Philipp Vandenberg — A cincea evanghelie

PHILIPP VANDENBERG 


www.virtual-project.eu 


PHILIPP VANDENBERG 


A CINCEA EVANGHELIE 


l 


www.virtual-project.eu 


RD 
CD 


Traducere din limba germană loana Gavriliu- 
Podborschi 


© RAO International Publishing Company, 2006 
pentru versiunea în limba română 
2007 


Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia. Că 
nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic 
ascuns care să nu se cunoască. De aceea, câte aţi spus 
la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la 
ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri. 


LUCA, 12, 1-3 


Cuvânt-inainte 


În niciun oraş din câte cunosc nu există cimitire la fel de 
fascinante precum în Paris. Sunt cu totul altfel - aproape 
vesele, şi nu au nimic morbid sau sinistru în ele, aşa cum se 
aşteaptă de la cimitirele nemţeşti. Se pare că francezii aveau 
pur şi simplu mai multă grijă de morţii lor şi orice copil de 
şcoală ştie că, de exemplu, Edgar Degas este înhumat în 
Montmartre, iar Maupassant şi Baudelaire, în Montparnasse. 

Din Boulevard de Ménilmontant se ajunge în Cimitirul Père- 
Lachaise - aşa se numeşte cel mai mare şi mai frumos cimitir 
din Paris; un nume neobişnuit, care se trage de la Pere 
Lachaise, confesorul lui Ludovic al XIV-lea. Pe lângă Edith Piaf, 
Jim Morisson şi Simone Signoret, aici se găsesc mormintele lui 
Molière, Balzac, Chopin, Bizet şi Oscar Wilde. Unde anume - ţi 
se spune de către gardian, care are şi o hartă la îndemână, 
pentru câţiva franci. 

În zilele frumoase, dar mai ales primăvara şi toamna, vine 
multă lume în pelerinaj la mormintele idolilor lor, aici poţi să 
dai de cei care iau cu sine impresia trecătoare a unei singure 
vizite şi de cei care vin aici în mod regulat, unii chiar zilnic, 
majoritatea cam la aceeaşi oră şi cu acelaşi ritual al unei 
scurte pomeniri. 

Observarea acestor lucruri presupune să vizitezi Cimetière 
de Père-Lachaise mai multe zile la rând, la aceeaşi oră - ceea 
ce am făcut şi eu, mai întâi fără motive ascunse şi, în orice 
caz, fără să fi aşteptat să mă lovesc de vreo poveste 
tulburătoare, aşa cum mi s-a întâmplat. 

În cea de-a doua zi, mi-a atras atenţia un bărbat mai în 
vârstă, arătând totuşi bine, stând în faţa unui mormânt cu 
simpla inscripţie: „Anne 1920-1971“. Acum că privesc în 
urmă, îmi dau seama că interesul mi-a fost stârnit, de fapt, de 
acea floare exotică oranj cu albastru pe care o ţinea în mână, 
şi pentru că experienţa m-a învăţat că în spatele unei flori 
extraordinare se ascunde, de cele mai multe ori, o istorie 


extraordinară, am întrevăzut ocazia de a intra pur şi simplu în 
vorbă cu străinul. 

Nu mică mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că am 
întâlnit un neamţ care trăia în Paris; dar, după aceea, luă o 
mină de-a dreptul distantă, aproape inabordabilă, în ceea ce 
privea semnificaţia acelei flori exotice (era o pasăre-paradis, 
numită şi strel/itzia). Când întâlnirea noastră se repetă în ziua 
următoare, situaţia se răsturnase în aşa măsură, încât celălalt 
începuse să mă iscodească şi îi luă ceva timp până să mă 
creadă că fusesem împins să pun această întrebare doar de o 
curiozitate scriitoricească şi că nu există nicio persoană 
ascunsă care să mă fi pus pe urmele lui. 

Fie şi numai purtarea sceptică a bărbatului faţă de 
întrebarea mea nevinovată mi-a întărit bănuiala că în spatele 
micii ceremonii de rutină din Cimetière de Père-Lachaise se 
putea ascunde mult mai mult decât un gest mişcător. Cu 
toate că eu mă prezentasem demult celuilalt, nu îi ştiam 
numele, dar asta nu mi s-a părut o piedică în a-l invita la 
masă în hotelul meu - în cazul în care îi permitea timpul. Cu 
această observaţie, i-am smuls un surâs şi aprecierea că un 
om de vârsta lui are mult timp şi că urma să vină. 

Trebuie să recunosc că, pe atunci, nu prea credeam că 
străinul avea să se ţină de promisiune; mai degrabă 
presupuneam că spusese doar aşa, ca să scape de 
insistenţele mele. Cu atât mai mult am fost surprins când 
bărbatul apăru după cum fusese înţelegerea, la restaurantul 
din Grand Hotel din arondismentul 9, unde locuiam, şi puse 
pe masă o revistă foarte veche, care mi-a stârnit imediat 
curiozitatea. 

Ca şi cum ar fi intenţionat să mă tortureze astfel mai tare - 
ceea ce pe mine, iscoditor cum eram, mă scotea din minţi el 
pălăvrăgea încântat despre frumuseţile Parisului (din punctul 
meu de vedere, ăsta era curat sadism) şi, de fiecare dată 
când făceam vreo încercare de a dirija discuţia către tema 
reală, iar îşi mai amintea de câte un monument care să 
merite să fie văzut de un străin. Abia mai târziu mi-am dat 
seama că bărbatul ducea o luptă cu sine însuşi dacă să-mi 


încredinţeze povestea lui sau nu. 

Eu deja renunţasem să mai sper, când luă revista în mâini 
fără ocol, o deschise la mijloc şi o aruncă pe masă spunând: 

— Acesta sunt eu. Sau mai corect: asta eram eu. Sau şi mai 
corect: asta ar fi trebuit să fiu. 

Se uită la mine cercetător. 

Secundele în care m-am adâncit în ilustrată îi aduseră 
necunoscutului o vădită mulţumire; îi simţeam privirea 
îndreptată către mine şi simţeam cum îmi urmăreşte toate 
mişcările, ca şi cum ar fi aşteptat o exclamaţie de uimire. Dar 
nu se întâmplă nimic de genul acesta. Articolul relata despre 
un reporter al revistei care murise în războiul cu Algeria şi 
arăta fotografii de când era în viaţă, precum şi imaginea unui 
cadavru oribil mutilat. Rămăsesem oarecum fără cuvinte. 

— Nu veţi înţelege, îşi dădu el cu părerea într-un sfârşit, a 
durat mult până am priceput şi eu. Şi cu siguranţă că asta e 
cea mai nebunească poveste pe care aţi auzit-o vreodată. 

Am răspuns că am fost deja confruntat cu istorii 
inimaginabile şi că lucrurile obişnuite rareori sunt treaba 
scriitorilor. Şi i-am pomenit oaspetelui meu despre acel 
călugăr invalid din scaunul cu rotile, care îmi povestise istoria 
vieţii lui în urmă cu câţiva ani şi care îmi mărturisise cu vorbe 
cutremurătoare de ce se aruncase cu intenţii sinucigaşe de la 
o fereastră a Vaticanului. Aş fi descris această viaţă a lui în 
cartea mea, Conjuraţia sixtină, dar, chiar înainte de apariţia 
cărţii, invalidul dispăruse din mănăstirea lui, iar abatele 
afirmase neclintit că acolo nu existase niciun călugăr, deşi, 
am accentuat eu, stătusem faţă în faţă cu el timp de mai 
multe zile. 

Ar fi fost mai bine dacă nu aş fi relatat nimic despre asta, 
pentru că bărbatul începu dintr-odată să se grăbească şi fu 
de părere că, înainte de a fi pregătit să spună totul, trebuie să 
se mai gândească încă o dată şi urma să ne întâlnim a doua 
zi la cafeneaua La Flore, pe unde treceau, de altfel, mulţi 
scriitori. 

Ca să o iau un pic înainte: mi-am băut singur cafeaua în La 
Flore şi trebuie să recunosc că nu m-a mirat câtuşi de puţin. 


Evident că pe necunoscut, confruntat fiind cu perspectiva ca 
soarta lui să devină proiect de carte, îl părăsise curajul. Dar 
asta mă întărise în convingerea că lucrul pe care îl avea de 
spus bărbatul depăşea cu mult soarta personală a unui singur 
om. 

Toate marile secrete ale umanităţii sunt de origine obscură. 
Nasul meu îmi spunea că în spatele destinului unui om străin 
există un asemenea mister. Că era de o semnificaţie atât de 
importantă, asta nu puteam încă bănui, şi nici faptul că 
străinul cu floarea-papagal va juca doar un rol secundar. Rolul 
principal, după cum se poate intui, îl jucase acea femeie din 
cimitir, despre care nu ştiam mai nimic, în afară de prenume: 
Anne. 

Totuşi, aveam un indiciu - articolul din revistă. O urmă 
ducea către Munchen, o a doua înapoi către Paris, apoi 
rezultatele din cercetările mele se suprapuneau. Roma, 
Grecia şi San Diego erau alte popasuri şi, încet, aproape 
treptat, mi-am dat seama de ce avea reţineri străinul în a-mi 
destăinui povestea lui. 

Am vizitat cimitirul încă de vreo câteva ori, dar nu l-am mai 
întâlnit niciodată pe străin. 


Primul capitol 
ORFEU SI EURIDICE 


Aducători de moarte 
1 


Împrejurul ei era totul alb şi, ca şi cum pereţii albi, podelele 
albe, uşile de un alb lucios ca oglinda şi tuburile orbitoare de 
neon de pe tavan i-ar fi pricinuit durere, Anne îşi îngropa faţa 
în mâini. Nu înțelegea nimic. Auzise numai cuvântul „comă“ şi 
faptul că este într-o stare proastă. O fiinţă de sex incert, în 
halat alb, o ţintuise pe scaunul acesta şi o lămuri, cu 
siguranţa unei stewardese care face cunoscute prevederile în 
caz de accident, că medicii făceau tot ce le stătea în putinţă, 
că putea să dureze şi că ar fi bine să completeze formularul şi 
să-l semneze. 

Foaia era pe jos, lângă ea. Din când în când, se deschidea 
câte una dintre uşile lucioase. Tălpi de cauciuc plescăiau pe 
culoarul lung şi dispăreau după o altă uşă. De undeva 
pătrundea ritmul unei maşinării cu zgomot înfundat; mirosea 
a fenol, iar căldura era aproape insuportabilă. 

Anne îşi ridică privirile, trase adânc aer în piept, îşi 
descheie mantoul subţire, se rezemă de spătar cu ochii închişi 
şi îşi încrucişă braţele. Buzele îi tremurau şi simţea o durere 
pe care nu o putea localiza; bănuia că viaţa i se făcuse praf şi 
pulbere şi îi veneau în minte gânduri din copilărie, când 
uneori şi-ar fi dorit ca o vrăjitorie să o facă să uite câte o 
experienţă şi totul să fie ca mai înainte. 

Nu se gândise niciodată la cum ar fi dacă unuia dintre ei i s- 
ar întâmpla ceva. Îl iubea pe Guido şi cine iubeşte nu se 
gândeşte la sfârşit; dar acum îşi dădea seama de absurdul 
acestei atitudini. Ea pur şi simplu nu era pregătită pentru un 


apel ca acesta: 

— Ne pare rău, trebuie să vă informăm asupra unei situaţii 
foarte neplăcute. Soţul dumneavoastră a avut un accident 
grav. Pregătiţi-vă pentru ce e mai rău. 

Ca în vis, Anne fugise la clinică. Nu ştia pe ce drum 
ajunsese aici, unde parcase maşina; era incapabilă să ducă 
vreun gând la bun sfârşit. Strigase către două sau trei halate 
albe: „Terapie intensivă?” şi aterizase în cele din urmă aici, 
pe acest coridor cu lumină orbitoare, unde timpul părea fără 
sfârşit. 

Se sperie când conştientiză gândurile în care se făcea că 
aranjase deja casa ca nouă, vânduse magazinul de antichităţi 
şi luase decizia de a face pentru prima dată o călătorie în 
jurul lumii - ca să se poată distanţa. Guido nu s-ar fi urnit 
niciodată din loc dacă era vorba despre o călătorie în jurul 
lumii. Ura să tot zboare cu avionul. 

Dumnezeule! Anne sări în picioare, se ruşină de ideile 
acestea şi începu să străbată coridorul în sus şi în jos, cu 
mâinile în buzunare. Zelul relaxat cu care alunecau pe lângă 
ea oamenii în halate, fără a-i arunca măcar o privire, avea un 
efect provocator şi nu ar fi lipsit mult până ce Anne să treacă 
pe lângă una dintre asistentele ocupate şi să-i strige că era 
vorba despre viaţa soţului ei, în caz că nu înţelegea asta. 

Totuşi nu se ajunse la asta, deoarece în acelaşi moment 
ieşi de după o uşă un bărbat uscăţiv cu ochelari murdari, fără 
ramă. 

În timp ce se apropia de Anne, îşi făcea de lucru cu 
şnururile unei măşti verzi pentru nas şi gură, care îi atârna de 
după gât, apoi se şterse cu braţul peste frunte. 

— Doamna von Seydlitz? întrebă el pierdut. 

Anne simţea cum i se măresc ochii, cum îi pulsa în cap 
sângele. li bubuiau urechile. Chipul medicului nu trăda nicio 
nelinişte. 

— Da, accentuă Anne uşor. 

Gâtlejul îi era uscat şi aspru. 

Medicul se prezentă, dar chiar în timp ce îşi spunea 
numele, intonaţia i se schimbă şi se descompuse în tonul 


tărăgănat al unei bocitoare. Rostise vorbele următoare deja 
de multe ori: 

— Îmi pare rău. Tot ajutorul a fost tardiv pentru soţul 
dumneavoastră. În această situaţie ar putea să vă consoleze 
puţin dacă vă spun că poate este mai bine aşa. Soţul 
dumneavoastră nu şi-ar mai fi revenit niciodată, probabil. 
Leziunile craniene erau prea grave. 

Anne reuşi să-şi dea seama că medicul îi întinde mâna, dar, 
în furia ei neputincioasă, se întoarse şi plecă. Mort. Înţelegea 
pentru prima dată caracterul definitiv al acestui cuvânt. 

În lift mirosea a bucătărie, ca în toate ascensoarele de 
spital. Dezgustată, o luă la goană, de îndată ce se deschiseră 
uşile. 

Luă un taxi către casă. Nu era în stare să se aşeze singură 
la volan. Şoferului îi întinse o bancnotă, fără să-i spună un 
cuvânt, apoi dispăru în locuinţă. Dintr-o dată, toate i se 
părură străine, reci şi respingătoare. Işi scoase pantofii, urcă 
în grabă treptele spre dormitor şi se prăbuşi în pat. Apoi 
plânse, în cele din urmă. 

Asta se întâmpla pe 15 septembrie 1961. Trei zile mai 
târziu, Guido von Seydlitz fu înhumat în cimitirul Wald. În ziua 
următoare începură - haideţi să le numim aşa - ciudăţeniile. 


2 


Pentru ca Anne von Seydlitz să nu apară într-o lumină 
nefavorabilă de la bun început, ceea ce nu ar putea decât să 
strice adevăratul sens al povestirii, trebuie mai întâi să 
spunem câteva cuvinte despre această doamnă. Anne 
Seydlitz nu folosise niciodată particula nobiliară „de“, primită 
de la soţul ei prin căsătorie. Poate că titlul ar fi putut să-i fie 
de folos ocazional soţului ei, dar Anne mai degrabă se amuza 
de titlurile de nobleţe acordate orişicui prin secolul al XIX-lea. 
Pe atunci, afaceriştii merituoşi erau ridicaţi la rang de nobil, 
de la o zi la alta, iar acest proces îndoielnic scoase în faţă 


stirpe atât de neobişnuite precum cele de Müller? sau de 
Meyer?. 

Anne dispunea îndeajuns de sentimentul propriei valori, ca 
să treacă prin viaţă ca „doamna Seydlitz”, pentru că educaţia 
şi o anume frumuseţe rezervată se îmbinaseră în fiinţa ei într- 
un mod atât de fascinant, încât oriunde îşi făcea apariţia, era 
punctul de atracţie. Ca orice persoană care nu suferă din 
cauza propriei inteligenţe, ci trage foloase de pe urma ei, 
Anne avea spirit, iar ştrengăriile ei deveneau adesea 
subiectul monden al zilei. Cocheta cu plăcere cu vârsta ei de 
fix patruzeci de ani, mărturisind că se afla, mai nou, în cel de- 
al cincilea deceniu de viaţă. 

Fireşte că resimţise din greu moartea soţului şi tocmai când 
începuse să treacă prin filtrul raţiunii suferinţa care o lovise 
pe neaşteptate, o sunară de la clinică spunându-i că putea să 
ridice obiectele rămase de pe urma soţului ei. 

Cu toate că nu-i venea uşor, Anne dădu curs acestei 
solicitări în aceeaşi zi. O soră îi predă, contra unui bon, un sac 
de plastic lipit, care pe lângă piesele vestimentare aparţinând 
lui Guido, conţinea ceasul lui şi portofelul. Cu ocazia asta află 
mai degrabă în treacăt că Guido nu era singur în maşină în 
momentul accidentului. 

— Doamna de pe scaunul din dreapta şoferului a scăpat 
doar cu leziuni uşoare. A fost externată astăzi. 

— Doamna de pe scaunul din dreapta? 

Anne von Seydlitz se încruntă, un semn inconfundabil al 
tulburării interioare. 

Sora se arătă uimită de faptul că doamna von Seydlitz nu 
ştia nimic despre femeia de pe scaunul din dreapta, devenind 
chiar bănuitoare şi cerându-i o părere şi medicului-şef, înainte 
de a-i dezvălui numele. Anne îl recunoscu pe medicul care îi 
anunţase decesul şi consideră potrivit să se scuze pentru 
purtarea ei. 

Doctorul spuse că atitudinea ei nu era ieşită din comun, 
date fiind circumstanţele, considerând-o destul de normală. 


1 „Morar“ (în germ. în orig.) 
? „Fermier sau majordom" (în germ. în orig.) 


Totuşi, Anne reuşi abia după negocieri insistente să afle 
numele şi adresa femeii din dreapta şoferului. 

Nu o cunoştea pe femeie. Şi oricum, în primul rând, pentru 
ea conta să afle mai mult despre împrejurările accidentului. 

În acest scop, luă legătura cu poliţia. Acolo află că maşina 
fusese ocupată de două persoane, un bărbat şi o femeie. La 
kilometrul 7,5 de pe autostrada Munchen-Berlin ieşise de pe 
carosabil, rostogolindu-se de mai multe ori peste un povârniş, 
şi se oprise cu roţile în sus. Era clar că femeia supravieţuise 
nenorocirii numai din cauză că fusese aruncată din 
autovehicul, în timpul rostogolirii acestuia. Pentru a elucida 
cauzele accidentului, se cercetau resturile maşinii, dar asta 
putea să dureze. 

— Pot să văd maşina? întrebă Anne. 

— Fireşte, dacă suportaţi aşa ceva. 

Hala din nordul oraşului avea spaţiu pentru mai bine de 
douăzeci de maşini avariate şi cel puţin tot atât de multe 
stăteau în spaţiul liber dimprejur, erau automobile lovite, 
ferfeniţite, arse, care aveau legătură cu soarta unor oameni. 

Cu toate că îşi propusese să rămână rece şi calmă, la 
vederea resturilor maşinii, Anne începu să tremure din tot 
corpul şi trecu destul de mult timp până când îndrăzni să se 
apropie. Panoul pentru ceasurile de bord era îndoit la mijloc. 
Pe partea stângă se vedeau urme de sânge. Parbrizul şi 
geamul din spate zăceau în bucăţi pe scaunele deformate de 
lovituri. Din radiator se putea distinge doar jumătate. Capota 
portbagajului era deschisă; nu se mai putea închide. Mirosea 
a benzină, a ulei şi a material sintetic ars. 

Aproape cu evlavie, Anne ocoli vehiculului distrus, când îi 
căzură privirile pe o geantă pentru acte, din portbagaj. 
Ofiţerul de poliţie care o însoțea dădu din cap, fiind de acord 
să o ia - şi pescui geanta de piele. 

— Dar asta nu este geanta soţului meu! strigă Anne şi se 
trase un pas înapoi. Făcu o mişcare de parcă omul îi pusese 
sub nas un animal dezgustător. 

— Atunci înseamnă că aparţine doamnei de pe scaunul din 
dreapta şoferului, fu de părere ofiţerul de poliţie, ca să o 


liniştească. 

El nu înţelegea tulburarea femeii. 

— Dar unde este geanta diplomat a soţului meu? Avea la el 
o geantă diplomat maro, cu monograma G.d.S. Pe partea de 
deasupra. 

Polițistul ridică din umeri. 

— Sunteţi sigură? 

— Foarte sigură, răspunse Anne, şi spuse, după un moment 
de gândire: daţi-o încoace! 

Puse geanta pe capota maşinii avariate, încercă fără 
îndemânare la încuietori şi deschise partea de sus. Conţinutul 
- lenjerie de corp (în treacăt fie spus, nu de cea mai bună 
calitate), cosmetice şi ţigări - aparţinea, fără îndoială, femeii. 

— Pot să o iau cu mine? întrebă Anne. 

— Desigur, răspunse ofiţerul de poliţie. 

Închise geanta cu zgomot şi plecă. 


3 


Tristeţea nespusă, durerea şi golul pe care le provocase 
moartea lui Guido păreau că fuseseră luate de val; într- 
adevăr, trecea printr-o metamorfoză neobişnuită a 
sentimentelor: durerea, care se disipează abia după câţiva 
ani, se prefăcea, în cazul lui Anne, în amărăciune; de la o oră 
la alta şi dintr-odată simţi chiar ură împotriva omului pe care 
îl înmormântase în ziua precedentă. Zece ani de căsnicie - o 
presupusă fericire - se surpaseră într-o clipită ca o clădire 
dărăpănată, sub forţa buldozerului. Se simţea ca şi cum şi-ar 
fi pierdut soţul de două ori, o dată înainte cu câteva zile, şi 
după aceea, acum. 

Pe drumul spre casă, pe care Anne îl făcuse într-un taxi, 
amintirile, gândurile şi trăirile deveniseră vii şi acum aveau 
brusc un sens. Mâna stângă i se înţepenise cu pumnul strâns 
pe geanta străină, ca şi cum şi-ar fi adunat forţele pentru un 
atac teribil. Cu cealaltă scotoci în mantou după petecul de 
hârtie pe care i-l dăduse medicul la clinică: Hanna Luise 


Donat, Hohenzollern-Ring numărul 17. 

Anne îşi muşcă buza de jos. Apoi îi întinse taximetristului 
hârtia. 

— Duceţi-mă la Hohenzollern-Ring numărul 17. 

Casa din estul oraşului nu era cel mai grozav loc în care să 
te duci, dar dădea impresia, după cât se putea vedea în 
amurg, că este o construcţie bine îngrijită. Poarta de fier, 
vopsită în gri, a zidului grădinii avea pe ea o plăcuţă de metal 
ovală, fără nume. Anne nu şovăi nicio clipă. Apăsă pe butonul 
soneriei. În interiorul casei, care se afla la câţiva paşi 
distanţă, erau aprinse luminile, şi la scurt timp apăru în uşă 
un bărbat mic de statură şi grăsuţ. 

— Aici locuieşte Hanna Luise Donat? îi strigă Anne 
bărbatului. 

Acesta îi veni în întâmpinare cu o cheie, fără să-i răspundă, 
îi deschise poarta gri a grădinii, întinse mâna cu un arătător 
de la care lipsea falanga superioară şi spuse în timp ce făcea 
plecăciuni cu o politeţe stângace: 

— Donat. Doriţi să mergeţi la soţia mea. Vă rog! 

Promptitudinea cu care bărbatul o lăsase pe Anne să între, 
fără să o întrebe măcar ce doreşte, o uimi de-a dreptul, dar, 
furioasă cum era, trecu peste asta, pentru că pe moment nu 
ştia decât una şi bună: că dorea să o vadă pe această femeie. 

Donat o invită pe Anne într-o cameră mobilată modest, cu 
două dulapuri vechi şi cu un tablou măreț de la începutul 
secolului: 

— Aşteptaţi un minut, vă rog! 

Dispăru în spatele uneia dintre uşile înalte, vopsite în culori 
deschise. Se întoarse după un timp, tinu uşa deschisă şi o 
invită înăuntru. 

Fireşte că Anne avea o idee preconcepută despre femeia 
pe care urma să o întâlnească în această cameră. Se aştepta 
la o femeie uşoară, cu părul în coc tapat şi cu buze rujate 
ţipător, rotofeie în anumite locuri, aşa cum îţi imaginezi pe 
una care se încurcă cu un bărbat însurat, şi, cu această 
imagine în minte, furia ei crescu. 

Îşi imaginase în detaliu întâlnirea şi îşi promisese să 


rămână liniştită, rece şi cinică, pentru că numai aşa putea să 
o rănească pe femeia necunoscută. „Sunt Anne von Seydlitz - 
ar fi vrut ea să spună -, soţia“; şi dorise dintotdeauna să o 
cunoască pe dama cu care Guido îşi petrecuse aşa-zisele 
delegaţii. Dorea să o invite să ia îmbrăcămintea pătată de 
sânşe a soţului ei, aşa, ca amintire. Dar se întâmplă cu totul 
altfel. 

În mijlocul încăperii, ascunsă printre plante ornamentale, se 
afla o femeie chiar de aceeaşi vârstă cu ea. Toate mişcările 
pe care se vedea că i le refuza corpul de la gât în jos i se 
reflectau în chipul ei frumos. 

— Eu sunt Hanna Luise Donat, spuse prietenos femeia din 
scaunul cu rotile şi, cu o uşoară aplecare a capului, îi făcu 
semn musafirei să se apropie. 

Anne stătea ca încremenită. Ea, care de altfel niciodată nu 
dusese lipsă de replici, nu mai avea cuvinte în acest moment 
imprevizibil. Aşa că femeia invalidă, vădit obişnuită cu situaţii 
ca aceasta, spuse cu o voce deosebit de liniştită: 

— Dar luaţi loc, vă rog! 

Şi după încă un moment în care nu se întâmplă nimic 
adăugă, de această dată ceva mai pătrunzător: 

— Nu doriţi să-mi spuneţi ce vă aduce la mine, doamnă... 

— Seydlitz, completă Anne. Nu era în stare să-şi controleze 
tulburarea; scotoci în buzunarul mantoului, scoase bucata de 
hârtie şi citi de pe ea, ceea ce părea amuzant într-un fel, în 
această situaţie: Hanna Luise Donat, Hohenzollern-Ring 
numărul 17. 

— Aşa e, aprobă femeia din scaunul cu rotile, iar bărbatul 
se duse în spatele ei şi o aduse pe invalidă mai aproape de 
musafiră. 

Anne îngăimă câteva cuvinte drept scuză: se pare că s-a 
lăsat înşelată de o greşeală; la clinică i se dăduseră acest 
nume şi această adresă - o femeie cu acelaşi nume se aflase 
în maşina accidentată a soţului ei şi fusese externată după 
trei zile de stat la clinică. 

— Această confuzie, dădu bărbatul de înţeles, poate fi uşor 
clarificată de soţul dumneavoastră. 


— Este mort, conchise Anne sec. 

— Mă scuzaţi, îmi pare rău, nu aveam de unde să ştiu, 
spuse el. 

Anne dădu din cap că înţelege. Oricum ar fi reconsiderat 
situaţia, această femeie nu putea fi nici persoana lângă care 
conducea soţul ei şi nici pacienta de la clinică. Dar în timp ce 
resimțea situaţia ca fiind misterioasă, ca să nu spunem 
înfricoşătoare, cei doi se arătau extrem de interesaţi de cele 
petrecute în ultimele zile. Mai înainte ca Anne să se complice 
cu o lungă discuţie lămuritoare, îi puse bărbatului geanta în 
mână şi se despărţiră mai repede decât ar fi permis normele 
de politeţe. 


4 


Anne nu îşi găsi somnul în această noapte. Bântui prin casa 
cea mare, ca o stafie în căutarea zadarnică a propriului suflet. 
Se aşeză, îmbrăcată în capotul alb şi lung, pe scara care 
ducea către dormitorul ei şi încercă să găsească un sens celor 
întâmplate. Uneori credea că visează; apoi trase cu urechea 
la zgomotele îndepărtate ale nopţii. Se aştepta să se audă din 
clipă-n clipă cheia în broască şi Guido să între în casă, aşa 
cum făcea dintotdeauna, dar nu se întâmplă nimic, iar delirul 
ei atinse repede acel grad de nebunie în care amăgirile nu se 
mai disting de adevăr. 

Anne se sperie când îşi dădu seama cum stătea în faţa uşii 
de la dormitorul lui Guido, cum bătea cu palma în tocul uşii şi 
îşi făcea soţul afemeiat, şi-i arunca şi alte vorbe de ocară, ca 
şi cum acesta s-ar fi încuiat în cameră. 

întâmplările din ultimele zile o copleşiseră pur şi simplu. 
Scâncind ca un copil, se prăbuşi în genunchi în faţa uşii şi se 
lăsă pradă furiei. Într-adevăr, lacrimile lui Anne nu erau 
lacrimi de durere, pentru că îşi pierduse soţul; Anne plângea 
de furie - din cauza lui şi a neruşinării lui şi a propriei 
naivităţi, a încrederii oarbe cu care îi răspunsese lui Guido şi 
de care el abuzase într-un mod scandalos. 


Datorită spiritului şi caracterului ei, Anne putea să facă 
faţă, dar ceea ce i se părea insuportabil totuşi era imaginea 
propriei prostii - şi asta pentru că Anne von Seydlitz era o 
femeie extraordinar de inteligentă, care întotdeauna ştiuse să 
se folosească cum trebuie de această inteligenţă. Nu ura 
nimic mai mult decât prostia, iar acum, că era victima 
propriei prostii, se ura pe sine însăşi. 

Lacrimile de furie îi rămâneau lipite de faţă, ca şi cum ar fi 
fost din sirop. Îi era, de fapt, ruşine de sine. Nu putea să-şi 
amintească să fi fost vreodată atât de nestăpânită, nici măcar 
pe vremea petrecută la orfelinat, când era copil. 

În baie se afla sacul de plastic pe care i-l predaseră la 
clinică. Recunoscu ceasul lui Guido, un Hamilton de aur din 
anul 1921, anul naşterii lui Guido. Îl achiziţionase la o licitaţie. 
Pe partea inferioară era gravată o dedicație: Syd to Sam 
1921. Anne rupse folia, scoase costumul pătat de sânge şi 
întinse pantalonii şi sacoul, ca şi cum ar fi făcut o paiaţă. Și 
cum stătea acolo - costumul lui preferat -, Anne începu să 
sară în picioarele goale pe haine, de parcă ar fi vrut să-l facă 
pe Guido să-l doară. Ca şi cum ar fi vrut să îl forţeze să facă o 
confesiune, şi bătu cu picioarele ca o sălbatică pe podeaua 
din baie, scoțând nişte zgomote şuierătoare şi repetând 
acelaşi cuvânt: „Trădătorule, trădătorule, trădătorule!“ 

În dansul ei sălbatic, simţi în sacou ceva care îi opune 
rezistenţă. În mod neaşteptat, Anne scoase la lumină 
portofelul lui Guido. Respiră adânc şi scoase un teanc de 
bancnote din portofel. Ştia ce mai este înăuntru, în rest: cărţi 
de credit şi documentele maşinii. Dar, pe când începu să 
numere mecanic bancnotele, dădu peste un bilet galben. 
„Opera Germană din Berlin, miercuri, 20 septembrie, ora 19.“ 
Anne apucă biletul cu degetele mari şi arătătoarele de la 
amândouă mâinile. Guido nu se omora deloc după operă, 
martor era Dumnezeu. Putea să numere pe degetele de la o 
mână puţinele ocazii când fuseseră împreună la Operă. 
Pentru Anne, aceasta părea doar dovada despre cum o 
înşelase Guido. lar ea făcea parte dintre femeile care pot ierta 
orice, mai puţin certitudinea că soţul o înşela. 


În timp ce îi împrăştia, pe podeaua din baie, conţinutul 
portofelului, ca la un joc de puzzle sau ca într-o pasienţă, 
gândurile începură să i se pună în ordine. Mai înainte se 
gândise atât de tare la viaţa dublă a soţului ei, încât nu mai 
exista niciun răgaz pentru ea: nu va avea nicio clipă de linişte 
până când nu îşi va explica asta în toate detaliile. 

Ziua, care începuse pe la ora şapte să se furişeze treptat 
pe fereastră şi să se amestece cu galbenul lămpilor de 
perete, contribui în mare parte la calmarea simţurilor lui 
Anne. Această alinare nu îi alungă sub nicio formă furia, ci 
doar îi permise să întrevadă mai bine scopul. 

Anne era orice altceva decât o persoană indiscretă; dar se 
ştie că adulterul scoate la iveală trăsături de caracter 
necunoscute până atunci. In cazul ei se putea spune chiar 
aşa: că tocmai furia ei o salva de la un colaps total. 

Pe când încă vorbea la telefon cu cei de la clinică, de unde 
află, după cum era de aşteptat, că femeia din maşina 
accidentată care se dăduse drept Hanna Luise Donat arăta cu 
totul altfel decât femeia din scaunul cu rotile, privirea îi căzu 
pe data înscrisă pe biletul de la Operă: 20 septembrie - azi! 

Anne pocni din degete; pentru prima dată în ultimele zile, îi 
apăru un zâmbet în colţul gurii, un zâmbet scurt şi diavolesc. 
Sigur că speranţele erau reduse, dar cu cât ţinea mai mult în 
mână biletul, cu atât creştea în ea sentimentul că spectacolul 
de la Operă putea să o pună pe vreo pistă. Nu putea, pur şi 
simplu, nu voia să-şi imagineze că Guido devenise fan al 
operei peste noapte şi că se ducea singur la un spectacol de 
operă - şi, în plus, fără să pomenească un cuvânt despre 
asta. 


5 


În avionul spre Berlin, Anne îşi aminti de vremurile de acum 
şase, şapte ani, când în mariajul ei intervenise rutina, ceea ce 
nu era chiar insuportabil, doar în măsura în care părea să nu 
mai existe nimic incitant în relaţia ei; nu erau nici dispute, dar 


nici împăcări; totul mergea - după cum s-ar zice - ca pe 
roate. Pe atunci, chiar acum şase, şapte ani, se gândise la 
modul cel mai serios să aibă o aventură cu tânărul voluntar 
de la firmă, care pusese ochii pe ea de la prima întâlnire. 
Această dorinţă, de care este cuprinsă orice femeie ajunsă la 
o anumită vârstă, o chinui luni la rând; pentru că pe deo 
parte ar fi tentat-o să îşi încerce farmecele celor treizeci şi 
cinci de ani ai săi asupra unui tânăr retras, dar deloc lipsit de 
vino-ncoace, iar pe de altă parte dorea să-l facă pe Guido să 
observe că putea să atragă foarte bine şi alţi bărbaţi, chiar 
mai tineri. 

Pe această cale ocolită, Anne sperase să îi amintească 
soţului ei că o căsnicie înseamnă mai mult decât muncă, 
succes şi concediu de două ori pe an. In camera din spatele 
magazinului, unde îl chemase într-o după-amiază liniştită de 
luni pe Wigulăus - aşa îl chema pe tânărul studios - cu 
intenţia de a-l seduce (i se păstrase viu în memorie şi faptul 
că purta lenjerie de corp lila şi ciorapi de aceeaşi culoare) se 
trezise însă brusc la realitate. În orice caz, când tânărul 
începuse să o frământe cu mâinile lui albe şi zvelte pe sub 
puloverul ei de caşmir, ca un brutar care frământă aluatul, ea 
ridicase mâna şi îi arsese o palmă răsunătoare băiatului 
explicându-i, pe un ton afectat, aşa cum se cuvine din partea 
unei femei măritate, să nu mai facă niciodată aşa ceva şi, pe 
lângă asta, să facă uitat incidentul. 

Abia mai târziu pricepuse că această experienţă reprezenta 
clasica victorie a raţiunii asupra sentimentelor, acel tip de 
victorie care, după atâţia ani, nu mai părea să fi meritat 
efortul. În cazul descris, dacă ar fi călcat într-adevăr pe alături 
- ca să evităm respingătoarea exprimare „dacă ar fi întreţinut 
raporturi sexuale” - atunci ar fi existat un efect mai puternic, 
presupunând că soţul ei ar fi aflat despre asta şi s-ar fi 
împăcat aşa cum era de dorit. Cu atât mai mult o durea că 
Guido abuzase într-un mod atât de perfid de fidelitatea ei; 
acum regreta de-a binelea că nu se abandonase tânărului 
Wigulăus şi în loc de asta păstraseră o relaţie bine pusă la 
punct, ca în orice căsnicie normală. 


Hotelul în care descinsese Anne von Seydlitz (Hotel 
Kempinski) era lipsit de însemnătate pentru evoluţia istoriei, 
spre deosebire de libretul operei (Orfeu şi Euridice de 
Christoph Willibald Gluck); amândouă lucrurile sunt 
menţionate oricum de dragul unei imagini cuprinzătoare. În 
treacăt fie spus, ea îşi ocupase locul de la Operă, în stal, 
rândul al şaptelea, abia în ultima clipă şi se miră să găsească 
în dreapta un domn bărbierit ireproşabil, cu obrajii roşii şi cu 
ochelari fără ramă, căruia îi mai lipsea numai roba ca să fie 
un predicator, iar la stânga o doamnă în vârstă care ar fi fost 
fermecătoare dacă nu ar fi mestecat încontinuu nişte 
bomboane de eucalipt. 

„Greşeală!” îi trecu prin minte, în timp ce un castrat firav 
se chinuia cu o voce de contralto pe post de Orfeu trist. Anne 
se lăsă învăluită în muzica lui Gluck; într-adevăr, muzica era 
foarte potrivită cu dispoziţia ei, astfel încât nici nu observă că 
domnul cel aranjat din dreapta ei începuse să o examineze pe 
furiş. 

Poate chiar s-ar fi bucurat de aceste priviri; rămase totuşi 
pe locul ei în pauză, pierdută cu nedumerire în gândurile 
proprii, până când rândul se umplu, iar roşcovanul din 
dreapta ei luă loc. Şi, în timp ce lunecă ceremonios în fotoliul 
lui, îşi întoarse capul într-o parte către ea şi spuse, abia 
deschizând buzele: 

— Pe locul acesta îl aşteptam pe Guido von Seydlitz. Cine 
sunteţi dumneavoastră? 

Anne tăcu. Dar nu îi venea deloc uşor să tacă. Trebuia 
acum să chibzuiască fiecare cuvânt în parte. Şi să nu facă 
nicio greşeală! La observaţia necunoscutului, Anne nu găsi 
nicio explicaţie. Probabil că îl cunoştea pe Guido. Ce dorea de 
la el, aici, la Operă? Ce legătură avea cu misterioasa femeie 
din maşina accidentată? 

Putea să se lepede de Guido şi să spună că a cumpărat 
biletul de la un necunoscut din faţa intrării, însă asta ar fi 
însemnat că nu mai exista nicio şansă de a descifra enigma. 
lar acum, că situaţia părea şi mai confuză decât înainte, 
dorea să ştie doar un lucru: ce se petrecuse în spatele ei? 


După ce îl scrutase cu privirea îndelung, într-un mod 
sfidător, Anne răspunse cu un calm forţat la întrebarea care i 
se pusese: 

— Sunt Anne von Seydlitz, soţia lui. 

Roşcovanul părea că se aştepta la acest răspuns; în orice 
caz nu dădu impresia că e tulburat; dimpotrivă, părând mai 
degrabă enervat, pufni pe nas - un obicei pe care Anne nu-l 
suporta - şi o întrebă provocator, ca un funcţionar indignat: 

— Şi ce veşti aveţi? 

In momentul acesta, lui Anne îi era clar că se petrecea ceva 
despre care nu avea habar. Desigur, nicăieri în lume nu există 
negustori de obiecte de artă care să nu fi făcut afaceri la 
limita legalităţii şi mai ştia şi câte ceva despre învârtelile 
soţului ei, care aduceau un profit deloc neînsemnat; dar 
ştiuse dintotdeauna că afacerile de acest fel se încheiau de 
obicei la o cină aleasă, într-un restaurant select, şi în niciun 
caz în rândul şapte, la un spectacol de operă. 

Acum, fireşte că ar fi putut spune adevărul: că nu avea 
nicio bănuială despre nimic, pentru că soţul ei decedase într- 
un accident, dar i se păru greşit să facă aşa ceva şi de aceea 
îşi propuse să joace rolul cunoscătorului atât cât mergea. 
Printre însuşirile remarcabile ale lui Anne se număra faptul 
că, în situaţii neobişnuite - şi cum altfel putea fi descrisă 
aceasta? — putea să-şi păstreze calmul. Dacă ceva o făcea să 
se simtă nesigură, acel ceva era răceala ca de gheaţă, 
insensibilitatea la şarmul ei. În acest caz nu stârnise nicio 
reacţie emoţională; simţea asta cu siguranţă. Îmbătrânise 
atât de mult în ultimele zile, ori i se citea mânia pe chip, ca 
unor Erinii? Necunoscutul încă mai aştepta un răspuns. 

— Veşti? făcu Anne cu o pretinsă nedumerire. 

Şi, în timp ce îşi căuta cuvintele ca un copil care a fost 
prins cu minciuna, interveni domnul proaspăt bărbierit: 

— Înțelegerea era de jumătate de milion. Nu întindeţi 
coarda! Deci, ce doriţi? 

In acest moment se stinse lumina, dirijorul păşi la pupitru, 
publicul aplaudă politicos, cortina se ridică, şi Orfeu (alto) se 
îndreptă către Euridice (soprană), lângă care rămase mai bine 


de douăzeci de minute, fără a se întoarce aşa cum cerea 
libretul. Se ajunsese la nişte intenţii sinucigaşe din partea 
castratului, care încerca să-şi susţină faptele cu ajutorul ariei 
„Ah, am pierdut-o“, dar punerea în practică a intenţiilor se 
lăsă aşteptată, iar Anne oricum nu era interesată în mod 
special de asta. Gândurile i se învârteau în jurul bărbatului 
ciudat de lângă ea şi simţea cum i se formează picături de 
sudoare pe gât. 

Actul al treilea se prelungise interminabil de mult. Avea 
dificultăţi în a sta liniştită, îşi puse o dată piciorul drept peste 
cel stâng, după aceea pe cel stâng peste cel drept, îşi strânse 
bine între degete poşeta neagră şi îşi imagină cum îi va 
scânteia faţa atunci când se va aprinde lumina. „Să dea 
Domnul, gândi ea, trebuie să se întâmple ceva“, şi tot plana 
deasupra ei întrebarea bărbatului. Simţindu-se încolţită, şi 
pentru că pur şi simplu nu ştia ce să facă mai departe, şopti: 

— Cred că ar trebui să mai negociem... 

— Poftim? 

— Cred că artrebui... 

— Psst! se auzi din rândul al optulea, iar domnul proaspăt 
bărbierit, din câte se putea vedea în întuneric, făcu o mişcare 
împăciuitoare, care putea să însemne că înţelesese foarte 
bine ce dorea să spună şi că şoptise „Poftim?” doar în semn 
de indignare. 

Mai observă, în vreme ce Orfeu şi Euridice căzură unul în 
braţele celuilalt în timp ce cântau, ceea ce în acest spectacol 
putea fi recunoscut ca semn indubitabil al unui sfârşit 
apropiat, că necunoscutul scoase un bilet din sacou şi 
mâzgăli cu un pix ceva pe el. 

La acordul final se cobori cortina, publicul aplaudă şi exact 
în momentul în care bezna din stal fusese alungată de 
strălucirile luminoase şi pătrunzătoare, bărbatul sări în 
picioare lângă ea, îi puse în mână cartea de vizită şi se 
înghesui fără menajamente, ca să iasă din mijlocul rândului 
de spectatori, mai înainte ca Anne să îl poată urma. 

Mai târziu, în foaier, Anne se uită la cartea de vizită, pe 
care era scris AVIS, firmă de închirieri auto, strada Budapesta 


numărul 43, în Centrul Europa, ceea ce cu siguranţă că nu i-l 
aducea mai aproape pe fercheşul roşcovan. Anne întoarse 
cartea de vizită şi observă câteva cuvinte scrise inegal, cu o 
caligrafie de modă veche, pe care, după mai multe încercări, 
o descifră într-un sfârşit ca fiind: „Mâine, ora 13 - muzeu - 
Nefertiti - oferta nouă“. 

La naiba cu tipul ăsta! Bărbatul îi era foarte antipatic. Asta 
se ştie: există oameni pe care îi întâlneşti pentru prima dată 
şi nici nu schimbi bine o vorbă cu ei, că şi simţi o antipatie de 
nedescris faţă de ei. Anne ura bărbaţii roşcovani, care luceau 
ca un şorici. 

Şi totuşi nu se îndoi nicio secundă că mâine se va duce la 
întâlnire. 


6 


Probabil că locul de întâlnire ar fi lăsat pe oricine altcineva 
pradă unei profunde nedumeriri; ca să nu o mai lungim, 
Nefertiti era o regină egipteană. Anne von Seydlitz fireşte că 
ştia că bustul din calcar al lui Nefertiti, celebru în toată 
lumea, dezgropat de nemți la începutul secolului, fusese 
expus de la sfârşitul războiului la muzeul din Dahlem. Punctul 
de întâlnire îi confirmă bănuiala avută de la bun început, 
aceea că necunoscutul putea avea legătură cu o antichitate 
prețioasă. 

Oamenii de acest tip sunt apreciați de către negustorii de 
obiecte de artă, fiind gata să plătească orice preţ pentru 
obiectul dorinței lor. În rândul acestei clientele, Anne 
cunoştea mai mult de un colecționar care, cu toate că se 
vedea că era înstărit, se îndatorase într-un mod primejdios, 
numai ca să ajungă în posesia unei comori care i se părea 
potrivită pentru a-şi înnobila colecţia. 

Ceva asemănător suspecta şi în cazul intenţiilor 
necunoscutului şi, pentru că se temea să se amestece în 
treburi ilegale (un soţ care o înşela cu alta era în stare să o 
mintă şi în privinţa afacerilor necurate), luă decizia să-i 


declare roşcovanului moartea soţului ei, la întâlnirea de 
mâine; atunci, el se va vedea nevoit să vorbească fără 
înconjur şi să explice care era lucrul care valora aşa de mult 
pentru el şi de ce se întâmplau lucruri atât de ciudate. Aşa se 
gândea ea. 

Pe la prânz, toate muzeele din lume sunt pe jumătate 
goale, iar muzeul din Dahlem nu făcea excepţie. Anne îl găsi 
pe bărbatul de la Operă pierdut în priveliştea mozaicului din 
podea. Îl recunoscu de departe, cu toate că acum, la lumina 
zilei şi îmbrăcat într-un trenci deschis la culoare, părea cu 
mult mai tânăr. Stătea acolo cu mâinile încrucişate la spate şi 
se uita fix la mozaic. 

Anne se apropie de el din lateral. Bărbatul părea că o 
observase, dar nu avea nicio intenţie de a-şi ridica privirile ca 
să se uite la ea. Pierdut în gânduri, începu brusc să 
vorbească: 

— Acesta este Orfeu cu lira lui, cel care cunoştea tainele 
divinității, şi zâmbi aproape jenat. 

Apoi continuă: 

— Există multe versiuni despre moartea lui. Una spune că 
ar fi fost ucis de Zeus cu un fulger, drept pedeapsă pentru 
faptul că a transmis oamenilor înţelepciunea divină. Credeţi- 
mă, asta este singura versiune corectă. 

Anne încremeni; ea îşi imaginase această întâlnire cu totul 
altfel şi acum el se pornise să-i ţină o prelegere despre Orfeu. 
Orfeu? Nimic din toate acestea nu putea fi coincidenţă: în 
seara dinainte, Orfeul lui Gluck, iar acum stătea în faţa 
acestui mozaic şi flecărea despre moartea poetului. 

După ceva vreme, bărbatul privi în sus, se uită la Anne 
cercetător, ca un cumpărător către marfă, apoi îşi încrucişă 
braţele şi începu în această poziţie, legănându-se de pe un 
picior pe celălalt, să vorbească: 

— Bun, noi suntem pregătiţi să ne majorăm oferta la trei 
sferturi de milion... 

Folosirea pronumelui personal „noi“ o puse pe gânduri pe 
Anne. Niciun colecţionar adevărat nu folosea pronumele 
„noi“; un colecţionar adevărat, cum îl considerase pe 


roşcovan până acum, ştia numai despre „eu“, şi pentru prima 
dată încolţi în ea bănuiala că s-ar putea să se fi amestecat în 
treburile unui serviciu secret. Serviciile secrete erau, în afară 
de biserică, singurele instituţii care folosesc cuvântul „noi“. 

— Mă tem, spuse Anne, că vorbim în limbi diferite. 

— Nu înţeleg. Vreţi să vă exprimaţi ceva mai clar? 

— Asta doream să vă rog eu pe dumneavoastră. 

Roşcovanul trase aer în piept. 

— Dar sunteţi doamna von Seydlitz? 

— Da. Dar cine sunteţi dumneavoastră? 

— Asta nu are nicio importanţă pentru afacerea noastră; 
dar dacă vă ajută cu ceva, spuneţi-mi Thales. 

Nu ajuta la nimic, iar lui Anne i s-ar fi părut prostesc să i se 
adreseze necunoscutului cu apelativul Thales, cu toate că 
numele i se potrivea bine, într-un anume sens. 

— Mă interesează, începu din nou Thales, mă interesează 
mai ales un lucru: Unde se găseşte pergamentul acum? 

Anne făcu faţă întrebării mimând calmul, cu toate că îi 
fugeau prin minte mii de lucruri. Ce pergament? Nu avea nici 
cea mai vagă idee. Ce îi ascunsese Guido? In mod normal, 
Anne ştia despre toate afacerile sau măcar despre cele mai 
importante. De ce ţinuse afacerea în secret faţă de ea, în mod 
intenţionat? Un pergament pentru trei sferturi de milion? 

Făcu dintr-odată câteva conexiuni şi bănui de ce dispăruse 
în incendiu geanta cu acte a lui Guido. Dar ce rol jucase în 
asta femeia, rămase un mister pentru ea. 

Tăcerea ei prelungită îl făcea pe Thales vizibil nervos; în 
orice caz pufni din nou pe nas într-un mod respingător. Se 
auzi ca şi cum s-ar fi închis uşile la metrou. 

— Unde este domnul von Seydlitz? formulă el o a doua 
întrebare. 

— Soţul meu este mort, răspunse Anne reţinută, fără să 
lase să vibreze vreo urmă de tristeţe, şi se uită drept în ochii 
roşcovanului. 

El se încruntă atât de tare, încât sprâncenele lui stufoase 
se profilau în afara lentilelor de la ochelari. Nu se putea spune 
că răspunsul avusese impactul decesului unui om pe care îl 


cunoştea; mai degrabă părea extrem de dezorientat şi 
îngrijorat în ceea ce priveşte cursul afacerii proprii. lar dacă 
nu era tristeţe ceea ce începuse să vibreze dintr-odată în 
vocea lui  plângăcioasă, atunci era mai degrabă 
autocompătimire. 

— Dar am vorbit la telefon chiar săptămâna trecută. Nu-i 
posibil! 

— Ba da! răspunse Anne sigură. 

— Infarct? 

— Accident de maşină. 

— Îmi pare sincer rău. 

— Nu e nicio problemă. 

Anne îşi plecă privirile. 

— Ca să anticipez întrebarea dumneavoastră: da, eu voi 
conduce în continuare firma şi tot eu voi fi persoana cu care 
veţi vorbi. 

— Înţeleg. 

Vocea lui Thales suna resemnat. Era evident că îl prefera 
pe Guido ca partener de afaceri. Se prea poate ca roşcovanul 
să nu se fi omorât după femei, din principiu. Se putea deduce 
asta din înfăţişarea lui. Oricum, asta nu făcea decât să-i 
întărească poziţia. 

Thales făcu eforturi să reia discuţia. 

— Ne înţelegeam bine, eu cu soţul dumneavoastră; foarte 
simpatic, sincer, un afacerist corect. 

Cu stânga făcu o mişcare amplă, ca un actor prost, ca să 
dea de înţeles că poate ar fi fost mult mai bine să se 
urnească puţin din loc. Părea că face eforturi să păstreze cât 
mai puţin vizibilă întâlnirea lor. 

— ÎI cunoşteaţi pe soţul meu? întrebă Anne în treacăt, în 
timp ce se uita plictisită la exponatele egiptene de pe ambele 
părţi ale încăperii. 

— Cum adică dacă îl cunoşteam, răspunse Thales. Noi 
purtam tratative. 

De ce nu pomenise Guido niciodată numele Thales? Ceva 
nu se potrivea. Ea, de fapt, intenţionase să îi spună adevărul 
roşcovanului: că nu ştia deloc despre ce era vorba şi unde se 


găseşte pergamentul pentru care el era gata să cheltuiască o 
avere; dar după aceea lucrurile luară o cu totul altă 
întorsătură, pentru că bărbatul începu să vorbească şi folosi 
din nou pronumele personal „noi“: 

— Desigur că vă întrebaţi de ce suntem gata să plătim 
atâţia bani pentru o bucată de pergament cu nişte caractere 
vechi pe ea. Numai dacă vă gândiţi la sumă şi vă puteţi da 
seama cât de prețioasă este această piesă pentru noi, iar noi 
nu vrem să ascundem lucrul acesta. Şi nu pot să-mi imaginez 
că oferă cineva mai mult. Pentru noi este important ca nimeni 
să nu afle despre pergament ori despre cumpărare şi, ca să 
nu vă facem niciun fel probleme, vrem să rămânem absolut 
anonimi. Plătim în numerar suma cerută; tranzacţia nu 
trebuie să apară în niciun raport financiar. Ne-am înţeles? 

Anne nu înţelegea nicicum. Pricepu doar că ciudatul bărbat 
de lângă ea era gata să îi plătească trei sferturi de milion 
pentru un obiect care se presupunea că se găseşte în posesia 
ei şi despre care nu avea nici cea mai vagă idee - şi care 
probabil fusese furat. 

Thales întrebă cu totul pe neaşteptate: 

— Aţi adus cu dumneavoastră pergamentul? Adică se 
găseşte aici, în Berlin? 

— Nu, răspunse Anne, fără să stea pe gânduri, ceea ce era 
şi foarte adevărat. 

Răspunsul îl dezamăgi foarte tare pe roşcovan. 

— Inţeleg, spuse el cu o expresie de consternare şi, cu o 
iuţeală care pe ea o năuci, făcu o plecăciune politicoasă din 
cap, de despărţire, şi în timp ce se întorcea, mai apucă să 
spună: Mai vorbim, la revedere. 

Spre deosebire de seara precedentă, Anne ar fi putut cu 
uşurinţă să-l urmeze, chiar l-ar fi reţinut ca să-i pună nişte 
întrebări; însă dură puţin cât se gândi la asta, pentru că nu 
ştia deloc ce dorea de la el. 


Anne nu mai rămase nici măcar o zi în Berlin. Avea 
sentimentul inexplicabil că s-ar fi putut întâmpla ceva ieşit din 
comun. Străzile învăluite în ceaţă, aburul rău mirositor al 
canalelor şi traficul zgomotos - toate acestea îi dădură brusc 
impresia unei ameninţări. Nu mai avusese niciodată astfel de 
sentimente pentru că nu existase niciodată vreun motiv 
pentru aşa ceva; doar era o femeie cu picioarele pe pământ şi 
de speriat puteau să o sperie numai rapoartele financiare 
proaste şi fiscul. 

Acum însă realiză că se trăsese la o parte atunci când 
oprise lângă ea o maşină şi că ocolise foarte mult un cerşetor 
de pe marginea străzii, asta doar pentru că o privea insistent, 
sperând la ceva. | se părea că totul se învârte în jurul ei, cu 
toate că evenimentele încă aveau puţin de-a face cu propria-i 
persoană. 

In avionul spre Munchen, care îi rămăsese în minte ca o 
întâmplare plăcută (fusese mult timp ultima amintire 
plăcută), deoarece soarele strălucea deasupra norilor şi 
pentru că avea la dispoziţie un rând întreg de locuri, Anne 
încercă să găsească o explicaţie oarecare pentru toate cele 
întâmplate în ultimele zile. Nu găsi niciuna. În plus, apărea şi 
întrebarea dacă accidentul fatal al lui Guido fusese o 
întâmplare sau dacă îi dăduse cineva o mână de ajutor. 

Acasă găsi un bilet roşu cu ştampila poliţiei, lipit pe uşa de 
la intrare şi cu invitaţia scrisă de mână că trebuie să se 
prezinte imediat la secţia de poliţie. Se lămuri de-a binelea 
care era motivul acestei citaţii atunci când deschise uşa 
casei. Spărgătorii răsturnaseră casa cu susul în jos, forţaseră 
încuietorile de la dulapuri şi de la comode, împrăştiaseră fără 
discernământ ce găsiseră înăuntru, aruncaseră cărţile din 
bibliotecă, dăduseră jos tablourile şi întorseseră până şi 
covoarele. 

Când văzu haosul din faţa sa, Anne se aşeză pe un scaun şi 
ţipă. Spre uimirea ei, hoţii nu luaseră nici tacâmurile 
preţioase de argint, nici colecţia de figurine de porțelan; într- 
adevăr, după o primă evaluare a situaţiei, constată că nu 
lipsea nimic, nici măcar banii lichizi, câteva sute de mărci, 


care stăteau ici şi colo pe masa de scris. 

Părea să fie clar că aici nu lucraseră nişte hoţi obişnuiţi, ci 
că fapta lor avea legătură cu blestematul de pergament. Nu 
avea nicio îndoială că oamenii căutaseră pergamentul prin 
casă, nu găsiseră nimic şi dispăruseră cu mâna goală. Nişte 
oameni care sunt gata să plătească trei sferturi de milion 
pentru un pergament nu pun mâna pe argintărie. 

Totuşi, existau câteva inadvertente în raţionamentul ei: De 
ce oamenii negociaseră în Berlin, în timp ce intrau în casă, în 
Munchen? Sau cum de ştiau de absenţa ei, a lui Anne, dar nu 
şi despre moartea soţului ei? 

La secţia de poliţie află că vecinii reclamaseră spargerea 
după ce remarcaseră în grădină două figuri suspecte cu 
lanterne. | se aduse la cunoştinţă că în urma examinării 
maşinii avariate nu s-a observat niciun defect tehnic şi nici 
vreo tamponare; cu alte cuvinte, Guido era singurul vinovat 
pentru propriul deces, o eroare umană - cea mai rece 
etichetare posibilă pentru moartea unui om. 

Într-un plic, funcţionarul îi înmână câteva lucruri mărunte 
care fuseseră găsite la examinarea maşinii, printre care şi o 
cheie de mult pierdută, de la o cutie poştală, o carte de credit 
cu o poveste asemănătoare, un stilou stricat şi rupt, pe care, 
din câte îşi amintea, nu îl văzuse niciodată la Guido şi o rolă 
de film. Lipsea aparatul foto, care stătea întotdeauna în 
torpedoul maşinii, iar la întrebarea ei referitoare la lipsa 
acestuia i se răspunse că nu se găsise în maşină niciun aparat 
de fotografiat. 

Intr-o situaţie atât de lipsită de ieşire precum aceasta, care, 
după toate aparențele, nu avea numai o cauză şi un singur 
motiv: a) Anne dorea totuşi să ştie cine îl însoţise pe 
răposatul ei soţ în aşa-zisele lui delegaţii; b) o interesa foarte 
tare unde rămăsese pergamentul - în fond, trei sferturi de 
milion nu sunt un fleac şi c) trebuia să facă lumină în această 
chestiune, pentru că, fără să fi ştiut, se implicase mai mult 
decât i-ar fi făcut plăcere. Intr-o astfel de situaţie aproape 
metafizică te agăţi de orice fir de pai: Anne spera în secret că 
atunci când va da filmul la developat să descopere 


instantanee cu iubita soţului ei - doar căuta o confirmare 
pentru bănuiala proprie. Atunci universul ei s-ar fi pus în 
ordine, cel puţin în această privinţă; aşa ar fi avut o părere 
proastă despre Guido şi despre bărbaţi, în general, şi poate 
că ar fi hotărât să se răzbune într-un fel sau altul pe toţi 
aceştia. Tocmai de aceea, Anne von Seydlitz fu în prima fază 
dezamăgită când primi filmul developat şi când zări în locul 
unor instantanee picante, bune de un pictorial, nişte imagini 
care cu greu puteau fi mai plicticoase, atât erau de terne, şi 
care totuşi, chiar în clipa următoare, o electrizară de parcă ar 
fi băgat degetele în priză. Se vedeau fotografii cu un 
document uzat, de treizeci şi şase de ori acelaşi motiv. 

Pergamentul! Anne îşi puse mâinile la gură. Dacă se uita 
mai bine la negative, se vedea că pozele fuseseră făcute în 
mare grabă, în aer liber, cu cineva ţinând valorosul obiect în 
faţa aparatului de fotografiat. Wigulâus, pe care Anne l-a 
bănuit imediat, negă că ar fi participat când se făcuseră 
fotografiile, dar confirmă totuşi că ştie de original pentru că l- 
a văzut în casa de bani a magazinului, o situaţie care l-a 
mirat, având în vedere că în casa de bani erau păstrate 
numai obiecte de mare valoare, precum podoabele sau 
obiectele de artă din aur. La întrebarea dacă Guido vorbise 
vreodată despre pergament, tânărul răspunse că nu; el aflase 
de existenţa acestuia doar din registrul de intrări, unde 
înregistrase achiziţia acestuia cu o mie de mărci, aşa cum i se 
spusese. 

De fapt, obiectul fusese înregistrat regulamentar ca 
„pergament copt“. La rubrica „provenienţă”, Anne găsi nota: 
„Privat”. Când văzuse ultima oară pergamentul în casa de 
bani, Wigulăus nu putea să spună cu siguranţă, probabil în 
ziua dinaintea morţii lui Guido von Seydlitz şi adăugă, 
scuzându-se, că nu considerase atât de însemnat 
pergamentul ca să se intereseze de el. lar acum dispăruse. 

— Dar ştiai ce reprezintă conţinutul pergamentului? întrebă 
Anne. 

— Ah, nu, râse Wigulăus, valoarea documentului cu 
siguranţă că nu se baza pe ceea ce cuprindea el, ci pe 


vechimea lui. Şi, în afară de asta, rândurile erau în multe 
locuri indescifrabile. Fie numai faptul că fusese oferit pe piaţa 
obiectelor de artă te obliga să tragi concluzia că nu prea avea 
importanţă istorică. 

Aşa că această discuţie se termină ca toate discuţiile pe 
care Anne le avusese de la moartea lui Guido: cu o profundă 
neîncredere şi cu hotărârea fermă de a sonda pe cont propriu 
misterul din jurul pergamentului. Avea totuşi la dispoziţie 
acum mai multe copii de o calitate diferită a imaginii, toate cu 
originalul de mărimea unei jumătăţi de coală de scris şi care 
probabil că spuneau multe unui specialist. In secret, Anne 
avea o bănuială în legătură cu textul, o bănuială pe care nu o 
putea motiva în niciun fel: că într-un anume fel moartea lui 
Guido nu era străină de document. 


8 


Acum, se instalase acea formă de logică autoproclamată, 
care pe cei din afară îi face să dea reprobator din cap, dar 
care celui vizat i se pare atât de convingătoare, încât priveşte 
neîncrezător pe orice sceptic. Sfâşiată de acest fel de 
neîncredere, Anne începu să caute un expert care să-i explice 
conţinutul pergamentului. Deoarece se temea că i s-ar putea 
pune întrebări incomode din cauza provenienţei şi a locului de 
depozitare a documentului, nu se adresă nici unui expert 
autorizat pentru arta şi istoria coptă, ci apelă la serviciile unui 
mijlocitor de evaluări cunoscut în oraş, care contra unei sume 
cash îţi făcea rost de specialişti din orice domeniu imaginabil, 
de cele mai multe ori profesori emeriţi pe jumătate orbi sau 
savanţi fără funcţii publice, uzaţi de băutură, care posedau un 
bagaj de cunoştinţe întru totul respectabil şi care erau gata 
să scrie evaluări la dorinţa solicitanţilor. 

Dr. Werner Rauschenbach făcea parte din ultima categorie. 
Ocupa o locuinţă la mansardă de pe strada Canalului, unde 
casele se distingeau prin aspectul deosebit de dărăpănat, dar 
şi prin chiria mică. 


— Atenţie pe casa scărilor! o avertizase acesta la telefon 
pe Anne. Treptele au spărturi şi balustrada nu mai ţine nici ea 
mult! 

Nu exagerase. 

Locuinţa lui Rauschenbach se dovedi remarcabilă în multe 
privinţe; două lucruri ieşeau în evidenţă, lucruri pe care Anne 
nu le văzuse niciodată adunate într-un singur loc: cărţile şi 
sticlele, o combinaţie deloc ciudată, dar neobişnuită într-o 
asemenea densitate. Cărţile erau stivuite la perete, cele mai 
multe fără să fie puse pe etajere, vrafuri de materiale tipărite 
care ajungeau până la înălţimea genunchiului zăceau aparent 
în dezordine pe podea, iar între ele sticle, sticle pătrăţoase de 
vin roşu. Singura porţiune liberă de peretele din camera 
întunecoasă de lucru era ocupată de un poster îngălbenit cu 
Rita Hayworth, din anii 1940. 

Acolo părea că se oprise timpul pentru Rauschenbach; aici 
îşi construise lumea lui ideală din alcool şi ştiinţă, pe care o 
apăra de bunăvoie în faţa oricui îl vizita. Aşa că Anne se văzu 
nevoită să permită revărsarea asupra ei a unei întregi 
biografii, nu fără a simţi compătimire, şi asta pentru că istoria 
arată că, odată ce un om este scos pe linie moartă, abia dacă 
mai are vreo şansă de a duce o viaţă normală. De cele mai 
multe ori, asta începe cu un mariaj ratat, iar în cazul lui 
Rauschenbach, lucrurile nu stăteau altfel. Dacă alcoolul era 
cauza ratării sau ratarea era cauza alcoolizării asta nu reieşea 
clar din expunerea lui. 

Tatăl, din câte fusese nevoită Anne să îl asculte, îşi 
pierduse banii pe care îi obținuse ca negustor de postav, la 
jocurile de noroc la care se tot încăpăţânase să participe. El, 
Werner Rauschenbach, îşi petrecuse copilăria şi adolescenţa 
într-un cămin de oameni pioşi, motiv pentru care şi acum îşi 
făcea cruce în faţa oricărei biserici şi se pleca în faţa fiecărui 
preot. Se căsătorise devreme, mult prea devreme, se corectă 
el, cu o femeie mai în vârstă, cu rochie albă şi frunze verzi de 
mirt, dar acesta era singurul lucru care amintea de căsătorie. 
Femeia cheltuia mai mult decât câştiga el - istoricii de artă nu 
erau neapărat bine plătiţi - au urmat datorii, pierderea locului 


de muncă, divorţ, slavă Domnului că nu aveau copii. 

În timpul acestei confesiuni biografice, bâzâia pe undeva la 
un patefon corul sclavilor din Nabucco, ceea ce ar fi fost 
suportabil, dacă aparatul nu ar fi repetat mereu aceeaşi 
placă. Rauschenbach, slab şi lung de la natură, cu ochii ieşind 
din orbite, stătea în timp ce vorbea pe un scaun foarte vechi 
şi scârţâitor, din lemn, şi rosti, ca şi cum şi-ar fi biruit soarta 
într-un sfârşit, aceste cuvinte: 

— La ce vă foloseşte expertiza, doamnă Seiler? 

— Seydlitz, îl corectă politicos Anne şi adăugă: E o 
neînțelegere la mijloc. 

Şi scoase o fotografie mare dintr-un plic. 

— Nu doresc nicio expertiză de la dumneavoastră. Vedeţi, 
aici am copia unui pergament. Aş dori să ştiu de la 
dumneavoastră doar despre ce este vorba în cazul acestui 
obiect, ce conţine textul şi ce valoare aţi atribui originalului? 

Rauschenbach luă copia în mână şi o examină cu braţele 
larg deschise. Făcu atunci o faţă de parcă tocmai băuse oţet. 

— O mie, spuse el, fără să-şi ia ochii de la fotografie. Cinci 
sute acum, restul când primiţi ce doriţi; fără factură. 

— De acord, răspunse Anne, care înţelesese repede că un 
vai-de-lume ca Rauschenbach nu lucra din dragoste pentru 
artă, ci doar ca să supravieţuiască. Scoase cinci bancnote din 
poşetă şi le puse pe masa de bucătărie vopsită în negru, care 
servea drept birou. 

— Cât timp veţi avea nevoie pentru asta? 

— Depinde, fu de părere slăbănogul şi se duse către 
singura fereastră de la mansardă, care lumina slab încăperea. 
Depinde întru totul de ce avem aici. Nu aveţi la dispoziţie 
originalul, doamnă Seiler? 

— Seydlitz. 

Anne lăsa să se înțeleagă că doreşte să dea cât mai puține 
informații despre misteriosul pergament. 

— Nu, spuse ea scurt. 

— Priceput, mârâi Rauschenbach nemulțumit. Lucruri de 
furat? 

Atunci Anne izbucni: 


— Dar, vă rog, domnule doctor  Rauschenbach! 
Pergamentul mi s-a oferit spre vânzare şi aş dori să aflu de la 
dumneavoastră dacă face banii şi mai înainte de toate, ce 
reprezintă. Dar dacă dumneavoastră ezitaţi... 

Anne făcu singurul lucru bun pe care îl putea face în 
această situaţie: dădu de înţeles că vrea să îşi ia înapoi banii 
şi astfel risipi instantaneu toate ezitările omului. 

— Nu, nu, strigă acesta, nu mă înţelegeţi greşit, dar sunt un 
om precaut şi pur şi simplu nu vreau să-mi asum vreun risc. 
să nu credeţi că n-aş şti că toată lumea care vine la mine are 
un motiv pentru asta. La urma urmei, profesorul Guthmann 
este cel mai cunoscut expert. Fireşte că şi dumneavoastră 
aveţi un motiv întemeiat să veniţi la mine, dar asta nu trebuie 
să mă deranjeze, atâta vreme cât totul rămâne între noi - 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun, doamnă... Seydlitz. 

Totuşi, îi reţinuse deja numele, se gândi Anne şi în acelaşi 
timp îşi dădu seama că individul ăsta, care era căutat în 
special de oameni care aveau ceva de ascuns, se preta 
oricând la şantaj. Gândul o nelinişti, dar nici nu apucă bine să- 
şi ducă nefericita idee la capăt, că Rauschenbach începu să 
vorbească, adâncit în fotografie ca un criminalist: 

— Din câte pot eu să-mi dau seama, aici e vorba despre un 
document copt, dar scrisul este grecesc şi e plin de caractere 
uzuale, fapt tipic pentru copţii din primele secole după 
Hristos. Asta ar însemna - presupunând că pergamentul este 
autentic şi nu un fals, ceea ce pot să constat numai cu 
ajutorul originalului - că obiectul este vechi de cel puţin un 
mileniu jumătate. 

Rauschenbach simţi că Anne se uita fix la el, înflăcărată, şi 
încercă să-i tempereze de la bun început aşteptările. 

— Sper să nu vă dezamăgesc dacă vă spun că 
documentele de acest tip nu sunt deloc rare şi, prin urmare, 
nu sunt nici deosebit de valoroase. Au fost găsite cu toptanul 
în mănăstiri şi în peşteri, cele mai multe fiind documente 
vechi fără însemnătate, dar şi texte biblice şi scrieri gnostice. 
În cazul în care s-au păstrat bine, pentru astfel de 
pergamente se plăteşte o mie de mărci, dar această piesă, 


din câte îmi dau eu seama, nu este un obiect de primă clasă. 
Ştiţi, doamnă... 

— Seydlitz! completă Anne neliniştită. 

— Ştiţi, doamnă Seydlitz, nu există mulţi colecționari 
pentru manuscrisele copte, iar muzeele şi bibliotecile sunt 
interesate numai de suluri întregi, mai ales de textele care au 
legătură unele cu altele, care astfel servesc ca punct de 
pornire pentru cercetările ştiinţifice. 

Anne dădu din cap. 

— Înţeleg. Prin urmare nu puteţi să vă închipuiţi că acest 
pergament - din nou presupunând că este şi autentic - ar 
putea fi un obiect pe care îl doresc în mod deosebit anumite 
persoane? 

Rauschenbach se uită drept la Anne. Părea că îl 
impresionase formularea ciudată. Încercă să zâmbească. 

— Cine ştie ce şi pentru cine poate deveni un obiect al 
dorinţei? O mie de mărci, spuse el într-un final, în timp ce 
dădea din cap; mai mult nu aş da pentru asta. 

Anne chibzui cum să-i facă celuilalt cunoscută 
însemnătatea acestui pergament, fără să se trădeze. Desigur 
că ar fi putut să-i povestească lui Rauschenbach tot ce se 
întâmplase până atunci, dar se temea că nu o va crede nicio 
clipă. Şi, în afară de asta, îi lipsea încrederea, de aceea îl 
rugă, dacă putea, să-i traducă textul cât mai exact posibil sau 
cel puţin să îi redea conţinutul. 

La care Rauschenbach scoase o sticlă de sub masă şi turnă 
din conţinutul ei într-un pahar pântecos. 

— Vreti şi dumneavoastră un pic? întrebă el mai degrabă 
absent şi aşteptându-se ca Anne să refuze, iar după aceea, în 
timp ce făcea mişcări distrate, ţinând în mâna dreaptă 
fotografia, începu o lungă explicaţie despre dificultăţile 
descifrării unor astfel de texte vechi; o copie, şi încă una 
proastă, făcea sarcina şi mai anevoioasă. Anne nu ştia dacă 
Rauschenbach era doar prea leneş şi dacă voia să facă uşor 
bani cu o evaluare superficială sau dacă avea un alt motiv să 
nu aibă de-a face cu textul. 

Ca şi cum vinul roşu i-ar fi ascuţit simţurile, Rauschenbach 


păru să-i ghicească gândurile şi-i spuse pierdut în document: 

— Fireşte că dumneavoastră credeţi că eu vreau doar să-mi 
fac munca mai uşoară, dar pot să vă liniştesc, vă voi da o 
traducere, dacă se poate aşa ceva, a acestui material. Doar 
că - şi acum dădu din arătătorul întins - să nu vă aşteptaţi la 
prea multe. 

Anne se uită bine la Rauschenbach. 

— Credeţi-mă, întări acesta, au existat deja codice întregi 
din timpul copţilor, pe care nu le-a vrut nimeni. Vreau să vă 
spun că vestigiile de acest fel nu au nevoie doar să fie 
descoperite, ci necesită şi o muncă ştiinţifică din partea celui 
care le-a găsit, care trebuie să pună totul într-o logică 
istorică. Ştiţi, un pergament sau un papirus nu e acelaşi lucru 
cu o mumie, o sculptură sau o mască de aur, care îi 
entuziasmează pe oameni. Una dintre cele mai semnificative 
descoperiri în această privinţă, aşa-numitul Cod Jung, a 
rătăcit ani la rând prin lume, înainte să suscite interesul 
oamenilor de ştiinţă. E o poveste incredibilă... dar nu vreau să 
vă plictisesc. 

— O, nu, spuse Anne, nu mă plictisiţi deloc. 

Nu putea să-şi alunge din minte impresia că Rauschenbach 
făcea eforturi să subestimeze importanţa pergamentului ei. 
Şi, în timp ce acesta îşi umplea paharul şi începea să 
vorbească, Anne se gândea ce motiv ar fi putut avea 
Rauschenbach pentru comportamentul lui. 

— Descoperirea Codului Jung, începu Rauschenbach, a avut 
loc în anul 1945. Atunci au descoperit felahii egipteni, în 
ulcioarele de lut dintr-un mormânt vechi, cincisprezece 
manuscrise copte, cărţi cu legături din piele mucegăite, de 
care părea că nu e nimeni interesat. Le-au vândut pentru o 
mână de piaştri, la Cairo, unde una dintre aceste cărţi a ajuns 
la muzeu, iar o alta, la un negustor de antichităţi. Celelalte 
unsprezece - două fuseseră arse între timp - au dispărut pe 
nişte căi necunoscute şi nu au mai fost văzute vreodată. S-au 
mai auzit doar zvonuri despre ele. Se pare că au existat 
diverse motive pentru dezinteresul faţă de aceste manuscrise 
voluminoase, dar unul dintre motive fără îndoială că era 


conţinutul gnostic al acestor cărţi. 

— Puteţi să-mi explicaţi mai în detaliu? spuse Anne. 

— Prin gnoză sau gnosticism fiecare înţelege altceva, şi 
asta nu fără motiv. În primele secole după Hristos au existat 
filosofi şi teologi care au început să caute originea şi esenţa 
omului. Gnosticii care credeau în Biserică, precum Origen sau 
Clement din Alexandria, doreau astfel să sprijine credinţa 
creştină. Gnosticii din afara Bisericii, precum Basilide sau 
Valentin, au făcut din asta o mistică orientală antică. E clar că 
unii au devenit duşmanii celorlalţi, când au afirmat că lumea 
ar fi lucrarea îndoielnică a unui spirit creator incomplet şi rău. 
Aşadar nimic despre bunul Dumnezeu, care pluteşte benefic 
deasupra apelor. 

Rauschenbach chicoti ca pentru sine. 

— Dar să ne întoarcem la manuscrisele noastre 
descoperite: negustorul de antichităţi din Cairo şi-a dus 
codicele în America, în speranţa că va găsi acolo un 
cumpărător şi că va obţine un preţ acceptabil. Zadarnic, după 
cum s-a dovedit. Niciun colecţionar şi niciun muzeu nu părea 
să fie interesat de vechiul manuscris. Câţiva ani mai târziu, 
obiectul a apărut în Bruxelles. Îşi schimbase între timp 
posesorul, iar acesta îl oferea pe piaţa obiectelor de artă. Un 
mecena elveţian a achiziţionat codicele şi l-a dăruit 
Institutului C.G. Jung din Zurich. Acolo se păstrează şi astăzi şi 
poartă denumirea de Codul Jung. 

— Şi celelalte unsprezece cărţi din această descoperire? 

— Întortocheată poveste! După descoperirea lor au fost 
considerate mai întâi pierdute şi lumea se temea de ce era 
mai rău. Însă un coptolog francez, care pusese ochii pe codul 
păstrat în muzeu, relatase despre manuscris şi posibila lui 
semnificaţie în faţa Academiei de Ştiinţă din Paris. Relatarea 
a apărut într-o revistă din Cairo şi după aceea a ieşit la rampă 
o domnişoară cam trecută, care pretindea că a moştenit de la 
tatăl ei, un negustor de monede din Cairo, aceste unsprezece 
coduri şi că ar fi dispusă a le vinde muzeului copt. Preţul de 
cumpărare - 50 000 pfunzi. Era o sumă îndrăzneață, dar era 
întru totul potrivită valorii obiectelor, că doar acestea 


cuprindeau câteva mii de pagini scrise mărunt, în limba coptă 
şi - după cum descoperise profesorul francez între timp - nu 
mai puţin de patruzeci şi opt de scrieri gnostice diferite. Dar 
oficiilor competente le lipseau banii, iar acum, când cărţile 
deveniseră cunoscute, existau dintr-odată peste tot în lume 
persoane interesate de preţioasele piese. Guvernul egiptean 
a pus capăt totuşi acestor lucruri, chiar dacă nicio instituţie 
nu era dispusă să plătească suma cerută, a încuiat cele 
unsprezece coduri într-o ladă şi le-a predat spre păstrare 
muzeului. Au stat pe acolo timp de şapte ani, s-au făcut 
tocmeli şi târguieli, între timp a izbucnit revoluţia, iar 
egiptenii aveau alte griji. În cele din urmă, proprietara de 
drept a fost nevoită să deschidă proces pentru creanţe. Acum 
se ştie chiar unde pot fi găsite aceste coduri, dar li se 
cunoaşte doar fragmentar conţinutul. 

— Cum este posibil? întrebă Anne. 

— Pentru asta există multe motive, mai nevinovate şi mai 
puţin nevinovate. Oamenii de ştiinţă sunt nişte oameni 
orgolioşi. Dacă vreunul se cufundă în studiu, rar se întâmplă 
să îşi dea cărţile pe faţă, iar unii tocmai de aceea lucrează 
câte o jumătate din viaţă la un astfel de obiectiv. Copţii 
reprezintă în Egipt o minusculă religie minoritară: religia 
naţională este Islamul, de aceea interesul oficialilor 
guvernului pentru istoria religiei copte este considerabil 
redus. Dar mai există un motiv pentru nepublicarea unor 
astfel de texte, iar acesta este probabil cel mai interesant. 

— Mă faceţi curioasă, spuse Anne. 

— Ei, aceste documente străvechi sunt concepute de 
oameni foarte înţelepţi, care doreau să transmită ceva 
posterităţii şi care ştiau ceva despre care masele nici nu 
aveau habar, aşa-zisele secrete ale omenirii. 

— lar dumneavoastră vreţi să-mi spuneţi că mai există şi 
astăzi astfel de secrete? 

Rauschenbach dădu din cap. 

— Sunt chiar convins de asta. 

Luă paharul de vin roşu, îi dădu peste cap conţinutul, cu 
nişte zgomote gâlgâitoare şi se şterse la gură cu dosul 


palmei. 

Anne se uita la el. „Dar spuneţi în continuare...”, a vrut ea 
să rostească. Dar tăcu. Mai târziu, era conştientă de asta, se 
va enerva că pierduse ocazia, dar, în mod inexplicabil, avea 
retineri în a pune alte întrebări; simţea că Rauschenbach nu 
mai dorea să vorbească şi cu siguranţă că s-ar fi folosit de 
nişte subterfugii. De aceea reveni la motivul principal pentru 
care ajunsese acolo şi întrebă: 

— Ce credeţi, acest pergament nu ar putea să provină din 
descoperirea descrisă de dumneavoastră? 

— Este imposibil! răspunse acesta, fără să se gândească 
prea mult, şi, ca şi cum ar fi vrut să se asigure încă o dată, 
aduse fotografia foarte aproape de ochi. 

— Asta e într-adevăr cu totul imposibil. 

— Şi de ce sunteţi aşa de sigur? 

— Foarte simplu. Pentru că în cazul documentului 
dumneavoastră este vorba despre un pergament. 

— Aşa, şi? 

— În cazul manuscriselor pomenite este vorba despre 
papirusuri. Dar nu trebuie să vă simţiţi dezamăgită. Există 
destule pergamente care sunt mult mai preţioase decât 
manuscrisele pe papirusuri, datorită conţinutului lor. 

Aşa se termină discuţia. Rauschenbach fu de părere că 
Anne ar putea să revină în trei zile, iar până atunci se va 
informa. 

Pe drumul spre casă, pe care îl făcu pe jos, căzu pe gânduri 
din pricina modului ciudat în care se purtase Rauschenbach. 
Nu îşi imaginase altfel întâlnirea, dar exista ceva care o 
deranja: inteligentul doctor Rauschenbach vorbise mult prea 
mult despre textele copte, dar nu scosese niciun cuvânt 
despre conţinutul pergamentului ei şi nici nu exprimase vreo 
bănuială, ceea ce era neobişnuit pentru un băutor vorbăreţ ca 
el. 

Anne nu ştia ce ar fi trebuit să înţeleagă din acest 
comportament. Nici nu era sigură că putea să aibă încredere 
în evaluarea pe care o aştepta; pe de altă parte, nu găsea 
niciun motiv pentru care Rauschenbach să îi răspundă într-un 


mod lipsit de onestitate. Faptul că nu îl simpatiza din cauza 
modului sordid de trai, pe care el se grăbea să îl pună în 
seama sorții sale grele, nu trebuia neapărat să însemne că 
era un prost specialist sau că era neglijent. La urma urmei, 
cele mai multe genii se disting printr-un stil de viaţă 
neobişnuit. 


9 


În următoarele trei zile, Anne încercă să-şi pună în ordine 
ceea ce descoperise şi îşi dădu seama că, acolo unde pur şi 
simplu nu mai ştia să pună cap la cap întâmplările, începuse 
să născocească poveşti, poveşti care până la urmă băgau 
spaima în ea, o spaimă inexplicabilă şi teribilă. In aceste 
scenarii, ea îl întâlnea pe Rauschenbach, care o urmărea ca 
să între în posesia misteriosului pergament, şi pe Donat, soţul 
invalidei, care, Dumnezeu ştie de ce, înscenase accidentul 
fatal de maşină, ca într-un roman poliţist. 

În aceste zile, contrar obiceiurilor ei, începu să bea, mai 
ales coniac, care la început îi plăcu, dar care, după ce bău 
prea mult, îi întoarse stomacul pe dos atât de rău, încât trebui 
să vomeze de mai multe ori. Se dispreţuia din cauza asta şi 
nu era în stare să-şi dea seama ce se petrecea cu ea. Se 
simţea ca un fluture tras de un curent de aer, care este 
împiedicat să zboare în direcţia dorită din pricina unei forţe 
copleşitoare. Parcă era atrasă de vârtejul unei forţe 
necunoscute, care o implica tot mai mult în situaţii 
inexplicabile, iar ea nu era destul de puternică să iasă din 
această dilemă. Se gândea să îşi facă un bagaj sumar, doar 
cu lucrurile strict necesare, şi să plece cu avionul următor în 
Caraibe, fără a lăsa în urma ei vreo adresă; dar chiar în clipa 
următoare se făcea că-l întâlneşte pe roşcovan, care o 
aştepta când cobora din avion. Anne suferea de mania 
persecuției, acea convingere bolnăvicioasă care duce la 
deformarea obsesivă a unor cuvinte banale sau a unor 
întâmplări neaşteptate, ca şi cum totul s-ar referi la persoana 


proprie. 

Dar unde se găsea ieşirea din acest cerc vicios? Cine să 
nege că în ultimele zile şi săptămâni se întâmplaseră lucruri 
care o făceau să-i fie greu să nu se îndoiască de raţiunea ei? 
Guido era mort, o femeie misterioasă din maşina lui dispăruse 
fără urmă, o urmăreau oameni necunoscuţi şi îi ofereau o 
avere pentru un obiect care părea să nu valoreze mai mult de 
câteva sute de mărci. Acestea erau fapte şi nu năluciri. 

În orice caz, nu îi pică prea bine când trecu pe la 
Rauschenbach vineri, pe la ora cinci după-amiază, după cum 
conveniseră. Cumva, locul lui în această casă degradată i se 
potrivea; îi venea greu să şi-l imagineze pe Rauschenbach 
într-o altfel de casă decât asta. Incă înainte de a apăsa pe 
butonul uzat al soneriei, asemănătoare unei pâlnii, auzi 
muzică. De aceea, apăsă mai mult decât se cuvenea pentru 
un musafir, pentru ca Rauschenbach, adormit de muzică şi 
vin, să nu cumva să nu audă. 

Dar el nu reacţiona. Nici măcar al doilea sunet, vehement, 
nu fusese auzit. Anne bătu cu palma în uşă. 

— Domnule doctor Rauschenbach! strigă ea indignată. 
Domnule doctor Rauschenbach, dar deschideţi odată! 

Zgomotul pe care îl făcuse în acest fel îl puse în mişcare pe 
administrator, un iugoslav şmecher, cu piciorul ţeapăn, ceea 
ce nu-l împiedica să urce cu celălalt, sănătos, câte două 
trepte şi să ajungă neobişnuit de repede la ultimul etaj. 

— Doctorul nu e aici? întrebă el zâmbind. 

— Ba da, trebuie să fie acolo, doar se aude muzică! spuse 
Anne. 

lugoslavul ascultă, îşi puse urechea la uşa colţuroasă şi, 
aşa cum era de aşteptat, trase următoarea concluzie: 

— Muzică e numa' când e doctorul acasă. Da' poate... la 
care gesticulă ca şi cum ar fi golit un pahar şi făcu din ochi. 

Totuşi, când administratorul încă mai încerca să dea de 
înţeles cu pantomima lui că Rauschenbach putea foarte bine 
să fi pierdut din nou numărul păhărelelor, pe Anne o 
străfulgeră un gând, ca şi cum ar fi fost lovită de trăsnet: 
dinăuntru răsuna „Ah, am pierdut-o“, aria din Orfeu şi 


Euridice. Anne puse şi ea urechea la uşă; îşi simţea pulsul în 
tâmple şi nu era nicio îndoială: era aria lui Orfeu! 

— Aveţi vreo cheie de rezervă? strigă Anne la iugoslav. 

Acesta nu-i înţelegea tulburarea. Căută îndelung şi calm în 
buzunar, scoase o cheie veche şi mare şi i-o întinse doamnei 
drept sub ochi. 

— Cheia administratorului, zise rânjind. Se potriveşte 
oriunde. 

— Dar deschideţi odată! 

Dând din umeri, ceea ce putea foarte bine să însemne că: 
„Nu ştiu dacă e bine, dar dacă aşa spuneți 
dumneavoastră...”, băgă în broască cheia diformă, iar Anne 
năvăli în apartament. 

Rauschenbach şedea la biroul lui, cu trunchiul atârnând în 
afară, cu capul întors într-o parte a suprafeţei de scris. Din 
gura schimonosită într-o grimasă atârna limba, vineţie şi de o 
lungime neobişnuită; ochii erau deschişi, dar se putea vedea 
numai albul lor. La o privire mai atentă, Anne recunoscu 
urmele închise la culoare de la gâtul lui. Rauschenbach fusese 
strangulat. 

Din gramofon se auzea încă aceeaşi arie. Când se termina, 
braţul aparatului era aşezat din nou de la capăt, automat, ca 
de mâna unei stafii, şi repeta melodia infinit de tristă. 

— Nu! Nu! Nu! strigă Anne şi îşi puse mâinile la amândouă 
urechile, apoi să năpusti către aparat. Urmă un scrâşnet 
îngrozitor, şi apoi se făcu linişte. 


10 


În nopţile următoare, Anne nu dormi aproape deloc. 

Avea impresia că era o chestiune de câteva secunde până 
când îşi va pierde cunoştinţa, câteva secunde faţă de 
interminabilele ore ale unei nopţi. Încerca spasmodic să îşi 
ţină ochii deschişi şi să se uite fix la tavan, pe care, la 
intervale neregulate, apăreau luminile maşinilor care treceau 
pe stradă şi care dispăreau din nou după scurta lor 


procesiune; şi asta pentru că, de fiecare dată când închidea 
ochii, se năpusteau peste ea imaginile care o acaparau ca 
nişte paraziți chinuitori. Ca nişte lipitori i se fixau imaginile în 
memorie şi i se păreau atât de clare, încât îi era greu, ba 
chiar aproape imposibil să facă diferenţa între fantasme şi 
realitate. Işi puse de mai multe ori întrebarea, când era 
trează, dacă nu e nebună, dacă nu cumva creierul nu îi mai 
funcţiona cum trebuie, dacă erau vise fantasmele incredibile 
care îi jucau în faţa ochilor, vise care îi distruseseră 
mecanismul de control al raţiunii. 

„Poate că tu însăţi ai fost în maşina accidentată, începu 
Anne să-şi spună la modul cel mai serios, poate că impactul 
ţi-a defectat creierul şi memoria, poate că treci prin viaţă fără 
conştiinţă şi trăieşti lucruri din afara realităţii, poate că starea 
în care te afli se numeşte moarte.” 

In astfel de clipe, încerca din când în când să se ridice în 
picioare, pentru a-şi dovedi că mai are putere asupra ei, însă 
de fiecare dată încercarea îi dădea greş. Pur şi simplu îi lipsea 
forţa de a-şi impune voinţa, ca şi cum cineva ar fi pus mâna 
pe ea şi i-ar fi controlat fiecare mişcare şi gând. Incepu să 
articuleze cuvinte întregi, iar sunetul vocii ei, răsunând din 
cauza pereţilor, avu un efect liniştitor; se trezi din chin şi 
deschise ochii. 

„Trebuie - îşi tot repeta ea - să găsesc adevărul.” 

Moartea lui Rauschenbach o aduse curând într-o situatie 
neplăcută. In orice caz, trebuia să se supună penibilelor 
interogatorii. Avea dificultăţi în a-l face pe ofiţerul de la 
criminalistică să creadă că nu îl ştia absolut deloc pe 
Rauschenbach şi nici tabieturile lui şi că îl văzuse înainte de 
deces o singură dată. Pe lângă asta, Anne nu întrevedea nicio 
posibilitate de a omite motivul întrevederii ei cu expertul. 
Conform declarațiilor date  poliţistului, îi lăsase lui 
Rauschenbach o copie după un pergament vechi, spre 
evaluare. 

Totuşi, contrar aşteptărilor, această declaraţie se dovedi o 
greşeală cu urmări grave. Asta pentru că, pe de o parte, nu 
se găsise nicio copie la Rauschenbach şi, pe de altă parte, 


pentru că afirmaţia conform căreia pergamentul original 
dispăruse în accidentul de maşină al soţului ei părea 
misterioasă şi puţin credibilă; totuşi Anne von Seydlitz nu era 
considerată suspectă, ci doar un personaj obscur în acest caz. 

Cu toate că nu putea găsi nicio legătură între pergament şi 
moartea violentă a lui Rauschenbach, această eventualitate 
nu trebuia exclusă. Dispariţia copiei dădea de înţeles aşa 
ceva şi, în orice caz, cu cât se gândea mai mult, cu atât o 
cuprindea bănuiala că nici Guido nu murise de o moarte 
naturală. Ca să progreseze, trebuia să cunoască semnificaţia 
pergamentului, trebuia să-i înţeleagă valoarea în contextul 
istoriei artelor sau să ajungă să ştie ceva despre conţinutul 
lui. 

Anne îşi aminti în această situaţie de un om despre care 
Rauschenbach pomenise mai degrabă fugitiv şi care nu îi era 
necunoscut după nume, însă nu se intersectase cu el până 
atunci. Cum zisese Rauschenbach? „La urma urmei, 
profesorul Guthmann este cel mai cunoscut expert!” 

Cu a doua copie, Anne porni către institutul din strada 
Meiser, o clădire pompoasă din vremea naziştilor, cu scara cu 
trepte de piatră şi balustradă de marmură. La etajul al doilea 
găsi o intrare cu două uşi vopsite în alb, cu numele lui 
Guthmann pe una din ele, dar plăcuţa indica strict că 
programarea şi accesul au loc prin camera 233, precizare pe 
care Anne o respectă. 


11 


Profesorii din mediul universitar au de cele mai multe ori 
aspectul unor domni în vârstă şi onorabili, cu burtă şi costum 
închis la culoare, cu tot cu vestă. Guthmann nu se potrivea 
absolut deloc acestui clişeu. El purta blugi, avea părul de 
mărime medie, ondulat, şi dădea mai degrabă impresia unui 
asistent prost plătit, decât a unui director de institut. În 
mijlocul camerei, care avea înălţimea cel puţin dublă faţă de 
aceea a clădirilor moderne, se afla o masă lungă şi foarte 


veche, iar pe ea erau împrăştiate cărţi deschise, nenumărate 
pagini scrise şi vrafuri de manuscrise care erau legate cu 
panglici ca pachetele pentru cadouri. 

Guthmann trase de sub masă un scaun uzat de lemn, o 
invită pe Anne să ia loc şi întrebă ce o aduce la el. Anne se 
folosi de aceeaşi poveste pe care i-o servise şi lui 
Rauschenbach: că i s-a oferit spre cumpărare pergamentul şi 
o interesau valoarea şi conţinutul. 

Guthmann luă hârtia şi o examină. Ţuguie buzele şi îşi 
strâmbă faţa într-o grimasă, ca şi cum ar fi simţit durere. 
Tăcu. 

Sări dintr-odată în picioare, ca şi cum ar fi făcut o 
descoperire  înspăimântătoare, cotrobăi printre cărţi şi 
manuscrise şi scoase o lupă mare, rotundă, se lăsă din nou în 
scaun şi plimbă lupa cu mişcări orizontale, deasupra foii. Din 
când în când dădu nervos din cap, dar, în clipa următoare, 
colţurile gurii formară un zâmbet şi dădu din cap a înţelegere. 

— De unde aveţi asta? se interesă Guthmann. 

Aşa cum era şi adevărat, Anne răspunse: 

— Nu o am, după care adăugă nesigură: Doar mi s-a oferit. 

— Inţeleg, spuse Guthmann, fără să-şi dezlipească privirile 
de pe foaie. Şi cam cât costă, dacă pot să vă întreb? 

Anne ridică din umeri. 

— Trebuie să fac o ofertă. 

— Ştiţi, începu profesorul ceremonios, pergamentele copte 
nu fac deloc o avere, pur şi simplu există prea multe pe piaţă. 
Valoarea unei astfel de piese este mai puţin determinată de 
vechime sau de starea în care s-a păstrat şi mai degrabă de 
ceea ce conţine textul. lar acest text nu mi se pare deloc 
neinteresant. Uitaţi - Guthmann luă lupa şi îi arătă lui Anne 
un anume rând -, aici văd numele „Barabbas“. 

— Barabbas? 

— O fantomă istorică. Bântuie prin textele copte, precum şi 
în cele evreieşti. Textele biblice îl pomenesc ca fiind un 
răzvrătit. Până şi în sulurile de la Marea Moartă este pomenit 
acest nume, dar fără nicio precizare a semnificației lui. Un 
coleg pe nume Marc Vossius, care predă la Universitatea din 


San Diego, California, s-a ocupat cu acest Barabbas jumătate 
din viaţă, iar unii îl consideră chiar nebun. 

Anne von Seydlitz se trezi dintr-odată de-a binelea. 

— Dacă vă înţeleg corect, profesore, există o personalitate 
istorică pe nume Barabbas, care este de o importanţă atât de 
mare, încât numele îi apare în diferite texte istorice, fără să fi 
fost posibilă examinarea acestei... fantome? 

— Aşa este. 

— Şi acest Barabbas este menţionat de pergament? 

Guthmann luă din nou lupa în mână, clipi prin lentilă şi 
spuse: 

— Cel puţin aşa pare. 

Anne iscodi în continuare: 

— Există mai multe fantome istorice de acest fel? 

— O, da, spuse profesorul. Nu oricare dintre ele a fost la fel 
de bine transmisă precum lulius Cezar, despre a cărui viaţă 
se cunoaşte pentru că a scris-o cu mâna lui; pe de altă parte, 
multe înscrisuri s-au pierdut. Spre exemplu, despre 
Aristoxenos, elev de-al lui Aristotel, nu ştim aproape nimic, cu 
toate că a fost unul dintre cei mai inteligenţi oameni din câţi 
au trăit vreodată. A scris 453 de cărţi, dar nu s-a păstrat nici 
măcar una singură. Despre Barabbas cunoaştem numai 
numele şi câteva observaţii despre personalitatea lui. 

Pe toată durata convorbirii, Guthmann dădu de înţeles că 
este extrem de interesat de pergament, iar Anne recunoscu 
în asta şi motivul pentru care profesorul refuzase îndârjit să 
facă vreo apreciere valorică asupra obiectului. Cam o 
săptămână întreagă, fu de părere într-un final, atât ar trebui 
să-i acorde timp. Atât avea nevoie ca să se pună la punct cu 
textul documentului. Despre onorariu nu se discută absolut 
nimic. 

Anne se simţi puţin uşurată după vizita făcută profesorului 
Guthmann. De ce, asta nu putea să-şi explice, dar se simţea 
întărită în convingerea că pergamentul jucase un rol central 
în toate ciudăţeniile ultimelor zile. 

Când ieşi din curte pe poarta mare a institutului, pe lângă 
ea trecu în mare grabă un bărbat pe care avu impresia că îl 


mai văzuse undeva, dar alungă imediat acest gând. Prea 
multe imagini, prea mulţi oameni se făcea că o întâlneau în 
fiecare noapte, ca să poată aduna curaj să exprime vreo 
bănuială. 

Pe drumul către casă, căută un bistro pe strada Theresien, 
unde se puteau mânca paste delicioase stând la măsuţe 
înalte de marmură. Anne se gândea. Numele Barabbas nu îi 
mai ieşea din minte. 

Noaptea, în timp ce se foia în pat, iar pe tavanul camerei 
apăreau şi dispăreau imagini ca şi în nopţile precedente, 
începu să vorbească tare: 

— Barabbas, cine eşti? Barabbas, ce vrei de la mine? 

Trase cu urechea, temătoare, în noapte, ca nu cumva forţa 
misterioasă, care pricinuise deja atâta rău, să îi răspundă, 
însă în casa pustie rămase linişte; se auzea regulat doar 
clopoţelul Westminster al orologiului de la parter. 

— Eşti nebună, da, ai înnebunit, şopti Anne îmbătată de 
somn, doar ca să-şi facă curaj, apoi căzu din nou în 
somnolenţa chinuitoare, care îi amplifica imaginaţia şi îi 
ameţea raţiunea ca un drog. Aşa că Anne crezu că soneria 
telefonului, care o făcu să sară dintr-odată din pat, este doar 
o închipuire şi îşi apăsă perna peste cap până nu mai auzi 
nimic. 

Probabil, se gândi Anne, când se liniştise din nou, ar trebui 
mai degrabă să caute un psihiatru, în loc să alerge cu 
misteriosul pergament de la un coptolog la altul. Dar atunci 
poate că nu ar mai afla niciodată adevăratul motiv pentru 
care murise Guido şi de ce, peste tot de unde spera o 
rezolvare, se lovea de un zid al tăcerii. 

Şi iarăşi sună telefonul, cât de necruţător putea să fie un 
astfel de aparat atunci când cineva doarme. In timp ce îşi 
îngropa capul în pernă, îi veni în minte că acest zgomot în 
niciun caz nu provenea din închipuirea ei, nu, chiar suna. 

Bâjbâi în  semiintuneric după receptor şi răspunse 
somnoroasă: 

— Alo? 

— Doamna von Seydlitz? se auzi de la celălalt capăt al 


firului. 

— Da. 

— N-ar trebui, spuse o voce masculină, să mai cercetaţi 
pergamentul. E în interesul dumneavoastră. 

— Alo! strigă Anne enervată. Alo, cine e acolo? 

Receptorul era mort. Închisese. 

Lui Anne i se păru că ştie vocea, dar nu era sigură dacă era 
într-adevăr Guthmann. Şi dacă era aşa, ce motiv putea să 
aibă profesorul să o sune la ora asta; despre ce dorea să o 
prevină? 

Nu mai rezista să stea în pat. Anne se ridică, se duse în 
baie, dădu drumul la robinetul de apă rece, ca să-şi spele 
faţa, se îmbrăcă în grabă şi deschise filtrul de cafea. Aparatul 
gâlgâi zgomotos apa fierbinte din filtru, ca o broască înaintea 
perioadei de împerechere. Parfumul care se răspândi avu 
darul de a o trezi şi ea se aşeză în fotoliu, ţinând ceaşca de 
cafea cu amândouă mâinile. 

— Barabbas, îşi spuse ea încet, Barabbas, şi dădu din cap. 

Stătu aşa zgribulită şi privind fix înainte, până la ivirea 
zorilor - salvarea lui Anne. 


12 


În situaţii fără ieşire ca aceasta, există momente în care 
intensitatea unei viziuni slăbeşte dintr-odată, clipă în care 
apare strălucirea unei speranţe, numai bine ca să-ţi rezolvi 
problemele, ca şi cum ti-ar veni o minune în ajutor. Aşa i se 
întâmplă şi lui Anne von Seydlitz. Guthmann ştia mai multe 
despre pergament decât lăsase să se înţeleagă la 
întrevederea lor din ziua precedentă. Gândindu-se la ce 
fusese înainte, putea să creadă că profesorul ştia tot. In 
calitatea lui de expert în domeniul coptologiei, cu siguranţă 
că ştia nu numai textul, ci era informat poate şi asupra 
consecinţelor care făceau documentul atât de important. 

Să se ducă după profesor la institut şi să îl ia la rost nu i se 
părea lui Anne că se cuvine; pentru că, dacă Guthmann ştia 


mai mult decât recunoscuse, atunci nu ar fi fost uşor să-l facă 
să vorbească nici la o a doua întâlnire. Dacă dorea să aibă 
vreo şansă, Anne trebuia să îl ia prin surprindere pe profesor. 
Intenţiona să îl mituiască cu o sumă mai mare, pentru că, 
după cum arăta, Guthmann dădea impresia că nu i-ar strica 
nişte bani. 

Pe la cinci după-amiază, îşi parcă maşina mai într-o parte, 
în faţa institutului, de unde putea să vadă bine intrarea. 
Planul ei era să îl reţină pe Guthmann pentru a-l invita să ia 
cina împreună, iar în timpul acesteia să-i facă o ofertă 
generoasă, suficient de generoasă, încât să-l facă să 
vorbească. 

După trei ore şi mai bine, pe la opt şi jumătate, 
administratorul ieşi de după poartă şi se pregăti să închidă 
clădirea. Anne cobori, tăie strada în diagonală şi îl întrebă pe 
portar dacă domnul Guthmann mai era la serviciu. Acesta 
răspunse că nu mai era nimeni la serviciu, dar se asigură 
totuşi cu un apel telefonic la care nu răspunse nimeni. 

Ziua următoare, după o altă noapte nedormită, Anne era în 
acelaşi loc la ora şapte jumătate. Totuşi, nici de această dată, 
aşteptarea nu avu vreun rezultat. Guthmann nu apăru. Nu 
mai vedea niciun motiv să nu îl caute acasă pe profesor. Luă 
adresa din cartea de telefon: Guthmann, Werner. 

Werner Guthmann trăia într-o casă tip, dintr-o suburbie din 
vest unde preţurile imobilelor erau convenabile. Când sună îi 
deschise o femeie între două vârste. Părea deranjată. Anne îşi 
expuse în detaliu problema; profesorul era singurul om care 
putea să o ajute să facă progrese. Dar mai înainte să îşi fi 
spus istorisirea între uşă şi încuietoare, femeia o întrerupse şi 
spuse că îi pare rău că nu poate să o ajute - soţul ei dispăruse 
fără urmă de două zile. Poliţia era în căutarea lui. 

Anne se sperie. Părea că de afurisitul de pergament nu se 
dezlipeşte blestemul care o urmărea ca o umbră. lşi luă 
rămas-bun în grabă şi, în timp ce se îndrepta către maşină, îi 
reveni din nou gândul că este complet nebună. Dar chiar în 
clipa următoare deveni conştientă că avea mintea întreagă, 
pentru că putea să-şi analizeze logic şi fără rezerve starea şi 


situaţia în care se afla. Totuşi, părea că asupra ei şi a vieţii 
sale apăsa o forţă misterioasă, ca o caracatiţă care putea să 
îşi întindă tentaculele chiar şi după o pradă îndepărtată. 


Capitolul doi 
DANTE SI LEONARDO 


Secrete încifrate 
1 


Este o prostie când oamenii afirmă că o persoană care şi-a 
pus capăt zilelor nu era în deplinătatea facultăţilor mentale. 
Vossius era atât de conştient, încât - contrar oricăror obiceiuri 
- îi tot veneau în minte nişte cifre, cifre care erau lipsite de 
orice semnificaţie pentru el şi pentru situaţia în care se afla. 
Aşa se gândea el cu toată seriozitatea: dacă trebuia să dea 
douăzeci de franci pe liftul care l-ar duce pe platforma a treia 
sau dacă ar fi fost mai bine să economisească nişte franci şi 
să urce pe jos până la prima platformă. Uitându-se la un plan 
de lângă ghişeu, descoperi că aceasta era la numai 57 de 
metri înălţime; dar, ca să te arunci în gol şi să mori, ajungea 
şi atâta. Totuşi, îşi spuse că moare o singură dată şi că dorea 
să mai vadă încă o dată Parisul de sus, de la o înălţime de trei 
sute de metri. Aşa că se aşeză liniştit la coada din faţa unui 
ghişeu de casă, cu hotărârea fermă de a-şi încheia socotelile 
cu lumea la preţul de douăzeci de franci, de sus de tot. 

Vizitatorilor turnului Eiffel li se pune răbdarea la grea 
încercare, deoarece cozile oamenilor care vor să ia cu asalt 
această emblemă sunt într-adevăr interminabile în oricare zi, 
chiar şi într-o zi neprietenoasă de toamnă precum aceasta. 
Începu să-i numere pe cei care aşteptau, începând cu el 
însuşi. Ajunse la peste nouăzeci şi calculă că, dacă 
achiziţionarea unui bilet ar răpi doar douăzeci de secunde 
pentru fiecare în parte, tot ar trebui să aştepte o jumătate de 
oră. 

Desigur că acestea sunt lucruri prosteşti când ai în faţă 


perspectiva morţii, dar aşa ar trebui redate fie şi numai 
pentru a descrie cât de clare îi erau gândurile, ceea ce unul 
sau altul ar putea să nege ulterior. Ajunsese atât de departe, 
încât putea să examineze pe furiş - cu acel aer voit 
întâmplător, care nu rămâne ascuns unui observator atent - 
oamenii din faţa şi din spatele lui, să observe dacă aceştia 
percep calmul ciudat din comportamentul său, caracteristic 
omului care nu mai are decât un scop. Şi chiar îşi dădu seama 
că tuşise uşor şi totuşi zgomotos, cu toate că nu simţea nicio 
nevoie să facă asta - doar ca să nu facă impresie greşită. 

Cândva, în decursul acestor minute de aşteptare care 
păreau interminabile, îi veniră în minte anunţurile din ziare 
ulterioare prăbuşirii lui din Turnul Eiffel. Poate că la rubrica 
„Diverse” sau - şi mai demn de dispreţ - într-o coloană de la 
„Locale”, între un accident de maşină din Rue de Rivoli şi o 
spargere din Cartierul Latin. In acelaşi timp, ceea ce lua cu 
sine în moarte era de o asemenea însemnătate, încât ar fi 
fost pomenit în toate titlurile principale ale zilei, din întreaga 
lume. 

Să-i fi fost teamă de ceea ce urma să facă? Asta nu, pentru 
că oricum, în mod normal, nu ţi-e frică de faptul că mori, ci de 
ceea ce ţi se întâmplă, iar asta s-ar petrece atât de repede în 
cazul lui, încât nu i-ar mai rămâne timp să se lamenteze. 
Citise undeva că nu simţi nicio durere dacă te prăbuşeşti 
dintr-un turn înalt, deoarece conştiinţa te părăseşte cu puţin 
înainte de impact. 

Dacă ceva anume îl făcea să fie sceptic, acela era gândul 
că nu se ştia cu adevărat dacă nu cumva era vorba de o 
banală teorie - pentru că nimeni nu supravieţuise după 
punerea în practică. Totuşi, nu mai avu nicio îndoială, cu 
toate că ştia, desigur, că decizia de a-şi pune capăt zilelor nu 
răsărise din proprie voinţă. Dar hotărârea îi era atât de 
puternică, încât nimic nu-l putea abate de la ea. 

Cumva, această sentinţă trezise în el chiar un avânt 
tineresc, aşa că fluieră după o blondină elegantă care făcea 
parada modei pe lângă el - căci nu se putea descrie altfel 
felul în care îşi etala noul taior -, întorcându-şi în acelaşi timp 


privirea ca într-o pictură barocă. Niciodată nu mai făcuse aşa 
ceva, el, un om cu statutul şi de vârsta lui! 

Îşi dădu seama dintr-odată că dusese un trai de om 
conştiincios, o viaţă urmărită cu admiraţie de membrii 
societăţii şi că dăduse permanent dovadă de acea purtare 
proprie unui individ de calitatea lui. Îşi trăise viaţa cu 
mândrie, viaţă unui prestigios om de ştiinţă, profesor de 
literatură comparată. El optase pentru această specializare 
pentru că era foarte potrivit pentru ea, datorită memoriei sale 
excepţionale şi, chiar dacă cel mult unul dintr-o mie pot să-şi 
explice alegerea făcută, lui i se părea important că, în cazul 
lui, era vorba de literatură comparată. 

Muzelor, mai precis unei misiuni de cercetare din partea 
Universităţii de Stat din San Diego, California, le jertfise 
propria căsnicie - puţin spus că le-o jertfise; o căsnicie 
normală şi onorabilă s-ar fi năruit înainte de hotărârea de a se 
duce la Leibethra. Aşa că fusese nimerit să desființeze fără 
prea mare zarvă idealul impus de societate - cel al traiului în 
comun - şi să schimbe restricţiile unei catedre americane pe 
libertatea unui institut de cercetări internaţional. f 

Vossius făcu încet câțiva paşi către propriul sfârşit. Il 
deranja faptul că cei din spate ajunseseră să i se bage în 
suflet. Încet-încet, aşteptarea începu să i se pară îndelungată, 
coada incomodă şi începu să-l copleşească sentimentul 
inexplicabil pe care îl ai când te simţi încolţit. 

Acest gen de problemă îl ţinuse toată viaţa departe de 
întruniri care, din câte zicea el, puteau fi numite astfel doar 
atunci când la o masă se adunau mai mult de şase persoane. 
Vossius se obişnuise să facă raționamente dificile nu stând pe 
scaun, ci în timp ce mergea, precum Aristotel şi elevii lui. 
„Mărginirea te face prost“, aşa suna una dintre maximele lui 
des citate, pe care ştia să o susţină cu numeroase exemple 
din istorie. 

În general, profesorul avea deprinderi foarte bizare şi care, 
prin urmare, îl caracterizau drept o persoană neobişnuită. 
Printre acestea, se număra şi faptul că, la intervale 
neregulate de două până la patru luni, Vossius îşi prescria o 


cură de înfometare în care, timp de opt zile, bea doar apă 
minerală. Motivul acestei asceze autoimpuse nu îl constituia 
vreo problemă cu greutatea, aşa cum s-ar putea presupune; 
Vossius mai curând credea că, în acest fel, îşi stimulează 
capacitatea de concentrare şi puterile intelectuale. Şi, când în 
sfârşit îi dăduse de capăt misterului lui Barabbas, ţinea în 
continuare cură de înfometare. 

Acest post corespundea aşadar mai degrabă unei filosofii 
decât grijilor pentru sănătatea proprie, pe care Vossius o cam 
neglija. Şi asta pentru că meseria nu i se păruse niciodată un 
mijloc prin care să-şi atingă scopul de a câştiga bani, ceea ce 
ar fi presupus o săptămână de lucru de patruzeci de ore în 
cap; nu, meseria era pentru el o necesitate, s-ar putea zice că 
era aproape o dependenţă de care nu putea scăpa nici 
noaptea. Incursiunile nocturne în universul literaturii 
comparate, prin care urmărea tot felul de piste până la 
epuizare totală (mai contribuiau un pic şi cola şi ţigările 
negre), îl aduceau adesea aproape de colaps. Hotărât lucru, 
Vossius nu dusese niciodată un trai sănătos. Meseria lui se 
număra printre acele pasiuni care te consumă, dar nu ajung 
niciodată să te omoare. 

Dacă ar fi bănuit că va deveni într-o bună zi victima 
propriei cunoaşteri, nu ar fi ales niciodată această profesie 
îngrozitoare; dacă ar fi fost un funcţionar cenuşiu sau un 
artizan cu simţ artistic, ar fi dus o viaţă decentă, fără să fie 
nevoie vreodată să scape de sine însuşi. Socrate greşea - şi, 
cu siguranţă, nu pentru prima dată - când spunea că, pentru 
omenire, cunoaşterea este singurul lucru bun, iar 
necunoaşterea, singurul rău. Neştiinţa poate să însemne un 
mare noroc, iar cunoaşterea - o nefericire oribilă; pentru asta 
există nenumărate exemple. Şi nu este deloc cu rea intenţie 
când se spune că cei ce nu ştiu sunt cei mai fericiţi: chiar 
sunt, viaţa lor e un paradis, iar munca lor înseamnă să-şi 
câştige pâinea şi nu să se chinuie într-un hăţiş de îndoieli care 
să le cuprindă ceea ce ştiu, şi asta pentru că a şti nu este 
nimic altceva decât o formă recurentă a îndoielii. 

Ce adusese omenirii ştiinţa cea mai înaltă, în afară de 


îndoială? lar dacă el, Vossius, nu s-ar fi îndoit că Shakespeare, 
Voltaire şi Goethe şi chiar un Leonardo nu erau nimic mai 
mult decât nişte povestitori geniali şi dacă nu cumva erau 
complici la un mister inimaginabil, atunci ar fi rămas 
neştiutor, dar fericit. 

Dar aşa trebuia totuşi să se teamă de el însuşi, de 
cunoaşterea proprie şi de ceea ce presupunea această 
cunoaştere. (Faptul că fugise de urmările unei fapte penale, 
asta îi scăpase lui Vossius pentru moment.) Nonşalant, 
aproape plictisit, ceea ce, aşa cum am pomenit mai înainte, 
nu corespundea în niciun caz stării lui interioare, îşi vâri mâna 
în buzunarul pantalonilor. Dreapta îi zvăcni involuntar când 
simţi sticluţa din buzunar. 

Nu sticluţa în sine îl făcea să se neliniştească din nou, ci 
conţinutul ei caustic, incolor, inodor, uleios, H2S04. In timp ce 
îşi trecea degetele peste flaconul pătrăţos, se uită din nou în 
toate părţile, dar nu reuşi să perceapă nicio mişcare în urma 
căreia să tragă concluzia că ar fi urmărit. 

Din canalul pe capacul căruia ieşea mirosul dezgustător al 
dejecţiilor calde şi, ca să scape de asta, Vossius vru să sară 
peste rând, dar rămase pe loc, numai ca să nu bată la ochi. 
Ridicol, gândi el, cât de uşor era să comiţi un delict în acest 
oraş şi cât de uşor era să te dai la fund. 

Din exterior nici nu părea dificil, căci pe cât de neobişnuit şi 
de genial era profesorul Vossius în ce priveşte intelectul, pe 
atât de comună îi era înfăţişarea. Că era în vârstă de cincizeci 
şi cinci de ani, de asta nu te puteai îndoi. Ovalul feţei lui slabe 
era dominat de un nas lunguieţ şi subţire şi de o frunte înaltă, 
aşa cum se spune când părul nu mai începe de unde începea 
odată. Totuşi, Vossius nu avea nicio problemă legată de 
aspectul său - poate din cauza urechilor prelungi din care 
creşteau smocuri de păr - adevărate stufărişuri de baltă. 
Dacă te uitai mai bine la el, acest chip avea ceva armonios şi 
o privire vicleană, în special din cauza ochilor lui mici. Aceşti 
ochi se mişcau fără încetare; chiar dacă te uitai o secundă, 
aveai impresia că erau într-o permanentă căutare de nou. 
Imbrăcămintea părea întotdeauna în regulă, dar departe de 


eleganța modei, aşa cum era şi în această zi memorabilă, în 
care purta peste o cămaşă descheiată un costum de culoare 
kaki şi un trenci şifonat. 


2 


Dintotdeaun iubise Parisul. Studiase aici după război, 
locuise pe Rue de Volontaires, lângă Institutul Pasteur, sus de 
tot, sub acoperiş, la o văduvă căreia mereu îi atârna o ţigară 
în colţul gurii şi care, ca să-şi îmbunătăţească pensia de 
urmaş, oferea camere cu chirie. Două ferestre ale mansardei 
dădeau în curte, iar mobilierul trăise şi vremuri mai bune, 
poate chiar fusese martor la prăbuşirea Bastiliei; în orice caz, 
din canapeaua tare, pe care ziua se stătea, iar noaptea 
servea drept loc de pus capul, ieşea prin toate locurile 
posibile păr negru de cal şi mai şi mirosea a grajduri. 

larna, când vântul vuia printre tocurile jupuite de fereastră, 
de parcă ar fi fost urletul câinilor fără stăpân de sub podurile 
Senei, soba de fier neagră şi rotundă era oricum 
suprasolicitată, dar madame Marguery, cum îi zicea văduvei 
care fuma ţigară de la ţigară, se zgârcea mai ales la 
brichetele de cărbune care dădeau căldură, iar la rugămintea 
lui de a pune nepreţuitele bunuri cu şase trepte mai sus (în 
speranţa să tragă şi pentru el o calorie, două), madame 
refuza. Număra cărbunii cu exactitatea unui contabil şi îi 
împărţise în câte patru bucăţi pe zi, şi numai acest gând îl 
făcea pe Vossius să tremure de frig. 

Dar nevoia te face inventiv, mai ales când vine vorba de 
greutăţile de zi cu zi. In pieţele de vechituri de pe la Porte de 
Clignancourt şi de la negustorii ambulanți din Village Saint- 
Paul, luai, la vremea aceea, pe câteva centime, cărţi vechi şi 
groase legate bine în carton, cărora, din motive necunoscute, 
le lipseau prima pagină sau alte file din interior. Cu toate că 
se simţea legat de hârtia tipărită aproape cu deferenţă, 
Vossius nu se ferea absolut deloc să îşi aţâţe cu ea focul din 
soba de fier - recunoaştem, cu remuşcări. 


Pentru a-i salva onoarea, se poate nota că înainte să le 
ardă, Vossius supunea examinării fiecare carte - nu ca să 
vadă cât de bune erau pentru sobă, ci, aşa cum se cuvine din 
partea unui viitor om de ştiinţă, din punctul de vedere al 
conţinutului spiritual, despre care, ca şi Jung, Vossius trăsese 
repede concluzia că era la capătul diametral opus faţă de 
valoarea calorică a lucrărilor. Ca să aducem asta la acelaşi 
numitor: cărţile subţiri vădeau mult mai mult conţinut 
spiritual decât cele groase, dar cele din urmă ardeau mai 
greu. 

Tot din cauza zgârceniei lui madame Marguery s-a 
întâmplat că Vossius pescuise într-o bună zi de prin cărţile 
pentru încălzit un exemplar din Divina Commedia a lui Dante, 
tipărit fără a se menţiona locul şi anul, în limba italiană, şi 
care se deosebea de celelalte pe care le arsese până atunci 
prin ceva formidabil: toate cărţile, după cum am pomenit, 
suferiseră trauma fragmentării, erau vechi şi incomplete şi 
prin urmare practic nevandabile. Altfel stăteau lucrurile cu 
această ediţie din Dante. Această Divină Comedie cuprindea, 
pe lângă cele trei părţi principale cunoscute: „Inferno“ 
(Infernul), „Purgatorio“ (Purgatoriul) şi „Paradiso“ (Paradisul), 
o parte care nu exista deloc sau care trebuia să nu fi existat, 
pentru că lipsea din toate ediţiile cunoscute ale acestei 
lucrări. 

Mai târziu s-a blestemat în sinea lui că nu aruncase cartea 
în cuptorul negru, de fier. Căci, odată cu această carte uzată 
care nu-i zicea nimic, de al cărei preţ nu mai reuşea să-şi 
amintească - dar mai mult de douăzeci şi cinci de centime nu 
avea cum să coste -, a început totul; dar fireşte că el nu 
bănuia asta. Aceste douăzeci şi cinci de centime, pe care 
Vossius în niciun caz nu le cheltuise cu intenţia de a se înălța 
sufleteşte, ci dintr-o nevoie de a se încălzi demnă de dispreţ, 
urmau să-i schimbe viaţa, ba chiar mai rău, urmau să fie 
motivul pentru care săritura de pe Turnul Eiffel era singura 
scăpare. 

Înapoi la Dante: orice student de literatură află în primele 
semestre despre misterele care îi învăluie capodopera ca într- 


un cocon şi, ca să vorbim mai la obiect, aceasta e compusă 
numai din mistere, care se anunţă chiar din titlu: Divina 
comedie. Din câte se cunoaşte, Dante Alighieri nu şi-a 
intitulat câtuşi de puţin opera Divina comedie, ci doar 
Comedie, dar asta nu face altceva decât să potenţeze 
misterul acestei cărţi; şi asta pentru că de râs nu găseşti mai 
deloc, mai pe şleau spus - nimic. Totuşi, titlul nu a fost ales 
fără intenţie. 

Veacuri de-a rândul, oamenii au crezut că o carte care are 
drept cuprins Infernul, Purgatoriul şi Paradisul trebuie să fie o 
lucrare pioasă din punctul de vedere al Sfintei Biserici. Insă o 
rasă călugărească nu te face şi sfânt, iar în periplul lui prin 
Paradis, Dante întâlneşte regi, poeţi şi filosofi păgâni, dar 
niciun papă, pentru care îi rămăseseră doar vorbe de dispreţ. 
Aşa că despre pioşenie niciun cuvânt. Şi, Doamne apără, 
chiar şi în spatele Sfintei Fecioare Maria se ascunde Beatrice, 
iubirea neîmplinită a inimii lui tinere. 

Cu siguranţă că Dante era o minte vicleană şi probabil unul 
dintre cei mai mari înţelepţi ai timpului său, de aceea făcea 
doar aluzii care lăsau să se întrevadă o cunoaştere mult mai 
profundă decât manifesta în scris. De mâna poetului nu s-a 
păstrat nici măcar un rând, ceea ce lasă loc altor speculaţii şi 
i-a determinat pe florentini să înfiinţeze o catedră Dante la 
doar o jumătate de secol după moartea lui. Dar aşa cum se 
întâmplă adesea când profesorii încep să se ocupe de soarta 
unui om, aceştia au ajuns la polemici aprinse asupra a ceea 
ce dorea să spună şi să ascundă Dante. Au numărat versurile 
(14000) şi au descoperit în alcătuirea lucrării o simbolistică 
misterioasă a cifrelor care permite să se ghicească faptul că 
în spatele „comediei” se ascunde mult mai multă cunoaştere. 
Cele trei părţi principale se împart în câte treizeci şi trei de 
capitole: de trei ori treizeci şi trei fac nouăzeci şi nouă, iar 
nouăzeci şi nouă reprezintă numărul plenitudinii. 

Numerele reflectă adesea ordinea cosmică sau omenească, 
asta se ştia de la vechii greci, iar Dante s-a jucat şi el cu 
această simbolistică, considerând că paradisul se ridică în 
nouă ceruri care se înconjoară concentric, iar pâlnia infernului 


coboară în nouă cercuri până în punctul din centrul 
pământului, locul lui Lucifer. În orice caz, Dante ştia despre 
magia numerelor şi despre semnificaţia lor simbolică, poate şi 
despre sensul cosmic al cifrei patru (elementele naturii, 
anotimpurile, epocile), sau despre  întrepătrunderea 
spiritualului cu materialul din cifra şase. Dar el ştia cu mult 
mai mult. 

Să fi fost întâmplare că nu supravieţuise oficial nici măcar 
vreun original al lui Dante şi că primul exemplar apăruse abia 
la cincizeci de ani după moartea lui? 

După toate aparențele, accidental, Vossius scosese la 
iveală, de prin materialul lui academic bun de ars, un 
exemplar al acelei ediţii iniţiale uitate şi apelă la ajutorul unui 
prieten romanist, ca să afle ce conţinea postfaţa cu titlul 
„Verita“. Însă acesta, un tânăr pios pe nume Jerome, a luat 
cartea cu el peste noapte, iar a doua zi i-a aruncat-o lui 
Vossius la picioare, remarcând că e păcat de timpul pierdut 
să traducă un asemenea gunoi, pentru că era un fals care nu 
avea nimic în comun cu originalul şi mai ales cu Dante 
Alighieri. Vossius nu vedea pe atunci niciun motiv să se 
îndoiască de ceea ce spusese Jerome, dar, pentru că era 
vorba despre o carte foarte veche, şi, în afară de asta, mai 
era şi curiozitatea, o păstrase şi chiar rezistase mai multor 
mutări, când multe altele se pierduseră. 


3 


Între timp, cum aştepta la coadă, ajunsese până la ghişeul 
de bilete, unde Vossius, aşa cum hotărâse, cumpără un bilet 
la preţul de douăzeci de franci, care îi dădea dreptul să 
folosească liftul până la platforma cea mai de sus. Se uită 
discret împrejur, încă o dată, să vadă dacă este urmărit, dar 
nu observă nimic care să-i sară în ochi şi se îndreptă către 
cuşca de sticlă, în spatele a două doamne mai în vârstă, ca să 
aştepte liftul. 

Nu aşteptă mult, că uşile glisante se şi deschiseră cu un 


zdrăngănit sonor, iar vizitatorii năvăliră în cuşca uriaşă 
precum animalele de circ. Cu o smucitură, liftul se puse în 
mişcare. Ca în toate lifturile din lume, oamenii îşi îndreptară 
privirile către uşă, dintr-un motiv inexplicabil. Niciunul nu 
îndrăznea să se uite în ochii altuia. Vossius cu atât mai puţin 
pentru că se temea să nu fie recunoscut. Aşa că, Vossius se 
uita fix la uşile glisante, mimând detaşarea, la fel ca şi ceilalţi. 

De aceea îi scăpă faptul că în partea din spate a liftului se 
aflau doi bărbaţi care îl urmăreau. Purtau jachete de piele 
închisă la culoare, conferind ceva marţial aspectului lor, lucru 
întărit de faptul că erau doi. Mimau detaşarea, dar dacă te 
uitai mai bine puteai să descoperi cum comunicau prin 
mişcări scurte şi hotărâte ale capului. 

Cu o mişcare bruscă, care le-a făcut oamenilor să li se 
strângă puţin stomacul - mai ales lui Vossius, care nutrea o 
puternică aversiune faţă de asemenea maşinării - liftul 
rămase pe loc. Uşile se deschiseră cu acelaşi zgomot metalic, 
iar vizitatorii, care tăcuseră până atunci ca la o reculegere, 
înaintară vociferând pe platformă. Precaut, Vossius îi lăsă pe 
ceilalţi să o ia înainte. Aşa că niciunul din cei doi bărbaţi în 
jachete de piele nu putură să facă altceva decât să coboare 
înaintea persoanei pe care o urmăreau, unul îndreptându-se 
către dreapta şi celălalt, către stânga. 

Priveliştea de pe prima platformă a turnului Eiffel este într- 
un anume sens de preferat celei de la etajele superioare, 
deoarece clădirile dimprejur şi cartierele oraşului sunt încă la 
îndemână de aici. Pentru un sinucigaş care avea puţine clipe 
înainte de a trece la fapte, Vossius avea o atitudine 
neobişnuit de relaxată. Fără să risipească măcar un gând la 
ceea ce urma să i se întâmple, se îndreptă către partea opusă 
grupului, se sprijini cu mâinile de parapet şi privi deasupra 
Senei, către Palais de Chaillot, unde oamenii se vedeau 
precum furnicile grăbite. Acolo, pe spaţiile verzi, îşi petrecuse 
adesea după-amiezile, cu câteva cărţi în geantă, care 
rămâneau însă neluate în seamă din pricina fetelor drăguţe 
peste care dădeai aici, cele mai multe mergând pe role. 

Una dintre ele se numea Avril, un nume pe care urma să 


nu-l mai întâlnească niciodată în viaţă, aşa cum nu o mai 
întâlnise nici pe Avril. Era irlandeză şi avea o tunsoare scurtă 
şi părul roşu ca focul, pielea albă ca zăpada şi pistrui pe nas 
şi pe obraji, care străluceau în soare precum licuricii, dar 
care, pe vreme urâtă, rămâneau invizibili, o taină ciudată a 
naturii. Avril zicea că e studentă la balet şi petreceau 
împreună multe zile şi nopţi. Nu i-a satisfăcut niciodată 
dorinţa de a o vedea dansând, cu toate că nu-şi dorea nimic 
altceva cu atâta ardoare. 

Nu vorbea niciodată despre dansul clasic şi aşa se ajunsese 
la ce trebuia să se ajungă: Vossius o urmărise într-o bună zi 
pe ascuns, de la apartamentul ei din Rue Chapon, până în 
cartierul în care dispăruse într-un local de animaţie cu 
denumirea Carnavalet, unde mişunau algerienii. Avril nu 
făcea acolo balet, ci dansa mai degrabă goală, pe masă - în 
orice caz, scena nu era mai mare de atât -, iar când Vossius o 
surprinsese astfel, fără să-i facă totuşi o scenă, fata dispăru 
din Paris chiar de a doua zi. După cum aflase mai târziu, Avril 
plecase cu un algerian în Africa. 

Vossius zâmbi în timp ce se uita în faţă, către Palais de 
Chaillot; zâmbi pentru prima dată în această zi, şi tot atunci 
se gândi că putea foarte bine să fie şi ultima dată în viaţa lui. 

În acest moment, în care pentru el nu mai exista timp, ci 
numai un hău neagru, în care urma să se arunce, simţi cum 
braţele îi sunt smulse violent spre spate şi sunt apăsate de 
corp, rămase fără apărare. 

— Nicio mişcare, monsieur! se auzi. 

Doi bărbaţi se apropiaseră de el din dreapta şi, în timp ce 
unul îi ţinea strâns braţele la spate, celălalt îi pipăi hainele cu 
rutina celui care se pricepe, scoase din jachetă portofelul, şi 
din pantaloni, sticluţa maronie şi pătrăţoasă. 

— Monsieur, spuse unul din ei cu o corectitudine născută 
din politeţe, sunteţi reţinut temporar. Urmaţi-ne fără să 
opuneţi rezistenţă. 

Totul se petrecu atât de repede şi de neaşteptat, încât 
Vossius nu scoase niciun cuvânt de protest şi le permise să se 
repeadă asupra lui fără să se apere, când unul dintre ei îi 


puse cătuşele la spate, ceea ce îi pricinui durere. Dar chinul 
cel mare din acest moment nu era această durere, ci faptul 
că îl împiedicau să se avânte în hăul cel mare şi negru, aşa 
cum visase el. 


4 


Fireşte că Vossius ştia foarte bine de ce îl arestaseră şi 
bănuia unde îl vor duce. De aceea nici nu puse întrebări şi îi 
urmă pe cei doi bărbaţi către un Peugeot albastru, vechi, 
parcat pe Quai Brauly, şi luă loc într-o poziţie destul de 
incomodă, pe bancheta din spate. 

Prefectura Poliţiei din Boulevard du Palais, la câţiva paşi de 
Notre Dame, amplasată în Ile de la Cite, dă impresia de multă 
căldură din afară şi se aseamănă prin asta cu toate clădirile 
publice ale oraşului, care îşi schimbă faţa de cum intri, 
preschimbându-şi şarmul în ceva cu totul opus. Aşa era şi 
Prefectura, care de afară amintea de un palat din poveşti, la 
fel ca şi Luvrul, iar înăuntru, de labirintul Minotaurului, o 
senzaţie pe care nu puteau să o schimbe nici coloanele, nici 
scările şi nici balustradele cu ornamente. 

Vossius fu adus într-o încăpere de la etajul doi, unde îl luă 
în primire în mod oficial un comisar pe nume Gruss, care îl 
interogă asupra numelui, locului şi datei naşterii, asupra 
profesiei şi domiciliului, timp în care cei doi bărbaţi în jachete 
de piele se aşezară lângă el. 

— Ştiţi, monsieur, spuse Gruss cu o pretinsă politeţe, că vă 
faceţi vinovat de o faptă penală şi că aveţi, prin urmare, 
dreptul de a nu spune nimic, însă - iar aici i se schimbă tonul 
vocii şi răsună dintr-odată ameninţător - nu v-aş sfătui aşa 
ceva, monsieur! 

Gruss îi făcu un semn din cap unuia dintre cei doi bărbaţi 
cu jachetă de piele. Acesta se ridică şi deschise o uşă 
laterală. Intră un angajat al muzeului Luvru, pe care îl puteai 
recunoaşte după uniforma şi chipiul gri. Bărbatul îşi spuse 
numele, iar Gruss întrebă dacă îl recunoaşte, făcând un gest 


cu mâna către Vossius. 

Slujbaşul de la muzeu dădu din cap că da şi spuse că, într- 
adevăr, omul acesta se dusese la tabloul lui Leonardo, 
scosese o sticluţă şi îi azvârlise conţinutul peste tablou, nu pe 
chipul femeii reprezentate, ci pe decolteu, şi, înainte să aibă 
timp să intervină şi să-l prindă pe bărbat, acesta dispăruse, şi 
Dumnezeule, preţiosul tablou! 

Angajatul muzeului fu condus afară şi Gruss îi puse lui 
Vossius întrebarea: 

— Şi ce aveţi de spus despre asta, monsieur? 

— Aşa e! afirmă Vossius. 

Neaşteptata mărturisire îl descumpăni pe comisar atât de 
mult, încât începu să se bâţăie neliniştit pe scaun, încoace și- 
ncolo, ca şi cum ar fi stat pe cărbuni aprinşi. In cele din urmă 
îşi regăsi glasul, dar în acelaşi timp i se schimbă tonul vocii 
într-o amabilitate nefirească şi întrebă ca şi cum ar fi vorbit 
cu un copil: 

— Şi poate că vreţi să ne destăinuiţi şi de ce aţi făcut asta. 
Vreau să zic, există vreun motiv pentru fapta dumneavoastră 
penală? 

— Fireşte că există un motiv pentru asta. Sau poate credeţi 
că aş fi făcut aşa ceva din plictiseală? 

— Interesant! spuse comisarul. 

Gruss se ridică din spatele biroului său impozant, se sprijini 
pe un cot şi răspunse cu un rânjet cinic: 

— Ei, profesore, aici chiar că m-aţi prins! 

Şi accentuă peste măsură cuvântul „profesore”, ca şi cum 
s-ar fi temut de un răspuns prea ştiinţific, pe care nimeni nu 
ar fi putut să îl priceapă. 

— Mă tem, începu Vossius protocolar, că, dacă vă spun 
adevărul, mă veţi considera nebun... 

— De fapt, de asta mă şi tem, întrerupse Gruss. Mă tem 
chiar că am să vă consider nebun după orice declaraţie pe 
care aţi face-o, monsieur. 

— Tocmai, mormăi Vossius. 

Apoi se lăsă o pauză lungă, în care cel care punea întrebări 
şi cel întrebat se uitară fără un cuvânt unul la celălalt, fiecare 


cu alte gânduri. Gruss chiar era curios ce motiv ar fi putut 
invoca acest lunatic, în timp ce Vossius simţea o frică incertă 
şi se temea că va fi considerat nu tocmai în toate minţile, 
orice ar fi spus în apărarea sa. Prin urmare, cum trebuia să se 
comporte? 

În speranţa că îl va provoca astfel pe Vossius şi că va 
obţine un răspuns, Gruss făcu remarca: 

— Mi s-a spus că atunci când aţi fost arestat dădeaţi 
impresia că aţi intenţiona să săriţi de pe Turnul Eiffel. 

— Aşa este, răspunse Vossius, dar chiar în clipa următoare 
regretă că recunoscuse şi îşi dădu seama rapid în ce pericol 
se pusese, iar reacţia urmă imediat. 

— Sunteţi sub tratament medical? întrebă Gruss rece. 
Vreau să zic, suferiţi de depresie? Puteţi să vorbiţi liniştit 
despre asta. Noi oricum aflăm. 

Vossius se grăbi să răspundă: 

— Nu, pentru Dumnezeu, nu încercaţi să mă strângeţi cu 
uşa. Sunt complet normal! 

— Da, bine, bine! 

Gruss ridică amândouă mâinile. 

— Să nu vă faceţi speranţe deşarte că dacă nu eraţi în 
toate minţile poate scăpaţi de închisoare. 

Cuvintele pluteau în încăpere precum urmele reci ale 
fumului de ţigară: „Dacă nu eraţi în toate minţile!” Vossius 
simţea nevoia de aer. Rânjetul comisarului, insolent şi 
dispreţuitor, trăda satisfacția faţă de reacţia lui Vossius. Că 
putea fi considerat nebun, dar mai ales că puteau să-l trateze 
astfel, la asta nu se gândise absolut deloc acest om. 

Cum să-i răspundă Vossius? Ca de atâtea ori în viaţă, şi în 
acest caz, realitatea era cea mai puţin credibilă. Aveau să-l 
asculte, să râdă de el şi chiar mai înainte de a fi adus vreo 
dovadă în sprijinul declaraţiilor lui, urmau să-l pună după 
gratii, pe el, un sărman nebun, profesor de... „Cum se numea 
domeniul dumneavoastră? Literatură comparată?” 

Din acest motiv, Vossius făcea eforturi să răspundă la toate 
întrebările pe care i le adresa Gruss, pe cât posibil fără să se 
implice. Problema lui era să nu lase impresia că nu era întreg 


la minte. Cinstit vorbind, îşi imaginase cu totul altfel un 
interogatoriu ca acesta: dur şi necruţător, aşa cum ştia din 
filmele polițiste; dar aici, în această încăpere goală de la 
etajul doi al Prefecturii Poliţiei, totul decurgea amical, 
aproape amabil. | se părea ciudat că nici Gruss, niciunul 
dintre cei doi ofiţeri de criminalistică nu luau notițe şi nici nu 
întocmeau vreun proces-verbal, cu toate că pomenise de mai 
multe ori despre date şi locuri cu privire la trecutul său. 

Vossius era mult prea agitat ca să îşi dea seama de motivul 
acestei purtări. Toate gândurile sale, toată atenţia lui, 
concentrate asupra unei inexpresivităţi ce nu trebuia să 
trezească bănuiala că ar fi nebun, sădiră în el o încordare 
care îl făcea orb şi surd la ceea ce se afla chiar în faţa lui. 

In această atmosferă încordată intrară brusc doi bărbaţi 
îmbrăcaţi în alb; unul avea un mic geamantan la el, iar 
celălalt avea sub braţ nişte curele late cu catarame, iar la 
semnul comisarului se îndreptară către Vossius ca să îl ridice 
de pe scaun asemenea unui neputincios şi spuseră, fiecare 
pentru sine, dar amândoi în acelaşi timp: 

— Aşa, monsieur, acum facem o mică plimbare. Veniţi! 

Cu toate că situaţia nu putea fi mai clară, trecură câteva 
secunde bune până să înţeleagă Vossius ce se petrecea de 
fapt aici, iar când îşi dădu seama într-un final că nu mai are 
cum să scape, cei doi bărbaţi îl luaseră deja pe coridor, către 
casa scării, ţinându-l strâns de partea de sus a braţelor. 
Primul gând al lui Vossius a fost că nu putea să permită aşa 
ceva şi chiar lua în considerare posibilitatea să se smulgă şi 
să alerge cât se poate de repede. Dar apoi învinse prudenţa şi 
înţelegerea faptului că acest comportament putea fi apreciat 
doar ca o altă dovadă pentru paranoia şi se resemnă în faţa 
sorții. 


5 


Vehiculul în care cei doi îl ademeniseră cu vorbe copilăreşti 
avea zăbrele la ferestre şi, din pricina formei de cuşcă înaltă 


semăna mai degrabă cu un vehicul vopsit în alb, de 
transportat legume. Pentru Vossius fu neplăcut să-şi dea 
seama că uşa glisantă a vehiculului fusese închisă pe 
dinafară, de cum luase loc pe bancheta din spate. La 
întrebarea pe care o adresase prin fereastra cu zăbrele din 
cabina şoferului, şi prin care se interesă asupra destinaţiei 
călătoriei, Vossius primi răspunsul că putea să se liniştească, 
ei îşi făceau griji pentru sănătatea lui - totul se întâmpla doar 
spre binele lui; o ştire care îl nelinişti şi mai mult, în loc să îl 
calmeze. 

În timp ce mergeau cu maşina pe Boulevard Saint Michel, 
în direcţia Port Royal, Vossius îşi construi un plan asupra 
modului în care ar trebui să reacționeze la felul în care se 
aştepta să fie tratat. În orice caz, îşi propusese să răspundă 
tuturor solicitărilor cu o politeţe pronunţată, să nu ofere nicio 
ocazie de atac şi să se destăinuie doar în faţa unui expert, ca 
de la profesor la profesor, cum s-ar zice. 

La spitalul St. Vincent de Paul, vehiculul întoarse la 
dreapta, la un semnal de claxon se deschise o poartă grea de 
fier şi în timp ce maşina trecea mai departe, Vossius văzu o 
plăcuţă albă pe care scria „Psihiatrie”. Acum chiar că nu ai 
voie să te pierzi cu firea, îşi spuse fără să mişte buzele şi se 
supuse fără obiecţii cererii asistenţilor de a-i urma în 
interiorul aripii mai lungi a clădirii. Ecoul pe care îl făceau 
paşii lor pe culoarul interminabil putea să insufle oricui 
teamă. 

La capătul culoarului, unul dintre asistenţi bătu într-o uşă, 
deschise un medic cu părul alb şi sprâncene stufoase şi 
închise la culoare, dădu din cap ca şi când i-ar fi aşteptat şi îi 
întinse mâna lui Vossius: 

— Doctor Le Vaux. 

— Vossius, se prezentă acesta şi schiţă un surâs nereușit, 
pe care îl regretă apoi, compunându-şi o mimică prin care să 
accentueze seriozitatea situaţiei. 

— Profesorul Marc Vossius. 

— Atentatorul cu acid; în plus, tentativă de suicid, de pe 
Turnul Eiffel, spuse celălalt asistent şi îi predă lui Le Vaux o 


hârtie, apoi amândoi părăsiră încăperea printr-o uşă din 
direcţia opusă. Doctorul se uită între timp pe fişa de 
cartotecă, pe care o ţinea în mână cu braţul întins, o aşeză pe 
o masă albă de scris din tubulatură de oţel şi îl pofti pe 
Vossius să ia loc pe un scaun acoperit cu o husă neagră de 
plastic. Inexplicabil, mirosea a heringi. 

— Doctore Le Vaux, începu Vossius, intenţionând să 
rămână pe cât posibil liniştit, trebuie să vă vorbesc. 

— Mai târziu, dragul meu, mai târziu! îl întrerupse Le Vaux 
şi îl împinse pe pacient pe scaun cu amândouă mâinile. 

— Problema este atât de... încercă Vossius din nou o 
discuţie, dar Le Vaux nu se lăsă păcălit şi repetă, în timp ce îi 
ridica lui Vossius pleoapele: 

— Mai târziu, dragul meu, mai târziu! 

Pe de o parte suna de parcă ar fi spus asta de o mie de ori, 
iar pe de altă parte, ca şi când oricum nu ar fi vrut să acorde 
nicio atenţie lucrurilor pe care era rugat să le asculte. 

Ca un mecanic, care respectă normele prescrise pentru 
inspecția unui autovehicul, Le Vaux apăsă cu ambele degete 
mari pe oasele maxilarului, execută mişcări circulare cu 
degetul arătător şi cel mijlociu pe la tâmplă şi întrebă detaşat, 
fără să se aştepte deloc la un răspuns: 

— Doare? 

Folosindu-se de aceeaşi întrebare, cu aceeaşi detaşare, lovi 
cu un ciocănel de cauciuc peste fruntea lui Vossius şi apoi 
peste genunchiul drept, aşezat deasupra celui stâng. 

Vossius spuse că nu; în afară de asta, nici nu putea să-şi 
imagineze ce-ar fi fost dacă ar fi spus că da, simte durere. Era 
cumplit de disperat pentru că bănuia că ajunsese într-un 
sistem care nu-i mai lăsa nicio şansă de scăpare. 

În timp ce Le Vaux lua notițe la masa de scris, îşi încrunta 
sprâncenele stufoase, de parcă ar fi meditat încordat. 

— Povestiţi-mi despre copilăria dumneavoastră! spuse 
brusc. Aţi avut o copilărie grea? Care era relaţia cu mama 
dumneavoastră? Cum sunt relaţiile dumneavoastră cu 
femeile, în general? Ce v-a determinat să turnaţi acid peste 
bustul Madonei? Aţi simţit atunci ca şi când aţi urina? Aţi 


simţit o uşurare clară după ce aţi făcut-o? 

Atunci, Vossius nu mai putu să se stăpânească, sări de la 
locul lui, păşi cu zgomot pe podea, de parcă ar fi vrut să calce 
în picioare incredibilele întrebări ale doctorului, precum 
uriaşul Gargantua peste pietre, şi râse la fel ca acesta, 
triumfător şi cu o bucurie răutăcioasă: 

— Daţi-i înainte, doctore, daţi-i înainte, cu siguranţă că ştiţi 
mai multe! strigă el spumegând, şi tot atunci capul i se făcu 
roşu ca o pătlăgea. Asta era exact reacţia pentru care ar fi 
dat orice pe lume să o evite, pentru că îi oferea adversarului 
său argumente decisive, înspăimântat, Vossius se uită la 
doctor. 

Pentru acesta, asemenea ieşiri nu erau ceva special; în 
orice caz, făcu doar un gest de refuz cu mâna, atunci când 
asistentul îşi vâri capul pe uşă şi îşi oferi ajutorul, ca şi cum ar 
fi vrut să zică: „Termin cu el şi singur“. Dar spuse doar atât: 

— Vă rog să vă liniştiţi. Vă voi face o injecție şi vă veţi simţi 
mult mai bine după aceea. 

— Fără injecții, fără injecții! se bâlbâi Vossius, în timp ce Le 
Vaux scoase o seringă cu un calm impertinent. Starea 
pacientului nu părea să-l impresioneze în niciun fel. 

— Injecţia este cu adevărat inofensivă, întări el cu zâmbetul 
unui sadic şi adăugă: Vă înţeleg foarte bine neliniştea. 

Vossius tremura din tot corpul. Ce să facă? Fierbea de 
mânie şi indignare. Se gândi un moment să se repeadă la 
psihiatrul cel încrezut şi să o ia la goană, dar după aceea 
învinse raţiunea, înțelegând că nu va ajunge departe. Ochii lui 
căutau fereastra din dreapta, dar de cum o zări nu mai 
îndrăzni să spere nimic - toate ferestrele din acest loc aveau 
gratii. 

Ţinând seringa între degetul arătător şi cel mijlociu, ca pe o 
havană, Le Vaux se apropie de Vossius, îşi trase un scaun şi 
întrebă: 

— Ce v-a făcut să vă hotărâți să săriţi de pe Turnul Eiffel? 
Era teama de a fi pedepsit din cauza atentatului cu acid? Sau 
vă simţeaţi urmărit? 

— Fireşte că mă simt urmărit! îi scăpă lui Vossius pe 


neaşteptate, un răspuns pe care îl regretă imediat, dar acum 
nu mai putea să îl retragă. 

— Înţeleg. 

Le Vaux se prefăcea compătimitor. 

— Nu înţelegeţi nimic, spuse Vossius violent, dar chiar 
nimic! Dacă v-aş povesti ce s-a întâmplat înainte, abia atunci 
m-aţi declara nebun de-a binelea. 

Le Vaux dădu din cap şi se uită cu o anume plăcere la 
seringa dintre degetele lui, aşa cum poate că simte un 
şantajist care, cu arma încărcată, îşi ţine în şah victima. 

— Povestiţi-mi totuşi, făcu el cu un aer de superioritate. 

— Lăsaţi jos seringa! ceru Vossius. 

Doctorul se supuse cererii, iar Vossius chibzui încordat. 

— Nu am nici cea mai vagă idee cum aş putea să vă explic 
situaţia mea, începu el protocolar; dacă vă spun adevărul cu 
siguranţă că mă veţi considera nebun. 

— Poate ar fi mai bine să discutăm mâine despre asta! 
interveni Le Vaux. 

— O, nu, îl contrazise Vossius prompt. 

El nutrea încă speranţa că psihiatrii vor observa că el, 
Vossius, nu ar trebui să se afle aici, că este un om normal, ca 
oricare altul, şi adăugă: 

— Mâine voi fi în aceeaşi situaţie ca şi astăzi. 

Lui Le Vaux nu îi erau străine situaţiile de acest gen. 
Cunoştea reţinerile prin care trece un nebun în a-şi motiva 
fapta, chiar prea bine, şi ajunsese la concluzia că reţinerile 
cresc odată cu inteligenţa pacientului. Fără îndoială că în 
cazul lui Vossius avea de-a face cu un om cu o inteligenţă 
peste medie. Ca să-i dezlege limba lui Vossius, se folosi de un 
vechi truc de psihiatru, ducându-se la fereastră şi 
încrucişându-şi braţele se uită afară aparent plictisit, de parcă 
ar fi vrut să spună: „Aveţi destul timp la dispoziţie”. Şi avu 
succes. 

— Dumneavoastră sigur credeţi că am aruncat cu acid pe 
tabloul lui Leonardo într-un acces de rătăcire a minţii, începu 
Vossius greoi, dar credeţi-mă că eram în toate minţile, eram 
la fel de conştient ca şi acum, când vă vorbesc. Cauzele îşi au 


originea cu mulţi ani în urmă şi se găsesc în munca mea ca 
profesor de literatură comparată. 

Doamne, Dumnezeule! Le Vaux se întoarse şi se uită la 
Vossius. Se temea acum de o prelegere în domeniul de 
specialitate al pacientului, în orice caz asta ar fi corespuns 
profilului tipic de schizofrenie, acelei boli care, în mod 
inexplicabil, îi preferă pe oamenii a căror inteligenţă 
superioară devine o povară. 

Vossius păru să ghicească gândurile doctorului, un lucru 
extrem de nefiresc pentru un pacient, pentru că de obicei 
psihiatrul crede că ştie ce este în mintea pacientului. lată că 
Vossius spuse, spre mirarea lui Le Vaux: 

— Îmi pot închipui că acum vă gândiţi dacă să mă 
consideraţi un caz de paranoia simplă sau de schizofrenie 
paranoidă şi este greu de dovedit dacă se aplică unul sau 
celălalt dintre diagnostice. Uitaţi, doctore, eu sunt la fel de 
normal ca şi dumneavoastră sau ca oricare altul. 

Le Vaux îşi reluase între timp postura lui tipică la fereastră, 
se uita fix afară, chiar dacă asfinţitul inundase deja încăperea 
şi nu mai era demult nimic de văzut. Tăcea oricum, ceea ce 
pentru Vossius era un semn că îl asculta. 

— Acum opt ani am înaintat pentru prima dată către 
Muzeul Luvru cererea de a supune tabloul Madona în grădina 
cu trandafiri unei cercetări chimice şi cu raze X. Şi atunci am 
fost considerat la fel de nebun ca şi acum, cu o singură 
diferenţă - am fost lăsat să umblu liber. Răspunsul care mi s- 
a transmis la vremea aceea a fost: au luat la cunoştinţă cu 
interes despre teoria mea, dar nu este posibil să răspundă 
sugestiilor mele. Preţioasa capodoperă ar putea suferi 
pagube. Fireşte că asta era o prostie; peste tot în lume se 
ştie, şi nu în ultimul rând şi la Luvru, că operele de artă se 
supun cercetărilor din domeniul ştiinţelor naturii. Aşa s-a 
descoperit că nişte tablouri de Rembrandt nu i-au aparţinut, 
de fapt, iar în cazul altor lucrări s-a putut dovedi că anumiţi 
artişti au fost autorii, aşa că nu era o procedură neobişnuită. 
Nu, motivul pentru refuzul Luvrului l-a constituit faptul că 
urma ca un profesor de literatură să facă o descoperire 


epocală, o descoperire pe care ar fi trebuit, de fapt, să o facă 
un istoric de artă. Cred că rivalitatea dintre profesorii de artă 
nu este altfel decât aceea dintre medici. 

O observaţie pertinentă, pe care Le Vaux nu putea decât să 
o aprobe în sinea lui, iar Vossius, fără să bănuiască, trezise 
astfel o anumită simpatie. Tonul vocii deveni dintr-odată cu 
totul altul, atunci când Le Vaux puse întrebarea: 

— Spuneţi-mi, monsieur le professeur, ce sens urma să 
aibă cercetarea? Vreau să zic, la ce v-aţi aşteptat de la asta? 

Vossius trase adânc aer în piept. Ştia că lucrul pe care îl va 
spune acum era decisiv pentru soarta lui. Dacă avea măcaro 
şansă, atunci trebuia să spună întregul adevăr acum. Ideea 
de a petrece în spatele acestor pereţi ani sau luni, ba chiar şi 
câteva săptămâni, printre oameni demni de milă care treceau 
pe lângă propria lor conştiinţă, această perspectivă îl făcu să 
uite de toate scrupulele; trebuia să expună ceea ce ştia. 


6 


— Leonardo, începu Vossius pe ocolite, a fost unul dintre 
cele mai mari genii care au trăit vreodată. Mulţi l-au 
considerat nebun chiar din timpul vieţii, pentru că se ocupa 
cu multe lucruri de neînțeles pentru contemporanii săi. Făcea 
disecţii pe cadavre, ca să studieze anatomia umană, 
concepuse avioane, excavatoare cu cupă, străzi suspendate 
şi submarine, care abia cu secole mai târziu au devenit 
realitate. Era inventator, arhitect, pictor şi cercetător şi 
dispunea de un bagaj de cunoştinţe aşa cum doar câtorva 
oameni le-a fost dat de-a lungul mileniilor. Ştia şi lucruri pe 
care de fapt nu ar fi trebuit să le ştie deloc, lucruri pe care, 
din nou, doar puţini le cunoşteau. 

— Nu înţeleg, îl întrerupse Le Vaux. Părea că Vossius 
trezise interesul psihiatrului. 

— Uitaţi, explică Vossius, pe lumea aceasta există oameni 
înţelepţi, nu prea mulţi, însă în număr respectabil. Totuşi, cei 
luminaţi - detestabil cuvânt, dar nu ştiu niciunul mai bun - nu 


sunt mai mulţi de zece. Aceştia sunt oameni care înţeleg 
toate implicaţiile, care ştiu ce uneşte lumea în esenţa ei. 
Leonardo da Vinci era unul dintre aceştia, dar foarte puţini 
ştiau despre asta. Cei mai mulţi îl considerau o minte 
sclipitoare şi nimic mai mult. Unul care ştia că în Leonardo se 
ascundea un geniu a fost Rafael. Îl admira pe Leonardo din 
cauza măiestriei lui în ale picturii, dar îl adora datorită 
iluminării lui. Rafael nu era iniţiat în ceea ce cunoştea 
Leonardo, dar aflase despre asta. De aceea l-a pictat Rafael 
în tabloul Școa/a din Atena pe filosoful Platon, unul dintre cei 
mai deştepţi oameni care au existat vreodată pe planeta 
noastră, cu chipul lui Leonardo da Vinci. Unii văd în asta un 
compliment, alţii au ignorat deghizarea pentru că nu au găsit 
nicio explicaţie. Adevărul îl cunosc doar puţini. 

— Şi Leonardo a vorbit vreodată despre această 
cunoaştere? 

— Nu ca un predicator ambulant sau ca un negustor în 
piaţă. A lăsat moştenire în notele lui scrise indicii, mistere ale 
literaturii, dar şi ale criticii de artă. A folosit comparații 
ciudate şi a scris despre corpul pământesc că este de aceeaşi 
natură ca un peşte, respirând apă în loc de aer, şi că este 
traversat de vene, care trec aproape de suprafaţă precum 
sângele în corpul uman şi conţin seva vieţii pentru planetă. 
Absolut naiv şi de neînțeles pentru cineva care se ocupa cu 
chestii despre zbor. 

Le Vaux îşi trase scaunul mai aproape de Vossius şi se 
aşeză în faţa lui, sprijinindu-şi coatele pe genunchi. Omul, dar 
mai ales ceea ce spunea el, începură să-l intereseze. 
Paranoicii sunt capabili de cele mai ciudate idei, iar aceste 
idei se disting mai ales prin faptul că sunt absurde, dar până 
la urmă logice, uneori chiar strict ştiinţifice. Le Vaux observa 
fiecare mişcare a pacientului său, dar nici mişcările mâinilor, 
nici motilitatea ochilor lui nu lăsau să se întrevadă acele 
anomalii, care să indice starea mentală a acestui om. 

— Marele Leonardo, îşi reluă Vossius discursul, şi-a 
considerat picturile mult mai puţin însemnate decât ştiinţa. În 
orice caz, n-a scăpat în testament niciun cuvânt despre 


tablourile lui, dar şi-a enumerat fiecare manuscris şi carte, ca 
şi când ar fi fost cele mai importante lucruri din viaţa lui. Una 
dintre acestea poartă titlul 7rattato della Pittura şi conţine, pe 
lângă idei concludente despre artă, aluzii misterioase la 
Dumnezeu şi la lume. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi referirea făcută la un tablou divin al naturii, în 
care un vultur este înconjurat de trandafiri, cu un secret în 
inimă, ascuns într-o ploaie de plumb roşu şi în stare să 
doboare palmierul. Generaţii de istorici de artă au încercat să 
ghicească unde se află această descriere şi au ajuns la 
concluzia că tabloul a dispărut. 

— Şi? Lăsaţi-mă să ghicesc, monsieur, dumneavoastră l-aţi 
redescoperit! Aşa e? 

— Aşa e, răspunse Vossius de parcă era de la sine înţeles. 

— Şi unde, dacă pot să vă întreb? 

Vossius râse. 

— La Luvru, doctore. 

Vocea îi suna acum foarte agitat. 

— Doar că acum arată cu totul altfel decât îşi imaginaseră 
domnii. 

— Cum anume? 

— Tabloul lui Leonardo da Vinci, despre care se spunea că 
a dispărut, este de fapt Madona în grădina cu trandafiri. 

— Interesant, remarcă doctorul Le Vaux. 

Fără îndoială că avea de-a face cu un caz tipic de paranoia. 
Păcat de inteligenţa acestui om. Le Vaux, de fapt, nu mai voia 
să întrebe nimic şi chiar rămăsese atent numai pe jumătate, 
atunci când Vossius îşi continuă explicaţiile. 

— Mie mi s-a părut clar de la bun început că această 
problemă nu poate fi rezolvată de către istoricii de artă, ci de 
către oamenii de litere. Această cale mi-a arătat-o Dante 
Alighieri. 

Dumnezeule! Le Vaux făcea eforturi vizibile să-şi compună 
o mimică de om serios. Se poate spune că era obişnuit să 
facă asta prin natura profesiei sale, dar acest Vossius Îl 
solicita ceva mai mult. 


— Să vă spun pe scurt, anunţă Vossius, căruia fireşte că nu 
putea să-i scape atitudinea încordată a psihiatrului, totuşi 
trebuie să vă imaginaţi că totul a durat ani la rând. Eu am 
scris o lucrare despre simbolistica plantelor şi animalelor din 
Divina Comedie a lui Dante, lucrare care a fost unanim 
recunoscută în cercurile de specialitate. Astfel am descoperit 
că Dante, exact ca şi Leonardo, vorbeşte uneori în şarade, 
foloseşte imagini şi alegorii care se ascund prin firul narativ al 
cărţii sale şi cu ajutorul cărora dorea să transmită idei care 
pot să cutremure universul unui grup de iniţiaţi. La Dante e 
plin de plante şi animale, şi drumul lui către iad devine cât de 
cât inteligibil doar dacă li se cunoaşte semnificaţia. Dante 
vorbeşte despre leopard, leu şi lupoaică, şi prin asta se referă 
la păcatele desfrânării, mândriei şi lăcomiei, pomenind de o 
acvilă, care cu siguranţă este Apostolul loan. Mai întâi a fost 
doar o presupunere, dar cu cât m-au preocupat mai mult 
scrierile lui Leonardo, cu atât mai mult am descoperit 
asemănări în formulările lor, aşa că, în final, mi-a venit ideea 
de a-l citi pe Leonardo ca pe Dante. Ca să mă întorc la 
misterioasa lui referinţă din Tratatul despre Pictură: tabloul 
divin, în care vulturul este înconjurat de trandafiri, este de 
fapt Madona în grădina de trandafiri, pentru că vulturul face 
parte dintre aşa-numitele simboluri marianice. La fel ca multe 
alte simboluri, şi acesta este de origine mitologică. Origen 
vede în această pasăre simbolul imaculatei concepţii, 
deoarece, din câte se spune, femela vultur este fecundată de 
vântul de răsărit. 

Vorbele lui Vossius nu rămaseră fără impact asupra 
psihiatrului, chiar dacă păreau să fie doar o confirmare a 
diagnosticului pe care îl fixase deja. 

— Presupunând că teoria dumneavoastră este corectă, 
spuse Le Vaux, cum e cu misterul care se ascunde sub 
plumbul roşu? 

— Ca să pot înţelege asta, m-am adresat deja Luvrului cu 
rugămintea de a supune tabloul unei examinări cu raze X. 
Aveam o bănuială: că Leonardo a folosit plumb roşu printre 
vopselele lui şi nu ar fi nici primul, nici ultimul artist care să fi 


introdus un mesaj într-un tablou cunoscut de toată lumea, dar 
în cazul ăsta mesajul ar avea urmări inimaginabile. 

Le Vaux se uita la pacientul lui, aşteptând cu încordare. 

— Ei, spuse Vossius, Leonardo a fost oricum de părere că 
acest secret ar putea să doboare un palmier, ba nu, 
„palmierul”. 

— Palmierul? 

— Simbolul  palmierului reprezintă victoria, pacea şi 
castitatea. De multe ori, martirii poartă frunze de palmier în 
mâini. Palmierul însă este simbolul Bisericii. 

Aici se lăsă o pauză lungă. Le Vaux cumpănea. 

— Vreţi să spuneţi cu asta că Leonardo da Vinci... 

— Da, întrerupse Vossius, vreau să spun că Leonardo 
cunoştea un secret teribil care era în stare să pună Biserica la 
pământ, ca pe trunchiul de palmier care se ridică spre ceruri. 
Şi în timp ce vorbea, ochii îi scăpărau. 

— Ah, acum înţeleg! strigă dintr-odată doctorul Le Vaux. 
Prin atentatul dumneavoastră cu acid asupra tabloului lui 
Leonardo aţi dorit să aduceţi dovezi în sprijinul teoriei 
dumneavoastră. Şi aţi reuşit? Vossius ridică din umeri. 

— Totul s-a petrecut atât de repede. A trebuit să plec 
înainte să fiu descoperit. 

Le Vaux dădu din cap şi spuse: 

— Ştiţi, monsieur le professeur, că aveţi o singură şansă de 
a scăpa de închisoare. Trebuie să vă raportez cu diagnosticul 
paranoia. 

— Paranoia? Vossius nu mai avea aer. Dar nici 
dumneavoastră nu credeţi asta! 

Le Vaux ridică din sprâncenele stufoase. 

— Dumneavoastră ce aţi crede în locul meu? 

Apoi îi ceru pacientului să îşi elibereze braţul drept. 

Vossius asculta ca în transă. Nu putea să conceapă că 
doctorul nu îl crede. Acesta pipăi cu degete moi dosul cotului, 
până găsi o venă bună, puse acul la seringă şi înţepă. 

— Are să vă facă bine pe moment. 

O zi mai târziu, în Le Figaro, se putea citi următorul articol: 

Atentatul cu acid asupra Madonei lui Leonardo. 


Paris (AFP) - Într-un acces de rătăcire a minţii, un 
profesor german a aruncat cu acid sulfuric asupra 
tabloului Madona în grădina cu trandafiri de Leonardo 
da Vinci. Atacul de la Luvru, în care tabloul a fost 
considerabil deteriorat, a scos la iveală o descoperire 
uimitoare. Conform acesteia, artistul se pare că a 
zugrăvit-o iniţial pe Fecioară cu un colier format din 
opt pietre preţioase diferite, iar obiectul de podoabă 
a fost ulterior acoperit prin pictură, din motive 
necunoscute. Printre restauratorii Luvrului a izbucnit 
o dispută: dacă Madona să fie readusă la stadiul 
iniţial, având colierul, sau dacă podoaba ar trebui 
acoperită din nou. Atentatorul, care ulterior a încercat 
să se sinucidă, a fost internat la psihiatrie, în Spitalul 
Sf. Vincent de Paul. 


Capitolul trei 
SF. VINCENT DE PAUL 
Psihiatrie 
1 


Până în ziua în care avusese loc accidentul soțului ei, Anne 
von Seydlitz trăise ca mii de alte femei, pe jumătate fericită şi 
cu multumirea unei soţii de care avea grijă consortul. Faptul 
că mariajul lor rămăsese fără copii nu îi afectase prea tare 
nici pe ea, nici pe Guido, iar dacă s-ar fi pus problema să se 
mai căsătorească o dată cu Guido, atunci ar fi spus „da“ fără 
să şovăie. 

Însă de la acest accident, toate se schimbaseră. Pe Anne o 
rodea bănuiala că Guido putea să o fi înşelat şi chiar să fi dus 
o viaţă dublă iar ea să nu fi ştiut nimic despre asta. Acum ea 
căuta indecisă drumul care să aducă lumină în întunericul 
celor şaptesprezece ani de căsătorie, dar intuiţiile ei erau 
tulburi ca apele ieşite din matca unui râu şi se simţea 
devastată şi ţinută la pământ de o forţă necunoscută. 

Dintre toate, cel mai tare o înnebuneau incertitudinile şi 
neputinţa de a se ţine departe de toate acestea. Fireşte că ar 
fi putut să spună: Să trecem mai departe, de ce să mă 
frământ din pricina trecutului; trăiască ziua de azi. Dar de 
câte ori se gândea la asta, o rodea intuiţia faptului că s-a dus 
în bătaia săgeţii, către acele forţe întunecate care se făcuseră 
simţite în săptămânile precedente. 

Partea cea mai rea a stării ei de nelinişte şi iritare era că 
pierduse orice urmă de obiectivitate şi nu mai putea realiza 
cum trebuie diferenţa între accidentele şi ciudăţeniile care 
aveau legătură cu acest caz; se îndrepta cu certitudine către 
o psihoză catastrofală, pentru că gândurile i se tot învârteau 


şi o îndepărtau din ce în ce mai mult de orice rezolvare. Şi, 
mai ales, nu îndrăznea să se destăinuiască, nici măcar celei 
mai bune prietene, deoarece trebuia să se teamă că, în acest 
mod, va afla mai multe despre aventurile lui Guido. 

Cazul luă o întorsătură ciudată, atunci când ziarele relatară 
cu litere de-o şchioapă despre atentatul cu acid de la Luvru şi 
despre disputa la care dăduse naştere colierul Madonei, scos 
la iveală din tablou. Se acorda un interes special lui Marc 
Vossius, atentatorul, un profesor de origine germană de la 
Universitatea de Stat din San Diego, California, care se pare 
că avea probleme psihice. 

— Vossius? Vossius? Anne ştia foarte bine că mai auzise 
numele acesta. Da, în ziua dinaintea dispariţiei sale, 
Guthmann pomenise de acest Vossius, referindu-se, fireşte, la 
cu totul altceva: Vossius se ocupase de Barabbas o jumătate 
de viaţă. In acest context insinuase Guthmann că există 
persoane care îl consideră nebun pe Vossius. 

Nu era deloc uşor să faci o legătură între atentatul asupra 
tabloului lui Leonardo da Vinci şi pergamentul dispărut, dar 
exista totuşi o conexiune uluitoare: Barabbas! Guthmann 
găsise „Barabbas” în pergament, iar Vossius făcuse cercetări 
referitoare la fantoma Barabbas. 

Ultimele săptămâni o făcuseră să înţeleagă că lucrurile 
care depăşeau capacitatea ei de înţelegere puteau deveni 
foarte uşor realitate. Un profesor care se năpusteşte asupra 
unui tablou al lui Leonardo fără îndoială că era îndeajuns de 
neobişnuit; şi dacă în afară de asta se mai şi ocupa cu 
cercetarea numelui Barabbas, un nume care apăruse tocmai 
pe pergamentul căutat de ea, asta aproape că era nebunie 
curată; din pricina acestor gânduri, Anne ajunsese la 
hotărârea de a lua legătura cu profesorul nebun. 


2 


Se întâmplă să primească un apel telefonic din Paris, de la 
un bărbat care, cândva, jucase un anumit rol în viaţa ei, chiar 


dacă asta se întâmplase cu mult timp în urmă. Se numea 
Adrian Kleiber, un fotograf foarte talentat care lucra pentru 
Paris Match. Pentru faptul că Adrian îşi construise cariera la 
Paris, Anne purta o parte din vină. 

Adrian era prietenul cel mai bun al lui Guido, până când au 
ajuns rivali din cauza dilemei: Cine îşi poate revendica mai 
multe drepturi asupra ei? 

Adrian şi Guido doriseră în urmă cu şaptesprezece ani, la 
modul foarte serios, să se dueleze, dar duelul nu a avut loc 
din cauză că Anne ameninţase că, dacă se ajunge să 
încrucişeze armele, nu va alege pe niciunul dintre cei doi. Din 
motive pe care ea nu mai putea să şi le amintească, Adrian 
eliberase locul de bună voie şi plecase cu durerea şi furia lui 
la Paris. Până acum şase sau şapte ani, nu scăpase niciodată 
din vedere să-i trimită flori de ziua ei de naştere - poate 
numai ca să-l enerveze pe Guido -, dar de atunci nu mai 
auzise nimic despre el. 

Acum, Kleiber dădea dintr-odată telefon. Vocea îi suna 
străină, în orice caz ea şi-o amintea altfel. Dar, în sfârşit, 
ultima lor convorbire avusese loc acum o veşnicie. Vorbiră 
mai mult de o oră la telefon, iar Anne făcea adevărate eforturi 
ca să-i spună lui Kleiber despre moartea soţului ei şi despre 
situaţiile misterioase în care intrase. Nu pomeni mai întâi 
nimic despre numele Vossius, ci spuse doar că dorea să 
întreprindă unele cercetări la Paris şi întrebă dacă poate să o 
ajute cu asta. Adrian Kleiber se arătă entuziasmat, îşi puse la 
dispoziţie locuinţa şi îi promise că o ia de la aeroport. 

Kleiber ştia câte ceva despre femei, de asta nu se putea 
îndoi nimeni dacă îl vedea - nici bărbaţii. Era departe de a fi 
frumos, nu tocmai înalt şi cu o podoabă capilară cârlionţată, 
pe care nu puteai să nu o remarci, dar dispunea de 
înţelegere, spirit şi bun gust - în ordinea aceasta. Faptul că la 
vârsta lui, la care alţii au în urma lor cel puţin un divorţ, el nu 
era încă însurat şi nu suferea câtuşi de puţin din pricina asta 
ar fi putut să sublinieze acest lucru. De fapt, el dispunea de 
acea porţie considerabilă de iubire de sine care îi face fericiţi 
pe oameni, dar asta nu îl făcea să aibă niciodată acea 


atitudine respingătoare pe care o etalează un egoist morbid. 
Problemele păreau că nu există pentru Kleiber; oricum, 
printre vorbele lui preferate se număra şi „Nicio problemă!” 
care, din pricina utilizării frecvente, putea să enerveze pe cei 
care nu îl cunoşteau. lar cine îl ştia, îl şi credea. 

Trecuseră mai bine de şaptesprezece ani de când se 
văzuseră ultima dată, iar în timpul călătoriei cu avionul, Anne 
se frământa în privinţa felului în care ar fi putut arăta Adrian 
după atâta timp. 

AF 731 ateriză fără întârziere la ora 11:30 pe aeroportul Le 
Bourget şi, după traversarea diverselor săli şi triumful asupra 
mai multor trepte, Anne intră prin uşile glisante de sticlă în 
sala de sosiri, cu un geamantan mic. 

Adrian făcu semn cu un buchet uriaş de trandafiri şi o săltă 
pe Anne de pe podea, în timp ce o îmbrăţişa, învârtind-o de 
două ori prin aer; rămăsese tot cel dinainte. Anne îşi şterse 
câteva lacrimi, deşi îşi propusese să nu arate nicio emoție. 

Amândoi se uitară bine unul la altul, cu o oarecare sfială, 
iar Adrian începu imediat să facă glume pe seama propriei 
înfăţişări şi a faptului că din cauza asta nu prea avea succes 
la femei şi nu îşi găsise aleasa inimii. 

— Şi ce ai vrea să auzi? râse Anne ştrengăreşte. Că eşti cel 
mai frumos, mai deştept şi mai râvnit burlac din Paris? Bun, 
atunci eşti cel mai frumos, cel mai deştept şi cel mai râvnit 
burlac din Paris. Te simţi mai bine acum? 

— Mult mai bine! râse Kleiber. Mai ales pentru că ai spus-o 
tu. 

Cu Adrian era pur şi simplu imposibil să rămâi serios, se 
gândi Anne în timp ce râdeau şi glumeau; se simţea eliberată, 
dar imediat îşi dădu seama că îşi făcea probleme dacă acest 
tip simpatic ar putea fi în stare să o ajute cât de puţin. 

— Urâtă poveste, remarcă Kleiber, în timp ce mergeau în 
maşina lui, un Mercedes Ponton negru, spre centrul oraşului. 
Ca şi când i-ar fi ghicit gândurile, Adrian dădu dintr-odată 
impresia că este foarte serios. 

— Aţi fost fericiţi? 

Anne nu înţelese imediat întrebarea. 


— Vrei să zici, dacă eu şi Guido...? 

Ridică din umeri. Gândurile lui Anne se îndreptau către 
lucrurile care se adăugaseră după decesul soţului ei. Aşa că 
ajunse din nou la concluzia că dăduse la o parte prea uşor 
moartea lui Guido. 

— Nu am venit, începu ea în sfârşit, să mă plâng la tine. Am 
nevoie de ajutorul tău ca să mă lămuresc în ce situaţie am 
ajuns acum, înţelegi? Înnebunesc dacă mai continui aşa. 

Kleiber îşi puse mâna lui dreaptă pe încheietura cotului ei 
stâng. 

— Linişteşte-te Anne, poţi să te bazezi pe mine. 

Recunoscătoare, Anne simţi atingerea tandră şi îi scăpă 
dintr-odată: 

— Mi-e frică, înţelegi? O frică teribilă, frică de necunoscut, 
cel mai oribil fel de frică din câte există. Nu ştiu dacă pricepi 
asta! 

— Nu pricep, spuse cât putea de sincer Kleiber, dar vreau 
să încerc să te înţeleg. Acum eşti aici, iar problemele tale 
sunt foarte departe. 

— Nu, nu, nu! strigă Anne neliniştită, iar Adrian îşi retrase 
mâna înspăimântat. De aceea sunt aici, pentru că sper să mă 
apropii cu un pas de rezolvare. 

Kleiber tăcu. Nu înţelegea ce voia Anne să spună, dar 
simţea că femeia aducea cu ea ceva îngrozitor şi că nu ar fi 
fost înţelept să-i subestimeze sentimentele, de parcă ar fi fost 
doar o închipuire. Anne se uita la Kleiber: în ceea ce-l privea, 
el sigur nu ştia ce este teama. Vedea în el un temerar, iar cu 
atitudinea asta desigur că îi mersese bine chiar şi în misiunile 
delicate din timpul războiului din Coreea şi Vietnam. Anne, pe 
de altă parte, ştia că a nu avea nicio teamă făcea uneori 
pereche bună cu prostia, dar până acum nu avusese nicio 
problemă cu asta. 

— Nu ţi-am povestit totul, remarcă Anne, în timp ce el ieşi 
de pe drumul orăşenesc prin Porte de Bagnolet, luând-o pe 
Rue Belgrand. 

— Nu e tot? 

— Vreau să-l găsesc aici, în Paris, pe un profesor neamt; 


probabil că este singurul care mă poate ajuta mai departe în 
situaţia mea. 

— Cum îl cheamă? 

— Marc Vossius. 

— Nu ÎI ştiu. 

— Mai rău: este la spitalul de nebuni şi tu trebuie să mă 
ajuţi să dau de el. 

— Un profesor neamt într-un spital de nebuni din Paris? 

— Ştiu ce-ţi trece acum prin minte, obiectă Anne, dar omul 
are o mare însemnătate pentru mine; e singura mea 
speranţă. 

Kleiber apăsă pedala de frână a maşinii şi trase pe dreapta. 

— Stai un pic, spuse el, a fost o ştire prin toate ziarele, 
despre un profesor care a comis un atentat cu acid asupra 
unui tablou de-al lui Leonardo da Vinci... 

— Exact, la el mă refer, spuse Anne. 

— Dar e nebun. L-au băgat după gratii, pricepi? şi bătu cu 
degetul arătător la tâmplă. 

— O fi, remarcă Anne, fără să se lase perturbată, dar dacă 
mă gândesc ce s-a întâmplat în jurul meu în ultimele 
săptămâni, atunci fapta lui nu pare ieşită din comun. 

Kleiber ţinea volanul strâns, cu amândouă mâinile, şi se 
uita atent pe stradă. Tăcea, dar Anne îşi putea imagina ce se 
petrecea cu el. 

— Ştiu, spuse într-un final, nu e uşor să înţelegi toate astea 
şi nici n-aş putea să ţi-o iau în nume de rău dacă ai ajunge la 
convingerea că nu sunt tocmai întreagă la minte. Uneori şi eu 
mă îndoiesc de raţiunea mea. 

— Ei, prostii, spuse Kleiber. Nu văd chiar nicio legătură 
între profesorul lunatic şi povestea ta, poate cu excepţia 
faptului - şi aici făcu o pauză - că şi una, şi alta sună la fel de 
ciudat. Vreau să spun că niciun om cu mintea limpede nu 
aruncă acid sulfuric pe o lucrare de artă cu valoare nepreţuită 
şi chiar aş putea să spun că pentru profesor ar fi de dorit să 
fie declarat nebun, altfel nu se va mai bucura deloc de viaţă 
când i se vor pretinde despăgubiri. 

Anne scutură din cap. 


— Fireşte că m-am îngrijorat. Tulburările minţii pot avea 
cele mai diverse cauze, dar mai ales se pot naşte şi pot 
dispărea la loc sub influenţe cu totul diferite. Un om care face 
aşa ceva, precum acest Vossius, în niciun caz nu trebuie să-şi 
fi pierdut minţile. Poate că a fost nebun raportat la fapta lui, 
dar altfel putea să fie cu totul normal şi să fi fost un corifeu în 
domeniul ştiinţei. 

Explicaţia ei suna extrem de plauzibil, totuşi mai rămânea 
această obiecţie: 

— Ce are Vossius cu toate astea? 

Anne râse cu o anume amărăciune. 

— Există un singur cuvânt care ne leagă. Este un nume, un 
nume destul de rar, fireşte: Barabbas. 

— Barabbas? N-am auzit niciodată. 

— Tocmai. Acest nume este pomenit în pergamentul 
dispărut pe care Guido îl avea la el. In orice caz, asta a 
afirmat un coptolog renumit pe care l-am consultat. Şi a mai 
spus că există un profesor pe nume Vossius, care se ocupă cu 
cercetarea acestei figuri aparent istorice. 

— Acum înţeleg! strigă Kleiber entuziasmat. Ce mai e prin 
pergamentul acela vechi? 

— Asta nu ştiu, răspunse Anne. A doua zi după ce am fost 
la el, coptologul a dispărut fără urmă, cu tot cu copia 
pergamentului. 

Kleiber dădu din cap. 

— Asta e nebunie curată, chiar e nebunie curată, spuse el. 
Trebuie să-l găsim pe acest Vossius şi îl vom găsi. Am dat eu 
de mulţi alţii. Nicio problemă! 


3 


Adrian Kleiber locuia într-un apartament spaţios, cu 
ferestre mari, orientate spre Avenue de Verdun, între Canal 
Saint Martin şi Gare de l'Est, cu mult deasupra acoperişurilor 
din Paris. Clădirea masivă emana şarmul tipic caselor 
pariziene de la început de secol, având intrarea pe o uşă cu 


geamuri ornamentale roşii şi albastre, un lift de lemn cu 
grilaje de alamă, cu uşi rabatabile care păcăneau şi cu o casă 
a scărilor puţin ponosită, dar destul de largă ca să defileze o 
armată prin ea. 

Două uşi gemene vopsite în alb, care nu se închideau 
niciodată, separau una de alta încăperile apartamentului stil 
vagon, iar obiectele de artă islamică şi mobilierul, în principal 
Jugendstil, fuseseră cumpărate de Adrian cu braţul, din 
pieţele de vechituri din Paris, bricabracurile dintre Porte de 
Clignancourt şi Porte de Saint-Quen părând să fie favoritele 
lui. Unele piese, din câte remarcase Anne von Seydlitz cu 
privirea cunoscătorului, valorau astăzi o avere. 

In cea mai mică dintre încăperi, a cărei fereastră se 
deschidea într-un balcon mic şi rotund către curtea din spate, 
o pofti Adrian Kleiber pe musafira lui, exprimându-şi dorinţa 
ca ea să se simtă ca acasă. O canapea albă şi două comode 
vechi şi închise la culoare constituiau singurul mobilier; 
altceva în plus nu-şi mai găsise locul în spaţiul restrâns. În 
comparaţie cu mărimea casei ei şi solitudinea din ea, Anne se 
simţea aici în intimitate şi mai ales se simţea protejată de 
Adrian. 

Adrian, în calitatea lui de jurnalist, savura povestea şi 
urmărea scopul din curiozitatea şi cu spiritul de aventură 
caracteristic acestor oameni. A fost nevoie doar de câteva 
telefoane, timp în care Anne concluzionă că acest Kleiber 
avea pretutindeni prieteni şi persoane de contact, astfel încât 
să descopere locul în care se afla internat profesorul, secţia 
de psihiatrie de la Sf. Vincent de Paul de pe Avenue Denfert- 
Rochereau. 

La cina luată la Chez Margot, un mic local de pe Canal care 
de abia dacă avea mai mult de cinci mese dând impresia unei 
sufragerii (care pe deasupra se distingea prin faptul că 
Margot, o femeie jovială trecută de mult de patruzeci de ani, 
cu un machiaj ţipător, gătea şi servea - ceea ce fireşte că 
răpea ceva timp), Kleiber şi Anne von Seydlitz stabiliră 
strategia conform căreia ar fi trebuit să se apropie de Vossius. 

Nu părea recomandabil să menţioneze care este motivaţia 


cercetărilor lor; adevărul în situaţii de genul acesta nu putea 
decât să ridice piedici. Aşa că hotărâră ca Anne să se dea 
drept nepoată şi unică rudă a profesorului, ca astfel să se 
strecoare la Vossius. 

Kleiber ţinea ascuns în pardesiu un aparat cu film de 35 de 
mm, după ce spusese că fără aparat foto se simte dezbrăcat, 
ca un împărat fără haine, şi nici măcar la obiecțiile lui Anne 
nu se lăsase convins să renunţe la el, atunci când ajunseseră 
la intrarea laterală de la Sf. Vincent de Paul, aceea cu plăcuţa 
ştearsă, de „Psihiatrie”. Adrian, care vorbea franceza aproape 
fără accent, încercă să-i explice portarului îmbrăcat în alb din 
spatele geamului glisant care era motivul vizitei, ceea ce a 
dat naştere unei vădite neîncrederi. In orice caz, acceptă să i 
se arate buletinul lui Anne, mai de sus, ca să se adâncească 
în descifrarea documentului nemţesc cu acribia unui dislexic 
şi să noteze numele lui Anne. Până la urmă, puse mâna pe 
telefonul de culoarea fildeşului, formă un număr şi vorbi, în 
timp ce îi fixa din ochi pe Anne şi Adrian, despre Vossius şi 
vizitatorii lui germani. Apoi îi pofti să stea pe o bancă de lemn 
vopsit în alb. 

Aşteptară cam zece minute - dar lui Anne i se păru că 
durează o veşnicie -, când portarul dădu la o parte geamul 
gheretei lui, le făcu semn celor doi să se apropie şi, 
adresându-se lui Kleiber, spuse că pacientul se exprimase în 
sensul că nu are nicio rudă şi, prin urmare, nu era dispus să 
primească nicio madame von Seydlitz. 

Acum îşi puse în valoare Adrian talentul de jurnalist. Ceru 
să i se facă legătura cu medicul de secţie, pe care îl potopi cu 
un noian de reproşuri fără reţineri, din care Anne înţelese 
doar că, pentru un om într-o stare atât de deplorabilă, este 
normal să nu fie în stare să-şi recunoască singurele rude şi că 
ea avea o singură dorinţă în suflet: să-l revadă pe iubitul 
unchi. 

Aceste vorbe nu rămaseră fără efect. Medicul îi pofti la 
etajul al doilea, în camera de vizită 201. 

Cam aşa îşi imaginase Anne o cameră de vizită într-o secţie 
de psihiatrie: pereţi de un alb luminos, ferestre cu gratii, 


lângă intrare un scaun pătrăţos, în mijlocul încăperii o masă 
străveche şi scrijelită, de jur împrejurul ei patru scaune tocite, 
pe tavanul camerei infinit de înalt, un glob de sticlă lăptoasă 
pe post de lampă. Mirosea înţepător a ceară de parchet şi a 
hering. 


4 


La scurt timp, Vossius apăru în uşă, însoţit de un asistent şi 
un medic. Doctorul tânăr, un tip destul de arogant, spuse 
înfipt că aveau la dispoziţie cincisprezece minute şi dispăru. 
Asistentul îl aduse la masa din mijlocul încăperii pe Vossius, 
care purta o îmbrăcăminte de spital deschisă la culoare, dând 
impresia că e apatic, şi care se aşeză singur pe scaunul din 
dreptul uşii. 

— Sunteţi un tip nasol! strigă Kleiber asistentului, în 
germană. 

Anne înlemni. Îndreptându-se spre Anne, Adrian spuse: 

— Voiam numai să ştiu dacă înţelege germană. Vezi şi tu că 
nu înţelege o boabă. Cei mai mulţi francezi nu vorbesc 
germana, dar găsesc că e de la sine înţeles că toţi nemţii ştiu 
franceza. 

Profesorul luase loc pe unul dintre scaunele acelea oribile şi 
îşi pusese mâinile una peste alta, de parcă aştepta o 
explicaţie. 

Lui Anne îi bătea inima cu putere. Nu ştia cum se va 
termina întâlnirea şi dacă se putea vorbi în vreun fel cu 
profesorul. Ştia doar că acest om misterios, care stătea în 
faţa ei tăcut şi plin de aşteptări, reprezenta ultima ei 
speranţă. 

Ca şi când ar fi vrut să prindă curaj, Anne trase adânc aer 
în piept şi începu: 

— Profesore, ştiu că nu mă cunoaşteţi, a trebuit să apelez 
la un truc ca să ajung la dumneavoastră. Fireşte că nu ne 
înrudim, dar aţi putea să mă ajutaţi. Trebuie să mă ajutaţi. Mă 
înţelegeţi, domnule profesor Vossius? 


Bărbatul făcu ochii mici şi păru că o înţelege, iar cutele 
care îi încadrau gura începură brusc să se strângă. Dar toate 
astea răpiră incredibil de mult timp, şi Anne repetă calm: 

— M-aţi înţeles, profesore? 

Vossius îşi mişcă încet buzele: 

— Scoateţi-mă... de... aici, spuse el liniştit, dar foarte 
inteligibil. Scoateţi-mă de aici, pot să explic totul. 

— Cum vă simţiţi, profesore? Vreau să zic, sunteţi tratat cât 
de cât bine? 

Bărbatul îşi trase mâneca de pe braţul drept. Pe dosul 
cotului se vedeau clar înţepăturile de ac. 

— l-au făcut injecții ca să tacă, spuse Adrian. Peste tot în 
lume este la fel în instituţiile de psihiatrie. 

Anne îşi puse mâna peste aceea a profesorului. 

— Putem să vă ajutăm, vorbiţi! 

Vossius se strădui să zâmbească. 

— Pot să explic totul. Scoateţi-mă de aici. 

— O să vă scoatem de aici, spuse Kleiber împăciuitor, dar 
pentru asta ne trebuie ajutorul dumneavoastră. Avem nevoie 
de toate informaţiile care se cer pentru asta. Înţelegeţi? 

Vossius dădu din cap că da. 

— Ştiţi ce aţi făcut, profesore? întrebă Anne. De ce sunteţi 
aici? 

Vossius se uită o clipă la Anne de parcă ar fi încercat să-şi 
amintească, apoi scutură din cap că da. 

— De ce aţi făcut asta? De ce aţi aruncat cu acid pe tablou? 

Atunci izbucni: 

— De ce, de ce, toţi întreabă de ce şi, dacă v-aş explica, o 
să întoarceţi spatele şi o să spuneţi că sunt nebun. Nu mai 
scot niciun cuvânt! 

Anne se apropie mult de Vossius, ca şi cum ar fi vrut să-i 
încredinţeze un secret. 

— Profesore, are ceva de-a face cu Barabbas? 

— Barabbas? 

Vossius îşi ridică privirea şi o cercetă mai întâi pe Anne von 
Seydlitz, apoi pe Kleiber şi, în cele din urmă, sări în picioare şi 
arătă cu degetul către femeie şi strigă: 


— Cine v-a trimis? 

Cu greu reuşi Anne să îl pună pe profesor înapoi pe scaun 
şi dură o bună bucată de vreme până când acesta se linişti; 
apoi îi spuse lui Vossius că avea un pergament copt, în care 
fusese identificat numele Barabbas, şi că un profesor din 
Munchen îi mărturisise că el, Vossius, este cel mai cunoscut 
cercetător în ceea ce-l priveşte pe Barabbas -, dar nu îi 
povesti întregul adevăr. 

Explicaţia păru să-l mulţumească pe profesor şi chiar îl făcu 
ceva mai liniştit, ca să nu spunem apatic. Vossius se sprijini 
cu spatele de spătar, zâmbi schimonosit şi formulă 
întrebarea: 

— Ce ştiţi despre Barabbas, ce anume? 

— Vreau să fiu sinceră, spuse Anne, eu chiar nu ştiu nimic 
despre această fantomă. 

Atunci, expresia feţei lui Vossius se schimbă într-un gest 
teatral, triumfător, îşi lungi gâtul, ridică sprâncenele în aşa fel 
încât formară o semilună şi scoase aer pe nas ca o locomotivă 
cu aburi. Se vedea pe el că savura situaţia, pentru că în 
sfârşit fusese luat în serios. 

Vossius tocmai voia să se lanseze în explicaţii, când 
medicul de salon dădu uşa de perete şi strigă pe un ton dur şi 
marţial: 

— Sfârşitul orei de vizită. Veniţi, Vossius! 

Obiecţia lui Kleiber, că putea să le mai permită cinci 
minute, fu respinsă de psihiatru cu un gest al mâinii care 
însemna un refuz ferm, acesta remarcând că, dacă trebuie 
neapărat, să revină în ziua următoare. 

In timp ce Vossius era luat de asistent, Kleiber se duse la 
medic şi îi spuse acestuia că are impresia că pacientul se afla 
sub sedative puternice şi că doza administrată depăşea cu 
mult necesarul. Vossius era liniştit şi, din câte părea, cu 
mintea limpede şi sigur nu ar fi fost în avantajul lui, al 
medicului, dacă ar solicita un control. Un caz asemănător, la o 
altă clinică, unde un medic şi-a liniştit de-a binelea pacientul, 
cu injecții, doar ce făcuse subiectul ziarelor anul trecut. 
Pentru evitarea incidentelor de acest gen, Kleiber sugeră 


psihiatrului să îl lase nenarcotizat pe pacient, la vizita de 
mâine. 

Vorbele dure ale lui Kleiber nu dădură greş în ceea ce 
priveşte efectul asupra medicului. E adevărat că a răspuns 
insolent, că puteau să lase liniştiţi în seama lui hotărârile 
medicale, dar adăugase împăciuitor că doreşte să observe 
dacă pacientul se descurcă, atunci când e cazul, şi fără 
sedative mai puternice. 

Anne simţi o profundă admiraţie pentru atitudinea 
superioară a lui Kleiber faţă de medic. Ea pur şi simplu nu 
putea să-şi imagineze că Adrian ar fi putut să nu facă faţă 
vreunei situaţii. Părea să nu se fi lovit de nicio problemă şi în 
situaţia în care se afla ea, el era tocmai omul potrivit. 

Când părăsiră în tăcere Sf. Vincent de Paul şi ieşiră prin 
poarta lăturalnică la aer, unde un vânt tăios de toamnă 
alunga frunzele mari de castan, Anne şi Kleiber se tot 
gândeau la acelaşi lucru: Oare să fie acest Vossius într-adevăr 
nebun ori nu? 

— Care e părerea ta? întrebă în treacăt Kleiber, în timp ce o 
luă la braţ pe Anne. 

— Greu de spus după această întâlnire scurtă. 

— Dacă îmi aduc aminte toate cuvintele lui, trebuie să spun 
că a reacţionat logic. Nici eu n-aş fi răspuns altfel într-o astfel 
de situaţie, mai ales dacă te gândeşti în ce hal era! 


5 


Pentru ziua următoare, puseră la cale un plan de a-l face pe 
profesor să vorbească mai repede. Ceea ce-l durea cel mai 
tare pe Vossius în situaţia lui, argumenta Kleiber, era fără 
îndoială atentatul cu acid, din cauza căruia ajunsese să fie 
internat la psihiatrie. De aceea trebuia confruntat cu 
rezultatul faptei lui şi trebuia să i se observe reacţia. Poate că 
şocul îi va dezlega limba. 

De la agenţia de presă AFP, Kleiber făcu rost de o fotografie 
color cu tabloul distrus, iar în după-amiaza următoare se 


înfiinţară din nou la Sf. Vincent de Paul. 

Vossius părea cu totul schimbat. li spunea lui Anne 
„nepoată dragă“, iar lui Adrian, „dragă nepoate” şi intrase în 
jocul pe care îl începuseră ei, doar că acum el era 
participantul cel mai activ. Din câte spunea profesorul, astăzi 
nu i se făcuse încă injecție, de aceea era cu mintea limpede şi 
dorea mai întâi să le pună o întrebare vizitatorilor. 

Anne luase în calcul asta şi îi expuse succint povestea ei. 

— Ştiu, spuse ea după ce terminase, toate acestea sună 
incredibil, dar vă jur că aşa s-a petecut şi nu altfel. 

Explicaţia lui Anne nu părea să îl mire în niciun caz pe 
profesor şi nici măcar nu îl neliniştea. Spuse atât: 

— Interesant. 

Şi încă o dată: 

— Interesant. 

În timpul conversaţiei, Anne şi Adrian ajunseseră fiecare 
separat la convingerea că profesorul, aşa cum stătea astăzi în 
faţa lor, era întru totul normal. Ceea ce nu însemna ceva 
anume, pentru că nu este un semn tipic de schizofrenie faptul 
că fazele nebuniei se succed celor de luciditate? 

Kleiber întrebă în treacăt dacă Vossius fusese confruntat 
deja cu rezultatul atentatului său. 

Profesorul făcu ochii mari la interlocutor. 

Kleiber scoase fotografia dintr-un plic şi o puse în faţa lui 
Vossius, pe masă. Acesta se uită bine la pata mare şi pestriță 
de pe decolteul Madonei, în care se vedea în mod clar un 
colier cu pietre preţioase. 

— Dumnezeule, murmură el, am ştiut eu, am ştiut asta 
dintotdeauna. Asta este dovada pentru mesajul lui Leonardo! 

— Nu înţeleg, profesore, remarcă Anne, iar Kleiber adăugă: 

— Puteţi să explicaţi ce vreţi să spuneţi prin mesajul lui 
Leonardo? 

Vossius dădu din cap. 

— Cred că dumneavoastră amândoi sunteţi oricum singurii 
oameni din Paris care mă vor crede. 

Şi trase de scaun ca să se apropie de vizitatori. 

Kleiber bătu cu degetul pe fotografie. 


— Printre experţi s-a ajuns la o discuţie aprinsă despre cum 
ar trebui restaurat tabloul, cu sau fără colier. 

— Mda, experţii! pufni profesorul. Aţi văzut vreodată o 
madonă cu un colier de pietre preţioase? 

— Nu cunosc, spuse Kleiber, iar Anne făcu semn din cap că 
nu. Niciunul dintre ei nu înţelegea unde bătea Vossius. 

— Dar Leonardo da Vinci a pictat colierul într-un mod 
evident, argumentă Anne, sau dumneavoastră credeţi că este 
un fals dintr-o perioadă ulterioară ori reprezintă contribuţia 
unuia dintre ucenicii lui? 

— Dimpotrivă, dragă nepoată, prinse Vossius avânt, 
Leonardo a pictat acest colier în mod special şi a fost chiar 
intenţia lui ca, după terminare, să îl facă să dispară sub 
nuanţa ocru-gălbuie a pielii. 

În timp ce vorbea, Adrian Kleiber îl observa dintr-o parte pe 
profesor. Nu ştia tocmai bine ce ar fi trebuit să creadă despre 
ce spunea Vossius. Profesorul dădea impresia că se afundă 
într-o problemă care nu avea nicio tangenţă cu realitatea şi 
începu să apară îndoiala dacă e bine să răspundă cu prea 
multă încredere. Dar chiar în clipa următoare, Kleiber era deja 
captivat de relatarea profesorului. 

— Lumea ascunde nenumărate mistere. Multe sunt atât de 
mari, încât depăşesc înţelegerea majorităţii oamenilor, şi 
probabil că este foarte bine aşa. Pentru că mulţi, dacă ar afla 
despre ele şi ar înţelege toate consecinţele, şi-ar pierde 
raţiunea. Aşa că se obişnuieşte din timpuri imemoriale ca 
aceste secrete ale omenirii să fie transmise mai departe de 
către cei mai inteligenţi reprezentanţi ai speciei umane, tot 
către cei mai inteligenţi, cu condiţia de a păstra tăcerea până 
vine timpul să fie revelate. 

Anne îşi pierdea răbdarea. Dorea să întrebe: „Dar, pentru 
Dumnezeu, ce are a face colierul din tablou cu secretele 
omenirii”, dar cuvintele lui Vossius o făcură să tacă. 

— De cinci sute de ani, continuă Vossius, oamenii tot 
încearcă să ghicească la ce ar fi putut să se refere William 
Shakespeare când a spus că există mai multe lucruri între cer 
şi pământ decât ne permitea învăţătura noastră să visăm. 


Shakespeare era unul dintre deţinătorii de secrete, la fel ca şi 
Dante, precum era şi Leonardo da Vinci. Fiecare dintre ei a 
oferit un semn divin, un mesaj încifrat. Shakespeare şi Dante 
s-au folosit de cuvinte, Leonardo fireşte că a utilizat pictura în 
scopurile sale. Chiar şi în moştenirea lui scriitoricească s-au 
găsit referiri la ceea ce cunoştea el, dar niciun document 
doveditor. 

— Inţeleg, spuse Kleiber, prin acest atentat aţi vrut să 
aduceţi o dovadă în sprijinul descoperirii dumneavoastră. 

— Şi am reuşit, afirmă Vossius şi lovi cu palma întinsă 
peste fotografie. Aceasta este dovada! 

— Colierul? întrebă nedumerită Anne. 

— Colierul, conchise profesorul sec şi îi căută din priviri pe 
supraveghetorul care stătea absent pe scaunul de lângă uşă. 
Ora de vizită se terminase de mult, iar Anne trebuia să se 
teamă că medicul de secţie putea să între în cameră în orice 
moment şi să termine brusc discuţia. Nerăbdătoare, îl presă 
pe Vossius: 

— Dar explicaţi-ne legătura dintre colierul pe care Leonardo 
nu l-a pictat pentru orişicine şi pergamentul copt! 

Vossius dădu din cap. Se vedea că savura situaţia de parcă 
ar fi fost o recompensare pentru o nedreptate suferită şi cu 
cât Anne insista mai mult, cu atât profesorul ezita din ce în 
ce. 

— Sigur este, spuse el într-un final, că amândoi ştiau 
aceleaşi lucruri, adică autorul pergamentului şi Leonardo da 
Vinci; asta pentru că au folosit acelaşi cuvânt pe post de cod. 

Anne şi Adrian se uitară nedumeriţi unul la altul. Omul nu îi 
ajuta deloc şi le punea răbdarea la grea încercare; Kleiber 
începuse să aibă îndoieli dacă profesorul ar trebui judecat 
după criterii normale şi dacă nu era unul dintre acei obsedaţi 
de ştiinţa sa, unul căruia trebuia să i se acorde indulgență sau 
un psihopat demn de milă. 


Vossius luă fotografia şi o ridică de parcă era un trofeu. Cu 
degetele mâinii drepte, atinse locul pe care se putea vedea 
colierul, opt pietre preţioase una după alta, prinse în monturi 
circulare şi şlefuite în stil Cabochon. 

— Opt pietre preţioase, constată profesorul, aparent o 
podoabă, nimic altceva şi totuşi acestea sunt nişte pietre cu 
totul speciale, fiecare având o semnificaţie aparte. Să 
începem de la stânga, cum te uiţi la imagine. Prima piatră 
alb-gălbuie este un berii, o piatră cu o poveste proprie. Este 
piatra celor născuţi în octombrie, iar în Evul Mediu se măcina 
şi se amesteca în lichide, pentru vindecarea ochilor. Mai 
târziu i s-a descoperit efectul de mărire, dacă era şlefuită 
corespunzător. De aici vin şi ochelarii. Cea de-a doua, piatra 
de un albastru-palid, este un acvamarin, o piatră înrudită cu 
berilul, care îşi schimbă culoarea de la albastru, până la verde 
marin. Piatra a treia, roşu-închis, este cunoscută de toată 
lumea. Este un rubin. I s-a atribuit şi un efect tămăduitor şi se 
regăseşte ca simbol al puterii pe însemnele imperiale. Cea 
de-a patra piatră este violet - un ametist - piatra celor 
născuţi în februarie, cu o incomensurabilă putere simbolică. 
Avea valoare de amuletă împotriva otrăvirii şi beţiei, dar şi ca 
simbol al trinităţii, deoarece conţine trei culori: purpuriu, 
albastru şi violet. Trebuie să fi făcut parte dintre pietrele care 
împodobeau pieptarul înalţilor prelați evrei şi fundamentul 
zidului lerusalimului ceresc. Cu toate că sunt de culori 
diferite, următoarele două pietre preţioase, cea de-a cincea şi 
cea de-a şasea, sunt tot beriluri. Cea de-a şaptea, un agat 
negru, este de fapt doar o piatră semipreţioasă, chiar dacă în 
Antichitate şi în Evul Mediu era foarte cerut sub formă de 
prafuri afrodiziace şi, din motive inexplicabile, era folosit cu 
precădere ca piatră de împodobire a bunurilor bisericeşti. Mai 
rămâne ultima piatră, smaraldul verde, o piatră care era la 
mare preţ mai ales în vremea lui Leonardo da Vinci. Era 
considerat simbolul Sfântului Apostol loan şi, pe lângă asta, 
însemn al castităţii şi al purității, iar în Evul Mediu era venerat 
ca leac foarte bun. Opt pietre, aranjate într-o ordine aparent 
întâmplătoare şi totuşi nu este o întâmplare felul cum a pictat 


Leonardo acest colier, aşa cum nimic nu este întâmplător în 
viaţă. Citiţi inițialele pietrelor de la stânga la dreapta, aşa 
cum vi le-am descris - şi când veţi face asta nu va avea nicio 
importanţă dacă vorbiţi germana sau italiana, ca Leonardo - 
şi veţi obţine un cuvânt care probabil că vă va uimi. 

Anne von Seydlitz îşi uni mâinile în pumn şi se uită vrăjită 
la fotografie. Apoi citi: B-A-R-A-B-B-A-S. 

— Dumnezeule, murmură ea, ce ar trebui să însemne asta? 

Vossius tăcea. Nici Adrian nu spunea nimic. Cu privirea 
îndreptată către fotografie, acesta verifica în gând 
succesiunea literelor. Profesorul avea dreptate: BARABBAS. 

Dar mai înainte ca ei să-şi dea seama de toate implicaţiile 
acestei dezvăluiri şi mai înainte să poată pune vreo întrebare, 
medicul de secţie intră în camera de vizită şi întrerupse 
discuţia cu un gest neruşinat, bătând sonor din palme. 
Vossius se ridică, dădu prietenos din cap şi dispăru pe 
coridor, însoţit de asistent. 


7 


În timp ce traversau cu maşina Pont St. Michel, Anne îi 
adresă lui Kleiber o întrebare: 

— Ţie ţi se pare schizofrenic acest Vossius? Vreau să zic, 
crezi că e închis pe drept la Sf. Vincent? 

— Omul este la fel de normal ca mine şi ca tine, spuse 
Kleiber, doar că eu cred că duce cu el o povară imensă, ceva 
ce l-a adus pe culmea disperării. Dar am dubii dacă poate să 
ne ajute să progresăm. Eu pur şi simplu nu pot să concep că, 
între Leonardo da Vinci şi pergament există o legătură. 

— Dacă Vossius nu poate să ne ajute, atunci nimeni nu 
poate, răspunse Anne. Oricum, ştim atât - că numele 
„Barabbas” reprezintă un simbol pentru o istorie în mare 
parte obscură, pe care în trecut au trasmis-o oameni printre 
care se numără şi persoane dintre cele mai ilustre. La 
început, explicaţia profesorului mi s-a părut exagerată, dar cu 
cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convinsă: omul 


are dreptate. În orice caz, Leonardo da Vinci este pentru mulţi 
o enigmă. Se ştie că şi în timpul vieţii lui şi-a dus semenii de 
nas, scriind oarecum în oglindă, iar treaba cu colierul sigur 
este una dintre drăciile astea. 

— Şi legăturile? Eu nu văd nicio legătură. 

La asta, Anne nu putea decât să consimtă: 

— Nici eu nu le văd. Dacă am cunoaşte legăturile, atunci 
probabil că am şti şi rezolvarea. 

— lar el nu vrea să ne lumineze şi pe noi. 

Anne făcu semn că aşa este. 

— Doar dacă... se gândi Kleiber. 

— Dar spune! 

— Doar dacă facem o afacere cu Vossius. 

— O afacere? 

— Ei, „afacere” poate că nu este o exprimare exactă, se 
corectă Adrian. „Contract” poate că s-ar potrivi mai bine. 

— Vorbeşti în şarade. 

— Aminteşte-ţi, începu Kleiber, aminteşte-ţi când l-am 
întâlnit prima dată pe Vossius. Care au fost atunci primele lui 
cuvinte? 

— „Scoateţi-mă de aici!” 

— Asta a zis. Cred că ne-a povestit istoria aceea numai din 
cauză că dorea să demonstreze că e în toate minţile. In 
medici nu are încredere. l-a scos deja din calcul. Cine aruncă 
acid pe un tablou trebuie să fie nebun. Aşa că el aşteaptă de 
la noi să îl ajutăm; de aceea i-a venit ideea că tu eşti nepoata 
lui - întru totul convenabil - şi a fost atât de doritor să între în 
joc. Nu, profesorul nu este un caz pentru psihiatrie, iar noi 
trebui să îl lămurim că asta este şi convingerea noastră şi că 
suntem gata să tragem toate sforile ca să îl scoatem de 
acolo, dacă ne mărturiseşte tot adevărul despre Barabbas. 

— Nu-i o idee rea, trase concluzia Anne, dar Vossius 
intenţiona să se arunce de pe Turnul Eiffel; el este un 
candidat la sinucidere şi toţi cei care încearcă să-şi ia viaţa 
ajung la psihiatrie. 

— Ştiu, ştiu, spuse Kleiber, dar nu sunt închişi până la 
sfârşitul vieţii. După o terapie adecvată, de cele mai multe ori 


li se dă drumul din nou. Şi, în afară de asta, oricum nu înţeleg 
de ce a vrut Vossius să-şi pună capăt zilelor. Eu chiar l-aş 
crede în stare să fi înscenat totul dintr-un motiv anume. Nu 
pot să-mi imaginez că nu ştia care ar fi fost consecinţele. 
Cred că profesorul a avut un plan elaborat cu grijă, dar că în 
executarea lui a intervenit ceva neprevăzut, iar acum el se 
află la spitalul de nebuni. Şi exact asta este şi şansa noastră. 

Mai târziu, în seara aceleiaşi zile, mâncară la Coquille, în 
arondismentul 17, unde bucătăria este mai degrabă 
tradiţională decât „nouvelle”, ceea ce era mai aproape de 
gustul lui Anne, cât şi de cel al lui Adrian. Totuşi, ceea ce se 
dorise a fi o plăcere lipsită de constrângeri, deveni curând o 
tăcere încordată, apărută din cauză că fiecare îşi urmărea 
propriile gânduri. Nu numai Anne, ci şi Adrian se prinseseră 
atât de tare în păienjenişul acestui caz, încât, orice ar fi făcut 
şi gândit, orice ar fi vrut, toate duceau la secţia de psihiatrie 
de la Sf. Vincent de Paul, la profesorul Vossius. 

Anne, care era încă fermă pe poziţie şi, datorită ajutorului 
lui Kleiber, animată din nou de curaj, se vedea dintr-odată 
confruntată cu un adversar superior, căruia nu i-ar fi putut 
face faţă niciodată şi se îndoia că Adrian era destul de 
puternic. În afară de asta, o chinuia întrebarea de ce ei nu i se 
întâmplase încă nimic, în timp ce toţi cei care trecuseră prin 
viaţa ei ajunseseră să aibă probleme. Guido mort, 
Rauschenbach ucis, Guthmann dispărut. Se uita la Kleiber şi 
încerca să îşi înăbuşe gândurile, să le ridiculizeze - zadarnic. 

El nu era în stare să interpreteze îngrijorarea de pe chipul 
lui Anne, dar orice întrebare era de prisos. Afecţiunea pe care 
o simţise la prima lor revedere dăduse naştere unei imense 
nervozităţi. Şi-ar fi dorit să o fi întâlnit pe această femeie în 
circumstanţe mai favorabile, dar Adrian nu era omul care să 
nu ştie cum să răstoarne o situaţie în favoarea lui. Nu, Kleiber 
spera ca, oferindu-i sprijinul, să o câştige pe Anne pentru el şi 
nimic nu face mai mult să sporească afecțiunea decât un 
adversar comun. 


8 


Când ajunseră a doua zi la Sf. Vincent de Paul, părea că 
sunt deja aşteptaţi. Insă medicul de secţie îi conduse pe Anne 
şi Adrian nu în camera de vizite, ci la biroul doctorului Le 
Vaux, fără să le dea nicio explicaţie. Medicul-şef spuse cu o 
anume jenă, care nu se potrivea în această situaţie unui om 
cu poziţia lui, că inima profesorului Vossius încetase să mai 
bată în noaptea dinainte, că regretă foarte mult şi că îi 
asigură pe ei, rudele cele mai apropiate, de profunda lui 
compasiune. 

Pe culoarul infinit de lung, unde mirosea tot a ceară de 
parchet, Anne trebui să se sprijine de Kleiber. Nu că ar fi 
simţit o tristeţe atât de mare din pricina morţii lui Vossius - cu 
toate că acesta se bucurase de sincera ei afecţiune pe 
parcursul celor două zile - pe Anne o afectase moartea 
profesorului mai ales din cauza faptului că se supunea unei 
oribile fatalităţi, în care ea refuza să creadă. Că decesul lui 
Vossius ar fi fost un accident, asta Anne nu crezuse de la bun 
început, dar, ca în toate cazurile precedente, nu întrevedea 
niciun eventual motiv şi nici vreo legătură. 

Ca în vis şi total buimăcită, se ţinu de braţul lui Adrian de-a 
lungul coridorului rău mirositor şi cobori treptele late de 
piatră, unde o aştepta asistentul care, cât duraseră vizitele 
lor, stătuse mut şi cu o expresie tâmpă. Acesta veni în 
întâmpinarea lui Kleiber, îi şopti ceva ce Anne nu înţelese şi 
de care nici nu era interesată în această situaţie şi, după un 
scurt schimb de replici cu Kleiber, ajunse la înţelegerea să se 
întâlnească la orele 19, într-un bistro nu prea departe, din 
Rue Henri Barbusse, vizavi de Lycee Lavoisier. 

Neobişnuitul aranjament trecu pe lângă Anne von Seydlitz 
ca o închipuire pe care o percepi în stare de semiconştienţă, 
iar Adrian o lămuri abia acasă în privinţa ofertei dubiosului 
asistent. Din câte zicea Kleiber, acesta făcuse o aluzie asupra 
faptului că putea să le comunice un lucru important despre 
decesul profesorului, iar la obiecţia lui, de ce nu era posibil 


atunci şi acolo, răspunsese că ar fi fost mult prea periculos. 

Orice s-ar fi ascuns în spatele cuvintelor asistentului - 
Adrian şi Anne nu puteau să-şi imagineze, oricât s-ar fi 
străduit, că acest tip ridicol i-ar fi putut ajuta în vreun fel -, 
trebuiau să urmărească, totuşi, şi cel mai neînsemnat indiciu, 
dacă părea bun să le lumineze în vreun fel situaţia. 

Bistroul era neobişnuit de mare pentru uzanţele pariziene, 
nu se vedea prea bine în el; de aceea îl alesese asistentul. 
Acesta se dovedi a fi o persoană neaşteptat de versatilă şi cu 
o vastă capacitate intelectuală. În orice caz, ştia foarte bine 
ce dorea, atunci când declarase fără ocolişuri că asistenții 
sunt plătiţi umilitor de prost - folosise termenul méprisable - 
şi că, prin urmare, trebuiau să recurgă la tot felul de alte 
surse. Mai pe scurt, putea să le ofere informaţii despre 
circumstanţele reale în care murise profesorul şi se afla în 
posesia unui obiect lăsat moştenire, care poate că le-ar fi fost 
de folos în cazul lor. 

Despre ce caz vorbea el, se interesă Kleiber, şi asistentul 
spuse, schimbând brusc franceza pe o germană stricată, dar 
întru totul inteligibilă, spre uimirea celor doi, că urmărise cu 
mare interes replicile pe care le schimbaseră ei şi Vossius în 
ziua precedentă. La întrebarea de unde ştie germana atât de 
bine, interlocutorul răspunse că avea soţie nemţoaică, dar 
ştia mai ales de la socrii nemți, care nu vorbeau deloc 
franceza - asta îi fusese cea mai bună şcoală. 

— Cât? întrebă scurt Kleiber. Vedea o înfrângere personală 
în faptul că nu îl citise pe asistentul pe care îl crezuse prost şi 
dacă putea să acopere cu bani lumeşti această înfrângere, 
asta îl făcea şi mai dispus să plătească un preţ considerabil. 

Cei doi bărbaţi conveniră asupra sumei de cinci mii de 
franci, două mii pe loc, restul la înmânarea unui plic. 

Kleiber era uluit de siguranţa cu care acţiona asistentul. 
Avea impresia că acesta nu face pentru prima oară aşa ceva. 

— Cum de sunteţi atât de sigur că veţi primi şi restul? 
întrebă Adrian Kleiber provocator. 

Asistentul îşi râdea în barbă: 

— Eu vă am la mână într-un anume sens. Dacă îmi scapă 


faptul că aţi obţinut accesul în secţia de psihiatrie sub 
pretextul că sunteţi rude cu Vossius, atunci decesul lui subit 
sigur va interesa poliţia. Aşa că să nu încercăm să ne tragem 
pe sfoară, ci să ajungem la o înţelegere. 

Cu vădită mulţumire, luă în primire cei două mii de franci, 
împături de două ori bancnotele şi le ascunse în buzunarul 
sacoului. Apoi se aplecă peste masa întunecoasă şi pătată şi 
spuse: 

— Vossius nu a murit de moarte bună. A fost strangulat - 
cu o curea de piele. 

— De unde ştii asta? întrebă Kleiber. 

— L-am găsit pe profesor dimineaţa, la cinci şi jumătate. 
Avea o urmă vineţie în jurul gâtului. În faţa patului lui era o 
curea de piele. 

În timp ce pe Anne nu o surprindea mărturisirea, Kleiber 
avea dificultăţi în a se descurca în noua situaţie. 

— Mai cu seamă, obiectă el, ce motiv putea avea clinica să 
muşamalizeze cazul şi să anunţe un infarct drept cauza 
morţii. 

— Mai întrebaţi? se enervă asistentul; acum vorbea din nou 
în franceză. La Sf. Vincent de Paul fuseseră deja destul de 
multe scandaluri, iar un criminal care reuşeşte să pătrundă 
noaptea în secţia de psihiatrie ar fi culmea seriei de incidente 
care ar pune institutul într-o lumină nu tocmai favorabilă. 
Fireşte că a existat o anchetă internă, care nu s-a încheiat, 
dar Le Vaux se confruntă cu un mister. 

— Şi care este părerea dumneavoastră personală? 

Nervos, asistentul îşi tot trecu prin păr degetele desfăcute. 

— Vossius probabil că a avut un oaspete ciudat seara 
trecută. Nu pot să dovedesc asta; ieri nu am fost de serviciu 
seara. Cică a fost un preot, un iezuit. După câte se pare, au 
discutat în engleză. 

Anne şi Adrian se uitau unul la altul. Nedumerirea 
amândurora ajunsese din nou la maximum în acest moment. 
Un iezuit la Vossius? 

— În orice caz, acest abate a fost ultimul cu care a vorbit 
profesorul. Cine spune că era într-adevăr un iezuit? Cert este 


că preotul cel ciudat a plecat de la secţia de psihiatrie, din Sf. 
Vincent de Paul, după fix jumătate de oră. Asta a confirmat 
portarul. 

Discuţia următoare a fost pe tema cât de uşor sau de dificil 
este să intri neobservat la secţia de psihiatrie de la Sf. 
Vincent de Paul. Aici asistentul era de părere că intrusul 
trebuie să fi avut un complice în secţia care, altfel, era 
încuiată; doar aşa putea să ajungă acolo. 

— Şi dumneavoastră? întrebă Adrian neîncrezător. Vreau să 
spun, ar fi ciudat dacă aş crede că dumneavoastră... 

— la ascultați, i-o tăie brusc asistentul, poate că mă credeţi 
un mizerabil, din cauză că vând informaţii, dar asta îmi e total 
indiferent, sincer. Însă lucrurile stau cu totul altfel când vine 
vorba de complicitate la crimă şi atunci mai bine uitaţi totul. 
Goli în grabă paharul de Pastis, trânti banii pe masă, aruncă şi 
o bancnotă alături şi dispăru fără să salute. 

— N-ar fi trebuit să îl ataci, remarcă Anne cu vocea pierită. 
Se uita la un punct imaginar din spaţiul împăienjenit de valuri 
de fum. Adrian vedea cum îi tremură mâinile. 


9 


Aveau toate motivele să se îndoiască că omul va apărea în 
ziua următoare, aşa cum conveniseră, ca să ofere şi alte 
informaţii pentru restul sumei promise. Jumătate de noapte 
se scurse cu discuţii despre ce se mai putea aştepta de la 
asistent şi se pierdură în scenarii aventuroase, fără să se 
apropie cu măcar un pas de vreo rezolvare. În final, mult 
după miezul nopţii, ajunseră la concluzia că asistentul va 
spune cine a fost ucigaşul lui Vossius. Se întâmplă altfel. 

Aşa cum căzuseră de acord - pentru că banii vin înaintea 
cinstei pentru un neisprăvit - asistentul apăru la bistro în 
seara următoare, la aceeaşi oră, luă în primire suma rămasă 
şi scoase pe masă cu nonşalanţa unui profesionist, un plic 
maro, lipit. 

Kleiber îl dezlipi. 


— O cheie? spuse Anne pe un ton care nu îi ascundea 
dezamăgirea. 

Plicul conţinea o cheie de siguranţă care avea imprimat pe 
ea 

„Securite France”, aşa cum există cu miile, altceva nimic. 

— Asta e tot? se interesă Kleiber. 

Asistentul răspunse: 

— Da, asta e tot. Cheia poate că pare lipsită de importanţă, 
dar dacă vă spun că Vossius o învelea în batistă şi o ţinea 
ascunsă sub pernă, poate că are să capete o semnificaţie. 

Kleiber luă cheia în mână şi strânse pumnul. 

— Poate că aveţi dreptate, spuse el după ce se gândi un 
pic, doar că atâta vreme cât nu ştim care este încuietoarea la 
care se potriveşte cheia, nu e bună la nimic. 

— Restul e treaba dumneavoastră, spuse asistentul. Dădu 
scurt din cap şi se îndepărtă fără să dea bună ziua. 

Următoarele două zile le petrecură ca într-un coşmar. Chiar 
şi Adrian, care de altfel nu se dăduse vreodată bătut, părea 
sfârşit şi încercă să o convingă pe Anne să se urce în primul 
avion cu el şi să se ducă într-un loc cu soare, în Tunisia sau 
Maroc şi insistă să o convingă să nu se întoarcă singură la 
Munchen. 

Anne zâmbi obosită. La urma urmei, totul îi era indiferent. 
Se temea îngrozitor că Adrian va fi următorul căruia putea să 
i se întâmple ceva. Să-şi exprime temerile nu îndrăznea, dar, 
insesizabil pentru celălalt, totul se învârtea în jurul acestei 
închipuiri, iar ea căuta o posibilitate de a-l ţine departe pe 
Kleiber. Pe de altă parte, se simţea mult prea slabă ca să facă 
faţă de una singură acestei poveşti, fără ajutorul lui Adrian, şi 
era tentată să cedeze insistențelor lui Kleiber în privinţa 
vacanței petrecute împreună, când dădură pe neaşteptate de 
un indiciu care dădea întregului caz o nouă întorsătură. 

Anne îi dăduse lui Adrian filmul cu fotografiile 
pergamentului copt şi Kleiber dăduse comandă pentru alte 
copii, în laboratorul foto, plănuind să caute el de data aceasta 
un expert care să poată traduce misteriosul text, din care se 
ştia doar numele Barabbas. Şi pentru că imaginile foto 


fuseseră făcute „cam cu dilentantism“ - după cum se 
exprimase laborantul - acesta pregătise mai bine de zece 
fotografii mărite care se deosebeau ca luminozitate şi 
contrast, astfel încât textul se putea citi mai bine, pe 
fragmente, din redări diferite. 

Nu acest rezultat o puse pe foc pe Anne, ci cele patru 
degete din marginea stângă a imaginilor mărite (originalul 
era clar ţinut de un ajutor în faţa aparatului foto, ceea ce 
constituia o explicaţie bună pentru calitatea proastă a 
imaginilor). Mai corect spus, erau trei degete jumătate, din 
care arătătorului îi lipsea jumătatea de sus. 

— Donat! 

— Bărbatul cu soţia în scaunul cu rotile! Nu l-am crezut de 
la bun început. Femeia care a stat lângă Guido în maşina 
avariată şi care a dispărut din clinică după două zile s-a dat 
drept nevasta lui. Donat nu a fost în stare să explice toate 
lucrurile astea. Minte, minte şi iarăşi minte! 

— Şi acestui... Donat chiar îi lipseşte jumătatea de sus a 
arătătorului de la mâna dreaptă, eşti sigură? întrebă Kleiber. 

— Foarte sigură, afirmă Anne, am văzut asta cu ochii mei. 
Şi Donat se prefăcea neştiutor. De ce face asta? Ce are de 
ascuns? 

Lui Anne îi era frică; se temea de noile întrebări care urmau 
să apară după această descoperire. Mai exact: nu progresase 
cu niciun pas din ziua următoare accidentului lui Guido. 
Dimpotrivă, investigaţiile aveau efectul săpăturilor 
arheologice: cu cât descoperea mai mult, cu atât mai multe 
întrebări apăreau şi dorea să fi lăsat lucrurile aşa cum 
fuseseră, în sensul că Guido ar fi avut o aventură şi că o 
înşelase într-un mod perfid. 

Se simţea ca şi cum se trezise în mijlocul unei piese în care 
primise un rol împotriva voinţei ei şi unde nu cunoştea nici 
textul, nici pe ceilalţi care jucau împreună cu ea. Dar fie că 
voia, fie că nu, trebuia să îşi joace rolul până la capăt. 


Capitolul patru 
LEIBETHRA 


Aproape de nebunie 
1 


După fix o oră de mers pe autostradă, prin noapte, de la 
aeroportul din Salonic, în direcția sud, Land Rover-ul verde o 
luă pe ieşirea spre Katerini. Katerini este un orăşel de ţară 
simpatic, în nord-estul Greciei, cu Olimpul înalt de aproape 
3000 de metri în spate şi cu o piaţă încântătoare, cu mese şi 
scaune aşezate pe străzi şi cu becuri incandescente luminând 
seara şi cu o stradă principală care duce spre sud-vest, către 
Elasson, de unde se ajunge la Meteora, la mănăstirile care 
plutesc în ceruri; cândva erau douăzeci şi patru, astăzi mai 
sunt doar patru locuite. 

Undeva la jumătatea drumului, vehiculul reduse viteza şi 
viră la stânga, pe un drum de ţară, alcătuit în principal din 
două benzi pline de pietriş şi un rond verde în mijloc, iar 
Guthmann înţelese de ce fuseseră aduşi cu o maşină de 
teren. Lumina celor două faruri executau pe drumul unduit un 
adevărat dans, spre bucuria tânărului şofer, de altfel, cursa 
cu obstacole îi făcea o plăcere vizibilă. 

— Încă trei kilometri la deal, spuse Thales întors către 
Guthmann, şi am ajuns la Leibethra. Ultima bucată de drum 
trebuie să o parcurgem pe jos, din păcate. 

Guthmann dădu din cap zâmbind, dar nu îi venea uşor să 
râdă. 

În timp ce maşina se chinuia în viteza întâi, pe povârniş, 
unde curbele abrupte veneau una după alta, în timp ce pereţii 
zgrunţuroşi ai stâncilor şi bucăţile căzute de stâncă apăreau 
când pe o parte, când pe cealaltă, până când stomacul lui 


Guthmann începu să se revolte, Thales, care cunoştea fiecare 
curbă de pe această cărare şerpuitoare, spuse: 

— Trebuie să vă mai atrag atenţia asupra unor lucruri 
aparte care ne aşteaptă - asta însemnând, fireşte, că sunt 
aparte numai pentru dumneavoastră, care veniţi pentru 
prima dată la Leibethra. 

Guthmann făcu un semn de încuviinţare. 

— Pornind de la formula de adresare pentru fiecare. La noi 
nu există „dumneavoastră” şi nici măcar „tu“, pentru a ne 
adresa membrilor ordinului nostru, noi folosim pronumele 
„Voi“, în semn de consideraţie, pentru că, în accepțiunea 
noastră, omul este măsura tuturor lucrurilor. Şi pentru că 
suntem de această părere, în niciun caz nu trăim în asceză, 
aşa cum se spune despre călugării de la Meteoron, de la Agia 
Trias sau Agios Stephanos; într-adevăr, ne îmbrăcăm toţi în 
culori închise, dar asta nu are nimic de-a face cu 
automortificarea, ci este expresia întregii noastre filosofii. De 
aceea fiecare dintre noi poartă şi numele ordinului său. 

— Inţeleg, remarcă Guthmann reverenţios, chiar dacă nu 
înţelegea absolut nimic, iar observaţiile lui Thales i se păreau 
cam contradictorii. Era cât pe ce să-şi regrete decizia, dar se 
hotărâse deja să rupă toate podurile din urma lui, iar 
Leibethra era într-adevăr locul cel mai sigur din Europa unde 
să se dea la fund sau pur şi simplu să dezerteze. Şi tocmai 
asta voia şi Guthmann - să dezerteze, să lase în urma lui 
toate constrângerile, o căsnicie frustrantă, concurenţa din 
lumea academică şi evenimentele sociale plicticoase care 
deveniseră o obligaţie pentru un om cu statutul lui şi prin 
urmare - extrem de dezagreabile. 

Thales se uită la Guthmann, în maşina întunecoasă, şi 
spuse: 

— Doar nu vă pare rău că aţi ajuns până aici? 

— Chiar nu, întări Guthmann, ca să-l liniştească pe 
însoţitorul lui, doar că sunt teribil de obosit. Zborul cu avionul 
şi drumul cu maşina, mai ales, ştiţi! 

Cu mult deasupra lor, apărură dintr-odată lumini în 
depărtare, care se aprinseseră ca licuricii într-o seară de 


iunie. 

— Leibethra! spuse Thales arătând cu degetul şi după o 
vreme adăugă: încă mai e timp, încă vă mai puteţi răzgândi... 

Dar Guthmann îl întrerupse: 

— Nu am de ce să mă răzgândesc. Decizia mea a fost 
luată. 

— Foarte bine, spuse Thales, am vrut doar să vă avertizez, 
pentru că întoarcere nu mai există. Dar asta v-am explicat 
deja în detaliu. 

Guthmann vedea cum se apropie luminile: Leibethra! Inima 
îi bătea puternic - în ultimele zile auzise prea multe despre 
acest loc misterios. Thales îi explicase ce fel de oameni se 
aflau în această mănăstire. Cam puţin spus mănăstire - 
Thales numise această cetate din stânci cetatea ordinului, iar 
acest termen se potrivea cel mai bine instituţiei. 

— S-a întâmplat vreodată ca unul dintre membrii 
comunităţii dumneavoastră, vreau să zic, a existat până 
acum vreun caz... 

— In ultimii ani doar unul, afirmă Thales, care înţelesese 
imediat ce dorea celălalt să spună şi îşi aşeză mai bine 
ochelarii fără ramă, ceea ce Guthmann aflase de mult că 
reprezintă un semn inconfundabil de indignare. 

— Oricine poate să dezerteze, adăugă Thales, dar noi ne 
aşteptăm de la un dezertor să nu se mai întoarcă la viaţa 
normală. Pentru asemenea cazuri există stâncile frigiene. 

— Nu înţeleg. 

— Frigienii din Asia Mică obişnuiau să-i arunce pe 
răufăcători de pe stânci, dar cel care îşi mărturisea fapta 
avea libertatea de a sări singur de pe stânci. O formă nobilă a 
pedepsei cu moartea. Aşa s-a procedat şi la noi mai demult; 
astăzi suntem mai umani. Biochimia modernă ne-a dat între 
timp mijloace şi căi pentru a ne asigura de tăcerea tuturor 
cunoscătorilor. 

Land Rover-ul trecu încet pe un pod îngust care traversa un 
hău adânc. Din pricina întunericului nu i se vedea străfundul. 
Motorul uruia pe tonuri joase când începu să urce abrupt, atât 
de abrupt, încât lumina farurilor cădea în gol, asemenea 


luminilor unui far. Apoi botul maşinii se înclină în jos, pentru 
că drumul continua să fie la fel de abrupt, iar Guthmann 
recunoscu locuinţele întunecate din jurul unei pieţe viu 
luminate, în care încă era multă activitate. 

Pe când se apropiau, văzu oameni cu chipuri nătânge, 
oameni cu chipuri care se schimonoseau ciudat şi femei care, 
fără niciun motiv, izbucneau într-un râs isteric. Copiii alergau 
încoace şi încolo, având capetele mari cât bostanii, pe nişte 
trupuri mici, dezvoltate normal, iar un bătrân cu chelie trăgea 
de şnur o corabie de jucărie. Câţiva făcură din mână cu 
prietenie sau se apropiară de maşină, în timp ce aceasta 
mergea şi se strâmbară ca nişte copii mici. 

— Nu vă fie teamă, spuse Thales, care remarcase expresia 
de nedumerire a lui Guthmann. Sunt creaturi inofensive şi 
demne de milă, cărora natura nu le-a dat capacitatea 
normală de înţelegere. Dar ce înseamnă normal? Ştiţi şi 
dumneavoastră că diferenţa de la a fi geniu şi a fi nebun este 
una foarte mică. Oficial, Leibethra este o colonie pentru cei cu 
dizabilităţi mentale. Asta face ca noi să fim acceptaţi şi ne 
oferă siguranţa că suntem lăsaţi în pace. Cum ar veni, noi ne 
protejăm printr-un cerc de nebunie. 

— Ce să înţeleg din asta? întrebă Guthmann. 

— Oricine doreşte să pătrundă până la noi trebuie mai întâi 
să treacă prin colonia aceasta. 

Şoferul claxonă de mai multe ori, ca să elibereze drumul 
prin sat şi din când în când tipa de-a dreptul prin fereastra 
laterală deschisă, de parcă ar fi vrut să-i sperie pe curioşii 
care se îmbulzeau în faţa maşinii. 

De după o curbă apăru o poartă de fier luminată puternic, 
care ducea direct în munte şi care, la apropierea maşinii, se 
deschise, acționată parcă de o mână nevăzută. In spate se 
afla o sală cu bolta din stâncă. In fundal erau parcate mai 
multe vehicule de teren, la stânga bâzâiau în spatele unui 
grilaj separator mai multe generatoare de curent, iar peretele 
din faţă era ocupat de două lifturi aşa cum în ziua de azi se 
mai întâlnesc doar în blocurile vechi, din lemn de mahon 
roşiatic şi cu ferestre şlefuite, la uşi. 


— Am ajuns, spuse Thales când se opri liftul şi îl invită pe 
străin să între. Veţi primi şi bagajele. Veniţi. 


2 


Guthmann se aştepta la o mănăstire, dar ce era aici dădea 
mai degrabă impresia de hotel. Era mirat. 

— Poate că v-aţi imaginat lucrurile oarecum altfel? 

— Şi încă cum! spuse oaspetele. Mai puţin lux, mai multă 
asceză. 

De când ieşiră din lift, de undeva se auzea muzică clasică. 
Fotoliile din lemn simplu şi din împletituri de paie, aşa cum 
erau produse în regiune de către localnici, se aflau ordonat 
aranjate pe podeaua lucitoare de piatră a anticamerei în 
formă de semicerc, bine luminată. Pe partea opusă liftului se 
vedea un rând de ferestre boltite. Coridoarele de pe cele 
două laturi duceau în direcţii opuse. Ansamblul dădea 
impresia unui spaţiu vast şi părea cu mult departe de 
îngustimea camerelor din mănăstirile Meteorei. 

Thales îi făcu semn străinului spre partea din stânga, unde 
nişte trepte înguste duceau sus, la un fel de galerie, din care 
se distingeau două uşi foarte aproape una de cealaltă, o 
pereche care, prin forma şi culoarea tocurilor armoniza cu o a 
doua pereche de uşi de pe partea opusă. In timp ce păşeau 
de-a lungul coridorului lung, Guthmann observă că nu le iese 
nimeni în cale; însă clădirea pustie părea cu mult mai puţin 
sinistră decât piaţa plină de oamenii din sat. 

— Ca să mă întorc la remarca dumneavoastră, spuse 
Thales în treacăt şi se corectă imediat: Ca să mă întorc la 
remarca voastră: asceza e un lucru admirabil, dar de la a fi 
ascet la a fi înţelept e cale lungă. Nu am nimic cu asceza în 
sensul austerităţii! Dacă Diogene avea nevoie doar de un 
butoi în care să locuiască, atunci nu e nimic de obiectat în 
asta, pentru că Diogene şi-a ales singur acest mod de viaţă şi 
a fost fericit aşa. Dar asceza monahală nu este nimic altceva 
decât o neînțelegere. Pavel, pur şi simplu, nu a înţeles 


filosofia stoicilor greci şi a văzut în ea un mijloc testat deja în 
lupta împotriva viciilor şi a obiceiurilor proaste. Asceza 
creştină este orintată spre oprimarea şi distrugerea naturii 
umane, nu numai a poftelor sexuale, ci şi împotriva poftelor 
privirii, auzului şi gustului. Totuşi, adevărata filosofie stoică se 
baza pe natură. Dacă Biserica ar fi avut dreptate, atunci toate 
mănăstirile ar fi fost turme ale fericirii, păcii şi adevărului; dar 
cum arată adevărul oare? Cu greu veţi găsi pe pământ vreun 
loc în care nefericirea, duşmănia şi minciuna să fie mai 
răspândite decât într-o mănăstire. 

Guthmann se opri şi se uită înspăimântat la Thales. 

— Vorbiţi din amărăciune, dintr-o profundă amărăciune. 

— Nu mă credeţi? 

Guthmann ridică din umeri. 

— Puteţi să credeţi fiecare cuvânt pe care îl spun, 
profesore, eu ştiu despre ce vorbesc, am petrecut jumătate 
din viaţă în umbra zidurilor mănăstireşti şi jumătate din viaţă 
am visat la un singur lucru, la liberul arbitru. Puteţi să vă 
imaginaţi ce înseamnă asta? Nu. Asta poate înţelege numai 
cel care a trăit el însuşi automortificarea. Tot ce există şi 
acţionează pe acest pământ este trupesc, iar puterea 
oamenilor nu este ceva imaterial sau abstract; adevărata 
putere a omului, cu care el poate muta munţii, este liberul 
arbitru. Adevăratele dorinţe şi temeri, fapte şi îngăduinţe, 
care sunt raţionale şi naturale - doar ele vorbesc despre 
adevărata fericire a omului. Rasa călugărească răpeşte 
omului jumătate din capacităţile lui spirituale. 

— Aţi fost călugăr? întrebă Guthmann. 

Thales îşi înclină în jos capul şi Guthmann îi observă 
cărarea şi părul care creştea degenerat, resturi ale unei foste 
tunsori. 

— Capucin, spuse Thales, fără să se uite la celălalt. Se rade 
câte un nimb pe căpăţână, până când părul se retrage. 
Această acţiune este simptomatică. Asceză până la renuntare 
de sine. Dar cândva am înţeles că nu prea are sens dacă pe 
mormânt stă scris: „A trăit ca un sfânt” şi miliarde de oameni 
întreabă: „Şi ce serviciu a adus umanităţii?” Dar nu vreau să 


vă mai plictisesc cu povestea mea. 

— O, nu, se apără Guthmann, în niciun caz nu mă plictisiţi. 
Dimpotrivă, mă gândeam la ce spuneţi. 

— Şi eu care credeam că v-am înspăimântat! 

— Să fiţi sigur că nu, minţi Guthmann, doar că, şi făcu jenat 
o pauză, liberul arbitru absolut pe care îl propovăduiţi ar 
însemna în ultimă instanţă că lăsaţi loc şi femeilor aici. 

— Fireşte, afirmă Thales ca şi cum era de la sine înţeles. V- 
am spus că aceasta nu este o mănăstire, ci mai degrabă o 
mişcare. Avem pretenţia că numărăm printre noi cele mai 
sclipitoare minţi, aşa că am ajunge singuri ad absurdum, dacă 
aici s-ar afla numai bărbaţi. 

— Şi asta nu creează complicaţii? 

Thales râse. Mirat, Guthmann constată că omul pe care îl 
însoțea deja de şapte zile râsese pentru prima dată din toată 
inima. 

— Şi încă cum, strigă el. Dar asta este o lege a naturii: 
comportamentele diferite ale bărbatului şi ale femeii, 
desfăşurarea unei înţelepciuni în două sensuri opuse unul 
altuia, dar care se condiţionează şi se completează reciproc 
creează aşa-numita energie primordială. Dar energia este una 
dintre cele mai fascinante manifestări ale spiritului nostru. 

In timp ce spunea asta, Thales deschise o uşă neîncuiată, 
care avea marcate în partea de sus un rând de simboluri mari 
cât palma, cu triunghiuri şi pătrate care, dacă erau privite 
îndeajuns de mult timp, precis că aveau un sens. 

— În Leibethra nu există numere, remarcă Thales, care 
prinsese privirea cercetătoare a profesorului. Poate că asta vă 
va uimi, dar omul nu are nevoie de numere. Noi le folosim 
neoficial, ca mijloc într-un anume sens, deoarece mulţi cred 
că pot să se exprime doar în cifre. Să te închini la numere 
este unul dintre cele mai mari rele ale vremurilor noastre. 
Numerele cresc fără măsură şi într-o bună zi oamenii vor fi 
devoraţi de cifre aşa cum sunt mâncate organele noastre de 
cancer. 

Guthmann nu spuse nimic, dar în sinea lui îi dădea dreptate 
lui Thales. Chiar Pitagora, inventatorul matematicii, afirma că 


toate lucrurile din care este făcută lumea pot fi explicate cu 
zece degete. Universul, spaţiul este alcătuit din trei 
dimensiuni, timpul constă din trecut, prezent şi viitor şi 
fiecare realitate are un început, un cuprins şi un sfârşit. Dar 
mai înainte ca Guthmann să-şi fi dus gândul la bun sfârşit, îl 
ului şi mai tare imaginea care i se deschise înaintea ochilor, 
atunci când ajunse în acest loc neobişnuit. 

In faţa lui se aflau un apartament mobilat cu gust, o 
cameră de zi cu televizor şi telefon, o cameră de lucru cu 
bibliotecă şi o baie cu dale albe, aşa cum te-ai fi aşteptat mai 
degrabă într-un hotel de lux decât într-o mănăstire. În timp ce 
Thales îi arăta camerele noului venit, şoferul aduse bagajele. 

— Sper că nu am exagerat, spuse Thales, totul este aşa 
cum a fost lăsat de predecesorul dumneavoastră. Puteţi să 
aranjaţi lucrurile în aşa fel încât să vă simţiţi bine. Exact după 
o oră veţi fi luat la masa nocturnă comună. 

După această observaţie dispăru, iar Guthmann începu să 
se îndoiască dacă trăia într-adevăr aceste lucruri sau dacă 
doar visase. Se simţea teribil de obosit şi ştia că oboseala 
poate să amăgească simţurile cu cele mai incredibile lucruri. 
Dar apoi se aşeză într-un fotoliu cu model galben, îşi întinse 
picioarele, se uită în jur şi fu tentat să se pişte ca să vadă 
dacă îl doare. Sună telefonul. 

— Da, spuse Guthmann timid. 

Era Thales. 

— Am uitat să vă spun: la masa de noapte se poartă 
costum de culoare închisă. 


3 


„Ciudat om“, gândi Guthmann, dar nu era ciudat tot ceea 
ce se întâmplase în ultimele două săptămâni? De unde ştiuse 
Thales despre situaţia în care se afla el, profesorul Werner 
Guthmann? De unde avusese el curaj să îl urmeze pe Thales, 
o persoană pe care nu o cunoştea deloc şi care nici măcar nu 
îi spusese numele lui adevărat, care îi făcuse numai 


promisiuni, despre care orice om în toate minţile ar fi spus că 
nu pot fi realizate. Nu era Leibethra un vis, o utopie? Nu era o 
amăgire a filosofilor strângerea într-un loc, sub acelaşi 
acoperiş, a celor mai strălucitoare minţi ale omenirii, a celor 
mai importanţi din fiecare domeniu, pentru a contrabalansa 
decadenţa oamenilor, care, după cum spuneau ei, începuse 
odată cu istoria umanităţii? 

În timp ce stătea şi se gândea aşa, dacă nu fusese dus de 
nas cu o prostie - un gând care, în mod ciudat, nu-i trecuse 
prin cap zilele trecute, deoarece vorbele şi promisiunile lui 
Thales sunau atât de convingător, timpul zbura, iar el trebuia 
să aibă grijă să se schimbe repede pentru cină. 

La ora anunţată bătu cineva la uşă, iar Guthmann se repezi 
la uşă ca să o deschidă. Il aştepta pe Thales, pentru că nu 
cunoştea pe nimeni de aici, dar în faţa lui se afla o femeie, 
care spuse: 

— Numele meu este Helena, trebuie să vă însoțesc la masa 
de noapte, profesore. 

Guthmann stătea ca încremenit. Nici el nu ştia cât a stat 
înmărmurit în faţa femeii necunoscute, nesigur dacă să o 
invite înăuntru sau dacă mai întâi să se uite bine la ea din cap 
până în picioare. Se hotărî pentru ultima variantă. Prin 
înfăţişarea ei, Helena dădea impresia de inteligenţă şi putere, 
o pereche de trăsături des întâlnită, chiar dacă nu există 
absolut niciun motiv pentru această asociere. Işi purta părul 
pieptănat strâns pe spate şi părea că doreşte să-şi întărească 
imaginea aceasta cu ajutorul gelului umed. Nişte ochelari 
înguşti şi negri contribuiau şi ei la această imagine. Helena 
purta un costum strâmt, de culoare închisă, şi pantofi negri cu 
tocuri înalte, iar aspectul ei i se părea potrivit pentru 
trimiterea unor semnale erotice. În orice caz, asupra lui 
Guthmann avură efectul scontat. 

— Scuze, se corectă el, scuzaţi, sunt puţin nedumerit, nu vă 
aşteptam pe dumneavoastră. 

Ca şi cum n-ar fi auzit cuvintele, Helena spuse calm: 

— Veniţi, este ora. Trebuie să ştiţi că masa de noapte este 
ceva sfânt în Leibethra. Nu este permis să întârzii. Disciplina 


este pe primul loc la noi. 

Culoarele care mai înainte erau pustii, păreau dintr-odată 
pline de viaţă. Oamenii vorbeau în timp ce mergeau, ca într- 
un foaier, iar această situaţie răpea mult din magia clădirii, 
care era plină de taine pentru Guthmann. 

— Nu aveţi niciun nume, deocamdată? se interesă Helena, 
în timp ce cobora treptele dificile. Guthmann negă. 

Ajunşi jos, cotiră la dreapta, traversară o anticameră în 
formă de semicerc cu lifturile pe dreapta. Tot mai mulţi 
oameni în haine închise la culoare, printre care şi femei, 
apăreau şi se îndreptau către o sală cu grinzi înalte. Podeaua 
de piatră era acoperită de covoare. O masă în forma literei T, 
mare, ocupa aproape toată încăperea. 

— Nu există nicio ordine a locurilor, remarcă Helena, în 
afara celor de la masa din faţă. În final toţi cei prezenţi îşi 
găsiseră locul la masa cea lungă - puteau să fi fost în jur de 
şaizeci - apărură printr-o uşă dosnică de lângă masa care 
forma latura mai scurtă a T-ului patru bărbaţi însoţiţi de o 
creatură neobişnuită despre care nu se putea spune, în ciuda 
costumului său negru la două rânduri, dacă este bărbat sau 
femeie. 

— Acesta este Orfeu, spuse Helena cu o înclinare a capului 
şi când observă privirea întrebătoare a lui Guthmann, adăugă 
pentru a-l lămuri, de parcă ar fi descris ceva de la sine 
înţeles: Orfeu este hermafrodit, dacă vreţi să ştiţi; nu are 
nicio importanţă dacă este mai mult bărbat sau degrabă 
femeie. Nici eu nu am stat să mă gândesc vreodată, dar cert 
este că l-am ales drept Orfeu pentru că este cel mai inteligent 
dintre noi, e un înţelept care cunoaşte tainele vieţii. Dacă 
există vreun om care să facă râurile să se oprească, zăpada 
să se topească, pietrele să vorbească şi arborii să se mişte, 
atunci el este acela. Orfeu este un geniu, ce zic eu, este 
geniul prin excelenţă! 

Guthmann aflase de la Thales că ordinul era condus de un 
profesor american, un geniu universal de la Universitatea 
Berkeley, care nu se remarca numai prin capacităţile 
intelectuale excepţionale, ci şi printr-un capital de acţiuni 


moştenite, care, aşa cum se povestea, era destul de mare cât 
să răstoarne bursele din New York şi Paris. Motivul pentru 
care el renunţase la lume semăna cu motivele lui Guthmann: 
aversiunea faţă de mafia înstăpânită în ştiinţă. Dar el şi-l 
imaginase cu totul altfel pe acest Orfeu. Guthmann se aplecă 
descumpănit către Helena, care luase loc lângă el. 

— Dacă v-am înţeles bine, acesta este profesorul... 

— Arthur Seward, îl completă Helena, Berkeley, California. 
Dar noi nu vorbim despre trecutul nostru, cu excepţia 
cazurilor în care o facem voluntar. Acesta este unul dintre 
motivele pentru care fiecare poartă un nume al ordinului. 

— Înţeleg, spuse Guthmann încet, şi acum, după ce Orfeu 
luase loc împreună cu cei patru însoțitori ai săi, îl recunoscu 
pe Thales în partea dreaptă a lui Orfeu. 

Chelneri îmbrăcaţi în alb purtau pe braţe un antreu alcătuit 
din legume colorate, ceea ce o făcu pe Helena să remarce: 

— Dacă aţi mâncat până acum carne, luaţi-vă gândul de la 
ea. Toţi suntem vegetarieni. 

— Să-mi fie de bine, mormăi Guthmann. 

Antreurile aveau un gust excelent. 

— Ce m-ar mai interesa pe mine: Thales exercită o funcţie 
clar înaltă. Eu nu am ştiut - în orice caz el nu a menţionat 
nimic faţă de mine. 

— O, da, confirmă Helena, iar în tonul vocii ei se cunoştea o 
anume admiraţie. Thales este în microcosmosul nostru, apa 
care le mişcă pe toate. 

— Ce să înţeleg din asta? întrebă Guthmann. 

— Cei cinci din partea din faţă a mesei formează împreună 
pentagrama care planează deasupra mişcării noastre. 

Helena desenă cu degetul pe masă o stea invizibilă în cinci 
colţuri. 

— Această stea este semnul atotputerniciei şi autocrației 
spirituale. Puteţi să o întoarceţi cum vreţi, ea îşi păstrează 
aceeaşi formă. Un colţ este Orfeu, cel de-al doilea este 
Thales, Anaximenes este al treilea, iar Heraclit şi 
Anaximandru reprezintă celelalte două colţuri. De aceea 
vorbim despre pentagramă. Am putea să spunem că ei sunt 


senatul sau nivelul executiv. Aşadar: la vârf se află Orfeu, iar 
cele patru elemente îi sunt subordonate. Thales reprezintă 
apa şi este responsabil cu toate problemele ştiinţifice, ale 
religiei şi confesiunilor. Anaximenes reprezintă aerul. De 
domeniul său aparţin arta şi cultura. Heraclit, care 
simbolizează focul, este un mare maestru al filosofiei şi, în 
treacăt fie spus, este şi maestrul meu. lar Anaximandru, care 
îşi asumă ca element Pământul, răspunde de toate 
chestiunile de tehnică şi de viitor. Împreună stăpânesc 
cosmosul în toate privinţele. Dar ei nu sunt singuri pe 
domeniile lor. Fiecare dintre ei are adepţi cu specializări 
diferite şi având limbi materne diverse. 

Se servi felul principal de mâncare, o reţetă excelentă, din 
orez cu vinete şi stafide, pe lângă el un vin roşu, iar 
Guthmann, care acum putea bănui că se va afla în serviciul 
lui Thales, poate chiar ca secundant, puse întrebarea: 

— Cum este formată această pentagramă; vreau să zic, 
cum este alcătuit nivelul executiv? Sau altfel spus: de ce 
sunteţi dumneavoastră secundantul lui Heraclit şi nu invers? 

Pe chipul serios al Helenei flutură un zâmbet. 

— Membrii pentagramei, spuse ea reţinut, sunt aleşi de 
către noi toţi. Este la latitudinea fiecăruia să facă dovada 
propriei înţelepciuni. În cazul în care comunitatea îl apreciază 
mai mult decât pe superiorul său, atunci acesta devine 
secundant, iar celălalt superior. 

— Şi asta se întâmplă des? 

— Nu des, dar se întâmplă. Ultima dată în cazul lui Thales. 
Thales a fost şase ani secundantul altcuiva; după care a făcut 
o descoperire năucitoare. Dar secundantul lui afirma că era 
descoperirea lui şi au ajuns la o dispută serioasă în privinţa 
asta. Noi toţi am fost nevoiţi să alegem pe unul sau pe 
celălalt. Ascensiunea unuia ar fi însemnat declinul celuilalt, 
pentru că elementul apei nu poate fi reprezentat de doi. Le- 
am cerut, aşadar, să aducă dovezi pentru ipoteza lor. Orfeu a 
pus în joc o sumă considerabilă pentru cercetările ştiinţifice, 
dar în curând a devenit clar că amândoi se lăudaseră 
prematur. Thales a rămas dator cu dovada până în ziua de 


azi, iar rivalul lui nu s-a mai întors din călătoria de cercetare 
în Franţa, unde a crezut că va găsi soluţia. Insă din faptul că 
aţi fost adus de la Berlin se poate foarte bine deduce că 
rezolvarea este aproape. Sau poate că bătălia a fost deja 
cucerită? 

Guthmann făcu un gest cu mâna, care putea să indice că 
încă mai e cale lungă până acolo. In sinea lui, începuse să se 
întrebe între timp dacă făcuse într-adevăr alegerea corectă şi 
dacă nu nimerise din lac în puț. Dar alungă repede gândul şi 
spuse: 

— Ca să fiu sincer, eu încă nu ştiu prea bine despre ce este 
vorba. Thales a făcut numai nişte aluzii că ar căuta un expert 
în papirusuri copte, şi m-a întrebat dacă sunt dispus că lucrez 
pentru el şi pentru organizaţia lui. 

— Organizaţia? întrerupse Helena. Thales chiar a pronunţat 
cuvântul „organizaţie”? 

— Ei, poate că s-a exprimat altfel; una peste alta, oferta lui 
mi-a picat foarte bine. Ca să fiu sincer, mă aflam într-o criză - 
un divorţ iminent, în cazul căruia aş fi pierdut o mare parte 
din averea mea şi activitatea ştiinţifică, necesitând mai multă 
gestionare decât studiu. 

Atunci mi-a apărut în cale posibilitatea de a lăsa în urma 
mea totul, de azi pe mâine, ceea ce era extrem de atrăgător. 

Helena dădu din cap în semn de aprobare. 

— Cei mai mulţi dintre noi au avut o soartă asemănătoare. 

— Şi dumneavoastră? întrebă Guthmann curios. 

— Păi, ce să fie de povestit? întrebă Helena cu o nuanţă de 
amărăciune în glas. Îl chema Jan, era olandez şi ca şi mine, 
neurofiziolog. Ne-am cunoscut la Institutul de Neurofiziologie 
al Universităţii Göteborg. Eu sunt suedeză, dacă vreţi să ştiţi, 
şi mă numesc Jessica Lundström. Ne-am căsătorit, iar după 
aceea s-a dovedit că eu eram omul de ştiinţă mai bun. Jan n-a 
făcut faţă faptului că eu am primit catedra de neurofiziologie 
de la Universitatea Göteborg, şi nu el. Jan a început să bea şi 
în final şi-a pierdut şi postul de asistent; mă bătea şi îmi 
sabota munca. Într-o bună zi am zis adio tuturor lucrurilor. 

Guthmann se uita la femeia care, dintr-odată, părea 


neajutorată, având nevoie de sprijin, şi care, într-un acces de 
tristeţe, îşi aţintise privirile asupra mesei, de parcă ar fi citit în 
ea propria carte a destinului. Duritatea pe care o exprima de 
altfel faţa ei, părea că dispăruse dintr-odată. 

— Şi cu ce vă ocupați aici, în Leibethra? se interesă 
Guthmann cu precauţie. 

Expresia chipului Helenei se schimbă, de parcă s-ar fi întors 
din altă lume. 

— Heraclit mi-a atribuit analizarea moştenirii biologice a 
celor trei tipuri principale de creier şi în legătură cu aceasta, 
dezlegarea misterului sentimentelor; pentru că acela care 
stăpâneşte sentimentele, stăpâneşte omenirea. 

— Şi v-aţi apropiat de vreo rezolvare? 

— În ceea ce priveşte evoluţia, da, dar când vine vorba de 
controlul colectiv al sentimentelor, încă sunt departe de 
rezolvare. 

— Helena, trebuie să-mi explici aceste lucruri! spuse 
Guthmann entuziasmat. 

— Ei, fixarea obiectivului este simplă. Aici e vorba despre 
înzestrarea unui tip de oameni, a unei categorii profesionale, 
a unei clase de vârstă, a unui întreg popor, cu acelaşi 
sentiment. Spre exemplu: toţi arabii îi iubesc pe toţi 
israelienii. Sau: toţi germanii îi iubesc pe toţi francezii. 
Înţelegeţi ceea ce ar însemna în ultimă instanţă. Nu ar mai 
exista războaie. 

— Totuşi, interveni Guthmann, cine are formula poate da 
naştere şi la ură, poate să-i asmută pe arabi împotriva 
israelienilor şi pe nemți împotriva francezilor şi să abată 
atenţia de la problemele proprii. 

— Există chiar droguri, care, administrate cum trebuie, 
influenţează voinţa umană. Predecesorul dumneavoastră, 
profesorul Vossius, era chitit să sară din Turnul Eiffel. Credeţi 
că ar fi făcut asta de bună voie? 

— Atunci, în Leibethra, aveţi putere asupra vieţii şi a 
morţii? 

— Exact aşa este, profesore, şi de aceea punem problema 
atât de serios. Doar că, după cum am spus, încă nu se 


întrevede vreo rezolvare a chestiunii globale. 

— Si toate astea au legătură cu moştenirea biologică a 
celor trei tipuri de creier? Puteţi să-mi explicaţi mai în detaliu? 

Helena era acum în elementul ei. 

— Creierul uman se compune din trei părţi concentrice, 
care au apărut în decursul evoluţiei. Primul, din interior, este 
trunchiul cerebral, numit şi creier reptilian, pentru că este 
caracteristic şi astăzi acestor vieţuitoare. Acest trunchi 
cerebral stochează doar instincte, deprinderi ale deglutiţiei, 
atacul şi apărarea. Deasupra acestuia se află diencefalul. 
Acesta este o dezvoltare a celui pomenit deja şi are o 
vechime de câteva milioane de ani, aşadar este o realizare a 
mamiferelor. lar la acestea apare pentru prima dată noţiunea 
de sentiment: teamă şi agresivitate, dar şi precauţie şi 
dimensiunea timpului. La homo sapiens însă, se dezvoltă 
pentru prima dată telencefalul exterior. Totuşi - şi asta este 
problema principală a muncii mele - informaţia care ajunge în 
creierul mare trebuie să treacă mai întâi prin creierul reptilian 
şi prin cel intermediar şi este întotdeauna încărcată cu 
sentimente. Puteţi să vă imaginaţi ce posibilităţi se deschid, 
atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ, dacă aceste 
funcțiuni sunt controlabile. 

— Şi la ce ar trebui să mă gândesc când vine vorba despre 
un astfel de control? întrebă Guthmann. 

— Pentru perioade scurte, la droguri, prin adăugare în apa 
potabilă şi în îngrăşămintele artificiale. Pe termen lung - la 
manipularea genelor, răspunse Helena. 


4 


Helena îl fascina pe profesor într-un mod neobişnuit. 
Austeritatea şi masculinitatea din atitudinea ei aveau ca efect 
asupra lui o atracţie unică. În spatele ochelarilor negri, 
înguşti, se ascundeau nişte ochi mari şi negri şi nu era sigur 
dacă motivul acestor ochelari era miopia sau pur şi simplu 
necesitatea de a respinge privirea directă adresată acestor 


ochi fermecători - la fel cum desuurile nu servesc la încălzit, 
ci pentru o învăluire provocatoare. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Helena întrebă, fără să se 
uite la Guthmann: 

— La ce vă gândiţi? 

— Ah, sunt... sunt fascinat, murmură Guthmann jenat. 
Chiar nu ştiu dacă pot să fac faţă cu ştiinţa mea modestă. Pe 
cine să intereseze textele copte? 

— Nu vă amăgiţi, obiectă Helena, oricine care stă aici, la 
masă, nu înţelege practic nimic din ceea ce face altcineva; 
dar, pe de altă parte, munca proprie a fiecăruia este pentru 
sine o carte pecetluită. Până la urmă, noi toţi suntem creierul 
universal uman. 

Helena arătă în faţa ei cu degetul, acolo unde masa lungă 
intersecta latura mai scurtă în formă de T. 

— Îi vedeţi pe cei doi din rândul din faţă? Cel din dreapta 
este subordonat lui Heraclit. Îl cheamă Timon, iar numele lui 
oficial era dr. Marc Warrenton. Vine de la Oxford şi este cel 
mai bun expert din lume în criptomnezie. 

— Criptomnezie? 

— Criptomnezia este capacitatea de a-ţi aminti informaţii 
uitate. Această capacitate ajunge atât de departe în cazul 
unor oameni aflaţi în transă ori sub hipnoză, încât aceştia scot 
la iveală informaţii din vieţile anterioare, ceea ce poate fi 
considerat drept dovadă pentru reîncarnare. Timon a 
descoperit cu ajutorul unui englez informaţii în legătură cu 
Egiptul Antic, care au fost ulterior confirmate prin săpături 
arheologice. Pe tânărul din faţa lui îl cheamă Straton, este 
doctor şi e cel mai tânăr director de institut din Franţa, la 
institutul doctorului Claude Vail. A fost un copil precoce, şi-a 
luat bacalaureatul la doisprezece ani, la paisprezece îşi scria 
lucrarea de doctorat în medicină, iar la optsprezece conducea 
Centrul de Cercetare Ştiinţifică din Toulouse şi era preocupat 
în principal de înghețarea celulelor seminale în azot lichid. A 
venit aici pentru că în cele din urmă, aşa cum se confrunta cu 
problemele ştiinţifice, a trebuit să se confrunte şi cu cele 
etice. Astăzi se laudă că, dacă tehnica lui ar fi existat în 


secolul |, atunci ar fi putut oricând să dea naştere unui fiu al 
lui Seneca. 

Guthmann asculta fascinat vorbele Helenei şi pricepea 
treptat că această Leibethra era un cerc al dependenţilor, al 
dependenţilor de ştiinţă, pentru care păcatul nu însemna 
decât prostia. Dacă acest loc îi părea adorabil sau de 
disprețuit, asta nu putea spune în acest moment; era prea 
afectat de ce se întâmpla în jurul lui şi de discursul Helenei, 
ca să mai poată face asta. 

— Îmi închipui, începu Helena din nou, că vă chinuie multe 
întrebări. 

Guthmann îşi luă paharul, bău o înghiţitură bună din vinul 
roşu şi aprobă, dând din cap: 

— Sigur. De exemplu, m-ar interesa... vreau să zic că 
Leibethra costă mulţi bani; cine o susţine, cine finanţează 
toate acestea? 

Şi în timp ce întreba, întoarse privirea de la Helena, de 
parcă se temea să nu fi mers prea departe cu întrebarea lui. 

Dar ea începu să râdă. 

— Dumneavoastră nu aţi contribuit cu nimic din avere? 

— Mă tem că nu, spuse Guthmann şi îşi puse mâinile la 
piept. Pe un profesor de coptologie nu îl dau banii afară din 
casă. 

— Nici nu e nevoie! Cei care renunţă la viaţa lumească, să 
ştiţi că nu sunt tocmai muritori de foame. Ei renunţă pentru 
că sunt sătui. Orfeu este bogat, putred de bogat, Philon 
provine dintr-o familie de latifundiari sud-americani, lui 
Hegesias îi aparţine jumătate din cea mai mare firmă de 
închirieri auto din lume, Hermes are acţiuni la exploatările de 
petrol din Nigeria şi fiecare şi-a adus averea cu sine, aici. Nu, 
despre bani nu se discută niciodată aici, în Leibethra. 

Atmosfera din sală devenea din ce în ce mai zgomotoasă. 
Oamenii schimbau locurile şi stăteau în picioare, discutând 
împreună, în grupuri mici. De undeva se auzea muzică de 
Mozart. Un paradis pentru filosofi. 

— Doreaţi să spuneţi ceva? întrebă Helena. 

Guthmann mustăcea. Era evident că nu putea face nicio 


mişcare pe care femeia din faţa lui să nu o observe. 

— Mă gândeam, spuse el în chip de scuză, că Leibethra 
este un paradis pentru filosofi. 

Helena tăcu, dar din tăcerea ei Guthmann îşi dădea seama 
că trebuie să fi spus el ceva greşit, ceva ce nu era în 
asentimentul ei. Helena îşi apucă paharul, îl bău într-o clipită, 
de parcă ar fi vrut să prindă curaj. În final se ridică şi traversă 
sala, fără să spună nimic, îndreptându-se către una dintre 
nişele de fereastră, care erau atât de goase, încât ofereau 
destul loc pentru o bancă de odihnă. Se uita pe fereastră, 
afară, în noapte. 

Guthmann urmărise scena nedumerit; nu ştia ce i se 
întâmpla şi de aceea se duse după partenera lui de discuţii, la 
fereastră şi spuse pe un ton de scuză: 

— Am spus ceva greşit? 

— Nu, nu, interveni Helena, Leibethra chiar ar fi fost un 
paradis pentru filosofi... dacă nu ar fi existat filosofii. 

— Aha, spuse Guthmann, să înţeleagă cine poate, că eu nu 
pricep. 

Helena deveni evazivă. 

— Eu nu am voie să vorbesc despre asta, remarcă ea cu 
amărăciune, mai ales de faţă cu o persoană nouă. 

Guthmann nu putea să-şi explice neliniştea ei, dar ştiu să o 
provoace prin tăcerea lui, iar ea începu să vorbească, dintr- 
odată. 


5 


— Aparenţele poleite, spuse Helena, în timp ce ochii ei 
scrutau sala neliniştiţi, sunt o înşelăciune. La drept vorbind 
aproape toţi sunt duşmani unii altora. În Leibethra, unde ar fi 
trebuit să guverneze ştiinţa, de fapt stăpâneşte imoralitatea 
absolută, negarea tuturor valorilor morale, excluderea 
diferenţei dintre bine şi rău în favoarea ştiinţei. Pentru că 
ştiinţa este un drog. Uimirea şi îndoiala - originile filosofiei, 
ajung în Leibethra nişte însuşiri ale ridicolului. Singurul lucru 


care contează aici este puterea. lar cunoaşterea înseamnă 
putere. 

Până în urmă cu câteva momente, Helena dăduse impresia 
unei femei pe picioarele ei, puternică, aproape vanitoasă şi 
rece, iar acum, subit, cuvintele ei exprimau teamă, iar 
această teamă nu părea neîntemeiată. Lui Guthmann i se 
părea că ea caută ajutorul lui şi întrebă precaut dacă poate să 
facă ceva pentru ea. 

Răspunsul la întrebarea lui Guthmann fu lipsit de orice 
înţelegere: în Leibethra nimeni nu făcea nimic pentru 
altcineva, doar dacă exista un ordin de sus. lerarhia în 
Leibethra era rigidă ca la Vatican şi doar cu două posibilităţi: 
fie să servească, fie să urce în rang. 

Sau să se prăbuşească. 

Să întrebe la ce nivel ajunsese Helena în această ierarhie - 
asta nu îndrăznea Guthmann. El avea probleme cu locul pe 
care urma să-l preia e/. Brusc, înţelese de ce îl tot bătuse la 
cap Thales cu vorbe de genul că nu există cale de întoarcere 
şi că drumul nu este uşor. 

— li vedeţi pe aceştia trei, spuse Helena şi îşi întoarse 
privirile către stânga, unde doi bărbaţi şi o femeie stăteau în 
grup lângă o coloană şi discutau calm. Femeia, în jur de 
şaizeci de ani, o apariţie plină de viaţă, se remarca printr-o 
tunsoare extrem de scurtă şi printr-un şobolan mare şi viu, pe 
care îl ţinea pe umăr. 

— Se simt de parcă ar fi stăpânii secreţi din Leibethra. Ei 
sunt primii trei ca importanţă din lume, dintre cercetătorii 
cancerului: Juliana a condus spitalul Bethesda, din Chicago, 
până a călcat cu maşina o femeie în vârstă, când avea doi la 
mie alcool în sânge. Aristipp, bărbosul, vine de la Charite, din 
Berlin, unde era urât pentru că lucra pentru siguranţa 
statului. lar Krates, un cercetător italian, a părăsit 
Universitatea din Bologna deoarece nu se întrevedea nicio 
şansă din cauza tinereţii lui: nu a primit niciun fond de 
cercetare. Şobolanul este simbolul succesului Julianei. Ea a 
reuşit pentru prima dată să preschimbe celulele canceroase 
înapoi în celule ale corpului - aşa spune ea, cel puţin. 


Cu cât afla mai mult despre realităţile din Leibethra, cu atât 
mai mult era cuprins de îndoială Guthmann; oare era omul 
potrivit în acest loc? Sigur că era recunoscut în domeniul lui; 
era considerat ca unul dintre primii doi coptologi ai Europei. 
Dar în comparaţie cu cercetările făcute aici, munca lui părea 
mai degrabă inofensivă. La întrebarea ce se aşteaptă de la el, 
de la Guthmann, şi Thales avu o atitudine mai curând 
rezervată şi sublinie faptul că va putea să-şi continue munca 
de cercetător, ca şi până atunci. 

Mai târziu în acea seară - pentru că dineul dură până la 
primele ore ale dimineţii - Thales îl luă de-o parte pe noul 
venit şi spuse că vrea să îl prezinte lui Orfeu. 

Orfeu, mic, cu părul blond şi lung, cu un chip bucălat şi un 
corp cu forme rotunde, dădea, prin mişcările lui, impresia că 
în hainele lui bărbăteşti, sobre, se ascundea o femeie. Totuşi, 
vocea lui avea un ton masculin predominant şi emana acea 
răceală care îi caracterizează uneori pe procurori. Orfeu 
încerca să contrabalanseze acest lucru, dând din cap 
prietenos şi aprobator către Guthmann, chiar şi când tăcea. 

Thales formulă, în sfârşit, întrebarea cum se va numi 
Guthmann de acum înainte, iar Orfeu pronunţă numele 
„Menas“, după învățatul copt, şi întrebă dacă el este de 
acord. 

Guthmann făcu semn că da; era uluit că Orfeu cunoştea 
acest nume, familiar de obicei numai celor iniţiaţi. După ce 
Orfeu dovedise că era familiarizat cu semnificaţia textelor 
copte apocrife referitoare la religiile creştine, dispunând de 
cunoştinţe uimitoare în domeniu, îl expedie cu un gest 
binevoitor al mâinii, iar Thales anunţă că ziua următoare îl va 
iniţia pe noul membru în ceea ce are de făcut. 

Pentru ceilalţi, pe care Guthmann nici măcar nu-i băgase în 
seamă până în acest moment, discuţia cu Orfeu părea să fi 
fost examenul de admitere în comunitatea orficilor, pentru că 
acum se apropiau unul câte unul de Menas, îi pronunţau 
numele primit în cadrul ordinului şi dădeau mâna cu el. 
Ceremonia, căci era evident că despre aşa ceva era vorba, nu 
dădea impresia de cordialitate; cei mai mulţi priveau 


procesiunea ca pe ceva deranjant, iar atitudinea aceasta nu 
rămăsese o taină lui Menas. Aparent, Helena nu exagerase. 

„Acum eşti altcineva şi tot ce se află în urma ta nu mai are 
nicio importanţă.” Când Menas urcă treptele abrupte, mort de 
oboseală, către camera lui, îi veniră în minte cuvintele lui 
Orfeu. Căzu în pat aşa cum se afla, când cineva bătu la uşă. 

— Da? 

Era Helena. 

— Vreti să dormiţi cu mine? zise ea şi închise uşa în urma 
ei. 


Capitolul cinci 
PERGAMENTUL 


În căutarea indiciilor 
1 


Ce o neliniştea cel mai mult pe ea, Anne von Seydlitz, în 
situaţia dată, era că nu ştia ce rol juca, de fapt. Era un rol 
secundar, lipsit de importanţă în această tragedie iscată din 
pricina curiozităţii ei, ori destinul implacabil îi hărăzise rolul 
principal? Anne nu mai avea de ales; dacă intrase în horă, 
trebuia să joace. 

In momente ca acelea, când îl găsise mort pe 
Rauschenbach sau când aflase de uciderea lui Vossius, Anne 
se gândise: ai numai o viaţă, de ce o rişti? In astfel de clipe 
apărea totuşi şi întrebarea dacă exista vreo alternativă. Cum 
ar fi trebuit să se poarte? Să se comporte de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic? Să fugă? 

Anne se simţea mai bine când ţinea piept sorții. Ea 
considera că ajunsese într-un punct în care chiar nu se mai 
putea retrage. 

Adrian Kleiber îi devenise zilele acestea un ajutor 
indispensabil. Era omul pe care se putea sprijini când 
sentimentele ei erau gata să degenereze într-o panică oarbă 
şi fără sens, de parcă diavolul ar fi stat în spatele său. După 
aceea se simţea liniştită şi imperturbabilă şi transpusă în 
vremurile când Guido şi Adrian erau încă prieteni. 

Totuşi, ceva se revolta permanent în ea împotriva acestui 
trecut şi poate că acesta era motivul pentru care Anne Îl 
respingea în mod inexplicabil pe prietenul ei din tinereţe, de 
îndată ce acesta se apropia de ea. Anne încerca să-şi clarifice 
asta cu un clişeu ineficace, că toate vin la vremea lor şi 


pentru că Kleiber era interesat de Anne, el se împăcă cu asta. 

Acesta era şi motivul pentru care, atunci când se 
întorseseră împreună la Munchen, Adrian Kleiber se declarase 
de acord să ia o cameră la hotel şi să nu ocupe una dintre 
camerele confortabile din casa ei, cum se oferise de fapt să 
facă. Hotelul Hilton se afla la zece minute distanţă cu maşina 
de vila ei, era frecventat în principal de oameni de afaceri şi a 
doua zi urma să le pună în braţe un indiciu foarte important, 
lucru la care nimeni nu îndrăznea să spere. 

Motivul plecării lor precipitate era observaţia care trădase 
prezenţa lui Donat în fotografiile pergamentului, iar Anne era 
de părere că ar fi fost mai bine să îl caute pe acesta în ziua 
următoare, fără să se anunţe, şi să îl confrunte cu fotografia; 
atunci el era nevoit să explice cum ajunsese în poză degetul 
lui mutilat. 

Mirosea a iarnă, iar în partea de est a Munchenului bătea 
un vânt îngheţat, când Anne von Seydlitz şi Adrian Kleiber 
ajunseră pe la prânz la casa din Hohenzollern-Ring numărul 
17. În curte, un grădinar avea treabă cu adunatul frunzelor de 
la trei arţari. Se uită bine la vizitatori şi veni la gard când 
observă că voiau să între. 

— Ziua bună! spuse el şi îşi împinse de pe frunte pălăria 
uzată. 

— Vrem să mergem la domnul Donat! strigă Anne peste 
gard. 

— Aşa deci, la Donat, spuse grădinarul şi se sprijini cu 
braţele de poarta din fier vopsită în gri, numai că aţi venit cu 
vreo câteva zile prea târziu. 

— Prea târziu? Cum vine asta? se miră Anne. 

— Donat nu mai e, aşa vine, frumoasă doamnă, nu maie,a 
plecat! 

— Nu înţeleg, spuse Anne. 

— Nici eu, spuse grădinarul, dar când am venit aici marţea 
trecută - eu vin în fiecare marţi - casa era goală, cu nimic în 
ea, iar Donat şi soţia lui - dispăruţi. L-am sunat pe 
administratorul casei ca să aflu ce s-a întâmplat, dar el nu 
ştia nimic. El nu a fost prea deranjat, deoarece chiria este 


plătită pe trei luni în avans. Eu îmi primesc banii de la 
administrator. Da, asta e. 

Anne şi Adrian se uitau unul la altul. În dezorientarea ei, 
Anne era cât pe ce să plângă; se uita fix la casa veche şi 
goală, fără draperii, şi repeta: 

— Da, asta e. 

Suna plin de amărăciune, iar în ea se deşteptă din nou 
acea bănuială chinuitoare, că a ajuns pe un drum interzis. 

Fără să fi fost întrebat, grădinarul începu să povestească: 

— Ştiţi, de fapt eu nu îi ştiam deloc pe oamenii ăştia; de aia 
nici nu pot să zic ceva de rău sau de bine despre ei. Dar nici 
nu aveau trai bun împreună. Nici nu-i uşor, cu soţia numai în 
scaunul cu rotile! Cine ştie ce s-a întâmplat. Dar nici nu mă 
priveşte pe mine. Îi ştiaţi de mult pe domnii? 

— Nu, nu, se grăbi Anne să răspundă şi puse o întrebare: Şi 
chiar nu ştiţi unde au plecat? 

Grădinarul dădu din cap că nu. 

— Nici măcar vecinul de vizavi nu a observat că au plecat. 
Nu pricep cum poţi să dispari cu tot calabalâcul peste noapte, 
eu chiar nu pricep. 

Anne râse forţat. Trase aer în piept. Senzaţia de 
stinghereală, pe care o simţise în prima clipă, făcu loc unei 
oarecare eliberări. Nu trebuia să se mai teamă că va 
descoperi în această casă ceva care o va cutremura, ceva 
dureros. 

Când mergeau către maşină, Adrian o prinse pe Anne de 
mijloc, cu braţul. Părea la fel de nedumerit ca şi ea. 

— Şi acum? întrebă Anne, după ce luase loc la volanul 
maşinii. Ce facem mai departe? 

— Hai mai bine să vorbim mâine despre asta, o sfătui 
Kleiber şi se întinse pe scaunul din maşină. Sunt obosit şi 
când sunt obosit nu pot să gândesc. Du-mă la hotel. 

In faţa hotelului, Anne îşi luă rămas bun cu un sărut repezit. 
Acasă se simţea incomod. Casa îi părea străină, aproape 
duşmănoasă. Tablourile de pe pereţi şi sculpturile de care se 
bucurase întotdeauna, o priveau fără niciun sens. Doar ca să 
facă ceva, Anne aprinse toate luminile, se uită fără chef prin 


corespondenţa adunată şi îşi turnă un coniac, fără să guste 
din el. Ajunsese în punctul în care nu mai ştia ce să facă mai 
departe şi toată speranţa ei se îndrepta către Kleiber. 

Acestui Kleiber îi răspundea cu mult mai multă afecţiune 
decât voia să recunoască faţă de ea însăşi, dar mai ales faţă 
de el; totuşi, şocul cauzat de Guido pur şi simplu lăsase urme 
prea adânci. Era sigur că, după toate cele petrecute, va trebui 
să-şi calce pe inimă ca să se poată dărui din nou unui bărbat. 
Adrian dorea asta, aşa simţea ea şi tot ea se temea că asta 
va duce la o catastrofă într-o bună zi. Îşi puse mâinile la ochi. 
Mai bine să nu se gândească la asta! 

La urma urmei, era o bezmetică. Hărţuia o fantomă, mai 
să-şi piardă minţile, şi toate astea dintr-o mândrie bolnavă, 
pentru că soţul ei o înşelase. Nu era prima oară când Anne îşi 
punea întrebarea dacă merita, dacă un nume şi detaliile unei 
situaţii i-ar aduce viaţa pe o cale mai bună. Oricum, 
întrebarea rămânea de prisos, pentru că se implicase atât de 
tare în cercetările deja începute, încât nu mai putea alege 
nimic altceva: nu îi mai rămânea decât să meargă mai 
departe. 


2 


Probabil că adormise, pentru că atunci când sunase 
telefonul, tresări speriată, de parcă un zgomot de armă 
spărsese liniştea. Anne se uită la ceas. Ora nouă şi ceva 
seara. Se duse la telefon, care răsuna strident şi duşmănos şi 
se furişă neîncrezătoare pe lângă aparat, cum fac pisicile. 
Cine putea să fie la ora asta? Il lăsă să sune mai întâi, 
sperând că apelantul va renunţa, dar, când zgomotul deveni 
insuportabil, ridică receptorul. 

Era Kleiber. 

— Trebuie să vorbesc urgent cu tine, spuse el. 

Vocea îi suna alarmată. 

— Nu acum, răspunse Anne. Sunt obosită, te rog să 
înţelegi! 


Kleiber nu cedă. 

— lau un taxi. În zece minute sunt la tine. 

— Ce sens are?! 

Anne se enervă. 

— Credeam că totul e clar între noi în privinţa asta. Aşa că, 
te rog, fii rezonabil. 

Dar mai înainte de a apuca să pună receptorul în furcă, 
auzi de la capătul celălalt al firului cuvintele: 

— Pe curând. 

După care legătura se întrerupse. 

Anne îşi propuse să îl întoarcă pe Kleiber de la uşă. Se 
plimba de-a lungul şi de-a latul holului şi încerca să-şi 
compună un text potrivit cu care să îşi alunge oaspetele 
nocturn; dar când sosi Kleiber, îşi uită discursul. 

— Nu vrei să mă laşi să intru? întrebă Adrian şi o dădu la o 
parte pe Anne, delicat. 

Înainte ca ea să apuce să spună ceva, întrebă: 

— Unde este cheia pe care asistentul de la Sf. Vincent de 
Paul a găsit-o sub perna de la capul lui Vossius? 

„Nu eşti în toate minţile, voia Anne să strige, vii aici la 
miezul nopţii şi întrebi de cheia de la căpătâiul profesorului”; 
dar se uită apoi la chipul lui Adrian, iar pe acest chip se vedea 
atâta seriozitate, încât se duse la biroul baroc, fără să mai 
spună nimic, şi îi înmână cheia lui Kleiber. 

Acesta o puse pe masa din salon, vâri mâna în buzunarul 
hainei, scoase o a doua cheie şi o puse lângă prima. Pe masă 
se aflau două chei identice, din metal cu sclipiri aurii şi cu 
partea de sus acoperită cu un mulaj de plastic asemănător 
unei ciuperci. 

Anne se uită la amândouă cheile, apoi se uită la Adrian şi 
spuse: 

— Nu pricep. De unde ai cea de-a doua cheie? 

Adrian zâmbi şmechereşte. Savura faptul că ştia mai multe. 
Până la urmă, răspunse şi sună aproape nostim: 

— Asta e cheia de la camera mea de hotel. 

— De la Hilton? 

— Da. 


Acum înţelese Anne ce semnifica această descoperire. 

— Asta înseamnă, dacă înţeleg eu bine, că Vossius, înainte 
să fie arestat, a stat la... 

— ... Unul dintre hotelurile Hilton. Cel mai important lucru e 
că a păstrat obiecte importante în camera lui de la hotel sau 
poate într-un seif al hotelului. Altfel nu ar fi păzit cheia ca pe 
o comoară. 

— Cert este că lucrurile au fost aruncate de mult, noi sigur 
ajungem prea târziu. 

— Poate că nu! spuse Kleiber. M-am interesat la hotel. 
Obiectele uitate de clienţi se păstrează trei luni, iar bijuteriile 
şi obiectele de valoare - jumătate de an. 

Reacţia ei spontană la auzul acestei veşti a fost una de 
recunoştinţă şi aşa cum îi dicta acest sentiment, îl luă pe 
Adrian pe după gât, îl sărută şi strigă: 

— Asta înseamnă că avem o pistă nouă! 

— Da, avem o pistă nouă, repetă Kleiber. Există trei 
hoteluri Hilton în Paris, dar n-ar trebui să fie prea greu să-l 
găsim pe al nostru. 

Anne râse eliberată. 

— Ce mai coincidenţe ne oferă şi viaţa! Dacă ai fi ales alt 
hotel, nu am fi descoperit niciodată acest indiciu. 

— Eu nu aleg niciodată hoteluri proaste! 

— Fireşte că nu, se scuză Anne ghiduş, şi e bine că tu chiar 
te-ai dus la hotel. 

— Tocmai. Dar propunerea îţi aparţine. 

— Se poate spune că am intuit eu ceva. Există cu adevărat 
aşa ceva. 

— Ştiu, spuse Adrian. Dar, la urma urmei, este inutil să 
discutăm despre cauzele care ne-au adus pe această pistă. 
Important este faptul că am găsit o urmă nouă. 

Descoperirea accidentală le insuflă curaj, după ce dispariţia 
lui Donat îi deprimase rău şi deciseră să se întoarcă la Paris 
într-una din zilele următoare. Lui Anne îi pica tocmai bine, 
pentru că la scurtă vreme după ce ajunsese acasă, trăsese 
concluzia că nicăieri nu îi erau temerile şi bănuielile mai 
puternice decât în acel loc. 


Pe la miezul nopţii, Kleiber îşi luă rămas-bun. Conveniră să 
se întâlnească abia după-amiaza târziu, pentru că Anne voia 
să-şi facă ordine în magazin. Mai târziu, pe când stătea în pat, 
nu îşi găsi multă vreme liniştea. Trăgea cu urechea la 
zgomote lipsite de importanţă, la ploaia care începuse şi la 
maşinile care treceau, ridicând stropi de apă în urma lor. 

Gândurile ei se învârteau în jurul lui Vossius, ale cărui 
explicaţii ea le stârnise, la fel ca şi moartea lui. Dacă Vossius 
ar fi trăit numai cu o zi mai mult, poate că acest joc misterios 
de puzzle s-ar fi pus cap la cap, într-un tot recognoscibil şi i-ar 
fi redat acea pace care se pierduse odată cu incidentele din 
ultimele săptămâni. 


3 


Treptat, gândi ea, va redeveni normală, va gândi normal, 
va simţi normal, va reacţiona normal. Amorţeala şi acea 
răceală pe care o simţea în adâncul fiinţei ei o nelinişteau, 
pentru că era în pericol de a se transforma într-un alt om şi 
poate că deja era acea persoană, una fără inimă, fără gânduri 
clare, cu un singur sentiment familiar, frica. 

Putea să spună că e norocoasă că îl întâlnise pe Adrian 
Kleiber, căruia i se putuse confesa fără teama că va fi 
considerată psihopată. Kleiber se implicase între timp atât de 
mult în acest caz, încât nici măcar nu mai era în stare să se 
desprindă, pur şi simplu, sau să spună: Stai, nu mă priveşte, 
lasă-mă în pace cu nebuniile tale. 

Linişte! Anne tresări. | se păru că aude uşa de la bibliotecă, 
a cărei clanţă scotea un scârţâit uşor. Stătea în pat, în capul 
oaselor, şi ciulise urechile, simţindu-şi sângele cum îi 
învăpăiază chipul. Respira pe gură, precaut. Stătu aşa, 
nemişcată, vreme de câteva minute interminabil de lungi; 
apoi se prăbuşi printre perne. Plângea. De nervi. Trebuia să 
recunoască - era cu nervii tensionaţi la maximum, noaptea se 
trezea speriată şi era atentă la orice zgomot nefamiliar şi 
fireşte că se înşelase şi de data asta. 


Plângea zgomotos şi nici nu îşi dusese gândul la bun sfârşit, 
că jos se sparse un pahar. 

Paharul de coniac pe care îl turnase ea! Anne băgă mâna 
sub pernă. Scoase un cuţit mare de bucătărie, pe care mai 
nou îl păstra acolo, şi îl trase în faţa ei ca pe o sabie; apoi se 
ridică şi ieşi din dormitor în vârful picioarelor. 

Ca în transă, parcurse pipăind culoarul întunecos, până la 
scara care ducea jos. Nu avea nevoie de lumină, deoarece, 
spre deosebire de orice intrus, ea cunoştea casa ca în palmă. 
intunericul era cea mai bună armă a ei. Obrajii îi ardeau ca 
focul când îşi puse piciorul pe prima treaptă şi trase cu 
urechea. 

Nimic. 

In clipa aceasta îşi dori să dea nas în nas cu un spărgător şi 
voia acest lucru tocmai din cauză că ar fi putut atunci să se 
consoleze că încă nu este nebună. În cazul în care doar şi-ar fi 
imaginat toate acestea, Anne îşi propuse să îndrepte asupra 
sa cuțitul şi să pună capăt, înainte să ajungă de râsul lumii. 

Simţea cum îi tremură în mână cuțitul cel mare. Nici măcar 
nu ştia dacă putea să adune atâta forţă, încât să îl înfigă în 
trupul unui oaspete nepoftit; dar îşi spuse până la urmă: „Ai 
să o faci, ai să-l omori, ai să poţi!“ 

Ajunsă pe ultima treaptă a scării, Anne se întoarse la 
stânga. Podeaua de marmură era rece ca gheaţa, dar, după 
câţiva paşi, picioarele ei ajunseră la un covor persan. De 
acolo mai lipseau încă cinci sau şase paşi până la bibliotecă, 
trecând pe lângă o comodă cu o vază. 

Uşa era doar întredeschisă, iar prin deschizătura îngustă se 
ivea o licărire slabă, pe care o arunca lumina din stradă. Anne 
se opri. Deveni atentă. Cu privirea, sfredelea deschizătura 
uşii. De fapt, ea se aştepta să zărească fasciculul unei 
lanterne sau să audă cum cineva deschide sertare şi dulapuri. 
Dar nu se întâmplă nimic de genul ăsta, absolut nimic. 

„O, nu, nu te-ai înşelat, spuse Anne fără glas, ai auzit cu 
propriile tale urechi că s-a spart paharul şi, dacă paharele nu 
se pornesc singure să se trântească de pământ, atunci cineva 
poate că se află în încăperea blestemată şi trebuie să-l omori 


cu acest cuţit.“ 

Dar după aceea, totul s-a petrecut incredibil de repede: 
ajutân- du-se de cuțitul din mâna dreaptă, Anne deschise 
brusc uşa, cu stânga apăsă pe întrerupător, lampa din tavan 
se aprinse într-o clipită, scânteietoare ca un fulger în noapte, 
iar Anne observă că membrele nu îi mai răspundeau la 
comenzi. Braţul drept şi cuțitul atârnau împreună într-o 
mişcare de balans, de parcă ar fi aparţinut unei sperietori, iar 
capul i se mişca în mod convulsiv, de parcă ar fi vrut să se 
smulgă dintr-o forţă magnetică - zadarnic. 

In faţa ei, în fotoliu, era Guido. Purta un costum închis la 
culoare şi ridică mâna cu o nesfârşită lentoare, ca şi cum ar fi 
vrut să o cheme la el. 

Scoase un țipăt ascuţit. Strigătul avu un efect salutar şi îşi 
recăpătă controlul. Anne scăpă cuțitul, se întoarse, fugi la 
garderobă, îşi aruncă pe ea un palton, îşi trase nişte pantofi 
oarecare, smulse cheia din uşa de la intrare şi se năpusti pe 
stradă, la maşină. Cu motorul urlând, goni pe străzile pustii. 
Nu avea nicio ţintă anume, dar instinctul o ghidă în direcţia 
hotelului în care locuia Adrian. 

Lacrimile îi curgeau pe obraji. Luminile de pe străzile 
umezite de ploaie se pierdeau în nişte pete de culoare difuză. 
Era incapabilă să ducă vreun gând la bun sfârşit; doar 
imaginea lui Guido, cum stătea ţeapăn în fotoliu, îi tot apărea 
în faţa ochilor. Anne îşi şterse pleoapele cu mâneca, de parcă 
ar fi încercat să alunge o închipuire. În zadar. Plânse tare, 
dădu frâu liber disperării şi încercă în acest fel să-şi scoată 
din cap acea imagine; totuşi, nălucirea se impregnase în 
mintea ei fără putinţa de a mai fi ştearsă. 

Anne îşi lăsă maşina în faţa hotelului fără să o mai încuie. 
Mai târziu nu putu nici măcar să-şi amintească dacă oprise 
motorul. Işi spuse numele portarului adormit şi îl rugă să îl 
trezească urgent pe Kleiber, iar când acesta nu răspunse la 
telefon, Anne dădu buzna pe scări în sus, la camera 247, bătu 
cu pumnul în uşă şi strigă pe un ton şters, de implorare: 

— Adrian, eu sunt, deschide! 

Când deschise Kleiber, Anne i se aruncă de după gât, îl 


sărută febril, iar degetele i se prinseră puternic de braţul lui. 
Adrian nu ştia ce i se întâmplă, dar îi simţi deruta şi neliniştea 
provocată de aceasta. Nu i se păru nimerit să pună întrebări, 
de aceea o mângâie blând pe păr. 

Nevoia imperativă de a-l simţi o făcu să uite de tot ce era în 
jurul ei. | se părea că se vede de undeva, de departe, cum, 
fără să-i dea drumul, îşi smulge haina de pe ea, îl trage pe 
Adrian în jos şi îşi încleştează coapsele în jurul lui. Aşa cum îşi 
muşcă păianjenul prada, aşa făcea şi ea cu Kleiber, tot 
suspinând; îl săruta disperată, ca în delir. Cu pasiunea unei 
îndelungi aşteptări, căzu deasupra lui, până când Kleiber 
înţelese că Anne vrea ca el să facă dragoste cu ea. 

Kleiber tânjea după afecțiunea ei, dar acum, în această 
situaţie neobişnuită, se simţi şocat şi mai degrabă se lăsă 
purtat, dând impresia că ar fi în stare să răspundă pasiunii ei. 

Fără suflare, cei doi rămaseră în cele din urmă întinşi pe 
covor. Anne se uita în aer, Adrian se uita dintr-o parte la ea. 
Fără să-şi întoarcă privirea de la tavanul camerei de hotel, 
Anne spuse fără intonaţie, fără urmă de expresie în voce: 

— Acasă, în bibliotecă, se află Guido. 

Kleiber tăcea. Abia când faţa ei se apropie foarte mult de a 
lui, se uită la ea. 

— Ai auzit ce am spus? Acasă, în bibliotecă, se află Guido. 

— Da, răspunse Kleiber, dar, din expresia chipului său, 
Anne putea să deducă faptul că nu îi lua în serios vorbele. 

— Dumnezeule, izbucni ea, ştiu că sună nebuneşte, dar 
crede-mă că sunt în toate minţile. 

După care Anne îi povesti întâmplarea de peste noapte. 
Chiar dacă făcea toate eforturile să rămână calmă, cuvintele i 
se încâlceau din ce în ce mai tare, se bâlbâia neajutorată şi, 
în cele din urmă, începu să plângă printre sughiţuri, ca un 
copil care se simte neînțeles şi lipsit de sprijin. 

— Văd că nu mă crezi, spuse plângând. 

Kleiber consideră că e mai bine să nu răspundă. Vru să-i 
apuce mâna, dar Anne şi-o retrase. Adrian îi aduse atunci 
haina. 

— Imbracă-te, ai să îngheţi, spuse el, iar Anne îl ascultă. 


Minute la rând stătură amândoi tăcuţi pe marginea patului, 
unul lângă altul. Fiecare simţea căldura celuilalt şi chiar dacă 
erau atât de aproape unul de celălalt, fiecare avea alte 
senzaţii. Adrian încerca să găsească o explicaţie pentru 
accesul pătimaş şi brusc al lui Anne. Fireşte că era ferm 
convins că ea avusese o vedenie, poate chiar îşi vizualizase 
obiectul dorinţei, aşa păţeşte cineva pe cale să se înece, în 
ale cărui închipuiri apare dintr-odată insula salvatoare. Dar să 
ajungi de la asta la o izbucnire a pasiunii sexuale, asta 
suprasolicita capacitatea lui de înţelegere. Spre deosebire de 
el, Anne se simţea mai bine după această întâmplare. Ea nu 
vedea niciun motiv să se gândească la seducerea pătimaşă şi 
asta pentru că întâmplarea dinainte îi acapara toate 
gândurile. Cum putea să îl facă pe Adrian să creadă că ea era 
normală? 

— Mă crezi nebună, nu-i aşa? 

— Ce-ţi veni, răspunse Kleiber. Nu se pune problema acum. 
Eu chiar te cred că l-ai văzut pe Guido; dar asta nu are nimic 
de-a face cu realitatea, înţelegi? Eşti la capătul nervilor, dar 
asta nu ţi se poate imputa. Nu are nicio legătură cu paranoia. 
Rațiunea ţi-a jucat pur şi simplu o festă. Mie mi se pare mult 
mai important să aflu cum pot să te scot din criza asta. 

Vorbele lui Adrian o răneau. Ochii îi scânteiau mânioşi. 
Strigă: 

— Îmbracă-te, te rog, îmbracă-te şi vino cu mine! 

Lui Kleiber nu i se păru oportun să o contrazică pe Anne. 
Dimpotrivă, gândea el, dacă vor merge împreună acasă la ea, 
va recunoaşte de una singură că a fost marcată de o 
închipuire. Aşa că Kleiber se îmbrăcă şi merseră cu maşina lui 
Anne acasă la ea. 


4 


Ploaia se mai domolise şi făcuse loc unui vânt tăios de 
toamnă. Pe drumul de la hotel către casa lui Anne nu 
deschise niciunul gura, iar Adrian remarcase cum neliniştea ei 


creştea cu fiecare kilometru. Când Anne coti din Ring pe 
străduţa lăturalnică, unde casa apărea mai întâi în câmpul 
vizual, spuse impacientată: 

— Uite! şi arătă către fereastra luminată puternic. Jur că 
era întuneric beznă în casă atunci când am plecat. 

Adrian dădu din cap. 

Anne opri maşina pe partea opusă casei, îşi rezemă fruntea 
de volan şi închise ochii, de parcă ar fi vrut să se întoarcă în 
timp, ca să lase lucrurile neatinse. Respira greoi. 

— Nu, spuse ea în cele din urmă, să nu mă mai duci în casa 
aia. Mi-e frică, pricepi? Pentru că, dacă Guido se află acolo 
înăuntru, atunci îmi va fi teamă de el. lar dacă nu este în 
casă, atunci mi-e teamă de mine însămi. 

Adrian încercă să-i ridice capul, dar Anne se încăpăţână să 
îşi ţină fruntea sprijinită de volan. Adrian spuse: 

— Anne, acum trebuie să fii curajoasă. Nu are niciun sens 
să te ascunzi de adevăr. Trebuie să priveşti adevărul în faţă, 
altfel înnebuneşti. Vino! 

— Nu mă mai ţin nervii. 

— Trebuie să te ţină, aşa că vino! 

Când observă că vorbele lui nu au niciun rezultat, Adrian 
cobori din maşină, deschise portiera şi o scoase pe Anne 
blând, dar hotărât. Anne nu se împotrivi. Nu se opuse pentru 
că în sinea ei îi dădea dreptate lui Kleiber: dacă nu voia să 
ducă povara acestei psihoze o viaţă întreagă, trebuia să 
meargă în casă. 

— Ţine-mă bine, se rugă Anne înfricoşată şi se agăţă de 
Adrian. Strada era goală, iar vântul îi bătea în faţă, ceea ce Îi 
făcu să se bucure când ajunseră la intrarea ferită. Undeva 
departe bătu un orologiu dintr-un turn de biserică. Trebuie să 
fi fost ora cinci sau şase, dar asta nu avea nicio importanţă, 
oricum nu se crăpase de ziuă. 

Anne îi întinse cheia lui Kleiber. Nici nu putea să-şi 
amintească dacă în fuga ei închisese uşa. Adrian trebuia să 
descuie; ea nu se simţea în stare să facă asta. 

Adrian Kleiber putea fi caracterizat oricum, mai puţin ca un 
fricos. Totuşi, în momentul acesta, când descuie uşa şi 


deschise cu precauţie, îşi simţi bătăile pulsului la tâmple. 
Acum în niciun caz nu mai era sigur că nervii lui Anne îi 
jucaseră o festă. Nu trecuseră ei cu puţin timp în urmă prin 
lucrurile cele mai greu de crezut? Nu se întâlniseră cu un 
nebun - fapta lui nu îl recomanda ca fiind altceva -, care, 
după cum se dovedise, era pe deplin normal? Nu se îndoise 
el, Kleiber, la început, dacă tot ce spunea Anne are sens? 
Poate că Guido von Seydlitz nu era mort cu adevărat. El se 
ascundea la capătul înscenării evenimentelor enigmatice? 

Îşi ţineau respiraţia şi trăgeau cu urechea. Pe stradă trecu 
un băiat cu ziarele, pe bicicletă. 

— Vino! spuse Kleiber şi o luă de mână pe Anne. 

Cu toate că era, totuşi, propria ei casă, Anne se simţea ca 
un intrus. | se părea că punea sub lupă viaţa unei femei 
străine. 

Kleiber se opri în mijlocul vestibulului, se uită întrebător la 
Anne, iar ea arătă cu capul înspre ultima uşă de pe partea 
dreaptă. Stătea deschisă cam de un lat de palmă, iar prin 
crăpătura îngustă cădea o rază de lumină. 

Adrian simţi mâna din mâna lui ca pe un sloi de gheaţă; 
aproape că trebui să o tragă după el pe Anne. Când ajunseră 
la uşa dinspre bibliotecă, Kleiber întinse mâna şi dădu uşii un 
ghiont. Anne strânse mâna lui Adrian, tremurând. 

Când uşa permise să se vadă în bibliotecă, Anne scoase un 
țipăt. Scaunul era gol. 

— Ştiu ce gândeşti, spuse Anne, după ce stătură tăcuţi unul 
lângă celălalt, mai multă vreme. 

— Prostii, sublinie Kleiber. 

Anne nu se lăsă convinsă. 

— Tu crezi că nervii mei sunt într-o stare atât de proastă, 
încât am vedenii. 

Kleiber repetă: 

— Prostii, şi încercă să o ia de braţ pe Anne. Rămase cu 
încercarea, pentru că Anne se smulse şi se năpusti dintr-o 
încăpere în alta. Până la urmă se repezi pe scări în sus şi 
Kleiber, care rămase la parter, auzi cum se trântesc uşile 
zgomotos. Când coborâse treptele, Anne era evident mai 


liniştită. 

— Nimic, spuse ea, nimic. 

În bibliotecă, Adrian nu-şi putea lua ochii de la imaginea 
cioburilor paharului de coniac. 

— Nu eu am spart paharul, se apără Anne, la care se uită 
Kleiber. Zgomotul de pahar spart m-a trezit, altfel nici nu aş fi 
venit jos. 

Adrian dădu din cap înţelegător, fără să-şi ridice privirea. 

— Asta ar însemna... spuse el gânditor şi făcu o pauză 
lungă. 

— Dar spune la ce te gândeşti! 

— ... Că paharul a fost aruncat pe jos intenţionat, ca să-ţi 
atragă atenţia. 

— Dar se putea să-l fi spart din cauza întunericului. 

— Ar fi fost posibil, acceptă Adrian, dar în acest caz, 
făptaşul şi-ar fi luat tălpăşiţa. În niciun caz nu ar fi rămas pe 
scaun. 

— Făptaşul era Guido! strigă Anne teribil de agitată. 

— Ei, da, pară Adrian. 

— Era Guido! Am fost măritată cu omul ăsta şaptesprezece 
ani. Chiar era Guido! 

— Te rog, linişteşte-te! 

Kleiber o apucă pe Anne de braţ şi o ţintui cu privirea. 

— De fapt, nu are nicio importanţă dacă persoana a fost 
Guido sau oricine altcineva. Sunt convins că respectivul a 
intenţionat să-ţi insufle teamă, poate chiar să te facă să 
opreşti continuarea cercetărilor. Dacă acest bărbat din fotoliu 
chiar era Guido, asta înseamnă că este în viaţă şi că face un 
joc reprobabil cu tine, oricare ar fi motivele lui. Dacă omul a 
fost altcineva sub masca lui Guido, atunci motivul rămâne 
acelaşi, de fapt: vor să te termine. 

— Dar chiar a fost Guido, repetă Anne plângăreţ. 

— Bine. A fost Guido. Ce avea pe el? 

Anne stătu să se gândească. 

— Eram mult prea agitată, ca să mă fi uitat mai bine la 
hainele lui; purta un costum de culoare închisă, gri închis sau 
maro - da, cred că era unul dintre costumele lui Guido. 


— Din şifonierul lui? 

— Cred că ne gândim la acelaşi lucru, spuse Anne. 

Şifonierul lui Guido de la etajul casei ocupa un perete 
întreg. Costume, sacouri şi pantaloni - atârnau înghesuite 
bine. Între ele, două umeraşe goale. 

— Lipseşte ceva? întrebă Kleiber. 

Anne puse mâna pe fiecare haină în parte. 

— Nu sunt sigură, spuse ea, dar cred că lipsesc două 
costume, cel pe care l-a purtat Guido când a avut accidentul 
şi încă unul, gri închis. Da, exact acela! 

— Asta ar însemna că Guido sau persoana care s-a dat 
drept Guido era deja în casă înainte de venirea ta şi a 
aşteptat doar o ocazie să te sperie de moarte. 

— Aşa cred că a fost, spuse Anne, altfel nu se poate explica 
situaţia. 

În acest moment nu mai ştia nici ea cu siguranţă dacă omul 
din fotoliu fusese într-adevăr Guido sau doar cineva care 
intrase în rolul soţului său. Totuşi, Adrian avea dreptate: până 
la urmă, nu avea nicio importanţă cine se ascundea în spatele 
acestor lucruri, pentru că oricine ar fi fost, la fel de perfid era. 

Anne se ferea să se aşeze în fotoliu; în loc să facă asta, se 
aşeză pe un scaun negru din lemn cioplit, care fusese adus 
dintr-o mănăstire veche, îşi puse capul în mâini şi încercă din 
nou să-şi pună ordine în gânduri. Pur şi simplu nu înţelegea 
de ce adversarul necunoscut îşi propusese să o facă să 
înnebunească şi să îi cruţe viaţa. Era din sadism pur sau avea 
vreun avantaj din asta? Nu găsi niciun răspuns. 

— Ai cumva certificatul de deces al lui Guido? 

Anne se gândi la întrebarea lui Kleiber ca prin ceaţă. 

— Certificat de deces? Da, fireşte. 

Deschise comoda. În timp ce ea scotocea printr-un vraf de 
hârtii, Adrian puse o altă întrebare: 

— L-ai mai văzut pe Guido după deces? 

Anne spuse că nu; refuzase. | se spusese că rănile erau 
îngrozitoare. Mişcările ei deveneau din ce în ce mai febrile, pe 
măsură ce căuta. 

— Certificatul de deces era aici, deasupra teancului! se 


apără ea. Pot să jur asta. Dar nu - acum îmi aduc aminte - 
certificatul de deces l-a luat firma care s-a ocupat de 
înhumare. 

Adrian nu dădu prea mare importanţă vorbelor ei şi întrebă: 

— Tu crezi că ar fi posibil ca Guido să mai fie în viaţă? 
Acum, adică, după tot ce s-a întâmplat? 

Anne îşi puse din nou capul în mâini şi se uită drept înainte, 
nedumerită. Doar cu câteva ore înainte, imediat după 
terifiantul eveniment, ar fi respins întrebarea, indignată. 
Fireşte că l-a recunoscut pe Guido, pe bărbatul cu care 
petrecuse  şaptesprezece ani de căsnicie. Totuşi, acum 
trebuia să recunoască pe loc că aspectul fizic al acestui om 
nu se fixase atât de precis în memorie încât să-l poată 
distinge de vreo imitație a lui. Dădu din cap şi se gândi cum e 
să trăieşti mulţi ani împreună cu un om şi să crezi că îl 
cunoşti până în cele mai mici detalii, ca după aceea să fii 
nevoit să afli că are o viaţă dublă şi să nu mai fii deloc în 
stare să îl descrii exact. 

Pentru că Anne nu găsea niciun răspuns, Adrian formulă 
altfel întrebarea: 

— ÎI crezi în stare pe Guido de un astfel de joc macabru? 

— Până acum câteva săptămâni, nu, răspunse Anne, nici nu 
se punea problema, nu. Dar după tot ce s-a petrecut între 
timp... Ştii, nu am avut o căsnicie tocmai rea; sigur că niciuna 
nemaipomenit de bună, dar în comparaţie cu majoritatea 
celorlalte căsnicii, eu am apreciat-o mai degrabă pozitiv decât 
negativ. Desigur, Guido era mult timp plecat; dar eu aveam 
încredere în el şi oricum nu exista niciun motiv să mă plâng. 
Îmi amintesc de o discuţie serioasă între noi. Era despre 
faptul că, în realitate, fiecare dintre noi mergea pe drumul lui, 
ceea ce l-a făcut pe Guido să remarce că aşa este într-o 
căsătorie modernă; la care eu am replicat că, dacă el simţea 
nevoia să mă înşele, să o facă în secret, în aşa fel încât eu să 
nu observ. Guido mi s-a părut că a luat asta ca pe ceva ce am 
cerut. În orice caz, femeia din maşina lui nu lasă loc unei 
altfel de concluzii. 

Prin fereastra gri mijeau zorii unei dimineţi zburlite de 


decembrie, şi Anne se ridică pentru a pune de cafea, în 
bucătărie. Acum văzu că nu avea nimic pe sub haină - era 
aşa cum fugise de acasă - şi urcă la etaj ca să se îmbrace. 
Când se întoarse, Anne spuse: 

— Pot să-mi imaginez foarte bine că Guido a înscenat asta; 
a avut întotdeauna o atracţie pentru macabru; ar fi putut 
avea şi un motiv. Cu toate astea, totul pare lipsit de logică. 

— Şi mie mi se pare la fel, consimţi Adrian. Dacă lui Guido 
i-ar fi trecut prin cap să dispară pentru totdeauna, atunci cu 
siguranţă că ar fi găsit o rezolvare mai simplă. Mai înainte de 
toate, în orice caz, se pune întrebarea cine era cel din 
mormântul lui Guido. Nu. Mi se pare imposibil. 

— Chiar dacă ar fi interesat să scape de mine, nu ar avea 
nimic de câştigat din asta. Decesul lui este trecut în acte; nici 
măcar n-ar putea să-şi ceară dreptul la propria avere. 


5 


În timp ce beau cafea şi vorbeau, Anne şi Kleiber ajunseră 
la concluzia că misterioasa apariţie din noaptea precedentă 
avea în mod obligatoriu legătură cu celelalte evenimente şi 
nu avea nimic de-a face cu relaţia lor cu Guido. Rămânea 
totuşi incertă intenţia care se ascundea în spatele 
reprezentaţiei macabre. Acum îşi dădu Anne seama că 
reacţionase total greşit, aşa cum plănuise şi aşteptase 
regizorul secret. Îşi dorea să-i fi râs în faţă bărbatului, să-l fi 
numit actor de mâna a doua şi să-l fi dat afară din casă. 
Dumnezeule, se gândea ea, cine ar fi avut atâta tărie! 

Îi veni brusc ideea şi probabil că se născuse din cauza celor 
petrecute mai înainte; simţi dintr-odată nevoia să caute 
mormântul lui Guido. Asta nu era normal, pentru că de mică 
avea o repulsie faţă de cimitire. La şase ani stătuse în faţa 
mormântului tatălui ei, iar această experienţă îşi lăsase 
amprenta în memoria ei. De atunci evita cimitirele. După 
înhumarea lui Guido, lăsase toate lucrările necesare şi 
îngrijirea mormântului în sarcina unei firme şi, la momentul 


respectiv, Anne hotărâse să nu mai calce niciodată în acel 
cimitir. 

Slujba religioasă, fără pretenţii, încă persista în memoria ei, 
chiar dacă trăise coborârea sicriului de parcă s-ar fi aflat în 
spatele unui văl. La început, nu a vrut să-l vadă şi reuşise să- 
şi scoată din minte ziua aceea - cel puţin aşa credea - dar 
acum o forţă misterioasă o îndemna către mormânt, de parcă 
ar fi vrut să i se confirme că Guido chiar fusese acoperit de un 
strat cafeniu şi murdar de pământ. 

Când îi mărturisi lui Kleiber această dorinţă şi îşi exprimă 
speranţa că o va însoţi la cimitir, Adrian făcu mai întâi o 
figură neîncrezătoare, pentru că ştia despre aversiunea ei; 
dar după aceea, îi văzu hotărârea din priviri şi încuviinţă să 
vină cu ea. Anne dădu de înţeles că va fi convinsă de moartea 
lui Guido numai atunci când va vedea că mormântul lui este 
intact. 

Locul era neatins, cu flori şi cu o piatră de căpătâi gri, de 
marmură, aşa cum ceruse la pompele funebre, iar Kleiber se 
întrebă de ce se apucase ea să facă asemenea investigaţii. 
Dar, după ce se întoarseră de la cimitir, Anne dădea impresia 
că e calmă; părea aproape eliberată, cu toate că situaţia nu 
se schimbase cu nimic. 


6 


În ceea ce priveşte relaţia dintre cei doi, Anne păstra 
aceeaşi rezervă faţă de Kleiber ca şi până atunci, iar el nici nu 
se aşteptase la altceva. E 
adevărat că se iubiseră pe podeaua unei camere de hotel ca 
o pereche care se revede după mulţi ani, dar Anne părea că 
trăise această experienţă, ca pe un coşmar; da, Anne se 
îndoia că pasiunea ar face parte din universul trăirilor lor şi că 
acest act sexual care avusese loc în mod extraordinar nu ar fi 
decât un scurtcircuit al vieţii lor interioare. 

Fireşte că ar fi fost cel mai simplu să discute cu Anne 
despre asta; dar Adrian se temea, deoarece credea că ştie 


care ar fi răspunsul: că trebuia să îi lase timp, pur şi simplu 
nu ajunsese atât de departe - aşa cum îi declarase cu ocazia 
revederii - şi nu l-ar fi mirat dacă într-o astfel de discuţie 
Anne ar fi negat de-a dreptul izbucnirea ei pătimaşă. 

În materie de iubire, Adrian nu dispunea de sentimente 
excesiv de intense, iar acesta constituia unul dintre motivele 
pentru care, în ciuda vârstei lui, nu era căsătorit şi nici nu 
nutrea un astfel de gând. Nu putea să se plângă că duce lipsă 
de femei, dar, în cele mai multe cazuri, aceste relaţii nu durau 
mai mult de un an. Cel târziu după un an, fiecare femeie afla 
că acest bărbat lua cu adevărat în serios un singur partener - 
meseria lui. 

Adrian era întru totul conştient de acest lucru şi dovedea 
înţelegere când femeile se retrăgeau din viaţa lui după un 
anume timp, chiar dacă apăreau din când în când pe la el şi 
dispăreau din nou. Aşa se făcea că nu avea puţine iubite, dar 
nu avea nicio parteneră stabilă, ceea ce nu îl făcea deloc să 
sufere. 

Cu Anne totul părea altfel. Poate că din cauza faptului că ea 
ridicase un zid de la bun început între ei. Nu era obişnuit cu 
asta. Cu femeile fusese întotdeauna simplu pentru el, poate 
chiar prea simplu, aşa că acel „Nu mă atinge!” inexprimabil 
exercita o anumită atracţie pentru el. lar asaltul erotic pe 
când era pe jumătate adormit făcea oricum parte dintre cele 
mai însemnate experienţe pe care le avusese în materie de 
sexualitate. 

După noaptea petrecută în hotel, prietenia pentru Anne se 
schimbase într-o adevărată pasiune, care le depăşea pe toate 
celelalte de până atunci. Asta niciodată nu ar fi crezut că este 
posibil. De dragul lui Anne îşi reluase munca şi declarase 
„cazul”, în care văzuse mai întâi de toate o poveste 
impresionantă (îi şi făcuse fotografii în secret profesorului 
Vossius, la Sf. Vincent de Paul), drept o chestiune personală. 

În ceea ce o privea pe Anne, existau două motive pentru 
care Kleiber se ocupa cu o asemenea intensitate de cazul ei: 
pe de o parte, curiozitatea personală - un reporter bun 
rămâne întotdeauna curios, pe de altă parte, Adrian ştia bine 


că ar putea să o câştige pe Anne dacă o eliberează din 
păienjenişul de încurcături nefericite. 

Toate speranţele ei se bazau acum pe o cheie neînsemnată 
de la un hotel Hilton din Paris. Există trei aparţinând acestui 
concern. Hilton de lângă aeroport, în Orly, se dovedi o pistă 
greşită. La fel şi Hotel France et Choviseul, din Rue St. 
Honore, unde li se răspunse cu vădită neîncredere atunci 
când arătaseră cheia, dar unde exista totuşi informaţia că nu 
se cazase niciun profesor Vossius în acest hotel, în niciun caz 
nu în ultimele trei luni şi nu sub acest nume. 

Mai rămânea Hiltonul parizian din Avenue de Suffren, nu 
departe de Turnul Eiffel. Din experienţa investigaţiilor 
anterioare, lui Anne şi lui Adrian li se păru nerecomandabil să 
se adreseze direct la recepţie, aşa că merseră la directorul 
hotelului, un alsacian cu bun simţ, care vorbea foarte bine 
germana şi căruia îi povestiră că Vossius, unchiul lui Anne, 
decedase subit la Sf. Vincent de Paul şi că printre lucrurile 
rămase de pe urma lui se găsise cheia; probabil îşi lăsase 
bagajele la hotel. 

Ce ziceau ei suna plauzibil, iar Wurtz - aşa îl chema pe 
director - dispăru o clipă în spatele unei uşi de sticlă opacă, 
se întoarse cu un bilet şi spuse că mai rămăseseră neplătite 
trei zile de cazare pentru domnul Vossius. După achitarea 
facturii, li se predă bagajul domnului, un geamantan şi o 
geantă, şi li se indică unde putea semna doamna. 

Kleiber completă un cec, iar portarul le dădu bagajele. Cu 
speranţe noi, plecară în Mercedesul lui Adrian, către locuinţa 
lui din Avenue de Verdun. 


7 


California îi întâmpină altfel decât se aşteptau, cu furtună şi 
ploaie ca la Potop, aşa cum cade rareori prin acele părţi, dar 
tocmai de aceea cu atât mai puternică. La început, zborul cu 
avionul de legătură între Los Angeles şi San Diego, către sud, 
de-a lungul coastei, se transformă într-o bătălie a pilotului cu 


natura, aşa că Anne fu încântată când micul avion plană 
periculos de aproape deasupra zonei de rezidenţă de la 
Aeroportul Lindbergh Field. 

Kleiber cunoştea oraşul din călătoriile lui anterioare şi 
rezervase camere la un hotel din North Harbor Drive, de unde 
priveliştea se întindea deasupra San Diego Bay, către Insula 
Coronado. La chei era ancorat Star of India, un velier refăcut 
de mai multe ori, din secolul trecut, care acum servea drept 
muzeu. Şi la camerele de la etajul al doilea - Adrian rezervase 
intenţionat două camere single alăturate - se ajungea cu un 
lift aflat pe faţada exterioară a hotelului. 

Prima zi o petrecură dormind, întrerupţi numai de o cină şi 
de o scurtă plimbare către punctul terminus al căii ferate din 
Santa Fe. Când se treziră a doua zi, cheiul strălucea în culori 
azurii, de parcă acolo nu mai exista alt fel de vreme. 

Pe la prânz închiriară o maşină ca să se ducă la Bonita, în 
sudul oraşului, unde se afla casa căutată, după cum le 
explicase portarul cel prietenos, un tânăr mexican. Aşa că o 
luară pe Autostrada 5, în direcţia Tijuana, ieşiră de pe 
autostradă după zece minute, pe varianta East Street, 
traversară o zonă periferică lungă de câţiva kilometri, cu fast- 
food-uri, benzinării şi supermarketuri şi ajunseră în drum 
drept pe Bonita Road, deasupra căreia se întindea un teren 
îngrijit de golf, pe stânga, şi de unde, după doi kilometri, de la 
un semafor, pornea încă o stradă care ducea la adresa dorită, 
pe o pantă lină. 

Casa de lemn fără etaj, acoperită, ca majoritatea caselor 
din împrejurimi, cu şindrilă de lemn, se afla ceva mai jos, 
văzută dinspre stradă şi oferea o vedere răpitoare către vale. 
Portocalii dezvăluiau pasiunea localnicilor pentru grădinărit, 
iar strelitzia şi agavele înalte de un metru dădeau casei, care 
în rest era mai degrabă simplă, un oarecare aer exotic. 

Aurelia Vossius nu era acasă, dar vecina, o asiatică din est 
cu părul negru, care îşi găsise aici refugiul în timpul războiului 
din Coreea - după cum îi povestise fără să o fi întrebat - îi 
spuse că doamna Vossius lucra la consiliul primăriei din San 
Diego şi, de obicei, se întorcea acasă pe la ora şaptesprezece, 


şi întrebă dacă poate să îi transmită vreun mesaj. 

Adrian şi Anne spuseră că nu şi anunţară că se reîntorc în 
trei ore. Timp destul pentru o excursie în Coronado, care este 
legată de continent printr-un pod înalt, ce traversează cheiul 
din San Diego ca un arc boltit al unei alăute. 

Când se întoarseră la Bonita View Drive, doamna Vossius 
ştia deja de vizita lor; până şi faptul că străinii erau nemți, 
până şi asta îi spusese vecina. 

Aurelia Vossius, o americancă delicată din Nebraska, care 
făcuse armata la secţia navală, în San Diego, îi întâmpină cu 
o politeţe americănească, fără a lăsa de-o parte o anume 
neîncredere. Abia când Anne scoase scrisoarea Aureliei către 
Marc Vossius - pe care aceasta o recunoscu imediat - îi 
dispăru nesiguranța din priviri şi îi invită în casă pe musafiri. 

Conveniseră să nu pomenească de suspiciunea în legătură 
cu comiterea unei crime, deoarece le lipseau dovezile pentru 
asemenea faptă, iar informaţiile se bazau doar pe observaţia 
acelui asistent dubios; totuşi, se gândiră că nu puteau să nu Îi 
spună fostei soţii a profesorului despre moartea acestuia. 
Până la urmă, acesta era motivul pentru care Anne şi Adrian 
ajunseseră în posesia lucrurilor rămase de pe urma lui, printre 
care se număra şi această scrisoare. 

Doamna Vossius, pe chipul căreia se citeau tenacitatea şi 
stăpânirea de sine, caracteristice persoanelor de statură 
mică, primi ştirea neaşteptat de calmă, cu toate că era încă 
puternic legată de Vossius - iar asta se putea deduce din 
reacţia faţă de scrisoarea veche. Nu ştia nimic nici despre 
atentatul fostului ei soţ, cu toate că aceasta nu părea să o 
impresioneze în mod excepţional; în orice caz, musafirii avură 
impresia că în trecut fusese obişnuită cu greutăţile în ceea ce 
priveşte atitudinea încăpăţânată a profesorului. 

Ca să-i câştige încrederea şi pentru ca Aurelia Vossius să 
înţeleagă că soarta lui Anne şi cea a profesorului erau în mod 
misterios legate, Anne făcu o paranteză şi povesti cum a 
murit de fapt soţul ei, şi despre evenimentele corelate cu 
aceasta, care o aduseseră până la urmă aici. 

Legată de o aceeaşi soartă, doamna Vossius căpătă treptat 


încredere în străini, lăsă la o parte reținerea de la început şi 
spuse, după ce ascultase povestea lui Anne: 

— Sper să nu vă şocheze dacă vă spun că nu mă miră prea 
mult. 

Anne şi Adrian se uitară unul la celălalt. Replica femeii 
avusese un efect surprinzător. 

— Nu, continuă Aurelia, nici măcar moartea lui Marc nu mă 
surprinde. Era previzibil. Eu chiar cred că l-au ajutat să 
moară. 

— L-au ajutat? 

— Da, ei, orficii, iezuiţii, mafia cercetătorilor, de unde să 
ştiu cine era în spatele lui? 

Anne şi Adrian deveniră atenţi. 

— Orficii, iezuiţii, mafia cercetătorilor? Ce înseamnă asta? 

Mica doamnă îşi făcea de lucru cu un pachet de ţigări 
mentolate. Degetele îi trădau nervozitatea crescută. 

— Dumneavoastră poate că sunteţi singurii cu care pot 
vorbi deschis despre asta, spuse ea, în timp ce îşi aprindea o 
ţigară, oricine altcineva m-ar crede nebună. 


8 


— Dacă mă gândesc bine, începu Aurelia, în timp ce, la 
intervale scurte, sufla în aer mici norişori de fum, dilema a 
început încă de acum zece ani, când Marc a venit în 
California. Primise un contract ca profesor şi cercetător la 
Universitatea din San Diego, pe domeniul lui, literatură 
comparată. Era considerat unul dintre cei mai buni din lume 
pe profilul său; dar a făcut o greşeală decisivă exact când a 
început lucrul: şi-a pus în cap istoricii de artă, mai concret, le- 
a spus experţilor ceva ce ei încă nu ştiau şi nici nu puteau să 
ştie. Rezultatul: Marc a avut de la bun început numai 
duşmani. 

— Şi despre ce era vorba? 

— Mai pe scurt: Marc le-a prezentat profesorilor de artă o 
teorie conform căreia Leonardo da Vinci nu a fost doar un 


artist de geniu, ci un filosof la fel de mare, care dispunea de 
informaţii secrete ce ar fi putut schimba lumea. Fireşte că 
asta nu a fost pe placul cercetătorilor de artă, pentru că un 
cercetător în literatură dorea să câştige din tabăra lor pe una 
dintre cele mai de seamă personalităţi şi spuseră că Vossius 
ar face mai bine să rămână la Shakespeare şi la Dante. 

— Ceva asemănător ne-a povestit şi Vossius, la Paris, 
observă Anne. Aşadar, atentatul asupra tabloului lui Leonardo 
nu era îndreptat asupra tabloului sau a ceea ce reprezintă el, 
nici măcar asupra lui Leonardo, ci era îndreptat împotriva 
cercetătorilor de artă şi asupra atitudinii lor încăpăţânate. Aşa 
ne-a spus Vossius. Dumneavoastră aţi pomenit de orfici şi de 
iezuiţi? A 

Dând din mână, doamna Vossius îşi manifestă dezgustul. In 
cele din urmă, îşi stinse ţigara şi murmură ceva de genul: 

— Aştia sunt nişte gangsteri, toţi sunt nişte gangsteri. 

Anne şi Adrian se înțelegeau din ochi. Nu li se părea nimerit 
să mai pună alte întrebări. Dacă Aurelia Vossius dorea să 
vorbească, atunci o făcea de bună voie. 

— Profesorul, aruncă Anne în treacăt, era foarte mândru că 
a găsit în tablou un indiciu referitor la Barabbas. 

Doamna Vossius îşi ridică privirile. 

— Da, chiar a făcut asta? 

Vocea avea un ton amar. 

— Aaa. Aurelia părea uluită. Atunci oricum ştiţi totul... 

— O, nu, dimpotrivă, se grăbi Anne să răspundă, după ce 
profesorul ne-a dat o idee despre activitatea lui şi ne-am 
întors a doua zi la clinică, el murise deja. 

— Dumneavoastră vi se pare că a fost un accident? întrebă 
rece Aurelia Vossius. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu mai pot să cred că a fost un accident. 

— De ce nu? 

Aurelia Vossius închise ochii şi spuse cu o oarecare 
stinghereală: 

— Presupun că aţi citit scrisoarea mea către Vossius. Cred 
că v-aţi dat seama că nu ne-am despărţit certaţi. Intr-adevăr, 


anii petrecuţi cu Marc au fost cei mai frumoşi din viaţa mea. 
Spunând asta, Anne făcu ghem scrisoarea, cu amândouă 
mâinile, apoi continuă: Dar, după aceea, setea lui de 
cercetare a alungat dragostea noastră. Există bărbaţi care 
sunt căsătoriţi cu meseria lor; asta e greu de suportat pentru 
o femeie. Cu Marc a fost altfel, el vedea în meseria lui o 
iubită, iar asta duce inevitabil la catastrofă. El ştia una şi bună 
- iubita lui. Şi când apăreau altele care să îi conteste iubita, 
atunci o lua razna. 

Anne şi Adrian aveau dificultăţi în a urmări aluziile Aureliei. 
Fără îndoială că femeia ştia mai multe decât ar fi îndrăznit să 
spere, dar nu era simplu - iar asta era din ce în ce mai clar - 
să o convingă să spună adevărul. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta - că o lua razna? întrebă 
Anne. 

— În căutarea dovezilor în sprijinul ipotezei sale, Marc a 
călătorit de mai multe ori în jurul lumii, a cumpărat nişte 
papirusuri şi pergamente pe care nu le arăta nimănui şi a 
depăşit cu mult bugetul de cercetări al institutului din care 
făcea parte, aşa că Universitatea din San Diego i-a trimis o 
mustrare şi l-a ameninţat că îl dă afară. Marc refuza în mod 
ferm să permită accesul la rezultatele mai noi ale cercetărilor. 
El tăcea; până şi eu ştiam doar puţin despre ce este vorba. 

— Şi despre ce era vorba? 

Anne se foia neliniştită pe scaun. 

— Sunteţi catolică? întrebă doamna Vossius fără ocol, 
adresându-se lui Anne. 

— Protestantă, răspunse ea surprinsă şi adăugă cu 
jumătate de gură: Cel puţin pe hârtie. 

— Aş vrea să spun totul în ordine, continuă Aurelia Vossius. 
Pentru că Marc refuza să facă ceva cunoscut din cercetările 
lui şi pentru că din pricina asta se aştepta să fie dat afară, a 
demisionat din post. Nu eram săraci, dar veniturile mele nu 
erau de ajuns, adunate la o slujbă de cercetător care nu era 
angajat la stat şi care nu prea aducea bani. Aşa că Marc a 
făcut cunoştinţă prin călătoriile lui cu un tip ciudat, îşi zicea 
Thales şi... 


— Cum? strigă Anne foarte neliniştită. Thales - un bărbat 
cărunt cu obrajii neobişnuit de roşii şi cu un chip cucernic de 
călugăr? 

— Asta nu ştiu, răspunse doamna Vossius, nu l-am văzut 
niciodată pe acest om, dar chiar era ceva în genul unui 
călugăr. Făcea parte dintre orfici, un ordin obscur al elitelor, 
care se spune că adună cele mai deştepte minţi ale lumii, cel 
puţin pe cei mai inteligenţi din domeniul lor de specialitate. 

— Thales! strigă Anne şi scutură din cap. 

— İl cunoaşteţi? 

— Şi încă cum! El era persoana din spatele pergamentului 
pe care îl credea în posesia soţului meu. După moartea lui 
Guido m-am întâlnit cu el în Berlin. A înscenat nişte lucruri cu 
totul ciudate şi mi-a oferit mulţi bani pentru un document cât 
un petic. 

Doamna Vossius dădu din cap în semn de aprobare. 

— Ordinul Orficilor este putred de bogat. Oamenii ăştia au 
un capital incredibil. Marc mi-a povestit că Thales s-a pus pe 
râs când soţul meu a cerut fonduri pentru cercetările lui. A 
spus că Marc poate să se folosească de câţi bani are nevoie. 

— Incredibil, se miră Kleiber, dar sigur era ceva dubios în 
asta. 

— Oamenii puneau condiţii. Condiţia numărul unu: Marc 
trebuia să rupă toate punţile în urma lui şi să între în ordin, 
care se află undeva în nordul Greciei. Condiţia numărul doi: 
Marc trebuia să-şi pună toate cercetările în slujba mişcării 
orficilor. Condiţia numărul trei: Contractul odată încheiat nu 
putea fi reziliat, ceea ce însemna că era valabil o viaţă 
întreagă. Marc mi-a pomenit primele două condiţii, iar despre 
a treia condiţie am discutat în detaliu. Aceasta îl punea cel 
mai tare pe gânduri. Marc îmi povestea că, la obiecţia lui, că 
nu ştia cum vrea să îşi trăiască viaţa peste zece ani, Thales 
răspunsese că trebuie să se gândească la asta dinainte, 
pentru că, odată inclus în comunitate, orficii deţineau atâtea 
informaţii secrete, încât reprezentau un pericol pentru lume. 
De aceea, cine dorea să părăsească ordinul trebuia să se 
sinucidă, împins de comunitate. 


— Astea sunt nebunii! strigă Kleiber. Toate sunt nebunii! 

Doamna Vossius ridică din umeri. 

— Posibil. Dar poate că acum înţelegeţi de ce nu cred într-o 
moarte naturală a fostului meu soţ. 

— Inţeleg, spuse Adrian încet şi se uită la Anne cu coada 
ochiului. Cu un lucru erau de acord: nu, în situaţia actuală 
chiar nu părea potrivit să îi mărturisească doamnei Vossius 
tot adevărul. 

Aceasta se ridică însă, se duse la biblioteca din faţa 
şemineului şi scoase dintr-o casetă de lemn o hârtie. 

— Ultima scrisoare a lui Marc, spuse ea şi netezi cu dosul 
palmei hârtia împăturită pe lung. După aceea redă conţinutul 
scrisorii, fără să citească un rând din ea, cu propriile cuvinte. 
Vossius, spunea ea, se gândise serios să plece din ordin. 
Apăruseră conflicte din cauză că profesorul insista să îşi 
publice descoperirea. Orficii, dimpotrivă, ar fi vrut să păstreze 
pentru ei informaţiile, deoarece, după ei, cunoaşterea este 
singura putere adevărată de pe pământ. Marc nu a spus 
niciodată ce era de fapt controversat în descoperirea lui; el 
doar insinuase că ar fi în stare să transforme Vaticanul într-un 
muzeu, iar pe papă - într-un personaj de operetă. 

— Din câte se pare, profesorul nu a fost tocmai un prieten 
al papilor, trase concluzia Adrian, mucalit. 

— Îi ura, completă doamna Vossius. Îi ura cu toată patima, 
nu din motive de credinţă, ci ştiinţifice. Era obsedat de ideea 
de a-l răzbuna pe Galileo Galilei, pe care Inchiziția îl tratase 
atât de rău şi pe care biserica nu l-a reabilitat nici până acum. 
Ziua de 22 iunie era întotdeauna o zi de comemorare pentru 
el, când se retrăgea undeva meditând şi jura răzbunare. 

Anne, care urmărea spusele doamnei Vossius ca 
fermecată, întrebă: 

— Ce semnificaţie are ziua de 22 iunie? 

— Pe 22 iunie, Galileo a fost condamnat de Inchiziţie la 
abjurarea sistemului copernician. Numai când se gândea la 
acest eveniment, Marc se îmbolnăvea şi devenea agresiv, 
pentru că, după cum spunea, prostia învinsese ştiinţa. 

Această mărturisire era de natură să lămurească de ce 


profesorul Marc Vossius avea un caracter ciudat. Dintr-o dată, 
până şi atentatul cu acid asupra tabloului lui Leonardo se 
potrivea în context. Vossius avea nevoie ca propriul caz să fie 
făcut public, pentru a suscita atenţia oamenilor asupra 
descoperirii sale. 

— Şi nu aveţi idee, continuă Anne cu întrebările, ce 
descoperire făcuse profesorul? 

Doamna Vossius se uită în ochii amândurora, de parcă ar fi 
vrut să verifice dacă sunt de încredere. Trase adânc aer în 
piept, fără să răspundă, totuşi. De câţiva ani buni, Aurelia 
Vossius ducea povara unor lucruri despre care nu putea vorbi 
cu nimeni, despre care doar ea ştia, iar acum veneau doi 
străini şi ea trebuia să le mărturisească totul? 

Pe de altă parte, nu renunţa la ideea că ea şi doamna 
străină erau legate printr-un soi de destin comun; în orice caz 
nu se îndoia că şi von Seydlitz fusese victima unui atentat la 
viaţa proprie. lar asta funcţionă ca un declanşator pentru 
decizia ei. 

Se ridică în picioare. _ 

— Veniţi cu mine, spuse ea. li conduse pe Anne şi pe Adrian 
într-o cameră mică, pătrată, ale cărei ferestre dinspre grădină 
aproape că erau acoperite de tufişuri, ceea ce făcea ca 
lumina să între doar puţin. Nenumăratele cărţi vechi şi biroul 
gol nu lăsau aproape niciun loc de îndoială că aceasta era 
camera de lucru a profesorului. 

— Ar putea să vi se pară ciudat, observă doamna Vossius, 
dar de la dispariţia lui Marc nu s-a schimbat nimic. Puteţi să 
aruncaţi liniştiţi o privire. 

Încurcată, mai degrabă - pentru că Anne era preocupată de 
atitudinea ciudată a Aureliei - se uita la corpurile de bibiotecă 
de pe pereţi şi, spre uimirea ei, constată că era doar o 
colecţie de Biblii şi comentarii despre Noul Testament, cărţi în 
toate limbile, unele mai vechi de un secol. Tomurile emanau 
un miros înţepător. 

— Soţul meu a găsit o evanghelie necunoscută până acum, 
cum s-ar zice o evanghelie primordială, pe care se bazează 
celelalte patru evanghelii, spuse doamna Vossius calm. Adică 


Marc a descoperit doar fragmente din ea, provenind dintr-un 
pergament găsit acum un număr de ani în Minia, în centrul 
Egiptului. Pe când căuta calcar, un pietrar a dat de 
ascunzătoare. El a dăruit vechile suluri de pergament celor 
trei fii ai săi, iar ei le-au împărţit între ei şi fiecare a luat bani 
pe partea lui. Marc a încercat să dea de urma fiecărui 
fragment şi de aici a izbucnit un război în toată regula. 

Ceea ce le spusese Aurelia o descumpăni de-a binelea pe 
Anne von Seydlitz. 

— Această evanghelie, rosti ea pe un ton pierdut, probabil 
că se referă la aspecte pe care anumiţi oameni doreau să le 
păstreze secrete. 

Anne era cu gândul la accidentul lui Guido. Pentru ea nu 
mai era aproape niciun dubiu că Guido căzuse pradă unui 
atentat, ca cineva să ajungă în posesia pergamentului. 

— Ei, uitaţi-vă! 

Doamna Vossius scoase pe rând cărţi din raft şi le întinse 
lui Anne. In cărţi erau pasaje marcate, altele tăiate şi altele 
completate cu nişte caractere ciudate, un labirint de linii de 
legătură, steluțe şi săgeți şi acestea nu o dată, nu de zece ori, 
ci de sute de ori, în sute de cărţi cu observaţii pe margine, 
referinţe, traduceri şi trimiteri. Aurelia Vossius lua la 
întâmplare din bibliotecă alte şi alte cărţi, cu marcaje şi 
trimiteri din ce în ce mai groteşti. 

Într-una din cărţi, Anne citi rândurile subliniate: Feriţi-vă de 
plămada fariseilor, adică de fățărnicia lor. Nimic nu este 
acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu 
ajungă cunoscut. De aceea, tot ce ați grăit la întuneric are să 
fie spus la lumina zilei şi ce ati spus la ureche prin încăperi 
are să fie propovăduit de pe case. 

Cu o cerneală roşie, Vossius scrisese de mână pe margine: 

„Luca 12, 1-3 

Matei 10, 26 ş.a. 

Marcu 8,15 

Luca 8,15 

Barabbas 17,4 “ 

Ultimul rând era subliniat de două ori. 


Barabbas! Anne von Seydlitz se cutremură, puse degetul 
pe pasajul din carte şi i-l întinse lui Kleiber: Barabbas, 
fantoma. 

Anne trebui să-şi facă mult curaj pentru întrebarea 
următoare, şi pentru că nu putea să prevadă cum va 
reacţiona Aurelia Vossius. 

— Doamnă Vossius, v-a spus profesorul ce e cu acest 
Barabbas? 

Şi îi îndică interlocutoarei sale fragmentul din carte. 

— Barabbas? 

Aurelia Vossius citi, chibzui şi dădu din cap. 

— Nu-mi amintesc să fi pomenit numele ăsta. 

— Ciudat, spuse Anne, care se apucă din nou să răsfoiască. 

În alt loc era marcat următorul text: Aceasta este mărturia 
lui loan, când au trimis la el iudeii din lerusalim, preoti şi 
leviti, ca să-l întrebe: „Cine eşti tu?” Şi el a mărturisit şi n-a 
tăgăduit, ci a mărturisit: „Nu sunt eu Mesia!” Şi ei l-au 
întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a spus: „Nu sunt.” 
„Eşti tu Profetul?” El a răspuns: „Nu.” Atunci i-au zis: „Cine 
eşti, dar? Ca să dăm răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu 
despre tine însuți?“ El a zis: „Eu sunt glasul celui ce strigă în 
pustie: «indreptaţți calea Domnului!», după cum zice profetul 
Isaia. “ 

Şi la acest pasaj se găseau observaţii ale profesorului: 

„loan 1, 19 

Matei 11, 14; 17 10 

Marcu 9, 11 

Barabbas??" - Barabbas subliniat din nou. 

— Nu, începu doamna Vossius să vorbească din nou, el nu 
a pomenit niciodată de acest nume. Il aud pentru prima dată, 
sunt sigură de asta. Ce să însemne? 

Kleiber, adâncit în lectura pasajului, răspunse dând din cap: 

— Din observaţiile de pe margine se poate deduce că 
pasajele din diferiţi evanghelişti se completează reciproc şi 
asta ar însemna că Barabbas este cel de la care au pornit 
aceste cinci evanghelii. Acest fapt nu explică, totuşi, 
caracterul exploziv pe care îl are acest nume, oriunde ar 


apărea el. 

— Numele Barabbas, completă Anne, probabil că are 
anumite semnificaţii; pare un fel de cod care ar putea să fie 
bun la ceva doar iniţiaţilor, şi, în acelaşi timp, cheia spre un 
secret de importanţă covârşitoare. 

Doamna Vossius dădea impresia că nu înţelege nimic din 
toate acestea. Era doar o aparenţă sau chiar nu avea idee cu 
ce se ocupase soţul ei timp de opt ani? In orice caz, în 
momentele când Anne şi Adrian erau preocupaţi de cărţile din 
bibliotecă, dădea impresia că este nefiresc de calmă. Poate 
că se resemnase cu propria soartă şi cu aceea a soţului ei. 

Dezorientaţi de numeroasele observaţii din diverse cărţi, 
Anne îi adresă doamnei Vossius întrebarea dacă profesorul nu 
vorbise niciodată despre cercetările sale şi dacă nu spusese 
vreodată ceva despre scopul muncii sale. 

— Vossius, spuse Aurelia, era un om foarte închis. Desigur 
că vorbea despre munca lui, dar aceste discuţii mă puneau în 
dificultate şi, de multe ori, pur şi simplu nu îi înţelegeam 
raţionamentele, mai ales când venea vorba despre domeniul 
lui, literatura comparată. Marc întruchipa doi oameni: omul de 
rând, drăguţ şi şarmant, cu care jucai golf la clubul Bonita, şi 
omul de ştiinţă obsedat, care cu greu se descurca în viaţa de 
zi cu zi. Din păcate, cel de-al doilea l-a scos din joc treptat pe 
primul, ceea ce nu a fost tocmai de folos căsniciei noastre. 
Totuşi, spuse doamna Vossius ca o concluzie, poate că deja 
am spus prea mult. 

Anne şi Adrian văzură în asta o rugăminte ca ei să plece şi 
îşi luară la revedere. 


9 


Pe drumul către hotel, pe care îl străbătură mai întâi în 
tăcere, pentru că fiecare încerca să îşi pună gândurile în 
ordine, Anne spuse, într-un final: 

— Ce crezi despre doamna Vossius? 

Kleiber îşi strâmbă faţa într-o grimasă - ceva între râs şi 


plâns. 

— Greu de spus, răspunse el, nu vreau să afirm că minte, 
dar nu pot să alung impresia că doamna Vossius ne-a ascuns 
ceva. 

— Pentru că nu ştia la ce lucra de fapt soţul ei? 

— De exemplu, spuse Kleiber. Nu poţi să fii căsătorit opt 
ani cu un om şi să nu ştii din ce câştigă el bani. 

— Ei, acum, de ştiut a ştiut. Doar că nu cunoştea detaliile 
ocupaţiei lui Vossius. Eu ştiu doar cu ce te ocupi în meseria 
ta, fără să cunosc exact detaliile. Cinstit vorbind, nici nu mă 
interesează şi tot aşa se poate spune despre doamna Vossius 
că nu a fost interesată de munca lui. 

Kleiber dădu din cap. 

— Pur şi simplu nu pot să-mi imaginez aşa ceva. Omul ăsta 
doar nu a călătorit în jurul lumii, aşa... în căutarea unei bucăţi 
oarecare de pergament. Cred că i-a spus soţiei lui de ce este 
atât de important acest petic de hârtie. Şi dacă nu i-a spus de 
bună voie, atunci l-a întrebat ea. Dar doamna Vossius a negat 
aşa ceva. Eu nu cred una ca asta. 

Când trecură pe lângă terenul de golf al clubului Bonita, 
Kleiber opri maşina. 

— Nu spunea doamna Vossius că jucau golf aici? 

— Da, fireşte, răspunse Anne. Cred că ne-a trecut acelaşi 
lucru prin minte. Kleiber întoarse pe spaţiul larg de parcare. 
Pe terasa clădirii clubului stăteau de vorbă câţiva jucători şi 
beau ceai cu gheaţă. Anne şi Adrian se dădură drept prietenii 
lui Vossius din Germania şi se interesară dacă îl cunoscuse 
cineva pe profesor mai îndeaproape. 

Cum adică, dacă îl cunoscuseră, ei se întâlneau arareori, 
veni răspunsul, dar mai apropiat de profesor fusese doar Gary 
Brandon, asistentul lui, şi cineva arătă către teren, unde un 
domn şi o doamnă încercau să scoată o minge de pe un 
rough. Erau Gary şi soţia lui. 

Gary Brandon şi soţia lui, Liz, care prin comparaţie cu soţul 
era destul de corpolentă, se dovediră foarte săritori şi inimoşi. 
Intr-o scurtă discuţie, aflară că Brandon devenise între timp 
succesorul lui Vossius. Când Anne le spuse celor doi despre 


decesul lui Vossius la Paris, Liz întrebă dacă nu doreau să 
treacă pe la ei pe seară, să bea ceva, pentru că ei doreau să 
afle mai multe despre asta. 

Pentru Anne şi Adrian, această invitaţie era numai bună - 
poate aflau mai mult despre Vossius şi munca lui. Gary şi Liz 
locuiau în Coronado, pe 7th Street, la vest de Orange Avenue, 
într-un bungalou din lemn cu o curte minusculă în faţă şi cu o 
curte interioară mică în partea din spate, în care plescăia o 
fântână arteziană cam de prost gust, a cărei apă era luminată 
la suprafaţă cu beculeţe care la fiecare zece secunde îşi 
schimbau culoarea ca un cameleon. Pe pereţi şi pe mobila 
maro închis, rustică, atârnau sau erau sprijinite fotografii 
înrămate - se poate să fi fost câteva sute - care îi arătau pe 
soţii Brandon printre numeroşii membri ai familiei sau printre 
mulţi prieteni, cele mai vechi erau încă din anii 1940. 

Discuţia ajunse repede la Vossius, care, din câte se părea, 
avea în Gary Brandon un mare admirator. Vossius dispunea 
de aşa-zisa memorie absolută, o însuşire care apare numai o 
dată la câteva milioane şi datorită căreia cei care se bucură 
de ea pot să stocheze în creier tot ce citesc o singură dată şi, 
dacă este nevoie, să îşi amintească şi după mulţi ani, cuvânt 
cu cuvânt. Fie şi numai această capacitate îl predestinase pe 
Vossius domeniului literaturii comparate. Vossius era în stare 
să lucreze cu exactitatea unui computer într-un timp în care 
toţi ceilalţi s-ar fi chinuit prin cartotecă - un caz fericit pentru 
ştiinţă. Profesorul cita din memorie după bunul plac din 
Divina Comedie a lui Dante şi din Faust al lui Goethe şi le 
compara între ele; a fost într-adevăr un geniu. Fireşte - şi aici 
Brandon deveni serios - această memorie absolută a fost şi 
de vină pentru faptul că Vossius şi-a pierdut treptat raţiunea, 
lucru care era din ce în ce mai clar. 

Totuşi, Vossius le păruse complet normal când vorbiseră cu 
el la Sf. Vincent de Paul, opină Anne indignată. Şi ei bănuiseră 
că Vossius n-ar fi întreg la minte, dar după mai multe discuţii 
au dispărut toate dubiile. 

Tocmai, asta era tipic pentru comportamentul lui. Cu 
Vossius puteai să discuţi cele mai complicate probleme, fără 


să observi că acelaşi om începea să spună dintr-odată prostii. 

Avea temele lui preferate; una dintre ele era dreptul 
absolut al Bisericii Romane. Spre deosebire de apologetică, 
Vossius venea cu un răspuns negativ la întrebarea dacă 
supremaţia creştinătăţii asupra altor religii putea fi dovedită 
şi în absenţa credinţei creştine ca premisă, adică pur ştiinţific 
sau raţional, şi aduna permanent noi contraargumente - 
ultimul fiind această pretinsă nouă evanghelie. 

La întrebarea despre conţinutul aceastei noi evanghelii, 
Brandon nu putu să le răspundă. Nimeni din institut nu putea 
să răspundă la această întrebare, pentru că Vossius ridicase 
în jurul lui un zid de tăcere. Se prea poate ca fragmentele 
adunate de el să fi fost părţi dintr-o evanghelie 
nedescoperită, dar el, cu obstinaţie, ţinuse ascunsă adevărata 
semnificaţie. 

— Şi faţă de asistentul lui? întrebară Anne şi Kleiber. 

— Şi faţă de asistentul lui, primiră răspunsul. 

Fireşte că asta era extrem de ciudat şi a dus la separare, 
pentru că lucrurile nu prea mai aveau de-a face cu domeniul 
de studiu propriu-zis. Regretabil, el chiar îl apreciase pe 
Vossius. 

În vreme ce vorbeau cei doi Brandon, Anne se uita la 
numeroasele fotografii şi privirea îi rămase prinsă de una 
anume. Erau Gary şi Liz cu încă un cuplu, în faţa priveliştii 
nemaipomenite de la Monument Valley. Cel de-al doilea 
bărbat era Vossius, într-o dispoziţie exuberantă, aproape 
tinerească, aşa cum ei nu îl văzuseră. Cealaltă femeie, o 
frumuseţe cu părul lung, o făcu pe Anne să aibă o bănuială că 
o văzuse deja cândva, dar nu ştia unde. 

Liz observă privirea lui Anne şi spuse că trecuseră deja 
cinci ani de atunci. O poveste tragică. 

Anne se uită întrebătoare către Liz. 

— Istoria cu Hanna şi Aurelia! sări Liz. Nu ştiţi întâmplarea? 

— Nu, spuse Anne, ce întâmplare? 

Gary îi luă răspunsul din gură soţiei lui şi vorbi cu multă 
grijă: 

— Marc şi Aurelia au avut câţiva ani o căsătorie foarte 


fericită. Până a apărut Hanna. Era specialistă în filologie 
antică şi preda arheologie clasică. Hanna se numără printre 
acele puţine femei care sunt extrem de inteligente şi teribil 
de frumoase. Hanna îl învârtea pe Vossius pe degete, iar Marc 
era nebun după ea. Pentru Aurelia, totuşi, se năruia o lume; 
ea s-a luptat, dar s-a luptat pentru o cauză pierdută. Ne-a 
părut rău pentru ea. Eu cred că îl iubeşte şi astăzi. 

Ceea ce spuseră soţii Brandon lămurea multe din 
atitudinea Aureliei Vossius. Ce soţie spune fără nicio jenă că a 
înşelat-o bărbatul? 

— Pentru noi, continuă Gary, situaţia nu a fost simplă. Nouă 
ne e dragă Aurelia, dar ne place şi de Hanna. În ultimii ani, 
Hanna a pus stăpânire cu totul pe Marc, pe viaţa lui privată, 
cât şi pe cea profesională. Şi cu cât mă gândesc mai mult la 
asta, cu atât mai convins sunt că Hanna a fost trimisă după 
Marc. 

Anne şi Adrian se uitară întrebător unul la celălalt. 

— Cum adică a fost trimisă? întrebă Kleiber. Trebuie să ne 
explicati. 

— Păi, Hanna a fost cea care l-a pus în legătură cu aşa-zişii 
orfici. Eu cred că Hanna făcea parte din acest ordin încă 
dinainte de a veni în California şi că a ajuns la noi cu scopul 
de a-l câştiga pe Marc de partea lor. 

— Ştiţi mai multe despre acest ordin misterios? întrebă 
Anne încet. 

— E bine spus misterios când vine vorba despre acest club. 
Orficii sunt un mit printre oamenii de ştiinţă şi mulţi cred că ei 
nici nu există: un grup care adună pe cele mai mari genii ale 
lumii într-un singur loc şi le pune la dispoziţie mijloace 
nelimitate. Dacă nu aş fi fost asistentul lui Vossius, aş fi 
gândit şi eu la fel. Ei chiar există şi sunt puternici - şi 
periculoşi. Eu cred că sunt şi criminali, cu intrigile lor. Se ştie 
că nu sunt tocmai delicaţi când vine vorba să îşi atingă 
scopurile... 

— Ce scopuri? întrerupse Kleiber. 

— Vossius, răspunse Gary, căruia eu i-am pus cândva 
aceeaşi întrebare - asta era cu puţin timp înainte să plece de- 


a binelea de aici, pe fugă - a răspuns în modul următor: 
fiecare zi petrecută în neştiinţă este o zi pierdută. 

— Nu ai cum să conteşti aşa ceva, remarcă Kleiber. 

— Nu, spuse Gary Brandon, dar aceşti orfici au obsesia 
cunoaşterii, care este periculoasă, ca orice obsesie. Cred că 
oamenii aceştia calcă pe cadavre şi sunt foarte bucuros că nu 
sunt atât de inteligent precum Vossius sau Hanna. In acest fel 
sunt cruțat de astfel de consecinţe. 

— Vreţi să spuneţi că inteligenţa le-a fost fatală? 

Adrian luă o mină amuzată. 

— Da, sună nebuneşte, spuse Brandon, discipolii lui Orfeu 
sunt în permanenţă în căutare de genii. Un academician 
normal nu prezintă pentru ei nici cel mai mic interes. 

Râse. 

— Şi Vossius avea idee despre ce aşteaptă orficii de la el? 

Gary Brandon ridică din umeri. 

— Nu discuta niciodată despre asta şi, sincer vorbind, pe 
vremea aceea nici nu mă interesa asta - şi nici nu ştiam cum 
se va termina. Marc avea ochi numai pentru Hanna şi s-ar fi 
dus cu ea până la capătul lumii. Terifiantă poveste. 

— Şi nu aţi mai auzit de profesorul Vossius? 

— Deloc. Aurelia a primit o scrisoare de la el. Nu ne-a 
povestit ce scria în ea, iar noi nu am vrut să ne amestecăm, 
înţelegeţi? 

— Ştiţi unde locuieşte? 

— Undeva în munţii din partea de nord a Greciei. Marc a 
pomenit cândva de locul acesta, unde se află mănăstirea 
orficilor:  Leibethra. Mi-am notat denumirea aceasta 
neobişnuită pentru că este greu de reţinut, după care am 
încercat să găsesc locul pe cele mai bune hărţi - fără rezultat. 
Nici măcar prin cele mai mari enciclopedii nu se ştie de el. 
Abia dacă l-am găsit într-o enciclopedie a Antichității, veche 
de când lumea. Scria acolo că Leibethra este o localitate de la 
poalele Olimpului, în peisajul macedonean al Priteriei şi, 
conform anumitor texte păstrate, în acest loc s-a născut şi a 
murit, sau a fost înmormântat, Orfeu. Locuitorii din Leibethra 
se spune din vechime că sunt proverbial de proşti. 


Întoarsă către Kleiber, Anne spuse: 
— Grecia tot pe lumea asta este. Dacă mai există o şansă... 
Şi în timp ce spunea asta, se uita fix la fotografie. 


10 


Mai târziu, după ce Anne şi Adrian se despărţiră de soţii 
Brandon, cărora trebuiră să le promită că le vor comunica 
toate noutăţile cazului Vossius, mai târziu, la întoarcerea spre 
hotel, gândurile lui Anne se tot întorceau la fotografie; Kleiber 
întrebă care era motivul tăcerii ei şi, pentru că Anne nu 
răspundea şi nici nu voia să răspundă, spuse, mai degrabă ca 
să o provoace pe Anne decât pentru că ar fi fost convins de 
asta: 

— Probabil că Liz şi Gary Brandon nu ne-au spus totul, aşa 
cum nici Aurelia Vossius nu a făcut-o. 

Anne se grăbi să îl contrazică: 

— Eu cred că soţii Brandon ne-au spus tot ceea ce ştiu. Ei 
sunt personal interesaţi de acest caz, altfel - spre deosebire 
de doamna Vossius - nu ne-ar fi rugat să îi informăm despre 
ce se întâmplă mai departe. Mie mi se pare că i-a cam prins 
povestea asta. 

— Cu toate astea, Brandon ar trebui să fie fericit că Vossius 
şi-a eliberat postul cu totul pe neaşteptate. Probabil că au 
fost într-adevăr prieteni buni. 

— Mai este şi femeia din fotografie, iubita lui Vossius... 

— Au vorbit despre ea cu un anume respect, mai mult cu 
admiraţie decât cu afecţiune. Dacă într-adevăr a fost trimisă 
de orfici la Vossius, atunci cazul ar căpăta o dimensiune nouă, 
ar deveni într-o oarecare măsură ceva cu iz de servicii 
secrete. 

Anne nu putea să accepte aşa ceva. 

— Vorbeşti din imaginaţie, spuse ea cu o voce mai gravă, 
ca pentru a-l lua în râs, devenind din nou serioasă în 
momentul următor: Să ne rezumăm la fapte. 

— Fapte, fapte! izbucni Adrian, de parcă Anne l-ar fi rănit în 


forul său cel mai intim: Faptele din povestea asta sunt oricum 
mai nebuneşti decât ar putea să le născocească fantezia 
extravagantă a unui poet. 

Anne dădu din cap şi tăcu de parcă şi-ar fi cerut iertare. 
Ajunşi în faţa hotelului, unde Adrian îşi lăsă maşina, Anne 
propuse să mai facă o plimbare pe jos. Soarele coborâse pe 
chei, iar apa de mare albastru-verzuie clipocea şi strălucea cu 
mii de scânteieri albe. Prin geamul din spate al unui local 
plutitor, în care se servea peşte, ieşea mirosul neplăcut de 
ulei ars, iar comercianții ambulanți din învecinatul Mexic îi 
pofteau pe trecători, din spatele cetăților lor negustoreşti din 
carton, cu vorbe cu tâlc, zicând că, dacă aveai nevoie să 
schimbi cămaşa sau pantalonii, aici găseai de amândouă. 

— Aproape că nu îndrăznesc să zic, începu Anne şovăind, în 
timp ce o luau pe drumul care ducea în nord, unde circulaţia 
nu mai era atât de aglomerată, mie nu-mi iese din cap femeia 
din fotografie. 

— lubita lui Vossius? 

— Da, iubita lui Vossius. 

— Ce e cu ea? 

Kleiber se puse în calea lui Anne şi se uită în ochii ei. Anne 
dădea impresia că ar fi cam încurcată. 

— i-am povestit, doar, începu ea şovăind, că am căutat-o 
la Donat pe femeia care se afla în maşina lui Guido... 

— La tipul care s-a evaporat una-două? 

— Exact la acela. Tipul ăsta, adică Donat, are o soţie, 
paraplegică - şedea într-un scaun cu rotile şi nu putea să îşi 
mişte niciun membru al corpului, numai capul. 

— Dar ce e cu femeia asta, spune?! 

— Cred că această femeie din scaunul cu rotile este femeia 
din poza de la familia Brandon, iubita lui Vossius. 

Kleiber o lăsă în pace pe Anne, merse câţiva paşi pe chei şi 
se uită spre valurile care dansau. Făcea zadarnic eforturi să 
coreleze situaţia de atunci cu ceea ce aflase până acum - aşa 
cum ziceam, era zadarnic. 

— Aşadar, Brandon ne-a ascuns ceva, spuse Adrian. 

— Nu a ştiut despre ciudata mea întrevedere cu Hanna 


Donat. 

— Sau a ştiut despre ea şi a avut un motiv să nu spună 
care este adevărata ei identitate. 

— Prostii, spuse Anne aprigă, atunci i-ar fi spus pe alt 
nume. 

— l-a spus pe numele mic, Hanna. 

— Tocmai. Nici noi nu am întrebat care este numele ei de 
familie! 

— Şi tu eşti sigură că această Hanna este nevasta lui 
Donat. 

— Presupusa nevastă a lui Donat, îl corectă Anne. lar sigură 
nu sunt în niciun caz. Doar că seamănă uimitor de mult cu ea; 
dar un accident cu urmări atât de grave schimbă un chip. 
Putea foarte bine să fie ea - Hanna Luise Donat. 

— Hanna Luise Donat! strigă Kleiber şi o apucă pe Anne de 
braţe. Acelaşi nume a folosit şi femeia care a avut accidentul 
cu Guido. 

Pe chipul lui Anne se oglindea toată descumpănirea adâncă 
a acelei clipe. Înghiţi în sec, exasperată, pentru că acum nu 
mai ştia încotro să o apuce, pentru că îşi dădea seama dintr-o 
clipă în alta de faptul că Guido nu o înşelase totuşi, că 
fuseseră prinşi fără scăpare în labirintul intrigilor răutăcioase 
şi al temerilor anonime. Era din nou acolo, acea frică 
indescriptibilă, care i se strecura în trup şi care i se punea în 
gât, încât îi venea greu să vorbească, acea teamă inefabilă în 
faţa necunoscutului de care se lovea pretutindeni şi care 
plana deasupra ei de peste tot, anxietatea. 

Kleiber o conduse înapoi la hotel. Şi nu avu nimic împotrivă 
ca Anne să se îmbete în camera ei cu o sticlă de whisky până 
îşi perdu minţile. Când adormi, Kleiber o lăsă în cameră şi îl 
sună pe Gary Brandon, ca să-l întrebe dacă pe Hanna, iubita 
lui Vossius, o chema Donat. 

— Oh, yes, răspunse Brandon, nu pomenise despre asta? 


11 


Neaşteptata descoperire, conform căreia între profesorul 
Vossius şi femeia din maşina soţului ei existase o legătură 
misterioasă, păru să o descumpănească total pe Anne. Nu 
voia să mănânce nimic şi îi venea greu să pună ceva în gură. 
Mesele încordate şi pe fugă din următoarele două zile se 
terminară de cele mai multe ori brusc, pentru că Anne sărea 
de la masă şi se vedea nevoită să verse. Dacă Adrian începea 
vreo discuţie, nu îi lua mult timp până să observe că ea nu 
era deloc atentă. 

Şi după aceea veni şi acea nefastă dimineaţă de joi, când 
Kleiber, cu toată neputinţa lui, o luă pe Anne în braţe şi o 
copleşi cu tandreţuri, o mângâie şi o sărută ca un vraci 
aplicând o terapie neobişnuită. 

În prima clipă păru că Anne se bucură de căldura 
bărbatului, ca şi cum ar fi vrut să i se dăruiască; dar când 
Kleiber o puse în fotoliul din camera ei de hotel, acolo unde, 
întâmplător, se desfăşura scena, când îngenunche şi îşi 
îngropă chipul în poala ei, Anne se scutură brusc, de parcă 
trupul i-ar fi fost traversat de curent electric, îl apucă pe 
Adrian de păr şi îl aruncă la o parte, ţipând la el că nu are 
nimic în cap şi să se ducă la naiba. 

Kleiber puse capăt penibilului incident, de care lui îi părea 
mai rău decât lui Anne (dimineaţa aceea chiar nu părea să fie 
în toate minţile), fugind la parcarea din faţa hotelului şi sărind 
în maşină; lăsă motorul să uruie, ceea ce avu un efect extrem 
de liniştitor şi întoarse Dodge-ul greoi pe Autostrada 5, în 
direcţia sud. 

După zece minute de cursă rapidă, Kleiber traversă graniţa 
mexicană, unde, „cel mai mare oraş mic din lume“, după cum 
anunţa un panou de peste stradă, îl primi cu zgomot, praf şi 
felurite mirosuri din acelea neplăcute. O zi şi o jumătate de 
noapte, Kleiber se îmbătă prin crâşmele din Tijuana, se ciocni 
de zeci de copii care cerşeau şi de tot atâtea dame ieftine de 
companie, ca de nişte insecte supărătoare şi căută drumul 
înapoi pe la miezul nopţii, peste graniţa către San Diego, ca o 
fâşie albă şi lată de lumină. 

Sosit la hotel, portarul îl informă că doamna Seydlitz se 


hotărâse să plece mai devreme şi la întrebarea lui Kleiber, 
dacă îi lăsase vreo ştire, bătrânelul cel prietenos răspunse 
umil că nu, îi pare rău. 

Nu ar fi drept să se afirme că pe moment ar fi regretat. 
Anne îl rănise în adâncul sufletului şi nici nu putea să-şi 
imagineze ce s-ar întâmpla, dacă Anne ar mai fi fost în 
camera de alături. Cum ar fi trebuit să se poarte? Să îşi ceară 
iertare? Pentru ce? Nu îi răspunsese el în ultimele săptămâni 
cu toată grija şi gentileţea de care dă dovadă un prieten 
adevărat? 

Fără îndoială că Anne, cu scena ei din ziua precedentă, îl 
umilise iremediabil pe Kleiber. Nu numai întâmplările din 
ultima vreme, ci şi personalitatea lui Anne căpătaseră ceva 
înfricoşător şi neaşteptat. Aşa o îndrăgise pe această femeie, 
în ciuda purtării ei din ce în ce mai imprevizibile, cu 
amestecul ei de neajutorare şi de inteligenţă trează, cu 
nevoia ei de a fi protejată, pe de o parte şi independentă, pe 
de altă parte. Da, el o iubea şi nu îşi dorea nimic mai mult 
decât să se rezolve problemele, dar când făcu un bilanţ al 
tuturor cercetărilor, trebui să recunoască faptul că 
problemele lui mai degrabă se adânciseră decât să se 
amelioreze. lar Anne von Seydlitz părea să fi ajuns între timp 
la convingerea că putea să se descurce foarte bine şi fără el. 
Nu era plecarea ei cea mai bună dovadă în acest sens? 

Kleiber se gândi ce i-ar fi putut trece lui Anne prin minte - 
dacă era loc şi pentru el. Nu îl folosise doar şi făcuse uz de 
ajutorul lui, pentru ca acum, când îşi dădea seama că el nu o 
mai poate ajuta, să îl alunge ca pe un străin nepoftit? Dar 
avea el oare vreo alternativă, decât să se ducă după ea? 

Cu nişte gânduri deplorabile - aşa cum pun stăpânire pe 
omul îmbibat de tequila, şi fără să se dezbrace de haine - 
adormi pe patul lui de hotel. 


Capitolul şase 
COADA DIAVOLULUI 


Indicii 
1 


În partea din față a sălii lungi, prin ale cărei ferestre înalte 
de pe stânga cădea lumina scânteietoare a unei zile de 
toamnă romane, trona, vizibilă până şi din locurile din spate, 
inscripţia cu litere aurii: Omnia ad maiorem Dei gloriam: 
„Totul spre slava lui Dumnezeu”. La fel ca fusceii unei scări, 
mesele înguste erau aranjate una în spatele alteia, la distanţe 
perfect egale, şi doar pe partea dreaptă, unde erau vrăfuite 
cărţi şi tomuri vechi până la tavanul înalt al încăperii - fiecare 
rând prevăzut cu un cod pe litere, cu prescurtări precum 
„Scient. Theol.“ sau „Synop. Hist.“ sau „Mon. Secr.“ vădea 
multă cunoaştere şi multă sfinţenie - se afla un culoar îngust, 
pe care iezuiţii îmbrăcaţi în gri-închis îşi croiau drum către 
locurile lor de lucru. 

Sala din clădirea din spatele Universităţii Gregoriene papale 
din Piazza della Pilotta, o construcţie masivă din anii 1930, 
comparabilă mai degrabă cu un minister semeţ decât cu o 
Alma Mater, era necunoscută majorităţii studenţilor şi până şi 
studenţii Institutului Biblic, care se rătăceau din greşeală prin 
labirintul de culoare şi scări, erau opriţi de un paznic, la 
intrare, în faţa uşilor înalte. Cine intra în sală - şi, din aspectul 
şi din felul cum erau îmbrăcaţi, în niciun caz nu erau studenţi 
- trebuia să se înregistreze prin semnătură, într-un registru 
ţinut deschis, şi se ducea tiptil la munca sa. 

Pe mesele lungi şi înguste erau întinse schiţe de mari 
dimensiuni, ca într-un birou de arhitectură, dar dacă te uitai 
mai bine, sulurile cu înscrisuri pe ele se dovedeau a fi un 


singur puzzle uriaş, alcătuit din sute de piese separate, mici şi 
neregulate şi din goluri prin care se vedea lemnul simplu al 
mesei, ca în tablourile în care se şterg porţiuni de culoare. 

Unele mese erau goale, iar în jurul altora se îngrămădeau 
câte  cinci-şase iezuiți, cam treizeci în toată sala, 
desfăşurându-şi munca în conformitate cu un sistem de 
nepătruns. (Fireşte că şi munca iezuiţilor se desfăşura după 
un sistem, unul elaborat cu grijă, ordonat aproape matematic; 
dar trebuia să te uiţi cu multă atenţie şi mai ales de foarte 
aproape ca să îţi dai seama că bucăţile de hârtie lipite de 
mese erau aceleaşi pe toate mesele şi că, în plus, erau copii 
ale unui original, în total treizeci de jocuri de puzzle de acelaşi 
fel.) 

lezuiţii se puneau pe treabă în moduri la fel de diferite ca şi 
caracterele oamenilor: unii îşi îngropau fruntea în mâini şi se 
uitau fix înaintea lor, cuprinşi de o teribilă disperare, precum 
păcătoşii din /udecata de Apoi a lui Michelangelo; alţii se 
înarmau cu lupe mari şi schiţau pe foi albe ceea ce le înlesnea 
lupa de mărit - caractere străine, de multe ori incomplete; 
alţii, în schimb, dănţuiau cu expresii drăceşti pe chip în jurul 
textelor lor, de parcă ar fi fost un joc de-a v-aţi ascunselea cu 
un rival invizibil. 

Acolo unde se adunaseră câte şase în jurul unei mese, spre 
deosebire de celelalte pupitre, era mare agitaţie, pentru că, 
lucru care nu se întâmpla în orice zi, dr. Stepan Losinski, un 
polonez uscăţiv cu o mică scăfârlie bine rasă, cu ochii 
înfundaţi în cap şi cu un nas coroiat şi subţire, propunea o 
succesiune de cuvinte, iar în cazul acesta, chiar o succesiune 
de propoziţii, care, aşa cum considera el, corespundea 
scrierilor copte de pe unul din fragmente, făcându-i pe cei din 
jur să se cutremure, de parcă ar fi fost vorba despre o 
chestiune nemaivăzut de stranie. 

— „Nu el a fost lumina, citi Losinski şi arătă cu degetul pe 
pasajul din faţa lui, de pe masă, ci a vrut să dovedească 
lumina. Lumina adevărată, care îl luminează pe fiecare om, a 
venit în lume. În lume a fost el, iar lumea a devenit prin el, 
dar lumea nu l-a recunoscut şi a fost bine aşa...“ 


Profesorul Manzoni, călugăr cu legământ şi unul dintre cei 
patru asistenţi generali ai ordinului şi responsabil ca atare cu 
conducerea echipei de lucru, care era strict condiţionat de 
păstrarea secretului, îi dădu la o parte pe cei din jur, se 
înclină deasupra planşetei lui Losinski, compară schiţa cu 
modelul lipit pe masă, îşi mişcă buzele citind fără intonaţie şi, 
în cele din urmă, spuse cu o voce ascuţită şi neplăcută: 

— Asta aduce al naibii de mult cu loan, primul capitol, de la 
opt până la unsprezece. 

— Dar nu e asta, afirmă Losinski arogant, ştiţi şi 
dumneavoastră la fel de bine ca şi mine. 

Manzoni încuviinţă. Între cei doi se crease o duşmănie 
insurmontabilă, cu toate că polonezul era un simplu ajutor, iar 
italianul era călugăr care făcuse legământul şi unul dintre cei 
mai înalţi cinci prelați ai ordinului şi care, prin urmare, nu era 
un adversar pe măsura celuilalt, prin rang şi statut. 
Rivalitatea lor se desfăşura mai ales în domeniul academic. 
Losinski era un as în postura lui de cercetător al Bibliei, cel 
puţin în ceea ce priveşte Noul Testament, şi, ca atare, îl 
corectase de mai multe ori pe Manzoni şi chiar îi indicase 
greşeli jenante, care nu îl onorau pe unul de rangul lui şi care 
ar fi putut să ruineze reputaţia întregului ordin, ce se declară 
cercul de elită al ştiinţei creştine. 

Ceilalţi zâmbeau în barbă, pentru că erau obişnuiţi cu 
disputele celor doi, avântaţi de multe ori ca nişte cocoşi în 
luptă, aruncându-şi unul altuia meschinării răutăcioase, într- 
un amestec de italiană cu latină, precum: caveto, Romane - 
adică: „Să nu te atingi de mine, romane”, la care oponentul 
răspundea întotdeauna cu: Nullos aliquando magistros habuis 
nisi quercus et fagos - „Ah, tu nu ai avut alţi profesori decât 
fagii şi stejarii!” 

Tonul ciudat de conversaţie dintre călugării cu spirit liberal 
nu putea, totuşi, să amăgească pe nimeni şi toată lumea ştia 
că erau preocupaţi de ceva pentru care primiseră ordin de 
foarte de sus, ceva ce constituia sursa unei adevărate 
confuzii, ca şi Turnul Babel. Institutul Biblic de la Gregoriana 
lucra la asta, fiind considerat secretum maximum, adică de 


nivel confidenţial numărul unu, comparabil numai cu misterul 
celor zece zile pe care papa Grigorie le-a scos din calendar, 
când a introdus modul de calcul al timpului care îi poartă 
numele. Manzoni adunase în jurul lui coptologi, specialişti în 
filologie antică, cercetători ai Bibliei şi pe cei mai buni 
paleografi din şcoala lui Traube şi a lui Schiaparelli şi era 
obligat de straiele călugăreşti la păstrarea secretelor; nimeni 
nu ştia despre ce era vorba, de fapt. 

Mai exact, munca celor treizeci de iezuiţi se baza şi în acest 
moment pe teorie pură, dar întreaga Biserică este construită 
pe ipoteze; de aceea curia ia în serios orice nouă teorie. În 
acest caz apăruseră fragmentele dintr-un sul de pergament, 
care se prefigurau precum cuvintele: Mane, theke!/, fares, 
pentru Sfânta Biserică, ca scrisul nevăzut de la sărbătoarea 
regelui babilonian Belsazar, care şi-a găsit un sfârşit tragic. 
Niciunul dintre învăţaţi nu îndrăznea să rostească o vorbă 
despre ce document ar fi putut fi vorba, iar între timp tot 
apăreau noi pagini şi frânturi din aceeaşi sursă, care erau 
destul de înspăimântătoare fie şi numai prin referirile pe care 
le făceau. 

Situaţia se complica prin faptul că fragmentele, după cum 
se dovedise prin investigația cu radiocarbon, datau din primul 
secol după Hristos, o perioadă care pune întotdeauna pe jar 
curia, de îndată ce apare vreo moştenire sub formă de text. 
Desigur, nu era pentru prima oară când o descoperire 
accidentală sau clandestină este tratată inadecvat şi este 
fragmentată ca să se obţină un profit mai bun şi apoi vândută 
prin diverse ţări, fără a se bănui măcar ce conţine sulul de 
pergament. 

Pe lângă faptul că era un text copt, iniţial nu s-a mai găsit 
niciun indiciu, până când, cu cinci ani în urmă, experţii au 
început munca de descifrare a fragmentelor disparate, care 
se dovedeau de o asemănare uluitoare cu textele 
evanghelice aparţinând lui Matei, Marcu, Luca şi loan, uneori 
cu abateri şi inadvertenţe, contrastând oarecum cu cele trei 
evanghelii care au legătură una cu cealaltă - cea a lui Matei, 
a lui Marcu şi cea a lui Luca şi cu cea întru totul diferită a lui 


loan, care şi astăzi face greutăţi bisericii în ceea ce priveşte 
dogma Imaculatei Concepții. 

Se poate spune dinainte că acest lucru ar putea să explice 
de ce generalul ordinului, Piero Ruppero, a fost însărcinat de 
înalt Preasfinţia Sa, cu stricta condiţie a păstrării secretului, 
să cumpere cu ajutorul fraţilor săi de ordin din Societatis Jesu 
toate fragmentele posibile, să le pună sub cheie şi să le 
traducă sau, în cazurile în care nu le puteau cumpăra, să 
obţină fotocopii. Generalul Ruppero îi delegase proiectul 
secret al Ordo SJ asistentului său general, Manzoni, care la 
rândul lui a cerut experţi de la asistenții regionali din toate 
cele şaizeci şi trei de provincii, printre acei experţi 
numărându-se şi polonezul Losinski, un om a cărui înfăţişare 
ar fi putut să-l sperie până şi pe dracul, precum tămâia. 

Pe Losinski l-ar fi prins postura de agent secret; era un tip 
băgăreţ şi - mai ales în relaţiile cu Manzoni - de o francheţe 
care uneori îi lăsa pe ceilalţi cu gura căscată. Losinski nu 
privea direct în ochii colaboratorului său din Societatis Jesu, 
nici măcar când era aproape de acesta, iar dacă trebuia să o 
facă, acesta mai degrabă se deghiza sub masca şarlatanului 
de mahala, care îşi câştigă pâinea din traficul cu antichităţi. 
Obişnuia să spună că sunt cu adevărat credincioşi aceia pe 
care nu se citeşte pioşenia. (Această frază era în primul rând 
la adresa lui Manzoni, a cărui desprindere de lume - ca să nu 
folosim vorbe mai critice - se vedea pe chipul lui şi a cărui 
apartenenţă la Ordinul iezuit nu putea fi disimulată nici măcar 
în îmbrăcămintea lumească.) 

Punctul forte al lui Losinski consta în diversitate şi, în 
legătură cu asta, în priceperea lui de a trata cu lumea, lucru 
care le scapă în general confraţilor din ordin. Abilităţile lui 
extraordinare se datorau faptului că adusese, dintr-o călătorie 
în America, trei fragmente din sulul de pergament pomenit 
mai înainte. Pentru unul îl convinsese pe un colecţionar 
particular să îl dea, contra unei sume considerabile; un al 
doilea îl obținuse de la Institutul Biblic al Universităţii 
Philadelphia, la schimb cu un fragment mai mare despre 
rituri; iar pe al treilea, probabil cel mai important, pentru că 


nu avea acces la originalul din San Diego, de la Catedra de 
literatură comparată al Universităţii din California de Sud, o 
copie acceptabilă, fără să ştie ce semnificaţie revenea 
oricăreia dintre aceste trei bucăţi de mozaic. 

La completarea numeroaselor spaţii goale din anevoiosul 
puzzle, primele două fragmente se dovediseră lipsite de 
importanţă şi numai al treilea, cel care era disponibil numai în 
copie, le dăduse de gândit iezuiţilor în ceea ce priveşte sensul 
textului, dar mai ales în privinţa punerii în ordina corectă. 
Conform anumitor principii, textul putea fi încadrat în trei 
locuri diferite, iar asta nu făcea ca munca să fie tocmai 
uşoară. 

La instrucţiunile lui Manzoni, Losinski corespondase cu 
universitatea californiană şi încercase totuşi să pună mâna pe 
original, oferind la schimb un autograf al lui Leonardo, de pe 
un text de anatomie. Nu venise niciun răspuns. Uimit, 
Losinski se văzuse în situaţia de a afla din ziare că partenerul 
său de tratative, cândva director al institutului, fusese arestat 
după un atentat cu acid asupra unui tablou al lui Leonardo din 
Muzeul Luvru din Paris şi că fusese internat într-un spital de 
psihiatrie. Ș 

Vestea îl lovise în plin pe Losinski. Il cunoscuse pe 
profesorul Marc ca pe un om plin de viaţă, foarte bine instruit, 
care îi stârnise o oarecare simpatie, chiar dacă în mod clar nu 
dorea să vorbească despre adevărata lui muncă de cercetare. 
Cum de i se întunecaseră minţile lui Vossius, astfel încât să 
ajungă să facă o astfel de faptă, iezuitul nu putea să 
înţeleagă. Losinski văzuse în asta ultima şansă de a-l căuta 
pe Vossius la Paris şi de a-l întreba despre semnificaţia 
fragmentului lui. Atunci a dat peste o cu totul altă persoană 
decât aceea cu care discutase în California, ceea ce Losinski 
considera că se întâmplă din cauza stării psihice a 
pacientului. În orice caz, Vossius avusese o atitudine absentă 
şi începuse să vorbească despre institutul care aparţinea de 
universitate, care, spunea el, este responsabil în cazul unor 
astfel de cereri, ceea ce îl determină pe iezuit să întrerupă 
convorbirea la scurt timp după începerea ei şi să îşi ia rămas 


bun, binecuvântându-l. 

lezuiţii Gregorianei din Roma erau departe de a căuta vreo 
legătură între pergament şi lipsa de sănătate mintală a 
profesorului; totuşi, de la acel eveniment, îşi continuaseră 
studiile  paleografice asupra acestui fragment cu o 
perseverenţă aparte şi pentru prima dată apăru bănuiala că 
profesorul ar fi putut să falsifice copia pe care le-o dăduse, 
adică să fi modificat cu rea credinţă punctele esenţiale şi să fi 
plasat nişte pasaje false, pentru a-şi asigura un avans ca să 
nu fie ajuns din urmă. Cunoaşterea şi îndoielile cresc 
împreună şi nicăieri nu este mai mare neîncrederea decât în 
cadrul ştiinţei şi al cercetării. 


2 


În ce priveşte neîncrederea în ştiinţă, Manzoni şi Losinski 
erau exemplul cel mai bun. Vicleanul polonez încerca, oricând 
prindea ocazia, să îl pună la încercare cu cunoştinţele sale pe 
italianul cel reţinut, dar în niciun caz mai puţin abil, sau să îl 
blameze pe acesta în faţa celorlalţi iezuiţi. Pentru că nu 
reuşise aceleaşi lucruri şi el, Manzoni suferea din această 
pricină, cu toate că făcuse numeroase încercări. Manzoni, un 
tip cât un dulap, cu un cap pătrăţos şi cu părul grizonat tuns 
scurt, nu numai că era mai rezervat în mişcări decât Losinski, 
dar şi gândea mai încet, ceea ce se exprima într-un mod de a 
vorbi neobişnuit de domol pentru un italian, cu pauze 
enervante între propoziţii. 

Bucata de text pe care tocmai o prezentase Losinski era 
menită să reaprindă o discuţie de principiu referitoare la 
semnificaţia care putea fi atribuită sulului de pergament; şi în 
cazul acesta, Losinski şi Manzoni aveau opinii diferite. Chiar 
dacă până atunci se tradusese exact a zecea parte din tot 
pergamentul - şi în niciun caz succesiv, ci cu mari goluri - se 
putea trage concluzia pe baza conţinutului, care se referea la 
apariţia şi la învăţătura lui Isus, că este un text evanghelic. 

Losinski îşi împreună mâinile, dar nu cu evlavie, ci pentru a 


da mai multă substanţă cuvintelor sale. 

— Salut! Frate întru Hristos, spuse el adresându-se lui 
Manzoni, eu recunosc în faţa dumneavoastră că textul 
prezintă anumite similarități cu cel al lui loan, dar trebuie să 
aflaţi până la urmă că acest pergament este cu cincizeci de 
ani mai vechi decât primul text de evanghelie al lui loan. 
Evanghelia lui loan provine de pe la anul 100 după Hristos; 
biochimiştii au determinat în mod incontestabil că aceast text 
a luat naştere pe la anul 50. Ceea ce înseamnă că nu autorul 
nostru, al cărui nume nici măcar nu îl cunoaştem, a copiat, ci 
loan. 

— Prostii! 

Manzoni îşi luă avânt. 

— Numărul evangheliilor apocrife nu este mai mare de 
douăsprezece şi există cam tot atâtea istorii apocrife despre 
apostoli. Există o evanghelie a lui Toma, o evanghelie a lui 
luda, o evanghelie a egiptenilor, documentele lui Petru, 
documentele lui Pavel şi ale lui Andrei şi chiar o 
corespondenţă între Seneca şi Pavel şi între Isus şi Abgar din 
Edessa. Aceste născociri în materie de credinţă nu au afectat 
biserica. Eu consider exagerată secretomania din jurul muncii 
noastre. 

Losinski se aprinse de-a binelea în faţa lui Manzoni, ceea ce 
îi făcu pe ceilalţi iezuiţi să alerge cu toţii pentru a fi martori la 
disputa clericală la nivelul cel mai înalt. 

— Dar nu le puteţi compara, totuşi! strigă el cu mânie. 
Toate textele apocrife pomenite de dumneavoastră sunt 
scrieri care imită într-un mod deplorabil documentele Noului 
Testament. Nici măcar nu au fost scrise cu vreo intenţie, de 
falsificare, ci pur şi simplu din credinţă. Dar ce este mai 
important este că toate provin din perioade mult mai târzii - 
acest lucru a fost dovedit. 

Atunci Manzoni ridică furios pumnul şi îl trânti cu zgomot 
pe masa îngustă. 

— Refuz să judec Noul Testament după metodele 
biochimiei. Studiul biblic este problema filologilor şi a 
istoricilor şi părerea mea este că şi a paleografilor, a 


criptologilor şi a lingviştilor. lar unii care fac radiografii n-ar 
trebui să pună mâna pe cele patru evanghelii. 

— Cinci! spuse Losinski cu acel rânjet neobrăzat pe faţă, pe 
care îl afişa permanent în momentele de triumf şi care îl 
făcuseră dezagreabil celorlalţi iezuiţi. 

— Poftim? 

— Am spus cinci, frate întru Hristos. Oricum, nu mai putem 
face abstracţie de eventualitatea ca de învăţătura şi viaţa 
Domnului nostru Isus să se fi ocupat cinci evanghelii. 

Ceea ce spunea Losinski provocă nelinişte în rândul 
călugărilor. O nelinişte ciudată - ciudată pentru că fiecare, de 
când îşi începuse munca, ştia la ce lucrează. Majoritatea 
nutreau gândul că lucrurile care nu sunt permise nici nu 
există, iar vorbele clare ale lui Losinski îi înfricoşară pe 
călugări ca nişte idei păcătoase. Dar, aşa cum pofta şi chinul 
gândurilor la păcat merg mână în mână, tot aşa pătimeau 
iezuiţii de la Gregoriana dintr-o curiozitate din ce în ce mai 
mare în ceea ce priveşte adevărul. 

Kessler, unul dintre cei mai tineri din grup, făcea parte din 
partida lui Losinski - cei care urmăreau un lucru fără a ţine 
cont de rezultatul lui. El porni din nou discuţia şi spuse: 

— Dacă presupunerea noastră se confirmă, că există cinci 
evanghelii, atunci fireşte că autorul textului nostru nu ar fi al 
cincilea evanghelist, ci primul; atunci Marcu ar trebui să facă 
loc acestuia, căruia nu îi ştim numele. 

— Nu e nicio dovadă! i-o trânti Manzoni. 

— Nu, nu e nicio dovadă, confirmă tânărul Kessler, dar 
există acolo o observaţie nu tocmai lipsită de interes. 

— Ascultăm. 

— Ce le lipseşte celor patru evanghelii ar fi datele 
biografice despre viaţa Domnului nostru Isus. Nu are niciun 
sens să cauţi în cele patru evanghelii vreo informaţie despre 
înfăţişarea Domnului nostru. De ce? Noi suntem de acord cu 
doctrina bisericească, care spune că niciunul dintre cei patru 
evanghelişti nu l-a cunoscut pe Domnul nostru Isus şi că s-au 
păstrat doar lucruri transmise pe cale orală. Departe de ei 
interesul istoric. Aceştia au încercat să impulsioneze credinţa. 


Marcu a avut intenţia de a-i câştiga pe romani de partea 
credinţei sale, prin cuvinte vii. Matei năzuia speranţa că îi va 
convinge pe contemporanii săi, care gândeau precum iudeii, 
de faptul că în Isus s-a împlinit speranţa omenească din 
Vechiul Testament. Luca, singurul intelectual dintre aceştia, a 
folosit Evanghelia lui Marcu ca sursă, dar s-a adresat 
grupurilor educate şi s-a dedicat unor întrebări filosofice, cum 
ar fi problematica Sfântului Duh. loan, spre deosebire de 
aceştia, a ieşit din rând şi chiar se poate spune că a pornit de 
la informaţiile celor trei evanghelii sinoptice atunci când şi-a 
început lucrarea şi că şi-a asumat ca temă principală 
autorevelarea Domnului nostru Isus. Dar niciunul dintre cei 
patru nu se referă la caracterul şi la persoana Lui. 

— Dumnezeule, frate întru Hristos, sări Manzoni cu vocea 
lui tărăgănată, asta e ceva nou, ce spuneţi dumneavoastră. 
Eu mă şi îndoiesc că ar fi important să ştim cum arăta 
Domnul nostru Isus. Dacă avea un metru optzeci şi şaptezeci 
şi cinci de kilograme sau dacă avea o podoabă capilară 
neagră şi lungă, la fel ca majoritatea contemporanilor săi. 

— Sigur că nu, răspunse tânărul Kessler, iar ochii vicleni îi 
scăpărară din spatele ochelarilor fără rame, dar dacă am 
avea vreo informaţie despre asta, trebuie să recunoaşteţi şi 
dumneavoastră, frate întru Hristos, că sursa de unde ar putea 
fi luată această informaţie s-ar deosebi de toate celelalte prin 
faptul că autorul l-a cunoscut pe Isus. 

Dintr-o dată se făcu linişte în sală. Chiar şi aceia care până 
atunci erau adânciţi în fragmentele lor de text se opriră şi îşi 
ridicară privirile. Kessler ţinea în mână o copie mică după 
pergament, cam de douăzeci pe douăzeci de centimetri, o 
pauză, aşa cum se spunea între iezuiţi, când puneau hârtia 
translucidă peste ce aveau şi copiau cu creionul. Această 
tehnică oferea posibilitatea de a completa locurile goale de 
pe hârtie, fără a strica originalul. 

— Am de ieri rezultatul la mine, spuse Kessler; am zis că 
noaptea e un sfetnic bun... 

— Nu o mai lungiţi, Kessler! 

Manzoni se enervase şi pufnea ca un cal îndărătnic. 


— Împărtăşiţi-ne ce aţi aflat! 

Se încetăţenise printre iezuiţi ca acela care tradusese sau 
completase un fragment să îşi prezinte munca, asupra căreia 
se discuta în comun, în ceea ce priveşte conţinutul şi 
probabilitatea lui. Kessler, care se bucura de avantajul lui 
îndoielnic de a lucra la partea de început a pergamentului - 
sau la ceea ce se considera a fi începutul, în baza diverselor 
indicii -, Kessler, aşadar, nu vorbise deloc până atunci despre 
munca lui. Motivul era că fiecare sul de pergament prezenta 
degradări majore, crăpături în adâncime, rupturi pe margini, 
colţuri şi părţi lipsă, aşa că tocmai această muncă se dovedea 
cea mai dificilă. 

— Vreau să vă spun dinainte, începu Kessler, că am 
discutat deja completările şi traducerea mea cu fratele nostru 
Stepan Losinski şi că este de acord cu traducerea mea. Aşa 
că pergamentul începe cu trei rânduri care ne lipsesc şi care 
probabil că nici nu ar mai fi de găsit, deoarece e cazul unor 
deteriorări mecanice. Restul din rândul al patrulea începe cu 
cuvintele: „... Tatăl. Isus, care spunea despre el că a venit de 
la Domnul ca învăţător, ca să ne dea un semn... trimis pe 
Mesia... eu i-am fost martor... aşa cum tatăl îşi iubeşte fiul... 
iar oamenii îi adorau fiinţa, care era de patru coţi până în 
vârful capului şi părul ondulat de pe creştet, de culoarea 
abanosului, pe când eu rămăsesem mic de statură precum 
cei mai mulţi bărbaţi din Galileea. Ca să îi audă vocea blândă 
veneau oameni de departe...” 

Mai întâi tăcură şi părea că fiecare îşi desfăşoară textul 
încă odată cu ochii minţii. Manzoni reacţionă primul: 

— Dumnezeule, spuse el şi puse întrebarea: Cât din text 
este sigur, cât este completat sau incert din alte motive? 

— Douăzeci la sută este completat, răspunse Kessler, a 
cincea parte. 

— Şi descrierea Domnului nostru Isus? 

— Poate fi considerată sigură. Este partea cel mai bine 
păstrată - ca şi în rest, textul este mai bun pe la sfârşit decât 
la început. 

Kessler îi întinse lui Manzoni copia lui după pergament. 


Manzoni devora din ochi fragmentul notat. Mişcările lui 
nervoase, care de obicei îi erau la fel de străine profesorului 
pe cât era şi îndoiala asupra dogmei Sfintei Biserici, trădau 
tensiunea interioară care pusese stăpânire pe el. In timp ce 
trecea pe sub fiecare cuvânt cu degetul arătător şi cu cel 
mijlociu, buzele îi tremurau. Până la urmă, îi dădu înapoi foaia 
lui Kessler, se uită afară prin fereastra înaltă şi spuse, fără să- 
şi întoarcă privirea: 

— Dacă tălmăcirea dumneavoastră se dovedeşte corectă, 
atunci aţi avea dreptate, frate întru Hristos. Atunci poate că 
autorul acestui text a fost foarte apropiat de Domnul nostru 
Isus. 

Şi înainte să se întoarcă în spaţiul lui de lucru din faţa sălii, 
adăugă încet: 

— Bine lucrat. Într-adevăr bine lucrat. 


3 


Losinski îi pufni lui Kessler în obraz şi făcu un gest cu capul 
către profesor, care se îndepărta. 

— Dacă asta e tot ce are de zis... murmură el către tânăr. 

Kessler dădu din cap: 

— Nu era pregătit pentru aşa ceva. Cred că acum, pur şi 
simplu, îi trec prea multe gânduri prin minte. 

Râse: 

— Săracul Manzoni! 

Şi Losinski se amuză un pic, după care deveni serios: 

— Trebuie să fim conştienţi că nu suntem în civilie. Totul se 
reduce la importanţa care se atribuie cunoştinţelor noastre, 
dar nu ar fi pentru prima dată când curia ia astfel de măsuri. 
Conclavul este invenţia Bisericii Catolice. 

— Pentru alegerea papei. 

— Pentru alegerea papei; iniţial, ca să-i forţeze pe cardinali 
să voteze mai repede. Intre timp a căpătat un alt rol esenţial: 
păstrarea lucrurilor confidenţiale. Niciun creştin nu trebuie să 
afle cum a fost ales papa, cine a fost pentru, cine a fost 


împotrivă. Pot să-mi imaginez că sarcina care ne revine acum 
ar putea deveni mai importantă decât alegerea unui nou 
papă şi că fac toate eforturile să păstreze totul secret. 

— Ne aflăm sub jurământul ordinului, frate întru Hristos. 

— Dumneavoastră chiar credeţi în jurământul ordinului, dar 
uitaţi-vă în jur. Dumneavoastră aţi avea încredere în vreunul 
dintre cei pe care îi întâlniți pe aici? În olandezul Veelfort, în 
certăreţul din Franţa sau în compatriotul dumneavoastră, 
RShrich? Orice s-ar spune despre jurământ, într-o treime 
dintre confrații noştri eu n-aş avea încredere nici cât să trec 
strada cu ei atunci când simt tentaţia. 

— Tentaţia? 

Losinski ridică din umeri şi îşi întoarse palmele în afară, de 
parcă ar fi vrut să spună: cine ştie? Dar ce voia să spună cu 
asta, Kessler nu putea să-şi dea seama. În orice caz, nu îi 
percepea gândurile ca fiind tocmai pline de virtute. 

Cu privirea plecată, polonezul se apropie de Kessler: 

— Ştiţi dumneavoastră, pomul cunoaşterii stârneşte multe 
invidii, căci de când există oameni, aceştia tânjesc după 
cunoaştere. Şi pentru că a şti este un fel de plăcere, la fel ca 
şi plăcerea cărnii, aşa este şi necunoaşterea un soi de durere; 
şi pentru că există doar puţini care se bucură de durere, toţi 
tind către cunoaştere, iar dreptul asupra acestui „a şti“ şi 
asupra puterii la care dă naştere aparţine Sfintei Biserici. Sau 
vreţi să mă contraziceţi când afirm că influenţa papei asupra 
oiţelor lui rezidă în principal în cunoaşterea superioară faţă de 
acestea? 

— Frate întru Hristos! 

Indignarea lui Kessler nu era un joc. Asemenea cuvinte 
eretice nu mai auzise din gura nici unui confrate din ordin. 

Losinski făcu un gest către inscripţia din faţa sălii, unde 
profesorul stătea încovoiat deasupra mesei sale. 

— Deviza întemeietorului ordinului nostru, Ignaţiu, este 
Omnia ad maiorem Dei gloriam, nu Omnia ad maiorem 
ecclesiae gloriam. Noi ne aflăm în serviciul Atotputernicului, 
nu în serviciul Bisericii. 

Din nou flutură acel rânjet neruşinat pe faţa lui, apoi 


continuă: 

— E destul de reprobabil faptul că portughezii, francezii, 
spaniolii, elveţienii şi până la urmă şi nemţii au interzis 
ordinul nostru, dar faptul că până şi un papă a fost păcălit să 
facă acest lucru, asta este o ruşine pentru instituţia Bisericii. 
De ce a făcut asta? Cărţile de istorie vor să ne facă să credem 
că a fost la presiunile Bourbonilor; prostii, Clement al XIV-lea 
se temea de cunoaşterea noastră. În privinţa asta nu ne 
aflăm într-o situaţie foarte plăcută. Imaginaţi-vă doar ce s-ar 
fi întâmplat dacă s-ar fi confirmat presupunerea noastră: că 
avem de-a face cu cinci evanghelii şi că cele patru evanghelii 
ale noastre îşi au originea într-una iniţială. 

— Sincer vorbind, eu nu m-am gândit deloc la consecinţe, 
spuse Kessler precaut, dar cred că asta depinde şi de 
conţinutul pergamentului şi de ceea ce afirmă acest conţinut. 

— Diavolul îşi bagă peste tot coada. Losinski se uită 
scrutător la tânărul confrate. Îl aprecia datorită minţii rapide, 
care se deosebea de încetineala lui Manzoni, dar nu ştia dacă 
putea să aibă încredere în acest neamţ. Pur şi simplu ştia 
prea puţin în acest sens. Şi asta pentru că, lucru pe care nicio 
persoană din exterior nu putea să-l întrevadă, sub această 
rasă cucernică a Societatis Jesu, se dezvoltaseră complicităţi 
caracteristice mai degrabă unui cartel dubios decât unei 
comunităţi religioase creştineşti. 

— Nu ştiu dacă împărtăşim aceeaşi părere, tinere prieten, 
continuă Losinski, dar eu mă gândesc la acel „doctor 
mirabilis“, Roger Bacon, care a refuzat învestirea cu 
autoritatea bisericească, cea care, fără a avea nişte 
argumente prea inteligente, consideră că are drept asupra 
credinţei, şi tot aşa a procedat şi cu metodica filozofico- 
dialectică pentru că nu permite să înţelegi tu însuţi lucrurile. 
Bacon era de părere că nu este obligatoriu ca orice informaţie 
obţinută prin cercetare ştiinţifică să fie făcută cunoscută; 
pentru că în capetele nepricepute ar putea să facă mai mult 
rău decât bine. 

Kessler râse. 

— Acesta este un subiect excelent de discuţie, cu toate că 


ideile lui au o vechime de şapte sute de ani! 

— Asta nu le face mai proaste. Aristotel a trăit acum două 
mii trei sute de ani, dar argumentul lui asupra existenţei lui 
Dumnezeu îi pune şi acum în serioasă dificultate pe filosofi, 
care de obicei caută nod în papură şi se îndoiesc de toate. 
Sau sunteţi de altă părere, frate întru Hristos? 

— Eu sunt coptolog şi paleograf. Nu am studiat niciodată în 
detaliu scrierile lui Aristotel. 

— Foarte rău. Aristotel îi pune în banca lor şi pe cei mai 
mari  cusurgii. Ştiţi, ca să argumenteze existenţa lui 
Dumnezeu, începe cu timpul. Timpul este etern. Dar timpul 
este şi mişcare, înainte viitorul, înapoi trecutul. lar tot ce se 
află în mişcare implică o cauză. Pentru cauza mişcării eterne 
se poate presupune, din nou, o altă cauză, iar pentru aceasta 
o alta şi tot aşa. Dar pentru că asta nu poate continua la 
nesfârşit, trebuie să existe un Primurn movens, agentul motor 
primordial, care este neclintit. Acesta este Dumnezeu. 

— Asta e o idee bună! exclamă Kessler, în timp ce un iezuit 
cu barbişon, care se simţi deranjat din munca lui, îşi ridică 
privirile şi ceru să se facă linişte. E o idee bună, şopti Kessler, 
dar am deviat de la temă. Credeţi că ar fi mai bine să 
păstrăm secret rezultatul cercetărilor noastre, v-am înţeles 
bine în această privinţă? 

Losinski ridică din umeri, ceea ce pe acest om uscăţiv îl 
făcea să semene şi mai mult cu un vultur, şi spuse: 

— Asta nu ţine nici de dumneavoastră, nici de mine. Nu 
cred nici măcar că el ar avea ceva de spus - şi făcu un gest 
cu capul înspre Manzoni, pe care se citea un anume dispreţ. 
În orice caz, adăugă el în cele din urmă, ar trebui să vă 
reţineţi un pic de la a face cunoscute informaţiile obţinute de 
dumneavoastră. Ce aveţi în cap nu vă poate fura nimeni, 
frate întru Hristos. 

După ce spuse asta, cei doi se întoarseră din nou la munca 
lor - Losinski sub prima fereastră din sală, Kessler la celălalt 
capăt al rândului de mese din faţa peretelui cu cărţi până în 
tavan. Nu reuşea să priceapă nimic din ce dorea acesta să 
spună, dar părea că există o înţelegere secretă despre care 


el, Kessler, nu ştia. 

Chiar în seara aceleiaşi zile, care, în afara celor pomenite, 
trecu fără să apară noi informaţii, Manzoni îl luă pe Kessler 
de-o parte şi îi explică pe un ton serios că ar trebui să aibă 
grijă faţă de Losinski. Îi spuse că Losinski era, într-adevăr, un 
om de ştiinţă excepţional şi, în afară de asta, cu o cultură 
generală remarcabilă, care nu se oprea nici de la discipline 
neortodoxe pentru un cleric, precum muzica de jazz şi 
ezoterica, dar în adâncul inimii lui, Losinski era un eretic, iar 
el, Manzoni, putea să-şi imagineze că l-ar trăda pe Domnul 
nostru Isus pe treizeci de arginţi, precum luda Iscarioteanul. 

Vorbele lui Manzoni nu îl convinseră pe deplin pe Kessler, 
acesta răspunzând calm că nici măcar un călugăr care a 
încheiat legământul nu se cuvine să judece un confrate, mai 
ales dacă acesta nu s-a făcut vinovat de nicio fărădelege 
până atunci. Chiar şi Petru, care s-a lepădat de Domnul de 
trei ori mai înainte să cânte cocoşul, a primit iertare pentru 
asta. 

Nu putea să bage mâna în foc pentru toate, îi spuse 
Manzoni. Fireşte că era departe de a-l acuza pe onorabilul 
confrate Stepan Losinski de vreun sacrilegiu adus credinţei, 
dar faptul că trăia în dezacord tensionat cu Sfânta Biserică 
era un secret pe care îl ştia toată lumea. El, Manzoni, ar 
prefera, aşadar, ca el, Kessler, să se ralieze evlaviosului 
confrate dr. Lucino şi francezului Bigou, care îi stăteau la 
dispoziţie pentru orice discuţie. 

Aşa promise şi Kessler - ce altceva putea să facă -, dar pe 
drumul spre casă, către mănăstirea iezuiţilor de pe Aventin, 
unde primise găzduire de când îşi luase în primire sarcina de 
la Gregoriana (alţi iezuiţi, care se dezobişnuiseră de viaţa 
mănăstirească, erau cazaţi la pensiuni din oraş), nu scăpa de 
gândul că se încurcase într-o încrengătură fină de conexiuni 
inexplicabile, care părea să tulbure armonia călugărilor. Dar 
ce însemna această armonie? De săptămâni întregi, Kessler 
avea neplăcutul sentiment că între confrații lui se ridicase un 
zid invizibil, care îi separa în două tabere, el nefiind în stare 
să îşi dea seama de care parte aparţinea. 


4 


Comportamentul iezuiţilor, care era departe de orice frică 
de Dumnezeu şi de orice formă de cucernicie, îl făcea pe 
Kessler să fie furios şi îşi dădu seama că în zilele următoare 
atenţia lui se îndrepta mai mult către purtarea confraţilor lui 
decât către munca academică. Losinski locuia ca şi el în 
mănăstirea San Ignazio de pe Aventin, aveau camerele chiar 
pe acelaşi palier, dar nu acordase până acum polonezului 
niciun pic de atenţie. lezuiţii sunt clerici regulari, ceea ce 
înseamnă că se deosebesc de celelalte ordine prin renunțare 
la o rasă proprie, purtând în locul acesteia hainele lumești ale 
Bisericii. Nu trebuie nici să ştie să cânte, iar viaţa lor este mai 
puţin marcată de călugărie decât de ceea ce e lumesc. 

Aşa observă Kessler, când îşi îndreptă atenţia asupra lui 
Losinski, că acesta pleca în unele seri din mănăstire şi că se 
întorcea abia la miezul nopţii, ceea ce nu prea bătea la ochi 
prin ilustra comunitate, probabil din cauza regularităţii. 
Kessler oscila între a-i vorbi lui Losinski pe această temă şi a-l 
urmări pur şi simplu, într-o seară. Se hotărî să se ţină pe 
urmele lui, ca discipolul de maestru. 

Chiar în ziua următoare, Losinski plecă pe la ora opt seara 
din camera lui, lăsă cheia la poartă, aşa cum se obişnuia, şi 
merse cu paşi repezi pe Via di Santa Sabina, către Piazzale 
Romulo e Remo, unde se urcă într-un taxi. Kessler îl urmări 
dintr-un al doilea taxi. 

Parcurseră o parte din drum de-a lungul Tibrului, până la 
Piazza Campo dei Fiori, unde Losinski cobori din maşină şi coti 
pe o stradă mică şi întunecoasă, care ducea spre Corso 
Vittorio Emanuele. Acolo dispăru în scara unui bloc cu şase 
etaje. 

Kessler nu avu curaj să între în bloc imediat în urma lui 
Losinski. De aceea lăsă să treacă un timp, aşteptând pe 
partea cealaltă a străzii. Primele două etaje erau în întuneric, 
etajele trei, patru, cinci şi şase erau luminate. Până la urmă, 
îndrăzni să traverseze. 


Portalurile romane reprezintă o întreagă poveste. Dau 
impresia de fast şi bunăstare, chiar şi când în spatele lor se 
ascunde un bloc dărăpănat. Acelaşi lucru era valabil şi pentru 
această intrare. Patru plăcuţe de alamă indicau prezenţa unui 
avocat, a doi medici şi a unei agenţii de publicitate cu numele 
„Presto“. Din câte lăsa luminatorul slab să se vadă, soneriile 
de modă veche purtau opt nume care nu spuneau nimic. Uşa 
era închisă şi Kessler se întoarse la mănăstirea lui şi căzu pe 
gânduri. 

Cuprins de acea curiozitate ticăloasă, care poate deveni o 
dorinţă fără astâmpăr, aşa cum este dependenţa de o femeie, 
Kessler se decise să cerceteze cu acribie acţiunile lui Losinski. 
Abia dacă plecase confratele din chilie, două zile mai târziu, 
îndreptându-se în direcţia Piazzale Romolo e Remo, că se şi 
duse Kessler către poartă, luă din cui cheia lui Losinski, o 
agăţă pe a lui în locul ei şi se strecură în camera confratelui. 

Spaţiul nu se deosebea fundamental de propria lui chilie: 
un dulap cu trei uşi din timpul papei Pius al X-lea, negru, 
impunător şi masiv, numai bun cât să încapă în el Codex /uris 
Canonici; un secretar şi mai vechi, cu uşi simetrice de ambele 
părţi, împodobit cu câte o inimă radiind şi într-o stare, de 
parcă ar fi rezistat fără să fi fost atins de tulburările din Köln 
de sub papa Grigore al XVI-lea (scaunul de lângă el cu 
spătarul având noduri înalte şi verticale, dacă nu se potrivea 
la mobila de studiu prin formă, atunci se potrivea cel puţin 
prin urâţenie); iar lavoarul pătrat din lemn, cu lighean 
încorporat, excela prin simplitate ca unul de pe vremea papei 
Benedict al XV-lea, dar era la fel de util ca şi acesta, când 
venea vorba de propria misiune. Cea mai recentă mobilă era 
o canapea din perioada papei Pius al XII-lea, o urâţenie roşu- 
închis, care avea la bază şi un sertar mare. 

Mobilierul descris se înghesuia pe o suprafaţă care cu greu 
depăşea trei pe cinci metri. Din tavan atârna un glob alb, care 
dădea lumină. Exista o singură fereastră înaltă, pe latura 
scurtă, opusă uşii. Un preş din lemn de cocos, cândva roşu, 
acum maro din cauza multor încălțări, acoperea parchetul de 
lemn care suspina şi scârţâia la fiecare pas, precum tachelajul 


unei goelete bătrâne. 

Kessler bâjbâi în vârful picioarelor prin chilie, cu toate că 
asta nu curma în niciun fel din zgomote, şi deschise uşa din 
stânga a dulapului. Înăuntru gemea de cărţi, de dosare 
prăfuite şi de scrisori făcute teanc, împărţite în patru rafturi - 
un haos mai mare nu putea fi nici pe arca lui Noe înainte să 
vină potopul pe Pământ. În spatele celor două uşi care se 
deschideau în partea de mijloc, era vrăfuită rufăria; separată 
printr-un perete vertical, partea din dreapta era ocupată de 
îmbrăcămintea lui Losinski: costume călcate cu grijă, închise 
la culoare şi un palton negru, aşa cum obişnuiau să poarte 
iezuiţii de cele mai multe ori. 

Dedesubt, în sertarul pentru haine, era un sac umplut bine, 
care nu se deosebea cu mult de un sac marinăresc, în care 
mateloţii îşi împachetează hainele. Două curele de piele cu 
catarame ţineau închisă deschizătura din partea de sus. 
Kessler încercă să ghicească pipăind care era conţinutul, dar 
cu cât zăbovea mai mult cu mâinile asupra misteriosului sac, 
cu atât era mai curios ce se ascundea în docul verde. Dintr-o 
mişcare rapidă, deschise cataramele. 

— Isuse! îi scăpă iezuitului şi încă o dată: Isuse! 

Kessler scoase din sac un pantof roşu ca focul, cu toc înalt 
şi subţire; niciodată în viaţă nu mai pusese mâna pe astfel de 
încălțări păcătoase. Piciorul mic care purtase cândva o astfel 
de operă de artă probabil că făcea mişcări spectaculoase, iar 
posesoarea lui poate că dădea impresia că stă mereu pe 
vârful degetelor, ceea ce făcea ca picioarele ei zvelte să pară 
şi mai lungi decât le concepuse Creatorul. Probabil că purta 
ciorapi transparenţi de culoare neagră şi cu o dungă, ca o 
dâră de creion, de la călcâi până pe coapsă. 

Înnebunit de gânduri necurate, Kessler vâri păcatul din 
piele înapoi în sac şi deja dorea să-l închidă cu dezgust, dar 
nu se putu abţine să nu arunce o privire asupra restului 
conţinutului: numai pantofi desperecheaţi de felurite soiuri, 
sandale aerisite, escarpeni strâmţi, de culoare neagră, şi 
printre ele se afla chiar şi o cizmă cu tocul la fel de subţire cât 
un creion. 


Atenţia deosebită a lui Kessler dădu naştere unei imagini 
de Albă- ca-Zăpada cu panglici lungi şi albe - nu trebuia decât 
să o scoată şi pe ea afară. Bănuiala nu îl înşela: era una 
dintre poantele de mătase ale unei balerine. 

— Isuse! cât de moale era, cu talpa din piele de căprioară! 
Kessler îşi puse înăuntru mâna şi o scoase imediat la loc, de 
parcă ar fi comis un sacrilegiu. Acest pantof era creat numai 
pentru picioarele cu dresuri albe ale unei fete tinere, care 
dispăreau grațios precum coada unei flori sub o rochiţă cu 
tutu. Kessler se opri. 

Realiză dintr-odată că încălţările adunate de Losinski cu 
intenţii murdare îi stârneau aceleaşi gânduri păcătoase ca şi 
polonezului pe care încă îl judeca în timpul descoperirii lui. Cu 
mare tulburare, Kessler închise sacul şi îl depozită din nou în 
dulap. Chiar era pe punctul de a închide cele două uşi late, 
când privirile îi căzură pe un geamantan maroniu simplu, care 
de abia dacă era mai mare decât o carte de rugăciuni, pus 
de-o parte, deasupra dezordinei din dulap. 

Trebui să se întindă ca să ajungă cât de cât la geamantan. 
Era încuiat. In sertarul de sus al secretarului, Kessler 
descoperi trei chei diferite, dintre care cea mai mică părea să 
aparţină cufărului. Cheia se potrivea. După experienţa cu 
păcătosul sac marinăresc, Kessler se aştepta la multe şi totuşi 
nu îşi putea crede ochilor când ridică partea de sus: cufărul 
conţinea bani, dolari în bancnote stivuite cu grijă, de câte 
douăzeci şi o sută. 

Kessler, căruia îi scăpa orice lucru în legătură cu banii, nu 
avea nici cea mai vagă idee cât putea să fie - zece, cincizeci 
sau o sută de mii? Dar această descoperire îi întărea 
convingerea că un lucru nu era în regulă cu Losinski, şi în 
timp ce închidea valiza, o lăsa în dulap şi punea cheia înapoi 
în sertar, pe Kessler începu să-l macine întrebarea ce fel de 
jocuri făcea confratele, dacă avea complici şi ce fel de scop 
urmărea. 

Situaţii ca acestea sunt în stare să pună şi pe cineva cu 
nasul fin pe urme greşite, pentru că e de ajuns să bată puţin 
vântul şi simţurile nu mai pot să-ţi spună nimic. De aceea, 


Kessler nu mai zăbovi cu alte gânduri şi căută indicii care să îi 
permită să-l demaşte în vreun fel pe Losinski. 

Sertarele secretarului, trei pe stânga, trei pe dreapta, de la 
care Kessler se aştepta la cel mai mult, se dovediră destul de 
sărace, pentru că în dezordinea care era caracteristică mai 
degrabă unei minţi împrăştiate decât unui membru al 
Societatis Jesu, nu putea să dea de urma nici unui lucru care 
să îl ajute să tragă o concluzie despre intenţiile sau despre 
purtarea lui Losinski. 

Drept urmare, Kessler se întoarse din nou la uşa din stânga 
a dulapului, în spatele căreia ştia că se află cărţi şi dosare. 
Cărţile ascundeau ceva perfid; dar lucrurile cele mai 
insidioase sunt trădate de cărţile pe care nu le ai. O privire 
scurtă îi ajunse lui Kessler ca să recunoască faptul că Losinski 
nu era deloc interesat de autorii de bază care stau la 
dispoziţia creştinilor evlavioşi, iar de lucrările teo- logico- 
filozofice ale tradiţiei iezuite - doar puţin. In schimb îi săreau 
în ochi în mod dureros tipărituri eretice precum /storia 
Cavalerilor Templieri sau Mişcarea mesianică de 
independență de la aparitia lui loan Botezătorul până la 
disparitia lui Jacob cel Drept, după consemnarea cuceririi 
lerusalimului, de către Flavius losephus şi după izvoarele 
creştine sau Aşteptarea biblică a mântuirii ca problemă a 
istoriei religiilor sau Imposibilitatea fiziologică a morții lui 
Hristos pe cruce sau Povestirea minunilor de către sinoptici, 
corelată cu transmiterea pe cale orală, fiecare dintre ele 
menită să defăimeze credinţa creştină. 

Dacă Manzoni avea dreptate când spunea că Losinski e 
eretic? De ce, pentru Dumnezeu, l-a implicat pe acest eretic 
într-un proiect care era de o semnificaţie atât de 
fundamentală pentru biserică? 

Pentru Kessler exista o singură explicaţie în această 
privinţă: Manzoni putea să-l dispreţuiască pe Losinski, putea 
să îl urască, dar avea nevoie de cunoaşterea lui. Nu încăpea 
îndoială că polonezul era mai inteligent şi mai instruit decât 
toţi ceilalţi; fie şi numai acest lucru îi crease mulţi duşmani. 
Nu cumva se ridica întrebarea dacă Losinski, atât de puţin 


respectabil cum părea, era păstrat în rândurile lor tocmai 
pentru că putea să facă mai mult rău în alt loc decât la 
Gregoriana? 

Ce ştia Losinski? 

Printre coperţile de dosare, Kessler descoperi schiţe, 
refaceri şi copii ale unor papirusuri şi pergamente vechi, 
scrise în greacă şi coptă. Sute de referinţe literare, notate pe 
margine cu un scris îngrijit şi minuscul care contrazicea 
dezordinea din rest, lăsau loc concluziei că Losinski se 
înfruptase din plin cu aceste lucruri, ca un lup avid, care nu 
mai dă drumul mielului după ce l-a prins în colţi. Lui Kessler îi 
lipsea liniştea ca să se uite mai bine la fiecare foaie, dar, în 
treacăt, reuşi să conchidă că era vorba despre texte ale 
primei etape a creştinismului şi din creştinismul timpuriu, 
domeniul de specializare al lui Losinski. Numeroase desene şi 
fotografii ale Arcului lui Titus, o construcţie romană a 
împăratului cu acelaşi nume, duceau către o unică idee: că 
Losinski se ocupa sau se ocupase de o problemă în afara 
Gregorianei. 

O foaie păstrată cu deosebită grijă între două cartoane 
groase trezi interesul tânărului iezuit, pentru că, închisă într-o 
folie transparentă în vacuum, semăna la milimetru cu un 
fragment a cărui traducere o făcuse cunoscută câteva zile 
mai înainte. Aparenţele înşelară, totuşi, deoarece textul copt 
era doar asemănător cu al lui, dar în niciun caz unul şi 
acelaşi. Acest înscris fragmentar era neobişnuit de bine 
păstrat şi lizibil, de aceea Kessler, fără să vrea, îşi încercă 
puterile cu textul şi începu să îl analizeze după cum se 
obişnuia între paleografi, dedicându-se mai întâi cuvintelor 
care erau cel mai uşor lizibile, cum ar fi denumirile de locuri şi 
numele proprii sau subiectul propoziției, în măsura în care 
acesta putea fi recunoscut, pentru că stătea la început de 
propoziţie. 

Astfel se lovi chiar la început de un nume care îl făcu să se 
oprească, pentru că era la fel de neobişnuit şi rar ca şi 
numele lui Isus, mai ales într-un text copt. Numele era 
Barabbas. 


„Barabbas?“ 

Gândurile lui Kessler fură dintr-odată întrerupte pentru că 
pe culoar se apropiau nişte paşi zgomotoşi. În consecinţă, 
puse folia repede înapoi între cartoane şi o plasă de unde o 
luase. Se opri din respirat şi ciuli urechile. În clipe ca acestea, 
secundele devin ore; una peste alta, Kessler ajunse la această 
impresie şi îndrăzni să respire când paşii se îndepărtaseră în 
direcţia opusă. 

Acest incident îl speriase în aşa hal pe Kessler, că tremura 
din tot corpul; aşa că preferă să pună capăt investigaţiilor 
pentru moment. Schimbă din nou cheia din cutia de la poartă, 
se retrase în chilia lui şi se prăbuşi în pat aşa cum era. Se uita 
în tavan, cu mâinile împreunate sub cap. 


5 


Primul său gând a fost că ar trebui să se confeseze lui 
Manzoni. Îşi aminti cuvintele superiorului său din ordin, care, 
atunci când îl solicitase să-şi înceapă lucrul la Roma, îi vorbise 
de integritate, acesta, din câte spunea el, fiind tocmai motivul 
pentru care fusese ales, iar în viaţa lui de până atunci, Kessler 
nu îşi putuse reproşa de fapt nimic care să fi trezit îndoieli din 
acest punct de vedere. Dar dacă discuta cu Manzoni, atunci 
trebuia să recunoască faptul că se strecurase în chilia lui 
Losinski, iar despre celelalte lucruri de acolo să tacă, în 
numele lui Isus. 

Cum să-l facă să vorbească pe Losinski? Să-i ceară pur şi 
simplu socoteală, să-l întrebe de care cercetări obscure se 
ocupa confratele? Polonezul ar fi negat totul, iar el, Kessler, ar 
fi fost oricum cel blamat, indiferent dacă n-ar fi spus nimic 
despre spionajul lui sau dacă ar fi vorbit deschis despre asta. 
Losinski nu era omul care să fi scos din sărite pe cineva; nu, 
Kessler trebuia să admită faptul că era inferior acestui om în 
ce priveşte forţa şi stăruința în ceea ce-şi propunea. Chiar 
dacă nici nu ar fi recunoscut vreodată aşa ceva, în sinea lui, 
Kessler începu să se întrebe dacă nu cumva s-a pierdut cu 


totul în ceva anume şi dacă într-o bună zi nu se vor lumina 
lucrurile de la sine, precum seminţia lui Sem, din cartea întâi 
a lui Moise. 

Desigur că mai era şi lucrul acela de un conţinut păcătos, 
din dulapul lui Losinski, care nu se cuvenea unuia care purta 
gulerul bisericesc; dar nu se delectase el cu încălţămintea cea 
dezmăţată cu aceeaşi plăcere ca şi celălalt? Să fi fost 
Losinski, cel care se pleca dorințelor cărnii, ce îi chinuie 
uneori şi pe cei mai cuvioşi dintre creştini cu forţa 
nenorocirilor abătute asupra Egiptului, un călugăr mai bun 
pentru că îşi satisfăcea fantezia neliniştită cu piele şi mătase, 
în timp ce el - Domnul fie milostiv cu un sărman păcătos, în 
astfel de zile bătea casele din Trastevere, unde, în scările 
întunecoase, femeile îşi ridicau fustele în faţa oricărui bărbat, 
asta dacă purtau vreo fustă, pentru ca şi cel mai neclintit 
celibatar să se confrunte cu opusul care s-a născut aşa cum a 
vrut Dumnezeu Tatăl, din coasta lui Adam. lar dacă după 
sărbătoarea Inimii Neprihănite a Măriei, când pornirile îl 
copleşiseră în arşiţa verii, nu l-ar fi întâlnit în cel mai depravat 
dintre aceste stabilimente pe padre Francesco de la minoriti, 
care îl spovedea în fiecare săptămână, atunci în acea seară 
nu s-ar fi dedat doar plăcerii destrăbălate de a privi, ci s-ar fi 
aruncat asupra unei dame cu părul roşu. Dar astfel, amândoi 
au văzut în acea întâlnire a lor un apropo făcut de Cel de Sus. 
Dacă se gândea la intrigile impenetrabile ale lui Losinski, 
părea mai recomandabil să se împrietenească mai mult cu 
inteligentul polonez şi să îi câştige încrederea; până la urmă, 
el fusese cel care îl rugase să nu iasă la rampă cu traducerea 
pergamentului - o cerere care rămăsese nelămurită până 
astăzi. 

Totuşi, polonezul îi dădea bătăi de cap lui Kessler. În zilele 
următoare, se feri intenţionat din calea lui Kessler; în orice 
caz, el avusese această impresie. Atât în timpul lucrului la 
Gregoriana, unde discuţiile despre termeni şi pasaje erau la 
ordinea zilei, Losinski rămase neobişnuit de tăcut. Aplecat 
asupra traducerilor lui, nu scotea o vorbă câte două zile, iar la 
întrebarea politicoasă a lui Kessler, dacă progresase, 


răspunse cu un nu distant, aşa că lui Kessler i se păru nimerit 
să facă şi el ditamai ocolul împrejurul lui. 

Cu toate acestea, nu îl scăpa din ochi pe confrate şi 
observă incidente aparent nesemnificative, cum ar fi 
cumpărarea unui ziar de la chioşc sau că se ducea la poştă şi 
îl urmări pe Losinski pas cu pas, atât cât îi stătea în putinţă 
fără să fie descoperit. După câteva zile, asta începu să se 
întâmple cu o anume impertinenţă, care îi dădea curaj lui 
Kessler să acţioneze, de parcă ar fi fost un detectiv dintr-un 
roman prost, folosind haine sub care să se deghizeze, 
pătrunzând astfel din ce în ce mai mult în viaţa misteriosei 
persoane. 

În Ziua Tuturor Sufletelor, Losinski plecă din nou din 
mănăstire şi se duse într-un taxi către Via Cavour, unde se 
opri în faţa treptelor de piatră care duc pe partea dreaptă 
către biserica San Pietro. Purta ca întotdeauna o haină 
neagră, iar înfăţişarea lui nu îl trăda în niciun fel pe iezuit. 
Fără să se întoarcă - aşa de sigur se simţea deja Losinski - 
alergă pe scările de piatră în sus, sărind peste câte două sau 
trei; Kessler făcea eforturi să îl urmărească. 

San Pietro in Vincoli este cunoscut pentru lanţurile 
Apostolului Petru, care sunt păstrate acolo, dar mai ales prin 
sculptura lui Michelangelo - Moise - una din cele mai mari 
tragedii ale istoriei artei, iar vizita lui Losinski în acest loc nu 
ar fi reprezentat nimic ieşit din comun. Nici faptul că fratele 
se dusese ţintă către un confesional noduros şi 
îngenunchease în faţa zăbrelelor de lemn, în timp ce se 
închina, nici asta nu părea să fie de luat în seamă; dar lui 
Kessler, care observase scena din spatele unei coloane din 
foarte apropiata vecinătate, nu îi scăpă că acea confessio a 
iezuitului aducea mai degrabă cu o dojenire adresată 
părintelui duhovnic. Losinski nu căuta o izbăvire de păcate, ci 
îi făcea morală sărmanului dinăuntru în asemenea hal, că nu 
mai avea nimic ce răspunde - cel puţin aşa părea. 

Cele petrecute se sfârşiră brusc. Prin fanta de sub grilaj, 
dedicată în spiritul Sfintei Biserici celor care doreau să pună 
în ea imagini de sfinţi spre propria înălţare sufletească, apăru 


un plic gros, pe care Losinski îl ascunse în buzunarul hainei, 
îşi făcu în grabă cruce şi plecă. 

Întâlnirea îi întări lui Kessler convingerea că fratele polonez 
făcea joc dublu. Il lăsă pe Losinski să se îndepărteze, pentru 
că acum îl interesa mult mai mult cine se ascundea în cabina 
de spovedanie. Kessler era sigur că acesta nu era deloc un 
preot care spovedeşte pe sărmanii păcătoşi. 

Intr-adevăr, din confesional ieşi un bărbat între două vârste 
cu o înfăţişare pe deplin călugărească, chiar dacă purta 
îmbrăcăminte modernă şi la patru ace. Părea, spre deosebire 
de Losinski, extrem de neliniştit şi se uită iscoditor în toate 
părţile înainte de a ieşi din biserică. 

Kessler îl urmări la o distanţă convenabilă şi nu s-ar fi mirat 
dacă ar fi luat-o pe Corso Vittorio Emanuele, către Vatican, şi 
dacă ar fi dispărut acolo într-unul dintre oficii. Totuşi, Kessler 
se înşela. Necunoscutul bău un espresso într-una dintre 
cafenelele cu terasă de pe Via Cavour şi merse cu maşina 
direct la hotelul Excelsior, unul dintre cele mai alese locuri din 
oraş. 

In holul cel mare era o asemenea aglomeraţie, încât 
Kessler nu risca nimic dacă se apropia la câţiva paşi. În 
manierele lui citea ceva lumesc, iar tânărul iezuit, căruia 
fireşte că nu i se putea recunoaşte asemenea ipostază, părea 
mai degrabă un băieţaş, în comparaţie cu el, şi cam 
neajutorat. 

Misterioasa întâlnire pe care o avusese Losinski cu 
necunoscutul în San Pietro in Vincoli îl adusese pe Kessler 
într-o stare de totală nedumerire şi nici măcar meditaţia 
căreia i se dedică în aceeaşi seară pe scaunul de rugăciune 
din chilia lui (în chilia lui Losinski, gândi el retrospectiv, lipsea 
o astfel de piesă de mobilier), nu putu să îl facă să progreseze 
în prezumţiile lui. Dar dacă până atunci din diferite motive se 
îndoise de ticăloşia polonezului, după ce observase acel 
schimb de la confesional fu sigur că Losinski neapărat era 
implicat în afaceri murdare şi neştiute. 

Că era vorba despre proiectul secret de la Gregoriana sau 
de o cu totul altă chestiune, asta nu mai îndrăznea Kessler să 


desluşească; nici măcar nu îndrăzni să-l facă pe Losinski să 
vorbească, pentru că acesta cu siguranţă că ar fi negat totul 
şi i-ar fi răspuns din acel moment cu atâta neîncredere, încât 
Kessler nu ar mai fi reuşit să desluşească motivele ascunse. 
Şi el tocmai asta voia. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât creştea în 
Kessler convingerea că printre toţi confrații din Societatis Jesu 
neîncrederea era la ea acasă, iar gândul că putea să se facă 
abuz de el pentru că era pe dinafară, asta îl deranja serios. 
Atât de serios, că hotărî să cerceteze lucrurile până la capăt. 


Capitolul şapte 
O ÎNTÂLNIRE NEAŞTEPTATĂ 


Solitudine 
1 


De la acel incident straniu, Anne von Seydlitz îşi evita 
propriul cămin. Işi propusese ferm să nu mai petreacă nicio 
noapte în această casă până la clarificarea problemei. Pentru 
cele două zile cât stătu în Munchen şi pe care le petrecu în 
principal cu schimbarea lenjeriei şi cu afaceri, îşi luă o cameră 
la hotelul în care locuise şi Kleiber. 

li părea rău de ce se întâmplase cu Adrian, dar într-un 
anume sens era şi bucuroasă că se ajunsese acolo, pentru că 
avea impresia că el era interesat cu mult mai mult de ea 
decât de problemele ei. Tot ce-i lipsea în această situaţie era 
să se ţină după ea un bărbat. Desigur, dacă s-ar fi îndreptat 
către ea, i-ar fi întins mâna şi când se gândea la asta îi veniră 
în minte vorbele bonei, care o învățase cu o voce serioasă să 
nu refuze niciodată o mână întinsă, nici măcar a unui 
duşman, dar pe moment putea să fie sigură că nu se va 
ajunge la asemenea întâlnire. În acea clipă, în mintea lui Anne 
se îngrămădeau atât de multe gânduri, că pur şi simplu nu 
mai rămânea loc pentru un bărbat. 

Mândria este ceea ce impulsionează o femeie înşelată să 
facă lucruri inimaginabile. Tot inimaginabil ar fi fost mai 
demult pentru Anne von Seydlitz să urmărească de una 
singură indicii care să o ducă pe un drum în jurul lumii, nu 
lipsit de riscuri şi de pericole, doar ca să facă lumină în ceea 
ce priveşte o relaţie amoroasă - numai să poată să o 
desluşească odată -, lucru care nu îi aducea nici cel mai mic 
avantaj. Dar între ea şi necunoscut, enigmă şi mister, din câte 


părea, se crease o legătură magică; în orice caz, Anne nu se 
simţea în stare să renunţe la asta. 

Să fi fost lucrul care o ţinea captivă, care pusese stăpânire 
pe toate gândurile ei şi care nu o mai lăsa în pace, magia 
răului, cea de multe ori descrisă? De ce făcea toate acestea? 

Astfel de gânduri ocupau doar un spaţiu nesemnificativ în 
viaţa ei. În contextul actual era bine aşa, pentru că altfel 
Anne ar fi observat cât de mult se schimbase deja. 

Niciodată în viaţă nu mai fusese atât de obsedată de o 
idee, iar pe oamenii care urmăreau un scop fără să mai ţină 
cont de ei înşişi îi privise mai degrabă cu dezgust decât cu 
admiraţie. Acum, că un gând pusese stăpânire pe ea, nu mai 
ştia de ea însăşi, le lăsase pe toate de-o parte, dragoste, 
viaţă, afacere şi nici măcar nu observa. Există lucruri de care 
pur şi simplu nu poţi să fugi. 

Cercetările din California îi întăriseră convingerile lui Anne 
că soţul ei, Guido, trebuie să fi fost implicat într-un complot 
internaţional, conştient sau nu, asta nu putea să spună la 
momentul actual. Nu putea să fie numai descoperirea unui 
text biblic lucrul care îi făcea pe oamenii de ştiinţă să devină 
vânători, iar pe alţii, vânaţi. 

Doamna Vossius, soţia profesorului, avea un rol suspect. 
Anne se îndoia de onestitatea ei şi, chiar la câteva zile după, 
apăru întrebarea dacă Aurelia Vossius nu făcea joc dublu. Cel 
mai important indiciu era observaţia lui Brandon referitoare la 
Ordinul Orficilor, undeva în nordul Greciei. Anne nici nu 
bănuia ce o aştepta acolo, dacă va reuşi să ajungă la ordinul 
misterios, dar era de neclintit în hotărârea ei. 

Trebuia să se ducă la Leibethra. 


2 


Graţie descrierii precise făcute de Gary Brandon, Anne von 
Seydlitz zbură cu avionul la Atena şi, mai departe, la Salonic, 
care acolo este numit Saloniki, varianta scurtă pentru 
Thessaloniki, şi se cază la Makedonia Palace, Leoforos 


Megalou Alexandrou, în pitoreasca zonă veche a oraşului. 

Guido, cu experienţă în călătorii, din cauza profesiei, îi 
dăduse cândva un sfat: dacă nu ai prieteni într-un oraş, atunci 
dă-i un bacşiş regesc portarului de la hotel. 

Tânărul de la recepţie se numea Nikolaos - la fel ca 
jumătate dintre locuitorii regiunii -, vorbea o engleză 
excepţională, iar bancnota de o valoare apreciabilă pe care i- 
o pusese Anne în mână îi dezvălui capacităţi nebănuite. Anne 
se întâlni cu el după ce i se termină serviciul, într-o cafenea la 
stradă din apropierea Turnului Alb, de unde se vede marea, şi 
începu să povestească fără ocolişuri că răposatul ei soţ 
fusese implicat într-un complot ciudat, în spatele căruia se 
aflau oameni care probabil că erau de găsit în Leibethra. Alte 
informaţii, Anne nu mai oferi. 

Nikolaos, care nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, 
cu un păr cârlionţat şi negru şi cu nişte ochi negri şi vioi, se 
simţi măgulit de sinceritatea străinei şi îi promise că o ajută. 
Mai întâi, spuse el cinstit, trebuia să recunoască faptul că 
auzise de ordinul din Leibethra, dar nimeni din Salonic nu ştia 
mai mult despre acei oameni. Majoritatea, ca şi el, prin 
urmare, ştia din auzite că era un ordin religios care 
administra un azil psihiatric. Desigur că aceia cu handicap nu 
erau în niciun caz greci sau oameni de prin părţile locului, ci 
străini care erau aduşi acolo. 

Probabil că azilul era întreţinut doar cu scop de camuflaj, 
lămuri Anne, iar în realitate Leibethra ascundea cu totul 
altceva. 

Întâmplător, cumnatul lui Nikolaos, pe care îl chema 
Vasileos, avea în Katerini, la o oră de mers cu maşina la sud 
de Salonic, un hotel cu denumirea de Alkyone, iar Nikolaos 
avea impresia că îşi amintea cum i-a povestit cândva 
cumnatul său de o mănăstire stranie, clădită pe stânci, pe 
pantele Olimpului, dar pentru că nu era prea tare interesat de 
asta, nu putea să-şi aducă aminte detalii. 

Ziua următoare, Nikolaos o aduse pe Anna cu maşina lui în 
Katerini, la cumnatul lui, Vasileos, care, cu toate că Anne 
coborâse la hotelul lui şi nu la Olympion, în vecinătate, şi în 


ciuda faptului că fusese recomandată de Nikolaos cu vorbe 
prieteneşti, o întâmpină pe străină cu mare neîncredere. 
Vasileos se dovedi exact opusul lui Nikolaos: închis şi 
încruntându-se flegmatic şi sumbru, mai ales faţă de oaspeţii 
proprii. La asta se mai adăuga faptul că te puteai înţelege cu 
el doar cu ajutorul unui limbaj stâlcit, alcătuit dintr-o germană 
cu un iz ciudat de dialect renan şi o engleză însuşită cu greu, 
cu un accent uscăcios de greacă vorbită în nord. 

Cei mai mulţi din regiune erau aşa, se scuză Nikolaos 
pentru atitudinea lui urâcioasă şi discută cu Vasileos cu voce 
tare şi serioasă. Anne nu pricepea un cuvânt, dar din gesturile 
şi reacţiile celor doi putea să-şi dea seama că Nikolaos îi 
reproşa cumnatului său că n-ar fi stricat să-şi trateze mai bine 
oaspeţii deoarece kiria, adică doamna din Germania, era 
generoasă. Apoi îi dădu lui Anne numărul lui de telefon din 
Salonic, în caz că avea nevoie de ajutor, şi plecă. 

Katerini este extrem de pitoresc, chiar şi în zilele reci şi gri; 
un cătun de ţară departe de drumul naţional. La Katerini nu 
vii în vacanţă, ajungi din întâmplare. Şi la hotelul lui Vasileos 
- îi zicea el aşa, dar merita mai degrabă titlul de motel - 
lumea rareori rămânea mai mult de o noapte. Aşa că Anne 
von Seydlitz era o ciudăţenie, iar a doua zi, după ce explorase 
ulițele orăşelului şi încântătoarea piaţă, bărbaţii vârstnici care 
stăteau pe scaunele împletite în faţa porţilor începură să 
şuşotească cine ar putea fi străina şi ce căuta acolo. Era 
ciudat, dar în ţară străină şi printre oameni străini, Anne von 
Seydlitz se simţea mai în siguranţă decât acasă, unde se 
credea supravegheată şi ţinută sub observaţie. 

Destul de mulţi bărbaţi, nu numai cei în vârstă, se 
strânseseră în faţa porţilor: bărbaţi cu chipuri pătrăţoase şi 
sprâncene groase, uscăţivi şi căliţi de greutăţile vieţii, ale 
unei vieţi care, aici, nu era câtuşi de puţin numai lapte şi 
miere. În alte părţi, oamenii trăiesc unul de pe urma altuia; 
băcanul de pe urma zidarului, zidarul de pe urma 
constructorului, constructorul de pe urma dulgherului, iar 
dulgherul de pe urma băcanului: dar în sud se poate trăi 
numai din istorie, chiar şi de pe urma gunoiului pe care 


aceasta îl lasă în urma ei. Sărăcia naşte neîncredere, iar 
oamenii din Katerini erau teribil de neîncrezători unii cu alţii, 
dar mai ales faţă de străini, iar o doamnă care călătoreşte 
singură trezeşte suspiciuni, aşa că se fereau pe cât posibil din 
faţa acelei Kiria. 


3 


Doar Georgios Spiliados, brutarul ambulant, a cărui tarabă 
trecea pe cele trei roţi pe uliţe (partea din spate era alcătuită 
dintr-o bicicletă veche cu tot mecanismul cu pedale, pe când 
cea din faţă era formată dintr-o ladă de lemn pe două roţi, 
carcasa unei maşini de spălat, pe care electricianul local o 
vânduse acum zece ani în Katerini şi în care Georgios 
montase ferestruici cu geam, ca fiecare de pe stradă să-i 
poată admira baclavalele şi cataifurile de un maron-auriu bine 
făcut), doar brutarul Spiliados începu să discute cu Anne, 
când cumpără de la el o plăcintă, pe care Georgios o înfăşură 
într-o hârtie cafenie, din motive de igienă. Cu acest prilej află 
că Spiliados lucrase în Germania mai demult - trecuse ceva 
timp de atunci - şi că acum încerca să se descurce pe cont 
propriu. In oraş i se ştia numele grecesc - şi arătă către 
plăcuţa vehiculului său -, dar pentru cei mai mulţi el era 
oricum „neamţul”. 

Spiliados dorea să ştie dacă e în concediu, iar dacă era aşa, 
atunci nimerise prost sezonul; Katerini era cel mai frumos în 
aprilie, cu vreme blândă şi înmiresmat de flori. Anne negă 
râzând şi se interesă în schimb dacă Georgios ştie ceva 
despre Leibethra. Brutarul puse atunci piciorul, grăbit, pe 
pedală, ca să dispară rapid; dar mai înainte să poată face 
asta, Anne îl prinse de braţ şi îl trase înapoi. 

Când întrebă de ce voia să o şteargă, Georgios Spiliados 
răspunse tot cu o întrebare: dacă face parte dintre ei, aşa se 
exprimă. Abia când Anne tăgădui, că nu, s-o bată Dumnezeu 
dacă nu, că se interesa de ei din alte motive, atunci rămase şi 
el pe loc. 


Georgios Spiliados, care altfel era un tip uns cu toate alifiile 
când venea vorba de relaţiile cu oamenii, îşi trecu mâna 
peste frunte şi continuă să vorbească, dar încet. În caz că era 
jurnalistă, dorea să-i amintească de faptul că un reporter de 
la Daily Telegraph, care îşi făcuse de lucru prin zonă vreme 
de două săptămâni şi adunase informaţii despre lumea din 
Leibethra - plătise şi bani pentru asta fusese găsit într-o bună 
zi cu capul spart. Oficial s-a spus că se prăbuşise de pe 
stâncile Olimpului, dar loannis, care îl găsise şi îi era şi 
prieten, susţinea că pe locul în care îl descoperise nu erau 
stânci cât vedeai cu ochii. Cel mai bine era dacă făcea cale 
întoarsă. 

Pentru Anne, Georgios Spiliados era singurul om care putea 
să o ajute. De aceea, îi întinse o bancnotă brutarului, dar 
acesta o respinse enervat. Totuşi, nu dură mult până îi mai 
slăbi indignarea şi Georgios puse banii în înăuntrul pălăriei. 
Anne îl imploră pe Spiliados să nu mai discute cu nimeni 
despre curiozitatea ei în legătură cu Leibethra. Georgios 
promise că aşa va face. 

Conveniră ca, după-amiază, să se întâlnească amândoi în 
magazinul lui, aflat cu două străzi mai încolo. Dacă întârzia, 
atunci va şti Vanna, soţia lui. Bătea la ochi dacă mai vorbeau 
la drumul mare. 

Când Anne intră mai târziu în magazin, Vanna băgă capul 
printr-un soi de draperie din panglici de plastic colorate, din 
spatele prăvălioarei cu dale. Spaţiul de vânzare era format 
dintr-o masă îngustă şi prelungă şi un dulap meşterit din 
lemn, fără fineţuri, lipit de perete, în care se aflau de 
cumpărat doar câteva azimi. Cu mustăcioara ei neagră de pe 
buza superioară şi chipul ridat, Vanna mai degrabă părea să 
fie mama lui Georgios. 

încăperea din spate, în care o pofti pe străină, nu era cu 
mult mai bine mobilată: în mijloc o masă pătrată de lemn, 
goală, cu patru scaune, o vitrină înaltă cu veselă colorată, 
lângă ea, o chiuvetă albă, în faţa ei, o etajeră susţinută la 
perete de colţare de oţel. Vanna aduse rachiu şi spuse bitte, 
singurul cuvânt nemtesc pe care îl cunoştea. 


La puţin timp, apăru şi Georgios. Anne încercă să-i explice 
bărbatului de ce venise la Katerini. Îi povesti despre 
misteriosul accident suferit de Guido şi de investigaţiile ei, 
care o aduseseră până aici, şi astfel trezi sincera simpatie a 
lui Georgios. Acesta îi ascultă istorisirea, apoi bău dintr-o 
înghiţitură un pahar de rachiu îndoit cu apă, încuie uşa 
prăvăliei şi se aşeză din nou la masa pătrată. Bătea darabana 
cu degetele pe blatul mesei; Spiliados făcea tot timpul asta 
când cădea serios pe gânduri. 

Lumina palidă a unui bec neacoperit, de pe tavanul alb de 
var, umplea încăperea. Privirea Anei se plimba tot mereu de 
la chipul lui către mâinile nervoase şi înapoi la faţa 
interlocutorului. Georgios se uita drept înainte, tăcut, şi cu cât 
tăcea mai mult, cu atât dispăreau şi speranţele lui Anne că o 
va ajuta. 

— Incredibilă poveste mai este şi asta, spuse el într-un 
final. incredibilă poveste, într-adevăr. 

— Cumva nu mă credeţi? 

— Ba da, ba da, spuse Giorgios împăciuitor. Mie mi se pare 
că oamenii ăştia sunt cu adevărat periculoşi. Noi toţi cei de 
aici abia dacă ştim ceva despre ei. Ce se povesteşte prin 
părţile locului despre ei sunt zvonuri, mai mult sau mai puţin. 
Se vorbeşte despre asta cu mâna la gură. Alexia, nevasta 
fierarului a văzut - aşa pretinde ea - că ard oameni pe ruguri 
şi că dansează lângă ele. lar Sostis, care are cariera de piatră 
de pe partea de răsărit a muntelui, spune că sunt nebuni care 
se omoară între ei. Aud pentru prima dată că ar fi nişte 
oameni extrem de inteligenţi. Aşa ceva pur şi simplu nu pot 
să-mi imaginez. Cum ziceaţi că îşi spun? 

— Orfici, adepţi ai lui Orfeu. 

— Nebunie. Nebunie curată. 

— Eu cred, îi explică Anne grecului, că intenţionat pun în 
circulaţie astfel de zvonuri, ca să distragă atenţia de la ceea 
ce fac. 

— Oficial, relată Georgios, Leibethra este un azil pentru cei 
cu handicap mintal; dar ceea ce se întâmplă de fapt în 
spatele gardului care blochează accesul, asta nu ştie nimeni. 


Se întreţin singuri precum călugării de pe Muntele Athos, au 
propriile maşini cu care îşi fac cea mai mare parte a 
cumpărăturilor din Salonic, iar dirigintele de poştă de la 
Katerini spune că poşta lor tratează numai cu oficiul poştal 
central din Salonic. 

— Şi dispun de o avere inimaginabilă, adăugă Anne. 

Georgios dădu din cap în semn de neîncredere. 

— Şi cum aş putea să vă fiu de folos? întrebă grecul în cele 
din urmă. 

— Aş vrea să mă duceţi la Leibethra! spuse ferm Anne von 
Seydlitz. 

Georgios îşi trecu degetele prin părul cârlionţat. 

— Nu sunteţi în toate minţile, spuse el iritat. Aşa ceva nu 
fac. 

— Vă plătesc bine! spuse Anne. Să zicem... două sute de 
dolari. 

— Două sute de dolari? Chiar nu sunteţi în toate minţile! 

— O sută pe loc şi o sută atunci, la faţa locului. 

Perseverenţa detaşată cu care trata Anne von Seydlitz îl 
scoase pe Georgios din sărite. Sări în picioare şi începu să 
măsoare în sus şi-n jos camera goală. Anne îl urmărea cu 
atenţie. Două sute de dolari erau o grămadă de bani pentru 
un brutar din Katerini. Sfântă Fecioară, două sute de dolari! 

Anne scoase din geantă o bancnotă de o sută de dolari şi o 
despături în mijlocul mesei. Atunci Georgios dispăru în spate, 
pe după uşă. Anne îi auzea paşii cum urcă pe treptele 
scârţâitoare din lemn. Se mira şi ea de curajul pe care îl avea, 
dar acum era hotărâtă să meargă până la capăt. Dacă exista 
vreo şansă de a face puţină lumină în obscura afacere, atunci 
trebuia să ajungă în Leibethra. 

La drept vorbind, nu ştia absolut deloc la ce să se aştepte 
acolo. Insă aşa cum o forţă tainică îi uneşte pe criminal şi pe 
victimă, tot aşa simţea şi Anne impulsul de a explora 
mănăstirea de pe stâncile Olimpului, de parcă acolo s-ar fi 
aflat ascunse toate secretele. Ţinându-şi capul între palme, cu 
privirea îndreptată către bancnotă, Anne aştepta întoarcerea 
lui Georgio. 


Acesta veni cu o hartă veche, împăturită. Nu spuse niciun 
cuvânt, luă banii şi trase în dreptul lui harta pliată. 

— Aici, mormăi el şi bătu cu degetul mijlociu al mâinii 
drepte într-un anume punct de pe hartă: Leibethra. 

Locul era marcat cu un simbol, un cerc peste care se afla o 
cruce. Asta indica o mănăstire. Denumirea locului lipsea. Îşi 
trecu degetul peste strada din Katerini, până la Elasson, fără 
să scoată o vorbă, arătă o linie subţire, care o intersecta - 
marcajul pentru un drum forestier care se pierdea undeva pe 
versanţii Olimpului -, şi dădu de înţeles prin câteva mişcări 
vagi că drumul ducea undeva mai departe. 

— Dacă aşa ceva e posibil, bolborosi el îndărătnic, trebuie 
încercat în primele ore ale serii. În timpul zilei se vede de 
departe dacă vine cineva. 

— De acord! spuse Anne, de parcă ar fi fost cel mai firesc 
lucru din lume şi adăugă curajoasă: când? 

Spiliados se ridică încomodat, stinse lumina electrică şi se 
uită pe fereastră, către cer. 

— Vremea e de partea noastră, spuse el, vedem semiluna. 
Dacă doriţi, mâine. 

După ce Georgios aprinse din nou lumina, se aşeză lângă 
Anne la masă. Aplecaţi deasupra hărţii, cei doi concepură un 
plan pentru ziua următoare. Grecul avea o motocicletă, un 
Horex, care putea trece relativ neobservată pe şoseaua către 
Elasson. Urma ca Spiliados să o aştepte cu motocicleta la ora 
patru, în spatele fierăriei. Nu dorea să facă vâlvă, iar Anne fu 
imediat de acord cu acest plan. Lumea din Katerini nu trebuia 
să aibă ocazia să pălăvrăgească. 


4 


Prima zi trebuia folosită numai pentru recunoaşterea zonei. 
Anne era preocupată în principal să afle dacă exista vreo 
posibilitate de a pătrunde neobservată în complexul ordinului 
orficilor. Ştia, fireşte, că asta era periculos, iar Georgios 
spusese despre planurile ei că sunt sinucidere curată. Totuşi, 


exista un gând care o sprijinea în siguranţa de care dădea 
dovadă: trebuie să existe un motiv pentru care orficii o 
cruţaseră până atunci. 

Noaptea era răcoroasă, nu şi rece, atunci când Anne se 
întoarse la hotel. De când plătise factura de cazare în avans 
pe o săptămână, Vasileos se arătă faţă de ea neaşteptat de 
prietenos, ceea ce, în cazul unei persoane morocănoase de la 
natură, se limita la vorbele: „kali mera, ce faceţi” sau „kali 
spera, doamna Seydlitz”; dar pentru că Vasileos îi întâmpina 
cu muţenie pe toţi, Anne nu trebuia să se teamă că ar dori să 
o descoasă. 

Camera ei dădea către stradă, iar în noaptea aceasta 
gândurile i se învârteau în jurul aventurii care o aştepta. 
Câinii urlară cu mult după miezul nopţii; îşi răspundeau unul 
altuia după ce lătrau, iar urletele lor răsunau pe ulițele 
pietruite şi goale. Dintr-un kafinion de pe colţ, care la fel ca 
majoritatea caselor din Katerini, aduce mai degrabă a garaj 
decât a casă de oameni, bâzâiau interminabil melodii cântate 
la buzuki, iar ventilatorul din restaurantul lui Vasileos, care 
era la parterul hotelului Alyone, scotea bolborosit şi gâlgâit 
mirosul înţepător de mâncare, în afara clădirii. Nişte drumeţi 
întârziaţi vorbeau pe ton ridicat, de pe o parte a străzii către 
cealaltă, şi nici după o jumătatea de oră de conversaţie în 
auzul tuturor nu se apropiaseră unul de altul, ceea ce i-ar fi 
ajutat să nu mai cheltuie atât de multă energie în discuţie. O 
femeie ţăcănea cu hotărâre, pentru a patra sau a cincea oară, 
cu tocurile ei înalte care scoteau zgomote ascuţite, cât era 
strada de lungă, iar zgomotele se întorceau la puţine minute 
după, cu aceeaşi hotărâre ca mai înainte. Pe lângă acestea, 
noaptea fusese întreruptă numai de maşini uruitoare, ai căror 
şoferi foloseau asfaltul neted al pieţei pe post de pistă de 
cursă pentru automobilele lor. 

Crezuse că lipsa lui Kleiber o va înspăimânta şi o va face 
nesigură, dar, aşa cum era, de una singură, ajunse la 
concluzia că situaţia stătea cu totul invers. Aşa că Anne 
renunţă la planul ei iniţial, de a informa biroul de poliţie din 
Katerini de intenţiile sale, doar despre Georgios, în cazul în 


care tot nu dădea niciun semn de viaţă după o săptămână, 
trebuia să dea un anunţ. De unde prinsese atâta curaj, nici ea 
nu ştia să explice. 

Spre dimineaţă, când încă era întuneric, Anne probabil că 
adormise totuşi, având în vedere că visa cum un cutremur 
zguduie Olimpul, iar deasupra povârnişurilor tăioase curgea 
lavă roşie dogoritoare, în nenumărate făgaşe, precum 
pâraiele transformate în torente prin văi, iar bărbaţi şi femei 
în bărci strălucind metalic îşi ghidau ambarcaţiunile cu nişte 
vâsle lungi şi se loveau unii de alţii, atunci când intrau unul în 
calea altuia. Cei care vâsleau în luntre aveau măşti colorate 
pe faţă; erau înfăşuraţi în mantii largi şi unduioase şi purtau 
mănuşi albe pe mâini, dar din mişcările lor se putea vedea că 
erau bărbaţi şi femei. Multe dintre bărcile care năvăleau în 
vale într-o viteză ameţitoare se zdrobeau de colţurile stâncilor 
care îşi croiau drum printre şuvoaiele de lavă şi astfel 
dispăreau şuierând în văpaia gâlgâitoare. 

La poalele muntelui, torentele se uneau într-unul singur, 
foarte lat şi care îngropa sate şi oraşe în urma lui. Oamenii 
care vedeau nenorocirea apropiindu-se rămăseseră împietriţi, 
incapabili să fugă, ca şi Anne. Dar când râul roşu ajunse la ea 
şi îi sfârâi şi bolborosi la picioare, arzându-le, Anne se trezi 
tremurând din toate mădularele şi îşi scutură trupul de acest 
coşmar ca de o cenuşă aşezată pe ea. 

La ora convenită se întâlni cu Georgios în spatele fierăriei 
pe strada care ducea către Elasson. Anne îşi cumpărase 
pantaloni largi şi lungi, aşa cum purtau femeile de prin ţinut, 
iar grecul o măsură din cap până-n picioare cu mirare, pentru 
că arăta aşa cum arată toate femeile şi pentru că nu ar fi 
crezut că se poate aşa ceva. De parcă ar fi vrut să se scuze 
pentru îmbrăcămintea neobişnuită, Anne ridică din umeri. 
Râse. Nu mersese niciodată în viaţa ei cu motocicleta, lucru 
pe care grecul pur şi simplu nu putea să-l înţeleagă, pentru 
că, din câte dădea el de înţeles, orice şofer trebuia să fi mers 
cu motocicleta mai întâi. 


5 


Strada ducea către vest şi devenea din ce în ce mai pustie, 
pe măsură ce se îndepărtau de Katerini. Doar ici şi colo trecu 
pe lângă ei câte un camion, după care ajunseră la o 
intersecţie cu indicatoare alb-negre şi, în cele din urmă, 
strada se topi într-o zonă pustie, sărăcăcioasă. Ochii lui Anne 
lăcrimau, nu era obişnuită cu aerul vijelios de pe motocicletă. 

După jumătate de oră, Georgios încetini cursa şi examină 
din priviri partea stângă a străzii. Doi chiparoşi marcau o 
răspântie care nu se prea vedea. Nu exista niciun indicator 
auto, iar drumul era format din două făgaşe lăsate de roţile 
de maşină, pline cu pietre. Georgios opri. 

— Acesta este drumul spre Leibethra, spuse el, de parcă l- 
ar fi costat cine ştie ce efort, şi întoarse până la urmă pe 
potecă. 

Nu era simplu să ghidezi motocicleta greoaie pe făgaşele 
înguste; în balans, Georgios executa adevărate mişcări de 
maestru. 

— Ţineţi-vă bine! striga el într-una, atunci când schimba 
traseul pentru că găsea o porţiune mai bună de drum. 

De la poalele unui deal acoperit de chiparoşi, începură să 
urce abrupt. Aici, bolovănişul întâlnit era atât de sfărâmicios, 
că roata din spate se învârtea în gol, iar bucăţile de piatră 
care se desprindeau zburau în urma lor ca nişte proiectile. 
Georgios o rugă pe Anne să urce muntele pe jos; că doar el se 
chinuia să îşi conducă motocicleta pe drumul pieziş ajutându- 
se de amândouă picioarele. 

Se întuneca atunci când ajunseră pe culmea versantului, 
care marca un colţ lat de stâncă, invizibil de jos. Georgio 
trase pe dreapta motocicleta. Clipi privind împrejur şi făcu un 
gest cu braţul întins, către apus. Drumul unduia către vale şi 
urca pieptiş după câţiva kilometri - din câte se putea vedea -, 
ca de acolo să dispară în spatele brazilor. 

— Acolo, spuse el, acolo este drumul către povârnişul care 
duce în Leibethra. 


Anne trase adânc aer în piept. Crezuse că drumul va fi mai 
simplu. Liniştea care o înconjura avea un efect apăsător, iar 
peisajul părea duşmănos. La asta se adăuga şi o răcoare 
umedă, care pătrundea pe sub haine. 

— Mergem până la următorul urcuş, spuse Georgios, ultima 
parte trebuie să mergem pe jos. S-ar putea auzi zgomotul de 
motocicletă. 

Anne aprobă dând din cap. Cu greu îşi putea imagina că 
acolo sus, în spatele arborilor negri, puteai să dai de o 
aşezare omenească. 

Când ajunseră în locul indicat, Georgios trase motocicleta 
în desişul de lângă drum. Din depărtare se auzea un vuiet ca 
de torent. Venea din direcţia în care ducea drumul, care acum 
întorcea din nou abrupt, ceea ce nu se vedea de jos, pentru 
că trecea doar prin pădurea deasă de brazi. Anne scoase un 
sunet de uimire. 

— Sunteţi nebună! remarcă grecul din nou, fără să se uite 
la Anne. 

Ea nu răspunse nimic. Grecul avea dreptate; dar tot ce 
trăise în ultimele luni era nebunie. lar acest drum blestemat, 
pustiu, pieziş şi bolovănos era singurul care o apropia de o 
rezolvare. Pentru unul care nu era implicat era greu să 
înţeleagă. 

Cu cât urcau mai sus în întuneric, cu atât mai puternic 
devenea zgomotul. Când mergeau, dădea impresia unei 
şoapte pe mai multe voci. Din vale venea un vânticel, 
fluierând încet printre ramurile coniferelor. Din pământul 
nămolos de o parte şi alta a drumului se ridica un miros 
încărcat. 

Mai apoi, fără ca nimic să anunţe asta, poteca ieşea din 
pădure şi deschidea priveliştea unei vâlcele, ale cărei margini 
se uneau într-o adâncitură de forma unui triunghi, flancat de 
două stânci noduroase. 

— Ăsta trebuie să fie, mormăi Georgios, drumul către 
povârnişul stâncos. 

Era la nici trei sute de metri distanţă şi, pe când se 
apropiau, Anne desluşi o căbănuţă în partea dreaptă a celor 


două stânci, cu nişte ferestre pătrate dând spre vale. 

— Dumnezeule! gemu Anne şi îl prinse pe grec de braţ. 

— Probabil că e o cabină de pază înaintea intrării în 
povârniş, fu de părere Spiliados. 

— Şi acum ce facem? 

Anne se uită nedumerită în acea direcţie. 

Grecul habar n-avea ce răspuns să dea şi merse tăcut mai 
departe. Vroia să termine odată cu asta. Una peste alta, nu 
era plătit prost. 

— Împotriva unui paznic înarmat nu avem, totuşi, nicio 
şansă, bombăni el îndărătnic. g 

Casa paznicului era cufundată în întuneric. Inainte să 
ajungă la ea, Anne şi Spiliados găsiră ascunziş îndărătul unui 
hăţiş, la câțiva paşi de drum. După aceea, Spiliados ridică o 
piatră şi o aruncă spre casa de lemn. Piatra lovi zgomotos 
peretle şi se rostogoli în drum. Linişte. 

— Stăpânii par să fie plecaţi, şopti Georgios. 

Anne dădu din cap în semn de aprobare. Precauţii, se 
apropiară de cabană. Dădea impresia că nu mai fusese 
locuită de mult timp. Anne scoase lanterna şi lumină prin 
fereastră: un cufăr, o masă simplă de lemn şi două scaune 
alcătuiau tot mobilierul. Pe perete atârna un telefon vechi de 
campanie, primul indiciu că undeva în pustietatea asta 
locuiau oameni. Uşa era încuiată. 

— Oamenii din Leibethra trebuie că se simt al naibii de în 
siguranţă, observă Anne, dacă nu îşi mai ocupă posturile de 
pază. 

— Cine ştie, spuse Spiliados, poate că suntem de mult 
ţinuţi sub observaţie şi tocmai călcăm într-o capcană. 

— Vă este frică, domnule Spiliados! fulgeră Anne von 
Seydlitz foc de mânioasă. Bine, v-aţi făcut datoria. Vă 
mulţumesc. 

Anne întinse mâna spre grec. 

— Poftim cei o sută de dolari! 

Chiar părea că lui Georgios îi este teamă, dar remarca 
dispreţuitoare a acestei kiria avu drept urmare faptul că 
acesta spuse încăpățânat: 


— Păstraţi-vă banii! Îi vreau doar când vă întoarceţi 
sănătoasă. Vă voi însoţi atât cât să fiu sigur că aţi ajuns la 
destinaţie. 

Anne nici nu intenţionase altceva cu provocarea ei; asta 
pentru că bănuia că de abia acum o aştepta partea cea mai 
periculoasă. Drumeagul desfundat împărțea coasta cu un 
pârâu învolburat, care, în zonele unde coteau împreună în 
jurul unei proeminențe stâncoase, se adâncea, aşa că, dacă 
nu voiai să treci prin apă, trebuia să sari de pe o piatră pe 
alta - ceea ce era un act de curaj la lumina slabă a lunii. 
Gândul lui Spiliados - că de mult puteau fi ţinuţi sub 
observaţie - în niciun caz nu i se părea atât de absurd lui 
Anne pe cât dorea să-l facă să creadă pe tovarăşul ei. Aici, în 
strâmtoarea văii, nu putea scăpa de gândul că, undeva mai 
sus, poate era un baraj ce putea fi deschis. 

La aşa ceva nu aveau nicio şansă de scăpare. Dar la asta 
doar se gândi şi tăcu. 

Frigul pe care îl aducea cu sine pârâul li se furişa pe la 
picioare şi în sus, spre braţe, şi îi făcea să tremure. Poate că 
era doar ideea că nu exista nicio ieşire de pe acest drumeag. 
Respirația ei era greoaie, iar aerul rece îi dădea dureri de 
plămâni ca un cuţit crestat; dar Anne călca în continuare 
apăsat, urcând mereu. Acolo unde drumul ajungea într-un 
spaţiu deschis, se lumina; dar, între pereţii înalţi de stâncă, 
arareori cădea câte o rază de lumină. Georgios mergea 
înainte. 

Dintr-o dată - Anne nici nu ştia cât mersese pe muteşte în 
spatele lui Georgios -, grecul rămase locului. Acum vedea şi 
Anne: la mai puţin de o sută de metri distanţă, un proiector 
electric lumina cabina unui paznic, care se afla între pârâu şi 
drumul care aici se lărgea. 

Georgios se întoarse. 

— Cum vreţi să ajungeţi acolo? spuse el şi se uită către 
creasta versantului, care aici era clar mai îngustă decât în 
restul traseului; însă tot rămâneau vreo cinci sau zece metri 
de stâncă de netrecut. 

— Mai întâi ne uităm dacă e cineva în cabina paznicului, 


spuse Anne încet, dar pe când vorbea încă, uşa cabanei se 
deschise şi ieşi un bărbat. Făcu plictisit câţiva paşi înainte şi 
înapoi. Se putea vedea că are pe umăro puşcă. Până la urmă, 
dispăru în cabana lui de lemn. 

Anne şi Georgios se furişară cu grijă, ca să ajungă mai 
aproape de postul de supraveghere. Semăna întru totul cu 
acea casă din lemn pe care o inspectaseră în vale. O bună 
bucată de vreme se uitară către apă, după care Georgios 
spuse: 

— Cred că amândoi ne gândim la aceeaşi soluţie. 

— Da, singurul mod de a ajunge acolo neobservaţi este 
pârâul. 

— Şi este teribil de rece. 

— Da, spuse Anne. Dar, în timp ce Georgios stătea la 
îndoială, dacă să-şi asume riscul şi efortul, Anne se hotărâse 
de mult. 

— Mulţumesc, Georgios, zise ea şi îi scutură grecului mâna. 
Apoi îi dădu banii şi începu să îşi scoată încălţările şi ciorapii. 
Când îşi sufleca pantalonii, spuse calm: 

— Dacă nu auziţi nimic de mine într-o săptămână, anunţaţi 
poliţia. 

— Mă tem doar că nu va folosi la nimic. De când e lumea şi 
pământul, până aici nu s-a rătăcit niciunul cu uniformă de 
poliţai. 

Anne făcu un gest împăciuitor cu mâna, în sensul că nu mai 
conta, şi se duse. 


6 


La câţiva metri de cabană, acolo unde reflectorul proiecta 
un cerc luminos pe drum, intră în pârâu şi înaintă prin el, 
punând cu grijă câte un picior înaintea celuilalt, prin apa rece 
ca gheaţa. Îşi ţinea strâns la piept geanta şi pantofii. Spre 
norocul ei, apa îi ajungea doar până la genunchi. Aşa că Anne 
ajunse mai uşor decât se aştepta de cealaltă parte a postului 
de pază. 


La adăpostul întunericului, îşi trase încălţările şi urcă mai 
departe. Drumul era tăiat în stâncă pe partea dreaptă, în timp 
ce, pe partea stângă a muntelui, se prăvălea şi oferea 
priveliştea unei văi întunecoase, cu pietriş. 

Când Anne coti pe după un colţ de stâncă, rămase stană de 
piatră: în faţa ei se ridica în singurătatea muntelui un orăşel 
luminat puternic. Case şi străzi înguste păreau crescute ca 
din pământ. Ca şi când ar fi dorit să şteargă un vis din 
memorie, Anne îşi trecu palma peste faţă. Atunci îşi întoarse 
în sus privirea şi în acel moment aproape că i se tăie 
respiraţia. De stâncile din înălțimile ameţitoare se agăţau în 
continuare case, dar erau învăluite în întuneric, spre 
deosebire de oraşul de jos, de parcă ar fi trebuit să ascundă o 
taină întunecată. 

Oraşul de vis era lipsit de lume. Nu se putea auzi nici 
măcar lătratul unui câine. Asta făcea apariţia şi mai ireală. 
Mai ales lumina orbitoare în care erau cufundate casele din 
oraşul de jos părea fantomatică, metafizică, de parcă lumina 
unui fulger ar fi stins orice urmă de viaţă. Să fi fost asta 
Leibethra? 

Pe când se apropia, Anne observă că acest oraş care 
strălucea ca în plină zi nu avea niciun lampadar; totuşi, casele 
luminau într-un mod inexplicabil. Cu toate că localitatea se 
lipea de coasta muntelui ca şi când ar fi fost de neclintit din 
acel punct, ca o fortăreață, era înconjurată spre vale de un 
gard înalt de sârmă ghimpată. Drumul pietros dădea către o 
poartă lată de acces. Era larg deschisă. În spatele ei, strada 
avea un caldarâm închis la culoare, măturat la fel de bine ca 
o scenă înaintea premierei, iar acest oraş-fantomă, văduvit de 
oameni, îi amintea cumva de culisele unui teatru. Spre 
deosebire de oraşele reale, acestuia îi lipseau praful de pe 
străzi, hârtiile, care sunt de obicei împrăştiate pe drum şi 
scheletele de pomi tomnatici, dar, mai ales, lipseau 
zgomotele pe care le face un oraş chiar şi atunci când 
doarme. 

În timp ce Anne se îmbiba de imaginea Leibethrei ca de o 
apariţie supranaturală şi se gândea cum trebuia să se poarte 


acum, se întâmplă ceva cu totul şi cu totul neaşteptat: 
percepu o voce monotonă de bărbat, voce care se apropia din 
fundal, răsunând pe străzi, devenind din ce în ce mai 
puternică. Prima imagine care îi veni lui Anne în minte fu 
aceea a unui străjer de noapte medieval, în orice caz aşa 
suna strigătul puternic, iar în timp ce venea către ea, Anne 
recunoscu textul latin al unui coral gregorian. 

Se strecură în grabă pe poarta de intrare şi se ascunse în 
gangul casei următoare de unde, ferită de o coloană de 
piatră, avea vedere către întreaga stradă principală. Nu dură 
mult până ce dintr-una din ulițele lăturalnice apăru figura 
unui bărbat. Capul îi era tuns până la piele şi purta un strai 
deschis la culoare şi lung, un fel de rasă călugărească, care 
cădea în falduri largi pe lângă trupul lui slab. Îşi cânta coralul 
cucernic cu ardoarea celui care se roagă în biserică. 

Anne se înfricoşă. O descoperise? Bărbatul venea drept 
către ea, în timp ce declama cu voce hotărâtă. Temătoare, 
căută apărare în spatele coloanei. Chelul rămase pe loc, 
desfăcu braţele şi strigă în noapte, de se auzi ecoul din pereţii 
caselor: 

— Qui amat animam suam, perdet eam; et qui odit animam 
suarn in hoc mundo, in vitam aeternam custodit eam. 

Apoi se întoarse în direcţia opusă şi proclamă: 

— Ego sum via, veritas et vita. Nemo venit ad Patrem, nisi 
per me. 

Bărbatul îmbrăcat în alb dădea impresia că e nebun. Îşi 
cobori încet braţele şi se uită către cer. Aşa stătu el neclintit, 
fără să schiţeze vreun gest, ca o statuie. Anne s-ar fi aşteptat 
ca cineva să se simtă deranjat de ciudatul vestitor, ca undeva 
să se deschidă o fereastră sau cineva să iasă pe stradă. Dar 
nimic din toate acestea nu se întâmplă. Puteai să crezi că 
chelul este singurul locuitor din Leibethra. 

Să i se adreseze? Mai înainte să reuşească să ia vreo 
decizie, Anne ieşi de după coloană, astfel că celălalt trebuia 
să o vadă. Dar acesta rămase în postura lui extatică şi începu 
să tuşească repetat, ceea ce o făcu pe Anne să creadă că 
începuse să facă asta ca să nu fie deranjat. 


— Ei! strigă Anne şi se mai apropie de chelios cu un pas. Ei! 

Acesta îşi înclină capul în direcţia ei şi îşi deschise ochii cu 
o nesfârşită lentoare. Nu părea câtuşi de puţin surprins, ba 
aproape că părea să se fi aşteptat la asta, pentru că îi zâmbi 
amabil şi îi întinse mâna. Cel mai surprinzător era totuşi 
faptul că începuse să vorbească, zicând: 

— Cine sunteţi, străine? 

— Vorbiţi limba mea? spuse Anne uluită. 

— Eu vorbesc toate limbile, răspunse pleşuvul indignat, de 
parcă ar fi cel mai firesc lucru de pe lume. Nu aţi răspuns la 
întrebarea mea. 

— Mă numesc Selma Döblin, minţi Anne. Pentru că nu îi 
venise nimic altceva în minte, folosise numele de fată al 
mamei ei. 

Chelul dădu din cap. 

— Eu nu vă pot destăinui numele meu. Nu îmi este permis. 
V-ar face să vă înfricoşaţi. Eu sunt discordia în persoană. 
Spuneţi-mi Discordie. 

— Ciudat nume pentru un călugăr evlavios, afirmă Anne. 

— Atunci spuneţi-mi Arogantul, dacă vă place mai mult, 
continuă bărbatul, sau Hybris, dar nu spuneţi că sunt 
evlavios, la naiba! 

Anne se strâmbă, pentru că ochii încă blânzi ai cheliosului 
căpătau cu fiecare clipă o privire din ce în ce mai muşcătoare, 
care inspira teamă. Discordie, Arogantul, ori Hybris, sau cum 
s-o mai fi numit omul, acesta o ţintuia pe Anne din priviri, 
aproape hipnotic. Anne vedea în asta imaginea unui om în 
care se amestecau stupiditatea nebunului şi viclenia 
filosofului într-un fel uimitor şi dintr-odată pricepu că acesta 
făcea parte din acel scut de protecţie uman cu care orficii se 
înconjurau, pentru a avea siguranţă în faţa intruşilor. Dar îşi 
dădu seama şi că acest bărbat îi poate fi de ajutor, dacă se 
purta cum trebuia. 

— Aţi încălcat legea, spuse chelul cu o voce de gheaţă. 
Niciun locuitor din Leibethra nu iese noaptea din casă fără să 
fie pedepsit. Trebuia să ştiţi asta, chiar dacă sunteţi nouă. Voi 
anunţa incidentul. 


Şi îşi ridică arătătorul către cer, unde se ridica prin 
întuneric cetatea de sus. 

— Veniţi acum! 

Călugărul descărnat o prinse cu forţă pe Anne de braţ şi o 
trase lângă el ca pe o hoaţă de pe drum, la interogatoriu. Ar fi 
putut să fugă, dar acum se punea întrebarea - încotro? Aşa că 
se lăsă în voia lui şi merse pe lângă fratele Discordie, 
parcurgând strada până la o intersecţie. Casa de pe colţul 
drept avea două etaje, ca toate celelalte case, dar era cu 
mult mai largă şi avea multe ferestruici. Un culoar gol ducea 
către o scară cu trepte de piatră şi cu o bară colţuroasă, de 
fier. Dădea impresia unei cuşti uriaşe, pentru că între etaje 
era pusă câte o plasă de sârmă. Ca şi străzile, scara era 
luminată puternic. 

Anne încercă să nu se gândească la ce va urma. Tu ai vrut- 
o, îşi spuse. Fără să-şi slăbească strânsoarea, bărbatul o 
conduse pe Anne la primul etaj al casei, prin uşa lăsată 
deschisă, către o încăpere mare. Aici lumina era slabă, iar 
Anne desluşi cam douăzeci de paturi de campanie, în care 
dormeau oameni. Dormitorul părea extrem de curat, dar 
ideea că oricând putea să se trezească unul dintre cei care 
dormeau avea ceva ameninţător. 

Discordie arătă către un pat gol de lângă fereastră şi 
dispăru fără să scoată un cuvânt. Anne îşi puse geanta sub 
patul de campanie şi se aşeză. Până dimineaţă, asta ştia 
foarte bine, trebuia să dispară de aici. Discordie îi va trăda 
prezenţa şi cine ştie ce se putea întâmpla cu ea. 


7 


Pe când stătea aşa, cu capul sprijinit în palme, şi chibzuia, 
avu senzaţia că cineva trece prin spatele ei şi chiar crezu că 
simte o mână prin păr. Se întoarse cu o smucitură, gata să 
sară la atacator, când zări chipul îngrozit al unei fete, aproape 
un copil, cu trăsături fine şi gingaşe. Fata îşi ţinea palmele în 
faţa ochilor, în semn de protecţie, de parcă se temea să nu fie 


lovită. Anne se opri. Când fata observă că străina nu 
intenţiona să o bată, veni mai aproape, apucă cu grijă părul 
lui Anne şi îl mângâie ca pe un obiect preţios. Anne înţelese: 
părul fetei era tăiat scurt. Toate capetele din această cameră 
aveau o tunsoare scurtă. 

— Nu te teme, şopti Anne, dar fata cea timidă se trase 
înapoi speriată şi se ascunse sub pătura de pe patul ei. 

— Nu vă înţelege, se ivi o voce din colţul din spate, este 
surdo-mută şi, în afară de asta, suferă de infantilism, dacă 
ştiţi ce-i aia. 

Era o femeie în vârstă, cu faţa brăzdată de cute adânci, iar 
pleoapele plecate peste ochi dădeau impresia de tristeţe. 
Altfel, părea extrem de inteligentă. În afară de asta, o trăda 
părul tuns scurt, care îi reducea pe toţi la statutul de pacienţi 
de spital. 

Anne o măsură pe bătrână, care îşi duse mâna la piept şi 
spuse aproape cu mândrie: 

— Schizofrenie hebefrenică, înţelegeţi! 

Şi după o vreme, în care savură uluirea lui Anne: 

— Şi voi? 

Anne nu ştia ce să răspundă. Era evident că bătrâna era 
interesată de motivul internării ei. 

— Puteţi vorbi liber cu mine, spuse ea într-un final, sunt 
medic. Femeia vorbea destul de tare, iar Anne se temea să 
nu se trezească ceilalţi din cameră. Pentru că Anne nu 
răspundea, bătrâna se sculă din patul ei. Purta o cămaşă de 
noapte lungă, de sub care ieşeau nişte picioare neobişnuit de 
mari şi de albe. Venea spre ea. 

— Nu vă fie teamă, spuse ea, acum cu un ton mai încet, 
sunt singura normală de aici. Doctor Sargent. Lăsaţi-mă să 
ghicesc de ce sunteţi aici. 

Spunând acestea, ajunse la Anne, îi presă pomeţii cu 
ambele degete mari şi îi trase în sus pleoapa dreaptă. 

— Aş spune că e o catatonie pernicioasă, dacă ştiţi ce 
înseamnă asta. 

— Nu, spuse Anne. 

— Păi, catatonia, starea de nebunie tensionată, se 


determină în baza tulburărilor motorii, a stărilor de nelinişte şi 
de excitație psihică. In unele cazuri se asociază cu o creştere 
a temperaturii corpului, condiţionată central. Atunci vorbim 
despre catatonie pernicioasă. Nu e lipsită de risc, copila mea. 

Cunoştinţele şi limpezimea cu care vorbea bătrâna o 
făceau pe Anne să se minuneze. Ce să creadă despre această 
misterioasă doamnă doctor Sargent? Trebuia să admită că 
pulsul îi gonea şi că situaţia neaşteptată o neliniştea foarte 
tare şi poate că gesturile ei păreau necontrolate; cum 
Dumnezeule văzuse atât de repede asta bătrâna? 

— Ce v-a spus? întrebă dr. Sargent fără ocol. 

— Cine? 

— Loan! 

— Nu a vrut să-mi spună care e numele lui. A, pe mine mă 
cheamă Selma, Selma Döblin. 

Bătrâna dădu din cap. 

— Spuneţi-mi pur şi simplu „doctore“. Toţi cei de aici îmi 
spun „doctore”. 

— Bine, atunci, doctore. De ce folosiţi această formulă 
ciudată de adresare, de ce spuneţi „voi“? 

Sargent îşi ridică mâinile. 

— Ordin de sus. Tot ce se întâmplă aici, este stabilit de sus. 
Eu v-aş sfătui să nu vă opuneţi. Au pedepse grele... V-a 
convertit loan la credinţa creştină? 

— Recita ceva în limba latină. 

— Săracul. Nu e de mult aici. Fost preot, care şi-a pierdut 
raţiunea şi acum crede că este evanghelistul loan; cântă zi şi 
noapte din evanghelii şi vrea să îi convertească pe toţi. Caz 
tipic de paranoia. Ar fi interesant de ştiut ce l-a declanşat. 
Sunt momente în care înjură ca un birjar. În rest e inofensiv. 

— A spus că nimeni nu are voie noaptea pe stradă, că ar fi 
ilegal. 

— Aşa şi este, răspunse doctor Sargent. Toţi respectă asta, 
mai puţin loan. El se bucură de un anume statut special. 
Nimeni nu ştie de ce. 

Îi stătea pe limbă lui Anne să întrebe: Dar dumneavoastră 
din ce motiv sunteţi aici, de fapt, doctore? Doar daţi impresia 


că sunteţi un om destul de normal. Şi o tot năpădeau 
întrebările: De ce vă preocupă de unde vin eu, în toiul nopţii? 
De ce discutaţi aşa cu mine, de parcă m-aţi fi aşteptat de 
mult? De ce nu vă preocupă mai mult starea mea 
sufletească? Dar Anne von Seydlitz nu întrebă nimic din toate 
acestea. Nu îndrăzni. 

— Au să vă dea un diagnostic, începu dr. Sargent din nou, 
şi e recomandabil să vă înscrieţi în profilul patologic al acestui 
diagnostic. 

Anne se simţea ca şi cum această femeie îi ghicea 
gândurile. 

— Faceţi-vă un bine, spuse ea tare, că nu are să vă meargă 
rău aici. Altfel... 

— Altfel? 

— De aici nu a plecat nimeni fără aprobare de sus! Oricum, 
nu am auzit de niciun astfel de caz. 

După aceste vorbe, se lăsă o lungă pauză, timp în care 
fiecare dintre cele două femei o cântărea pe cealaltă. In cele 
din urmă, Anne prinse curaj şi întrebă: 

— Sunteţi de mult timp aici, doctore? 

Sargent îşi cobori privirea şi Anne se temu că atinsese cu 
întrebarea ei un punct dureros, care putea să schimbe starea 
prezentă a doamnei doctor Sargent în ceva opus; însă, după 
ceva vreme, femeia răspunse resemnată, dar laconic: 

— Sunt de doisprezece ani în Leibethra. Dar aici - la care 
bătu cu degetul arătător pe marginea patului - sunt doar de 
un an. Schizofrenie, aşa zic ei. Auzi, schizofrenie! De fapt, 
cercetările mele nu se mai potriveau modului lor de-a gândi. 
Brusc, dr. Sargent îşi duse mâna la gură. Pe culoar se auzeau 
paşi. 

— Controlul, spuse ea, repede, sub pătură! Şi, mai înainte 
să-şi dea seama, dr. Sargent o împinse pe pat şi îi trase 
amândouă păturile de lână peste cap. 

În acelaşi moment intrară în cameră doi paznici în uniformă 
şi îşi plimbară privirile peste cei ce dormeau. Purtau caschete 
de piele şi câte o curea de care erau prinse bastonul şi tocul 
cu pistol. 


Când ieşiră din cameră, dr. Sargent dădu la o parte păturile 
şi spuse: 

— Acum avem linişte până mâine dimineaţă. E de preferat 
să nu te pui cu tipii ăştia. Sunt nişte oameni brutali, credeți- 
mă, nişte câini, adevărate bestii. 

Anne se ridică. Scurtul timp petrecut cu dr. Sargent sub 
învelitoare o făcuse să se simtă teribil de neplăcut. Se duse la 
patul ei de campanie şi se culcă. Abia acum se cunoştea 
efortul pe care i-l ceruse drumul până aici, iar braţele ei 
deveniră greoaie. Stătea ţeapănă şi trăgea cu urechea, 
pentru că nu putea să creadă că se afla într-un oraş fără 
zgomote. 

Aşa se iviră zorile, când ea era doar pe jumătate legănată 
de somn, fiindcă o parte din creierul ei nu putea să înceteze 
din a-şi mai imagina cum va decurge ziua următoare şi nu 
putea să se oprească din a judeca dacă nu era mai bine să 
fugă de acolo şi să se ascundă. Dar era prea obosită să facă 
aşa ceva. Greutatea pe care o simţea în corp o apăsa pe patul 
tare de cazarmă şi avea ca prin vis sentimentul pe care îl are 
cineva care vrea să fugă şi nu poate, pentru că picioarele şi 
mâinile nu îi mai sunt bune de nimic. 

Aşa stătu ea două-trei ore între chin şi repaus, când auzi o 
voce de afară, pe un ton plângăcios; vocea de bărbat repeta 
unul şi acelaşi lucru. În liniştea glacială, Anne percepea destul 
de neplăcut strigătul care nu mai voia să înceteze, dar dintr- 
odată i se păru că îi este strigat numele. 

Anne sări în capul oaselor. Ciuli urechile, cu gura deschisă 
şi acum auzea clar: 

— Anne... Anne. 

Cu grijă să nu facă niciun zgomot, Anne se ridică în picioare 
şi se strecură către fereastra de lângă ea. 

În mijlocul străzii luminate ca ziua, la nici cincizeci de metri 
depărtare, se afla un bărbat în negru cu o faţă teribil de albă. 
Guido. Anne înghiţi în sec. Făcu ochii mari. Cu mâna dreaptă 
se prinse strâns de cea stângă până începu să o doară, 
pentru că voia să fie sigură că nu visează. Vroia să strige. Nu 
putea. De parcă bărbatul în negru ar fi ştiut că ea se află de 


partea cealaltă a ferestrei, se întoarse cu faţa către Anne: era 
el. 

Anne se duse în vârful picioarelor către dr. Sargent. Numai 
că ea dormea, iar Anne trebui să o scuture până o trezi şi 
chiar şi când avea ochii deschişi, tot se lăsă greu convinsă să 
arunce o privire pe fereastră. 

— Nu îl auziţi pe cel care strigă? şopti Anne apăsat. 

— Este evanghelistul nostru, loan, mormăi dr. Sargent fără 
chef. 

— Nu! spuse Anne. Aruncaţi o privire pe fereastră! 

— Atunci e Mauro, balerinul. Uneori trebuie prins noaptea. 
Spune că a dansat mai demult la Balşoi. Anne o prinse pe dr. 
Sargent de braţ. 

— Veniti, vă rog. Vreau doar să îmi confirmaţi ceea ce văd. 

Dr. Sargent se ridică puţin. 

— Să confirm? De ce să confirm? 

Anne răspunse sincopat: 

— Bărbatul de pe stradă... cred... sunt sigură... bărbatul de 
pe stradă este soţul meu. 

— Este aici? 

După ceva vreme veni şi răspunsul: 

— A murit acum trei luni într-un accident de circulaţie. 

Neaşteptata afirmaţie o trezi de-a binelea pe dr. Sargent. O 
privi pe Anne în faţă şi se ridică deranjată, de parcă ar fi vrut 
să zică: dacă trebuie... îşi târşâi picioarele către ferestruică, în 
ciorapii groşi pe care de obicei nici noaptea nu îi scotea, şi se 
uită către stradă. Anne încă mai auzea strigătul tânguitor: 

— Anne... Anne... Anne. 

Enervată, dr. Sargent clătină din cap, se aşeză cumva să 
audă mai bine, pe vârfurile picioarelor, apoi se întoarse şi 
bolborosi, în timp ce se întorcea către patul ei: 

— Nu văd pe nimeni pe stradă! 

— Dar ascultați totuşi; sunt nişte strigăte! 

— Nu văd şi nu aud nimic, răspunse Sargent brutal. 
Halucinoză asociată cu acusmie, afectare organică a lobilor 
temporali din creier. 

Apoi îşi trase pătura de lână peste creştet şi îi întoarse lui 


Anne spatele. 

Anne nu înţelegea ce spune, dar încă mai auzea strigătul şi 
îşi sprijini fruntea de geam: Guido dispăruse. Totuşi, în capul 
ei răsuna un ecou care o deranja: „Anne... Anne“. Sfredelea 
cu privirea caldarâmul din care răsuna strigătul, dar strada 
era pustie în lumina ei. Nu putea să fie asta, nu avea cum să 
fie asta. Să fi fost pe punctul de a înnebuni? Anne îşi simţea 
tot trupul încordat până la a se frânge, începu să între la idei, 
dacă nu cumva trăia în lumea visurilor, dacă nu visase doar 
moartea lui Guido şi urmările fatale ale acesteia, dacă nu 
ajunsese un personaj neajutorat în delirul ei. 

Sticla ferestrei îi răcorea fruntea fierbinte, iar Anne se 
sprijinea cu toată forţa de ea. Nu era în stare să aprecieze că 
geamul este un material casant, care cedează dintr-o 
lovitură. Tremura şi se uita fix în strada cea goală, iar în ochi i 
se adunau lacrimi. Sticla sări cu un pocnet ascuţit. Anne simţi 
că îi curge o dâră caldă peste faţă, apoi avu impresia că se 
prăbuşeşte într-un gol fără capăt, simţi răceala unei prăpăstii 
negre, care era din ce în ce mai aproape, înainte să se 
lovească violent şi să îşi piardă cunoştinţa. 


8 


Când se trezi, era încă (sau din nou?) noapte, iar în 
dormitorul golaş nu se schimbase nimic. Cu mâinile, Anne îşi 
pipăi capul. Purta un bandaj în jurul frunţii, dar cel mai mult 
se sperie de faptul că părul îi era tăiat scurt, ca şi al celorlalţi 
locuitori din Leibethra. 

„Nu poţi să rămâi aici“, fu primul ei gând. Dar, mai înainte 
să apuce să facă vreun plan, îi veni în minte că aşa fusese 
luată în primire în Leibethra, cu părul tuns scurt. Făcea parte 
dintre ei şi nicicând nu putea să se ivească o şansă mai bună 
de a cerceta secretele acestui loc. In afară de asta, se temea, 
îi era frică de Guido, care se lăsase purtat într-o asemenea 
mascaradă sau - dacă nu era el - se temea de aceia care o 
amestecaseră, cu toată frica ei, în intrigile lor. 


— Ei, v-aţi trezit din nou? 

Anne se uită în spate. Era Sargent, care, sprijinită în cot, 
urmărea cu atenţie mişcările lui Anne. 

— Ce-aţi făcut cu mine? întrebă ea înfricoşată şi îşi smulse 
bandajul de la cap, cu înfrigurare. 

— Mai bine aţi întreba ce aţi făcut voi! bălmăji Sargent pe 
post de răspuns. Eraţi în delir şi aţi vrut să treceţi cu capul 
prin foaia de geam. V-aţi fi tăiat gâtul, dacă nu v-aş fi tras în 
ultima clipă. Şi când făceaţi asta bolboroseaţi ceva despre un 
anume Guido. 

Tonul condescendent al vocii o înfurie pe Anne. 

— Să vă mulţumesc că mi-aţi salvat viaţa? întrebă ea 
scrutător. 

— Eu sunt dr. Sargent, răspunse bătrâna calm, este de 
datoria mea să salvez vieţi. 

— Mulţumesc, spuse Anne. 

— Nu face nimic. 

Lumina din încăpere era anemică, dar atât de albă, că se 
putea distinge totul. Anne se uită pe fereastră. 

— Doctore Sargent, strigă ea încet, fereastra! 

— Ce-i cu fereastra? întrebă Anne plictisită. 

— Doar am spart geamul cu capul, nu? 

— Şi încă cum! 

— Dar fereastra e întreagă. Vreţi să spuneţi că geamul a 
fost deja înlocuit? 

— Da, asta am vrut să spun. Până la urmă, aţi dormit patru 
zile! 

— Poftim? 

— Două zile şi două nopţi. Doctorul Normann nu are 
menajamente când vine vorba să liniştească vreun pacient. 
Valiumul se foloseşte aici cu canistrele. 

Anne suflecă mânecile lungi ale cămăşii albe, care îi fusese 
pusă pe deasupra. Pe ambele părţi ale braţelor se aflau 
deschizături. 

— Vă mirati? întrebă Sargent. Aţi crezut că oamenii de aici 
sunt paşnici din fire? Uitaţi-vă în jurul dumneavoastră. Uitaţi- 
vă la fiecare în parte, la fiecare din ei. 


Ca împinsă de un arc, Anne se ridică din patul ei de 
campanie şi se merse cu paşi mici prin sala de dormit. Erau 
femei cu acromegalie, cu capete roşii şi mari şi cu trăsături 
supradimensionate, de parcă ar fi fost tăiate în lemn brut; 
Anne vedea nişte pocitanii cu membrele întoarse şi cu rânjet 
tâmp şi pe altele de o statură care te făcea să te îndoieşti că 
ar fi putut să se deplaseze vreun pic. Inima lui Anne bătea 
nebuneşte, iar sângele îi tresălta în tâmple. Era buimăcită. 

Ajunsă la patul doctoriţei Sargent, îngenunche pe podea şi 
şopti: 

— E îngrozitor. De când suportaţi asta? 

— Te poţi obişnui cu orice, remarcă expeditiv Sargent. 

Prin comparaţie cu celelalte femei din salon, dr. Sargent 
lăsa o impresie relativ normală. Anne nu se putu abţine şi 
scăpă o întrebare: 

— Spuneţi-mi, doctore, dumneavoastră de ce vă aflaţi aici? 

Atunci începură ochii femeii să scânteieze sălbatic, de 
mânie. 

Vroia să se lanseze într-o explicaţie, dar se vedea că un 
gând neplăcut o împiedica să facă asta şi până la urmă 
răspunse scurt, doar: 

— Aici trebuie să îi întrebaţi pe cei de sus. 

Nu era simplu să câştigi încrederea acestei femei. De asta 
era sigură Anne. De aceea, încercă în alt mod, exprimându-şi 
presupunerea că Sargent nu se afla aici în niciun caz ca 
pacientă, ci că îi revenea supravegherea acelui salon. Sargent 
nici nu vru să audă de asta; dădu de înţeles că era mult mai 
mult - aici fiecare îl supraveghea pe celălalt, acesta era 
principiul de bază în Leibethra. 

Anne nu avea încredere în această explicaţie, iar bănuiala 
ei că dr. Sargent ar fi putut să facă parte din casta orficilor şi 
nu dintre bolnavii mintali fu chiar întărită când Anne o rugă să 
îi spună mai multe despre acest ciudat frate loan, despre 
trecutul lui şi unde locuieşte acesta. Avea un sentiment 
imprecis că acest om demn de milă ar fi putut avea o 
legătură cu situaţia ei. 

Totuşi, Sargent o făcu să înţeleagă în mod clar că astfel de 


cercetări ar fi de nedorit, mai ales din partea ei, fiind 
pacientă. Sargent nu lăsă nici urmă de îndoială că o considera 
un caz spitalicesc, după aşa-zisa ei apariţie pe stradă, în care 
pur şi simplu nu putea să creadă. La secţia unde se afla loan 
oricum nu avea acces şi nu voia să încalce acest lucru. 

Lui Anne nu-i scăpă faptul că fata surdo-mută îi observase 
gura în timpul discuţiei, de parcă ar fi vrut să-i citească de pe 
buze. După-amiaza, pe care femeile o petreceau în aer liber, 
în grupuri mici, când Anne putu pentru prima dată să vadă 
cât de întinsă era cetatea de pe stâncile de deasupra 
capetelor lor, fata surdo-mută îi strecură un bilet împăturit, 
fără să fie văzută de cei doi paznici şi de dr. Sargent. Hârtia 
conţinea un desen, în care Anne putu să distingă la o privire 
mai atentă o schiţă cu marcaje şi săgeți mai degrabă 
ininteligibile, care se putea vedea că începeau cu locul în care 
se afla ea, iar la sfârşit scria „loan“, subliniat de două ori. 

Cu toate că în timpul zilei Anne stătuse cu ochii în patru 
după loan, nu îl zărise pe sărmanul evanghelist, aşa că seara, 
în ciuda interdicţiei, se puse în secret pe căutat. Desenul fetei 
îi aduse importante servicii, pentru că Leibethra era o 
adunătură întortocheată de case şi de ulicioare şi semăna cu 
un labirint precum cel al minotaurului din Creta; şi nimic nu 
era mai surprinzător decât faptul că Anne nu simţi nicio 
teamă când o luă pe drum de una singură. 

Singura ei grijă era să nu îl întâlnească pe Guido pe una 
dintre aleile inundate de lumină. In astfel de situaţie, dacă 
Guido i-ar fi apărut dintr-odată în faţă, nu ar fi ştiut cum să 
reacționeze. Să fugă? Sau să se ducă la el şi să îi tragă o 
palmă? Ori să facă o remarcă sarcastică în legătură cu actoria 
de doi bani? 

Casele din Leibethra nu aveau numere, ci litere sau 
cuvinte-cod, iar asta făcea aproape imposibilă orientarea unui 
neiniţiat. Totuşi, schiţa fetei care nu vorbea se dovedi atât de 
exactă, încât Anne chiar se abătu de la traseul descris şi se 
duse după un zgomot ciudat, care aducea cu scâncetul unei 
pisici sau al unui câine ori amândouă. 

La fel ca toate clădirile, nici aceasta nu era încuiată; trebui 


doar să tragă de o bară de fier de la poarta cu o singură uşă 
de lemn şi pătrunse în curtea interioară, în care se aflau una 
peste alta, pe trei etaje, legate între ele prin trepte piezişe de 
lemn, cuşti cu grilaj de felurite mărimi. 

Chiar dacă nici măcar jumătate dintre cuşti nu erau 
ocupate, în curte era multă zarvă, ceea ce lăsă neobservată 
intrarea lui Anne. 

Scâncetul zgomotos venea dintr-o cuşcă de la parter şi, 
când se duse către animalele agitate, văzu două făpturi 
ciudate care o făcură să se îngrozească, copoi cu capete de 
pisici şi cu nişte cozi fără păr. De la depărtare s-ar fi putut 
spune că sunt câini, dacă nu ar fi avut mişcări de felină, 
căţărându-se pe un ciot de copac cu ajutorul ghearelor 
ascuţite. 

Anne se sperie de aceste feline diforme, însă, fără să-şi dea 
seama, începu să caute în celelalte cuşti alte creaturi ale 
iresponsabililor crescători de animale. Erau capre cu cozi 
stufoase de câine şi un porc cu coarne ca de ţap având 
lungimea corpului dublă faţă de aceea a unui animal normal, 
ceea ce făcea ca burta să îi atârne de pământ. 

Cea mai mare cuşcă era rezervată unui monstru negru- 
maroniu, care semăna cu un urangutan, dar numai de la buric 
în jos. Partea de sus a corpului însă - şi asta era cel mai 
înspăimântător - avea o piele rozalie şi golaşă ca de om. 
Braţele atârnau nefiresc de lungi, iar mâinile, dar mai ales 
unghiile lor, erau ca ale unui om. Capul pleşuv şi roşiatic, cu 
urechi minuscule, aducea cu figura unui catcher, iar ochii de 
sub sprâncenele stufoase se uitau cu atâta limpezime la 
Anne, că nu s-ar fi mirat dacă namila ar fi început să 
vorbească şi dacă ar fi întrebat-o printre zăbrele ce caută pe 
acolo. 

Acest spectacol o tulbură pe Anne, care plecă în grabă din 
oribila crescătorie, reluând traseul pe care îl marcase fata 
surdo-mută. Ducea în afara rândului îngust de case şi dădea 
într-o piaţă care avea pe partea opusă trei porţi înalte, 
deschise, ce ofereau privirii imaginea unei prăpăstii adânci, 
din care răzbea un băzâit monoton de generatoare şi 


agregate. În piaţă era multă forfotă, aşa că Anne de-abia 
observă, când îi pică privirea pe intrarea de sub boltă, locul 
de unde multe lifturi duceau către oraşul de sus. 

Oamenii care intrau şi ieşeau de aici şi o luau în sus se 
deosebeau în mod clar de ceilalţi locuitori din Leibethra. Doar 
câţiva aveau părul tuns scurt şi îmbrăcămintea lor, de cele 
mai multe ori închisă la culoare, avea un aer de distincţie, 
clerical. Niciunul nu discuta cu altul şi cei care se întâlneau nu 
îşi aruncau nici măcar o privire. 

Era clar că nu existau paznici care să fi oprit pe cineva să 
ajungă în oraşul de sus al Leibethrei. Asta o uluia pe Anne, la 
fel cum era surprinsă şi de neglijenţa măsurilor de securitate 
din acest loc. Zări nişte gardieni înarmaţi, cu o mină marţială, 
dar aceştia se arătau doar rareori, şi nici apariţia lor nu stârni 
vreo teamă. Liniştea şi disciplina care domneau peste tot i se 
păreau lui Anne oarecum misterioase; dar, la urma urmei, era 
vorba de un spital închis, de proporţii considerabile. 

Ţinând în mână schiţa fetei, Anne căută în continuare calea 
către loan, evanghelistul cel nebun, de la care aştepta 
informaţii noi. 


9 


Găsi casa după o cotitură a uliţei desenate, care putea fi 
recunoscută, din câte reieşea din bilet, după ţeava care ieşea 
ca la un tun, din peretele casei. Din ea se prelingea o dâră 
subţire, pe tencuială. 

Anne s-ar fi aşteptat la o aripă de spital ca aceea în care 
fusese ea dusă; spre uimirea ei, totuşi, în casă se ascundea o 
bibliotecă sau cum s-ar fi putut numi adunătura de cărţi şi foi 
din camerele întunecoase. După ce intră pe uşa neîncuiată şi 
traversă un vestibul care ducea la o scară îngustă şi neagră 
de stejar, Anne fu martora unei discuţii care avea loc în 
camera învecinată, de unde venea o dungă albă de lumină. 

La început, Anne percepu doar sunete neinteligibile, pentru 
că amândouă vocile vorbeau pe un ton extrem de tumultos, 


însă treptat, începu să desluşească sensul discuţiei. Mai 
presus de toate, era sigură că recunoscuse în una dintre voci 
pe evanghelistul loan, care tuna şi fulgera cu o voce iritată 
asupra celuilalt. Pe Anne o făcu să se mire atât de mult faptul 
că loan, pe care ea îl cunoscuse drept nebun, era luat foarte 
în serios de interlocutorul lui. 

Tema discuţiei era prima scrisoare a lui loan, în care acesta 
îi avertizează pe destinatarii ei din Asia Mică asupra 
învățăturilor greşite care vor apărea în număr mare când va 
veni sfârşitul lumii. Necunoscutul lua în derâdere aceste 
vorbe şi făcu trimitere la Matei 24, unde se spune că însuşi 
Isus fusese avertizat asupra falşilor profeţi şi a falşilor mesia, 
lucru nu fără motiv, dar rămas inutil. 

Anne putu să urmărească discuţia doar superficial şi se uita 
curioasă prin antreul întunecos. Camerele în care cărţile 
constituie o mare parte din ansamblu, emană de obicei calm 
şi armonie; dar în această încăpere, cărţile fără număr păreau 
pietrele de temelie dintr-un mare haos. Motivul principal 
pentru asta era faptul că multe dintre cărţi nu îşi arătau 
spatele mascat, ci faţa goală şi albă sau partea superioară, cu 
acelaşi aspect (din pricină că erau aşezate fie pe parte 
inversă, adică având cotorul la perete ori erau sprijinite în 
cotor, ori aveau partea de jos întoarsă către perete). La asta 
se adăuga şi faptul că din aproape fiecare a doua carte 
răsăreau câte o hârtie sau teancuri întregi de hârtii, iar praful 
care le învăluia te făcea să bănuieşti că îşi epuizaseră de mult 
importanţa şi sensul lor de altă dată. Nu exista mobilier, dacă 
făceai abstracţie de masa înaltă şi pătrată de lemn şi un 
scaun, în mijlocul camerei. 

Discuţia celor doi bărbaţi se termină abrupt, iar Anne se 
ascunse în spatele unui capăt de zid, de care se lipi cu 
spatele. Primul apăru în uşă loan; scutură enervat din cap, 
mormăi câteva cuvinte neclare şi urcă pe scara îngustă, către 
etajul superior, unde bătu puternic la o uşă. 

Puțin mai târziu, celălalt veni în urma lui, cu o legătură de 
dosare sub braţ. Anne îl recunoscu imediat, dar neaşteptata 
întâlnire o făcu să amuţească, atunci când se apropie de 


bărbat, din penumbră. Fireşte că auzise şi altă dată vocea; îşi 
aminti: Guthmann. 

El nu o recunoscu imediat, pentru că Anne tot mai purta un 
văl negru pe frunte, înfăşurat ca un turban, ca să-şi ascundă 
bandajul. 

— Eu sunt Menas, se apropie Guthmann de Anne şi îşi plecă 
creştetul în semn de salut. 

— Menas? Dumneavoastră sunteţi profesorul Werner 
Guthmann! spuse Anne, care îşi revenise în fire. Şi încă îmi 
datoraţi un răspuns. 

Guthmann se apropie şi murmură încurcat: 

— Nu înţeleg... 

— Eu sunt Anne von Seydlitz. 

— Dumneavoastră? 

Guthmann se sperie. Anne putu să vadă cum tresare 
bărbatul din faţa ei şi cum îşi încleştează degetele pe dosare. 

— Dar e imposibil! strigă el. 

Anne deveni neaşteptat de sigură pe sine; făcu un pas 
către Guthmann şi remarcă pe un ton ascuţit: 

— Între aceste ziduri totul este posibil. Sau nu sunteţi de 
aceeaşi părere? 

Guthmann dădu din cap că da. Aşa cum îşi strângea el 
dosarele, neputincios, se putea vedea că întâlnirea era pentru 
el nu numai jenantă, ci şi extrem de neplăcută. Anne nu s-ar 
fi mirat dacă omul scos din apele lui ar fi luat-o la goană, 
dintr-odată. 

— Încă îmi datoraţi un răspuns, repetă Anne insistent. V-am 
lăsat copia unui pergament cu un text copt, dar în loc să îl 
traduceţi, aţi dispărut pur şi simplu. 

— V-am avertizat, întări Guthmann, fără să fi reacţionat la 
ce spusese ea. Aţi fost adusă aici? 

— Adusă? 

Anne afişă un râs afectat. 

— Am venit de bună voie. Vreau să ştiu ce se întâmplă aici. 

Guthmann clipi neîncrezător, aproape neajutorat şi spuse 
pe un ton plângăreţ: 

— Niciun om întreg la minte nu vine de bună voie în 


Leibethra. 

— Atunci de ce sunteţi aici? întrebă Anne. 

— Mda, se poate spune că am venit de bună voie aici, dacă 
vreţi, recunoscu profesorul. Din pricina tentaţiei; a fost o 
cursă bine întinsă, iar acum m-au prins în lat. 

— Şi ce faceţi aici? 

Guthmann dădu din cap de parcă se aştepta la această 
întrebare şi răspunse: 

— Au nevoie de cunoştinţele mele şi de munca mea... 

— ... Pentru că Vossius este mort şi pentru că el era 
singurul care ştia totul despre secretul lui Barabbas! 

— Dumnezeule, de unde ştiţi? 

— Domnule profesor Guthmann, începu Anne formal, de 
luni întregi vânez o fantomă care a lăsat urme în cele mai 
felurite locuri ale lumii. Numele acestei fantome este 
Barabbas. Şi după câte se pare, s-a strecurat într-o 
evanghelie, care până acum a fost necunoscută ştiinţei 
biblice. 

— Ştiţi prea multe! strigă Guthmann îngrozit. De ce nu 
lăsaţi lucrurile aşa cum sunt? 

— Încă ştiu prea puţin. Mai înainte de toate, vreau să aflu 
adevărul despre viaţa dublă pe care a trăit-o soţul meu. Il 
cunoaşteţi pe Guido von Seydliz? 

— Nu, contestă Guthmann. ` 

— De fapt ar fi trebuit să întreb: Il cunoşteaţi pe Guido von 
Seydlitz; pentru că şi-a sfârşit viaţa într-un accident de 
automobil şi eu am plătit pentru înmormântarea lui două mii 
cinci sute de euro. Dar acum trei zile era aici pe stradă, 
noaptea, şi striga numele meu şi în afară de asta a mai fost şi 
noaptea acasă, în biblioteca noastră. Nu mai ştiu ce să cred. 
În orice caz, eu nu renunţ până nu mă lămuresc întru totul. 

Câteva momente, Guthmann nu scoase un cuvânt, se uită 
în pământ, după care o întrebă pe Anne: 

— Şi de ce aţi venit aici? 

— Foarte simplu, răspunse el. Persoana căreia 
dumneavoastră îi ziceţi evanghelist a fost prima pe care am 
întâlnit-o aici. Se spune că e nebun şi uneori chiar face 


impresia asta; dar când am fost martoră la discuţia voastră, 
acum câteva momente... am avut senzaţia că ştie ceva. Cine 
este omul acesta? 

— Numele lui este Giovanni Foscolo, dar asta nu are nicio 
importanţă. Este un iezuit italian şi e un geniu în domeniul lui. 
E specialist în Noul Testament şi ştie pe dinafară nu numai 
cele patru Evanghelii şi Faptele Sfinţilor Apostoli, ci poate cita 
din memorie toate Epistolele Sfântului Apostol Pavel către 
Romani, Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 
Tesaloniceni, către Timotei, Titus şi Filimon, precum şi 
Apocalipsa Sfântului loan. Dar mai ales cunoaşte toate 
referinţele, adică de la Marcu 16, 13-20 până la Marcu 8, 27- 
30 sau Luca 9, 18-21. Un adevărat geniu. 

— De aceea sunt atât de multe cărţi şi tomuri vechi! 
remarcă Anne şi se uită prin camera întunecoasă. Dar de ce 
spun toţi că e nebun, dacă e un geniu? 

Guthmann ridică din umeri, dar lui Anne von Seydlitz i se 
părea că vrea să ascundă ceva. 

— Se poate, întrebă Anne pe ocolite, ca iezuitul să fi 
descoperit vreun lucru care să răstoarne lumea? 

Profesorul se uită la ea cu teamă. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Păi, dacă orficii cheltuiesc atâta energie ca să dea de 
urma secretului celei de-a cincea evanghelii şi dacă Giovanni 
Foscolo era un cercetător atât de genial, atunci e uşor să te 
gândeşti că l-a descoperit pe Barabbas şi că a înnebunit din 
pricina asta. 

Aceste vorbe îl neliniştiră pe Guthmann, care începu să-şi 
sorteze dosarele, iar vocea îi suna a nesiguranţă, ca şi la 
începutul întâlnirii. 

— Deja am flecărit prea mult, spuse încurcat. Şi în plus, 
sunt aşteptat. Vă rog să mă scuzaţi. 

— Nu, profesore Guthmann! protestă Anne. Nu puteţi să 
dispăreţi pur şi simplu! M-aţi lăsat deja baltă o dată. 

Guthmann făcu un gest din mână, ca să o liniştească. 

— Mai încet. În Leibethra toţi pereţii au urechi. Nu ne-ar 
folosi nici unuia dintre noi dacă am fi descoperiţi împreună. 


Eu propun să ne întâlnim mâine aici, la aceeaşi oră. 
Mai înainte ca Anne să aibă timp să îşi dea acordul, 
Guthmann se răsucise pe călcâie şi dispăruse. 


10 


Anne era din nou singură, în mijlocul ştiinţei mute, peste 
care, la o privire mai atentă, puteai să vezi că se depusese 
praful precum zăpada într-un peisaj de iarnă. Şi tot ca într-un 
peisaj de iarnă, Giovanni Foscolo lăsase urme acolo unde 
fuseseră scoase cărţi din rând şi unde le pusese la loc. Câteva 
dintre aceste urme erau proaspete, din ziua aceea sau doar 
cu o zi în urmă, altele, însă, îşi ascundeau vechimea sub un 
praf nou şi nu ar fi durat mult până să dispară cu totul. 

Titluri de cărţi în toate limbile dansau pe cotoarele groase, 
în faţa ochilor oaspetelui neştiut: Mitras - Mistere şi 
precreştinism, The Damascus-Fragments and, the Origins of 
the Jewish-Christian Sect, Studii teologice şi critici: Când a 
fost inserat Matei 16, 17-19?, Textele apocrife ale Noului 
Testament, Liber di Veritate Evangeliorum. 

Aşa cum îmbrăcămintea vorbeşte despre om, tot aşa 
aceste cotoare trădau proveniența şi vechimea cărţilor; dar 
se putea observa că unele cărţi păreau să fie marcate cu un 
pix sau stilou negru, cu câte un O sau un P. Şi cu cât citea 
Anne mai multe titluri din vrafurile de cărţi, cu atât era mai 
convinsă că nu sunt cărţi pioase cele păstrate aici, 
dimpotrivă, din rafturi îl surprindea pe privitor un anume 
pericol. Ceea ce o făcea pe Anne chiar să stea la îndoială 
dacă să scoată una dintre cărţile marcate din rând. Se intitula 
Textele apocrife ale Noului Testament şi avea prima literă - T 
- îngroşată cu negru, dar nu oferea nicio informaţie 
senzaţională dacă o răsfoiai puţin, aşa că Anne o aşeză la loc. 

Chiar în momentul în care se pregătea să urce scara, ca să 
discute cu Giovanni Foscolo, auzi nişte paşi care se apropiau 
de casă şi i se păru că e mai bine să se ascundă în spatele 
unei biblioteci înalte. Doi bărbaţi în uniformă de paznici, cum 


văzuse mai înainte, când ajunsese în Leibethra, intrară pe uşă 
şi căutară zeloşi calea spre etajul de sus. Anne auzi un 
schimb de replici scurt şi nervos, iar din ascunzătoarea ei 
sigură, adăpostită de un perete de cărţi, putu să vadă cum 
este luat iezuitul cel nebun. 

Anne îi urmări pe bărbaţi la o distanţă rezonabilă. 
Înţelesese ceea ce striga Foscolo cu voce tare, în noapte: 

— Fericiţi cei care citesc şi ascultă vorba profetului şi care 
respectă ce este scris acolo. Căci se apropie vremea. 

Dar ea nu putu pricepe nimic din asta. Foscolo părea să ştie 
drumul, pentru că mergea în faţa paznicilor, pe străzile fără 
lume, spre o clădire mare şi luminată ca ziua, cu ferestre albe 
şi mate şi cu un portal cu uşi de sticlă, imaginea tipică pentru 
o clinică. 

În această clinică dispărură Foscolo şi paznicii lui şi cu toate 
că nimeni nu bloca accesul la intrare, Anne se feri să între în 
casă. Îşi spuse în gând că Guido ar fi putut, dacă într-adevăr 
era încă în viaţă, să se afle între aceste ziduri. 

Singurii oameni care puteau să o ajute în situaţia asta erau 
dr. Sargent şi profesorul Guthmann. Anne nu avea încredere 
în doctoriţă; iar rolul lui Guthmann o punea pe gânduri pe 
Anne, dar reținerea lui părea să fie doar o dovadă pentru 
faptul că el ştia mai multe decât recunoştea. 

În ziua următoare, pe la orele serii, Anne apăru să discute 
cu profesorul. Nu o mira că biblioteca unde în seara dinainte 
se întâlniseră Guthmann şi Foscolo era descuiată şi luminată 
ca ziua, chiar dacă nimeni nu locuia acolo. Asta făcea parte 
dintre ciudăţeniile din Leibethra. Nimeni nu trebuia să se 
simtă singur şi neobservat, nimeni. Curiozitatea o mână pe 
scara care ducea către etajul superior şi cu toate că Anne 
mergea cu mare grijă pe treptele de lemn, scârţâiturile 
produse i-ar fi trădat prezenţa dacă ar fi fost cineva prin casă. 

Pe palier, Anne rămase locului. Ciuli urechile şi pentru că 
acolo nu se mişca nimic, făcu trei paşi în direcţia unei uşi 
închise. Anne renunţă la ideea de a mai bate, aşa cum se 
cuvenea din partea unui străin - că totul era posibil în acest 
loc şi deschise uşa. Spre surprinderea ei, încăperea în care 


păşise era în beznă. Anne atinse comutatorul, se aprinse un 
bec puternic în tavan, care lumină o cameră de studiu 
mobilată simplu. Pe o masă lată de lemn, între cele două 
ferestre dinspre stradă, se ridicau în vrafuri dosare, hărţi şi 
dosare legate cu şnur. Peretele din dreapta era tapetat cu foi 
de hârtie, care formau un mozaic neregulat, cu caractere 
grafice pe care Anne nu le cunoştea şi care semănau, totuşi, 
cu acelea din pergamentul ei. Pe peretele din dreapta se afla 
o canapea cu un model geometric roşu-maroniu, cum găseşti 
peste tot în Grecia. 

Când Anne închise uşa în urma ei, se sperie, pentru că într- 
un cui se legăna una dintre acele rase lungi în care Foscolo 
obişnuia să îşi facă apariţia. Fără îndoială că era biroul lui 
Foscolo, iar Anne îşi puse întrebarea dacă aşa arăta camera 
de lucru a unui nebun. Aparentul haos al hârtiilor care se 
continuau de pe pereţi peste masă şi până în podea, unde 
erau stivuite şi alte documente, lăsa să se întrevadă un 
sistem. 

Un volum gros îi atrase atenţia lui Anne. Era aşezat pe un 
teanc, deschis în partea de început, era scris la maşină şi 
avea titlul: Marc Vossius. Mormântul fără nume din Minia, 
centrul Egiptului şi semnificația lui pentru Noul Testament. 
Această descoperire o făcu pe Anne von Seydlitz să tragă 
două concluzii: Vossius fusese de fapt personajul-cheie în 
acest caz şi un indiciu, necunoscut până acum, probabil că 
ducea în Egipt. 

In timp ce răsfoia tulburată cartea butucănoasă, al cărei 
conţinut era pentru Anne lizibil şi neinteligibil, în cea mai 
mare parte, fu lovită de sentimentul că în spatele ei stătea 
cineva. În acel moment de nemişcare, o mână venită din 
spatele ei o prinse de gât şi, înainte să se poată apăra, îi fu 
pusă la nas şi la gură o batistă, iar Anne îşi pierdu cunoştinţa. 


11 


Se trezi pe jumătate; abia mai târziu îşi aminti de 


următoarea întâmplare. Dacă visase totul sau dacă aşa se 
petrecuse într-adevăr, nu mai putea să spună. Nici nu ştia 
unde se întâmplase, doar că văzuse o femeie care venea spre 
ea din întuneric şi care îi pusese în faţa ochilor, când ea îşi 
simţea grele mâinile şi picioarele, un pendul care se clătina 
încoace şi încolo cu mişcări puternice. 

Necunoscuta începuse să vorbească; o convingea pe Anne 
să facă ceva, pe un ton încet şi pătrunzător şi cu toate că faţa 
îi rămăsese în umbră, o recunoscuse după voce pe Sargent. 
Suna voalat şi altfel decât atunci când făcuse cunoştinţă cu 
ea în timpul primei discuţii, iar respiraţia femeii era greoaie, 
de parcă ar fi avut de făcut o treabă dificilă. 

Intonaţia cu care îi vorbea dr. Sargent îi părea lui Anne atât 
de respingătoare precum întreaga înfăţişare a femeii şi, cu 
toate că nu era în stare să se mişte, făcea eforturi să i se 
împotrivească. 

— Îmi auziţi vocea? 

— Da, răspunse Anne moale şi observă că îi venea greu să 
vorbească. 

— Vedeţi pendulul din faţa ochilor? 

— Da. Il văd. Anne chiar îl vedea, cu toate că nu ştia dacă 
are ochii deschişi sau închişi. 

— Concentraţi-vă asupra vocii mele şi doar asupra vocii 
mele. Toate celelalte nu mai au nicio importanţă pentru voi. 
M-aţi înţeles? 

— Da, răspunse Anne aproape mecanic. Nu voia să 
răspundă, dar nu putea altfel. 

— Acum veţi răspunde la întrebările mele, şi când vă treziţi 
nu vă veţi aminti nimic. 

Anne se chinui şi se opuse cu toată puterea voinţei care o 
caracteriza, dar o putere de neînvins îi smulse răspunsul. 

— Voi răspunde şi mai târziu nu îmi voi aminti nimic. 

Se enervă pe ea însăşi şi ar fi vrut tare mult să sară şi să 
fugă de acolo, dar imediat ce duse gândul la bun sfârşit, o 
copleşi o apăsare ca de plumb şi rămase nemişcată. 

— Ce căutaţi în Leibethra? o răscoli vocea respingătoare. 

— Adevărul! răspunse Anne spontan. Caut adevărul! 


— Adevărul?... Nu aici veţi găsi adevărul! 

Anne vru să întrebe: Atunci unde, dacă nu aici? Dar simţea 
că pierduse puterea de a pune întrebări. Vocea nu o mai 
asculta. De aceea, aşteptă neliniştită următoarea întrebare de 
la Sargent. 

— Unde aţi ascuns pergamentul? întrebă vocea tare şi 
pătrunzător. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, spuse Anne, fără să 
chibzuiască. 

— Vorbesc despre pergamentul cu numele lui Barabbas! 

— Nu cunosc. 

— La voi e pergamentul! 

— Nu. 

Vrăjită, Anne aştepta următoarea întrebare; dar Sargent 
tăcea. Anne nu ştia unde se afla şi oricât se străduia să 
identifice un oarecare zgomot, care ar fi putut să-i dea un 
indiciu despre locul în care se afla, nu auzea nimic, ci zăcea 
acolo, de parcă ar fi fost surdă. Când încercă să deschidă 
ochii, nu reuşi, la fel cum tot ce încerca să-şi impună prin 
voinţă se lovea de povara din braţele şi picioarele ei şi atunci 
înţelese că Sargent se trudea să o subjuge prin hipnoză. 

Cuvintele doctoriţei îi răsunau ca un ecou urât în cap: 
„Unde aţi ascuns pergamentul... pergamentul... 
pergamentul...” 

Anne se gândise la asta de o sută de ori şi de aceea îi 
rămase în minte şi în această situaţie: dacă vorbeşti despre 
pergament, viaţa ta nu mai face doi bani. Nu ai să păţeşti 
nimic atâta vreme cât ei nu pun mâna pe pergament. 

Cât stătuse în această stare de prostraţie, nu ştia să spună; 
doar se stăruia asupra unui gând: să nu sufle o vorbă. ŞI 
dintr-odată, chiar dacă ţinea ochii închişi, observă deasupra ei 
o umbră, iar vocea lui Sargent răsună din nou: 

— Veţi răspunde la toate întrebările mele şi nu îmi veţi 
ascunde nimic din ce aveţi în memorie. 

Anne simţi degetul doctoriţei pe frunte, o atingere 
neplăcută, dar nu era în stare să îl dea la o parte şi să se 
apere. 


— Cunoaşteţi conţinutul pergamentului? întrebă vocea 
sfredelitor. 

Anne răspunse: 

— Nu, nu îl cunosc. 

— Dar aveţi o copie! 

— Nimeni nu a putut să o descifreze. 

— Şi originalul? 

— Nici asta nu ştiu. 

— Ba ştiţi foarte bine! 

Sargent se repezi la Anne. Anne simţi cum femeia îi prinde 
braţele şi o scutură. Îi auzi amenințările vocii glaciale, dar 
mânioase. 

— Cu injecții o să vă facem să vorbiţi. 

Mai multe nu îşi mai putea aduce aminte. 


12 


Când se trezi, Anne zăcea într-o încăpere întunecoasă, într- 
o linişte nefirească. Se întinse şi încercă să scape astfel de 
presiunea din membre. Situaţia ar fi trebuit să o sperie de 
moarte, dar Anne nu simţea nici cea mai mică teamă. Tot ce 
aducea a temere se epuizase în săptămânile trecute. 
Dimpotrivă, în astfel de împrejurări îi apărea un curaj de care 
ea nu fusese conştientă vreodată. Se sculă, pipăi prin 
întuneric după minuscula sursă de lumină, care desena în 
fereastră o dâră difuză şi se lovi de un geam. Simţi o clanţă, 
deschise şi dădu de nişte jaluzele de lemn, pe care, după ce 
deschise o încuietoare, le îndepărtă un pic. 

Lumina făcea să o doară ochii şi trecu mult timp până ce 
Anne se obişnui cu ea. Mai întâi văzu doar cerul; dar, când 
cobori privirile, văzu cu mult mai jos de ea un ţinut muntos şi 
se lămuri că se afla în oraşul de sus. Fusese descoperită şi 
trebuia să recunoască faptul că în niciun caz nu se furişase 
neştiută în Leibethra, ci fusese ţinută sub observaţie de la 
bun început. 

Pentru Anne nu exista niciun motiv să ţină jaluzelele trase, 


aşa că lăsă lumina vie a zilei să pătrundă în cameră şi 
descoperi un spaţiu mobilat cu zgârcenie, cu parchetul gol şi 
un pat de fier vopsit în alb, de o urâţenie remarcabilă. Uşa, ca 
toate celelalte uşi din Leibethra, nu avea nicio broască, aşa 
că nu era încuiată, iar când se uită afară, zări un culoar 
interminabil, cu multe alte uşi. 

Nu i se păru indicat să exploreze împrejurimile. Fie şi numai 
faptul că fusese lăsată aici fără să fie încuiată, spunea mult 
despre cât de siguri se simțeau orficii. Din câte observa, nu 
exista nicio şansă să fugă. lar în situaţia dată, Anne era 
oricum prea obosită. O durea capul şi se simţea teribil de rău, 
iar după ce se vâri în pat şi îşi puse capul între palme, se 
luptă cu somnul. În timp ce se uita prin camera pustie, 
privirile îi căzură pe un scaun unde erau aşezate haine 
călcate; abia acum observă că purta o cămaşă de noapte 
lungă şi ţeapănă, cum se obişnuieşte în spitalele de psihiatrie, 
şi se sperie de propria imagine. 

Dar cu cât zăbovea mai mult cu privirea asupra hainelor - 
şi făcând asta, Anne se şterse cu mâinile la ochi, crezând că 
visează - cu atât mai agitată îi devenea respiraţia, îşi simţea 
inima în gât, sângele îi bubuia în tâmple. Hainele din faţa ei, 
de pe scaun, erau ale lui Guido. 

Anne se ridică şi păşi cu grijă către scaun, de parcă 
îmbrăcămintea ar fi putut să se trezească dintr-odată la viaţă 
şi să o apuce de undeva. Pe spătar atârna sacoul, pantalonii 
erau pe partea unde se găsea şezutul, atârnând spre podea. 

Anne avu mai întâi câteva reţineri şi nu îşi dori să se atingă 
de haine, dar până la urmă prinse curaj şi verifică partea 
interioară a sacoului, unde ştia că se află eticheta unui croitor 
din München. Într-adevăr, era costumul lui Guido. 

Anne lăsă haina să cadă, de parcă i-ar fi ars degetele. 
Imaginea lui Guido apăru brusc în faţa ei, amenințătoare. 
Anne simţea cum panica pune stăpânire pe ea. Ce fel de joc 
îngrozitor şi macabru făceau cu ea Guido, orficii sau cine mai 
era ascuns în spatele tuturor acestora? 

Tocmai când voia să iasă din camera cea rece, Anne auzi 
pe culoar paşii înceţi şi grei ai unui bărbat. 


„Guido!“ 

Tremura din tot corpul; simţea cum i se înmoaie genunchii. 
Fără scăpare, se prinse de patul de fier şi privi cu ochii larg 
deschişi către uşă. 

Paşii veniră mai aproape şi cu cât cu cât îi auzea mai clar, 
cu atât mai ameninţător i se părea lui Anne zgomotul pe care 
îl făceau. In cele din urmă, se opriră în faţa uşii. Ciocăni. 

Gâtlejul lui Anne era strangulat de frică. Şi dacă ar fi vrut, 
tot nu ar fi fost în stare să răspundă. Trăgea adânc aer în 
piept şi, în timp ce făcea asta, vedea cum este apăsată 
clanţa, încet, şi se deschide uşa. Anne ar fi vrut să ţipe, dar 
nu putea, nu putea decât să se uite cum se deschidea uşa. 

Preţ de câteva secunde, stătură unul în faţa celuilalt, fără 
să scoată un cuvânt: Anne şi... Thales. Era roşcovanul, care îşi 
recăpătă primul glasul: 

— Poate că nu mă aşteptaţi? spuse cu un rânjet neruşinat, 
pe care ea deja îl cunoştea şi care îi făcea faţa lată şi rozalie 
să devină şi mai roşie. 

Anne, încă incapabilă să vorbească, dădu din cap 
vehement că nu. Credea că era pregătită pentru şocul pe 
care l-ar fi trăit din cauza întâlnirii cu Guido. Dar acum, că nu 
se gândise la o asemenea întrevedere, trebui să recunoască 
faptul că în niciun caz nu putea face faţă acelei situaţii şi îşi 
dori un singur lucru: ca Guido să fie mort, mort de-a binelea! 

— De la ultima noastră întâlnire la Berlin, începu 
roşcovanul  rânjind, ne-aţi făcut numai greutăţi prin 
comportamentul dumneavoastră şi nu vreau să vă ascund că 
v-aţi prins într-un joc periculos, unul chiar foarte periculos. 

— Unde... este... Guido? îngăimă Anne, de parcă nici nu ar 
fi auzit cuvintele lui Thales şi arătă tot atunci către hainele lui 
Guido de pe scaun. Aversiunea pe care o simţise de la bun 
început faţă de acest om se transformase acum în ură. lar ura 
i-ar fi fost de ajuns ca să-l omoare. 

— Unde se află pergamentul? întrebă Thales neclintit, 
ignorându-i întrebarea, şi adăugă placid: Vreau să zic 
originalul, fireşte, iar în vreme ce zicea asta pufni teribil de 
tare pe nas. 


Când observă că Anne nici nu intenţiona să răspundă la 
întrebările lui, se răzgândi şi spuse cu acea detestabilă 
stăpânire de sine care îl caracteriza: 

— Aţi fost căsătorită cu Guido von Seydlitz? Nu spuneaţi că 
a decedat în urma unui accident de circulaţie? 

Răceala ca de gheaţă cu care îi răspundea Thales şi care o 
făcea ridicolă o împinse pe Anne în braţele disperării. 

— Da, răspunse ea, într-un accident de circulaţie. 

— Repet întrebarea: Unde este pergamentul? Dacă vreţi, 
putem negocia asupra oricărei sume. Aşadar? 

— Nu ştiu, minţi Anne şi făcu eforturi să dea dovadă de 
aceeaşi stăpânire de sine ca şi interlocutorul ei. Dar sună 
teribil de provocator când adăugă, calmă: Şi dacă aş fi ştiut, 
nu sunt sigură că v-aş fi spus. 

— Nici măcar pentru un milion? 

Anne ridică din umeri. 

— Ce înseamnă un milion faţă de asigurarea de viaţă dată 
de faptul că ştiu ce s-a întâmplat cu pergamentul? 
Dumneavoastră chiar credeţi că nu mi-am dat seama că toţi 
cei care au ştiut de pergament au murit într-un mod 
regretabil? Şi atunci, pentru faptul că mai sunt în viaţă, 
rămâne o singură explicaţie. 

Thales nu dădea impresia că vorbele lui Anne i-ar fi dat 
prea mult de gândit. Clătină neîncrezător din cap şi din 
gesturi se putea vedea că nu era dispus să răspundă la 
obiecţii. Totuşi, omul era cu mult prea inteligent ca să nu îşi 
schimbe imediat strategia: Anne von Seydlitz avea dreptate: 
la ea era asul, oricum, Thales se vedea nevoit să creadă asta, 
iar cu ameninţări nu rezolva absolut nimic cu această femeie. 

Drept urmare, schimbă tonul şi începu să relateze cu o 
aparentă bunăvoință că fusese supravegheată de orfici de la 
venirea ei în Salonic şi, când observă urma de îndoială de pe 
chipul ei, Thales remarcă, zâmbind: 

— Am impresia că dumneavoastră mă subapreciaţi un pic. 
Chiar aţi crezut că aţi reuşit să vă strecuraţi pe ascuns în 
Leibethra? 

— Da, răspunse Anne cu o sinceritate provocatoare, până 


la urmă nu era nimeni care să mă fi descoperit şi să mă fi 
împiedicat să ajung în Leibethra. 

Furios, ca un taur stârnit, Thales pufni pe nas: 

— Dacă aţi ajuns în Leibethra, asta a fost pentru că aşa am 
dorit noi, şuieră el; dar chiar în clipa următoare afişă din nou 
acel zâmbet dizgraţios: Georgios Spiliados, brutarul din 
Katerini, care v-a adus până aici, este unul dintre noi. Asta 
doar aşa, pe lângă altele. 

— Dar aşa ceva nu e posibil! strigă Anne von Seydlitz, 
îngrozită. 

— Doar v-am spus că m-aţi subapreciat. Aici, în Leibethra, 
nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Ce se întâmplă, se 
întâmplă pentru că aşa vrem noi. Aţi crezut că puteţi să 
pătrundeţi neobservată aici? Ideea asta este la fel de absurdă 
ca şi aceea că se poate pleca din Leibethra. Incercaţi şi nu 
veţi reuşi. Doar un nebun ar lua o astfel de hotărâre. Vedeţi 
numai că în Leibethra nu există uşi încuiate. La ce bun? 

Cu gândul că Georgios făcea parte dintre orfici, Anne nu se 
putea împăca. 

— Georgios nu a vorbit numai de bine despre 
dumneavoastră, spuse el pe gânduri, şi m-am cam străduit să 
îl conving să vă aducă până aici. L-am plătit bine. 

Thales ridică din umeri, rânjind, şi întoarse palmele în 
afară. 

— Ca să ne atingem scopul, avem dreptul să ne folosim de 
orice mijloc, înţelegeţi asta? _ 

Anne nu putea decât să fie de acord, dar tăcea. li treceau 
prea multe gânduri prin cap. În cele din urmă, îl întrebă pe 
Thales: 

— Ce aţi făcut cu Guido, cu Vossius şi cu Guthmann? Vreau 
un răspuns! 

Expresia feţei lui Thales se întunecă şi spuse: 

— Trebuie să vă obişnuiţi cu un lucru: în Leibethra nu se 
pun întrebări, ci se ascultă. În această privinţă suntem un 
ordin creştin întru totul normal. Dar numai în această privinţă. 

— Am avut o discuţie cu profesorul Guthmann, începu 
Anne. 


— Cu fratele Menas, o corectă Thales şi adăugă: ştiu. 

— Nu părea prea încrezător. 

— Şi trebuia să pară? 

— Am avut impresia că lui Guthmann îi este teamă. 

— Menas este un fricos. 

— Dar e un om de ştiinţă important. 

— Din câte se ştie. 

— Şi aveţi nevoie de experienţa lui. 

— Aşa şi este. 

— Nu credeţi că este timpul să îmi spuneţi adevărul? 

— Deja puneţi din nou întrebări, afirmă Thales. Şi, în afară 
de asta, dumneavoastră cunoaşteţi adevărul. Ştiţi despre ce 
este vorba: s-a găsit un pergament copt într-un mormânt, iar 
pe acest pergament este scrisă a cincea evanghelie. Din 
păcate, semnificaţia acestei scrieri a fost recunoscută cu mult 
mai târziu, când fragmente din ea erau împrăştiate deja în 
toate colţurile lumii. 

Thales se duse la fereastră şi îşi încrucişă mâinile la spate. 
Continuă, privind afară: 

— Documentul acesta ar putea să zdruncine puterea 
Bisericii Catolice. Cu acest pergament vom nimici biserica! 

Vocea lui Thales răsuna puternic şi ameninţător, aşa cum 
nu o mai auzise niciodată până atunci. 

— Nici eu nu sunt o susținătoare a Bisericii, remarcă Anne, 
dar cuvintele dumneavoastră exprimă o ură adânc 
înrădăcinată. 

— Ură? spuse Thales. Este mai mult decât ură, este dispreţ. 
Omul este o făptură divină. Dar aceia care îşi asumă rolul de 
a vorbi în numele lui Dumnezeu, neagă tot ce e dumnezeiesc. 
Cele două mii de ani de istorie a Bisericii nu sunt altceva 
decât două mii de ani de umilinţă, exploatare şi luptă 
împotriva progresului. Clericii au construit veacuri la rând 
domuri uriaşe în slava lui Dumnezeu, cum spuneau ei; de 
fapt, ideea de bază era să fie asuprit creştinul, să-l facă să-şi 
vadă  micimea şi  neînsemnătatea. Neînsemnătatea te 
împiedică să mai gândeşti, iar gândirea este otravă pentru 
Biserică. Biserica este ţinută în viaţă de porunci. Invăţătura ei 


înseamnă doar poruncă şi ascultare. Şi totul sub deviza: 
credinţă. Să crezi este mai uşor decât să gândeşti. Cine îşi 
foloseşte rațiunea în chestiuni de credinţă primeşte 
răspunsuri necreştineşti. Şi acesta este motivul pentru care s- 
a opus progresului şi cunoaşterii de când există ea. 
Cunoaşterea este sfârşitul credinţei. Toate prostiile pe care le 
răspândeşte Biserica au fost şterse cu buretele unui cuvânt 
magic: credinţă. lar împotriva credinţei nu există dovezi, ci 
doar împotriva necredinţei. 

Thales se întoarse către Anne. 

— Acest pergament este pentru Biserică materialul 
exploziv care îi poate distruge puterea de pe o zi pe alta, 
înţelegeţi? 

Anne înţelegea, dar nu pricepea de ce acea unică foaie de 
pergament care îi aparţinea putea fi de o importanţă atât de 
mare. Dar nici nu îndrăznea să întrebe, pentru că aşa ar fi 
recunoscut indirect că pergamentul este în posesia ei. Ce 
semnificaţie se ascundea în spatele numelui Barabbas, care 
să fie legătura cu Biserica? 

— Vă ofer un milion! auzi cum rosteşte Thales. Gândiţi-vă 
bine. Mai devreme sau mai târziu, oricum ajungem în posesia 
documentului. Dar atunci nu veţi mai primi nimic. 

După aceea Thales plecă din cameră, paşii răsunându-i pe 
culoarul lung. 

Dacă era adevărat ce spusese Thales - că pergamentul era 
un material exploziv, atunci acest document era pentru 
Biserica Catolică de o valoare mult mai mare decât pentru 
orfici. Anne se sperie de cum jongla cu ideea aceasta. 


13 


Acum ştia ce era cu orficii, dar nu aflase nimic despre 
Guido. Totuşi, hainele lui se aflau acolo, pantalonii şi sacoul 
lui, şi în timp ce se uita drept înainte, cu teamă, de parcă se 
aştepta să prindă viaţă, îi veni ideea să le îmbrace pe 
acestea, în lipsa altora şi să exploreze pe cont propriu partea 


de sus a oraşului Leibethra. 

Ideea era atât de îndrăzneață şi îi venise atât de 
neaşteptat, că Anne se bucură de ea şi chiar surâse puţin 
când se gândi că Guido nu avea cum să mai apară dacă ea Îi 
purta hainele. Există o teorie care spune că teama poate fi 
depăşită doar prin obiectul temerilor; teama de şerpi, de 
exemplu, - atingând un şarpe, teama de insecte - printr-un 
curs despre insecte. In hainele lui Guido dintr-odată nu mai 
simţea nicio teamă că va apărea Guido şi chiar îşi propusese 
să dea până la urmă de capătul acestui joc macabru. 

Coridorul lung din faţa camerei ei era mărginit la ambele 
capete de uşi de sticlă mată, dar nici acestea nu erau 
încuiate. Totul aducea a spital. In mijloc se afla un soi de 
cabinet al unui medic sau al unei asistente, cu o fereastră 
glisantă, spre coridor. Încăperea era goală. Curioasă, Anne 
trase cu urechea pe la uşi, dar nu auzi niciun zgomot. 
Pustietatea îi crea senzaţia de coşmar; Anne începu să 
deschidă uşile una după alta. Bănuiala i se confirmă: era un 
spital fără pacienţi. 

Pustietatea care se căsca peste tot în faţa ei ar fi putut să îl 
aducă în pragul nebuniei pe un om normal şi era sigur că 
lucrurile erau gândite aşa dinainte. În orice caz, ea începu 
mai întâi cu grijă, apoi din ce în ce mai repede, să tragă de 
fiecare uşă de pe interminabilul coridor, ca să le închidă la 
loc, după ce constata că nu era nimeni înăuntru. 

In ultima cameră, din partea opusă încăperii ei, Anne se 
opri. Se sperie, pentru că văzuse treizeci sau patruzeci de 
saloane goale, iar în acesta se afla un pacient. Anne se 
apropie. 

— Adrian! 

Pacientul era Adrian Kleiber. 

Există situaţii care te lovesc cu atâta forţă, că nu mai eşti în 
stare de niciun gând limpede, iar raţiunea refuză să 
proceseze realitatea. Intr-o astfel de situaţie se afla şi Anne în 
acest moment: tot ce putea să spună era: 

— Adrian! 

Şi încă o dată: 


— Adrian! 

Kleiber părea apatic, chiar mai confuz decât ea şi zâmbea 
prietenos. Nu era nicio îndoială, era sedat. 

— Mă recunoşti, Adrian? întrebă Anne. 

Kleiber făcu semn din cap că da şi spuse după ceva vreme: 

— Fireşte. 

Dacă te gândeai la îmbrăcămintea ei şi la părul tuns scurt, 
lucrul acesta în niciun caz nu era de la sine înţeles. 

— Ce-au făcut din tine? întrebă Anne furioasă. 

Kleiber ridică atunci mâneca stângă a pijamalei şi se uită 
pe dosul braţului. Era plin de înţepături de ac. 

— Vin de două ori pe zi, spuse obosit. 

— Cine? strigă Anne revoltată, şi în colţul ochilor îi apăru o 
cută. 

— Pe nume nu mi s-a prezentat niciunul. 

Işi smulse un zâmbet. 

Intre timp, Anne înţelesese toate consecinţele situaţiei şi 
acum îl copleşea pe Kleiber cu mii se întrebări. Kleiber 
răspundea cu greu, dar clar, şi astfel află Anne von Seydlitz 
că Adrian fusese răpit de un comando al orficilor şi adus cu 
tevatură din Marsilia, în Salonic. 

— Dar asta e nebunie curată! se enervă Anne. Te vor căuta 
cu Interpolul. Nu poţi dispărea, totuşi, cu una cu două, cel 
puţin nu tu! 

Kleiber dădu a lehamite din mână. 

— Oamenii ăştia sunt nişte gangsteri cu inima de piatră. 
Probabil că m-au ţinut sub observaţie şi m-au urmărit zile la 
rând. In orice caz, ştiau că am un bilet de avion către Abidjan. 
Ştiau data plecării şi numărul şi când am ajuns în Le Bourget, 
m-au tras într-o maşină. Atunci mi-am pierdut cunoştinţa. 
Când mi-am revenit, mă aflam împreună cu trei bărbaţi, care 
erau îmbrăcaţi ca nişte preoţi, într-o limuzină, pe drum, către 
sudul Franţei. Nu are să mă caute nimeni. Oficial, eu am 
plecat pe Coasta de Fildeş. 

— Şi de cât timp eşti aici? 

— Nu ştiu. De cinci-şase zile; poate de două săptămâni. Am 
pierdut noţiunea timpului. Injecţiile astea afurisite. 


— Şi interogatoriile? Au încercat să scoată şi de la tine 
ceva? 

Kleiber trase aer în piept; se vedea cât efort face să îşi 
amintească ceva, cum încerca să nu arate nicio slăbiciune. In 
cele din urmă scutură din cap. 

— Nu, nu a existat niciun interogatoriu sau cel puţin nu îmi 
pot aminti să fi fost interogat ori să se fi făcut presiuni asupra 
mea. Ar trebui să-mi amintesc aşa ceva. 

Anne observă cu oarecare amărăciune: 

— Cei de aici se pricep la droguri şi medicamente şi există 
mijloace care te lasă fără nicio amintire pentru un timp. 
Desigur, îţi amorţesc şi memoria, aşa că oamenii ăştia nu se 
pot folosi de ea. Nu, eu cred că vor să-ţi înfrângă voinţa puţin 
câte puţin şi cândva vor începe să te preseze. 

Adrian o apucă pe Anne de mână. Prietenul care putea face 
faţă oricărei situaţii şi care niciodată nu era în pană de idei 
lăsa impresia că este demn de milă şi neajutorat. 

— Dar ce vor de la mine? murmură el pe un ton plângăcios. 

În acest moment de dezarmare masculină, Anne simţi 
dintr-odată o puternică afecţiune pentru Kleiber; da, avea 
impresia că vede cum ochii jurnalistului care cunoştea lumea, 
Adrian Kleiber, o imploră pe ea să îl ajute. Şi în timp ce îi lua 
mâna dreaptă între cele două palme ale ei, Anne spuse încet: 

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat în San Diego. 

Adrian dădu din cap, de parcă ar fi vrut să spună: 
„Regretele sunt de partea mea“. Se uitau unul la altul şi se 
înțelegeau, se înțelegeau mai bine decât înainte. 

Fusese nevoie de situaţii neobişnuite ca să se regăsească 
unul pe altul, şi se gândeau la acelaşi lucru acum: la noaptea 
de la hotelul din Munchen, când - lucru neaşteptat pentru 
amândoi - se culcaseră împreună, într-un acces de nebunie 
căruia îi pusese capăt apariţia nocturnă a lui Guido, în camera 
lui de lucru. Da, chiar se gândeau amândoi la acelaşi lucru, 
pentru că Adrian pricepu imediat la ce se referă, iar Anne 
spuse imediat: 

— E aici. L-am văzut de două ori. 

— Şi crezi că este el? întrebă Kleiber şi se uită la costumul 


ei bărbătesc. 

— Nici eu nu mai ştiu ce să cred şi îmi este indiferent; orice 
este posibil. Faptul că eşti aici şi că vorbim unul cu altul nu 
este un lucru mai puţin nebunesc. Când te-am văzut m-am 
îndoit de judecata mea, la fel cum m-am îndoit atunci când |- 
am văzut pe Guido. 

— Anne, rosti Kleiber şi îi strânse şi mai tare mâna, ce vor 
oamenii ăştia de la noi? 

Tonul vocii lui trăda teamă. Acesta nu era Adrian pe care îl 
cunoştea ea; era o epavă umană chinuită de mii de spaime. 
Chiar dacă nu scăpase de frică, Anne von Seydlitz era într-o 
stare mult mai bună. Sentimentele ei depăşiseră acea limită 
superioară, după care teama se transformă în mânie, mânie 
împotriva celui care i-a pricinuit teamă. 

— Nu trebuie să te temi, spuse ea. Câtă vreme nu îţi scapă 
nimic, nu au ce să ne facă. Nu te-au adus aici ca să te 
omoare, asta ar fi putut să o facă în Paris. Gândeşte-te numai 
la Vossius. Nu, te-au adus aici pentru că vor să afle de la tine 
unde se află pergamentul. Şi atâta vreme cât nu ştiu despre 
asta şi cred că ai putea să le dai o informaţie esenţială în 
această chestiune, tu nu trebuie să te temi, ai auzit? 

— Dar noi ce putem face? Mai devreme sau mai târziu vor 
scoate de la noi tot ce ştim. Nu se dau în lături de la nimic. Ce 
să facem? 

Pe chipul lui Kleiber stătea întipărită disperarea. 

— Mai presus de toate nu trebuie să cedăm în faţa soartei! 
susţinu Anne încurajator. Trebuie să încercăm să ieşim de 
aici. 

— Imposibil, observă Kleiber, sunt aşa de siguri de ei, că 
nici măcar nu consideră necesar să închidă uşile închisorii. 

— Asta este şansa noastră. Singura. 


14 


Anne se trase mai aproape de Kleiber, iar discuţia 
următoare se desfăşură doar pe un ton şoptit. 


— De câteva zile bune mă uit de pe fereastră la o cabină cu 
cablu pentru materiale. Circulă neîntrerupt, iar la staţia de pe 
munte ai acces neîngrădit. 

— Vrei să spui că... 

Kleiber se uită la Anne. 

— Adrian, este singura şansă! Nu este lipsită de pericole, 
dar am văzut că în coşul de lemn se transportă până şi 
butoaie de ulei. Un butoi de ulei cântăreşte cât noi doi la un 
loc. Cred că pericolul să murim aici este mai mare decât riscul 
de a fugi. 

Kleiber făcu semn apatic că da şi după ce se gândi un timp, 
ceea ce se vedea că îl solicită, spuse cu o voce tristă: 

— AŞ veni imediat, dar nu merge. Nu pot. Injecţiile astea te 
lipsesc de orice dorinţă de a face ceva. Încearcă singură. 
Poate reuşeşti mai târziu să mă scoţi de aici într-un fel sau 
altul. 

Pe culoarul lung se apropiau paşi. 

— Doctorita cu următoarea mea injecție, spuse Kleiber 
descurajat. 

Remarca o puse pe jar pe Anne. Sub nicio formă nu trebuia 
să fie găsită aici; atunci s-ar fi terminat totul. 

Ce s-a întâmplat în clipa următoare a fost şi pentru Anne un 
mister. Nu premeditase asta, iar când se gândea la ce se 
întâmplase, nu putea decât să se felicite. Pe de altă parte, 
atitudinea ei nu a făcut decât să confirme ce se spune de 
mult, că oamenii care ajung în impas sau în situaţii fără ieşire 
sunt capabili de fapte inimaginabile. Aşa se întâmplă şi cu 
Anne von Seydlitz: se duse în spatele uşii, fără să se 
gândească prea mult şi aşteptă până ce se deschise. 

Chiar şi din spate, Anne o recunoscu imediat: doctoriţa 
greoaie din salon. Din câte părea, ei îi revenea sarcina să îi 
păcălească încrederea. Dr. Sargent avea în mână o seringă. 
Fără să stea pe gânduri, Anne apucă prosopul care atârna în 
cuierul din spatele uşii, îl aruncă pe capul femeii mici de 
statură şi trase de cele două capete. Cealaltă scoase un 
zgomot înăbuşit, şi seringa îi căzu pe podea, fără să se 
spargă. Cu toată puterea pe care o putea aduna, Anne o lăsă 


fără aer. Femeia era atât de şocată, că nu se opuse în niciun 
fel atacului şi, în scurt timp, se prăbuşi la pământ, ţeapănă ca 
o scândură. 

Adrian urmărise neaşteptata scenă cu ochii mari. Dar 
numai când o văzu pe podea pe doctoriţă, atunci sări din pat 
şi veni să o ajute pe Anne. Ea îi refuză sprijinul şi spuse încet: 

— Monstrul ăsta nu are să-ţi mai facă nimic! 

Abia când Adrian strigă îngrijorat: 

— Încetează, ai să o omori. 

Anne îşi reveni în fire şi slăbi strânsoarea prosopului din 
jurul gâtului. Doctoriţa trăgea cu greu aer în piept şi 
deschidea gura ca un peşte pe uscat. Anne nu dorea să o 
ucidă, dar furia ei - expresie a instinctului de conservare - 
încă nu dispăruse. Anne ridică seringa şi înfipse acul în 
coapsa femeii. 

Kleiber se uita admirativ la Anne, de parcă ar fi vrut să 
spună: „Asta n-aş mai fi crezut“. În cele din urmă, spuse 
temător: 

— Şi acum ce o să se întâmple? 

Femeia de pe podea gemea uşor. Anne îngenunche într-o 
parte, Adrian se ghemui lângă creștetul ei. 

— Cum e după o injecție ca asta? întrebă Anne. 

Adrian trase adânc aer în piept. Răspunse cu greu: 

— Primele două-trei ore pluteşti ca pe un nor. Le percepi pe 
toate ca de la distanţă, dar nu eşti în stare să reacţionezi. 
Voința nu te ascultă. De exemplu, vrei să spui ceva, dar nu 
poţi, vrei să te scoli, dar picioarele nu te asculta. E o stare de 
apatie totală. 

Anne reacţionă glacial: 

— Bine, conchise ea laconic, atunci nu avem de ce să ne 
temem, cel puţin nu în următoarele două ore. 

Kleiber făcu semn că da. 

— Cum te simţi? 

— Foarte bine, minţi Kleiber. 

Anne îl prinse de braţe pe Adrian. 

— Trebuie să reuşim. Dacă ne prind, ne bat până ne 
omoară! Nu ne mai rămâne altă variantă, pricepi? 


Pulsul lui Adrian se accelera. Îşi dădu seama că e treaz de-a 
binelea şi că trebuia să îşi mobilizeze ultimele puteri. Nu era 
timp de gândit. Şi avea încredere în Anne. Împreună, vor 
reuşi să fugă; era convins de asta. 

— Hai, apucă! comandă Anne şi o prinse de picioare pe 
femeia mică şi rotofeie. Adrian o apucă de partea de sus a 
braţelor şi în acest fel o puseră în pat pe cea care îşi pierduse 
cunoştinţa. O acoperiră, în caz că se uita cineva în treacăt de 
la uşă, să creadă că este Kleiber. El se îmbrăcă repede; 
batista care căzu pe podea i-o puse Anne la loc; după aceea 
ieşiră din cameră şi Anne îl luă de mână pe Adrian: 

— Vino! 


15 


În incursiunile ei exploratorii prin labirintul cetăţii de sus, 
Anne von Seydlitz descoperise chiar din prima zi o săpătură în 
munte, în care atârna coşul funicularului pentru provizii şi 
chiar din prima zi luase în consideraţie utilizarea acestui 
mijloc de transport, ca să fugă. Ca în cazul tuturor uşilor din 
Leibethra, nici accesul la punctul terminus de pe munte nu 
era supravegheat. Butoaie goale, lăzi şi saci se strânseseră 
până în tavanul spaţiului îngust şi aşteptau să fie transportate 
în vale. Ce putea fi mai la îndemână decât să-şi tragă un sac 
pe cap şi să o pornească în jos, camuflaţi astfel? 

Agitat, Kleiber inspectă instalaţia electrică, care, în 
comparaţie cu celelalte dotări tehnice din Leibethra, părea 
mai degrabă primitivă: o ditamai maneta cu un mâner de 
modă veche, din porțelan, acţiona motorul electric, două 
săgeți marcau sensurile de mers în sus şi în jos şi singura 
dificultate pe care o constată Adrian era cum să mişte 
maneta şi să sară în coşul care pleca, prins cu patru lanţuri şi 
fără capac. Atunci - aşa era de părere Kleiber -, trebuia să 
dispară în saci şi să stea nemişcaţi, pentru că de sus, din 
oraş, coşul se vedea. Ea ştia unde este oprirea din vale? 

Anne surâse viclean. 


— Cel care m-a adus până aici face parte dintre orfici, lucru 
pe care eu nu îl ştiam. A fost cu ochii pe mine de la bun 
început. Abia aici am aflat asta. Totuşi, el a greşit undeva: pe 
drum mi-a arătat staţia din vale. Este în spatele postului de 
observaţie, ceva mai departe de el, la intrarea în oraşul de 
jos. 

Adrian începu să dea din mâini, enervat. 

— E o capcană, asta e o capcană! 

— Nu cred, spuse Anne calmă, chiar dacă... pe oamenii 
ăştia trebuie să îi crezi în stare de orice. Ţi-e teamă? 

În loc să răspundă, Kleiber o luă pe Anne în braţe. Intuia că 
lui Adrian îi este frică şi, la drept vorbind, trebuia să 
recunoască faptul că şi ea simţea teamă. Ce s-ar întâmpla, 
dacă se descoperea că au plecat când ei erau la jumătatea 
drumului? Ei doi, fără sprijin, între cer şi pământ? Anne nu 
voia să se gândească la asta. 

Cum îl ţinea pe Adrian în braţe, o răscoliră din nou acele 
sentimente ţinute în frâu, pe care în ultimele săptămâni 
reuşise să şi le suprime. Îl iubea pe acest bărbat, chiar dacă 
nu putea prinde curaj să îi mărturisească dragostea. Cel puţin 
nu în situaţia asta. Afară începu să plouă. Picuri mari pocneau 
pe acoperişul de tablă şi din vale se profilau venind în sus 
aburi de ceaţă. Anne ridică din sprânceană şi privi sceptic în 
vale. 

— Drace! spuse încet. Mai e şi asta. 

— Păi de ce? se împotrivi Kleiber. Ceva mai bun nici că 
putea să ni se întâmple. 

Scoase o prelată verde de sub saci. 

— În felul acesta putem să ne ascundem sub prelată, fără 
să trezim cuiva vreo bănuială. 

— Ai dreptate, spuse Anne, în timp ce Kleiber, care se 
vedea că devine din ce în ce mai agil, începu să tragă de 
întrerupătorul electric. 

— E o problemă, murmură Adrian pe gânduri. 

— Care anume? 

Anne veni mai aproape. 

— Dacă trag de manetă, coşul porneşte... fără mine. 


— Hm. 

Anne luă o mină gânditoare. 

— Şi atunci? 

— Am o idee, spuse Kleiber şi se uită în jurul lui, în spaţiul 
îngust. 

— Şi care ar fi aceea? 

— Am nevoie de nişte cablu sau de o frânghie rezistentă. 

— Uite! strigă Anne şi arătă către frânghia care folosea la 
strânsul prelatei. 

Kleiber o luă şi începu să-i lege capătul de mânerul 
manetei. Apoi o trase vertical în jos, prin mânerul unui dulap 
pentru unelte, direct către coş. Anne era uimită. 

— E genial. Da, aşa trebuie să funcţioneze. Pur şi simplu 
genial! 

Kleiber râse. 

— O să vedem dacă e. Oricum, eu nu văd altă posibilitate. 

Se porni vântul. Şuiera prin crăpăturile staţiei şi Anne 
aruncă o privire îngrijorată afară. Adrian încărcă nişte saci goi 
în coş, întinse prelata peste ei şi se uită scurt la Anne. Urcă! 

— Ţi-e teamă? întrebă el cu un zâmbet încurajator. 

Fără să răspundă, Anne se urcă în coş şi se vâri sub 
acoperitoare. Adrian îi puse în mână funia care ducea la 
comutator, apoi îşi făcu vânt sieşi în vehiculul care se clătina 
şi încercă să îşi găsească o poziţie cât de cât comodă. Câteva 
clipe, cei doi tăcură, cu privirile aţintite în vale, unde se 
strânsese furtuna. 

Ca să prindă curaj, Anne spuse: 

— În zece minute totul s-a terminat. 

Kleiber adăugă ironic: 

— Jos cu siguranţă că s-a pregătit comitetul de primire. 

După care trase de sfoară. 

Cu un zgomot scârţâitor, maneta comutatorului cobori, şi în 
acelaşi timp, coşul se puse în mişcare, clătinându-se încolo şi 
încoace. Anne şi Adrian traseră învelitoarea peste cap şi 
lăsară doar o deschizătură prin care să se poată uita către 
vale. Ploaia se înteţi; bătea gălăgioasă în prelată. Pale 
puternice de vânt zdruncinau coşul, iar în teama ei, Anne îl 


apucă de mână pe Kleiber. Să fi fost efectul de durată al 
drogurilor sau poate că Adrian îşi recâştigase curajul; în orice 
caz, abia dacă mai lăsa să se vadă vreo urmă de frică; părea 
să fie gata să facă orice, pentru că mai rău de atât nu putea 
ieşi. 

Nici măcar nu merseseră cincizeci de metri în vehiculul lor 
aflat în balans, că Anne începu să tremure puternic. 

— Doar să nu ne prăbuşim, spuse ea încet, ţinând ochii 
închişi. 

Cu cât coşul se îndepărta de staţia de pe munte, cu atât 
mai puternic se clătina în toate direcţiile, dintr-o parte în alta 
şi în sus şi în jos. O privire în urmă, către cetatea dintre 
stânci, învăluită în şiroaie de ploaie, îl făcu pe Kleiber să vadă 
cât de mare era Leibethra cu turnurile şi construcţiile ei 
bizare, care pe asemenea vreme semănau mai degrabă cu 
cetatea părăsită a lui Frankenstein decât cu o mănăstire. 

Intre timp, coşul ajunsese în acel punct, în care nici staţia 
de pe munte, nici cea din vale nu se puteau zări, din care 
pricină Kleiber cu greu putea spune dacă vehiculul se mai 
mişca vreun pic în jos. lar balansul impetuos nu ajuta deloc. 

— Stăm pe loc! strigă Anne, după ce deschisese ochii preţ 
de o clipă. Au oprit! 

Kleiber îi puse lui Anne mâna la gură. 

— Aşa se pare! Stai liniştită, în câteva minute se termină 
totul. 

Apoi îşi puse braţul în jurul umerilor ei. Anne respira greu, îi 
era rău. Incapabilă să gândească ceva cum trebuie, îşi 
spunea un singur lucru: „Să sperăm că această călătorie de 
groază va avea în curând şi un sfârşit”. Chiar dacă au 
descoperit că a fugit şi o duc înapoi - lucrul cel mai important 
era că putea simţi pământul sub picioare! 

Cât despre Adrian, el era obişnuit cu situaţiile neobişnuite, 
din pricina profesiei, iar curajul de a-şi asuma riscuri făcea 
parte din calităţile lui excepţionale. Dar mai presus de toate, 
în acest context putea să facă dovada virtuţilor proprii, pentru 
Anne. Observase de ceva timp că roţile de pe cablul pe care 
era aşezat coşul mergeau în continuare în direcţia văii. Dar 


siguranţa cu care se amăgea Kleiber dispăru dintr-odată. 

In faţa lor apăru din ceaţă un stâlp de susţinere şi, înainte 
să apuce să treacă de el, coşul de lemn se lovi de o bară de 
fier. Peretele lateral dinspre stâlp, unde stătea Kleiber, se 
despică, lovindu-l pe Adrian în coapsa dreaptă, ceea ce îl făcu 
să urle. Instinctiv, o trăsese către el pe Anne, când văzuse că 
se apropie nenorocirea, ca nu cumva Anne să fie aruncată din 
coşul deschis. Poate că asta îi salvase viaţa, pentru că astfel 
se răsucise ceva mai departe de peretele exterior. Coapsa îl 
durea şi, când îşi ridică mâna, văzu că e roşie de sânge. 

— Te-ai rănit! strigă Anne isteric. 

— Un fleac, spuse Kleiber, mimând calmul. Nu ştia cum 
arată rana lui din coapsă; simţea doar o durere înţepătoare. 
Când se uită la Anne, îşi dădu seama că ea plânge cu ochii 
închişi. Kleiber socoti că nu e bine să spună ceva în situaţia 
asta. Işi dorea doar să ajungă la staţia din vale. 

lreală ca o apariţie miraculoasă, în faţa lor răsări brusc un 
adăpost de lemn, o construcţie primitivă din scânduri, cu o 
deschizătură mare şi întunecoasă. Nici Anne, nici Adrian nu 
aveau nici cea mai vagă idee cum să facă vehiculul să stea 
locului. 

— Sărim, strigă Adrian, trebuie să sărim, şi trase prelata la 
o parte; dar Anne, cu gura larg deschisă, se ţinea de peretele 
din faţă, incapabilă să se ridice. Distanţa până la pământ era 
de numai doi sau trei metri, aşa că era într-adevăr posibil să 
sară de la această înălţime, dar Anne nu era în stare. Şi în 
timp ce Adrian o apucă de umeri şi încercă să o arunce peste 
marginea coşului, în timp ce el striga într-una: „Vino, că 
reuşeşti, sigur reuşeşti!”, vehiculul în balans se zdruncină 
puternic. Se simţi un tremur de la cablu, apoi totul se opri. 
Doar ploaia mai ciocănea pe tabla acoperişului. 

Treptat, spasmele lui Anne dispărură, iar Adrian se uită prin 
jurul barăcii unde ajunseseră. Încăperea semăna cu staţia de 
pe munte; şi aici erau lăzi, saci stivuiţi şi cutii cu provizii. 
Părea că fuga lor chiar nu fusese observată; oricum, nu era 
nimeni care să-i aştepte. 

Anne şi Adrian se uitară unul în ochii celuilalt. Râseră, un 


râs eliberator şi fericit, după momentele de tensiune maximă. 

— Dar tot nu am reuşit, remarcă Anne, în timp ce se uita 
afară printr-o ferestruică dintr-o parte. La nici cincizeci de 
metri se află postul de pază şi pârâul, care abia dacă se văd 
în ploaia asta deasă. 

— Unde suntem? întrebă Kleiber nesigur. 

— Stai liniştit, mă descurc eu. Dacă reuşim să trecem 
neobservaţi pe lângă postul de pază, am trecut de ce e mai 
greu. Crede-mă! 

Anne se străduia să îl încurajeze pe Kleiber; nici ei nu-i prea 
venea să creadă că putea fi chiar atât de simplu să scape din 
Leibethra. Mai ales dacă se gândea cum ajunsese aici, atunci 
începea să se îndoiască. În orice caz, nu s-ar fi mirat dacă din 
casa paznicului ar fi ieşit cineva şi ar fi spus cu arma la ochi: 
„Vă aşteptam. Veniţi.” 

Dar nu se întâmplă nimic. 


16 


Ploaia nu prea părea să-i invite să plece din cabana care îi 
proteja, dar amândoi au căzut de acord că nu mai puteau 
zăbovi nici măcar un minut acolo. Kleiber îi puse lui Anne un 
sac gol pe umeri, care abia dacă o proteja de ploaie şi frig; 
prelata o strânse într-o legăturică, apoi deschise puţin uşa, de 
unde pornea un drum drept către casa paznicului şi spuse în 
şoaptă: 

— Pentru Dumnezeu, de ce nu dispărem noi în direcţia 
opusă? De ce trebuie să trecem musai pe lângă casă? 

Anne deschise ceva mai mult uşa, pentru ca Adrian să vadă 
ce era în apropiere. 

— Din pricina asta, spuse ea calmă, iar Kleiber văzu că în 
spatele staţiei din vale, spre pârâu, cobora o stâncă abruptă. 
Anne adăugă, arătând cu degetul: Crede-mă, este singurul 
drum care ne duce spre vale. 

Atunci puse mâna Kleiber pe legăturica lui, cu cealaltă o 
prinse pe Anne de mână şi plecară amândoi în fugă spre 


cabană. 

Ploaia rece le biciuia chipurile, pământul se înmuiase şi 
devenise noroi. Privirea le era aţintită asupra cabanei de 
supraveghere şi se grăbeau în direcţia ei. Când ajunseră 
acolo, se strecurară ghemuiţi, după care alergară spre vale 
pe drumul cu pietre, până când Anne, chinuită de o 
înţepătură într-o parte, se opri să-şi tragă sufletul. 

Prin copacii din jurul ei vuia ploaia. Urmele de anvelope de 
pe drumul carosabil trădau faptul că, nu cu mult timp în 
urmă, trecuse prin acel loc o maşină; dar în afară de ploaie nu 
se mai auzea niciun zgomot. Adrian desfăşură prelata, o trase 
deasupra capului şi o chemă pe Anne să se adăpostească sub 
materialul impermeabil. 

Aşa se chinuiră să meargă către vale, ţinându-se strâns 
unul de altul. Nu aveau timp de pierdut, nu numai pentru că 
plecarea lor urma să fie observată curând, ci şi din cauză că 
apusul se apropia rapid, iar pe întuneric nici nu se putea 
înainta. Abia dacă scoteau vreo vorbă, în timp ce se tot 
împiedicau la vale, vlăguiţi; din când în când, se mai opreau şi 
ciuleau urechile după zgomotele suspecte, apoi o luau din 
nou la pas. 

Anne se străduia să recunoască drumul. Ploaia schimbă 
peisajul. Totuşi, ştia că există o singură cale în jos. O dureau 
picioarele, pentru că tot aluneca şi îşi pierdea echilibrul. La 
asta se adăuga şi frigul care o muşca din ce în ce mai tare şi 
care îi arăta că e la capătul puterilor. 

Parcurseseră exact o zecime din traseu până la punctul în 
care drumul de ţară ajungea la strada principală. Restul 
drumului, anunţă ea, sigur le lua încă două ore, iar atunci va 
fi întuneric. 

Din acest motiv, părăsiră carosabilul şi urcară o porţiune de 
pantă de la poalele unui grup de stânci, care străpungeau 
cerul negru cu vârfurile ca degetele ridicate în semn de 
jurământ. Vântul şi vremea spărseseră bolovănişul şi ce era 
dedesubtul lui se deplasase, aşa că unde stânca ajungea în 
pământ, apăruseră nişte cavităţi naturale, care erau numai 
bune de adăpost pentru noapte. 


— Nu e confortabil, observă Kleiber, dar e uscat şi peştera 
ne fereşte şi de frig. 

Anne dădu din cap, în semn de aprobare. Nici măcar în 
copilărie nu înnoptase sub cerul liber, dar acum îi era 
indiferent. Era moartă de oboseală şi dorea să doarmă un pic. 
Kleiber la fel. incercase să dea impresia că era stăpân pe 
situaţie, dar adevărul era că se simţea stors de toate puterile 
şi era cât pe ce să se prăbuşească. 

Sprijiniţi de peretele din spate al peşterii dintre stânci, 
amândoi încercară să se aşeze cât mai comod. Adrian trase 
prelata peste ei, ca să-i ferească de frig. Moţăiră aşa, în 
speranţa că vor putea să adoarmă. 

— La ce te gândeşti? întrebă Anne după două-trei ore 
petrecute în beznă. 

Ploaia se mai potolise, dar din copaci încă mai cădeau 
picuri pe pământ. 

Kleiber răspunse: 

— Mă gândesc care e cea mai bună variantă să scăpăm de 
aici. 

Prin hainele reci, Adrian simţea căldura pe care o emana 
corpul lui Anne. 

— Atunci ne gândim la acelaşi lucru, remarcă ea cu o 
anume ironie în voce. Şi... ai ajuns la vreun rezultat? 

Kleiber ridică din umeri. Noaptea era atât de neagră, că 
puteau doar să-şi ghicească unul altuia conturul feţelor. 

— Au să ne vâneze, cum i-au vânat pe Vossius, şi pe 
Guthmann, şi pe toţi ceilalţi, mormăi el ca pentru sine. Şi totul 
pentru un petic vechi şi îngălbenit de hârtie. Este absurd. 

— Ştii doar că nu este un petic oarecare de hârtie, aminti 
Anne enervată. Chiar dacă nu ştim ce conţine, este de o 
importanţă epocală, altfel nu ar cheltui orficii atâta efort 
pentru asta. 

— Ei bine, există o a cincea evanghelie. Se prea poate ca 
Noul Testament să primească nişte completări din pricina 
asta sau poate că se schimbă în anumite detalii. Dar asta nu 
justifică agitația pe care a stârnit-o; şi mai ales nu justifică 
faptul că sunt omorâţi oameni, doar pentru că ştiu ceva în 


legătură cu asta. 

— Nu, bineînţeles că nu, strigă Anne, ceea ce îl făcu pe 
Adrian să-i pună mâna la gură şi să îi ceară să fie prudentă, 
înainte să apuce să continue pe un ton voalat: Cheia 
misterului se află în numele Barabbas. Câtă vreme nu ştim ce 
este cu numele ăsta, o să tot bâjbâim în beznă. 

— Asta nu o să aflăm niciodată, spuse Kleiber şi continuă 
după o lungă pauză: Nici eu nu ştiu dacă e inteligent să ne 
batem capetele cu asta. Vezi în ce stare ne-a adus 
curiozitatea. Nu mai lipsea mult... 

— Tu îi spui curiozitate, întrerupse Anne, eu cred că 
autoapărare ar fi un termen mai potrivit. În ceea ce mă 
priveşte, am ajuns până aici şi nu-mi voi găsi pacea până 
când nu se lămuresc dedesubturile, înţelege, te rog. 

Atunci Kleiber o strânse pe Anne şi mai tare lângă el, de 
parcă ar fi vrut să se scuze pentru reproş. Vorbiră stâns 
îmbrăţişaţi toată noaptea; şi când înceta unul, de epuizare, 
începea la loc celălalt. Vorbiră despre tot ce îi apăsa. 

— Trebuie să îţi fac o mărturisire, spuse Adrian. 

— Şi eu vreau să-ţi spun ceva, îl întrerupse Anne. Te 
iubesc. 

Declaraţia aceasta îl luase pe Kleiber cu totul prin 
surprindere. Tăcu. 

Aşa începu o noapte ciudată de iubire, sub stâncile care 
serveau drept adăpost numai animalelor. 

Spre dimineaţă, când prima geană de lumină străluci 
printre crengile copacilor, picurând de ploaie, se treziră 
speriaţi. Dinspre munte se apropia un uruit de motoare. 

— Şi-au dat seama că am fugit! şopti Anne. Vor pune câinii 
pe noi, creaturile acelea oribile pe care le cresc acolo sus. 

Kleiber încercă să o liniştească. 

— Fii fără teamă, draga mea, ploaia este de partea noastră; 
ne-a şters toate urmele. 

Vehiculul veni mai aproape. Nu cu mult sub ei văzură 
farurile unei maşini de teren, care îşi croia drum prin vale, cu 
motorul vuind. Cei dinăuntru nu se puteau distinge. La fel de 
repede pe cât se ivise, dispăru ca o arătare, în crepusculul 


dimineţii; puteau doar să mai audă zgomotul de motor, şi 
acesta de la kilometri depărtare. Anne răsuflă uşurată. 

Noaptea concepuseră un plan: plecau de la premisa că 
orficii supravegheau aeroportul din Salonic; de aceea voiau să 
îşi facă drum până în sudul ţării. Doreau mai ales să evite 
Katerini, localitatea în care, din câte se părea, se infiltraseră 
orficii. De la Elasson plănuiau să se ducă în Larissa; acolo 
urma să se despartă. 

Kleiber propuse ca Anne să se îmbarce spre casă în Corfu. 
El intenţiona să se ducă la Patras. In ambele oraşe existau 
consulate care puteau să îi ajute. Ideea lui Kleiber se baza pe 
faptul că orficii ar fi pus toate pârghiile în mişcare ca să pună 
mâna pe ei. Drumurile separate le dublau şansa. Şi, mai ales, 
o călătorie incognito pe feribot era mai sigură decât un zbor 
cu avionul. Ca loc de întâlnire, Adrian conveni cu ea hotelul 
Castello, din Bari. 

Trei zile mai târziu, Anne von Seydlitz ajunse în Bari; dar 
hotelul Castello, pe care îl stabilise Kleiber ca punct de 
întâlnire, nu exista. Nu era niciun hotel care să aibă un nume 
asemănător, iar de Adrian, nici urmă. 


Capitolul opt 
ATENTATUL 


Cei din umbră 
1 


De fiecare dată când se întâlneau, iar asta se întâmpla 
obligatoriu de mai multe ori pe zi, Kessler închidea ochii, se 
ruşina. Se ruşina cu ruşinea unui creştin penitent, pentru că 
pe acest Stepan Losinski, căruia îi răspundea cu atâta respect 
în zona academică, îl urmărea cu suspiciune de săptămâni 
întregi, ca pe un nelegiuit, cu toate că pe amândoi îi unea 
acelaşi ordin şi sarcina secretă de la Universitatea 
Gregoriana. Dar tocmai această sarcină secretă semăna din 
ce în ce mai multă discordie printre iezuiţi şi făcea o farsă din 
deviza Omnia ad maiorem Dei gloriam, din partea de sus a 
sălii în care, la adăpost de lumea de afară, căutau să 
descifreze acel pergament. O farsă care echivala cu a te 
pregăti de Crăciun la Rusalii. 

Discordia în sine nu este ceva rău, în orice caz nu 
condamnabilă, pentru că părerile opuse într-o problemă aduc 
mai mult folos decât o armonie stupidă; în chestiuni legate de 
credinţă, în Biserica Romană nu este valabil acest principiu, 
deoarece chiar evanghelistul Matei i-a atribuit Domnului şi 
Stăpânului său următoarele cuvinte: Se vor scula Hristoşi 
mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, 
până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe 
cei aleşi. 

Aceasta era ora profeţită sau cel puţin asta credeau acei 
iezuiţi care ţineau partea profesorului Manzoni, pentru că în 
ziua în care se făcuseră cunoscute noile fragmente din 
pergament, crescu bănuiala că totul ar putea fi întru totul 


diferit în privinţa Domnului nostru Isus. În sală se formaseră 
două tabere: una în concordanţă cu Manzoni, care respingea 
cu vorbe pioase noile informaţii, precum losif femeii lui 
Potifar, iar cealaltă a discordiei, care vedea în Losinski propria 
căpetenie. De aici făcea parte şi Kessler. 

Kessler avea o contribuţie nu tocmai mică la traducerea 
pergamentului copt; ştia foarte bine textul cunoscut până în 
acel punct şi nu avea nicio îndoială că este o evanghelie 
primordială, iar pentru el şi Losinski era doar o chestiune de 
săptămâni până când curia va declara secretă munca lor, iar 
toţi iezuiţii care se ocupau cu asta urmau să fie separați de 
lumea exterioară, precum colegiul cardinalilor în conclav. 

Losinski, abilul polonez, se ducea de două ori pe 
săptămână, seara, în direcţia Campo dei Fiori, unde o cotea 
pe strada întunecoasă şi dispărea după o sută de metri în 
blocul cu şase etaje. De cel puţin şapte ori îl urmărise Kessler, 
neobservat şi în speranţa că va vedea vreo grozăvie sau 
măcar că va surprinde ceva care să îi arate motivul rătăcirilor 
nocturne. Dar nu reuşise decât să-şi umfle picioarele de la 
atâta mers şi să trezească atenţia a două patrule de poliţie, 
care, întâmplător sau nu, îi ieşiră în cale pe drumul pe care 
Kessler avusese impresia că păstrează distanţa. 

Evlavia şi fărădelegea nu merg nicăieri atât de strâns mână 
în mână ca la Roma, iar clericii care sunt amestecați în intrigi 
urâte nu sunt o raritate. Şi diavolul poate să poarte talar. În 
orice caz, Kessler îl credea pe Losinski amestecat în afaceri 
dubioase, poate chiar şi în necuviinţe sexuale de cea mai 
joasă speţă, cărora se deda de două ori pe săptămână. Aşa 
credea el. 

Dar nimic nu este mai absurd decât realitatea, iar 
realitatea i se revelă lui Kessler în mod neaşteptat în ziua de 
după Epifanie, mai exact în seara acelei zile, o seară rece şi 
morocănoasă, ca majoritatea zilelor acelui anotimp. ÎI 
urmărise din nou pe Losinski, până la acel bloc misterios, de 
data aceasta cu intenţia clară de a-şi înceta cercetările în 
cazul în care rămânea şi acum fără niciun rezultat. Din acest 
motiv, Kessler îşi asumă un risc mai mare decât înainte, 


ţinându-se chiar pe urmele polonezului şi urmărindu-l până şi 
în scara întunecoasă, unde Losinski dispăru în spatele unei uşi 
vopsite în alb. 

Pe plăcuţa cu numele locatarului stătea scris „Rafshani”, un 
nume arab sau, mai degrabă, persan, care nu îi spunea nimic, 
dar care îi dădea avânt fanteziei, la fel ca descoperirea 
pantofilor de damă din chilia confratelui. 

Şi în timp ce Kessler trăgea cu urechea lipită de uşa 
apartamentului, cu cealaltă fiind atent la ce se întâmpla pe 
scară, se petrecu neprevăzutul: uşa fu deschisă dinăuntru şi 
brusc, Losinski ajunse în faţa lui, mic şi ca un vultur, cu nasul 
lui coroiat şi cu ochii adânciţi în orbite. 

Cei doi se uitară unul la altul, fără să scoată o vorbă, dar 
amândouă privirile spuneau acelaşi lucru: „Ha, te-am prins”. 
Losinski, care îşi veni în fire mai rapid decât celălalt, se 
apropie mult de Kessler, îşi schimonosi faţa într-un rânjet şi - 
semn clar că voia să atace - îşi înclină capul ca un uliu şi 
şuieră încet: 

— Mă spionaţi, frate întru Hristos? De la dumneavoastră m- 
aş fi aşteptat cel mai puţin. Veritatem dies aperit... 

De fapt, Kessler se simţea surprins ca un paracliser prins în 
toiul unei fapte ruşinoase şi de aceea nu găsea niciun 
răspuns, chiar dacă vocea interioară îi spunea că, de fapt, 
Losinski trebuia să fie cel care să se simtă prins în flagrant. 
Dar acesta închise uşa, îl prinse pe frate de braţ şi îl împinse 
pe scară. 

— Cred că trebuie să discutăm. Nu sunteţi de aceeaşi 
părere? 

Kessler nu prididea să aprobe din cap. Pe moment, 
tensiunea dintre cei doi părea că dispăruse. Cel puţin aşa 
simţea Kessler şi, după ce ieşiră pe tăcute din blocul 
întunecos, Losinski îşi reluă discursul. Nu părea deloc 
îngrijorat şi îl întrebă amabil pe Kessler ce detalii aflase 
despre el. Kessler spuse că mai nimic şi recunoscu faptul că, 
în primă fază, observase doar absenţa lui regulată din 
mănăstirea San Ignazio; dar devenise bănuitor şi, în cele din 
urmă, curios doar în legătură cu atacul lui puternic la adresa 


lui Manzoni. Losinski dădu din cap, zâmbitor. 
2 


Căutară o trattoria pe Campo dei Fiori şi polonezul 
comandă Lambrusco. De ce preferă clericii să bea Lambrusco 
nu este nevoie să se explice aici, dar, pentru a înţelege ce se 
întâmplă mai departe, trebuie spus doar că Lambrusco 
dezleagă limbile mai repede decât alte vinuri dulci şi se poate 
presupune că Losinski intenţiona ceva în acest sens. 

O bună bucată de timp, Kessler nu avusese habar ce voia 
confratele şi chiar se mira de ce Losinski nu îl mustră, dar nu 
se întâmplă nimic de acest gen. Dimpotrivă, polonezul îi lăudă 
lui Kessler inteligenţa şi intuiţia, care erau superioare celor de 
care dădea dovadă majoritatea confraţilor şi spuse că de 
aceea era mult mai potrivit pentru a face faţă unor îndatoriri 
mai mari decât traducerea unui pergament copt, conform 
preceptelor curiei romane şi adăugă: 

— Dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

O clipă, Kessler stătu pe gânduri, dar fără rezultat, apoi 
spuse scuturând din cap: 

— Nu am nimic de spus, frate Losinski, îmi pare rău. 

Losinski se lovi cu palma întinsă peste creştetul perfect ras, 
un gest obişnuit pentru a arăta că face eforturi să se 
gândească, după care umplu pentru amândoi încă un pahar 
de Lambrusco şi începu ceremonios: 

— Munca noastră este, la drept vorbind, o farsă, pentru că 
Manzoni falsifică traducerile noastre de pe pergament. 

— Le falsifică? 

— Da, le falsifică. Şi asta pentru că aşa cere curia. 
Congregația pentru Probleme de Credinţă se confruntă cu 
dificultăţi teribil de mari în a finaliza textul celei de-a cincea 
evanghelii, care, după cum ştim amândoi, este de fapt prima. 
Domnii care poartă haine purpurii se tem să nu-şi piardă 
sinecurile şi, drept urmare, ordinul venit de la Sfântul Oficiu 
este ca a cincea evanghelie să fie adaptată în formă şi 


conţinut cu cele cunoscute, ca să se evite o discuţie despre 
credibilitatea celorlalte. Au existat deja destui eretici care au 
pus pe jar congregaţiile religioase. 

— Dar asta e imposibil, frate întru Hristos! bătu Kessler cu 
palma în masă. 

— Ba este posibil! întări Losinski şi îşi cobori creştetul 
văduvit de păr. Sfântul Oficiu chiar va face toate eforturile să 
împiedice publicarea pergamentului. 

— Cu toate că, fără îndoială, este autentic... 

— Cu toate că, fără îndoială, este autentic. Doar ştiţi care 
este prima dintre virtuțile creştine! 

— Umilinţa! 

— A, nu, frate întru Hristos: tăcerea. Gândiţi-vă la Causa 
Galilei. Nici până în ziua de azi nu s-a găsit vreun papă care 
să spună o vorbă bună pentru sărmanul Galileo Galilei, chiar 
dacă orice copil află la şcoală că papa Urban al VIll-lea l-a 
condamnat pe Galilei pe nedrept. Biserica nu comemorează 
această greşeală cu umilinţă, ci în tăcere. 

Kessler se uită în pahar şi încuviinţă. 

— De ce, continuă Losinki agitat, de ce suntem noi, iezuiţii, 
cei mai puţin bine văzuţi de către papă? De ce a fost interzis 
ordinul nostru de mai multe ori? Pentru că nu putem tăcea. 
Slavă Domnului că nu putem tăcea. 

— Slavă Domnului că nu putem tăcea, repetă Kessler, cu 
privirea ţintă către paharul lui de Lambrusco, cu o voce 
ştearsă. Vinul cel vivace nu rămăsese fără efect. Slavă 
Domnului că nu putem tăcea, repetă el. Dar ce legătură are 
asta cu faptul că dumneavoastră, frate Losinski, frecventaţi 
de două ori pe săptămână o casă dubioasă şi vă petreceţi 
nopţile acolo? 

Kessler se sperie, numai ce rosti această frază. Dar, dacă 
mersese atât de departe cu îndrăzneala, nemaiavând nimic 
de pierdut, şi pentru că bănuia ce se petrecea în acea casă, 
se încumetă se remarce: 

— Celibatul ne termină pe toţi! 

Losinski nu pricepea. Se uita interogativ la Kessler, de 
parcă tocmai afirmase că Soarele se învârte în jurul 


Pământului, însă treptat se dumiri şi începu să râdă tare, iar 
râsul lui acoperi zgomotul obişnuit de trattoria. 

— Acum înţeleg, frate întru Hristos, strigă el şi dădu ochii 
peste cap, precum Sfântul Anton de Padova în extaz. Numai 
că nu aţi nimerit cum trebuie. Asta e o casă foarte 
respectabilă, cel puţin în ce priveşte cea de-a şasea poruncă. 
Dacă doriţi, pot să vă dau o adresă discretă pe unde umblă 
doar cei de-o potrivă cu noi. 

— O, nu, nu asta am vrut să zic! refuză Kessler şi simţi cum 
i se înroşeşte capul. Vă rog să mă iertaţi pentru gândurile 
necurate. 

— Ei, nu-i nimic, mormăi Losinski, făcând un gest larg cu 
mâna, care părea să spună: „Nu face nimic“ şi se trase mai 
aproape de confrate: Vă consider pe cât de inteligent, pe atât 
de critic. 

— Acesta este principiul ordinului nostru. Altfel nu aş face 
parte din Societatis Jesu. 

— Bine. 

Losinski făcu o pauză. Îşi trecu mâna peste creştet şi se 
vedea pe el cât de încordat era, căutându-şi cuvintele 
potrivite. În cele din urmă, puse întrebarea: 

— Cum staţi cu credinţa, frate - ca să mă înţelegeţi cum 
trebuie, nu este vorba despre credinţa în Preasfântul -, vreau 
să zic, ce credeţi despre autoritatea Sfintei Biserici, despre 
dogmele de fide divina et catholica, despre Privilegium 
Paulinum sau despre celibat? 

Intrebarea îl surprinse pe Kessler şi nu ştia bine cum ar fi 
trebuit să răspundă. Losinski era un tip viclean, puteai să-l 
crezi în stare de orice răutate. Aşa că răspunse precaut şi 
aproape dogmatic: 

— Invăţăturile Sfintei Biserici se supun unor grade diferite 
de certitudine dogmatică. De fide divina este adevărul revelat 
de Dumnezeu şi este deasupra oricărei îndoieli, gradul de 
certitudine pentru de fide divina et catholica prevede că 
adevărul este cert datorită caracterului revelatoriu şi că acest 
adevăr se propovăduieşte necondiţionat; spre deosebire de 
aceasta, de fide definita reprezintă cel mai slab grad de 


certitudine promulgat de papă ex cathedra. Dacă se discută 
în aceşti termeni, atunci dogma infailibilităţii papale se 
bazează pe aspectul dogmatic care spune că acel Conciliul 
Vatican | a fost legitim. În ce priveşte Privilegium Paulinum, 
tocmai m-aţi ajutat cu răspunsul. Mă refer la prima epistolă a 
Sfântului Apostol Pavel către Corinteni. De aici a dedus 
Biserica prevederea legală că o căsătorie încheiată în mod 
valabil între două persoane nebotezate se poate desface cu 
divorţ, dacă unul dintre soţi se botează în ritul catolic şi se 
căsătoreşte din nou cu o persoană catolică. In aceeaşi 
Epistolă către Corinteni, celibatul îşi găseşte motivaţia biblică. 
Sfântul Apostol Pavel spune că cei necăsătoriți să se 
îngrijească de Dumnezeu, iar cei căsătoriţi sunt împărţiţi. 

De parcă răspunsul îi dădea crampe, Losinski îşi strâmbă 
chipul într-o grimasă. O vreme nu spuse nimic, ceea ce îl făcu 
pe Kessler să se gândească dacă nu spusese ceva greşit; dar 
după aceea polonezului îi scăpă o vorbă de ocară, că nu îi 
trebuie pregătire în ceea ce priveşte interpretarea 
învățăturilor bisericeşti. Le învățase deja foarte bine, într-o 
vreme când el, Kessler, încă făcea în scutece, pe Sfânta 
Treime, chiar aşa se exprimase. 

În ciuda mâniei pe care nu o putea ascunde, Losinski achită 
nota de plată pentru amândoi, dar în seara aceea nu mai rosti 
niciun cuvânt amabil către Kessler. Pe tăcute, cei doi o luară 
pe drumul către San Ignazio. 

„Acum ce mai greşise?” Şi, oricât se gândea Kessler, tot nu 
găsea nicio explicaţie pentru comportamentul lui Losinski. 


3 


Ziua următoare, după ce îşi terminase treaba la institut, 
tânărul îl abordă pe cel în vârstă: voia să ştie dacă îl jignise şi 
cu ce anume şi se scuza dinainte. 

Dacă îl jignise? Losinski era de părere că nu acesta 
reprezenta cel mai potrivit termen. Era mai degrabă 
dezamăgit. Pentru că până la urmă, nu îl întrebase despre 


învăţăturile bisericeşti, ci despre părerea lui personală. Dacă 
nu erau una şi aceeaşi, atunci orice discuţie între ei nu era 
decât timp pierdut şi cu siguranţă că Manzoni i-ar fi fost un 
partener de discuţii ceva mai recunoscător. 

Aşadar, acesta era motivul pentru tăcerea de neînțeles a lui 
Losinski. Bine, dacă e/ era sincer, atunci Kessler nu mai 
trebuia să se ascundă şi răspunse că nici nu se punea 
problema din care tabără face parte; el îl respecta pe 
Manzoni pentru titlul lui, dar el, Losinski, era superior celuilalt 
în critici şi rațiune şi, prin urmare, ar fi trebuit să fie un ideal 
pentru orice confrate din ordin, inclusiv în atitudinea lui 
negativă faţă de partea formală a bisericii. 

Vorbele lui Kessler îl făcură pe Losinski să scapere din ochi. 
Se înşelase foarte uşor în ce-l privea pe acest Losinski. 
Kessler prefera - şi prin asta se deosebea în mod 
fundamental de confratele său - să îşi ţină părerile pentru el, 
o trăsătură care îi caracterizează pe cei cu adevărat 
inteligenţi. Dacă exista vreun confrate care să fi fost de folos 
pentru mişcarea lui, atunci acesta era Kessler. 

Ca să-l convingi pe un om precum Kessler că toată viaţa lui 
de până atunci fusese condiţionată de o eroare, nu trebuiau 
cuvinte mari, ci doar lucruri de necontestat şi de aceea, 
Losinski se hotărî să îl conducă spre cunoaştere pe confratele 
german pe aceeaşi cale pe care o parcursese şi el, Stepan 
Losinski, şi să facă dintr-un Saul, un Pavel. 

Mai întâi se duse cu Kessler la Forumul Roman, dar nu 
părea dornic să spună nimic despre legătura dintre acest loc 
şi cea de-a cincea evanghelie. Soarele era la apus şi mai 
îmblânzea din răcoarea după-amiezii. In punctul cel mai de 
sus se afla Via Sacra, acolo unde arcul de triumf vorbea 
despre faptele de glorie ale împăratului Titus, Losinski se opri 
şi spuse: 

— Nu ştiu cum staţi cu cunoştinţele despre istoria romană, 
dar trebuie să vă prezint nişte lucruri pe care, dacă le ştiţi 
deja, vă rog să mă întrerupeţi. 

Kessler dădu din cap. 

— Acest arc, continuă Losinski, a fost ridicat în anul 81 


d.Hr., de împăratul Domițian, în memoria fratelui său, Titus. 
Conform celor ştiute de marea majoritate a oamenilor, 
această construcţie glorifică victoria împăratului Titus asupra 
iudeilor, în anul 70. Dar este numai jumătate din adevăr. 

— Jumătate din adevăr? 

— Basoreliefurile de pe boltă îl arată pe împărat cu o 
cvadrigă şi cu o zeiţă a victoriei, care îi ţine o coroană 
deasupra capului. Pe partea opusă se află legionari romani, 
care iau prăzi din Templul din lerusalim, menore cu şapte 
braţe şi trompete de argint. Basoreliefurile nu numai că arată 
victoria romanilor asupra iudeilor, ci şi preamăresc victoria 
romană împotriva religiei evreieşti. Cred că nu vă povestesc 
nimic nou. 

— Nu, răspunse Kessler. Dar aş vrea numai să ştiu unde 
intenţionaţi să ajungeţi. 

Losinski  rânji. Savura curiozitatea  impacientată a 
confratelui şi în cele din urmă îl apucă de braţ şi îi oferi un tur 
al Arcului de Triumf. Pe partea dinspre Colosseum, arătă către 
un alt basorelief. 

— Tot scene din marşul triumfal al lui Titus. Dar acum, fiţi 
atent, frate întru Hristos. 

Losinski îl împinse pe Kessler în partea opusă. 

— Ce vedeţi? 

— Nimic. Piatră bătută de vreme. Poţi să te şi întrebi dacă 
nu cumva pietrele au fost adăugate abia mai târziu în acest 
loc. 

— Bună observaţie, strigă Losinski şi bătu cu palma peste 
zid. Aşa a şi fost. 

— Foarte bine şi frumos, afirmă Kessler, doar că nu înţeleg 
ce legătură are cu problema noastră. 

Losinski îl luă de-o parte pe Kessler şi îi spuse să ia loc, la 
nici măcar o aruncătură de băț, pe treptele templului Jupiter 
Stator, apoi scoase o fotografie din buzunar şi brusc, Kessler 
îşi aminti că atunci când pătrunsese ca intrus în camera 
polonezului, zărise multe vederi cu Arcul lui Titus. Fotografia 
reprezenta un basorelief, nu foarte diferit de cel de pe bolta 
Arcului de Triumf. Reprezenta legionari romani care aduceau 


în Roma tot soiul de prăzi. 

— Nu înţeleg, spuse Kessler şi vru să îi dea înapoi fotografia 
lui Losinski. 

Dar acesta o refuză, la rândul lui, şi începu să explice: 

— La începutul muncii mele la pergament am căutat 
materiale asemănătoare în textele apocrife, iar Manzoni mi-a 
făcut rost de un permis ca să mă uit prin Arhiva Secretă a 
Vaticanului şi să copiez texte de pe pergament, din aceeaşi 
perioadă. Efortul nu a fost de prea mare folos. De altfel, mai 
presus de toate, cerea mult timp, pentru că nici măcar 
scriitorii, paznicii acestor secrete, nu prea ştiau despre 
secretele lor. Mi-am petrecut zile şi nopţi în arhivă şi m-am 
uitat peste lucruri la care creştinul cuvios nici măcar nu 
îndrăzneşte să se gândească. Viaţa unui singur om este prea 
scurtă ca să le vadă pe toate, nici nu mai pomenesc că nu se 
poate citi tot ce se păstrează acolo şi m-am gândit dacă o 
biserică având atât de multe de ascuns poate fi adevărata 
Biserică, aşa cum se intitulează mereu. 

— Infricoşătoare idee! consimţi Kessler. 

— Una peste alta, m-am uitat prin Arhiva Vaticanului mult 
mai mult decât ar fi fost necesar pentru munca mea efectivă 
şi am dat peste acest document. Losinski bătu cu arătătorul 
peste fotografia din mâna lui Kessler. 

— Basorelieful acesta? 

— Pe Sfânta Treime, da. Fireşte că mi-am pus aceeaşi 
întrebare pe care v-o puneţi dumneavoastră acum, frate întru 
Hristos, şi, fie spus spre consolarea dumneavoastră, nici eu 
nu am găsit vreun răspuns. Pe atunci nici măcar nu ştiam că 
acest basorelief provine din Arcul de Triumf al împăratului 
Titus. Doar că mi s-a părut extrem de ciudat că această 
reprezentare a fost clasificată de Biserică drept „strict 
secretă” şi că se păstra în dosul unor uşi de fier solide, care 
puteau fi deschise numai de câţiva aleşi. Oficial, nici n-aş fi 
putut vedea acest basorelief, pentru că ar fi trebuit să anunţ 
cu ce mă ocup înainte să încep cercetările prin secţia secretă 
şi să-mi văd doar de propriile îndatoriri. Însă, într-un moment 
în care nu eram supravegheat, lucru care s-a întâmplat exact 


de două ori în cele două săptămâni de lucru, am fotografiat 
piatra. 

Kessler legănă imaginea. 

— lar asta este poza? 

Când Losinski spuse că da, Kessler apropie fotografia chiar 
în faţa ochilor, de parcă ar fi putut să descifreze misterul ei în 
acest mod. Apoi întrebă: 

— Dar cum, pentru Dumnezeu, a ajuns acest basorelief în 
Arhiva Secretă a Vaticanului? Dar mai ales... de ce? 

Losinski mustăci cu zâmbetul celui care ştie: 

— Răspunsul la prima dumneavoastră întrebare: lumea uită 
că Forumul era îngropat în Evul Mediu sub straturi de praf 
înalte de câţiva metri şi că deasupra lui păşteau vacile. 
Celelalte ruine serveau drept temelii sau ziduri de întărire. 
Aşa s-a întâmplat şi cu Arcul lui Titus. A fost inclus în 
fortăreaţa familiei Frangipani, iar basoreliefurile de la exterior 
nu le-a putut vedea nimeni secole la rând. Fortăreaţa a fost 
dărâmată, şi, când papa Pius al VIl-lea şi-a exprimat în 1822 
dorinţa de a restaura Arcul lui Titus, restauratorul Valadier a 
descoperit pe partea exterioară această reprezentare a 
legionarilor romani. Papa Pius al VIl-lea, care, după cum ştim, 
avea o părere bună despre ordinul nostru, s-a arătat extrem 
de bucuros pentru descoperirea din secolul |, dar într-o 
dimineaţă a venit însoţit de secretarul lui de stat, cardinalul 
Bartolomeo Pacca, şi i-a cerut restauratorului ca basorelieful 
să fie scos imediat de la locul lui şi să fie adus la Vatican. 
Valadier s-a opus Sfinţiei Sale şi a spus că aşa ceva nu se 
poate fără a lua în calcul riscul ca Arcul lui Titus să se 
prăbuşească. Atunci papa a poruncit ca Arcul lui Titus să fie 
luat bucată cu bucată şi să fie construit la loc în acelaşi punct. 
In locul basoreliefului cu legionari, papa Pius a pus să se 
zidească plăci de travertin, ca să se dea astfel impresia că 
basorelieful a căzut pradă ghearelor timpului. Originalul însă 
se păstrează din acel moment în Arhiva Secretă a Vaticanului. 
Acum răspunsul la cea de-a doua întrebare, frate Kessler. 

Fără să-şi ia ochii de la fotografie Kessler spuse: 

— Asta sună fantastic. Dar trebuie să existe totuşi un motiv 


pentru care creştinilor credincioşi li s-a interzis să vadă 
această reprezentare. Nici eu nu văd altceva decât soldaţi cu 
prăzi, cu unelte şi animale pe care le aduc acasă; nu văd nicio 
persoană de sex feminin, care să fie dezbrăcată şi nu e nicio 
vorbă de ocară împotriva Sfintei Biserici Catolice. Dar ceva l-a 
tulburat pe Sfinţia Sa! Am să explodez, dacă nu îmi spuneţi 
imediat care este taina. 

— Adevărul nu are să vă facă mai fericit, obiectă Losinki, 
trebuie să vă avertizez! 

— Se prea poate, spuse Kessler, dar neştiinţa mă 
îmbolnăveşte. Aşa că spuneţi! 


4 


Cei doi bărbaţi se ridicară. Dacă mergea, lui Losinski îi 
venea mai uşor să vorbească. Mai presus de toate probabil că 
se temea de ascultători nepoftiţi, de aceea merseră în 
direcţia curiei, pe pietrele netede ale caldarâmului de pe 
strada sfântă, iar Losinski începu pe ocolite, adresându-i o 
întrebare lui Kessler: 

— Frate, vă amintiţi de un incident care a apărut prin ziare 
acum două luni: un profesor nebun a aruncat cu acid peste 
pictura lui Leonardo, din Luvru, care o înfăţişa pe Fecioară? 

— Da, îmi amintesc vag, răspunse Kessler, oricum era un 
lunatic. L-au dus la spitalul de nebuni, unde a murit. Vai de el. 

— Aşa credeţi dumneavoastră. 

Losinski se opri şi se uită cercetător la Kessler. 

Acesta râse ironic si remarcă: 

— În mod sigur nu a făcut-o din dragoste pentru artă. 

— Nu, răspunse Losinski, ci poate din dragoste pentru 
adevăr. 

Fără să-şi tragă suflarea, adăugă: 

— Trebuie să nu suflaţi o vorbă. Niciun cuvânt despre ce 
am să vă spun acum! Este în interesul dumneavoastră. 

— Pe cuvântul meu, pe Dumnezeu şi toţi sfinţii! 

Locul încărcat de istorie, cu coloanele şi figurile vechi de 


două mii de ani, îi păru lui Kessler cadrul potrivit pentru o 
dezvăluire importantă. 

Losinski se aştepta la această reacţie, dar nu se lăsă 
tulburat şi continuă: 

— De aproape două mii de ani există un secret despre care 
doar câţiva ştiu. Se transmite din generaţie în generaţie, cu 
condiţia să nu se consemneze niciodată în scris. Pentru că 
primul care a păzit acest secret a spus aşa: toate scrierile 
sunt de la diavol. Ca să nu se piardă totuşi lucrul acela despre 
care nu se vorbeşte, cei care cunosc secretul pot încifra 
cunoaşterea lor teribilă după cum le este bine. 

— Inţeleg, îl întrerupse Kessler, cu vocea tulburată. 
Leonardo da Vinci a fost unul dintre acei cunoscători ai 
secretului, iar acest profesor cred că găsise un indiciu 
referitor la ce ştia el. 

— Da, aşa trebuie să fi fost. Pentru că profesorul a aruncat 
acidul exact pe acel loc din tablou unde s-a dezvăluit ceva la 
care nu se aştepta nimeni: Madona lui Leonardo purta un 
colier cu opt pietre preţioase diferite. Când am auzit de asta, 
mi-am dat seama imediat cu ce aveam de-a face aici. Era 
aceeaşi descoperire pe care o făcuse cardinalul secretar de 
stat al papei Pius al VIl-a, pe basorelieful Arcului lui Titus. 

Kessler rămase locului, speriat. Se legăna neliniştit de pe 
un picior pe celălalt. 

— Dacă n-aş şti că sunteţi un om cinstit, frate Losinski, aş 
crede că faceţi glume cu mine. 

Losinski se uită serios la el, dădu din cap şi continuă: 

— Inţeleg ce gândiţi, Kessler. Toate acestea sunt într- 
adevăr greu de conceput, mai ales dacă le afli fără o 
pregătire. Eu însumi am lucrat ani la rând la asta şi am aflat 
adevărul pe bucățele; era ca şi cum puneam cap la cap un 
mozaic din pietricele separate, aşa că doar treptat s-a putut 
forma o imagine de ansamblu. Frate, vă confruntaţi brusc cu 
întregul concept. 

— Să ne întoarcem la Leonardo! ceru Kessler febril. 

— Profesorul german, care preda în America literatură 
comparată, probabil că prin studiile literare a dat peste o 


informaţie care i-a întărit credinţa că Leonardo da Vinci era 
iniţiat în această taină şi că a încifrat-o într-una din lucrările 
lui. În cazul dat, printr-un colier, la care a calculat precis 
fiecare piatră prețioasă, ca aceste pietre să poată fi 
recunoscute de oricine se pricepe la ele. 

— Şi când a terminat colierul din tabloul lui, a mai pictat un 
strat peste el? 

— Întru totul corect. Se presupune că a lăsat în urma lui un 
indiciu referitor la acest secret, un indiciu de care profesorul 
s-a lovit în cercetările lui, dar pe care, aparent, niciun istoric 
de artă nu l-a luat în serios. Se pare că nu a avut altă cale, 
decât să-şi demonstreze astfel teoria lui. 

Pe cât de mult îl fascina explicaţia, pe atât de sceptic era 
încă Kessler, faţă de Losinski: 

— Bine, să presupunem că aveţi dreptate şi că Leonardo a 
fost de fapt unul dintre cei care ştiau despre un secret 
universal, dar atunci desigur că apare întrebarea cine i-a spus 
şi cui a transmis secretul lui mai departe? 

Losinski se uita drept înainte, în pământ. Tăcea şi părea că 
e jignit de întrebare. Acest Kessler părea că tot nu urmăreşte 
cu seriozitatea cuvenită ceea ce zicea el. În cele din urmă, 
răspunse: 

— Asta nu ştiu, eu nu ştiu. Poate ştiu alţii. Există multe 
spirite mari, în ale căror opere există indicii ascunse, pe care 
nimeni nu ştie să le interpreteze. Înaintea lui Leonardo a fost 
Dante, după el au fost Shakespeare şi Voltaire, mai ales 
Voltaire, al cărui nume, pe care el însuşi şi l-a dat - de fapt îl 
chema Arouet -, este o anagramă, aşa cum şi colierul lui 
Leonardo şi reprezentarea de pe Arcul lui Titus sunt 
anagrame voalate. Cele două reprezentări şi numele lui 
Voltaire au în comun faptul că se compun fiecare din opt 
litere. Sunt foarte sigur că în spatele numelui Voltaire se 
ascunde dovada complicităţii lui. l-am separat numele pe 
litere şi am încercat să formez cuvinte franţuzeşti cu ele, 
cuvinte care, puse unul după altul, să aibă un sens, mi-am 
petrecut nopţi întregi cu asta, însă fără rezultat. 

— Poate că vă înşelaţi cu această teorie. Poate că în 


spatele numelui Voltaire se ascunde un simplu joc de cuvinte. 

— Da, ştiu, nişte prostănaci au văzut în numele Voltaire o 
anagramă pentru AROVET L(e) J(eune), adică Arouet cel 
Tânăr. Dar această interpretare şchioapă nu îl onorează pe 
Voltaire. Un om care se numără printre cele mai mari spirite 
ale istoriei universale nu se ascunde după un astfel de joc 
nevinovat de cuvinte. Voltaire credea în Dumnezeu ca origine 
a ordinii morale, dar îi lipsea orice înclinaţie către misterele 
creştine şi mai ales către Sfânta Biserică Catolică. Omul, 
afirma el, nu are nevoie de izbăvire divină, iar din textele 
biblice a făcut praf şi pulbere. Toate acestea sunt extrem de 
neobişnuite pentru un om al timpurilor lui, dar este de înţeles 
dacă porneşti de la premisa că ştia despre secretul universal. 
Kessler, eu sunt sigur că el ştia atunci când şi-a luat acest 
nume ciudat, Voltaire! 

— Permiteţi-mi, obiectă Kessler, dacă vă înţeleg bine, 
Voltaire are o legătură cu acest basorelief de pe Arcul lui 
Titus? 

Losinski îi luă confratelui din mână poza şi i-o puse în faţa 
ochilor, provocator. 

— Ce vedeţi în această fotografie, Kessler? 

— Legionari romani cu prăzile lor. 

— Şi ce fel de prăzi sunt acestea? 

— Disting o copaie de îmbăiat - poate din aur -, un miel, o 
ramură de copac, un elan, un steag de război, un car de 
luptă, o rață şi un spic. Ce e neobişnuit aici? 

— Dacă vorbim de pradă, nimic, aproape nimic. Dar există 
un indiciu care ar trebuie să trezească neîncrederea celui 
care priveşte atent. 

— Elanul! 

— Corect. În ţara pe care au prădat-o Titus şi legionarii lui 
există cele mai curioase animale de deşert, dar nu şi elani. 
Acest paradox a fost ales în mod conştient de creatorul 
basoreliefului, ca să ofere un indiciu că în spatele 
reprezentării se ascunde un mesaj secret. 

— Dar împăratul Titus poate că a examinat schiţa şi le-o fi 
spus sculptorilor lui: „Nu îmi amintesc să fi văzut vreun elan 


printre prăzile noastre de război!” 

— Fără îndoială că aşa ar fi făcut, dar Titus nu şi-a văzut 
niciodată Arcul de Triumf care îi poartă numele. A fost 
construit abia după moartea lui, de către fratele şi succesorul 
lui, Domițian, iar acest tânăr avea atâtea probleme, că 
detaliile de pe monument cu siguranţă că îi erau la fel de 
indiferente ca şi vorbele filosofilor romani. lar romanii erau un 
popor prost. Îşi cunoşteau doar capitala şi tot ce se afla în 
afara graniţelor acesteia era considerat de ei exotic. Nu le-ar 
fi bătut la ochi nici dacă ar fi fost aduşi pinguini odată cu 
aceste prăzi. 


5 


Losinski şi Kessler se îndreptaseră între timp către celălalt 
capăt al Forumului, o luaseră pe lângă curie şi pe lângă Arcul 
lui Septimius Severus, în spatele căruia Via Consolazione face 
o curbă în jurul Capitoliului. Kessler avea să-şi facă mai târziu 
reproşuri amarnice că aleseseră tocmai acest drum ca să 
discute, dar fusese ideea lui Losinski. 

Dinspre stradă se auzea zgomot de maşini, care perturba 
explicaţiile lui Losinski, dar care excludea eventualitatea de a 
avea ascultători nedoriți. Aşa că polonezul îşi reluă discursul 
şi spuse: 

— În suita împăratului Titus probabil că se aflau oameni 
care se confruntaseră în Est cu noua mişcare, a cărei membri 
îşi spuneau creştini. Pentru romani, aceşti christiani nu erau 
nimic altceva decât adepţii uneia dintre numeroasele secte 
care proveneau din Orient, dar despre omul care făcuse 
populară această sectă apăruseră atâtea poveşti şi legende, 
că la această sectă se îngrămădeau oamenii cu miile. Omul 
afirma cu toată seriozitatea că este fiul unui zeu necunoscut 
şi dădea dovezi, făcând lucruri cu care nici măcar magicienii 
nu puteau îndrăzni să se laude: a făcut o vrajă ca din cinci 
pâini şi doi peşti să hrănească cinci mii de oameni - fără a 
mai pune la socoteală femeile şi copii -, a făcut din apă vin şi 


i-a trezit pe morţi la viaţă. Când romanii l-au condamnat 
pentru blasfemie, el a fost omorât de evrei, după care s-a 
petrecut ceva ce a uluit complet lumea din acea vreme. 
Adepții acestui om afirmau că au văzut cu ochii lor cum 
conducătorul lor se trezise din morţi. 

— Opriţi-vă, frate, interveni Kessler. Vorbiţi ca un eretic. Nu 
e bine ce faceţi. _ 

Reproşul îl enervă pe Losinski. Işi încreţi fruntea şi spuse: 

— Poate că ar trebui să mă ascultați până la capăt, mai 
întâi, şi după aceea sunteţi liber să vă exprimaţi orice opinie. 

Acum stăteau faţă în faţă, la mică distanţă, aproape ca 
nişte adversari care sunt gata să îşi măsoare puterile - 
Losinski întors către Forum, Kessler cu privirile către 
Capitoliu. Losinski avea o privire rece şi sigură de victorie, 
Kessler, una critică, dar nesigură din pricina atitudinii lipsite 
de menajamente a coajutorului. Cu această atitudine începu 
din nou Losinski: 

— Mai presus de toate, datorită zelului de misionar al unui 
făuritor de corturi din Tarsos, pe nume Pavel, care nu l-a 
întâlnit niciodată pe maestrul lui, mişcarea a cunoscut un 
avânt puternic, astfel că a devenit treptat o ameninţare 
serioasă la adresa zeilor de stat ai Romei. In întreg imperiul 
se formau comunităţi ale adepților acestei secte; nu numai în 
Palestina, în Asia Mică şi în Grecia, ci şi în Roma, unde zeii se 
aflau acasă, şi acolo îşi găseau creştinii adepţi. Da, aceşti 
oameni dispuneau de un zel misionar de care nu mai făcuse 
dovadă nicio religie. Şi pentru că se separau de orice nu era 
propriu credinţei lor, pentru că practicau rituri ciudate când 
se întâlneau în secret, s-a ajuns să se vorbească despre ei în 
întregul Imperiu Roman. Oamenii aceştia mergeau până într- 
acolo cu fanatismul lor, că îşi apărau ideea lor preconcepută 
chiar în faţa oamenilor care îl văzuseră la faţă pe bărbatul din 
Nazaret care făcea minuni. Şi când a venit cineva şi a afirmat 
că fusese cu totul altfel cu Isus, că ştie mai bine decât oricine, 
atunci l-au ameninţat cu lapidarea şi respectivul a scăpat de 
moarte doar prin fugă. A fugit în Egipt şi a notattot cea trăit. 

— Dumnezeule, murmură Kessler şi se uită la fotografie. 


Tot mai multe lucruri căpătau brusc sens. Nu era atât de naiv 
să creadă că Losinski ar fi născocit toate astea din nimic. 
Dacă întâlnise vreodată un om serios, atunci acesta era 
ajutorul lui din Polonia. Acest om verifica orice lucru de două 
ori înainte să îl declare valabil. Kessler bănuia că în clipa 
următoare are să scoată asul din mânecă, ceva ce îl va 
reduce la tăcere pe el, Kessler. Tăcea, dar simţea cum îi 
crapă capul. 

Cu un rânjet în colţul gurii, cu o figură de sadic, Losinski 
savura momentul, înainte de a continua, într-un final: 

— Ce ştia să istorisească acest om, ceilalţi erau uimiţi să 
audă; dar oricât încercau să anunţe asta în mod public, erau 
reduşi la tăcere de creştini, erau alungaţi sau omorâţi sau 
intimidaţi cu ameninţări. De aceea, ei au format o mişcare 
împotriva creştinilor, din care au făcut parte oameni 
importanţi. Ei şi-au dat seama că nimic nu poate opri afluxul 
spre o sectă care era în plin avânt datorită conjuncturii 
istorice iniţiale, nici minciunile şi nici adevărul. De aceea au 
codat ceea ce ştiau, în moduri diferite, pentru posteritate. 
Artistul care a făcut basoreliefurile pentru Arcul lui Titus ori 
era el însuşi membru al acestei mişcări, ori a fost mituit să 
aleagă tocmai această reprezentare, fără a-i cunoaşte 
semnificaţia. Când papa Pius al Vll-lea a descoperit 
succesiunea de cuvinte din basorelief, cred că a fost teribil de 
încurcat; pentru că în Arhiva Secretă a Vaticanului se află o 
casetă cu şapte sigilii ale papei, despre care se spune că se 
deschide o singură dată şi se închide şi se sigilează la loc de 
către fiecare succesor la scaunul lui Petru. Papii care au 
deschis această casetă poate că au leşinat ori s-au prăbuşit 
ca loviți de trăsnet sau li s-a schimbat în mod straniu 
caracterul, din acel moment... 

Interzis, Kessler se uita la buzele lui Losinski. Văzu cum 
dintr-odată nu se mai mişcă, cum gura i se strâmbă într-o 
grimasă şi scoate pe limbă un şuvoi de sânge, văzu cum lui 
Losinski îi ţâşneşte sângele pe sub bărbie şi îi înroşeşte 
cămaşa, văzu cum întoarce încet ochii către cer şi, fără să 
scoată un zgomot, îngenunchează ca într-o scenă de film 


redată cu încetinitorul. În acelaşi timp, Kessler simţi o durere 
străpungătoare în braţul drept. 

Abia acum ajunse la urechea lui zgomotul de armă 
automată. Venea dinspre Via Consolazione, de sus, unde, în 
timp ce cădea, zări o motocicletă cu doi bărbaţi şi exploziile 
luminoase de gloanţe. Apoi îşi pierdu cunoştinţa. 


6 


Când Kessler îşi reveni în simţiri, sprijinit de un zid, 
brancardierii se chinuiau să îi înfăşoare un bandaj la mână. 
Unul dintre ei, un tânăr cu scăfârlia tunsă scurt, spuse că 
poate zice că a avut noroc să supravieţuiască, pentru că pe 
celălalt l-au terminat, şi arătă către Losinski, care stătea 
nemişcat în faţa lui, la pământ. Împuşcat în ceafă. 

Abia la câteva ore după aceea înţelese Kessler ce se 
întâmplase de fapt la Forum Romanum, şi că Losinski fusese 
victima unui atentat, şi îşi repeta la nesfârşit aceeaşi 
întrebare: Aşa se dorise, ori era un accident că supravieţuise? 

Ca întotdeauna când poliţia italiană nu are nicio urmă, se 
găsi repede un vinovat. Se spuse că întâmplarea avea 
legătură cu mafia, iar Kessler trebui să se supună unor 
interogatorii interminabile, situaţie în care statutul lui de 
cleric nu îi venea în niciun fel în ajutor, pentru că, după cum 
se ştie, sutana nu rareori serveşte drept camuflaj crimei 
organizate. Când, până la urmă, Kessler îi lămurise cum este 
cu identitatea lui de cleric şi după ce dr. Stepan Losinski 
fusese înmormântat în cimitirul iezuiţilor, o luară de la capăt 
cu interogatoriile, pentru că un ofiţer care ştia să vorbească şi 
să scrie constatase o asemănare suspectă între numele lui 
Kessler şi cel al unuia dintre Capo di tutti Capi, adică al unui 
şef al şefilor pe care îl chema Bobby Cesslero, care era căutat 
de trei ani cu anunţuri pe stradă, fără ca poliţia să fi avut vreo 
fotografie de-a lui. Cesslero - zis şi „il Nasso“, „Nasul“ 
lăsase o urmă de parfum din ltalia până în Franţa şi, după 
aceea, până în America, pentru că falsifica cele mai scumpe 


parfumuri din lume şi le vindea cu vagoanele; dar cum arăta 
Cesslero, nimeni nu ştia. 

Din această cauză, dură mai bine de două săptămâni până 
să poată fi eliminată această bănuială, iar Kessler să se vadă 
în stare să îşi reia munca. Dar Kessler devenise alt om. 
Atentatul, din care nu mai rămăsese decât o cusătură lungă 
de patru centimetri, pe partea de sus a braţului, îl schimbase 
pe el şi modul lui de a gândi. Işi dădu seama nu o dată că se 
gândeşte la felul cum i-au putut veni ideile lui Losinski, cum 
corelase faptele între ele, cum putuse să facă asta; şi observă 
spre disperarea lui că rânjeşte precum Losinski, când se 
discută fragmente din pergament. 

Kessler desigur că îşi făcea probleme (o formulare blândă 
pentru nesfârşitele lui nopţi de nesomn), cine putea să aibă 
interes să îl înlăture pe Losinski sau pe amândoi şi îşi dădu 
seama că face parte din cercul cunoscătorilor, ca unul despre 
care nişte oameni anume credeau că ştie prea mult, chiar 
dacă ştia numai jumătate din adevăr. Intr-una dintre aceste 
nopţi de insomnie din camera lui mănăstirească, îşi scoase 
sacoul şi se uită din nou la zdrenţele înnegrite de la mâneca 
dreaptă, pe care glonţul o sfâşiase, şi din nou îi veni în minte 
că numai soartei îi datora faptul că supravieţuise. In niciun 
caz pentru că aşa doriseră atentatorii - asta credea el -, şi de 
aici Kessler trase concluzia că trebuie să se păzească; oa 
doua încercare nu îl va rata. 

Kessler se văzu nevoit să creadă că aceia care doreau să-i 
ia viaţa plecau de la premisa că Losinski îi dezvăluise 
secretul. Poate că dacă ar fi aflat tot adevărul nu ar mai fi 
avut o clipă de linişte? Il chinuiau întrebările despre ce putea 
să se fi întâmplat la întâlnirea secretă de la Campo dei Fiori. 
Acum credea cu toată puterea că Losinski în niciun caz nu 
comisese vreun păcat împotriva celei de-a şasea porunci, în 
blocul vechi, aşa cum suspectase la început, ci, mai degrabă, 
incursiunile lui nocturne în cartierul pentru obrazurile mai 
puţin subţiri trebuie să fi avut legătură cu această poveste. 

Şi în timp ce medita astfel şi netezea mâneca ferfeniţită a 
sacoului, pipăi cu mâna ceva în buzunarul interior al hainei: 


fotografia lui Losinski, îndoită şi împăturită. Unul dintre 
brancardieri probabil că i-o vârâse în buzunar la Forum, 
crezând că îi aparţine. Imaginea era boţită ca o pungă de la 
cumpărături, dar se puteau distinge detaliile, totuşi, iar 
Kessler începu instinctiv să scrie denumirile prăzilor de 
război, una sub alta, pe un bilet, mai întâi în limba maternă şi 
apoi în latină, alături. 
Rezultatul arăta cam aşa: 
copaie - balnea 
miel - agnus 
ramură - ramus 
elan - alces 
steag de război - bellicum 
car de luptă - bigae 
rață - anas 
spic - spica 
Apoi citi inițialele termenilor latineşti: BARABBAS 
— Dumnezeule mare! Îi scăpă lui Kessler. 
Dar de acest nume se lovise într-un fragment de text al 
celei de-a cincea evanghelii: Barabbas! Pe Sfânta Treime, ce 
mister se ascundea în spatele acestui nume? 


7 


Ziua următoare, Kessler fu atent doar pe jumătate la ceea 
ce făcea. De la atentat, dădea impresia că e distrat; chiar 
dacă nu voia să recunoască, îi era frică. Manzoni părea 
schimbat de la moartea lui Losinski. Sigur, nu se omorâse 
niciodată după polonez, dar morala creştină impunea să 
vorbească despre el cu compasiune; totuşi, Manzoni vedea în 
uciderea lui Losinski mai degrabă o problemă organizatorică 
în legătură cu munca la pergamentul copt. 

Kessler avea impresia că Manzoni îi dăduse intenţionat un 
fragment care, din pricina stării precare în care se afla, abia 
dacă lăsa vreo şansă celui care îl analiza. Fără să fie mai 
mare decât palma lui, acesta era plin de găuri, ca o bucată de 


stofă mâncată de molii. Niciun cuvânt nu se potrivea cu altul 
- muncă în zadar. 

Privirile celor doi bărbaţi se încrucişau de mai multe ori pe 
zi, fără ca vreunul să găsească ceva de zis. Părea că îşi 
acceptau tacit antagonismul. Şi, cât timp Kessler se deda 
contemplării mâinilor proprii, se întreba cum putea să o 
scoată la capăt cu Manzoni. Manzoni, care considera că 
obligaţia lui principală este să se plimbe printre rândurile de 
traducători ca un pedagog şi să discute ici şi colo asupra 
vreunui pasaj, avea în priviri o anume maliţiozitate de fiecare 
dată când trecea pe lângă Kessler, care nu îi scăpa celuilalt şi 
care îl irita până în măduva oaselor. 

Şi dintr-odată - nu dorise să se întâmple aşa, dar era clar 
expresia mâniei - Kessler îi strigă lui Manzoni, peste două sau 
trei rânduri de mese: 

— Spuneţi, profesore, cine este de fapt Barabbas? 

În sală se lăsă o linişte mormântală. Toate privirile se 
îndreptară către Manzoni, care, de parcă ar fi vru să se 
arunce asupra celui care strigase cu impertinenţă, se grăbi 
către Kessler, cu capul roşu-vineţiu înainte, se aplecă şi se 
uită perplex, fix la bucata de pergament găurită. Întrebarea 
plana prin încăpere ca o frază blasfemiatoare de-a lui Karl 
Marx, deşi Kessler pusese doar o simplă întrebare. 

Întâi şi întâi, Manzoni scrută pergamentul, apoi verifică 
expresia feţei lui Kessler şi în cele din urmă ţipă la el: 

— Arătaţi-mi pasajul! Unde aţi dat de Barabbas? 

Kessler rânji, pentru că observa că are succes cu 
provocarea lui, şi din această cauză nu se grăbi cu răspunsul. 
Îşi dădu acum seama că Manzoni sigur ştia textul pe care îl 
avea în faţă, măcar cât să fie surprins că e pomenit acest 
nume. Furia lui Kessler luă amploare; atunci la ce bun se mai 
chinuia încă la acest fragment? 

— V-am întrebat ceva, frate întru Hristos, şuieră încet 
Manzoni. Mai ales faptul că ceilalţi confraţi auzeau şi ei era 
extrem de deranjant pentru el. Din această cauză se apropie 
foarte mult de Kessler, ca să îi vorbească cât mai încet cu 
putinţă. Dar Kessler nu se lăsă intimidat şi răspunse mai tare 


decât era necesar: 

— Monseniore, eu am fost primul care v-a întrebat pe 
dumneavoastră. De ce nu răspundeţi? 

La atâta obrăznicie din gura tânărului iezuit, prelatul în 
mod clar nu se aşteptase. Tuşi jenat şi se uită nervos 
împrejur, apoi scoase o batistă albă şi se şterse în jurul 
gâtului (un gest care mai mult îi folosea ca să câştige timp 
decât să şteargă sudoarea). 

— Barabbas? spuse el în sfârşit cu un pretins calm. Nu vă 
înţeleg întrebarea, Barabbas este autorul acestei scrieri. Dar 
asta cunoaşteţi, totuşi! 

Kessler nu cedă. 

— Nu asta am întrebat, Monseniore. Ce doresc să ştiu este 
cine se ascunde în spatele acestui nume? 

— O întrebare complet lipsită de sens, răspunse cu 
neruşinare profesorul Manzoni, tot aşa aţi putea să întrebaţi 
cine se ascunde în spatele numelui Pavel! 

— Proastă comparaţie! strigă Kessler. Nu e nevoie să pun 
această întrebare pentru că s-a dat răspuns la ea în 
nenumărate tratate teologice. 

Atunci găsi şi Manzoni în sfârşit o replică prin care să îl facă 
pe Kessler să tacă şi spuse: 

— Va fi de datoria noastră să cercetăm asta; de ce nu vă 
asumaţi dumneavoastră acest rol, frate întru Hristos? 

Manzoni râse şi, împreună cu el, acei iezuiţi pe care îi ştia 
de partea lui. 

— Acum să revenim la întrebarea mea, spuse Manzoni, 
care era stăpân pe sine acum. Unde aţi găsit numele 
Barabbas? 

— În niciun caz pe foaia aceasta mâncată de şoareci, spuse 
Kessler, doar că am o intuiţie... 

— O intuiţie? Cum adică aveţi o intuiţie? 

Kessler ridică din umeri şi din sprâncene, dar nu răspunse, 
se uita doar la Manzoni şi zâmbea sardonic. Da, era în mod 
expres indiferent şi dezinteresat şi asta sigur îi stârnea teamă 
adversarului său. Privirea lui Manzoni rătăcea nervos prin 
sală, de parcă ar fi căutat ajutor la altcineva, dar toţi se 


dedicaseră cu un deosebit zel studierii propriilor texte. 
8 


De atunci, între Kessler şi Manzoni se căscă o prăpastie de 
neîncredere fără margini. Şi Kessler ar fi trebuit să se aştepte, 
de fapt, ca prelatul să îl trimită acasă şi să înceteze 
colaborarea dintr-un motiv oarecare; dar nici nu bănuia cât 
de mult se temea Manzoni de el. Manzoni era ferm convins că 
Kessler, datorită lui Losinski, ştia mai multe decât arăta. 
Atunci ar fi fost o prostie să îl excludă pe tânărul neamt; 
dimpotrivă, planul lui Manzoni era să îi încredinţeze lui 
Kessler sarcini speciale, care să-l împiedice să vorbească 
despre ceea ce ştie. Orice ordin are numeroase astfel de 
sarcini speciale, numai bune să îl facă pe un cleric să dispară 
mulţi ani, dacă nu pentru totdeauna. 

Kessler probabil că bănuise asta - dacă îşi aprecia situaţia 
mai obiectiv, un astfel de plan era evident - şi deveni foarte 
precaut, lansându-se în activităţi neobişnuite. Prima încercare 
de a se apropia de alte informaţii, cu ajutorul celor rămase de 
pe urma lui Losinski, dădu greş. Abatele mănăstirii San 
Ignazio, un roman mic şi cu părul alb pe nume Pio, îi acordă 
permisiunea de a se uita sub supravegherea lui prin camera 
lui Losinski (până la urmă fuseseră prieteni), dar chilia 
mănăstirească fusese răscolită dintr-un capăt în altul - ceea 
ce abatele respinse cu indignare - şi oricum lipseau toate 
documentele şi, mai ales, mapa, care oferea informaţii asupra 
cercetărilor lui. Nici măcar sacul cu încălţăminte, cu care 
Losinski se delectase peste măsură, nu mai era. 

Pentru Kessler, mai rămăsese doar una dintre urmele pe 
care le lăsase Losinski cu care să aibă sorţi de izbândă: casa 
de lângă Campo dei Fiori. Desigur că trebuia să se aştepte să 
fie urmărit pas cu pas. De aceea, concepu un plan cum să se 
descotorosească de eventualii urmăritori. Planul era pe cât de 
simplu, pe atât de genial: exploră mergând pe jos un drum 
ocolitor de la San Ignazio, către Campo dei Fiori, fără să se 


apropie de obiectivul lui real şi în ziua următoare urcă spre 
seară pe o bicicletă pe care o împrumutase de la portar. Cu 
ea se deplasă mai repede decât cu orice alt mijloc de 
locomoţie prin traficul intens din Roma. 

Kessler dispăru cu bicicleta în scara de bloc sumbră şi rece. 
Şi în timp ce urca treptele late şi tocite, către apartamentul 
pe care Losinski îl vizitase atât de des, îşi făcea probleme ce îl 
aştepta acolo. Nu ştia, se ghida numai după o intuiţie care îi 
spunea că vizitele dese din această casă aveau o legătură 
anume cu descoperirea lui. Nu ştia nici măcar cum să facă să 
între decât zicând că era un prieten de-al lui Losinski şi că 
supravieţuise în mod miraculos atentatului. 

În acelaşi moment îi veni în minte o discuţie pe care o 
avusese cu Manzoni, cu mult timp în urmă. Era vorba de 
Losinski şi cuvintele prelatului încă îi mai răsunau în ureche: 
să se păzească de Losinski, pentru că Losinski era într-adevăr 
un om de ştiinţă excepţional, dar, în adâncul inimii lui, 
Losinski era un eretic şi Manzoni îşi putea imagina că Losinski 
ar putea să-l trădeze pe Domnul nostru Isus pentru treizeci de 
arginţi, ca luda Iscarioteanul. 

După tot ce aflase Kessler de la Losinski, aceste cuvinte 
căpătau altă nuanţă. Părea că Manzoni şi Losinski se 
deosebeau nu atât prin ceea ce ştiau, cât prin dorinţa de a 
răspândi aceste cunoştinţe. Tăcerea în sine nu este un păcat 
şi în orice caz niciuna din cele zece porunci nu spune nimic 
împotriva tăcerii; dar Biserica a reuşit să păcătuiască mai 
mult prin tăcere, decât alţii, cu vorbe rele. 

Fără să se oprească, Kessler apăsă pe butonul soneriei de 
lângă uşa albă de la etajul al treilea. Dinnăuntru se apropiau 
paşi, uşa se deschise o crăpătură îngustă şi o faţă lată de 
bărbat apăru prin deschizătură. 

— Ce doriţi? Cine sunteţi? 

— Numele meu este Kessler. Sunt prieten cu Losinski, 
spuse Kessler stins. In acest moment uitase de toate 
celelalte. 

— Losinski nu a avut prieteni, spuse bărbatul prin uşă şi se 
pregăti să închidă. 


Atunci Kessler îşi băgă mâna între uşă şi toc şi strigă tare: 

— Sunt cel care trebuia să fi fost împuşcat împreună cu el! 

Un moment lung nu se întâmplă nimic. Apoi uşa fu deschisă 
încet şi apăru făptura unui bărbat dolofan cu creştetul neted. 
Bărbatul îl invită cu un gest şi Kessler intră. Rămase locului în 
mijlocul vestibulului mare, cu şase uşi în toate direcţiile. 
Bărbatul rotofei se apropie de el şi, înainte să îşi dea seama, îl 
prinse pe Kessler în braţe. În acelaşi moment se deschise o 
uşă şi Kessler văzu o femeie într-un scaun cu rotile. 


Capitolul nouă 
TEMNIŢELE INOCENȚEI 


Redescoperite 
1 


Conferinţa de presă săptămânală din sala d'Angeli din 
Vatican se apropia plicticos de final, ca în majoritatea zilelor 
de joi. Nici măcar cincizeci de jurnalişti nu dăduseră curs 
invitaţiei lui padre Mikos Vilosevic, un cleric iugoslav, care 
conducea biroul de presă al Vaticanului. Ceilalţi reprezentanţi 
de presă acreditaţi la Roma ştiau că Vilosevic nu avea nimic 
de spus, pentru că tot ce se petrece în spatele zidurilor 
leonine este oricum foarte bine păstrat în secret. 

Nu ar fi fost memorabilă în vreun fel nici această conferinţă 
de presă, la care tema principală era posibila beatificare a 
unei călugăriţe sud-americane, care îşi plătise cu viaţa munca 
socială din ghetourile din Rio, în urmă cu şapte ani, dacă 
Desmond Brady, şef al biroului din Roma al postului american 
NBC, care de obicei era bine informat despre toate chestiunile 
interne ale Vaticanului, nu ar fi formulat la sfârşit întrebarea: 

— Padre, ce e cu zvonul conform căruia Sanctitatea Sa 
lucrează la o nouă enciclică? 

Răspunsul lui Vilosevic veni scurt şi rece: 

— Nu cunosc nimic în legătură cu aceasta. Îmi pare rău. 

— Urmează să aibă titlul Fides Evangelii. 

Brady nu ceda. 

Informaţia produse rumoare printre jurnaliştii prezenţi. Din 
nou părea să fie adevărat că americanul din Atlanta dispunea 
de cele mai bune contacte în Vatican, care, aşa se zvonea, 
ajungeau până în anticamera papei. 

Vilosevic sperase să termine cu acest lucru printr-un 


răspuns laconic, dar acum era încolţit şi de ceilalţi jurnalişti şi 
nu făcu tocmai cea mai bună impresie în rolul de apărător al 
pretinsei sale ignoranţe. 

— Domnii mei, spuse Vilosevic, cu toţii cunoaşteţi poziţia 
Bisericii, conform căreia toate aspectele care privesc doctrina 
catolică sunt problema Bisericii, şi nu problema opiniei 
publice. 

Asta îl făcu pe Cesare Bonato, de la agenţia italiană de ştiri 
ANSA, să îl întrerupă cu un strigăt: 

— Chiacchierone! ceea ce înseamnă aproximativ „moară 
stricată”, iar dacă Vilosevic ar fi înţeles remarca, asta i-ar fi 
adus o mustrare serioasă. 

Dar, pentru că asta nu se întâmplă, adăugă la vorba de 
ocară şi întrebarea dacă el, Vilosevic, ar vrea să spună că 
problema este un secret papal, ceea ce în jargonul curiei 
reprezintă gradul cel mai înalt de tăcere. 

indignat şi cu o uşoară mină de om ofensat, oficialul 
Vaticanului spuse: 

— Nu există nicio enciclică şi, drept urmare, ea nu are cum 
să fie secret papal. Vă mulţumesc pentru atenţia acordată. 

Cu asta chiar se terminase ritualul conferinţei de presă din 
Vatican, nelipsit în fiecare săptămână, iar Vilosevic, împreună 
cu cei doi asistenţi ai săi, doi capelani tineri, unul din Roma şi 
celălalt un veronez, dădură semn că vor să plece de pe 
podiumul acoperit în alb (în Biserica Catolică nu merge nimic 
fără podium), când Bonato strigă atât de tare, încât vocea nu 
îi putu fi ignorată nici măcar în starea generală de agitaţie 
înaintea plecării: 

— Padre  Vilosevic, cum dumneavoastră contestaţi o 
enciclică a Sanctităţii Sale, nu cumva să nu însemne că 
aceasta nu există? 

Exprimarea întortocheată al lui Bonato provocă zâmbete, 
dar corespundea exact retoricii de care funcţionarii papali 
preferau să se folosească. Vilosevic îl cunoştea pe Bonato şi 
ştia că se pricepe la chestiuni bisericeşti pe care le poate 
cunoaşte doar cine nu mai avea mult să devină preot, înainte 
să se apropie de el ispita, sub formă de femeie. De aceea, 


Vilosevic grăbi pasul spre Bonato, în speranţa că va putea 
purta între patru ochi discuţia următoare; dar numai ce 
ajunseră faţă în faţă, că fură înconjurați de restul jurnaliştilor 
ca Isus şi Filip, când pâinea s-a înmulţit în mod miraculos. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? întrebă Vilosevic nervos. 

— Păi, răspunse Bonato cu acea prietenie care arată că 
suprafaţa ascunde exact contrariul, cu toţii cunoaştem 
politica păstrării secretelor pe care o duce Vaticanul, ca pe o 
formă specială de existenţă, iar asta nouă nu ne prea 
uşurează munca. 

— De la mine aţi auzit tot ceea ce cunosc! întări Vilosevic, 
dar în privirile lui nesigure se vedea că nici el nu era convins 
de ceea ce spune. 

— ... Mai degrabă ce vi se permite să spuneţi! îl corectă pe 
padre Desmond Brady. Şi asta nu înseamnă mult în spatele 
unui zid de tăcere. 

In câteva momente, atmosfera se schimbă cu totul. 
Tensiunea luă amploare, iar padre căuta ajutor din priviri la 
asistenții lui; dar aceştia nu păreau nici ei mai pricepuţi în a 
aborda situaţia. Mai ales Brady îi făcuse să se teamă; era un 
jurnalist extrem de critic, care deja înfierase într-o relatare 
politica Vaticanului de trecere sub tăcere şi afirmase că nici 
naziştii şi nici comuniştii nu reuşiseră să se înconjoare cu 
văluri atât de groase de mister precum curia din Roma. Dar 
secretele nu sunt făcute ca să fie spuse, ci trecute sub tăcere, 
şi, prin urmare, afirmaţia lui Brady nu găsi niciun ecou 
înăuntrul zidurilor leonine, nici măcar vreo vorbă acuzatoare; 
toate se duseră în vânt, ca tămâia la Te Deum. 

Vilosevic se uită sfredelitor la Brady. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— M-am exprimat clar, spre deosebire de dumneavoastră, 
padre Vilosevic. Insă - şi adăugă pe un ton accentuat amical - 
imputaţia mea nu se adresează dumneavoastră personal, ştiţi 
asta, dar Secretariatul de Stat şi Sfântul Oficiu poate ar face 
bine să îşi amintească în ce vremuri trăim. 

Cesare Bonato voia să aibă el ultimul cuvânt şi aruncă o 
remarcă prin care îi făcu pe papistaşi să roşească de ruşine: 


— Nu ar fi enciclica cea dintâi care, cu toate că este 
concepută pentru credincioşi, nu ajunge vreodată la aceştia. 
Mă refer la papa Pius al XI-lea. 

Remarca îl lovi în plin pe padre Vilosevic, ca lovitura unui 
boxer. Vilosevic căuta din ochi o ieşire, dar jurnaliştii făcuseră 
cerc în jurul lui; nici urmă de scăpare. Padre, Brady şi 
majoritatea celorlalţi ştiau la ce făcea aluzie Bonato: papa 
Pius al XI-lea pregătise în 1938 o enciclică, Humani Generis 
Unitas, care nu a fost niciodată publicată. Motivele pentru 
care nu a apărut vreodată au rămas neclare, dar sigur este că 
decretul papal pe tema rasismului şi antisemitismului a fost 
de mare importanţă pentru acea epocă. 

Strâns cu uşa în acest fel, Vilosevic trecu la atac în direcţia 
lui Bonato: 

— Poate că dumneavoastră aveţi contacte mai bune la 
curie decât mine. Ce ştiţi despre noua enciclică? Chiar m-ar 
interesa. 

Observaţia intenţionat ironică a lui Vilosevic era menită să 
trezească împotrivirea celorlalţi jurnalişti şi se ajunse la haos, 
în cursul căruia se descoperi că de mult timp se lansaseră 
nişte zvonuri nebuneşti, despre un pergament din vremea lui 
Isus din Nazaret, recent descoperit, a cărui traducere era 
ţinută sub cheie de Sfântul Oficiu, precum profeţiile lui 
Maleahi, şi pe care niciun om de rând nu a ajuns să-l vadă. 

— Numai zvonuri! strigă Vilosevic înfuriat şi de mânie îi 
apăru pe frunte o venă verticală, închisă la culoare, care 
conferea un aer demonic înfăţişării lui. Spuneţi-mi sursa 
informaţiilor şi atunci am să mă ocup de dumneavoastră cu 
plăcere şi am să obţin o luare oficială de poziţie! 

Brady râse maliţios. Niciun jurnalist din lume nu îşi divulgă 
informatorul, dacă obţine date confidenţiale, pentru că asta 
înseamnă dispariţia acelei surse. Şi Bonato afişase pentru 
omul de presă al Vaticanului un zâmbet condescendent. Dar 
discuţia la care se ajunsese făcea clar faptul că fiecare dintre 
jurnaliştii prezenţi auzise despre neliniştea stranie care de 
ceva vreme se răspândea în Vatican. Desigur că fiecare ştia 
câte un alt motiv pentru ce se zvonea. Un corespondent de 


radio spaniol vorbea despre o boală grea şi nevindecabilă a 
Sanctităţii Sale; editorialistul de la Messagero ştia chiar că cel 
de-al treilea secret al profeţiilor de la Fatima se îndeplinise, în 
mod fatal (fireşte, fără să ştie care este baza respectivei 
fatalităţi); corespondentul la Roma de la Spiegel avea 
impresia că ştie că celibatul urma să dispară în acel an; iar 
Larry Stone de la Newsweek dorea să ştie tocmai despre 
retragerea în masă din Biserică a episcopilor sud-americani - 
o speculație care, în ciuda seriozităţii lui Stone, fu copleşită 
de râsete sănătoase. 

Vilosevic se folosi de veselia nesperată ca să ajungă la Sala 
d'Angeli, îşi trase în sus sutana, o imagine care nu îl onorează 
deloc pe un padre, dar era un gest extrem de potrivit ca să 
poată face paşii mai mari şi astfel să sporească viteza. Aşa se 
grăbi Vilosevic să străbată coridorul lung de piatră, către 
treptele de marmură care duc la etajul trei al Palatului 
Apostolic, unde, în spatele uşilor albe, absolut toate închise, 
locuia cardinalul secretar de stat. 


2 


Cu Felici, cardinalul secretar de stat, un bărbat în vârstă, 
amabil, cu părul scurt şi alb şi cu mâini tremurânde - îşi 
păstrase mandatul sub trei papi -, Vilosevic avea o relaţie de 
încredere şi se poate spune chiar că Vilosevic era acolitul lui; 
dar această părtinire îl făcea în acelaşi timp duşman al 
cardinalului Berlinger, şeful Sfântului Oficiu, care conducea 
celălalt grup de interese din interiorul Vaticanului. Berlinger şi 
Felice erau ca pământul cu focul: Berlinger, conservatorul, 
care nu suferea nicio înnoire sau reformare şi Felici, un 
cardinal liberal şi progresiv, care fusese deja considerat drept 
papabile de către ultimul conclav, dar pentru care, după câte 
spunea şi el însuşi, scaunul papal părea cam mare. 

După ce Vilosevic trecu prin două vestibuluri unul după 
altul, cu tapiserii atârnate pe perete şi cu un mobilier modest 
şi închis la culoare - în loc de recepţioniste, în Vatican găseai 


exclusiv padres îmbrăcaţi în negru -, intră cu o plecăciune în 
camera supraîncălzită, unde Felici îşi arătă creştetul capului 
din spatele unui birou foarte lat, cu vrafuri de dosare şi hârtii. 

— Domnule cardinal! strigă Vilosevic de departe (Felici nu 
accepta alt mod de adresare în afara acestuia). Domnule 
cardinal, trebuie să faceţi ceva. Jurnaliştilor li s-a dat cumva 
apă la moară. Nu mai ştiu cum să-i potolesc. Unii dintre ei ştiu 
chiar mai multe decât mine; cel puţin aşa am impresia. 

Cu un gest prietenos, cardinalul îi arătă şefului biroului de 
presă un scaun tapiţat în roşu, cu spătar înalt, care stătea 
singuratic, la o distanţă apreciabilă de biroul lui, pe un covor 
imens. 

— Să le luăm pe rând, ceru Felici, după care folosi o 
expresie de care se râdea în Vatican, pentru că bătrânul nu o 
rata în nicio discuţie: „Şi de la distanţă!” 

— E uşor de spus „de la distanţă”, se ambală Vilosevic, pe 
mine au năvălit cincizeci de jurnalişti şi m-au confruntat cu 
cele mai incredibile zvonuri, începând cu enciclica, care, din 
câte spuneau ei, e în pregătire, şi care cică e de mare 
importanţă. 

Felici afişă calmul. 

— Orice enciclică este de importanţă fundamentală pentru 
Sfânta Biserică Catolică. De ce nu şi aceasta? 

— Aşadar, să ne aşteptăm acum la o enciclică? întrebarea 
numărul unu: Când? Intrebarea numărul doi: Conţinând ce? 

— Eu nu am spus că se pregăteşte o enciclică, padre 
Vilosevic. Doar am vrut să spun că, dacă s-ar pregăti o 
enciclică, atunci aceasta ar avea aceeaşi importanţă 
fundamentală pe care o au toate care s-au publicat până 
acum. 

— Domnule cardinal! 

Vilosevic se fâţâia agitat în scaunul lui. 

— Aşa nu ajungem nicăieri. Pe Dumnezeu şi toţi sfinţii, doar 
eu conduc acest birou de presă, eu sunt purtătorul de cuvânt 
al locţiitorului, jurnaliştii aşteaptă de la mine, pe drept, o 
explicaţie. Peste tot se vorbeşte că, de luni întregi, se tot 
alimentează agitația, dar nimeni nu ştie de ce şi nimeni nu 


vorbeşte despre asta. Nu e de mirare că se vehiculează 
zvonuri nebuneşti! Chiar şi mie au ajuns să-mi spună că 
episcopii sud-americani au plănuit să se retragă în masă din 
biserică. 

— Şi sper că aţi negat imediat, Vilosevic! 

— Nu am făcut nimic. Nu am spus nimic împotriva acestor 
afirmaţii absurde şi am să tac până când am să primesc o 
explicaţie de la instanţele superioare. Cine ştie, poate e un 
sâmbure de adevăr în această afirmaţie! 

— Ridicol! izbucni Felici şi se ridică de la masa lui de scris. 
Îşi încrucişă mâinile la spate, se duse la una dintre ferestrele 
înalte şi se uită către Piaţa San Pietro, care, în acest anotimp, 
era pustie; până şi statuile de marmură de pe colonadele lui 
Bernini, care de obicei străluceau în soare ca făcliile noaptea, 
exprimau melancolie. 

— Slavă Domnului! începu Felici fără să-şi ia privirile de la 
fereastră, slavă Domnului că nu îmi revine mie această 
problemă, ci şefului Sfântului Oficiu, cardinalul Berlinger. 

Dintr-o parte, Vilosevic putu să vadă cum chipul lui Felici 
afişează un moment de maliţiozitate, atunci când îi pronunţă 
numele. În sfârşit, cardinalul se apropie de Vilosevic. Acesta 
se ridică şi, când ajunseră la mică distanţă unul faţă de 
celălalt, Felici spuse chibzuind: 

— AŞ dori, pentru că sunteţi prietenul meu, să vă spun care 
este adevărul care a cauzat neliniştile din curie. Dar, frate 
întru Hristos, daţi-mi cuvântul că veţi păstra tăcerea despre 
asta, până primim indicaţii de mai sus. Acest adevăr este unul 
amar pentru Biserica noastră şi unii dintre cei care îl cunosc 
sunt de părere că ea nu va supravieţui acestui adevăr, de aici 
şi agitația. 

— Pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii, despre ce este vorba? 

— Din câte se pare, trebuie să ne împăcăm cu gândul că 
Matei, Marcu, Luca şi loan nu sunt singurii evanghelişti. Din 
câte se pare, există o a cincea evanghelie, Evanghelia după 
Barabbas. A fost descoperită într-un mormânt copt, iar iezuiţii 
de la Gregoriana tocmai asta fac acum: îl traduc. 

— Nu pricep! obiectă Vilosevic. O a cincea evanghelie nu ar 


însemna decât o întărire a doctrinei Sfintei Biserici. 

— Da, sigur, dar numai dacă susţine textele celorlalte 
patru. 

Vilosevic îşi pierdu din glas. 

— Şi nu asta face? 

Tăcerea lui Felici anticipa răspunsul. 

— Dimpotrivă, răspunse cardinalul, scoate la iveală 
punctele slabe ale celor patru evanghelii, a căror cauză 
principală o reprezintă faptul că Matei, Marcu, Luca şi loan 
cunoşteau lucrurile despre care au scris numai din auzite. 
Barabbas, autorul celei de-a cincea evanghelii, spre deosebire 
de ei, a fost martor ocular. El scrie ca şi cum l-ar fi cunoscut 
pe Domnul nostru Isus şi la el mare parte din informaţiile din 
Noul Testament sunt cu totul altfel. 

— Doamne Isuse! 

Vilosevic îşi trase respiraţia. 

— Doamne Isuse! repetă el şi continuă: Cine este acest 
Barabbas? 

— Asta e întrebarea. Manzoni, de la Universitatea Papală, 
lucrează din plin la asta. l-a adunat pe cei mai buni din 
ordinul lui, dar - aşa afirmă el - pasajele determinante în ce 
priveşte autorul evangheliei fie sunt distruse, fie lipsesc. 
Pergamentul a fost vândut pe bucăţi, înainte să se ştie despre 
semnificaţia lui, şi este greu să localizezi fiecare fragment şi 
să le pui cap la cap. 

— Totuşi, obiectă Vilosevic disperat, există o serie întreagă 
de evanghelii apocrife, care au fost toate demascate ca fiind 
falsuri. Cine spune că, dintre toate, această evanghelie este 
autentică? 

— Atât cei care se ocupă de ştiinţele naturii, cât şi 
specialiştii în Biblie şi coptologii au ajuns la acelaşi rezultat: 
textul este original. 

— Şi ce conţine? 

Cardinalul se duse înapoi la fereastră şi se uită afară, dar 
nu vedea nici Piaţa San Pietro şi nici colonadele, se uită în gol 
şi răspunse: 

— Nu ştiu, cunosc doar că fraza: „Tu eşti Petru şi pe 


această piatră voi zidi Biserica Mea“, care nu apare deloc în 
cea de-a cincea evanghelie. Ştiţi ce înseamnă asta, Vilosevic, 
vă daţi seama? 

Felici ridică tonul, şi ochii i se umeziră. 

— Asta înseamnă că tot ce se află aici, în jurul nostru, este 
fără sens. Dumneavoastră, şi eu, şi Sanctitatea Sa, şi trei 
sferturi de miliard de oameni şi-au pierdut credinţa! 

— Domnule cardinal! 

Vilosevici se duse la Felici. 

— Domnule cardinal, domoliţi-vă, vă rog, pe toţi sfinţii! 

— Toţi sfinţii! spuse Felici mâhnit. Puteţi să-i uitaţi şi pe 
aceia. 

Padre se prăbuşi pe scaunul lui şi îşi îngropă chipul în 
mâini. Pur şi simplu nu putea să conceapă ceea ce tocmai îi 
relatase cardinalul. 

— Poate că acum înţelegeţi, padre, ce e cu neliniştea de 
care e zguduită curia, remarcă Felici. 

Şi Vilosevic răspunse drept scuză: 

— Nu am ştiut nimic din toate acestea, eminenţă, chiar nu 
am avut idee. 

Cardinalul nici nu-l băgă în seamă de mânie: 

— Puteţi să mă scutiţi cu „eminenţele” dumneavoastră! 
auzi! Tocmai acum... 

Padre dădu din cap, capitulând. După o pauză care părea 
că nu se mai sfârşeşte, în care Felici se uită neclintit pe 
fereastră, Vilosevic începu cu precauţie: 

— Dacă  permiteţi întrebarea, domnule cardinal, câţi 
oameni ştiu de această descoperire? 

— Nu se pune aşa problema, răspunse cardinalul. 
Descoperirea este cunoscută peste tot, cel puţin în cercurile 
ştiinţifice. Coptologii şi filologii ştiu de mult timp despre 
descoperirea pergamentului în apropiere de Minia. Dar pentru 
că  jefuitorii de morminte în mâinile cărora a căzut 
pergamentul şi-au vândut comoara pe bucăţi, ca să obţină 
profit mai mare, niciun institut academic nu a putut să 
supună pergamentul unei analize de critică pe text. Aşa că 
textul a rămas în mare măsură necunoscut. Totuşi, la 


începutul anilor 1950, probabil că vreun om de ştiinţă a trezit 
suspiciuni; pentru că la vremea aceea, dintr-odată, diverse 
persoane s-au arătat interesate de pergament şi au început 
să cumpere fragmente. 

— Curia ştia de asta? 

— Unul dintre cumpărători era cardinalul Berlinger, care se 
află în fruntea Sfântului Oficiu. Şi-a trimis emisari cu sarcina 
de a obţine orice fragment, la orice preţ, pentru muzeele 
Vaticanului. Oamenii nici nu ştiau ce este cu pergamentul; 
aveau doar obligaţia de a cumpăra la nimereală tot ce se 
găsea prin lume. 

— Şi a reuşit acest plan? 

— Într-o anumită măsură, padre. 

— Dar asta înseamnă... 

— ... Că Manzoni dispune de o parte considerabilă din cea 
de-a cincea evanghelie. 

lar după o pauză, cardinalul remarcă: 

— Ştiu ce gândiţi acum, padre. Vă citesc în ochi, vă gândiţi 
că, dacă pergamentul se află parţial în posesia bisericii, 
atunci biserica ar putea să facă să dispară pe ascuns acest 
pergament sau cel puţin acele pasaje care constituie un 
pericol pentru ea. La asta vă gândiţi, padre! 

Vilosevic dădu din cap că da. I se făcu ruşine şi murmură: 

— Să mă ierte Dumnezeu! 

— Nu trebuie să vă ruşinaţi, spuse Felici, şi eu am gândit la 
fel şi nu sunt singurul membru al curiei căruia să-i fi trecut 
asta prin minte după ce a aflat. Doar că ar fi o problemă, 
padre. 

— O problemă? 

Felici scutură din cap cu putere. 

— Părţile cele mai importante ale pergamentului nu se află 
în posesia lui Manzoni. Berlinger nu a reuşit să obţină acele 
fragmente în care Barabbas povesteşte despre relaţia lui cu 
Domnul nostru Isus sau în care Isus vorbeşte despre viitorul 
discipolilor săi. 

— Ciudat, spuse Viosevic gânditor. Dar nu poate fi o 
întâmplare! 


— Fireşte că nu, răspunse Felici, cu siguranţă că nu eo 
întâmplare. 

Vilosevic sări în picioare. 

— Aşadar, mai există şi alţii interesaţi de a cincea 
evanghelie. 

— Bănuiala dumneavoastră este corectă, padre. 

— Se poate ca biserica să fie şantajată? 

Vilosevic se duse lângă Felici, la fereastră. Luă aceeaşi 
postură ca şi cardinalul. 

— Este posibil, dar până acum nu au existat solicitări. Şi 
nici nu cred că cineva doreşte să facă bani din aşa ceva, mai 
degrabă cred că se doreşte umilirea Sfintei Biserici. 

— Dumnezeule! strigă Vilosevic uluit şi în nedumerirea lui 
îşi făcu în grabă o cruce. 

— Cine să fie interesat să se pună cu Sfânta Biserică? 

Cardinalul ridică din umeri. 

— Oamenii lui Berlinger au depistat două grupuri. Ambele 
se luptă împotriva celuilalt până la moarte, iar în bătălia lor 
contra Bisericii ambele sunt fanatice, chiar dacă din motive 
cu totul diferite, şi amândouă par să dispună nu numai de 
copiile acelor patru cincimi, asupra cărora lucrează Manzoni 
cu iezuiţii; există semne că au chiar şi fragmentele lipsă, fiind 
astfel în posesia întregului adevăr. 

— Ce fel de oameni sunt aceştia? 

— Unul din grupuri este un ordin periculos al elitelor, 
departe de orice sens al credinţei şi sub comanda unui 
hermafrodit nebun, care se crede reîncarnarea cântăreţului 
Orfeu. De cealaltă parte, fundamentaliştii islamici şi-au fixat 
ca scop să se infiltreze în Sfânta Biserică şi să o facă să 
îngenuncheze. Fiecare clică este la fel de periculoasă ca şi 
cealaltă, pentru că amândouă fac ceea ce-şi propun cu un 
fanatism inimaginabil; orficii - aşa îşi spune ordinul -, din 
vanitatea statutului lor intelectual, iar fundamentaliştii, prin 
conştiinţa misiunii lor. Ambele părţi au câte o reţea de adepţi 
şi grupuri de comando împrăştiate prin toată lumea, despre 
care nimeni nu ştie prea bine unde se află de fapt. Se pare că 
orficii au în stăpânire o mănăstire din nordul Greciei, pe când 


fundamentaliştii islamici sunt controlaţi din regiunea persană 
Ghum. Banii nu au nicio importanţă pentru ei; de aceea, nu 
numai că au achiziţionat toate fragmentele disponibile din 
pergament - de multe ori pe sume nebuneşti -, ci i-au 
cumpărat şi pe cei mai importanţi oameni de ştiinţă, şi, dacă 
aceştia nu doreau de bună voie să colaboreze cu ei, foloseau 
forţa, îi răpeau ori îi intimidau prin ameninţări cu moartea. 

— Şi oamenii aceştia sunt în stare să interpreteze cea de-a 
cincea evanghelie, încât să poată fi folosită împotriva 
Bisericii? 

— Padre, nu e bună întrebarea. Câţiva dintre cei mai 
renumiţi experţi din domeniul coptologiei şi ştiinţei biblice, 
din câţi există pe lumea, asta au dispărut în anii trecuţi de la 
o zi la alta. Şi-au părăsit familia şi cariera. Nu din întâmplare. 
Orficii, la fel ca şi fundamentaliştii islamici, visează să 
stăpânească lumea, iar Islamul ne-a arătat că o carte cu 114 
sure este în stare să schimbe lumea. O carte, al cărui conţinut 
corespunde destul de bine cu acela al Noului Testament şi 
care a fost reconstruită cu diverse mijloace. Pentru că nu este 
sigur dacă Coranul a fost scris chiar în timpul vieţii profetului 
Mohamed. Tradiţia spune că însemnările împrăştiate prin 
toată lumea au fost adunate abia la câţiva ani după moartea 
lui Mohamed. Frânturi de text s-au găsit pe bucăţi de piele, 
plăcuţe de piatră, coji de palmier, scândurele de lemn, pe 
rezemătoarele de pe cămile şi pe pergament şi s-au unit într- 
un tot. Pentru aceşti oameni nu e deloc o bătaie de cap să 
reconstruiască cea de-a cincea evanghelie şi să o folosească 
în scopurile lor. 

Vilosevic se întoarse la scaunul lui şi tot clătina din cap. 
Apoi întrebă: 

— Şi dumneavoastră cunoaşteţi textul acestei evanghelii a 
lui Barabbas? 

— Nu, răspunse cardinalul, nimeni nu ştie textul în 
totalitate; pe de o parte pentru că există doar fragmentar şi, 
pe de altă parte, pentru că profesorul Manzoni însuşi ţine sub 
cheie aceste fragmente, pentru ca niciunul dintre traducători 
să nu ajungă să vadă tot. Istoria ne-a învăţat că pe iezuiţi e 


bine să îi priveşti întotdeauna cu neîncredere. 

Padre se arătă iritat de vorbele cardinalului şi, în altă 
situaţie, cu greu s-ar fi abținut să îl contrazică, dar acum 
discuţia despre câtă încredere avea Biserica în ordinul 
iezuiţilor era mai puţin importantă. 

— Atunci, de unde teama de a cincea evanghelie, întrebă el 
nesigur, dacă nimeni nu a citit încă textul? 

— L-a citit Manzoni, afirmă Felici, cunoaşte mare parte din 
el; Berlinger ştie numai frânturi, eu la fel. 

Cardinalul, care până atunci vorbise uitându-se pe 
fereastră, începu să se plimbe prin camera mare, încoace şi 
încolo. Era extrem de nervos, când continuă: 

— Creştinului credincios, cei patru evanghelişti îi spun 
despre opt lucruri care stau la baza credinţei lui: Isus a fost 
conceput de la Sfântul Duh, a fost născut de Fecioara Maria, a 
pătimit sub Pilat din Pont, a fost crucificat, a murit, a coborât 
în împărăţia morţilor, a înviat a treia zi şi a urcat la cer. 

— Domnule cardinal! La ce foloseşte această enumerare? 

Felici se duse la Vilosevici, care stătea pe scaun. Il apucă 
de partea de sus a braţelor, îl scutură ca pe unul adormit, 
care trebuie până la urmă să se trezească şi strigă cu o voce 
enervată: 

— Pentru că acest Barabbas contestă toate aceste lucruri! 
Ştiţi ce înseamnă asta, padre? Ştiţi? 

Vilosevic făcu semn că da. 


3 


Din antreu se auzea zumzet de voci, iar la puţin timp apăru 
în uşă secretarul şi anunţă sosirea Eminenţei Sale, şeful 
Sfântului Oficiu, cardinalul Berlinger. Nici nu termină de 
anunţat, că Berlinger, îmbrăcat în roşu, urmat de trei 
monseniori în sutane văluroase, năvăli în cameră şi, înainte 
să i se adreseze lui Felici, îi aruncă o privire înjositoare lui 
Vilosevic, care era şi el prezent, de parcă ar fi vrut să spună: 
„Dispăreţi, dar repede”. Vilosevic se pregătea la rândul său să 


se îndepărteze, dar cardinalul secretar de stat se duse la el şi 
spuse: 

— Puteţi să rămâneţi liniştit, padre, şi se întoarse către 
Berlinger: Ştie totul. Eminenţă, nu e nevoie să vă ascundeţi 
după degete. 

Berlinger ridică din sprâncene, ca să arate că în niciun caz 
nu este de acord cu această decizie, dar nu era timp de 
discuţii. Dacă Berlinger bătuse lungul drum de la Piazza del 
Sant Uffizio, din exteriorul colonadelor, unde trona într-o 
clădire care semăna mai mult cu un Minister al Apărării decât 
cu oficiul bisericesc pentru chestiuni de credinţă, atunci 
trebuie să fi avut motiv serios. Mai presus de toate, faptul că 
era însoţit de trei monseniori din instituţia lui, pe care 
Berlinger însuşi obişnuia să o numească exclusiv 
„congregaţia”, forma scurtă pentru Congregatio Romanae et 
Universalis Inquisitionis, aşa cum a fost aceasta alcătuită sub 
papa Paul al Ill-lea, cu patru sute de ani în urmă, pentru 
combaterea protestantismului, asta dădea o şi mai mare 
importanţă apariţiei lui. 

Monseniorii luară loc pe un rând de scaune de la peretele 
din partea opusă ferestrei, netezindu-şi cu grijă sutanele 
precum trei doamne la modă. La fel şi Vilosevic. Apoi, 
Berlinger luă cuvântul cu vocea lui deranjant de ascuţită: 

— Pleava nici măcar nu se opreşte în faţa zidurilor leonine, 
strigă el plin de furie. 

Ca întotdeauna, modul lui de exprimare trebuia interpretat; 
pentru că Berlinger îşi făcuse un obicei din a folosi cuvinte şi 
comparații biblice, ceea ce îl determinase pe preşedintele 
Tribunalului Suprem al Scaunului Apostolic, cardinalul 
Agostini, să remarce ironic că Noul Testament are, desigur, 
calităţile lui, dar Berlinger le zicea mai bine. 

Când spusese „pleavă”, Berlinger se referea la toţi oamenii 
care nu aderaseră la dreapta credinţă şi nici nu se punea 
problema ce se înţelege prin dreaptă credinţă. Berlinger 
povestea că garda elveţiană prinsese un impostor care, 
deghizat în preot, se furişase în Arhiva Secretă a Vaticanului 
şi încercase să între în Riserva, secţiunea încuiată în care pot 


avea acces numai papii. Se strecurase noaptea şi încercase 
să spargă lacătul care închide uşa sacră către secretele 
creştinismului. Inchizătoarea de fier din vremurile papei Pius 
al VII-lea l-a sfidat pe intrus până când gardienii, speriaţi de 
zgomotul produs, l-au prins pe falsul preot; dar acum se 
punea întrebarea cine era acest om şi ce motiv l-a împins 
către fapta sa. Dar omul tăcea. Părea să fie neamt. 

— Mă tem... începu Felici. 

— Eu cred, îl întrerupse Berlinger, că ne temem amândoi 
de acelaşi lucru. Pare să existe o legătură între spargere şi - 
horribile dictu - cea de-a cincea evanghelie. 

Felici clătină capul, în semn de încuviinţare. 

— Aşa mă gândeam. Cine este acest om şi unde se găseşte 
acum? 

Berlinger se uită într-o parte, de parcă ceva l-ar fi stânjenit 
să-şi continue vorba. 

— Vreau să vă vorbesc între patru ochi, spuse el încet. 

Felici şi Berlinger se ridicară, se duseră la fereastra din faţă 
şi îşi apropiară capetele. Berlinger murmură: 

— Ştiţi închisoarea papei Inocenţiu al X-lea, sub Cortile 
Ottagono? 

— Am auzit de ea. Se spune că Inocenţiu a construit-o la 
insistenţele cumnatei lui, Olimpia Maidalchini, ca să reducă 
de-a binelea la tăcere familia predecesorului său, Moffeo 
Barberini. 

— Iscusit povestit, eminenţă, cu adevărat iscusit. 

Berlinger chicoti ca pentru el. 

— Din câte ştiu, temniţa papei Inocenţiu este închisă cu 
ziduri de trei sute de ani! 

— Desigur, răspunse  Berlinger încurcat, dar asta nu 
înseamnă că această temniţă nu poate fi deschisă dacă apare 
o necesitate. 

Felici se trase un pas înapoi, îşi făcu în grabă o cruce şi 
strigă de auziră cu toţii: 

— Berlinger, doar nu vreţi să spuneţi că dumneavoastră aţi 
pus să se deschidă temniţa, ca să... 

Atunci, Berlinger se duse la confrate şi îi puse palma peste 


gură. 

— Psst! spuse el. /n nomine Domini, tăceţi, eminenţă. 

— Sunteţi nebun! şuieră Felici încet, acum. Vreţi să îl zidiţi 
de viu pe intrus? 

— S-a întâmplat deja, spuse Berlinger încet. Sau vreţi să-l 
predaţi poliţiei din Roma, ca să fie audiat şi să poată dezvălui 
de ce a pătruns în Arhiva Secretă a Vaticanului? Doriţi să vă 
asumaţi dumneavoastră răspunderea? 

Felici îşi încrucişă braţele şi se uită în pământ, de parcă ar 
fi vrut să se roage, dar şocul era prea mare şi se repezi la 
Berlinger. 

— Cine ştie de povestea asta? 

— Trei din camera asta, în afară de noi. 

Aruncă spre monseniori o privire la care aceştia nu 
răspunseră, totuşi. Se uitau fix în podea, absenţi în mod 
expres. 

— Şi Gianni, care a ridicat zidul, adăugă cardinalul. 

— Cine este Gianni? 

— Omul nostru bun la toate, o persoană cuvioasă şi blândă, 
care face orice treabă pe care i-o dai. 

— Dar mai devreme sau mai târziu va scoate totul la iveală 
şi va povesti ce lucru îngrozitor i s-a cerut! 

Berlinger dădu din cap, negativ. 

— Asta poate Dumnezeu să împiedice. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule cardinal? 

— Gianni este surd şi mut. 

— Se va face înţeles în alt fel! 

— Nu îl va crede nimeni. Toţi ştiu că omul e nebun. 

Felici se clătină către biroul lui. Se prăbuşi pe scaun şi îşi 
scoase din mânecă o batistă mare şi albă, apoi îşi şterse faţa 
lui roşie. Ceilalţi vedeau cum clatină nedumerit din cap, de 
parcă nu putea, nu voia să priceapă lucrul pe care tocmai îl 
auzise. În cele din urmă, sări în picioare, se duse la Berlinger, 
care tot mai stătea la fereastră şi urlă, aşa cum nu îl mai 
auzise nimeni până atunci: 

— Berlinger, chemaţi-l pe acest Gianni. Să îşi aducă 
uneltele cu el. Ne întâlnim în cinci minute în faţa temniţei 


papei Inocenţiu! 

La Berlinger nu ţipase nimeni, niciodată, în aşa hal, nici 
măcar la seminarul de preoţi din Regensburg. Se sperie de 
moarte de forţa vocii lui Felici, care răsunase neaşteptat de 
tare; vru să mai spună ceva, dar cardinalul secretar de stat se 
duse la el şi strigă: 

— Şi rugaţi-vă la Dumnezeu ca delincventul să mai fie în 
viaţă! 

Spuse în treacăt, trăgându-l pe Berlinger înspre el, de parcă 
ar fi fost un inculpat: 

— Credeam că Inchiziția şi-a încetat activitatea în secolul 
trecut. 


4 


Chipul de bărbat care se zărea prin gaura din zid nu arăta 
nicio mişcare. Cu ochii făcuţi mici, străinul se holba la 
fasciculul orbitor al lanternei cu care Felici făcea lumină 
surdomutului Gianni. Deja se împăcase cu ideea morţii şi 
nesperata acţiune de salvare probabil că i se părea unvis. 

Vilosevic îi dădea o mână de ajutor surdomutului. Berlinger 
şi cei trei monseniori de la Sfântul Oficiu stăteau de-o parte. 
Niciunul nu scotea vreun cuvânt. Când gaura din zid devenise 
destul de mare, cât să se poată trece prin ea, cardinalul Felici 
se duse înainte şi îi întinse mâna prizonierului. Abia acum 
vedea că bărbatul avea mâinile încătuşate. Felici îi aruncă o 
privire lui Berlinger, dar acesta se uita într-o parte. 

Captivului părea că îi ia ceva vreme până să priceapă că 
demnitarul catolic venise să îl elibereze. Pe faţa lui flutura un 
zâmbet neîncrezător, aproape perplex şi, în vreme ce se 
chinuia să iasă prin spărtura din zid, murmură: 

— Vreau... vreau să explic totul. 

— Acum, dintr-odată, vrea să explice totul! strigă Berlinger 
înciudat, din fundal. 

Felici făcu un gest de lehamite cu mâna şi spuse: 

— Mai bine aţi tăcea, domnule cardinal, pentru purtarea 


dumneavoastră nu există scuză. 

— Cer un interogatoriu ex officio! spumegă Berlinger. 
Trebuie să spună cine sunt cei din umbră, vreau nume şi cer 
o lămurire completă! 

Captivul îşi repetă afirmaţia: 

— Vreau să explic totul! 

Atunci, Felici îi scoase omului cătuşele şi cei trei monseniori 
îl conduseră pe treptele şi coridoarele pe care puteau fi siguri 
că nimeni nu îi va întâlni, către Sfântul Oficiu. 

Interogatoriul de la etajul al doilea al clădirii din Piazza del 
Sant Uffizio se transformă în investigaţie, la fel ca orice 
întrunire secretă între mai mult de doi purtători ai purpurei 
din Vatican. Berlinger convocase vreo şase demnitari care se 
ocupau de cea de-a cincea evanghelie sub titlul de secret 
papal (cum se întâmplă mai mereu în situaţiile controversate, 
cum a fost şi în cazul unei călugăriţe care levita, din imediata 
apropiere a Sanctităţii Sale şi care, într-un extaz religios, şi-a 
aruncat haina şi a început pur şi simplu să plutească 
deasupra podelei, ceva specific exorciştilor, pentru că după 
cum spun biologii, acest lucru este contra naturii şi drept 
urmare este cauzat de către demoni). 

În spatele unei mese lungi şi înguste stăteau, unul lângă 
altul, cei trei monseniori, cardinalul secretar de stat Felici, 
preşedintele Tribunalului Suprem al Scaunului Apostolic, 
cardinalul Agostini, directorul Arhivei Secrete papale, 
monseniorul della Croce, directorul Sfântului Oficiu, cardinalul 
Berlinger, monseniorul Pasquale, secretarul personal al 
Sanctităţii Sale, profesorul Manzoni de la Universitatea 
Papală, Vilosevic, şeful Biroului de Presă al Vaticanului şi un 
prelat care întocmea procesul-verbal. Pe masă ardeau două 
lumânări înalte şi subţiri. În faţa lor luase loc inculpatul. Ca în 
toate spaţiile oficiale din Vatican, din motive inexplicabile, 
mirosea a ceară de parchet. 

După invocarea Sfântului Duh, care precede orice activitate 
a Sfântului Oficiu, Berlinger începu cu voce acuţită şi tăioasă: 

— Spuneţi-vă numele! 

Chestionatul avea o postură chircită şi nu era foarte vizibil, 


iar acum se îndreptă şi răspunse tare, dar cu voce 
tremurătoare: 

— Numele meu este profesor doctor Werner Guthmann. 

— German? 

— Da. Sunt profesor de coptologie. 

Rumoare printre purtătorii de purpură. 

— Nu am făcut de bunăvoie acest lucru! se apără 
Guthmann. 

Berlinger îl ameninţă pe pârât cu degetul arătător. 

— Vorbiţi numai dacă sunteţi întrebat!... Ce aţi căutat în 
Arhiva Secretă papală? 

— O dovadă! 

— O dovadă pentru ce? 

— O dovadă pentru faptul că Biserica ştie despre 
Evanghelia lui Barabbas de secole întregi. 

Cardinalii, moseniorii şi padres manifestară o clară 
nelinişte; se foiră pe scaune ca martirii pe fierul încins. 
Berlinger îi aruncă lui Felici o privire pe furiş, ca şi cum ar fi 
vrut să zică: „Nu asta era bănuiala mea? Nu suntem singurii 
care au cunoştinţă despre cea de-a cincea evanghelie”. 
Atunci îl întrebă pe Guthmann: 

— Aşadar, aveţi impresia că ştiţi că e păstrată în Arhiva 
Secretă a Vaticanului o a cincea evanghelie, pe care biserica 
o ţine sub cheie. 

Guthmann ridică din umeri. 

— Aşa se presupune; cert este doar că se păstrează o 
dovadă în Arhiva Secretă. 

Curios, monseniorul della Croce, directorul Arhivei Secrete, 
se aplecă peste masă şi spuse interogativ: 

— S-a găsit un aparat foto asupra dumneavoastră, dar nu 
avea film. 

— Da, afirmă Guthmann, cei care m-au trimis aici erau 
mulţumiţi să obţină o fotografie cu dovada. 

— Şi în ce constă dovada? 

— Este un basorelief de pe Arcul lui Titus, care, atunci când 
lumea şi-a dat seama de semnificaţia lui, a fost scos de papa 
Pius al VII-lea. 


Manzoni se aplecă înspre Berlinger şi îi şopti ceva de 
neînțeles pentru ceilalţi. Apoi continuă: 

— Numiţi-i pe cei care v-au pus să faceţi asta. Şi să nu 
îndrăzniţi să minţiţi! 

— Nu am făcut toate acestea de bunăvoie, repetă 
Guthmann. M-au convins cu droguri. O femeie - Helena - 
eram unealta ei, fără să vreau. M-au avertizat că mă omoară 
dacă scap măcar o vorbă despre cei care mi-au ordonat să 
fac asta. 

Guthmann sări în picioare. 

— Vreau să vă spun tot adevărul, dar vă rog să mă 
protejaţi. Vaticanul este singurul loc de pe lume în care poţi 
să te simţi sigur şi care a scăpat vigilenţei orficilor. 

— Orfici aţi spus? întrebă Felici. 

Guthmann dădu din cap cu seriozitate. 

— Orficii sunt un ordin secret, care şi-a propus să 
stăpânească lumea, şi primul lor obiectiv este eliminarea 
Bisericii... 

— Mulţumesc, mulţumesc, profesore, îl opri Felici pe 
inculpat, ştim foarte bine. 

Guthmann se uită întrebător la cardinal, dar Berlinger i-o 
luase înainte cu răspunsul: 

— Credeaţi că la Vatican aveţi de-a face cu sărmani cu 
duhul? 

Ceilalţi zâmbiră pe sub mustață, ştiutori şi mândri. Doar 
Manzoni rămânea serios; era alb ca varul. 

— Bănuiam de mult timp, remarcă el în tăcerea prelungă; 
aveam un ciripitor: pe Losinski. 

Şi întorcându-se către Guthmann: 

— L-aţi cunoscut pe padre Losinski, iezuitul polonez? 

— Losinski? 

Guthmann se mai gândi o dată. 

— Nu cunosc niciun Losinski şi niciun iezuit; dar asta nu e 
relevant. Sunt de puţin timp printre orfici. 

— Aceasta, spuse Berlinger, micşorând ochii, cât să rămână 
numai o dungă din ei, aceasta este o constatare uimitoare, 
dacă te gândeşti ce misiune plină de răspundere vi s-a 


încredinţat. 

— Ştiu. Eu eram doar de rezervă, dacă se poate spune aşa, 
pentru că persoana căreia i s-a dat iniţial această sarcină a 
întors spatele ordinului, iar asta se pedepseşte cu moartea, în 
concepţia orficilor. Am auzit că a murit de atac de cord într-un 
spital de nebuni din Paris. Dar eu nu pot să cred aşa ceva. Eu 
ştiu că aceşti oameni cu nume mitologice calcă peste cadavre 
şi cu siguranţă că şi eu mă aflu pe lista lor de condamnaţi. 

Felici se băgă în vorbă: 

— Cum se numea persoana? 

— Vossius. Era profesor de literatură comparată şi a dat de 
secretul lui Barabbas pe o cale ocolită, prin jurnalele lui 
Michelangelo. 

— Şi mai există şi alţi membri ai acestui ordin, care se 
ocupă cu a cincea evanghelie? 

— Cum să ştiu asta?! întrebă Guthmann. Printre orfici se 
obişnuieşte ca niciunul să nu ştie despre munca celuilalt. Asta 
te stimulează, cred ei. Fiecare trebuie să se simtă controlat 
de ceilalţi - un sistem demonic creat de oameni demonici. 

— Un lucru nu înţeleg, obiectă Felici. Dacă orficii urmăresc 
scopul de a distruge Sfânta noastră Biserică şi dacă ei cunosc 
mai bine decât noi cea de-a cincea evanghelie, de ce nu s-au 
folosit de ea până acum? 

— Asta aş vrea să vă spun, domnule cardinal. Există un 
motiv bine întemeiat pentru asta. 

Berlinger deveni agitat. 

— Spuneţi, atunci, în numele lui Dumnezeu! 

— În pergamentul ale cărui fragmente au fost împrăştiate 
în toată lumea există un singur pasaj prin care evanghelistul 
Barabbas îşi dezvăluie identitatea. Şi tocmai acest fragment 
nu se găseşte în posesia orficilor. 

— Deo gratias! spuse monseniorul della Croce încet, ca 
pentru sine, o remarcă nepotrivită - din câte i se păru lui 
Berlinger -, care arăta că directorul Arhivei Secrete papale 
ştia câte ceva despre situaţie. Berlinger ridică din 
sprâncenele subţiri, îi aruncă o căutătură dispreţuitoare 
monseniorului şi sâsâi: 


— Si taculsses!, o expresie nu tocmai rară prin curie, în 
ciuda originii păgâne. 

Apoi spuse, întors către Guthmann: 

— Dar orficii fireşte că ştiu unde se află acest document şi 
nu s-au dat în lături de la nimic, pentru a pune mâna pe el. 

— Aşa este, domnule cardinal, răspunse Guthmann. 

— Şi au reuşit? 

Guthmann se uită în jos. Simţea aţintiţi asupra lui şi ochii 
cardinalilor, şi pe cei ai monseniorilor. În încăperea mare şi 
goală plana o linişte în care nu sufla nimeni, când răspunse: 

— Imi pare rău, dar nu pot să spun. Originalul se afla în 
posesia unei nemţoaice, care a încercat să scoată cât mai 
mulţi bani din asta. Nici nu ştia ce conţine pergamentul; dar 
cu cât arătau interes mai mulţi, cu atât devenea mai 
încăpăţânată. Ultima oară am întâlnit-o în cetatea ordinului 
orficilor, unde pretindea că ştie totul: despre cea de-a cincea 
evanghelie, despre Barabbas, tot. 

— Credeţi că este posibil? întrebă Berlinger neliniştit. 

— Nu pot să-mi imaginez aşa ceva. De unde să fi avut 
informaţiile? 

— Numele ei? 

— Anne von Seydlitz. 


5 


Guthmann fu adus într-o încăpere îndepărtată, un soi de 
arhivă, în care mii de dosare despre lucruri împotriva dogmei 
bisericeşti erau puse în teancuri: procese din cauza încălcării 
şi ignorării legilor bisericeşti, învățături greşite, blasfemii şi 
încercări nepermise de reformare, pentru care sentinţa a fost 
exilul sau excomunicarea, precum mişcările catarilor şi 
valdenzilor. Guthmann era supravegheat de două gărzi; aşa 
că profesorul nu putea nici măcar să viseze la fugă. 

Intre timp, congregația Sfântului Oficiu stabilea ce trebuia 
să se întâmple, dată fiind noua stare de fapt. În acest context, 
domnii cardinali şi monseniori îşi exprimau cele mai diverse 


opinii, care, la fel ca întreaga audiere, erau notate ex officio, 
iar fiecare vorbea în felul său. 

Pentru Felici, care era în vârstă, venise sfârşitul bisericii şi 
nu mai exista speranţă. Compara Roma cu târfa Babilonului şi 
cita din Apocalipsa Sfântului loan, unde îngerul strigă cu voce 
puternică: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un 
locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o 
închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte“. Nu mai 
întrezărea nicio şansă pentru Sfânta Biserică. 

Cardinalul Agostini, judecătorul suprem al curiei, în niciun 
caz nu voia să se alăture acestuia. Biserica, argumenta el 
înţelept, supravieţuise unor crize şi mai mari. Răspunsese la 
Reforma doctorului Luther cu o Contrareformă şi 
supraviețuise unor vremuri în care doi papi se luptau pentru 
supremație, din locuri diferite, şi în care fiecare dintre ei 
arunca celuilalt că este un diavol. Atunci de ce să nu 
supravieţuiască şi acestei crize? 

Cardinalul Berlinger fu de acord cu hotărârea ca lucrurile să 
nu fie lăsate de capul lor, de către curie, iar aceasta să 
aştepte fie ce-o fi. Dimpotrivă, trebuia să ia iniţiativa şi să se 
lupte pentru continuitate, ceea ce însemna că trebuia să 
încerce cu toate resursele să ajungă în posesia fragmentului 
din pergamentul eretic. 

Directorul Arhivei Secrete, monseniorul della Croce, îi puse 
pe gânduri, referindu-se la părerea dinainte, dacă nu cumva 
textul celei de-a cincea evanghelii, care deja se vehicula, nu 
era destul de nimicitor pentru doctrina Sfintei Biserici, pentru 
ca toate eforturile din interior să fie sortite eşecului. 

Numai unul îşi păstra pentru el părerea şi tăcea îndâriit: 
profesorul Manzoni de la Gregoriana. Îşi ţinea privirea aţintită 
asupra mesei şlefuite simplu şi dădea impresia că gândurile 
lui o luaseră cu mult înainte. 

La întrebarea lui Berlinger, dacă Sanctitatea Sa este 
complet informat şi ce poziţie a adoptat asupra problemei, 
monseniorul Pasquale dădu de înţeles că Sanctitatea Sa a 
primit informaţiile din gura domnului cardinal secretar de 
stat, cu mare stupoare şi cu o umilinţă la fel de mare, ceea 


ce, la starea sa precară de sănătate, este extrem de 
periculos. Sanctitatea Sa refuza de ceva vreme să se 
hrănească, iar medicul personal îl trecuse pe alimentare 
artificială cu perfuzii. Vorbea rar şi, când vorbea, o făcea 
foarte încet, după cum şi domnii de faţă se putuseră convinge 
în ultimele zile. Starea lui fizică nu putea fi descrisă decât ca 
depresivă. În această stare depresivă, Sanctitatea Sa luase 
hotărârea de a convoca un conciliu... 

Vilosevic tuşi nervos. 

Berlinger sări în picioare. Îl fixă pe Pasquale, de parcă ar fi 
făcut o dezvăluire îngrozitoare, apoi se întoarse către 
cardinalul secretar de stat şi întrebă încet: 

— Ştiaţi, Eminenţă? 

Felici dădu din cap, mut, şi se uită încurcat într-o parte. 

Atunci izbucni Berlinger şi vocea lui neplăcută răsună cu 
scrâşnet prin încăpere: 

— Poate că ştiu cu toţii, şi paznicii de la muzeele 
Vaticanului, şi paracliserii din San Pietro şi voluntarii de la 
Osservatore Romano, numai directorul Sfântului Oficiu nu ştie 
nimic despre asta. 

— Încă nu e oficial, încercă Felici să îl împace pe cardinal, şi 
eu am aflat numai dintr-o discuţie confidențială purtată cu 
Sanctitatea Sa. 


6 


Berlinger se aşeză mai bine în scaunul lui, îşi sprijini cotul 
drept de masă şi îşi puse pumnul strâns la frunte. In mintea 
lui se amestecau toate, dar sentimentul dominant era furia. S- 
ar fi aşteptat ca, într-o situaţie ca aceasta, care se afla direct 
în aria lui de influenţă, să fie primul informat despre intenţiile 
papei; el, şi nu cardinalul secretar de stat. 

Timp de câteva minute, gândurile îi licăriră în jurul acestei 
probleme şi nici ceilalţi dintre cei prezenţi nu îndrăzneau să-i 
tulbure lui Berlinger mânia dureroasă. In cele din urmă, 
întrerupse tăcerea paralizantă, după ce îşi trecu buricele 


mâinii drepte peste ochi: 

— Şi care este scopul acestui conciliu? 

Se uită scrutător la Felici, de parcă ar fi vrut să spună: 
„Sigur ştii răspunsul, cu tine sigur a vorbit despre asta 
Sanctitatea Sa“. 

Felici se uită nesigur către cei de la masă, să vadă dacă nu 
vrea nimeni să răspundă în locul lui, dar dintre ceilalţi nimeni 
nu schiţa nicio reacţie, aşadar cardinalul răspunse: 

— Despre asta nu s-a vorbit; dar dacă Sanctitatea Sa 
convoacă un conciliu în această privinţă, atunci... 

Aici se poticni. 

— Atunci? insistă Berlinger. 

Toţi ochii se îndreptară către Felici. 

— Atunci poate fi vorba numai de un conciliu care are ca 
scop desfiinţarea Sfintei Biserici. 

— Miserere nobis. 

— Luzifer! 

— Penitentiam agite! 

— Fuge, netotule! 

— Ereticule! 

— Dumnezeu să aibă milă de sufletele noastre! 

Ca într-o cuşcă plină de nebuni, cardinalii şi monseniorii 
urlau într-un haos şi, în faţa sfârşitului care ameninţa să se 
apropie, nu se mai cunoştea care este prieten şi care 
duşman; ţipau şi se ocărau unii pe alţii în cele mai murdare 
moduri, fără să ştie care este motivul. 

Motivul era bine ascuns în sufletele şi în judecata lor, care 
pur şi simplu nu puteau face faţă acestei dezvăluiri şi 
urmărilor iminente. Lumea lor, în care ei ocupau poziţii 
importante, ameninţa să se prăbuşească. Nici măcar sfinţii nu 
ar fi făcut faţă acestei situaţii, ce să mai vorbim de 
monseniori. 

Treptat se domoliră şi ţipetele care ar fi cadrat mai degrabă 
cu o cârciumă din Trastevere, decât cu Sfântul Oficiu, şi îşi 
reveniră în simţiri unul după altul. Acum se jenau şi niciunul 
nu îndrăznea să înceapă din nou să vorbească, cu toate că ar 
mai fi rămas multe de spus, văzând că ar fi putut fi înfrânți. 


Dar chiar dacă vremurile erau proaste pentru biserică, în 
Vatican tot rămâneau mai mulţi duşmani decât servitori ai lui 
Dumnezeu. 

— Poate, începu unul dintre monseniorii din suita lui 
Berlinger, poate că Dumnezeu ne-a supus la această 
încercare, poate că a vrut să se întâmple aşa, la fel cum a 
vrut să fie trădat în Grădina Ghetsimani. Poate că vrea să ne 
pedepsească pentru mândria noastră. 

Cardinalul îl întrerupse: 

— Ce să spun, mândrie! Vorbe proaste! Nu ştiu despre nicio 
mândrie, şi nici Felici, şi nici Agostini. 

Monseniorul dădu din cap a dezaprobare. 

— Nu mă refer la mândria fiecăruia, ci la mândria 
instituţiei. Sfânta noastră Biserică dialoghează de la începutul 
ei cu o omnipotenţă care îi insuflă teamă creştinului pios. Nu 
ne-a învăţat pe noi Domnul despre umilinţă? Cuvântul 
„putere” nu a răsărit niciodată pe buzele Lui. 

Pentru ceilalţi, cuvintele monseniorului dădură de gândit. 
Doar Berlinger, care până acum atârnase resemnat peste 
masa neagră, ca un beţiv, se îndreptă şi adoptă o atitudine 
amenințătoare: 

— Ştiţi, frate întru Hristos, spuse cu o voce ţipătoare, pe un 
ton dispreţuitor, o remarcă precum aceasta poate să vă 
aducă drept caz în faţa congregaţiei. 

Monseniorul ridică atunci vocea şi torentul de vorbe 
nervoase pe care le pronunţă în replica sa lăsa de bănuit că 
nu vorbise niciodată în viaţa lui cu un cardinal pe asemenea 
ton. 

— Domnule cardinal, spuse el, se pare că dumneavoastră 
încă nu aţi înţeles că a trecut vremea în care cei care 
gândeau altfel erau arşi pe rug. Pe viitor va trebui să vă 
împăcaţi cu ideea de a veni în contact şi cu alte idei decât 
cele care vă aparţin. 

Ceilalţi doi monseniori îşi ascunseră extrem de repede 
mâinile în mânecile largi ale straielor lor de deasupra, un gest 
care, în mod curios, seamănă cu imaginea puilor dispărând 
sub penele cloştii, şi poate că prin acest gest căutau 


protecţie, pentru că se temeau de tribunalul cardinalului; 
însă, spre uimirea lor, nu se întâmplă nimic. Berlinger părea 
să fie şocat de ideea că un monsenior putea îndrăzni să 
răspundă directorului Sfântului Oficiu în acest mod 
provocator. Agostini, care, prin natura funcţiei sale, se ocupa 
cu aplanarea disputelor intelectuale, încercă să calmeze 
spiritele, aruncându-se în dezbatere: 

— Domnii mei, nu serveşte nimănui să ne luptăm unii cu 
alţii. Vom avea nevoie de fiecare suflet în bătălia contra 
duşmanului nostru - dacă mai exisă încă vreo şansă. 

— Şansă? 

Cardinalul secretar de stat râse amar; suna ciudat din gura 
unui octogenar. 

Agostini se întoarse către Felici. 

— Eminenţă, nu mai credeţi în şansa noastră? 

Cel întrebat dădu ochii pese cap, ca şi cum s-ar fi amuzat 
de această întrebare. 

— Dacă sună deja trâmbiţele care vestesc Judecata de 
Apoi, atunci nici dumneavoastră nu veţi mai reuşi să amânaţi 
pe altă dată, frate întru Hristos! 

În timpul discuţiei, cineva se vedea că rămăsese mut, 
profesorul iezuit Manzoni. Nu-i stătea în fire; dar reţinerile lui 
îşi aveau mai puţin originea în emoție sau consternare, cât în 
faptul că el cunoştea situaţia mai bine decât toţi ceilalţi şi că 
el luase deja o decizie diavolească. Totuşi, urmărea discuţia 
cu o anume indiferenţă, care îi caracterizează de obicei pe 
filosofi. Dacă nu ar fi fost atât de aprinşi cardinalii şi 
monseniorii sub impresia că a venit sfârşitul lumii, atunci ar fi 
trebuit să le bată la ochi că Manzoni râdea în sinea lui de 
tipetele confraţilor săi. 

Manzoni zâmbi şi când cardinalul Berlinger întrebă cu 
naivitate mişcătoare dacă, având în vedere seriozitatea 
situaţiei, nu ar trebui să îl cheme tocmai de la Apulia pe 
capucinul făcător de minuni, padre Pio, un om cu puteri 
taumaturgice şi cu darul bilocaţiei. Padre Pio purta de mai 
bine de patruzeci de ani semnele rănilor Domnului, aşa că nu 
era cu nimic mai prejos decât Sfântul Francisc din Assisi; 


dimpotrivă, dacă Francisc stătea printre animale şi înţelegea 
ce spun, Pio se lupta noaptea cu cel mai mare monstru 
animalic, cu diavolul, şi era găsit dimineaţa în chilia lui 
întotdeauna ţipând şi plin de sânge, ca un războinic după o 
bătălie îngrozitoare. 

În spatele lui Barabbas, autorul acelei a cincea evanghelii, 
putea să se ascundă numai unul, Lucifer. Poate că i se 
hărăzise acestui padre de la Apulia să îl înfrângă pe acest 
Lucifer şi pe blestemata lui evanghelie a cincea, aşa rosti 
cardinalul. 

— Dumnezeule! comentă Felici cum o luase înainte cu 
ideile, de nebun, confratele lui. Nu spuse nimic mai mult. 

La aşa ceva, Berlinger spuse furios: 

— Domnule cardinal, dacă dumneavoastră aveţi o atitudine 
sceptică faţă de realitatea supranaturalului, atunci negaţi şi 
existenţa diavolului, iar dacă îl negaţi pe Lucifer, atunci - 
permiteţi-mi remarca - vă aflaţi în afara acestei Sfinte 
Biserici, care ne aparţine. 

Atunci sări şi Felici, voia să se năpustească la Berlinger, 
peste cardinalul Agostini, dar mai înainte să se ajungă la 
acesta, se ridică Agostini, o namilă de om, şi îi dădu la o parte 
pe cei doi cocoşi gata de bătaie. In timp ce Felici îşi făcea 
cruce şi împreuna mâinile, lui Berlinger îi luă un timp nesfârşit 
de lung ca să încheie la sutană doi nasturi desfăcuţi în 
agitaţie. 

Manzoni se ridică ceremonios şi spuse: 

— Aşa, dragi confraţi, nu ajungem nicăieri. Dar daţi-mi 
timp, patru sau cinci zile. Poate că problema se rezolvă pe de- 
a-ntregul de la sine. 


Capitolul zece 
VIA BAULLARI, NUMĂRUL 33 


Adumbrită 
1 


Odată cu primele raze mai calde ale soarelui de februarie, 
mesele şi scaunele se scot în stradă la cafeneaua George al 
V-lea de pe Champs-Élysées, iar oamenii stau la mese în 
paltoane şi invocă tumultul colorat al Parisului. Deşi începuse 
luna februarie, nu erau chiar atât de mulţi clienţi, ca de 
obicei; bărbaţi care încercau să arate a ceva ce nu erau şi 
fete care încercau să disimuleze ceea ce erau. Fumau ţigări, 
sorbeau din cafea şi, din când în când, vreuna mai fura o 
ocheadă unuia ori vreunul se îneca de atâta râs convulsiv. 

În ziua precedentă, Anne von Seydlitz sosise în Paris ca să îl 
caute pe Kleiber. La telefon nu răspundea; cu toate că 
încercase în repetate rânduri, îi răspunsese doar un bărbat, 
într-o limbă necunoscută, pe care ea nu o înţelegea. Acum 
stătea la cafeneaua George al V-lea şi se uita la chelnerul în 
şort lung şi alb, care curăța cu mare dedicație foaia de geam 
care trebuia să separe zgomotul străzii de clienţi. 

După venire, se dusese ţintă la apartamentul lui Kleiber, 
din Avenue de Verdun, dintre Canal Saint Martin şi Gare de 
l'Est, dar dăduse acolo peste trei bărbaţi, cu tenul mai 
măsliniu, care vorbeau numai araba sau persana, şi care o 
poftiseră cu multe gesturi să între, o invitaţie căreia, după ce 
pomenise numele Kleiber şi i se răspunsese doar cu ridicări 
de umeri, drept semn de neînțelegere, preferase să nu îi dea 
curs. 

Gândurile îi zburau în toate direcţiile şi, chiar dacă se 
lămurise treptat că este ceva necurat în această situaţie, era 


într-adevăr consternată, dar nu şi descurajată. Trecuse prin 
prea multe în ultimul timp. Suspiciunea lui Anne apăruse în 
Bari, unde nu exista hotelul Castello, stabilit de Kleiber. 
Ultima dată se văzuseră în Elasson, unde drumurile lor se 
separaseră. Dumnezeule, nu se putea să i se fi întâmplat 
ceva! Doar îl iubea pe acest Kleiber! 

Din buzunar, Anne scoase două monede, le puse pe 
suprafaţa de sticlă a măsuţei şi plecă. Văzuse o cabină 
telefonică şi căuta mărunţiş prin buzunarul paltonului. Cartea 
de telefon din cabină era ferfeniţă, ca peste tot, dar găsi 
repede numărul pe care îl căuta: redacţia Paris Match, Rue 
Pierre-Charon, 51. Inainte să se facă legătura, Anne se opri. 
Plecă din cabina telefonică şi făcu semn unui taxi. 

— Rue  Pierre-Charon! spuse şoferului prin geamul 
întredeschis şi se aşeză în spate. 

Portarul prietenos de la redacţie, un francez cu mustață şi 
ochişori veseli, îi spuse când auzi rugămintea de a vorbi cu 
monsieur Adrian că monsieur nu mai era la Paris Match de 
trei ani, poate chiar patru. Anne nu se lăsă descurajată. Lunile 
din urmă o învăţaseră multe şi, mai presus de toate, îi 
dăduseră o anume dârzenie. Aşa că îl rugase pe portar să fie 
atât de drăguţ să îi anunţe venirea redactorului-şef al revistei. 
Care era numele exact? Deruchette. Era prietenă cu Kleiber 
din Germania. 

După o discuţie ceva mai lungă la telefon, timp în care ea îl 
scruta pe portar, acesta îi arătă drumul spre lift şi îi spuse de 
camera numărul 504. Recepţionista o primi pe Anne cu 
aceeaşi mină de om care te cântăreşte, ca şi portarul. 
Politicoasă, dar destul de rece, o invitase pe vizitatoare în 


camera redactorului-şef. 
x x 


* 


Déruchette se distingea de ceilalţi mai ales prin faptul că 
ţinea câte o ţigară în colţul gurii, pe care o scotea numai în 
cazuri extreme. Un astfel de caz de urgenţă păru să fie şi 
întâmpinarea misterioasei doamne din Germania, aşa că 
scoase din gură chiştocul din jumătate de ţigată, îl ţinu între 


degetul cel mare şi arătătorul mâinii stângi, îi întinse lui Anne 
mâna dreaptă şi o invită să ia loc pe canapeaua neagră, de 
piele. 

— E din cauza lui Kleiber, spuse Anne von Seydlitz; noi 
suntem prieteni, prieteni din tinereţe, înţelegeţi... şi ultima 
oară ne-am văzut acum şapte zile. Veţi fi uimit dacă vă spun 
că asta se întâmpla în Grecia, pentru că dumneavoastră sigur 
credeţi că Adrian Kleiber se află altundeva. Dar Kleiber a fost 
răpit şi am reuşit să scăpăm. Urma să ne întâlnim în Bari, dar 
Kleiber nu a ajuns. Acum îmi fac griji. In apartamentul lui 
locuiesc oameni care îmi sunt total străini. Aţi primit vreun 
semn de viaţă de la Kleiber? Ştiţi unde se află? 

Redactorul-şef, care urmărise cu mare atenţie ce spunea 
Anne, începu să tragă nervos din chiştocul lui, scoțând fumul 
pe nas. 

— Ştiu, începu Anne din nou, totul sună destul de confuz şi 
sunt gata să vă povestesc toate detaliile odiseei noastre, 
numai să-mi spuneţi unde este Kleiber. 

Deruchette tot nu răspundea. Incepu să-şi aprindă, încet, o 
nouă ţigară de la restul care încă ardea şi când termină de 
făcut asta, îşi ridică privirile şi răspunse cu o întrebare: 

— Când spuneţi dumneavoastră, doamnă, că l-aţi văzut 
ultima dată pe Kleiber? 

— Acum o săptămână, într-un orăşel din nordul Greciei, pe 
nume Elasson. De atunci, nici urmă de el. Mă tem că aceia 
care l-au răpit au făcut-o şi a doua oară. 

— Sunteţi sigură? 

Anne tare ar fi vrut să-l pocnească pe tipul acesta antipatic. 
Avea impresia că nu credea o iotă din ce spune şi că întârzia 
cu informaţiile sadic de mult. Ar fi urlat de furie, dar făcu un 
efort şi continuă prietenoasă: 

— Sunt absolut sigură. De ce întrebaţi? 

Deruchette îşi scoase ţigara din colţul gurii, iar Anne văzu 
în asta un semn inconfundabil că va urma un răspuns 
semnificativ. În cele din urmă, spuse: 

— Pentru că Adrian Kleiber a murit acum cinci ani. 

Există momente când judecata refuză să perceapă 


realitatea şi reacţionează neconform cu situaţia. În mintea lui 
Anne era un haos. Crâmpeie de amintiri şi gânduri se 
suprapuneau, se confundau incredibil de repede, ca să 
formeze teorii absurde, ajungeau neinteligibile şi se spărgeau 
ca baloanele de săpun, lăsând în urma lor o drojdie de adâncă 
nedumerire. Aşa începu Anne von Seydlitz să râdă răsunător; 
un spasm de râs îi scutura trupul; sări în picioare, ţipă şi 
chicoti,  urmărindu-l din ochi pe Deruchette, care se 
îndreptase către o etajeră în care erau adunate ediţii vechi 
din Paris Match. 

Deruchette scoase o revistă, o scutură şi i-o puse în faţă lui 
Anne, care încă nu se liniştise. 

— Despre acest Adrian Kleiber este vorba? întrebă el, pus 
la îndoială de reacţia oaspetelui. 

Anne se uita la portretul lui Adrian, în format mare. 
Dedesubt, un cadavru cu răni oribile, întins pe jumătate de 
pagină, cu mâna stângă strângând o cameră făcută bucăţi, 
iar între cele două fotografii stătea comentariul imaginilor: 
„Reporterul de la Paris Match, Adrian Kleiber, ucis în războiul 
din Algeria”. 

Cu un țipăt, Anne se prăbuşi pe canapea, îşi puse pumnii 
strânşi la gură şi îşi fixă privirile în podea. Deruchette, care nu 
prea luase în serios întrevederea, până acum, se implică, îşi 
scoase ţigara, luă loc lângă Anne von Seydlitz şi spuse: 

— Chiar nu aţi ştiut, madame? 

Anne scutură din cap. 

— Până acum un minut aş fi putut să jur că ne-am văzut 
acum o săptămână. Am fost împreună în America, l-am scos 
din închisoarea celor care l-au răpit, din Grecia. Atunci, pentru 
Dumnezeu, cine era acest om? 

— Un impostor, madame. Nu există altă explicaţie. 

Atunci, dar asta nu mai spuse, doar îi trecu prin minte, 
atunci m-am culcat cu un impostor. Cine era acest om? 

Deruchette arăta un sincer interes. Poate că şi el mirosea 
că e ceva neverosimil; se oferi să o ajute pe Anne să 
lămurească situaţia şi spuse: 

— Eu presupun, madame, că starea dumneavoastră este 


una neplăcută. Poate că soarta v-a lovit din greu şi v-a fugit 
pământul de sub picioare. Genul acesta de situaţii sunt 
folosite cu precădere de şarlatani; pentru că omul îşi piede 
capacitatea critică în situaţiile-limită. Vreau să zic că este 
foarte probabil ca dumneavoastră, într-o astfel de situaţie 
excepţională, să fi crezut că omul care a venit la 
dumneavoastră şi a susţinut că este Kleiber, chiar este el. 

— Nu ne-am văzut vreme de şaptesprezece ani, spuse 
Anne ca scuză. Dar arăta exact precum Kleiber. Chiar era 
Kleiber! 

— Nu se poate să fi fost, madame! afirmă Deruchette cu 
vehemenţă şi îşi puse mâna pe coperta revistei. Trebuie să vă 
împăcaţi cu gândul! 

Anne se uita în ochii redactorului-şef. Omul căruia i-ar fi 
tras o palmă nu cu multe clipe în urmă îi devenea din ce în ce 
mai simpatic. 

— Sigur aţi crezut că a venit o nebună şi probabil că încă 
mai sunteţi de această părere, monsieur! 

— Dar în niciun caz! afirmă Deruchette. Viaţa e alcătuită 
din nebunii. Din asta trăieşte revista noastră. Am învăţat să 
fac faţă şi am învăţat că aceste nebunii, dacă le întorci pe 
toate părţile, de multe ori nu sunt atât de nebuneşti cum par 
la prima vedere şi că mai degrabă sunt rezultatul unei 
succesiuni logice. 

Vorbele redactorului-şef o puneau pe gânduri pe Anne von 
Seydlitz. Ar fi vrut să îi spună toată povestea ei; dar atunci îi 
veni în minte că nu îl cunoaşte absolut deloc pe Deruchette şi 
că, în credulitatea ei, era în stare să repete aceleaşi greşeli 
pe care le comisese cu Kleiber. De aceea, îl lăsă pe domn să 
creadă că e vorba despre o afacere amoroasă, nimic altceva, 
iar întrebarea care urmă îi confirmă că Deruchette nici nu se 
gândea la altceva: 

— Acum trebuie să vă lămuriţi, madame, pe cine aţi iubit, 
pe Kleiber sau pe acel necunoscut. Problema dacă poţi iubi pe 
cineva în persoana altuia a fost abordată de mulţi poeţi şi 
răspunsul a fost negativ; dar asta nu trebuie în niciun caz să 
vă influenţeze decizia. 


În acest moment, Anne von Seydlitz nu era în stare să 
spună în ce direcţie se îndrepta afecțiunea ei. Il iubea pe 
Kleiber sau îl iubea pe bărbatul pe care îl credea Kleiber? Dar 
această întrebare i se părea şi mai puţin importantă decât 
situaţia neaşteptată care se ivise din moment ce Kleiber nu 
era Kleiber. 

Pentru cine lucra falsul Kleiber? Îşi înscenase doar răpirea 
şi de fapt era în serviciul orficilor? Dispariţia lui fără urme 
dădea un indiciu în acest sens. Ceea ce era sigur, era că 
acest fals Kleiber scosese de la ea pergamentul şi toate 
copiile. Anne nici măcar nu ştia în ce seif pusese 
documentele. Doar avusese încredere în el. 

Sigur că uneori se mirase, atunci când „Kleiber“ răspunsese 
ciudat la întrebările ei, dar atunci îşi spusese că 
şaptesprezece ani reprezintă o perioadă lungă şi în acest 
răstimp se uitaseră multe. 

— Şi nu aveţi idee unde ar putea să se afle falsul Kleiber, 
madame? 

— Avea un apartament pe Avenue de Verdun. Dar acolo 
stau acum nişte arabi. 

— Kleiber în Avenue de Verdun! 

Deruchette râse. 

— Sub nicio formă n-ar fi stat Kleiber la Canal Saint Martin! 
Kleiber era un om care purta cămăşi de comandă de la Yves 
St. Laurent şi care folosea geamantane de la Louis Vuitton; 
locuia într-un apartament dichisit de pe Boulevard 
Haussmann, unul dintre cele mai bune locuri din Paris... Ce 
vreţi să faceţi acum? 

Anne von Seydlitz căută în poşetă şi scoase o cutioară de 
chibrituri. O deschise şi i-o întinse lui Deruchette. Pe partea 
interioară se afla mâzgălit de mână, cu un scris repezit: „Via 
Baullari 33 (Campo dei Fiori) “. 

— Nu ştiu dacă are vreo importanţă, remarcă Anne, dar 
într-o astfel de situaţie fără ieşire, te agăţi şi de nimicuri. 
„Kleiber” nu ştie că această cutie de chibrituri este la mine. l- 
a căzut dintr-un buzunar, împreună cu batista. 
Dumneavoastră vă spune ceva adresa aceasta? Din câte se 


pare e în italiană. Dar Italia este mare. 

Deruchette se uită la scris şi îi dădu înapoi cutia lui Anne. 

— Ştiu doar un Campo dei Fiori şi acela e la Roma. Kleiber, 
vreau să zic falsul Kleiber, cunoştea persoane în Italia? 

— Nu ştiu nimic despre asta, spuse Anne, dar, din anumite 
motive, mi se pare foarte probabil. 

Când dădu acest răspuns, Anne realiză că îi arătase mult 
prea multă încredere lui Deruchette şi că, dacă nu voia să 
ajungă în pericolul de a spune prea multe, era timpul să se 
despartă. 

— Monsieur, spuse ea politicoasă, sper că nu v-am răpit 
prea mult din timpul dumneavoastră preţios. Vă mulţumesc 
pentru ajutor. 

— Dar vă rog, madame! 

Deruchette era de o politeţe sinceră. 

— Dacă mai pot să vă ajut în vreun fel, sunaţi-mă. Şi, în 
plus, este o curiozitate de-a mea personală şi vreau să aflu 
cum se va termina povestea dumneavoastră. 

Primul lucru pe care îl făcu Anne von Seydlitz în faţa 
redacţiei din Rue Pierre-Charon, 51, fu să tragă adânc aer în 
piept. Să renunţe? Nu, se gândea ea, asta n-ar face decât să 
înrăutăţească lucrurile. În neştiinţă, nu va mai putea să-şi 
găsească liniştea. Mai presus de toate, credea ea, viaţa ei nu 
mai valora doi bani, acum că falsul Kleiber dispăruse cu tot cu 
pergament. O vor ademeni într-o capcană şi o vor elimina 
într-un mod perfid, ca pe Vossius şi pe toţi ceilalţi care 
ştiuseră de toată povestea. 


2 


Nu îi luă mult până să ia o decizie. Ziua următoare, Anne se 
duse la Roma, unde descinse într-un mic hotel din Via Cavour, 
în apropiere de Stazione Termini. Acolo i se confirmă că la 
Campo dei Fiori exista o Via Baullari, dar, aşa o avertiză 
portarul, cu degetul arătător ridicat, nu se cădea pentru o 
adevărată doamnă să fie văzută acolo la ore târzii, şi când 


spuse asta, dădu ochii peste cap, indiferent ce-o fi vrut să 
spună. Ziua, spunea el, este totuşi o zonă ca toate celelalte. 

Anne von Seydlitz văzu în această dezvăluire ocazia de a 
dormi şi ea mai mult, pentru prima dată. i 

În zilele acelea, în Roma, era multă zarvă. Începuse de pe 
25 decembrie, când cardinalul Felici citise în pronaosul 
bazilicii din Vatican bula Humanae salutis, prin care papa 
convoca un conciliu. În cursul zilei, documentul fusese reluat 
de către prelați în trei bazilici principale ale Romei. În ceea ce 
privea data şi, mai ales, motivul conciliului, curia se învăluise 
în tăcere şi astfel dăduse mână liberă speculațiilor nebuneşti. 

Cât de important era considerat acest conciliu de către 
curie reieşea din articolele din ziare, conform cărora 859 de 
persoane erau însărcinate cu pregătirile şi se aflau în Roma 
cel puţin temporar; dintre acestea, 60 erau cardinali, 5 
patriarhi orientali, 120 de arhiepiscopi, 219 membri ai clerului 
secular, 281 de clerici, dintre care 18 preşedinţi supremi. 

În urmă cu puţine zile, mai exact vineri, 2 februarie, papa 
anunţase data începerii conciliului pe 11 octombrie. Dăduse 
impresia atunci că este bolnav şi absent, fără zâmbetul care îl 
caracteriza mai demult. Şi când, cu o săptămână mai târziu, 
fusese publicată scrisoarea papală Sacrae laudis, prin care se 
cerea clerului ca la serviciul divin să se facă rugăciuni pentru 
iertarea păcatelor conciliului, atunci se deplasaseră şi 
jurnaliştii din alte părţi ca să afle de la prima mână ce era de 
aşteptat din partea conciliului care urma să aibă loc. Totuşi, 
curia tăcea precum pietrele din zidurile leonine. 

Peste câteva zile, într-o joi, Anne îi dădu portarului adresa 
„Via Baullari“ şi îl rugă, dacă se putea, să anunţe poliţia dacă 
nu venea înapoi până seara târziu. Se duse cu un taxi pe Via 
Nazinale, către Piazza Venezia, unde circulaţia se blocase, 
într-un concert de claxoane asurzitor, şi mai departe, pe 
Corso Vittorio Emanuele, căruia romanii îi spuneau simplu 
Corso, până la înălțimile de la Palazzo Braschi. Acolo, aşa îi 
arătă şoferul, Via Baullari se intersecta cu Corso. 

După ce Anne traversă Corso - să traversezi orice arteră 
principală din Roma este aproape o aventură -, coti pe Via 


Baullari şi descoperi imediat blocul vechi, cu şase etaje, de la 
numărul 33. Pe cine sau ce spera să găsească aici, Anne von 
Seydlitz nu ştia prea bine; dar nici nu se gândea să renunţe. 
Poate că nutrea speranţa de a-l întâlni aici pe Kleiber, pe 
falsul Kleiber, pentru că încă nu îi era clar ce sentiment era 
mai puternic în ea, mânia împotriva lui sau afecțiunea pentru 
acel om. În orice caz, pentru ea nu conta să fure înapoi 
pergamentul; Anne nu dorea decât să se lămurească. 

Niciodată nu crezuse că lucrurile se vor precipita atât de 
brusc, atunci când va apăsa pe butonul soneriei de la uşa de 
pe etajul trei al casei din Via Baullari 33, că, dintr-odată, toate 
experienţele confuze şi dubioase din ultimele luni se vor pune 
cap la cap într-o succesiune logică. Şi, mai ales, nu ar fi 
crezut niciodată că lucrurile puteau fi rezolvate atât de clar şi 
simplu. 

Bărbatul care deschise, atunci când sună, era Donat. 

— Dumneavoastră? spuse cu o intonaţie tărăgănată, fără 
să fie şocat totuşi de apariţia lui Anne. 

Anne von Seydlitz, spre deosebire de el, nu scoase la 
început niciun sunet. Gândurile ei erau atât de tare fixate 
asupra lui Kleiber, asupra falsului Kleiber, că îi luă ceva vreme 
înainte de a-şi recăpăta vocea: 

— Trebuie să recunosc, spuse ea mai târziu, că nu m-aş fi 
aşteptat să vă întâlnesc pe dumneavoastră aici. 

Donat făcu un gest din mână, în semn de scuză, şi 
răspunse: 

— Am prezis dintotdeauna că veţi apărea într-o bună zi aici, 
cu tenacitatea dumneavoastră. Am ştiut eu! 

Anne se uită întrebător la Donat. 

— Ştiţi, începu Donat să explice, v-am urmărit în 
permanenţă, ca să ne atingem scopul. 

— Cine? Cine sunteţi dumneavoastră? 

— În niciun caz nu suntem cei pe care îi bănuiţi în spatele 
întregii afaceri. Dar nu doriţi să intraţi? 


3 


Anne von Seydlitz intră şi fu condusă într-o încăpere înaltă 
şi pustie, cu o masă lungă de conferinţă în mijloc şi cu mai 
bine de zece scaune de modă veche, împrejurul ei. Două 
ferestre înalte dădeau înspre curtea din spate, aşa că oricum 
nu putea pătrunde multă lumină; dar mai erau lăsate şi 
jaluzelele. Parchetul străvechi scârţâia îngrozitor şi în afară de 
masă şi scaune nu exista niciun alt mobilier, aşa că orice 
zgomot din camera pe jumătate goală era însoţit de un slab 
ecou. 

— Ca să vă anunţ de pe acum, începu Donat, după ce ea se 
aşezase, pergamentul se află în posesia noastră. Dar nu vă fie 
teamă, vă vom despăgubi aşa cum trebuie, cel puţin la fel de 
bine cât ar fi făcut-o orficii. 

Toate acestea sunau prozaic, aproape negustoreşte, iar 
Donat vorbea cu o prietenie care nu mai avea nimic în comun 
cu haosul întunecos de mai înainte. De parcă i-ar fi ghicit 
gândurile, Donat spuse pe neaşteptate: 

—A fost o presiune imensă asupra noastră, iar 
pergamentul este de o importanţă fundamentală pentru 
prietenii mei. Va schimba lumea, suntem siguri de asta, şi de 
aceea a fost necesar să ne folosim de metode neobişnuite ca 
să ajungem în posesia lui. Şi ceilalţi au făcut acelaşi lucru. 

— Mă scuzaţi, interveni Anne, care urmărea neliniştită ceea 
ce spunea Donat, nu înţeleg nicio iotă din ce spuneţi. Cine se 
ascunde în spatele pergamentului, de fapt? 

Donat afişă un zâmbet suveran şi răspunse: 

— Ei, odată sunt orficii, cu care aţi făcut cunoştinţă într-un 
mod neplăcut. Despre ei probabil că nu mai trebuie să spun 
niciun cuvânt. Apoi există un al doilea grup, care nu a 
precupeţit niciun efort ca să smulgă pergamentul. Aceştia 
sunt iezuiţii şi agenţii Vaticanului. Şi apoi există un al treilea 
grup. Ei luptă în numele lui Allah, al Atotputernicului, 
împotriva necredincioşilor şi „oamenilor Cărţii”, cum se spune 
în Coran, pentru că va veni ziua în care toţi necredincioşii îşi 
vor dori să fi fost musulmani. 

În timp ce Donat vorbea, privirile lui Anne căzură pe o placă 
rotundă purtând caractere arabe, pe peretele din faţa ei. Se 


uită critic la Donat, pentru că în creierul ei se trezise o 
bănuială. Cu toate că vibra totul în ea, se străduia să adopte 
o mină inexpresivă. 

— Cumva, spuse ea reţinut, toate acestea mi se par, totuşi, 
destul de groteşti. Fiecare parte pretinde că acţionează în 
numele Celui Atotputernic şi din această cauză nu se dau 
înapoi nici de la crime şi nici de la asasinate. 

— Permiteţi-mi, se opuse Donat, este o mare diferenţă. 
Dumnezeul  orficilor este reprezentat de cunoaşterea 
atotputernică. Dumnezeul creştinilor este un lacheu al curiei, 
adică adevărații dumnezei ai bisericii sunt domnii prelati, 
monseniori şi cardinali din curie. Există un singur Dumnezeu 
şi acesta este Allah, iar Mohamed este profetul lui. 

— Dar şi Islamul interzice crima! 

— În Coran se spune ad litteram: „Să nu omorâţi oameni, 
pentru că Dumnezeu a interzis asta, doar dacă este în numele 
cauzei drepte”. Căutarea pergamentului a fost o cauză 
dreaptă, poate cea mai dreaptă dintre toate. Până la urmă, 
profetul spune aşa: „Luptaţi împotriva necredincioşilor. Pe ei 
puteţi să-i învingeţi doar cu propriile arme. Cea mai de temut 
armă este Cartea, iar această Carte trebuie să le dea acum 
lovitura de moarte." 

Ura şi fanatismul cu care vorbea Donat o făcu pe Anne von 
Seydlitz să întrebe: 


— Sunteţi...? 
— Da, o întrerupse Donat, sunt musulman. Asta aţi vrut să 
întrebaţi? 


— Asta am vrut să întreb, repetă Anne şi adăugă: Dar mai 
este ceva ce mă interesează în această privinţă: de unde 
provine ura dumneavoastră profundă împotriva instituţiei 
Bisericii? 

Donat purta un sacou lejer, foarte curat. Din buzunarul 
interior scoase un portmoneu. Îl deschise cu o anume 
reverență, aşa cum ai deschide o carte prețioasă, şi scoase 
din el o fotografie. O puse în faţa lui Anne, pe masă. Imaginea 
reprezenta un călugăr în rasa benedicti- nilor sau a 
franciscanilor: Donat. Donat tăcea. 


Aşadar, acesta era motivul. De la bun început, de când îl 
întâlnise pentru prima dată pe acest om, observase că are 
ceva de cleric. Rasa nu schimbă numai deprinderile, ci şi 
chipul. Dar ce îl făcuse pe Donat să pună rasa în cui? 

— Motivul a fost o femeie, începu Donat să povestească, 
fără să fi fost întrebat nimic. Motivul a fost Hanna Luise, care 
mi-a devenit mai târziu soţie. 

Dintr-o dată, toate se aflau în faţa ei, una după alta, ca un 
şir de imagini vii; accidentul lui Guido, femeia misterioasă din 
maşina lui. Dar cum Dumnezeu avea Guido de-a face cu asta? 

— Atunci nu am putut să vă spun tot adevărul, continuă 
Donat. Oricum nu m-aţi fi crezut, iar un adevăr pe jumătate 
spus v-ar fi trezit suspiciunile. Pentru mine, însă, a existat 
numai un scop, pergamentul, înţelegeţi? 

Anne nu pricepea nimic şi, chiar dacă avea impresia că 
Donat făcea eforturi sincere să îi explice totul, tot îi rămâneau 
ascunse dedesubturile. 

— Cine era femeia din maşina cu care a făcut soţul meu 
accidentul? întrebă ea insistent şi adăugă nesigură: Guido 
mai trăieşte? 

— Soţul dumneavoastră este mort, doamnă von Seydlitz. 
Ce s-a întâmplat pe post de farsă cu  decedatul 
dumneavoastră soţ intră în contul orficilor. Intenţionau să vă 
termine psihic, sperau să ajungă astfel mai repede la 
pergament. Şi în ce o priveşte pe femeia din maşina soţului 
dumneavoastră, într-adevăr, ea avea actele de identitate ale 
soţiei mele, dar femeia din maşină nu a fost nevasta mea. 

— Atunci cine? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că trebuie să fi fost o agentă de-a 
orficilor; pentru că orficii se aflau în posesia documentelor 
personale ale soţiei mele. 

În capul lui Anne era un haos total. 

— Permiteţi-mi o întrebare, spuse ea scuzându-se, soţia 
dumneavoastră este imobilizată în scaunul cu rotile? Dar 
pentru Dumnezeu, ce are de-a face soţia dumneavoastră cu 
orficii? 

Donat chibzui un pic, apoi se ridică şi spuse: 


— Cel mai bine vă povesteşte Hanna singură. Veniţi! 
4 


Pe culoarul cu multe uşi pe ambele părţi, Donat îşi conduse 
oaspetele către o altă scară, mai îngustă, continuată cu un 
culoar care ducea cu un etaj mai jos, către un corp din spate 
al casei, cu multe ferestre şi cu tot atâtea camere. Aici 
domnea o atmosferă protocolară, stranie. Anne auzi ţăcănitul 
unei maşini de scris şi un telegraf. 

— Oficial, remarcă Donat, acesta este un centru de cultură 
islamică, de fapt, însă, aici ne ocupăm de trei ani cu nimic 
altceva decât cu cea de-a cincea evanghelie. 

La capătul culoarului, Donat deschise o uşă şi o invită cu un 
gest al mâinii. 

incăperea era slab luminată. În faţa unei mese, care trecea 
pe lângă toţi cei patru pereţi, la mică distanţă, stătea Hanna 
Luise Donat, în scaunul ei cu rotile. Şi doamna păru mai puţin 
surprinsă decât se presupunea că ar fi trebuit să fie, atunci 
când Anne apăru pe neaşteptate. Se arătă extraordinar de 
prietenoasă, iar Anne remarcă faptul că, în faţa ei, pe masă, 
erau lipite copii ale întregului pergament, cincizeci sau şaizeci 
de fragmente la rând. Arătă cu bărbia către un crâmpei 
zdrenţuit. 

— lar acest fragment, ultimul din şir, poate că vă pare 
cunoscut. Nu, nu este originalul, ci numai o copie de lucru. 
Originalul este într-un seif şi îl vom duce într-un loc unde este 
cu adevărat în siguranţă. 

Anne von Seydlitz fireşte că îşi recunoscu fragmentul. Era 
cât pe ce să spună: „Din pricina asta toată tevatura?” Dar se 
abţinu. 

Donat îi explică soţiei că tocmai o informase pe musafiră şi 
că ştia despre ce era vorba, dar doamna von Seydlitz era 
interesată în principal cine era femeia care se aflase în timpul 
accidentului în maşina soţului ei şi cum ajunsese aceasta în 
posesia actelor ei personale. 


Femeia din scaunul cu rotile îşi întoarse privirea şi se uită la 
Anne. 

— Trebuie să ştiţi că sunt de profesie filolog clasic şi 
arheolog şi că am lucrat pentru Comite International de 
Papyrologie, din Bruxelles. Prima dată ne-am întâlnit la un 
congres din Bruxelles, eu şi cu Donat. Şi, cumva, s-a 
întâmplat: ne-am îndrăgostit unul de altul. Prezenţele noastre 
pe la congrese s-au înmulţit, pentru că era pentru noi singura 
posibilitate de a ne întâlni. La început, amândoi am sperat că 
va trece amorul, dar s-a întâmplat exact contrariul, totul s-a 
transformat în iubire. Situaţia ne-a cauzat amândurora mari 
conflicte interioare. Donat a cerut dispensă de la curie. La 
început, curia nu a răspuns deloc şi după un an a venit 
decizia, care spunea că poate să păcătuiască, dacă nu putea 
să facă altfel, dar de la celibat nu i se putea acorda nicio 
dispensă. În altă ordine de idei, Biserica accepta ca un 
călugăr să aibă o relaţie secretă, dar el nu avea voie să 
recunoască public acest lucru şi nici să se căsătorească cu o 
femeie. Pe atunci am văzut o singură scăpare: trebuia să 
dispar imediat din viaţa lui Donat. S-a potrivit bine, pentru că 
la un congres din Munchen m-a abordat un domn pus la patru 
ace. Îşi spunea Thales. 

— Thales? 

Anne tresări. Bănuia cum se leagă lucrurile între ele. 

— Thales mi-a declarat că este director al unui institut din 
Grecia şi că era în căutarea unui expert în domeniul 
pergamentelor şi a papirusurilor şi oferea un salariu indecent 
de mare. Am întrevăzut atunci posibilitatea să mă pierd fără 
urmă şi să îl uit pe Donat. Fireşte că nici nu bănuiam că m-am 
vândut printr-o semnătură Ordinului secret al orficilor, iar 
când mi-am dat seama care erau dedesubturile, era prea 
târziu. La orfici, toată viaţa... 

Vocea femeii din scaunul cu rotile deveni nesigură, începu 
să tremure, iar colţurile gurii îi zvâcneau când continuă să 
vorbească: 

— Am vrut să mă opresc, doream să mă întorc la vechea 
mea profesie, dar m-au împiedicat. Am refuzat să lucrez, mai 


târziu, şi să mănânc, iar atunci Orfeu, care este şi primul 
judecător, a decis să aplice ordalia. Ei îi aruncă pe orficii care 
nu le respectă legile de pe stâncile Frigiei. Cine 
supravieţuieşte prăbuşirii, pe acela îl lasă să plece. Niciunul 
nu a vrut să îmi spună dacă a supravieţuit cineva căderii. Eu 
am supravieţuit, dar nu mai pot să-mi mişc picioarele. Doi 
nebuni din oraşul de jos m-au transportat până la strada către 
Katerini şi m-au aruncat într-un şanţ. Puțin mai târziu m-a 
descoperit un camionagiu. Ulterior s-a spus că a fost un 
accident de maşină, la care autorul a fugit de la locul faptei. 

Se vedea cât de transportată era Hanna Donat de 
povestire. Respira scurt şi se uita în gol. Donat îi apucă mâna 
şi o strânse. 

Întors către Anne, zise: 

— Când am aflat, mi-am scos rasa şi am plecat. Atunci am 
blestemat cerurile şi mi-am urlat durerea. In ziua aceea s-a 
conturat în mine hotărârea să mă răzbun pe biserică, pentru 
că nu este o biserică a milostivirii, ci o instituţie de funcţionari 
fără milă. „Oricât s-ar înfăşură de bine în straiele lor, aşa 
spune Mohamed, profetul, Allah ştie la fel de bine ce ascund, 
ca şi lucrul pe care îl arată tuturor; pentru că el ştie şi cel mai 
ascuns colţ al inimii omului.” 

Atunci îşi reluă vorba femeia din scaunul cu rotile şi spuse: 

— Mi s-a luat şi posibilitatea de a mă deplasa, dar puterea 
gândurilor mele a fost nefrântă. Acum ştiam ce este cu orficii 
şi ştiam de la orfici că au concurenţi care făceau toate 
eforturile în legătură cu cea de-a cincea evanghelie: 
fundamentaliştii islamici. De una singură nu aş fi adunat 
niciodată atâta curaj, cât să lupt contra a două partide, 
împotriva orficilor şi a mafiei curiei. Îmi lipsea încrederea că 
Donat încă mă mai putea iubi pe mine, o infirmă care nu se 
putea mişca. 

— Să nu vorbeşti aşa. lubirea nu depinde de capacitatea de 
a mişca nişte membre. Când te-am văzut pentru prima dată, 
te-am iubit pe tine, nu mersul tău. 

Anne von Seydlitz era uluită de sensibilitatea vorbelor 
bărbatului. Acest Donat era un om cu două suflete, unul 


delicat şi sensibil faţă de soţia lui şi unul necruţător de radical 
vizavi de Biserică. În cele din urmă, îi repetă lui Donat 
întrebarea: 

— Cum a ajuns femeia din maşina soţului meu să se dea 
drept soţia dumneavoastră? 

— Ştirea că un negustor neamt de artă ajunsese în posesia 
ultimului fragment care lipsea din a cincea evanghelie - ceea 
ce îl făcea cel mai valoros -, probabil fără ca el să-i fi ştiut 
semnificaţia, s-a răspândit ca focul printre toţi cei care aveau 
legătură cu asta. Termenul vânzării pe care Thales îl 
convenise cu soţul dumneavoastră, în Berlin, li s-a părut dintr- 
odată orficilor prea îndepărtat, aşa că au trimis o agentă, 
necunoscută nouă, dotată cu actele personale pe care soţia 
mea a trebuit să le lase în urma ei în Grecia. Circumstanţele 
exacte în care s-a întâlnit soţul dumneavoastră cu această 
femeie sunt greu de reconstituit. 

— Din câte îmi este cunoscut, Guido se afla pe drumul spre 
Berlin. În acel moment, probabil că vânduse deja 
pergamentul profesorului Vossius, pentru că nu îl avea la el, 
iar mai târziu a apărut la Vossius, la Paris. In această privinţă 
fireşte că apare întrebarea: Ce scop urmărea femeia din 
maşina lui Guido? 

— Eu cred că este posibil, întrerupse Donat, ca orficii, care 
pare-se credeau că soţul dumneavoastră încă mai are 
pergamentul, să-i fi întins o momeală, o femeie care să-i facă 
ochi dulci soţului dumneavoastră, şi care să ajungă astfel în 
posesia pergamentului şi, cine ştie... 

Donat îşi întrerupse discursul. 

— Puteţi să spuneţi liniştit ceea ce credeţi, începu Anne din 
nou să vorbească, cine ştie, poate că omul a căutat doar o 
aventură. Poate. Dar atunci s-a întâmplat nefericitul accident. 

Donat dădu din cap că da. 

— Şi Vossius? se interesă Anne, căreia brusc îi treceau mii 
de gânduri prin cap. Cine îl are pe conştiinţă pe profesorul 
Vossius? 

— Vossius nu lupta de unul singur. Era unul dintre orfici. 
Dacă nu a murit de moarte bună, atunci este de prisos să mai 


întrebăm cine i-au fost asasinii. 

— Înţeleg, spuse Anne gânditoare, un singur lucru nu 
pricep. Islamiştii, orficii şi curia se ocupă de ani buni cu 
traducerea celei de-a cincea evanghelii. De ce este tocmai 
acest fragment de o importanţă atât de mare, încât, ca să se 
ajungă în posesia lui, sunt ucişi oameni şi se folosesc mijloace 
oribile, de ce? 


5 


Hanna Donat îi făcu semn soţului ei şi el îi trase scaunul cu 
rotile până la locul în care, în faţa ei, era lipită fotocopia 
micului pergament. Aproape cu devoțiune, ea se uită pe 
caracterele indescifrabile şi spuse: 

— Cred că aveţi dreptul să aflaţi despre ce este vorba. 
Până la urmă, dumneavoastră sunteţi posesoarea de drept, 
chiar dacă nu mai dispuneţi de document. 

Şi apoi o luă pe ocolite şi îi povesti despre cele patru 
evanghelii, care fuseseră scrise după o perioadă de cincizeci 
până la nouăzeci de ani de la întâmplările reale, de oameni 
care nu îl cunoscuseră niciodată pe eroul întâmplărilor şi care 
copiaseră unul de la altul ca nişte şcolari obraznici. Pe lângă 
acestea, exista o serie întreagă de texte apocrife, evanghelii 
a căror importanţă istorică era şi mai mică decât cea a 
evangheliilor reale. În altă ordine de idei, tradiţia creştină a 
Noului Testament stătea pe nişte picioare de lut. Spre 
deosebire de acestea, cea de-a cincea evanghelie era 
confirmată ca autentică tocmai de către specialiştii ştiinţelor 
naturii. Metoda termoluminiscenţei făcuse dovada că acest 
pergament fusese scris exact în perioada pe care o descrie 
autorul ei, aşadar, oricum înainte de celelalte patru 
evanghelii, iar această evanghelie punea în cu totul altă 
lumină viaţa lui Isus din Nazaret. 

Anne interveni zicând că Biserica sigur va reuşi să 
interpreteze şi în acest caz lucrurile spre folosul ei. 

Atunci femeia din scaunul cu rotile dădu din capăt 


neîncrezătoare. 

— Asta poate fi valabil pentru un pasaj sau altul, dar nu 
pentru acesta. Vă redau textual: „El, cel care scrie aceasta... 
poartă numele Barabbas... şi să ştiţi că Barabbas este fiul lui 
Isus din Nazaret... pe mama lui o cheamă Maria Magdalena... 
Isus, tatăl meu, a fost un profet... dar pentru că a transformat 
apa în vin şi i-a făcut pe ologi să meargă, precum magii 
egipteni... unii au zis că el este Dumnezeu... dar asta s-a 
întâmplat împotriva voinţei lui...“ 


6 


Dură ceva vreme, până când Anne von Seydlitz înţelese 
toate implicaţiile acestor cuvinte. Rămase mult pe gânduri; 
nu era o persoană prea credincioasă şi în niciun caz nu era 
pioasă, dar ce auzise o nelinişti, totuşi, pentru că un singur 
gând le domina pe toate: cunoaşterea acestui text perfid 
urma să atragă nişte consecinţe îngrozitoare, dacă va fi făcut 
public. Din viaţa cuvioasă a miliarde de oameni, de două mii 
de ani, din instituţia Bisericii, Vaticanul, nu mai rămânea 
decât praf şi pulbere. 

— Inţelegeţi acum, se întoarse Donat către musafiră, de ce 
orficii şi Vaticanul au făcut toate eforturile ca să ajungă în 
posesia acestei bucăţi de pergament? 

Anne dădea din cap, mută. 

— In afară de asta, am fost împuternicit să vă ofer ca 
despăgubire suma de un milion de dolari. Sunteţi de acord? 

Anne von Seyditz dădu din cap şi atât. Pricepuse foarte 
bine că islamiştii aveau în mâinile lor, prin acest pergament, 
puterea de a schimba lumea; şi chiar urmau să facă asta, de 
asta nu se îndoia nicio clipă. 

Anne înţelegea acum mult din ce se întâmplase în ultimele 
săptămâni şi luni şi i se părea aproape amuzant cum îi 
rezervase întâmplarea rolul cheie într-un fragment de istorie 
a lumii. Privirile îi tot rătăceau pe caracterele scrise pe care 
nu le putea citi şi care erau de o importanţă atât de mare şi 


dintr-odată i se făcu teamă, teamă de acest secret, şi formulă 
întrebarea: 

— Originalul... Unde se găseşte acum pergamentul? 

Femeia din scaunul cu rotile se uită la Donat, iar el îşi 
întoarse ochii către Anne şi spuse: 

— Desigur că nu vă aşteptaţi să vă ofer informaţii despre 
asta; pergamentul se găseşte într-un loc unde este departe 
de accesul celorlalţi. 

— Şi aveţi singurele copii din câte există? 

— De fapt eu ar trebui să vă întreb pe dumneavoastră! 
Dacă singurele copii care s-au făcut vreodată sunt cele de pe 
filmul din posesia dumneavoastră, atunci pot să răspund 
afirmativ la întrebarea dumneavoastră. În treacăt fie spus, 
copiile nu au nicio valoare ca dovezi în acest caz. Curia le-ar 
falsifica, la fel cum a mai falsificat şi alte texte găsite. Ca să 
scăpăm de biserică, trebuie dovezi incontestabile. 

— Rauschenbach şi Guthmann! strigă Anne dintr-odată. 
Amândurora le-am lăsat copii ale pergamentului. 

Donat răspunse calm: 

— Ne este cunoscut. Ambele copii se află în posesia 
orficilor. Pe sărmanul Rauschenbach l-au omorât pentru că ei 
credeau că i-aţi dat originalul. lar Guthmann este şi acum în 
serviciul lor. Işi face veacul prin Roma, împreună cu un 
comando de criminali. Aveau un spion în Vatican, un iezuit 
viclean pe nume Losinski. Nici până azi nu au aflat că a făcut 
joc dublu. Şi a mai existat un neamt, Kessler, tot iezuit. 
Amândoi lucrau la acelaşi proiect. 

Şi când spuse asta, Donat făcu un gest din mână şi arătă 
către pergamentul întins pe masă. 

— Când cei doi au ajuns prieteni, orficii au luat foc, pentru 
că ei îl credeau pe Kessler - pe nedrept - drept unul de-ai 
noştri. In atentat ar fi trebuit să moară amândoi. Losinski şi-a 
găsit sfârşitul, iar Kessler a supravieţuit. 

— Dumnezeule! şopti Anne încet. 

— Kessler este acum de partea noastră, adăugă Donat. ŞI 
mai este cineva care a ajuns până la urmă sub protecţia 
noastră. Dar mai bine vă lăsăm singuri. 


7 


Donat apucă scaunul cu rotile al soţiei lui şi o scoase din 
cameră, fără să mai zică niciun alt cuvânt. Anne rămase cu 
totul buimăcită, singură într-o casă străină. Nedumerită, se 
duse la masa cu multe fragmente neinteligibile din cea de-a 
cincea evanghelie, la acel puzzle uriaş la care se adăugase 
acum şi fragmentul ei, ca ultimă piesă, cea decisivă şi care 
descifra tot misterul, o piesă care putea să pună în mişcare o 
avalanşă uriaşă, care să şteargă în drumul ei biserica, pe 
papă şi credinţa. Se cutremură când îşi dădu brusc seama că 
acest text de mult uitat, care se afla acum în faţa ei - sau cel 
puţin originalul acestuia, cel păstrat în loc sigur -, avea 
puterea de a schimba întreaga lume. Şi că nu va mai rămâne 
nimic din ceea ce era. _ 

Auzi cum se deschide uşa în urma ei şi se întoarse. In faţa 
ei stătea Kleiber - falsul Kleiber - cu un buchet de flori ale 
păsării-paradisului, oranj-albastre, în mână. 

Anne se duse un pas către el, fără să ştie ce îl va face să 
spună cu acest gest. Era total nesigură. Se aflau aşa, faţă în 
faţă, şi fiecare aştepta încurcat să spună celălalt ceva. 

— Nu ştiu, începu într-un final „Kleiber“, făcând pauze, să 
îmi cer iertare? Ce să fac? 

— La ce te referi? întrebă Anne pe un ton muşcător. 

— Nici eu nu ştiu, de fapt, spuse Kleiber evaziv. Ştiu, 
desigur, că te-am înşelat într-un mod urât. 

— A, da. În fine... 

— Dar te-am înşelat numai în privinţa identităţii mele, nu şi 
a sentimentelor. Ele au fost adevărate. De la bun început. 

— Şi crezi că acum se poate face distincţie? 

— Cred că da. 

— Trebuie să mă lămureşti în privinţa asta. 

— Am să încerc. Aşadar, nu mă numesc nici Adrian, nici 
Kleiber; numele meu este Stephan Oldenhoff. Dar, la fel ca şi 
Kleiber, sunt jurnalist, într-adevăr, nu la fel de plin de succes, 
ci unul care îşi vinde articolele când ici, când colo, şi este 


bucuros dacă poate să-şi plătească chiria. Aşa ajungi să 
accepţi orice comandă care îţi aduce bani. Într-o bună zi, m-a 
abordat un domn, zicând că semăn uluitor de bine cu un alt 
jurnalist şi m-a întrebat dacă aş fi dispus să joc rolul acestuia 
pentru o sumă mare de bani. Nu mi-a luat mult timp să mă 
gândesc şi am spus că, dacă nu e nimic ilegal, aş face asta, 
onorariul era cu adevărat considerabil. Cel care m-a trimis să 
fac asta se numeşte Donat şi comanda era să ajung în 
posesia pergamentului. 

Şi atunci Stephan Oldenhoff a trebuit să se transforme în 
Adrian Kleiber. In ce priveşte exteriorul, asta nu a fost prea 
greu, mai ales că ştiam că ultima ta întâlnire cu Kleiber 
fusese cu şaptesprezece ani în urmă. Donat a făcut 
investigaţii serioase, iar soţia lui i-a spus cele mai importante 
lucruri. Despre deprinderile şi trăsăturile lui Kleiber nu ştia 
nimeni mai bine decât Hanna Luise Donat, văduva lui, pentru 
că el se căsătorise cu ea. De atunci nu ţi-a mai trimis flori de 
ziua ta de naştere. 

Ştiam foarte bine despre situaţia ta şi am primit sprijin 
serios, înţelegeam totuşi că plana asupra mea un pericol 
serios din partea orficilor, mai ales din momentul când am 
ajuns în posesia pergamentului, sau, mai bine spus, din 
momentul în care orficii au avut impresia că am ajuns în 
posesia pergamentului. De aceea, mi-a venit ideea de a 
merge în America, lucru foarte nimerit. Acolo mă simţeam în 
siguranţă. 

Anne dădu din cap. Îi venea greu să creadă vorbele lui 
Oldenhoff. 

— Atunci, spuse ea după ce chibzui o vreme, răpirea ta din 
Leibethra nu a fost decât o farsă! 

— Cum poţi să crezi aşa ceva?! strigă Oldenhoff indignat. A 
fost crudul adevăr. Când orficii şi-au dat seama că 
pergamentul nu se mai afla la tine, pentru că eu îl tineam 
ascuns, m-au răpit în stilul mafioţilor sicilieni. Eu chiar nu ştiu 
cum m-au adus în Leibethra şi ce mi-au făcut ca să afle de la 
mine unde era ascuns pergamentul. Cert este că eu îţi 
datorez viaţa; pentru că dacă ar fi aflat că pergamentul e de 


mult în mâinile fundamentaliştilor, probabil că m-ar fi omorât 
în bătaie. 

Anne von Seydlitz se uită în ochii falsului Kleiber. Îl ura pe 
acest om; dar nu aşa cum îţi urăşti un duşman sau un 
adversar. Anne îl ura pe Oldenhoff numai şi numai pentru că 
era Oldenhoff şi nu Kleiber. Dar ăsta era genul acela de ură 
care se schimbă uşor în iubire, iar momentul acela era mai 
aproape decât credea ea. 


8 


De la acea întrevedere din casa din spate, de pe Via 
Baullari, trecuse exact o săptămână. Anne von Seydlitz se 
retrăsese într-un concediu de odihnă la Capri, ca să judece 
lucrurile. Ocupa un apartament într-un hotel indecent de 
scump, Quisana; putea să-şi permită. Donat îi dăduse un cec 
de mai bine de un milion de dolari; dar, cu toate că avea 
mulţi bani, Anne nu era fericită. Avea impresia că în lunile 
dinainte trăise viaţa unei persoane străine şi dură mult până 
îndoiala se transformă în uimire, iar uimirea, în final, în 
convingerea că nu a visat, că a trăit totul cu adevărat. 

În nopţile lungi de trezie, un ecou urât îi pulsa în minte: 
„Barabbas, Barabbas, Barabbas”. O supăra ca o durere de 
cap şi simţea că nu mai are mult până la disperare. Bănuia ce 
urma să vină, era una dintre puţinii care chiar puteau avea 
idee, dar nu putea sub niciun chip să-şi imagineze cum se va 
întâmpla această catastrofă, pentru că altfel nu se putea 
numi acel lucru iminent. Odată, se surprinse închinând 
rugăciuni fierbinţi cerului să se întâmple ceva cu totul şi cu 
totul neaşteptat, ceva care să şteargă tot ce se întâmplase 
până atunci, ca ploaia care spală desenele pe asfalt. 

Desigur că nu avea sens, pentru că nu poţi să influenţezi 
viitorul şi nici trecutul. Aşa că Anne von Seydlitz croia planuri 
cum să scape într-un loc îndepărtat de catastrofa care 
ameninţa să se întâmple. Dar se întâmplă cu totul altfel. 

Luni, 5 martie 1962 


Zborul Alitalia 932, Roma, Amman. La bord: 76 de pasageri 
şi opt membri ai echipajului. Pe rândul 8, locurile A şi B, un 
bărbat dolofan cu o scăfârlie fără păr. Lângă el, soţia lui 
invalidă. Înregistrarea din lista pasagerilor: Donat, domnul, şi 
Donat, doamna. Cei doi fuseseră aduşi la bord înaintea 
celorlalţi pasageri, printr-o uşă separată. Doamna Donat în 
scaunul cu rotile. Stewardul nu putu să nu remarce geanta 
mare cu acte pe care femeia invalidă o legase cu lanţ de 
încheietura mâinii. 

Pe rândul 6, locul D, un domn îmbrăcat în negru, cu părul 
scurt şi grizonat. Reverul costumului era împodobit cu o cruce 
de aur cât unghia. Inregistrarea din lista pasagerilor: Manzoni. 
Domnul Manzoni urcase la bord în ultimul moment. Avea o 
geantă neagră de călătorie. 

La intervale scurte, în timpul zborului, Manzoni se răsucea 
şi se uita la Donat şi la soţia lui invalidă. Cei doi îl priveau în 
ochi provocator. Manzoni rânjea neruşinat. Părea că fiecare 
se simţea învingător asupra celuilalt, familia Donat asupra lui 
Manzoni şi Manzoni asupra celor doi Donat. 

După 80 de minute de zbor, Manzoni puse mâna pe geanta 
neagră. Scotoci după ceva. Donat apucă să vadă cum scoate 
mâna din geantă şi îşi face cruce repede, râzând. Apoi îl lovi 
un fulger orbitor. O explozie. Avionul se sfărâmă în mii de 
bucăţi, la 7000 de metri deasupra nivelului mării. 


9 


Fireşte că nu există martori pentru această ultimă scenă. 
Dar probabil că s-a întâmplat aşa, ori cam aşa. 

Agenţia italiană de presă ANSA anunţa pe 5 martie 1962: 
„Roma: - În timpul zborului de la Roma la Amman, astăzi, luni, 
un avion de pasageri al companiei de zbor Alitalia a explodat 
şi s-a prăbuşit în ocean. La bord se aflau 76 de pasageri şi opt 
membri ai echipajului. Locul în care s-au prăbuşit se află la 60 
de mile marine la sud de Cipru, la 90 de mile marine la vest 
de Beirut, într-unul din locurile cu cea mai mare adâncime din 


Marea Mediterană. Membrii echipajului unui distrugător din 
cele şase ale flotei americane au putut observa cum avionul 
explodează în aer. Fragmentele s-au prăbuşit arzând în mare. 
Este sigur că niciunul dintre cei 84 de ocupanţi nu a 
supravieţuit catastrofei. Despre cauza accidentului nu există 
actualmente decât speculaţii. Un purtător de cuvânt al Alitalia 
a declarat la Roma că nu este exclus ca explozia avionului să 
fi fost pricinuită de o bombă." 


Postfată I 


Joi, pe 11 octombrie 1962, papa loan al XXIII-lea a declarat 
deschis la Roma Conciliul Vatican II. Din cei 3 044 de părinţi 
ai conciliului, au fost prezenţi 2 540, dintre care 115 membri 
ai curiei. Dintre cei 115 doar aproximativ 30 cunoşteau 
adevărata cauză a acestei întruniri bisericeşti globale, pusă la 
cale după aproape o sută de ani. 

Conciliile, iar lucrul acesta ni-l arată trecutul, au avut 
întotdeauna un motiv important şi rezultate semnificative. 
Conciliile au scos în evidenţă homousia, consubstanţialitatea 
Fiului cu Tatăl (la Niceea), au pus capăt schismei (la 
Constantinopol) sau le-au adus creştinilor dogma păcatului 
originar (la Trent), sau a infailibilităţii papei. Rezultatele 
Conciliului Vatican Il au părut modeste spre deosebire de 
acestea. 

Totuşi, Conciliul Vatican II este însemnat în istorie drept un 
conciliu reformator şi, fireşte că cele ce au fost consemnate în 
carte nu s-au întâmplat niciodată. 


Postfată II 


Anne von Seydlitz şi Stephan Oldendhoff s-au căsătorit în 
mai 1964, la Paris. Şapte ani mai târziu, Anne şi-a găsit 
moartea într-un accident misterios. A căzut în faţa unui 
metrou care intra în staţie, la Pont-Neuf. Anne a fost 
înmormântată în cimitirul parizian Cimetière de Père- 
Lachaise, la o aruncătură de băț de dr. Guillotin, inventatorul 
ghilotinei. 

Piatra ei inscripționată într-un mod excepţional abia dacă 
se observă într-o mare de pietre unice de mormânt. Inscripţia 
este următoarea: 


ANNE 
1920-1971 


Dedesubt se află câteva cuvinte latineşti, pe care nimeni 
nu le înţelege: 


BARBARIA ATQUE RETICENTIA ADIUNCTUM 
BARBATI BASIS ATRII SACRI 


Până acum câteva luni, când această carte a fost pusă pe 
hârtie, puteai să vezi aproape zilnic cum intră în cimitirul 
Père-Lachaise un bărbat în vârstă, cu o floare a pasării- 
paradis oranj-albăstruie. 

Intrebat despre semnificaţia misterioasei inscripţii, el a 
susţinut că nu cunoaşte traducerea. Importante erau inițialele 
de la fiecare cuvânt. 


Marginalia 


Prin aceasta mă scuz în toate formele faţă de Stephan 
Oldenhoff. El a fost cel pe care l-am întâlnit în Cimitirul Père- 
Lachaise şi care a netezit calea spre această carte. Ştiu, am 
abuzat de încrederea lui şi am publicat această poveste 
împotriva dorinţei lui. Motivul pentru care am făcut acest pas 
nu îi va uimi nici pe cititorii mei şi nici pe el. Am convingerea 
că subiectul este prea plin de semnificaţii ca să nu merite să 
fie pus pe hârtie. 


Philipp Vandenberg