Daniel Lacoste — [Justitie fara limite] 09 Secretul lui Montezuma

www. virtual. -Project, eu 


C) 
d 


Justitie fără limite 


SECREUL LUI MONTEZUMA 


DANIEL LACOSTE 


Colecţia 
Justiţie fără limite 


NR.9 


SECRETUL LUI 
MONTEZUMA 


În românește de: 
MARIA CARP 


y 


virtual-project.eu 


Editura VIRTUAL 
2011 


e Prolog e 


Borfaș, spărgător de locuinţe și escroc, Samuel Branigan are o 
altercaţie cu trei pederaști în urma căreia amicul său își pierde 
viaţa, iar el ajunge la un pas de moarte. Este salvat ca prin 
minune de niște copii ce alertează autorităţile orașului 
Philadelphia, după care ajunge să facă parte - fără voia lui - 
dintr-un program de cercetări medicale finanţat de Central 
Intelligence Agency. CIA dorea să realizeze o armă infailibilă, și 
anume spionul superinteligent, care se poate adapta oricăror 
situaţii, fiind capabil să învețe până și o limbă străină în numai 
câteva zile. Dintre cei cincizeci de subiecţi cărora li s-a injectat 
un ser secret numai Branigan a supravieţuit, dar s-a aflat într-o 
comă profundă, care a durat două decenii. Ceasul său biologic 
se oprise la vârsta de aproape treizeci de ani. 

In primăvara anului 2001, cu câteva luni înaintea atacurilor 
teroriste asupra Americii patronate de Osama bin Laden, 
Samuel Branigan revine din senin la viaţă. Amintindu-și cu greu 
propriul trecut, datorită ședinţelor repetate de hipnotism la care 
fusese supus în stare de inconștienţă, eroul constată cu 
stupoare că poate reţine tot ceea ce vede, aude ori citește, ba 
chiar are capacitatea de a „vizualiza” fapte ce urmează să se 
întâmple în viitor. De asemenea, se vindecă incomparabil mai 
repede decât restul semenilor săi și posedă capacităţi 
extrasenzoriale ce îl feresc de primejdii. 

In vreme ce întreține câteva legături amoroase cu asistentele 
sanatoriului în care este alternat, Branigan primește porecla de 
Lucky (Norocosul), care-l va însoţi toata viaţa. Întâmplător, 
descoperă că doctorii instituţiei spitalicești îi „ajută” pe unii 
pacienţi să intre în moarte cinică, pentru a le preleva anumite 
organe. Acestea sunt destinate magnaţilor internaționali și 
oamenilor de stat, operaţiunea părând a fi controlată de CIA. 
Lucky îi demască pe acești criminali, apoi își ia tălpășița din 
sanatoriul de la Tonawaba Creek, cu puţin înainte ca mărturiile 
despre abominabilele fapte ce se petreceau acolo să fie 
spulberate de o puternică explozie provocată de o mână 
criminală. 


În continuare, fostul borfaș este interceptat de profesorul 
Caron, cel care intrase în mintea sa - cu intenţia de a-l controla 
în totalitate -, dar reușește să scape în urma unui grav accident 
de circulaţie. Deoarece valorează mai mult decât greutatea sa 
în diamante, un anumit segment al CIA intenţionează să pună 
mâna pe el pentru noi experimente. Dar Lucky are cu totul alte 
planuri de viitor. El vrea să își amintească întregul său trecut, să 
se răzbune pe cei care i-au răpit douăzeci de ani din viaţă (chiar 
dacă n-a îmbătrânit deloc în acest timp) și, nu în ultimul rând, să 
îi ajute pe oamenii aflaţi în nevoie. 

Intors la Philadelphia, orașul în care își petrecuse cea mai 
mare parte din viaţă, Lucky reîntâlnește vechi prieteni și își face 
alţii noi. Cu concursul acestora reușește să se răzbune pe cei 
care încercaseră să-l ucidă, dar este capturat din nou de CIA și 
forțat să participe în continuare la programul medical finanțat 
de Agenţie. Graţie unor împrejurări favorabile, capacităţilor sale 
paranormale și sprijinului primit de unde se aștepta mai puţin 
fostul borfaș reușește să scape, în timp ce profesorul Caron își 
pierde viaţa, de data aceasta definitiv. În schimbul libertăţii și ca 
să nu fie întreaga viaţă un «El fugitive», Lucky acceptă să 
colaboreze cu un anumit segment al CIA atunci când siguranţa 
națională și viețile americanilor se află în pericol păstrându-și, 
totuși, o totală independenţă faţă de structurile Agenţiei. 

În acel moment în scenă își face apariţia Zelda Ibrahimovici o 
persoană foarte influentă din cadrul CIA, care se va dovedi că 
acţionează doar în propriul interes și al complicilor săi. Lucky îi 
dejoacă planurile, reușind să împiedice alte atentate puse la 
cale de aceasta. Astfel, proporţie tragediei americane din 
septembrie 2001 ajung să fie mult mai reduse decât le 
preconizaseră teroriștii. 

Din acest moment, Lucky și masivul Thomas Roe - un versat 
agent CIA - rezolvă tot felul de probleme, anihilând criminali în 
serie, secte diabolice și teroriști de temut, cărora nimeni nu le 
poate ţine piept. 


e După 20 de ani (Volumul 1) 

e Răzbunarea lui Lucky (Volumul 2) 
e Teroare la New York (Volumul 3) 
e Criminal în serie (Volumul 4) 

e Jocul cu moartea (Volumul 5) 


e Beţia sângelui (Volumul 6) 
e Secta diabolică (Volumul 7) 
e Coșmar însângerat (Volumul 8) 


e Capitolul 1 e° 


Puștiul, să tot fi avut treisprezece-patrusprezece ani, zâmbea 
tâmp spre asistenţa care dansa sălbatic în jurul lui și murmura 
tot felul de incantaţii. Era descult și acoperit doar în talie cu o 
bucată de mătase albă ţesută de mână. Cum stătea netemător, 
legat cu mâinile la spate de stâlpul acela, ai fi putut jura că 
habar n-avea ce urma să se întâmple cu el în următoarele 
minute. Lucrurile, însă, nu stăteau tocmai așa. 

Folosind tobe, fluiere și niște instrumente ciudate cu corzi, un 
grup de bărbaţi interpreta o melodie sinistră, amplificând 
vacarmul în imensul subsol unde se desfășura ceremonialul. Pe 
pereţii mucegăiţi erau agăţate cranii și alte oseminte umane 
aflate în putrefacție. Deși existau doar câteva becuri, care 
răspândeau o lumină palidă, vizibilitatea era destul de bună. Un 
bărbos bătrân cu plete albe își consultă Rolexul de la mână și 
decretă cu glas tare, astfel încât să fie auzit de toată lumea: 

— E timpul! 

Participanţii își ocupară locurile prestabilite, iar în imensa 
încăpere se făcu o liniște mormântală. Doar o ţeavă - ce stătea 
să se spargă mai devreme sau mai târziu - tulbura liniștea, din 
ea scurgându-se la intervale egale câte o picătură de apă. 
Maestrul de ceremonii, bătrânul care ceruse tăcere mai înainte, 
începu să vorbească cu un glas tunător dar în același timp 
tremurat: 

— E timpul! Nu mai e mult și prezicerea se va împlini. Zeii ne 
vor permite să aflăm secretul marelui Montezuma, și atunci 
toate comorile acestui pământ - trecute, prezente și viitoare - 
vor fi ale noastre. Fraţi și surori, vom ajunge asemenea zeilor, 
noi, cei aleși, iar toate misterele Pământului ni se vor dezvălui. 
Vom putea citi în Cronica Sfântă și astfel vom fi salvaţi de la 
pieire, cunoscându-ne destinul. Dar pentru asta trebuie să 
împlinim încă trei sacrificii umane, așa cum ni s-a cerut de-a 
lungul secolelor. E unica noastră șansă de supraviețuire, unica 
noastră șansă de izbândă. Vreţi să ne ducem misiunea până la 
capăt? 


— Daaa!!! răspunse mulţimea, acompaniată de zgomotul 
tobelor. 

Pe măsură ce deznodământul se apropia, puștiului îi cam 
pierise zâmbetul de pe față, în pofida faptului că știa de ani 
buni, de fapt de pe vremea când începuse să aibă discernământ 
într-o formă incipientă, cam care-i era soarta. Avea să se înalțe 
la zei și să trăiască alături de ei, după ce până la vârsta la care 
ajunsese, trăise numai în puf pe Pământ, lipsit de orice griji, ca 
unul care urma să se sacrifice la o vârstă atât de fragedă de 
dragul semenilor săi. lar pentru „șansa” ce-i fusese hărăzită de 
soartă trebuia să se considere din cale-afară de norocos. Cel 
puţin așa i se spusese... 

O tânără mulatră, îmbrăcată mai mult în pene de papagal 
frumos colorate și frunze de acaju, se apropie de bătrân, ducând 
o pernă roșie, pe care se afla un cuţit lung, cu lama curbată și 
foarte ascuțită. Mânerul era din fildeș sculptat și avea, fără 
îndoială, o vechime considerabilă. O adevărată piesă de muzeu, 
cu alte cuvinte, care ar fi putut participa cu succes la o licitaţie 
de arme de colecție. 

Cu o dexteritate de nebănuit, bărbosul luă cuțitul, îl înălță 
spre tavan și strigă cu glas pițigăiat: 

— Quetzalcoatl, noi suntem urmașii tăi! Adevăraţii tăi urmași! 

În acel moment, întreaga asistenţă se trânti la pământ. 

— Și facem vrerea ta! Da, noi asta vrem, să facem voia ta! 

Oamenii își lipiră frunţile de podea și nimeni nu îndrăzni să 
mai facă vreo mișcare. 

— Primește-l lângă tine pe acest copil neprihănit, înrolează-l 
în oastea ta sfântă și dă-ne învăţătura care ne lipsește! 
Dezvăluie-ne secretul aztecului Montezuma și al celorlalți 
conducători mayași, tolteci, incași, tibetani și chinezi, ca să 
putem citi Cronica Akashică, iar noi vom rămâne pe veci supușii 
tăi, atâta vreme cât vom face umbră acestui pământ și chiar 
după aceea. 

În clipele următoare, cu un sadism și o precizie greu de 
imaginat, bătrânul străpunse toate cele patru membre ale 
puștiului până la os, făcându-l pe acesta să urle de durere și să 
sângereze. Țipetele copilului erau menite să-i atragă zeului 
atenţia că i se aducea o nouă ofrandă, iar cu cât erau mai 
puternice, cu atât Quetzalcoatl putea fi mai ușor înduplecat de 
cererile muritorilor. 


Strigătele disperate durară un timp, scăzând în intensitate pe 
parcurs. Era semnalul că tragicul moment culminant al 
ceremonialului urma să se înfăptuiască. 

Bătrânul privi asistenţa și mai mulți participanţi la ceremonial 
încuviinţară din cap, abia perceptibil, ca pentru a-l încuraja. În 
continuare i se aduse un colet destul de voluminos, conţinând o 
cutie mare de lemn, în care se aflau câteva plăci de piatră 
foarte vechi, pe care Leonard Mangiacotti le scoase pe rând și 
începu să le citească. Așeză pumnalul pe o măsuţă, luă prima 
placă și mângâie caracterele cioplite, apoi citi, cu glasul gâtuit 
de emoție. 

După lecturarea ultimei table, bătrânul mai rosti o dată „E 
timpul!”, luă pumnalul și făcu o tăietură adâncă exact sub 
coastele puștiului. In timp ce acesta horcăia de durere și urla cu 
ultimele puteri, îi introduse mâna adânc în piept, căută inima în 
care mai pulsa viaţa și o smulse cu forță din trupul neajutorat. În 
acel moment, întreaga asistenţă îl privi pe maestrul de 
ceremonii cu venerație, ascultându-i vorbele. 

— Inima lui ne va salva și îi va aduce zeului nostru multă 
bucurie. Așa a fost scris, așa spun vechile preziceri. Aţi auzit și 
voi. Quetzalcoatl, te venerăm și îţi ascultăm poruncile de secole, 
ca tu să nu ne lași și să ne dai învăţătura care ne lipsește. 
Numai prin tine și cu ajutorul tău putem trăi. Noi știm foarte 
bine că ai să-ți ţii promisiunea și ne vei da învăţătura zeilor. 

La sfârșitul acestei invocări începu să muște bucăţi din inimă, 
iar în vreme ce mesteca de zor se plimba printre rândurile de 
oameni, mânjind gurile acestora cu sânge de copil neprihănit. 

— Gustaţi, gustaţi cu toţii din această ofrandă adusă lui 
Quetzalcoatl! Numai așa veți deveni puternici și de neînvins! 

Cu o satisfacţie greu de imaginat pe chip, mulţimea încerca să 
adune sângele cu degetele, după care și le lingea în mod 
grotesc. 

Lucky privi cu groază copilul sacrificat atât de barbar de către 
acele minţi bolnave, apoi se trezi din somn lac de sudoare. Nu-și 
putea închipui că asemenea grozăvii se pot petrece la începutul 
mileniului III. 

Agentul special CIA Thomas Roe închiriase pentru acea 
noapte două suedeze de peste 1, 90 m înălţime - pe care le 
plătise regește -, cu gândul că, la gabaritul lor, puteau face față 
atât poftei sale sexuale de nestăvilit, cât și dimensiunilor 


8 


impresionante ale falusului cu care-l înzestrase - spre fericirea 
lui - natura-mamă. E drept că Tom măsura peste doi metri 
înălțime și „împlinise” de mult o sută cincizeci de kilograme, dar 
nu masivitatea lui le impresiona pe fete. Când bărbatul se 
sătură de programul de striptease, interpretat de cele două 
girafe pe muzica lui Elvis, și își scoase organul la vedere, 
blondelor le îngheţă sângele în vine, de parcă ar fi fost 
teleportate chiar în acel moment în îngheţata Alaskă. In ciuda 
profesiei pe care o îmbrăţișaseră, nu mai văzuseră un asemenea 
monstru în viaţa lor. 

— N-ai vrea să încercăm o felaţie la dublu? întrebă una dintre 
ele, când își mai reveni din stupoarea ce o copleșise la vederea 
enormului penis, reușind astfel să articuleze măcar câteva vorbe 
inteligibile în engleză. 

— Nt, răspunse malacul, rânjind diabolic și golind jumătate 
din paharul de whisky Clan Campbell de care nu se despărțise 
până atunci. Asta pot să-mi fac și singur... ha, ha, ha! 

— Dar ai să ne distrugi... încercă și cea de-a doua prostituată 
să pledeze pentru cauză, pe un ton condescendent. Uite, dacă 
vrei, ţi-o sugem până la capăt și pe urmă îţi dăm banii înapoi. 
Este o ofertă cât se poate de generoasă, trebuie să recunoști... 

— Nt, raspunse Tom la fel de monosilabic ca și prima dată, 
zâmbind prostituatelor cu subiînţeles. 

Fetele se uitară una la cealaltă și, înțelegându-se din priviri, 
începură să se îmbrace, făcând pe ofuscatele. Erau convinse că 
necunoscutul client se va resemna, mai cu seamă atunci când 
își va recăpăta banii, și își va căuta alte târfe. 

Înainte de a se ridica din fotoliul în care se lăfăise până 
atunci, agentul își goli paharul și trase cu sete un fum din 
trabucul său cubanez, cumpărat la un sfert de preţ de la o 
bandă de traficanţi cu care se împrietenise. Apoi se apropie de 
una dintre blonde și îi articulă un dos de labă în plin obraz. 

Neavând încotro, fata execută repede o piruetă de șapte sute 
douăzeci de grade, după care ţinu morțiș să facă cunoștință cu 
podeaua. La un timp după acest exercițiu de excepţie îl privi 
consternată și cu ochi tulburi pe Tom - cel ce o lovise atât de 
năprasnic -, în vreme ce mucii i se scurgeau din nas, 
prelingându-i-se pe buze și bărbie. 


— De ce...? încercă blonda să afle, însă între timp pierdu 
ideea întrebării și uită complet continuarea, atât de buimăcită 
era. 

— Ha, ha, ha! se amuză bărbatul de suedeza cu muci la nas, 
care rămăsese crăcită pe covor, în imposibilitate de se ridica. 
Vreți să-mi trageţi clapa, târfelor? Nu v-aţi găsit mușteriul, 
ascultaţi-mă pe mine! Vă fac chisăliţă toţi peștii și bodyguarzii 
pe care-i aveți și tot vă întorc păsăricile pe dos, pe onoarea 
mea! 

— Bine, dar... avem și noi drepturi... nu poţi să... 

— ... Tu taci, că încă n-ai luat-o! o întrerupse colosul pe cea 
de-a doua blondă, care tocmai avusese proasta inspiraţie să se 
amestece în discuție. Următoarea scatoalcă e pentru tine, și o 
să te ajute să leșini pentru vreo oră, până îi fac colegei tale 
fundul praf. Pe urmă îţi vine și ţie rândul, ca să nu fii geloasă, 
ha, ha, ha! Apropo, v-am prevenit că ador sexul anal? Măi să fie, 
cum mi-a scăpat... 

Realizând că în două era mai ușor să reziste unui atare 
supliciu decât pe rând, suedezele consimţiră să se lase 
maltratate de monstrul agentului, dar numai după ce blonda 
„lovită de tren” fu adusă complet în simţiri cu comprese reci și 
palme de către tovarășa ei. 

— Și-acum, la aparat! decretă Thomas Roe, apropiindu-se de 
fetele aflate încă pe covor, în timp ce-și ţinea organul în mână, 
agitându-l precum polițiștii ce se pregătesc să intre în mulţimea 
de manifestanți cu bastoanele gata de luptă. Care dintre voi se 
oferă voluntară? 

Samuel Branigan, alias Lucky, își prepară o cafea tare și, după 
ce o bău la o ţigară Winston, intră sub dușul cu apă rece. Era 
pentru a treia oară când visa acele sacrificii umane, și de-acum 
se convinsese că nu putea fi vorba doar despre coincidenţe. 
Capacităţile sale extrasenzoriale îl puneau în gardă în legătură 
cu acele grozăvii dar, din păcate, n-avea nici cea mai vagă idee 
când și unde aveau să se petreacă monstruoasele ritualuri care 
păreau de-a dreptul satanice. Asta în cazul în care nu se 
petrecuseră deja. 

După coma profundă în care se aflase timp de douăzeci de 
ani, fără a îmbătrâni nici măcar cu o zi în tot acest timp, se 
trezise cu anumite calităţi de medium, reușind să vizualizeze 


10 


fapte ce aveau să se petreacă mai devreme ori mai târziu. lar 
capacitățile sale extrasenzoriale nu se opreau aici. 

Cu doar două seri înainte ajunsese chiar mai departe cu visul, 
asistând până la capăt la ciopârţirea unui copilul jertfit în chip 
bestial. Urmase prepararea anumitor părţi ale trupului 
nefericitului, pe care ucigașii săi le savuraseră cu o plăcere de 
nedescris. Și-atunci își dădu seama: 

— Dacă într-adevăr este vorba despre sacrificii umane, iar eu 
încă n-am înnebunit, rămășițele trebuie să se afle pe undeva, 
vorbi el cu glas tare. Și cine ar putea ști ceva despre asta, dacă 
nu amicul meu, Thomas Roe, de a cărui mutră nu mi-era din 
cale-afară de dor?! 

— Așa, fetele moșului! se amuză agentul CIA când suedezele 
se întoarseră împreună de la baie, mergând crăcănate de parcă 
le-ar fi erupt câte un vulcan între picioare. Trebuie să 
recunoașteţi că n-a fost chiar o tragedie ce vi s-a întâmplat, ba 
chiar aţi căpătat o experienţă care v-ar putea fi folositoare pe 
viitor. Ascultaţi-mă pe mine, că știu ce vorbesc! 

De frica bătăii pe care ar fi putut s-o încaseze, blondele 
aleseră să tacă, în vreme ce își căutau hainele pentru a se 
îmbrăca. Pentru acea seară fusese mult prea destul chiar și 
pentru ele, care se considerau adevărate profesioniste în arta 
amorului fără prejudecăţi și neapărat pe bani. Dacă până atunci 
mai comiseseră greșeala de a se amuza pe seama potenței sau 
a dimensiunilor sexuale reduse ale unor clienţi care le închiriau, 
din acea clipă erau hotărâte să nu mai facă asemenea gafe. 
Soarta se răzbunase pe ele și o încasaseră cu vârf și îndesat. 

— Dar ce credeţi voi că faceți? se arătă iritat bărbatul, când 
înţelese despre ce era vorba. Vreţi să mă lăsaţi singur și 
abandonat, după ce m-aţi sedus cu farmecele voastre și mi-ați 
luat banii? Păi, nu v-am închiriat eu până dimineaţă, fetelor? 
Aud? Nu v-am plătit eu în avans, fără să crâcnesc, atât cât mi-aţi 
cerut? De ce nu vă purtaţi frumos cu un client serios ca mine, cu 
care sunt convins că nu aveți șansa să vă întâlniți în fiecare zi? 
Nici nu-mi pot imagina ce educaţie ați primit în cei șapte ani 
când n-aţi fost curve, ha, ha, ha! Adică, atunci când erați la 
mamele voastre acasă și ele vă făceau toate poftele. 

— Bine, dar... 

— ... Niciun dar, se ridică Tom în picioare pentru a înșfăca 
sticla de whisky, din care trase o dușcă zdravănă, fără să-și mai 


11 


toarne în pahar. N-am să mă las păcălit pentru nimic în lume! 
Nu-mi stă în caracter, dacă înțelegeţi la ce fac aluzie. Și aici nu e 
vorba despre bani - ţineţi cont! -, ci despre orgoliu, fetelor. 
Despre propriul meu orgoliu, la care mămica mea m-a învăţat să 
ţin foarte mult. Înțelegeţi ceva din tot ce vă trăncănesc eu aici? 

Văzând că girafele se priveau una pe cealaltă de parcă ar fi 
uitat subit limba engleza, agentul încercă să le lămurească: 

— Voi știți câte reprize are în mod normal un meci de box la 
amatori? 

Cum niciuna nu îndrăzni să răspundă, bărbatul continuă să le 
lămurească, pe un ton didactic: 

— Vă dau voie să vorbiţi, iar dacă n-o faceţi, am să vă învăţ 
limba lui Shakespeare cu scatoalce după ceafă. O să fie un joc 
foarte amuzant, vă asigur! Una o ia cu stânga, cealaltă cu 
dreapta. Cu stânga dau mai încet, așa că una dintre voi va fi mai 
norocoasă decât cealaltă, dar pentru atâta lucru nu trebuie să 
vă pizmuiţi una pe cealaltă. La următoarea măsură coercitivă 
am de gând să vă lovesc invers. Deci, câte reprize are un meci 
de box la amatori, asta era întrebarea? 

— Trei, îndrăzni cea care încă nu fusese lovită de... tramvai. 

— Ba patru, o corectă colosul, râzând cu gura până la urechi. 
A câte două minute fiecare. Înainte erau trei a câte trei minute, 
dar lucrurile s-au mai schimbat în ultimul timp. Chestie de 
protecție, sau altă bazaconie asemănătoare. Ei bine, mai aveţi 
de rezistat încă trei reprize, că pe prima aţi depășit-o cu brio. 
Felicitări! Și nu vă supăraţi că rundele noastre durează mai mult 
decât reprizele de box, că tot degeaba. Mai bine aţi spune mersi 
că n-am asociat mica noastră petrecere cu galele de box 
profesionist, unde se desfășoară de la zece runde în sus... 

Inutil începură suedezele să se smiorcăie și să se lamenteze, 
să-i promită distrugătorului de prostituate că îi dau înapoi, pe 
lângă banii primiţi, câștigul lor pe o lună de zile, că agentul se 
arătă de neînduplecat. Lui cu totul altceva îi trebuia, închiriase 
curve pentru o noapte întreagă și voia să beneficieze de ele 
necondiţionat. 

— Nt! Am plătit, și vreau ce mi se cuvine. Nimic în plus, nimic 
în minus. E abia ora 1:00 a.m., și până la ivirea zorilor mai avem 
destul timp pentru distracţie și antren. Nu-i așa că sunteți 
fericite, frumoasele mele lebede? 


12 


În acel moment, mobilul masivului agent tulbură liniștea și 
armonia ce domnea în frumușelul apartament de hotel pe care-l 
închiriase. De fapt, nu ora înaintată a apelului îl deranja, ci ideea 
că ar putea fi vorba despre vreo urgenţă, care le-ar fi salvat pe 
suedeze de la următoarele reprize. 

— Cine dracu' mă deranjează la o asemenea oră? se enervă 
el, luându-le mai întâi pe fete de ceafă și obligându-le să se 
așeze cu burţile pe biroul masiv ce ocupa un colţ al camerei de 
zi. Dacă faceţi vreo mișcare ce nu-mi convine în timp ce vorbesc 
la telefon, s-ar putea să aveți necazuri. Și când spun „necazuri” 
mă refer la MARI necazuri, nu la ce vi s-a întâmplat până acum. 

Cum cele patru fese care i se înfățișau privirilor constituiau un 
peisaj destul de interesant și pe gustul lui, Tom începu să-și 
plimbe membrul pe ele. Cum era și normal - dată fiind 
presiunea psihică a momentului - o alese pe blonda din dreapta, 
pe care o penetră cu forță, făcând-o pe aceasta să scoată un 
țipăt ascuţit de durere. Abia apoi răspunse apelului, pe un ton 
din cale-afară de indispus: 

— Dorm! Oricine-ai fi, du-te-n mă-ta, imbecilule! 

— Tom, eu sunt, nu închide! 

— Și de ce mă suni de pe un număr setat pe secret? A fost cât 
pe-aci să nu-ţi răspund, Lucky, se mai înveseli agentul. Totuși, la 
ora asta... 

— ...?! 

— Eram pe jumătate adormit... 

— Și vrei să te cred? râse Branigan, amuzat. Spune-mi mai 
bine pe unde ești! 

— Prin L.A., unde să fiu?! se miră agentul CIA, de parcă n-ar fi 
părăsit orașul defel, graţie profesiei lui, cu toate că avea o 
meserie aproape fără tangenţă cu munca de birou. 

— Adică la curve? 

— Corect, dar nu exact: ele sunt la mine, nu eu la ele. Și în 
clipa asta trăiesc o fericire la care nici măcar n-au visat până nu 
m-au cunoscut pe mine. Vii și tu? Am două suedeze blonde - 
cum altfel?! - care nu vor să se mai despartă de persoana mea, 
după ce au înţeles cât de romantic și de tandru pot fi când îmi 
cade cineva cu tronc. lar ele mi-au căzut mai mult decât m-am 
așteptat, pe onoarea mea! Trimit un taxi să te ia, ori vii cu 
tăraboanţa ta? 

— Nu, amice, pentru altceva te-am sunat... 


13 


— ... Poţi aștepta câteva secunde? îl întrerupse agentul, după 
care puse mobilul pe birou, se extrase din locul în care se afla și 
îndepărtă cu ambele mâini fesele blondei din stânga, făcând-o 
pe aceasta să scâncească și să-și sugă dinţii de durere. 

În acest mod reuși să marcheze un eseu de toată frumuseţea 
în interiorul primitor al curvei pe care o altoise mai devreme, și 
începu să o penetreze în ritm galopant. 

Femeia icnea sacadat din rărunchi, dar nu îndrăznea să se 
împotrivească în vreun fel asaltului care se concretiza în lovituri 
ritmice de berbec, ce o făceau să-i iasă ochii din cap ca la melc. 

— Acum poţi continua, Lucky dragule. Totul e în regulă. 

— Am înţeles, tocmai i-o trăgeai uneia dintre ele. Dacă ești 
atât de ocupat, vezi-ţi de treabă și ascultă ce-am să-ţi povestesc 
în continuare. E foarte interesant, crede-mă! 

lar Branigan îi vorbi despre visurile sale din ultima vreme și 
despre ororile „văzute”, după care îl întrebă: 

— Ei, ce părere ai? 

— Stai puţin să schimb partenera din nou, că curul ăsteia s-a 
înroșit de tot, iar șalele îi sunt leoarcă de sudoare! 


14 


e Capitolul 2 « 


După prânzul celei de-a doua zile, Thomas Roe îi telefonă 
prietenului său. Între timp obținuse unele informaţii extrem de 
interesante. 

— Am aflat niște chestii care or să te dea pe spate, prietene. 

— Nu-mi spune că s-au descoperit rămășițele umane ale unor 
copii, că e ultimul lucru din lume pe care vreau să-l aud. 

Urmă o tăcere de câteva secunde, timp în care agentul 
depuse considerabile eforturi intelectuale pentru a înţelege ce-a 
vrut să spună amicul său. In cele din urmă ajunse la concluzia 
că trebuie să spună adevărul. 

— Ba da, și e vorba despre numeroase victime. 

Lucky își luă capul în mâini, fără a mai auzi nimic din ce 
spunea cel ce-i fusese până atunci partener în multe cazuri 
rezolvate. Cazuri care, din nefericire, se lasaseră cu mulţi morți 
și răniţi. 

Samuel Branigan nu avea nici în clin, nici în mânecă cu munca 
de poliţie ori cu activitatea desfășurată de instituţiile secrete ale 
statului, însă, datorită capacităţilor sale paranormale, fusese 
solicitat adesea în diverse anchete. De fiecare dată încerca să 
se eschiveze, cu gândul să ocolească belelele care îl pășteau la 
tot pasul, dar când CIA voia ceva, îi era greu să-i reziste. lar 
dacă nu ar fi fost și Tom la mijloc, poate că Lucky ar mai fi reușit 
să nu se bage în unele încurcături care se lăsau întotdeauna cu 
victime umane și pagube colaterale. Norocul era că, de obicei, 
băieții răi erau cei care dădeau ortul popii. Dar asta nu era o 
regulă... 

— Ai înţeles? îl întrebă agentul, care turuise continuu cât timp 
Lucky se gândise la ale lui. 

Ce să audă? Mai putea auzi ceva? Era pur și simplu consternat 
de faptul că existau pe această planetă oameni capabili să ucidă 
copii. Nu era suficient? Mai putea urma și altceva? 

— Ai intrat în transă în vreme ce îţi explicam cum stă treaba, 
sau ce? reveni agentul Roe cu o nouă întrebare. 


15 


— Sau ce... răspunse Branigan, aprinzându-și un Winston Full 
Flavour și trăgând cu sete din ţigară. N-am intrat în nicio transă, 
așa că poţi continua. 

— Deci, n-ai reţinut nimic din tot ce ţi-am spus până acum. 

— Mi-e teamă că nu, prietene. Ştii, nu sunt tocmai în apele 
mele. 

— Bine, îţi fac chiar acum o vizită, ca să-ţi povestesc încă o 
dată despre nebunia asta. Mai stăm de vorbă și pe urmă poate 
luăm cina împreună. Și la noapte, dacă vrei, le mai închiriez o 
dată pe suedezele alea, ca să te destinzi. Ştii ce focoase sunt? 

— Mai bine ne întâlnim diseară, se eschivă Lucky, care numai 
de sex nu avea chef, după acele abominabile asasinate pe care 
le văzuse cu ochii minţii. Între timp, poate mai afli câte ceva în 
plus. 

Neavând încotro, agentul închise mobilul, fără a renunţa însă 
la speranţa că-l va convinge mai târziu pe Lucky să i se alăture 
la un sex-party îndrăcit și cu năbădăi. 

e 

— FBI se confruntă cu aceeași problemă cu a ta de aproape 
un an de zile, începu agentul CIA să-i explice lui Lucky, luând-o 
cu începutul, de vreme ce amicul său nu reţinuse nimic din ceea 
ce-i povestise mai devreme la telefon. Și întreaga investigaţie a 
federalilor se desfășoară în cel mai mare secret. Nu știu cum au 
putut ţine afacerea departe de ochii presei, dar au reușit, iar, 
dacă au noroc, or să reușească în continuare. 

— Să nu-mi spui că e vorba despre ceva ce aduce a Dosarele 
X, că înnebunesc! Detest serialul ăla de televiziune... 

— Nu chiar, Lucky, dar nici prea departe nu e. Iți dai seama că 
Biroul nu se confruntă în fiecare zi cu rămășițele umane 
proaspăt măcelărite ale unor copii care n-au apucat încă să afle 
cum e cu perpetuarea speciei umane. 

Cei doi se aflau într-un restaurant cu specific chinezesc și, 
spre disperarea ospătarului, care se recomandase Liu-Liu, 
comandaseră doar scoici cu lămâie și usturoi din belșug; un 
platou pentru Lucky și patru pentru Roe. 

— Șefii tăi ce spun despre treaba asta, Tom? 

— Deocamdată nimic. N-am primit nicio dispoziţie precisă în 
sensul ăsta. În general, zic că nu e treaba noastră, dar dacă tu 
vrei să te bagi... 


16 


Branigan îl sfredeli cu privirea pe amicul său, încercând să 
intuiască pe loc cât era adevăr și cât minciună în ceea ce 
agentul tocmai afirmase. Oare nu cumva se încerca - pentru a 
câta oară - manipularea lui, astfel încât să fie convins că 
inițiativa îi aparţine, când în realitate lucrurile stăteau cu totul 
altfel? Și, chiar dacă era așa, ce mai conta? Important era că 
niște copii nevinovaţi erau sacrificați în chinuri groaznice, iar 
această serie de masacre trebuia oprită de cineva. Putea fi el 
acela sau altcineva, asta conta mai puţin. Ororile alea absurde 
trebuia să înceteze cât mai curând posibil. 

— Tom, hai să nu ne mai ascundem după deget! Spune-mi tot 
ce știi până în momentul de faţă și hai să ne apucăm de treabă! 
N-avem timp de pierdut, fiindcă nici de data asta timpul nu ţine 
cu noi. 

Agentul lăsă garda jos și îi povesti tovarășului său tot ce 
aflase în cursul după-amiezei de la niște surse ce trebuia să 
rămână anonime. Cum altfel?!... 

— Cadavrele au fost analizate și răs-analizate de cei mai 
competenți legiști pe care-i are America la ora actuală. Și are 
destui, slavă Domnului! S-a apelat până și la vizionari, 
antropologi, matematicieni și alți asemenea... bezmetici, cum le 
spunem noi. 

— Și a emis careva vreo ipoteză plauzibilă în legătură cu ceea 
ce se întâmplă? Ar fi vreo pistă de urmat? 

— Cu excepţia antropologului - este vorba despre doctorul 
Mazella -, nimeni n-a putut fi cât de cât coerent. Dar și în 
privinţa ăstuia... Ce să te mai bat la cap, ai să vezi și singur 
despre ce este vorba. Ti-am adus raportul, ca să te convingi 
despre cum vede ciudatul ăsta întreaga tărășenie. Un singur 
lucru pot afirma, și anume că seamănă cu scenariul unui episod 
din serialul ăla stupid, Stargate. 

Zicând acestea, Roe îi înmână partenerului său un dosar de 
aproape două degete grosime, întrebându-l cu subînțeles: 

— Deci, te bagi...? 

— Mai discutăm după ce citesc raportul, rămase Lucky în 
expectativă, ca să nu-i dea agentului satisfacţie pe loc. Incă nu 
sunt pe deplin hotărât, așa că n-ar fi momentul potrivit să le 
spui de pe acum șefilor tăi că am mușcat și de data asta 
momeala. Asta pentru situaţia în care mă răzgândesc... să nu 
rămâi fără acoperire. 


17 


Cu toate astea, era ferm convins că nu va avea liniște până 
când nu rezolvă acel caz blestemat, iar responsabilii de uciderea 
unor copii nevinovaţi nu primesc pedepse pe măsura 
atrocităților comise. 

e 

Alonso era tratat mai ceva ca un mic rege, la cei treisprezece 
ani ai săi. Cu toate acestea, nu putea trage chiulul de la orele de 
educație, de-a lungul cărora trei profesori erudiți îl pregăteau 
pentru marea întâlnire cu Quetzalcoatl. 

— Învăţătorule, eu nu pricep un lucru! rosti băiatul pe un ton 
grav, într-una dintre zile. De ce trebuie să mor ca să mă 
întâlnesc cu zeul suprem? De ce n-o pot face fiind în viață? Și de 
ce nu-i pot salva pe cei aleși decât dacă sunt sacrificat? 

Bărbatul îl privi cu milă pe copil, admițând în sinea lui că 
întrebările micuţului condamnat erau legitime și pertinente. 
Imediat după aceea, însă, își aminti regulile care trebuiau 
respectate fără preget și răspunse pe un ton tăios: 

— Sute de ani - peste o mie -, generaţii de-a rândul au crezut 
în profeţiile divine, iar acestea s-au adeverit în totalitate. N-o să 
vii tu acum ca să schimbi Universul, băiete... Tot ceea ce trebuie 
să faci este să te împaci cu soarta care ţi-a fost hărăzită și să te 
supui dorinţei marelui Quetzalcoatl, zeul-șarpe cu pene. Vei 
ajunge printre zei, și ăsta nu-i puţin lucru, ascultă-mă pe mine! 

— N-am intenţia să schimb Universul, învățătorule, însă nu 
vreau să mor, atâta tot, ripostă Alonso, încercând să nu-și 
supere dascălul. Sunt prea tânăr pentru asta. Tu trebuie să mă 
înţelegi, fiindcă ești profesorul cel mai apropiat de sufletul meu. 

— Dar ţi s-a făcut o mare cinste fiind unul dintre aleși, fiule, 
nu cedă dascălul, deși fusese foarte impresionat de remarcile 
puștiului. Puţini au o asemenea șansă. Și-apoi, ce crezi tu că 
înseamnă a muri? 

— Că n-o să mai fiu printre cei dragi mie aici, pe Pământ, 
alături de voi. 

— Dar vei ajunge în împărăţia Lui, unde este cu mult mai bine 
decât pe Pământ sau în oricare alt loc. 

— Știu, dar mie îmi place mai mult alături de părinţii și fraţii 
mei... alături de tine și de câinele meu... 

Ultimele cuvinte îl lăsară pe dascăl fără replică, făcându-l să 
declare ora încheiată și să se retragă. Îi era ciudă pe sine pentru 


18 


faptul că, în ultimii ani, începuse să se cam îndoiască de cultul 
căruia își dedicase întreaga viaţă. 

Dacă toate nu sunt decât minciuni? se întreba el adesea, 
îngrozindu-se la gândul că sacrificarea micuţilor era pe cât de 
stupidă, pe atât de inutilă. 

Copilul suspină, rămânând pe gânduri câteva clipe, după care 
uită de îngrozitorul său destin și se duse la joacă. In sufletul lui 
era convins că, în cele din urmă, zeul Quetzalcoatl avea să se 
îndure de el, ordonând supușilor săi să-l lase în viaţă. Era încă la 
vârsta când răul e ceva de neconceput, și foarte probabil că 
prima lui experienţă de felul acesta avea să fie și ultima... 

e 

Lucky reuși cu greu să-l refuze pe Thomas Roe, care în acea 
seară avea chef măcar de un sex în trei cu o curvă neagră 
precum ciocolata amară, după ce consumase mai mult de trei 
sferturi din sticla de whisky pe care o comandaseră la cină. 

— Am înţeles că n-ai chef de suedeze, dar putem să facem un 
alt plan, insistă el. Doar mă cunoști bine și știi că sunt un tip 
maleabil. Nu vrei blonde, luăm negrese. Ai alte preferinţe - 
facem cum spui tu. Eu nu mă opun, numai nu rămâne încă o 
noapte singur acasă, că cine știe ce mai visezi și pe urmă vii să- 
mi plângi mie pe umăr... 

— Nu sunt în apele mele, amice, după ultimele nopţi în care 
nu prea m-am odihnit, se eschivă Branigan pentru a nu știu câta 
oară. Du-te singur, și pe urmă povestește-mi cum a fost! Dar 
înainte de asta trebuie să-mi mai descrii ceva. Am amânat cât 
am putut să ascult detaliile înfiorătoare ale masacrelor, dar 
acum nu mai putem tergiversa. Vorbește-mi despre victime! 

Thomas Roe își scoase mobilul din buzunar și, după ce apăsă 
câteva taste, începu să turuie de parcă ar fi recitat o poezie pe 
care o învățase sub ameninţarea cu moartea, sau măcar cu 
bătaia. 

— Edison Skinner - treisprezece ani, găsit pe Emerald St. cu 
pieptul zdrobit și răni urâte la toate cele patru membre. Acestea 
au fost provocate de o armă ascuţită care ori nu taie prea bine, 
ori este special confecționată ca să rupă, astfel încât să lase răni 
cât mai adânci și dureroase. Copilului îi lipseau inima și două 
hălci de carne din pulpe. A fost găsit în primăvara anului trecut. 
Trei luni mai târziu s-a descoperit cadavrul lui Greeg Norman 
Johnston - patrusprezece ani abia împliniţi, pe St. Paul Avenue. 


19 


Și lui îi lipsea inima, ca tuturor victimelor, de altfel, dar fusese 
ars de viu. În toamnă, cadavrul lui Bernardo Pasquale - 
patrusprezece ani, a fost gasit de polițiști la intersecţia Olive St. 
cu W 8th St. Trupul îi era pur și simplu ciuruit de răni provocate 
de aceeași armă (sau una asemănătoare) ca și în primul caz. 
Înainte de Crăciun a fost descoperit trupul neînsufleţit al lui 
Marcus Sullivan - doisprezece ani, ale cărui intestine fuseseră 
extirpate. În afară de mate, niciun organ intern nu se afla la faţa 
locului, adică pe South Gate, nu departe de Bell Gardens. Din 
corpul ultimului mai lipseau mușchii picioarelor și ai 
antebraţelor, precum și o bucată din umăr. 

— Îngrozitor!... zise Lucky, abţinându-se cu greu să nu 
vomeze. 

Agentul reluă, prefăcându-se că n-a auzit remarca prietenului 
său. 

— Mai mult ca sigur că asasinii s-au înfruptat din micuţ sau i- 
au folosit carnea pentru cine știe ce ritualuri sataniste. Cel puţin 
asta e părerea mea. 

— Și crezi că era nevoie să mai menţionezi? 

— Te rog să mă scuzi! În fine, de curând a fost găsit în Piaţa 
Artensia trupul lui Joyce Liverman - treisprezece ani, înjunghiat 
în toate cele patru membre și cu inima smulsă din piept. 

— La supliciul acestuia cred că „am asistat” eu, intui Lucky. 
Așadar, toate ororile s-au petrecut în L.A., continuă el. 

— Întocmai, admise agentul, care remarcase și el acest lucru. 
Avem de-a face cu localnici. 

— lar victimele au avut între doisprezece și patrusprezece ani, 
continuă fostul borfaș și spărgător de locuințe, îngândurat. Pe 
cuvânt de onoare că-mi vine să vomit!... 

— Nu ţi-aș recomanda. Pentru o chestie de-asta, pentru un 
asemenea afront la adresa bucătăriei chinezești sunt convins că 
migdalatul ăla care ne-a servit te înjunghie în secunda doi. Nu-i 
știi cât de orgolioși pot fi când e vorba de mâncarea pregătită 
de ei... 

— Ce tot spui?! întrebă Branigan, absent. Cine să mă 
înjunghie și de ce? 

— Chinezul care ne-a servit la masă, desigur. 

— De ce crezi asta? 


20 


— Fiindcă borăști rafinatul preparat pe care ni l-a servit cu 
atât profesionalism și mândrie în același timp. Între noi fie 
vorba, scoicile au fost minunate, ba chiar demenţiale. 

— Tom, lasă asta, că numai la mâncare nu mă gândesc eu 
acum! Uite ce cred: asasinii copiilor nu s-au apucat de hăcuit 
așa, dintr-o dată. Ei trebuie să aibă în spate un întreg trecut. lar 
cum pe teritoriul Statelor Unite nu ne-am mai confruntat cu 
asemenea cazuri, n-ar fi exclus ca ele să fi existat, totuși, dar în 
alte ţări ori chiar pe alte continente. Colegii tăi sunt convins că 
monitorizează astfel de orori petrecute pe întreaga planetă. Ce- 
ar fi să le sugerezi o atare ipoteză, poate acumulăm o bilă 
câștigătoare? 

— Cum de nu m-am gândit și eu la o treabă ca asta? se miră 
agentul, ca prostul. Știu, tu ai calităţii paranormale și de-aia ai 
reușit. Dar să știi că într-o altă conjunctură și eu aș fi putut să- 
mi dau seama... 

— Yeh, right... 

Ceva mai târziu, ajuns în propria-i locuință, Samuel Branigan 
se așeză în fotoliu și începu să lectureze raportul antropologului, 
treabă care dură până spre dimineaţă. Se părea că doctorul 
Mazella era un expert în materie și știa ce zice, cu o singură 
remarcă: totul părea rupt dintr-un scenariu SF, exact ce ura el 
mai mult. 

— În plus, își spuse Lucky de unul singur, de ce n-au existat 
asemenea expertize antropologice și în cazul celorlalte victime? 
Oare agenţii FBI să nu se fi gândit la o asemenea pistă? Probabil 
că nu, la cât sunt ei de Încuiați... 

a 

Pentru început, Lucky deschise un dicționar explicativ al limbii 
engleze ca să înțeleagă cu ce se „mănâncă” antropologia - 
termen ce nu îi era tocmai la îndemână. Citi: 

Știință care se ocupă cu studiul originii, evoluției și 
variabilității biologice a omului, în corelație cu condițiile naturale 
și social-culturale existente. 

Cu alte cuvinte - conchise el în gând -, antropologii ăştia sunt 
un fel de istorici mai dați dracului... Pe ei îi interesează mai mult 
evoluția umană și mai puţin faptele oamenilor. Să fiu al naibii 
dacă m-am gândit vreodată la așa ceva! Citi în continuare: 

Raport privind sacrificiile umane în trecut: 


21 


Absolut toate popoarele Antichității aduceau jertfe zeilor 
cărora li se închinau. Cu timpul, acest obicei barbar s-a diminuat 
considerabil, în special la popoarele care au îmbrățișat o religie 
monoteistă. 

Alte populaţii însă, cum sunt incașii, mayașii, câteva popoare 
carpato-dunărene, olmecii, toltecii și mai cu seamă aztecii s-au 
dedat sacrificiilor umane săvârșite în cadrul unor ritualuri până 
în secolul al XVI-lea. Pe baza povestirilor conchistadorilor 
(conquistar, în spaniolă, înseamnă „a cuceri”) care au supus 
imperiul lui Montezuma al Il-lea (pomenit și ca Moctezuma), 
ultimul împărat al aztecilor, cronicarii spanioli susțin că acesta 
sacrifica anual circa 20.000 de vieți omenești. Doar pentru a-l 
îmbuna pe Zeul Soarelui sau al Războiului, Huitzilopochtli, în 
lupta cu mica armată de conchistadori, care număra doar șase 
sute patruzeci de soldaţi, Montezuma a sacrificat 15.000 de 
suflete. Cercetările arheologice și antropologice au dovedit că 
aztecii au fost poporul care a practicat sacrificarea vieților 
omenești pe cea mai înaltă scară, în comparaţie cu toate 
culturile lumii luate la un loc. Ceea ce e de a dreptul înfiorător... 

Preoţii sacrificatori, numiţi Chachalmecas, aduceau cel mai 
adesea jertfe umane imobilizând victima și smulgându-i inima 
din piept. Apoi mușcau din ea, iar cu sângele care ţâșnea 
mânjeau gurile tuturor statuilor de zei aflaţi în templul alături de 
care, sau în care, se săvârșea sacrificiul. Prin tradiţie, când 
victima era un prizonier de război trupul acestuia aparţinea 
aztecului ce îl capturase, învingătorul măcelărea corpul în bucăţi 
la sfârșitul ceremoniei, fierbea doar anumite părţi cu boabe de 
porumb și plante, după care își invita prietenii la masă, lui 
fiindu-i interzis să se atingă de bucate. Foarte interesant este 
faptul că aztecii nu-și ucideau pur și simplu dușmanii, așa cum 
s-a întâmplat de-a lungul istoriei. Chiar și atunci când avea loc 
vreo bătălie făceau tot posibilul să ia prizonieri, cel mult 
rănindu-și adversarii, ca apoi aceștia să poată fi sacrificați în 
frumoasele lor temple, în cadrul unor ritualuri. 

Zeului Tlaloc, al Apei și al Ploii, i se ofereau trupuri tinere de 
copii, la fel ca și zeului suprem, Quetzalcoatl, purificatorul și 
civilizatorul. 

Pentru Zeul Xipe Totec prizonierii erau jupuiţi de vii, iar 
învingătorul se costuma cu pielea victimei în cauză timp de 
câteva zile, până când, probabil, trofeul se împuțea. 


22 


Zeul Tezcatlipoca primea cât un singur copil pe an, acesta 
fiind educat și îndoctrinat în spiritul sacrificiului căruia trebuia 
să-i facă faţă la sfârșitul scurtei sale vieţi. Nefericitului i se 
smulgea inima din piept pe când se mai afla încă în viaţă, după 
ce era chinuit ore în șir cu o bestialitate greu de imaginat. 

Pentru Zeul Focului, Xiuhtecuhtii, victimele erau arse pe rug și 
apoi ciopărţite. Oasele acestora erau păstrate de familie 
atârnate pe pereţii locuințelor, ca să le amintească despre faptul 
că morţii se aflau printre zei și erau din cale-afară de fericiţi. 

Alte persoane erau decapitate sau rănite cu săgeți în puncte 
nevitale ale organismului, astfel încât să agonizeze cât mai 
mult. Acest gen de supliciu putea dura și câte o săptămână. De 
asemenea, se mai practica smulgerea cu cleștele a unor bucăți 
de carne din corp, lapidarea, îngroparea victimelor de vii sau 
aruncarea în gol de pe cea mai înaltă terasă a templelor. 

Interesant este faptul că și prizonierii sacrificați erau convinși 
de necesitatea acestor ofrande sângeroase. Cei aleși să moară 
pentru un zeu sau altul erau denumiți „Oamenii Vulturului” sau 
„Fiii Soarelui”, fiind trataţi cu multă cinste, bine hrăniţi și 
îmbrăcaţi în straie de sărbătoare până când venea clipa fatală. 
Ba chiar existau unii azteci habotnici care - sătui de viața 
pământească - se ofereau de bună voie să fie sacrificați ca 
ofrandă zeilor, cu toate că erau oameni liberi, iar nu prizonieri 
de război. 

Înfăptuind sacrificiile la care ne-am referit până aici, aztecii 
erau ferm convinși că salvează omenirea în fiecare zi, la fel cum 
a procedat și Quetzalcoatl la începutul lumii. Aceasta în ciuda 
faptului că nu există nici măcar un indiciu care să ducă la 
ipoteza că Șarpele cu Pene ar fi fost un personaj însetat de 
sânge. Mai degrabă putem susţine că vracii și preoţii azteci au 
dat dovadă de exces de zel, inoculând închinătorilor acestor 
credințe ideea necesităţii sacrificiilor umane, pentru a-i putea 
controla mai bine. Oricum, aztecii erau convinși că dacă n-ar 
sacrifica oameni, în special copii, soarele, luna și stelele n-ar mai 
răsări în fiecare zi, tulburându-se echilibrul universal. Echilibru 
care, odată pierdut, ar fi provocat sfârșitul vieții pe Pământ. 

Legistul antropolog Carmen Piojan a descoperit în anul 1994 
primele dovezi de canibalism la civilizaţia pre-aztecă. La fel, în 
mileniul nostru, Nadia Velez Saldana a scos la lumină un 


23 


crematoriu sacrificial pentru îmbunarea zeului aztec al Morții, în 
care se aflau osemintele a opt copii arși devii. 

Codicele Magliabecchi, o pictură datând din secolul al XVII-lea, 
înfățișează membre umane în vase de gătit și servite pe farfurii 
pentru a fi înfulecate de credincioși, sub atenta supraveghere a 
Zeului Morții. 

În anul 2002, arheologul Juan Alberto Berrelleza a anunţat 
rezultatul testelor de medicină legală efectuate pe rămășițele 
pământești a patruzeci și doi de copii având în jur de șase ani. 
Aceștia fuseseră sacrificați la Templul Mayor din Mexico City - 
principalul lăcaș de cult al aztecilor -, în timpul unei secete care 
nu se mai termina. Victimele prezentau urme clare de răni, 
abcese și infecții osoase, care le făcuseră probabil să ţipe de 
durere mai multe zile în șir, ceea ce se considera că era pe 
placul zeilor. Exista credința că numai în urma unei suferințe 
extreme sufletul celui sacrificat se putea purifica. 

Ingrozit de cele citite până în acel moment, Lucky lăsă 
raportul din mână și rămase cu privirea pironită în gol. Nu-i 
venea să creadă că asemenea atrocități fuseseră cândva 
posibile, dar nici nu-i trecea prin minte să conteste raportul 
doctorului Mazella. Peste toate mai aflase că aztecii - un popor a 
cărui cultură este unanim recunoscută pe întreg mapamondul - 
fuseseră antropofagi. Ceea ce se părea de-a dreptul aberant 
chiar și pentru secolul al XVI-lea după Hristos, chiar dacă 
antropofagia lor părea să fie una rituală. Bineînţeles că urmașii 
acestora, mexicanii, renunţaseră la respectivele orori odată cu 
creștinarea lor de către spanioli, așa cum s-a întâmplat și în alte 
zone ale lumii cu mult timp înainte. 

— Crezi că ne-am putea întâlni mâine cu doctorul Mazella? își 
întrebă el amicul, căruia îi telefonă puţin păsându-i de ora 
înaintată. Am parcurs o parte a raportului pe care l-a întocmit și 
mi se pare foarte interesant. 

— Nu văd de ce nu. 

— Unde-l putem găsi? 

— Am înțeles că predă ore de istorie la Universitatea din L.A. 
și că o mare parte a timpului și-o petrece acolo, încercând să 
bage în capul studenţilor prostiile pe care le-a învăţat el. Mai 
precis, la Facultatea de Antropologie. Nu cred să fie vreo 
problemă, însă confirmarea o vei avea abia mâine dimineaţă. 
Nu-l putem trezi acum din somn, că face nani și șefii mei 


24 


consideră că somnul contribuabililor nu trebuie tulburat nici 
atunci când este vorba despre siguranța naţională. O 
consideraţie de altfel stupidă, după părerea mea... 

— Mâine, desigur... îl întrerupse Lucky pe Thomas Roe, fiind 
întrerupt la rândul său. 

— ... Însă dacă vrei să-ţi păstrezi forma cele câteva ore care 
au mai rămas până la crăpatul zorilor, te invit să ni te alături. 
Am drept musafiră o negresă așa cum îţi place ţie, și n-ar 
deranja-o deloc să fim mai mulţi. Nu-i așa, iubito? 

După câteva clipe de tăcere, în care Branigan încercă să-și 
facă amicul să creadă că meditează serios la propunere, îl 
refuză periculos. 

— Incă nu sunt în apele mele, așa că nu trebuie să te superi. 
Dar te asigur că voi răspunde afirmativ invitaţiilor tale pe viitor, 
atunci când n-o să mai fiu atât de bulversat de vreo „afacere” 
de-a noastră. Pe mâine, Tom. 

Fără a-i mai lăsa timp să riposteze, Lucky întrerupse 
convorbirea, întorcându-se la lecturarea ciudatului raport al 
antropologului Mazella. Fără îndoială, acesta îl captivase în 
totalitate și abia aștepta să-l cunoască pe autor, pentru a afla 
noi detalii despre trecutul fără de care nu putea desluși 
prezentul. 

Cu toate astea, legătura dintre atrocitățile vizualizate de mine 
și sacrificiile umane practicate de azteci este doar una de 
procedură, își făcu el socoteala. Până acum n-am citit niciun 
cuvânt despre implicarea vreunei secte în toată nebunia asta. 
Poate că n-ar fi rău să-i contactez și pe șmecherii din FBI care se 
ocupă de caz, indiferent cât de „paranormali” ar fi ei. Nu m-ar 
mira să fi mirosit ei ceva, păstrându-și secretele departe de 
indiscreţiile CIA, dar mai ales de ochii presei. La fel de bine, 
dacă sunt normali la cap, ar putea să ascundă ceea ce știu chiar 
de proprii șefi, până când le-ar putea prezenta acestora probe 
indubitabile privind legăturile dintre sacrificiile umane din trecut 
și cele din prezent. 


25 


e Capitolul 3 « 


Asemănări izbitoare dintre azteci și mayași: 

Legenda spune că niște oameni conduși de zeul Quetzalcoatl 
(Șarpele cu Pene), provenind din regiunile care astăzi fac parte 
din statul american California, s-au stabilit în Podișul Mexican, 
apoi pe malurile Lacului Texaco, punând bazele unui mare 
imperiu în numai câteva decenii. După alte izvoare, se crede că 
Quetzalcoatl era de fapt un om în carne și oase, venit din ţinutul 
de la Soare-Răsare, care purta barbă, plete și o robă lungă de 
culoare albă. Acesta le-ar fi oferit aztecilor învățături avansate 
pentru acea vreme, bune obiceiuri și chiar legi după care să se 
ghideze. Ceva mai târziu, din cine știe ce motive, el a fost 
obligat să părăsească ţara, însă a promis că se va întoarce 
cândva. După ce a mai civilizat câteva popoare, ajungând la o 
plajă, a plecat plângând pe o plută în flăcări, inima lui devenind 
Luceafărul de ziuă. În schimb, adepţii teoriei vizitelor 
extraterestre pe planeta Pământ consideră că Quetzalcoatl ar fi 
putut fi reprezentantul unei civilizaţii din spaţiu mult mai 
avansate în raport cu cea umană. Acesta ar fi ajuns pe Terra 
probabil în urma unei defecţiuni la nava spaţială care îl 
transporta. El i-ar fi învăţat pe oameni tehnologii superioare, 
necunoscute lor până atunci, în vreme ce încerca să-și repare 
nava ca să ajungă de unde venise. Se pare că înainte de a pleca 
acasă, indiferent dacă a fost sau nu un extraterestru, 
Quetzalcoatl le-a promis oamenilor că se va întoarce într-o bună 
zi. De atunci aztecii l-au tot așteptat, acestui fapt, probabil, 
datorându-i-se ușurința cu care le-au cedat conchistadorilor 
spanioli, ce purtau bărbi cum vechii mexicani văzuseră doar la 
Șarpele cu Pene și care veniseră din direcţia în care plecase 
Quetzalcoatl. 

Imperiul Maya a luat fiinţă cu 2600 de ani înainte de Hristos și 
a atins apogeul prin 250 după Hristos, fiind așezat în sudul 
Mexicului, Guatemala, Insulele Belize și Hondurasul de Vest. 
Declinul acestei culturi a început din motive necunoscute încă, 
prin anii 900 înainte de Hristos. Tot din cauze care au rămas 
pentru omenire un mare mister, populaţia din sud a abandonat 


26 


la un moment dat toate orașele, iar cei din nord s-au integrat 
mai târziu în societatea toltecă. Prin anul 1200 dinastia Maya s-a 
stins definitiv. 

Aztecii au înfrânt cu extremă ușurință populaţia toltecă, iar în 
anul 1325 au pus bazele capitalei lor, numită Tenochtitlan 
(Piatra cactusului), actualul Ciudad de Mexico. Apoi și-au însușit 
cultura și civilizaţia popoarelor cucerite, folosind pentru scriere 
pictogramele, învățând să calculeze, să vorbească în dialectul 
nahnat și punând astfel bazele literaturii precolumbiene. După 
toate probabilitățile, din nefericire, aztecii au aprofundat de la 
mayași și tolteci inclusiv sacrificiile umane. Istoricii sunt de 
părere că înaintașii mexicanilor n-ar fi fost adepţi ai sacrificiilor 
umane înainte de expansiunea lor. 

— Bun, și ce legătură au toate astea cu sacrificiile umane din 
L.A., la începutul noului mileniu pe care-l trăim? se întrebă Lucky 
pe bună dreptate. Că doar n-o să-mi spună ăia care se ocupă cu 
Dosarele X ale FBI că niște azteci năbădăioși s-au teleportat în 
timp ca să ne dea nouă bătăi de cap... 

Ar fi prea de tot. 

e 

— Bă, tu nu înţelegi ce-ţi spun, ori vrei să faci nani vreo două 
ore în timpul serviciului, fără să-ți fi dorit acest lucru? se răsti 
agentul Roe la reprezentantul serviciului de pază al Universităţii, 
care încercase să le explice că profesorii primeau doar vizite 
anunţate, și pe acestea numai după-amiaza. Tu n-ai auzit de 
siguranţa naţională până acum, sau ce mama dracu'? Dacă zic 
că vreau să merg la decan sau la rector, care e mai mare pe- 
aici, asta vreau și gata. Inţelegi sau nu? 

Lucky își dădu seama că era cazul să intervină, ca să 
preîntâmpine astfel un dezastru pentru bietul om, care nu-și 
făcea decât biata lui meserie. 

— Dumnealui e de la Central Intelligence Agency și, în 
această calitate, dorește să se întâlnească de urgenţă cu 
conducerea Facultăţii de Antropologie. Pricepi, omule, cum stă 
treaba? 

— Aha! remarcă omul, de parcă ar fi căzut din cer exact în 
acea secundă. Este vorba despre o urgenţă... Păi, de ce n-aţi 
spus așa de la început? Am să telefonez, și imediat va veni 
cineva care vă va conduce la domnul rector. Vă rog să mă 
scuzaţi, domnule agent! 


27 


Un sfert de oră mai târziu cei doi amici se aflau în spaţiosul 
birou al rectorului, în vreme ce acesta pleca în căutarea 
profesorului Mazella, care avea cursuri la Facultatea de 
Antropologie. 

— Nu vă faceţi probleme, îi voi ţine eu locul până la 
terminarea orei! se dovedi rectorul mult mai cooperant decât 
paznicul de mai devreme. Între timp, simţiţi-vă ca la 
dumneavoastră acasă! Noi colaborăm întotdeauna cu organele 
statului, mai ales cu cele care se îngrijesc de liniștea noastră. Și 
eu am un nepot care încearcă să îmbrăţișeze o asemenea 
carieră. 

— Hai, că în vreo jumătate de oră reușește și profesorul ăsta 
să-și târască bășinile până la noi, aprecie Thomas Roe încă 
iritat, punându-se pe așteptat. Dacă n-aș avea niște șefi care 
mai țin și la principii, i-am fi putut face chiar azi-noapte o vizită 
la el acasă. Îl luam din pat și gata, aflam imediat ce te interesa. 
Mare brânză... 

Spre surprinderea lor, așteptarea se dovedi mult mai scurtă 
decât își imaginase Tom. Numai că în biroul rectorului nu-și făcu 
apariţia bătrânelul așteptat, ci o frumuseţe de femeie, probabil o 
secretară, după toate aparențele. Aceasta se îndrepta spre cei 
doi bărbaţi, iar când ajunse în apropiere se recomandă cu un 
surâs devastator. 

— Eu sunt Maria Mazella, doctor în istorie și antropologie: Cu 
ce vă pot fi de folos, domnilor? 

— Mărită-te cu mine! îi ceru agentul instantaneu, pe un ton 
plângăcios. 

— Cred că n-am înțeles bine cuvintele dumneavoastră, 
răspunse femeia, apropiindu-se și mai mult, ca să-i vadă pe cei 
doi mai de-aproape. Cu cine am plăcerea? 

Brunetă cu părul lung, despletit și ochi de un negru ca 
tăciunele, profesoara era de o frumuseţe cum rar puteai întâlni 
într-o unitate de învățământ. Bineînţeles, nu-i lipseau ochelarii. 
Lucky mai înregistră statura ei potrivită, pieptul proeminent, 
picioarele promiţător de lungi și faptul că nu putea avea mai 
mult de douăzeci și șase-douăzeci și opt de ani, după care își 
reveni înaintea tovarășului său. 

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul Thomas Roe, agent 
special CIA, făcu el ridicându-se în picioare. lar eu sunt... Lucky - 
persoană fizică. 


28 


— Încântată să vă cunosc! Aţi venit, cu siguranţă, în legătură 
cu recentul meu raport privind sacrificiile umane practicate de 
populaţiile de mult dispărute. Aveţi să-mi puneţi întrebări 
suplimentare, sau este ceva în neregulă cu el? 

— Nimic, doamnă, sări Tom de la locul său, abia atunci 
considerând că va fi în stare se ţină pe picioare. Sau 
domnișoară?... Apropo, că am uitat să vă întreb, sunteți 
măritată... divorțată? 

— Tom, termină! îi ceru Lucky amicului său printre dinţi, 
aruncându-i acestuia o căutătură ucigașă. 

— Nu văd ce legătură are asta cu raportul meu, zâmbi femeia, 
amuzată. Dar, dacă suferiţi de o curiozitate bolnăvicioasă, n-aş 
vrea să vă văd suferind din cauza mea. Ei bine, nu sunt. Aveţi de 
gând să-mi daţi o întâlnire, sau ce? 

— Amicul meu n-a citit încă raportul, interveni Branigan, 
intrând direct în subiect, cu toate că și lui i se scurgeau ochii 
după acea splendoare de brunetă cu ochelari. Dar știe în linii 
mari ce i-am povestit eu. Desigur, atât cât am putut lectura, 
fiindcă timpul a fost cam scurt, dacă înţelegeţi ce vreau să 
spun... 

— Nu e cazul să vă scuzaţi. Probabil că am fost plictisitoare 
scriind unele amănunte ce pot fi nesemnificative în ancheta 
dumneavoastră. Știu foarte bine că munca de investigaţii... 

—... Ba din contră! o asigură Lucky cu sinceritate, 
întrerupând-o. De fapt, am venit să vă cerem mai multe detalii. 
Avem nevoie de mai multe detalii... 

— Așa e, interveni Tom, ca să arate că nu amuţise complet în 
fața unei asemenea frumuseți. Vrem mai multe detalii... 
Oricâte... Nu ne menajaţi! Daţi-ne tot ce aveţi mai bun! 

— Ce fel de amănunte? Despre mayași, olteci, tolteci, azteci? 

— Despre orice ar putea avea vreo legătură cu ceea ce se- 
ntâmplă în zilele noastre, adică cu copiii sacrificați, răspunse 
Lucky. Vă rog să mă credeți, despre fapte asemănătoare nici n- 
am citit, nici n-am visat până acum. 

lar când folosise cuvântul „visat”, și el și agentul știau foarte 
bine la ce făcuse Lucky referire. 

Profesoara îi studie pe rând pe fiecare, timp de câteva clipe, 
încercând să afle cât era adevăr și cât minciună în solicitărilor 
celor doi. Apoi răspunse: 


29 


— Vă înţeleg, doar că mi-e teamă că ne va răpi ceva timp să 
detaliem subiectul acesta extrem de sensibil și complicat 
totodată. Din păcate pentru dumneavoastră, eu mai am niște 
cursuri de ţinut... N-aș vrea să irosiți timp preţios așteptându- 
mă pe mine... 

— ... Lăsaţi-mi un număr de telefon și vă voi suna când 
sunteți mai liberă, îi propuse Lucky, pe un ton categoric. In acest 
fel, fiecare își va putea vedea de treburile lui. 

Agentul Roe se transformase în ultimele minute, fără să vrea, 
într-un veritabil spectator al unei finale de ping-pong. Aflându-se 
în picioare, privirea lui oscila de la amicul său la frumoasa 
Mazella și înapoi, pe măsură ce aceștia își dădeau replicile. 

— Poftiţi cartea mea de vizită! Cred că mă puteţi suna după 
orele 6:00 p.m. ca să ne putem vedea. Va fi și pentru mine o 
plăcere să-i vorbesc cuiva interesat de studiile pe care le-am 
realizat. Profesia... dacă mă înţelegeţi... 

— Excelent, nu-mi făcusem niciun program pentru această 
frumoasă seară, râse Tom, frecându-și încântat mâinile. Deci, ați 
spus după orele 6:00. Imi convine de minune. 

Din nefericire pentru el, numărul de telefon al frumoasei 
Maria se afla în posesia lui Branigan, și erau puţine șanse ca 
viitoarea întâlnire să se desfășoare tot în trei. Pe moment, 
masivul agent nu realiză această realitate, fiind prea preocupat 
să o dezbrace pe profesoară din priviri. 

În drum spre sediul FBI, Lucky rememoră alte pasaje citite în 
Raportul  Mazella, în timp ce agentul special conducea 
automobilul și turuia fără pauză, - închipuind tot felul de planuri 
cu privire la partida de sex pe care o visa pentru acea noapte. 
Amorul de ocazie și mâncarea erau, fără doar și poate, cele mai 
mari pasiuni ale vieţii lui. În fond, viaţa era scurtă și nesigură, 
nu? 

e 

Despre invazia aztecilor și a spaniolilor: 

Primii locuitori ai Mexicului zilelor noastre au fost toltecii, 
care-și aveau capitala la Teotihuacan. Toltec înseamnă în limba 
aztecă arhitect, constructor. Aceștia au învăţat celelalte triburi 
să cultive plante, să ţeasă, să-și construiască locuințe, temple și 
să cioplească statui. In prima sută de ani după Hristos, civilizaţia 
toltecă a cunoscut o mare dezvoltare, iar în secolele al Iil-lea și 


30 


al IV-lea aceștia au construit piramidele Soarelui și Lunii, două 
bijuterii arhitectonice care au dăinuit până astăzi. 

Cel mai important popor care a năvălit peste tolteci de-a 
lungul timpului este cel al tenochilor, numit tribul aztecilor de 
către vecinii lor. Legenda spune că aceștia locuiau într-o cetate 
amplasată în mijlocul unui lac. Fiind un popor crud și sângeros, 
vecinii lor îi obligaseră să se așeze în Tisapan, un loc părăsit și 
arid, plin de insecte și șerpi veninoși, de unde în cele din urmă 
au evadat. Aztecii au plecat în pribegie, deplasându-se încet, 
poposind chiar și câte un an într-un loc. Această mișcare se 
aseamănă, din câteva puncte de vedere, cu fuga evreilor din 
Egipt sub conducerea lui Moise (Moshe). 

Se spune că aztecii ar fi zărit pe o stâncă de pe malul unui lac 
un cactus uriaș. Pe aceasta se odihnea un vultur cu aripile larg 
întinse, care privea răsăritul de soare, având un șarpe ce i se 
zvârcolea în gheare. Ei au considerat că acea apariţie era de 
bun augur și au întemeiat acolo orașul Tenochtitlan, asimilându-i 
pe localnici. 

La momentul descoperirii aztecilor de către spanioli, 
amerindienii se aflau - potrivit calendarului lor, care includea 
patru epoci - în cea de-a cincea. Cu toţii erau convinși - în 
conformitate cu profeţiile și învăţăturile primite - că acel timp se 
va sfârși printr-un cutremur nimicitor. În cea de-a cincea epocă 
sacrificiile umane pentru îmbunarea zeilor s-au intensificat. Erau 
convinși că lumea lor ar fi trebuit să se termine la sfârșitul celei 
de-a patra epoci, și că doar Quetzalcoatl și ceilalţi zei importanți 
au făcut posibilă rămânerea lor în viaţă pentru încă o perioadă 
de timp. 

Ultimul mare împărat al aztecilor a fost Montezuma, a cărui 
armată, totalizând sute de mii de soldaţi, a fost înfrântă de o 
mână de spanioli. La baza acestei tragedii au stat credința 
oamenilor că lumea lor era pe sfârșite, spaima superstițioasă a 
împăratului și frica aztecilor de cai și de tunurile invadatorilor. 
Montezuma și apropiații săi erau convinși că spaniolii - care 
aveau feţele palide, purtau coifuri și veneau de la Răsărit - erau 
trimișii zeului Quetzalcoatl, cu care semănau perfect. Profeţiile 
vorbiseră despre acești oameni veniţi să-i înlocuiască, așa că 
orice rezistență ori împotrivire era inutilă. 

Dacă luăm în calcul faptul că, la sfârșitul secolului al XIV-lea, 
Mexicul număra circa douăzeci și cinci de milioane de locuitori, 


31 


iar o sută de ani mai târziu doar un milion, putem susţine ca 
invadatorii conchistadori au săvârșit cel mai mare genocid din 
istoria umanităţii. 

e 

— Și cu cine zici că trebuie să ne întâlnim la sediul FBI? își 
întrebă Lucky prietenul, care făcuse toate aranjamentele 
necesare. 

— Cu echipa Dosarelor X. 

— Vrei să spui că au numere de cod ca deţinuţii ori pot fi 
identificați după propriile nume? Câţi sunt? 

Fără să știe din ce motiv, întâlnirea cu angajaţii Biroului îl irita 
pe Branigan, făcându-l să se manifeste în consecinţă. În mod 
natural fiindcă se aflase aproape treizeci de ani de cealaltă 
parte a legii, simțea repulsie faţă de autorităţile statului, mai cu 
seamă faţă de Poliţie și FBI. În ceea ce privea CIA și alte servicii 
secrete, acestea îi fuseseră indiferente până la trezirea lui, după 
douăzeci de ani de comă. 

— Doi. 

— Adică un bărbat și o femeie, ca în serialul ăla stupid... 

— Exact. 

Branigan nu era nervos doar din cauza acelei întâlniri, ci și 
fiindcă nu-și putea controla nervii. Grozăviile acelea cu 
sacrificarea copiilor îi dereglaseră echilibrul psihic, iar asta îl 
adusese în pragul disperării. 

— Și ești sigur că nu ne vor propune o colaborare, ca să 
devenim și noi vedete de televiziune? încercă el să facă haz de 
necaz. 

— Lucky, băiete, este vorba doar despre o coincidență. 
Agenţii FBI n-au nici în clin, nici în mânecă cu actorii de film. De 
ce nu vrei să înţelegi? 

— Dragul meu, nu există coincidenţe! Ai uitat ce m-ai învățat 
chiar tu? Și dacă nu este evidentă, trebuie să existe o legătură 
indisolubilă între agenți și actori. 

— Indiso... ce? nu înţelese Tom. 

— Las-o baltă și spune-mi cu cine urmează să ne întâlnim. 
Numele lor mă interesează, reluă Lucky, citind nelămurire pe 
chipul tovarăşului său. Cine se ocupă de cazul nostru? 

— Ah, păi de ce nu spui așa... Cu Rosalie Gilbert și Cornelius 
Ramsey. Ei se ocupă de porcăria asta. 


32 


— Îmi dau seama cum se ocupă, dacă n-au reușit să-i dea de 
cap după mai bine de un an de investigații... Presupun că nu i-ai 
cunoscut înainte... 

— Presupui bine. 


33 


e Capitolul 4 » 


— După părerea ta, ce legătură ar putea exista între 
atrocitățile comise în zilele noastre și neamul dispărut al 
aztecilor? 

Lucky și Maria Mazella se întâlniseră într-un club de jazz, unde 
bărbatul făcuse rezervare cu mare greutate, deoarece Tom nu-l 
slăbise din ochi toată ziua. Branigan încă nu-și putea explica 
atitudinea avută față de tovarășul său. Se întâlnise în secret cu 
profesoara pentru a o scuti de impoliteţea agentului, sau 
deoarece era convins că acesta n-ar fi fost un bun partener de 
discuţie, el fiind mai mult om de acţiune? Asta dacă nu cumva 
se îndrăgostise la prima vedere?... 

— După modul în care mi te-ai adresat, înțeleg că de-acum 
înainte ne spunem pe nume. N-am nimic împotrivă, Lucky. 

— lartă-mi lipsa de diplomaţie! ` 

— Las-o baltă și hai să revenim la oile noastre! Intre cele două 
nebunii nu există decât o singură legătură, și anume aceea a 
modului în care se înfăptuiesc sacrificiile. Trebuie să-ţi spun că 
am mai studiat cadavrele unor ghinioniști care au fost trimiși pe 
lumea cealaltă de psihopaţi. La fel cum am întocmit tot felul de 
portrete-robot ale criminalilor, atunci când mi s-a cerut să fac 
acest lucru, dar niciodată nu m-am confruntat cu ceva 
asemănător. Altfel spus, nu mă văd în stare să le zugrăvesc 
acestor asasini portretele psihologice. 

— Dar ești convinsă că sunt mai mulţi. 

— Da, la fel cum cred că sacrificiile au loc ca parte a unor 
ritualuri. 

Bărbatul sorbi ultima picătură de băutură din pahar, după 
care observă că și cel al Mariei era pe sfârșite. 

— Mai luăm câte unul? 

— Bineînţeles?! Nu știu de ce, dar îţi mărturisesc cu 
sinceritate că mă simt foarte bine în prezenţa ta. Îmi insufli o 
stare care are darul de a mă linişti și a-mi îndepărta gândurile 
de la toate nenorocirile vieții, în ciuda faptului că noi tocmai 
despre asta vorbim. Despre nenorociri. Probabil că ai unele 
puteri supranaturale, încheie profesoara, râzând chicotit. 


34 


— Să știi că am - o încredință Lucky, enigmatic -, dar asta 
este o cu totul altă poveste. Chelner! 

Femeia din faţa lui îl atrăgea mai mult decât ar fi vrut să 
recunoască. Niciodată până atunci, de când își revenise din 
coma ce durase douăzeci de ani încheiaţi, nu se mai confruntase 
cu un sentiment asemănător. De fapt, nici înainte nu se atașase 
de cineva cu prea multă convingere. E drept, cu ceva timp în 
urmă existase Clarice, doctorita legistă pe care o îndrăgise 
extrem de mult. Fără îndoială, contase enorm pentru Lucky. ÎI 
umplea de tandreţe și știa să trezească în el instinctul de 
ocrotitor... In fine, nu voia să se mai gândească acum la asta. La 
ce bun? Era oricum prea mirat că mai putea simţi o atracţie 
sufletească din nou. Se surprindea pe el însuși ca pe un 
necunoscut. Acum era în același timp nesigur pe propriile-i 
sentimente, dar și decis să meargă cu acea femeie până la 
capăt, orice s-ar fi întâmplat. Ochii ei, de o limpezime profundă, 
îl provocau în aceeași măsură în care îi spuneau să stea cuminte 
în banca lui, deoarece nu avea de-a face cu vreo gâsculiță ori cu 
o damă de consumaţie. 

— Pentru mine unul dublu, ceru Maria, tamponându-și obrajii, 
care se cam înroșiseră, cu o batista umedă. In seara asta mi-e 
cam sete, se justifică ea, râzând din nou. 

— Tu crezi că avem de-a face cu o sectă ori cu vreo 
organizaţie secretă ale cărei scopuri sunt reprobabile? schimbă 
Lucky vorba, astfel încât profesoara să nu se simtă jenată. 

— Mai mult ca sigur, îl asigură ea, fără să stea pe gânduri. 
Altă explicaţie plauzibilă nici nu cred că există, după părerea 
mea. Tu ce zici? 

— Cred că ai dreptate. Înainte să ne întâlnim am dat o raită 
pe la sediul FBI. Există un departament care se ocupă de acest 
caz de mai bine de un an, fără a înregistra însă vreun succes 
notabil. Cei doi agenţi speciali sunt și ei convinși că este vorba 
despre o sectă. Din câte am înţeles, cineva s-a infiltrat în 
organizaţie, sau ce-o fi aia, și încearcă să ne furnizeze informații 
din interior. Mi-e teamă să n-o sfârșească rău dacă e 
deconspirat... 

e 

— Am câteva rugăminţi la voi și niște propuneri, își începu 
Thomas Roe discursul, când el, împreună cu Lucky și cei doi 
agenți FBI, rămaseră singuri. 


35 


Biroul acestora era foarte spaţios, doi pereţi fiind acoperiţi de 
sus până jos de rafturi și dulapuri cu sertare. In încăpere se mai 
aflau televizoare, două computere performante de ultimă 
generaţie, faxuri, copiatoare, aparatură audio-video, un rastel cu 
armament și tot felul de alte instrumente specifice activităţii 
celor doi. 

Agentul CIA continuă: 

— İn primul rând, vreau să ne spunem pe nume și să lăsăm 
formulele de politeţe pentru vremuri mai bune. În al doilea, vă 
asigur de toată sinceritatea noastră și cer același lucru din 
partea voastră. In al treilea, dacă ancheta la care de-acum vom 
lucra împreună va fi rezolvată favorabil, meritul va fi în cea mai 
mare măsură al vostru, iar dacă se poate numele meu, al 
Agenţiei și al lui Lucky ar fi de preferat să nu apară nicăieri. Ce 
ziceți, batem palma? 

Branigan își privi nedumerit amicul, neștiindu-l defel un tip 
care își bătea capul cu diplomaţia. 

Te pomenești că, înțelegând că-i voi trage clapa diseară, 
întâlnindu-mă doar singur Maria, și-a mai revizuit 
comportamentul, își zise Lucky, amuzat. 

Cei doi se priviră fugitiv, apoi își invitară musafirii să ia loc. 

— N-avem nimic împotrivă, iar termenii colaborării subliniaţi 
cu atâta claritate de dumneavoastră sunt de-a dreptul 
interesanţi pentru noi, ciripi Rosalie în timp ce-l privea pe 
masivul agent de mai-mai să-l soarbă din ochi. 

— Mă cheamă Tom, nu „dumneavoastră”, o corectă Roe, 
răspunzând acelei ocheade mai mult decât promițătoare. Deci, 
ne-am înţeles? întrebă el, uitându-se fix la celălalt component al 
echipei care se ocupa cu investigarea Dosarelor X. Colaborăm 
cu cărțile pe faţă, iar voi luaţi potul cel mare. 

Dacă stau bine și mă gândesc - calculă agentul CIA în gând -, 
capra asta având o figură de iapă în călduri este capabilă să 
ascundă sub anostele ei veșminte secrete nebănuite. Și n-o fi un 
capăt de ţară dacă-i ridic moralul pentru o noapte-două acolo, 
fiindcă bănuiesc că sfrijitul ăsta de Ramsey nu e în stare de așa 
ceva. Și ce nume tâmpit are... Parcă ar fi faraon. 

La cei aproximativ treizeci de ani ai săi, Rosalie Gilbert avea 
cam un metru și șaptezeci înălțime, niște țâțe ce nu păreau prea 
opulente, ci dimpotrivă, părul cârlionțat mai mult decât era 
cazul, niște ochi inexpresivi, un nas cam borcănat, o gură prea 


36 


mare în comparaţie cu figura și niște umeri excesiv de laţi. În 
schimb, fesele bombate și șoldurile late erau tocmai pe gustul 
masivului Roe. 

— Ei bine, Tom, Lucky, cu ce începem? își făcu și agentul FBI 
simțită prezența. Am înţeles că vreţi să punem cărțile pe masă... 

— Le punem, însă trebuie să vă prevenim încă de la început 
că ale noastre sunt tocmai bune de tras o cacealma, îi preveni 
Lucky cu sinceritate. Noi nu prea avem mare lucru la această 
oră. 

— Ce vrei să spui cu asta? se îngrijoră sfrijitul. 

— Că nu știm mare lucru despre caz, recunoscu Branigan, 
care se miră în gând că agenţii FBI nu se interesaseră despre 
calitatea lui în acea investigaţie. Avem un raport antropologic, 
câteva informaţii dispersate și cam atât. 

— Bine, dar... 

— ... Cornelius, știi perfect că ei se ocupă de chestia asta de 
curând, iar noi de mai bine de un an de zile, interveni femeia- 
cal, punându-și partenerul la colț. Nu crezi că e cazul să le 
acordăm o șansă, de vreme ce vom colabora la această 
investigaţie? 

— Ba da, ai dreptate, Rosy. Nu mă gândisem. Îmi cer iertare! 

— Dar nu e nevoie, râse Lucky, pentru a mai destinde puţin 
atmosfera, în vreme ce Tom se ridicase de la locul său și, ca din 
întâmplare, se postase în spatele femeii, care era așezată pe un 
scaun, pentru a se lipi cu mădularul de umărul ei. Noi am vrut să 
fim sinceri de la bun început, și se pare că am reușit acest lucru. 

e 

Înainte de a comanda cel de-al treilea rând de băutură, Maria 
Mazella îl luă prin surprindere pe cel care o invitase la clubul de 
jazz: 

— Lucky, aş vrea să aflu cu exactitate motivul principal al 
prezenței noastre în acest local. Eu sunt o femeie dintr-o bucată 
- se poate spune așa -, și nu-mi plac jumătăţile de măsură. 
Drept urmare, te rog să accepţi regulile mele! 

Bărbatul o privi câteva clipe extrem de nelămurit, neștiind ce 
să răspundă. 

— Ne-am întâlnit ca să vorbim despre raportul tău cu privire 
la... începu el, fără prea multă convingere în glas. 


37 


— Ești sigur că doar misiunea pe care o ai de dus la 
îndeplinire te-a făcut să-mi dai întâlnire? supralicită bruneta, ca 
să fie și mai exactă. 

— Ce... altceva... se bâlbâi Lucky, neștiind ce să răspundă. 

Niciodată, până atunci, Branigan nu se mai simţise atât de 
stupid lângă o femeie, indiferent cât de frumoasă ar fi fost ea. 
Dar acum, bietul de el, nu înţelegea ce i se întâmpla. 

— Uite ce e, am senzaţia că te comporţi ca un adolescent 
întârziat, de-acum douăzeci de ani, să zicem... 

— ... Și nici nu știi câtă dreptate ai... o întrerupse el, bucuros 
de șansa de a ieși din acel impas. 

— Ah, deci ești un tip timid! În acest caz, am să-ţi adresez o 
întrebare directă, lucru pe care ar fi trebuit să-l faci tu, dacă ai fi 
fost un bărbat adevărat. 

— Chiar te rog! trecu el peste persiflarea femeii, ca să mai 
câștige timp pentru a se dezmetici. 

— Ai vrut să mă întâlneşti și ca să faci dragoste cu mine, ori 
doar din interes pur profesional, deși n-am idee ce profesie ai 
putea avea? 

Gura lui Lucky rămase căscată în mod inestetic, ochii 
începură să-i lăcrimeze sub privirea fixă a Mariei, iar buzele i se 
uscară subit, ceea ce constitui un bun motiv pentru a trage de 
timp, sorbind o gură zdravănă de alcool și apoi una de apă 
minerală. Oare ce-ar fi trebuit să-i răspundă? 

— Ei bine? nu-l slăbi femeia din corzi, prinzându-i încheietura 
mâinii. Fii sincer, ce mama dracu'! Eşti bărbat, ori trebuie să-mi 
pară rău că nu e Tom în locul tău? 

— Cum m-ai atenţionat că ești dintr-o bucată, am să risc, o 
luă el mai pe ocolite, încercând să facă față stuporii ce-l 
copleșise. Nu e vorba doar despre sex. Nu mă înțelege greșit! Aș 
vrea să mă culc cu tine chiar acum, pe masa asta. Dar pentru 
mine, nu știu de ce, cred că însemni mai mult decât o relaţie 
pasageră. Nu-mi cere să-ţi explic cum se poate așa ceva, nu voi 
fi în stare, dar m-am simţit atras de tine din clipa în care te-am 
văzut. Știu că vorbele mele sună învechit și banal, însă exprimă 
adevărul. Mi-aș dori să-ţi intru în suflet, iar ţie să-ţi fac loc într-al 
meu. Cu siguranţă nu pot spune că este vorba despre clasica 
dragoste la prima vedere, dar ceva, totuși, se întâmplă. Te 
vreau, Maria! Vreau să fii a mea. 


38 


Femeia îl privi cu ochi blânzi și ușor amuzaţi. Îi mângâie 
obrazul neras și apoi îl liniști: 

— OK, asta era tot ce voiam să aud de la tine. Nu știu de ce ți- 
a trebuit atâta timp ca să spui ce simţi, că doar nu te lua nimeni 
la bătaie?! Te-ai comportat ca unul de vârsta a treia, și n-am nici 
cea mai mică ideea de ce ai procedat așa. Dar probabil că-mi 
vei spune cândva ce-a fost în capul tău. De asta sunt ferm 
convinsă. 

Încheindu-și monologul, Maria se ridică de la locul său, se 
apropie de bărbat și-l sărută apăsat, luându-i limba în gură. 

— Important în mileniul III este să spui ceea ce vrei, continuă 
ea, cu o figură surăzătoare. Acum nu mai avem timp să flirtăm, 
trebuie să trecem la fapte. Planeta se grăbește... 


39 


e Capitolul 5 e 


— Până în momentul de față am găsit rămășițele umane a 
unsprezece copii, începu Cornelius Ramsey. Opt au fost uciși 
înainte să luăm noi cazul în primire, iar trei în ultimul an. 
Moartea violentă a acestora a survenit între două și trei luni 
înainte de descoperire. In fiecare caz am beneficiat de 
colaborarea unor legiști de marcă, dar rezultatele pe care 
aceștia le-au obţinut nu ne-au ajutat prea mult. De aceea, 
ultima dată am apelat la cunoștințele unui antropolog, al cărui 
raport am înţeles că l-aţi primit și voi. 

— Așa e, confirmă Lucky. L-am parcurs aproape în totalitate. 

— Pentru mine și Rosy, asocierea cazului cu care ne 
confruntăm cu sacrificiile umane ale aztecilor ni se pare 
halucinantă. Nu-i așa, colega? 

— Deși - interveni Gilbert - amândoi am căzut de acord că 
asemănările sunt frapante. Chiar prea frapante, dacă înţelegeți 
ce vreau să spun. 

— Dar despre autorii acestor ritualuri sataniste nu ne puteţi 
furniza amănunte? insistă Tom. 

— Până de curând n-am putut afla mare lucru, începu 
Ramsey. După părerea noastră, avem de-a face cu o grupare 
religioasă sau ceva de genul ăsta, dar pe care nu o putem numi 
deocamdată sectă. E altceva... 

— ... Din simplul motiv că nu-și caută prozeliţi, ci aceștia se 
dau de ceasul morţii să ajungă în rândurile grupării, interveni 
Rosalie Gilbert. Totul este posibil prin intermediul Internetului, 
într-o primă fază, mai preciză ea. Așa iau legătura. 

— In acest mod - continuă Cornelius Ramsey - am reușit să 
infiltrăm un om de-al nostru în rândurile mișcării - îl cheamă 
Martin Abramson -, și se pare că acesta are șanse bune de 
succes. 

— Sau de supravieţuire, îl completă Lucky, care nu era nici pe 
departe adeptul riscurilor cu orice preţ. Oricum, performanţa 
pare notabilă... 

— De când se află printre ei? întrebă Tom. 


40 


— Poimâine se împlinește o lună de zile, răspunse Rosalie 
Gilbert, foindu-se în scaun ca să simtă „bagajele” bărbatului 
care se împingea discret în umărul ei. 

Era cât se poate de clar pentru oricine că n-ar fi spus nu unei 
propuneri indecente venite din partea lui. Cât mai indecente, 
dacă se putea... 

e 

Maria Mazella locuia într-un apartament cochet, mobilat cu 
gust. Cele trei camere erau mici, dar foarte primitoare. 

Bucătăria, sufrageria, biroul, baia și dormitorul, trecu Lucky în 
revistă încăperile. Patul pare bun și suficient de larg pentru o 
zbenguială pe cinste, numai să nu fie vorba despre vreo farsă, 
că prea am pus botu’... 

— la loc! Whisky e în regulă? 

Bărbatul îi privi mișcările unduitoare, simțindu-se din ce în ce 
mai atras de gazdă. Când profesoara îi aduse paharul o prinse 
de ceafă și o sărută, pipăindu-i sânii. Într-adevăr, merita să le 
încerci elasticitatea. În cele din urmă îi dădu drumul, iar ea se 
așeză pe celălalt fotoliu. 

— Vrei să continuăm discuţia noastră, ori o lăsăm pe altă 
dată? 

— Îmi ești dragă, mă inciţi din punct de vedere sexual, dar 
nici simțul datoriei nu-mi dă pace, așa că hai să mai stăm puţin 
de vorbă! Tare aș vrea să înțeleg cum au reușit șase sute 
patruzeci de soldaţi spanioli - venind dintr-o ţară mai civilizată, 
ce-i drept - să înfrângă un imperiu apărat de zeci, ori chiar sute 
de mii de războinici. Asta constituie o nebuloasă pentru mine. 

— Părerile în această privință, nu puţine la număr, sunt 
împărțite și foarte diversificate, îl lămuri ea. Specialiștii și 
cercetătorii au căzut de acord doar asupra câtorva aspecte. 
Dacă nu te superi, am să încep cu cele pe care mi le-am însușit. 
Mă urmărești? 

— Sunt numai ochi și urechi, iar la sfârșit poţi să mă și asculți 
ca la școală, dacă vrei. Ai să fii foarte surprinsă să constaţi că 
am reţinut absolut totul. Dar totul... 

— ... Ha, ha, ha! îl întrerupse profesoara. Asta înseamnă că 
ești un studentul ideal. 

Lucky își aprinse o ţigară Winston și căută o poziţie cât mai 
comodă, pentru a nu se foi în timpul prelegerii, iar femeia 
începu să-i povestească pe un ton didactic. 


41 


— Nu încape nicio îndoială că, din punct de vedere tehnic, 
armamentul spaniolilor era net superior celui deținut de azteci. 
Aveau cai, tunuri și praf de pușcă, cu toate că acesta era mai tot 
timpul umed din cauza climei și nu prea putea fi folosit. La fel, 
caii deveneau inutili în regiunile accidentate ori cu o vegetaţie 
abundentă. Fernando Cortez a plecat din Cuba ca să cucerească 
Mexicul, la începutul secolului al XVI-lea, trimis de guvernatorul 
spaniol al insulei. La scurt timp după ce corăbiile părăseau 
coasta guvernatorul se răzgândește, dar Cortez nu vrea să se 
întoarcă, îndreptându-se spre imperiul condus de Montezuma al 
II-lea. Capitala Tenochtitlan, astăzi Mexico, îi întâmpină pe 
spanioli ca pe niște oaspeţi de seamă și nimeni nu se revoltă 
atunci când însuși împăratul este făcut prizonier, cu voia 
acestuia. Între timp, Cortez află că guvernatorul a trimis trupe 
după el pentru a-l pedepsi. Lasă o mână de oameni să-l 
păzească pe Montezuma și se luptă cu propriii conaţionali, 
învingându-i. La întoarcere, conchistadorul află că împăratul 
aztec fusese ucis cu pietre chiar de unele triburi ce i se închinau. 
Motivul a constat în faptul că Montezuma al II-lea a refuzat cu 
încăpățânare să declanșeze războiul împotriva cotropitorilor, 
preferând să moară în urma loviturilor primite decât să-i 
înfrunte. 

— Scuză-mă că te întrerup, dar ce-a fost cu omul ăsta, care 
am înţeles că avea aproape patruzeci de ani și era destul de 
sănătos la cap? interveni Lucky. 

— Și nu numai la capul la care faci tu referire, râse Maria. 
Montezuma al II-lea avea un harem format din aproximativ șase 
sute de femei. Inainte de a le vizita, spun legendele, consuma 
cincizeci de cești de ciocolată (xocolati), descoperire care 
aparține aztecilor și conţine stimulenţți ai sistemului nervos 
central. Povestea ciocolatei începe de fapt de la arborele de 
cacao adorat de mayași și continuă cu folosirea plantei drept 
afrodiziac de către azteci. A fost adorată de conchistadori, 
neglijată de piraţii englezi și valorificată de comercianții 
olandezi, până când întreaga umanitate i-a prins gustul. Dar... 

— ... Nu despre asta voiam noi să vorbim, dragul meu, așa că 
iartă-mi divagaţia! o întrerupse Lucky, zâmbitor. 

— Extraordinar, ce coincidenţă! se amuză profesoara. Erau 
exact cuvintele pe care doream să le rostesc în continuare. 

— Nu e nicio coincidență, Maria. Nicio coincidenţă... 


42 


Ea îi zâmbi visătoare, după care îl întrebă: 

— Adică cum, nu e? Vrei să spui că ai știut dinainte ce-am să 
zic? 

— Cam așa ceva... 

Și-atunci eu de ce mai vorbesc? se uită profesoara la el ca la 
unul puţin sărit, pe care nu trebuie să-l contrazici, dacă nu vrei 
să facă urât. 

— Stai puţin, draga mea, se ridică bărbatul de la locul său, 
apropiindu-se și mângâindu-i părul. Lucrurile nu stau tocmai 
așa. Am eu unele calităţi - să zicem, telepatice -, dar nici chiar 
așa. 

— Mă speriasem! se amuză ea, ridicându-și capul și ţuguindu- 
și buzele spre a fi sărutate. lar acum să ne întoarcem la 
Montezuma, hotărî ea după ce Lucky îi dăduse satisfacţie. la loc! 

Cu buzele umede, Maria era din ce în ce mai frumoasă în ochii 
bărbatului. lar ochii îi ardeau de dorință. 

N-ar fi exclus ca responsabilă pentru această stare să fie 
cantitatea de alcool pe care am consumat-o până acum, se 
gândi Branigan. Sau pe care a consumat-o ea. Cine știe?! Totuși, 
până în prezent n-am nutrit gânduri atât de sincere pentru vreo 
femeie, ceea ce poate însemna ori că am avut de-a face la viața 
mea numai cu târâturi, ori cu prea puţine femei adevărate. Sau 
deloc. 

— Unde rămăsesem? Ah, da! La sosirea spaniolilor, numai 
capitala Tenochtitlan număra peste 60.000 de locuinţe. Practic, 
aztecii i-ar fi putut copleși pe conchistadori și cu mâinile goale, 
dacă ar fi vrut asta. După asasinarea lui Montezuma, câteva 
triburi din nordul imperiului au pornit lupta împotriva 
cotropitorilor. Deși erau net superiori din punct de vedere 
numeric, n-au reușit să-i înfrângă pe spanioli. Focurile de artificii 
ale acestora din urmă i-au îngrozit, iar când Cortez a pus să le 
fie capturate steagurile de luptă, rezistența a încetat 
instantaneu. Asta se întâmpla, probabil, prin 1521, când a 
început și convertirea prin foc și sabie a aztecilor la catolicism. 
Ceva asemănător s-a petrecut și cu imperiul incaș în anul 1532, 
când Francisco Pizarro, în fruntea a 175 de soldaţi folosind cai și 
arme de foc, a înfrânt o armată de peste 50.000 de războinici. Și 
aici vorbim despre un imperiu ce se întindea pe circa patru mii 
de kilometri pătrați, din Columbia de azi și până în Chile. 


43 


— Dacă ar fi avut mitraliere de mare calibru, grenade, mine 
antipersonal și niște lansatoare de rachete la purtător ori câteva 
tănculețe, mai înţelegeam, dar așa... nu prea e de înţeles... 

— Și noi tocmai asta încercăm să facem: să înţelegem cultura 
și civilizaţia aztecă, modul lor de a gândi și rațiunea pentru care 
practicau sacrificiile umane. Sunt convinsă că la urmă ni se va 
revela și legătura dintre ceea ce s-a petrecut atunci și ce se 
întâmplă în zilele noastre. În continuare îţi voi expune părerile 
mele personale cu privire la înfrângerea aztecilor. 

— Te rog! 

— Montezuma, mare luptător și în același timp abil strateg, 
era un tip foarte credincios, crezând ca un habotnic în profeţii și 
soartă, mai mult decât majoritatea conaţionalilor săi ori a 
incașilor. Datorita acestei, să-i zicem, slăbiciuni, imperiul său a 
pierit. El a acceptat cu resemnare invazia spaniolilor, luând de 
bune vechile profeţii potrivit cărora urma să înceapă o eră nouă, 
odată cu sosirea trimișilor lui Quetzalcoatl sau chiar a acestuia. 
O parte din vechii mexicani au opus doar o rezistenţă sporadică 
invaziei. Drama populaţiei dispărute pleacă de la legendele 
toltecilor despre Quetzalcoatl, zeul cu pielea albă venit din 
spaţiul carpato-dunărean pentru a întemeia un regat. La 
plecare, divinul le-a promis că se va întoarce la o anumită dată. 
lar pe măsură ce sorocul se apropia, aztecii au început să 
descopere tot mai multe semne rău prevestitoare. Montezuma 
al II-lea urmărea cu mare atenţie toate aceste semne și trăia cu 
convingerea că profeția era pe cale să se împlinească. Așadar, 
dacă ar fi luptat împotriva conchistadorilor, s-ar fi împotrivit 
viitorului și chiar zeului suprem Quetzalcoatl, ceea ce pentru el, 
era de neconceput. Unul dintre aceste semne a fost marea 
foamete din 1507, urmată de un cutremur devastator. 
Montezuma a ordonat ţinerea unei mari ceremonii, care a 
abundat în sacrificarea copiilor, spre a celebra „aprinderea noii 
ere”. Mulţi specialiști cred că împăratul avea reale capacităţi 
previzionare, anticipând în permanenţă ceea ce avea să se 
întâmple atunci când dorea. Poate că acesta este adevăratul 
secret al lui Montezuma, iar nu cine știe ce comoară pe care și- 
au imaginat-o minţile unora, care au fost orbiți de câștiguri 
materiale de senzație. 

— Anticipa la fel ca și mine?! se miră Lucky, mai mult în sinea 
lui. 


44 


— Ce-ai spus? 

— Nimic important, continuă! 

— Tot înainte de invazia spaniolă, o cometă cu trei capete ce 
împrăștia scântei din coadă a fost văzută îndreptându-se spre 
est. In anul următor, o altă cometă a putut fi observată pe cer 
timp de patruzeci de nopţi. Semăna cu o lumină piramidală ce 
răspândea scântei în toate părţile. Profeţii și preoţii au 
considerat că acest semn anunţa război, foamete, molime și 
moartea conducătorilor. În anul 1508, Montezuma a primit în dar 
o pasăre rară de toată frumuseţea. Împăratul a văzut în creasta 
ei lucioasă ca o oglindă stelele reflectându-se, dar și niște bețe 
de foc - care ar fi putut foarte bine să fie puști. Pe urmă a mai 
observat războinici călare, animale despre care liderul aztecilor 
a bănuit că sunt căprioare. In același an, propria-i soră, Parazin, 
a intrat într-o comă profundă, crezându-se că a murit. Femeia și- 
a revenit însă în vreme ce cortegiul funerar se îndrepta spre 
cripta regală. Apoi a povestit următoarea viziune: niște bărboși 
cu pielea albă, înarmaţi și purtând coifuri metalice, aveau să 
vină de departe în corăbii imense, devenind stăpânii aztecilor. 

— Asta înseamnă ca n-ar fi exclus ca și Parazin să fi avut 
capacitățile senzoriale ale fratelui său. 

— Fără doar și poate, o altă nenorocire a fost fulgerul care a 
lovit templul zeului Huitzilopochtli, arzându-l din temelii. În fine, 
ultimul semn rău prevestitor s-a arătat în Tenochtitlan, când 
nopţile au fost tulburate de strigătele unei femei care au 
tulburat somnul localnicilor mai multe zile de-a rândul. Potrivit 
cronicilor, glasul „venea de peste tot și de nicăieri”, strigând 
fără încetare: „Copiii mei, copiii mei, unde să vă duc? Copiii mei, 
copiii mei sunt pierduţi!” In concluzie, după părerea mea, 
Montezuma ori n-a vrut să lupte deoarece era convins că invazia 
conchistadorilor era benefică, ori fiindcă se împăcase cu soarta, 
crezând că orice rezistenţă era inutilă. 

Lucky o urmărise pe profesoară cu cea mai mare atenţie și își 
însușise prelegerea cuvânt cu cuvânt. 

Dar cum ochii Mariei se făcuseră ceva mai mici, iar părerea lui 
era că auzise aproape tot ce trebuia pentru moment, se gândi 
că venise timpul ca amândoi să-și satisfacă poftele trupești. 
Doar și din acest motiv se aflau acolo, împreună. 

— lubito, eu zic să ne oprim aici. Mai avem timp și mâine... 


45 


— Lucky, ţi-am spus cam tot ceea ce era mai important, 
achiesă ea la părerea oaspetelui. Acum, cred că a sosit timpul și 
pentru distracţie. 

— Sau plăceri... o corectă el. N-aș vrea să crezi că am de 
gând să mă distrez pur și simplu cu tine. O relaţie pasageră, de 
scurtă durată, nu este tocmai ceea ce-mi doresc de la tine. 

— Să nu-mi spui că ăsta e preludiul unei cereri în căsătorie, că 
mă dai pe spate... 


46 


e Capitolul 6 * 


Bărbatul se afla în sala de consiliu împreună cu alţi douăzeci 
și cinci de adulți și un copil, punând la cale următorul sacrificiu 
ce trebuia înfăptuit peste câteva zile, Alonso fiind cel ce trebuia 
jertfit. 

— În curând vom intra în posesia secretului lui Montezuma și 
atunci vom deveni Fiii Focului, vorbi același bătrân maestru de 
ceremonii, având barba și pletele albe. 

Era îmbrăcat ca de paradă, purtând o mantie viu colorată, cu 
numeroase zorzoane și nasturi, un coif strălucitor împodobit cu 
pene viu colorate de quetzal - o pasăre asemănătoare cu 
papagalul -, și era încălțat cu niște sandale legate în sus pe 
picior cu curele fine din piele. Purta cercei în urechi, la gât vreo 
trei coliere din aur masiv, brățări la încheieturile mâinilor și un 
ghiul cât toate zilele pe inelarul stâng. Alţi patru bărbaţi erau 
costumați aproximativ la fel, dar ceva mai sărăcăcios decât 
bătrânul, iar ceilalți purtau doar mantii și haine de toată ziua pe 
dedesubt. 

— De sute de ani, înaintașii ne-au ţinut vie speranţa că noua 
eră va veni. Se apropie vremea. Se apropie timpul când ni se va 
permite să aflăm secretul lui Montezuma și să devenim aidoma 
zeilor cărora li se închinau aztecii. Din acel moment, noi vom fi 
salvatorii omenirii și nimic nu ne va mai lipsi, pentru că suntem 
cei aleși. Vom fi nemuritori, cunoscând trecutul, prezentul și 
viitorul. 

Asistenţa părea extrem de pătrunsă de vorbele oratorului și 
dădea aprobator din cap. La un moment dat, Alonso se auzi 
vorbind, până și el fiind surprins de îndrăzneala de a se 
amesteca în treburile maturilor: 

— Dar nu s-ar putea ca eu să nu mor? M-aș bucura să aflu și 
eu secretul acela... 

În jur se lăsă o tăcere de moarte, rău prevestitoare. 

Bătrânul se ridică de la locul său, păstrându-și cu greu calmul, 
se apropie de copil și îl mângâie pe creștet. Apoi îi privi pe 
ceilalţi, iar aceștia plecară ochii. 


47 


— Probabil că dascălii tăi nu ţi-au explicat prea bine ce fericire 
te așteaptă de-a dreapta lui Quetzalcoatl. lar ca să-i faci cinste, 
atât lui cât și nouă, care te-am crescut până la vârsta asta ca pe 
un adevărat rege, trebuie să-ţi întâmpini destinul cu mult curaj. 
Tu nu vei deceda după sacrificiu, ci vei deveni veșnic, asta 
trebuie să înţelegi. Vei veghea asupra noastră, a muritorilor care 
rămânem pe Pământ, și ne vei ajuta să fim fericiţi. Nu-i așa că e 
minunat? 

În ciuda vorbelor meșteșugite pe care le ascultase, Alonso nu 
era prea convins că dorea să devină protectorul acelor maturi. 
Viaţa îi era cu mult mai scumpă, iar teama de moarte îl 
determina să se opună sorții, cu toate că știa ce șanse puţine de 
supraviețuire are. 

— Ințeleg, învățătorule, că sacrificiul este necesar, dar n-ar 
putea fi răpus un animal în locul meu? întrebă el, cu nevinovăție 
în glas. Un animal care nu suferă și nu gândește. Unul care n-are 
sentimente ca noi, oamenii. Ar curge, poate, și mai mult sânge, 
iar Quetzalcoatl ar fi mai fericit. 

— Nu, dragule. Tu trebuie să fii acela. Numai în tine avem 
deplină încredere. Nu ne putem încredința soarta în mâinile unor 
dobitoace fără raţionament. Tu ai fost cel ales, așa că va trebui 
să-ți duci cu mult curaj menirea până la capăt. Numai așa va fi 
bine pentru toți. 

e 

— Uriașule, de-acum ești al meu! 

Thomas Roe zâmbi în sinea lui la remarca emisă de „insipida” 
Rosalie Gilbert, dar care, dintr-un anumit punct de vedere, era 
pe gusturile sale. Și, ca să facă atmosfera mai intimă, puse un 
CD cu muzică latino. 

Las' că mai vorbim noi după ce ţi-o arăt! ar fi vrut colosul să-i 
răspundă, dar consideră că nu era cazul s-o înspăimânte 
prematur cu giganticul său membru. 

Se aflau într-una dintre locaţiile conspirative ale CIA, la care 
agentul avea acces necondiţionat pentru situaţii de urgenţă. lar 
întâlnirea lui cu agenta FBI se înscria în respectiva categorie. Ce 
putea fi mai conspirativ decât un rendez-vous între doi 
superagenţi secreți americani, făcând parte din structuri 
diferite?! 

— Ai ceva de băut prin casă? îl întrebă ea, crezând că Tom o 
invitase în propriul apartament. 


48 


— Vezi și tu în bar! o îndemnă acesta, trântindu-se de-a 
dreptul pe covor și sprijinindu-se cu spatele de canapea. Trebuie 
să fie ceva pe-acolo, adăugă el, indicând o direcţie nedefinită. 

Rosalie îi ascultă porunca, unduindu-și șalele generoase prin 
fața privirilor care o sorbeau. lar în drum spre locaţia căutată, 
pentru a stimula plăcerea bărbatului, începu să se dezbrace de 
la talie în sus. 

Înainte de a primi băutura, când femeia rămăsese doar în 
pantaloni și cu țâțele goale, Tom avu un șoc. 

Cu scovergile alea pleoștite, cu perele alea care s-au copt 
prea mult, vrei tu să-mi scoli colosul din adormire? întrebă el în 
gând, vizibil iritat. Mai bine rămâneai dracului îmbrăcată și 
practicai două găuri cât să-ţi pot vedea sfârcurile... Din tot 
pieptul tău, alea sunt cât de cât acceptabile. 

Din fericire, după ce dădu de dușcă o jumătate din paharul cu 
whisky plin ochi, iar Rosalie abandonă toate textilele care o 
încorsetau, malacul își schimbă atitudinea complet, ochii lui 
nemaiputându-se dezlipi de pe șoldurile generoase ale agentei 
FBI și de pe fesele ei obraznice, tocmai bune de penetrat. 

Uite - se miră Tom în gând -, dacă o privesc de la talie în jos, 
lucrurile par să se îndrepte! În acea zonă ai ce vedea. 

— Rosy, să știi că am vrut să ţi-o trag din prima clipă în care 
te-am cunoscut, începu bărbatul, pe un ton voit afectat. Incă de 
când am venit singur la voi prima oară, te-am apreciat ca pe o 
fată deosebită. 

— Și eu am fost convinsă, dragule, că în tine zace un armăsar 
căruia îi place să călărească sau să fie călărit ca la cursele cu 
miză mare. De asemenea, am fost sigură că n-ai să-mi înșeli 
așteptările. N-ai să mi le înșeli, nu-i așa? 

— Mai încape vorbă?! 

— În acest caz, mă pot considera o femeie fericită încă de pe 
acum. 

— În privinţa acestui aspect ne vom lămuri în curând, 
frumoasa mea, acceptă Tom provocarea, terminându-și paharul 
și solicitând un altul, la fel de plin ca anteriorul. Monstrul meu cu 
un singur ochi e pe cale să prindă viaţă și sigur ai să te 
îndrăgostești de el de la prima vedere. 

Între timp, bărbatul își aduse aminte de proverbul potrivit 
căruia nu există femeie urâtă, ci băutură prea puţină... lar 
aceste vorbe de duh îi dădură și mai multă speranţă în privința 


49 


partidei de sex pe care o puneau la cale, fiind într-o fază foarte 
avansată cu preparativele și gingășiile pe care și le spun 
îndrăgostiţii înainte de a face amor. 

Trecuse un sfert de oră de când se aflau acolo, iar Rosalie 
abia dacă dusese paharul la buze. In schimb, nu pregetase să-l 
servească pe iubitul ei din acea noapte şi să se miște lasciv prin 
fața lui, pentru a-i stârni virilitatea. Intr-un târziu, pe când 
femeia tocmai se gândea că se zbenguia ca apucata de prea 
mult timp prin fața malacului fără a vedea vreo reacţie din 
partea acestuia, observă că agentul freca de zor un obiect cât 
toate zilele, ce nu semăna defel cu tot ceea ce văzuse ea de-a 
lungul vieţii în materie de penis. 

Să fie oare adevărat? se întrebă domnișoara Gilbert, ducându- 
și instinctiv o mână între picioare, de parcă ar fi vrut să constate 
dacă acea enormitate ar putea-o încăpea. E oare cu putinţă să 
existe așa ceva în realitate? Asta înseamnă că Cerul mi-a 
ascultat rugăciunile și mi-a dat ceea ce mi- am dorit toată viaţa. 
De-acum am să-mi numesc giganticul vibrator „mititelul”... Și 
niciodată n-am să mă mai sui în pat înainte de a-mi spune 
rugăciunea de seară în genunchi... Acum, Cerul nu-mi mai e 
potrivnic. Mi-a scos în cale omul pe care l-am așteptat toată 
viața. 

Incheind seria acestor gânduri, Rosalie se apropie de bărbat, 
unduindu-se în aceiași pași de dans - fiindcă alţii oricum nu știa 
-, apoi îngenunche în faţa lui. 

— N-ai vrea să mă lași pe mine să fac treaba asta? întrebă ea 
pe cel mai candid ton din lume. Nu-ţi face probleme, că mă 
pricep, și dacă nu-ți place, accept reclamaţii. 

In loc de răspuns, Tom o prinse de ceafă și se abandonă 
oarecum brutal în gura femeii. 

Cu gura ei masivă aducând cu a unui cal de rasă, Rosalie îi 
cuprinse din prima încercare jumătate din mădular, după care îl 
scoase repede afară pentru a exclama: 

— Ce bun e!... 

Apoi continuă ceea ce începuse, treptat reușind să înghită cu 
totul acel monstru mai mult în carne decât în oase... Amigdalele 
pârâiră, dar FBl-ista nu cedă provocării, fiind o fată bine 
antrenată și învățată cu greul. 

— Rosy, ai grijă să nu te îneci! se arătă Thomas Roe grijuliu cu 
soarta femeii, deoarece se mai confruntase cu unele experiențe 


50 


triste, când fetele se înecaseră și fusese nevoit să le facă 
respiraţie gură la gură pentru a le readuce la viaţă. Orice s-ar 
zice, între agenţii a două instituţii atât de importante ca ale lor 
trebuia să existe o strânsă colaborare. 

Femeia ridică ochii spre bărbat, fără a-l elibera cu totul, și îi 
răspunse cu greu, gura rămânându-i destul de plină: 

— Nu-ţi face probleme inutile! Mă descurc. Și n-am să te las 
până când nu te golesc așa. Trăiesc un vis prea frumos ca să mă 
trezesc la realitate în asemenea momente. Orice s-ar întâmpla, 
iubitule, te rog să nu mă menajezi! Ai înţeles? NU MĂ MENAJA!!! 

e 

Cine ştie din ce motiv Martin Abramson, agentul FBI aflat sub 
acoperire în organizația numită Fiii Focului, se trezi vorbind: 

— Dar de ce sunteţi atât de convins că clipa supremă e 
aproape? Profeţiile nu sunt foarte exacte în acest sens, din câte 
am studiat. 

Bătrânul îl privi o clipă, aruncând săgeți de flăcări din ochi, la 
fel cum proceda de fiecare dată atunci când cineva încerca să-i 
știrbească autoritatea. In secunda următoare însă se calmă, la 
fel ca mai devreme, răspunzându-i curiosului pe un ton preţios: 

— După părerea mea și a acestor patru eminenţe de lângă 
mine, profețiile sunt cât se poate de exacte. 

Cei nominalizați înclinară sugestiv din cap și apoi îi fulgerară 
cu privirea pe restul de douăzeci și cinci, ca să vadă dacă mai 
crâcnește cineva. 

Fără îndoială, era o provocare, dar intrusul știu să-i facă față 
cum se cuvine. 

— Am întrebat asta ca să ridic, de altfel, o altă problemă, 
spuse el, zâmbind cu nevinovăție. Așa că nu e cazul să fiu 
înțeles greșit. Oare n-ar fi mai benefic dacă, aflându-ne la 
sfârșitul așteptărilor noastre, am sacrifica mai multe vieţi pentru 
a-l îmbuna pe Quetzalcoatl? După părerea mea, ar fi mai bine. 
Așa au procedat înaintașii azteci și chiar mayașii în momente 
grele ori decisive, cum este cel traversat de noi. După cum 
vedeți, intențiile mele sunt cât se poate de limpezi. N-am nimic 
de ascuns. 

La auzirea acestor cuvinte bătrânul se destinse complet, pe 
faţa lui apărând chiar o grimasă ce aducea a zâmbet. Așadar, nu 
era vorba despre o trădare, cum bănuise inițial. Tânărul, acela 
chiar promitea și părea destul de devotat mișcării. lar asta era 


51 


bine - din cale-afară de bine -, pentru toată lumea, dar mai ales 
pentru cauză. 

— Nu cred că sunt necesare mai multe sacrificii, dar mă bucur 
că te-ai gândit la asta. Prietene, deși te afli de puţin timp printre 
noi, dai dovadă de mult atașament faţă de noi toţi. Quetzalcoatl 
va fi bucuros să te aibă alături atunci când îţi va veni timpul. 

Ultima remarcă a tartorului Leonard Mangiacotti avu darul de 
a îngheţa zâmbetul pe buzele agentului FBI aflat sub acoperire, 
Martin Abramson. 

e 

Thomas Roe își aprinsese de câteva minute un trabuc 
cubanez și o contempla cu plăcere pe Rosalie Gilbert, care se 
afla între picioarele lui, dedându-se la o felație de „olimpiadă”. 
Femeia transpirase toată, la intervale mici fiind nevoită să mai 
respire și pe gură, fiindcă nările nu asigurau o suficientă 
oxigenare a plămânilor. Dar, cu toate astea, părea că n-are de 
gând să se dea bătută în faţa provocării pe care o visase 
întreaga ei viaţă. În plus, trăia cu convingerea că ceea ce avea 
să urmeze după magnificul sex oral nu va uita niciodată. Poate 
că le va povesti și nepoților, cândva, acele clipe de romantism 
extrem cu care se întâlnise o singură dată în întreaga ei 
existenţă. O dată, da' bine... 

Domnișoara Gilbert începuse de la un timp să aibă unele 
probleme. Pe de o parte, elanul ei se dovedea a fi mai mare 
decât propriile capacităţi de înghiţire, iar pe de alta, mâna lui 
Tom care îi presa ceafa o aducea la un pas de sufocare. Din 
două una: ori proceda astfel încât vulcanul să erupă în gura ei 
cât mai repede, ori se pregătea să-și încheie socotelile pe acest 
Pământ prin asfixie. Cale de mijloc nu exista. Și tocmai în acel 
moment îi veni ideea salvatoare. 

Rosalie prinse penisul de la bază cu ambele mâini, una 
deasupra celeilalte, și acceleră mișcările capului, ignorând faptul 
că ametțeala o încerca de mult. Din fericire pentru ea, ultimele 
eforturi îi fură încununate de succes. 

Agentul CIA renunţă la ceafa domnișoarei Gilbert și îi prinse 
ambele sfârcuri între degete, răsucindu-i-le într-o parte și-n alta, 
pregătindu-se astfel pentru inevitabila erupție. 

— Nu te lăsa! o îmbărbătă el cu maxilarul încleștat. Am să-ţi 
dăruiesc tot ce am eu mai bun în mine... 


52 


Și fără acel îndemn, Rosalie oricum n-ar fi abandonat felaţia 
aflată în plină desfășurare sau, mai precis, spre final. Cum aerul 
nu-i mai ajungea, iar nasul i se cam înfundase, biata femeie 
sforăia, reușind cu mare dificultate să-și oxigeneze plămânii. 
Mâinile ei strângeau cu nădejde imensul mădular și, în acele 
clipe, chiar dacă ar fi fost detonată o bombă atomică în imediata 
ei apropiere, tot n-ar fi dat drumul preţiosului trofeu. 

In clipa în care primul jet ţâșni cu putere, stropindu-i 
amigdalele, din ochii agentei începură să se scurgă lacrimi mari 
ca de crocodil. La o asemenea fericire nu îndrăznise să spere în 
toată viaţa fără culoare pe care o trăise până atunci. Era mai 
mult chiar decât visase vreodată. 

Urmă, în valuri, erupția propriu-zisă. 

Domnișoara Gilbert nu mai prididea să înghită și să 
zâmbească în același timp, fiind profund pătrunsă de ceea ce i 
se întâmpla. Din acest motiv scăpă o parte din lichidul seminal 
pe la colţurile gurii, dar se folosi cu dexteritate de degete ca să 
recupereze pierderea și să păstreze curat părul pubian al 
binefăcătorului ei. Incredibil dar adevărat, organul agentului 
fusese golit în totalitate, dar mătărânga se înmuiase doar într-o 
mică măsură, fiind gata în orice moment s-o ia de la capăt. 

Oare ce să însemne asta? se întrebă femeia în gând, 
neîndrăznind să rupă acea tăcere liniștitoare ce se instalase 
între ei. Că putem continua fără pauză această nebunie? Bine, 
dar așa ceva nu se întâmplă nici în filmele porno, care - o știe 
toată lumea - sunt cam trucate!... 

Ca pentru a-i confirma așteptările, Thomas o ridică și o așeză 
cu spatele la el - poziţie după care se dădea în vânt -, apoi 
începu să-i lovească fesele cu penisul învârtoșat, pregătindu-se 
pentru noi incursiuni în adâncurile partenerei lui. 

De parcă s-ar fi aflat în transă, Rosalie prinse a face mișcări 
sexuale specifice, iar în clipa în care monstrul îi invadă în sfârșit 
intimitatea urlă cât o ţinură bojocii: 

— Mamăăă!!! 

e 

— Sacrificiul va avea loc vineri, adică peste trei zile. Fiii 
Focului sunt pregătiți. 

Cei trei se aflau în separeul unui bar de cartier și consumau 
câte o bere. Ori de câte ori se apropia cineva de masa lor 


53 


tăceau cu toții, așteptând ca respectivul să se îndepărteze, 
astfel încât să nu poată prinde nici măcar o frântură din discuţie. 

— Deocamdată nu știu unde se va petrece nebunia, dar am să 
vă anunţ în timp util. Mă consideră unul de-ai lor, în privinţa asta 
nu am nici cel mai mic dubiu. 

— Mi-e teamă să nu te tragă pe sfoară, iar copilul să fie ucis 
fără ca noi să avem posibilitatea de a interveni la timp, își 
exprimă Rosalie Gilbert îndoiala. Oare le-ai câștigat într-adevăr 
atâta încredere câtă crezi tu? 

— Mai mult ca sigur, aprecie Martin Abramson. Și am toate 
motivele să susţin asta, după episodul petrecut ieri. Au fost 
foarte mulțumiți de mine. 

În continuare, agentul sub acoperire le povesti colegilor cele 
întâmplate în sala de consiliu, amintindu-le despre propunerea 
pe care o lansase pentru a nu da de bănuit. 

— Eşti nebun! sări sfrijitul Ramsey de la locul său. Dacă 
sectanţii ăia, sau ce-or fi ei, se iau după tine și ucid mai mulți 
copii?! Nu asta era misiunea ta, să amplifici dezastrul cu care ne 
confruntăm. 

— Nu-ţi face griji, că nu se va întâmpla una ca asta! Ei au un 
program foarte bine stabilit, pe care îl respectă cu sfinţenie, se 
pare, de o perioadă foarte mare de timp. Iniţial era cât pe ce să 
mă dau de gol și s-o bag pe mânecă, după care m-am reabilitat 
în ochii lor, mai ales ai moșului ce conduce toată tărășenia. In 
cheamă Leonard Mangiacotti. Vedeți ce puteţi afla despre el. In 
scurt timp am sa vă furnizez informaţii și despre ceilalţi 
conducători ai organizaţiei Fiii Focului. 

— Acum, dă-ne adresa! 

— Știu doar locaţia unui subsol pe care l-au închiriat, dar cu 
siguranţă că mai au un sediu central și câteva case în care îi 
cresc și-i educă pe copii. Am să le aflu pe toate, apoi vă dau de 
știre. 


54 


e Capitolul 7 «* 


Era aproape dimineaţă, iar Lucky și frumoasa Maria Mazella 
încă stăteau la palavre. După ce se iubiseră vreme de două ore 
deschiseseră din nou subiectul aztecilor. Profesoara încerca să- 
și lămurească partenerul în privinţa rezultatelor la care ajunsese 
cu studiile ei, captând întreaga atenţie a lui Branigan. 

— Eu am impresia că acești enigmatici Fiii ai Focului au un 
scop foarte bine definit pentru care - practică sacrificiile umane. 
Și nu cred că e vorba despre cine știe ce comoară, după cum 
vorbesc legendele... 

— ... Te referi la legendara comoară a lui Montezuma, despre 
care s-a tot vorbit? o întrerupse Lucky. 

— Exact, sau mai degrabă aș spune că avem de-a face cu 
ceva ezoteric. Aș vrea să-ţi vorbesc acum despre concluziile la 
care am ajuns eu, după studierea subiectului aflat în discuţie. 
Insă te previn de la început că aceste păreri s-ar putea să ţi se 
pară destul de abracadabrante. Până în prezent n-au fost 
dezvăluite nimănui. Tu ai auzit despre Cronica Akashică, sau 
despre corpul astral? 

— Astea ce mai sunt? 

— Taci și ascultă, fiindcă sunt ferm convinsă că ai să înţelegi 
cu exactitate ceea ce am să-ţi spun! 

— Asta și fac... 

— Cronica Akashică e foarte dificil de definit. Este, dacă vrei, 
un fel de folder al unei unde radio, în care încap mai multe 
foldere, în care intră și mai multe foldere cu unde radio și așa 
mai departe, ca la computer. Fiecare dintre aceste documente 
este purtătorul unui mesaj, al unui program diferit, în limbi 
diferite, la ore diferite și în dimensiuni diferite. Toate aceste 
unde purtătoare de informaţii ce există în jurul nostru nu pot fi 
percepute decât de corpul nostru astral - subconștientul -, cel 
care deține nouăzeci la sută din inteligența umană, știut fiind 
faptul că oamenii nu sunt capabili să-și folosească mai mult de 
zece la sută din capacităţile intelectuale. Cu alte cuvinte, 
Cronica Akashică înglobează totalitatea vibraţiilor care au avut, 
au și vor avea loc pe acest Pământ; iar ele există dintotdeauna. 


55 


Altfel spus, tot ceea ce s-a petrecut pe Terra până acum și ce va 
să urmeze există și va exista sub formă de vibrații. lar cine 
poate  desluși aceste vibrații - adică este capabil să-și 
părăsească corpul fizic pentru a intra în cel astral - are 
posibilitatea de a citi Cronica Akashică. După părerea mea, 
aceasta e adevărata comoară a lui Montezuma: să cunoşti 
trecutul, prezentul și viitorul, precum un adevărat aparat de 
recepţie capabil să obţină orice informaţie dorește, atunci când 
dorește, în concluzie, Fiii Focului vor să afle trecutul, prezentul și 
viitorul pentru a stăpâni lumea. Cu un asemenea control asupra 
planetei, nimeni nu le mai poate sta în față. 

— Dar ce rol au sacrificiile umane în toată treaba asta?! se 
miră Lucky, pe bună dreptate. 

— Aici intervin tradiţia și legendele. De aceea ţi-am spus, iar 
acum ţi-o repet: atâta vreme cât nu vom ajunge să cunoaștem 
trecutul, nu vom ști ce se întâmplă în prezent, nu vom avea 
habar nici despre ce s-ar putea petrece în viitorul apropiat ori 
îndepărtat. 

— Și dacă eu îţi demonstrez că pot prevedea ce urmează să 
se întâmple în viitorul apropiat, fără să citesc Cronica Akashică, 
ce-ai să zici? 

— lubitule, vrei să glumim din nou, sau ce? 

— Sau ce... Maria, sau ce... N-am chef de glume, te asigur. 
Sunt cât se poate de serios, mai serios decât am fost vreodată 
chiar. Cum ai reacţiona dacă ai afla că am peste cincizeci de ani 
și că pot ghici ce ai tu de gând să faci peste zece minute, o oră, 
mâine sau poimâine? 

Doctorul Mazella îl privi pe bărbatul cu care tocmai făcuse 
dragoste, gândindu-se pentru a doua oară că ceva nu era în 
regulă cu el. Vorbea atât de alambicat încât îi depășea puterea 
de înțelegere. 

— AŞ spune că glumești ori că ești dus cu pluta, dragul meu. 
Glumești, nu-i așa? 

— „Cronica Akashică e foarte dificil de definit. Este, dacă vrei, 
un fel de folder al unei unde radio, în care încap mai multe 
foldere, în care intră și mai multe foldere cu unde radio și așa 
mai departe, ca la computer” - recită Lucky pe de rost cuvinte 
rostite de profesoară ceva mai devreme. Recunoști că ai spus 
această frază întocmai cum am repetat-o eu, fără să-mi 
trebuiască prea mult timp de gândire? 


56 


— Recunosc, admise Maria, după câteva clipe de stupoare. 
Dar asta nu spune mare lucru. Ai posibilitatea de a reţine... 

— ... Dar dacă ţi-aș repeta cuvânt cu cuvânt toate vorbele pe 
care mi le-ai adresat în această seară? 

— Atunci aș intra la bănuieli... 

— Dar dacă, după un moment de concentrare, ţi-aș spune ce 
ai de gând să faci peste cinci minute sau mâine dimineaţă? 

Fără a mai aștepta răspuns, Lucky închise ochii, se concentră 
câteva secunde, apoi se trezi buimac din transă, căută ceva de 
scris și își făcu câteva notițe. Apoi își privi amuzat iubita. 

— Până te mai limpezești puţin, eu am să fac un duș, nu te 
supăra! vorbi Maria, puţin ofuscată de atitudinea celui de care 
se atașase subit. Intre timp, amândoi ne vom pune gândurile în 
ordine. Pe urmă mai vorbim. 

În clipa în care profesoara termină de vorbit, Lucky îi înmână 
hârtia pe care o mâăzgălise puţin mai devreme. Pe ea se aflau, 
cu exactitate, cuvintele pe care doctorul Mazella tocmai le 
rostise. 

— Dar... e incredibil! Cum poţi să faci asta, Lucky? mai întrebă 
profesoara, de astă dată dându-i dreptate acelui bărbat cu totul 
ieșit din comun. 

(J 

Ceea ce auzi doctorul antropolog Maria Mazella în 
următoarele câteva minute părea de-a dreptul incredibil. Lucky 
îi spusese povestea lui, varianta prescurtată, iar femeia îl privea 
interzisă, parcă nevenindu-i să dea crezare celor auzite, cu toate 
că demonstrațiile lui Branigan fuseseră cât se poate de 
elocvente. Mai citise ea despre aşa-zişi paranormali, chiar 
studiase vreo doi, însă capacitățile lui Lucky nu se asemănau 
nici pe departe cu toți aceştia la un loc. Era de-a dreptul 
incredibil. 

— Dragul meu, tu ai încercat vreodată hipnoza? îl întrebă ea 
la un moment dat. 

— Pe cine? făcu bărbatul, nedumerit. 

— Vreau să spun - se corectă profesoara -, ai încercat 
vreodată să te auto-hipnotizezi? 

— De când m-am trezit din comă n-am citit nimic despre 
acest subiect, așa că știu exact atât cât știam și acum douăzeci 
de ani despre hipnoză. Adică, mai nimic. E vorba despre o 
șarlatanie cu ajutorul căreia unii fac o groază de bani, nu-i așa? 


57 


— Nu tocmai... 

— ... OK, acum urmează să-mi spui de ce ai atins acest 
subiect, din câte mi se pare, o întrerupse Lucky. 

— Exact. Mă gândeam că, dacă ai reuși să te auto-hipnotizezi, 
ţi-ai putea teleporta gândurile în timpul demult apus al aztecilor 
și ai afla secretul înfrângerii lor de către spanioli. Capacităţile 
tale paranormale sunt de-a dreptul extraordinare, și nu mă 
îndoiesc că vei reuși. Sau, cel puţin, există mari șanse de 
reușită, după părerea mea de specialist în domeniu. 

— Bine, dar treaba asta nu ar duce în mod direct la aflarea 
misterului Cronicii Akashice, și nici la anihilarea grupării care 
sacrifică copii în zilele noastre, aprecie Branigan. Am dreptate 
sau nu? 

— Ai, Lucky, dar trebuie să admiţi că ar fi un pas important 
înainte. O asemenea experienţă ne-ar putea aduce multe 
surprize, și nu îţi ascund faptul că eu aș fi foarte interesată să 
aflu oricât de multe amănunte în legătură cu înfrângerea 
vechilor mexicani. Nimeni în afară de tine n-ar putea realiza un 
asemenea succes; cel puţin asta este convingerea mea. 

Bărbatul se gândi câteva clipe la acea propunere extrem de 
ciudată, cu teama de a nu se amesteca în cine știe ce 
încurcătură. Instinctul său de conservare îl avertiza mai 
întotdeauna, cu predilecție atunci când existenţa lui se putea 
complica mai mult decât era necesar și când era pe cale să dea 
de necaz. De data aceea însă, subconștientul său nu înregistră 
niciun pericol, așa că ajunse la concluzia că, măcar pentru 
moment, nu avea de ce se teme. 

— Dacă mă poţi ajuta, am să încerc, acceptă el, după ce 
reflectase la riscurile la care se expunea. N-am nimic de pierdut, 
deși mi se pare de-a dreptul ridicol „să-mi amintesc” fapte care 
s-au petrecut cu sute de ani înainte să mă nasc. De-a dreptul 
ridicol... 

— Din moment ce spui asta, îmi dai impresia că ai uitat de 
Cronica Akashică... știi, vibraţiile acelea... În plus, omiţi faptul că 
ţi-ai revenit după o comă care a durat douazeci de ani cu niște 
capacităţi psiho-intelectuale total neobișnuite pentru restul 
pământenilor. 

— Ai dreptate, Maria. Chiar că uitasem... Te pomenești că, 
atunci când eu „văd” ce urmează să se întâmple, citesc în 
Cronica aia... 


58 


— N-ar fi exclus. Să înțeleg, deci, că ești tentat de experiența 
pe care ţi-o propun, care ţi-ar putea lămuri și ție multe 
necunoscute? 

Bărbatul o privi lung câteva clipe, oscilând între două tentatii. 
Cum stătea cu sufletul deschis în faţa lui, Lucky ar fi vrut să o ia 
chiar în acel moment în braţe și să facă dragoste cu ea. Era atât 
de frumoasă și părea atât de sinceră... Pe de altă parte, 
posibilitatea de a afla amănunte în legătură cu ceea ce se 
petrecea cu el era încă și mai puternică. În cele din urmă optă 
pentru cea de-a doua variantă, nu fără să regrete că amânase o 
nouă partidă de sex. 

— Deci, cum procedăm? zise el, zâmbindu-i larg. 

— Accepţi să-mi dai ascultare în tot ce-ţi voi cere? răspunse 
profesoara tot printr-o întrebare. 

— Fără cea mai mică ezitare, doctore, veni răspunsul prompt 
al lui Branigan. Doar am căpătat o încredere oarbă în tine, și am 
convingerea că n-ai să mi-o înșeli. 

— In acest caz, nu trebuie să faci altceva decât să-mi 
îndeplinești întocmai poruncile, fără să uiţi că, de fapt, nu eu te 
hipnotizez, ci tu o faci singur, respectând instrucţiunile mele. 
Sau ceva de genul acesta... Dar mai întâi am să-ți dau câteva 
repere despre conștient și subconștient, care te vor ajuta în 
cadrul acestei experienţe. Voi începe cu cel de-al doilea termen. 

— Dacă e necesar... 

— Este. Se pare că subconștientul nu e înzestrat cu rațiune și 
nu reacţionează la sugestiile primite, dar înregistrează în 
memoria neutilizată a creierului uman tot ce vede și aude, fie 
minciună sau adevăr. Subconștientul e lipsit de discernământ și 
n-are logică, dar dacă vei putea să-l supui, determinându-l să-ţi 
dezvăluie fapte de care conștientul este străin, vei afla lucruri 
nebănuite. Poate că tu chiar asta faci uneori, fără să-ţi dai 
seama. 

— Stai, că nu înţeleg ceva! OK, subconștientul ăsta știe și ce 
eu nu știu, dacă am înțeles bine. Bravo lui, eu n-am nimic 
împotrivă! Dar cum poate ști și ce nu știe chiar el? Este, la 
rândul lui, un subconștient paranormal? 

— Adică? întrebă profesoara, nedumerită. 

— De unde să știe el ce s-a petrecut cu mult înainte ca eu să 
mă fi născut? Și-a făcut loc în creierul meu vreun zeu nemuritor 
sau ce? 


59 


— Latura ezoterică este mult mai complexă decât ne putem 
noi închipui. Cum să-ți spun eu... Ai auzit despre reîncarnare, 
nu-i așa? 

— Firește, cine n-a auzit?! 

— Ei bine, trebuie să admiţi că nu ești o fiinţă care s-a născut 
o singură dată, devenind om de la prima naștere. Ai mai trăit și 
înainte de asta, dar sub alte forme. Sub o mulţime de alte 
forme, dacă mă înţelegi. 

— Înţeleg, făcu Lucky, din ce în ce mai captivat de 
cunoștințele iubitei lui. În concluzie, cu sute de ani în urmă, 
chiar și pe vremea imperiului lui Montezuma, eu trăiam sub o 
formă sau alta, iar subconștientul meu înregistra conștiincios tot 
ceea ce se petrecea în jur. Stai așa! În jurul meu am spus... Dar 
de unde știm noi că am trăit în Mexic, iar nu în altă regiune, 
aiurea? Mergem cumva la noroc? 

— N-ai trăit exact atunci, dar ai fi putut să fii conectat în 
permanenţă la toate celelalte subconștiente ale fiinţelor de pe 
planetă. Acum înţelegi, dragul meu? 

— Acum, da... 

— Să revenim, se arătă profesoara mulţumită de capacităţile 
de înţelegere ale studentului ei. Conștientul nu este polivalent, 
și nu se poate concentra cu succes asupra mai multor probleme 
în același timp. El abordează una, o analizează, trage concluzii și 
acţionează în consecinţă, adoptând-o sau respingând-o. Abia pe 
urmă o studiază pe următoarea. 

— Pot să te contrazic? încercă Lucky, pe un ton timid. 

— Încearcă! 

— Gândirea mea - cred că și a ta - precum și a multor oameni 
este extrem de distributivă... 

— ... Știu ce vrei să spui, iubitule, îl întrerupse Mazella, 
zâmbindu-i drăgălaș. Dar uiţi faptul că gândurile se pot schimba 
fulgerător, în fracțiuni de secundă, poate chiar mai repede. 
Specialiștii au demonstrat că, deși oamenii cred altfel, ei nu se 
pot concentra decât la un singur subiect într-o anumită clipă. 
Acesta este adevărul gol-goluţ, și nu altul. Dar cum intervalul 
este extraordinar de mic între două gânduri, noi avem impresia 
că suntem atenţi la mai multe idei în același timp. 

— Cu alte cuvinte, a susține că Napoleon făcea două-trei 
lucruri deodată, așa cum se știe, este o tâmpenie? 


60 


— Nu chiar. El, ca și alţi oameni de altfel, aveau și mai au 
asemenea capacităţi intelectuale, dar chiar dacă se gândesc la 
mai multe lucruri la intervale foarte mici de timp, o fac pe rând, 
nu în același timp. 

— Acum am înțeles. 


61 


e Capitolul 8 « 


Doctorul Mazella se ridică și trase jaluzelele, astfel încât 
primele raze ale soarelui să nu mai pătrundă în încăpere, apoi îl 
conduse pe Lucky într- un fotoliu și îi ceru să se relaxeze, în 
vreme ce ea monta o cameră de filmat pe un trepied, 
focalizându-și subiectul. Așeză în spatele lui o veioză care 
degaja o lumină albăstruie foarte discretă, stinse celelalte becuri 
și îi ceru să-și găsească o poziţie cât mai comodă. Verifică încă o 
dată decorul și-i spuse: 

— Stai liniștit și destinde-te! Nu ţi se va întâmpla nimic rău, fii 
pe pace! Taci, nu vorbi. Nu trebuie să spui nimic, ci doar să mă 
asculţi necondiţionat. 

Femeia trase veioza mai în faţă, astfel încât o parte din 
fasciculul de lumină să bată pe chipul bărbatului, și îi ceru să 
respire în voie, lăsându-și gândurile să rătăcească unde voiau 
ele. Ceea ce dură câteva minute bune, după care îi porunci: 

— Acum gândește-te că singura ta dorinţă este aceea de ate 
destinde complet. Nimic altceva nu te mai interesează. Toţi 
mușchii trebuie să se relaxeze, dar absolut toți. Incepe cu 
degetele de la picioare. Gândește-te intens la ele, de la degetul 
mare al piciorului drept și continuând cu restul. 

În vreme ce Lucky executa dispoziţiile primite, profesoara 
stătea nemișcată pe un taburet pe care îl așezase în fața lui. Il 
privea cu duioșie și, în același timp, cu nemăsurat de multă 
curiozitate pe acel om, despre care cu doar două zile înainte nici 
măcar nu știa că exista. Abia acum realiza că modul în care 
evoluase relaţia lor era de-a dreptul bizar. li ceru din nou: 

— Imaginează-ţi că întregul tău corp este un furnicar și că 
fiecare celulă este ocupată de câte o furnicuţă. Aceste vietăţi, în 
realitate, îți pun în mișcare mușchii și tendoanele pentru a te 
putea deplasa. La fel, ele fac inima să bată și să pompeze sânge 
în organism, filtrează aerul care ajunge în plămâni, elimină 
toxinele, păstrează echilibrul dintre globulele albe și cele roșii, 
reglează digestia și așa mai departe. Acum, începând de la 
degetul mare al piciorului drept, comandă furnicuțelor să te lase 
în pace, să-și vadă doar de treaba lor, deoarece vrei să te 


62 


odihnești. Continuă cu gleznele, tibiile, genunchii, pulpele și nu 
te opri decât după ce și ultima furnicuţă a rămas nemișcată în 
locul în care este repartizată să-și desfășoare activitatea. Dacă 
te oprești înainte, vraja se rupe. 

Dată fiind firea lui în general veselă, fu de mirare că Lucky nu 
izbucnise în râs până în acel moment. Acea atitudine dovedea 
că trata experimentul cu cea mai mare seriozitate. 

— Eşti moale și fără vlagă, deoarece nicio furnicuţă nu-ţi mai 
pune celulele în mișcare, păstrându-ţi în funcţiune doar organele 
vitale. Totuși, ai grijă ca nu cumva vreuna mai neascultătoare 
să-și facă de cap, tulburându-ţi relaxarea! Inspiră adânc de 
câteva ori și fără grabă, apoi expiră. Umple-ţi plămânii cu oxigen 
și reține-ţi câteva secunde răsuflarea, după care expiră foarte 
lent preţ de câteva secunde. Ascultă-ţi bătăile inimii și continuă 
exercițiul. Destinde-te complet, până când vei ajunge să te simţi 
foarte bine. Nu mai ești crispat, niciun freamăt interior nu te 
deranjează și încerci o senzaţie minunată de liniște și împlinire. 
Acum, parcă și capul ţi se îngreunează în mod plăcut. E foarte 
bine, totul e foarte bine... 

Lucky făcuse ceea ce i se ceruse până în acel moment, fiind 
din cale-afară de surprins că, ascultând-o pe Maria, ajunsese în 
acea stare pe care nu și-o putea explica. Simţea că era capabil 
să plutească cu gândul oriunde și-ar fi dorit. Până și trupul său 
parcă levita la o oarecare distanţă de sol. 

— Ridică-ţi puţin privirea spre veioza de deasupra capului. 
Așa. Acum vei adormi. Pleoapele ţi se îngreunează, și n-ai niciun 
motiv să te împotrivești somnului binefăcător. Numără în gând, 
fără să te grăbești, iar când vei ajunge la cifra zece vei dormi. 
Ți-e somn, pleoapele ţi-au devenit ca de plumb, totul este bine, 
n-ai niciun motiv să te opui acestei desfătări. Faci exact ceea ce 
vrei tu să faci și nimic mai mult. Ai ajuns la cifra zece și te afli 
într-o totală stare de auto-hipnoză. Ești pe deplin conștient de 
ceea ce se petrece în jurul tău și îi poţi da, în sfârșit, ordine 
subconștientului tău. De-acum, conştientul tău a devenit 
stăpânul creierului și-i poţi da ordine subconștientului. 

Pe nesimţite, profesoara se ridică de la locul său, constată că 
aparatul înregistra demonstraţia, iar unghiul de filmare era bun. 
II studie pe Lucky circa două minute, apoi se reașeză, 
continuând să-i vorbească. 


63 


— Te afli în capitala aztecilor, la începutul anului 1519, și ai 
auzit despre iminenta sosire a conchistadorilor, care de fapt au 
și debarcat pe coasta de est, întemeind orașul Vera Cruz. 
Povestește-mi ce se întâmplă, spune-mi ce vezi. 

Rămas cu ochii închiși, Lucky începu să vorbească pe un ton 
egal. 

— li zăresc cum debarcă pe țărm. Sunt peste două mii, din 
câte pot aprecia. 

— Istoria spune că au fost cel mult șase sute patruzeci, îl 
corectă profesoara. Poate că te înșeli. 

— Este o eroare, istoria s-a înșelat. Sunt peste două mii, poate 
chiar două mii cinci sute de luptători. Au circa o sută de cai, 
vreo douăzeci de tunuri și o mulţime de butoaie cu praf de 
pușcă. Mai au puști, pistoale, sulițe, săbii, pumnale, poartă 
coifuri aurii, platoșe, apărători la coate și genunchi, iar în rest 
sunt îmbrăcaţi ușor, de vară. Din câte mi se pare, nu sunt chiar 
atât de fioroși pe cât îi descrie istoria pe conchistadorii spanioli. 
In apropierea țărmului, corăbiile cu care au venit sunt în flăcări. 
Conducătorul lor a pus să fie arse, astfel încât nimănui să nu-i 
treacă prin cap că s-ar putea întoarce în Cuba. Soldaţii au 
protestat la început, dar s-au calmat repede, cu gândul la 
comorile și distracţiile care-i așteaptă. Pe urmă, când vor vrea 
să plece, vor ști să-i pună pe azteci să le construiască alte 
corăbii. 

— Intâlnește-l pe Montezuma, îi ceru doctorul Mazella. El ce 
face? 

După câteva clipe de tăcere, timp în care fruntea i se încreţi, 
Lucky se scutură ca de un vis urât și gemu din adâncul pieptului. 
Ceea ce vedea era de-a dreptul înfiorător. 

— Nu se poate! 

— Spune-mi ce se întâmplă! Unde te afli? întrebă femeia 
îngrijorată. Ești în pericol? 

— Am nimerit în timpul unui sacrificiu uman, atâta tot, 
răspunse bărbatul pe un ton amar. Mă aflu în cea mai mare 
piaţă a cetăţii, în faţa Templului Mayor, unde s-au strâns o 
mulțime de suflete. Aztecii vor să omoare vreo treizeci de copii 
pentru a-l îmbuna pe zeul suprem, Quetzalcoatl (Șarpele cu 
Pene). Impăratul este convins că zeul și-a trimis oastea ca să 
preia conducerea acestui popor. Câteva babe prepară într-un 
ceaun imens o fiertură din fructe de acaju, coca și niște rădăcini, 


64 


amestecând încontinuu. Mai târziu vor fierbe în această zeamă 
câteva hălci de carne de copil, iar cei mai de seamă bărbaţi ai 
cetăţii Tenochtitlan se vor înfrupta din ele, adăugă Lucky, 
îngrozit. Sunt canibali. 

— Montezuma unde se află? încercă Maria să-l sustragă de la 
acele imagini de coșmar. L-ai văzut? 

— Se apropie. E însoţit de garda personală, formată din vreo 
treizeci de malaci. Urmează suita îmbrăcată ca la paradă și cele 
șase sute de femei din harem. Ciudat, Monty nu e chiar atât de 
împopoțonat ca restul asistenţei. Arată ca un tip melancolic și 
resemnat, care și-ar dori să se afle în acel moment într-un cu 
totul alt loc. Da, da, parcă n-ar vrea să fie acolo, în fruntea 
acelor oameni. Ca și mine, de altfel. Incepe să vorbească 
mulţimii. 

— Repetă-mi ce zice! Totul va fi înregistrat. 

— Așa cum spun vechile preziceri, timpul a sosit. Quetzalcoatl 
și-a trimis solii ca să preia conducerea Imperiului. Nu trebuie să 
ne împotrivim, deoarece soarta ne va fi și mai cruntă decât s-a 
zis. Unii dintre noi trebuie să păstreze tainele învățăturilor 
strămoșești, pentru generaţiilor viitoare. Acesta este destinul 
care ne-a fost dat. Cine se opune nu moare și-atât, ci întreaga 
lui stirpe va fi rasă de pe suprafaţa Pământului de însuși 
Quetzalcoatl. Necredincioșii nu-și vor găsi liniștea nici în cer, 
unde vor arde în focul veșnic. Tradiţia trebuie păstrată, ca 
echilibrul dintre Lună și Soare să nu moară. Oamenii au nevoie 
de strălucirea aștrilor în fiecare zi. Trebuie salvată viața pe 
Pământ. 

— Asistenţa pare destul de pătrunsă de vorbele imperatorului, 
explică Lucky. Doar pe ici-pe colo, câte unii se mai foiesc. In 
general, aceștia din urmă sunt tineri și plini de viaţă. Încep 
sacrificiile, îmi vine rău... Fernando Cortez va ajunge mâine aici 
cu oamenii lui, iar capitala aztecilor i se va închina. Incredibil. 
Oamenii ăștia par cât se poate de normali la cap, iar pe feţele 
războinicilor pot citi o sumedenie de sentimente, dar în niciun 
caz teamă. Acum, vracii își fac intrarea în scenă. Arată de mai 
mare râsul, atât sunt de împopoţonaţi cu pene viu colorate de 
quetzal și tot felul de zdrăngănele în exclusivitate din aur. N-am 
mai văzut asemenea ființe nici măcar în tablouri sau prin 
revistele de știință. 


65 


Bărbatul se opri brusc din naraţiune, fără nicio explicaţie, iar 
tăcerea lui dură circa două minute. 

— Ei, de ce ai tăcut? se îngrijoră Maria. Ce se întâmplă? 

— Oamenii ăștia rostesc cuvinte inteligibile, dar eu nu-i mai 
înţeleg, în special pe vrăjitori. Parcă ar fi un cod sau un ritual. 
Simt că îmi scade concentrarea, pe măsură ce mă apropii de 
momentul carnagiului. 

— Să nu faci asta, Lucky! Nu pleca! Rămâi acolo, iar dacă nu 
mai suporţi, du-te în altă parte. Oricum nu ai cum să schimbi ce 
s-a petrecut în acel secol, oricât de mult ai vrea. Relatează-mi 
ce fel de vorbe auzi! 

— Zic: Niciunul dintre noi n-are egal și fiecare este de 
neînlocuit. Nu înţeleg... 

—... Lasă, că o să înţelegem noi când vom viziona 
înregistrarea, îl întrerupse femeia cu bună știință. Povestește-mi 
mai departe! 

— lată ce spun vracii: Zeii au hotărât ca bărbaţii să nu se 
înmulțească prea mult. Montezuma nu vorbește cu oamenii lui 
Quetzalcoatl. Înainte nu era decât apă. Vechile profeţii au spus: 
noua eră sosește. 

— În continuare, alţi trei preoţi au rostit aceleași cuvinte. 
Apoi, ceilalţi au spus tot baliverne fără sens, pe care numai ei le 
înţeleg. Ceea ce pot susţine cu exactitate e că nu vorbesc decât 
despre trecut, de parcă prezentul n-ar conta deloc, iar viitorul 
nu poate fi altul decât cel ce le-a fost rezervat. Montezuma zice: 
Ei se hrănesc cu aur. O să le dăm pentru început zece care cu 
mult aur și o sută dintre cele mai frumoase fete ale noastre. 

— Ce tâmpenie! Cu atât au vrut mai mult spaniolii să devină 
stăpânii vechiului Mexic. Încep sacrificiile. Eu am plecat. Unde să 
mă duc? 

— Descrie-mi cedarea cetăţii Tenochtitlan. 

— În faţa porţilor principale larg deschise, Montezuma îi 
așteaptă pe invadatori cu capul în pământ. Pe drumul pavat cu 
blocuri de piatră paralelipipedică au fost presărate din belșug 
frunze de acaju. Construcţiile sunt de-a dreptul extraordinare, 
atât prin imensitatea lor, cât și prin frumusețe. Cetatea este mai 
mare decât oricare oraș spaniol de la acea vreme. Lumea a ieșit 
să-i vadă pe cuceritori, dar niciun localnic nu este vesel, deși s- 
au îmbrăcat cu toţii în straie de sărbătoare. Raportul de forțe 
este cam de o sută la unu în favoarea băștinașilor. La apariţia 


66 


trupelor spaniole, la un semn al împăratului, gărzile palatului își 
așază armele la picioare, în semn de supunere necondiționată. 
Mic de statură dar trufaș, Cortez se apropie de Monty, își 
pregătește pistolul și își privește adversarul fix în ochi. 
Mulţumind pentru darurile primite - aurul și tinerele femei 
trimise în întâmpinarea lui -, spaniolul îi întinde coiful său. 
Impăratul îngenunchează în faţa conchistadorului, apoi îl 
înmânează unui servitor, iar acesta fuge în cetate, întorcându-se 
cu el plin cu aur. Surprins, spaniolul îi cere unui soldat să i-l 
golească și și-l așază din nou pe cap. E invitat în cetate și în 
palatul lui Montezuma al II-lea ca un oaspete de seamă, dar n- 
are încredere în inamic, ordonându-le oamenilor săi să fie 
oricând gata să facă faţă unei ambuscade. 

— Relatează-mi momentul arestării Împăratului. 

— Asist un fel de bal. Cortez are alături o localnică, pe care a 
poreclit-o La Malinche. E una dintre fecioarele care i-au fost 
dăruite de azteci. O tot trage de țâțe și îi vâră mâna între 
picioare, amuzându-se copios împreună cu comandanții săi. 
Fiecare dintre ei are câte o sclavă, ori chiar două. La un moment 
dat are loc o mică îngrămădeală, iar conchistadorii îl separă pe 
Împărat de gărzile sale de corp. În jur sar scântei, fiindcă cineva 
aprinsese câteva grămăjoare de praf de pulbere. Aztecii sunt 
îngroziţi de apariţia din senin a artificiilor și se aruncă la 
pământ, prinzându-și capul cu mâinile. Spre surprinderea 
europenilor, Montezuma, resemnat, le face tuturor semn să nu 
intervină și se ridică de la locul său, îndreptându-se spre 
beciurile palatului, unde sunt ţinuţi prizonierii de seamă. Pare 
incredibil, dar niciun mușchi n-a tresărit pe figura lui, de parcă 
ar fi știut cu exactitate ce avea să urmeze. Nu și-o fi citit viitorul 
în Cronica Akashică? 

— Lasă asta și mergi mai departe! îi ceru doctorul Mazella. 

— Cortez și-a înfrânt conaţionalii trimiși de guvernatorul Cubei 
pentru pedepsirea lui, le-a incendiat corăbiile și s-a întors la 
Tenochtitlan ca să răzbune asasinarea lui Montezuma de către 
propriii conaţionali. Luptătorii spanioli care n-au vrut să moară i 
s-au alăturat, astfel că trupele lui Cortez sunt acum și mai 
numeroase. Conchistadorii ucid vreo cinci sute de nobili, 
pedepsind asasinarea lui Monty, ceea ce provoacă revoltă în 
rândul unor triburi ce trăiesc în preajma masivurilor 


67 


Popocatepetl și Malincha, nu departe de Oceanul Atlantic și la 
vreo cinci sute de kilometri de Vera Cruz. Începe războiul. 

— Încearcă să-mi dai mai multe amănunte despre rebeli, 
Lucky. Ne vor fi de folos mai târziu. 

— Aztecii numiţi Tlaxcalan sunt cei mai înrăiţi adepţi ai 
sacrificiilor umane. Numele lor este sinonim cu „cei născuți și 
crescuți pentru a fi oferiţi Zeului Soare”. Au trăit la mari 
altitudini, oarecum separat de restul aztecilor, dar au fost 
înfrânți de aceștia datorită pacifismului lor exacerbat. Și asta, 
culmea, în ciuda faptului că practicau cu ardoare sacrificiile 
umane... Incă de la naștere se știa care sunt copiii ce vor fi 
sacrificați la atingerea vârstei de treisprezece-șaisprezece ani. 
Micuţii erau crescuți în puf și demni de toată stima semenilor 
lor. De exemplu, primul născut al unei persoane importante din 
comunitate nu prindea niciodată majoratul. Cortez i-a înfruntat 
pe cei patru sute de mii de bărbaţi Tlaxcalan, învingându-i fără 
prea mari pierderi, cu o armată formată din doar șase sute de 
oameni. Restul ţinea în frâu populaţia, ca să preîntâmpine o 
revoltă generală. Ce să-ţi mai spun? 

— Poţi să-i vezi pe azteci și conchistadori stând de vorbă? 
Cum se desfășoară o asemenea întâlnire, de vreme ce nu există 
tălmaci? 

— Îi văd. Comunică prin intermediul localnicei La Malinche, 
amanta lui Cortez, care a deprins repede limba invadatorilor. 
Cele două tabere au ajuns să negocieze pacea, numai că scârba 
asta mică nu traduce întotdeauna cu exactitate ceea ce 
înțelege, cred eu din rea-voinţă, fiind interesată să se răzbune 
că a fost oferită ca sclavă sexuală, iar aztecii s-o bage pe 
mânecă. In timp ce Lucky se apropia de sfârșitul acelei ciudate 
povestiri, Maria se dezbrăcase complet și rămăsese goală în faţa 
acestuia, având grijă să nu fie filmată de cameră. 

Pentru mine e clar, își spuse ea în gând. Două civilizaţii 
diametral opuse, cu tradiţii fără nici cea mai mică legătură între 
ele și concepţii despre lume și viaţă total diferite n-au cum să se 
înţeleagă, câtă vreme nu pot comunica. Și aici las la o parte 
faptul că aztecii nu știau să mintă, în vreme ce europenii erau 
specialiști în asemenea „meșteșuguri”. La asta se adaugă alte 
incompatibilităţi, ce ţin de cultură și civilizaţie. 


68 


— Lucky, e cazul să-i ordoni trupului tău să intre din nou în 
funcțiune. Furnicuţele sunt pregătite să te pună din nou în 
mișcare. Am aflat, pentru moment, tot ce ne interesa. 

Bărbatul se trezi în câteva secunde, însă starea lui fizică nu 
era dintre cele mai bune. Totuși, înainte de a adormi pe 
frumosul piept al profesoarei mai avu tăria de a-i mângâia sânii 
și a-i ura noapte bună, deși era dimineaţă de ceva vreme. 


69 


e Capitolul 9 e 


— Cornelius, nu trebuie să fii porc! Cel puţin, nu e obligatoriu, 
dacă înţelegi ce vreau să-ți comunic. Și ce dacă mi-a tras-o 
malacul? Ţi-a tras-o ţie? Sau poate vrei să mă torni superiorilor 
că m-am regulat cu un agent CIA? Imbecilule! De fapt, te rog să 
mă scuzi că mă exprim pe un ton atât de... ireverenţțios, dar 
chiar că mă deranjează insinuaările și mai ales reproșurile tale 
fără pic de temei. Ce dacă i-am dat-o și lui? Tu n-ai avut-o? ȘI 
ce-ai făcut cu ea? Hai, mai bine să nu ne-aducem aminte, că mă 
bufnește râsul, dobitocule. Eu zic c-ar trebui să-ţi vezi de curul 
tău. Da? Mai bine spune-mi cum vezi tu ieșirea din rahatul ăsta 
cu sacrificarea copiilor? Hai să te-aud! 

In general, Rosalie Gilbert nu era o fire temperamentală și nici 
nu avea un caracter de precupeaţă, cum s-ar putea crede 
câteodată din asemenea vorbe. Dar atunci când cineva se lega 
de propria-i fericire, amestecându-se în viaţa ei, devenea o fiară. 
O fiară, ce-i drept, care mai mult făcea zgomot decât mușca. 

— Draga mea, dar n-am vrut să... 

— ... Las’ că știu eu prea bine ce-ai vrut și ce n-ai vrut! îl 
întrerupse ea pe sfrijitul Ramsey, fără a-i lăsa acestuia 
posibilitatea de a se disculpa. Ești un mojic, asta ești. Ce te 
doare pe tine, că ce fac eu? 

— M-am gândit să te pun în gardă în legătură cu riscurile la 
care te-ai putea expune în cazul în care... 

— In care ce? Mureai tu de grija mea să nu-mi rupă ăla curul? 
Da? Hai, mai du-te dracu' cu minciunile tale cu tot! Da? 

Zicând acestea, domnișoara Rosalie îi întoarse partenerului 
său generosul spate și își făcu de lucru la filtrul de cafea. Era 
într-adevăr nervoasă și înciudată pe partenerul ei care, poate, 
nu intenţionase s-o jignească, s-o înfrunte, ori alte asemenea. 
Se cunoșteau de prea multă vreme ca să-l bănuiască de mojicii, 
și totuși colegul se insinuase în viața ei particulară. 

Ceva mai târziu, agentul Cornelius Ramsey schimbă vorba, cu 
intenţia de a aplana conflictul și a ajunge la o înţelegere 
amiabilă. 


70 


— Rosy, tu ce crezi? Merită să le furnizăm colaboratorilor 
noștri toate datele pe care le deţinem, ori mai bine să păstrăm 
și pentru suflețelele noastre câte ceva? Te întreb asta pentru că 
- ştii și tu - cu oamenii ăștia ai Agenţiei nu poţi fi sigur 
niciodată... 

e 

— Așadar, la ce concluzie am ajuns? începu Lucky, după ce 
făcu ochi. Că credința și acceptarea cu resemnare a invaziei 
spaniole i-au dus pe azteci la pieire știam dinainte de a mă auto- 
hipnotiza. 

Bâjbâi după o ţigară, în vreme ce Maria îi aducea cafeaua la 
pat îmbrăcată ca la culcare, adică în costumul Evei. Și, la fel, 
fesele ei erau tot la fel de apetisante. 

— Eu am mai tras câteva concluzii, dragul meu. Vechii 
mexicani erau mai legaţi de trecut decât de prezent, iar viitorul 
nu-i preocupa aproape deloc, de vreme ce acesta fusese - 
credeau ei - deja stabilit de câtre Quetzalcoatl și de alte 
divinităţi cărora li se închinau. La toate acestea se adaugă faptul 
că moartea nu însemna pentru azteci decât un pas spre o nouă 
dimensiune, unde cu toţii doreau să ajungă spre a-și găsi 
fericirea pe care n-o întâlniseră pe Pământ. Acesta cred că este 
adevărul. 

— Dar cu premoniţiile și citirea Cronicii Akashice de către 
Monty cum rămâne? 

— Montezuma al II-lea, sora lui, Parazin și, fără îndoială, o 
serie de vraci ori nobili de seamă aveau acces la cronică, doar 
că nu conștientizau acest fapt. Probabil că intrau în transă, 
ulterior având convingerea că marele Quetzalcoatl comunica cu 
ei prin intermediul viselor. lar credinţa lor a persistat până în 
zilele noastre. 

— Ce te face să crezi asta, Maria? întrebă bărbatul cu 
suspiciune în glas. 

— Asemănarea uluitoare dintre sacrificiile umane practicate 
de azteci și carnagiul la care se dedau asasinii copiilor găsiţi de 
noi. Asta cred că este legătura dintre vechii mexicani și 
organizaţia Fiii Focului. 

— In consecinţă - duse Lucky ideea mai departe -, sectanții 
ăștia cred că dacă vor pune mâna pe secretul lui Montezuma vor 
avea acces la Cronica Akashică, devenind stăpânii lumii. 


71 


— Exact. Ei speră să știe în permanenţă ce urmează să se 
întâmple pe această planetă și să poată acţiona în consecinţă, 
culegând roade nesperate de către muritorii de rând. 

— Eu știu... se îndoi bărbatul, după o clipă de gândire. Și cum 
am putea proba noi un asemenea scenariu? Asta te-ai întrebat? 

— Ne trebuie un martor ocular din interior. Doar unul de-ai lor 
ne poate confirma bănuielile. 

Lucky își terminase cafeaua și preferă să tacă, în vreme ce se 
gândea la agenţii FBI și la omul infiltrat în organizaţie. Fără 
îndoială, trebuia să-l găsească pe Tom și să programeze cât mai 
curând o nouă întâlnire cu Rosy și Cornelius. Deocamdată 
consideră că nu era momentul să-i furnizeze iubitei lui informaţii 
despre agentul aflat sub acoperire. Nu că n-ar fi avut suficientă 
încredere în ea, dar știa foarte bine că secretul unor asemenea 
operaţiuni constituia condiţia sine qua non a succesului 
așteptat. 

Iși cercetă mobilul și constată că era complet descărcat. 

Nu-i nimic - își spuse -, îl pun în priză și, până se încarcă, fac 
dragoste cu principesa mea. De vreme ce se umblă tot în fundul 
gol, e clar că asta își dorește, iar eu n-am nimic împotrivă... 

(J 

— Nu că m-am culcat cu Thomas, dar acum, că nu mai 
suntem singuri în povestea asta, eu zic să le spunem tot ce 
știm, Cornelius. Nu numai lor, ci și șefilor noștri, ba chiar și altor 
autorități interesate ale statului. 

— Și crezi că șefii noștri or să fie bucuroși că am trâmbitat, 
deoarece pun prinsoare că presa va intra pe fir, iar cazul va 
deveni public. 

— Ai dreptate, dar am un plan de rezervă. Întocmim o 
informare generală asupra întregii nebunii și o remitem anonim 
entităţilor interesate prin Internet. În situaţia în care vreo 
instituție va dori să afle mai multe date, va face presiuni asupra 
mai marilor noștri. Asta e singura variantă. 

— Eu știu... se îndoi Ramsey. 

In general ar fi urmat-o până la capătul Pământului, însă 
teama ancestrală că nu va apuca să iasă la pensie când va 
părăsi Biroul pur și simplu îl paraliza. Fără îndoială, o demitere 
din cadrul FBI l-ar fi terminat atât psihic cât și fizic, fiindcă 
propria-i viață se identifica total cu slujba de agent special. 


72 


— Dacă iese mai rău de-atât vom fi singurii răspunzători, nu-ţi 
dai seama? încercă agenta să-l convingă. lar eu n-am de gând 
să-mi asum o asemenea responsabilitate, un asemenea risc. Am 
să întocmesc și singură informarea aia, dacă tu nu-mi dai 
concursul. Și bineînțeles că am să te consider un mare laş, iar la 
cea mai apropiată ocazie voi cere să nu mai lucrăm împreună, 
supralicită Rosalie, întorcându-i posteriorul. 

Agentul Ramsey o mânca din ochi pe colega lui, mai ales 
atunci când aceasta era întoarsă cu spatele la el. Din nefericire 
pentru bietul om, viaţa lui era o adevărată dramă, deoarece 
natura îl înzestrase cu un penis nu mai gros decât al unui 
ciobănesc german de talie standard. Și nici mai lung... Din acest 
motiv nu se căsătorise, n-avea o amantă, iar Rosy era singura 
femeie din lume pe care o putea numi prietenă. O prietenă cu 
toane, ce-i drept, dar care-i fusese alături în ultimii ani, putându- 
se baza întotdeauna pe ea. Și mai era ceva, după socoteala lui 
Ramsey: „Decât să n-am pe nimeni alături, mai bine accept o 
capricioasă”. 

Avusese o aventură cu ea, însă momentul erotic ce se 
consumase fusese un adevărat fiasco, poate și pentru faptul că 
domnișoara Gilbert, care se cam aprinsese la avansurile 
pirpiriului, se umezise prea tare între picioare. Mai exact, femeia 
nici nu-l simţise când o penetrase. Abia în clipa în care îl 
observase că se agită ca un dement deasupra ei și că dă ochii 
peste cap înțelesese ce se întâmplă. Intenţionase să-l arunce cât 
colo cu o contră sănătoasă, dar se temperase în ultimul 
moment, reprimându-și repulsia. 

Dacă fac una ca asta și îi râd în nas, Cornelius e în stare să se 
sinucidă, gândise Rosalie. Orice s-ar întâmpla, n-aș vrea să am 
un nevinovat pe conștiință, asta e sigur. 

Așa că îl lăsase ca să termine, ba chiar îl ajutase puţin în 
acest demers dificil pentru el, strângând picioarele și 
încordându-și mușchii vaginali. Însă după ce sfrijitul reușise să 
ejaculeze și să se relaxeze, lăsându-se fericit să cadă alături, 
Rosalie nu-și mai putuse reprima râsul. De-atunci trecuse ceva 
timp, iar rana suferită de sfrijit se cicatrizase. 

— Atunci am să fiu alături de tine, la fel cum am fost și până 
acum, hotărî Cornelius pe un ton teatral. Poate că ai dreptate, și 
n-ar trebui să ne asumăm doar noi o atât de mare 
responsabilitate. Riscurile sunt, într-adevăr, prea mari, mai ales 


73 


că de mai bine de un an n-am înregistrat prea multe succese în 
elucidarea asasinatelor ăstora odioase. 

Femeia îl privi mulţumită, chiar cu o oarecare doză de 
recunoștință, după care spuse: 

— Și mai e ceva. In cazul în care ieșim bine din chestia asta, 
meritul ne va aparține în totalitate. Eu mă încred în cuvântul lui 
Thomas Roe. In ceea ce-l privește pe ciudatul celălalt, prefer să 
mă abţin. Nu-mi inspiră prea multă încredere. Una că nu știu de 
unde să-l iau, iar pe de altă parte e un tip atât de alunecos... 

Și e firesc să nu-ţi inspire prea multă încredere, își zise 
agentul cu oarecare răutate. Doar nu el ţi-a tras-o, ci malacul 
acela nesimțit... 

— In concluzie, cum  procedăm, Rosy? zise sfrijitul, 
ascunzându-și gândurile. li chemăm și le spunem despre 
asasinatele din Mexic și despre temerile noastre că următorul 
sacrificiu din L.A. este pe cale să se întâmple? 

— Eu așa zic, Cornelius. Eu așa zic... 

e 

Lucky o trase pe Maria deasupra lui, astfel încât sânii acesteia 
să-i ajungă în dreptul gurii, pentru a-i putea morfoli în voie. 
Pentru început se mulţumi doar să-i sărute sfârcurile, sugându- 
le încetișor, după care zise: 

— Tocmai am răsfoit Cronica Akashică, și acolo scria că în 
următoarele minute ai să fii a mea în totalitate. lar cum mie îmi 
plac la nebunie ţâţele, voi începe cu ele. Cred că nu vei îndrăzni 
să mi te împotrivești, urmașă a vechilor mexicani... 

— Ai grijă, că eu nu sunt atât de neajutorată cum au fost 
aztecii și incașii! râse profesoara. Te previn, ca să nu te plângi 
pe urmă și sa-mi vii cu chestii de genul... că n-ai știut ce ţi-ai 
dorit... 

Acestea fură ultimele cuvinte ale celor doi înfocați amanți, 
după care nu mai reușiră să emită, până la un moment dat, 
decât oftaturi, scâncete, gemete și alte onomatopee specifice 
actului sexual. 

Lucky își umpluse gura cu unul dintre sâni, iar cu mâinile 
masa cealaltă țâță și o fesă. 

In poziţia în care se afla, Maria nu prea avea ce face cu 
propriile-i braţe, așa că așteptă ca bărbatul să se sature de 
piept, pentru a trece și ea la acţiune. Totuși, își undui trupul 


74 


deasupra lui, excitându-i ușurel organul cu genunchiul piciorului 
drept. 

Mădularul lui Lucky prinse viață într-un timp relativ scurt, iar 
acest fapt nu putu decât s-o încânte pe profesoară, care scoase 
un sunet ce reproducea satisfacția. Cum el linsese și mușcase 
destul timp cele două căpșunele, era clar că trebuia să coboare 
pentru a se bucura și ea de virilitatea masculului de care se 
atașase îngrozitor de mult într-o atât de scurtă vreme. Un 
mădular ca al lui merita pe deplin - să fie alintat și iubit, iar 
Maria Mazella se pricepea foarte bine la așa ceva. 

Lucky închise ochii de plăcere când ea îl luă în gură, și se 
întrebă ce-ar fi să se mai auto-hipnotizeze o dată în asemenea 
momente. Dar așa ceva nu era posibil, căci dacă furnicuțele 
acelea drăgălașe i-ar fi părăsit trupul nici organul nu i-ar mai fi 
stat băț, înfipt între buzele Mariei. Așa că renunţă la idee și 
reveni la „vechea” lui dragoste, și anume ţâţele profesoarei, pe 
care le masă pe rând. Dacă ar fi intenţionat să le ia în mâini pe 
amândouă în același timp ar fi trebuit să se ridice în capul 
oaselor, ceea ce ar fi diminuat relaxarea ce pusese stăpânire pe 
el. Așa că rămase la locul său. 

La un moment dat, ea renunță la mătărânga pe care o 
considera deja proprietate personală și sui cu sărutări aplicate 
cu vârful buzelor pe pieptul bărbatului. Zăbovi o vreme în zona 
pieptului, pentru a-i alinta sfârcurile cu limba, apoi se concentră 
asupra gâtului, ochilor, urechilor, ca în cele din urmă să-l sărute 
pe gură cu o patimă de care nici ea nu se credea în stare. Fără 
doar și poate, în mod aproape inexplicabil, îl adora pe acel 
bărbat. 

Amândoi gemură a satisfacție, până când Maria făcu ce făcu 
și reuși să fie pătrunsă de mădularul lui Lucky, fără ca vreunul 
dintre ei să se ajute de mâini. Cu siguranţă, între ei se instalase 
o compatibilitate demnă de arta amorului fără prejudecăţi. 
Bărbatul icni, avântându-se în primitoarea captivitate cu multă 
dăruire și recunoștință. Era exact ceea ce-și dorise pentru acel 
moment, iar ea parcă îi citise gândurile. 

N-o ști Maria să citească în Cronică, da’ în mine - da, se gândi 
Branigan în sinea lui, prinzând-o pe profesoară de șolduri și 
făcând-o să se unduiască în acea poziţie, fără a se mai ridica ori 
a coborî. Acum, stai să ţi-o trag, iubito, până la capăt! 


75 


Cum prelungul sărut se încheie în cele din urmă, ea se sprijini 
de pieptul lui, ridicându-se și mișcându-se în toate părțile, astfel 
încât sânii îi zburdau când într-o parte, când în alta, sporind 
plăcerea celui călărit. 

Vreme de câteva minute Lucky își desfătă privirea cu acele 
imagini remarcabile, înregistrându-le în memorie și jurând în 
sinea lui că toată viaţa nu le va uita, indiferent ce se va 
întâmpla cu ei între timp. Apoi o prinse de fese, dându-i de 
înţeles că trebuia să se ridice și să coboare într-un ritm lent, așa 
fel încât amândoi să treacă la amorul propriu-zis. 

Fără a avea nevoie de cuvinte și dovedind încă o dată că era 
o femeie extrem de inteligentă, Maria execută întocmai ce i se 
sugerase, strângând din dinţi de plăcere și scâncind aproape la 
fiecare penetrare, de parcă ar fi usturat-o ceva, acolo, în 
interior. În realitate, voia să-și guste plăcerea la intensitate 
maximă, iar dacă în gură nu putea introduce nimic în acele clipe 
se mulțumea să se mintă singură, sugându-și dinţii. 

Lucky renunţă la șolduri și o apucă strâns de ambele țâte, în 
așa fel încât sfârcurile femeii să fie orientate în permanenţă spre 
el, totodată coordonând mișcările profesoarei, fiindcă aceasta 
avea tendinţa să grăbească deznodământul. În ciuda eforturilor 
depuse de a întârzia momentul final și suprem, Branigan se 
văzu nevoit să accepte în sinea lui că nu mai putea rezista 
tentaţiei de a ejacula. Era excitat la maximum și, în acele 
momente, ar fi fost gata să facă orice pentru frumoasa Maria 
Mazella. Dar tocmai în acea clipă se petrecu un fapt ieșit din 
comun. 

Parcă citindu-i gândurile - oare pentru a câte oară?! -, 
profesoara se extrase brusc din mădular, se prelinse alături de 
el și îl întrebă suav: 

— Cum erau femeile de... dincolo, dragul meu? 

Lucky se uită la ea mai întâi ca la o nebună, apoi ca lao 
arătare, după care izbucni într-un râs reținut, ușor ironic. 

— Te-ai prins că eram pe cale să termin, nu-i așa? Spune 
sincer! 

— Nu știu dacă expresia folosită de tine e cea mai potrivită, 
dar adevărul e că am simţit că te apropii de final. Și cum eu nu 
mă simt la fel de satisfăcută ca și tine de ceea ce a fost până 
acum, m-am gândit să amânăm o vreme deznodământul. Crezi 


76 


că am greșit? mai întrebă Maria, postându-se între picioarele lui 
și poziţionându-i mădularul între generoșii ei sâni. 

— Ha, ha, ha, da’ nebună mai ești! se amuză Lucky cu 
sinceritate. Mi-era teamă să nu pui la cale cine știe ce plan 
diabolic... 

— ... Te cred, după câte grozăvii ţi-a fost dat să „vezi” în 
ultima vreme... îl întrerupse ea. Dar să lăsăm asta pentru mai 
târziu. Nu mi-ai răspuns la întrebare, reveni ea, plimbându-i 
membrul printre țățe. 

— In primul rând, aveau pielea tuciurie, dar nu ca a 
negreselor, ci mai degrabă ciocolatie. Trăsăturile feţelor erau 
destul de armonioase, însă majoritatea își mutilaseră chipul ori 
cu cercei prea mari, ori cu câte un inel în nas sau în buză. Cele 
mai sărace nu purtau asemenea podoabe, și nici fetele 
nemăritate. Și astea erau cele mai apetisante, după umila mea 
părere, dacă înţelegi ce vreau să spun... 

— Pedofilule, ţi-au plăcut puștoaicele! râse profesoara, 
privindu-l tandru. 

— De ce să te mint, răspunsul este afirmativ. În cazul în care 
aș fi făcut parte din oastea lui Fernando Cortez, nu cred că m-aș 
fi putut stăpâni să nu pun mâna pe una sau două puștoaice, 
dacă nu pe mai multe. Apropo, ce-ar fi să mă mai duc o dată 
acolo, ca să încerc experienţa asta... 

— Aha, acum mai ești și pervers! râse Maria, sincer amuzată 
de cele auzite. Dacă e pe-așa, ia să te pun eu la treabă și să-ți 
testez calităţile sexuale acum, în zilele noastre, că aspirații 
perfide văd că ai cu duiumul... 

Zicând acestea, Maria se strecură sub Lucky, făcându-l de 
astă dată pe el să se posteze deasupra, și îl luă din nou în gură, 
acum fără menajamente. 

Bărbatul se răsuci câteva grade pentru a se sprijini cu o mână 
de un sân, și participă la eforturile ei de copleșire a mădularului 
erect cu gura, prin mișcări verticale ale bazinului. 

Cavitatea ei bucală era extrem de primitoare, astfel încât 
Lucky - spre propria-i satisfacţie - nu înregistră vreun protest. 
Dar, de la un timp, realiză că vremea lui venise. Drept urmare, 
se extrase dintr-o dată dintre buzele femeii, provocând un 
zgomot ca de sticlă destupată, fapt ce îi amuză pe amândoi în 
aceeași măsură. Cu toate acestea, bărbatul nu lăsă ca partida 
lor de sex să fie deturnată în amuzament. Ca atare, își făcu 


77 


repede loc între picioarele ei, i le așeză pe umeri, apoi o penetră 
strângând din dinţi și sprijinindu-se de abdomenul Mariei. 

Ea îl prinse de ambele pulpe, undeva în apropierea feselor - la 
care, din păcate, nu putea ajunge -, iar adevăratul dans începu. 
Și nu era nici pe departe un blues, ci mai degrabă un rock 
îndrăcit, ori un disco cu accente de house. 

Bărbatul se împingea în interiorul ei ospitalier cu toată forța, 
constatând cu satisfacţie că era bine primit acolo, precum un 
oaspete de seamă mult dorit. Drept mulțumire îi sărută 
gleznele, apoi tălpile, în acest timp neputându-și dezlipi privirea 
de la țâţele care se zbenguiau în legea lor, într-un ritm foarte 
vioi și excitant. 

Profesoara era pur și simplu extaziată de plăcerile pe care i le 
provoca acel străin, și se felicita în minte pentru inspiraţia de a-l 
fi invitat în patul ei de la prima sau a doua întâlnire, de parcă ar 
fi cunoscut secretul lui Montezuma și ar fi fost deprinsă să 
citească în Cronica Akashică. Oricum, și dacă nu s-ar fi simţit 
atât de bine cu el, dar totuși s-ar împerecheat, ce rost ar fi avut 
întârzierea unui deznodământ atât de frumos?! Doar nu mai era 
virgină de o bună bucată de timp... 

Cei doi începură să transpire și să se înroșească, ritmul 
penetrărilor lui Lucky și a contrelor Mariei accelerându-se de la o 
clipă la alta. Era cât se poate de evident că amândoi se aflau pe 
cale de a erupe precum doi vulcani vecini, de sexe diferite, care- 
și doresc de mii de ani acuplarea, pentru a-și amesteca lava. 

— Te iubesc! rosti femeia abia șoptit, simțind că e pe cale să 
înnebunească de satisfacţie. 

— Pentru ce?... se miră el, nedumerit. 

— Pentru ceea ce ești... pentru ceea ce-mi faci... și pentru 
ceea ce cred eu că însemni pentru mine în acest moment. Mai 
mult nu îndrăznesc să sper, e destul și atât. lubește-mă, Lucky! 
E atât de bine cu tine!... 

Bărbatul mai execută câteva mișcări din șolduri înainte de a 
vorbi în surdină. 

— Dacă astea sunt datele problemei, află, doamnă 
profesoară, că eu te iubesc mai mult decât mă iubești tu, replică 
el, penetrând-o sacadat, cu forță, și privind-o de astă dată în 
ochi. Te doresc pentru mine și vreau să fiu al tău! Asta e tot ce 
mai contează acum. 


78 


În acea clipă cuvintele deveniră inutile, amândoi fiind 
incapabili să mai articuleze ceva coerent. Gurile lor se întâlniră 
pentru a se devora una pe cealaltă, bărbatul eliberându-i 
picioarele care se încolăciră în jurul taliei lui. Apoi fiecare 
încercă să înghită limba celuilalt, de parcă ar fi vrut să-și sufoce 
partenerul. În jur nu se mai afla nimic, nu mai conta nimic. Erau 
doar două fiinţe umane împreunate, care parcă se regăseau una 
pe cealaltă după o viaţă de căutări zadarnice, fără folos. Dacă 
se iubeau sau nu cu adevărat, doar viitorul avea s-o hotărască. 
Cert era, în acele clipe, că se doreau unul pe celălalt cu 
ardoarea naufragiatului ce se agaţă și de o crenguţă în speranţa 
că s-ar putea salva de la înec. 

Maria începu să juiseze prima, urmată la doar câteva secunde 
de Lucky, din gâtul căruia își făcu loc afară un geamăt prelung. 
Suprema satisfacţie pusese stăpânire pe amândoi aproape în 
același timp. 

Ceva mai încolo penetrările conteniră treptat, Lucky 
rămânând totuși complet afundat în ea, dorindu-și să rămână 
acolo întreaga viaţă. Amândoi se unduiau pentru a gusta 
plăcerea supremă la maximum de intensitate - o plăcere pe 
care nu-ți este dat s-o întâlnești în fiecare zi. In acea stare nu 
mai exista niciun rău pentru ei pe Pământ, iar fericirea putea fi 
atinsă la tot pasul, de fiecare individ în parte și de toți la un loc. 

Fără cea mai mică îndoială, lumea poate fi mai bună decât 
este în realitate, însă... mai gândi bărbatul, după ce satisfacția 
lor se consumase cu încetinitorul, ulterior intrând în transă și 
făcând-o pe profesoară să creadă că de fapt a adormit. 


79 


e Capitolul 10 e 


Când se trezi, Lucky își privi iubita în ochi, spunându-i: 

— Cred că am descoperit secretul lui Montezuma. Sau, mai 
bine-zis, motivul pentru care aztecii au fost înfrânți de 
conchistadorii spanioli. 

— Serios? făcu ea a mirare, nevenindu-i să creadă că bărbatul 
avusese o revelație. 

— In cea mai mare parte este vorba despre comunicarea 
dintre vechii mexicani și europeni. Cum să-ţi explic eu... Deși se 
puteau înțelege prin intermediul traducătoarei La Malinche ori 
prin gesturi, civilizațiile total diferite ale lui Montezuma și Cortez 
au fost o opreliște ce a împiedicat aproape orice comunicare 
între ei. Asta este singura explicaţie plauzibilă în legătură cu ce 
s-a întâmplat acum patru sute optzeci și nu știu câți de ani. 

— De unde știi toate astea, Lucky, că doar n-ai studiat 
civilizațiile dispărute ale lumii? 

— Tocmai le-am... visat, draga mea. lar după ce-ţi voi spune 
ce am să-ţi spun, doar tu vei putea trage concluzii competente 
și veridice. Ai să vezi. 

— În acest caz, te rog să-mi relatezi exact ce-ai „văzut”, fără 
a adăuga consideraţii de ordin personal. Fă-mi o descriere cât 
mai fidelă, dacă poți. 

— N-am nimic împotrivă, se arătă bărbatul de acord. Deci, 
încep să-ţi relatez ce am... văzut... ba nu, parcă am citit undeva, 
însă nu mă întreba unde, că nu știu să-ţi răspund. 

— Probabil că în Cronica Akashică... încercă profesoara. 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— In regulă, dă-i drumul! Ai ceva împotrivă dacă te 
înregistrez, pentru a păstra acuratețea informaţiilor pe care mi 
le vei comunica? 

Și, cum el nu răspunse, femeia își făcu de lucru două minute 
cu un reportofon, apoi se așeză în imediata lui apropiere, 
pregătită să afle secretul lui Montezuma sau unele indicii 
elocvente care ar folosi la o atare descoperire. 

lubitul ăsta al meu e de-a dreptul fantastic, gândi doctor 
Mazella, înainte ca Lucky să înceapă să vorbească. Și nu-mi pare 


80 


rău - orice s-ar întâmpla de aici înainte - că l-am sedus, 
înghesuindu-l în patul meu. E un om deosebit, iar cu un 
asemenea ins merită să-ți împarţi așternutul. 

— Pentru vechii mexicani, viața unui individ era ca o carte 
deschisă, parte integrantă a unei ordini prestabilite. Viitorul 
fiecărui individ din societatea aztecă aparţinea trecutului 
colectiv. Montezuma a greșit că a comunicat cu Fernando Cortez 
de parcă ar fi vorbit cu lumea în general (și cu poporul său - în 
special), nu cu un singur și simplu individ. A mai greșit 
deoarece, în loc să se sfătuiască cu semenii săi, el a cerut sfatul 
zeilor și a acţionat în consecinţă, în loc să-l înfrunte pe spaniol. 
Ştia că schimbarea avea să vină și a forțat acest moment, fiind 
încredințat că spaniolii erau trimișii lui Quetzalcoatl. Vorbele pe 
care Monty le-a spus supușilor săi au făcut parte din ritualurile 
bine-cunoscute, bazate pe cronici și prevestiri. Totul era 
determinat de trecutul acceptat și asumat, iar nu de prezentul 
cu care se confruntau. Montezuma a fost un strateg desăvârșit 
în războaiele cu triburile rivale, însă n-a vrut să lupte împotriva 
schimbării pe care o aduceau spaniolii. Sau, mai bine zis, pe 
care aztecii erau convinși că o aduc. Inţelegi ce spun, că mie nu 
mi-e prea clar, recunoscu Lucky. 

— Nu contează, răspunse Maria Mazella. Am să înțeleg mai 
târziu, așa că te rog să continui, dar fără să te mai întrerupi, ca 
să nu pierzi șirul gândurilor! 

— Mesajele transmise de azteci cotropitorilor frapează prin 
inadvertenţă. Pentru a-i convinge să se întoarcă de unde au 
venit, conducătorii azteci le-au dăruit aur și femei, ceea ce i-a 
motivat și mai mult pe conchistadori să lupte pentru a cuceri 
acele comori. Pe de altă parte, oamenii lui Monty nu știau să 
mintă. Strigătele de război pe care le emiteau luptătorii triburilor 
rebele n-au făcut altceva decât să le trădeze acestora prezența. 
Căpeteniile, fiind împodobite din cap până-n picioare, au devenit 
ținte sigure pentru trăgătorii spanioli, care au lăsat cu ușurință 
armatele fără conducători. După cucerirea imperiului și 
convertirea autohtonilor la creștinism, un preot spaniol îl 
întreabă pe un aztec dacă este credincios. Acesta îi răspunde 
afirmativ, precizând că știe să mintă puţin. Totodată, se arătă 
ferm convins că atunci când va ști să mintă mai mult va deveni 
un și mai bun creștin. Cortez a încercat de la bun început să-și 
cunoască adversarul și să-l înțeleagă, spre deosebire de 


81 


căpeteniile aztece, care s-au bazat mai mult pe ce le comunicau 
zeii și pe predicții. Spaniolii au depus eforturi de a demonstra că 
sunt mult mai puternici decât erau în realitate, iar naivii azteci 
au crezut totul, fără împotrivire. Dacă pentru Monty limbajul 
folosește doar la integrarea individului în societate, faptele lui 
fiind cele cu adevărat importante, în cazul spaniolilor situaţia e 
cu totul alta. In concepţia lui Montezuma limbajul este un mijloc 
de comunicare, în vreme ce pentru Cortez e unul de manipulare. 
La momentul cotropirii imperiului de către europeni, aztecii nu 
dădeau nicio importanţă limbii naţionale, triburile abia 
înțelegându-se între ele. Nu același lucru se întâmpla și între 
regimentele de soldaţi bine instruiți și înarmaţi care veniseră să 
le cotropească ţara. Și cu asta închei: profeţiile sunt scenarii 
prezentând posibile evenimente viitoare, ce pot fi ușor 
interpretate greșit ori manipulate în scopuri politice sau 
religioase. Cele mai cunoscute sunt cele apocaliptice, care 
stârnesc pasiuni și controverse. Ei, ce părere ai? 
e 

Thomas Roe studia cu mare interes fiecare mișcare a agentei 
FBI pe care o făcuse fericită, visând la următoarea partidă de 
sex în compania ei. Cu toate că arăta ca Muma Pădurii, era o 
fată de nădejde, în care puteai avea încredere, fiindcă nu era 
genul care să facă pasul înapoi. 

Cornelius Ramsey îi spiona colosului fiecare mișcare, 
invidiindu-l pentru potenţa lui și gândindu-se cum să se remarce 
în ochii lui Rosy, pentru a mai câștiga din terenul pierdut. Dacă 
ar fi avut măcar jumătate dintre calităţile lui Roe, în special 
dintre cele de la talie în jos, propria sa viaţă ar fi arătat cu totul 
altfel. 

Lucky încerca să evite privirile partenerului său, 
considerându-se vinovat că îi trăsese clapa și dispăruse în ceaţă 
la braţetă cu profesoara. El n-avea de unde ști că Tom nu ieșise 
în pierdere, bucurându-se din plin de nurii lui Rosalie Gilbert. 

Agenta FBI reușea cu greu să fie discretă, deși își dorea 
motivat acest lucru, privind pe furiș când la fermoarul ultimului 
ei amant, când la cel al lui Lucky, în speranţa că poate viaţa 
este mult mai frumoasă decât își imaginase până atunci, 
rezervându-i și alte surprize pentru viitorul apropiat. Nu că l-ar fi 
refuzat pe Roe dacă i-ar mai fi făcut o propunere indecentă, dar 


82 


o experienţă sexuală în plus cu ciudatul acela de Lucky n-ar fi 
avut la ce să-i strice. Nici măcar la ten, bunăoară. 

Și, în fine, Maria Mazella se gândea că noaptea nu era chiar 
atât de departe, bun prilej ca să-l testeze încă o dată pe 
Branigan, atât în ceea ce privește capacitățile lui 
extrasenzoriale cât și în legătură cu potenţa sexuală, de care - 
deocamdată - n-avea motive să se plângă. In viaţa ei de până 
atunci mai avusese relaţii pasagere, dar le curmase în scurt 
timp, considerând că nu merita să se ambaleze. În cazul lui 
Lucky însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Cu siguranţă că era 
un tip deosebit, iar capacităţile sale extrasenzoriale îl făceau și 
mai interesant. 

— Așadar, îl avem printre noi pe antropologul care a întocmit 
raportul pe care toţi îl cunoaștem, începu Lucky să vorbească pe 
un ton ce se voia profesional. Face parte din echipă, iar termenii 
înțelegerii iniţiale rămân valabili. Noi trei încercăm să rămânem 
în umbră, iar de caz se va ocupa în continuare, în mod oficial, 
doar FBI. 

Rosalie privi cu invidie formele apetisante ale profesoarei, 
zăbovind un timp între sânii acesteia, apoi începu să vorbească: 

— După părerea noastră, grupul acela de bezmetici a ucis în 
total unsprezece copii: opt în Mexic și trei pe teritoriul 
californian. În urma celui de-al nouălea asasinat, cazul a fost 
repartizat departamentului nostru. E clar, avem de-a face cu un 
ritual extrem, de sacrificare a micuţilor în scopuri care nouă ne- 
au scăpat până acum. Singura șansă de a ajunge la anihilarea 
rețelei ucigașe este omul pe care am reușit să-l infiltrăm în 
organizaţia Fiii Focului, și în care ne punem mari speranțe. 
Desigur, trebuie să recunoaștem, raportul doamnei aici de față 
este o altă pistă demnă de luat în seamă, deși una cam 
halucinantă. Noi credem că avem de-a face cu niște psihopaţi 
care se dedau la cine știe ce practici sataniste. 

— Cu toate acestea, asemănările dintre sacrificiile umane ale 
aztecilor cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre sunt atât de 
frapante încât nu pot fi trecute cu vederea, ba dimpotrivă, 
interveni Ramsey, pe cel mai serios ton cu putință, pentru a 
demonstra că nu era tâmpit de-a binelea și știa ce vorbește. 

— Firește, se arătă agenta Gilbert de acord, deși nu cu prea 
multă convingere. 

În acel moment își făcu și Tom simțită prezenţa: 


83 


— Dacă avem toate aceste date, de ce nu organizăm un tur 
de forță ca să îi arestăm? Nu vă supăraţi, dar puţin îmi pasă mie 
ce s-a petrecut în secolul nu-știu-care. Eu mă duc și pun mâna 
pe ei, după care îi fac chisăliță. Sau invers: întâi în fac chisăliță 
și pe urmă pun mâna pe ei. Ce mare lucru... 

— Ai uitat complet de drepturile omului? încercă Lucky să-l 
mai tempereze pe amicul său. 

— Nu, prietene, numai ca Agenţia n-are nicio legătură cu 
chestii din astea pacifiste. Noi trebuie să fim eficienţi, iar 
victimele colaterale ori eventualele erori n-au nicio importanţă 
pentru noi. Nici cea mai mică importanţă... 

— Și dacă ajunge totul în presă, la asta te-ai gândit? 

— ... Atunci se schimbă situaţia, admise malacul, rămânând 
pe gânduri. Dar omul vostru aflat sub acoperire n-a reușit să 
strângă ceva date ca să-i putem înfunda pe nenorociţii ăștia? 
Măcar câteva, că restul le confecționează băieţii noștri, ca de 
obicei. Nu e mare lucru, crede-mă! 

— Ar fi unele elemente, dar există următorul risc: în cazul 
unei acţiuni în forță, ce garanţie avem noi că operaţiunea va fi 
încununată de succes, iar întreaga reţea va fi anihilată dintr-o 
singură lovitură? se dovedi Ramsey mult mai inteligent decât 
părea. Spun asta deoarece n-ar fi exclus ca organizaţia Fiii 
Focului să supraviețuiască, în situaţia în care nu punem mâna 
pe toţi capii reţelei. Este și asta o variantă, nu-i așa? 

— Eu aș merge la risc, își dădu Tom cu părerea, după o clipă 
de gândire. Dacă ar avea filiale în mai multe zone ale globului, 
mai mult ca sigur că am fi aflat până acum. Nenorociţii ăștia 
lasă în urma lor atâtea cadavre, încât e aproape imposibil să fie 
trecuţi cu vederea, chiar dacă își desfășoară activitatea pe 
teritoriul Bangladesh-ului ori în spaţiul ex-sovietic. 

— Poate că ai dreptate, acceptă profesoara, îngândurată. 

— Eu sunt convins că n-are, se împotrivi Lucky cu 
încăpățânare. Nu ne putem juca cu viaţa unor copii inocenți care 
n-au făcut nimănui vreun rău. Trebuie să punem la cale un plan 
cu adevărat infailibil și, eventual, să avem încă unul de rezervă. 
Asta e procedura americană în orice situaţie, dacă nu mă-nșel. 

Ca să nu se vadă că era complet paralelă cu discuţia 
începută, agenta Gilbert își făcu de lucru cu computerul, 
accesându-și poșta electronică. 


84 


— Nu omiteţi faptul că, în această ecuaţie cu o sumedenie de 
necunoscute, avem un om infiltrat în reţea, de a cărui acoperire 
trebuie să ne îngrijim cu toții, îi atenţionă agentul Ramsey. Dacă 
am acţiona în forţă și am da greș, viaţa lui n-ar mai valora nici 
cât un capăt de aţă. lar noi am fi răspunzători pentru asta, nu-i 
așa? 

In acel moment, glasul strident al lui Rosy se făcu auzit în 
încăpere, lovindu-se de pereți și creând disconfort urechilor 
celorlalţi participanți la dezbateri: 

— Avem un mesaj de la Martin! 

(J 

Bărbatul se găsea întins pe un fel de pat înalt de lemn, fiind 
legat de talie, de glezne și de încheieturile mâinilor cu chingi 
subțiri din piele care îi intrau în carne. 

— Recunoști că ai complotat împotriva noastră? se auzi un 
glas inchizitorial, care îl băgă în sperieţi pe prizonierul 
imobilizat. 

Și, cum acesta nu îndrăzni să răspundă pentru moment, 
glasul reveni: 

— Recunoști că i-ai trădat pe Fiii Focului? 

— Nu recunosc! răspunse bărbatul, fără prea multă 
convingere. N-am făcut decât să transmit un e-mail unor 
prieteni, pentru a-i convinge să ni se alăture. Asta e tot ce s-a 
întâmplat, vă dau cuvântul meu de onoare! 

— Și de ce ai aruncat textul după aceea? Puteai să-l păstrezi. 

— Ca să nu aglomerez memoria calculatorului în mod inutil, 
minţi Abramson. Știam că nu voi mai trimite acel mesaj și 
altcuiva, așa că n-avea niciun rost să-l stochez. 

— Nu te credem, își reluă Leonard Mangiacotti interogatoriul, 
aplecându-se deasupra prizonierului ca să se facă auzit mai 
bine. lar peste cel mult o oră vom primi dovada trădării tale. Fii 
sigur de asta! Fii foarte sigur! Unul dintre fraţi va afla cui 
aparţine adresa la care ai trimis mesajul, folosind unul dintre 
computerele noastre. Atunci vom ști cu precizie cu cine avem 
de-a face. N-ai să ne zădărnicești tu planurile, care acum se află 
atât de aproape de final... 

In faţa unei asemenea eventualităţi, Martin Abramson avea 
toate motivele să fie îngrijorat, dacă nu chiar înspăimântat de 
soarta ce i se pregătea. Dacă realizau faptul că adresa aparţinea 
FBI, jocurile erau ca și făcute, iar soarta lui era pecetluită. 


85 


— Dar n-aveţi nicio dovadă, încercă el să tragă de timp, 
calculându-și șansele de supravieţuire. Nici cea mai mică 
dovadă! 

— Dar o vom avea, vorbi un alt glas inchizitorial din imediata 
apropiere a lui Mangiacotti. Și-atunci ne va face mare plăcere să 
gustăm din tine, ca la sfârșit să te sacrificăm așa cum au 
procedat și înaintașii noștri cu vrăjmașii lor. 

— De fapt, eu bănuiam de mult că e ceva în neregulă cu tine, 
zise bătrânul, gânditor. Am visat asta și știu că zeii nu mi-ar fi 
relevat trădarea ta în timpul somnului, dacă ea n-ar fi fost 
adevărată. Nu, nu, n-ar fi făcut-o... 

— Și poţi omori un om luându-te după un vis oarecare? se 
miră agentul infiltrat în organizaţie. Cum poţi fi atât de crud și 
de nesăbuit? lar voi, ceilalţi, cum de aveţi puterea de a fi 
complici la o asemenea oroare? 

— Bineînţeles că te pot suprima luându-mă după vise - zâmbi 
Mangiacotti, pe un ton conciliant -, de vreme ce ele sunt 
ferestre deschise spre lumea pe care noi nu o putem percepe, 
datorită puterilor intelectuale reduse de care dispunem. In 
timpul somnului, spiritul părăsește corpul fizic și deslușește 
orizontul existenței trecute, prezente și viitoare. Așa ne-au spus 
străbunii și noi credem cu sfințenie în această învăţătură. De ce 
n-am crede?... 

V-au învăţat pe dracu' să vă ia! își mai spuse Abramson în 
gând, fiind convins încă o dată că singura lui scăpare era ca 
adresa electronică la care scrisese să nu poată fi identificată. 
Era singura lui scăpare. 

Între timp, observă că în jurul lui era mare agitaţie, mai mulţi 
membri ai organizaţiei cărând tot felul de obiecte de mobilier și 
cărţi, de parcă s-ar fi mutat în grabă. De ce atâta grabă?... 


86 


e Capitolul 11 e 


Dragii mei, 


Fiii Focului au chiar și o bibliotecă foarte veche, cu 
care s-ar putea mândri orice muzeu din lume. Mă 
bucur că am găsit această modalitate de a vă informa, 
ca să puteți lua măsurile ce se impun în timp util. Nu 
vă alarmați, transmisia e sigură. Mi-am luat măsurile 
necesare pentru a nu fi deconspirat. Am să vă scriu 
ceea ce mi se pare mie mai important, iar analiza o 
veți face voi, în liniște. Fiecare carte are atașată câte o 
traducere curentă, așa că pot citi ce scrie în ele. 

Cultul sacrificiului uman nu s-a desfășurat nicăieri cu 
mai multă ardoare ca în enclava rebelilor azteci numiţi 
Tlaxcalan - adică cei crescuți pentru a fi oferiti zeului 
suprem. Cu ăștia cred că s-a luptat Fernando Cortez, 
dacă vă aduceţi aminte despre Raportul Mazella pe 
care l-am citit și eu. Comunitățile erau separate de 
poporul majoritar aztec și trăiau pe culmile 
inospitaliere ale masivurilor Popocatepetl și Malincha. 
Paradoxal, tlaxcalanii s-au separat de restul semenilor 
lor deoarece nu acceptau războiul ca mijloc de 
rezolvare a diferendelor, fiind în esență extrem de 
pacifisti. Asemănarea dintre aceștia și unii sectanți din 
Ziua de azi, care nu pun mâna pe arme, este frapantă. 
In schimb, ritualurile de sacrificare erau _terifiante, 
după cum s-a aflat din diverse izvoare. 

Fiii Focului au convingerea că momentul în care vor 
deveni stăpânii lumii este foarte, foarte aproape. 
Atunci vor ajunge să cunoască trecutul, prezentul și 
viitorul, devenind practic de neînvins. Ei cred că vor 
putea citi tot ceea ce vor să știe într-o carte sacră al 
cărui nume îmi scapă. Preluând obiceiurile vechilor 
mexicani și cărțile acestora, Fiii Focului cresc copii în 
locuințe secrete, pe care apoi îi sacrifică, iar câteodată 
mai și răpesc câte unul, în lipsă de victime. Tragedia 


87 


pregătită ani de-a rândul va fi amplificată vineri de 
faptul că sora puștiului va asista la ceremonial. Fata va 
arăta asistenţei inima smulsă a fratelui ei, purtând prin 
fața tuturor capul decapitat, într-un vas sfânt și foarte 
vechi. Șiroaie de sânge vor trebui să se prelingă pe 
corpul ei, pentru a-l îmbuna pe zeul suprem. O 
adevărată nebunie. 

Am sustras din bibliotecă două dintre cărțile 
respective, cu tot cu traduceri, și le-am ascuns cu 
grijă, ca să le putem folosi drept probe mai târziu, în 
cazul în care își iau tălpășița. De asemenea, am 
prelevat probe de sânge din trupul ultimei victime, 
pentru a o putea identifica în mod precis, în urma 
analizei ADN. De asemenea, am mai aflat câteva 
nume, pe lângă cel al capului bandei, Leonard 
Mangiacotti. Acestea sunt: Luigi Mandigo, Enrico 
Pasquera, Mario Mozano, John McKenzie, Gregorio 
Siscar, Walter Hyges și Luke Harner. După rezonanța 
numelor, naționalitățile acestora sunt dintre cele mai 
diferite. 

După părerea mea, ar trebui să vă cam grăbiţi. Cum 
sacrificarea copilului va avea loc vineri, așa cum v-am 
mai spus, nu e timp de pierdut. Avem suficiente probe 
ca să-i băgăm după gratii pentru tot restul vieții. In 
continuare, vă dau și adresele caselor conspirative pe 
care am reușit să le aflu. 

e 

Rosalie Gilbert printă mesajul, inclusiv adresele, și înmână 
fiecăruia câte o copie. Nu mai era mult până la sfârșitul zilei de 
joi, iar vineri urma să aibă loc sacrificiul ultimei victime. Până 
atunci, ei trebuia să intervină decisiv. 

Cu foaia de hârtie în mână, Lucky încercă să citească, însă 
literele îi alergau prin fața ochilor. Simţi că îl cuprinde ameteala 
și se așeză pe cel mai apropiat scaun, intrând instantaneu în 
transă. 

Tom realiză ce se petrece cu Branigan, cerându-le celorlalți să 
stea liniștiți la locurile lor și să facă cât mai puţin zgomot cu 
putinţă. 

— Am să vă explic mai târziu despre ce este vorba, dar acum 
faceţi exact ce v-am cerut și nu puneţi întrebări. Partenerul meu 


88 


are nevoie de o liniște desăvârșită pentru a se putea concentra. 
Cât mai multă liniște cu putinţă, dacă înţelegeți ce vreau să 
spun. 

Rosalie îl determină pe malac să înţeleagă prin semne că vrea 
să servească fiecăruia câte o cafea, iar acesta încuviinţă din 
cap, ducându-și arătătorul la buze. Liniștea amicului său era 
extrem de importantă. 

Femeia înţelesese, și umbla prin încăpere în vârful degetelor, 
ca pisica. 

Așteptarea dură circa un sfert de oră, spectatorii așteptând cu 
răbdare ca lucrurile să reintre în normal și fiecare să-și poată 
vedea de propriile treburi. Acest interval fu mai ușor suportat de 
câtre Maria Mazella și Thomas Roe, care, spre deosebire de 
agenţii FBI, știau ce se petrece cu Lucky. 

La un moment dat, Rosy chiar se ridicase de la locul ei, 
apropiindu-se de proaspătul amant și făcându-l pe acesta să se 
aplece cu urechea în dreptul buzelor ei. 

— N-ar fi cazul să chemăm un medic? îi șopti ea, destul de 
îngrijorată, dar și contrariată de situaţia căreia trebuiau să-i facă 
faţă. Poate i s-a făcut rău și are nevoie de ajutor. 

Bărbatul îi răspunse prin gesturi elocvente, care nu admiteau 
niciun fel de replică, așa că agenta își reașeză generosul fund pe 
scaun, sorbind în tăcere din cafeaua lungă pe care și-o turnase. 
Mai mersese pe... mâna colosului Tom, și avusese numai de 
câștigat. 

e 

— Omul nostru s-a întors, îl anunţă Mangiacotti pe Abramson, 
care se afla în aceeași ipostază, deloc plăcută, ca și mai 
devreme. Și aduce vești ce nu te disculpă, ci dimpotrivă. Puneţi 
în aplicare „mutarea de urgență” și ștergeţi toate urmele, le 
ceru în continuare câtorva membri ai organizaţiei. Am fost 
deconspiraţi de acest individ, care în scurt timp va trebui să-i 
dea socoteală zeului Quetzalcoatl pentru faptele comise. Îl vom 
sacrifica, nu fără părere de rău, dar altă cale nu există. Așa 
trebuie trataţi spionii care se infiltrează în organizația noastră. 
McKenzie, fă-i o injecție, ca să-l putem transporta în condiţii de 
siguranţă la noul sediu. lar voi, ceilalţi, daţi câte o mână de 
ajutor ca mutarea să se desfășoare cât mai repede. 

Agentul aflat sub acoperire începu să se zbată, știind că 
sfârșitul lui se afla foarte aproape. 


89 


Mult prea aproape... 

— Dar nu înţelegi, omule, că te înșeli! Eu nu v-am trădat cu 
nimic, voiam doar să fac noi prozeliți pentru mișcarea noastră, 
se zbătu Abramson, Încercând să scape de injecţia ce îl aștepta. 

— Noi n-avem nevoie de prozeliți, și-așa suntem destui, îl 
asigură Mangiacotti în râs. Dar, apropo - adăugă acesta, ironic -, 
de ce te-ai gândit că noi am vrea să avem prieteni printre FBI- 
iști? 

Ultimele cuvinte ale bătrânului reprezentau, de fapt, 
condamnarea la moarte în chinuri groaznice a agentului special 
Martin Abramson. Fără îndoială, conducătorul Fiilor Focului nu 
mai avea niciun dubiu cu privire la vinovăția sa. 

Injecţia care i se administră prizonierului îl împiedică să 
riposteze în vreun fel, agentul pierzându-și cunoștința la scurt 
timp după ce fusese înțepat. 

În mai puţin de treizeci de minute, subsolul arăta ca o locaţie 
din care chiriașii fuseseră nevoiţi să plece în grabă, uitând să 
facă și curat în urmă. Doar cărţile pitite cu o zi în urmă de către 
agent se mai aflau într-o ascunzătoare, urmând să fie 
descoperite de colegii săi criminaliști ceva mai târziu. 

e 

Lucky îl „văzu” pe Abramson legat de un stâlp de beton, fiind 
imobilizat într-o poziție extrem de ciudată. Piciorul drept îi era 
ridicat la nouăzeci de grade față de corp și prins în curele de 
piele de un postament din lemn. Işi dădu imediat seama că nu 
era vorba despre altcineva, însă nu insistă să afle cum ajunsese 
la această convingere. Probabil că era una dintre capacităţile 
acelea ciudate ale lui. Acolo se aflau adunate circa treizeci și 
cinci de persoane costumate ciudat, care mai de care mai 
înzorzonate cu pene colorate de quetzal, fireturi și bijuterii din 
aur masiv. Deși era îmbrăcată ca de carnaval, toată lumea era 
din cale-afară de sobră, arborând o seriozitate extremă. 

După toate probabilitățile, se aflau la parterul unei clădiri în 
construcţie, cu două etaje, ale cărei lucrări fuseseră sistate din 
cine știe ce motive. De jur-împrejur nu se găsea nicio altă 
clădire, ceea ce ar fi putut însemna orice. Putea fi vorba foarte 
bine despre o cabană sau o făbricuţă, pe care patronii au 
abandonat-o pentru moment din lipsă de fonduri, ori despre 
altceva. Praful domnea pretutindeni, iar vântul ce sufla în voie îi 
făcea pe oamenii strânși acolo să se zgribulească de frig, 


90 


înghesuindu-se unii într-alţii. Cu toate acestea, nimeni nu 
protesta. Spectacolul putea începe, cortina urma să fie trasă. 

— E vremea să-i aducem binefăcătorului nostru un nou 
sacrificiu, începu să vorbească bătrânul cu plete albe, pe care 
Lucky îl identifică îndată ca fiind Leonard Mangiacotti, 
conducătorul mișcării Fiii Focului. Acest om a trădat, iar noi îi 
vom trimite lui Quetzalcoatl, ca zeul să-l judece și să facă ce-o 
vrea cu el. Asta e judecata mea, dar voi ce ziceţi, îl sacrificăm 
ori îl lăsăm în viaţă? întrebă el asistența, de parcă soarta 
prizonierului n-ar fi fost deja pecetluită. 

— Să moară! răspunseră participanţii la ritual în cor, dar fără 
prea multă convingere; ori poate că vântul le diminuase 
glasurile. 

Mai într-o parte doi tinerei, să tot fi avut în jurul vârstei 
majoratului - adică nouăsprezece-douăzeci de ani -, aprinseseră 
un foc sub o pirostrie pe care se afla un ceaun încăpător, plin cu 
apă. Cum își vedeau de treaba lor, pe care o considerau 
nemaipomenit de importantă - și chiar era -, costumaţi la fel de 
caraghios ca majoritatea celor din jur, ai fi putut jura că erau ori 
actori de film, ori personaje sărite dintr-un cu totul alt secol, ba 
chiar mileniu. Alături, pe o măsuţă, tot felul de mirodenii și 
plante bine tocate așteptau să fie aruncate în ceaunul cu apă, 
iar farfuriile și tacâmurile 

— Să fie folosite la ospăţul ce avea să urmeze. Un ospăț 
macabru... 

Abramson își revenise cu greu în simţiri după somniferul ce-i 
fusese administrat intramuscular, iar acum privea buimac în jur, 
încercând să priceapă unde se afla și ce se petrecea cu el. 
Percepea figurile celor prezenţi ca prin ceață, iar când încercă 
să pășească, neputând face vreo mișcare, își dădu seama de 
crunta realitate. 

— În concluzie, recunoști că ești omul FBI? îl chestionă 
inchizitorul-șef pe un ton ce se voia dur, dar se dovedea destul 
de hărâit, datorită vârstei înaintate a acestuia. Recunoști sau 
nu, trădătorule? 

— Nu recunosc nimic, își recăpătă agentul cu greu stăpânirea 
de sine. Comiteţi o mare eroare și fiți siguri că va veni și 
momentul în care o să dați socoteală pentru ea. N-am trădat 
nimic și adevărul este că... 


91 


Bărbatul se opri în acea clipă, luând aminte la poziţia în care 
fusese imobilizat piciorul său drept și intuind cam ce avea să 
urmeze. Broboane reci de sudoare îi apărură pe frunte, iar altele 
începură să i se scurgă pe spate. După toate probabilitățile și 
din ce citise în cărțile acelea extrem de vechi, avea să asiste la 
propria devorare de către acele fiinţe dezaxate. Un destin cum 
nu se poate mai cumplit. 

In momentul în care de el se apropie un alt tânăr, ce îl depilă 
până sus cu foarte mare atenţie și apoi îl spălă, Abramson nu 
mai avu nicio îndoială în legătură cu groaznicul supliciu care-l 
aștepta. Avea să fie devorat de canibali, și asta în mileniul al 
treilea, în cea mai civilizată ţară de pe planetă. 

— Oameni buni, în timpurile nostru nu mai există antropofagi! 
încercă el să se opună potrivnicului destin, dar nimeni nu-l luă în 
seamă. Nu mă puteţi mânca doar pe baza unei bănuieli. E 
inuman!... 

— Avem certitudinea că ai încercat să ne trădezi, nu doar 
bănuim, îl contrazise bătrânul, susținându-și vorbele cu mișcări 
elocvente ale braţelor. Și asta ne dă dreptul să aplicăm legile 
străvechi cărora ne închinăm de secole. 

— Ești un boșorog senil, care ar trebui sechestrat într-un 
balamuc de maximă securitate, își pierdu agentul cumpătul, 
scuipând în direcţia lui Mangiacotti. lar acest lucru nu este 
departe să se întâmple, ascultă-mă pe mine! La această oră, tu 
și mulţi dintre acoliţii tăi sunteţi daţi în urmărire generală pe 
întregul continent. Nu va trece mult și veţi ajunge în boxa 
acuzaților ori la balamuc, dacă nu chiar la doi metri sub pământ 
sau la crematoriu. Asta vă așteaptă. 

— Aha, deci recunoști că ne-ai trădat! ripostă bătrânul, pentru 
a distrage celorlalţi atenţia de la amenințările proferate de 
prizonier. Vedeţi, fraţilor, recunoaște! Nu mai putem face nimic 
pentru el. Trebuie să ajungă cât mai repede în împărăţia zeului 
suprem, pentru a da socoteală. 

— Recunosc pe mă-ta! Incetaţi imediat această mascaradă, 
dacă nu vreţi să ajungeti cu toţii în spatele gratiilor pentru restul 
vieţii, supralicită Abramson, înfierbântat. Dacă-mi daţi drumul, 
am să pledez pentru acordarea de circumstanţe atenuante celor 
ce vor coopera. Oameni buni, nu vedeți că vă distrugeţi viitorul, 
luându-vă după un nebun? Merită să vă alegeţi cu ani grei de 
pușcărie pentru un bătrân senil? 


92 


Urmară câteva clipe de tăcere, timp în care atât agentul, cât 
și personajul cu plete albe măturară asistenţa cu privirea. 
Oamenii se priviră o vreme, neștiind cum să reacționeze. Să fi 
fost greșită credinţa lor? Nu cumva se înșelaseră atâţia ani și 
totul nu era altceva decât o prostie? Să ajungă după gratii ori la 
balamuc, asta îi aștepta? Și pentru ce? Pentru dorința de a 
conduce lumea? 

— Gata cu vorbele! hotărî Mangiacotti, citind aprobare în ochii 
celor patru subalterni direcți ai săi, care îl susțineau fără 
rezerve. Pasquale, adu cele necesare, Quetzalcoatl așteaptă! E 
vremea! Timpul a sosit. 

În deznădejdea sa, de la amenințările de mai devreme, 
Abramson trecu la rugăminţi, încercând să-i înduplece pe Fiii 
Focului să nu comită fapte nesăbuite, dar totul fu în zadar. 
Călăuziți de instincte greu de definit, aceștia se lăsau în 
continuare conduși în mod inexplicabil de poruncile bătrânului, 
pregătindu-se de sacrificiu. Cu toţii așteptau clipa supremă, mai 
puţin prizonierul, a cărui viaţă atârna doar de un fir de păr. 

Pasquale se apropie ducând o tavă mare pe braţe, pe care se 
aflau câteva arme albe și alte obiecte ciudate. Mangiacotti alese 
un cuţit bine ascuţit, se apropie de agentul special și i-l plimbă 
acestuia pe la nas. 

— Inainte de a începe ritualul, mai ai șansa de a-ţi recunoaște 
trădarea și a te purifica înainte de întâlnirea cu zeul suprem. 
Deznodământul va fi oricum același, însă sufletul tău va avea 
numai de câștigat dacă te vei înfățișa curat înaintea 
binefăcătorului nostru. Așadar, ai dreptul să alegi. 

Cum agentul nu răspunse, mulțumindu-se să scuipe din nou, 
de astă dată nimerind în plin figura bătrânului, acesta din urmă 
se apropie de el și începu să-i cresteze pielea. 

(J 

Doctorul Mazella vorbi pe un ton scăzut. 

— Până se trezeşte Lucky, n-ar fi bine să dați ordin de 
percheziționare a locațiilor indicate de Martin în acest e-mail? 
Doar dispuneți de efectivele necesare și putem lua un mic 
avans... 

Roe o fulgeră cu o privire urâtă, fiindcă perturbase liniştea 
prietenului său, apoi reflectă la spusele femeii. 

Târfa asta mică i-a tras-o lui Lucky și s-a atașat de el mai mult 
decât o credeam eu capabilă. Ceea ce înseamnă că n-a făcut 


93 


observaţia ca să-i provoace vreun rău, ci ca noi să nu pierdem 
un timp preţios. Ceea ce e lăudabil. Cu toate astea, n-am de 
gând să mișc vreun deget până în clipa când amicul meu nu-și 
revine complet, ca să ne spună ce-a „văzut” în somn. De câte 
ori am mers pe mâna lui am avut numai de câștigat, așa că n- 
am niciun motiv să mă îndoiesc de capacităţile lui 
extrasenzoriale și să mă grăbesc. lar ei - la fel. E clar: cine 
părăsește biroul sau face zgomot, va avea de-a face cu pumnul 
meu nimicitor. Și nu-l văd bine deloc, pentru că mă simt tare 
tensionat... 

În continuare, tot prin gesturi fără echivoc, Tom îi convinse pe 
ceilalți că e mai bine să stea cuminţi la locurile lor, să aștepte 
încă cinci minute. Și, ca să fie cât se poate de convingător, le 
arătă celorlalți că el era șeful, trecându-și degetul mare al mâinii 
drepte prin dreptul propriului gât. Transversal. 


94 


e Capitolul 12 « 


Leonard Mangiacotti îi crestă agentului pieptul, pe o adâncime 
de doi-trei milimetri, de la gât până la buric. Apoi se aplecă și îi 
gustă sângele, plimbându-și limba de-a lungul rănii. Oripilat, 
bărbatul începu să urle de durere, amenințând fără oprire cu toți 
sfinţii din Ceruri și cu serviciile secrete de pe întreaga planetă. 
Inutil. Bătrânul avea de gând să-și ducă operaţiunea până la 
capăt, în ciuda oricăror ameninţări. Pentru el nimic altceva nu 
mai conta. 

Satisfăcut de gustul dulceag al sângelui, mângâie piciorul 
imobilizat al celui ce urma să fie sacrificat, degetele sale 
urmărind conturul musculaturii. Apoi, cu o dexteritate căpătată 
în timp, crestă din nou pielea și trase de ea ca și când ar fi jupuit 
un miel de Paști. lar asta îi provocă o mare bucurie. 

Urletele de durere ale prizonierului, purtate de vânt, răsunau 
sinistru în clădirea abandonată, îngrozind asistenţa. 

— E timpul! rosti Mangiacotti pentru a doua oară, când 
termină cu jupuitul. Țipă și te vei purifica! adăugă el, ridicându- 
și privirea spre plafon și înălțând mâinile spre cer. Simt că ești 
așteptat, trădătorule. Va trebui să dai socoteală pentru faptele 
tale în fața nemuritorului nostru zeu. El te așteaptă. 

Abramson însă nu-i dădu satisfacţie, leșinând de durere 
pentru câteva minute bune. Bătrânul se opri imediat, cerând 
subalternilor săi să intervină. Doi dintre aceștia se apropiară, 
unul făcându-i cu brutalitate o nouă injecție, celălalt turnându-i 
o găleată cu apă rece în cap. Puțin mai târziu, când agentul 
deconspirat avea să deschidă ochii, groaznicul supliciu va 
continua. Groaznicul său sfârșit mai întârzia pentru o vreme. 

Mangiacotti se concentră asupra musculaturii, separând-o cu 
fineţe de os cu ajutorul unui alt cuţit. Odată desprinsă, o tăie în 
bucățele potrivite, pe care le depuse pe o farfurie, înmânând-o 
apoi lui Pasquale. In vreme ce acesta introducea carnea în apa 
care clocotea, alți doi bărbaţi îi pansau rănile nefericitului și îi 
administrau injecții intravenoase, ca acesta să nu-și dea sufletul. 


95 


În acea clipă, Lucky nu mai putu rezista ororii și ieși din 
transă. 

În mod evident, era mult prea buimac și oripilat de ceea ce 
„Văzuse” ca să poată articula vreun cuvânt. În plus, o stare 
foarte avansată de oboseală pusese stăpânire pe întreaga lui 
ființă. Nu-și dorea altceva decât să doarmă două zile și două 
nopți fără întrerupere. 

Intuind situaţia critică în care se afla prietenul său, agentul 
CIA Thomas Roe îi aduse o ceașcă de cafea, înainte de a-i 
adresa vreo întrebare. 

Cu mare dificultate, Lucky reuși să-și recapete o parte dintre 
capacităţile sale intelectuale și fizice, privindu-i pe ceilalţi foarte 
nedumerit, de parcă el ar fi așteptat răspunsuri de la ei, nu 
invers. 

— Ei? făcu colosul în cele din urmă. Ne spui ceva sau nu? Ce- 
ai „văzut”, pal? 

Branigan îl mai privi o vreme pe Tom ca pe o arătare, după 
care mintea i se limpezi și realiză unde se afla. 

— Ai „văzut” ceva în legătură cu Martin Abramson? insistă 
Roe, știind că se aflau în criză de timp, ca de obicei. Ne poţi 
furniza vreun indiciu? 

— Martin Abramson? făcu Lucky, năuc. A fost mâncat... sau 
urmează să fie mâncat... Fiii Focului sunt niște antropofagi 
odioși, care ar trebui să fie duși repede la balamuc. Și afirm asta 
cu multă îngăduinţă, pentru că, dacă reflectez bine, în unele 
state din America mai există pedeapsa capitală... 

e 

— Cum era și de așteptat, echipele noastre de criminaliști n- 
au descoperit mare lucru la adresele transmise de Martin prin 
poşta electronică, trecu Ramsey în revistă ultimele evenimente. 
Au reușit să se mute și să înlăture urmele, dovedind în acest fel 
că sunt bine organizaţi și pregătiţi pentru asemenea situații 
neașteptate. Lucky, te simţi bine? mai întrebă agentul FBI, 
observând paloarea cadaverică a acestuia. Să chemăm un 
medic, ai nevoie de vreun medicament? 

— Nu, mulțumesc, am mă descurc ca și până acum, de unul 
singur. Mi s-a mai întâmplat să trec prin asemenea stări, nu-ţi 
face griji. 

Agentul îl privi destul de neîncrezător, dar cum nimeni nu-l 
susținu în demersurile sale, renunţă să mai insiste. 


96 


— S-au găsit cele două cărţi ascunse de Abramson, s-au 
prelevat probe de sânge și cam atât, continuă Cornelius. Pentru 
moment, nu avem mare lucru. 

Cu obrajii mult mai trandafirii decât cei ai lui Branigan - 
dovadă că avusese parte de încă o noapte mirifică în compania 
lui Tom -, Rosalie Gilbert își dădu și ea cu părerea, bătând șaua 
ca să priceapă iapa: 

— Cum astăzi e o zi de vineri, iar ai noștri au scotocit întregul 
L.A. și împrejurimile o noapte întreagă fără vreun rezultat, eu 
cred c-ar trebui să apelăm în continuare la persoane cu 
capacităţi extrasenzoriale, care să ne ducă pe drumul cel bun. 
Altă ieșire din criză nu văd. 

Toate privirile se opriră asupra lui Lucky, apoi ricoșară la Tom. 

— Crezi că ne-ai putea ajuta în această problemă? pricepu 
agentul CIA ce i se cerea, adresându-se prietenului său pe un 
ton sfios. N-ar fi exclus ca Martin să fie încă în viață și să-l 
putem salva de la devorare, nu-i așa? Merită să încercăm. 

— Poate fi adevărat, dar eu n-am de unde să știu cu precizie 
dacă omul a fost sau nu... mâncat de canibali. Tot ce pot face 
este să închid puţin ochii, ca să văd unde se află, dar pe urmă 
nu mai contaţi pe mine. Voi fi atât de extenuat, încât nu vă voi 
mai putea însoți decât dus pe sus. Și-așa sunt frânt de oboseală, 
credeţi-mă. 

e 

Ramsey trase de sub un raft masiv o canapea foarte joasă pe 
rotile și îl invită pe Lucky să se întindă pe ea. 

— Este patul nostru pentru situaţii de... urgență, explică el, 
făcându-l pe Tom s-o fulgere cu privirea pe Rosy, dovedind 
astfel că știe să fie și puţin gelos. Vreau să spun, pentru situații 
în care vreunul dintre noi nu mai are timp să ajungă acasă, 
completă sfrijitul, parcă temându-se că primele sale explicaţii ar 
fi putut fi înţelese greșit. Ai posibilitatea de a sta liniștit cât 
poftești, iar noi nu te vom deranja cu prezenţa noastră. Mergem 
la bufet, iar când te trezești ne dai un apel pe mobil și venim 
imediat. Nu facem mai mult de două minute până la tine. Între 
timp, poate mobilizăm și echipele speciale ca să asigure zona 
unde vom descinde. De acord? întrebă agentul FBI privindu-i pe 
toți patru, destul de mulţumit de planul pe care îl pusese la cale 
de unul singur. 


97 


Agenţii Biroului aflaseră despre capacităţile extrasenzoriale 
ale lui Lucky de la Tom, sub jurământul că nu vor dezvălui 
secretul nici măcar dacă vor fi supuși oricăror cazne de către 
gruparea teroristă Al Qaeda. Maria Mazella încercase să se 
opună acestei dezvăluiri, care ar fi putut pune în primejdie 
siguranţa și chiar libertatea iubitului ei, însă în cele din urmă nu 
avuse încotro și cedase. 

Branigan era singurul om din lume care avea puterea de a 
indica o pistă bună în acest sens. 

Rămas singur în spaţiosul birou al agenţilor, Lucky se întinse 
și își puse mâinile sub cap, în timp ce restul echipei părăsea 
încăperea în liniște. Ca să se relaxeze, se gândi la copilăria nu 
tocmai roză pe care o trăise, ca mai apoi să ajungă în prezent, 
întrebându-se ce fel de soartă i-a fost rezervată unuia ca el, care 
numai de noroc nu se bucurase întreaga viaţă. Dacă nu cumva 
avusese prea multă șansă, după revenirea din comă... Altfel de 
ce i se mai spunea Lucky (Norocosul)? 

O jumătate de oră mai târziu, Tom auzi soneria mobilului și 
abandonă cel de-al șaselea sandviș dublu cu șuncă și cașcaval, 
din care nu apucase să devoreze decât jumătate. Respinse 
apelul, apoi se ridică de la masă, anunţându-i grăbit și pe 
ceilalţi: 

— Gata, s-a trezit bebelușul. 

Profesoara era deja cu doi pași înaintea lor alergând spre 
holul cu lifturi pentru a mai câștiga timp, dovedind astfel că 
soarta „extrasenzorialului” său iubit nu-i era deloc indiferentă. Îi 
iubea sincer, în ciuda faptului că accepta cu seninătate și 
eventualitatea unei relaţii pasagere, pe care avea s-o regrete 
multă vreme. 

Patru echipe de șoc așteptau - două în curtea clădirii și încă 
două în alte locaţii secrete mai îndepărtate - să fie alertate 
pentru a se deplasa oriunde pe teritoriul Americii. Cu pașii săi 
mari și folosindu-se de statura masivă, Roe reuși să ajungă 
primul la ușa biroului celor doi agenţi FBI și să intre. 

— Ei, ne dai adresa? întrebă el, pus pe fapte mari. Îi căsăpim 
pe nemernici? 

Cum se afla sprijinit într-un cot, Lucky îl privi câteva secunde 
buimac, apoi răspunse cu greutate: 

_ — mi pare foarte rău, dar n-am făcut rost de nicio adresă. 
Asta-i adevărul. 


98 


Rosy și Cornelius se prăbușiră dezamăgiţi în fotolii, iar doctor 
Mazella se apropie îngrijorată de iubitul ei. 

— Ți-e rău, ai nevoie de ceva, iubitule? îl întrebă ea, 
drăgăstoasă, la ureche. Spune-mi ce-ţi trebuie! 

— Nimic, am să-mi revin în scurt timp, nu-ți face griji! Sunt 
doar obosit și îmi pare rău că nu vă pot da adresa exactă pe 
care o așteptați de la mine. Poate că aceste capacități ale mele 
nu sunt atât de extraordinare pe cât vi le-a descris amicul meu. 
Nu întotdeauna reușesc... 

— ... Lasă, nu te mai scuza, îl întrerupse Maria, împăciuitoare. 
Poate reușești să ne furnizezi, totuși, unele indicii care să ne fie 
folositoare. 

— In orice caz, am fost acolo, încercă Lucky să-și amintească 
viziunile avute. Se întâmpla pe înserat. Acum, cât e ceasul? 

— Mai e puţin până la 11:00 a.m., răspunse profesoara. 

— Asta înseamnă că am mai avea ceva timp, aprecie Lucky. 
Se auzea oceanul, continuă el să rememoreze ceea ce văzuse. 
Oceanul fremăta alene. Fiii Focului se pregăteau pentru 
sacrificarea unui copil. Pe Abramson nu l-am zărit nicăieri de 
astă dată. Nu știu ce s-a întâmplat cu el. Era o construcție 
neterminată, fără pereţi, doar cu structură de rezistenţă și 
plafoane. Asistenţa era costumată ca pentru o ceremonie de 
sacrificare. Mangiacotti, ca de obicei, începuse să le vorbească. 
Da, acum sunt sigur că se aflau pe coastă. Am văzut Oceanul. 

Urmară câteva clipe de tăcere, pe care niciunul dintre cei 
patru nu îndrăzni să o tulbure. In timp ce Rosy deschise 
computerul, Lucky reluă, cu glas la fel de scăzut ca mai 
adineauri: 

— Când a început chinuirea puștiului am părăsit clădirea, 
înspăimântat. In imediata apropiere nu se afla nicio altă 
construcţie. Era un fel de plajă sau ceva asemănător. Dacă mă 
gândesc mai bine însă, în zare am văzut totuși ceva. Un turn 
înalt, ca de televiziune, și două reclame cât toate zilele la Coca- 
Cola. Una foarte aproape de țărm, iar alta la est de turnul acela, 
ceva mai mică. 

Cu sufletul la gură, Tom parcă îi sorbea vorbele, fiind gata să 
dea dispoziție trupelor de șoc să treacă la acţiune. In curtea FBI 
îi aștepta și pe ei un elicopter, care avea să-i transporte de 
urgență acolo unde era necesar. In acel moment se auzi glasul 
strident și foarte emoţionat al agentei Gilbert: 


99 


— Lucky, te poţi deplasa până aici? întrebă ea, excitată. Ăsta 
e turnul? Îl recunoști? 

Pe monitorul computerului ei se afla imaginea construcţiei 
impozante a antenei unui post de televiziune, iar în imediata lui 
apropiere trona o reclamă la Coca-Cola. 

Sprijinindu-se de braţul Mariei, bărbatul ajunse cu dificultate 
lângă Rosalie, recunoscând turnul dintr-o dată: 

— Ele! Dar nu văd cea de-a doua reclamă. 

Femeia de la computer plimbă mouse-ul pe covorașul din 
plastic, făcând ca imaginea să se deplaseze într-o parte și-n 
alta, până când ajunse la rezultatul dorit. Apoi o focaliză și o 
mări. 

— Uite-o și pe-a doua! se bucură ea, copilărește. Și tu unde te 
aflai, ca să stabilim unghiul cu precizie? ceru Rosy noi 
amănunte. 

Lucky îi indică poziţia cu exactitate, și cu toţii ajunseră la 
concluzia că locaţia căutată nu putea fi decât lângă plaja EI 
Secundo, foarte aproape de aeroportul internaţional din L.A. 

În acest timp, Tom îi ceru lui Ramsey să dea ordinele 
necesare echipelor de șoc, pregătindu-se s-o ia din loc de unul 
singur, în stil propriu. 

— Stai, în niciun caz n-o să pleci fără noi! sesiză agenta 
Gilbert ce avea să se întâmple. Doar ai făcut o promisiune... 

— Eu?! se arătă colosul mirat, încercând să spele putina cât 
mai repede cu putință. Nu-mi amintesc să fi promis ceva cuiva. 

Dar ceva din subconștient îl împiedica. Pe deasupra, sfrijitul 
de Cornelius se lipise pur și simplu în ușă, încercând să 
împiedice evadarea malacului cu propriul său trup. Un trup prea 
firav pentru un asemenea demers îndrăzneţ. Nu că Roe ar fi 
avut vreo problemă în a deschide ușa cu el cu tot și a-și vedea 
nestingherit de drum, însă glasul lui Lucky îl aduse chiar atunci 
la gesturi mai cooperante: 

— Tom, ai să-ţi respecţi cuvântul dat, altminteri uit că-mi ești 
prieten! Nu uita că este și cuvântul meu în joc!... 

Masivul agent se opri la jumătatea gestului, încercând să-și 
justifice pornirea: 

— Dar voi m-aţi întârzia nepermis de mult, iar copilul va fi 
omorât dacă nu mă grăbesc. Tu încă nu ţi-ai recăpătat forțele, și 
va trebui să te sprijinim ca să te ducem până la elicopter. Vom 
pierde timp preţios. 


100 


Lucky se văzu nevoit să admită că tovarășul său cam avea 
dreptate. Creierul său procesă în viteză situația dată și, în cele 
din urmă, bărbatul concluzionă: 

— Bine, atunci plecaţi fără mine. Repede, cât mai repede! 

— Maria, tu rămâi cu el! porunci agentul Roe, pe un ton ce nu 
admitea replică. Oricum, acolo nu ne-ai putea fi de folos în 
asemenea momente. Lucky are nevoie de tine mai mult decât 
noi. 

Femeia consimţi din cap, parcă dorindu-și să rămână lângă 
iubitul ei pentru a-l îngriji, în timp ce agenţii se repeziră pe ușă, 
gata-gata s-o rupă, sau mai degrabă să-l termine pe firavul 
Ramsey, care fusese aproape strivit de canatul ușii. 


101 


e Capitolul 13 e 


— Nu-i așa că n-a fost vorba despre nicio auto-hipnoză, ci tu 
ești cea care m-a hipnotizat? o întrebă Lucky, la scurt timp după 
ce rămaseră complet singuri. 

Maria Mazella îi privi chipul ușor transpirat, reprimându-și cu 
greu instinctul de a-l acoperi cu sărutări. Era atât de slăbit, după 
solicitările cărora le făcuse faţă cu brio, iar el încă se gândea la 
ea și la ceea ce se petrecuse între ei în ultimele zile. Acest fapt îi 
spunea multe... Sau nimic... Cine știe?! 

— Ce vrei să zici cu asta? încercă ea să tragă de timp, 
așezându-se deasupra lui. Mă bănuiești de lipsă de sinceritate 
faţă de tine, iubitule? Doar ţi-am dat totul fără niciun fel de 
mofturi ori prejudecăţi. Nu merit o asemenea răsplată, crede- 
mă! Ți-am dat tot ce-am avut eu mai bun, fără să-ţi cer nimic în 
schimb, adăugă ea, de astă dată cu o ușoară urmă de reproș în 
glas. Nimic în schimb... 

— Draga mea, să n-ai impresia că te condamn pentru ceva. 
Voiam doar să aflu, nimic altceva. De regulă, îmi place să știu ce 
se petrece cu mine și în jur. Asta este unul dintre cusururile 
mele. 

Remarcând că ea tace, mulţumindu-se să-i mângâie fruntea 
înfierbântată, Lucky reveni: 

— Ei?... 

— Ai intuit bine, ca de obicei, recunoscu Maria. Eu te-am 
hipnotizat, n-ai făcut-o singur. Dar am și o explicaţie cât se 
poate de plauzibilă pentru asta. Dacă n-aș fi recurs la acel 
scenariu, subconștientul tău n-ar fi putut ajunge în trecut pentru 
nimic în lume. Ai o personalitate mult prea puternică pentru a fi 
influențată de o alta, sau cel puţin de personalitatea mea. De 
aceea te-am făcut să crezi că tot ceea ce faci, faci de bună voie. 
Poate că am procedat corect, poate că nu. N-am de unde să știu 
în acest moment. În cel de-al doilea caz, te rog să mă ierţi! Cu 
toate astea, rezultatele obţinute n-au fost rele deloc, trebuie să 
recunoști. Asta e tot ce am avut de spus. 

Lucky o privi tandru, îi mângâie părul, apoi o asigură: 


102 


— Dar nu m-am gândit nicio clipă că n-ai fi procedat corect, și 
nu ţi-am stabilit vreo vinovăție, prinţesa mea. Am vrut doar să 
știu. Atâta tot și nimic mai mult. 

Și, ca să-și susțină ultimele afirmaţii printr-un gest elocvent, 
bărbatul o prinse de ceafă, o trase spre el și o sărută apăsat pe 
gură. 

In clipa următoare, copleșită de plăcere și de pasiune, mâna 
Mariei căută șliţul iubitului ei, pe care se precipită să-l descheie, 
scoțându-i cu gingășie organul afară. Era conștientă că locul în 
care se aflau nu era cel mai potrivit pentru o partidă de sex oral, 
dar cu toate astea nu se putea abţine. Când buzele lor se 
dezlipiră, femeia cobori până acolo unde voia ea și îl înghiţi pe 
Lucky dintr-o răsuflare, cu intenţia de a se contopi cu el încă o 
dată, acolo, pentru totdeauna. 

Bărbatul se destinse instantaneu, iar întreaga lui slăbiciune 
fizică dispăru dintr-o dată. O prinse pe Maria de ceafă, ajutând-o 
să dispună de el după bunul ei plac, așa cum își dorea. O prinse 
pe Maria de ceafă, ajutând-o să dispună de el după bunul ei 
plac, așa cum își dorea. In același timp, capul femeii începu să 
circule molcom de-a lungul penisului învârtoșat, stârnindu-i lui 
Lucky senzaţii îngerești. Dar această bucurie nu dură, din 
păcate, - decât două minute. În fața ochilor lui apăru chipul 
înspăimântat al micuţului ce urma să fie sacrificat, iar întreaga 
plăcere dispăru brusc, la fel de brusc cum apăruse. O ridică, 
încercând să fie delicat, îi acoperi buzele cu încă o sărutare și îi 
spuse, îngrijorat: 

— Trebuie neapărat să ajungem și noi acolo, draga mea! 

e 

La bordul elicopterului care îi transporta în zona unde bănuiau 
că va avea loc ultimul sacrificiu pus la cale de Fiii Focului, 
Thomas Roe găsi mai mult armament decât și-ar fi dorit. Puse 
repede deoparte un aruncător de grenade și unul de flăcări, 
două puști Magnum 300, patru grenade de mână, un revolver 
Beretta de mare calibru, cu muniţia aferentă, și un pumnal. 
Imediat după aceea realiză că nu exista vreun indiciu că 
organizaţia ar dispune de vreo armă de foc, așa că arsenalul 
putea fi inutil. Aceasta îl făcu să-și revizuiască prima pornire, 
renunțând la excesiva înarmare și mulţumindu-se doar cu 
pistoalele Beretta, pumnalul și un binoclu. 


103 


Ramsey optă pentru unul dintre Magnum-urile abandonate, 
iar Gilbert alese o pușcă cu lunetă și două grenade de mână, 
pentru orice eventualitate. 

— În cel mult două minute suntem la sol, îi anunţă pilotul în 
căști, făcându-i pe cei trei să-și controleze precarul armament și 
să se pregătească de acţiune. Orice s-ar zice, se constituiau într- 
o trupă de desant aerian în toată regula, chiar dacă una ceva 
mai ciudată, formată din doi agenţi FBI și unul CIA. 

— Un minut, îi anunţă pilotul pentru a doua oară. 

— Nu vă faceţi griji, la sol trebuie să fie liniște! îi asigură 
Ramsey. Trupele de șoc au primit dispoziție să nu intervină dacă 
nu sunt provocate, decât la ordinul nostru. Il vor respecta, cu 
siguranţă. 

În ciuda neîncrederii lui Tom, aterizarea elicopterului se 
desfășură fără incidente. În jur era o liniște deplină, doar în 
depărtare auzindu-se zgomotele orașului; înserarea stătea să 
cadă. 

— Unde e construcția aceea blestemată? se alarmă Thomas 
Roe, nevăzând nimic în zare. Nu cumva am ajuns altundeva? 

— Acestea sunt coordonatele exacte unde mi s-a spus să 
aterizez, se justifică pilotul, cu glas piţigăiat. Eu n-am nicio 
vină... 

— ... Taci dracului din gură! se enervă agentul CIA. Nu te 
acuză nimeni de nimic. Am ajuns unde trebuia sau nu? - aceasta 
era întrebarea. 

De la locul în care se afla, Rosy făcu un salt peste Cornelius și 
ajunse la computerul de bord, încurcându-se cu tastele acestuia. 
Când realiză că nu se descurcă, îi ceru pilotului: 

— Vizualizează zona pe radar sau în infraroșu, chiar dacă nu e 
noapte! 

Bărbatul se execută imediat și, în mai puţin de zece secunde, 
localiză obiectivul, ceea ce îi făcu pe toţi să respire ușurați: 

— Ținta se află la trei sute de metri est, imediat după curba 
pe care o face coasta, preciză pilotul. 

— Să mergem! decretă Tom, sărind din aparatul de zbor 
imediat ce acesta atinsese solul. Eu o s-o iau înainte, iar voi mă 
ajungeţi pe parcurs, adăugă el, amintindu-și de promisiunea 
făcută lui Lucky, de a colabora cu agenţii FBI. Asiguraţi-mi 
spatele! 


104 


— Măreaţa zi a venit. Acesta este ultimul sacrificiu pe care 
înaintașii noștri ne-au cerut să-l celebrăm, după care toţi cei 
aleși vor putea citi în Cronica Akashică. Vom fi stăpânii lumii, 
veţi vedea! 

Copilul era legat strâns de stâlpul de susținere din beton, 
unde cu doar câteva ore înainte își dăduse viața, în chinuri 
groaznice, agentul FBI Martin Abramson, aflat sub acoperire. 
Puștiul încă mai spera să supravieţuiască, iar dacă așa ceva nu 
era posibil, spera măcar să sufere cât mai puţin. 

— E timpul, aduceţi cele necesare! se auzi din nou vocea 
malefică, aducătoare de moarte, a lui Leonard Mangiacotti. Zeul 
suprem așteaptă, iar răbdarea lui are limite, după cum se știe. 

In acea clipă, de bătrân se apropie un tânăr speriat de moarte 
care îi comunică: 

— Se aud zgomote de motoare! Nu-mi dau seama ce poate fi. 

Bătrânul trase cu urechea, după care lămuri asistența, 
încercând să pară degajat: 

— Nu sunt decât niște motoare de avion. Doar ne aflăm în 
vecinătatea unui aeroport internaţional, nu-i așa? Nu e nimic 
ieșit din comun dar, totuși, n-ar fi rău să ne grăbim! 

În ciuda vorbelor sale, bătrânul avea de ce să fie îngrijorat. Nu 
că i-ar fi fost teamă de FBI, ci mai mult îl preocupa să ducă la 
bun sfârșit și acel ultim sacrificiu de care se lega întreaga sa 
existență. Pe urmă putea să se întâmple orice. Dacă obținea 
accesul la cronică, toate aveau să se rezolve în cel mai fericit 
chip pentru el. Negreșit, urma să devină stăpânul tuturor 
pământenilor, ba chiar mai mult decât atât. 

— Pasquale, adu-mi cele necesare ceremonialului! 


e Capitolul 14 e 


La mai puţin de cincizeci de metri de construcția unde avea 
loc ritualul sacrificării ultimului copil, Tom se trezi trântit la 
pământ de patru soldaţi, care îi puseră tot atâtea ţevi de pistol 
automat în tâmplă. Degeaba încercă el să le explice acestora că 
era agent CIA și că participa activ la operaţiune. Până când nu-l 
ajunseră din urmă Rosalie și Cornelius, oamenii nu se lăsară 
convinși să-l elibereze din strânsoare. Abia pe urmă își continuă 
saltul, secondat îndeaproape - de astă dată - de cei doi și de 
restul trupelor. 

La câteva zeci de metri distanţă de gruparea de oameni Roe 
se opri, pentru a evalua situaţia cu ajutorul binoclului. În faţa lui 
se aflau vreo patruzeci de persoane. Un puști care părea că urlă 
cât îl ţineau plămânii era legat de un stâlp de susţinere al 
clădirii. Un moș cu plete albe, și împopoţonat cu pene colorate 
de quetzal, îl amenința pe micuţ cu un cuţit sau cu ceva 
asemănător. Din pieptul copilului se scurgea un firișor de sânge, 
în vreme ce asistenţa vocifera, cerând mai mult. Cerând totul... 

— Factorul-surpriză! le transmise Tom agenţilor FBI, care 
ajunseseră între timp lângă el. Intervin eu, iar voi îmi asiguraţi 
spatele, cum ne-am înţeles inițial. Dacă e nevoie trageţi în ei ca 
la nuntă, fără să vă fie teamă că mă nimeriţi și pe mine! Știu să 
mă feresc. 

Fără a mai aștepta acceptul celor doi, Roe o luă la fugă în 
direcția stabilită, slobozind câteva gloanțe în aer. Apoi, pentru a 
impresiona, începu să urle ca bezmeticul: 

— Zeii vă pedepsssesc!!! Zeii vin împotriva voastrăăă!!! Nu 
mai aveți nicio scăpareee!!! 

Leonard Mangiacotti văzu ce se întâmplă și se pregăti să 
cresteze pielea copilului, pentru a-i putea smulge inima din 
piept înainte de sosirea trupelor de asalt, în vreme ce restul 
asistenței rămase ca încremenită. Bătrânul nu mai avea decât 
un pas până la atingerea idealului la care visaseră generaţii 
întregi de adepţi ai Fiilor Focului. În acel moment, un cartuș 
slobozit din pușca cu lunetă a lui Rosalie Gilbert îi sfredeli 
creierul, făcându-l să se prăbușească în praf fără niciun fel de 


106 


replică. Restul adepților se aruncă instantaneu la pământ, 
acoperindu-și capul cu mâinile, incapabili să riposteze în vreun 
fel. Oricum, în afara unor arme albe, nimeni nu poseda 
armament. 

e 

Când Lucky și Maria aterizară pe plaja morții, conflictul fusese 
deja tranșat. Sirenele ambulanțelor și ale mașinilor Poliției 
răsunau peste tot, iar zona era încercuită de trupele speciale ale 
FBI care asigurau perimetrul. 

— Se pare că am ajuns prea târziu, aprecie Maria Mazella, 
fără regret în glas. Tom a reușit să rezolve situația în chip fericit. 

— Da - admise Branigan -, dar să vedem ce e cu copilul și să-l 
căutăm pe Martin Abramson. Dacă o mai fi în viață, adăugă el, 
cu o bănuială sumbră în gând. 

Toți adepţii mișcării se aflau întinși cu burţile pe pământ, unii 
gemând și solicitând ajutor medical. Agentul intrase în ei, 
împărțind în stânga și-n dreapta lovituri ce provocaseră leșinuri, 
fracturi și dislocări de mandibule. 

De la paramedicii de pe ambulante, profesoara află că situația 
în care se afla puștiul nu era dintre cele mai bune. 

— Lucky, băiatul nu prezintă prea multe răni, însă a pierdut 
foarte mult sânge, își lămuri ea iubitul. Deși i se fac perfuzii, nu 
se știe dacă și cât va rezista. 

— Ce grupă de sânge are? îi veni acestuia ideea salvatoare. 

— Nu știu, că n-am întrebat. 

Branigan alergă cu mari eforturi spre ambulanţa care se 
pregătea s-o ia din loc, și-o opri în ultimul moment. Când află că 
puștiul are o grupă de sânge compatibilă cu a sa, se oferi 
imediat să-i fie donator. 

Maria Mazella rămase împreună cu Thomas Roe și agenții FBI, 
în timp ce Lucky era transportat cu ambulanţa împreună cu 
ultima victimă a Fiilor Focului, căruia îi dona deja sânge. 

e 

A doua zi spre prânz agenţii, profesoara și „paranormalul” 
Lucky se aflau în apartamentul acestuia din urmă, amuzându-se 
pe seama primelor pagini ale ziarelor, ce relatau - chipurile cu 
lux de amănunte - operaţiunea de cu seară, fără a cunoaște nici 
măcar un sfert din cruda realitate. 

— Uite aici - râse Tom - fiţuica asta susţine că e vorba despre 
niște extratereștri, care n-au găsit un alt loc pe întreaga galaxie, 


107 


ca să sacrifice copii, decât pe Pământ. Ce i-aș mai împușca eu 
pe ăștia... Sau măcar i-aş lua la pumni. 

— Să le vedeţi pe cele de mâine... se amuză Lucky. 

Deși era încă slăbit din nenumărate motive, avea un tonus 
optimist. 

— Când am părăsit spitalul, puștiul era complet refăcut, avea 
o poftă nebună de mâncare și voia să iasă afară ca să se joace, 
reluă Branigan. Medicii abia reușeau să-l ţină în pat. 

— Din câte am înțeles, personalul medical nu-și poate explica 
această însănătoșire spectaculoasă și atât de rapidă, ridică 
Maria Mazella un semn de întrebare. Dragul meu, sângele tău 
are și el capacităţi paranormale? 

— Până acum n-am știut asta, dar am trecut de ceva timp de 
faza în care anumite minuni mă mai pot surprinde. Tot ce e 
posibil... 

— Bravo, prietene! se amuză Thomas Roe. Acum ai devenit și 
vindecător. Să vezi ce clientelă selectă vei aduna la ușa ta! 

— Asta se va întâmpla doar în cazul în care acest secret va 
deveni public. lar dacă va deveni, știu cine va fi răspunzător. In 
această încăpere nu sunt prea multe persoane. 

Acestea fiind zise, Lucky îl scrută pe fiecare pe rând, cu o 
privire ce nu prevestea nimic bun, după care continuă: 

— Dacă-mi faceţi viaţa un iad, puteți fi convinși că și eu am să 
vi-o fac pe-a voastră la fel. Sau poate chiar mai rău... 

— Nu te ambala, pal, cel puţin în ceea ce mă privește, ţinu 
agentul CIA să sublinieze. Nimeni nu te va da în gât. 

— Capacităţi paranormale? interveni și Rosalie Gilbert din 
senin. Ce-s alea? Tu ai auzit despre așa ceva până acum, 
Cornelius? 

În loc de răspuns, acesta se scuză strategic și se îndreptă 
spre ieșire, după ce își goli paharul de whisky oferit de gazdă: 

— Pe mine vă rog să mă scuzaţi! Am o întâlnire programată 
pentru această seară, și nu vreau s-o ratez. Vă mulțumesc 
tuturor și mai ales vouă, fiindcă v-aţi ţinut de cuvânt. Oficial, FBI 
a rezolvat cu brio această situaţie de criză, chiar dacă lucrurile 
nu stau tocmai așa. Dacă nu vom fi premiaţi, cel puţin n-or să ne 
dea afară. Lucky, mi-a făcut plăcere să te cunosc. Poate ne vom 
mai întâlni cândva, fiindcă lumea e mică. 

După ieșirea lui din decor, Rosy picură câţiva stropi de 
băutură pe covor, dădu restul paharului de whisky pe gât și zise: 


108 


— Dumnezeu să-l ierte pe Martin! 

Resturile pământești ale agentului sub acoperire fuseseră 
descoperite cu ușurință de trupele speciale, cu o parte 
semnificativă din piciorul drept lipsă. 

— Stai liniștită, draga mea, i-am convins pe toţi suspecţii să 
semneze declarații prin care se declară de acord să li se facă 
analize, o asigură Tom. Astfel vom ști cu precizie cine a mâncat 
din el și cine nu. Oricum, nu scapă niciunul. 

— Cum ai reușit performanţa asta? se miră femeia. 

— Am dat doi pumni, iar restul de treizeci și șase au devenit 
brusc cooperanți. E drept că unul se află încă în comă, dar 
întotdeauna există victime colaterale, nu-i așa? S-avem iertare! 


— Ce-mi pare mai rău e faptul că nebunul ăla bătrân a fost 
împușcat, vorbi și Lucky. Mi-aș fi dorit să-l știu după gratii până 
la moarte. 

— Într-adevăr, a avut noroc, acceptă profesoara. Rosy s-a 
simţit datoare să-l împuște, ca nu cumva dezaxatul ăla să-l 
termine pe copil printr-un gest disperat. Și bine a făcut. 

e 

După o trataţie sănătoasă cu pizza și whisky Chivas Regal 
(chiar dacă acea băutură s-ar fi potrivit mai bine cu un somon 
fumé decât cu o pizza - dar astea ar fi fost niște ifose de snobi, 
cum ar fi susținut Thomas Roe), cele două perechi ocupară 
fiecare câte o cameră, pentru a se destinde după complicatul 
caz rezolvat într-un timp relativ scurt. 

— Dă-ţi chiloţii jos, zâna mea! îi ceru masivul Tom agentei 
FBI, în vreme ce golea pe nerăsuflate al zecelea pahar de 
băutură. Șarpele meu cu un singur ochi te așteaptă să-l faci să 
plângă. Și îi place atât de mult să plângă... 

Rosalie Gilbert se execută imediat, fără niciun fel de fiţe, 
știind prea bine că partenerul ei era genul dintr-o bucată, care 
n-are vreme pentru preparative ori gingășii demodate. Ca și ea, 
de altfel. 

Cum bărbatul era răstignit pe un fotoliu, Rosy se grăbi să-l 
dezbrace, i-o alintă cu limba câteva zeci de secunde, apoi se 
întoarse la o sută optzeci de grade și se înfipse fericită în 
membru. 


109 


— Ah! scânci ea, fericită, lăsându-se cu întreaga greutate în 
organul masivului Tom. Fă-mă să mă doară, frumosul meu! Fă- 
mă acum ori niciodată! 

În camera alăturată, Lucky și Maria își desfătau trupurile cu o 
pasiune și mai mare, fiecare încercând să-l facă pe celălalt 
fericit. 

— Până la urmă, crezi că această Cronică există? o întrebă el 
la un moment dat. 

— Sunt aproape convinsă de asta, mai ales după ce m-am 
culcat cu un „paranormal” nesuferit ca tine, răspunse Maria. 
Numai că noi, oamenii, nu avem încă acces la ea. Deocamdată 
n-am atins nivelul de conștiință necesar, care să ne dea dreptul 
să cunoaștem viitorul. Și poate că e mai bine așa. Dar să lăsăm 
asta. Eu te vreau și tu mă vrei. În această clipă, nimic altceva nu 
mai contează. lubește-mă! lubește-mă tare, dragul meu! 


e VA URMA œ 


virtual-project.eu 


110