și, respirând greu, întreba: 

— Se întunecă? Da, este deja întuneric! Să ne oprim și să 
aranjăm tabăra pentru noapte! 

— Răbdare, stăpâne, îi zicea unul dintre însoțitori, care 
mergea pe lângă car. Vreți o gură de apă? Are să vă facă bine. 

— Se înnoptează, nu-i așa? insista bolnavul, cu chipul 
strălucind de sudoare. 

Avea ochii atât de injectaţi, încât cine îl privea se înfiora. 

— Se face tot mai întuneric... 

Bărbatul înghiţi încurcat în sec: 

— Stăpâne, este ziua în amiaza-mare și nu mai avem mult de 
mers. 

Asta păru să îl mai liniștească pe bărbatul chinuit de febră, 
care se prăbuși înapoi pe pături. 

— Da, nu mai este mult. Asta este bine. 

— Am trimis soli înainte, ca să ne anunţe. 

— Bine, zise bolnavul oftând și închise ochii. Bine. 

Cei din suita lui se priveau îngrijoraţi. Bărbatul care mergea 


VP - 190 


alături de car văzu din nou cum un firișor de sânge roșu-deschis 
se scurgea din nasul principelui, se strecura în barba lui tunsă 
scurt, ca și a suveranului său, regele, și se ivi în colţul gurii. Luă 
o bucată de pânză, o înmuie în apă și șterse sângele, deși știa 
că gestul era inutil. 

Și astfel tristul alai înaintă prin păduri și pajiști, până când în 
depărtare se arătă un grup de călăreţi, vreo douăzeci ori treizeci 
la număr. Oamenii se ridicară în șei și câteva mâini căutară 
mânerele spadelor. Avangarda se desprinse din grup, dar 
imediat se întoarse anunțând încetarea alarmei. 

— Este Friedrich! strigară călăreţi. 

— Este Friedrich, repetară călăreţii din spatele carului și 
respirară ușurați. 

— Stăpâne, vorbi bărbatul de lângă car. Vine fiul 
dumneavoastră, Friedrich, să vă vadă! 

Mâna muribundului, rece, ca a unui om pe moarte, căută în 
aer. 

— Friedrich! abia șopti principele Heinrich. Unde este? 

— Vine. Ajunge imediat, mai aveţi puţină răbdare. 

— Friedrich... 

Calul tânărului fiu al principelui se apropie de car ca ovijelie, 
gata să îl răstoarne, dar călăreţul trase în ultimul moment de 
hățuri și îl opri. Sări imediat din șa și îngenunche cu respiraţia 
tăiată lângă suferind. 

— Tată! 

— Fiul meu! murmură principele, privindu-l cu ochii orbi, ca de 
sânge. Vino mai aproape, fiule, abia te zăresc... 

Friedrich se îndreptă și se îngrozi când îl privi în faţă. 

— Tată, spuse el cu vocea sugrumată, cine ţi-a făcut asta? 

— Ah, Friedrich, acum te văd, zâmbi bolnavul. Ce mă bucur să 
te văd din nou. 

— Cine a făcut asta, tată? Spune-mi și am sa... 

— Nu, se ridică vocea principelui în aerul umed al pădurii, de 
data aceasta puternică și poruncitoare. Nu, nu vei face nimic, 
fiul meu. Ocolește burgul de unde venim noi, ocolește.-l... 

El închise ochii, căzu pe spate și păru că se face mai mic. 
Friedrich îl privi și pe chipul lui se citeau furia oarbă și o tristețe 
fără de sfârșit. Nu scoase nicio vorbă. 

— Când ne-a primit, purta o armură din aur, șopti Heinrich 
epuizat, cuprins de o nouă criză de febră. Incredibil. Arăta ca 


VP-191 


arhanghelul Mihail, de mână cu diavolul. Cu Împieliţatul... care i- 
a luat sufletul pe când se afla în brațele mele. Mă rog lui 
Dumnezeu Atotputernicul ca sufletul meu să fi scăpat. 

— Tată, te voi răzbuna, îţi promit! 

Mâna odinioară fermă a principelui se ridică și apucă mâna lui 
Friedrich. 

— Trebuie să îi dai de veste regelui Adolf. Trebuie să vină cu 
toate forțele, să radă de pe faţa pământului burgul Hirschberg, 
cu tot ce se află în el. Nu zăbovi! 

Friedrich dădu din cap: 

— Da, tată! 

El plecă privirea căutând să își domolească furia cumplită din 
suflet, care îl îndemna să apuce spada cea flămândă de luptă și 
sânge, dornică de răzbunare. Simţind strânsoarea mâinii tatălui 
său slăbind, își ridică privirea. Abia când văzu pacea de pe 
chipul acestuia, înţelese că bătrânul nu mai respira. 

Se ridică. Oamenii lui, pe cai, păstrau respectuoși distanţa. | 
se păru că niciodată nu fuseseră aţintite asupra lui atâtea priviri. 
În el nu mai fierbea furia, lăsase locul la ceva mai măreț, mai 
rece, invincibil. 

Se duse la calul său și încălecă. 

— Mergem la burgul Hirschberg! strigă el. 

Unul dintre călăreţii care escortau carul, un zdrahon cu barbă 
căruntă, care îi fusese credincios mortului și care îl instruise pe 
tânăr la trasul cu arcul, glăsui: 

— Nu a zis tatăl dumneavoastră... 

Friedrich i-o tăie: 

— Acum eu sunt principe și spun că regele mai poate aștepta. 
Însă răzbunarea tatălui meu, nu. 

Zdrahonul plecă descurajat capul, în semn de supunere 
pentru noul stăpân, la care descoperi ceva ce îl îngrozi. Când 
Friedrich îi cuprinse cu privirea pe oamenii lui, în ochi îi sclipiră 
scântei respingătoare, lacome. Și comandă: 

— Să luăm aurul diavolului! 

(J 

După câteva zile de mers aproape fără oprire au ajuns la 
burg. Imaginea care li se înfățișă fu rău-prevestitoare. Turnul 
mare era negru și crăpat, ca și cum ar fi fost despicat de un 
fulger imens. În jurul lui arborii, ca retezaţi de un uriaș, fuseseră 
culcați la pământ și ciopârțiţi. Niciun cavaler nu mai văzuse așa 


VP - 192 


ceva. 

Burgul era devastat. Apropiindu-se, și-au dat seama că nu mai 
rămăsese niciun zid în picioare și acoperișurile erau distruse ca 
după un incendiu de proporții. Poarta principală se prăbușise, 
așa că oricine putea pătrunde în prima incintă a cetăţii. Forturile 
își pierduseră și ele acoperișurile și erau arse, dar nicăieri nu se 
vedeau semne de luptă. Nu avusese loc nicio bătălie care să fi 
provocat acest dezastru, ci se petrecuse ceva mult mai 
îngrozitor, de nedescris. 

Mirosea a cenușă și a moarte, și era o liniște deplină. Nu se 
auzea niciun ciripit, nu era niciun semn de viaţă. Domnea o 
liniște care îi făcea să creadă că până de curând acolo se 
auziseră doar vaiete înălțându-se spre cer. În aer plutea ecou de 
durere și grozăvie. 

Unul dintre călăreți își struni calul, ale cărui nări fremătau, 
alături de calul principelui. 

— Stăpâne, spuse acesta, iertaţi-mă, dar acesta mi se pare un 
loc blestemat. 

Friedrich îi făcu semn să tacă. Asculta cu mare atenţie. 

— Aud voci, zise el și își îndreptă calul spre podul basculant, 
pe o potecă abruptă, de-a lungul zidului din faţă al cetăţii. 

Oamenii lui îl urmară șovăitori. Niciunul nu era în apele lui. 

Pe povârnișul abrupt de sub zid, în dreptul unui mormânt 
deschis, au dat de un preot care citea cu o voce tremurândă, ca 
a unui nebun, liturghia pentru morţi. În jurul gropii erau câţiva 
oameni zdrențăroși care păreau bolnavi și epuizați. Unul dintre 
ei, un bărbat ghebos, se sprijinea de o lopată. Câmpul era plin 
cu gropi proaspete, cu cruci din lemn, cele mai multe atât de 
șubrede, încât la prima vijelie aveau să cadă. 

— Un loc în care un preot poate citi Sfânta Liturghie, șopti 
Friedrich călăreţului de lângă el, nu poate fi sub puterea 
diavolului, nu? 

Asta îl mai linişti pe bărbat, care simţi cum îi dispare frica și îi 
revine curajul. Se apropiară încet de principe și cuvintele 
acestuia trecură de la unul la altul, ca un ordin. Descălecară la o 
oarecare distanţă și se îndreptară către locul înmormântării. 

Preotul vorbea repede și dezordonat, dând haotic din mâini. 
Pe chipul lui îmbătrânit, frământat de gânduri, se citeau 
amintirile întâmplărilor oribile pe care le trăise. Acesta încheie 
grăbit ritualul și îi făcu ghebosului semn să astupe groapa. O 


VP - 193 


femeie tânără și una bătrână, cu un adolescent foarte speriat, 
plecară către cetate. 

— Numai bine, părinte, i se adresă Friedrich. Ne-aţi putea 
spune ce s-a petrecut aici? 

— Augustinus, răspunse respirând greu corpolentul preot, 
care purta o rasă murdară. Pater Augustinus. 

— Pater Augustinus, ce s-a petrecut aici? 

Slujitorul Domnului își dădu ochii peste cap. 

— Noaptea. Noaptea s-a petrecut. Da, noaptea trecută. Nu, în 
noaptea dinainte. Da. 

— Ce s-a petrecut noaptea? 

— Oh, Dumnezeule atotputernic! El își ridică mâna dreaptă 
spre fruntea mânjită cu praf și sudoare și privi deznădăjduit 
câmpul plin de morminte. Mor și iar mor. Mor toți... 

Friedrich începea să își piardă răbdarea. 

— Dar de ce? Ce s-a întâmplat? De ce este distrus burgul? 

— Distrus, da! râse înfundat preotul. Știm de ce. Aurul 
diavolului. Acesta a fost preţul lui. 

— Aurul... unde este? În beciuri? 

Preotul părea să fi uitat de prezența lui Friedrich. Privirea îi 
era pironită pe locul în care bătrânul cu lopata săpa oftând. 
Femeile și tânărul se întorceau pe drumeagul îngust, cărând un 
cadavru înfășurat în cârpe cenușii. 

Unul dintre însoțitori i se adresă tânărului principe: 

— Stăpâne, fără îndoială, a înnebunit. De la el nu vom afla 
nimic. 

În acel moment preotul urlă ca și cum fusese fulgerat de o 
amintire chinuitoare: 

— În beciuri? Cine știe? Nimeni nu are curajul de a merge 
acolo. Acolo unde oamenii au nevoie de ultima împărtășanie, 
dar o primesc. Cine știe ce este acolo? 

Friedrich nu îi mai dădu atenţie și le făcu semn oamenilor lui 
să se apropie. 

— Veniţi. Ne descurcăm cum putem. 

e 

În cetate era o linişte sinistră. Bărbații mergeau cu spadele 
scoase, gata de luptă, deși nimeni nu credea că vor da aici de 
vreun dușman ascuns. Oricum nu de unul care putea fi învins cu 
spada. 

Intrarea în beciuri era deschisă. Poarta odată ferecată a 


VP - 194 


acestora abia se ţinea în balamale. Ceva înspăimântător, 
imposibil de oprit trebuie să își fi croit drum afară. Oamenii lui 
Friedrich schimbară priviri îngrijorate. Niciunul nu era laș, dar 
cetatea devastată le inspira o teamă mai mare decât 
cunoscuseră până atunci. Ceva, poate aerul stătut, mirosul de 
lemn carbonizat, de pucioasă și putreziciune, aproape le îngheţă 
sângele în vene. 

Friedrich intră primul în gangul care cobora în beciuri. După 
doar câţiva pași se opri și cu vârful spadei arătă spre două urme 
adânci din lutul întărit al podelei. Parcă un obiect foarte greu 
fusese târât afară și nu putea fi departe. Tânărul principe luă o 
făclie dintr-un suport de fier de pe perete și i-o întinse unuia 
dintre însoțitori. 

— Avem nevoie de lumină, spuse el cu voce joasă, ca și cum 
s-ar fi temut că l-ar fi auzit cineva din întuneric. Vezi unde este 
bucătăria! 

Bărbatul plecă și se întoarse repede cu făclia aprinsă. La 
ordinul lui Friedrich, oamenii se despărțiră în două grupuri; un 
grup supraveghea ieșirea, celălalt aprinse și alte făclii și îl urmă. 
Nimeni nu scotea o vorbă. 

Ecoul pașilor lor răsuna în întuneric. 

— Parcă am cobori în iad, șopti un cavaler când ajunseră la 
prima scară. 

— La ce te așteptai, dacă vrei să furi aurul diavolului? îi 
răspunse un tovarăș. 

Incăperile aflate de o parte și de alta a gangurilor erau goale. 
Coborâră pe scări înguste în spirală spre adâncul beciurilor, din 
care ecoul pașilor lor răsuna ca prevestirea unei catastrofe. Pe 
măsură ce înaintau, din pietrele pereţilor se simţea tot mai 
puternică și mai îngrozitoare o prezenţă lugubră. Nu, nu era 
iadul, așa cum își imaginaseră ei. Parcă pătrundeau în gâtlejul 
unui balaur. 

Ajunseră în beciul cel mai adânc, o încăpere boltită, spațioasă, 
care duhnea insuportabil a fum, putreziciune și fecale. O 
funingine groasă de un deget se lipise de tavan, peste tot erau 
grămezi de urcioare și resturi de coșuri de nuiele arse, iar în 
mijloc domnea un cazan imens, așezat pe o vatră cu pereţii 
dărâmaţi. Prin crăpături se scurgea ceva ciudat, strălucind 
argintiu, ca niște lacrimi, iar într-un zid lipseau câteva cărămizi, 
ca și cum ar fi fost de mare preţ și fuseseră luate. Hornul îngust 


VP-195 


era o simplă gaură pentru fum, ce începea în vârful bolţii și 
părea să fi fost mult prea mic pentru imensa vatră de sub cazan. 
Dar ce fiersese în acest cazan? Și de ce? 

În timp ce oamenii lui șovăiau, Friedrich se îndreptă spre 
cazan, urcă pe zidul ce îl înconjura și privi înăuntru. In vasul 
suficient de mare spre a fierbe un bou, strălucea ceva argintiu, 
în care se vedeau urme lungi de răzuire. Se simţea o mulţime de 
miresme, de rășini, pământ, iarbă, santal și tămâie. Friedrich își 
trecu ușor două degete peste marginea cazanului mânjită cu o 
pastă întunecată și lipicioasă, ce părea a fi ceară amestecată 
cu... ceva neobișnuit. 

Apoi zări trupul. La început doar picioarele, nefiresc îndoite, 
aproape înnodate. Friedrich ridică făclia în așa fel încât să 
lumineze și trupul, și văzu un mort cu chipul desfigurat de 
chinurile morţii. Sângele îi ţâșnise din nas în șuvoaie groase, din 
urechi, chiar și din ochi, și pielea de sub crusta maro-închis era 
acoperită cu bășici ca de arsuri. Totuși cea mai urâtă priveliște o 
ofereau mâinile lui sau mai bine zis ceea ce rămăsese din ele. 
Ridicate acuzator spre cer, păreau niște cioturi. Carnea 
degetelor, a palmelor și a încheieturilor se topise așa cum se 
lichefiază și se scurge ceara unei lumânări. Ascuţite și 
carbonizate, ca fitilurile de lumânare, vârfurile oaselor degetului 
arătător și mijlociu ieșeau la iveală. 

Acestea, înțelese într-o clipă Friedrich, erau mâinile unui 
bărbat care voise să atingă ceva care nu trebuia atins. lar el, 
Friedrich, principe de Komwart, fusese pe cale să facă același 
lucru. 

Vomă în cazanul strălucind ca argintul, și vomă, și vomă ca și 
cum ar fi trebuit să îl umple. 

e 

leșiră la lumina zilei împleticindu-se, cu fețele scăldate de 
sudoare și mânjite cu funingine. Unii se rugaseră tot drumul, ca 
să fie apăraţi de forțele răului, și ajunși în aerul proaspăt, căzură 
în genunchi și mulțumiră cerului. Alţii se opriră pur și simplu, 
privind înspăimântați priveliștea ce li se oferea. 

Curtea cetăţii era plină cu călăreţi, așezați în două șiruri, cu 
veșminte frumoase, cu lăncile strălucitoare îndreptate în sus. 
Deasupra lor flutura un imens steag alb, decorat cu o cruce 
mare de culoare neagră, cu un vultur în centru. Printre aceștia 
se apropie un călăreț pe un cal înzăuat, pe a cărui spinare se 


VP - 196 


repeta motivul crucii. Bărbatul era înalt, purta armură și peste 
ea o superbă pelerină, cu o glugă a cărei umbră îi ascundea 
faţa. 

— Vreţi aurul, bâigui Friedrich. 

Nici el nu înțelegea de unde apăruse atâta armată, dar își luă 
inima în dinţi, se desprinse dintre ai săi și ieși în întâmpinarea 
cavalerului necunoscut. 

— Eu sunt Friedrich, principe de Komwart, fiu al lui Heinrich, 
trimis al regelui Adolf. Cine sunteți și ce doriţi? 

Cu o mișcare aproape invizibilă cavalerul își opri calul în 
dreptul principelui. Era un cal impozant, alb ca zăpada, cu 
chișiţe subțiri, cum doar regii și împărații aveau. Bărbatul care îl 
călărea lăsă frâul și își cobori degajat gluga mantiei. Se ivi un 
chip uscăţiv, aristocratic, chipul unui bărbat puternic, conștient 
de puterea lui. 

— Eu sunt Konrad von Feuchtwangen, Magister Supremus al 
Ordinului Cavalerilor Teutoni. 

Friedrich îl privi fix. Mai făcu o mișcare cu mâinile, ca și cum 
ar fi vrut să spună ceva despre oamenii lui sau despre ce 
văzuseră aceștia în beciurile cetăţii, dar nu scoase nicio vorbă, 
ci se prăbuși în faţa marelui maestru. 

e 

După o înserare plumburie, se făcu în sfârșit noapte. 

Deoarece burgul le părea la prima vedere un loc plin de 
mistere, cavalerii teutoni și-au stabilit tabăra la o oarecare 
distanță. De acolo, marele maestru încercă să afle ce se 
întâmplase în Hirschberg. În cortul său așezat în centrul taberei, 
un cort mai mare și mai confortabil decât celelalte, dar care nu 
lăsa să se vadă că persoana căreia aparţinea era reprezentantul 
celei mai importante forţe militare a continentului, obișnuit să 
discute oricând cu papa, l-a primit pe preotul confuz, dar care 
părea să fie ultimul martor în viaţă al celor întâmplate. 

După cum s-a dovedit, tulburarea nenorocitului om al lui 
Dumnezeu era oarecum alungată de alcool, fiind posibil astfel 
un dialog. Konrad von Feuchtwangen ascultă ore în șir din ce în 
ce mai fascinat de povestea lui pater Augustinus. Încă de la 
primele fraze el chemase un secretar, căruia îi ceruse să 
transcrie această discuţie pentru arhiva secretă a ordinului. 

Acest secretar era un tânăr preot cu numele de Ekkehard, 
foarte priceput la mânuirea penei. Se alăturase cavalerilor, care 


VP - 197 


iniţial fuseseră la Veneţia, la sediul ordinului, pentru a studia la 
o universitate italiană, dar nu se simţea deloc jenat de 
posibilitatea neprevăzută de a juca un rol de seamă într-o 
problemă așa de importantă. 

— Dar, întrebă marele maestru când pater Augustinus 
terminase tremurând relatarea, ce a distrus burgul? 

Și îi turnă din belșug vin, pentru a alunga groaza ce deja 
începuse să reapară în privirea acestuia. 

Augustinus goli potirul dintr-odată. 

— Piatra, spuse el în cele din urmă. Era noapte. Nimeni nu a 
văzut ce s-a întâmplat. Ori cei care au văzut au murit pe loc, 
pentru că oricine vede piatra trebuie să moară. Nici eu nu știu. 
Dar nu poate fi decât piatra. Nu se mai află acolo. Nu am fost 
jos, dar unii au spus că a dispărut din cazan. Negăsind cuvinte 
pentru a descrie cele întâmplate, dădu din mâini și exclamă: 
Foc! Groază! 

Gesturile lui trebuiau să fie înţelese ca simularea fumului, a 
dezastrului pricinuit de un incendiu imens, și în final a fulgerului 
plecat spre cer ca pumnul diavolului. 

Apoi se retrase în sine și păru brusc insensibil la orice. 

— Nu știu nimic, murmură el abia auzit. Știu doar că a fost 
îngrozitor. Și că au murit toți. Pe toți i-am îngropat. 

Konrad von Feuchtwangen îi umplu din nou potirul. 

— Ce s-a întâmplat cu alchimistul, care era numele lui, cumva 
John Scoro? Pentru că preotul nu reacţionă, vru totuși să se 
asigure, cu un ochi la secretar, care confirmă. Spuneţi că John 
Scoro era pe moarte? 

— Morți toți, murmură preotul abia vorbind. 

— Și medicul care ajunsese să facă singur aurul? Mengedder? 
Și el este mort? 

În afară de faptul că, după toate aparențele, cu cât oamenii se 
aflau mai aproape de enigmatica piatră, cu atât mureau mai 
repede, marele maestru nu mai obţinu alte informații. 

— Toţi sunt morti, toți. l-am îngropat pe toţi. Sunt morţi. Era 
aurul diavolului, el i-a omorât. 

Poate că nu trebuia să îi mai toarne vin. Marele maestru puse 
urciorul deoparte. Apoi mai întrebă: 

— Mormântul cavalerului Bruno, de ce l-aţi făcut atât de 
departe de burgul lui? Într-un loc atât de neobișnuit? 

În ochii piosului bărbat sclipiră lacrimi. 


VP - 198 


— În pământ nesfinţit, da. Toţi sunt în pământ nesfinţit, deși 
eu am încercat... Am crezut că în acest fel vom ţine blestemul 
departe de burg. Dacă îl îngropăm departe și îngropăm 
împreună cu el și blestemata lui armură. 

— Vreau să mă conduceţi acolo. Vreau să văd armura. 

Preotul îl privi îngrozit pe marele maestru. 

— Stăpâne, eu vă spun că este periculos! Vă rog să renunţaţi 
la această intenţie! 

— Nicio grijă, voi ţine seama de avertismentele 
dumneavoastră, încercă să îl liniștească Konrad von 
Feuchtwangen. Arunc doar o privire. De la o distanţă sigură. Mie 
mi se pare că această armură este unicul obiect rămas în urma 
acestei cutezanţe și de aceea trebuie să o văd cu ochii mei. 

Privirea lui pater Augustinus se pierdu din nou în depărtări. 

— El voia să strângă bani pentru o nouă cruciadă. Să 
recucerească Țara Sfântă pentru creștinătate. Nu avea liniște 
știind-o pierdută... 

Marele maestru clătină din cap a înțelegere. 

— Imi amintesc de el. A fost un luptător viteaz. Să știți că și 
eu am fost printre apărătorii Acrei. 

Chiar la Acra fusese numit mare maestru, după ce 
predecesorul său, nefericitul Burghard von Schwanden, alesese 
cel mai nepotrivit moment să se retragă din funcţie. Făcuse tot 
ce îi stătuse în putere pentru a salva dificila situaţie, dar 
mamelucii sultanului Khalil fuseseră superiori numeric. Spre 
deosebire de marii maeștri ai celorlalte ordine, el le ordonase 
cavalerilor săi să se retragă, pentru că i se păruse fără sens să 
apere fortăreaţa până la ultima picătură de sânge. Dacă nu ar fi 
luat această decizie, fără nicio îndoială și-ar fi găsit moartea la 
căderea Acrei. Pentru că, după cum s-a aflat mai târziu, 
musulmanii au ucis fără deosebire bărbaţii, femeile și copiii. 

Konrad von Feuchtwangen nu îi povesti toate acestea 
preotului, dar se gândi dacă nu cumva Bruno von Hirschberg se 
simțea vinovat că rămăsese în viață, în timp ce aliaţii lui 
căzuseră acolo. Și el se simţise astfel, cu atât mai mult cu cât 
fusese desemnat mare maestru. Ar fi trebuit să moară în 
nisipurile Palestinei! De mult credea asta și i-a fost foarte greu 
să poarte această povară. Se întreba ce ar fi trebuit să facă, 
dacă ar fi fost în locul cavalerului, dacă ar fi avut o asemenea 
ocazie, dacă ar fi fost pus în faţa unei asemenea încercări. 


VP - 199 


— Îmi puteţi arăta locul? Chiar mâine? mai întrebă el o dată. 

Pater păru că se gândește și după o vreme răspunse: 

— Dintre cei care l-au însoţit, sunt singurul care mai trăiește. 
Dacă nu vi-l arăt, nu îl va găsi nimeni niciodată. 

— Un motiv în plus pentru a nu mai pierde timpul, zise marele 
maestru. Fratele Ekkehard vă va conduce la adăpostul 
dumneavoastră, iar mâine-dimineaţă pornim la drum. 

Pierduseră însă prea mult timp. In acea noapte pater 
Augustinus s-a stins. 

e 

Și ultimii cercetași trimiși de marele maestru cu misiunea de a 
găsi mormântul lui Bruno von Hirschberg s-au întors obosiţi. Se 
vedea de departe că nu au avut succes. Nu descoperiseră nimic 
și niciunul dintre locuitorii așezărilor din zonă nu le putuse 
spune unde se afla locul înmormântării. 

Konrad von Feuchtwangen își așteptă însă oamenii și le 
multumi. Voia să se retragă în cortul lui, când unul dintre 
cavaleri îi dădu o veste aproape de necrezut. 

Acesta îi spuse că trei bărbaţi care se aflau în pădurea de la 
est de Hirschberg, cu un car cu boi, ar fi vazut o căruţă gonind 
dinspre burg, cu o viteză nemaipomenită la un astfel de atelaj. 
Oamenii ar fi încercat să se dea din calea ei, drumul prin pădure 
fiind îngust, dar... 

— Dar? îl îndemnă marele maestru pe cercetaș să continue. 

— lertaţi-mă, zise acesta, eu spun doar ce mi-au povestit cei 
trei țărani. 

— Da, răspunse nerăbdător marele maestru. Vorbește! 

— Au spus că acea căruţă se îndrepta către ei fără nicio 
intenţie de a opri și, neavând timp să se arunce într-o parte, se 
așteptau să intre în ei, dar... 

— Ce s-a întâmplat? Vorbește! 

— Apoi, continuă rușinat omul, căruța cu un cal, având pe 
capră un bărbat, a trecut prin ei ca un spirit. Ei au privit cum 
dispărea în pădure și au auzit tropăitul calului, și-au făcut 
semnul crucii și au plecat spre casă. 

Marele maestru îl privi pe mesager nevenindu-i să creadă. 
Totuși porunci: 

— Aduceți-mi-i pe cei trei bărbați! Vreau să vorbesc cu 
fiecare. 

Ceea ce s-a și întâmplat. Erau un ţăran, fratele acestuia și un 


VP - 200 


argat și fiecare povesti același lucru. Diferea doar descrierea 
bărbatului de pe capra căruţei. Unul susținea că bărbatul era 
voinic ca un urs, altul că era scund și respingător, iar cel de al 
treilea jura pe tot ce avea mai sfânt că acel bărbat era medicul 
principelui de Hirschberg. Căruţașul gonea de parcă era urmărit 
de diavol. Când marele maestru îi întrebă încotro mergea, toţi 
au susţinut: „Spre est!” 

Marele maestru le dădu drumul, lăudându-i și mulțumindu-le, 
și trimise după fratele Ekkehard. 

— Este așa cum mă gândeam, îi spuse Konrad von 
Feuchtwangen acestuia. Piatra nu a dispărut pur și simplu nici în 
cer și nici în iad, ci a fost furată. Și astfel... El se opri înainte să 
spună o enormitate: Da, pentru asta a distrus burgul. 
Dumnezeule din ceruri! Un burg fortificat cum rar am mai văzut. 
Un singur om. 

Tânărul călugăr făcu ochii mari. Până atunci, acesta cântase 
psalmi și recitase versete biblice. Niciodată nu luptase corp la 
corp, nu asediase niciodată o cetate ce scuipa smoală topită și 
arunca săgeți în timp ce zidurile ei se înroșeau de sângele 
atacatorilor. Nici măcar nu putea bănui cât de puţin înțelegea 
din spusele marelui maestru. Nu avea cum să cunoască fiorul 
resimţit în acel moment de înaltul cavaler. 

Konrad von Feuchtwangen înțelese motivul pentru care soarta 
îl adusese în această zi în acest loc. Întunericul fu alungat de 
lumină. Brusc întrezări viitorul. 

— Vreau, îi spuse el fratelui Ekkehard, să mă însoţiţi la o 
discuţie cu Sfântul Părinte. 

Tânărul se sperie. Marele maestru zâmbi degajat și continuă 
să își dezvăluie gândurile cuiva care nu îl mai putea auzi și care 
își dădu seama cât era de neînsemnat. Nici nu era important ce 
înţelegea el. Konrad von Feuchtwangen gândea cu voce tare 
pentru a-și lămuri viziunea pe care o avusese. 

— Nu vor mai fi cruciade. Nu unele care să se asemene celor 
de până acum. Țara Sfântă este în mâini musulmane și așa va 
rămâne mult timp. Asta înseamnă că toate ordinele cavalerești 
care au fost înfiinţate odinioară pentru apărarea Ţării Sfinte nu 
vor mai avea în viitor misiuni. Și dacă nu vor găsi noi misiuni, au 
să dispară. Acum soarta ne-a arătat care va fi noua misiune a 
Ordinului Cavalerilor Teutoni. 

Ekkehard, palid, urmărea cu greu cuvintele stăpânului său. 


VP - 201 


— Piatra? abia șopti el. 

— Piatra. Tu mă vei însoţi ca martor când voi vorbi cu papa 
Bonifaciu. Știu că este obligaţia pe care Dumnezeu mi-a 
transmis-o să îl conving să acorde această nouă misiune 
Ordinului Cavalerilor Teutoni: urmărirea pietrei răului, găsirea și 
distrugerea ei. Sau, dacă nu va putea fi distrusă, depozitarea ei 
într-un loc secret și păzirea până la sfârșitul veacurilor. 

e 

După un timp s-a aflat că și Friedrich von Komwart murise, ca 
toți ceilalţi, fără o cauză evidentă. 

— Acesta este cu adevărat un loc al diavolului, decise marele 
maestru și porunci ca burgul să fie făcut una cu pământul. 
Vreau să nu mai rămână piatră pe piatră. Astupaţi tot ce se află 
sub pământ, nivelaţi tot ce se află deasupra. Ștergeţi totul de pe 
fața pământului, în așa fel încât generaţiile viitoare să nu mai 
găsească nicio urmă. 


VP - 202 


15. 


Hendrik se smulse cu greu din lectură. Prin fața ochilor îi 
defilară păduri, o cetate distrusă de incendiu, muribunzi și morți, 
iar acum pe ecranul unui computer totul fu înlocuit cu 
liniștitoarea imagine a paginii unei cărţi scanate. 

Se îndreptă și răsuci de câteva ori capul, pentru a-și dezmorți 
ceafa înţepenită. Ce trebuia să rețină din toate acestea? Nu știa. 

Adalbert procedă ca el, apoi cu un gest de dezamăgire se 
sprijini de speteaza scaunului. 

— Hmm... Acum știm, zise el din vârful limbii. 

— Ce știm? întrebă iritat Hendrik. Ce știm acum? 

— Că totul nu este decât o poveste fantastică. Așa cum am 
bănuit de la început. Adalbert mustăci, parcă indecis dacă 
acesta era un motiv de bucurie nemăsurată. Dacă a fost scrisă 
din secolul al XIX-lea se cheamă altfel. Probabil poveste de 
groază. Nu am idee, nu mă pricep la literatură. 

— Cum așa? Cum de crezi că este o fantezie? 

Adalbert arătă cu o mișcare a capului către laptop. 

— Episodul acesta din final. Căruţa care trece prin oameni ca 
un spirit. Acolo autorul s-a rupt total de realitate. Acesta este un 
motiv din poveștile cu fantome. 

— Științele naturii nu cunosc totul. Asta spuneai și tu mereu. 

— Da, așa este. Adalbert se uită la ceas. Dar câteva lucruri 
sunt clare. 

Pe Hendrik îl cuprinse un sentiment puternic de panică. Era 
evident că Adalbert își pierduse interesul. Probabil că în curând 
îi va reproșa că asta l-a costat timp preţios, timp pe care l-ar fi 
putut folosi în scopul progresului științific. 

Dar el? Era dezamăgit și încă sub efectul panicii. De fapt, asta 
însemna că ajunsese la capătul drumului? La capătul unui drum 
care începuse atât de promiţător și care le dăruise prima 
aventură comună adevărată. Aventură care, ca de obicei, se 
încheiase dezamăgitor. Ca întotdeauna. 

Privi în jur, vrând să înțeleagă ce se petrecuse. Erau aici. Aici, 
în această cafenea. În câmpul vizual al unui bărbat tânăr, cu 
barbă încâlcită, așezat în faţa laptopului său, și sorbind alene 


VP - 203 


dintr-o cafea, pe care cu siguranţă nu o va termina curând. În 
zgomotul făcut de un grup de fete vesele, care trăncăneau în 
germana lor elveţiană de neînțeles. În zona în care se simţea 
mirosul aparatelor de preparat cafeaua și al mașinii de spălat 
vesela. 

Mânat de un impuls de moment, Hendrik trase laptopul spre 
el și zise; 

— Dar Ordinul Cavalerilor Teutoni a existat cu adevărat, nu? 

Albert ridică dezinteresat din umeri. 

— Da, din câte știu. Nici la istoria medievală nu mă pricep. 

— Există lucrări despre așa ceva, ripostă Hendrik și intră pe 
Wikipedia. 

Hmm... Ținuse bine minte. Ştia ceva din timpul școlii, însă află 
detalii noi: ordinul fusese întemeiat de negustorii din Lubeck și 
Bremen în anul 1189, sub numele de „Casa Cavalerilor Spitalului 
Sfintei Marii a Germanilor din lerusalim”. 
jumătate de gură. Cu mai bine de opt sute de ani în urmă. La 
Acra. Orașul mai există și astăzi, se află la nord de Haifa. Deci în 
Israel. 

— Ce pierduseră acolo? 

— Cea de a treia cruciadă. 

— Ah, da. Clar, cavaleri. 

— Ei au preluat un spital, după exemplul cavalerilor de Malta. 
Și la scurt timp după aceea s-au transformat în ordin militar, 
după exemplul Ordinului Templierilor. 

— Ceea ce astăzi s-ar numi strategie Me too! 

Hendrik citi mai departe: 

— În anul 1205 papa Inocenţiu le-a permis să poarte o ţinută 
albă cu cruce neagră. El ridică mirat privirea: La grădiniță 
aveam asemenea ilustraţii cu cavaleri. Pelerină albă, cruce 
neagră. Exact. 

Fratele lui îl măsură cercetător cu privirea. 

— Ordinul germanilor... Crucea neagră pe fond alb nu a 
reprezentat fundalul pentru diverse steaguri în istoria germană? 
Așa mi se pare. 

Fu rândul lui Hendrik să ridice din umeri. Citi mai departe. 
Ordinul Cavalerilor Teutoni a părăsit Palestina în anul 1291, 
când Țara Sfântă a intrat definitiv sub dominație arabă. Cavalerii 
au plecat mai întâi în Ungaria, în Transilvania... 


VP - 204 


Curios. Pe Hendrik îl trecură fiorii. 

Și de acolo au fost izgoniți. Următoarea misiune a fost 
cucerirea Prusiei, misiune încredințată de sus de tot, printr-un 
decret papal, așa-numita Bu/ă de la Rimini. 

— Ceea ce corespunde, spuse Hendrik, este că de la 1283 
Ordinul Cavalerilor Teutoni nu a mai avut nicio misiune. Și că în 
anul 1295 mare maestru era un anume Konrad von 
Feuchtwangen. 

— Ordinele acestea nu au fost la un moment dat dizolvate? 
întrebă Adalbert. Parcă unul a fost interzis de un rege francez. 
Nu a dat ordin ca toți membrii să fie uciși într-o acțiune nocturnă 
secretă? Ba da, așa a fost. Exact așa. Templierii, dacă nu mă 
înșel. 

Hendrik citi în continuare. 

— Nu și teutonii, constată el. Ei au existat mereu. 

— Poftim? 

— lată: sediul lor actual se află la Viena, Singerstrafe 7. 
Hendrik întoarse laptopul spre fratele său și adăugă: Au și o 
pagină web. 

Adalbert se îndreptă brusc. 

— Vreau să văd, spuse el, și luă laptopul. 

Puse mâinile pe tastatură și începu să tasteze și să citească 
într-un tempo atât de rapid, încât Hendrik îl privi cu respect. 

— Într-adevăr, zise el după un timp. Bizar. Au început ca... 
hmm... astăzi s-ar spune ca serviciu de securitate la un spital. Și 
o sută de ani mai târziu erau cea mai mare putere militară din 
Europa. Dacă nici asta nu-i o carieră... Clătină din cap și adăugă: 
Cred că de acum înainte am să îi privesc pe cei de la paza CERN 
cu alți ochi. 

— Nu s-ar putea ca această evoluţie să aibă de-a face cu 
piatra? întrebă Hendrik cu speranța să retrezească astfel 
interesul lui Adalbert. 

Nici nu știa dacă trebuia să ia aceste lucruri în serios, dar nu 
voia ca povestea să se încheie. 

Spre surprinderea sa, fratele lui păru că se gândește. 

— S-ar putea, spuse el meditativ. Se pare că Mengedder s-a 
îndreptat către est. Ca și Ordinul Cavalerilor Teutoni, puţin mai 
târziu. Din 1309 cartierul lor general a fost în Marienburg. Care 
astăzi se cheamă Malbork și se află în Polonia, dar castelul 
cavalerilor mai există încă. Este obiectiv turistic. 


VP - 205 


— Dacă ordinul mai există, spuse Hendrik, care avea tot mai 
mult senzaţia că visează, atunci cu siguranţă că au și o arhivă. 
Și dacă știi unde să cauţi, poţi găsi alte indicii referitoare la ce s- 
a întâmplat cu piatra. 

— Asta dacă îţi permit să o studiezi, bombăni Adalbert 
pesimist. Și probabil că ar trebui să cunoști și limba latină. Ceea 
ce în mod cert nu este cazul nostru. 

— S-o găsi cineva care să știe să citească în latină, interveni 
Hendrik. O exista un cunoscător de latină în banca lui de date cu 
participanţii la seminare. 

Fratele lui îi aruncă iarăși o privire sceptică. 

— Dacă îţi trece prin cap să pleci acum la Viena, eu îţi spun: 
fără mine! 

Hendrik chiar gândise asta. Dar probabil că nu era o idee 
bună. 

— Voi suna mai înainte, propuse el. 

— Fă-o, răspunse Adalbert. 

Hendrik își privi fratele, care stătea aplecat asupra laptopului 
și citea. Părea că vrea să asimileze în această după-amiază tot 
ce se știa despre Ordinul Cavalerilor Teutoni. 

Era clar: dacă se opreau acum, nu va mai putea să îl 
determine pe Adalbert să continue cercetările legate de piatra 
filosofală. 

— Cel mai bine este să o fac chiar acum, spuse Hendrik, deși 
toată fiinţa lui striga: Nu acum! Nu așa pe burta goală! Nu pe 
nepregătite! 

— Dacă așa zici tu..., răspunse indiferent Adalbert. 

Nu o face! 

— Să mai văd o dată numărul. 

El scoase telefonul mobil și formă. 

— Prefixul Austriei, începu Adalbert. 

— 043, spuse Hendrik, care reţinuse prefixul de pe vremea 
când discuta la telefon cu Angela. 

Îi trecu prin cap că poate se plimbase împreună cu aceasta 
prin faţa sediului Ordinului Cavalerilor Teutoni! 

După ce telefonul sună de trei ori, răspunse cineva. 

— Administraţia Ordinului Cavalerilor Teutoni, cu ce vă pot 
ajuta? se auzi vocea unui tânăr, lipsită complet de accent. 

Trebuia să improvizeze. 

— Bună ziua, numele meu este Hendrik Busske. Cercetez 


VP - 206 


diverse date istorice pentru o lucrare, printre altele și despre 
Ordinul Cavalerilor Teutoni, și aș dori să întreb dacă m-aţi putea 
ajuta. 

Răspunsul fu pe cât de prietenos, pe atât de standard: 

— Dacă vă interesează istoria Ordinului Cavalerilor Teutoni, 
permiteţi-mi să vă recomand Muzeul Ordinului Cavalerilor 
Teutoni din Bad Mergentheim. În Viena, este doar administraţia. 
Să vă dau adresa muzeului? 

— Ăă... vă mulţumesc, dar o am deja, spuse Hendrik, ceea ce 
era adevărat, muzeul figura și el pe pagina web. Mă interesează 
mai puţin istoria generală, și mai mult anumite date, pentru 
care consider că ar fi necesar să am acces la arhiva 
dumneavoastră. Cum să procedez pentru a obţine o asemenea 
aprobare? 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului ezită. 

— Mai exact despre ce este vorba, dacă îmi permiteţi să 
întreb? 

Hendrik înghiţi în sec. Trebuia să zică ceva și spuse ce îi trecu 
mai repede prin cap: 

— Este vorba despre noua misiune secretă pe care marele 
maestru Konrad von Feuchtwangen i-a trasat-o ordinului în anul 
1295. 

Câteva respiraţii prelungite, echivalând aproximativ cu Oh, 
nu! lar un ţicnit! 

— Mă tem că dumneavoastră căutaţi ceva ce nu există. 
Misiunea ordinului nostru a rămas aceeași de la înfiinţare: 
asistarea bolnavilor și a celor nevoiași. 

— Da, sigur. Nu contest asta. Dar vedeți dumneavoastră, eu 
am un document din care reiese că în anul 1295, în cetatea 
Hirschberg din Franconia, au avut loc niște evenimente care l-au 
determinat pe marele maestru de atunci, Konrad von 
Feuchtwangen, să îl caute pe papa Bonifaciu și să îl roage să 
atribuie ordinului o misiune secretă. 

— Nu știu nimic despre așa ceva. 

Hendrik își drese glasul și încercă să zâmbească, dar avu 
senzaţia că nu reuși. 

— Este vorba, așa cum v-am spus, despre o misiune secretă. 
Bănuiesc că nu toată lumea cunoaște povestea. 

— Eu cred că aveţi o imagine total eronată despre ceea ce 
facem noi. 


VP - 207 


— AȘ putea vorbi cu cineva care este posibil să cunoască mai 
multe? De exemplu, arhivarul dumneavoastră? Doar există un 
arhivar? 

Vocea bărbatului deveni inflexibilă: 

— Îmi pare rău, dar mă tem că nu se poate. 

— Ar fi mai bine dacă aș face o cerere scrisă? 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului ezită. 

— Hmm... cel puţin ne-aţi permite să vă examinăm 
solicitarea. 

— Bine, deci așa voi face. Multe mulțumiri. 

Hendrik încheie convorbirea și surprinse privirea mirată a lui 
Adalbert. 

— Ce este? 

— Întotdeauna te dai bătut atât de ușor? 

— Nu din acest motiv am închis. 

Fusese sunat în timpul discuţiei și telefonul era setat astfel 
încât să îi semnaleze apelurile de la o singură persoană: Miriam. 
Preluă apelul și duse telefonul la ureche. 

— Da? 

— Hendrik! Slavă Domnului! Ai avut telefonul închis! 

— Da. După incidentul de la Munchen, își închisese telefonul și 
nu se mai gândise să îl deschidă. Ce este? Ce s-a întâmplat? 

Miriam nu se mai arătase niciodată atât de agitată, ceea ce îl 
îngrijoră. 

— Oh, Hendrik, s-a dezlăânţuit iadul. A venit poliţia. Ne 
percheziţionează casa și castelul, Herr Westenhoff a dispărut 
fără urmă și... și eu nu mai știu ce să fac! 

e 

— A sunat, îi spuse bătrânul cu sprâncene albe celui mai 
tânăr, aflat în faţa lui. Și se părea că într-adevăr știe ceva. 

Cel care urma să îi succeadă în funcţia de păstrător al 
secretului miji ochii. 

— A sunat? Cine? 

— V-am mai vorbit despre el o dată. Se numește Hendrik 
Busske. 

— Da, corect. Gurul bogăției, nu? 

— Exact. 

— Și știe ceva? 

Avea un ton sceptic și, de altfel, întreaga lui atitudine exprima 
neîncrederea. Se afla aici, în vechiul beci cu ziduri zugrăvite în 


VP - 208 


alb, nu din proprie convingere, ci datorită disciplinei. Marele 
maestru îl desemnase succesor, așa că îl va asculta. Nu avea 
voie să comenteze dacă credea sau nu în misiunea acestei 
funcţii străvechi. 

Și nici nu avea de gând, de asta păstrătorul secretului nici nu 
se îndoia. 

— Busske pare să fi intrat în posesia altei cărţi, îi spuse el 
ceea ce dedusese din nota discuţiei telefonice care îi fusese 
prezentată. Avea cunoștință de misiunea secretă pe care Konrad 
von Feuchtwangen a dat-o ordinului nostru. Nu există nicio altă 
sursă din care să fi aflat informaţia. 

Bărbatul mai tânăr se încruntă: 

— Eu nu înțeleg, de ce nu l-aţi deranjat atâţia ani. 

— Și după părerea dumneavoastră, ce ar fi trebuit să fac eu? 
întrebă bătrânul. 

Interlocutorul dădu indiferent din umeri: 

— Da, corect. Luă dosarul, îl răsfoi și zise: Hmm... Locuiește la 
un alchimist? Este ciudat că mai există încă asemenea ţicniți. 

— Vă înșelaţi în privinţa noţiunii de alchimist, zise bărbatul cel 
înalt, cu sprâncene albe. Nu numai că există, dar, ca și 
odinioară, modelează lumea. Doar că nimeni nu remarcă acest 
lucru. 

— Ah, da? 

Interlocutorul lui ridică privirea și puse deoparte dosarul cu 
foarte multă grijă. 

— Nu aș vrea să vă contrazic. 

Ce putea face cu un asemenea om? Va preda funcţia pe care 
o considera cea mai importantă din lume unui succesor care o 
considera folclor mitologic. O funcţie lipsită de prestigiu, pentru 
că nimeni nu știa de existența ei în afara ordinului, iar în 
interiorul ordinului o cunoșteau puţini. O funcţie ale cărei 
competenţe au fost tot mai mult reduse în ultimii ani, pur și 
simplu din lipsa banilor, cum marele maestru îl asigurase de 
fiecare dată. Nu se mai alocau acum bani, cum se făcea odată, 
pentru angajarea unui detectiv particular ori a unui spărgător 
profesionist. 

El avea cea mai importantă misiune din lume, dar nu mai 
dispunea de puteri depline. Acesta era purul adevăr. 

Și tocmai acum, când lucrurile se complicau. Armura din aur, 
pierdută fără urmă timp de șapte sute de ani, reapăruse și 


VP - 209 


fusese furată, după cum citise în presă. 

Bănuia la cine era și asta îl îngrijora. Dar nu putea să spună 
nimănui, nici măcar elevului său sceptic și dezinteresat. 

— Vreau să vă arăt ceva. 

— Da? răspunse tânărul cu un interes mimat. 

Păstrătorul secretului duse mâna la ceafă și răsuci în față un 
pandantiv prins cu un lânţișor. 

— La un moment dat acesta va fi semnul demnităţii 
dumneavoastră, îi spuse și ţinu pandantivul în așa fel încât 
bărbatul mai tânăr să îl poată vedea bine. Este din plumb, 
îmbrăcat cu un strat subţire de fier, pentru protecţie. Desfăcu 
pandantivul, deschise capacul și îi arătă ce se afla în interior, 
într-un cristal. Invelișul din fier, precum și cel din cristal erau de 
dată recentă, fuseseră făcute de predecesorii lui. 

— O cruciuliţă mică din aur, constată succesorul. 

— Este crucifixul din aurul diavolului, care în urmă cu șapte 
sute de ani a ucis-o pe Elna von Hirschberg, spuse păstrătorul 
secretului și închise din nou capacul pandantivului, pentru că în 
plumb avea mai mare încredere decât în cristal. Acesta ar omori 
și astăzi. 


VP - 210 


16. 


Hendrik conducea ca un sinucigaș. Pe banda din stânga, cu 
fază lungă, cu pedala de acceleraţie apăsată până în podea. 
Pentru prima dată faptul că avea un Jaguar îi era de folos. 
Mașina atinse imediat trei sute de kilometri pe oră și îi 
înspăimânta pe șoferii din faţă, care o vedeau în oglinda 
retrovizoare și se grăbeau să elibereze banda. 

Miriam i-l dăduse la telefon pe comisarul care conducea 
intervenţia. Era chiar Josef Stamm din Munchen. Acesta nu voise 
să îi spună la telefon despre ce era vorba, dar îi ceruse să vină 
cât putea de repede. 

— Dar sunt tocmai la Zurich! exclamă speriat Hendrik. 

— Nu face nimic. Noi mai avem de lucru o vreme. Un 
asemenea castel nu poate fi percheziţionat în câteva ore. 

Din fericire, Adalbert primi vestea surprinzător de calm. li ceru 
lui Hendrik să îl lase la gară, de unde avea să ia primul tren spre 
Geneva. Nu era nicio problemă. 

Hendrik așa făcuse și apoi zbură pe autostradă ca și cum ar fi 
ținut cu tot dinadinsul să scape de permisul de conducere. 

Fir-ar! Ce se mai întâmplase? Nici Miriam nu știa și era 
răvășită cum nu o mai văzuse niciodată. Cu siguranţă pentru că 
ei i se păruse un asalt, asaltul unei hoarde de străini asupra 
căminului ei, de care avea atâta grijă. lar el nu era acolo pentru 
a o apăra. 

Ce voiau oamenii aceștia de la ei? Armura din aur, cu 
siguranţă. Nu îl crezuseră. Dar de ce întreprinseseră o astfel de 
acţiune? El nu săvârșise nicio crimă, nu făcuse nimic care să 
justifice această acţiune. Nici măcar evaziune fiscală! Cu toate 
că fusese ispitit deseori. 

Se întunecase de mult. Și se circula greu. Va ajunge în cinci 
ore, nu avea ce face. Obosise, când îl orbeau farurile, clipea des. 
De nu ar face vreun accident! Oricum, când va ajunge, polițiștii 
nu vor mai fi acolo. Vor aplica sigilii peste tot și vor întinde benzi 
pentru interdicția accesului, cum văzuse la televizor, în filme. lar 
mâine-dimineaţă o vor lua de la capăt. Putea să o lase mai 
ușurel. 


VP - 211 


Dar nu o făcu, ci forţă motorul și merse mai tare. 

Într-un târziu ajunse. Străbătu ultimii kilometri pe șoselele 
locale șerpuitoare și intră în curtea castelului. Era târziu. Ultima 
dată când se uitase la ceas trecuse de ora zece. 

Erau încă acolo. Zece mașini de poliţie, cu lumini albastre 
intermitente și faruri aprinse. Bărbaţi în uniforme peste tot. 
Bărbaţi și femei în salopete albe. 

Nebuni. Toţi păreau nebuni. Ce mai însemna și asta? Parcă 
avusese loc o crimă. Pentru o afurisită de armură din aur, care 
oricum fusese pierdută timp de șapte sute de ani! 

Hendrik conduse mașina pe pietrișul ce scrâșnea sub roţi 
până la locul lui obișnuit de parcare. Incercă să scape de 
buimăceala condusului scuturându-și capul și respirând adânc 
înainte de a deschide portiera și a cobori. Merse ţanţoș. Trebuia 
să afișeze o atitudine hotărâtă, autoritară. Autoritatea 
stăpânului casei. A castelanului. 

Se îndreptă spre polițiști cu capul sus și pași fermi. 

— Bună seara, sunt Hendrik Busske. Unde îl găsesc pe 
comisarul Stamm? 

O polițistă tânără, blondă, vizibil obosită, arătă spre castel. 

— Pe undeva pe acolo. 

II descoperi pe comisar în salonul cel mare, unde se părea că 
își stabilise un fel de comandament. Stamm ședea în capul 
mesei, cu trei walkie-talkie-uri, un laptop și un teanc de hărtii în 
față, semănând mai mult decât oricând cu un mafiot. 

— Aha, a venit Herr Busske. Tocmai voiam să închei pentru 
astăzi. Un moment... Puse mâna pe un walkie-talkie care piuia 
întruna. Stamm! 

— Da, imediat. În cel mai rău caz vorbiţi pe voicebox. Dar cel 
târziu mâine, trebuie să ieșiți în față, cât mai curând posibil. 

— Bine. Ah, da, iar Muller. L-aţi dat în sfârșit afară pe ziaristul 
acela care pândea pe aici? 

— Atunci grăbiţi-vă. Sfârşit. 

Lăsă pe masă walkie-talkie-ul, se întoarse către Hendrik și îi 
arătă un scaun: 

— Vă rog. 

Hendrik rămase în picioare. Unde se ajunsese, ca în propria 


VP - 212 


casă să fie invitat să ia loc! 

— Aş vrea să aflu ce s-a întâmplat. Daţi năvală peste familia 
mea din senin, ne deranjați... Totul pentru o aiureală cu o 
armură veche? 

— Nu, nu este așa, răspunse Stamm. Om fi noi polițiștii 
cunoscuți ca ametțiţi, dar nici chiar așa. 

— Nu? Hendrik se apropie și se sprijini de speteaza unui 
scaun. Era tot mai uimit de ce i se întâmpla. Atunci? 

Stamm se lăsă pe speteaza scaunului. 

— Lucrurile stau astfel, Herr Busske: urmărind hoţii armurii, 
am dat de un mort. Judecând după amprente, acesta a fost în 
laboratorul central. Acest mort avea un telefon mobil asupra sa. 
Când i-am verificat datele de trafic, pentru a stabili pe unde a 
umblat în ultimul timp, s-a dovedit că a fost aici de mai multe 
ori, cu puţin timp în urmă. 

— Aici? repetă Hendrik ca un ecou. 

— Aici, îşi întări Stamm spusele, făcând și un gest larg cu 
mâna. În castelul dumneavoastră. De-asta ne aflăm aici. 

Hendrik simţi nevoia să se așeze. 

— În castelul meu? 

— Exact. Stamm  răscoli hârtiile din faţa lui, extrase o 
fotografie format mare și i-o întinse lui Hendrik. Spuneţi-mi, vă 
rog, cine este acest bărbat? 

Era fotografia alb-negru a unui bărbat cu ochii de culoare 
închisă și cu trăsăturile crispate. Ceea ce însemna, înțelese 
Hendrik, că era fotografia unui mort, mai exact a unui bărbat 
care murise în chinuri. 

Își dădu seama că figura îi era cunoscută. Era unul dintre 
vizitatorii lui Westenhoff. 

Hendrik își drese glasul. 

— Pe acest bărbat l-am văzut o dată ori de două ori aici. Dar 
nu știu cine este. 

Stamm ridică din sprâncene. 

— Acest bărbat a fost aici și dumneavoastră nu știți cine este? 
Ce să înțeleg din asta, Herr Busske? 

— Nu am nicio legătură cu el. A vizitat pe cineva care 
locuiește aici. 

— Pe cine, vă rog? 

Hendrik împinse fotografia deoparte, își împreună mâinile și 
se aplecă în faţă. 


VP - 213 


— Domnule comisar, problema este că, în realitate, castelul 
nu îmi aparţine. Este încă al lui Herr Westenhoff. Pe el trebuie să 


A 


îl întrebaţi cine este bărbatul. Sau era. Eu doar l-am văzut când 
îl vizita. 

— Castelul nu vă aparţine? Stamm părea surprins. Dar cum se 
face că așa scriu toate revistele ilustrate? Hendrik Busske, 
proprietarul de castel, care îi învaţă pe alţii în seminarele sale 
cum să ajungă să aibă un castel? 

— Este o înţelegere pe care am făcut-o cu Herr Westenhoff, 
mărturisi Hendrik abătut. În scop comercial. 

Stamm își supse buzele. 

— Hmm... și găsiţi că este în regulă din punct de vedere etic? 

— Așa se obișnuiește. Trebuie să atragi atenţia. 

Pe hol se auziră pași grăbiţi. Stamm ridică privirea și strigă: 

— Schmidt, dumneavoastră sunteţi? 

Nu se auzi niciun răspuns, dar ușa se închise. 

— Bine, zise Stamm oftând, păreri! Deci unde locuiește acest 
Westenhoff? 

Hendrik arătă spre tavan: 

— Pe sus pe undeva. 

— Sus? Am găsit câteva camere care par părăsite de ani buni. 
Mobilier străvechi, prăfuit. 

— Posibil. Eu nu am fost niciodată acolo. 

— Nu aţi fost acolo. Hmm... Ar fi posibil ca Herr Westenhoff al 
dumneavoastră să nu fi fost nici el? Stamm consultă laptopul și 
se opri la un document. Am trimis câţiva oameni, ca să se 
intereseze în localitate. Toată lumea susţine că Herr Westenhoff 
v-a vândut castelul. Și că de atunci nu l-a mai văzut nimeni. 

— Nu se poate. Am vorbit eu cu el în urmă cu câteva 
săptămâni. 

— In urmă cu câteva săptămâni? 

— Da. Sau câteva luni? 

— Există vreo dovadă? 

— Vreo dovadă? 

Nu exista. Cum să existe? Westenhoff îl sunase ca de obicei și 
se întâlniseră. Cum se putea dovedi asta? 

Brusc Hendrik se simţi epuizat. Dormise puţin și prost, gonise 
ca un nebun încoace și încolo în ideea că se afla pe urma unui 
secret istoric, și se alesese doar cu dureri de cap chinuitoare. 

Și cu un nod în stomac, pentru că avea senzaţia că lațul se 


VP - 214 


strângea tot mai mult în jurul lui. Deși el era nevinovat. Cu atât 
mai rău. 

Dar era nevinovat? Nu mai știa. Știa doar că îi plesneau 
tâmplele de durere. 

— Și de ce sunt acuzat? izbucni el. Că l-am omorât? 
Westenhoff? Pentru ce? Nu are niciun sens. 

— Eu nu vă acuz de nimic. Pun doar întrebări. Trebuie să fac 
asta, pentru că obligația mea este să aflu ce s-a petrecut aici. 

— Ce s-a petrecut aici? Hendrik oftă. Tare aș vrea și eu să 
știu. 

— Herr Busske, spuse Stamm tăios, un proprietar de castel 
foarte cunoscut în Germania, care tăgăduiește că ar fi așa ceva, 
se află absolut întâmplător într-un institut arheologic, când 
necunoscuți fură o armură din aur, de o inestimabilă valoare 
istorică. In ziua următoare noi găsim un mort, care trebuie să fi 
fost unul dintre hoţi și care, conform datelor din telefonul lui 
mobil, a fost în ultimul timp de mai multe ori în castelul a cărui 
proprietate o contestă tocmai sus-numitul proprietar al 
castelului. Stamm înclină capul și adăugă: Spuneţi-mi, asta nu vi 
se pare extrem de bizar? 

— Dacă formulaţi astfel lucrurile..., interveni Hendrik iritat. 

— Formulaţi dumneavoastră altfel. vă ascult. 

Nu ajută la nimic. Cu fiecare încercare de a păstra secretul 
armurii, nu va face decât să se împotmolească și mai mult. Va 
trebui să dezvăluie adevărul sau măcar o parte din el. 

— Din ce cauză a murit acest bărbat, întrebă Hendrik arătând 
spre fotografie? 

— Se fac încă cercetări. 

Deci nu se știa încă. Hendrik trase adânc aer în piept. 

— Există o teorie, începu el, conform căreia în urma unei 
tehnici alchimiste aurul ar putea deveni radioactiv. De aceea a 
fost acolo fratele meu, pentru a verifica această tehnică. Pentru 
asta a adus și aparatul de măsurare a radiaţiei. 

Ochii comisarului se îngustară neîncrezători. 

— Radioactiv? 

— Da. În legenda despre care v-am povestit, cavalerul moare 
când îmbracă armura și noi bănuim că din cauza iradierii 
puternice. Ceea ce, firește, nu se cunoștea pe vremea aceea. 
Efectul a fost atribuit diavolului. 

— Fratele dumneavoastră nu a spus un cuvânt despre asta. 


VP - 215 


— Nu mă miră. Dacă s-ar adeveri, mai multe teorii științifice 
venerabile ar fi puse în discuţie. Ceea ce ar însemna o 
descoperire pe care fratele meu ar dori să nu o facă publică 
înainte de vreme. Nu înainte de a fi o certitudine. Și foarte 
probabil că este o teorie alternativă. 

Stamm îl examină critic. 

— Și care ar fi aceste venerabile teorii științifice? 

Hendrik ridică din umeri. 

— Nu am idee. Asta ar trebui să întrebaţi un fizician. Văzându- 
| pe comisar strângând nemulțumit din buze, Hendrik adăugă: 
Din cât am înţeles eu, aceasta ar indica producerea unei reacţii 
nucleare care nu a mai fost observată până acum. Ar trebui să 
privim într-o lumină cu totul nouă alchimia. Acest aspect mă 
interesează pe mine. 

Suna plauzibil? Absolut, gândi Hendrik. 

Se pare că și comisarul gândea la fel, pentru că fruntea i se 
descreți. 

— Și pentru mine ce ar însemna asta? 

— Că ar trebui să întrebaţi oamenii din laboratorul din 
Munchen dacă au măsurat radioactivitatea, răspunse repede 
Hendrik. Dacă nu, aceste măsurători ar trebui făcute urgent, 
deoarece în acest caz aurul armurii a contaminat locurile. 
Firește, asta mai înseamnă că lucrătorii din laborator trebuie să 
meargă la medic cât mai repede posibil. 

— Hmm..., mormăi Stamm luând notițe. 

— ȘI..., continuă Hendrik, dumneavoastră ar trebui să căutaţi 
în spitale pacienţi cu boli provocate de iradiere. 

— Pentru că aceștia ar fi ceilalţi hoţi? 

— Exact. 

— Hmm... Stamm căzu pe gânduri, dar fu trezit de apelul unui 
walkie-talkie. Da? Comisarul ascultă o vreme, apoi spuse: Bine, 
atunci încheiem pentru astăzi. Colegii de la Frankfurt au...? OK. 
Bine, totul este clar. Da, mulțumesc. 

Lăsă aparatul jos, își îndreptă umerii și spuse: 

— Bun. Încheiem. Pe drum voi face verificările necesare. Dar 
vă avertizez, adăugă el încruntat, că dacă nu găsesc iradiaţi, 
revin la dumneavoastră. 

e 

Stricase totul, îl luase gura pe dinainte? Faptul că îi spusese 

comisarului despre radiaţii fusese o uriașă greșeală ori o 


VP - 216 


mișcare genială? Hendrik nu știa încă și pentru moment îi era 
indiferent. Se simţea epuizat, asudat și îi era foarte sete. Tot ce 
mai voia era un duș, un pat și liniște. 

Dar stând pe treptele de la intrare și privind cum se retrăgea 
poliția, își dădu seama că deocamdată nu se putea gândi la așa 
ceva. Dincolo, în casa din grădină îl așteptau Miriam și Pia, care 
aveau să îi ceară explicaţii despre ce se petrecea. Va urma o 
seară foarte lungă. 

Mașina lui Stamm a fost ultima care a părăsit curtea, un BMW 
cu numere de Munchen. Hendrik așteptă să se închidă poarta, 
luă geanta de voiaj din Jaguar și, obosit, se îndreptă spre casă 
pe aleea cu pietriș care înconjura castelul. 

Miriam și Pia erau treze și făcură ochii mari când îl văzură 
deschizând ușa. Până și câinele arăta răvășit. 

— Imi pare rău, zise Hendrik. Dacă aș fi bănuit ce circ va face 
acest comisar, v-aș fi avertizat. 

— Ai știut că vor veni? întrebă uluită Miriam. 

— Nu, tocmai că nu am știut, ripostă imediat Hendrik mai 
vehement decât ar fi vrut. Lăsă geanta jos și își trecu mâna 
peste faţă. Vă voi povesti totul. Să mergem în bucătărie. Aș vrea 
o bere. 

Așezaţi în jurul mesei, la lumina caldă a lămpii din bucătărie, 
Hendrik începu să povestească despre carte și despre articolul 
din ziar, pe care îl citise duminică dimineaţa. Chiar trecuse atât 
de puţin de atunci? Relată cum și de ce se dusese la Adalbert, 
despre vizita lor la laborator și despre atac. Și despre mortul a 
cărui fotografie i-o arătase Stamm. 

— Nu voiam să facem niciun rău, înțelegeți? încheie el. Pur și 
simplu ne-am gândit că poate suntem pe urmele unei povești 
promițătoare. Ca odinioară Schliemann, când a găsit Troia. 

— Cine este Troia? vru să afle Pia, curioasă, ca de obicei. 

— Troia, îi explică răbdător Hendrik, era un oraș dintr-un 
basm. lar Heinrich Schliemann era un cercetător care îl căuta. 
Toţi râdeau de el, dar în cele din urmă l-a găsit. Pentru că un 
oraș despre care se vorbește într-un basm poate totuși să fi 
existat. 

— Și voi aţi crezut că veţi găsi piatra filosofală, concluzionă 
Miriam. 

Hendrik ridică din umeri. 

— Ne-am închipuit că ar fi posibil. 


VP - 217 


— Ai fi putut să ne spui și nouă despre asta. 

— Îmi pare rău. În febra căutării, am uitat. Bău ultima picătură 
de bere și adăugă: Nu am făcut nimic ilegal. 

Încă tremurând, Miriam șopti: 

— Tot timpul mi-am spus asta. Că nu poate fi așa. Dar ei s-au 
năpustit asupra noastră. A trebuit să părăsim casă, ca să o 
percheziţioneze, imaginează-ţi! Pe urmă au vrut cheile de la 
castel, deși le-am spus că nu le avem. 

— Au crezut că acest castel este proprietatea noastră, zise 
Hendrik, simțind în gură un gust amar, pentru că fusese nevoit 
să recunoască ceea ce îl durea cel mai mult. 

— Au umblat peste tot. În camera de zi, în birouri, chiar și în 
dormitoare. Miriam se scutură și continuă: Mi se face greață 
doar dacă mă gândesc. Cred că va trebui să curăţ tot, înainte de 
a mă putea simţi din nou acasă. 

— A fost o acţiune deplasată, concluzionă trist Hendrik. Chiar 
mâine îl voi suna pe dr. Schneider, să văd ce este de făcut 
împotriva acestui lucru. 

Biroul avocaţial „Ernst Schneider și asociaţii” se ocupase în 
ultimii ani de toate problemele juridice ale firmei și cei de acolo 
știau, cu siguranță, ce se putea face. 

— Apoi a mai apărut și acest ziarist, continuă Miriam. Ingo 
Holst. S-a certat cu polițiștii, s-a băgat peste tot, deși l-au 
alungat de mai multe ori. Cu puţin timp în urmă mi-a spus să îţi 
transmit că interviul de mâine a căzut. Că a intervenit ceva. 

— Nici nu m-am mai gândit la asta, recunoscu Hendrik. Nici 
nu știu ce voia să mă întrebe. Se șterse la ochii care îl ardeau. 
Dar vom mai discuta mâine-dimineaţă. Trebuie să fac un duș, 
apoi să mă culc. 

— Papa! interveni Pia foarte vioaie. 

— Da? 

— Poliţiştii au găsit insecta cea mare și neagră din patul lui 
Herr Westenhoff? Pe care o hrănea? 

Atât Hendrik, cât și Miriam izbucniră în râs. Deși era aproape 
adolescentă, uneori se mai purta ca o fetiţă visătoare care trăia 
în lumea ei. 

— Eu cred că nu, răspunse el. Mi-ar fi spus. 

Pia oftă. 

— Păcat. Tare aș fi vrut să știu ce fel de insectă este. 

În acel moment se auzi soneria de la intrare. 


VP - 218 


Se priviră unul pe altul, apoi se uitară la ceas. Douăsprezece 
și jumătate! 

Câinele lătră foarte agitat. 

— Mă duc eu, îi spuse încet Hendrik lui Miriam. Tu rămâi lângă 
telefon, pentru orice eventualitate. 

Ea confirmă. Hendrik se ridică, își îndreptă umerii și merse să 
deschidă. 

In fața ușii se afla Max Westenhoff. 

— Scuzaţi-mă că vă deranjez la o oră atât de târzie, Herr 
Busske, spuse el grav. Dar trebuie să vorbesc urgent cu 
dumneavoastră. Chiar acum dacă este posibil. 


VP - 219 


17. 


Ar fi putut oare să răspundă: Nu, nu în seara aceasta? 
Imposibil. Nu ar fi putut să doarmă, toată noaptea s-ar fi întrebat 
ce voia proprietarul castelului de la el. O informă pe Miriam că 
habar nu avea despre ce era vorba, dar că voia să afle ce se 
întâmplase. Și ea era curioasă. Hendrik trebuia să se simtă 
ușurat că Westenhoff reapăruse și că depoziţia sa se confirma 
astfel. Dar dintr-un anumit motiv nu se simţea totuși liniștit. 

— Unde v-aţi ascuns? întrebă el în timp ce se îndreptau spre 
castel. 

— M-am pus la adăpost, răspunse scurt proprietarul 
castelului. 

— Poliţia a fost aici. 

— Da, știu. 

— Au percheziţionat tot castelul. 

Westenhoff râse ironic. 

— Asta cred ei. 

— Adică? 

El se opri și îl privi pe Hendrik. 

— Herr Busske, acesta este un castel foarte vechi. Un castel 
cu multe secrete, care de-a lungul secolelor a suferit descinderi 
mult mai rele. 

— Asta înseamnă că aţi stat tot timpul ascuns în castel? 

— Exact. Haideţi. 

Bărbatul mergea foarte repede, cu o energie de care Hendrik 
nu îl crezuse în stare. Ca și cum în noaptea aceasta se va 
petrece ceva epocal. 

Intrară în castel prin ușa din spate și urcară în salonul cel 
mare. Toate urmele vizitei lui Stamm fuseseră înlăturate. În 
cămin ardea focul, pe masă într-un sfeșnic, erau o duzină de 
lumânări. O mapă groasă din piele se afla în dreptul scaunului 
din capul mesei, unde luă loc Westenhoff. 

Brusc acesta nu mai părea atât de calm și melancolic, cum îl 
cunoștea Hendrik. 

— Vă întrebaţi despre ce este vorba. Am să vă spun: despre 
armura din aur. Cum Dumnezeu s-a întâmplat că 


VP - 220 


dumneavoastră, Herr Busske, eraţi la Munchen când a fost 
furată din laborator? Tocmai dumneavoastră! 

li vorbea de parcă avea să-l dea afară în viitorul apropiat. 

Mare lucru... După această zi, lui Hendrik îi era absolut 
indiferent. 

— M-am dus, îi spuse Hendrik răbdător, la Munchen pentru că 
citisem despre descoperirea armurii, și voiam să o văd. Foarte 
simplu. 

— De ce vă interesează? 

Oare de câte ori va trebui să mai răspundă la această 
întrebare? 

— În urmă cu mai mulţi ani am citit o poveste în care apărea o 
armură din aur. Voiam să aflu dacă era vorba despre aceea. 
Știţi: Schliemann și Troia... 

Acest răspuns păru să îl uimească pe Westenhoff. 

— Aţi citit despre ea? Unde? 

— Într-o carte de la un anticariat. A trecut o veșnicie de atunci 
și nu o mai am de mult. Era subțirică. Și veche. Tipărită prin 
1880 sau cam așa ceva. 

— O carte? Westenhoff încă nu își revenise. Ce fel de poveste 
era aceea? 

Hendrik i-o spuse. Între timp devenise expert: alchimistul, 
piatra din caseta de lemn și plumb, aurul diavolului, armura din 
aur care îl omorâse pe cel care o purtase. 

— Incredibil, murmură Westenhoff când Hendrik termină de 
povestit, și o vreme căzu pe gânduri. 

Hendrik îl lăsă; ședea, se uita la foc și se bucura de liniște. 

De fapt, resimțea oboseala apăsându-i oasele. Incă puţin și va 
adormi aici, pe scaun. 

Dar Westenhoff își reveni, îl privi pe Hendrik și zise: 

— Herr Busske, vă voi pune o întrebare foarte serioasă. 

— Daţi-i drumul, spuse Hendrik resemnat. 

— Aveţi armura? 

— Dacă am...? Hendrik clătină nedumerit din cap. Nu! A fost 
furată, doar știți lucrul acesta. Exact în momentul în care voiam 
să o cercetez. 

— Știu că ea a fost furată din laborator, spuse Westenhoff. 
Dar ea le-a fost furată și hoţilor. Și mă întreb cine se află în 
spatele acţiunii. Logic, ar trebui să fie cineva care cunoaște 
importanţa armurii din aur. Și dacă există o carte despre ea, 


VP - 221 


cum ziceți dumneavoastră, atunci a fost cineva care, ca și 
dumneavoastră, a citit cartea. 

Laura! îi străfulgeră lui Hendrik prin minte. Ea îi furase cartea 
și cu siguranţă că o și citise. 

Pe de altă parte... ce ar fi putut să facă ea cu o armură? Și 
americancă pe deasupra, departe de tot ce se petrecea aici. 
Prostii. 

— Văd pe chipul dumneavoastră că v-a venit o idee, îl luă la 
sigur proprietarul castelului. O idee despre persoana la care 
este acum armura. 

Hendrik se încruntă. Era obosit, prea obosit pentru a se mai 
controla. Periculos. 

— Era doar un gând, răspunse el. Fără importanţă. 

— Nu cred, insistă Westenhoff. Dar îmi închipui că în această 
situaţie vreţi să jucaţi un fel de poker. Sunt de acord. Merg. 

— Poftim? întrebă Hendrik. 

Nu mai înţelegea nimic. 

Trebuia să se gândească mai bine. În liniște. După o noapte 
de somn bun. Poate că Laura îi dăduse cartea cuiva. Ori i-o 
vânduse. lar acea persoană nu trebuia să fie neapărat american. 
Era improbabil. Laura vorbea bine limba germană, dar despre 
câţi americani s-ar putea spune același lucru? 

Westenhoff își împreună mâinile. 

— Eu vreau să joc cu cărţile pe faţă. Am așteptat toată viața 
mea să apară această armură. Am dorit să apuc ziua aceea. Și 
firește că nu m-am limitat la a aștepta. Am oameni de încredere 
în instituţiile de specialitate, da, mărturisesc că îi plătesc ca să 
fiu primul informat. Am cheltuit pentru asta mulţi bani, foarte 
mulţi. El își desfăcu mâinile și le întinse în lături. lar miercuri s-a 
întâmplat. Ziua cea mare! Nu am zăbovit. Totul a decurs așa 
cum planificasem de mult timp, cel puţin la început. Până când a 
apărut cineva, care știa despre importanța armurii la fel de 
multe ca mine. 

Hendrik îl privi fix pe proprietarul castelului. Abia acum 
înțelese despre ce vorbea acesta. 

— Dumneavoastră aţi furat armura! 

Westenhoff înclină capul: 

— Am însărcinat oameni de încredere să facă asta. Oameni cu 
talent deosebit, plătiţi pe măsură. 

— Dintre care acum unul este mort. 


VP - 222 


— Mai exact doi. Foarte tragic. Nimeni nu s-a așteptat la așa 
ceva. 7 

Hendrik avu impresia că ceva din el se prăbușea. Işi dădu 
seama că el crezuse că se afla pe urmele unei probleme 
extraordinare, dar în joc erau lucruri mult mai importante și în 
acest joc el era doar un element perturbator insignifiant. 
Adalbert și cu el visaseră la o problemă științifică, în timp ce alţii 
știuseră clar ce voiau. Adalbert și cu el acționaseră de 
mântuială, în timp ce ceilalți lucraseră profesionist. 

— Dar pentru ce? întrebă sleit Hendrik. Ce mama dracului 
este atât de important la această armură? 

Proprietarul castelului își înălţă capul: 

— Ea a fost făcută din aur obţinut printr-o tehnică alchimistă. 
Dumneavoastră tocmai mi-aţi relatat povestea. Oricum, cel care 
a făcut asta nu a știut cum să mânuiască piatra filosofală. Din 
fericire am putea zice, s-a întâmplat că fragmente de piatră au 
ajuns să fie integrate în aur. Cine ajunge în posesia armurii, cu 
ajutorul tehnicii actuale, poate să scoată o parte minusculă de 
piatră. Oricât de mică ar fi aceasta, va fi suficientă pentru Marea 
Operă. Mai mult nici nu aș vrea de la viața mea. 

Hendrik rămase perplex. Exact cum bănuise Adalbert! 

— Vreau să spun adevărul, Herr Busske, continuă Westenhoff. 
Când v-am sunat, când v-am prezentat oferta de a vă muta aici, 
de a vă da castelul și așa mai departe... m-am gândit să vă fac 
succesorul meu. Eu nu am copii, moștenitori, și dumneavoastră 
îmi păreţi cel potrivit. Interesul dumneavoastră pentru alchimie, 
personalitatea dumneavoastră publică ce îmi permitea o 
excepţională acoperire, ambiția descoperită la dumneavoastră, 
de care eram sigur că vă va face să depășiți orice obstacole. Se 
poate că nu am reușit să studiem împreună alchimia atât de 
mult cum mi-aș fi dorit, dar nu am regretat niciodată 
aranjamentul nostru. Nici acum nu îl regret. Ba dimpotrivă, așa 
a fost cel mai bine. Și poate că ar trebui să profităm de 
evenimentele din această săptămână pentru a accelera 
lucrurile. 

El deschise mapa din piele din faţa sa și scoase un document 
scris de mână. 

— Aici este oferta mea, îi explică el. Și pentru a arăta că sunt 
serios, vă dau totul scris. El îi întinse hârtia peste masă. Pe 
scurt: găsiţi-mi armura de aur și eu vă dau castelul și toată 


VP - 223 


proprietatea, vă declar oficial succesorul meu pentru toată 
averea. 

Hendrik  încremeni. Alături de capul lui Westenhoff își 
descoperi propriul chip oglindit într-una dintre ferestrele sălii, în 
sticla antică ondulată. Afară era întuneric beznă și în lumina 
palidă a focului din cămin și a lumânărilor, imaginea lui era atât 
de estompată și de neclară, și într-un ciudat mod intangibilă, de 
parcă nici nu ar fi existat în realitate. 

Și el părea atât de... mic! 

Aceasta a fost clipa în care ceva din el explodă ca un fruct 
copt, o iluminare ce așteptase ocazia de a se implanta în 
conștiința lui: și anume că întreaga sa viață era una a 
amăgirilor, a trucurilor și a escrocheriilor de doi bani. Cu durere 
pricepu că el însuși se făcuse mic apelând la asemenea 
mijloace, și că nu ajuta la nimic să se amăgească pe sine că ar fi 
un tip abil. Era un nebun, nimic altceva. Un perdant, indiferent 
de cât câștiga. 

Işi desprinse privirea de pe imaginea sa tremurândă și neclară 
de pe geam, și o cobori pe hârtia din faţa lui. O hârtie scumpă, 
scrisă de mână ca un testament. 

Asta să fie calea? Totul va fi mai bine, dacă ar deveni mai 
adevărat? Dacă reușea să își pună viaţa pe un fundament real, 
în loc de a manipula necontenit iluzii? Dacă se bizuia pe adevăr 
în loc de marketing? 

Oare atunci strălucirea nu va mai dispărea? 

Citi fără să înțeleagă cu adevărat ce scrisese Westenhoff: 


Prin prezenta eu, Max Anton Westenhoff, născut pe 
29 martie 1940 în Liegnitz, aflat în deplinătatea 
capacităților mele fizice și mentale, îmi manifest 
intenția de a ceda în momentul acesta lui Hendrik 
Busske, născut pe 4 februarie 1966 în Frankfurt (Main), 
proprietatea mea asupra castelului  Burlingen, 
împreună cu domeniul acestuia, și îl numesc totodată 
pe sus-numitul singur moștenitor, cu condiția ca el să 
recupereze și să îmi predea așa-numita „armură din 
aur” dispărută în urma unei tâlhării. 

Sunt conștient că realizarea acestei conditii poate 
reprezenta o încălcare a legilor în vigoare, și de aceea 
decid că chiar dacă acest lucru va fi stabilit oficial, nu 


VP - 224 


va afecta prezenta declarație a voinței mele. 


Sub text era semnătura lui Max Westenhoff și data zilei. 

Hendrik ridică iarăși ochii și întâlni privirea conștientă de 
sacrificiu și plină de așteptări a proprietarului castelului. 

— Vorbiti serios? 

— Cât se poate de serios. 

Cum să dea el de urma Laurei după atâția ani? Nu știa nimic 
despre ea. Nici nu își mai amintea bine cum arăta. 

Va trebui să cugete mai temeinic asupra acestui lucru. Mâine. 

— De acord, spuse el. Nu vă pot promite nimic, dar voi face ce 
pot pentru a vă face rost de armură. 

Insă în timp ce vorbea, Hendrik avu senzaţia că mințea din 
nou. 

e 

Când se întoarse la casa din grădină, la ferestrele bucătăriei 
era lumină. Miriam o culcase pe Pia, îl întâmpină în hol, îl trase 
după ea în bucătărie și închise ușa înainte de a-l întreba: 

— Ei? Ce a vrut? Și unde a fost în tot acest timp? 

Hendrik se prăbuși pe un scaun, nefiind prea sigur că va reuși 
să se mai ridice. 

— A fost ascuns în castel. Așa spune el. Ar exista acolo un colț 
în care nu a căutat poliţia. 

— Dar va confirma ceea ce ai spus tu poliţiei? Că nu ai nicio 
legătură cu cei pe care îi caută ei? 

Hendrik miji ochii mirat de cât de puţin îl interesa această 
problemă. 

— Despre asta nu am discutat nimic. 

— Nu? Dar ce voia de la tine? 

— Armura de aur. Crede că știu unde se află, la cine este. 

Se așeză și ea, privindu-l sceptică. 

— Hendrik, dar asta este o nebunie! Cum i-a venit ideea că 
tu... Se opri. Sau...? 

Hendrik își trecu mâna prin păr; se simţea nespus de obosit. Îi 
era imposibil să îi spună adevărul despre Laura. În niciun caz 
astăzi. Nu astăzi. 

— Se poate să am o urmă a acestei armuri, mărturisi el 
ezitant. Există o posibilitate foarte, foarte mică. Mi-a trecut ceva 
prin cap în timpul discuţiei. 

— O urmă? Ce urmă? 


VP - 225 


— Este o poveste lungă. Și probabil că nu duce nicăieri, ca de 
obicei. Scoase din buzunar hârtia dată de Westenhoff, o 
despături și i-o întinse. Aceasta este oferta lui. 

Miriam o citi. Hendrik o urmări, tot mai conștient de cât o 
plăcea când o vedea concentrată. 

Ea îl privi neliniștită. 

— Hendrik, asta nu îmi place deloc. Are ceva... nebunesc. 

— Da. 

Ea dădu documentul deoparte. 

— Eu ţi-am spus încă de atunci. Ceva nu este în regulă cu 
omul acesta. Un castel contra unei armuri? Chiar de ar fi din aur, 
nu merită. 

— El crede că poate să facă alchimie cu ea. Marea Operă ori 
ceva de genul acesta. 

— Chiar și așa. Nu este drept să te folosești de o asemenea 
idee fixă. 

Hendrik se frecă la ochi. 

— Da, se poate. Nu știu. Trebuie să mă mai gândesc. Dar nu 
în seara asta. Se întoarse către ceasul de perete din bucătărie. 
Este aproape ora două. Nu este de mirare că sunt terminat. 

Miriam mai vru să spună ceva, dar renunţă și zise doar atât: 

— Da, trebuie să te odihnești până mâine. 

Aproape adormit, făcu rapid un duș, se spălă pe dinţi și urcă 
în pat. Miriam se ghemui lângă el și îl întrebă în șoaptă: 

— Hendrik, spune-mi doar atât: vrei acest castel? 

El își simţi capul greu pe pernă. 

— Ar fi ceva real. Dacă nu ne va mai plăcea, l-am putea vinde. 
Face câteva milioane. În orice caz, va înceta acest veșnic joc de- 
a v-aţi ascunselea... 

— Vreau să știi că nu trebuie să îmi cumperi niciun castel, ca 
eu să te iubesc. 

Se mai gândi doar dacă ea chiar spusese asta ori visa. Și 
adormi. 

A doua zi, când se trezi, era deja lumină. O auzi pe Miriam 
vorbind la telefon în camera de zi, după ton, probabil cu una 
dintre surorile ei. Aruncă o privire ceasului deșteptător și văzu 
că era trecut de zece. Pia era de mult la școală. Bine că interviul 
fusese anulat. 

Hendrik cobori din pat. În cap îi răsuna încă întrebarea pusă 
de Miriam: Vrei acest castel? 


VP - 226 


Acum știa răspunsul: Da. Era o șansă de care voia să profite. 
O șansă de a trece de la „mă prefac că” la o viaţă adevărată, 
reală. 

Când ieși din baie, dădu de Miriam, care tocmai terminase 
convorbirea. 

— Era Paula, spuse ea punând telefonul în aparat. lar s-a 
despărțit. Își planifică viitoarea călătorie, probabil în Columbia. 

Paula, sora lui Miriam, cu șase ani mai mică decât aceasta, 
era simbolul nestatorniciei. Patru facultăţi neterminate, o duzină 
de slujbe și mai mulţi bărbaţi decât putea număra. 

— Despărţit? se miră Hendrik. De acest... cum îl cheamă? 
Maik? Cum așa? Că doar era drăguţ. 

— Probabil prea drăguţ. Doar îi cunoşti mottoul: „Nimic nu 
este mai rău decât să găsești paradisul. Pentru că nu mai poţi 
pleca nicăieri”. 

— În Columbia, cu siguranţă, nu va găsi paradisul. Bună 
alegere. 

— Asta i-am spus și eu. 

Mai târziu, când Hendrik se așezase comod la masă, cu 
cafeaua în față, Miriam îl întrebă: 

— Și? Acum ce vei face? Mă refer la Westenhoff. 

— Am să încerc, răspunse el, luând din coșuleţ o prăjitură. 
Merge ori nu merge. 

— Și dacă nu merge? Ce va face? 

— Nu am idee. Chiar nu avea, deși era foarte posibil să nu 
reușească. Nu va fi chiar atât de rău. In cel mai rău caz, ne 
mutăm în altă parte. 

Se părea că acesta era și răspunsul pe care ea sperase să îl 
primească. 

— Bine, spuse satisfăcută. 

Peste noapte, el copsese un plan. Era un plan simplu, dar 
oricum nu avea prea multe opţiuni. De fapt, avea doar una, așa 
că după micul dejun îl sună din biroul lui pe Michel Zurbrugg, 
proprietarul hotelului Grandevue au Lac de pe malul lacului 
Zurich. Zurbrugg, care îi datora tot ceea ce avea. 

Cu siguranţă că acesta îi va face acest mic serviciu. 

Zurbruigg se bucură că îl aude și îi răspunse: 

— Bineînţeles, Herr Busske! Tot ceea ce stă în puterea mea. 

Hendrik închise ochii, ca totdeauna când într-o discuţie 
telefonică atingea un punct fierbinte. 


VP - 227 


— Mulţumesc, Herr Zurbrugg, ca să fiu sincer, acesta era 
răspunsul pe care îl așteptam. Este vorba de următoarea 
problemă: când am fost pentru prima dată la dumneavoastră în 
hotel, în martie 1998, printre cei cazaţi era și o americancă. Știu 
doar că se numea Laura, avea părul roșu sclipitor și a plecat 
duminică devreme. Trebuie să o contactez. Foarte, foarte 
urgent. Și toate speranţele mele sunt legate de dumneavoastră. 
Dacă mai aveţi registrele de atunci, v-aș ruga să-mi destăinuiţi 
cine era aceasta. 

La capătul celălalt al firului se lăsă tăcerea. Interlocutorul 
înghiţi în sec, pus în încurcătură, apoi răspunse: 

— Herr Busske, trebuie să mărturisesc faptul că rugămintea 
dumneavoastră mă pune într-o situaţie neplăcută. 

— V-am spus că este vorba despre un mare serviciu. 

— Așa este. Dar ar fi o indiscreţie. lar un hotel ca al nostru 
rezistă în mare parte datorită faptului că suntem discreti. 

— Firește că nu voi dezvălui faptul că am adresa de la 
dumneavoastră. Pe cuvântul meu de onoare. 

— Hmm... 

Era evident că omul avea o problemă de conștiință. 

— Herr Zurbrugg, nu vă pot oferi decât recunoștinţa mea, 
spuse blând Hendrik. Metoda Poynt & Figures deja o știți. 

— Da. Bărbatul își drese glasul și reveni: Bine. În mod 
excepţional îmi voi călca pe inimă și am să mă uit. 

Așadar, amintirea în treacăt a ceea ce însuși Zurbrugg îi 
spusese, și anume că lui îi datorează totul, funcționase. 

— Vă pot suna eu? lInregistrările de atunci nu sunt pe 
computer. Trebuie să aduc registrele vechi din subsol. 

Hendrik îi dădu numărul telefonului din birou și adăugă: 

— Voi aștepta lângă telefon. 

Ceea ce și făcu, deși dură aproape o oră până când 
interlocutorul reveni. 

— Cred că am găsit-o, îl anunţă Zurbrugg cu o voce înăbușită, 
în mod evident afectat. Doar că pe femeie nu o chema Laura, ci 
Laureen. Laureen Turner. Și am doar adresa unei firme, CTH. 

CTH? Aceste iniţiale nu îi spuneau nimic lui Hendrik. Curajul îi 
pieri. Era posibil ca firma aceasta să nici nu mai existe. Și chiar 
dacă exista, Laura alias Laureen putea să fi plecat de mult de la 
ea. 

— Spuneţi-mi adresa, îl rugă totuși, așteptând cu creionul 


VP - 228 


deasupra paginii notesului. Sunt nevoit să mă mulțumesc cu 
atât. 

Zurbrügg îi dictă adresa și numărul de telefon. Sediul firmei 
era în New York. 

— Este singura persoană eligibilă. 

Laureen Turner. Un nume frecvent. De la o societate de care 
Hendrik nu auzise niciodată, în ciuda faptului cu lucrase la o 
firmă de investiţii. O societate cu sediul în New York, unde 
afacerile se înfiinţează și se lichidează mai rapid decât se poate 
înlocui tăblița cu numele de pe ușă. 

Și totul se petrecuse... cu câţi ani în urmă? Doisprezece? 
Treisprezece? Poate că între timp aceasta se căsătorise și acum 
nici măcar nu se mai numea Turner. 

Fără speranţe. 

Totuși spuse cât putu de voios: 

— Herr Zurbrugg, m-aţi ajutat foarte mult. Şi încă o dată vă 
promit că totul rămâne între noi. În ce mă privește, această 
discuţie telefonică nu a avut loc niciodată, OK? 

— Așa să fie, răspunse hotelierul cu o voce chinuită. 

După încheierea discuţiei, Hendrik căută fără mari speranţe 
numele Laureen Turner pe Google. 

În secunda următoare rămase ca trăsnit. 

Primele șase fotografii o reprezentau fără nicio îndoială pe 
femeia pe care o cunoscuse sub numele de Laura în barul de la 
Grandevue. Unul dintre linkuri îl conduse la biografia ei: Laureen 
Turner era multimiliardara moștenitoare a lui Craig Turner, care 
făcuse avere în sectorul energetic, printre altele construind și 
exploatând centrale nucleare. CTH era prescurtarea de la Craig 
Turner Holding, holdingul concernului de care Hendrik auzise pe 
când lucra la WCM Trust. 

Optimismul lui Hendrik se prăbuși. Totul devenise și mai lipsit 
de perspective decât se temuse el, cu gândul la cu totul altceva. 

Laureen Turner, femeia cu care se culcase pe jumătate treaz 
și care îi șterpelise cartea cu istoria armurii de aur, devenise din 
2001, de la moartea tatălui ei, președinta consiliului de 
administraţie al unui concern multinațional. 

Cum Dumnezeu să ajungă el la femeia aceasta? 

e 

O vreme rămase blocat privind fix înainte. Auzi scârțâind un 

fotoliu alături, în biroul cel mare. Un PC care porni. Sertare care 


VP - 229 


se deschideau și se închideau. De activitatea curentă - 
trimiterea pliantelor, înștiinţări, verificarea plăţilor, organizarea 
seminarelor etc. - se ocupa de obicei un angajat cu jumătate de 
normă, dar acesta era acum în concediu. Așadar era Miriam, 
care făcuse asta la început. 

La început. 

Hendrik înălță capul. Windauer! 

Se răsuci cu scaunul pe rotițe, căută numărul de telefon și 
sună. Poate că nu ajunsese la capătul drumului. Windauer, cu 
nenumăratele lui cunoștințe, îl ajutase de multe ori. S-ar putea 
să o facă și acum. 

li răspunse o secretară, care îi făcu legătura imediat ce îi auzi 
numele. Windauer era acolo, se bucura să îl audă și era dispus 
să îl asculte. 

— Aveţi secretară? se miră Hendrik. 

— Da. Nu-i rău, nu? Trebuia. Am destul de mult de lucru 
pentru cineva care ar fi trebuit să fie la pensie. 

Râse zgomotos. Se părea că îi mergea excepţional. 

Pălăvrăgiră o vreme, apoi Hendrik îi prezentă problema lui. 

— Hmm... Nu este simplu. CTH spuneţi? Hmm... Trebuie să 
mă interesez. Va dura ceva timp. 

— V-aș fi foarte îndatorat, zise Hendrik. Ca totdeauna. 

Și așteptă din nou. De la fereastra biroului privea parcul în 
mijlocul căruia se afla castelul. Fără nicio îndoială era fereastra 
cu cea mai frumoasă priveliște din casă. 

El insistase să i se facă o ușă spre grădină, ușă pe care o auzi 
acum făcând zgomot. Se ridică și cobori cele două trepte: într- 
adevăr nu fusese încuiată. Neplăcut. O închise, răsuci zăvorul și 
se așeză iarăși la birou. 

Era păcat să stea de pomană. Privirea îi căzu pe roata-loterie 
pe care cândva o pusese pe Pia să o învârtească, roată care 
avea tabelul cu ultimele acţiuni de la Frankfurter Allgemeine 
Zeitung: publicaţia bursieră trebuia trimisă la tipar în curând, 
poate că era o deconectare bine-venită să o actualizeze rapid. 

Exact când vru să scoată din sertar săgețile pentru darts, 
sună telefonul. Se ridică grăbit, dar nu era Windauer. 

Era Stamm, comisarul din Munchen. 

Nu era a bună. 

— Da? zise Hendrik. Noutăţi? 

— Vă sun încă o dată în legătură cu ce ne-aţi spus. Despre 


VP - 230 


iradiere. Între timp s-a constatat că mortul despre care era 
vorba a murit din cauza unui stilet înfipt în inimă. 

Chiar că nu era a bună. 

— Înţeleg, zise Hendrik. 

— O rană minusculă, patologul a descoperit-o ulterior. Dar, 
continuă Stamm, am cerut totuși examinarea cadavrului în 
privinţa radioactivităţii. Și după cum ați spus dumneavoastră, 
bărbatul a fost iradiat înainte de a muri. Ba chiar puternic. 

Pe Hendrik îl trecu un fior rece pe șira spinării. Și ei se 
apropiaseră de armură! 

— Aha! Și ce înseamnă asta? 

— Asta-i întrebarea. Încă nu știm ce căuta acest bărbat la 
dumneavoastră în castel. 

— Doar v-am spus... 

— Știu ce aţi spus dumneavoastră, îl întrerupse Stamm. 
Sunaţi-mă imediat ce acest pretins proprietar de castel reapare. 
După aceea vom vedea. 

— OK. Mă voi gândi la asta. 

Ceea ce nu era o minciună. Dar numai de un interogatoriu al 
lui și al lui Westenhoff nu avea acum nevoie. 

După telefon era mai confuz decât înainte. Totuși se apucă de 
publicaţia bursieră. Nu mai apela la roata-loterie, de când Pia 
știa să citească. Nu voia ca ea să povestească acest lucru la 
școală. În schimb, folosea un program care îi alegea aleatoriu 
cifre și o listă cu texte standard, pe care îl aranja puţin. 

Tocmai termina, când sună Windauer. 

— Am vești bune, spuse el istovit. Un prieten de-al meu a 
apelat la cineva, care lucrează cu una dintre firmele importante 
ale concernului Turner. Joacă golf cu directorul, deci cea mai 
bună relaţie. 

— Sună grozav. 

— Da. Omul acesta a fost puţin cam prea zelos. V-a și 
programat la Laureen Turner. Poimâine! 

— Oh! 

— Așa am zis și eu. 

Lui Hendrik i se părea grozav. Cu cât o întâlnea mai repede pe 
Laureen, cu atât mai bine. 

— Mă descurc eu cumva, îl asigură el pe Windauer și puse 
mâna pe un pix. Spuneţi-mi tot ce ar trebui să știu. 

Și Windauer îi dictă: ziua, ora, adresa, numerele de telefon. 


VP - 231 


— Mult succes, îi ură el. 

— Mulţumesc, voi avea nevoie, zise Hendrik. 

Apoi puse telefonul în furcă, deschise ușa biroului și strigă: 

— Miriam! Repede, am nevoie de un bilet la avion pentru New 
York. Astăzi. 

Va trebui să se gândească bine cum să procedeze. Deoarece 
era clar: avea o singură șansă! 

e 

Taxiul care îl duse la adresa din Long Island ajunse cu o 
jumătate de oră înaintea orei stabilite. Proprietatea era imensă 
și extrem de bine îngrijită. Peste tot se vedeau arbori bătrâni, 
frumoși, aliniaţi ca în cărţile ilustrate, pe un gazon fără nicio 
frunză. Clădirea abia se zărea din spatele tufelor și ierburilor 
înalte. In mijlocul unui câmp neted era un elicopter care 
strălucea de parcă abia fusese spălat. Totul sub un cer de un 
albastru desăvârșit. 

Şoferul conducea tot mai încet, ca și cum s-ar fi temut să 
pătrundă cu taxiul lui vechi în această minunăţie. Opri în cele 
din urmă în dreptul porţii unei vile albe ca zăpada, cu 
nenumărate coșuri, bovindouri, ferestre și anexe, și dispăru 
imediat. 

Pe Hendrik îl întâmpină o femeie frumoasă, îmbrăcată cu un 
taior galben pai, extrem de îngrijit, și îl întrebă dacă este Mister 
Basske. Îl conduse într-o încăpere uriașă și îl rugă să aștepte 
puţin, pentru că Miss Turner îl va primi cât mai curând posibil. 

Așa că aşteptă. Simţea nevoia să bea ceva, gura îi era uscată 
iască. Stomacul lui era neliniștit, dar nu plin de fluturi. 

Se așeză pe canapea, având alături mapa cu documente, dar 
se ridică după scurt timp. Se așeză din nou și încercă să se 
destindă. Să se destindă? Ha! Firește că nu putu. Așa că se duse 
fereastră și privi parcul. Priveliștea îl făcu să se gândească la 
„acasă”, doar că aici vedea parcul din castel, și nu din casa 
grădinarului. 

Hendrik nu auzi ușa deschizându-se și nu văzu de unde 
apăruse. Avu doar brusc senzaţia că era privit de cineva și când 
se întoarse, o zări acolo, măsurându-l cu privirea. Laureen. 

Nu părea să fi îmbătrânit. Purta o rochie albă ca zăpada, 
lejeră, diafană, un fel de togă. Părul ei roșu părea o vâlvătaie. 

— Hallo, Hendrik, zise ea zâmbind, în șarmanta ei germană 
dialectală. 


VP - 232 


— Hallo, Laura, răspunse el și se corectă: Laureen. 

Ea făcu câţiva pași spre el și vorbi în engleză: 

— Multă vreme a trecut. Nu știu cum m-ai descoperit. De ce 
abia acum? După mai bine de doisprezece ani? Ajunsă lângă el, 
își ridică mâna până aproape de bărbie. De fapt, ar trebui să mă 
simt jignită că vii abia acum. Ori ţi-a fost de ajuns o singură 
noapte? 

Hendrik rămase ţeapăn, încercând să se scuture de amintirea 
acelor momente și se purtă ca și cum între ei nu ar mai fi nimic. 
Spuse cu greu: 

— Nu de asta sunt aici. 

— Nu? Laureen făcu o mutră bosumflată. Revoltător! Cred că 
o să mă supăr pe tine. 

Chiar crezuse că venise ca să se culce cu ea? De aceea purta 
rochia aceasta care semăna cu o cămașă de noapte? Fusese 
convins că va întâlni o femeie de afaceri dură, pentru care 
amintirea micii aventuri de atunci era mai curând penibilă... Nu 
se aștepta să fie sedus din nou. 

— Trebuie să te întreb ceva, zise Hendrik și se întoarse, și 
pentru a-și ascunde surescitarea. Se duse la canapea și scoase 
din mapă copiile c6piilor. Cartea asta. Când noi... da, se afla pe 
biroul din camera mea de hotel. Când ai dispărut dimineaţa, a 
dispărut și cartea. El înghiţi în sec cu greutate înainte de a 
adăuga: Mi-ai subtilizat-o. 

Ea îl ascultase cu un zâmbet amuzat în colţul gurii, apoi râse 
din tot sufletul. 

— Am subtilizat-o? Eu? 

— Da, sublinie cu hotărâre Hendrik. Din fericire, făcusem mai 
înainte aceste câpii. 

Laureen se apropie de el mult, mult prea mult. Și spuse: 

— Mă tem că te înșeli. Cel care a furat cartea ești tu! 

e 

— Eu venisem la Zurich cu avionul, pentru că aveam întâlnire 
cu un anticar, un vânzător care se ocupa cu comerțul ilegal de 
cărţi, îi spuse Laureen, după ce se așezară pe canapea. 
Întâlnirea era programată la ora douăsprezece fără cinci minute. 
Ţin minte asta pentru că vânzătorul mi-a repetat-o la telefon de 
cel puţin cinci ori. Trebuia să intru în magazin, puţin înainte să 
se închidă. Într-o sâmbătă, când șeful nu era acolo. Voia să fie 
nestingherit. Avea cartea într-un plic gros, dar când a scos-o, ca 


VP - 233 


să mi-o arate, nu era cartea promisă. 

— Ah! exclamă Hendrik jenat. 

— Bag de seamă că începi să pricepi, spuse ea zâmbind. Oh, 
a fost o clipă când, cu acel volum maroniu și subţire în mână, 
profund dezamăgită, m-am gândit că totul se terminase. O 
gramatică gotică? Ce să fac cu ea? Venisem din SUA pentru asta 
și când colo...? Ce trebuia să fac? Nu mă puteam duce la poliţie. 
Cartea după care venisem era furată, știam sigur. 

Hendrik înlemni. Nu s-ar fi gândit niciodată la asta. 

— Așa că l-am luat la rost pe om că nu era cartea comandată. 
El nu putea să înțeleagă ce se petrecuse, dar mai apoi și-a 
amintit - cred că era un tip cam împrăștiat - că cineva îl 
întrebase de această carte. Și că, din nebăgare de seamă, o 
lăsase pe un teanc de cărţi, când îi sunase telefonul. Nu îmi 
venea să-mi cred urechilor. Ce idiot! Îmi venea să îmi înfig 
unghiile în faţa lui! Dar mi-a spus că magazinul era 
supravegheat video. 

Hendrik vru să zică ceva, dar se abţinu. Toate acestea nu 
sunau deloc bine. Chiar deloc. 

Era posibil așa ceva? Să își primească pedeapsa pentru fapta 
lui acum, după atâţia ani? 

Era evident că lui Laureen îi făcea plăcere să povestească. 

— Așa că ne-am dus în spate, unde era monitorul, și el a 
derulat înregistrarea. În timp ce urmăream imaginile, s-a 
dezvinovăţit de vreo cincizeci de ori. Nu am înţeles tot ce 
spunea. Vorbea prost în engleză și eu nu înţelegeam germana- 
elveţiană. Da, și apoi am văzut ce s-a întâmplat. Cum cineva a 
scos cartea din plic, a pus alta în locul ei, a vârât sub haină 
cartea pe care o voiam eu și a plecat. 

— Ăă..., murmură perplex Hendrik. Ce să mai spun? 

Laureen râse zgomotos, se aplecă în faţă și îl luă de braţ. 

— Oh, săracul de tine. Chiar ai roșit! Ce drăguţ! Nu, nu trebuie 
să îţi faci griji, te-am iertat de mult. Oricum m-ai scutit de 
șaptezeci de mii de dolari. 

— Șaptezeci de mii...? 

— Ceea ce era convenabil pentru o carte ca aceea. Și soarta a 
fost de partea mea, pentru că în final am obținut-o. Când te-am 
văzut seara la barul hotelului, te-am recunoscut imediat. Mi-am 
zis: acum ori niciodată! Ea zâmbi din nou și continuă: Ei, și chiar 
a fost amuzant. Și simplu. La un moment dat ai adormit 


VP - 234 


buștean. Așa că nu a trebuit să te leg, să te bat sau să scot 
pistolul din poșetă. 

— Pistolul...? Hendrik înghiţi în sec. Înseamnă că am avut 
noroc. 

— Asta voiam să îţi spun, hoțule de cărți. Pedeapsa a fost 
mult prea blândă. 

Râse răsunător. 

Hendrik încercă să își amintească seara aceea. Ea îl prinsese 
în mrejele ei, iar el se lăsase îmbrobodit, fără să se mai 
gândească la altceva. Niciodată nu i-ar fi trecut prin cap că ea ar 
fi în stare... 

— Cum ai putut să treci cu pistolul prin controalele din 
aeroporturi? se miră el. 

Ea dădu din cap: 

— Am zburat cu avionul privat al tatălui meu. Acesta nu este 
controlat sau nu este controlat prea strict. 

O privi. De aproape se observau totuși, deși puţin, semnele 
trecerii anilor. Cute mici în jurul ochilor, la baza gâtului... Și 
totuși... Ea era încă ameţitor de frumoasă. Doar un înger i-ar fi 
putut rezista atunci. 

— Dar de ce? întrebă el. De ce te interesa atât de mult acea 
carte? Este doar o poveste. O anecdotă istorică. Nimic altceva. 

Laureen zâmbi îngăduitor. 

— Oh, naivule! Te-ai băgat în ceva și nici măcar nu știi în ce. 
Am umblat dintotdeauna după această carte, cum a umblat 
înainte de mine și mama mea. Ca să zic așa, este o misiune de 
familie. Vino! Vreau să îţi arăt ceva. 

Ea se ridică. Hendrik făcu la fel și o urmă prin încăperile ticsite 
cu antichităţi, până într-o bibliotecă mică și banală, cu 
climatizare și pereţii din marmură albă. Pe rafturile ei de oţel, în 
spatele vitrinelor din sticlă se vedeau o mulţime de cărți foarte 
vechi și scumpe. 

Laureen se opri în dreptul unui raft securizat și formă un cod. 
Geamul culisă zumzăind. Ea scoase o cărticică legată în piele 
fragilă, extrem de veche. O deschise în dreptul unui semn de 
carte și i-o întinse lui Hendrik, arătându-i o măsuţă aflată lângă 
fereastră. 

— Citește. 


VP - 235 


18. 


Cei doi alchimisști 


O întâmplare din anii mei de ucenicie mi-a rămas adânc 
întipărită în memorie și vreau să v-o povestesc. 

Era în al patrulea ori al cincilea an în care eram în slujba 
meșterului Mengedder, când cineva ciocăni la ușa laboratorului 
nostru. Am fost foarte uimiţi, pentru că nimeni nu cunoștea casa 
noastră și ce se petrecea în spatele zidurilor ei. Trăiam la 
Danzig. Swenzonii se ridicaseră împotriva ducelui lor Ladislau și 
se aliaseră cu Marchizul de Brandenburg. Vremurile erau tulburi 
și nimeni nu era sigur de viaţa lui. Pentru a putea urmări ce se 
petrecea afară, când ne-am mutat, am făcut o gaură în perete. 
Din exterior nu se vedea, dar noi puteam privi dinăuntru. 

Meșterul meu Mengedder m-a trimis să mă uit cine era, fără 
să fac zgomot. Am văzut un bărbat deșirat, în haine cenușii, 
care bătea în ușa noastră, gata să o spargă, dacă nu îl lăsăm să 
intre. Striga numele meșterului meu: 

— Mengedder! Știu că sunteţi aici. Deschideţi! 

Neliniștit, meșterul meu îmi spuse să pun pe mine niște straie 
vechi zdrențuite, să îmi arunc pe faţă cenușă și să mă duc la 
ușă, ca să îl întreb pe străin ce dorește. 

— Știţi cine este? l-am întrebat în timp ce făceam ce îmi 
spusese. 

Cu chipul întunecat, meșterul mi-a răspuns: 

— Este cineva care nu ar trebui să fie. 

— Cum vine asta? am întrebat eu. 

Și am primit următorul răspuns: 

— Pentru că trebuia să fie mort. Dar du-te și fă cum ţi-am 
cerut. 

L-am ascultat, dar când am tras zăvorul și am întredeschis 
ușa, am fost îngrozit văzând un bărbat cu o privire sălbatică. 
Însă în spatele meu mai era o ușă, pe care meșterul meu o 
zăvorâse, așa că străinul nu putea să intre, dacă mă dovedea. 

— Ce doriţi? 

— Tu cine ești? s-a răstit omul la mine. 


VP - 236 


— Sunt Janek, i-am spus, convins că numele meu nu îi va 
spune nimic și l-am întrebat la rândul meu: Dumneavoastră cine 
sunteţi? 

— Sunt John Scoro, răspunse ursuz străinul. Du-te și spune-i 
meșterului tău că doresc să îi vorbesc. 

Dar nu a mai trebuit să fac nimic, pentru că ușa din spatele 
meu s-a deschis și meșterul meu a strigat: 

— Este în regulă, Janek. Lasă-l să intre. 

e 

Mă rodea o mare curiozitate. Simțeam că aici se confruntau 
două spirite puternice și nu voiam să las să-mi scape ce aveau 
de discutat. Așa că m-am furișat în laborator prin spatele 
bărbatului care pretindea că se numește John Scoro și m-am 
prefăcut că am treabă pe-acolo. Dar nu făceam nimic, ci 
socoteam cum să stau aproape de ei ca să aud ce vorbesc. 
Meșterul meu băgă de seamă ce aveam de gând, pentru că mă 
cunoștea bine și era și atent și suspicios, obișnuit să 
supravegheze tot. Dar probabil că știa că e bine să mă aibă în 
preajmă, pentru că de mai multe ori îi sărisem îi ajutor în 
conflictele ivite pe timpul călătoriilor prin Boemia și Pomerania. 

Și cred că și străinul a remarcat asta, dar puţin i-a păsat. 

— Scoro, i se adresă meșterul meu nou-venitului, și după cum 
pronunțase numele, mi-am dat seama că nu îl auzise acum 
prima dată. Sunteţi chiar dumneavoastră, continuă meșterul 
meu. Vă credeam mort. Ultima dată când v-am văzut eraţi pe 
patul de moarte. 

— Dacă nu aţi înțeles că moartea nu există pentru noi 
înseamnă că nu aţi progresat prea mult cu cercetările, îi spuse 
supărat străinul. Ce faceţi aici? Încă mai faceţi aurul diavolului? 

Meșterul meu îi arătă oaspetelui un scaun și îi dădu de băut, 
apoi îi zise: 

— Imi pierd timpul descifrând cartea dumneavoastră. Dacă nu 
ați fi scris-o atât de încifrat, fără îndoială că aș fi fost mult mai 
departe. 

— Ah, cartea mea, a spus Scoro și s-a așezat. Deci mi-aţi furat 
și cartea, nu doar piatra. 

— Să le fi lăsat pe mâinile necugetaţilor cavaleri? a întrebat 
meșterul meu cu acea politeţe la care apela când se adresa 
celor de neam mare. Cavaleri care năzuiau să omoare bieţi 
musulmani spre lauda lui Dumnezeu? Și după cum spuneam, vă 


VP - 237 


consideram mort. g 

Eu stăteam în umbra unei grinzi, cu ochii pe străin. In mâna 
dreaptă ţineam pisălogul de la cel mai mare mojar al nostru, 
gata să îl folosesc ca armă, dacă se va ajunge la luptă. 

Bărbatul îl asculta cu atenție pe meșterul meu și dădu din cap 
obosit. 

— Este adevărat, a spus el, îmi încheiasem socotelile cu viața 
și nu așteptam altceva decât moartea. Nu mă îndoiesc că aș fi 
ajuns direct în iad și nu știu dacă îngrozitoarele chinuri care mă 
așteaptă vor fi mai rele decât cele pe care le-am suferit deja. 
Dar minunea s-a produs. Febra a scăzut, durerile m-au părăsit și 
m-am ridicat din pat foarte slăbit, dar mai puternic sufletește, 
oțelit, transformat. Nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat atunci 
cu mine. Nu am avut nici răgazul să mă gândesc la asta, căci 
imediat ce am părăsit patul și am ieșit pe ușă, am văzut că 
peste cetate se abătuse moartea. 

— Da, a spus meșterul meu, plecând capul lui mare. A fost 
groaznic. 

Dar dintr-odată străinul s-a ridicat în picioare și s-a răstit la 
meșterul meu: 

— Îndrăzniţi să faceţi pe îndureratul? Dumneavoastră aţi 
provocat totul. Dumneavoastră și piatra! 

— Așa pare, dar nu a fost așa. 

— Atunci cum? 

Le-am urmărit discuţia, deși nu știam despre ce era vorba. 
Meșterul meu nu îmi spusese prea multe despre cum intrase în 
posesia pietrei, așa că eram cu atât mai interesat să trag cu 
urechea, ca să aflu și altele despre enigmaticele începuturi ale 
misiunii sale. 

— Totul a început după ce s-a terminat lucrarea, după ce 
armura a fost făcută, a spus meșterul meu. Cazanul clocotea, 
piatra era încă în el și nu am mai adăugat nimic, nici mercur, 
nici altceva. Cazanul clocotea mai tare și cu fiecare oră ce se 
scurgea devenea tot mai înspăimântător. Nu aveam cui să 
cerem vreun sfat. Dumneavoastră eraţi pe moarte, preotul 
spunea că nu mai apucaţi ziua următoare. Și cavalerul a murit 
tocmai când urma să triumfe. Eu trebuia să iau o hotărâre și am 
însărcinat pe cineva să scoată piatra din cazan. Am întrebat 
prizonierii din beciurile cavalerului dacă ar fi gata să o facă în 
schimbul libertăţii. Nu le-am ascuns că era o treabă periculoasă 


VP - 238 


și s-au oferit mai mulţi oameni decât aveam nevoie. Am ales doi 
dintre cei mai voinici, i-am dus la cazan și i-am instruit cum să 
scoată piatra cu un linguroi mare, și să o pună în caseta 
căptușită cu plumb. Am montat la casetă un lanţ lung, tras de o 
pereche de cai. 

L-am urmărit pe străin și, pentru prima dată de când intrase 
în casă, pe chip i se putea citi aprobarea. 

— Nu te-ai gândit rău, a recunoscut el. 

— Ținând cont de avertismentele și indicaţiile mele, cei doi 
bărbaţi și-au dat osteneala să scoată piatra din cazan și să o 
bage în casetă, dar nu au reușit să îi închidă capacul. 

— Cu siguranţă că nu, interveni străinul, piatra lucrase multe 
săptămâni și era foarte agitată. 

Meșterul meu a dat din cap: 

— Acesta trebuie să fi fost motivul. În orice caz, oamenii s-au 
prăbușit și nu s-au mai mișcat. Nimeni nu a mai îndrăznit să se 
apropie. Pe mine m-a cuprins frica și am biciuit caii să scoată 
caseta afară din beci. Așa au făcut... 

— Cu capacul ridicat? a strigat străinul. Așa aţi distrus 
cetatea. 

— Lovindu-se cu putere de un prag, în timp ce era târâtă, 
capacul casetei s-a închis, a continuat meșterul. Cât privește 
cetatea, era de mult sortită pieirii, mai exact din momentul în 
care cavalerul a conceput acel plan fatal. 

— Eu nu am vreun motiv să îl regret, spuse străinul. Și apoi? 

Meșterul meu și-a turnat iar apă din urcior. Oaspetele său, din 
ce am observat, nu a băut nimic. Nu pot să spun dacă nu a 
făcut-o pentru că nu îi era sete sau că nu avea încredere. Deși 
înclin să cred că ultimul era motivul. 

— Scosesem caseta cu bine la lumina zilei, a continuat 
meșterul meu, și am găsit și câţiva argaţi, care m-au ajutat să o 
urc în căruța dumneavoastră. Peste tot era agitaţie și mare 
gălăgie. Mi-am dat seama că nu aveam timp de pierdut, voiam 
să scap și să duc piatra într-un loc sigur, așa că nu am mai 
apucat să îmi fac bagajul, ci am înhămat un cal la căruţă, m-am 
suit pe capră și am plecat doar cu ce aveam pe mine, cu cartea 
dumneavoastră și cu caseta cu piatra. 

— V-au lăsat să plecaţi? se miră oaspele. 

— Nu știau ce aveam de gând să fac și când și-au dat seama, 
era prea târziu și se dezlănţuise haosul. lzbucnise focul și 


VP - 239 


zidurile începuseră să se prăbușească. Apoi, cu puţin înainte de 
a ajunge la pădure, am văzut că vreo zece oameni înarmaţi 
porniseră pe urmele mele. Clătină din cap gânditor, apoi 
adăugă: A fost foarte ciudat, pentru că deși socoteam că aveam 
puţine șanse să scap de ei, pentru că eram obligat să ţin drumul 
și nu puteam să o iau prin desiș, eram foarte hotărât să încerc. 
Mă simțeam mânat de o încredere nebună. Nu m-am speriat 
când mi-au luat-o înainte și mi-au tăiat calea. Dimpotrivă, am 
biciuit calul mai tare. M-am îndreptat spre ei, care păreau ca un 
văl, o imagine înșelătoare, și am trecut pur și simplu. Și am 
scăpat. 

— Vedeţi, deci, ce poate piatra, a zis Scoro. V-a transportat în 
alt plan al existenţei. Deja eraţi una cu ea. 

— Aveţi dreptate, mi s-a mai întâmplat o dată, cu câţiva 
ţărani care mi-au tăiat calea cu un car cu doi boi. 

Meșterul a ridicat urciorul, l-a trântit pe masă și a strigat: 

— Janek! Adu din vinul acela roșu! 

e 

M-am grăbit să-i ascult porunca, dar pentru a umple urciorul 
din butoiul cu vin, trebuia să ies în curte și să cobor în pivniţa 
casei vecine. Așa că trecu un timp până când am revenit în 
laborator și nu știu ce a discutat în acest timp meșterul meu cu 
oaspetele său. 

Când am pus pe masă urciorul plin, el spunea: 

— Am plecat pe furiș. Era o noapte întunecoasă și cei care nu 
muriseră erau ocupați să îi îngroape pe cei morţi. Am umblat 
prin păduri, am trăit cu semințele și cu fructele pe care le 
găseam și nu știam ce să fac. Cei cu care m-am întâlnit mă 
considerau probabil nebun. Dumneavoastră, Mengedder, sunteţi 
singurul care poate să înțeleagă cum mă simţeam: aveam piatra 
filosofală, dar de fapt nu o mai aveam. Era ca și cum cineva mi- 
ar fi smuls inima din piept și ar fi înlocuit-o cu o bucată de 
plumb. Nu știam cum să supraviețuiesc. De obicei, oamenii își 
duc viaţa de pe o zi pe alta și sunt mulţumiţi dacă au ce mânca 
și dacă au un acoperiș deasupra capului. Dar eu? Eu fusesem la 
limita absolutului și scăpasem șansa de a trece de ea. Cum să 
mai trăiești, după ce ai trecut prin asta? 

Meșterul meu a confirmat cu îndârjire, dar nu a spus nimic și 
i-a turnat vin. 

— Așa că m-am dus în locul de unde plecasem, în Egipt, a 


VP - 240 


continuat să vorbească Scoro. De data aceasta mi-a reușit. Am 
pătruns în cercul iniţiaţilor, al celor care știau cu adevărat, și i- 
am întâlnit pe cei mai avansați alchimiști ai lumii. Cred că am 
reușit, pentru că nu mai eram cel care venise acolo prima dată. 
Cunoscătorii mi-au explicat ce mi se întâmplase. Mă 
transformasem, nu în totalitate, dar suficient. 

— Asta mă surprinde, a zis meșterul meu. Că v-aţi întors acolo 
de unde ați fugit. 

— Nu ni se întâmplă deseori să fugim îngroziţi de cei care ne 
împing înainte? 

— Dacă vă referiţi la femei, vă dau dreptate, a răspuns 
meșterul și a râs. Așadar în Egipt. Dar cum de nu aţi rămas 
acolo, unde era atâta știință și înțelepciune? Aici în mod cert nu 
găsiți nimic asemănător, doar principi nebuni, care pornesc 
război pentru fiecare palmă de teren mlăștinos. 

Eu mă retrăsesem într-un colț întunecat, dar nu mă mai 
străduiam să dau impresia că lucrez, ci ședeam în faţa 
athanorului nostru și peste capacul bombat al acestuia îi 
priveam cum discută. Am văzut cum Scoro își strângea pumnii și 
cum i se zbătea o arteră de pe frunte înainte de a răspunde. 

— Cum aș fi putut să rămân acolo? întrebă el cu o vocea 
cărei amărăciune mă înfioră. Am făcut parte din școala secretă a 
lui Ostane. Am citit manuscrisul nefalsificat al Cărții celor 
douăsprezece capitole ale stelei onorate și cartea Cheirokmeta, 
pe care Zosimos din Panoplis a scris-o, și despre care se spune 
că ar fi dispărut. Am stat în temple necunoscute de neinițiaţi și 
am aflat lucruri pe care nu vi le imaginaţi. Am fost iniţiat în 
secretele Sahu și știu totul despre cele nouă forţe ale animării. 
Am învăţat cum se ajunge cu adevărat la ca/cinatio, ce greșeli 
fac majoritatea la sub/imatio, motivele pentru care nu reușește 
solutio şi cele o mie de greșeli ce pot fi săvârșite la putrefactio. 
Eu cunosc o tehnică prin care reușește orice desti/latio și posed 
înalta artă a coagulatio. Însă toate acestea nu mă ajută la nimic, 
atâta vreme cât nu am piatra, a spus el întinzând în faţă mâna 
strânsă ca o gheară. 

— Ah! a exclamat meșterul meu. Deci nu este suficient să 
știi? 

— Nu, a răspuns Scoro cu chipul întunecat. Nu ajunge. Dar 
nici doar să ai un ajunge. Dumneavoastră aveţi piatra, 
Mengedder, dar nu știți ce să faceţi cu ea. Dimpotrivă, eu știu, 


VP - 241 


dar nu o am. Împreună am putea realiza scopul urmărit de 
generaţii, am putea în sfârșit să realizăm Marea Operă! 

Cum am auzit asta, m-a cuprins brusc un sentiment despre 
care nu pot să spun dacă era spaimă pură ori dorinţă fierbinte, 
pentru că de când eram în slujba meșterului meu, eram 
nerăbdător să aflu secretul pietrei filosofale, ceea ce nu era o 
treabă atât de ușoară cum îmi păruse la început, însă acum, 
când vorbele lui John Scoro îmi alimentaseră speranța de a 
vedea misterul dezvăluit în timpul vieţii mele, s-au ivit în mine 
sentimente puternice, precum dorinţa de a pleca de aici și 
aceea dea mă dedica lui, pentru a înţelege la ce se referea. 

Dar meșterul meu nu părea să gândească la fel. 

— Se poate ca totul să fie cum spuneţi dumneavoastră, a zis 
el grav, totuși ce valoare are ceea ce numiţi știință? La ce 
servesc cărțile scrise atât timp când altcineva compilează din 
alte cărți fraze al căror sens le rămâne ascuns? Nu vreau să neg 
că folosesc cărţi pe care le privesc cu mai multă neîncredere, pe 
măsură ce îmbătrânesc. Desigur că este încântător ce se scrie în 
cărţile vechi, totuși este mai încântător să descoperi ceva 
despre care nu s-a scris nimic. De aceea nu renunţ, ci cercetez 
și mă ambiţionez să aflu prin propriile forțe ce este această 
piatră miraculoasă. 

Scoro i-a aruncat o privire tăioasă și a spus: 

— Frumoase cuvinte, Mengedder. Spuneţi atunci ce aţi 
descoperit prin propriile forțe? 

— Păi, de exemplu că apa în care piatra a stat o vreme, dacă 
o folosești cu măsură, poate întări puterea bărbatului într-un 
mod surprinzător. 

L-am văzut zâmbind cu voluptate și știam prea bine de ce: 
deseori avusesem misiunea să îi aduc muieri ca să își testeze 
cercetările. Și chiar pot confirma că acea apă despre care 
vorbea mărea enorm vigoarea unui bărbat și durata raportului 
sexual. Spre regretul meu, știam asta doar din observații și nu 
din proprie experienţă, pentru că meșterul meu își păzește 
secretul apei amorului ca pe cheia de la lada nemaipomenit de 
grea, în care păstrează piatra filosofală. 

Oaspetele nu a fost impresionat. 

— Asta este o prostie, Mengedder! strigă el indignat la culme. 
Este exact cum mi-am închipuit. Sunteţi un smintit superficial, 
unul dintre aceia ce caută drumul orbește. Nu aveţi nici cea mai 


VP - 242 


mică idee despre ce este vorba. Habar nu aveţi cu ce umblatți 
când folosiți piatra ca un ageamiu! 

M-am gândit că meșterul o să sară în sus furios la culme, așa 
cum se întâmpla când făceam ori spuneam vreo prostie, dar 
rămase calm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și îi răspunse: 

— Am fost de multe ori considerat nebun, ba și mai rău, așa 
că aceste vorbe nu sunt în stare să mă enerveze. Vă ascult, 
Scoro. Explicaţi-mi ce nu înțeleg eu. Explicaţi-mi despre ce este 
vorba. 

Aceste vorbe mi-au tăiat respiraţia și am devenit mai atent, 
pentru că și eu doream în aceeași măsură să aflu. 

— Ceea ce nu înţelegeţi, vorbi străinul, este următorul lucru: 
dacă noi lucrăm cu piatra, și piatra lucrează cu noi. Nu există 
nicio speranţă să scăpăm de asta. Noi, cei care ne ocupăm de 
piatră, suntem marcați pentru veșnicie. Suferim de o foame ce 
nu se poate potoli pe această lume niciodată. Mai întâi râvnim la 
puterea de a face aur, apoi tânjim la nemurire. Și la un moment 
dat, a adăugat el pe un ton ameninţător, nici asta nu ne mai 
este de ajuns. 

M-am făcut și mai mic în spatele athanorului și mi s-a părut că 
arșița acestuia îmi pătrunde brusc în sânge, făcându-l să fiarbă. 
Și nu pentru prima oară de când eram în slujba meșterului meu, 
am înţeles că știința la care amândoi tindeam nu exista 
degeaba, ci pentru ea se plătea un preţ. Dar până acum 
niciodată nu îmi fusese teamă că acest preţ ar putea fi prea 
mare. 

— Ce caută alchimia? a continuat Scoro cu o voce tunătoare. 
Cuvântul vine din arabă, știai măcar asta? Al-kymia i se spunea 
inițial, așa cum își denumeau egiptenii ţara, Khemennu, Țara 
Lunii. Știaţi că egiptenii sunt moștenitorii celei mai vechi culturi 
pe care o cunoaștem? Că predecesorii lor au construit orașe în 
zorii neamului omenesc, orașe care ne uimesc și astăzi? Trebuie 
să vedeţi aceste construcţii pentru a putea crede, Mengedder. Ei 
le-au construit vechilor lor regi piramide, înalte cum în alte părți 
nici munţii nu sunt, și nimeni nu mai știe cum au făcut asta. 

— Am auzit, a mărturisit meșterul meu și din felul în care 
vorbea am remarcat că era impresionat. 

Și eu cu atât mai mult. 

— În timp ce străbunii noștri mai trăiau în noroi și se temeau 
de fulgere și tunete, vechii egipteni erau deja în căutarea 


VP - 243 


înțelepciunii și a științei, în căutarea mijloacelor și căilor de a 
învinge sărăcia acestei lumi. Despre asta este vorba în alchimie, 
acesta este sensul ei adevărat. Nu este vorba despre a face aur 
din metale nenobile. Acesta este un lucru banal. Nu este vorba 
de a obţine această cale. Nu, țelul alchimiei este incomparabil 
mai înalt decât toate acestea, și anume pasul spre lumea 
adevărată, în care nu mai există nevoi și suferințe, doar 
perfecțiune. lar drumul spre ea se numește transmutaţie. 

Meșterul meu îl măsură absent: 

— Vorbiţi în parabole, Scoro. Ce înțelegeţi prin lume 
adevărată? Eu cunosc doar o lume, aceasta de aici. 

— Sigur că dumneavoastră cunoaşteţi doar această lume. Dar 
nu v-aţi gândit niciodată că ea este numai o palidă reflexie a 
lumii reale? Lumea aceasta în care ne mișcăm noi nu este o 
lume a murdăriei și sărăciei, a bolilor, la polul opus, de 
perfecțiune? Cum poate lumea aceasta să fie opera unui 
Dumnezeu desăvârșit, o lume în care oamenii, despre care se 
pretinde că ar fi creaţiile lui iubite, se nasc schilozi, au spinările 
gârbovite sub povara muncilor grele, îmbătrânesc mult prea 
repede și decad, pradă a unor morţi mizere? Răspunsul este că 
aceasta este imposibil să fie lumea adevărată, este doar un vis 
urât, o vagă umbră a adevăratei creaţii. lar alchimia caută calea 
de ieșire din ea. Este vorba de a ridica viaţa însăși la un nivel 
mai înalt al existenței. Când vorbim despre înnobilarea 
metalelor ne referim în realitate la înnobilarea trupului nostru, și 
când ne preocupă puritatea metalelor din creuzetele noastre, ne 
preocupă de fapt puritatea existenţei noastre. A realiza Marea 
Operă înseamnă să lăsăm în urmă toate durerile și suferinţele, și 
să trăim purul extaz al adevăratei existențe, nimic altceva. 

— Extaz? a intervenit amuzat meșterul meu. Eu cunosc un 
singur extaz, cel care se află între coapsele unei muieri. 

— Dumneavoastră nu ați înțeles că acel extaz nu are nicio 
legătură cu muierile, ci își are originea în dumneavoastră înșivă? 
Scoro a dat din mână ca și cum ar fi renunţat la orice speranţă 
de a afla în meșterul meu un partener de discuţie pe măsură. Și 
a adăugat: Dumneavoastră nu înțelegeţi asta. Eu nu vorbesc 
despre desfătările de o clipă. Asemenea plăceri ale simţurilor nu 
te mai pot ademeni, după ce ai cunoscut nostalgia adevăratului 
extaz. 

— Vă înțeleg foarte bine, a răspuns meșterul, în principiu 


VP - 244 


vorbiţi de paradis, doar că folosiţi alţi termeni decât popii din 
amvon. 

Scoro ridică din umeri. 

— Numiţi-l cum vreţi. Apoi priviţi piatra ca o scânteie din 
spada de flăcări a acelui înger care păzește paradisul. Poate că 
veţi pricepe când vă spun că piatra este cheia pentru revenirea 
acolo. 

Mi-am dat seama că aceste vorbe aveau efect asupra 
meșterului meu, dar acesta nu voia să lase să se vadă acest 
lucru. 

— Asta este de fapt greu de înţeles, a spus indispus, că piatra 
aceasta ciudată va reacţiona astfel. O piatră care la simpla 
privire omoară oameni obișnuiți? 

— Ea nu este gândită pentru oameni obișnuiți, l-a contrazis 
Scoro. Piatra aduce o putere imensă, o putere ce depășește tot 
ce cunoaștem noi în lumea aceasta, și merită să o supui dacă 
vrei să o folosești. El s-a aplecat și l-a privit stăruitor în faţă pe 
meșterul meu: Și să nu credeţi că a fost o întâmplare faptul că 
piatra a ajuns atunci la mine. In cazul acesta nu există 
întâmplări. 

Am văzut că în momentul în care spunea asta și-a dat seama 
că acest argument nu era în folosul lui. A remarcat și meșterul, 
pentru că a zâmbit și a zis: 

— Oh, vă cred pe deplin. Dar acum piatra se află la mine și 
dacă ce spuneți este adevărat, atunci faptul acesta este tot atât 
de puţin întâmplător. 

Expresia de pe chipul lui Scoro se înăspri, văzând că trebuia 
să se recunoască învins în această dispută. 

— Eu vă ofer știința mea, Mengedder, și tot ceea ce vreau 
este să lucrăm împreună. 

Mi s-a tăiat respiraţia. Recunosc că în secret speram ca 
meșterul meu să accepte oferta, căci pe mine Scoro mă 
convinsese. Aș fi dorit să văd ce minuni puteau fi smulse pietrei 
și eram foarte dornic să ajung la acel extaz despre care fusese 
vorba. 

Dar meșterul meu clătină din cap. 

— Nu cred că am nevoie de cunoștințele dumneavoastră. 
După cum chiar spuneaţi, din zorii ei, omenirea caută 
modalităţile invocate de dumneavoastră de a găsi cheia spre 
adevăratul extaz și nu a găsit nimic. Atunci la ce ar fi bună 


VP - 245 


știința dumneavoastră? La nimic. Și cum tocmai ați spus, nu 
este o întâmplare că piatra a ajuns la mine, iar eu cred că 
drumul pe care l-am ales, să cercetez liber de toate tradiţiile, 
este mai bun decât cele urmate până acum. 

El a schiţat o plecăciune ușoară, mai curând ironică, și a 
adăugat: 

— Vă mulțumesc pentru propunere, dar răspunsul meu este 
nu. 

Scoro îl privi cercetător câteva momente și când văzu că nu 
va obţine nimic, se ridică. 

— Știţi că sunteți căutat? a întrebat. Dumneavoastră și piatra. 

— Desigur, răspunse meșterul meu foarte liniștit. Sunt 
obișnuit cu asta. 

— Eu v-am găsit. Ceea ce am reușit eu pot să reușească și 
alţii. 

— Nu vă faceți griji pentru mine, englezule. Până acum am 
scăpat de toți urmăritorii. 

Scoro surâse stingher: g 

— Nu îmi fac griji pentru dumneavoastră, Mengedder. Imi fac 
griji pentru piatră. 

— Ar fi fost mai bine să fi avut grijă atunci de ea, ripostă 
meșterul meu și se ridică și el, pentru a-l conduce pe oaspete la 
ușă. 

S-au despărţit în prag și l-a privit cum se îndepărta. Abia a 
închis ușa, că mi-a și poruncit să strâng toate lucrurile, pentru 
că trebuia să părăsim Danzigul chiar în acea noapte. 


VP - 246 


19. 


Capitolul se încheie. Când Hendrik vru să dea pagina. Laureen 
îi luă cartea și spuse: 

— Restul nu este atât de important. 

— Dar... Hendrik renunţă fără chef. Nu mai avusese niciodată 
în faţă o carte atât de valoroasă. A fost scrisă de mână, nu? 

— Da. Singurul exemplar. 

— De când este? 

— Nu este atât de vechi pe cât pare. L-a făcut unul din 
strămoșii mei pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Este o traducere 
din mittelhochdeutsch, germana medievală, în care a fost scris 
textul original, pe care nu l-am fi putut citi niciunul din noi. Ea 
arătă spre vitrină și adăugă: Evident că am și originalul. 

Hendrik clătină ușor din cap și se uită în jur dezorientat, 
încercând să scape de senzaţia că îi fuge pământul de sub 
picioare. Timp, spaţiu, totul era vraiște. Să fie un efect al 
schimbării fusului orar? Să fie din cauza prezenței lui Laureen, 
cu ametitoarea ei forță de seducţie? Sau era vorba despre 
această poveste străveche, de imaginile pe care i le trezise în 
minte? își aminti cu greu de ce se afla aici, în acest loc ireal, 
luxos și plin de strălucire. 

— Și, întrebă deprimat, asta ce înseamnă? 

— Ai vrut să afli de ce sunt interesată de cealaltă carte, spuse 
Laureen. Sau de... armura din aur. 

Lui Hendrik i se intensifică respiraţia. 

— Deci o ai? 

— Mi-am închipuit eu că pentru asta ai venit. Puse volumul 
legat în piele la loc în dulapul din sticlă și îi închise ușa. Știi, eu 
nu mă întâlnesc niciodată cu cineva pur și simplu. Este mult 
prea riscant în poziția mea. Dau de lucru unui întreg stat-major 
de oameni, care adună informaţii pentru mine, propriul meu 
serviciu secret, ca să zic așa. Sunt bunicei. Și rapizi. Când am 
aflat că locuiești în castelul lui Westenhoff, mi-am dat seama că 
vizita ta nu este întâmplătoare. 

— Îl cunoști? 

— Nu. Dar mi-e cunoscut numele. Cercul oamenilor care 


VP - 247 


cheltuiesc mulţi bani pentru vechi manuscrise de alchimie este 
restrâns. 

Hendrik clătină din cap buimăcit. 

— Incredibil. Cred... OK, Westenhoff este un bătrân ciudat, nu 
antipatic, dar cam... Nu găsi cuvântul englezesc potrivit, așa că 
spuse în germană: ...verschroben. 

— Excentric. Quirky, îl ajută Laureen. An odd fish. 

— Exact. Nu are familie, așa că se plictisește și practică 
alchimia ca hobby. Trebuie să își umple timpul cu ceva. Și el și-a 
ales alchimia. Hendrik ridică mâinile într-un gest de resemnare, 
apoi le lăsă să îi cadă. Dar tu? De ce te-ar putea interesa 
alchimia pe tine? 

Laureen ridică privirea: 

— Nu este evident? 

— Nu. 

Ea se apropie de măsuţa la care stătea Hendrik și se așeză în 
faţa lui. 

— OK, atunci am să îţi povestesc câte ceva despre viața mea. 
Când mama era însărcinată cu mine, tata a angajat o echipă de 
medici și asistente să aibă grijă de ea pe timpul sarcinii și mai 
ales la naștere. Echipa a folosit o procedură dezvoltată în Africa 
de Sud, care presupunea oxigenarea embrionului în toate fazele 
genezei. În ultimele luni de sarcină și în timpul nașterii, copilul 
era alimentat pentru scurte perioade cu oxigen, pentru că se 
credea că astfel avea să fie mai inteligent. Tratamentul 
presupunea ca mama să stea câteva ore, de la abdomen în jos, 
într-un cutie etanșă în care se introducea oxigen sub presiune. 
Nu îmi cere detalii, că nu știu. În orice caz, totul a mers bine, iar 
tata era convins că datorită acestei proceduri voi fi atât de 
inteligentă cât permiteau genele mele. 

— Nu am mai auzit de o astfel de procedură, mărturisi 
Hendrik. 

Laureen ridică din umeri: 

— A fost dată uitării. Și poate că nici nu a jucat vreun rol. Tata 
a ajuns miliardar datorită propriilor calităţi, mama era suficient 
de inteligentă ca tot timpul vieţii să îl învârtească pe degete - 
deci perspectivele nu erau cele mai sumbre. Tatăl meu nu s-a 
mulțumit cu asta. Educaţia mea, încă din copilărie, a constituit 
prioritatea principală pentru el. Am avut cei mai buni profesori 
particulari, am urmat cele mai bune universităţi - le-am părăsit, 


VP - 248 


pentru că nu prezentau pentru mine nicio provocare - și m-am 
bucurat de cea mai intensivă și atotcuprinzătoare educaţie care 
există. Nu am titluri academice - la ce mi-ar fi trebuit? -, dar de 
copil discutam cu laureați ai premiului Nobel, pe care tata îi 
invita acasă. În plus, am moștenit frumuseţea mamei mele, pe 
care, cu ajutorul yoga, sportului, alimentaţiei sănătoase și 
și adăugă: Pe scurt, sunt frumoasă, bogată și inteligentă, și în 
principiu singura mea problemă este să îmi găsesc bărbatul 
potrivit. 

Ea îl electrocută pe Hendrik cu privirea. Oare se gândise la... 
el? Ideea îl șocă și în același moment înţelese că ea făcuse 
referire chiar la asta. Să dea înapoi în faţa unei femei frumoase, 
bogate și inteligente? 

El decise să nu o facă, fie și numai pentru a-i oferi ocazia să 
triumfe. O privi, îi surâse și își căută scăparea într-un exerciţiu 
pe care îl promova la propriile cursuri: să inspire încet, adânc și 
îndelungat, și să se lase condus de această inspiraţie. Să aplece 
apoi corpul în faţă în timp ce expira. Nu o mișcare conștientă a 
mușchilor, mai curând o relaxare controlată: acest lucru îl 
liniștea și îi întărea conștiința de sine. Avea nevoie de acest 
lucru înainte de a lua decizii în privinţa unei investiţii. Și nu 
numai atunci. 

— Sunt impresionat, zise el în cele din urmă. 

Și nu exagera. Chiar era impresionat. Nu în ultimul rând de 
felul în care ea reușise să îi spună toate acestea fără să se 
laude. 

Ochii ei verzi scânteiau ca niște smaralde. 

— Atâta efort, nu? În vocea ei se simțea o urmă de 
amărăciune. Și pentru ce? Indiferent ce faci, la final te așteaptă 
moartea. Moartea, care zădărnicește toate eforturile, care face 
ca toate dezamăgirile să fie definitive, toate durerile lipsite de 
valoare. Toate înfrângerile suferite pentru a realiza ceva, orice 
renunțare pentru a obţine ceva mai bun, toate acestea devin 
perimate. Indiferent de ce ai reușit ori nu, dacă ești un geniu ori 
un trântor, un sfânt ori un nemernic, la un moment dat vine 
moartea și totul este pierdut. Toate cunoștințele dobândite, 
toate experiențele tale, capacităţile tale, evoluţiile tale 
spirituale, opiniile tale - totul este distrus, dezintegrat, șters. Tot 
ce primești este o groapă și asta doar pentru câteva decenii. 


VP - 249 


Este posibil să mai rămâi în amintirile câtorva oameni care te-au 
cunoscut, ori au crezut că te-au cunoscut și și-au făcut o falsă 
imagine despre tine. Dar moartea îi ia și pe aceștia, și apoi? Apoi 
rămâne doar numele tău în niște documente - născut la... mort 
la... și cam asta. Un rest banal care neagă tot ce ai fost tu. Ce ai 
fost, de fapt. 

Hendrik o  ascultase tăcut, îngrozit de intensitatea 
simțămintelor ei, de furia ei față de tot. Părul îi strălucea ca 
focul. Și ce era acest parfum pe care îl simţi dintr-odată? Era 
parfumul ei discret ori era Laureen însăși? 

Işi spuse să rămână totuși calm. Tema îi era neplăcută. Nu îl 
încânta să se gândească la aceste lucruri și în niciun caz atât de 
amănunţit. Ca toţi ceilalţi, se liniștea cu gândul că toate acestea 
erau departe. Și chiar și așa: la ce ajuta să te întristezi? 

Dar tăcerea bruscă a lui Laureen, amplificată de liniștea 
supranaturală a încăperii, îl obliga să spună ceva: 

— Hmm... aceasta este firea lucrurilor. 

— Da, îl aprobă ea, suficient de aproape de el, pentru a-i 
putea descoperi ridurile fine din jurul ochilor. Nu m-am rugat ca 
la treizeci și cinci de ani să conduc un concern multinațional. 
Așa a fost să fie. Mai întâi a murit mama, când eu aveam 
optsprezece ani - un accident de mașină, cauzat de un șofer de 
autocamion aflat sub influenţa drogurilor. Camionul gigantic i-a 
făcut mașina praf. Cu doar un minut înainte, mama mea... 
fusese o femeie minunată, plină de viață. A fost nevoie să îi 
reconstituie trupul. 

— Îmi pare rău..., murmură Hendrik și simţi răcoarea mesei 
din sticlă de sub mâinile lui. 

— Pe urmă tata. Cancer. Foarte încet. Toţi banii lui nu i-au 
ajutat la nimic, cu toate că a apelat la cei mai buni medici, la 
cele mai moderne metode de tratament. Toată inteligenţa lui, 
experiența lui, priceperea în negocieri concretizată în peste o 
sută de preluări de firme nu i-au fost de niciun folos, pentru că 
nu poţi negocia cu moartea. Asta-i firea lucrurilor, cel puţin pe 
lumea asta. Dar dacă ar exista și o altă lume? Una în care 
lucrurile stau mai bine? 

Hendrik clipi, nu înţelegea nimic, nu voia să înțeleagă nimic. 

— Nu prea cred că viața pe o altă planetă... 

— Eu nu vorbesc de alte planete, interveni iritată Laureen. Ci 
despre un alt plan al existenţei. Vorbesc despre lumea la care se 


VP - 250 


referea John Scoro. Ea se aplecă din nou în faţă. Pielea canapelei 
scrâșni ușor, tulburând liniștea din încăpere. Cu cea mai mare 
bunăvoință, nu se poate spune că lumea aceasta este perfectă. 
Începând de la ce o alcătuiește: materia. Știm că aceasta se 
compune din spaţiu gol. De fapt, întreg universul este în mare 
parte spațiu gol. Aici un soare, dincolo o planetă, și între acestea 
nimic, incredibil de mult nimic. Uită tot ce ţi s-a turnat în cap cu 
pâlnia din copilărie, cât de minunată este creația Domnului. De 
ce se repetă mereu asta? Chiar așa este - privește lumea! - nu 
pare făcută din firimituri de pâine? Din resturile rămase de la 
construcţia adevăratului cosmos? 

— Hmm..., mormăi Hendrik tot mai neajutorat în faţa iureșului 
ei de indignare. 

— Alchimia, slăbiciunea mamei mele. Când eram copil, nu m- 
a interesat nici cât negru sub unghie. Eram o fată bogată, de ce 
m-ar fi interesat arta de a face aur? Dacă voiam aur, mi-ar fi 
cumpărat tata. Și mai știam că a face aur nu este ceva special. 
Fizicienii puteau de mult să facă aur. Odată am avut ca musafir 
un specialist în fizica atomică, un tip care lucrase la producerea 
bombei atomice. El ne-a povestit că în timpul procesului de 
fisiune a rezultat aur ca produs secundar. L-au topit și au făcut 
din el un opritor pentru ușa laboratorului. 

Really? întrebă Hendrik ușor. 

Ea păru că nici nu îl aude. 

— Dar obţinerea aurului a fost doar o poveste pe care 
alchimiștii au spus-o regilor și principilor. In realitate, pe ei i-a 
interesat mereu faptul că /apis philosophorum, piatra filosofală, 
le promitea viața veșnică. Ea arătă în direcţia dulapului cu 
manuscrise și continuă: În colecţia mamei mele am găsit 
documente care susţin lucruri de neimaginat. Respectiv că unii 
dintre vechii alchimiști au trăit sute de ani. Unii poate că mai 
trăiesc și acum! Le-am cerut unor istorici să demonstreze că 
aceste documente sunt falsificate, dar nu au putut să o facă. 
Spune-mi, care cercetare ar mai fi profitabilă? Niciuna. A 
clarifica această întrebare este singura chestiune care merită cu 
adevărat efortul. Am început să îmi măresc colecţia și tu mi-ai 
stat în cale! 

Hendrik nu mai rezistă, așa că se lăsă pe spate sprijinindu-se 
de  spetează. Vigoarea din cuvintele ei și vehemența 
monologului îl făceau să se simtă ca la o partidă de sex. 


VP - 251 


Și Laureen se lăsă pe spate respirând greu, părând că simte 
același lucru. 

— Cred, spuse Hendrik timid, că există puţine șanse să obțin 
de la tine armura din aur. 

Ea izbucni în râs: 

— Niciuna, răspunse clătinând din cap. Nu mai există de mult. 
A fost topită în laboratorul meu. 

— De ce? 

El bănuia care va fi răspunsul, dar trebuia să întrebe. 

— Armura radia mai puternic decât ar fi putut să o facă aurul 
radioactiv, îi spuse Laureen serioasă. Asta înseamnă că „aurul 
diavolului” era atât de periculos, deoarece conţinea particule din 
piatra filosofală. Voiam să găsesc aceste particule. 

— Și pe urmă? 

— Pe urmă am să văd. 

— Nu este vorba doar despre... gândire magică? Animism? 
Idei primitive? 

Ea clătină încet din cap zâmbind: 

— Gândire stereotipă. Este mult mai simplu: exact ca tehnica, 
magia vrea să influenţeze lumea, să o facă mai bună, mai 
suportabilă. Și care este diferența? Minimă. De fapt, magia este 
o tehnologie neînțeleasă. Eu vreau să înțeleg ce este piatra 
filosofală, să o transform într-o tehnologie disponibilă. 
Utilizabilă. 

În acest moment Hendrik înţelese că nu va primi armura din 
aur și ca urmare nici castelul. 

Însă asta nu i se părea atât de tragic. 

e 

La despărţire îl sărută. Un sărut fierbinte, ațâțător, o 
îmbrățişare care îl electriză. Ar fi fost dispus ca pentru această 
femeie să lase totul: familia, viața. 

Apoi se calmă. Ea îl eliberă din îmbrăţișare, făcu un pas în 
spate și surâse, sigură pe sine, puternică. 

— Mi-a părut bine să te revăd, spuse ea, și îi întinse o carte de 
vizită, pe care era scris de mână un număr de telefon. 

— Dacă vei mai veni în SUA, mă poţi suna pe acest număr. 

Hendrik luă cartea de vizită, neștiind ce să mai creadă. 

— OK. 

— Este doar pentru tine. Dacă îl dai mai departe ori dacă 
abuzezi de el în alt fel, îţi voi tăia legătura imediat. 


VP - 252 


— Sigur, se bâlbâi Hendrik. Am înţeles. 

Taxiul se apropie încet, cu respect parcă. Era un automobil 
mare, nou-nouţ, sclipitor, nu o rablă de Yellow Cab newyorkeză. 

— De fapt, de unde știai de carte? întrebă totuși Hendrik, 
nevenindu-i parcă să plece. 

Laureen ridică din umeri. 

— M-a sunat Reto. Mai cumpărasem de la el niște cărți, 
volume fără valoare, și știa ce mă interesa. Este o lume mică, 
secretă, a celor care cumpără cărţi vechi și manuscrise furate. 
Eu am intrat în ea prin intermediul unor cunoștințe de-ale 
mamei mele. Într-o zi m-a sunat și mi-a povestit despre o carte 
în care apărea un anume John Scoro. Mi-a fost suficient. Am 
acceptat să ne întâlnim. A insistat să mi-o predea personal. Și s- 
a dovedit a fi un tip neserios. 

Taxiul opri la oarecare distanţă. Şoferul cobori și deschise 
portiera din spate. 

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Hendrik. 

— Nu știu. Nu am mai auzit nimic despre el. Laureen făcu un 
gest cu mâna către automobilul care aștepta: Este timpul! 

— Da, răspunse Hendrik, care și-ar mai fi dorit încă un sărut, 
măcar unul scurt, fugitiv. 

Dar Laureen rămase pe loc, devenind deodată rece și el nu 
mai cuteză o apropiere. Așa că dădu din cap, murmură un 
Goodbye și urcă în taxi. Când mașina plecă, întoarse capul, dar 
ea se îndreptase spre casă, fără a-i mai face vreun semn. 
Asistenta ei aștepta în ușă, cu un notes în mână. 

Pe drum, Hendrik se întrebă dacă nu cumva Laureen îl 
fermecase, îl vrăjise ori îl sedusese. Dacă nu îi făcuse o vrajă, pe 
care doar ea o cunoștea și o considera tehnologie. Se simțea 
răvășit cum nu mai fusese niciodată. Și cu fiecare kilometru cu 
care se îndepărta de ea, creștea în el o durere discretă, dar 
chinuitoare, ca provocată de un dinte cariat, care nu durea încă 
tare, dar avea să doară în curând. Doar că durerea aceasta 
pornea din tot trupul și poate - Hendrik se cutremură la acest 
gând - din suflet! 

Ajunse la New York și, apropiindu-se de centru, totul îi părea 
mai murdar și mai urât, mai depravat. Sau poate asta era doar 
în mintea lui? Trebuia să i se pară așa, după ce fusese pentru 
câteva ore în lumea aproape perfectă a lui Laureen Turner? La 
reședința ei de la ţară, care nu putea fi altfel, pentru că era a ei. 


VP - 253 


Hendrik privi pe fereastră, văzu balustrade de poduri ruginite, 
beton fărâmiţat, asfalt deformat, clădiri jerpelite, cu prăvălii, și 
se întrebă: dacă cineva ca Laureen Turner nu era de acord cu 
această lume, cum putea altcineva să fie de acord cu ea? Ce nu 
era în regulă cu viața, cu universul, cu întreaga existenţă? 

Când băgă mâna în buzunar, dădu de cartea de vizită de la 
Laureen. Scoase telefonul ca să îl treacă în agendă, dar nu reuși 
să îl deschidă. 

Se descărcase bateria. Din nou. 

Era defect așa cum era totul. 

Ajunse la hotel și avu o surpriză plăcută: șoferul nu voia bani. 
Madam Turner plătise deja. Durerea ușoară, dar stăruitoare 
deveni mai puternică. 

— Mulţumesc, zise Hendrik, încercând să se bucure de gest. 

Hotelul nu era prea grozav, dar era scump. Privirea îi căzu pe 
una dintre vitrine, pe zgărieturile de pe biroul recepției, pe 
dantura neglijentă a angajatului care îi dădu cheia camerei. In 
aer plutea un miros neplăcut, de putred. 

Din fericire, camera era curată. Cada din baie avea însă 
crăpături, era îngălbenită de jur-împrejur și mată de la prea mult 
frecat. Făcu totuși un duș, pentru că simțea nevoia să se curețe 
și se strădui să nu atingă perdeaua. 

Își aduse aminte și de telefon. Scoase încărcătorul, îl setă pe 
110 volţi și îl introduse în priză. Apoi apucă receptorul grosolan 
al telefonului fix și începu să formeze un număr. Dar se opri. În 
Germania era trecut de miezul nopţii, Miriam se culcase. Va 
suna mâine, de la aeroport. Nu era nicio grabă. 

Se întrebă unde ar putea să mănânce, dar își aminti cum 
arătau restaurantele din zonă și îi pieri apetitul. li era imposibil 
să mănânce acum ceva preparat în condiţii îndoielnice. | se 
părea că nu va mai putea mânca niciodată. 

În dimineaţa următoare, în drum către aeroport, avu din nou 
impresia că privise o lumină orbitoare și orbise. Lumea întreagă 
i se înfățișa cenușie, neterminată, degenerată, un caz pierdut. 
lar oamenii care o populau îi păreau de-a dreptul grotești - 
acest bărbat monstruos de corpolent, femeia fardată vulgar, 
tânărul voinic, cu trăsături strâmbe din spatele ferestrei, fata cu 
proteză la picior, care purta un șort și un tricou cu inscripţia 
„beautiful”. 

lar el în mijlocul lor, la rândul lui un caz lipsit de speranțe. Ce 


VP - 254 


se va alege de el? Șansa sa, unica șansă de a scăpa de lumea 
cea falsă, dispăruse. Și acum? Insemna că avea să rămână 
pentru totdeauna în această mlaștină, ca toţi ceilalți? Că nu va 
face niciodată parte dintre cei care își trăiau adevărata viață? 

De ce alţii, de ce nu el? Toată viața nu urmărise decât acest 
țel? Cum de eșuase de fiecare dată? 

Nu scăpa de senzația că picase într-o capcană, pe care nu o 
înţelegea, așa cum un șobolan nu înţelegea cum nimerise într-o 
cursă din care nu exista ieșire. 

Telefonul lui mobil era tot mort, deși îi încărcase bateria. Nici 
măcar el nu funcţiona! Nu era surprins. Dădea de mult semne că 
este pe ducă. Dar faptul că își dădea duhul tocmai acum, în 
această situație, avea o semnificaţie. 

Zbura prin Paris, o legătură proastă, așa că trebuia să stea 
câteva ore în aeroportul Charles De Gaulle, înainte de a lua 
avionul spre Frankfurt. Nu era deloc practic, dar în graba în care 
cumpărase biletul, nu putuse face mofturi. 

Intre timp foamea îi biruise senzaţia de scârbă, așa că porni 
prin aeroportul labirintic, în căutarea unui restaurant. Alese unul 
cu bucătăria deschisă și comandă un pahar cu vin și un preparat 
cu legume gratinate. 

Mâncarea îi făcu bine. Își mai reveni puţin. Era plăcut să simtă 
cum alcoolul îi domolește furia nebună a gândurilor aflate într-o 
disperată căutare a unei ieșiri care nu exista, cel puţin nu pentru 
el. 

Golise paharul și vru să mai ceară unul. Ezita încă, gândindu- 
se dacă va mai fi capabil să conducă la Frankfurt, când lângă el 
se așeză un bărbat în vârstă, masiv precum un tăietor de lemne, 
cu niște mâini imense și sprâncene stufoase, albe ca zăpada, 
care se ridicau spre o chelie tăbăcită de soare și vânt. Venise 
direct spre el, deși în jur erau o mulţime de mese libere. ÎI privi 
și îi spuse cu o voce gravă: 

— Bună ziua, Herr Busske. 

Hendrik încremeni de uimire. Îl cunoștea pe acest bărbat? Nu 
își amintea de el. Era mai bine să nu mai comande încă un 
pahar cu vin, se gândi el și răspunse prevăzător: 

— Bună ziua...? 

Uriașul clătină din cap. 

— Nu mă cunoașteţi. Dar de un timp aţi tot încercat să mă 
sunaţi. Numele meu este Korbinian Luiz. Sunt pastrător al 


VP - 255 


secretului Ordinului Cavalerilor Teutoni. 

Hendrik miji ochii: 

— Sunteţi... ce, vă rog? 

— Păstrător al secretului, repetă bărbatul cel lat în umeri și cu 
sprâncene albe. Aceasta este funcţia cea mai secretă în 
organizarea noastră. Sunt foarte puţini membri în ordin care știu 
că acest post există și mai puţini știu ce înseamnă el. lar cei 
care știu vor contesta existenţa și misiunea mea până la ultima 
lor suflare. Pentru că cel care știe asta înțelege că așa trebuie să 
facă. 

Hendrik apucă paharul gol de lângă el și se întrebă dacă 
fusese cumva drogat. 

— Nu înţeleg absolut nimic. 

— Oh, eu cred că înţelegetți, spuse străinul, care purta un 
costum aproape negru, cam demodat, și un șal albastru de 
mătase, de sub care se zărea un guler de preot. Este vorba 
despre armura din aur. Aflată în prezent în posesia unei anume 
Laureen Turner, pe care dumneavoastră ați vizitat-o ieri. 

Era drogat. Ori lumea o luase complet razna. Hendrik clătină 
din cap, privi în jur și nu înţelese cum totul părea atât de 
normal. Mese de culoare închisă. Oameni care mâncau și beau 
în timp ce își priveau telefoanele mobile. În spatele tejghelei, 
chelneri care preparau cafea și se întreţineau bine dispuși. 
Meniuri. Calorifere. Suporturi de șervetele. Anunţuri la difuzoare, 
distorsionate, neinteligibile. 

— De unde știți? întrebă Hendrik. 

— Oh, asta face parte din sarcinile mele. Să știu tot felul de 
lucruri, răspunse bărbatul calm. Și din fericire, am acces la surse 
care îmi permit să aflu de exemplu datele zborurilor 
dumneavoastră. 

— Surse? Ce fel de surse? 

Bărbatul se aplecă ușor în faţă și spuse încet: 

— Știţi care este cel mai bun serviciu de informații din lume? 

— Nu. 

— Cel al Vaticanului. 

— Oh! 

Pe Hendrik îl trecură fiori. Chiar trebuise să asculte asta? De 
ce nu pleca? Oare trebuia să cheme pe unul dintre agenţii de 
pază care mișunau peste tot, dacă nebunul acesta se ținea după 
el? 


VP - 256 


Da, de ce nu proceda așa? 

Constată că nu putea să facă asta. Dorinţa de a afla ce se 
întâmpla era enormă. 

— OK. Vă rog să îmi spuneţi încă o dată pe îndelete și clar. V- 
am căutat, asta este adevărat. Mai bine zis, am sunat la 
numărul de telefon care apare pe pagina web a ordinului 
dumneavoastră, și m-am interesat de câteva lucruri care, în 
general, nu sunt publice. Și ca urmare m-aţi găsit, ca să... da, ca 
să ce? 

Pretinsul păstrător al secretului dădu încet din capul lui 
enorm. 

— Oh, nu s-a întâmplat așa. Eu vă am în vizor de mult timp. 
Așa se spune astăzi, nu? De fapt, de acum vreo treisprezece ani, 
când, la Zurich, i-aţi suflat de sub nas o carte lui Laureen Turner. 
O carte în care este relatată povestea armurii din aur. 

Hendrik înghiţi în sec. 

— O știți și pe asta? 

— Așa ați intrat în atenţia mea. lar eu mă aflu aici pentru că 
era o ocazie discretă de a vă contacta... ca să vă avertizez. 

— De ce să mă avertizaţi? 

— Este nevoie să vă explic mai multe și ar trebui să aveţi 
puţină răbdare. De aceea cred că ar fi mai simplu dacă mai 
înainte v-aţi arunca o privire pe această cărticică. Nicio grijă, 
avem destul timp până la ora zborului dumneavoastră. 

El scoase din buzunar o carte subţire, legată în carton negru, 
care avea pe pagina de titlu o emblemă cu o cruce simplă. 

— Asta este... 

Hendrik se opri. 

— Nu, zise păstrătorul secretului. Nu este cartea aceea. Dar 
este din aceeași serie. 

Acoperi cartea cu mâna sa mare și continuă: 

— Vreau să vă spun de ce este extrem de importantă. Pe la 
începutul secolului al XIX-lea, unul dintre predecesorii mei, 
pradă unei anumite înclinații scriitoricești, i-a dat o nouă formă 
istoriei secrete a ordinului nostru. Cărţile au fost realizate pentru 
un cerc foarte restrâns de cititori, fiecare fiind tipărită și legată 
în doar douăzeci de bucăţi, câte un exemplar pentru fiecare 
Ballei... 

— Ce este un Ballei? 

— Așa se numeau așezămintele Ordinului Cavalerilor Teutoni. 


VP - 257 


— Înţeleg. 

— Motivul pentru care a pus să fie tipărite mai multe volume 
subțiri în loc de unul gros a fost că în acest fel fiecare putea citi 
doar acea parte a poveștii pe care trebuia să o cunoască. O idee 
care nu știu în ce măsură a fost bună, deoarece când eu am 
preluat funcţia, nu mai exista nicio carte. Pe 6 septembrie 1938 
guvernarea naţional-socialistă germană a dispus prin decret 
dizolvarea Ordinului Cavalerilor Teutoni și ca urmare s-au făcut 
confiscări în toate așezămintele noastre. Astfel cărțile au ajuns 
pe mâini incompetente, s-au pierdut ori au rămas în hambare și 
poduri până după război. După aceea au fost vândute. Erau 
căutate de colecționari, printre care mă număr și eu. 

Hendrik chibzui asupra celor auzite și ajunse la concluzia că 
păstrătorul secretului nu cunoștea totul. 

— Ştiţi, îl întrebă el, că volumul pe care l-am avut eu a 
aparținut la un moment dat fizicienei Lise Meitner? 

Sprâncenele stufoase se ridicară: 

— Aha? Cum aţi ajuns la concluzia aceasta? 

În câteva cuvinte Hendrik îi relată ce descoperise împreună cu 
Adalbert despre notița scrisă de mână la sfârșitul volumului. 
Prevăzător, nu aminti nimic de fratele său. ` 

— Se poate, admise bărbatul în costum negru. Imi amintesc 
vag acest nume. Cărțile au fost tipărite în 1880 la Viena. Lise 
Meitner nu cumva s-a născut acolo? 

— Ba da. 

— Ar trebui verificat dacă una dintre rudele ei nu a fost cumva 
cel pe care predecesorul meu l-a însărcinat cu tipărirea. 
Exemplarul ei a fost tipărit suplimentar, dovadă nota „21/20” de 
pe pagina de titlu. La tipar se scot mai multe cărți decât se cer, 
în cazul în care apar rebuturi. Este evident că și acest volum a 
fost legat și și-a urmat calea lui. Chipul bărbatului masiv se 
întunecă: Și s-a întâmplat în mod fatal ca istoria aurului 
diavolului să fi declanșat lanţul de idei ce a dus la cea mai 
pustiitoare descoperire din istoria omenirii. 

El îi dădu lui Hendrik cărticica și adăugă: 

— Să nu mai pierdem timpul. Citiţi-o. 

Hendrik luă cartea și avu senzaţia unui dejă-vu. Era ca atunci, 
în anticariatul din Zurich, când ploua cu găleata. Același carton 
tare îmbrăcat în pânză, același semn pe copertă... 

Abia când termină de citit, văzu ceva la care nu se aștepta: 


VP - 258 


titlul poveștii. 


VP - 259 


20. 


Sufletul pierdut 


Să revenim la începutul anului 1300, ca să înțelegem ce 
vremuri tulburi trăiau pe atunci oamenii de peste tot, din cauza 
transformărilor revoluţionare. Se vorbea despre modernitate: 
muzica se chema ars nova, un predicator, Eckhart, scria despre 
devotio moderna, iar afurisirile din 1277 au mărit numărul 
filosofilor care promovau „noua”, dar și blasfemica gândire. În 
realitate, se anunțau vremuri grele. Dacă secolul trecut fusese 
unul al prosperității generale pentru creștinii din Apus, acum 
situaţia era alta. Banul nu mai avea valoare și lipsa lui se 
generalizase. Principii jefuiau negustorii, mulţi dintre aceștia 
dădeau faliment. Cei care aveau erau zgârciţi, se fereau de 
săraci. Bunul obștesc se împuţina pretutindeni și în Germania 
Centrală sate și domenii întregi erau părăsite, pentru că 
pământul nu mai rodea. În mai multe locuri vitele fuseseră 
sacrificate pentru că oamenii nu mai aveau cu ce se hrăni. 

Multe dintre catedralele a căror construcţie începuse nu au 
mai fost terminate, pentru că asociaţiile meșterilor nu își mai 
permiteau. Era și un semn că creștinătatea nu o ducea bine. 
Nimeni nu știa cum se ajunsese aici. Doar papa bănuia motivul, 
dar vorbea despre acesta numai cu puţinii lui oameni de 
încredere. „Totul a început de când a apărut această așa-zisă 
piatră filosofală”, i-a spus Bonifaciu al VIII-lea episcopului Johann 
de Bavaria, în seama căruia a lăsat desfășurarea cercetărilor. 
„Avem de-a face cu un vicleșug al satanei și până când nu va fi 
găsită piatra, nu putem spera la o îmbunătăţire a situaţiei”. 

În plus, sfânta biserică creștină s-a confruntat cu atacuri 
puternice din partea puterilor lumești, și anume din partea 
regelui francez Filip al IV-lea, căruia i se spunea și „cel Frumos”. 
Acesta îndrăznise să impoziteze bisericile din regat, pentru a 
face rost de bani pentru cruciadele lui, și ajunsese până acolo 
încât să afirme că nu era treaba papei să judece cele lumești, un 
atac de neiertat, deoarece textele sfinte prevedeau că papei i se 
conferă putere nelimitată asupra tuturor coroanelor și 


VP - 260 


popoarelor lumii. 

Trei ani mai târziu, în timp ce papa se afla în palatul său de 
vară din Anadni, la sud de Roma, mercenarii regelui francez l-au 
sechestrat și i-au cerut să se retragă. Pentru că Bonifaciu a 
refuzat, l-au ţinut fără mâncare și apă trei zile, până când 
locuitorii orașului l-au eliberat și au alungat atacatorii. Dar nu s- 
a terminat cu bine. Cu sănătatea șubrezită, papa s-a întors la 
Roma, unde a murit după câteva săptămâni. 

Benedict al XI-lea, care i-a urmat, a murit la câteva luni după 
ce a fost ales și după doi ani de sedis vacantia a devenit papă 
un francez, Jakob de Cahors, aflat sub influenţa coroanei 
franceze, și sub numele de Clement al V-lea s-a stabilit în 
Avignon. Acest lucru a deranjat mulţi oameni. Papa de la 
Avignon și-a făcut rude episcopi și a vândut demnități 
bisericești, devenind o caricatură oribilă a păstorului spiritual. 

Cu toate acestea, nici după moartea lui nu a fost mai bine, au 
urmat trei ani la rând cu ploi nesfârșite și recolte proaste, așa că 
între 1315 și 1318 au fost foamete și scumpiri, și multă lume a 
murit. 

lar piatra filosofală a rămas de negăsit, deși membrii Ordinului 
Cavalerilor Teutoni au cercetat toate zvonurile și urmele, așa 
cum îi însărcinase în secret papa Bonifaciu. Cel care 
supraveghea aceste cercetări era tot episcopul Johann. Acesta 
rămăsese la Roma, urmând porunca lui Bonifaciu, ca niciun rege 
francez, și în general niciun rege să nu afle de existenţa pietrei 
filosofale, pentru că aceștia, supuși lăcomiei, ar folosi-o în 
scopurile proprii. Astfel că papa Clement nu a știut nimic despre 
aceasta și cum niciodată nu a venit la Roma, nici episcopul 
Johann nu a fost la Avignon. 

Dar în anul 1327, în orașul Kowal, în care s-a născut viitorul 
rege al Poloniei Cazimir cel Mare, după topirea zăpezii, un 
bărbat a mărturisit la spovedanie că în urmă cu câţiva ani 
fusese părtaş la tăinuirea morţii unei fete, care fusese îngropată 
fără slujba creștinească. 

— Unde și când s-a întâmplat asta, fiul meu? a întrebat pater 
Seweryn, pe care mărturisirea îl uimise peste măsură, cu toate 
că era om în vârstă și multe rele îi ajunseseră la urechi de când 
slujea la biserică. 

— Era undeva în Pomerania, spusese încet bărbatul. Eram 
fugari, ne mutam din loc în loc, să nu ne știe nimeni. Trebuie să 


VP - 261 


fi fost acum patru ani. Se numea Vanda și să tot fi avut 
cincisprezece, poate șaisprezece ani, nu mai știu. 

Pater Seweryn a închis ochii, a tras adânc aer în piept, s-a 
rugat la Sfânta Fecioară, apoi a zis: 

— Spune exact cum s-a întâmplat și ce te-a determinat să faci 
așa ceva. 

Se auzi respiraţia accelerată a penitentului dincolo de grilaj, 
apoi acesta vorbi: 

— Era o servitoare a meșterului meu. O angajase ca 
servitoare. Dacă mă gândesc mai bine, o cumpărase de la 
părinţii ei pe când era doar un copil. Umbla cu noi, se ocupa de 
bucătărie și altele prin casă, până când meșterul meu și-a făcut- 
0... apropiată. 

— Țiitoare, vrei să spui? 

— Nu. Nu a iubit-o. A folosit-o. Bărbatul înghiţi în sec: El însuși 
mi-a spus că vrea doar să o folosească. 

În tăcerea care s-a căscat ca o prăpastie, pater Seweryn a 
întrebat: 

— Și mai departe? 

— A rămas gravidă. 

Preotul clătină din cap impresionat. Era de așteptat. 

— Și apoi? 

— A fost... a fost îngrozitor. În ea a început să crească ceva, 
dar nu un copil. Era ceva groaznic, care o schimonosea și o 
mânca din interior. A durat treisprezece luni. Se făcea tot mai 
mare și pocită, și la un moment dat a murit. S-a făcut un 
morman puturos și fără viaţă. Meșterul mi-a cerut să scap de ea, 
ceea ce am și făcut, deși îmi era o silă îngrozitoare. 

Preotul se cutremură, căci nu mai auzise de așa ceva. Bănuia 
că acolo fusese mâna diavolului. 

— Ce, întrebă el prudent, te-a făcut să mărturisești asta după 
atâta vreme? 

Nu era o întrebare obișnuită, dar pater Seweryn nu a putut 
face altfel. S-a lăsat iar o tăcere lungă, înainte ca bărbatul să 
vorbească. 

— Meșterul meu și-a luat din nou o apropiată. Doar că de data 
aceasta, de data aceasta m-am îndrăgostit de fată. 

Când bărbatul părăsi confesionalul, pater Seweryn se grăbi să 
iasă după el, dar era în vârstă și nu apucă decât să vadă ușa 
bisericii închizându-se. Tulburat de cele auzite, o întrebă pe o 


VP - 262 


îngrijitoare, care curăța altarul Maicii Domnului de florile uscate 
și de ceara de la lumânări: 

— Bărbatul care tocmai a ieșit... știi cine era? 

Femeia, Grazyna, era una dintre cele care știau tot ce mișcă 
în oraș, dar nu voia să lase această impresie. 

— Nu cunosc prea multe despre el, doar că îl cheamă Janek și 
că vine cu soţia la biserică duminica. 

— Cu soția lui? întrebă preotul, conștient că încălca obligația 
în privinţa secretului spovedaniei. 

— Oh, da, continuă Grazyna. Este foarte frumoasă. Are părul 
foarte lung și roșu ca focul! Il poartă ascuns sub bonetă, dar se 
vede și am auzit vorbindu-se că este vrăjitoare. 

— Vrăjitoare? repetă preotul, care cunoștea adevărul și o 
compătimea pe femeie. Ce prostii spun unii oameni! 

— Asta zic și eu. Ce? Doar nu ar îndrăzni o vrăjitoare să pună 
piciorul în biserică, nu-i așa? se grăbi să îl asigure Grazyna, ceea 
ce nu era adevărat, ea fiind una dintre cele care nu o vedeau 
bine pe femeia cu părul roșu. Au venit anul trecut și locuiesc în 
vechea fierărie, care i-a aparținut lui Pietrek. Se spune că au 
cumpărat-o cu o grămadă de aur. Locuiește cu ei și un bătrân, 
nu se știe dacă este tatăl lui ori al ei. Nu iese mai deloc. 

— Mulţumesc, Grazyna, spuse preotul, care se gândi la ce Îi 
spusese bărbatul despre meșterul lui și se întreba ce trebuia să 
creadă. Bătrânul nu putea fi meșter fierar și nici nu se auzise că 
în fierărie s-ar lucra din nou. 

Dacă era adevărat ce spusese Grazyna, și preotul nu se îndoia 
că așa era, Pietrek nu avusese noroc cu vânzarea fierăriei lui, 
pentru că murise cu puţin înainte de sărbătoarea recoltei, după 
ce toată vara se plânsese de dureri de cap. 

După câteva săptămâni bărbatul a revenit la spovedanie și a 
mărturisit că dusese o viață destrăbălată și că este chinuit 
necontenit de gânduri desfrânate și de o mare gelozie, mergând 
până la dorinţa de omor, când trebuie să vadă cum iubita lui se 
supune voilor meșterului său. 

— Vorbești de acea femeie cu care mergi duminica la biserică 
și pe care o dai drept soția ta? l-a întrebat pater Seweryn. 

Bărbatul ezită: 

— Așa ne-a cerut meșterul meu. Trebuie să ne ascundem, 
pentru că dacă facem ce fac și ceilalţi, nu vom atrage atenţia. 

Pater Seweryn, care între timp văzuse de mai multe ori 


VP - 263 


perechea, oftă. Dacă omul spunea adevărul, atunci acesta era 
un plan prost, căci o astfel de femeie atrăgea atenţia imediat ce 
ieșea din casă. 

Dar înţelegea bine cum stăteau lucrurile. Pentru că și preotul, 
deși obligat la castitate pe viaţă, se îndrăgostise odată. In 
tinereţe, fusese respins de aleasa lui, care se căsătorise cu 
altcineva, și de aceea el se hotărâse să își dedice viaţa 
Domnului. 

— Fiul meu, a zis preotul foarte îngrijorat, simt că tu ai pe 
suflet mult mai multe decât ai destăinuit până acum. Nu vrei să 
te eliberezi și să povestești totul? 

Bărbatul șovăi îndelung înainte de a răspunde. 

— Este greu, zise acesta încet. Nu știu de unde să încep. 

— Poate spunându-mi ce fel de meșter este cel despre care 
îmi vorbești. 

Bărbatul șovăi iarăși, după care întrebă: 

— Dumneavoastră aveți obligația păstrării secretului 
spovedaniei, nu-i aşa? 

— Așa este, îl asigură pater Seweryn. Un preot nu poate 
destăinui nimănui ce află la spovedanie, sub sancţiunea 
excomunicării și a veșnicei anateme. Tot ceea ce spui rămâne 
doar între mine, tine și Dumnezeu. 

— Bine, zise bărbatul ușurat. Respiră de câteva ori adânc, 
apoi începu: Meșterul meu, căruia i-am jurat credinţă și 
ascultare, este meșter în alchimie și are piatra filosofală. 

Și astfel pater Seweryn a aflat următoarea poveste: 

Bărbatul, al cărui nume era Janek, se însoţise cu un bătrân, 
care îi spusese că avea mai mult de șaptezeci de ani, cu toate 
că nu îi arăta. De fapt, acest bărbat, care se numea Mengedder, 
era voinic și în putere, așa că Janek se îndoia că îi spusese 
adevărul. 

Meșterul acesta umbla cu el încoace și încolo, de ani buni, 
încercând să se ascundă de cei care știau de piatră și care ar fi 
făcut orice să o aibă. Căuta să afle adevărata taină a pietrei, 
căci a face cu ajutorul ei aur din metale nenobile nu reprezenta 
chintesența artei alchimiste, ci doar un început, un fel de 
amăgire gândită pentru ca toţi acei mânaţi de simpla patimă a 
posesiei să fie îndepărtați de adevăratele taine, acestea 
trebuind să fie păstrate pentru cei cu adevărat demni să le afle. 

Însă călătoriile lor erau anevoioase. Abia înaintau, pentru că 


VP - 264 


aveau două căruţe, dintre care una cu piatra, pusă într-o cutie 
foarte grea. Apoi, construirea instalaţiei pentru activităţile 
specifice alchimiei, îndeosebi a uriașului cazan, era foarte 
obositoare. Chiar dacă aveau suficient aur, pentru că îl fabricau 
singuri, era foarte greu să facă rost de alte substanțe, lucru care 
cădea în special în sarcina lui Janek. 

Erau urmăriţi, spuse Janek, de membri ai Ordinului Cavalerilor 
Teutoni, pe motiv că unul dintre ei murise din cauza pietrei, 
chiar dacă din proprie vină. Totuși, de atunci, ordinul, mânat de 
o patimă neostoită a răzbunării, îl urmărea neobosit pe 
Mengedder. În toate locurile izolate în care se ascunseseră în 
anii trecuţi, după puţin timp fuseseră descoperiţi de soldații 
ordinului. Aceștia cucereau pământul, pentru a-l anexa statului 
ordinului, ca să poată să îl scotocească după ei. 

— Dar meșterul meu, susţinea Janek, când situaţia noastră 
părea fără de ieșire, reușea de fiecare dată să scape cu ajutorul 
pietrei. Deveneam invizibili pentru urmăritorii noștri, ca și cum 
am fi fost năluci. 

La aceste cuvinte pe preot l-au trecut fiori, acesta fiind un 
indiciu neîndoielnic că era vorba despre lucrările diavolului. 

El l-a întrebat pe Janek ce păcate mai săvârșise, pe care ar 
trebui să le mărturisească. Bărbatul șovăi din nou, dar în cele 
din urmă îi spuse că îi este greu să îi explice, dar era dezamăgit 
de meșterul lui, pentru că deși încheiaseră o înţelegere, acesta 
încă nu îl învățase nimic de valoare, ci îl pusese să facă lucruri 
mărunte. 

— Nu m-a învăţat nici măcar cum se face aurul, spuse el 
amărât, și nici nu am voie să pun mâna pe cărţile lui despre 
alchimie, deși știu să citesc. 

— Atunci de ce rămâi la el? 

— Pentru că nu știu unde aș putea să mă duc, recunoscu 
tânărul oftând din adâncul sufletului. Când am plecat spre est, 
am crezut că meșterul meu și-a oferit serviciile regelui polonez, 
că vom face aur pentru el și că ne vom afla sub protecţia lui. 
Dar meșterul meu a pierdut orice urmă de interes pentru aur. 
Tot ce îl mai interesează este căutarea desăvârșirii. 

— Ce înseamnă desăvârșirea? a dorit preotul să afle. 

— El a aflat că piatra filosofală este desăvârșită și de aceea 
poate deschide calea către desăvârșire. Mai oftă o dată din 
greu, apoi continuă: De atunci este în căutarea clipei 


VP - 265 


desăvârșite fără de sfârșit. Pentru asta se folosește de fata care 
ne însoțește. Ea se numește Ludka și trebuie să îi cedeze în 
mijlocul atelierului său. Eu nu am voie să fiu de faţă, dar uneori 
mă strecor înăuntru și îi urmăresc cu durere în inimă. Meșterul 
meu îi administrează diverse elixire, înainte de a se urca pe ea, 
și el însuși folosește o poţiune magică, obţinută cu ajutorul 
pietrei, care îi întărește puterile bărbătești. Câteodată el o 
posedă toată ziua și toată noaptea, fără întrerupere, și îi aud pe 
amândoi gemând necontenit de plăcere, cu toate că Ludka mai 
plânge și îl roagă să o cruţe. Chiar azi-dimineaţă a trebuit să o 
duc la culcușul ei, pentru că era stoarsă de puteri și s-a plâns de 
mai multe ori că o distruge și că eu ar trebui să o salvez. Dar eu 
nu știu cum! 

— Și tu zici că o iubești pe fata asta? 

— Da, a răspuns Janek. Da, o iubesc. 

— Atunci ia-o și fugiţi. Eu am să vă cunun, dacă doriţi asta, și 
am să îţi dau o recomandare pentru fratele meu, care trăiește în 
Estonia, și are o firmă de comerț, la care vă va primi cu simbrie 
și masă. Nu trebuie să mai rămâneţi nicio zi la acest bărbat, 
dacă vă este dragă salvarea sufletelor voastre, pentru că dacă 
numai o parte din ce spui tu este adevărat, acesta are un pact 
cu diavolul. 

S-a lăsat o tăcere îndelungată, apoi tânărul bărbat întrebă 
temător: 

— Faceţi asta pentru noi? 

— Desigur. 

— Dar... eu sunt un păcătos, un om rău. Și Ludka este fără 
îndoială o păcătoasă. 

— Dacă nu ar fi păcătuit, Fiul Domnului nu ar mai fi trebuit să 
cutreiere pământul, a zis preotul. Totuși a venit, a trăit alături de 
cei mai săraci, a stat la masă cu vameși și păcătoși, și s-a jertfit 
pentru a ne mântui pe noi toţi de păcate. Eu mă străduiesc să îl 
urmez, după slabele mele puteri. 

Janek s-a gândit și a răspuns: 

— Atunci așa voi face, cum ziceţi dumneavoastră. 

— Vino în seara aceasta după ce se întunecă, a spus preotul, 
și bate la ușa sacristiei. Am să te aștept. 

S-a înserat, a trecut și noaptea, și bărbatul nu a venit. Pater 
Seweryn a mai așteptat și în următoarele trei seri, dar degeaba. 

Duminica i-a văzut din nou pe tânărul bărbat și pe femeia cu 


VP - 266 


părul roșu, și cum știa mai multe, a observat cât de slăbită era 
femeia și cât de amărât era bărbatul care o sprijinea să nu se 
prăbușească. După slujbă, aceștia au părăsit în grabă biserica, 
așa că nu a avut prilejul să le vorbească. 

După două săptămâni Janek a venit din nou la spovedanie și i- 
a spus preotului că nu a reușit să o convingă pe Ludka să fugă 
de la meșter. Dar nu meșterul îi distrugea, ci piatra. 

— Am vorbit de mai multe ori cu ea, a spus Janek, dar nu vrea 
să fugă fără să ia piatra și fără să afle cum se poate face aur cu 
ajutorul ei. 

— Atunci fugi tu singur, l-a îndemnat preotul. 

— Nu pot să fac asta. Nu aș pleca niciodată fără ea. 

— Atunci sunteţi pierduţi amândoi, a exclamat pater Seweryn. 

— Suntem oricum, a zis Janek cu o seriozitate sumbră. 

Aceasta a fost ultima întâlnire dintre pater Seweryn și 
ucenicul alchimistului. Preotul nu l-a mai văzut nici pe el şi nu a 
mai văzut nici femeia la biserică ori pe străzile localităţii. 

Acesta era chinuit de grele mustrări de conștiință. Numele 
Mengedder nu îi spusese nimic, dar cu puţin timp în urmă primi 
o scrisoare de la Roma, prin care se cerea tuturor slujitorilor 
bisericii să anunţe neîntârziat sosirea în localitate a bărbatului 
cu acest nume, acuzat de grave crime lumești și mai grave 
păcate spirituale. Se pare că acesta reprezenta un pericol 
diavolesc pentru mântuirea sufletească a tuturor oamenilor. 

Era deci datoria sa să anunţe fără ezitare, dacă nu ar fi aflat 
despre Mengedder la spovedanie. Acest sacrament era sacru și 
în cazul în care încălca obligaţia de a păstra tăcerea asupra 
celor aflate la spovedanie, îl aștepta excomunicarea și 
damnarea eternă. 

Preotul, în ciuda vârstei sale înaintate, obișnuia să se plimbe 
deseori pe străzile din Kowal și într-o zi alese un drum care 
trecea prin dreptul vechii fierării. Se gândea cum ar putea face 
să împace cele două obligaţii ale sale, dar nu vedea nicio cale. 
Observă că ferestrele fierăriei erau închise și acoperite, iar din 
hornul cel mare se ridica spre cer un fum gros și negru, care 
plutea puţin deasupra acoperișului, apoi se lăsa repede pe 
pământ, care parcă îl absorbea lacom. 

Și cum trecea pater Seweryn seara târziu pe ulița pe care se 
afla vechea fierărie, pentru o clipă, printr-o crăpătură a 
oblonului îi țţâșni direct în ochi o rază de lumină. Era o lumină 


VP - 267 


atât de înspăimântătoare, rea și rece, încât preotul crezu că îi 
trecuse direct prin inimă, și brusc înțelese profunzimea hăului ce 
se căsca în faţa ochilor săi, în comunitatea încredințată lui, și 
mai înțelese că acolo se petreceau într-adevăr lucruri 
îngrozitoare, peste putinţă de înţeles de un om. 

Asta îl făcu să vadă altfel secretul spovedaniei. Faţă de uriașul 
pericol, propriul suflet părea un preţ minor pentru a-l opri. 

Așa că puse mâna pe un pergament și concepu o scrisoare 
către episcopul Johann, pe care papa Bonifaciu îl însărcinase cu 
urmărirea alchimistului Mengedder. Îi ceru apoi unui băiat de 
prăvălie de la măcelărie să ducă scrisoarea la cea mai apropiată 
mănăstire, de unde aceasta avea să fie trimisă la Roma. 

După aceea nu mai auzi nimic despre toate aceasta, și nici pe 
Janek și pe femeie nu îi mai revăzu. 

El socotise că datorită scrisorii sale câţiva cavaleri ai ordinului 
vor veni să pună mâna pe Mengedder și aștepta momentul să 
intervină, ca să nu fie omorâţi și tânărul bărbat, și femeia. Dar a 
așteptat în zadar. Ca urmare a ceea ce aflase căutând 
alchimistul, Ordinul Teuton și Regatul Poloniei au ajuns să se 
înfrunte, și de aceea cavalerii au fost întâmpinați în forță. Marele 
maestru a decis că nu se putea decât să se intervină în întreg 
voievodatul Kujawy, ceea ce însemna război cu Polonia. Și așa s- 
a și întâmplat. 

După cum a aflat pater Seweryn, cavalerii teutoni treceau prin 
sabie și foc ţara, îndreptându-se direct către Kowal, așa că a 
regretat că trimisese scrisoarea. S-a întrebat speriat dacă 
procedase corect, pentru că ajunseseră să moară mulţi 
nevinovaţi în luptele cu cavalerii, care căutau doar diavoleasca 
piatră și pe posesorul ei. Lucrul acesta nu îl știa nimeni și nici nu 
îl putea spune cuiva, deoarece pater Seweryn știa bine cât de 
greu de înțeles era situaţia. 

Urmărea cu mai mare atenţie vechea fierărie și astfel s-a 
întâmplat să fie de față când porțile acesteia zburară în lături și 
țâșniră două căruțe cu câte doi cai. Prima căruţă se îndreptă 
către est, dar a doua, pe capra căreia se afla un bărbat voinic, o 
luă spre vest, direct spre pater Seweryn. 

Preotul, căruia acum îi era indiferent dacă mai trăia ori nu, se 
așeză în calea atelajului, convins că avea de-a face cu nimeni 
altul decât cu acel meșter Mengedder, căutat de Sfânta Biserică 
Catolică. Avea cu el o sticlă cu apă sfinţită și, când caii ajunseră 


VP - 268 


în faţa lui, mânaţi de strigătele și biciul bărbatului de pe capră, 
rosti afurisenii exorciste și zvârli apa sfinţită în aer ca o ploaie, 
căruța cu căruţașul trecând prin aceasta după ce caii îl doborâră 
pe preot și îl călcară cu două din roțile căruţei. 

In localitate a fost mare zarvă și groază, pater a fost dus 
acasă, unde a mai trăit suficient cât cavalerii teutoni să ajungă 
la Kowal cu unicul scop de a-l căuta. l-au acordat mare cinste, 
au îngenuncheat la patul lui și i-au mulțumit. L-au pus să le 
spună în amănunt ce se întâmplase și unul dintre ei a 
consemnat povestea cu sfințenie. 

In cele din urmă, în camera preotului a intrat un cavaler mai 
înalt decât toţi, căruia ceilalţi îi arătau mare respect și care nu 
era altul decât Werner von Orseln, marele maestru al Ordinului 
Cavalerilor Teutoni. Venise personal pentru a-l anunţa pe pater 
Seweryn că mulţumită indicaţiilor sale a fost prins alchimistul 
Mengedder cu piatra lui. Dar când a aflat cum s-au petrecut 
lucrurile, a fost convins, ca toţi ceilalți, că apa sfinţită l-a 
împiedicat pe Mengedder să dispară din nou în mod magic, și el 
a plecat capul și a îngenuncheat în fața preotului, mulțumindu-i. 

— Dumneavoastră aţi reușit să faceţi ceea ce nu au reușit 
spadele noastre, a spus el. 

— Se poate, a răspuns pater Seweryn cu sufletul chinuit, dar 
prețul a fost mare. 

Apoi a închis ochii și și-a dat ultima suflare. 

Cavalerii l-au dus pe Mengedder cu piatra filosofală la 
Marienburg, pentru a-l ţine sub cheie, bucuroși că această parte 
a misiunii a fost în sfârșit îndeplinită. Dar cei doi asistenţi ai lui 
Mengedder, Janek și Ludka, scăpaseră și, ce era mai rău, aveau 
cu ei toate înscrisurile lui Mengedder despre alchimie. Ordinul a 
continuat căutarea lor, i-a urmărit multe decenii, până în Livonia 
și Estonia, dar cu toate eforturile depuse, nu i-a găsit niciodată. 
Acum, deoarece misiunea principală a ordinului fusese 
îndeplinită, puterea acestuia s-a micșorat. Ultimele informaţii 
despre Janek și Ludka au venit de la Marea Baltică. Se spune că 
urmașii lor, care au devenit mari alchimiști, ar fi ajuns la 
Vogtland. Ordinul a atacat regiunea, a cucerit-o, dar alchimiștii 
dispăruseră. După câţiva ani, ordinul a fost învins de armatele 
unite ale statelor din jur în bătălia de la Tannenberg și statul 
ordinului s-a dezintegrat. A fost nevoit să cedeze Marienburg, 
marele maestru s-a mutat în Franconia, la Mergentheim. Tot 


VP - 269 


atunci s-a încheiat căutarea scrierilor lui Mengedder. 


VP - 270 


21. 


Hendrik închise cartea și o pipăi. Părea mai bine păstrată 
decât cea pe care o ţinuse în mână la Zurich. Coperta îmbrăcată 
în pânză era mai aspră, mai puţin uzată și hârtia mai puţin 
îngălbenită de trecerea anilor. 

— OK. Restitui cartea bărbatului cu sprâncene albe, stufoase. 
Interesant. Și eu ce să înţeleg din asta? 

— Femeia cu numele de Ludka era gravidă atunci când cei doi 
au fugit, spuse păstrătorul secretului și vâri cartea în 
voluminosul lui pardesiu negru. Din ce știm noi, nu cu Janek. 
După patru luni a născut o fiică. Aceasta a crescut și la rândul ei 
a avut o fiică, și ea a avut o fiică... și tot așa, tot femei până în 
zilele noastre. 

Hendrik înlemni. 

— Vreţi să sugeraţi cumva că Laureen Turner ar fi o urmașă a 
lui Mengedder? 

— Nu sugerez, ci sunt sigur de acest lucru. Ordinul meu nu a 
ajuns niciodată să pună mâna pe Janek și pe Ludka, dar nici nu a 
încetat să îi urmărească. Pe ei și scrierile pe care ei le-au luat de 
la Mengedder. 

Hendrik se gândi la părul roșu ca focul al lui Laureen Turner, 
la erotismul intens pe care îl degaja și la povestea pe care 
tocmai o citise. Un fior rece îi trecu pe spate. 

Işi drese glasul. 

— Posibil. Dar care este problema? 

Păstrătorul secretului îşi împreună mâinile puternice. 

— Misiunea mea este să am grijă ca piatra filosofală să 
rămână sub cheie până la sfârșitul veacurilor. Până de curând 
credeam că pentru asta este de ajuns să împiedic cunoașterea 
existenței pietrei sau a locului unde se află. Nimănui, nici mie și 
niciunuia dintre predecesorii mei, nu i-a trecut prin cap că 
armura din aur a acestui nefericit cavaler ar putea să mai 
conţină urme ale pietrei. 

— Aha, exclamă Hendrik încruntându-se. Înţeleg. 

— Gândiţi-vă la momentul în care se întâmplau toate acestea. 
Șapte sute de ani nu s-a știut nimic despre această armură, 


VP - 271 


șapte sute de ani în care a putut fi găsită, pentru că, așa cum 
am citit și eu, a fost îngropată adânc. Dacă ar fi apărut mai 
devreme, din punct de vedere tehnologic ar fi fost imposibil să 
se extragă urmele pietrei filosofale. Vă daţi seama ce înseamnă 
asta? 

— Ar trebui? 

— Dacă sunteţi capabil să aruncaţi o privire asupra lumii, 
dincolo de ceea ce este cunoscut de toţi, da. Atunci trebuie să 
vă întrebaţi dacă faptul că armura a apărut tocmai acum este 
întâmplător. 

— Sună ca o teorie a conspiraţiilor. 

— Nu. Dacă se acceptă că răul există cu adevărat - în sensul 
în care există cu adevărat nucleul atomic sau radioactivitatea, 
chiar dacă ea nu poate fi percepută direct -, atunci este o idee 
evidentă. 

Hendrik își drese glasul. 

— Tocmai discutăm despre... diavol? 

— Căruia i se spune Lucifer. Aducătorul luminii. Îngerul căzut. 
Lumina care a devenit întuneric. Vorbim despre rău. Păstrătorul 
secretului își împreună iarăși palmele: Vă întrebaţi de ce am 
venit. Vreau să vă previn asupra pericolului care vă pândește 
dacă veţi căuta în continuare piatra filosofală. Piatra aceasta a 
adus răul în lume și nimănui nu i-a fost bine, dintre cei care s-au 
pus cu ea. 

Era prea de tot. Hendrik își luă privirea de la interlocutor și se 
uită la călătorii care mâncau, discutau, stăteau la rând la casă 
pentru a plăti... 

— Herr Luiz, zise el încet, eu nu mă pricep la religie. La 
biserică am fost ultima dată când a murit mama mea. De atunci 
sunt peste doisprezece ani și, ca să fiu sincer, pentru mine a 
fost doar o formalitate. 

— Asta înseamnă că dumneavoastră nu credeţi în rău? 

— Oamenii fac lucruri rele. Unii oameni. Uneori. Dar ei au 
totdeauna motivele lor. Motive pe care poate că noi nu le 
înţelegem oricare sunt false, necugetate ori... 

— Da, da, știu ce vreţi să spuneţi, îl întrerupse interlocutorul 
său. Dumneavoastră credeţi că natura umană se poate 
perfecționa, doar că trebuie să o facă într-un mod corect, nu? 

Hendrik ridică din umeri. 

— În anumite limite da, de ce nu? 


VP - 272 


Bărbatul cel înalt își întoarse scaunul astfel încât să stea față 
în faţă cu Hendrik: 

— Știţi ce au în comun comunismul, fascismul și mișcarea 
New-Age? 

— Hmm... au ceva în comun? 

— Sunt cele mai populare ideologii care au apărut odată cu 
lumea noastră industrializată, organizată până în cele mai mici 
amănunte, raţionalizată cu cultura lor de masă. Toate se bizuie 
pe aceleași concepţii, aceleași idei, aceeași utopie: predică 
faptul că natura umană se perfecţionează și pe această cale răul 
poate fi învins. Fiind prietenoși unul cu altul. Simţindu-ne toți 
bine și bucurându-ne de binefacerile sistemelor de siguranță 
socială. Ei vor să ne facă să credem că întunericul pe care ÎI 
vedem în lume și îl simțim în suflete este doar o iluzie optică, 
sortită dispariţiei dacă suntem corect educați, iubim corect și 
dacă dispunem de suficiente mijloace financiare. Vor să ne facă 
să credem că răul nu există. Dar asta este o amăgire. O amăgire 
periculoasă. O amăgire care își are originea în rău. 

Hendrik se întreba de ce nu se ridica să plece. Era evident că 
individul făcea parte dintr-un ordin pe care cruciații îl 
înfiinţaseră acum o veșnicie și era normal ca acesta să 
vorbească astfel și probabil să și creadă ce spune. Dar trebuia 
să fie ascultat? Nu. Putea să îl salute politicos și să își caute 
terminalul de la care pleca avionul spre Frankfurt. 

Și totuși nu făcu astfel. Rămase pe scaun și răspunse: 

— Nu înţeleg de ce îmi spuneţi toate acestea. 

— Veţi înţelege, promise interlocutorul. Daţi-mi voie să vă pun 
o întrebare: cine credeți că sunt alchimiștii de astăzi? 

Hendrik ridică din umeri: 

— Habar nu am. 

— Sunt ciudaţi precum castelanul dumneavoastră, care strâng 
manuscrise vechi și încearcă să decodifice rețete din Evul 
Mediu? Nu. Aceștia sunt visători, romantici, dar nu alchimiști. 
Alchimiștii nu sunt visători și nu au fost niciodată. Alchimiștii au 
fost totdeauna cei care au tins spre desăvârșire. 

— Și? întrebă nedumerit Hendrik, cu gândul la Laureen. 

— Eh, dar de ce tinde cineva spre desăvârșire? Pentru că 
respinge lumea așa cum este ea. 

Hendrik se încruntă. 

— Așa credeți? 


VP - 273 


Păstrătorul secretului se aplecă spre el. 

— Acesta este un motiv important și am să vă spun și de ce. 
Gândiţi-vă la soția dumneavoastră. Când aţi întâlnit-o, când v-aţi 
îndrăgostit de ea, aţi luat-o așa cum era. Tocmai că era așa cum 
era a fost motivul pentru care v-aţi îndrăgostit de ea. A făcut un 
gest cu mâna, ca și cum ar fi îndepărtat ceva, și a continuat: Cu 
siguranţă că după un timp aţi constatat că imaginea despre ea 
era idealizată. Așa se întâmplă când ești îndrăgostit. Se și spune 
că iubirea începe abia când ai depășit stadiul de îndrăgostit. 
Între timp aţi cunoscut-o mai bine și dacă o iubiţi, o faceţi 
pentru că ea este așa cum este. Sunteţi de acord cu mine până 
aici? 

Hendrik înclină capul. Evident că nu intenţiona să discute cu 
acest om detalii despre căsnicia lui. 

— Cel puţin vă pot urmări. 

— Este suficient. Imaginaţi-vă un bărbat care îi spune unei 
femei: Vreau să mă căsătoresc cu tine, dar mai întâi te trimit la 
un chirurg estetician, ca să te facă perfectă, altfel nu te vreau. 
Spuneți-mi dumneavoastră mie dacă această femeie se va simţi 
iubită? 

— Puțin probabil. 

— Veţi spune că acest bărbat o iubește cu adevărat pe acea 
femeie? 

— Nu. 

— Vedeţi dumneavoastră, exact aceasta este poziţia 
alchimistului faţă de lume. Alchimiștii vor ca lumea să fie mai 
întâi trimisă la chirurgul estetician, înainte de a o accepta. 
Alchimiștii nu iubesc lumea, existența, viaţa. Ei le resping pe 
toate acestea. Și insistă ca totul să corespundă concepțiilor lor. 
După aceea, gândesc ei, vor putea iubi lumea și viaţa. Bărbatul 
ridică din sprâncene și adăugă: Ceea ce este o greșeală. Pentru 
că a putea iubi este o chestiune de personalitate, de maturitate, 
nu o chestiune de structură a ceea ce iubești. 

Hendrik ridică mâinile în semn de renunțare. 

— Se poate să fie așa, ca să fiu sincer, niciodată nu am 
meditat atât de profund la asta. Părerea mea este că astăzi 
acest lucru nu mai prezintă un interes atât de mare. Cei câţiva 
alchimiști care se mai învârtesc prin laboratoarele lor... 

— Vă înșelaţi, Herr Busske. Vă înșelaţi cu privire la numărul 
alchimiștilor actuali și vă înșelaţi și cu privire la însemnătatea 


VP - 274 


lor. 

— Asta înseamnă că dumneavoastră citiţi alte ziare decât 
citesc eu. 

— Nu, bănuiesc că citim aceleași ziare. Doar că eu citesc 
altfel. Bărbatul îl scrută cu privirea. Există o mișcare, mai ales în 
SUA, care se numește transumanism. Nu cred în niciun caz că 
este cea mai importantă mișcare din lume, însă este pe departe 
cea mai influentă dintre toate mișcările. Vă spune ceva acest 
nume? 

Hendrik miji ochii. 

— Am auzit de ea. Nu este vorba de cei care vor să își 
transpună memoria pe computer și alte chestii de acest gen? 

— Acestea sunt doar poziţiile extreme, amuzante. 
Transumaniștii sunt cei care visează sa perfecţioneze oamenii 
intervenind în codul lor genetic, creând prin tehnica genetică o 
rasă de oameni nouă, sănătoasă, superinteligentă, perfect 
funcţională. Transumaniștii sunt oamenii care visează să 
realizeze computere mai inteligente decât noi, pentru ca aceste 
inteligente artificiale să se autodezvolte, și în final să ajungă 
atât de supraomenesc de inteligente, încât să poată rezolva 
toate problemele pe care noi, oamenii, nu suntem în stare să le 
rezolvăm. Transumaniștii sunt cei care visează să doteze 
oamenii cu implanturi tehnice, pentru a crea cyborgi, care să fie 
capabili să existe în spaţiul interplanetar lipsit de aer și pe 
planetele nepopulabile. Transumaniștii sunt cei care visează să 
transforme universul conform dorințelor proprii, să aprindă și să 
stingă sori, să mute planete ori să transforme alte corpuri 
cerești. Transumaniștii visează - și asta o spune chiar numele pe 
care l-au dat mișcării lor - să creeze supraomul. Ceea ce vor ei 
nu este nimic altceva decât desăvârșirea și ei sunt convinși că 
ea se poate atinge prin tehnică. Transumaniștii sunt alchimiștii 
de astăzi. Există o continuitate evolutivă între alchimiștii 
medievali și  transumaniștii de astăzi, atât în privința 
spiritualităţii, cât și în privinţa influenței asupra evoluţiei lumii. 

— Aceasta reprezintă, zise circumspect Hendrik, o teză 
spectaculoasă. Dar este numai o teză. 

— Priviţi cum s-a schimbat lumea în ultimii douăzeci de ani. 
Internetul, telefonul mobil, rețelele generale, un salt tehnologic 
cuantic comparabil prin multilateralitate cu descoperirea 
scrisului. Și în spatele lui se află oameni care cel puţin 


VP - 275 


simpatizează cu transumaniștii, dacă nu se declară chiar 
membri ai mișcării. Cercetarea genomului, dezvoltarea tehnicii 
genetice - și în spatele acestora se află foarte, foarte mulţi 
transumaniști. Desprindeţi-vă din actualitate, încercaţi să vedeți 
imaginea în mare. Dezvoltarea tehnică actuală nu mai este cea 
de acum patruzeci de ani, motivată de presiunile asupra 
cercetării, de dorinţa de a ști mai multe despre lume, ci de 
dorința de a modifica lumea, a o transforma, a o perfecționa. Pe 
atunci era presiune pe cercetare - cel puţin pe partea 
neafectată de scopuri politice - care ne-a determinat să zburăm 
pe Lună, să expediem omul, așa cum este el, pe un satelit și să 
îl aducem înapoi. Dar ce rol mai joacă astăzi călătoria în spaţiu? 
Este doar o caricatură tristă a ceea ce era odată și a ceea cea 
însemnat pentru noi. Țelul nostru este ca omul să modifice 
lumea. Chirurgia estetică este mai răspândită ca niciodată. 
Fetele își pot reclama părinţii dacă aceștia nu vor să le 
plătească operaţiile pentru estetica sânilor. Copiii care atrag 
într-un fel oarecare atenţia sunt corectaţi cu un întreg arsenal 
de droguri. S-a generalizat mania autooptimizării, a rapoartelor 
pentru fiecare pas zilnic, pentru consumul de apă, consumul de 
calorii, de vitamine și așa mai departe. Pe măsură ce se 
modifică clima, se înmulţesc vocile care cer să se intervină 
tehnic și aici - geoengineering se cheamă asta. Totul trebuie 
controlat, planificat, supus voinţei omului, mai pe scurt - 
perfecţionat. 

— Mie îmi vine greu să văd o stratagemă diavolească în faptul 
că astăzi pot rezerva un bilet de tren prin intermediul telefonului 
mobil. g 

— Oh, dar eu nu spun că tot ce se face este rău. In niciun caz. 
Și alchimiștii au făcut ceva de folos. 

— Friedrich Böttiger. A vrut să facă aur și a descoperit 
porțelanul. 

— Da. Un exemplu. Important este că asta nu schimbă 
spiritualitatea de bază. Bărbatul care își trimite logodnica la 
chirurgul estetician înainte de nuntă o face într-adevăr mai 
frumoasă. Dar nu o iubește. 

— V-a reproșat vreodată cineva ostilitatea faţă de tehnică? 

— Eu vorbesc rar cu oameni care pot ajunge la o asemenea 
idee. Dar pentru că tot aţi atins subiectul: este ostilitate față de 
tehnică atunci când indici pe puncte care tehnică este 


VP - 276 


dușmănoasă faţă de om? Unde tehnica este folosită să îi 
conducă, să îl facă sclav, să îl lipsească de voință, să îi 
delimiteze spațiul vital, să îi înlocuiască impulsurile naturale cu 
surogate? In Japonia se dezvoltă o generaţie de tineri bărbați 
care preferă pornografia în locul sexului cu femei normale, știaţi 
asta? O întreagă industrie aprovizionează acești oameni cu 
media, cu mijloace tehnice auxiliare și curând chiar cu roboți 
pentru sex? 

— Și Laureen Turner... 

— Face parte din mișcarea transumanistă, da. Ea se află în 
plan secund, dar este foarte apropiată de conducătorii mișcării. 
Păstrătorul secretului îl privi cercetător pe Hendrik: În urmă cu 
doi ani Laureen Turner a cumpărat o firmă californiană cu 
numele de BioEternal. Firma aceasta nu face altceva decât să 
cerceteze dacă procesul de îmbătrânire poate fi oprit ori poate fi 
inversat prin intervenţii de tehnică genetică. De ce această 
investiție? Cu siguranţă nu din interes pur științific, ci pentru că 
speră să poată folosi rezultatele pentru ea însăși. 

Hendrik nu știuse acest lucru, dar i se păru credibil. Era 
credibil și faptul că ea voia să pună mâna pe piatra filosofală, ca 
să vadă dacă putea realiza acest lucru. 

Și ce dacă? De ce nu? Ce poţi avea contra nemuririi și unei 
lumi care să se supună mai mult voinței omenești decât 
impulsurilor oarbe? 

Hendrik își drese glasul. 

— Dacă înţeleg eu bine, dumneavoastră aveţi piatra 
filosofală? Mă refer nu la dumneavoastră personal, ci ordinul din 
care faceți parte. 

Bărbatul își înclină ţeasta cheală, cu pielea încreţită. 

— Piatra este în siguranţă, dacă la asta vă referiţi. Încă. Acum, 
în acest moment, când noi discutăm. 

— lar dumneavoastră deţineţi cheia de la această 
ascunzătoare? 

interlocutorului îi scăpă un zâmbet fugar: 

— In privinţa aceasta, denumirea funcţiei mele induce în 
eroare. Piatra este în absolută siguranţă acolo unde este. Dar 
nimeni nu are cheia. 

— Cum așa? 

— Ea este pe dinăuntru. 

— Pe dinăuntru? Oh! 


VP - 277 


În mintea lui Hendrik apăru scena în care unul dintre 
predecesorii bărbatului aflat în faţa lui, într-un gest de jertfă de 
sine, s-a închis cu piatra într-o grotă, conștient că o va veghea 
cu cadavrul lui. 

— Vorbiti serios? 

— Așa-numita piatră filosofală este cel mai serios lucru din 
lume, Herr Busske! 

— Concret, ce doriți de la mine? 

— Să mă ajutați să redobândim armura din aur. 

Pe Hendrik îl umflă râsul, nici nu se putea altfel. 

— Armura din aur? 

— Da. 

— Puteți uita de ea. După cum mi-a spus Laureen, armura nu 
mai există. A topit-o și a însărcinat un laborator de oameni de 
știință să separe particulele din piatră. 

Mina păstrătorului secretului se întunecă. 

— M-am temut de asta. El ridică din umeri și adăugă: M-aţi 
lăsat fără cuvinte. Sarcina mea este să scap lumea de piatră, de 
fiecare fărâmă a ei, dar nu știu cum. 

Hendrik se uită la ceas. Era vremea să plece. 

— Hmm... nici eu nu știu. 

— Dumneavoastră nici nu vă imaginaţi ce nenorocire paşte 
lumea, dacă fie și câteva particule din această piatră ajung pe 
mâinile cui nu trebuie. 

— Așa este, aprobă Hendrik și se ridică. Chiar nu am idee. 

— Cel puţin, promiteţi-mi că mă veţi suna dacă aflaţi ceva, îl 
rugă bătrânul și îi întinse lui Hendrik o carte de vizită. Vă rog. 

Hendrik luă cartea de vizită fără a se uita pe ea. 

— Mă voi gândi la asta. 

e 

Zborul spre casă fu liniștit. Avionul era pe jumătate gol. Primi 
niște alune fără gust. 

Hendrik se simţea dezamăgit că făcuse această călătorie 
degeaba, ratată ca de fiecare dată, dar era și supărat. Era 
supărat pe acest bătrân care cu sporovăială lui teologică îl 
abordase într-un moment în care el era fără nicio apărare, 
adâncit în gândurile proprii. În fond, își spunea în sinea lui, acest 
individ - cum se numea de fapt? - Luiz, Korbian Luiz. Ce fel de 
nume era acesta? - își arogase niște drepturi asupra sa. Să îl 
supravegheze ani la rând, doar pentru că odată șterpelise o 


VP - 278 


carte veche și tâmpită. O întâmplare ce nu îl privea câtuși de 
puţin pe acest pretins păstrător al cheii fără cheie, ci eventual 
pe anticarul din Zurich. 

Ateriză la Frankfurt. Îmbulzeala de pe coridoare și din săli i se 
părea lui Hendrik un uriaș spectacol teatral. Se gândi, ca de 
obicei, dacă Jaguarul din parcare era nevătămat. Era. Pe drumul 
spre casă, arborii, pășunile și satele pe lângă care trecea i se 
păreau, ca de obicei, din plastic. De mai multe ori încercase să 
se oprească și să pună mâna pe ceva, ca să se dumirească dacă 
nu cumva se lăsase păcălit în toţi acești ani. 

Când ajunse, Miriam era în ușă. Il îmbrăţișă și șopti: 

— Hendrik. 

Nu mai făcuse niciodată asta. O privi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vino să-ţi arăt. 

O urmă în bucătărie de unde ea luă revista Spiegel și i-o 
întinse. 

— Astăzi a apărut. Cred că avem probleme. 

Hendrik privi articolul cu titlul Mincinosul. Autor Ingo Holst. 
Fotografia de pe prima pagină îl înfățișa pe el, Hendrik Busske. 
El era mincinosul. 

Articolul îl toca fără milă, scotea la lumină toate micile lui 
secrete murdare. Reporterul descria cum în dimineaţa în care 
stabilise să facă un interviu cu Hendrik descoperise la castelul 
acestuia poliția. Descria cum încercase să afle ce se petrecuse și 
cum îl auzise pe Hendrik explicându-i comisarului că, de fapt, 
castelul nu era al lui. Holst făcuse cercetări și descoperise că 
într-adevăr castelul nu îi aparţinea lui Hendrik și că acesta locuia 
cu familia, cu chirie, în casa grădinarului. 

În casa grădinarului. Formulat astfel, suna într-adevăr jalnic. 

Reporterul contactase chiar și un broker, care îi spusese că 
Hendrik o dăduse în bară cu toate speculaţiile lui. Se pare că 
poveștile despre cacealmalele lui - ale gurului bogăției - 
deveniseră cunoscute pretutindeni. 

Și mai erau și fotografiile din camera lui de lucru. De unde le 
avea Holst? Trebuie să fi reușit să intre în casă în timp ce poliţia 
scotocea peste tot. Ce tupeu. Da, Hendrik își aduse aminte: a 
doua zi găsise ușa dinspre grădină deschisă! 

Cea mai păcătoasă fotografie era cea în care se vedea roata- 
loterie cu textele pentru publicaţia bursieră. Hendrik se prăbuși 


VP - 279 


pe un scaun și lăsă jos revista. 

— Așa este, zise el obosit. Este foarte posibil să avem 
probleme. 

(J 

„Probleme” fu puțin spus: în zilele ce au urmat, toată viața lui 
Hendrik a fost cercetată. 

Participanții înscrişi la seminare au renunțat la înscrieri, unii 
fără să spună nimic, însă majoritatea adăugând și comentarii 
revoltate și insultătoare. Abonaţii publicaţiei bursiere şi-au 
anulat abonamentele, unii pretinzând daune. După o săptămână 
rămăseseră mai puţin de zece la sută din abonamente, probabil 
ale unor oameni care încă nu auziseră de articol. Hotelurile se 
retrăgeau din contractele încheiate pentru seminare, unele 
menţionând expres ca temei grija pentru bunul lor renume. 

Ziarele publicau caricaturi ale lui. Un moderator l-a ironizat 
într-un spectacol nocturn. S-a ales și cu un hashtag pe Twitter, 
+ Gurugate. 

Banca i-a blocat un credit de afaceri. A trebuit să îi 
mărturisească lui Miriam că și ultima lui investiţie în acţiuni, pe 
care o considerase grozavă, era un eșec și că nu mai dispuneau 
de lichidităţi. Îl păștea incapacitatea de plată ori, mai simplu 
spus, nu peste mult timp avea să intre în faliment. 

Nici măcar comisarul nu se mai anunţă. Probabil că îi erau 
suficiente cercetările făcute de ziarist pentru a concluziona că 
Hendrik nu avea nicio legătură cu spărgătorul mort. 

Singurul care încă îl încuraja era Karl Windauer. Acesta l-a 
sunat ca să îi amintească faptul că o criză este totodată o șansă 
- „Sunt cuvintele dumneavoastră, Herr Busske, nu le-am uitat!” 
Îi spuse că, orice s-ar întâmpla, la firma lui va găsi un loc de 
muncă. 

Hendrik era năucit de ce i se întâmpla și încă atât de rapid. 

— Nici nu pot face altceva, se auzi Hendrik răspunzând. 

Însă Windauer începu să îi enumere: 

— Puteţi vorbi. Puteţi motiva oameni. Puteţi să vă faceţi 
înțeles. De asta este nevoie în multe domenii și cei care o pot 
face sunt rari. 

— Mulţumesc, răspunse Hendrik, pentru că voia cel puţin să 
fie politicos. 

Deoarece nici seminarul de la Viena nu se mai putea ţine, va 
trebui să îi telefoneze Angelei și să îi dea de știre că nu mai 


VP - 280 


vine. Pândi un moment când era singur în casă, ca să o sune. 
Pia era la școală, unde era ironizată din cauza tatălui, iar Miriam 
plecase în localitatea vecină la cumpărături, nu la magazine cu 
bunătătţi, ci la ALDI. Pe ea nu părea să o deranjeze acest lucru, 
dar îl deranja pe el, care interpreta asta ca pe un simbol al 
decăderii. 

Angela i-a răspuns și după ce Hendrik îi explică totul, acesta i- 
a zis: 

— Și așa voiam să te sun, ca să îţi spun că nu mai poţi veni. 

— Poftim? exclamă Hendrik. 

Ea izbucni în acel râs zgomotos, aproape grosolan, care îl 
fascina și îl șoca totodată. 

— Nu, nu din cauza asta. De asta îmi pare teribil de rău 
pentru tine, nu meritai nimic din toate acestea. Dar sunt 
gravidă. 

— Gravidă? 

— Și în curând mă voi căsători. 

Cu alte cuvinte, aventura lor lua sfârșit. După mai mult de 
zece ani de... hmm... cu siguranţă fidelitate nu era cuvântul 
potrivit. Dar oricum fuseseră zece ani. 

Uneori soarta avea o sincronizare odioasă. 

— Măi să fie! reuși cu greu să mai zică Hendrik. Și cine este 
fericitul? 

— Este puţin mai în vârstă decât tine și tu... of, tu îl cunoști! 
spuse ea repede. Ludwig! Cel care venea mereu la concerte și 
care mi-a făcut legătura cu producătorul. A fost de-a dreptul 
ciudat, pentru că îl cunoșteam demult. Dar el abia acum mi-a 
mărturisit. 

Hendrik își amintea vag de un bărbat slab, timid, cu păr 
subţire și cu favoriţi. Negustor de antichităţi, colecţionar 
declarat de discuri și, cu siguranță, partenerul cel mai bun 
pentru Angela atunci când se înfierbânta într-o discuţie despre 
jazz. 

— În prima clipă am crezut că îmi vei spune că este copilul 
meu, mărturisi el simțind o ușurare ce i se păru oarecum 
nepotrivită. 

— Da, păi... Ea ezită destul de mult, apoi zise: Trebuie să îţi 
mărturisesc ceva. 

— Să mărturisești? 

— Am încercat să rămân gravidă cu tine. Ani la rând. 


VP - 281 


— Ce? 

— De când ai scos din buzunar acel bilet de la fiica ta. Nu știu 
dacă îți mai amintești... 

— Nu. Dar își aminti apoi. Ba da. 

— Nu ţi-am spus nimic, pentru că la o adică nu voiam să 
plătești întreţinere ori alte asemenea chestii. Voiam doar... un 
copil. Probabil pentru că atunci aveam treizeci de ani. Ceasul 
biologic, știi tu. 

Hendrik se enervă: 

— Asta nu este tocmai corect. 

— Evident. Dar eu m-am gândit că oricum sunt un om rău, 
așa că nu mai conta. Angela revenise la acea „voce de 
dormitor”, pe care Hendrik o socotea excitantă, mai ales acum. 
Ea continuă: Eu m-am străduit. De câteva ori am făcut-o în zilele 
fertile, calculate potrivit indicaţiilor din cărţi, dar nimic. Însă cu 
Ludwig m-am culcat numai o dată și... ţac, s-a și întâmplat. 

— Și acum te ia de soţie. 

Hendrik simţi cum se înfurie. 

— Nu pentru asta. Mă iubește. Spune că m-a iubit de când m- 
a văzut prima oară. Mă iubește ca interpretă și mă iubește ca 
femeie. 

Hendrik oftă învins. 

— Eh, dacă așa a fost să fie. Atunci... eu îţi doresc toate cele 
bune și... mulțumesc pentru timpul acordat. Pentru tot. 

— Ah, Hendrik, zise ea vizibil marcată. Îți vei reveni. Ai 
familia. Asta este cel mai important lucru. Soţia ta, fiica ta, de 
oriunde ai avea-o... 

— Ce vrei să spui? 

— Scuză-mă. Mi-a scăpat. Mă întrebam... așa... 

— Ce te întrebai? 

— Dacă tu poţi avea copii. Ai avut atâtea aventuri 
sentimentale și nu ţi s-a întâmplat niciodată? 

— Nu. Dar am folosit totdeauna prezervativul. 

Era mai bine dacă nu i-ar fi povestit aventurile lui. Era o 
ascultătoare atât de atentă, mai ales după ce făceau sex. El 
completă: _ 

— Sau de cele mai multe ori. In orice caz, des. 

Ca să fie sincer, niciodată. De obicei, se baza pe faptul că 
femeile moderne aveau grijă când erau în perioadele fertile. 

— Oh, dar nu are importanţă, spuse Angela. Se spune că zece 


VP - 282 


la sută dintre copii sunt pui de cuci. Oricum asta nu mai 
contează astăzi. În casă, în spatele ei, sună un ceas deșteptător. 
Ea zise grăbită: Trebuie să închid, am treabă la bucătărie, OK? 
Îți țin pumnii... și îţi promit că nu îţi trimit invitaţie la nuntă, deși 
mi-ar fi făcut plăcere. 

— Mulţumesc, răspunse Hendrik, care mai rămase un timp cu 
telefonul la ureche după ce ea închise. 

Asta era o altă lovitură la care nu se așteptase. Era sfârșitul. 
Așa părea. Nu mai știa ce altceva i s-ar mai putea întâmpla. 

(J 

Ridică încet capul, când auzi zgomotul făcut de cauciucurile 
unui automobil pe pietrișul aleii. Dar nu era scrâșnetul ușor al 
Golfului lui Miriam, ci zgomotul înfundat al unui automobil mai 
mare și mai greu. 

Putea fi vechiul Mercedes al lui Westenhoff. Hendrik sări în 
picioare și ieși în grădină pe ușa biroului său. Traversă gazonul 
cu pași repezi. De când se întorsese de la New York, nu îl văzuse 
și nici nu îl mai auzise pe proprietarul castelului; ca totdeauna 
bucătăreasa susţinuse sus și tare că nu știa unde era acesta. 

La început îi convenise să nu dea ochii cu Westenhoff și să își 
recunoască eșecul. Dar nu mai putea să aștepte. Dacă totul se 
ducea dracului, nu putea să nu o dea în bară și la capitolul 
acesta. 

ÎI ajunse pe castelan când acesta tocmai voia să dispară pe 
ușă. 

— Herr Westenhoff, îl strigă cu respiraţia tăiată, trebuie să 
vorbim. 

— Da? se miră Westenhoff absent, dar imediat își aduse 
aminte. Ah, da, aţi fost în SUA, nu este așa? 

— Tocmai de aceea. 

Castelanul îl măsură cu privirea, abia acum părând că își 
dădea seama că Hendrik trebuia să îi spună ceva. 

— Bine, veniţi cu mine. 

Se duseră în salonul cel mare, se așezară la un colț al mesei, 
pe aceleași scaune ca totdeauna, și Hendrik începu să îi 
povestească. Că o anume Laureen Turner îi luase cartea în care 
se vorbea despre armura din aur (nu intră în amănunte). Că o 
căutase pe aceasta în SUA și aflase că armura fusese topită, 
pentru că Laureen voia să cerceteze resturile pietrei. 

ÎI întrebă pe Westenhoff dacă nu citise articolul din Spiegel, și 


VP - 283 


pentru că acesta nu îl văzuse, Hendrik îi relată ce se scrisese 
despre el. Îi spusese și ce efect avusese și cum toată existența 
lui se dusese de râpă. 

— Eu am stat aici, își aminti el și bătu cu palma în tăblia 
mesei. lar comisarul stătea unde staţi dumneavoastră acum. In 
timp ce îi spuneam de înțelegerea noastră, pentru că nu am 
avut încotro, am auzit pe cineva ieșind în fugă din hol. Trebuie 
să fi fost ziaristul. A tras cu urechea la discuţia noastră. Hendrik 
se rezemă de speteaza scaunului și adăugă: Ne vom căuta o 
altă locuinţă. Nu doar din cauza costurilor, ci și pentru că după 
această dezvăluire nu mai pot continua. Inţelegeţi? Sunt 
terminat pur și simplu. Acesta-i sfârșitul pentru mine. 

Castelanul reacționă cu totul altfel decât se aștepta Hendrik. 
În acest timp îl ascultase cu atenţie, dar în loc de a fi dezamăgit, 
poate chiar furios, zâmbea. Nu ostentativ, dar larg. Pe chip i se 
așternuse un zâmbet discret, meditativ. 

— Știţi ceva, Herr Busske? Eu cred că este un semn. 

Lui Hendrik i se păru că nu auzise bine: 

— Un semn? Ce fel de semn? 

Vă amintiţi de maxima lui Flamel, conform căreia pentru a 
realiza Marea Operă, este necesar să rupi toate punţile cu 
trecutul? Și că tot ce nu urmărește acest lucru eșuează? 

— Da, răspunse Hendrik, deși habar nu avea despre ce vorbea 
castelanul. 

— După cât se pare, în cazul dumneavoastră soarta v-a 
rezolvat treburile. Și asta este un semn. 

Hendrik se încruntă. 

— Eh, grozav. 

— lar când Marea Operă va fi desăvârșită, continuă 
Westenhoff, toate aceste neplăceri nu vor mai avea nicio 
importanţă. Nu acesta este finalul, Herr Busske. Acesta este 
începutul. 

Hendrik nu avea idee unde voia să ajungă castelanul, dar 
ceea ce îi spunea suna în acest moment atât de consolator, atât 
de încurajator, că el întrebă fără să vrea: 

— Credeţi dumneavoastră? 

Westenhoff se ridică: 

— Aşteptaţi aici, îl rugă acesta. 

Apoi părăsi sala. 


VP - 284 


Hendrik așteptă. Ce intenţiona Westenhoff să facă? Nu avea 
nici cea mai mică bănuială. Și ca să fie cinstit, nici nu îi păsa. 
Stăpânul castelului nu putea în fond să facă minuni. Și pentru a 
mai salva ceva din situaţia lui, chiar era nevoie de un mag. 

Nu se auzea nimic. Hendrik se ridică, făcu câţiva pași spre ușa 
încăperii și se opri. Westenhoff intenţiona să facă ceva, nu? Dar 
ce? Ciudat. 

Bine, nu va pleca. De ce nu? Oricum nu avea încotro. lar 
dincolo, în birou, îl așteptau doar apeluri telefonice neplăcute, și 
e-mailuri de groază. 

Se întoarse la scaunul lui, se așeză și privi fără o ţintă anume. 
Armura din colţul de lângă cămin părea lipsită de strălucire, 
pătată, neinteresantă. In fotografii asemenea lucruri erau 
totdeauna strălucitoare, dar pentru a arăta astfel, trebuia să le 
lustruiască cineva. Cu siguranţă nu Westenhoff. Bucătăreasa lui 
nici atât. 

Hendrik pipăi suprafața mesei, cu senzația că o vedea pentru 
prima oară. Era veche, veche și plină de zgârieturi și fisuri. De 
fapt, totul era vechi, vechi și venerabil. Masa, scaunele, uriașele 
tablouri în ulei... Hmm... Chiar își dorise odată toate acestea? 
Chiar își dorise cu adevărat să fie proprietarul unui castel vechi 
de sute de ani? Ce nebunie. 

Respect. De aici plecase totul. Dorea să îi impresioneze pe cei 
din jur. Pentru asta erau bune asemenea ziduri vechi. Ar fi fost 
bune, dacă nu s-ar fi implicat în această escrocherie. 

Işi ascunse fața între palme, își masă fruntea. Era obosit. Era 
atât de obosit. S-ar fi întins pe podeaua din piatră și ar fi dormit. 
Era pregătit să se predea. Viaţa era o temă de nerezolvat. 

Se auziră pași afară, în hol. Revenea Westenhoff, ciudat de 
bine dispus, precum cineva care își vedea realizat visul vieţii. 

— Veniţi cu mine, Herr Busske, spuse acesta. Haideţi! Este 
vremea să vă iniţiez în cel mai mare secret al castelului 
Burlingen. 

Suna comic modul în care o spusese, dar Hendrik era prea 
obosit ca să râdă sau măcar să pună întrebări. Se ridică și îl 
urmă pe castelan. 

Coborâră scara în spirală spre beci, pe același drum care 
ducea la laboratorul de alchimist al lui Westenhoff. Doar că la 
capătul scării nu merseră înainte, ci Westenhoff scoase din 
buzunar o cheie masivă, medievală, cu care deschise o ușă din 


VP - 285 


bârne groase, aflată lateral. Pe care Hendrik nici nu o observase. 

Dincolo de ușă era o pivniţă boltită, cu miros de praf. In 
lumina slabă, care răzbătea prin niște fante înguste, se zăreau o 
mulţime de rafturi din lemn, pline cu borcane de conserve. Un 
pasaj îngust conducea în următoarea pivniţă, care arăta ca și 
prima, doar că avea pe rafturi lăzi din lemn. Încăperea 
următoare era destinată vinurilor, sute de sticle acoperite de 
praf. 

În spate se afla o spălătorie sau ceva de genul acesta. 
Hendrik văzu bazine din piatră, armături grosolane și țevi care, 
cu siguranţă, nu erau de o vârstă cu clădirea, dar aveau mai 
mulți ani decât Hendrik. Totul era atât de întunecat și de 
murdar, de parcă pe acolo nu mai cursese apa de cel puţin 
cincizeci de ani. Mai văzu o grămadă de roţi din lemn distruse, 
alături de câteva lopeţi și niște saci din iută plini cu cine știe ce. 
Într-o ladă din colţ erau sticle vechi de bere, goale, cu capace cu 
resort, îngropate în praf. 

Westenhoff se opri într-un colț și meșteri ceva ce Hendrik nu 
putu să vadă. Nu îi dădu atenţie, până când se auziră zgomote 
surde și o bucată de perete se dădu la o parte, cu un scârțâit 
strident. 

— Uau! exclamă Hendrik. Ca în filme! 

— Ceea ce este aici nu aţi mai văzut în niciun film, zise 
Westenhoff. Veniţi după mine. 

Pătrunseră într-o încăpere lungă, mai întunecoasă și mai 
goală decât celelalte și Westenhoff trase o pârghie. In peretele 
aflat în spatele lor se căscă uruind o fantă. 

Un moment fu întuneric deplin, apoi undeva în faţa lor se 
deschise o ușă, prin care pătrundea lumina. Lumină electrică. 
Westenhoff arătă către un preș pentru șters tălpile pantofilor. 

— Vă rog să vă descălțaţi. Am adus cu noi multă murdărie. 

Hendrik se conformă, înveselit de banalitatea acestui detaliu. 
Îl urmă pe castelan și se opri apoi uluit. 

— O locuinţă secretă! constată el. Deci aici v-aţi ascuns când 
a venit poliţia! 

— Bineînţeles. 

Erau în bucătărie. Uși pe fiecare parte. Dormitor, cameră de 
zi, baie, presupuse Hendrik. Mobilierul îi readuse în memorie 
amintiri pe care le credea de mult uitate, referitoare la locuinţa 
bunicilor. Mobila era în mod cert dinaintea Primului Război 


VP - 286 


Mondial. Aparatele erau ceva mai moderne, dar cele mai multe 
păreau să provină de prin anii '50. Dar cum trăsese Westenhoff 
curentul electric, de care avea nevoie pentru iluminat, frigider, 
încălzire? Mașina de gătit funcţiona evident cu gaz de butelie, 
dar celelalte? Dacă se opreau toți consumatorii de electricitate 
din castel, iar contoarul încă se învârtea, atunci...? 

— Veniţi cu mine, repetă Westenhoff, care reduse lumina în 
bucătărie și deschise ușa din partea stângă. Vreau să vă fac 
cunoștință cu cineva. 

Incăperea de dincolo de ușă era întunecoasă, dar de data 
aceasta nu era un întuneric nevinovat, ci unul animat lugubru. 
Hendrik simţi cum i se face pielea ca de găină. De ce? De ce 
impresia aceasta? Era vorba despre mirosul dulceag, nedefinit 
ce umplea camera? Răcoarea de aici? Zgomotele aproape 
imperceptibile cu care fusese întâmpinat? Percepea un foșnet 
fin, ca un zgâriat ușor, o respiraţie șuierătoare. Cineva... ceva 
trăia aici, înăuntru. 

Unica sursă de lumină era o fereastră îngustă sub tavan, o 
fantă orizontală, prin care văzu fire de iarbă unduindu-se în 
vânt, și frunzele unui tufiș care acoperea fanta pe jumătate și 
care se mișca, dând impresia că cineva se uita în interior. Când 
privirea lui Hendrik se acomodă cu semiîntunericul, zări conturul 
unui pat grosolan, în care era întins cineva. 

Westenhoff băgă în priză o lampă de veghe, a cărei lumină 
gălbuie mai risipi din întuneric. Era de ajuns pentru a lăsa să se 
vadă că în acest pat, sub o plapumă de puf groasă, era... 
scheletul unui om, nu, nu era un schelet, ci un bătrân 
înspăimântător de slăbit, ciolănos, smochinit. Pielea lui părea 
neagră, dar după frunte îţi dădeai seama că în realitate era palid 
ca un cadavru. Părea negru pentru că nenumăratele lui riduri 
aruncau umbre întunecate. Pe Hendrik îl trecură fiori reci. 
Văzuse fotografii ale unor deţinuţi din lagăre, aproape morți de 
foame, dar aceia păreau să fi dus o viață înfloritoare în 
comparaţie cu acest om. 

— Îmi permiteţi să fac prezentările? întrebă încet Westenhoff. 
John Scoro. 


VP - 287 


22. 


Visa. Acesta trebuia să fie un vis. Hendrik clipi și nu mai fu 
atât de sigur. 

John Scoro? Acel John Scoro? Cel din carte? Mintea lui refuza 
să mai funcţioneze, refuza să se întrebe ce însemna asta. 

Totuși nu se trezi. Deci era un vis lucid. Văzu contururile 
colţuroase ale patului, simţi mirosul dulceag, grețos. Un braţ nu 
mai gros decât o coadă de mătură ieși lipsit de putere de sub 
plapumă, o mână ca un ghem de mărăcini îi făcu semn să se 
apropie. 

— Nu vă miraţi, șoptiră buzele pergamentoase ale bătrânului. 
Cine a lucrat cu adevărata piatră este însemnat. Eu nu mor, dar 
fără piatră, fără a lucra cu ea, îmbătrânesc. 

Respirația lui, o adiere abia sesizabilă, mirosea a lapte stricat. 

Hendrik înghiţi în sec. 

— Dacă sunteți cu adevărat John  Scoro, atunci 
dumneavoastră trebuie să aveţi... 

— După ce am împlinit cinci sute de ani, am încetat să mai 
număr, șopti Scoro. Asta a fost însă înainte de Revoluţia 
franceză. 

— Dar cum... cum de atâţia ani aţi putut... 

Mâna uscată se mișcă iarăși fără vlagă. 

— Max vă va explica. 

Westenhoff își drese glasul: 

— A dobândit castelul în urmă cu sute de ani, dar pentru că 
nu mai avea piatra filosofală, îmbătrânea. Când a devenit prea 
slab, și-a angajat ajutoare. Cum sunt eu. 

Când Hendrik se întoarse spre bărbatul îmbrăcat veșnic în 
haină de tweed și îl privi ca și cum îl vedea pentru prima oară, 
Westenhoff făcu un gest ca de apărare: 

— Doarme majoritatea timpului și trăiește cu câteva lingurițe 
de lapte îndulcit pe zi. Nu este mult de lucru. Eu îl hrănesc și îl 
ţin la curent cu ce se petrece în lume. Când și când îi schimb 
lenjeria de pat, îl spăl... cam asta este totul. 

Oh, Dumnezeule, îl străfulgeră un gând pe Hendrik. Pia! Brusc 
își aminti ce îi spusese fiica lui, când era mică: că într-o cameră 


VP - 288 


din castel, într-un pat, s-ar afla o imensă insectă neagră, pe care 
Herr Westenhoff o hrănește. Ea l-a văzut! Au crezut că este una 
dintre poveștile ei fantastice. Cum să creadă așa ceva? Dar ea 
trebuie să fi tras cu ochiul prin fanta de sub tavan și să îi fi văzut 
pe cei doi. 

Îi era ba cald, ba frig. Ciudat, în lumina acestui episod, ceea 
ce se petrecea aici devenea deodată mai real. Era real. Cel de 
aici, din acest castel, din această pivniţă, din acest pat de sute 
de ani era cu adevărat John Scoro! 

Hendrik își trecu mâna tremurândă peste față. 

— Incredibil! izbucni el. Cum... cum este posibil așa ceva? 

— Așa cum vi s-a întâmplat dumneavoastră, zise Westenhoff. 
Predecesorul meu, tatăl meu adoptiv, m-a ales, m-a crescut și 
într-o zi m-a iniţiat. Eu am procedat la fel. Ar fi trebuit să 
deveniți succesorul meu. Dacă nu ar fi reapărut armura. Asta a 
schimbat totul. Mereu am așteptat asta. El a așteptat asta: să se 
descopere mormântul cavalerului și în el aurul diavolului. 

Hendrik îl mai privi o dată pe bătrânul mumificat și se 
cutremură la gândul că ar fi nevoit să îl hrănească sau să Îi 
spele. 

— Și dacă aș fi refuzat? 

Westenhoff clătină din cap și zâmbi bine dispus. 

— Nu aţi fi făcut asta. Nimeni nu a făcut-o până acum. Ştiam 
cât de interesat sunteți de alchimie. Că în dumneavoastră arde 
spiritul alchimist. Și din el se învață multe, extrem de multe 
lucruri. 

„Tu habar nu ai, gândi Hendrik. Tu doar îmi arăţi ce mincinos 
sunt”. 

Scoro îi făcu din nou semn. 

— Max mi-a povestit despre americancă. Dacă ea are cu 
adevărat piatra, chiar mici fragmente, eu îi pot destăinui cum să 
devină nemuritoare. Spuneți-i asta. Trebuie să vină aici. Cu 
piatra. Și să aducă și cărţile vechi pe care le are. 

— Cărţile vechi, repetă ca un ecou Hendrik. Are multe cărți 
vechi. 

— Va înţelege la ce mă refer. 

Hendrik se revoltă: 

— De ce artrebui să fac asta? Eu cu ce mă aleg? 

— Cu ce vreţi să vă alegeţi? 

— Poate că și eu aș vrea să devin nemuritor. 


VP - 289 


Privirea ochilor multiseculari îl pătrunse ca o suliță din gheață. 

— Poate vreți? Sau chiar vreți? 

Hendrik pricepu că era un test. Un test ce putea fi trecut doar 
de cine era cu adevărat hotărât. 

— Depinde, zise el. Nu îmi doresc să ajung ca dumneavoastră. 

— Dacă aveți piatra, nu se va întâmpla asta. Cine posedă 
piatra și cunoaște secretul rămâne veșnic tânăr. 

— Veșnic tânăr. De neimaginat. Pe de altă parte... 

Lui Hendrik îi trecu fulgerător prin faţa ochilor un caleidoscop 
de posibilităţi. Cineva veșnic tânăr, care trăia veșnic, putea 
plasa bani, și după o sută, două sute, trei sute de ani putea să 
încaseze dobânzi și dobânzi la dobânzi. Banii nu ar mai constitui 
niciodată o problemă. 

lar peste o sută de ani, nimeni nu își va mai aminti de Herr 
Busske - mincinosul. 

Hendrik spuse hotărât: 

— Îmi doresc acest gen de nemurire. 

— Ah, bine, șopti Scoro. 

Acesta îi făcu semn să se apropie, să se așeze pe podea și 
când Hendrik făcu întocmai, mâna ca o gheară îl prinse cu o 
forță surprinzătoare. Atingerea îl scârbi pe Hendrik și totodată îl 
umplu de un extaz nenatural, avu senzaţia că în suflet i se 
strecura ceva inexprimabil, ceva amăgitor, străin, tulburător. 

— Dacă doriţi acest lucru, puteţi să vă alăturaţi nouă întru 
desăvârșire, șopti bătrânul alchimist. Dar înainte de asta, 
trebuie să renunţaţi la ultimele legături cu lumea aceasta. 
Sunteţi capabil de așa ceva? 

Auzind aceste vorbe, Hendrik se simţi împovărat de o imensă 
greutate. 

— Ce fel de legături? întrebă el cu greu. 

— Vă despărțiți de familie. O alungaţi. Scoro strânse buzele 
subțiri ca lama de cuţit. Altfel nu se poate. 

e 

Westenhoff îl conduse afară. După ce părăsiră pivnițele boltite 
și urcară scara în spirală, Hendrik respiră ușurat, cu senzația că 
scotea din piept aerul otrăvitor. 

Era încă șocat, mai ales pentru că spusese „da”, că promisese 
atât de repede, fără nicio ezitare. Dar în acea situaţie nu putuse 
proceda altfel. Îi fusese frică de bătrân, da, îi fusese frică! În acel 
moment fusese sigur că la cel mai mic cuvânt de împotrivire din 


VP - 290 


acele gheare va ţâșni un ac otrăvitor, ca al unui scorpion! 

Ce gând smintit! Totul era o nebunie. Spera ca Miriam să se fi 
întors. Și Pia. Școala nu se termina astăzi cu o oră mai devreme? 
Dacă își vor împacheta doar câteva lucruri de care aveau 
neapărat nevoie în următoarele câteva zile? Doar cât să le 
strecoare pe neobservate în mașină și apoi să plece. Fără să mai 
privească înapoi, fără să se mai întoarcă. Puteau să trimită mai 
târziu pe cineva să ia restul lucrurilor. Angajaţii unei firme de 
mutări. În orice caz, oameni solizi. Poate de la un serviciu de 
pază, un avocat, dacă era cazul. Dar el nu se va întoarce. 
Niciodată. 

Tot drumul până sus nu vorbiră, dar în timp ce traversau holul 
spre ușa din spate, Westenhoff spuse: 

— Când eram tânăr, la început de tot - încă nu eram iniţiat - 
am avut timp de câţiva ani o prietenă. Pe atunci i se spunea 
logodnică, dacă era ceva serios. Era complicat să scap de ea. 
Chiar greu. Dar mi-am zis că orice fericire este trecătoare în 
lumea aceasta. La sfârșit așteaptă totdeauna moartea, care 
șterge tot cu buretele, face totul fără sens. Și dacă există un 
sfârșit, nu mai are nicio importanţă dacă se termină mai 
devreme ori mai târziu, nu-i așa? 

Westenhoff se opri și îi puse mâna pe umăr: 

— Poate că asta vă ajută. 

Hendrik înţepeni sub această atingere. 

— Da, zise el. Nu vă faceţi griji. 

Apoi ieși pe ușă. 

Mai simţea încă în gură, ca o murdărie, cuvintele pe care le 
spusese și mâna ca o gheară a lui Scoro: Asta voi face. | se 
părea de neiertat ce spusese, cu gura lui, cu respiraţia lui. Ca un 
păcat, ca un abuz al magiei cuvântului rostit, ca o trivialitate. 
Simţi nevoia să scuipe și chiar scuipă pe gazon. 

Era ziua în amiaza-mare. Soarele strălucea, cerul era de un 
albastru palid, nu se vedea niciun nor, lumina era rece. Rece era 
și aerul ce îl simţea în fiecare fir de păr de pe corp. Ce departe 
se afla casa din grădină! | se părea că va face o zi întreagă până 
acolo. 

Și cu fiecare pas sentimentele i se modificau. Panica se topea 
în lumina soarelui, groaza de întuneric dispărea. Un om care 
trăia de mai bine de șapte sute de ani! Era ceva senzațional, de 
necrezut. Dovada că nemurirea chiar era posibilă. Dacă putea fi 


VP - 291 


convins să se lase examinat într-un laborator medical modern, 
dacă i s-ar face un RMN și analize de sânge... 

Dacă mai avea sânge în trupul lui. Dacă metabolismul lui nu 
se supunea de mult cu totul altor legi. Știința contemporană nu 
știe chiar totul. Omul a fost alchimist, poate cel mai mare 
alchimist din toate timpurile. Cu siguranţă. Doar faptul că el încă 
trăiește este o dovadă că alchimia își pune întrebări ce depășesc 
înţelegerea omului modern. 

Și performanţa de a ţine secret asta atât timp! De fapt, 
bătrânul nici nu era chiar atât de respingător. A fost doar 
spaima iniţială, groaza de incomprehensibil de care oricine ar fi 
fost cuprins la o întâlnire atât de neașteptată. În fond, lipsea 
doar o instalaţie bună de climatizare, care să introducă suficient 
aer proaspăt. Pe care Westenhoff ar fi putut să o monteze de 
mult timp, că doar el administra averea lui Scoro. 

John Scoro. Atât de instruit, atât de neobișnuit și totuși atât de 
neajutorat. Un om care își aștepta mântuirea încă din Evul 
Mediu, închipuiţi-vă! Hendrik abia își stăpâni impulsul de a se 
întoarce și a-i mai atinge o dată pielea tăbăcită, fie doar pentru 
a se asigura că totul era real. Oh, și ce chef teribil avea să dea 
un bobârnac limitărilor impuse existenței umane! Cu un râs 
sfidător să respingă tot ce i se băgase cu forța în cap din 
copilărie! Nu putem întineri. Ultima cămașă nu are buzunare. Nu 
poţi face nimic împotriva morții. Căile Domnului sunt de 
nepătruns. Trăim circa șaptezeci, iar cei mai tari optzeci de ani. 

Nemurirea! Tinereţea veșnică! Ce tentaţie. Doar gândul la ele 
îl umplea de dorinţa arzătoare. Și de ce nu? Era imposibil să fi 
ajuns aici dintr-o simplă întâmplare. Evident, la prima vedere 
așa stăteau lucrurile: dăduse din întâmplare peste o carte care 
nu îi era destinată. Pur matematic, probabilitatea ca în acea 
fereastră minusculă de timp din acea zi, dintre miile de cărți din 
anticariat, să pună mâna tocmai pe aceea era extrem de 
redusă. Și totuși s-a întâmplat! Și nu unui oarecare, ci lui. 

Nu există asemenea hazard. A fost destinul. 

Da. Mașina lui Miriam. Se întorsese. Hm... Ce hotărâre luase? 
Nu își mai amintea. 

Nu era important. Oricum avea altceva de făcut. Ceea ce 
promisese. Ceva... ceva îngrozitor. 

Se îndreptă spre casă. | se mișcau maxilarul inferior, limba, 
buzele. Simţea praf pe limbă. Ciudat. Ca și cum din nebăgare de 


VP - 292 


seamă mușcase dintr-un gândac. 

Ușa casei era deschisă. Văzu suportul pentru pantofi și ca de 
obicei o mare dezordine. Haine, halate, pelerine de ploaie în 
cuierul din perete. Pe podea zăcea ghiozdanul Piei, aruncat la 
întâmplare. 

O sticlă cu apă minerală, o pungă de cumpărături și o altă 
pungă de la ALDI. 

Câinele veni spre el, îl văzu și se opri, adulmecând, cu coada 
ridicată. 

Din bucătărie se auzeau zgomote. Zdrăngănit de oale. Apă 
curgând în chiuvetă. Mirosea a sos de roșii. 

Și punga de la ALDI. Fir-ar! De ce cumpărase o pungă? Nu 
aveau destule genţi, pungi, cutii? Și tocmai o pungă de la acest 
magazin... pentru săraci! 

Simţea cum clocotea de furie. De parcă o sămânță rea 
încolţise în el și creștea, creștea de neoprit. 

— Pia! o auzi el pe Miriam strigând din bucătărie. Când vrei să 
aduci și restul de lucruri? 

— Da, imediat! se auzi răspunsul din camera de zi. 

— Imediat înseamnă când? 

— Oh, omule! 

Furie. Oarbă, teribilă, distrugătoare, furie de neînchipuit. 
Hendrik călcă peste cizmele de cauciuc, peste niște sandale și 
urcă pe scări. Inima îi bătea ca sub o povară imensă. Simţea 
sângele rece circulând prin artere. Un deșert de gheaţă punea 
stăpânire pe el, pe inima lui, pe sufletul lui. 

Se duse la baie și își clăti gura, fără a putea să înlăture gustul 
respingător. Se privi în oglindă și își pierdu șirul gândurilor. 
Putea să aibă ce voia, dar trebuia să plătească un preţ. Nu 
trebuia să uite asta. 

— Hendrik? Ai venit? 

Nu răspunse. leși din baie și intră în încăperea alăturată, în 
cămăruţa în care la început fusese biroul lui provizoriu și în care 
acum erau păstrate documentele personale. 

— Pia! Ce Dumnezeu, trebuie să fac totul singură? 

Hendrik trase biblioraftul însemnat cu o cruce mare, roșie. 
Desenată de Pia, când avea cinci ani. Era mult de atunci. Puse 
biblioraftul pe o măsuţă, răsfoi și studie documentele din el. 
Medită. Și cu o greață rece simţi cum bănuiala se transforma în 
certitudine. 


VP - 293 


Extrase trei file. Lăsă biblioraftul pe măsuţă și cobori scara. 
Miriam tocmai aranja restul cumpărăturilor în bucătărie. 

— Ah, ai venit, spuse ea, în mână cu punga de la ALDI și cu un 
coş. Ai fost la Westenhoff? 

— Da, zise Hendrik și o urmă în bucătărie. 

Mirosea a paste puse la fiert, a sos de roșii, a busuioc. 

— Fac spaghete cu sos de roșii, îi spuse Miriam. Pe blatul de 
lucru de lângă aragaz era o cutie cu mai multe semipreparate. 
Cu salată, OK? Este o masă ieftină și Piei îi place. 

— Miriam, zise Hendrik. Trebuie să te întreb ceva. 

— Ce? răspunse ea aranjând cutiile în dulap. 

— Tu ai grupa sanguină A, spuse el, și puse prima hârtie pe 
masă. 

— Poftim? 

— Și eu tot grupa sanguină A, spuse el, și puse alături și a 
doua hârtie. Dar Pia are grupa sanguină AB. Ar fi trebuit să aibă 
tot grupa A, dacă ar fi fost cu adevărat copilul nostru. 

Miriam înlemni oripilată, ochii i se măriră. Mâna în care încă 
mai avea o doză cu supă gulaș cobori moale. 

— Ce? șopti ea. 

— Grupa sanguină se moștenește după anumite reguli 
ereditare. Tatăl Piei trebuie să aibă fie grupa sanguină B, fie AB. 

Miriam clipi, trase adânc aer în piept și șuieră scurt: 

— Îndrăznești? Îndrăznești să îmi reproșezi ceva? Tu, care ai 
avut tot timpul aventuri sentimentale? Nu pot să cred. Ce 
dracului este cu tine? 

Reacţia ei îl descumpăni. 

— Nu este același lucru, ripostă el moale, luat pe nepregătite. 

Cum de își dăduse seama? Nu era Hendrik Busske maestrul 
mincinos? 

— Atunci te rog să îmi explici deosebirea, răspunse ea 
furioasă. 

— Nu am avut aventuri tot timpul... 

— Dar suficient de des. Nu nega, știu asta. 

Stătea în faţa lui ca o străină. Era cuprinsă de furie, de o furie 
sălbatică. 

— Și cum de nu ai spus nimic niciodată? Dacă te deranja, cum 
se face că nu ai spus nimic? 

— Poate că mă gândeam că ai și tu nevoie de altceva, izbucni 
ea luptând cu lacrimile. Poate că eu nu îţi eram de ajuns, nu 


VP - 294 


eram destul de sexy, ce știu eu? De-aia nu am spus nimic. 

Furie. Furie. Sângeroasă, roșie, fierbând ca lava în venele lui. 

— Cine te crezi? Maică-mea? Mama care dă peste revistele 
porno ale fiului și le lasă acolo, pentru că își zice că deh... e la 
pubertate... 

— Dar tu ai avut aventuri! 

— Da! 

— Și eu am avut una. Egalitate de drepturi! Ea înghiţi în sec și 
privi hârtia cu rezultatele analizelor. Nu știam că Pia... Nu știam 
asta. 

Hendrik avu senzaţia că se transformă în piatră. 

— Cine este? întrebă el. 

Miriam ridică privirea: 

— Lasă asta. Nu îţi spun. 

— Eu am dreptul să aflu al cui copil l-am... 

— Tu? Tu nu ai crescut pe nimeni. Eu am făcut-o. Eu am 
crescut-o, spuse neputându-și reține lacrimile. Și dacă vrei să 
știi, a fost mai curând un viol decât o escapadă. Absolut nimic 
care să îmi fi făcut plăcere. 

— Vreau să știu cine a fost, insistă Hendrik. 

— Uită. Eu m-am străduit să uit. 

— A-i strecura cuiva un copil este... 

Ea se enervă la culme: 

— Încetează. Încetează! Nu ai absolut niciun drept să îmi faci 
reproșuri. Nu tu. Recunosc că am făcut și greșeli. Dar cred că 
greșeala cea mai mare a fost că ţi-am trecut prea multe cu 
vederea. 

Hendrik o privea, dar nu se simţi atins de cuvintele ei. Cu 
coada ochiului observă cum ușa bucătăriei se întredeschise, un 
chip înspăimântat se uită înăuntru și dispăru imediat. 

— Am crezut totdeauna că trebuie să te sprijin, chiar și atunci 
când m-a durut și chiar și atunci când era vorba despre așa 
ceva, continuă ea febrilă, ca și cum ar fi strâns asta în ea ani 
întregi, și acum trebuia să își verse necazul. Chiar am crezut 
asta. Și în același timp nu am înţeles ce căutai la altele. Ce îţi 
lipsea la noi? Eu am făcut tot, am participat la toate proiectele 
tale. Poate că asta a fost greșeala. Dar pe atunci nu știam. 

— Încetează, interveni Hendrik. 

— Nu, nu încetez. Abia am început. Tu și veșnica ta căutare. 
Căutarea marelui succes. Adevărata viaţă. Probabil că și asta 


VP - 295 


făcea parte din căutare, nu-i așa? Ce căutai la alte femei? 
Voluptatea adevărată? Orgasmul suprem? Să îţi spun ceva: 
uneori mă gândeam că ar fi trebuit să refuz să mai facem sex. 
să te pun să alegi: ori altele, ori eu. 

— Și de ce nu ai făcut-o? 

Ea clipi des din ochi, care îi sclipiră straniu. ` 

— Pentru că tu erai cu mine doar în timpul sexului. In rest erai 
mereu cu gândul în altă parte. Dar în timpul sexului încetai să te 
mai gândești și în acele momente erai cu adevărat cu mine. Așa 
că îmi spuneam că dacă nu dau atenţie firelor de păr blonde, 
roșii ori brunete de pe haine, dacă nu ascult convorbirile tale 
telefonice purtate pe furiș, atunci mă voi simţi bine, nu îmi va 
lipsi nimic... 

— Încetează! spuse dur Hendrik. Gata, s-a terminat. la-ţi 
copilul și dispari. 

Ea se opri, parcă prăbușindu-se în sine, și îl privi profund 
rănită: 

— Hendrik! Ce este cu tine? Ești schimbat, ești atât de... 
străin... 

— Nu ţi-o mai spun încă o dată: ia-ţi copilul și dispari. 

— Eşti smintit, șopti ea. Ţi-ai pierdut minţile. Da, ţi-ai pierdut 
definitiv minţile. Nerecunoscătorule! 

— Ai o oră. Hendrik se duse la aragaz, opri toate ochiurile și 
plecă. 

Miriam miji ochii, îi redeschise și se cutremură. 

— Bine, spuse ea parcă trezită la realitate și împinse punga 
ALDI de lângă ea. Bine, dacă asta vrei, asta ai. 

Ea se îndreptă către ușa camerei de zi, pe care o trânti în 
urma ei de îi zdrăngăni geamul. Pia, hai, facem bagajul! o mai 
auzi Hendrik strigând. Plecăm. 

— Unde plecăm? 

— La bunica și la bunicul. 

— Rămânem la noapte? Dar mâine am școală... 

— De asta ne vom ocupa mai târziu. Acum hai! 

Hendrik luă foarfecă de bucătărie din suportul ei. Goli punga 
ALDI, apoi o tăie în fâșii înguste, nu mai late de un centimetru. 
Munci temeinic și pe îndelete, trăgând cu urechea la zgomotele 
din casă: uși trântite, scrâșnetele sertarelor trase, pașii furioși, 
urletul copilului, lătratul câinelui, comenzile energice ale lui 
Miriam. 


VP - 296 


Nu au avut nevoie de o oră. Nici măcar de o jumătate de oră. 
Când Hendrik le auzi cărând lucrurile la Volkswagenul Golf, 
mătură bucăţile din plastic și le îndesă în găleata de gunoi. 
Mirosul acesteia îl scârbi, ca întreaga imperfecţiune a lumii. Ca 
zgârieturile de pe tăblia mesei, ca denivelările din sticla 
ferestrelor. Ca durerile, necazurile, șicanele și îngrădirile pe care 
ceilalți oameni și le făceau unul altuia. 

leși. Copilul care nu era al lui ședea în mașină, în spate, cu 
fața plânsă, cu câinele alături. Miriam înghesui ceva pe locul de 
lângă șofer, apoi dădu ocol automobilului și se opri privind spre 
ușa casei. 

— Să fiu cinstită, nu m-aș fi gândit niciodată că ești atât de 
măgar. 

Hendrik nu spuse nimic. Se simţea liniștit și rece, mai ales 
liniștit. Măreţ de liniștit. 

Ea deschise portiera. 

— Vei fi contactat de avocatul meu, Herr Busske! 

— Tu nu ai avocat, răspunse el. 

— Acest lucru se va schimba. . 

Se așeză la volan și porni motorul. Intoarse mașina cu 
cauciucurile scrâșnind și plecă fără să se mai uite în spate. Doar 
copilul se uită înapoi până când mașina dispăru. 

Se rezolvase. Hendrik inspiră adânc, simțind o ușurare 
imensă. Se rupseseră ultimele legături cu lumea. Așa trebuie că 
se simţea un zeppelin când se desprindea de frânghia ce îl ţinea 
legat de sol și era liber să se înalțe spre luminoasele înălțimi. 

Închise ușa și se duse în camera de lucru, ca să o sune pe 
Laureen. Putea să fie ea miliardară, însă el îi oferea nemurirea și 
astfel erau egali. El nu mai era cel care se ruga de ea, nu mai 
era nici jucăria ei pentru sex, ci era un partener! 

În sfârșit, în sfârșit va avea acces la adevărata viaţă. Făcuse 
ceea ce trebuia, pentru a se debarasa de tot balastul. 


VP - 297 


23. 


Laureen veni în mai puţin de douăzeci și patru de ore. Îl sună 
dimineaţa devreme și îl anunţă că a sosit. Avionul tocmai 
aterizase și urma să facă formalităţile pentru a primi un loc de 
staționare. 

— Bine, răspunse Hendrik. 

În casă domnea o liniște deplină. Dormise adânc și fără vise, 
și avea mintea limpede precum cristalul. 

După acest telefon îl anunţă pe Westenhoff și trecură două 
ore până când un BMW greu roșu-închis intră în curtea 
castelului. Din mașină coborâră trei bodyguarzi vânjoși și severi, 
care priviră suspicioși în jur. Abia după ce unul dintre ei dădu din 
cap, Laureen cobori din mașină. 

Hendrik îi ieși în întâmpinare, o îmbrăţișă și o salută, atitudine 
care o surprinse. Nu voia nimic, pur și simplu așa simţise. 

Erau egali. Asta era cel mai important. 

Pieptul lui Laureen se ridica și cobora rapid, semn că era 
agitată. Ea își aranjă rapid părul, care în lumina soarelui se 
unduia ca flăcările, și zise: 

— La telefon m-ai făcut foarte curioasă. Sper că ceea ce vrei 
să îmi arăţi este chiar ceea ce mi-ai spus. 

— Nicio problemă, răspunse Hendrik. Ai piatra? 

— Da. Ea arătă către portbagajul mașinii. Într-o cutie sigură. 
Este doar atât de mare, zise arătând unghia degetului mic, dar 
strălucește ca iadul. 

Westenhoff se ivi în ușa castelului. O adiere îi răscoli ușor 
părul și el încercă să și-l aranjeze rapid, în timp ce se îndrepta 
spre ei. 

Un bătrânel ciudat, se gândi Hendrik și simulă un surâs. 

— Miss Turner. Westenhoff îi sărută mâna lui Laureen, 
formalitate ce lăsa să se întrevadă cât de stingher se simţea în 
prezenţa ei. Bine aţi venit la castelul Burlingen. 

Laureen înclină capul cu bunăvoință și răspunse în germană: 

— Mă bucur. Dumneavoastră trebuie să fiţi Herr Westenhoff? 

— Așa este. El arătă către bodyguarzii ei, care rămăseseră 
lângă mașină. Mă tem că însoțitorii dumneavoastră nu pot veni 


VP - 298 


cu noi. Ceea ce vă vom arăta este doar pentru dumneavoastră. 

— Oh, really? Femeia clipi cochet. Dar cineva trebuie să ducă 
piatra. Cutia este căptușită cu plumb și este foarte grea. 

— De asta ne putem ocupa eu și Herr Busske. 

— OK. Dar o veți aduce înapoi, dacă oferta dumneavoastră nu 
mă convinge? 

Westenhoff râse involuntar. 

— Nici nu îmi pot imagina că se va întâmpla așa ceva. 

Simţind privirea lui Laureen îndreptată asupra lui, Hendrik 
interveni: 

— Nici eu. 

— OK. Then let's go, zise ea ridicând din umeri. 

Portbagajul mașinii fu deschis și ieși la iveală o casetă albă ca 
zăpada, care arăta ca un mic răcitor pentru picnic, al cărui 
capac însă era asigurat cu o încuietoare cu cifru. Hendrik se 
întrebă cum trecuse Laureen obiectul prin vamă, dar își spuse 
că atunci când călătoreai cu un avion privat, fără îndoială că 
acest lucru era posibil. 

În spatele recipientului erau câteva cutii albastre din plastic, 
cu încuietori simple. 

— Acolo sunt documentele. Cărţile și manuscrisele, le explică 
Laureen. 

— Mai întâi piatra, interveni Westenhoff. Ea este cea mai 
importantă. 

Hendrik scoase cutia. Avea un înveliș simplu din plastic, dar 
Hendrik avu nevoie de multă forță ca să o ridice și, respirând 
greu, se văzu nevoit să o lase imediat pe pietriș. 

Între timp, Laureen dădea instrucţiuni bodyguarzilor. Vorbea 
încet și repede, fără să se înţeleagă ce spune. Oamenii ei își 
verificară ceasurile, iar șeful, cel mai voinic, dădu din cap cu o 
mină severă. Fără îndoială că aceștia vor interveni să o scoată 
pe Laureen, apelând la forţă, dacă era necesar. 

— OK, zise ea revenind la cei doi. Sunt gata. 

Bărbaţii ridicară împreună caseta, unul de partea stângă, 
celălalt de partea dreaptă. Intrând în castel, Laureen, care 
mergea lângă Westenhoff, privea curioasă în jur. 

— Mama mea a trăit în Anglia într-un castel, povesti ea 
privind lambriurile și tablourile de pe pereţi. Am fotografii ale ei 
de când era tânără, pare asemănător. 

— Da, vechea Europă, răspunse gâfâind Westenhoff. 


VP - 299 


— Vechea Europă, repetă gânditoare Laureen. Exactly. 

Laureen tăcu când începură să coboare în pivniţă și Hendrik 
deveni tot mai conștient de prezenței ei. Bănuia parcă ce o 
aștepta sau cel puţin cât de surprinsă va fi. 

Antica cheie. Pivniţa boltită. Ușa secretă. Locul îngust din 
spatele ei, în care abia încăpură toţi trei. Apropierea trupului lui 
Laureen, inevitabilă, era excitantă. 

Și în sfârșit patul lui John Scoro. 

(J 

— Oh, my...! Laureen duse mâinile la gură când înțelese. / 
can't believe it. No, no. This is awful. This is not... Se întoarse 
furioasă și se răsti la Westenhoff și la Hendrik: Nu acest fel de 
nemurire caut eu. Surely not! Forget it! I won't... 

În acel moment mâna ca o gheară a lui Scoro ieși de sub 
plapumă și o apucă de antebraţ. Hendrik tresări, gândindu-se că 
Laureen va fi scârbită, dar nu se întâmplă asta, ba dimpotrivă, 
ea se opri ca fermecată, se lăsă trasă de mână și se aplecă în 
fața patului. 

— Pe străbuna dumneavoastră nu am cunoscut-o, șopti Scoro, 
dar l-am cunoscut pe străbunul dumneavoastră. Pe Janek. Era 
ucenicul lui Mengedder. În dumneavoastră îl revăd pe el. 

Laureen îl fixa șocată cu privirea pe bătrân. 

— Janek? 

— Scuzați-mă că nu pot vorbi în limba dumneavoastră 
maternă, spuse încet Scoro. Eu sunt anglo-saxon, dar cred că nu 
cunoașteţi limba veche. În ultimele secole am vorbit numai 
germana. 

Se părea că ea nu îl auzi. 

— Janek este strămoșul meu? repetă ea. Eu credeam că 
Mengedder. 

— Nu, o contrazise Scoro cu o voce extrem de subţire. Janek. 
Nasul, sprâncenele, urechile... Fără îndoială. Fiţi bucuroasă. De 
la Mengedder nu ați fi moștenit nimic frumos. 

Ea își pipăi fața cu mâna liberă, de parcă ar fi vrut să se 
asigure. 

— Nu știam. 

— Nu știți multe. De aș fi avut piatra, aș fi fost veșnic tânăr. 
Acum o aveți dumneavoastră, o bucăţică din ea, dar este de 
ajuns. Vă lipsește însă învăţătura cea veche. 

Ochii lui Laureen se măriră neobișnuit de mult. 


VP - 300 


— Dumneavoastră sunteţi... sunteți cu adevărat... 

— Da, spuse Scoro. Și am așteptat mult timp clipa aceasta. 

Priveliștea era unică: de o parte străvechiul bărbat slab ca un 
schelet, de cealaltă parte femeia debordând de energie, ambii 
adânciţi într-o discuţie intimă, ca și cum ar fi uitat de prezența 
lui Hendrik și a lui Westenhoff. 

— Ce vreţi în schimbul învăţăturii? întrebă Laureen. Pentru a- 
mi împărtăși vechile cunoștințe. 

Scoro îi eliberă mâna și făcu un gest slab de respingere. 

— Eh, ce vreau... Nimic. Ce este nemurirea, veșnica tinerețe? 
Marea Operă este mult mai mult, enorm de mult. Este calea 
către perfecțiune. De ce aș mai avea nevoie de la 
dumneavoastră, dacă aș cunoaște perfecțiunea? 

— Perfecţiunea? Ochii ei parcă se aprinseră. Yes. Și eu vreau 
să o ating, ca și dumneavoastră. 

— Aveţi vreo fărâmă de piatră din armură? 

— Yes. Ea arătă către casetă. Este acolo, înăuntru. 

— Cât este de mare? 

— A cincizecea parte dintr-o uncie, aproximativ o jumătate de 
gram. 

— Arătaţi-mi-o. 

Ea făcu o mișcare de retragere. 

— Este extrem de radioactivă! Ne-ar ucide pe toţi. 

— Nu pe mine, susţinu sigur de el Scoro. Făcu un semn cu 
mâna ca o gheară și zise: întredeschideţi puţin capacul, cu fața 
spre perete. Trebuie să îi văd lumina. 

Laureen ezită, apoi se îndreptă spre casetă. Hendrik o ajută 
să o întoarcă spre peretele opus locului în care era patul lui 
Scoro. Ea se aplecă deasupra casetei și formă cele patru cifre 
ale cifrului. 

— OK, zise cu vocea sugrumată. Hold your breath! 

Foarte prudentă, întredeschise capacul. O rază de lumină 
orbitoare, subţire ca o lamă de cuţit, inimaginabil de albă 
răzbătu din interior ca din superputernica lampă a unui proiector 
într-un cinematograf. Peretele fu inundat de o lumină atât de 
intensă, încât Hendrik trebui să închidă ochii. Și nu se lasă 
liniștea, cum se așteptau, ci se auziră un zumzet și un șuierat 
sinistru, iar când Laureen apăsă capacul la locul lui, păru că o 
face cu mare efort. 

— Da, șopti Scoro, ea este. Piatra filosofală. Dar aveţi doar o 


VP - 301 


jumătate de gram... 

— Este prea puţin? 

Scoro își mișcă craniul chel și stafidit, pe care nu mai putea să 
îl ridice de pe pernă: 

— Cum aţi scos fragmentul din aur? Poate că a mai rămas 
ceva. 

— Nu cred, răspunse Laureen. Ştiam că materialul pietrei 
trebuia să fie foarte greu, așa că am dizolvat aurul prin oxidare 
într-o soluție apoasă de cianură, iar noroiul rezultat l-am 
ultracentrifugat. Depunerea am trecut-o printr-o grilă nano- 
reglată pentru mărimea moleculară de dianourat de potasiu; în 
fluidul separat nu s-a descoperit nicio radiaţie. Ceea ce poate să 
însemne că am obţinut toate particulele din piatră. 

Hendrik fu uluit de vocabularul lui Laureen și se întrebă dacă 
Scoro chiar înţelesese ce îi spusese. El nu pricepuse nimic. 

Dar bătrânul o ascultă cu mare atenţie, lăsând impresia că 
tigva lui cheală îi analizase spusele, și în final spuse îngândurat: 

— Aveţi dreptate. Va trebui să fim foarte economi cu ceea ce 
avem. 

Hendrik simţi o tensiune în trup. Fusese uluit de cât de bine 
se înțelegeau Laureen și bătrânul alchimist, ba chiar era 
neliniștit. Acum, după ce le făcuse legătura, la ce mai avea 
nevoie Scoro de el? Sau Laureen? 

Răspunsul era: la nimic. 

Scoro obținuse ceea ce voise. Laureen asemenea. Cei doi nu 
mai aveau nevoie de altcineva. 

Cel mult, Scoro se simţea obligat faţă de credinciosul său 
ajutor Westenhoff. 

El, Hendrik Busske, devenise inutil. 

e 

— Să începem, spuse Scoro. 

Întinse braţul înspre Westenhoff, mișcând degetele abia 
vizibil. _ 

— Vom mai avea nevoie de încă două lucruri. In primul rând 
de o instalaţie cu a cărei construcţie l-am însărcinat pe Max. 
Cred că este gata, dar dumneavoastră ne-aţi putea da poate o 
mână de ajutor. 

Westenhoff scoase o foaie de hârtie, pe care erau desenate 
tot felul linii. Rezultatul eforturilor epuizante depuse de bătrân - 
schița unei mașinării cu tot felul de ţevi și baloane de sticlă, 


VP - 302 


care îi păru lui Hendrik o combinaţie între o narghilea și un 
aspirator. 

— Aceasta este instalația, le explică Westenhoff agitat. 
Componentele din sticlă sunt gata, mai trebuie să facem doar 
spiralele din argint, plus suportul acesta, racordul și... 

— Le putem face aici, zise Laureen. Altceva? 

— Caietul meu cu notițe, spuse Scoro. Vă rugasem să îl 
aduceți. 

Laureen ezită. 

— La ce vă referiţi? 

— La însemnările mele alchimiste din prima călătorie în 
Orient. Cavalerii teutoni le-au numit Codex Scoro. Mi le-a furat 
Mengedder, sperând că va reuși, fără mine, să dezlege misterul 
pietrei - o speranţă deșartă. A învățat doar cum se face aurul, 
nimic altceva. 

— Nimic altceva, repetă ca un ecou Laureen consternată. 

— Când au fugit de la Mengedder, strămoșii dumneavoastră i- 
au luat cărțile, continuă Scoro. Cavalerii Ordinului Teuton i-a 
urmărit mai mult de un secol, dar degeaba. Când tânărul bărbat 
aici de faţă, zise arătând spre Hendrik, mi-a povestit despre 
biblioteca dumneavoastră, am bănuit că sunteţi o urmașă a lui 
Janek și a ultimei ţiitoare a lui Mengedder. Sper că acea colecție 
este completă. 

— Cum arată acel Codex Scoro? întrebă Laureen. 

— Un foliant gros din pergament, legat în piele de vițel, de 
culoare închisă. Cam două treimi dintre pagini sunt scrise. 

Laureen se încruntă: 

— Well. Nu sunt sigură... 

— Ultima mea însemnare se referă la aurul pentru armura pe 
care Bruno von Hirschfeld a comandat-o. Scoro dădu din mână 
în semn de nerăbdare și adăugă: Căutaţi-l, cu siguranţă aveţi 
acest codex. De unde să fi știut altfel de armură? 

Ea clătină din cap: 

— Eu am colecţionat manuscrise rare și cărți despre alchimie, 
din acestea am aflat despre armură. 

Scoro o privi și în ochii lui se citea spaima. 

— Dar aveţi scrierile lui Mengedder, nu? 

— Da. Le-am moștenit de la mama mea. Dar nu îmi amintesc 
de nicio carte care să corespundă descrierii dumneavoastră. 

Scoro lăsă brațul în jos ușor și în privirea lui apăru din nou 


VP - 303 


spaima. 

— Asta nu este bine, zise el. 

Laureen se ridică și își netezi rochia. 

— Don't worry. Am toate cărțile cu mine. Așa cum mi-a cerut 
Hendrik. Pot să cer să îmi fie aduse. 

— Poate că Mengedder a continuat să completeze codexul, 
presupuse Scoro. Trebuie să căutați un foliant care are pe prima 
pagină o hartă aproximativă a Angliei. Ruta călătoriei mele, așa 
cum o planificasem. 

e 

Hendrik se gândi că putea să facă și el ceva, așa că se duse 
de trei ori cu Westenhoff la mașină ca să aducă toate cărțile. 
Laureen îi instruise la telefon pe bodyguarzi să le dea, dar acest 
lucru nu îi împiedică pe bărbați să le urmărească fiecare 
mişcare. 

Westenhoff mai aduse o lampă de birou în adăpostul lui 
Scoro, cu bec de 25 de wați. Slăbit de trecerea timpului, 
bătrânul nu suporta o lumină mai puternică. Îi fu însă suficient 
pentru a vedea prețioasele foliante, manuscrise și volume in 
octavo și in quarto, pe care Laureen le scoase din cutii și le 
despachetă cu grijă din foliile protectoare în care erau păstrate. 

Scoro le respinse una după alta: 

— Era o carte in folio, insista el. 

— Nu am foarte multe dintr-astea. Și niciuna nu este legată în 
piele. Doar în lemn acoperit cu material textil. 

Scoro închise ochii. 

— Seuene deuelis! exclamă el. Și cât am sperat... 

Câteva clipe nimeni nu scoase o vorbă, rămaseră așa ca și 
cum ar fi vrut să păstreze tăcerea pentru tot restul zilelor. O 
liniște deplină se instală în încăperea subterană. 

— Deci s-a pierdut, șopti Scoro în cele din urmă, în acea 
liniște, șoapta sa răsunând ca un strigăt. Altă posibilitate nu 
există. În cazul în care cavalerii Ordinului Teuton ar fi găsit 
codexul, dacă ar fi avut piatra, codexul și pe Mengedder, nu și- 
ar fi pierdut niciodată regatul. Astăzi ar fi fost o putere 
mondială. 

— La ce vă trebuie cartea? întrebă Hendrik, căruia i se părea 
că aceasta era întrebarea pe care nu o punea nimeni. 

Scoro își întoarse obosit privirea spre el. 

— În prima mea călătorie, vorbi el cu mare efort și fără chef, 


VP - 304 


după cum i se păru lui Hendrik, notasem bucăţi din tot felul de 
texte la care avusesem acces și despre care credeam că m-ar 
ajuta în căutarea secretului transformării. Între acestea este și 
reţeta unui elixir de care avem nevoie. Din păcate, pe atunci 
eram prea tânăr și lipsit de experienţă pentru a-mi da seama ce 
fel de reţetă era, nu înțelegeam la ce folosește elixirul. Abia în a 
doua mea călătorie, care m-a dus la adevărații maeștri din 
Egipt, am înţeles că piatra filosofală este cu mult mai mult decât 
un mijloc pentru obţinerea aurului. Am învăţat care este cheia în 
care putea fi citit textul respectiv. 

— Și nu vă mai amintiţi textul? 

— Îmi amintesc doar că era un text foarte lung și complicat, 
cu multe informații care trebuiau aplicate cu stricteţe, zise Scoro 
din ce în ce mai răgușit. Și la cât de puţin avem din piatră, nu 
putem face decât o singură încercare. 

Laureen ridică furioasă capul: 

— Shoot! Nu o fi chiar atât de greu să îți amintești o 
blestemată de rețetă! 

Westenhoff își drese glasul: 

— Madam, sunt peste șapte sute de ani de atunci! 

— Totuși..., insistă Laureen. 

Scoro ridică mâna, gestul lui reducându-i la tăcere. 

— După cum spuneam, nu era o simplă rețetă, continuă el cu 
greutate. Era un text scris de nimeni altul decât Hermes 
Trismegistos, cel mai important alchimist. Un text plin de sfaturi, 
în care conta fiecare cuvinţel. Scoro oftă, respiră cu greutate, 
apoi continuă: Sute de ani am căutat în alte pergamente scrise 
de mâna lui Hermes Trismegistos, cu speranţa că voi regăsi 
acest text. Am cheltuit nemasurat de mulți bani cu asta. Din 
păcate, în zadar. 

— Și elixirul este chiar atât de important? vru să afle Laureen. 

— Este esenţial. Scoro strânse degetele ca niște gheare și 
lăsă mâna să îi cadă pe pat. Asta este! Dacă nu avem codexul, 
trebuie să procedăm în alt fel. Vom face ceea ce eu intenționam 
de la început, în cazul în care găseam armura, înainte ca 
dumneavoastră să fi intrat în joc și să îmi fi trezit speranţe, care 
acum se dovedesc deșarte. 

Laureen îl privi sceptic pe ciolănosul bărbat din pat. 

— What does that mean? 

— Muncim pentru a dobândi știința care ne lipsește. Așa cum 


VP - 305 


fac alchimiștii de secole. Doar că acum dispunem de o tehnică 
modernă și avem o mostră din piatră. 

— Și cât va dura asta? 

— Nu poate nimeni ști dinainte. Ani, poate decenii. 

Laureen duse mâna la față. 

— Asta înseamnă că voi îmbătrâni înainte de a rezolva 
problema. Sau pot să mor... 

Scoro tăcu, respirând în continuare cu greutate. 

— Așa cum am spus, nimeni nu poate prevedea cât va dura. 

Ea clătină cu hotărâre din cap. 

— No. Trebuie să facem altcumva. Dumneavoastră aţi copiat 
textul de mână. Asta înseamnă că trebuie să vă fi rămas o 
amintire. Vom aduce un hipnotizator, care o să vă ajute să v-o 
amintiţi. ÎI aducem pe cel mai bun din lume! 

Scoro icni. 

— Credeţi că cineva cu pregătirea mea spirituală ar putea fi 
influenţat de un hipnotizator? Este exclus. 

— Let's try it. Nu are nicio importanță ce credem noi. Să 
încercăm și vom afla. 

Respirația lui Scoro deveni sacadată. 

— Nu înțelegeţi despre ce vorbim. Hermes Trismegistos a fost 
cel mai mare filosof al Egiptului, cel mai important preot, cel mai 
mare rege al ţării de pe Nil, o personalitate atât de copleșitoare, 
încât generaţiile care i-au urmat l-au considerat zeu. Știința 
istorică actuală nici măcar nu crede că el ar fi trăit, ci îl 
consideră o legendă, o contopire a zeului grec Hermes cu zeul 
egiptean Thot. De fapt, situaţia era exact invers - imaginile 
acestor zei au apărut din amintirea lui, a primului alchimist. De 
aceea Thot este zeul transformării, și de aceea Hermes este 
reprezentat cu aripi: pentru că Trismegistos a găsit calea spre 
desăvârșire. Și pentru că el nu a murit niciodată. 

— Nici eu nu vreau să mor, strigă Laureen. Nu vreau să 
îmbătrânesc, nu vreau să devin respingătoare și să mă 
îmbolnăvesc și să mor! 

In acest moment Hendrik deveni dintr-odată conștient de ce 
avea de făcut. 

— Eu cred că pot face rost de codex, interveni cu o hotărâre 
ce îl surprinse și pe el. 

Scoro îl privi uimit: 

— Ce? 


VP - 306 


— Cartea nu s-a pierdut. Eu știu unde se află. Și cred că pot 
face rost de ea. 

Nu era nici pe departe atât de sigur pe cât părea, dar pentru 
nimic în lume nu voia acum să arate asta. 

— Unde ar putea fi? întrebă Scoro. 

Hendrik clătină din cap: 

— Nu are importanţă. Voi avea nevoie de câteva zile, trei sau 
patru. 

Laureen îi aruncă o privire în care se citea admiraţia. 

— Chiar știi unde se află codexul? 

— Da, susținu Hendrik. 

— Păi, atunci, adu-l! aproape strigă ea. 

Hendrik zâmbi. Așadar aveau nevoie de el. Bun. 

— Mai întâi vreau să vă rog ceva sau să pun o condiţie, 
spuneţi-i cum vreţi. Vreau să îl implic și pe fratele meu în 
această poveste. 

De când îi auzise pe Laureen și pe Scoro discutând cu 
profesionalism despre extragerea pietrei filosofale din aur, 
simţea o enormă nevoie de asistenţă de specialitate. 

— Este fizician atomist la CERN. Ne poate ajuta. 

Scoro începu să tușească. 

— Un frate? Sunteţi dependent de el? 

— Nu, răspunse Hendrik, fără să mai șovăie. Mergem pe căi 
diferite. Doar că el este fizician atomist. Deci, cum s-ar spune, 
un alchimist modern. 

— Pe mine nu mă deranjează, opină Laureen. Important este 
să aduci codexul. 

Scoro îi făcu semn lui Hendrik să se aplece spre el. Când se 
așeză alături de Laureen, bătrânul alchimist îl apucă de braț și îl 
măsură cu o privire cercetătoare. 

— Vreţi să atingeţi ca noi desăvârșirea, nu-i așa? îl întrebă el 
după un timp. 

Hendrik confirmă: 

— Da. 

— Și fratele dumneavoastră? 

— Pe el îl interesează doar știința. 

Pericolul era ca Adalbert să încerce să ia piatra pentru a o 
studia la CERN. Totuși, din prudenţă, nu împărtăși această 
temere celorlalţi. Asta era o problemă pe care o putea rezolva 
mai târziu. Pentru moment era important să nu fie singur 


VP - 307 


împotriva celorlalți: Scoro, Westenhoff și Laureen, care între 
timp deveniseră aliați. Trebuia să evite ca la un moment dat, în 
drumul spre desăvârșire, acestora să le vină ideea de a scăpa 
de el. 

De exemplu, pe motiv că piatra nu ajungea pentru toți. 

— Bine, acceptă Scoro. Duceţi-vă și faceţi rost de codex. Și 
puteți să îl chemaţi și pe fratele dumneavoastră. 

e 

Trebuia să vorbească la telefon cu Adalbert, dar acesta nu era 
acasă și la institut nu îi răspunse nimeni. Hendrik mai formă o 
dată numărul, schimbând ultima cifră cu următoarea. Nimic. Fir- 
ar să fie! se gândi Hendrik și imediat fu cuprins de un calm cum 
nu mai simţise niciodată, un calm atotcuprinzător, de-a dreptul 
neomenesc. 

La a noua încercare îi răspunse cineva, care vorbea bine 
engleza și căruia numele de Adalbert Busske îi spunea ceva. 

— Tocmai l-am întâlnit în biroul unui coleg. Erau prinși într-o 
discuţie științifică. Este urgent, vreţi să îi întrerup? 

— Este o chestiune de viaţă și de moarte, spuse Hendrik. 

— Bine, așteptați. 

Și astfel pentru prima dată în viaţă ajunse să vorbească la 
telefon cu fratele său la CERN. 

Adalbert numai entuziasmat nu părea: 

— Tocmai discutam despre o posibilă legătură dintre 
particulele supersimetrice și materia întunecată. Ce poate fi atât 
de important pentru a justifica această întrerupere? 

— Piatra filosofală. O jumătate de gram. Aici, în castel. 

— Cee? Hendrik avu senzaţia că vede cum Adalbert începe să 
clipească des. Vorbești serios? Piatra? 

— Se află într-o cutie sigură și strălucește ca soarele. Dacă 
vrei să o vezi, lasă totul și vino. Imediat. Cel mai bine chiar 
astăzi. 

— Dar eu... Fratele lui inspiră adânc. OK, dar vai și amar de nu 
o fi așa. Nu ţi-o voi ierta niciodată. 

— Nu m-ai fi iertat niciodată dacă nu te sunam. Hendrik se 
aplecă deasupra computerului său și îl deschise. Va avea 
imediat nevoie de el. Fii atent, încă ceva: eu trebuie să plec 
câteva zile și nu voi fi aici când ajungi. Du-te direct la castel. 
Westenhoff este la curent, se va ocupa el de tine. 

— Trebuie să pleci? Cum așa? 


VP - 308 


— Am să îţi explic mai târziu, este o poveste lungă. Ştii cum 
ajungi aici? 

— Am adresa ta. Presupun că un șofer de taxi se va descurca. 

— Bine. Te duci imediat în casa din grădină. Aceasta se află în 
spatele castelului, nu se poate să nu o găsești. Las deschisă ușa 
de la terasă și un telefon mobil pe masă. la-l cu tine înainte de a 
intra în castel, ca să pot da de tine oricând. 

— Dacă trebuie... 

— Încă ceva, adăugă Hendrik. Vei găsi câteva persoane cam 
neobișnuite. Nu te enerva. Și, pentru Dumnezeu, nu te apuca să 
întreprinzi ceva înainte de a veni eu, OK? O să vezi. Te duci 
acolo, te uiţi, te faci că ești de-al lor și mă aștepți. 

— Să mă fac că sunt de-al lor? De ce? 

— Ei, na, „de ce”! Se joacă de-a alchimia. Fă-te că crezi tot ce 
spun. Hendrik tuși ușor și continuă: Trebuie să închid. Deci, vii? 

Adalbert oftă. 

— Probabil că voi regreta, dar... Da, vin. 

Hendrik încheie convorbirea, mai așteptă câteva clipe, apoi 
formă un alt număr. Era conștient că își juca întreaga existență 
pe o carte. 


VP - 309 


24. 


Două zile mai târziu terminase toate pregătirile pentru ceea 
ce intenţiona să facă. Hendrik stătea în fața unui magazin de 
încălțăminte, cu privirea aţintită la circulaţia intensă și la casa 
de vizavi, și cu telefonul la ureche. 

La telefon se auzeau tot felul de zgomote și din când în când 
câte o respiraţie mai grea. 

— OK, îi zise Adalbert, acum putem vorbi. 

— Unde ești? 

— În cămară. Sunt rezerve suficiente în caz de un asediu lung, 
interesant. Aici semnalul la telefonul mobil este cel mai 
puternic, după cât mi-am dat seama. 

— Şi ceilalţi? 

— Sunt în atelier, încă mai construiesc remarcabila mașinărie. 
Apropo de mașinărie, cafetiera ta trebuie urgent decalcifiată. 

— Da, posibil. Hendrik, căruia puţin îi păsa, întrebă: Și Scoro? 

— Mumia? Doarme, răspunse Adalbert după o pauză care nu 
putea fi trecută cu vederea. 

De fapt, totul i se părea suspect. Sosise la castel cu o zi 
înainte și se împăca relativ bine cu ceilalţi. În discuţia pe care o 
avuseră ieri îi spusese că toată povestea trebuia să fie o 
escrocherie. Un bătrân de peste șapte sute de ani? Ca să vezi! 
Dar nu avea nicio explicaţie plauzibilă pentru starea fizică a lui 
Scoro. 

— Altceva? se interesă Hendrik. Ai reușit să vezi dacă piatra 
este radioactivă? 

Adalbert mârâi. 

— Azi-dimineaţă. Dar nu știu ce să zic. Ori aparatul meu are 
un defect, ori contorul s-a stricat, în orice caz a zvâcnit o dată, 
apoi a murit. 

— Eu ţi-am zis că obiectul radiază ca iadul. 

Hendrik examină din nou cu privirea casa de pe partea 
cealaltă a străzii, o clădire medievală, cu trei etaje, cu ferestre 
cu rame albastre și grilaje fixate între coloanele fațadei, în 
partea centrală se vedeau trei ferestre gotice înalte, provenite 
de la o fostă biserică ce fusese integrată în construcţie. Apoi 


VP - 310 


continuă: 

— Fii atent, de ce te caut: vreau să îţi spun ceva, dar te rog să 
păstrezi doar pentru tine. Le spui celorlalți doar în cazul în care 
nu mă întorc până cel târziu poimâine seara. OK? 

— Acesta-i un joculeț à la James Bond? Adalbert oftă, apoi 
adăugă deloc amuzat: Da, OK, te ascult. 

Privirea lui Hendrik rămase îndreptată către ușa din lemn 
strălucitor  roșu-maroniu. Era un du-te-vino continuu, de 
jumătate de oră de când se afla aici. Bărbaţi intrau ori ieșeau 
din clădire, mulți cu gulere de preoți. 

— Eu sunt la Viena, mai exact pe SingerstraBe, vizavi de casa 
cu numărul 7. Aici se află sediul actual al Ordinului Cavalerilor 
Teutoni. 

— Aha! exclamă Adalbert. 

— Peste cinci minute am întâlnire cu un bărbat în vârstă, cu 
numele de Korbinian Luiz. Reţine numele. 

— Korbinian Luiz. Sigur. Și ce intenţionezi să faci? 

— Asta nu vrei să știi, răspunse Hendrik. 

a 

Hendrik băgă telefonul în buzunar, ridică servieta pe care o 
sprijinise de picioare și traversă strada. În colțul clădirii, de fapt 
un ansamblu compact de case, era o librărie. Impinse ușa grea 
din lemn, văzu clienţi și auzi fragmente din discuţiile purtate în 
dialectul austriac. La recepţie era un bărbat tânăr, serios, cu 
înfățișare de ascet, nicidecum de cavaler. 

— Busske, se prezentă Hendrik, am o întâlnire la Herr Luiz. 

— Ah, da. Tânărul dădu afirmativ din cap. O clipă, vă rog. 

Acesta telefonă și imediat își făcu apariţia un bărbat îmbrăcat 
tot în alb și negru, dar nu cu aspect de ascet, ci mai curând 
corpolent. 

— Herr Busske? Vreți să mă urmați? 

Străbătură mai multe coridoare goale, în care zgomotul 
pașilor avea ecou. În treacăt, Hendrik aruncă o privire spre 
curtea interioară, spre fațadele solide cu ferestre identice, care 
îl făcură să se gândească la un film despre mănăstirile fortificate 
asiatice, pe care îl văzuse odată. 

O scară din piatră, cu trepte tocite, cobora la nivelul inferior, 
cu coridoare la fel de albe și goale, dar mai joase. Hendrik privi 
atent în jur, preocupat să își întipărească în minte drumul 
străbătut. 


VP - 311 


Ajunseră în cele din urmă la o ușă, lângă care văzu o plăcuță 
din marmură cu inscripţia Schl.B. 

Tipul rotunjor bătu în ușă, așteptă până când din interior se 
auzi un „Da?”, deschise ușa, băgă capul și zise: 

— Este aici. 

— Bine, mulţumesc. Să intre. 

Bărbatul își retrase capul și îi făcu un semn lui Hendrik. 

— Vă roagă să intrați. 

În biroul ori cancelaria sa, sau cum s-o fi numind acea 
încăpere joasă, păstrătorul secretului arăta mult mai impunător 
decât și-l amintea Hendrik. Și cum se ridicase în picioare, 
aproape că ajungea cu capul până la tavan. 

Îi strânse mâna lui Hendrik. 

— M-a bucurat mult să vă văd, spuse acesta vădit 
impresionat. Sunt încântat că v-aţi făcut timp. Vă rog. El arătă 
spre singurul scaun din faţa biroului, grosolan, antediluvian. 
Spuneaţi la telefon că aţi putea să faceţi rost de armură, am 
înțeles eu bine? 

— Ceea ce a rămas din ea, zise Hendrik așezându-se și 
punând servieta alături. O bucată ce conţine resturi din piatră. 

— Grozav. Se așeză și interlocutorul lui. Spuneţi-mi mai multe 
despre asta. Dar vă rog să mă scuzați, sunt o gazdă groaznică. 
Imi lipsește exercițiul, primesc vizite atât de rar... Beţi ceva? Pot 
cere cafea. 

Hendrik clătină negativ din cap. 

— Nu, mulțumesc. Chiar nu este nevoie. Eu... Aș avea o 
rugăminte înainte de a intra în amănunte despre armură. 

— Vă ascult. 

— Aș dori ca mai întâi să îmi lămuresc niște neclarităţi. 

Sprâncenele albe ale interlocutorului se ridicară. 

— Neclarităţi? La ce vă referiţi? 

— La povestea relatată de dumneavoastră. 

— Despre ce este vorba? 

— Vedeţi, zise Hendrik împingând ușor umerii înainte, tot 
ceea ce știu despre treaba aceasta provine din câteva cărți. 
Cărţi din secolul al XIX-lea. Și care, după cum mi s-a spus, nu 
sunt niște documente originale, ci repovestiri. Se știe că se 
bazează pe documente reale, dar cât de sigur pot fi de acest 
lucru? Tot atât de bine ar putea fi doar legende despre o armură 
din aur, născocite de cineva din cu totul alte motive. Hendrik 


VP - 312 


trase cu putere aer în piept și continuă: Aceasta ar fi întrebarea 
mea. Dacă nu există niște dovezi mai sigure. 

Bătrânul dădu din cap și îl privi cu seriozitate: 

— Depinde de asta ca să faceţi rost de armură? 

— Da, răspunse sec Hendrik. 

— Înţeleg. După ce oftă, bătrânul adăugă: Nu știu dacă 
documentele originale pe care le am sunt suficiente pentru a vă 
înlătura îndoielile. 

— V-aș ruga să mi le arătaţi totuși. 

— Atunci veniţi cu mine. 

Masivul bărbat se ridică și îl conduse pe Hendrik printr-o boltă 
asemănătoare unui tunel, care dovedea cât de trainică era 
fundaţia sediului Ordinului Cavalerilor Teutoni, încăperea în care 
intrară avea rafturi pline de cărți vechi, care se ridicau până în 
tavan. Hendrik descoperi și un altar simplu, cu o statuie a Maicii 
Domnului, având în faţă o bancă de rugăciune. 

lar alături se afla un seif. Un seif imens. 

— Pe acestea le cunoaștetți, zise păzitorul secretului și puse 
mâna pe un șir de cărți subţiri, legate în pânză neagră, de pe un 
raft aflat la nivelul ochilor. Este seria de scrieri pe care unul 
dintre predecesorii mei a conceput-o și a tipărit-o cu 
aproximativ o sută treizeci de ani în urmă. Sau mai bine spus, 
este ceea ce am putut noi să recuperăm după război. Volumul al 
șaptelea, ultimul, de exemplu, lipsește. Se pare că nu mai există 
niciun exemplar din acest volum. 

Hendrik dădu din cap. 

— Și cartea din care mi-aţi dat să citesc? 

— Era volumul șase. El arătă câtre tezaur și continuă: Aici 
sunt documentele originale legate de funcţia mea. Seiful are 
climatizare și o baterie ce poate menţine umiditatea aerului 
timp de cel puţin șaptezeci și două de ore în cazul întreruperii 
curentului electric. Un asemenea seif blindat costă enorm. Cifrul 
pentru deschiderea lui îl cunosc doar eu și marele maestru. 

El se poziţionă astfel ca umerii săi largi să mascheze poziţia 
degetelor sale. Când se trase în lături și ușa grea se deschise, 
Hendrik fu lovit de un val de aer uscat, cu miros de vanilie, praf 
și piele. 

Interiorul seifului era subîmpărțit în zeci de compartimente 
înguste. În fiecare dintre acestea se afla un fel de pachet alb. 
Bătrânul scoase niște mănuși din material textil și își trase una 


VP - 313 


pe mână. 

— Acestea sunt documentele pe care predecesorul meu s-a 
bazat la conceperea cărţilor. Sunt rapoarte și alte documente 
din secolele al XIll-lea și al XIV-lea, dar au fost sortate și 
ordonate în 1870, și așa au rămas. 

Duse pachetul până la masă cu atâta grijă, de parcă ar fi fost 
un bebeluș, și îndepărtă pânza albă în care era învelit. Părea un 
dosar, doar că avea copertele din lemn subțire. 

— Originalele au supravieţuit, dar nu și cărţile? întrebă 
Hendrik. 

— Originalele erau păstrate aici, la sediul marelui maestru, îi 
spuse bătrânul în timp ce scotea cu mare atenţie bucata de 
lemn de deasupra. Au fost depozitate în siguranţă înainte de 
anexarea Austriei. Cărţile se aflau la filialele regionale ale 
ordinului. Acolo era imposibil să fie protejate de zbirii lui Hitler. 

Examină cu privirea documentul aflat deasupra. 

— Am scos teancul potrivit. Aici se află tot ce are legătură cu 
volumul pe care v-aţi uitat în Paris, la aeroport. Apoi ridică 
privirea spre Hendrik: Hmm... acum firește că se pune o 
problemă... 

— Ce problemă? 

Păstrătorul secretului arătă un pergament împăturit de mai 
multe ori, ce părea casant ca albușul de ou uscat. Acoperit cu 
un scris înghesuit și atât de decolorat, încât era aproape lizibil. 

— Aceasta e scrisoarea pe care pater Seweryn din Kowal a 
trimis-o la Roma în anul 1327. Cunoașteţi limba latină? 

— Nu, recunoscu Hendrik, eu am absolvit gimnaziul real. 

— Hmm... Bătrânul lăsă deoparte scrisoarea și examină 
următorul document. Și ce facem acum? 

Hendrik arătă spre seif. 

— Am văzut că într-un compartiment se află un fel de... cum i 
se spune? Foliant? În orice caz, o carte groasă, legată în piele. 

— A... este un foliant. Dar mă tem că nu reprezintă niciun 
interes pentru dumneavoastră. 

— Dar este posibil, continuă Hendrik, să fie vorba despre 
însemnările făcute de John Scoro? Cartea menţionată în primul 
volum? 

— Da, recunoscu interlocutorul fără prea mare plăcere. Este 
Codex Scoro. Scrisul se păstrează surprinzător de bine. Dar 
cartea în sine este greu de citit. Vorbărie tipic alchimistă, din 


VP - 314 


care nu se înțelege nimic. 

— Totuși aș dori să văd cartea, insistă Hendrik. Dacă tot sunt 
aici... Cel puţin să o ating. 

— Mă tem că nu vă pot îndeplini această dorinţă. Dar uitaţi-vă 
la aceasta, poate că... 

Nu avu încotro. Cu o mișcare scurtă și rapidă, parcă exersată 
ani întregi, Hendrik apucă crucifixul din stejar de pe birou și lovi 
cu toate puterile ţeasta bătrânului. 

Deși robust, ca un tăietor de lemne, acesta se prăbuși fără să 
mai scoată un sunet. Aplecat încă deasupra documentelor, 
îngenunche, se propti în masa care nu se deplasă nici măcar un 
milimetru și alunecă într-o parte. Căzu și unul dintre 
pergamente și rămase lipit ca un linţoliu pe rana sângerândă de 
la ceafă. 

Hendrik puse crucifixul la loc și, surescitat, simţi o adâncă 
satisfacție, de parcă îi reușise o grea încercare. Inima îi zvâcnea 
sălbatic. Totul în el părea că urlă: Da! Da! Da! 

Întâi se gândi să șteargă amprentele, apoi își spuse că nu 
avea sens: numele lui se afla în registrul cu întâlniri al ordinului. 
Și chipul îi era cunoscut. Aveau să afle cine fusese aici. 

Renunţă, se duse la seif și scoase pachetul pe care pusese 
ochii. O frază din raportul despre soarta preotului polonez îi 
reveni în memorie: Aceștia au luat cu ei până și ultima scriere 
alchimistă a lui Mengedder. 

Până și ultima. Acestea au fost cuvintele hotărâtoare. Dacă 
Laureen avea toate scrierile, cu excepţia Codexului Scoro, 
însemna că teutonii înhăţaseră, odată cu Mengedder, piatra și 
cartea. Probabil că fostul medic considerase cartea drept cel 
mai valoros lucru al său și nu o scăpase din mână când fugise. 

Scoro se înșelase. Ordinul Cavalerilor Teutoni avea atât piatra, 
cât și codexul. Dar nu făcuse uz de ele, pentru că asta însemna 
să procedeze contrar misiunii lui sfinte. 

Hendrik îndepărtă pânza de pe pachet și văzu o copertă din 
piele groasă, fărâmicioasă. O carte impozantă, cam de două ori 
mai mare decât o hârtie normală de scrisoare. Și grea. 

De aceea își adusese o servietă mare, goală. O deschise, rulă 
foliantul, îl băgă înăuntru și închise servieta. Se potrivea perfect. 
Trebuia doar să iasă neobservat din sediul Ordinului Cavalerilor 
Teutoni. 


VP - 315 


Tânăra femeie de la volanul Fordului Ka era blondă, tunsă ca 
un paj și avea nasul cârn, deosebit, care atrăgea și mai mult 
atenţia când ea, ca acum, ridica mirată capul. 

— Oh, de-aia s-a format coloana asta și nu se înaintează! zise 
ea. Au reintrodus controlul la frontieră. 

Bărbatul din dreapta ei se aplecă ușor în faţă. 

— Nu cred. 

Se aflau pe autostrada E56 și mai aveau cel puţin zece 
kilometri până la graniță. 

Poliţiștii blocaseră ambele sensuri de circulaţie și făceau semn 
unor automobile să oprească pe marginea drumului pentru a fi 
controlate, în timp ce altora le indicau să treacă. Mai multe 
automobile erau deja oprite, cu portierele și portbagajele 
deschise, și șoferii priveau nedumeriţi cum li se verificau 
documentele și li se cercetau mașinile. 

— Controlează numai mașinile mari, constată bărbatul. Acesta 
este un Mercedes, celălalt un Jaguar... 

— Trebuie să se fi întâmplat ceva, își dădu cu părerea femeia 
cu nas cârn. 

— Așa se pare, o aprobă însoțitorul. 

Ajunși în dreptul punctului de control, polițistul aruncă o 
privire fugitivă mașinii și le făcu semn să treacă. 

S-a făcut, gândi Hendrik, care era nimeni altul decât bărbatul 
din dreapta șoferiței Fordului Ka, vopsit strident. 

O sunase pe Angela, promiţându-i ferm că este pentru ultima 
dată, și o convinsese să închirieze numai dus o mașină pentru 
el, pe numele ei. Îi restitui banii când se revăzură rapid și primi 
cheile și documentele mașinii. Lăsă să se înţeleagă că avea 
nevoie de mașină pentru o afacere la care participa incognito și 
într-o anumită măsură nu minţise. Doar că nu era vorba despre 
o șmecherie legată de impozitare, cum probabil crezuse ea. 

Incognito: faptul că era cunoscut reprezenta cel mai dificil 
lucru în planul său. Nu fusese o problemă să părăsească fără 
vâlvă sediul ordinului. Inchisese pur și simplu ușa după el și 
plecase. La ieșire salutase amical recepţionerul și nu îl oprise 
nimeni. 

A trecut ceva timp până se descoperise ce se întâmplase. 
Fusese chemată ambulanţa, anunţată poliţia și firește că poliţia 
austriacă știa cine era Herr Busske și că acesta conducea un 
Jaguar. Devenise cunoscut în ziare mai ales în urma fatalului 


VP - 316 


articol demascator al infamului Ingo Holst. În ediţiile online 
apărea chiar o fotografie a mașinii sale, în care se deslușea clar 
și tăblița cu numărul de înmatriculare. 

jaguarul lui se afla în cel mai întunecat colț al parcării pe 
termen lung din aeroportul vienez și vor trece probabil luni până 
va fi descoperit. 

O altă legătură cu lumea aceasta, pe care el o lăsa în urmă. 

Mai rămânea înfățișarea lui. De la sosirea în Viena și până la 
intrarea în sediul ordinului fusese recunoscut și abordat de nu 
mai puţin de cinci persoane, patru dintre ele întrebându-l dacă 
nu are să le dezvăluie vreun pont în materie de acţiuni. Premise 
nu tocmai bune pentru o fugă. 

De aceea, de când plecase de la Viena purta o perucă blondă, 
care îi aparținea de fapt lui Miriam, și ochelari cu rame groase și 
lentile din sticlă normală, cumpăraţi în drum, dintr-un magazin 
de optică. Deghizarea fusese surprinzătoare: nici el nu se 
recunoscuse, cel puţin în minuscula oglindă a mașinuţei. 

Dând ascultare unui impuls de moment, luase și o 
autostopistă care voia să meargă la Munchen: un automobil cu o 
pereche în el, își spusese Hendrik, se potrivea mai puţin cu ceea 
ce căuta poliţia. Fata era naivă, deschisă și entuziasmată de 
mașină. Era automobilul pe care îl visa, atât de drăguţ și comod! 
Își va cumpăra și ea unul când va avea bani. Hendrik se interesă 
dacă are carnet de conducere și cum ea confirmă, o întrebă 
dacă nu arvrea să conducă. 

Așa că ea conducea mașina. Călătoria ar fi putut să fie una 
liniștită, dacă tânăra nu ar fi vorbit necontenit despre ea și viața 
ei: studentă la arte la Viena, vechii maeștri, noile curente, 
proprietarii hrăpăreţi de galerii, profesori inaccesibili, colegi 
invidioși, nevoile cotidiene, traiul cu bani puţini. Prietenul ei o 
aștepta la Munchen. Ei da, nu tocmai prietenul ei, mai curând o 
cunoștință recentă; o să vadă ea dacă ieșea ceva din asta. 
Oricum ea va locui la vara ei. 

Părea că îl încuraja să se dea la ea și era dezamăgită că el nu 
încercase. Hendrik retrăi un slab ecou al vechilor lui obiceiuri, 
dar nu mai avu curajul să spună și să facă ceva. Era drăguță și 
plină de viață, evident, dar dacă se gândea la Laureen, se 
năștea în el o cu totul altă patimă, un foc mistuitor, care eclipsa 
orice alte farmece. 

Cu Laureen va ajunge la desăvârșire. Nu putea să se 


VP - 317 


gândească mai departe de aici. Pentru că habar nu avea cum va 
fi atunci. Poate că înnebunise? Posibil. Tot ceea ce știa era că 
începuse o aventură fără precedent. 

Asta presupunând că păzitorul secretului spusese adevărul și 
că obiectul din geanta lui era cu adevărat Codex Scoro. În afară 
de o scurtă privire pe care i-o aruncase în pivniţa sediului 
ordinului, Hendrik nu cutezase să cerceteze mai îndeaproape 
foliantul, care era extrem de fragil și de vechi. Mai ales că nici 
nu era în măsură să aprecieze autenticitatea acestuia. 

e 

Cu puțin înainte de München, la volan trecu Hendrik. O lăsă 
pe fată la o stație de metrou, nu scăpă de un sărut fugar la 
despărțire şi conduse apoi până la gara centrală. Parcă 
automobilul și aruncă cheile și documentele mașinii într-o cutie 
poștală asigurată, apoi cumpără un bilet pentru primul tren spre 
Frankfurt, plătind cash. Trenul era plin. Nu i se adresă nimeni, 
nu îl recunoscu nimeni, nu îi acordă nimeni atenţie. Avea bagaj 
puţin, doar servieta, pe care nu o scăpa din ochi, și un rucsac. 
La Viena venise cu un geamantan, pe care îl lăsase intenţionat 
la hotel, în camera pe care o plătise intenţionat și pentru 
această noapte. Cu cât lăsa lucrurile mai încurcate în urma sa, 
cu atât era mai bine. 

De la Frankfurt luă trenul rapid intraurban, apoi autobuzul. 
Ultimul autobuz, pentru că era târziu. Când cobori la Burlingen, 
ceasul din turnul bisericii bătu de ora unsprezece și jumătate. ÎI 
sună pe Adalbert și îl întrebă dacă poliţia a fost pe acolo. 

— Acum o oră, mormăi scurt fratele lui, necăjit că nu își dădea 
seama ce se întâmplase. Au vrut să afle unde ești. 

— Și? Ce le-ai spus? 

— Că nu avem idee. 

— Crezi că supraveghează castelul? 

— Nu știu. 

— OK. Pentru mai multă siguranţă, intru prin spate. 

J 

Zidul care înconjura proprietatea nu era atât de impenetrabil 
cum părea. Într-un loc de la marginea parcului împrejmuit, 
ascunsă de arbori și tufișuri, exista o trecere. Poarta cu grilaj pe 
care Hendrik o escaladă cu greutate părea veche și nefolosită, 
dar el știa că era prevăzută cu senzori care declanșau alarma în 
castel. 


VP - 318 


Așa că nu fu surprins că Westenhoff îl aștepta la intrarea din 
spatele castelului. Acesta părea palid și nedormit, și avea părul 
răvășit, care din cauza transpiraţiei i se lipea de cap. Pe jacheta 
lui apăruse și o arsură. 

— Ei? întrebă el imediat, fără măcar să mai salute. Aveţi 
codexul? 

Hendrik ridică servieta: 

— Aici este. Dacă o fi acela. 

Coborâră. Pivniţa duhnea neobișnuit. Mirosea a sulf și 
amoniac, dar și a ceva dulceag, a rumeguș proaspăt și a sudură. 

— Tocmai am terminat de construit instalaţia, îi spuse 
Westenhoff pe trepte. 

— La ce folosește de fapt? 

Westenhoff ridică din umeri. Jos îi așteptau ceilalți. Adalbert 
într-o cămașă zdrenţuită, cu mânecile suflecate, cu urme negre 
pe chip și Laureen, imaculată și perfectă ca totdeauna. Priviră 
nerăbdători spre Hendrik, care ridică servieta într-un gest 
triumfător. Ochii lui Laureen străluciră. 

Westenhoff goli masa din bucătărie, pe care se mai aflau încă 
urmele unei cine frugale. Hendrik așeză servieta, formă cifrul 
încuietorii și o deschise. Nimic spectaculos: nu răsunară niciun 
cor al îngerilor și niciun urlet al diavolului, nici măcar cei 
prezenţi nu se înfiorară. Se ivi un obiect înfășurat într-o pânză 
albă. 

Un obiect banal, care nu se ridica la nivelul așteptărilor. Nici 
pe departe. 

— Ordinul Cavalerilor Teutoni, zise Westenhoff. Deci... 

Adalbert îl privi pe Hendrik: 

— Tocmai le-am spus. 

— Da, zise Hendrik. Mă miră faptul că nu v-a trecut asta prin 
cap. 

— Dumneavoastră ați înţeles ce a spus Scoro. El a fost de 
părere că dacă ar fi avut piatra și codexul, Ordinul Cavalerilor 
Teutoni nu și-ar fi pierdut regatul din răsărit. Acestea i-ar fi făcut 
cei mai puternici. 

Hendrik se gândi la cărţile din care citise el, dar pe care 
Westenhoff nu le cunoștea. 

— Nu acesta era sensul căutărilor lor, cred eu. Ei le-au pus 
sub cheie. 

— Lucrurile nu au fost atât de simple, îl contrazise Westenhoff 


VP - 319 


adâncit în gânduri. 

— De ce credeți asta? 

Bărbatul pe care Hendrik îl cunoscuse iniţial ca proprietar al 
castelului clătină din cap. 

— Discutăm mai târziu. Apoi el arătă către foliant: Să îi 
arătăm cartea. 

Hendrik o luă și îl urmă pe Westenhoff, care deschise ușa de 
la iatacul lui Scoro. Veniră și ceilalţi. 

Dormitorul bătrânului alchimist era iarăși în întuneric, abia se 
putea zări ceva, dar Scoro era treaz. 

— V-aţi întors? întrebă el cu vocea lui ascuțită, înspăimântător 
de tăioasă și obosită, de parcă evenimentele din ultima zi îl 
storseseră de ultimele puteri. 

Doar nu o să moară acum? se cutremură Hendrik. Nu când 
suntem atât de aproape de ţel! 

— Da, m-am întors, răspunse el. 

Te pomenești că totul se duce de râpă. Oricum ar fi tipic 
pentru ce se întâmplă în viața mea. 

— Cu cartea mea? 

Hendrik ridică foliantul. 

— Sper că acesta este. 

Se auzi un foșnet slab și în întuneric se simţi mișcarea unor 
braţe subțiri. 

— Arătaţi-mi-o. Max, fă te rog puţină lumină. 

Westenhoff se aplecă și aprinse veioza. Hendrik văzu că 
instalaţia construită în lipsa lui se afla lângă patul lui Scoro: un 
labirint de baloane din sticlă de diferite forme, atârnate de un 
stativ din lemn, umplute cu un lichid limpede, dar care nu părea 
apă. În unele dintre baloane se aflau spirale din metal negru, în 
altele erau elemente cubice poroase ca piatra vulcanică. Avea 
înălţimea de aproximativ un metru și părea o operă de artă. Lui 
Hendrik îi amintea de ceasul cu apă dintr-unul dintre multele 
hoteluri în care organizase seminare, pe care, în funcţie de 
numărul bilelor din sticlă, se putea stabili ora. 

Mâinile lui Scoro se însufleţiră brusc și se întinseră spre carte. 
Westenhoff îl ajută, îi ridică puţin capul și îl așeză pentru a putea 
pune foliantul lângă el. Se părea că străvechiul trup era foarte 
uşor. _ 

Hendrik așeză cartea în faţa lui Scoro, apoi se retrase. Il văzu 
pe acesta apucând cartea cu braţele lui ca un pachet de oase, 


VP - 320 


asemănătoare ghearelor unei păsări, fără nimic omenesc în ele. 

— În sfârșit, șopti bătrânul tremurând din tot trupul. După 
atâta vreme... 

Întoarse coperta cu mare efort. Pielea trosni și scârţâi, dar nu 
se rupse. Apoi dădu prima pagină, citi scrisul vechi surprinzător 
de bine conservat, respirând zgomotos. Întoarse și a doua, și a 
treia pagină și așa mai departe. 

— Aha, murmură el, era la ordin, da? 

Hendrik tresări violent, contemplând concentrat ceea ce 
părea mai curând o șopârlă uscată decât un om. 

— Ăă... da. Da. Ordinul Cavalerilor Teutoni o ţinea în tezaur. 

Scoro scoase un oftat sau un chicotit dispreţuitor: 

— Tâmpiţi. Totdeauna au fost așa. Mari tâmpiţi cu spadă. 

Frunzărea cartea gemând și pufnind, făcând din când în când 
câte o pauză, căutând parcă ceva anume. _ 

— Înțeleptul vultur, ah, da, ah, da, mormăia el. Întoarse 
pagina cu vădită greutate, de parcă pergamentul cântărea 50 
de kilograme. Lefias... Astral... Leo Rubens... extras din 
mercur... aurum physikum... în prima materie... apă mercurică 
spirituală... Max! 

Ultimul cuvânt fu strigat. 

— Da? Ce este? 

Westenhoff ieși grăbit în faţă, atât de servil, încât lui Hendrik 
îi păru ireal. În prezenţa lui John Scoro nu mai rămânea nici 
urmă din castelanul calm și aristocrat. 

— Am greșit, spuse Scoro. Ceea ce trebuie coagulat este 
chinovarul, nu pucioasa. Și ascendendo pripit, nu fixat. Trebuie 
să prepari din nou soluţia. 

— Sigur, așa fac. 

Westenhoff luă rapid o găleată și scurse lichidul dintr-o parte 
a instalaţiei. În timp ce aceasta curgea gâlgâind vâscoasă, el 
întrebă: 

— Sulf, în ce proporţie? Tot trei la sută? 

Scoro părea că se va prăbuși din clipă în clipă peste carte. 

— Da, trei la sută. la o caraha nouă, curată. La al șaptelea 
extras. În privinţa aceasta mi-am amintit corect. El mai gemu 
încă o dată, de parcă scotea aerul dintr-un acordeon defect. Ar fi 
putut să iasă rău. 

Întoarse cu greutate capul, căutând privirea lui Hendrik: 

— A fost bine că aţi reușit să faceţi rost de carte. 


VP - 321 


Hendrik dădu din cap, cuprins de o bruscă și imensă ușurare. 
Asta fusese o recunoaștere, nu? Un fel de mulțumire din partea 
lui Scoro. 

Deci nu va mai fi considerat inutil. Apoi va urma poate Marea 
Operă și a vieţii lui, a vieţii lui Hendrik! Căci dacă obținea Marea 
Operă, odată cu ea i se ștergeau toate greșelile vieţii de până 
acum și nu va mai avea nicio importanţă cât de des și de ce 
eșuase. 

Dacă reușea. Mai putea încă să spere. Să spere și să se 
teamă. 

Lichidul se scursese, găleata era aproape plină. 

— Mă duc în laborator, spuse Westenhoff, și o ridică precaut. 

— Vin cu tine, zise cu hotărâre Laureen. 

Cei doi se retraseră. Scoro căzu pe spate, cu ochii închiși. 
Gura i se deschise, o crăpătură fără dinţi. Arăta ca un exponat 
dintr-un muzeu etnologic, la secţiunea „Trofee ale vânătorilor de 
capete și altele”. 

Adalbert îl trase pe Hendrik de mânecă până în cel mai izolat 
colț al bucătăriei, unde îi șopti: 

— Acum ar fi ocazia, nu? 

— Ce ocazie? întrebă Hendrik înmărmurit. Pentru ce? 

— Păi să umflăm piatra! 

Hendrik îl privi stăruitor pe fratele său, străduindu-se să nu își 
arate groaza. Deci fusese o greșeală să îl aducă și pe Adalbert. 
Blestematele lui de temeri! Ce era de făcut? In niciun caz ceea 
ce începuse nu trebuia oprit! 

Trebuia să evite să se întâmple așa ceva. 

Cu gândurile razna, întrebă încet: 

— Și cum îţi imaginezi că vom face asta? 

Adalbert scutură din cap, cum obișnuia să facă atunci când se 
confrunta cu probleme greu de rezolvat. 

— Foarte simplu, săltăm caseta și o întindem de aici. 

— Și pe urmă? 

— Ne urcăm în mașină și valea la Geneva. Am rezervat unul 
dintre laboratoarele mici pentru radiaţii și putem merge acolo 
când vrem. 

— Cu mașina? Ai tu una? 

— Nu, dar ai tu! 

— Eu mi-am lăsat Jaguarul la Viena. lar Golful l-a luat Miriam. 
După un moment de gândire întrebă: Tu cum ai venit încoace? 


VP - 322 


Însă imediat își dădu seama: Ah, da, cu taxiul. 

— A costat mai mult decât cu avionul, murmură Adalbert și 
privi nerăbdător în jur. Dacă mai discutăm mult, va fi prea 
târziu. 

— Renunţă, spuse Hendrik. Afară sunt trei bodyguarzi care 
abia așteaptă să se întâmple ceva. Dacă îi săltăm piatra lui 
Laureen, ajunge să dea un telefon ca ăștia să urce în mașina lor 
BMW 7 și să ne urmărească. Și sunt profesioniști, sunt antrenați 
pentru asta. În faţa lor nu avem nicio șansă. 

Adalbert respira precipitat: 

— Înţeleg. Complicată treabă. Se mai gândi și adăugă: Nu ne 
rămâne altceva de făcut decât să continuăm jocul. Și să 
așteptăm o ocazie favorabilă. La un moment dat, își vor da 
seama că ceea ce fac aici este o aiureală. Poate că atunci se va 
putea discuta cu femeia aceasta. Ar deveni cunoscută ca 
susținătoare a științei, miliardarii fac așa ceva. 

— Da, răspunse Hendrik bucuros că pentru moment depășise 
criza. Așa vom face. 

În sinea lui însă se întrebă cum să scape de fratele lui înainte 
ca acesta să strice totul. Oricum. Chiar oricum. 

Hendrik recunoscu îngrozit că era vorba de viaţă și de moarte. 

e 

După puţin timp Westenhoff și Laureen se întoarseră din 
laborator, fiecare cu câte o sticlă plină cu un lichid clar, cu 
ușoare irizații aurii. Reumplură instalația cu ajutorul unei pâlnii, 
curățară ștuţurile, închiseră ventilele și lustruiră componentele 
din sticlă, până le făcură să strălucească. După care Laureen 
spuse: 

— Avem o problemă. 

— Ce problemă? întrebă Westenhoff. 

Ea arătă spre componenta de la bază a instalaţiei ca un turn, 
un cazan oval, gri-mat, în care dădeau câteva ţevi metalice și 
câteva transparente. Pe mijloc avea un capac cu înclichetare. 

— Ne-a spus că piatra trebuie introdusă aici, când totul va fi 
gata. Dar cum vom face asta? Nu avem niciun fel de... cum îi 
zice? Radiation protection? 

— Dispozitive de protecţie contra radiațiilor, o ajută Adalbert. 

— Yes, thanks. Am avea nevoie de un scut de protecție din 
plumb, de un braţ robotizat, care să poată fi condus de la 
distanță... 


VP - 323 


— La noi la CERN există astfel de dispozitive. 

În acel moment dinspre pat se auzi o tuse hârâită, 
asemănătoare unui râs. Scoro se trezise, poate că nici nu 
dormise, și interveni: 

— Nu este nicio problemă. O voi face eu. 

Laureen îl privi oripilată: 

— Dumneavoastră? Cum așa? 

— Îmi puneţi totul aici, în pat, le explică Scoro gesticulând 
dezordonat. Aparatul, caseta... Doar deschideţi capacul. Apoi 
ieșiți câteva minute. 

— Cum vreţi să procedaţi? Cu mâinile goale? 

— Bineînţeles. 

— That's crazy! protestă Laureen. Piatra iradiază atât de 
puternic, încât într-o clipă ar ucide pe oricine pune mâna pe ea! 

— Dumneavoastră uitaţi că eu sunt însemnat de ea. Mie nu 
îmi va face nimic. Dumneavoastră însă da. De aceea veţi ieși. 

— Mister Scoro, spuse Laureen, piatra aceasta este un 
element extrem de radioactiv, necunoscut,  supergreu. 
Dumneavoastră vorbiţi despre ea ca despre o ființă vie! 

— Nu este niciuna, nici alta, o contrazise bătrânul alchimist și 
tuși atât de urât, de ai fi zis că își trăia ultimele ore. Aveţi în 
vedere următorul lucru: cunoștințele dumneavoastră referitoare 
la piatră sunt extrem de lacunare. Va trebui să aveți încredere în 
mine, dacă doriţi să aflaţi secretul nemuririi. 

Laureen respiră adânc, ridică din umeri și cedă. 

— OK. Cum vreţi. Așa vom face. 

— Urcaţi în castel, până când am să apăs butonul soneriei, le 
ceru alchimistul. Ca măsură de protecţie acest lucru este 
suficient. 

Așa că trecură la acțiune. Hendrik luă codexul de pe pat, îl 
închise cu grijă și îl duse în bucătărie, pentru a-l băga înapoi în 
cutia lui. Westenhoff îl trase pe Scoro la marginea patului, ca 
acesta să poată ajunge cu mâna până la podea; bătrânul trebuia 
să fie așezat pe burtă, poziţie nu prea comodă pentru el. 
Laureen și Adalbert aduseră aparatul aproape de mâna 
alchimistului și deschiseră capacul, pentru ca piatra să poată fi 
introdusă în interiorul cazanului. O simplă mișcare ar fi 
suficientă pentru a-l închide și a-l asigura. 

Caseta blindată o așezară alături de pat. Laureen reglă 
încuietoarea cu codul deschis, apoi se retrase cu spatele, vizibil 


VP - 324 


neliniștită de pericolul astfel creat. 

— Capacul este greu, avertiză ea. Veţi fi în stare să... 

— leșiți odată! se răsti Scoro cu voce sugrumată. 

leșiră. Trecură de pivniţa boltită, urcară scara în spirală din 
piatră și se opriră în holul de la intrare, în care mai ardea doar 
un bec slab, o lumină de veghe care făcea ca portretele de pe 
pereţi să pară neliniștitor de vii. Cu senzaţia că era 
supravegheat, Hendrik ridică privirea spre tablouri și pentru 
prima dată se întrebă dacă ele îi reprezentau într-adevăr pe 
strămoșii lui Max Westenhoff. De-a lungul secolelor, o mulțime 
de oameni se aflaseră probabil în serviciul lui Scoro. 

— Nu ar fi trebuit să ne luăm după el, spuse după un timp 
Laureen. Foolish. Dacă nu reușește? Dacă deschide cutia și 
scapă piatra? Nu vom mai putea cobori. Piatra va iradia totul. Și 
nu există costume de protecție împotriva unei radiaţii atât de 
puternice. 

Adalbert îi aruncă lui Hendrik o privire sugestivă, de parcă 
voia să spună că la CERN există. 

— Eu cred, zise calm Westenhoff, că acestea sunt temeri 
neîntemeiate. El știe ce face. 

Ca o confirmare, exact în clipa aceea se auzi soneria. 

— Este Scoro, zise bărbatul care o jumătate din viaţa lui 
jucase rolul de castelan. Ne putem întoarce. 

Coborâră, dar se opriră precauţi în pragul adăpostului lui 
Scoro. 

Până atunci sumbră, încăperea din pivniţă părea fermecată. 
Instalaţia lucra. Prin ţevi  gâlgâiau lichide,  bolboroseau, 
clocoteau, se scurgeau. O lumină ireală umplea baloanele și 
tuburile din sticlă, aruncând reflexe ameţitoare pe tavan și pe 
pereţi. 

— Max! horcăi Scoro, care ajunsese la marginea saltelei și era 
gata să se rostogolească de pe ea. 

Westenhoff îi sări imediat în ajutor. Ridică trupul sleit și îl 
întinse în pat între perne, ca de obicei. Laureen lăsă rapid 
capacul peste caseta goală. Interiorul acesteia, după cum știa și 
Hendrik de la fratele său, era cu siguranţă contaminat. 

— Nu! protestă Scoro gâfâind. Nu așa! 

— Ah, da. Corect, răspunse Westenhoff zelos. 

Acesta se duse la un dulap din perete și scoase dintr-un sertar 
un tub transparent și o seringă. Cu cele două obiecte se așeză 


VP - 325 


pe marginea patului lui Scoro, ridică la lumină braţul drept al 
acestuia și cu mișcări surprinzător de calme îi montă o canulă. 
După cum arăta braţul, ca un odgon de ancoră ros de vânt și 
ploi, lui Hendrik îi păru o minune faptul că acul pătrunse în el. 

Nu ieși sânge sau, dacă ieși, nu atât de mult încât să poată fi 
observat de cineva. Westenhoff fixă fără nicio ezitare capătul 
tubului în acul perfuzor și așeză celălalt capăt la unul din 
ventilele aparatului! 

— Ce face? întrebă Laureen. . 

— Repede, zise grăbit Scoro. Inainte de a-și pierde forța. 

Westenhoff o privi rugător pe Laureen, ca o scuză: 

— Vă va explica după aceea, spuse el în timp ce deschidea 
ventilul. 

Lichidul din interiorul aparatului care venea în contact cu 
minusculul fragment din piatra filosofală se scurgea sclipind 
auriu în furtun și de acolo în trupul lui Scoro. 

Adalbert îi șopti la ureche lui Hendrik: 

— Ăștia sunt complet săriţi de pe fix. 

Scoro stătea întins, cu ochii închiși, respirând sacadat în timp 
ce lichidul luminescent îi pătrundea în trup. Hendrik îl privea și 
se întreba ce se întâmplă. Bărbatul se iradia acum, nu? 

In minte i se trezi o suspiciune. Una foarte, foarte rea. 

Cum o fi să trăiești peste șapte sute de ani? Cum o fi ca mare 
parte din acest timp să îl petreci țintuit în pat, prea slab pentru 
a face ceva, dependent de ajutorul unui străin? 

Cum era, ca în situația aceasta, să nu poţi muri? 

Nu cumva acum, aici, erau martori și complici la o formă 
foarte bizară de sinucidere? Acest om care nu putea muri nu era 
cumva scârbit de eternitatea vieţii și vedea în această 
procedură unica șansă de a se descotorosi de existenţa sa? 

Respirația lui Scoro se mai domoli. Se sfârșea? Hendrik își 
trecu mâna peste față, luptând cu dezamăgirea profundă care îl 
cuprindea. Totul fusese o minciună? Chiar și desăvârșirea era 
doar o înșelăciune? 

— Elixirul creat de noi, începu Scoro să vorbească brusc cu o 
voce ușoară, dar hotărâtă, se cheamă sângele lui Horus. Am 
auzit de el în prima mea călătorie în Orient, am pus pe hârtie și 
câteva texte și reţete, dar acestea erau criptate, cum se 
obișnuia între alchimiști. Nu am putut să le decriptez. La a doua 
mea călătorie, după ce am intrat în contact cu adevărații adepți, 


VP - 326 


am primit cheia de acces la aceste texte. Prea târziu, pentru că 
pierdusem piatra. 

Deschise ochii. Cu toţii inspirară adânc, pentru că avea globii 
oculari aurii! 

— Sângele zeului soarelui, continuă Scoro, este atât de 
atotvindecător, încât poate vindeca orice boală. El înălță capul, 
pentru prima dată de când îl văzuse Hendrik, și îi privi pe toţi pe 
rând cu ochii săi aurii. 

— Orice boală, chiar și pe a mea. 

A trecut o oră. O oră în care au fost martori ai unei 
transformări depline, absolut incredibile. 

Din când în când tot trupul lui Scoro sclipea auriu și se mărea. 
Scheletul sleit se acoperea cu carne. Fibrele musculare se 
refăceau, iar pielea ridată, ofilită se netezea. Cu fiecare minut 
ce trecea, Scoro câștiga putere și întinerea văzând cu ochii. 

Totul se petrecea într-o liniște apăsătoare. Nu se auzeau 
decât clipocitul și gâgâitul mașinii. Scoro ţinea ochii închiși 
aproape tot timpul, gemea și din când în când trebuia să se 
întindă, să se miște. Nimeni nu scotea o vorbă. Toţi stăteau în 
picioare ori așezați, nemișcaţi și priveau. Erau martori la o 
minune pe care nu o vor mai vedea probabil niciodată 
repetându-se. Aveau mii de întrebări, dar fiecare simțea că nu 
era momentul să le pună. 

Și din când în când dispăreau și întrebările. 

În cele din urmă, treptat, așa cum zorii ies din noapte, lumina 
aurie, inclusiv cea care învăluia trupul lui Scoro, ca și cea din 
aparat, dispăru. Încăperea în care se aflau redeveni o simplă 
încăpere dintr-o pivniţă, luminată de un bec de 25 de waţi. 

Dar în același timp era o încăpere în care un bărbat puternic 
dădu deoparte pătura și fără să ţină seama de nuditatea lui, 
cobori din patul în care petrecuse inimaginabil de mult timp. La 
prima vedere părea un bărbat de patruzeci și ceva de ani, cu 
chelie, dar cu o prezenţă magnetică. 

— Vă rog să mă scuzaţi pentru puţin timp, spuse John Scoro și 
ieși din încăpere. 

Imediat după aceea se auzi zgomotul dușului din baie. 

Și abia acum observă Hendrik că lichidul din tuburile și 
globurile din sticlă devenise negru. 

— Unbelievable! şopti Laureen, spărgând tăcerea. Did this 
really happen? happen? I cant believe it. 


VP - 327 


— Dacă timp de o jumătate de mileniu a zăcut fără puteri în 
pat, de unde știe cum funcționează un duș? De unde știe unde 
este dușul? 

Westenhoff clătină din cap oftând: 

— A insistat să fie ţinut la curent cu ce se petrece în lume. 
Aceste încăperi au fost renovate ultima oară prin anii '70, în cea 
mai mare parte de tatăl meu adoptiv, cu care el a discutat 
despre toate acestea. Castelanul își drese glasul și apoi adăugă: 
Scoro a fost totdeauna foarte interesat de evoluţia tehnicii. Pe 
care o consideră un fel de continuare a alchimiei. 

— Unbelievable! repetă în șoaptă Laureen. 

Zgomotul dușului încetă. Se auzi închizându-se ușa cabinei 
acestuia, se lăsă un moment de liniște, apoi se auziră din nou 
uși deschizându-se. Și imediat apăru Scoro, cu chelia 
strălucindu-i umedă, dar îmbrăcat: pantaloni gri largi, cămașă 
neagră și papuci de casă maro. 

— Și acum, zise alchimistul încheindu-și cureaua, este timpul 
să pornim. 

— Să pornim? Încotro? se miră Adalbert. 

Scoro îi aruncă o privire tăioasă: 

— La Marienburg, firește. Să luăm adevărata piatră filosofală. 


VP - 328 


25. 


La spital au avut rețineri să îl lase să plece, cu toate că 
radiografiile nu arătau nicio problemă. 

— Aţi avut noroc, spuse medicul-șef. 

Bătrânul ripostă: 

— Mai degrabă am avut un cap tare. 

În cele din urmă au cedat, el a semnat tot ce i-au pus în faţă 
și a urcat într-un taxi. Primul drum l-a făcut la birou, nu acasă, 
pentru că nici nu avea așa ceva, doar un loc unde dormea. 
Biroul era casa lui, îi era acum mai clar decât oricând. 

Spre ușurarea lui, totul era în ordine. Fratele care îl găsise 
declanșase alarma și se gândise să pună înapoi în seif 
nepreţuitele documente și să le încuie înainte de venirea poliţiei. 
Totul arăta ca mai înainte. Lipsea doar crucifixul de pe biroul lui, 
pe care cei de la poliţie îl luaseră ca probă, pentru ridicarea 
amprentelor. 

Inutil. El știa cine fusese și le-o spusese și criminaliștilor. 

Doar că nu știa ce însemna asta. 

Dar bănuia. 

Și ceea ce bănuia îl exaspera. 

Tocmai el să fie cel care eșua în importanta misiune a 
ordinului? Acestea erau fără îndoială cele mai critice ore din 
istoria Ordinului Cavalerilor Teutoni, chiar mai periculoase decât 
interzicerea ordinului din 1938. Mai mult de o jumătate de 
mileniu nimeni nu se interesase de Codex Scoro, acesta căzuse 
în uitare, ca și locul în care se afla piatra. Și acum, brusc, asta! 
Mai întâi apăruse armura din aur, pe urmă a fost furat codexul. 
Asta putea să însemne un singur lucru: cineva le avea acum pe 
amândouă. 

O situaţie extrem de periculoasă. _ 

Și colac peste pupăză, el favorizase cele întâmplate. Il 
invitase pe răufăcător, îi acordase încrederea lui, căutase în el 
un aliat! O gravă greșeală, de care abia acum își dădea seama. 
Da, asta însemna să îţi iubești dușmanul. Dar nicăieri nu scria că 
trebuia să îi deschizi și seiful tău. 

Păstrătorul secretului se așeză la birou, puse palmele pe 


VP - 329 


masa antică și se gândi. Ceea ce se întâmplase ieri îl silea să 
aibă în vedere totul, inclusiv ce era mai rău. Însemna că trebuia 
să acționeze. Poate că mai avea o șansă să își repare greșeala. 
Apăsă o tastă a interfonului, pe care până acum îl folosise foarte 
rar. 

— Dominik? Am nevoie de o mașină. Urgent. 

— Da? se auzi în difuzor o voce uimită. Nicio problemă. 
Tocmai am un Peugeot și... 

— Nu una de-a noastră. Telefonaţi la o firmă de închirieri. Am 
nevoie de un Porsche sau ceva de genul ăsta, cel mai rapid 
automobil de care puteţi face rost. 

— Înţeleg. 

Nu înţelegea nimic, cum altfel? Tot ce știa era că la capătul 
celălalt al firului se afla cineva ale cărui dorinţe trebuiau 
îndeplinite, oricât de excentrice și de neînțeles ar fi ele. 

— Mă ocup imediat. 

— Mulţumesc. 

Puse capăt discuţiei, se ridică și se duse la seiful din camera 
alăturată. II descuie. Ingenunche în faţa lui și deschise cel mai 
de jos compartiment, de fapt o placă metalică fixată cu magneţi 
puternici, care putea fi smulsă dacă o trăgeai cu forţă. Dincolo 
de ea erau două obiecte pe care bătrânul le scoase la lumină. 

Un pistol. 

Și muniţie pentru acesta. Multă muniţie. 

Când se îndreptă, o durere ascuţită îi străbătu capul, silindu-l 
să se oprească, să tragă adânc aer în piept și să aștepte până 
când vălul întunecat din fața ochilor dispăru. Încet. Dacă te 
grăbești, fă-o încet, îi repeta întruna tatăl lui. 

Se ridică și pentru prima dată se simţi atât de bătrân pe cât 
era de fapt. Puse pistolul și cutia cu muniţie pe seif și închise 
ușa cu grijă. Apoi vâri pistolul în buzunarul din dreapta al 
pardesiului, iar muniţia în cel stâng. 

O oră mai târziu urca într-un Porsche 911 alb, împingea 
scaunul șoferului în spate, ca să aibă loc, și introduse în 
navigator destinaţia: Malbork, Polonia. 

Aparatul îi indică 900 de kilometri. Timpul estimat al 
călătoriei: 9 ore și 32 de minute. 

Bătrânul dădu aprobator din cap, porni motorul și plecă. 
Marienburg. Dacă ajungea la timp, putea să împiedice ca piatra 
filosofală să fie scoasă din ascunzătoarea ei. 


VP - 330 


Când Hendrik se trezi, erau pe drum. 

Pe autostradă. Vedea tăblițe albastre cu denumiri ciudate de 
localități străine. In dreapta și în stânga se zăreau șiruri 
nesfârșite de brazi sfrijiți. Venerabilul motor cu șase cilindri al 
venerabilului Mercedes îi purta înainte cu zumzetul lui viguros. 

Laureen dormea, cu capul pe umărul lui Hendrik. Sânii îi 
presau braţul. li plăcea. O șuviţă rebelă din părul ei blond-roșcat 
îl găâdila. Și acest lucru îi făcea plăcere. 

La un moment dat, șoferul se schimbase. Acum la volan se 
afla Adalbert. Alături de el ședea Scoro, căruia îi ţinea o 
prelegere prolixă despre fizica nucleară modernă. Westenhoff 
dormea ca un sac cu cartofi, pe bancheta din spate, alături de 
el, cu capul sprijinit de tetieră. Gura îi era larg deschisă, ca la un 
bolnav, și din gât îi ieșea un amestec de horcăieli și sforăituri. 

Mercedesul se îndrepta cât se poate de monoton spre 
destinaţie. 

Ce scenă absurdă, gândi Hendrik și închise din nou ochii. 

Plecarea în miez de noapte îl indispusese. Scoro, transformat 
de câteva minute din schelet în ființă umană, era îngrijorat. Nu 
știa cât dura reîncărcarea lui, deci nu trebuiau să mai piardă 
timp, aveau doar o singură șansă de a realiza Marea Operă. 

Când Laureen înțelesese că Scoro voia să plece imediat în 
Polonia, protestă vehement. | se luase preţioasa bucată din 
piatră, cu promisiunea obţinerii nemuririi! Și voia să aibă reţeta 
acesteia, înainte de a merge nu știu unde! 

Scoro o apucase brutal de braţ și se răstise la ea: 

— Dumneavoastră nu înţelegeți că în această lume nu există 
nicio nemurire? Sunt munţii veșnici? Nu, după mii de ani se 
transformă în praf. Sunt stelele veșnice? Și ele se sting. Însăși 
materia se dezintegrează într-o zi! Singura cale este de a obține 
desăvârșirea, când toate acestea nu mai au sens. Unica salvare 
este Marea Operă. Hotărâţi-vă! 

Laureen îl fulgerase furioasă cu privirea și răspunsese: 

— Bineînţeles că merg cu dumneavoastră. 

— Va trebui să renunţaţi la orice altceva. Sunteţi pregătită 
pentru asta? 

— No problem. 

— Max mi-a spus că aţi venit aici însoţită de trei bărbaţi. Unde 
sunt aceștia? 


VP - 331 


— La hotelul din localitate, unde i-am trimis. 

— Scăpaţi de ei, îi ceruse Scoro. Concediaţi-i. Concediaţi-i pe 
toţi cei care lucrează pentru dumneavoastră. Rupeţi orice 
legătură cu ceea ce ați avut. El îi dădu drumul și adăugă: Acum, 
imediat! 

În timp ce Laureen se retrase ca să telefoneze undeva în 
lume, trezind oameni din somn și dându-le sacadat indicaţii, 
Scoro se ocupă de ceilalţi. Se uită adânc în ochii lui Max 
Westenhoff și îi spuse: 

— Tu ești, firește, pregătit. Așa ai fost mereu. 

Pe Hendrik îl privise și dăduse din cap, ca profesorul aflat în 
fața unui elev dificil, de care acum era în mod excepţional 
mulțumit. 

Lui Adalbert, Scoro îi aruncase doar o scurtă privire, ca și cum 
nu conta. 

Ciudat, își spuse Hendrik, gândindu-se mai bine. 

In timp ce Laureen încă mai vorbea la telefon, Scoro îi ceruse 
lui Westenhoff să demonteze cazanul din metal al instalaţiei, 
împreună cu conţinutul lui. Hendrik află că îl vor lua cu ei într-un 
coș capitonat, împreună cu un geamantan cu substanțe, tincturi 
și alte ustensile, o trusă de alchimist. 

Când ieșiră din castel, cerul începea să se lumineze spre 
răsărit. 

— Deci acesta este un automobil, murmură Scoro când 
ajunseră la Mercedes. Intr-adevăr, fără cai! Urmări cum 
Westenhoff aranja obiectele în portbagaj, apoi luă loc cu plăcere 
lângă șofer și acceptă explicaţiile cu privire la necesitatea 
centurii de siguranţă. 

Plecară imediat. Pe A7 în direcţia Fulda, Kassel, Göttingen și 
mai departe. Trecură pe la sud de Berlin, apoi pe lângă Frankfurt 
pe Oder, dar Hendrik adormi. Opriră într-o mare parcare 
betonată de pe autostradă, năuci de somn și înfriguraţi. Fură 
ameţiţi de aerul proaspăt și de zgomotul circulaţiei, și avură 
senzația că le ruginise întreg corpul. Erau complet dezorientaţi 
în privinţa timpului. Era deja spre amiază? Da? Nu? 

Scoro însă era perfect treaz. Stătea drept ca o lumânare și 
privea cu atenţie în jur. Totul era nou pentru el, dar nu lăsa 
impresia că ar fi copleșit - părea mai curând un practicant al 
magiei negre, dintr-o lume ireală, care nimerise în lumea 
noastră și se străduia să recunoască regulile magiei din acest 


VP - 332 


univers. 

Îi ţinea companie lui Adalbert, în timp ce acesta alimenta 
mașina cu carburant. Hendrik văzu cum alchimistul vâri un 
deget în șuvoiul de benzină, îl mirosi și puse limba pe el. 

— Uimitor, îl auzi el spunând. 

Westenhoff cumpără sandvișuri și băuturi și plăti. 

Laureen întrebă: 

— Polonia nu a trecut încă la euro? 

— Nu, dar acceptă totuși și euro, răspunse Westenhoff. 

— Este un bancomat acolo, interveni Adalbert arătând într-o 
parte. De acolo se pot scoate zloți. 

Westenhoff se încruntă. 

— Nu, lași urme. 

Scoro își părăsi locul de observaţie de la marginea parcării și 
se alătură celorlalţi. Cola nu era, evident, pe placul lui, însă 
sandvișul îi plăcu. 

— M-am mai gândit, îi spuse el lui Adalbert. În privinţa 
acestui... nucleu al atomului, de care vorbeaţi dumneavoastră. 

— Da? răspunse Adalbert mestecând. 

— Aţi spus că este greșit să ne imaginăm că ar fi alcătuit din 
particule mai mici - protoni, neutroni și așa mai departe. Că el în 
realitate se fărâmă mai întâi în particule, când este spart. 

Adalbert dădu afirmativ din cap, înghiţi și zise: 

— Exact. La Geneva, la noi, aș putea să vă arăt așa ceva. 

Scoro nu intră în amănunte, dar zise: 

— In principiu nu este altceva decât ceea ce am încercat noi 
prin vaporizare de sute de ori și prin distilare. Dumneavoastră o 
faceţi acum printr-un accelerator de particule. Dar principiul 
este același: materia trebuie mai întâi spartă, pentru a putea fi 
refăcută. 

Hendrik îl văzu pe fratele său încremenind. 

— Lucrurile s-ar putea vedea și astfel, răspunse Adalbert 
clipind repede. 

— Remarcabil, constată mulţumit Scoro. 

Cu excepţia bătrânului alchimist, toți trecură pe la toalete 
înainte de plecare. În timp ce reveneau la mașină, într-un loc în 
care nu puteau fi auziți de ceilalți, Hendrik îl întrebă pe fratele 
lui dacă intenţiona să îl ademenească pe Scoro la CERN. 

Adalbert îl cadorisi cu obișnuita lui „privire de frate mai 
mare”. 


VP - 333 


— Gândeşte măcar o dată ca un om de știință. Un mineral 
iradiant cu proprietăţi neobișnuite și un om cu vârsta de peste 
opt sute de ani! Am putea răspunde la întrebări pe care nici nu 
ni le-am pus până acum. 

— Și cum vrei să faci asta? Să îl convertești de la alchimie la 
fizica nucleară? 

Adalbert clătină indispus din cap. 

— El s-a format într-o concepție medievală asupra lumii, dar 
nu este prost. Trebuie să mai fi citit când și când câte ceva; cu 
Newton este oarecum familiarizat, iar despre Planck și Curie cel 
puţin a auzit. După părerea mea, nu îi lipsește mult să se dea pe 
brazdă. Intenţionează să practice un ritual oarecum bizar când 
ajungem, să invoce elementele sau cam așa ceva. Cred că 
atunci când va constata că asta nu funcţionează cum își 
imaginează, se va putea discuta cu el. 

— Ultimul lui ritual a funcţionat, aș zice eu. Și a fost unul 
bizar. 

Fratele lui pufni. 

— Vom vedea. Dacă toate trucurile lui funcţionează, ar trebui 
să ne convertim noi, nu el, nu? 

e 

Într-un târziu au ajuns. Hendrik fu surprins de cât de mare era 
Marienburg, chiar și după standardele de astăzi. De obicei, 
clădirile istorice erau în realitate mult mai mici decât păreau în 
fotografii. Cum au traversat podul peste Negat și au văzut 
clădirea burgului - un adevărat munte din cărămizi roșii-maronii 
- li s-a tăiat respiraţia. Dincolo de pod, în mijlocul unui cartier 
modern de locuinţe, se zăreau numeroase resturi de ziduri, ceea 
ce însemna că odinioară burgul fusese și mai mare! 

În jurul lor se întindea un oraș ca oricare altul. Era o zi de vară 
strălucitoare. Trecură pe lângă benzinării, supermarketuri, 
magazine de mobilă și mașini parcate, pe lângă blocuri, 
construcții vechi în ruină și mulţi, mulți pomi stufoși, care 
ascunseră până în ultimul moment priveliștea asupra burgului. 

— Uau! exclamă până și Adalbert. Frumos și impozant. A fost 
construit de cavalerii teutoni? 

— A suferit mari pagube în timpul războiului, spuse 
Westenhoff, și Polonia l-a restaurat după planurile vechi. 

Lucrările de renovare nu se terminaseră. Terenul de lângă 
aleea pe care înaintau era împrejmuit cu un gard din lemn. Zări 


VP - 334 


câteva utilaje de construcţii și lângă zidul exterior al fortăreței, o 
schelă acoperită cu plăci. Dar nici urmă de muncitori. Doar un 
bărbat curăța un utilaj. 

— In timpul războiului? repetă Adalbert. Cum așa? 

— Naziștii au ocupat burgul. Voiau să îl facă fortăreață a unui 
Ordin SS. Moștenire culturală germană. Au golit interioarele, ca 
și cum ar fi căutat piatra filosofală. 

— Nu au avut nicio șansă să o găsească, interveni Scoro. 

— Dar noi avem? întrebă Hendrik. 

— Dacă știm exact unde se află piatra și cum se poate ajunge 
la ea, avem șanse mai mari, dumneavoastră ce credeţi? 

Era o clădire gigantică, având turnuri, ziduri înalte, acoperișuri 
imense, porţi cu boltă, circumvalaţii și o clopotniţă. Fiind din 
același material - cărămizi roșii-maronii - burgul părea unitar. 
Un colos. 

Parcarea din fața porţii principale, în mijlocul unui spaţiu 
verde cu gazonul tuns meticulos, pavată cu piatră și înconjurată 
de magazine cu suvenire, era plină. Se vedeau mai multe 
autocare și un grup mare de turiști japonezi mergeau după un 
bărbat care ţinea ridicată o umbrelă albastră. Adalbert viră 
ignorând tăblița cu inscripţia „Accesul interzis” și intră pe o 
stradă din apropierea burgului, care dădea într-un loc acoperit 
cu prundiș cenușiu, bine bătut. Aici se aflau câteva mașini și 
câteva containere din metal pentru gunoi. Era probabil un 
centru de reciclare. Deasupra se vedeau firele rețelei de înaltă 
tensiune. 

Coborâră din mașină, Hendrik cu senzaţia că face ceva cât se 
poate de absurd. Patru bărbaţi asudaţi și o femeie coborau 
după-amiaza la ora patru, fără niciun bagaj, dintr-o mașină cu 
care merseseră mai mult de o mie de kilometri. 

— Nu va fi o problemă că sunt atât de mulţi turiști acolo? îl 
întrebă el pe Scoro, în timp ce se îndreptau amorțiţi către burg. 

— Dimpotrivă, răspunse Scoro, astfel putem să aruncăm o 
privire în jur nestingheriți. 

— Să aruncăm o privire? 

Alchimistul cu chelie surâse subţire: 

— Eu nu am mai fost aici niciodată aici. 

e 

La intrare văzură o mulțime de oameni care intrau și ieșeau. 

Westenhoff se oferi să stea la coadă ca să cumpere bilete 


VP - 335 


pentru toţi. Hendrik îl văzu că dă o bancnotă de cincizeci de 
euro, primi biletele și nu mai luă restul. 

Dincolo de poartă erau instalate niște panouri cu fotografii 
care prezentau lucrărilor de renovare din ultimul deceniu: 
Marienburg era încă gata. 

Curtea interioară era mare. Pe spaţiile verzi, în suporturi din 
lemn, erau expuse ţevi de tun vechi, care păreau acum 
inofensive. Deasupra celui mai înalt turn al burgului flutura 
drapelul Poloniei. Peste tot erau turiști: bărbaţi în pantaloni 
scurți și sandale, femei cu pălării de soare. Copii care alergau, 
se luptau cu spade din plastic sau mergeau plictisiţi, ţinuţi de 
mână de părinţi. 

Hendrik se opri involuntar. Din interior, burgul părea și mai 
impresionant, cu uriașele acoperișuri, șirurile lungi de ferestre 
înguste, cu zidurile monumentale. li venea greu să își imagineze 
că odinioară aici trăiseră cavaleri adevăraţi, în armuri, care se 
luptau cu dușmanii, discutau între ei, mâncau și beau. Totul era 
prea aranjat, părea un muzeu ori un parc de distracţii cu 
decoruri istorice, nu ca o relicvă reală a timpurilor trecute. 

Bine măcar că nu existau bufete cu gustări sau ceva 
asemănător. Toate acestea erau afară. Așa că se gândi că ar fi 
putut să fie și mai rău. 

Se grăbi să îi ajungă pe ceilalţi, care nu îl scăpau din ochi pe 
Scoro. Alchimistul pășea încet, cu pași măsurați și privea atent 
în jur, ca și cum voia să își întipărească în minte planul burgului. 
Hendrik îl urmări o vreme, apoi i se făcu pielea ca de găină și se 
uită în altă parte. 

Pe o latură a curţii se aflau statuile în bronz ale unor mari 
maeștri ai ordinului. Chipurile lor îi păreau lui Hendrik 
surprinzători de vii, dar potrivit inscripţiei de pe plăcuțe indicau 
că erau opere de artă moderne, din secolul al XIX-lea. 

larăși secolul al XIX-lea, se gândi Hendrik descurajat. 

Întâlniră un grup de turiști vorbitori de germană, ai cărui 
membri cu păr cărunt înregistrau pe smartphonuri explicaţiile 
ghidului: „... aripa de nord construită în anul 1820, cu capela și 
sala cu capiteluri, care avea încălzire prin podea...” - auzi 
Hendrik, remarcând respectul cu care aceștia ascultau. Încălzire 
prin podea! In secolul al XIII-lea! Nici că s-ar fi gândit la așa 
ceva. 

— Nu este aici, îi informă în șoaptă Scoro. Trebuie să mergem 


VP - 336 


sus în castel. 

Și o luă hotărât înainte. Trecură peste un podeţ din lemn și 
peste un pod basculant și ajunseră în inima burgului, înconjurată 
de curtea din care veniseră, care, potrivit planului complexului, 
fusese inițial înconjurată de o curte și mai mare. 

Enormă, așa cum se spunea. 

Deasupra porții se afla un basorelief reprezentând un cavaler 
mustăcios călare, cu spada pregătită de luptă. Curtea interioară 
în care pătrunseră era îngustă, făcând și mai impozante clădirile 
care o înconjurau. O construcţie cu acoperiș din lemn, 
asemenea unui cort, așezată aproape în mijlocul curții, era o 
fântână adâncă de optsprezece metri, potrivit unui indicator. 

Hendrik încercă să își imagineze unde s-ar fi putut ascunde o 
bucată minerală cât un pumn, extrem de radioactivă. Primul 
răspuns care îi veni în minte era: oriunde. Caseta cu pereţii 
căptușiţi cu plumb, cu piatra, putea fi ascunsă în orice loc, sub 
orice zid al burgului. 

Un alt răspuns ar fi fost acesta: nicăieri. Pentru că de-a lungul 
secolelor burgul fusese distrus și reconstruit de mai multe ori, 
nu doar în cel de-al Doilea Război Mondial. Fusese de mai multe 
ori renovat și extins. Unde ar trebui să se afle acel loc, 
considerat sigur cu șapte sute de ani în urmă, în care să nu se 
umble orice s-ar fi întâmplat? Un loc pe care să nu îl găsească 
nimeni, oricât l-ar fi căutat? 

Hendrik nu avea nici cea mai mică idee unde ar fi ascuns 
piatra, dacă ar fi primit această misiune. Cu atât mai mult dacă 
se gândea la distrugerile pe care le suferise complexul, pe care 
le văzuse în fotografiile de la intrare: găuri uriașe în ziduri, 
turnuri prăbușite, șarpante arse, clădiri în ruină. 

Poate undeva la mare adâncime. Doar că ideea asta le putea 
veni și altora. De exemplu naziștilor, care ar fi avut și timp, și 
mijloace pentru a cerceta fundaţia burgului. 

Aceștia însă, conform spuselor lui Scoro, nu ar fi avut nicio 
șansă de a găsi piatra. 

Era o enigmă. 

Scoro se învârti de câteva ori prin curte, studiind atent pereţii. 

— Trebuie să urcăm, le spuse el în final. 

Urcară la ultimul nivel și merseră până la capătul unei galerii 
de unde se putea vedea toată curtea interioară. Scoro pătrunse 
într-un gang de cel puţin șaizeci de metri, susţinut de niște 


VP - 337 


pilaștri, care ieșea printr-un turn direct la râu. 

De aici se deschidea o largă perspectivă asupra 
împrejurimilor. Scoro studie cursul lent al apei de dedesubt și 
malul cu pantă ușoară, pe care creștea o vegetaţie deasă, 
trestii, iarbă și se strânseseră alge verzi. Mai jos de burg, acosta 
o ambarcaţiune, o barcă plată, cu umbrele de soare și bănci, cu 
care turiștii erau plimbaţi pe Nogat. Pe celălalt mal al râului era 
ancorată o barcă identică. În timp ce pasagerii coborau fără să 
se grăbească, echipajul începuse curăţenia. Se părea că fusese 
ultima cursă a zilei. 

— Acesta trebuie să fie turnul, murmură Scoro, privind de la 
fereastră. Turnul-latrină, nu? i se adresă el lui Westenhoff, care 
avea o broșură informativă. 

— Da, răspunse el. Ei îi spun Dansker. Probabil că sună mai 
bine. 

Hendrik era stupefiat. 

— Turn-latrină? 

Westenhoff arătă către construcţia din lemn din mijlocul marii 
încăperi: 

— O toaletă. La vremea respectivă, o instalaţie igienică 
extrem de modernă. 

Hendrik încercă să își imagineze: dacă un cavaler avea 
noaptea nevoie să își facă necesităţile, urca deci până aici ca să 
se ușureze? Și unde ajungeau excrementele lui? Într-o gaură de 
douăzeci de metri? Ori direct în râu? 

Și ce avea asta de-a face cu ascunzătoarea pietrei filosofale? 

Hendrik prefera să nu se gândească la asta. Cavalerii 
Ordinului Teuton spuseseră „O îngropăm în cel mai dezgustător 
loc din întreg burgul și ne căcăm pe ea?” 

Nu, nu era posibil. Hendrik nu se pricepea la latrine, dar un 
participant la seminare, un pasionat de camping, îi povestise 
odată că asemenea locuri erau deseori săpate pentru a 
amesteca mai bine fecalele cu pământul. 

— Deci în colţul de vest, își continuă Scoro enigmaticul 
monolog, și își frecă bărbia. Bine, haideţi înapoi în curte. 

Grăbit, el refăcu drumul invers. O pereche americană 
corpolentă, care urca, se lipi speriată de peretele gangului, și 
bărbatul întrebă dacă nu era periculos. 

— NO, îl linişti Hendrik, pentru că ceilalți nu răspunseră. We're 
just in a hurry. 


VP - 338 


Ajuns în curtea interioară, Scoro se îndreptă spre vest, până 
sub gangul spre latrină. De aici, printre coloane și ogive coborau 
două scări, care de la distanţă arătau ca niște rampe pentru 
aprovizionarea cu cărbuni. Se vedeau treptele până la un grilaj 
din șipci care bara drumul. Coborâră. Westenhoff avea cu el o 
mică lanternă, pe care o aprinse: dincolo de grilaj erau boxe 
goale, una în stânga, una în dreapta, cu podele din pietre 
masive de granit. 

Scoro se mulțumi să arunce doar o privire și reveni în curte. 
Pipăi coloanele din dreapta și din stânga ieșirii și umblă dintr-o 
parte într-alta de parcă ar fi căutat ceva. 

— Surprinzător, rosti el în sfârșit și se retrase câţiva pași cu 
spatele. Chiar nu se vede nimic. 

Hendrik observă privirea lui Adalbert. O privire triumfătoare. 

Așa se termina totul? Atât de jalnic? O excursie fără niciun 
sens, un bărbat ciudat, înnebunit, o legendă a cărei urmă se 
pierdea în negura timpurilor? Aici nu era nimic! Și nici în 
coloane. La cât de netede păreau blocurile de piatră, cu 
siguranţă nu erau de pe vremea marelui maestru Werner von 
Orseln. De pe vremea când piatra filosofală putea fi ascunsă în 
vecii vecilor. 

— Am văzut destul, zise Scoro. Să ne întoarcem la automobil 
și să începem pregătirile. 

— Pregătirile? Lui Hendrik îi venea să își strige dezamăgirea. 
Ce pregătiri? 

Nu strigă. Dar era dezamăgit. 

Scoro îl privi cu asprime, se uită și la ceilalţi, apoi din nou la 
Hendrik. 

— Mai întâi, spuse el, este cel mai potrivit moment pentru a 
vă încredința secretul locului unde se află piatra. După care o 
vom lua. 

e 

Treptat burgul se goli. Autocarele cu turiști plecaseră, când ei 
ieșiră pe poartă, parcarea era goală. 

— Să aduc mașina în față? se oferi Westenhoff. 

— Nu, spuse Scoro. Stă bine acolo. 

Mergeau tăcuţți pe strada neasfaltată, evitară o mașină ce 
venea din sens invers, în care se afla o familie. Copiii de pe 
locurile din spate se holbară la ei, de parcă ar fi bănuit că se 
petrecea ceva neobișnuit. 


VP - 339 


Pe drum, Scoro îi dădu lui Westenhoff câteva indicații criptice. 
Când ajunseră la mașină, acesta deschise imediat portbagajul și 
scoase câteva obiecte din metal, pe care le montă sub forma 
unui trepied. 

— Unde? întrebă el cu trepiedul în mână. 

Scoro părea nerăbdător. 

— Nu are importanţă. Undeva pe aici. 

Arătă către un loc aflat la trei pași distanţă, la marginea 
suprafeței cu prundiș, unde erau resturi de hârtie și buruieni 
uscate. 

— Eu zic că este bine acolo. 

Westenhoff puse ascultător trepiedul jos și sub el instală un 
arzător de camping cu butelie pe gaz. Când flacăra crescu, 
aduse coșul în care era cazanul și așeză vasul din metal pe 
trepied. Fără instalaţia în care fusese, acesta arăta ca un ou 
strâmb, cu urme de sudură, precum imitaţia nereușită a 
modelului unei inimi din oțel. După un timp, Westenhoff scoase 
dopurile din deschizăturile pentru racord. Lichidul rămas după 
transformarea suferită de Scoro clipoci și în aer se răspândi un 
miros înțepător, straniu. 

— Sângelui cărei divinităţi i-a venit acum rândul? se interesă 
Adalbert ironic. 

Scoro nu se lăsă provocat. 

— Nu mai este necesar, explică el calm. Vom trece pur și 
simplu la rubedo, ultima treaptă înainte de desăvârșire. Apoi se 
adresă asistentului său: Max, scrisoarea! 

— Ah, da, corect. 

Westenhoff se întoarse la portbagaj, scoase din el o mapă din 
piele, pe care i-o dădu lui Scoro, care i-o înmână lui Laureen. 

— Citiţi-o în timp ce noi lucrăm. Veţi înțelege mai bine ce 
avem de făcut. 

— În prima husă transparentă se află scrisoarea originală, 
interveni zelos Westenhoff. Este în limba latină și nu o putem 
înţelege. Traducerea este pe spatele ei. A făcut-o predecesorul 
tatălui meu adoptiv. 


VP - 340 


26. 


Scrisoarea 


Onorabilului și înțeleptului stăpân, necunoscutului nostru 
binefăcător îi transmitem noi, Friedrich și familia sa, slujire 
credincioasă și sinceră, în onoare și noroc. 

Am aflat și am înţeles că doriţi vești cu privire la zvonurile 
care circulă în ţară. Prin urmare vă împărtășim cât putem de 
bine ce știm despre acestea. 

Vă mulțumim că vă preocupă greutăţile prin care trec sora 
mea și familia ei. Mărturisesc că nu am putut să o ajut cu 
mijloacele pe care le am, în ciuda devizei ordinului meu, care 
este: „Ajută, apără, tămăduiește!” Ca bărbat al spadei m-am 
dovedit viteaz - spun asta cu toată modestia - deseori în lupte. 
Totuși nicio spadă nu poate să apere de datorii împovărătoare și 
nici modesta avere a unui simplu cavaler al ordinului nu ajunge 
să ajute pe cei înglodați în datorii, să facă să rodească 
pământuri sterpe, pentru ca astfel să înlăture cauza recoltelor 
sărace, care au dus la datoriile amintite mai sus. Cine poate 
asta poate mult! 

Preţul pe care mi-l cereţi pentru bunătatea dumneavoastră 
este unul mic și cu toate că m-aţi încunoștinţat prin mesagerul 
dumneavoastră că nu contează ce vă povestesc, atâta vreme 
cât este adevărat, mă tem că vă voi dezamăgi. 

Mai mult decât ceea ce am trăit la Marienburg nu am ce să vă 
povestesc, mai cu seamă că am fost doar un martor, căruia îi 
rămân necunoscute împrejurările. De aceea, în credința că 
dumneavoastră, așa cum m-aţi asigurat, vă este de ajuns simpla 
mărturie a unui bărbat modest, vreau să vă mărturisesc totul 
acum pentru totdeauna, cu speranţa că spusele mele vor fi bine 
primite și vă vor fi de folos. 

Firește că trebuie să vă și previn că unele din relatările mele 
vă vor părea incredibile, ba chiar miraculoase. Vă asigur pe 
onoarea mea că în cele ce urmează voi zugrăvi doar ceea ce am 
trăit eu și ceea ce mi-au spus alţii, fără ca eu să adaug ceva ori 
să trec ceva cu vederea. 


VP - 341 


Ceea ce știu și vreau să vă povestesc s-a petrecut când eu 
călăream alături de marele nostru maestru Werner von Orseln 
spre Kujawien în anul Domnului 1327. De ce era necesară 
această campanie, nu vă pot spune. Astfel de lucruri nu le află 
un Simplu cavaler. Noi trebuie să ascultăm de mai-marii noștri 
cu încredere întru Domnul și să urmăm ordinele ce ni se dau. Eu 
aveam sarcina să îl apăr pe marele maestru, la nevoie cu 
propria viaţă, și eu am încercat să execut acest ordin. 

In timpul călătoriei ne-a ferit Dumnezeu să ajungem în lupte; 
din ce am auzit eu, la cucerirea Kujawienului am întâmpinat 
puţină rezistenţă. Am călătorit în liniște, până într-o zi când 
marele maestru a primit o veste care l-a făcut să plece spre 
orașul polonez Kowal. Acolo a făcut o vizită la casa parohială, 
unde preotul local era pe moarte, după cum mi-a povestit un 
camarad, care nici el nu știa în ce relaţii se aflau cei doi. 

După aceea, marele maestru ne-a poruncit să îl însoţim la o 
anumită casă, unde era o veche fierărie. El a intrat cu câţiva 
apropiaţi, au rămas acolo ceva vreme în timp ce noi stăteam de 
pază, chiar dacă nu erau ameninţaţi de niciun pericol. Când 
marele maestru a reapărut, părea dezamăgit și l-am auzit 
spunând: Au luat cu ei totul. Urmăriţi-i spre est și întrebaţi 
lumea încotro se îndreaptă. 

Despre cine era vorba și ce luaseră aceștia cu ei nu vă pot 
spune, după cum nu știam de ce era atât de important pentru 
marele maestru. 

Ba chiar a ordonat întoarcerea la Marienburg. Dar alaiului 
nostru i s-a alăturat pe drum un prizonier, căruia marele 
maestru părea să îi acorde deosebită importanţă, pentru că le-a 
ordonat tuturor cavalerilor de care se putea lipsi să fie extrem 
de atenţi, ca prizonierul să nu poată evada ori să fie eliberat. 
Ne-a spus celor adunaţi în jurul lui: Prindeţi-l pe acest bărbat! 
Este o importantă misiune, o misiune încredințată ordinului 
nostru de papa Bonifaciu. Acest om este aliat cu diavolul și atât 
cartea, cât și lada pe care le are sunt ale diavolului. Vă interzic 
sub ameninţarea cu cea mai gravă pedeapsă să vă atingeţi de 
om sau de obiectele lui. 

Aceste cuvinte ne-au făcut să ne temem foarte tare, pentru 
că îl cunoșteam pe marele nostru maestru ca pe unul dintre 
bărbaţii cei mai serioși și foarte credincioși, și totodată cei mai 
neînfricaţi. Dar acele obiecte am simţit în sinea noastră că îl 


VP - 342 


înspăimântau și pe el. 

Prizonierul era un bărbat înalt, voinic, care nu își arăta vârsta, 
părând în același timp și tânăr, și bătrân, depindea în ce 
moment îl priveai. Am aflat că numele lui era Mengedder și că 
fusese medic în Franconia înainte de a se fi dedicat magiei 
negre. Nu ne era permis să vorbim cu el; acest lucru ni-l 
interzisese marele maestru, iar pe prizonier îl ameninţase că îi 
va tăia limba în clipa în care se va adresa cuiva. 

Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la Marienburg fără 
necazuri. Acolo marele maestru a cerut ca prizonierul să fie dus 
în cea mai adâncă celulă a castelului și a încredințat 
supravegherea lui fratelui din ordinul nostru Johann von Endorf, 
care în urmă cu un an, din cauza febrei, își pierduse auzul, așa 
că nu putea auzi șoaptele prizonierului. Marele maestru a pus 
apoi să fie adusă o pânză albă înmuiată în apă sfinţită, cu care a 
apucat cartea lui Mengedder, pentru a o păstra. Lada 
prizonierului, care era neobișnuit de grea, mai grea decât ar fi 
fost dacă era plină cu aur, a fost dusă într-un loc sigur, dar eu 
nu fac parte dintre cei care cunosc acest loc. 

După toate acestea, viața și-a reluat cursul obișnuit și curând 
noi am uitat de prizonier, deoarece era în desfășurare războiul 
pentru graniță cu Polonia și trebuiau înălțate meterezele 
Marienburgului și adâncite șanțurile de apărare. Au mai trecut 
ani cu tot felul de lupte și călătorii a căror descriere nu are rost 
să o fac aici și la ciudatul prizonier m-am mai gândit abia când |- 
am întâlnit pe Johann von Endorf, care rămăsese paznicul lui, 
deoarece nu mai era bun de luptă. El fusese un camarad retras 
și apropierea de ucenicul diavolului nu îl schimbase, cred eu. 

Ştiţi, stăpâne, dintr-un motiv oarecare Johann von Endorf 
părea să aibă încredere în mine, pentru că de fiecare dată când 
mă găsea singur la o masă, îmi ţinea tovărășie și îmi spunea că 
abia aștepta ca marele maestru să îl condamne în sfârșit pe 
prizonier la moarte, pentru a-i da lui altă misiune. Dar o spunea 
în acel mod neclar, în care vorbește cineva care și-a pierdut 
auzul, și nu se mai aude vorbind pe sine; odată cu trecerea 
timpului, modul lui de a vorbi devenise tot mai de neînțeles și 
nu puţini îl ocoleau din acest motiv, ceea ce îl amăra și mai 
mult. La un moment dat, am băgat de seamă că nu mai vorbea, 
ci se făcea înţeles cu ajutorul unei tăblițe cu ceară, pe care o 
purta cu el. Întrebarea unde și de la cine învățase să scrie și să 


VP - 343 


citească nu mi-a trecut prin minte, deși mai târziu aș fi dorit să i- 
o fi pus. 

Așa se face că de ziua sfântului Michael, în anul 1330, Johann 
von Endorf s-a așezat alături de mine, a scos tăblița, și a scris pe 
ea: Prizonierul poate să facă aur. Știai asta? 

Eu, care după ce călărisem mult, mă așezasem la un urcior cu 
bere și nu îmi mai doream decât liniște, am citit și doar am 
clătinat din cap. De fapt, auzisem de alchimiști care susțin că 
pot face aur din metale nenobile, dar nu credeam în astfel de 
povești. 

Johann a insistat: E/ a avut în ladă adevărata piatră filosofală, 
cu care poate să facă aur din mercur. 

Când am auzit asta, doar am ridicat din umeri. 

De ce marele maestru nu se folosește de asta? Am putea să 
cumpărăm Polonia cot cu cot! 

Cotul se referea la regele polonez Ladislau, poreclit așa 
pentru că era mic de statură. 

Am luat creionul de ardezie și am scris: Ar fi aurul diavolului. 

Johann a scos un sunet, ce dorea să fie „nu”, și a scris: 
Mengedder spune că nu este adevărat. 

Atunci am înţeles că cel care l-a învăţat de-a lungul anilor pe 
camaradul meu de ordin să scrie și să citească nu era altul 
decât periculosul prizonier. 

Noi am putea să îi aducem lada și să îl supraveghem în timp 
ce face aurul, a continuat Johann să scrie. Dacă face ceva 
nepotrivit, îl omorâm. 

Această propunere, ca și faptul că mi-a făcut-o atât de 
deschis, m-a supărat. l-am luat tăblița, am șters totul și mi-am 
văzut de drum. Mi-am zis că cel mai bine era să uit întâmplarea. 

Am regretat asta câteva săptămâni mai târziu și doar 
mulțumită milei stăpânului nostru nu am fost pierdut. Pentru că 
într-o duminică după vecernie, în burg s-a stârnit agitaţie, ţipete 
și a început să circule un zvon, cum că Johann von Endorf l-ar fi 
înjunghiat pe marele maestru. De la unii martori am aflat că 
acesta, aflat în poarta mănăstirii, a fost oprit de Johann, cu care 
s-a certat, și paznicul a pus mâna pe pumnal și a săvârșit 
grozăvia. 

Despre ce au discutat cei doi am aflat după scurt timp, când 
am fost chemaţi toți cei care am ajutat la transportarea 
prizonierului de la Kowal la Marienburg, și vreau să știți acest 


VP - 344 


lucru. 

Cum a încercat și cu mine, Johann von Endorf a ademenit alte 
ajutoare, pentru a pune mâna pe lada alchimistului, care până 
atunci fusese ascunsă undeva în spatele altarului capelei 
personale a marelui maestru. l-au dus-o alchimistului în celulă, 
cu o mulțime de alte lucruri cerute de acesta pentru a putea să 
facă aur. Johann își lăsase ajutoarele cu prizonierul, ca să îl 
supravegheze, și plecase să îl invite pe marele maestru să îi 
arate, evident așteptându-se ca acesta să își schimbe părerea la 
vederea grămezilor de aur. 

Dar cel mai neobișnuit a fost ce s-a petrecut pe urmă. Nu că 
prizonierul a evadat. Nu, ceea ce s-a aflat după ce s-a așternut 
groaza în urma asasinării lașe a marelui nostru maestru, când s- 
a mers în grabă să i se ia diabolicului alchimist lada, a fost ceva 
mai ciudat. Celula în care era ţinut Mengedder dispăruse odată 
cu scara, de parcă nu ar fi existat. Era scara din mijloc, cea care 
cobora din acel colț al curţii interioare dinspre turnul-latrină. 
Acum rămăseseră doar două scări care dădeau în două magazii 
de la primul nivel din beci. Nivelul de dedesubt, la care se aflase 
celula, dispăruse. 

Acest lucru nu și-l putea explica nimeni; am văzut asta cu 
ochii mei și pot depune mărturie, deși mie însumi nu îmi venea 
să cred. 

Otto von Bonsdorf, înlocuitorul marelui maestru, a ordonat să 
se întărească paza și ne-a obligat pe toţi să nu scoatem o vorbă 
despre cele întâmplate, apoi a pus în mare taină să fie 
îndepărtată zidăria și să se sape gropi ca să dea de nivelul 
dispărut al pivniţei, dar în zadar. 

Faptul că o parte a clădirii putea să dispară ne-a neliniștit atât 
de tare, încât am crezut că mai rămânea să se aprindă burgul, 
locul desfășurării acestei creaţii diabolice, să ardă și să se 
demoleze temelia, pentru a se pune capăt acestui necurat lucru. 

În ziua dinaintea zilei sfântului Simon, în anul următor, Luther 
von Braunschweig, noul mare maestru ales, a ajuns la concluzia 
că ceea ce am văzut noi nu s-ar fi datorat diavolului, ci lui 
Dumnezeu, care a dorit să îndepărteze de pe lume alchimistul și 
a lui piatră filosofală, și să îi ducă în afara ei, de unde să nu mai 
fie un pericol pentru creaţia sa. Ar fi fost misiunea ordinului 
nostru să găsească piatra satanică, denumită în mod amăgitor 
filosofală, și a o ascunde pe vecie. Această misiune a fost 


VP - 345 


îndeplinită acum, cu ajutorul lui Dumnezeu. El a pus o nouă 
regulă în cadrul ordinului, și anume ca faţă de persoanele din 
afară să se nege existenţa pietrei filosofale. Și a creat un 
serviciu secret, a cărui sarcină era să apere cunoștințele: să nu 
devină cunoscute, dar nici să nu fie uitate. Cei care conduc 
ordinul să le știe pe acestea, dar să le tăinuiască. 

Spunându-vă toate acestea, eu am încălcat ordinul tăcerii și 
Dumnezeu să mă ierte pentru slăbiciunea mea. Cu ajutorul lui 
Dumnezeu voi izbuti să mă descurc în fața Lui și în faţa alor mei. 
Și nici nu am procedat nechibzuit, în concepţia mea, datoria îmi 
este neînsemnată, în comparaţie cu datoria faţă de 
dumneavoastră, îndeosebi pentru că această greșeală nu îi 
poate fi de folos niciunui om, pentru că în cele din urmă, din ce 
știm noi, piatra trebuie să se afle încă în celula alchimistului 
îndepărtat într-un mod atât de neobișnuit din lumea aceasta, și 
care neîndoielnic, lipsit de apă și mâncare, și-a găsit moartea 
repede, astfel că piatra rămâne de negăsit pentru vecie, chiar 
dacă se cunoaște unde este. 

Trebuie să știți că am distrus scrisoarea pe care ne-aţi trimis- 
o. Cum și dumneavoastră ar trebui să faceţi cu scrisoarea 
aceasta. 

Aceasta este mărturia noastră adevărată. 

Datat: vinerea după ziua sfântului Martin, Anno Domini 1345, 
în Königsberg, fost Tiltenikin. 


Friedrich von L. 


VP - 346 


27. 


Laureen lăsă jos hârtiile. 

— Ciudat, zise Adalbert. Sunt curios cum o să o întoarcă 
acum. 

— Nu îmi pot imagina așa ceva, zise Laureen. Cum este 
posibil ca o parte a unei clădiri să dispară, fără ca totul să se 
năruiascăâ? 

Hendrik nu știa ce să spună. Se uită la cei doi bărbaţi, care 
stăteau câţiva pași mai încolo, aplecaţi peste cazanul fixat pe 
trepied. De fapt, doar Scoro stătea aplecat, Westenhoff 
îngenunchease în faţa instalaţiei și, după cum îi indicase 
alchimistul, presăra o pulbere prin deschizătura vasului metalic. 

Nimeni nu părea interesat de ce se petrecea în jurul lor sau 
dacă îi vedea cineva. O femeie aflată la una din ferestrele 
clădirii învecinate îi urmărea, dar când observă privirea severă a 
lui Hendrik, se retrase repede după perdea. 

Westenhoff turnă într-un pahar un lichid maro, nămolos. 

— Încă puţin, spuse Scoro, și Westenhoff vărsă conţinutul 
paharului în cazan. 

Hendrik se gândi că sosise momentul adevărului. leri pe 
vremea aceasta, Scoro fusese un schelet, prea slăbit pentru a-și 
sălta capul de pe pernă, și lichidul din acest cazan îl readusese 
la viaţă ca prin farmec. Acum pregătea, se pare, o altă vrăjitorie. 
Hendrik nu avea nicio idee cum ar putea să găsească, cu 
ajutorul unei băuturi, piatra filosofală dispărută. 

Într-adevăr era momentul adevărului. Și o situaţie în care 
încrederea în ceea ce știa și în ceea ce făcea Scoro era pusă la 
încercare. 

Bărbatul observă că terminaseră lectura și se îndreptă către 
ei. 

— Ei? Ridică ironic din sprâncene: La ce concluzii aţi ajuns? 

— Că și în Evul Mediu au existat fanteziști povestitori de 
basme, răspunse Adalbert. Păcat că ei și-au irosit viaţa făcând 
pe cavalerii. 

— Cui îi era adresată scrisoarea? întrebă Laureen. 
Dumneavoastră? 


VP - 347 


Scoro dădu afirmativ din cap. 

— A fost o vreme în care nu am putut să acționez și trebuia să 
fiu atent ca Ordinul Cavalerilor Teutoni să nu afle că eram încă 
în viaţă. 

— Dar ceea ce v-a scris bărbatul este o prostie! Este imposibil 
să dispară o parte din clădire. 

— Asta gândește o minte obișnuită. De aceea sunt convins că 
omul a spus adevărul. Dacă ar fi vrut să mintă, ar fi imaginat o 
poveste mai credibilă. 

— Dar... 

Scoro o întrerupse cu un gest rapid al mâinii: 

— Celula s-a aflat tot timpul la locul ei, probabil cu cheia încă 
în broască, dar nu poate fi găsită, pentru că Mengedder a reușit 
să o mute în alt plan al existenței. Firește, cu ajutorul pietrei. 

Adalbert se încruntă: 

— Un alt plan al existenţei? Ce înseamnă asta? 

— În mod normal, noi percepem acel plan al existenţei în care 
ne aflăm. Lumea obișnuită, cum s-ar zice. Dar alături de acesta 
există nenumărate planuri, în același loc, în același timp, și 
totuși diferite prin conţinutul energetic ori, mai bine zis, prin 
gradul de desăvârșire. Scoro făcu un gest de dispreț și continuă: 
Gândiţi-vă la legendele despre spirite: sunt simple întâlniri cu 
alte planuri ale existenţei. În unele locuri și în unele momente, 
graniţele dintre planuri pot fi trecute. 

— Ceea ce ar însemna, concluzionă Adalbert foarte sceptic, că 
Mengedder a întins-o de mult, cu piatră cu tot, nu? 

— Nu. l-ar fi fost imposibil. Părăsind planul nostru existenţial, 
și-a transformat celula într-o închisoare desăvârșită. 

— Ah, da? Și de ce ar fi fost nevoit să facă asta? 

Privirea lui Scoro se pierdu în depărtări. 

— Cred că am o bănuială. Vom vedea dacă am dreptate. Se 
întoarse și arătă spre cazan: Dar să terminăm cu discuţiile 
sterpe. Elixirul ar trebui să fie gata. Max, paharele! Westenhoff 
scoase cinci pahare din geantă și începu să le umple cu ceea ce 
se scurgea din robinetul cazanului, un lichid cu sclipiri roșii- 
rubinii, asemănător cu un vin roșu slab, strălucitor. 

Scoro le vorbi din nou: 

— Trebuie să vă rog să mă ascultați cu atenţie: este foarte 
important să bem elixirul în același timp și dintr-odată. De aceea 
ne vom așeza în cerc și eu voi număra înapoi de la cinci. La unu 


VP - 348 


ducem toţi paharele la buze și la zero le vom goli fără șovăire. 
Aţi înţeles? 

— Cerc, countdown de la cinci, la zero gata, recapitulă 
Adalbert. 

— Nici nu este atât greu de înţeles, opină Laureen. 

— Ce efect are acest elixir? vru Hendrik să afle, mirat că 
nimeni nu întreba. 

Scoro luă primul pahar pe care i-l întinse Westenhoff și i-l 
înmână lui Laureen. 

— Acest elixir, după cum v-am spus mai înainte, vă va 
transporta în rubedo, ultimul plan înainte de desăvârșire. Dar 
numai pentru un timp, zece până la douăsprezece ore, după 
aprecierea mea. 

— Și apoi? întrebă îngrozită Laureen. 

— Apoi, zise Scoro și îi întinse lui Adalbert al doilea pahar, 
puterea bucății din piatră se va stinge. Ceea ce înseamnă că 
trebuie să o facem acum, altfel vom da greș. 

Următorul pahar i-l dădu lui Hendrik, iar pe penultimul îl opri 
el și le făcu tuturor semn să se apropie. Işi umplu și Westenhoff 
paharul, opri arzătorul și se grăbi să întregească cercul. 

Ca și până atunci, lui Scoro nu îi păsa ce se petrecea în jur. De 
ei se apropie un bărbat, îi privi curios, dar după un timp se duse 
la mașina lui fără să spună nimic, se urcă în automobil și porni. 
Hendrik se gândi că bărbatul crezuse probabil că sărbătoreau 
vreun eveniment. 

Mirosi conţinutul paharului. Elixirul nu avea niciun miros și nu 
arăta neobișnuit, părând un fel de apă colorată. 

Și dacă Adalbert avea dreptate și totul era doar o 
escrocherie? 

Sosise momentul adevărului. 

— Pentru Marea Operă pe care o vom realiza în sfârșit, spuse 
Scoro și ridică paharul. 

— Pentru Marea Operă, repetară în cor Westenhoff și Laureen. 

Adalbert nu spuse nimic, iar vocea lui Hendrik se auzi mai 
târziu, ca un ecou. El înghiţi în sec. Nu era nehotărât. Nu. Cu 
siguranţă nu. Nu el, care distrusese toate legăturile de trecut. 

— Cinci, rosti Scoro. 

Doar prezenţa lui Adalbert îl irita. De ce naiba îl luase cu el? 
Blestemat sentimentalism! 

— Patru. 


VP - 349 


Concentrare. Reculegere interioară. 

— Trei. 

Ar fi fost bine însă dacă ceea ce se petrecea aici ar fi semănat 
măcar cu un moment istoric! 

— Doi. 

Îi mai rămânea doar un lucru de făcut: să închidă ochii și să 
bea. 

— Unu. 

La buze. Să nu piardă momentul... 

— Zero. 

e 

Erau cinci, dar se sincronizaseră atât de bine, de parcă 
exersaseră de mult. 

Perfect. 

Era bine că Scoro îi avertizase și că insistase să dea lichidul 
pe gât dintr-odată, pentru că acest elixir nu putea fi băut din 
două înghiţituri. Nu că ar fi avut vreun gust oribil, de fapt nu 
avea niciun gust, ci din cauza efectului: parcă era benzină, un 
combustibil extrem de puternic, pentru rachete, care imediat ce 
pătrundea în corp se transforma în gaz și exploda. 

BUMM! 

Hendrik închise ochii involuntar. Nu putu să se împotrivească. 
Ochii i se închiseră de la sine. Avu senzaţia că se clătina, că 
gâfâia, și nu știa dacă era o reacţie la monstruozitatea ce 
tocmai avea loc, la forța exercitată simultan asupra fiecărei 
celule a corpului său. O resimțea până în vârful degetelor, până 
sub unghiile degetelor de la picioare, o simţea în fiecare fir de 
păr de pe dosul palmelor, în fiecare organ intern. Respirația 
făcea zgomotul unui uragan, fiecare pulsaţie a inimii bubuia ca 
un trăsnet. Pământul se clătina sub picioarele lui, cerul de 
deasupra se cutremura, aerul părea din foc, nu, nu din foc, ci 
era o imensă energie arzătoare, și o voluptate păcătoasă, o 
vâlvătaie ademenitoare ce îl cuprindea, îl fascina, îl îngrozea. El 
însuși era un incendiu care îi înșfăca cele mai profunde rădăcini 
ale fiinţei, care îi cuprindea sufletul, însoţit de un extaz care îl 
făcea să tremure și să își dorească să nu înceteze niciodată. 

Încetă totuși, dar nu se termină. Încetară zguduiturile 
pământului, tremurul cerului, vâlvătaia din aer. Hendrik nu se 
mai clătina, dar simţea că se transformă, că se umplea de ceva 
măreț. Simţi că putea să redeschidă ochii imediat și își dădu 


VP - 350 


seama că era adevărat tot ce știa Scoro despre drumul spre 
desăvârșire. Și da, da, da! El, Hendrik Busske, îl va însoţi pe 
Scoro într-acolo. El reușise, va păși în desăvârșire împreună cu 
Laureen, femeia tot atât de incredibilă ca tot ceea ce se 
petrecea acum. Cu adevărat incredibil, depășind ceea ce își 
imaginase, deoarece desăvârșirea era mai grozavă decât orice, 
mai mare decât cea mai curajoasă fantezie omenească. Da, 
acum se simțea schimbat. Ultimul nivel înaintea desăvârșirii. 
Da! Da! 

Simţea în mâna sa paharul, rece, rotund, ușor, înclină braţul și 
îl lăsă să cadă fără zgomot. Își regăsi echilibrul, redeschise ochii. 

Ce însemna asta? 

Lumea era... Nu, nu dispăruse. Era schimbată. 

Oamenii dispăruseră. Lumea era aici, dar palidă, cenușie, 
transparentă, de parcă ceața se solidificase în contururile 
clădirilor, în siluetele pomilor, pe marginile drumurilor. lreal, de 
parcă nu erau acolo. Totul părea mai curând culise de teatru 
decât realitate. 

Dar ceilalţi erau aici, neschimbaţi. Scoro, Laureen, Adalbert, 
Westenhoff. Toţi luminoși pe fundalul lumii cenușii, lipsită de 
culoare, fără contururi. 

Priveau în jur, cum făcea și el, probabil tot atât de miraţi de 
ce vedeau. 

— Thats... crazy, șopti Laureen. 

— Ce mama...? gâfâi Adalbert. 

Scoro nu spunea nimic, medita. Nici Westenhoff nu spuse 
nimic, privea doar cu ochii mari, cu mâna în care ţinea paharul 
în faţa pieptului, cu gura larg deschisă, trăgând aer în piept ca 
un pește pe uscat. 

Hendrik îi auzea doar gâfâitul, atât. Nu doar oamenii 
dispăruseră, ci și larma lor. Dispăruseră ciripitul păsărelelor, 
foșnetul arborilor, fâlfâitul drapelelor în vânt. Totul era mut. 
Lumea schimbată era mută. Nu se auzea nimic în afară de 
sunetele pe care le scoteau ei. 

— Ce-i asta? șopti Adalbert consternat. 

— Ne-am înălţat deasupra lumii cunoscute, spuse grav Scoro. 
Ne aflăm la un nivel de energie mai înalt decât materia 
obișnuită, din care percepem doar umbre. Pentru a ne desprinde 
definitiv din această lume avem nevoie doar de piatra filosofală. 

— Aaa! exclamă Westenhoff, care se aplecă în față. Paharul îi 


VP - 351 


scăpă din mână și se sparse fără zgomot pe pământul cenușiu, 
lipsit de contururi. Aa...! 

Scoro îl privi supărat. 

— Max, ce înseamnă asta? 

Westenhoff se îndreptă cu mare efort, cu chipul ud de 
sudoare. 

— Eu... Eu... 

Apoi dădu ochii peste cap și căzu la pământ ca o marionetă, 
căreia cineva îi tăiase toate sforile. 

Laureen se duse imediat la el. Se așeză pe vine alături, îi 
ridică pleoapele, îi verifică pulsul la artera carotidă și clătină 
preocupată din cap. Îi descheie vesta și cămașa, puse urechea 
pe pieptul lui, apoi începu să îi facă masaj cardiac cu putere și 
energic, numărând rar. 

Hendrik își reveni treptat, o privi fascinat de priceperea de 
care dădea dovadă de fiecare dată. Chiar primise o educaţie 
desăvârșită. 

După câteva încercări, ea se ridică. 

— Hes dead, spuse ea, apoi traduse în germană: Mă tem că 
este mort. 

Scoro își ridică sprâncenele lipsite de păr: 

— Este regretabil, zise fără să pară uimit, ci mai degrabă 
supărat. Nu mai putem face nimic. Să îl ducem în mașină. 

Hendrik și Adalbert se simţiră vizaţi. Hendrik întinse mecanic 
mâna către clanţa portierei, al cărei contur abia se vedea. Când 
își dădu seama ce face, se opri așteptându-se să apuce în gol, 
dar nu, clanţa și portiera aproape translucidă se deschiseră și ei 
așezară cadavrul lui Westenhoff pe bancheta din spate. 

— Bun, haideţi să plecăm, spuse Scoro. 

Hendrik rămase în dreptul portierei deschise. i 

— Este vizibil? Vreau să spun... în lumea normală? Il pot 
vedea ceilalți oameni? 

Alchimistul îl măsură indispus cu privirea. 

— Nu. Probabil nu. După ceva timp, când dispare încărcătura 
corpului. Clătină din cap și adăugă: Nimeni nu știe asta. 

Simţind nerăbdarea acestuia, Hendrik închise portiera. 

— OK. Să mergem. 

Au avut dreptate. Oricât era de regretabil că bărbatul pe care 
îl considerase odată proprietarul castelului murise atât de 
aproape de atingerea țtelului absolut, nimeni nu era dispus să se 


VP - 352 


oprească. Mai ales că timpul pe care îl aveau la dispoziţie era 
limitat și nimeni nu știa cât timp aveau de fapt. 

Doar că extazul pe care îl trăise... În drum spre burgul 
cenușiu, Hendrik scormoni în interiorul lui după un ecou al acelei 
supraomenești voluptăţi care îl cuprinsese, chiar și atunci când 
Westenhoff se prăbușise. 

Drum. Dispariţie. Moarte. 

Ca și cum vechea, ascunsa lui viaţă încă îl rodea. Niciodată nu 
îi oferise ceva, nicio victorie fără lacrimi, niciun succes fură 
dezamăgire, niciun triumf fără o picătură... of, fără o găleată 
plină cu amărăciune! 

Era momentul cel mai potrivit pentru a obține desăvârșirea și 
pentru a lăsa totul în urmă. 

Mergeau în tăcere, cu pași repezi, cu Scoro în frunte. Aproape 
de intrarea principală, Hendrik văzu siluete umane care apăreau 
și dispăreau imediat; probabil umbre ale oamenilor care ieșeau 
ori intrau în burg. Toţi se înghesuiau la singura cale de acces. 
Nimeni nu scoase o vorbă, nu se opri, nici măcar Scoro, care 
trecu printr-o perdea de ceață. Ajunseră în curtea castelului. 
Suprafeţele cu iarbă erau de nerecunoscut, simple contururi pe 
un fond cenușiu. Ţevile de tun, băncile, tufișurile și arborii aveau 
contururi neclare, lipsite de culoare. Doar statuile din bronz ale 
vechilor mari maeștri erau oarecum recognoscibile, și Hendrik 
băgă de seamă că Scoro le ocoli, îndreptându-se spre burgul 
înalt. 

Trecură iar peste puntea din lemn, care acum părea doar un 
desen pe care se putea păși. La fel și podul basculant. 
Basorelieful de deasupra porții dispăruse. Curtea interioară a 
castelului: baza unei cutii dreptunghiulare dintr-un nimic gri, cu 
umbra fântânii, ca un cort. Și în faţă, în colțul vestic, în direcția 
turnului-latrină, se zăreau nu două, ci trei scări. 

e 

Laureen începu să numere bolțile porţilor și contururile 
fantomatice ale ferestrelor de deasupra. 

— Lăsaţi-o baltă, spuse Scoro când observă ce făcea aceasta. 
Nu merge așa. În planul imperfecţiunii noi nu suntem în stare să 
vedem realitatea așa cum este ea. In asta constă trucul la care 
a apelat Mengedder. 

— Mai devreme erau tot atâtea bolți, constată Laureen 
încurcată. Șase. Mai devreme erau șase bolți și acum sunt tot 


VP - 353 


șase. Cum se poate? 

— Au fost mereu șase. Au fost mereu trei scări. 

— Dar când noi am fost prima dată aici, erau doar două. lar 
asta, zise indicând scara din stânga, era aici. 

Ea arătă către scara din mijloc. 

— Asta este iluzia, zise Scoro și se duse exact la acea scară. 
Nu vă mai pierdeţi timpul. Haideţi! 

Incepu să coboare treptele abia sesizabile și ei îl urmară. 
Senzaţia era ciudată, parcă ar fi călcat pe ceva moale, flexibil, 
un fel de spumă cenușie. 

— Asta ce este? vru să afle Adalbert. Pare ceva putred. 

Lui Hendrik, care ascultase, i se făcu greață. 

— Posibil, răspunse Scoro. Praful și frunzele căzute au ajuns în 
coridor. Nimeni nu le-a mai măturat. Eu cred că pe podea se află 
un strat gros de compost. 

Adalbert oftă adânc. 

— Scârbos. 

Coborâră, apoi merseră drept înainte, până în capătul unui 
coridor. 

— O ușă, constată Scoro după ce pipăi obstacolul din fața lor. 
Ușa temniţei, bănuiesc. 

— Și dacă cheia se află pe dinăuntru? 

Hendrik se gândi la păstrătorul secretului, care susținuse 
acest lucru. Și se întrebă cât de mult știuse bătrânul despre 
toate acestea. 

— Este posibil, răspunse Scoro. Dar pentru că ne aflăm într-un 
plan energetic superior, lucrul acesta nu ne poate opri. 

Făcu un pas înapoi și imediat se aruncă asupra ușii cu 
contururi fantomatice. 

Se auzi ceva trosnind, ca un vreasc, apoi ușa sări în lături. 

Fură întâmpinați de lumină. O lumină gălbuie, blândă, de 
parcă în încăpere, în spatele ușii, s-ar fi aflat soarele, care îi 
lipsea acestei lumi. 

— Oh! exclamă Laureen. 

— Este foarte bine, le explică Scoro pe un ton încântat. 

— De ce? întrebă Hendrik. De ce este bine? 

— Pentru că în acest plan al existenței numai piatra filosofală 
poate lumina, răspunse alchimistul și trecu pragul. 

Pentru o celulă, încăperea era surprinzător de mare. Părea 
mai curând o sală cu plafon jos decât o celulă. 


VP - 354 


— Acolo este piatra, zise Scoro. 

Pe un fel de platformă se afla un bulgăre puţin mai mare 
decât un pumn, strălucind galben-pal, în mijlocul unei coroane 
din pietre negre, șlefuite, ce păreau că îi absorb lumina și o 
domolesc. Acest aranjament arunca în jur șapte raze late, 
puternice. Fiecare rază întâlnea un bolovan mare, negru, care le 
reflecta într-un anumit punct din încăpere. 

Ei urmară razele, care străbăteau valurile de ceaţă din 
interiorul încăperii ca niște râuri de aur lichid, împreunându-se 
într-un punct. 

În acel punct se afla... ceva. Nu, cineva. Un trup uman, 
străvechi, mumificat, zbârcit și uscat, înnegrit, cu membrele 
putrezite. Și totuși viu. Era întins pe o masă din piatră, cu capul 
îngropat în aur strălucitor. Se mișca abia perceptibil, tremura, se 
înfiora la fiecare câteva secunde, gâfâia și gemea aproape 
voluptuos. 

Era o priveliște dezgustătoare, de la care nu își puteau 
desprinde totuși ochii. Hendrik se apropie ca hipnotizat. Pe 
măsură ce privea neiîncetatele mișcări ale corpului atrofiat, 
putrezit, din a cărui figură mai rămăseseră doar găuri și cioturi 
cărnoase, avea impresia că acest... lucru care se zvârcolea într- 
o desfătare monstruoasă trăia, de secole, un orgasm. 

— Asta ce este? șopti el. 

— Mengedder, îi răspunse Scoro. 


VP - 355 


28. 


Când păstrătorul secretului ajunse la Marienburg, era ora 
șapte fără un sfert. Lăsă Porsche-ul pe unul dintre locurile de 
parcare libere, opri motorul, deschise portiera și își dezlipi cu 
greu trupul masiv din scaunul jos al mașinii. 

După lunga călătorie îl durea fiecare mușchi. Făcuse doar 
două pauze scurte, de nevoie, în rest condusese ca un drac 
îngrozit. Încălcase toate limitele de viteză și fusese surprins de 
radare cel puţin de două ori. Fără îndoială, la întoarcere va avea 
ocazia să constate cât de bine colabora poliţia din diverse state 
europene. 

Își răsuci capul într-o parte și în cealaltă, încercând zadarnic 
să își dezmorţească ceafa înțepenită și renunță abia după ce 
aceasta trosni îngrozitor. Privi în jur. Totul părea pașnic. O seară 
frumoasă de sfârșit de vară. 

Ce să facă? Privirea i se plimbă peste numerele de 
înmatriculare ale mașinilor din parcare și rămase cu ochii pe un 
număr de Germania. Simţea în buzunarul hainei greutatea 
pistolului și i se părea penibil că îl luase cu sine. Ce putea face 
cu el? 

Îi atrase atenţia o femeie care aranja un suport cu vederi, într- 
unul dintre magazinele de suvenire. Merse cu pași grăbiţi până 
la ea și o salută. 

— Dobry wieczór, spuse el încercând să își ascundă 
încordarea. Bună seara. 

Femeia îl măsură suspicioasă. 

— Checesz? Ce doriţi? 

Bărbatul scoase fotografia lui Hendrik Busske, pe care o luase 
dintr-o revistă. Era o fotografie mai apropiată de înfățișarea 
actuală a acestuia decât fotografiile pe care i le făcuse 
detectivul cu mai bine de un deceniu în urmă. 

— L-aţi văzut cumva pe acest om? întrebă el și îi întinse poza. 

Femeia nici nu se uită la fotografie. 

— Sunteţi de la poliţie? 

— Nu, răspunse păstrătorul secretului. Își scoase șalul de 
mătase, pentru a i se vedea gulerul de preot. Este vorba 


VP - 356 


despre... să zicem despre un suflet rătăcit. 

— OJ! 

De-a dreptul speriată, femeia se aplecă imediat deasupra 
fotografiei și o privi cu atenţie. 

In Polonia respectul pentru oamenii bisericii era mai puternic 
decât ar fi crezut. 

— Se poate, răspunse ea în cele din urmă. A fost pe aici un 
bărbat care semăna cu acesta. In această după-amiază. S-a dus 
în burg împreună cu alți trei bărbaţi și cu o femeie. Femeia avea 
părul roșu așa... completă dând din mână pentru a sugera o 
coamă bogată. 

Laureen Turner! își spuse tresărind păstrătorul secretului. Nu 
avea idee cine puteau fi ceilalți bărbaţi, dar numai gândul că 
americanca miliardară, care avea armura, și Hendrik Busske, 
care îi furase însemnările alchimistului, erau împreună și 
fuseseră aici, la locul ascunzătorii inaccesibile a funestei pietre, 
era suficient de alarmant. 

— Când? întrebă el. 

Ea își dădu de pe frunte părul blond strălucitor și spuse: 

— Cam pe la ora patru, patru și jumătate. Au intrat în burg și 
au ieșit după vreo oră. Arătă către strada de la marginea 
parcării, care se îndepărta de burg, printre arbori înalţi, și către 
un indicator care interzicea accesul. Într-acolo au plecat. De 
atunci nu i-am mai văzut. 

— Mulţumesc. Vă mulțumesc mult, zise bărbatul trăgând aer 
în piept. 

Băgă fotografia la loc și pipăi pistolul din buzunar. Deci acolo, 
în spate. O mai salută o dată pe femeie și se îndepărtă grăbit. Ar 
fi avut nevoie de un plan de acțiune, o strategie, dar tot ce avea 
era teama, teama că va eșua în îndeplinirea importantei misiuni 
a ordinului, o teamă ce i se infiltrase în fiecare fibră a trupului 
său. Frica și speranța că va fi susţinut de o forță mai înaltă, dacă 
își va asuma riscul. 

e 

După ce văzu viermi colcăind sub ciotul antebraţului, pe 
Hendrik îl apucă greața. 

— Dacă noi nu ne-am afla în acest... în alt nivel al existenţei, 
întrebă el cu o voce care lui însuși îi părea străină, am simţi 
mirosul? 

— insuportabil, răspunse sec Scoro. 


VP - 357 


— Dar...? Ce s-a întâmplat cu el? 

Trupul de pe masa din piatră era mare, masiv, avea pielea 
neagră și zbârcită, aproape carbonizată. Mengedder. Era gol sau 
ca și gol, nu pentru că s-ar fi întins dezbrăcat pe masă, ci pentru 
că, în timp, hainele îi căzuseră de pe trup. Poate că se roseseră 
din cauza mișcărilor continue, involuntare, ori poate că 
putreziseră. Singura parte a corpului său neciuntită și 
neputrezită era penisul. Gros și umflat diform, se ridica vertical 
și, dacă nu ar fi vibrat și pulsat, ar fi semănat cu o ramură 
viguroasă a unui pom putrezit. 

— Mengedder, spuse Scoro cu o privire întunecată, a construit 
cu ajutorul pietrei ceva ce se cheamă punct al extazului. Este 
exact ce am crezut că va face. 

— Chiar este ce pare? întrebă Adalbert consternat. Tipul are 
de șapte sute de ani un orgasm? 

Scoro făcu un semn negativ cu mâna. 

— Nici nu i se poate reproșa că a apucat pe această cale 
greșită. Nu a avut nimic, niciun profesor. Nu a fost iniţiat. A avut 
doar caietul cu însemnările mele, pe care nu le putea înțelege. 
Când am vorbit ultima dată cu el, era fascinat de misterul 
energiei sexuale, nu mi-a scăpat lucrul acesta. Am încercat să ÎI 
conving să își schimbe orientarea, dar probabil că nu ar fi trebuit 
să încerc să îi explic faptul că realizarea Marii Opere înseamnă 
intrarea în extazul pur al adevăratei existenţe. Cu siguranță, a 
fost un argument nepotrivit în acel moment. Tocmai asta i-a dat 
aripi. 

Hendrik îl văzu pe fratele lui privind perplex înfiorătorul corp. 

— Șapte sute de ani? repeta Adalbert. Fără să mănânce? Fără 
să bea? 

— Dacă este folosită corect, energia pietrei poate înlocui pe 
deplin energia vitală naturală a unui corp, spuse Scoro. Ceea ce 
nu este cazul aici. Nu mă miră, din moment ce el a folosit 
însemnări ale căror înțelesuri nu îmi erau pe atunci clare nici 
mie. 

— Atunci există o legătură între energia sexuală și energia 
pietrei? întrebă Laureen. 

— Bineînţeles. Există multe denumiri pentru asta. Unii îi spun 
Qi, alţii Prana, alţii Pneuma, în fond este același lucru: energia 
vieții înseși. Scoro aruncă o privire asupra corpului care zvâcnea 
și clătină din cap cu regret: El a căutat extazul și a crezut că ar 


VP - 358 


consta în asta. 

— Dar pentru început nu este rău, nu? opină Adalbert. 

Scoro pufni dezaprobator: 

— Extazul, adevăratul extaz se află dincolo de ceea ce vedem 
noi aici. Astea sunt fasoane de amator. Nu au nimic de-a face cu 
satisfacția veșnică. 

După aceste cuvinte, el se propti în masa pe care se 
zvârcolea voluptuos jalnicul trup al lui Mengedder, o împinse 
energic cam un metru, în așa fel încât capul acestuia să iasă din 
punctul spre care convergeau razele de lumină. 

Mișcările încetară. Din gura diformă ieși un oftat lung, de 
nesfârșită ușurare. 

Apoi trupul se prefăcu în praf. 

e 

Străduţa îngustă dădea într-un loc în care, cu trecerea anilor, 
sub firele de înaltă tensiune se bătătorise o porțiune cu pietriș. 
Păstrătorul secretului trecu în revistă automobilele parcate și 
descoperi unul cu număr de Germania. Un număr care îi era 
cunoscut din dosare, al unui Mercedes alb, de aproximativ 
douăzeci de ani, al lui Max Westenhoff, căruia îi aparținuse 
castelul în care Hendrik Busske locuia de vreo zece ani. 

Bărbatul ridică nedumerit din umeri. Ce căuta acesta aici? 

Când Busske se mutase la Burlingen, se interesase și despre 
proprietarul castelului. Detectivul îi raportase că Max 
Westenhoff trăia singur, era foarte avut și cheltuia mulți bani 
pentru scrieri despre alchimie, atât vechi, cât și noi. De unde se 
putea trage concluzia că avea ca hobby alchimia și din acest 
motiv intrase în contact cu Busske. lar povestea cu așa-zisul 
castel proprietate a lui Busske era evident un truc de marketing. 
Ce oferea Busske în schimb, detectivul nu aflase, dar oricum, 
târgul merita, având în vedere seminarele ţinute de acesta. In 
plus, Westenhoff întreținea relaţii cu o serie de aiuriți și visători 
din toată lumea. Nu exista niciun indiciu cum că omul ar putea fi 
luat în serios. 

Privi Mercedesul și se gândi că probabil Busske împrumutase 
mașina. A lui era desigur pusă sub urmărire. Putea fi o explicaţie 
bună. 

Dădu ocol mașinii și văzu în spatele ei un arzător de camping 
sub un suport pe care era așezat un vas bizar din metal. Pe jos 
erau împrăștiate cioburi de sticlă. 


VP - 359 


Foarte ciudat. 

Abia atunci remarcă faptul că pe bancheta din spate a mașinii 
se afla cineva. Un bărbat bătrân, cu păr des și cărunt, cu ochii 
închiși. Păstrătorul secretului se apropie și bătu în geamul 
portierei. 

Nicio reacţie. 

Bătu din nou, mai cu putere. 

— Hallo? strigă el. 

Nimic. 

ÎI privi pe bărbat mai atent și îl recunoscu. Era Max 
Westenhoff, fără nicio îndoială. 

Și se părea că acesta nu respira. 

Păstrătorul secretului trase de clanţa portierei. Nu era 
încuiată. 

— Hallo! Herr Westenhoff? 

Se aplecă deasupra lui și îl bătu pe umăr. 

Se opri când capul bărbatului se înclină într-o parte. 

Îl atinse pe frunte. Rece. Încercă pulsul. Nimic. Se îndreptă 
încet și privi cercetător în jur. Ce însemnau toate acestea? 

Închise portiera, conștient că își lăsa amprente pe ea, lucru ce 
îi putea crea probleme. 

Dar momentan acest lucru nu era important. 

După două minute se afla la poarta principală, la casa de 
bilete. Femeia de la ghișeu tocmai își număra banii, și sorta 
bancnotele în valute străine. Deasupra teancului era o hârtie de 
cincizeci de euro. 

— Curtea este deschisă până la ora douăzeci, îi spuse ea cu 
ochii pe ceasul din perete. Dar sălile cu exponate s-au închis la 
ora nouăsprezece. 

— Mulţumesc, răspunse păstrătorul secretului și plecă pipăind 
cu mâna în buzunar mânerul pistolului. 

Acum nu i se mai părea caraghios că îl luase cu el. Ba 
dimpotrivă. 

e 

Hendrik privea grămăjoarele de cenușă care descreșteau, de 
parcă era luată de un vânt pe care ei nu îl simțeau. Fulgi negri 
zburau de pe masă și se pierdeau pe obiectele din jur, lipsite de 
contururi. 

Ecoul ultimului sunet scos de trupul lui Mengedder nu se 
stinsese. Fusese un oftat de nesfârșită ușurare ori voise să 


VP - 360 


spună ceva? 

ÎI trecură fiori. 

— Acum, zise Scoro, avem ceea ce ne trebuie pentru a porni, 
în fine, în adevărata călătorie. De aceea vă mai întreb încă o 
dată: sunteți pregătiţi? 

— Da, răspunse Hendrik fără să se mai gândească. 

— Da, răspunse Laureen dintr-o suflare. 

Da. Da, doar să iasă mai repede din această lume, în care 
erau posibile sorți ca aceasta de aici. 

Adalbert, observă Hendrik, nu spuse nimic. Dar asta nu păru 
să îl deranjeze pe Scoro, care dădu din cap și zise: 

— Bine. Mai trebuie să găsim ceva în care să transportăm 
piatra. 

— Să o transportăm? întrebă Laureen. De ce? 

— Aici nu se poate, răspunse Scoro. Trebuie să ne îndepărtăm 
mai mult de lume. Și piatra este foarte grea. 

După puţin timp găsiră o casetă stranie, care avea contururi 
fantomatice ca toate obiectele de acolo, dar al cărei interior, de 
culoare cenușie, părea real. 

— Este din plumb, le spuse Scoro. Am cerut să îmi fie 
construită în anul 1293, ca să transport piatra. Interiorul ei s-a 
încărcat prin contact direct cu piatra, de aceea se află în acest 
nivel al existenţei. 

Capacul nu îl găsiră, dar Scoro fu de părere că puteau renunţa 
la el. 

— Nu mai avem mult până vom atinge desăvârșirea și pe 
drum nu vom avea nevoie de el. 

Caseta era destul de grea și o aduseră lângă suportul de pe 
care piatra filosofală strălucea gălbuie. Scoro înlătură piesele cu 
muchii ascuţite cu care Mengedder își construise punctul 
extazului, apoi împinseră împreună piatra până la marginea 
mesei. Era atât de grea de parcă ar fi împins un automobil, și 
când în sfârșit căzu în casetă, bubui de parcă o cometă se ciocni 
de pământ. 

Hendrik se gândi că doi oameni nu o vor putea transporta. 
Cutia avea însă pe laturi patru inele asemenea unor mânere și 
Laureen găsi imediat un fel de drug. 

— În spate mai este încă unul, le spuse ea, în timp ce 
introducea drugul prin cele două inele de pe o parte a casetei. 

Hendrik aduse al doilea drug, îl trecu prin inelele de pe partea 


VP - 361 


cealaltă. Scoro și Laureen se așezară în fața casetei, iar Hendrik 
și Adalbert în spate, și astfel toţi patru reușiră să o ridice ca pe o 
lectică mică, dar extrem de grea. 

— Să mergem pentru a realiza Marea Operă, spuse Scoro. 

Hendrik îl privi pe furiș pe fratele său. Privirea lui Adalbert era 
îndreptată lacomă spre piatră, iluminată de razele care ieșeau 
din casetă. 

Era evident. Adalbert pândea ocazia de a pune mâna pe 
piatră. Scoro se simţea sigur, crezând că nu vor mai întâmpina 
nicio problemă până la realizarea țelului. Singurul care putea să 
pună în pericol calea spre desăvârșire era fratele său, care visa 
să obțină premiul Nobel. 

Dar ce să facă? Să îl prevină pe Scoro? Cum? ` 

Nu, poate că o luptă între frați devenea inevitabilă. In fond, își 
spunea Hendrik, ei se luptau de o viață. O astfel de luptă era de 
aşteptat. 

Doar că trebuia să se pregătească pentru ea. 

Părăsiră celula secretă, urcară scara și ajunseră în curtea 
interioară, gâfâind și gemând. 

Aceasta era plină de umbre mișcătoare și timp de o fracțiune 
de secundă Hendrik avu senzaţia că deslușește silueta 
păstrătorului secretului. Ce stupid! In clipa următoare silueta 
dispăru, topindu-se în atotcuprinzătorul cenușiu palid al lumii și 
Hendrik nu mai fu sigur de ce văzuse. O fantomă? Ori conștiința 
încărcată îi jucase o festă? 

Îi privi pe ceilalţi. Erau senini, concentrați să poarte caseta. 
Nu păreau să fi observat ceva. 

Hendrik își drese glasul. 

— Nu ne poate vedea nimeni, nu? 

— Așa este, confirmă Scoro. 

Părăsiră castelul și traversară curtea mijlocie a acestuia. ȘI 
aici circulau siluete fantomatice. Hendrik fu mai atent, dar nu 
mai descoperi nicio siluetă cunoscută. 

Așadar fusese doar o iluzie de moment. Se apropiară de 
intrarea principală, care părea un bot aproape rotund, întunecat, 
care se îndrepta spre ei. Unde voia de fapt Scoro să meargă? Și 
ce intenţiona să facă Adalbert? 

Asta era întrebarea. Hendrik își spuse că fratele lui se gândea 
cum ar putea să transporte singur piatra. Pentru că nu avea 
sens să o ia, dacă nu o putea transporta. 


VP - 362 


La ce s-o fi gândind? Hendrik contemplă ferestrele arcuite 
abia schiţate din faţa lor, acoperișurile învăluite în ceață. Habar 
nu avea. Și totodată știa că asta nu însemna nimic; în luptele 
spirituale cu fratele lui, ieșise tot timpul pe locul doi. 

Poarta principală. Din nou o înghesuială de umbre în mișcare, 
care apăreau și dispăreau. Din nou nicio siluetă cunoscută. 

— Spre râu, spuse Scoro și arătă către stânga. 

O luară în direcţia indicată, purtară luminoasa povară de-a 
lungul zidurilor masive care își aruncau umbrele unduitoare 
asupra lor și păreau să-și piardă din substanţă cu fiecare pas. 
Drumul șerpuit ducea la un pod care traversa râul Nogat. 

e 

De unde știa cum se numea râul? Hendrik încercă să își aducă 
aminte unde întâlnise acest nume. Pe o tăbliță pe lângă care 
trecuse în timpul vizitei la castel? Într-un pliant? Nu își amintea. 
Știa doar că numele râului era Nogat. 

Trecură podul. Râul părea o suprafață întunecată, netedă, 
aproape insesizabil unduită, ca și cum cineva ar fi întins o folie 
neagră de plastic de la un mal la altul. Niciun zgomot, niciun 
clipocit, niciun foșnet - nimic. 

— Vom lua una dintre bărci, hotărî Scoro și arătă spre o barcă 
lunguiață ancorată de-a lungul malului. Acolo. 

— O barcă? îi scăpă lui Hendrik. 

Scoro arătă spre dreapta. 

— Mergem în josul râului. La mare, eliberaţi, vom trece 
misticul pod și vom intra în adevărata, reala lume. 

(J 

Scoro îi conduse. Urcară povara în barcă, așezară caseta în 
mijlocul punţii care se clătina, în locul ales de alchimist. Acesta 
dezlegă parâmele și când barca începu să se îndepărteze, îi 
întrebă cine se pricepea să o conducă. 

— Uf! exclamă Hendrik. 

Era de așteptat. De unde să știe să conducă o ambarcaţiune 
modernă, un om care sute de ani stătuse doar întins în pat? 

Adalbert ridică mâinile cu o mină încurcată. 

Vor eșua din cauza asta? Aveau piatra. Piatra era cel mai 
important lucru. Vor încerca altceva... 

Laureen ridică din umeri: 

— No problem. M-a învăţat tatăl meu să fac asta de când 
aveam șapte ani. 


VP - 363 


Se duse în partea din spate a bărcii, unde era cabina, 
deschise ușa îngustă, se aplecă și aproape imediat se auzi 
motorul pornind. 

— Bravo! spuse Scoro. 

Zgomotul motorului se pierdu, parcă înghiţit de cenușiul ceţos 
din care se compunea restul lumii. Totuși barca se puse în 
mișcare. Laureen apucă ţanţoșă timona, de parcă asta făcuse 
toată viaţa, și alunecară fără zgomot spre mijlocul râului. 

Era ca și cum ar fi tăiat toate legăturile cu vechea lume. 
Hendrik privi înapoi, spre Marienburg, care se tot îndepărta. 
Contururile se topeau în fundal, ca o imagine imprimată pe 
retină, care pălea treptat. Podul pe care trecuseră nici nu se mai 
vedea. 

Și astfel pluteau printr-o lume cenușie de vis către marea 
plină de promisiuni. Nimeni nu scotea nicio vorbă, toţi așteptau: 
cu Scoro la proră, ca și cum ar fi vrut neapărat să fie primul care 
ajunge la mare, cu Adalbert și Hendrik de o parte și de alta a 
bărcii, și cu Laureen la timonă. 

Hendrik încercă să își dea seama încotro se îndreptau, dar 
această parte a lumii îi era vag cunoscută. Unde se vărsa acest 
râu, Nogat? În Marea Baltică? Undeva la nord sau la nord-vest 
nu trebuia să fie golful Danzig? Nu știa. 

Și nici să întrebe nu voia. Își spunea că, în definitiv, nici nu 
mai avea importanţă. Lumea din care veneau ei dispărea în 
urmă, contururile și detaliile ei piereau într-o mare cenușie. 
Arborii și tufișurile nu se mai zăreau, când privea spre țărm. 

lar cerul era lipsit de orice culoare. Nici urmă de soare, de 
lună, de stele. În lumea pe care o părăseau se însera, îi trecu 
prin cap lui Hendrik. Între timp trebuia să se fi lăsat chiar 
noaptea și întunericul. Nu mai avea cum să își dea seama de 
asta, totul era scăldat în cenușiu. 

Tăcerea era din ce în ce mai profundă. Și de ce nu? Nu mai 
era nimic de spus. Erau pe cale să realizeze imensa, neasemuita 
Mare Operă, și tăcerea ce îi cuprinsese, această liniște plină de 
venerație, era pe măsura momentului. 

Și cum pluteau muţi, el pierdu treptat și senzaţia scurgerii 
timpului. De când erau pe drum? De ore? De minute? De zile? 
Săptămâni? Nu mai era în stare să spună. 

Din când în când râul cotea. Ei urmau totdeauna mijlocul 
curentului, totdeauna singuri. Ce or fi văzând oamenii din lumea 


VP - 364 


obișnuită? Un vas gol în derivă? Sau nu vedeau nimic? 

Un timp Hendrik se gândi la asta, dar nu ajunse la nicio 
concluzie și își dădu seama că nici nu îl mai interesa. 

Se deplasau, dar era o mișcare în nemișcare, o animaţie pe 
loc. Stăteau acolo așteptând calmi. Acum, când tot ce trebuia 
făcut fusese făcut, se relaxaseră și nu mai avea nicio importanţă 
dacă va mai dura o oră ori un milion de ani. 

— Bizar, spuse Hendrik la un moment dat, fără să se mai 
gândească dacă era oportun să întrerupă liniștea. Totul este 
incolor, doar piatra luminează galben. 

Cuvintele lui căzură în tăcerea deplină precum o piatră în 
oglinda unui lac, provocând valuri care se potolesc treptat. 

După un timp, Scoro se întoarse spre ei: 

— Acesta este doar începutul. In desăvârșire asta nu va mai 
exista. Culori, simţul gustului. Bun și rău. Deosebiri. Pentru că 
totul va fi desăvârșit, totul. 

Hendrik clătină din cap, văzu că și Adalbert făcu același lucru 
și vâri mâna în buzunarul hainei. 

Acolo simţi ceva, o bucată de hârtie. 

O scoase și citi: 


Dragă tăticule, 

Sunt atât de tristă că nu o mai iubeşti pe mama. Eu 
îmi doresc ca totul să fie iarăși la fel de bine și de 
frumos cum a fost, dar dacă nu se poate, imi doresc ca 
măcar să nu mă uiti. 

A ta Pia. 


VP - 365 


29. 


Privi bucăţica de hârtie și nu îi veni să creadă. De unde 
apăruse? 

Mai citi textul încă o dată și simţi cum i se usucă gura, cum i 
se strânge inima. Era scrisul Piei, nu era nicio îndoială. De câte 
ori nu găsise el asemenea bileţele în buzunare, în cele mai 
imposibile situaţii! Ca prin farmec. Da, ca prin farmec. Ea 
trebuie să fi scris biletul acesta în timp ce el și Miriam se certau, 
cu puţin înainte ca ele să fi plecat. l-I strecurase în haină, firește, 
în haina pe care o agăţase în hol. 

Dar cum era posibil ca biletul să apară abia acum? Abia aici? 
De câte ori nu băgase el mâna în buzunarul hainei de atunci! 

Mda... poate nu chiar atât de des cum crezuse. 

Mototoli hârtia și ridică privirea. Se uită în jur. 

Ce făcea el aici? Unde se afla? Asta era realitatea ori avea un 
vis absurd? 

Privi spre țărm, căută să observe contururi, dar nu era nimic, 
doar umbre cenușii, o ceaţă ce nu era ceaţă, ci o lume care se 
dezintegra. Pe care el o lăsa în urmă. 

Pia. Tocmai acum. 

Cum le ticluia ea pe toate! 

Înghiţi cu noduri. Fir-ar să fie! Cât 
gândească la ea acum. 

Parcă îi vedea chipul, trăsăturile bine conturate, privirea vie. 
Cum venise la el ca să o înveţe literele, pentru că voia să 
citească, să nu mai aștepte până la școală. Cum îi istorisise 
povestioare despre micuţii oameni acoperiţi cu blană, care 
trăiau în grădină. 

Și despre insecta din pat, hrănită de Westenhoff. Doamne, ea 
văzuse mai multe decât toți ceilalți! 

Bâlciul anual. Cum insistase ea să respecte același plan de 
fiecare dată, aceleași atracții în aceeași succesiune și în final 
roata cea mare. Cum el trebuise să o ţină bine. Râsul ei când 
lumea de sub ei se scufunda, când totul devenea mai mic. Cum 
nici nu îi venise la început să creadă. 

Cum îi strălucea chipul când vedea ceva ce o fascina. 


As 


ii era de greu să se 


VP - 366 


Cu câtă seriozitate răsucea roata cu previziunile pentru bursă, 
cum se străduia să lucreze pentru el. Cum îi citea el, când ea 
zăcea de rubeolă la pat, amărâtă, febrilă și slăbită. Cum o ducea 
de mână când era mică. Cum se uita la el, la tatăl ei, cu atâta 
admiraţie și încredere. 

Cum o ţinuse prima dată în braţe, o mână de om, zbârcită, și 
nu ţipase, ci cu ochii ei negri și mari îl privise mirată. 

Fir-ar! 

Clipi, se uită în jur și își șterse un fir de praf strecurat în coada 
ochiului. Un fir de praf, nimic altceva. Mai scoase o dată 
bucăţica de hârtie. Cum era posibil așa ceva? Cum de arăta atât 
de real? De neînțeles. Și scrisul acesta neîndemânatic. Așa scria 
mereu când voia să o facă deosebit de frumos și îi ieșea exact 
invers. 

Cerule, o auzea spunând aceste fraze pe care nu avusese 
curajul să i le spună și se ghemuise undeva în casă și nu 
cutezase să îi vorbească. 

Fir-ar! De unde atâta praf, care îi intra în ochi? 

Trase adânc aer în piept și băgă hârtia la loc. Amintiri. Erau 
doar amintiri. Îl durea că tocmai acum îl cuprindeau. Era poate 
necesar să mai treacă și prin asta. În lumea desăvârșită nu vor 
mai exista dureri, deci... deci și aceste amintiri se vor estompa. 

Hmm... 

Privi piatra, lumina ei galbenă și rece care răzbătea din cutia 
căptușită cu plumb și se gândi cum citise întâi despre ea, fără să 
bănuiască ce va ieși din asta. Grandevue au Lac. Cartea veche 
pe care o furase din anticariat... : 

Prima dintre numeroasele dăți când depășise limitele. li apăru 
în fața ochilor din nou păstrătorul secretului. Ditamai bărbatul 
pus la pământ de mâna lui, și asta cu un crucifix din fontă! 

Nici nu știa dacă omul mai trăia. De fapt, până acum nici nu 
își pusese întrebarea aceasta. Nu îl interesase decât codexul. 
Pentru a fi aici. Pentru a sta acum în această barcă și a se 
îndrepta cu piatra filosofală la bord spre desăvârșire. 

În ce se transformase? 

Își spuse că toate acestea erau doar amintiri. Inspiră cu 
putere, deși nici el nu știa ce inspira. Se cutremură. Sunt doar 
amintiri, încercă să se convingă pe sine. Amintiri dintr-o viaţă 
provizorie. O viaţă imperfectă, falsă, eșuată, dintr-o lume 
imperfectă, falsă și eșuată. Așa trebuia să privească lucrurile! 


VP - 367 


Părea liniștit, dar interiorul lui ţipa năvalnic. Senzaţia de 
atemporalitate și de infinită răbdare dispăruse, în locul ei fierbea 
neliniștea. Cât mai trebuia să dureze toate acestea? La naiba! 
De ce nu treceau mai repede? Chiar acum. Ce însemnau toate 
acestea? 

Îi privi pe ceilalţi. Adalbert era nemișcat ca o statuie. Scoro nu 
se clintea. Laureen ţinea mâinile pe timonă, privind hotărâtă 
drept înainte. 

Era singur. Singur cu amintirile lui multe și de nesuportat. De 
ce îl chinuiau atât? Ce mai putea face cu ele? Se afla pe punctul 
de a trece în lumea adevărată, în lumea desăvârșită ca aurul 
pur! 

Se deplasau insuportabil de încet în curentul sumbru al 
acestei caricaturi cenușii și pustii a unei lumi, într-o liniște ce 
brusc îi păru abominabilă, apăsătoare prin răceala ei! Era atât 
de liniște, încât își auzea propria respiraţie extrem de tare. Chiar 
și bătăile inimii și le simţea până în pântece, nu, până în tălpile 
picioarelor, ca niște bătăi de tobă pe puntea bărcii, ca o vibrație 
constantă. 

| se făcu frig. Tăcerea îi apăsa timpanele, dar nu reușea să 
înăbușe vocea din interior, care ţipa, și tipa, și ţipa. În realitate, 
nimeni nu ar fi putut să ţipe atât de tare, corzile vocale i-ar fi 
cedat imediat! 

Liniște. Liniște. Cu siguranţă că asta era doar o fază. Ceva 
trecător. Un stadiu al trecerii. Nu avea motiv să ţipe. De ce să îi 
fie frică? Văzuse un bărbat întorcându-se la viaţă dintr-o 
semiexistenţă de mumie, un bărbat în vârstă de opt sute de ani, 
și totul doar mulțumită pietrei sale, care era o legendă, cea mai 
importantă comoară a tuturor timpurilor, pe care o căutaseră în 
zadar cele mai îndrăzneţe spirite ale omenirii. Și de găsit, o 
găsise el! El reușise să fie de față când fusese scoasă dintr-o 
incredibilă ascunzătoare piatra filosofală, care făcuse minuni și 
va continua să facă minuni. 

Minuni, șoptea din interiorul lui o voce mistuitoare, 
respingătoare, minuni care probabil nu erau destinate fiinţelor 
umane din carne și oase. Cu un preţ prea mare. 

Sufletul lui. Într-un fulgerător moment de clarviziune, frica lui 
căpătă un înțeles - îi era frică să nu își piardă sufletul. 

Asta îl buimăci, pentru că el nu era câtuși de puţin religios. 
Considerase bisericile doar monumente demne de a fi văzute. 


VP - 368 


Nu călcase într-o biserică nici măcar la nunta lui. Și firește că nu 
plătise un cent pentru biserică. 

Dar așa era. Asta era frica lui. Frică arhaică, din timpuri 
imemorabile. 

Și când își înălță capul și privi înainte, în direcţia promisei lumi 
de aur, zări neclar în depărtare un pod peste râu. Un pod care 
arăta precum ultima lui șansă. Atunci zise: 

— Pe mine lăsaţi-mă să cobor. 

Nu reacționă nimeni. De parcă nu spusese nimic, de parcă 
vorbele lui fuseseră înghiţite de liniștea din jur. 

Așa că repetă. Mai tare. 

— Opriţi. Eu vreau să cobor. 

Silueta uscăţivă a lui Scoro începu să se miște și extrem de 
încet se întoarse spre Hendrik: 

— Ce spuneţi? 

— Nu merg mai departe, răspunse decis Hendrik. Lăsaţi-mă 
să cobor. Acolo, în față, la pod. Cu siguranţă este acolo vreun 
loc unde pot să cobor. 

Scoro îl privi cercetător, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă. 

— Să coborâţi? Acum? 

— Da. Vă rog. 

Alchimistul clătină din cap și cu o mânie abia stăpânită spuse: 

— Eu v-am întrebat dacă sunteţi pregătit să mergeţi cu mine, 
iar dumneavoastră aţi spus „da”. Și nu v-am întrebat o singură 
dată. Aţi răspuns „da” de fiecare dată! 

— Știu, recunoscu Hendrik strângând în pumn hârtia din 
buzunar. Dar m-am răzgândit. 

— Mă dezamăgiţi. 

— Îmi pare rău. 

— Și nu pot să cred că de data aceasta sunteţi mai serios 
decât în celelalte dăți. 

— Eu..., Hendrik se opri, neștiind ce să mai spună. Cel mai 
bine era să nu spună nimic. Să nu mai discutăm asta. Lăsaţi-mă 
să cobor. 

— Hendrik! se auzi din spatele lui. Laureen blocase timona și 
venise în față. Dont be a fool! Noi vom trăi veșnic, veșnic în 
desăvârșire! 

Hendrik se uită la ea și citi pe chipul acesteia perplexitatea. 

Incepu să oscileze în privința deciziei luate. Da, era probabil 
nebun că voia să coboare acum. 


VP - 369 


— Ascultaţi-o, interveni Scoro. Și imaginaţi-vă din nou ce vom 
face. După milenii de existenţă a omului, după milenii de 
străduințe umane, este pentru prima dată când oamenilor li se 
oferă șansa de a cunoaște desăvârșirea în lumea adevărată. 
Asta vreţi dumneavoastră să ratați? 

Hendrik căută privirea fratelui său. Acesta îl va susține. Va 
veni cu el. Adalbert voia numai piatra, altceva nimic. Poate doar 
o parte din ea, pentru laboratorul lui. 

— Adalbert! Ce este cu tine? 

Acum era ocazia, acesta trebuia să își dea seama. Ei doi 
contra unei femei și a unui bătrân! 

Dar fratele lui îl privea gânditor, fără a se arăta câtuși de 
puţin dispus să preia iniţiativa. 

— Ştii povestea Un artist al foamei de Franz Kafka? întrebă el 
gânditor. 

— Ce? 

— Este o povestire despre un artist al foamei, dintre cei de 
prin iarmaroace. Lumea se minunează cât poate sta nemâncat, 
dar el flămânzește și când nu îl vede nimeni, într-un final zace 
sfrijit în paie, abia deosebindu-se de ele, iar muncitorilor care 
trebuiau să se descotorosească de el le destăinuie secretul lui, 
și anume că a flămânzit doar pentru că nu a găsit mâncarea 
care să-i placă, pur și simplu nu a găsit-o. Altfel s-ar fi îmbuibat 
ca toți ceilalţi. 

Hendrik îl privea complet nedumerit pe fratele lui. Oare ce 
însemna asta? 

— Noi am citit povestirea aceasta în școală, în clasa a 
unsprezecea ori a douăsprezecea, și m-am gândit deseori la ea, 
continuă Adalbert. Pentru că viaţa mea, în general, a fost la fel. 
Mult timp am crezut că s-a întâmplat deoarece nu am găsit nicio 
femeie. Sau nu pe cea potrivită. Da, de fapt... El se opri, pentru 
a-i arunca lui Hendrik o privire cercetătoare, apoi continuă: Pe 
Miriam am considerat-o totdeauna femeia perfectă. Din 
momentul în care am întâlnit-o prima dată în cămin. Dar pe 
urmă ai apărut tu și mi-ai suflat-o. 

— Ce? 

Hendrik nu își credea urechilor. 

— Așa a fost. M-ai vizitat în costumul tău șic de consilier 
pentru investiţii, ea te-a văzut și asta a fost. Toate încercările 
mele de apropiere au fost zadarnice. 


VP - 370 


— Nu ai spus nimic... Hendrik își drese glasul. Nu am știut. 

Chiar nu știuse. Nu a avut nici cea mai mică bănuială. 

— Te cred. Nu ai știut multe. De ce? Tie îţi plăcea orice 
mâncare. Și orice femeie. 

— Vrei să spui că eu sunt vinovat de faptul că tu...? Hendrik 
își scutură capul, încercând să scape de senzaţia că privea la o 
piesă de teatru absurd. In plus, a fost totuși decizia lui Miriam, 
nu? 

Adalbert surâse dus pe gânduri. 

— M-ai înţeles greșit. Ție nu îţi fac niciun reproș. Spunându-ţi 
că Miriam a fost pentru mine femeia desăvârșită înseamnă doar 
că am crezut că viaţa mea ar fi perfectă dacă aș avea-o pe ea. 
Dar când m-am culcat odată cu ea, a fost o trăire 
dezamăgitoare, ce mi-a demonstrat că nu există nimic care să 
îmi facă viaţa desăvârșită. Și arătă în direcţia în care se îndrepta 
barca: Până la chestia asta. Nu vin cu tine, Hendrik. Uită de 
CERN, de modelul standard al materiei, uită de premiul Nobel. 
Dacă renunţi, o faci fără mine. 

Hendrik încremeni, înfiorat. Gâtul i se uscase și trebui să 
înghită în sec de două ori înainte de a scoate o vorbă. 

— Te-ai culcat cu Miriam? 

— Da. 

— Cu soţia mea? 

Adalbert ridică din umeri. 

— Dacă tu așa vrei să vezi lucrurile... 

— Când? Când a fost asta? 

Fratele lui trase cu zgomot aerul în piept. 

— Tu erai plecat la un seminar. La sfârșitul de săptămână de 
după înmormântarea mamei. 

Potsdam. Al doilea seminar. Weekendul după care Miriam 
fusese atât de nesuferită și îl rugase să nu îl mai invite pe 
Adalbert niciodată la ei. 

La scurt timp Miriam rămăsese gravidă. 

— Atunci tu ești tatăl Piei, concluzionă Hendrik. 

Adalbert ridică din sprâncene: 

— Poftim? 

Firește. Acum totul era clar. Acum, când aflase, recunoștea 
trăsături ale chipului Piei la Adalbert. De aceea ea avea nasul- 
Busske, dar alt aer. De aici înclinația ei către un comportament 
compulsiv. De aici inteligenţa ei scăpărătoare. 


VP - 371 


El făcu repede un calcul. Se potrivea exact și momentul 
conceperii. 

— Pia are grupa sanguină AB, declară el, dar eu am grupa A, 
și Miriam tot așa. Deci Pia nu poate fi fiica mea. 

Adalbert îl privi surprins: 

— Și eu am tot grupa sanguină AB. 

— Miriam a spus că a fost mai curând un viol decât o 
aventură. 

— Nimeni nu a văzut în mine un om romantic. Noi am băut o 
sticlă de vin roșu și eu i-am declarat ce simţeam pentru ea. Și 
pe urmă... Adalbert ridică din umeri și adăugă: Este posibil să fi 
fost cam insistent. 

— Nu pot să cred! izbucni Hendrik. Nu pot să cred că aflu asta 
aici și acum atât de en passant. Şi înainte de toate, nu pot să 
concep că îndrăznești să califici sexul cu Miriam ca dezamăgitor. 
Asta este... asta este... Nu! Nu pot să cred! 

— Hendrik, interveni Laureen, lasă asta. Face parte din trecut. 
Mai bine gândește-te la viitorul nostru! 

Hendrik se întoarse către ea și abia acum remarcă faptul că 
aceasta purta același fel de brățară ca Adalbert, cu o plachetă 
ALCOR. 

Cum se exprimase păstrătorul secretului? Transumaniștii sunt 
alchimiștii de astăzi. 

| se adresă apoi lui Scoro: 

— Lăsaţi-mă să cobor. Ori sar peste bord! 

e 

Nu a fost nevoie să sară peste bord. Nu s-au opus, barca a 
fost îndreptată spre mal și au acostat pe o limbă de pământ 
aflată sub pod. Scoro a pus mâna pe o padelă, o propti în 
piciorul podului, pentru ca barca să nu se lovească. 

— Duceţi-vă, nebunule, spuse el când distanţa până la mal 
ajunse la un lat de palmă. 

Hendrik sări fără să șovăie și simţi sub tălpi ceva solid, fără să 
își dea seama ce era. Probabil, beton. 

— Am să mă întorc în lumea normală? întrebă el. 

Scoro împinse în padelă, pentru a readuce barca în mijlocul 
curentului. 

— Nimeni nu știe asta, îi spuse ameninţător. Nimeni nu a mai 
făcut așa ceva înaintea noastră. 

— Oh! OK. Atunci... toate bune. 


VP - 372 


Scoro ridică dispreţuitor din sprâncene. Adalbert arăta atât de 
indiferent, de parcă nu se întâmplase nimic. Și când barca 
începu să se îndepărteze, de la timonă, Laureen îl privi tristă. 

Hendrik descoperi niște trepte, urcă și ajunse la o stradă. 
Podul era îngust. Susţinut de doi stâlpi din oţel. La mijlocul 
benzii pentru traversare pietonală se opri pentru a privi în urma 
bărcii, care se îndepărta. 

Barca traversa o porţiune lină și dură mult până o pierdu din 
ochi. Se vedeau siluetele unor case, tufișuri și arbori, nimic 
altceva. 

Totuși Hendrik rămase cu mâinile sprijinite pe balustradă, 
privind în gol fără a putea să spună de ce. Poate pentru că nu 
știa ce ar fi putut să facă. Poate pentru că tot ce mai simţea 
acum era o imensă epuizare. 

Ori pentru că știa că avea să se mai întâmple ceva. 

Stătea și aștepta. Îi revenise senzaţia de atemporalitate, 
sentimentul că putea să stea și să aștepte o veșnicie. Simţea 
cum carnea i se transforma în marmură. 

Apoi brusc, în sfârșit, departe, acolo unde trebuia să fie 
marea, apăru o lumină puternică, extrem de intensă, cuprinzând 
totul, așa cum își imaginase totdeauna o explozie atomică, mai 
luminoasă decât soarele, mai luminoasă decât mii de sori, mai 
intensă decât orice ar fi putut să emane lumină. Ca și cum 
pentru o clipă s-ar fi deschis o ușă către cer, către iad ori către 
altă lume cu o energie mai mare. 

Momentul dura. Nu era un fulger, ci o descărcare de lumină, o 
emisie strălucitoare ce cuprindea întreg cerul, de o intensitate 
supraomenească. O lumină absolută, o lumină de neîndurat, în 
strălucirea căreia nicio greșeală nu putea fi iertată și nicio vină 
nu putea fi trecută cu vederea. Dură atât cât era necesar pentru 
ca un vehicul lent să treacă un pod ori cât era nevoie pentru 
trecerea din această lume într-alta. 

Și în cele din urmă... se pierdu, se stinse, și de la cât fusese 
de neimaginat, acum întreaga lume se întuneca fără de scăpare, 
pierdută pentru totdeauna. 

Hendrik știa că se terminase. Că niciodată nu avea să își mai 
vadă fratele. 

Ce nu știa era dacă el se salvase de acolo sau dacă ratase cea 
mai mare ocazie ce i se oferise vreodată unui om. 

Încă mai stătea în același loc, când treptat, aproape pe 


VP - 373 


neobservate, culorile reveniră. Și zgomotele. Mirosurile. Sub el 
curgea din nou apa între malurile joase, pe care creșteau iarba 
și stuful. Casele își recâștigau contururile, ca și arborii și norii de 
pe cer. In spatele lui venea pe pod un autocamion, hurducăind 
atât de tare, încât Hendrik se întoarse speriat. 

Revenise lumea. 

Işi cobori privirea asupra mâinilor și se miră: în locul în care 
ținuse mâinile pe balustradă, amprentele i se imprimaseră în 
oţel. 


VP - 374 


30. 


Lumea fusese totdeauna atât de colorată, atât de plină de 
detalii, atât de măreață? Hendrik se străduia să meargă și în 
același timp să privească în jur. La fiecare pas trebuia să se 
oprească, să se orienteze și să prelucreze mulţimea impresiilor. 

Văzu o mașină care opri în faţa unei case din lemn maroniu- 
închis, cu ferestre cu rame albe. Privi uluit cum un bărbat cobori, 
urcă grăbit scările și dispăru în casă. Mașina era verde, dar în 
razele soarelui vopseaua bătea în auriu. 

Stătea sub coroana unui pom viguros, ale cărui ramuri 
înfrunzite foșneau necontenit în vânt. Un foșnet diferit de la 
clipă la clipă, ca și cum pomul ar fi vrut să spună ceva. Păsărele 
intrau în frunziș, de parcă i-ar fi înțeles mesajul. 

O staţie de autobuz cu un adăpost din beton pentru călători, 
cu pereţii complet acoperiţi cu afișe, pe care nu le putea citi. Nu 
văzu niciun program al curselor. Nu era nimeni. Hendrik se opri 
adâncit în contemplarea bălăriilor de pe marginea străzii, care i 
se păreau o incredibilă operă de artă: o compoziţie în nuanțe 
maronii și verzi, desăvârșită în armonia ei internă. 

După un timp își continuă drumul de-a lungul străzii. La pas, 
doar nu se grăbea, nu trebuia să ajungă nicăieri. Timp... da, 
timp avea. Tot timpul din lume. Fără un ţel, fără un plan, fără 
sarcini de rezolvat. Simţea liniștea și atemporalitatea. Soarele 
urca pe cer uimindu-l. O mașină opri, o furgonetă cam ruginită, 
la volanul căreia stătea o femeie cu fața tăbăcită de vânt, cu un 
batic pe cap. Îl întrebă ceva, dar nu înţelese ce. Zâmbi fascinat 
de frumuseţea chipului ei, pe care îi era întipărită toată viaţa, și 
îi spuse să nu se îngrijoreze, pentru că totul este în regulă. În 
cele din urmă ea renunţă și plecă mai departe. 

Mai încolo opri o altă mașină cu trei tineri. Doi bărbaţi și o 
femeie, care vorbeau limba engleză, și îl întrebară dacă vrea să 
meargă cu ei spre Gdansk. 

— Gdansk, repetă Hendrik gânditor. Da, ar fi bine. 

II luară cu ei și îl întrebară cum se face că umbla singur cuc pe 
o șosea din Polonia. 

— Am fost pe o barcă, spuse Hendrik. Dar am coborât. 


VP - 375 


— O barcă? Ce fel de barcă? întrebă fata. 

Hendrik se uita năuc la ea, neștiind cum să îi explice. 

— Nu știu. Eram pe o barcă, în drum spre mare. 

Tinerii schimbară priviri sugestive, gândindu-se probabil că 
era nebun. Cel de la volan spuse că la radio s-a anunţat că azi- 
noapte a fost furată din Malbork una din bărcile pentru turiști. 
Cei trei au râs, dar Hendrik nu a înţeles de ce. 

(J 

Mai târziu se trezi într-o cameră de hotel din Gdansk, o 
cameră cu telefon. Un telefon bej. Avea sub el, plastifiate, 
instrucțiunile de folosire în poloneză și engleză. 

Hendrik se așeză în fața telefonului și îl privi ţintă. Călătoria 
până la Gdansk nu durase mult, cam o oră. Tinerii îl lăsaseră în 
centru, după ce l-au întrebat de mai multe ori dacă totul este în 
ordine. Le spusese că și-a revenit și că se simte bine. Nu prea l- 
au crezut, dar și-a găsit un hotel și a luat o cameră. Neavând 
bagaj, plătise în avans, cu cartea de credit, care funcţionase. 

lar acum se afla aici, în faţa telefonului. 

In instrucțiuni scria că pentru o convorbire internaţională 
trebuia să formeze de trei ori zero: primul zero pentru a 
deschide telefonul, apoi de două ori zero prefixul internaţional, 
urmat de prefixul ţării. 

Hendrik se rezemă de speteaza moale a fotoliului îmbrăcat în 
material în tonuri de albastru și maro. Oare nu era căutat și aici, 
în Polonia? Formularul completat de el la hotel era trimis 
undeva? 

Telefonul. 

Prefixul Germaniei era 49. 

Avea palmele transpirate. 

Tânjea după calmul de care dăduse dovadă de dimineaţă pe 
drum. Ce stare plăcută! Dar mai trebuia să rezolve ceva. Și era 
bine să o facă înainte de a veni să îl ia. 

Telefonul. Se aplecă și ridică receptorul. Formă cele trei 
zerouri, codul Germaniei 49, apoi numărul părinţilor lui Miriam. 

Se auzi ca și cum ar fi sunat în apropiere. O dată, de două ori, 
de trei ori. 

După al cincilea ţărâit, cineva ridică receptorul: 

— Wegmann. 

Era Miriam. 

— Te rog, nu închide, zise el. Sunt eu, Hendrik. Te rog nu 


VP - 376 


închide. Te înţeleg dacă o faci, dar te rog, trebuie să îţi spun 
ceva, să clarific ceva, nu știu dacă reușesc să... dar cred că ai 
dreptul să afli asta, și de aceea... te rog să nu închizi. 

Ascultă cu respiraţia tăiată, într-o liniște care dura îngrozitor 
de mult, până când ea zise foarte încet: 

— OK, te ascult. ` 

Și acum? Cum să înceapă? li dispărură toate gândurile. 

— Sunt în Danzig?, la hotelul... 

Cum se numea de fapt hotelul? Nu își mai amintea. În 
instrucţiunile pentru utilizarea telefonului nu scria asta. 

— Nu are importanţă. Miriam, am făcut lucruri îngrozitoare. 
Am lovit un bărbat și l-am jefuit. L-am lovit, poate l-am și 
omorât. Cred că poliția mă caută deja. Și asta nu este tot. 
Problema este că... De fapt nu știu cum să explic... 

Se opri. Nu avea niciun sens să îi spună toată povestea. 
Trebuia să se limiteze la ce era esenţial. 

— Oricum, din tot ce am făcut, regret cel mai mult cum am 
procedat cu tine. Cum m-am purtat în toţi acești ani și mai ales 
ce ţi-am spus când ne-am despărțit. A fost atât de deplasat, 
absolut impardonabil. Aveai tot dreptul să îmi reproșezi 
aventurile mele și că eu nu am niciun drept să îţi imput ceva. Nu 
știu cum de am făcut asta... cum să spun... 

Totul suna atât de patetic, de banal. Nu va reuși să se facă 
înțeles. Exclus. Ușa se închisese, orice punte era distrusă. 

Dar ea nu îi trântise totuși telefonul. 

— Da, acum știu și de ce mi-ai spus odată să nu îl mai invit 
niciodată acasă pe Adalbert, izbucni el. Cu siguranţă, de data 
aceasta ea chiar îi va trânti telefonul în nas, pentru că modul 
potrivit de a discuta așa ceva... Dar continuă: Adalbert mi-a 
spus. Și cum a vorbit despre asta... ce să zic?... ar fi imposibil să 
fii gelos pe așa ceva. 

Ea nu spuse nimic, părea că îl asculta. 

— Am fost un idiot că am făcut o dramă, fie că Pia este ori nu 
este iubita mea fiică. Eu cred... Trebui să înghită, pentru că își 
simţea gura uscată. Ea este totuși copilul meu și a fost așa 
mereu! Ea... Știi, mi-a strecurat un bileţel în buzunarul hainei. 
Așa cum făcea mereu. In timp ce noi ne certam în bucătărie, 
imaginează-ţi. L-am găsit ieri... ori azi-noapte, nici nu mai știu... 
în orice caz mi-am dat seama cât am greșit. Am greșit, da. Este 


Numele german al orașului Gdansk. 
VP - 377 


incredibil ce poţi gândi când ești complet nebun! Exact asta am 
făcut: m-am transformat într-un nebun. Aproape că... 

Amuţi. Era imposibil de explicat. Trebuia să procedeze altfel. 

— Mi-ai spus că voi căuta veșnic, nu voi fi mulţumit niciodată. 
Ai spus asta deseori. A fost o vreme în care între noi asta a fost 
aproape un running gag. Pentru că era adevărat. Tot timpul 
căutam ceva și de fapt nici nu știam exact ce căutam. Și înainte 
de toate, spuse el, și simți cum vocea începea să îi tremure, nu 
remarcam că o făceam de mult. 

Simţi nevoia să respire, să nu intre în panică. Să nu strice 
totul, după ce ea îi acordase atâta timp. 

— Miriam, mi-am dat seama că m-ai iubit mereu, m-ai iubit cu 
adevărat, așa de mult. Ai fost alături de mine în orice moment, 
m-ai susținut în tot, indiferent despre ce era vorba, oricât îți era 
de frică, oricât te durea... Poveștile astea cu femeile... am fost 
un idiot. Îmi ofereai totul. Au fost... nu am idee, o căutare a 
autoconfirmării, a fiorului nepermisului, a emoţiei... și chiar am 
crezut că tu nu știi nimic, că nu te lipsesc de nimic. Ceea ce au 
în cap bărbaţii de la Adam și Eva încoace. 

Privea în gol, în camera banală, cu senzaţia că aude ecoul 
propriilor cuvinte. 

Se apropia de punctul nevralgic. Atât de aproape, încât nu 
mai putea da înapoi. 

— Acum văd că tu m-ai iubit totdeauna, în timp ce eu te-am 
ținut mereu la distanță în toţi acești ani. Ca și cum căsnicia 
noastră, viața noastră comună ar fi fost ceva trecător, până are 
să apară ceva mai bun. Asta trebuie să te fi durut groaznic. Și 
totuși ai continuat fără să eziţi. Ca să fiu cinstit, nu am idee cum 
ai putut. În orice caz nu am meritat-o. 

Acum era momentul. Amintirile se treziră și se năpusteau 
asupra lui. Cum într-o seară caldă de vară mâncau pe terasă, 
privind superba, uriașa grădină. Ce minunat era totul, iar el se 
gândea doar cum ar putea deveni celebru, mai bogat, mai 
important. 

— Privindu-mi viaţa retrospectiv, vad pe cineva care și-a 
pierdut timpul căutând altceva, ceva mai mare, desăvârșit, 
ideal. Nu am fost niciodată mulțumit cu viaţa mea, așa cum era 
ea. Cu alte cuvinte, asta înseamnă că nu am iubit. Credeam că 
ar trebui să realizez ceva fără de care totul nu ar avea valoare și 
astfel am uitat total... da, am uitat să trăiesc. Am fost mereu cu 


VP - 378 


sufletul în altă parte, nu acolo unde mă aflam de fapt. Unde erai 
tu. Rătăceam. Dintr-o ambiţie intensă de a realiza perfecțiunea, 
am procedat complet greșit. 

Îl durea mâna, atât de tare strângea receptorul telefonului. 
Mai slăbi strânsoarea, ca să nu îl spargă. 

— Evident, ar fi trebuit să văd toate acestea mai devreme, 
zise el și brusc se simți gol, obosit de moarte. Dar abia acum am 
sesizat. Acum, când este prea târziu. Dar am vrut măcar să îţi 
spun. _ 

Se așternu tăcerea. O tăcere infinită. II mai asculta ea oare? 

Probabil că voise să îi dea posibilitatea să încheie rezonabil. 

Așa era. 

— Așadar, mai începu el o dată și simţi ca un junghi în inimă 
gândul că acum era ultima dată când vorbeau. Miriam... vreau 
cu asta să spun că mi-am dat seama cât de îngrozitor te-am 
tratat. Și că îmi pare rău, enorm de rău. 

De ar putea! De ar putea să o facă să înțeleagă cât de mult 
însemnase ea totdeauna pentru el, în ciuda a tot, că acesta era 
adevărul, și nu răutăţile și ticăloșiile pe care le spusese la 
despărțire. 

— Și poate... evident nu acum, nu imediat, dar la un moment 
dat, odată... dacă într-o zi, în ciuda tuturor acestora, te gândești 
că mi-ai putea oferi o șansă, atunci... atunci... îți cer mult, știu... 
dar... doar pentru cazul în care... 

Nu mai putea să vorbească. Nu își mai găsea cuvinte. Nici să 
respire nu mai putea. Și o auzi plângând. 

Plânse îndelung. Îndelung și încet. Apoi spuse: 

— Oh, Hendrik, da, sigur. Vino. Vino cât de repede poţi. 

Apoi plânseră împreună. 

e 

Păstrătorul secretului petrecu noaptea în mașină, nu fusese o 
idee bună, constată dimineaţa, când se simţea de parcă fusese 
bătut măr. 

În schimb, nu îl deranjase nimeni. leșise de câteva ori din 
mașină, pentru necesităţile fiziologice, o dată văzuse patrulând 
niște bărbaţi îmbrăcaţi cu scurte groase, probabil agenţi de 
pază, dar îl lăsaseră în pace. Surprinzător. 

Se luminase bine de ziuă. Deci pierduse răsăritul soarelui. Se 
întinse. Își reproșă că fusese un nebun bătrân. Era îngheţat, se 
simțea ca o găină scoasă de la congelator și făcu câţiva pași 


VP - 379 


după tufișuri, pentru a urina. 

Mercedesul alb era la locul lui, constată când privi în jur. 
Nimic nu părea schimbat. 

Și totuși. Ceva nu mai era ca înainte. 

Se uită la cer, adulmecă aerul rece al dimineții și încercă să își 
dea seama de unde venea această senzaţie. Senzaţia că se 
petrecuse ceva important. 

Ca și cum lumea scăpase de o mare greutate. Asta simţea. El 
însuși avea senzaţia de ușurare. Totul în jur emana aceeași 
senzație, o ușurare cum nu mai simţise de mult. De când era 
copil, ba chiar... 

Dând ascultare unei porniri, băgă mâna în deschizătura de la 
gât a cămășii și scoase pandantivul-insignă a funcţiei sale. 
Desfăcu încuietoarea și îl deschise. 

Și văzu, nu foarte surprins, că crucifixul din aur al Elnei 
Hirschberg, crucea din aurul diavolului, devenise o masă 
vâscoasă, cu sclipiri aurii. 

II privi o vreme, până când își dădu seama că surâdea. Apoi 
închise pandantivul și îl vâri din nou sub cămașă. 

Era vremea să se întoarcă acasă. 

Ah, da, Mercedesul. Nu putea să rămână așa. Se îndreptă 
către un autocar din care tocmai cobora un grup de turiști 
japonezi și rugă o fată care vorbea engleza să îi împrumute 
telefonul ei mobil. Sună la poliţie, fără a-și spune numele și 
informă despre bărbatul mort aflat pe canapeaua din spate. 

Pe drum se întâlni cu două mașini inscripţionate Policja. 

e 

Câteva ore mai târziu, Hendrik stătea liniştit în terminalul 
aeroportului Lech Watesa din Gdansk. Avea în buzunarul cămăşii 
un tichet de îmbarcare pentru un loc lângă fereastră, în rândul 
șaptesprezece al avionului Lufthansa pentru Frankfurt am Main, 
când ochii îi căzură pe o femeie care aranja ziarele la taraba 
unui chioșc. 

li amintea de cineva, dar nu își dădu seama de cine. 

Nu avea importanţă. Până la decolare mai avea o oră. Lăsă 
capul pe spate și privi plafonul cu muchii ascuţite din oțel și 
sticlă. Storurile împiedicau razele soarelui să transforme în seră 
sala de așteptare de la plecări. 

Scaunele nu erau deosebit de comode. Hendrik se ridică 
pentru a căuta un telefon. Era timpul. 


VP - 380 


Găsi unul care accepta carduri de credit și formă ultimul 
număr la care sunase din hotel, înainte de a pleca la aeroport. 

— Biroul „Ernst Schneider și partenerii”, se auzi vocea 
cunoscută a secretarei. 

— Tot Busske, spuse Hendrik. 

— Ah, da, spuse ea veselă. Doctor Schneider aștepta telefonul 
dumneavoastră. 

Și imediat îi făcu legătura cu avocatul lui. 

— Deci, Herr Busske, m-am interesat, am vorbit cu autorităţile 
competente. Sunteţi pus sub urmărire. Pentru vătămare 
corporală, jaf și tentativă de omor. 

— Tentativă de omor? repetă Hendrik. Asta înseamnă... 

— Da, bărbatul trăiește, dar are o plagă deschisă. 

— Ah, ce bine. Hendrik respiră ușurat. OK. 

— S-a luat notă că vreţi să vă predaţi. Oricum datorită 
tehnicilor informaţionale moderne se știa de mult când aterizați 
la Frankfurt și aţi fi fost așteptat, îi explică avocatul. Poliţia 
poloneză a acceptat să vă lase să plecaţi nestânjenit și vă va lua 
în primire poliţia germană. În cazul în care călătoriţi într-adevăr 
cu acest avion. 

— Așa intenţionez, răspunse Hendrik. Sunt în terminal și 
aștept îmbarcarea. 

— Bine. Voi avea grijă să fiu la aeroport până ajungeţi, ca să 
fiu de față la primul interogatoriu. 

— Mulţumesc. Și apoi? Mă vor preda Austriei, cred. 

— Probabil se va ajunge la asta, da. Mandat de arestare 
european. Aşa este acum. Avocatul își drese glasul și adăugă: 
Vom vedea. In orice caz, cunosc la Viena un coleg eminent, care 
vă va reprezenta. 

— Înţeleg. Vă mulţumesc. 

— Dar orice ar fi, veţi primi o pedeapsă cu închisoarea. 
Procuroarea austriacă este de părere că dumneavoastră aţi 
intenţionat să îl omorâţi pe bărbat și nu vrea să scăpaţi. 

Hendrik închise un moment ochii și respiră adânc. 

— Da. Din păcate, nu o pot contrazice. Are perfectă dreptate, 
așa este. Oricum ar suna condamnarea, este în ordine. 

Simţea ceva ce nu mai simţise până atunci: nevoia de a-și 
ispăși greșeala. Pentru ceea ce făcuse altcuiva. Pentru a putea 
să revină în comunitate. 

Faptul că existau instanţe, legi și închisori făcea lucrurile mai 


VP - 381 


ușoare. În privinţa aceasta, totul avea o ordine, o cale. În alte 
domenii va fi mai greu. Mai ales în privinţa lui Miriam și a Piei. 
Aici erau multe de reparat, exasperant de multe. 

— Și ar mai fi un punct esenţial, îl auzi el pe avocat. Este 
vorba despre cartea veche, pe care aţi subtilizat-o. Trebuie să o 
returnaţi. Are o mare valoare istorică și spirituală. Sper că mai 
există. 

— Da, răspunse Hendrik. Mai există. Se află la castel, este 
întreagă. 

Scoro nu îi dăduse nicio atenţie, nu luase Codexul cu el. 
Fusese de părere că acesta conţinea multe erori. 

Hendrik continuă: 

— O altă problemă, Herr Schneider: credeţi că ar fi posibil să 
mai pot vorbi cu familia mea înainte ca lucrurile să își urmeze 
calea? 

Avocatul trase zgomotos aer în piept. 

— Nu pot să vă promit nimic. Dacă putem convinge 
judecătorul că sunteţi dispus să cooperaţi și că nu există pericol 
de evadare, atunci s-ar putea discuta și despre o eliberare pe 
cauţiune. 

— Ar fi bine, spuse recunoscător Hendrik. 

După discuţie, Hendrik se duse la toaletă. In timp ce se spăla 
pe mâini, își aduse aminte de cine îi amintea femeia cu ziarele: 
clarvăzătoarea! De la iarmaroc! 

Parcă auzea și acum ce îi spusese aceasta: Există un secret 
care vă desparte de fratele dumneavoastră. Un al doilea secret 
vă va reuni. Acesta vă va lega până când întrebarea își va găsi 
răspunsul. Unul dintre dumneavoastră va plăti cu viaţa pentru 
întrebare. Celălalt cu moartea. 

Nu greșise. 

Se privi în oglindă. Lumina necruțătoare a tuburilor 
fluorescente îi evidenția fiecare rid de pe față. 

Îmbătrânise. 

Și la un moment dat va muri. Era inevitabil. 

Dar până atunci va iubi. Și va fi iubit. Acum era în stare să 
vadă, era făcut exact pentru asta și pentru nimic altceva. Era 
sigur că alesese viața. 


VP - 382 


virtual-project.eu 


VP - 383 


VP - 384