Veit Etzold — [Clara Vidalis] 02 Agonie mentala

VEITALIZOLD 


| De multe ori, 
m RSET Ae . 
răul este camuflat în bine. 


T A TOTTA j> 


iL T 


virtual- project. cu 


VEIT ETZOLD 


Seria: Clara Vidalis #2 


AGONIE MENTALĂ 


Original: See/enangst (2013) 


Traducere din limba germană: 
CORNEL STOENESCU 


ny 


virtual-project.eu 


În această lume, cea mai mare binecuvântare 
este - mi se pare mie - neputinta spiritului 
omenesc de a face legătura între toate datele pe 
care le deține. Trăim pe o insulă pașnică a 
ignoranței, în mijlocul mării întunecate a 
Infinitului, ṣi nu ne este dat să mergem prea 
departe. Stiintele - fiecare având propria directie - 
nu ne-au făcut prea mult rău până acum; însă într- 
o zi, punerea cap la cap a cunostintelor disparate 
ne va dezvălui imagini atât de înspăimântătoare 
ale realitătii, încât în urma acestor revelatii ori ne 
vom pierde mintile, ori ne vom refugia din fata 
luminii fatale în pacea ṣi siguranta unui nou ev de 
obscurantism. 


H.P. Lovecraft, Chemarea lui Cthulhu 


Natura nu cunoaste disparitia. Ea cunoaste doar 
transformarea. Tot ce m-a învățat știința și mă 
învață în continuare îmi întărește credința în 
perpetuarea existenței noastre spirituale după 
moarte. 


Wernher von Braun 


PROLOG 
SATAN, FĂ-MĂ SĂ VĂD! 


EI îşi privea în oglindă ochii, ochii şi chipul, chipul său care în 
lumina rece de neon părea tigva unui mort. Cenușie, scofâlcită, 
moartă. Din acest chip lipsea ceva. Vointa. Da, voința de a 
încerca, chiar și cu prețul propriei vieți. Și astfel să devină mai 
puternic decât oricând. 

Cobori privirea spre scalpel, așa cum în ultima jumătate de 
oră făcuse de multe ori. Chipul i se oglindi și în lama acestuia, 
distorsionat și estompat, ca și cum ar fi făcut deja parte din 
lumea spiritelor pe care voia să le invoce. 

„Triumviratul”, își spuse în gând. Cei care îi vorbeau. Satan, 
Lucifer și Asmodeus. Privi în lumina orbitoare a plafonierei. Prin 
fereastra înaltă a pivniței, văzu cerul nocturn negru ca smoala și 
secera lunii, care părea un pumnal argintiu cu lama curbată. 

„Trebuie să o faci”, se auzi vocea din capul lui. 


Cineva îi vorbea acolo, nu el, mai adânc și mai negru decât un 
hău fără de fund. Ceva venind din eternitatea timpului și din 
nesfârșitul Universului. 

Mai vechi decât viața și mai întunecat decât moartea. 

Nu știa de unde era această voce. Știa doar că în el, undeva 
adânc, îl aștepta ceva. Ceva care îi va da pace doar după ce va 
face ceea ce trebuia să facă. 

„Satan, fă-mă să văd!” 

O să doară, o să doară groaznic. Însă nu exista altă 
posibilitate ca să vadă cu adevărat. 

Ridică scalpelul, privi în oglindă și, după o scurtă ezitare, își 
băgă lama în colțul interior al ochiului stâng. Apăsă și primele 
picături de sânge începură să curgă. Simti izul de aramă și 
căldura sângelui care i se scurgea pe obraz. 

Durerea era de neimaginat, însă nu se opri, deși mâinile îi 
tremurau în timp ce lama descria un cerc prin piele și tendoane, 
mușchi și nervi, pentru a săvârși imposibilul, inexprimabilul, 
înspăimântătorul. 

„Satan, fă-mă să văd!” 


Mai tăie o dată, în timp ce sângele i se scurgea pe nas și 
picura de pe gât pe tăblia mesei. Scoase apoi scalpelul 
însângerat, pentru a-l înfige din nou, cu mai multă putere. Simti 
iarăși o durere sfâșietoare, scrâșnetul și pocnetul mușchilor și 
oaselor secționate. Și sângele șiroind. Renăștea și vocea din cap 
ÎI îndemna să facă ce era interzis. 

Vocea care îi vorbea din adâncul neantului. 

Mai veche decât viata și mai întunecată decât moartea. 

Ridică apoi mâna dreaptă și scoase ceva din orbită. Vasele 
fine de sânge, mușchii și fasciculele de nervi îi dăduseră acestui 
Ceva aspectul unei flori bizare. II depuse încet pe masă. Sângele 
proaspăt, cald, desena modele grotești pe metalul murdar, în 
timp ce în fața ochiului său interior defilau hoarde fantomatice 
de suflete moarte, al căror cânt se înălța în creierul lui într-un 
crescendo diabolic, imprimând sufletului său pecetea iadului. 

A TRĂI, A OMORI, A VEDEA. y 

„VEI VEDEA”, îi spusese vocea. „MAI MULT DECÂT PÂNĂ 
ACUM". 

Apoi se sfârși şi puse scalpelul plin de sânge pe masă, alături 
de oglinda acoperită și ea de stropi de sânge. Mâinile încetaseră 
să îi mai tremure. Fu străbătut de ceva inimaginabil, nemaitrăit. 

incercase toate drogurile, jertfise animale și le băuse sângele, 
torturase oameni, îi pângărise și îi omorâse, dar maestrul lui ii 
păstrase extazul pentru această clipă, care îi arăta că meritase 
să i se supună și să aibă încredere în el. Care îi dovedea că el 
era unul dintre aleși. 

Viața era teribilă, dar ceea ce urma putea fi și mai și. El va 
domni în iad peste cei pe care îi ucisese. Va fi mai mult decât 
fusese vreodată pe pământ. li va găsi. Le va dezlega taina 
întunecată. Și îi va ucide. 

Ba și mai mult. Îi va transforma în sclavi. Pentru veșnicie. 

In iad nu existau legi. Cel puternic îi va stăpâni pe cei slabi. 
lar cel puternic va fi el. Când va termina ceea ce maestrul său 
voia să facă. 

Maestrul său nu îi făcuse promisiuni deșarte. 

Pentru că atunci când privi tăblia roșie de sânge a mesei se 
întâmplă imposibilul. 

„ Vedea”. 

Alături de scalpelul care zăcea în sânge și fibre musculare 
sectionate îşi văzu în lumina rece a lămpii cu neon propriii ochi. 


PRIMA CARTE 


ÎNGERUL ȘI SPADA 


Când Dumnezeu ne vorbește, 
Vom muri. 


Exodul, 20, 19 
1. 


Clara Vidalis, inspector-șef și expert în medicină legală și 
psihologie patologică în LKA! Berlin, privi pe fereastră orașul 
care, înmuiat în ploaie, arăta ca un cadavru umflat dintr-un 
mormânt năpădit de viermi. Era o după-amiază de februarie 
tristă și cerul semăna cu licăririle cenușii de pe ecranul unui 
televizor dereglat. Ceea ce nu o împiedica pe tânără să 
privească în continuare pe fereastră. 

„Ad plures ire”, îi trecu prin minte. „A merge la cei mulți”. 

Romanii foloseau expresia „cei mulţi” pentru morţi. Cine se 
ducea la „cei mulţi” era mort. În istoria omenirii, numărul 
morților a fost permanent mai mare decât al celor în viață. S-a 
calculat numărul de morţi de la apariţia omului și unii oameni de 
știință au afirmat că atunci când populaţia va ajunge la șapte 
miliarde, numărul viilor va fi mai mare decât cel al morţilor. Nu 
se poate spune însă dacă acesta este un motiv de bucurie. 

Chipul Clarei era drăguţ, cu trăsături sudice datorate sângelui 
italian și spaniol ce îi curgea prin vene. Doar când își strângea 
buzele, pe față îi apărea o urmă a durității și intransigenţei 
caracteristice profesiunii. Avea părul negru și ochii albaștri, 
profunzi, ca ai celor obișnuiți parcă să privească până la orizont 
și dincolo de el, precum marinarii sau comandanții de aeronave. 

Totuși, nu privitul cerului și al mării o atrăsese pe Clara, ci 


t Landeskriminalamt - Serviciul regional de combatere a infracționalităţii. 


scrutarea profunzimilor sufletului omenesc și cercetarea părților 
întunecate ale acestuia. 

In timp ce privea cerul acoperit de nori, se gândea că în filmul 
The Ring răul pândea din televizor și toţi cei care îl urmăreau 
prea mult o luau razna. 

În cele din urmă, se smulse din meditaţie și îşi coborî privirea. 
„Dacă mă mai uit mult în gol, îmi pierd și eu minţile”. 

Inchise dosarul pe care îl răsfoise pe pervazul ferestrei și își 
băgă în buzunarul pantalonilor telefonul mobil aflat lângă 
acesta. Mișcările ei erau mlădioase, precise și energice, trădând 
faptul că practica yoga și artele marţiale. 

Clara avusese nevoie de o pauză. Tocmai terminase un 
interogatoriu. Avea, în sfârșit, recunoașterea faptei de către doi 
violatori. Hermann, colegul Clarei, și alți doi polițiști încă se 
ocupau la subsol cu finalizarea formularelor pentru procuratură 
și instanţă. 

Mai multe indicii conduceau către doi bărbați, care negau însă 
totul cu o încăpățânare impertinentă. Siluiseră două femei, pe 
una o și omorâseră și îi abandonaseră cadavrul pe un drum din 
pădure. Capul acesteia fusese zdrobit cu o piatră de caldarâm, 
braţele și picioarele îi erau larg desfăcute, iar rochia murdară și 
pătată de sânge părea în același timp rochie de mireasă și 
linţoliu. 

Făptașii voiseră să îi dea cadavrului aspectul unui înger? Era 
vorba despre o crimă cu motivaţie religioasă? Totuși, la 
reconstituirea făcută cu un manechin, se demonstrase că, dacă 
apucai un om lipsit de viață de la spate, pe sub braţe, îl târâi și îl 
lăsai să cadă, de cele mai multe ori, acesta rămâne cu brațele 
îndepărtate. 

Fusese doar o întâmplare faptul că femeia purta o rochie albă 
și că aceasta și prietena ei, în drum spre clubul preferat, 
intraseră în vorbă la o benzinărie cu cine nu trebuia. 

„Niciun înger”, îi trecu Clarei prin cap. Pentru ea existase doar 
un înger. Și, în cazul în care chiar existase, acesta era acum în 
cer. 

Clara avea optsprezece ani atunci când o văzuse ultima oară 
pe sora ei, Claudia, pe atunci de zece ani. În urmă cu mai mult 
de douăzeci de ani, Claudia fusese răpită de un pedofil cu 
tulburări mintale, căruia îi plăceau letcoanele, cleștii și ţipetele 
fetițelor. 


Se spunea că niciun tată nu ar trebui să își îngroape fiica. „Și 
nicio soră mai mare să își îngroape sora mai mică”, se mai gândi 
Clara. Dar exact așa se întâmplase. În acea zi, Clara își jurase să 
fie mai pricepută decât polițiștii rataţi care nu fuseseră în stare 
să o salveze atunci pe Claudia. Nici măcar nu îl prinseseră pe 
neomul care o omorâse pe Claudia. 

Tot atunci, Clara se decisese să se facă polițistă și să îi ajute 
pe alţii, dacă pe ea nu putuse să se ajute. Işi urmase cu hotărâre 
țelul până ajunsese la LKA, ca să vâneze bestii, cum fusese 
asasinul surorii ei, și ca să poată să doarmă noaptea. 

Ca să poată să doarmă și acum. 


2. 


Aproape că se întunecase în această zi de vineri în Berlin și 
ultimele raze ale unui soare de iarnă cădeau oblic pe ferestrele 
înalte de trei metri ale biroului înconjurat de geamuri. Franco 
Gayo strânse documentele și le vâri în servietă. Se duse apoi la 
fereastră și privi spre Friedrichstraße, la blocurile-turn din 
Potsdamer Platz, aflate la oarecare distanţă, și la cele două 
turnuri de telecomunicaţie, cel din vest, de lângă Internationales 
Congress Zentrum, și cel din est, de lângă Alexanderplatz, care 
încadrau panorama. 

Reveni la birou. Tălpile pantofilor săi din piele scârțâiau ușor 
pe parchetul imaculat. Avea un costum scump și elegant, un 
ceas care costa cât o mașină și o agendă în care figurau mai toţi 
cei cu bani sau influenţă, de preferință cu amândouă. 

Trebuia să mai dea un telefon scurt, după care își începea 
weekendul. Avea nevoie de această pauză pentru a se reface. 
Săptămâna viitoare, vineri seara, participa la o gală de donaţii, 
iar sâmbătă seara era oaspetele celui mai important show al 
televiziunii germane. Duminică mergea la un concert de 
binefacere al filarmonicii berlineze. 

Deoarece secretara i se îmbolnăvise pe neașteptate, Gayo își 
căuta singur într-un fişier numărul, în timp ce, treptat, 
întunericul se strecura în toate colțurile uriașului său birou aflat 
în apropierea cartierului 101. 

Lui Franco Gayo îi plăceau spaţiile mari, aerisite. De când era 


partener al firmei de avocatură Archer & Sullivan fusese așa. 
Acum, la fundaţia sa destinată să îi ajute pe cei mai săraci dintre 
săraci, nu se putea altfel. Miză mare, mult ajutor, mulţi bani. 
Bigger is better. Doar odată locuise într-un loc mai înghesuit, în 
căminul studenţesc al Harvard Law School. 

Nu mai lucra ca avocat, dar ceea ce învățase la Harvard și în 
mod special la biroul de avocatură îl ajuta acum foarte mult. Do 
ut des se numea asociația lui. /ti dau, ca să dai. 

Noul câmp de activitate al acesteia era Haiti. Soarta avea o 
plăcere perversă de a lovi mereu oameni sărmani. Cutremurul 
de șapte grade produs în Haiti pe 12 ianuarie 2010, la ora 
21:53, transformase insula într-un tărâm al morţii, al 
distrugerilor, al bolilor și al foametei. Timp de un minut, placa 
nord-americană și cea a Caraibilor se ciocniseră, epicentrul fiind 
la doar 25 de kilometri sud-vest de capitala Port-au-Prince. 

Cutremurul demonstrase că Dumnezeu nu doar că răsucește 
cuțitul în rană, ci uneori îi mai rupe și lama. Fusese cel mai 
puternic seism din America de Nord și, până astăzi, și cel mai 
puternic din secolul al XXI-lea, chiar mai distrugător decât 
cutremurul marin din Thailanda din decembrie 2004, cel care 
produsese un tsunami. În Haiti lăsase în urmă aproape o 
jumătate de milion de morți, două milioane de oameni fără 
adăpost, teroare, anarhie și jafuri. Paguba de aproximativ opt 
miliarde de dolari includea și distrugerea brumei de 
infrastructură. 

Președintele René Préval se adresase din faţa palatului său 
distrus reporterilor care cutezaseră să înfrunte haosul. Și 
comunitatea internaţională reacţionase. ONU trimisese 3 500 de 
oameni. Președintele SUA, Obama, iniţiase acţiunea „Unified 
Response” și îi invitase pe foștii președinți Bush și Clinton să își 
folosească influenţa pentru obţinerea de donații private. Din 
Germania s-au strâns mai mult de 50 de milioane de euro. 

Donaţii private. Pentru asta exista Do ut des. Ceea ce spunea 
și Franco Gayo la fiecare talk-show, la fiecare apariţie publică. 
Dar mai era ceva. Copiii din Haiti aveau nevoie de un viitor. 
Problema era dacă ei își puteau face acest viitor în patria 
distrusă. Cu siguranţă că nu în anii imediat următori. Haiti avea 
nevoie de copii pentru reconstrucţie, însă insula avea nevoie și 
de conducători, de oameni cu „leadership skills” școliţi la 
universităţile de elită din Vest, care să se întoarcă în ţară și să o 


dezvolte. Acțiunea pe termen lung nu se putea realiza decât 
astfel. 

Aceasta era ideea pe care Franco Gayo o susţinea și pentru 
care strângea bani de peste tot. Până acum cu succes deplin. 
Organizase o armată de strângători de donaţii care lucrau pe 
bază de comision în zonele pietonale ale marilor orașe germane. 
lar cu show-urile sale și prin apariţiile în ziare ajungea și la 
portofelele grase. Mai bine și mai profitabil decât Brangelina cu 
alaiul de copii adoptați, pe care nimeni nu îi întreba dacă într- 
adevăr voiau să fie adoptați, sau decât Bono Vox și Bob Geldof 
cu al lor absurd Africashow. 

— Ajutorul trebuie să vină din interior, repeta Gayo în toate 
talk-show-urile și la fiecare gală. Dar pentru asta trebuie mai 
întâi să vină de afară. 

Asta spunea și în spotul video pe care o agenţie internaţională 
de publicitate i-l produsese pro bono. Acesta îl prezenta pe Gayo 
cu diverși copii într-un slum prăpădit din Haiti, în faţa Trinity 
College din Oxford și în fața clădirii ONU din New York. 

— Copiii aceștia visează la un viitor mai bun, susţinea el. Vor 
un nou Haiti, dar deocamdată nu au nici măcar un loc unde să 
doarmă. 

A visa și a dormi. Aceste cuvinte erau și mottoul asociaţiei, și 
nu doar mottoul, ci și o ameninţare: Dacă nu ne lăsați să visăm, 
nu vă lăsăm să dormiti. 

Franco Gayo formă numărul și așteptă. 


3, 


„Răul”, gândi Clara Vidalis, „revine totdeauna”. 

| se întâmpla zilnic. Pe retină îi rămăsese imaginea unuia 
dintre cei doi violatori de mai înainte, rânjind prostește, cu o 
șapcă pe cap având cozorocul răsucit la spate. Ca și complicele 
său, acţionase în timpul violului sub influența unui produs 
farmaceutic psihoactiv. 

Violul sub influenţa drogurilor putea fi pentru vinovaţi o sabie 
cu două tăișuri. Pe de-o parte, drogurile puteau reduce 
responsabilitatea. Totuși, dacă era vorba de excitante ca LSD, 
amfetamine ori cocaină, acestea erau administrate pentru a 


amplifica plăcerea și pentru a putea să o facă mai des. 

Clara și Hermann primiseră cazul după ce îl reţinuseră pe 
Inkubus, un individ cu grave tulburări psihice, care la început se 
limitase la a hărțui femei și a răscoli pubelele din fața caselor 
acestora. Din gunoi recupera tampoane folosite și prepara din 
ele un fel de ceai despre care susţinea că îl ajută să seducă 
femeile. 

Inkubus. Un nume potrivit, la care se gândise dr. Martin 
Friedrich, șeful departamentului pentru analiza operativă a 
cazurilor. Inkubus era un spirit care vizita femeile frumoase în 
timp ce dormeau, le tulbura visele și le propunea jocuri sexuale. 
Și, în cele din urmă, Manfred Heyer, „Inkubusul berlinez”, chiar 
făcuse așa ceva. Când constatase că ceaiurile sale din 
tampoane nu aveau efectul dorit, revenise la „vechiul și bunul 
viol”, după cum îi mărturisise pe un ton confidenţial lui Hermann 
în timpul interogatoriului. 

lar acum apăruseră alţi doi violatori. Va avea loc un proces - 
vor fi trei-patru zile de deliberări - și se va pronunţa sentinţa. 
Din nou, doi infractori vor merge la închisoare, își vor ispăși 
pedepsele, vor fi eliberaţi cândva și probabil că o vor lua de la 
capăt. Sau și mai rău. 

„Ad plures ire. A merge la cei mulţi. La morţi”. 

Clara ridică privirea spre cer. Uriașa lume a morților va fi 
astfel mai mică? Îi trecură prin faţa ochilor toate umbrele celor 
cărora nu le fusese permis să mai trăiască. Ce s-ar fi întâmplat 
cu ceilalţi bărbați și cu celelalte femei dacă ar mai fi trăit? Și mai 
ales ce s-ar fi întâmplat cu copiii? Copii înmormântați într-un mic 
coșciug, șterși de pe faţa pământului ca și cum nici nu ar fi 
existat? Mai trăiesc doar în amintiri devenite tot mai palide pe 
măsură ce timpul acoperă rănile care însă nu se vor vindeca 
niciodată. Ce ar fi devenit toţi acești oameni? Ce ar fi realizat ori 
ar fi descoperit ei? Revăzu în minte toate numele din ultimul 
timp - medici, descoperitori, întreprinzători. Nume ce străluceau 
puţin, apoi erau măturate ca de o explozie nucleară, mai întâi 
încremenind și apoi transformându-se în praf. Nume care ar fi 
putut deveni ceva, dar nu au avut voie. Nume ai căror purtători 
se aflau acum la un metru optzeci sub pământ sau se 
transformaseră în cenușă gri într-un crematoriu, în vreme ce 
asasinii lor își pierdeau vremea în închisori, erau eliberaţi și apoi 
o luau de la capăt. 


— Fiul meu este mort pentru veșnicie, îi spuse cândva o 
mamă Clarei, dar alţi copii încă trăiesc. 

Întrebarea era: Pentru cât timp? 

Folosea la ceva că unul ori doi criminali erau băgaţi la 
răcoare? Îi ajuta asta pe părinţi, pe membrii familiei aproape 
înnebuniţi de disperare? Ori pe morţi? Cei uciși, care îi apăreau 
în vise împleticindu-se, cu feţe palide și cu ochi însângeratți, își 
găseau astfel pacea? Ori ea și-o găsea? 

e 

Inkubus și cei doi violatori păreau aproape nevinovați în 
comparație cu alţii care, în săptămânile anterioare, aproape le 
tăiaseră răsuflarea Clarei și celor din echipa ei. 

În ultimele două cazuri grave de care trebuise să se ocupe nu 
existaseră interogatorii. Unul dintre făptuitori încercase să o 
împuște, iar celălalt se aruncase în aer. Clara și colegii ei 
scăpaseră de moarte ca prin minune. ă 

Totul se petrecuse în octombrie, anul trecut. Il vânau pe 
Bernhard Trebcken, Strigoiul, un violator odios, care nu doarcă 
abuza femeile, nu doar că le omora, ci înainte sau după viol, 
într-o turbare psihotică, le făcea bucăţi. Clara și colegii îl 
surprinseseră pe Trebcken în locuinţa ultimelor lui victime, o 
pereche de lesbiene. Faptul că două femei se satisfăceau 
reciproc, în timp ce el rămânea cu buza umflată, îl scosese din 
minţi pe Trebcken. O violase pe una din femei sub privirile 
celeilalte, o ucisese și o ciopârţise cu toporul. 

Clara privise în ochi răul abisal când Trebcken o lipise strâns 
de el pe supravieţuitoarea luată ostatică, ţinându-i la gât un 
fierăstrău pentru tranșat păsări. Îndreptase arma Heckler & 
Koch spre fruntea lui. Luase pistolul de la un coleg, după ce 
Trebcken îi rupsese acestuia nasul și aproape că îi zdrobise și 
laringele. 

„Ce se întâmplă dacă nu trag?” se întrebase Clara. „Va elibera 
femeia?” 

Puțin probabil. Mai devreme ori mai târziu, îi va reteza artera 
carotidă și sărmana va muri sub tirul polițiștilor, devenind 
martiră. Așa că trăsese. Pentru că știa că uneori ești obligat să 
alegi între două soluţii proaste. Pentru că știa că uneori era mai 
bine să ratezi decât să nu acționezi. Și pentru că știa că glonţul 
este mai rapid decât impulsurile nervoase. 

În fracțiunea de secundă în care Strigoiul vru să reteze gâtul 


femeii, glonţul îi transformă capul într-o masă sângerândă, 
jumătate legată de trup, jumătate împrăștiată pe mai mult de 
cinci metri pătraţi de perete alb, ca o reproducere a unei opere 
a lui Jackson Pollock. 

Ochii răului. Clara îi mai privise o dată. Și când apăsă pe 
trăgaci îi eliberă lui Bernhard Trebcken biletul spre iad. 

Al doilea caz, pentru care LKA fusese alertat doar o 
săptămână și jumătate mai târziu, se dovedise mult mai dificil. 
Pentru că asasinul care își spunea Cel fără nume nu era un 
turbat utilizator de fierăstrău ca Bernhard Trebcken, ci era un 
proiectil condus cu sânge rece, care pătrundea încet și sigur în 
creiere. Cel fără nume, care în media a fost botezat la scurt timp 
Facebook-Spintecătorul, avea o predilecție pentru fete tinere și 
frumoase, pe care le contacta sub o falsă identitate pe 
platformele de socializare și pe pagini de dating, le afla adresele 
și le omora. 

Pe Clara și pe Facebook-Spintecătorul îi unea un secret 
întunecat, pe care acesta i-l dezvăluise Clarei cu multă plăcere 
și sadism înainte de a muri. 

Era bucuroasă și recunoscătoare pentru momentele de liniște 
pe care le mai avea. Și pentru colegii pe care se putea bizui. 
Care nu o lăsau baltă. Care îi asigurau spatele în bazinul plin de 
rechini al birocraţiei. 

Auzi pași grei, cunoscuţi, apropiindu-se. Erau ai unui coleg 
fără de care ea nu ar mai fi fost acolo și fără de care, mai ales, 
nu ar fi mai rămas acolo. 

Statura înaltă, pașii largi care scoteau un zgomot înfundat, 
nasul de vultur între ochii albaștri-oţel și mâna mare care slăbea 
nodul  cravatei aparţineau directorului Walter Winterfeld, 
superiorul ei direct și șeful secţiei pentru crime a LKA. Clara îi 
atrăsese atenţia pe când se specializa în medicină legală și 
psihologie patologică și o luase sub aripa sa protectoare. 

— Cei mai răi criminali mișună pe aici, spusese el referindu-se 
nu la LKA, ci mai ales la justiţie și la aparatul ei funcţionăresc. 
Așa că aţi nimerit în locul potrivit și amândoi vom avea de 
câștigat. 

— Și dumneavoastră sunteţi cel potrivit? întrebă direct, cu 
naivitate Clara. 

— Nu. Dar nici nu sunt cel nepotrivit. Și acest lucru este mai 
mult decât suficient. 


lar la Winterfeld asta nu era vorbă goală. El trăia prin slujba 
lui. Era divorţat de două ori. După o gravă criză personală, 
băgase după gratii mai mulţi criminali periculoși. La scurt timp 
după arestarea lor, pe când se afla încă la Hamburg, își 
prezentase teoria privitoare la fizionomia infractorilor, care 
susținea că pe chipul unei persoane se poate citi dacă aceasta 
este sau nu un infractor. 

Imediat, presa îl asaltase. Un ziar din Hamburg publicase un 
fotomontaj în care îl înfățișa în uniforma lui Heinrich Himmler. 

Totuși, rezolvase multe cazuri, iar cartea sa devenise 
bestseller. Ținuse prelegeri la Scotland Yard, Quantico, Virginia, 
Interpol și la toate serviciile regionale de combatere a 
criminalităţi din Germania. „A observa și a nimici” era maxima 
după care se ghida. Dacă Winterfeld pornea în căutarea unui 
criminal, de cele mai multe ori, acesta nu mai rămânea mult în 
libertate. 

Apoi primise oferta Ministerului de Interne de a înființa un 
departament care să se ocupe de combaterea crimelor capitale 
în Germania și restul Europei. Însă Winterfeld și-a dat repede 
seama că nu era o treabă pentru el, din cauza intrigilor. In plus, 
mai trebuia să se gudure pe lângă politicieni corupți, care, din 
motive electorale, nu voiau să își lase distrusă imaginea despre 
o lume normală și prietenoasă. 

Dar rămăsese în Berlin. LKA îi oferise postul de șef al secţiei 
criminalistice. Asta chiar era o treabă pentru el. 

— Trebuie să rămân lângă clienţii finali, îi mărturisise el 
Clarei. Criminalii mi-au dat energia să uit de mizeria cu divorţul 
și să mă concentrez din nou asupra a ceea ce este important. 
Trebuie să le fiu recunoscător măcar puţin. 

Pentru Winterfeld, aceștia erau clienţi, nu victime. 

— În fond, lepădăturile astea sunt conștiente că locul lor este 
în celulă ori la cimitir. Și, ca prestator de servicii, eu le duc exact 
acolo, continuă el. 

Înainte, Winterfeld obișnuia să-și fumeze ţigările subţiri din foi 
în faţa ferestrei deschise. Când fumatul a fost interzis în 
întreaga clădire, fuma „la fereastră afară”, cum spunea el. Până 
când medicul i-a explicat că va avea grave probleme cu inima 
dacă nu renunţă la tutun și, mai ales, dacă va mai trage fumul în 
piept. Așa că mai fuma doar la sfârșit de săptămână, dar tot 
trăgând în piept. 


— Ah, señora Vidalis, zise el când o văzu la fereastră. 

Dacă se așeza la o fereastră, ideal la etajul al treilea, unde se 
pregătea cafeaua, avea mari șanse să mai discute cu 
Winterfeld. 

— Mai fumaţi ori staţi aici ca să vă dezobișnuiţi? o întrebă el. 

Clara zâmbi. 

— Acum mă dezobișnuiesc din nou. 

— Bravo! spuse Winterfeld și deschise fereastra maiestuos, ca 
un rege din perioada renascentistă care voia să arate poporului 
pe fiul său nou-născut. Cum a fost? 

— Catastrofal. A durat o veșnicie. Amândoi au minţit cu 
nerușinare. 

Winterfeld privi cerul de un cenușiu murdar, cu aerul unui 
timonier aflat la cârma vasului său. 

— Știaţi că aici, la Berlin, suntem înconjurați de cadavre? 
întrebă el fără a o privi pe Clara. 

Era unul dintre obiceiurile lui să schimbe brusc subiectul unei 
discuţii. Se uita în jos, unde înainte obișnuia să scuture scrumul 
și unde, de aceea, ar fi trebuit să fie cel mai roditor sol din tot 
Berlinul. „Poate că ar trebui să se cultive aici viță-de-vie”, gândi 
Clara. „Château Criminel”. 

— În oricare oraș mai vechi de câteva sute de ani, pământul 
este plin cu cadavre, filosofă Winterfeld. lar la Berlin, din cauza 
unui eveniment, numărul morților este semnificativ mai mare. 

— Vă referiţi la luptele din 1945? 

Winterfeld confirmă. 

— Am discutat la telefon cu un prieten, responsabil cu 
protecţia monumentelor din oraș. Cu săpăturile, trase în piept 
aerul răcorit de ploaie și continuă, permanent se găsesc oase și 
tigve. Când în aprilie 1945 s-a declanșat Operaţiunea Clausewitz 
și Berlinul a devenit oraș-front, doar în ultima săptămână înainte 
de capitulare au fost 20 000 de morţi. Dacă se consideră că 
suprafaţa Berlinului este de 890 de kilometri pătrați, fiecărui 
kilometru pătrat îi revin mai mult de douăzeci de morți. Ceea ce 
înseamnă că la fiecare sută de metri parcursă există un 
cadavru. Și aceasta doar din ultima săptămână de război. 
Winterfeld își îngustă ochii și continuă: Și pentru că bătălia s-a 
concentrat în mod special în centrul Berlinului, probabil că aici 
densitatea este mult mai mare. Bărbatul privi cerul, după care 
adăugă: Nu este o imagine interesantă? Fiecare berlinez calcă, 


literalmente, pe cadavre. 

Clara râse stingher. 

— Deoarece nu putem trezi morţii, îi dezgropăm, continuă 
Winterfeld. Din păcate, asta nu le place politicienilor noștri, 
pentru că fiecare cadavru scos la lumină de noi le cam strică 
puţin sfânta lor lume. 

— Ca acest dr. Mertens la conferința de presă despre Cel fără 
nume? întrebă Clara. 

Ea trebuie să se fi gândit la vorbele goale rostite de un șef de 
serviciu din cancelaria senatului pentru afaceri interne. Acesta o 
lăudase pe Clara și echipa lui Winterfeld pentru lichidarea lui 
Facebook-Spintecătorul, însă fusese evident că nu se bucurase 
cu adevărat. Erau mai convenabile o mie de crime de care nu 
știe nimeni decât zece crime care trebuiau investigate. 
Strângerea umedă de mână a bărbatului îi amintise Clarei de 
perioada neplăcută de la începutul carierei ei, când lucra în 
departamentul de droguri și trebuia să caute cu mănuși de 
cauciuc după prezervative pline cu heroină prin locuințele 
consumatorilor. 

— Exact ca Mertens, da, spuse Winterfeld. Ne strâng mâinile 
în măsura în care le permit sforile cu care sunt manevraţi 
asemenea marionetelor, dar de fapt ne urăsc, pentru că noi 
aducem vești proaste. Ştii ce pățeau în Evul Mediu solii care 
aduceau vești proaste? 

— Erau omorâți. 

Winterfeld confirmă. 

— Din nefericire, astfel veștile proaste nu devin bune. Munca 
de investigație este o chestiune de durată. Nu se potrivește cu 
planificarea trimestrială sau pe cinci ani a politicienilor obtuzi. Își 
puse mâinile în șold și continuă: Noi nu putem prezenta succese 
la comandă. Nu ne putem face că plouă. Și cel mai rău este că 
nu putem împiedica producerea grozăviilor. Și nu putem nici să-i 
avertizăm pe oameni când se întâmplă. 

Amândoi priviră în tăcere o vreme cerul cenușiu pe care un 
nor negru de ploaie se plimba ca un suflet pierdut și era apoi 
făcut zdrenţe de o rafală de vânt. Clara îl urmări cu coada 
ochiului pe Winterfeld. Uneori, acesta complica lucrurile mai 
mult decât era cazul, într-un mod cu totul nepotrivit cu 
pragmatismul lui. Se putea să aibă două feţe și unii colegi ar fi 
fost probabil de acord cu acest lucru, dacă nu ar fi fost vorba de 


succes. 

— Cel de-al șaselea simţ al dumneavoastră este cel care vă 
tot îmboldește? întrebă Clara în cele din urmă și zâmbi 
ștrengărește. Nu vă dă pace niciodată? 

— Doar rareori pacea înseamnă și liniște, răspunse Winterfeld. 
De cele mai multe ori, ea este ticăitul bombei de dinainte de 
bubuitură. 

— Credeţi că acum este un asemenea moment. 

Clara chiar se bucura să aibă parte câteva luni de criminali 
„normali”. 

— Liniștea, continuă Winterfeld în timp ce închidea fereastra, 
a fost puţin cam îndelungată pentru a fi și sănătoasă. Uneori 
este mai bine ca bomba să explodeze imediat decât să ticăie o 
veșnicie. 


4. 


Franco Gayo vorbea deja de vreo șase minute cu Tom, unul 
dintre managerii lui, care se ocupa ca declaraţiile potrivite să 
ajungă la oamenii potriviţi, prin canalele potrivite, la momentul 
potrivit. Something's gotta move somewhere sometimes, 
somehow, obișnuia Tom să spună. Ceva trebuie să ajungă 
undeva, cânava, cumva. 

Totuși, de data aceasta, Gayo credea că nu auzise bine. 

— Trebuie să adopt un copil? întrebă el. Dar eu nu sunt 
Angelina Jolie. Și, în plus, nici nu am timp de copii și... Crezi că 
asta ar da bine? OK, mă mai gândesc. 

Se îndreptă spre fereastră cu telefonul în mână și privi apusul. 

„Copii”. Pe soţia lui, om politic de rang înalt, o mai vedea doar 
la televizor, pentru că programul ei era mai aglomerat decât al 
lui. Dar avea nevoie de ea, pentru că se ocupa gratuit de PR. Nu 
știa dacă o iubea și cu atât mai puţin dacă ea îl iubea. Dar nu 
despre asta era vorba, ci despre a fi vizibil și băgat în seamă. Și, 
în definitiv, erau în joc mulți euro și dolari. 

Deviza lui Gayo era „Fii dur cu tine însuţi și cu toţi care nu vor 
să vadă lucrurile ca tine”. Și la birou fusese totdeauna așa. 
Asociaţii care nu performau erau concediaţi imediat. Partenerii 
care nu lucrau suficient de mult și nu încheiau suficiente 


tranzacții erau „de-equitized”, cum se numea îndepărtarea 
oamenilor din parteneriat, când firma voia să se 
descotorosească de ei. „De-equitizing” suna mai criptic și mai 
cinic decât „a termina” pe cineva, cum i se spune concedierii 
personalului în serviciile bancare de investiţii. 

Dar să adopte acum un copil? 

— De unde să fie copilul? reluă Gayo firul discuţiei. 

— Cel mai bine este să adopţi mai mulţi, însă pe rând, pentru 
a da de fiecare dată de lucru mass-mediei. O ajută și pe soţia ta 
în carieră. 

— De unde? 

— Ce întrebare prostească! Din insula Spiekeroog? Firește că 
din Haiti, omule, de unde altundeva? 

Pe de-o parte, pe Gayo îl deranja stilul direct al lui Tom, dar 
pe de altă parte îi plăcea. În afaceri avea de-a face mai mult cu 
persoane conciliante, lingăi, oameni gata să aprobe orice, 
politicieni, funcţionari ai ONU și moderatori de talk-show-uri. Așa 
că o discuţie directă, precum cea purtată în birourile unde 
lucrase mai de mult, era bine-venită. 

— Să dau un exemplu pozitiv, nu? întrebă el. 

— Da. Să le iei faţa Brangelinei și tuturor celorlalţi aiuriţi. Tom 
respiră zgomotos, apoi continuă: Oamenii frumoși și de succes 
sunt seceraţi în societatea noastră pizmașă. Doar dacă nu 
adoptă sute de copii negri amărâţi, cum fac Angelina și Brad. 
Cumpărarea de indulgenţe din Evul Mediu a fost înlocuită acum 
de adoptarea copiilor de culoare. Ca o împăcare a conștiinței. 
Tuturor. Și are efect. În orice caz, veniturile Angelinei au crescut 
după ce a adoptat copiii, în ciuda faptului că tot slăbește și în 
The Tourist are un make-up groaznic, ca și cum a ieșit dintr-un 
crater din Haiti ori a scăpat dintr-un lagăr al khmerilor roșii din 
Cambodgia. 

„Să adopt un copil”, își spuse Gayo în gând din nou. Se va mai 
gândi la asta. 

— Hotărăște-te câţi să adopţi. Cel mai bine ar fi ca primii să 
fie un băiat și o fată, continuă Tom. Vei anunţa această decizie 
la gala de vinerea viitoare. lar la show-ul de sâmbătă o vei 
repeta până când lumea va crede că ai înghiţit tasta repeat. 

Gayo își dădu ochii peste cap. „Abia aștept”. 

Tom continuă: 

— In aroganta noastră societate media, nu te mai poţi limita 


la a bate oamenii pe umăr. Trebuie să baţi toba, doar așa atragi 
atenția. 

— Mă voi gândi la asta, spuse Gayo. 

— Ce-i cu secretara ta, Susi sau cum o cheamă? Astăzi am 
vrut să stabilesc câteva întâlniri, dar nu a fost de găsit. 

Chipul lui Gayo se întunecă. 

— Habar nu am. Nu a venit și nici nu m-a anunţat. Nu cred că 
este ceva serios. 

— Dar poate deveni ceva serios. Unul dintre informatorii mei 
de la autoritatea pentru transport aerian mi-a trimis un 
document care m-a pus pe gânduri. Conţine lucruri pe care nu 
trebuia să le afle nimeni. 

— Despre noi? 

— Despre noi, confirmă Tom. Dacă devine public, suntem 
morți. 

— Despre ce este vorba? 

Gayo trecu telefonul la urechea cealaltă. 

— Că în afacerea noastră nonprofit este ceva fictiv. 

— Ce anume? 

— Non-ul. 

— Asta înseamnă că ni se reproșează că facem profit? 

— Exact. 

Gayo tăcu și medită. Astfel de reproșuri primea tot mai des. 
Cine făcea ceva bun pentru obște nu avea voie să câștige bani. 
Trebuia pe cât posibil să obţină doar suma minimă necesară 
existenței, de parcă dacă ar patimi alaturi de săraci ar face 
lumea mai bună. 

— Este posibil să fi trăncănit secretara ta? întrebă Tom. 

— Nu, răspunse Gayo, pe fruntea căruia se ivi o cută adâncă. 
Nu știe nimic și nici nu va afla. 

— Dacă nu vine luni și nu ne anunţă ceva, voi începe să îmi 
fac griji. Şi ar trebui să își facă griji și ea. Nu ne putem permite 
verigi slabe. Chestiunea este prea serioasă. 

— Ai dreptate, spuse Gayo. Mai verifici o dată? 

Tom trebuia să se ocupe de asta. Era responsabil cu 
micromanagementul. Gayo era obosit și voia să iasă din birou. 
Se uită pe masă, unde se afla faxul de la firma de construcții, 
care va șlefui sâmbătă parchetul. 

— Mă ocup de asta și te sun după, zise Tom. 

— Altceva? 


Gayo era deja cu gândul la vinul roșu de la Bocea di Bacco, 
unde la sfârșit de săptămână lua un mic întăritor. 

— Da. Dacă a făcut ceva Susi, ar trebui, în orice caz... 

Vocea lui Tom se întrerupse, de parcă s-ar fi oprit curentul. 
Totuși, luminile ardeau. Deci nu curentul era de vină. 

Gayo formă numărul din nou. Nimic. 

Așteptă să îl sune Tom. Dar telefonul rămase mut. Ascultă în 
receptor cu atenţie. Nimic. Nici măcar semnalul de ocupat. 

Își scoase BlackBerry-ul și formă numărul lui Tom. Degeaba. 

Ochii i se măriră când văzu semnul de pe BlackBerry: nu avea 
semnal. Absolut imposibil. Se afla în inima Berlinului, nu într-un 
cătun din Somalia. 

Mai încercă și alte numere, dar fără succes. Nu reuși să ia 
legătură nici cu recepţia, care se afla mai jos, nici pe mobil și 
nici pe fix. 

„Fără recepţie la recepţie”, aiură o voce în mintea lui, dar nu 
îi mai veni să râdă. 

„Fir-ar...!” Văâri telefonul mobil în geanta cu documente, își luă 
pardesiul și se îndreptă spre ușă. 

Abia când aceasta nu se deschise, își dădu seama că i se 
făcuse frică. 


5, 


Don Tomasso Tremonte, asistent la Congregația pentru 
Doctrina Credinței din cadrul curiei romane, traversă grăbit 
Piazza Navona. O întâlnire importantă la Palatul Apostolic cu un 
episcop din America de Sud durase mai mult decât preconizase. 
Prelegerea urma să înceapă peste cinci minute și chiar dacă nu 
o susținea el, voia neapărat să fie de faţă. 

Grăbi pasul. Mișcările ample și ritmul indicau că, pe lângă 
exerciţiile spirituale, sportul juca un rol important în viaţa lui. Și, 
în plus, la cei 45 de ani ai săi, făcea parte dintre cei mai tineri 
prelați ai bisericii catolice. 

Forma elipsoidală a pieţei populate astăzi mai ales de turiști, 
ca și cafenelele și restaurantele pline, mai amintea că, odată, 
piața fusese un circ roman, precum Piaţa Sfântul Petru din 
Vatican. Așa cum Piaţa Sf. Petru devenise un pământ sfânt și 


ulterior centrul creștinătății, după executarea pe locul ei a 
apostolilor Petru și Pavel, Piazza Navona fusese scena unor 
evenimente dramatice și a unor cruzimi oribile. Împăratul 
Domițian, fratele lui Titus, care în anul 70 după Cristos făcuse 
lerusalimul una cu pământul, organizase aici întreceri de care și 
lupte de gladiatori sângeroase. Agones li se spunea acestor 
jocuri. Din cuvântul grec agonie a derivat în multe limbi 
termenul de durere. Piazza Agones - Piaţa Durerii - a devenit 
mai târziu Piazza Navona. 

„A durea”, gândi Don Tomasso. Deseori, durerea era asociată 
cu efectele răului și Tomasso se ocupase toată viaţa, ca prelat, 
de existenţa și natura ei. Pentru că dacă totul fusese creat de 
Dumnezeu, atunci și răul, diavolul și iadul fuseseră create tot de 
acesta. Tot ce era rău, tot ce era durere trebuia deci să se fi 
născut prin voia Domnului. 

Oare nu existau destule dovezi pentru asta chiar în Sfânta 
Scriptură? Dumnezeu nu le pricinuia durere și suferință chiar și 
celor pe care îi iubea cel mai mult? Tu trebuie să naști copii prin 
durere, îi spusese Dumnezeu Evei după ce aceasta a mușcat în 
Eden din mărul pomului cunoașterii. Pe unicul său fiu, lisus 
Cristos, „cel de o fiinţă cu tatăl”, cum se spune în Crezul de la 
Niceea, l-a lăsat să fie bătut cu biciul și crucificat. 

Totuși, trebuie să suporţi răul, să îl accepţi doar pentru că 
Dumnezeu a năpăstuit oamenii cu el? 

In ciuda vârstei, Tomasso cunoștea cele mai multe taine ale 
sfântului oraș, precum și micile și marile intrigi din culisele 
Sfântului Scaun. Ştia că în realitate existau trei papi, nu doar 
unul. Mai întâi, papa cel alb, cunoscut de lume. Papa cel roșu, 
praefectus propaganda fide, responsabil cu evanghelizarea 
popoarelor și unul dintre cei mai puternici oameni ai bisericii. 
Papa cel negru era superiorul absolut al ordinului iezuit. 

„De fapt, mai lipsește unul”, gândi Don Tomasso în timp ce 
lăsă în urmă Fontana dei Cuattro Fiumi și ajunse în fața 
Universităţii Papale din Piazza di Sant'Appolinare. Este vorba 
despre prelaţii și episcopul de la Pontificia Università della Santa 
Croce, pe scurt Opus Dei. Deși una dintre cele mai recente 
fundaţii ale bisericii catolice, Opus Dei era una dintre cele mai 
influente. 

— Noi putem să aruncăm doar cu pietre, spusese odată un 
membru al unei organizaţii a mirenilor catolici italieni. Tancurile 


sunt la Opus Dei. 

Universitatea spre care se îndrepta Don Tomasso, Pontificia 
Università della Santa Croce, fusese înființată, de asemenea, de 
Opus Dei în anul 1984. Mulţi îi reproșau că propaga concepții 
medievale, însă curentul era acum altul. 

— Nu pentru mult timp, dușmanul va fi extrem de puternic, se 
spunea la Vatican. Trebuie să îl combatem înainte să crească. 

„Dușmanul”, își spuse în gând Don Tomasso. Acesta era 
Satana. Anticristul. Făcea parte din planul lui Dumnezeu sau 
veșnicul ucigă-l toaca era atât de puternic încât se putea 
sustrage voinței lui Dumnezeu? 

Lui Tomasso îi veni în minte capitolul despre rău din Summa 
Theologica de Toma de Aquino. Sfântul Toma susținuse în 
celebra lui scriere că două lucruri vorbesc împotriva Domnului. 
Unul este aparenta capacitate a savanților din domeniul 
științelor naturale de a putea explica orice pe lume fără 
intervenţia lui Dumnezeu. Celălalt este existența răului. Cum se 
împacă existenţa răului cu un Dumnezeu care, plăsmuind omul 
asemenea lui, l-a ales ca încoronare a creaţiei? Cum se potrivea 
existenţa iadului cu bunu/ Dumnezeu? 

Don Tomasso urcă grăbit treptele spre marele auditoriu. 
Bărbatul care va ţine prelegerea va avea ceva de spus pe 
această temă. Era un om pe care Tomasso îl cunoștea mai bine 
decât oricare altul. Un om care se număra nu doar printre 
figurile cele mai influente ale Vaticanului, ci și ale întregului oraș 
etern. Un om al cărui secretar particular era chiar el. 


6. 


„Fir-ar al dracului”, gândi Franco Gayo zgâlțâind ușa. „Astăzi 
nu mai funcționează nimic!” 

Încercă la ieșirea de urgenţă. Era de asemenea încuiată. 
Încercă iar să sune de pe BlackBerry. Nimic. Telefonul fix nu 
avea ton, mobilul nu avea semnal, ușile erau blocate... 

„Poate că cineva o face intenţionat. Cineva vrea să te 
blocheze aici?” 

Încercă să alunge gândul, dar acesta îl măcina încet, 
ameninţător, neîncetat. 


„Dar de ce? Vreun căcăcios invidios vrea să mă împiedice să 
apar în public?” 

Însă următoarea apariţie era abia săptămâna viitoare. 

„Poate că vrea cu totul altceva”. 

Brusc, i se păru că pereţii și plafonul se strâng ușor în jurul lui. 
Sculpturile africane îi părură deodată ca niște dinţi imenși într- 
un bot gigantic, care vor începe imediat să îl mestece. 

„Nu striga”, se încurajă el în fața panicii ce îl încolțea. „Nu 
striga. Dacă strigi, totul va fi și mai rău”. 

Ştia că orice strigăt, orice atac de panică, orice lovitură în 
pereţi îl vor transforma treptat într-un pachet de nervi. Și astfel 
cel care voise să îl închidă aici ar fi câștigat. 

Trase cu urechea. 

Nimic. 

„Nu fi absurd, încercă el să se liniștească, se va lămuri totul. Îl 
suni pe administrator și...” 

In acest moment auzi râsul. Scurt, sacadat. Oarecum 
mecanic. 

Inspiră adânc printre dinţi și își strânse pumnii cu putere, în 
timp ce din stomac i se risipea în tot trupul o durere ascuțită. 

Apoi se făcu iarăși liniște. 

Gayo privi în jur. Râsul venise din holul pe care tocmai îl 
traversase. Se întoarse și luă un pix de pe biroul secretarei lui. 
Dacă cineva se afla după ușă, îi va vâri obiectul în ochi. Va... 

Se auzi din nou râsul behăit, crispat, asemenea unei placi de 
patefon care se rotea încet. Zgomotul părea să provină din 
dulap. 

„Ce glumă neroadă”, își zise Gayo. Vreun tâmpit o fi pus un 
casetofon în dulap. Dar când? Cum?” 

Se strecură încet până la dulap, cu pixul ridicat, cu un capăt 
sprijinit între inelar și degetul mic și celălalt fixat cu degetul 
gros, în așa fel încât să poată înțepa în orice direcţie. 

Trase aer în piept și deschise ușa dulapului. Avea acum în față 
un mic televizor alb-negru de prin anii '80. „Cine să îl fi pus 
aici?” Pe ecran era o marionetă, un Kaspele. Cu două coarne. Un 
diavol? „Tare glumeț”. Păpușa se tot legăna. 

Gayo dădu ezitant deoparte pardesiele și umerașele. Nu era 
nimeni. Normal. 

„Ce glumă tâmpită”, își zise din nou și lăsă pixul în jos. În 
acest moment, imaginea de pe ecran dispăru. Acum apăru un 


alt personaj. Neclar, greu de recunoscut. 

Gayo se mișcă spre stânga. Imaginea se deplasă în aceeași 
direcție. Apoi spre dreapta. Personajul de pe ecran făcu aceleași 
mișcări. 

Pe ecran era el? Era filmat? 

Gayo se apropie și privi imaginea difuză. Totuși, cu cât se 
apropia mai mult, cu atât imaginea era mai neclară. 

Abia după ce făcu câţiva pași înapoi desluși ceva. Părea să 
mai fie ceva. Nu doar silueta lui difuză, ci altceva. lar acest 
altceva creștea, se înălța fantomatic. 

„În spatele lui”. 

Gayo văzu umbra din ecran mărindu-se și se întoarse. 

Văzu o faţă. 

Apoi nu mai văzu nimic. 


7. 


După ce îl privi cu ochii mari pe străinul care îi întindea un 
plic, pe chipul copilului se ivi teama. 

— Lukas, așa îi spuseseră când venise, pentru că un nume 
adevărat nu părea să aibă. 

In fosta lui casă nu existase niciun certificat de botez. Nimeni 
nu știa de unde se trăgea. După părul negru și sprâncenele 
groase și castanii, părea din sud. 

Lui Lukas îi plăceau pantalonii albaștri cu pieptar și bretele, 
care aveau cusuţi pe buzunarul din faţă pe Tick, Trick și Track. Îi 
purta și în ziua în care ridicase ochii spre bărbatul îmbrăcat în 
negru, care îi întindea plicul. 

Lukas făcu șovăitor un pas spre străin, deși ar fi vrut de fapt 
să se retragă. Apoi mai făcu doi pași. Erau niște mișcari smucite 
ciudat, de robot, dar așa se mișca el mereu. Uneori făcea câţiva 
pași, apoi se oprea. Privea câteva minute în gol, înghiţea în sec 
și tremura, de parcă și-ar fi amintit ceva îngrozitor, de care voia 
să scape. Câteodată, mergea noaptea pe coridoarele căminului, 
cu ochii larg deschişi. „Spiriduș” îl porecliseră unii dintre 
îngrijitori, pentru că acesta rătăcea fără rost, în căutarea unui 
trecut pe care nu avea să-l înțeleagă. 

Și nu vorbea niciodată. Medicii erau de părere că un șoc 


foarte puternic putea provoca mutenie sau catatonie. Asta se 
întâmplase și cu Lukas. 

În acest cămin erau mulţi copii traumatizaţi. Copii abandonaţi, 
bătuţi, abuzaţi, uneori aproape omorâţi. Dar ce se întâmplase cu 
micuțul Lukas nu înțeleseseră nici cei mai experimentați 
asistenți medicali și medici legiști. Niciodată nu îl văzuse cineva 
plângând. De aceea plânseseră alţii pentru el. 

Fusese găsit pe stradă într-o noapte, în urmă cu trei ani, pe 
jumătate gol și îngheţat, delirând, îngrozitor de speriat și 
letargic. 

Lukas, spiridușul. 

Dar grozăvia care a urmat a fost și mai și în domeniul 
medicinei legale apăruse o secţie nouă, cea de medicină legală 
clinică, în care se aplicau metode de analiză din medicina legală 
la victime în viață. Morţii nu pot vorbi, de aceea rezultatele 
medicinei legale trebuie să fie atât de exacte încât nimeni în 
fața instanţei să nu le pună la îndoială. Și totuși, nu doar morții 
tac, uneori nici de la copii nu poţi scoate nimic. Ori nu au curajul 
să vorbească, pentru că sunt dependenți de părinţii care îi bat și 
îi abuzează. Copii care nu își pot imagina că tocmai părinţii le 
fac rău. Copii care nu vor să se deschidă, copii care nu „s-au 
împiedicat”, ci au fost împinși pe scări. 

Dar Lukas nu putea să vorbească. 

Unii asistenţi își amintesc cu groază de noaptea în care îl 
găsiseră, de lumina orbitoare din sala de consultaţie, de 
expresia din ochii medicilor legiști, care recunoscuseră că așa 
ceva nu mai văzuseră niciodată. Bustul și braţele băiatului erau 
vinete din cauza hematoamelor, abdomenul și picioarele erau o 
masă de cicatrice, de cratere și vergi roșii. Cineva îl torturase pe 
Lukas cu ţigări aprinse. Și totuși, schingiuitorul nu se mulțumise 
cu lovituri și ţigări. ÎI abuzase pe Lukas și sexual. 

De atunci, micuțul trăia într-o lume doar de el cunoscută. 

Lukas mai făcu câţiva pași nesiguri, fără a-l pierde din ochi pe 
străin. Apoi apucă plicul cu ambele mâini, în timp ce bărbatul îl 
privea de sus, fix. 

— Te-ar putea interesa, spuse străinul. 

Apoi acesta se întoarse și plecă fără să mai arunce o privire 
înapoi. 

Nu văzu lacrimile copilului. 

Lacrimile din ochii care nu mai plânseseră niciodată. 


8. 


Don Tomasso Tremonte străbătea lungul coridor la capătul 
căruia se afla intrarea la Auditorium Maximum al Universităţii 
Santa Croce. 

Dumnezeu și răul. 

„Dușmanul este extrem de puternic”, se spunea la Vatican. Și, 
la cererea papei, numărul exorciștilor sporise, un grup 
profesionist despre care se credea că dispăruse pentru 
totdeauna odată cu Iluminismul secolului al XVIII-lea. 

— Mulţi oameni cred că diavolul nu există, spuse bărbatul 
care voia să le vorbească preoţilor începători din Auditorium 
Maximum. Însă acesta este asemenea unui spărgător care 
mizează pe faptul că nu este recunoscut. Cea mai mare 
realizare a Satanei este faptul că oamenii nu cred în existența 
sa. 

Bărbatul care rostise aceste cuvinte era Don Alvaro de la 
Torrez, părintele iezuiţilor și locţiitor și în curând succesor al lui 
Don Gabriele Amorth, exorcist-șef al Sfântului Scaun. Amorth 
împlinise de curând 90 de ani și realizase mii de exorcizări. Cei 
de la Vatican erau unanim de acord că Alvaro ar fi un demn 
urmaș al lui Don Gabriele ca exorcist-șef. 

„Exorcistul ca urmaș al lui Cristos” era tema prelegerii de 
astăzi a lui Don Alvaro. 

Nerăbdător, Don Tomasso străbătu cu pași grăbiţi colonadele 
universităţii, deschise ușa mare și intră în Auditorium Maximum. 
Alvaro, a cărui punctualitate era legendară, își începuse deja 
prelegerea. La cei peste 70 de ani ai săi, se deplasa cu acea 
agilitate proprie celor care au dus o viaţă de ascet, ordonată și 
cu un scop precis. Bărbia lui proeminentă, cu o barbă căruntă 
tunsă scurt, privirea pătrunzătoare de sub sprâncenele stufoase 
indicau o voinţă aproape fanatică. 

Angajatul auditoriului agăţase de perete un tablou al Satanei, 
alături de celebrele cuvinte ale Papei loan Paul al Il-lea: „Cel 
care nu crede în diavol nu crede în Evanghelie”. Sala era plină 
ochi. 

— Ce este diavolul? întrebă Don Alvaro într-o engleză 
perfectă, dar cu accent spaniol. 

Privirea sa se plimbă precum lumina unui reflector peste 


discipolii din băncile așezate în trepte până aproape de cupola 
sălii. Universitățile Sfântului Scaun erau deschise tuturor, ca și 
școlile de business. Doar că erau mult mai vechi decât acestea. 
Alvaro continuă: 

— Satana există? Ori nu există? Este prezent permanent ori 
este dependent de dispoziţia și de raționalitatea oamenilor? 
Este ca paginile uscate care ard în sobă ori pe care le mătură 
vântul? In loc de a aștepta răspunsul, continuă: Așa cum odată 
Nietzsche vorbea despre moartea lui Dumnezeu, filosofii de 
astăzi vorbesc despre moartea Satanei și îl reduc la un simbol 
medieval al răului. Ei contestă faptul că Satana există, contestă 
în acest fel existența răului în sine. Privirea înflăcărată a lui 
Alvaro străbătu rândurile de chipuri de tineri. Prostia lor este 
aproape la fel de mare ca milostenia Domnului. 

Inclină scurt capul în direcţia lui Don Tomasso, care se 
așezase neobservat, apoi continuă cu un citat din Papa loan 
Paul al II-lea: 

— „Cel care nu crede în diavol nu crede în Evanghelie”. Dar 
asta nu este tot. Cine nu concepe lupta cu Satana ca pe unul 
dintre marile țeluri ale creștinismului îl neagă pe lisus Cristos. 
Însuși cel de-al doilea conciliu al Vaticanului a stabilit că istoria 
omenirii este o luptă, ce începe cu Facerea Lumii și se încheie 
abia cu Judecata de Apoi. Lupta cu forțele întunericului. Lupta cu 
răul. 

Când Alvaro menţionă cel de-al doilea conciliu al Vaticanului, 
vocea lui luă o tonalitate dispreţuitoare. Don Tomasso cunoștea 
motivul: Alvaro nu era un prieten al conciliilor ţinute între 1962 
și 1965. Prin acestea, Biserica Catolică hotărâse reforme ample, 
în acord cu spiritului timpului. Din cauza acestora, Alvaro le 
numea deseori „conciliile diavolului”. 

Participanţii la seminar își aruncară unul altuia priviri jenate. 
Alvaro păru că apreciază o clipă situaţia apoi adăugă: 

— Ce le-a spus lisus Cristos discipolilor la sfârșit? El își înălță 
capul și privi auditoriul. 

— Să propovăduiască împărăţia cerului, să vindece bolnavii și 
să alunge spiritele rele, răspunse un aspirant la preoţie din 
rândul al treilea. 

Alvaro dădu aprobator din cap și cită din Biblie: 

— Duceţi-vă și propovăauiți zicând: este aproape Împărăția 
cerului. Vindecati bolnavii, curăţaţi leproșii, treziti mortii și 


alungați pe Satana. Matei, capitolul 10, versetele 7 și 8. Aceste 
cuvinte nu le-a rostit un oarecare, ci lisus Cristos însuși. Mai întâi 
celor doisprezece apostoli ai săi, apoi celor șaptezeci și doi de 
discipoli și, în final, tuturor credincioșilor din toate vremurile și 
țările. El reveni la catedră și continuă: Patruzeci de zile s-a 
luptat lisus în pustiu cu Satana, pentru ca la sfârșit să îl alunge 
cu cuvintele Vade retro, Satanas. Dă-te înapoi, Satana. Oriunde 
era lisus, acolo era și Satana, pentru că el știa cât de puternic 
putea să fie fiul Domnului. Satana a intrat în luda, așa că acesta 
l-a trădat pe stăpânul lui, care a trebuit să moară groaznic 
crucificat pentru noi. Dar Cristos a învins. Așa cum marele 
nostru papă loan Paul al II-lea spunea: Cristos a fost primul și cel 
mai mare dintre toţi exorciștii. Alvaro aruncă o privire 
dojenitoare asupra auditoriului și adăugă: Și acum unii dintre 
acești creștini de vreme bună cutează să susțină că Satana nu 
există! 

Vocea lui devenise tăioasă. Mai multe călugărițe aflate în 
primul rând tresăriră. 

— Dacă diavolul se ascunde atât de bine, întrebă una dintre 
ele, este el și aici, în Vatican? 

— Da! strigă Alvaro cu o agresivitate controlată, ce îl făcu 
până și pe Don Tomasso să tresară. Este pretutindeni. Și în 
Vatican! Așa cum spunea odată un iezuit francez: Où Dieu est le 
plus présent là aussi se trouve son ennemi. Acolo unde 
Dumnezeu este prezent, prezent este și Satana. Şi cu cât mai 
mulți oameni neagă existenţa lui, cu atât mai bine este el. Oh, 
da, el este aici, în această sală. Este în Vatican, în palatul 
apostolic și își ţese intrigile. lar voi, noua generaţie de preoţi, 
gândiţi-vă că Satana există, că există iadul, că acestea vor 
exista veșnic. 

— Don Alvaro, întrebă un student din China, aflat în primul 
rând, care notase totul zelos. lertaţi-mi întrebarea prostească, 
dar ce anume este Satana? 

Colţul gurii lui Alvaro tresări în sus. 

— Intrebarea nu este în niciun caz prostească, ci una dintre 
cele mai importante. De aceea, eu voi dedica următoarea 
prelegere acestei teme. Dar iată un scurt răspuns: mai întâi, 
Satana este un înger căzut. El este stăpânul iadului. Dar înainte 
de toate, el este antiteza tuturor lucrurilor. Tatăl creează, 
Satana distruge. Fiul eliberează, Satana înrobește. Sfântul Duh 


luminează și mângâie, Satana întunecă și chinuie. El este 
antiteza Sfintei Treimi: Dumnezeu, Fiul și Sfântul Duh contra 
diavolului, anticristului și falsului profet. Și dacă el ar putea, 
desfăcu Alvaro larg braţele, v-ar ucide pe loc pe voi toți cei aflați 
aici. Și așa cum voi trebuie să acceptați asta, tot așa trebuie să 
fiţi pregătiţi să rezistaţi ispitelor răului și la nevoie chiar să 
muriți pentru adevăr și pentru Cristos. 

Tonul vocii lui Alvaro luase un ton triumfător. 

— Sufletele credincioase Domnului vor fi în veșnica împărăție 
cerească alături de creator, în timp ce Satana și vasalii lui vor fi 
aruncaţi în hău, unde vor suferi chinurile morții pentru veșnicie. 
Bărbatul făcu câţiva pași înainte, apoi își reluă discursul: Nimeni 
nu va reuși să distrugă Biserica. De câte ori nu a fost aceasta 
atacată, denunţată, batjocorită? Și totuși, nicio superstiție, nicio 
credinţă păgână, nicio idolatrie și niciun cult al Satanei nu i-au 
putut face rău Bisericii. 

— Ce este magia albă? întrebă un învățăcel african. Nu este 
rea. Am auzit deseori că prin magie albă s-au vindecat boli. 

Alvaro clătină energic din cap. 

— Orice om care susţine că ar fi magician este ori un escroc, 
ori este în slujba Satanei. Orice magie este magie neagră. 
Pentru că blestemat este pământul pe suprafața căruia peste 
ideile moarte trăiesc ciudate întrupări, și rău este spiritul ce nu 
sălășluiește într-un cap! 

Câteva secunde domni o tăcere grea. Don Alvaro nu era un 
profesor care să plictisească. 

Un candidat la preoţie din Filipine se ridică: 

— Auzim deseori despre suflete pierdute care bântuie prin 
case. Învățăturile din Rituale spun că este vorba de spirite rele. 

Rituale, manualul cu toate ritualurile bisericii catolice, inclusiv 
exorcismul. Una din temele preferate ale lui Torrez. 

Studentul filipinez adăugă: 

— Dar deseori aceste suflete pierdute cunosc lucruri știute 
doar de un mort. Nu s-ar putea să fie într-adevăr morți? Unele 
suflete nu pot rătăci în taină între sfere? 

Alvaro strânse din buze și clătină din cap. 

— Noi nu știm nimic despre tainele Domnului, dar existenţa 
unor suflete rătăcitoare este imposibilă din punct de vedere 
escatologic. Orice om ajunge prin moarte imediat în paradis, în 
iad ori în purgatoriu, altfel nu se poate. Sufletele pierdute sunt 


spirite rele, demoni care vor să ne momească și să ne abată pe 
căi greșite. 

— Și ele cunosc lucruri pe care le-ar putea cunoaște doar cei 
morți? insistă studentul. 

Alvaro confirmă. 

— De aceea sunt demoni. Ei se pot deplasa dintr-un loc într- 
altul în câteva secunde. Și știu să citească gândurile oamenilor. 
Ei sunt spirite pure, fără trup. 

— Și cum se recunoaște un om posedat? Când este necesar 
exorcismul? întrebă un student francez. Și se procedează ca în 
filmele horror? 

Un râs scurt străbătu sala. 

— Sunt multe lucruri de lămurit, tinere, și, în plus, foarte 
importante. Despre posedare și exorcism vom discuta în detaliu, 
dar permiteţi-mi să fac doar câteva scurte lămuriri, pentru a 
satisface principalele curiozităţi, zise el și se duse la laptop. 


9. 


Când Franco Gayo își reveni, stătea întins pe spate. Clipi și 
văzu tavanul cu stucaturi din biroul său. Alături îi zări pantofii 
din piele. Jaluzelele erau lăsate. Printre lamele zări sclipirea 
roșiatică a cerului. Era amurgul ori erau zorile? De cât timp se 
afla întins aici? _ 

Încercă să se miște, dar nu reuși. Incercă să miște mâinile, 
dar acestea păreau încătușate. Işi simțea brațele și picioarele ca 
pe niște corpuri străine; le putea mișca, dar nu simţea nimic. 

Fusese anesteziat? Dar de ce? 

Când trase de legături, simţi durere în mâini și labele 
picioarelor. Ce fel de legături erau acestea? Își putea mișca 
mâinile doar milimetric și îi alunecau pe parchet de parcă acesta 
era acoperit cu un lichid. 

Apoi simţi în nări izul de cupru și îi trecu prin minte o bănuială 
teribilă. 

„Nu, nu se poate. Nu poate fi asta”. 

Dar așa era. 

Cineva îl ţintuise de podea. Franco Gayo încercă să ţipe, dar 
nu scoase niciun sunet. Gura larg căscată produse doar un 


curent de aer, însoţit de o durere ascuţită a corzilor vocale. 

„Oh, Doamne, ce mi-au făcut? Ce este cu vocea mea?” 

Când închise gura și redeschise ochii, îl văzu pe individ. 
Acesta era într-o salopetă ce îi acoperea tot trupul, cum purtau 
cei care ridicau probe, pentru ca piesele de îmbrăcăminte să nu 
lase urme textile sau să afecteze cumva probele. Bărbatul mai 
purta ochelari negri cu acoperitoare laterale. 

lar în mâna dreaptă ţinea o armă cu lamă ascuţită pe ambele 
părți. 

O spadă ascuțită și sclipitoare. 

Totuși, nu era una dintre acele arme artistic ornamentate, în 
stil retro. Aceasta era o lamă simplă cu două tăișuri. Sclipitoare 
și ascuțită. Lungă cam de un metru șaizeci. Nu era decorativă, ci 
destinată tăierii. Ori înjunghierii. Ori ambelor. 

Gayo respiră cu atâta putere încât trebui să tușească. Pulsul i- 
o luă la goană și începu să tremure din tot trupul. 

„Ce vrea individul acesta? Ce intenții are cu spada?” 

Bărbatul se apropie de Gayo și îl privi de sus în jos prin 
ochelarii cu lentile negre. 

Franco Gayo nu își mai amintea când se rugase ultima dată, 
dar o făcu acum după mult timp. 

„Oh, Doamne, nu-l lăsa să mă omoare! Nu-l lăsa să mă...” 

Privi din nou arma pe care străinul o ţinea cu o mănușă 
neagră. Privi lama sclipitoare, culoarea neagră, neutră a 
lentilelor, văzu buzele strânse ale bărbatului, trăsăturile oribile 
din jurul gurii. 

„De ce m-a anesteziat? Ca să nu înţeleg nimic? Ori ca să 
înțeleg tot?” 

Când bărbatul se apropie, încercă să se tragă înapoi, dar 
zadarnic. Simţi rezistenţa din palme și din tălpi, simţi parchetul 
încă alunecos de la sângele lui. 

„Nu îl lăsa să mă omoare”, mai imploră el încă o dată, dar 
rațiunea lui, care, în ciuda situaţiei extreme, mai dovedea un 
rest de capacitate analitică, modifică pe loc rugăciunea când 
văzu spada și înfiorătoarea gură a bărbatului care se apleca 
spre el. 

„Fă să mă omoare rapid”. 

Atunci, bărbatul își scoase ochelarii. 

Când Franco Gayo văzu ce se ascundea în spatele lor, își 
pierdu cunoștința a doua oară. 


10. 


Alvaro de la Torrez reveni la catedră. Pe ecran apăru o nouă 
imagine. O carte îmbrăcată în piele, care părea veche de secole. 

— Aceasta este Flagellum Daemonum, denumită și Biciul 
diavolului, spuse Torrez și în voce i se desluși o urmă de 
mândrie. Se bazează pe primele scrieri privind izgonirea 
diavolului, din anii 790 și 800 după Cristos, și este prima operă 
standard a exorcismului, scrisă de călugărul franciscan Girolamo 
Menghi în anul 1576. Era pe vremea Reformei. Pe atunci, ca și 
astăzi, exorcismul trebuia justificat prin erezia lui Luther. Pe 
atunci, ca și acum, existenţa Satanei era contestată, în timp ce 
Reforma ascundea totul sub o mană nebuloasă și știința credea 
că descoperise piatra filosofală. 

— Flagellum Daemonum nu a fost trecută în indexul cărţilor 
interzise de Vatican? întrebă un alt student. 

Alvaro confirmă. 

— Așa este. Deoarece, așa cum spuneam, și la Vatican 
pândește diavolul. Flagellum Daemonum a fost interzisă în 
secolul al XVIII-lea, ca și alte cărți ale lui Menghi, sau rău famata 
Malleus Maleficarum a lui Jakob Sprenger. Făcu o scurtă pauză, 
după care continuă: Totuși, Girolamo Menghi este părintele 
exorcismului, cel care odinioară a adunat într-o operă învățături 
și ritualuri dispersate. Fără el, Rituale Romanum, terminată în 
1614 și care conţine ritul cel mai cuprinzător al exorcismului, nu 
ar fi devenit niciodată completă cum este acum. Apoi el se 
adresă celui care pusese întrebarea: Dumneata te-ai interesat 
de semnele posedării, nu? 

Aspirantul la preoţie confirmă. 

— Menghi vorbește în opera sa de șapte semne sau șapte 
caracteristici care îl deosebesc pe cel posedat de ceilalți 
oameni. Și începu să numere pe degete: mai întâi, vorbitul în 
limbi necunoscute, neînvăţate anterior, în al doilea rând, 
cunoașterea lucrurilor imposibil de știut, în al treilea rând, puteri 
fizice supraomenești. 

— De exemplu? întrebă una dintre călugăriţe. 

— De exemplu, cineva care smulge din pământ baptisteriul de 
câteva tone de la San Sebastian, cu tot cu postament. 

Călugărița se dădu înapoi speriată. Era evident că auzise 


povestea cu baptisteriul, dar nu și acest amănunt. 

— Ìn al patrulea rând, o ură iraţională, inexistentă până 
atunci, față de preoţi, sacramente, texte și obiecte sfinte, ca și 
faţă de părinţi și prieteni. În al cincilea rând, permanenta rostire 
de blasfemii și rugi adresate Satanei. Și în cel de al șaselea 
rând, vomitatul de cuțite, cioburi de sticlă și alte obiecte. 

Studentul chinez ridică din sprâncene: 

— Pe care acesta le avea dinainte în gură? 

Alvaro dădu negativ din cap. 

— Nu s-au plămădit acolo. Pot fi și mici figurine, ţăndări și 
lame de ras. 

— Dumneavoastră aţi văzut vreodată așa ceva? 

— De sute de ori. 

Alvaro privi la ceas și se întoarse la catedră. Pe ecranul de pe 
perete apăru o nouă imagine, care prezenta temele 
următoarelor șapte prelegeri din seria „Exorcistul ca urmaș al lui 
Cristos”. 

Alvaro scoase un indicator cu laser. 

— Săptămâna viitoare vom trata originea și istoria Satanei. 
Apoi escatologia și ultimele patru lucruri: moartea, Judecata de 
Apoi, cerul și iadul. Raza roșie a indicatorului cu laser cobori ca o 
dâră de sânge. După aceea ne ocupăm de exorcismele din 
Vechiul și Noul Testament, în cadrul celei de a patra prelegeri - 
raza de lumină cobori mult - va fi vorba despre istoria și 
structura cărţii Rituale Romanum. Prelegerea numărul cinci - 
privi el atent bolta auditoriului - va fi despre funcţia și 
desfășurarea exorcismului. În cea de a șasea prelegere tratăm 
sectele, cultele, riturile și jertfele satanice, înainte ca aceia 
interesați dintre dumneavoastră să se poată informa exact la 
cea de-a șaptea prelegere cum pot deveni exorciști în diocezele 
lor. 

Chipul lui împietrit se mai lumină, după cum remarcă Don 
Tomasso. Cu siguranţă că Alvaro spera că mulţi dintre studenţi 
se vor decide să facă acest pas. 

— Pentru că noi nu luptăm cu sângele și carnea, ci cu forțele 
întunericului, cu spiritele rele de sub cer. Acum, bucurați-vă de 
pauza de prânz. 


11. 


Se întunecase. Ploaia bătea în ferestrele micului magazin de 
la demisol. 

Alfred Voss, proprietarul vechiului anticariat aflat pe 
Sophienstrafe, aproape de Hackeschen Markt, se bucura 
gândindu-se la paharul de Single Malt pe care îl va putea savura 
la sfârșitul programului. Paharul și sticla stăteau pregătite pe 
mica etajeră, între hărți și gravuri în aramă din secolul al XIX- 
lea. Mirosul whisky-ului amestecat cu cel al cărților vechi plutea 
în aer. 

Tocmai voia să închidă magazinul, când mai apăru un client. 
Oferta lui Voss în materie de cărți - alchimie, științe secrete, 
magie și ocultism - atrăgea și ciudați. Unii dintre aceștia chiar 
păreau a crede în ceea ce se afla în vechile foliante prăfuite, 
unele cu preţul mai mare de 1 000 de euro. Odată, un client 
cumpărase o carte despre necromanţie - invocarea morților - și 
săpase după cadavre în cimitirul de lângă Sophienkirche, voind 
să le reînvie - o cutezanţă care îl dusese direct la psihiatrie. 

Dar niciunul dintre clienţii lui nu părea așa lugubru ca 
bărbatul care tocmai intra. O apariţie amenințătoare într-un 
mantou negru și uzat din piele, cu un lanţ ciudat la gât și cu o 
expresie fioroasă pe fața cu gura încleștată. Cel mai înfiorător 
lucru la el erau ochelarii de soare - cu lentile atât de negre, 
încât nu se deslușea nimic dincolo de ele, și cu părţile laterale 
acoperite. Voss se întrebă dacă omul chiar putea să vadă ceva. 
In mod normal, asemenea ochelari se purtau când soarele 
strălucea pe cer. Dar nu la Berlin, în luna februarie, într-o zi în 
care norii erau atât de groși și joși, aproape unindu-se cu 
pământul. 

Bărbatul merse ţintă, fără o vorbă, cu pași ușori, spre un raft 
unde erau rânduite cărţi despre magia neagră și luă de acolo un 
volum, îl deschise într-un anumit loc, de parcă ar fi știut exact 
ce caută, și răsfoi în grabă câteva pagini îngălbenite. Închise 
cartea, oftă ca și cum s-ar fi bucurat prea puţin - ori chiar deloc 
- de cele găsite acolo, și luă altă carte. 

In cele din urmă, scoase o agendă din buzunarul mantoului 
său ponosit din piele neagră și cu un pix argintiu notă de zor 
ceva, în timp ce, din când în când, mai scotea din buzunar un 


aparat de fotografiat digital cu care fotografia anumite texte, 
murmurând permanent. 

Lucifuge Rofocale... Unde este?... Al treilea secret... Dragonul 
roșu... în mod normal atașat cărții șase și șapte a lui Moise, dar 
nu aici... 

Își tuguia buzele scoțând sunete bizare, șuierătoare, și Voss îi 
putea vedea dinţii crescuţi neregulat, ca un rând de pietre 
funerare bătute de soare și de vânt. 

Dragonul roșu... Aruncă a treia parte a stelelor de pe cer... 
Unde este poarta? Formula cu care distruge a treia verigă... 
Cele șase mii de trepte... 

Voss se încurajă așezându-și pe nas, ca un scut, ochelarii 
atârnaţi de gât cu un lănţișor din aur. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Bărbatul privi înapoi executând cu capul și bustul o mișcare 
ca de robot. Voss simţi că i se întoarce stomacul pe dos când se 
uită în lentilele ochelarilor negri. 

Bărbatul se îndreptă spre el încet, în mână cu o carte groasă, 
legată în piele neagră. Era Grand Grimoire, una dintre 
principalele lucrări despre magia neagră. 

— Poate, spuse bărbatul și puse cartea pe tejghea. Cât costă 
exemplarul acesta? 

Voss se gândi rapid. Cu cât va fi preţul mai mare, cu atât mai 
repede va scăpa de acest tip funebru. 

— Cinci sute de euro, spuse el. Este un exemplar din secolul 
al XIX-lea. 

Bărbatul dădu din cap în timp ce îl fixa pe Voss prin ochelarii 
lui negri. Scoase apoi un teanc de bancnote din buzunarul 
interior al hainei din piele, numără cinci bancnote de câte o sută 
de euro și le puse pe tejghea. 

— Mai pot face ceva pentru dumneavoastră? zise Voss și 
verifică bancnotele cu scanerul. 

Erau în regulă. 

— Mai am nevoie de o informaţie. Asta - și bătu cu degetul în 
carte - este ediția germană a lui Grand Grimoire. Aveţi ediţia 
franceză? Textul original? 

— Ediţia din 1522? Aceea se crede că s-a pierdut. 

— Există un indiciu în ediția franceză din 1775 din Paris. 
Trebuie creat un cerc pentru invocare, un cerc din benzi tăiate 
din pielea unei capre tinere, fixată pe podea în cuie provenite 


din sicriul unui copil. Omul trase aer în piept și continuă: Jertfa 
pentru Lucifuge Rofocale, prim-ministrul iadului. Prin ritual se 
obţine aprobarea de a vorbi cu morții. 

Voss îl privi jenat pe străin. lar avea de-a face cu unul dintre 
nebunii care se preocupau atât de mult de materie încât luau 
cea mai mare aiureală drept ceva sigur? Străinul părea hotărât 
să realizeze absurdul ritual. 

— În vechiul ritual - continuă bărbatul - nu sunt folosite piei 
de capră ca jertfă, ci de nou-născuți. 

— Nou-născuţi? 

— Da, spuse străinul. Ei sunt cei mai potriviţi pentru invocarea 
morților, pentru că ei abia au ieșit din lume dincolo de poartă. 
Poarta prin care vom ieși toți. 

Voss înghiţi în sec. Evident că avea de-a face cu un caz 
deosebit de dificil. 

Bărbatul deschise cartea și i-o întinse lui Voss. 

— Aici, zise el. 

Degetul lui se plimbă pe text. Voss citi fragmentul. 


Eu iți promit să vin la tine oricând voi fi chemat. 
Dacă tii bagheta magică în mână, deschide cartea și 
pronunță cuvântul „Rofocale”. Pentru asta dă-mi câte 
o monedă în prima zi a lunii, în toată viața ta. Dacă nu 
o faci, îmi vei aparține. 


— Și? întrebă Voss uitându-se pe ascuns afară, în speranța că 
în prăvălie va mai intra un client. 

Dar nu apăru nimeni. 

— Ceva lipsește, spuse bărbatul. Există o cale nu doar pentru 
a vorbi cu morții, ci și pentru a le opri sufletele pe lume. Lumina 
vieții. Se poate distruge veriga de legătură în așa fel încât o 
vreme să mai pâlpâie, deși corpul este mort. Bărbatul se apropie 
de Voss, care se retrase privind cu disperare spre ușă. Bărbatul 
adăugă: în originalul din 1522 este descris un al doilea ritual. 
Ritual care aici lipsește. 

Străinul bătu agresiv cu degetul în carte. Și continuă: 

— Acolo se spune cum se pot urca cele șase mii de trepte și 
cum se distruge veriga. Faceţi-mi rost de această carte. 

Bărbatul mai făcu un pas înainte. 

Voss clătină din cap și își mai lărgi gulerul cămășii. 


— Nu pot. V-am spus că s-a pierdut. Din timpul Primului 
Război Mondial. 

— Nimic nu este pierdut. 

Voss își văzu propriul chip schimonosit în lentilele negre ale 
ochelarilor interlocutorului. 

— Nici morţii nu sunt morți. 

Cu degetele tremurând, Voss împachetă cartea neagră și i-o 
înmână bărbatului care deja întinsese mâinile ca niște gheare. 
Apoi acesta se îndreptă brusc către ieșire. Dar după doi pași se 
opri, ridică nasul ca și cum ar fi adulmecat ceva, se întoarse și 
reveni la Voss. 

— Totuși o aveţi aici. O simt. 

Voss se retrase. 

— Vindeți-mi-o. Plătesc oricât. 

Pe fruntea lui Voss apărură perle de sudoare. Să îi vândă 
cartea? Dacă propunea un preţ mare, ar putea realiza afacerea 
anului. 

— Bine, zise el. Douăzeci de mii. 

Spre nemăsurata mirare a lui Voss, bărbatul îi puse pe 
tejghea suma cerută. Voss scoase dintr-un seif preţioasa carte, 
scană bancnotele, împachetă cu grijă cartea și o puse într-o 
geantă din pânză pe care i-o întinse bărbatul. 

Când ușa se închise în urma străinului, Voss se lăsă să cadă în 
scaunul îmbrăcat în piele din spatele tejghelei respirând ușurat. 

Paharul cu whisky pe care îl bău în această seară fu mai plin 
decât oricând. 


12. 


Clara ieși din lift și traversă coridorul îngust care ducea la 
încăperea pentru interogatorii a LKA, aflată la cincisprezece 
metri sub nivelul solului. Dincolo de geamul-oglindă îl văzu pe 
Hermann, care sorta documentele și pregătea rapoartele pentru 
procuratură. Scaunele pe care stătuseră cei doi făptași erau 
goale. Plecaseră și cei doi polițiști. 

Hermann era un tip de peste un metru nouăzeci, masiv, puțin 
adus de spate, tuns foarte scurt și de obicei un tip din cale afară 
de cumsecade, dar putea deveni foarte incomod când se afla în 


faţa unor răufăcători. 

Clara intră în încăpere. 

— Am rezolvat-o și pe asta, zise ea. 

Hermann confirmă. 

— Firește. Băgă un teanc de hârtii într-un dosar cu sigla 
procuraturii. Cei doi porci vor avea parte curând din nou de sex. 
Oricum, nu de bunăvoie. 

Clara dădu din cap. Cunoștea ritualurile din pușcărie. Și nu îi 
plăceau. Pentru că statul trebuia să pedepsească infractorii, dar 
să nu permită un mediu fără legi. Și în cazul celor mai multe 
închisori, tocmai așa era. 

— Bem o bere? întrebă Hermann. 

— Bere lunea? 

Clara zâmbi. 

— Trebuie să vezi lucrurile așa, zise Hermann așezând 
documentele unele peste altele și luându-le sub braţ, este luni și 
cea mai mare parte a problemelor este rezolvată. Dar poți 
sărbători și lunea. Ori nu? 

Clara ridică din umeri și zâmbi. 

— Cam așa este. 

De geam se apropie o umbră și se auzi un ciocănit în ușă. Era 
Silvia, secretara care lucra cu Clara și cu încă un coleg. 

— |lmi pare rău că deranjez, Frau Vidalis, dar dr. Weinstein 
vrea să discute urgent cu dumneavoastră. Zice că este foarte 
important. 

Clara își privi telefonul mobil, lăsat fără sonor pe timpul 
interogatoriului. Într-adevăr, Weinstein încercase cu cinci minute 
în urmă să dea de ea. Ea îi făcu un semn lui Hermann, părăsi 
încăperea și afară, în fața geamului, își strânse hârtiile. 

— A spus despre ce este vorba? vru ea să afle de la Silvia. 

— Nu, a zis doar că este foarte important. Silvia ridică din 
umeri. Oricum, arăta foarte agitat. 

— Agitat? 

În mod normal, Weinstein, care îi ţinea locul șefului secţiei de 
medicină legală, era aproape tot atât de agitat ca zece tone de 
piatră de pe fundul mării. Trebuie să fie într-adevăr vorba 
despre ceva important. 

Formă numărul de telefon al lui Weinstein. 

— Vidalis la telefon. S-a întâmplat ceva? 

— Veşti proaste. Sunt în Friedrichstraße, în apropiere de 


cartierul 101, la locul unei crime. Este aici și legistul. Nu dau de 
Winterfeld și mă gândeam că unul din voi ar trebui să arunce o 
privire pe aici înainte să se ia probe. 

— O crimă? întrebă Clara. 

— Da. Un bărbat. Cadavrul se află în biroul lui Franco Gayo. 
Este posibil să fie chiar el, după documentele aflate asupra lui. 

— Ceva deosebit? 

— Da. Von Weinstein își trase sufletul și continuă: A fost 
țintuit în parchet. Cu brațele și picioarele desfăcute. 

— Dumnezeule! îi scăpă Clarei. 

— Și are ceva în gură. Încă nu știu despre ce este vorba. 

Clara recunoscu faptul că profeţiile lui Winterfeld se 
adeveriseră. Bomba nu mai ticăia, explodase. 

— Altceva? 

— Da. Făptuitorul i-a înfipt o spadă în corp. 

„O spadă?” își zise în gând Clara încurcată. 

— Cum arată rana? 

— Nu pot spune încă. 

— Cum așa? Ar fi trebuit să se stabilească dacă a murit din 
cauza hemoragiei ori din cauza vătămării organelor interne. 

— Cu siguranţă din ambele cauze, răspunse Weinstein abia 
șoptit. Sau, să zicem, toate la un loc. 

— De câte ori a fost înjunghiat? 

— Odată. După o scurtă pauză, adăugă: Dar a fost suficient. 

— Cât de adânc? 

— l-a vârât lama în anus și i-a străpuns tot trupul până în 
gură. 

Clarei i se făcu rău. | se păru că îi fuge podeaua de sub 
picioare. Trebui să se sprijine de marginea mesei ca să nu își 
piardă echilibrul, în timp ce vederea parcă îi era acoperită de un 
nor negru și mișcător produs de o sepie. Ochii i se măriră, 
respiră adânc și după câteva secunde își recăpătă controlul. 

— Mai sunteți la telefon? întrebă Weinstein. 

— Da! răspunse Clara morocănoasă în timp ce încerca să uite 
imaginile care îi apăreau în minte. 

„Până când i-a ieșit pe gură...” 

— Când s-a întâmplat? 

— În urmă cu cel mult două zile. 

— A mai trăit după...? 

Von Weinstein nu răspunse imediat. În cele din urmă, o făcu 


totuși: 
— După cât se pare, da. 


13. 


Vântul adia pe terasa de pe acoperișul Universităţii Santa 
Croce. Spre sud se întindea Piazza Navona, iar spre sud-est se 
distingea, din multitudinea de străduţe și acoperișuri, cupola de 
la Il Gesù, biserica ordinului iezuit. Spre vest se ridica 
maiestuoasă cupola Bazilicii Sf. Petru. 

Don Tomasso și Alvaro de la Torrez sorbeau din paharele de 
carton cu espresso fierbinte cu care veniseră pe terasă de la 
Cafeteria Universităţii. 

— Ascultă, Tomasso, spuse Alvaro privind aburul care se 
ridica din cafea și era dus de vânt către Piazza Navona, la o 
temă atât de serioasă, nu se poate exagera. 

Tomasso dădu din cap. Cinstit vorbind, el vedea lucrurile în 
același fel. Și el se întrebase dacă nu ar trebui să se 
propovăduiască mesajul cel bun al Evangheliei, în loc să se 
semene frică. Chiar lisus a spus că la Judecata de Apoi Satana 
va veni ca un hoţ noaptea. Nu de aceea trebuie să fii vigilent? 

— Există Satana, îl aprobă el, dar există și speranţă. 

— Desigur, răspunse Alvaro. Însă există mai mult de un 
miliard de spirite rele și doar două sute de exorciști pe lume. 
Strânse pumnii și adăugă: Și cu toate acestea, Biserica, în 
ultimele trei sute de ani, a procedat în naiva ei prostie ca și cum 
Satana nu ar exista și l-a protejat, exact așa cum vrea și el. 
Arătă spre Bazilica Sf. Petru: Ce spunea papa Paul al VI-lea în 
anul 1972? Și înainte de a continua îl privi răbdător pe Tomasso: 
Printr-o crăpătură... 

Tomasso dădu din cap: 

— Printr-o crăpătură a pătruns fumul Satanei în templul 
Domnului. 

— Și câtă dreptate avea! zise Alvaro. Între timp, ignorarea 
Satanei a făcut să se preocupe de el mai mult poliţia decât 
Biserica. Tomasso ridică din sprâncene. 

— Chiar așa? 

— Într-adevăr. Doar în Italia există acum mai mult de șase 


sute de secte sataniste. Au împânzit toată Europa. Alvaro privi 
către vest, unde la orizont se adunau nori negri. Există o piață 
neagră a ostiilor sfinţite, care în mediile sataniste se vând cu 
mai mult de o sută de euro bucata. 

Tomasso vru să spună în glumă că pentru Biserică ar fi fost 
mai profitabil atunci să vândă ostii decât să umble cu punga 
pentru strâns ofrande, dar se abţinu de la acest comentariu. 

— Majoritatea catolicilor nu mai cred în prezenţa reală a lui 
Cristos la euharistie, continuă Alvaro și îl apucă de braţ pe 
Tomasso. Doar sataniștii par să mai creadă asta. Altfel ar mai da 
ei o sută de euro pentru o ostie sfinţită, pe care să o profaneze 
în ritualurile lor negre? 

Bău din paharul cu espresso privind cupola bazilicii și norii de 
furtună ce se apropiau de Roma dinspre vest. 

— Încep cu  răsturnatul  paharelor, jocul  pendulului, 
cartomanţie, ședințe spiritiste, spiritism. Dar nu se limitează la 
asta. Cobori conspirativ vocea: Satana are grijă să se întâmple 
așa ceva. Îi arătă lui Tomasso o fotografie. Cine mai poate acum 
să susțină în mod serios că diavolul nu acţionează pe pământ? 

Tomasso examină fotografia cu un amestec de silă și mirare, 
timp în care Alvaro continuă să vorbească. 

— Fotografia provine de la poliţie. Mi-a dat-o comisarul-șef. 
Făptuitorii au răpit-o pe fată, au dus-o într-o catacombă, au 
violat-o și au silit-o să facă sex oral, după ce i-au scos toţi dinţii. 
Apoi i-au crestat pe abdomen cu un cuţit pentagrama 
răsturnată. 

Tomasso lăsă jos fotografia. 

— Și fata mai trăieşte? 

— Este moartă. Au legat-o, i-au cusut gura și au lăsat-o acolo. 
Și au mai făcut asta. 

Alvaro îi arătă lui Tomasso o fotografie cu un perete pe care 
scria ceva cu creta. Tomasso citi cu voce tare: „Dacă exiști, 
lisus, salveaz-o...”. Îi înapoie fotografia și aruncă paharul în 
coșul de gunoi de lângă intrarea pe terasă. 

— Viol, crimă și batjocorirea Domnului, spuse Alvaro pe un ton 
amar. 

Prelaţii rămaseră o vreme tăcuţi, precum două statui negre, 
pe terasa bătută de vânt de deasupra Romei. 

Tomasso se gândi la ce îi trecuse prin minte când traversase 
Piazza Navona referitor la toleranța Domnului faţă de rău. Poate 


că era legată de faptul că Dumnezeul a tot ce există trebuise să 
fie și creator al răului. Cum se spune în Isaia? Eu sunt Domnul 
făcător de lumină și de întuneric, eu dau pacea și aduc răul. 

— Să intrăm, spuse el în cele din urmă, cu privirea aţintită 
asupra norilor ameninţători ce se apropiau dinspre vest, și îi 
puse bătrânului exorcist mâna pe umăr. Vine furtuna. 

— Știu, răspunse Alvaro, strivi în pumn paharul din carton și îl 
aruncă în coș. Știu. 


14. 


Clara ședea într-unul dintre automobilele de intervenţie, cu 
lumini albastre și sirenele pornite, ce goneau pe Mehringdamm 
spre Friedrichstraße. Descărcase în mare grabă de pe internet 
informaţiile despre Franco Gayo și acum își plimba privirea pe 
textul printat, în vreme ce mașina se strecura prin aglomeraţia 
de la sfârșitul zilei. 

Franco Gayo lucrase pentru un birou de avocatură renumit și 
devenise cunoscut înainte de a fi pus pe picioare asociaţia de 
binefacere Do ut des, care făcea apel la conștiința încărcată a 
oamenilor. Unii reprezentanţi ai presei exagerau numindu-l 
„conștiința curată a Germaniei”. 

Acesta fusese ucis. Asasinul trebuie să fi rămas cu el tot 
weekendul. Nu atrăsese nimănui atenţia. Nimeni nu știa cum 
arăta. Într-adevăr, o performanţă. 

Franco Gayo nu se număra printre oamenii care în timpul unei 
discuţii între patru ochi trebuia să apese la fiecare câteva 
minute pe un buton ascuns pe birou, pentru ca gorilele lui, 
aflate în apropiere, să știe că totul era în ordine și că nu era 
nevoie să năvălească în încăpere. Nu era chiar atât de 
important. Dar era destul de cunoscut pentru a nu putea să 
dispară de pe ecran două zile la rând. 

„Asasinul este un profesionist, cugetă Clara. Ori un nebun. Ori 
amândouă”. 

Apoi se gândi iar la modul în care Gayo fusese ucis și o copleși 
un sentiment de silă și de neputinţă, persistent, întunecat și de 
nepătruns. 

Asasinul îl ţintuise pe parchet și îi străpunsese tot trupul cu o 


sabie. 

„De ce îi făcuse asta? Călcase pe bombeu vreo organizaţie 
puternică? Îi luase faţa cuiva? Dar chiar de ar fi fost așa, motivul 
era suficient pentru o astfel de crimă bestială?” 

Clara deja știa ce o aștepta la locul faptei, un loc al durerii și 
al groazei. Câte un reporter o întreba uneori cum miroase o 
crimă. Nu putea să facă o descriere exactă, dar știa cum 
mirosea. Edemul morţii, duhoarea dulce pătrunzătoare a 
cadavrului, combinate cu mirosul de aramă al sângelui scurs și 
miasma de abator a intestinelor zdrenţuite. Poate faptul că 
oamenii detestau miasma de abator a cărnii era cauzat de sila 
de el însuși, de trupesc și de existenţa despuiată. 

„De ce a făcut criminalul ăsta? De ce tocmai așa?” se întreba 
Clara în timp ce mașina de intervenţie trecea prin dreptul casei 
Willy Brand, spre KochstraBe, pentru a coti apoi la dreapta pe 
Friedrichstraße. Va discuta mai multe cu Martin Friedrich, șeful 
analizei operative de la LKA. Von Weinstein deja îi trimisese 
documentele și fotografiile de pe laptopul lui. 

„De ce această cruzime bestiala?” 

Existau explicaţiile clasice. Clara le cunoștea pe toate, dar se 
temea că nu îi vor fi de ajutor în acest caz. Cei mai multi 
criminali își alegeau victimele după fricile pe care le aveau, 
spuneau psihiatrii. Bat cuie femeilor în sâni deoarece mamele 
psihotice le bătuseră cuie în penis băieţilor, care ulterior 
deveneau ucigași în serie. De ce? Pentru că băiatul și tot ce 
avea legătură cu el erau indezirabili. Pentru că mămica ar fi 
preferat să aibă o fetiță. Din ce motiv? Pentru că papá o 
apucase mereu în cadă atât de ciudat și o silise și pe ea să 
procedeze la fel cu el. 

Dar cu siguranţă că aici nu era atât de simplu. Situaţia stătea 
altfel. Dar ce făcuse asasinul aici? Era o crimă rituală? O tragere 
în ţeapă? Avea o semnificaţie? Și dacă avea, care era aceasta? 

De cruzimea faptei depindea și amploarea cercetării, a 
pregătirii și necesitatea ca ea să se desfășoare în liniște. 

Și toate acestea erau problematice. 

Clara duse mâna la ceafă. Rana din acel loc se vindecase de 
mult. Se întâmplase în octombrie, când în ultimul moment 
țâșnise afară din casa „Celui fără nume” înainte ca aceasta să 
explodeze. O bucată de metal o lovise în ceafă. Abia câteva ore 
mai târziu observase la secție că i se scurgea ceva cald și umed 


de pe ceafă pe bluză și o colora în roșu. Adrenalina acţiona 
poate ca un anestezic, exact ceea ce se și întâmplase atunci. 
Totuși, cicatricea îi rămăsese. Clara o simţea. Cicatricele puteau 
fi utile. Te învățau smerenia și îţi arătau că trecutul fusese odată 
realitate. In același timp îţi dădeau speranţă. Reprezentând o 
urmă a rănilor anterioare, erau totodată semn al vindecării. 

— Ce răni ai tu, dacă ai putut face așa ceva? murmură Clara 
când se gândi din nou la criminal. 

— Aţi spus ceva? 

Clara tresări. Işi dădu seama că vorbise cu voce tare. Văzu 
ochii celui care conducea mașina în oglinda retrovizoare. Era 
unul dintre colegii cu care se deplasa la locul crimelor. 

— Nimic, gândeam doar cu voce tare. 

Șoferul dădu din cap și ridică din umeri. Clara privi pe geam 
cum automobilul cotea pe Friedrichstraße și cum în depărtare, 
printre norii negri de ploaie, se ivea cartierul 101. 

„Am gândit cu voce tare”. Uneori, Clara vorbea încet cu sine 
însăși, ca mulţi dintre colegii ei. Era bine când în cap îţi răsuna și 
propria voce, pe lângă vocile morţilor și asasinaţilor. Nu era un 
semn de sminteală să vorbești cu tine însuţi, dimpotrivă: te 
putea feri să o iei razna. 

Mașina opri. 

— Am ajuns, zise șoferul. 

Când Clara deschise portiera și dădu cu ochii de faţada udă 
de ploaie, o cuprinse din nou ciudata senzaţie de disperare 
sumbră, persistentă, de care nu te puteai spăla. Ştia că în 
spatele acestor ziduri o aștepta oroarea. Urma să deschidă doar 
trei ori patru uși, trei ori patru uși prin care trecea pentru ca din 
lumea normală a marelui oraș să ajungă într-o lume a fricii, a 
durerii și a morții. 

e 

În dreptul intrării principale se strânseseră câțiva reporteri 
dotați cu camere de luat vederi și proiectoare, care îi vârâră 
Clarei microfoane sub nas în timp ce aceasta se îndrepta cu cei 
patru polițiști spre intrare. Alţi patru colegi se postaseră acolo și 
nu le dădeau voie celor care nu aveau legătură cu cercetările. 
Doi reprezentanţi ai presei se plângeau în gura mare că astfel 
este îngreunată munca mass-mediei, ceea ce nu îi împiedica pe 
cei patru să își facă treaba. 

— Lipsiţi de scrupule, izbucni unul dintre polițiști, iar au 


interceptat comunicațiile poliţiei. 

Liftul urca chinuitor de încet. 

Un poliţist tinerel o întrebă pe Clara: 

— Se confirmă povestea? 

— Ce poveste? 

— Privitoare la ce a făcut cu omul. 

— Încă nu am văzut nimic, dar dacă dr. Weinstein așa spune, 
atunci așa este. Clara îl privi în ochi pe tânărul poliţist și adăugă: 
Dacă nu este neapărat necesar, nu priviţi. Asta dacă nu ţineţi să 
aveți insomnii în următoarele nopți. 

Polițistul păli și dădu din cap. În acel moment se deschise ușa 
liftului. Clara fu întâmpinată de benzi ce interziceau trecerea, de 
proiectoarele celor de la ridicarea amprentelor și de un medic 
secundar legist, în salopeta albă specială. 

— Frau Vidalis? întrebă bărbatul. 

Ea confirmă. 

El arătă spre biroul cel mare al lui Gayo, de unde se auzeau 
voci și unde Weinstein era aplecat asupra a ceva întins pe 
podea. Cadavrul era acoperit cu o folie albă de plastic. 

Clara trase adânc aer în piept și traversă holul scăldat de 
lumina albă a proiectoarelor. 

Mirosul o izbi ca o lovitură de ciocan. 

De sub colţurile foliei se zăreau doar mâinile și picioarele 
fixate încă de parchet cu niște cuie groase. 

Mai văzu și sângele de pe podea, la picioarele cadavrului, 
ieșind de sub folie. 

Blițurile aparatelor foto fulgerau lăsând umbre colorate în fața 
ochilor Clarei. Unul dintre tehnicieni transferase deja unele 
fotografii pe un laptop al legiștilor, aflat pe biroul celui ucis. Alţi 
doi tehnicieni criminaliști tamponau podeaua și pereții cu 
pensule cu grafit, pentru a descoperi posibile amprente digitale, 
în timp ce un altul căuta scuame tegumentare, păr sau alte 
materii organice ale criminalului, ce ar reprezenta probe ADN. 
Lângă el se afla o trusă pentru probe. 

— Păr nu există și până acum nici altceva, îi strigă acesta unui 
coleg. 

Clara nu era surprinsă. Ştia că mulți violatori și asasini în serie 
își rad părul de pe corp, pentru ca nimic, dar nimic să nu 
rămână la locul faptei. 

Privi fereastra, unde fusese pus un ecran ca acelea pentru 


prezentări. Cam la cinci metri de el, de partea cealaltă a 
biroului, era un videoproiector deconectat. 

Tehnicianului criminalist care o însoțea pe Clara nu îi scăpă 
privirea acesteia. Era un bărbat destul de tânăr, care nu părea 
să fie prea impresionat de grozăviile din acest birou. 

— Încă nu știm ce este cu ecranul și cu videoproiectorul de 
aici. Probabil că ambele sunt ale făptuitorului. 

— Continuati. 

— Victima este moartă de aproximativ două zile. Cadavrul a 
fost descoperit de un bărbat din echipa de curățenie, astăzi, 
când la ora treisprezece, biroul rămăsese tot închis. Omul expiră 
zgomotos, apoi continuă: Bărbatul a avut un șoc serios. Acum 
este la urgențe și va fi supus unui tratament psihologic. 

Clara cunoştea astfel de cazuri. Spre deosebire de 
investigatorii experimentați cum era ea, cei mai mulţi oameni ar 
fi cedat psihic. Winterfeld numise asta odată „horror-teflon”. 
Adică experienţa îndelungată făcea ca grozăvia și oroarea să 
alunece pe lângă cineva ca grăsimea pe un strat de teflon. 

Clara se întreba totuși dacă prin această indiferență în fața 
ororii, dobândită pe parcursul anilor, nu deveneau asemenea 
monștrilor pe care îi vânau. 

„Cine se ocupă de monștri trebuie să fie atent să nu devină ca 
ei”, spuneau profilerii de la FBI. Și Nietzsche spusese că „dacă 
privești timp îndelungat în hău, și hăul privește în tine”. Aveau 
dreptate. 

— De ce a avut nevoie de echipajul de urgenţă? S-a rănit? 

Tehnicianul criminalist se încruntă. 

— Când a văzut ce era aici, a devenit autoagresiv. S-a lovit cu 
capul de tăblia mesei, probabil ca să scape de imaginile pe care 
le avea în faţa ochilor. Se întâmplă des așa ceva. L-am văzut și 
eu. Fruntea îi sângera. S-a dat cu capul de masă cu atâta 
putere, încât de la ochiul stâng i s-a desprins retina. Sperăm că 
medicii și psihologii îl vor vindeca. 

Clara clătină din cap. Era una dintre victimele colaterale ale 
groazei. Nu doar victimele erau atinse. Sufereau și mulți alții, 
numiţi în criminologie „victime colaterale”. 

— Asta, spuse tehnicianul, am găsit-o aici, în birou. Era fixată 
sub masa de la recepţie. Tinea în mână un mic obiect metalic. 
Un dispozitiv care întrerupe orice legătură de telefonie mobilă 
pe o rază de douăzeci de metri. In mod normal, așa ceva au 


doar BKA? și niște capi ai drogurilor. 

— Cu rețeaua de telefonie fixă ce s-a întâmplat? 

— Același lucru. Făptuitorul a creat un mailbox, în așa fel 
încât aceasta răspundea apelurilor din exterior, dar nu se putea 
suna. 

„Dacă cineva sună din exterior, nu este semnalată linie 
moartă. Inteligent”. Clara se apropie de cadavrul acoperit de 
folia albă, lângă care stătea îngenuncheat un bărbat, care se 
înregistra în dictafon. Când auzi pași în spate, se ridică și o 
salută pe Clara. 

— Frau Vidalis, dumneavoastră sunteţi, spuse el, își potrivi 
ochelarii pe nas și opri dictafonul. 

Dr. Von Weinstein, directorul-adjunct al Institutului de 
Medicină Legală, cu părul înspicat pieptănat pe spate, cu 
ochelarii argintii scumpi și cu tenul bronzat arăta mai curând ca 
un Sonnyboy dintr-un Robinson Club, cu totul diferit de modelul 
de medic legist chel și cu faţă cenușie. Insă în această zi până și 
el pălise. 

— Franco Gayo, spuse el, 45 de ani, bărbat, alb. Decedat. 

— Asta văd. 

— Vreţi...? întrebă Von Weinstein și trase folia de plastic ce 
acoperea faţa cadavrului. 

— Trebuie oricum. 

Priveliștea și mirosul dulce-putred care se ridica din mort o 
făcură pe Clara să se dea înapoi. Parcă i-ar fi pătruns un aer 
groaznic în plămâni. „Trebuie să suporţi, trebuie să fii mai tare 
decât oroarea”, își spuse. Unii își frecau nasul cu mentol când 
intrau într-o sală de disecţii, dar Clara știa că în acest fel scârba 
se amplifica. Cel mai bine era să tragi adânc aer în piept, să 
îmbrăţișezi mortul când el rânjește și să îi întorci rânjetul. Orice 
altceva era praf în ochi. 

Cadavrul era dezbrăcat. Criminalul trebuie să fi fost cel care îl 
dezbrăcase. În acest moment, Clarei îi era indiferent dacă 
victima era bărbat ori femeie, ea oricum vedea doar ceea ce 
făcuse criminalul în acele nesfârșite ore de groază, oroare și 
întuneric. Vedea spada, vedea mânerul armei acolo unde ea 
pătrunsese în corpul lui Gayo. Vedea cum lama trecea prin 
carne, vedea cum criminalul îi răsucise ceafa în așa fel ca spada 
să îi iasă pe gură, și nu prin gât ori prin maxilarul inferior. Vedea 


2 Bundeskriminalamt - Oficiul Federal de Criminalistică. 


lama lungă, însângerată ce ieșea ca o limbă subţire de oțel din 
gura întredeschisă a lui Gayo. 

Clara privea ţintă la această bestială înscenare a ororii ca la 
un adversar demonic, care o fixa și cu privirea, până când unul 
din cei doi ceda. lar ea nu intenţiona să își plece privirea. Ea 
trebuia să vadă, să prelucreze, să stocheze informaţiile, pentru 
ca mai târziu să le poată revedea. 

„2 22, 23a” 

Clara numără până la 30, apoi întoarse privirea. 

— Totul este în ordine? 

Von Weinstein se uită neliniștit la ea. 

Ea respira accelerat. 

— Îmi revin imediat. 

Folia acoperi din nou cadavrul, lăsând afară doar capul 
acestuia. 

„Spada care îi iese pe gură”, gândi Clara. „Dacă făptuitorul dă 
atâta importanţă acestei înscenări, atunci trebuie să semnifice 
ceva”. 

Cunoștea clișeul cum că masca morţii rămâne pentru 
totdeauna întipărită pe chipul celui decedat. Dar era o prostie, 
pentru că odată cu încetarea bătăilor inimii se destind toți 
mușchii. Intervine apoi rigidizarea cadaverică a expresiei feţei. 

Aici însă mai era ceva. 

Clara mai trase o dată folia la o parte. Și se uită din nou. 

— Ce este asta? întrebă ea. 

Adânc, în gâtlejul mortului, zări o sclipire în nuanţa bronzului. 

Von Weinstein ridică din umeri. ` 

— Vom stabili ulterior în Moabit, am remarcat și eu. Insă 
înainte de a cerceta mai amănunţit, trebuie să îndepărtăm 
spada. Și asta durează ceva. Nu putem, pur și simplu, să tragem 
lama, ci trebuie să preparăm mai întâi canalul. Işi aranjă 
ochelarii, apoi apucă de capătul foliei. V-aţi uitat suficient? 

Clara mai privi o dată chipul vlăguit și dădu din cap. 

— Nici eu nu pot spune mai mult decât dumneavoastră. 

Von Weinstein trase folia peste capul lui Gayo. 

— Este mort cam de două zile? întrebă Clara. 

Von Weinstein dădu afirmativ din cap. 

— Așa se pare. Rigiditatea cadaverică deja a dispărut, iar 
procesul de putrefacție verzuie în partea dreaptă inferioară a 
abdomenului a început. Descompunerea ar fi fost mai 


accentuată dacă ar fi stat aici mai mult de două zile. 

Clara dădu din cap. Procesul de putrefacție pornește 
totdeauna cu o pată verzuie în partea dreaptă a abdomenului, 
pentru că putrezirea începe de la bacteriile intestinale, iar acolo 
intestinele se află chiar sub țesutul ce acoperă abdomenul. 
Rigiditatea cadaverică dispare din cauza putrezirii și a distrugerii 
musculaturii. 

investigaţiile pentru determinarea momentului morţii se 
realizează totdeauna la locul în care se află cadavrul, niciodată 
în sala de disecţie. La un sfert până la o jumătate de oră după 
deces apar în mod normal așa-numitele pete cadaverice, 
acumulări de sânge sub piele, deoarece inima nu mai bate și 
sângele nu mai este transportat prin vasele sangvine, astfel că 
celulele sangvine se reduc. Și după deces temperatura corpului 
rămâne la aproximativ 37 de grade circa trei ore. După aceea, 
se reduce cu un grad pe oră. Deci dacă este găsit un cadavru cu 
temperatura corpului de douăzeci de grade la temperatura 
normală a mediului, acea persoană este decedată de 
aproximativ douăzeci de ore. 

Dacă temperatura corporală ar fi fost mai mare de 37 de 
grade, de exemplu pentru că acesta avusese febră, investigarea 
ar putea fi îngreunată considerabil. Momentul presupus al morții 
ar putea fi decalat la câteva ore după momentul real; fapta ar fi 
putut astfel să fi avut loc nu la ora treisprezece, ci la ora 
cincisprezece. Criminalul putea să fi săvârșit crima la ora 
treisprezece, iar la ora cincisprezece se putea afla în avion și în 
acest caz ar avea de un alibi perfect. 

Clara lăsă deoparte aceste gânduri. La acest asasin, problema 
era mai mult înscenarea perfectă a faptei decât camuflarea 
momentului morții. 

Medicul legist deschisese un alt laptop. Clara cunoștea 
programul cu care lucra acesta. Se puteau introduce toţi 
parametrii: temperatura corpului, întinderea petelor cadaverice, 
modificarea temperaturii mediului, excitabilitatea electrică a 
musculaturii și reacţia pupilelor la medicamente. Dacă totul 
mergea bine, programul furniza un interval precis în care s-a 
produs decesul. 

Von Weinstein remarcă atenţia pe care o acordă Clara 
laptopului. 

— Și programul ne-a confirmat, spuse el. Momentul decesului 


a fost sâmbătă seara, pe la ora optsprezece. 

— Asta poate însemna că făptuitorul l-a vizitat vineri seara și 
că întreaga zi de sâmbătă s-a... ocupat de el? 

— Posibil. 

Oroarea puse din nou stăpânire pe sufletul Clarei. 

„De vineri seara până sâmbătă seara. Douăzeci și patru de 
ore în mâinile monstrului”. 

Privi spre fereastră și văzu cum soarele de un roșu pal, printre 
norii negri-cenușii, se pierdea într-o mare mocirloasă maro- 
cenușie, și lumina alunecă pe pereţii biroului, peste rafturile din 
mahon, peste lampa din tavan, de patru mii de euro, peste 
preţioasele reproduceri de artă, rămânea pe partea din față a 
biroului, exact pe cele două canaturi ale ușii spre hol. Acolo 
stătea scris în roșu și maro: 


NUMELE MEU ESTE LEGIUNE. CA MINE SUNT MII. 


În timp ce vorbea, privirea Clarei se plimba de la aceste 
cuvinte la Weinstein, la asistentul cu punga, la cadavru și din 
nou la cuvinte: 

— Asta ce semnificaţie are? 

Von Weinstein și medicul ridicară din umeri, de parcă ar fi 
considerat că răspunsul intra în competențele Clarei. 

Clara remarcă în ușă o siluetă înaltă, care își introducea nasul 
acvilin în încăpere înainte de a-și face apariţia într-un pardesiu 
fluturând, trecându-și mâna prin păr. 

— Nu văd ceea ce dumneavoastră tocmai vedeţi, zise 
Winterfeld, dar văd că am avut din nou dreptate. 

Clara strânse din buze, dădu din cap și își aminti cuvintele pe 
care el i le spusese în timpul discuţiei de la fereastra LKA: 
„Liniștea a fost puţin cam lungă pentru a fi sănătoasă”. 

— Da, zise ea. Din păcate. 


15. 


Vocea răsună în încăperea boltită când preotul în roba roșie 
ca sângele înălță cupa cu lichidul întunecat. 
Bărbatul cu ochelari negri, cu gura oribil încleștată și cu barba 


țepoasă stătea îmbrăcat în haina sa din piele neagră, uzată, în 
apropierea porţii mari. 

Supușii săi celebrau liturghia neagră. Trebuiau să capete 
putere pentru ceea ce îi aștepta. Maestrul îi anunţase. In curând 
va exista cu siguranţă o nouă victimă. 

Pe altar se aflau cupa, farfurioarele pentru ostii și cuțitul. 
Lumânările erau din grăsimea unor copii nebotezaţi, pocalul era 
umplut cu sânge nevinovat, iar ostiile fuseseră furate și trebuiau 
să fie pângărite în timpul liturghiei. 

Întreaga asistenţă, îmbrăcată în negru, se înclină. 

El ascultă murmurul acoliţilor adunaţi în sumbra încăpere. 

In nomine magni Dei nostri Satanas. Inroibo ad altare Domini 
Inferi, _răsună ecoul între pereţii mucegăiţi. /n numele 
Dumnezeului nostru atotputernic Satan. Pătrund în altarul 
stăpânului gheenei. 

Numeroase lumânări negre erau fixate în suporturi din piatră 
și pe candelabrele ce transformau pivniţa într-o lume funestă de 
lumini și umbre. Duhoarea lumânărilor umplea aerul stătut al 
templului subteran. Afară erau -5*C, înăuntru însă era o căldură 
plăcută, deoarece conductele sistemului de termoficare a 
orașului treceau pe aici. 

Cântecul parlando continuă în surdină. 

Qui regit terram. Care guvernează pământul. 

Preotul, îmbrăcat într-o robă neagră, se adresă comunităţii din 
faţa altarului. 

— Poate victima însângerată și sfâșiată să iubească botul 
mânjit cu sânge, care îi rupe bucată cu bucată mădularele? 
întrebă el și mulţimea clătină din cap. Poate omul să îl iubească 
pe Dumnezeu, cel care îl face sclav și îl copleșește cu dureri? 

El ridică cuțitul. 

— Blestemați să fie mieii lui Dumnezeu, căci ei vor sângera 
până vor deveni albi ca zăpada. 

larăși se auzi corul înveșmântat în negru: 

— Dominus Infernus vobiscum. Stăpânul iadului fie cu voi. 

Apoi mulţimea se înclină. 

Predicatorul se întoarse într-o parte și zise: 

— Privim spre sud și îl salutăm pe Satana, dușmanul, 
acuzatorul și oponentul lui Dumnezeu. Stăpân al focului și al 
infernului. 

Toţi se înclinară spre sud. 


Apoi el se întoarse către est. 

— Privim spre est și îl salutăm pe Lucifer, strălucitorul înger al 
luminării, aducătorul de lumină și stăpân al stelelor. 

Oamenii se înclinară. 

— Privim către nord și îl salutăm pe Asmodeus, distrugătorul, 
domn al iadului și stăpân al creaturilor diabolice. 

Preotul se întoarse pentru ultima oară: 

— Privim către vest și îl salutăm pe Leviathan, șarpele din 
adâncuri, stăpânul mării. 

Preotul ridică pocalul în care se afla lichidul roșu-închis. 

— Vei umbla în iad prin flăcările negre ale lui Satana. Spiritul 
tău se va trezi pentru plăcerea renașterii. Bău din pocal. Porţile 
sunt larg deschise, iar intrarea ta este anunțată de strigătele 
nemuritoare ale bestiilor care îl păzesc. Stigmatul lui îţi va 
marca conștiința, simbolul lui înflăcărat te eliberează. 

Mulțimea se înclină încă o dată. 

— Căci aceluia care pășește în regatul umbrei, ochii i se vor 
obișnui curând cu întunericul. 

Bărbatul cu ochelari negri și haină din piele privi în jur și zări 
unul dintre ajutoarele sale, îmbrăcat și acesta cu o robă neagră, 
care se apropia de el umil. 

— De ce mă deranjezi? 

— O veste de la maestru. Bărbatul ridică în aer un mic obiect 
și spuse: Avem o nouă jertfă. 


16. 


Se lăsase întunericul. Câteva picături de ploaie care sclipeau 
în lumina lămpilor căzură prin fereastra coridorului de la etajul 
trei al LKA, pe care Winterfeld o deschisese iarăși, de data 
aceasta fără a mai fuma. Renunţase după ce deschisese 
fereastra. 

Cu puţin timp în urmă, Clara vorbise la telefon cu serviciul de 
conservarea urmelor. Vineri seara, ultimul număr apelat de 
Gayo fusese de telefon mobil. Acum, investigatorii încercau să 
vadă cui aparţinea acel număr. Pe biroul lui Gayo mai fusese 
găsit un fax de la o firmă care anunţa că va veni să lustruiască 
parchetul sâmbătă; la sfârșit de săptămână, pentru ca angajaţii 


să nu fie deranjaţi. 

Acesta să fi fost motivul pentru care asasinul l-ar fi răstignit 
pe Franco Gayo pe parchet, fără ca nimeni să fi bănuit ceva? 
Dar de ce Gayo nu strigase? De ce nu auzise nimeni nimic? 

La scurt timp după ce Clara se întorsese, o oarecare soră 
Viktoria de la căminul de copii „Îngerul păzitor” luase legătura 
cu Hermann. Căminul adăpostea copii abuzaţi ori maltratați, 
mulţi de către propriii părinţi. Unul dintre copii, Lukas, primise 
de la un străin un plic ciudat, în care se afla un stick USB 
straniu, după părerea lui Hermann. Sora Viktoria se uitase să 
vadă ce conţine, dar nu pricepuse mare lucru. Totuși, fusese 
atât de alarmată de conţinutul acestuia, încât se adresase 
poliţiei. 

Pentru investigatori nu conţinutul stick-ului, care o speriase 
atât de tare pe soră, reprezentase cel mai mare interes, ci 
numele gravat pe stick. Erau patru litere care le arătaseră 
tuturor că era vorba despre ceva ce nu trebuia trecut cu 
vederea. 

Patru litere: GA YO. 

De dimineaţă, sora Viktoria venise din nou pentru discuții la 
BKA. Se încercase să se obţină de la micul Lukas informaţii 
despre misteriosul străin care îi dăduse plicul cu stick-ul, chiar 
dacă băiatul nu putea să vorbească din cauza traumelor prin 
care trecuse. Portretiștii profesioniști ai poliţiei deja fuseseră 
informați. 

Oribila priveliște de la locul faptei îi apăru din nou Clarei în 
fața ochilor. Cadavrul lui Gayo bătut în cuie pe podea. Lama ce 
ieșea obscen din gură, după ce trecuse prin corp, străbătuse 
șaptezeci de centimetri de durere, groază și moarte. Scrisul de 
pe perete. Numele meu este Legiune. Ca mine sunt mii. 

Groaznicul asasinat din Friedrichstraße îi tulburase profund pe 
toți, totuși, în situaţii de extremă brutalitate, uneori este cel mai 
bine să urmezi o anumită rutină, ca să îţi păstrezi judecata 
limpede. Pentru Clara, această rutină consta în a discuta cu 
Winterfeld, care respira acum aer rece în fața ferestrei deschise. 
Clara tremura alături de el, cu ceașca de cafea caldă lipită de 
piept, și privea norii joși care se pierdeau în întunericul nopţii 
ploioase, în vreme ce imagini de la locul faptei îi zburau prin faţa 
ochilor precum fulgerele din iad. 

— Așa ceva nu am mai văzut nici măcar eu, spuse Winterfeld 


și clătină din cap. Știţi ce este neobișnuit aici? În mod normal, 
crimele atât de brutale sunt asociate cu o depersonalizare a 
victimei... Mutilări, răni la nivelul feţei și chestii asemănătoare. 
Victimei i se taie nasul, i se jupoaie pielea, făcând-o de 
nerecunoscut. Aceasta nu mai este o persoană, ci doar materie 
lipsita de viață. Dar aici nu este cazul. De ce nu? 
Dumneavoastră ce credeţi? 

— Modul în care a fost ucis are o anume semnificație pentru 
autor, răspunse Clara. Ca un fel de, ea căută cuvântul potrivit, 
ritual religios. 

Winterfeld confirmă. 

— Cuiele cu care Gayo a fost țintuit pe podea. El se uită la 
Clara în timp ce câteva picături de ploaie i se prelingeau pe 
părul cărunt. Apoi adăugă: Pare o crucificare. 

— Și spada care iese pe gură, îl completă Clara. Este pe de-o 
parte o tragere în ţeapă, pe de altă parte are o anumită 
simbolistică. 

— Și care anume? întrebă Winterfeld. 

— Pe gură ies cuvintele, zise Clara. lar un cuvânt rău poate fi 
ca o spadă ascuţită. 

Winterfeld dădu din cap. 

— Sună plauzibil, dar ne ajută? Și are vreo legătură cu cele 
scrise pe perete? 

La serviciul de conservarea urmelor tocmai se făcea analiza 
sângelui cu care se scrisese pe tapetul alb. Era foarte probabil 
să fie sângele lui Gayo. 

Clara își scoase telefonul mobil. 

— AȘ putea să caut pe Wikipedia. „Numele meu este Legiune. 
Ca mine sunt mii”. 

— La cine se face referire? întrebă Winterfeld. La martorii lui 
lehova? Și ei sunt pretutindeni. Așa zice vărul meu din Canada. 

Clara îl privi dojenitoare. Uneori nu știa dacă glumele lui 
Winterfeld erau idioate, ori, pur și simplu, de prost gust, ca și 
glumele lui Weinstein. Dar acestea o ajutau să suporte ceva mai 
ușor toate grozăviile pe care le văzuse timp de decenii. 

— Sunt cuvinte din Biblie, zise Clara. Din Noul Testament. 
Evanghelia după Marcu, capitolul 5, versetul 9. 

— OK, este puţin cam mult pentru martorii lui lehova, spuse 
Winterfeld în timp ce închidea fereastra. În ce context? 

— lisus alungă un spirit necurat dintr-un posedat. Am citit că 


la fiecare alungare a demonilor exorcistul trebuie să invoce 
numele demonului. La fel face și lisus. 

— Și demonul ce răspunde? 

— Ceea ce scrie aici pe perete, spuse Clara. Numele meu este 
Legiune. Ca mine există mii. 

Winterfeld respiră zgomotos: 

— Sper că nu mai există mii precum smintitul acesta. 

În acel moment, telefonul lui mobil sună. 

— Winterfeld... Da... Nu sună bine. Este în regulă, putem 
discuta imediat la faţa locului... Este clar, în douăzeci de minute 
suntem acolo. 

Închise telefonul. 

Clara îl privi mirată. 

— Ce este? 

— Weinstein. Au terminat cu cadavrul. Putem merge acolo. 
Are două vești. Una proastă, zâmbi el chinuit, și una proastă. 

Clara ridică din umeri: 

— Întâi cea proastă. 

— Mortul este Franco Gayo. Winterfeld strânse buzele și 
adăugă: Ceea ce înseamnă că va fi zarvă în media. 

— Eh, super. Cum au stabilit identitatea lui Gayo? 

— Compararea  danturii cu datele de la cabinetul 
stomatologic. 

— Și altceva? 

— Asasinul nu este doar pervers, ci pare și foarte inteligent. 
Winterfeld porni spre biroul lui. Veniţi cu mine, señora? In 
Moabit? 

Clara confirmă. 

— Atunci mergem amândoi cu mașina. Ne întâlnim aici peste 
un minut, vale? 

— Vale, răspunse Clara. 

În timp ce Winterfeld intra grăbit în biroul său, ea mai privi o 
dată pe fereastră stropii de ploaie care sclipeau afară. Sute, mii. 

„Numele meu este Legiune”, îi răsună în cap. „Ca mine sunt 
mii”. 


17. 


În Moabit, autopsia se terminase. Lămpile cu neon din plafon 
erau cele mai puternice existente pe piaţă. Clarei nu îi plăceau 
aceste încăperi. Ura mai ales groaznica duhoare a morţilor, pe 
care nu o biruiau nici turaţiile rapide ale instalaţiilor de aerisire. 
Se putea rămâne aici doar cinci minute, apoi trebuia să ieși, 
altfel hainele căpătau izul dulceag al morţii. 

Disecţia tocmai se încheiase. Unul dintre asistenţi lucra cu 
acul și aţa pentru a aduce cadavrul într-o stare în care să poată 
fi prezentat familiei. 

Când Clara ajunse în faţa cadavrului, acesta arăta aproape 
normal, cu excepţia tăieturilor ce sclipeau în piele și a locurilor 
în care medicii legiști deschiseseră cavitățile abdominală și 
toracică și tăiaseră craniul pentru a scoate creierul. Articolul 89 
din Codul de procedură penală prevedea că la autopsie trebuiau 
deschise toate cele trei cavităţi: abdominală, toracică și 
craniană. Nu mulţi știau că după autopsie toate organele, 
inclusiv creierul, dispar în cavitatea abdominală, care ulterior se 
coase, în așa fel încât, la final, mortul ori moarta să arate cât de 
cât normal. Dacă creierul ar fi reașezat în craniu, țesutul 
cerebral s-ar putea scurge, lucru de nedorit mai ales în cazul în 
care cadavrul ar fi așezat pe năsălie. În locul creierului, în craniu 
se pune celuloză înmuiată în apă, după care se coase. 

Cadavrul fusese trecut prin așa-zisul scaner pentru cadavre, 
un computer tomograf extrem de scump, care fusese 
achiziționat de doar câteva luni de Institutul de Medicină Legală 
și care permitea secționarea digitală a trupului în mai mult de 7 
500 de imagini. Scanarea făcea posibil ca înainte de autopsie să 
se recunoască cele mai mici afecţiuni și modificări. Von 
Weinstein și colegii lui scanaseră cu acest aparat mai mult de 
300 de cadavre. 

Pe un ecran apăreau acum imagini 3D în alb-negru ale 
corpului lui Gayo. Se vedea clar spada care îi străpunsese trupul 
precum acul unei viespi monstruoase. 

„Aproape ca în serialul CS/ - Crime și Investigații”, gândi 
Clara. „Aproape”. 

Dr. Von Weinstein stătea alături de ea și de Winterfeld în faţa 
mesei metalice pentru disecţie pe care se afla Gayo. Von 


Weinstein ţinea în mână dosarul cercetării și atingea cadavrul cu 
o baghetă metalică, în timp ce vorbea. Clara își dorise de multe 
ori ca el să renunţe la acest obicei, pe care îl găsea lipsit de 
pietate, dar oamenii nu se mai pot schimba prea mult după 
vârsta de 25 de ani, iar Weinstein avea în jur de 45. 

— Această crimă a fost una dintre cele mai urâte pe care le- 
am văzut vreodată, spuse el. Dar ce am descoperit o face și mai 
urâtă. 

Clara ridică mirată din sprâncene. Rareori se întâmpla ca 
Weinstein să dramatizeze ceva. 

— Adică? întrebă Winterfeld și răsfoi copia raportului de 
investigaţii. Clara știa că modul ceremonios de a fi al lui 
Weinstein îl călca deseori pe acesta pe nervi, probabil pentru că 
nici el nu trecea imediat la subiect, ci ţinea prelegeri despre 
orice, ca un om politic, înainte de a ajunge la miezul problemei. 
Propriile greșeli deranjează cel mai mult în comportamentul 
altuia. 

Von Weinstein răspunse: 

— Pentru asasin a fost foarte important ca victima sa să vadă 
tot ce îi făcea. De aceea l-a anesteziat. 

— L-a anesteziat? întrebă Clara. Eu credeam că i-a făcut 
plăcere să îl vadă suferind. Mie mi se pare că această crimă a 
fost comisă în primul rând pentru un ritual și în al doilea rând 
din sadism. 

Von Weinstein dădu din cap agasat. 

— Cu siguranţă că tipul este un sadic. Chiar dacă unul... să 
zicem, metafizic. 

Winterfeld ridică din sprâncene: 

— Ce vreți să spuneți cu asta? Să nu îmi spuneți că este și 
filosof! 

— Metafizica, explică doct Weinstein atingând din nou 
cadavrul lui Gayo cu bagheta, este lumea de dincolo de cea 
fizică, de cea materială. Spiritul este ceva ce rămâne după ce 
aceasta dispare, zise arătând către rămășițele lui Gayo. In orice 
caz, credem sau sperăm asta. 

— Și? 

— Criminalului nu i-a fost de ajuns torturarea și pângărirea 
trupului. Este evident că asta nu l-a satisfăcut. 

— Ci...? 

— Sfâșierea spiritului, sufletului. 


El le indică lui Winterfeld și Clarei procesul-verbal al autopsiei. 
Sub capitolul referitor la deschiderea cutiei craniene și 
cercetarea creierului se afla un prim raport screening al 
colegilor de la toxicologie, care se ocupau de otrăvuri și 
narcotice. 

— Clorhidrat de mepivacaină, citi Winterfeld. 

Clara ridică din sprâncene. 

— Acesta nu este un anestezic? 

Von Weinstein dădu din cap. 

— Este un anestezic local, ca să fim mai preciși. Este utilizat 
la operaţii cezariene ori ambulatorii. Are ca efect oprirea 
temporară a funcţiilor anumitor segmente nervoase și este 
injectat în mod normal în canalul măduvei spinării, fie ca 
anestezie spinală, fie ca anestezie epidurală. 

— Dar de ce l-a anesteziat criminalul pe Gayo? întrebă Clara. 

— Ca să nu priceapă nimic, răspunse Weinstein, sau ca să 
priceapă tot. Prin anesteziere, Gayo putea să nu își piardă 
cunoștința. Făptașul nu trebuia să îl trezească mereu cu 
amoniac, așa cum se făcea în unele închisori de tortură din Egipt 
ori prin alte părți. El își trase o mănușă de cauciuc și continuă: 
Gayo era pe deplin conștient și a trebuit să urmărească tot 
timpul grozăvia. Cum îi pătrundea spada în trup, cum îi 
străpungea corpul, cum pielea se curba în exterior, cum erau 
secționate organele, cum se deschideau arterele, cum sângele 
se aduna în cavitatea abdominală și toracică, până când lama 
ajungea la plămâni, la inimă, la laringe. Abia după aceea a 
murit. 

— Asta înseamnă că el a văzut ce îi face criminalul? întrebă 
oripilată Clara. Era anesteziat? 

Von Weinstein confirmă. 

— Dumnezeule..., șopti Winterfeld. 

— Și mai este ceva, adăugă Weinstein. Acum o jumătate de 
oră, serviciul de conservarea urmelor mi-a comunicat că într- 
unul dintre dulapurile din biroul lui Gayo criminaliștii au găsit un 
laptop, o cameră web cu stativ și câteva cabluri. 

Clara păli. 

— Doar nu a filmat crima? 

Fulgerător, îi trecură prin minte amintiri din ultimul ei caz, în 
care criminalul, care își spunea Cel fără nume, filmase câteva 
dintre crimele lui și le copiase pe un CD pe care i-l trimisese 


Clarei. 

Von Weinstein dădu din cap, ceea ce putea să însemne orice. 

— Nu tocmai. Nu s-a găsit pe laptop niciun film sau ceva 
asemănător. Dacă a existat, făptuitorul l-a șters și ar putea fi 
reconstituit cu greu. 

— Atunci despre ce este vorba? întrebă răbdător Winterfeld. 

— Despre proiectorul și ecranul din biroul lui Gayo. Conform 
celor spuse de cei de la prelevarea probelor, proiectorul și 
ecranul erau astfel poziționate încât de la cameră la laptop și 
apoi la proiector putea fi transmis totul prin intermediul 
cablurilor. 

Treptat, Clara realiză ceea ce se petrecuse. 

— lar Gayo era așezat în așa fel încât... 

Von Weinstein completă fraza: 

— ... putea să vadă tot ce era proiectat pe ecran. 

— Și ce era proiectat? întrebă Clara, cu toate că știa răspunsul 
înainte ca mintea ei să accepte. 

Von Weinstein se uită la Winterfeld, apoi la Clara: 

— Camera se afla pe trepied și asasinul își filma fapta. 

— Asta înseamnă că el..., începu Winterfeld. 

Von Weinstein completă iarăși fraza: 

— ... el i-a vârât spada lui Gayo în corp și a filmat totul. Și i-a 
arătat totul. Live și în detaliu. Permanent. Ce făcea. Cum făcea. 
Cum lama dispărea în corp centimetru cu centimetru. Și Gayo a 
trebuit să privească. Fie că voia, fie că nu voia. 

Clara avu impresia că îi fuge podeaua de sub picioare și se 
sprijini de masa metalică pentru disecţii. Bestia îi expusese /ive 
lui Gayo ceea ce îi făcea, camera dându-i posibilitatea să 
urmărească și ceea ce, din poziţia sa, nu ar fi putut să vadă. 

— Pentru Dumnezeu, de ce nu a strigat? întrebă Clara cu voce 
înăbușită. Nu a încercat să se facă auzit? 

Von Weinstein se îndreptă către capul cadavrului și își scoase 
ochelarii. 

— Uitaţi-vă aici, zise el, și arătă spre cele două răni de pe gât. 
Criminalul pare să aibă cunoștințe medicale. l-a tăiat corzile 
vocale, precum și cavitatea faringiană. Ca să îl lase fără glas în 
cel mai adevărat sens al cuvântului. Îi întinse lui Winterfeld 
documentele investigaţiei și continuă: Panicat, Gayo putea să 
scoată doar un șuvoi de aer fierbinte. Încercarea de a striga cu 
corzile vocale tăiate este extrem de dureroasă. 


— Care este cauza morţii? întrebă Winterfeld. Hemoragia? 

Von Weinstein clătină din cap și o privi pe Clara. 

— Vă amintiţi de acea pată maronie de pe faringele 
cadavrului? 

Clara confirmă. 

Von Weinstein arătă către monitor, pe care se vedea și 
laringele lui Gayo. 

— Corzile vocale tăiate nu a fost singura surpriză. La scanarea 
cu CT-ul s-a observat că în laringe se află un bol, un corp străin 
care obtura capătul laringelui. În cele mai multe astfel de cazuri 
intervine moartea prin sufocare. Însă prin apăsarea nervului vag 
lângă laringe se poate obţine un stop cardiac imediat. 

— Deci el nu a murit din cauza spadei? 

— Nu, răspunse Von Weinstein. La scurt timp după ce lama a 
trecut prin plămâni și aortă nu mai avem sângerări la marginile 
rănii. Nu i-a ieșit sângele nici prin gură, după ce spada a 
străpuns-o. 

„Un om mort nu mai sângerează”, îi trecu prin cap Clarei. 

— Și acest bol ce este? întrebă ea. 

Von Weinstein luă din spatele lui o pungă transparentă. 

— Asta am găsit în laringe. O sculptură din bronz. 

Clara se uită la statueta de lungimea unui deget aflată în 
pungă, murdară de sânge și secreţii. Cercetă gâtul, dinţii și 
aripile sculpturii. 

— Este un...? 

— Da, spuse von Weinstein. Este un dragon. 

Clara privi imaginea din CT, în care dragonul metalic ieșea alb 
din faringele negru, ca un diabolic pui care tocmai scăpa dintr-o 
găoace blestemată. 

— Un dragon, murmură ea. 

Cu un plescăit sonor, Weinstein își scoase și cea de a doua 
mănușă de cauciuc. 

— Da, cu acest obiect s-a sufocat. 


18. 


În Berlin existau mai mult de zece secţii specializate în 
cercetarea crimelor, dar numai secţia 13, condusă de 


kriminaldirektor Winterfeld, aparţinea LKA și era subordonată 
direct șefului LKA Berlin. Secţia 13 cerceta întotdeauna crime 
deosebit de sadice: crime rituale, în serie, în care erau implicaţi 
violatori și recidiviști, crimele cu victime descompuse sau 
secționate, ale căror fragmente de corpuri erau găsite în locuri 
diferite din Berlin, sau cazuri de competenţa altor secţii ale LKA, 
cum ar fi traficul de organe ori de persoane. 

Secţia 13 avea și un departament de psihopatologie judiciară 
condus de Clara Vidalis și colabora cu Institutul de Medicină 
Legală Charité din Moabit, unde era angajat Weinstein, despre 
care unii spuneau că lucra mai mult pentru Winterfeld decât 
pentru procuratură, chiar dacă nu era subordonat secţiei de 
criminalistică. Mai exista aici și un serviciu pentru analiză 
operativă, condus de profesor doctor Martin Friedrich, căruia 
Weinstein îi trimisese deja fotografiile și rezultatele autopsiei. 

Serviciul pentru analiză operativă se ocupa de profilul 
asasinului în serie, de motivaţia și trecutul acestuia, deci de 
posibilităţile și mijloacele de a-l prinde. Profilingul fusese 
dezvoltat în SUA de către Robert Ressler și John Douglas în 
cadrul Behavioral Science Unit al FBI, serviciul pentru cercetarea 
comportamentului. Ressler și Douglas declanșaseră în interiorul 
FBI un fel de revoluţie culturală. Funcţionarii FBI care atunci se 
ocupau de asasinii în serie erau nu rareori veterani din războiul 
din Vietnam și chiar din al Doilea Război Mondial. Aceștia erau 
de părere că infractorii periculoși trebuiau împușcați imediat ce 
erau descoperiţi, în loc să se stea de vorbă cu ei, neluându-se în 
considere faptul că prin discuţii se putea afla ceva care ulterior 
ar ajuta la arestarea altor criminali și asasini în serie. 

Fusese ideea lui Ressler de a realiza interviuri cu asasini în 
serie, pentru a se înțelege ce făceau și de ce făceau ceea ce 
făceau. Criticate de veteranii din Vietnam ca „înțelegătoare față 
de criminali”, tehnica interviului susținută de Ressler și tehnica 
profilingului derivată din ea au înregistrat succese rapide. În anii 
'80, Ressler intervievase mai mult de 36 de asasini în serie, 
devenind în același timp forța motrice în constituirea ViCAP - 
Violent Criminal Apprehension Program - o bancă de date 
computerizată a cazurilor de crimă neelucidate, disponibilă în 
toată țara și care făcea posibil ca prin descrierea unei fapte să 
se tragă concluzii asupra profilului autorului unor posibile crime 
în serie și asupra modului de operare al acestuia, și astfel să se 


limiteze cercul de suspecți. 

Profesorul Martin Friedrich învățase de la Robert Ressler arta 
profilingului și trecea drept specialist când era vorba de analiza 
psihicului unui criminal în serie. 

Studiase medicina, psihiatria și medicina legală la Berlin și la 
FBI Academy și ulterior lucrase la Quantico, Virginia pentru 
Behavioral Science Unit a FBI, acel departament pe care 
maestrul lui, Robert Ressler, îl înființase cândva împreună cu 
John Douglas. 

BKA îl recâștigase pe Friedrich pentru Germania cu o ofertă 
ademenitoare, garnisită cu o doză de patriotism local, și îl 
instalase la Berlin, pentru a fi cât mai aproape de „clienţii finali”, 
mai cu seamă că „Berlinul îi poate oferi extrem de mulţi 
smintiţi”, cum se exprimase atunci șeful BKA. In orice caz, mult 
mai mulți smintiţi decât tihnitul Wiesbaden. 

Friedrich era dependent de muncă. Dacă își punea mintea cu 
un infractor, algoritmii săi parţial bizari conduceau deseori la 
reținerea acestuia. Unele dintre puţinele lui pasiuni în afară de 
muncă erau whisky-ul scoţian și lectura operelor lui 
Shakespeare, pe care îl considera drept cel mai bun cunoscător 
al omului și cel mai bun psiholog din istoria lumii. Îndeosebi 
tragicul erou Macbeth îl fermeca. Astfel că încă din perioada în 
care se aflase în Statele Unite se alesese cu porecla MacDeath, 
nu tocmai măgulitoare, dar care i se potrivea mai bine decât 
oricare alta. 

În totală contradicţie cu lumea sa interioară era aspectul lui 
exterior, cel al unui bărbat cultivat căruia îi plăcea să se îmbrace 
în stilul elitei academice de pe coasta de est americană, ca la 
Harvard, la MIT și la Boston. De cele mai multe ori, MacDeath 
purta un gen de vestă bleumarin de colegiu, cămașă și cravată 
roșie, plus niște ochelari maronii cu ramă de baga, despre care 
nu se știa dacă fuseseră sau redeveniseră la modă. Ar fi putut 
să treacă drept un gentleman șarmant și atractiv, dacă nu ar fi 
avut tendința ca în situaţii nepotrivite, la serate ori party-uri 
tihnite, să facă referiri la mutilări rituale, la complexul Oedip ori 
la penetrări post-mortem, așa cum alţi oameni povestesc despre 
ultimul lor concediu. 

— Ce mai început de săptămână! Ce mai zi de luni! le zise el 
Clarei și lui Winterfeld în timp ce se îndreptau cu toţii spre 
parcarea Institutului de Medicină Legală, unde se afla 


Mercedesul lui Winterfeld. În mână ţinea o mapă cu documente. 
Dacă săptămâna începe așa, nici nu vreau să știu cum se va 
termina. Ce părere aveţi? 

Clara ridică din umeri. Pentru că în profesia ei avea parte 
numai de vești proaste, prefera să nu știe nimic despre viitor. 

— Mergeţi cu noi? întrebă Winterfeld. 

— Cu plăcere, răspunse MacDeath. Venisem cu taxiul, este 
mai rapid. 

Von Weinstein se opri în dreptul institutului. Îi salută și reintră 
în clădire. Clara se așeză cu MacDeath pe bancheta din spate a 
Mercedesului, în timp ce Winterfeld pornea motorul și luminile 
farurilor străpunseră întunericul. 

— Și? întrebă Winterfeld privindu-l în oglinda retrovizoare pe 
MacDeath. Aveţi vreo idee ce fel de nebun o fi acesta? 

Mașina rula prin campusul din Moabit, apoi opri în faţa 
barierei de la intrarea din TurmstraBe până când agentul de la 
pază le făcu semn să treacă. 

MacDeath se lăsă pe speteaza canapelei. 

— „Numele meu este Legiune. Ca mine sunt mii”, cită el 
mesajul criminalului. Este din Evanghelia după Marcu. Sunt 
cuvintele unui spirit necurat. Un demon alungat de lisus Cristos. 
De lisus, primul exorcist din istoria lumii. Demonul a condus 
spiritele rele într-o turmă de porci și turma s-a aruncat de pe 
malul înalt în Marea Galileii și s-a înecat. 

— Îmi dau seama unde bateţi, spuse Clara. 

— Și anume? 

— Asasinul se multiplică prin acest avertisment. Vrea să ne 
comunice că nu este singur. Și chiar de ar fi așa, el poate fi 
pretutindeni. 

— Ca martorii lui lehova, zise Winterfeld și reglă viteza 
ștergătoarelor de parbriz la un nivel superior. 

Clara îi aruncă o privire dojenitoare, apoi i se adresă lui 
MacDeath. 

— Și asta înseamnă că va ucide în continuare, nu-i așa? 

— Mă tem că da. MacDeath clătină din cap și răsfoi 
fotografiile din dosar. Oops, I did it again. Un asasin în serie. O 
va face iar, probabil nu de o mie de ori, dar ne anunţă pe noi ori 
pe cine va fi să fie că nu a făcut-o pentru ultima dată. O privi 
pătrunzător pe Clara și adăugă: „Numele meu este Legiune” 
cum vi se pare? 


— Puțin cam arogant, răspunse Clara, chiar dacă cuvântul 
„arogant” i se părea mult prea nevinovat pentru această bestie. 

MacDeath strânse din buze. 

— Prin această declaraţie, făptuitorul se dezindividualizează, 
se transformă într-o forţă naturală, o masă care îl reprezintă și 
pe care el o controlează. Devine un fel de lege cosmică, ceva 
iminent, ca și cum ar vrea astfel să îl descurajeze pe cel care îl 
privește. El este Legiune. 

— Spiritul rău pe care lisus l-a alungat era un demon, nu-i 
așa? întrebă Clara. 

MacDeath se încruntă. 

— În privinţa aceasta ar trebui să consultăm un specialist în 
demoni, pentru că umila mea persoană este specializată doar în 
grozăviile lumii materiale. 

El își plimbă privirea pe chipul Clarei luminat galben tulbure 
de felinarele de pe TurmstrafBe, felinare pe sub care siluete 
întunecate se strecurau prin șiroaiele ploii. 

— În orice caz, pe el îl măgulește legătura cu diavolul, zise 
Clara. 

MacDeath confirmă: 

— Fiecare are idolii lui. Idolul criminalului nostru este probabil 
împielițatul în persoană. Mai răsfoi încă o dată fotografiile și se 
încruntă când dădu cu ochii de detaliile de la locul faptei. 
Bestialitatea crimei săvârșite arată o motivaţie clară, depășea 
cu mult asasinii normali și agresiunile lor. 

— Și această statuetă de dragon găsită în gâtlejul victimei? 
întrebă Clara. 

— În Sfânta Scriptură, dragonul este aproape mereu o 
manifestare sau o alegorie a răului, a Satanei. Există șarpele din 
grădina Edenului, o transformare a dragonului, care îi ispitește 
pe Adam și pe Eva și în felul acesta îi împiedică pe oameni să se 
întoarcă în paradis. 

Mașina trecu pe lângă turnul în stil neogotic al unei biserici, 
ce se ridica spre cerul negru-cenușiu. 

— Asasinul este un satanist? întrebă Clara. 

MacDeath ridică din umeri. 

— Satanismul ca motivaţie a crimei este mai rar în vremurile 
noastre, dacă ar fi să credem reportajele din presă. Ceea ce nu 
înseamnă că nu ar putea să răbufnească din nou. Privi fix un 
punct din depărtare. Poate că vă mai amintiţi de scenele 


satanice din Norvegia, din anii '90. Incendierile de biserici, 
trupele de Black Metal care trăgeau unele în altele ori se 
decapitau reciproc, pentru că erau de părere că ceilalți nu erau 
destul de răi. Mayhem, Count Grishnakh, Euronymus, Enslaved, 
Emperor și cum le-o mai fi chemând. Pe atunci am consiliat din 
Quantico poliţia norvegiană în investigaţiile într-un caz de crimă 
rituală satanică. În cazul nostru, ce indicii avem? Avem citatul 
din Biblie și statueta dragonului. Și arma crimei. Spada poate 
avea o semnificaţie simbolică. Alte indicii sunt tortura și 
suferinţele. Franco Gayo nu a fost ucis simplu. El a trebuit să 
asiste la finalul lui oribil. Tortura a durat probabil ore, dacă nu 
chiar zile. Mai răsfoi filele, apoi adăugă: Atunci, la Norwegian 
Task Force, am interogat câţiva sataniști. Tortura este văzută în 
satanism ca transfer de energie. Cu cât suferă mai mult un om, 
cu atât mai multă energie trece de la victimă la criminal, cel 
puţin așa cred sataniștii. Și cu cât mai mult durează chinurile, cu 
atât mai ușor este preluată energia, pentru că ea se transferă în 
mănunchiuri, mai bine zis în doze digerabi/e. 

Clara se încruntă. 

— Cu cât victima este chinuită mai mult, cu atât mai multă 
energie se obţine? 

MacDeath confirmă. 

— La asta se mai adaugă faptul că o victimă suferă în timpul 
torturii de dureri, panică, disperare, până când moare speranţa. 

Clara tăcu o clipă. 

— Satanistul crede că energia pe care o primește îl întărește? 

Ea se gândi la ritualuri păgâne în care canibalii beau sângele 
victimelor și le mănâncă inimile, pentru ca prin asta să își 
mărească forța. 

— El crede că odată cu energia asimilează și sufletul victimei. 
De aceea aceste forme de tortură rituală se numesc și 
devoratoare de suflete. 


19. 


Deschise cartea Grand Grimoire pe care tocmai o cumpărase. 
Nu fusese ieftină, dar avea nevoie de ea, așa că nu se tocmise. 
Privirea îi alunecă peste paginile care păreau gata să se 


fărâmiţeze, peste pentagrame și desene, în timp ce metroul se 
târa sub pământ ca un gigantic vierme care se înfruptă din 
cadavrul unui uriaș. 

„Imperiul morţilor”, gândi el. Imperiul pe care voia să îl 
invoce. 

Oamenii deveniseră ceea ce sunt pentru că se deziseseră de 
Dumnezeu. Și Dumnezeu nu voise asta? Nu lăsase El intenţionat 
răul pe lume? Pe Adam îl invitase la păcat prin Eva. După care 
pe lume a apărut moartea, moartea și iadul. Pomul cunoașterii a 
fost lemnul morții. Apoi a venit acest lisus și a revocat totul, iar 
lemnul crucii a devenit lemnul vieţii. În orice caz, asta susţin toţi 
țicniţii care încă nu au înţeles cine este șeful pe pământ. 
Stăpânul acestei lumi, stăpânul iadului. Satana, stăpân și 
maestru, Dumnezeul răului și al morții. 

Metroul opri într-o staţie, unde mai urcară câţiva pasageri. 
„Muritori naivi, proști”, gândi el. „Inutile irosiri de masă 
moleculară, indiscutabil sortiţi doar să fie prin sângele lor jertfe 
pentru ceva cu adevărat important”. 

Căci crima nu este caracterizată de măreție și superioritate, 
impunându-se în faţa farmecului plictisitor și laş al binelui? 
Pentru că nu ajunge să faci doar rău. Nu trebuie niciodată să 
faci bine. Non serviam. Asta spusese Lucifer, apoi fusese 
îmbrâncit în iad. Ei, și? Era mai bine să domnești în iad decât să 
servești în cer. 

„Non serviam. Eu nu voi servi. Eu voi distruge. Voi arde. Nu 
simt nevoia să îmi înfrânez poftele, ca să îi plac Creatorului. 
Pentru că acesta este dușmanul meu. Ori Dumnezeu este 
atotputernic și ne iubește și atunci poate să nu existe răul, ori 
ne iubește, și totuși există și răul; atunci, el nu mai este 
atotputernic. Ori, pur și simplu, nu ne iubește. Se spune că 
imperiul meu nu este în lumea aceasta. Așa este. Pentru că în 
această lume domnește Satana”. 

A început cu o crimă. Cain l-a ucis pe Abel. 

Și se va termina cu crime. 

Cu milioane de crime. 

Degetele lui alunecară pe paginile în care era descris ritualul. 
Își linse buzele subţiri și trase aerul printre dinţii cariaţi. 

„Ce este bun?” se întrebă el. „Să omori”. 

„Ce este rău? Să nu omori”. 


Ronny știa când se ivea o ocazie favorabilă pentru a pungăși 
ori a cotonogi pe cineva. Sau cel mai bine amândouă simultan. 

Se afla împreună cu complicele lui, Timo, în U5, metroul care 
circula între Alexanderplatz și Lichtenberger Allee, în căutarea 
unei victime. Nu erau răi, își spunea Ronny. Erau doar 
consecvențţi. Mai întâi întrebau prietenește de o ţigară. Când 
cineva scotea din buzunar ţigările, se alegea cu prima lovitură. 
Dacă nu le scotea din buzunar, o încasa. De preferinţă în nas. 
Celor mai mulţi le ţâșnea imediat sângele, se panicau și din 
cauza durerii închideau ochii. Practic, victima nu mai putea să 
facă nimic. Dacă era necesar, mai primea și un picior în 
genunchi. Când era la pământ, urma un picior în rinichi, ca un 
mic bonus. Ori în cap. 

Oamenii care vedeau un atac în metrou stăteau ca 
manechinele în vitrină. Nu reacţionau, rămâneau nemișcați, 
priveau în altă parte, de parcă nimic nu se întâmpla. Sperau 
doar că Ronny și Timo se vor multumi cu victima aflată la 
strâmtoare. 

Așa se întâmpla de cele mai multe ori. lar ei erau mulțumiți să 
îi salte grămezii de rahat care scâncea pe podea banii, telefonul 
mobil și ţigările. Uneori și jacheta ori ceasul. Pe unul îl 
descălțaseră în plină iarnă de pantofii scumpi. 

Nu știa de ce, dar Ronny simţea o plăcere voluptuoasă când 
pumnul său ori cizma întâlnea un om. Pârâitul osului, acel 
trosnet sec amestecat cu un sunet alunecos când pumnul 
atingea pielea mânjită cu sânge... Era atât de mișto, atât de 
simplu, și funcţiona totdeauna. 

Poliţia? 

Pentru Ronny și complicele lui, poliția nu reprezenta nimic mai 
mult decât o firmă de transport. Erau transportaţi la secţie, se 
discuta cu ei și erau conduși acasă. Mai târziu erau căraţi la 
tribunal, judecătorul îi elibera cu condiţia să nu părăsească 
Berlinul, apoi erau duși iarăși acasă. 

— Ceilalţi au taxiuri bej, noi avem taxiuri verzi ori albastre, 
spunea mereu Ronny. 

Odată, noaptea târziu, Ronny și Timo călcaseră în picioare un 
bărbat căzut la pământ. Chestia îl excitase atât de tare pe 
Ronny, încât ascuns după o coloană s-a masturbat în timp ce îl 
urmărea pe Timo cum îl călca în picioare pe omul lipsit de 
apărare. In final se întrebase dacă mai era normal, dar trebuise 


să accepte că fusese mai bine decât la bordelul din Neukölln, cu 
trei zile în urmă, când o călărise pe negresa aceea cu ţâțe mari. 

Astăzi, vagonul de metrou era aproape gol, ca mai totdeauna 
în miez de noapte. Doar un individ stătea în mijlocul vagonului. 
Sprijinit de o bară, tocmai vârâse într-o geantă o carte uzată. 

„Cărţile sunt perverse”, își spunea Ronny mereu. De aceea 
ura cu atât mai mult pe oricine avea de-a face cu o carte. 

Ușile se închiseră. Staţia de metrou Weberwiese. Vagonul se 
va mai aglomera abia la Frankfurter Allee. 

Până acolo, el își va fi încheiat socotelile cu individul. 

Bărbatul aflat lângă bară privea fix în direcția opusă. Ronny 
nu îi putea vedea chipul în timp ce se apropia. Timo aștepta la 
ușă și garnitura se punea în mișcare. 

— Hei, ai o ţigară? întrebă Ronny. 

Tipul nu se clinti nici măcar un milimetru. 

— Hei, meștere, cu tine vorbesc! 

Bărbatul se întoarse spre el și Ronny îi văzu faţa. Buzele 
strânse, obrajii supţi și negrul impenetrabil al ochelarilor de 
soare cu apărători pe margini. 

Bărbatul scoase un șuierat ușor și își apropie faţa de a lui 
Ronny. 

Și, brusc, Ronny avu în fața ochilor imagini nemaivăzute 
vreodată. Sânge și carne tăiată fâșii, pântece despicate din care 
se revărsau viscere, orbite în care se înfigeau degete. Prin faţa 
ochiului interior i se perindau imagini într-un crescendo 
demonic, ca un alai de cadavre. O gură umplută cu lame de ras, 
un platou uriaș cu inimi sângerânde, o ţeastă deschisă umplută 
cu ochi. 

Și mai era și duhoarea... O duhoare de putrefacție și abator, 
inimaginabilă, dar care cumva venea de la acest individ bizar cu 
ochelari negri. 

Bărbatul ridică un deget scheletic și lovi cu el sternul lui 
Ronny. Deși îl atinsese doar vârful degetului, Ronny simţi o 
durere groaznică. 

Într-un moment de luciditate ori într-o clipă rară de 
introspecţie, Ronny își dădu seama că acesta era un sadic 
bolnav, pe care îl excitau chinurile celorlalţi oameni. Dar când 
străinul începu să vorbească, Ronny înţelese că era vorba de o 
altă dimensiune a răului din care se deschideau poteci și căi ce 
duceau în zone de neimaginat și că infernul dintr-un abator, 


care tocmai îi pâlpâise în minte, reprezenta doar o mică 
anticipație a ceea ce avea să urmeze. 

— Crezi că există o furie și o durere pe care să nu le fi simţit? 
spuse bărbatul cu o voce înăbușită, venită parcă dintr-o criptă. 
Ori un iad prin care să nu fi trecut spiritul meu? 

Ronny dădu înapoi. Nu știa despre ce vorbea individul, dar 
dacă el se credea uneori sărit de pe fix, atunci tipul ăsta era cu 
adevărat dus cu pluta. 

Privi înapoia lui și îl văzu pe Timo uimit că se retrăgea. 

În acel moment, străinul făcu un pas spre el și îl mai împinse 
odată cu degetul în stern. De data aceasta, Ronny nu își putu 
reține un țipăt. 

Vocea aceea înfundată răsună a doua oară. 

— Să nu mi te mai adresezi încă o dată, javră jalnică. Ai 
înțeles? 

Ronny dădu din cap și începu să meargă încet de-a- 
ndărătelea, în timp ce cuvintele rostite de celălalt îi ardeau 
creierul. 

— Pentru că toţi cei care mă cunosc iubesc moartea. 

În sfârșit, Ronny se smulse de sub privirea ce îl subjuga din 
întunericul lentilelor ochelarilor. 

Metroul opri la Frankfurter Tor și ușile se deschiseră. 

— Hai să o întindem! îi strigă el lui Timo, pe care îl trase după 
el. Individul e într-o dungă! 

— Hei, omule! răspunse Timo. Te lași intimidat de gay-ul ăla? 

— Tacă-ţi fleanca! îi șuieră Ronny. 

Ce știa Timo?! El nu îi văzuse fața tipului. Și mai ales imaginile 
de groază. 

Ronny îl trase afară din vagon pe Timo, în timp ce ușile se 
închideau. Garnitura metroului dispăru sub pământ ca un șarpe 
gigantic. Ronny urmări cum se mistuia în întunericul tunelului 
silueta întunecată a bărbatului, care continua să îl fixeze prin 
lentilele negre ale ochelarilor de soare. 

Garnitura dispăru. Și odată cu ea și străinul. 

Ronny dădu fuga la un container pentru gunoi și vomită. 


20. 


„Devorarea sufletului”, își spuse în gând Clara. „O tortură 
rituală care se cheamă devorarea sufletului”. 

Telefonul mobil îi sună. 

— Vidalis... da, tocmai veneam de la medicină legală. Acum? 
Ea îi aruncă o privire lui MacDeath și adăugă: Este în regulă, 
vom vedea. Da, acum, imediat. 

Și încheie convorbirea. 

— Serviciul de cercetare la faţa locului a terminat treaba la 
biroul lui Gayo. Putem să consultăm documentele. Veniţi cu noi? 

MacDeath confirmă. 

— Facem un ocol prin Friedrichstraße? îl întrebă ea pe 
Winterfeld. 

— Firește. Chiar dacă voi simți lipsa  înălțătoarei 
dumneavoastră discuții despre satanism, pe care o veţi purta în 
restul călătoriei. Îmi trimiteţi mâine expunerea? 

Clara zâmbi: 

— Se poate însă ca aceasta să nu fie deosebit de înălțătoare. 

Winterfeld ridică din umeri când Friedrich și Clara coborâră 
din mașină. 

— Dar ce este înălțător? 

Urcară cu liftul până la biroul lui Franco Gayo. În afara 
colegilor de la cercetare, care își strângeau lucrurile, acolo mai 
era doar un poliţist. Se făcuse aproape miezul nopţii. 

— Ah, Frau Vidalis, spuse unul dintre angajaţii de la cercetare, 
un bărbat cu barbă, îndesat. S-a descoperit ceva important. 
Firma de construcţii care ar fi trebuit să lustruiască parchetul în 
biroul lui Gayo este fictivă. Dacă asasinul are legătură cu asta, 
faxul, antetul și așa mai departe au fost inventate. Numerele de 
telefon fix nu există. Probabil că au fost activate pentru scurt 
timp, dacă chiar au fost active, zise bărbatul mototolind în mână 
un bilet. Numărul de mobil de pe fax este al unei cartele 
preplătite, iar telefonul mobil a fost cumpărat acum trei 
săptămâni. Cartela este expirată. A fost achitată cash. Nu există 
înregistrări video în magazin, ca să poată fi identificat clientul. 

Clara se încruntă: 

— Mda... grozav. Nu pare a fi doar un alienat mintal, ci și un 
profesionist. 


Oamenii de la serviciul de cercetare la fața locului plecau, în 
timp ce polițistul îi însoţi pe Clara și pe MacDeath când aceștia 
traversară holul și intrară în biroul lui Franco Gayo. 

Clara se duse la telefonul de pe biroul lui Gayo și își trase pe 
mână o mănușă de cauciuc. După care apăsă tasta meniu și 
tasta ce avea desenată pe ea o săgeată. Meniul indică un șir de 
numere. Ultimul era din seara de vinerea trecută. Un număr de 
telefon fix. Din Berlin. Clara își notă numărul și dădu biletul 
polițistului. 

— Vă rog să aflaţi cui aparţine. 

— Desigur. 

Clara privi fotoliul în piele din spatele biroului. Pe birou se afla 
un bilet. Pe el scria Check Susi. 

— Cine ar putea fi Susi? întrebă ea. 

MacDeath ridică din umeri. 

— Poate persoana apelată. Ori o colegă. 

— Ştiţi cine mai lucrează aici? îl întrebă Clara pe poliţist. 

— Se verifică acum. 

— OK. Clara își trecu mâna peste tăblia din mahon a biroului 
și observă câteva bibliorafturi aflate acolo. Pe acestea trebuie să 
le iau cu mine. Sau mai aveţi dumneavoastră nevoie de ele? 

Polițistul clătină din cap. 

— Luaţi-le fără nicio grijă, ca lectură de seară. 

Clara zâmbi și privi ceasul. 

— Este miezul nopţii, spuse ea. Propun să încheiem pentru 
astăzi. 

— Este ora spiritelor, o completă MacDeath. 

— Da. Și așa avem destule spirite. 


21. 


A doua zi dimineaţă, la ora opt și jumătate, Clara ședea la 
biroul ei, având alături un teanc de ziare care mai de care mai 
colorate și mai ahtiate de efecte ieftine. Toate gazetele 
regionale puseseră asasinarea lui Gayo pe prima pagină. 

Pentru că Franco Gayo fusese ucis cu bestialitate și, în plus, 
era considerat o persoană mai mult ori mai puţin celebră, ceea 
ce îi îngreuna Clarei munca. Era timpul să afle ce colaboratori a 


avut Gayo și care i-ar putea spune mai multe. | se părea ciudat 
că luni la prânz încă nu era nimeni la birou, mai ales că nu își 
putea imagina că cineva ca Franco Gayo își rezolva singur 
chestiunile administrative: călătorii, corespondenţă, rezervarea 
zborurilor și altele asemănătoare. Trebuia să existe cineva care 
să se ocupe de asta și probabil că acel cineva avea o legătură 
cu crima. 

Pe masa Clarei se aflau hârtiile din bibliorafturile luate ieri din 
biroul lui Gayo. Erau documente referitoare la fundația lui Gayo 
Do ut des, la participarea lui la un important show sâmbătă- 
seara, săptămâna aceasta, care nu va mai avea niciodată loc, la 
gale de inaugurare, clipuri pentru presă, rattingul paginii sale 
web, declaraţii publice din emisiunile anterioare, CV-ul său și 
multe altele. 

Departamentul de presă de la primul etaj al LKA lucra la foc 
continuu pentru a face faţă chestionarilor insistente. Nu se 
dorea să răsufle ceva despre circumstanțele morții. Franco Gayo 
căzuse victimă unei crime violente. Acesta era răspunsul oficial 
pe care Alexander Bellmann, șeful LKA, îl impusese tuturor 
participanţilor la anchetă. 

De cele mai multe ori, Clara nu se simţea bine în prezenţa lui 
Bellmann, pentru că acesta putea transforma în iad viaţa cuiva, 
dacă nu juca după cum cânta el. Vrăsc surprizele, îi spusese 
odată acesta, când, la o intervenţie, ea procedase altfel decât îi 
spusese el. Pentru Bellmann, orice surpriză era o surpriză 
neplăcută. Însă cu toată neliniștea ce o cuprindea când se afla 
în fața lui, era nevoită să îi admire spiritul analitic și logica 
imbatabilă, care făceau ordine și în cel mai desăvârșit haos. In 
afară de asta, Bellmann reușea ca și în cele mai strâmtorate 
vremuri să menţină constant bugetul LKA, ba chiar să îl și 
mărească. Și reușea să impună și politicii, și presei această 
ordine. 

Bellmann primise încă de ieri-noapte de la Clara și MacDeath, 
ca și Winterfeld, o scurtă prezentare a motivelor posibile ale 
făptașului. MacDeath introdusese explicit posibilitatea unei 
crime rituale motivate religios. Bellmann nu prea fusese 
entuziasmat de informaţie. După zarva în jurul lui Facebook- 
Spintecătorul din urmă cu o jumătate de an, un killer satanist 
care căsăpea în mod bestial și de neimaginat era ultimul lucru 
de care mai avea nevoie Bellmann. 


Îi ameninţase pe toţi cei de la care ar răsufla cel mai mic 
detaliu pentru publicul dornic de senzaţional, în afară de 
aspectele oficial aprobate, cu măsuri disciplinare drastice ce 
mergeau până la suspendare. Până acum însă nu se înregistrase 
niciun caz de acest gen. Cu toate acestea, presa, în special cea 
regională, era plină cu scurte reportaje zgomotoase, dar în lipsa 
unor date concrete privitoare la circumstanțele crimei, nu 
conţineau altceva decât niște titluri mari și roșii pe un fond 
negru și o fotografie a clădirii în fața căreia stătuseră cu o zi 
înainte mașinile poliţiei. 

Nici soţia lui Gayo, om politic, nu putea fi contactată. Conform 
informaţiilor provenind de la biroul ei, se afla într-o călătorie în 
Asia, și niciunul dintre colaboratorii ei nu se încumeta să îi 
transmită vestea morţii soțului, așa că sarcina aceasta a trebuit 
să și-o asume tot poliția. 

Era ora nouă. Clara deschise televizorul, unde se transmiteau 
știrile dimineţii. Și aici tema principală era asasinarea lui Franco 
Gayo. Un comentator perora în faţa camerei cu o mină voit 
consternată, acuzatoare: 

— ... trebuie să ne întrebăm în ce oraș trăim, în care oamenii 
care îi ajută pe cei slabi cad victimă unor crime de o asemenea 
oribilă violenţă. Franco Gayo, conștiința curată a Germaniei, 
este mort. Cadavrul său a fost găsit ieri după-amiază de către 
poliția berlineză în clădirea unde se afla biroul lui. Conform 
poliţiei, este victima unei fapte criminale. Nu avem amănunte 
despre împrejurările în care a avut loc crima. Urmară câteva 
secvenţe din apariţiile lui Gayo la televizor, înainte ca vorbitorul 
să reînceapă să comenteze, acum aplecându-se atât de tare în 
faţă, de parcă ar fi vrut să iasă din ecran. Este preţul plătit 
pentru că Franco Gayo era totdeauna gata să îi ajute pe cei 
sărmani și slabi? Este asta răsplata pe care orașul nostru i-o dă 
acestui bărbat pentru angajamentul lui social? A salvat mii de 
vieţi, dar nu și-a putut salva propria viață. Integritatea și 
angajamentul său vor fi pentru noi toți un exemplu... 

Clara închise televizorul. Nu se simțea deloc bine când 
oamenii erau prezentaţi într-o manieră atât de exagerat de 
pozitivă cum era acum Gayo. Pentru că unii erau intenţionat 
atât de strălucitori încât îi orbeau pe toţi, și din cauza albului 
strident privitorul nu mai vedea murdăria din spatele lor. Clara 
poate că devenise paranoică, și în urma bombardamentului 


permanent cu tot felul de crime, violențe, morți, torturi, dureri, 
schingiuiri și violuri nici nu mai era în stare să mai creadă în 
partea bună a oamenilor. 

Hermann băgă capul pe ușa biroului: 

— 'neaţa. Cum mai merge? 

Clara zâmbi: 

— După cum se știe, oamenilor răi le merge mereu bine. 

— Atunci asasinul nostru ar trebui să apară pe toate 
reclamele farmaciilor, zise Hermann. Avem două vești. 

— Să le auzim. 

Clara se ridică în picioare. 

— Prima: am găsit adresa secretarei lui Gayo. 

— Cum o cheamă? 

— Wolters. Susanne Wolters. 

„Check Susi”, gândi Clara. Își aminti de notiţa de pe biroul lui 
Gayo. 

— Nu am găsit-o la telefon, continuă Hermann. Dar locuieşte 
în Schönefeld. Doi colegi au plecat deja și voiam să merg și eu 
acolo. Vii cu mine? 

— Sigur. Și a doua veste? 

— Îți arăt în mașină. 

— Este de bine ori de rău? 

— De rău, cum se putea altfel? 

(J 

Hermann și Clara ședeau pe bancheta din spate a unei mașini 
pentru intervenţii, care mergea de la Tempelhofer Damm spre 
Schöneberg. Hermann adusese cu el câteva documente. 

— Deci care este cea de-a doua veste? întrebă Clara. Vestea 
rea. 

Hermann scoase o filă aflată într-o folie transparentă. 

— Pot să o iau? întrebă Clara. 

— Evident, este doar o copie color. 

Clara privi foaia de format A5. Părea desprinsă dintr-un 
manual de caligrafie din clasele primare. Pe ea se afla o 
propoziţie caligrafiată, așa cum ar fi scris-o un copil, doar că 
literele nu erau scrise, ci lipite. Cu un „Ș” mare, un „n” mic și 
așa mai departe. 

Clara citi propoziţia realizată cu un scris de școală elementară 
copilăresc și simplu, dar care, din cauza bucăţelelor de hârtie 
lipite, părea mai curând un gen de autodenunţ. Ca și conţinutul 


propoziției, care ascundea un mesaj ameninţător, din care nu 
rezulta cui era adresat: 


Si toate păsările s-au săturat din carnea lor. 


Clara își mușcă buzele și privi pe geam clădirile mari din 
apropierea staţiei de metrou Kleisptark. Apoi i se adresă lui 
Hermann: 

— Asta ce mai este? De unde provine? 

— Ti-am mai vorbit despre această soră medicală, Viktoria, de 
la căminul de copii, care a fost la noi. De la căminul la care sunt 
primiţi copii abuzaţi și maltrataţi. 

Clara confirmă: 

— Da, și? 

— Unul dintre băieţi, care se numește Lukas, a primit în urmă 
cu câteva zile un plic de la un bărbat. În plic era un stick USB pe 
care scria „Gayo”. El privi scurt pe geam, se frecă la nas cu un 
deget și adăugă: Mai era și acest bilet. M-am gândit că te va 
interesa. 

— Și toate păsările s-au săturat din carnea lor, repetă Clara. 
Pare ceva biblic. 

— Este biblic, zise Hermann. Eu nu sunt un expert în chestii 
de-astea, dar am identificat totuși textul. Este din Apocalipsa 
după loan. Poate fi găsit pe Google. 

— Copilul ce spune? Acest Lukas? 

— Nimic. Băiatul este catatonic. Mut. Se poate întâmpla să nu 
mai poată vorbi în urma unor experiențe traumatizante. 

— Vreau totuși să îl văd astăzi, la secție, zise Clara. Trebuie să 
ne spună ceva despre misteriosul bărbat care i-a dat stick-ul. La 
nevoie, desenatorii vor face portrete până când Lukas își va 
reaminti ceva. Poţi suna la cămin? 

— O rezolv. 

Clara închise ochii un moment. 

— Și stick-ul... ce este pe el? 

Hermann respiră mai zgomotos când mașina de intervenţie fu 
depășită de un Harley-Davidson. 

— O mulţime de lucruri. 

— Nu ai putea fi ceva mai exact? 

Uneori trebuia să scoţi cu forța ceva de la Hermann. Ca și de 
la Weinstein. 


Hermann se scărpină în cap în timp ce vorbea: 

— Am aruncat o privire pe el și am găsit niște documente de 
călătorie, facturi și calcule. Mai sunt și niște arhive sonore. 
Cineva a interceptat niște discuţii. Mai sunt câteva mailuri 
interne. Se pare că se face referire la transferul unor oameni în 
Europa. Nu am idee despre ce ar fi vorba. Erich Weber de la SO 
- BKA este astăzi în Berlin și poate să ne rezerve o oră din 
programul lui. Sper ca până atunci să avem o imagine 
aproximativă a ceea ce se află pe stick. 

SO era secția „Criminalitate gravă și organizată”. Erich 
Weber, aflat înainte de pensionare, era directorul secției și un 
experimentat angajat al BKA, răspunzând de combaterea 
traficului de persoane, droguri și arme, activităţi riscante, dar 
extrem de lucrative ale crimei organizate. 

— Cum vede Winterfeld chestiunea? întrebă Clara. Ar fi posibil 
să avem de-a face cu un profitor care exploatează situaţia 
pentru a se da mare. 

Hermann se încruntă. 

— Se poate, dar Winterfeld consideră că este improbabil. Zice 
că are el o idee. 

„Winterfeld și cea de-a doua faţă a lui”, își spuse în sine Clara. 
Oricum, nu ajutase mult, excepţie făcând previziunea că vremea 
liniștii se terminase. 

Clara mai aruncă o privire asupra hârtiei, apoi se uită la 
Hermann. Nu știa ce să zică. Spera însă cu tărie ca după această 
crimă să nu mai apară un al doilea nebun care să aibă legătură 
cu conținutul stick-ului. 

— Bine, spuse ea în cele din urmă. Poate ne ajută. Dar nu ar 
trebui să pierdem din ochi cazul Gayo, altfel Bellmann ne freacă 
ridichea. 

e 

— Bună dimineaţa, Frau Vidalis. Bună dimineața, Hermann. 
Numele meu este Winkler, îi salută polițistul din ușa locuinței 
Susannei Wolters, secretara lui Gayo. 

Cu statura lui înaltă și cu mustăcioara căruntă, aducea puțin 
cu Bismarck. Un coleg tocmai fixa banda care împiedica accesul. 

— Aici a locuit Susanne Wolters. Singură. Este clar de ce nu a 
fost vineri la birou. Și de ce nu a răspuns la telefoane. 

— De ce? întrebă Clara încercând să tragă cu ochiul în 
locuinţă, pe lângă poliţist. 


Winkler arătă cu capul în direcția coridorului. 

— Pentru că este întinsă în pat, cu un târnăcop înfipt în cap. 

Clara inspiră adânc. „Chestia asta nu se mai sfârșește?” 

— Ceva urme? 

— S-a acţionat foarte rapid și brutal, răspunse Winkler. După 
cât se pare, vineri dimineaţa au intrat pe ușă, au lovit femeia, în 
timp ce ea era în pat, și apoi au dispărut. Dormitorul este în 
celălalt capăt al locuinţei. Făptuitorii au lăsat ușa întredeschisă, 
așa că mirosul de cadavru s-a răspândit mai întâi pe scări, până 
când s-au alarmat vecinii. Ușa a rămas întredeschisă întreg 
weekendul și nimănui nu i-a atras atenţia. 

„Asta-i Berlinul”, gândi Clara. 

— Da, grozav. Trei milioane și jumătate de locuitori și nimeni 
nu remarcă nimic. Amprente digitale? 

— Aceasta este vestea bună, răspunse Winkler. Avem câteva 
amprente, precum și particule de tegument. 

Clara se întoarse către Hermann. 

— ÎI suni tu pe Weinstein? 

— Clar. 

Hermann scoase telefonul mobil. 

— Probele trebuie să ajungă imediat la laborator, zise ea. 
După aceea să vedem dacă mai găsim ceva în Friedrichstraße. 
Și mai trebuie să vorbim și cu băiatul acela, Lukas. Poate că 
aflăm ce știe despre acest ciudat stick. 

— Stick? întrebă Winkler. Ce fel de stick? 

Clara oftă. 

— Nu mă întrebaţi! 


22. 


Thomas Kruger, zis și Tom, era ultimul om pe care Franco 
Gayo îl sunase vinerea trecută. LKA găsise adresa lui Krüger în 
telefonul lui Gayo, trimisese la acesta un echipaj, care îl aduse 
la secţie de voie ori de nevoie. 

Krüger avea în jur de cincizeci de ani, purta un costum scump 
gri, cu cămașă roz, și avea părul cărunt și un ten bronzat 
datorat fie concediilor numeroase, fie vizitelor dese la solare. 

— Deci, de unde începem? întrebase el după ce se tot uitase 


la ceas și aruncase priviri ostile către Clara și Hermann. 

— De la început, propusese Hermann. 

Iniţial, Kruger fusese foarte nervos și le spusese că ar trebui 
ca, mai întâi, caraliii să îl prindă pe asasinul lui Gayo, în loc să 
abuzeze de timpul lui. Se lamenta că este nevoit să se ocupe 
singur de tot și, spre deosebire de poliţie, are o mulţime de 
treburi. În plus, ar trebui să plece într-o călătorie chiar în seara 
aceea. 

— Plecaţi? întrebă Clara. 

— Da. Chiar dacă Franco Gayo este mort, organizaţia lui 
trebuie să supraviețuiască. 

Clara se uită la Hermann. Acesta îi răspunse cu o privire 
sceptică. 

— Unde vreţi să plecaţi? 

— La Londra. 

— Ar putea fi dificil. 

— Dificil? întrebă Kruger privind-o fix pe Clara. Nu vă gândiţi 
la copii? Acei mulţi copii care nu au nicio șansă la un viitor bun? 
De care ne-am ocupat noi, nimeni altcineva? Cum vi se pare 
asta? 

Clara încă nu mai avusese de-a face cu acest gen de discurs 
potrivit pentru talk-show-uri. 

— Aici, la LKA, ne arătăm sentimentele doar în oglindă, 
răspunse ea. Și anume, în oglinda din baie. 

— Admirabil, zise Krüger. Aveţi idee cum stau lucrurile în 
Haiti? La Port-au-Prince? În slum-uri? Prin comparaţie, secţiile 
voastre problemă sunt în oarecare măsură precum cele din 
Friedrichstraße. 

— Este un punct de vedere corect, pentru că Friedrichstraße a 
devenit vineri noapte un cartier problemă. În orice caz, pentru 
Franco Gayo. 

Krüger se foi pe scaun. Era evident că își dăduse seama de 
faptul că spusese o prostie. 

— L-aţi văzut vineri pe Gayo? întrebă Clara. 

— Nu. 

— Aţi vorbit cu el? 

— Nu. 

— Ciudat. 

— De ce? 

— În telefonul lui apare numărul dumneavoastră, vineri, ora 


18:45. Este numărul după care v-am identificat. 

Kruger sorbi din paharul cu cafea. 

— Se poate. Am avut foarte multe discuţii telefonice. Da, este 
posibil să fi vorbit cu Franco. 

— Despre ce? 

— Despre ce? Privi în tavan, apoi spuse: Despre următoarele 
ieșiri în public ale lui Franco. 

— Marketingul pentru cauza cea bună? întrebă Hermann. 

Kruger îl privi. 

— Da. Aveţi ceva de obiectat? 

— Gayo avea dușmani? vru să știe Clara. 

— Dușmani... Krüger își trecu dintr-o mână într-alta 
BlackBerry-ul. Hm... mereu există invidioși cărora ceva nu le 
convine. Dar să omori pe cineva pentru asta? Nu îmi pot 
imagina una ca asta. 

— Ce se întâmplă cu Susanne Wolters? 

Ochii lui Krüger se îngustară. 

— De unde o știți pe femeia aceasta? 

— Ne-am uitat în agenda telefonică la litera W, răspunse 
Hermann. Deci, ce-i ea? 

— Păi, ce să fie cu ea? 

— Este evident că ea nu a fost vineri la birou. 

— De unde știți asta? 

— Pentru că nu a putut să vină, zise Clara. 

Kruger o privi acum atent. 

— Și de ce nu? 

— Pentru că este moartă, spuse Clara. De vineri. 

— Asta înseamnă că este posibil ca și dumneavoastră să fiți în 
pericol, o completă Hermann. 

Kruger băgă BlackBerry-ul în buzunarul costumului. 

— De asta vreau și eu să... 

— De asta vreţi să plecaţi neapărat? întrebă Clara. La Londra 
ori în altă parte? 

Krüger o privi morocănos, cu maxilarele încleștate. După care 
dădu din cap. 

— Trăim într-o ţară liberă. Nu mă puteţi împiedica prea ușor 
să fac asta. 

— Totuși, putem. Ba chiar trebuie să o facem. 

— Ce? Kruger se pregăti să se ridice. Asta ce înseamnă? 

— Că începând din această seară sunteți sub protecţia 


poliţiei. Rămâneţi aici. Aici sunteţi în siguranță. 

— Protecţia poliţiei? răbufni Kruger. Din seara asta? Astăzi 
trebuie să zbor la Londra. Este o chestiune de... 

— Uitaţi asta, îl întrerupse Hermann. Sunteţi un martor 
important. Aţi auzit ce i s-a întâmplat lui Franco Gayo. Din 
această seară vă aflaţi sub protecția poliţiei. Nu veţi zbura 
nicăieri. 

— Nu îmi puteţi interzice asta! Avocatul meu... 

— Ba putem, spuse Clara. Vi-o putem comunica sub 
semnătura procurorului. 

Kruger sări în picioare. 

— Vreau să telefonez imediat! 

— Vă rog, zise Hermann. Jucăria este la dumneavoastră. 

Kruger părăsi încăperea. Clara și Hermann îi auziră înfundat 
pașii din camera alăturată. 

— Tu ce crezi? întrebă Clara. 

— Este ciudat, răspunse Hermann. Mie mi se pare că vrea să 
o întindă cât mai repede posibil. Și nu deși Gayo este mort, ci 
pentru că Gayo este mort. El închise dosarul. Cred că minte. 

Clara ridică din umeri. 

— Din păcate, în această ţară are acest drept. Și-a dat seama 
că am blufat. Fără o hotărâre judecătorească nu avem nicio 
posibilitate să îl reținem pentru propria sa protecţie. Și ca să 
obținem hotărârea, durează. 


23. 


Spre amiază, Clara era din nou în biroul ei și își revizuia 
agenda, iar prin minte i se derulau imagini din timpul dimineţii. 
Gayo fusese străpuns cu o spadă, iar Wolters sfârșise în pat, 
ucisă cu un târnăcop. Era evident că prima crimă fusese 
planificată cu grijă, cu mult timp înainte. Cea de-a doua îi 
amintea mai curând de un făptaș mai puţin precaut și mai 
brutal. Era posibil ca între cele două crime să nu existe o 
legătură? Ucigașul lui Gayo avusese, pe de altă parte, interesul 
ca secretara să nu vină la birou și să îi deranjeze ritualul. 
Probabil că acesta a vrut să lase impresia că cele două crime nu 
aveau legătură una cu alta. 


Astăzi, Clara avea un program încărcat. Urma imediat o 
discuţie cu MacDeath despre profilul autorului crimei. Mai voia 
să îl vadă pe micul Lukas, cel care primise stick-ul USB de la un 
necunoscut. După-amiază, Bellmann convocase o ședință cu 
Winterfeld, MacDeath și Clara pentru a fi pus la curent cu 
ultimele date. lar Hermann era pe cale să citească stick-ul USB. 

Prea multe chestiuni nerezolvate. Asasinarea lui Gayo, 
asasinarea lui Wolters, misteriosul stick. Femeia care se ocupa 
de Lukas, sora Viktoria, nu putuse spune nimic nou. Cum să o 
facă? Nici măcar nu îl văzuse pe funestul aducător al stick-ului și 
al biletului. 

Clara se gândi la biletul așezat alături de stick în plic. Și toate 
păsările s-au săturat din carnea lor, scria cu litere lipite pe bilet. 
Un citat din Apocalipsa după loan. Se va mai ocupa de el, pentru 
că textul îi amintea oarecum de cuvintele de pe peretele biroului 
lui Gayo, scrise cu sângele lui, așa cum se stabilise între timp în 
urma cercetării la fața locului. Ea decise să amâne toate acestea 
până după ședință. Ceea ce îl interesa acum pe Bellmann era 
asasinarea lui Gayo, și nu amănunte secundare. 

Clara voia să parcurgă împreună cu MacDeath analiza 
crimelor rituale anterioare, pe care acesta o realizase ca să 
obţină un posibil profil al făptuitorului. Rezultatele urmau să fie 
prezentate în documentul destinat lui Bellmann. Ideal ar fi ca 
amprentele digitale să coincidă cu urmele ADN de la locul faptei. 
După stabilirea acestui lucru, s-ar putea prezenta presei primele 
rezultate. 

e 

Când Clara intră în biroul lui MacDeath, mirosea a Earl Grey. 
Acesta și-l preparase singur, pentru că îi plăcea ceaiul. Dar 
nimic nu detesta mai mult decât pliculeţele cu ceai din chicineta 
de jos. Ca să nu mai vorbim de cafeaua de la automatul 
mirositor și gălăgios de la etajul trei. Spusese odată că această 
fiertură îi amintea de primele secreţii corporale care se deșertau 
la autopsii. 

Clarei îi atrase atenţia craniul aflat pe un raft uriaș cu cărți, pe 
care, așa cum spunea MacDeath, „îl primise cadou undeva în 
Rusia”. Unul dintre puţinele tablouri din birou reprezenta 
Judecata de Apoi pictată de Michelangelo în Capela Sixtină. 
Clara încă nu se dumirise de ce se afla aici. 

Când MacDeath o văzu, îi făcu un semn amical cu capul, se 


opri din căscat și arătă către unul dintre scaunele aflate în fața 
biroului său. 

— Scuzaţi căscatul, nu are nicio legătură cu dumneavoastră, 
dar ieri am terminat treaba târziu și nici astăzi nu va fi altfel. 
Răul nu doarme niciodată. lar noi aproape tot așa. 

Clara zâmbi și se așeză, după ce mai fixă o dată scurt cu 
privirea craniul de lângă trusa medicală. 

MacDeath zâmbi. 

— Nu refuzaţi un Earl Grey, nu-i așa? întrebă el și nu mai 
așteptă răspunsul. Zahărul este aici. Din păcate, lămâile s-au 
terminat. Dar merge și așa, nu? 

Clara confirmă. Imprimanta începu să băzâie și scoase o filă, 
pe care MacDeath o împinse pe birou spre ea, împreună cu 
ceașca de ceai. 

— Minunat, spuse el, și trecu la tema principală. După cum 
vedeţi, am cercetat crimele rituale celebre și șocante ale 
ultimelor decenii, gândindu-mă la motivele pe care le-ar avea 
asasinul nostru pentru a săvârși o crimă atât de bestială. De aici 
a rezultat profilul asasinului, care poate fi segmentat pe trei 
componente principale ale personalității. 

MacDeath se rezemă de speteaza scaunului, apoi continuă: 

— Așadar, mai întâi avem de-a face aici cu fantezii de 
aroganță și atotputernicie dumnezeiască, însoţite de crime 
rituale sadice. În al doilea rând, criminalul crede că ceea ce face 
este voia Domnului și că doar o putere superioară acestuia l-ar 
putea opri. Și în al treilea rând, dacă se pune întrebarea cine îl 
conduce și îl sprijină pe făptuitor, Dumnezeu sau diavolul, atunci 
răspunsul este: ultimul. El strânse buzele și adăugă: Dacă am 
dreptate, înseamnă că ucigașul va continua să acţioneze la fel 
de oribil ca și până acum ori chiar mai rău. Și va înceta numai 
când va fi omorât. Cu cât va putea să ucidă mai mult timp, cu 
atât mai mult va fi convins că ceea ce face este voinţa 
Domnului. 

— Îi spuneţi mereu el, interveni Clara. Nu ar putea fi o 
femeie? Asasinii în serie ucid potrivit preferințelor lor sexuale, 
iar asasinarea lui Gayo a fost... hm... mult mai ingenioasă și mai 
fastuoasă decât a lui Wolters, deci ea i-a furnizat făptuitorului 
mult mai multă plăcere. 

— Foarte bine, spuse MacDeath și sorbi din cana cu ceai. Pe 
de altă parte, făptuitorul poate fi homosexual ori bisexual. Sau 


poate că această componentă sexuală are pentru el un rol 
minor, pentru că se vede ca un organ executiv al unei forțe 
superioare. Atunci îi este indiferent pe cine omoară, atâta vreme 
cât asta este plăcerea forței de a cărei voce ascultă. 

— Orgoliu excesiv, asemănarea cu divinitatea, zise Clara. 

Ea citi primul nume de pe document. MacDeath introdusese 
pentru fiecare trăsătură de caracter a criminalului, ca termen de 
comparație, câte un asasin în serie real. 

— Peter Kürten, citi ea cu voce tare. Vampirul din Dusseldorf. 

— Unul dintre clasici, dacă noţiunea aceasta se potrivește în 
acest context. Ucidea spre sfârșitul anilor '20 în Dusseldorf în 
principal eleve, pe care le chinuia cu un cuţit, le viola, le omora 
și le sugea parțial sângele. Pe alte victime, bărbaţi ori femei, le 
ucidea fără alegere și le părăsea în păduri. In ce le privea pe 
femei, Kurten luase exemplu de la tatăl lui, care își viola și 
umilea soţia și fiicele, deci surorile lui Kurten. După un timp, 
Kurten a considerat lucrul acesta absolut normal și a procedat la 
fel cu surorile lui. 

— Tatăl ce spunea despre asta? 

— Lui îi era probabil indiferent. MacDeath mai sorbi o gură de 
Earl Grey. Kurten a urmat calea tipică pentru un asasin în serie, 
de la agresarea sexuală, inclusiv viol, la chinuirea și uciderea de 
animale și până la mutilarea rituală și uciderea oamenilor. 

— Și care era motivaţia lui? întrebă Clara. Nu era asta o formă 
difuză de răzbunare? 

— Exact. Difuză. La procesul care a avut loc în anii 1930 și 
1931, înainte de a fi executat pe 2 iulie 1931, Kurten spunea că 
voia să se răzbune pe toată lumea. Ar fi preferat - MacDeath își 
potrivi ochelarii pe nas - să distrugă toţi oamenii. Din punct de 
vedere psihologic, aici avem de-a face cu o deplasare clasică a 
agresiunii de la răzbunarea pe lume la răzbunarea pe individ. 
MacDeath mai răsfoi materialul, apoi continuă: în același timp 
folosea uciderea, împlântarea cuţitului, pentru a se stimula 
sexual. Până ajungea la orgasm treceau perioade diferite. Așa 
cum unii oameni se excită cu pornografia și în funcţie de ceea 
ce văd ajung mai repede ori mai încet la punctul culminant, 
pentru Kurten era decisiv numărul de lovituri de cuţit aplicate 
victimei. 

— Victimele supravieţuiau? 

MacDeath ridică din umeri. 


— Institutul de Medicină Legală din Berlin s-a mutat de prea 
multe ori dintr-un loc într-altul ca să mai existe procese-verbale 
detaliate din acea vreme, dar răspunsul este totuși da și nu. 
Unele mai trăiau când el ajungea la orgasm. Altele erau probabil 
violate cât încă trăiau și mureau până ajungea la orgasm. 

Clara se cutremură. 

— Orgasmul la acești făptuitori, explică în continuare 
MacDeath, este una dintre puţinele trăiri de libertate într-o lume 
în care necesităţile lor bolnave îi fac să procedeze la acţiuni pe 
care poate că o parte din ei nu le vor. Intr-un fel, orgasmul este 
libertate. Dimpotrivă, dominarea vieţii și a morţii este pentru ei 
forma cea mai importantă a controlului. Libertate pentru sine 
însuși, control asupra celorlalţi. Un scenariu ideal pentru asasinii 
în serie și nu doar pentru ei. Căci pentru mulți criminali controlul 
este și mai important. La Kürten se vede asta în faptul că a 
omorât atât femei, cât și bărbaţi. Clipa morţii victimei era pentru 
el mai importantă decât clipa satisfacerii lui sexuale. Intr-o lume 
pe care oamenii aceștia o urăsc, devin stăpânitorii ei. 

În timp ce vorbea, MacDeath își sorta hârtiile. 

— Mulţi criminali visează să ejaculeze când victima lor moare. 
Și Kurten a vorbit despre asta, chiar... dacă sincronizarea nu i-a 
reușit. 

— Și ce este cu hybris-ul, cu dorinţa de a se asemui zeităţii? 
întrebă Clara. 

— Exact aici este problema. Făptuitorii se integrează într-atât 
în hybris-ul lor celest, încât la un moment dat încep să se 
considere invincibili. Și atunci devin neatenţi. De cele mai multe 
ori, atunci sunt înhăţați. 

Clara făcu câteva însemnări pe foile date de MacDeath. 

— Bine, spuse ea, sau nu. Deci avem genul de criminali care 
văd în crimele lor o răzbunare pe societate și cred că devin 
asemenea zeilor când își exercită lipsiți de orice scrupule 
puterea asupra vieţii și morţii. Asta îi excită. Și îi face 
neprevăzători. 

MacDeath dădu din nou din cap și ridică din sprâncene: 

— Și care este aici cel mai bun exemplu? 

— Exemplu? Clara nu pricepu întrebarea. Ce exemplu? 

— Cel mai cel în poveștile din istoria spirituală, care voia să 
devină asemenea lui Dumnezeu? 

— Vă referiţi la Satana? La Lucifer? 


— Făptuitorii nu trebuie să fie totdeauna sataniști, explică 
MacDeath. Dar deseori manifestă simpatie pentru istoria 
aceasta, pentru răzvrătirea contra instituţiilor publice, pentru 
razbunarea pe toţi cei care urmează aceste instituţii, pentru 
depășirea limitelor. Răzvrătirea contra lui Dumnezeu. El își 
împreună mâinile și adăugă: Și Satana ar dori extrem de mult 
trimiterea tuturor oamenilor în moartea veșnică, în iad. Și el ar 
dori să îi omoare pe toți, precum Kürten mai târziu. 


24. 


Amilia la Blanca ședea cu fiica ei, Lucia, pe una dintre băncile 
din mijlocul capelei de lângă Piazza del Popolo din Roma. 
Privirea ei trecu peste statuile sfinţilor de pe pereţi și rămase 
fixată pe o mare pictură în stil baroc, care îl reprezenta pe 
Arhanghelul Mihail zvârlindu-i în abisul iadului pe Satana și pe 
vasalii săi. 

Satana, gândi Amilia. Cu el se părea că se lupta fiica ei de 
cincisprezece ani, Lucia, care privea înainte nemișcată. 
Problemele apăruseră prima dată în urmă cu o jumătate de an, 
pe neașteptate, și de aceea erau și mai înspăimântătoare. Intre 
timp se agravaseră atât de mult, încât Amilia nu le mai găsea 
altă explicaţie decât cea pe care în urmă cu șapte luni ar fi 
considerat-o o idee demnă de Evul Mediu. 

Posedare. 

Era un cuvânt care pentru Amilia venea din alte vremuri și din 
altă lume, o lume în care domneau frica și groaza, superstiţiile și 
supranaturalul. O lume care avusese prea puţin de-a face cu 
prezentul modern și raționalitatea lui, cu mintea luminată și cu 
logica. 

Mai întâi, Amilia fusese cu fata la un psihiatru. Acesta o 
suspectase de „tulburări psihice de tip schizoid”, cum se 
exprimase el, stări de frică, dedublarea personalităţii și puseuri 
de depresie, succedate de crize de furie imprevizibile. Dar asta 
nu explica alte manifestări ciudate, care o înspăimântau cel mai 
mult pe Amilia. De exemplu, vocea fiicei sale uneori nu mai suna 
ca o voce umană. În plus, Lucia vorbea în limbi nemaiauzite de 
Amilia. Pentru acestea exista doar o explicaţie: posedarea. 


— Nouazeci și cinci la sută din tulburările spiritului sunt de 
natură psihică, spusese psihiatrul. Dar cinci procente din toate 
cazurile... 

Nu mai continuase, pentru că nu mai fusese necesar să o 
facă. 

Totul începuse de la „micul prieten” despre care Lucia 
povestise. Ea se întâlnise cu prietenele la o ședință de spiritism 
de „întoarcere a paharelor”, unde discutaseră cu morţii. Și 
printre ei a fost un spirit prietenos, care îi povestise lucruri 
interesante. De exemplu, unde anume în podul casei se afla 
jurnalul personal al surorii bunicului ei sau unde se află cartela 
SIM a telefonului său mobil, pe care o rătăcise. „Luigi” - se 
recomandase spiritul. 

Amilia ar fi socotit vorbele Luciei drept prostii, dacă nu ar fi 
demonstrat că știa uneori lucruri pe care, de fapt, nu ar fi avut 
cum să le cunoască. 

lar în ce îl privea pe „Luigi”, devenise dintr-un spirit prietenos 
- dacă fusese vreodată așa ceva - altceva, transformând-o și pe 
fiica Amiliei. Ce s-a petrecut apoi cu fiica ei a adus-o pe Amilia 
într-o stare de profundă disperare. Lucia umbla noaptea ca 
hipnotizată, scoțând din secundă în secundă ţipete sfâșietoare. 
Uneori dormea douăzeci de ore neîntrerupt, pentru ca apoi să se 
ridice urlând înspăimântător, cu spume la gură, umblând prin 
casă în patru labe și golindu-și fără niciun control intestinele. 

După un timp încetase să mai vorbească despre Luigi. Uneori, 
Amilia avea impresia că Luigi nici nu mai exista. Dar asta pentru 
că nu mai exista Lucia. Pentru că fiica ei și spiritul deveniseră o 
singură făptură. 

În disperarea sa, Amilia ceruse ajutorul un hipnotizator, dr. 
Garonne, recomandat de un psihiatru, la care Lucia încerca să 
urmeze o terapie. Garonne fusese la ele de trei ori, a treia oară 
trebuind să întrerupă ședința și să fie dus la spital. 

— Unde se află acest spirit? voise să afle hipnotizatorul, în 
timp ce o privea răbdător pe Lucia, în faţa ochilor căreia se 
balansa un pendul. Unde se află? 

Ochii Luciei îl priveau fără nicio expresie, partea superioară a 
trupului ei se clătina înainte și înapoi, în timp ce ea scotea un 
zumzăit monoton și expulza aerul puternic pe nas. 

— Unde se află? repetase hipnotizatorul întrebarea pe un ton 
ușor amuzat. 


Lucia ridicase capul și îl privise pe Garonne cu ochii îngustaţi, 
în timp ce din gâtlej începea să se facă auzit un zgomot bizar. 
Profund, ameninţător și absolut nenatural. Mai puţin omenesc și 
mai mult animalic. Sau cu totul diferit de ambele. 

— Se află în camera ta? Pe coridor? Poate în grădină? 

Niciun răspuns. 

— Unde este? întrebă încă o dată hipnotizatorul. 

Tăcere. 

— Unde este? 

Hipnotizatorul nu era un exorcist, altfel i-ar fi atras atenţia 
sunetul profund și ameninţător ce răzbătea acum tot mai clar 
din gâtlejul Luciei, cu o putere tot mai mare, în timp ce ochii ei 
se mișcau în jos în orbite, până când rămaseră doar două 
globuri albe. 

— Eeeeel esssste..., vocea Luciei devenea tot mai puternică, 
aidoma unui tunet în așteptarea loviturii fulgerului. El este aici! 

Ultimul cuvânt veni ca un foc de revolver, amestecându-se cu 
țipătul de durere al hipnotizatorului, când mâna Luciei ţâșni 
brusc înainte, apucă de locul în care se unesc cele două părți ale 
pantalonilor bărbatului și strânse cu putere. 

Părinţii ei interveniră în timp ce Garonne urla de durere, iar 
ochii fără pupile ai Luciei se holbau în gol. 

Amilia transpira toată numai când se gândea la această 
scenă. 

Un zgomot o smulse din gândurile ei. Ușa grea a bisericii se 
deschise, lăsând să pătrundă lumina blândă a soarelui de iarnă 
în interiorul casei Domnului. 

În capelă intrară doi bărbaţi în sutane, se stropiră ușor cu apă 
sfințită, poposiră scurt timp în faţa altarului și se înclinară 
înainte de a se îndrepta către nava bisericii urmaţi la oarecare 
distanţă de doi diaconi. 

Amilia îi cunoștea pe cei doi prelați. Unul era Tomasso 
Tremonte, asistent al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței. 
Celălalt era omul în care ea își punea toată speranţa. Don Alvaro 
de la Torrez, mare exorcist al diocezei Roma și exorcist-șef al 
Vaticanului. 

Tomasso Tremonte intră în subsolul capelei însoţit de Alvaro 
de la Torrez, de doi diaconi și de Lucia. O biserică - un spaţiu 
sfinţit - era cel mai potrivit loc atunci când se punea problema 


alungării unui demon. În plus, exista și un motiv foarte practic: 
de la subsol, ţipetele celui posedat nu se auzeau, mai ales de 
cei din familia lui. Signora La Blanca, mama Luciei, va aștepta 
sus. Tomasso știa că Don Alvaro nu tolera ca aparţinatorii 
posedatului să fie de faţă la exorcizare. Aceștia interveneau 
deseori, deranjau ceremonia ori erau traumatizaţi dacă vedeau 
și auzeau cum fiii sau fiicele lor debitau obscenităţi și blasfemii 
nemaiauzite din gura lor. 

Astfel de fenomene se petreceau în special la fiice, pentru că 
cele mai multe victime erau femei. Asta pentru că păcatul 
începea de la Eva, care a mâncat din fructul copacului 
cunoașterii, ceea ce condusese la alungarea din paradis? Era 
vorba de faptul că vinovăția omenirii era povara femeii? Ori de 
vină era Maria, mama lui lisus, care în Apocalipsă strivea capul 
șarpelui și care, virtuoasă și pură, era încoronată de lisus drept 
regină a cerului? Care era atât de curată și fără de păcat încât 
oricărui adept al Satanei trebuia să îi apară ca fiind una dintre 
forțele perturbatoare cele mai puternice din universul răului. 

Poate era vorba despre faptul că, prin natura lor, femeile erau 
mai curioase decât bărbaţii. In afară de asta, era lucru cunoscut 
- în orice caz după părerea lui Tomasso, deși el nu avea 
experiență în raporturile cu celălalt sex - că femeile cădeau cu 
plăcere în capcanele unor prieteni falși. 

lar Satana era cel mai fals dintre toţi prietenii falși. 

Nimeni nu știa asta mai bine decât Tomasso, care fusese 
hirotonisit preot într-o mănăstire iezuită și căruia învățătorul îi 
dezvăluise nu doar tainele creaţiei și ale Sfintei Scripturi, ci și 
șiretlicurile și tertipurile oamenilor, amăgirile răului și tacticile 
Satanei. 

— Trebuie să cunoşti răul, ca și cum tu însuţi ai fi rău, îi 
spusese învățătorul lui. Doar așa îl poți combate. 

Acum, Tomasso urmărea cum cei doi diaconi o împingeau pe 
Lucia pe scaun și se postau în spatele ei, pentru a putea 
interveni oricând ar fi fost nevoie. Uneori era necesar ca 
posedatul să fie legat, dar Alvaro recurgea la această măsură 
doar în cazuri extreme. 

Exorcistul purta haina liturgică neagră a Sfântului Scaun, iar 
în jurul gâtului avea stola violetă. In timp ce făcea semnul crucii, 
murmură o rugăciune și desfăcea geanta în care se aflau 
ustensilele sale: o sticlă cu apă sfinţită, rozariul, o cruce mare și 


grea din metal și o ediţie din Rituale Romanum, plus două 
cărticele pe care le înmână lui Tomasso și diaconilor, care 
trebuiau să citească din acestea rugăciuni în timpul exorcizării. 

Don Alvaro rămase în faţa Luciei. 

— Eu sunt părintele Alvaro, spuse el. Vreau să te ajut. Tu cine 
ești? 

Era important ca înainte de exorcizare să afle ceva despre 
om. Despre om - nota bene - pentru că atunci când se trecea la 
exorcizare, nu mai vorbea omul, ci diavolul prin gura omului. 
Alvaro se confruntase de mai multe ori cu această situație. 

Lucia îl privi. Iniţial, privirea îi era absentă, dar deveni mai 
tăioasă pe măsură ce ochii îl fixau pe preot. 

— Eu sunt Lucia, murmură ea în cele din urmă. Mama mea 
spune că sunt bolnavă. 

— Și este adevărat? întrebă Alvaro. Are dreptate mama ta? 

Lucia privi în adâncul capelei. 

— Se poate. Uneori nu îmi mai amintesc. Poate că fac lucruri 
pe care nu artrebui să le fac. Dar când el nu este aici, mă simt 
normal. Și nu mai știu ce spun când este aici. 

— Cine este el? întrebă Alvaro. 

— El îmi arată multe lucruri. Când închid ochii, văd culori 
minunate. L-a început i-am spus „Omuleţul culorilor”, dar apoi 
mi-a spus adevăratul lui nume. 

— Și care este numele lui? întrebă preotul. 

— Luigi. 

Tomasso îi aruncă o privire scurtă lui Don Alvaro. El știa că nu 
acesta era adevăratul nume al demonului. Exista un triumvirat 
format din trei arhidemoni, care intră mai des decât alții în 
oameni. Tomasso le auzise deseori numele, chiar vorbise cu ei. 
Dar nici pe departe atât de des ca Alvaro, care realizase până 
acum mai mult de 20 000 de exorcizări. 

Triumviratul infernului. 

Satana, Lucifer, Asmodeus. 

Asmodeus era inamicul pe care îl întâlniseră cel mai des. 

Alvaro deschise Rituale și mai făcu încă o dată semnul crucii. 
Până acum, diavolul nu se arătase, ceea ce, având în vedere 
locul sfânt, nu era ceva neobișnuit. Pentru că dracii încercau să 
stea departe de tot ce era sfânt, atât cât se putea. Și chiar de 
erau prezenţi, făceau orice pentru a dispărea cât mai rapid. De 
aceea mulţi posedaţi aveau accese demenţiale groaznice în faţa 


crucii și a apei sfinţite. 

Lucia rămăsese liniștită până acum, ceea ce nu era, de fapt, 
neapărat un semn bun. Demonii se poartă precum câinii: cei 
mici, amărâţi, latră cel mai tare. Cei mari, periculoși, rămân însă 
calmi. Totuși, când reacţionează, sunt de mii de ori mai răi și 
mai periculoși. 

„Dar poate că Lucia nici nu este posedată”, gândi Tomasso. 
Don Alvaro nu o supusese niciunuia dintre celebrele lui „teste”. 
Uneori, el invita presupușii posedaţi acasă la el, la masă, și le 
cerea servitorilor să prepare „pasta” cu puţină apă sfinţită ori cu 
sare exorcizată. Dacă avea în faţă un posedat real, nu un bolnav 
psihic, respectivul scuipa primul dumicat, însoţindu-l cu 
horcăituri și gâfâieli, în timp ce bătrânul preot avea de suportat 
un val de jigniri obscene. 

— In nomine patris, et filii et spiritus sancti, spuse Alvaro, care 
păși spre Lucia și făcu semnul crucii pe fruntea ei. 

Unul dintre diaconi ţinea într-o mână un rozariu, în vreme ce 
cealaltă mână i se odihnea pe umărul fetei. 

Exorcistul îngenunche, ridică privirea în tavan și rosti Tată/ 
nostru. Tomasso observă cum se mișcau picioarele Luciei în 
timp ce aceasta se răsucea pe scaun. 

Alvaro se ridică, făcu semnul crucii și îi puse fetei pe frunte 
crucifixul din fier. Lucia se retrase puţin, dar Tomasso observă 
imediat gestul. 

— Deus, in nomine tuo salvum me facet in virtute tua iudica 
me, rosti Alvaro ţinând în continuare crucea pe fruntea fetei. 
Ajută-mă, Doamne, prin numele Tău, dă-mi dreptate cu puterea 
Ta. 

Trupul Luciei se balansă înainte și înapoi, în timp ce din 
adâncul gâtlejului începu să se audă un mârâit înfundat tot mai 
sonor. 

Alvaro retrase în sfârșit crucea și îi puse Luciei mâna pe 
frunte. A 

— In nomine lesu principe: Manifesta! zise el. In numele lui 
lisus, care domnește: arată-te, spirit rău! 

Aceasta a fost clipa în care demonul trebuia să se arate, cu 
voia ori fără voia lui. 

Alvaro se retrase un pas când ochii Luciei se rotiră în sus până 
când se mai văzu doar albul lor. 

În acel moment, Tomasso auzi urletul din gura fetei de 


cincisprezece ani. 
Era un sunet ce nu se asemuia cu niciun strigăt omenesc ori 
animalic. 


25. 


„Dorea să îi omoare pe toţi. La fel cum a făcut-o și Peter 
Kurten, vampirul din Dusseldorf”. 

Clara mai notă ceva pe hârtie în timp ce două citate din Biblie 
îi apăreau în faţa ochilor. 

Numele meu este Legiune. 

Toate păsările s-au săturat din carnea lor. 

— Se știe dacă Kurten auzea voci? întrebă ea. Ori dacă primea 
mesaje? 

— Nu, răspunse MacDeath. Deși am întâlnit așa ceva în 
câteva cazuri, de exemplu la asasinul în serie David Berkowitz 
din SUA, fiul lui Sam. Berkowitz susținea că ar fi primit ordin de 
a ucide de la câinele vecinului. 

Clara se uită încordată spre fereastră. Picături de ploaie încă 
mai loveau geamul. Apoi privirea îi reveni la documentele pe 
care le avea în față. 

— Două caracteristici, zise ea. Făptuitorul crede că acţiunea 
lui este din voinţă divină și se consideră sub protecţia divinității. 
Așa că în cazul celui de-al doilea bărbat prezentat de 
dumneavoastră aici. 

Clara pronunţă numele acestui asasin. Câteva dintre detalii îi 
întorseseră stomacul pe dos încă de când auzise de el. De pe 
document o privea chipul slab al unui bărbat bine îmbrăcat și cu 
joben. 

— Albert Fish, anii '20, în SUA. MacDeath își scoase ochelarii. | 
se spunea Boogeyman. 

„Boogeyman”, repetă în gând Clara. Expresia americană 
pentru „Omul negru”. Ceea ce nu se potrivea în istoria 
criminalisticii, pentru că majoritatea victimelor nu fuseseră 
omorâte de către un om negru, ci de oameni din cercul lui de 
cunoștințe. 

MacDeath continuă: 

— Albert Fish părea un gentleman marcant și apreciat în 


comunitate. Dar sub acest înveliș se ascundea un monstru. 
Exact ca la asasinul nostru, la Fish, dorinţa de subjugare și de 
schilodire a victimelor era deosebit de puternică, în acest caz 
legată și de depersonalizare. 

Clara parcurse textul. Fish răpise un băiat de unsprezece ani, 
îl dezbrăcase, îl legase și îl părăsise ore în șir într-o colibă din 
pădure. După care se întorsese, îl biciuise și, pe viu, îi tăiase 
urechile și nasul. In cele din urmă îi lărgise gura cu cuțitul până 
la urechi, până când chipul băiatului ajunsese să se semene cu 
celebrul „Chelsea Grin”. Clara se gândi imediat și la jokerul din 
filmul cu Batman, The Dark Knight. 

— Sunteţi sigur că făptuitorul nostru nu prezintă și o 
depersonalizare? Spada ce iese din gura lui Gayo putea fi nu 
doar o simplă desfigurare, poate avea și o semnificaţie sexuală. 

MacDeath confirmă. 

— Da, posibil. Faptul că Gayo a fost tras în ţeapă cu spada 
putea semnifica pentru făptuitor un gen de penetraţie anală cu 
o lamă ce trece prin tot corpul. Insă eu cred că... 

El amuţi. 

— Ce credeţi dumneavoastră? 

— Eu sunt sigur că spada ce iese prin gură are o semnificaţie 
și mai puternică, doar că pentru moment nu o sesizez. Am mai 
văzut asta undeva, dar nu îmi amintesc... 

Clara zâmbi: 

— După ce veţi înceta să vă gândiţi la asta, vă veți aminti. 
Mina ei redeveni serioasă când privirea îi căzu pe fotografiile lui 
Fish și ale victimei sale. Fish i-a spintecat faţa băiatului. Ce s-a 
întâmplat apoi? 

— In final, l-a ucis. l-a spintecat abdomenul, i-a supt sângele, 
i-a mâncat carnea și ochii. Cam ca în recenta crimă de la 
Bodenfelde, din Germania, când criminalul a mușcat din victimă, 
deși aceasta se afla într-un stadiu avansat de putrefacție. 
Canibalism motivat necrofil. Bărbatul mută dintr-o parte într-alta 
ceașca de ceai și continuă: Ceea ce șochează în mod special la 
Fish este legătura dintre modul lui integru de viaţă și 
îngrozitoarea realitate. Acesta a spus că i-a plăcut carnea 
băiatului mai mult decât orice curcan mâncat de Ziua 
Recunoștinței. 

Clara se gândi la „banalitatea răului”, de care Winterfeld 
amintea deseori. 


— Cei de la medicină legală i-au cântărit organele lui Gayo, 
zise ea. Se pare că nu lipsește nimic. Deci asasinul nu a mâncat 
nimic din victima lui. 

MacDeath clătină din cap. 

— Corect. Asta ne conduce la concluzia că, în acest caz, 
criminalul are probabil altă motivaţie, că pentru el înscenarea 
este mai importantă decât propria satisfacere, de parcă ar fi 
săvârșit fapta pentru altcineva. 

— Așa a fost și la Fish? 

— Da. El și-a înfipt ace în șezut. Multe. 

Clara se încruntă. 

— Chinuindu-se, continuă MacDeath, se considera urmaș al lui 
Cristos, după cum a declarat. Îl imita în suferinţă pe Cristos, 
refăcea patimile Mântuitorului. Acele din carnea sa erau pentru 
el precum cuiele răstignirii lui Cristos. Uneori se așeza pe 
bumbac stropit cu benzină, pe care îl aprindea. Se considera 
aproape un martir care acţionează din voinţa lui Dumnezeu. In 
fața instanţei a susținut că are viziuni cu lisus și cu îngeri. Că 
Dumnezeu i-ar fi poruncit să îl omoare pe băiat, să îl facă bucăţi 
și să mănânce din el. Vecinii lui spuneau că obișnuia că stătea 
pe o movilă când era furtună. A fost auzit deseori spunând „Eu 
sunt Cristos”. 

Clara se gândi câteva clipe. Fish se considera ales al 
Domnului, deci și faptele lui trebuiau să corespundă voinţei 
acestuia. 

— El considera crimele lui ca fiind din voinţă divină? întrebă 
ea. 

— Corect. MacDeath își puse din nou ochelarii pe nas. Fantezii 
dominatoare extrem de urâte. După ce răsfoi hârtiile din fața sa, 
adăugă: A și avut un sfârșit pe măsură. Când a fost condamnat 
la moarte, a spus: „Mă bucur de focul ce cu siguranță va fi mai 
fierbinte decât toate flăcările cu care mi-am provocat dureri eu 
însumi”. A murit la 16 ianuarie 1936 pe scaunul electric. 

MacDeath strânse din buze și clătină din cap. 

— Ultimul punct, spuse Clara. Satanismul și proslăvirea 
Satanei. Ultimul despre care scrieţi este Richard Ramirez, Night 
Stalker. Afirmaţi că satanismul este cel mai clar la el. A fost 
Ramirez cu adevărat satanist? 

MacDeath ridică din umeri. 

— În orice caz, el aşa susţine. Povestea s-a petrecut în anii 


'80, la Los Angeles. Ramirez intra în locuinţele unor soți și îi 
omora. Intotdeauna, unul dintre ei era omorât sub privirile 
celuilalt. Susținea că Satana îi ceruse aceste crime prin melodia 
Nighterawler a formaţiei AC/DC. De cele mai multe ori, el își 
împușca victimele sau le ucidea cu un cuțit. La fel ca Fish, și 
Kürten mutila deseori cadavrele. Pe unele le mutila, altora le 
scotea ochii și îi luă. 

— Din nou hybris? 

— Da. Ramirez devenise arogant și își dăduse drumul la gură 
faţă de câţiva locuitori din rulote din apropiere de Los Angeles. 
Aceștia au devenit suspicioși și au anunţat poliţia. În timpul 
procesului din 1987, Ramirez a arătat o pentagramă răsturnată 
tatuată în palma stângă și l-a salutat pe judecător cu „Heil 
Satan!” 

— Dar nu se știe dacă el era un satanist adevărat? 

MacDeath își încrucișă braţele pe piept. 

— Probabil că nici el nu știa. Dar a avut destul timp să se 
gândească la asta. Din 1987 a stat în St. Quentin. Acolo avea să 
rămână până la moarte. Cu siguranţă că nu s-a plictisit. Ciudat 
este că l-au vizitat o mulţime de femei. 

— De ce o făceau? 

— Unele din plăcerea de a depăși anumite limite și pentru că 
femeile, în mod ciudat, se simt în siguranţă alături de un 
criminal în serie. Cu una dintre admiratoare chiar s-a căsătorit în 
închisoare. Aceasta îl vedea, ce-i drept, nu prea des, dar cel 
puţin era sigură că bărbatul ei nu o înșală cu alta. MacDeath 
zâmbi și adăugă: Nu doar criminalii în serie își doresc în definitiv 
controlul, ci și femeile. 

— Femei care se află alături de criminali în serie..., repetă 
Clara. 

— Ele se mai numesc și killergroupies, explică MacDeath. 
Gândiţi-vă la Charles Manson și familia lui. Interlocutorul Clarei 
își potrivi mai bine ochelarii pe nas și se rezemă de speteaza 
scaunului. Haideţi să judecăm împreună. Avem un hybris 
autodeclarat, un criminal care se crede parte dintr-o putere mai 
mare, care îi canalizează ura asupra oamenilor și societăţii, spre 
crime deosebit de brutale. De exemplu, Peter Kurten. Asasinul 
nostru nu a mâncat din victime și nu a luat cu el părți din 
corpurile acestora - din ceea ce știm noi -, dar în ce privește 
brutalitatea faptelor lui sunt corelate fantezia atotputernicului și 


înscenarea crimelor. 

El se ridică, făcu câţiva pași și se opri lângă dulapul cu trusa 
medicală și craniul uman. 

— In același timp face referiri la fiinţe supranaturale, vezi 
citatul „Numele meu este Legiune”. Pe urmă pune dragonul în 
laringele cadavrului. Prin asta probabil că încearcă să se plaseze 
în rândul acestor fiinţe și să confere faptei lui ceva iminent, pe 
care nimeni nu îl poate schimba, nici măcar poliţia. 

El mai făcu câţiva pași spre fereastră, privi scurt cerul cenușiu 
și se întoarse, în timp ce Clara nota febril. 

— De la Albert Fish învăţăm că hybris-ul asemenea Domnului 
și autoînălțarea mesianică îl fac pe făptuitor să își vadă fapta nu 
doar ca voită de divinitate - după mottoul „Dacă Domnul nu 
vrea ce fac, mă va opri” -, ci și să creadă că această 
autoînălţare poate fi legată și de automutilare. Bărbatul se duse 
la birou, își scoase ochelarii și se frecă la ochi. Apoi spuse: în 
timp ce Fish credea că era lisus Cristos și că Dumnezeu îi va 
aproba fapta, asasinul nostru este probabil condus de partea 
adversă - ori așa crede el. Citatul biblic, dragonul și felul 
înscenării indică o clară simpatie pentru satanism. Se prea 
poate ca el să își fi provocat sie însuși mutilări ori răniri, pentru 
a-și dovedi loialitatea. 

Clara ridică din sprâncene. 

— Asta ce ar însemna? 

MacDeath ridică din umeri și se adânci din nou în fotoliul 
îmbrăcat în piele. 

— Poate că și-a tăiat un deget ori și-a provocat răni prin 
tăiere. Este posibil să aibă un semn care să simbolizeze legătura 
cu o putere superioară, cum era pentagrama din palma dreaptă 
a lui Ramirez. 

MacDeath apăsă tastatura computerului. Monitorul aflat până 
atunci în standby se lumină. 

— Vă scriu reperele pe scurt, zise el. Cu ele trebuie să 
alimentăm banca de date a BKA. Poate că în trecut au existat 
cazuri asemănătoare ori un asasin căruia i se potrivesc aceste 
caracteristici. 

Clara mesteca creionul pierdută în gânduri. 

— Eu încă nu înţeleg ceva! 

— Ce anume? întrebă MacDeath. 

— Gayo era fondator și șef al acestei organizaţii caritabile, 


care strângea donaţii în Europa pentru a face un viitor mai bun 
copiilor din zone nevoiașe din întreaga lume. Ea arătă către 
copia dosarului de pe biroul lui MacDeath. De ce tocmai unui 
asemenea om i se întâmplă ceva atât de îngrozitor? 

Un moment, MacDeath privi în tavan, își scoase ochelarii și 
roase ușor una din toartele acestora. 

— Este o întrebare bună. Este o legătură pe care în acest 
moment nu o văd nici eu. 

Telefonul mobil al Clarei sună. Era Hermann. 

— Unde ești? întrebă acesta. 

— Sus la MacDeath. Ce este? 

— Ai discutat cu Thomas Kruger tot ce considerai important? 

— Cred că da. De ce? 

— Pentru că acum ar fi prea târziu. Numai dacă nu dispunem 
de un necromant. 

„Necromant”, repetă în gând Clara. „Asta se potrivește 
cazului nostru”. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Kruger este mort. 

— Este mort? Doar am fost astăzi cu el... 

— Și totuși este mort. 

Clara clătină din cap. 

— Asasinat? 

— Ce altceva? 

— Cobor imediat. 


26. 


— In nomine lesu principe: Manifesta! 

Uruitul crescu în intensitate, precum tunetul din nori 
declanșat de un fulger distrugător. Cu pupilele date peste cap, 
în așa fel încât ochii erau albi, Lucia îl fixa pe preot, cu dinții 
rânjiţi, când acesta ţinu crucea în faţa chipului ei și rosti prima 
parte a exorcismului. 

— lţi poruncesc ţie, spirit necurat, oricare ai fi, și tuturor 
adepților tăi care ţineţi cu forţa această slujitoare a Domnului... 

Uruitul fetei se transformă într-un lătrat furios, în timp ce ea îl 
fixa cu orbitele larg deschise. Totuși, Alvaro continuă netulburat: 


— Pentru întruchiparea lui Dumnezeu în omul lisus, pentru 
suferinţa, învierea și ridicarea la cer a domnului nostru lisus 
Cristos, pentru pogorârea Sfântului Duh și reîntoarcerea 
Domnului nostru pentru judecată, comunică-mi numele tău, ziua 
și ora plecării tale. 

Brusc liniștită, Lucia se rezemă de spetează. 

— Alvaro, spuse ea, și vocea ei sună ca a unei femei mai 
vârstnice. Eu sunt Laura. Sunt aici atât de singură, atât de 
singură... 

Tomasso se uită alarmat la preot. El știa că Laura, mama lui 
Torrez murise de timpuriu. Pe atunci, Alvaro avea 19 ani. 
Circumstanțele morţii ei nu fuseseră niciodată clarificate. La 23 
de ani, Alvaro fusese hirotonisit preot. Nu vorbea des despre 
moartea mamei lui, ci obișnuia să susțină permanent că Maria 
ar fi adevărata mamă a tot ce trăia. Dacă recunoșteai acest 
lucru, puteai depăși moartea propriei mame. 

Totuși, în tremurul colţului ochiului exorcistului, Tomasso citi 
faptul că vocea fetei trezise în el o amintire. Probabil că Lucia 
imita înșelător de bine vocea mamei lui. 

— Alvaro, spuse aceasta din nou, tu știi că eu nu am fost 
niciodată cu adevărat mândră de tine? Fata se răsuci și îl privi 
pe Don Alvaro dintr-o parte. Eu am sperat mereu că tu vei 
deveni ceva mare, desăvârșit. Dar nu ai ajuns decât preot, un 
popă jalnic... 

— Taci, Satană! strigă Alvaro pe un ton tăios, și lipi crucea de 
fruntea Luciei; fata se dădu înapoi și ţipă strident. Spune-mi 
numele tău! 

— Numele meu? Vocea Luciei cobori câteva octave, sunând 
acum surd și ameninţător când vorbele îi ieșiră pe gură ca un 
șuvoi de apă murdară. Eu sunt Laura de la Torrez, născută 
Velazquez. 

Tomasso fu îngrozit. Într-adevăr, Velazquez fusese numele de 
fată al mamei lui Alvaro. lată încă o dovadă a faptului că un 
demon vorbea prin gura acestei fete posedate. 

— Doamne, strigă Alvaro, tu l-ai dat focului gheenei pe 
nesupusul și necredinciosul spirit și l-ai trimis în lumea aceasta 
pe Fiul Tău, pentru a înfrânge leul care rage. Preotul făcu un pas 
în faţă, ridică crucea și repetă: Spune-mi numele tău! Mai făcu 
apoi un pas către fată și repetă, de data aceasta și mai 
impetuos: Spune-mi numele tău! 


— Aaaa! ţipă Lucia și scoase limba. 

— Pe Dumnezeu, Tatăl, fiul și Sfântul Duh, spune-mi numele 
tău! îi porunci Alvaro. 

Lucia se răsuci pe scaun și încercă să sară, dar cei doi diaconi 
o ţinură cu putere. Ea îi privi plină de ură pe Alvaro și pe 
Tomasso. După care scuipă numele ca pe o îmbucătură otrăvită: 

— Astarte! 

Tomasso îl văzu pe Alvaro întorcându-se către el și închizând 
un ochi. Astarte. O veste bună pentru un exorcist. Astarte era 
unul dintre spiritele de rang înalt, dar nu era atât de periculos ca 
triumviratul Satana, Lucifer, Asmodeus. Ori ca Moloch, 
Baphomet și Adramelech. Îi trecu iarăși prin minte comparaţia 
cu câinii. Cei mici latră cel mai tare, dar de cele mai multe ori 
erau inofensivi, în timp ce cei mari rămâneau liniștiți, însă 
atacurile lor erau cu atât mai agresive și brutale. 

Don Alvaro își făcu semnul crucii, rosti un Ave Maria și făcu 
câte o cruce pe fruntea, gura și pieptul fetei. 

Lucia zvâcni din picioare, se răsuci și încercă să se ridice, dar 
fu împinsă de diaconi înapoi pe scaun. 

— In principio erat verbum et verbum erat apud Deum et 
Deus erat verbum, cită Alvaro din Evanghelia după loan, unul 
dintre exorcismele cele mai puternice existente. La început a 
fost cuvântul, cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era 
cuvântul. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din 
ce s-a făcut. 

— Mariaaa! ţipă Lucia și își desfăcu picioarele. Ea este tot o 
târfă ca bătrâna ta, Alvaro! S-a culcat cu toți! Și ai apărut tu, ha, 
ha, ha! 

Alvaro continuă netulburat să vorbească: 

— Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins- 
O. 

Lucia îi rânji lasciv preotului și scoase obscen limba în vreme 
ce își împingea coapsele în faţă. 

— Și Maria, curva asta... 

— Și cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi. 

— L-a înșelat pe losif! strigă Lucia. S-a culcat cu un oarecare 
țăran și l-a făcut pe lisus! 

— Taci, Satană! Don Alvaro făcu semnul crucii și lipi crucea de 
fruntea Luciei, în timp ce diaconii o fixau în scaun. Apoi Alvaro 
puse capătul stolei după gâtul ei. Privește crucea Domnului! 


Retrageţi-vă, voi, forţe dușmănoase! A învins leul din seminţia 
lui luda, rădăcina lui David! 

— Te...! ţipă Lucia. Vocea ei răsuna ca un macaz ruginit de 
cale ferată. Ierusalimul, Babilonul, Maria... sunt toate curve! 
lisus s-a cuplat cu Maria Magdalena! Toate târfele, toate 
parașutele... 

— Vade retro, Satanas! 

Don Alvaro repetă cuvintele rostite de lisus în pustiu. Mâna lui 
zvâcni înainte și îi stropi fetei fruntea cu apă sfinţită. Atunci 
răsună un urlet sfâșietor. 

— Nuuuu! urlă Lucia răsucind capul încoace și încolo, pe fața 
umezită de sudoare lipindu-se șuvițe de păr. Doare... doare atât 
de taaare! 

Don Alvaro vorbea în continuare neclintit. 

— În numele meu, demonii vor fi alungaţi, le spunea lisus 
adepților lui, dacă șerpi îi vor încolăci ori dacă vor bea otrăvuri 
letale, nu vor păți nimic. 

— Otravă! strigă Lucia. Este otraaavă! Ardeeee! 

— Doamne, până și demonii ni se supun când rostim numele 
Tău. Atunci lisus le-a spus: L-am văzut pe Satana căzând ca un 
fulger din cer. 

Lucia își înfipse mâinile în rezemătoarea scaunului și își 
îngropă faţa în piept, în timp ce cuvintele lui Alvaro o loveau ca 
un foc concentrat de mitraliere, iar unul dintre diaconi da citire 
crezului: 

— Credo in Spiritum Sanctum, sanctam Ecclesiam catholicam, 
sanctorum communionem, remissionem peccatorum, carnis 
resurrectionem, vitam aeternam. Cred în Sfântul Spirit, în sfânta 
Biserică Catolică, în comunitatea sfinților, în iertarea păcatelor, 
învierea morților și în viața veșnică. 

Dintr-odată, trupul fetei tresări ca după un șoc electric și ea 
ridică încet, foarte încet, capul. Ochii îngustaţi îl fixau pe Don 
Alvaro. Își linse buzele cu limba și împinse înainte o coapsă 
băgându-și mâna între picioare. 

— Luaţi-mă! strigă ea. Hai, luaţi-mă! 

Alvaro ridică crucea. 

— Te alung, șarpe bătrân, pe judecătorul viilor și morţilor, pe 
creatorul tău și al lumii... 

— Regulaţi-vă reciproc! Și cine o are mai mare mă poate lua 
pe mine! 


— ... pe cel care are puterea să te azvârle în iad. Părăsește-o 
pe slujitoarea Domnului Lucia, pe care atotputernicul Dumnezeu 
a creat-o asemenea lui. 

— Sugeţi-vă sculele! Vreau să văd! Vreau să văd... 

Ea scoase niște sunete guturale. 

— El te-a aruncat în întunericul cel mai deplin, în care ţie și 
supușilor tăi vă este pregătit apusul. Lasă omul acesta. Alvaro 
făcu o cruce pe fruntea ei și continuă să vorbească: 
Îndepărtează-te de biserica Domnului! Mai făcu o cruce în 
direcţia diaconilor și a lui Don Tomasso. Cutremură-te și fugi de 
invocarea Domnului, la care iadul se cutremură, căruia îi sunt 
supuse puterile cerești, pe care heruvimii și serafimii le glorifică 
neîncetat. Părăsește acest trup! 

— Lingeţi-mă! gâfâi Lucia și își împinse din nou coapsele în 
faţă. Lingeţi-mă! Penetraţi-mă! 

Ochii ei lipsiţi de pupile erau îndreptaţi spre tavan. 

— Lingeți-mă! 

Tomasso și diaconii continuară să rostească crezul. 

— Cred într-unul Domn lisus Cristos. Deum de Deo, lumen de 
lumine. Deum verum de Deo vero. Dumnezeu din Dumnezeu, 
lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, 
născut, dar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl. 

— Penetrează-mă cu crucea ta! ţipă Lucia cu balele curgând și 
făcând spume. Penetrează-mă cu crucea! 

— lisus te lovește cu focul veșnic, lisus care la sfârșitul 
vremurilor le va spune necredincioșilor: depărtaţi-vă de mine, 
voi cei blestemaţi, în focul veșnic hărăzit diavolului și demonilor 
lui. 

Lucia îl fixă cu privirea. Ochii ei arătau ca niște bile albe. 

— Mama ta... 

— Pe tine, cel fără de Dumnezeu, te vor chinui viermii ce nu 
mor niciodată. Ție și demonilor tăi vă este pregătit un foc ce nu 
se poate stinge. 

— Mama ta nu a fost răpusă de boală, bolborosi Lucia. Ea s- 
a... 

— El, a cărui forţă supune universul, te alungă. Acela te refuză 
și ţi-a pregătit ţie și demonilor tăi iadul veșnic. Din gura lui iese 
o spadă ascuţită și el va veni să-i judece pe cei vii și pe cei 
morți. 

— Ea s-a sinucis! Lucia scoase limba, apoi continuă: lar acum 


este singură, singură de tot! 

Vocea i se schimbă și se tângui: 

— Sunt atât de siiiingură! 

Don Alvaro se retrase. În același moment, Lucia vărsă o vomă 
verzuie peste preot. 

O clipă, Alvaro înlemni, în timp ce de pe obraji și de pe barbă i 
se prelingeau șuvițe mucilaginoase. Apoi se îndreptă și ridică 
crucea. În privirea lui se aprinsese focul din mii de sori. 

— Satana... Era ca o provocare la adresa unui vechi dușman, 
împotriva căruia lupta de atâta vreme, fără ca lupta aceasta să 
se încheie vreodată. Principe al cetei îngerilor, aruncă cu 
puterea Domnului pe Satana și pe celelalte spirite rele ce 
hoinăresc prin lume... 

— Penetrează-mă! Și mama ta ne va privi! Penetreaaaază- 
mă! 

Vocea fetei urcă încă o dată într-un crescendo strident. 

Alvaro îi lipi crucifixul de frunte, făcu semnul crucii în faţa 
ochilor ei și rosti ultimele cuvinte: 

— ... în iad! 

— Nu! strigă fata. Nu! 

Tremuratul ei îl transmise scaunului și diaconilor, care o 
ţineau lipită de spătar. 

— În numele Tatălui... 

— Nu! 

— ... şi al fiului... 

— Nuuu! 

— ... și al Sfântului Duh. 

Don Alvaro mai ridică încă o dată crucea, stropi cu apă sfinţită 
și Lucia se încordă pentru ultima oară. 

— Amin. 

Corpul fetei se înmuie ca un sac. 

După câteva secunde, ea înălță capul. Pe obraji îi curgeau 
lacrimi. Chipul ei era iarăși al unei tinere fete. O fată care 
văzuse și trăise prea multe. 

— Unde sunt? întrebă ea încet. Ce caut aici? Ce am spus? 

Don Alvaro îi puse mâna pe cap binecuvântând-o. 

— Este bine, Lucia. Mama ta te așteaptă sus. 

Împreună cu un diacon, Lucia se îndreptă nesigură pe picioare 
spre nava bisericii, în timp ce Alvaro își ștergea faţa și își aranja 
ustensilele în geanta din piele. 


— Este eliberată? întrebă Tomasso. 

Bătrânul exorcist tăcu un moment. 

— Nu știu. Sper. Lupta încă nu s-a încheiat. 

Tomasso știa că unii demoni revin. Și se întrebă încă o dată 
cum de rezistă Alvaro la cei aproape optzeci de ani ai săi să se 
tot lupte cu demonii, după mai bine de 20 000 de exorcizări 
realizate până acum. 

Chipul lui Alvaro era luminat de un zâmbet: 

— Lupta contra răului, dragul meu Tomasso, se va încheia 
abia în ziua Judecăţii de Apoi. 


27. 


Hermann sorta câteva fotografii făcute de investigatori în 
locuința lui Thomas Kruger, alias Tom. Pe masă se mai afla o 
cană cu cafea neagră cu însemnele clubului Hertha BSC. 

— Cei de la secția infracţiuni economice îi răscolesc locuința, 
zise Hermann. Probabil are legătură cu conţinutul stick-ului USB. 

— Ce conţine? 

— Nimic bun, dar să revenim la Tom. 

Clara privi fotografia făcută la locul faptei. Pe ea se vedea o 
siluetă întinsă pe podea. Ceea ce fusese capul, acum era ceva 
zdrobit și însângerat, din care ieșeau mai multe cuie din cele 
folosite de dulgheri. 

— Asta nu o să-i placă lui Bellmann, spuse Clara. Dar cine ar fi 
putut să știe că asasinul îl va executa imediat și pe Kruger? Noi 
l-am fi pus seara sub protecţia poliţiei. Sau este o întâmplare? 

Hermann oftă. 

— Nu cred. Același mod de operare ca la Susanne Wolters, 
secretara. Cineva a intrat pe ușă și de pe hola tras în Kruger cu 
un pistol pentru cuie. Și aici ușa era întredeschisă. El sorbi din 
cafea, apoi continuă: Un vecin s-a mirat că ușa este deschisă și 
a intrat în hol. Unde a suferit șocul vieţii lui. Krüger era întins pe 
spate, în mijlocul holului, cu mai multe cuie între ochi. 

— Amprente digitale? întrebă Clara. 

— După cât se pare, au fost tot cei de la Wolters și Gayo. 

„Din nou același mod de a proceda, neorganizat, ca la 
secretară”, gândi Clara. „Cu totul altfel decât la Gayo”. 


Ei îi venea greu să creadă că erau aceiași asasini care îl 
uciseseră pe Gayo. Pe de altă parte, tocmai discutase cu 
MacDeath. Poate că asasinul săvârșește aceste crime în mod 
neplanificat și imprudent tocmai pentru a se asigura că încă se 
află sub protecţia divină ori sub altfel de protecţie. Ca oamenii 
care caută intenţionat pericolul, deoarece cred că oricum vor fi 
prinși când le este scris. 

— Altceva? întrebă ea. 

— Da. Lukas este aici. 

(J 

Clara privi băiatul de aproximativ opt ani, cu ochii negri și cu 
ciudate mișcări sacadate. Ce să fi văzut el? Sora Viktoria 
spusese că plângea când a venit cu plicul în care se găsea stick- 
ul USB și arătase cu mânuţa spre afară. 

Chiar fusese plicul cauza pentru care micuțul avea lacrimi în 
ochi? Sau de vină era cel care îi dăduse plicul? Ori îl chinuise 
groaznicul lui trecut de victimă a unui pedofil brutal și îl 
determinase să rătăcească noaptea prin cămin, motiv pentru 
care era poreclit „Spiridușul”? 

De ce tocmai lui îi dăduse cineva plicul cu stick-ul? Și cine 
putea fi acel cineva? 

Din fișa lui medicală rezulta că suferea de catatonie, o 
tulburare psihomotorie concretizată prin stări de încremenire, 
așa numitul mutism: persoana înțepenește brusc într-o poziţie și 
deseori nici nu poate vorbi. Lukas avea adesea coșmaruri 
deosebit de animate, concentrate mai ales în a doua jumătate a 
nopții. Era singura dată când i se auzea vocea. Pentru că ţipa. Și 
tipa. Pentru ca brusc să redevină liniștit, de parcă cineva l-ar fi 
scos din priză. 

La cămin nu i s-a putut stabili IQ-ul, pentru că refuza să 
completeze formulare, ceea ce nu însemna că în mod evident 
nu avea un IQ peste 80. Nu prezenta niciun alt indiciu de 
handicap mental și nimic nu indica vreun sindrom ce ar 
presupune un retard psihic. 

Nu, ceea ce făcuse din Lukas ceea ce era acum trebuie să fi 
fost o traumă, ceva mai rău decât putea și voia să își imagineze. 

Asociaţia căreia îi aparținea căminul în care era cazat Lukas 
era una dintre cele mai noi iniţiative ale orașului. Clara știa că 
senatul nu voia să apară inactiv în ceva ce ţinea de abuzul 
asupra copiilor, de aceea LKA trecuse imediat într-un proces- 


verbal declaraţiile surorii medicale. 

Simultan, departamentul IT  verificase  stick-ul, unde 
descoperise sute de megabytes de grafică, fotografii, 
documente pdf și word. Il deschiseseră chiar în cămin, dar 
renunțaseră. Spuseseră doar că „i-a înspăimântat”. 

Clara citi procesul-verbal și dosarul lui Lukas din cămin. În 
urmă cu câteva luni, poliția arestase bărbatul care ţinuse băiatul 
în captivitate. Acestuia îi era indiferent. „Țineţi-l voi”, spusese el 
pe tonul cu care un star rock își lasă iubita în stradă ori o familie 
alungă câţiva pisoiași nedoriți. 

„De fapt, eu voiam un câine”, spusese bărbatul când se afla 
cu cătușe la mâini în mașina poliţiei. Sora căreia Lukas îi dăduse 
stick-ul fusese atunci acolo. „Am făcut din el câinele meu. Câinii 
știu de bătaie. Oamenii înţeleg bătaia”. Bărbatul îi privise pe 
polițiști căutând parcă înţelegere, dar pe fețele lor citise doar 
furie și dispreț. 

„L-am dresat să facă pipi doar noaptea, la un pom, cu piciorul 
ridicat”, continuase bărbatul să vorbească râzând. „l-am dat și 
hrană pentru câini. De la un moment dat chiar i-a plăcut. El a...” 
Bărbatul căutase cuvântul potrivit. „... îi curgeau balele când 
auzea foșnetul pungii cu hrană și venea fuga în patru labe. Și 
uneori...” - râsul bărbatului devenise strident - „... uneori venea 
și când foșneam un ziar”. 

Dar asta nu era nici pe departe tot ce făcuse bărbatul cu 
Lukas. Mai fuseseră și alte lucruri. Lukas trebuise să suporte 
acest tratament luni la rând, ani la rând. Omul ajunsese la 
pușcărie. Ca Lukas. Doar că închisoarea lui Lukas era mai 
întunecată, mai lipsită de speranţă și mai bine păzită. Era 
închisoarea judecății lui. O închisoare a amintirilor lui. 

Clara privi copilul în ochi, ochi negri și triști ce destăinuiau 
mult, dar ascundeau și mai mult. Lukas îi susținu privirea. Apoi 
plecă brusc ochii și se întoarse cu spatele la fereastră. 

„Cel mai puternic sunt marcați copiii nevinovaţi”, gândi Clara. 
Vrând-nevrând, gândul o duse la sora ei ucisă, la Claudia. 

Automat, îi veni în minte o poezie de John Donne, care poate 
că avusese o contribuţie oarecare la devenirea ei ca polițistă. În 
poezie se spunea că moartea cuiva era într-un anumit sens și 
propria moarte. 


Nimeni nu este o insulă, fiecare om este o parte a 


continentului, o parte a uscatului. 

Orice moarte a unui om este pierderea mea, pentru 
că eu sunt parte a omenirii. 

De aceea nu pretind niciodată să aflu cui îi sună 
ceasul; el îti sună tie însuți. 


Unul dintre desenatorii de portrete-robot intră în încăpere și o 
smulse pe Clara din gândurile ei. 

— Putem începe, spuse el. 

— Bun, să vedem dacă va ieși ceva. 

Desenatorul îl conduse pe Lukas, împreună cu un polițist- 
psiholog, într-o încăpere alăturată. 

Sună telefonul mobil al Clarei. Era Hermann. 

— Da? 

— Am terminat cu stick-ul. 

— Bine. Jos, la subsol? 

— Da. Vino mai bine jos. Și cu MacDeath. Winterfeld este deja 
aici. De asemenea Erich Weber. 

— Ce este pe stick? întrebă Clara. 

Hermann tăcu câteva secunde înainte de a răspunde: 

— Coşmarul cel mai sinistru ce poate fi închipuit. 


28. 


El străbătu arcada din piatră cu ochii acoperiţi de ochelarii cu 
lentile negre ca noaptea, ce lăsau să se vadă doar chipul lui 
palid și slab ca o hârcă. 

— Gata? întrebă el. 

Vocea lui părea spartă, pentru că vorbea rareori. 

Poarta din fier, ce dădea în marea curte interioară, era 
deschisă. În celălalt capăt al curţii era o statuie cu coarne și 
aripi. Un puț adânc, negru și aproape fără fund ducea spre 
măruntaiele lumii. În faţa statuii era un bloc de piatră stropit cu 
un lichid roșu-închis. Oase și alte resturi arse, ce nu mai puteau 
fi recunoscute, se aflau la baza blocului. Zidurile se înălțau cinci 
metri spre cerul tulbure, pe care pluteau nori de furtună. 
Pietrele din zid erau acoperite cu mușchi, care se întindeau ca o 
viitură de mucegai. Ici și colo se vedeau stropi de sânge și 


unghii smulse. Ele aparţineau celor care încercaseră să se 
caţere pe ziduri, ca să fugă, și ale căror resturi erau adunate în 
dreptul blocului de piatră ce susţinea statuia. 

În mijlocul curţii era o ladă din lemn lungă de aproximativ doi 
metri. Un bărbat cu obraji căzuţi și păr negru încâlcit stătea în 
fața lăzii. De gâtul lui atârna o cruce întoarsă invers. 

— Gata? mai întrebă o dată bărbatul cu ochelari negri. 

— Da, spuse celălalt. De două zile este în ladă. In prima zi, 
singură. De a doua zi, cu gândacii. 

— Ce s-a întâmplat cu gândacii? 

— Pe câţiva i-a zdrobit. Dar a ţipat, pentru că toată lada era 
plină cu sânge și mizerie de la lighioanele zdrobite. 

— A înţeles. Dacă încearcă să îmbunătăţească situaţia, ea va 
deveni și mai rea. 

Din ladă se auzi un murmur înăbușit. 

— Nu ne va recunoaște? întrebă bărbatul cu ochelari negri. 

— Nu, răspunse cel cu crucea întoarsă și păr ciufulit. O dată 
ne crede cei care au băgat-o în ladă, o dată cei care au eliberat- 
o din ladă. El rânji, apoi adăugă: Dar a uitat deja cine suntem. 

— Condiţionarea a funcţionat, zise bărbatul cu ochelari negri. 
Deschide lada! 

Omul cu crucea răsucită desfăcu lacătul mare. Aproape în 
același moment din ladă răsări un cap. Vârsta creaturii era de 
nedefinit. Avea părul cleios și încâlcit, chipul murdar și ud de 
lacrimi, iar ochii îi erau o mare de frică și durere. Creatura 
deschise gura, privi fix cerul și scoase un urlet înfiorător. Din 
ladă năvăliră gândaci vii ori pe jumătate striviţi. Era o priveliște 
oribilă. 

Bărbatul cu ochelari negri se apropie de ladă și se uită la 
creatura din interior. 

— Ești liberă, zise el. 

Capul ivit din ladă se întoarse neîncrezător către el. 

— Oameni răi te-au închis în ladă. Dar noi, el privi către 
bărbatul cu crucea răsucită, noi te-am eliberat. 

— Eu... sunt... liberă..., spuse creatura al cărei cap era atât de 
murdar încât nu îţi puteai da seama dacă era de bărbat ori de 
femeie. Liber... 

— Da, zise bărbatul cu ochelari negri. Dar pentru asta trebuie 
să faci ceva pentru noi. 

În loc de a răspunde, creatura îl privi cu ochii larg deschiși. 


— Maestrul ne-a comunicat. Ne-a dat o nouă sarcină. lar tu 
vei îndeplini această misiune. Bărbatul cobori privirea către 
oribilul cap: Dar trebuie să exersezi. 

— Să exersez? întrebă creatura neîncrezătoare. 

— Astăzi vei tortura un animal. Mâine vei omori un animal. 

Creatura începu să tremure. 

— Poimâine vei tortura un om. Și o zi mai târziu... 

Capul se retrase în ladă, ca și cum ar fi vrut să scape de 
grozăvia ce venea de sus. 

— ... o zi mai târziu vei omori un om. 


29. 


Clara și MacDeath coborâră la subsol. Hermann și doi experți 
IT se instalaseră în subsolul LKA chiar lângă încăperea cu 
copiatoare și imprimante. O dactilografa apăru cu un teanc de 
documente, pe care îl trânti cu zgomot pe un birou. 

Winterfeld, care şedea deja într-un colț citind niște hârtii, 
dădu din cap. Alături ședea un bărbat cărunt, în jur de șaizeci de 
ani. Acesta purta o jachetă maro din tweed și, judecând după 
ochi, părea pe punctul de a adormi. Însă Clara știa că această 
impresie era deseori lăsată de oamenii foarte lucizi, care 
învățaseră să își ascundă perfect ochii - ferestrele sufletului. 
Bărbatul trebuia să fie Erich Weber de la BKA, pe care Clara îl 
mai văzuse undeva. 

IT-iștii aduseseră prevăzători, în încăperea fără ferestre, mai 
multe c6pii ale stick-ului USB. Una dintre aceste câpii se afla 
într-un laptop conectat la imprimanta cea mare din camera 
alăturată, care țăcănea permanent și scotea hârtii. 

— Imprimați tot ce conţine stick-ul? întrebă Clara. 

— Sunt chestiuni explozive, răspunse Hermann, pe care nu le 
putem viziona toţi pe monitor. 

Unul dintre asistenţi intră în încăpere și lăsă să cadă 
zgomotos un alt teanc de documente. 

— Un birou fără hârtii este ca o toaletă fără hârtie, mai zise el 
și o privi pe Clara. 

— Foarte spiritual, răspunse Clara. Cei preocupaţi de 
utilizarea judicioasă a materialelor nu ar fi entuziasmați de 


consumul de resurse. Pentru a produce o filă de hârtie se 
consumă zece litri de apă, parcă așa era, nu? Ă 

— Ceea ce facem noi oricum nu este practic, zise Hermann. li 
prindem pe criminali abia după ce au ucis oameni. Ar fi mai bine 
să îi prindem înainte, dar atunci nu ar mai exista criminali. 

— „Minority Report” vă salută, spuse unul dintre asistenți. 

— Nu aţi vrea să trecem la subiect? tună o voce din fundul 
camerei. Winterfeld se ridicase în picioare și acum își plimba 
privirea ca un mare strateg pe câmpul de luptă. Mă tem că în 
scurt timp nu îi va mai arde de glume niciunuia dintre voi. Dar 
mai întâi să îl prezentăm pe oaspetele nostru, zise el arătând 
către bărbatul cărunt. Erich Weber de la BKA - Criminalitate 
organizată. Cu amabilitate, ne-a rezervat o oră. A acceptat să 
rămână mai mult la Berlin, înainte de a se întoarce la 
Wiesbaden. Winterfeld puse câteva hârtii pe masă și i se adresă 
lui Hermann: V-aţi uitat pe stick? 

— Da. 

— Bine. Atunci Clara și MacDeath au cuvântul. 

Hermann dădu din cap. : 

— Am împărțit documentele în trei, începu el. In ultimele ore 
am putut să parcurgem poate 30 la sută din ele. Ceea ce ni s-a 
părut important am tipărit. Dar pe stick se află mai mult de 3GB, 
precum și mai multe fișiere protejate cu parole. Oliver încearcă 
să le spargă. 

— OK, spuse Winterfeld. Acum, despre conţinut. 

— După cât se pare, continuă Hermann, Franco Gayo avea și 
altă preocupare, care are o legătură indirectă cu ceea ce făcea 
el în mod public. 

— Mai exact? întrebă Clara, care încă nu pricepuse despre ce 
era vorba. 

— Trafic de persoane. 

— Trafic de persoane? Clara și MacDeath se uitară unul la 
altul. 

— Aici, zise Hermann arătând către un teanc de hârtii, printre 
care chitanţe pentru donaţii, certificate și documente medicale, 
cele două lumi se ciocnesc. Gayo se ocupa în Europa de oferirea 
de ajutoare financiare, donații și societăţi de binefacere pentru 
copiii din zone sărace și lovite de catastrofe, de exemplu din 
Haiti, unde în 2010 a avut loc un cutremur pustiitor. Ideea pe 
care o vindea în fiecare talk-show era că în urma donațiilor acei 


copii primesc o educaţie bună și apoi, mergând în Haiti ori 
altundeva, ajută la reconstrucția ţărilor. Până aici totul sună 
foarte frumos și caritabil. Dar... - Hermann ridică un dosar - ... 
avem aici documente din care rezultă că făcea trafic de 
persoane. Cobori vocea și continuă: Gayo aducea copii din Haiti 
în Europa. De la diverse societăţi de binefacere primea bani. Dar 
aceste societăţi habar nu aveau că donațiile lor nu erau 
orientate pentru educaţia copiilor, ci finanțau cu totul alte 
activități. Cobori vocea și mai mult: Trafic de persoane și 
prostituție juvenilă. Corect? 

Întrebarea era adresată lui Weber, care confirmă. 

Oroarea o cuprinse pe Clara, care începu să simtă în spinare o 
răceală ca limba unui monstru ce o lingea pe omoplați. 

— Nu se poate așa ceva, spuse ea. Gayo a strâns bani din 
donaţii la mii de acţiuni de binefacere. Cu acești banii a finanţat 
prostituţia juvenilă? 

Weber aprobă din cap și arătă către una dintre copii. 

— lată o diagramă cu fluxul de numerar. Afacerea decurgea 
astfel. În Haiti, copiii din cartierele mizere ori părinţii lor sunt 
abordaţi de bande organizate. Acestea ameţesc familiile cu un 
ipotetic viitor mai bun în Europa. Sau, pur și simplu, răpesc 
copiii. Având în vedere haosul de după cutremur, nu existau 
date sigure în privinţa victimelor, de aceea nu observa nimeni 
când lipsea cineva. În același timp, așa-numita organizaţie de 
binefacere a lui Gayo, „imaculată”, face poze frumoase cu copiii, 
poze care ajung la societăţile caritabile și la viitorii clienţi. 
Clienţii pot, cu ajutorul fotografiilor, să... să își aleagă jucăriile 
sexuale preferate. Restul se face pe un alt canal. Do ut des se 
ocupă de formalităţile de călătorie în Europa pentru copii, de o 
viză de trei luni în Germania, de costul biletelor de avion și așa 
mai departe. Weber scoase la iveală un alt document: Această 
parte a cheltuielilor Gayo o denumește „Working Capital”. Se 
achită înainte de a ajunge copiii la beneficiarul final și înaintea 
plăţii finale. Din punct de vedere al economiei afacerii este un 
risc, pentru că se poate întâmpla ca toate cheltuielile de 
transport să fie plătite, dar copilul nu ajunge la client, așa că nu 
există profit. Pentru a înlătura acest risc și a contrafinanţa 
Working Capital, Gayo a născocit... 

— ... donațiile? îl completă Clara. 

Nici nu îi venea să creadă că acest cuvânt îi scăpase 


instantaneu. 

Weber confirmă. MacDeath interveni: 

— De când funcţionează afacerea asta? 

Hermann deschise un biblioraft gros. 

— Unde avem noi asta... Frunzări hârtiile și se opri la una 
dintre ele. lată aici. De patru ani. Iniţial, Gayo a preluat un 
cămin de copii în Punta Cama, în Republica Dominicană. 
Proprietarul căminului a descoperit într-o zi că el are o afacere 
lucrativă și a început să închirieze copiii turiștilor sexuali din 
Europa și SUA. Pentru Gayo, riscul era prea mare. Hermann 
expuse câteva pagini pe monitor: Aici avem chiar o înregistrare 
a unei discuţii confidenţiale dintre Gayo și acest Tom, care 
tocmai a fost lichidat cu un pistol pentru cuie. Nu avem idee 
cine a făcut înregistrarea. 

El porni audioplayerul. Se auzi o voce de bărbat: 

— Nu putem proceda ca tipul din Punta Cama? Banii îi plasăm 
în Caymans și nici nu trebuie să plătim impozite. 

Răspunse o altă voce de bărbat, probabil vocea lui Gayo: 

— Nu este o idee bună. A concentra toți copiii la un loc se 
cheamă în mediul bancar risc de concentrare a capitalului. Se 
poate oricând întâmpla ca o organizaţie de ajutorare să miroase 
ceva și să închidă prăvălia. Și, în plus, mulţi nu sunt dispuși să 
facă asemenea călătorii lungi. De ce nu am face invers, adică 
aducem copiii în Europa și îi răspândim la diverse bugete? In 
felul acesta, nimeni nu pricepe nimic, iar oamenii nu trebuie să 
călătorească. 

Weber interveni din nou: 

— Apoi le-a venit ideea de a acoperi costurile călătoriei 
copiilor cu bani din donaţii. Este așa numita logică Working 
Capital. Totul se desfășoară printr-o căsuţă poștală din Uruguay. 
Despre asta tocmai discutam cu Interpolul. El ridică în aer un alt 
bilet pe care erau listate fluxuri de numerar prin Western Union 
și alte bănci: Banii ajungeau în diverse paradisuri financiare, ce 
nu schimbau date de cont cu SUA și cu UE, precum Caymans 
amintit de Gayo, dar preferenţial Dubai și Singapore. 

— Oricine ar fi alimentat acest stick - spuse Winterfeld -, se 
pune întrebarea de unde avea aceste informaţii? Și noi de unde 
știm ca acestea sunt adevarate? 

Hermann lăsă capul în jos. 

— Am solicitat câteva date de zbor de la principalele linii 


internaţionale privitor la copiii care apar în aceste documente. 
Din păcate, toate corespund. 

— Ei au ales și destinațiile din Europa conform trecutului 
colonial al fiecărei ţări, pentru că formalităţile de intrare sunt 
acolo mai simple, îl completă Weber. De exemplu, din Haiti se 
pleacă spre aeroportul Charles de Gaulle - Paris, din ţările 
africane mai des se folosește Gatwick - Londra, din Somalia - 
Roma, din Kigali, Ruanda se zboară la Bruxelles. Odată ajunși în 
Europa, urmele copiilor nu mai pot fi găsite. 

— Este imposibil! șuieră Winterfeld. Și ultimii care află suntem 
noi! 

Clara își privi șeful. Se părea că pe el îl preocupa mai puţin 
oroarea dezvăluită de Hermann și Weber cu fiecare nouă pagină 
și mai mult faptul că aici se afla cineva care știa mai multe 
despre crima organizată decât LKA. Probabil era sâcâit și de 
faptul că flerul lui celebru îl trădase de data aceasta. 

Weber adăugă: 

— La o populaţie de șapte miliarde de oameni, dintre care 
majoritatea trăiesc în țări sărace, copii se pot obține ușor. Și pe 
lângă aceasta... costurile sunt reduse și la aproape niciun 
recensământ nu sunt cuprinși copiii. După cum se spune, anual 
sunt vânduți ca sclavi două milioane de oameni. Cu siguranţă că 
Gayo nu este singurul care face bani astfel. 

— Comerţ cu persoane, spuse încet Clara. 

— Da. Ar trebui să credem că în lumea noastră cultă nu se 
petrece așa ceva, nu? Weber îi întinse Clarei o hârtie și spuse: 
Imediat ce copilul ajunge la clientul final, el plătește în numerar. 
lată listele de preţuri. 

— Preţurile pentru băieți și fete sunt între 2 500 și 4 000 de 
euro, în funcţie de gustul clientului, citi Clara, pentru 10 000 de 
euro. 

Ea simţi că i se face rău. 

Winterfeld îl privi pe Weber. 

— Acestea sunt preţurile obișnuite pe piață? 

Weber confirmă. 

— Dacă avem în vedere modelul afacerii, costurile cele mai 
ridicate sunt pentru transferul copiilor în Europa. Gayo îl 
acoperea prin donaţii, pentru ca apoi să încaseze întregul dever 
ca profit, în mod normal prin tranzacţii de bani în numerar și 
bani spălaţi în Dubai și Singapore. Acestea sunt marje de 80-100 


la sută. Așa ceva se mai face doar în comerțul cu droguri. 

Clara își aruncă privirea pe unul dintre documente. 

20 de euro cu totul, 200 de euro extra pentru dezvirginare. 
Alături era un tabel cu vârstele copiilor, între șapte și 
paisprezece ani. | se puse un nod în gât. Indivizii aceștia se 
gândiseră la toate. Urma o altă filă cu prețuri fixe. „Tarif paușal” 
scria alături. 

— Deci clienţii păstrează copilul pentru totdeauna? 

Clara căută privirea lui Weber. 

Acesta confirmă. 

— Sau doar până le piere cheful de el. Mulţi sunt catatonici și 
nu mai pot să vorbească, alţii sunt predațţi bandelor de cerșetori. 
li știți pe copiii care cerșesc zi și noapte în Alexanderplatz. Sunt 
organizaţi de bande, în cazul acesta de bande din România. În 
fiecare dimineaţă, înainte de a fi trimiși la treabă, copiii sunt 
siliţi să bea șampon pentru păr ori altceva asemănator, ca să 
arate bolnavi ori în suferință. Nu m-ar mira ca unii dintre ei să 
provină din imperiul lui Gayo. El strânse din maxilare și adăugă: 
Și unii dintre ei, ca Lukas, ajung în cămine de copii. 

— Lukas ne poate spune ceva despre asta? întrebă 
Winterfeld. Sau sora aceea... cum o cheamă? 

— Viktoria Brigl, răspunse Hermann. leri a fost aici, dar nu am 
putut afla mare lucru, doar câte ceva despre băiat. Ea nu l-a 
văzut pe străinul care i-a dat lui Lukas stick-ul. 

— Și Lukas? Cu el aţi vorbit? 

— Da și nu, interveni Clara. Lukas este catatonic și nu poate 
vorbi. Poate că prin terapie va învăța cândva să o facă, dar 
pentru moment doar desenează cu creioane colorate imagini 
sumbre. Care însă nu ne ajută. Încercăm ca prin intermediul 
desenatorilor de  portrete-robot să obţinem o descriere 
aproximativă a celui care i-a dat stick-ul. 

— Știm cum arată această persoană? întrebă Winterfeld. 

Hermann ridică din umeri: 

— Desenatorii sunt pe cale să realizeze un portret-robot. 

— Când vor fi gata? 

— Sperăm că în curând. Lukas este cu ei. 

— Băiatul a fost deţinut de un... client și a fost abuzat? 
întrebă Clara. 

— Da. Bărbatul se numește Norbert Reling, răspunse 
Hermann. A fost arestat în urmă cu doi ani și a fost închis în cea 


mai mare închisoare germană, cea din Berlin - Tegel. A turnat 
câţiva complici, care și ei au fost băgaţi la răcoare. Dar Gayo nu 
a apărut în acest caz. Am vorbit la telefon cu cei din Tegel. 

— Și acest Reling ce spune? 

— Nu mai spune nimic, răspunse Hermann. Celor ca el nu le 
este bine la zdup. A fost omorât acum un an. Un alt deținut i-a 
retezat artera carotidă cu o periuţă de dinţi ascuţită. 

Winterfeld respira zgomotos trosnindu-și articulațiile mâinilor. 

— Să ne gândim cum îi vom prezenta acestea lui Bellmann în 
ședința care va urma. Nu va fi prea entuziasmat. Și cum se face 
că necunoscutul care i-a dat stick-ul lui Lukas știe toate 
acestea? Privirea lui trecu pe rând peste toţi cei din încăpere. Ar 
fi bine să aflăm dacă afacerile murdare ale lui Gayo au de-a face 
cu asasinarea lui. Eu cred că s-ar putea să fie așa, dar nu vrem 
să credem, vrem să știm. Nu i-a mai fost dat băiatului și un 
bilet? Ce este cu el? 

Hermann le arătă o copie a hârtiei cu litere lipite și cu 
cripticul, dar ameninţătorul text: 

Si toate păsările s-au săturat din carnea lor. 

— Asta ce vrea să însemne? întrebă Winterfeld. Știe cineva de 
unde provin aceste cuvinte? 

— Din Apocalipsa după loan, spuse Clara. Hermann a 
descoperit asta. 

— Nu știam că te pricepi așa bine la Biblie, zise Winterfeld 
privindu-l pe Hermann, care ridică din umeri. 

— A apelat la Google, ripostă Clara. A fost foarte simplu. 

— Crezi că s-a vrut ca noi să descoperim asta repede? întrebă 
Winterfeld. 

— Sigur. 

— Și ce mai scrie acolo? întrebă Winterfeld. 

— Apocalipsa, capitolul 19, versetul 21. Sfârșitul fiarei și al 
falsului profet. Textul de pe hârtie este ultima propoziţie. 

Clara se aplecă în faţă și citi: 

— Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a 
strigat cu glas tare și a zis tuturor păsărilor care zburau prin 
mijlocul cerului: Veniti, adunați-vă la ospătul cel mare al lui 
Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraților, carnea căpitanilor, 
carnea celor viteji, carnea cailor și a călăreților și carnea a tot 
felul de oameni, slobozi și robi, mici și mari! Și fiara a fost 
prinsă. Și împreună cu ea a fost prins prorocul mincinos care 


făcuse înaintea ei semnul. Amândoi au fost aruncaţi de vii în 
iazul de foc care arde cu pucioasa. lar ceilalți au fost uciși cu 
sabia care ieșea din gura celui ce sedea călare pe cal. 

Apoi ea citi și ultima propoziţie: 

— ȘI toate păsările s-au săturat din carnea lor. 

— Asta ar putea fi pusă în legătură cu textul „Numele meu 
este Legiune”, zise MacDeath. Este posibil ca dincolo de numele 
de pe stick să existe o legătură între asasinarea lui Gayo și 
acest material. Ar mai fi posibil și ca acela care a adunat aceste 
informaţii să fi avut și el de-a face cu crima. 

— Și „falsul profet”? întrebă Clara. Nu s-ar putea ca acesta să 
fie însuși Gayo? El era cel care propovăduia cele bune și le făcea 
pe cele rele. 

MacDeath confirmă: 

— Absolut. 

— Asta chiar că ne-a plăcut! pufni Winterfeld. Acesta este un 
fanatic religios și, în plus, un superpsihopat complet dus cu 
pluta. Și mai este și de o brutalitate extremă și de un sadism 
fără limite. El privi în jur și adăugă: În afară de asta, știe în mod 
clar mai mult decât noi când este vorba despre lucruri pe care 
noi ar fi trebuit să le știm mult mai devreme. 

Erich Weber se ridică în picioare. 

— Hm... colegi, din păcate, trebuie să prind avionul. 

Își îmbrăcă sacoul și dădu mâna cu toţi. 

— Te anunţ când voi fi prin apropiere, Erich, zise Winterfeld. 
Dar, oricum, înainte să ieși la pensie. 

Weber dădu din cap și plecă. 

Winterfeld îi privi pe toți cei de față. 

— Îmi vâjâie capul, spuse el. Ar trebui să ne gândim la o 
poveste pe care o prezentăm într-un mod acceptabil pentru 
Bellmann, deoarece dacă îi vom turna toate astea nefiltrate, ori 
înnebunește el, ori o să creadă că am înnebunit noi. 


30. 


Clara stătea alături de Winterfeld și de MacDeath în dreptul 
ferestrei deschise și respira aerul rece. „Să strângi donații 
pentru a plăti prostituţia infantilă”. Nu putea să își imagineze 


așa ceva. Ceea ce văzuse pe stick-ul USB fusese atât de 
groaznic și de revoltător, încât pentru un moment se îndoise că 
o fiinţă ca omul avea dreptul la existenţă în lumea aceasta. 
Ținea la piept cu ambele mâini cana cu cafea caldă în timp ce 
privea cerul negru-cenușiu de februarie ce se așternea deasupra 
Berlinului precum un giulgiu murdar. Winterfeld se uită la ea: 

— Nici nu știu pe cine trebuie să vânăm mai întâi. Pe pedofili, 
bandele, mediul lui Gayo sau poate pe asasinii lui. Işi puse o 
mână în șold și continuă: Să recapitulăm. Este deci cineva 
motivat religios, sadic, extrem de metodic și care pare 
atotștiutor. Corect? 

— Da. Și pe care îl vom găsi curând, spuse Clara, la câte 
amprente digitale lasă peste tot în urma lui. 

— Ușurel, interveni Winterfeld. Lucrurile care par facile nu 
sunt totdeauna așa. Și de fapt, medită la modul în care să 
formuleze fraza următoarea, de fapt, cum de îl vânăm pe acest 
individ? El omoară indivizi pe care noi ar trebui să îi punem sub 
lacăt. Și face treaba asta simplu și rapid, fără proces, fără 
avocaţi, fără cauţiuni, fără recursuri, fără nimic. Mai exact, el ne 
face treaba. 

Clara clătină din cap: 

— Dragul meu director criminalist Winterfeld, nici nu am auzit 
asta. 

— Firește că nu, răspunse Winterfeld și miji ochii. Ne-am 
strâns și cugetăm asupra poveștii pe care i-o vom spune lui 
Bellmann. Dar unul dintre noi ar trebui ca înainte de asta să îi 
pună un calmant în cafea. 

La capătul coridorului răsunară pași grei. Era Hermann, care 
se îndrepta spre ei, în mână cu o hârtie format A3. 

— Vin de jos, de la psihologi, spuse el. La asta au ajuns 
desenatorii împreună cu Lukas. Băiatul a mai desenat încă ceva. 
Cu creioane pastel. Cele mai multe desene cam sumbre, cu mult 
roșu și negru. 

— Arată-ne, zise Winterfeld. 

MacDeath luă desenele băiatului pentru a le analiza mai 
târziu. 

Cu toţii se uitară pe desenul realizat de autorul de portrete- 
robot al LKA. Acesta reprezenta un bărbat de înălțime medie cu 
un pardesiu negru. Avea părul tuns scurt, faţa uscăţivă, suptă. 
Bătători la ochi erau ochelarii lui negri, care îi acopereau mare 


parte din laterala feţei. 

— Tipul acesta i-a dat stick-ul lui Lukas? întrebă Winterfeld. 

Hermann ridică din umeri. 

— Așa se pare. Băiatul nu a putut povesti nimic. 

Winterfeld strânse din buze. 

— O porcărie. Dacă tipul își scoate ochelarii de soare, probabil 
că arată cu totul altfel. Nu-i prost asasinul nostru. 

— Dacă el este criminalul. 

— Să ne gândim puţin. 

Clara miji ochii, apoi i se adresă lui MacDeath: 

— Spuneaţi că Albert Fish s-a automutilat, chipurile ca jertfă 
pentru Dumnezeu, nu? 

MacDeath dădu afirmativ din cap. 

— Ochelarii de soare nu ar putea acoperi așa ceva? 

— La ce vă referiţi? întrebă Winterfeld. 

— Poate că are ceva, Clara ridică scurt privirea spre tavan, la 
ochi. 

— Vom vedea, zise Winterfeld. Asta va ajunge imediat la BKA 
și la Erich Weber. Și chestia cu ochii, dacă este ceva cu ea. Și 
chiar dacă acest bărbat nu este asasinul, este vorba evident 
despre cineva care știe o mulţime de lucruri despre Gayo. 
Oricum, mai multe decât știm noi. Dacă îl găsim, am putea... 

În acel moment îi sună telefonul. 

— Winterfeld... ah, Frau Bories. Da, ora 17:00. Da. Sosim 
imediat. 

E| se ridică. 

— Bellmann vrea să ne vorbească. Imediat. Deci nu mai avem 
timp pentru pregătiri. Hermann, continuă treaba jos. Și sună-l pe 
Weber dacă ai întrebări. Ar trebui să mai fie încă în taxi. Noi vom 
merge sus să recapitulăm ceea ce știm. Voi doi, îi privi pe Clara 
și pe MacDeath, voi veniți cu mine. Eu îi prezint povestea și voi 
mă acoperiţi dacă pune întrebări referitoare la detalii, clar? 

Amândoi dădură afirmativ din cap. 

El închise cu zgomot fereastra, în timp ce afară norii negri- 
cenușii pluteau leneș pe cer ca niște uriași pești răpitori într-o 
mare întunecată și nesfârșită. 


31. 


Lui Hendrik îi plăceau tatuajele. 

Mergea alene pe trotuar și se privea în geamurile mașinilor 
care treceau pe lângă el. Era fan al „culturii Gothic”, în care 
tatuajele erau ceva obișnuit. Dar acum orice haplea se tatua, de 
cele mai multe ori cu ideograme chinezești, despre care deseori 
habar nu avea ce semnifică. Ba chiar și unii funcționari de bancă 
respectabili aveau pe picioare, acolo unde nu se vedea, semne 
tribale, care le dădeau acestora sentimentul apartenenței la un 
anumit grup. 

În realitate, aceștia nu ţineau de nimeni. Pentru că cine lua în 
serios tatuarea, acela își expunea tatuajele. Așa cum făcea 
Hendrik. El era tatuat până și pe faţă. Flăcări se ridicau pe 
obrajii lui până sus, pierzându-se în nori de fum pe ţeasta rasă. 
Chiar și nasul, și tâmplele îi erau tatuate. Doar pe frunte mai era 
un loc liber, care aștepta o decizie. Hendrik avea să umple 
cândva și acest petic alb. Dar încă nu știa cu ce. Soarta avea să 
îi spună, de asta era sigur. 

Acasă ţinea într-un terariu un șarpe, pe care îl hrănea o dată 
pe săptămână cu șoareci. Reptila se numea Satana, ca diavolul 
care îi ademenise în paradis pe Adam și pe Eva. Șerpi, zombii și 
cranii avea permanent cu el. Morți reînviaţi, draci și schelete pe 
pielea înroșită. ladul, care era el însuși. 

Tatuaje. Acestea erau pe de-o parte blindajul care îi camufla 
interiorul precum o fereastră din sticlă-oglindă, care doar 
reflecta ce avea în faţă, dar nu permitea nicio privire dincolo de 
ea. În același timp, tatuajele erau ca niște cărţi pe care le puteai 
citi. Pielea lui Hendrik era ca un pergament pictat, ca unul dintre 
acele foliante din Evul Mediu, în care scrisul și ilustrațiile se 
întregeau într-o genială unitate. „Pictori de monștri” li se spunea 
pe atunci ilustratorilor și Hendrik chiar arăta ca un gen de carte 
ilustrată cu monștri. 

„Răul și imaginea lui”, gândi el. Încă din Epoca Pietrei, 
oamenii își redau spaimele și dușmanii pe pereţii peșterilor, 
pentru a-i face tangibili și în acest fel a-i învinge. Desenele 
rupestre au dispărut. Totuși, când credinţa în mântuire a început 
să piardă, au revenit. Nu doar pe pereții peșterilor, ci și pe piele. 

Pentru Hendrik, totul a început când și-a tatuat numărul 13 pe 


urechi. „Treisprezece este numărul meu norocos”, îi plăcea să 
spună. Dar nu i-a purtat noroc. Din cauza celor două tatuaje cu 
„13”, vânzătorul la care îl trimisese serviciul de plasare a forţei 
de muncă nu îl acceptase. 

Cu timpul, tatuajele s-au înmulţit. 

Dar în ultima vreme a mai fost ceva. Ceva care pe Hendrik îl 
neliniștea. Era acest răpitor negru ce nu putea fi fixat într-un 
tatuaj, pentru că nici nu exista, dar care îi acaparase spiritul. 
Animalul de pradă negru ce năvălea uneori peste el și îl lua în 
stăpânire, îl arunca într-o fântână adâncă și întunecată, din care 
nu mai ieșea. Unica izbăvire era moartea. 

Acestea erau depresii? Ori o tulburare a minţii? Se știa despre 
Churchill că, de fiecare dată când se afla pe un peron, mergea 
cât mai departe de marginea acestuia, ca nu cumva să cedeze 
tentaţiei de a se arunca înaintea trenului, ca să scape de tot. 

„Cei doi câini negri ai mei”, își denumea el depresiile. 

Câteodată simţea și Hendrik același lucru. 

Sari! îi poruncea uneori o voce când se afla pe o clădire înaltă. 
Între timp își propusese să nu mai pună piciorul pe un balcon 
situat la mare înălțime și să nu mai cumpere aparate de ras cu 
lamă. Lamele de ras strălucitoare îl atrăgeau prea des. 

„Ei, şi ce o fi? O mică tăietură. Simţi doar cum sângele cald ţi 
se scurge pe braţ și pe urmă gata”. 

De aceea continuase să se tatueze. Când totul dispărea într-o 
mocirlă neagră și când el însuși se afunda tot mai adânc în 
depresie, avea nevoie de tatuaje pentru a-și povesti propria 
istorie. Pentru a se simţi viu cu desenele și culorile și pentru a 
da mai multă culoare negrului din interiorul lui. 

Alţii scriau jurnale zilnice pe hârtie. Jurnalul zilnic al lui 
Hendrik era pielea proprie. 

Totuși, întunecarea nu se lăsa alungată. Rămânea. Nici 
pastilele pe care le lua nu îl ajutau. 

Printre norii cenușii răzbi soarele. Hendrik auzise că cele mai 
multe depresii omoară pe vreme frumoasă. Nu de Crăciun ori 
iarna, cum credeau toți. Vremea aspră te ajută să îți suporţi mai 
ușor propria întunecare. Când totul era strălucitor și radia, 
aceasta era mai evidentă, mai mare, mai insuportabilă. 

Auzi zgomotul trenului care venea, auzi ţăcănitul macazului. 
Pe unul dintre panourile avertizoare scria că trenul nu oprește. 
Lui Hendrik, anunţul i se păru izbăvitor. Privi în soare, ale cărui 


raze se strecurau palide și lipsite de putere printre nori, ca un 
grav bolnav care, puţin înaintea morții, se mai ridică o dată. Auzi 
zgomotul trenului care se apropia, imposibil de oprit, simţi 
îndemnul din urechi și, ca printr-o lupă a timpului, își zări 
picioarele  mișcându-se pe peron și îndreptându-se către 
marginea acestuia. 

Mai întâi văzu semnul. 

Apoi lumina. 

Lumina din mijlocul abisului negru. 

Fu momentul în care se întoarse. 

Închise ochii. 

Și sări. 


Zgomotul a fost teribil. 

Frânele scrâșniră, oamenii ţipară, lovindu-se unul de altul. 

Trupul strivit se afla pe șine. 

Brațul și piciorul drept se ridicau din craterul negru care se 
căsca în locul unde cu doar câteva secunde în urmă fusese 
capătul aerodinamic al trenului intercity. 

Ochii morţi ai lui Hendrik se holbau goi către cer. Fruntea îi 
era stropită cu sânge. Pe locul pe care îl lăsase gol, până când 
soarta îi va spune ce tatuaj era cel mai potrivit acolo. Și îi 
spusese. 

Oriunde s-ar fi aflat acum Hendrik, putea să vadă locul fără a 
mai folosi oglinda. 


32. 


Se aflau la etajul patru, în drum spre biroul lui Alexander 
Bellmann, șeful LKA Berlin. Winterfeld fusese prea nerăbdător ca 
să mai aștepte liftul, așa că o luaseră pe scări. 

— Ne înșirăm unul după altul, spuse el agitând mâna dreaptă. 
Când Clara și MacDeath se aliniară, continuă: Deci suntem 
conciși. 7o the point, cum spune englezul. Clar? 

Amândoi dădură afirmativ din cap. 

— Chiar dacă am aflat o grămadă de lucruri incredibile, avem 
nevoie de mult timp pentru a lucra mai departe la caz și a asana 
mlaștina asta. Nu avem timp de discutat ore în șir cu Bellmann. 


Indiferent cât de lungă ar fi, viaţa este prea scurtă pentru 
aceasta. Așadar, vamos! 

Winterfeld deschise ușa și pătrunseră în hol. 

Când Clara, MacDeath și Winterfeld intrară în biroul lui 
Bellmann, acesta ședea la masa sa mare. Era îmbrăcat ca de 
obicei, într-un costum închis la culoare, la două rânduri, cu 
cravată albastră, și vorbea agitat la telefon. 

Frau Bories, secretara, îi urma ducând o tavă cu cafea și 
biscuiţi. 

— De unde să știu asta? se răsti în telefon Bellmann și le făcu 
semn celor trei să ia loc la o masă mică pentru discuţii, aflată în 
faţa biroului lui, unde secretara așezase tava. 

— Gală de rămas-bun pentru Franco Gayo? De ce mă întrebaţi 
pe mine? Cine v-a spus? Nu știu nimic despre o gală. Nu, nici 
departamentul nostru pentru relația cu presa nu vă va putea 
spune nimic. Noi suntem LKA, nu ZDF. La revedere! 

Trânti receptorul în furcă. 

— Complet idiot! șuieră el și își aranjă cravata. Mă întreabă pe 
mine dacă știu că ar fi planificată o gală de adio pentru Gayo. 
Scoase dosarul cu rezultatele cercetărilor și îi aruncă o scurtă 
privire lui Frau Bories, care se îndreptase spre ușă. Pe viitor nu 
îmi mai faceţi legătura cu orice ziarist, clar? 

Frau Bories se făcu mică: 

— Mi-a spus că este de la BKA. 

— BKA! șuiera Bellmann. Aștia au numărul meu direct. Chiar 
de-ar fi împăratul Chinei. De parcă nu am avea și așa destule pe 
cap. 

Lăsă dosarul pe măsuţa de discuţii și se așeză și el, după care 
îi fixă scurt cu privirea pe fiecare dintre cei trei subordonați. 
Abia acum Clara remarcă bărbatul aflat într-un colț al încăperii, 
care butona un BlackBerry. Acesta se ridică și se îndreptă spre 
ei. Era blond, de aproximativ un metru optzeci și purta o cămașă 
albastră fără cravată, costum maro-cenușiu și ochelari cu rame 
negre. Nu părea a fi poliţist. 

— Deci..., începu Bellmann și deschise dosarul. Spuneţi-mi tot 
ce trebuie să știu. Presa ne bombardează permanent cu 
întrebări. Și primarul s-a interesat de mai multe ori despre 
stadiul cercetărilor. Este o problemă de ore până când lucrurile 
vor exploda pe plan federal. 

— Dumnealui cine este? întrebă Clara arătând spre bărbatul 


cu ochelari negri și cu BlackBerry. 

— Oh, da, scuzaţi-mă, nu vi l-am prezentat, răspunse 
Bellmann. Este dr. Andreas Freese, care ne va sprijini în acest 
caz pentru relaţia cu opinia publică și cu presa. 

— Am plăcerea, spuse bărbatul și îi salută pe nou-veniţi. 

„Are plăcerea?” își spuse Clara. „Acum trebuia să se 
amestece și un caraghios din media? Ca și cum nu aveam și așa 
destule necazuri”. 

— Cu tot respectul, dr. Bellmann, zise ea, dar noi avem nevoie 
de mai mulţi oameni la serviciul de cercetare și la celelalte 
investigaţii. Nu știu în ce măsură un expert în presă... 

— Îmi permiteţi să fiu de altă părere și să lăsaţi în seama mea 
planificarea operaţiunilor? o întrerupse Bellmann. Dacă detaliile 
asasinării lui Gayo și posibilele implicaţii care mi-au fost 
comunicate ajung publice, noi, ca polițiști, vom avea o uriașă 
problemă. Comparabil cu asta, Jack Spintecătorul este floare la 
ureche. Vă mai amintiţi ecoul din media produs în ultimul an de 
Facebook-Spintecătorul? 

— Atunci nu am dat nimic presei, explică Clara. 

— Nu. Bellmann strânse din buze. A făcut-o criminalul însuși. 
Pentru a evita acest lucru, îl avem printre noi pe dr. Freese. 
Dumneavoastră, inspector-șef Vidalis, veţi colabora cu dânsul. 

Clara crezu că nu aude bine. 

— Eu voi... „ce?” 

Privirea lui Freese aluneca de la Bellmann la Clara. 

— Dr. Freese este cel mai bun, răspunse Bellmann. Lucrează 
de mulţi ani în publicitate și ca purtător de cuvânt. A activat și în 
senat de mai multe ori în calitate de consilier. 

— Tâmpitul slogan Be Berlin îi aparţine? întrebă MacDeath. 

Clara remarcă faptul că faţa lui Freese se făcu roșie. 

— Nu, spuse Bellmann. Pentru că nu l-am mai fi acceptat. 

— Nu dânsul este cel care în iarna 2009-2010 a distras atenţia 
cu atâta succes de la haosul cu zăpada și de la lipsa utilajelor de 
curăţat zăpada, încât a fost denumit Schneefrăse?? 

— Ba da, răspunse Bellmann, chiar el. 

De asta se temuse Clara. 

Freese se făcuse roșu ca sfecla și nu spunea nimic. 

— Și vreţi să o mai facem din nou? întrebă Clara. Avem de 
rezolvat crime. Poveștile din spatele lor sunt suficient de oribile 


3 Schneefrăse - freză pentru îndepărtat zăpada. 


pentru a ne mai stoarce creierii cu noutăţi pentru presă. 
Realitatea este de ajuns. 

— Nu credeţi că vi s-ar ușura munca, dacă în această situaţie 
cineva v-ar acoperi spatele, astfel încât dumneavoastră să nu 
comentaţi tot timpul speculaţiile presei? întrebă Bellmann. 

Câteva secunde, toţi se gândiră în tăcere. Pe rând, Winterfeld, 
MacDeath și Clara dădură afirmativ din cap. In fond, Bellmann 
avea dreptate, chiar dacă Clara nu înţelegea ce trebuia să facă 
acest Freese. Dacă cineva avea talentul să  liniștească 
politicienii, media și orice alt curios, acela era Bellmann însuși. 
Probabil pentru că el gândea tot așa. 

— Și pentru asta avem nevoie de dr. Freese? mai întrebă o 
dată Clara. Chiar este necesar? 

— Da, spuse Bellmann pe un ton ce nu admitea contrazicere. 
Altfel nu aș fi apelat la el. Și acum să revenim la problema 
noastră. leri, Franco Gayo a fost găsit mort în biroul lui. Gayo 
era șeful organizaţiei Do ut des, care se ocupa de copii din 
regiuni sărace și lovite de catastrofe, și care strângea donaţii 
pentru ei... 

— Conform versiunii oficiale, interveni Clara. 

Bellmann o străpunse cu privirea. 

— Toate la timpul lor, zise el. Deci este evident că asasinul a 
fost cu el tot weekendul. 

Arătă către o fotografie dintre cele în care spada ieșea prin 
gura lui Gayo. 

— Așa este, zise Winterfeld. S-a sufocat cu un dragon 
înţepenit în laringe. 

Bellmann continuă netulburat: 

— În afară de asta, a lăsat la locul faptei indicii ce v-au 
determinat să bănuiţi că a fost vorba despre o crimă rituală 
motivată religios? 

Acum interveni MacDeath. 

— Textul biblic și sculptura-dragon ne permit să bănuim că el 
s-a identificat cu demoni sau chiar cu dracul. Acest modus 
operandi este o fantezie tipică de dominanţă și atotputernicie, 
ca în cazul crimelor rituale determinate psihopatologic. Căutăm 
în arhiva BKA profile asemănătoare de făptași în cazuri 
nerezolvate. 

— Presupunerea că este vorba despre crime rituale ne 
ușurează ori ne îngreunează găsirea făptașilor? 


Bellmann îi privi insistent, pe rând, pe toţi trei. 

— Sunt posibile ambele variante, spuse Winterfeld. 

— Deci și una, și alta. Bellmann răsfoi dosarul mai departe, în 
timp ce Freese lua notițe. In acest timp, secretara lui Gayo, 
Susanne Wolters, a fost omorâtă de un necunoscut, cel mai 
probabil vineri, pentru ca asasinul să nu fie deranjat vineri seara 
și pentru a putea pregăti biroul lui Gayo. 

— In afară de asta, a fost ucis și Thomas Krüger, îl completă 
Clara. 

— Toate la timpul lor, zise Bellmann și ridică privirea la 
Winterfeld. Ar putea fi acest necunoscut același cu asasinul lui 
Gayo? 

— Ar putea, dar nu este obligatoriu. 

— Când vom ști asta? 

— Sperăm că în curând. Winterfeld luă cana cu cafea din fața 
Clarei și umplu ceștile tuturor. La locul crimei au fost găsite 
amprente digitale. Sunt examinate acum de laborator. 

— Și mai este și sora medicală de la căminul de copii. Degetul 
lui Bellmann alunecă pe raport. O anume Viktoria Brigl a primit 
un stick USB cu informaţii despre Gayo. Numele lui este scris pe 
stick. Femeia a fost interogată astăzi. 

— Nu ea a primit stick-ul. 

— Dar cine? 

— Unul dintre copiii din cămin. Lui i l-a dat un străin. 

— Un bărbat? 

— Da. 

— Copilul a descris bărbatul? 

— Din păcate, nu poate vorbi, dar colegii au realizat un 
portret-robot. Tot din păcate, bărbatul purta ochelari de soare, 
de aceea este dificil de identificat. Băiatul a făcut și câteva 
desene. Le analizăm. 

— Această Viktoria Brigl l-a văzut pe bărbat? 

— Nu. 

— Ar putea el să fie asasinul? 

— Posibil. 

— Acest copil are vreo legătură cu Gayo? 

— Indirect, spuse Winterfeld. Stick-ul USB conţine nu doar 
numele lui Gayo, ci și fișiere mari despre adevărata afacere a lui 
Gayo. 

In timp ce sorbea din cafea, privirea lui Bellmann aluneca 


peste hârtiile din faţa lui. 

— Prostituţie juvenilă şi trafic cu persoane, scrieți 
dumneavoastră aici. 

Winterfeld confirmă. 

— Poate acest stick să provină de la același făptuitor? Mă 
refer la asasinul lui Gayo. 

Bellmann privi portretul-robot care reproducea imaginea unui 
bărbat uscăţiv, cu ochelari negri. 

— Este posibil, zise Winterfeld. Cel puţin ar exista astfel un 
motiv pentru făptuitor să îl omoare atât de oribil pe Gayo. 

— Știţi cine este acest bărbat? 

— Imaginea este prelucrată de computerul BKA. Erich Weber 
a primit și el portretul. 

— Ar putea făptuitorul să fi fost victimă a traficului cu 
persoane practicat de Gayo? 

— Atunci ar exista cel puţin un motiv, răspunse Winterfeld. Pe 
de altă parte, Gayo face asemenea afaceri abia de... 

— ... patru ani, interveni Clara. 

— ... de patru ani, termină fraza Winterfeld. Dacă ar fi fost el 
însuși o victimă, ar fi trebuit să aibă cel mult cincisprezece ani. 
Mi se pare mult prea tânăr pentru a săvârși o asemenea crimă 
bestială, ca să nu mai vorbim de planificarea ei. 

— Dacă nu este o victimă, ce alt motiv ar putea să aibă? 

— Ar putea fi vorba despre o crimă satanistă, spuse 
MacDeath, un fel de jertfă care îi dă putere asasinului. 

Bellmann ridică din sprâncene: 

— La ce vă referiţi? 

— Sataniștii cred că preiau energia vitală a unei victime. Cu 
cât victima este mai chinuită, cu atât mai bine. Unii făptași 
preferă victime nevinovate, cum ar fi copiii mici ori animalele. 
Alţii preferă victime aproape tot atât de rele ca ei. 

— Totuși, de ce Gayo? 

— Pentru că el, aparent, era un om bun, explică MacDeath. 
Dar în realitate era rău ca Satana. 

— Interesant, spuse Bellmann, în timp ce Freese lua silitor 
notițe. Continuaţi. Mai sorbi din cafea, se uită pe documente și 
zise: Mai este cineva. Celălalt despre care tocmai vorbeatți. 
Thomas Kruger, zis Tom, un manager al lui Gayo. Câteva discuţii 
ale lor sunt înregistrate pe stick. În plus, Gayo l-a sunat vineri 
seara de pe telefonul fix din biroul său. Acest Kruger a fost 


interogat astăzi și, când un echipaj l-a căutat în locuința din 
Choriner Strae acum câteva ore, a fost găsit omorât cu un 
pistol pentru cuie. Bellmann citi mai departe și chipul i se 
lumină: Amprentele digitale ale posibilului criminal găsite la 
locul faptei sunt identice cu cele din biroul lui Gayo și cu cele din 
locuinţa Susannei Wolters? 

Winterfeld confirmă. 

Bellmann aruncă o privire scurtă pe fereastră. 

— După părerea dumneavoastră, modus operandi din biroul 
lui Gayo corespunde celui din locuințele lui Wolters și Kruger? 
întrebă el. 

— Este o întrebare cât se poate de îndreptățită, răspunse 
Winterfeld. Se pare că există diferențe evidente, însă verificăm. 
O crimă a fost foarte bine pregătită, celelalte au fost săvârșite 
mai curând la repezeală. 

Bellmann îi privi pe rând pe toţi cei prezenţi. 

— Dacă chestiunea cu traficul cu persoane făcut de Gayo este 
reală, nu ne putem permite să o ignorăm. Dumneavoastră, i se 
adresă lui Winterfeld, veţi coopera din acest moment cu BKA și 
cu Interpolul, pentru a lichida această reţea. Oricum aţi fost 
propus pentru un post de coordonare a activităţilor Interpolului 
cu ale Ministerului de Interne. Pentru un carierist ca Bellmann 
era încă de neimaginat faptul că Winterfeld refuzase acest post, 
vrând să lucreze în poliţia judiciară. lar pe Herr Weber îl 
cunoașteţi deja. Va fi principalul dumneavoastră om de legătură 
la Wiesbaden. În această după-amiază vă voi face cunoștință cu 
colegii de la Interpol. 

Winterfeld se încruntă. 

— Îmi retrageţi cazul? 

Clara simţi o împunsătură în stomac. Totdeauna, Winterfeld 
fusese pentru ea un punct de sprijin, ca un părinte. Și de acum 
să nu mai lucreze în caz? Tocmai acum? 

— Nu ne putem permite să ignorăm aceste evenimente. Apoi 
Bellmann se adresă Clarei: Dumneavoastră, inspector-șef 
Vidalis, vă veţi ocupa în continuare de cazurile Gayo, Wolters și 
Kruger. Veţi putea schimba în continuare idei cu directorul 
Winterfeld, în măsura în care acest lucru vă va ajuta în 
investigațiile reciproce. Și... 

Știuse ea. Ce era mai rău urma acum. 

— În acest caz îmi veţi raporta totul mie direct. Pe lângă asta, 


vă veți pune de acord cu dr. Freese pentru fiecare pas pe care îl 
veţi face. Și el îmi va raporta de asemenea mie. 

— Doar nu vorbiţi serios, zise Clara. 

— Ba vorbesc foarte serios, ripostă iritat Bellmann. Este o 
investigaţie extrem de explozivă, nu suntem la iarmaroc, unde 
fiecare face ce vrea el. 

Clara oftă. 

— Da, șefu'. 

— Bun. Bellmann își șterse fruntea. Pe urmă ar mai trebui 
să... 
El își îndreptă privirea spre ușa în care se ivise Frau Bories. 

— Imi pare rău, spuse ea. l-am spus colegului că sunteţi într-o 
discuţie, dar a insistat... 

— ... că este chiar important. Statura masivă a lui Hermann 
apăru din spatele secretarei. Dr. Bellmann, dragi colegi, îmi pare 
rău că vă deranjez, dar este important. 

Bellmann expiră zgomotos și se uită la Winterfeld, de parcă ar 
fi așteptat ajutorul lui. Dar și acesta îl privea pe Hermann de 
parcă se pregătea de sfârșitul lumii. 

— Colegii au identificat persoana care este foarte posibil să 
fie cea care i-a omorât pe Wolters și pe Krüger. Probabil și pe 
Gayo, pentru că i-am găsit amprentele în biroul lui. 

— Cunoaștem făptuitorul? 

Bellmann mai că sări de pe scaun. 

— Nu făptuitorul, îl corectă Hermann. 

Clara avu senzaţia că faţa i se topește ca un ou de Paște din 
ciocolată sub razele soarelui. 

— Ce vreţi să spuneţi? spuse Bellmann ridicându-se în 
picioare. 

— Făptuitorul, spuse Hermann, este o femeie. 


33. 


Nori negri-cenușii pluteau pe cerul sumbru și vântul trecea 
șuierând prin iarba înaltă. 

— Ne-ai dezamăgit, spuse bărbatul cu ochelari negri când 
cele două ajutoare ale lui o duseră pe femeia cu mâinile legate 
în spatele casei, în grădina care nu se vedea din stradă. 


O rază palidă de soare străbătu ceața. 

— Noi ţi l-am luat, îţi amintești? continuă bărbatul, dar femeia 
se strâmbă de durere. Ți l-am luat pentru că nu ai ascultat. Și 
tot nu ai ascultat. 

Cele două ajutoare împinseră femeia în partea din spate a 
grădinii, unde doi bărbaţi cu lopeţi stăteau în fața unei lăzi mici. 

— De aceea suntem nevoiţi să îți mai amintim încă o dată că 
trebuie să asculți, continuă bărbatul cu ochelari negri. Și să te 
mai pedepsim încă o dată. 

Unul dintre ajutoare o lovi cu piciorul în genunchi pe femeia 
care se zbătea, silind-o să meargă mai departe. Când ea văzu 
locul din grădină și lada în fața căreia stăteau bărbaţii, începu să 
tipe, cu ochii măriţi de groază. 

Bărbatul cu ochelari negri își apropie fața de a ei: 

— Eu domnesc asupra voastră, zice stăpânul lumii - spuse el 
cu voce joasă. El, în mâinile căruia soarele este o spadă 
strălucitoare, iar luna este un foc care pătrunde prin orice. 

Femeia fu împinsă mai departe în direcţia grotei, spre bărbaţii 
de lângă ladă. 

— Stăpânul nostru nu suportă ca slujitorii lui să nu asculte. Și 
acest lucru, a zis bărbatul apucând-o de păr și trăgându-i capul 
pe spate, ţi-l vom aminti noi acum. 

Femeia izbucni în plâns. În minte îi apărură imagini de atunci. 
Masa cu cuțite, acel ceva mic, sângele. Și ţipătul. Țipătul scos de 
ea, care răsuna atât de tare, de disperat și de îndelungat, încât 
crezuse că va rămâne mută după ce corzile ei vocale se vor fi 
dezintegrat. 

Dar asta nu era totul. Cel mai rău lucru abia urma. De fiecare 
dată, amintirea era groaznică și devenea și mai înfiorătoare. lar 
lucrul acesta va continua. Ea știa asta. Ani și ani... 

Ajunseră la grotă. 

— Ştii ce am făcut cu el. Din vina ta. Și mai știi și ce trebuie să 
faci pentru a-ţi aminti că a fost vina ta. Bărbații deschiseră lada 
în faţa ochilor ei. Vei ţine minte ce gust are să nu asculți de 
Dumnezeul întunericului și de ordinul lui. 

Când unul dintre bărbaţi deschise lada cea mică, pe obrajii 
femeii curgeau lacrimi. 

La vederea a ceea ce i se înfățișa, o cuprinse o greață 
cumplită. Se clătină. Doar adrenalina care curgea fierbinte prin 
venele ei o împiedica să nu își piardă cunoștința. 


În ladă se afla ceva putred, negru-maroniu. Pe abdomen se 
distingeau două răni, urmele unor dinţi care păreau să fi mușcat 
din carne. 

Femeia știa că erau propriii ei dinţi. 

In faţa ei, pe o bucată de catifea neagră, se afla ceva ce 
odinioară fusese al ei. Ei i-l luaseră când acel ceva împlinise 


două luni. 
Era cadavrul negru-maroniu al propriului ei copil. 


A DOUA CARTE 


FEMEIA ȘI DRAGONUL 


Există Satana. 
Eu am vorbit cu el de sute de ori. 


Don Gabriele Amorth, 
exorcist al diocezei din Roma 
și exorcist-șef al Vaticanului“ 


1. 


Făptasul este o femeie. 

Din acest moment, discuția cu Bellmann deveni neimportantă. 
El însuși își dădu seama de asta, deoarece nu mai scoase niciun 
cuvânt. 

— lată rezultatul probei ADN găsite de noi în locurile unde au 
fost uciși Gayo, Wolters și Kruger, spuse Hermann și arătă 
raportul medico-legal. Mandy Weiss, născută în 1976, 
domiciliată în Neukölln. Bătu cu degetul pe document și adăugă: 
Trăiește într-o casă ocupată ilegal. S-ar putea să fie cam dificil 
pentru noi. 

Clara încuviință. A ridica oameni dintr-o casă ocupată ilegal 
era deseori ca intervenţia într-un cuib de viespi. 

— Ce mai scrie în dosar? 

— Femeia are antecedente penale, răspunse Hermann. 
Diverse delicte legate de droguri. Este posibil să fie dependentă 
de heroină, dar lucrul acesta nu este foarte sigur. Infracţiuni 
săvârșite de dependenţi de droguri în scopul procurării 
drogurilor, tribunalul pentru tineri până la 24 de ani, Hartz IV, 
prostituție. 

Clara încuviință. Cunoștea asemenea destine. Exista o gaură 


4 Gabriele Amorth, Ein Exorcist erzählt, Stein am Rhein, 2009, pg.3. 


neagră în care puteai să cazi. Și dacă ai căzut, nu mai poţi ieși 
din ea. Totul pornește de la prieteni nepotriviţi. De care poți 
deveni dependent. Ți se spune că banii nu sunt atât de 
importanţi. Ți se oferă să încerci. O să fti fie mai bine, ţi se 
povestește. Pe urmă încă o dată. Și încă o dată. După care ai 
nevoie de mai mult. Și tot mai mult. Dar nu ai bani. Cerșești. Ori 
furi. Sau ambele. Și ajungi să vinzi singurul lucru pe care îl mai 
ai, propriul trup. 

Erau femei ca Mandy, care concurau pe autostradă cu fetele 
din Europa de Est pe o piaţă unde totul era de vânzare. Unele 
încercau să lucreze pe cont propriu. Dar cele mai multe erau 
controlate de „pești” și trimise să facă trotuarul. Codoșii le 
spuneau: „Cu cât ai mai multe reţineri, cu atât primeşti mai 
puţini bani”. 

Clara băgase la răcoare un asemenea individ cu ceva timp în 
urmă, după ce acesta împușcase un adversar. „Ce vreţi, de 
fapt?”, întrebase bărbatul. „Sunt donator de organe, sunt 
filantrop. Eu nu donez doar o dată, ci mereu. Tot corpul”. 

Clara ar fi preferat să îl ciuruiască. 

— Cam câţi oameni ar fi în casa ocupată ilegal? întrebă 
Winterfeld. 

— Greu de spus, răspunse Hermann. Poate între cinci și zece. 
Ar trebui să luăm cu noi câţiva oameni de la MEK?, în cazul în 
care s-ar ajunge la încăierări. 

— Bine, spuse Clara. Avem nevoie de mandat de percheziţie a 
casei. 

— Acum se eliberează, răspunse Hermann. Acesta i se adresă 
apoi lui Winterfeld: Mai sună-l o dată pe Rathenow. O să îl 
transmită prin fax. 

Winterfeld dădu din cap. 

— Rezolv. 

Rathenow era prim-procurorul responsabil. Legătura dintre el 
și Winterfeld era de lungă durată. 

— Telefonează-le lui Marc și Philipp de la MEK, zise Clara. 
Cred că avem nevoie de șase oameni. Plecăm peste o oră? Se 
poate? 

Hermann confirmă. 

— Cred că da. 

— Eu vorbesc cu Rathenow. Trebuie să urgenteze obţinerea 


> Mobile Einsatzkommandos - unităţi speciale de intervenţie ale poliţiei germane. 


mandatului de percheziţie de la judecătorul de serviciu. 

Freese i se adresă Clarei: 

— Se pare că acest caz este aproape încheiat. 

— Încheiat? întrebă Clara. Se încheie atunci când ia sfârșit, nu 
mai înainte. 


2. 


Chipul femeii părea o mască murdară, zdrențuită. 

Doar că nu era o mască, ci un pustiu de durere și lacrimi, de 
groază și disperare. Îşi zgâriase pielea cu unghiile. Răni umede 
și acoperite cu cruste sub care luceau resturi de sânge cald îi 
brăzdau obrajii - șanțuri de foc într-un peisaj de iad. Ochii femeii 
sfrijite ardeau și priveau cuprinși de panică o lume ce-i părea 
alcătuită doar din durere și frică. 

Pierzi putere când compătimești, spusese omul aflat lângă 
fântână, în timp ce femeia se cățăra spre el. Compătimirea îţi 
sleiește puterea de care ai nevoie să domini, să supui și să 
omori. 

Femeia se căţăra încet pe scara de frânghie din fântână. 
Articulațiile îi sângerau, unghiile îi erau rupte. Părul îi atârna 
peste faţă în șuvițe subţiri, ca de pâslă, pentru că ea își 
smulsese smocuri întregi, pe care le mâncase împreună cu 
calcarul și cu pământul din puț. Asta se întâmpla dacă zile la 
rând nu primeai mâncare. O parte o vomase. Resturi de vomă 
cu păr amestecat cu nisip i se scurseseră pe piept și încă se mai 
prelingeau încet pe jos. 

Bărbatul cu ochelari negri și cu gura oribilă stătea în buza 
fântânii, alături de alţii doi. Unul ţinea în mână un topor, celălalt 
un bici. 

În timp ce femeia urca ultimele trepte ale scării din sfoară, 
privea ca hipnotizată la bărbatul cu ochelari negri care rostea 
încet: 

— Mergi cu mine prin timpul fără de sfârșit. 

Îți arăt lucruri nemaivăzute. 

Și îti spun lucruri nemaiauzite. 

Bărbatul apucă între mâini capul femeii, ca și cum ar fi vrut să 
îl sărute ori să îl binecuvânteze. Aceasta era aproape sus, cu 


ochii măriţi de uimire. Era liberă? 

Bărbatul continuă: 

— Privește înțelepciunea unei lumi de mult apuse. Și pășește 
în lumea care se va naște. 

Femeia ieși în întregime din fântână. Unul dintre ceilalți doi 
bărbaţi aduse o cupă din argint cu un lichid roșu-maroniu. Cel cu 
ochelari luă cupa și i-o duse femeii la buze. 

— Priveşte la ceea ce văd și eu, 

Si la ceea ce va fi viitorul. 

Uită tot ce a fost cândva. 

Trebuie să mori în noi, 

Pentru a trăi din nou. 

În negura timpului, 

Moartă, dar visând. 

Femeia luă cupa. Se uită recunoscătoare la bărbat. Și bău. 


3, 


Limuzina neagră de lux șerpuia aproape iară zgomot pe 
serpentinele Alpilor elveţieni. Şoferul era concentrat asupra 
drumului și răspundea doar când era întrebat. Era oprit și 
radioul mașinii. Era liniște, exact cum își dorea femeia de pe 
canapeaua din spate a mașinii. 

Isabel Venturas, în vârstă de 42 de ani, era șefa International 
Cell Laboratories. Avea părul negru, era elegant îmbrăcată și 
fără îndoială atrăgătoare. Tocmai încheiase o discuţie telefonică 
și își pusese laptopul pe măsuţa pliantă din spătarul scaunului 
din față, urmărind un tabel cu cifre, nume și denumiri ale unor 
locuri. Erau clienţi pe care voia să îi ajute și care vor plăti bine. 

Venturas venea de la o conferinţă internaţională, la care 
încercase să obţină capital suplimentar pentru International Cell 
Laboratories. Potenţialii investitori o ascultaseră cu atenţie și 
ceruseră și alte informaţii. Dar nu aflaseră chiar totul. Nici nu 
trebuia, deoarece capitalul lor se îndrepta către acel 
departament de activitate al firmei care se ocupa cu cercetarea 
hemoblastelor. Nu fusese menţionat de Venturas, care avusese 
motive temeinice să procedeze astfel. 

International Cell Laboratories avea sedii în Zurich și în câteva 


locuri din Orientul Mijlociu. Firma desfășura lucrări de cercetare 
și dezvoltare în domeniul  hemoblastelor neuronale. 
Hemoblastele puteau realiza adevărate minuni și pentru minuni 
se plăteau bani grei. Dar nimeni nu cunoștea acest lucru mai 
bine decât Isabel Venturas. 

Când ziariștii o întrebau ce făcea, de fapt, International Cell 
Laboratories, obișnuia să le vorbească despre istoria titanului 
Prometeu, cel care dăduse oamenilor focul, și pe care Zeus îl 
înlănţuise, drept pedeapsă, pe o stâncă din Caucaz. Un vultur îi 
mânca în fiecare zi din ficat, care se refăcea însă, ceea ce 
teoretic și în realitate ar fi trebuit să se întâmple, adăuga de 
fiecare dată Isabel Venturas, mulţumită cercetărilor unor firme 
ca a ei. Există totuși și celule somatice care nu se regenerau ca 
acelea din ficat ori din piele. Celulele nervoase. Și tocmai în 
acest domeniu, explica ea cu mândrie, aveau un viitor 
cercetările efectuate de International Cell Laboratories. 

Când un om își fractura coloana vertebrală și măduva spinării 
era lezată, în cele mai multe cazuri devenea paraplegic și 
dependent de scaunul cu rotile, pentru că de la creier nu se mai 
puteau transmite semnale la restul corpului. Deoarece celulele 
nervoase nu se divizează și deci nu se refac. 

In orice caz, așa stăteau lucrurile până acum. Dacă se putea 
găsi o cale ca celule din măduva spinării să se divizeze și în 
acest fel să creeze punți, s-ar putea să fie refăcute legăturile 
distruse, ceea ce ar însemna, de exemplu, ca paraplegicii să 
poată să meargă din nou și să se miște ca înainte de accidentul 
suferit, când soarta îi lovise groaznic. 

lar hemoblastele neuronale erau capabile să înfăptuiască 
această minune. Trebuiau să fie utilizate oarecum ca niște atele 
pentru măduva spinării, pentru ca acolo să construiască noi 
legături. Ceea ce nu era simplu. Nu doar din punct de vedere 
medical și științific. Unele ţări sunt de părere că studierea 
hemoblastelor nu ar fi corectă din punct de vedere etic. La acest 
gând, Venturas clătină din cap. Ca și cum corect ar fi ca 
paraplegicii să fie părăsiţi în scaunele lor cu rotile. 

Totuși, până acum a fost imposibil ca hemoblastele să fie 
implantate în corpul uman în afara laboratorului, în afara vaselor 
Petri. Deoarece laboratorul și vasele Petri reprezentau un mediu 
perfect, nu la fel și organismul uman. 

Dar în urmă cu ceva vreme se reușise transplantarea de 


hemoblaste în măduva șobolanilor. Exemplarele care mai 
înainte nu își putuseră mișca labele posterioare, putuseră să o 
facă din nou. 

Dar până acum nu se reușise o asemenea minune medicală și 
la oameni. De aceea aceștia erau gata să plătească aproape 
orice preț. Sute de mii, ba chiar milioane de euro ori dolari, lire 
sterline ori franci elvețieni, yeni ori renminbi. 

Christopher Reeves, fostul interpret principal din filmele 
Superman ale anilor '80, care rămăsese paralizat după ce 
căzuse de pe cal, donase milioane pentru cercetările în acest 
domeniu. Totuși, nu se înregistrase niciun succes. Probabil 
pentru că celelalte concerne farmaceutice și de biotehnologie 
nu  posedaseră know-how-ul de la International Cell 
Laboratories. Și probabil că nu dispuseseră de medicii de top 
aduși de Venturas de peste tot, care lucrau la culturile de celule 
în laboratoarele parţial subterane de la marginea Zurich-ului, cu 
materiale din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, aduse cu 
avioane private. 

Mai mult ca sigur, concurenţa nu avea pe cineva ca Isabel 
Venturas, care reprezenta cauza ei cu un zel misionar. 

Dacă natura vrea să îl chinuie pe om, îi trecu ei prin minte, 
trebuie ca omul să se apere și să încerce să facă posibil 
imposibilul, și anume cu armele medicinei. 

Dar există și excepţii, își continuă ea gândul și zâmbi 
trecându-și mâna peste burta de gravidă. Apoi închise laptopul 
și își lăsă privirea să alunece peste vârfurile montane 
prăpăstioase, acoperite de zăpadă, care alergau dincolo de 
geamul mașinii, în timp ce aceasta lua curbele lin. 

Copilul pe care îl aștepta Isabel era singurul lux la care tânjea. 
Nici nu se punea problema unui avort. Făcuse asta atunci când 
un copil îi încurca planurile de carieră. Și nu se punea problema 
nici a unei mame surogat, chiar dacă ar fi putut plăti fără 
probleme cei 80 000 de euro cât ar costa asta. 

Nu, de data aceasta va fi altfel. Clinica privată din St. Moritz, 
spre care se îndrepta acum, era una dintre cele mai bune din 
lume. Acolo i se oferea tot ce și-ar fi putut dori: internet, fax, 
telefon prin satelit. lar bonele erau deja gata să se ocupe de 
copil, în așa fel ca Isabel să poată reveni la afaceri la scurt timp 
după naștere. 

O afacere din care ceea ce știa opinia publică reprezenta doar 


vârful aisbergului. 
Astăzi, ea se afla doar la poalele muntelui. 
Insă curând va ajunge în vârful acestuia. 


4. 


— Bem o cafea? întrebă Freese. Oricum, trebuie să așteptați 
până când vin cei de la MEK. Și am putea folosi ocazia pentru a- 
mi povesti câte ceva despre munca dumneavoastră. 

Pe fruntea Clarei apăru o cută adâncă. 

— Nu știu dacă avem timp pentru asta. 

— Lui Bellmann i-ar fi făcut desigur plăcere. În definitiv, 
trebuie să vă sprijin la acest caz. Și voi putea doar dacă știu ce 
faceți. 

Clara se uită la ceas. MacDeath introdusese profilul 
făptuitorului în calculatorul central al BKA, dar până acum nu se 
găsise nimic. În plus, trebuiau să aștepte aprobarea 
judecătorului înainte de a acţiona în cazul Mandy Weiss. 

— Bine, de ce nu? Oricum aș avea nevoie de o cafea. 

Cantina LKA de la parter avea atmosfera anilor '50, deși 
clădirea era mult mai recentă. Însă, în mod evident, exista un 
gen de spirit care impunea ca orice era legat de autoritatea 
statului să arate la fel. Linoleumul cenușiu care acoperea 
podeaua părea o imensă băltoacă de lături, în timp ce afară 
stropii de ploaie loveau ferestrele. 

Se așezară la o masă de lângă banda rulantă care transporta 
la bucătărie vesela folosită. Cantina era goală. Doar la o masă 
aflată în apropiere discutau doi colegi de la moravuri. 

— Trebuie să aflăm cine a făcut-o, spuse Clara în timp ce 
sorbeau din cafea. Și pentru asta trebuie să știm ce s-a 
întâmplat. A fost o crimă? Ori moartea a survenit din cauza 
rănilor? S-a întâmplat sub impulsul unei tulburări psihice? A fost 
premeditată crima sau a fost un accident? Ori avem de-a face 
cu un făptaș căruia îi place să omoare? De ce totul s-a petrecut 
așa cum s-a petrecut? De ce s-a făcut uz de violenţă după cea 
intervenit moartea, și nu înainte? Cum de nu au fost furate 
lucruri de valoare? Cum de ușa nu a fost forțată? Pentru că era 
deja deschisă? 


— Ori pentru că victima cunoștea făptașul? 

— Foarte frecvent se întâmplă astfel. Urmăriţi serialele de la 
televiziune cu medicii legiști? 

— Unele. 

— În aceste seriale, cei din familie sunt deseori chemaţi 
pentru a identifica un mort. În realitate, nu se întâmplă asta 
niciodată. 

— De ce nu? 

— Medicina legală a progresat suficient pentru a identifica un 
mort și fără asta. Plecând de la dantură și de la ADN, se poate 
stabili mai tot. De aceea nu este nevoie de aparținători. Dar mai 
există și un alt motiv. Clara sorbi din cafea și își plimbă privirea 
prin încăpere. Tavanul și podeaua din linoleum erau la fel de 
murdare precum cerul de afară. Ar fi contraproductiv să se lase 
identificarea pe seama aparținătorilor mortului. 

— Cum așa? întrebă Freese. 

— Pentru că, statistic vorbind, cei mai mulţi oameni sunt 
omorâţi de aparținătorii lor. 

Freese ridică din sprâncene: 

— Deci ar fi posibil ca ei să nu spună adevărul. 

— Frumos spus. Da, ar fi posibil. 

Freese sorbi atent din cafea și se linse pe buze. Era evident că 
nu știa că la cantina din LKA cafeaua era foarte fierbinte și, în 
mod ciudat, se răcea extrem de încet. 

— Și la dumneavoastră cum este? întrebă Freese. Ce află cei 
din familia dumneavoastră despre profesia pe care o aveţi? Află, 
de fapt, ceva? 

Clara se uită la el. Privirea lui spunea că îl interesa cu 
adevărat. Pentru el nu era vorba doar despre o discuţie de 
cunoaștere pe care trebuia să o bifeze pentru a crește în ochii 
lui Bellmann. 

— Sincer, nu ar trebui să lași pe cineva să pătrundă prea mult 
în viața privată, răspunse Clara și privi în urma câtorva colegi de 
la investigaţii, care veniseră să își ia cafea și acum părăseau 
cantina vorbind și râzând. Pentru că dacă prietenii și rudele ar 
ști tot ce știi tu, nu ar mai exista loc fără groază, moarte și 
criminali. 

— Deci dumneavoastră nu povestiţi nimic din ceea ce aţi 
văzut în profesia dumneavoastră? 

Clara ridică din umeri. Necunoscuţilor le putea relata mai tot. 


Precum preotului la spovedania din fiecare an, de ziua morții 
surorii ei, Claudia. Unii spun că acelora pe care îi cunoști bine 
trebuie să le spui tot. Dar ceea ce trebuie spus neapărat pentru 
a-ţi elibera inima și sufletul de o povară de cele mai multe ori nu 
e ceva plăcut. Și atunci pentru ce să transferi această povară 
celor pe care îi iubești și astfel să creezi pericolul ca spaima să 
cuprindă și aceste mici insule de pace și siguranță? Doar pentru 
ca în privirile celor la care tu cauţi un refugiu să vezi apoi exact 
imaginile de care vrei să scapi? 

— Păi, da, spuse ea, nu te așezi seara și zici: „Scumpule, azi 
am umflat un fascinant asasin sadic, care colecţiona cadavrele 
în pivniţă, în saci de plastic. Cadavrele ar mai sta și astăzi acolo, 
dacă sacii nu ar fi explodat din cauza gazelor provocate de 
putrefacție. Chestia asta aș dori să ţi-o împărtășesc și ţie, drag 
prieten, partener, rudă ori iubit. Pentru că împărtășind aceste 
grozăvii, noi le eliminăm cumva din lume”. Nu ar fi o idee bună, 
nu? 

Freese ridică din umeri. 

— Dacă ţii prea mult oroarea în tine, continuă Clara, nu ajută 
la nimic. Ba dimpotrivă. Apucă paharul cu ambele mâini și 
adăugă: Distrugi ultimul bastion al păcii și chiar în chipurile celor 
mai buni prieteni vezi oameni care îţi amintesc de orori. Sunt 
lucruri la care trebuie să te limitezi. Sunt ca explozivii a căror 
rază de acțiune trebuie redusă. Dacă îţi infectezi mediul din jurul 
tău, te distrugi singur. 

— Este un fel de autoprotecţie? întrebă Freese. 

— Eu i-aș spune pactul meu de neagresiune cu nebunia. 

Freese mestecă în cafea cu linguriţa de plastic. 

— Probabil că este destul de greu ca în timpul liber să faci 
asta să dispară, nu-i așa? 

Expertul nostru media nu este chiar prost, gândi Clara. 

— Da, așa este. Dacă o prietenă îmi povestește că fiica ei a 
căzut cu bicicleta și s-a lovit la genunchi, atunci automat eu o 
văd pe masa de autopsii, moartă. Nu pot altfel. Deși copilul mai 
trăiește, este sănătos și imediat se suie la loc pe bicicletă. 
Aceste imagini survin fulgerător și pot scăpa de ele doar 
făcându-mi meseria cât pot de bine. Și pentru asta am nevoie 
de adrenalină. Clara arătă către inima ei. Trebuie să fiu foarte 
rațională să fac faţă tuturor ororilor care se întâmplă. 
Compătimesc victimele, privesc fiecare mort în față și îi închid 


ochii, pentru a se putea odihni veșnic în pace. Mototoli 
șerveţelul și continuă să vorbească: Totuși, compătimirea nu 
este suficientă. Noi suntem vânători. Vânători de suflete. Privim 
în sufletele criminalilor și când le-am înţeles destul, putem să îi 
prindem. 

Sorbi din cafea. 

— Dar nu trebuie să ne pierdem vigilența. Dacă ne implicăm 
prea mult, îi transformăm în ceva profan. Atunci nu îi mai luăm 
în serios și pierdem respectul. Și adrenalina. Și nu îi vom mai 
prinde. Pentru că nu mai suntem vânători. 

O vreme, priviră amândoi în podea. 

— Eu m-am familiarizat oarecum cu tema prin lectură, spuse 
în cele din urmă Freese. Cei mai mulţi asasini în serie se pot 
adapta excelent, nu-i așa? Am citit că de cele mai multe ori nu 
recunosc faptul că sunt asasini. Făcu o pauză și continuă: Ed 
Kemper, prin anii '70, și-a ucis propria mamă și a omorât peste 
zece alte femei. Erau toate autostopiste, pe care le lua de pe 
drum și le omora. Făcea pe grăbitul, ca și cum luându-le își 
dădea tot programul peste cap. Femeile se gândeau firește că 
cineva care consideră o povară să le ia cu el nu le va face nimic 
rău. 

Pe chipul Clarei apăru un zâmbet sarcastic. 

— Abia după ce capetele lor au ajuns să atârne pe pereţii din 
pivniţa lui Kemper, femeile au aflat că gândiseră greșit. lată o 
comparaţie drăguță. Unde locuiesc eu, pe Schönhauser Allee, pe 
colina de la Choriner Straße, iese metroul la suprafaţă, face 
câteva sute de metri și apoi dispare din nou în subteran. 

— Ca asasinul? 

Clara confirmă. 

— Criminalul nu încetează să fie criminal nici dacă nu ucide. 
Însă nu îl poţi vedea cu adevărat decât când intră în acţiune și 
omoară. Ca metroul, care există tot timpul. 

— Cine vrea să îl înţeleagă pe pictor trebuie să îi contemple 
tabloul, așa a spus cineva. 

— Bună comparație, constată Clara. Partea proastă este că 
noi vedem totdeauna tabloul când este prea târziu. Când artistul 
termină tabloul, crima deja s-a petrecut. 

— Cu puţin timp în urmă, am citit o interesantă poveste de 
James Joyce, zise Freese. Despre morţi și despre ce treabă mai 
au ei cu lumea viilor. Mi-ar face plăcere să vi-o împrumut. 


— Puteţi să mi-o aduceţi. Dar ce este mort, mort rămâne de 
cele mai multe ori. 

— Ce este mort este mort, fu de acord Freese. Dar există ceva 
comun la ucigași? Ceva neobișnuit? 

Clara dădu afirmativ din cap. 

— Da. Firește că există probleme psihice legate de abuzuri ori 
alte fapte din copilărie. Dar în afară de acestea, eu am constatat 
o caracteristică bizară. 

— Și care este aceasta? 

— Mașina preferată a violatorilor, a celor care comit crime 
ritualice și a asasinilor în serie este VW - „broscuţă”. Atât în 
Europa, cât și în SUA. După o scurtă pauză ea adăugă: De fapt, 
este logic, nu? 

— De ce este logic? 

— Mașina asta a fost comandată de un asasin în masă. 

Freese se încruntă: 

— Din câte știu eu, de către Hitler. Se poate stabili o 
asemenea legătură? 

— Ca atâtea altele în profesia mea: nu trebuie, dar se poate. 

Telefonul Clarei sună. 

— Trebuie să fie echipa de intervenţie, spuse ea, bătu cu 
palma pe masă și îl privi pe Freese. Acum îi vom face acestei 
Mandy Weiss o scurtă vizită. S-ar putea să fie ceva cam 
neplăcut. 

— Nicio grijă, zise Freese. Eu am să rămân aici, nu vă stau în 
drum. 

— Ar fi mai bine. Clara sorbi restul de cafea, îl salută pe 
Freese cu o înclinare a capului și răspunse la telefon în timp ce 
se îndreptă spre banda care transporta vesela folosită. 

Dar telefonul nu era de la echipa de intervenţie. 


5. 


— Weinstein sunt, auzi ea vocea din telefon. Poți vorbi puțin? 

Nu se așteptase la un telefon de la medicina legală și de la 
Weinstein. 

— Tocmai efectuam o percheziţie domiciliară. Am putea vorbi 
mai târziu? 


— S-ar putea să vă intereseze ceea ce am găsit. 

— Probabil un cadavru. 

Clara își dădu ochii peste cap. „La ce altceva să te aștepți de 
la Weinstein? Ori de la îndeletnicirea lui?” 

— Da, aveţi dreptate. 

Clara blestemă modalitatea lui Weinstein de a o tot lungi până 
ajungea la subiect. 

— Știţi, cu tot interesul, dar noi lucrăm sub presiune la cazul 
Gayo și... 

— Numele meu este Legiune, spuse Weinstein. Vă mai spune 
asta ceva? 

— Firește că îmi spune ceva, i-o tăie scurt Clara. Asta este 
scris pe peretele biroului lui Gayo, cu sângele lui. 

— Apare și în acest caz. 

— Poftim? 

— Avem un tip plin de tatuaje. Păianjeni, capete de mort și 
pentagrame. Este aranjat rău, dar se mai pot distinge multe. De 
exemplu, cuvântul Legiune. Weinstein făcu o pauză. Ar putea fi 
interesant, nu? Dar dacă nu vă interesează este, firește, 
problema dumneavoastră. 

Legiune. 

Este o simplă coincidenţă? Sau avea cu adevărat legătură cu 
cazul lor? 

Mintea Clarei lucra. Ar putea să se ducă repede până în 
Moabit, să vadă cadavrul, poate să meargă împreună cu 
MacDeath, apoi să se ducă și la Neukölln, unde se face 
percheziţia, și să vadă ce este cu această Mandy Weiss. 

„A putea, a trebui, a avea obligaţia. Ce frumos ar fi să poţi să 
fii în același timp în două locuri diferite”. 

— Bine. Trec pe acolo cu dr. Friedrich, dacă are timp. Dacă va 
trebui să plec, mai rămâne Friedrich și rezolvă restul 
problemelor. 

— Cu plăcere, răspunse Weinstein. Când ajungeţi? 

Clara se uită la ceas. 

— În douăzeci de minute. 

Luă telefonul de la ureche și i se adresă lui Freese: 

— Fac un ocol prin Moabit. 

— Deja înţelesesem pe jumătate, zise Freese zâmbind. Nu vă 
voi sta în cale nici acolo. 

— În ordine. Clara ridică iarăși telefonul, ca să îl sune pe 


MacDeath. Ne vedem mai târziu. 

— O ultimă întrebare, Frau Vidalis. 

— Dar repede, vă rog! 

— Pentru ce faceţi ceea ce faceţi? 

Clara ridică din umeri. 

— De ce fac oamenii ceea ce fac? Cei mai mulţi o fac pentru 
bani. Ceilalţi ori au noroc, ori sunt ţicniți. 

— Se câștigă aici atât de mulţi bani? 

Clara clătină din cap. 

— Nu. 

— Deci dumneavoastră sunteţi...? 

— Aţi ghicit. Sunt ţicnită. 

e 

Pe masa metalică pentru autopsii, Clara văzu mai întâi răni 
deschise și carne crudă. Abia pe urmă remarcă multiplele 
tatuaje care acopereau tot trupul sau ce mai rămăsese din el. 

— A fost călcat de tren? întrebă MacDeath. 

Von Weinstein confirmă. 

— Nu o să credeţi, dar așa este. Intercity-ul de Hamburg. În 
stația Spandau. 

— Cauza morții? 

— Căutaţi dumneavoastră una. 

— Poftim? 

— l-am făcut o tomografie înainte de a începe autopsia. 
Weinstein scoase procesul-verbal și citi. Explozia cutiei craniene, 
distrugerea trunchiului cerebral, fractura zonei centrale a feţei, 
atrium posibil sfâșiat, dar asta o vom putea stabili prin 
autopsiere. In plus, posibile rupturi de ficat, de splină. Fracturi 
ale vertebrelor cervicale patru și cinci, strivirea toracelui, 
ruperea plămânilor, secționarea completă a braţului drept și a 
coapsei drepte, precum și secționarea parţială a mâinii drepte. 
Lăsă documentul şi  concluzionă: Cauza morţii  - 
politraumatisme. 

„Politraumatisme”. Asta înseamnă răni multiple, fiecare dintre 
ele putând fi cauzatoare de moarte. 

— Cum se simte mecanicul locomotivei? întrebă Clara. 

Ea îi compătimea totdeauna pe cei care, fără a fi vinovaţi, 
erau implicaţi în tragedii. 

Weinstein ridică din umeri. 

— Cum să se simtă? întrebaţi-i pe psihologi. Căile ferate au 


angajat câțiva psihologi, deoarece fiecare mecanic de 
locomotivă în cariera lui a călcat, în medie, patru oameni. Este 
mai bine să fie trataţi chiar la faţa locului. Așadar, cum să se 
simtă? În niciun caz nu este bine dispus. Nu este ca și cum ar fi 
călcat un arici. 

Clara îl privi dojenitoare. 

— Suicid? întrebă MacDeath. 

— L-aș pune pe primul loc, răspunse Weinstein. 

— Am să clarific cu colegii din Spandau, la fața locului, spuse 
Clara. Deci de ce ar fi interesant pentru noi sărmanul individ? 

Von Weinstein se apropie de capul mesei și cu un betțișor 
metalic arătă ceafa bărbatului ras în cap, care era întins pe 
burtă pe masa de autopsiere. 

— Tatuajele nu sunt ceva neobișnuit, spuse Weinstein. Dar 
aici sunt cam multe. Este al doilea caz în trei săptămâni. 
Aproape ca la Fisto. Vă amintiţi? 

Clara își amintea foarte bine. Fisto, un monstru plin de 
mușchi, înalt de un metru nouăzeci și nouă, a fost un proxenet 
din mediul homosexualilor, care aterizase pe masa lui Weinstein 
după ce înghiţise o supradoză de LSD și sărise pe fereastră de la 
etajul opt, luată drept ușa spre terasă. Pentru a exclude o crimă, 
LKA ajunsese acolo la scurt timp după incident. Fisto, care se 
alesese cu această poreclă din cauza preferințelor pentru 
fisting, își tatuase un etalon corespunzător în centimetri pe 
antebraţul drept. Pe tot corpul avea tatuați îngeri care se 
penetrau anal reciproc și își băgau mâinile și pumnii altundeva. 
Atunci, Clara se întrebase cum se simțeau oameni ca Fisto când 
ajungeau la optzeci de ani la un cămin de bătrâni. Dar Fisto nu 
mai ajunsese să fie pus în această situație. 

Cu atât mai puţin în acest caz. Dar cel de aici avea cu totul 
alte tatuaje. Privirea Clarei se plimbă peste mulţimea de 
dragoni, demoni, capete de mort, flăcări și săbii de pe pielea 
mortului. 

— Să-l lăsăm pe Fisto. Unde se află cuvântul de care îmi 
spuneaţi? întrebă ea. 

— Aici, răspunse Weinstein. A șaptea vertebră cervicală. 

În scriere cu caractere gotice, acolo apărea termenul 
„Legiune”. lar dedesubt, o cruce răsturnată. 

— Pe ridicătura vertebrei a șaptea. Clara se încruntă. Cam ca 
la mafia rusească. Ei au totdeauna o cruce pe vertebra șapte. 


Doar că aici crucea este răsturnată. 

Von Weinstein își scoase ochelarii. 

— Poate că are legătură cu cazul dumneavoastră. 

MacDeath își lungi gâtul și studie tatuajul cadavrului, în timp 
ce Clara își consulta nerăbdătoare ceasul. Percheziţia din 
Neukölln putea să înceapă în orice moment. 

— Ştiţi cine este? întrebă ea. Are vreun document? 

— Nu. Nu avea nimic. Doar acest iPhone. Von Weinstein arătă 
către o pungă în care era un telefon mobil hodorogit. Pare încă 
în stare funcţională. 

— II luăm noi, decise Clara. Se va ocupa Hermann de el, când 
va avea timp. Altceva? 

— Nu a fost identificat nici după cercetările privind lucrările 
dentare, zise Weinstein. S-ar părea că nu a trecut niciodată pe 
la un dentist. 

— Starea danturii? 

Weinstein ridică iarăși din umeri. 

— Aparent bună. Deși nu a fost niciodată la un dentist, este 
evident că s-a preocupat de dinţi ca de tatuaje. 

Clara se mai uită o dată la ceas. 

— OK, asta-i tot? 

— Nu tocmai. Von Weinstein accesă calculatorul. La 
tomografie ne-a rezultat ceva bizar, în afară de politraumatisme. 

Monitorul se lumină și pe el apăru un obiect lunguleț. 

— Acesta este stomacul lui. lar acesta - Weinstein indică un 
loc de pe ecran - este ceva ce nu trebuia să fie aici. 

Clara privi monitorul concentrată. 

— A înghiţit ceva? 

Acel ceva nu părea a fi destinat digestiei. 

— Așa se pare. 

„De ce înghit oamenii lucruri?” se întrebă în gând Clara. 
„Pentru a le ascunde? Pentru că acestea conţin informaţii pe 
care nimeni nu trebuie să le afle? Ca stick-ul cu referiri la Gayo? 
Dar ce legătură să fi avut acest bărbat cu... El...” 

Telefonul ei sună. Era Hermann. 

— Plecăm la Mandy Weiss. A sosit ordinul de percheziţie de la 
judecătorul de serviciu. Vrei să vii cu noi? Dar nu te putem 
aștepta mult. 

— Vin direct la Neukölln. Am adresa. 

— Bine. La revedere. 


Clara închise telefonul și se uită la Weinstein: 

— Când îi faceţi autopsia? 

— Mâine-dimineaţă. Noi suntem totdeauna în sală de la ora 
opt până la ora treisprezece, după cum știți. Numai dacă nu vă 
grăbiţi. 

— Încercaţi să o faceţi cât mai repede posibil. Vă voi suna 
după aceea. 

Weinstein dădu din cap: 

— Este în regulă. 

Clara se îndreptă fugind spre ieșire, sări în mașină și plecă 
spre sud. 


6. 


Zona din Neukölln unde era casa în care se ascundea Mandy 
Weiss se dovedi a fi și mai murdară decât cerul plin de nori. 
Pârâiașe de apă împuţită se scurgeau pe faţadă, precum firele 
de salivă din gura unui spânzurat, în timp ce canalizarea plină 
cu apa ploii necontenite dejecta fecale. 

„Este una dintre ultimele case ocupate din această zonă”, 
gândi Clara în timp ce urca treptele spre etajul al doilea 
împreună cu Marc și Philipp din grupul de intervenţii. 

O duhoare groaznică îi întâmpină când intrară pe coridorul 
locuinţei, ori ce o fi fost de fapt. Era una dintre acele locuinţe pe 
care le cunoștea și le ura, la care trebuia să îţi ștergi tălpile la 
ieșire, nu la intrare. 

În stânga era o bucătărie în care se vedeau doar veselă 
murdară, recipiente pline până la refuz cu gunoaie, resturi 
mucegăite de mâncare și pungi din plastic infecte. In dreapta se 
afla ceva ce odată fusese o baie. La duș era atâta calcar, încât 
era evident că nu mai fusese folosit de ani buni. Toaleta mai 
părea încă utilizabilă, dar nu mai fusese curățată de tot atâta 
vreme. Mirosea atât de groaznic, încât Clarei îi dădură lacrimile. 

Intrară în camera de zi. Podeaua era plină de excremente, 
doze de bere, cutii de pizza, scule pentru administrarea 
heroinei, lenjerie de corp, brichete, ţigări rulate de mână și 
batiste pătate cu sânge. Doar o canapea soioasă și plină cu 
mucegai se înălța solitară ca o stâncă erodată dintr-o mare de 


murdărie. 

Doi vagabonzi somnoroși stăteau chirciţi pe podea și se 
holbară puţin la agenţi cu ochi tulburi, apoi reveniră la sticlele 
lor cu votcă. Fiecare avea în față o sticlă. Contrar opiniei 
dominante în criminalistică, poliția știa că cele mai multe crime 
aveau loc în mediile cele mai sărace. Dacă voiai să împiedici o 
crimă, trebuia să ai grijă ca numărul sticlelor cu votcă ori cu 
rachiu de secară să se împartă exact la numărul băutorilor. 
Dacă nu se întâmpla asta, era doar o chestiune de timp până 
când unuia dintre cheflii i se dădea în cap cu o cărămidă ori cu 
un scaun. 

Femeia aflată în fața lor îi privea cu ochi larg deschişi și 
injectaţi. 

— Da, eu sunt Mandy, zise ea și zâmbi nesigură. 

Era o arătare îngrozitor de slinoasă. Părul blond îi atârna în 
șuvițe unsuroase peste față și antebraţele îi erau ciuruite de 
împunsături de ace - „calea cu înțepături”, cum era numită la 
„antidrog”. Pe lângă toate acestea, Clara mai remarcă 
cicatricele unor tăieturi, posibil lăsate de tentativele de suicid, 
care, de obicei, reprezentau doar ţipete de ajutor. Era oricum 
mai probabil ca această femeie să moară din cauza unei 
supradoze decât în urma unei încercări de sinucidere. 

— Mandy Weiss? întrebă Clara. 

Ea confirmă încet, mecanic, cu pleoapele tremurând, ceea ce 
din cauza aspectului ei jalnic oferea o priveliște bizară. 

— Vă rugăm să veniţi cu noi, continuă Clara. Sunteţi suspectă 
de uciderea acel puţin trei persoane. Strângeţi-vă lucrurile și 
urcați în mașină. 

Clara văzu cum Marc și Philipp își încordau deja mușchii. Cei 
doi cheflii de pe podea priveau tâmp. 

Mandy rămase împietrită, apoi își trecu un deget prin șuvițele 
de păr și începu să își roadă unghiile rupte. 

— Să vin... să vin..., îngăimă ea, dar părea să nu dea curs 
solicitării. 

— Frau Weiss, interveni Hermann, vom discuta la secție. 
Acum veniți cu noi. 

— Să vin..., continua ea să mormăie. Din gură i se scurse un 
fir lung de salivă, ce se prelinse agale pe jacheta ei din denim. 
să vin... să vin... 

Trei secunde nu mai zise nimeni nimic, apoi Mandy sări. 


— Niciodată! ţipă ea brusc și se năpusti la Hermann cu dinţii 
rânjiţi. Masxilarele îi clănţăneau către gâtul lui Hermann, de 
parcă ar fi vrut să i-l sfâșie. Hermann o opri cu o palmă, care o 
nimeri în obraz și o zvârli în perete, de unde se scurse pe 
tapetul zdrențuit precum o cârpă. Marc era deja lângă ea și o 
lovi peste genunchi, punând-o la pământ. Cătușele îi ţăcăniră pe 
încheieturile mâinilor. 

— Nuuu! strigă Mandy atât de strident încât trebuie să fi fost 
auzită în tot cartierul. El este zeul focului! Zeul crimei! Ochii ei 
larg deschişi priveau panicaţi cerul. Vă va ucide pe toţi! Pe toți! 
Pe toţi! Pe toţi! 

Începu să se dea cu capul de perete, până când Marc o apucă 
de păr și o trase deoparte. 

— Nuuu! continua să ţipe Mandy. Ochii lui sunt ca săbiile! Vă 
va spinteca! 

Marc o ridică în picioare și o scoase pe ușă, în timp ce Philipp 
și Hermann îi urmăreau pe beţivii care încercau să se ridice, dar 
erau atât de ameţiţi încât se prăbușiră imediat pe spate. Unul 
din ei chiar adormi pe loc. Efortul îl epuizase atât de mult încât 
probabil că avea să iasă din scenă toată ziua. 

Clara mai privi încă o dată scena încăperii mizerabile, apoi 
scoase telefonul mobil. 

— Nu am să vă spun nimic! Nimic! Niciodată! se auzi de pe 
scări vocea lui Mandy, în vreme ce Marc și Hermann încercau să 
o ajute să coboare pe trepte fără să o bruscheze prea mult. Ce 
m-ar aștepta pe mine pe urmă este mult mai rău. Mult mai rău. 
Mult mai rău decât orice! 

Zgomotele se depărtau. Clara îi mai auzi vocea încă o dată de 
pe stradă. Ajunseseră probabil la duba poliţiei. 

— Mai rău! Mai rău decât orice! strigă încă o dată Mandy. 

Clara formă un număr. Conform articolului 20 al Codului 
Penal, persoanele care nu sunt capabile să înțeleagă, să ia 
decizii sau care au grave deficienţe psihice, nu pot fi 
considerate responsabile. De aceea sunt internate într-o 
instituţie psihiatrică. Dacă un schizofrenic săvârșește o crimă, 
are parte de un proces normal. Dar dacă primește de la expert 
„un 20”, nu i se dă detenţie, ci o pedeapsă cu măsură 
suplimentară de protecţie. Având în vedere crimele grave 
săvârșite de Mandy și comportamentul ei actual, o putea 
aștepta și pe ea această soartă. 


Dar lucrul acesta trebuia să fie decis de alţii. Clara formă 
numărul profesorului dr. Albrecht Marquard, şeful 
departamentului de psihiatrie judiciară de la Clinica de Boli 
Nervoase Karl Bonhoeffer din Wittenau, din nordul Berlinului. Era 
locul denumit de LKA și Bonnys Ranch. Acolo se aflau monștrii 
care nu vor mai vedea niciodată lumina zilei. 

Clara ieși din clădire. Mandy se zbătea între Hermann și 
agentul MEK. în aerul umed și rece de februarie, mai răsună o 
dată: 

— El vă va omori pe toți! 

Deodată, se petrecu ceva neaşteptat. 

Privirea lui Mandy se îndreptă în față ca hipnotizată. Pe 
cealaltă parte a străzii era un bărbat cu un hanorac cu glugă. 
Acesta ridică degetul arătător și îl mișcă prin fața ochilor ei. 

In acel moment, Mandy se prăbuși la pământ. Căzu ca o 
piatră, fără să mai miște. 

Clara le aruncă o privire lui Marc și lui Hermann, care o 
ridicară pe Mandy inertă și o împinseră în mașină. Apoi privi din 
nou către cealaltă parte a străzii. 

Bărbatul dispăruse. 


7. 


Creierul uman concentrează doar 2 la sută din masa corporală 
a unui individ, însă consumă 20 la sută din totalul energiei. Din 
punctul de vedere al trupului, creierul este un parazit lacom, 
care consumă tot fără a-și crea rezerve de oxigen și zahăr, cum 
fac celelalte organe. Ficatul și rinichii pot supravieţui de la 
câteva minute până la câteva ore fără oxigen. Creierul este 
ireversibil distrus dacă este lipsit de oxigen și doar câteva 
minute. La scurt timp are loc moartea cerebrală și posesorul lui 
devine din viu, mort. lar dacă a fost o celebritate, devine 
legendă. 

e 

Profesorul dr. Albrecht Marquard, șeful departamentului de 
psihiatrie şi psihoterapie, era specializat în schizofrenie, 
dependențe, psihoză anxioasă și tulburări afective. 

Avea sprâncene stufoase, o frunte brăzdată de riduri adânci și 


niște buze ca un elastic roz-pal. Pleoapele îi erau pe jumătate 
lăsate, ca și cum ar fi pe punctul de a adormi în orice clipă, și 
când vorbea se tot ciupea de bărbia dublă, parcă pentru a 
rămâne treaz. Impresia de „Somnorilă” era însă înșelătoare. 
Asta o știa și Clara, care mai lucrase cu Marquard în alte cazuri. 

Privită de afară, Clinica Karl Bonhoeffer, pentru executarea 
pedepselor de către bolnavii psihici și toxicomani, părea o 
fortăreață, dar Bonny Ranch era păzită nu de atacuri din 
exterior, ci de atacuri din interior. În cele șapte turnuri de pază 
se aflau oameni cu arme automate. Aici erau închiși asasini în 
serie, psihopaţi, ucigași rituali și nebuni, cazuri foarte grave. Cei 
mai mulţi nu vor mai ieși niciodată dintre aceste ziduri. „Asasini 
- Derrick“ nu avem”, spusese unul dintre paznici. Mulţi se aflau 
aici pentru totdeauna, ca măsură de protecție. Alţii puteau fi 
cândva eliberaţi. Și imediat ce afară recepţionau „declanșatorul” 
specific, focosul era montat și bomba putea exploda oricând din 
nou. 

Clara și MacDeath trecuseră de o mulţime de bariere și grilaje 
până să ajungă la detectorul bătăilor inimii, care verifica tot ce 
se transporta afară din închisoare. Rufe, mobilier stricat, chiar și 
cadavrele bărbaţilor și - mai rar - femeilor care mureau în 
detenţie. Dacă un deţinut se ascundea în încărcătură pentru a 
ieși, senzorii ascunși în caroseria camionului îi detectau bătăile 
inimii. 

— Femeia pare să se teamă foarte tare de ceva, spuse dr. 
Marquard. De ceva anume? 

Clara și MacDeath se aflau într-una dintre încăperile destinate 
supravegherii, în timp ce monitorul reda imaginile din celula în 
care îngrijitorii o închiseseră pe Mandy Weiss. Nu mai avuseseră 
de ales. La început o aduseseră pe Mandy, care stătuse câteva 
ore nemișcată, într-o celulă normală, în care ar fi rămas până la 
obţinerea rezultatelor analizelor. Dar după un somn comatos se 
trezise brusc cu un urlet groaznic, demolase tot ce era în 
încăpere și încercase să își taie arterele cu așchii de lemn din 
dulapul făcut ţăndări. Inghiţise cuie și alte așchii de lemn, se 
repezise la un îngrijitor și îi vărsase în faţă un amestec de sânge 
și vomă. 

Cum de fusese în stare un om atât de decăzut să săvârșească 
o crimă atât de bine planificată asupra lui Gayo era un mister nu 


6 Derrick - titlul unui serial poliţist difuzat de televiziunea germană. 


numai pentru MacDeath. Poate că nu fusese singură? În 
definitiv, vorbea mereu despre un „Dumnezeu al crimei”, căruia 
ea trebuia să îi dea ascultare. 

Totuși, Clara și MacDeath știau că psihopaţii se pot preface 
excelent. Anumite celule nervoase din creier, așa numiții 
neuroni-oglindă, au capacitatea de a te face să caști când 
altcineva cască. Ori să tresari și să te încrunţi când altcineva se 
taie la un deget. Neuronii-oglindă sunt creatorii empatiei și 
compătimirii. În mod normal, psihopaţilor le lipsește această 
empatie, dar ei pot înșela când este vorba să lase o anumită 
impresie și să nu pară ceea ce sunt: psihopaţi. 

Marquard îi pusese lui Mandy „întrebarea cu copilul” - o 
metodă rapidă pentru a stabili dacă cineva este psihopat. „Vă 
aflaţi în mijlocul unui război civil și vă ascundeți de milițiile care 
caută să vă lichideze. Acestea sunt foarte aproape. 
Dumneavoastră sunteți ascunsă după un colț. Brusc, în imediata 
dumneavoastră apropiere ţipă un copil mic. Ce faceţi?” 

Cei mai mulți oameni sunt puși în încurcătură de o asemenea 
întrebare, însă psihopatul răspunde în mod normal direct: „ÎI 
omor imediat pe copil”. 

Totuși, Mandy nu răspunsese, continuase doar să ţipe. Și din 
nou își puseseră toţi întrebarea cum putuse o astfel de femeie 
să săvârșească o astfel de crimă - dacă totuși o săvârșise ea. 

Dar asta nu era singura nelămurire. Ce făcuse bizarul bărbat 
în hanorac negru cu glugă? Ce rezultat avusese gestul lui? Clara 
nu credea în magia neagră, însă bărbatul nu făcuse nimic 
altceva decât să ducă două degete paralel cu nasul și, brusc, 
Mandy căzuse la pământ ţeapănă ca o scândură. In timpul 
drumului nu se mișcase, nu spusese nimic, nu mai ţipase, iar 
pulsul abia i se simţea. 

— Femeia are o inteligență normală, zise Marquard. Procesele 
vegetative sunt foarte bune. Niciun semn de debilitate mintală, 
nicio tumoare cerebrală. Electroencefalograma și tomografia 
prin rezonanță magnetică sunt analizate și așteptăm și 
rezultatul testului pentru droguri. l-am studiat mai întâi, cât s-a 
putut, motricitatea, capacitatea de a recunoaște cifre, reflexele, 
coordonarea, vorbirea, funcţiile nervilor cerebrali, mirosul, 
vederea, mimica. Arătă către o folie în negru și alb de pe perete 
și adăugă: Am supus-o și examenului la Röntgen. 

— S-ar putea să se afle sub influenţa drogurilor? întrebă Clara. 


— Foarte posibil, răspunse Marquard. l-am recoltat sânge și 
vom vedea dacă a luat ceva, ce a luat și dacă asta explică 
comportamentul ei. Eu le suspectez pe cele uzuale: amfetamine, 
barbiturice, halucinogene, opiate, LSD, cocaină și ce dracului o 
mai fi. Pe de altă parte... 

— Ce anume? întrebă Clara. 

— Dacă are o psihoză indusă de droguri, deci un efect 
îndelungat al unei dozări greșite a unui drog, ce acţionează 
direct asupra creierului, acest efect poate dura nelimitat. Nu 
vom putea identifica o substanţă, dar femeia se va comporta 
totuși ca o drogată. El arătă către monitor și continuă: In orice 
caz, i-am administrat preventiv benzodiazepine, pentru ca prin 
reacţia organismului faţă de oprirea administrării unor substanţe 
să nu aibă un șoc. 

Benzodiazepinele sunt calmante extrem de puternice, care 
produc somnolenţă și înlătură teama. 

— Dar ar mai fi o chestiune, continuă Marquard. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Clara. 

— Sexul. Femeile sunt afectate de două ori mai mult de 
tulburări afective, de tulburări ale sistemului de autoreglare a 
neurotransmiţătorilor și de alte chestii similare. 

— Și asta ar putea explica faptul că cineva urlă ca un sălbatic, 
pentru ca imediat să se prăbușească precum un sac la podea? 
întrebă MacDeath. 

— Și mai ales dacă un individ ciudat, în hanorac, face un 
semn bizar? îl completă Clara. 

Începuse deja căutarea misteriosului bărbat, dar pentru că nu 
mai știau nimic, în afară de faptul că purta un hanorac, nu îl 
găsiseră încă. În Neukölln erau mulţi indivizi în hanorace negre. 

— Din păcate, nu l-am văzut pe acest bărbat, spuse 
Marquard, și nu am văzut nici reacţia femeii, însă cred... 

Se ciupi din nou de bărbia dublă, ca și cum ar fi vrut să nu 
cadă totuși pradă somnului. 

— Dumneavoastră credeţi că... 

— ... că asta are de-a face cu surescitarea nervoasă, răspunse 
Marquard, ori cu o psihoză indusă prin drogare, despre care încă 
nu știm nimic. 

Clara rămăsese totuși cu gândul la gestul făcut de bărbatul 
îmbrăcat în hanorac. | se păruse că Mandy reacţionase la acel 
gest precum o marionetă dependentă de cel care o mânuia. 


— Nu s-ar putea ca ea să fi trebuit să se calmeze? interveni 
MacDeath. Există culte care își obligă membrii la un asemenea 
comportament. 

— Posibil, confirmă Marquard. Dar nu este obligatoriu. Cineva 
care are o psihoză schizofrenică poate suferi un asemenea 
declic indiferent de cult, grup, ordin sau ce o mai fi. Este 
suficient să aibă un neurotransmiţător prea mult ori prea puţin. 

— Și furia? întrebă Clara. Aceasta poate fi controlată? 

— Acești oameni pot fi extrem de calculaţi, chiar dacă la 
prima vedere comportamentul lor pare haotic. Și furia, cum îi 
spuneţi dumneavoastră, poate fi o parte din psihicul lor. 

— Oricât ar părea că e nebunie, e totuși o nebunie bine 
chibzuită, spuse încet MacDeath. 

Dr. Marquard se întoarse către el: 

— Poftim? 

— Shakespeare, răspunse MacbDeath. Hamlet. 

— Da, așa este. Cine spunea asta? Hamlet ori Polonius? 
Marquard râse scurt și adăugă: Mereu cu Shakespeare al 
dumneavoastră. 

— Dăm peste el mereu. MacDeath ridică din umeri, dar se 
vedea cât se bucura că Marquard cunoștea citatul. Apoi adăugă: 
Ca și răul. 

Cu mâinile în șolduri, Clara privi din nou monitorul pe care 
vedea chipul inexpresiv al lui Mandy. 

— Putem să facem ceva acum? 

Marquard clătină din cap. 

— Doar să așteptăm până vom avea rezultatul testului pentru 
drog. După aceea vom ști mai multe. 

— Și atunci ce posibilităţi există? 

Marquard ridică degetele mâinii drepte. 

— Dacă ne gândim, trei. Ori este dependentă de droguri, ori 
este nebună, ori... El se întoarse spre MacDeath: ori conștiința ei 
este controlată de cineva. Ceea ce eu nu prea cred. Dar dacă 
este totuși așa, acel „cineva” nu este un om drăguţ. 

— Excelent, spuse Clara. Ne bucurăm de lucrul ăsta. 


8. 


Lumina farurilor automobilului brec străpungea întunericul de 
pe autostradă, în timp ce șoferul privea în noapte prin ochelarii 
lui negri, rânjindu-și dinţii din când în când și murmurând 
cuvinte neinteligibile, jumătate în gând, jumătate cu voce tare. 


Lupii poartă cu ei numele meu în urletele lor din miez de 
noapte și fiecare voce mă cheamă de departe. Fiecare voce care 
mi se adresează din nesfârșitul universului. 

Mai vechi decât viața, mai întunecat decât moartea. 

lar eu voi scrie numele meu în cartea morților, în cartea 
Pământului negru. Și tot ce voi ucide voi ucide în onoarea lui 
Satan. lar ei vor deveni servitorii mei în criptele arzătoare ale 
iadului în vecii vecilor. 

Pentru că oamenii nu știu nimic despre groaza din cotloanele 
de dincolo de timp și nici despre poartă. Despre poarta ce duce 
afară. Prin care vor intra ei. 

Pentru că eu am găsit poarta care duce afară. Cele 6 000 de 
trepte. Ritualul care sparge veriga intermediară. Ritualul prin 
care lumina vieții pâlpâie încă puțin, chiar dacă trupul este deja 
mort. 

Ei, cei care caută intrarea în lumea noastră, o vor primi. lar 
cei care au fost răi vor merge în iad. Eu voi domni peste ei ca 
arhidemon și îi voi lovi cu aripi de fier, și ei vor fi sclavii mei pe 
veci. 


Vocea se pierdea în zgomotul motorului și șuieratul vântului, 
în timp ce mașina, sub secera ca un scalpel a lunii, aluneca în 
noapte, dispărând în întuneric. 


9. 


— Cel mai puternic simțământ al omului este frica. Și forma 
cea mai rea a fricii este frica de necunoscut. 

Acest lucru nu îl pot contesta nici cei mai veseli optimiști, 
pentru că în timp ce iubirea ne atrage spre un om, fără de care 


poate că nu vrem să trăim, frica ne ţine departe de lucruri care 
ne pot răni sau omori. Fără frică nu am mai ajunge bătrâni. Un 
pas făcut corect ne satisface și ne bucură, un pas greșit ne 
poate însă ucide. Așa că frica de grozăvii este permanent mai 
puternică decât bucuria frumosului. 

lar frica lui Mandy era profundă. 

Pe monitorul din biroul lui Marquard, Clara o privi pe Mandy 
Weiss, care ședea pe podeaua capitonată a celulei ei, ca o 
boccea strâns legată, și mormăia cuvinte fără nicio noimă. 
Freese fusese și el trimis acolo de Bellmann. Işi tot pipăia 
ochelarii și părea că nu prea știe ce să mai creadă despre 
Mandy și despre bizarul raport. Cu atât mai puţin despre 
misteriosul bărbat cu hanorac negru, care îi făcuse lui Mandy 
acel ciudat semn. Nu era deci de mirare că părea la fel de 
nedumerit precum Clara și MacDeath. Era descumpănit că 
bărbatul cu hanorac nu fusese găsit și, probabil, nici nu avea să 
fie. Din cauză că în Neukölln mai toţi purtau hanorac și că 
nimeni nu îl văzuse bine, deoarece, când Mandy căzuse ca 
bolovanul în fața mașinii pentru intervenții, atenția tuturor se 
concentrase asupra ei. 

Îmi este frică, spusese ea, îmi este groaznic de frică. 

Nimeni nu știa de ce îi era frică și nu ajuta la nimic să o 
întrebe de ce. Cum putea să se teamă cineva care săvârșise 
crime atât de înfiorătoare. Totuși, lui Mandy îi era o frică 
nebună. 

— O tratăm cu neuroleptice, îi informă dr. Marquard. Nu se 
poate altfel. l-am administrat clorpromazină, un blocant al 
dopaminei. Sperăm să ajute. Îi putem da alte benzodiazepine ori 
neuroleptice eficiente după ce aflăm dacă tulburările de 
comportament sunt induse de drog. Efectele secundare ne pot 
face viața un iad. 

Clara își aminti de accesele de furie ale lui Mandy. „Deja ne- 
au făcut-o”, îi trecu ei prin minte. 

Neuroleptice. Blocanţi ai dopaminei. Neurolepticele blochează 
receptorii dopaminei, activi în special la halucinaţii, obsesii, 
tulburări de comportament și dereglări psihomotorii. Tulburări 
care, de exemplu, sunt provocate de amfetamine ca speed și 
ecstasy. 

Clara învățase multe despre aceste lucruri când se pregătise 
să devină expert în psihopatologie judiciară și purtase multe 


discuţii cu MacDeath, care era un cunoscător de excepţie în 
domeniu. Dopamina provine din aminoacidul tirozină, care se 
sintetizează din hrană. Este substanța care ne spune „Go”, 
motivând activitatea și acţiunea. Este un premergător al 
adrenalinei, excită și stimulează, uneori chiar agresiv. Clara 
auzise de bande care își stimulau membrii cu amfetamine. 
Acestea se mai foloseau și pentru câinii de luptă. 

In urma unei supradoze de dopamină, omul devine hiperactiv 
și este în stare să nu doarmă nopți întregi. Exact ceea ce voiau 
consumatorii de ecstasy, speed și cocaină. Și ei erau la fel de 
excitați ca schizofrenicii. Din acest motiv, neurolepticele, care 
trebuiau să trateze schizofrenia, împiedicau și funcţionarea 
receptorilor dopaminei. Pacientul devenea mai calm. Aici intra în 
joc serotonina, transmiţătorul care linişteşte, induce starea de 
bine. Lipsa de serotonină produce frică, nesiguranţă și depresie. 
Din acest motiv, pacienţii cu depresii primesc inhibitori selectivi 
ai receptării serotoninei, care ridică nivelul de serotonină din 
creier. Amfetaminele care activează dopamina pot provoca 
efecte similare cu ale schizofreniei. De aceea încă nu era clar 
dacă schizofrenia lui Mandy era cauzată de droguri ori de o 
boală psihică. 

Oricum, ea se mai liniștise puţin când se trezise din starea de 
șoc, după ce făcuse în celulă un tămbălău de nedescris. 

— Nu a consumat droguri? întrebă Freese, ca și cum ar fi fost 
imposibil ca o persoană să își piardă controlul dacă nu ia un 
drog. Îl privi insistent pe Marquard: Nu? 

— Am găsit în sânge urme de amfetamine, dar foarte slabe. 
Au fost probabil tablete de amfetamine, de exemplu dexedrin. 
Combinat cu heroina, poate fi fatal. 

— Dar concentraţia nu era suficientă pentru a-i explica 
comportamentul? 

Marquard clătină din cap. 

— Nu. De aceea trebuie să așteptăm rezultatele testului 
complet. Atunci vom putea găsi explicaţia. Luă în mână 
documentele și adăugă: Firește că este posibil să fi luat un 
amestec de amfetamine și barbiturice care se cheamă Purple 
Hearts. Ori metamfetamine, crack ori ice. 

— Nu poate fi și Chrystal Meth? întrebă MacDeath. 

Chrystal Meth. Acest drog fusese introdus în urmă cu câteva 
luni în Berlin și avusese efecte puternice. De la graniţa cu Cehia, 


aflată la doar 40 de kilometri, oricine putea cumpăra acest drog 
pe sub mână. Crystal Meth acţionează iniţial prin excitare și 
eliberare de complexe și te ţine treaz mai mult de 70 de ore. 
Dar, ca toate drogurile, în timp, distruge. Dinţii se macină, 
temperatura corporală crește până la febră, iar pe sub piele, în 
urma unor eczeme supărătoare, se formează insecte fără ochi, 
care ies din corpul drogatului ca dintr-un zombi viu, când acesta 
se scarpină. Așa se explică rănile groaznice apărute prin tăierea 
cu lame de ras ori forfecuțe de unghii, pe care și le fac 
consumatorii, și care rămân vizibile mulţi ani. Insectele nu există 
în realitate, sunt halucinaţii, dar urmările drogului sunt reale. 
După ce efectul euforic trece, trupul putrezește. 

— Nu, nu este Crystal Meth. Marquard clătină din cap. Are alte 
efectele secundare. Și nu doar Crystal Meth induce psihoze. Mai 
există și altele. 

— Dacă într-adevăr este vorba de psihoză indusă de droguri, 
zise MacDeath. 

— Ce altceva să fie? întrebă Freese. Credeţi că bărbatul cu 
hanorac îi controlează mintea? 

MacDeath îl privi: 

— Mind control? De ce nu? 

— Asta este o prostie, spuse Marquard și se ciupi din nou de 
bărbie. Pacienţii schizofrenici susțin că sunt conduși, că aud voci 
și că o putere le cere să facă ceva, dar asta se întâmplă doar în 
mintea lor. Unii spun că cineva le citește gândurile și le 
influenţează voința. 

El își vâri mâinile în buzunarele halatului alb. 

— Schizofrenie paranoidă, nu? spuse MacDeath. 

Dr. Marquard clătină în silă din cap. Clara desluși o anumită 
tensiune între cei doi bărbați. 

— Mandy se simte controlată de zeul crimei și vorbește de 
locuitorii focului. 

MacDeath se uita ba în dosar, ba la monitorul pe care se 
vedea Mandy stând apatică în celula ei. 

— Tace imediat ce observă că o auzim, ca și cum i-ar fi teamă 
de consecinţele vorbelor ei. 

Marquard dădu iarăși din cap, de data aceasta mai cooperant. 

— Este surescitată și se teme, dar nu știm de cine îi este atât 
de frică. În plus, manifestă o puternică autoagresiune. Gândiţi- 
vă la tentativa de suicid cu cioburi și la sputa sângerândă pe 


care a scuipat-o în faţă îngrijitorului. 

— Nu se poate ca cineva să fie interesat ca ea să se sinucidă 
ca să nu mai poată da informaţii? întrebă MacDeath. 

— Se poate, dar este foarte puţin probabil. 

— Având însă în vedere dedesubturile crimei, este mai curând 
probabil decât improbabil, spuse MacDeath. 

Marquard ridică din umeri. Se părea că MacDeath îl cam călca 
pe nervi. Clara nu era sigură dacă Marquard vedea în el un coleg 
cu care putea să discute de la egal la egal ori un tip „care le știe 
pe toate” și devine agasant. 

— Posibil, zise Marquard. 

— Ce putem face? vru să afle Freese. 

— Să așteptăm rezultatele testului de droguri, îi răspunse 
Marquard. 

— Şi dacă acesta este negativ? întrebă Clara. 

— Să vedem dacă este o psihoză indusă de droguri. 

— Se poate afla asta? insistă Clara. Nu este aşa că o psihoză 
poate apărea și la mult timp după descompunerea drogului? 

— Psihozele induse de droguri pot persista ani buni, este 
adevărat. Tocmai de aceea, drogurile sunt atât de periculoase. 

— O psihoză indusă de droguri poate face ca o persoană să 
cadă la pământ țeapănă ca o scândură când cineva face un 
anumit semn? întrebă MacDeath. 

— Prin anumite atitudini comportamentale, se pot induce 
psihoze, spuse Marquard. Dar înainte de a trage concluzia asta, 
ar trebui să știm dacă femeia s-a drogat ori dacă nu are 
probleme psihice. 

— Și dacă toate testele sunt negative și medicamentele 
dumneavoastră nu ajută? 

Marquard strânse din buze: 

— Ultima posibilitate rămâne terapia electroconvulsivă. 

— Șocuri electrice? 

Marquard confirmă. 

— Declanșăm o criză epileptică prin administrarea de șocuri 
electrice cutiei craniene a pacientului sedat. Facem acest lucru, 
de exemplu, în cazurile tulburărilor depresive severe cu pericol 
de suicid. 

— Și dacă dăm greș? întrebă Clara. 

— Oricum, nu putem afla mare lucru de la ea. 

— Mai nimic? 


Marquard respiră zgomotos. 

— Cam așa ceva. 

Clara își privi telefonul mobil. Primise un SMS de la Weinstein. 

Suntem gata, dacă și dumneavoastră sunteți, vă așteptăm. 

Va începe autopsia tânărului tatuat. 

— Noi plecăm în Moabit, zise Clara și îl privi pe Freese. Vreţi 
să vedeți ceva scârbos? 

— De ce nu? Sunt aici ca să învăţ. Și poate că m-aș putea 
revanșa. 

— Cum anume? 

— AȘ avea o idee. O veţi găsi-o fie trăsnită, fie genială, dar va 
trebui să o auziţi. 

— Îmi povestiţi în mașină, spuse Clara. Trebuie să plecăm. 


10. 


— Cunosc o persoană interesantă, spuse Freese, aflat în 
dreapta Clarei, care conducea mașina pe InvalidenstraBe, în 
plină ploaie. Un pic neconvenţională, dar dacă v-am înţeles bine, 
nu vă displace neconvenționalul. 

— Da, nu ne displace, zise MacDeath, care își împrăștiase 
documentele pe bancheta din spate. Ce aveţi pentru noi? 

Clara conducea încordată mașina printre grămezile de nisip și 
delimitări de șantiere, unde și acum, ca în toate cele 365 de zile 
ale anului, nu era nici urmă de muncitor, iar excavatoarele și 
alte utilaje stăteau părăsite în ploaie ca niște relicve uitate. Se 
întreba uneori dacă ar remarca cineva furtul acestor utilaje 
nefolosite. Și dacă bandelor de hoţi est-europeni nu le venise 
deja această idee. Cu siguranță că în China utilajele din 
construcţii sunt folosite. Acolo chiar se construiește. Nu se aduc 
doar excavatoare pe terenuri împrejmuite. 

— Pe bărbat îl cheamă Joseph Kremmer, spuse Freese, și este 
un fost cadru STASI. îl cunosc de la prelegerile de criminalistică 
de la Universitatea Humboldt, unde a predat până de curând. 
Știți că la Humboldt catedra de criminalistică era, de fapt, o 
subsecție a STASI, a Ministerului pentru Securitatea Statului, ca 
să fie mai clar. 

— Ministerul pentru securitatea statului, murmură Clara. 


Sunteţi din Est, dacă îmi permiteţi să întreb? 

— Nu, dar câţiva ani am făcut marketing la Institutul pentru 
privatizare. lar acolo mai înveţi câte ceva în materie de relații. 

— Și ce făcea acest Kremmer la STASI? 

— Lucra în domeniul securităţii statului, intern, la serviciul 
BCD, care se ocupa de arme și chimie. Și pentru așa-numita 
dezvăluire a activităţilor de demoralizare inamice, și pentru 
protecţia tuturor organelor înarmate ale RDG. În competenţa lui 
se afla și un resort strict secret, despre care nu puteţi citi 
nicăieri. 

— Care ar fi acesta? 

— Dotarea armatei populare naţionale cu droguri 
stimulatoare. 

— Armata perfectă? întrebă MacDeath. Care luptă permanent, 
fără frică și nu doarme niciodată? 

— Cam așa ceva, da. 

— Și un asemenea om este gata să discute cu noi? 

Freese ridică din umeri. 

— Sunt chiar sigur că va vorbi cu plăcere cu poliţia. 

— Cum așa? 

— Kremmer nu vede nimic necurat în ceea ce a făcut el la 
STASI. E de părere că slujba lui era să se ocupe de liniște și 
ordine. Freese îi privi pe Clara și pe MacDeath, apoi spuse: și că 
asta este și munca dumneavoastră. 

— Ne consideră aliaţi? 

Freese zâmbi: 

— Se poate spune și așa. Privi strada inundată de ploaie și 
adăugă: Dacă vreţi, vă pot pune în legătură cu el. Îl puteţi vizita 
amândoi. 

— De ce nu veniţi dumneavoastră? 

— Dacă aș veni, s-ar teme că întreaga chestiune ar putea 
ajunge în presă. 

Clara îl privi pe MacDeath în oglinda retrovizoare. 

— Merită să încercăm, nu? Mai întâi mergem la Weinstein, 
apoi la acest Kremmer. OK? 

MacDeath fu de acord. 

— OK. Trebuie să avem în vedere totul. Îl putem salva doar pe 
cel care vrea să fie salvat. 

Freese privi în spatele lui. 

— Faust, așa-i? 


MacDeath confirmă. 

— Cântecul îngerului. 

— Unde îl găsim pe acest Joseph Kremmer? 
— În Berlinul de Est, unde altundeva? În ADK. 
— ADK? întrebă Clara. 

— Allee der Kosmonauten. 


11. 


Cadavrul și așa ciopârţit al tatuatului se mai alesese cu alte 
tăieturi în urma autopsiei. Freese privea mortul cu un amestec 
de scârbă și fascinaţie morbidă, mai ales resturile tatuate ale 
acestuia, cuţitele și fierăstraiele cu care un asistent tocmai 
secţionase cutia craniană, pentru a scoate creierul. 

Weinstein i se adresă lui Freese: 

— Aţi mai vazut așa ceva? 

Freese clătină negativ din cap. 

— Mă gândeam eu. Nu avem nevoie aici de o moarte eroică, 
clar? Dacă vi se face rău, ieșiţi imediat afară. Nu o să chemăm 
un medic de la urgențe doar pentru că dumneavoastră vă 
prăbușiţi și vă loviți cu capul de podeaua din gresie. Ci vă vom 
coase noi cu aţă pentru cusut cadavre. Capito? 

— Am înţeles. 

Freese dădu din cap resemnat. 

— Acum să trecem la treabă, interveni Clara. Ce are în 
stomac? 

— Pe asta am lăsat-o deoparte, special pentru noi, spuse 
Weinstein. 

Işi introduse mâinile în abdomenul deschis al cadavrului și, 
din două tăieturi, îndepărtă stomacul. Apoi puse organul pe 
masa pentru autopsii și îl tăie cu o foarfecă. Era o foarfecă bine 
ascuţită, dar cu vârful bont, acoperit cu un bumb. Vărsă într-un 
recipient gradat conţinutul stomacului, un amestec terciuit de 
orez, bucăți de legume și carne pe jumătate digerate. 

— A mâncat un meniu chinezesc, mormăi Weinstein în timp 
ce Freese se încrunta. 

În recipientul gradat se auzi un zgomot înfundat. 

— lată. Weinstein scoase din amestecul mucilaginos ceva de 


forma unui cocon, cam de șase centimetri lungime. Spălaţi-l! i 
se adresă el unui asistent, care îl puse sub jetul de apă din 
chiuveta mesei. 

Clara se aplecă în față: 

— Asta ce este? 

— Are bandă adezivă, răspunse asistentul. Parcă ar fi 
înfășurat ceva cu ea, pentru a-l înghiţi mai ușor. 

Înfășurat și înghiţit. 

Clara cunoștea metoda „bodypacker” numit și „mules”, un 
ambalaj pentru transportul drogului prin înghiţire. Era folosită de 
amărâţii care aduceau cocaina în Europa din America de Sud. 
Introdusă în prezervative, înghiţite unul după altul. Treceau prin 
vamă și așa marfa interzisă urca în avion. În niciun caz 
prezervativele nu trebuiau eliminate înainte de aterizare. Clara 
auzise povești dezgustătoare despre acei „bodypacker”, care 
reînghiţeau prezervativele eliminate în toaletele avioanelor și 
apoi, la vamă, atrăgeau atenţia prin duhoarea insuportabilă a 
gurii. Și dacă un asemenea prezervativ crăpa, ceea ce se putea 
întâmpla oricând, traficantul murea imediat din cauza 
supradozei. Clara și echipa ei găsiseră asemenea mules morți 
într-un container cu gunoi din Tegel ori Schönefeld, aruncați de 
cei care îi angajaseră, ca să nu răsufle nimic. 

Dar de ce acest bărbat avea ceva în stomac? se întreba ea 
acum. Și ce era acest ceva? Poate tot un stick USB? 

— İl putem despacheta? întrebă ea. 

— Evident. 

Asistentul scoase banda adezivă și ieși la iveală ceva colțuros, 
argintiu. Un obiect pe care bărbatul nu l-ar fi putut înghiţi fără a- 
| înfășură cu bandă adezivă, pentru că avea canturi prea 
ascuţite. 

— Arată ca 0..., începu Weinstein. 

— ... o cheie, îl completă Clara, care se apropie și mai mult. 

O cheie de la o casetă pentru bagaje. Ce se afla în casetă? 

— Mai avea altceva la el? întrebă ea. 

Weinstein arătă către o pungă de plastic cu tot felul de 
mărunţișuri, aflată lângă masa de autopsiere. 

— Batiste, picături pentru nas, aspirină, gumă de mestecat. ȘI 
telefonul care deja este la voi. 

Clara se uită la ceas. Omul de la STASI, cu care Freese le 
făcuse legătura, îi aștepta deja. 


— Bine, spuse ea. Puteţi duce cheia aceasta la LKA? Să 
stabilească rapid la ce cutie se potrivește și să se confiște 
conţinutul relevant. Îl sun pe Hermann de pe drum. Mai privi 
cadavrul pentru ultima oară și adăugă: Trebuie neapărat să se 
decodifice iPhone-ul. Să sperăm că astfel vom afla cui aparţine 
și vom avea acces la contul lui de e-mail. OK? 

Weinstein dădu din cap și își scoase mănușile din cauciuc. 

— Permanent la datorie. 

Clara i se adresă lui MacDeath: 

— Mergem acum la STASI? 

Acesta confirmă. 

— Cu cea mai mare plăcere. 

Freese suportase totul cu stoicism. Treptat, culorile îi 
reveneau în obraji. 

— Transmiteți-i lui Kremmer salutări de la mine, spuse el. 

— Sigur. 


12. 


ADK. Allee der Kosmonauten. Strada cu mai multe benzi, 
numită odinioară Springfuhlstrafe, prin mijlocul căreia circula 
tramvaiul, unea sectoarele berlineze Lichtenberg și Marzahn- 
Hellersdorf, și fusese botezată în amintirea zborului navetei 
rusești Soiuz 31 până la staţia cosmică Saliut 6, în anul 1978. 
Lumea îi spunea pe scurt ADK. Cine lua taxiul de la aeroportul 
Tegel și îi cerea șoferului să meargă la ADK, dar cu gândul la 
Akademie der Kunste, dacă dădea peste un conducător auto din 
estul orașului, se putea trezi pe această stradă străjuită de 
construcţii din plăci prefabricate. 

În faţa casei cu numărul 33, Clara și MacDeath coborâră din 
mașină. 

Primul lucru pe care îl auziră a fost lătratul unui câine. 

— Calm, Wotan, interveni o voce răgușită. 

Lătratul încetă imediat. Apoi se întredeschise ușa asigurată pe 
dinăuntru cu un lanţ. 

— Da? întrebă vocea. 

Clara văzu un ochi privind-o de după niște ochelari gălbui, 
probabil de prin anii '60. 


— Clara Vidalis, LKA Berlin, se prezentă ea, și arătă 
legitimaţia. Dumnealui este colegul meu, profesorul Friedrich. 
Avem întâlnire cu Joseph Kremmer. 

— Eu sunt. 

Kremmer deschise larg ușa. Niște ochi de un albastru spălăcit 
priveau obosiţi de pe un chip ce arăta ofilit ca un cotor de carte 
care a stat pe raftul ei mereu în lumina orbitoare a soarelui. 
Părul îi era pieptănat cu cărare făcută cu grijă. Clara simţi izul 
de votcă și de ţigară. 

— Valetul meu are liber astăzi, dar Wotan vă ţine cu plăcere 
de urât. 

Kremmer afișă un zâmbet și arătă spre labradorul negru ce 
şedea la picioarele lui și îi privea pe nou-veniţi curios, dar calm. 

— Am avut mai de mult un ciobănesc german, dar animalele 
sunt supraselecţionate. După un timp, șoldurile le cedează, 
apare displazia ori cum se numește, și trebuie eutanasiate, cum 
a fost Erich al meu. Nu vreau ca și Wotan să moară înaintea 
mea. 

— Un câine cuminte, zise Clara. 

l-ar fi făcut plăcere să îl mângâie, dar avu o reţinere în a-i 
cere permisiunea lui Kremmer. 

— Educaţia este totul, spuse Kremmer. Acesta purta papuci 
de casă din pâslă, cămașă albastră prost călcată și un jerseu 
soios. Ochelarii gălbui erau prinși cu un lănţișor de gât. La câini 
este ca la oameni. Trebuie să le arăţi până unde să se întindă. 
Dacă fiecare face ce vrea, și cel mai tare stat se prăbușește. 

— Este un labrador, nu-i așa? întrebă Clara. 

Kremmer confirmă. 

— În limba spaniolă labradorului i se spune „ţăran”. Noi doi 
suntem ultimul bastion al statului muncitorilor și al ţăranilor. 
Wotan este ţăranul, eu sunt muncitorul. Tuși, apoi adăugă: 
Puteți să îl mângâiaţi fără nicio grijă. 

— Mă bucur că v-aţi făcut timp pentru noi, spuse Clara, în 
timp ce îl mângâia pe cap pe Wotan, care se bucură. 

— Dacă la anii mei am ceva, atunci este vorba de timp, 
ripostă Kremmer. Mă cunoșteaţi cumva dinainte? Vreau să spun 
de dinainte să vă spună ceva Freese, limbutul ăsta care 
colportează tot. 

Clara clătină din cap. 

— Doar de la Freese. Înainte nu auzisem nimic despre 


dumneavoastră. 

— Nici eu despre dumneavoastră. Doar că la mine este 
intenţionat, la dumneavoastră, nu. Râse scurt și răgușit, dar 
râsul nu îi cuprinse întreaga faţă. Dar intraţi. 

Işi conduse vizitatorii în camera de zi. Mobilierul crea un decor 
de anii '50. Clara gândi: Cam așa trebuie să fi arătat locuința lui 
Schabowsky, cel care prin declaraţia sa de presă ajutase enorm 
la căderea zidului. 

Remarcă însemnul STASI care atârna, bineînţeles, pe perete. 
Sub el erau cuvintele „Scutul și spada partidului”, și data 
întemeierii - 8 februarie 1950. In dreapta lui se afla o fotografie 
alb-negru cu o femeie cam de 30 de ani. Sub fotografie apărea 
citatul în latină Tempus fugit, amor manet - Timpul trece, 
dragostea rămâne. Când se separase această dragoste de viaţa 
lui Kremmer? Nu va afla niciodată. 

— In STASI erau aspecte dure și aspecte blânde, spuse 
Kremmer pe când intrau în cameră. Aspectele dure erau tortura 
și crima la comandă, aspectele blânde erau obţinerea devizelor, 
răscumpărarea deţinuţilor și expulzarea în Vest a cetățenilor 
nedoriți. Eu mă ocupam de aspectele blânde, care uneori 
puteau deveni și ele dure. 

— V-a plăcut la STASI? 

Clara considera întrebarea cam nepotrivită, dar Kremmer 
păru suficient de cinic pentru a da un răspuns cinstit. 

— Apartenența la STASI avea multe avantaje. 

Kremmer se așeză într-unul dintre fotoliile-cocktail în stilul 
anilor '60, care ar fi fost socotite cool în câteva taverne 
berlineze din zona Prenzlauer Berg, în timp ce Wotan se întinse 
la picioarele lui. Kremmer le arătă Clarei și lui MacDeath alte 
două fotolii. Acesta continuă: 

— Primeai o mașină imediat, o locuinţă cu mai multe camere, 
bilete bune la concerte și spectacole de teatru. Privi în jur: Acum 
nu mai am nimic, nici măcar o mașină, deși astăzi poţi obţine 
așa ceva mult mai repede și mai simplu. Dacă trebuie să mă 
deplasez, folosesc linia 8 a metroului. Kremmer făcu o scurtă 
pauză, apoi continuă: Atunci când Schabowsky a încurcat 
lucrurile, am știut că s-a terminat. Mielke a fost arestat și închis 
la Hohenschönhausen, unde trimisese atâția. Foarte comic. 

Işi aprinse o ţigară fără filtru, evident rusească, și trase 
câteva fumuri. 


— Cum se face că aţi fost pensionat? 

Kremmer zâmbi strâmb. 

— Uneori, trebuie să știi când se întoarce foaia. Markus Wolf 
de la Serviciul de Informaţii Externe, îl știți, locţiitorul lui Mielke. 
El mă cunoștea și mă aprecia. Datorită acestui lucru aveam 
acces la câteva evidențe privind mobilizarea, pentru care CIA 
avea mare interes. Fără mine nu le-ar fi obținut niciodată. l-am 
ajutat niţel. Işi stinse ţigara. Wotan clipi obosit. Apoi reluă firul 
amintirilor: Pentru asta, CIA a obţinut din partea instituţiei lui 
Gauck imunitatea mea și în schimb a transmis guvernului 
federal o parte a dosarelor. Făcu o mutră ca și cum ar fi vrut să 
se scuze: Nicio grijă, nu am să vă expun toată biografia mea. 
Freese spunea că vă interesează povestea drogurilor pentru 
armata naţională populară? 

Cei doi confirmară. 

— Hm... povestea are legătură cu documentele pe care le-am 
subtilizat pentru CIA. Drogurile stimulatoare pe care STASI le-a 
dezvoltat, dar nu le-a inventat. 

— De unde proveneau inițial aceste droguri? întrebă 
MacDeath. 

— De la cei fără de care Republica Democrată Germană nu ar 
fi existat. De la Wehrmachtul german din cel de al Treilea Reich. 


13. 


Limuzina aluneca în continuare pe șoseaua alpină, în timp ce 
Isabel Venturas cu căștile Bluetooth pe urechi se întreținea în 
engleză cu un client putred de bogat din Rusia. 

— Da, avem în Pakistan un club fitness, unde puteţi... să 
zicem, viziona trupurile. Arată foarte bine. Nicio grijă. 

Interlocutorul spuse ceva. 

— Știu, răspunse Isabel. Nu trebuie să vă scuzaţi, în Rusia se 
bea cu plăcere. Nu și în ţările musulmane. Privirea ei alunecă 
peste vârfurile montane înzăpezite. Vă promit că veți primi 
suplimentar un ficat aproape feciorelnic. Femeia chicoti și scrise 
pe laptop un mail. Colegul meu vă va transmite dimensiunile, 
fotografiile și toate celelalte. 

Ea ascultă cu atenţie. Apoi spuse: 


— Sper că o vom rezolva curând. Nu este ușor, în special în 
privința fuziunii, a legăturii cu măduva. Dar vom găsi curând 
soluția. Ea începu să tasteze din nou. Vreţi poate să vă vedeţi 
viitorul trup? Live, vreau să spun. Poftim? Da, firește, există. 
Momentan se antrenează pentru olimpiadă. Oricum, asta este 
versiunea pe care i-o spunem noi. 

Ea zâmbi. Afacerea asta îi va aduce zece milioane, dacă totul 
decurgea bine. Atât de mult costa o nouă viaţă. 

Ascultă iarăși. 

— Procedăm așa..., zise ea în cele din urmă. Dar contractele 
le veţi semna dumneavoastră. După cum v-am spus, nu putem 
garanta nimic. Sigură este doar moartea. Și noi vrem să o 
evităm. Pe curând. 

Isabel încheie discuţia și privi panorama montană. Vârfurile se 
înșirau ca diagramele de plăţi. Euro, dolari, lire sterline, franci 
elveţieni. Zece, douăzeci, cincizeci de milioane. 

Bani. Foarte mulţi bani. 

Se rezemă de spătar și surâse. 


14. 


— STASI nu avea neapărat ceva cu naziștii, spuse Kremmer, 
care trăgea acum dintr-o altă ţigară. Exact ca în Vest, după 
capitularea din 1945, era criză de personal instruit, așa că mulți 
naziști au rămas în posturile lor. Noul STASI, înfiinţat cinci ani 
mai târziu, avea de lucru cu denazificarea. Pentru a-i vâna pe 
naziști, trebuia ca mai întâi să îi cunoască. Știți proverbul 
chinezesc: Ca să prinzi ceva, întâi trebuie să dai drumul. 

Clara urmări privirea lui Kremmer. Abia acum remarcă 
portretul lui Mao de pe perete. 

— Asta înseamnă că denazificarea a fost una dintre primele 
acțiuni ale STASI? 

— Nu numai asta. Noi am și învățat multe de la naziști. De 
exemplu NVA - Armata Naţională Populară a fost după război 
organizată după modelul Wehrmacht-ului. Tovarășul Stalin a 
vrut așa. Avea un mare respect pentru Wehrmacht. În timp ce 
soldaţii Bundeswehr-ului vostru umblau în uniformele lălâi ale 
soldaților americani, trupele NVA aveau aceleași cizme, mantale 


și căști ca ale Wehrmacht-ului. lar NVA era cea mai bună armată 
a blocului răsăritean, cu excepţia Armatei Roșii. Peste tot făcea 
ordine. În Angola, Mozambic, Algeria, Libia, Irak. Șaisprezece 
generali activaseră în Wehrmacht. Și aceștia aduseseră ceva cu 
ei. 

— Ce anume? întrebă MacDeath. 

— Engleza mea nu este așa de bună, dar noi îi spunem 
„Wehrmacht on Speed”. 

Mintea lui MacDeath lucra. 

— Am auzit de așa ceva. 

— A început cu experimentele din lagărul de concentrare 
Sachsenhausen. S-a descoperit acolo o nouă pastilă energizantă 
denumită D-IX. Deţinuţii trebuiau să înghită o pastilă și apoi să 
alerge în cerc cu o raniţă de douăzeci de kilograme în spate. 
Pastila conţinea, printre altele, cocaină. Era ultima armă secretă 
a lui Hitler pentru câștigarea unui război de mult pierdut. 
Interesant este că, în cel de al Treilea Reich, consumul de 
droguri era pedepsit cu moartea. Pentru civili, nota bene! Pe 
front, drogurile și alcoolul erau în regulă. Evident, și pentru 
Fuhrer. Hitler lua din 1942 metamfetamină și cocaină împotriva 
durerilor. Precum și morfină. Despre Honecker se poate zice 
orice, dar cel puţin el nu era dependent de droguri. 

Kremmer strivi ţigara și îl mângâie pe Wotan. 

— Indivizii din lagărele de concentrare puteau să ducă raniţe 
grele și să nu mai doarmă, până cădeau morți. Ceea ce reducea 
foarte mult costurile de eliminare a deșeurilor. Nu tu pensii, nu 
tu spitale și așa mai departe. Indivizii care alergau totdeauna în 
cerc erau denumiți „patrula pastilelor”. 

MacDeath notă ceva într-un carneţel. 

— Şi cine s-a ocupat de experiment? 

— În Kiel existau o organizaţie SS și un profesor de 
farmacologie, care căutau un drog pentru o unitate specială. Ei 
au dezvoltat substanţa. În trupele de elită SS au existat indivizi 
de care sovieticii se mai tem și astăzi. Divizia Viking, 
Leibstandarte Adolf Hitler și așa mai departe. Erau mașini de 
ucis. Doar numele „Viking” era suficient ca Armata Roșie să facă 
în pantaloni. 

Kremmer părea să manifeste o fascinaţie deosebită faţă de 
cel de al Treilea Reich învins. 

— Au folosit acest drog? întrebă Clara. 


— Sau un precursor. Stalin și generalii din NVA erau atât de 
convinși de efectele lui, încât l-au dezvoltat. Voiau să îl 
folosească pentru comandouri sinucigașe NVA. Acestea trebuiau 
să execute în Germania de Vest acţiuni de sabotaj înainte de 
lansarea unui atac atomic. Sărmanii băieți ar fi fost radiați ori ar 
fi murit, dar asta nu mai conta. Și din cauza drogului, nici nu ar 
fi suferit. 

Clara simți fiori reci pe șira spinării. Strategia era la fel de 
ucigașă și dezumanizantă ca aceea a trupelor SS. Și 
asemănătoare cu cele petrecute cu Mandy și forțele funeste 
care o manipulau. 

— Ne puteţi spune ceva despre compoziţia drogului? întrebă 
MacDeath. Pare o stimulare pe bază de amfetamine. 

— Chiar așa este, confirmă Kremmer. Compoziţia o mai știu și 
acum. Vreţi să o notaţi? Se rezemă de speteaza fotoliului, ca și 
cum formulele îi apăreau în faţa ochilor minţii. D-IX conţinea 
cinci miligrame cocaină, trei miligrame pervitin și cinci 
miligrame eukodal. Este preparatul cu morfină contra durerii. La 
asta se mai adăuga cocaină pură sintetică de la firma Merck. Era 
important să fie pură. 

— De drog nu se moare, interveni MacDeath. Se moare doar 
de droguri proaste. Keith Richards a spus asta. 

— Pe acesta îl știu chiar și eu, este de la Rolling Stones, zise 
Kremmer. Produsul a fost realizat de fabricile Temmel din Berlin. 
Din 1938, ei au livrat mai mult de treizeci de milioane de tablete 
către armata de uscat și către aviaţie. De asemenea, flotilelor 
de submarine și scafandrilor de luptă ai comandourilor SS. Ca și 
armatelor care au atacat Franţa. S-ar putea spune că blitzkrieg 
a fost plin de Speed. Băieţii aveau, astfel, nevoie de doar două- 
trei ore pe zi de odihnă în timpul marșurilor lungi. Și de doar trei 
ore de somn pe noapte. 

— Preparatul se administra oral? întrebă MacDeath. 

— Da, trebuia să fie simplu. Prin injectare ar fi fost prea 
complicat. Kremmer își șterse ochelarii de cămașa mototolită. 
Pe atunci, acestor pilule li se spunea ciocolată-Panzer, tablete- 
Stuka sau pastile-Hermann-Goring. 

MacDeath nota cu sârg. 

— Produsul a trecut apoi de la generalii din Wehrmacht ai 
NVA la armată și la STASI. Kremmer zâmbi din nou cu chipul 
imobil. Și la mine. 


Se uitară unul la celălalt. Păreau că se gândiseră la același 
lucru. 

— V-au mai rămas câteva pastile? 

Kremmer miji ochii și se ridică în picioare. Acum zâmbea cu 
adevărat. 

— Una sau două. Pentru dumneavoastră. 


15. 


Pe drumul de întoarcere de la Kremmer pe Allee der 
Kosmonauten, sună Hermann. 

— Treceţi repede pe aici, dar mai înainte beţi o cafea tare. 

— Ca să fiu mai trează decât sunt acum? întrebă Clara. 

— Ai dreptate, de fapt, nu este indicat. la mai bine valium. 

— Ajung imediat. 

Clara ajunse la biroul supraaglomerat al lui Hermann după ce 
lăsase pastilele date de Kremmer profesorului Marquard la 
Bonnys Ranch. 

— Mortul se numește Hendrik Ostmann, spuse Hermann. L-am 
putut identifica datorită amprentelor digitale. 

— Are dosar? 

— Nu tocmai. Hermann căscă și căută niște hârtii prin haosul 
de pe biroul lui. A făcut parte mai de mult din câteva bande. 
Furt din magazine și așa ceva. 

— Avem adresa lui? 

— Este tot din Spandau. Colegii se deplasează acolo. Vrei să 
mergi și tu? 

— Mă tem că nu pot, răspunse Clara. Ea se gândi la 
MacDeath, la Mandy și la multe altele care nu se puneau cap la 
cap. Oricum, avem nevoie de un mandat de percheziţie. Anunţă- 
mă când îl avem. 

Aruncă o privire pe fereastră. 

— Aţi rezolvat cu cheia? întrebă ea apoi. 

Hermann clătină din cap. 

— Am făcut zece c6pii după ea. În acest moment, zece agenţi 
se calcă în picioare pe la bănci. Mai întâi am crezut că este 
vorba de o casetă pentru bagaje de la o gară, dar acolo toate 
cheile sunt de același tip. Oftă, apoi continuă: Ar fi fost prea 


simplu. Oricum, lucrurile se mișcă. Chiar acum voi suna să 
vedem dacă sunt noutăţi. 

— Asta era informaţia pentru care aveam nevoie de valium? 

Hermann zâmbi. 

— Nu tocmai. Se aplecă în faţă și adăugă: Privește! Apăsă pe 
un buton al video-playerului de pe computerul său. Se văzu mai 
întâi o șină de cale ferată. Apoi o siluetă întunecată deplasându- 
se încet, parcă teleghidat, spre șine. Brusc, silueta dispăru. În 
același moment trecu ca un fulger trenul intercity, ca un uriaș 
șarpe pe șine. Părea că înghiţise silueta întunecată. În realitate, 
segmente de trup se răspândiseră printre șine. 

Clara își ţinea cana de cafea cu ambele mâini. 

— Imaginea este din Spandau? întrebă ea. 

Hermann confirmă. 

— Tocmai ne-au trimis-o cei de la transportul feroviar. S-a 
petrecut ieri, la ora 15:30, pe linia trei. Apare și în câteva ziare. 

— Știu. Clara oftă. Freese și Bellmann avuseseră grijă ca totul 
să pară un suicid „obișnuit”, pe paginile patru și cinci ale 
tabloidelor locale. Nicio referire la cheia din stomac ori la 
tatuajul „Legiune”. Asta ar mai fi lipsit acum. 

— Și de valium ai nevoie acum, zise Hermann. 

Derulă filmul și dădu un zoom pe partea din spate a 
peronului. În clipa aceea, Clara fu cât pe ce să scape cana din 
mâini. Acolo, între zona pentru fumători și un chioșc, se afla o 
siluetă întunecată, cu o gluga neagră trasă mult pe faţă. Silueta 
ridică mâna dreaptă și trecu palma prin faţa ochilor. În acel 
moment, intercity-ul intră în staţie. 

Trenul intercity care îl înghiţise pe Hendrik. 

Clara văzu negru în faţa ochilor. 


16. 


— A ieșit testul drogului, spuse Marquard. 

Preparatul dat de Kremmer fusese analizat în Clinica Karl 
Bonhoeffer și fuseseră căutate urme ale acestui drog în 
organismul lui Mandy. Era posibil ca acela care îl folosise să fi 
avut acces la acest drog, care nu mai exista acum în această 
formă. Totuşi, rezultatele obținute de Marquard erau 


dezamăgitoare. 

— Nu s-au găsit urme ale acelui drog. 

— Deci nici pervitin ori ceva asemănător, ce ar fi putut explica 
această schimbare de comportament? întrebă Clara. 

— Nimic, răspunse Marquard. lar metamfetamine doar în doză 
extrem de mică. In orice caz, insuficientă pentru a explica starea 
ei. 

Clara își imagina figura dezamăgită a lui Freese când va afla 
că o dăduse în bară cu suspiciunea lui privind drogul. 

„Dumnezeul morţii”, își spuse în gând Clara. „De unde 
provenea această supunere necondiționată? Cine putea provoca 
așa ceva? Cine putea să controleze astfel oamenii?” 

— Mai există o problemă, continuă Marquard. Nu o mai putem 
lăsa pe Mandy să mănânce singură. Trebuie să o alimentăm 
intravenos. 

— De ce? 

— A încercat iar să se sinucidă. Marquard făcu o pauză. A 
încercat să inhaleze ceaiul. 

Uitându-se în fereastra care îi oglindea chipul, Clara văzu cum 
îi cădea falca, de parcă musculatura maxilarului cedase 
complet. 

A încercat să inhaleze ceaiul... 

— Am Supus-o tratamentului cu calmante, continuă să 
vorbească Marquard. Presupun că puteţi vorbi cu ea cel mai 
devreme mâine. El trase adânc aer în piept și adăugă: Dacă va 
spune ceva. 

— Fără droguri, repetă Clara mai mult pentru sine. 

A încercat să își inhaleze ceaiul... 

— Profesore Marquard, de unde această loialitate absolută, 
dacă ea nu este indusă prin drogare? De unde această frică de 
zeul focului, care este atât de puternic încât vrea să se sinucidă 
decât să ne spună ceva? 

Clara bănuia că răspunsul la această întrebare putea fi găsit 
la ciudatul bărbat cu hanorac negru, care printr-un gest o 
paralizase pe Mandy într-o secundă. 

— AȘ putea să vă explic, însă nu cred că acum este momentul 
potrivit, răspunse profesorul. Totuși, un prețuit coleg de-ai 
dumneavoastră o poate face cu siguranţă mai bine. Din câte știu 
eu, condiţionarea și programarea a fost tema dizertaţiei sale la 
Universitatea din Virginia. 


— Vă referiţi la MacDeath? 
— Eu îi spun încă Martin Friedrich, zise Marquard. Dar chiar la 
el mă refer. 


17. 


Clara se afla cu MacDeath în biroul acestuia. Ambii aveau în 
faţă câte o ceașcă aburindă de Earl Gray cu lămâie. Clarei îi 
vâjâia capul. Tatuatul despre care aflase că se numește Hendrik 
avea și el un mister. Mandy, ca urmare a unui semn tăcut de un 
bărbat funest îmbrăcat cu un hanorac negru, se prăbușise, dar 
Hendrik se aruncase înaintea trenului. 

Se pornise o adevărată vânătoare a misteriosului bărbat, dar 
înregistrările camerei de luat vederi nu arătau mai nimic. 

Cine era acest bărbat care își trăsese pe ochi gluga neagră și 
dispăruse în mulțime? Era capabil să determine oameni să cadă 
țepeni ca o scândură la pământ sau să se sinucidă. Chiar era 
posibil așa ceva? Și era vorba despre un singur bărbat? 

— Condiţionare? întrebă Clara. Asta nu este povestea cu 
câinele lui Pavlov? 

— Exact, spuse MacDeath. Să presupunem că câinele lui 
Pavlov aude un semnal acustic. El ciulește urechile, dar nu face 
nimic altceva. Dar combinând semnalul acustic cu primirea 
hranei, la auzul semnalului, câinele va începe după un timp să 
saliveze. Asta se cheamă o reacţie condiţionată. 

— Asemănător cu alarma aeriană în timp de război? întrebă 
Clara. Sunetul sirenelor mai provoacă încă teamă oamenilor mai 
în vârstă, pentru că în timpul celui de al Doilea Război Mondial 
au trăit sub bombardamentele aviaţiei. 

— Așa este. 

— In acest fel, oamenii pot fi condiţionaţi și puși să facă un 
anumit lucru? 

MacDeath confirmă. 

— Se poate ajunge la programare chiar. Dacă, de exemplu, 
copilul A este bătut regulat de către copilul B, lui i se face frică 
doar când îl vede pe copilul B. Dar dacă el nu este bătut când 
copilul C este de faţă, este suficientă prezenţa copilului C pentru 
a-i crea copilului A sentimentul de siguranţă. MacDeath își trecu 


degetele peste filele unei cărți aflate pe masă. Asta se cheamă 
programare. Se dictează modul de reacţie al unui om. Există 
scenarii de ameninţare și scenarii de salvare și de eliberare. 
Făptașii îl determină pe respectiv să facă ceva. Îndeosebi din 
frica de pedeapsa care ar urma. Dacă făptașii au programat 
victima corect, pot obţine reacţia dorită și prin alte soluţii de 
excitare, care nu au nimic de-a face cu un scenariu de 
amenințare. 

— Precum la un șobolan, care la un anumit sunet este supus 
unui șoc electric? întrebă Clara. Şi care apoi intră în panică la 
auzul acestui sunet, chiar dacă nu mai este urmat de șocul 
electric? 

— Exact. Psihiatrul Frederik Skinner a descoperit că reacţia 
șobolanilor testaţi nu era dependentă doar de stimuli anteriori, 
ci și de toți excitanţii ulteriori acestora. Așadar, de consecinţe. 

— Care ar putea fi acestea? 

— De exemplu, o răsplată. Asta poate fi aplicată și oamenilor. 
Oamenii pot fi determinaţi să facă lucruri pe care instinctiv ar 
refuza să le facă, prin promiterea unei răsplăţi dacă acceptă o 
anumită suferinţă ori un anumit pericol. 

— De exemplu să treacă lama unei spade prin trupul lui 
Franco Gayo? 

— Da, de exemplu. 

— Cât de persistente sunt aceste proceduri? 

— Fiind înspăimântătoare, sunt foarte persistente. MacDeath 
își îndreptă ochelarii și continuă: în creier există două sisteme - 
amigdala și hippocamp. Un om aflat în stres traumatic 
înmagazinează toate percepțiile situaţiilor traumatizante - de 
exemplu imagini, cuvinte și sunete - în corpul amigdalin, în așa- 
numitul sâmbure de migdală, pentru ca ulterior să poată 
reacţiona mai repede într-o situaţie asemănătoare, pentru a 
evita noi vătămări. Asta înseamnă că amintirile, în mod deosebit 
cele traumatizante, vor fi memorate în acea parte a creierului, 
în care totul există în timp real. Spaimele trecutului devin un 
prezent veșnic și îngrozitor. După ce sorbi din ceai, el adăugă: 
Schimbul de amintiri în timp real este un bun instrument pentru 
a-l face pe om supus. Victima se comportă ca și cum s-ar afla 
deja într-o anumită situaţie, în care, de fapt, nu se află. Este un 
semnal care face apelul la acea situaţie. 

Clara închise ochii și medită câteva clipe. 


— Individul cu hanorac negru a făcut un gest și Mandy a 
înțepenit. Lucrul acesta poate avea o legătură cu ce ați spus? 

MacDeath își scoase ochelarii și se frecă la ochi. 

— Dacă plecăm de la premisa că acest bărbat nu avea puteri 
magice și că Mandy nu putea fi prefăcută în piatră, atunci ar 
putea fi o condiţionare relativ complexă. Ceea ce se cheamă un 
„mind control”. 

— Și ce s-ar fi putut întâmpla? 

— S-ar fi putut ca într-o situaţie de stres extrem, provocată 
prin condiţionare, o parte a personalităţii să se scindeze. Aceste 
personalităţi diferite pot fi imaginate ca niște utilizatori care se 
loghează pe același computer cu nume diferite. În literatura de 
specialitate se spune că se poate ajunge până la trei sute de 
personalităţi diferite. 

— Trei sute? exclamă Clara. Într-unul și același om? 

— Da. 

Clara se gândi la cele scrise pe peretele biroului lui Gayo: 
Numele meu este Legiune. Ca mine sunt mii. 

— Și de ce iau naștere aceste personalităţi diferite? 

— Pentru că suferința produsă la condiţionare și programare 
este în mod normal prea mare pentru un singur om. Mai ales 
când se utilizează violența extremă sau când victima este 
martoră la torturi și crime. Creierul împarte suferința între mai 
multe personalităţi, pentru a o face suportabilă. O personalitate 
suportă suferința, alta crede că ea nu a fost produsă. Și dacă 
programatorul are noroc, cele două personalităţi nu sunt 
conștiente una de alta. 

— Ca Dr. Jekyll și Mr. Hyde? 

Clara remarcă faptul că MacDeath se strădui să își 
stăpânească un zâmbet. 

— Aproximativ. Doctor gata de sacrificiu, Jekyll ia un drog și 
se transformă în răul Mr. Hyde, care vieţuiește ascuns în el și, în 
timpul raidurilor nocturne, nu se dă în lături nici de la crimă. Cu 
ajutorul unui al doilea drog, el poate, în cele din urmă, să 
redevină pașnicul și modestul dr. Jekyll. 

MacDeath se ridică și începu să se plimbe în sus și în jos prin 
fața dulapului, în timp ce își lovea ușor incisivii cu rama 
ochelarilor. 

— Așa cum spuneam, trăirile extrem de traumatizante pot 
produce o astfel de tulburare ori o disociere a personalității. Cei 


în cauză trăiesc apoi cu mai multe personalităţi. Aceste tulburări 
disociative de identitate se regăsesc uneori în crima organizată, 
mai ales în rândul adepților unui cult. O personalitate săvârșește 
o crimă. Cealaltă personalitate a aceluiași om nu știe nimic 
despre asta și nici nu poate, din neatenţie, să pălăvrăgească 
despre ea. 

El își reașeză ochelarii pe nas. 

— S-ar putea ca aici să avem de-a face cu un grup ai cărui 
membri să fie condiţionaţi în acest mod din motivaţie satanică? 
întrebă Clara. Un cult al Satanei? 

MacDeath dădu afirmativ din cap. 

— Este posibil și nici nu ar fi ceva nou. Cunoaștem așa ceva 
de la secta Aum, din Tokio, care în 1995 a săvârșit atentatul cu 
gaze din metroul capitalei Japoniei. Ori de la David Koresh cu 
davidienii lui, care s-au sinucis în grup în Texas. 

— Și această condiţionare este posibilă la orice om? 

— Din ce știu eu, condiţionarea funcţionează în combinaţie cu 
disocierea personalităţii doar la copii de până la cinci ani, dar 
experții se contrazic în privinţa limitei de vârstă. Dacă persoana 
este mai în vârstă, după suferințele produse de condiţionare, ea 
își pierde raţiunea. 

— Ce se întâmplă în cazul condiţionării? întrebă Clara. 

— Copiii trebuie, de exemplu, să asiste la o crimă. Ori trebuie 
să ucidă ei înșiși. Un animal. Ori chiar un alt om. Deseori, 
suferinţa este atât de extremă, încât personalitatea copilului nu 
o suportă. 

— Atunci se ajunge la disociere? 

— Până în cel de al cincilea an de viaţă, creierul învaţă să 
înlocuiască alte zone. Este posibilă chiar înlocuirea unei 
jumătăţi, fără ca asta să producă daune, pentru că funcţiile sunt 
preluate de cealaltă jumătate a creierului. 

— Şi ce se petrece cu cei de vârstă mai mare de cinci ani? 

— Între trei și cinci ani, personalitatea-eu evoluează complet. 
Când copilul trece de cinci ani, el înnebunește și sfârșește într-o 
instituţie specializată. 

— Există condiţionări tipice, care apar mereu? 

— Da, există câteva... să le spunem clasice. Un copil este 
închis într-o ladă și aude o anumită muzică. Copilul se sufocă și 
se sperie de moarte. Înainte de a se sufoca ori de a muri de 
frică, este scos din ladă și este silit să omoare un animal. 


— Și apoi? 

— Copilul omoară animalul de frică să nu fie închis din nou în 
ladă. După ce chestia asta se repetă de câteva ori, este suficient 
să audă muzica, pentru ca acel copil să facă ce i se cere. De 
exemplu, să omoare un animal. Pedeapsa este frica de a fi 
reînchis în ladă. Răsplata este faptul că nu mai este închis în 
ladă. Asta este condiţionarea simplă. 

— inseamnă că există și o condiţionare mai complicată? 
întrebă Clara. 

— Se numește „condiţionare complexă”. Se desfășoară astfel: 
copilul este lăsat odată cu o altă melodie în ladă, până când 
personalitatea lui se disociază în baza trăirilor traumatizante. 
Personalitatea disociată nu îl recunoaște pe făptuitorul care mai 
înainte a închis copilul în ladă, ci îl vede în el pe salvator. Așa se 
obţine loialitatea. Apoi această personalitate este utilizată 
pentru crime, pentru torturi, ritualuri ori alte infracțiuni. Ori 
victima trebuie să servească drept jucărie sexuală în cadrul 
orgiilor acestor secte. 

— Mandy poate fi o asemenea personalitate? 

— Poate. Doar că pare imposibil să scoatem de la ea ceva. 

— Aveţi vreo idee cine ne-ar putea ajuta? 

MacDeath zâmbi. 

— Fără îndoială. Chiar dacă mă tem că mă veţi lua drept sărit 
de pe fix în cazul în care vă spun. 

Clara zâmbi și ea și ridică din umeri. 

— Cu siguranţă nu mai mult decât vă cred deja. Privi ceasul și 
spuse: Mă duc puţin până jos, la Hermann. Să văd ce face cu 
Hendrik. lar dumneavoastră îmi veţi spune apoi cine este 
misteriosul expert. 


18. 


Hermann, cu un teanc de fotografii în față, mesteca ursuleții 
de gumă preferaţi. Tocmai se întorsese de la locuinţa lui Hendrik 
și își aerisise biroul. Răceala umedă a zilei ploioase încă se 
simţea. 

Fotografiile de pe masă arătau o locuinţă complet demolată. 
Dulapuri răscolite, geamuri sparte, comode răsturnate. Peste tot 


erau împrăștiate hârtii și îmbrăcăminte. Podeaua era murdară. 
În mijlocul haosului găsiră un mare șarpe alb. 

— Un boa constrictor alb, spuse Hermann când remarcă 
privirea mirată a Clarei. Sunt cam rari. A ieșit din terariul distrus. 

Clara se așeză lângă el. 

— Se pare că a răscolit cineva după ceva. 

Hermann confirmă. 

— Și l-au lăsat nervii negăsind ceea ce căuta. 

— Se întâmplă asta frecvent. Asta ce este? 

Clara arătă o pungă aflată pe masă. In ea se aflau cablul 
pentru acumulator al unui calculator Apple și resturi dintr-un 
monitor. 

— Asta a fost un laptop. Un MacBook Air. Pentru un iPhone. Și 
iPhone-ul e praf, deși la prima vedere ar părea întreg. 

Ambele aparate fuseseră negre. 

— Nu mai sunt utilizabile, nu? întrebă Clara. 

— Aparatele nu, dar există ceva denumit iCloud. Știi ce este? 

— Un server exterior? 

— Exact. Îţi poţi consulta pe el e-mailurile, calendarul, îţi poţi 
păstra documente. Și poţi să îl sincronizezi cu toate aparatele. 
Există doar la Apple. 

— Și? 

— Am cerut furnizorului de servicii telefonice datele lui 
Hendrik. Cartela SIM se afla în telefonul mobil. Astfel am aflat 
contul iCloud și am putut să îl accesăm. 

Clara ridică din sprâncene. 

— Interesant. Și ce aţi aflat? 

Fu rândul lui Hermann să ridice o sprânceană. Era un mail 
vechi de două săptămâni. 

— Care aduce oarecare lămuriri. lată, acesta este primul mail. 
Contul a fost șters din nou. Probabil că este de la cei care i-au 
rascolit locuinţa. 

Clara citi: 


Suntem în taberele depărtate de oameni, la malurile 
cenușii ale timpului, dincolo de capătul lumii. Nu vom 
tolera ca unul dintre servitorii noștri să nu ne fie 
credincios. Stăpânul nostru nu tolerează nicio 
slăbiciune, nu tolerează nicio evadare. _ 

Lașii, cei slabi și infidelii sunt executați. Incet. Și 


înspăimântător. 
Alege din care grup vrei să faci parte. 
EXECUTORII 


— lar aici, spuse Hermann, este răspunsul. 


Nu mai vreau să am de-a face cu voi. Dati-mi pace. 
Ultimul stick l-am depozitat într-un loc sigur. Doar eu 
știu unde este. Dacă nu mă lăsaţi în pace, stick-ul va 
ajunge la poliție. 

HENDRIK 


— Un stick, spuse Clara uluită. Chiar este vorba despre un 
stick. Ca și cum nu m-aș fi așteptat la asta. lar acesta pare a fi 
foarte important pentru cei care îl caută. 

— Atât de important încât un om să se sinucidă din cauza lui? 
Pentru că se teme de consecinţe, dacă ar fi ajuns pe mâna celor 
care nu ar trebui să ajungă la el? 

— Ori a fost determinat cumva să se sinucidă, pentru a nu 
trăda nimănui locul în care era păstrat stick-ul. 

Hermann se rezemă de speteaza scaunului: 

— Și să păstreze cheia acelui loc în propriul stomac. 

Clara oftă. 

— Adevărul este că trebuie să găsim afurisita de casetă. 
Soluţia este acolo. Ori nicăieri. 


19. 


Continua să plouă. Clara se afla din nou în biroul lui MacDeath 
și aștepta ca acesta să scoată din pălărie un tip exotic. 

— Bărbatul care ar putea să ne ajute trăiește la Roma, spuse 
MacDeath și o privi încordat pe Clara. Nu îl cunosc direct și l-am 
văzut o singură dată. Un bun coleg de-ai mei ne-a făcut 
cunoștință. Mai turnă ceai, apoi continuă: Este vorba despre 
profesorul Di Silva, un expert în boli mintale, influențe rituale. 
Profesorul Di Silva ţinea un colocviu pe probleme de 
psihopatologie și parapsihologie la Universitatea din Bologna și 
avea un lector-oaspete cam exotic. Acest bărbat consilia poliția 


italiană din Roma în cazurile de crime sataniste. Cunoaște 
cultele sataniste și practicante de magii nu doar din Italia, ci și 
din întreaga Europă. Este un susţinător al ideii că graniţa dintre 
fenomenele naturale și cele supranaturale este variabilă, 
fiindcă, după propriile afirmaţii, a simţit asta deseori. 

MacDeath suflă în ceai. Clara se întrebă dacă interlocutorul ei 
va ajunge, în cele din urmă, la subiect și îi va spune despre cine 
era vorba. 

— lar acest Di Silva credea că sunteți interesat de el? 

— Corect. Spunea că eu și acest bărbat luptăm amândoi 
împotriva forțelor răului și din acest motiv am fi un fel de colegi, 
dacă nu chiar aliaţi. Se așeză picior peste picior și adăugă: După 
care mi l-a prezentat pe acest domn vârstnic, elegant, dar 
oarecum înspăimântător, care era cel mai priceput în materie de 
psihopatologie, cu toate că nu părea. 

— Dar cum arăta? 

Clara se aplecă în față. 

— Purta o sutană neagră. lar la gât avea o cruce mare din 
argint. 

— Un preot? 

— Nu doar. MacDeath zâmbi: Un exorcist! 


20. 


Se înnoptase. 

Un exorcist, spusese MacDeath. Clara auzise că delirul mistic 
se putea vindeca doar apelând la religie. Deci nu un exorcist 
ajuta, ci credința că doar o religie „bună” va putea înlătura 
„răul”. Mulţi considerau că exorcismul este ceva depășit, dar se 
mai practica și astăzi și putea avea urmări dramatice, cum se 
întâmplase în cazul Annelisei Michels, din Bavaria. Acolo se 
petrecuseră, prin anii '70, evenimente bizare. Se spunea că 
femeia fusese posedată de diavol și că murise la izgonirea 
acestuia. 

Să fi fost acest lucru improbabil? De ce principele întunericului 
însuși să nu fi fost model pentru cel mai înfiorător criminal? Nu îl 
salutase oare Richard Ramirez pe judecător „Heil Satan”? Și 
Charles Manson, asasinul Helter-Skelter, nu se autointitulase 


Satana în persoană? 

Dimpotrivă, Mandy era doar înspăimântată. Ori nebună. Ori 
amândouă. Dar Satana? Putea juca el un rol aici? 

Clara o privi pe Mandy în ochi, se uită apoi la peretele căptușit 
și la cămașa de forță care o imobiliza. Ajunsese iarăși la 
psihiatrie. Bonnys Ranch arăta precum clasicul ospiciu dintr-un 
film cu dr. Mabuse, dar aici nu mai era un film. Era realitate. 
„Cimitire ale celor vii” se numeau asemenea locuri, dar ele erau 
necesare pentru a-i proteja pe ceilalți de oameni ca Mandy. Și 
pentru a proteja oameni ca Mandy de ei înșiși. Părea un film, dar 
era real. Real pentru că Mandy ar încerca din nou să se sinucidă. 
Pentru că frica ei era mai puternică decât raţiunea. 

Clara privi iarăși în ochii femeii, lipsiţi de orice expresie, ca 
niște ochi de mort. O să vrea vreodată să discute cu mine? se 
întrebă Clara. Făptașul era Mandy, știa asta, dar ceva îi spunea 
că Mandy nu fusese singură. Că exista probabil un păpușar care 
o ameninţase cu cele mai oribile lucruri dacă nu făcea ceea ce Îi 
cerea. 

Dacă nu vrea să vorbească, poate e bine dacă vorbesc eu. 
Prin empatie. Da, poate că ajuta dacă ea îi povestea lui Mandy 
istoria ei. Dacă ea, Clara, o făcea să înţeleagă că și ea suferise. 
Că și ea fusese o victimă. 

Așa că îi vorbi despre moartea surorii ei, Claudia, și despre 
fatala zi în care o văzuse pentru ultima oară, când îi promisese 
că o va lua de la școala de muzică. Despre neliniștea părinţilor 
când, la ora 20, Claudia încă nu ajunsese acasă. Despre 
telefonul dat la poliţie și despre informația primită de acolo, că 
trebuie să treacă cel puţin 24 de ore înainte ca o persoană să 
poată fi declarată dispărută. Despre disperatele telefoane la 
prieteni și rude, care însă nu o văzuseră. Și despre temerea ce 
se infiltra treptat că se întâmplase ceva. Că fata dispăruse 
probabil pentru totdeauna. Că ea căzuse în mâinile unei bestii, 
mâini în care niciodată un om nu trebuia să ajungă. 

A doua zi, urmase acţiunea de căutare. Clara povesti cum 
tatăl ei telefona mereu la poliţie, pentru că mama ei nu se mai 
putea stăpâni, și cum polițiștii încercau să îi încurajeze. 

Apoi îi vorbi despre telefonul care îi spulberase viața. Când 
poliţia i-a comunicat tatălui că găsiseră „ceva”. Clara nu 
înțelesese tot, dar un instinct, căruia îi plăcea să dezvăluie 
adevărul groaznic cu ascuţișul unui scalpel, o făcuse să își dea 


seama atunci când auzise cuvinte ca „luminișul pădurii”, „sac 
din plastic” și „expertiza dentară” că se petrecuse ce era mai 
rău. 

Clara se gândi dacă îi mai putea povesti lui Mandy și ceea ce 
se întâmplase pe urmă - ce aflase despre asasinul surorii ei și 
despre ce făcuse acesta cu cadavrul -, când auzi un cuvânt. Un 
cuvânt, o propoziţie. Rostite de o gură până atunci mută. 

— Vă este frică de el? rostise vocea. 

Era vocea lui Mandy, care întorsese încet capul spre Clara. 
Vorbea speriată, frica i se citea în ochi, dar vorbea. 

— Frică de criminal? întrebă Clara. 

Mandy dădu din cap. 

— Nu, spuse Clara. Este mort. 

— Asta este bine, spuse Mandy pe un ciudat ton. Este bine 
când răii sunt morţi. Ridică ochii pe jumătate deschişi către 
tavan. Răul nostru nu este mort. Încă nu, este viu pentru încă 
mult timp... Nouă ne este frică. 

— Vă mai este frică acum? 

Ea clătină din cap încet. 

— Acum ne este mai frică. 

„Răul nostru”, spusese Mandy, și „Ne este frică”. 

Clara se gândi la vorbele lui MacDeath. „Condiţionare. 
Disocierea personalităţii. Un om singur nu poate suporta”. 

— Şi atunci? În timpul crimei? 

— În timpul crimei? repetă Mandy. Nu. Atunci nu ne era frică. 

O fixa cu privirea pe Clara. Gura și ochii erau tot ce putea 
mișca Mandy, împachetată ca un cocon. Dacă nu îţi este frică, le 
este frică celorlalţi. 

— Dar de „rău” vă este frică? 

Mandy dădu încet din cap afirmativ. 

— De el, da. Mereu și pretutindeni. 

Clara încerca să răspundă cât mai calmă posibil, fără a o agita 
pe Mandy. Orice cuvânt greșit putea provoca reînchiderea în 
sine. 

„Răul. Cine era Răul?” 

— Cine este el, Mandy? 

— El? Mandy lungi foarte mult cele două sunete, privind-o 
țintă pe Clara. Este zeul crimei. Locuitor al focului. 

— Locuitor al focului? 

— Noi toţi suntem locuitori ai focului. Noi ucidem pentru zeul 


crimei. Ucidem pentru dragoni. 

Dragonul. 

Clara o privi atentă pe Mandy, fără a se apropia de ea ori a 
face vreun gest care ar fi putut să o înfricoșeze pe aceasta. 

— De ce ucideţi voi pentru Dragon? 

— De ceee? Buzele lui Mandy susurară o melodie înainte de a 
continua să vorbească. Pentru că nu putem face altcumva. El nu 
ne poruncește doar, el este în noi. Este ca lamele din 
măruntaiele noastre, care ne ciopârţesc din interior dacă nu mai 
ascultăm. 

„Dacă nu mai ascultăm”. 

— Ce se întâmplă dacă nu mai ascultați? 

— Dacă nu mai ascultăm? Mandy se balansă înainte și înapoi 
și repetă propoziţia. Dacă nu mai ascultăm? Ea își arătă colții. 
Atunci trebuie să mâncăm lucruri. 

— Ce fel de lucruri? 

— Tot felul. 

— Tot felul? 

— Vii și moarte. 

Clara auzise de ritualuri în care oameni fuseseră siliți să 
mănânce murdării și fecale. Ori bucăţi din cadavre. Ori bucăţi 
din oameni în viaţă. 

— Ce mâncaţi voi mai exact? 

— Noooi? întrebă iarăși Mandy pe un ton melodic. Mâncăm tot 
ce nu ne mănâncă. 

Mereu „noi”, gândi Clara. Trebuiau să fie și alţii în afară de 
Mandy. Poate mult mai mulţi. 

— Cine „noi”? întrebă Clara. Câţi sunteți? 

— Noi suntem mulţi, spuse Mandy pe un ton neutru și privi fix 
peretele. Suntem mulți. 

Inscripția cu sânge de pe peretele biroului lui Gayo îi reveni în 
minte Clarei. Numele meu este Legiune. Ca mine sunt mii. 

— Bărbatul cu hanorac negru, spuse atentă Clara. Nu va 
scoate nimic de la Mandy, știa asta, dar poate că în acest fel 
primea un indiciu. Bărbatul care a făcut gestul. 

Văzu cum ochii lui Mandy se măresc. Dar altceva nu se mai 
petrecu. 

— El este? 

— El? Mandy clătină încet din cap. El este puternic. Și teribil. 
Dar el este doar unul dintre cei mulţi. Nu el este Dragonul. 


Mandy privi un timp peretele în tăcere, apoi continuă: 

— Dragonul. El ne-a spus ce se va întâmpla dacă nu facem ce 
vrea el. Dacă nu facem cu victimele ce vrea el. Dacă noi nu... Ea 
înlemni brusc, ca și cum cineva ar fi întrerupt filmul. Nu! ţipă ea. 
Nu! Nu trebuie să vorbim! 

— Mandy, eu sunt aici ca să vă ajut. Eu pot... 

— Nu! strigă Mandy. Și faţa ei se întoarse fulgerător către 
Clara, ca ciocul unei păsări de pradă. Dumneavoastră puteţi 
doar să ajutaţi, dumneavoastră... dumneavoastră... 

Clara lăsă să se scurgă câteva secunde, ca întrebarea ei să nu 
pară provocatoare: 

— Cum pot să ajut? 

— Lăsând cazul baltă. 

Clara ridică din sprâncene. 

— Ce să fac? 

— M-ati înţeles, răspunse Mandy. Brusc, vocea ei deveni rece 
și controlată. Altfel, el, altfel, Dragonul... Privirea lui Mandy o 
străpunse pe Clara. Ochii ei, până atunci inexpresivi, păreau 
acum clari și duri ca diamantul. Altfel, el se va ocupa și de 
dumneavoastră. 

— Se va ocupa de mine? Clara simţi cum i se încordau 
mâinile. Este o ameninţare? 

— Nu, răspunse Mandy, și se retrase câţiva centimetri în 
cămașa ei de forţă. Nu este o ameninţare. Este o promisiune. 


21. 


Bărbatul cu ochelari negri se plecă în fața celor patru siluete 
îmbrăcate în negru din luminiș, care stăteau la marginea 
cercului format din pietre mânjite cu sânge. În mijlocul cercului 
ardea un foc. Deasupra focului era atârnat un cazan cu un lichid 
roșu-închis. 

— Întunecatule, care călărești pe vântul abisului și chemi 
creaturile nopţii dintre vii și morţi, vorbi una dintre siluete, 
trimite-ni-l pe Marele Bătrân al lumii groazei, ale cărui cuvinte le 
respectăm până la sfârșitul somnului nemuritor. 

— Din văgăunile de pucioasă cu ciuperci descompuse și în 
fața monoliţilor gigantici și hidoși, îl completă o a doua siluetă. 


— Marele pustiu al apei negre și al vântului urlător în care am 
trăit noi în vremurile trecute, se ridică vocea celei de-a treia 
siluete. Ascultă nemuritorii și discută cu mine chemarea șarpelui 
veșnic ce doarme. 

Bărbatul cu ochelari negri se mai plecă o dată. Apoi zise: 

— Eu domnesc asupra voastră, spune stăpânul pământului, în 
ale cărui mâini soarele este o spadă sclipitoare, iar luna un foc 
ce trece prin orice. El cufundă căușul în cazan, apoi continuă: 
Noi suntem frați. Noi suntem surori. Nu prin rudenie, ci prin 
sângele vărsat. 

e 

Apelul primit pe telefonul mobil o trezi pe Clara dintr-un somn 
ca de plumb. Prin paharul cu whisky aflat pe noptieră, în care 
mai era o jumătate de deget de alcool, văzu ceasul. Era ora 
5:40. 

Brusc, în minte îi reapăru seara de ieri, ca o scenă orbitoare, 
pe care cortina somnului o acoperise doar pentru scurt timp și 
care acum fusese brutal trasă deoparte. 

Nu este o amenințare, spusese Mandy. Este o promisiune. 

După aceste cuvinte, Mandy parcă împietrise, nu mai scosese 
o vorbă. ă 

Era în pericol? In profesia ei era mereu în pericol, dar 
amenințarea lui Mandy, chiar dacă ieșise din gura unei femei 
traumatizate și oarecum teleghidate, fusese suficientă pentru a 
o sili să bea trei pahare cu whisky, ca să poată adormi. lar 
acum, după doar patru ore de somn și după alcool, nu se simțea 
prea bine. Spera ca vocea să nu îi fie prea răgușită când va 
răspunde. Apelul era de la un număr din Berlin. 

— Vidalis. 

— La telefon este Marquard. Îmi pare rău că vă trezesc, dar 
este ceva important. 

„Ospiciul”, îi trecu prin minte Clarei. „Bonnys Ranch”. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea alarmată. 

— Mandy este moartă. 

Clara înlemni. 

— Moartă? Trecu telefonul la cealaltă ureche și se așeză pe 
pat. Cum a murit? A pătruns cineva la ea în celulă? 

— Suicid, răspunse Marquard abia șoptit. 

— Sinucidere? Dar purta cămașa de forță. Și, oricum, nu avea 
obiecte ascuţite. Pereţii celulei erau capitonați și era alimentată 


aproape exclusiv cu lichide. Nu putea... 

— Lichidul, zise Marquard. Aici a fost problema. 

— Ce vreţi să spuneţi? Ce s-a întâmplat? 

Marquard nu răspunse imediat, parcă ar fi vrut ca mai întâi să 
își facă ordine în gânduri. Afară era încă o noapte neagră ca 
smoala și zgomotul penetrant al ploii și întunericul pâclos făceau 
din această dimineaţă o capodoperă complexă a monotoniei. 

— Mandy se văitase în ultimele zile de puternice dureri de 
cap, spuse în cele din urmă Marquard. De aceea i-am 
administrat un medicament pe bază de acid acetilsalicilic. Știţi 
că este substanţa activă și în aspirină. Are pe lângă efectul de 
alinare a durerii și unul de subţiere a sângelui. 

— Da, și? 

— Din păcate, nu îl voia pentru dureri de cap. Ci pentru 
subțierea sângelui. Nu înghiţea tabletele. A reușit să le ascundă 
și le-a luat pe toate odată. 

— A murit din cauza asta? întrebă Clara afectată. 

Subțierea sângelui. Sângele se coagulează mai încet și curge 
mai rapid. Curge mai mult. 

— Nu asta a fost cauza directă, spuse Marquard. 

— Dar care a fost? 

— Și-a înghiţit limba. 

Clara avu în faţa ochilor imaginea lui Mandy, când vorbele lui 
Marquard îi răsunară în cap. 

— A lăsat un mesaj, continuă psihologul. 

— Un mesaj? Cum putea să scrie, când era imobilizată? 

— A scris mesajul cu sângele ei. Înainte de a-și fi retezat 
complet limba. 

(J 

La un sfert de oră după ce primise telefonul, Clara intra în 
instituția de sănătate mintală. Îngrijitorul care văzuse primul 
cadavrul lui Mandy se afla la tratament psihologic în staționar. 

Mandy era întinsă lângă pat, încă în cămașa de forță. Gura îi 
părea o gaură neagră, sângerândă, iar pe podea, lângă ea, se 
vedea ceva care arăta ca un mic biftec. 

În jurul ei era sânge. Pe podea. Pe pat. Pe cămașa de forţă. Pe 
perete. 

Tot acolo, scris cu sânge, era și mesajul ce făcea cunoscut 
fără urmă de emoție de ce Mandy nu putuse proceda altfel când 
îi făcuse lui Gayo exact ceea ce îi făcuse. Ceea ce „maestrul”, 


Dragonul, îi spusese clar. O logică în care morala ducea o luptă 
aspră cu instinctul de autoconservare, în care, în mod normal, 
învingea instinctul de autoconservare. O logică la fel de crudă ca 
bărbatul că le-o impunea slugilor lui. 

Privirea Clarei trecea de la o literă scrisă cu sânge la alta, în 
timp ce gura neagră și goală a lui Mandy îi apărea mereu și 
mereu în faţa ochilor minţii. 

ORI O FACI TU CU EL. 

ORI O FAC EU CU TINE. 


22. 


Zgomotul avioanelor care aterizau sau decolau se contopea 
cu foșnetul ploii. 

Clara și MacDeath se grăbeau pe culoarele înguste ale 
aeroportului Schönefeld Berlin, care, ca și aeroportul Tegel, se 
afla în stare de conservare, pentru că plănuitul mare aeroport 
nu era terminat și nici nu va fi terminat vreodată. 

Situaţia cu care Clara și alţi investigatori se confruntau era 
confuză. Era vorba despre un cult? Existau mai mulți făptuitori? 
Exista o condiţionare, așa cum i-o zugrăvise MacDeath? Erau 
droguri în joc? Ori altceva inexplicabil? 

Când nu mai știai cum să progresezi, o luai pe ocolite. Și acest 
ocol îi conduse pe Clara și pe MacDeath în orașul către care 
duceau toate drumurile. Roma. La Don Alvaro de la Torrez. Căci 
așa se numea exorcistul despre care îi vorbise MacDeath și cu 
care el, după ce discutase la telefon cu profesorul Di Silva, 
stabilise o întâlnire. 

După cele petrecute la Institutul de Psihiatrie Charité, Clara și 
MacDeath făcuseră rezervări în mare grabă și mai prinseseră 
locuri la un easyjet care zbura din vechiul aeroport Schönefeld 
al fostei capitale RDG direct la Ciampino - Roma. Un membru al 
secției de intervenţii a LKA îi condusese la aeroport, în timp ce 
criminaliștii inspectau celula lui Mandy. 

MacDeath, care își conectase telefonul mobil direct la ureche, 
îl sună pe profesorul Marquard și făcu rapid câteva adnotări într- 
o agendă jerpelită, în timp ce împreună cu Clara înainta cu 
viteza melcului spre controlul de securitate. 


În întortocheatul aeroport răsunau anunţuri sâcâitoare într-o 
înșiruire haotică. Clara urmărea obosită cu privirea un angajat al 
controlului de securitate, care cu un sârg aproape pervers 
răscolea geanta unei tinere, ca un psihopat necrofil un cadavru 
deschis. 

MacDeath încheie convorbirea telefonică și i se adresă Clarei: 

— Cei de la medicina legală au fost la faţa locului. Femeia și-a 
retezat limba cu dinţii, spune Weinstein. El vâri telefonul în 
buzunar și continuă: Pe maxilare nu există urme de apăsare, 
deci nu s-a exercitat o violenţă externă. În plus, pe lângă 
cuvintele scrise de ea cu limba sângerândă pe perete, a fost 
găsită și salivă de-a ei. Deci înseamnă că a acţionat singură. M- 
ar fi și mirat să se fi petrecut altfel. 

MacDeath privi îngrijorat pista de decolare învăluită în ceață. 

— Dacă cineva a obligat-o să săvârșească această crimă 
perversă, acest cineva, își întoarse din nou privirea spre Clara, 
cum să mă exprim, trebuie să fi fost în capul ei. 

După trei hopuri lungi, avionul ateriză pe pista aeroportului 
pentru chartere Ciampino. Era după-amiaza târziu. 

Clara și MacDeath închiriaseră o mașină, cu care acum 
străbăteau Via Appia Nova spre centrul orașului, printre pâlcuri 
de plopi și pini. 

Clara își auzi semnalul sonor al mailbox-ului. Patru vești, 
dintre care trei neimportante. Însă una era de la Hermann, pe 
care îl sună imediat. 

— Am găsit cutia, spuse Hermann. 

— Ce bine! Clarei i se tâie respiraţia. Și? Un stick? 

Trecu telefonul pe difuzor. Aflat la volan, MacDeath asculta 
atent. 

— Un stick inscripţionat „Venturas”. 

— Venturas? Ca la Gayo? 

— Posibil. Modus operanai asemănător. Stick-ul este plin cu 
fișiere pdf și alte date. Încercăm acum să descâlcim haosul. 

— Anunţă-ne imediat ce aveţi ceva. Oricând. Și descoperiți 
cine este Venturas. 

— Tragem tare, zise Hermann. Oricine ar fi, se află în pericol 
extrem. 


23. 


Era atâta liniște în munţii elveţieni, încât clinchetul unor 
cuburi de gheaţă puse într-un pahar se putea auzi până jos, în 
vale. Munţii și văile amplificau zgomotele într-un fel propriu, 
imprevizibil. Un sunet auzit la un kilometru distanţă, la doar 
câţiva metri nici nu era perceptibil. Și ceea ce iniţial părea încet 
putea deveni deodată foarte zgomotos. 

Dar la această oră era liniște. 

Liniște, dar nu pace. 

Siluetele îmbrăcate în negru înconjuraseră clinica. Mai înainte 
montaseră un dispozitiv de bruiaj care putea întrerupe 
semnalele telefoniei mobile și bloca liniile de telefonie fixă. 
După care pătrunseseră în clinică. 

Mult timp nu se auzi nimic. 

Până când izbucni strigătul. 

Acesta dură mai mult de zece secunde, pentru ca apoi să 
amuţească brusc, în așa fel că liniștea instalată era mai 
înfricoșătoare decât strigătul însuși. 

Zece dintre indivizii în negru se apropiaseră de personalul de 
serviciu, înarmaţi cu cuțite ascuţite, ca teroriștii de la 11 
septembrie. Aceia avuseseră cuțite pentru covoare, cei 
îmbrăcaţi în negru dispuneau de cuțite de vânătoare. Arme 
puţine, dar uneori este de ajuns să fii hotărât. 

Ce-i drept, nu ar fi trebuit să păteze prea mult cu sânge 
halatele medicilor și uniformele surorilor. Dar în cele din urmă, 
s-a recurs totuși la dotări. 

— Maestrul va fi foarte mulțumit de noi, spuse bărbatul cu 
ochelari negri și cu gura strânsă. 

Bărbaţii și femeile în negru, cu feţe palide și cuțite sclipitoare, 
se înclinară supuși. 

Apoi Dragonul scoase un telefon cu cartelă preplătită și 
trimise un SMS: 

Am terminat. 

e 

La distanţă de mulţi kilometri, șoferul limuzinei citi SMS-ul pe 
telefonul mobil personal. Discret, tastă răspunsul: 

Suntem pe drum. 

Apoi se întoarse către pasagerul de pe bancheta din spate. 


— Ajungem în două ore. 

Femeia din spate dădu din cap. 
Şoferul adăugă: 

— Are să vă placă, Frau Venturas. 


24. 


După o oră, Clara și MacDeath ajunseră la capela Santa Maria 
Immaculata din inima Romei. Se afla pe o colină de pe malul 
Tibrului, vizavi de Castel San'Angelo, oferind o priveliște asupra 
masivei cupole a Bazilicii Sfântului Petru. 

Soarele apunea. Razele lui scăldau piaţa, coloanele și 
turnulețele într-o lumină roșie-portocalie și transforma fluviul 
într-o mare de aur. La Roma, această însorită seară de februarie 
era mult mai plăcută decât în cenușiul și cețosul Berlin, în care 
iarna era încă stăpână. 

Alvaro de la Torrez locuia într-o clădire de lângă capelă, de la 
al cărei balcon, după cum auzise MacDeath, se putea admira 
cea mai frumoasă priveliște a Cetăţii Eterne. 

Când intrară în curte, îi întâmpină un bărbat înalt, în vârstă 
cam de patruzeci și cinci de ani, îmbrăcat într-o sutană croită 
perfect pe trup. Avea părul cenușiu-închis, chipul îngust și 
ascetic și ochii albaștri, cu care le aruncă o privire tăioasă noilor 
sosiți. Mersul lui elastic era tipic unui bărbat obișnuit să pretindă 
de la trupul și spiritul lui cele mai înalte performanţe. Se opri în 
faţa Clarei și a lui MacDeath și schiţă o scurtă plecăciune. 

— În căutaţi pe Don Alvaro? întrebă el cercetând chipurile 
celor doi. Vizitatorii din Berlin? 

Clara și MacDeath confirmară. 

— Bun venit la Roma, spuse bărbatul și le strânse mâinile. Eu 
sunt Tomasso Tremonte, secretarul personal al lui Don Alvaro. 

El arătă către capela din care ieșise. 

— Citește liturghia. Dar intraţi, nu vă va strica, adăugă 
preotul. 

Intrară în biserică. 

Ochii lor se acomodară cu greu în interiorul luminat doar de 
câteva lumânări. In capelă erau mai mulți credincioși, 
majoritatea femei, îngenuncheați în așteptarea euharistiei. 


Clara și MacDeath se așezară în partea din spate a capelei și 
priviră cum Don Alvaro încheia slujba. După ce credincioșii 
părăsiră Santa Maria Immaculata, Tomasso Tremonte îi conduse 
în față, la altar, unde Alvaro curăța cu grijă pocalul și recipientul 
pentru ostie. Tomasso se aplecă spre bătrânul preot și îi șopti 
câteva cuvinte la ureche. Alvaro se întoarse către cei doi. li privi 
cercetător câteva momente, apoi veni spre ei. 

— Martin Friedrich, se prezentă MacDeath bătrânului preot. 
Am vorbit la telefon. Mi-aţi fost recomandat de profesorul Di 
Silva de la Universitatea Bologna. Am mai schimbat câteva 
cuvinte la colocviul de parapsihologic de la Universitatea din 
Bologna, poate vă mai amintiţi. lar dânsa este colega mea, 
inspector-șef Clara Vidalis. 

Don Alvaro le strânse mâinile în timp ce o examina pe Clara 
cu ochii lui albaștri în ciudat contrast cu chipul măsliniu, de om 
al sudului, și cu părul alb. 

— Suntem compatrioți? întrebă el. 

Clara zâmbi. 

— Posibil. O parte a familiei mele vine din Alicante, cealaltă 
din Italia. 

Alvaro zâmbi și el. 

— Familia mea este din Sevilla. Aţi văzut vreodată cum se 
serbează acolo Paștele? 

Clara dădu afirmativ din cap. 

— Mai cu viață decât la noi, în Germania. 

— Cu mai puţină viaţă nu prea merge. Și cealaltă parte a 
familiei provine din Italia? 

— Da. Străbunicii mei au trăit în Trastevere, nu departe de 
aici. 

— Trastevere, repetă Alvaro dus pe gânduri. De cealaltă parte 
a Tibrului. Înainte vreme, nu era bine văzut, astăzi, Trastevere 
este unul dintre cartierele cele mai la modă. Toţi vor acolo. 
Zâmbi și adăugă: Tempora mutantur, nos et mutamur in illis. 
Vremurile se schimbă și noi ne schimbăm odată cu ele. Ceea ce 
odată era un cuvânt jignitor a devenit acum râvnit. 

— De cât timp trăiţi la Roma? întrebă Clara. 

Don Alvaro îi devenise simpatic de la bun început. 

— De patruzeci de ani. După atâta vreme, când este vorba de 
Roma, vorbim despre noi și ne considerăm romani. Veniţi cu 
mine, vă rog. 


Clara și MacDeath îl urmară pe Alvaro la altar, unde acesta 
strânse pânza albă și o puse cu grijă peste potir. Duse apoi în 
încăperea alăturată ustensilele necesare slujbei. 

— Dar cu siguranță că nu aţi venit ca să vorbim despre Roma. 
Cred că este vorba despre o problemă nefericită. 

Clara confirmă. 

— Rar se întâmplă să ne ocupăm atât de mult de ceva 
îmbucurător. 

Alvaro închise ușa sacristiei și dădu din cap. 

— Așa este și la noi. 

— Vă referiţi la lupta cu crima, cu răul? întrebă Clara când, 
conduși de Tomasso Tremonte, traversau curtea trecând pe 
lângă statuile Fecioarei Maria și a Sfântului leronim. 

Din loc în loc se vedea câte o floare înflorită, primii vestitori ai 
primăverii. 

— Da, și voi purta această luptă cât va voi Domnul, răspunse 
Alvaro serios și deschise ușa casei alăturate. 

— Și cum rămâne cu pensionarea? 

— Pensionare? Moarte plătită de stat? El strânse ochii înainte 
de a urca scările care porneau dintr-un coridor întunecos. Cu 
pensionarea nu rămâne în niciun fel. Eu sunt pe pământ pentru 
a-l sluji pe Dumnezeu și oamenii, nu pentru a lenevi. O privi pe 
Clara și adăugă: în cele din urmă, amândoi combatem răul, și 
această luptă nu va înceta niciodată. 

— lar noi, investigatorii, nu știm nici macar cine este răul, și 
nici când va comite următoarea faptă, spuse Clara. 

Alvaro dădu din cap. 

— Poate fi neliniștitor să nu știi tot, nu? Și cu atât mai liniștitor 
este să existe cineva care să știe tot. Dumnezeu știe când și 
cum veți muri. El știe acum și a știut mereu. Vă neliniștește 
acest gând, Frau Vidalis? Ori vă dă siguranţă să știți că 
Dumnezeu este totdeauna cu dumneavoastră, chiar și în clipa 
morții? 

Clara nu mai apucă să îi răspundă preotului, pentru că acesta 
deja deschisese ușa. 

— Veniţi cu mine, spuse el. Cred că avem multe de discutat. 


25. 


Mai întâi, Clara sesiză mirosul de tămâie. Apoi remarcă o 
statuie mare din lemn a Fecioarei Maria ţinând în brațe pe 
pruncul lisus și având atârnate de degete un rozariu. Cărţi de 
vechimi diferite, unele dintre ele foliante îndoite, roase de care, 
se înălțau până în tavan pe polite masive din lemn de stejar. Pe 
o servantă se afla o geantă uzată din piele. Alături erau o 
cărticică, un alt rozariu, o cruce și o casetă din argint, din care 
se putea stropi apă sfinţită. Uneltele unui exorcist. 

— Michela, menajera mea, ne-a pregătit un mic întăritor, zise 
Alvaro. Cred că am putea lua o gustare. 

Pe masă erau pâine, măsline, antipasti și brânză. Două carafe 
cu apă și vin roșu. 

— Desigur că nu aveţi nimic împotrivă ca secretarul meu să 
rămână cu noi. Alvaro arătă către Don Tomasso. El nu este doar 
omul meu de încredere, ci și asistent al Congregaţiei Sfântului 
Scaun și predă dogmatica la câteva universități papale. Pentru 
activitatea de acolo îi sunt deja îndatorat. Zâmbi scurt și 
adăugă: Faţă de el nu am secrete. 

— Cum doriţi dumneavoastră. MacDeath așeză pe masă o 
parte a documentelor rezultate din investigații. Am dori să vă 
relatăm ceva despre un caz, care în câteva privinţe ne-a... să 
zicem nedumerit. Este vorba despre crime rituale. Posibil 
satanism. Poate și posedare, dacă există așa ceva. 

Ochii lui Alvaro scânteiară când MacDeath continuă să 
vorbească. Tomasso asculta tăcut. 

— Problema este că în investigaţiile noastre ne mișcăm pe o 
gheață subţire. Deoarece imediat ce abordăm teme posibil 
supranaturale, ne pierdem credibilitatea în faţa superiorilor. 

Alvaro clătină din cap. 

— Oh, da, știu asta. Toţi se îndoiesc și între timp răul se 
răspândește netulburat. Puterea diavolului este cea mai mare 
acolo unde nu te-ai aștepta. 

El turnă vin și apă în pahare. 

— Și atunci când credinţa scade, cresc superstiţiile. Făcu o 
pauză și apoi adăugă: în special în vremuri pretins luminate ca 
acestea, când știința crede că poate să explice totul, deși la 
fiecare răspuns găsit de cercetători se pun din nou mii de noi 


întrebări. Dar să revenim la cazul dumneavoastră. 

MacDeath îi întinse lui Don Alvaro câteva fotografii. Ochii 
bătrânului exorcist se măriră când le văzu. 

— Aceasta este prima victimă a crimelor, spuse MacDeath. l-a 
străpuns tot trupul cu o spadă, până când aceasta i-a ieșit pe 
gură. El arătă cu degetul fotografia. S-ar putea ca spada ce iese 
pe gură să aibă o semnificaţie? Ceva simbolic, pe care asasinul 
vrea să ni-l sugereze? Aveţi o idee? 

Don Alvaro îi privi pe rând pe cei doi. 

— Da, spuse el. Este îngerul cu spada. Din prima carte a 
Apocalipsei. 

— Ingerul din Apocalipsă? întrebă Clara. 

— Evanghelistul loan a avut la vârsta de aproape nouăzeci de 
ani, în insula grecească Patmos, o viziune cu lisus Cristos. O 
viziune despre distrugerea lumii și Judecata de Apoi. lisus îi 
apare lui loan ca înger răzbunător care judecă oamenii la 
sfârșitul timpurilor. 

Don Alvaro îi făcu un semn lui Tomasso. Acesta se ridică și 
aduse de pe o poliţă o Biblie în format mare. Degetele lui Alvaro 
alunecară pe text când citi fragmentul, dar Clara avu senzaţia 
că acesta cunoștea fiecare cuvânt pe dinafară. 

— Capul său și părul erau albe ca lâna, ca zăpada, iar ochii lui 
ca flacăra focului. Și când l-am văzut, i-am picat la picioare ca 
mort. Dar el a pus mâna pe mine și a vorbit: Nu te teme. Eu sunt 
primul și ultimul și cel în viață. Eu am fost mort și, priveşte, sunt 
viu în vecii vecilor. Și am cheia morții și a iadului. Bătrânul făcu 
o scurtă pauză, apoi continuă: Și el avea șapte stele în mâna 
dreaptă, iar din gura lui ieșea o spadă ascuțită cu două tăișuri. 

— EIl l-a reprezentat pe Gayo ca lisus Cristos? întrebă Clara. Și 
de aceea l-a ucis așa? 

— Explicaţia aceasta este evidentă. Și prin ea făptuitorul se 
identifică cu Satana, răspunse Don Alvaro. Ce mai aveți? 

— Aceasta este Mandy Weiss, explică MacDeath. Ea a săvârșit 
două crime. Unei victime i-a spart craniul cu un târnăcop, iar pe 
cealaltă a împușcat-o de aproape cu un pistol pentru cuie. În 
ambele cazuri, fapta semăna cu o execuţie. Probabil că Mandy 
Weiss l-a ucis și pe Gayo, dar încă nu avem toate rezultatele 
investigaţiilor. Este posibil să fi săvârșit crimele din ordinul unui 
bărbat, căruia ea îi spune Dragonul. 

Sprâncenele lui Tomasso se ridicară brusc. El îi aruncă lui Don 


Alvaro o privire semnificativă. 

— Dragonul, repetă Alvaro și dădu din cap. Și Dragonul apare 
în Apocalipsă. El o atacă pe Maria pentru a-i mânca copilul. 

Degetele sale alunecară iarăși peste rânduri când citi din nou 
din Biblie: Și pe cer apăru un semn - o femeie îmbrăcată în 
soare, cu luna sub picioare, iar pe cap cu o coroană cu 
douăsprezece stele. Ea era gravidă și tipa de durerile nașterii. Și 
mai apăru al doilea semn pe cer, un dragon mare, roșu, cu șapte 
capete și zece coarne, iar pe capetele lui, șapte coroane; coada 
lui mătură a treia parte din stelele de pe cer și le aruncă pe 
pământ. lar dragonul se înfățișă în fața femeii, care trebuia să 
nască, pentru ca după ce năștea să îi mănânce copilul. 

Clara simţea că i se umeziseră ochii. Copilul care va fi 
mâncat. De câte ori auzea așa ceva, gândul o ducea la sora ei, 
Claudia. 

Don Alvaro observă, dar nu spuse nimic. 

— Asta ar fi o interpretare logică, spuse MacDeath. El își 
spune Dragonul și se consideră dragonul din Apocalipsă, care 
vrea să mănânce copilul Mariei. Și prima lui victimă este 
simbolic Cristosul Apocalipsei, căruia îi iese spada din gură. 

— Totuși, în Apocalipsă, interveni Tomasso, arhanghelul Mihail 
îi protejează pe mamă și pe copil și alungă Dragonul, care este 
diavolul, în iad. 

— Totul este o luptă fără de sfârșit, spuse Don Alvaro. Femeia 
contra dragonului, lisus contra Satanei, lerusalimul contra 
Babilonului, diavolul contra mielului. 

MacDeath luă din dosar portretul-robot întocmit de psihologii 
și de desenatorul poliţiei pe baza descrierii făcute de micul 
Lukas. Acesta îl reprezenta pe bărbatul care îi dăduse lui Lukas 
stick-ul USB - bărbatul cu hanorac negru, față slabă și ochelari 
negri. 

Alvaro privi un timp desenul. 

— Credeţi că el este adevăratul criminal? 

Se aplecă în faţă și Tomasso și examină imaginea atent. 

— In orice caz, el cunoaște mai multe decât oricare altcineva 
despre întunecatele secrete ale victimelor, răspunse MacDeath. 
Dar noi nu știm dacă așa arată în realitate. Și tot atât de puţin 
știm cine este. Nici Mandy Weiss nu ne-a putut spune. 

— Ce v-a spus? 

Clara interveni: 


— Că ei sunt locuitorii focului, ce o fi însemnând asta. Și că îi 
este o frică nebună de un bărbat care, evident, este în capul ei. 

— Locuitor al focului, murmură Don Alvaro. De asta am mai 
auzit o dată. Un cult. Cam mic, dar deosebit de periculos. 

— Aveţi mai multe informaţii despre cultul acesta? întrebă 
Clara. 

Don Alvaro clătină resemnat din cap. 

— Doar ceea ce v-am spus deja. Dar ce s-a întâmplat cu 
această tânără femeie? 

— Și-a înghiţit propria limbă și și-a provocat o hemoragie ce i- 
a fost fatală, spuse MacDeath. 

Don Alvaro se cruci. 

— Dumnezeule atotputernic! șopti el. 

Apoi privi din nou portretul-robot. 

— El poartă acești ochelari spre a-și ascunde ochii, zise el. 

MacDeath confirmă. 

— Asta ar putea avea o semnificaţie simbolică. Poate că el 
crede că este ceva cu ochii lui. Mulţi pacienţi schizofrenici cred 
că au ochi de foc, care trebuie ascunși de lume. 

Don Alvaro dădu afirmativ din cap. 

— Se poate ca și acest bărbat să creadă așa ceva. Dar s-ar 
mai putea să fi pățit ceva la ochi. Ceva ce alţii nu trebuie să 
vadă. 

— Ori ceva ce el crede că ceilalţi nu au voie să vadă, adăugă 
Clara. 

— Am văzut asemenea cazuri, zise don Alvaro. Poate el crede 
că posedă ochi prăpăstios de negri. Ori ochi de răpitor. Că este 
un demon. Ori că el, privirea ochilor lui albaștri se opri pe Clara, 
poate să vadă ceea ce alţii nu văd. Că el poate privi în alte lumi 
și alte sfere. Că el vede altfel decât ceilalți. Cu alţi ochi. Ori chiar 
fără ochi. În orice caz, el crede asta. 

— Atunci s-ar putea ca el să se dezvăluie în momentul în care 
își omoară victimele? întrebă MacDeath. Să își scoată ochelarii 
atunci? 

Don Alvaro confirmă. 

— Din păcate, nu avem imagini cu el fără ochelari, spuse 
Clara. Și nici nu cunoaștem pe cineva care să îl și văzut fără 
ochelari înainte de moarte. lar cei care ar fi putut să știe, 
precum Gayo, nu ne mai pot spune. 

Cei trei tăcură câteva momente, fiecare adâncit în gândurile 


lui. 

— Ajutorul aceasta, spuse în cele din urmă Alvaro. Această 
Mandy. Ce simptome prezenta ea? 

— Mandy Weiss avea probleme psihice grave de natură 
schizofrenică, zise MacDeath. Ceea ce ne-a surprins a fost 
dependenţa faţă de maestrul ei, cum îi spunea ea. Era o 
dependență ce nu avea nimic de-a face cu psihozele induse de 
droguri, ci era de natură mentală, ori să îi spunem sufletească. 
În spatele ei trebuie să se afle altceva. Mai ales dacă avem în 
vedere și ce s-a mai întâmplat. 

— Ce s-a mai întâmplat? 

MacDeath îi relată cum Mandy înţepenise brusc și se 
prăbușise la pământ când misteriosul bărbat cu hanorac negru 
făcuse un semn. Și îi mai povesti și despre Hendrik, care se 
aruncase în faţa trenului, și că și în cazul acestuia se acţionase 
prin condiţionare și programare. 

— Ar putea fi o condiţionare, spuse Alvaro. Acesta este un 
fenomen foarte laic, cu care am avut de-a face deseori în lupta 
noastră cu răul. Secretarul meu personal s-a preocupat intens 
de această temă și cu siguranţă vă poate spune mult mai multe 
decât mine. Totuși, este foarte posibil ca la acest cult satanic, 
dacă chiar este vorba despre așa ceva, să joace un rol și 
practicile supranaturale. El se frecă pe bărbie și adăugă: Dar 
toate la rândul lor. Doriţi să începem cu dimensiunea lumească? 


26. 


— Să recapitulăm, spuse Tomasso, care tăcuse mai tot timpul, 
și se adresă Clarei. Acest bărbat cu hanorac negru a făcut un 
gest și această femeie s-a prăbușit. lar tânărul bărbat Hendrik s- 
a aruncat în faţa trenului. De fiecare dată a fost vorba despre un 
bărbat în negru, care a făcut același gest, ţinând degetele 
paralel cu nasul. 

El făcu gestul respectiv, de parcă l-ar fi văzut. 

— Cunoașteţi acest gest? întrebă Clara. 

— Firește. Se folosește pentru punerea în mișcare sau 
înlemnirea membrilor sectelor. Se dă un semnal, iar victima 
reacţionează în modul corespunzător. Secretul constă în 


controlul deplin. 

— Și cum este posibil ca o femeie ca Mandy să înlemnească 
dintr-odată? 

Don Tomasso oftă. 

— De exemplu, victima este ţinută închisă într-o ladă până 
când aproape paralizează. Atunci se aude un anumit semnal. 
Apoi victima este influenţată de acest semnal și „paralizarea” 
este condiționată de experienţa cu lada. Asta înseamnă că 
victima devine ţeapănă ca în ladă de câte ori aude semnalul. Ca 
să spunem așa, este telecomandată. 

MacDeath clătină din cap. 

— Şi cu acei oameni se poate face orice. 

— Da. In cercurile sataniste, și probabil și la locuitorii focului, 
există așa-zisul sfat al celor șapte. Ei sunt conducătorii. Ei știu 
multe, dar doar toţi la un loc știu totul despre cult. Se 
controlează reciproc, așa că niciunul dintre ei nu poate lua 
singur puterea. 

— Și cum își recrutează supușii? întrebă Clara. 

— Cei mai mulți le aparţin prin naștere. 

— Lucrul acesta ar trebui totuși să fie remarcat de cei din 
afara cultului, zise Clara mirată. 

— Nu neapărat. De exemplu, la anumite culte pot rămâne 
însărcinate doar femeile supraponderale, la care nu se observă 
că sunt însărcinate. Uneori, femeile sunt tratate cu hormoni, ca 
să nască gemeni. Și dintre gemeni este înregistrat un singur 
copil, ca totul să pară în ordine. Celălalt copil va fi tratat ca un 
sclav și va fi folosit în ritualuri. 

— Ce fel de ritualuri? întrebă Clara. 

— De exemplu, jertfe omenești. 

— lar aceste femei își aduc copiii pe lume acasă? 

— Dacă nașterea trebuie să rămână secretă, nu există altă 
posibilitate. Și la femei nu reușește totdeauna. Se administrează 
hormonii fetelor de unsprezece - doisprezece ani, pentru a 
putea naște. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Cu cât mai 
multe, cu atât mai bine. 

Clara răsuci în mână paharul cu vin. Este prea puţin credibil 
ca dintre aceste monstruozităţi revoltătoare să iasă ceva la 
suprafață. 

— Dar trebuie să fie vorba despre ceva mai mult decât despre 
controlul reciproc. Cum se face că totul rămâne ascuns? Ce se 


întâmplă, de exemplu, cu morții? 

Tomasso zâmbi resemnat. 

— Asta rămâne secret pentru că toți colaborează. Un medic 
aparținător al cultului emite un certificat de deces și se rezolvă. 

Clara oftă. In realitate, era mai simplu decât te gândeai. 
Deseori ajungea un certificat de deces întocmit de un medic și 
cadavrul dispărea sub pământ. In Germania, în majoritatea 
cazurilor, nu se făcea autopsie, spre deosebire de SUA, unde 
fiecare cadavru trebuia prezentat unui medic legist oficial 
împuternicit pentru examinarea cadavrului. 

— lar groparul, continuă don Tomasso, îngroapă un sicriu gol. 

Clara rămase stupefiată. 

— De ce gol? 

— Părţi ale cadavrului pot fi folosite pentru diverse ritualuri 
necromantice. Sau, Tomasso își drese glasul, sunt mâncate. 
Unele suflete nefericite, mai devreme ori mai târziu, 
înnebunesc. De cele mai multe ori, acestea sunt folosite la 
treburi josnice. Pentru tentative de crime la care nu este atât de 
important dacă reușesc ori nu. Sau pentru pornografia infantilă 
și prostituție. Uneori și pentru acele filme înfiorătoare în care 
sunt redate crime reale. 

— Vă referiţi la snuff movies, interveni Clara. 

Tomasso confirmă. 

— Da, așa se numesc. Pentru ele se plătesc până la douăzeci 
de mii de euro. 

— Există mame care își pun copiii în siguranță? 

— Da, însă pedepsele sunt draconice. Aceste mame trebuie 
să își tortureze propriii copii. Ori trebuie să îi omoare. Și dacă 
încalcă iarăși legile ordinului, trebuie uneori să își dezgroape 
cadavrele copiilor... Ezită, apoi adăugă: Sunt obligate să 
mănânce din ele. 

— Dumnezeule! șopti Clara. 

— Această tânără femeie, Mandy Weiss, a luat parte la 
ședințe spiritiste? întrebă Tomasso. 

MacDeath răsfoi documentele. 

— Da, avem declaraţiile celor care au locuit cu ea în Neukölln. 
Şedinţe de spiritism, întoarceri de pahare, jocuri cu pendulul. În 
plus, a fost convinsă să ucidă un iepure. Una dintre prietenele ei 
afirma că în măruntaiele lui se poate citi calea către un viitor 
mai bun. 


— Un viitor mai bun! interveni dispreţuitor Tomasso. Acum, 
această sărmană femeie a fost mințită. Dumnezeu să o ierte. 

De mânie, pe fruntea lui Alvaro apăruse o cută adâncă. 

— In Italia avem mai mulţi clarvăzători și vrăjitoare decât 
preoţi, murmură el. Asistenţa spirituală înseamnă astăzi pentru 
oameni ghicitul în cărți și întoarcerea paharelor. Și aceste culte 
înfiorătoare au mulțimi de adepţi. 

— Da, toate acestea reprezintă iadul, spuse Tomasso. Dar, 
credeţi-mă, adevăratul iad este și mai rău. Însă despre asta vă 
poate povesti mai multe Don Alvaro. 


27. 


Se lăsase noaptea. Tomasso aprinsese și alte lumânări prin 
colțurile încăperii, care fu învăluită într-o lumină fantomatică 
pâlpâitoare. 

— ladul..., începu Don Alvaro, și un moment privi prin 
fereastră un punct aflat departe pe cerul nopţii ce cuprindea 
Roma. Clara observă cum Don Tomasso îl urmărea cu atenţie pe 
șeful lui. 

— Escatologia este doctrina ultimelor patru lucruri, continuă 
el în cele din urmă. Cer și iad, moarte și Judecata de Apoi. În 
Vechiul Testament se vorbește despre valea Hinnom din 
lerusalim, în care canaanienii sacrificau zeului Moloh, prin 
ardere, primul lor născut. Valea Hinnom, Gey Hinnom, a devenit, 
în cele din urmă, Geheena, cuvântul arab pentru iad. lisus 
vorbește de focul veșnic și de chinurile veșnice ale iadului, unde 
viermele nu moare și focul nu se stinge. 

Clara se cutremură și își cuprinse pieptul cu braţele. 

— Cine este în iad? 

— Nu putem ști, răspunse Alvaro. Există două credinţe, dar în 
mod sigur sunt false: una pleacă de la ideea că iadul este gol, cu 
siguranţă neadevărat. A doua este aceea că noi știm cine se află 
în iad, ceea ce nu este cazul. Pentru că este posibil ca în ultima 
secundă a vieții lui un om să se căiască din adâncul sufletului și 
de aceea să primească iertarea. 

— Și pedeapsa cu iadul? întrebă Clara. Cum o vedeţi 
dumneavoastră, ca înalt prelat? 


— Există imagini și există viziuni ca aceea de la Fatima, de la 
începutul secolului al XX-lea. Don Alvaro își mângâie barba. 
Mulţi spun că iadul ar fi un abis imens, alţii au văzut în viziunile 
lor un gigantic tunel, de câţiva kilometri, prin care sufletele 
zboară spre o uriașă poartă din fier. O poartă care se deschide 
doar o dată, după care se închide din nou. Pentru totdeauna. 
Există relatări ale cercetătorilor care au ajuns adânc în interiorul 
pământului, precum inginerul rus Azzacov. El a efectuat în 
Siberia forări până la cincizeci de kilometri. Pe undeva, din acele 
abisuri s-au auzit strigăte. Fiind comunist, nu cred în Dumnezeu 
și în paradis, a spus Azzacov, dar de când am auzit ţipetele, 
cred în iad. Oceanografului francez Jacques Cousteau i s-a 
întâmplat ceva asemănător în Triunghiul Bermudelor, în 1993. El 
își privi vizitatorii și adăugă: Aceste înregistrări există. Și ceea 
ce se aude este extrem de straniu. Într-adevăr, sunt strigăte. Nu 
sute, nu mii, ci milioane. 

El tăcu un moment înainte de a continua gânditor: 

— ladul se află într-adevăr în interiorul pământului? Nu prea. 
Este el în afara lumii noastre? Mai curând. Niciun om viu nu a 
ajuns acolo până la lisus Cristos, care a doua zi după moartea sa 
pe cruce, de Sâmbăta Mare, a coborât printre morţi, cum ne 
rugăm noi în crez. Descendit ad inferos. Coborârea în imperiul 
morţii. El este singurul care s-a întors. Toţi ceilalţi trebuie să 
rămână acolo veșnic. În iad nu pătrund nici rugăciunile. Pentru 
toți cei aflați acolo, nu mai există speranţă. Alvaro își împreună 
mâinile și se întoarse către Clara: Dar dumneavoastră ați 
întrebat despre pedeapsă. 

Clara confirmă. 

— Deci există două pedepse. Prima este de a sta departe de 
Dumnezeu. Aceia care în viață s-au ţinut departe de Dumnezeu 
vor fi departe și în viaţa de după moarte. A doua pedeapsă este 
chinul veșnic al iadului, focul iadului, pe care copiii de la Fatima 
l-au văzut în viziunea lor, și în care cei blestemați înoată fără 
greutate și fără echilibru, întrerupţi doar de strigătele de durere 
și de disperare, de care nu vor scăpa în vecii vecilor. 

— La Dante, adâncurile iadului sunt din gheață, interveni 
MacDeath. Acolo se află Satana cu trei capete, care mestecă 
marii păcătoşi ai umanităţii, de exemplu pe luda Iscariotul. 

— Corect. ÎI cunoaşteţi foarte bine pe Dante al 
dumneavoastră. Dante era italian. Pentru un italian, perspectiva 


gheții este mai rea decât a focului. În orice caz, atât timp cât nu 
este vorba despre înghețată. Pe chipul lui se așternu un zâmbet. 
Cu totul altfel este cu eschimoșii. Când misionarii catolici le-au 
povestit acestora despre iad, ei au întrebat: Noi cum ajungem 
acolo? 

Clara și MacDeath zâmbiră. 

— Oricum, Lucifer s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu și a fost 
aruncat în iad. Și Adam a cedat promisiunilor diavolului 
mâncând din pomul cunoașterii și aducându-le astfel oamenilor 
moartea. Al doilea Adam, lisus Cristos, a ales să asculte de 
Domnul, chiar dacă fidelitatea faţă de acesta l-a costat 
renunțarea la regatul pământesc și moartea prin răstignire pe 
cruce. 

Privind tensionată pe fereastră, Clara zise: 

— Totuși, imaginea unui iad, a unui loc al disperării fără 
speranţă și mângâiere... Unde este permanenta milă 
dumnezeiască? 

— Mila Domnului este oferită celor care au meritat-o, ripostă 
hotărât Alvaro. Și în ce privește iadul, acesta nu poate fi 
imaginat. La fel nici cerul. Dar pentru că vorbiţi de îndurare: 
imaginaţi-vă că nu există iadul și că toţi ajung în paradis. Atunci 
veți trăi veșnic alături de criminali, cei care în această viaţă v-au 
chinuit, și pe care dumneavoastră îi vânați. O imagine nu tocmai 
frumoasă, nu? 

Clara nu răspunse. 

— Cine conduce iadul, după părerea dumneavoastră? întrebă 
MacDeath. Există un gen de ierarhie, așa cum știm din operele 
din Evul Mediu? 

— Există cei trei stăpânitori ai iadului, răspunse Don Alvaro. 
Satana, Lucifer și Asmodeus. Li se spune Triumviratul. Ei sunt 
cei mai bătrâni, cei mai puternici și cei mai periculoși dintre toți. 
Sunt menţionaţi în primele scrieri ale Vechiului Testament. Au 
fost de faţă la răzvrătire. Răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. 

— Eu gândeam că Satana și Lucifer sunt identici, spuse Clara. 

Alvaro clătină din cap. 

— Lucifer a fost cel mai strălucitor dintre toți îngerii. Totuși, el 
s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu și a fost zvârlit în iad. 

— Și Satana? Satana nu este Lucifer? 

— Nu, nu este, chiar dacă nu corespunde doctrinei obișnuite. 
Dar padre Amorth și cu mine am descoperit asta în miile de 


discuții cu posedaţii și cu demonii. 

— Gabriele Amorth a fost înaintașul dumneavoastră? întrebă 
mirat MacDeath. Fostul exorcist-șef al Vaticanului? 

— Da. Și el a vorbit deseori cu demonii. Ca și mine. 

— Și astfel aţi descoperit că Satana nu este același cu Lucifer? 

— Lucifer, spuse Don Alvaro în loc de răspuns, s-a ridicat ca 
cel mai mare dintre îngeri împotriva lui Dumnezeu. Satana a 
fost, de asemenea, un înger de rang înalt, dar el era altfel decât 
Lucifer. Mai calculat, mai crunt. lar Lucifer a fost dublu umilit. 

— În ce fel? 

— După căderea în iad, nu a devenit stăpânul acestuia. John 
Milton, autorul cărţii Paradise Lost, scria că este mai bine să 
stăpânești în iad decât să servești în cer. Dar aici nu avea 
dreptate. Pentru că lucrul acesta nu s-a întâmplat. Adevăratul 
stăpân al iadului nu a fost Lucifer, ci... 

Clara îi încheie propoziţia: 

— ... ci Satana? 

— Așa este, confirma Don Alvaro. Dumnezeu a făcut perfectă 
umilirea lui Lucifer. 

— Și cine este al treilea în acest triumvirat? 

Chipul lui Don Alvaro se întunecă. 

— Unii îi spun Abaddon, rege al iadului. Pentru prima dată 
este menţionat în Cartea lui Tobias, o scriere apocrifă, ce nu 
apare în toate versiunile Bibliei. Luther, de exemplu, a eliminat- 
o. Asmodeus se presupune că a îndemnat orașele Sodoma și 
Gomora la viciu și păcat, ceea ce, în final, a dus la distrugerea 
lor. Apocalipsa lui loan vorbește de o stea căzută din cer după 
ce îngerul Domnului a suflat a cincea oară în trâmbiţă. Steaua 
avea cheia infernului, de unde la sfârșitul timpurilor vor ieși 
târându-se creaturile iadului și vor năvăli asupra lumii. Și regele 
acestor creaturi este Asmodeus. 

El făcu o scurtă pauză. 

— Și Asmodeus este pretutindeni, continuă el, jumătate 
pentru el, jumătate pentru Clara și MacDeath. Cât de des m-am 
întâlnit cu el... 

Vorbea de parcă ar fi avut de-a face cu un vechi dușman. 

— Și acest... Aveţi informaţii chiar de la demoni? Clarei nu îi 
venea să creadă. Vorbesc ei cu dumneavoastră? 

— Nu, oamenii vorbesc. Posedații. 

— Deci aţi aflat prin... 


— Prin gura celor posedaţi, spuse Alvaro cât se poate de 
serios. 

— Și de câte ori aţi realizat aceste exorcizări? 

Don Alvaro clătină din cap. 

— Aproximativ de douăzeci de mii de ori. 

Telefonul mobil al Clarei sună din nou. 

Era tot Hermann. 

Ea se simţea deja ca posedată. 


28. 


— Vă rog să mă scuzați un moment, se adresă ea lui Alvaro și 
lui Tomasso. Din păcate, slujba nu ne dă pace nici aici. 

Ea răspunse apelului. 

— Ce este, Hermann? 

Se ridică și se duse la fereastră. MacDeath se apropie de ea și 
Clara cuplă difuzorul. 

— Veşti foarte proaste, spuse Hermann. larăși un stick USB 
plin de orori. Este de groază. 

— Cine este Venturas? 

— Isabel Venturas, patruzeci și doi de ani. După cât se pare, 
activează în domeniul farmaceutic. Oficial, este şefă la 
International Cell Laboratories, o firmă elveţiană specializată în 
implantul de hemoblaste. Firma face cercetări pentru ca 
paraplegicii să poată să meargă din nou și alte probleme de 
genul acesta. Ți-am trimis și o fotografie. 

Clara deschise mailul și privi fotografia brunetei și foarte 
atractivei Isabel Venturas. 

— Oficial, este vorba de implantul de hemoblaste, spuse 
Clara. Și neoficial? 

Hermann făcu o pauză. 

— Ai auzit de Robert White? întrebă el. 

Clara clătină din cap. 

— Nu. 

— A retezat capul unor maimuțe Rhesus și l-a transplantat 
altora. Probabil cu scopul de a face cândva și oamenilor același 
lucru. În orice caz, nu a avut nicio reţinere de ordin moral să 
efectueze aceste transplanturi de cap. 


Clara se cutremură. 

— Din ce știu eu, așa ceva nu a mers niciodată. Remarca îi 
aparţinea lui MacDeath, care vorbea în microfonul telefonului 
mobil. Maimuţele au supraviețuit câteva zile. Apoi feţele și limba 
li s-au umflat și la puţin timp animalele au murit. 

— Da, așa este. Dar de atunci a trecut ceva vreme, zise 
Hermann. Astăzi, medicina a făcut pași importanţi. 

— Cât de importanţi? 

— Astăzi se fac transplanturi de cap și la oameni, după cum 
se pare. 

Clara strânse pumnii. 

La oameni. Ce gând înfiorător. Un om se trezește din 
anestezie și constată că un corp străin are pe umeri capul său... 

— Și unde este Venturas? 

— Încă nu știm, spuse Hermann. Vă ţinem la curent. 


29. 


Don Alvaro vorbise cu demonii. lar din gura posedaţilor aflase 
secretele lor despre iad și chiar despre ei înșiși. 

Se pare că și Clara avusese de-a face cu un demon, aflat 
permanent cu câţiva pași înaintea ei și căutând victime ce 
purtau în ele un secret funest. Aceeași situație era și cu Isabel 
Venturas. 

— Odată, într-un avion, mi s-a întâmplat ceva straniu, povesti 
Don Alvaro, care în ciuda orei târzii părea proaspăt, ceea ce la 
vârsta sa era surprinzător. Afară era o noapte ca de tăciune. Pe 
vremea aceea eram mai tânăr și încă elev al lui Gabriele 
Amorth. În faţa mea ședeau două prietene. Eu mă rugam, așa 
cum făceam zilnic. Clara privea statuia Mariei de pe servantă și 
rozariul pe care aceasta îl ţinea în mână. Prelatul continuă: Am 
văzut-o pe una dintre fete întorcându-se pentru că o deranja 
rugăciunea mea și deodată am simţit acea forţă tenebroasă. 
Atunci am știut că această fată era posedată. 

— Și ce s-a întâmplat? întrebă Clara. 

— Orice preot are puterea de a exorciza. Trebuie doar să aibă 
aprobarea episcopului său pentru a profesa exorcismul, la fel 
cum un medic ori un avocat are nevoie de o aprobare oficială. 


Nu poate oricine să practice exorcismul cum vrea și când vrea. 

Privirea lui alunecă pe o diplomă înrămată cu grijă, prin care 
fusese numit exorcist-șef al diocezei Roma. Purta semnătura 
episcopului Romei, al Cetăţii Eterne, care era chiar papa. Sigiliul 
acestuia se vedea în partea de jos a diplomei. 

Don Alvaro continuă: 

— Deci mă aflam în avion și fata aceea mă privea fix. Atunci 
am rostit cuvintele destinate să îl silească pe demon să se arate 
- în toată furia lui, înspăimântător și respingător de urât. 

— Care cuvinte? 

— In nomine lesu principe, manifesta! 

— Acestea ce înseamnă? 

— În numele lui Cristos, arată-te! 

— Și ce s-a întâmplat? 

— S-a petrecut ceea ce în italiană se cheamă trance di 
possessione. Clipa în care demonul ori spiritul necurat se 
înfățișează. De obicei, atunci se aude și bubuitul. 

— Bubuitul? 

— Da. Americanii îi spun satanic growl. Şi fata scoase acest 
sunet profund. Prelatul îi privi pe Clara și pe MacDeath: știți 
filmul Exorcistul? Zgomotul pe care îl face micuța Regan? 

Clara dădu negativ din cap, dar MacDeath confirmă. Tomasso 
confirmă și el. 

Don Alvaro scoase un sunet ce venea din adâncul laringelui, 
mai profund decât un hău fără de fund, un sunet plin de 
disperare și gol. Putea probabil să îl imite, pentru că îl auzise 
atât de des de la posedațţi. Ori putea să pronunţe cuvinte care 
nu sunau a vorbă omenească. Niciuna dintre cele două variante 
nu o liniștea pe Clara. 

De parcă Don Alvaro i-ar fi citit gândurile, acesta își opri 
privirea asupra ei. 

— Acest sunet este totdeauna același. Când îl auzi, știi că 
persoana respectivă este posedată. La acest sunet, pupilele se 
ridică sau coboară, astfel că se mai vede doar albul ochilor. Este 
un semn că un spirit necurat a ocupat corpul respectiv. 

— Și fata din avion a scos acel sunet? 

— Cu o voce ce nu putea să îi aparțină. Și-a desfăcut centura 
de siguranță, a sărit în picioare deși avionul tocmai decola, s-a 
întors și m-a lovit în cap. A fost prima mea întâlnire cu demonul. 
După ce zâmbi cam crispat, adăugă: Dar nu și ultima. 


— Aţi amintit de pupile, zise Clara. Are vreo însemnătate 
sensul în care se deplasează? 

Ea se gândi că în medicina legală se vorbește despre așa- 
numitele poziţii predilecte ale pleoapelor, după care se putea 
stabili dacă o persoană a fost sugrumată. Sângerările punctuale 
treceau drept semn de aplicare a violenței pe gât. De exemplu, 
sugrumarea, strangularea și spânzurarea. 

Don Alvaro confirmă. 

— Noi punem ușor două degete pe ochi și ridicăm pleoapele 
în anumite momente ale rugăciunii de alungare, explică el. Mai 
totdeauna ochii sunt albi. Apoi folosim cealaltă mână ca să 
vedem dacă pupilele sunt deplasate în sus ori în jos. 

— Și care este deosebirea? 

— Dacă pupilele sunt deplasate în sus, este vorba de spirite 
din grupul scorpionilor, al căror stăpân este Lucifer. Dacă sunt 
deplasate în jos, sunt spirite din grupul șarpelui. Stăpânul lor 
este Satana. 

— Asta pare medicină legală, spuse Clara. Chiar ceva mai 
exotic. 

— Hm... Fie că vă place sau nu, dar primele ritualuri de 
exorcizare sunt din secolul al VIll-lea. Deci am putea spune că 
noi suntem fondatorii medicinei legale, zise Don Alvaro 
zâmbind. 

— În ce privește posedarea, este mai frecventă la femei ori la 
bărbați? 

— La femei. Ele vor să meargă la esenţa lucrurilor, și de aceea 
ele, Alvaro își căută cuvintele, dau peste prieteni greșiți. Pentru 
că demonul se prezintă drept prieten. 

— Acesta este singurul motiv pentru care femeile sunt mai 
numeroase? întrebă Clara. 

— Nu, răspunse Alvaro. Când Satana ispitește femeile, 
ispitește totodată și bărbaţii. A făcut-o deja cu Adam și Eva. 
Femeile au mai multă influenţă asupra bărbaţilor decât invers. 
Chiar dacă nouă ne place să credem că este altfel. Preotul îi 
privi pe MacDeath cu ochii mijiţi: Cel puţin Eva s-a lăsat ispitită 
de Satana, deci de un înger. Dar Adam, doar de Eva - o femeie. 
Întrebarea este care dintre ei a fost mai prost. 

Telefonul Clarei se auzi iarăși. 

— Scuze, ea se ridică și se depărtă câţiva pași. Da, Hermann, 
ce este? Unde este Venturas? 


— Nu dăm de ea. Cu telefonul ei mobil se petrece ceva. Nu 
am găsit-o în niciunul dintre locurile unde am presupus că s-ar 
afla. Am apelat la Interpol. Pentru moment, nu putem face mai 
mult. Ea este undeva în Elveţia. Mai mult nu știm. 

Clara privi gânditoare în noapte prin fereastră, la cupola 
Bazilicii Sf. Petru. 

Și Isabel Venturas pare să fi săvârșit fapte îngrozitoare, de 
care nimeni nu trebuia să afle. Hermann i-a spus că voia să 
transplanteze capete umane, un gând abominabil, profund 
amoral, ba chiar o blasfemie. 

Totuși, cineva știa de acestea. Și anume cel care în niciun caz 
nu avea voie să știe. Și acela o putea omori pe Venturas într-un 
mod oribil. 

— Așadar, femeia nu se află acolo unde ar fi trebuit să fie, 
concluzionă Clara. Ca și cum... 

Hermann îi termină propoziţia: 

— ... ca și cum cineva nu vrea ca ea să fie găsită. El cobori 
vocea și adăugă: Inainte de a termina el cu ea. 


30. 


Şoferul îi deschise lui Isabel Venturas portiera mașinii. Spitalul 
cu ziduri albe, îngrijite, se ridica maiestuos pe cerul iernii 
elveţiene. 

— Am vorbit cu asistenta-șefă, spuse șoferul. Camera 
dumneavoastră este gata. Vă vom duce imediat bagajele sus. 
Puteţi să luaţi o gustare. 

O asistentă medicală cu păr negru și cu buzele acoperite cu 
ruj roșu îi întâmpină. 

— Ne bucurăm să vă avem printre noi, doamnă Venturas. 
Dacă aveți nevoie de ceva, spuneţi-ne, vă rog. 

Străbătură culoarele lungi și elegante ale clinicii private. Era o 
clădire mică, dar bine dotată; totuși, Isabel se miră de cât de 
puţini pacienţi văzu. 

De parcă i-ar fi ghicit gândul, asistenta medicală spuse 
zâmbind: 

— Noi avem o filosofie. Avem pacienţi puţini, dar acestora le 
oferim întreaga noastră atenţie. 


Îi deschise ușa unei camere splendide. 

— Medicul-șef vă primește imediat. După ce apar durerile, 
survine nașterea. Dacă doriți o naștere înainte de termen, se 
poate, spre exemplu, face cezariană. 

Asistenta afișă din nou un surâs roșu ca cireașa. 

— Mulţumesc, răspunse Isabel, și intră în spaţioasa încăpere 
cu un mare pat. 

Zâmbi. 

Se simțea din primul moment ca acasă. 


31. 


— Bărbatul și femeia, spuse MacDeath. O temă de veșnică 
zăpăceală. A spus-o și Freud. 

— Veșnică zăpăceală? Mai curând de haos fără soluţie, zise 
Don Alvaro. Legământul de castitate și de celibat al preoților o fi 
el dur, dar scutește de multe. In orice caz, Satana a fost gelos. 
Este și acum. Și va fi mereu. Mai întâi pe Dumnezeu, apoi pe 
arhangheli, pe Cristos, pentru că era fiul Domnului, și în final pe 
oameni, pentru că fuseseră creaţi asemenea Domnului. El i-a 
combătut pe toţi aceștia, pe toţi i-a ispitit. La bărbat a reușit să 
o facă prin femeie. 

— Ce se întâmplă cu cei posedaţi? întrebă Clara. Nu știa dacă 
trebuia să creadă toate acestea, dar pentru că se afla în fața 
unui înalt om al Bisericii și expert recunoscut, voia să se 
folosească de ocazie pentru a-și lărgi orizontul, cu toate că 
unele afirmaţii făcute de cei doi prelați i se păreau, elegant 
spus, absurde. Sunt definitiv posedaţi ori doar temporar? 

— Chestiunea aceasta cu demonii și cei posedaţi trebuie 
imaginată ca situaţia celui bogat, care deține mai multe 
automobile. Bogatul este demonul. 

— lar automobilele sale sunt cei posedaţi? 

Alvaro confirmă. 

— Bogatul nu poate circula în același timp cu toate mașinile. 
Astăzi circulă cu un automobil, mâine cu altul. Atât timp cât 
circulă cu un posedat, acesta prezintă semnalmentele de 
posedat. Dar și ceilalţi sunt posedaţi, pentru că, să zicem așa, 
fac parte din același parc auto. Altfel stau lucrurile cu demonii 


triumviratului - Satana, Lucifer și Asmodeus. Ei sunt capabili să 
posede în același timp mai multe trupuri. 

— Câte? 

— Mii. 

— Și care sunt semnele posedării? întrebă Clara. 

— Semnele clare sunt vorbitul în limbi necunoscute, limbi pe 
care cel posedat nu le-a învăţat niciodată. 

— Ce fel de limbi sunt acestea? 

— Multe. Inclusiv limba lui Satana - latina inversă. 

— Unii spun că posedaţii vorbesc în limbi străine doar când o 
altă personalitate a unei victime condiţionate iese în faţă, zise 
MacDeath abordând o privire simultan interesată și critică. 

— Posibil, ripostă Don Alvaro, dar indiferent câte personalităţi 
ar exista, asta nu explică de ce un posedat poate brusc să 
zboare, adică să leviteze. 

— Ce se întâmplă la levitaţie? întrebă fascinată Clara. 
Oamenii chiar plutesc liber în spaţiu? 

— Da. Până la înălţimea de douăzeci de metri, a plafonului 
unei biserici. Am văzut eu însumi. Am văzut, de asemenea, un 
om care plutea șerpuitor prin încăpere. A fost cel mai bizar lucru 
care s-a petrecut sub ochii mei. 

MacDeath se încruntă. 

Don Alvaro aruncă o scurtă privire pe fereastră. 

— Și mai este și aversiunea faţă de tot ce este sfânt, de 
cruce, rugăciuni, apă sfinţită, Biserică. Însă cele mai sinistre 
sunt cazurile în care scuipă lucruri pe gură. 

— Ce lucruri? 

— Cuie, mici figurine, lame de ras... 

— De unde provin obiectele acestea? 

— Ele se materializează în gura posedatului. Puțin înainte de a 
fi scuipate. 

— Poftim? 

— Dacă acești oameni sunt examinaţi cu aparatul Röntgen 
mai înainte, obiectele nu se văd, Alvaro își căuta cuvintele, 
probabil că provin din iad. 

Don Alvaro se duse la biroul său și alese dintr-un teanc o 
fotografie. În aceasta se vedea un cui ruginit, care semăna cu o 
piuneză cu care se fixează anunţuri pe avizier. Doar că era mult 
mai mare, mai întunecată și mai ruginită. 

— Acesta se numește cui satanic. A fost scuipat de o fată de 


optsprezece ani, din Milano. Se întâmplă în timpul exorcizării. 
Uneori, aceste obiecte sunt scuipate de către cel posedat, 
alteori apar, pur și simplu, pe masă, venind de nicăieri. 

— Ce se face cu aceste cuie? 

— Nu trebuie să fie atinse. Trebuie distruse ori aruncate în 
foc. Sunt periculoase. Sunt adunate de sataniști. Există o piață 
neagră a acestor cuie. Ca și pentru ostiile sfinţite, care sunt 
pângărite în timpul unor liturghii negre. 

— Am auzit odată că spiritele necurate, dacă ele există, pot 
privi în viitor. 

Don Alvaro clătină din cap. 

— Nu, nu pot face asta, deși le place să o spună. Ele nu știu 
nimic despre viitorul absolut. Pentru asta ar trebui să existe în 
veșnicie, în absenţa absolută a timpului, acolo unde timpul se 
transformă în spaţiu. Dar în veșnicie există doar Dumnezeu. Însă 
spiritele pot să spună ceva despre viitorul nemijlocit. Să spunem 
că dumneavoastră vreţi să plecaţi peste două săptămâni în 
concediu. Un spirit ar putea ca, într-o ședință de spiritism, să 
spună unde veți pleca peste două săptămâni. 

— Și de unde știe el acest lucru? 

— De la alţii, la care a tras cu urechea. Demonii pot să se 
deplaseze într-o fracțiune de secundă dintr-un loc al lumii într- 
altul. Vorbesc toate limbile. Ca spirite fără de trup, pot să 
viziteze orice loc și să tragă cu urechea la ce spune oricine. Și 
unul dintre spirite poate că a auzit ce aţi discutat 
dumneavoastră cu o prietenă. Și astfel pare că poate prezice 
viitorul. 

— Cu câteva cunoștințe poţi face impresie, spuse MacDeath. 
Asta îmi amintește cumva de politicieni. 

— Este în firea demonilor să-și dea importanţă. 

— Dacă așa stau lucrurile, zise MacDeath, și dacă pot fi 
documentate aceste fenomene, diavolul dovedește existența 
răului. 

MacDeath părea să accepte în cele din urmă existenţa unui 
vinovat în haosul tuturor teoriilor despre boli, psihiatrie și 
relativism, chiar dacă acesta este un personaj satanic medieval. 

— In același timp, ies din biserică mii și mii, deoarece cred că 
învăţăturile acesteia au devenit irelevante. Dar dacă răul este 
atât de prezent, trebuie să existe și bunul, adăugă MacDeath. 

Don Alvaro dădu din cap. 


— După cum spunea papa loan Paul al II-lea: Cine nu crede în 
diavol nu crede în Evanghelie. 

— De ce nu poţi arăta răul, pentru a dovedi existența bunului? 
insistă MacDeath. De ce nu poţi arăta posedaţii care scuipă cuie, 
pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu? 

Clara îl studie pe MacDeath. Ca mulţi oameni cu o cultură 
temeinică, și el s-ar declara recunoscător pentru orice indiciu 
care să plaseze existența  supranaturalului în domeniul 
posibilului și să pună în discuţie lumea sa științifică raţională. Ei 
nu discutaseră despre asta niciodată, dar probabil că și 
MacDeath făcea parte dintre oamenii cărora le-ar fi plăcut să 
creadă în ceva, dar nu puteau, și ar fi rămas recunoscători 
pentru oricare colac de salvare, chiar dacă ar fi provenit de la 
diavol. 

Însă Don Alvaro clătină din cap. 

— Calea cea zgomotoasă și agresivă este cea a diavolului, nu 
este calea Domnului. Ar fi frumos ca minunile să poată dovedi 
permanent existența lui Dumnezeu, dar ar mai fi aceea 
credință? Căci iată ce spune Paulus: „Insă credinţa este 
nădejdea la ceea ce se speră, și nu o îndoială cu privire la ceea 
ce nu se vede”. A spera și nu a vedea. Vorbitorul îi privi pe cei 
doi vizitatori, apoi adăugă: A ști nu înseamnă a crede. Luă din 
farfurie o măslină și continuă: Asta nu înseamnă că această idee 
nu le-ar fi trecut și altora prin cap. De exemplu, chiar Satanei. 
lisus petrece patruzeci de zile în pustiu. Satana îi cere să 
transforme pietrele în pâine, însă lisus rezistă și preferă să 
înfrunte foamea. Satana îi cere să sară de pe stâncă. Dacă 
Dumnezeu și-ar salva fiul, s-ar săvârși o minune. Dar nu așa se 
tratează Dumnezeu. 

— Dumnezeu preferă discreţia? întrebă Clara. 

— Da. Dumnezeu este ca organele corpului, care își fac toate 
treaba neobservate, până când unul cedează. Satana nu este ca 
aceste organe care funcţionează ireproșabil și în liniște. Satana 
este ca dintele care face puroi, provoacă dureri groaznice și 
atrage toată atenţia asupra lui, chiar dacă toate celelalte organe 
funcţionează perfect. 

— Doar liniștea este dumnezeiască? întrebă Clara, care 
deseori tânjea după liniște și căreia îi venea greu să suporte 
oamenii care discută tot timpul pe un ton ridicat și se laudă. 

— Un arbore care cade, răspunse Don Alvaro, face mai mult 


zgomot decât întreaga pădure care crește. 

— lar un demon ocupă trupul unui om, pentru a-și face din el 
o unealtă? 

— Corect, confirmă Don Alvaro. 

— Ca la noi, spuse MacDeath. Avem de-a face cu un asasin 
care folosește tinere femei ca să omoare pentru el. Un asasin 
care se autodenumește Dragonul și se prezintă cu „Numele meu 
este Legiune”. Mai răsfoi documentele și dădu glas unei 
presupuneri: Bănuim că el se consideră asemenea lui 
Dumnezeu. 

— El gândește că tot ce face este expresia voinţei unei puteri 
mai înalte. Cunoașteţi povestea cu Abraham și Isaac? Don 
Alvaro continuă după o scurtă pauză: Dumnezeu îi poruncește 
lui Abraham să îl jertfească pe unicul lui fiu, pe Isaac, pe 
muntele Moriah. Când Abraham îl leagă pe fiul lui de piatra pe 
care se aduc jertfele și înalţă cuțitul, intervine îngerul Domnului 
și îi oprește braţul lui Abraham. Abraham trecuse testul de 
fidelitate faţă de Dumnezeu. Doar intervenţia divină l-a oprit de 
la finalizarea jertfei. 

Clara se gândi la exemplul dat de MacDeath, Albert Fish. 
Acesta credea că crimele pe care le săvârșea erau cerute de 
Domnul, pentru că altfel acesta l-ar fi oprit. Fish, care în nopţile 
furtunoase, urcat gol pe un deal și striga: „Eu sunt Cristos!” 

— Atunci și asasinul nostru așteaptă... 

— Așteaptă poate momentul în care intervine Dumnezeu, 
pentru a-i opri cuțitul. Sau așteaptă ca Satana să îl ia în regatul 
lui. Atât timp cât nu se petrece asta, crede că tot ce face este 
din voinţa Domnului. Sau a lui Satan. Atât timp cât nu îl oprește 
nimeni, voinţa lui este lege. Și ceea ce face este legitim. Cu 
poruncă de sus, ca să zicem așa. Pe buzele prelatului trecu 
fugitiv un zâmbet: Sau de foarte jos. 

— Și înainte de a se întâmpla asta, nu va înceta? întrebă 
Clara. 

— Eu nu îl cunosc pe ucigaș, răspunse Don Alvaro. Dar din 
experienţa mea vă pot spune că... nu. 

Don Tomasso dădu și el aprobator din cap. 

— Am impresia că asasinul, spuse MacDeath, preferă victime 
care par nepătate, dar care totuși poartă povara unui păcat 
secret. 

— Dacă este așa, acesta omoară mai mult răi, spuse Don 


Alvaro. Don Tomasso asculta atent. Cei care par buni. Aceasta 
este și calea prin care Satana acţionează în lume. El este răul 
deghizat în bun. 

— O parte a acelei puteri pe care răul o vrea permanent și pe 
care bunul o exercită, zise MacDeath. _ 

— Foarte bine, spuse Don Alvaro. Il cunoașteţi, așadar, și 
dumneavoastră pe Faust. Insă Satana nu vrea doar răul, el îl 
creează. Și face în așa fel ca răul să pară bun. Ca el să 
corespundă mainstream-ului, cum se spune cu atâta drag 
astăzi. Fără părtinire. 

— Criminalul omoară oameni răi, interveni Clara. Dar care 
este motivaţia lui? 

Don Alvaro își mângâie barba: 

— Poate că este moartea însăși. 

— Moartea? 

— Da, moartea. Și acum glăsuiesc asemenea unui om de 
știință care pune în cel mai radical mod sub semnul întrebării 
sensul tuturor străduinţelor omenești. Tot ceea ce s-a realizat pe 
pământ s-a dus, este pierdut irecuperabil în ziua morții. Ceea ce 
a condus la faptul că religiile însele, ca sisteme interpretative 
iniţiatoare de sensuri, tratează despre moarte. Trebuie să 
urmeze ceva morţii. Nu se poate ca totul să se piardă. 

— Pentru cei care ajung în cer urmează totuși ceva plăcut, 
spuse Clara, și se lăsă pe speteaza scaunului, în timp ce 
MacDeath mesteca gânditor o măslină, după care luă și o gură 
de vin roșu. 

— Este corect, zise Don Alvaro. Ei nu mor cu adevărat, pentru 
că Cristos a murit reprezentându-i și a mântuit omenirea 
păcătoasăa. Dar mai există și ceilalţi. Cei blestemaţi. Pentru ei 
există în Apocalipsă două morți. Prima și a doua moarte. 

Clara revăzu cu ochii minţii toţi morții care îi apăreau noaptea 
în vis. li era de ajuns că aceștia muriseră o dată. 

— A doua moarte, continuă Don Alvaro. Această noţiune 
apare prima dată în Cartea Morților, la egipteni. Cei care au dus 
o viață păcătoasă și care au fost blestemați de Osiris, după 
moarte sunt înfulecaţi de un șarpe uriaș. În Cartea Morților, 
această moarte după moarte este denumită „a doua moarte”. Și 
Apocalipsa vorbește despre așa ceva. La sfârșit, Satana și vasalii 
lui, împreună cu cei blestemaţi, sunt aruncaţi în focul veșnic. 
Degetele lui alunecară peste paginile Bibliei din care citase 


anterior. Și cei blestemați vor fi aruncați în focul gheenei, ce 
ardea din pucioasă. Aceasta este cea de-a doua moarte. 

— Criminalul, reveni Clara, ce urmărește? Vrea ca victima lui 
să ajungă în iad? 

— Există teorii conform cărora în iad nu ar exista legi, dar că 
oamenii cei mai răi vor urca în ierarhia iadului. În iad, fiecare îl 
chinuie pe celălalt, fiecare este omorât, moare și învie în ziua 
următoare, pentru a fi din nou chinuit și omorât. Un veșnic 
circuit al groazei. Cu cât cineva a omorât în viaţa lui mai mulţi 
oameni, cu atât mai sus ajunge. Mai demult se pleca de la 
premisa că și sinucigașii ajung în iad precum criminalii. Între 
timp, Biserica a renunţat la opinia aceasta, însă de-ar fi așa, cei 
care își iau singuri viaţa ar ajunge jos de tot în ierarhie. Ei au 
fost capabili „doar” să își ia propria viaţă, nu au fost suficient de 
tari să ia viaţa altcuiva. Dar cei care au ucis oameni mulţi ajung 
sus în ierarhie. 

Tomasso se uită la Don Alvaro și se încruntă. 

— Și criminalul nostru, ucigând pe cei cumpliţi, devine mai 
cumplit decât aceia? întrebă Clara. 

— Asta nu este un lucru obișnuit, dar este un fenomen 
cunoscut care trezește fanteziile de atotputernicie ale asasinilor 
în serie, interveni MacDeath. John Berkowitz susținea că ar fi 
posedat de un câine al vecinilor. Și visa ca victimele lui, după 
moartea sa, să i se supună într-o lume de după moarte. 

Don Alvaro clătină din cap. 

— De spiritul unui animal, chiar de ar exista un asemenea 
spirit, nu poți fi posedat. Dar visul de a stăpâni sclavi în iad l-au 
avut și arhanghelii rebeli. 

— Și Dennis Rader, care se autodenumea „BTK - Killer”, visa 
la un bizar „iad S&M”, în care victimele lui trebuiau să îi 
satisfacă perversele-i fantezii, spuse MacDeath. 

— BTK? întrebă Don Alvaro. 

— BTK vine de la Bind, Torture, Kill. Rader era un criminal 
sexual pervers extrem de periculos, care își lega victimele, le 
tortura, le abuza și le omora. În paralel, era un tată de familie 
normal. FBl-ului i-au trebuit decenii până să îl prindă. 

Don Alvaro dădu din cap. 

— Văd, prietene, că circulăm în lumi ostile asemănătoare. 

— Și asta speră și criminalul nostru? reveni Clara la tema 
discuţiei. Ca victimele sale să ajungă în iad, unde să dispună de 


ele după moarte? 

— Da. Ar putea fi un motiv. Astfel asigurându-și un loc foarte 
sus în ierarhia iadului. Poate sperând că va deveni chiar un 
arhidemon. 

Tomasso, care tăcuse tot timpul, își drese încet glasul. 

— Este posibil? întrebă Clara. Pentru un om? 

— Incă nu a fost nimeni acolo, ripostă Don Alvaro arătând în 
depărtare cu un gest al capului. Dar la Judecata de Apoi sfinţii și 
răposaţii vor ocupa în cer locurile arhanghelilor care după 
răzvrătirea lui Satana au fost aruncaţi în iad și ale căror locuri 
sunt libere acum. Dumnezeu i-a creat pe oameni și pentru a-i 
face succesori ai îngerilor care l-au dezamăgit. 

— Și asta se poate întâmpla și în iad? 

— Există legende conform cărora arhidemonii care nu sunt 
destul de răi pot fi înlocuiţi de oameni. Acesta ar putea fi un 
motiv al Dragonului. 

Tomasso își drese din nou glasul, de data aceasta mai tare. 

Clara privi scurt afară la noaptea întunecată ca smoala, apoi 
se uită la Don Tomasso. Probabil că nu l-ar critica niciodată pe 
maestrul său, dar acum părea că ar avea o altă opinie. Și trebui 
să accepte și ea că o planificare pentru „după moarte” era un 
motiv extrem de exotic. În orice caz, Don Alvaro părea să 
creadă în așa ceva, însă bătrânul exorcist îi părea Clarei, în 
anumite privinţe, prizonier al gândirii medievale. 

— O motivaţie care merge dincolo de moarte? întrebă ea. 

MacDeath clătină din cap. 

— Flăcăul ar trebui să ţină seminarii despre gândirea pe 
termen lung. 

Clara îl privi aspru. În acel moment, îi sună din nou telefonul. 


32. 


Era dimineaţa devreme. 

Isabel Venturas se trezi. 

In capătul celălalt al vastei încăperi zări o masă aranjată 
festiv, cu o faţă de masă albă, tacâmuri din argint, o farfurie 
mare, un șervet decorativ împăturit artistic, un pahar de vin 
sclipitor și o carafă cu vin roșu. 


Lângă acestea erau un reflector, o cameră video și un ecran 
pe un stativ. 

Ce-i cu astea? O surpriză? 

Doar medicii știau că, fiind însărcinată, nu avea voie să bea 
alcool. 

Atunci se deschise ușa. 

Văzu un bărbat în halat alb de medic, care împinse în cameră 
o masă pe roți argintie pentru servit, acoperită cu o pânză albă, 
ca și cum dedesubt s-ar fi aflat ceva ce ea nu avea voie să vadă. 

Să nu vadă încă. 

In mod ciudat, bărbatul avea niște ochelari negri, așa încât 
Isabel nu putea să îi zărească privirea. O barbă tăiată scurt îi 
încadra gura încleștată cu putere. Ușa se închise după el cu 
zgomot. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Isabel. Medicul? 

Pe chipul străinului trecu fugitiv un zâmbet: 

— Nu tocmai. 


33. 


Clara recunoscu numărul apelantului. 

Era Hermann. 

— Suntem pe punctul să o localizăm pe Venturas. Peste puţin 
timp vom afla unde se află. Este undeva în apropiere de St. 
Moritz. Am urmărit-o prin GPS-ul mașinii ei de serviciu, dar nu 
putem stabili exact locul. Nu putem să îi localizăm telefonul 
mobil. La firmă apare o adresă falsă. Rămâi pe recepţie, da? Te 
anunţăm imediat ce aflăm ceva. 

— In orice caz, femeia se află în pericol, spuse Clara pe un ton 
precipitat. Imaginile de la bestiala asasinare a lui Franco Gayo îi 
reapărură în faţa ochilor. În mare pericol! Mă auzi, Hermann? Se 
pare că este pe lista viitoarelor victime ale nebunului acela, 
Dragonul. 

— Organizăm prin Interpol un zbor în Elveţia pentru tine și 
MacDeath. Mai spune-mi o dată unde te afli. Vă va lua un 
elicopter. lar noi îi vom anunța pe colegii elvețieni. Este în 
regulă? 

— OK. Să sperăm că nu este prea târziu. 


Ea închise telefonul și se adresă celor trei bărbaţi: 

— A lovit din nou. Trebuie să plecăm imediat. 

Alvaro și Tomasso făcură ochii mari. 

— Puteți rezolva rapid cu transportul? 

Clara îi întinse telefonul lui MacDeath. Acesta cobori în grabă 
scările cu aparatul, pentru că în curte semnalul era mai bun. 
Don Tomasso îl urmă. Clara mai rămase. Simţea nevoia să 
vorbească încă două, trei minute cu Alvaro. Mai era ceva ce voia 
să îi spună acestuia sau să audă de la acesta. 

Don Alvaro rămase o vreme lângă fereastră, apoi se întoarse 
către Clara. 

— Este neobișnuit ca la o astfel de anchetă să lucreze o 
femeie. Am avut deseori de-a face cu comisariatul din Roma 
când a fost vorba despre crime cu ritual satanic. Dar acolo cei 
mai mulţi comisari sunt bărbați. 

— Și? întrebă Clara. Vreţi să spuneţi că este un avantaj ori un 
dezavantaj? 

— Poate fi un avantaj, chiar dacă eu am o profesie în care pot 
activa doar bărbaţi. El zâmbi scurt și adăugă: Cred că femeile 
pot fi investigatoare de succes. Știu să asculte mai bine și nu 
decid pripit. 

— Asta este adevărat. Când te grăbești în luarea unei decizii, 
sunt șanse mari să o iei pe o pistă falsă. Ceea ce îl ajută, firește, 
pe făptaș. 

— Făptaș și victimă, zise Don Alvaro. Victimelor care vin la 
mine li se citește frica pe chip, teama că răul revine, că nu își 
vor mai aminti nimic, că vor fi în puterea unei forțe străine. 

— Mă întreb mereu de ce li se întâmplă doar unora, spuse 
Clara jumătate pentru sine, jumătate pentru Don Alvaro. Deși nu 
am fost niciodată acolo, mă gândesc întotdeauna la savanele 
din Africa, mai exact la sursele de apă din mijlocul savanelor. 
Antilopele se duc acolo ca să se adape și de ele se apropie un 
leu înfometat. Miroase. Observă. Știe că acolo sunt antilope. Știe 
de care trebuie să se apropie, la care are șanse mai mari. Simte 
slăbiciunea, nesiguranța, teama instinctivă. Caută animalul cel 
mai potrivit. Îl urmărește, îl prinde, îl omoară și îl mănâncă. 

— Și, ca să spunem așa, dumneavoastră supravegheați 
sursele de apă din oraș? 

— Din păcate, nu pe toate. Mi-aș dori să am timpul necesar. 
Sursele actuale de apă sunt mallurile, parcurile, străzile cu 


magazine, toate locurile în care, din cauza anonimatului și a 
uniformităţii maselor, ei nu pot fi văzuţi. Lovesc din întunericul 
nopţii, în care se retrag apoi cu victima, ca și cum i-ar înghiţi 
pământul. 

— Unii îmi spun vânător de demoni, spuse Don Alvaro. Poate 
că și dumneavoastră sunteți tot așa. 

— Ne putem numi vânători de suflete. Pătrundem în gândurile 
monștrilor. Eu totdeauna încerc să gândesc la fel ca făptuitorul. 
Merg în locurile unde s-au petrecut lucruri îngrozitoare și încerc 
să îmi imaginez cine ar fi putut fi și cum ar putea fi el. Dacă eu 
aș fi fost făptașul, leul, pe cine aș fi ales? Și uneori sunt aproape 
sigură că văd una dintre posibilele victime, oameni despre care 
cred că ar fi putut deveni victime. Uneori, reușesc să îi protejez, 
dar de cele mai multe ori nu reușesc. Pentru că ce dovadă am în 
afară de faptul că sunt convinsă că persoana respectivă se află 
în mare pericol? Pentru că este mai înceată decât celelalte 
antilope, ca să rămânem la comparaţia mea? Deoarece cred că 
leii o vor sfâșia? Poate pentru că se va întâmpla așa pentru că 
așa trebuie să se întâmple? 

— Atunci nici nu aveţi cum să o protejaţi, zise Don Alvaro. Ca 
și mine. Putem câștiga o bătălie, dar nu un război. Nu singuri. 

Clara dădu din cap. 

— Leii vin mereu. Ei vânează, ucid, mănâncă. Dacă s-ar face o 
analiză la făptuitori și lei, s-ar putea măsura cu siguranţă 
aceleași impulsuri. Și îi îmboldește nu doar foamea, ci și 
plăcerea de a prăda și pofta de carne. Ezită puţin, apoi continuă: 
Doar că leii noștri sunt uneori camuflaţi. Adevărațţii lei nu cunosc 
cruţarea, ei acţionează ca toţi leii, conform naturii lor. Leii noștri 
nu fac asta. 

Alvaro o privi mai atent. 

— Am avut odată un caz, începu Clara să povestească, cu un 
fost șofer de ambulanţă. Bărbatul își făcuse o ambulanţă falsă, 
avea halat de medic, tot. Era un ucigaș de copii. Într-o zi s-a dus 
într-o zonă comercială din Berlin, în Neukölln, cu o mască 
neagră pe față. S-a apropiat de o fetiță și a lovit-o din spate 
lăsând-o fără cunoștință. Pe urmă a dispărut. Masca a ascuns-o 
într-o pungă. 

— Ce s-a petrecut apoi? 

— Părinţii au chemat ambulanţa, care a sosit imediat și a luat 
fetița. Doar că medicul nu era medic, ci... 


Don Alvaro înțelese pe loc: 

— ... ci criminalul? 

— Da. Era bărbatul care lovise fetița, ca părinţii să sune la 
ambulanță. A ajuns la faţa locului înainte de sosirea 
adevăratului medic. Pentru că oricum era acolo. De aceea a 
ajuns imediat. Părinţii l-au privit în faţă pe asasin și el le-a luat 
copilul... sub ochii lor. Habar nu aveau. El știa lucrul acesta și a 
gustat momentul. Fata a dispărut. 

Clara privi afară în noapte Cetatea Eternă. 

— Așa cum spuneam, leii mei se camuflează. Asta este 
deosebirea. Leul adevărat este însă mult mai prost. 

— Ei nu o fac pentru că trebuie să o facă, ci pentru că vor să o 
facă? întrebă Don Alvaro. 

— Exact, adevărații lei omoară de foame, oamenii omoară de 
plăcere. 

Coborâră împreună în curte, unde primii zori apăreau sfioși. 

— Deci dumneavoastră prindeţi infractorii încercând să vă 

transpuneţi în situaţia lor, constată Don Alvaro. 
__— In acest fel, încerc să ajung la făptuitor, îl corectă Clara. 
Insă, de fapt, perspectiva victimei este mai importantă. Trebuie 
să recompui scena în minte, să știi cum s-a simţit victima, să 
reconstitui frica, reacţiile, strigătele. Clara nici nu remarcă faptul 
că trecuse la „tu”. Cum a fost când agresorul a scos pistolul ori 
cuțitul? Când a făcut asta? În ce moment al zilei? Unde? Trebuie 
să simţi durerea când intră cuțitul, cum îi rupe chiloţii victimei, 
cum îi desface picioarele. Ce a văzut victima în acel moment? A 
fixat cu privirea un punct de pe tavan? Poate că a lăsat în urmă 
ceva ce voia să fie găsit? Cum este să ţipi de frică și de durere, 
cât poţi de tare? Trebuie să simţi totul ca și cum tu ai fi trăit 
momentele. Trebuie să încercăm să ne imaginăm suferinţa 
victimei. Ezită un moment, apoi adaugă: Ca să îl prinzi pe 
făptaș, trebuie să devii tu victimă. 

— Îi salvezi pe alţii, suferind tu însuţi, poate chiar murind, 
spuse Alvaro gânditor. Chipul lui sclipea în lumina primelor raze 
ale soarelui. Uneori, trebuie să fim mai slabi decât suntem 
pentru a obţine ceva, nu? 

Clara confirmă. 

Priviră o vreme cum soarele se ivea de după nori spre est și 
cum anticele coloane și turnuri aruncau umbre lungi la primele 
lumini ale noii zile. 


— Nu cunosc povestea dumneavoastră, spuse în cele din 
urmă Don Alvaro, dar vă place să deveniți victimă, pentru a 
apăra o altă victimă. Este ceva din trecutul dumneavoastră, nu? 
Ca o umbră sumbră care vă întunecă privirea. 

Clara dădu afirmativ din cap. 

Alvaro întinse mâna și o mângâie ușor pe obraz. Ea simţi cum 
din colțul ochiului i se prelinge o lacrimă. 

— Exorcismul nu poate fi de folos împotriva anumitor demoni, 
continuă Don Alvaro și îi luă mâna Clarei. Pe unii demoni trebuie 
să îi combaţi singur. Uneori, e bine să fii slab, pentru a deveni 
mai puternic. Uneori e bine, pur și simplu, să îl lași pe 
Dumnezeu să lucreze. 

MacDeath urcă pe trepte cu telefonul mobil în mână. Tomasso 
se afla în spatele lui, cu chipul împietrit. 

— De la LKA Berlin, spuse MacDeath. Au localizat-o pe Isabel 
Venturas. 

— Unde se află? 

— În clinica privată St. Clemens din Elveţia. Mai exact, în St. 
Moritz. Comisariatul ne-a pus la dispoziţie un elicopter. 

— Când ajunge? 

MacDeath își consultă ceasul. 

— Dacă avem noroc, peste cinci minute. 


34. 


— Dumneavoastră sunteţi medicul? 

Venturas nu își mai putea ascunde teama din glas. 

— Nu tocmai, răspunse bărbatul în halat alb și cu măsuța 
argintie pe roți, acoperită cu un cearceaf alb. 

— Dar cine sunteţi, fir-ar...? 

Venturas încercă să se retragă spre capătul patului, când 
bărbatul se îndreptă către ea. 

— Dumneavoastră ce vedeţi? întrebă el. Ce vedeți? 

— Ce văd? 

Ea tremura încercând să se ridice. 

— Nu știți? întrebă bărbatul. Atunci am să vă spun ce văd eu. 

El se apropie încet, împingând măsuţa cu roţi și rostind câte o 
propoziţie la fiecare pas. Fiecare propoziţie îi dovedea Isabelei 


Venturas că acest bărbat era nebun. Nebun și înspăimântător. 

— Eu văd, rosti el pășind, eu văd suflete pierdute care urlă 
după mântuire în Mahlstrom-ul Satanei. Văd, el se întrerupse un 
moment, în timp ce pe Isabel Venturas o usturau ochii din cauza 
sudorii fricii, eu văd o cameră. In ea sunt doi oameni. Mai făcu 
un pas și continuă: Unul dintre ei este întins, celălalt nu. 

Mâinile bărbatului ţâșniră rapid. li blocă Isabelei brațele cu o 
mișcare dibace. 

Isabel intră în panică. O panică atotcuprinzătoare ca o groapă 
plină cu catran în care fusese aruncată. 

— Unul tace, continuă bărbatul, în timp ce celălalt vorbește. 

Bărbatul ridică cearceaful de pe masa argintie. Pe chipul lui se 
citea bucuria pentru plăcerea sadică pe care și-o pregătea. 

— Unul moare, celălalt nu. 

Isabel Venturas zări peste abdomenul ei bombat suprafața 
mesei. 

Pe masă erau instrumentele. 

Inainte de a-și pierde cunoștința, mai auzi încă o dată 
cuvintele lui: 

— Unul moare, celălalt nu. 


35. 


Elicopterul ateriză șuierând în lumina soarelui care se înălța în 
piața din faţa marelui zid. Un stol de păsărele se ridică și zbură 
către cupola sclipind roșiatic a Bazilicii Sf. Petru. 

MacDeath o luă înainte cu Don Tomasso, care îi strigă pilotului 
câteva cuvinte în italiană. Acesta dădu din cap în timp ce vorbea 
la o staţia radio din care se auzeau pârâituri. 

Clara privi palele rotorului care vuiau, miji ochii din cauza 
soarelui și se întoarse către Don Alvaro, căruia lumina îi cădea 
pe față. Privi cu ochii obosiţi de nesomn spre cer, își întoarse 
privirea apoi către Clara și îi luă încă o dată mâinile într-ale sale. 

Clara resimțea și ea oboseala nopţii de veghe și în ochi îi 
apărură lacrimi. Strânse cu putere mâinile preotului. 

— Și apostolul Pavel a fost supus la cazne de către un demon. 
Și s-a rugat Domnului pentru alinare, îi spuse Don Alvaro. 

— Și ce răspuns a primit? 


Alvaro tăcu câteva momente, apoi vorbi: 

— Dumnezeu a spus: „Mulţumește-te cu mila mea. Când vei fi 
slab, în tine va fi puterea lui Cristos”. 

Clara se gândi la slăbiciunea ei, la trauma suferită în copilărie, 
la pierderea surorii ei, Claudia. Era o slăbiciune pe care încerca 
să o transforme în putere vânând lepădături care săvârșeau 
lucruri abominabile, cum a fost și uciderea Claudiei. Se gândi la 
dragonul despre care povestise Don Alvaro. Dragonul care 
mâncase copilul Mariei. Dragonul care i-o luase și ei pe Claudia. 
Un asemenea dragon vânează și ea acum din nou. 

Privi elicopterul și îl văzu pe MacDeath urcând și făcându-i 
semn să vină. Don Tomasso stătea sub palele rotorului și privea 
cu ochii mijiţi soarele dimineții. 

Clara se întoarse iarăși către Don Alvaro, care îi spuse: 

— Uneori este mai bine să te lași pradă slăbiciunii. Puterea pe 
care o iei din afară se poate întoarce împotriva ta. 

Clara se uită la chipul exorcistului, scăldat în razele ca de foc 
ale soarelui la răsărit, apoi își plimbă privirea peste colina 
inundată de lumina aurie. Alvaro de la Torrez îi strânse mâna 
pentru ultima oară. Clara abia îi auzi vocea acoperită de 
zgomotul motorului: 

— Forţa lui Dumnezeu stă în slăbiciune. 

Clara îi zâmbi, se desprinse și urcă tăcută în elicopter, care se 
ridică spre cer. Sub ei se deschise priveliștea unică a bisericilor 
și cupolelor Romei cuprinse parcă de flăcări în soarele dimineţii. 

Departe, zări valea și balustrada din piatră de unde Don 
Alvaro îi făcea semne cu mâna. Un singur punct negru în 
vălmășagul de turnuri și creneluri. Deveni tot mai mic și apoi 
dispăru. 

Atunci mai auzi încă o dată cuvintele „Forţa lui Dumnezeu stă 
în slăbiciune”. 

e 

Elicopterul se îndreptă spre nord, printre nori negri și vârtejuri 
de zăpadă, până când ajunse deasupra neprimitorilor munţi 
elveţieni, care se desfășurau de-a lungul traseului ca niște coloși 
încremeniţi. Vârfurile sclipeau printre nori, ridicându-se peste 
deșertul de zăpadă și ceață, străine de grozăviile care se 
petreceau jos. 

Dar cu fiecare kilometru, Clara își dădea tot mai bine seama 
că acolo se petrecea o oroare, se afla în desfășurare, devenea 


tot mai urâtă și aștepta să o înghită cu totul. 
36. 


Clinica privată St. Clemens se înălța maiestuoasă pe o colină 
aflată în mijlocul munţilor. Și totuși impresia de tihnă era 
înșelătoare. 

Ajunseseră prea târziu. Dincolo de zidurile clinicii se cuibărise 
deja oroarea. ` 

Pe Clara și pe ceilalți îi cuprinsese groaza încă de la sosire. In 
pivniță fuseseră legați și uciși angajații clinicii. Podeaua era 
alunecoasă din cauza sângelui cald încă. Criminalul aproape îl 
decapitase pe medicul-șef. 

Totuşi, ei nu aveau acum timp pentru aceste victime. De ele 
se va ocupa poliția elvețiană. Clara și ceilalți trebuiau să afle 
mai întâi ce se întâmplase cu Isabel Venturas. Poate că aceasta 
mai trăia. Ori poate că ucigașii erau împreună cu aceasta. 

Sau poate că era deja moartă, ucisă ca și Franco Gayo. 

Cercetară clinică împreună cu polițiștii elveţieni, coridoarele 
lambrisate, camerele luminoase și spaţioase înșirate în linie, 
livingurile, saloanele de tratament și terasele. Se afundau în 
clădire, care se deschidea ca o gură gata să se repeadă să îi 
înghită după ce vor fi pătruns destul de adânc, în măruntaie. 

Pentru că acolo era ceva. Clara simţea. Era ceva ce îi aștepta. 

— Aici este, spuse unul dintre polițiști. Conform planului, aici 
este camera în care a fost cazată Frau Venturas. 

Ușa era încuiată, iar cheia era ruptă în broască. 

— Suntem în faţa ușii, anunţă Clara în staţia radio. Acum 
intrăm. Over. 

— Mult noroc. Over, îi răspunse o voce în staţie. 

Clara agăţă aparatul la centură. 

Poliţiștii elvețieni forțară ușa cu un berbec, care sări cu 
zgomot din ţăâţâni. g 

O ușă este uneori o intrare într-o altă lume. In acest caz, era o 
ușă către o lume care nu ar fi avut voie să existe, nu trebuia să 
existe. În spatele ei se aflau lucruri pe care nu trebuia să le vezi. 
Lucruri care ai vrea să fie un coșmar, să dispară când te vei trezi 
țipând. Dar aveai să constați că chiar dacă ai ţipat, visul nu s-a 


încheiat. Pentru că nu era doar un vis urât. Pentru că realitatea 
poate să fie mai brutală decât orice coșmar. 

Clara cuprinse totul într-o scurtă privire. Un moment, 
imaginile de groază licăriră, ivite din umbră, și dispărură din nou 
așa cum apăruseră. 

Erau imagini ale unei nopţi care nu cunoaște dimineaţa. 

O masă. Un pat. Un ecran. 

Și sunetul. Un sunet înspăimântător. 

Clara văzu mai întâi masa cu faţa de masă albă, decorată 
festiv. Cuţite și furculiţe, o sticlă cu vin roșu, o carafă cu apă. 
Apoi privirea îi căzu pe ecran. Pe ecran, un film alb-negru. Clara 
văzu cum cineva trăgea ceva în ţeapă, ducea la gură și fălcile 
mestecau. Văzu dinţii cariaţi, strâmbi și încovoiaţi ca niște pietre 
funerare tocite de ploaie, vânt și soare. In difuzor se auzeau 
zgomotul făcut de buze, scrâșnetele dinţilor și înghiţiturile 
râgâite când gura schimonosită devora carnea caldă încă. 

Privirea îi alunecă din nou pe masă, ca și cum ar fi știut că 
lucrul cel mai oribil fusese rezervat pentru final. Pe masă era o 
farfurie mare. Pe ea, resturi de ceva mic. Privi oasele roase și 
ceva ce aducea a coaste. 

— Clara? răsună o voce în staţia radio. Este totul în regulă? 
Over. 

Nu reacţionă. 

Privirea i se opri pe pat. Acolo era întinsă ea. 

Femeia pe care voiau să o găsească. Picioarele îi erau legate 
de pat, chipul îi era schimonosit într-un rânjet diabolic, pentru că 
cineva îi decupase buzele. Încheieturile mâinilor erau legate cu 
fixatoare de cabluri, iar mâinile îi erau prinse cu două cuie mari 
într-un gest blasfemie de rugăciune. 

Cu picioarele îndepărtate, Isabel Venturas era întinsă pe 
așternutul îmbibat cu sânge roșu-maroniu. 

Ea trebuia să fie. Recunoscu femeia din fotografie, cu toate că 
avea buzele retezate. Pântecul îi era tot o rană roșie-neagră. 
Capul îi era răsucit, sprijinit de perete, cu ochii holbaţi într-o 
expresie de groază indescriptibilă. 

Alături de pat se afla o măsuță argintie. Pe ea, scalpetul. Și un 
clește lung. 

— Clara, ce se întâmplă? se auzi printre paraziți vocea din 
staţia radio. Răspundeţi. Over. 

încercă să vorbească. Dar privirea îi reveni asupra mesei, 


asupra farfuriei. Asupra farfuriei, asupra resturilor pline de 
sânge, care nu ar fi putut să existe, nu ar fi avut voie să existe. 

Apoi văzu chipul aflat lângă farfurie. Adică ceea ce ar fi trebuit 
fie odată un chip, și care acum avea ochii închiși. 

— Clara, ce se întâmplă? Mă auziţi? Over. 

Nu putea să vorbească. Nu putea să facă nimic. Morţii. Mult 
prea mulţii morţi, gândi ea în timp ce expresia de pe micuța și 
neterminata față i se lăţea în suflet ca un fier roșu al iadului, 
aruncând-o într-un abis fără de capăt al groazei. 

Strânse cu putere staţia radio și se chinui să rostească ceva. 
Apoi nu a mai putut să își rețină greața și oroarea. Ingrozită de 
ceea ce se văzu, vomită pe podea. Forţa de care ar fi avut 
nevoie ca să vorbească o părăsi. 

— Dar... Dragonul, reuși în cele din urmă să mai spună cu o 
voce stinsă în timp ce imaginile acestui scenariu monstruos ca 
exploziile unor bombe atomice îi defilau în faţa ochilor iarăși și 
iarăși. 

Masa, femeia, ecranul... capul. Cu ultimele puteri, mai rosti 
câteva cuvinte, înainte să amuţească. 

— Dragonul... El a... copilul ei... l-a înfulecat. 


A TREIA CARTE 


FOCUL VEȘNIC 


Și cei blestemați au fost aruncați în iazul de foc 
și pucioasă. Și vor fi chinuiti în vecii vecilor. 
Aceasta este cea de-a doua moarte. 


Apocalipsa 20, 10 
1. 


Winterfeld stătea în biroul său, rezemat de calorifer, de care 
se îndepărta de câte ori i se făcea prea cald, pentru ca după 
scurt timp să revină. Hermann ședea la biroul lui Winterfeld, în 
faţă cu un teanc de documente și cu laptopul lui, pe care 
încărcase conţinutul misteriosului stick. MacDeath se afla în faţa 
lui Hermann, în timp ce Clara se plimba nervoasă în sus și în jos. 
Imediat ce revenise din Elveţia, fusese chemată la Bellmann. 
Acum era momentul ca și Winterfeld să afle totul. 

— Deci acest asasin își face în continuare de cap? întrebă 
Winterfeld. Omoară oameni cu secrete sumbre? 

— Nu tocmai, răspunse Clara. Omoară oameni care exercită 
funcţii sociale în mod exemplar, dar în realitate fac mult rău. Ca 
Gayo și Venturas. 

— Și speră ca astfel...? 

— ... după moarte, să fie stăpânul acestor oameni ai răului. Și 
să fie promovat de Satana ca arhidemon. 

— Frumos început. De la cine știți astea? 

— De la Alvaro de la Torrez. 

Winterfeld scoase un șuierat. 

— Majoritatea oamenilor nu știu ce vor, dar acest psihopat are 
un plan pe termen lung. Se îndepărtă puţin de lângă calorifer, 
dar reveni imediat adăugând: Dacă acest exorcist are dreptate. 

Clara ridică din umeri. 


— Prea multe surse de informare nu avem, așa că a trebuit să 
apelăm la ceva exotic. 

— Torrez s-a confruntat mai des cu așa ceva? întrebă 
Winterfeld. La Roma ori în altă parte? 

— În orice caz, el așa susţine. 

— Și Venturas a intrat în vizorul acestui Dragon pentru că ar fi 
făcut lucruri rele, groaznice? 

Winterfeld se uită la Hermann. 

— Da. Ea încearcă să realizeze o afacere prin care... 

— Ajungem și acolo mai târziu. În orice caz, acesta este 
motivul pentru care a devenit victimă? 

Acum, Winterfeld îi privi pe Hermann și pe Clara. 

— Așa se pare, răspunse Clara. 

— Demenţial. Răul cu înfățișare umană luptă de partea 
binelui, folosind mijloace cum nu se poate mai rele. Astea nu se 
leagă, nu? Oricum, acesta este un aspect interesant, cu care nu 
m-am mai întâlnit. Winterfeld răsfoi dosarele, apoi continuă: Dar 
first things first. Să revenim la cauzele morții. S-a stabilit de ce a 
murit Venturas? 

— Medicul legist din Zurich presupune, zise Clara, că 
Dragonul nu a îndepărtat placenta din uter după cezariana 
realizată de mântuială și femeia a murit din cauza hemoragiei. 

— Eu credeam că placenta se resoarbe de la sine după 
naștere, spuse Winterfeld. Sau asta este una dintre erorile mele 
bărbătești în ce privește funcţionarea corpului femeiesc? 

Clara răspunse: 

— Posibil. În orice caz, această întrebare am pus-o și eu 
colegilor. Se pare că asta se întâmplă numai la nașterile 
normale, la cezariene, placenta se scoate de obicei și imediat 
uterul se masează, pentru a se strânge și a înceta sângerarea. 
Ea făcu o scurtă pauză, apoi continuă: Rămâne fără răspuns 
întrebarea dacă Dragonul a știut lucrul acesta. Poate că nebunul 
a vrut doar să o chinuie, el... Se opri, pentru că îi venea greu să 
pronunțe următoarele cuvinte: ... în timp ce el îi mânca copilul 
sub privirile ei. Slavă Domnului că ea nu a mai apucat să vadă 
asta. 

Clara revăzu scena în minte. Asasinul filmase scena. Tot ce 
făcuse cu Isabel Venturas. Și cu copilul ei. Când i-a povestit pe 
scurt lui Bellmann desfășurarea faptelor, Clara fusese pe 
punctul de a vomita din nou. 


Acum, autorităţile elvețiene trebuiau să pună capăt acestei 
orori. Poate că și aceasta era o tactică a Dragonului: să lovească 
în state diferite ale Europei, în Germania, Elveţia, poate curând 
în Italia, pentru a da de lucru cât mai multor investigatori și a 
complica astfel situația. 

La clinica St. Clemens își găsiseră moartea trei medici și cinci 
surori medicale. Aceștia fuseseră de-a dreptul măcelăriți, 
precum Isabel Venturas și copilul ei. Victimele colaterale îi 
fuseseră încă o dată total indiferente asasinului. 

În FBI se spunea la așa ceva „D.O.A”. Dead on Arrival. 

Poliţia elveţiană reușise să captureze doi dintre sataniștii 
Dragonului, „locuitori ai focului”, și să îi închidă. La întrebarea 
autorităților polițienești germane, elveţienii au răspuns că 
pentru cei doi sataniști, care se îmbrăcau doar în negru, era un 
chin să poarte uniforme albe în timpul arestului preventiv. Legat 
de faptă, cei doi nu declaraseră nimic, ci se hliziseră tot timpul. 
Probabil că erau doar niște marionete manevrate de Dragon, cu 
misiunea a fi cât mai agresivi pentru a produce investigatorilor 
un șoc cât mai puternic. 

Mai mulţi sataniști se sinuciseseră după atacul de la clinică. 
Pe zăpada însângerată arătau ca niște păpuși negre. 

— Din ce făcea bani Isabel Venturas? întrebă Winterfeld. Știi 
ceva amănunte, Hermann? 

Acesta căută în calculatorul său. 

— Conform site-ului ei și a prezentării companiei, se pare că 
încearcă să creeze o lume mai bună prin cercetarea 
hemoblastelor. Voia ca paraplegicii să poată să meargă din nou, 
la fel cei imobilizaţi în scaune cu rotile sau alți invalizi. In 
versiunea germană a site-ului scrie că scopul ei ar fi să redea 
oamenilor posibilitatea să alerge. 

Winterfeld clătină din cap și răsfoi în continuare documentele. 

— Apare aici și un oarecare Robert White, spuse el. Cine este? 

— Despre el mi-ai spus la telefon la Roma, Hermann, nu-i așa? 
întrebă și Clara. 

— Da. Aici este problema. Se pare că Venturas nu era 
idealista care voia să pară, cea care își dorea o lume mai bună, 
ci era o afaceristă cinică. 

— Cum așa? se interesă Winterfeld. 

— Robert White este un neurochirurg care a încercat la Case 
Western University din Cleveland să transplanteze la maimuțe 


capete ale altor maimuțe din aceeași specie, o etapă 
premergătoare intervențiilor asemănătoare pe oameni. A 
transplantat capul maimuţei A pe trupul maimuţei B. 

— Îngrozitor! Și a avut succes? întrebă Winterfeld. 

— De aici reiese că a început prin anii '70, într-o clădire 
secundară a Medical School din Cleveland. 

— Ce a făcut acolo acest Frankenstein? vru să afle Winterfeld. 

— Mai întâi a extras creiere de la maimuțe Rhesus și le-a 
atașat unor maimuțe Rhesus vii. 

— Și le-a lăsat capetele? 

— Da. 

— A funcţionat? întrebă MacDeath. 

— Da, evident că a funcţionat. Pe urmă a început să 
transplanteze capetele. 

— Și la un moment dat probabil că a dat-o în bară? întrebă 
Winterfeld. 

— Bineînţeles. Maimuţele cu capete noi au trăit doar câteva 
zile. Li s-au inflamat limba și faţa și bietele animale au decedat. 
Aici scrie că sistemul imunitar al gazdei a respins capetele 
străine. Hermann răsfoi mai departe documentele și adăugă: 
Apoi White a făcut o descoperire interesantă privitoare la 
creierele animalelor. 

— Creierul nu a fost respins? își dădu cu părerea MacDeath. 

— Corect. Acesta a fost succesul deschizător de drumuri. 
Oricum, așa scrie în documente. De atunci, în medicină, și în 
special în neuroprotetică și neurobionică, s-au înregistrat o serie 
de progrese. Procesul de respingere a fost oprit cu 
medicamente. Simultan, timpul necesar operaţiei de transplant 
de organe a fost simţitor redus. 

— Și acum probabil că intră în joc hemoblastele de care se 
ocupă firma lui Venturas. Winterfeld își privi colegii. Și ce 
legătură are asta cu transplantul de capete? 

— Nu sunt un expert, dar transplantul de capete putea 
funcționa doar dacă exista posibilitatea legării măduvei spinării. 
Și pentru asta sunt necesare hemoblastele, zise MacDeath. La 
șobolani a funcţionat pentru că era mai puţin complex. In 
laborator a funcţionat oricum. La oameni, până acum, nu au 
existat încercări în acest sens. Pentru mine ar fi o imagine 
horror. Sau poate s-a făcut deja așa ceva? 

ÎI privi întrebător pe Hermann. 


Acesta clătină din cap. 

— Este de neconceput, dar se pare că totuși s-a făcut. Este 
vorba aici, pe lângă problematica hemoblastelor, și de perioada 
de reperfuzie. Aceasta este perioada de timp critică în care 
diferite organe pot rezista fără oxigen. Ideal este să se reducă 
temperatura corpului la aproximativ 32 de grade sau a fiecărui 
organ în parte la aproximativ 20 de grade. In această situaţie, 
rinichii rezistă treizeci și șase de ore fără oxigen, inima și 
plămânii, patru-șase ore. Hermann se uită spre MacDeath: Așa 
este? 

— Așa este. 

— Și creierul? 

— După cinci minute fără oxigen, este terminat. Aici este 
buba. Pentru a rezolva problema, au investit, bineînţeles, foarte 
mult timp și bani. În plus, există o nouă tehnică în Japonia. 
Creierul rezistă cinci minute înainte de a suferi vătămări 
ireversibile cauzate de lipsa oxigenului. Problema este că, în 
prezent, legarea arterelor cerebrale durează mult peste cele 
cinci minute. El mai citi în document, apoi continuă: Și niciun 
miliardar, oricât de bogat ar fi, nu plătește zece milioane pentru 
a primi un trup în perfectă formă fizică și să se trezească 
decrepit lobotomizat. 

— Ce miliardar? întrebă Winterfeld. 

— Un Cresus, cel care primește un nou trup, răspunse 
Hermann. 

— Asta înseamnă că Venturas chiar a transplantat capete? 
întrebă Winterfeld uimit. Ori trupuri? 

— Cum vreţi să o luaţi. Hermann ridică din umeri. De fapt, 
este vorba de trupuri care primesc un nou proprietar. Clienţii 
care primesc trupurile își păstrează capetele. 

— Doamne, dar este ceva dezgustător. Winterfeld părea că nu 
mai înțelege nimic. Și de ce? 

— De ce nu? îi întoarse Hermann întrebarea. Imaginează-ţi că 
ești un ramolit bătrân și bogat, cu o mulţime de parale, cu 
mintea în regulă, dar cu trup obez și inert, plin de alcool și fiere. 
Cancerul, reumatismul și artrita nu îţi lipsesc nici ele. 

Clara se gândea. Oare nu auzise atâta lume spunând că și-ar 
dori un trup nou, mai tânăr? Și se pare că mulţi oameni sunt 
gata să treacă peste orice considerente morale și să își asume 
riscul unui eșec, doar pentru a-și prelungi viaţa. In definitiv, au 


existat oameni care să își fi supus criogenării trupul ori capul, în 
speranţa că într-o zi medicina va fi în stare să vindece toate 
bolile și oarecum să garanteze viața veșnică. 

— Ca bătrân, îţi poţi cumpăra un Porsche, ca să te simţi mai 
tânăr ori ca să agăţi o femeie tânără, spuse Hermann, și mai 
poți face câte ceva cu o operaţie estetică, dar... 

Clara îi completă ideea: 

— ... dar nu poţi face totul. 

— Exact. Căutarea veșnică a izvorului tinereţii. Pentru așa 
ceva, unii oameni ar călca pe cadavre. 

— Și trupurile de unde provin? întrebă Winterfeld, care se 
depărtase iarăși de calorifer. 

— În cea mai mare parte, din Orientul Mijlociu, spuse 
Hermann. Au acolo tabere în care pretind că pregătesc tineri 
pentru olimpiade. Aceștia se antrenează zilnic, arată bine și sunt 
sănătoși tun. 

— Și dacă sunt și musulmani, au și ficatul sănătos, interveni 
acru Winterfeld. În mod normal, acolo nu se bea alcool. 

Hermann îl privi dezorientat înainte de a continua: 

— Le taie capetele, pentru ca un asemenea harpagon bogat și 
bătrân să le primească trupul și să se simtă ca nou. 

— Dar cum se face că lucrurile acestea se desfășoară în 
Orientul Mijlociu? întrebă Winterfeld. Eu îmi imaginez că 
treburile în care Dumnezeu ori Allah este băgat de mântuială nu 
prea sunt la mare preţ din cauza islamului și a șariei. 

Ca și la Dragon, îi trecu prin cap Clarei. Sau poate tocmai de 
aceea. 

— Asta nu se întâmplă în nicio religie, spuse MacDeath cu o 
înflăcărare de care rareori dădea dovadă. Este privită drept ceva 
imoral și ca o crimă la adresa creaţiei. Și pe bună dreptate. 

— De aceea treaba asta se face pe ascuns, autorităţilor 
povestindu-li-se ceva despre tabere de caritate destinate 
pregătirilor pentru olimpiade, interveni Hermann. Părinţii 
primesc o avere dacă își trimit fiii și fiicele acolo. 

— Dar Asia este mult mai simplă. S-ar putea ca islamiștii să 
prindă de veste și să arunce în aer taberele olimpice. 

— S-ar putea, da. La asta s-a gândit și Venturas. Dar ea a 
ajuns la concluzia că aspectul poate fi neglijat. In afară de asta, 
există și în Asia islamiști, de exemplu în Malaysia și Indonezia. În 
plus, viaţa, viața omului este ieftină în Pakistan și în alte ţări. 


Este valabil și pentru comerțul cu organe. lar trupurile din 
Orientul Mijlociu sunt de vânzare pretutindeni. Nu oricine vrea 
să devină pe neașteptate negru. Dar aici mai scrie, Hermann 
privi concentrat ecranul, că asiaticii sunt prea scunzi și, 
Hermann miji ochii, citez: Și au membrul prea scurt. Își roti 
privirea asupra tuturor celor din încăpere și adăugă: Așa că 
acestor trupuri trebuie să li se coase un penis mai lung. Ceea ce, 
scrie aici, este prea riscant, și nu se poate garanta potenţa. In 
orice caz... între timp, lui Venturas i-a venit ideea că nu are nicio 
importanţă unde se află aceste campusuri, atâta vreme cât 
oamenii corespunzători își pun la dispoziţie trupurile. 

— Clasicul troc dintre bogați și săraci, rosti pe un ton amar 
Clara. Primii au tot, mai puţin trupuri frumoase, ceilalți nu au 
altceva decât trupurile proprii. 

— Pe urmă, acești boșorogi trebuie să își antreneze în 
permanenţă trupurile, altfel după un timp vor arăta ca mai 
înainte, interveni și MacDeath. 

— Ori vor trebui să cumpere un nou trup. La Venturas, un 
corp costă zece milioane de dolari. Și zece milioane pentru un 
miliardar reprezintă o nimica toată. 

— Tocmai, spuse Hermann. Un corp nou și frumos atâta îi 
costă. lar Venturas încasează de fiecare dată. 

— Ea ar fi încasat, zise Clara frecându-se la ochi. 

Din cauza oboselii, abia se mai ţinea pe picioare. 

— Cred, spuse Winterfeld, că aţi muncit destul. Ar trebui să vă 
odihniţi. Nu vreau să vă jignesc, dar uitaţi-vă într-o oglindă. De 
când nu aţi mai dormit? Arătaţi așa cum mă simt eu. 

— Chiar sunt frântă de oboseală, mărturisi Clara. Am dormit 
mai multe nopți la rând între trei și cinci ore. Apoi au mai fost și 
noaptea nedormită cu Don Alvaro și Tomasso și priveliștea unei 
femei moarte, căreia cineva i-a scos pruncul din pântec pentru 
a-l mânca. Ținând cont de astea, nu pot arăta destinsă și 
odihnită. 

— Acum, señora, vă strângeţi lucrurile, spuse Winterfeld, vă 
duceţi acasă și vă culcaţi. Dragonul trebuie să mai aștepte. 

Clara oftă. 

— Să vă audă Dumnezeu. 


2. 


Clara părăsea biroul într-o mână cu geanta cu dosare și în 
cealaltă cu poșeta, când pe culoar văzu un cunoscut. 

— Trebuie că aţi avut o activitate febrilă, spuse Freese 
pipăindu-și stingherit ochelarii. 

Fusese cam tăcut, cu siguranţă pentru că omul lui secret din 
STASI nu îi ajutase în niciun fel. 

— S-ar putea spune și așa, răspunse Clara. 

Pe de-o parte, nu îi ardea de discuţii lungi, pe de altă parte, îi 
făcea bine să discute cu cineva aflat cumva în afara coșmarului 
în care ea încă se mai învârtea. 

— Acesta pare un... un asasin care acţionează pe plan 
internaţional, încercă Freese să susțină cam neîndemânatic o 
discuţie. 

Clara zâmbi obosită. 

— Nu trebuie să devină chiar internaţional. La Berlin nu 
ducem lipsă de crime, ne lipsesc însă comisarii de poliţie. 

— De fapt, v-am adus povestea despre care v-am vorbit la 
restaurant, spuse Freese, și îi întinse un plic. Este despre ceea 
ce mi-aţi relatat dumneavoastră. Despre morţi. Dacă veți avea 
câteva momente de liniște, citiți-o. Este vorba despre faptul că, 
își căută cuvintele potrivite, și în moarte există speranţă. Este o 
poveste scrisă foarte bine. 

— Mulţumesc, zise Clara și băgă plicul în geantă. Chiar voia să 
citească povestirea când va avea un respiro, fiind curioasă să 
afle despre ce era vorba. Eu nu prea văd speranţă în moarte. 
Oamenii cu care intru în contact în timpul investigaţiilor mele 
sunt ori infractori cu probleme psihice, ori victime decedate. Și 
de cele mai multe ori mor cei cărora nu ar trebui să li se 
întâmple asta. 

— După ce trece tot stresul, spuse Freese aranjându-și 
ochelarii, am putea să bem un pahar de vin ori o bere. Firește, 
doar dacă doriţi. 

— De ce nu? Clara nu avea motiv să refuze. Dacă vreţi ca asta 
să se întâmple cât mai curând, ar trebui să mă ajutaţi ca 
Bellmann să îmi asigure spatele. Și să aveţi grijă să nu ajungă în 
presă nimic despre caz. Nu avem acum timp de titluri ca „Asasin 
ritual posedat întinde capcane sângeroase prin Europa” ori 


altele asemănătoare. Ea zâmbi și trecu pe după umăr cureaua 
genţii cu dosare. Adăugă: Acum însă trebuie să mă culc 
neapărat, altfel curând voi ajunge la fel de moartă ca oamenii 
pe care încerc să îi salvez. 

e 

Pentru Clara fusese o săptămână de groază. 

Aşa că abia aştepta o noapte mai liniştită, cu un somn 
odihnitor de care avea neapărat nevoie. Cu toate că se îndoia că 
va avea parte de un somn odihnitor, având în vedere cele 
petrecute în ultimele zile. Se aștepta ca acele grozăvii să o 
urmărească până și în vis. 

Cu pași grăbiţi, urcă treptele spre locuinţa ei. 

O noapte liniștită. Era tot ce își dorea. 

Dar când văzu că ușa era întredeschisă, își dădu seama că nu 
va avea parte de așa ceva. 


3, 


Se apropie încet de ușă. Din casă răbufnea o duhoare 
înspăimântătoare. O duhoare care îi era cunoscută și care îi 
întorcea stomacul pe dos. Și totuși, nu duhoarea o înfricoșa, 
deoarece pentru ea nu mai era ceva nou. Nou era că duhoarea 
de putreziciune venea din casa ei. 

Imediat auzi și zumzăitul muștelor. 

Cu mâinile tremurând, scoase telefonul mobil și îi expedie lui 
Winterfeld un SMS, cu rugămintea să trimită imediat câţiva 
oameni la ea. Apoi scoase arma. Ezita. Se gândi. 

Cineva fusese în casa ei și făcuse acolo ceva. Ce făcuse? 
Locuia singură. Relaţiile ei din ultima vreme fuseseră o înșiruire 
de scurte aventuri și momente de singurătate, nicidecum ceva 
de durată. Dar când nu ai pe nimeni, nici nu îţi poate fi luat 
cineva. Nonposesia putea fi și o formă de bogăţie, care te făcea 
independent și deci mai puţin vulnerabil. ` 

Înainte de a te omorî pe tine, îţi iau ceea ce iubești. În privința 
aceasta, Clara nu avea de ce să se teamă. 

Cel puţin duhoarea dulceagă și puternică nu putea să provină 
de la un om care ar fi trăit în locuinţa ei și care acum era mort. 
Dar ce era acolo? 


Cugeta în continuare. Trebuia să îi aștepte pe Winterfeld și pe 
cei de la poliţia judiciară? Pentru că putea exista doar o 
explicaţie. De fapt, Mandy o avertizase. Un bastard oarecare, 
unul dintre perverșii supuși ai Dragonului îi pătrunsese în 
locuinţă, în sanctuarul ei, și îl profanase lăsând acolo cadavrul 
unui animal, probabil însoţit de un avertisment obscur. 

Sau vizita nu se terminase încă? 

Clara ridică arma. Bolnavii ăștia mintali trebuiau să o 
cunoască. Primei fețe palide care îi va ieși în cale îi va înfige un 
glonţ între ochi. 

Se strecură încet în casă. 

Nimeni. Ușile dormitorului și bucătăriei erau deschise. 

Duhoarea se simţea din ce în ce mai puternic. Venea din 
camera de zi. 

Clara aprinse lumina. Dacă cineva pândea din întuneric, în 
primul moment, lumina îl va orbi. Și apoi, dacă va fi nevoie, îi va 
croi acestuia fără nicio ezitare o șosea prin creier. 

Dar nu era nimeni. 

În schimb zări altceva. 

Dulapurile erau vraiște, cărţile din rafturi erau rupte, pereţii 
erau murdăriţi cu vopsea roșu-maronie. 

Sau era sânge? Posibil. 

Dacă vrei să trăiești, încetează, scria pe perete. 

lar în mijlocul încăperii văzu acel ceva respingător care era 
cauza duhorii, deasupra căruia roiau muștele ce se ridicau spre 
plafonieră. 

Erau picioarele tăiate ale unei vaci, așezate pe parchetul 
camerei, reprezentând patru dintre cele cinci laturi ale unei 
pentagrame. Cea de-a cincea era desenată cu sânge maroniu, 
acum uscat. 

O pentagramă răsturnată. Și pe această pentagramă, în 
direcția ușii balconului, se afla capul vacii, din ai cărei ochi 
sticloși se târau viermi. Capul era pe jumătate putrezit, cu limba 
verzuie atârnând. Sub blană, carnea lucea intrată în putrefacție, 
în vreme ce muștele roiau deasupra cadavrului ca o ceaţă 
întunecată. 

e 

Clara se retrase clătinându-se din încăperea în care trăise 
multe ore frumoase, și care acum, prin această mizerie, fusese 
pângărită. Se târî până în bucătărie, unde respiră adânc. Aici, 


totul părea neatins. 

Sună telefonul mobil. Un SMS de la Winterfeld. Erau deja pe 
drum. Vor ajunge imediat. 

Măcar atât, gândi Clara. 

Se așeză la masa din bucătărie. Nu o interesa dacă altera 
astfel niște urme. Dacă nu se așeza imediat, se va prăbuși. 
Avusese dreptate Winterfeld. Ea arata așa cum se simţea el. 

Căută din priviri, plină de speranţă, sticla de whisky. Ce ar 
mai trage acum o înghiţitură... Dar probabil conţinutul sticlei era 
otrăvit. Nu, nu putea să riște. 

O vreme, rămase amorţită lângă masa din bucătărie, privind 
fix telefonul pe care primise SMS-ul de la Winterfeld. Apoi privi 
pe fereastră... 

.„. Și văzu chipul. 

Un chip palid care îi rânjea de deasupra hainelor negre în 
noaptea sumbră. 

Oh, Dumnezeule! se cutremură ea. Cum de a ajuns acest... 

Deschise ochii și tresări. Era acel moment în care mușchii se 
destind într-un somn superficial, când tresari și te trezești. 
Ședea încă pe scaunul din bucătărie. În rest, nicio schimbare. 
Fusese doar un vis urât, ca de atâtea ori. Ceva mai ușurată, privi 
ceasul. Trecuseră patru minute. Aţipise scurt. 

Se uită pe fereastră. 

Niciun chip. 

Se destinse. Ai visat, pur și simplu, că era cineva acolo. Deși... 
ar fi fost posibil, pentru că locuia la primul nivel. 

Mai aruncă o privire pe fereastră. 

Nici de data aceasta nu zări vreun chip. 

Clara inspiră adânc și trase cu urechea după zgomotul de 
motoare ce ar fi anunţat sosirea lui Winterfeld. 

Nimic. 

O ultimă privire asupra ferestrei. 

Inima păru că i se opri. 

Chipul reapăruse. 

Bărbatul scotea lasciv limba. Apoi făcu cu mâna un semn ce 
nu admitea alte interpretări, ducându-și latul palmei peste 
beregată. După care arătă cu un deget către Clara. 

Clara scoase arma. 

Se năpusti la fereastră. 

Bărbatul fugi. 


ÎI auzi căzând pe sol. Îl văzu alergând prin desișul din curtea 
din spate. Se opri sub un felinar de pe stradă și de acolo o căută 
cu privirea. 

să tragă? 

Nu, nu putea să tragă noaptea după un bărbat, care de fapt 
nu îi făcuse nimic. 

Văzu cum bărbatul scotea ceva din buzunar, atinse cu 
degetele obiectul și îl duse la ureche. Un telefon mobil. 

Clara îl urmărea cu respiraţia tăiată. Auzea doar bătăile 
propriei inimi și băzâitul muștelor din încăpere. 

Tresări puternic atunci când îi sună telefonul. 

Nu era Winterfeld. Era apelată de un număr necunoscut. 

— Da? 

— Frau Vidalis, spuse o voce. V-a dispărut instinctul de 
autoconservare? Vreţi să îi atribuiţi cuvântului „prost” o definiţie 
cu totul nouă? Nu ați văzut ce le facem noi dușmanilor noștri? 
apoi vocea adăugă: Noi suntem Legiune. Ca noi sunt mii. 

Dumnezeule! își zise în gând Clara. Este nebunul ăla! 

Pe unde o fi Winterfeld? 

Nu putea să iasă din casă. Poate că era o cursă. Poate că 
smintiţii aceștia o pândeau. Simţea că transpira, în timp ce 
inima parcă i se urcase în gât. 

Vocea continua să vorbească: 

— După ce te aranjăm, medicii de la terapie intensivă din 
Marzahn se pot ocupa de dumneata. Sunt specializaţi în grefe 
de piele. Și dacă încă nu ai înțeles ce îţi vom face... caută pe 
internet ce a păţit Marsyas. 

Marsyas? Clara căută numele în webbrowser-ul smartphone- 
ului. 

Marsyas se dovedi a fi un personaj din mitologia elenă, care 
și-a pus mintea cu zeul Apollo și a pierdut. 

Ca pedeapsă, a fost jupuit. 

Pe Google, Clara văzu un tablou de Tiţian, care reprezenta 
această scenă. A fost atârnat în așa fel încât, în timp ce era 
jupuit, creierul să îi fie alimentat cu suficient oxigen ca în ciuda 
torturii să nu își piardă cunoștința. 

Clara se cutremură. Era sigură că locuitorii focului asta 
intenționau să îi facă. 

| se făcu rău. Simţi nevoia de a-și goli stomacul. În același 
timp, partea raţională a creierului ei îi spunea că trebuie să 


rămână la telefon, să îl antreneze pe bărbat într-o discuţie și să 
facă tot ce putea, ca el să rămână cât mai mult timp sub felinar, 
pentru ca Winterfeld și oamenii lui să îl poată prinde. 

Dar nu reuși. 

Legătura se întrerupse. 

Bărbatul de sub felinar băgă telefonul în buzunar și scoase un 
alt obiect. 

Un pistol. 

Clara vru să se pună la adăpost, când văzu că individul nu 
îndrepta pistolul spre ea. În loc de asta, mai făcu o dată gestul 
cu tăiatul beregatei. 

Apoi ridică pistolul. 

Îi vârî ţeava în gură. 

Și trase. 

Clara auzi zgomotul înfundat, văzu sângele și creierul care 
zburară în aer în lumina felinarului. 

Bărbatul se lăsă pe spate și se lovi cu ceafa de sol. Putu să 
audă oribilul zgomot care se propagă până la fereastra ei. 

În acel moment, Mercedesul negru al lui Winterfeld apăru de 
după colț, urmat de trei automobile de intervenție. 


4. 


Clara ședea în mașina de intervenţie, un VW Transporter, care 
avea chiar și un mic dozator de cafea. 

— Vreţi o cafea? o întrebă polițistul de pe scaunul de lângă 
șofer, care tocmai își umpluse un pahar, din care sorbea cu 
grijă. 

În locuinţa Clarei intraseră patru polițiști, care transmiteau 
prin staţia radio aflată pe bordul Transporter-ului. 

Clara clătină din cap. 

— Nu, multumesc. Stomacul meu nu se simte grozav. Și între 
timp m-am trezit. 

— Este o treabă urâtă, spuse Winterfeld, care ședea în faţa ei. 

Examinaseră mortul. Își făcuse praf jumătate din cap, dar în 
afară de pistol și de telefonul cu cartelă preplătită nu mai avea 
altceva cu el. Arma provenea din Europa de Est, iar telefonul 
mobil fusese cumpărat în urmă cu câteva zile din Spandau. 


— Ar fi posibil ca bărbatul să fi fost condiţionat? MacDeath mi- 
a povestit despre așa ceva. 

Winterfeld îi aruncă o scurtă privire, apoi se uită afară. 

Clara confirmă. 

— Se prea poate. Asta se numește program suicidar, zise ea 
urmărindu-i privirea lui Winterfeld. Doar că nu aș fi crezut că voi 
avea parte atât de curând de așa ceva live. 

Winterfeld dădu din cap și își frecă mâinile. Se vedea că tare 
i-ar fi plăcut să își aprindă o ţigară subţire de foi. 

— Oricum, aici nu puteţi să rămâneţi în niciun caz, până când 
nu vom asana mlaștina aceasta satanistă. 

Clara dădu resemnată din cap. 

— Nebunii aceștia au deschis ușa, zise ea. Nu au forţat-o, ci 
au descuiat-o. Deci de undeva trebuie să fi făcut rost de o cheie. 

— Schimbăm toate  încuietorile, promise Winterfeld. 
Dumneavoastră nu vă mai ocupați de nimic. MacDeath și cu 
mine vom continua cazul. 

— Dar... 

— Niciun „dar”. Vă vom pune în siguranţă, o întrerupse 
Winterfeld. Mă voi ocupa personal de asta. 

— Dar eu nu pot să abandonez, pur și simplu. 

— Ba puteţi. Și chiar o veţi face. Uneori, trebuie să renunţi la 
mândrie pentru supravieţuire. 

— Asta înseamnă că mi se ia cazul? întrebă Clara. 

— Señora, zise Winterfeld, mă văd nevoit să fiu mai clar. Aici 
nu este vorba despre faptul că vi se ia un caz, deoarece 
cunoșteaţi una dintre victime. Ori pentru că chipul 
dumneavoastră nu este pe placul presei, al lui Bellmann, al 
senatului, al poliţiei, al BKA-ului ori al altcuiva, suntem nevoiţi să 
punem pe altcineva în locul dumneavoastră. O privi fix, fără să 
plece privirea: Aici este vorba despre faptul că viaţa vă este în 
pericol. Winterfeld îi luă mâna Clarei și continuă: Nebunii ăștia 
au fost în locuinţa dumneavoastră fără ca să fi observat cineva 
asta. Aveau cheia casei. Și au lachei care le dau informaţii și 
după aceea se împușcă, așa că nu mai poţi scoate nimic de la 
ei. Sau vreţi să spuneţi că sunt niște oameni cu care să te 
înţelegi? 

Răspunsul nu îi convenea Clarei, deși acesta era foarte 
simplu. 

— Nu, răspunse ea. 


— Bun. Fiţi rezonabilă. Și un timp ieșiţi din circuit. OK? 

Clara se resemnă și privi pe fereastră. Văzu mașina celor de la 
medicină legală, din care coborâră doi bărbaţi, care așezară pe 
o targă cadavrul bărbatului îmbrăcat în negru. 

— Nu ai voie să lași oroarea să îţi intre în viaţa privată, îi 
spusese ea lui Freese. 

Dar tocmai asta i se întâmplase ei. 

Își aminti din nou vorbele lui Mandy: „Lăsaţi cazul să se 
încheie de la sine, altfel se vor ocupa de dumneavoastră”. 

Este o ameninţare? întrebase Clara. 

Nu este o ameninţare, răspunsese Mandy. Este o promisiune. 


5, 


Clara ședea pe locul din dreapta șoferului Mercedesului 
negru, în timp ce Winterfeld, care se afla la volan, răsucea 
butonul radioului care până atunci difuzase muzică pop miorlăită 
și piţigaiată. 

Depăși razant un automobil-rulotă care se încăpățâna să 
blocheze traficul. 

— Ascunzătoarea este secretă, așa că sunteți în siguranţă, 
zise el. Veţi fi supravegheată de patru oameni. Vă vom aduce 
lucrurile mai târziu. Apoi vom face totul ca să îl prindem pe 
Dragon, pentru ca atât dumneavoastră, cât și rudele victimelor 
lui să poată dormi în liniște. Sper doar să îl capturăm viu pe 
porcul acesta, ca și pe cei din banda sa. Winterfeld privi 
mohorât strada și adăugă: Cândva, acest oraș va fi sufocat de 
crime, de toată porcăria aceasta. Și știți când va observa 
guvernul ăsta? 

Se uită la Clara. Ea se gândea la ce urmărea șeful ei. 

— Guvernului îi convine situaţia. Winterfeld depăși din nou 
trei mașini printr-o manevră riscantă. Pe urmă continuă: El 
crede că, dacă le permite acestor scursori orice, va fi reales de 
ele. Dar ceea ce nu știu idioţii din senat și din Bundestag este că 
gunoaiele astea, dacă vor să schimbe ceva, votează cu totul 
altfel. Nu așa, Winterfeld desenă cu degetele în aer o cruce, ca 
pe buletinul de vot, ci așa. 

El duse la tâmplă degetele arătător și mijlociu de la o mână și 


apăsă pe un trăgaci invizibil. 

Ajunseseră la periferia Berlinului. Construcţii din plăci 
contaminate din azbest se ridicau spre tristul cer întunecat, 
printre care, din loc în loc, era câte o relicvă cenușie din secolul 
al XIX-lea, îmbâcsită de murdărie. Între ele se înghesuiau 
benzinării, magazii cu materiale de construcţii și restaurante 
fast-food, răsărite ca o metastază a periferiei dezolante. Dacă 
exista un loc în care să te aștepți să dai de o înfiorătoare crimă 
rituală ori să găsești un cadavru făcut bucățele, apoi această 
pustietate de betoane era acel loc. 

Winterfeld opri mașina în dreptul unei clădiri cenușii cu aspect 
de fortificaţie, păzită de patru polițiști. 

— Am ajuns, anunţă el. 

Coborâră amândoi. 

Unul dintre polițiști tocmai răspundea la un apel telefonic. 

Dar Clara nu putea să audă ce spunea acesta. 

Și poate că era mai bine. 


6. 


Mijeau zorii. Clara apucase să doarmă câteva ore, chiar dacă 
nu atât de odihnitor și profund cum ar fi făcut-o în patul ei de 
acasă, după câteva zile tensionate. 

Privi în jur. Și interiorul clădirii amintea de o fortificaţie. Pereţi 
groși din piatră, jumătate din clădire aflându-se sub pământ, 
ferestre mai deloc și patru sau cinci agenți care o păzeau. 

Cu o seară în urmă, vorbise la telefon cu MacDeath, care 
conducea acum căutarea Dragonului. Impreună cu Interpolul, ea 
interogase mai mulţi colaboratori ai lui Isabel Venturas, 
îndeosebi persoane din anturajul privat al acesteia. Totuși, până 
acum, rezultatele nu fuseseră grozave. 

MacDeath vorbise la telefon și cu Don Alvaro, la Roma, și îl 
întrebase ce părere avea de cazarea Clarei într-o casă sigură de 
la periferia Berlinului; în definitiv, Alvaro de la Torrez cunoștea 
mai bine decât oricine comportamentul unor astfel oameni. 
Alvaro se arătase ceva cam sceptic și explicase că lucrurile 
trebuiau luate așa cum le lăsa Dumnezeu. 

Mai vorbiseră și despre Isabel Venturas. 


— Dragonul a fost cel care a mâncat copilul, spusese prelatul. 

Alvaro mai adăugase că impresia lui era că Dragonul mima 
Apocalipsa, povestea sfârșitului lumii. 

Dar ce trebuia să urmeze? Distrugerea Babilonului? Se va 
deschide iadul, din care pândeau creaturile adâncurilor? Se 
prefigura sosirea celor patru cavaleri ai Apocalipsei? 

Don Alvaro nu știa. Nici MacDeath. lar Clara nici atât. 

In ce o privea pe Clara, nici nu trebuia să știe, ci să aștepte 
aici, într-un fel de celulă, până când Dragonul ajungea sub lacăt. 

Ori în iad, își zise ea în gând. 

În acel moment, auzi la intrare un țipăt strident, întrerupt 
brusc. 

Un țipăt al morții. 

e 

Se strecură spre ieșire, în sus. 

Și văzu cadavrul de pe podea. Văzu cuțitul însângerat din 
mâna unui polițist, doar că, evident, acesta nu era un poliţist. 
Văzu capul retezat al bărbatului, pe care cel în uniformă îl 
dusese la gură pentru a linge cu limba stropii de sânge. 

Pe Clara o cuprinse o disperare cumplită. Sunt pretutindeni, 
chiar și în poliţie. Numele meu este Legiune... 

Nu știa dacă falsul poliţist o observase. In orice caz, el stătea 
în fața ușii împiedicând intrarea cuiva, ceea ce ar fi fost 
misiunea lui, dar o oprea și pe Clara să iasă. 

Aici nu putea să mai rămână. Probabil ar fi putut să împuște 
unu ori doi oameni, dar nu o putea scoate la capăt cu toți. Și nici 
nu avea cu ea arma. li rămânea doar retragerea, altfel i-ar tăia 
și ei gâtul. 

Cu genunchii tremurând, cobori treptele făcând cât mai puţin 
zgomot. 

Prin cap îi fulgerau tot felul de imagini. Bărbaţii. Arma. Cuţitul. 
Sângele băut de bărbat. Poliţiştii falși despre care nu știa câţi 
erau. 

Și apoi silueta întunecată pe care o văzuse doar cu coada 
ochiului în apropiere. 

Ce se întâmplase cu ceilalți polițiști? Erau morţi? Cine o mai 
proteja acum? Era în puterea unui alt nebun ca bărbatul 
îmbrăcat în negru care se împușcase cu o seară înainte în fața 
casei ei? 

Revăzu în minte scena în care bărbatul în uniformă de poliţist 


băuse sângele colegului său și se cutremură. 

El este unul dintre ei. 

Era prinsă în capcană. Nu exista nicio cale de ieșire. 

Continuă să coboare confuză pe trepte. Unica șansă era 
drumul spre interiorul clădirii, pentru a aștepta acolo silueta 
întunecată, cu ochelari negri, despre care bănuia cine era. 

Dragonul. 

Respiră adânc. Nu trebuia să se lase cuprinsă de panică. 

Ce putea să facă împotriva celui care era mai puternic decât 
ea? Avea doar o șansă: trebuia să îl păcălească. 

Dar cum? 

Se opri, ascultă atentă dacă pe trepte se auzeau pași. 

Nimic. 

Dar auzi cuvinte. 

Cuvinte în capul ei. 

Cuvintele auzite ultima dată la Roma. 

Și brusc îi veni ideea. Deschise geanta în grabă și scoase un 
Heckler & Koch Fabarm FP6, o armă cu țeavă scurtă, fabricată în 
SUA, ajunsă la LKA Berlin după un ocol. Clara trăsese des cu 
arma aceasta și știa că un foc avea efect devastator. 

O încărcă în vreme ce în cap îi răsuna fraza auzită la Roma. 

Avea un plan. Dacă acesta eșua, următoarele cinci minute 
erau ultimele din viața ei. 

Trase adânc aer în piept și așteptă. 

Apoi auzi pașii. 

„Acum e acum”, își spuse ea. 


7. 


Primul lucru pe care Clara îl văzu fu capul care se rostogolea 
pe trepte. Capul poliţistului căruia nebunul îi băuse sângele. Al 
poliţistului real, care trebuia să o apere și care plătise pentru 
asta cu viaţa. 

Apoi auzi vocea șuierătoare. 

— Vin cu câţiva prieteni, se auzi vocea. Unul tocmai a coborât 
scara, de fapt, doar o parte din el. 

În faţa ei se afla bărbatul. Bărbatul al cărui portret-robot îl 
văzuse. Bărbatul cu ochelari negri, cu acea groaznică gură și cu 


tuleie cenușii ce îi ieșeau din bărbie ca sârma ghimpată. 

În sfârșit, se afla față în față cu Dragonul. 

El își arătă dinţii stricaţi când zâmbi slut, nepierzând-o din 
ochi nicio clipă. 

— Nu aţi vrut să vă feriți de complicaţii, Frau Vidalis. 

Chipul i se schimonosi într-o grimasă sarcastică privind-o din 
adâncurile negre al ochelarilor lui, fixând-o precum un șarpe un 
iepure. 

Apoi lovi fără niciun avertisment. 

Lovitura îi înclină capul într-o parte și aproape o puse la 
podea. Ea privi debusolată chipul îngrozitor și auzi vocea 
nebunului ca din depărtare. 

— Știţi cum a creat Dumnezeu lumea? Și cum se preocupă ca 
totul să se desfășoare cum vrea el? Cele zece porunci și 
întreaga idioțenie? Plăsmuiește lumea cum plăsmuiește marea 
continentele. Apoi retrăgându-se, se apropie mai mult și o mai 
lovi o dată. De data aceasta putu să evite lovitura, dar rămase 
surprinsă de forța acestuia. Dumnezeu tace, Clara. Tot ce se 
petrece aici nu îl mai interesează. Și dacă mai face o excepţie, 
el tăcu și își linse buzele, o face numai pentru că se excită în loc 
de a combate. 

Clara remarcă firele de salivă care se prelingeau din gura 
bărbatului, ca la un câine turbat. 

— Pentru Dumnezeu, lumea este un uriaș hardcore-porno, pe 
care îl privește salivând. Un snuff-movie cu un milion de canale. 

Urmă a treia lovitură. În stomac, așa încât ea se încovoie în 
față gemând. Când bărbatul se apropie și mai mult, privirea ei 
era deja înceţoșată. Se retrase strângând arma în mână cu 
putere. Îl văzu cum îi privea arma Heckler & Koch, ca și cum i-ar 
fi plăcut să i-o ia. 

„Trebuie să câștig timp”, își spuse în gând Clara și mai făcu 
un pas înapoi. Dragonul o urmă încet. Părea bucuros să guste 
secundele dinaintea morții ei, frica ei, faptul că putea să îi 
prelungească suferinţele. 

Doar că realitatea arăta cu totul altfel. 

„Totul decurge conform planului”, gândi Clara. „Procedează 
tot așa, mizerabile, și va fi exact cum vreau eu”. 

— Dumnezeu a creat lumea doar ca să dea viaţă unor creaturi 
și apoi să se delecteze cu chinurile lor. 

„Vorbește, vorbește, sărman nebun!” 


E| se apropie mai mult. 

— Sensul vieții? șuieră el arătându-și din nou dinţii strâmbi ca 
niște pietre funerare. Sensul este suferinţa. A fi chinuit. A muri. 
Nimic mai mult. Își dezveli iarăși dinţii și își linse buzele: Prin 
suferinţele noastre, noi nu suntem altceva decât un fel de 
revistă porno a unui Dumnezeu libidinos. Un moment, bărbatul 
tăcu, pentru a adăuga apoi: A venit timpul să mori, Frau Vidalis. 

Sări înainte, apucă arma Clarei și i-o smulse din mână. O 
îndreptă spre ea rânjind. Feţele celor doi erau foarte apropiate. 
Ea simţi apăsarea ţevii armei în stomac. Și mâna de pe trăgaci. 

— Pentru mine, tu ești valoroasă, zise el. 

Clara îi simţi respirația mirosind a sânge. 

— Eu mănânc răul, eu beau răul, continuă el. lar tu ești 
valoroasă pentru că ai omorât mulţi criminali. Valoarea ta 
constă în mulţimea morţilor pe care îi ai pe conștiință. Pe toți 
acești asasini îi voi integra în mine, voi bea răul din tine ca un 
vin din sânge. Îţi voi înfuleca sufletul și tu vei deveni o parte din 
mine, când voi domni în iad. 

Urmă zgomotul împușcăturii. 

Amândoi se cutremurară, ca și cum ar fi fost un tot. Vânătorul 
și vânatul. 

Dragonul fu împins de recul câţiva centimetri înapoi. Aștepta 
lacom sângele care va curge din rană. 

Clara nu simţi nimic. ÎI fixa cu privirea pe Dragon în timp ce 
acesta dădea deoparte arma. Apoi ea se prăbuși încet pe podea. 

— Îți voi înfuleca sufletul, spuse smintitul. Și cu trupul tău voi 
face lucruri interesante. Mai întâi îţi voi reteza capul, încet, cu o 
lamă tocită, și ţi-l voi agăța de perete. Și pe urmă... 

Pe urmă nimic. 

Nu observase că Clara, în timp ce se prăbușea la podea, 
scosese cuțitul din cizmă. Cuţitul care acum, când sărea în 
picioare, descria prin aer un semicerc argintiu al morţii, până 
când cu un scrâșnet macabru pătrunse în gâtul Dragonului. 
Lovise cu atâta putere, încât lama intră adânc în gâtul 
bărbatului, vârful ieșind prin cealaltă parte. 

Dragonul căscă gura. În ciuda ochelarilor negri, Clara crezu că 
vede în ochii acestuia un amestec de uluială, durere și panică. 
Auzi vaietul sec ce răzbătu din gâtlejul lui când gura i se umplea 
de sânge, ce se scurgea pe bărbie și pe piept. Șuvoaie de sânge 
arterial deschis la culoare țâșneau în stânga și în dreapta din 


rana de la gât. 

Stătea în faţa ei ca o fântână arteziană a groazei, clătinându- 
se, ţinând încă arma cu ambele mâini. Mai deschise apoi încă o 
dată gura, scoase un sunet gâlgâit și căzu lat pe podea. 

Ajunsese în iad. 

În iadul după care tânjise atât de mult. 

e 

Dragonul murise pentru că făcuse greşeala pe care răul o face 
inevitabil, pentru că este rău. 

Planul Clarei reușise. 

Dragonul crezuse că o va putea ucide cu propria ei armă, 
deoarece fusese sigur că Clara voise să îl ucidă cu această 
armă. Pentru că în lumea imaginată de el nu exista cruțare, 
îndurare, eliberare. 

Doar că Clara nu voise să îl omoare și, în orice caz, nu cu 
arma aceasta. Însă, în aroganta lui, Dragonul nu putuse să 
creadă în așa ceva. 

Și Clara se folosise de acest lucru. De aceea trebuise să 
moară Dragonul, și nu ea. 

Trupul Dragonului zvâcni pentru ultima oară. Cuţitul din gâtul 
său părea o bijuterie grotescă. 

Clara se gândi la cuvintele lui Don Alvaro, pe care acesta i le 
spuse la Roma, la despărţire, cuvinte care îi răsunaseră în minte 
în timp ce punea în aplicare planul inspirat de ele. 

Puterea pe care o iei din afară se poate întoarce împotriva ta. 
Forța Domnului stă în slăbiciune. 

Clara luă arma din mâinile Dragonului. 

Armă care fusese încărcată cu cartușe oarbe. 


8. 


Cadavrul Dragonului era întins pe podea într-o baltă de sânge. 
Clara nu îi cobori pleoapele pe ochi. Chipul ei va fi ultima 
imagine rămasă pe retina lor. 

Poliţia de care avusese nevoie mai înainte acum umplea locul 
cu vârf și îndesat. Sosiseră și Winterfeld, și Weinstein. Trei 
criminaliști mișunau în jurul mortului, în timp ce Winterfeld și 
Weinstein priveau interesaţi gâtul cadavrului și cuțitul înfipt în 


el. 

Se stabilise că unul dintre polițiști aparținuse cultului 
Dragonului. El fusese împușcat în încăierare, totuși investigaţiile 
erau în plină desfășurare. Clarei nu îi fuseseră de folos. Se 
văzuse nevoită să rezolve sigură treaba murdară. Cei care 
făcuseră mare caz, cum că Clara trebuia ţinută departe de caz 
pentru protecţia ei, contribuiseră cumva la faptul că acum 
Dragonul era mort. 

— Voi lucra iarăși la caz, spusese Clara înghesuindu-și 
lucrurile într-o geantă mare. Și dacă Bellmann are de comentat 
ceva, spuneţi-i că mă voi ţine departe de caz tot atât cât m-a 
protejat LKA. 

Winterfeld păru că înțelege că orice contraargument era de 
prisos. 

— De protejat, nu m-aţi putut proteja, spuse Clara pregătindu- 
se de plecare. Am fost nevoită să îl omor eu însămi pe cel care 
voia să mă omoare. 

Trecu prin fața lui Weinstein, îngenuncheat lângă cadavrul 
Dragonului, care mai avea cuțitul înfipt în gât și căruia nici șocul 
căzăturii nu îi îndepărtase ochelarii de pe nas. 

— Și aș dori să îmi recuperez cuțitul pe urmă, mai spuse Clara 
în loc de rămas-bun, apoi urcă într-o mașină de intervenţie și îl 
sună pe MacDeath. 

e 

Clara privea pe geamul mașinii, cu telefonul mobil în mână, 
cum la orizont dispărea, împreună cu polițistul decapitat și 
Dragonul mort, casa sigură care fusese cât pe ce să îi fie 
capcană mortală. Îi comunică în câteva cuvinte lui MacDeath ce 
se petrecuse. Cu toate că în viața lui acesta auzise atât de 
multe povești bizare, Clarei nu îi scăpă încordarea pe care o 
avea în voce când îi relată atacul Dragonului. 

— Nu, nu sunt rănită. Cu excepţia unor mici zgârieturi. 

Faţa îi era ușor umflată și o durea stomacul în locul în care o 
lovise nebunul cu pumnul, dar acum nu avea timp de astea. 

— Și Dragonul este mort? 

— Cât se poate de mort. 

— Nu te-a avertizat Mandy să nu mai lucrezi la caz? 

— Ba da. A spus că dacă nu încetez, se vor ocupa de mine. Nu 
era o ameninţare, era o promisiune. Se opri un moment, apoi 
continuă: De unde știau Dragonul și ceilalţi că sunt pe urmele 


lor? 

— Bună întrebare. Poate că ne-a urmărit când am dus-o pe 
Mandy la clinică. 

Clara privi gânditoare construcţiile din prefabricate de pe 
Landsberger Allee care se perindau prin fața ferestrei mașinii. 
Mai era ceva. Un gând imperceptibil, indefinit, ca un vis, ca o 
pală de vânt, pentru că dacă te trezeai, visul se termina. Trebuia 
să mai cugete asupra acestei chestiuni. Poate că gândul va 
reveni de la sine. 

— În douăzeci de minute sunt la birou, spuse ea. Am o 
bănuială. Putem discuta imediat ce ajung? 

— Cu cea mai mare plăcere, răspunse MacbDeath. 


9. 


Se aflau în biroul lui MacDeath. Clara sorbea din ceaiul Earl 
Grey cu lămâie aflat pe masă. 

Notase câteva gânduri pe o bucată de hârtie și repetă spusele 
Sfântului Pavel citate de Don Alvaro, și care îi salvaseră viața: 
Puterea pe care o iei din afară se poate întoarce împotriva ta. 
Forța Domnului stă în slăbiciune. 

— Dragonul, spuse ea, nu era probabil păpușarul, așa cum l- 
am văzut noi. El s-a folosit de oameni ca Mandy și Hendrik, dar 
el însuși a ieșit în față. Și el făcea munca murdară. De aceea a 
ajuns chiar el la mine. De fapt, voia să mă omoare. Același lucru 
l-a făcut cu Isabel Venturas. Am văzut înregistrarea cu gura din 
camera lui Venturas. El era. El i-a scos din pântec copilul. Și a 
făcut toate celelalte. Probabil că a fost prezent și la uciderea lui 
Gayo. 

— Și asta înseamnă că... 

— O contra întrebare, ripostă Clara. Care era motivaţia 
Dragonului? 

— Voia să omoare răi, pentru ca apoi să domnească în iad ca 
arhidemon.  MacDeath zâmbi istovit: Este vorba despre 
planificarea carierei pe termen lung, de care a vorbit Winterfeld. 

El scoase notesul pe care îl avusese la Roma. Și cită din el: 

— Există legende în care se spune că arhidemonii care nu mai 
sunt suficient de răi vor fi înlocuiţi cu oameni. Aceasta ar putea 


fi motivaţia Dragonului. O privi pe Clara și adăugă: Așa a spus 
Don Alvaro. 

— Corect. Și secretarul lui, acel Tomasso, s-a uitat la el critic. 

— Probabil că imaginea i s-a părut prea exotică, zise 
MacDeath. Și chiar este. 

— Dragonul a spus ceva asemănător înainte de a încerca să 
mă omoare. Clara revăzu în minte scena. A spus, păstrând 
sensul exact, că pentru el sunt valoroasă pentru că am omorât 
mulți criminali. Pe acești răi îi va asimila în el. 

MacDeath ridică din sprâncene. 

— Atunci chiar asta este motivaţia lui. 

— Și de unde știa Alvaro asta? 

MacDeath ridică din umeri: 

— Cred că din exorcizările pe care le-a făcut, de la cultul 
satanic pe care el îl combate, poate chiar de la poliţie. 

Clara simţi că gândul fugar de odinioară îi revine. 

— Don Alvaro a fost singurul care a știut unde m-a ascuns 
Winterfeld. În rest, erau doar câţiva iniţiaţi din cadrul 
autorităţilor polițienești. Aceștia au vorbit cu el la telefon, 
interesându-se ce părere ar avea despre planul de a mă caza 
într-o casă sigură din apropiere de Landsberger Allee, nu-i așa? 

— Da. 

— Și Alvaro ce a răspuns? 

— Că el nu poate spune nimic. Oricum, lucrurile sunt cum 
vrea Dumnezeu. 

— Dragonul știa unde eram. Cum ar fi putut afla? Clara tăcu 
un moment, apoi întrebă: Nu s-ar putea ca în spatele Dragonului 
să se afle cineva mai inteligent și, mai ales, mult mai puternic? 
Cineva familiarizat cu aceste culte și care știe foarte multe 
despre ele? 

MacDeath îi continuă ideea: 

— Pentru că el luptă contra Satanei și cunoaște secretele 
cultelor satanice ca nimeni altul. Care poate explica motivaţia 
Dragonului atât de exact, pentru că el însuși i-a clarificat-o. 
Pentru că, să zicem așa, el i le-a băgat în cap. 

— Deci dacă cineva știe ce forță se află în spatele 
Dragonului..., începu Clara. 

— ... acela trebuie să fie cineva care aprobă misiunea 
Dragonului, ba chiar o încurajează. În fond, Dragonul a omorât 
oameni care doar priviţi din exterior au realizat ceva exemplar și 


demn de admiraţie, dar în realitate reprezintă un rău profund. În 
final, el nu admiră răul și îl ucide pe acesta pentru a-l învinge și 
a domni peste el în iad. În final... 

Clara încheie fraza: 

— ... omoară răul, pentru că este rău. 

— Dumnezeule, șopti MacDeath. Înseamnă că el este bărbatul 
pe care noi tocmai l-am vizitat. 

Clara dădu din cap. 

— Și care este și unicul om din afara poliţiei care știa locul 
unde am fost eu ascunsă, pentru că dumneavoastră l-aţi trădat 
neintenţionat. lar el l-a furnizat credinciosului lui supus, 
Dragonul, care astfel a putut să mă găsească. 

— Fir-ar...! Se potrivește totul! Trebuie să mergem la Roma 
cât mai repede posibil, izbucni MacDeath. Să discutăm imediat 
cu Winterfeld. Clătinând consternat din cap adăugă: Tocmai Don 
Alvaro de la Torrez... 


10. 


— Vreţi să vă duceţi iar la Roma? mormăi Winterfeld. Acesta 
ședea în spatele marelui său birou plin cu hârtii și tot pipăia 
agitat pachetul gol de țigarete subţiri din foi. După ce își mai 
aranjă cravata, zise: Dar alaltăieri aţi fost acolo. Aţi devenit 
deodată pelerini pioși? 

— Bănuim că unul dintre informatorii noștri de acolo este 
adevăratul făptaș, spuse Clara. 

— Cine anume? 

— Don Alvaro de la Torrez. 

— Exorcistul? Winterfeld făcu ochii mari. Nu sunteţi sănătoşi! 

— Știţi, am discutat cu omul, interveni grăbită Clara. Nu avem 
timp să vă explicăm pe larg, dar puteţi să ne credeți că totul se 
leagă. Vreţi să vă asumaţi riscul ca noi să avem dreptate și alți 
oameni să moară în mod dramatic? Sunteţi pregătit să îi aveţi 
pe conștiință? 

Winterfeld citi urmărind cu degetul câteva rânduri din raportul 
pe care îl primise ieri de la Clara. Apoi ridică privirea: 

— Doar că acum avem o mică problemă, știți, señora? 

Clara ridică din umeri. 


— Bine ar fi să avem numai una. 

— Italia nu intră în competențele noastre, zise Winterfeld. 
Trebuie să implicăm chestura, ca ea să îl aresteze pe Alvaro, 
asta dacă bănuiala dumneavoastră este întemeiată. Și pentru 
asta trebuie să dispunem de suficient material probator. El o 
privi pătrunzător pe Clara: Avem așa ceva? 

— Alvaro era singurul care știa unde sunt eu ascunsă. Și el ne- 
a spus motivul care îl mâna pe criminal. Nu poate fi o 
coincidenţă. 

Winterfeld privi în gol gânditor. 

— Și cine este, conform dispoziţiilor lui Bellmann, competent 
pentru cooperare internaţională? continuă Clara. Un telefon la 
chestură este o nimica toată pentru înaltul director judiciar 
Winterfeld. 

Era una din afirmaţiile pe care și le putea permite doar Clara. 

Winterfeld pufni. 

— Bine, zburati la Roma și vedeţi ce puteţi face. Dar plătiţi 
zborul din banii voştri. Voi avea grijă să vi-i recuperaţi ulterior. 

Mototoli între degete pachetul gol de ţigări. 

— Și nu vă apucaţi să bateţi toba! 


11. 


Roma. Santa Maria Immaculata. Locuinţa lui Don Alvaro de la 
Torrez. 

Primul lucru pe care îl văzură a fost fumul dens și negru. Din 
depărtare se auzeau sirene. 

MacDeath vorbise la telefon cu Don Tomasso, care le 
rezervase o întâlnire cu Alvaro în ziua următoare, cu toate că 
MacDeath insistase că vine în ziua în care telefonase, sub 
pretextul existenţei unor date noi importante. De formalităţi se 
ocupase Winterfeld personal. 

Dar ce se petrecea aici? Ce se petrecuse între timp? 

În faţa casei lui Don Alvaro staţionau mașini de intervenţie ale 
carabinierilor și ale ambulanţei. Sanitari și medici de la urgenţe 
intrau și ieșeau din casă, peste tot se vedeau moloz și spumă de 
la extinctoare. Un pompier vorbea la o staţie radio și un comisar 
de la chestura romană discuta cu menajera lui Alvaro, Michela, 


care plânsese. 

Doi bărbaţi coborâră scările cu o targă pe care se afla un sac 
din plastic negru. 

— Cine este? întrebă în italiană MacDeath. 

— C'e Signor de la Torrez, răspunse unul dintre sanitari. 

— Este mort? 

Intrebarea era de prisos, sacul negru fiind cu fermoarul închis. 

— Penso che si, spuse sanitarul clătinând din cap. Cred că da. 

Apoi totul dispăru în interiorul mașinii. 

MacDeath o privi pe Clara cu ochii mari. 

— Don Alvaro este... 

— Da, se auzi o voce în care se amestecau durerea și 
disperarea. Este mort. 

Don Tomasso cobora scările înlăcrimat, cu o batistă în mână 
și în cealaltă cu o mapă cu documente. 

— El a..., Tomasso se opri emoţionat în căutarea cuvintelor... 
el a ars. S-a întâmplat acum o oră. Eu eram la liturghie la Sf. 
Petru, voiam să trec pe la el, și am văzut fumul. Michela - el 
arătă către menajeră - era la cumpărături când s-a întâmplat. 
Am chemat imediat ambulanța și pompierii. Dar era prea 
târziu... prea târziu. 

Işi duse batista la faţă suspinând neîncetat. 

— Cine a făcut asta? întrebă Clara și îl privi pe MacDeath. Un 
vasal de-al Dragonului? 

Don Tomasso clătină din cap. 

— EI însuși. 

— El însuși? Tomasso confirmă și își șterse nasul cu batista. 
Am găsit asta în cutia poștală. El scoase o scrisoare aflată într- 
un plic din hârtie velină și continuă: A pus-o în cutia poștală 
probabil pentru că aceasta se afla la distanţă de casă. Am citit-o 
deja. Este clar că a trimis-o și altor demnitari din Roma și 
Vatican. Este... este... este de necrezut. 

Tomasso îi dădu scrisoarea Clarei. Fusese scrisă la calculator 
și era semnată cu stiloul de Alvaro de la Torrez, cu scrisul lui 
arcuit. 

Clara despături scrisoarea cu degetele tremurând și citi: 


Stimaţi sfânt părinte, cardinali și eminente! 
Pe pământ eram deja în iad. 
Poate că acum sunt cu adevărat acolo. 


Când citiți aceste rânduri, eu nu mai trăiesc. Am 
eșuat și s-a descoperit cu ce mijloace lupt pentru 
misiunea mea sfântă. Probabil că ajutoarele mele, - 
locuitorii focului, care nu mi-au înțeles misiunea, dar 
permanent mi-au fost truditori supuși, - m-au trădat 
ori au fost exterminate. 

Dar nu asta mă preocupă. lertarea este doar a celor 
care au meritat-o. Câinii de pază ai Satanei au fost 
docilii mei servitori. De fiecare dată am jubilat când ei, 
în numele îngerilor lor căzuți, au ucis acei oameni care 
serveau răul și care făceau ceea ce diavolul, stăpânul 
și maestrul lor, și-a dorit totdeauna și peste tot, de la 
începuturile Creaţiei. În final însă, ei erau doar 
firimituri ce cădeau de pe masă și se aruncau în foc. In 
slujba lui Dumnezeu ar trebui să poti lucra și cu unelte 
rele. 

Viața este groaznică, răul domnește, binele este o 
mică flamă în furtună. Când știm ceea ce ar trebui să 
știm, ne putem înălța și distruge răul. Dacă nu putem, 
mai avem posibilitatea să facem ceea ce voi face eu. 
Eu am să mă dau flăcărilor purificatoare, turnându-mi 
păcură pe haine și aprinzându-mă. 

În Bazilica Sf. Petru există o singură reprezentare a 
diavolului, un înger cu aripi de liliac, ascuns pe un mic 
altar în spatele marelui baldachin, sub altarul papei. 
Însă acest înger mai nevinovat ar putea trece ca 
simbol al Satanei. Nu este oare cea mai mare victorie 
pentru Satana să fie luat drept inexistent? Nu a fost 
totdeauna țelul răului să apară mai mic și mai 
inofensiv decât adevărul, pentru a-și putea continua 
cu atât mai eficient opera de distrugere? 

Este o greșeală să întoarcem și celălalt obraz și să 
ne predăm fără luptă forțelor întunericului. Este o 
greșeală să fabulăm despre o lume mai bună în lumea 
de apoi, în loc de a ne lua soarta în propriile mâini. 

De aceea trebuie să fac eu ceea ce a propovăduit 
lisus. A trebuit să am grijă ca toti păcătoșii să ajungă 
pe fundul mării, cu o piatră de moară legată de gât. 

Am fost exorcist. Am alungat mii de spirite ale 
răului. Dar nu este suficient să exorcizezi demonii din 


fiecare om. Exorcismul trebuie să fie generalizat. 
Exorcizarea întregii omeniri, a întregii lumi. Răul 
trebuie retezat din carnea pământului cu lama înroșită 
în foc, mereu și mereu, până va fi stârpit. 

„Feriți-vă de mine, voi cei blestemați” - a zis lisus - 
„În focul veșnic destinat Satanei și slujitorilor lui”. Căci 
cel care fără spovedanie moare în păcatul mortii este 
pe veci pierdut - și nici nu merită altceva. 

Acestea sunt valabile și pentru mine. De aceea eu 
voi arde în flăcările iadului, după ce învelișul meu 
lumesc va fi ars. 

Eu am pus să fie omorâți toți. Gayo și Venturas au 
fost doar ultimii din acest lung șir. Fără posibilitatea 
mântuirii, a spovedaniei și a iertării de păcate, în 
păcatul morții. 

Pentru că nu ajunge ca ei să sufere numai pe lumea 
aceasta durerea pentru ceea ce au făcut. Nu ajunge ca 
ei să moară. Vina lor este atât de grea, încât pedeapsa 
trebuie să fie veșnică. În vecii vecilor. 

Ei trebuiau să moară. Și prima și a doua moarte. 
Trebuiau să ispășească, trebuiau să sufere, trebuiau să 
ardă. Pentru totdeauna. Mereu. 

Acum, misiunea mea a fost descoperită. Unul dintre 
vasalii mei cei mai iscusiţi, care mă slujea fără să ştie, 
Dragonul, este mort. Nu va mai dura mult până când 
poliția îmi va bate la ușă. De aceea trebuie să plec, 
înainte de a trăi dezonoarea și rușinea de a mă certa 
cu legile lumești și cu păzitorii ordinii pământene în 
privința misiunii mele, cu cei care au în gând doar 
apărarea răufăcătorilor și a răului. 

Am eșuat. Misiunea mea s-a încheiat. Și merit să ard 
în iad după ce rămășițele mele pământești vor fi 
mistuite de foc aici. Totuși, am încredere în mila 
Domnului, că mă va da flăcărilor purificatoare ale 
purgatoriului, pentru ca sufletul meu, după secole, să 
poată vedea gloria cerească. 

Stăpânul și păstorul meu, sfântul părinte și episcop 
al Romei, colegii mei, eminente, preoți și diaconi, vă 
dau libertatea să vă îndoiți de ceea ce am făcut. Chiar 
să mă judecați. Vă rog doar să acordati puțină atentie 


telurilor mele înalte și gândurilor mele pure, fără de 
care nu este posibilă nicio înțelegere. 

Acum, înainte de a aprinde flăcările, gândurile. și 
rugile mele se îndreaptă către voi. Și sper să ne 
revedem. 

Acolo, în altă viață. 

Domnul să vă binecuvânteze. 


Don Alvaro de la Torrez 
Preot și exorcist-șef al diocezei Roma 


Clara privi soarele cu ochii mijiţi. Conţinutul scrisorii o lovise 
ca un ciocan. Se gândi la clipele în care stătuse cu Don Alvaro 
exact în același loc, înainte de a urca în elicopterul care o 
dusese la locul blestemat în care Isabel Venturas murise într-un 
mod atât de groaznic. 

Don Alvaro de la Torrez, preot și exorcist-șef al diocezei 
Roma, fusese adevăratul Dragon. Când Clara și MacDeath îl 
anunțaseră că vin, își dăduse seama că fusese descoperit. 
Probabil că anterior aflase despre moartea Dragonului. Atunci îi 
fusese clar că misiunea lui eșuase. Și ce concluzii trăsese el din 
asta în fanatica sa ură față de rău reieșea clar din scrisoarea lui 
de adio. 

Clara fu străbătută de o viziune fulgerătoare a bătrânului 
preot care putea să fie atât de imperios și nemilos, dar și 
prietenos și iertător. Îi văzu chipul în faţa imaginii trupului 
străpuns de spadă al lui Franco Gayo, în faţa imaginii secretarei 
acestuia ucise cu toporul, a managerului lui Gayo executat cu 
un pistol pentru cuie; o revăzu pe Mandy, care își mușcase și 
înghiţise limba, apoi murise din cauza hemoragiei; pe Hendrik 
cel zdrobit de tren, și revăzu ciudatul bărbat îmbrăcat în negru 
care o sunase și se împușcase în gură în faţa locuinţei ei. Încă îl 
mai vedea sub lumina felinarului de pe stradă, întins pe spate, 
cu ţeava armei încă fixată în gură, având în spatele capului o 
coroană de sânge și așchii de oase. 

Și în cele din urmă, îl revăzu în minte pe Dragon însuși, căruia 
ea îi înfipsese cuțitul până la plăsele în artera carotidă. Îi revăzu 
gura căscată de șoc și surprindere, încercând să respire ca un 
pește căruia îi curăţai de viu măruntaiele. 

In cele din urmă, îl văzu din nou pe Don Alvaro, mort într-un 


sac din plastic negru. El îl înhămase pe Dragon pentru scopurile 
lui, într-un fel reușind să îl câștige pentru misiunea sa. Revăzu 
toate informaţiile aflate pe stick-uri, toate datele interzise 
despre lucruri înspăimântătoare care fuseseră săvârșite de 
oameni și care încă se mai săvârșeau. Lucruri despre care 
nimeni nu trebuia să afle. 

Dar care era posibilitatea ca un cult satanic să posede toate 
aceste informații? 

Nu, era complet exclus. 

Vaticanul avea relaţii diplomatice nu numai cu Germania, ci și 
cu alte state. 

Era mult mai probabil ca un bărbat ca Alvaro, înalt demnitar al 
Sfântului Scaun, să fi obținut aceste detalii. 

Clara își aminti de sacul din plastic negru pe care tocmai îl 
văzuse. Avu din nou în faţa ochilor chipul blând al lui Don 
Alvaro, în spatele căruia se ascundea o inteligenţă diabolică și 
un grandios plan al răului. 

Se mai gândi că vorbele lui Alvaro îi salvaseră viața. Forța 
Domnului stă în slăbiciune. Cu acestea îl învinsese ea pe 
Dragon. Totuși, acesta fusese trimis de Don Alvaro. In acest fel, 
el o ferise de un pericol făurit tot de el. Și tocmai datorită 
acestui pericol fusese el descoperit. Și acum era mort. Ars. 

— Signora Vidalis, zise Don Tomasso, aflat încă alături de ei, 
în timp ce MacDeath privea căzut pe gânduri norii de fum de pe 
cerul după-amiezii, dacă vă pot fi de folos în vreun fel, vă rog să 
îmi spuneți. El îi întinse o carte de vizită și adăugă: Dar durerea 
și tristețea mea, pe obrajii săi se prelinseră din nou lacrimi, sunt 
nemăsurate. Ceea ce a făcut el... pentru mine este incredibil. 
Don Alvaro mi-a fost mai mult decât magistru, să știți asta. El 
mi-a fost tatăl pe care nu l-am avut niciodată. Nici nu pot să 
concep ceea ce s-a petrecut... Işi șterse nasul cu batista și 
continuă: Voi căuta consolare vorbind cu Dumnezeu. Dacă aveți 
nevoie de mine, știți unde mă găsiţi. A 

Clara dădu din cap și luă cartea de vizită. Işi strânseră 
mâinile. 

— Eu vă mulțumesc, zise Clara. Și vă doresc să aveţi puterea 
de a rezista. Știu cum este să pierzi un om drag. 

Ea nu era tocmai sigură dacă acum „drag” era cuvântul cel 
mai potrivit. 

Aici se aflau în Italia. Deci în afara competenţei lor. 


Interogatoriile vor fi realizate de colegii de la chestură. Dacă 
avea noroc, va primi procesele-verbale. Și ce va schimba asta? 
Cazul era rezolvat, ceea ce însă nu o făcea mai fericită. 

Privi în urma lui Don Tomasso, cum acesta mergea cu pași 
nesiguri pe marele pod spre Bazilica Sf. Petru - o siluetă 
singuratică, pierdută. 


12. 


Clara se uită pe fereastra tavernei și îl văzu pe MacDeath cu 
telefonul mobil la ureche. Stătea acolo, în piața Bazilicii Sf. 
Petru, asemenea obeliscului din centru, în mijlocul mulțimii care 
se scurgea prin dreapta și prin stânga. Aici, înăuntru, nu se 
putea vorbi la telefon din cauza larmei asurzitoare. 

În cele din urmă, MacDeath se întoarse și se așeză la masă. 

— Nimic, zise el. Nu au fost găsite alte stick-uri USB. Dar le- 
am spus să caute în continuare, pentru că nu este exclus să mai 
fie și altele. Și doar cerul știe câte. Știţi ce i-am spus lui 
Marquard la clinică? Citatul din Hamlet? 

Clara zâmbi, cu toate că nu avea chef. 

— Oricât ar părea că e nebunie ceea ce spune, e totuși o 
nebunie bine chibzuită. 

MacDeath vâri telefonul în buzunarul sacoului. 

— Exact. Dacă aceste vorbe se potrivesc unui om, atunci 
acela este Don Alvaro de la Torrez. 

Clara avea în faţă, pe masă, într-o folie de plastic, scrisoarea 
pe care i-o lăsase Don Tomasso. Aceasta va fi cercetată la 
Berlin, va fi fotografiată și restituită apoi prin curier lui Tomasso. 
Împreună cu colegii italieni, trebuiau să stabilească cine mai 
primise această scrisoare. 

— Alvaro de la Torrez este adevăratul Dragon, spuse Clara. 
Cum vi se pare asta? 

MacDeath ridică din umeri: 

— Oricum, se potrivește. Este evident că răul pe care l-a 
combătut atât de mult și des a devenit prea mult și el a decis să 
ia în propriile mâini conducerea. De aceea a utilizat răul pentru 
a ucide răul, astfel înjosindu-l și mai mult. El făcu semn 
chelnerului și adăugă: Probabil că s-a petrecut cu el ce s-a 


întâmplat cu poliţistului care, după ce a arestat pentru a suta 
oară un dealer, a trebuit să îl elibereze din nou. 

Apăru chelnerul, căruia îi comandară două pahare cu vin roșu. 

— Și în privinţa stick-urilor, continuă MacDeath plimbându-și 
privirea prin taverna pe pereţii căreia atârnau însemnele casei 
De Medici, este mult mai probabil ca o notabilitate de rang înalt 
din Vatican să aibă acces la aceste tenebroase secrete decât un 
ciudat adept al unui cult, care pe deasupra mai este și complet 
nebun. 

— Asta dacă, într-adevăr, există mai multe stick-uri USB, zise 
Clara pierdută în gânduri. Și dacă există, unde ar putea să fie? 

Se gândi la cele două stick-uri pe care le văzuse și care 
purtau în ele secretul funebru al unor oameni care sub aparența 
normalităţii comiteau fapte despre care nimeni nu trebuia să 
afle. Lucrul acesta făcuse din ei cei mai răi infractori și, în final, 
victimele pe care le ameninţa cea mai grea soartă, victime ale 
Dragonului. Sau, mai exact, victimele lui Don Alvaro. 

Clara continuă: 

— În ce mă privește, bănuiesc că această misiune ucigătoare 
era concepută pentru durata întregii vieţi. Deci ar trebui să fie 
vorba de mai mult de două victime. 

— Așa este, fu de acord MacDeath. Dar carabinierii au 
percheziționat biroul lui Alvaro și nu au mai găsit alt stick USB. 
Tocmai am vorbit la telefon cu chestura. 

Le-a fost adus vinul și cei doi au ciocnit. 

— Și ca să îl citez pe iubitul meu Sigmund Freud, spuse 
MacDeath în loc de toast, în actul Creaţiei nu este prevăzut ca 
omul să fie fericit. Ridică paharul și adăugă: Dragonul și cel care 
trage sforile nu mai există, doar asta contează. Deci putem 
clasa dosarul. 

Clara ridică și ea paharul și sorbi din el. Abia acum își dădu 
seama cât de obosită era. 

Pe chipurile morţilor care îi apăreau în vise va continua să 
apară o mimică de reproș? Sau de recunoștință? De mântuire? 
Clara nu știa asta. Bun și rău, lumină și întuneric, viaţă și 
moarte. Ea însăși oscila permanent între aceste extreme. 

Ea luptase și câștigase. Poate că era bine să se bucure că se 
sfârşise. 

Cu barbaria și problemele va avea destul de-a face în curând. 


13. 


Avionul, un aparat cu elice, lua încet înălțime. Clara privea pe 
geam pierdută în gânduri. Va mai trece mult timp până când în 
harababura asta se va pune ordine. 

Puterea Domnului stă în slăbiciune, îi spusese Don Alvaro. Și 
asta îi salvase viaţa. Altfel, Dragonul ar fi ucis-o. Plătind cu 
aceeași monedă, devenise mai puternică prin slăbiciunea ei și 
Dragonul murise. Dar Don Alvaro o apărase cu adevărat de 
Dragon? Don Alvaro fusese adevăratul Dragon. 

Încă nu îi venea să creadă. 

Dar acum el era mort. Omorât de propria mână. 

Cazul era rezolvat. 

Ar fi avut să îi pună multe întrebări. Însă acum, când el era 
cenușă într-un sac din plastic negru, la fel ca locuinţa lui, unde 
în urmă cu puţin timp stătuse împreună cu MacDeath și cu 
Tomasso, nu mai putea să îl întrebe nimic. 

Privi din nou pe fereastră. La Roma era soare și solii 
primăverii străpunseseră promiţător zidul de gheaţă al iernii. 
Dar survolând Elveția, fulgi de zăpadă se loveau de geam, ca 
niște suflete pierdute rătăcitoare în veșnicia spațiului, ce căutau 
mântuirea ori un moment al sfârșitului care nu mai exista. 
Dincolo, în lumea morților. 

Lumea morţilor. _ N 

Clara își aminti de plicul de la Freese. Il scoase și îl deschise. Il 
acceptase mai mult din politeţe, dar acum constata că erau 
cuvinte pe care cu mult timp înainte le citise și pe care le știa 
aproape pe dinafară, pentru că erau frumoase și triste în același 
timp. Avea de-a face, din păcate, mult prea des cu oameni care 
nu o lăsau să doarmă și o urmăreau cu ochi injectaţi, în lacrimi. 

Ad plures ire a merge la cei mulţi. lar cei mulţi erau morții. 

De unde știuse Freese asta? Va trebui să îl întrebe. 

Pentru că Mortii era și titlul poveștii lui James Joyce, din care 
Freese îi dăduse ieri un fragment, pe care acum îl avea în mână. 
Era ultima parte a poveștii, în care Gabriel, eroul principal, era 
întins în pat alături de soţia lui și presimţea existenţa unei alte 
lumi. 

O lume a unei oștiri imense, tăcute, monotone. 

O lume a morții. 


Sufletul lui ajunse în acea zonă unde se afla imensa 
oștire a morților. El încă era conștient, de cealaltă 
parte a somnului, dar deja vedea umbrele fantomatice 
ale celor care odinioară fuseseră ca el. Apoi vederea i 
se tulbură și intră într-o lume cenușie, nepalpabilă. lar 
lumea reală, lumea din materie și carne și sânge, în 
care odată trăiseră morții, se pierdea tot mai mult. 


În această poveste, Gabriel auzise de la soţia sa, Gretta, că în 
urmă cu mulţi ani, aceasta iubise un tânăr, de care nu îi 
povestise niciodată. Și că acest tânăr nu mai trăia. Pentru că 
acesta așteptase în faţa ferestrei ei, pe o ploaie torențială, rece 
ca gheața, și apoi murise din cauza unei pneumonii. Mai bine 
plec din lumea aceasta cu o pasiune înflăcărată, decât să mă 
sting treptat, îi spusese Grettei băiatul care se numea Michael 
Furey. 

„Poate că el avea dreptate”, gândi Clara. Cum lumea oferă 
atâtea întristări și orori, era poate cel mai bine să pleci mai 
devreme, într-o stare de frumuseţe, bucurie și desăvârșire, 
decât să decazi treptat și să devii de viu ţărâna în care se 
transformă morții. 

Afară, fulgii de zăpadă rătăceau pe cerul cenușiu înghețat, în 
timp ce vântul sufla furios în ferestre acompaniat de urletul mai 
mult ori mai puţin zgomotos al motoarelor avionului. Și în timp 
ce Clara se gândea la toţi morţii care rătăceau prin sfere ca 
fulgii de zăpadă purtaţi de vârtejurile de dincolo de geam, se 
simţea ca Gabriel din povestea lui Joyce, când cu ultimul rest de 
atenție și cu lacrimi în ochi citi ultimele rânduri, după care se 
afundă într-un somn ușor, care o făcu să uite treptat ororile, 
spaimele și partea întunecată a morții. 


Privirea lui se opri pe fereastră. Începuse din nou să 
ningă. Privi somnoros fulgii de zăpadă, argintii și 
întunecațţi, care pluteau încet în lumina felinarelor. Îi 
venise timpul să plece în vest. Da, aveau dreptate 
Ziarele. Peste toată Irlanda se așternea zăpada. Cădea 
zăpada pe fiecare parte a șesului întunecat, pe 
colinele lipsite de arbori și mai departe spre vest, pe 
valurile vuitoare ale mării. Cădea pe fiecare parte a 


cimitirului singuratic unde era îngropat Michael Furey. 
Zăpada se așezase deja într-o pătură groasă pe crucile 
de piatră, pe pietrele funerare, pe stâlpii micii porti și 
pe _tufișurile pline de ghimpi. Încet se împutina și 
sufletul lui, în timp ce asculta cum zăpada cădea în 
liniște prin aer. Și cădea în liniște peste toti viii și 
morții. 


Morţii, a fost ultimul gând al Clarei înainte de a adormi. Ei nu 
vin doar cu ochi însângeraţi și vor să afle de la mine de ce nu i- 
am salvat. Ei nu doar veghează asupra noastră, ne și protejează. 
Toţi aceia pe care i-am avut în față și care ne supraveghează 
fiecare pas... 

Apoi Clara adormi cu sufletul liber de toate spaimele, de toate 
ororile. Micul avion clătinat de vânt îi deveni leagăn, în timp ce 
sunetul monoton al motoarelor se transformă în cântec de 
leagăn, care cu vorbe alintătoare o însoți în lumea viselor. li 
părea că se regăsea moţăind în braţele mamei, ca un copil, în 
mijlocul fulgilor de zăpadă care se roteau și o protejau ca niște 
spirite bune, în vreme ce respiraţia i se calma și devenea tot 
mai regulată, iar ea, liberă și totuși apărată, se adâncea tot mai 
mult în cealaltă lume. 

Lumea de dincolo de zidul somnului. 

Lumea viselor. 

Lumea morţilor. 


Epilog 


Don Tomasso Tremonte gusta liniștea care în această 
dimineață domnea pe Via Conciliazione din Roma, înainte ca 
turiștii și pelerinii să inunde străzile. Sufla prudent în ceașca de 
espresso aburindă de pe masa din fața lui. Pe genunchi i se 
odihnea o valiză din piele de capră deschisă la culoare, ale cărei 
încuietori de alamă se închideau cu un ușor pocnet. 

Privirea lui se plimbă peste oraș, peste soarele care răsărea 
înconjurat de norișori parcă pictaţi cu aur; o priveliște ca în 
tablourile lui Tiepolo. Deasupra castelului San'Angelo flutura 
steagul Sfântului Scaun și în depărtare se înălța cupola Bazilicii 
Sfântului Petru, încadrată de coloanele lui Bernini și de miile de 
turnuri și turnulețe ale Cetăţii Eterne. 

Tomasso se gândea la Alvaro de la Torrez, al cărui cadavru 
calcinat se afla acum la Institutul de Medicină Legală. Don 
Alvaro îl învățase tot ce trebuia să știe cu privire la planurile 
răului. Îl ajutase pe acesta la sute de exorcizări, împreună cu el 
consiliase chestura poliţiei italiene, atunci când fusese vorba 
despre crime și sacrificări rituale. 

Dar, în final, el constatase că Don Alvaro nu terminase ce 
avea de făcut. Că nu își gândise misiunea până la capăt, că nu o 
încheiase. 

Dacă investigatorii ar fi fost atenţi la el, la Tomasso, ar fi aflat 
că Alvaro era nevinovat. Pentru că veniseră cu fotografii. Ale 
celor care, de fapt, trebuiau să rămână în culise. Fuseseră foarte 
aproape de adevăr. Prea aproape. 

De aceea Alvaro îi stătuse în drum. De aceea trebuise ca 
Tomasso să îl ucidă pe magistrul lui. 

Pentru a salva sfânta lui misiune. Și pentru a se salva, el, 
Tomasso, scrisese și așa-zisa scrisoare de adio, deoarece ca 
secretar particular știa să îi falsifice semnătura bătrânului 
exorcist mai bine decât oricine. De aceea trebuise să mistuie în 
flăcări locuinţa lui Alvaro, pentru a nu se putea stabili că 
bătrânul nu se sinucisese, ci că el, Don Tomasso Tremonte, își 
omorâse magistrul. Că trebuise să îl omoare pentru a continua 
ceea ce Don Alvaro nu fusese în stare să facă. Pentru că Alvaro 
era prea milos. Pentru că, în fond, credea prea mult în bine. 


Pentru că era prea naiv. 

Tomasso însuși scrisese scrisoarea de adio a lui Alvaro. Exact 
așa cum ar fi formulat Alvaro o asemenea scrisoare. Pentru că 
bătrânul a știut tot. El deslușise chiar și motivaţia Dragonului, pe 
care Tomasso i-o dictase acestuia. Să ucidă răul, pentru ca în 
iad să îl domine. 

Dar Alvaro nu mersese până la capăt. Fusese prea moale, 
prea îngăduitor, poate prea slab, ceea ce îl făcuse să 
subaprecieze forța și pericolul răului. 

Ceea ce Tomasso ura din străfundul sufletului său. De ceea ce 
îi era teamă. Ceea ce el omora. 

Nu doar Don Alvaro, ci și oamenii lui Tomasso, care ar fi 
trebuit să îndeplinească misiunea lui, erau morţi. Dragonul 
clacase. Nu putuse să o omoare pe această polițistă nemţoaică, 
Clara Vidalis, așa cum se convenise. El știuse unde se ascundea 
pentru că Don Alvaro vorbise la telefon cu polițistul german 
căruia îi ziceau MacDeath, și aflase unde urma să fie dusă în 
siguranţă Clara Vidalis. La rândul lui, Alvaro îi destăinuise lui 
Tomasso acest loc și pusese îngrijorătoarea întrebare „Oare 
acolo este într-adevăr în siguranță?” 

Din acest moment, Tomasso nu făcuse decât să îl anunţe pe 
Dragon și să îl pună la treabă. Dragonul dispusese de toate 
posibilităţile pentru a o înlătura pe femeie, totuși eșuase jalnic și 
își primise pedeapsa meritată. Nu are decât să ardă în iad. 

Și toate ajutoarele docile ale Dragonului, dispărute și veștejite 
ca membrele unui trup rămas fără cap, toate celelalte suflete 
blestemate, al căror sens era doar de a-l ajuta la exterminarea 
răului, nu mai trăiau nici ele. 

Dar va găsi altele. Noi salahori. Nicio atenție pentru cei irosiţi, 
care pe parcursul cruciadei lui sfinte rămăseseră morți pe 
marginea drumului. Pentru că victime există totdeauna. Nu 
murise și Cristos? Lăsaţi morţii să își îngroape morţii, spusese 
acesta. 

Așa va face și el, Don Tomasso Tremonte. Morţii erau morți. 
lar pe cei răi, care încă mai trăiau, îi va omori el. 

Încă nu se sfârșise. Pentru mult timp încă. Încă mai auzea 
vocea care îl ridiculiza și care toată viaţa îl mobilizase. Vocea 
care îi amintea permanent că vocaţia lui era distrugerea răului. 
Vocea care îl avertiza că răul va fi definitiv zdrobit abia la 
Judecata de Apoi. Care îi amintea mereu că misiunea lui era dea 


continua cruciada. Cruciada contra răului, contra Satanei, contra 
triumviratului diabolic. 

Don Tomasso deschise valiza. Privi toate numele. Numele 
celor care deja fuseseră uciși din dispoziţia lui, numele celor 
care urmau să mai fie uciși. Blestemaţi pe veci. Pierduţi pentru 
veșnicie. Căci altceva nici nu meritau. 

Racine și Althauer, Gayo și Venturas, era rândul lui Merton și 
al lui Philippo și al celorlalţi. 

Razele soarelui de dimineaţă făceau să sclipească într-o 
lumină aurie cele mai mult de cincizeci de stick-uri fixate pe 
peretele interior al valizei, toate pline cu date interzise, cu cele 
mai întunecate secrete. Lumina dimineţii sclipea pe numele 
celor care nu își meritau viaţa, nici cea pământească și nici cea 
veșnică. A oamenilor pe care îi va judeca el și pe care îi va 
arunca în flăcările iadului. 

Munca nu era încheiată. Încă pentru mult timp de acum 
înainte. 

Ea abia începuse. 

Don Tomasso Tremonte, secretar al Congregaţiei pentru 
Doctrina Credinței și fost secretar particular al lui Don Alvaro de 
la Torrez, închise valiza și porni cu pași mari. Soarele dimineţii 
arunca umbra siluetei negre pe caldarâmul de pe Via 
Conciliazione, în timp ce el asculta în interiorul lui vocea 
necuratului, care îi vorbea și îl îndemna să caute răul, să îl 
găsească și să îl ucidă. 

Din nou și din nou. 

Vocea din adâncul neantului. 

Din nesfârșirea timpului. 

Mai veche decât viaţa. 

Mai întunecată decât moartea. 


PEITIETZ019 


„„De multe ori, 
răul es 


k p > 
te camflat în bine. 


virtual-project.eu