Jean-Christophe Grange — Ultima vanatoare

JEAN-CHRISTOPHE GRANGE 


ULTIMA VÂNĂTOARE 


Original: La Derniere chasse (2019) 


Traducere din limba franceză de: 
HORIA NICOLA URSU 


Dă 
(2) i 
e ko E N 


virtual-project.eu 


I. URMA 


1. 


Nicio amintire, sau aproape niciuna. 

Atunci când fusese pescuit din apele repezi ale râului de 
munte, cu pântecele despicat de jos până sus, era plin de apă, 
ca burduful unui puitor de capcane. In acel moment încă nu-și 
pierduse cunoștința. Era conștient, în măsura în care starea în 
care se afla putea fi numită astfel. 

Mai târziu, în ambulanţă, intrase în comă. Astfel trecuseră 
două săptămâni. Două săptămâni de neant, până când în 
adâncul minţii sale se aprinsese o luminiţă firavă. Avusese 
senzaţia că se afla în fundul unui puț scăldat într-o lumină 
lăptoasă, din care se iveau la întâmplare forme vagi ale unor 
obiecte, creaturi informe, crâmpeie de viaţă... In acest stadiu, 
ideea de spermă era cea predominantă. 

Apoi, conţinutul îl preluă analogia cu laptele. Îi venise în minte 
un episod faimos din cosmogonia indiană, redat în frescele pe 
care le admirase odinioară în templele din Angkor: zeii și 
demonii biciuiau marea de lapte, făcând să se nască din spuma 
ei tot soiul de creaturi miraculoase. In mintea sa însă, acest 
dans nu dădea naștere decât unor amintiri ale unor episoade 
violente, ale unor chipuri de asasini, ale unor înfrângeri amare... 
Pe scurt, amintirile tipice ale unui polițist de la Omoruri. 

In cele din urmă, spre surprinderea medicilor, își recăpătase 
cunoștința. Dansul zeilor continua, de data asta însă chiar în 
viaţa adevărată. Timpul se scurgea prin trupul său ca apa printr- 
un bidon găurit: zile și nopţi care nu se deosebeau cu nimic una 
de alta, orice senzaţie fiind adânc îngropată sub bandaje și 
înecată de anestezice. Potrivit medicilor, starea în care se afla 
era de bun augur. 

Ceva mai târziu, reuși să se ridice în capul oaselor și să ceară 
să i se povestească tot ce se întâmplase cât timp fusese 
inconștient. Despre cine? Despre ce? 


VP-3 


Mai întâi, despre Fanny Ferreira, cea care îl înjunghiase, 
despicându-l de la abdomen și până la gât. Femeia nu 
supraviețuise tangoului ce-i purtase pe amândoi pe apele 
îngheţate ale râului. Fusese înmormântată împreună cu sora ei, 
într-un loc care nu fusese făcut public, la câţiva kilometri de 
Guernon. Surorile malefice nu aveau să aibă parte de liniștea 
unui cimitir... 

Întrebase apoi de Karim Abdouf, cel care-i devenise, fără să 
vrea, partener în acea anchetă a terorii. Acesta redactase un 
raport sumar asupra cazului, îl azvârlise în față jandarmilor, apoi 
își dăduse demisia. „S-a întors în ţara natală”. Niemans nu 
insistase să afle mai multe amănunte. Știa despre Karim că era 
apatrid. Nu încercase nici să-i dea de urmă. In fond, nu aveau în 
comun decât niște amintiri deloc plăcute. 

Veni apoi vremea să se întoarcă printre oamenii de rând. 
Acolo, în salonul său de la spital, fusese vizitat de mai-marii 
poliţiei judiciare și de gradaţii cu multe stele ai jandarmeriei, 
veniţi cu toţii să îl felicite. Își primise medalia în pijama, 
simțindu-se ca un fluture mort prins cu-n bold pe un panou din 
lemn de esenţă moale. Același gust, aceeași culoare. 

Fusese, de asemenea, catalogat drept „invalid de gradul unu” 
de către Serviciile Sociale. Ca urmare, nu-și mai putea exercita 
profesia de poliţist pe teren și avea să încaseze și o pensie de 
invaliditate. Niemans începea să se întrebe dacă nu cumva ar fi 
fost de preferat să fi pierit împreună cu Fanny în adâncurile 
ghețarului. 

Însă administraţia franceză nu abandonează pe nimeni, ci 
doar își reciclează cadrele. După încheierea perioadei de 
convalescenţă, i se oferise un post de profesor la școala de 
poliţie de la Cannes-Ecluse. De ce nu? Avea impresia că 
experienţa sa le-ar fi putut fi de folos celor ce-și făceau ucenicia 
într-ale muncii de poliţie. 

Și totuși, după trei ani la catedră, i se dădu de înțeles că 
viziunea pe care o avea despre ce înseamnă un apărător al legii 
nu corespundea, pentru a folosi un eufemism, criteriilor general 
acceptate ale meseriei. Prin urmare, i se permise să își reia 
activitatea ca poliţist, dar dintr-o postură marginală. Consultant, 
consilier, mediator... orice, doar să nu părăsească banca de 
rezerve. 


VP-4 


Din punct de vedere fizic era perfect refăcut. Din punct de 
vedere psihic, însă, era o cu totul altă mâncare de pește. Işi 
ducea zilele de parcă ar fi avut pe umeri o manta îmbibată de 
ploaie, acel gen de povară numită îndeobște „depresie”. 
Simptomele recurente ale acesteia erau un nod permanent în 
stomac, frisoane convulsive apărute din senin și un nod în gât 
care refuza să se lase dezlegat... Avea senzaţia că e la un pas 
de-a începe să plângă în hohote în orice moment și îi era mereu 
somn, probabil o modalitate prin care mintea sa încerca să evite 
felul deplorabil în care se simţea. 

Trecură astfel încă doi ani, între frustrare și lehamite, între 
umilinţă și indiferență, până în ziua în care foștii săi tovarăși, 
aceia care se pricepuseră să urce în ierarhie, își aduseră aminte 
de el. 

— Uite care-i treaba, îi spuseră aceștia. Prin toate colțurile 
Franţei se întâmplă tot mai multe crime nebunești, iar jandarmii 
nu mai fac faţă. Avem de gând să înființăm un Birou central 
care-și va putea trimite oamenii de la Paris în întreg Hexagonul, 
oriunde ar fi nevoie. Poliţiști unși cu toate alifiile, care să poată fi 
detaşaţi, după nevoie, în sprijinul jandarmeriei. 

— Excelent! Câţi suntem? 

— Deocamdată ești doar tu. E mai degrabă un test, nu un 
proiect oficial asumat. 

Hai că m-ai lăsat cu gura căscată! Ideea de a trimite polițiști 
în sprijinul jandarmilor era o ofensă la adresa bunului simţ. 
Nimeni nu credea în viabilitatea unei astfel de idei și nimeni nu- 
și putea aminti sub umbrela cărui minister se putuse naște o 
asemenea năstrușnicie. 

Și cine ar fi fost oare mai potrivit să se ocupe de un proiect 
născut mort, dacă nu o fantomă? Problema era însă alta: 
Niemans luase gluma cât se putea de în serios. Ba chiar ceruse 
să îi fie repartizat și un aghiotant. 

— Ei, ai făcut plinul? 

Ivana stătea aplecată asupra geamului automobilului Volvo, 
cu braţele încărcate de salate, seminţe de tot felul, sticle cu apă 
minerală și tot ceea ce putea găsi o vegană convinsă în 
magazinul unei benzinării. 

Ni&mans scutură din cap și cobori din mașină pentru a-și face 
datoria. În timp ce umplea rezervorul, mintea îi reveni în 
realitatea prezentului: se aflau pe o autostradă din Germania, 


VP-5 


într-o după amiază de început de toamnă, roșie ca un tablou de 
Rothko!. Nu era o atmosferă dezagreabilă, dar nici nu era de 
natură să-l facă să cadă în extaz. 

Se îndreptă spre casă, pentru a plăti. Ar fi trebuit să fie mai 
plin de vioiciune: după luni de hârţogărie, de statistici, de 
lectură a unor dosare obținute cu mare greutate de la 
jandarmeria naţională, se afla în sfârșit pe teren. 

Ceva era însă bizar în această misiune: erau trimiși în 
Germania, la Freiburg im Breisgau, în celebra regiune 
Schwarzwald, adică în Pădurea Neagră. Porniseră în zori și 
ajunseseră la Colmar, la frontieră, în jurul orei zece; din 
principiu, Niemans nu respecta niciodată restricţiile de viteză. 

Procurorul-șef de la Înalta Curte îi explicase că omorul care îi 
interesa fusese comis în pădurea Trusheim din Alsacia, dar 
victima, suspecţii, martorii și toate celelalte persoane implicate 
erau cetăţeni germani. Unitatea de jandarmerie departamentală 
din Haut-Rhin se ocupa de latura franceză, el și lvana aveau să 
preia latura germană a cazului. 

Urmase apoi o lungă expunere privind acordurile existente 
între forțele de poliţie europene, care aveau să le permită să 
lucreze pe teritoriul german, în colaborare cu LKA, 
Landeskriminalamt, poliţia landului Baden-Wurttemberg. 

Ni&mans nu reţinuse mai nimic din acea polologhie, dar nu-și 
făcea griji. Ştia că, în timp ce el asculta acel discurs arid, Ivana 
obținuse dosarul întocmit de jandarmii alsacieni și, după toate 
probabilitățile, tocmai îl parcurgea cu atenţie, reţinând până și 
cele mai nesemnificative detalii, pentru a-i putea oferi ulterior 
un rezumat concis și clar. 

Plăti și aruncă o privire spre mașină, prin vitrina benzinăriei: o 
vedea agitându-se înăuntru,  distribuindu-și proviziile 
achiziționate de parcă ar fi fost vorba de rezervele de muniţie 
dintr-un tanc. 

Ivana Bogdanović. 

Aghiotanta sa. 

Cel mai bun lucru care i se întâmplase din momentul în care 
se întorsese din neant. 


1 Mark Rothko, pe numele adevărat Markus Yakovlevich Rothkowitz (1903-1970) a 
fost un pictor american, la origine evreu lituanian; deși a refuzat să adere la vreun 
curent artistic, lucrările sale sunt cel mai adesea clasificate ca aparținând 
expresionismului abstract. (n. tr.). 


VP-6 


2. 


Îi plăcea la nebunie felul în care se îmbrăca. 

Haina din piele de căprioară pe care o purta în orice 
împrejurare, care căpăta nuanţe întunecate la umbră, iar la 
soare avea culoarea blănii de veveriţă. Blugii ponosiţi, bocancii 
uzaţi, părul ei roșcat. Toate acestea, combinate, dădeau un 
rezultat coerent, plin de căldură. Avea un „ceva” al ei, care îl 
ducea cu gândul la melancolia frunzelor moarte, paradoxal 
întrepătrunsă cu vitalitatea sângelui pulsând în vine. 

Nu era foarte înaltă, dar era foarte subţire. S-ar fi putut spune 
că-i slăbuţă, dacă n-ar fi avut oasele puternice și mușchii ce se 
zăreau, încordaţi, sub pielea diafană. Silueta ei de pisică 
despuiată de blană îi vădea natura de supraviețuitoare. Trecuse, 
parcă, printr-o catastrofă de neimaginat, dar ieșise întărită. 

Oase, mușchi, furie în stare pură. 

Cu tenul ei prea alb, specific roșcatelor, îi mai amintea și de 
acele cuțite ale eschimoșilor, cioplite dintr-o singură bucată de 
fildeș, extrem de ascuţite la un capăt, în vreme ce capătul opus 
se potrivește perfect în palmă. Niemans nu avea de unde să știe 
dacă Ivana se pricepea să le facă pe plac amanţilor ei, dar era 
convins că, pe cât de rece și aspră părea pe parcursul zilei, pe- 
atât de caldă și blândă devenea odată cu lăsarea întunericului. 

Ivana urmase cursurile Școlii Naţionale Superioare de Poliţie 
de la Cannes-Ecluse. Atunci când i se adresase pentru prima 
oară pe nume, Niemans îl pronunţase greșit. Ea îl corectase, 
apoi adăugase: 

— ... Dar puteţi să-mi spuneţi cum doriţi. 

Nu era o declaraţie dictată de modestie, ci, dimpotrivă, un 
răspuns orgolios: Ivana se știa mai presus de astfel de 
mărunţișuri, de gloată, de toate. 

Cu trecerea lunilor, avusese ocazia să îi studieze în detaliu 
frumusețea aspră: pomeţii înalţi, sprâncenele fin arcuite. Coama 
ei roșcată îl fascina, evocându-i, fără să-și dea seama de ce 
anume, amurguri la Ibiza, petreceri de hipioţi, meditații sub 
influenţa drogurilor... Tot atâtea lucruri pe care le detesta din 
principiu, dar care deveneau, brusc, cât se poate de suportabile 
atunci când erau asociate cu imaginea lvanei. 


VP -7 


În realitate, întregul proces prin care, chipurile, Niemans își 
descoperea partenera, era o mare prostie. |ncerca să se 
păcălească pe el însuși. Se juca de-a uimirea, dar, în realitate, 
comisarul o cunoștea pe Ivana de multă vreme și știa de ce era 
ea în stare. Amândoi voiau să uite prima lor întâlnire de 
odinioară și să o ia de la capăt. 

— Cafeaua mea? întrebă el, băgând cheia în contact. 

Ea îi indică un pahar de carton, așezat în suportul pentru 
băuturi. 

— Cafeaua dăunează sănătăţii. Ti-am luat un ceai de plante. 

Niémans demară, mormăind. Ivana se ghemui pe locul ei și 
atacă salata de quinoa, înarmată cu o furculiță de plastic. Când, 
câteva minute mai târziu, fata se făcu comodă, ridicându-și 
călcâiele pe bordul îmbrăcat în furnir de nuc, polițistul fu gata să 
urle la ea, dar se abţinu la timp. 

N-ar fi tolerat nimănui altcuiva un atare sacrilegiu în Volvo-ul 
său, însă Ivana nu era oricine. Se așeză comod în scaun, își 
propti mâinile pe volan și apăsă pe acceleraţie până la podea. 
Se simţea bine. Fericit și ușor, în prezenţa acestei puștoaice 
care, la 32 de ani, încă își mai rodea unghiile. li era dragă 
prezența ei și îi adora parfumul cu o ușoară aromă de orez și 
vanilie, mai apropiată de cea a cremelor pentru bebeluși decât 
de esenţele pe care le folosesc femeile fatale. 

Atunci când se hotărâse că locotenentul Ivana Bogdanović 
avea să-i fie aghiotantă, nimeni nu-i înţelesese decizia. Tânăra 
poseda toate calităţile cerute de o astfel de slujbă, dar... era 
femeie. Or, era cunoscut faptul că Niémans era un bătrân 
macho, un misogin până în măduva oaselor. În concepţia lui, 
doar un bărbat putea să fie poliţist. 

Pe Niemans îl amuza de minune această reputaţie. Care, de 
altminteri, era întrutotul falsă: relaţia sa cu femeile era mult mai 
complexă. Nu se căsătorise niciodată, era adevărat, dar nu era 
vorba de dispreț sau indiferență faţă de femei, ci mai degrabă 
de un respect profund, amestecat cu un dram de teamă. 

În ceea ce privea alegerea Ilvanei, motivul era cât se poate de 
simplu: fata era, de departe, cel mai bun poliţist pe care-i fusese 
dat să îl întâlnească de o bună bucată de vreme. Rezultatele ei 
de la Cannes-Ecluse vorbeau de la sine, iar felul în care se 
comportase în anii ce urmaseră absolvirii erau pe măsură, mai 


VP-8 


presus de orice cârcoteală. Asta era un lucru bun, căci n-ar fi 
ales pe nimeni altcineva să-i fie alături. 

— O iau pe aici? întrebă Niemans, văzând indicatorul de ieșire 
spre Freiburg. 

— Exact, încuviinţă Ivana, care continua să ciugulească din 
salată, ca o pasăre înfometată. 

Niemans acceleră. 

— Bun, se mai aude ceva despre rezumatul ăla? 


3. 


— Potrivit revistei americane Forbes, familia Geyersberg 
ocupă locul douăzeci în topul celor mai bogați germani, cu o 
avere estimată la aproximativ zece miliarde de dolari. E o 
familie veche, de viță nobilă, care şi-a consolidat bogăția 
ancestrală investind în industria automobilelor. Grupul VG e un 
partener de neocolit pentru toți constructorii germani de maşini. 

— Cine e mortul? 

Oricât ar fi părut de neverosimil, Niémans nu apucase nici 
măcar să răsfoiască dosarul cazului. 

— Jürgen, cel care, împreună cu sora sa, Laura, ar fi fost 
principalul moştenitor al grupului VG. Avea 34 de ani. Cadavrul 
i-a fost găsit duminica trecută în pădurea Trusheim din Alsacia. 

— De ce tocmai în Alsacia? 

Veverita tocmai terminase de mâncat. Vârî caserola goală în 
punga primită de la benzinărie și-și luă iPad-ul. 

— O dată sau de două ori pe an, familia Geyersberg își invită 
principalii parteneri de afaceri și crema aristocrației din regiune 
la o partidă de vânătoare tradiţională, cu câini. Sâmbăta, iau cu 
toții prânzul la pavilionul de vânătoare al familiei, apoi se 
pregătesc, înnoptează acolo și, a doua zi de dimineaţă, întreg 
alaiul trece Rinul. 

— Și de ce e nevoie să meargă în Alsacia pentru asta? 

— Fiindcă vânătoarea la goană e interzisă în Germania încă 
din anii '50. 

Cu picioarele ridicate pe bord, Ivana continua să citească de 
pe tabletă. 


VP-9 


— În timpul vânătorii, doi dintre invitaţii francezi s-au rătăcit 
în pădure și au descoperit corpul tânărului conte. Avea capul la 
câţiva metri distanţă de restul trupului. 

Fără să piardă din ochi drumul, Niemans își întoarse o clipă 
privirea, pentru a privi imaginea afișată pe tabletă. Nu era o 
priveliște pentru cei slabi de înger: un cadavru verzui, în noroi, 
gâtul tăiat, înnegrit de sângele coagulat, bustul traversat de o 
rană lungă, verticală... 

— Potrivit raportului de autopsie, comentă Ivana, ucigașul a 
furat măruntaiele victimei. 

O nouă imagine: capul, pus pe un pat de frunze uscate. 

— Ce are în gură? 

— O crenguţă de stejar. O mică atenţie din partea ucigașului. 

Acest detaliu îi evocă o amintire, dar preferă să tacă; nu-i 
plăcea să vorbească prea devreme, mai ales în prezenţa unei 
aghiotante ca Ivana. 

— L-a mai mutilat și în alt fel? 

— Da, două răni mai degrabă bizare. Ucigaşul și-a castrat 
victima, apoi a efectuat o incizie în jurul anusului, de parcă ar fi 
vrut să-i vâre acolo organele genitale. 

— Au fost găsite? 

— Nu. Pradă de război, fără îndoială. Nu se poate exclude 
posibilitatea unui viol în acest orificiu, dar nu s-au găsit urme de 
spermă. De altfel, cavitatea astfel creată e prea largă pentru un 
individ cu dotare normală. Dacă a existat un viol, fie asasinul e 
dotat ca un taur, fie a utilizat o bâtă de baseball. 

Ivana vorbea pe același ton lejer, aproape indiferent. Pentru 
ea, moartea era o banalitate. 

— Când a fost văzut ultima oară? 

— Sâmbătă la amiază. A dispărut în cursul după-amiezii și n-a 
reapărut decât duminică după-masă, la picioarele unui stejar. 

— Cei doi francezi sunt considerați suspecți? 

— Nicidecum. Sunt nişte producători de componente 
electronice din Strasbourg. 

— Și jandarmii pe unde sunt în anchetă? 

— Nicăieri. Din probele preluate la locul faptei nu a reieșit 
nimic relevant: nicio amprentă, niciun fragment de proveniență 
umană... 

— Nici măcar urme de paşi? 


VP - 10 


— Nu. Ucigașul a avut grijă să măture o rază de doi-trei metri 
în jurul cadavrului, iar dincolo de această arie nu s-a mai găsit 
nimic. Parcă s-ar fi volatilizat. Legistul spune că Jurgen a fost 
ucis duminică dimineaţă, în zori. Ulterior a plouat, au căzut o 
sumedenie de frunze... E posibil ca ucigașul să fi așteptat să se 
stârnească vântul înainte de a părăsi locul faptei, sau poate că 
s-a cățărat într-un copac... 

Niemans simţi o crispare - mușcătura unui început de 
curiozitate ambiguă în ceea ce-l privea pe ucigaș, un animal de 
pradă mai apropiat de cruzimea naturii decât de civilizaţia 
modernă. În orice caz, tot ce aflase se potrivea cu intuiţia sa 
iniţială: crenguța de stejar, mutilarea din zona anală... Ține-ţi 
gura, Niemans. 

— Jandarmii i-au interogat pe aristocrați? 

— Asta au făcut toată duminica. Nimeni n-a văzut și n-a auzit 
nimic. Vânătorii erau concentrați asupra prăzii lor. În definitiv, 
nu erau decât vreo cincizeci de bărbaţi, cu vreo sută de câini, 
având în minte doar să prindă urma unui amărât de cerb... 

Cunoscând convingerile foarte ferme în această privință ale 
lvanei, Niemans se temea de felul în care aceasta avea să 
reacționeze în cursul unei anchete printre oameni pasionaţi de 
vânătoare. Dar acum nu era momentul potrivit pentru a 
polemiza pe tema asta. Traversau o pădure superbă, ca un 
incendiu uriaș cu flăcări verzi sub cerul albastru, perfect senin. 

— Privind obiectiv, asasinul s-ar putea număra printre invitații 
clanului Geyersberg? 

— Dacă da, asasinul a traversat Rinul în puterea nopţii pentru 
a ajunge în pădurea Trusheim, apoi a revenit în Germania 
pentru a pleca apoi cu tot alaiul, a doua zi dimineaţă, înapoi în 
Franţa. 

— De ce nu? 

— Da, ar fi o ipoteză. Dar una îndeajuns de complicată. 
Adevărata întrebare e alta: ce naiba căuta contele în acea 
pădure, în miez de noapte? 

— Poate îi dăduse cineva o întâlnire acolo? 

— Ultimul apel telefonic pe care l-a dat a fost sâmbătă, la ora 
15 și 23 de minute. 

— Cu cine a vorbit? 

— Cu sora sa. Convorbirea n-a durat decât câteva secunde. 


VP -11 


— S-au verificat convorbirile invitaţilor, apelurile efectuate din 
zona respectivă? 

— Da, iar treaba a mers repede. Pădurea, de ambele părți ale 
frontierei, aparține familiei Geyersberg. Pe perioada 
weekendului, folosirea telefoanelor e interzisă. Se pare că 
vânătoarea la goană solicită un maximum de concentrare. In 
rest, telefoanele mobile nu funcţionează în zonă. 

— De ce? 

— Familia Geyersberg a instalat aparatură de bruiaj: pădurea 
lor trebuie să rămână pură. Natura e protejată în sensul cel mai 
strict al termenului. 

Ivana  parcurgea acum procesele-verbale întocmite de 
polițiștii germani. 

— Vorbești germana? întrebă Niemans, surprins. 

— A fost cea de-a doua limbă pe care am studiat-o în liceu. 

— Se vede că n-am urmat aceeași școală... In cazul meu, 
prima limbă a fost engleza și nu prea s-a prins de mine. Ce știm 
despre posibilele motivații ale crimei? 

— Ar fi destule: bani, gelozie, rivalități profesionale. Repet, 
familia deţine mai bine de zece miliarde de dolari. De la 
moartea părinţilor, cei doi fraţi conduc grupul cu o mână de fier. 

— Cine va moșteni averea contelui? 

— Nu se știe încă nimic concret, dar, în principiu, sora sa 
Laura va primi partea leului. 

— Ce vârstă are? 

— Treizeci și doi de ani. 

— A fost interogată? 

— Are un alibi pentru noaptea de sâmbătă spre duminică. Era 
în pat cu un tip care lucrează la compania ei. Oricum, Laura și 
Jurgen erau inseparabili, se pare. Ne vom întâlni cu ea foarte 
curând și vom putea să tragem propriile concluzii. 

— Cine i-ar mai fi putut dori moartea? 

— Grupuri de afaceri rivale, alți membri ai familiei, acţionari ai 
companiei... VG e o adevărată nebuloasă, cei care ar avea de 
câștigat din moartea aceasta sunt cu duiumul. 

O victimă decapitată în adâncul pădurii, cu măruntaiele și 
organele genitale furate: modul de acţiune al criminalului nu 
prea se potrivea cu universul discret al conflictelor între marii 
industriași, cu mize financiare enorme. 


VP - 12 


— Există și un amănunt exotic, reluă Ivana. Micul nostru conte 
avea înclinații spre  sado-masochism. Frecventa localurile 
specializate din Stuttgart și invita profesioniste din domeniu la 
Freiburg. 

— Mi-e greu să cred că a sfârșit decapitat fiindcă îl excita să-i 
fie biciuit curul. Noi doi cunoaștem mediul ăsta; e plin de lăbari, 
dar nu de ucigași. 

De îndată ce rosti aceste cuvinte, Niemans își regretă tonul 
dispreţuitor. În primul rând, în ceea ce privește dorinţele 
sexuale, fiecare e liber să facă ce vrea în intimitate. Dar, mai 
ales, ce motiv ar fi avut să dispreţuiască ceva ce nu era cu 
adevărat violent? Asta echivala cu a prețui mai mult adevărata 
criminalitate, cu amestecul ei de fascinaţie și admiraţie care 
otrăvește societatea umană. 

— Nu-s de acord cu tine, replică Ivana. Jurgen ar fi putut să 
dea peste partenerul nepotrivit. De altfel, în acele momente era 
cel mai vulnerabil... 

Dar să-ți imaginezi un astfel de scenariu nu răspundea la cea 
mai importantă dintre întrebări: de ce tocmai în pădure? Parcă 
pentru a-i oferi un început de răspuns, drumul șerpuia acum pe 
deasupra Pădurii Negre, un lanţ muntos acoperit în întregime de 
o pătură uniformă, strălucitoare, de conifere. Se spunea că, de 
la o anumită distanţă, pădurile de-aici păreau negre. 

Deocamdată însă, în lumina soarelui  după-amiezii, 
succesiunea parcă infinită de coline în curbe sinusoidale evoca 
valurile unei mări verzi, nemărginite, în care ei tocmai se 
pregăteau să se piardă. Un uriaș labirint de drumuri și cărări 
umbrite de vegetaţie, în care, undeva, se ascundea un prădător. 

— Mai e vreo ipoteză posibilă? 

— Ar fi putut fi un atentat cu substrat politic, murmură Ivana. 

Ni&mans știu pe dată că această ipoteză era pe placul fetei. 

— Era implicat în politică? 

— Nu. Însă era pasionat de vânătoare, ca întreaga sa familie. 

— Și ce-i cu asta? 

— Familia Geyersberg stăpânește mii de hectare de pădure, 
dedicate exclusiv acestei activități. Au răscumpărat terenuri, au 
impus emiterea unor decrete, au interzis exploatările agricole... 
Toate acestea, cu un singur scop: să aibă la dispoziţie un teren 
de joacă cât mai mare. 


VP - 13 


— Dar abia adineauri mi-ai spus că erau obligaţi să vină în 
Franța pentru a vâna. 

— Vânătoarea la goană e interzisă în Germania, dar familia 
Geyersberg practică și alte forme ale acestui sport: vânătoarea 
la pândă, vânătoarea cu hăitași... 

— Corect se spune vânătoare cu gonași. 

— Mă rog, nu mă pricep deloc la vânătoare, spuse ea, cu un 
amestec de mândrie și dezgust. În orice caz, Jurgen era 
vânătorul prin excelenţă, un ins cu adevărat însetat de sânge. 

— Așadar, crezi că i-au făcut felul niște agricultori furioși sau 
niște activiști anti-vânătoare? 

Ea zâmbi, iar pe chipul parţial ascuns de gulerul înalt al hainei 
de piele se ivi o expresie care dădea de înțeles că avea o 
anumită idee în minte. Lui Niemans îi plăcea la nebunie atunci 
când partenera sa era în această dispoziţie șăgalnică. 

— Activiștii care militează împotriva vânătorii sunt destul de 
virulenţi în această regiune. 

— Or fi, dar de-aici și până să-i taie capul... 

— Poate că au pus în scenă moartea astfel încât să reproducă 
soarta unui animal vânat, pentru a da un exemplu. 

Niemans prefera însă să revină la supoziţiile de modă veche 
care se foloseau de obicei în astfel de anchete: 

— Dar dacă avem de-a face, pur și simplu, cu un nebun? Unul 
care acționează fără să-și fi cunoscut anterior victima, mânat de 
propria-i demenţă? Ar fi putut să dea peste Jurgen... 

— Jandarmii au luat la puricat fișierele, atât în Alsacia, cât și 
în Baden-Wurttemberg. N-au mai avut loc crime de acest gen și 
nici n-a evadat vreun dement. Dacă avem de-a face cu un 
ucigaș psihopat, asta a fost prima lui crimă. Există însă un 
detaliu care ar pleda în favoarea acestei ipoteze. 

— Care? 

— Luna plină. Astrul a fost în faza de maxim în momentul în 
care miliardarul a fost înjunghiat. 

Un caz obișnuit pentru Niemans, dintre cele care-l fascinau, 
asemeni unui drog. Sânge, demenţă, elemente inexplicabile... 
Simţi un fior rece pe șira spinării. De când fusese la un pas de 
moarte, îi era mai mereu frig, de parcă trupul său nu și-ar fi 
recăpătat pe deplin însușirile anterioare momentului fatidic. 

— Ce spune familia? 


VP - 14 


— Poliţiștii germani abia dacă au îndrăznit să le pună câteva 
întrebări. Și ăsta e unul dintre motivele pentru care am fost noi 
trimiși la Freiburg: noi nu vom avea reţineri să-i luăm tare, dacă 
va fi cazul. la-o la dreapta la următoarea intersecție! 

— De fapt, unde mergem acum? 

— Mergem să stăm de vorbă cu medicul care a asistat la 
autopsie. 

— „A asistat la autopsie”? Cum adică? 

— Familia Geyersberg a solicitat ca medicul familiei să asiste 
la autopsia lui Jurgen. 

— Ce-i cu aiureala asta? 

— Măsuri speciale, conform legislaţiei spaţiului Schengen. 
Care e valabilă și în ceea ce privește cadavrele. lar familia 
Geyersberg are relaţiile necesare pentru a cere și a primi asta. 
Acum ia-o la stânga. 

Niemans viră și ajunse pe un drum pietruit, cufundat în 
umbră. Coroanele de un verde-brun ale copacilor păreau că-și 
uniseră crestele, într-o încercare disperată de a se sprijini unele 
pe altele ca să ajungă la cer. 

— N-am priceput... Nu mergem la un spital? 

— la-o drept înainte. 


4. 


Deodată, drumeagul se despărţi în două, iar undeva în josul 
pantei apăru lacul: o oglindă gigantică sclipind în soare, ale 
cărei contururi se pierdeau printre brazii întunecaţi. Culoarea 
apei, undeva între nuanțele oțelului și ardeziei, făcea ca 
întinderea lichidă să pară a fi o masă compactă, densă, 
impenetrabilă. 

— Lacul Titisee, anunţă Ivana, vădit mândră de cunoștințele ei 
geografice. 

Niemans putea acum să vadă, risipite pe pantele colinelor din 
jurul întinderii de apă, mulţimea de cabane. Majoritatea erau 
noi, dar lemnul din care fuseseră construite purta o patină de 
vechi, ceea ce conferea imaginii o impresie generală de 
atemporalitate plină de căldură. Genul de imagine de pe 
ambalajele tabletelor de ciocolată. 


VP -15 


Privirea i se întoarse la suprafaţa de argint viu a lacului. S-ar fi 
zis că era o carieră de suprafaţă pentru exploatarea unui 
mineral aparte, cel din care fuseseră făurite bombele aviaţiei 
germane în ultimul război. 

Drumul coti din nou, iar lacul dispăru din raza sa vizuală. 
Treceau din nou printr-un tunel de conifere... Niemans nu mai 
înțelegea nimic: încotro se îndreptau? 

— Philipp Schiller locuiește într-o comunitate care aparține 
unui centru afiliat la societatea Max Planck, echivalentul CNRS- 
ului nostru?, explică Ivana. Oamenii de știință au un mod de 
viaţă aproape în întregime autonom. Laboratoarele le sunt 
alimentate cu energie solară, își cultivă singuri legumele și chiar 
își fabrică propriul săpun! 

— Genial. 

Niemans nu se putea abține să adopte un ton ironic atunci 
când i se vorbea despre ecologie și apărătorii acesteia, deși era 
conștient că viitorul era de partea lor. 

Ca o confirmare a acestui fapt, peisajul pe care îl traversau 
acum nu mai prezenta nicio urmă a modernităţii: niciun stâlp de 
electricitate, nici urmă de vreo instalație umană. De-acum, 
natura se înstăpânise de jur-împrejur, privindu-i parcă de sus, cu 
o indiferenţă glacială. 

Drumul începu să coboare spre o mică vale ce adăpostea mai 
multe ferme înconjurate de un gard năpădit de viţă sălbatică. 

— Ești sigură că asta e adresa? întrebă el, din ce în ce mai 
dezorientat. Cu ce se ocupă oamenii ăștia de fapt? Fabrică 
brânză de capră? 

— Termină cu ironiile, Niemans! Oamenii ăștia aparțin 
viitorului. 

— la te uită, unul dintre cei șapte pitici vine să ne întâmpine! 

Bărbatul cu pricina avea, într-adevăr, barbă și burtică, la fel 
ca piticii din basm, dar, pe măsură ce se apropia, devenea tot 
mai limpede că avea o înălțime cât se poate de normală. Cu 
ochelarii săi rotunzi, bastonul din mână și fața roșie, luminată de 
un zâmbet, ar fi putut fi confundat cu ușurință cu unul dintre 
tovarășii  Albei-ca-Zăpada: era o combinaţie reușită între 
Înțeleptul și Zâmbăreţul din desenul animat al lui Disney. 


2 Centre National de la Recherche Scientifique: Centrul naţional pentru cercetare 
științifică. (n. tr.). 


VP - 16 


— Încetinește, îi spuse Ivana. Cred că e Schuller, l-am anunţat 
că venim. 

Niemans se supuse, oprind mașina în dreptul celui care îi 
aștepta în fața porții de intrare în incintă. 

— Imi pare rău, dar în interiorul cătunului nu e permis accesul 
cu mașina, rosti acesta, aplecându-se în dreptul portierei 
șoferului. 

Vorbea o franceză perfectă, cu un abia sesizabil accent 
german sau alsacian. 

— E o zonă protejată, adăugă el, apoi indică un petec de 
pământ bătătorit, pe laterala porţii: Aceea e parcarea noastră. 

Coborând din Volvo, Ni&mans observă că aleile care se zăreau 
dincolo de poartă, zidul incintei și arborii de felurite esențe ce 
împresurau mica așezare alcătuiau o grădină în stil japonez: 
culorile, dispunerea diferitelor elemente, echilibrul dintre 
acestea, totul părea să fi fost gândit astfel încât să inspire o 
senzație de pace. 

După ce se prezentară, cei doi polițiști porniră pe urmele lui 
Schuller. De jur-împrejur, totul era verde: lichenii, ferigile și 
urzicile străjuiau aleea, iar un miros puternic de bălegar le 
însoțea pașii. Aștia erau cercetătorii viitorului? Pe bune? 

In curte, nedumerirea lui Niemans spori: văzu mai multe 
femei care spălau haine în ligheane de tablă și bărbaţi care 
împingeau roabe cu bălegar, în vreme ce alţii, bărboși cu toţii, 
erau așezați în jurul unei mese lungi de lemn și desfăceau păstăi 
de mazăre. 

— Nu vă luaţi după aparente, spuse Schuller, zâmbind. 
Cercetătorii noștri se numără printre cei mai apreciaţi din 
Europa. Avem chiar și un laureat Nobel printre noi! 

— În ce domeniu lucraţi? întrebă Niemans pe un ton care-i 
trăda scepticismul. 

— Biologie, fizică, genetică... Căutăm soluţii la problemele 
ecologice ale prezentului. 

Ivana interveni: 

— Dar sunteţi, în același timp, medicul familiei Geyersberg? 

— E același lucru, nu-i așa? replică maliţios Schuller. 

Insă păru să-și regrete imediat ironia. 

— lertaţi-mă, vă rog, nu e deloc momentul potrivit pentru 
astfel de glume, reluă el. Bietul Jurgen... Am asistat la nașterea 
lui, știaţi? Vă rog, pe aici. 


VP - 17 


Schuller se îndreptă spre clădirea principală. Deasupra intrării 
era atârnat un clopot și o decoraţiune din fier forjat de forma 
unei berze. Ni&mans nu-și putea desprinde privirea uimită de la 
acești savanţi de elită care arătau exact ca o gașcă de hipioți 
din anii șaptezeci. 

Medicul împinse ușa grea din lemn masiv, în timp ce-și scotea 
cizmele de cauciuc pe pardoseala de piatră, înăuntru, de-a 
lungul peretelui se zărea un șir lung de șoșoni din pâslă. 

— Vă supăraţi dacă vă rog să vă descălțaţi? Intraţi, vă rog. 


5. 


Intrară într-o încăpere ce părea să aparțină unui alt secol: 
pardoseală din teracotă, un șemineu înalt, ca o arcadă, tot soiul 
de etajere încărcate cu cratiţe și oale de aramă. În centrul sălii 
trona o masă enormă, deasupra căreia atârnau lămpi micuţe, cu 
abajururi din sticlă fumurie. Prin storurile pe jumătate coborâte, 
în încăpere pătrundea, ca filtrată prin miere, lumina aurie a 
soarelui. 

Cei doi polițiști sfârșiră de încălţat șoșonii de pâslă și făcură 
câţiva pași. 

— Vă servesc cu o bere? Un șnaps? 

Schuller deschise un frigider uriaș, dotat cu un distribuitor de 
gheață, care contrasta puternic cu decorul. Barba doctorului 
sclipi în lumina venită din interiorul frigiderului, de parcă ar fi 
fost plină de cristale de gheață. 

— Merge o bere, încuviință Niemans. 

— Treacă de la mine, spuse și Ivana. 

Se așezară la masă, în tăcere. În încăpere plutea un miros vag 
de ceară și de piatră umedă, categoric mai plăcut decât cel al 
pălegarului. 

Işi destupară berile și mai zăboviră câteva secunde. Parcă s-ar 
fi aflat într-o tavernă medievală. 

— Ce-aţi vrea să aflaţi, de fapt? întrebă Schuller, în cele din 
urmă. Mi-am predat raportul polițiștilor francezi acum două zile. 
Am fost interogat și de cei de la Landespolizei. Credeţi-mă: 
asasinarea unui Geyersberg, aici, aduce cu sine mult tam-tam. 


VP-18 


— În primul rând aș vrea să lămurim un detaliu, începu 
Niemans. De ce aţi asistat la autopsia lui Jurgen? Cine v-a 
solicitat acest lucru? 

Schuller plescăi din buze. Rezemat de masă într-un cot, cu 
berea în cealaltă mână, părea ieșit dintr-un tablou al lui Bruegel 
cel Bătrân. 

— Franz mi-a cerut să asist. 

— Cine? 

— Unchiul lui Jurgen și al Laurei, fratele tatălui lor, îl lămuri 
Ivana. 

Schuller făcu un gest cu berea din mână către roșcată, în 
semn de confirmare a spuselor ei. 

— Unchiul lui Jurgen și-al Laurei a dorit ca eu să-mi redactez 
propriul raport asupra autopsiei. Procurorul din Colmar a 
acceptat chiar să-l ia în considerare, ca document oficial. 

— Franz n-avea încredere în legistul francez? 

Schuller ridică din umeri. 

— Suspiciunea cred că e ereditară în familia Geyersberg. Din 
principiu, pentru ei toată lumea e suspectă... 

— În raportul scris de dumneavoastră aţi afirmat că nu aveţi 
nicio certitudine în privinţa cauzei decesului. 

Schuller sorbi prelung din bere și se strâmbă. 

— Având în vedere decapitarea, e imposibil să fii sigur de 
ceva. 

— Și totuși, credeţi că i-a fost tăiată beregata? 

— Fără îndoială, rosti el, cu glas stins. Bietul băiat... 

Părea să trăiască din nou coșmarul autopsiei și astfel să se 
reconecteze la martiriul la care fusese supus Jurgen. 

— Un lucru e sigur, reluă el. Asasinul i-a tăiat capul folosindu- 
se de un cuţit. N-aș putea să jur că a fost un anumit model, dar 
aș pune pariu c-a fost un cuţit de vânătoare. Gâtul poartă 
urmele loviturilor lamei. N-a fost vorba nici de vreun fierăstrău și 
nici de vreun alt fel de aparat de tăiat. 

Ivana își scosese un carnețel și nota în grabă spusele 
doctorului. Pentru a-și spori eficacitatea, învățase o tehnică pe 
cale de dispariţie: stenografia. 

— Ucigașul i-a despicat abdomenul și a prelevat o serie de 
organe. De ce credeți c-a făcut-o? 


VP -19 


Schuller se ridică și își luă încă o bere din frigider. O propti de 
marginea mesei, lovi cu pumnul și îi scoase capacul, apoi se 
așeză la loc. 

— Bănuiesc c-a făcut-o din reflex, e un gest de vânător. După 
vânarea unui animal, burta îi e despicată pentru a elibera gazele 
și a evita umflarea organelor interne. 

— Mutilarea anusului are de-a face tot cu vânătoarea? 

— Bineînţeles. Se scot măruntaiele printr-o incizie verticală 
practicată pe abdomen, dar organele genitale sunt extrase prin 
anus, pentru a nu risca contaminarea cărnii cu urină și fecale. 

Tânăra aruncă o privire furioasă spre mentorul ei. Niemans 
știuse de la bun început acest detaliu și nu i-l împărtășise. 

— Așadar, ucigașul e pasionat de vânătoare? reluă ea, cu 
creionul în mână. 

— Da, și încă de un anumit tip de vânătoare: pirsch. 

— Ce anume? 

— Vânătoarea la dibuit, îi răspunse Niemans. 

Schuller încuviință, zâmbind. 

— Pe aici se practică vânătoarea așa cum o știe toată lumea, 
doar cu pușca în mână, dar și cea pe care cu toţii o detestă, cea 
cu hăitași. Pe lângă acestea, mai e și un alt tip de vânătoare, 
numit pirsch... 

Işi cobori glasul, de parcă ar fi urmat să împărtășească o mare 
taină: 

— Pânda, tăcută și singuratică. Să te apropii de pradă cât mai 
mult cu putinţă și, în clipa fatidică, să decizi dacă aceasta merită 
sau nu să moară... 

— Nu înţeleg. 

— In acest caz, vânatul e un exemplar masculin, perfect 
sănătos. Un „mascul înarmat”, cum se spune, cu colţi lungi dacă 
e vorba de un mistreț, cu coarne mari dacă e vorba de un cerb. 
Ceea ce contează e apropierea. Indrăzneala de a te afla la doar 
câţiva pași de un adversar pe măsura ta... 

— Și ce se întâmplă în momentul acela? Prada e lăsată să 
scape? 

Schuller izbucni în râs. g 

— Se vede că nu ați fost niciodată la vânătoare! In momentul 
acela, vânatul trebuie răpus cu un singur glonte, tras după niște 


3 Echivalentul românesc este „vânătoarea la dibuit”, în cadrul căreia vânătorul ia 
urma vânatului și se apropie treptat de el. (n. red.). 


VP - 20 


reguli foarte stricte. Este ceea ce se numește o „lovitură 
curată”. 

— Dar Jurgen nu a fost ucis cu un glonte, observă Niemans. 

— Nu, într-adevăr. Ucigaşul a fost inspirat de pirsch, dar s-a 
folosit de o armă tradiţională pentru a ucide, o armă albă. 

— Jurgen von Geyersberg avea o crenguţă de stejar între 
dinţi. E și aceasta o tradiție, nu-i așa? 

De data asta, Schuller închină berea în direcţia lui Ni&mans: 
aprecia faptul că avea de-a face cu un cunoscător. 

— Exact. Atunci când vânatul e ucis, i se oferă, la fel ca în 
cazul condamnaților la moarte, o ultimă masă. În general, 
crenguţa e înmuiată în sângele prăzii, înainte de a-i fi vârâtă în 
gură. Unii vânători beau ei înșiși din sângele vânatului... 

— Sunteţi și dumneavoastră amator de astfel de distracții 
rafinate? întrebă Ivana, pe un ton provocator. 

Schuller nu păru deloc deranjat de tonul agresiv al poliţistei. 
Aruncă o privire lungă spre Niemans, părând a întreba: „De ce 
aţi mai adus-o pe puștoaica asta aici?” 

— Nu. N-am destulă răbdare pentru așa ceva. Sunt mai 
degrabă genul care urmărește vânatul cu ajutorul unui câine. Aș 
spune chiar că sunt specialist în rasele de câini de vânătoare! 
adăugă el, gesticulând din nou cu sticla de bere. 

Ivana mâăzgăli ceva în carneţel, apoi ridică privirea. Să-/ [lăsăm 
să se desfășoare... 

— Potrivit raportului dumneavoastră, continuă ea, asasinul nu 
doar a extras organele interne, ci a subtilizat o parte dintre 
acestea: măruntaiele, esofagul, stomacul... 

— Nu le-a subtilizat, ci le-a îngropat. E o altă regulă a pirsch- 
ului. 

— De ce? 

— In primul rând, respectivele organe nu pot fi mâncate. Dar, 
mai ales, sunt organe care provin dintr-o zonă tabu. 

Medicul își reluă tonul conspirativ: 

— Pântecele e sursa profundă a căldurii animalului, acolo se 
află sângele său negru, esenţa firii sale sălbatice... 

— Dar în cazul de faţă nu avem certitudinea că a îngropat 
aceste organe. 

— Ba da, cum să nu? 

— De unde aveţi această certitudine? 

Schuller nu-și ascunse deloc uimirea. 


VP -21 


— Dar... organele au fost găsite, la o oarecare distanţă de 
cadavru! Nu înțeleg, colegii dumneavoastră francezi nu v-au 
informat? 

Ivana și Niemans schimbară în fugă o privire: jandarmii le 
făcuseră pocinogul. Sau poate, de-a dreptul, uitaseră să îi 
anunţe. 

Poliţista, dornică să nu zăbovească prea mult asupra 
„neregulilor interne ale poliţiei franceze”, se grăbi să pună o altă 
întrebare: 

— In ritualul pirsch se obișnuiește și să se taie capul prăzii 
vânate? 

— Da, dar numai dacă se dorește păstrarea unui trofeu. 
Procedura de decapitare se numește „masacru”. 

Niemans zări un început de zâmbet în colţul gurii Ilvanei: 
termenul i se părea potrivit. 

— Credeţi că asasinul avea cunoștințe avansate de anatomie? 
întrebă el. Am putea avea de-a face cu un măcelar? Sau poate 
un chirurg? 

— Cred că ar fi de-ajuns să fie un vânător. Un tip care își 
cunoaște meseria. Și am să vă dau un alt exemplu în acest sens: 
pentru a extrage măruntaiele, individul a tăiat coastele până 
sub stern, exact așa cum ar proceda un vânător profesionist în 
pădure, după uciderea prăzii. 

Polițistul se gândi la Jurgen von Geyersberg. Nu cunoștea 
toate detaliile, dar putea să își închipuie cum se desfășurase 
tinerețea și pregătirea junelui moștenitor. Școli de elită, sporturi 
pe măsură, vacanțe de lux... Nimic, absolut nimic nu îl 
predestina pentru o astfel de moarte, asemeni unui mistreţ 
oarecare. 

Oare ce încerca să comunice ucigașul? 

— Vă mulţumesc domnule profesor, asta e tot, cel puțin 
deocamdată. 

— Deocamdată? 

Niemans încuviință din cap, în semn de mulţumire. 

— Vom citi cu atenţie raportul dumneavoastră de autopsie și 
vă vom contacta ulterior, dacă mai avem întrebări. 

— Și ceea ce v-am spus azi? Nu trebuie să semnez o 
depoziţie? 

— Cele discutate azi vor rămâne off the record. 


VP - 22 


Ivana strâmbă din nas la auzul sintagmei-clișeu a tagmei 
jurnaliștilor. Percepu însă, fără putinţă de îndoială, mesajul 
subliminal al spuselor lui Ni&mans: la șase sute de kilometri de 
Paris, dincolo de graniţele Franţei, n-avea niciun rost să se lege 
la cap cu hârţogăria birocratică. 

Niemans era hotărât să se lase condus doar de instinct, fără 
să lase vreo urmă. N-avea de gând să citească raportul lui 
Schüller, scris fără îndoială în germană. În schimb, intenţiona să 
își rezerve dreptul de a-l consulta pe profesor: era vânător și, în 
această calitate, poseda o experienţă enormă. 

Căci Niemans își bătuse în cuie ideea de bază pentru acest 
caz: ucigașul pe care îl căutau era un practicant al pirsch-ului. 


6. 


— Data viitoare când mai ai anumite informaţii, ar fi frumos 
din partea ta să mi le împărtășești și mie înainte de a lua la 
întrebări un martor, se răsti Ivana în timp ce traversau curtea 
centrului de cercetări. 

— Calmează-te, a fost doar o intuiţie. 

— Ştii foarte bine la ce mă refer. Nu-mi place să pic de 
proastă. 

Ivana nu fusese deloc încântată să asiste fără replică la 
discuţia dintre doi masculi cu privire la arta și deprinderea de a 
ucide niște animale lipsite de apărare. 

Se înșela însă: Niemans era departe de a fi un expert; nu vâna 
nici măcar ocazional. Avea însă o serie de noţiuni despre 
vânătoare, adunate pe parcursul îndelungatei sale cariere în 
domeniul armelor. 

— Va trebui să luăm legătura cu jandarmii, spuse el în timp ce 
ieșeau pe poarta comunităţii. 

— N-are niciun rost, nu vezi că ne dau cu flit? 

— Cred că e chiar mai rău de-atât: am impresia că ne-au 
ignorat cu bună știință. 

In timp ce se apropiau de mașină, micuța slavă își scoase 
telefonul mobil. Era în jurul orei cinci după-amiaza și ziua își 
începuse deja spectacolul final; cerul căpătase o nuanţă gălbuie, 
ca de sulf. 


VP - 23 


— Să sperăm că polițiștii germani se vor dovedi mai 
cooperanțţi, spuse ea, strecurându-se în mașină, la locul ei. 

N-aș băga mâna-n foc pentru asta... Această primă parte a 
anchetei nu începuse prea bine. Un miliardar tânăr, sacrificat ca 
un cerb. O investigaţie pe teren străin. Niște jandarmi care, fără 
îndoială, erau convinși că-și făcuseră deja toată treaba. Cât 
despre teutoni, cu siguranță nu așteptaseră sosirea celor doi 
francezi, cu sfaturile lor, pentru a-și face datoria. 

Polițistul închise ochii. Undeva spre culmi, păsările făceau o 
larmă infernală. Migratoare întârziate... 

În clipa în care deschise ochii, un stol de zburătoare 
minuscule se împrăștiară pe cer, precum pulberea la gura unui 
tun după o salvă. 

Niemans se dezmetici din scurtul răgaz de absenţă din 
realitate și urcă, la rândul lui, în mașină. 

— Ce faci acolo? întrebă el, instalându-se la volan. 

— Le scriu, totuși, jandarmilor. Avem nevoie de dosarul 
complet. 

— Să fii politicoasă. 

— Sunt, întotdeauna. Doar mă știi. 

— Și? Ce facem mai departe? întrebă el, demarând. 

— Trecem la lucrurile serioase, îi răspunse Ivana, în timp ce-și 
conecta telefonul la o aplicaţie de geolocalizare. Ne vom întâlni 
cu Laura von Geyersberg, sora lui Jurgen. Locuiește într-o vilă 
aflată la numai câţiva kilometri aici. Când ieșim de pe drumeag, 
ia-o la dreapta. 

Trecură din nou pe lângă lacul Titisee. Oglinda apei era acum 
întunecată, ca un zăcământ de cărbuni de suprafaţă, sau poate 
o baltă de păcură. Un material rece și negru, menit arderii într-o 
bolgie dantescă. 

Ivana deschise geamul și își aprinse o ţigară; avea o 
înțelegere cu Niemans: putea să fumeze câtă vreme cobora 
geamul. Niemans simţea că o ia razna la gândul că scaunele 
tapiţate cu piele s-ar fi putut impregna cu mirosul de tutun rece, 
sau că ea ar fi putut să-i ardă din greșeală bordul acoperit cu 
furnir de nuc, dar refuza să o împiedice pe fată să-și satisfacă 
unicul viciu. Îi repugna societatea contemporană, atât de grăbită 
să interzică orice, în numele unui „mai bine” iluzoriu. Refuza cu 
încăpățânare să contribuie la această dictatură în stare larvară, 
mai rea ca oricare alta: dictatura facerii de bine cu orice preţ. 


VP - 24 


Conducând, privea cu coada ochiului la micuța sa colegă: 
Ivana trăgea din ţigară ca dintr-o mască de oxigen. Incă un 
paradox al tinerei domnișoare. Pe de o parte, era adepta a tot 
ce era sănătos: era vegană, practica yoga, folosea numai 
cosmetice bio... Pe de altă parte, își bătea joc de propria 
sănătate cu o încăpățânare demnă de-o cauză mai bună: fuma 
cu patima unui condamnat la moarte și renunţase la droguri și la 
alcool doar ca să evite, în ultima clipă, supradoza și coma 
alcoolică. Era mereu foarte vocală cu privire la protejarea naturii 
și mereu îngrijorată de viitorul planetei, dar nu pusese niciodată 
piciorul la ţară și se simţea bine doar în zonele urbane, 
umplându-și plămânii cu dioxid de carbon. 

— Câţi ani spuneai că are contesa? întrebă el. 

— Treizeci și doi, cu doi ani mai puţin decât Jurgen. La 
moartea părinţilor, cei doi au moștenit conducerea grupului VG. 
De-acum, Laura va trebui să se descurce de una singură. 

— Cum au murit părinţii? 

Ivana își scosese iPad-ul. 

— Mama s-a sinucis în 2012, tatăl a murit de cancer, în 2014. 

— Și n-a mai fost niciun alt pretendent la moștenire? 

— Generaţia precedentă a fost alcătuită din trei frați: 
Ferdinand, tatăl lui Jurgen și al Laurei, fratele său Herbert, mort 
prematur, după ce i se născuseră doi băieți, și Franz, despre 
care am mai discutat, care e încă în viaţă, dar n-a avut niciodată 
copii. 

— E oare cu putinţă ca acesta din urmă să fi vrut să preia 
frâiele grupului, eliminându-l pe nepot? 

— Habar n-am. Va trebui să îi verificăm alibiul. 

— Dar verișorii lui Jurgen, copiii lui Herbert? 

— La fel. Dar acţionarii grupului au avut dintotdeauna 
încredere în Jurgen și Laura, iar rezultatele obţinute de VG sub 
conducerea lor sunt excelente. Nu ar exista niciun motiv pentru 
ca ei să-și dorească înlocuirea lui Jurgen cu un alt Geyersberg. 

— Crezi că ar fi fost posibilă existenţa unei rivalități între frate 
și soră? 

— E de cercetat. Dar ar mai fi o posibilitate, aceea ca Laura să 
fie următoarea pe lista criminalului... 

De-o parte și de cealaltă a drumului, nimic nu întrerupea 
masa compactă a brazilor. Nici urmă de stâlpi de electricitate 


VP -25 


sau indicatoare rutiere. Pădurea părea a fi înghiţit orice urmă de 
civilizaţie. 

— Mai avem mult? 

— Suntem deja pe teritoriul familiei Geyersberg. 

Auzind asta, Niemans avu, brusc, revelaţia dimensiunii averii 
acestei familii, care stăpânea, se pare, mii de hectare din 
Pădurea Neagră. Familia Geyersberg era cea care eliminase, cu 
bună știință, orice urmă de civilizaţie de pe domeniul lor 
seniorial, pentru a respira în voie și pentru a putea vâna după 
bunul lor plac. 

Polițistul se concentră asupra propriilor gânduri. Când se afla 
la volan, își simțea neuronii stimulați într-un mod aparte. 
Primele informaţii aflate despre circumstanțele în care fusese 
comisă crima nu-i dădeau pace, născând în mintea sa felurite 
teorii contradictorii. O ipoteză ar fi fost aceea că ucigașul era un 
practicant al pirsch-ului și că, în ochii acestuia, a sacrifica un om 
așa cum ar fi procedat cu un cerb sau un mistreţ era un fel de 
omagiu, un act de o frumuseţe aparte. 

Pe de altă parte, la fel de plauzibilă era și ipoteza contrară: 
asasinul ura din adâncul fiinţei sale pirsch-ul, iar reproducerea 
acestui mod de acţiune era o expresie a urii sale, sau, poate, o 
modalitate de a se răzbuna... pentru ce? Un accident de 
vânătoare? 

— Încetinește! îi ceru răstit Ivana. Vom intra în parcul 
proprietăţii. 

Exact în clipa aceea, pe drum își făcură apariţia doi paznici. 
Ciudat, nu exista o poartă de intrare, iar trecerea pe spaţiul 
proprietăţii nu era semnalată în vreun fel anume. Drumul acesta 
asfaltat aparţinea însă familiei Geyersberg și destinaţia lor nu 
putea fi decât una singură: castelul contesei. 

Cu oarecare întârziere, Niemans observă că frunzișul arborilor 
din jur era aici mai des și mai întunecat, astfel încât locul își 
merita pe deplin numele: Pădurea Neagră. 

Ivana cobori din mașină și conversă în limba germană cu cei 
doi paznici. Lăsându-se în voia propriilor prejudecăţi, Niemans își 
spuse că fetei, care era de origine croată, îi fusese mai la 
îndemână să  deprindă această limbă. O prejudecată 
neîntemeiată: fata nu vorbea o iotă din limba tatălui ei, iar 
germana nu avea, de fapt, nicio legătură cu limbile slave. 


VP - 26 


Ivana reveni la locul său și-i făcu semn să pornească. Conduse 
înainte, încă vreo zece minute în timp ce pădurea părea să nu 
se mai sfârșească. Deodată însă, în faţa lor se deschise un 
luminiș uriaș, asemenea unuia dintre acele cercuri misterioase 
din lanuri, despre care se spune că ar fi urmele unor farfurii 
zburătoare. Suprafaţa expusă razelor soarelui era așternută cu o 
peluză atent îngrijită, ca o mochetă impecabilă; părea că o 
civilizație necunoscută, venită de nu se știe unde, își impusese 
prezenţa aici, în inima pădurii, fără a cere cuiva permisiunea. 

În capătul opus al acestui uriaș luminiș, Ni&mans zări 
reședința Laurei von Geyersberg. Nu era, așa cum se așteptase, 
un castel impunător, ci o vilă modernă, datând cel mai probabil 
de la începutul secolului douăzeci. Un paralelipiped mare de 
sticlă, ce strălucea asemenea unui cristal în lumina ultimelor 
raze de soare. 

Polițistul iubea arhitectura, deși nu se pricepea foarte bine la 
ea. Își cumpărase o hală dezafectată la Cachan, luând un credit 
pe douăzeci de ani, doar pentru a dispune de o suprafaţă cât 
mai mare, fără pereţi despărțitori, pe care arhitectul Mies van 
der Rohe le numise „spaţii libere”. 

Găsiră un loc de parcare la câţiva metri de vilă, lângă un 
vehicul de teren negru, aflat într-o stare nu tocmai strălucită. 
Ni&mans recunoscu aici snobismul celor bogaţi, care conduceau 
niște rable sau purtau pulovere găurite tocmai fiindcă puteau 
să-și permită absolut orice. 

Coborând din Volvo, Niemans măsură din priviri clădirea. 
Dincolo de pereţii de sticlă de la primul etaj se vedeau doar 
draperiile albe; fără îndoială, acolo se aflau dormitoarele. 
Parterul însă era pe deplin transparent: suprafeţele lucitoare de 
sticlă erau aici încadrate de o structură de culoarea oţelului 
ruginit, o nuanţă apropiată de cea a sângelui coagulat. 

Cel mai izbitor aspect era însă felul în care clădirea părea să 
se sprijine pe fondul compact al pădurii de dincolo de ea. Brazii 
umpleau golurile, iar sclipirile reflectate din pereţii de sticlă 
iluminau coroanele acestora. Între clădire și zidul viu al pădurii 
părea a se fi petrecut o fuziune integratoare. Această casă nu 
era o locuinţă, ci rezultatul unei splendide simbioze. 

Fără să vrea, lui Niemans îi scăpă un fluierat admirativ. 

— Păstrează-ţi uimirea pentru când o s-o cunoști pe stăpâna 
casei, spuse sec Ilvana. 


VP - 27 


7. 


Ivana știa că lui Niemans avea să-i fie pe plac contesa. 

Umbla vorba că pe veteranul poliţiei judiciare nu-l interesau 
deloc femeile. Adevărul era însă tocmai pe dos: Niemans era 
fascinat de ele, dar nu reușise niciodată să se simtă suficient de 
în largul său, lucru care însă, de obicei, odată cu vârsta, îi 
permitea unui bărbat să facă față adversarului de sex opus. 
Taica Niemans era, în realitate, un tip destul de încuiat. 

Ca toţi masculii bătrâni, se simţea paralizat în prezența 
femeilor, a căror forţă interioară era cu totul diferită de a sa; se 
temea de ele așa cum un boxer se teme de imprevizibilitatea 
loviturilor unui adversar stângaci. Cu siguranţă, acest handicap 
al comisarului n-avea să îi fie deloc de ajutor în faţa contesei. 

Ivana găsise destule articole în presa mondenă care o aveau 
drept subiect pe Laura von Geyersberg. Laura, la baluri de 
caritate, înveșmântată în rochii lungi, din materiale scumpe. 
Laura, așezată în primul rând la cele mai sofisticate prezentări 
de modă. Laura călare pe un cal alb, în costum de vânătoare, cu 
cascheta pe cap, fugărind vânatul... 

Când mai avea oare timp să conducă imperiul? Cu toate 
acestea, nu încăpea nicio îndoială în privința capacităţii ei 
manageriale: ceea ce făcea, conducând cu o mână de fier 
afacerea familiei, alături de fratele său, era cât se poate de 
eficient. Toate articolele erau în deplin acord: din momentul în 
care conducerea grupului VG, companie de top pe piaţa 
germană a industriei automobilului, fusese preluată de Jurgen și 
Laura von Geyersberg, rezultatele anuale ale acesteia se 
aflaseră într-un progres continuu, spre marea mulţumire a 
acţionarilor, bună parte dintre aceștia fiind rude ale celor doi 
fraţi. Din acest punct de vedere, eliminarea lui Jurgen părea 
lipsită de sens, ca și cum ar fi omorât găina cu ouă de aur. 

Urcară cele câteva trepte, de-a lungul fațadei clădirii. Ivana 
nu știa o iotă despre arhitectură, dar era capabilă să 
recunoască, instinctiv, o reușită în acest domeniu. Acest imens 
acvariu chiar arăta trăsnet. 

Niemans apăsă pe butonul soneriei și, din reflex, își aranjă 
haina și ochelarii, încremenind apoi în așteptare. Ivana 
rămăsese la câțiva pași mai în spate și se bâţâia de pe un picior 


VP - 28 


pe altul, incapabilă să rămână nemișcată. Avea emoţii. Contesa 
era frumoasă - fotografiile demonstrau asta -, bogată și 
deșteaptă. Pe scurt, absolut tot ceea ce ea însăși nu se 
considera a fi, chiar dacă, în zilele ei bune, s-ar fi găsit destui 
care s-o găsească drăguță sau chiar fermecătoare. 

Cea care deschise ușa fu însăși Laura von Geyersberg. 

Versiunea în carne și oase era mult peste cea reprodusă în 
paginile revistelor tipărite pe hârtie lucioasă. Acea creatură 
somptuoasă și arogantă din fotografii nu avea nimic în comun 
cu femeia zâmbitoare care-și făcuse apariţia în prag. Era 
aproape la fel de înaltă ca Niemans, iar pe umeri i se revărsau 
buclele negre ale unei coame bogate. Trupul subţire părea făcut 
pentru a se strecura în cele mai elegante veșminte, fie că era 
vorba de rochiile unor designeri de top, așa cum apărea prin 
reviste, fie că purta doar o pereche de blugi strâmţi, un pulover 
și balerini, ca acum. 

Studierea detaliilor dură doar o clipă, dar femeile n-au 
niciodată nevoie de mai mult timp pentru a evalua punctele 
forte ale celor prezenţi. Laura von Geyersberg avea un gât lung, 
precum Uma Thurman, sprâncenele frumos arcuite și ochi 
întunecați și, paradoxal, ciudat de strălucitori. Nasul drept și fin 
și buzele de o senzualitate discretă completau acest portret 
exemplar. Cu toate acestea, magnifica apariţie cu freza 
flamboaiantă ca-n anii optzeci emana un soi de modestie 
intrinsecă. 

Fără machiaj sau bijuterii, Laura nu era, în mod vădit, într-una 
dintre zilele ei bune. Era trasă la faţă și avea cearcăne. Dar 
toate acestea nu reușeau decât să îi sporească frumuseţea; era 
asemenea acelor atleți al căror corp nu e niciodată mai frumos 
decât atunci când sunt în culmea efortului, în condiţii de 
adversitate absolută. 

— Bună seara, rosti ea, întinzându-și mâna albă, cu 
încheietura fină. Sunt Laura von Geyersberg. 

— Comandant Pierre Niemans, se prezentă vizitatorul, parcă 
prea sigur pe sine, de parcă și-ar fi repetat îndelung replicile în 
fața oglinzii. Colega mea, locotenent Ivana Bogdanović. 

Ivana fu cât pe ce să facă o plecăciune. |n acea clipă, se 
simțea aproximativ la fel de seducătoare precum un gândac 
ieșit de sub chiuveta din bucătărie. 


VP - 29 


— Eu v-am telefonat după amiază, mormăi ea, de parcă ar fi 
ținut morţiș să demonstreze că până și gândacii au dreptul la 
cuvânt. 

Nu reușea să-și desprindă privirea de pletele bogate ale 
Laurei: o priveliște de-a dreptul sfâșietoare pentru Ivana, care 
avusese dintotdeauna impresia că părul ei avea extensii făcute 
dintr-o mătură veche. 

Laura își vâri mâinile în buzunare și îi privi pe rând. 

— Nu prea am înţeles ce vreţi de la mine, spuse ea pe un ton 
blând, într-o franceză lipsită de orice urmă de accent. Jandarmii 
m-au interogat deja... 

Ni&mans se înclină, ţeapăn ca un soldat în postul de santinelă. 

— Ei bine... În lipsa unor progrese rapide în rezolvarea 
cazului, am fost chemaţi noi, ca întăriri... 

Laura se dădu la o parte, făcându-le loc să intre. Încăperea în 
care pășiră era vastă și nu părea să aibă nimic care să susțină 
plafonul: nicio coloană, niciun zid de portanță. Intregul spaţiu 
era scăldat într-o lumină cu tente chihlimbarii. 

La prima vedere, tot acest spațiu părea gol. La o cercetare 
mai atentă, privitorul putea să descopere câteva elemente: un 
cufăr, un pian mare cu coadă, o canapea; tendinţa oricărui nou- 
venit era de a le ignora, căci privirea îi era atrasă de un șemineu 
suspendat, ce amintea de un periscop așezat invers. De jur- 
împrejur, dincolo de pereţii de sticlă, brazii în nuanțe de verde și 
brun păreau străjerii neclintiţi ai acestui palat de cleștar. 

— Bun venit în Vila de Sticlă! rosti Laura. Străbunicul meu era 
un mare admirator al stilului Bauhaus. A construit această casă 
în anii treizeci. Ador locul ăsta! 

— Cine a fost arhitectul? 

— Un discipol al lui Ludwig Mies van der Rohe, prieten al 
familiei. În anumite privinţe, era chiar mai avangardist decât 
maestrul său, care a conceput casa Farnsworth sau Crown Hall 
abia în anii cincizeci... 

Femeia pronunța toate aceste nume de parcă ar fi fost vorba 
de referințe banale. Ivana abia dacă înțelesese numele 
arhitectului. 

Contesa se îndreptă spre „colţul-salon”, format dintr-o 
canapea de culoare ocru și câteva taburete cu șezutul alcătuit 
din benzi întrețesute de piele, așezate pe un covor de blană. 


VP - 30 


— Jurgen locuia tot aici? întrebă Niemans, luând-o pe urmele 
ei. 

Contesa se întoarse. Nu-și scosese mâinile din buzunare, iar 
atitudinea aceasta îi dădea o înfățișare de puștoaică. 

— Nu. De ce? Jurgen avea casa lui, la Freiburg. 

Cu o ridicare a bărbiei, le arătă celor doi polițiști taburetele: 
nu era o invitaţie, ci mai degrabă un ordin. Cei doi se supuseră 
fără să crâcnească. 

— Ce vreți să știți de la mine? întrebă contesa, așezându-se în 
fata lor, la mijlocul canapelei. 

Își luase o poziţie studiată, cu mâinile cuprinse între coapse și 
umerii înălțați, de parcă ar fi cuprins-o frigul pe neașteptate. 

Ivana îi privea ochii negri, ce păreau gata să fie inundaţi de 
lacrimi. Privirea femeii avea o profunzime lichidă, distantă și 
dătătoare de ameţeală; a o privi în ochi era întrucâtva 
echivalent cu a privi bolta înstelată, cu detaliile-i minuscule și, 
totuși, atât de îndepărtată și inaccesibilă. 

O privire spre Niemans fu de-ajuns pentru a-i confirma lvanei 
intuiţia: acesta părea deja pierdut în acea Cale Lactee. 


8. 


— Ne pare rău că suntem nevoiţi să vă răscolim din nou 
aceste amintiri dureroase..., începu Niemans, cu o blândețe ce 
nu-i era deloc caracteristică. 

Era pentru întâia oară când aveau să ducă la capăt un 
interogatoriu împreună, iar Ivana nu se așteptase la atâtea 
precauţii din partea lui Niemans. Să-l fi înmuiat vârsta? Sau se 
topise ca untul în tigaie în faţa frumoasei contese? 

În loc de răspuns, Laura von Geyersberg se mulţumi să facă 
un gest vag cu mâna, a cărui semnificaţie era, însă, limpede: 
„Dă-i drumul, bătrâne...” 

— Când l-aţi văzut ultima oară pe Jurgen? 

— La fel ca toată lumea, sâmbătă la amiază. La pavilionul 
nostru de vânătoare avea loc un prânz pentru invitații noștri. 
Jurgen a trecut pe-acolo, în fugă. Detesta genul ăsta de 
evenimente. 

— Vă referiţi la vânătoarea cu câini? întrebă Ivana. 


VP - 31 


— Nu, mă refeream la toate mondenităţile care precedă 
vânătoarea propriu-zisă. Nici eu nu mă omor după ele, dar ţin de 
o tradiţie care ne permite să păstrăm legături apropiate cu 
partenerii noștri comerciali și cu notabilităţile din regiune... 

Niemans vorbi din nou: 

— lar ulterior n-aţi mai avut nicio veste de la Jurgen? 

— Niciuna. 

— Nici vreun apel sau mesaj? 

Laura von Geyersberg zâmbi scurt, sau mai degrabă își 
strâmbă niţel colțul gurii: 

— De ce mă întrebaţi? Cunoașteţi deja răspunsul, nu-i așa? 

— Întocmai. Ultimul său apel telefonic v-a fost adresat. 

— Așa e. M-a sunat sâmbătă după-amiază, în jurul orei 15. 

— Ce v-a spus? 

— Nimic special. Voia să știe dacă totul era în ordine cu 
invitaţii. Mi-a promis că avea să treacă pe la pavilion la ora cinei. 

— Nu v-a îngrijorat absenţa lui? 

Laura își scoase mâinile dintre coapse și le desfăcu, 
asemenea unor frunze de lotus. 

— Jurgen avea obiceiul să mai dispară... Dar niciodată pentru 
mai mult de douăzeci și patru de ore. De altfel, știam că avea să 
fie prezent la vânătoare, a doua zi dimineaţa. N-ar fi ratat 
partida pentru nimic în lume. 

Ivana realiză că-și bâţâia piciorul drept, semn limpede de 
nervozitate. De foarte multă vreme, lupta din răsputeri să scape 
de complexele cauzate de originea sa modestă, dintr-o periferie 
mizeră. Era asemenea unei răni nevindecate, o rană adâncă, 
infectată odată cu trecerea timpului și dătătoare de cangrene: 
furia, ura, rușinea... 

— Și totuși, duminică dimineaţa nu și-a făcut apariţia..., rosti 
ea, pe un ton aproape sadic. 

Laura își ridică privirea spre tavan și răspunse detașat, de 
parcă s-ar fi teleportat într-un alt univers, cel al viselor și 
dorințelor sale. 

— Mi-am spus că, probabil, avea să apară în pădure. Lui 
Jurgen îi plăceau surprizele..., continuă ea, cu voce scăzută. 

Niemans preluă iniţiativa, de parcă ar fi decis să pună capăt 
melancoliei ce o cuprinsese pe contesă, dar și pentru a o 
împiedica pe Ivana să devină mai agresivă: 


VP - 32 


— Ce îmi puteţi spune despre viața lui particulară? Avea vreo 
relație? 

Laura luă un pachet de ţigări și îi servi pe vizitatori. Niemans 
refuză. Ivana, luată prin surprindere atât de gest în sine, cât și 
de faptul că fumatul era permis într-o astfel de clădire, acceptă. 

Cele două femei își aprinseră ţigările fără grabă, devenite 
dintr-odată complice. Pe dată, Ivana își revizui părerea iniţială: 
contesa nu era chiar atât de arogantă... și nici ea, Ivana, nu era 
chiar de lepădat. 

Ivana își reluă locul și vreme de câteva clipe savură aroma 
tutunului. Deodată, avu impresia că vasta încăpere semăna cu o 
biserică armenească, cu piesele de mobilier răzlețe ce păreau 
că strălucesc precum niște icoane și cu volutele de fum ce 
țineau loc de tămâie. 

— Probabil v-au fost pomenite înclinațiile sale mai... exotice, 
rosti într-un târziu Laura. Dar sunt convinsă că Jurgen n-a fost 
decapitat fiindcă frecventa localurile preferate de sado- 
masochiști... 

— Ar fi putut întâlni acolo pe cine nu trebuia. 

— Nu. În ciuda a tot ce v-aţi putea imagina, acela e un mediu 
inofensiv. 

Ni&mans nu se obosi să încuviințeze. 

— Frecventaţi și dumneavoastră aceste cercuri? 

— Poftim? 

— Mă refer la mediul sado-masochist. 

Laura zâmbi, un zâmbet adevărat de astă dată; era sincer 
amuzată de întrebarea lui Niemans. Cu fiecare minut care 
trecea, pe măsură ce această extraordinară fiinţă se apropia de 
ei, aveau ocazia să descopere nu o femeie arogantă și 
inaccesibilă, ci, dimpotrivă, o personalitate cât se poate de 
umană, de caldă, posesoare a unei însușiri greu de descris, 
contrară statutului și educaţiei pe care o primise. Și, dacă acest 
lucru mai era posibil, acea însușire îi sporea considerabil 
farmecul. 

— Se vede că nu sunteţi din partea locului, replică ea. 

— Cum așa? 

— Fiindcă nimeni nu mi-a mai vorbit atât de pe șleau de... De 
foarte multă vreme. 

Niémans se înclină, în semn că-și cere iertare, deși era destul 
de dificil să-și exprime regretul fiind așezat. 


VP - 33 


— Îmi cer scuze, am exagerat poate... 

— Nu e nicio problemă. Nu, nu frecventez genul acela de 
cluburi. Gusturile mele sunt... mai clasice, ca să zic așa. Fratele 
meu obișnuia să-mi spună că sunt o mic-burgheză. 

Ivana prinse din nou glas; ţigara o făcuse să capete din nou 
curaj, simțindu-se mai relaxată: 

— Jurgen avea dușmani? 

Laura von Geyersberg se ridică și făcu câţiva pași în jurul 
canapelei. Dincolo de ea, prin peretele de sticlă, coniferele se 
cufundau, încetul cu încetul, în întuneric. 

— Familia noastră are o avere de aproximativ zece miliarde 
de dolari. O asemenea sumă trezește invidii, provoacă rivalități 
și tot soiul de izbucniri agresive... 

Niemans și Ivana schimbară o privire; amândoi se simțeau 
ridicoli, așa cum stăteau așezați pe taburetele cu benzi de piele. 

Ivana se hotărî să se ridice. Intrebă: 

— Aţi primit ameninţări? 

— Dimpotrivă. Toată lumea e mereu numai zâmbete când e în 
preajma noastră. Tata obișnuia să spună: „Cu asemenea 
prieteni, cui îi mai trebuie dușmani?” 

— Vă simţiţi în pericol? 

— Ar trebui? 

Fu rândul lui Niemans să se ridice; parcă erau într-un balet cu 
o coregrafie complexă. 

— Nici dumneavoastră și nici Jurgen nu aveţi copii, spuse el. 
Dacă vi s-ar întâmpla ceva, cine v-ar moșteni? 

— Averea noastră ar fi împărțită între ceilalți membri ai 
familiei; cea mai mare parte ar ajunge la verii noștri primari, 
Udo și Max. 

În acel moment, Ivana simţi mirosul parfumului Laurei: o 
aromă simplă, naturală, cu un accent vegetal blând, feeric. 

— Credeţi că aceștia v-ar putea dori moartea? întrebă cu 
brutalitate Ivana, de parcă și-ar fi imaginat că astfel putea 
alunga magia în care o învăluise parfumul interlocutoarei sale. 

Laura îi aruncă o privire scurtă, peste umăr, zâmbind, 
amuzată de naivitatea întrebării. 

— Categoric nu. Sunt aproape la fel de bogaţi ca noi și nu se 
gândesc decât la femei și la vânătoare. 

— Au participat și ei la vânătoarea din acest weekend? 


VP - 34 


— Bineînţeles. Vă repet însă, puteţi să-i daţi uitării. Sunt cu 
totul inofensivi. Mă rog, dacă nu cumva aveți douăzeci și cinci 
de ani și un fund mişto... 

Ivana se retrase, pasându-i ștafeta lui Niemans, care se afla 
acum faţă în faţă cu contesa. 

— Dacă tot aţi pomenit de vânătoare..., începu el, pe un ton 
grav. Ce părere aveţi despre felul în care a fost găsit cadavrul 
fratelui dumneavoastră? 

Privirea Laurei se schimbă radical, pierzând orice urmă de 
amuzament sau ironie. Și totuși, locul acestora nu fu luat de 
tristețe, ci de expresia unei furii reci, mai îngheţată decât miezul 
calotei polare. 

— O imitație sordidă a pirsch-ului... 

— Vedeţi vreun motiv pentru această punere în scenă? 

Laura îl ocoli pe Ni&mans și se îndreptă spre peretele de sticlă 
al fațadei, întorcându-le spatele. 

— Pasiunea pentru vânătoare a familiei noastre e 
binecunoscută. Am făcut multe pentru promovarea acesteia în 
regiune. Ar putea fi vorba de o provocare. 

Niemans i se alătură, lângă peretele de sticlă. Ivana rămase 
pe loc, mai la o parte. Trioul se transformase de-acum într-un 
duo. 

— Vânaţi și dumneavoastră? întrebă el. 

— Am vânat și eu mult, în copilărie, împreună cu fratele meu. 
Acum însă, din păcate, nu mai am timp pentru așa ceva. 

— Participaţi doar la vânătoarea din Alsacia. 

— Exact asta voiam să spun: organizăm vânători cu gonași în 
Franța și, ocazional, vânători la pândă pe terenurile noastre din 
Germania, dar acestea sunt mai degrabă reuniuni mondene. Nu 
seamănă de niciun fel cu ceea ce simţeam atunci când vânam 
împreună cu Jurgen, în adolescenţă... 

Parcă pentru a accentua și mai mult cuvintele gazdei, Ivana 
reperă chiar în acel moment un rastel cu arme fixat pe un 
perete de piatră, la intrarea pe un coridor lateral: iată, exista o 
parte a casei care nu avea pereţii de sticlă. 

Ivana nu știa nimic despre balistică, dar, chiar și așa, era 
capabilă să-și dea seama că armele din rastel erau tot ce putea 
fi mai bun în categoriile lor. Fără îndoială, valoarea fiecărei piese 
era inestimabilă. Patul armelor era dintr-un lemn atât de preţios, 
încât părea a fi aur, ţevile și mânerele erau atent și fin ornate... 


VP - 35 


— Dar Jurgen mai practica pirsch-ul? 

— Jurgen... Da, cred că da. In privința asta era foarte 
secretos. 

— Unde vă aflați în noaptea de sâmbătă spre duminică? 

Niémans își schimbase brusc tonul, fără niciun motiv aparent. 

— Păi... Aici. 

— Singură? 

— Nu. Am venit Împreună cu unul dintre directorii comerciali 
ai companiei. 

— Măcar știți cu care dintre ei? 

Acum, când încerca să devină ferm, Niemans nu reușea decât 
să dea dovadă de o grosolănie inutilă. 

— A, tradiționala aroganță franceză... Vă potriviţi de minune 
în acest rol, domnule comandant. Puteţi afla numele celui care 
m-a însoţit de la colegii dumneavoastră alsacieni, a fost prima 
informaţie pe care au verificat-o. Eu... 

— Ștefan Griebe, rosti Ivana, adresându-i-se direct lui 
Niemans. Alibiul doamnei contese a fost deja verificat. 

— Alibiul?! repetă Laura, încrucișându-și brațele. Nu credeți 
că, totuși, mergeţi un pic prea departe, folosind termenul 
acesta? 

— E doar un fel de-a spune, încercă Niemans să o tempereze. 

Ivana observă, pe capacul pianului cu coadă, mai multe 
fotografii în care se reflectau ultimele sclipiri ale soarelui. Se 
apropie și descoperi o serie de portrete de familie: doi copii, 
băiat și fată, a căror evoluţie putea fi urmărită de la o imagine la 
alta. Luă în mână una dintre rame: în imagine puteau fi văzuţi 
doi adolescenţi, cu vârsta între 12 și 14 ani, împreună, în curtea 
unui castel demn de filmele lui Walt Disney. 

Laura putea fi recunoscută fără niciun efort. Băiatul roșcat și 
grăsuliu de lângă ea era, după toate probabilitățile, Jurgen. Nu 
semăna deloc cu bărbatul ale cărui fotografii le văzuse în dosar. 
După vârsta de treizeci de ani, moștenitorul imperiului von 
Geyersberg căpătase siguranţă în expresie și un trup de atlet și 
nu mai avea nimic în comun cu roșcovanul rotofei care fusese în 
adolescenţă. 

Un anumit detaliu o izbi în acel moment: cei doi copii, 
îmbrăcaţi în lodene și serioși ca doi episcopi, ţineau în mână 
câte o pușcă de vânătoare uriașă. Cei doi frați crescuseră cu 
armele în mâini. 


VP - 36 


O mână apucă fotografia din mâna lvanei, luându-i-o din faţă. 

— Eram ca doi gemeni, spuse Laura, privind imaginea pe care 
i-o luase lvanei. Simţeam același lucru, în aceleași momente. 
Era o legătură organică. 

Contesa părea, în sfârșit, stăpânită de emoție. 

— Și în ceea ce privește latura profesională vă înțelegeați la 
fel de bine? 

Chipul Laurei se crispă. 

— V-am spus adineauri, noi eram o singură ființă! răspunse 
ea, pe un ton în care se simțea pregnant disprețul ei faţă de 
aceste întrebări și, implicit, faţă de cei ce le puseseră. 

Își trecu mâna peste faţă. 

— Vă rog să mă scuzați... Pierzându-l pe Jurgen, mi-am 
pierdut raţiunea de-a trăi... 

În acel moment, lumina difuză a farurilor și zgomotul 
motorului unei maşini  întrerupseră această confesiune 
dureroasă. Laura se apropie de peretele de sticlă. In curte, mai 
multe mașini alb-albastre cu inscripţia POLIZEI tocmai se 
opriseră, împrăștiind criblura din parcare. 

— V-au sosit colegii germani, observă Laura, în timp ce-și 
ștergea lacrimile. Prezenţa voastră aici n-a trecut, se pare, 
neobservată. 


9. 


Noaptea se înstăpânea peste pădure și, odată cu aceasta, 
frigul necruţător, cu blestemata sa umezeală care se strecura 
până în măduva oaselor. 

Ivana își încheie jacheta de piele și aruncă o privire către 
Niemans, care, așa cum îi stătea în fire, nu părea să simtă nimic 
din toate astea. Afișând o atitudine de mascul alfa, cu ochelarii 
lui de învățător din Al Doilea Război Mondial și părul cenușiu 
tuns periuţă, comandantul se îndrepta cu pași hotărâți spre 
omologul său german, de parcă ar fi fost gata să se ia la bătaie. 

Ivana își îndreptă atenţia asupra noilor veniţi. O priveliște 
impresionantă: cele cinci mașini de poliţie, marca BMW, parcate 
în formaţie pentagonală, cu farurile cu xenon răspândind o 
lumină intensă, alb-albăstrie, ce scotea în evidenţă siluetele 


VP - 37 


negre ale polițiștilor, făcând să lucească ecusoanele aurii; 
păreau mai degrabă soldați, nu polițiști... 

În fruntea lor, un individ ieșea în evidenţă. Era de talie medie, 
subțire! și cu umeri înguști; purta un hanorac cu inscripţia LKA 
BADEN-WURTTEMBERG. Începutul de chelie, ochelarii rotunzi că 
ai lui Ni&mans și barbișonul îl făceau să semene cu profesorul 
Tournesol“. Nicidecum nu părea genul după care femeile se dau 
în vânt. 

Și totuși, la o a doua privire, simţi un mic fior. 

Privindu-l mai cu atenție pe polițistul german, remarcă fruntea 
înaltă și nobilă, privirea intensă și expresia plină de energie de 
pe chipul său; ciocul nu îi mai păru la fel de ridicol, semăna cu 
cele purtate de muschetari, odinioară. Bine înfipt pe picioare, pe 
aleea cu pietriș, bărbatul părea a fi centrul gravitațional al 
formaţiei de polițiști. În ciuda aspectului său mai degrabă fragil, 
se vedea că el era cel ce conducea grupul, datorită impresiei de 
putere pe care o emana. 

Ivana deveni, brusc, conștientă de două lucruri: tipul îi plăcea, 
dar, pe de altă parte, era limpede că avea să-i calce pe bătături. 

— Sunt  Polizeioberkomissar” Fabian Kleinert, de la 
Landeskriminalamt  Baden-Wurttemberg, se prezentă «el, 
întinzându-i o carte de vizită lui Niemans. Adică echivalentul 
Brigăzii Omoruri franceze. 

La fel ca Laura, Kleinert vorbea excelent franceza. S-ar fi zis 
că limba lui Voltaire fusese un obiect de studiu privilegiat în 
școlile din Baden-Wurttemberg. 

Niemans vâri în buzunar cartea de vizită, fără să-i arunce 
măcar o privire. 

— Sunt comandant Pierre Niemans, iar colega mea e 
locotenent Ivana Bogdanović. Facem parte din Biroul central de 
combatere a omorurilor grave. Fără echivalent. 

— Adică? se încruntă Kleinert. 

— Biroul a fost recent înfiinţat, cu scopul de a sprijini forţele 
de poliţie și jandarmeria în cazurile mai dificile. 

— Noi nu avem nevoie de niciun fel de sprijin. 

— Experienţa noastră ar putea aduce un plus de limpezime în 
ancheta asupra morţii lui Jurgen von Geyersberg. 


4 Personaj din seria de benzi desenate Tintin, creată de Hergé, un arhetip al 
savantului distrat. (n. tr.). 
> Comisar superior de poliţie. (n. tr.). 


VP - 38 


— Ce fel de experienţă? 

Vreme de-o clipă, Ivana se temu că Niemans avea să dea o 
replică tăioasă, dar acesta zâmbea; părea dispus să nu se 
enerveze, ceea ce, în anumite împrejurări, s-ar fi putut dovedi 
mai rău decât dacă ar fi fost ţâfnos. 

— Experienţa în ceea ce privește crimele, răspunse calm 
Niemans. Densitatea populaţiei la Paris e cea mai mare de pe 
întreg teritoriul Franţei, iar asta înseamnă că și nebunii și 
ucigașii duși cu pluta sunt mai mulți. Indivizii aceștia mi-au 
ocupat tot timpul în ultimii treizeci de ani. 

Polițistul german încuviinţă din cap, cam neîncrezător. 

— Procurorul din Colmar mi-a explicat deja toate astea. 

Apoi păru să-și amintească adevăratul motiv al iritării sale: 

— Când aveaţi de gând să ne anunţaţi că aţi sosit? 

— Nici măcar nu se poate spune c-am sosit încă... 

— L-aţi interogat deja pe Philipp Schuller, iar acum pe 
doamna contesă Laura von Geyersberg... 

— Veștile circulă repede, din câte se vede. 

Kleinert aruncă o scurtă privire Ilvanei, apoi se întoarse din 
nou spre Niemans. 

— Vă aflaţi aici pe teritoriul meu. S-or fi înţeles superiorii 
noștri în numele nu știu căror tratate europene, dar aici totul se 
va face sub ordinele mele. 

— Cu siguranţă, nu. Am fost trimiși aici... 

Kleinert îl întrerupse cu un gest de lehamite. 

— De altfel, aţi ajuns prea târziu. Vinovatul a fost prins. 

— Cum? izbucni Ivana. Noi n-am fost informaţi despre acest 
lucru! 

— Colegii voștri alsacieni nu sunt încă la curent. 

— Cine este? 

— Thomas Krauss, un activist ce militează pentru interzicerea 
vânătorii. 

— E francez? 

— E cetățean german. E în arest preventiv la Offenburg. A 
mărturisit azi-dimineaţă. 

Numele îi era cunoscut lvanei: era unul dintre posibilii 
suspecți în ipoteza unui atentat politic. 

— Am putea sta de vorbă cu el? întrebă Niemans. 


VP - 39 


— Mâine. În seara aceasta va fi transferat la 
Kriminalpolizeidirektion din Freiburg. ÎI vom interoga împreună 
înainte de a îndeplini formalităţile necesare extrădării. 

— Și-a dezvăluit motivațiile? întrebă Ivana. 

— A declarat că uciderea lui Jurgen von Geyersberg a fost un 
act umanitar și că, dacă ar fi liber, s-ar ușura pe mormântul 
acestuia. Ce părere aveți de această motivaţie? 

Niemans aruncă o privire către Ivana. Zâmbetul său părea să 
spună: „Vezi, draga mea, întotdeauna e nevoie de un fals 
vinovat pentru a începe o anchetă”. Ivana era de aceeași 
părere: deși pomenise ea însăși această ipoteză, era exclus ca 
lui Jurgen von Geyersberg să-i fi fost tăiat capul doar fiindcă 
iubea vânătoarea. Cu siguranţă, acest Krauss nu era decât un 
fanatic care voia să se joace de-a martirii. 

— Până atunci însă, contez pe voi să o cruţaţi pe contesă, 
reluă Kleinert pe un ton solemn. N-are niciun rost să îi dăm 
această veste până când nu vom avea o certitudine... lar în acel 
moment, cel care o va anunţa va fi procurorul. 

Cei doi polițiști încuviințară. Neamţul voia să o protejeze pe 
contesă și era limpede că nu o făcea numai fiindcă femeia era 
putred de bogată. Un mic amănunt care îl umaniza pe severul 
poliţist german. Kleinert se grăbi să adauge: 

— Aştept să-mi daţi, până mâine dimineaţă, transcrierea 
detaliată a interogatoriilor pe care le-aţi realizat. 

Niemans păli, la propriu: redactarea oricărui raport, de orice 
fel, îl îmbolnăvea. Atunci când acceptase acest post, Ivana 
fusese pe deplin conștientă că avea să își asume toată 
hârţogăraia. 

— Vi le vom transmite de îndată ce ne vom întoarce în Franţa 
Şİ... 

— Nu. Toate interogatoriile care au loc pe teritoriul Germaniei 
trebuie să fie validate de serviciul meu, în termen de cel mult 
douăzeci și patru de ore. Astea sunt regulile. 

Kleinert îi făcu semn unuia dintre oamenii săi, care se 
apropie, având sub braţ un dosar. Din mână în mână, acesta 
ajunse la Niemans. 

— Am dispus să fie traduse în rezumat direcţiile principale ale 
investigaţiilor întreprinse de noi. Am trimis toate acestea și 
colegilor voștri de la Colmar. 

Niemans rămase tăcut. 


VP - 40 


— Vă mulțumim, domnule comisar, se simţi Ivana obligată să 
spună. 

— Aveţi unde să dormiţi la noapte? îl întrebă Kleinert pe 
Niemans, de parcă nici n-ar fi auzit-o pe Ivana. 

— Ne vom descurca. 

Polițistul german făcu stânga-împrejur fără să îi salute și se 
îndreptă spre mașină. Unul dintre oamenii săi îi deschise imediat 
portiera. Precizia fiecărui gest al nemților era demnă de 
acordurile unui marș militar. 

În clipa în care urca în BMW, Kleinert întoarse capul înspre 
Ivana; o zvâcnire de-o clipă, asemenea unei mișcări reflexe a 
unei păsări. Apoi, comisarul dispăru, ca o piatră în adâncul unei 
fântâni. 

— Îi cam fug ochii după tine, rânji Ni&mans. 

— Nici măcar nu m-a băgat în seamă. 

— Tocmai, e cel mai bun indiciu. 

Ivana simţi că roșește. Se străduise enorm să scape de 
această reacţie involuntară: de câte ori i se făcea vreun 
compliment, oricât de neînsemnat, se făcea roșie ca racul. 
Zadarnic, însă. 

— Ei, cum vi s-a părut prima întâlnire cu bravele noastre forțe 
de ordine? 

Se întoarseră. Laura von Geyersberg se afla chiar lângă ei, cu 
un pulover de cașmir pe umeri. Dincolo de ea, luminile Vilei de 
Sticlă erau aprinse, preschimbând clădirea într-o navă spaţială 
gata de decolare. 

Ivana o măsură din nou din priviri pe contesă: cu siguranţă, 
aceasta nu roșea chiar atât de ușor... 

— Cam aridă, această primă întâlnire, replică Niemans, din 
vârful buzelor. 

— E ceva de așteptat prin părţile noastre. Știţi de ce pompierii 
au lăsat să ardă Reichstagul în 1933? 

— Nu. 

— Fiindcă de jur-împrejur erau indicatoare care interziceau 
accesul pe peluză. 

— Foarte amuzant, rosti polițistul, fără pic de convingere. 

— Așa e umorul german. Să intrăm, am cerut să vă fie 
pregătite camerele. 

Cei doi polițiști nu-și ascunseră surpriza. 


VP - 41 


— Ospitalitatea face parte din tradiţia familiei noastre. Mi-am 
permis și să îi invit pe verii mei la cină. Astfel, nu va mai trebui 
să vă deplasațţi pentru a-i lua la întrebări. 

Laura se întoarse și porni spre casă, în timp ce Niémans și 
Ivana se întrebau în gând dacă aveau de-a face cu un gest de 
ospitalitate sau cu o ambuscadă. 


10. 


Ivana nu mai văzuse niciodată o cameră atât de spațioasă. 
Avea, cu siguranţă, o suprafaţă de cincizeci de metri pătraţi, iar 
doi dintre pereţii încăperii erau de sticlă. Poliţista se apropie de 
unul dintre aceștia, pentru a admira priveliștea parcului din jurul 
casei; se afla la primul etaj. Trase deoparte perdelele ample, 
albe, și avu impresia că spaţiul vast al încăperii se revărsa în 
gol, ca o cascadă translucidă. ` 

Trase la loc perdelele și se întoarse. Incăperea nu era doar 
mare, ci și de-o frumuseţe feerică. Cei doi pereți erau acoperiţi 
cu lambriuri și aminteau de-o cabană de munte. Cufere mici din 
lemn de teck, cu piciorușe scunde, într-o nuanţă mierie și fără 
niciun ornament, își ofereau privirii frumuseţea simplă. În 
încăpere plutea parcă în aer o aromă de Crăciun și de visare 
tihnită. 

Primul impuls pe care îl simţi fu să se descalţe și să umble cu 
picioarele goale pe parchetul cu lamele late. Plăcerea atingerii, 
la contactul tălpilor cu lemnul, o făcu să închidă ochii de 
plăcere. Savura bogăţia materialelor de calitate, se lăsa sedusă 
de senzațiile dătătoare de fericire ale luxului. 

Se dezmetici din această fugară beţie a simţurilor și-și 
deschise poșeta, întrebându-se dacă nu cumva se aflau acum în 
plin conflict de interese: era oare îngăduit ca, în plină anchetă, 
ofițerii anchetatori să fie găzduiţi de către unul dintre martori? 
Oare încerca astfel contesa să le adoarmă, într-un fel, vigilența? 

Telefonul începu să-i sune. Aruncă o privire pe ecran și știu ce 
avea să urmeze. 

— Alo? 

Niciun răspuns. 

— Alo? 


VP - 42 


Nimic. 

Privi din nou fotografia celui care o apela, tânărul la care ţinea 
atât de mult, care-i dădea coșmaruri și-i bântuia gândurile. 
Închise, fără să încerce să-i mai smulgă vreun cuvânt. 

În definitiv, merita din plin tăcerea lui și aceste apeluri 
ticăloase care-i dădeau peste cap zilele și nopţile. 

Se lăsă să cadă de-a curmezișul patului, cu brațele desfăcute 
în cruce. Ce naiba căutau aici? Inchise ochii și, așa cum o făcea 
mereu, se întrebă dacă se afla pe calea cea bună. Nu-și 
schimbase niciodată direcţia, se îndepărtase cât mai mult de 
propriul trecut, fugise cât o ţineau puterile, cât mai departe de 
gaura neagră care-o scuipase în lume, ca pe un sâmbure de 
prună. 

Asemenea mașinilor, Ivana avea origini hibride: un tată croat, 
o mamă franțuzoaică. Nașterea ei avusese loc la spitalul Grande 
Borne din Grigny, departamentul Essonne, iar primii ani din 
viaţă și-i petrecuse într-un cartier cu locuinţe sociale, devenit 
între timp o mahala în care legea o făceau interlopii. 

Adevăratele pericole, pentru micuța Ivana, se aflau însă 
altundeva: acasă. 

Tatăl ei obișnuia să repete, ori de câte ori avea ocazia, un 
așa-zis proverb croat: „Mai bine să te rupi decât să te-ndoi!” 
Ivana nu știa dacă acesta se rupsese sau se îndoise vreodată în 
viață, dar știa că îl văzuse mereu mort de beat și clătinându-se. 
Nici mama sa nu era mai brează. Amintirile despre părinţii săi îi 
erau destul de confuze, așa cum fuseseră și aceștia: lătrau 
mereu unul la altul, se îmbătau cot la cot și sfârșeau prin a se 
lua la bătaie, lăsând-o pe Ivana să se descurce cum putea 
pentru a supravieţui. 

La șase ani era capabilă să se hrănească, să se îmbrace și să 
meargă la școală. Nu era o viaţă tocmai idilică, dar nu era cea 
dintâi copilă nevoită să trăiască astfel. In 1991, tatăl ei 
decretase că venise momentul să se întoarcă în patria-mamă: 
„Croaţia e independentă!” În ţara sa de baștină aveau să capete 
o nouă șansă la o viață mai bună. Se pare însă că nu 
recepționase pe de-a-ntregul mesajul transmis în jurnalele de 
știri, căci referendumul pentru independenţă declanșase un 
conflict care avea să dureze cinci ani. La Vukovar nu-i așteptau 
decât bombardamente cu mortiere și lunetiști la pândă. 


VP - 43 


Plecaseră într-acolo cu mașina; era un Fiat Panda, Ivana își 
amintea limpede acest amănunt. În inocenţa ei, se bucurase de 
această plecare: era ca o vacanţă neașteptată. Pe drum, însă, 
avea să se întâmple ceva. 

Trecuseră frontiera fără probleme, căci tatăl său mai avea 
încă pașaportul iugoslav. Se îndreptau spre est. Tatăl, care avea 
deja o oarecare cantitate de alcool la bord, făcuse o criză de 
nervi și, preocupat să o plesnească pe mamă, pierduse controlul 
volanului. 

Când Ivana s-a trezit, mașina era înclinată, cu două roţi în 
șanț, iar ea era singură. A deschis portiera și a descoperit cu 
groază, o priveliște de coșmar: cu picioarele în noroiul șanțului, 
cu un levier în mâini, tatăl său tocmai îi dădea lovitura de graţie 
mamei sale. 

Ivana o rupsese la fugă pe șosea, urmată de tatăl său care, se 
pare, hotărâse să îi facă de petrecanie și micuţei sale ljubav. 
Ucigașul era cât pe ce să o prindă, însă războiul o salvase. O 
rafală lansată de avioanele armatei populare iugoslave îl 
retezase în două, chiar atunci când ridica levierul pentru a-i 
sfărâma ţeasta. Ivana încremenise, paralizată de groază, 
asurzită de exploziile din jur, orbită de asfaltul care luase foc și 
împroșcată de pământul negru al Croaţiei, preschimbat în 
gheizere de-o parte și de cealaltă a drumului. 

Urmarea era lipsită de importanţă. Căştile albastre, 
repatrierea prin mijlocirea Crucii Roșii, spitalizarea prelungită. 
Vreme de un an, nu mai reușise să scoată niciun cuvânt. Incet- 
încet, își recăpătase vocea și avusese parte de o copilărie 
aproape normală. Orfelinate, plasament în diverse familii, școli: 
Ivana le trăise pe toate ca pe un vis, concentrându-se doar 
asupra propriei dorinţe de moarte și autodistrugere. Anorexie, 
automutilări, tentative de sinucidere, le bifase pe toate. Cu cât 
ajungi mai jos, cu atât dorinţa de a te smulge din locul în care te 
afli devine mai puternică. Ivana, însă, alesese o altă cale: 
săpase mai adânc, cufundându-se în hăul drogurilor și al 
violenţei... 

Atunci în viaţa ei apăru un înger salvator. 

Îngerul ei avea o mutră ciudată: avea vreo patruzeci de ani, 
părul tuns periuţă, ochelari rotunzi, de profesor, care contrastau 
cu fizicul său de instructor militar. 

Drumurile lor se intersectaseră de trei ori. 


VP - 44 


Prima oară fusese într-o noapte, într-o parcare din Aulnay-sur- 
Bois, în timp ce ea, care abia împlinise cincisprezece ani, golea 
un încărcător în furnizorul ei de droguri. A doua oară era în plină 
zi, atunci când absolvise Școala de Ofiţeri de Poliţie de la 
Cannes-Ecluse. Se aflau în campus, iar ea tocmai își alesese 
repartiția; îi pusese cascheta sa pe cap mentorului său și făcuse 
o poză cu el alături; era selfie-ul cel mai preţios pe care îl păstra 
în memoria telefonului. A treia oară ploua, iar el o așteptase în 
fața comisariatului din Versailles unde-și târa zilele de trei ani 
deja. 

„Ai vrea să lucrăm împreună?” 

În timp ce beau o cafea, Ni&mans îi explicase mai multe 
despre proiectul de-a dreptul neverosimil în care era implicat: 
crearea unei brigăzi naţionale ce avea să fie liberă să acționeze 
pe întreg teritoriul ţării, în sprijinul poliţiei și al jandarmeriei, în 
cazul unor crime sângeroase ieșite din comun. Ivana se ferise să 
întrebe după ce criterii avea să fie judecată excepţionalitatea 
respectivelor cazuri. Auzise, desigur, despre cele întâmplate la 
Guernon. Ni&mans fusese cât pe-aci să-și piardă viața. Un alt 
polițist mai tânăr, de etnie arabă, scăpase cu bine, dar refuzase 
să explice blestemul care împovăra micul oraș universitar de la 
poalele Alpilor. Pe scurt, în ceea ce privea crimele ieșite din 
comun, Niemans poseda, în mod categoric, un plus de 
experienţă personală față de alţi polițiști. 

vana nu ezitase nicio clipă. După Cannes-Ecluse, fusese 
repartizată la Louis-Blanc, una dintre cele mai „fierbinţi” secții 
de poliţie din Paris. Avusese însă parte doar de patrulări 
plictisitoare și de munţi de hârţogăraie. Datorită calificativelor 
excelente obţinute din partea superiorilor, fusese avansată la 
gradul de locotenent și trimisă la Versailles, unde se 
preschimbase, de voie, de nevoie, într-o funcţionară cuminte. 
Dacă ar fi continuat așa, ar fi devenit o sclavă a rutinei: serialul 
de pe Netflix în fiecare seară, apoi să-și plimbe cățelul, iar 
dimineaţa să-și savureze cafeaua în fața castelului... 

Ivana se ridică în capul oaselor și se frecă la ochi. Verdictul nu 
admitea recurs: da, era pe calea cea bună. Din nou, Niemans o 
salvase, oferindu-i șansa de a prinde adevărații răufăcători. 
Alături de Niemans, avea să se cufunde în inima întunericului, 
avea să dea de urma ucigașilor și avea să facă dreptate, 
scoțându-i la lumină. 


VP - 45 


În mintea ei de roșcată minionă, fusese dintotdeauna 
convinsă că vicisitudinile vieţii o predestinaseră pentru această 
îndeletnicire: să vâneze ucigași, să le pătrundă în minte și să-i 
facă să-și mărturisească vina. Nu era nevoie să fii Freud pentru 
a înțelege că, în fiecare asasin, Ivana își aresta, de fapt, tatăl. 
Fiecare își exorcizează obsesiile după cum poate. 

Ivana se hotărî să facă un duș. Aici avu parte de o nouă portie 
de uimire. Pardoseala băii era din gresie simplă, pătrată, dar 
mobilierul și suportul chiuvetei erau din lemn negru de teck, ce 
contrasta superb cu albul imaculat al pereţilor. 

Privirea îi zăbovi o clipă pe forma cubică a robinetelor: nu 
fusese niciodată în vreun alt loc unde fiecare detaliu să fi fost 
gândit și ales cu atâta grijă. Fiecare element ascundea o bucată 
din sufletul unui artist care înălţase viața cotidiană la rangul 
unei opere de artă. 

Simţi cum ochii i se umpleau de lacrimi și, pentru a curma 
acest acces de sensibilitate, plonjă sub jetul dușului, reglând 
temperatura apei la maximum posibil. Dușurile lvanei erau 
mereu în stil japonez, cu apa la cel puţin 42 de grade, iar când, 
într-un târziu, părăsea cabina, era întotdeauna rozalie ca un 
purcel de lapte-n protap. 

Câteva minute mai târziu, încăperea se preschimbase într-o 
baie de aburi, iar pe oglinzi se prelingeau picături strălucitoare. 
Cu un gest larg, Ivana șterse oglinda aburită de deasupra 
chiuvetei și-și privi atent chipul. 

Fu cuprinsă de panică. 

Cu ce naiba ar fi putut oare să se îmbrace astfel încât să nu 
pară ridicolă în faţa contesei? 


11. 


În chiloţi și sutien, Ivana își deschise geanta de voiaj și 
constată că nu-și adusese decât o rochie simplă, neagră, 
„pentru orice eventualitate”. Pe de altă parte, până la ora 21, 
când fusese anunţată cina, mai era o oră. 

Îmbrăcă un pulover și un pantalon de jogging și se apucă să 
studieze dosarul primit de la Kleinert. Era deja familiarizată, în 
mare, cu detaliile cazului, astfel încât își îndreptă atenţia asupra 


VP - 46 


informaţiilor referitoare la Jurgen von Geyersberg, care erau 
grupate într-o mapă separată. 

Născut în 1984, Jurgen urmase traiectoria tipică pentru un mic 
aristocrat german: studiile liceale la un liceu de prestigiu din 
apropiere de Basel, în Elveţia, continuase apoi la Universitatea 
din Konstanz și la Haute Ecole de Commerce din Franţa. În cele 
din urmă, aterizase la Institutul de Studii Superioare Comerciale 
de la Universitatea din Navarra, aceasta fiind, se pare, una 
dintre instituţiile cele mai bine cotate în domeniu. 

Jurgen nu părea să se fi grăbit prea mult să intre în câmpul 
muncii. Moartea prematură a tatălui său, în 2014, îl obligase să 
preia conducerea grupului VG împreună cu sora sa, ea însăși 
pasionată mai mult de literatura franceză și filosofia greacă. 

În privinţa reușitei celor doi fraţi în fruntea grupului, Ivana 
avusese deja ocazia să citească mai multe articole; câteva 
dintre cele din dosar, mai detaliate, în limba franceză, îi atraseră 
atenţia. Fraţii von Geyersberg își conduceau afacerile cu 
asprime, un comportament care, se pare, era moștenit de la 
tatăl lor, Ferdinand, care nu se purtase nici el cu mănuși cu 
subordonații săi. În cei câţiva ani de când preluaseră 
conducerea grupului VG, cei doi reușiseră să acumuleze un 
număr impresionant de inamici, atât în interiorul afacerii, cât și 
în afara ei. Însă, așa cum remarcase și Ni&mans, era destul de 
greu de imaginat o situaţie în care un angajat concediat sau 
patronul unei firme rivale să fi recurs la o execuţie atât de 
sălbatică. 

Ivana trecu la o altă mapă, ce conţinea date despre istoria 
familiei. Între acestea, Kleinert atrăgea atenţia asupra unui 
articol din revista franceză Point de vue, care istorisea în detaliu 
antecedentele dinastiei von Geyersberg: o adevărată epopee. 

Familia Geyersberg își putea trasa originile până în perioada 
carolingiană, o vreme când popoarele germanice contribuiseră 
din plin la crearea identităţii regatului francez. Ivana trecu 
repede peste secolele ce urmară, de-a lungul cărora familia 
Geyersberg își făcuse simțită prezenţa în toate epocile: din Evul 
Mediu în Renaștere, de la Războiul de Treizeci de Ani la secolul 
Luminilor. Clanul Geyersberg jucase un rol chiar și în 
întemeierea ducatului Baden, care se alăturase apoi landului 
Baden-Wurttemberg. 


VP - 47 


Lăsându-i deoparte pe strămoșii iluștri, Ivana își concentră 
atenţia asupra tatălui lui Jurgen, Ferdinand, al cărui destin era 
evocat în câteva articole; erau în germană, din păcate, dar 
dicţionarul online își dovedi, cu această ocazie, utilitatea. 

Născut după terminarea războiului, Ferdinand von Geyersberg 
călcase pe urmele tatălui său, el însuși unul dintre marii 
industriași care contribuiseră la avântul industrial al Germaniei 
de Vest în anii '60. Ferdinand preluase ștafeta în anii '80 și 
dusese grupul VG pe culmile prosperității conducând cu mână 
de fier uzinele pe care le deținea și multiplicând brevetele în 
domeniul electronicii. VG se transformase astfel într-un 
colaborator de neevitat pentru majoritatea marilor constructori 
de automobile, îndeosebi pentru uzinele Porsche, mândria 
landului Baden-Wurttemberg. 

Lui Ferdinand nu-i păsa de imaginea sa publică. Un tip discret, 
secretos chiar, era un neamţ de modă veche: rece, auster, 
riguros în tot ce făcea, care râdea atunci când se ardea la mână 
și purta întotdeauna mănuși. Murise în urma unui accident 
cardio-vascular în 2014, la doi ani după moartea soţiei sale, la 
68 de ani. 

Despre doamna von Geyersberg, niciun cuvânt. Mă rog, 
aproape nimic: la câţiva ani după decesul acesteia, o revistă 
elveţiană publicase un lung articol-omagiu. Născută Sabine de 
Werle, într-o regiune vecină cu vechiul Mare Ducat Baden, 
provenea dintr-o familie aristocrată șvabă. Era avocată ca 
pregătire, dar nu profesase niciodată. Se căsătorise cu 
Ferdinand când avea 24 de ani și avusese o singură pasiune: 
echitaţia. Intreaga ei viaţă gravitase în jurul acestei discipline. 
Sabine fusese o femeie sportivă, plesnind de sănătate, iar 
herghelia pe care o administra numărase până la cincizeci de 
cai. 

Poate și din acest motiv, nu-i rămăsese prea mult timp pentru 
a se ocupa de copii sau de soţul ei, care era el însuși un om 
foarte ocupat. lar de ceilalți care gravitau în jurul ei îi păsase cu 
atât mai puţin. Originea aristocratică o împiedica să se preocupe 
de cei inferiori și, mai cu seamă, de cei nevoiţi să muncească 
pentru a trăi, „nefericiţii”. 

Dar toate acestea erau doar de ochii lumii. În realitate, Sabine 
suferea de tulburări mintale pe care familia avusese grijă să le 
ascundă. In 2012, plecase în Manhattan pentru o licitaţie de artă 


VP - 48 


contemporană. Se cazase la hotelul St. Regis, pe Fifth Avenue, 
unde alesese un apartament de la etajul unsprezece. Vizitase 
fiecare încăpere, ceruse să fie deschise ferestrele salonului, apoi 
îi multțumise majordomului. De îndată ce rămăsese singură, se 
aruncase în gol. 

Cum va fi fost oare copilăria lui Jurgen și a Laurei, cu astfel de 
părinţi? Am crescut „ca doi gemeni”, spusese ea. Ivana putea să 
își imagineze acum în ce măsură cei doi fraţi contaseră unul pe 
altul, având în vedere vidul afectiv de care erau înconjurați. 
Părinţi absenţi, guvernante indiferente, distracţii de lux și o 
pasiune comună, vânătoarea. Cei doi puști crescuseră și 
deveniseră niște fiare cu diplomă, veșnic în atenţia presei, 
trăgători de elită cu inima îngheţată precum un mecanism de 
chiulasă. 

În dosar se aflau o mulţime de fotografii cu Jurgen, marea 
majoritate recente, de la vârsta maturității. Cu trecerea anilor, 
puștiul se preschimbase într-un atlet roșcat de o frumusețe 
palidă. Chipul său exprima însă o anumită detașare diafană, un 
fel de indolenţă ambiguă, care, cu siguranță, le fascina pe 
femei. În mod evident, știuse să-și preschimbe particularitatea 
capilară, părul roșcat, într-un atu, un lucru care nu-i reușise 
niciodată lvanei. 

Prin mâini îi trecură alte fotografii: Jurgen la bordul unui iaht 
din Saint-Tropez, într-un frac auriu la Ibiza... Tânărul moștenitor 
știa să se bucure de viaţă. Chipeș, de viţă nobilă, ultrabogat, 
conducând un imperiu al tehnologiei împreună cu sora sa mai 
mică, nu se ferea să profite din plin de bucuriile oferite de 
cluburile și hotelurile de lux. Atunci când nu era ocupat să 
câștige miliarde sau să le-o tragă unor top-modele, Jurgen se 
pierdea în adâncul pădurii pentru a-și satisface setea de sânge. 

Toate acestea erau însă doar de faţadă. Jurgen ar fi avut toate 
motivele pentru a fi fericit, dar ceea ce-și dorea el, cu ardoare, 
era exact contrariul. Atrăgea dragostea și lumina, dar ceea ce îl 
excita erau bezna și suferința. Kleinert și oamenii săi îi 
interogaseră deja pe patronii cluburilor foarte selecte pe care le 
frecventa Jurgen, dar și pe „stăpânele” care îl dominaseră. Nu 
existau îndoieli în această privinţă: tânărul von Geyersberg era 
masochist. Îi plăcea să fie biciuit, ars și supus multor alte torturi; 
raportul de autopsie pomenea existența a numeroase răni 
cicatrizate. Îi plăcea să fie insultat, umilit, îngenuncheat. 


VP - 49 


Big Boss avea un suflet de sclav. 

Deși Ni&mans era de altă părere, Jurgen riscase enorm și era 
cât se poate de plauzibil ca el să fi dat peste un „stăpân” cu 
imaginaţia mult prea fertilă. Dar alibiurile celor pasionaţi de așa 
ceva fuseseră verificate. Capitolul putea fi considerat închis, iar 
atenţia anchetei să fie îndreptată spre lumea „de vanilie”, cum 
numeau cei pasionați de sado-masochism sexul normal. 

O ultimă mapă conţinea o amplă revistă a presei referitoare la 
crimă și era, de altfel, cea mai puţin interesantă: sute de texte și 
extrase din ziare, de pe bloguri, postări de pe Twitter, în 
franceză, engleză, germană. Un torent de texte, de ipoteze și 
teorii, având un singur punct comun: autorii acestora nu știau 
nimic concret și vorbeau tâmpenii. 

Telefonul mobil începu să sune: nu era un apel, ci o alarmă. O 
reglase pentru ora 20 și 45 de minute, astfel încât să aibă timp 
să-și îmbrace rochia cam șifonată și să-și pună o umbră de 
machiaj. Sări în picioare și fugi în baie, făcu tot ce-i stătea în 
putință pentru a face față concurenței, apoi reveni în cameră 
pentru a închide laptopul și a strânge mapele cu articole în 
dosar. 

Pentru moment, se gândi ea, se aflau într-un joc detectivistic 
clasic: un pavilion de vânătoare, o serie de invitaţi faimoși, 
interdicţia folosirii telefoanelor mobile și a mașinilor (o altă 
particularitate a acestei partide de vânătoare fiind 
obligativitatea oaspeţilor de a-și lăsa mașinile la intrarea pe 
domeniul Geyersberg, adică la mai bine de zece kilometri de 
zona de vânătoare) și, fără îndoială, un asasin care făcea parte 
din această înaltă societate. 

Hai, grăsuțo! își spuse ea, netezindu-și rochia cu palmele. Nici 
vorbă să te lași intimidată! 

Deschise ușa, încercând să-și scoată din minte că tocmai 
urma să ia cina cu trei dintre moștenitorii uneia dintre cele mai 
mari averi din Europa. 


12. 


Niemans avea senzaţia că aterizase într-un serial de 
televiziune de modă veche. 


VP - 50 


După primirea ambiguă a contesei și după invitaţia de 
neînțeles a acesteia de a rămâne peste noapte, iată că acum 
savurau un apetitiv în fața focului din cămin, ca într-un roman 
de Agatha Christie. 

Ținându-și în mână cupele de șampanie, Niemans și Ivana 
rămăseseră în picioare, drepţi ca niște lumânări mai mult sau 
mai puţin împodobite. Ivana își îmbrăcase rochia cam șifonată 
care ar fi putut, la rigoare, să treacă drept o ţinută de gală. 
Lucru important, reușise să-și pună ciorapii fără să îi agate. 
Ni&mans optase pentru o ţinută sobră, cu sacou și cravată, dar 
nu renunţase la harnașamentul care-i susținea tocul revolverului 
calibrul 45. Hainele-i cădeau mai bine decât rochia lvanei, dar în 
cazul său, mutra era cea șifonată: profitase de cele două ore 
libere pentru a trage un pui de somn. Era culmea: Niemans, 
temutul șef de la Omoruri, tipul violent și imprevizibil, se 
preschimbase într-un poliţist bătrâior de 58 de ani care era gata 
să adoarmă de îndată ce i se ivea ocazia și care se văita de 
dureri de șale atunci când se apleca să-și lege șireturile. 

În acest moment, vădit incomodat de sacoul cam ţeapăn și 
sugrumat de cravată, Niemans își ţinea în mână paharul cu 
șampanie de parcă ar fi ţinut un pui de vrabie și debita 
banalităţi: 

— Vorbiţi perfect franceza. Unde ați studiat-o? 

— Nu v-aţi făcut temele, domnule comandant, îi răspunse 
contesa. Mi-am făcut o parte din studii la Paris, la Sorbona. 

— N-aș fi zis... Mă gândeam că aţi urmat cursurile unei 
facultăți mai prestigioase. 

— Din punctul meu de vedere, nicio universitate nu e mai 
prestigioasă decât Sorbona. Am studiat filosofia și literatura 
franceză. 

El încuviinţă și-și lărgi cu un deget gulerul cămășii. 

— Credeam că aţi urmat studii superioare comerciale. 

— Comerţul nu se învaţă, rosti ea, afișând un zâmbet tăios ca 
o lamă. Atunci când te naști în familia von Geyersberg, ai 
comerţul în sânge. 

— V-aţi reluat deja munca? 

— N-am întrerupt-o nicio clipă. 

Din punctul de vedere al înfățișării, contesa era cu mult 
deasupra oricăruia dintre cei prezenţi. Rochia neagră mulată îi 
scotea în evidenţă talia subţire, descoperindu-i spatele cu piele 


VP -51 


foarte palidă și făcând să-i strălucească umerii presăraţi cu 
aluniţe. 

Niemans fu gata să se lanseze într-un toast la adresa nobleţei 
și versatilităţii femeii. Deși fratele ei fusese asasinat cu puţin 
timp în urmă, Laura von Geyersberg își juca impecabil rolul de 
gazdă, îmbrăcată asemeni zânei rele Maleficent, cocoțată pe 
tocuri de doisprezece centimetri. 

O căută din priviri pe Ivana, care se retrăsese și își făcea de 
lucru studiind atent fiecare piesă de mobilier, ca un portărel ce 
evaluează bunurile unui contribuabil bogat. 

— V-a dat Kleinert vestea cea mare? întrebă Laura pe un ton 
ușor ironic. Se pare că ucigașul fratelui meu a fost prins. 

— Cum aţi aflat? 

— „Nici măcar o frunză nu cade pe-aici fără știrea mea!” 

— Văd că nu aveţi nicio problemă să citați din generalul 
Pinochet. 

— O fac dinadins, tocmai ca să vă dau apă la moară, zâmbi 
ea, maliţios. 

— În ce sens? 

— Nu mă îndoiesc că nutriţi convingerea că toţi bogătanii sunt 
niște ticăloși și toți germanii sunt fasciști. Acesta e motivul 
pentru care mă consideraţi irezistibilă. 

Ni&mans izbucni în hohote de râs, deloc forțat. 

— Credeţi în vinovăția lui Thomas Krauss? 

— Nicidecum. E unul dintre dușmanii înverșunaţi ai familiei, 
dar nu reușesc cu niciun chip să mi-l imaginez în postura de 
asasin. 

— Cu toate acestea, a mărturisit. 

— Mărturia aceea nu valorează nimic. 

— Sunt de acord. Dar de ce și-ar mărturisi o vină carenuea 
lui? 

— Poate ca să provoace? Sau poate ca să pozeze în martir? 
Krauss n-are decât o singură rațiune pentru a trăi: ura lui pentru 
cei pasionaţi de vânătoare. Din păcate, însă, n-a înţeles nimic. 

Fără să vrea, Niemans își plecă privirea asupra braţelor 
contesei: albul tenului ei, strălucirea pe care părea că o emană 
erau de-a dreptul neverosimile. Textura pielii era o sumă de 
contradicții, undeva între marmură sau hârtie velină, sau poate 
duritate și transparenţă. 


VP - 52 


Ridică ochii, într-o încercare de a se elibera de această 
fascinație, dar întâlni reţeaua de vinișoare albăstrii, abia vizibile, 
pe porţiunea dezgolită de sub clavicule, asemenea ierburilor 
acvatice sub gheaţă, iarna. Mda, ajunsese să gândească într-o 
serie de clișee... 

— Ce anume n-a înțeles? întrebă el, încercând să se 
concentreze. 

— Krauss se erijează într-un apărător al naturii. De fapt, 
vânătoarea e cea care protejează natura, prin reglarea 
populaţiei animale. Natura se hrănește din moarte. E o 
mașinărie oarbă, pentru care sensibilităţile nu au sens. 

Niemans știa pe de rost genul ăsta de argumente. 

— Sunt de acord, dar reglarea aceasta se poate face în mai 
multe feluri. 

Ea îi făcu cu ochiul, prietenește. 

— La fel ca amorul. 

Niemans fu luat prin surprindere, neștiind cum să reacționeze. 
Într-un alt context, din gura altcuiva, o atare observaţie ar fi fost 
vădit aţăţătoare, dar... acum și aici? _ 

În acel moment, atenţia Laurei fu atrasă de altceva. Îi urmări 
privirea și o descoperi pe Ivana, care-și juca pe mai departe rolul 
de portărel, studiind îndeaproape rastelul cu arme pe care 
Niemans îl remarcase cu câteva ore mai devreme. 

— Vă pasionează armele? întrebă Laura, alăturându-i-se. 

— Deloc. 

Ivana nu făcea absolut niciun efort pentru a fi amabilă, nici 
măcar pentru a da dovadă de vreo urmă de respect. Tânăra 
polițistă detesta armele, iar Niemans știa și care-i erau motivele. 

În schimb, el era pasionat de arme, din orice epocă și de orice 
fel ar fi fost acestea. În opinia sa, armele constituiau o expresie 
aparte a creativităţii umane, iar faptul că scopul acestora era de 
a ucide nu făcea decât să le sporească farmecul. 

— Se poate? întrebă el, întinzând mâna spre o carabină 
dotată cu o lunetă de precizie. 

— Vă rog, spuse contesa, dându-se la o parte pentru a-i face 
loc. 

Niemans apucă arma și o cântări în mâini, sub privirile 
curioase ale Laurei. Pe neașteptate, o stranie formă de 
complicitate își făcu loc între ei. Vădit dezgustată, Ivana se 
îndepărtă și-și reluă inspecția. 


VP-53 


Polițistul admiră ornamentele cizelate în oţelul mânerului și 
pe încărcător: frize cu frunze de stejar, scene de vânătoare... Cu 
greu se abţinu să ducă arma pe umăr și să o aţintească spre 
pădure prin peretele de sticlă. 

— Nu văd nicio marcă. 

— Fiecare dintre armele noastre este un unicat conceput și 
fabricat la Ferlach. 

Ferlach era un orășel austriac în care sălășluiau câţiva dintre 
cei mai apreciați armurieri din lume. Niemans cedă, în sfârșit, 
ridică arma, o sprijini pe umăr și-și lipi ochiul de luneta acesteia. 

— Pentru ce distanţă e reglată? 

— O sută de metri. 

— Adică exact distanţa la care se reglează armele pentru 
pirsch. 

Coborâse deja țeava armei. Laura îl privea cu asprime. 

— Nu încerca să-mi întinzi o capcană, Niemans. Ti-am spus, 
nu mai practic acest gen de vânătoare și n-am mai folosit 
această pușcă de foarte mult timp. 

Niemans așeză arma înapoi pe suportul din rastel, cu multă 
grijă. 

— Și-atunci, care vă e arma preferată? 

Laura apucă o alta, ridicând-o din rastel de parcă ar fi cântărit 
doar câteva sute de grame. 

— Pentru vânătoarea cu gonași, asta. 

Era o armă la fel de frumoasă, dar marcată de o ușoară patină 
care dovedea că, într-adevăr, era folosită îndeajuns de des. 

— E o pușcă cu un singur glonte? 

— Tata obișnuia să spună: „Dacă n-a fost de-ajuns un glonte, 
înseamnă că ești mort. lar dacă nu, înseamnă că viața ta, 
oricum, nu face doi bani”. 

— Tatăl dumneavoastră pare să fi fost un tip simpatic. 

Ea îi întinse arma. 

— Foarte. 

Niemans manipulă încărcătorul și fu surprins de silenţiozitatea 
mecanismului. Incă o dovadă a virtuozității armurierilor. 

— Ce calibru? 

— 270 Winchester. 

— Și cartușele? 

— Le produc singură în atelier. 

Niemans ridică privirea, impresionat. 


VP - 54 


— Fac cartușe cu vârf moale, continuă ea. introduc plumbul 
prin partea anterioară, după ce am topit și combinat aliajul în 
funcție de specia pe care urmează să o vânez. La fel ca mine, 
știți că totul depinde de ecuaţia ce ia în calcul viteza, distanța, 
materialul și rezistenţa acestuia. 

Niemans știa pe de rost aceste lucruri: extremitatea de plumb 
a cartușului se deforma în momentul impactului, turtindu-se și 
propagându-și energia în ţesuturi, provocând astfel moartea. 
Dar glontele trebuia mai întâi să străpungă carnea și, prin 
urmare, era acoperit cu un strat de cupru care trebuia să se 
dezintegreze pentru a elibera energia. 

— Rar mi s-a întâmplat să pot purta astfel de discuţii cu o 
femeie. 

— Ei, nici femeile nu mai sunt ce-au fost odinioară, spuse ea, 
mimând dezamăgirea. 

li luă arma din mâini și o așeză cu grijă înapoi la locul ei. 

— Totul se pierde, mai adăugă ea. Chiar și ignoranţa. 

— Dar aceea? întrebă Niemans, arătând spre o carabină de 
culoarea antracitului aflată în partea superioară a rastelului. 

Luneta de ochire a armei părea turnată din același material, 
astfel încât ansamblul dădea impresia că ar fi fost sculptat dintr- 
o singură bucată de marmură neagră. 

— De arma aceea nu ne atingem, răspunse ea, dându-se un 
pas înapoi. A fost pușca tatălui meu. A fost un ţintaș 
extraordinar, era capabil să lovească un cerb în ochi de la două 
sute de metri distanţă. 

Niemans dădu din cap, admirativ, deși știa că el însuși ar fi 
fost în stare de mai mult de atât. Nu era însă momentul potrivit 
pentru laude. 

De-afară se auzi scârţâitul unor pneuri pe pietrișul aleii. 

— Au sosit verii mei, spuse Laura, întorcând capul în direcţia 
zgomotului. E timpul să ne așezăm la masă. 

Din nou contesa pronunțase cuvintele în franceză cu un 
accent impecabil. Din nou, îi făcu cu ochiul poliţistului, 
șmecherește. 

Niemans o urmări cu privirea, în timp ce aceasta traversa 
vasta încăpere pentru a-și întâmpina oaspeţii. Cu femeia 
aceasta îi era greu să știe cum să se poarte. 

Contesa ar fi trebuit să fie închisă în camera ei, răpusă de 
durere, îndopată cu antidepresive. Și totuși, era aici, îmbrăcată 


VP-55 


în rochie de seară, jucându-se cu armele, glumind cu el, 
tachinându-l și interpretând la perfecţie rolul de gazdă. 

Presimţea că această invitaţie de a rămâne peste noapte era 
un șiretlic. Laura von Geyersberg poza în gazdă primitoare, se 
arăta încântată să le prezinte membrii familiei sale, le dezvăluia 
tradiţiile păstrate de generaţii, dar Niemans era convins că, de 
fapt, scopul său era de-a dreptul opus: încerca să le ascundă 
ceea ce era mai important. 

O altă idee i se înșurubă în minte și-i provocă un nod în 
stomac. O femeie ca ea nu era genul care contează pe polițiști 
pentru a afla cine îi ucisese fratele. Laura von Geyersberg avea 
de gând să-l identifice ea însăși pe asasin și să îl pedepsească. 

Da, nu-i invitase aici să doarmă, ci ca să-i adoarmă. 

Femeia se angajase într-o cursă contra cronometru. 

Cel dintâi care avea să-l găsească pe ucigașul lui Jurgen urma 
să fie cel care-i va trage un glonte în inimă. 

Un glonte curat, o lovitură perfectă. 

La fel ca într-o partidă de pirsch. 


13. 


Max von Geyersberg avea treizeci de ani, o faţă prelungă și 
urechile clăpăuge. Obrajii supţi și ochii negri dădeau chipului 
său un aspect fantomatic, iar gura lui cu buze înguste părea 
doar o linie trasă de-a curmezișul feţei. Paloarea îi era 
accentuată de părul de un negru intens, dat cu briantină și lipit 
de țeastă, de parcă ar fi fost pictat. 

Udo era mai tânăr, undeva la vreo douăzeci și cinci de ani, și 
mult mai arătos. O coamă zburlită peste fruntea înaltă și un 
botișor ca de pisică. Cu siguranţă, femeile erau înnebunite după 
individul acesta. Niemans simţi ciupitura unui început de invidie 
și se strădui să caute imperfecţiunile acestui tablou cvasi- 
perfect: o gură cu buze prea moi, poate, un râs nervos ce-i 
dezvelea prea mult gingiile și o expresie ironic-sticloasă, ce 
dădea impresia interlocutorului că se afla în faţa unui drogat în 
sevraj. 

De jumătate de oră îi asculta vorbind, în franceză, desigur, și 
ajunsese la concluzia că cei doi moștenitori erau exact contrariul 


VP - 56 


contesei: ultime vlăstare ale unei rase vlăguite, buni de nimic, 
legitimându-și existența doar prin sângele ce le curgea în vine, 
fără urma vreunui aport propriu. În vreme ce Laura von 
Geyersberg era impresionantă prin vigoarea sa, cei doi veri ai 
acesteia păreau anemici, storși, incapabili de orice altceva în 
afara evocării iluștrilor înaintași. 

Niemans era însă surprins nu din pricina convivilor, ci de sala 
în care se desfășura cina; nici vorbă aici de pereți de sticlă sau 
de elemente de design ultramoderne. Se aflau într-o încăpere de 
dimensiuni reduse, cu pereții îmbrăcaţi în catifea roșie și 
decorați cu capete de animale împăiate, așa-numitele trofee de 
vânătoare. Focul din șemineu pocnea când și când, un sunet 
asemănător închiderii maxilarului unui monstru ascuns, iar 
clinchetul furculițelor în contact cu farfuriile semăna cu 
zgomotul lanțurilor din cea mai aspră temniţă. O ambianţă de-a 
dreptul lugubră. 

Cu toate acestea, în lumina lumânărilor de pe masă, Niemans 
jubila, bucuros că se afla chiar în mijlocul „cuibului”, în sânul 
acestei familii de miliardari care primise cea mai cumplită 
lovitură. Mai mult ca oricând, era convins că motivul pentru care 
oribila crimă fusese comisă putea fi aflat aici, între acești 
moștenitori, undeva pe firul istoriilor personale ale acestora sau 
într-un unghi mort al vieţii lor prezente. 

Conversaţia începuse îndeajuns de sumbru, cu o evocare a 
răposatului Jurgen, într-o franceză marcată de un puternic 
accent german. Nici continuarea nu fusese cu nimic mai veselă. 
Acum, când se aflau la jumătatea cinei, vinul roșu-rubiniu, un 
Trollinger, începuse să-și facă efectul, iar tonul conversaţiei 
crescuse, pe măsură ce spiritele se înfierbântau. 

— Când îl vom găsi pe cel care-a făcut asta, ne vom ocupa de 
el așa cum se cuvine, spuse Udo. 

— Adică? întrebă Niemans, prefăcându-se că nu a înţeles. 

Udo își umplu paharul, apoi îi servi și pe ceilalţi, cu deplină 
generozitate. 

— Credeţi că vom îngădui ca un ticălos să se atingă 
nepedepsit de familia noastră? 

— Cred că aţi luat-o razna, Udo. Au trecut deja câteva secole 
de când dreptatea se face la tribunal. Răzbunările pe cont 
propriu sunt pedepsite de lege. 


VP - 57 


Udo izbucni în râs. Printre șuviţele negre ce-i cădeau peste 
ochi, privirea lui se voia pătrunzătoare, dar nu reușea să arate 
decât că individul trecuse binișor de pragul ametțelii alcoolice. 

— Timpul trece, dar pământul rămâne, emise el cu emfază, 
de parcă ar fi pronunțat fraza secolului. Aici e casa noastră. 
Vânăm animale, nu văd ce ne-ar putea împiedica să vânăm și 
oameni... 

Laura își așeză mâna peste cea a vărului ei. 

— Udo glumește, domnule comandant. Nimeni dintre cei de 
faţă nu se consideră mai presus de lege. Vă rog, mai puneţi-vă 
cocoș. E gătit cu vin de la voi. Franțuzesc, adică. 

Niemans încuviință din cap, fără grabă. Cina era delicioasă. 
Cârnaţi rumeniţi și un cocoș înăbușit la cuptor, cu o garnitură de 
spătzle scăldate într-un sos cu brânză Munster. Mâncăruri deloc 
ușoare, care însă, în mod paradoxal, se lăsau înghiţite de parc- 
ar fi fost mici norișori cu o aromă și un gust divin. 

Polițistul nu mai aşteptă să fie rugat încă o dată și se servi - 
nu erau valeţi în preajmă; era o cină intimă. Nu se străduia 
deloc să-și ascundă încântarea, poate și pentru a compensa 
faptul că Ivana nu se atinsese deloc de propria farfurie. 

Ivana-vegana fu cea care reuși să scoată discuţia din impas, 
schimbând subiectul: 

— Un lucru nu pot să înțeleg, declară ea, ducând discret la 
gură o îmbucătură de pâine de secară, căci trebuia, în definitiv, 
să-și potolească și ea foamea. Pentru a vâna așa cum vă place, 
cu urmărirea prăzii, sunteţi nevoiţi să treceţi graniţa în Franţa... 

— Așa, și? întrebă Max, zâmbind, mult mai calm decât fratele 
său. 

— De ce nu practicaţi Schleppjagd? 

Niemans o privi surprins: de unde scosese cuvântul ăsta? 

— Aceasta e și alternativa care ne-a fost propusă de 
autorităţi, explică Laura. Să urmărim o momeală impregnată cu 
mirosuri animale în locul unei prăzi vii... 

Udo izbucni în râs, în vreme ce Max se mulțumi să-și 
ațintească privirea cavernoasă asupra lvanei. 

— E ca și cum ai face amor cu o păpușă gonflabilă, rosti Max, 
pe un ton temperat. Asta ne propun, de fapt, imbecilii din 
Landtagf. 


6€ Parlamentul statal, adunarea legislativă a fiecărui Land (stat) care intră în 
componenţa Germaniei federale. (n. tr.). 


VP - 58 


— Credeam că aveţi un cuvânt greu de spus în relaţia cu 
autorităţile, interveni Niemans. 

— Bineînţeles, dar plebea e cea care deține majoritatea. Asta 
e, de fapt definiţia plebei: cei mulţi și proști. 

Niemans încuviință din cap cu un gest mașinal. Max era mai 
periculos decât fratele său: la fel de idiot, dar sobru și lucid. 

Brusc, Udo își înălță paharul în direcția șemineului care radia 
o căldură intensă. 

— Vânătoarea înseamnă sânge! 

Cei doi veri râseră. În lumina lumânărilor, chipurile lor 
încălzite de vin păreau machiate, iar expresiile le erau 
exagerate, ca într-un tablou medieval grotesc. Cei doi păreau să 
fi dat uitării moartea lui Jurgen; sau poate că aceasta fusese de 
fapt doar un prilej pentru acest ospăț păgân, cu vin din belșug și 
sânge. 

— Asta vă excită, așadar? Sângele? întrebă Ivana. 

Udo se așeză mai bine în scaun, rezemându-și bărbia în piept, 
ca un beţiv gata să dea glas unui râgâit epocal. 

— N-am de gând să intru în polemici cu dumneavoastră, 
domnişoară mironosiţă, dar trebuie să înțelegeți un lucru: în 
vinele prăzii și ale vânătorului curge același sânge. Sângele care 
se înfierbântă și... 

— Sângele negru, interveni Niemans. Da, am mai auzit asta. 

În rândul vânătorilor se făcea adesea referire la această 
imagine obscură, tabu, a sălbăticiei în stare pură, care îl mâna 
pe vânător pe urmele prăzii, determinându-l să apese pe trăgaci 
și chiar să-și riște propria viaţă... 

— În meseria noastră, adăugă el, numele e altul: instinct 
criminal. 

Laura, care părea să fi renunțat la atitudinea împăciuitoare, 
puse la rândul său paie pe foc: 

— Dar, la urma urmei, nu-s și polițiștii tot un fel de vânători? 

Niemans nu se grăbi să răspundă, ci sorbi mai întâi din 
excelentul Trollinger; băuse până atunci exact atât cât avea 
nevoie pentru a se simţi în largul său, fără să-și piardă 
luciditatea. 

— Există o diferenţă uriașă între vânătoarea de care sunteţi 
atât de mândri și cea pe care noi o practicăm zi de zi. Lupta 
noastră cu ucigașii se poartă cu arme egale. Ba chiar, uneori, 
suntem în inferioritate și devenim, la rândul nostru, vânat. 


VP -59 


— Da, dar supravieţuiţi, îi replică Laura. Fratele meu n-a avut 
această șansă. 

Amuţiră cu toţii, de parcă observaţia Laurei le-ar fi amintit 
circumstanţele tragice care îi adunaseră în jurul acestei mese. 
Vreme de un minut, în încăpere răsună doar pocnetul lemnelor 
din vatră și sfârâitul fitilelor lumânărilor. 

Niemans își spuse că venise vremea să-i întrebe pe cei doi 
cretini care le era alibiul. 

Obţinu din partea celor doi frați, drept răspuns, noi hohote de 
râs și un schimb de priviri piezișe. 

— Ce anume vi se pare atât de nostim? întrebă el. 

Max se îndreptă și-și netezi părul. 

— Să zicem c-am încălcat oarecum regulile stabilite pentru 
weekend. 

— Adică? 

— In loc să ne culcăm devreme, așa cum cere tradiţia, am 
adus în camere niște tinere, să ne ţină de urât. 

Ni&mans își amintea vag că i se pomenise la un moment dat 
de acest alibi. 

— Aţi putea să-mi daţi coordonatele acestor persoane? 
întrebă el. 

— Bineînţeles. Pot să vă spun chiar și tariful pe care-l cer. 

Niemans ridică ochii, iar privirea lui întâlni blazonul familiei 
von Geyersberg, suspendat pe peretele încăperii: două coarne 
de cerb încrucișate pe un fond auriu. Așadar, aici s-a ajuns, își 
spuse el. Secole de războaie, de lupte politice și de răsturnări 
sociale, de privilegii apărate cu înverșunare, având drept 
rezultat doi măscărici care își chemau curve ca să le ţină de urât 
înainte de a vâna un cerb în pădure. Teoria darwinistă a 
evoluţiei mai dădea uneori și astfel de rateuri. 

Contesa se făcuse nevăzută. Nu apucă să se întrebe unde 
anume, căci aceasta reapăru, purtând un platou mare din 
porțelan de Gjel, ornat cu flori albastre delicate. 

Imaginea acestei femei cu plete lungi, pe care rochia strâmtă 
se potrivea ca teaca pe cuțit, și care așeza platoul moștenit de 
la bunica pe masă, cu mâinile ascunse în mănuși groase de 
bucătărie, îl umplu pe Niemans de emoţii. Contrastul între 
frumuseţea ei și ipostaza casnică era un abis plin de umanitate, 
care-i aducea lacrimi în ochi. 


VP - 60 


— Ștrudel după reţeta familiei noastre! declamă ea, în timp ce 
Max umplea din nou paharele tuturor. 

Pentru un priveghi, atmosfera era cât se poate de atipică... 
Niemans se cufundă într-o toropeală încântătoare. Anormal de 
euforic și cuprins din toate părţile de căldură, simţi că se 
apropie din ce în ce mai mult de contesă. 

Chiar în acel moment, Udo se prăvăli cu nasul înainte, iar Max 
nu fu îndeajuns de rapid pentru a-l împiedica să cadă cu capul în 
farfurie, unde pletele lui de poet se amestecară cu sosul pe bază 
de munster și cu puţinele spătzle rămase. 

Max și Laura se străduiră să râdă, dar spectacolul era de-a 
dreptul lamentabil. Niemans surprinse privirea contesei în 
direcţia Ilvanei, care nu se ostenise să mimeze amuzamentul și-l 
privea pe bietul imbecil cu un dispreţ vădit. 

Chipul Laurei se metamorfoză, pentru o clipă: trăsăturile îi 
încremeniră, iar în ochi i se ivi un licăr de dezgust. Vreme de o 
fracțiune de secundă, polițistul desluși în expresia ei însumarea 
urii nutrite de aristocrată pentru oamenii de rând, pentru 
straturile inferioare ale societăţii, pentru cei cărora nici strămoșii 
și nici blazonul nobiliar nu le conferă măcar un dram de valoare. 


14. 


— Cred că ne-am făcut plinul de imbecilităţi pentru seara 
asta... Ti-e somn? 

— Nu. 

Niemans și Ivana se aflau pe aleea din faţa Vilei de Sticlă. Cu 
mare greutate, reușiseră să îl care pe Udo până la mașina lui 
Max. În răcoarea serii, despărţirea fusese mai degrabă pripită. 
Mașina celor doi veri se făcuse nevăzută în noapte, iar contesa, 
fără vreun cuvânt, plecase spre apartamentul său. 

— Dacă tot n-ai somn, sapă niţel după informaţii despre 
grupul VG, ordonă Niemans. Cercetează bilanţurile anuale ale 
companiei, află cine e în conducere și cine sunt acţionarii. Nu 
cred în vreun substrat de ordin financiar al crimei, dar ar fi bine 
să eliminăm definitiv ipoteza, de mai repede posibil. Încearcă să 
afli, dacă poţi, în ce măsură cei doi fraţi se înțelegeau. Nu e 
obligatoriu să o credem pe cuvânt pe Laura... 


VP - 61 


— Laura? Ne tutuim deja? 

— Du-te naibii! 

Clinchetul brichetei, chipurile iluminate de flacără preţ de o 
clipă. Mirosul tutunului ars veni să se amestece cu aromele de 
frunze și de rășină ce răzbăteau dinspre pădure. In spatele lor, 
luminile din casa de sticlă se stingeau, una de una. 

Niemans savura din plin aceste clipe ce-i aminteau de serile 
din copilărie, din vacanțele fericite petrecute la bunici, la ţară, 
înainte ca totul să se fi preschimbat într-un coșmar. 

— Și tu? De ce ai de gând să te ocupi? 

— Vreau să aflu tot ce se poate afla despre pirsch. 

Ivana se strâmbă. 

— Da, categoric prefer cifrele. 

Reveniră spre vilă, unde doar câteva lumini de veghe mai 
pâlpâiau la parter, dincolo de pereţii de sticlă. 

— Las-o mai ușor cu intransigenţa când ai de-a face cu 
vânătorii, o preveni Niemans pe Ivana. 

— Eu? Nici tu n-ai fost din cale afară de amabil. 

— Într-un fel sau altul, crima asta e legată de vânătoarea în 
stil pirsch, continuă Niemans, făcându-se că nu auzise replica 
tinerei sale colege. Vom avea de-a face cu diverși vânători în 
zilele ce urmează, astfel că n-am nevoie de o militantă 
încăpăţânată alături de mine. 

— Să înţeleg de-aici că tu ai devenit brusc un mare fan al 
vânătorii? 

— Nu despre asta e vorba! Nu trebuie să lăsăm ca ancheta 
noastră să fie influențată de niște convingeri aproximative. 

— Aproximative? 

— Eşti îndeajuns de inteligentă ca să înţelegi că, din 
momentul în care omul s-a descotorosit de prădătorii naturali 
din pădure, a devenit imperios necesar să preia el însuși sarcina 
acestora. 

— Ai de gând să-mi servești acum veșnicele clișee privind 
necesitatea gospodăririi florei și faunei? Vezi să nu-l uiţi pe ăsta: 
adevărații ecologiști sunt vânătorii! 

— Dar ăsta-i adevărul! Singurul pericol care ameninţă 
pădurea e suprapopularea. 

Stăteau în capul scărilor pe terasa luminată de spoturi 
încastrate în pardoseala de lemn, care înconjura casa. Niemans 
își revizui opinia iniţială despre aghiotanta sa. Cu rochia ei 


VP - 62 


șifonată, Ivana avusese în această seară eleganța unui sac 
poștal, dar avea ceva ce îi lipsea contesei: o frumusețe 
disonantă, brutală, de natură să-i dea fiori oricărui bărbat. 

— Nu asta mă șochează pe mine, murmură ea. 

De fiecare dată când îi simţea ochii plini de viaţă aţintiţi 
asupra sa, pe Niemans îl încerca o tulburare aparte. Culoarea 
acvatică a irișilor ei - albastru? verde? auriu? imposibil de spus 
cu exactitate - îi amintea de bilele de agat din copilărie. Pe- 
atunci, micile sfere i se păreau cele mai preţioase dintre culori, 
fiecare dintre ele ascunzând lumi întregi în reflexiile lor 
complexe. 

— Ceea ce mă șochează e plăcerea pe care o simt imbecilii 
ăștia atunci când doboară vreun animal, reluă ea. 

— Plăcerea nu e în actul de a ucide, ci în urmărire și în 
măiestria tehnicii fiecăruia. 

— Halal măiestrie, să dobori niște animale fără apărare... 

— Mă dau bătut, oftă el. Dar se vede clar că n-ai avut 
niciodată un căprior în cătarea puștii... 

— Ce să am? 

Niemans clătină din cap și zâmbi. 

— Habar n-ai. Haide, e timpul să mergem la culcare. 

Spunând acestea, deschise cu un gest teatral uriașa ușă de 
sticlă. 

— Probabil la fel a gândit și ucigașul, murmură Ivana, făcând 
vânt ţigării în întunericul înconjurător. 

— Cum anume? 

— Eliminându-l pe Jurgen, a restabilit echilibrul în natură. 

Ivana avea dreptate: asasinul „recoltase”, după cum spun 
vânătorii, un element care ameninţa armonia universului său. 
Dar care era acel univers? Și cum anume tulburase Jurgen 
ordinea acestuia? 

— Ai lista invitaţilor de la partida de vânătoare? întrebă el, 
abrupt. 

— Ți-am dat-o deja. 

— Au fost interogatți cu toţii? 

— Bineînţeles, chiar a doua zi după descoperirea cadavrului. 

— Câţi au fost? 

— Vreo patruzeci. Toţi au jurat că n-au părăsit pavilionul de 
vânătoare, dar e imposibil de verificat dacă ăsta e adevărul. |ți 
reamintesc, telefoanele mobile erau interzise. 


VP - 63 


Niemans intră în casă. 

— Treci la treabă, dar să nu stai mai mult de o oră sau două, 
trebuie să te și odihnești. Mâine-l vom interoga pe amicul tău. 

— Care amic? 

— Thomas Krauss, militantul ecologist. Marele martir al 
cauzei... 


15. 


„Atunci când înaintezi prin pădure, n-ai timp să te gândești, 
să analizezi, să anticipezi ce va urma. Trebuie să observi și atât. 
Ești singur, te miști încet, te topești în peisaj. Te concentrezi 
sută la sută asupra clipei prezente. Zgomotele pe care le-ai 
putea face, zgomotul prăzii... Doar acestea contează”. 

„Toţi cei care practică pirsch-ul știu asta: înaintezi, cauţi, dar 
ești deja legat de ţinta ta. E ca o vibraţie, un curent electric care 
te leagă de ea...” 

intins pe pat, cu laptopul deschis pe genunchi, Niemans 
urmărea pe YouTube înregistrările subtitrate cu interviuri ale 
unor vânători germani care practicau pirsch-ul. Toţi erau 
îmbrăcaţi în haine din loden. Cât despre camuflaj, aici existau 
mai multe curente, însă nemţii se pare că au ales această stofă, 
pe cât de moale, pe atât de silenţioasă. 

„Pierzi noţiunea timpului și spaţiului. Te detașezi de trup și 
parcă plutești prin pădure. E ca o transă...” 

In discuţia cu Ivana, Niemans își asumase rolul de avocat al 
diavolului, dar adevărul era că nici el nu găsea nimic atrăgător 
în vânătoare. Erau vânători, cum fusese și bunicul său, care 
erau în stare să-și petreacă o seară întreagă explicând 
frumusețea maiestuoasă a unui cerb încremenit în lumina 
amurgului; cu toate acestea, prima lor reacție era de a trage 
asupra lui; era ca și cum un meloman, emoţionat până la lacrimi 
de Recviemul lui Mozart, ar fi dat foc partiturii. 

Polițistul apăsă câteva taste, pentru a căuta informații despre 
tehnicile  pirsch-ului: camuflarea, aflarea direcției vântului, 
analiza urmelor, influenţa fazelor lunii asupra comportamentului 
animalelor... Era genul de informaţii care chiar îl pasionau pe 
Niemans. Aspecte tehnice pe care era capabil să le înţeleagă și 


VP - 64 


să le admire, în calitate de poliţist care-și petrecea timpul 
urmărind cel mai periculos vânat. 

Toate aceste informaţii îi întăreau convingerile sale profunde: 
omul care îl ucisese pe Jurgen nu era un militant împotriva 
vânătorii, ci, dimpotrivă, un vânător iscusit. De aceea reușise să 
îl atragă pe Jurgen în pădure și să îl ia prin surprindere deși 
acesta se afla pe propriul teren. De aceea reușise să dispară 
fără să lase vreo urmă. Doar un prădător care reușește să se 
contopească pe deplin cu natura ar fi putut să se facă astfel 
nevăzut. De altfel, era convins că rămurica de stejar așezată de 
ucigaș între dinţii lui Jurgen era un omagiu. 

Asociind ideile, Niemans lansă o căutare privind „ofrandele”, 
acele elemente plasate de vânător pe cadavrul prăzii sale: o 
„ultimă îmbucătură” sau o rămurică ruptă dintr-un lemn de 
esenţă nobilă, așezată pe umărul animalului ucis. In funcţie de 
felul în care e poziționată această ofrandă, de locul unde e 
amplasată sau de modul în care aceasta a fost ruptă, 
rămureaua poate avea semnificaţii diferite. In cazul lui Jurgen, 
pe corp nu fusese descoperită vreo astfel de ofrandă, dar asta 
nu însemna nimic: poate că vântul sau un animal aflat în trecere 
o mutase din loc. 

Trebuia să arate fotografiile făcute la locul faptei unui 
practicant al pirsch-ului; era posibil ca poziţia cadavrului sau 
vreun alt aspect al mizanscenei să nu fi fost pe deplin descifrat. 

In acel moment, polițistul auzi un zgomot surd undeva pe- 
afară. Ciuli urechile. Imediat, auzi un al zgomot, mai înăbușit de 
astă dată. Sări în picioare și-și luă arma, se repezi la fereastră și, 
mijind ochii, încercă să distingă ce se întâmpla afară. Avea 
impresia că cineva încerca să pătrundă în Vila de Sticlă. 

Dar n-avea cum să vadă mare lucru, căci nu reușea să 
găsească mecanismul de deschidere a ferestrei. Işi îmbrăcă 
grăbit sacoul și se încălţă, apoi ieși din încăpere și cobori scările 
cât mai silențios cu putinţă. 

Traversă salonul și deschise ușa de sticlă. Se înfioră: 
temperatura de-afară mai scăzuse cu câteva grade. Polițistul 
scrută vasta peluză și zidurile negre care o înconjurau. Nimic. 
Nicio umbră, nicio mișcare. 

Niemans se destinse. Era o noapte magnifică, un amestec de 
limpezime (căci se puteau distinge acele de gheaţă ale brumei 
ce se depunea pe scoarţa copacilor și picăturile de rouă pe firele 


VP - 65 


de iarbă) și nebulozitate (fiindcă franjuri de ceaţă bântuiau vag 
luminișul, la un metru deasupra solului). 

Polițistul trase adânc în piept aerul încărcat de umiditate, de 
parcă ar fi încercat să se pătrundă în tot corpul de această 
frumusețe. Mirosul de rășină și frunze strivite îi umplea nările, 
urcându-i direct la creier și provocându-i un soi de beţie 
instantanee. Se clătină, se rezemă de balustradă și luă mâna de 
pe mânerul revolverului. Atunci o văzu. 

Laura von Geyersberg înainta de-a lungul lizierei de brazi din 
dreapta. Era îmbrăcată în blugi și într-o haină închisă la culoare. 
Avea brațele încrucișate, cuprinzându-și umerii, de parcă s-ar fi 
îmbrățișat singură, în încercarea de a se încălzi. Pletele ei negre 
surprinse pe fundalul lizierei de pini păreau o tușă încântătoare 
de lac pe o pânză sumbră. 

Niemans își vârî pistolul la centură, la spate și porni spre ea, 
exact în clipa în care Laura von Geyersberg dispărea în spaţiul 
întunecat dintre doi arbori. Polițistul începu să alerge. 


16. 


Nu avu nevoie decât de un minut pentru a ajunge în locul 
unde dispăruse Laura. Intre doi arbori, o cărare de pământ 
roșcat, bătătorit, pornea de aici și se pierdea în întuneric. 

Ni&mans încetini, ca să nu facă zgomot. În lumina lunii, 
peisajul pătruns de gerul nopţii părea sculptat în sticlă, gata să 
se spargă la cea mai mică atingere, deopotrivă fragil și tăios. 

Nici urmă de contesă. 

Porni hotărât pe cărare, încercând să pășească însă cât mai 
Ușor, căci avea impresia că trupul său masiv făcea să se zguduie 
pământul. Vinul de la cină își avea rolul său în această senzaţie, 
desigur. 

Dar unde era Laura? 

Ni&mans încerca să evite crengile de pin care-i ieșeau în cale, 
iar picăturile de rouă îi ajungeau pe faţă. Părea că nu înaintează 
prin pădure, ci printr-un loc legendar, de basm. Cuvântul 
„Schwarzwald” îi răsuna în minte. Pădurea Neagră, ţinut al 
duhurilor și farmecelor, teritoriu plin de ascunzișuri tainice în 
care erau ferecate cele mai întunecate secrete ale sufletului... 


VP - 66 


În sfârșit, o zări. 

Laura o apucase pe o cărare oblică, acoperită de un rămuriș 
des. Niemans porni în aceeași direcţie, scurtând distanţa printre 
trunchiurile negre ale arborilor. Din nou, întregul decor i se 
părea de sticlă. Cerul era asemenea unui lac îngheţat, iar brazii 
arătau ca niște stalagmite, cu vârfurile lor ce împungeau 
văzduhul. De la sol începuse să se ridice negura, ca o maree 
atrasă de lumina lunii. El însuși expira norișori argintii de abur. 

Contesa înainta cu pași grăbiţi, îmbrăţișându-și umerii. 
Faldurile paltonului pe care-l purta se agățau în crengile mai 
joase, împrăștiind jerbe de picături fine. 

Încovoiat, Ni&mans încerca să nu provoace nici cel mai mic 
zgomot, iar umezeala îi era un aliat de nădejde: iarba scăldată-n 
rouă, frunzele moarte care se lăsau călcate în picioare pe 
tăcute, ferigile grele de chiciură ce se dădeau la o parte din 
calea sa, ca niște cortine de catifea. Pe măsură ce înainta, se 
simţea tot mai pătruns de feeria care îl înconjura. Luna rotundă 
ca o mandală părea sculptată în fildeș, iar copacii, cu 
trunchiurile acoperite de chiciură fuseseră parcă desenaţi cu 
cretă pe o tablă neagră. 

Îl mai despărțeau doar două sute de metri de Laura când, de 
undeva din dreapta, auzi un zgomot surd. Intoarse capul, cu un 
gest reflex, și văzu o matahală neagră ce se prăvălea spre el, o 
formă nelămurită și întunecată, cu mușchi proeminenţi, care 
înainte cu viteză într-un ritm ce părea sacadat din cauza 
straturilor de negură pe care le risipea apropiindu-se. 

Înainte să fi apucat să înţeleagă ce vedea, Niemans se simţi 
invadat de o groază viscerală, o spaimă reptiliană care-l 
paraliză, alungându-i orice urmă de gând raţional. In clipa 
următoare, creierul său reuși în sfârșit să proceseze ceea ce 
vedea: un dulău uriaș, de-a dreptul monstruos, gonea în direcţia 
sa și a contesei, cu gura deschisă împrăștiind bale, într-o liniște 
absolută. 

Polițistul abia avu timp să-și scoată arma, un alt gest deloc 
gândit, instinctiv. Câinele se afla la un metru de el. Flama 
pornită din ţeava revolverului lumină, asemenea unui fulger, 
Cerberul evadat din Infern, aflat în plin salt. Bestia ce cântărea 
cel puțin cincizeci de kilograme îl izbi pe Niemans cu forţa unui 
ciocan aruncat de la distanță, doborându-l la pământ și 


VP - 67 


umplându-i faţa de sânge. O masă fierbinte se prăvăli deasupra 
sa, tăindu-i răsuflarea. 

Niemans simţi o senzaţie acută de vomă și întoarse capul 
pentru a vărsa. O văzu pe contesă, care alerga spre el. Vomită, 
un gheizer acid, aburind, ce se revărsă pe iarba îngheţată. Un 
jet fierbinte în care se amestecau cocoșul în vin, urme de 
spătzle în sos munster și toate celelalte porcării pe care le 
înghiţise cu câteva ore mai devreme cu atâta poftă. 

Sub povara dulăului, Ni&mans simțea că se sufocă de greață. 
Avea senzaţia că e doar o carcasă într-un abator, un maldăr de 
carne jupuită și învelită într-un linţoliu de sânge, piele și păr. Se 
întoarse cu greu pe-o parte și, adunându-și puterile, reuși să 
împingă deoparte corpul inert al câinelui, pentru a se elibera. 
Rămase chircit, în genunchi, și-și apucă capul cu ambele mâini. 

— Sunteţi teafăr? 

Polițistul plutea, la ani-lumină distanţă de acest luminiș și de 
aromele lui de rășină. Se afla în Alsacia, cufundat în cea mai 
groaznică amintire a sa, simțind colții ascuţiţi ai lui Reglisse 
pătrunzându-i în carne. Senzaţia de vomă îi reveni. 

— Sunteţi teafăr? 

Ridică privirea și-și șterse faţa cu dosul mânecii. Contesa 
stătea în picioare lângă el, îngrozită. Dacă îi trecuse vreodată 
prin minte că ar fi putut avea o aventură cu Laura von 
Geyersberg, era limpede că, după cele întâmplate acum, orice 
șansă dispăruse cu desăvârșire. 

Se șterse insistent pe faţă, de parcă ar fi vrut să dea jos un 
strat de piele. 

— Ce s-a întâmplat? 

Niemans se ridică anevoie și, în genunchi, se îndepărtă de 
cadavrul câinelui. Continua să-și ţină arma aţintită asupra lui, 
temându-se de o ultimă zvâcnire a dulăului. Nu avea însă 
motive de teamă: glontele îi zburase creștetul capului, cu tot cu 
creieri. 

— Aveţi de gând să-mi răspundeţi? 

În sfârșit, Ni&mans ridică privirea spre contesă. 

— Câinele vă aparține? 

Niemans nu-și recunoscu propriul glas. Vorbea gâtuit, de 
parcă traheea i-ar fi fost apăsată de-o bară transversală. Laura îi 
întinse mâna pentru a-l ajuta să se ridice, dar el o ignoră. Umilit, 
cu răsuflarea tăiată și inima bătând să-i spargă pieptul, reuși să 


VP - 68 


se ridice în picioare. Imediat îl cuprinse amețeala și făcu eforturi 
pentru a-și păstra echilibrul, în timp ce-și vâra arma plină de 
sânge la centură, la spate. 

În acel moment, în desișul de la lizieră, la vreo cincizeci de 
metri distanţă, zări o siluetă. 

— Acolo! 

Reuși să găsească puterea de-a arăta cu degetul. Laura își 
întoarse privirea în direcţia indicată. 

— Ce e? 

Umbra se făcuse între timp nevăzută. Cu toate acestea, 
Niemans era sigur de ce văzuse: un bărbat, îmbrăcat în haine de 
aceeași culoare cu scoarța copacilor, purtând o caschetă și o 
mască ciudată de pânză, întărită sub formă de con la nivelul 
nasului și având deschizături în dreptul ochilor. 

— Ce aţi văzut? întrebă Laura. 

Preferă să nu-i răspundă. Ar fi trebuit să pornească pe urmele 
umbrei, dar nu în starea în care se afla: abia se ţinea pe 
picioare, iar mâinile îi tremurau spasmodic. 

Preferă să se aplece asupra câinelui întins la picioarele sale: 
un dulău cu părul scurt și corpul musculos, ca un sac de piele 
neagră întinsă peste mușchii proeminenţi și un schelet croit 
pentru luptă. 

În ciuda durerilor din tot corpul, îngenunche, pentru a-l privi 
mai îndeaproape. N-avea idee cărei rase ar fi putut să îi 
aparţină. După conformaţia corpului și textura blănii, ar fi putut 
fi un terrier cu păr scurt, dar botul îi era cu totul ieșit din comun. 
Pătrat, precum capătul unei nicovale, lucios ca fuzelajul unei 
rachete, părea deopotrivă greoi și agresiv, gata oricând să se 
caște pentru a scoate la iveală șiragul de colţi ucigași. 

— Nu mi-aţi răspuns încă, mormăi Niemans, care încă se 
străduia să-și recapete suflul. Câinele vă aparține? 

— N-am niciun câine. 

— Nici pentru vânătoare? întrebă el, ridicându-se. 

— Câinii pe care îi folosesc la vânătoare nu-s aici. N-am văzut 
niciodată până acum acest animal. De ce l-aţi ucis? 

— Urma să vă atace. 

Contesa nu-i răspunse. Îngenunche la rândul său, pentru a 
examina animalul. În atitudinea ei, Ni&mans percepu 
compasiune, iar asta îl înfurie. Nu putea să înțeleagă cu niciun 
chip tandreţea oamenilor față de câini și-n mod special față de 


VP - 69 


acesta, un monstru mizerabil care le-ar fi smuls cu bucurie 
beregata, amândurora. 

— Ce naiba făceaţi aici, afară, la ora asta? izbucni el, pe tonul 
unui poliţist care cere actele la control. 

Contesa se ridică în picioare, recăpătându-și calmul obișnuit. 

— Calmaţi-vă, Niemans. Până una-alta, sunt la mine acasă. 

— E-n regulă, fie..., admise el, ștergându-și încă o dată faţa, 
încercând zadarnic să scape de miasma de sânge și carne care-i 
umpluse porii pielii. Și totuși, unde vă duceatţi, în miez de 
noapte? 

Laura aruncă o privire peste umăr. 

— La capelă, în fundul parcului. Acolo e înmormântat Jurgen. 
Voiam să mă reculeg. Să stau de vorbă cu el..., adăugă, cu glas 
scăzut. 

Niemans își scoase telefonul și formă numărul lui Kleinert. Ştia 
că Ivana, auzind zgomotul împușcăturii, avea să apară 
numaidecât. Mâinile încă îi tremurau. 

Laura îl privea pieziș. Părea că se teme mai degrabă de el 
decât de dulăul scăpat din infern. 


17. 


— Vorbiţi serios? 

Niemans tocmai îi descrisese poliţistului german silueta pe 
care o întrezărise printre copaci. 

— Aveţi impresia că glumesc? replică el, prost dispus. Avea 
un soi de cagulă, cu un fel de întăritură menită să-i protejeze 
nasul... 

Kleinert clătină din cap. Era limpede că nu credea o iotă din 
mărturia lui Niemans. Fruntea lui înaltă, lucioasă ca o bilă de 
bowling, reflecta luminile albastre ale girofarurilor mașinilor 
poliţiei, care invadaseră peluza Vilei de Sticlă. 

Întreaga scenă părea ireală. Razele emise de LED-urile 
girofarurilor își croiau drum printre trunchiurile copacilor, creând 
reflecții irizate și insinuându-se în însăși structura negurii, într- 
un balet de lumină psihedelică. 

Oberkomissar-ul dădu la o parte prelata care acoperea 
cadavrul câinelui. 


VP - 70 


— Sunteţi sigur că intenţiona să vă atace? 

— A fost o chestiune de viaţă și de moarte. Era aici pentru a o 
ataca pe contesă, dar, când m-a văzut, s-a repezit la gâtul meu. 

Înfofolit într-un impermeabil negru, cu gulerul ridicat, cu 
barbișonul său și părul tăiat scurt, fără breton, Kleinert părea un 
conspirator din secolul al XVII-lea. 

— Chiar așa, unde e contesa? reluă el, pe un ton sceptic. 

— S-a întors în casă. Toată povestea a cam dat-o peste cap. 

Neamţul zâmbi subțire. 

— Nu e obișnuită cu metodele poliției franceze. 

Avea o dicție perfectă, pronunța apăsat „n”-ul din negaţie și 
nu pierdea niciodată vreo silabă pe drum, iar asta îl făcea, 
parcă, și mai enervant. 

Niemans ignoră provocarea. 

— Contesa e ameninţată, insistă el. În noaptea asta ar trebui 
să puneţi niște oameni de pază în jurul vilei. 

Tonul poliţistului îl făcu pe interlocutorul său să tresară. 

— Să fie limpede, domnule comandant: aici, eu dau ordinele. 

— N-am nicio problemă cu asta. Dar în privinţa asta suntem 
de acord, nu-i așa? E limpede, după Jurgen, Laura este acum 
cea vizată. 

Kleinert clătină din nou din cap. 

— Oamenii mei spun că n-au găsit nicio urmă de pneuri sau 
de pași în parc. 

Arătă un grup de bărbați în negru care se aflau dincolo de 
panglica de delimitare întinsă de polițiști. 

— Aceia sunt paznicii proprietăţii. Și ei spun că n-au văzut 
nimic. 

Niemans aruncă o privire în direcția indicată: niște musculoși 
care șușoteau ceva între ei. 

— Tipii aceia par să știe câte ceva. 

— Nu, replică Kleinert, categoric. 

— Și totuși, par să comenteze cam mult pe tema asta. 

— Sunt localnici. Cred încă în vechile legende ale locului. 

— Adică? 

— Un om cu faţa acoperită de-o cagulă, însoţit de un câine 
negru? Ai spus deja prea mult, bătrâne! Jumătate dintre 
basmele din acest ţinut vorbesc despre un personaj de felul 
ăsta. Partea interesantă e că oamenii chiar cred aceste 
bazaconii și după ce ajung la maturitate. 


VP -71 


Niemans şi-ar fi dorit să poată privi cu aceeași 
condescendență superstiţiile localnicilor, asemenea lui Kleinert, 
dar, de când trecuse granița, simţise că umbrele și pădurea îl 
luaseră ostatic. lar apoi îi fusese dat să vadă cu ochii săi masca, 
printre trunchiurile pinilor... 

Parcă pentru a pune capac acestor gânduri, aruncă o privire 
spre cadavrul câinelui întins în iarbă. Părea o sculptură în granit, 
greoaie și compactă. Moartea îl surprinsese cu botul căscat, 
scoțându-i la iveală colții uriași, de fiară preistorică. 

— Ar trebui să i-l arătăm lui Schuller, spuse Ivana, care 
revenea după ce inspectase locurile. 

Prezența fetei îi fu de-ajuns lui Niemans pentru a se simţi 
salvat din abisul gândurilor sumbre; când ea era în preajmă, 
simţea că-i e cald și se simţea puternic și plin de viaţă. Când 
Ivana era de faţă, parcă totul mergea mai bine. 

— Medicul familiei Geyersberg? întrebă Kleinert. De ce? 

— Ne-a spus că este specialist în câini de vânătoare. 

— Nu știm dacă acesta e un câine de vânătoare. 

— Știţi ce rasă este? 

— Nu. De fapt, nu mă pricep deloc la câini, spuse Kleinert, cu 
un zâmbet stingher. 

— Nici noi, îi răspunse Ivana, la fel de zâmbitoare. 

Complicitatea neașteptată dintre cei doi îl scoase din sărite pe 
Niemans, dar avea lucruri mai bune de făcut decât să se joace 
de-a masculul gelos. 

— După primele observaţii, am constatat că nu poartă zgardă 
și nu are nici vreun tatuaj de identificare. Niciun semn distinctiv, 
așadar. Vom fi nevoiți să identificăm în primul rând cărei rase îi 
aparține. 

— Le voi spune colegilor mei să îl trimită la Institutul Max 
Planck, încuviință Kleinert. 

Se înclină scurt către Ivana, în semn de salut, și făcu stânga 
împrejur. Parcurse câțiva metri, apoi îi aruncă, peste umăr, lui 
Niemans: 

— Vă aștept mâine, pe amândoi, la secția de poliţie din 
Freiburg. 

— Pentru o depoziţie scrisă? 

— Nu. Pentru a-l interoga pe Krauss. 

Niemans uitase cu totul de individ. După atentatul la viața 
contesei, mărturia acestuia nu mai valora mare lucru. Dar 


VP- 72 


Kleinert avea dreptate: trebuia să închizi fiecare pistă înainte să 
treci la următoarea. 

— Ce părere ai? îl întrebă Ivana, de îndată ce rămaseră 
singuri. 

— Jurgen practica pirsch-ul și a fost ucis conform regulilor 
acestuia. Laura practică vânătoarea la goană și cineva a pus un 
câine pe urmele ei. 

— Și ce înseamnă asta? 

— Ucigaşul a decis să îi suprime pe membrii familiei 
Geyersberg alegând, de fiecare dată, stilul de vânătoare 
preferat al victimei sale. 

— De ce ar face una ca asta? 

— E prea devreme ca să mă pronunţ. Dar înclin să cred că e 
vorba de o răzbunare. 

— Pentru un accident de vânătoare, poate? 

— Sau pentru altceva. In orice caz, dacă ucigașul se răzbună, 
atunci o face sub semnul vânătorii. 

Porniră agale spre casă, care strălucea din nou, cu toate 
luminile aprinse, părând că plutește la mică înălţime deasupra 
peluzei scăldate într-un halou albăstriu. 

— În direcţia asta ar trebui să ne îndreptăm cercetările: ar 
trebui să descoperim un incident sau un eveniment legat de 
vânătorile organizate de familia Geyersberg. Nu trebuie să 
uităm că ucigașul a ales ca moment al loviturii ajunul unei 
vânători, fără îndoială plănuind ca moartea lui Jurgen să fie 
descoperită în plină ceremonie cinegetică... 

Răcoarea nopţii îi pria lui Ni&mans. Își recăpătase simţurile, 
luciditatea, voința profundă de a trăi. Crezuse că avea să moară; 
se clătinase vreme de câteva clipe, dar momentul de slăbiciune 
trecuse. 

— Apucă-te de căutat încă de-acum pe internet, îi ceru el 
fetei. Caută prin presa locală, pe site-urile specializate... Mâine 
vom cerceta și arhivele poliţiei. E posibil să fi existat un fapt 
divers legat de familia Geyersberg. Va trebui să aflăm, de 
asemenea, dacă nu există în această regiune vreun vânător dus 
cu sorcova sau incontrolabil. 

li despărţeau doar câţiva metri de vilă, când, mânat de o 
presimţire, Ni&mans ridică privirea. La etaj, dincolo de peretele 
de sticlă, se afla contesa, care-i observa atent. Stătea în aceeași 


VP-73 


poziție ca mai devreme, în pădure. De data aceasta, umerii îi 
erau acoperiţi de un șal gros. 

Polițistul își reprimă cu greu un fior, iar de data asta nu frigul 
era de vină. 

— Ai aflat ceva interesant despre situaţia economică a 
grupului? 

— Nimic remarcabil, o să-ți spun dimineață. Dar tu, despre 
pirsch? 

— La fel. 

Urcară treptele, dar Niemans nu reuși să deschidă ușa mare 
de sticlă. Mâinile îi tremurau, ca unui alcoolic. 

— Niemans..., șopti Ivana. 

Polițistul renunţă la tentativele zadarnice de a deschide ușa, 
iar tânăra își strecură mâna în mecanismul care elibera rama 
ușii din cadrul ei. 

— De fapt, ce problemă ai tu cu câinii? 

Niemans își înăbuși o înjurătură. Se părea că reacţia sa 
exagerată nu scăpase celor din jur. 

— O să-ţi spun, într-o bună zi. Nu-i nicio grabă. 

Ea încuviinţă scurt din cap și intră, fără niciun cuvânt în plus. 
Ni&mans o privi cum traversează încăperea și urcă scările care 
duceau la etaj. 

Rămase din nou singur, îngheţat de frig, simțind cum, pe faţă, 
sângele câinelui se coagula, întinzându-i pielea, asemenea sării 
de mare atunci când se zvântă. Intră la rândul său în vastul 
salon și închise pe dinăuntru ușa de sticlă. 

În timp ce urca scările, încetase să mai fie în acel loc și în acel 
timp. Se afla într-un mic dormitor din căsuţa bunicilor să-i și 
avea doar doisprezece ani. 

Din patul alăturat, fratele său mai mare își șoptea 
amenințările, șuierând atent fiecare S: 

— Reglissse...  Reglissse... Îl auzi? Vine!  Reglissse... 
Re&glissse... Vine și are să te omoare! 


18. 
Ora 7 și 30 de minute dimineața. 


VP - 74 


În ajun, în timp ce Ni&mans îi făcea de zor curte contesei, 
Ivana urcase discret la etaj și se strecurase în dormitorul 
colegului său, subtilizându-i cheile mașinii. 

Conducea acum preaiubitul Volvo în direcția Bad Krozingen. 
După calculele sale, avea la dispoziţie cam două ore pentru a 
sta de vorbă cu femeia al cărei nume îl aflase în seara 
precedentă. În timp ce lumea discuta despre performanţele 
armelor din rastel, savurându-și băuturile, Ivana se îndreptase 
spre bucătărie. Aici îl întâlnise pe bucătar, un bătrânel ce părea 
plămădit din aceeași aramă precum cratiţele pe care le mânuia. 

— Cine i-a crescut cu adevărat pe Jurgen și pe Laura? 

Aceasta fusese întrebarea pe care reușise să o strecoare în 
conversaţia neîndemânatică pe care o purtase cu neamţul. 
Răspunsul venise prompt, fără nicio ezitare: Loretta Kaufmann, 
o guvernantă de origine bavareză, o femeie sportivă, poliglotă, 
cu o reputaţie solidă. Avea supleţea unei arme cu țeava retezată 
și amabilitatea unui compostor. Ea le asigurase întreaga 
educaţie celor doi copii, de la vârsta grădiniţei și până la 
plecarea la universitate. 

Cu această femeie voia Ivana să stea de vorbă în acea 
dimineaţă. Bucătarul îi explicase, în germana lui marcată de 
expresii în dialect, că guvernanta locuia pe aproape și că, în 
prezent, lucra la principalul stabiliment de băi termale din Bad 
Krozingen, la douăzeci de kilometri de moșia Geyersberg. 

Ivana urma linia cenușie a drumului și admira peisajul. Nu îi 
mai fusese niciodată dat să vadă o pădure atât de deasă și atât 
de întunecată; nu, nu era o junglă, ci un biotop rectiliniu, 
alcătuit din milioane de conifere în poziție de drepţi. Avea 
senzaţia că e asemenea unui cuţit care despică un corp uriaș, 
negru, plin cu o sevă care curgea prin uriașele vene ale 
pâraielor din munte. 

Cu o oră mai devreme, se trezise cu minţile tulburate și 
renunţase să-și mai facă o cafea în bucătăria uriașului acvariu 
care era Vila de Sticlă. Traversase salonul de la parter, cu 
pantofii în mână ca să nu facă zgomot, și-și luase tălpășița cu 
Volvo-ul șefului ei. 

Acum, ronţăind grăunţele de care nu se despărțea niciodată, 
încerca să își facă ordine în gânduri. Nu se gândea la atacul 
câinelui și nici la scenele grotești petrecute pe parcursul cinei cu 
cei doi veri retardaţi ai Laurei von Geyersberg. Din toată seara 


VP-75 


precedentă, în minte îi rămăsese întipărită doar fotografia cu cei 
doi copii în haine cenușii, care ţineau în mâini puștile acelea 
mult prea mari. Era limpede, din imagine, că cei doi erau 
inseparabili, ca două jumătăţi ale unei scoici. 

Conștiinţa de clasă o determinase să le deteste de îndată pe 
cele două odrasle de bani gata care nu găseau nimic mai bun de 
făcut în weekenduri decât să ucidă animale lipsite de apărare. 
Doar că, judecând după expresiile lor din fotografie, îi era clar că 
acei copii nu prea avuseseră ocazia să se bucure de viață. Ivana 
voia să afle de ce. 

Apropiindu-se de Bad Krozingen, văzu un panou indicator 
către băile Juventas. Trebuia să o ia la dreapta, evitând centrul 
orășelului. Cu atât mai bine: staţiunile cu ape termale o 
deprimaseră dintotdeauna. Le vedea ca pe o lume cu susul în 
jos: viața sub pământ, iar moartea la suprafaţă, cu mulţimea de 
oameni care își alinau bolile scăldându-se. 

Traversă câteva tarlale cultivate cu cartofi - sau cel puţin asta 
îi sugeră ei peisajul - și descoperi o mică așezare construită din 
prefabricate, cu clădiri scunde, niciuna dintre ele cu mai mult de 
două etaje. Nicio îndoială în ceea ce privește menirea orășelului: 
hoteluri, clinici, ștranduri termale... Totul aici era dedicat apelor 
din adâncuri și celor veniţi aici pentru a profita de ele. 

Ivana opri mașina în parcarea din fața băilor Juventas, al căror 
nume era gravat cu litere uriașe în stucatura de pe fațada 
clădirii. Edificiul avea dimensiunile sediului unei companii 
multinaționale de asigurări și austeritatea arhitecturală a unui 
templu mormon. 

Ivana înaintă printr-o galerie deschisă, îndreptându-se spre 
intrarea principală a stabilimentului, și aruncă o privire în 
vitrinele magazinelor înșirate de-a lungul acesteia. Baruri cu ape 
minerale, farmacii, buticuri cu costume de baie... Juventas părea 
a fi un complex comercial destinat în exclusivitate celor suferinzi 
de artroză și reumatisme. De altfel, la fiecare terasă pe care o 
întâlni în cale, se văzu nevoită să ocolească cârjele și scaunele 
rulante ale clientelei. 

Holul enorm al termelor îi confirmă faptul că avea de-a face 
cu un stabiliment din liga superioară. Portaluri ample de acces 
se deschideau spre bazinele vaste, dându-i o idee despre 
amploarea afacerii. Nivel industrial, iar nu artizanat. 


VP - 76 


Transpirând deja în dogoarea ambiantă, se apropie de 
recepţie, aruncând o privire spre piscinele descoperite; în ciuda 
orei matinale, erau deja pline. 

O surprinse cu deosebire veselia și bucuria de-a trăi pe care o 
emanau acestea: erau aici deopotrivă copii, fără-ndoială veniţi 
cu școala, dar și adulți. Cu toţii afișând expresii de încântare pe 
chipuri, se agitau sub jeturile de apă și se stropeau plini de 
veselie și aplomb. 

Ivana se adresă funcţionarei de la recepţie, întrebând de 
Loretta Kaufman. Nu se osteni să-și arate insigna de poliţist. Nu 
avea niciun fel de valoare aici, nefiind pe teritoriul francez, și n- 
ar fi făcut decât să complice lucrurile. 

— Cu ce scop o căutaţi? întrebă femeia de la recepţie, în 
germană. 

— E o chestiune personală, răspunse Ivana, în aceeași limbă. 

Femeia cercetă o clipă ecranul calculatorului. 

— La ora aceasta e în sala de tratament. 

— AȘ putea să o văd? 

— Aveţi un costum de baie? 


19. 


| se spusese să meargă „până la capătul culoarului, pe 
dreapta”. Purta un costum de baie negru, întreg, pe care îl 
închiriase, iar pe cap avea o bonetă transparentă. Ivana înainta 
în direcţia indicată, cu un prosop pe umăr, lipăind cu picioarele 
goale pe pardoseala de gresie. 

Lumina din galerie era orbitoare. Din dreapta, soarele care 
abia răsărise își arunca razele prin pereţii de sticlă, iar peretele 
opus, acoperit cu faianţă albă, lucioasă, reflecta lumina, părând 
de-a dreptul fosforescent. Ivana parcurse cu privirea bazinele 
exterioare, fiecare dintre ele având o anumită particularitate. 
Din marginile unuia ţâșneau jeturi puternice de apă care se 
prăvăleau ca niște arteziene. Un alt bazin era o succesiune de 
cascade și jacuzzi-uri care bolboroseau, iar cel de-al treilea avea 
forma unui culoar circular, în care un curent puternic îi împingea 
pe clienţii ce se scăldau aici ca pe niște răţuște de jucărie în 
jocurile de la bâlci. 


VP - 77 


În sfârșit, pe partea dreaptă i se înfăţișă o ușă etanșă. Intră 
fără să bată. La prima vedere, era un hammam ca oricare altul, 
cu pardoseală mozaicată și plin de aburi. La o privire mai atentă, 
descoperi un șir de căzi ca niște sarcofage aliniate de-a lungul 
peretelui, despărțite de paravane din lemn. 

Mereu avusese senzația că într-un astfel de loc miroase a 
canabis. Aici, însă, mirosul de eucalipt era atât de puternic, încât 
simţi o arsură în gât și nările i se crispară. Inaintând, observă că 
fiecare cadă era ocupată de pacienţi nemișcaţi, cu capetele 
acoperite de bonete roșii, lăfăindu-se ca niște foci la soare. 

În capătul sălii o găsi, în sfârșit, pe cea pe care o căuta. 
Femeia purta un costum de baie negru similar cu al său, doar că 
mult mai mare. Ivana ar fi încăput de vreo două sau trei ori în el. 
Era îngenuncheată în dreptul unui sarcofag și vărsa în apa 
acestuia săruri minerale asemănătoare unor diamante mari, 
translucide. Ivana își imagină amestecul de sulf, magneziu și 
oligo-elemente ce se dizolva în bulele din cadă și-și spuse că, în 
mod sigur, nu era deloc neplăcut să zaci acolo să te relaxezi. 

— Loretta Kaufman? 

Femeia se ridică în picioare și se proţăpi în faţa lvanei, cu 
căldărușa de lemn plină cu săruri atârnată de braţ. Avea undeva 
spre șaptezeci de ani și aproximativ un metru optzeci înălțime. 
În ciuda vârstei, silueta îi era atletică, de-a dreptul 
impresionantă. Era genul de frumusețe germanică clasică, cu 
ochi de culoarea oțelului și maxilare puternice, ca de fier. Avea 
un bust proeminent, nici urmă de burtă și picioare frumoase și 
lungi. 

— Eu sunt, spuse Loretta în franceză. De la presă? 

— De la poliţie. 

Fosta guvernantă nu se arătă deloc surprinsă: după moartea 
lui Jurgen primise, cu siguranţă, destule vizite. lvana se prezentă 
în câteva cuvinte; în costumul de baie strâmt și cu fruntea 
brobonită de sudoare sub casca de plastic, nu simţea că ar 
inspira prea multă autoritate, așa că putură să joace cartea unei 
vizite de curtoazie. 

În timp ce vorbea, continuă să o studieze pe Fräulein Loretta. 
Chipul ei, îndeosebi, i se părea fascinant. Loretta nu avea 
aproape niciun rid. O sculptură pe care trecerea timpului nu o 
atinsese aproape deloc. Pielea ei albă, străbătută de vinișoare 


VP - 78 


albăstrii, amintea de suprafaţa pietrelor albe de pe plaje, 
brăzdate fin de alge și înălbite de sarea mării. 

— Așteptaţi-mă câteva clipe! porunci femeia. 

Işi puse deoparte căldărușa și luă un mănunchi de crengi cu 
frunze de-un verde palid dintr-un lighean cu apă. Plecă până în 
capătul opus al sălii, apoi reveni, biciuind în dreapta și-n stânga 
spinările celor aflați în căzi. Cu o astfel de doică, apetenţa lui 
Jurgen pentru sado-masochism era cât se poate de explicabilă. 

— Gata, declară Loretta, aruncând mănunchiul de crengi 
înapoi în lighean. Veniţi cu mine. 

Dincolo de o altă ușă, un alt culoar se sfârșea într-o încăpere 
fără geamuri. Era imposibil de spus de unde venea lumina, dar 
totul era alb aici: Ivana avea impresia că se află în interiorul 
unui cub Rubik de faianță, umplut cu fum. 

Loretta îi indică o bancă lipită de perete, iar Ivana se așeză 
fără să comenteze. Nu-i mai rămânea acum decât să se 
topească încet, ca un cub de gheaţă în palma fierbinte. 

— Frecaţi-vă pielea! îi porunci Loretta, întinzându-i o piatră cu 
suprafața aspră. 

— Nu, mulțumesc. N-am venit pentru asta. 

— Greșiţi. Frumuseţea trebuie mereu înnoită, ajutată să se 
regenereze. Pielea trebuie să fie reîmprospătată. Nu lăsaţi anii 
să-și ţeasă pânza de păianjen pe corpul dumneavoastră... 

Cât timp trecuse oare de rând își făcuse ultimul gomaj? Sau 
de rând își aplicase măcar o cremă hidratantă? „Ar trebui să mă 
îngrijesc!” și „Ar trebui să mă las de fumat!” erau mereu două 
dintre promisiunile pe care și le făcea, dar lista acestora nu era, 
de fapt, decât o litanie a veșnicei amânări. 

Majoritatea oamenilor își imaginează că vor fi împliniţi, vor 
deveni ceea ce trebuie să fie atunci când își vor fi dus la bun 
sfârșit toate proiectele, dar, dimpotrivă, ceea ce îi definește în 
profunzime sunt promisiunile niciodată îndeplinite. Suntem cu 
toţii varianta mutilată a visurilor noastre. 

Loretta se așeză lângă Ivana și apucă o mănușă de baie 
neagră. 

— Ce-aţi vrea să știți? întrebă ea și se apucă să-și maseze 
gleznele. l-am trimis la plimbare pe toți jurnaliștii care mi-au dat 
de urmă, dar în cazul unei polițiste din Franţa sunt dispusă să 
fac o excepție... 


VP - 79 


Ivana îi schiţă în câteva cuvinte intenţiile sale, apoi îi îngădui 
fostei guvernante să se destăinuie, iar aceasta nu se lăsă rugată 
de două ori înainte de a se apuca să spună povestea „falșilor 
gemeni”. 


20. 


— Atunci când am fost angajată de familia von Geyersberg, 
Jurgen avea patru ani, iar Laura doi. Am plecat când mi-am 
îndeplinit misiunea, atunci când au intrat la facultate. 

— Aţi petrecut aproape douăzeci de ani în preajma lor. Nu mi 
se pare că sunteți foarte afectată de moartea lui Jurgen. 

— Vă înșelaţi. Dar asta nu înseamnă că am fost în vreun fel 
legată de ei. 

— Nu? 

— Deloc. O guvernantă e asemenea unui polițist. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Adică, dacă lași sentimentele să îți afecteze munca, 
imparțialitatea îţi va fi afectată. Vei manifesta slăbiciune și 
munca ta nu va avea randamentul dorit. 

Femeia aceasta părea să confunde însărcinările unei 
guvernante cu acelea ale unui gardian de închisoare. 

— Atunci când aţi fost angajată aveaţi deja experiență în 
domeniu? 

— Deloc. Eram o sportivă de performanţă aflată la final de 
carieră. Nataţie, canotaj... La vârsta respectivă călătorisem deja 
destul de mult. Vorbeam engleza, franceza, italiana. De 
asemenea, antrenam echipa feminină de volei din Baden- 
Wurttemberg. Grupul VG era sponsorul nostru principal. Așa l- 
am cunoscut pe Ferdinand von Geyersberg. 

lvanei îi veni o idee frivolă. Dar era plătită pentru a fi 
conștientă că vieţii îi plac ideile frivole: 

— Aţi fost cumva... 

— Amanta lui? Nu. Nu eram genul lui. Eram mult prea în 
vârstă. 

Privindu-i chipul frumos ce înfruntase vicisitudinile vârstei și 
corpul care nu o trădase, Ivana se gândi că, la 40 de ani, Loretta 
fusese cu siguranţă o adevărată bombă sexy. 


VP - 80 


Guvernanta păru că-i citește în priviri. 

— Contele avea o predilecție pentru forțele proaspete și pline 
de viață din cadrul grupului pe care îl conducea. Mai ales pentru 
tinerele muncitoare. 

Ivana nu insistă. Nu acesta era subiectul discuţiei. 

— Vorbiți-mi despre educaţia pe care aţi dat-o celor doi copii. 

— Eram în preajma lor în fiecare zi, fără excepţie. Imi 
rezervam doar câteva ore pe zi pentru antrenamente. Contele 
mi-a pus la dispoziţie infrastructura castelului. La vremea 
respectivă, la subsol era amenajată o sală de sport și existau un 
teren de atletism și unul de tenis. Puteam să practic canotajul 
pe lac. Pentru mine, era perfect. 

Era pentru prima dată când Ivana auzea vorbindu-se despre 
acest „castel”. 

— Cine locuiește acum acolo? 

— Franz von Geyersberg. Bineînțeles, a distrus toată acea 
infrastructură și terenurile de sport, răspunse Loretta, ridicând 
din umeri. 

— De ce „bineînţeles”? 

— E imobilizat într-un scaun cu rotile. 

Ivana își notă acest detaliu într-un colțișor al minţii; nici 
acesta nu era relevant pentru subiectul discuţiei. 

— Eraţi responsabilă în proporţie de sută la sută de educația 
copiilor? 

Femeia lăsă deoparte mănușa cea aspră și luă un prosop ce 
părea să aibă în pliuri grăunţe mari de sare. 

— Sută la sută, chiar așa, răspunse ea, începând să-și frece 
braţul stâng cu prosopul. Pentru tatăl lor, educaţia era doar o 
tranziţie obligatorie pentru a accede la singurul lucru care 
conta: grupul VG. Afecţiunea, tandreţea i se păreau inutile. 

— Dar mama lor? 

— Și ea era prea ocupată. 

— Mi s-a spus că era o femeie foarte activă, pasionată de 
sport. 

— Aiurea! 

— Mă tem că nu înţeleg... 

— Sabine era depresivă. Se agita, se epuiza de-a dreptul cu 
toate competiţiile ei de echitație, cu participările la maratoane, 
cu concursurile de schi, dar făcea lucrurile acestea ca să uite de 
neliniștile care o bântuiau. Era la fel ca acel coiot din desenele 


VP - 81 


animate, care aleargă o vreme în gol înainte de-a se prăbuși în 
prăpastie. 

— Vă referiţi la sinuciderea ei la New York? 

— O mascaradă. 

— Cum adică? 

— Familia von Geyersberg a lansat și întreținut toată legenda 
cu sinuciderea de la hotelul St. Regis. Era mai potrivită cu 
reputaţia familiei decât adevărul. 

— Care era adevărul? 

— Sabine a murit de foame. 

— Poftim? 

— S-a înfometat singură în apartamentul pe care îl aveau la 
New York, pe Fifth Avenue. 

O contesă în greva foamei în palatul său din Manhattan: din 
punctul de vedere proletar al lvanei, era o imagine îndeajuns de 
romantică. 

— Dar copiii... n-ar fi putut să o abată de la această tendinţă 
de autodistrugere? 

— Dimpotrivă. Copiii nu făceau decât să îi reamintească în ce 
măsură nu reușea să facă faţă unei vieţi normale. Era capabilă 
doar să sară peste obstacole călare pe mârţoaga ei sau să 
vâslească. Dar să le lege copiilor șireturile sau să-i sărute seara 
înainte de culcare... astea erau peste puterile ei. 

— Vorbiţi-mi despre personalitatea lui Jurgen și a Laurei. 

— Nu era nicio diferenţă între ei. Erau, practic, una și aceeași 
persoană. 

Loretta își trecu prosopul în mâna stângă și începu să-și 
maseze braţul drept. Pielea ei albă, fără nicio urmă de pilozitate 
sau vreo imperfecţiune, strălucea ca alabastrul. Probabil că 
practica acest ritual în fiecare zi, iar firicelele de păr nu apucau 
să apară. In schimb, Ivana se simţea flască, neglijentă. Pielea sa 
nu era nici întinsă, nici regenerată, iar porii îi erau expuși 
intemperiilor. 

— Le plăceau aceleași lucruri, gândeau la fel, aveau aceleași 
gesturi. Pentru mine, lucrul ăsta era de mare ajutor, din punct 
de vedere practic: aveam în grijă un singur copil și eram plătită 
pentru doi. 

— Adică... 


VP - 82 


— Sunt convinsă că știți ce vreau să spun. În faţa adversităţii, 
Jurgen și Laura își țineau partea unul altuia și făceau front 
comun Împotriva dușmanului. 

Fotografia de pe capacul pianului din Vila de Sticlă îi reveni 
Ivanei în minte. 

— Cei doi nu semănau deloc, din punct de vedere fizic... 

— Erau ca ziua și noaptea. Jurgen era scund, roșcat și dolofan. 
La școală îl porecliseră „Tannenzapfen”, adică con de pin. Alţii îi 
spuneau „Lebkuchen”, Cozonac. Știți cum sunt copiii... Laura, 
dimpotrivă, era înaltă, elegantă, superbă. Incă de la 12 ani avea 
coama aceea extraordinară. Frumuseţea i-a înflorit încă din 
adolescenţă, în vreme ce Jurgen a devenit atrăgător abia după 
ce a ajuns la maturitate. 

Mânată de o curiozitate feminină, Ivana ceru mai multe 
amănunte despre Laura. 

— Încă din vremea liceului avea un aer superior, inaccesibil. 
De fapt, îi detesta pe cei din jur pentru că nu-l respectau pe 
fratele ei. Bătaia lor de joc o considera drept o insultă personală 
și îi făcea să o plătească scump, mai ales pe băieți, care erau cu 
toţii morţi după ea. 

— Aveau rezultate bune la școală? 

— Jurgen era mai lent, dar muncea din greu. Laurei îi venea 
mai ușor. Amândoi erau condamnaţi la perfecţiune; Jurgen 
fiindcă era moștenitorul legitim, iar Laura tocmai fiindcă, fată 
fiind, simţea nevoia să demonstreze că e mai mult decât atât. 

— Aveau activități extrașcolare? 

— Echitaţie, scrimă, muzică... Laura se descurca binișor la 
pian, în vreme ce Jurgen se străduia să cânte la vioară. Se 
închideau în salonul de muzică și exersau ore întregi. Râdeau de 
se prăpădeau printre miorlăielile oribile ale viorii pe care o 
chinuia el. 

Ivana nu-și ascunse surprinderea. 

— Erau doi copii foarte veseli, râdeau mult. Complicitatea lor 
se traducea într-o contemplare amuzată a lumii din jur. Chiar și 
atunci când erau pedepsiţi, când trebuiau să facă față severităţii 
tatălui lor sau indiferenţei mamei, râdeau. Până la urmă, atâta 
timp cât erau împreună, erau fericiţi. 

Imaginea puștilor cu armele în mâini nu-i ieșea din minte. 

— Cu vânătoarea cum era? 


VP - 83 


— Cu  vânătoarea..., repetă Loretta, visătoare. Pentru 
vânătoare erau, categoric, indiscutabil, înzestrați de la natură, în 
egală măsură. Era de-ajuns să le pui arma în mână și să le dai 
drumul în pădure pentru ca ei să își dea adevărata măsură. Erau 
țintași excepţionali, simțeau pădurea de parcă ar fi fost parte 
din ea. În fiecare duminică, în pădurea castelului, se dedau unor 
adevărate masacre. 

Ivana încercă să și-i imagineze pe micul Cozonac și pe sora lui 
mai înaltă cu un cap decât el, ambii capabili să doboare orice 
animal de la câteva sute de metri depărtare. In pripă, ajunse la 
concluzia că în acest fel cei doi copii își răzbunau neglijarea, dar 
Loretta păru să-i ghicească gândurile și îi veni în întâmpinare: 

— Multă lume a crezut că, în felul acesta, copiii își răzbunau 
singurătatea și nefericirea, dar nu-i deloc așa. Plecau la 
vânătoare fericiţi, cu inima plină de bucurie. Ucideau curat, fără 
rea-voinţă. Era ceva cu totul diferit de ceea ce încerca să le 
bage în cap, cu de-a sila, educaţia pe care o primeau... 

— Ce fel de vânătoare practicau? 

— Câte-un pic din toate. 

— Inclusiv pirsch? 

— Nu, pirsch nu. Erau prea tineri și prea nerăbdători pentru 
așa ceva. 

— În vremea respectivă a avut loc vreun accident de 
vânătoare? N-au rănit pe nimeni, niciodată? 

— În mod cert nu. În Germania nu-i de joacă în ceea ce 
privește regulile de siguranţă. Și cu atât mai puţin în familia von 
Geyersberg. De altfel, așa cum v-am mai spus, cei doi fraţi erau 
țintași de elită, chiar și la vârsta de numai doisprezece ani. 

Loretta își lăsase în sfârșit deoparte instrumentele aspre. 
Jupuită de straturile de piele moartă, șiroind de sudoare, tolănită 
cu fesele pe marginea băncii, cu picioarele întinse ca niște 
prăjini uitate, femeia se relaxa acum, cu ochii albaștri aţintiţi în 
gol, sau mai degrabă spre amintirile ce-i fuseseră răscolite. 

— Ascultându-vă, aș fi ispitită să cred că acești copii nu erau 
chiar atât de nefericiţi..., o provocă Ivana. 

— Probabil nu am reușit să mă fac înţeleasă așa cum trebuie. 
Erau nefericiţi cu adevărat. Erau lipsiţi de tot și creșteau de 
parcă ar fi fost orfani. 

— Ce spuneţi e poate adevărat din punct de vedere afectiv, 
dar material... 


VP - 84 


— Nu înțelegeți. Tatăl lor i-a crescut într-o sărăcie extremă. Le 
plătea studiile, hainele și mâncarea, dar atât. Chiar și în 
adolescenţă, n-au primit nici măcar o dată vreun ban de 
buzunar. Vara trebuiau să plivească buruienile din parcul 
castelului pentru a câștiga câţiva pfenigi. larna aveau de curățat 
de zăpadă terasele castelului. 

Ivana n-avea idee ce era un pfennig. Fără îndoială, una dintre 
monedele utilizate înainte de introducerea euro. 

Loretta continuă povestea banilor de buzunar: 

— Mai tărziu, în timpul vacanţțelor de vară, au fost obligați să 
lucreze în fabricile grupului VG. Nu în birouri, ci chiar în uzină. 
Săptămâni întregi în care-și stricau ochii sudând componente 
ale unor circuite electronice, respirând aerul încărcat de vapori 
de plumb... Primeau un salariu de mizerie, iar tatăl lor nu uita să 
le repete mereu: „Sunteţi în stagiul de pregătire; acum nu 
câștigați bani, dimpotrivă, mă costaţi mai mult decât produceţi”. 

Ivanei îi venea greu să-i fie milă de micuţii von Geyersberg. 
Da, crescuseră fără dragostea părinţilor lor, dar banii pe care 
aveau să-i moștenească erau puși deoparte și îi așteptau, iar în 
plus, aveau puștile la dispoziţie. 

— Aţi spus mai devreme că Ferdinand von Geyersberg era 
aspru cu Jurgen fiindcă acesta avea să îl moștenească, iar cu 
Laura se purta astfel fiindcă era femeie. Însă, în cele din urmă, 
imperiul VG a fost moștenit de amândoi, nu? 

— Nu. Ferdinand își afirmase foarte limpede dorința: doar 
Jurgen avea să conducă grupul. 

— Era mai inteligent decât sora sa? 

— Dimpotrivă. Era bărbat, atâta tot. Dar Jurgen nu și-a lăsat 
deoparte sora. De fapt, n-a avut de ales. Fără ea, n-ar fi putut să 
preia conducerea grupului. Repet, ei doi erau de fapt o singură 
persoană. Impreună, erau stăpânii absoluţi ai ținutului și nimic 
nu le putea sta în cale. 

Ivana își aruncă privirea la încheietură, dar nu mai avea 
ceasul, i se ceruse să și-l scoată la intrarea în stabiliment. Ce 
oră era oare? Mai mult ca oricând, se simţea udă și îmbibată de 
aburi, până-n cele mai adânci cotloane ale corpului său, ca un 
burete. 

Incercă să-și limpezească gândurile, îndreptând discuţia într-o 
altă direcţie: 

— În ultimii ani aţi mai auzit despre ei? 


VP - 85 


— Cei din partea locului nu au cum să nu audă tot ce se 
vorbește despre familia von Geyersberg. 

— Și ce anume se vorbește? 

Loretta se lăsă pe spate și își netezi părul, dezvăluindu-și 
fruntea netedă, fără urmă de riduri, ce sfida însăși existența 
botox-ului, de parcă anii ar fi alunecat peste ea fără s-o atingă. 

— Se vorbea mult despre moravurile micului Jurgen. 

— Despre pornirile lui sado-masochiste? 

— Se șușotea pe la colţuri despre asta. El nu încercase să-și 
ascundă pasiunea aceasta, și știți cum sunt oamenii, mereu 
gata să ia la forfecat păcatele celorlalţi, de parcă s-ar teme să 
nu sfârșească cumva singuri în purgatoriu... 

In opinia lvanei, viciul lui Jurgen von Geyersberg era doar 
copacul care ascundea pădurea. Dacă junele Cozonac avusese 
secrete, ele erau bine ascunse îndărătul acestei perversităţi 
prea asumate, prea oficială pentru a fi cu adevărat periculoasă. 

— Se mai șoptea și despre alte ciudățenii, urmă Loretta, parcă 
simțind că interlocutoarea sa aștepta mai mult de la ea. De 
pildă, se spunea că el și Laura făceau schimb de amanți... 

Remarcând expresia Ivanei, Loretta zâmbi. 

— Nu știaţi? Jurgen era bisexual. Încă un fapt care nu se 
potrivea cu poziţia dinastiei von Geyersberg. Dar lui i se ierta 
totul, datorită bilanţurilor glorioase de la finalul fiecărui an. Nu 
muzica e cea care îmblânzește oamenii, ci banul. 

— Dar Laura? Și ea e bisexuală? 

— Nu. Nu cred. 

— Dar credeţi în poveștile astea cu schimbul de amanți? 

— Laura și Jurgen au împărțit absolut tot, încă din fragedă 
copilărie. Așa că... de ce nu și-ar fi împărţit și partenerii? 

— Dar nu aveau de gând să-și întemeieze propriile familii, să- 
și ia zborul din cuib, fără niciun ajutor? 

— După părerea mea, ei trăiau încă doar pentru clipa 
prezentă. Erau încă mult prea entuziasmați de noua lor situaţie. 
La vârsta la care alţi tineri absolvenţi de facultate mai plimbă 
încă hârtii prin birouri și fac c6pii xerox, ei doi conduceau una 
dintre cele mai mari firme din Baden-Wurttemberg. 

Așadar, Laura și fratele său împărțeau tot: banii, puterea și 
partenerii sexuali... Dar nu era de-ajuns. Ivana intuia că între cei 
doi mai exista o legătură, mai intimă și mai riscantă. 

— Ei doi mai vânau și acum împreună? 


VP - 86 


— Nu, epoca escapadelor lor în doi se terminase. De-acum, 
aveau de organizat partide de vânătoare în Franţa și pe propriile 
domenii, cu participarea unei mulțimi de oameni cu care aveau 
relaţii de afaceri. Sunt convinsă că acestea îi plictiseau de 
moarte. 

Ivana păstrase pentru final întrebarea cea mai importantă: 

— După părerea dumneavoastră, cine l-ar fi putut ucide pe 
Jurgen? 

— De unde vreți să știu eu? Habar n-am dacă Jurgen avea sau 
nu dușmani, dar grupul VG are destui adversari de temut. 
Moartea lui a fost, cu siguranță, un motiv de bucurie pentru 
aceștia. Dar, din punctul acesta de vedere, treaba nu e făcută 
decât pe jumătate. 

— Cum adică, pe jumătate? 

— Indiferent cine e asasinul și care-i sunt motivele, acesta 
trebuie acum să o ucidă pe Laura. E pur și simplu imposibil, 
dacă cineva s-a descotorosit de Jurgen, să nu aibă intenţia de a 
scăpa și de sora acestuia. 

Ivana se gândi la câinele negru din noaptea trecută. Fusese 
oare acea bestie trimisă să o ucidă pe contesă? Era oare 
aceasta hărăzită să piară sfâșiată de colții acelui dulău oribil? 

Inainte de a pleca, Ivana lansă o provocare subtilă: 

— Oare nu e posibil ca Laura să fi pus totul la cale? 

Loretta apucă un mănunchi de nuiele și se apucă să-și 
biciuiască umerii. In definitiv, tratamentul la care-i supunea pe 
clienţi i se potrivea la fel de bine și ei. 

— Cred că n-aţi pus corect problema, spuse ea. 

— Și cum ar fi corect? 

— Chiar dacă n-ar încerca nimeni să o ucidă, ar fi un miracol 
dacă Laura ar supraviețui morţii fratelui său. 


21. 


— Nume, prenume și adresă. 

Niemans era iritat la culme. lată-l interogând un suspect care 
nu avea nimic de-a face cu cazul, în biroul lui Kleinert, pe care-l 
detesta sincer, iar Ivana nu era nicăieri. Se volatilizase pur și 
simplu și, ca să fie tacâmul complet, îi mai luase și mașina. 


VP - 87 


Mașina sa, faimosul Volvo 240 Break, poreclit „cărămida 
suedeză”, pe care n-ar fi îndrăznit să o numească în public 
„mașină de colecție”, dar pe care, în sinea sa, așa o considera! 

Nu-și făcuse griji pentru Ivana. Fata îi lăsase un bilet scris pe 
fugă. Un nenorocit de bilet, ca o adolescentă care fuge de- 
acasă! Ivana era însă majoră și pe deplin capabilă să se 
descurce singură-n pădure cu lupul cel rău. 

În schimb, în ceea ce privea mașina sa... Liniile ei deopotrivă 
pure și masive, calandrul striat, spatele pătrăţos și robust... Era 
un automobil atât de solid încât traversase tot finalul secolului 
XX, sfârșind, în unele cazuri, în curtea fermelor pe post de cotet 
de găini. Mașina lui era versiunea superioară a acestui model: 
155 de cai-putere, finisaje din furnir de nuc și banchete din 
piele, de o eleganţă aparte... lar acum, această bijuterie 
încăpuse pe mâna unei mucoase care nu condusese toată viaţa 
decât cel mult un Twingo sau altă savonieră de același calibru! 

Niemans se scutură de gândurile negre, concentrându-se 
asupra momentului prezent. 

Thomas Krauss își recitase datele de identificare, fără ca 
Niemans să-i fi acordat atenţie. Singura veste bună era că 
suspectul era de origine alsaciană, așa că interogatoriul avea să 
se desfășoare în franceză. Dacă tot aveau să-și răcească gura 
de pomană, măcar să nu fie nevoie de un traducător. 

— Numele meu e Pierre Niemans, fu rândul său să se 
prezinte. Sunt comandant în cadrul poliţiei franceze. Colegul 
meu german e Fabian Kleinert, Polizeioberkomissar în cadrul 
Landeskriminalamt din Baden-Wurttemberg. 

Kleinert îi cedase prim-planul. Niemans era așezat la birou, 
față în faţă cu suspectul, în vreme ce neamţul ocupase locul din 
dreapta sa și consemna pe computer interogatoriul, ca un 
simplu grefier. Între ei, o cameră de luat vederi își aţintea ochiul 
roșu asupra autoproclamatului ucigaș. 

— Ne aflăm aici pentru a-ţi înregistra depoziţia oficială, 
continuă Niemans. 

Thomas Krauss îi privea încruntat, cu mâinile încătușate 
așezate pe genunchi. 

La drept vorbind, individul chiar avea o mutră de răufăcător. 
Hirsut, nebărbierit, numai piele și os, avea trăsăturile chinuite 
ale unui poet blestemat din secolul XIX: un geniu neînțeles, 


VP - 88 


răpus de sifilis sau de prea mult absint înainte să împlinească 40 
de ani. 

Dintr-un alt punct de vedere însă, aducea cu o fiară, sau mai 
degrabă cu o bestie de legendă, cu blană țepoasă și copite, un 
satir din mitologia greacă rătăcit în epoca modernă, căruia părul 
vraiște îi contura două corniţe în creștet. 

Niemans simţise mereu ceva ciudat față de fanatici: nu se 
temea de ei ci îi compătimea. Aceștia erau victimele alienate, 
smulse din normalitate de o obsesie, o himeră care-i măcina, 
orbindu-i până la moarte. 

— Ne spui povestea ta, urmă Niemans, o așternem pe hârtie, 
o semnezi și fiecare dintre noi își vede de treaba lui. Nu mai 
rămâne decât să te audieze un judecător din Colmar, care să te 
trimită douăzeci de ani la mititica. 

Tonul relaxat al poliţistului păru a-l descumpăni pe suspect. 
Fără îndoială, acesta se așteptase la ceva mai grandios, la o 
tragedie, poate să fie snopit în bătaie. În schimb, se trezise faţă 
în faţă cu doi funcţionari cărora puţin le păsa de revelaţiile sale. 

— Eu am făcut-o, mormăi el. 

— Poftim? făcu Niemans, aplecându-se peste birou. N-am 
auzit nimic. 

— Eu am făcut-o, eu l-am ucis. 

Polițistul încuviinţă din cap, apoi îi făcu semn lui Kleinert. 
începea spectacolul. Decorul era simplu: un birou neutru, 
compact, în perfectă ordine, cu mobilierul făcut din materiale 
ușor lavabile. 

— Cum ai procedat? 

— L-am luat prin surprindere, în pădure. 

— Așteaptă niţel. La ce oră se întâmpla asta? 

Krauss ridică din umeri, îndreptându-și grumazul. 

— Nu știu exact. În jurul orei 23. 

— Era întuneric? 

— Era ora 23, repetă Krauss, de parcă ar fi fost întârziat 
mintal. 

— Era călare sau pe jos? 

— Pe jos, mormăi Krauss. 

— Cum era îmbrăcat? 

Niciun răspuns. 

— Cum era îmbrăcat? insistă Ni&mans. În haine de oraș? 
Ținută de camuflaj? Costum de vânătoare? 


VP - 89 


Suspectul ridică privirea, iar ochii săi întâlniră strălucirea 
soarelui care răzbătea prin fereastră. Era o zi frumoasă, numai 
bună pentru mărturisiri. 

— Costum de vânătoare, spuse el în cele din urmă. 

— Ce culoare? 

— Roșu. 

Krauss își mușcă buzele; se grăbise să răspundă. În realitate, 
vestele costumelor de vânătoare de la partida din weekend 
fuseseră negre. 

— Așadar, contele se plimba pe jos, prin pădure, în costumul 
de vânătoare? 

— Exact. 

— Iși pierduse oare calul? 

Cuvintele lui Niemans erau intenţionat ironice, vrând să 
sublinieze neverosimilitatea situaţiei. 

— Habar n-am, veni răspunsul iritat. Și nu mă interesează. 
Poate că studia terenul, ca să-și poată prinde victima mai ușor a 
doua zi... 

Ni&mans încuviință din cap, de parcă această explicaţie i s-ar 
fi părut acceptabilă. 

— L-ai urmărit? 

— Nu. 

— Dar atunci ce căutai în miez de noapte în pădure? 

— Voiam să zădărnicesc vânătoarea pe dibuite de a doua zi. 

— De unul singur? 

— Atunci când ai credință, poţi muta și munţii. 

Niemans își îngădui să râdă; un râs amical, domol. 

Brusc, însă, polițistul își schimbă expresia și întrebă: 

— Cum l-ai ucis? 

— l-am tăiat beregata, răspunse Krauss, vădit ușurat, căci se 
discuta, în sfârșit, despre miezul problemei, adică faptele 
descrise în presă. 

— Și mai departe? 

— l-am tăiat capul și i-am scos matțele. 

— Erai înarmat? 

O scurtă ezitare, apoi veni răspunsul: 

— Aveam cuțite și o macetă. 

— De unde proveneau armele? 

Krauss se lăsă pe spate, ieșind din bătaia razelor de soare. În 
umbră, privirea-i căpătă o lucire fremătătoare. 


VP - 90 


— Erau trofee de război. 

Niemans ignoră exagerarea vădită. 

— Cum ai procedat pentru a-l decapita? 

Krauss deschise gura ca să răspundă, apoi se răzgândi. 
Niemans observă că la comisura buzelor îi încremenise o bulă 
de salivă. Un fel de spumă a amărăciunii, care se potrivea de 
minune cu expresia gurii sale, dezgustătoare în sine. 

— Să trecem peste asta. De ce l-ai ucis în felul ăsta? 

— Fiindcă așa ucid ticăloșii ca el animalele. 

— Nu și în cazul vânătorii pe dibuite. Ce te-a determinat să 
foloseşti metodele pirsch-ului? 

— Trebuie să îţi respecţi întotdeauna dușmanul. 

— L-ai decapitat și l-ai eviscerat. Așa îţi demonstrezi tu 
respectul? 

— Așa fac și cei care practică pirsch-ul, nu? 

— Ai dreptate, tovarășe. O întrebare: măruntaiele lui Jurgen n- 
au fost găsite nicăieri. Unde le-ai ascuns? 

— Le-am aruncat în râu. 

Kleinert ridică privirea din monitorul laptopului. Mărturiile de 
genul ăsta nu puteau fi inventate de la un moment la altul... 

— Și hainele? Unde sunt? 

— Le-am ars, răspunse Krauss după o nouă ezitare. 

Tipul răspundea fără să se gândească, orbește. Un 
interogatoriu lugubru la care răspunsurile veneau la întâmplare. 

Niemans se ridică și opri camera. Apoi se așeză pe un colţ al 
biroului și se aplecă spre Krauss, adresându-i-se pe un ton 
confidenţial: 

— Să trecem acum la partea cea mai importantă: mobilul 
acțiunilor tale. De ce ai făcut-o? 

Krauss, vădit tulburat, își plecă privirea, aţintind-o asupra unui 
punct invizibil de pe podea. Niemans îi surprinse mirosul: un 
amestec de ierburi strivite, mirodenii vag tămâioase, benzină 
prost rafinată. Melanjul acesta îl luă pe nepregătite pe Niemans, 
căci îi amintea de felul în care mirosea bunicul său, cel care 
cutreiera mereu pădurile sau meșterea la Peugeot-ul său antic, 
model 404. Avu impresia că era înconjurat de pădurile dese din 
copilăria sa, care se contopeau, într-un vârtej ameţitor, cu cele 
din Baden-Wurttemberg. 

— Când eram copil am asistat la o partidă de vânătoare cu 
urmărire. Eram pedestru, fugeam cât mă ţineau picioarele pe 


VP - 91 


urmele ticăloșilor, ascultând sunetul de corn, lătrăturile câinilor 
și nechezatul cailor: o paradă a asasinilor. La un moment dat, au 
încolțit cerbul pe malul unui iaz; bietul animal se agita în toate 
direcțiile, înnebunit de spaimă, neștiind dacă să își asume 
moartea sigură în apele îngheţate ale iazului sau cea pe care i-o 
pregătiseră acei imbecili gătiţi în livrele... 

Niemans oftă sonor, dându-i de înţeles lui Krauss că nu avea 
să-i fie prea ușor să-l convingă doar cu niște amintiri siropoase. 

— În cele din urmă, cerbul s-a aruncat în apă, continuă 
celălalt. Vânătorii l-au urmărit cu barca și l-au înţepat cu cuţitele 
de zeci de ori, în timp ce animalul încerca să-și ţină capul la 
suprafață. Și-acum îi aud în minte mugetul și-i văd ochii... Nu 
mi-a fost dat niciodată să văd atâta deznădejde și o asemenea 
grozăvie... 

Buzele-i uscate scoteau un sunet de hârtie șifonată. 

— Ştiai că, atunci când un animal scapă cu viaţă dintr-o 
vânătoare cu urmărire, trebuie să fie totuși împușcat, căci 
înnebunește din pricina încordării la care a fost supus? întrebă 
Krauss, aţintindu-și privirea în ochii lui Niemans. 

Văzându-l din acest unghi, din profil, conturat limpede în 
lumina puternică din birou, cu gâtul său lung, mărul lui Adam 
proeminent și freza ce modela parcă niște coarne, Niemans avu 
deodată impresia că privește unul dintre trofeele împăiate 
atârnate pe pereţii sufrageriei din Vila de Sticlă. 

Krauss făcea parte dintre victimele clanului von Geyersberg. 
Era doar un trofeu, între multe altele. intre sute de animale, 
vânătorii seceraseră și un om. 

Nevrând să se lase înduioșat, Niemans îi aruncă, ironic: 

— Așadar, l-ai ucis pe Jurgen von Geyersberg pentru a 
răzbuna un cerb? 

— Am răzbunat natura însăși, murmură Krauss, apoi începu să 
urle: Familia Geyersberg e o blasfemie, e o jignire adusă 
universului! 

Niemans simţi o picătură de salivă pe mână și se șterse, iritat: 
avea o repulsie profundă faţă de orice fel de secreţii umane. 

— De ce ai ales metodele vânătorii cu pândă pentru a-l ucide 
pe Jurgen? repetă el. Fiindcă și acesta o practica adesea? 

Krauss zâmbi subţire, umezindu-și buzele. 

— Orice formă de vânătoare e la fel. Cel puternic îl ucide pe 
cel slab. Moartea celui nevinovat e răsplata ticăloșilor. 


VP - 92 


— Se spune că pirsch-ul e tipul de vânătoare care-i oferă 
animalului cele mai multe șanse de a se apăra. 

— Chiar crezi în idioţeniile astea? 

— Dar Jurgen? Ar fi putut să se apere? 

Krauss păru surprins de această întrebare, de parcă tocmai și- 
ar fi amintit de răspunderea pe care încerca să și-o asume. 

— L-am atacat prin surprindere, pe la spate, așa cum 
procedează toți vânătorii. 

— Ești tare. Jurgen nu era genul care să se lase luat prin 
surprindere. 

— Ştii cum arată un fluier de vânătoare? 

— Spune-mi tu. 

— E un fluieraș mic ce imită sunetul scos de căpriţe. E utilizat 
în perioada de împerechere. Cerbul aleargă în direcţia din care 
vine sunetul, în speranţa că va da peste o femelă, dar se 
trezește nas în nas cu pușca unui maniac. 

Câţi infractori prinsese el însuși, pândindu-i atunci când își 
vizitau iubitele? N-avea un fluier de vânătoare, dar era el însuși 
un vânător care profita de slăbiciunile vânatului. 

— Preferatul meu e fluierul ce imită sunetele iedului. Femela 
se repede să-și salveze puiul și se-alege cu un glonte-n inimă. 
Cu puţin noroc, sunetul atrage și masculul. Ca să vezi, câte se 
pot face cu un simplu fluier... 

Niemans se ridică și făcu câţiva pași. Tot acest rechizitoriu 
împotriva vânătorii nu folosea la nimic. 

__ Brusc, Krauss sări la rândul său în picioare și-și umflă pieptul. 
Işi asumase postura martirului, asemeni unui sfânt Sebastian în 
așteptarea săgeţilor. 

— De altfel, ticăloșii ăștia se poartă și cu oamenii la fel cum se 
poartă cu animalele. Lumea se va duce de râpă din cauza unor 
astfel de gunoaie! 

— La ce te referi? 

Activistul se așeză imediat și păru să-și regrete reacţia. 

— La nimic. 

— Incerci cumva să-mi spui că familia von Geyersberg ar fi 
ucis și oameni? 

Krauss clătină din cap, scuturându-și părul vâlvoi. 

— Nu, nu în sens propriu. Dar oamenii ăștia își conduc 
afacerea așa cum merg la vânătoare. Să câștige cel mai bun, iar 
cel mai slab să crape... 


VP - 93 


Niemans nu-și ascunse dezamăgirea. Crezuse că întrevede o 
umbră de adevăr, sau mai degrabă o geană de lumină, un 
indiciu privind... ceva. Dar nu era decât un banal discurs 
bombastic al unui ecologist de stânga, care, de-atâta dragoste 
pentru natură, sfârșise prin a-i uri pe oameni și vedea în jurul 
său doar monștri. 

— Prea bine, prietene. Acum vei fi condus înapoi în vastele-ţi 
apartamente. 

— Dar nu mi-aţi dat să semnez nicio depoziție! Cum rămâne 
cu mărturia mea? Voi fi inculpat? 

Niémans îl bătu prietenește pe umăr. 

— Avem tot timpul pentru asta, amice. 


22. 


— Krauss și-a bătut joc de noi, mormăi Kleinert. 

Parcurgeau culoarul de la primul etaj; pardoseală acoperită cu 
linoleum, vopsea lucioasă pe pereţi, totul părea învelit cu un 
strat de plastic. Hotărât lucru,  decoratorii clădirilor 
administrative germane nu erau cu nimic mai breji decât 
omologii lor francezi. 

— Aşadar, o luăm iar de la zero? întrebă Kleinert, pe când 
ajunseră în dreptul scărilor. 

— Nu de la zero, ci de la trei, îi replică Niémans. 
Dumneavoastră, eu și Ivana. Vă mulțumesc că mi-ați permis să-l 
interoghez pe ţicnitul ăsta. 

— Că veni vorba..., interveni polițistul german. Colega 
dumneavoastră nu s-a întors încă? 

Niemans începu să coboare scările fără să-i răspundă. Ajuns 
pe holul de la parter, ochi un automat de cafea. Furios din 
pricina dispariţiei lvanei, nici măcar nu se atinsese de micul 
dejun pregătit de personalul de la Vila de Sticlă. 

— Sper că sunteţi de acord că nu-i putem încă da drumul lui 
Krauss, nu-i așa? 

Ni&mans se străduia să descifreze inscripţiile în germană de 
pe automatul de cafea. 

— Nici vorbă, bineînţeles. În definitiv, e posibil să fi văzut 
ceva. E limpede că și-a petrecut noaptea aia acolo, în pădure. 


VP - 94 


Va trebui să-l mai chestionăm în privinţa asta. Țineţi legătura cu 
jandarmii din Colmar? 

Habar n-avea pe ce buton ar trebui să apese, dar n-ar fi vrut 
în ruptul capului să-i ceară ajutorul lui Kleinert. Orgoliu francez 
în stare pură. 

— Nu ăsta e rolul dumneavoastră? 

— Aș prefera să o faceţi dumneavoastră, zise Niemans, 
concentrându-se încruntat asupra tastaturii aparatului. 

— Ce-aţi vrea să beți? întrebă Kleinert, sătul de ezitările 
colegului său francez. 

— Poftim? Aăă... o cafea. 

Polizeioberkomissarul pescui o monedă din buzunar și apăsă 
butoanele de comandă ale automatului. 

— Nu reușesc să înțeleg care e de fapt raportul pe care-l aveți 
cu jandarmii francezi, reluă Kleinert subiectul, în timp ce lichidul 
negru picura, în sfârșit, în paharul de carton. 

— Au impresia că le-am suflat ancheta. 

Kleinert luă paharul și i-l întinse lui Ni&mans. 

— Am să vă rog să mă așteptați aici. Merg să le dau câteva 
instrucţiuni oamenilor mei. 

Niemans încuviință din cap, în timp ce sorbea din cafea. Era 
mai puţin dezgustătoare decât se așteptase. Sediul poliţiei din 
Freiburg am Breisgau era de dimensiuni potrivite. Vreo cincizeci 
de polițiști în uniforme albastre își făceau de lucru pe aici, dar 
mai erau și unii care purtau uniforme cu haine verzi-maslinii și 
pantaloni cenușii. Niemans nu prea știa care dintre ei aparțineau 
de Bundespolizei și care de Landespolizei...” 

Sorbea pentru a treia oară din cafea, când Ivana își făcu 
apariția pe culoarul cu pereţi ruginii. Cu un efort supraomenesc, 
reuși să nu urle la ea de la celălalt capăt al coridorului. Mulțumit 
de sine pentru că se abținuse, rămase neclintit, afișând furia 
rece a unui șef cu chip impenetrabil. 

— Unde-ai fost? 

— Ti-am scris: am plecat pentru a o interoga pe fosta 
guvernantă a lui Jurgen și a Laurei. 

— Cu mașina mea?! 

— Nu-ţi face griji, mașina ta e în regulă. Am făcut tot posibilul 
să nu o poluez cu bietele mele mânuţe de femeie. 


7 Bundespolizei = Poliția federală germană, care acţionează la nivel naţional; 
Landespolizei = Poliția locală, subordonată autorităţilor landului respectiv. (n. tr.). 


VP - 95 


Niemans își păstră expresia impenetrabilă, ascunzându-și 
astfel ușurarea. Ce-i drept, îi cam era rușine că era îndrăgostit 
nebunește de o grămadă de fier vechi. 

Poliţista își ridică privirea spre etajul superior. 

— Krauss? 

— O grămadă de bărbi. Guvernanta? 

Ivana îi istorisi o poveste interesantă, despre cei doi puști 
care crescuseră înconjurați de contradicții: fuseseră pe de-o 
parte lăsaţi de capul lor, iar pe de alta li se impusese o disciplină 
de fier, strivitoare. Indiferenţa părinţilor, răceala guvernantei, 
exigenţa maximă a educaţiei ce le fusese dată... 

Încă o poveste cu niște bogătani ticăloși: Ivana nu rostise 
cuvintele, dar era limpede că asta gândea. Niemans o citea ca-n 
palmă. De vreme ce originea sa, de orfană croată, și educaţia în 
stilul serviciilor sociale nu-i oferiseră decât șansa la o viaţă de 
rahat, Ivana se încăpăţâna să vadă doar răul în ceea ce îi privea 
pe oamenii bogaţi, în timp ce la cei sărmani vedea numai părțile 
bune. 

Mai vârstnic și mai calm, Niemans știa că o atare împărțire, cu 
certitudine, nu era adevărată, așa cum nici opusul acesteia nu 
era valabil. Binele și răul erau împărţite deopotrivă de o parte și 
de cealaltă a liniei de diviziune reprezentată de grosimea 
portofelului. 

În opinia lui Ni&mans, cea mai importantă idee desprinsă din 
acest interogatoriu era aceea că guvernanta nu avea nicio 
îndoială că ucigașul avea să își îndrepte atenţia spre contesă. 
Clanul von Geyersberg era asemenea unei hidre, ale cărei 
capete trebuiau tăiate, toate. Dar de către cine? Și în folosul 
cui? 

— Cu accidentele de vânătoare ai aflat ceva? 

— În dimineaţa asta ar trebui să facem o vizită la asociaţiile 
de vânători. Pe net n-am găsit nimic. lar Loretta Kaufman 
susține că ar fi fost imposibil să existe probleme de felul acesta 
în pădurile familiei von Geyersberg. Potrivit spuselor ei, în 
timpul partidelor de vânătoare de acest gen nimic nu e lăsat la 
voia întâmplării. 

— Ivana! 

Kleinert se apropia cu pași sprinteni. Se pare că, faţă de seara 
precedentă, neamţul avea o atitudine mult mai relaxată în ceea 
ce o privea pe micuța franţuzoaică. 


VP - 96 


— Ai apucat să dormi măcar un pic? 

Ivana încuviinţă din cap și roși abia perceptibil. Deși era 
veșnic stânjenită atunci când i se acorda atenţie, Ivana avea 
ochii sclipitori dincolo de aburii ceaiului. 

— Ce părere ai despre ceaiul nostru ayurvedic? Se pare că are 
niște proprietăți... 

— Aţi terminat cu conversaţia de salon? interveni Ni&mans 
iritat, întrerupându-l pe Kleinert. Mai lucrăm și noi ceva? 

Kleinert luă poziţie de drepţi, ca un soldat chemat la ordin. 

— Am plecat să găsesc o sală de ședințe liberă, anunţă el, 
sentenţios. 

În acel moment, telefonul începu să vibreze în buzunarul lui 
Niemans: era Philippe Schuller, cercetătorul, medicul de familie 
care era și iubitor de câini. 

— V-am sunat apropo de câinele din noaptea trecută. 

Imaginea monstrului întunecat invadă din nou mintea 
polițistului. 

— Vi l-au trimis? întrebă Niemans, cu voce gâtuită. 

— Trebuie să veniţi aici, numaidecât! 


23. 


Îl vedea acum pe suprafața de inox a mesei de disecţie, o 
siluetă neagră, prea clară, prea apropiată, care părea siluită de 
lumina albă, mult prea strălucitoare a lămpilor fluorescente. 
Avea botul diform, mai larg la extremitate, precum al unui 
rechin-ciocan. Printre fălcile întredeschise se deslușeau colții 
ascuţiţi, meniţi să înjunghie, să sfâșie o beregată cu ușurința cu 
care un căţeluș înșfacă din zbor o jucărie ce-i e azvârnlită... 

Corpul era pe potrivă. O blană cu peri aspri, neagră ca tuciul, 
năclăită de sângele coagulat, sub care se zăreau mușchii 
încordaţi chiar și dincolo de pragul morții. Intreaga ființă părea 
un pumn gigantic, strâns în chingile unei mănuși strâmte de 
piele, gata să spargă orice maxilar întâlnit în cale. 

Moștenirea genetică a dulăului părea să fi fost modelată de 
milenii de lupte și de cruzimi. Rezultatul era o chintesenţă a 
violenţei și distrugerii. Nu era vorba de o verigă-lipsă, ci de 
încununarea unui proces evolutiv, născut din împerecherea 


VP - 97 


celor mai crunte instincte ale lumii animale cu cele mai 
întunecate coșmaruri ale omenirii. 

Un câine precum acesta nu fusese zămislit pentru a fi văzut și 
studiat atât de fățiș, într-o lumină atât de puternică. Era croit 
pentru umbră, pentru mișcarea neîncetată, pentru atacul 
neașteptat. Pe masa de autopsie, era asemenea unui secret 
smuls prin tortură, iar expunerea sa părea un sacrilegiu obscen. 

Schuller cercetase bestia din toate unghiurile, dar nu 
efectuase autopsia. In definitiv, cauzele morţii monstrului erau 
cunoscute. 

— Este un rdetken, nu încape nici urmă de îndoială, începu 
acesta. 

Niemans aruncă o privire spre Kleinert, dar nici acesta nu 
părea deloc mai lămurit. 

— N-am avut prea mult de căutat, reluă medicul, cu 
răsuflarea întretăiată, de parcă descoperirea pe care o făcuse l- 
ar fi sufocat. Rasa câinilor rdetken a dispărut din Europa, dar 
existenţa lor e solid atestată de către izvoarele istorice. 

— Cum a dispărut? 

— Rasa a fost eradicată la finele războiului. 

Ivana își scosese carnetțelul și nota conștiincioasă cele auzite, 
ca o tânără rezidentă ce efectuează vizita alături de medicul-șef. 

— Cum adică? 

Schuller își roti privirea, pe rând, spre cele patru colţuri ale 
laboratorului: o suprafaţă de o sută de metri pătraţi, pereți 
acoperiţi cu faianţă albă, mese pe care se aflau lămpi Bunsen și 
centrifuge... 

— N-aţi vrea să beţi ceva? întrebă el, deviind total de la 
subiect. 

— N-avem timp de băuturi acum, se enervă Kleinert. Explicaţi- 
ne cum e cu eradicarea! 

De parcă nici nu l-ar fi auzit, omul de știință își strecură mâna 
îndărătul unui stativ cu eprubete și scoase de-acolo un flacon ce 
nu părea să conţină fenol sau eter. Tacticos, turnă din lichidul 
arămiu într-un pahar gradat. S-ar fi zis că pregătea cu 
minuţiozitate un experiment. În sfârșit, își frecă mâinile ca să și 
le încălzească și apucă din nou recipientul. 

— Aveţi de gând să ne explicaţi odată? răcni Kleinert, dându- 
și la iveală adevărata personalitate, de poliţist zelos, 
nerăbdător, pe deplin implicat în anchetă. 


VP - 98 


Schuller trase o dușcă zdravănă și, în sfârșit, se hotărî să 
vorbească: 

— Aţi auzit vreodată de Vânătorii Negri? 

— Sondereinheit Dirlewanger? întrebă imediat Kleinert. 

Niemans aruncă o privire întrebătoare către Ivana, care 
clătină din cap a negare: din momentul acesta, subiectul avea 
să necesite explicaţii suplimentare. 

— În 1941, Himmler a eliberat o serie de prizonieri de drept 
comun, înrolându-i într-o brigadă specială, începu Schuller. 
Oamenii aceștia nu fuseseră însă aleși la întâmplare: cu toții 
erau vânători și braconieri. Adevăraţi experți... Vânătorii Negri s- 
au specializat, însă, în vânătoarea de oameni. Urmăreau 
partizanii din Ucraina și Bielorusia, îi supravegheau pe evreii 
polonezi care munceau la construcţia drumurilor din Est. Au 
înăbușit revolta de la Varșovia. Au distrus sute de sate și le-au 
ucis populaţia, dând foc cu aruncătoarele de flăcări, până și 
copiilor. A fost cea mai rea dintre unităţile armatei germane... 

Niemans nu reușea să înțeleagă. Da, nazismul atinsese 
culmea ororilor, dar unde voia să ajungă Schuller? 

— Cruzimea acestor indivizi atinsese un asemenea grad de 
atrocitate, încât până și în cadrul ierarhiei SS-ului s-a pus 
problema deschiderii unei anchete, urmă el. In repetate rânduri 
autorităţile au vrut să îi arunce înapoi în pușcărie. Dar 
rezultatele pe care le obțineau cu metodele lor erau 
incontestabile... 

Geneticianul luă o carte care, se pare, detalia feluritele 
corpuri de armată, unităţi și batalioane din perioada celui de Al 
Treilea Reich. 

— Am găsit cartea în biblioteca laboratorului. 

Așeză cartea pe masa de autopsie, lângă botul câinelui, și o 
deschise la o ilustrație în alb-negru ce se întindea pe două 
pagini: niște soldaţi în uniforme ponosite, nerași, cu ochelari de 
motociclist prinși pe căști... Era limpede, Vânătorii Negri 
fuseseră niște tâlhari de cea mai joasă speţă, niște ticăloși lăsați 
să-și facă mendrele pe frontul de Est, ca o haită dezlănţuită 
sălbatic. 

Unii dintre ei își purtau vestoanele desfăcute peste piepturile 
goale, împodobite cu câte-un colier gros de aur. Alţii, dimpotrivă 
erau încotoșmănaţi cu mantale matlasate lungi, până la glezne. 
In sfârșit, unii își purtau căștile pieziș, iar acestea erau 


VP - 99 


împodobite cu desene făcute cu cretă sau cu emblema 
mâzgălită în grabă a unui cap de mort. 

— Timp de patru ani, brigada ticăloșilor și-a făcut de cap sub 
comanda unui individ pe nume Oskar Dirlewanger, continuă 
Schuller, după ce mai trase o dușcă. Un comandant ţicnit și 
alcoolic, care făcuse și el niște ani de pușcărie pentru violarea 
unei fete. 

Schuller întoarse pagina, arătându-le poza unui ofițer cu 
pometți proeminenţi, cu ochii adânciţi în orbitele largi, străjuite 
de sprâncene groase. Chipul acestui prădător cu privire 
pătrunzătoare, obsedantă, se ivea dintr-o tunică având la guler 
emblema a două grenade încrucișate, fără îndoială simbolul 
sinistrei brigăzi. 

— În timp ce vă aşteptam, am încercat să citesc un pic din 
istoria faptelor de arme ale Vânătorilor Negri, dar am renunțat 
foarte repede. Mi s-a părut insuportabil. Distracţia preferată a lui 
Dirlewanger era să administreze stricnină, intravenos, tinerelor 
evreice, după ce le dezbrăca și le biciuia. Îi făcea plăcere să le 
urmărească convulsiile, până când mureau. 

Niemans tot nu înțelegea: la ce folosea tot acest excurs 
istoric? De ce se apucase Schuller să dezgroape aceste orori 
petrecute în urmă cu șapte decenii? 

Kleinert își asumă să rostească întrebarea cu glas tare. 

— Acești ucigași erau vânători experimentați, își repetă 
Schuller ideea anterioară. De cum au ajuns în Bielorusia s-au 
apucat de dresat niște câini ce aparţineau unei rase locale: 
röetken. În doar câteva luni, i-au preschimbat în arme mortale. 

Medicul mai întoarse o pagină: în fotografia de aici, soldaţii cu 
ochelari de motociclist aveau armele în mâini și câţiva dintre ei 
țineau în lesă niște copii ale dulăului negru de pe masă. 

— Câinii roetken se numără printre așa-numiții „câini de 
sânge”. Sunt capabili să urmărească un animal rănit cale de 
kilometri, pentru ca vânătorul să-i poată da lovitura de graţie. În 
prezent, acest gen de acţiune e considerată a fi etică, fiindcă 
înseamnă curmarea suferințelor inutile ale animalului vânat. Pe- 
atunci, însă, cei urmăriţi erau evrei fugari sau partizani răniţi... 

Schuller își umplu din nou păhărelul, apoi continuă: 

— Știţi cum se spune la noi? „Hunde, die bellen, beißen 
nicht”. „Câinele care latră nu mușcă” Ei bine, oamenii lui 


VP - 100 


Dirlewanger și-au dresat câinii astfel încât să nu mai latre; în 
schimb, erau antrenați să muște numai la beregată. 

Medicul astupă cu grijă flaconul și-l așeză înapoi în 
ascunzătoare. Apoi continuă, cu glasul sfârșit: 

— Atunci când Aliaţii i-au eliminat pe Vânătorii Negri, le-au 
împușcat toți câinii. Nimeni n-a mai văzut vreodată un rdetken 
în Europa... până azi-noapte. 

Exasperat, Niemans își desfăcu brațele și exclamă: 

— Și ce dacă? Care-i cuiul poveștii? Niște naziști de odinioară 
au ieșit din morminte și și-au asmuţit câinii fantomă asupra 
noastră? 

Ignorând ironia agresivă a poliţistului, medicul se apropie de 
masa de autopsie și, cu băgare de seamă, ridică laba stângă din 
faţă a patrupedului. 

— Acest câine poartă semnul unităţii speciale conduse de 
Dirlewanger. 

Se aplecară cu toți și descoperiră, pe pielea animalului, un 
tatuaj cu cele două grenade încrucișate, exact același simbol 
care putea fi văzut pe gulerul lui Oskar Dirlewanger. 

Mânat de o inspiraţie de moment, Ni&mans apucă volumul și 
mai întoarse o pagină. De astă dată, îi fu dat să-i vadă pe 
Vânătorii Negri în ţinute de camuflaj, cu aruncătoarele de flăcări 
și mitralierele în mâini, purtând niște cagule din pânză groasă, 
precum cele ale membrilor Ku Klux Klan... 

— Tipul pe care l-ai văzut aseară purta așa ceva? întrebă 
Ivana, care se apropiase de el și-i privea peste umăr. 

Niemans încuviinţă în tăcere, cu fălcile încleștate. Cum era 
oare cu putinţă ca un soldat nazist să-și facă apariţia în parcul 
Laurei von Geyersberg? 

— Povestea asta e cusută cu aţă albă, declară Ivana, 
adresându-i-se lui Schuller. De ce ar apărea niște imitatori ai 
acelei unități tocmai aici? 

— Ar fi o explicaţie..., murmură medicul. La sfârșitul războiului 
s-a zvonit că Dirlewanger fusese omorât în bătaie după ce a fost 
arestat de niște foști deţinuţi din lagărele de concentrare. Mai 
târziu, a apărut un alt zvon, conform căruia ar fi fugit în Siria, 
sau poate în Egipt. Aici însă, în Baden-Wurttemberg, a circulat o 
versiune cu totul diferită. Se pare că, la încheierea războiului, 
Dirlewanger s-ar fi refugiat aici și ar fi fost protejat de către 
familia von Geyersberg. 


VP - 101 


— Dar de ce să-l protejeze aceștia? 

— Fiindcă familia von Geyersberg a fost foarte apropiată de 
naziști. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, au făcut 
avere fabricând piese de schimb pentru mașinile Wehrmacht- 
ului. 

— Bine, dar de ce l-ar fi ajutat tocmai pe Dirlewanger? 

— Fiindcă acesta era șvab. 

Niemans începea să înțeleagă. 

— Landul Baden-Wurttemberg actual e rezultatul unirii mai 
multor provincii: ducatul Wurttemberg, regiunea Baden și, pe 
latura estică, ţinutul Schwaben, continuă Schuller. Criminalul de 
război era, ca să zic așa, un soi de celebritate a locului. 

O tăcere sceptică întâmpină spusele lui Schuller, dar acesta 
nu-și epuizase argumentele: 

— Ar mai fi, fără îndoială, încă un motiv: solidaritatea între 
vânători. Familia von Geyersberg, care-a vânat dintotdeauna, 
prin toate metodele posibile, nu putea decât să îi admire pe 
Vânătorii Negri, oricare le-ar fi fost păcatele. 

— Chiar așa? întrebă Ivana, sincer surprinsă. 

— Da. Vânătorii Negri erau niște monștri, e adevărat, dar 
duseseră arta vânătorii la un nivel nemaiîntâlnit. Și-acum mai 
circulă legende despre ei. Se spune, de pildă, că erau capabili să 
ia urma oamenilor în pădure după miros, la fel ca animalele. 
Desigur, la vremea aceea se vorbea mai degrabă despre 
„duhoarea de evreu”... 

Niemans preluă iniţiativa: 

— Să admitem că familia von Geyersberg l-a ascuns pe 
Dirlewanger. Și ce-i cu asta? 

Schuller schiță un gest vag, dând astfel de înţeles că, din 
acest moment, intrau pe terenul minat al speculațiilor. De parcă 
până atunci ar fi discutat despre niște fapte incontestabile. Era 
de-a dreptul ridicol. 

— Probabil că Dirlewanger n-a dus-o prea mult, concluzionă 
medicul. Era alcoolic, era drogat, era bolnav; a murit discret, dar 
e posibil ca familia von Geyersberg să fi reţinut concepţiile sale. 

— Adică? 

— Am făcut cercetări. N-am avut nevoie de prea mult timp 
pentru a descoperi, prin presa de odinioară sau în diverse texte 
militante, că multă lume nu-i prea avea la suflet pe cei din 
familia von Geyersberg. 


VP - 102 


— Din ce motive? 

— Mereu li s-a reproșat că își rezolvau problemele cu 
sindicatele cu o violenţă ca-n vremurile de demult. Grupul VG 
posedă, e lucru știut, un serviciu de ordine foarte eficient în caz 
de grevă sau alte manifestații similare. S-a zvonit că în cadrul 
acestuia lucrau vânători, posibil braconieri. Cât despre pădurile 
familiei, e mai bine să nu te apropii de acestea. Pădurarii tocmiţi 
de von Geyersberg nu-s deloc amabili. 

— Știu poveștile astea, interveni Kleinert. Dar n-au existat 
niciodată dovezi pentru a susţine aceste afirmaţii. Germania e o 
țară în care nimeni nu e mai presus de lege. 

Schuller își ridică mâinile, într-un gest împăciuitor. 

— Nu făceam decât să vă relatez cele citite. 

— Adică niște acuzaţii fără bază reală, trase concluzia 
Kleinert, ursuz. 

Niemans simţi că venise vremea să o ia din loc. 

— Vă mulțumim, domnule doctor. Nu știu în ce măsură 
informaţiile pe care ni le-aţi oferit ne vor fi de folos, dar un lucru 
e sigur: dulăul acesta e, deocamdată, singurul nostru indiciu 
palpabil. 

Schuller își întoarse privirea spre masa de autopsie. 

— Ce să fac cu el? 

— Am să vă rog să ni-l păstraţi la rece. E, ca să zic așa, un 
corp delict. 

— Și care ar fi delictul? 

Niemans ezită o clipă înainte de a răspunde, apoi zâmbi larg: 

— Asta încercăm să aflăm, nu-i așa? 


24. 


Ni&mans pășea pe nisipul negru, moale și parcă amestecat cu 
smoală. 

Porniseră de la ipoteza uciderii unui june moștenitor, fie din 
pricina unor interese financiare colosale, fie dintr-o răzbunare 
intimă, iar acum se treziseră confruntaţi cu o adunătură de 
naziști înviați din morţi. Imposibil! 

De parcă ar fi vrut să îi demonstreze că discuţia de mai 
devreme nu fusese decât un vis urât, în jurul său rezidenții din 


VP - 103 


curtea Institutul Max Planck își vedeau netulburaţi de activităţile 
lor ecologiste și biodegradabile. 

Mai ales femeile păreau animate de un entuziasm aparte. 
Creaturile acestea, posesoare a nenumărate diplome de înalte 
studii, fără îndoială capabile să deducă evoluţia genetică a 
jumătate de ocean pornind de la un spin al unei stele de mare, 
își spălau de mână lenjeria, în mijlocul naturii, folosind săpun 
artizanal. Aveau păr la subsuori și nu purtau sutiene pe sub 
tricouri, iar asta le făcea să semene leit cu spălătoresele de 
odinioară, cele din vremea lui Gervaise a lui Emile Zola. 

— Domnule comandant! 

Schuller alerga în urma lor. Cu barba lui roșcată și burta 
hipertrofiată, părea un pitic de grădină umflat cu heliu. 

— M-am gândit la ceva ce v-ar putea fi de ajutor, gâfâi el, 
întinzându-i un bileţel lui Ni&mans. E adresa unui crescător de 
câini din zonă. 

Niemans dădu să ia biletul, dar Kleinert i-o luă înainte. 

— Werner Reus?! exclamă acesta. Dar omul ăla e dus cu 
sorcova! 

— Posibil, replică Schuller, vădit jignit. Dar nu există niciun alt 
specialist mai bun în materie de câini în regiune. Dacă cineva se 
amuză crescând câini roetken, el va ști cu siguranţă mai multe. 

Consternat de replica lui Schuller, Kleinert îi întinse biletul lui 
Niemans. 

— Succes! mai spuse Schuller, apoi făcu cale întoarsă, 
îndreptându-se spre laboratorul său. 

Poliţiştii ieșiră pe poartă, iar Niemans descoperi cu 
surprindere o schimbare neașteptată. Incă nu era amiază, dar se 
pregătea o furtună, iar lumina zilei se diminuase, îmbrăcând 
peisajul în luciri de argint viu. La câţiva pași distanţă, frunzele 
chiparoșilor tremurau în bătaia vântului, asemenea steagurilor 
votive tibetane: o explozie insolită de solzi vibrând cu un 
murmur liniștitor. Imaginea aceasta neverosimilă îi făcu bine. 

— Crescătoria lui Reus e la vreo douăzeci de kilometri 
depărtare. S-o iau înainte? întrebă Kleinert. 

— Ce să caut eu într-o canisă plină de javre surescitate? râse 
Niemans. Mulţumesc, dar nu servesc așa ceva. Ne vom reîntâlni 
după; Ivana o să vă însoţească. 

— Dar tu? se miră ea. Unde te duci? 

Niemans deschise portiera Volvo-ului înainte de a-i răspunde: 


VP - 104 


— Atunci când trecutul îţi iese în cale, e vremea să-i iei la 
întrebări pe cei bătrâni. 


25. 


— Îmi place mult prenumele dumneavoastră. 

... Și uite-așa începe sfertul de oră de flirt în stil german, își 
spuse ea, privind pe geam. Nu prea avea chef de așa ceva. 

De altfel, își detesta sincer prenumele. Toţi cei care îl auzeau 
pentru prima oară aveau, nu se știe de ce, senzaţia că aduce a 
nume de eroină tragică dintr-un roman rusesc, dintre cele ce se 
aruncă sub roţile trenului care pleacă din Vladivostok. Pentru 
numele lui Dumnezeu, nu era rusoaică, era croată! 
Supravieţuise loviturilor de levier ale tatălui său, bombelor 
sârbești, franctirorilor din Sarajevo, dar mai ales unei 
adolescenţe marcate de droguri și violență doar pentru a fi 
suspectată de pasiunile suicidare ale secolului XIX? 

— E un prenume croat, rosti ea pe un ton neutru. 

În general, un astfel de răspuns era de natură să potolească 
ardoarea  interlocutorilor. Enunţarea originii sale le evoca 
acestora imaginea gropilor comune, a barbarilor îmbrăcaţi în 
ţinute de camuflaj, a populaţiei înfometate. Alţii, în schimb, se 
gândeau la Dubrovnik și la plajele Adriaticii. Insă, din experienţa 
proprie, știa că imaginile războiului erau întotdeauna cele 
dominante. 

Kleinert se mulțumi să încuviințeze din cap; era concentrat la 
drum, de parcă ar fi pilotat o dronă menită să-și lanseze 
rachetele undeva în deșertul afgan. 

Ivanei îi era ciudă pe Niemans, fiindcă o abandonase. Ancheta 
căpătase o turnură de-a dreptul ţicnită, iar el o lăsase în grija 
muschetarului neamţ. Încotro o apucase? „Să-i ia la întrebări pe 
cei bătrâni...” Îl cunoștea îndeajuns de bine pentru a-și da 
seama că plecase să-l interogheze pe Franz, bătrânul unchi 
singuratic care se izolase la castel. 

Dar de ce nu o luase și pe ea? 

— Lucraţi de multă vreme cu Niemans? 

— Doar de câteva luni. Dar îl cunosc de ani de zile, răspunse 
ea, pe un ton sobru. Mi-a fost profesor la școala de poliţie. 


VP - 105 


— Îmi vine greu să mi-l închipui la catedră. 

— De ce? 

— E un tip deosebit, nu-i așa? 

De când plecaseră de la institut, furtuna dădea semne că 
stătea să se dezlănţuie, dar ezita, se pare, să o facă. Cerul se 
întunecase. Din când în când, câte-o rază de soare răzbătea 
dintre norii grei, scăldând orizontul într-o lumină argintie. 

— Nu cunosc niciun alt polițist mai bun decât el, rosti Ivana pe 
un ton îmbufnat. A condus mai multe brigăzi din Paris, apoi a 
fost grav rănit în cursul unei anchete, lângă Grenoble. După ce 
și-a revenit, a devenit profesor la Școala de Ofiţeri de Poliţie. 

— Ar fi putut să preia un post de răspundere. 

— Au mai fost și alte probleme la mijloc, replică ea, 
șovăitoare. Metodele lui n-au fost întotdeauna pe placul 
superiorilor. 

Kleinert se mulțumi să rânjească semnificativ. 

— Nu știți nimic despre el, îi aruncă Ivana, îmbufnată, 
văzându-i reacția. Vă repet: e cel mai bun. 

Neamţul înţelese mesajul: nu era cazul să mai insiste. Părăsi 
axul principal al șoselei și o coti pe un drum lateral îngust, 
deasupra căruia arborii își împreunau coroanele, împiedicând 
trecerea luminii. Dintr-odată, se făcu noapte. Din vreme în 
vreme, zidul de arbori se deschidea, lăsând să se vadă din 
goana mașinii câte-un câmp cultivat, o pășune sau hangare în 
care mașinile agricole se odihneau cu colții de metal înfipţi în 
pământ. 

În ciuda măreției sale calme, frumuseţea prea vastă, prea 
sălbatică a peisajului o făcea pe Ivana să nu se simtă în largul 
ei. Simţea un nod în gât și avea senzaţia că se sufocă, așa cum 
alţii se simt sufocaţi de excesul de gaze de eșapament. La ea, 
stimulul era exact opusul. Se simţea în elementul ei doar în 
împuţiciunea orașului. 

Fără să scape din ochi drumul, Kleinert îi arunca pe furiș câte- 
o privire. Ivana îl simțea cum caută un subiect nou de 
conversație, dar nu reușea să-l găsească. Individul era sec și 
anost. 

Îi veni în ajutor, întorcând discuţia într-o direcţie deloc 
originală: chestiunile profesionale la zi. 

— Aveţi ceva vești despre analiza din teren a celor întâmplate 
azi-noapte? 


VP - 106 


— Nici măcar nu știm exact ce s-a întâmplat... 

— Știţi prea bine la ce mă refer! 

— Nimic. Exact ca în locul uciderii lui Jurgen: nicio urmă de 
pași, doar niște ierburi culcate la pământ. E de neînțeles. Pare 
că omul pe care l-a zărit Niemans s-a volatilizat, pur și simplu. 

Felul în care se exprimase Kleinert era o dovadă a faptului că 
măcar dădea crezare mărturiei lui Niemans, după ce în noaptea 
trecută se arătase a fi mai degrabă sceptic. 

— Şi ancheta de proximitate? _ 

— La ora aceea? Intr-o pădure care e proprietate privată? In 
afara paznicilor de la vilă, care n-au văzut nimic, n-avem niciun 
martor ocular. E genul de incident care te poate face să crezi în 
existenţa fantomelor... 

Ivana își lăsă capul pe spate, rezemându-și-l de spătarul 
scaunului, și închise ochii. Voia să profite de ocheadele lui 
Kleinert de parcă s-ar fi lăsat scăldată de razele soarelui pe o 
plajă. 

Mobilul începu să îi sune. Fără să se uite la ecran, acceptă 
apelul, căci era convinsă că Niemans era cel care o apela. Se 
înșelase, însă. La capătul celălalt se auzi doar liniștea, acea 
tăcere dragă de fiecare zi, care-o sufoca asemenea unui șarpe 
boa constrictor, puternică și unduitoare. 

Închise imediat și-și vâri telefonul înapoi în buzunar. Nu voia 
ca Kleinert să o vadă așa, în momentul său de maximă 
vulnerabilitate. 

Dar polițistul apucase, fără îndoială, să vadă imaginea celui 
care o sunase. 

— Probleme cu iubitul? 

— Nu am niciun iubit, replică ea, pe un ton categoric. 

— Oh, credeam că... 

Ea își mușcă buza de jos și se întoarse brusc spre el, 
rezemându-se cu nonșalanţă de cotieră, într-o atitudine ce se 
voia camaraderească. 

— Dar dumneavoastră, Herr Kommisar? 

— Ce e cu mine? 

— Sunteţi căsătorit? 

Expresia de pe chipul lui Kleinert se schimbă. 

— Da, și am doi copii. M-am căsătorit la 22 de ani. Sunt 
arhetipul micului funcționar de provincie. 


VP - 107 


Ivana îi pusese întrebarea dorind să-l provoace. Nu se 
așteptase la acest răspuns, pe care îl încasă ca pe o lovitură 
neașteptată. Fără să aibă verigheta pe deget, individul o făcea 
pe celibatarul la serviciu. 

— Nu port niciodată verigheta la serviciu, rosti el, ghicindu-i 
gândurile. 

— Bineînţeles, asta v-ar ajuta să agăţaţi o eventuală martoră 
simpatică. 

— Ei, nu fiţi așa... 

Ea încuviinţă încet din cap. Era cazul să își recunoască 
înfrângerea. Își mărturisi, în gând, speranțele pe care și le 
pusese în chipeșul Komissar. Câtă ironie în prima impresie pe 
care ţi-o faci despre un om pe care abia l-ai întâlnit: te crezi 
singură pe lume, doar cu el; de fapt, ești singură, dar fără el. 

Peisajul se schimbase radical: brazii drepţi, cu trunchiuri 
paralele, și umbrele piezișe care alternau metronomic cu 
dungile de lumină fuseseră de-acum înlocuite de o învălmășeală 
de trunchiuri, rădăcini și crengi crescute la întâmplare, fără vreo 
noimă. 

— Nu mai spuneţi nimic? întrebă el, pe un ton care cerșea 
atenție. 

Ivana își luă din nou telefonul în mână, căută în agendă un 
anumit număr și-l vâri sub ochii poliţistului. Pe ecran putea fi 
văzut chipul unui tânăr zâmbitor. Avea un ten închis la culoare și 
ochii negri, iar trăsăturile îi erau luminate de o bucurie vădită. 
Pe frunte, câteva bucle negre răscolite de vânt. Expresia veselă, 
lipsită de griji, părea cea a unui arhetip universal: orice om a 
trăit, măcar o dată, senzaţia înălţătoare a unei astfel de libertăți 
fără margini... 

Prin contrast, expresia de pe faţa lui Kleinert suferi o 
transformare violentă. Acum, figura senină de adineauri trăda 
durerea, un rău aproape fizic. 

— Dar... mi-aţi spus că sunteți liberă..., reuși el să îngaime. 

— Nu e iubitul meu, răspunse ea, brusc rușinată de 
răzbunarea meschină la care apelase. 

Kleinert încercă să zâmbească, dar nu reuși decât un început 
de rânjet. Nu mai înţelegea nimic. Ea întoarse ecranul spre sine 
și, cu degetul mare, închise aplicaţia, deschizând-o apoi pe cea 
de geolocalizare. 


VP - 108 


— Se pare că aproape am ajuns, anunţă ea, pe un ton 
indiferent. 


26. 


Un indicator înfipt în tufișuri, abia vizibil, marca intrarea pe un 
drumeag lateral: WERNER REUS, HUNDEHUTTE. 

Parcurseră cel puţin un kilometru pe un drum plin de gropi și 
de hopuri, mai rău decât o șosea din savana africană, torturând 
suspensiile mașinii lui Kleinert. Zgâlțâiala aceasta continuă îi 
readuse însă în dispoziţia necesară pentru ceea ce avea să 
urmeze. Sosiră la canisă, stârnind un nor de praf uriaș. De- 
acum, redeveniseră doi profesioniști hotărâți să-l descoasă pe 
acest ins solitar, care trăia ca un pustnic alături de câinii săi. 

Werner Reus părea să-și fi făcut un scop în viaţă din a aduce 
în inima oceanului de verdeață tot gunoiul împuţit și poluant al 
orașului. Pneuri, piese disparate de mașină, caroserii ruginite, 
toate legate laolaltă cu sârmă ghimpată, într-o construcție 
precară, alcătuiau împrejmuirea regatului său. Solul, noroios și 
negru, părea a dospi otrăvuri: băltoace de benzină și uleiuri, 
sclipind irizate, împiedicau pământul să-și recapete starea 
solidă. 

Coborând din mașină fură asaltaţi de îndată de un miros 
pestilenţial, o putoare animalică atotputernică, ce acoperea 
orice alte miresme mai firave. Duhoarea era atât de intensă 
încât își simţiră nările închizându-se de la sine, ca în imersie, 
dându-le de ales între apnee și greață. 

Șiruri de grilaje metalice de cel mult un metru și jumătate 
înălțime conturau mai multe alei între cuștile improvizate din 
care răzbătea un concert de lătrături și mârâieli. Erau multe, un 
întreg orășel de cuști locuite de fiare cu păr scurt și colți ascuţiţi. 

Dincolo de acestea se înălța o clădire cu aspect de hangar: 
cartierul general al mahalalei de cuști. Cu siguranţă, acolo 
aveau să-l găsească pe Werner însuși. Cu un pic de curaj... 

Intrară în labirintul de scânduri, grilaje, plase de sârmă și 
bucăţi de placaj. Dincolo de gratii, câinii musculoși se agitau, 
izbindu-se de pereții închisorii lor. Unii se tolăniseră în mocirlă, 
ca niște porci, cu labele-n sus și testiculele la vedere. Alţii săpau 


VP - 109 


de zor la baza grilajelor, într-o încercare zadarnică de-a răzbate. 
Toţi însă, fără excepţie, lătrau cât puteau de tare. 

Ivana se simţi cotropită de un val de milă: dulăii aceștia, 
adevăraţi războinici, fără îndoială, nu meritau un astfel de 
tratament. Îi reveni în minte o piesă din tinereţe: „Right Where It 
Belongs” a celor de la Nine Inch Nails: „See the animal in his 
cage that you built/ Are you sure what side you're on?”8 

— Se pare că al nostru crescător de câini nu se prea împacă 
cu curăţenia, remarcă Ivana. 

— Atunci când e întâmpinat de inspectorii sanitari, Werner le 
iese în întâmpinare cu pușca. 

La capătul ultimei alei, un individ filiform, îmbrăcat într-o 
salopetă jegoasă, cu un genunchi rezemat de pământ, spăla cu 
furtunul o găleată de plastic. 

— Bună, Werner! i se adresă Kleinert în germană. 

Ivana avea să fie nevoită să facă eforturi serioase pentru a 
urmări interogatoriul. 

Bărbatul le aruncă o privire dispreţuitoare și se ridică. 

Uscăţiv, cu un aspect de rahitic chiar, Werner Reus avea 
undeva în jur de cincizeci de ani. Salopeta și cizmele de cauciuc 
îi erau largi, de parc-ar fi fost o sperietoare de ciori. Coama albă 
îi cădea peste ochelari, iar buzele-i erau groase, ca niște 
ventuze. 

Înaintă spre ei, ștergându-și mâinile de salopetă. 

— Așadar, vouă vi se datorează larma asta..., rosti el, în loc 
de salut. 

Dincolo de ochelari, privirea îi alerga de la unul la altul. 

— De fapt, tu ești de vină, insistă el, îndreptându-și arătătorul 
spre Ivana, cu un gest acuzator. 

— Dă-mi voie să ţi-o prezint pe locotenentul Ivana 
Bogdanović, de la poliţia franceză, spuse Kleinert, nebăgând în 
seamă spusele gazdei. 

— Să fiu al naibii, cu un asemenea nume, n-aş fi ghicit 
niciodată... 

Din nou, comisarul nu ridică mănușa. Având în vedere 
cunoștințele sale mai precare de limbă germană, Ivana se 
multumi să zâmbească pe tăcute. 


8 „Vezi fiara zbătându-se în cușca pe care ai clădit-o/ Eşti sigur că știi de care parte a 
gratiilor ești?” (în limba engleză în textul original). (n. tr.). 


VP - 110 


— O femeie, murmură Werner, încăpăţânându-se să își 
urmărească ideea fixă. Nu e bine, nu e bine deloc pentru băieții 
mei. Mirosul de femeie îi stârnește. 

— Am putea sta de vorbă cinci minute? 

Crescătorul de câini le întoarse spatele, opri apa și rămase 
locului câteva secunde, mormăind ceva doar pentru sine. Zarva 
câinilor continua, ba chiar sporise în intensitate. 

Brusc, Werner apucă o rangă și izbi cu putere în grilajul de 
metal. 

— SCHNAUZE! urlă el. 

Ivana nu era familiarizată cu argoul german, dar înțelese că 
Raus le poruncise câinilor să își ţină gura. Neamţul își aruncă 
ranga și se întoarse către vizitatori, aţintindu-și ochii bulbucați 
asupra franţuzoaicei. 

— Mirosul tău îi înnebunește. Ești cumva la ciclu? 

Ea nu-i răspunse, menţinând același zâmbet naiv, dar fu 
ispitită să-și scoată arma din toc. 

— Dacă ai de gând să continui pe tonul ăsta, o să ne facă o 
deosebită plăcere să te arestăm pentru ultraj, interveni Kleinert. 

Deloc intimidat, crescătorul de câini își luă ţigara pitită după 
ureche și și-o așeză între buzele-ventuză. 

— Veniti încoa'! 

Porni spre clădire și o ocoli, evitând o baltă plină de apă 
murdară și deșeuri vâscoase. Pe urmele lui, Ivana juca șotron, 
încercând să evite ţevile de evacuare care-și vărsau zoaiele sub 
cerul liber. 

Ajunseră în spatele clădirii; aici era mai liniște și se puteau 
auzi. 

— Despre ce vreţi să vorbim? întrebă Raus, aprinzându-și 
ţigara. 

— Azi-noapte, un roetken a atacat-o pe contesa von 
Geyersberg. 

— Imposibil. 

Ivana, care se săturase să facă doar figuraţie, se lansă la 
rândul său în discuţie: 

— Cadavrul câinelui e la ferma lui Philipp Schuller. 

Werner tresări, uimit parcă să o audă vorbind, cu atât mai 
puţin în germană. Expiră prelung fumul, admirând gânditor 
extremitatea incandescentă a ţigării. 


VP - 111 


— Sunt convins că vă înșelaţi. De la sfârșitul ultimului război, 
în Europa nu mai există niciun roetken. 

Kleinert îi ignoră remarca: 

— N-ai auzit vorbindu-se de o crescătorie de câini de această 
rasă undeva în zonă? 

Raus îi răspunse printre dinţi, cu ţigara în colţul gurii, ca un 
trabuc: 

— Cresc câini de mai bine de treizeci de ani. În regiunea asta 
nu se naște nici măcar un căţel fără știrea mea. Îți spun încă o 
dată: pe-aici n-ai să găsești niciun roetken. 

Ivana își vâri mâna în buzunar, își scoase mobilul și afișă pe 
ecranul acestuia o poză a cadavrului câinelui pe masa de 
autopsie. l-l întinse lui Werner, care se aplecă asupra imaginii, 
cu ţigara între dinţi, ţinându-și ochelarii cu ambele mâini. 

— Să fiu al dracului..., îngăimă el. 

— Gândește-te bine, Werner, insistă polițistul german. De 
unde ar putea proveni acest câine? 

— Ar fi o poveste... dar s-a întâmplat acum foarte mult timp. A 
fost singura dată când am auzit vorbindu-se de câinii roetken 
prin partea locului. 

— Povestește! îi porunci polițistul. 

Werner își vâri mâna în buzunarul salopetei, de parcă ar fi 
vrut să-și atingă părţile bărbătești pentru a căpăta curaj. 

— Acum douăzeci de ani, pe pământurile familiei von 
Geyersberg s-a instalat o șatră de ţigani, începu el. 

— Unde, mai exact? 

— N-am de unde să știu cu exactitate, dar atunci când 
pădurarii le-au cerut să plece, ţiganii i-au trimis la plimbare. 
Mare greșeală din partea lor, căci contele a trecut de îndată la 
represalii și le-a trimis pe cap miliția sa personală. 

Ivana și Kleinert schimbară o privire: Raus se referea cu 
siguranţă la serviciul de pază evocat de Schuller. 

— Care conte? Ferdinand, Herbert sau Franz? 

— Ferdinand. Herbert murise deja, iar Franz nu s-a amestecat 
niciodată în chestiunile de genul ăsta. 

Crescătorul de câini făcu vânt ţigării într-o baltă nămoloasă și- 
și vâri mâinile în buzunarele salopetei. Dincolo de clădire, larma 
câinilor părea să se fi potolit întrucâtva, lăsând loc doar câte 
unui scheunat sau unei lătrături, din când în când. 

— Continuă. 


VP - 112 


— Nu știu amănunte despre ce s-a întâmplat, dar o ţigăncușă 
a fost, se pare, mâncată. 

— De câini? 

— Sigur nu de oameni. 

— lar câinii erau din rasa roetken? 

Werner ridică din umeri. 

— N-am fost acolo să-i văd cu ochii mei, dar descrierea pe 
care am auzit-o se potrivea. În orice caz, au fost câini dresați să 
ucidă. Știţi cum se spune: cum e stăpânul, așa-i și câinele... 

— Proverbul ăsta nu-l știam, îl luă peste picior Ivana. Cine-i 
filosoful care-a emis asta? Tu? 

Werner scuipă la un pas de pantofii Ivanei. 

— Căraţi-vă! Am și altele mai bune de făcut, iar câinilor mei 
nu le place mirosul de fofoloancă... 

Kleinert nu se mișcă din loc. 

— Șatra asta de ţigani mai e prin partea locului? 

Werner îi ocoli și porni spre șirul de cuști. 

— N-aveţi decât să-i căutaţi, le aruncă el peste umăr. 

Cei doi vizitatori porniră în urma sa și îl ajunseră din urmă în 
dreptul porții mari a grajdului, care era larg deschisă. Werner își 
făcea de lucru cu o roabă murdară de noroi. 

Poliţiştii parcurseră drumul de întoarcere printre cuștile 
pestrițe. Câinii se liniștiseră. De astă dată, Ivana îndrăzni să-i 
privească mai atent. Piei negre, lucioase, altele vărgate. Păr 
tuns scurt pe epiderma ca o teacă pentru mușchii proeminenți. 

Niciunul dintre câini nu aducea, nici măcar de departe, a 
roetken. Ivanei îi sări însă în ochi un dulău dolofan care, ridicat 
pe labele din faţă, stătea sprijinit de grilaj și-și freca de zor 
organul genital de plasa de sârmă. 

Se întoarse și-l strigă pe crescătorul de câini: 

— Hei, Werner! 

Bărbatul se întoarse, fără să lase din mâini mânerele roabei. 
Ivana îi arătă rânjind câinele care era gata să ejaculeze: 

— la te uită: cum e stăpânul, așa-i și câinele... 


VP - 113 


27. 


Ivanei Bogdanović îi plăceau fişele. În ciuda înfățișării și a 
manierelor sale de punkistă vegană, în ciuda unei copilării 
dezastruoase și a unei adolescenţe marcată de tendinţe de 
autodistrugere, ori poate chiar din toate aceste pricini, tânăra 
de origine slavă era de o meticulozitate fără cusur, sortând și 
consemnând orice informaţie care i-ar fi putut fi de folos și, în 
același timp, comportându-se exemplar în munca de teren. 

In noaptea precedentă, deși era încă șocată de atacul câinelui 
ucigaș, la fel ca Niemans și toţi ceilalţi ce locuiau în acel parc 
blestemat, reușise să sistematizeze o serie de informații despre 
accidentele de vânătoare și, deopotrivă, despre mizele 
economice ale grupului VG. Alcătuise un dosar pe care ÎI 
depusese pe pragul ușii lui Niemans, împreună cu un bileţel în 
care îl anunţa că intenţiona să-i împrumute mașina. 

Orbit de furie, Niemans nici măcar nu deschisese însă mapa 
cu fișe. O făcea acum, în timp ce conducea, cu o mână pe volan, 
către castelul „domnului conte”, întrebându-se unde găsise oare 
Ivana o imprimantă. 

Ivana aflase că, dacă Laura ar fi dispărut la rândul ei din 
peisaj, averea celor doi fraţi s-ar fi adăugat patrimoniului 
ameţitor al clanului, îmbogăţindu-i atât pe cei doi verișori, cât și 
pe unchiul Franz, cel pe care urma să îl interogheze în curând. 
Având însă în vedere averile fabuloase ale acestora, Niemans se 
îndoia că potenţiala moștenire ar fi putut fi un posibil mobil 
pentru crime: oamenii ca ei nu ucid - mai ales, nu în acest fel! - 
pentru câteva miliarde în plus... 

Ivana luase la puricat și lista invitaţilor la faimoasa partidă de 
vânătoare, parcurgând numele și biografia lor sumară, relaţia 
acestora cu Jurgen și cântărind posibilele motive pentru 
comiterea crimei. Nu găsise nimic demn de luat în seamă. Era 
cât se poate de limpede, niciunul dintre cei aflaţi în pavilionul de 
vânătoare n-ar fi fost în stare să ducă la bun sfârșit masacrul. 

In sfârșit, Ivana trasase un arbore genealogic al ultimelor 
două generaţii în familia von Geyersberg. Generaţia părinţilor: 
Ferdinand, Franz și Herbert, născuţi în anii cincizeci. Urmașii lor 
se născuseră în anii nouăzeci: Max și Udo erau fii lui Herbert, cel 
dispărut prematur în urma unui accident, în timp ce făcea 


VP - 114 


scufundări în Insulele Grenadine, în 1988; Jurgen și Laura erau 
copiii lui Ferdinand, mort de cancer în 2014. Cât despre Franz, 
acesta nu se căsătorise niciodată și nu avea urmași direcţi, o 
decizie determinată poate de handicapul său fizic: contele nu se 
putea deplasa decât într-un scaun cu rotile. 

Și atunci... cine? Și cum? 

Pentru moment, Ni&mans trebuia să se concentreze asupra lui 
Franz Karl-Heinz von Geyersberg. Potrivit informaţiilor adunate 
de Ivana, Franz era un adevărat pustnic excentric, în vârstă de 
72 de ani. Ornitolog ca formaţie, nu lucrase nici măcar o zi în 
decursul vieții, mulțumindu-se să-și încaseze în fiecare an 
dividendele consistente. Franz avea o singură pasiune: natura. 
Membru de onoare în WWF, acesta colaborase la elaborarea 
convenției de la Ramsar din 1971 privind protejarea zonelor 
umede și publicase numeroase studii științifice despre păsările 
din acest mediu specific. 

De asemenea, crease mai multe fundaţii cu activitate 
semnificativă în  Baden-Wurttemberg, având drept scop 
protecţia speciilor, gestiunea faunei și florei și dezvoltarea 
durabilă. El, și numai el, veghea asupra pădurilor care 
aparțineau familiei von Geyersberg. Pământurile familiei 
deveniseră, sub oblăduirea sa, un uriaș laborator în mărime 
naturală. 

Niemans aruncă fișa pe scaunul de alături și-și îndreptă 
atenția asupra drumului. De o jumătate de oră conducea de-a 
lungul lacului Titisee. Castelul contelui se afla în nord, exact în 
partea opusă a lacului în raport cu ferma Institutului Max Planck. 
Cât despre Vila de Sticlă, aceasta rămăsese în urmă, undeva 
spre est, dincolo de pădurea deasă de conifere, cu luminișurile 
umede. 

Spre deosebire de Ivana, polițistul era capabil să aprecieze o 
incursiune în mijlocul naturii. Dar totul avea o limită. Se săturase 
deja de-atâţia brazi, de cabanele întrezărite din goana mașinii, 
de apa cenușie a lacului. In plus, mai era un factor perturbator 
care-l determina să deteste aceste locuri: în copilărie își 
petrecuse toate vacanţele de vară la bunicii din partea tatălui, 
nu departe de-aici, de partea cealaltă a Rinului, într-un orășel 
numit Guebwiller. lar amintirile acelor veri nu erau deloc 
plăcute. 


VP - 115 


Un ultim viraj îi curmă șirul gândurilor; de-o vreme, drumul 
urca fără întrerupere, iar printre coroanele brazilor începuse să 
răzbată soarele. lar acum, deodată, în faţa sa se ivise, chiar în 
vârful colinei, castelul despre îi fusese dat să audă de când 
sosise în Germania. 

La finele secolului al XIX-lea, monarhii și aristocrația germană 
dăduseră într-o patimă ciudată, aceea a falselor castele 
fortificate. Construiseră în acei ani fel de fel de fortărețe 
minunate, nou-noute, pline de turnuri și creneluri, cu o 
arhitectură inspirată din Evul Mediu, care făcea compromisuri 
estetice din belșug, păcătuind mai ales prin supra-încărcare. Cel 
mai frumos - sau, în opinia altora, cel mai urât - specimen al 
acestui stil neogotic era castelul Neuschwanstein al lui Ludovic 
al II-lea al Bavariei, o construcţie atât de neverosimilă încât cei 
de la Disney îl luaseră drept model atunci când își imaginaseră 
propriul logo. 

Deasupra coroanelor întunecate ale pinilor se înălța, de-un alb 
imaculat, un alt exemplu al acestei nebunii arhitecturale. 
Castelul familiei von Geyersberg semăna cu o rachetă aflată pe 
rampa de lansare. Fiecare faţadă era încoronată de o dantelărie 
cioplită în piatră, pe terasele clădirii garguii dansau tango cu 
grifonii, iar turnurile, prea înalte și prea ascuţite, dominau acest 
ansamblu eteroclit. 

Înaintă încet spre șanțul de apărare care proteja fortăreaţa, 
apoi trebui să traverseze un pod mobil. In curte delirul estetic 
continuă: portaluri pline de armături, bolți romanice, ferestre cu 
vitralii... 

Niemans cobori din mașină și făcu câţiva pași. Pietrișul 
mărunt îi scrâșnea sub picioare, în armonie cu clipocitul cristalin 
al artezienelor, creând o simfonie în miniatură, plăcută auzului. 

La intrarea principală, un majordom îi ieșise deja în 
întâmpinare. 

Fu rugat să aștepte într-un hol vast, de unde o scară 
somptuoasă de marmură urca spre etajele superioare. Niemans 
își anunţase din timp vizita și era limpede că sosirea sa nu 
fusese o surpriză. 

Auzind băzâitul motorului scaunului cu rotile, se întoarse și 
realiză că înșiruirea de clișee nu se terminase și avea să 
continue, poate, până la finalul întâlnirii. 


VP - 116 


Franz Karl-Heinz von Geyersberg semăna cu profesorul 
Xavier, mentorul telepat al X-Men-ilor: o adevărată sosie a 
acestui personaj. Pe deplin pleșuv, avea un chip osos, marcat de 
suferință, orbitele îi erau adânci, pomeții proeminenţi și 
maxilarul inferior părea cel al unui crocodil... Zadarnic ar fi 
căutat cineva o asemănare cu superba sa nepoată Laura sau cu 
Jurgen cel roșcat. Insă, la urma urmei, Franz nu era decât 
ramura moartă a arborelui genealogic, unchiul celibatar fără 
urmași. 

După prezentările sumare, gazda făcu o propunere: 

— E un soare splendid, haideţi să stăm de vorbă afară. 

Niemans îl urmă pe invalid de-a curmezișul unei săli mari. Nu 
apucă decât să remarce mobilierul furniruit, tapiseriile, trofeele 
de vânătoare și ornamentele din fier forjat care decorau 
încăperea. leșiră pe o terasă care oferea priveliștea unei grădini 
amenajate în stil franțuzesc. Mobilierul de grădină din fier vopsit 
în alb, răspândit pe întreg spaţiul terasei, întregea o imagine 
desprinsă parcă dintr-o revistă de peisagistică. 

— Luaţi loc, vă rog. 

Franz von Geyersberg ocupase deja un loc privilegiat, la una 
dintre mese, într-o poziţie ce-i oferea cea mai bună perspectivă 
asupra grădinii. Niemans se așeză cu spatele la grădină, căci nu 
ținea morţiș să o admire. 

— Doriţi o cafea? 

Polițistul nu avu timp să răspundă: contele scutura deja un 
clopoțel, după cutumele de odinioară. Urmară câteva momente 
de tăcere, întrerupte doar de ciripitul păsărilor ascunse în 
coroanele copacilor și de clipocitul vesel al artezienelor. 

După sosirea majordomului, cu tava sa de argint, își savurară 
cafelele fără vreun cuvânt, sorbind din ceștile albe cu 
decoraţiuni de aur. Domnea o atmosferă calmă, lipsită de orice 
urmă de ostilitate. Decanul de vârstă al familiei von Geyersberg 
părea bine dispus și binevoitor la adresa poliţiei franceze. De 
altfel, dădu în curând glas acestei bunăvoinţe, punând deoparte 
cana de cafea: 

— Sunt gata să vă răspund la întrebări. 


VP - 117 


28. 


Din nou, gazda nu-i oferi lui Ni&mans răgazul necesar pentru 
a începe: 

— Sper că v-aţi simţit bine la Vila de Sticlă. 

Polițistul își așeză ceașca pe masă, străduindu-se să o facă cu 
o delicateţe pe măsura locului în care se afla. 

—A fost perfect. Nepoata dumneavoastră are harul 
ospitalităţii. 

— Știaţi că Laura mi-este și fină? De fapt, o consider 
întrucâtva fiica mea... 

Era un bun prilej să ducă discuţia pe calea cea bună. 

— Nutreaţi aceleași sentimente și faţă de Jurgen? 

— Jurgen... 

Franz îi repetase numele pe un ton visător, dar chipul i se 
întunecase pe dată, adâncindu-i ridurile. Privit mai îndeaproape, 
unchiul Franz se dovedea o versiune mai feroce a profesorului 
Xavier: avea nasul coroiat, ochi pătrunzători, ce păreau a-l 
sfredeli pe interlocutor, iar poziția sa în scaunul cu rotile 
amintea de cea a unui vultur odihnindu-se, cu capul retras între 
aripi. 

Trecu un minut de tăcere, apoi bătrânii se îndreptă, brusc. 

— Bineînţeles, rosti el, pe un ton ce nu admitea replică. Jurgen 
era mai fantezist, desigur, mai imprevizibil, dar răspunsul e 
categoric da: îl iubeam la fel de mult ca pe sora sa. 

— Ce înțelegeți prin „fantezist”? 

— Sunt convins c-aţi auzit despre înclinațiile sale mai... 
aparte. 

— Nu credem că acestea au avut vreo legătură cu moartea 
sa. În schimb, aș vrea să știu dacă, în viaţa de zi cu zi, Jurgen 
avea un comportament special. 

Franz afișă o expresie uimită; nu înţelesese întrebarea. 

— Schimbări neașteptate ale dispoziţiei? preciză Niemans. 
Sau poate atitudini disprețuitoare, reacţii violente care i-ar fi 
putut atrage dușmănia cuiva. 

— Jurgen avea o avere de aproape cinci milioane de euro. 
Dacă avea vreun dușman, cu siguranță nu și-l făcuse fiindcă se 
trezise într-o zi mai prost dispus. 


VP - 118 


— Nu mă gândesc la bani acum. Barbaria crimei și 
originalitatea cu care a fost aceasta regizată mă duc cu gândul, 
mai degrabă, la un motiv personal, o dușmănie îndelung nutrită. 
Ceva care să justifice o răzbunare cumplită. 

— O răzbunare? 

Franz nu-și ascunse surprinderea; ochii săi verzi luceau într-un 
fel aparte, ce-i trăda inteligenţa superioară. 

— Era o simplă ipoteză. 

Aristocratul clătină din cap dezaprobator. În definitiv, la ce să 
se aștepte de la un poliţist francez? 

— Vorbiţi-mi despre relația dintre Laura și Jurgen, se grăbi 
Niemans să intervină, pentru a nu-i da răgaz bătrânului castelan 
să i-o reteze. 

— Erau inseparabili și-și ţineau mereu spatele unul altuia. 

Nu era deloc o noutate pentru Niemans. 

— După ce au crescut, complicitatea lor a rămas la fel de 
puternică? 

— Niciunul dintre ei n-ar fi făcut vreodată ceva fără să-i 
împărtășească și celuilalt. 

Lui Ni&mans îi veni în minte ceea ce aflase despre schimburile 
de parteneri sexuali la care se dedau cei doi fraţi. Preferă însă 
să nu aducă în discuţie acest aspect, sau mai degrabă să-l 
abordeze mai pe ocolite: 

— Niciunul dintre ei nu s-a căsătorit. Din informaţiile pe care 
le avem, niciunul dintre ei nu are un partener sau o parteneră 
oficială. Credeţi că apropierea dintre ei ar fi putut fi o piedică în 
calea unor relaţii personale? 

Franz făcu un semn către majordom, aflat în afara câmpului 
vizual al lui Niemans, iar acesta veni să le umple din nou ceștile 
de cafea. 

— Cu riscul de a mă repeta: averea e un factor izolator, rosti 
unchiul. Toată lumea a fost mereu foarte amabilă și deferentă 
cu Jurgen și Laura, dar în cine să fi putut avea încredere, având 
în vedere sumele aflate în joc? Cel puţin știau că pot conta unul 
pe altul. 

— Dar Max și Udo? 

Infirmul făcu un gest scurt cu mâna, de parcă și-ar fi măturat 
o firimitură de pâine de pe pantaloni. 

— Cu ei e o cu totul altă poveste. 

— Ce poveste? 


VP - 119 


— Într-un fel, e o inversare a pariului lui Pascal: totul e 
îngăduit. Dacă Dumnezeu există, mă va ierta, căci e milostiv. 
Dacă nu, măcar voi fi profitat din plin de viaţă. 

Cu siguranță, lui Niemans nu i-ar fi trecut prin minte să-l 
citeze pe Pascal în același context cu cei doi imbecili din seara 
precedentă. 

— Prea multă filosofie pentru mine. 

— Cunosc această tactică poliţienească, îi replică Franz. 
Încercaţi să vă prefaceţi mai neinstruit, pentru a adormi 
vigilenţa adversarului. 

De fapt, Niemans n-avea niciun chef să joace rolul unui 
Columbo, dar ce rost ar fi avut să se apere? Mai degrabă, venise 
vremea să abordeze subiectele mai sensibile. 

— Mi s-a dat de înțeles că Jurgen și Laura au fost niște patroni 
foarte duri. 

— Cine afirmă asta? Salariaţii? Concurența? Sindicatele? 

Franz își așeză cu delicateţe cana pe masă. 

— Domnule comandant, cunoașteţi firea omenească. Pentru 
ceilalți, patronii sunt întotdeauna niște ticăloși. Ştiţi ce spunea 
Churchill? „Conducătorul unei întreprinderi e întotdeauna privit 
fie ca o fiară, fie ca o vacă de muls. Puţini văd însă în el ceea ce 
este: un cal de povară”. 

Niemans nu avea dispoziţia necesară și nici timpul pentru a 
polemiza pe acest subiect cu miliardarul iubitor de păsări. 

— Pe de altă parte, nu sunt nicidecum omul potrivit pentru a 
vorbi despre ceea ce se întâmplă în intimitatea grupului VG, 
reluă bătrânul. N-am lucrat niciodată în cadrul acestuia, nu am 
avut deloc apetenţă pentru afaceri. 

Râse, un hăhăit dezagreabil. Avea o veselie stridentă, cu niște 
inflexiuni de aroganță care îţi dădeau imediat senzaţia că-i ești 
inferior. 

— Mai exact, n-am avut o apetenţă deosebită pentru nimic în 
special... 

— In afară de natură. 

— Într-adevăr, în afară de natură, încuviinţă bătrânul von 
Geyersberg. 

— Toţi membrii familiei von Geyersberg au fost pasionați de 
vânătoare. Cum se face că nu le-aţi împărtășit acest interes? 

Franz își plecă privirea; aparent, era un subiect asupra căruia 
merita să insiste. 


VP - 120 


— Concepţia mea despre ecologie e alta. De altfel, am 
practicat și eu vânătoarea... iar rezultatul a fost... acesta. 

Rostind ultimul cuvânt, își încleștă mâinile pe cotierele 
fotoliului cu rotile. Niemans tresări. 

— Aţi fost rănit în timpul unei partide de vânătoare? 

— Eram mult mai tânăr, răspunse Franz, de parcă asta ar fi 
fost o scuză. Pe-atunci, fratele meu Ferdinand nu era încă 
trăgătorul de elită care avea să devină mai târziu. Sau poate, 
dimpotrivă, trăgea deja prea bine, adăugă el pe un ton ironic. 

— Staţi așa, fi întrerupse Niemans. Credeţi că v-a rănit 
intenţionat? 

— Un lucru e sigur: un glonț pornit din arma lui m-a țintuit în 
acest fotoliu. Ei, dar acum nu mai are nicio importanţă, încheie 
el, cu un gest evaziv. 

Niemans își notă această informaţie într-un cotlon al minţii. 
Bătrânul huhurez avusese, iată, un motiv cât se poate de serios 
pentru a se răzbuna, chiar dacă această răzbunare venise târziu 
și nu mai putea fi îndreptată decât împotriva urmașilor lui 
Ferdinand. 

— De ce nu-mi vorbiti despre atacul împotriva Laurei? întrebă 
pe neașteptate Franz, aţintindu-și privirea sfredelitoare în ochii 
lui Niemans. 

— Urma să o fac, dar... 

In clipa aceea, dinspre curtea din față se auzi un scrâșnet de 
frâne pe pietriș; un zgomot ca acela al unei ploi de pietricele pe 
suprafaţa vitraliilor de la ferestre. 

O mașină tocmai oprise pe aleea din faţa castelului. Se auziră 
pași grăbiţi, apăsaţi, iar în clipa următoare Laura năvăli pe 
terasă. 


29. 


— Ce naiba căutaţi aici? 

Furia o îmbujorase, astfel încât arăta acum asemenea eroinei 
unui basm: ochi mari și negri, gât subţire, grațios, și o cascadă 
de bucle întunecate. Ce-i drept, semăna mai mult cu mama 
vitregă a Albei-ca-Zăpada decât cu Cenușăreasa... 

Niemans se ridică în picioare, din reflex. 


VP - 121 


— E o anchetă de proximitate. 

O pufoaică fără mâneci, pantaloni pană și cizme negre: ţinuta 
Laurei părea să indice că abia coborâse din șa. Se proţăpi în fața 
polițistului. 

— Cu ce drept îl interogaţi pe unchiul meu? 

Din curtea exterioară răsună din nou scrâșnetul pietrișului 
tulburat de frâne, iar reflexiile colorate ale unui girofar răzbătură 
până în grădină. Laura venise escortată de polițiștii germani 
însărcinaţi să o păzească. 

Răspunsul la întrebare îi fu dat de unchiul său: 

— E doar o simplă conversaţie, draga mea. 

Furia Laurei fu sporită de această observaţie. 

— Până la urmă, ce căutaţi, de fapt? întrebă ea, șuierându-și 
cuvintele printre dinţi. De când aţi venit, n-aţi făcut altceva 
decât să răscoliți rahatul... 

Niemans nu reușea să înțeleagă ce anume declanșase 
această dezlănţuire de agresivitate. Franz se apropie de 
nepoata sa, iar scaunul cu rotile emise un bâzâit ciudat, ca de 
albină. 

— Nu te enerva, îngerul meu... 

Laura ocoli scaunul invalidului și luă o pătură așezată pe 
spătarul unuia dintre scaunele de fier. 

— Ar trebui să intri, spuse ea, așezându-i pătura pe umeri. Ai 
să răcești. 

Ea îl sărută pe frunte și-i făcu semn unei infirmiere, care își 
făcu apariţia ca din neant. 

Franz se lăsă condus spre intrare. 

— Mi-a făcut plăcere să vă întâlnesc, domnule comandant. 

— Plăcerea a fost de partea mea, spuse Niemans, înclinându- 
se. 

Din acel moment, unchiul Franz dispăru pentru Niemans, căci 
Laura se proţăpise din nou în faţa sa, ocupându-i întreg câmpul 
vizual. În ochii ei adânci și negri se citea limpede o ură 
neîmpăcată. Dar cine oare îi iubește pe caralii? 

În decurs de numai câteva ore, îi fusese dat să o întâlnească 
pe Laura în trei ipostaze. Cea în care își purta doliul elegant, ca 
o divă; cea în care înainta prin pădure în toiul nopţii, ca o 
nălucă; iar acum, furia dezlănţuită, cea în care nu suporta ideea 
ca vreunul să-i deranjeze familia. 


VP - 122 


— Ei, aveţi de gând să-mi explicaţi ce căutaţi aici? insistă ea, 
încrucișându-și brațele. leri parcă era vorba că vinovatul a fost 
prins. 

— Așa este, răspunse Niemans pe un ton împăciuitor. Dar 
Krauss n-a avut nimic de-a face cu moartea fratelui 
dumneavoastră. 

— Au apărut noi elemente în anchetă? 

— Ne gândim c-ar putea fi vorba de o răzbunare. Cineva 
poartă sâmbetele familiei dumneavoastră, din cauza unor 
întâmplări din trecut, care au, fără îndoială, legătură cu 
vânătoarea... 

— Și v-aţi trezit să-l interogaţi tocmai pe Franz pentru a da de 
urma acestui cineva? Pe Franz, care și-a petrecut întreaga viaţă 
țintuit într-un scaun cu rotile? 

Niemans își stăpâni cu greu tentaţia de a-i mângâia obrazul 
năpadit de roșeaţă. 

— Franz tocmai mi-a vorbit despre „accidentul” său, petrecut 
la vânătoare, replică el, recăpătându-și sângele rece. 

— Nu eram încă născută atunci când s-a întâmplat. 

— Așa e, dar asta nu înseamnă că acest „accident” n-ar putea 
fi un motiv de răzbunare al naibii de plauzibil. 

— Mă tem că nu înţeleg. 

— Poate că Franz a vrut să se răzbune pe fratele său 
ucigându-l pe Jurgen. 

Buzele femeii se strâmbară într-o grimasă vădit dezgustată și 
era cât se poate de limpede că și ea se abţinea cu greu să nu-i 
tragă o palmă. 

— Veniţi cu mine, porunci ea, într-un târziu. 

Intrară în coridorul de marmură, iar Laura începu să urce 
scările cu pași mari, ţinându-se de balustrada de piatră. Din 
câţiva pași ajunse la etaj. Niemans o urmă, gâfâind voinicește. 

Ea se întoarse iar el se opri, țintuit de privirea ei. Polițistul îi 
intuise intenţia: voia să îi prezinte „familia” sa, galeria de 
portrete, de mari dimensiuni, à la Gainsborough, înșirate pe 
peretele opus scărilor. 

— Dietrich von Geyersberg, rosti ea, cu intonaţia solemnă a 
unui maestru de ceremonii. A domnit peste sudul landului 
Baden-Wurttemberg la începutul secolului XX. Una dintre 
îndeletnicirile sale predilecte era să radă sate întregi de pe faţa 


VP - 123 


pământului pentru a-și extinde domeniile forestiere; mai exact, 
terenul de vânătoare. 

Pentru a-i face pe plac Laurei, Niemans studie chipul 
bărbatului din portret. Avea o figură aspră, cu o mustață 
îngustă. Purta o cravată ascot, una dintre vestele la modă în 
Belle Époque și un ceas de buzunar al cărui lanţ se ivea din 
buzunarul vestei. Era o reprezentare fidelă a acelei Prusii pe 
care, în acea vreme, întreaga Franţă o detesta cu patimă. 

— Oamenii lui Dietrich obișnuiau să incendieze casele 
țăranilor, pentru a-i obliga să se mute. In familia noastră, 
animalele au fost întotdeauna mai importante decât oamenii. 
Sau, mai degrabă, plăcerea de-a ucide animalele... 

Laura cobori câteva trepte, iar Niemans se retrase câţiva pași, 
pentru a ajunge la nivelul ei, în dreptul următorului tablou. 

— Marele Klaus, continuă ea, pe același ton vădit ironic. A fost 
foarte apropiat de naziști și a contribuit din plin și cu entuziasm 
la eficacitatea flotei auto a Wehrmacht-ului. 

În rama aurită se afla tabloul unui tip solid, purtând un sacou 
de flanelă, cu umeri largi. Cu mutra sa pătrăţoasă, părul dat cu 
briantină și mustaţa subţire, acest strămoș al Laurei amintea ca 
înfățișare de starurile de cinema de la începutul epocii filmelor 
vorbite; era limpede însă, din expresia sa, că atunci când 
deschidea gura, o făcea pentru a-și lătra ordinele, asemenea 
unui ciobănesc german. 

— Despre el s-a spus mereu că ar fi organizat vânători în care 
evreii ar fi jucat rolul prăzii... Simpatic, nu? 

Era ocazia ideală pentru a pomeni de Vânătorii negri. Fără 
îndoială, „marele” Klaus fusese cel care-i întinsese o mână de 
ajutor lui Oskar Dirlewanger după încheierea războiului. Dar... 
fiecare lucru la timpul său. Niemans prefera să o lase pe contesă 
să-și încheie micul ei tur ghidat. 

— Wolfgang, bunicul meu. Veșnic zâmbitor, veșnic plin de 
înţelegere, deși nu ezita să folosească muniţie reală împotriva 
greviștilor... O  întruchipare perfectă a unui industriaș din 
Germania Federală a anilor cincizeci. 

Pieptănătură cu cărare pe mijloc, ochelari de baga și un 
zâmbet fermecător, o expresie ce sugera bunăvoință și, 
totodată, o indiferenţă incoruptibilă. În privire i se ghicea o 
megalomanie abia disimulată, o ambiţie nemăsurată, care însă 
părea că-i vine ca o mănușă. 


VP - 124 


Laura cobori din câţiva pași ultimele trepte și ajunse în holul 
cel mare, unde un ultim portret era atârnat la loc de cinste. 
Înfăţișa un bărbat la vreo patruzeci de ani cu trăsături 
enigmatice, tuns scurt și cu ochelari; chipul lui exprima blândeţe 
și afișa un aer oarecum distrat care, fără îndoială, nu se potrivea 
cu înaltele-i funcții. 

— Dragul de tata... A muncit mult pentru reunificarea 
Germaniei. Înainte însă, obișnuia să se descotorosească de 
colaboratorii deveniți incomozi denunțându-i drept spioni ai 
Germaniei Democrate. 

Laura își încrucișă brațele, vizibil satisfăcută de acest muzeu 
personal al ororilor, a cărui prezentare părea să o fi calmat. 

— Frumoasă galerie de portrete, enunţă Niemans în chip de 
concluzie, sperând să orienteze discuţia în direcţia pe care o 
dorea. Ce încercaţi să-mi dovediţi? 

— Vreau să vă demonstrez că, în ceea ce privește o posibilă 
răzbunare, aveţi de ales între o mulțime de motive. Jumătate din 
landul Baden-Wurttemberg ne detestă, iar cealaltă jumătate se 
teme de noi. Cu siguranţă, nimeni nu va vărsa nici măcar o 
lacrimă la mormintele noastre. Prin urmare, Niemans, ucigașul 
trebuie căutat în afara familiei, iar nu în interiorul ei. Lăsaţi-mi 
unchiul în pace! 

Venise vremea ca Niemans să treacă la atac: 

— Aţi auzit vreodată vorbindu-se despre Vânătorii Negri? 

Efectul produs de spusele sale îi depăși cu mult așteptările. 
Figura Laurei păru să se descompună. Nu mai era roșie de furie; 
chipul îi căpătase o paloare bolnăvicioasă, albăstrie. Fără vreun 
cuvânt, trecu prin faţa lui și traversă din nou holul, îndreptându- 
se spre cea mai apropiată ușă-fereastră, cu tocurile cizmelor 
pocnind sonor în contact cu pardoseala de marmură. 

Niemans se temu că femeia avea să urce în mașină și să se 
facă nevăzută în doar câteva secunde, dar o descoperi la 
intrare, aprinzându-și o ţigară cu mâinile tremurânde. 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare, spuse el, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Ce știți despre Vânătorii Negri? 

Ea se întoarse și suflă fumul înspre mutra lui. 

— Basme. De șaptezeci de ani, zvonurile de genul ăsta ne fac 
capul calendar. Străbunicul meu i-ar fi adăpostit pe acești 
ticăloși și le-ar fi dat de lucru în uzinele sale. N-aţi găsit niciun 
alt suspect mai plauzibil? 


VP-125 


Din nou, un nor de fum propulsat spre el. 

— Câinele care v-a atacat azi-noapte era un roetken, specia 
preferată a Vânătorilor Negri. 

— Dar nu m-a atacat... 

— Pentru că am intervenit la timp. 

— Nu mai există rdetkeni în Europa de șaptezeci de ani. 

— leri, în parcul dumneavoastră, a existat unul, care avea 
tatuat simbolul batalionului blestemat. 

Laura făcu câțiva pași, trăgând din ţigară. Niemans se gândi, 
privind-o, că portretul ei avea să se potrivească de minune în 
galeria din holul de marmură, alături de cel al tatălui ei. 

— Așadar, vânaţi fantome? 

— Nu e nimic de râs, Laura, îi replică el, apropiindu-se. 
Pericolul e cât se poate de real și, după părerea mea, sunteţi 
următoarea pe listă. 

Laura își aruncă ţigara și o strivi sub cizmă, cu o mișcare 
iritată. 

— Găsiţi ucigașul, Niemans! Și, mai ales, lăsaţi-l în pace pe 
unchiul meu! 

Polițistul se înclină, supus. Nu știa de ce, dar îi plăcea ideea 
de a-i părea respectuos și devotat acestei nemţoaice autoritare. 

Cobori treptele, îndreptându-se spre Volvo-ul său. Din reflex, 
privi peste umăr: Laura se făcuse nevăzută. In schimb, Franz 
von Geyersberg îl urmărea cu privirea de la una dintre ferestrele 
de la etaj. 

Un alt portret în galeria familiei. 

Niemans îi făcu un semn cu mâna și, exact pe dos decât fi 
ceruse Laura, se gândi că trebuia să sape pe mai departe în 
interiorul clanului, iar nu în afara lui. Mobilul crimei și poate 
chiar făptașul se aflau în sânul acestei fermecătoare familii. 


30. 


Ivana nu mai văzuse niciodată așa ceva. Întregul oraș părea 
să fi apărut din imaginaţia ilustratorului unei cărți pentru copii. 
Casele tradiționale rivalizau în numărul de bolte și structuri 
ornamentale, iar acoperișurile se întreceau în crenelurile care de 
care mai fanteziste. Fațadele erau zugrăvite în roșu, în verde 


VP - 126 


sau în alb, iar iedera și gardurile vii completau decorul. Orologii 
mari, cu ace aurite, sunau din turlele de la colțul străzilor, iar 
tramvaiele roșii care treceau dădeau impresia că aici, la 
Freiburg im Breisgau, Crăciunul era sărbătorit în fiecare zi. 

În mintea Ivanei, admiraţia se combina cu un vag sentiment 
de inadecvare. Spre deosebire de majoritatea covârșitoare a 
adulţilor, ea nu resimțea niciun fel de nostalgie după vârsta 
fermecată a copilăriei. Pentru ea, basmele erau ceva de care 
auzise în treacăt, scornelile fraţilor Grimm sau ale lui Perrault 
nu-i întovărășiseră serile, înainte de culcare. Micuţei Ivana nu-i 
citise nimeni povești cu prințese, nu-i desfătase nimeni privirea 
cu ilustraţii minunate cu elfi și nici nu o îndemnase nimeni să 
admire literele caligrafiate în stil vechi din cărțile ilustrate. Tatăl 
ei o învăţa să citească etichetele sticlelor de alcool, în vreme ce 
mama sa se ascundea ca să nu încaseze o bătaie. După 
moartea lor, la orfelinat, serile însemnau o jumătate de oră 
petrecută în faţa televizorului, iar apoi culcarea, fără alte 
farafastâcuri. 

Pe la jumătatea după-amiezii, Ni&mans o sunase și-i ceruse să 
găsească un hotel la Freiburg. Nu-i dăduse prea multe detalii, 
dar era limpede că nu mai erau bineveniţi la Vila de Sticlă. 

La rândul ei, Ivana îl rugase pe Kleinert să o ajute să le 
găsească undeva două camere. Indatoritor ca întotdeauna, 
neamțul le recuperase bagajele de la vilă și o însoţise în centrul 
orașului, pe o stradă pietonală flancată de tufe de glicină. Aici, 
un hotel cu fațada zugrăvită în roz și cu o pisică aurie din tablă 
tolănită deasupra intrării își deschisese porțile în faţa sa. 

Kleinert plecase să-și scrie rapoartele, iar Ivana își aștepta 
mentorul; se așezase între două ghivece enorme cu mușcate, 
direct pe caldarâmul de piatră cubică, și fuma. 

— Ăsta-i palatul nostru? 

Ivana tresări și ridică privirea spre Niemans. Chipul lui nu 
afișa doar expresia obișnuită din zilele mai proaste, ci părea de- 
a dreptul devastat. 

— Ei? Asta-i locul? 

Ivana încuviinţă din cap, în timp ce se ridica în picioare și-și 
strivea mucul de ţigară într-unul dintre ghivece. Intrară în hotel 
și urcară spre camerele lor. 

Scările aveau balustradă din fier forjat antichizat, iar pe 
pereţi, aplicele aveau forma unor torţe false. 


VP - 127 


Pe culoar, Ivana încercă un început de conversaţie: 

— Drăguţ oraș, nu-i așa? 

— Mda, a trebuit să parchez la zece minute de-aici, mormăi 
el, drept răspuns. 

Ea nu mai îndrăzni să-l întrebe care avea să le fie programul 
în continuare. 

Deschise ușa și descoperi o cameră micuță și cochetă. 
Tapetul de pe pereţi înfățișa păstori cu halbele de bere în mâini, 
dansând hora. Minunat! 

Ivana se apucase să-și deschidă geanta când auzi bătăi în 
ușă. 

In prag stătea Niemans. Nu-și dezbrăcase haina neagră, 
șifonată, iar chipul îi era la fel de cătrănit. Părea că nici măcar 
nu se ostenise să intre în propria lui cameră. 

— Haide, fac cinste cu o bere. 


31. 


Fiecare dintre ei aflase ceva interesant. Ea, povestea fetiţei 
ucise de un rdetken. El, pe cea a unchiului schilodit la vânătoare 
de propriul frate. 

In realitate, aceste două întâmplări care nu aveau prea mare 
legătură cu moartea lui Jurgen îi întăriseră lui Niemans 
convingerea că se aflau pe calea cea bună. 

— Și care ar fi calea asta? întrebă Ivana, cam nedumerită. 

— Avem de-a face cu o răzbunare legată de ceva petrecut în 
trecut. 

— A cui răzbunare? A lui Franz? 

— N-am spus asta. Poate că întreaga poveste cu accidentul 
de vânătoare nu are legătură cu cazul nostru de crimă. 

— Nu-mi dau seama unde vrei să ajungi. 

— Ce vreau să subliniez e că familia aceasta are o mulţime de 
secrete, iar acestea își au originea mai departe în timp decât ne- 
am putea noi gândi. 

— Dar ce fel de secrete? 

— Nu știu. Ce știu e că trebuie să săpăm mult mai adânc. 

Conversaţia era o înșiruire de cuvinte fără prea mult sens. Dar 
Ivana era încântată să-l regăsească pe Niemans „al ei”, cel 


VP - 128 


misterios, taciturn și mânat de instincte. Copoiul însetat de 
sânge capabil să urmărească un criminal până la confruntarea 
finală... 

Se plimbau prin centrul pietonal al orașului, ca doi turiști 
oarecare. Totul părea a fi nou în jur, dar construit și conceput în 
veacul al XVII-lea, într-o epocă din afara timpului, când bărbaţii 
purtau pantaloni de piele, iar femeile rochii cu bustiere 
generoase și o mulţime de dantele. 

Aparenţele erau însă înșelătoare. 

Freiburg im Breisgau era un oraș universitar, sută la sută 
ecologist, atât de modern încât putea să dea lecţii întregii 
Europe. Magazinele de produse bio aveau dimensiunile unor 
hypermarketuri și toată lumea circula doar pe biciclete. Orașul 
era luminat cu energie solară și localnicii își reciclau gunoiul 
pentru a produce compost. Cu toate acestea, pe străzile orașului 
treceau calești, iar bocănitul copitelor pe caldarâm amintea 
celor ce-l auzeau de tradiţiile istorice ale urbei. 

Deodată, Niemans coti pe-o stradă, apoi pe alta; părea că, 
brusc, căpătase cunoștințe aprofundate despre topografia 
orașului. Dădură ocol unei piaţete și ajunseră în faţa unei clădiri 
stranii: avea fațada de-un roșu aprins, ornamente aurite, striate 
și garguli la fiecare etaj. 

— Casa cu balenă, anunţă Niemans pe un ton solemn. Din 
câte știu, aici a locuit la un moment dat Erasmus. 

Ivana habar n-avea cine fusese acest Erasmus. Cunoștea doar 
programul cu acest nume care finanța călătoriile de studii 
pentru studenţii din întreaga Europă. 

Așteptă urmarea, dar Niemans nu mai continuă. 

— Ciudat, riscă ea un comentariu. 

— Ce anume e ciudat? 

— Casa asta vopsită în roșu, cu toate brizbrizurile aurii... E 
ciudată. 

Niemans oftă și-i întoarse spatele, făcând cale întoarsă. 

— Ce e? Ce anume mi-a scăpat? întrebă ea, ajungându-l din 
urmă. 

— Asta-i casa din Suspiria. 

— De unde? 

—E un film horror din anii șaptezeci, regizat de Dario 
Argento. 

— A fost filmat aici, în casa asta? 


VP - 129 


— Doar în exterior. 

— Și de ce se numește Casa cu balenă? 

— Habar n-am. 

Din cale afară de interesant... Cotiră pe o străduţă mărginită 
de un canal deschis prin care curgea un pârâiaș. Ivana mai 
văzuse astfel de rigole și citise în ghidul turistic al orașului că ele 
posedau o putere magică: cea care făcea un pas în apă avea să 
se căsătorească în același an cu un localnic... 

În minte îi reveniră imaginile câtorva bărbaţi frumoși pe 
biciclete, văzuţi în treacăt, iar Ivana atinse discret suprafața 
apei cu călcâiul bocancului. Nu strica să-ncerce... 

Inaintară pe cheiul unui canal mărginit de balustrade și 
ajunseră într-o piaţă străjuită de sălcii plângătoare. Niemans 
dădu la o parte frunzișul des, dezvăluind calea de acces spre o 
terasă cu mese de grădină și felinare pătrate. 

Se așezară și comandară câte o bere. 

După câteva minute de tăcere, Niemans, cu gulerul ridicat și 
mâinile înfundate în buzunare, începu să vorbească, cu privirea 
pierdută în direcția canalului. 

— E un film genial, rosti el, de parcă nu și-ar fi întrerupt 
niciodată conversaţia. Și, în același timp, greu de înţeles și prost 
filmat. E un film de-o violenţă nemaiauzită, o poveste despre 
niște tinere dansatoare care sunt ucise, una după alta, de către 
o vrăjitoare... 

Ivana nu pricepea unde voia să ajungă Niemans. 

— Când eram adolescent eram obsedat de violență. A mea, a 
celorlalţi. Eram nebun după filmele de groază. Bântuiam prin 
sălile de cinema insalubre doar pentru a vedea sângele curgând 
pe ecran. Uneori, aveam senzaţia că sângele acela roșu, mult 
prea roșu, specific pentru filmele din anii șaptezeci, impregna 
catifeaua tapiţeriei de pe scaunele din sală. Priveam, deopotrivă 
fascinat și panicat, imaginile de pe ecran și căutam o ieșire în 
mine însumi, ceva care să mă reconforteze, să mă încălzească... 
N-am reușit să găsesc acea ieșire decât mai târziu, când am 
devenit poliţist. De-abia atunci când am început să mă lupt cu 
criminalii, pentru a readuce pe străzile cufundate în haos 
siguranţa, am reușit să îmi recapăt echilibrul interior... 

Ivana nu se așteptase ca vederea Casei cu balenă să aibă un 
astfel de efect asupra lui Niemans. În mod normal, polițistul nu 
era deloc generos în a face confidenţe. 


VP - 130 


Le fură aduse berile, iar Ni&mans sorbi îndelung dintr-a sa. 

— Violenţa m-a salvat de violenţă, continuă el. N-am reușit să 
găsesc soluţia problemei, dar am devenit o parte din aceasta. 
Acum câţiva ani am crezut că întrezăresc o parte din răspuns și 
am înțeles că cei care reușesc să îl afle nu supraviețuiesc. 

Spusele lui Ni&mans n-aveau nicio noimă. Ivana știa însă cât 
se poate de limpede că el nu mai era polițistul care fusese 
odinioară. Povestea de la Guernon nu-l mutilase doar fizic, ci îl 
devastase și psihic. 

Coma, operaţiile suferite, convalescenta... Inainte de toate 
astea, Niemans clocotea de-un preaplin de energie; lovea în tot 
ce mișca, iar lovitura de graţie o dădea fără nicio ezitare. 
Apostol al unei justiții imediate, fusese polițist în sensul cel mai 
rău al noţiunii: violent, imprevizibil, ignorând legea și, totuși, 
ajungând la rezultate de ordin superior. 

În prezent, Ni&mans intrase în rândul lumii. Brutalitatea îi 
fusese absorbită de coma prin care trecuse așa cum lumina e 
absorbită de o gaură neagră. Din fiara dinainte nu mai rămăsese 
decât un bătrân întors din moarte, care încerca să-și 
demonstreze valoarea înainte de-a fi trimis la naftalină, să arate 
că încă mai era capabil să facă treabă pe teren. 

Își terminase berea și, cu mâinile înfundate în buzunare, 
contempla halba goală de parcă ar fi fost încununarea unei 
munci bine făcute. 

Se ridică brusc și așeză pe masă o bancnotă. 

— Până la cină, încearcă să afli tot ce se poate despre 
Vânătorii Negri. Vreau să știu tot. 

Ivana îl măsură din cap până-n picioare. 

— Dar... unde pleci? 

— Mă duc să mă culc. 

— E abia șase după-amiaza! 

— Trezește-mă când e vremea să mergem la cină. 

Făcu stânga-mprejur și se pierdu dincolo de frunzișul sălciilor 
plângătoare. 


VP - 131 


32. 


Schuller încercase să îi impresioneze cu cele povestite despre 
Vânătorii Negri. Nu făcuse însă decât să tragă puţin cortina, 
dezvăluind doar o mică parte din dimensiunea ororii. 

Ivana cunoștea bine istoria nazismului. După părerea ei, orice 
poliţist, orice adversar al crimei trebuia să studieze în 
profunzime ceea ce se dovedise a fi cel mai amplu și mai 
cumplit experiment în istoria cruzimii omenești. 

În această cronologie a abjecţiei, una dintre culmi, sau poate 
unul dintre  abisuri, fusese reprezentat de holocaustul 
execuțiilor, de șirul de ani cu misiuni de exterminare de pe 
frontul de Est, ţintele fiind în principal evreii și partizanii. In 
patru ani, Einsatzgruppen, grupele de intervenţie, asasinaseră 
prin împușcare mai mult de un milion și jumătate de oameni. 

O cercetare sumară pe internet îi fu de-ajuns Ivanei pentru a 
înțelege că banda lui Dirlewanger fusese, în dezlănțuirea 
paroxistică a violenței, un punct de apogeu. Unul dintre 
articolele pe care le găsise se intitula „Vânătorii Negri: extrema 
extremelor ticăloșiei naziste”. Cu greu ar fi putut fi găsită o 
definiție mai exactă. 

Instalată cu laptopul la măsuţa ce-ar fi trebuit, în mod normal, 
să servească doar pentru a-și așeza cheile și portofelul, 
înghesuită între păstorii cheflii de pe perete și un șifonier lăcuit 
gigantic, Ivana înainta în cercetările sale, şocată și fascinată în 
egală măsură de ceea ce afla. 

Cel care pusese la cale tot acest coșmar, Oskar Dirlewanger, 
a cărui fotografie o văzuseră în laboratorul lui Schuller, era 
întruparea perfectă a „noului om german”. După Primul Război 
Mondial, în urma căruia rămăsese invalid (avea un braţ 
paralizat), Dirlewanger se afirmase drept un adevărat „câine al 
războiului”, criminal și curajos deopotrivă. 

Ulterior, întoarcerea la viaţa civilă nu-i fusese deloc ușoară: 
mașinăria ucigașă se trezise, pe neașteptate, lipsită de obiectul 
muncii sale. Angajat ca ofițer al SA în anii treizeci, Dirlewanger 
acumulase un cazier prodigios. Fusese arestat iniţial pentru 
întreţinerea de relaţii sexuale, în mod repetat, cu o minoră sub 
paisprezece ani. Urmaseră apoi ciocniri cu legea din pricina unor 
„malversaţiuni financiare”. În cele din urmă, Dirlewanger 


VP - 132 


ajunsese în lagărul de la Welzheim, rezervat celor care 
comiseseră infracţiuni de natură sexuală. 

În momentul izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial, 
Dirlewanger a fost reabilitat. Ticălosul își păstrase bunele relaţii 
în cadrul armatei, iar experienţa sa militară era un atu major. 
Condamnările i-au fost anulate, iar Himmler i-a încredinţat 
conducerea unei brigăzi de tip nou, o unitate specială alcătuită 
din delincvenţi care săvârșiseră fapte ce aveau legătură cu 
vânătoarea: braconierii, niște nelegiuiţi care, prin natura 
îndeletnicirii lor, se dovediseră a fi deopotrivă buni căutători de 
urme și ucigași fără pereche. 

Mai întâi în Polonia, iar apoi în Bielorusia, Vânătorii Negri și-au 
purtat războiul în felul lor aparte, hăituind în tăcere partizani, 
pierzându-se în adâncul pădurii, infiltrându-se în mediul ostil și 
atingând o perfecţiune de-a dreptul artistică în actul vânătorii... 

Erau, de asemenea, practicanți desăvârșiți ai genocidului. 
Lichidau ghettouri evreiești, terorizau populaţia locală, dădeau 
foc satelor urmând o procedură verificată: adunau toți localnicii 
într-un hambar mare sau într-o biserică, pe care apoi le 
incendiau cu lansatoarele de flăcări. Erau astfel capabili, pe 
parcursul unei singure operaţiuni, să ucidă peste zece mii de 
civili, inclusiv femei și copii. 

Rolul Vânătorilor Negri era, teoretic, acela de a menţine 
ordinea, dar ei înșiși erau un factor al generării haosului, violând 
și jefuind tot ce întâlneau în cale. Erau niște ticăloși îmbrăcaţi în 
uniforme, niște degeneraţi înarmaţi până în dinţi și însoţiţi de 
dulăi feroce, care-și făceau mendrele la adăpostul legii. 

Până și autorităţile naziste s-au neliniștit, confruntate cu atâta 
barbarie. Au fost declanșate anchete. Zvonuri, care mai de care 
mai sinistre, au început să se răspândească. Se spunea că 
Dirlewanger ucidea evrei, pe care apoi îi tăia în bucăţi pe care le 
fierbea laolaltă cu carne de cal, pentru a produce săpun. 

Și totuși, brigada lui Dirlewanger aducea rezultate, iar naziștii 
îi considerau pe inamicii din Răsărit drept suboameni, numai 
buni pentru a fi vânaţi. Dirlewanger era un adversar pe măsura 
acestora. Prin urmare, efectivele brigăzii sale au fost sporite, 
acesteia alăturându-i-se ţigani, psihopaţi, deţinuţi politici... 
Acesta era batalionul cel mai eterogen cu putinţă din întreaga 
armată germană, dar Dirlewanger, așa infirm, drogat și alcoolic 
cum era, reușea să îl controleze. 


VP - 133 


Cu toate acestea, declinul începuse. Din 1944, Vânătorii Negri 
au fost transformați în carne de tun, pierzându-și aproape trei 
sferturi din efective în urma unor operaţiuni sinucigașe. Dar, 
deși masacrați, cruzimea ticăloșilor nu s-a stins; ba dimpotrivă. 
Innebuniți de moartea și de sângele din jur, Vânătorii au început 
să-și aplice tehnicile de vânătoare în mediul urban. Cu ajutorul 
câinilor lor oribili, au asasinat civili fără apărare, scoțându-i din 
ascunzișuri, luându-le urma prin beciuri și catacombe. 

Ivana parcurgea această litanie a grozăviilor luându-și notițe. 
Uneori, câte-un film sau niște fotografii însoțeau mărturiile. O 
secvenţă, între altele, se petrecea într-un spital din Varșovia: 
nemaiavând destulă muniţie, Vânătorii ucideau bolnavii, răniții 
și infirmierele cu baioneta sau cu lovituri de bâtă. Simţeau însă 
și nevoia de distracţie. Prin urmare, Dirlewanger obligase 
infirmierele să iasă în curtea spitalului, în pielea goală, cu 
mâinile deasupra capului și cu sângele scurgându-li-se pe 
picioare în urma violurilor la care fuseseră supuse. Alesese o 
biată femeie, îi pusese ștreangul de gât și, cu o lovitură de 
picior, dărâmase grămada de cărămizi pe care aceasta abia își 
ținea echilibrul. O altă secvenţă înfățișa un individ în uniformă 
care, râzând în hohote, azvârlea în foc un copil de vreo zece ani. 
Altă filmare: un soldat care urina pe o cruce, după ce stâlcise 
fața unui preot... 

Incercând să-și recapete răsuflarea tăiată, Ivana se uită la 
ceas: era unu noaptea. Grozăviile avuseseră asupra ei un efect 
hipnotic: nici nu simţise trecerea timpului. Trebuia oare să-l 
trezească pe Ni&mans? În niciun caz. Oricum, nu simţea câtuși 
de puţin vreo urmă de foame. 

Nu fără efort, se întoarse la imaginile cu gropi comune de pe 
ecran. Fără să știe exact de ce, avea senzaţia că ucigașul pe 
care îl căutau se inspirase din grozăviile trecutului. Același suflu 
diabolic anima creierul ucigașului sau ucigașilor lui Jurgen. 
Cadavre aruncate de-a valma, în poziţii grotești, care sfidau 
legile fiziologiei umane. Adolescenţi cu articulațiile răsucite, 
copii cu gurile deschise pline de muște, femei cu fustele 
răvășite: tot atâtea jigniri la adresa vieţii, a demnităţii umane și 
a respectului datorat celor morți. lar de jur-împrejur se aflau 
câinii, ei înșiși pradă beţiei ucigașe. 

Pe ecran, sub ochii lvanei, erau înșirate numere care 
încetaseră să mai aibă o noimă. Braconierii lui Dirlewanger 


VP - 134 


uciseseră peste o sută douăzeci de mii de oameni. Acest 
masacru căpăta dimensiunile unui cataclism natural, în care 
cifrele nu puteau să redea amploarea dezastrului: o mulţime de 
oameni, un sat, un întreg popor? 

Lăsă statisticile deoparte, concentrându-se asupra unor detalii 
concrete. Află astfel că oamenii din brigada Vânătorilor Negri 
aveau felul propriu de a-și marca trecerea. Cadavrele femeilor 
violate pe care le lăsau în urmă nu rămâneau prea multă vreme 
intacte: își luaseră obiceiul de a le vâri o grenadă în vagin, 
scoțând apoi cuiul... 

Ivana ridică privirea de pe ecran și-n minte îi veni simbolul 
celor două grenade încrucișate ce fusese tatuat sub blana 
câinelui. Se aflau în miezul unui coșmar. 

Afară începuse să plouă. Picături grele loveau geamul 
ferestrei, cu sunetul unui colier de perle ce se destramă, 
împrăștiindu-se pe o pardoseală de marmură. Se ridică, cu 
gândul să arunce o privire pe fereastră și, chiar în clipa aceea, 
lumina se stinse. 

Își înăbuși un țipăt și, din reflex, începu să-și caute arma. 
Unde oare o lăsase? 

Porni de la măsuţă spre pat, pe lângă șifonier, iar ochii 
începură să i se adapteze la întuneric. Descoperi o siluetă înaltă, 
lipită de peretele din faţa ei, chiar lângă ușă. 

— Asta căutai? 

Ivana își zări revolverul Sig Sauer în mâna bărbatului. Intrusul 
i-l azvârli, iar ea reuși să-l prindă din zbor. 

— La dracu', m-ai speriat în ultimul hal! 

Niemans nu se clinti și rosti, scurt: 

— Sunt aici, afară. 


33. 


În ploaie, caldarâmul reflecta luminile străzii ca pielea 
solzoasă a unui crocodil. În aparenţă, strada era pustie. La o 
privire mai atentă însă, de la fereastră, Ivana zări la colţul 
fiecărei străzi adiacente mai mulţi bărbaţi. Unii erau pe 
motociclete, alţii pedeștri, având alături câte unul dintre acei 


VP-135 


câini pe care Ivana nu crezuse că avea să îi vadă vreodată în 
realitate. 

Erau Vânători Negri, în carne și oase, reveniţi la viaţă sub 
înfățișarea unor motociclişti siniștri. Unii dintre ei purtau 
pelerine de ploaie șiroind de apă, alţii haine de piele cu guler 
ridicat sau un soi de pufoaice cu guler de blană. Chipurile nu li 
se vedeau. Cei motorizaţi avea căşti negre și ochelari de 
motociclist de modă veche. Ceilalţi își ascunseseră feţele sub 
măști din pânză, cu porţiunea din dreptul nasului întărită, 
asemenea măștilor purtate de eroii din filmele de capă și spadă. 

Filmulețele urmărite pe ecranul laptopului de Ivana aveau 
imaginile sacadate din cauza calităţii inferioare și a vechimii 
înregistrărilor. Un efect similar era acum dat de zidul lichid al 
ploii, dând întregii scene un aspect secvențial neregulat, ca o 
imagine de arhivă trecută, în chip miraculos, în realitatea 
prezentă. 

— Ce facem? întrebă Ivana în șoaptă. 

— Ce întrebare! Îi dăm bătaie. 

— Ar trebui să-l prevenim pe Kleinert. 

Niemans deschise ușa. 

— Începi să mă calci pe nervi cu Kleinert al tău. 

Cu arma în mână, Ivana porni în urma lui Niemans. Când 
ajunseră afară, zidul de apă le încetini înaintarea, într-atât de 
deasă era ploaia. 

Niemans porni în goană spre intersecția unde îi zăriseră pe 
Vânătorii Negri. Acum însă, aversele îi împiedicau să vadă până 
acolo. Până când Ivana își luă inima-n dinţi să-l urmeze, polițistul 
se oprise deja. 

Un câine ca o flacără neagră îl izbi în plin, trântindu-l la 
pământ. Trecu pe deasupra lui, continuându-și cursa nebună 
prin perdelele translucide de apă. 

Ivana țâșni înainte. 

— Eşti în regulă? întrebă ea, încercând să-l ajute să se ridice, 
după ce-și pusese pistolul la centură. 

Era imposibil. Ni&mans părea să cântărească o tonă. Paltonul 
lui negru, greu de apă, îl trăgea și mai mult în jos. Ploaia îi izbea, 
îi hărțuia, îi ataca: picăturile păreau că vor să-i străpungă. 

— Sunt bine, la dracu', sunt..., mormăi el. 

Aplecându-se asupra lui, lvana mai auzi ceva, un murmur 
nedefinit ce-i scăpa dintre buze. Fără voia sa, polițistul repeta 


VP - 136 


fără încetare un cuvânt: réglisse... reglisse...* Cel puţin asta 
înțelegea ea din mormăitul lui. 

Când Niemans reuși, în sfârșit, să se ridice în genunchi, Ivana 
se îndreptă și-și roti privirea de-o parte și de cealaltă a străzii: 
câinele avea să se întoarcă, motocicliștii aveau să atace, la 
rândul lor... Mintea îi fugi la revolverul Glock al lui Niemans; 
acesta îi scăpase din mână poliţistului, lunecând la câţiva metri 
distanță. 

Sări într-acolo, dar un vuiet de motoare acoperi brusc larma 
ploii; motocicliștii se iviră din bezna umedă, aducând cu ei 
propria furtună, un vârtej de sunete ce păreau să otrăvească 
aerul în jur. Cu picioarele într-o băltoacă, Ivana ridică arma 
pentru a ţinti spre unul dintre motociclişti, dar un strigăt o făcu 
să încremenească. Se întoarse și-l văzu pe Niemans chircit pe 
caldarâm, ferindu-și creștetul cu ambele mâini, părând că 
plânge în hohote. 

Câinele se întorsese și se rotea încet în jurul poliţistului 
prăbușit, ca o fiară ce savurează înfrângerea prăzii. În ciuda 
întunericului, Ivana avu impresia că distinge lucirea din ochii 
dulăului, două puncte ce sclipeau ameninţător. Corpul masiv al 
bestiei lucea în ploaie, o masă neagră, uleioasă, un mecanism 
bine uns alcătuit din tendoane și mușchi croite anume pentru 
luptă. 

Se întoarse din nou, pentru a-i lua la ţintă pe motociclişti, dar 
unul dintre aceștia, care apăsase pe acceleraţie, o izbi în bărbie, 
trântind-o pe caldarâm. Până să se ridice, cei patru motociclişti 
o încercuiseră; îi vedea printre săgețile oblice ale ploii. Fiecare 
dintre ei călărea câte o motocicletă neagră, fără însemne de 
marcă, cu motorul vuind în tonalități joase. 

Mijind ochii, cu fața scăldată de ploaie, Ivana încercă să 
deslușească feţele atacatorilor săi, dar acestea erau acoperite 
de eșarfe trecute peste gură și de ochelarii de modă veche, 
asemănători cu cei purtaţi de mecanicii de locomotivă din 
veacul anterior. Eșarfele ce le ascundeau gurile aveau un 
imprimeu cu un maxilar dezgolit, de parcă cineva le-ar fi jupuit 
partea inferioară a feței. Alţi indivizi se apropiau deja, abia 
ținându-și în lesă dulăii lor oribili. 

Ivanei nu-i venea să creadă: această scenă căzută parcă la 
montaj dintr-un film cu Mad Max se desfășura în decorul ca de 


? Reglisse = lemn dulce (n. tr.). 
VP - 137 


basm al unei străzi cu mușcate la ferestre și porți de fier forjat. 
Nici urmă de vreun trecător, nici vorbă de vreo patrulă de 
poliţie: localnicii erau adăpostiţi în case, la căldură, departe de 
ploaia care învăluia tot. 

Işi pierduse și ea arma în urma loviturii primite, iar asta o 
descumpăni total. Se lăsă să cadă pe caldarâm, așteptându-se 
din clipă în clipă să fie strivită de roţile motocicletelor sau 
împușcată în cap. 

Atacatorii aveau însă, se pare, ceva mai multă imaginaţie. 
Unul dintre cei pedeștri se apropie și o apucă de păr. Ivana 
încercă să-i reziste, urlând, dar individul o târî până lângă cea 
mai apropiată motocicletă. Simţea mirosul de gaze de 
eșapament, duhoarea greţoasă a uleiului de motor încins și cea 
de benzină arsă... 

Se încordă și privirea îi întâlni ochii ce o priveau prin 
deschizăturile gemene ale cagulei. Știu, în clipa aceea, că avea 
să ducă cu sine în mormânt acea imagine. Trăia un coșmar pe 
care-l purtase în adâncul minţii și care acum se prelingea la 
suprafață, aducându-i pe buze gustul morții. 

Atacatorul o apucă de braţul drept, întinzându-i-l spre 
motocicletă. Din nou, Ivana încercă să se zbată, dar celălalt era 
mult mai puternic. Atunci când înţelese ce urma să se întâmple, 
închise ochii și urlă cât putu de tare, simțind că-i plesneau 
corzile vocale. 

Soldatul îi blocă mâna între pedala de frână și carterul de 
acceleraţie al motorului. Se aștepta să-și simtă oasele zdrobite 
de lanţul motocicletei sau de vreo altă parte a angrenajului, dar 
ticălosul își opri la jumătate gestul. 

La rândul său, motociclistul opri motorul, imitat în clipele 
următoare de ceilalţi. Se lăsă liniștea; o liniște relativă, sfâșiată 
de trilurile neîncetate ale ploii. 

Ivana nu știa ce să mai creadă; nu știa nici măcar dacă mai 
era capabilă să gândească. Cu ochii holbaţi, văzu piciorul 
motociclistului apăsând încet pedala de pornire și simţi resortul 
carterului absorbind tensiunea. 

Atunci când piciorul atacatorului avea să apese brusc pe 
pedală, degetele aveau să-i fie retezate. Era inevitabil. Acum nu 
mai putea decât să aștepte... 

Citise cândva că una dintre trăsăturile caracteristice ale minţii 
umane constă în capacitatea de reprezentare, de anticipare a 


VP - 138 


întâmplărilor viitoare. Ei bine, în aceste momente, Ivana reușea 
să-și imagineze cât se poate de limpede cum avea să i se 
desfășoare viața după ce avea să-și piardă degetele mâinii 
drepte. 

Pe de altă parte, slabă consolare, era conștientă că această 
pedeapsă era de preferat spânzurării de-un felinar sau unei 
grenade cu cuiul de siguranţă scos, îndesată în vagin... 

Avu impresia că motociclistul își ridicase piciorul pentru a lovi 
pedala; în realitate, acesta se aplecase asupra ei. Cu un gest 
scurt, își dădu la o parte eșarfa și rosti în germană, silabisindu-și 
atent fiecare cuvânt pentru a fi sigur că se făcea înţeles. 

— L-aţi ucis pe Prinţ, dar pot să vă iert asta. Cu o condiţie: să 
plecați. 

In haosul care-i cotropise mintea, Ivana crezu că individul se 
referise la Jurgen von Geyersberg, dar ideea asta n-ar fi avut 
niciun sens. Nu, cu siguranță, Vânătorul Negru vorbea despre 
câinele pe care Niemans îl ucisese noaptea trecută. 

Incercă să îngaime un răspuns, dar bărbatul ai cărui ochi erau 
ascunși de ochelarii de protecție își duse arătătorul la gură, 
cerându-i să tacă. 

— Plecaţi! Încă mai e timp. 

Cu un semn, îi porunci celuilalt să o apuce pe Ivana și să-i 
scoată mâna din angrenajul motocicletei. Abia apoi demară, 
stârnind o simfonie de vuiete, căci toți ceilalți motociclişti îi 
urmară de îndată exemplul. 

Ivana rămase locului, cu mâinile împreunate, tremurând din 
tot corpul și privind strada rămasă pustie, iluminată din loc în 
loc de triunghiurile de lumină ale felinarelor. 

Trecu un timp, habar nu avea cât. 

În cele din urmă, întoarse privirea și îl văzu pe Niemans care 
încerca zadarnic să se ridice. Plescăia în băltoacă, la fel ca un 
cormoran prins în deversarea de păcură a unui accident 
ecologic. 

Abia în acel moment își veni în fire și își pipăi buzunarul, în 
căutarea telefonului: trebuia să ia legătura cu Kleinert, imediat. 

Pe ecran îi apărea o avertizare: tocmai primise un mesaj de la 
polițistul german. Il ascultă până la capăt și înțelese că avea să 
fie o noapte lungă. 


VP - 139 


II. APROPIEREA 


34. 


Cadavrul se afla într-o râpă verzuie. O rană adâncă de doi 
metri în suprafața solului, cu pereţii acoperiţi de mușchi și 
licheni, săpată de-a curmezișul unui luminiș nisipos. De jur- 
împrejur, brazii negri interziceau accesul atât oamenilor, cât și 
anotimpurilor. 

Și de astă dată, cadavrul era despuiat. 

Și de astă dată, victima fusese castrată și decapitată. 

Capul sărmanului Max, cu urechile lui clăpăuge și părul dat cu 
briantină, fusese descoperit la câţiva metri distanţă, cu o 
crenguţă de stejar între dinţi. Încă îi căutau măruntaiele; erau, 
după toate probabilitățile, îngropate undeva pe aproape. 

Proiectoarele Serviciului științific al poliţiei germane păreau 
suspendate în aer asemenea unor lampioane chinezești, 
luminând scena și scoțând fără milă la iveală orice detaliu, 
oricât de mărunt. 

Niemans avusese timp să-și vină în fire pe drum încoace. Se 
aflau la aproximativ patruzeci de minute de Freiburg Im 
Breisgau, în adâncul uneia dintre pădurile familiei von 
Geyersberg. 

Deocamdată refuza să se gândească la Vânătorii Negri - sau, 
mai bine zis, la cei care îi imitau acum, în 2018, cu câinii lor 
îngrozitori cu tot. Abia dacă depășise panica prin care trecuse 
atunci când rdetkenul îl atacase. Veșmintele uscate pe care le 
îmbrăcase înainte de a porni la drum i se păruseră o adevărată 
binecuvântare. 

Ce anume urmărea ucigașul? Intenţiona să suprime întreg 
clanul von Geyersberg? Se răzbuna, astfel, pentru o vină a 
întregii familii? Sau scopul său era cu totul altul? 

Kleinert, la fel de palid precum însuși cadavrul, li se alătură. 

— Tălpile sunt murdare cu mușchi și fragmente de frunze. 
Înseamnă că Max a mers mai multă vreme desculţ, înainte de-a 
sfârși aici, în râpă. 


VP - 140 


— Așa a fost și în cazul lui Jurgen? 

— Exact. 

— Și noi de ce aflăm abia acum chestia asta? întrebă 
Niemans, vădit iritat. 

Kleinert îl privi lung, cu ochii săi lipsiţi de expresie ce se 
potriveau de minune cu figura sa ce amintea deopotrivă de un 
învăţător și de-un mușchetar. 

— Dar v-a spus toată lumea! Vreau să spun că observaţia 
aceasta figurează în dosarul trimis jandarmilor, iar noi am 
repetat-o în absolut toate rapoartele. 

Niemans îi răspunse cu un mormăit pe care nu-l auzi nici 
măcar el însuși. 

— Are o mulţime de zgârieturi pe piept, continuă comisarul. 
Asta înseamnă că s-a lovit de brazi sau de alţi copaci din 
pădure. Totul dă de înţeles că ar fi fost urmărit. 

Gândul lui Niemans reveni la Vânătorii Negri. Să fi fost ei cei 
care îl urmăriseră pe vărul Laurei? Același văr care, cu doar o 
seară în urmă, îi râdea în faţă, propunându-i să-i spună tariful 
târfelor pe care le folosise în ajunul vânătorii. Fie-i ţărâna 
ușoară... 

— Aţi găsit ceva urme? Amprente? 

— Nimic. Exact ca în cazul primei crime. 

Informaţia aceasta îi scotea din cauză pe măscăricii cu cagule 
călare pe motociclete. Indivizii aceia, chiar și pedeștri, n-ar fi 
avut cum să nu lase urme. 

— E de neînțeles, îi confirmă Kleinert. Mai ales pe un teren ca 
ăsta. 

Solul râpei era acoperit de un strat de nisip roșiatic, din care 
se iveau rădăcini, rămășițele unor trunchiuri și pietre. Ar fi fost 
imposibil ca cineva să fi călcat pe-acolo fără să se afunde. Poate 
că urmele fuseseră măturate cu mare grijă? 

— Dar aţi gasit măcar urmele lui Max, nu-i așa? 

— Nici măcar pe ale lui. Tocmai asta mi se pare incredibil. 

În mintea lui Ni&mans se ivi imaginea unui grădinar japonez 
care-și grebla atent suprafeţele cu pietriș mărunt; o alungă, căci 
o astfel de imagine pașnică nu avea nimic în comun cu 
sălbăticia crimei. 

— l-aţi găsit mașina? 

— La vreo trei kilometri de-aici, în apropierea unei cărări. 

— Așadar, venise să se întâlnească cu cineva. 


VP - 141 


— Fără îndoială. l-am verificat telefonul mobil, însă în 
memoria acestuia nu figurează niciun apel care să ne indice cu 
cine s-a întâlnit. 

— Cu cine a vorbit ultima oară? 

— Cu fratele său. L-am chestionat deja, era împreună cu o 
femeie. Se pare că fraţii făceau schimb de partenere. 

Niemans se gândi la Jurgen și Laura, care practicau și ei 
schimbul de parteneri. Dar asta n-avea nicio semnificaţie: 
mobilul crimei nu avea nimic de-a face cu sexul. 

Trase în piept aerul stătut din luminiș. Mirosea a moarte și a 
putregai. De vină nu erau însă doar viscerele împrăștiate ale lui 
Max, ci o stare generală de descompunere, care se înstăpânise 
în acest loc. Luminișul puţea ca o ciupercărie. 

— A fost ucis aici, în această râpă, reluă Kleinert. 

— De unde știți? 

— Solul râpei mustește de sânge. Legiștii au descoperit și o 
mulțime de fragmente organice. Carnagiul s-a petrecut aici, în 
fundul râpei. 

Ni&mans își plecă privirea. În lumina spuselor lui Kleinert, 
culoarea nisipului căpăta o semnificaţie aparte. Intreaga râpă 
era, parcă, impregnată de sânge. Fără îndoială, criminalul nu 
omisese nici de astă dată să vâre organele genitale în orificiul 
anal al victimei. 

— A avut loc o luptă? 

— Deocamdată n-am găsit niciun fel de indicii în acest sens. 
Va trebui să așteptăm rezultatul autopsiei. Mai degrabă aș crede 
că Max n-a mai avut putere să-i reziste ucigașului... 

Niemans privi spre el, peste umăr. 

— De unde știți asta? 

Kleinert nu se obosi să îi răspundă. În ciuda absenței urmelor, 
cele petrecute erau destul de ușor de ghicit: despuiat, vărul Max 
fusese urmărit și, în cele din urmă, încolțit aici, în luminiș. 

Niemans încercă să-și imagineze scena din perspectiva unui 
vânător. În ciuda ramurii de stejar și a eviscerării, succesiunea 
întâmplării amintea mai degrabă de o vânătoare pe dibuite, 
când prada, aflată la capătul puterilor, înnebunită de spaimă, 
primește lovitura de graţie cu un pumnal. 

Ideea aceasta atrase după sine alta: 

— Max practica pirsch-ul? 

— Habar n-am. Va trebui să verificăm. 


VP - 142 


— Dar vânătoarea de orice alt fel? 

— Știm că a participat la ultima partidă de vânătoare a 
familiei von Geyersberg. 

— Unde va avea loc autopsia? 

— La Stuttgart. 

— Nu-i cam departe? 

— Cred că n-aţi înţeles corect. Un omor a avut loc azi-noapte, 
de astă dată pe teritoriul Germaniei. Poliţia landului efectuează 
primele cercetări, dar cazul va fi preluat, conform legii, de 
poliţia federală. 

— Când se va întâmpla asta? 

— Mâine, în cursul după-amiezii. 

Se înțeleseră dintr-o singură privire: aveau la dispoziţie vreo 
douăzeci de ore pentru a-și face treaba și pentru a demonstra 
autorităţilor că munca lor trebuia luată în seamă. 

— Cine a descoperit cadavrul? 

— Un pădurar pe nume Holger Schmidt. 

— Lucrează pentru autorităţile landului? 

— Nu, pentru familia von Geyersberg. Pădurea aceasta le 
aparține. 

— Ce știm despre tipul ăsta? 

— A fost inginer silvic, acum e pensionar. Sarcina lui e să 
verifice populaţiile de cerbi și mistreți. Le evaluează starea de 
sănătate, hrana, reproducerea. Totul este consemnat. În ciuda 
aparenţelor, pădurile astea nu-s cu mult mai sălbatice decât o 
grădină zoologică. 

— Cine-l plătește pe individ? 

— Am impresia că face toate astea benevol. 

— Lucrează așadar pentru una dintre asociaţiile întemeiate de 
bătrânul Franz? 

— Posibil. Ar avea vreo importanţă? 

— Nu știu, dar e de verificat. 

— La ce anume vă gândiţi? 

— La nimic. Dar individul ăsta n-avea, în principiu, cum să 
descopere cadavrul. 

— Și? 

Niemans făcu un gest evaziv, nerăbdător. Neamţul voia să-l 
descoasă până-n pânzele albe în privința motivaţiilor sale, dar 
acestea nu se bazau pe ceva concret, palpabil. 

Intoarseră capul în același timp: Ivana tocmai li se alăturase. 


VP - 143 


— Pe unde ai umblat? se răsti Niemans. 

— Am stat de vorbă cu legiștii. 

lritat, Niemans percepu explicaţia ei drept o aluzie: „Spre 
deosebire de tine, eu chiar vorbesc limba germană!” lritarea i se 
risipi pe dată, când în minte i se ivi o altă imagine: Ivana în 
genunchi lângă motocicletă, cu degetele blocate în angrenajul 
demarorului. Gândul la acele clipe îl dărâmă: ar fi trebuit să se 
repeadă, să o salveze... El, însă, în acele clipe, fusese ţinut 
deoparte de către un câine blestemat. 

Brusc, un țipăt atroce răsună de dincolo de zidul de conifere. 
Direcţia exactă din care provenea nu putea fi determinată cu 
exactitate. Porniră cu toţii spre liziera pădurii. Dincolo de un 
prim rând de brazi se afla un alt luminiș; aici își stabiliseră 
tabăra legiștii, cu toată aparatura lor, iar polițiștii în uniformă 
apucaseră să-l înconjoare cu banda galbenă specifică, ce 
interzicea accesul civililor. Aici avusese loc busculada. 

Un polițist cu manta albastră alunecase și căzuse, un altul se 
lupta cu un civil, încercând să-l împiedice să înainteze, un al 
treilea încerca să îi despartă... În sfârșit, în lumina unuia dintre 
reflectoare, Niemans desluși chipul lui Udo, schimonosit într-o 
expresie a durerii absolute. 

Niemans avusese ocazia să asiste la zeci de astfel de scene, 
dar expresia de pe chipul fratelui mai mic al victimei, cel care 
voia să se ocupe de criminal „așa cum se cuvine”, îl impresionă 
cu adevărat. Udo părea un mort condamnat să-și trăiască 
agonia vreme de o eternitate. Un Prometeu asezonat cu o 
garnitură wagneriană... 

— Vino cu mine! îi porunci el lvanei. 

Se retraseră în spatele unui copac, după ce se împleticiseră 
printre cablurile generatorului de curent. 

— Îi ia la rând, murmură Ni&mans. Jürgen era fiul cel mare al 
lui Ferdinand. Max era fiul cel mare al lui Herbert... Laura a 
scăpat, deocamdată, dar ea și Udo sunt pe lista ucigașului, sunt 
sigur de asta. Cineva vrea să-i elimine pe toți moștenitorii din 
clanul von Geyersberg. 

Ivana își scoase o ţigară, încălcând astfel o mulţime de reguli, 
scrise sau nu. Părea mai calmă decât Niemans. |n ciuda 
agresiunii din acea seară, dădea senzaţia că-și recăpătase pe 
deplin forţele. 

Privirea poliţistului se tulbură. 


VP - 144 


— Voiam să-ţi spun..., îngăimă el. 

— Ce anume? 

— În noaptea asta... N-am putut... Eu... 

— Am înţeles. 

El îi aruncă o privire rugătoare. Ea îi răspunse cu un zâmbet 
larg: asta era cea mai grozavă însușire a lvanei, capacitatea de 
a trece peste niște întâmplări care ar fi dărâmat pe oricine 
altcineva. 

— Acum ai un motiv în plus să-mi explici de unde vine 
aversiunea ta față de câini. 

El încercă să-i zâmbească la rândul său, dar mușchii feței îi 
încremeniră. Revăzu mâna lvanei, prizonieră în mecanismul 
motocicletei. Îşi imagină degetele micutei sale colege 
rostogolindu-se pe caldarâmul ud. 

Maxilarele i se descleștară, iar Niémans vomită, rezemându- 
se de trunchiul copacului. 


35. 


În mod obișnuit, Niemans detesta schemele, tabelele și listele. 
De această dată, însă, nu avea cum să le evite. Se aflau într-o 
sală de ședințe de la sediul central al poliţiei, într-un decor de-o 
banalitate sinistră: plafoniere cu lumină slabă, mobilier de 
plastic, o cafetieră obosită. Pentru orice poliţist, însă, o atare 
ambianţă e cât se poate de familiară, dătătoare a unei senzaţii 
de întoarcere la matcă. 

Piesa de mobilier care domina încăperea era un suport pentru 
planșe, dotat cu câteva markere terminate. Niemans se apucase 
să noteze pe o planșă mare de hârtie principalele elemente ale 
cazului. 

În partea stângă, scrisese mare: „UCIGAȘUL NEBUN”; nu 
însemna nimic concret, dar se potrivea cu atmosfera generală 
care domnea în jurul acestei afaceri. În plus, folosirea acestei 
sintagme elimina definitiv cercul de suspecți avut în vedere 
până în prezent: dușmanii familiei von Geyersberg, diverși 
pseudo-apropiaţi ai familiei, invitaţii care participaseră la 
vânătoare, rivalii grupului VG; pe scurt, pe toţi cei care ar fi avut 
motive raţionale pentru a acţiona. 


VP - 145 


În dreapta, Niemans scrisese „VÂNĂTORII NEGRI”. Pe drumul 
de întoarcere, Ivana îi povestise lui Kleinert agresiunea la care 
fuseseră supuși chiar în centrul orașului. 

In mijlocul foii scrisese un nume: „LAURA”. Ea era elementul 
care făcea legătura între ucigaș și Vânătorii Negri. În opinia 
polițistului, contesa era în colimatorul ucigașului sau al 
ucigașilor. Tot ea fusese atacată de un imitator al sinistrului 
Sonderkommando în cursul nopţii trecute. Însemna, oare, asta 
că ucigașul făcea parte din banda Vânătorilor Negri? 
Deocamdată, un răspuns categoric era imposibil de dat. 

Intr-un alt colț al planșei, Ni&mans scrisese un alt nume: 
„FRANZ”. Unchiul Laurei era, la rândul său, o posibilă legătură, 
doar ipotetică, e drept, între crime și motociclişti. Pe de o parte, 
avea un motiv serios pentru a se răzbuna pe Ferdinand, tatăl lui 
Jurgen și al Laurei. Pe de altă parte, acesta îi cunoștea pe 
Vânătorii Negri - Niemans era convins de acest lucru. 

Polițistul își explica raţionamentele trasând săgeți între nume. 
Simţi însă că publicul său tăcut era cât se poate de sceptic. Se 
întoarse și-i surprinse pe Ivana și Kleinert ţinând în mână câte o 
cană de carton cu ceai ayurvedic. Ambii afișau o mină obosită. 
Niemans se simţi de parcă ar fi ţinut o prelegere unor hipioţi 
aflaţi sub influenţa canabisului. 

— Și care-i concluzia? întrebă Ivana într-un târziu. 

Niemans își puse deoparte markerul și i se adresă lui Kleinert: 

— İn primul rând, pui doar un om sau doi să se ocupe de cazul 
uciderii lui Max. Minimul cerut de lege și de reglementările 
sindicale. 

— Credeam că suntem de acord că trebuie să facem tot ce 
putem înainte de sosirea celor de la secţia naţională de 
Omoruri. 

— Nu în acest caz. Știţi la fel de bine ca mine că nu e nimic de 
aflat acolo: nu există martori, nu există înregistrări video, nu 
există apeluri telefonice suspecte. 

Işi rezemă mâna de partea stângă a tabloului. 

— Hai să lăsăm deoparte deocamdată mobilul criminalului și 
să ne gândim la experienţa acestuia. De aici ar fi trebuit pornit 
încă de la bun început. Cercetaţi-i pe toți vânătorii, toți 
braconierii cunoscuţi, toţi pădurarii, toţi inginerii silvici din 
regiunea de sud-est a landului Baden Wurttemberg. 

— Asta înseamnă o grămadă de posibili suspecți. 


VP - 146 


— N-are importanţă. Dacă trebuie, faceţi rost de efective 
suplimentare. Vrem să știm pedigree-ul fiecărui individ, 
palmaresul cinegetic, cazierul judiciar, legătura cu familia von 
Geyersberg, dacă există... 

— Dar... 

Niemans nu-l lăsă să termine; își deplasă mâna în partea 
dreaptă a planșei și urmă: 

— In privinţa Vânătorilor Negri, avem un as în mânecă: 
agresiunea din seara asta ne va fi de folos. E limpede că de- 
acum vom avea posibilitatea de-a aduna niște informații 
concrete despre acești nebuni, sau, mă rog, măcar despre 
motocicletele lor. 

— Cum așa? vru să afle Ivana, care încă-și mai simțea 
degetele amorite. 

— Indivizii erau călare pe motociclete Norton, englezești. O 
marcă nu foarte răspândită. In plus, cele pe care le-am văzut în 
seara asta erau turnate într-un fel anume. 

Cei doi colegi ai săi rămaseră muţi, iar Niemans își continuă 
explicaţiile, încântat că-și putea pune în valoare cunoștințele din 
domeniu: 

— E o tehnică moștenită de la rockerii britanici din anii 
șaizeci. Işi transformau motocicletele reducând la maximum tot 
ceea ce ţine de caroserie și ornamente, pentru a câștiga un spor 
de viteză. Obiectivul lor era să demareze din faţa unui bar până 
într-un punct stabilit anterior și să revină înainte ca piesa din 
tonomat să se fi încheiat. 

În ochii lui Kleinert și ai lvanei se citea uimirea. Niemans 
însuși fusese surprins atunci când recunoscuse motocicletele. S- 
ar fi așteptat ca Vânătorii să se folosească de vechi motociclete 
militare. In schimb, iată că aveau de-a face cu marfă 
englezească. Motocicletele erau simplificate la culme, cu furcile 
dezgolite, rezervoarele fără niciun fel de ornamente și ghidonul 
foarte jos. 

— Ce anume e de reţinut de aici? continuă Niemans. Ei bine, 
aceste motociclete au fost modificate într-un atelier profesionist. 
Chiar și în absenţa modificărilor însă, seria motoarelor ar trebui 
să le facă identificabile. Va trebui să luăm legătura cu 
reprezentanța Norton  de-aci, din Germania, dar și cu 
producătorul, în Anglia. 

Kleinert nu-și putu stăpâni un strigăt exasperat: 


VP - 147 


— Dar cine naiba sunt indivizii ăștia? 

— Braconieri, mercenari, foști soldaţi. Poate chiar tâlhari? N-a 
existat niciodată aici sau poate la Stuttgart un jaf care să fi 
implicat un atare arsenal? 

— Niciodată. 

— Ei bine, se pare că tipii ăștia au hotărât să iasă la lumină 
din adâncul pădurii. Și nu-i niciun joc de cuvinte aici. Sunt 
organizaţi și nu se tem de poliţie. După părerea mea, sunt 
protejaţi de cineva. 

— De cine? 

Ni&mans nu simţi nevoia să răspundă pentru că tentaţia de-a 
suspecta un târg ă la Dirlewanger era prea mare: eliberarea 
braconierilor în schimbul organizării unor contingente de 
menţinere a ordinii sau a unui alt fel de miliţie privată. 

Ivana, cu un reflex rămas din studenţie, ridică mâna pentru a 
pune o întrebare: 

— E ceva ce nu înțeleg. Crezi că ucigașul e dintre Vânătorii 
Negri? 

— Nu știu. Dar e imposibil să nu existe o legătură. Agresiunea 
împotriva Laurei mi se pare cea mai bună dovadă în acest sens. 

Urmară câteva clipe de tăcere. Întreaga poveste cu câinele, 
din seara precedentă, părea să se potrivească din ce în ce mai 
puţin cu uciderea lui Jurgen și a lui Max. 

— Potrivit spuselor legistului, Max a fost ucis undeva între ora 
douăzeci și miezul nopţii, spuse Ivana, într-un târziu. 

— Și ce-i cu asta? 

— Așadar, Vânătorii Negri l-au ucis pe vărul von Geyersberg, 
apoi au dat fuga la Freiburg im Breisgau, ca să ne atace pe noi? 

Niemans nu-i răspunse. Trebuia să recunoască, ipoteza asta 
nu era deloc plauzibilă. Se apucă să se plimbe de colo-colo prin 
fața planșei. N-avea idee de ce, dar în seara asta, flipboard-ul 
funcţiona, pentru mintea sa, ca o ancoră. 

În cele din urmă, fără să fi găsit un răspuns la întrebarea 
Ivanei, Ni&mans își privi ceasul: trecuse de cinci dimineaţa. 

— Uite ce vă propun: ne retragem cu toții, dormim câteva ore 
și ne întâlnim aici la nouă dimineaţa. Se întoarse spre Kleinert: 
Oamenii dumneavoastră vor lucra în continuare? 

— Bineînţeles. 

— În cazul acesta, daţi-le de lucru să verifice cele despre care 
am discutat mai devreme. 


VP - 148 


— lertaţi-mă, dar... ce anume? 

Niemans pufni, exasperat: 

— În primul rând, să facă o listă cu toţi braconierii și vânătorii 
care au cazier sau sunt cunoscuţi ca având probleme psihice. 
Apoi, să-i ia la puricat pe asociaţii bătrânului Franz. Trebuie să 
aflăm ce ascund aceștia. E de aflat, de asemenea, cine-i 
plătește pe paznici și tot ce ţine de securitate la grupul VG. In 
sfârșit, mai trebuie și să luăm urma blestematelor de 
motociclete. 

La fel ca Ivana, Kleinert își scosese un blocnotes și scria cu 
sârg. Era limpede că se hotărâse să meargă pe mâna poliţistului 
francez. 

— Mai avem nevoie de înregistrările camerelor de 
supraveghere din noaptea asta, așa că va trebui să luăm centrul 
Freiburgului din poartă-n poartă. Cu toată ploaia, tot ar trebui să 
găsim ceva elemente care să ne fie de folos. Un număr de 
înmatriculare sau altceva. Veţi avea destui oameni? 

Fără să ridice privirea din carnetul său, neamţul încuviinţă. 

— Aţi făcut ceva cercetări în privinţa familiei de ţigani? 

— Chiar mă pregăteam să vă spun: am dat de urma unei 
fetițe pe nume Marie Wadoche, rănită grav, adusă în martie 
2000 la spitalul din Freiburg. În fișa ei era trecut și numele 
tatălui, Joseph. Tipul are un cazier lung cât o zi de post și, la 
ultimul recensământ, figurează ca fiind „nomad”. Fără îndoială, 
e vorba de familia pe care o căutam. 

— Unde se află acum? 

— Nu au un domiciliu fix, sunt mereu în mișcare, dar, în 
principiu, sunt pe undeva prin zonă. 

— Excelent. Ei trebuie să fie prioritatea numărul unu. 

Kleinert ridică privirea, surprins. 

— Agresorii acestei familii sunt aceiași indivizi ca în noaptea 
asta, sau poate urmașii lor. Uneori, o pistă aparent lipsită de 
importanţă se poate dovedi cea mai interesantă. 

Cu coada ochiului, Niemans o zări pe Ivana dând din cap, în 
timp ce-și nota. Expresia ei nu putea să aibă decât o singură 
semnificaţie: „la mai termină cu panseurile astea de doi bani. 
Nu suntem la școala de poliţie...” 


VP - 149 


36. 


Niemans nu reuși să pună geană pe geană până dimineaţă. 
De vină erau vălmășagul de gânduri din mintea sa, și, în egală 
măsură, spaima din seara precedentă. 

La nouă dimineaţa, telefonul începu să sune. Era Kleinert, cu 
două vești: una bună și una proastă, ca întotdeauna în astfel de 
cazuri. Vestea proastă era că niciuna dintre camerele de 
supraveghere de pe străzile din centrul Freiburgului nu 
înregistrase nimic; toate fuseseră ocultate. Nici urmă de 
motociclişti și, din pricina aversei de ploaie, niciun martor. 
Vestea bună era că familia Wadoche fusese localizată. Romii își 
făceau veacul într-o parcare de la nordul Freiburgului, în 
apropiere de Offenburg, lângă frontiera franceză. _ 

Într-acolo goneau acum, toţi trei, în Volvo-ul lui Ni&mans. În 
ciuda volumului de muncă enorm care îi aștepta în această zi, 
hotărâseră să nu se despartă. Cei doi pasageri își beau în tăcere 
ceaiurile cu mirodenii, cu feţele trase și șifonate după o noapte 
în care nu prea apucaseră să doarmă. 

Aflat la volan, Niemans nu era nici el într-o dispoziţie mai 
bună. Cu mintea vuind de gânduri negre, nu înceta să observe, 
de-a lungul drumului, cruci, cimitire și simboluri christice... Aici o 
siluetă hieratică în vârful unui deal, dincolo un lisus crucificat 
pe-o poartă. 

Din momentul în care trecuse granița, cu două zile în urmă, îl 
încerca o stare nelămurită de rău, de parcă s-ar fi aflat sub 
influenţa unor unde subliminale care-i hărţuiau creierul. lar 
starea asta nu avea nimic de-a face cu ancheta sau cu familia 
von Geyersberg. Era ceva mai vechi, provenit din copilărie, când 
crescuse fiind învăţat să urască Germania. 

Bunica sa alsaciană era cea care îi transmisese această ură 
față de nemți, de fritzi, de vărzari. Bună parte dintre filmele pe 
care le văzuse în acea vreme aveau drept personaje negative 
ticăloși în uniforme germane, cu vestoane cu guler galonat, 
vorbind o franceză stâlcită. Curios lucru, bunica sa nu detesta 
însă Germania nazistă, cea a holocaustului și a milioanelor de 
morți. Ea îi detesta pe hoţii de teritorii, pe prusacii care se 
înstăpâniseră în Alsacia, impunând localnicilor cultura lor mult 
hulită. 


VP - 150 


Educaţia primită atunci îl marcase pe vecie. Ulterior, îl 
descoperise pe Fassbinder, descoperise Berlinul lui Bowie, 
avusese loc căderea Zidului și ascultase o mulțime de muzică 
electronică germană, dar în adâncul său, ideea de bază 
rămăsese de neșters: Germania era ţara unor ticăloși cu accent 
colțuros și grade înalte. Un tărâm străin și ostil deopotrivă. 

Niemans se smulse din aceste gânduri. Alături, Kleinert se 
apucase să recite cu glas tare pedigree-ul lui Joseph Wadoche. 
Acesta era departe de-a fi fost ușă de biserică. Fusese arestat 
de nenumărate ori, pentru tăinuire, furt prin efracţie, escrocherii 
diverse, violențe fizice cu circumstanțe agravante, 
proxenetism... Joseph era un rom cum lui Niémans îi fusese dat 
să întâlnească sute, genul de individ care ieșea din pușcărie 
doar cât să tragă o gură de aer proaspăt în piept înainte de-a se 
întoarce. 

— În prezent are o licenţă pentru comerț ambulant cu fructe 
și legume, dar, potrivit colegilor mei de la Offenburg, perele și 
lubenițele lui sunt doar un camuflaj pentru trafic mărunt cu 
țigări și benzină... 

Incă din ajun, o idee nu-i dădea pace lui Niemans: Wadoche ar 
fi avut un mobil foarte plauzibil pentru a-i face felul lui Jurgen și, 
la urma urmei, întregii familii von Geyersberg: agresiunea 
împotriva fiicei sale. Dar cele două crime nu semănau deloc cu o 
tipică răzbunare țigănească. In plus, dacă admitea ideea că 
asasinul creștea câini din rasa rdetken, acesta nu avea cum să 
fie Joseph Wadoche. Cu siguranţă, oricât ar fi fost de putred la 
suflet, ţiganul nu s-ar fi apucat să prăsească exact dulăii care-i 
sfâșiaseră fiica. 

— Ajungem, anunţă de pe bancheta din spate Ivana, care 
urmărea traseul pe GPS. 

Ajunseseră în dreptul unui teren asfaltat, unde o serie de 
rulote erau parcate în cerc, asemenea căruţelor din westernuri 
care se pregăteau să înfrunte un atac al indienilor cheyenne. 

Imediat, Niemans observă că aici era ceva ce nu se potrivea 
cu ceea ce se așteptase să găsească. Asfaltul parcării era 
impecabil, mașinile parcate erau noi și sclipeau de curățenie, iar 
rulotele masive erau ultimul model. Nimic din ce vedea nu 
aducea cu haosul obișnuit din taberele de romi, care nu se 
simțeau bine decât înconjurați de mormane de pneuri vechi, de 
mașini dezmembrate și de grătare fumegânde. 


VP - 151 


Niemans coti, intrând în parcare, și remarcă imediat o 
particularitate: toţi locuitorii taberei erau blonzi. 

— Nu sunt romi. 

— Poftim? 

— Spuneam că ăștia nu sunt ţigani. Sunt yeniși!?. 

— Chiar așa? 

Kleinert reacţionase de parcă ar fi aflat pe neașteptate că 
trifoiul și lucerna nu sunt același lucru. Și totuși, această 
revelație schimba totul. Niemans avea o experiență îndeajuns 
de bogată cu nomazii, ba chiar o rupea niţel pe limba lor, iar 
acest lucru l-ar fi ajutat să spargă gheaţa într-o conversaţie. În 
ce-i privește pe yeniși, însă... 

Nu știa mare lucru despre ei: un popor de nomazi cu origini 
necunoscute, care se răspândise în Elveţia, Alsacia și Germania. 
Bunica sa îi numea „fantomele albe”. Potrivit spuselor ei, yenișii 
bântuiau prin mlaștini și împleteau coșuri de răchită care aveau 
puterea de a ţine sufletele prizoniere... 

Văzându-i pe indivizii aceștia, îmbrăcaţi în șorturi și tricouri 
decolorate de soare, lungiţi pe șezlonguri de plajă printre rulote, 
Niemans își spuse că cele câteva cuvinte din limba romani și tot 
ce știa despre cei ce o vorbeau n-aveau să-i fie de niciun folos. 

— Să nu scoateţi o vorbă, rosti el, ieșind din mașină. Vorbesc 
doar eu. 

Inaintând spre rulote, reperă totuși câteva detalii ce-i erau 
familiare: ţevi și cabluri întinse pe sol, care aduceau de cine știe 
unde apa și curentul electric, femei care-și făceau de lucru în 
jurul mașinilor de spălat ultimul răcnet, instalate în bucătăriile 
mobile din remorci, puștani cu nimic deosebiți de cei din orice 
aglomerare urbană care goneau pe asfalt cu biciclete puternic 
accesorizate... 

Niemans zări un grup de indivizi înveșmântaţi în maiouri și 
șorturi hawaiiene, care stăteau de vorbă, cu berile în mâini, în 
jurul unui Audi Q2 nou-nouţ. 

— Vorbiți franceza? întrebă el sec, fără nicio introducere și 
fără să se ostenească măcar să zâmbească. 


18 Populație nomadă răspândită pe teritoriul Europei de Vest (Germania, Austria, 
Elveția, Luxemburg, Belgia și o parte din teritoriul francez), aproximativ în jurul 
bazinului Rinului. Yenișii sunt descendenți ai claselor marginalizate și paupere din 
secolele epocii moderne timpurii. Cea mai mare parte a acestei populaţii a devenit 
sedentară între mijlocul secolului XIX și prima jumătate a secolului XX. (n. tr.). 


VP - 152 


— Da’ tu ce crezi? i-o întoarse unul dintre bărbaţi, cu un 
accent pronunţat. Noi ne-nvârtim mult, prietene. Ba o șmecherie 
pă partea asta, ba o trebușoară pă partea ailaltă... 

— İl căutăm pe Joseph Wadoche. 

— Ce treabă aveţi cu el? 

— Vrem doar să stăm de vorbă, atât. 

Individul făcu un gest de lehamite care voia să însemne ceva 
de genul: „Voi, polițiștii, mereu vreţi doar să staţi de vorbă”. 
Apoi, cu doza de bere în mână, arătă spre un grup de vârstnici 
care jucau cărți ceva mai încolo, sub un umbrar. 

În ciuda părului lor blond, yenișii se dovedeau foarte 
asemănători cu romii. Niemans căpătă un dram de încredere în 
sine în plus. 

Se îndreptă spre grupul cu pricina, urmat îndeaproape de 
Ivana și Kleinert. Cei trei bărbaţi așezați sub umbrar erau cam la 
fel de expresivi precum cărțile de joc împrăștiate în faţa lor pe o 
măsută pliantă. Aveau cu toţii undeva către cincizeci de ani și 
tenul unor englezi arși de soare. Pe creștet purtau câte-o 
pălăriuţă ce părea un borsalino intrat la apă. 

Din instinct, Niemans i se adresă celui care inspira cel mai 
intens impresia de autoritate: 

— Joseph Wadoche? 

Bărbatul cu faţa stacojie ridică privirea. 

— Caralii francezi? 

lată un nou punct comun cu țiganii: oamenii aceștia trăiau la 
marginea societăţii, departe de normele vieții sedentare și, cu 
toate acestea, erau la curent cu tot ce se petrecea în lume. 

Niemans se prezentă, apoi își prezentă colegii, înainte de-a 
explica motivul vizitei: 

— Îmi pare rău, dar am vrea să vă rugăm să vorbim despre o 
nenorocire care v-a lovit familia acum douăzeci de ani. A fost 
atunci un accident cu un câine... 

— Un accident? repetă bărbatul. 

Râse, mai mult pentru sine, apoi se ridică în picioare, lovindu- 
se la cap în marginea umbrarului. Dintr-o privire, Niemans își 
evaluă interlocutorul: avea cu siguranţă vreo sută de kilograme, 
un piept umflat de mușchi și braţele groase cât pulpele de la 
picioare. Era un adevărat Hercule de bâlci, îmbrăcat cu un 
trening imaculat. Părul îi era cărunt și tuns scurt de tot, 


VP - 153 


contrastând cu fața ce părea să-i fi fost arsă într-un cuptor de 
cărămidă. 

— Ticăloșii și-au asmuţit dulăii asupra fiicei mele... 

Niemans constată, satisfăcut, că furia lui taica Jo nu scăzuse 
deloc, în ciuda trecerii timpului, și că acesta nu se străduia 
câtuși de puţin să o ascundă. 

— Haideţi la mine, propuse nomadul. Nu de alta, dar mi-e 
teamă că mutrele voastre fioroase or să sperie pe toată lumea. 


37. 


În interior, rulota semăna mai degrabă cu o cabină de pe un 
vapor. Zona de zi era bine luminată de geamurile mari 
amplasate pe trei laturi. Drept mobilier, o masă de lemn 
furniruit și o banchetă albă în formă de potcoavă. Totul era 
impecabil întreţinut și, după toate probabilitățile, amenajarea 
costase o avere, lucru deloc de mirare: dacă yenișii semănau cu 
romii și în această privinţă, însemna că investeau tot ce aveau 
în aceste semne exterioare ale avuţiei. 

Mai erau câteva detalii care aminteau de ţigani: un acordeon, 
o tapiserie ce reprezenta un oraș oriental feeric și o mulţime de 
bibelouri ieftine așezate pe etajere. Unele dintre acestea 
emanau o atmosferă încărcată de superstiții, în vreme ce câteva 
statuete negricioase erau de natură să-i stârnească privitorului 
un fior rece pe spinare. 

Se așezară care cum putură în jurul mesei, simțindu-se cam 
înghesuiți în acest spaţiu deloc generos. Joseph își chemă soția 
și i se adresă într-o limbă necunoscută. Doamna Wadoche părea 
să descindă direct din poveștile unor vremuri trecute, cu 
înfățișarea sa de ghicitoare sau, poate, vrăjitoare ambulantă: 
fața îi era emaciată, tenul închis brăzdat de riduri adânci, iar 
părul împletit în două cozi mătăsoase, de căpetenie indiană. 

Femeia le aduse bere. Niemans bău câteva înghiţituri, apoi 
porni discuţia: 

— Povestește-ne, Joseph. 

Yenișul bău la rândul său o gură zdravănă de bere, sorbind 
lichidul printre dinţi, cu un șuierat. 


VP - 154 


— S-a întâmplat în 2000. Noi suntem mai degrabă francezi, 
dar alsacienii ne mai fac zile fripte, așa că, uneori, suntem 
nevoiți să trecem graniţa încoace. Atunci ne găsisem un colţ 
liniștit de pădure lângă Fribourg. Era, însă, pe teritoriul familiei 
von Geyersberg. 

— Dar cum puteaţi să supravieţuiţi acolo? obiectă Niemans. 
Pe teritoriul acela nu e niciun fel de infrastructură! 

Joseph zâmbi șmecherește. 

— Așa cred toţi, dar nu-i adevărat. Peste tot sunt pavilioane 
de vânătoare conectate la apă curentă și electricitate. Ticăloșii 
ăștia își conservă pădurile, e adevărat, dar o fac fără să renunţe 
la condiţii minime de civilizație. 

— lar voi v-aţi branșat la unul dintre pavilioanele lor? 

— Da, încuviinţă yenișul. Nu era foarte departe de șosea. 
Aveam loc destul, apă, curent electric și niciun gadjo prin 
preajmă care să ne bată la cap. Cel puţin așa am crezut... 

— Oamenii familiei von Geyersberg v-au luat pe sus? 

— Mai întâi a venit un pădurar, care ne-a avertizat că ne 
aflam pe o proprietate privată și că trebuia să ne cărăm și așa 
mai departe. Nu ne-am cilintit de-acolo. In Europa, până să te- 
alunge cu poliţia pot trece luni de zile. 

— Dar familia von Geyersberg v-a trimis propria miliţie pe 
cap. 

Wadoche sorbi din nou din bere, cu același șuierat ciudat 
printre dinți. 

— Ne-au atacat în zori. Purtau impermeabile kaki peste 
jachetele negre. Păreau coborâţi dintr-un film de groază cu 
naziști zombificaţi. 

— Erau pe jos? 

— Pe motociclete. 

— Ce fel de motociclete? 

— Nu știu. N-am stat să discutăm despre capacitatea 
cilindrică. 

— Ce culoare aveau? 

— Cred că negre. Nu-mi aduc aminte mare lucru, știu că toată 
treaba părea să se desfășoare ca o acţiune militară. O porcărie 
de felul celor pe care chiar și noi le credeam dispărute pentru 
totdeauna. 

— V-au vorbit? 

— Niciun cuvânt. 


VP - 155 


— Le-aţi văzut feţele? 

— Nu. Unii purtau cagule, alţii ochelari de motociclist și căști 
de armată, ca acelea ale nemților în război. Erau cu adevărat 
înspăimântători. Au lovit în dreapta și-n stânga, apoi au asmuţit 
câinii pe noi și-au dat foc rulotelor. M-am simţit de parcă tocmai 
urma să-mi coase cineva steaua neagră pe piept și să mă ducă 
în lagăr. 

— N-aţi încercat să vă apăraţi? 

Joseph își aţinti ochii negri în cei ai lui Niemans. Ura și 
suferinţa pe care le exprima privirea lui erau aproape palpabile, 
tăioase, ca niște arme albe. 

— Cred că nu m-am făcut bine înțeles. Erau înarmaţi cu puști 
și cu aruncătoare de flăcări. 

— Aruncătoare de flăcări? 

— Exact, amice. Am făcut singurul lucru pe care-l puteam 
face, râse amar Joseph. Am fugit ca iepurii, care încotro. 

Părea să descrie o acţiune executată de Sonderkommando 
undeva într-o pădure din Bielorusia. Ni&mans avu pentru o clipă 
senzaţia că auzea lătratul furios al câinilor și că vedea flăcările 
portocalii cuprinzând rulotele, în vreme ce yenișii urlau 
îngroziţi... 

— Au dat drumul câinilor? 

— Foarte ciudaţi erau câinii ăia, pe onoarea mea. În tabără 
lătrau la noi de nu se mai auzea nimic altceva, apoi, când le-au 
dat drumul, au tăcut și s-au repezit asupra noastră ca niște 
torpile... 

Niemans aruncă o privire spre lvana, dar aceasta nu 
îndrăznea, deocamdată, să scoată la iveală fotografiile cu 
roetkeni. 

— Atunci au atacat-o câinii pe fiica ta? 

Joseph nu-i răspunse imediat. Era limpede că amintirea îi 
aducea un gust amar în gură, chiar și după atâţia ani. O vreme, 
nimeni nu scoase o vorbă. 

— Acolo, în pădure, nimeni nu mai știa pe unde să se 
ascundă, reluă el, într-un târziu. Mi-am luat de mână fata cea 
mică, pe Marie, și-am fugit drept înainte, încotro vedeam cu 
ochii. În cele din urmă, ne-au încolţit într-un luminiș. 

Joseph descria o scenă clasică de vânătoare la goană: fiara 
încolţită din toate părţile, cu ochii plini de spaimă, iar de jur- 
împrejur câinii, beţi de sânge și de cruzime. 


VP - 156 


— Ne-au despărțit și pe mine m-au târât către copaci, 
continuă Joseph. Pe Marie au dezbrăcat-o și-au dus-o în mijlocul 
luminișului. 

Se opri și înghiţi cu greu. 

— Apoi i-au dat drumul campionului. 

— Ce fel de campion? 

— Era un câine care părea să fie dresat anume pentru a face 
așa ceva. Totul s-a întâmplat sub privirile mele. Marie urla, 
indivizii ăștia râdeau, iar câinele se dezlănţuise, mușca în carne 
vie, îi făcea ferfeniţă faţa, îi zdrobea oasele. 

Din nou, cobori tăcerea, care se prelungi. Parcă minţile 
tuturor celor prezenți erau amorțite de groaza celor auzite. 

— Când au plecat, din fata mea nu mai rămăsese decât o 
zdreanță însângerată... Asta a fost „accidentul” despre care 
vorbeai. 

Niemans întrebă imediat, nevrând să se mai lase pradă 
gândurilor sinistre: 

— Ești sigur că familia von Geyersberg i-a trimis pe acești 
oameni? Ar fi putut fi doar o bandă de golani care... 

— Nu-ţi mai răci gura de pomană. 

— Ai dovezi? 

— Ce să fac cu ele? Dovezile sunt pentru voi, nu pentru cei ca 
mine. 

Niemans îi făcu semn lvanei, care se hotărî, în sfârșit, să-și 
scoată tableta. 

— Câinii arătau așa? întrebă ea, cu o voce răgușită. 

Îi întinse tableta. Bărbatul refuză să o atingă, dar scuipă pe 
imaginea afișată. 

Poliţista șterse ecranul iPad-ului cu dosul mânecii și murmură: 

— Am să iau asta drept un răspuns afirmativ. 

— Ai mai văzut vreodată, de atunci, astfel de câini? întrebă 
Niemans. 

— Nu. E drept, nici nu ne-am mai apropiat vreodată de 
pădurile alea. 

— Am încercat să aflăm dacă a fost depusă vreo plângere și 
n-am găsit nimic în arhivele poliţiei din Freiburg. Nu v-aţi 
adresat deloc poliţiei? 

— Un yeniș ajunge la poliţie doar de-o anumită parte a 
gratiilor. 


VP - 157 


Joseph se rezemă de spătarul banchetei, încrucișându-și 
brațele pe piept. Dincolo de el, prin geamul rulotei se putea 
vedea cum în tabără, micul regat al lui Wadoche, viața își 
reluase cursul obișnuit. 

— Spuneţi-mi, de ce îmi puneţi toate aceste întrebări? vru să 
afle Joseph, înainte de a-și termina berea. 

Niemans arătă spre iPad-ul care rămăsese pe masă. 

— Câinele acela și-a făcut din nou apariţia acum două nopți și 
a atacat-o pe contesa von Geyersberg. 

Joseph izbucni în râs, lăsând să i se vadă dinţii de aur, care 
sclipiră în penumbra rulotei ca niște stele căzătoare. 

— la te uită, s-a întors roata! 

Wadoche nu le povestise decât actul întâi al tragediei. 
Niemans intuia că povestea nu se încheia aici. 

— N-ai căutat niciodată să te răzbuni? 

— Familia von Geyersberg e de neatins. 

— Familia von Geyersberg, poate. Dar nu și motociciliștii care 
v-au atacat. 

Râsul de adineauri al lui Joseph se preschimbase într-un 
zâmbet intrigat, de parcă tocmai și-ar fi amintit de o enigmă de 
odinioară. 

— N-am mai reușit să le dăm de urmă. Nici de partea asta a 
frontierei, nici dincolo. N-am reușit să aflăm absolut nimic 
despre acești ticăloși. Am stat de vorbă cu toate familiile pe 
care le cunoșteam, deopotrivă în Alsacia și în Baden- 
Wurttemberg. Indivizii ăştia pur și simplu nu există. 

— Și așa s-a încheiat toată povestea? întrebă Niemans, 
sceptic. 

— Nu, îi răspunse Joseph, făcându-i un semn soţiei sale, care 
tocmai își făcuse din nou apariţia, ori poate nici nu plecase, 
„complice din umbră și soră cu tăcerea”... 

O altă bere se ivi de îndată între degetele yenișului. 

— Încă o bere? întrebă acesta, ca o gazdă ireproşabilă. 

Refuzară cu toţii. Ivanei îi era rău, Kleinert parcă împietrise, 
iar Niemans voia să rămână lucid, să nu-i scape nicio nuanţă a 
discuţiei, care intrase în linie dreaptă. 

— Am chemat vrăjitoarea. 

Niemans zâmbi. Yenișii erau exact la fel ca romii: degeaba își 
montaseră antene de satelit pe acoperișul rulotei și își făuriseră 


VP - 158 


o imagine în ton cu vremurile, când venea vorba de credințele și 
superstiţiile lor rămăseseră de neclintit. 

— E foarte cunoscută și apreciată, urmă Joseph, pe un ton cât 
se poate de serios. Călătorește în somn prin lumea morților și își 
adună de acolo puteri teribile, forțe întunecate pe care le poate 
îndrepta împotriva celor vii... 

Ni&mans aruncă o privire către bibelourile înșirate pe etajere. 
Probabil că jumătate dintre ele erau înzestrate cu puteri magice. 
Se întrebă dacă și femeile yenișilor, la fel ca ţigăncile, purtau pe 
piept, atunci când erau însărcinate, un colț de urs, menit să dea 
putere copilului lor. 

— l-am cerut să arunce un blestem asupra familiei von 
Geyersberg. Dinte pentru dinte: ei ne-au distrus familia, 
blestemul avea să le-o întoarcă ticăloșilor. 

L-am pierdut pe neamt, se gândi Niemans, văzând expresia 
de nedumerire de pe chipul lui Kleinert. 

— Bătrâna ne-a spus că n-ar avea niciun rost blestemul. Că 
familia von Geyersberg era deja blestemată... 

— Cum așa? 

— Un blestem de moarte. 

Niemans simţi un fior rece în întregul corp. Ceva esenţial era 
pe cale să se petreacă. 

— Adică? insistă Niemans. 

— În fiecare generaţie, familia von Geyersberg își pierde un 
fiu, la o vârstă fragedă. 

În contextul morţii lui Jurgen și a lui Max, cuvintele lui Joseph 
căpătau o rezonanţă aparte. 

— Și ce v-a mai spus vrăjitoarea? 

— Nimic altceva, dar mi-a fost de-ajuns. Am citit în ziar că fiul 
unui Geyersberg a fost asasinat. Așadar, vrăjitoarea nu s-a 
înșelat. Nu-i așa? _ 

Joseph le făcu cu ochiul, șmecherește. Işi băuse deja mai bine 
de jumătate din a doua bere și, ca urmare, trăsăturile dure i se 
mai destinseseră. 

Brusc, se ridică, semn că întrevederea se încheiase. Vizitatorii 
îl imitară, înghesuindu-se spre ieșire. 

Odată ajunși afară, fu limpede că între bătrânul bulibașă cu 
inima frântă și cei trei polițiști descumpăniţi se înfiripase o 
oarecare simpatie. Își strângeau mâinile, pregătindu-se să se 
despartă, când chipul lui Joseph se întunecă. Cei trei polițiști se 


VP - 159 


întoarseră, urmărindu-i privirile. În faţa lor se afla acum o femeie 
de vreo treizeci de ani, înconjurată de copii. 

Vârsta pe care i-o estimaseră era doar ipotetică, căci faţa 
femeii înceta să existe mai jos de maxilarul superior. Acolo nu 
mai erau decât găuri înconjurate de riduri și bucăţi de piele 
cicatrizată. Jumătatea stângă a feței îi era șifonată, asemenea 
hârtiei creponate. Pe partea aceasta, ochiul îi lipsea, iar tâmpla, 
sub câteva șuviţțe blonde, îi era brăzdată de o cicatrice adâncă. 

— Maria, fiica mea, rosti Joseph, cu glas molcom. 

Dincolo de oroare, Niemans mai simţi și altceva: o satisfacţie 
retroactivă dată de faptul că, în noaptea trecută, doborâse una 
dintre bestiile capabile să producă asemenea răni. Își aminti că, 
la finalul celui de Al Doilea Război Mondial, rasa röetken fusese 
eradicată așa cum este eradicată o boală sau o genă 
periculoasă. 

Dacă totuşi câteva exemplare din această rasă 
supraviețuiseră până în prezent, Niemans avea să fie mai mult 
decât încântat să ducă opera de exterminare la bun sfârșit. 
Definitiv, de această dată. 


38. 


— Refuz să îmi pierd timpul căutând o vrăjitoare, îl preveni 
Kleinert. 

— Nu va fi cazul să o căutăm. E de-ajuns să verificăm spusele 
ei. 

Niémans conducea calm. Contactul fizic cu propria maşină îl 
liniştea întotdeauna. Kleinert, în schimb, părea că ajunsese la 
capătul răbdării. Pe bancheta din spate, Ivana nu-și putea 
alunga din minte chipul mutilat al fetei. Pur și simplu, nu reușea. 
De câte ori încerca să-și mute gândurile, în minte îi revenea 
imaginea propriei mâini, blocată în angrenajele motocicletei, cu 
degetele gata să-i fie retezate de o singură lovitură. Nu se 
întâmplase acest lucru, dar iminenţa acestei non-întâmplări o 
făcea să simtă furnicături în degete, ca un ciung care-și simte 
brațul pe care nu-l mai are. 

— Cum puteţi să credeți în asemenea bazaconii? urmă 
neamţul. 


VP - 160 


— Poate că, dincolo de zvon, există și un dram de adevăr. 

In momentul acesta, Ivana n-ar fi fost în stare să spună ce 
părere avea despre acest subiect. Din instinct, avea încredere în 
intuiţia lui Niemans. Și totuși, povestea asta cu vrăjitoarea... 

— Toată ancheta asta e o nebunie, mormăi Kleinert. Avem 
victime mutilate precum animalele. Suspect e un câine. lar 
acum, doar o vrăjitoare ne mai lipsea, drept martor! 

— Trebuie să te adaptezi, Kleinert. De altfel, e singurul 
element pe care îl avem la ora asta. 

Ivana cobori geamul din dreptul ei, luă o gură de aer încărcată 
de arome de rășină proaspătă, apoi se hotări să dea glas unei 
teorii care îi încolţise în minte de o bucată de vreme: 

— Ceva nu se potrivește în ansamblul poveștii. 

— Ceva? Un singur lucru, adică? râse Niemans. 

— Tu chiar crezi că grupul VG a alcătuit o brigadă de luptă 
după modelul Sonderkommando? 

— Da. 

— La ce le-ar fi folosit? 

— Nu știu. Pentru a le rezolva treburile care necesitau 
intervenţii în forță. 

— Să presupunem că membrii acestei miliții lucrau pentru 
familia von Geyersberg. Ce anume i-ar fi putut determina să 
înceapă să-i ucidă, pe rând, pe moștenitorii familiei? 

— Asta trebuie să aflăm. Nu exclud, însă, că ei ar putea 
acționa la ordin. 

— Al cui? interveni Kleinert. 

— Al bătrânului Franz. 

— Dar e în scaun cu rotile! 

— Și ce dacă? 

După aceste cuvinte se făcu liniște. Teoria asta nu era pe 
placul nici unuia dintre ei. 

— Oricum, e cât se poate de posibil ca ucigașul lui Jurgen și-al 
lui Max să nu fie un Vânător Negru. 

— Asta-i bună! izbucni Kleinert, care-și pierduse în sfârșit 
răbdarea. Și-atunci de ce încercăm să le dăm de urmă? 

— Fiindcă au o anumită legătură cu cazul, sunt sigur de asta. 

Ivana, care reușise să absoarbă o doză sănătoasă de aer 
curat și de soare și începea să-și revină, întrebă: 

— Vreo veste despre braconieri, foști pușcăriași și așa mai 
departe? 


VP - 161 


— Oamenii mei lucrează la asta. 

— Dar despre asociaţii lui Franz? 

— La fel. 

— Ar trebui să cercetăm istoria grupului VG, să încercăm să 
aflăm dacă au mai existat întâmplări precum cea cu fiica lui 
Wadoche. 

— Dacă ar fi existat, am fi aflat despre ele până acum. 

— Poate că nu. E posibil ca grupul să fi mușamalizat cu succes 
anumite chestiuni stânjenitoare. 

Ivana nu răspunse: din punctul acesta de vedere, da, totul era 
cu putință. Cât despre Kleinert, expresia de pe chipul său 
spunea tot: pur și simplu nu-i venea să creadă că era cu putinţă 
ca în regiunea lui bătrânii naziști să învie din morţi, copiii să fie 
aruncaţi la câini, iar moștenitorii bogaţi să fie decapitați în 
mijlocul pădurii. 

Intrau în Freiburg. Ivana zâmbi. Începuse să-i placă orașul. 
Mai mult decât verdeaţa atotprezentă, colinele împădurite și 
casele cu arhitectură aparte, o fascina atmosfera ecologistă 
care domnea aici. Intr-o bună zi, mașinile aveau să fie date 
uitării, energia avea să fie curată, pământul avea să se 
regenereze și toţi vor trăi precum locuitorii din Freiburg im 
Breisgau... 

— Ce s-a mai descoperit în cazul lui Max? vru să afle Niemans. 

— Autopsia e în curs, iar la locul faptei nu s-a mai descoperit 
nimic. 

Sediul Kriminalpolizeidirektion era într-o clădire zugrăvită în 
culoarea piureului de castane, care, datorită ferestrelor aliniate, 
a acoperișului plat și a liniilor rotunjite, aducea cu o uzină din 
anii '30. Și totuși, înfățișarea clădirii inspira încredere. Un 
bastion al legii și ordinii. 

Spre deosebire de marea majoritate a polițiștilor de teren, 
lvanei îi plăceau momentele în care munca de cercetare se 
desfășura în faţa unui calculator dintr-un birou oarecare. 

Ni&mans opri motorul și îl avertiză pe Kleinert: 

— E aproape amiază. Nu mai avem decât câteva ore la 
dispoziție pentru a găsi ceva. 

— Oamenii mei n-au închis un ochi toată noaptea. 

— Mda, vor adormi probabil taman când vor sosi cei de la 
Brigada Omoruri. Despre motocicletele Norton nu se știe nimic? 

— O să mă ocup imediat. 


VP - 162 


— Grozav, exclamă Niemans, dar tonul său exprima exact 
contrariul. 

Se întoarse spre Ivana: 

— Tu încearcă să dai de blestematele alea de javre... Dacă 
există o crescătorie de câini, e imposibil să nu fi auzit chiar 
nimeni vorbindu-se de ea. Măcar vreun veterinar... 

Nu era tocmai sarcina ideală pentru Ivana, dar, la urma urmei, 
câinii aceștia erau singura pistă adevărată, palpabilă, pe care o 
aveau. Cu toate că, încă de la bun început, totul le ieșise de-a- 
ndoaselea, Ivana era încrezătoarea și spera că avea să 
descopere măcar o urmă a prezenţei animalelor. 

— Și tu? Ce-ai de gând să faci? întrebă ea, așa cum făcea de 
fiecare dată când simţea că i se impune o anumită sarcină. 

— Eu? Am de gând să studiez niţică genealogie. 

li lăsă să coboare din Volvo, apoi Niemans demară fără grabă, 
ca o idee ce se strecoară prin profunzimile minţii. 


39. 


Odată ajunși la etajul întâi al clădirii, Kleinert îi explică lvanei 
că avea să o instaleze în propriul lui birou, „din motive de 
comoditate”. Ea nu prea înțelegea la ce fel de comoditate se 
referea comisarul, dar pricepu de îndată că acesta voia să o știe 
în apropiere. Într-un alt context, ar fi luat această intenţie drept 
o sfidare, dar, în cazul de faţă, preferă să se lase în voia unei 
iluzii sincronizate. 

Deși era căsătorit, Kleinert îi făcea curte cu osârdia unei 
albine ce dă ocol borcanului cu miere. Ce își închipuia oare 
acesta că avea să poată obţine? O relaţie de-o noapte? Una 
platonică, un flirt, câtă vreme avea să dureze ancheta? Sau era 
vorba de un „amor nebun la prima vedere” în decorul bucolic al 
Pădurii Negre, ca într-o telenovelă? 

Vâri cablul de alimentare al laptopului în priză, cuplă iPad-ul și 
telefonul la încărcător, dădu la o parte vrafurile de dosare de pe 
birou. Inainte de a se apuca să dea telefoane la veterinarii din 
regiune și de a se interesa de existența unor crescătorii de câini, 
intenţiona să discute cu un fost coleg de la brigada canină din 
Neuilly-sur-Marne. 


VP - 163 


— Am găsit ceva, exclamă Kleinert, înainte chiar să se așeze. 

Dintr-o privire, își verificase mailurile și răsfoise rapoartele pe 
care oamenii săi i le lăsaseră pe birou de dimineaţă. Se apropie 
de Ivana, cu un teanc de hârtii în mână. 

— Ce-i asta? 

— Un raport privind una dintre fundaţiile lui Franz von 
Geyersberg, „Schwarzes Blut”. 

Sânge negru. Un nume care se potrivea de minune cu 
ancheta. 

Kleinert se aplecă spre Ivana, arătându-i foile pe care le ţinea 
în mână. 

— Potrivit celor descoperite de oamenii mei, asociaţia aceasta 
se ocupă de pădurile familiei von Geyersberg. Numele 
angajaţilor ei coincid cu cele de pe lista dintr-o altă cercetare pe 
care am întreprins-o. 

— Care anume? 

— Lista braconierilor care au executat pedepse cu închisoarea 
în landul Baden-Wurttemberg. 

— Așadar... 

— E limpede, Franz nu se ferește să angajeze indivizi care nu- 
s prea duși la biserică. 

Ivana răsfoi teancul de hârtii. Totul era scris în germană. 

— Cu ce se ocupă, de fapt, oamenii ăștia? 

— Sunt vânători. 

— Păi nu doar familia von Geyersberg avea dreptul să vâneze 
prin pădurile sale? 

— Ba da. Dar, înainte ca familia să iasă la vânătoare, slujitorii 
pregătesc terenul. Acești foști pușcăriași fac un fel de triaj, cum 
s-ar spune. Ucid animalele potrivit unei anumite cote, pe grupe 
de vârstă, pentru ca vânatul rămas să se poată hrăni îndestulat 
și să se poată deplasa în voie. 

— Pentru a fi ucis, la rândul său... 

Kleinert se rezemă de birou, lângă Ivana. Îi despărţeau doar 
câteva zeci de centimetri. 

— Nu e cazul să fiţi chiar atât de... radical militantă, îi replică 
el, pe un ton ușor dojenitor. Dacă n-ar exista acești vânători, 
foametea și paraziţii ar decima populaţia pădurii. Selecţia 
naturală e logica însăși a firii. Pur și simplu, nu e loc pentru toți. 

De fiecare dată când îl auzea vorbind, Ivana era plăcut 
surprinsă de calitatea sintaxei și de bogăţia vocabularului său. 


VP - 164 


Tipul îi plăcea, nu doar fizic, ci și intelectual. Nu avea nimic în 
comun cu golanii cu care se culca în adolescenţă, în cartier, dar 
nici cu polițiștii divorțaţi cu care împărțea ocazional 
așternuturile în prezent. 

Kleinert se aplecă și mai tare asupra ei. Ivana își văzu coama 
roșcată reflectată în ochelarii săi cu lentile minuscule: câte-o 
flacără în fiecare cerc de sticlă. 

— Credeţi-mă, acești pădurari știu ce fac, insistă el. Animalele 
mai bine hrănite, cele care supraviețuiesc, ajung astfel să 
dispună de toate atuurile în momentul luptei. 

Ivana tresări. 

— Despre ce luptă e vorba? 

— Despre  pirsch, desigur. Fundaţia „Schwarzes Blut” 
îngrijește pădurile astfel încât să ofere cea mai bună experienţă 
de vânătoare la dibuit. 

Ivana luă teancul de hârtii și îl răsfoi din nou: cuvântul pirsch 
apărea aproape în fiecare rând. 

— Observ că vă preocupă ceva, spuse Kleinert. 

— Știm că Jurgen practica pirsch-ul, dar Laura ne-a spus că nu 
mai avea timp pentru așa ceva. Cât despre Franz, în scaunul lui 
cu rotile, n-ar ajunge prea departe în pădure. Așadar, spre 
beneficiul cui muncesc acești pădurari? 

— Al lui Max și al lui Udo? 

— Cam mare efortul, pentru numai doi oameni. 

— Membrii familiei von Geyersberg nu-s tocmai oameni de 
rând. 

Ivana era convinsă că o cercetare mai aprofundată a 
subiectului ar fi putut scoate la iveală fapte interesante. Poate 
că membrii clanului își invitau aici prietenii pentru a practica și 
alte feluri de vânătoare. Terenul de joc era prea vast pentru a fi 
folosit atât de rar. 

— Mai e încă un lucru ciudat pe care aș vrea să vi-l arăt, reluă 
Kleinert, întorcând câteva pagini din teancul aflat în mâinile 
lvanei, astfel încât, voit sau nu, degetele li se atinseră fugar. 
Familia von Geyersberg a încheiat un acord cu autorităţile 
landului. Conform acestuia, sunt împuterniciţi să emită permise 
de port-armă, inclusiv propriilor angajaţi care, iată, sunt 
proaspăt eliberaţi din pușcărie. _ 

Ivana nu avu nevoie de explicaţii suplimentare. In Germania, 
la fel ca în Franța, de altfel, persoanele condamnate la 


VP - 165 


închisoare nu aveau dreptul să poarte arme. Prin acest acord 
însă, familia von Geyersberg era liberă să-i înarmeze pe golanii 
pe care îi angaja. 

— lar asta nu e tot. Pădurarii aceștia pot fi închiriaţi altor 
proprietari de păduri care au nevoie de serviciile de triere a 
vânatului. Altfel spus, acești indivizi angajaţi de asociaţie devin 
un soi de ucigași cu simbrie. Slujba lor constă în a elimina 
surplusul de animale inclusiv de pe terenurile din jur. 

Pe ultima pagină a raportului era listată o înșiruire lungă de 
nume; fără îndoială, aceștia erau profesioniștii: braconieri, foști 
pușcăriași, un soi de câini ai războiului... 

Nu era nevoie de prea multă imaginaţie pentru a presupune 
că aceștia fuseseră agresorii din seara trecută. Analogia cu 
Vânătorii Negri era de asemenea evidentă. Erau plătiţi pentru a 
pune în operă adevărate masacre în păduri, așa cum oamenii lui 
Dirlewanger masacrau sate întregi... 

— Va trebui să fie chemați cu toţii la poliţie și apoi interogaţi, 
trase ea concluzia. Și, desigur, va trebui să aflăm dacă nu 
cumva au achiziţionat motociclete Norton. 

— Mulţumesc pentru sfaturi, spuse Kleinert, ridicându-se. 

— Mai avem la dispoziţie doar după-amiaza pentru a găsi un 
fapt esenţial, continuă ea, sec. Mă întorc la cercetările mele 
despre câini. 

De fapt, Ivana voia cu totul altceva: să risipească tensiunea 
emoțională  cvasi-palpabilă care plutea în încăpere. Fii 
profesionistă, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Am putea face o pauză, cât să bem un ceai, nu? 

Toate eforturile ei de-a poza într-o polițistă incoruptibilă se 
topiră într-un zâmbet. Din nou, simţi că roșise. 

Viaţa la Freiburg im Breisgau se dovedea tot mai periculoasă. 


40. 


Niemans nu avusese prea mult de căutat pentru a găsi un 
specialist în genealogie. Îl cunoștea pe unul dintre cei mai 
apreciați experți în domeniu de la Paris și îl sunase pentru a afla 
dacă nu știa cumva un posibil omolog de această parte a 
Rinului. Interlocutorul său nu ezitase nicio clipă: cel căutat era 


VP - 166 


Rainer Czukay, un specialist de prim rang, participant la 
conferințe în domeniu și cunoscător al celor mai mărunte 
ramificații familiale din landul Baden-Wurttemberg. 

Cercetătorul îi dăduse adresa acestuia, în cartierul Vauban din 
Freiburg im Breisgau, la doar un kilometru de sediul 
Kriminalpolizeidirektion. Niemans pornise într-acolo cu mașina, 
dar se văzuse nevoit să renunţe la ea foarte curând: străzile de- 
aici erau, toate, pietonale. 

Era unul dintre cartierele faimoase ale orașului: avea drept 
specific șirurile de case de lemn, vopsite în albastru, roșu sau 
galben și alimentate doar cu energie solară. Ivana, cu ochii 
strălucind de entuziasm, îi vorbise despre aceste locuri. Acest 
oraș al viitorului fusese construit din munca voluntarilor. 
Pretutindeni puteau fi văzute lăzi de reciclare a gunoiului 
menajer în compost, acoperișurile fuseseră transformate în 
grădini suspendate, iar copacii care creșteau peste tot păreau 
gata să înghită casele și trotuarele. Bineînţeles, nicăieri, nicio 
mașină. 

Ni&mans era conștient că acesta era viitorul. Însă acest viitor 
anume era departe de a-i aduce zâmbetul pe buze. Simţea un 
soi de apăsare, asociată cu prezenţa unui Big Brother invizibil 
aflat în spatele fiecărei astfel de iniţiative ecologiste; ar fi fost 
cel mai rău soi de dictatură cu putinţă, căci ar fi fost pe deplin 
justificată. In adâncul sufletului, se bucura că n-avea să apuce 
ziua când întreg Pământul avea să devină erbivor și-avea să 
recicleze energia propriilor pârțuri. 

Înaintând cu mâinile în buzunare și percepând distrat soneriile 
bicicletelor și uruitul îndepărtat al tramvaielor, Niemans se 
gândea la cele spuse de Joseph. Auzind despre vrăjitoare și 
despre blestemul care afecta familia von Geyersberg, resimţise 
imediat acel „declic profund” al intuiţiei iraționale. Era sigur că 
această legendă avea legătură cu cele două crime din prezent. 
Nu știa deocamdată care era această legătură, dar era convins 
că nu era vorba despre un fapt periferic. 

Casa lui Czukay era o clădire cu două etaje, construită din 
lemn netratat, vopsit în albastru, ceea ce-i dădea o înfățișare de 
baracă de bâlci. Pe treptele de la intrare, razele soarelui se 
jucau cu umbrele frunzelor teiului din faţa casei, formând o 
pânză de lumină fremătătoare. 


VP - 167 


Găsi butonul interfonului și-l apăsă. În prealabil, telefonase 
pentru a se asigura că expertul avea să fie acasă și constatase 
cu ușurare că acesta vorbea franceza. De la începutul anchetei, 
avuseseră noroc cu carul din acest punct de vedere, fără 
îndoială datorită proximităţii graniței cu Franţa. Cu câţiva 
kilometri mai spre est, Niemans n-ar mai fi fost de niciun folos în 
desfășurarea anchetei... 

Urcând treptele, recapitulă în minte ceea ce aflase despre 
Czukay de la amicul său parizian. Czukay nu se mulțumise cu 
specializarea în genealogie. Omul era, pe deasupra, și un soi de 
vraci!!. Un fapt și mai curios, specialitatea sa erau 
traumatismele provenite din activități sportive și din 
experienţele sado-masochiste. Czukay vindecase, se pare, o 
mulțime de masochiști ai căror stăpâni duseseră joacă un pic 
prea departe. 

Ușa se deschise. Rainer Czukay nu avea faţă de vraci și cu 
atât mai puţin genul de mutră pe care te-ai fi așteptat să o aibă 
un genealogist. Semăna mai degrabă cu un țăran de pe timpuri. 
Scund și totuși masiv, era îmbrăcat cu un pulover fără guler și 
un pantalon de grădinar, din pânză albastră. Avea mâini mari, 
noduroase și părea a fi descins direct dintr-un roman de Henri 
Bosco. 

Fără vreun cuvânt, bărbatul îl invită înăuntru. După înfățișare 
era greu să-i ghicească vârsta. Freza scurtă, argintie, îi 
acoperea scalpul ca o cască metalică, iar pielea albă precum 
creta nu avea niciun rid. Avea o figură de broscoi: o față 
puhavă, ochi cenușii și mari, ușor exoftalmici, umbriţi de 
sprâncene negre și groase și o gușă ce părea gata să emită un 
orăcăit sonor. 

Traversară o sală de așteptare mobilată cu câteva scaune și 
având drept ornamente mai multe animale împăiate: o vulpe, o 
nutrie și un castor, ai căror ochi de sticlă păreau gata să cadă 
din orbite. 

Intrară într-o altă încăpere în care se aflau o masă de 
consultație și un birou. In aer plutea un amestec straniu de 
mirosuri puternice: alcool, piper și fructe. Un cocktail Molotov în 
varianta vegetală, se gândi Niemans. 


11 Termenul „rebouteux” nu are un corespondent exact în limba română; el se referă 
la o persoană care știe să pună la loc articulaţii și să vindece dureri, îndeosebi unele 
de origine mecanică, dar a cărui practică e interzisă de lege. (n. tr.). 


VP - 168 


— L-aţi cunoscut pe Jurgen? întrebă el, fără vreo altă 
introducere. 

Vraciul se opri la jumătatea încăperii, între masa de 
consultație și birou. 

— Mă întrebaţi asta din pricina înclinațiilor sale sado- 
masochiste? 

— Mi s-a spus că... 

— Știu ce vi s-a spus. Sunt niște aiureli. Am îngrijit odată o 
femeie care fusese legată un pic cam strâns și suferise o luxatie. 
S-a vindecat și-a povestit tuturor că, ulterior, „senzaţiile” i s-au 
intensificat. Așa s-a creat zvonul, din nimic. 

— Dar aţi mai îngrijit și alţi pasionaţi, nu? 

— Din mediul respectiv? Bineînţeles. Am devenit o legendă 
printre ei, vin pacienţi chiar și de la Stuttgart. Dar nu ei 
constituie majoritatea clientelei mele. 

— Cine vă sunt ceilalţi pacienţi? 

— Localnicii din Freiburg. Sunt înnebuniţi după puterile mele 
magnetice. 

Își desfăcu mâinile mari, cât niște tigăi. 

— Pentru ei, sunt o sursă de energie naturală ca oricare alta. 

— L-aţi tratat și pe Jurgen von Geyersberg? 

— Credeam că vreţi să mă consultați într-o chestiune legată 
de genealogie. 

— Toate se leagă. 

— Nu, nu l-am întâlnit niciodată. O singură dată am avut 
ocazia să tratez o femeie pe care o legase el. 

— Era rănită? 

— Nu. Ședinţa durase însă prea mult, atâta tot. Fata sfârșise 
prin a avea nişte probleme de circulație. Nimic grav. Au fost de- 
ajuns una sau două ședințe pentru ca ea să-și recapete pe 
deplin funcţiile motorii. 

Pe același ton neutru, Czukay continuă: 

— Am citit în ziare ce i s-a întâmplat tânărului von 
Geyersberg. E groaznic. lar azi dimineață, la radio, s-a anunţat 
descoperirea unui alt cadavru. E adevărat? 

Niemans încuviinţă și-l puse la curent, fără a intra însă în 
detalii. 

— Ce se spunea despre Jurgen în mediul sado-masochist? 

— Nu mare lucru. Știu că practica shibari, dar îi plăcea să fie 
el însuși legat. 


VP - 169 


— Așadar, era cel care domina? 

— Nu, era cel supus. Însă, din când în când, îi plăcea să 
schimbe tabăra. Ceea ce, în acea lume, e un lucru destul de rar 
întâlnit. 

Niemans se întrebă dacă nu cumva ratase anumite aspecte 
referitoare la gusturile mai bizare ale lui Jurgen. De fapt, de felul 
său, nu prea suporta genul acesta de excese. Atunci când îţi 
petreci viaţa înconjurat de violență, măscăricii care se joacă 
provocând durere te calcă pe nervi. 

— De fapt, aș vrea să stăm de vorbă despre istoria familiei 
von Geyersberg. 

Chipul lui Czukay se lumină. Întinse mâna, arătând spre o altă 
ușă. 

— Veniţi cu mine! Am pregătit totul în birou. 


41. 


Bârlogul genealogistului Czukay părea construit din hârtie. 
Fiecare perete era acoperit din tavan până în podea de dosare, 
cutii de carton și bibliorafturi. Pardoseala era plină de teancuri 
de dosare de plastic sau pânză. În spaţiile înguste dintre ele 
fuseseră înghesuite cărţi. În schimb, centrul încăperii era ocupat 
de două mese unite, goale. 

Într-un colţ era pitit un birou mic, din fier, mai scund decât 
teancurile de dosare legate cu sfoară, îngălbenite de vreme, ce 
conţineau istoria tuturor familiilor din Baden Wurttemberg. Pe 
birou era instalat un computer legat la mai multe hard-disk-uri 
externe, un act de prezenţă a tehnologiei moderne, aflată însă 
în minoritate absolută. Aici, stăpână era hârtia adevărată, cea 
care, în timp, mucegăiește și devine friabilă. 

Czukay ocoli prima masă și se opri lângă cea de-a doua, unde 
era așezată o cutie de metal. Ingenunche, deschise capacul 
cutiei și se aplecă, dispărând până la nivelul pieptului. Scoase 
de-acolo un dosar și-l așeză pe suprafaţa furniruită a mesei. 

— Aici e toată istoria familiei von Geyersberg. Rădăcinile ei 
pot fi urmărite până în vremea Reformei, iar generaţiile ei 
succesive se confundă cu istoria genezei landului Baden- 
Wurttemberg. Ce anume aţi vrea să știți? 


VP - 170 


Ni&mans își scoase haina. În încăperea căptușită cu dosare, 
căldura plutea în aer, aproape palpabilă, ca un nor de praf, greu, 
nemișcat. 

— Se poate? întrebă el, dând să-și pună haina pe un teanc de 
cărți. 

— Bineînţeles. Cu trecerea timpului, cărţile astea au luat locul 
mobilierului aici. 

Polițistul răsuflă adânc; plămânii săi nu mai erau chiar atât de 
tineri și începea să perceapă tot mai acut acest lucru. 

— Am auzit un zvon, începu el. În fiecare generaţie, familia 
von Geyersberg și-ar fi pierdut unul dintre fii. Ce părere aveţi? 
Legenda asta are vreun fundament? 

Czukay se așezase pe un teanc de cărţi, cu mâinile pe 
genunchi, ca un samsar care se pregătește să vâre pe gât unui 
fraier o mârţoagă bătrână. 

— Nu-i o legendă, e purul adevăr. 

Bărbatul se ridică și deschise dosarul de pe masă. Un miros 
stătut se răspândi în încăpere. 

— Fiecare generație a avut parte de câte o moarte 
misterioasă... 

Luă în mână o mapă de plastic ce conținea tăieturi din ziare, 
un soi de dosar de presă consacrat clanului von Geyersberg. Işi 
strecură mâna înăuntru și scoase o bucată decupată din ziar. 

— Un exemplu, rosti el așezând cu grijă pătrăţelul de hârtie 
pe masă. Herbert von Geyersberg, tatăl lui Max și al lui Udo, a 
dispărut pe mare, în 1988. Se afla la bordul velierului său, în 
largul Insulelor Grenadine. 

Culese din mapă un alt articol: 

— Întorcându-ne în timp cu o generaţie, în 1966, îl avem pe 
Dietrich von Geyersberg, fratele mai vârstnic al lui Wolfgang, 
marele patron al grupului VG, care a dispărut fără urmă. 

— Cum adică? 

Cercetătorul îi întinse lui Niemans bucata de hârtie 
îngălbenită de vreme, care mirosea frumos a Război Rece, a 
Zidul Berlinului, a cele două Germanii. 

— Pur și simplu a dispărut. 

— A fost ucis? 

— Asta a fost una dintre ipoteze, dar cadavrul n-a fost găsit 
niciodată. S-a spus că ar fi fost comunist și că ar fi fugit în Est. 
Mi se pare puţin probabil. O altă teorie afirmă că n-ar mai fi 


VP - 171 


suportat responsabilităţile pe care le avea în familie și-ar fi fugit, 
pierzându-și urma pentru vecie. 

Czukay își vâra deja degetele în mapă în căutarea unui alt 
articol. 

— Să mergem și mai departe în timp. În 1943, Helmut a murit 
în Franţa, în urma unui sabotaj feroviar pus la cale de Rezistenţa 
franceză. Așa se presupune, căci cadavrul nu i-a fost niciodată 
găsit. Un an mai târziu, Thomas, vărul său, a fost dat dispărut, 
tot în Franţa, în timpul debarcării americanilor. Cei doi aveau 31 
și, respectiv, 29 de ani. 

Aceste dispariţii erau de notorietate publică. Nimănui nu-i 
sărise în ochi recurenţa acestor situaţii? Chiar nimeni, în afara 
unei vrăjitoare yenișe? 

— Aveţi date și din perioada anterioară? 

De astă dată, pe masă apărură o serie de documente oficiale, 
scrise de mână. 

— Un alt von Geyersberg, Richard, fratele lui Dietrich, s-a 
făcut nevăzut în timpul Bătăliei de la Somme, în vreme ce un 
văr de-al său s-a înecat într-un râu, în apropiere de Liège. 

— Le-au fost găsite cadavrele? 

— Nu cred, nu. 

Niemans scrută ansamblul articolelor etalate în faţa sa: un 
puzzle care înfățișa manifestările blestemului familiei von 
Geyersberg. Exista, desigur, ispita de-a considera toate aceste 
dispariţii premature drept rezultatul unor rivalități în sânul 
familiei, reglate cu cuțitul sau cu pușca în mână în adâncul 
pădurii. Ar fi fost însă imposibil de presupus ca, generaţie după 
generaţie, aceeași dispută să fi fost reprodusă, cu aceiași 
protagoniști, având drept rezultat o crimă și un cadavru 
dispărut. 

— Aţi putea să-mi daţi câpii după aceste documente? 

Rainer Czukay rânji larg. 

— Vi le-am pregătit deja. Sunt piesele principale care vă vor 
ajuta să înțelegeţi principiul. 

— Care principiu? 

Czukay pescui din lada de metal un creion și o foaie de hârtie: 
cercetătorul fusese convins că avea să aibă ocazia să-și expună 
teoriile. 

— Aţi mai văzut, cu siguranță, cum arată un arbore 
genealogic, nu-i așa? începu el, trasând pe hârtie o schemă în 


VP - 172 


care fiecare linie verticală se desfăcea în mai multe ramuri care, 
la rândul lor, se răsfirau în alte două sau trei subramuri. 

In dreptul acestora, înscrise numele care compuneau 
diversele generaţii ale familiei. 

— Ceea ce surprinde în acest caz este simetria dispariţiilor. La 
fiecare generaţie, una dintre ramuri se stinge. 

Trase câte o linie peste numele celor decedați. 

— ... De parcă destinul ar fi decis că nu e loc destul pentru 
toţi moștenitorii. 

Niemans contemplă în tăcere arborele schiţat de Czukay. În 
minte îi încolţi o analogie: semăna cu o defrișare controlată, 
care elimina, în fiecare generaţie, câte un von Geyersberg. 

Cel eliminat să fi fost, oare, veriga slabă? 

Sau, poate, oaia neagră, fiul cel revoltat? 

O altă ipoteză își făcu loc în mintea lui: Vânătorii Negri erau 
cei care se îngrijeau de sănătatea pădurii, asumându-și rolul 
defrișării... 

Nu, ipoteza asta nu stătea în picioare. Unitatea 
Sonderkommando apăruse abia în anii patruzeci, iar dispariţiile 
din familia von Geyersberg avuseseră deja loc, cu mult timp 
înainte... 

Și totuși, simţea că se apropia de miezul fierbinte al întregii 
afaceri. Era acolo, aproape, la îndemână. 

Iși luă haina. Acum ardea de nerăbdare să vadă unde aveau 
să îl ducă cele aflate. 

Işi vâri mâinile în buzunare, ferindu-se să-i strângă mâna 
interlocutorului său. Nu voia să atingă degetele unui om care 
poseda puteri magnetice. 

— Vă mulțumesc, domnule profesor. Mi-aţi fost de mare 
ajutor. 


42. 


Parcă se luaseră la întrecere! Ivana găsise o informație de 
prim ordin și... hop și Niemans cu un cartof fierbinte, cules de nu 
se ştie unde! Mă rog, aşa susținea el... 


VP - 173 


Acum mâzgălea grăbit arbori genealogici pe planșa de hârtie 
și încerca să le explice că blestemul familiei von Geyersberg era 
cât se poate de real. 

— Potrivit specialistului cu care am stat de vorbă, spuse el, în 
fiecare generaţie unul dintre moștenitorii familiei dispare în 
circumstanţe misterioase, în jurul vârstei de treizeci de ani. 
Cadavrul nu e descoperit niciodată. 

Ivana, ţinându-și cu ambele mâini cana de ceai, își privea cu 
admiraţie mentorul. Încă o dată, Niemans avusese dreptate. 
Contrar așteptărilor, delirul unui yeniș și al unei vrăjitoare se 
dovedise a fi, de fapt, adevărul-adevărat, deschizând o nouă 
pistă pentru anchetă. 

Kleinert, în schimb, semăna cu un ins aflat prima oară pe 
mare, care își dă seama că nu-i făcut pentru astfel de călătorii. 
Interveni: 

— Așadar... vreţi să spuneţi c-au fost eliminaţi deliberat, de 
fiecare dată? 

Niemans puse la loc capacul markerului, satisfăcut de 
demonstraţia sa. Își păstrase câteva dintre ticurile pe care i le 
remarcaseră studenţii săi atunci când preda la școala de poliţie, 
o perioadă pe care, deși refuza să recunoască asta, o adorase. 

— E prea devreme ca să afirmăm asta fără putinţă de 
îndoială. Dar da, putem presupune că și ceilalți moștenitori au 
fost asasinați, la fel ca Jurgen și Max. 

— lar familia von Geyersberg ar fi încercat să ascundă aceste 
crime, făcând să dispară cadavrele? 

— Știu, e o nebunie, dar cred că așa s-a întâmplat. 

— Dar ce anume i-ar putea determina să-și ucidă proprii 
moștenitori? 

Niemans se proţăpi, cu mâinile la spate și picioarele ușor 
depărtate, în fața meselor la care erau așezați Kleinert și Ivana, 
luându-și în serios atitudinea profesorală. 

— Nu cred că au comis ei înșiși crimele. În schimb, ar putea 
avea un motiv secret care-i determină să accepte aceste 
sacrificii. 

De astă dată, Kleinert nu se mai abţinu și sări în picioare. 

— Astea-s aiureli! 

Niemans, care nu-și scosese haina (încă un element menit să- 
| ajute să intre în pielea personajului), ridică degetul arătător și 
declamă, pe un ton mai ridicat: 


VP - 174 


— De data asta, ceva n-a mers așa cum trebuia, iar cadavrele 
au fost descoperite! 

Apropiindu-se de fereastră, Kleinert aruncă o privire peste 
umăr, către Ivana, părând a-i spune: „Șeful tău e nebun de 
legat!” Ea însă refuză această complicitate, căci era de partea 
lui Niemans necondiționat, indiferent ce baliverne ar fi îndrugat 
acesta. 

— Și cine i-ar ucide pe acești moștenitori, după părerea 
dumneavoastră? 

Niemans ridică din umeri. 

— N-am idee. 

Tăcerea care se prelungi păru să semnaleze un punct marcat 
de către Kleinert. Polițistul francez promisese un munte și 
livrase o moviliţă. 

Hotărât să ţină situaţia sub control, Niemans i se adresă 
Ivanei: 

— Spuneai că ai descoperit ceva important. Despre ce e 
vorba? 

Ea își frunzări carnetul. 

— Am stat de vorbă cu un amic de la centrul de dresaj canin 
de la Neuilly-sur-Marne. Potrivit lui, câinii rdetken suferă de o 
malformaţie genetică, le e afectată absorbţia zincului. 

— Și ce-i cu asta? 

Ivana își parcurse din priviri notițele: 

— Pentru a supravieţui, câinii au nevoie să ia zilnic un 
supliment de zinc, care trebuie comandat la veterinar sau la 
farmacie. Dacă există un crescător de roetkeni în regiune, nu 
poate evita achiziţia acestui produs. 

Niemans i se adresă lui Kleinert, care rămăsese aplecat în 
afară, la fereastră, de parcă s-ar fi rezemat de bastingajul navei: 

— Trebuie să luaţi legătura cu toți veterinarii din regiune. 

— Oamenii mei se ocupă deja de asta, la fel și în cazul 
farmaciilor veterinare. 

— Kleinert, spuse Niemans, apropiindu-se de colegul său 
german. Nu-i momentul să o lăsăm mai moale. Cei din Stuttgart 
au sosit? 

— Vor ajunge într-o oră sau două. 

— Trebuie să aflăm cât mai mult din ce se poate afla până 
atunci. 

Kleinert ridică ochii, cu o lucire provocatoare în priviri. 


VP - 175 


— Și le veţi transmite și lor toate aceste informații? 

Niemans nu-i răspunse. Era limpede că intenţiona să ducă 
ancheta la bun sfârșit el însuși, iar Ivana era de acord. Ucigaşul 
din pădure le aparţinea. 

Kleinert profită de momentul de tăcere pentru a lua cuvântul. 
În definitiv, și el avea o noutate de anunţat. Îi prezentă lui 
Niemans, pe scurt, fundaţia „Schwarzes Blut” și îi înmână lista 
cu vânătorii angajaţi acolo: în bună parte, aceștia erau infractori 
recidiviști dovediţi. 

— Ăștia-s, murmură Ni&mans în timp ce parcurgea lista cu 
pedigree-ul indivizilor. Nu încape îndoială. l-ați interogat deja? 

— Niemans... Vorbiţi de parcă timpul s-ar putea dilata și 
comprima după dorința noastră! Am aflat informaţiile astea 
acum o oră. Am avut timp doar să-i convocăm la poliţie și... 

— Nu ne putem permite să lucrăm cu penseta. 

— Da, dar trebuie să respectăm procedurile legale. E un 
minim de care trebuie să ţină seama orice poliţist, nu? 

Niemans expiră zgomotos, excedat. 

— Despre bătrânul Franz ce aţi mai aflat? 

— Vă referiţi la suspectul numărul unu? întrebă Kleinert pe un 
ton ironic. Are un alibi solid în cazul celor două crime. De altfel, 
roţile scaunului său nu-s potrivite pentru teren accidentat. 

— Foarte amuzant. Ce se știe despre originea handicapului 
său? 

— Nu v-a minţit: la șaptesprezece ani, un glonte i-a distrus 
șira spinării, în timpul unei partide de vânătoare. 

— Dosarul în cauză nu menţionează vinovatul? 

— Potrivit anchetei, s-a stabilit c-a fost vorba de un accident. 

— Așadar, avem în el un posibil suspect. E singurul care avea 
motive să se răzbune pe Ferdinand, prin intermediul copilului 
său, folosind o metodă inspirată de vânătoarea de tip pirsch. 

— Dar accidentul nu s-a produs în timpul unei vânători la 
dibuit, ci la o vânătoare cu gonași. 

— Știţi prea bine la ce mă refer. 

— Nu, nu știu. De la bun început ne tot amețiţi cu pirsch-ul, 
iar acum aţi vrea să ignorăm faptul că Franz a fost victima unui 
simplu accident de vânătoare, cu alte treizeci de persoane în 
jurul lui. 

Ni&mans se îndreptă spre ușă, spunând: 


VP - 176 


— Vânătorii Negri, accidentele de vânătoare, pirsch-ul... 
Cugetaţi la toate astea, răscoliți peste tot și găsiţi ceva, pentru 
numele lui Dumnezeu, înainte de sosirea celor de la Omoruri! 

— Unde te duci? strigă Ivana, simțind că e pe cale să fie 
abandonată din nou. 

— Merg să stau de vorbă cu contesa, îi aruncă Niemans, peste 
umăr. Ne-a aburit încă din prima clipă. 

leși, trântind ușa. 

Fără îndoială, savura cu maliţie ideea de a-i lăsa în plata 
Domnului, să se descurce singuri, fără să aibă drept punct de 
pornire decât câteva idei incoerent schiţate. 

Ivana și Kleinert schimbară însă un zâmbet, deloc nemulţumiţi 
că aveau să fie nevoiţi să facă din nou echipă. 


43. 


Încerca să-și imagineze o familie dispusă să-și sacrifice un fiu 
în urma unui pact cu diavolul. Își imagina cum ar fi putut arăta 
Vânătorii Negri dinaintea adevăraţilor Vânători Negri, cei din 
secolul șaptesprezece sau chiar dinainte. li venea în minte 
imaginea vânătorilor contelui Zaroff, în care vânatul erau 
oamenii. Își închipuia... 

Niemans se strădui să se concentreze asupra drumului. 
Deasupra pădurii, cerul etala o gamă întreagă de nuanţe de gri- 
metalic: fier, oțel, inox... Străluciri diferite, străpunse dinspre 
orizont de razele soarelui. 

Polițistul simţi un fior. Alerga pe câmpul din spatele casei 
bunicilor săi. Reglisse i se încurca printre picioare, iar inima-i 
bătea în ritmul furtunii care se pregătea să izbucnească... 

Fu nevoit să-și arate insigna paznicilor de la intrare înainte de 
a o lua pe drumeagul ce ducea la Vila de Sticlă. Regăsi 
luminișul, peluza îngrijită, casa-acvariu... De astă dată, impresia 
de ansamblu era cea a unui sanctuar. Pietrișul gri îi amintea de 
aleile unui cimitir, iar liniile brutale ale Vilei de Sticlă îi conturau 
în minte imaginea unui mausoleu. Își aminti de cina la care 
participase alături de cei doi verișori mai slabi de minte, iar în 
creierul lui se suprapuse instantaneu imaginea cadavrului 
rostogolit printre frunzele moarte și capul murdar de pământ, 


VP - 177 


așezat câţiva pași mai încolo, cu o crenguţă de stejar între 
dinţi... 

Mașina de teren a Laurei era acolo. Asta era bine. 

Sună, așteptându-se să îi deschidă ea însăși. In prag își făcu 
însă apariţia un valet, care îl anunţă în engleză, vorbind de parc- 
ar fi avut gura plină, că „Doamna contesă nu este acasă”. 
Niemans îl apucă de guler și-l lipi de cadrul ușii, obţinând 
imediat precizările dorite: Laura von Geyersberg plecase să se 
reculeagă la capela din capătul parcului. 

Trecând de liziera pădurii, Ni&mans o apucă pe cărarea ce se 
pierdea printre brazi. Instantaneu, un parfum de scoarță și 
frunze îi invadă nările, de parcă ar fi nimerit în mijlocul unei 
exploatări forestiere. Își imagină scurgerile de sevă printre ferigi 
și petece de mușchi și mai că se aștepta să vadă fulgi de 
rumeguș presărat pe frunzele tufișurilor. Ridicând privirea, 
desluși prin coroanele copacilor cerul cenușiu, acoperit, care 
părea că zăvorâse aromele vegetale sub cupola unei sere 
uriașe. 

Umezeala plutea în aer, iar Niemans avea senzaţia că el însuși 
era un burete care absorbea roua din jur și toate aromele 
pădurii. Îi era frig. Își ridică gulerul hainei și-și vârî mâinile în 
buzunare, aruncând priviri îngrijorate de-o parte și de cealaltă. 
Tufișurile se preschimbaseră în blocuri de marmură, iar 
trunchiurile arborilor care flancau cărarea erau acum piscuri de 
granit. Începu să tremure, dar nu de frig, ci de spaimă. 

În cele din urmă, înțelese: parcurgea acum drumul 
rGetkenului. Dintr-odată, se simţi învăluit într-un veșmânt de 
blană cu păr scurt, cărnuri sângerânde și răsuflări fierbinţi. 
RGetkenul era acolo, îl simţea mai acut chiar decât simţea rouă, 
pătrunzându-l până la os. 

Câinele acesta și toţi câinii din lume erau aici, în el, gata să-i 
devoreze creierul și să-i sfâșie organele. Grăbi pasul, cu 
stomacul ghem de spaimă. Reglisse era pe urmele sale. 

Îl salvă capela. Nu era o clădire de piatră, ci o stavkirke, una 
dintre acele bisericuțe de lemn întâlnite prin Norvegia și pe 
țărmurile Mării Baltice. Părea construită din cuburi, în etaje 
succesive tot mai mici, încununate de o clopotniţă având forma 
vârfului unui creion bine ascuţit. 

Cunoștea genul acesta de lăcașe de cult, căci își propusese de 
multă vreme o vacanţă în care să viziteze aceste curiozități 


VP - 178 


arhitecturale. Mai bine mai târziu decât niciodată: iată că acum 
avea una dintre ele în fața ochilor. Recăpătându-și deopotrivă 
suflul și luciditatea, se apropie cu băgare de seamă. Prin 
ferestrele foarte înguste se vedea clipind lumina unor lumânări. 

Ușa nu era încuiată. O împinse ușor, așteptându-se să audă 
un scârţăit strident. Avu parte doar de o tăcere uleioasă. In 
interior, mirosul de pin îi umplu nările și-i pătrunse până-n 
creier. Pardoseala, tavanul, pereţii, toate aveau culoarea albă și 
pură a scândurilor noi. 

Făcu câţiva pași în interior. 

Bănci de lemn fragmentau transversal spaţiul, evocând 
credința simplă și frustă a luteranilor. Suflete în genunchi, inimi 
cu capul sus... În capătul sălii, în stânga altarului, un stativ din 
lemn era ocupat de zeci de luminări aprinse, care aruncau 
reflexe mierii asupra fiecărui detaliu. Niemans percepu acut 
delicata contradicţie, antagonismul tainic dintre lemn și flăcări. 
O singură lumânare de s-ar fi prăbușit pe pardoseală, întreaga 
clădire s-ar fi făcut scrum... 

Laura era îngenuncheată în dreapta altarului. Văzută din 
spate, părea aplecată asupra unui izvor ascuns. Fără îndoială, în 
nemișcarea ei, se ruga, iar Niemans se simţi de parcă ar fi 
observat, dintr-un ascunziș, un animal în cele mai intime 
momente ale sale. 

Cu toate eforturile depuse de poliţist, pașii săi făcură 
dușumeaua să scârțâie, alungând liniștea pură a clipei. Laura se 
întoarse, surprinsă. Expresia de pe chipul său era imposibil de 
definit: uimire, ostilitate, consternare... Greu de ghicit. 

Cu siguranţă însă, nu exprima plăcere. 

Se ridică, iar silueta ei zveltă se desenă în penumbră. Din nou, 
Niemans avu senzaţia că se afla în prezenţa unei fiare sălbatice. 
O ciută sau altă ființă din același ordin, cu corpul subțire și blana 
aurie. Una dintre fiarele pe care Laura le ucidea cu sânge rece 
cu carabina Winchester 270, cu gloanţele pe care le fabrica ea 
însăși în atelierul său. 

Porni spre el, printre bănci. Ochii îi ardeau ca două picături de 
ceară fierbinte. Venise aici pentru a se reculege și, din nou, 
polițistul francez, cu încălțările lui de scafandru, venise să o 
tulbure în clipele cele mai sacre. 

— Nu-i de ajuns să-ţi dorești să-l prinzi pe ucigaș, rosti ea cu 
voce spartă. Mai trebuie și să-i cinstești pe cei morți. 


VP - 179 


44. 


De astă dată, Niemans nu venise pentru a-și cere scuze. 

— Respectul vine la pachet cu sinceritatea, Laura. Incetaţi să 
ne mai minţiţi. Altfel, sunt șanse să deveniți principala suspectă. 

Ochii ei umezi părură să se usuce dintr-odată, de parcă o 
rafală violentă de vânt ar fi pătruns pe neașteptate în biserică. 

— Fiţi cu băgare de seamă la ce spuneți... 

— De ce mi-aţi îndrugat toate bazaconiile despre pirsch? 

Laura se retrase între băncile de pe partea stângă, iar 
Niémans nu avu de ales și o urmă. Când ajunse în apropierea 
stativului cu lumânări, contesa se întoarse brusc spre el: 
deasupra, pe perete, îngerii se ofereau drept fundal pentru 
coama ei sălbatică. 

— Mă tem că nu înţeleg. 

Niemans mai înaintă un pas, iar parfumul Laurei își făcu 
simțită prezenţa, ca un descântec. 

— Mi-aţi spus că familia von Geyersberg nu era interesată de 
acest gen de vânătoare, că nu era îndeajuns de elegantă. 
Realitatea e exact pe dos. E cea mai nobilă formă de vânătoare, 
iar familia von Geyersberg o practică de secole. 

Laura răsuflă ușurată, de parcă s-ar fi temut că Niemans 
intenţionase să abordeze un alt subiect. 

— N-am spus niciodată așa ceva, replică ea, cu glas scăzut. 
Jurgen practica pirsch-ul. La fel și Max. Eu însă n-am avut 
niciodată timp pentru așa ceva. Nu înțeleg de ce vă obsedează 
într-atât acest lucru. 

Niemans îi ignoră ultima remarcă și continuă: 

— Ce-mi puteţi spune despre fundaţia condusă de unchiul 
dumneavoastră, „Schwarzes Blut”? 

— E o asociație ecologistă. 

— Aveţi grijă de pădurile și de vânatul care trăiește acolo 
exclusiv pentru a practica vânătoarea la dibuit. Mai mult decât 
grupul industrial, pădurea e adevăratul imperiu al familiei. 

— Încă o dată: nu înțeleg de ce vă interesează aceste lucruri. 

— Ucigaşul a imitat ritualul pirsch-ului. 

— Și ce-i cu asta? Vă repetaţi, Niemans. 

Polițistul nu răspunse la provocare. Nu venise aici pentru a se 
justifica. 


VP - 180 


— Cum rămâne cu Vânătorii Negri? continuă el. Indivizii pe 
care i-a angajat unchiul dumneavoastră sunt cu toţii niște 
infractori dovediți, braconieri a căror eliberare a obținut-o la fel 
cum Himmler a obţinut libertatea viitorilor membri din 
Sonderkommando. lar ticăloșii aceștia se poartă de parcă ar fi 
reîncarnările soldaților lui Oskar Dirlewanger! 

Cu o expresie de uimire pe chip, Laura înaintă de-a lungul 
zidului, atingându-l cu vârfurile degetelor. Flacăra lumânărilor 
părea că-i urmărește înaintarea, luminându-i mâna, care făcea 
astfel să iasă la iveală îngeri, regi, chipuri neîndemânatic 
trasate, cu expresii exagerate. 

— Ceea ce spuneţi e de domeniul fantasticului. Sunt doar 
niște legende. 

— Am stat azi de vorbă cu un yeniș pentru care aceste 
legende sunt cât se poate de reale. La fel și consecințele lor. 

Ea se întoarse brusc și se lipi cu spatele de zid. 

— Vinovaţii au fost pedepsiţi, rosti ea, grăbită. 

La vremea aceea, Laura nu avea probabil mai mult de zece 
ani, exact vârsta fetiţei yenișe. Și totuși, știa perfect la ce se 
referise Niemans. Fusese o pată neagră în istoria familiei von 
Geyersberg. 

— Familia în cauză a fost despăgubită, continuă Laura, atât de 
fermă în ceea ce spunea de parcă ea însăși s-ar fi ocupat de 
asta. Fetiţa a primit îngrijiri în cel mai bun spital din Freiburg. 

Niemans se întrebă la ce sumă se ridicase, oare, 
despăgubirea în bani gheaţă pe care familia von Geyersberg o 
oferise yenișilor. În discuţia avută mai devreme, Joseph jucase 
rolul martirului, dar, fără îndoială, acceptase să-și vândă scump 
tăcerea. 

— Un lucru e sigur: nu-i o plăcere s-o privești pe fata aceea, 
acum. 

Laura părea încolţită. Dincolo de ea, imaginile creștine 
lăsaseră loc unor reprezentări ale unor dragoni și ale altor 
monștri coborâţi din cine știe ce saga scandinavă... 

— Și ce legătură are asta cu cazul de față? Care e relevanţa 
unei povești încheiate demult cu crimele de acum? rosti Laura. 

— De ce nu mi-aţi vorbit despre morțile misterioase din 
familia dumneavoastră? 

— Au fost accidente. Și morţi în războaie. Atât. 

— ... Și niciodată nu s-a găsit vreun cadavru. 


VP - 181 


— De unde știți asta? 

— Dacă s-ar fi gasit cadavrele, toată lumea și-ar fi amintit de 
acest lucru. Așa, însă, mai că-mi vine să cred că în cavoul 
familiei nu e nimeni. 

Laura ridică mâna pentru a-l pălmui, dar se opri la timp. Nu 
din teamă că lovirea unui poliţist i-ar fi putut aduce neplăceri, ci 
fiindcă nu voia să se coboare la nivelul lui. 

Preferă să-și muște buza inferioară și, din câţiva pași, să 
ajungă la ușă. Lumina după-amiezii se revărsă în biserică 
asemenea unui râu de argint viu. Niemans nu era însă în 
dispoziția necesară pentru a savura plăceri de ordin estetic. 

Ușa se trânti, iar el se repezi pe urmele contesei. Se aștepta 
să o găsească pufăind nervoasă din ţigară, ca în ajun, sau poate 
să o vadă îndepărtându-se pe cărare, către vilă. Femeia 
rămăsese însă nemișcată în pragul capelei, cu mâinile afundate 
în buzunare, trăgând cu nesaț în piept aerul încărcat de 
umezeală. 

Ni&mans se apropie și îi dădu ocol. De undeva se auzea ciripit 
de păsări, de parcă natura ar fi ţinut morțiș să-și facă glasul 
auzit, în ciuda cerului cenușiu care sufoca, la propriu, orice urmă 
de viață. Admiră profilul Laurei. Cel mai adesea, lumina zilei e 
de-o cruzime fără margini: seacă, nemiloasă, scormonește și 
scoate la iveală orice imperfecţiune a tenului. Dar Laura părea 
imună la acest atac. Abia machiată, pielea feţei sale îi evidenția 
puritatea și fineţea unică. Nicio urmă de pori dilataţi, de riduri 
sau de cearcăne întunecate. 

— Vă e teamă, Laura, îi șopti Ni&mans la ureche. 

— De cine ar trebui să-mi fie teamă? întrebă ea, întorcându-se 
și clipind des. 

— Vânătorii Negri v-au ameninţat. 

— Mi-e teamă că nu înţeleg: lucrează pentru noi sau vor să ne 
facă felul? 

Undeva, în pădure, se auzi o pasăre bătând sonor din aripi, ca 
sunetul clachetei pe un platou de filmare. Scena se încheiase, 
iar teoria lui Ni&mans se dovedea că nu stă în picioare. 

Pe chipul Laurei, zâmbetul triumfător își făcu din nou apariţia. 

— Am să revin mai târziu aici pentru a mă reculege, spuse ea, 
și porni pe cărare. 

Polițistul o privi îndepărtându-se până când se făcu nevăzută 
în semiîntunericul dintre brazi. Apoi se hotărî să revină în 


VP - 182 


capelă. Mai mult ca oricând, se simţea în dispoziţia potrivită să 
cerceteze, să răscolească, să dezgroape... 

Ajunse înapoi în navă. Majoritatea lumânărilor erau de-acum 
stinse, iar pereţii de lemn își pierduseră strălucirea și păreau 
gata să se abandoneze uitării și putreziciunii. 

In locul în care cu puţin timp în urmă stătuse contesa nu găsi 
decât câteva sfeșnice, pe care ceara topită se prelinsese până la 
bază. Se apropie de perete și descoperi că o plăcuţă de 
marmură albă fusese fixată pe scândurile lui. 

Niemans porni lanterna telefonului mobil. Dreptunghiul de 
marmură era inscripţionat cu numele lui Jurgen și cu data 
nașterii și cea a morţii sale. Se întrebă dacă exista posibilitatea 
de a accede la mormântul acestuia. În acel moment, observă că 
sub numele defunctului fusese gravat, cu litere mai mărunte, un 
epitaf. 

Se aplecă și îndreptă lumina lanternei asupra inscripţiei: 


„Cu sârg să-ți duci la capăt canonul lung și greu 
Ce soarta ti l-a-ncredințat a-l isprăvi, 
Si-apoi, ca mine, te chinuie și mori făr' de-a vorbi”. 


Citatul era în limba franceză. Polițistul îl fotografie și îl reciti. 
Suna familiar, fără să știe de unde anume. Era un fragment 
dintr-un poem celebru, dar nu-și putea aminti nici în ruptul 
capului cui îi aparținea. 

Telefonul îi vibră în mână și Niemans fu cât pe-aci să-l scape. 

Întoarse ecranul și văzu că apelul venea de la Ivana. 

— Poftim?! exclamă el, crezând că nu auzise bine. Vin acum. 


45. 


La capătul câmpiei se afla o fermă clădită din cărămizi de un 
roșu țipător și înconjurată de o terasă de lemn. Ultimele raze ale 
soarelui păreau că se împiedică în acest obstacol, 
înveșmântându-l în luciri incandescente. Părea o lopată cu jar 
uitată-n mijlocul unei peluze impecabil întreținute. Așadar, asta 
era fortăreaţa care trebuia cucerită? 


12 Ultimele trei versuri din poemul „La mort du loup” de Alfred de Vigny. (n. tr.). 
VP - 183 


Cu casca pe cap și cu pieptul ferecat în vesta antiglonţ, Ivana 
era pitită în spatele uneia dintre furgonetele SEK, cam la fel de 
relaxată ca o alună între cleștii unui spărgător de nuci. Lângă 
ea, Kleinert era gata de luptă, cu arma în mână și ţeava 
pistolului îndreptată în jos. Era cât se poate de sexy. 

În timp ce Niemans se lua la hartă cu contesa, Ivana făcuse o 
descoperire foarte importantă: numele și adresa crescătorului 
de câini roetken. Potrivit spuselor unui farmacist din Kandern, 
un sătuc aflat la sud de Freiburg im Breisgau, un bărbat 
cumpăra în fiecare lună medicamente menite să acopere 
carențele de zinc. Individul aducea întotdeauna o rețetă emisă 
de un veterinar binecunoscut dintr-un alt sat din regiune, 
Grafenhausen. Singura problemă era că, de fapt, veterinarul în 
cauză nu scrisese niciodată astfel de reţete. 

Ivana căutase imediat să afle mai multe despre cumpărătorul 
în cauză. Era vorba de Johann Bruch, în vârstă de 43 de ani, 
cunoscut drept un practicant al vânătorii. Fusese arestat și 
condamnat în repetate rânduri pentru braconaj și infracţiuni cu 
violenţă, vânătoare cu mijloace nepermise și în afara sezonului. 
Fusese chiar suspect de crimă, în două cazuri diferite, dar de 
fiecare dată scăpase din lipsă de dovezi. În total, petrecuse vreo 
zece ani la pușcărie. 

Potrivit documentelor oficiale, individul se ocupa acum cu 
creșterea câinilor de vânătoare la o fermă izolată, nu departe de 
rezervaţia naturală Gletscherkessel Präg. 

Bineînţeles, nu se pomenea nicăieri de rdetkeni. 

Informaţia crucială era însă alta: Bruch lucra de mai bine de 
șase ani pentru fundaţia „Schwarzes Blut”. Numele lui se 
regăsea pe lista infractorilor angajaţi și protejaţi de bătrânul 
Franz. 

Kleinert reacţionase prompt, organizând în timp record o 
echipă de intervenţie. Membrii SEK, Spezialeinsatzkommando, 
unitatea de intervenție a poliţiei landului german, descinseseră 
în rezervaţia naturală Gletscherkessel Präg înainte chiar ca 
Ivana, Kleinert și oamenii acestuia să fi apucat să-și ocupe 
poziţiile. 

Pe de altă parte, Ivana încercase zadarnic să dea de urma lui 
Niemans. Acesta nu răspundea la telefon. Se simţea pierdută. 
Din punctul ei de vedere, întreaga operaţiune era 
disproporţionată în raport cu obiectivul ei. In definitiv, aveau de- 


VP - 184 


a face cu un fost braconier care creștea câini. Kleinert era însă 
de o cu totul altă părere, iar urmarea îi dăduse dreptate 
acestuia: Bruch îi întâmpinase cu focuri de armă. 

Acum, întreaga scenă amintea de episodul Fort Chabrol®. 
Trupele luaseră poziţie în jurul fermei din mijlocul câmpiei. 
Vântul făcea iarba înaltă să unduiască în lumina amurgului. 
Decorul părea că vibrează în ritmul acestor unduiri, iar Ivana era 
într-o dispoziție mai degrabă confuză, între surescitare și 
descumpănire. 

Auzi pași de undeva din urmă și se întoarse: Niemans își 
făcuse, în sfârșit, apariţia. Părul cărunt tuns periuţă, ochelarii cu 
lentile mici, rotunde, parpalacul negru și un cap deasupra celor 
din jur: în ciuda vârstei sale, polițistul avea cu siguranţă o 
înfățișare pe placul femeilor care se simțeau atrase de indivizi 
cu aspect milităros. 

— Ce-i cu nebunia asta? întrebă el, fără să-și tragă măcar 
sufletul. 

Kleinert se apucă să-i explice situaţia. Cu fața crispată, 
Niemans arunca priviri ca de vultur în cele patru vânturi. Fără 
îndoială îi reperase deja pe bărbaţii înarmaţi cu pistoale- 
mitralieră ce se ascunseseră prin tufișuri, dar și pe trăgătorii de 
elită înarmaţi cu puști Ultima Ratio, care erau cocoțați prin 
copaci. 

— Aţi pus în alertă tot acest dispozitiv pentru un amărât de 
crescător de câini? 

Drept răspuns, Kleinert îi întinse lui Niemans o vestă 
antiglont. 

— Nici să nu te gândeşti, replică polițistul. Chestiile astea 
aduc ghinion. 

Uneori, Niémans părea să fi aterizat în prezent din alte 
vremuri, când polițiștii porneau la atac cu revolverul în mână și 
ţigara în colțul gurii. 

Colegul său german rămase neclintit, cu vesta de kevlar în 
mâna întinsă. In cele din urmă, Niemans își scoase 
impermeabilul și îmbrăcă vesta antiglont. Din câteva mișcări, fu 
echipat asemenea colegilor săi. 


15 Fort Chabrol e denumirea dată imobilului în care Jules Guérin, președintele ligii de 
luptă împotriva antisemitismului și jurnalist, martor în procesul lui Alfred Dreyfus, s-a 
baricadat timp de treizeci și opt de zile, între 12 august și 20 septembrie 1899, 
refuzând să se supună mandatului de aducere emis de Curtea de Apel din Rennes, 
fiind în tot acest timp asediat de forțele guvernamentale. (n. tr.). 


VP - 185 


Ivana zâmbi. Îl cunoștea prea bine pe Ni&mans și știa că, de 
fapt, această atmosferă tensionată, cu mirosul de praf de pușcă 
ce impregna aerul înserării, era pe placul lui. Niemans era un 
om de teren și, de la întâmplarea din Guernon încoace, nu mai 
avusese parte de acţiuni de acest fel. 

— Individul ne-a întâmpinat cu focuri de armă, îl avertiză ea. 
Fabian a avut dreptate să cheme SEK-ul. 

— Fabian?! 

— Las-o moartă! 

Expresia lui Niemans se schimbă brusc. Tocmai văzuse dulăii 
de la brigada canină. 

— Se află aici pentru a da de urma rdetkeni/or, îi explică 
Ivana. 

Polițistul însă nu mai era, de-acum, în stare să-i răspundă; 
fălcile-i erau încleștate, iar privirea-i devenise sticloasă, tulbure. 

— Niemans, ascultă-mă. 

Nicio reacție din partea acestuia. Cu mâna încleștată pe patul 
armei, părea gata să doboare ciobăneștii germani care așteptau 
cuminţi, la picioarele stăpânilor lor. 

Ivana îl apucă de gulerul hainei și strigă: 

— Niemans! 

În sfârșit, un licăr conștient își făcu loc în privirea lui. Ivana 
reușise să-l trezească la realitate. 

— Acum o să te așezi frumos lângă noi și vom aștepta 
împreună sosirea întăririlor. 

— Ce fel de întăriri? 

— De la Stuttgart, îi răspunse Kleinert. De asemenea, 
așteptăm și acordul procurorului pentru intervenţie. 

— Lămuriţi-mă, vorbim tot despre arestarea unui amărât de 
braconier baricadat în coliba aia, da? 

— Niemans, încetează să mai faci pe prostul, îi replică Ivana. 
Dacă individul ăsta face parte într-adevăr din Vânătorii Negri, 
ne-ar putea ieși în faţă cu un aruncător de flăcări, sau ne-am 
putea trezi cu o grenadă. Un pic de prudenţă nu strică. 

Niemans încuviinţă scurt din cap. Părea căzut pe gânduri. 
Ivana nu știa nimic despre strategiile de asalt și asediu. Era oare 
de preferat să aștepte căderea nopţii? Trupele SEK aveau deja 
un plan de atac? În sinea ei, își spunea că un atac nocturn ar fi 
fost magnific: cu toate armele dotate cu lunete pentru vedere 


VP - 186 


nocturnă și dispozitive de ţintire cu laser, asaltul ar fi fost cu 
siguranţă un spectacol grandios de lumini. 

Din dorința de a mai trece timpul, polițistul german se lansă 
într-o tiradă cu mulți termeni tehnici, pe fondul sonor al 
pârâitului staţiilor de emisie-recepţie: 

— N-am reușit să stabilim deocamdată modalitatea de 
pătrundere: un berbec hidraulic sau o încărcătură de explozibil 
plastic? explică el. 

— Explozibil? De ce nu o rachetă? 

— Ăsta e nebun. Nu intenţionăm să ne asumăm absolut niciun 
risc. După ce vor fi sosit întăririle și vom avea acordul 
autorităţilor, echipele noi vor cobori în rapel din elicopter, iar noi 
vom ataca de la... 

Între timp, privirea lui Ni&mans se oprise asupra unui poliţist 
care avea pe umăr un lansator de grenade ultimul răcnet. Părea 
chitit să facă prăpăd. 

— În orice caz, continuă Kleinert fără să observe încotro se 
îndrepta atenţia lui Niemans, va fi un atac fulgerător, pornit 
simultan din aer și de la sol. 

— Ar trebui să acţionăm chiar acum. N-avem timp de pierdut. 

— Vă aflaţi sub jurisdicţia mea și pe teritoriul ţării mele. În 
calitate de cetățean francez, nu puteţi... 

Dintr-un salt, Niemans ajunse lângă polițistul cu lansatorul de 
grenade. l-l smulse din mâini și își emise propria concluzie: 

— Am o idee mai bună: ce-ar fi să-i batem la ușă? 

— Niemans, n-am să vă permit să acţionaţi pripit! Folosirea 
unei grenade lacrimogene trebuie să fie autorizată de... 

Polițistul armă aruncătorul cu un gest scurt. 

— la uite aici cum se execută un atac fulgerător! 

Apoi, cu o întoarcere bruscă, porni în goană spre fermă, 
asemenea unui kamikaze solitar deasupra oceanului de ierburi 
fremătătoare. 

Ivana porni de îndată pe urmele sale, mormăind: 

— Niemans, așa ceva nu se face la vârsta ta! 

Apoi, cu un nod în gât, ţinându-și revolverul cu ambele mâini, 
adăugă: 

— Pentru tine e prea târziu. Pentru mine, prea devreme... 


VP - 187 


46. 


Curând ajunseră în câmp deschis. Ivana alerga în urma lui 
Ni&mans, simțindu-se cam la fel de în siguranţă ca un porumbel 
de lut într-un poligon de tir. 

La capătul câmpiei, coliba era încă scăldată în lumina de 
flacără a amurgului. Deocamdată, nicio împușcătură nu se 
făcuse auzită. Săriră peste șanțuri, despicară iarba înaltă. Îi 
despărțeau vreo trei sute de metri de obiectiv. Ivana nu-și mai 
simţea corpul, ci doar o exaltare atotcuprinzătoare. 

Însă din minte refuza să-i iasă o anumită informaţie: Bruch 
era un vânător experimentat... 

Două sute de metri. Nicio împușcătură. La fiecare metru 
parcurs, cu fiecare gură de aer inspirat, senzaţii noi, acute: 
crosa revolverului Sig Sauer din mâinile ei, zgomotul alb care 
precedă lupta, o absenţă a sunetului pe care o percepea în 
urechi... Avea acum parte de iminența pericolului care îi lipsise 
de când se înrolase în poliţie și pe care o trăise doar înainte, 
când se afla de cealaltă parte a baricadei... 

O sută de metri. 

Un bubuit surd, caracteristic unei arme cu acțiune la pompă, 
se făcu auzit. Aveau, se pare, șanse să scape cu viaţă. Johann 
Bruch nu dovedea că ar fi altceva decât un puitor de capcane. 
Dacă ar fi practicat pirsch-ul, ar fi avut cu siguranță o armă de 
precizie, iar ei ar fi fost deja morți. 

Niemans menținea un ritm susținut. Ivana îi auzea respiraţia 
grea, întretăiată. Se auziră două noi pocnete. Nici de data asta 
gloanțele nu-și atinseră ţinta. De fapt, cei doi nu riscau 
deocamdată mare lucru, căci bătaia unei puști cu acţiune la 
pompă e doar de câteva zeci de metri. 

Niemans se opri brusc. Din inerție, Ivana se lovi de el și se 
rostogoliră amândoi în iarba înaltă. 

— La dracu'! Ce..., începu el. 

— Liniștește-te, Niemans, eu sunt. 

În treacăt, Ivana îi văzu chipul. Era palid, o paloare ce şi-ar fi 
avut locul în cripta unei biserici. 

— Dă-te la o parte, făcu Niemans, împingând-o. 

Se ridică, își luă aruncătorul de grenade și-l aţinti asupra 
casei. Avu nevoie de o secundă sau două pentru a se asigura că 


VP - 188 


avea să lovească unde trebuia, apoi proiectilul traversă spaţiul 
ce-i despărțea de casă, lăsând în urmă o dâră albă, ca o cărare 
prin semiîntunericul crepusculului. Pătrunse printr-o fereastră de 
lângă intrare și, imediat, o explozie de fum răzbătu din interior. 
Vulpoiul avea să fie nevoit să-și părăsească vizuina. 

Niemans și Ivana își reluară înaintarea, cu degetele încleștate 
pe arme. Bruch nu ieșea, însă, iar asta era mai degrabă 
surprinzător. Ivana participase la destule manifestații de protest 
de-a lungul vieţii și cunoștea prea bine senzaţia provocată în 
sinusuri de gazul CS: era de nesuportat. 

— Trebuie să mai existe o ieșire, șuieră ea, apucându-l pe 
Niemans de umăr. 

— Prin spate? 

— Nu. Cei de la SEK au dat ocol clădirii. 

— Dar unde ar putea fi, în cazul ăsta? 

— Sub pământ. 

Niemans o privi lung câteva clipe, apoi prinse din zbor ideea. 
Porniră din nou și, ajunși în faţa intrării, se lipiră cu spatele de 
perete, de-o parte și de cealaltă a ușii. Din interior, nicio reacţie. 

Niemans făcu un pas înainte, își îndreptă arma spre broasca 
ușii și trase. Cu o lovitură de picior, deschise calea, dând ușa de 
perete, dar un val de gaz acid țâșni asupra lor imediat. 

Niemans se retrase, chircit în două. Ivana nu mai vedea nimic, 
iar când inspiră, se simţi de parcă gâtul i-ar fi fost străpuns de 
un drug de metal incandescent. Reuși să-și mijească ochii și-l 
văzu pe Niemans cum își aranja ochelarii și-și ridica gulerul 
astfel încât să-i acopere gura; apoi se repezi înainte, dispărând 
în ceața infernală. 

Fără să se gândească, porni pe urmele lui, acoperindu-și gura 
cu antebraţul. În interior, fumul era pe deplin stăpân. O ceaţă 
lăptoasă din care, în orice clipă, ar fi putut să țâșnească un 
glonte. Îl pierduse din vedere pe Ni&mans și nu vedea nici măcar 
pereţii încăperii. Deodată, un zgomot metalic se făcu auzit de 
undeva, urmat de _ uruitul unui lanț care, după toate 
probabilitățile, era folosit pentru a deschide o trapă. 

Se îndreptă spre sursa acelui zgomot; se împiedică de un 
scaun, apoi se ciocni de tocul unei uși. Singurul ei reper era 
zgomotul de fiare care continua să se facă auzit de undeva de 
jos, probabil la subsol. Unde era Niemans. Nu putea să-l strige, 
căci ar fi însemnat să tragă în piept aerul sufocant. Preferă să 


VP - 189 


înainteze orbește, ţinându-se de perete și lăsându-se ghidată 
doar de sunete. 

In sfârșit, găsi treptele și începu să coboare în beci. Valurile 
de fum lăsară locul întunericului. Lanţul continua să zornăie, tot 
mai aproape. Işi recăpătă echilibrul atunci când puse piciorul pe 
pardoseala de pământ bătătorit, continuând să respire doar prin 
filtrul mânecii. 

La câţiva metri distanță, un bărbat îngenuncheat tocmai 
reușise să deschidă grilajul care acoperea o trapă. Se pare că 
sub pivniţă exista un al doilea nivel al subsolului. În clipa 
următoare, niște forme înfiorătoare, agile ca niște feline, țâșniră 
din deschizătură. Erau roetkenii, fără îndoială, cu cele două 
grenade încrucișate tatuate pe piept. Avu senzaţia atroce că 
vede cadavrul din laboratorul lui Schuller, multiplicat însă, 
repezindu-se spre ea, într-o mișcare sincronă, asemenea unui 
gheizer de petrol vâscos. Nălucile căpătau formă și colți... 

Un presentiment o determină să-și întoarcă privirea spre 
colțul opus al încăperii, unde îl descoperi pe Niemans, bietul ei 
Niemans, chircit într-un colț, paralizat de spaimă și gata să fie 
devorat de viu de către cele mai negre coșmaruri ale sale. 

Ivana își spuse că avea să reușească să doboare unul sau doi, 
dar ceilalţi aveau să-i sară la beregată și totul se va sfârși. Văzu 
ochii negri ai fiarelor lucind în ceața toxică. Văzu mușchii 
încordându-se sub blana rasă. Văzu colții ivindu-se din boturile 
roz năclăite de bale alburii. 

Inchise ochii, dar nu reuși să apese pe trăgaci. Se aștepta ca, 
din clipă în clipă, să fie doborâtă de o mușcătură la picioare. Sau 
poate că dulăii aveau să sară direct la beregată, sfâșiind-o. Nu 
se întâmplă însă nimic din toate acestea. Deschise ochii. Câinii 
dispăruseră. În încăpere nu mai erau decât Bruch, pe marginea 
trapei, și Niemans cu spaima lui. 

Intr-o fracțiune de secundă, înţelese: câinii aveau ochii 
sensibili, iar gazul lacrimogen fusese prea puternic pentru ei. 
Nici măcar nu zăboviseră să o privească pe Ilvana, ci o 
zbughiseră pe scări în sus, pentru a scăpa de efectele toxice. 

Trebuia să se concentreze asupra lui Bruch, în continuare 
ocupat să descurce lanţurile. Pușca îi era pe jos, la vreo doi 
metri distanță. N-ar fi avut timp să pună mâna pe ea înainte ca 
Ivana să-i zboare creierii dintr-un singur foc. Braconierul părea 


VP - 190 


că  încremenise. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe fața 
congestionată. 

Vru să îl anunţe că era arestat, însă, deschizând gura, inhală 
gaz și începu să tușească, apoi vomă peste proprii bocanci. 
Lamentabil. 

Când ridică privirea, ticălosul dispăruse. Nu, nu o luase pe 
urma câinilor, pe scări, ci se făcuse nevăzut prin trapa deschisă. 

Mai întâi trebuia să se ocupe de Niemans. Se repezi spre 
mentorul ei, care tremura ca un beţiv bătrân pradă sevrajului. 

— Nu te mișca de aici, îi spuse. 

Venise vremea să descopere ce se afla la nivelul inferior. Se 
repezi la trapă și cobori scara de lemn. Atingând pământul, privi 
în jur și descoperi o galerie săpată în pământul roșiatic, 
asemănătoare cu galeriile de mină din secolul nouăsprezece. Pe 
tavan erau prinse becuri, în colivii metalice. De-o parte și de 
alta, pereţii erau mascaţi de cuști. Lanţul lui Bruch nu 
deschisese trapa, ci cuștile cu grilaje metalice, legate printr-un 
sistem rudimentar care permitea eliberarea simultană a dulăilor, 
pentru a ataca un eventual inamic. 

Cu ochii înecați în lacrimi, reuși să-și facă o idee despre 
topografia locului. În stânga, drumul era închis de un perete de 
stâncă roșiatică. Porni așadar spre dreapta, cu pistolul în mână, 
așteptându-se ca vreun câine întârziat să-i sară la beregată. 

Văzu cum Bruch încerca să se îndepărteze, clătinându-se și 
lovindu-se de ușile înguste ale cuștilor, care nu-i lăsau decât un 
pasaj îngust de trecere chiar pe mijlocul tunelului. 

Mânată de o inspiraţie de moment. Își puse propria armă în 
toc și apucă cu ambele mâini lanţul, trăgând cu toată puterea 
de acesta. Nu prea știa la ce să aștepte, dar surpriza fu de bun 
augur. Ușile cuștilor căzură, închizându-se, iar Bruch fu lovit în 
plin de una dintre ele. 

Ivana îi sări în spinare și, trântindu-l la pământ, îi lipi ţeava 
armei de ceafă. De data asta însă, nu obţinu efectul scontat. 
Bruch își repezi brațul înapoi, iar Ivana fu aruncată deoparte și 
se lovi de una dintre cuști. 

În clipa următoarea, braconierul își aţinti arma asupra ei - tot 
un Sig Sauer - și apăsă pe trăgaci. Ivana închise ochii, 
întrebându-se dacă avea să aibă parte de funeralii oficiale, în 
care să se spună despre ea că-și sacrificase viaţa pentru Franţa. 


VP-191 


Împușcătura răsună, asurzitoare, dar Ivana nu căzu și nici nu 
simţi vreo durere fulgerătoare. 

Deschise ochii și avu parte de cea mai reconfortantă imagine 
cu putință: Niemans își făcuse apariţia și îl ţinea pe Bruch de 
ceafă, ca pe un iepure smuls din vizuină. Brațul individului 
atârna straniu, într-un unghi nefiresc: Niemans îi făcuse praf 
articulaţia cotului. În prezent, era ocupat să-l izbească pe 
braconier cu capul de grilajul unei cuști, exact cum pescarii 
italieni izbesc caracatițele de chei, pentru a le face carnea mai 
fragedă. 

După un prim moment de ușurare, Ivana se neliniști: Niemans 
era pe cale să îl ucidă. Se ridică și îl apucă, la rândul ei, de 
gulerul hainei, trăgând cu toată puterea. Reuși mai bine decât o 
făcuse cu Bruch, determinându-l să-i dea drumul individului. La 
fel ca mai devreme, căzură amândoi pe pardoseala roșiatică. 

Din nou, avu prilejul să-i vadă chipul de aproape. Din privirea 
lui, înţelese că întâmplarea de la Guernon nu îi afectase doar 
sănătatea, ci îi și accentuase nebunia. 


47. 


Cătușele fuseseră picătura care umpluse paharul. 

Kleinert ținuse morțiș să își manifeste autoritatea. Niemans 
era acum așezat, cu capul dat pe spate, într-o ambulanţă cu 
portierele deschise; mâinile îi erau încătușate. Imaginea 
amintea de prizonierii chinezi de odinioară, care erau expuși 
public cu capul și mâinile prinse într-un jug, spre luare aminte. 

Mai cumplită decât cătușele era însă morala pe care i-o turuia 
Ivana. În timp ce un medic îi punea picături în ochi pentru a 
contracara efectele gazului, Niemans era obligat să asculte 
discursul moralizator al micuţei slave. 

— Ce te-a apucat? urlă ea. Puteam să ne curățăm amândoi! 
Doar acţiunile sinucigașe îţi lipsesc, la vârsta ta! 

Nu o vedea, dar îi ghicea prezenţa, chiar lângă ambulanţă. 
Proţăpită pe picioare, sigură pe sine, mărunţica nu-l slăbea o 
clipă. 

— Ai uitat să precizezi că ţi-am salvat viaţa. 


VP - 192 


— Viaţa mea n-a fost în pericol decât din pricina tâmpeniei 
tale. Câtă minte ai, om bătrân, să riști în asemenea hal pentru a 
prinde un amărât de pădurar?! 

Polițistul îl îndepărtă pe medic cu un gest însoţit de clinchetul 
cătușelor și se ridică în capul oaselor pe targa din ambulanţă, cu 
picioarele bălăbănindu-se în gol. Vederea îi era încă tulbure, de 
parcă ar fi deschis ochii sub apă. 

În jurul lor, membrii Spezialeinsatzkommando își adunau 
scuturile și armamentul de asalt. Oamenii lui Kleinert asigurau 
perimetrul, iar tehnicienii de la echipa de criminaliști a poliţiei 
ocupaseră casa lui Bruch. 

— Un amărât de pădurar, da, dar un pădurar care e singura 
noastră pistă. L-au dus la sediu? 

— L-au dus la spital. Bruch a suferit un traumatism cranian și 
numeroase leziuni la faţă. 

— A fost legitimă apărare. 

— Dacă eram la Paris, ai fi fost deja destituit. Aici însă, se vor 
mulțumi să ne trimită acasă. 

— Asta urmează să decidă procurorul de caz. 

Ivana nu-i răspunse. O măsură din priviri. În mână ţinea o 
țigară din care trăgea cu sete, din când în când. Deși nu vedea 
încă prea grozav, putea să-și dea seama că fata tremura din tot 
corpul. 

Deși n-ar fi mărturisit cu glas tare acest lucru, știa că Ivana 
avea sută la sută dreptate. Din nerăbdare, mânat de orgoliu, se 
lansase în acest asalt absurd, ilegal și inutil de periculos. 

De fapt, încercase să-și dovedească sieși că încă mai era în 
stare de astfel de fapte de vitejie, că nu era pe de-a-ntregul 
mort. 

Ca întotdeauna, îl mânase în luptă furia aceasta inexplicabilă 
și tendinţa de-a dreptul sinucigașă de a-și înfrânge teama de 
câini. Era echivalentul spargerii unui abces sau poate al trecerii 
Rubiconului. Speranţa stupidă că avea să iasă mai puternic dacă 
avea să-și încalce propriul tabu... 

— În fine, nu mai e nimic de discutat, spuse Ivana într-un 
târziu. Au sosit cei de la Stuttgart, iar ei vor prelua cazul. 

— Nu se poate. Am fost mandatați să... 

— N-ai înţeles. Ancheta celor din Stuttgart se referă strict la 
uciderea lui Max. Un cetățean german, ucis pe teritoriul german. 
Nu mai e treaba noastră, altfel spus. 


VP - 193 


— Cum rămâne cu Jurgen? 

— Jurgen? repetă Kleinert, apropiindu-se de ambulanţă. 

Ni&mans avu impresia că deslușește pe buzele lui umbra unui 
zâmbet, pe jumătate sadic, pe jumătate furios. Dar poate că 
doar își închipuise. 

— Eu am să mă ocup de cazul lui Jurgen. 

— Nu fi tâmpit, Kleinert. Știi foarte bine că a fost ucis pe 
teritoriul Franţei. 

— O să te lămurească procurorul de caz. Ne-a transferat nouă 
ancheta. După toate probabilitățile, s-a săturat și el de 
idioțeniile tale. 

Dintr-un salt, Niemans coborî din ambulanţă. Se clătină puţin, 
apoi își reveni. Chiar și vederea i se limpezise cât de cât. 

— La urma urmei, ce atâta tevatură? întrebă iritat Niemans, în 
vreme ce Kleinert i se alăturase lvanei. A murit careva? Nu. Au 
fost pagube? Nu. Am fi pierdut degeaba ore bune asediind casa 
individului, fără măcar să știm dacă avea ceva util să ne spună. 

Polițistul german făcu un gest de lehamite. Nu mai avea 
energie pentru a relua discuţia. 

— Las-o moartă, Ni&mans. Întoarce-te acasă, iar noi vom 
încerca să  închidem ochii asupra comportamentului tău 
inacceptabil. 

Niemans își îndreptă privirea, disperat, spre Ivana, dar 
aceasta își plecă ochii. 

— Aveţi nevoie de noi, încercă el să argumenteze. Am fost în 
aceeași barcă, de la bun început. 

— Așa e, Niemans, iar procurorul landului a fost convins de 
asta. 

Kleinert o prinse de după umeri pe Ivana și anunță, sigur pe 
sine: 

— Acesta este motivul pentru care autoritățile franceze și 
germane au decis ca, în continuare, căpitanul Bogdanović să 
rămână aici, în calitate de consultant. 

Niemans fu surprins de familiaritatea gestului: 

— Poftim? reuși el să rostească. 

— Niemans, asta e singura soluţie, spuse Ivana. Ai mers prea 
departe. ` 

Ar fi vrut să spună ceva, dar cuvintele i se opriră în gât. In 
clipa aceea, mintea îi fu inundată de amintirea celor petrecute 
mai devreme. Cum se hotărâse să coboare prin trapă, pentru a 


VP - 194 


o salva pe Ivana. Cum furia sa explodase, văzând cum ticălosul 
acela o trântise de perete. Cum, în timp ce violența sa se 
dezlănţuia, avusese impresia că Niemans cel de odinioară se 
întorsese: puternic, eficace, mai periculos decât răul pe care îl 
înfrunta. 

Și totuși, se înșelase. Da, redevenise violent, dar acesta nu 
era decât un simptom recurent al unei boli mai vechi. Toate 
celelalte făceau însă parte dintr-un trecut îndepărtat, la fel de 
inaccesibil ca tot ce se întâmplase înainte de Guernon. 
Cicatricea care îi brăzda corpul, de la stern și până în partea 
inferioară a abdomenului, era o graniţă de netrecut. 

Se auziră lătrături: roetkenii erau pregătiţi pentru a fi 
transportaţi de aici. Câinii gemeau, docili, cu boturile plecate și 
ochii chinuiţi de gaze. Fără să știe de ce, scena aceasta îi 
readuse în memorie epitaful gravat în marmură, în memoria lui 
Jurgen. 

— Ştii versurile astea? întrebă, adresându-i-se lvanei. „Cu 
sârg să-ți duci la capăt canonul lung și greul Ce soarta ti l-a- 
ncredintat a-l isprăvi, Si-apoi, ca mine, te chinuie și mori făr' de- 
a vorbi”. 

— Nu, răspunse ea, îmbufnată. 

Se înfuria întotdeauna atunci când cineva îi reamintea, fie și 
indirect, lipsa ei de cultură literară. 

— Sunt ultimele versuri dintr-un poem de Alfred de Vigny, 
„Moartea lupului”. 

Niemans întoarse privirea spre Kleinert, care intervenise. 

— Cunoașteţi opera lui Alfred de Vigny? 

— Ador cultura franceză. Mai ales poezia. 

— N-aș fi zis... Cine e cel care vorbește în acest poem? Cine e 
cel care spune „ca mine”? 

— Lupul. Poetul îi citește acest gând în clipele în care animalul 
e ucis de vânători. 

— „Te chinuie și mori făr' de-a vorbi”..., repetă Niemans, cu 
glas scăzut. 

— Unde ai citit aceste versuri? vru să afle Ivana. 

— Pe piatra de mormânt a lui Jurgen. 

Între cei trei foști parteneri de anchetă cobori tăcerea. 
Noaptea se întindea peste câmpie, precum cerneala dintr-o 
călimară răsturnată. Pe măsură ce plecau furgonetele poliţiei și 
lumina farurilor se îndepărta și se împuţina, liziera zimţată a 


VP-195 


pădurii de brazi căpăta un contur tot mai pregnant, sumbră și 
parcă amenințătoare. 

Jurgen era lupul din poemul lui Alfred de Vigny. La nici treizeci 
și cinci de ani, trebuia să-și accepte moartea. La fel și Max. Dar 
de ce? Din pricina unui blestem? Era, oare, ucigașul doar o 
unealtă a unei damnări vechi de secole? ` 

Telefonul începu să-i vibreze în buzunar. Incercă să-l apuce, 
dar cătușele îl împiedicau să ajungă la el. 

— La dracu’, scoateţi-mi odată cătușele astea! 

Ivana își strecură mâna în buzunarul lui Ni&mans, luă mobilul 


și i-l duse la ureche, în timp ce el îl apuca cu mâinile-i 
împreunate. 
— Alo? 


— Sunt Schuller, se auzi o voce întretăiată de gâfâieli. Am 
noutăți. 

— Despre ce este vorba? 

— Veniţi la laboratorul meu, trebuie să vedeţi asta cu ochii 
voştri. 

— Ce să vedem? 

— Veniti! 

Niémans încercă să se uite la ceasul aflat la încheietura mâinii 
stângi, în timp ce-și ținea mobilul cu mâna dreaptă. Jonglerie 
curată. 

— Trebuie să interogăm un suspect, apoi vom veni. 

Aruncă o privire spre Kleinert, care făcuse ochii mari, 
nevenindu-i să creadă ce auzise. 

— În cât timp? 

— Două ore. 

— E-n regulă, vă aştept. 

Niémans încheie convorbirea și, cu vârful degetelor, reuși să- 
și vâre telefonul înapoi în buzunar. 

— Am impresia că aţi asurzit din pricina împușcăturilor, rosti 
Kleinert pe un ton glacial. Nu veţi merge nicăieri și nu veți 
interoga niciun suspect. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai 
faceţi parte din echipa de anchetă! In ce limbă trebuie să v-o 
mai spun? 

Ultima sa șansă se juca acum, pe această câmpie întunecată 
preschimbată într-o arenă a consecinţelor tragice. 

— Kleinert, știu că am luat-o razna adineauri și îmi cer scuze, 
rosti el pe un ton calm; i-ar fi spus pe numele mic neamțului, dar 


VP - 196 


nu și-l mai amintea nici în ruptul capului. Sunt gata să răspund 
pentru faptele mele în fața autorităţilor germane sau chiar 
franceze, în fața oricui va fi nevoie. Deocamdată însă... arde! Nu 
îți poți permite să te debarasezi de mine. 

Germanul se încordă, ca și cum ar fi trebuit să înfrunte fizic 
absurditatea tiradei omologului său francez. 

— Sincer, cine te crezi? 

— Cred că sunt un partener pe care te poţi baza, care a 
urmărit cazul de la bun început, la fel ca tine. Trebuie să 
rămânem o echipă, Kleinert. E singura noastră șansă pentru a-l 
prinde pe ucigaș. 

Kleinert îl privi lung. Era limpede că începea să întrevadă o 
altă perspectivă. La urma urmei, acest tip dur, cu apucături 
anacronice, ar fi putut fi ţinut în lesă și ar fi fost un aliat de 
nădejde în raport cu cei de la Kriminalpolizei. 

— Colegii mei veniţi de la Stuttgart mă așteaptă la sediu. Voi 
merge să stau de vorbă cu ei. 

Niemans își ridică din nou mâinile, zornăindu-și brățările. 

— Am putea termina odată cu gluma asta? 

Kleinert zâmbi și-i întoarse spatele, fără însă a scoate vreo 
cheie. 


48. 


Gata cu distracţia, dacă cele întâmplate până atunci puteau fi 
numite așa. Ofițerii care îi așteptau la sediul poliției erau 
specimene tipice pentru Brigada Omoruri, o specie aparte cu o 
răspândire universală: fără uniforme, fără mantale slinoase. 
Costume negre și cămăși albe. Niște ciocli care-și făceau 
apariţia după înmormântare, fără a fi invitaţi la pomana 
mortului. Niște tipi care răscoleau în memoria morţilor și o 
preschimbau într-o mlaștină rău-mirositoare. 

Lui Niemans i-ar fi plăcut să-și impună autoritatea înnăscută 
în faţa lor. Cu ochii săi roșii de iepure la protap și cu cătușele pe 
mâini i-ar fi fost însă cam dificil să facă acest lucru. 

Se făcură prezentările. Nou-veniţii răspundeau la numele de 
Peter Frohlich, Klaus Berling și Volker Klenze; de astă dată, 
Ni&mans reuși să reţină numele, dar nu și gradele polițiștilor. 


VP - 197 


Cel dintâi avea un cap alungit și o față palidă, sprâncene 
groase ca ale unui clovn și gura cu buze subțiri, ca un fermoar. 
Cel de-al doilea era mai scund și îndesat, cu o coamă creată, 
roșcată și priviri ce păreau să nu aibă astâmpăr, scormonitoare; 
era genul de individ care vede vinovați peste tot și refuză să 
abandoneze și să claseze vreun caz până când nu-i dă de capăt. 
Cel din urmă era mai înalt cu un cap decât ceilalți doi, era foarte 
solid și, era limpede, își schimbase meseria; cu siguranță, având 
în vedere expresia încordată și fizicul impresionant, își 
petrecuse ani buni într-o brigadă de intervenţie, înainte de a 
depune armele și a se muta la Omoruri. 

Cei trei preluaseră de-acum conducerea anchetei și, chiar 
dacă Niemans nu înțelegea o iotă din complicatele proceduri ale 
poliției germane, nu-și făcea iluzii în privinţa sorții care-l 
aștepta. Următoarea oprire avea să fie, în cel mai bun caz, la 
frontieră. 

Și totuși, două întâmplări neașteptate aveau să schimbe 
situaţia. Kleinert îl trase pe clovn deoparte și cei doi polițiști se 
apucară să converseze mormăind într-o limbă de neînțeles. În 
mod evident, se cunoșteau dinainte. Era oare acesta un motiv 
de speranţă? 

Cea de-a doua întâmplare șocantă îl implica pe găliganul cu 
figură patibulară, care veni ţintă la Niemans și se apucă să-i 
scuture cu entuziasm mâna. Tipul vorbea o franceză 
rudimentară, dar mesajul era limpede: reputaţia sa era 
cunoscută și aici. Individul, Volker Klenze, era un admirator al 
său și nu se sfii să-i spună că ar fi procedat exact la fel cu 
Johann Bruch. 

Într-un târziu, Kleinert și clovnul reveniră, găliganul li se 
alătură și, împreună cu al treilea poliţist, își reluară, de data asta 
în patru, conclavul teuton. 

Niemans îi aruncă o privire lvanei, care își aprinsese o ţigară 
și nu scăpa o vorbă din discuţia nemților. Ucenicia sa în munca 
de poliţie avansa cu pași gigantici, căpătând o dimensiune 
internațională. lar acum tocmai avea să afle că nu există 
combinagii mai mari decât înșiși polițiștii. 

Cei patru reveniră, iar Kleinert se proțăpi în faţa lui Niemans, 
cu un zâmbet ironic pe chipul său de profesoraș de provincie. 

— Colegii mei au fost de acord că nimeni nu cunoaște acest 
caz mai bine decât mine. 


VP - 198 


— Adică decât noi, nu? 

— Sunt de acord că am avea de câștigat timp dacă aș 
interoga eu suspectul, în prezenţa lor. 

— Singur? Fără noi? 

Kleinert oftă teatral și scoase din buzunar o cheie minusculă. 
Din două mișcări, Niémans fu, în sfârșit, liber. 

— Voi veniţi cu mine, spuse Kleinert, aruncându-i o privire 
duioasă lvanei. Amândoi. Dar nu veţi interveni deloc, nici măcar 
cu un cuvânt. 

— Vom fi tăcerea întruchipată, promise Ivana, stingându-și 
ţigara. 

În filme,  suspecţii eliberaţi din cătușe își masează 
încheieturile. Ni&mans nu avea însă chef să-și maseze absolut 
nicio parte a corpului. În schimb, era nerăbdător să-l 
interogheze pe netrebnicul care creștea monștri în tunelul lui cu 
pereţi de argilă roșiatică. 

Porniră spre spital, unde avea să aibă loc interogatoriul, cu 
două mașini. Nu se osteniră să obţină vreo autorizaţie sau să 
solicite prezența unui avocat. Era limpede că lui Johann Bruch 
nu i se îngăduise să ia legătura cu nimeni. Curată ilegalitate. 

Lui Ni&mans începeau să-i placă polițiștii germani. 


49. 


— Nu am nimic de declarat, rosti animalul lungit în pat. 

Se aflau într-un salon luminat prea bine și mobilat prea puţin. 
Încăperea cu pereţi albi amintea mai degrabă de celula unui azil 
psihiatric, ceea ce, în definitiv, se potrivea de minune cu situaţia 
curentă. 

Kleinert îi trimisese la plimbare pe cei doi polițiști care stăteau 
de pază pe culoar. Cei proaspăt sosiți de la Stuttgart le luaseră 
locul și așteptau în prag. Polițistul german stătea chiar în faţa lui 
Bruch, cu mâinile încleștate pe bara de la picioarele patului de 
metal. ` 

Niémans și Ivana rămăseseră deoparte. In ciuda tuturor 
regulilor, polițista își aprinsese din nou o țigară și părea foarte 
preocupată să o fumeze. 


VP - 199 


Johann Bruch observă acest detaliu și întrebă ceva în 
germană. Gestica îl ajută pe Niemans să înțeleagă: individul 
voia și el să fumeze. 

Kleinert îi răspunse printr-o înjurătură sau, în orice caz, ceva 
negativ. 

— Hier wird Franzozisch geschprochen, porunci el. 

Niemans reuși să identifice fonetic cuvintele care, după toate 
probabilitățile, însemnau ceva de genul: „Vorbește franțuzește!” 

— Pentru tâmpiţii ăștia doi? spuse Bruch, aruncându-le o 
privire ca un scuipat. 

Ni&mans se văzu nevoit să recunoască în sinea sa că individul 
avea toate motivele să nu-i aibă la inimă. Cu faţa pansată și cu 
un bandaj ce-i acoperea tot capul, nici măcar nu clipise atunci 
când în salon își făcuse apariţia cel care-l aranjase cu doar două 
ore mai înainte. Nu se văitase și nu implorase să i se cheme un 
avocat. Individul părea perfect capabil să facă faţă situaţiei de 
unul singur. Fără îndoială, era o brută, dar avea curaj din plin. 

În ciuda bandajelor, figura roșie, de alcoolic, i se deslușea 
îndeajuns de bine, arsă de soare și de vântul câmpiei. Cu 
privirea sumbră, cu o barbă neglijată, individul emana ranchiună 
prin toţi porii, o amărăciune solidificată precum jegul pe 
suprafaţa unei ţesături. Tipul nu era un puitor de capcane 
pentru iepuri ci un criminal, unul adevărat. 

— Când ţi-am bătut la ușă, ne-ai întâmpinat cu focuri de 
armă, începu Kleinert. De ce? 

— Fiindcă nu-mi place să fiu deranjat. 

— Ai ceva de ascuns? 

— Nimic. Sunt pădurar, lucrez pentru o fundaţie onorabilă. 

Accentul lui Bruch nu avea caracterul abrupt al pronunţiei 
germane, ci, mai degrabă, suna cântat, precum franceza vorbită 
de nativii alsacieni. 

— Dar roetkeni;? 

Bruch ridică din umeri. Își ţinea mâinile împreunate în poală, 
ca niște arme aflate în teacă. 

Nu era un tip cu un fizic impunător, dar sub bluza de hârtie se 
putea ghici o constituţie dură, deopotrivă osoasă și suplă. Aveau 
în faţă un om al pădurii, plin de șiretenie și de putregai. 

— N-am dreptul să cresc câini, cumva? 

— Nu astfel de câini, știi prea bine asta. 


VP - 200 


— Ce treabă aveţi cu ei? Câinii ăștia nu fac niciun rău, 
nimănui. N-aveţi niciun motiv să îi interziceți. 

— Acum două zile, un astfel de câine a atacat-o pe contesa 
von Geyersberg. 

Braconierul râse: 

— Haha, bună asta! 

Bruch se aplecă spre Kleinert, care însă nu se clinti. Nu era 
nici urmă de teamă pe faţa lui. 

— Câinii ăștia sunt dresați anume pentru a-i proteja pe cei din 
familia von Geyersberg. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Bruch se rezemă din nou de tăblia patului. 

— Nimic. 

— Acum douăzeci de ani, tu și tovarășii tăi aţi agresat-o pe 
micuța rromă, nu-i așa? 

Trecură câteva clipe. Privirea piezișă a lui Bruch era 
asemenea unei lovituri sub centură: seacă, vicioasă, hotărâtoare 
pentru soarta luptei. 

— Am plătit pentru asta. 

Agresiunea împotriva micuței yenișe fusese așadar judecată. 
Nu, nu se găsise niciun document care să ateste faptul că acest 
caz ajunsese la tribunal. Bruch vorbea despre o judecată în 
interior: familia von Geyersberg își făcuse curățenie în propria 
ogradă. 

— Până la urmă, ce treabă aveți cu mine? izbucni Bruch, pe 
neașteptate. Mă luaţi la întrebări de parcă aș fi vinovat de ceva! 

Își îndreptă degetul acuzator spre Niemans și continuă: 

— El e ticălosul. Eu sunt doar o victimă. M-a bătut, a încercat 
să mă omoare. El e cel care-ar trebui să ajungă la pușcărie. 

Nimeni nu scoase o vorbă. Chiar și Kleinert păstră o tăcere 
plină de semnificaţie. 

— Unde te aflai în noaptea de 3 spre 4 septembrie? 

— Habar n-am. Acasă, cred. De ce? 

— Ti-am spus: contesa a fost agresată de unul dintre câinii 
tăi. 

— Unul dintre cânii mei? De unde știți că era al meu? 

— Avea exact același tatuaj pe care-l au câinii pe care i-am 
găsit în pivniţa ta. 

— N-aveţi nicio dovadă. Tatuajul acela putea să îl aibă orice 
câine. Asta nu-i o dovadă. 


VP - 201 


— Tatuajul acela e simbolul unei unităţi naziste aparte: 
Sonderkommando, condusă de Oskar Dirlewanger. Din ea 
făceau parte braconieri și infractori, care au masacrat mii de 
nevinovaţi în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. 

— Și ce-i cu asta? 

— De ce ai ales tocmai acest simbol? 

— Mi s-a părut simpatic. 

— Simpatice, cele două grenade încrucișate? E un însemn 
nazist. 

— Dar asta nu-i o crimă! 

Răspunsurile date de Bruch nu le erau de niciun folos. Mai 
mult, individul părea că se amuză să dea răspunsuri care să nu 
ducă nicăieri. 

— Cine ţi-a tatuat câinii? 

— Nu-mi mai amintesc. 

— De unde ai animalele astea? 

— Nu știu. Tata creștea rdetkeni. Noi am avut întotdeauna 
câini de rasa asta. 

— Ești un urmaș al Vânătorilor Negri? 

— De unde aţi vrea să știu eu? 

— Și tatăl tău a lucrat tot pentru familia von Geyersberg? 

— Toată lumea lucrează pentru ei. Practic, regiunea asta le 
aparține. 

— Am găsit în garajul tău o motocicletă, model Norton 961 
Commando SE 2009. 

Niemans nu știuse acest lucru. Începeau să fie cam multe 
coincidenţe. Menghina se strângea, prinzându-l pe Bruch în colții 
săi. 

— Am depășit cumva viteza legală? întrebă el, cu o falsă 
naivitate. 

— Colegii mei, aici de față, au fost atacați de o bandă violentă 
care călărea exact acest tip de motociclete. 

Bruch dădu din mână, a indiferenţă. 

— Nu aveți nicio dovadă împotriva mea, spuse el. Tot ce 
îndrugaţi acolo pot fi, cel mult, dovezi indirecte. Încercaţi să-mi 
puneţi în cârcă agresiuni care au implicat un rdetken sau o 
motocicletă Norton, doar fiindcă cu însumi conduc o astfel de 
motocicletă și cresc câini. Fraţilor, va trebui să găsiţi o dovadă 
ceva mai serioasă. 


VP - 202 


Bruch spunea adevărul, dar Ni&mans simţea că încă îl mai 
puteau prinde la înghesuială. 

Inaintă spre pat. Gluma durase îndeajuns de mult. De data 
asta, braconierul avu o mișcare de recul. Nu uitase de prima lor 
întâlnire. 

— Ce lucrezi, de fapt, pentru fundaţia „Schwarzes Blut”? 

— Sunt pădurar. Mă ocup de fauna și flora din regiune. 

— Fii mai explicit. 

— Supraveghez vânatul, am grijă să aibă ce mânca și să aibă 
condiţii bune de viaţă. Totul trebuie să fie ca la carte. 

— Pentru practicarea pirsch-ului? 

— Da, pentru pirsch. 

— Cine din familia von Geyersberg mai practică genul ăsta de 
vânătoare? 

— Va trebui să-i întrebaţi pe ei. Și, dacă vorbiţi cu ei, spuneți- 
le să treacă să mă ia de-aici. Peste o oră am să fiu liber, iar voi 
n-aveţi decât să v-o luaţi la labă... 

Niemans ţâșni înainte și-și înfipse degetele mari în rănile de 
pe faţa lui Bruch. Braconierul urlă, iar bandajele de pe faţă se 
îmbibară de sânge. 

Polițistul îl lăsă din mâini, iar braconierul căzu pe spate. 
Kleiner și Ivana îl apucară, trăgându-l deoparte. Mai mult ca 
oricând, încăperea semăna cu o celulă capitonată de la casa de 
nebuni. La auzul urletelor, polițiștii veniţi de la Stuttgart năvăliră 
în încăpere, cu armele pregătite. 

Dar Niemans nu mai era în stare să facă nimic. Lunga 
cicatrice de pe pieptul și abdomenul său îl sfâșie de durere, nu 
mai putea să respire, iar întinderile musculare suferite în cursul 
înfruntării precedente îi afectau mișcările. 

Se trezi trântit pe pardoseală, în timp ce Volker Klenze, 
musculosul echipei, îi punea din nou cătușe. Treaba asta nu 
avea să înceteze niciodată... 

Bruch apăsa cu disperare pe soneria care chema infirmierele, 
Ivana urla, cu arma aţintită asupra lui, iar Kleinert încerca să-i 
calmeze pe toți. In acest timp, lui Niemans, așa cum stătea cu 
faţa lipită de pardoseală, urmărind un du-te-vino de pantofi la 
nivelul ochilor săi, încetase să-i mai pese. 

— Eşti nebun de legat! strigă Ivana, care se lăsase în patru 
labe pentru a fi la nivelul său. 


VP - 203 


Încercă să-i răspundă cu un zâmbet, dar nu era chiar așa ușor 
să facă asta, mai ales cu un poliţist german în spinare. Sunetele 
din jur îi ajungeau la urechi tot mai estompate. Avea senzaţia că 
se scufundă într-un abis și nu mai reușea să pună două idei cap 
la cap. 

Aveau dreptate, cu toţii. Trebuia să se urce în Volvo-ul său și 
să se ducă în Franţa. Nu acasă, nici la biroul de pe strada Trois- 
Fontanot din Nanterre, ci la o casă de bătrâni. Ori poate, de ce 
nu, la un cimitir. 


50. 


Încotoșmănită în jacheta sa și ghemuită pe scaunul de lângă 
șofer, Ivana privea absentă brazii care defilau în lumina farurilor. 
Erau asemenea unor prizonieri luaţi prin surprindere, cu privirile 
pierdute, avansând orbește în șir indian de-a lungul drumului. 
Niște prizonieri care se îndreptau către moarte. 

Ivana era furioasă dar, mai ales, era îngrijorată. Niemans, 
unicul ei tovarăș, o luase razna cu totul. Polițistul experimentat, 
trecut prin ciur și prin dârmon, se purta de-acum ca un nebun 
dintre cei cu crize acute, care transpiră brusc și se-nverzesc la 
tâmple. Acţiona la întâmplare, avea intuiţii care nu duceau 
nicăieri și, mai ales, devenea violent fără să ajungă astfel la 
vreun rezultat. Nu doar că nu ajuta ancheta, ci ajunsese să fie 
ghiuleaua legată de piciorul colegilor întregi la minte din jurul 
său. 

Fusese nevoită să-l implore pe Kleinert pentru a evita 
deznodământul cel mai neplăcut. De dragul ochilor ei frumoși, 
neamţul se lăsase înduplecat. In timp ce braconierul primea 
îngrijiri pentru o „recădere neașteptată”, îl lăsaseră pe Niemans 
închis în mașină, să se calmeze. 

Negocierea deloc ușoară fusese purtată în parcare și, în cele 
din urmă, polițiștii de la Stuttgart fuseseră de acord să nu 
consemneze lamentabilul episod care se desfășurase la spital. In 
schimb, Niemans era obligat să părăsească ţara chiar în acea 
noapte. În privinţa asta nu fusese nimic de negociat. 

Poliţiștii reveniră la sediu, iar Ivana se hotărâse să joace totul 
pe ultima carte: îl rugase discret pe Kleinert ca Niemans să îi 


VP - 204 


însoţească la întâlnirea cu Schuller. „E în drum”, argumentase 
ea și, la urma urmei, pe Niemans îl sunase cercetătorul. A 

Din nou, Kleinert cedase. Pentru Ivana era o dublă victorie. In 
primul rând, își dorea ca Niemans „al ei” să plece măcar cu o 
amintire pozitivă: o informaţie utilă, o descoperire oricât de 
mică, orice element care să pună în mișcare această anchetă 
muribundă. Pe de altă parte, cedarea lui Kleinert era o dovadă a 
faptului că acesta, deși căsătorit, avea o slăbiciune pentru ea, și 
încă una destul de serioasă. 

Brazi, lumini de faruri, asfalt. În sfârșit, Ivana începea să se 
simtă mai bine. Se temea, da, dar era acea teamă a fetiţelor 
cărora li se povestește un basm cu vrăjitoare. Era la adăpost aici 
în mașină, lângă neamţul cu fruntea înaltă și în apropierea lui 
Niemans, aflat pe bancheta din spate, învelit cu paltonul său ca 
într-un giulgiu. Împreună cu cei doi bărbaţi, Ivana se simţea de-a 
dreptul fericită. 

Zidul împrejmuitor al complexului se ivi în lumina farurilor, 
acoperit de iederă. Dincolo de el se zăreau câteva lumini la 
ferestre. Zgomotul portierelor trântite răsună sinistru în noaptea 
din acest loc izolat, care îi întâmpină cu sunete bizare și miasme 
umede. Nimic nu poate fi mai descumpănitor decât noaptea la 
tară, pentru cineva născut și trăitor la oraș... 

Trecură de poartă și se îndreptară spre zona luminată. Prin 
ferestre zăriră o masă lungă, în jurul căreia se agita o 
comunitate veselă, rămasă parcă în afara timpului. 

Una dintre femeile din echipa de cercetători îi zări și se ridică 
imediat de la masă pentru a le deschide. Se ivi în prag, pe 
treptele de piatră năpădite de licheni. Nu era îmbrăcată cu una 
dintre cămeșoaiele largi pe care le purtau toate femeile pe care 
le văzuseră în decursul precedentei vizite la centru, ci un alt soi 
de echipament: o haină și un pantalon de pânză aspră, o 
neverosimilă combinaţie între o ţinută de grădinar și o uniformă 
din bleu de Chine”. 

— Philipp? exclamă ea, ștergându-se la gură cu un șerveţel. A 
rămas să lucreze în laborator, în clădirea de alături. Spuneţi-i să 
vină la cină, se răcește mâncarea! Și vă rog să veniţi și 
dumneavoastră! 


14 pânză de culoare albastră din care se confecţionează uniformele de lucru chinezești 
compuse din tunică și pantalon. (n. red.). 


VP - 205 


Femeia era amabilitatea întruchipată. Urmându-i indicațiile, 
intrară în corpul de clădire alăturat și găsiră o ușă metalică ce 
ducea la subsol. Puteau oare să intre fără echipament steril? 
Niemans apăsă pe clanţă. Dacă ar fi existat restricţii și cerinţe 
speciale, ar fi fost cu siguranţă avertizaţi în acest sens. 

Coborâră treptele în șir indian. Nici vorbă aici de piatra brută 
sau de pereţii tencuiți grosolan de la parter. Suprafețele din 
interior erau netede, balustrada cromată, întreg spaţiul acesta 
părea aseptizat, așa cum se cuvine într-un laborator. 

— Schuller! strigă Kleinert, ajungând la baza scărilor. 

Mai multe încăperi se deschideau spre culoarul de la subsol. 
Una dintre acestea era luminată, dar ușa de sticlă mată nu 
permitea să se vadă dacă era cineva acolo. 

— Schuller! repetă neamţul, cu mâna pe clanţă. 

Niemans și Ivana schimbară o privire și, simultan, își scoaseră 
armele. Îl împinseră deoparte pe Kleinert și intrară în laborator, 
cu revolverele gata de tragere. Mese mari, cu suprafata 
strălucitoare și picioare cromate, bine lustruite, ocupau bună 
parte din încăpere. Toate străluceau de curăţenie. Butaforia era 
alcătuită dintr-o mulțime de eprubete, centrifuge și alte 
ustensile cu destinaţii necunoscute celor trei polițiști. Era frig, 
temperatura nu depășea, cu siguranţă, zece grade. 

— Schuller! răcni Niemans. 

Nu se așteptase să primească vreun răspuns: înţeleseseră toți 
trei că medicul zăcea pe undeva pe-aici, la fel de rece ca 
specimenele sale congelate. 

Se răspândiră în încăpere, cercetând unghiurile moarte și 
spaţiul de sub mese, în timp ce-și puneau mănușile de nitril, 
pentru a nu compromite eventualele urme. Ivana găsi o altă ușă 
din inox, pe peretele din dreapta, și apăsă pe clanţă. 

Schuller zăcea pe spate, cu braţele desfăcute în cruce, între 
eprubetele sparte și eșantioanele împrăștiate, la picioarele 
etajerelor luminate. Un glonte îi străpunsese gâtul, ieșind fără 
îndoială undeva pe cealaltă parte și spărgând tot ce întâlnise în 
cale. O dungă roșie de sânge, verticală, revela traiectoria 
urmată de sărmanul doctor în cădere. 

Schuller, specialistul în chinologie, marele amator de șnaps, 
bărbosul roșcat cu figură bonomă plătise scump descoperirea pe 
care o făcuse în acea seară și pe care intenţiona să le-o 
împărtășească. 


VP - 206 


Îngenuncheară în jurul cadavrului. Ivana ridică privirea și 
recunoscu pe etajera inferioară de lângă trupul neînsufleţit husa 
de plastic ce conţinea cadavrul roetkenului. Ce ironie sinistră! 

Nu mai era nimic de spus sau de făcut. Nu le rămânea decât 
să constate că ajunseseră prea târziu, de această dată. Kleinert 
se ridică și își scoase telefonul pentru a-și chema colegii. 
Niemans sări la rândul său în picioare și-l opri pe neamț, 
așezându-și mâna înmănușată pe ecranul telefonului mobil. 

Era limpede că avea un alt plan în minte. 


51. 


Înainte de-a anunţa pe oricine va fi vrut Kleinert să anunţe, 
Niemans voia să închidă toate ieșirile din spaţiul comunităţii și 
să răscolească amănunțit toată proprietatea. Să-l descoasă pe 
fiecare dintre cercetătorii din comunitate. Niemans nu avea idee 
dacă ucigașul lui Schuller era sau nu dintre colegii acestuia, dar 
era convins că medicul își cunoscuse asasinul: în timp ce colegii 
săi erau la cină, acesta îl primise pe ucigaș în laborator și îi 
vorbise despre proaspăta sa descoperire. În schimb, vizitatorul îl 
împușcase și fugise. 

Explicându-și teoria, Niemans păru a suferi o nouă 
transformare. După violenţă și apatie, atitudinea sa de acum era 
rece, introspectivă. Nu-i ieșea din minte că, dacă ar fi venit 
direct aici pentru a sta de vorbă cu Schuller, în loc să fi 
participat la interogatoriul lui Bruch, medicul ar fi fost încă în 
viaţă. 

— Ca poliţist, nu-ţi poţi permite să gândești așa, zise Kleinert. 

— Nu zău? 

— Ne vom lua un răgaz de două ore pentru a percheziţiona 
proprietatea și a-i interoga pe ceilalţi cercetători. Apoi vom 
anunţa crima. 

Nici Kleinert nu părea cu mult mai în formă decât omologul 
său francez. Până acum, acest caz îi dovedise doar un singur 
lucru: că nu era decât un simplu poliţist de provincie, la fel de 
util precum un pahar de apă golit în ocean. Și totuși, nu avea de 
gând să se lase. 


VP - 207 


Acesta era motivul pentru care acceptase noua idee a lui 
Niemans. Speranţa îi revenise, încă nu era prea târziu să 
descopere o informaţie de-o importanţă capitală, înainte de a 
depune armele. Se vedea nevoit să recunoască un adevăr crud: 
moartea lui Schüller era o șansă de a se apropia încă puţin de 
criminal, de a-i înţelege motivele, de a pricepe de ce anume se 
temea acesta... 

— Am să-mi chem oamenii, pentru a putea izola întregul 
complex. 

— Sunt cu adevărat de încredere? ` 

Kleinert îl săgetă pe Niémans din priviri. In chip de scuză, 
francezul încuviință din cap: urmau să aibă nevoie măcar de 
vreo zece oameni pentru a putea cerceta tot terenul fermei și a-i 
interoga pe toți cercetătorii. 

În timp ce Niémans parcurgea cu atenție fiecare centimetru 
pătrat al laboratorului și anexei, Ivana, fără să-și fi scos 
mănușile, deschise calculatorul lui Schuller. Din nefericire, 
accesul la date era parolat și, contrar celor văzute prin filme, nu 
exista nicio modalitate de-a trece de această barieră. 

În timp ce încerca la întâmplare câteva parole precum data 
nașterii victimei și numele câinelui acesteia, căci Schuller era 
celibatar și nu avea copii, Ivana întrebă: 

— De fapt, ce ţi-a spus la telefon? 

Aflat în picioare de cealaltă parte a mesei, Niemans răsfoia 
niște dosare pline de tabele cu șiruri de cifre și sigle de 
neînțeles pentru un profan. 

— Nu mi-a spus nimic concret. Doar că voia să-mi arate ceva. 

Ridică privirea și se uită împrejur, măturând din ochi spaţiul 
de parcă, detașându-se, ar fi putut să surprindă un detaliu sau, 
dimpotrivă, un element evident care să nu le fi sărit în ochi în 
primele momente. 

Ivana căuta acum o bucată de hârtie, o etichetă, orice alt fel 
de inscripţie care să-i ofere măcar un indiciu despre parolă. Dar 
un computer e un obiect prea personal pentru a lăsa la 
îndemâna oricui cheia care-l putea deschide. 

— Despre ce crezi c-o fi fost vorba? 

Niemans continua să scruteze încăperea. 

— Probabil despre câine. l-am lăsat cadavrul r6etkenului. 
Probabil a dus la bun sfârșit o analiză detaliată și a descoperit 
ceva surprinzător. 


VP - 208 


Ivana aruncă o privire spre anexa aflată în cealaltă parte a 
laboratorului, acolo, unde ușa rămăsese deschisă, lăsând să se 
vadă picioarele cercetătorului. Își dădea seama acum, neplăcut 
surprinsă, că nu avusese nici măcar un gând de compasiune 
pentru bietul Schuller, un tip simpatic care avusese ghinionul să 
descopere informaţia nepotrivită la momentul nepotrivit. 

Însă acum singura urgenţă era găsirea ucigașului. Urmau să 
aibă timp pentru părerile de rău mai târziu, când cadavrul avea 
să fie înmormântat, iar ucigașul după gratii. 

Căuta în continuare blestemata de parolă. Niemans avea 
dreptate, cercetătorul analizase câinele din punct de vedere 
genetic. Înfiorată, Ivana își imagină o ipoteză știinţifico- 
fantastică: o rasă de câini modificată genetic sau purtând în 
ADN o genă nazistă. Ceva sinistru, șocant și... de-a dreptul 
imposibil. 

— Ne pierdem timpul, decretă ea, închizând calculatorul lui 
Schuller. Nu știm ce anume căutăm și nici măcar nu ne-am da 
seama că am găsit ceea ce căutam. Mai bine i-am interoga pe 
colegii de laborator ai lui Schuller, poate că a apucat să 
împărtășească cele aflate vreunuia dintre ei. 

Niémans încuviinţă din cap, dar adăugă: 

— Hai să mai aruncăm o privire în jur. 

De data asta, procedară ca la o percheziţie: deplasară 
mobilierul, goliră dulapurile, ridicară aparatura, căutară în 
fiecare ungher unde Schuller ar fi putut ascunde ceva. 

Călcau în picioare posibile indicii aflate la locul faptei, dar 
erau convinși toți trei că ucigașul nu lăsase nicio urmă în afara 
glonţului calibrul 9 mm pe care Kleinert îl găsise înfipt în dulapul 
din anexă. 

În ciuda temperaturii scăzute din încăpere, efortul căutării îi 
făcu în curând să transpire. Nu găseau nimic și nici nu-și făceau 
mari iluzii, acest gen de percheziţie era o metodă învechită. 
Secretul lui Schuller se afla, mai mult ca sigur, undeva în 
oceanul nemărginit și imaterial al lumii virtuale. 

Telefonul lui Kleinert începu să sune. 

Câteva clipe mai târziu, acesta îi anunţă. 

— Oamenii mei tocmai au ajuns. 

— Grozav, exclamă Niemans, care-și recăpătase vioiciunea. 
Hipioţii vor fi sfârșit de-acum cu cina, o să le dăm vestea cea 
tristă pe post de desert. 


VP - 209 


52. 


Ivana, Niemans, Kleinert și cei nouă oameni ai acestuia își 
împărţiră sarcinile: interogarea celor șaptesprezece cercetători 
aflaţi în stare de șoc și răscolirea fiecărui ungher al proprietăţii. 
Cei care vorbeau franceza fură lăsaţi în seama lui Niemans. 
Ivana, Kleinert și trei dintre oamenii lui și-i împărţiră pe ceilalți, 
în vreme ce cei șase polițiști rămași luau la puricat fiecare 
încăpere. Bineînţeles, în această oază ecologistă nu exista nici 
urmă de camere de luat vederi. 

Își acordaseră un răgaz de două ore până în momentul în care 
aveau să-i anunţe pe cei de la Omoruri, o decizie de-a dreptul 
dementă. Oricui avea să-i fie ușor să afle, studiind cronologia 
celor întâmplate, că trei polițiști lăsaseră să treacă trei ore 
înainte de a declanșa alarma generală. Tăinuirea de informaţii 
ar fi putut costa scump chiar și pe un martor; în cazul unui 
poliţist, însă, gravitatea faptei era de negândit. 

Kleinert își asumase însă această încălcare a regulilor, nutrind 
încă speranţa că astfel avea să descopere indiciul esenţial, care 
urma să le închidă gura tuturor și avea să-l aducă în vârful 
ierarhiei anchetei. 

În paralel, polițistul german lansase și altă linie de cercetare: 
studierea listelor apelurilor telefonice ale lui Schuller. Nu era 
exclus ca ucigașul să-l fi sunat înaintea întâlnirii sau poate chiar 
victima îl apelase. 

Primii doi clienţi ai lvanei nu-i putură oferi informaţii noi. Cel 
de-al treilea, un savant bărbos pe nume Ulrich Taffertshofer, 
prieten apropiat al lui Schuller, știa cu ce se ocupase acesta în 
ultimele zile. 

— Compara mai multe mostre de ADN. 

— ADN canin? 

Aflat pe un scaun mult prea scund pentru el, Taffertshofer 
păru luat prin surprindere de întrebarea lvanei. Inalt de doi 
metri, subţire ca o undiţă, bărbosul părea că plutește în salopeta 
albă mult prea largă. Avea părul lung, până pe umeri, și o barbă 
patriarhală îi prelungea și mai mult fața ascuţită. 

— De ce tocmai canin? se miră el. 

— Păi... nu studia cariotipul câinelui röetken pe care l-am 
adus? 


VP - 210 


— Nicidecum. Studia ADN-ul familiei von Geyersberg. 

— Cum adică? 

Cu un oftat prelung, precum al înțeleptului de pe munte, 
bărbosul își întinse mâna ca o macara telescopică și luă de pe 
masa de alături un laptop. 

Il deschise și atinse câteva taste, cu doar două degete. 

— E laptopul dumneavoastră? 

— Am deschis contul lui Philipp. 

— Îi știți parola? 

— Tocmai am introdus-o. 

Văzând expresia surprinsă de pe chipul lvanei, Taffertshofer 
explică: 

— N-aţi înțeles spiritul acestei comunităţi. Aici nimeni nu are 
secrete faţă de ceilalţi. Cu toţii discutăm liber despre cercetările 
noastre. 

Ivana simţea furnicături în degete și ceafa îi transpirase. Puțin 
îi păsa de filosofia comunitară a institutului. Ceea ce conta, 
singurul lucru important în aceste momente, era că această 
filosofie avea să le permită accesul la ultimele cercetări ale lui 
Schuller. 

— Așadar, explicaţi-mi la ce anume a lucrat Philipp în ultimele 
zile. 

Mâinile lui Taffertshofer se plimbau pe tastatura laptopului pe 
care, cu degetele lui lungi, părea că vrea să le înfunde în 
carcasa mașinăriei. 

— In această dimineaţă, Philipp a primit niște analize realizate 
în urma autopsiei lui Jürgen von Geyersberg. 

— Ce fel de analize? 

— Un cariotip”. 

— A solicitat el această analiză? 

— E una dintre analizele care se fac din oficiu în Germania, în 
urma unei autopsii. Mă rog, așa cred. 

Ivana se foi pe scaun. Furnicăturile din degete erau acum tot 
atâtea împunsături ale unui ac invizibil care urca pe membrele 
sale, ca un pește piranha ce înoată contra curentului. 


15 Cariotipul genetic se referă la numărul, mărimea, forma și componenţa, normală 
sau anormală a cromozomilor. Anomaliile pot fi vizualizate microscopic prin testarea 
genetică a cariotipului. Celulele pentru o analiză cromozomială pot proveni dintr-o 
probă de sânge, din măduva osoasă, și din lichidul amniotic. (n. tr.). 


VP - 211 


— Și acest cariotip a dezvăluit ceva deosebit? întrebă ea, cu 
vocea gâtuită. 

În timp ce își rostea întrebarea, mintea Ivanei născocea deja 
un scenariu spectaculos: poate că Jurgen era afectat de o boală 
genetică incurabilă pe care familia voia să o ascundă publicului. 
Fusese eliminat înainte ca organismul său să își dea la iveală 
vulnerabilitatea. Și dacă, de-a lungul generaţiilor, familia von 
Geyersberg își eliminase ea însăși toți copiii bolnavi, așa cum 
sunt tăiate ramurile putrede ale unui copac, pentru a-i permite 
să supravieţuiască? 

Ulrich îi risipi însă teoria printr-un simplu „Nicidecum”. 

— AND-ul lui Jurgen e perfect normal, nu are absolut nimic 
ieșit din comun. 

— Și atunci? 

Taffertshofer continua să își facă de lucru cu tastatura. 

— N-am idee de ce, dar Philipp avea și un cariotip al Laurei 
von Geyersberg. Nu-mi amintesc cu ce ocazie a fost recoltat, dar 
a fost o poveste cu ceva asigurări, pare-mi-se. În orice caz, 
Philipp a comparat ADN-ul ei cu cel al lui Jurgen. lar rezultatul 
acestei comparații a fost cel puţin surprinzător. 

Ivana își simțea gura uscată și nu mai putea să respire, 
darmite să vorbească. 

— În ce sens surprinzător? reuși ea să îngaime. 

Cercetătorul întoarse ecranul laptopului către Ivana și afișă 
cele două scheme în paralel. 

— Chiar și pentru un profan, comparaţia vorbește de la sine. 

Ivana zâmbi: aflase, în sfârșit, mobilul ucigașului. 


53. 


Niemans intră în curtea cu pietriș și frână, derapând, cu toate 
roțile blocate, cale de câţiva metri. Vila de Sticlă strălucea în 
noapte ca un diamant pe o pernă de catifea. Liniile, unghiurile și 
suprafețele acesteia își opuneau rigiditatea ondulării nocturne a 
naturii: valurile abia perceptibile ale ierburilor răscolite de vânt, 
clătinarea lentă a brazilor, cortegiul solemn al norilor răzleți... 

Dar Niemans n-avea deloc o dispoziţie poetică. Işi simţea 
capul gata să explodeze. Atunci când Ivana îi anunţase 


VP - 212 


proaspăta sa descoperire, sărise în picioare și se repezise afară 
pe ușă, strigând: „Am s-o omor cu mâna mea!” 

Era doar o hiperbolă, desigur, însă... Se aruncase la volanul 
Volvo-ului său și gonise până la vilă. De-acum înainte era numai 
între el și ea. 

O confruntare față în faţă între un poliţist care nu prea era în 
apele sale și Regina Mincinoșilor. 

Mașina Laurei era acolo. Poliţiștii însărcinaţi cu protecția ei se 
aflau în vehiculul parcat într-un colţ al curții. Le făcu un semn cu 
mâna și urcă treptele de la intrare. 

Era aproape unsprezece noaptea și întreaga vilă părea 
cufundată în somn. Se pregătea să sune, dar se răzgândi și 
apăsă pe clanţă. Era deschis. Se strecură în interior, întrebându- 
se dacă avea să dea sau nu peste vreun valet. Nu. Era îndeajuns 
de târziu și, oricum, nu prea văzuse personal de serviciu aici, la 
vilă. 

Geamuri strălucitoare, uriașe. Mobilier metalizat. O tăcere de 
argint. Niemans înaintă, fără să aprindă lumina. Focul era stins 
în șemineul suspendat, care, în întunericul nopţii, părea o gură 
larg deschisă, rânjind cu veselia unui mormânt profanat. 

Niemans se pregătea să înceapă să urce scările când în bezna 
încăperii vaste o luminiţă scăpără, risipind întunericul. O ţigară 
tocmai fusese aprinsă și Niemans avu impresia că aude sfârâitul 
hârtiei consumate de foc. Contesa era așezată pe-o canapea 
retro, într-un decor ce amintea de anii treizeci. 

Fără vreo introducere, Ni&mans trecu la atac: 

— Când aveaţi de gând să-mi spuneţi? 

Laura nu-i răspunse. Din câte putea să vadă, purta jeanși și 
un pulover gros de culoare închisă. O mână i se odihnea pe 
brațul canapelei, într-o postură ce sugera o relaxare perfectă. 

— Jurgen nu v-a fost cu adevărat frate. 

— Și ce anume ar schimba acest lucru? rosti ea, expirând 
îndelung fumul. V-am spus, eram ca niște gemeni și... 

— Terminaţi cu prostiile! explodă Niemans. Pentru numele lui 
Dumnezeu, unul dintre voi a fost adoptat! 

Laura îl privi atent. Ochii ei umezi, gata să lăcrimeze, 
reflectau întunericul dimprejur, asemenea unor picături de 
cerneală neagră. 


VP - 213 


— Mama nu a reușit să aibă copii, explică ea, calmă. Tata a 
hotărât că aveau să adopte unul, în secret. Nu intenţiona să 
îngăduie ca imperiul familiei să fie moștenit de verii noștri. 

— Copilul în cauză a fost Jurgen? 

Laura își aprinse altă ţigară de la mucul celei pe care tocmai o 
termina. Abia atunci, Ni&mans observă că ea tremura. Aerele de 
femeie fatală erau doar de faţadă. 

— Și dumneavoastră? întrebă el, brutal. 

— Eu? 

Laura se ridică de pe canapea și se strecură pe lângă el, spre 
peretele de sticlă. Niemans nu apreciase niciodată șoldurile 
rotunde, sânii grei și surplusul de carne la o femeie. lar Laura 
emana un alt fel de senzualitate. Subţire ca un harpon, silueta ei 
se desena pe fundalul peretelui de sticlă precum cea a unei 
marionete indoneziene. 

— Eu m-am născut după aceea. Imediat ce băieţelul dorit a 
fost adoptat, mama a rămas însărcinată. Povestea clasică. 

Mirosul de tutun îi aminti de Ivana. l-ar fi plăcut să o aibă 
alături. S-ar fi simţit protejat în faţa acestei creaturi a cărei 
prezență îl paraliza. 

— Jurgen știa că a fost adoptat? 

— Nu, n-a aflat niciodată. 

— De unde provenea? 

Laura îi întoarse spatele și privi spre curtea iluminată de 
proiectoare invizibile. Din locul unde se afla, Niemans putea mai 
degrabă să ghicească detaliile nelămurite ale peisajului care se 
mlădia, precum algele pe fundul mării. 

— Din Germania de Est, cred. Părinţii mi-au dezvăluit adevărul 
când eram adolescentă. Nu mi-au dat detalii. De altfel, nici nu 
m-ar fi interesat. Pentru mine, și atunci și acum, Jurgen era și 
este fratele meu. Geamănul meu. Legătura dintre noi n-a fost 
una de sânge și nici nu s-a datorat ADN-ului comun. 

Niemans se apropie de Laura. 

— De ce nu ne-aţi vorbit despre asta? 

Laura se întoarse brusc, iar pletele-i loviră sticla peretelui, cu 
un sunet cristalin, de parcă firele de păr ar fi fost împletite cu 
așchii invizibile de sticlă. 

— După moartea tatii a trebuit să ne luptăm pentru a ne 
afirma legitimitatea în cadrul grupului, în ciuda vârstei noastre 
fragede și a lipsei noastre de experienţă. Dacă s-ar fi aflat 


VP - 214 


despre această adopție, situaţia noastră ar fi fost, cu siguranță, 
pusă sub semnul întrebării. Acum sunt singură în fruntea 
grupului VG și dumneavoastră credeţi c-ar trebui să dau totul în 
vileag? Nici nu mă gândesc. 

Işi părăsi locul, făcu câţiva pași în încăperea cufundată în 
întuneric și se opri în fața unui alt perete de sticlă, ca o sirenă 
într-un acvariu supradimensionat. 

— De altfel, nu văd ce legătură are asta cu crimele pe care le 
anchetați, reluă ea, pe un ton devenit brusc indiferent. 

— Dar Max? 

— Ce e cu Max? 

— Și el a fost adoptat? 

— Dar... bineînţeles că nu! De unde v-a venit ideea asta? 

— Vom verifica, replică el sec, cu detașarea unui poliţist care 
sigilează o încăpere. Dacă nici el nu e cu adevărat un von 
Geyersberg, înseamnă că vom ști care a fost mobilul crimelor. 

Laura părea sincer uimită de tot ceea ce auzea. O clipă mai 
târziu, uimirea i se preschimbă în furie. Privirea ei își recăpătase 
asprimea obișnuită. Cerneala se preschimbase într-un lac 
strălucitor. 

— Sângele, continuă Niemans, ar putea să încerce să purifice 
sângele familiei von Geyersberg, asigurându-se că, în fiecare 
generaţie, grupul VG va fi moștenit de un von Geyersberg 
adevărat... 

— În fiecare generaţie? Ce tot îndrugaţi? 

— De-a lungul secolului XX mai mulţi moștenitori ai familiei au 
dispărut... 

Laura se întoarse spre Niemans și se proțăpi în fața lui cu 
braţele încrucișate, aceeași postură pe care o adoptase atunci 
când îi prezentase tablourile de familie și care o transforma într- 
un soi de caricatură a propriei persoane. 

— Așadar, credeţi că toţi aceștia au fost, la rândul lor, 
adoptați? întrebă ea, pe un ton sarcastic. Asta-i rezultatul 
anchetei? Cu astfel de polițiști, criminalii pot să doarmă liniștiți. 

Sarcasmul ei suna fals. Incerca să își bată joc de Niemans, dar 
vocea ei trăda teamă și descumpănire. Dacă franţuzul ăsta 
turbat avea să descopere, în cele din urmă, taina familiei von 
Geyersberg? 

— De când v-aţi făcut apariţia aici n-aţi descoperit nimic 
concret, continuă ea. Preferaţi să vă pierdeţi timpul cu zvonurile 


VP - 215 


și legendele din partea locului, cu toate superstiţiile care ne 
orbesc de secole poporul. De fapt, ceea ce faceţi nu-i o anchetă, 
e doar turism! 

Fu rândul lui Niemans să înainteze câțiva pași. 

— Aceste legende, după cum le-aţi numit, au fost o sursă de 
inspiraţie pentru ucigaș. Dar sunt de acord, asasinul, sau 
asasinii, au un mobil obiectiv. 

— Care ar fi acela? 

— De mult timp încoace, familia von Geyersberg are o 
problemă de fertilitate. Prin urmare, au adoptat copii în fiecare 
generaţie, iar niște indivizi, Vânătorii Negri, au sarcina de a-i 
elimina înainte de a se reproduce. 

— Căraţi-vă de-aici și întoarceţi-vă atunci când veţi avea ceva 
serios să-mi comunicaţi! 

Ignorându-i ordinul, Ni&mans se apropie. 

— Vreţi ceva concret? Philipp Schuller tocmai a fost găsit mort 
în laboratorul său. A fost ucis, mai exact. Descoperise diferența 
dintre cariotipul lui Jurgen și al dumneavoastră și avea de gând 
să mă pună în temă. 

— Schuller? întrebă ea, cu o voce pierită. 

Chipul său căpătă deodată o expresie dezorientată. 

— lar acum aș vrea adevărul. Tot adevărul. N-avem timp de 
pierdut. 

Laura se retrase, cu spatele spre peretele de sticlă. Dincolo 
de ea, pădurea părea că se agită, de parcă arborii ar fi vrut să-și 
smulgă rădăcinile din capcana pământului. 

— Nu știu nimic, șopti ea. _ 

Ni&mans mai făcu un pas spre ea. In subconștient, se aștepta 
ca, din clipă în clipă, să-i simtă parfumul, așa cum un soldat se- 
așteaptă ca, în orice moment, să calce pe-o mină. 

Și totuși, nu simţea nimic. Nici urmă de parfum, doar mirosul 
atât de intim al pielii ei, udată de lacrimi. O senzaţie tainică și 
oarecum rușinoasă, ca plânsul în pernă. 

— Cine ar mai putea fi oare la curent? Cine mai știe că Jurgen 
a fost adoptat? 

Laura se repezi la el, strigând: 

— ȚI-AM SPUS CĂ NU ȘTIU NIMIC! 

Surprins de violenţa reacției Laurei, Niemans se retrase, dar 
contesa se agăţă de el. Se trezi cu spatele lipit de peretele de 
sticlă, ținând-o în braţe. 


VP - 216 


Orice urmă de agresivitate poliţienească i se topise. În timp 
ce-și chinuia mintea pentru a găsi un cuvânt potrivit ca să o 
liniștească, ea se îndreptă și se dădu înapoi, pentru a-l putea 
vedea mai bine. 

Întreaga copilărie, Ni&mans adorase filmele western ale lui 
Sergio Leone și, în ciuda violenţei din propria viaţă - căci, de-a 
lungul timpului, Niemans ucisese opt criminali - nu avusese 
ocazia să simtă pe propria piele un duel, secundele lungite de 
așteptarea tensionată a ceea ce avea să urmeze, pe viață și pe 
moarte. 

Faţă în faţă cu Laura, deveni conștient că în sfârșit avea 
ocazia să trăiască acea senzaţie. 

Cine avea să tragă primul? 

Buzele calde și moi ale Laurei îi răspunseră. 

Dacă ar fi fost într-un western, ar fi zăcut, deja, în praful 
drumului. 


54. 


Niemans avusese mereu o viziune egoistă despre amorul fizic. 
În vreme ce actul sexual este, prin însăși esenţa sa, o partitură 
pentru un duet, Niemans avea mereu impresia că unul dintre 
parteneri e mereu în plus. Că acea persoană în plus îi strica 
propria plăcere. Și nu gândea așa fiindcă și-ar fi dorit să uite de 
parteneră. Dimpotrivă, se gândea prea mult doar la ea. Nuerao 
interacţiune împărtășită, ci el pur și simplu se estompa. Fiecare 
noapte de amor pe care o trăise fusese ratată fiindcă era mereu 
îngrijorat dacă ceea ce făcea era bine. Avea o erecţie 
impecabilă? Îşi săruta partenera în locurile potrivite? O mângâia 
așa cum trebuie? Se străduia să se comporte conform unui caiet 
de sarcini de a cărui valabilitate nici măcar nu era sigur. 

Habar n-avea de unde îi venea această atitudine de valet 
sexual, căci, de cele mai multe ori, prea puţin îi păsa de cea cu 
care o făcea și nici nu avea obsesia de a-i oferi neapărat un 
orgasm. De altminteri, era convins că marea majoritate a 
femeilor simulau de minune plăcerea. 

Explicaţia era de găsit, cel mai probabil, în firea sa incapabilă 
să se concentreze la mai mult de un lucru odată. Ca atunci când 


VP - 217 


își conducea preţiosul Volvo. Își ținea mâinile pe volan, privea 
doar la drum și nu încerca să profite de peisaj. Era prea 
concentrat, asta era. Acesta era motivul pentru care Niemans 
nu era un bun amant. Era prea sec, prea reţinut, prea silitor. 
Femeile, mereu atente la ceea ce le spunea instinctul, simțeau 
întotdeauna că acest colos viril era de fapt un tip rece, mult 
prea cerebral, incapabil să se bucure. Ca și cum ar fi ieșit la cină 
cu un tip prea ocupat să calculeze caloriile în loc să se bucure 
de gust. 

În această noapte însă totul se potrivea de minune. 

Era pe spate, cu umerii lipiţi de un covor îmblănit, în timp ce 
Laura îl călărea, goală, și încerca între timp să îl dezbrace. Nu se 
mai gândea la ceea ce făcea, se lăsa în voia reacţiilor spontane 
provocate de degetele partenerei sale. Avea parte, în sfârșit, de 
o interacțiune neregizată, de o luptă corp la corp în stare pură, 
fiecare gest chemând un altul, fiecare plăcere înlănţuindu-se cu 
următoarea... 

Abia îi deslușea silueta zveltă și coama bogată, mai 
întunecată decât bezna însăși, plutind deasupra sa, ca o furtună. 
Ca un orb ale cărui simțuri sunt prin compensare amplificate, 
simţea plăceri nebănuite care-l asaltau de pretutindeni. Nu mai 
știa prea bine dacă ea îl săruta sau îl mângăia și nici de ce 
natură erau miile de atingeri care-i uneau, dar potrivirea dintre 
ei era cât se poate de reală, totală, dătătoare de amețeli 
plăcute. 

Laura abia dacă-l atingea. Era ca o adiere, o răsuflare 
fierbinte, un murmur în vânt... Doar felul în care săruta era 
agresiv: cu gura deschisă larg și limba ascuţită strecurându-i-se 
printre dinţi ca un șarpe, provocându-i deopotrivă plăcere și 
dorinţă, dar și un soi de spaimă nelămurită. 

Brusc, mâna ei îi cuprinse sexul și îl conduse într-al ei. 
Senzaţia resimţită de Niemans fu de o intensitate pe care nu o 
mai trăise vreodată, de parcă în acel moment întreaga lui fiinţă 
s-ar fi concentrat într-o succesiune infinită de straturi ale 
plăcerii, suprapuse, compacte. 

Și totuși, Laura părea imponderabilă, total lipsită de greutate. 
Fără îndoială, în clarobscurul încăperii, îi descoperise cicatricea 
și avea grijă să nu o atingă. Sprijinindu-și palmele pe șoldurile 
lui, ea luă o poziţie similară cu a luptătorilor de sumo, o idee 
năstrușnică, având în vedere greutatea ei: cu picioarele 


VP - 218 


depărtate, flexate, și cu sprijin pe călcâie. Pentru el, singurul 
punct de contact era inelul fierbinte ce-i împresura sexul. 

Ea-și lăsă deodată capul pe spate, încordându-se, razele lunii 
luminându-i fața. Ceea ce-i fu dat lui Ni&mans să vadă îi îngheţă 
sângele în vine. Ochii Laurei străluceau de furie, iar trăsăturile 
feţei îi erau crispate, scoțându-i în evidenţă pomeții osoși. Pe cât 
diafană îi era atingerea trupului, pe-atât de rigide și dure îi erau 
trăsăturile feței. 

În definitiv, era de înţeles. Fratele și vărul îi fuseseră 
asasinați, iar casa aceasta de sticlă, ca un conac transparent de 
la răscrucea vânturilor, dar și averea moștenită care o izola, 
toate acestea o preschimbaseră într-o pradă, în obiectul invidiei 
semenilor săi. De ce s-ar fi simţit oare împlinită în aceste clipe? 
Doar fiindcă avusese norocul să supravieţuiască? Doar fiindcă, 
întâmplător, în noaptea aceasta se tăvălea prin blănuri cu el? 

Işi găsiră în curând ritmul, într-o mișcare echilibrată, aparent 
fără sfârșit, cu trupurile și bătăile inimii la unison, ca un 
ansamblu de tobe japoneze... Ni&mans nu se drogase niciodată, 
dar era convins că o doză de drog i-ar fi oferit exact acest gen 
de împlinire fugară. Doar că, de astă dată, nu era o halucinație. 
Era aievea. 

Laura se mișca fluent, ondulându-și umerii, iar trupul îi urma 
această mișcare suplă, aproape instinctivă, urmând același tipar 
reluat mereu, ca o curgere. Lumea întreagă se rezuma la 
această ondulare. Când Niemans întoarse privirea spre peretele 
de sticlă, chiar și umbrele frunzișului și coroanele brazilor îi 
păreau a-și fi sincronizat legănarea cu mișcarea lor, oscilând 
fără încetare, explodând pe peretele opus, ca apoi să se 
regrupeze și să se dilate, în bătaia vântului. 

Apoi veni explozia de plăcere și, brusc, polițistul își aminti 
care fusese semnificația cuvântului „orgasm” pentru el. Până 
acum, de fiecare dată, în momentul plăcerii culminante, când 
întreaga fiinţă i se încorda într-un spasm al voluptăţii, ochii 
minţii sale îl vedeau apărând pe Reglisse, câinele din copilăria 
sa, care se strecura în întuneric în miezul intimităţii sale, 
smulgându-i organele genitale. 

Insă în această noapte, Reglisse era însoţit de câini röetken 
feroce, gata să-l sfâșie și să-l jupoaie de viu. Niemans fu gata să 
urle însă, în chiar acea clipă, se întâmplă miracolul. Corpurile 
negre ale câinilor se risipiră în întuneric, devenind valuri de 


VP - 219 


beznă, iar el simţi că se pierde. Trupul i se relaxă, cufundându- 
se într-un abis de plăcere de nedescris, atotcuprinzătoare, 
sufocantă. 

Unde dispăruseră câinii? Ceafa îi căzu la loc pe covor, iar 
capul său ras atinse pardoseala cu un zgomot sec. Acum nu mai 
era în stare decât să gâfâie și să geamă, răpus de lipsa de 
condiţie fizică. Insă atinsese cu adevărat extazul. 

Era încă în ea, ea era deasupra lui, cu trupurile îngemănate, 
unite, iar câinii nu mai lătrau ci așteptau cuminţi; chiar și 
Reglisse era acolo, în mijlocul haitei, un câine bun, leneș și 
tandru. 

Știu atunci că se vindecase, măcar pentru această noapte, în 
brațele ei, și-ar fi vrut să-i spună contesei cât îi era de 
recunoscător. Laura respira încet, cuibărită la pieptul lui, iar 
Niemans nu reuși să articuleze nici măcar un cuvânt, fie și în 
șoaptă, căci privirea și vocea deopotrivă îi erau înecate de 
lacrimi fierbinţi. 


55. 


Ivana nu avusese ocazia să vadă castelul lui Franz von 
Geyersberg ziua; noaptea, în schimb, priveliștea era de-a 
dreptul șocantă, o culme a kitsch-ului ţipător. Turnurile 
oglindeau lumina lunii de parcă ar fi fost îmbrăcate în folie de 
aluminiu. Ferestrele lăsau să se întrevadă, din nișele lor, vitralii 
ca de catedrală. Zidurile erau atât de albe încât păreau 
sculptate în cretă, iar crenelurile, deschizăturile înguste de 
tragere și podul mobil dădeau senzaţia că această construcție 
era pregătită să reziste unui asediu. 

In ciuda arhitecturii sale medievale, castelul părea că fusese 
terminat ieri. Sclipind în noaptea albastră, cu turnurile ascuțite 
și porțile boltite, clădirea amintea de acele biserici americane în 
stil gotic care vor să pară vechi, dar arată ca ieșite dintr-o cutie 
de Lego. 

De când plecaseră de la Institutul Max Planck, nici ea și nici 
Kleinert nu-și descleștaseră fălcile. În momentul în care 
descoperise diferenţele dintre cariotipul Laurei și cel al lui 
Jurgen, Ivana crezuse că avea, în sfârșit, o explicaţie pentru 


VP - 220 


crime, dar entuziasmul i se stinsese repede. În cele din urmă, 
această informaţie nu lămurea nimic, ba dimpotrivă, făcea ca 
totul să fie și mai neclar. 

Era limpede, Jurgen fusese adoptat. Și ce dacă? Fusese el ucis 
din acest motiv? Exact, susținea Niemans, care, însă, nu era la 
prima contradicţie. In ajun, colegul ei fusese convins că 
Vânătorii Negri erau ucigașii moștenitorului grupului VG. Apoi se 
răzgândise și susținuse contrariul, că imitatorii naziștilor nu 
făceau altceva decât să îi protejeze pe aristocrați de blestemul 
căzut asupra lor, deci de ucigașul care elimina sistematic, 
generaţie după generaţie, pe unul dintre moștenitorii averii 
familiei. Acum însă era absolut sigur: braconierii cu motociclete 
Norton îl uciseseră pe cel „străin” de familie, fiul adoptat. Dar 
era oare și Max în aceeași situaţie? Dar dispăruţii din generaţiile 
precedente? Cine oare le ordonase să „facă curăţenie?” 

Trimiseseră agenţii la Udo acasă, ca să verifice dacă cei doi 
veri ai Laurei erau fraţi biologici. Nu-și puneau mari speranţe în 
mărturisirile playboy-ului, drept care aveau în plan și să 
prelucreze probe ADN. Nu-i rămânea acum decât să urmărească 
desfășurarea evenimentelor. 

De fapt, în adâncul sufletului, Ivana se temea. Simţea că 
Pădurea Neagră o împresura. Vânătorii Negri, cei care 
intenţionaseră s-o lase fără degete, îi bântuiau tot timpul 
mintea. Erau aceiași indivizi care lăsaseră o fetiță nevinovată 
pradă câinilor roetken. Aceiași care odinioară înghesuiseră copii 
și femei, de-a valma, în incinta bisericilor din Bielorusia, iar apoi 
le dăduseră foc. 

Nici măcar prezenţa lui Kleinert nu era de natură să o 
îmbărbăteze. Incercă să se concentreze asupra viitoarei lor 
însărcinări: interogarea bătrânului Franz în privința adopţiei și a 
fundaţiei „Schwarzes Blut”. 

— Mă lași pe mine să vorbesc, da? 

Ivana se smulse din gândurile ei negre. Kleinert tocmai 
parcase în curtea castelului. Peisajul era pe potriva clădirii: 
fântâni arteziene care susurau și filigrane de piatră. Ceea ce o 
uimise cel mai mult pe Ivana era faptul că polițistul german 
ascunsese cu bună știință ofițerilor de la Stuttgart toate 
informaţiile despre Vânătorii Negri. Așadar, era limpede că era 
hotărât să-i prindă pe ticăloși înaintea celor de la Omoruri, chiar 
cu preţul încălcării preasfintei proceduri regulamentare. 


VP - 221 


Coborâră din mașină. Pașii lor, pe aleea cu pietriș, produceau 
un sunet ce o duse cu gândul la pârâitul cartilajelor strivite într-o 
groapă comună. Când ajunseră în faţa portalului înalt al intrării, 
Ivana nu se putu împiedica să se gândească că, dincolo de 
acesta, îi aștepta judecata de apoi. 

Câteva minute mai târziu se aflau într-un salon vast, a cărui 
suprafaţă depășea cu siguranță două sute de metri pătraţi. 
Majordomul care-i condusese aici se făcuse nevăzut. Aruncă o 
privire spre Kleinert. De când porniseră, neamţul părea 
îmbufnat, fără vreun motiv anume. Dar ea simţea că și el trece 
prin stări similare cu ale ei, că e epuizat și, în același timp, plin 
de surescitare. 

Încăperea era luminată ca pentru o seară de bal. La capătul 
ei, o masă lungă din stejar lăcuit oglindea lumina din jur ca 
suprafaţa unei piscine. Pe peretele din dreapta se afla un 
șemineu în care-ar fi încăput fără nicio dificultate un cal pus la 
protap. În vatră, focul pocnea domol. Ceva mai aproape se aflau 
mai multe canapele tapiţate în culori întunecate și o serie de 
fotolii mari, ca niște tronuri. Totul sclipea în spaţiul uriașei 
încăperi. 

Se auzi un bâzâit similar cu al frezei unui dentist în surdină, 
iar Ivana resimţi pe dată o săgeată dureroasă într-una dintre 
măselele de minte. La naiba, revino-ţi!, își spuse ea, încercând 
să ignore senzația neplăcută. 

Băzâitul spori în intensitate, iar contele von Geyersberg își 
făcu apariţia, chircit în scaunul său rulant. Nu arăta chiar ca 
Dracula, dar nici nu era prea departe. Era uscat ca iasca, doar 
piele și os, nu mai avea niciun fir de păr pe ţeastă, sprâncenele 
abia i se distingeau, iar trăsăturile feţei erau definite de osatura 
proeminentă. Părea o efigie sculptată în piatră, doar în fundul 
orbitelor strălucea o privire de prădător aflat la pândă. 

— Domnule conte..., începu Kleinert în germană. Imi pare rău 
că vă deranjăm la o oră atât de târzie. Vom încerca să nu vă 
reținem prea mult. 

La dracu’, uite că amicul Kleinert e deja cu pantalonii-n vine, 
își spuse Ivana. Unde dispăruse oare polițistul hotărât și plin de 
aplomb, care ascundea procese-verbale și voia să le-o ia înainte 
colegilor de la centru? 

— Ce vreți de la mine? întrebă sec bătrânul Franz. 


VP - 222 


Mânată de o inspiraţie de moment, Ivana interveni, vorbind în 
franceză: 

— Sunt locotenent Ivana Bogdanović, de la poliția franceză. 
Lucrez cu comandantul Niemans, pe care aţi avut deja ocazia 
să-l întâlniți. 

— Îmi repet întrebarea, rosti contele în franceză, adresându-i- 
se lui Kleinert. Ce vreți de la mine? 

Neamţul se pregătea să-i răspundă, însă Ivana i-o luă înainte: 

— Am venit să vă punem câteva întrebări cu privire la 
anumite informaţii aparte legate de familia dumneavoastră. 

Franz catadicsi, în sfârșit, să o bage în seamă: 

— Dacă vă referiţi cumva la uciderea celor doi nepoți ai mei, 
mă văd nevoit să constat că aveți o abordare ciudată. 

Ivana înaintă spre bătrânul aflat în scaunul cu rotile, care nu îi 
invitase deocamdată să ia loc. În jur, încăperea somptuoasă 
evoca un bal într-un palat pustiu, din care lipseau însă dansatorii 
și curtenii, și unde totul se învârtea în jurul unui bătrân infirm. 

— Nu mă refeream la crime, îi replică ea, tăios. Jurgen și 
Laura nu erau cu adevărat fraţi. Am iniţiat o investigaţie pentru 
a determina, printr-o comparaţie a ADN-urilor, dacă între Udo și 
Max există sau nu o legătură biologică. Nu am fi deloc miraţi 
dacă aceasta n-ar exista. Aveţi vreo explicaţie în această 
chestiune? 

Contele rămase cu gura căscată, iar Ivana jubilă în sinea ei, 
cedând clasicului complex al proletarului care-i vede pe cei 
bogaţi și puternici puși în încurcătură. Da, era patetică. 

De fapt, bătrânul părea ușurat. 

— Veniţi încoace, porunci el, indicându-le una dintre 
canapelele din apropierea șemineului. Am să vă explic. 


56. 


Se așezară deodată, fără să scoată o vorbă. Franz ocoli un 
covor și o masă scundă și se opri de cealaltă parte a șemineului, 
ușor oblic, de parcă ar fi intenţionat să-și pună în valoare profilul 
osos în lumina flăcărilor din vatră. 

Ivana trebuia să facă eforturi pentru a se concentra, căci sala 
aceasta era prea puternic luminată, iar asta o tulbura. Mobila, 


VP - 223 


decoraţiunile, covoarele scumpe și încărcate de istorie alcătuiau 
antiteza perfectă a tot ceea ce lvanei îi fusese dat să cunoască 
de-a lungul existenţei sale. 

— Nici Max și Udo nu sunt fraţi cu adevărat, rosti contele cu 
vocea-i cavernoasă. N-are rost să vă osteniţi să faceţi cine știe 
ce analize complicate. 

— Care dintre ei a fost adoptat? întrebă Kleinert. 

— Max. 

Cei doi polițiști schimbară o privire: o logică ascunsă părea să 
iasă la iveală. Ucigașul își alesese drept pradă copiii străini de 
familie. 

— Familia von Geyersberg a avut dintotdeauna probleme de 
fertilitate, urmă bătrânul Franz. Ferdinand a fost primul care l-a 
adoptat pe Jurgen, iar Herbert l-a luat acasă pe Max la scurt 
timp după aceea. 

— Dar Laura și Udo? 

— Au fost odraslele naturale ale fraţilor mei. Așa cum se 
întâmplă adesea, după finalizarea adopţiilor, soțiile lui Ferdinand 
și Herbert au reușit, în sfârșit, să rămână însărcinate. 

Și de astă dată, Niemans intuise corect: prin cele două crime, 
familia era purificată de sângele străin. Oare cei care își 
asumaseră această sarcină fuseseră Vânătorii Negri? La ordinul 
cui? Și de ce așteptaseră oare ca „intrușii” să fi împlinit treizeci 
de ani înainte de a-i elimina? 

Erau niște întrebări prea directe pentru a fi puse acum. Poate 
mai târziu... 

— Faptul că doi copii din familia dumneavoastră au fost uciși 
în împrejurări similare, într-un interval mai scurt de-o 
săptămână, nu vă pune pe gânduri? 

Franz ridică din umeri, de parcă ar fi încercat să se 
descotorosească de o manta invizibilă. 

— Nu știu ce să zic... Max abia a fost asasinat, continuă el, pe 
un ton mai scăzut. N-am avut încă timp să mă gândesc la asta. 
Eu... 

— De ce nu aţi spus celor de la poliţie despre adoptii? 

— V-am spus, cea de-a doua crimă a avut loc abia noaptea 
trecută. Eu... 

Se opri și-i privi pe rând, cu ochii săi pătrunzători. 

— Chiar credeți că există o legătură între adopțţii și crime? 


VP - 224 


Ivana se ridică și făcu câţiva pași, apropiindu-se de conte. 
Simţi pe dată căldura puternică emanată de focul din vatră, 
unde câţiva butuci groși ardeau cu flăcări mari. 

— Dar dumneavoastră nu aţi avut niciodată copii? își continuă 
ea salva de întrebări. 

Franz zâmbi stânjenit. 

— Sterilitatea a fost mereu o posibilitate cât se poate de reală 
în familia noastră. Prin urmare, eu, un infirm... N-avea niciun 
rost să-mi încerc norocul. l-am lăsat pe fraţii mei să ducă mai 
departe numele familiei. De altfel, n-am fost niciodată căsătorit. 

Omul acesta se lăsase mereu eclipsat de cei din jurul său, nu 
avusese urmași și nu își manifestase interesul pentru a se 
implica în activitatea grupului VG. lar această situaţie o datora 
fratelui său Ferdinand, cel din pricina căruia era țintuit în 
scaunul cu rotile. Ar fi fost suspectul ideal, căci avea din plin 
motive cât se poate de serioase. Ei însă ignoraseră această 
pistă. De ce? 

Desigur, Franz ar fi fost incapabil să comită cele două crime, 
iar alibiurile sale în ambele cazuri fuseseră verificate. Insă 
Vânătorii Negri lucrau pentru el... 

În realitate, exista un fapt care nu se potrivea deloc cu 
această ipoteză: un om care-ar fi ales să se răzbune pe fraţii săi 
prin mijlocirea urmașilor nu i-ar fi ales drept victime pe cei 
adoptați, ci, dimpotrivă, s-ar fi îndreptat împotriva odraslelor 
biologice. Și încă ceva: ipoteza aceasta ignora cu totul victimele 
din generaţiile anterioare: dacă Franz fusese cel care pusese la 
cale aceste crime, cine era cel care le ordonase pe cele din 
trecut? 

Ivana riscă, orientând discuţia pe un alt făgaș: 

— În trecut, mai mulţi dintre moștenitorii din familia 
dumneavoastră au dispărut. Și aceștia fuseseră adoptați? 

— La cine vă referiți? 

lvana avea o memorie fotografică, astfel încât începu să 
recite: 

— Herbert von Geyersberg a dispărut în largul Insulelor 
Grenadine în 1988. În 1966, Dietrich von Geyersberg a dispărut 
fără urmă, de parcă s-ar fi evaporat. In 1943, Helmut von 
Geyersberg a murit în Franța, ca urmare a unui sabotaj feroviar 
pus la cale de Rezistenţa franceză. În 1944, vărul acestuia, 
Thomas, a murit și el, tot în Franţa, în timpul debarcării 


VP - 225 


americanilor. În niciunul dintre aceste cazuri, cadavrele celor 
dispăruţi n-au mai fost găsite... 

— Insinuaţi că ar fi fost cu toţii asasinați? 

— Îmi repet întrebarea: au fost acești membri ai familiei 
dumneavoastră adoptați? 

— Nu... Nu cred. Habar nu am. 

Ivana simțea că ia foc, dar bătrânul părea cu totul insensibil la 
căldură. 

Se aplecă asupra lui, apucând cotierele scaunului cu rotile. 

— În schimb, eu cred că vă bateţi joc de noi! strigă ea. 

Franz nici măcar nu tresări, nu avu nici măcar o reacţie. Fie 
era copleșit de tragediile întâmplate, căci nu-i chiar de colo să-ţi 
pierzi doi nepoți în mai puţin de-o săptămână, fie nu era chiar 
atât de ușor impresionabil. 

Ivanei nu-i fu dat să mai insiste. Kleinert o apucă de gulerul 
hainei și o trase înapoi cu putere. Mișcarea îi tăie răsuflarea, așa 
că se trezi tușind, încercând să-și recapete suflul. Foarte drăguţ. 
Kleinert o împinse, determinând-o să se așeze pe canapea, iar 
expresia de pe chipul lui era fără echivoc: Stai cuminte! 

— Îmi cer scuze în numele colegei mele din Franţa, rosti el, pe 
un ton umil. Urgenţa anchetei... 

Franz se dădu înapoi cu scaunul său pe rotile, îndepărtându- 
se de șemineu. Chipul său palid părea sculptat în marmură. 

— O să vă lăsăm acum, urmă Kleinert, îndatoritor. Apreciem 
amabilitatea de a ne fi primit chiar și în aceste circumstanțe 
deloc fericite și... 

Ivana sări în picioare, proțăpindu-se în faţa infirmului. 

— Categoric nu. N-am terminat încă. 

— Ivana! 

Kleinert porni spre ea, dar fata, fără să se întoarcă, îi făcu 
semn să se oprească. Mesajul ei era limpede: Nu te mișca! 

— ÎI cunoașteţi pe Johann Bruch? 

— N-am auzit niciodată numele acesta. 

— E unul dintre angajaţii Fundaţiei „Schwarzes Blut”. 

— Fundaţia noastră are peste o sută de angajaţi. 

— Nu e adevărat. Fundaţia n-are decât o mână de oameni pe 
statul de plată, cu toţii foști infractori. 

Bătrânul huhurez părea să-și fi găsit o poziţie mai comodă în 
fotoliu, ca o fosilă în scoica sa împietrită. 

— Omul despre care vorbiţi a încălcat legea? 


VP - 226 


— Johann Bruch are o crescătorie de câini din rasa röetken, 
care este interzisă în Europa. 

— De fapt, pentru cine lucraţi dumneavoastră? Pentru cei de 
la Omoruri sau pentru WWF? 

— Știaţi despre crescătorie? ridică Ivana tonul, ignorând ironia 
interlocutorului său. 

Din nou, doar o ridicare din umeri în chip de răspuns. 

— V-am spus și repet: nu-l cunosc pe acest om, rosti Franz, pe 
un ton autoritar. Cât despre o crescătorie ilegală de câini... nu 
mi se pare un păcat capital. Oricum, nu văd care e legătura cu 
moartea lui Jurgen și a lui Max. 

— Un rdetken a atacat-o pe Laura von Geyersberg acum două 
zile. 

Franz catadicsi să ridice din sprâncene. 

— Vă referiţi la câinele din parc? 

— De ce ţineţi morţiș să faceţi pe prostul? 

Ivana stătea în faţa lui, cu picioarele ușor depărtate și mâinile 
în șolduri, de parcă s-ar fi aflat pe teren propriu, într-un 
comisariat de poliţie. Se săturase să se mai poarte cu mănuși. 

— Nu știu despre ce vorbiţi. 

Bătrânul încercă să-și rotească scaunul cu rotile pentru a se 
îndrepta spre ieșire. Ivana îi blocă trecerea. Kleinert nu 
interveni: fără îndoială, era șocat de obrăznicia ei; pe de altă 
parte, ceva îl îndemna să presupună că, acționând în acest fel, 
Ivana avea șanse să obţină o informaţie utilă. 

— Cu ce se ocupă, de fapt, Fundaţia „Schwarzes Blut”? 

— Asociaţia noastră se ocupă de gestionarea florei și faunei 
din pădurile familiei și... 

— Vreau să știu care e adevăratul ei domeniu de activitate. 

— Cum adică? La ce vă referiţi? 

— Mă refer la vânătorii criminali care fac pe grozavii, călare 
pe motocicletele lor Norton. Mă refer la ticăloșii care și-au 
asmuţit câinii asupra unei biete fetițe. 

Franz dădu din mână a lehamite. 

— Deveniţi obositoare... 

— Indivizii aceștia fie vă protejează, fie vă ameninţă. Sau 
poate și una, și cealaltă. Cu ce anume vă au la mână? 

Fără să-și dea seama, Ivana se aplecase pentru a fi la nivelul 
lui și îi striga toate acestea în faţă. Așa cum nu fusese deranjat 


VP - 227 


de căldura flăcărilor, Franz nu părea deloc tulburat de 
agresivitatea tinerei femei. 

— Daţi-mi voie, vreau să trec, spuse bătrânul Franz, ocolind-o. 
Nu mai avem ce discuta. 

Ivana nu schiţă niciun gest pentru a-l opri. 

— Dar despre Vânătorii Negri ce-mi puteţi spune? răcni ea în 
urma lui. 

Franz se făcuse deja nevăzut în întunericul de pe un culoar. 

Kleinert, care se apropiase pe nesimţite, îi șopti la ureche: 

— E-n regulă, hai să mergem. 

Ea nu-i opuse deloc rezistență. Tonul lui fusese identic cu cel 
al unui infirmier dintr-o secție de psihiatrie. 


57. 


— Mulţumesc din suflet, mi-ai fost de mare ajutor. 
Extraordinară muncă de echipă! Pe bune! 

— Nu înţelegi deloc cum merg lucrurile în Germania. 

— Îmi cunosc foarte bine îndatoririle de poliţist! 

Se retrăseseră în mașina lui Kleinert, iar neamţul întârzia să 
pornească motorul. În interior plutea un miros de detergent, 
amestecat cu parfum de santal. Halal polițist. 

Ivana realiză, cu oarecare întârziere, că începuseră să se 
tutuiască, iar furia i se mai domoli. 

— Deasupra căminului era un tablou cu trei tineri, explică el. 
L-am recunoscut pe Franz, în perioada în care încă mai putea să 
umble. Ceilalţi doi erau, probabil, Ferdinand și Herbert. 

— Și ce-i cu asta? 

— Toţi trei stăteau în aceeași poziţie, cu mâna dreaptă în 
șold, uite-așa. 

Întorcându-se pe jumătate, Kleinert puse mâna stângă peste 
cea dreaptă. 

— M-am uitat mai atent și am observat că toţi trei își 
încrucișau discret arătătoarele de la cele două mâini. 

— E un semn anume? Înseamnă ceva concret? 

— Ar putea fi grenadele încrucișate, simbolul Vânătorilor 
Negri. 

— Vrei să spui că... 


VP - 228 


— Cei trei fraţi s-au considerat dintotdeauna moștenitorii 
acestei miliții. l-au eliberat pe braconieri, violatori și criminali, 
dar, în realitate, ei erau șefii. Nutreau un respect deosebit 
pentru Sonderkommando. 

— Dar cu ce scop? Doar fiindcă le plăcea să se joace de-a 
motocicliștii naziști? 

— În primul rând aveau rolul de a menţine ordinea. 

— Hai s-o lăsăm baltă cu asta. Grupul VG produce piese 
electronice. N-au nevoie de niște băieţi solizi pentru a le apăra 
brevetele și circuitele. 

— Sunt de acord. lar povestea cu fata yenișilor nu s-a mai 
repetat. Dacă ar fi fost vinovaţi de alte agresiuni, am fi găsit cu 
siguranţă dovezi în acest sens. Acești Vânători Negri au, așadar, 
un alt scop. 

— Adică? Eliminarea copiilor adoptați din familie? 

— Asta e una dintre ideile lui Niemans, dar eu cred că 
greșește. Dimpotrivă, cred că Vânătorii au misiunea de a-i 
proteja pe cei din familia von Geyersberg împotriva unui ucigaș 
recurent, care a acţionat și continuă să acţioneze de-a lungul 
istoriei. 

— „De-a lungul istoriei”? Tu auzi ce spui? 

— Știu că sună ca dracu’, încuviinţă el, cu amărăciune în glas. 

— Dacă într-adevăr au rolul de a-i proteja pe membrii familiei 
von Geyersberg, înseamnă că nu e cine știe ce de capul lor. De 
fiecare dată, tinerii von Geyersberg au dispărut. 

De parcă i-ar fi venit brusc o nouă idee, polițistul se apropie 
puţin de Ivana. Ea reuși să-i adulmece mirosul, în ciuda aromei 
predominante a dezodorizantului din mașină. Mirosea a un 
amestec de tămâie și mirodenii, care o duse cu gândul la 
ceaiurile tibetane. În mintea ei, frumosul mușchetar se 
preschimbă într-un călugăr din Himalaya. Liniștește-te, fato! 

— Un lucru e sigur, continuă el. Niemans s-a înșelat în privinţa 
celor întâmplate noaptea, în parc. Câinele nu era acolo pentru a 
o ataca pe contesă, ci pentru a o proteja. Roetkenul l-a atacat 
pe Niemans fiindcă a crezut că el e ucigașul. 

Ivana începea să simtă începutul unei migrene. Gândurile i se 
pierdeau, asemenea ecourilor ce se ciocnesc de pereţii unui 
labirint care nu duce nicăieri. 

— Vânătoarea în stil pirsch, Vânătorii Negri, adopţiile. Când 
vom descoperi care e legătura între aceste trei elemente, vom 


VP - 229 


ști cine e ucigașul. Sau, măcar, ce anume l-a determinat să 
ucidă, concluzionă Kleinert, pornind motorul. 

Ivana scoase o ţigară și coborî geamul portierei. Închise ochii 
și-și lăsă capul pe spate. Mașina o luă din loc, împroșcând 
pietrișul de sub roţi. Aerul proaspăt îi biciuia fața. Cu ochii 
închiși, Ivana își imagină că, din când în când, Kleinert arunca pe 
furiș câte-o privire spre ea. Se simţea ca frumoasa din pădurea 
adormită, prinţesa de neatins... 

Astfel trecu un timp, tăcerea împletindu-se cu vântul înghețat 
pentru a-i învălui pe amândoi în nemișcarea și în nedumerirea 
lor. Mergeau fără să știe încotro și asta era minunat. 

Deodată, Ivana își dădu seama că Kleinert încetinise. 
Deschise ochii: mașina o apucase pe un drumeag ce se afunda 
în pădure. O cuprinse panica și simţi în gură un gust amar de 
fiere. 

Strângea deja patul revolverului atunci când polițistul își 
așeză cu blândețe mâna peste degetele ei crispate. Ajunseseră 
într-un luminiș înconjurat de pini, luminat doar de farurile 
mașinii. 

Își simţea falangele degetelor îngheţate sub mâna caldă a lui 
Kleinert, ca niște cuburi de gheaţă într-un pahar de apă călduță. 

— Nu-ţi fie teamă, îi șopti el. 

— Nu mi-e teamă niciodată. 

— Dimpotrivă, eu cred că ţi-e teamă tot timpul și că faci 
eforturi disperate ca să ascunzi asta. _ 

Vorbea aproape fără să deschidă gura, ca un ventriloc. Işi 
retrăsese mâna, iar ea îi simţea deja lipsa. 

— De ce ne-am oprit? îngăimă ea. 

— Fiindcă vreau să știm cum stăm. 

— M-am săturat să tot stabilim cum stăm în privinţa 
Vânătorilor și a... 

— Mă refeream la noi doi. 

Are de gând să-și părăsească soția, își spuse ea. 
Supravieţuise unui război și unui tată ucigaș, trecuse cu bine 
peste perioada neagră a drogurilor pe care și le băga în venă 
într-o pivniţă insalubră și peste uciderea traficantului care o 
aproviziona, era polițistă și trăia zi după zi la un loc cu violenţa. 
Cu toate acestea, în minte îi veneau astfel de gânduri. Va; de 
capul tău, fato... 


VP - 230 


— Nu le-am vorbit despre Vânătorii Negri colegilor de la 
Stuttgart. Ei vor fi de-acum ocupați cu autopsierea lui Max și cu 
verificarea alibiurilor celor din anturajul acestuia. Cât despre 
Niemans, el o va interoga pe contesă și va bate câmpii până 
dimineață. Avem toată noaptea la dispoziţie, Ivana. Putem să-i 
strângem pe toți angajaţii Fundaţiei „Schwarzes Blut” și să-i 
luăm la întrebări fără menajamente. 

Încă o dezamăgire. Dar, la urma urmei, poate că era mai bine 
așa. În vreme ce dragostea e trecătoare, munca a fost 
dintotdeauna singura valoare sigură. 

— Sub ce acuzaţie i-am aresta? 

— Nu va fi nevoie de nicio formalitate. Suntem doar noi doi și 
avem la dispoziție câteva ore bune pentru a-i stoarce de tot ce 
știu. Căci indivizii ăştia știu tot, crede-mă! 

Tabloul de bord își proiecta luminițele pe chipul lui, puncte 
mici în diferite nuanţe de verde... Interiorul mașinii semăna cu 
un bar karaoke. Ivanei îi venea tot mai greu să reziste... 

Într-un ultim efort de a-și păstra cumpătul, își luă în mână 
telefonul. 

— Ce faci? 

— Îl sun pe Ni&mans. 

— ÎI chemi pe tăticu' în ajutor? 

Ivana fu cât pe-aci să-i răspundă cu o înjurătură, dar mobilul o 
opri în ultimul moment, începând să vibreze. 

E Niemans, gândi ea, apoi își plecă privirea și văzu că nu 
mentorul său era cel care o suna. Simţi un nod în gât și respinse 
apelul. 

— Din nou frumosul misterios? 

Ivana nu-i răspunse, cu ochii pironiţi pe ecranul telefonului. 

— Cine e cel care te sună și nu spune nimic? 

Kleinert stătea rezemat de cotiera dintre scaune, într-o 
atitudine ce-l făcea să pară mai degrabă un șmecheraș de pe 
plajă care încearcă să o agaţe decât un coleg atent. 

Ea rămase tăcută, jucându-se cu telefonul, trecându-l dintr-o 
mână într-alta. 

— E fiul meu, rosti ea, cu glas scăzut. 

Imediat după aceea, ridică privirea, convinsă că avea să-i 
vadă expresia surprinsă, decepţia, poate chiar dezgustul. 
Kleinert însă nu lăsă să i se vadă niciun sentiment. Un adevărat 
poliţist, mereu gata pentru ce e mai rău. 


VP - 231 


— Când tu ești plecată, e în grija tatălui? întrebă el. 

— Nu are tată. 

— Ce vârstă are? 

— Șaptesprezece ani. 

— Cine are grijă de el? 

— Nişte oameni. 

— Adică? 

— Tu ce crezi? izbucni ea, pe neaşteptate L-am avut la 
cincisprezece ani. Nu m-am ocupat niciodată de el. A crescut la 
orfelinat și în plasamente familiale. 

— Și acum? 

— Acum? Mă urăște. Mă sună, fără să rostească vreodată 
vreun cuvânt, dar nici nu e nevoie. Ceea ce aud eu e suma a 
șaptesprezece ani de furie și resentimente. 

Kleinert se retrase, lăsându-i spaţiu pentru a-și reveni, ca un 
boxer care respectă numărătoarea arbitrului. 

— Vrei să știi de ce nu am avut niciodată grijă de el? 

— N-am să te întreb nimic. 

— Dar poţi să mă întrebi, nu mă supăr! râse ea, forțat. Vrei să 
știi cum de pot să fiu o mamă denaturată? Cum... 

Fără vreun cuvânt și fără să-i dea răgaz să reacționeze, să 
deschidă portiera și să fugă în pădure, Kleinert își lipi buzele de 
ale ei. 

Avea buze fierbinţi. Nimic care să-i amintească de Pădurea 
Neagră. Funcţionarul  mușchetar călugăr tibetan se 
preschimbase într-un tuareg așezat pe marginea incandescentă 
a unei fântâni secate. 

Ivana se lăsă în voia simţurilor, spunându-și că răceala lui 
aparentă era doar o carapace. O seră sub al cărei înveliș 
creșteau flori pe cât de frumoase, pe-atât de periculoase. 

Ideea o descumpăni căci, în aceste clipe, se simţea rece, ca 
un sanctuar pustiu, în care nu cresc nici flori și nici vreo altă 
urmă de viață. 


VP - 232 


III. UN GLONTE CURAT 


58. 


Ni&mans se trezi lipit de blana aspră, neagră și uscată a fiarei. 

Tresări violent și se ridică, pradă unui acces de groază pură. O 
clipă mai târziu își dădu seama că „fiara” era doar covorul de 
blană pe care, în noaptea trecută, se desfășuraseră ostilitățile 
dintre el și Laura. 

Pe pipăite, își căută ochelarii și încercă să-și dea seama mai 
exact unde se afla. Încăperea era luminată din plin, prin pereţii 
de sticlă. Focul din șemineu era stins. Între fotolii și canapea, pe 
pardoseală erau împrăștiate hainele dezbrăcate febril în 
noaptea precedentă. Mirosea a frig și a cenușă rece. 

Era ora șapte și douazeci. La naiba! Dormise chiar acolo, pe 
jos, înfășurându-se în covor ca un om fără adăpost în păturica 
sa, pe-o bancă din parc. Bravo, domnule polițist! Incercă să-și 
amintească cele întâmplate în seara precedentă. Doar amintirea 
răzleaţă și întunecată a unor clipe nelămurite îi răspunse la 
chemare, nimic care să-i provoace o plăcere întârziată. 

Și, mai ales, nu era aici nicio urmă a Laurei. 

Nu prea îi venea să creadă că plecase de lângă el să-i 
pregătească micul dejun. 

— Laura? rosti el, ridicându-se. 

Însăși natura tăcerii era, în sine, un răspuns: nici măcar un 
zvon de mișcare sau de prezență umană. 

Ni&mans continuă să o strige pe contesă în timp ce-și punea 
cureaua și-și încheia nasturii cămășii. Își puse haina și traversă 
încăperea, nimerind în camera în care luaseră cina împreună cu 
Max și Udo. Se întoarse și, în direcția opusă, dădu de o 
bucătărioară în stil american. Era pustiu și domnea o ordine 
impecabilă. 

Plimbându-se prin paralelipipedul cu pereţi de sticlă, se 
gândea la ce făcuse în noaptea precedentă și nu-i venea să 
creadă că toate acestea se întâmplaseră cu adevărat. Pentru un 
poliţist, a te culca cu un martor nu-i tocmai cea mai grozavă 


VP - 233 


idee. Faptul că se culcase cu Laura era însă o greșeală de 
neiertat: suspectă și martor în dosar, deopotrivă, contesa ar fi 
trebuit să fie ultima persoană de care să se apropie. 

În minte îi reveniră noi fragmente de amintiri: frânturi de 
plăcere ambiguă, ce-i întorceau pe dos măruntaiele, ca un rău 
de mare de nesuportat. Înflăcărări palide, ce-i aprindeau fulgere 
în minte, ca stelele verzi după un pumn în figură. 

încerca să nu se gândească la noaptea trecută, dar părea că 
noaptea însăși nu-i dădea pace, îi revenea în minte în valuri 
violente, trăgându-l după sine, tot mai adânc, spre abis, 
amenințând să-l zdrobească de stânci. 

— Laura? 

Urcând scările, în minte îi reveniră alte imagini. Laura, 
expirând zgomotos. Laura dându-și capul pe spate, încordându- 
se toată... Niciodată nu reușise să înţeleagă starea animalică ce 
îi cuprindea pe oameni atunci când trăiau atingeri atât de 
intime, ba chiar nu voise să admită că o astfel de stare putea să 
existe. Până acum. 

Porni pe culoarul cu lambriuri, lovindu-se de câteva ori de 
pereţi și pragurile de sus ale ușilor: s-ar fi zis că toţi cei trăitori 
la începutul veacului XX sufereau de nanism. Aruncă o privire în 
fiecare încăpere: nu găsi nicio ușă încuiată, dar nici vreun suflet 
sau ceva de mâncare. 

Ajunse în camera care-i fusese repartizată în prima noapte, la 
prima sa vizită, deschise fereastra larg și aruncă o privire afară. 
Aerul proaspăt îi făcu bine. O ușoară umezeală plutea în aer: 
ceața de peste noapte, pe cale să se preschimbe în rouă. 

Autoturismul de teren al Laurei era parcat în curte. Așadar, 
contesa nu plecase nicăieri, sau, dacă o făcuse, nu plecase cu 
propria mașină. Dar unde era? La capelă, să se reculeagă la 
mormântul fratelui său? 

Întinzând mâna pentru a închide geamul, simţi pe cămașă 
mirosul Laurei impregnat în mânecă. Era un parfum aspru și sec, 
cu o vagă undă de ars, de parcă țesătura ar fi trecut prin flăcări. 

Cobori scările și traversă din nou salonul. Se gândea că poate 
Laura îi lăsase vreun mesaj. În buzunarul hainei își găsi 
telefonul. Niciun semn, bineînţeles, de la contesă. In schimb, 
avea o duzină de mesaje de la Ivana, de-a lungul întregii nopţi. 
Tânăra de origini slave reușise, fără îndoială, să afle noutăţi, 
câtă vreme el sforăise netulburat. 


VP - 234 


Înainte să o sune, poposi în bucătărie și-și vâri capul sub 
robinet. Nu era o senzaţie tocmai plăcută, dar era cea mai bună 
modalitate pentru a-și limpezi mintea. Puștoaica avea să fie 
furioasă, iar el trebuia să-și adune toate puterile pentru a-i face 
faţă. 

Reveni în salon și se pregătea să formeze numărul lvanei, 
când observă un detaliu care-l făcu să îngheţe. 

Din rastelul de pe perete lipsea o armă. Și nu era o armă 
oarecare, ci tocmai pușca de culoarea antracitului, cea sculptată 
parcă dintr-o singură bucată de metal, despre care Laura 
spunea că i-ar fi aparţinut tatălui său. O armă aparte, construită 
anume pentru pirsch, capabilă să lovească o ţintă de la distanța 
de două sute de metri. 

Cu siguranţă, Laura luase cu sine și o mână de cartușe dintre 
cele turnate anume pentru această armă, proiectilele al căror 
vârf moale le permitea să cauzeze un maximum de distrugeri. 

Ni&mans se așeză într-un fotoliu, încercând să reconstituie în 
minte cele petrecute din ajun până în acel moment. Pe parcursul 
discuţiei sale cu Laura, pronunţase un cuvânt sau mai multe 
care o determinaseră pe Laura să își dea seama cine era 
ucigașul fratelui său. În chip de diversiune, ea făcuse dragoste 
cu el (mulțumiri, doamnă!), apoi așteptase ca el să adoarmă și 
plecase, cu arma în mână, să-și ducă la capăt răzbunarea. Dar 
ce anume spusese, pentru Dumnezeu? Ce anume înțelesese 
contesa, iar el nu? 

Telefonul său începu să sune, iar Niemans tresări atât de 
violent încât fu gata să cadă pe spate. 

— Ce dracu’ faci, Niemans? urlă Ivana din difuzor. Te-am 
căutat toată noaptea, nenorocitule! 

— Ți-am... Ți-am spus unde plec: să stau de vorbă cu contesa. 

— Da, dar n-am crezut că asta înseamnă că ai de gând să-ți 
petreci noaptea cu ea! 

Încercă o diversiune cam șchioapă, răstindu-se la rândul său: 

— Mă lași? Ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat să primim în noaptea asta lista apelurilor lui 
Schuller, iar ultima persoană pe care a sunat-o, cu o oră înainte 
de a fi ucis, a fost Laura von Geyersberg. 

Niémans nu reuși să găsească niciun răspuns potrivit. 

— Prin urmare, te-ai culcat cu suspecta noastră numărul unu, 
sublinie Ivana. 


VP - 235 


— Unde ești? 

— În faţa ochilor tăi. 

Niemans ridică privirea și văzu, dincolo de peretele de sticlă, 
o serie de mașini de poliţie care tocmai intrau în curtea cu 
pietriș. Mașinile erau verzi, în nuanţa sticlelor de bere, iar 
girofarurile lor aruncau fulgere albăstrii ce aminteau de 
întinderea lacului Titisee. Una, două, trei, patru mașini derapară 
la frânare, împroșcând cu pietriș, iar din ele se revărsară o 
mulțime de polițiști în uniformă. 

Cuprins de un început de panică, Niemans și fixă tocul armei 
la centură și își îmbrăcă paltonul. Puţină demnitate, tovarăși! 
Porni în goană spre ieșire pentru a-i întâmpina pe noii sosiți, dar 
ușa era deschisă, iar polițiștii, cu armele în mâini, se răspândeau 
deja spre toate colțurile clădirii inspirate de arhitectura 
Bauhaus. 

Nimeni nu-l băgă în seamă. Aveau treabă cu contesa, nu cu 
un polițist de rahat care, încă de la începutul anchetei, călcase 
doar în străchini și ignorase prostește o grămadă de dovezi. 
Kleinert își făcu apariţia; nu părea nici triumfător, nici prăbușit, 
ci doar sătul de această anchetă care avansa într-o spirală 
aparent fără sfârșit. Părea că îmbătrânise o mie de ani și nu mai 
semăna nici cu vreun funcţionar german, nici cu un mușchetar. 
Mai degrabă cu Troțki în zilele dinaintea morții. 

Îl măsură din priviri pe Ni&mans, apoi, fără să scoată o vorbă, 
se alătură oamenilor săi care începuseră percheziţionarea 
clădirii. Unde era însă Ivana? Niemans își spuse că doar ea avea 
să-l poată scoate din această situaţie penibilă. Se înșela însă. 

— Ei, ești mândru de tine? întrebă ea, făcându-și apariţia în 
prag. 

— Ivana..., murmură el. 

Işi simţea capul greu, ca într-o mahmureală de zile mari. După 
extazul nopţii de amor, revenirea cu picioarele pe pământ 
căpăta coordonatele unei prăbușiri dezastruoase. 

— S-au limpezit lucrurile, în sfârșit. Nu datorită ţie, desigur. 

— Hai, spune-mi. 

— Ti-am spus deja ce era mai important. Ultimul telefon dat 
de Schuller a fost adresat contesei. 

— Asta nu dovedește nimic. 

— Nu, dar putem presupune că doctorul i-a spus ceva care a 
determinat-o să reacționeze și să dea fuga la laborator. 


VP - 236 


— Asta-i doar o simplă speculație, îi replică el. N-a văzut-o 
nimeni acolo. 

— Ba tocmai c-a fost văzută. Unul dintre cercetători i-a văzut 
mașina de teren în parcarea institutului, exact la ora la care s-a 
produs crima. 

În spatele său, polițiștii își vedeau de treabă, comunicând prin 
interjecţii în limba germană, aceeași limbă pe care fusese 
învăţat să o urască în copilărie. Limba celor răi. Limba naziștilor. 
Fulgerele albăstrii ale girofarurilor se amestecau cu lucirile 
arămii ale zorilor, preschimbând pereţii de sticlă în tablouri 
abstracte. 

Prins ca într-o cușcă a lui Faraday, Niemans se văzu arestat, 
condamnat și exilat. Nu pentru crimele pe care le comisese, ci 
pentru flagrantul delict de prostie cu asupra de măsură și 
naivitate. 


59. 


Ivana și Kleinert lucraseră toată noaptea. Lista cu apelurile lui 
Schuller sosise abia spre dimineaţă, dar înainte ca acest lucru să 
se fi întâmplat, cei doi îi arestaseră sau ordonaseră arestarea 
principalilor membri ai Fundaţiei „Schwarzes Blut”. Polițistul 
german nu mai ţinuse seama de procedură și nici de faptele 
obiective. Pur și simplu aruncase năvodul și-i adunase pe toți cei 
care i-ar fi putut furniza vreo informaţie utilă. In plus, făcuse 
acest lucru fără știrea colegilor săi de la Omoruri. 

Se îndreptau acum spre sediul central al Poliţiei din Freiburg, 
pentru a-i interoga pe cei arestaţi. Niemans habar nu avea dacă 
urma să-i permită să asiste la interogatorii. Așezat pe bancheta 
din spate, privea pe geam la brazii care defilau cale de 
kilometri, ca un copil cuminte. Cel puţin nu-l încadraseră printre 
suspecți... 

Kleinert turuia în germană în receptorul stației radio, 
conducând cu o singură mână, iar Ivana era cufundată în 
studierea iPad-ului său, adunând, fără îndoială, noi informaţii. 
Tot în germană, desigur. 

— Ce naiba faceţi? întrebă Niemans, fără să încerce să-și 
ascundă proasta dispoziţie. 


VP - 237 


— Am pus-o sub urmărire pe Laura și am dat-o în consemn la 
frontiere. 

— E o prostie. 

Kleinert îl fulgeră din priviri, prin intermediul oglinzii 
retrovizoare. 

— Tacă-ţi fleanca, Niemans. De la începutul anchetei ai 
nimerit-o ca nuca-n perete. Ne-ai bătut la cap cu ipoteza 
accidentului de vânătoare, fără vreun rezultat. Ne-ai convins că 
Vânătorii Negri au atacat-o pe contesă, dar s-a dovedit că era 
exact pe dos: câinele o apăra pe Laura de tine. Ulterior, ne-ai 
făcut capul mare cu povestea blestemului familiei von 
Geyersberg și, din nou, n-am ajuns nicăieri. În sfârșit, ne-ai 
convins că mobilul crimelor a fost adopţia. Ce anume am 
câștigat de aici? Nimic, în afară de un cadavru în plus. Acum 
avem, în sfârșit, o suspectă și n-avem de gând s-o lăsăm să ne 
scape doar fiindcă „intuiţia” ta îţi șoptește că ne înșelăm. 

Ivana avea privirea pironită înainte, spre axul drumului. De 
când urcaseră în mașină nu-i mai adresase niciun cuvânt sau 
măcar o privire. Nu-i putea vedea decât ceafa și creștetul 
capului. 

— Și ce motive spuneţi voi c-ar fi avut Laura să îl ucidă pe 
Schuller? întrebă din nou Ni&mans. 

— L-a ucis fiindcă doctorul descoperise că ea și Jurgen nu 
erau, de fapt, fraţi. 

— Așadar, recunoști că adopţia a jucat un rol în întregul caz. 
Vânătorii Negri... 

Ivana se întoarse de astă dată spre el, rezemându-și mâna de 
spătarul scaunului lui Kleinert. 

— Niemans, povestea ta nu stă în picioare. Mai întâi, ne-ai 
spus că Vânătorii au fost asasinii. Apoi te-ai răzgândit și-ai zis că 
Vânătorii păzeau familia von Geyersberg. Acum, supoziţia ta e 
că aceștia i-ar elimina doar pe moștenitori... 

— Vânătorii Negri sunt niște paznici. Rolul lor e să îi ucidă pe 
acești copii care nu fac parte cu adevărat din familie. 

— ... Atunci când trec de vârsta de treizeci de ani? Și se 
presupune că fac acest lucru de generaţii încoace? 

Ivana se întoarse din nou cu faţa spre drum. Soarele o scălda 
intermitent în lumină, hașurându-i vremelnic trăsăturile feței, ca 
un proiector cinematografic de modă veche. 


VP - 238 


În faţa lor, drumul fără meandre părea că nu izbutește să 
găsească ieșirea din pădure. Niemans se gândi la pădurea din 
Landes, acea întindere imensă reîmpădurită în secolul al XIX-lea. 
Fără îndoială, familia von Geyersberg procedase în același mod. 
Arbori și iar arbori, meniţi să adăpostească prada vânătorilor. 

— Mai știu încă un motiv pentru care teoria ta nu stă în 
picioare, insistă Ivana, fără să scape din ochi drumul. 

— Care? 

Ea se întoarse din nou și Ni&mans putu să-i citească pe chip 
un fel de compasiune pentru ideile sale prea alambicate. La 
drept vorbind, o prefera atunci când era furioasă. 

— Potrivit  raţionamentului tău, copilul adoptat a fost 
întotdeauna cel mai vârstnic dintre fraţi, pentru că părinţii nu au 
reușit să aibă până atunci alt copil. 

— Exact. 

— Ca urmare, fiul cel mai vârstnic era întotdeauna cel care 
trebuia să fie eliminat. 

— Da. 

— În noaptea asta, împreună cu Fabian, am studiat în 
profunzime arhivele von Geyersberg... 

Din nou, Ivana folosise prenumele lui Kleinert. Niemans nu-și 
amintea ca fata să i se fi adresat măcar o dată, de când se 
cunoșteau, pe numele mic, Pierre. Rahat! Cei doi se cuplaseră. 

— Nu întotdeauna cel dispărut a fost fiul cel mare, i-o servi 
Ivana. Teoria copiilor „salvatori” pe care o susţii nu rezistă. 
Acești moștenitori ai familiei au fost uciși din alte motive... Ca să 
nu mai punem la socoteală o altă problemă. 

— Care? 

— Dacă familia von Geyersberg a adoptat întotdeauna câte 
un moștenitor, ar fi ales, de tot atâtea ori, un băiat. Nu-i așa? 

— Ba da. 

— Ei bine, potrivit cercetărilor noastre, unii dintre moștenitorii 
von Geyersberg care au dispărut în secolul al XIX-lea erau de 
sex feminin. Prin urmare, acele copile nu fuseseră adoptate. 

Niemans își vâri mâinile în buzunare și strânse din umeri. 

Kleinert preluă cuvântul; părea că el și Ivana se hotărâseră, 
de comun acord, să îi dea lovitura de graţie. 

— Să revenim la moartea lui Schuller. De ce nu vrei să crezi 
că Laura von Geyersberg e făptașul? 


VP - 239 


— Întrebarea nu e corect formulată: de ce-ar fi făcut una ca 
asta? Fiindcă Schuller descoperise că Jurgen nu era cu adevărat 
un von Geyersberg? Până la urmă, adevărul tot ar fi ieșit la 
iveală, într-un fel sau altul. 

— Inseamnă că Schuller a descoperit altceva. 

Ivana se întoarse din nou și-l privi sfidător. 

— Dacă Laura e nevinovată, de ce a fugit? 

Niemans şi-o aminti, așa cum o văzuse în noaptea 
precedentă, fumând în semiîntunericul din salonul Vilei de 
Sticlă, înconjurată de zidurile transparente. Îl aștepta? Oare 
tocmai îl ucisese pe Schuller? Se hotărâse deja să se culce cu el, 
pentru a-i putea scăpa, mai târziu? 

— Nu cred că a fugit. Vrea să se răzbune. A luat cu sine arma 
tatălui său. Da, cred că a plecat să se răzbune. 

— Unde te crezi, Ni&mans? strigă Kleinert, agasat. În Vestul 
Sălbatic? 

Niemans ezită o clipă înainte de a-i răspunde, apoi se hotărî: 

— E posibil să fi spus ceva azi-noapte care să o fi determinat 
să înţeleagă adevărul. 

— Azi-noapte, în așternut? îl ironiză Ivana. Hai că toată 
povestea începe să semene cu o telenovelă. 

Niemans deschise gura, gata să-i dea o replică tăioasă, dar 
Kleinert i-o luă înainte: 

— Sunt aici. 

Niemans îl privi vreme de clipă, apoi observă că polițistul 
german avea privirea aţintită spre oglinda retrovizoare, așa că 
se îndreptă de spate și, la rândul său, privi în urma mașinii. 

Ceea ce îi fu dat să vadă îi aduse pe buze un rânjet lugubru. 

Măcar moartea lor avea să se înscrie de partea cea bună a 
istoriei. Acea istorie care nu consemnase genocidul evreilor din 
Bielorusia și Ucraina, pus la cale de către naziști, începând din 
1941. 

Vânătorii Negri veniseră să-și ducă la bun sfârșit treaba 
murdară. 


VP - 240 


60. 


Aproape ridicată în picioare, Ivana se întorsese și ea, pe 
scaunul din față, și privea cortegiul care îi urmărea pe șoseaua 
altminteri pustie. 

Primul lucru care-i veni în minte fu seria de filme Mad Max. 

O mașină de teren cu tracţiune integrală, neagră, ocupa 
mijlocul drumului, fiind flancată de motociclete. Cei aflaţi călare 
pe motoare erau aceiași indivizi ca în noaptea trecută, la 
Freiburg, cu aceeași costumaţie: haine de piele și impermeabile 
negre, asortate cagulelor verzi cu însemnele Wehrmacht-ului. O 
legiune a morţii gonind nebunește pe urmele lor. 

Lansat cu viteză maximă, convoiul urmăritorilor părea că 
intenţionează să-i strivească și să treacă mai departe fără a se 
opri. Kleinert începuse deja să accelereze și își întinse mâna 
pentru a apuca staţia radio. Niemans își scosese din toc 
revolverul Glock. lvanei nu-i venea să creadă că așa ceva mai 
era cu putință, în 2018, în Baden-Wurttemberg, de parcă s-ar fi 
aflat într-o diligenţă din Vestul Sălbatic, de parcă... 

Prima izbitură o aruncă mai întâi înspre parbriz, apoi, cu 
fălcile înainte, în tetieră. Mașina fu aruncată înainte. Ivana 
alunecă între scaun și torpedou, pe jumătate sugrumată de 
centura de siguranţă. Se ridică, ameţită, simțind gust de sânge 
în gură. 

Kleinert avea mâinile încleștate pe volan. Lăsase din mână 
stația de emisie-receptie, oricum era prea târziu pentru a cere 
ajutor. Niemans coborâse geamul și își scosese capul în afară, 
iar în mână ţinea arma. Îl vedea doar pe trei sferturi din poziţia 
în care se afla, dar remarcă pe obrazul lui o dâră de sânge 
scursă de la tâmplă. Cu siguranţă, se lovise și el în momentul 
impactului. 

Tăceau cu toţii, iar tăcerea asta încordată era mai rea decât 
toate. Nu mai era nimic de zis. Următorul pas avea să fie un 
glonț în ceafă și niște cadavre într-un șanț, la marginea 
drumului. Ivana se pregătea să-și scoată arma, sau mai degrabă 
încerca să o facă; haina i se răsucise la spate și rămăsese pe 
jumătate înfășurată în jurul centurii de siguranță, iar asta îi 
bloca mișcările. În acest moment urmă al doilea impact, care o 
aruncă înspre bordul mașinii. Bărbia îi alunecă pe suprafaţa 


VP - 241 


polimerizată, absorbind forța impactului. De astă dată, avu 
senzaţia că mașina fusese aruncată înainte și pornise pe o 
traiectorie oblică, înspre brazii de pe marginea șoselei. 

Kleinert urlă. Niemans dispăru din raza ei vizuală. Ivana se 
ridică și-l văzu pe mentorul ei care încerca să se ridice din 
spaţiul dintre bancheta din spate și scaunele din faţă. Întorcând 
capul spre dreapta, văzu că motocicliștii rulau acum chiar în 
paralel cu ei, le văzu cagulele de pânză, ochelarii fumurii, 
eșarfele negre pe care le purtau la gât. Din nou, mintea îi fugi la 
un film cu bikeri nelegiuiţi; dar ceva din ţinuta și înverșunarea 
lor îi îngheţa sângele în vine. Nu era un spectacol. Fiecare 
detaliu era cât se poate de real și era menit să amintească de 
una dintre perioadele blestemate ale istoriei omenirii. 

Erau pierduţi. 

Pe de o parte, gândul iminenţei morţii i se părea, în sine, 
absurd. Cum ar putea cineva să îndrăznească să atace tocmai 
poliţia? Pe de altă parte, nu avea voie să uite cine era stăpânul 
aici. În aceste locuri, singura lege supremă era cea a familiei 
von Geyersberg. Cei trei polițiști erau niște intruși, erau străinii, 
necredincioșii. lar accidentele se pot petrece atât de repede... 

Atunci se întâmplă ceva neașteptat. Sau, mai degrabă, nu se 
mai întâmplă nimic. Vânătorii Negri nu trecură la fapte. Se 
multțumeau doar să ruleze în dreptul lor, ca o escortă, în vreme 
ce, în spate, mașina de teren încetinea. 

Niemans  încremenise. Ezita să deschidă focul asupra 
motocicliștilor care erau pe cât de siniștri, pe-atât de pasivi. 
Ivana își ţinea revolverul de calibrul 9 mm în mâna care-i 
tremura și simţea cum transpirația i se scurgea printre degete. 
Kleinert continuă să apese acceleraţia până la refuz, cu mâinile 
încleștate pe volan și privirea înainte. După câteva clipe, cei trei 
polițiști se priviră, nedumeriţi: ce naiba se întâmplă aici? 

Înainte ca vreunul dintre ei să apuce să scoată vreun cuvânt, 
motociclişti accelerară și le-o luară înainte. În același timp, 
mașina de teren acceleră și-i lovi din nou. Kleinert frână și răsuci 
volanul, într-o mișcare deloc inspirată. Mașina se întoarse de-a 
curmezișul șoselei și păru sortită a ieși în decor, dar se redresă 
în ultima clipă, cu un scrâșnet înfiorător de frâne. 

— Gata cu porcăriile astea! urlă Niemans, în vreme ce Kleinert 
se străduia să recapete controlul asupra vehiculului. 


VP - 242 


Ivana, agățată de propriul scaun, se întoarse spre el: cu 
sângele curgându-i din nas, Ni&mans își arma revolverul. În 
urmă, prin lunetă, văzu cum mașina de teren coti la dreapta pe 
un drumeag și se făcu nevăzută în pădure, de parcă n-ar fi fost 
niciodată acolo. 

Se întoarse cu fața spre drum și văzu că și motocicliștii 
dispăruseră. Kleinert încetini și, în sfârșit, se opri. Motorul 
sughiță, de parcă ar fi fost la capătul puterilor, apoi se opri de la 
sine. Kleinert respira sacadat, de parcă ar fi plâns în hohote. Se 
aplecă, încercând să recupereze staţia radio. Niemans expiră 
îndelung, cu un șuierat. Ivana însăși gemu, constatând că nici ea 
nu se simțea cu mult mai bine decât tovarășii săi de suferinţă. 
Rămase cu privirea aţintită asupra drumului drept, mărginit de 
brazi, așteptându-se ca dintr-acolo să se ivească cine știe ce 
grozăvie, în orice moment. 

La ce folosise acest atac? 

Un nou avertisment? 

O încercare de a-i întârzia și a-i abate din drum? 

Intrebările acestea aveau să rămână pentru totdeauna fără 
răspuns. 

Niciunul dintre ei nu apucase să observe nimic din timp. 
Mașina de teren ţâșnise din dreapta, de pe o cărare ascunsă de 
frunziș, cu un vuiet teluric. lvana avu timp să vadă botul mașinii 
crescând enorm, până la impactul final. 

Timpul se fractură în o mie de bucăţi, secundele se 
preschimbară în așchii de sticlă. Niciunul dintre ei nu apucă să 
strige, doar mașina își lansă urletul de moarte, din pneuri, din 
motor și din tabla sfâșiată. Vehiculul fu smuls din locul în care 
stationa și își luă zborul, într-un vârtej de praf și asfalt ars. Ivana 
își propti mâinile în bordul mașinii, dar reperele erau de-acum 
inversate: consola de plastic era undeva deasupra capului, 
dinspre podea urca spre ea o ploaie de cioburi, ceafa îi era 
strivită de plafonul habitaclului. Nu simţea nicio durere și nu 
percepea nimic din violenţa momentului. Plutea. Gravitaţia 
terestră dispăruse, orice idee, orice senzaţie fusese azvârlită în 
afara spaţiului posibil. Reuși să raţioneze că toate acestea se 
datorau, probabil, secționării nervilor săi, în momentul loviturii; 
ori poate creierul i se strivea chiar acum de parbriz, ca un balon 
plin cu apă... 

Apoi mașina ateriză, iar capota luă contact cu asfaltul. 


VP - 243 


Ivana vru să urle, dar toate organele parcă i se adunaseră în 
gâtlej; se sufoca, înecată de propriile viscere. Horcăi, scuipând 
vomă amestecată cu sânge. 

O nouă izbitură, de data asta frontală. Să te-afunzi în pământ 
e una, să te-afunzi în tine însăţi e cu totul altceva. Simțea cum 
propriile oase îi sfâșie mușchii, rupându-i, de parcă ar fi fost 
cârligele unui măcelar. 

Işi aminti un cuvânt: tonou. Făcuseră un tonou! Cuvântul 
acesta o linişti, deveni o garanţie că nu înnebunise. Se trezi din 
nou cu capul în jos, într-o revărsare continuă de amintiri, de 
imagini, de conversații despre șoferi care supraviețuiseră 
acestui gen de accident... Însă rostogolirea nu se oprise. Așchii 
de plastic, de sticlă, de cer... Se ghemui, ascunzându-și capu 
între umeri, se făcu mică, cu trupul ei mic și vulnerabil care 
încerca să scape de moarte, deși se simţea fragilă ca o coajă de 
ou. 

Ultimul șoc fu atât de puternic încât, după aceea, își spuse că 
durerea trecuse prin ea, golind-o pe dinăuntru și lăsând în urmă 
doar o carcasă goală. Dar mintea continua să-i funcţioneze, era 
pe deplin conștientă, își păstrase intactă capacitatea de analiză. 
Mașina se înfipsese într-un ciot de brad, în partea din dreapta 
față, cu două roţi în aer și două în pământ. 

Privirea ei era familiarizată cu o vedere oblică a lumii. Simţi 
urcând spre suprafață amintirile din Croaţia, dar le respinse. Se 
întoarse spre Kleinert, dar nu reuși să se miște. Airbag-ul o 
imobiliza, apăsând-o în scaun. Cu mari eforturi, reuși să-și 
elibereze fața din apăsare și văzu că figura lui Kleinert era 
literalmente strivită. Pătat cu sânge, chipul îi era pe jumătate 
ascuns de pânza airbag-ului. Sticla spartă a ochelarilor îi 
străpunsese pleoapele. Bratul drept îi era blocat de volan într-o 
poziţie nefirească. 

Era imposibil de spus dacă mai era încă în viață. 

Auzi un zgomot, undeva în spatele ei. Mușchii gâtului o 
ajutară și reuși să-și elibereze tot capul de sub airbag. În spate, 
bancheta se desprinsese, fiind azvârlită până-n tavanul mașinii, 
iar roata de rezervă se strecurase cumva între spătarul 
banchetei din spate și plafon. Niemans încerca să se ridice, iar 
asta era cea mai bună veste a după amiezii. 

Simţi o atingere caldă, catifelată, pe pleoape. Era rănită la 
față, dar acum nu era timpul să se gândească la asta. Mâna 


VP - 244 


enormă a lui Ni&mans se agăţase de spătarul scaunului ei, chiar 
lângă obrazul ei. 

— Trebuie să ieşim de-aici, îi spuse acesta, pe un ton 
remarcabil de calm. O să explodeze. 

Abia atunci simţi mirosul, un amestec de benzină și încă ceva, 
ceva ce-i amintea de fitilul unei bombe. Panica nu se lăsă 
așteptată. Ivana era blocată. Perna airbag-ului o împiedica să 
vadă portiera, dar aceasta era cu siguranţă deformată și, în 
consecință, imposibil de deschis. Nu-i rămânea decât o 
speranţă: Niemans, care se canonea în spate, încercând să 
deschidă portiera din stânga, dar și aceea părea blocată de 
pământ, căci mașina era înclinată la 45 de grade. 

Așa că Ivana începu să se roage. Nu o făcu prin cuvinte, nici 
din gură, nici măcar cu gândul sau memoria. Se rugă cu tot 
corpul, cu răsuflarea, cu fiecare celulă a trupului. Intreaga ei 
ființă se preschimbă într-o implorare către ceruri. 

Dumnezeu, Acarul Suprem, se reîncarnase, în acele momente, 
în colegul și șeful ei. Îngerul ei păzitor. Salvatorul ei. Trebuia să 
reușească să o scoată de acolo. Trebuia să fie, ca întotdeauna, 
cel care o proteja și o apăra... 

În clipa aceea, primele flăcări izbucniră în interiorul mașinii. 


61. 


Zgomotul portierei trântite i se păru a fi sunetul cel mai 
frumos din lume: Ni&mans reușise să se elibereze din cușcă. 
Fumul începuse însă să umple habitaclul, iar Ivana se simţea tot 
mai departe de posibilitatea de a scăpa de acolo, despărțită 
brutal de speranţele sale de un zid implacabil de foc și fier. 

Tresări. Niemans o apucase de braţ. Își strecurase mâna 
peste ceafa lui Kleinert, care părea cu adevărat scos din 
circulaţie. Voia doar să o încurajeze, să-i dea de înţeles că 
salvarea era pe drum. Salvarea, adică el. 

Ivana vru să spună ceva, dar nu reuși decât să înghită fum și 
să tușească. Urmase cursuri, citise statistici și cunoștea cifrele: 
mașinile nu iau foc chiar atât de ușor. Nu în majoritatea 
cazurilor. Dar excepţiile care confirmau regula erau de-ajuns 
pentru a o face să asude ca o vițică la abator. 


VP - 245 


Ce naiba făcea Niemans? 

Reuși să tragă cu ochiul printre airbag-uri și, în prim-plan, îi 
apăru imaginea lamei unui cuţit. Își imagină că Ni&mans 
intenţiona să îi reteze un deget sau poate chiar un braţ pentru a 
reuși să o scoată din mașina în flăcări. 

Situaţia nu era însă chiar atât de dramatică. Niemans perforă 
airbag-ul lui Kleinert, provocându-i poliţistului o tresărire. Acesta 
era plin de sânge și nu își recăpătase cunoștința. 

— Niemans, grăbește-te, rosti Ivana, cu o voce răgușită. 

Drept răspuns, el îi străpunse airbag-ul cu vârful cuţitului, 
înainte ca ea să fi avut timp să reacționeze. Sacul de pânză îi 
explodă în față, dar simţi imediat o ușurare. 

Polițistul încerca acum să-l desprindă pe comisar din 
menghina formată din volanul rupt, scaunul înclinat și tabloul de 
bord făcut ţăndări. Mișcările lui erau abia perceptibile, în vreme 
ce, prin contrast, flăcările înaintau cu repeziciune de-a lungul 
laturii din dreapta a mașinii. 

Ivana îl privea. Nu se putea mișca, se simţea ca un sandviș 
umplut cu viscere, sânge și groază. Simţea sângele curgându-i 
pe faţă, pe pleoape, în ochi. Descoperea acum o mulţime de 
senzații deloc plăcute, de rău augur: braţul stâng îi era inert și, 
din când în când, era străbătut de o durere sfâșietoare; capul 
parcă-i era din tablă, în care un fierar nevăzut izbea ritmic cu 
ciocanul; ca să fie tacâmul complet, îi era cumplit de greață, 
simţea că din clipă în clipă avea să-și verse matele pe gură. 

Abia atunci, prin valurile de fum care invadaseră mașina, își 
dădu seama că parbrizul era în bună parte fisurat. Cu energia 
dată de panică, își desfăcu centura de siguranţă și se apucă să 
lovească cu pumnii strânși în rămășițele de sticlă securizată, 
care nu opuseră absolut deloc rezistenţă. 

Venise vremea să iasă din acest incinerator vopsit în culorile 
poliţiei germane. Cu un gest reflex, își recuperă arma de pe 
podea. Tușind, împingând și târându-se, reuși să ajungă pe 
capota șifonată a mașinii, de unde se rostogoli lângă Niemans, 
care reușise să-l smulgă pe Kleinert din flăcări, tocmai la timp. 

De-acum, mașina n-avea decât să explodeze, căci ei nu se 
mai aflau înăuntru. 

Erau toţi trei în siguranţă, aproape vii, pe un covor de frunze 
moarte, sub cerul de un albastru incandescent. 


VP - 246 


Niemans se apucă să-l târască pe Kleinert pe asfalt, cât mai 
departe de epava mașinii. Ivana îl urmă, clătinându-se, și 
traversă șoseaua spre cealaltă parte a pădurii. Aruncă o privire 
peste umăr spre mașina care se pare că se răzgândise, nu mai 
avea de gând să explodeze și nici chiar să ia foc. Din interior se 
ridica un fum negru, dar atât. În cel mai bun caz, fumul avea să 
slujească drept semnal de alarmă și cerere de ajutor. 

Ivana se gândi la polițiștii rămași la Vila de Sticlă. Oare aveau 
să treacă pe acest drum? 

— Cum e? îl întrebă pe Niemans. 

— Încă respiră. Asta-i tot ce-ţi pot spune. 

Pleoapele lui Kleinert erau încrustate cu așchii mici de sticlă, 
iar arcada stângă îi era spartă și-i umpluse fața de sânge. 
Probabil avea mai multe coaste rupte, căci volanul i se înfipsese, 
la propriu, în piept. Cât despre braţul stâng, acesta continua să 
îi atârne nefiresc, într-un unghi care-i dădea fiori reci. 

Ivana se întoarse la marginea drumului, încă nesigură pe 
picioare, și privi în jur. Mașina de teren care îi lovise își 
continuase goana, drept înainte. Nici motocicliștii nu se 
întorseseră. Se terminase oare calvarul, sau acesta nu fusese 
decât începutul execuţiei? Liniştea de acum aducea prea mult a 
calmul dinaintea furtunii. 

Cu toate acestea, nu mai simţea nici urmă de frică. Niemans, 
cu gesturile lui sigure, cu căpăţâna lui tare și ochelarii care, cine 
știe prin ce miracol, îi rămăseseră pe nas, intacţi, reușise să îi 
redea încrederea în sine. 

Fără să știe prea bine de ce, această senzaţie reconfortantă 
se extindea de-acum asupra pădurii ce îi înconjura. Simţea că în 
vine îi curge o sevă caldă, un fluid bogat, auriu, ce o unea cu 
coniferele din jur și cu pământul în care acestea își aveau înfipte 
rădăcinile, umplând-o de o energie intimă care avea să-i 
îngăduie să supravieţuiască. 

— Ce am păţit la față? întrebă ea, revenind spre Niemans. 

Polițistul se ridică și îi studie atent figura; el însuși avea mai 
multe tăieturi la tâmplă, dar nu mai sângera. 

— E-n regulă, n-ai nimic. E doar o tăietură pe frunte, ai să 
supraviețuiești. 

Ea închise ochii. Mirosul puternic de pin, de iarbă cosită și 
țărână umedă se contopiră, sporindu-i ameţeala. Crezu că se 


VP - 247 


simțea bine, însă o clipă mai târziu, se întoarse și începu să 
vomite. 

La fiecare spasm avea senzaţia că urma să-i plesnească ceva 
în creier. 

În sfârșit, rafalele de vomă se răriră, apoi încetară cu totul. 
Căzuse în genunchi, cu capul plecat. 

— Ivana? 

Niemans îi rostise prenumele cu glas scăzut, pe un ton 
conspirativ parcă. 

— Cheamă ajutoare, îi ordonă el, în timp ce-l întindea pe 
Kleinert pe un pat de mușchi și ferigi. 

Ea reuși să-și scoată telefonul mobil. Vederea îi era tulbure și 
lăcrima abundent. 

Formă numărul comisariatului central din Freiburg, dar fără 
niciun rezultat. Ca pretutindeni pe domeniul familiei von 
Geyersberg, orice semnal venit din ceruri era bruiat, astfel încât 
numai glasul pădurii să se poată face auzit. 

Simţind o prezenţă în spatele ei, se întoarse și tresări violent: 
Niemans stătea la doar un pas de ea. 

— Nu am deloc semnal, spuse ea, ridicându-se. 

— Ai să te întorci de unde venim și ai să chemi ajutoare. 

— Cum? Sunt cel puţin zece kilometri până acolo! Abia mă ţin 
pe picioare. 

— În direcţia opusă sunt vreo douăzeci de kilometri până în 
cel mai apropiat sat. la-o spre est. Cu puţin noroc, după câţiva 
kilometri s-ar putea ca mobilul tău să prindă semnalul rețelei. 

Ivana înregistră scena din fața ochilor săi: Niemans, în 
picioare, cu vântul în faţă, cu cioburi de sticlă securizată pe 
umeri și chipul vraiște; Kleinert, zăcând la picioarele unui brad, 
mai mult mort decât viu; în sfârșit, ea însăși, cu genunchii 
tremurând, cu răsuflarea greoaie și cu sânge în ochi. 

— Dar tu? 

— Eu am să încerc să-i rețin. 

Ei îi scăpă un chicot nervos: 

— Alte idei mărețe nu ai? Sau unele originale, cel puţin? 

El o apucă de umeri și o întoarse cu forța în direcția din care 
veniseră. Mai că se aștepta să primească și un șut în fund, dar 
Niemans se mulțumi să i se adreseze, pe un ton care echivala 
un atare îndemn fizic: 


VP - 248 


— la-o drept înainte. Dacă vântul nu-și schimbă direcţia, ai 
șanse să reușești. 

— Vântul? Ce legătură are vântul cu asta? 

— Ascultă-mă! Trebuie să fugi! Sunt deja aici. 

— Cine? 

— N-ai înţeles încă? A început vânătoarea. 

Ivana pricepu, în sfârșit: fuseseră imobilizaţi aici pentru a 
deveni prada, ca în vremurile de odinioară, în Europa de Est. În 
aceste condiţii, Ivana s-ar fi așteptat să audă lătrat de câini, 
pârâit de crengi călcate în picioare, chemări între participanţii la 
vânătoare. Se înșela însă: vânătoarea pusă astfel la cale era de 
cu totul altă natură. 

Se aflau în mijlocul unei păduri, iar cei care se pregăteau să-i 
vâneze practicau pirsch-ul. 

Fără vreo altă vorbă, porni în fugă spre soare-răsare. 


62. 


Ni&mans aruncă o privire spre Kleinert. Deși lucra pe teren de 
treizeci de ani, n-avea nici cea mai mică noţiune medicală și nici 
măcar nu se pricepea să acorde primul ajutor. Habar nu avea în 
ce stare se afla colegul său german: ar fi putut fi în pragul 
morţii, pe cale să fie ucis de o hemoragie internă, sau poate n- 
avea decât niște răni pe faţă și câteva coaste rupte... 

Luă arma lui Kleinert și i-o puse în mână. Era o măsură mai 
degrabă simbolică: putea doar să spere că rânitul avea să-și 
recapete cunoștința înainte ca ticăloșii să-i dea de urmă. 
Desigur, ar fi fost și mai bine dacă vânătorii n-aveau să-l 
găsească, dar Niemans avea îndoieli că vreo câteva crengi de 
brad, pe post de camuflaj, aveau să fie de-ajuns pentru a-i 
induce pe aceștia în eroare. 

Acum nu-i rămânea decât să se hotărască dacă avea să 
rămână pe loc, pentru a-și apăra colegul, sau să se afunde în 
pădure, pentru a-i atrage pe urmăritori pe urmele sale. Oare 
chiar intenționau Vânătorii Negri să ducă la bun sfârșit o 
vânătoare de oameni? Sau doar încercaseră să-i ucidă într-un 
accident? 


VP - 249 


Verifică încărcătorul propriei arme și ciuli urechile. Avu 
senzaţia că, de undeva din liniștea profundă a pădurii, o tăcere 
și mai adâncă se apropia de locul unde se afla. Tăcerea celor ce 
practicau pirsch-ul, care, în aceste clipe, se apropiau fie din 
spate, fie din faţă sau de cine știe unde... 

Fără îndoială, cele mai mari șanse le avea dacă își încerca 
norocul de unul singur. La urma urmei, mai mult ca sigur 
Vânătorii aveau să ia mai întâi urma prăzii celei mai interesante, 
cea care era încă pe picioare și era capabilă să le opună cu 
adevărat rezistenţă. De polițistul muribund și de femeie aveau 
să se ocupe mai târziu. Erau niște prăzi neglijabile, aproape 
respingătoare pentru un practicant al pirsch-ului. 

După ce-și luă adio în gând de la Kleinert, Niemans pătrunse 
în desișul pădurii. Intr-un loc unde nu putea fi văzut de pe șosea, 
își scoase paltonul și pantofii și le îngropă la baza unui plop 
răzleț. Işi scoase apoi cămașa - care, din fericire, era gri - și o 
frecă cu pământ, apoi, după ce o îmbrăcă, își mânji ceafa și faţa 
cu noroi. În sfârșit, își frecă toate veșmintele cu o ramură de pin, 
pentru a șterge orice urmă de miros personal. Abia apoi își 
verifică armamentul de care dispunea: un revolver Glock 21, 
două încărcătoare și credinciosul său briceag, un Opinel vechi 
de când lumea. 

Venise vremea să pună în practică lecţiile învăţate de la 
bunicul său. 

Mai întâi, vântul. Într-un spaţiu deschis, pentru a determina 
direcția vântului e de-ajuns să ridici un deget umed pentru a 
afla. In adâncul pădurii însă, unde vântul e doar o adiere firavă 
printre crengi și tufișuri, aflarea direcţiei e mai dificilă. 

Niemans reperă un tufiș de iarbă-neagră și strivi în palmă 
câţiva ciorchini de flori, obținând un praf roz de polen, pe care-l 
păstră în pumnul strâns. Dacă legendele care circulau despre 
Vânătorii Negri erau adevărate, dacă aceștia erau cu adevărat 
capabili să adulmece prezenţa unui om sau seva proaspătă a 
unei crengi rupte, prima precauţie pe care trebuia să și-o ia era 
să înainteze în sens opus faţă de direcţia vântului. Lăsă să-i 
scape câteva firicele de polen, stabili din ce direcţie adia vântul 
și porni la drum. 

In al doilea rând, trebuia să fie atent la fiecare zgomot. Să 
fugă sau să se agite ar fi fost greșeli fatale. Dacă voia să aibă fie 
și cea mai mică șansă de a se feri de inamic, trebuia să devină 


VP - 250 


una cu mediul ambiant, să se contopească cu acesta, fără să 
atingă vreo crenguţă ori vreo frunză. Bunicul său îl învățase cum 
trebuia să se deplaseze prin pădure: la fiecare pas, nu degetele 
trebuiau să atingă mai întâi solul, ci muchia exterioară tălpii, 
lăsând apoi piciorul pe pământ cât mai încet, pentru a putea să- 
și dea seama dacă dedesubt nu se află ceva care ar fi putut să 
se rupă, să crape sau să se rostogolească, făcând un zgomot 
oricât de mic. 

Inaintă așa, presărând din când în când firicele de polen și 
pipăind solul cu talpa. Precauţiile luate îi dădură un dram de 
speranţă: poate că avea să reușească să reziste așa până în 
momentul în care Ivana urma să găsească un loc cu semnal în 
rețea. 

Mai era un lucru care nu-i ieșea din minte. Era aproape sigur 
că Laura era și ea aici, în această pădure, cu pușca în mână. Era 
hotărâtă să doboare unul sau mai mulţi dintre Vânătorii Negri, 
dar era, deja, orbită de furie. Deși mult mai bine înarmată decât 
Niemans, în faţa Sonderkommando n-avea mult mai multe 
șanse decât el, antrenată de timpul petrecut prin birouri și la 
vânătorile cu scop monden. Nu același lucru se putea spune 
despre Vânătorii Negri, care erau capabili să se piardă cu totul 
în decor. 

Işi puse în cap nu doar să lupte împotriva acestor ticăloși, ci și 
să o salveze pe Laura, cu orice preţ. Deocamdată însă, ideile 
mărețe mai aveau de așteptat: parcursese doar câţiva metri și 
habar nu avea încotro se îndrepta. 

Era convins că ucigașii îi lăsaseră intenţionat un avans. Atunci 
când, la vânătoare, sunt eliberaţi fazanii și iepurii, acestora li se 
oferă un răgaz să se îndepărteze, pentru a le conferi vânătorilor 
iluzia că luptau echitabil. Ni&mans nu putea decât să spere că 
dușmanii săi aveau să respecte regulile pirsch-ului și că 
acționau fiecare individual, iar nu în grup. 

Principalul său handicap era distanţa. Dacă adversarii erau 
într-adevăr trăgători experimentați, aveau să-l doboare de la 
mai mult de o sută de metri depărtare, cu o lovitură curată, pe 
care nici n-avea s-o audă venind. El, înarmat cu revolverul Glock 
și cu un cuțit, putea să acţioneze eficient doar de la câteva zeci 
de metri distanţă sau într-o eventuală luptă corp la corp. 
Misiune imposibilă, așadar: cum poţi să te apropii de cineva care 
e expert în a se apropia pe nesimţite? 


VP - 251 


Direcţia vântului era stabilă, iar Niemans își continua 
înaintarea, într-un ritm de ţestoasă. Nu știa unde se afla și nici 
încotro se îndrepta. În faţa lui se aflau niște oameni pricepuți la 
vânătoare, care cunoșteau perfect terenul. iși alungă gândurile 
negre, concentrându-se asupra clipei prezente: trebuia să 
înainteze fără zgomot, să devină invizibil și să nu înceteze să 
verifice direcția vântului... 

Brusc, un stol de coţofene ţâșni în bătaia soarelui. Din reflex, 
fără să facă vreo mișcare bruscă, Niemans întoarse privirea în 
direcţia din care veneau păsările. Unul dintre vânători era acolo, 
la vreo sută de metri depărtare. Un prădător iscusit, uns cu 
toate alifiile, care nu reușise însă să împiedice zborul păsărilor. 
Era un miracol. 

Aflat la baza unui stejar, ascuns privirii celuilalt de un hăţiș de 
crengi, Niemans rămase nemișcat. Astfel, era imposibil să fie 
reperat. Chiar și diferenţa de culoare dintre cămașa și pantalonii 
săi îi era favorabilă, ajutându-l să se piardă în decor. Reușise să 
îl repereze pe celălalt doar datorită poziţiei sale verticale. Două 
pete de culoare distincte într-un tufiș, iar invizibilitatea era 
asigurată. 

Asudând sub masca sa de noroi uscat, Niemans își privi 
adversarul. 

Individul purta haine de culoare cenușie, culoarea lupului. 

O haină veche de lână, căci lâna nu face aproape nici un 
zgomot atunci când se freacă de crengi, ci respiră, absoarbe 
orice contact. O caschetă care să-i umbrească fața. Mănuși, care 
să-i ascundă albul mâinilor. Lucru straniu, individul purta 
Lederhose, pantaloni scurţi tradiţionali bavarezi, din piele de 
cerb, genul de veșmânt care nu se spală niciodată. In picioare 
avea șosete lungi, gri, și bocanci negri de parașutist. In 
ansamblu, era echipamentul perfect, menit să asigure discreţie 
și suplețe în egală măsură, integrare în peisaj și camuflaj. Gata 
cu costumaţiile legendare, cu mantalele de ploaie, ochelarii 
groși de motociclist și simbolul cu grenadele încrucișate. Acum 
nu mai era vorba de paradă, ci de o luptă: pirsch, vânătoarea 
tăcută. 

Bărbatul fusese surprins de coțofenele care-și luaseră zborul, 
dar nu-și trădase poziţia. Mai nemișcat ca o statuie, aștepta ca 
pădurea să își reia ritmurile firești. Niemans avea acum o 


VP - 252 


certitudine: nu fusese descoperit. Era un avantaj imens, mai 
ales dacă vânătorul avea să-și reia înaintarea în direcţia sa. 

După cinci minute, se întâmplă exact acest lucru. 

Vânătorul se strecură înainte, printre ciripitul de păsări, razele 
soarelui încărcate de băzâitul insectelor și foșnetul vietăților 
nevăzute. Înainta atât de încet, încât era greu să fie sigur că se 
mișca cu adevărat. Era un element organic printre atâtea altele, 
o scoarță de copac care putea să-și schimbe locul fără ca 
decorul să fie alterat în vreun fel. 

Șaptezeci de metri. 

Niemans își ţinea răsuflarea. El însuși era suma mai multor 
pete cenușii, o umbră în mișcare, o formă nelămurită căreia 
nimic nu-i trăda natura umană. Singura sa grijă erau ochelarii. 
Fusese nevoit să și-i păstreze căci, fără ei, n-ar fi văzut mai 
departe de câţiva metri. Se temea însă ca lentilele să nu reflecte 
lumina soarelui. 

Treizeci de metri. 

Abia respirând, Ni&mans își duse încet, foarte încet, mâinile la 
spate. Cu dreapta apucă briceagul Opinel pe care și-l strecurase 
la centură. Cu stânga, desfăcu lama din teaca ei de lemn. 

Douăzeci de metri. 

Celălalt înainta continuu, cu încetinitorul. Ni&mans, pe de altă 
parte, parcă prinsese rădăcini. Frunzele îi fremătau în față, niște 
muște se treziseră să i se plimbe pe obraz, iar degetele mâinii 
drepte îi erau încleștate pe mânerul cuțitului, la spate. 

Zece metri. 

Umbra cozorocului ascundea un chip oarecare; buzele i se 
deschideau la anumite intervale, iar limba îi ieșea scurt, 
umezindu-i nările. Era incredibil: exact așa ar fi procedat un cerb 
sau o ciută, căci nările umede i-ar fi permis să adulmece mai 
ușor. Oare individul chiar se credea înzestrat cu același simţ al 
mirosului? 

Cinci metri. 

Bărbatul nu-l văzuse încă. Niemans era una cu frunzișul, cu 
scoarța și insectele. 

Trei metri. 

Dintr-un salt, Niemans ajunse lângă adversar. Lama cuţitului 
se înfipse cu precizie deasupra sternului, între clavicule, 
secționându-i traheea și artera aortă. Era genul de lovitură care 


VP - 253 


asigura moartea aproape instantanee și lipsea victima de 
posibilitatea de-a striga după ajutor. 

In clipa următoare, Niemans își reluă locul anterior, lângă 
trunchiul stejarului. Bărbatul vru să-și ducă mâna la rană, dar 
cureaua puștii, pe care o purta cu ţeava în sus, pe spate, îi 
împiedică să-și ducă gestul la capăt. Căzu în genunchi, cu 
beregata tăiată, braţele atârnându-i moi pe lângă corp și o 
expresie extatică împietrită pe chip. 

Pădurea ignora cele ce se întâmplau în sânul ei. Doar un 
foșnet de frunze moarte și un tremur de crengi. Vânătorul părea 
că e răpus de-o simplă amețeală. 

Când, în sfârșit, se prăbuși pe covorul de frunze uscate, 
Ni&mans încă-și mai ţinea răsuflarea, privindu-l cu ochii aproape 
ieșiți din orbite. Se străduia să nu respire prea zgomotos căci, în 
focul acţiunii, își eliberase în sfârșit aerul reținut în plămâni, iar 
acum gâfâia. 

După un răgaz de câteva minute, polițistul ieși, în sfârșit, din 
ascunzătoare. Se apropie de victima sa: fără îndoială, era mort 
de-a binelea. Nimeni nu îi venise în ajutor, în jur nu se mai afla 
nicio altă urmă de prezenţă umană. 

Cu un genunchi pe pământ, Niemans se pregătea să pună 
mâna pe pușca mortului, când ţeava rece a unei arme îi atinse 
ceafa. 

— Dacă mişti, ești mort. 

Recunoscu pe dată acea voce gravă și-și spuse că, într- 
adevăr, încă de la bun început, nu înţelesese nimic din toată 
povestea. 


63. 


— Întoarce-te. 
_ Aflat în genunchi, Niemans execută ordinul, fără să se ridice. 
In fața sa se afla un practicant standard al pirsch-ului: jachetă 
fără vreo formă și culoare definită, o pălărie așijderea, pantaloni 
uzați, strânși în șosetele înalte și... fără încălțări. 

Ar fi putut fi caraghios dacă n-ar fi fost atât de tragic. 

Cu arma încă aţintită asupra sa cu o mână, vânătorul își 
scoase pălăria și-și netezi gulerul ridicat până sub ochi. În 


VP - 254 


schimb, Niemans nu putu decât să încuviinţeze din cap, 
plecându-se în fața unei certitudini: era cel mai tâmpit dintre 
toti polițiștii din lume. 

În fața ochilor săi se afla Laura von Geyersberg. Nu era 
nicidecum aliata sa împotriva Vânătorilor Negri, așa cum 
crezuse cu tărie până în urmă cu doar câteva minute, ci însăși 
conducătoarea lor, cea care îi condamnase la moarte. 

— Aruncă-ţi arma. 

Ni&mans își duse mâna la spate și își apucă revolverul. În clipa 
în care se pregătea să-l așeze pe sol în faţa sa, Laura îl izbi cu 
călcâiul în piept. Polițistul căzu pe spate, cu răsuflarea tăiată. Se 
chirci, încercând să-și recapete suflul, respirând sacadat, ca un 
pește pe uscat. 

Cu o mișcare rapidă, Laura îi ridică revolverul și-l întoarse pe 
Niemans pe burtă, apoi îl pipăi până ce îi găsi cuțitul. Polițistul 
încă se chinuia să respire; i se părea că viaţa îi atârna doar de 
șuierul ușor care-i ieșea din gâtlej. 

— În picioare. 

Avu nevoie de aproape un minut pentru a se supune. Mai întâi 
un genunchi, apoi celălalt. Un călcâi pe pământ, un ultim efort 
și, în sfârșit, răsplata poziţiei onorante a unui biped. 

O măsură din priviri pe contesă. Ținea în mână acea armă 
magnifică ce părea făurită dintr-o unică bucată de metal. In ochi 
îi sclipea hotărârea de a-l ucide. 

Laura von Geyersberg nu era un vânător oarecare. Era 
întruchiparea puterii distrugătoare, chintesenţța instinctului 
ucigaș. 

— Tu ai pus la cale toate astea? întrebă el, prostește. 

Ea nu catadicsi să-i răspundă. Era inutil să-și răcească gura 
pentru a confirma un lucru atât de evident. 

— De ce ucideţi copiii pe care îi adoptați, voi, cei din familia 
von Geyersberg? își încercă el încă o dată norocul. 

De data asta, Laura își scutură coama neagră și bogată și 
consimţi să-i răspundă: 

— Îi adoptăm ca să îi ucidem. 

Fraza își croi drum cu greu prin mintea lui Ni&mans. 

De generaţii, familia von Geyersberg organiza vânători în stil 
pirsch, în care prada era cineva din propria familie. 

— Vânătoarea la dibuit, Niemans. E singurul adevăr care 
există. 


VP - 255 


— Fă-mă să înțeleg. 

Ea făcu un pas în lateral, de parcă și-ar fi dorit să-i fie mai la 
îndemână în bătaia puștii. Cu toate acestea, era puţin probabil 
ca ea să-l fi putut rata, de la doar doi metri. 

— Vânătorului îi revine sarcina de a-și nutri, de a-și crește, de 
a-și îngriji prada, pentru ca aceasta să fie cât mai puternică cu 
putinţă, începu ea, pe un ton neutru. Asta facem și noi, de 
secole, cu acești copii pe care îi adoptăm. 

Lui Niemans nu-i venea să-și creadă urechilor. | se părea că 
visează, că e cufundat într-un coșmar. Simțea că ameţește, i se 
părea că aude un bâăzâit de viespi în cap. Așadar, acesta era 
mersul firesc al lucrurilor în Pădurea Neagră... 

— Copilul adoptat e vânatul nostru. Familia noastră îl 
hrănește și-l crește, îi plătește cele mai alese studii, îl învaţă să 
vâneze, astfel încât să devină cel mai periculos adversar. 

— Și faceţi toate astea pentru ca adevăratul moștenitor să-l 
poată înfrunta, în adâncul pădurii? 

— Exact. 

— Dar... de ce? 

Laura oftă, dezamăgită de mediocritatea lui Niemans, care se 
dovedea a fi un banal om de rând... 

— Astăzi deţinem un grup industrial prosper, dar valorile 
noastre nu s-au schimbat. Singura provocare pentru un 
aristocrat adevărat e sângele. Dacă un von Geyersberg nu e în 
stare să-și înfrunte cel mai periculos adversar în pădure, 
înseamnă că nu e demn să conducă imperiul nostru. 

— E o nebunie! 

— E o tradiţie tipic germană. Un obicei pe placul nostru, 
glorios și feroce. Nu te lăsa înșelat de aparenţe când e vorba de 
țara noastră, Niemans. Aici a domnit mereu legea celui mai 
puternic. E 

Niemans își regăsise stăpânirea de sine, dar, nu și saliva. Işi 
simţea gâtlejul uscat precum un drum prăfos prin deșert. 

— Ești o ucigașă. 

— Jurgen a avut toate șansele posibile. Vreme de mai bine de 
treizeci de ani, i-am oferit, una câte una, toate armele necesare 
pentru a lupta, toate cunoștințele ce i se cuveneau unui von 
Geyersberg. De altfel, el era convins că era unul de-al nostru. 

— A fost crescut fără să cunoască adevărul? Fără să știe că 
avea să fie sacrificat? 


VP - 256 


— N-a fost un sacrificiu, Niemans. A avut parte de o șansă 
neprețuită. Deși era doar un orfan abandonat, a avut acces la 
cea mai bună educație, la toate bogăţiile posibile. Ar fi putut să 
moștenească tot, dacă m-ar fi învins. 

Jurgen suportase toate abuzurile tatălui, agăţându-se de 
rangul, de cărţile și de performanţele sale. Încercase mereu să 
fie la înălţime, să fie un adevărat von Geyersberg. Dar se 
înșelase. Nu fusese niciodată decât o pasăre de lut, un iepure- 
momeală, eliberat în dimineaţa vânătorii. 

— In asta constă măreţia familiei noastre, urmă Laura. Mizăm 
totul pe această vânătoare și îi oferim unui nimeni șansa de a 
câștiga un imperiu. Pentru noi, selecția se face în luptă. 

Spiritul și litera. Înţelesese spiritul regulilor. O familie de 
psihopaţi ducea cruzimea la rang de artă, primind în sânul său 
un biet copil orfan, oferindu-i șansa de a gusta luxul, de a primi 
o educaţie înaltă și de a năzui la un destin grandios, pentru a-l 
sacrifica însă din momentul în care depășea vârsta de treizeci 
de ani. 

Mai rămânea litera. 

Voia să știe cum era organizat acest sistem abject. Rosti 
întrebarea, iar Laura îi răspunse cu un zâmbet. În definitiv, 
probabil nu avea prea des ocazia de a da aceste explicații. 

— In fiecare generaţie, părinţii noștri adoptă un copil, ales cu 
mare grijă. 

— După ce criterii? Îi caută la dinţi? 

Laura nu părea să aprecieze în mod deosebit umorul lui 
Niemans. 

— Un carnet de sănătate e de-ajuns, împreună cu un 
minimum de informaţii privind antecedentele sale. 

Versurile lui Alfred de Vigny gravate pe mormântul lui Jurgen 
căpătau sens acum: „Cu sârg să-ţi duci la capăt canonul lung și 
greu/ Ce soarta ţi l-a-ncredinţat a-l isprăvi,/ Și-apoi, ca mine, te 
chinuie și mori făr' de-a vorbi”. 

Despre asta era vorba. Un copil-lup. Un copil-pradă. Niemans 
se gândi la toţi acei ani pe care Laura îi petrecuse alături de el, 
prefăcându-se. Tot acel timp scurs pentru ca el să plătească 
într-o singură noapte, singur și gol în adâncul pădurii, preţul 
pentru că se născuse într-o familie de condiţie inferioară. 

— Ne-ai repetat mereu că Jurgen a fost pentru tine ca un frate 
geamăn. 


VP - 257 


— E adevărat. 

— Așadar, ai ucis ființa care-ţi era cea mai apropiată în lumea 
asta? 

— O încercare suplimentară, atâta tot. Legea e lege. Pirsch-ul 
nu are nimic de-a face cu sentimentele. 

Făcuse dragoste cu această femeie nebună de legat. Acum 
încetase să mai tremure. Auzea bâzâitul albinelor și ciripitul 
păsărilor, în vreme ce se preschimba într-un sloi de gheaţă, în 
ciuda sudorii lipicioase ce-i năclăia pielea și a spaimei ce-i 
încleșta dinţii. 

— Familia noastră iubește riscul, sângele, lupta. Familia von 
Geyersberg nu are nimic în comun cu această epocă 
degenerată, când toţi se cred ecologişti doar fiindcă își 
reciclează gunoaiele, când toţi se gândesc la viitoarea pensie în 
vreme ce-și imaginează că pregătesc viitorul. Noi am urmat 
mereu adevăratele precepte ale naturii, pe cele ale morții și ale 
supraviețuirii. Banii? Nu înseamnă nimic. Grupul nostru 
industrial, activităţile noastre în domeniul ingineriei, implicarea 
noastră politică... Nimic din toate acestea nu contează. Nu 
aparținem lumii voastre mizerabile. 

Ni&mans își aminti galeria cu portretele înaintaşilor pe care i-o 
prezentase Laura. Ea însăși și-ar fi aflat locul fără probleme în 
acea colecție de monștri. 

— De-asta s-a sinucis mama ta? întrebă el pe neașteptate. 

Contesa își lăsă în jos ţeava armei, îi trecu cureaua pe umăr și 
aţinti asupra lui propriul său Glock; știa că revolverul era armat. 

— Mama n-ar fi trebuit să știe. Prostovana a surprins însă un 
dialog între Franz și Ferdinand. N-a putut suporta legea aspră a 
familiei. Nu era cu adevărat o von Geyersberg, era doar o 
adăugire, venită din afară. Pădurea îi nenorocește pe astfel de 
nevolnici. 

Cu un asemenea epitaf, sărmana Sabine von Geyersberg se 
răsucea, probabil, în mormânt. 

— Herbert von Geyersberg în 1988. Dietrich von Geyersberg 
în 1966. Helmut în 1943. Thomas în 1944. Richard în 1916... Toţi 
aceștia au fost uciși de către fraţii lor? 

— Nu de fraţi, ci de rivali. 

— ȘI... nu s-a întâmplat niciodată ca unul dintre copiii adoptați 
să învingă? 


VP - 258 


— Niciodată, îi răspunse Laura, zâmbind larg. Asta e dovada 
superiorității noastre absolute. Familia von Geyersberg e o 
familie de vânători, fără îndoială, cei mai buni din lume. Chiar și 
atunci când ne educăm, ne formăm și ne antrenăm noi înșine 
adversarii, ei nu au nicio șansă în faţa noastră. E dovada 
irefutabilă a faptului că însușirile înnăscute primează asupra 
celor dobândite. Sângele e totul, iar învățarea nu e decât o biată 
speranţă deșartă pentru plebe. 

Niemans percepea beţia de cuvinte din spusele ei. Din 
paradisul pe care i-l oferise în urmă cu o noapte se născuse 
acest infern. Era oare cu putinţă ca paradisul să fi produs, așa 
cum natura produce cancerul și cele mai grave infecţii, o familie 
precum von Geyersberg? 

Se concentră. Voia să afle tot adevărul, toate faptele, pentru a 
fi capabil să-și redacteze procesul-verbal, chiar dacă avea să o 
facă doar post-mortem. 

— Concret, cum sunt organizate vânătorile astea? 

— Urmăm indicaţiile unui arbitru, membru al familiei, care 
decide când va avea loc pirsch-ul. 

— Franz? 

Ea zâmbi subţire, ca o lamă perfect ascuţită. 

— In toţi acești ani, el a pregătit cu grijă pădurea și a 
supravegheat atent teritoriul, astfel încât vânătoarea să se 
poată desfășura în aceleași condiţii ca acum mai multe secole. 

— El a hotărât data? 

— Anul, anotimpul... da. Dar nu și ziua. Aveam nevoie să fie 
lună plină. Din nefericire, s-a întâmplat ca luna plină să coincidă 
cu blestematul weekend al partidei de vânătoare. 

Momentul ales pentru uciderea lui Jurgen îi aduse în minte lui 
Niemans cealaltă crimă, comisă parcă în umbra celei dintâi: 

— Udo a fost cel care l-a ucis pe Max? 

— Era și timpul. 

— Dar el nu a avut avantajul lunii pline. 

— Ramura verișorilor mei e inferioară. Ritualul lor nu e la fel 
de complex. 

— O moarte oarecare, așadar... 

Laura își mișcă degetele pe patul armei. Arătătorul îi tresări 
pe trăgaci. Niemans greșise adoptând un ton sarcastic: contesa 
era pe cale să-și piardă răbdarea. 


VP - 259 


— Dar Vânătorii Negri? se grăbi el să întrebe. Care e rolul lor, 
de fapt? 

— Stră-străbunicul meu nu i-a oferit adăpost lui Oskar 
Dirlewanger, dar câţiva dintre locotenențţii acestuia s-au refugiat 
la noi. Familia noastră avea nevoie de oameni de încredere 
pentru a proteja pădurea de orice amestec exterior, de orice 
vizită nedorită. Prin urmare, am perpetuat sistemul Vânătorilor 
Negri. Erau oamenii potriviţi pentru a feri lumea noastră de cea 
exterioară, pentru a ne ajuta să ne respectăm vechile tradiţii. 

— Dar au mai fost și alte întâmplări precum sfâșierea micuţei 
yenișe? 

— Bineînţeles. Însă am reușit, de fiecare dată, să le trecem 
sub tăcere. Oamenii noștri sunt niște ticăloși, niște prădători 
sadici, de necontrolat, dar avem nevoie de ei. 

— Au participat și ei la pirsch-ul tău? 

— Ei l-au răpit pe Jurgen sâmbătă seara și i-au dat drumul în 
pădure. 

— În pielea goală? 

— Nu. Dar nu avea asupra sa telefonul mobil sau vreun alt 
mijloc de comunicare. 

— Era neînarmat? 

Ea își strecură mâna spre buzunarul interior al hainei și 
scoase de acolo un obiect pe care Niemans îl recunoscu pe dată: 
era un puukko finlandez, un cuţit de vânătoare tradiţional, cu 
mâner de lemn. 

— Și el avea unul identic, spuse ea. A fost un cadou din partea 
tatii, când am împlinit 10 ani. Pirsch-ul, așa cum îl practicăm noi, 
e cea mai echitabilă și mai echilibrată modalitate de-a vâna din 
istorie. 

— Mai puţin pentru Jurgen, care a jucat rolul vânatului. 

— Jurgen s-a preschimbat în vânător de cum a ajuns în 
pădure. Așa a fost crescut. 

Laura era mult prea departe de el. O luptă corp la corp ar fi 
fost imposibilă. Putea să uite de ideea de a fugi. Alte idei nu 
avea, așa că trebuia să o facă să vorbească mai departe, pentru 
a câștiga timp... 

— Dar nu ai respectat una dintre regulile fundamentale ale 
pirsch-ului, cea a loviturii curate. 

— Ar fi fost prea simplu. Ceea ce e glorios atunci când prada e 
un animal nu mai e la fel atunci când ai de-a face cu un om. 


VP - 260 


Vânătoarea noastră trebuia să se încheie în urma unui duel cu 
cuţitele. De altfel, dacă s-ar fi găsit un glonte în cadavrul lui 
Jurgen, mai ales un glonte fabricat de mine, polițiștii n-ar fi avut 
nevoie decât de câteva ore pentru a mă identifica. 

— Și totuși, n-ai fost îndeajuns de prudentă. Până acum, 
predecesorii tăi au avut mereu grijă să ascundă cadavrele. De 
ce n-ai făcut și tu asta? 

— Am căzut în păcatul trufiei. Am vrut ca toată lumea să-mi 
poată admira victoria. Dacă în anchetă s-ar fi implicat doar 
polițiștii germani, fără indicii concrete sau urme, cazul ar fi fost 
demult clasat. 

Laura își pusese cuțitul înapoi în teacă și își încleștă ambele 
mâini pe mânerul armei. 

— Ei, haide, Niemans, spuse ea, apăsând ușor pe trăgaci, 
ceea ce provocă deblocarea siguranţei revolverului de fabricaţie 
austriacă. Cred că știi destul acum. 

Niemans fu uimit de simplitatea cu care rostise aceste cuvinte 
fatidice și de cât de lipsit de solemnitate era acest moment. El, 
ea, o adiere ușoară de vânt, razele catifelate ale soarelui, 
asemenea pieliţei unei piersici, și, la capătul ţevii revolverului, 
moartea. Cel mai sumbru poliţist din Paris avea să moară ca un 
fazan, într-o frumoasă dimineaţă de toamnă. 

— Tu l-ai ucis pe Schuller? întrebă, încercând să mai câștige 
câteva secunde. 

Contesa ezită. În cele din urmă, își retrase arătătorul de pe 
trăgaci și siguranţa se recuplă automat. 

— Schuller era mai inteligent decât voi toți laolaltă, șuieră ea. 
Se pricepea să adune doi cu doi. 

— Cum adică? 

— Atunci când a descoperit că Jurgen fusese adoptat, a 
înţeles imediat că moartea sa era legată de originile pe care le 
avea. De asemenea, și-a amintit o veche legendă locală despre 
o familie de nobili care a adoptat un copil și apoi l-a alungat, 
atunci când acesta și-a revendicat dreptul la moștenire. Apoi, 
familia a organizat o vânătoare cu gonași, pentru a-l vâna pe 
intrus... seamănă cu povestea noastră, nu-i așa? 

— Te-a sunat? 

— Ştii prea bine că da. Voia să-mi vorbească, să-mi vâre sub 
nas toate astea și concluzia lui. M-am dus acolo și l-am 
împușcat. A fost o greșeală, categoric, dar mă grăbeam. 


VP - 261 


Niemans avea o singură consolare, slabă de altminteri: faptul 
că vedea cum toate elementele misterioase se îmbinau perfect, 
pentru a înfățișa întreg adevărul. 

— Laura, n-are rost să mai adaugi și uciderea unui poliţist la 
acest dezastru, încercă el un apel la rațiune. Știi prea bine că nu 
ai nicio șansă să scapi. Știm deja prea mult și... 

— Nicio mișcare sau trag! 

Nu Laura vorbise, iar Niemans simţi cum se topește de-a 
dreptul de recunoștință atunci când văzu profilându-se silueta 
Ivanei dincolo de o tufă de alun (sau așa i se păru lui: știa că 
alunul e o plantă fermecată), cu haina ei de piele ocru, cu părul 
roșcat și mâinile încleștate pe revolverul Sig Sauer. 

Micuța sa parteneră de origine slavă. Veveriţa lui. Era limpede 
că nu-i ascultase ordinul de a se îndepărta, dar acum, în 
circumstanţele date, nu putea decât să o felicite pentru 
insubordonare. 

— Lasă jos arma și pune mâinile la ceafă! strigă Ivana, 
sfâșiind liniștea pădurii din această minunată dimineaţă. 

Niemans se gândi imediat că restul vânătorilor aveau să fie 
alertaţi de strigătul ei, apoi auzi bâzâitul unui elicopter în 
depărtare, ceea ce îi confirmă că Ivana reușise să se conecteze 
la rețea fără să se îndepărteze prea mult. 

Niemans își întoarse privirea spre Laura, care încă nu se 
clintise. Încă ar mai fi putut să apese pe trăgaci și să îl 
doboare... 

Cu toate acestea, brațul ei înarmat cobori încet, în timp ce 
chipul i se întuneca la fel ca o foaie de sugativă albă ce se 
îmbibă cu cerneală. Nu mai încăpea îndoială, conștientizase ea 
însăși că fusese înfrântă. Inspiră adânc aerul încărcat de 
miresme al pădurii și-și lăsă capul pe spate. 

Niemans simţi că i se taie răsuflarea. Trăsăturile ei fine, 
expuse razelor soarelui, ca un stindard al frumuseţii sub coama 
bogată, ca un cristal negru, alcătuiau o priveliște de-o frumuseţe 
crudă, condimentată cu nebunie și orgoliu. 

Ea îi făcu discret cu ochiul, la fel ca atunci rând se întâlniseră 
pentru prima oară. Unul dintre acele gesturi care contrastau cu 
eleganța ei suverană, dar pe care ea și le putea permite. 

De fapt, Laura von Geyersberg putea să își permită absolut 
orice. 


VP - 262 


Inclusiv să ducă țeava armei sub bărbie și să apese pe 
trăgaci. 


64. 


Înmormântarea Laurei von Geyersberg avu loc în cea mai 
deplină discreție. 

La funeralii fură prezenţi câțiva membri ai familiei, între care 
bătrânul Franz, câţiva dintre acţionarii grupului VG și un batalion 
întreg de polițiști, pentru ca nimeni să nu uite care era situaţia 
reală. Nici unui jurnalist nu i se îngădui însă să se apropie de 
cimitir. 

Imediat după înhumarea contesei, toţi cei prezenţi se grăbiră 
să dispară cât mai repede cu putinţă: contele fiindcă trebuia să- 
și salveze pielea, rudele fiindcă nu erau tocmai mândre de 
evenimentele recente, iar acţionarii fiindcă trebuiau să 
reclădească de urgenţă ierarhia grupului decapitat. 

Adevărul nu fusese dezvăluit public. Nici poliţia landului și nici 
cei de la Omoruri din Stuttgart nu o acuzaseră oficial pe Laura 
von Geyersberg de uciderea lui Jurgen, iar anchetatorii francezi 
își trimiseseră rapoartele peste graniţă. 

Versiunea oficială a părţii germane era aceea că Laura se 
sinucisese în pădure, un gest care putea fi luat fie ca o 
recunoaștere a vinovăţiei, fie ca un act de disperare provocat de 
durerea dispariţiei fratelui iubit. Sau și una și alta, la o adică. 

În rest, Niemans și Ivana aveau drept probă confesiunea unei 
moarte, adică nimic, din punct de vedere legal. În plus, din 
motive necunoscute, bărbatul cu care Laura susținea că își 
petrecuse noaptea crimei, un director comercial pe nume Stefan 
Griebe, refuza să își schimbe depoziţia. Din punct de vedere 
strict procedural, Laura era complet nevinovată. 

În schimb, Udo fusese arestat pentru uciderea lui Max. 
Motivele sale nu erau foarte clare: o luptă pentru putere sau o 
dramă pasională cu deznodământ violent. Mass-media, până 
atunci ţinută în frâu de teama de a nu-i supăra pe cei puternici, 
se dezlănțuise: familia von Geyersberg era de-acum prezentată 
drept o adunătură de degenerați. 


VP - 263 


Nici măcar în rândurile poliției nu fusese dezvăluit adevăratul 
motiv al crimelor. Acest pact conform căruia soarta 
patrimoniului familiei era hotărâtă în urma unei partide de 
vânătoare nu fusese menţionat decât în raportul lui Niémans și 
al lvanei, și nimeni nu simţise nevoia să comenteze ceva despre 
această chestiune. Era o idee mult prea nebunească, prea din 
afara lumii muritorilor de rând, cei care-și iubesc copiii și 
vânează animale, nu oameni. 

Asasinarea lui Philipp Schuller părea, în raport cu toate 
acestea, cât se poate de prozaică. Laura îl omorâse pentru a-l 
împiedica să dezvăluie lumii faptul că Jurgen fusese adoptat. La 
o cercetare mai atentă, această motivaţie nu prea stătea însă în 
picioare: victima nu era cu adevărat un von Geyersberg și, prin 
urmare, la ce ar fi folosit pastrarea secretului? O atare revelaţie 
nu merita comiterea unei crime, chiar dacă se descoperise că 
familia falsificase certificatul de naștere al lui Jurgen, care figura 
în actele de la primăria din Freiburg im Breisgau sub numele von 
Geyersberg. A 

Bătrânul Franz fusese arestat și eliberat aproape imediat. În 
primul rând, fiindcă avea cei mai buni avocaţi din Baden- 
Württemberg. În al doilea rând, acuzaţiile care planau asupra lui 
erau confuze. Anchetatorii nu aveau nicio dovadă că el pusese 
la cale duelurile din pădure. Cât despre Vânătorii Negri, aceștia 
nu putea fi trași la răspundere pentru acţiunile pădurarilor și 
vânătorilor din cadrul Fundaţiei „Schwarzes Blut”. 

Ticăloșii fuseseră inculpaţi, dar pentru delicte relativ minore: 
tentativa de intimidare a polițiștilor francezi, creșterea unei rase 
de câini interzise, fugă de la locul accidentului din pădure... Nici 
vorbă de acuzaţiile la care visaseră Niemans și Ivana: 
complicitate la crimă pentru „vânătorile” care costaseră vieţile 
lui Jurgen și Max, tentativă de omucidere pentru atacul asupra 
lor, violențele la care fusese supusă micuța yenișă... i 

„Las-o moartă!”, îi spusese Niémans subalternei lui. In ciuda 
încăpăţânării sale pe parcursul anchetelor, Niémans nu credea 
în justiţie și cu atât mai puţin în adevăr. Pentru el conta doar 
vinovăția și ar fi fost gata de orice pentru a o scoate la iveală. 
Din acel moment însă, avocaţii, judecătorii și verdictele îl lăsau 
rece. Nu-l mai interesau, iar acest lucru se datora dispreţului pe 
care îl nutrea față de oameni în general. Niciun om și nicio 
instanţă nu era capabilă, în opinia sa, să dea un verdict pe 


VP - 264 


deplin imparţial. „Nu există adevăr, ci doar minciuni plauzibile”, 
obișnuia el să declare, emfatic, în faţa cursantilor de la școala 
de poliţie. 

Cu toate acestea, cazul de faţă îl marcase puternic pe 
Niemans. N-avea importanţă dacă o iubise sau nu pe ucigașă, 
pe Laura von Geyersberg. Problema cea mare era că fusese în 
stare să se lase păcălit în asemenea măsură. Nu încăpea 
îndoială: niciodată nu fusese atât de departe de adevăr. Fie că 
se lăsase orbit de frumuseţea contesei, fie că se lăsase dus de 
nas într-un domeniu pe care pretindea că-l cunoaște la 
perfecție, cel al răului, un lucru era cert: nu presimţise nimic din 
cele ce aveau să se întâmple. Fusese un simplu martor la 
rezolvarea unei ecuaţii de o cruzime aproape abstractă, fără să 
poată interveni în vreun fel. 

Singurul rezultat concret pe care îl obținuse fusese adăugarea 
încă unui mort în palmaresul său, cel de-al nouălea. Era 
indiscutabil că acţionase în legitimă apărare, dar ușurința cu 
care lama pătrunsese în gâtul vânătorului era o amintire pe care 
nu avea s-o uite niciodată. 

De trei zile încoace, Niemans nici măcar nu-și descleștase 
dinţii, iar Ivana prefera să-l lase în pace, să se mumifice după 
bunul său plac, în tăcerea lui. Ea avea multe alte lucruri de dus 
la capăt: trebuia să redacteze ultimele procese-verbale ale 
anchetei și concluziile care aveau să conducă la închiderea 
cazului. 

În chip straniu, Ivana avea o atitudine mult mai relaxată în 
raport cu acest caz decât Niemans. În materie de atrocități, 
văzuse mult mai puţin decât acesta; însă ura sa congenitală față 
de clasele privilegiate și revolta firească pe care i-o provoca 
orice idee de superioritate obținută prin naștere, dominare 
socială sau pe baza purității sângelui îi permiteau să accepte 
mai ușor existenţa sistemului pus la cale de familia von 
Geyersberg. 

Și totuși, nici ea nu reușise să anticipeze nimic. Fusese doar 
martoră sau chiar victimă a violenţei din jurul ei: mutilările 
victimelor, degetele sale, gata să fie strivite de angrenajul 
motocicletei, moartea lui Schuller, printre eșantioanele din 
propriul laborator. În tot acest timp, încercase să-și vadă de 
meserie. Imaginaţia ei n-ar fi fost în stare să conceapă cât de 


VP - 265 


departe fuseseră în stare să meargă cei din familia von 
Geyersberg. 

Și-ar fi putut redacta raportul și concluziile acasă, în Franţa, 
dar Ivana pretextase nevoia de a conlucra cu colegii germani 
pentru a completa dosarul cazului. Aceasta era doar o jumătate 
de adevăr. 

Poliţista mai avea, însă, încă un motiv pentru a-și dori să 
rămână. |n fiecare zi, mergea să-și viziteze eroul la 
Universitătsklinikum, centrul medical universitar din Freiburg im 
Breisgau. Un erou rănit care, chiar și în pijama, îi făcea inima să 
bată mai repede. 


65. 


Până la urmă, Kleinert scăpase cu bine. Radiografiile 
scoseseră la iveală un traumatism cranian, dar fără hematoame, 
trei coaste rupte, o claviculă fisurată și un umăr dislocat, toate 
pe partea dreaptă. Coastele își trădaseră însă proprietarul și 
răniseră, asemenea unor pumnale, feluriți mușchi și diverse 
țesuturi sau chiar organe. Ivana nu înţelesese prea bine 
explicaţiile șefului de secție, care vorbea o engleză colțuroasă, 
cu accente cazone la fiecare consoană. 

Cât despre rănile cele mai spectaculoase, cele de la ochi, 
acestea se dovediseră a fi superficiale. Din pleoape îi fuseseră 
extrase o mulţime de așchii mici de sticlă, o muncă de chinez 
bătrân care fusese încununată cu două pansamente uriașe, ca 
pentru orbi, ce-l făceau să arate ca un mare mutilat din filmele 
de război. 

Atunci când Ivana îl vizita, neamţul, cu ochii bandajaţi, o 
asculta fără să o vadă: o scenă de roman siropos. Ivana însă 
trebuia să fie foarte atentă, astfel încât vizitele sale să nu 
coincidă cu cele ale soţiei și celor doi copii. O situaţie umilitoare, 
care o făcea să se simtă ca o amantă ascunsă. Așa-ţi trebuie, își 
spunea ea. Nu doar că trebuia să rămână în umbra soției, a 
partenerei oficiale, ci mai trebuia și să înghită exemplul strălucit 
al acestei mame demne, care-și creștea frumos cei doi copii și 
știuse să-și păstreze soţul alături. Altfel spus, exact lucrurile de 
care ea însăși nu fusese în stare... 


VP - 266 


Pe scurt, Ivana îl vizita pe Kleinert al său fără știrea soţiei 
legitime și fără știrea lui Niemans, ca o puștoaică fumând pe 
ascuns iarbă. leșea de la spital ușor ametțită, sprijinindu-se de 
ziduri și agățându-se de propriile vise. Nişte vise care luau forma 
unei fundături și care aveau să ia sfârșit odată cu ultima 
ștampilă și strângerea de mână din partea unor indivizi cu 
chipie verzi. 

În ultima noapte a anchetei, în timp ce se întorceau de la 
castelul lui Franz, făcuseră dragoste; nu merseseră chiar până la 
capăt, dar intenţia existase. Doar în filme se întâmplă ca amanţii 
să ajungă la extaz de prima dată, îndărătul geamurilor aburite 
ale unei mașini. Avusese însă parte de o plăcere imensă, chiar 
dacă aceasta fusese mai degrabă de ordin sufletesc. Nimic din 
ceea ce visa nu era cu putinţă, își spusese atunci; măcar să 
profite atât cât se putea. Absența speranţei echivala cu o 
victorie supremă a acesteia, căci nu avea să îngăduie nicio 
dezamăgire, nici din partea vieţii, nici din partea oamenilor. 

Astăzi însă, ambianța era cu totul schimbată. La această 
ultimă vizită i se alăturase Niemans, astfel încât nici gând să se 
comporte ca într-o escapadă amoroasă. Veniseră să-și ia rămas 
bun de la un coleg. Atât. 


66. 


Odată ajunși în salon, avură parte de o surpriză: Kleinert nu 
mai purta bandajul de la ochi, dar nici ochelarii. Ivanei îi păru 
complet schimbat. Toate semnele de oboseală și stresul 
posttraumatic se concentraseră în adâncimea orbitelor sale. 
Slăbit și palid, polițistul părea că poartă o mască mortuară. Părul 
lung, fruntea înaltă și barbișonul păreau parte din butaforie. 

Văzând expresia de pe chipul vizitatorilor săi, Kleinert se grăbi 
să-i anunţe: 

— Medicii mi-au spus că voi fi externat peste o săptămână. 

— Excelent! rosti Niemans, vesel. Noi ne întoarcem în Franța 
chiar azi. 

— Aţi terminat de redactat toate rapoartele? 

Polițistul se crispă, apoi pricepu gluma și zâmbi. 

— Termină cu prostiile, Kleinert. 


VP - 267 


Ivana rămăsese câţiva pași în spate, cu braţele încrucișate la 
piept și rezemându-se doar într-un picior, ca un bâtlan pe baltă. 

Kleinert întinse mâna și luă de pe noptieră un dosar de modă 
veche, cu coperte de carton, conținând un teanc de foi 
imprimate. 

— Am o informaţie proaspătă pentru voi doi, spuse el, 
deschizând dosarul și ridicându-se în capul oaselor. Ulrich 
Taffertshofer, geneticianul de la Max Planck, și-a continuat 
cercetările. 

— Care cercetări? 

— Cele privind ADN-ul familiei von Geyersberg. A continuat 
comparaţiile și a descoperit ceva uimitor: cariotipul lui Jurgen 
are mai multe puncte comune cu patrimoniul genetic al familiei 
von Geyersberg. 

— Dar e imposibil! Jurgen a fost adoptat! 

— Așa am crezut cu toţii, fiindcă ADN-ul său era complet 
diferit de al Laurei. De fapt, lucrurile sunt exact pe dos. 

— Așadar, Laura a fost cea adoptată? întrebă Ivana, cu 
răsuflarea tăiată. 

— Exact. Taffertshofer e categoric în această privinţă: Jurgen 
a aparținut clanului von Geyersberg. 

— Dar Max? 

— El a fost adoptat, în privinţa asta nu există îndoieli. Jurgen 
și Udo erau odraslele biologice în familie. 

Niemans bătea darabana pe marginea patului. 

— Laura era ferm convinsă că era o von Geyersberg... 

— Fără îndoială, ambilor li s-a dat de înţeles că aveau 
legitimitatea sângelui, probabil pentru a-i motiva și mai mult. 

Ivana încercă să își imagineze acest sistem de o perversitate 
fără margini, care consta în a învrăjbi doi copii - sau, mai 
degrabă, doi adolescenți - unul împotriva celuilalt, pentru a-i 
obliga mai târziu să se înfrunte. Copiii aceștia se iubiseră, se 
apăraseră reciproc în faţa abuzurilor paterne și a unei educaţii 
pline de cruzime, dar cauza superioară a moștenirii îi despărțţise. 

Ivana cântări în gând și un alt aspect al poveștii: de astă dată, 
copilul străin fusese învingătorul. În ciuda originii sale modeste, 
acesta cucerise imperiul von Geyersberg, care se vedea astfel 
restituit oamenilor de rând. Ivana trebuia să recunoască, în 
ciuda tragediei la care fusese martoră, că ideea aceasta îi 


VP - 268 


plăcea. Cu atât mai mult cu cât, de astă dată, învingătoare 
fusese o femeie. 

Kleinert își continua expunerea cu un glas din ce în ce mai 
entuziast. Între timp, Ivana reflecta la măsura în care această 
anchetă îi risipise iluziile, dar îl ajutase să crească în meseria de 
poliţist. Kleinert ieșea, la rândul său, învingător: mai puternic, 
mai deschis la minte, iar acest rezultat era pe potriva 
convingerii intime a Ivanei. Poliţiștii cresc mai mult cu cât e mai 
adânc gunoiul în care se scaldă. 

Curând, în salonul de spital se făcu liniște. Niemans se 
întoarse spre fereastră și, vreme de câteva clipe, admiră 
peisajul. Ivana știa prea bine la ce se gândea acum sau, mai 
bine zis, ce simțea mentorul ei: abia aștepta să părăsească 
această încăpere supra-încălzită în care domnea o atmosferă 
propice convalescenței pe care o cunoscuse el însuși mult prea 
bine, pe vremea afacerii de la Guernon. 

Ivana s-ar fi așteptat ca Niemans să se îndrepte spre ușă, 
mormăind în barbă un „la revedere” deloc convins, dar, când își 
întoarse din nou privirea spre Kleinert, mentorul lvanei afișa un 
zâmbet larg. 

Se apropie de Kleinert și-i apucă mâna dreaptă; sub pielea 
albă a convalescentului se ghiceau tendoanele și vinișoarele 
albăstrii. 

— Te salut, Kleinert. Mă doare să-ţi spun asta, dar trebuie să 
recunosc că ești un poliţist al naibii de bun. 

Neamţul zâmbi. 

— AȘ putea discuta puţin cu Ivana? 

Uriașul cu ochelari rotunzi înțelese despre ce era vorba și, 
totuși, zâmbetul nu i se șterse de pe chip: încetase să se mai 
joace de-a masculul feroce, care se simte dator să-și protejeze 
partenera. 

— Vă las să vă luaţi rămas-bun. 

Rămasă singură cu Kleinert, Ivana își dădu seama că-și simţea 
capul gol de gânduri. Nu-i venea pe limbă nimic potrivit, nici 
măcar un cuvinţel. Îl privea pe polițistul german și avea senzaţia 
că are deja în faţă o simplă amintire. Neamţul păru să-și dea 
seama ce simţea ea. Și se prea poate ca și el să fi simţit la fel. 

— Nu cred că ne vom mai revedea, rosti el. 


VP - 269 


Ea se așeză pe marginea patului și-i luă mâna într-a ei. Era 
uscată și ușoară, ca o bucată de cretă. Neamţul nu se mișca, 
multțumindu-se să zâmbească. 

Tot nu reușea să articuleze niciun cuvânt. Ar fi trebuit să-și fi 
pregătit un discurs. 

— Am supravieţuit unei catastrofe, spuse el, venindu-i în 
ajutor. Am scăpat cu viaţă, dar moartea e cea care-a câștigat, în 
cele din urmă. 

l-auzi!, își spuse ea în gând, din dorinţa de a ignora 
sobrietatea care se instalase în încăpere. Și totuși, nici ea n-ar fi 
putut să formuleze mai bine. Se aplecă și-l sărută pe frunte, așa 
cum ar fi sărutat un copil și, ca să pună capac la toate, sfârși 
prin a-i zburli părul, cu un gest tandru. 

Rău ai ajuns, băbuțo, gândi ea. Fiul tău e deja un bărbat, iar 
tu îi tratezi pe bărbați ca pe niște copii. 

li zâmbi pentru ultima oară și se ridică. Până ajunse la ușă și o 
deschise, tandreţea i se preschimbă în furie, iar afecțiunea în 
ură. Se gândi la soţia lui Kleinert, la copiii ei, la viaţa ei liniștită 
de familie și simţi că-i vine să vomite de-atâta mediocritate. 

Era un gând ca o flegmă, plin de dispreţ și de resentimente, 
care însă nu valora nimic și era echivalent cu povara propriei 
disperări. O detesta pentru ceea ce era. Era invidioasă pentru 
banalitatea ei, pentru liniștea ei și pentru conformismul ei. Era 
invidioasă fiindcă ea nu reușise niciodată să aibă acces la 
această viaţă simplă. 

Trecu pragul, se întoarse și îi mai zâmbi încă o dată, de astă 
dată un zâmbet sincer și larg. In sfârșit, se simţea capabilă să-l 
iubească doar ca pe o idee, un proiect, ceva care se afla 
deasupra mizeriei cotidiene, ceva ce nimeni n-avea să-i poată 
lua vreodată. 

Muschetarul îi întoarse zâmbetul, iar ea își spuse: Nu ești 
decât o proastă! Işi repetă în gând asta în timp ce închidea ușa, 
știind c-ar fi trebuit să se întoarcă și să-l sărute de-adevăratelea. 

Insă, de cum porni spre lift, începu să-și adune puterile. 
Simţea cum furia o umplea din nou, căci, la urma urmei, asta 
era cea care o ţinea în viaţă. ` 

Niémans o aștepta în fața ascensorului. In cabină, Ivana 
izbucni în sfârșit în hohote de plâns, în timp ce șeful ei privea 
spre plafon, spre podea, spre butoanele liftului. Se simţea ca un 


VP - 270 


prizonier aflat în cușcă cu o fiară sălbatică, iar acea fiară era 
durerea tulburătoare pe care o trăia micuța polițistă croată. 


67. 


Înainte să se urce în Volvo, Ivana ridică privirea spre cerul de 
un albastru pur și își aprinse o ţigară, dornică să ardă astfel, 
pentru totdeauna, nodul din gât. 

— Ai de gând să vii odată? 

Niemans nu cunoștea decât o singură modalitate de a-și 
ascunde emoția: ursuzenia. 

Ivana mai trase un fum din ţigară, apoi o strivi cu vârful 
bocancului. 

— Vin. 

După ce se instală la locul ei, ghemuită pe scaun și cu 
călcâiele cocoțate pe bordul mașinii, Ivana deja nu se mai 
gândea la Kleinert. Prefera să păstreze gândurile acestea pentru 
mai târziu, ca pe un talisman preţios pe care avea să-l poarte 
numai din vreme în vreme. 

Niemans demară în direcţia autostrăzii. Și aici pădurea era 
atotstăpânitoare, dar drumul larg o tăia în două, iar traficul o 
făcea să pară mai îndepărtată. In curând, avea să lase loc 
câmpiei și zonelor cultivate. lar mai târziu avea să urmeze 
cenușiul suburbiilor pariziene, plajele de beton de sub cerul 
toxic, de plumb. 

Ivanei nu-i trebuiau multe pentru a fi fericită, și toate acele 
lucruri aveau de-a face cu orașul, cu zgomotele și poluarea lui. 
Luate fiecare în parte, toate o dezgustau: mașinile, mizeria, 
duhoarea și chiar locuitorii citadini... Dar laolaltă, toate acestea 
alcătuiau un decor fermecat, cel puţin în ochii ei. 

Se trezi brusc: adormise imaginându-și zarva pariziană. 
Trecuseră deja granița. Cobori geamul portierei și-și aprinse din 
nou o ţigară. Niciun comentariu din partea lui Niemans. Polițistul 
era capabil să stea tăcut ore în șir, iar Ivana detesta asta. Și 
totuși, tăcerea asta nu avea nicio semnificaţie anume: nu era 
provocată nici de indiferență, nici de furie. Exista, pur și simplu, 
de parcă Niemans ar fi fost înconjurat de niște ziduri nevăzute. 


VP - 271 


Trăgând cu sete din ţigară, de parcă s-ar fi luat la întrecere cu 
vântul de-afară care o făcea să ardă mai repede, se întreba ce 
subiect ar fi putut aborda pentru a sparge acele ziduri. 

Mânată de un instinct sinucigaș, se hotărî pentru cea mai grea 
întrebare: 

— Niemans, am tot vrut să te întreb ceva. 

— N-ai vrea să-ţi închizi mai întâi geamul? 

Ivana făcu vânt ţigării și se conformă. 

Avea să încalce un tabu, iar ideea asta o înspăimânta și o 
entuziasma în egală măsură. 

— De ce ţi-e atât de teamă de câini? 


68. 


Liniştea păru să se comprime brusc, iar Ivana începu să se 
teamă de-o explozie, indiferent de ce natură avea să fie 
aceasta. Polițistul emise un geamăt sonor, undeva între un 
mormăit și un oftat. Când vorbi, vocea îi era atât de profundă 
încât căpăta, din când în când, nuanțe de neînțeles, 
asemănătoare cu cele ale undelor seismice: 

— Ti-am mai povestit despre ai mei, nu? 

— Nu mi-ai povestit nimic, niciodată. 

— E-n regulă. M-am născut în Alsacia, într-o familie obișnuită. 
Tata era mereu ocupat, iar mama era capricioasă, la limita 
depresiei. 

Ivana se gândi la părinţii fraţilor von Geyersberg, dar 
comparaţia nu avea cum să meargă prea departe. 

— Dat fiind felul lor de-a fi, ai mei n-au observat când a 
început să se strice treaba cu fratele meu. 

— Ai un frate? 

— Era mai mare cu trei ani decât mine. Împărţeam tot, 
absolut tot. Apoi, într-o bună zi, a început să o ia razna. 

Niemans tăcu. Era limpede că-i venea greu să continue. 
Băzâitul motorului, deși amortizat de geamurile închise, păru să 
se înteţească. 

— ÎI chema Jean, reluă el după câteva clipe. A început să 
vorbească singur. Noaptea, în camera noastră, îl auzeam 


VP - 272 


adresându-se plafonului, pradă unui adevărat delir al 
persecuției. 

— Suferea de tulburări mintale? 

— Azi ar fi fost diagnosticat probabil aproape imediat drept 
schizofrenic. La vremea aceea însă, în Alsacia... Și apoi, Jean se 
pricepea de minune să-și ascundă simptomele patologice. Eram 
singurul care știa... 

Se făcu din nou liniște, ca atunci când crezi că furtuna s-a 
îndepărtat, lovind însă imediat mai tare și mai aproape. 

— La început, Jean mă considera aliatul lui. Imi explica în cele 
mai mărunte detalii lumea din halucinaţiile sale. Imi descria cum 
construia capcane pe podurile de deasupra autostrăzii, astfel 
încât asupra mașinilor care treceau să se prăbușească o ploaie 
de pietre, ca un avertisment privind puterea sa. Imi spunea cum 
noaptea ieșea să prindă cârtițe cărora le bea sângele, ca să 
capete un auz mai bun și ca să poată simţi vibraţiile în întuneric. 
Îmi explica și cum a fabricat un soi de pânză de păianjen 
complicată, în care fiecare capăt al firelor era un laţ pus de gâtul 
unui pui de mierlă neagră, pui pe care-i găsise într-un cuib și pe 
care îi hrănea, iar în fiecare zi, pe măsură ce creșteau, lațul se 
strângea în jurul gâtului lor, sugrumându.-i... 

— N-ai încercat să le spui părinţilor toate astea? 

— Au crezut că fabulam. Ti-am spus, Jean se pricepea că se 
poate așa cum trebuia în faţa adulţilor. Universul lui delirant era 
atunci ascuns cu grijă. 

— Dar la scoală? 

— La școală era la fel, se comporta perfect normal, dar se 
întâmplau mereu tot soiul de accidente bizare și sabotaje... 

Ivana se simţea de parcă ar fi alunecat pe o pantă lentă, 
periculoasă, fără nimic de care să se poată apuca. Simţea că o 
ia la vale și se temea de ceea ce o aștepta acolo. 

— Ce vârstă aveaţi? 

— El avea treisprezece ani, eu zece. 

Ni&mans se concentra la condus dar, deși părea că privirea sa 
era aţintită spre axul drumului, în faţa ochilor lui se desfășura o 
priveliște diferită. Ivana îi percepea încordarea văzându-i 
mâinile, care strângeau volanul de parcă ar fi vrut să-l îndoaie. 

— Jean a început să se ferească de mine, să nu-mi mai 
vorbească decât ca să mă amenințe. Pare de necrezut, știu, dar 
am înţeles că voia să mă ucidă. 


VP - 273 


Ivana nu știa încotro să-și îndrepte privirea: nimic din peisajul 
înconjurător nu se potrivea cu această poveste atât de intimă. 
lar la el nici nu se punea problema să se uite. Știa că ar fi văzut 
un chip de mort, cu mușchii încordaţi precum frânghiile ce-i 
cuprindeau sicriul. 

— l-am dibuit planul când eram în vacanță, la bunicii din 
partea tatii. Bătrânii aveau un câine pe nume Reglisse. Era din 
rasa Cane Corso, un urmaș al câinilor de luptă folosiţi de 
legiunile romane. Un ditamai dulăul capabil să înfrunte un leu în 
arenă sau să păzească prostituatele din zona dubioasă a Romei. 

— E o rasă drăguță... 

Ironia îi scăpase lvanei, care nu-și putea stăpâni nicicum 
sarcasmul. 

— Jean îl dresa ca să mă ucidă, urmă el. Reglisse era ca un 
urs mare de pluș, un câine afectuos și protector, dar Jean se 
străduia să-i trezească instinctul ucigaș. De câte ori mergeam la 
bunici, se punea pe treabă, urmărind să facă din Reglisse un 
câine de luptă cu un singur dușman: eu. 

— Părinţii n-au observat nimic? 

— Bunicii, vrei să spui? Nu înțelegeau nimic din ce se 
petrecea. Ba chiar își băteau joc de mine, fricosul cel mic care 
se temea de câinele lor credincios. 

— Te-a atacat? 

— Nu. Ceva anume îl împiedica să o facă. Poate firea lui 
blândă, poate obișnuința... Nu știu. Dar îi pândeam fiecare 
mârâit, fiecare mișcare. Simţeam ameninţarea asta în fiecare 
clipă, oriunde m-aș fi aflat... 

Ni&mans inspiră adânc, adunându-și parcă amintirile, așa cum 
aduni un pachet de cărţi de pe masă pentru a le amesteca. 
Urma să coboare în memorie, tot mai departe, mai adânc... 

— Intr-o duminică, bunicii au plecat la un târg agricol, o 
porcărie care se întâmpla la vreo cincizeci de kilometri distanță. 
M-au lăsat în grija lui Jean. Eram paralizat de spaimă, dar 
nebunia lui părea să fi luat o pauză în ziua aceea. Era calm, 
rezonabil, lucid, ba chiar glumea, spunându-mi că spera că nu 
crezusem niciodată poveștile lui despre dresaj și răzbunare. In 
momentul respectiv am fost la un pas să-i acord din nou 
încrederea mea. Am luat prânzul împreună, uitându-ne la 
televizor. Îl rugasem să-l lege pe Reglisse afară, lângă cușca lui. 


VP - 274 


Pe vremea aia, la televizor se difuza serialul Răzbunătorii$, tu n- 
ai de unde să-l știi... Pentru scurtă vreme, am crezut că totul 
revenise la normal între noi. 

Când m-am trezit, eram legat la ochi. Mama lua gardenal cu 
pumnul, iar Jean probabil îmi pusese o doză puternică din acest 
somnifer în mâncare. N-aveam idee ce oră era și nici unde mă 
aflam. Simţțeam arsuri care-mi provocau durere pe antebrațe, la 
glezne și în talie... Senzaţia cea mai neplăcută era însă undeva 
pe la mijlocul corpului, undeva între picioare, unde simţeam o 
căldură difuză, cu marginile tăioase, care-mi zgâria interiorul 
coapselor, pulsând. 

Am încercat să urlu, dar aveam un căluș în gură. Respiram în 
salturi, panica mă făcea să tremur și-mi sfâșia nările... Abia 
atunci mi-am dat seama de miros, un miros blestemat de fiară, 
pe care-l simţeam cum îmi pătrunde prin toţi porii... Era un 
animal acolo, aproape, poate chiar în mine, și până și sudoarea 
mea începea să pută a acest amestec atroce de sălbăticie și 
blană umedă... Reglisse era acolo, aproape... dar unde? 

Ivana se temea de momentul în care Jean avea să-i scoată 
legătura de pe ochi micului Pierre, într-atât de puternică era 
senzația că scena povestită se petrecea chiar acolo, în interiorul 
Volvo-ului. Își încleștase mâna pe mânerul portierei, iar 
încheieturile i se albiseră și unghiile i se înfigeau în carne până 
la sânge. 

— Eram în magazia construită de bunicul în fundul grădinii, 
reluă Niemans, de parcă și-ar fi luat un răgaz, cercetându-și 
amintirile, pentru a-și descoperi ochii. Mă legase de un scaun cu 
zeci de cabluri de frână de bicicletă, care traversau spaţiul de la 
un perete la altul, ca o uriașă pânză de păianjen. Reglisse era și 
el legat. Jean îl imobilizase între picioarele mele, cu botul 
deschis deasupra organelor mele genitale. Il legase foarte 
strâns, în speranţa că dulăul, mânat de durere sau de furie, 
avea să mă castreze dintr-o mușcătură... Dar Reglisse refuza să 
se miște. Rămăsese locului, cu gura deschisă deasupra 
testiculelor mele, cu ochii umezi, umplându-mi de bale 
pantalonii. Poate părea bizar, dar orice urmă de agresivitate îi 
dispăruse. Avea privirea aceea plângăcioasă a cățeilor care 
așteaptă ceva din partea stăpânului și îl imploră în tăcere... 


16 serial britanic de spionaj, care a rulat între 1961 și 1969, cu un total de 161 de 
episoade. Patrick MacNee și Diana Rigg au jucat rolurile principale. (n. tr.). 


VP - 275 


Încercam să îmi găsesc cel mai blând ton al vocii, să-i șoptesc 
ceva liniștitor, dar nu reușeam să scot niciun sunet. Spaima mea 
trecuse dincolo de un anumit prag. Nu puteam decât să stau 
nemișcat și mut, de parcă aș fi încetat să mai exist... Au fost 
câteva secunde de groază totală, izvorâte dintr-o parte a 
creierului meu ce se formase în urmă cu milioane de ani. 

Ivana era ghemuită pe scaun, cu ochii abia depășind 
înălțimea bordului. O întrebare nu-i dădea pace și-i izbea ritmic 
creierul, ca o ramură pe acoperiș: 

— Dar fratele tău? 

— Dormea chiar la picioarele mele, pe jos. Tâmpitul adormise 
în plin sacrificiu ritual, lăsându-mă în acea poziţie fatală. | se 
întâmpla adesea: în plină criză, somnul îl toropea brusc, de 
parcă mintea lui supra-încălzită ar fi trecut la relanti în mod 
automat. Întreaga scenă era de-a dreptul... specială. Eu, legat 
ca un traficant de droguri torturat de patronii săi, câinele 
gâfâind, cu colții aproape înfipţi în ouăle mele, iar fratele meu 
sforăind liniștit în faţa operei sale. ` 

Niémans tăcu. Așa se termina oare povestea? Intr-un fel sau 
altul, puştiul scăpase cu bine, dar în ce stare? Ideea că Niémans 
ar fi putut fi doar pe jumătate bărbat îi străbătu mintea ca un 
val de lavă incandescentă. 

— Nimic nu s-a mai mișcat până la trezirea fratelui meu. M-a 
privit, și-a contemplat opera și s-a ridicat, fără vreun cuvânt. A 
tăiat cablurile și m-a eliberat. Când i-a dat drumul câinelui, 
acesta a fugit, scheunând, iar eu am leșinat. Când mi-am 
recăpătat cunoștința, eram întins în patul meu. Jean n-a mai 
adus niciodată vorba despre cele întâmplate. Totul s-a petrecut 
de parcă n-ar fi fost decât un vis al meu. In realitate, cel care 
visase scena era el și nu-și mai amintea nimic. Devenisem un 
personaj din coșmarul lui... 

Bâzâitul Volvo-ului, un vuiet surd, continuu, servea drept 
muzică de fundal istorisirii lui Niemans. 

Valul de căldură care o invadase pe Ivana se preschimbase 
într-o mâncărime specifică meseriei sale de poliţist, o dorință de 
a afla cât mai multe. 

— Și asta a fost tot? întrebă ea. 

El se întoarse, o privi și se răsti: 

— Nu ţi-e de ajuns? 


VP - 276 


Ea își plecă privirea. Niemans tocmai îi dezvăluise miezul 
intim al personalităţii sale frânte, iar ea se comporta ca o fetiță 
care n-a înţeles finalul filmului. 

El oftă și, brusc, păru a recunoaște că, într-adevăr, mai putea 
să îi spună câte ceva: 

— Părinții mei n-au aflat niciodată despre ședința de tortură. 
Eu m-am îmbolnăvit. Azi s-ar spune că am căzut într-o depresie. 
Am refuzat să merg la școală, mă închideam în camera mea, nu 
mai voiam să ies... Atunci s-au întâmplat, aproape concomitent, 
două lucruri. 

Mai întâi, Reglisse a fost găsit mort, când noi încă mai eram 
acolo, la bunici. Nimeni nu a aflat vreodată cauza morții, dar 
bănuielile s-au îndreptat asupra mea. Jean nu înceta să mă 
acuze... Cealaltă chestie s-a întâmplat cu Jean. Era la liceu când 
l-a apucat una dintre crizele sale de delir. Nu-mi mai amintesc 
exact împrejurările, de fapt, nu mi s-au povestit niciodată 
detaliile, dar nu mai era cu putinţă ca problemele sale mintale 
să fie ignorate: jumătate dintre elevii școlii asistaseră la scenă. 
A fost spitalizat și s-a transformat într-un zombi îndopat cu 
medicamente, mutat dintr-o instituţie într-alta. 

În ceea ce mă privește, mi-a fost atribuit rolul fratelui care n-a 
știut să tragă la timp semnalul de alarmă. Eram considerat 
aproape un trădător. Am fost trimis la internat și nu m-am mai 
întors niciodată acasă. Familia aceasta nu-mi oferise niciodată 
nimic și nici nu avea să o facă de-atunci înainte. Am hotărât să 
mă descurc singur și aș spune că mi-a cam reușit. Am 
considerat dintotdeauna familia drept o slăbiciune, iar 
singurătatea drept un punct forte. Așa am reușit să rămân în 
picioare. Dar, lucru de înţeles, din acel moment n-am mai putut 
suporta câinii. 

După aceste cuvinte, în mașină cobori liniștea. Ivana însă nu 
terminase: era polițistă și era pe cale să rezolve misterul care o 
intrigase atâţia ani de zile, cel care, de-o manieră ciudată, părea 
să o apropie de Niemans, căci la rândul ei plătise tributul de 
neliniști, fobii și terori nocturne. 

— Ce s-a întâmplat cu fratele tău? 

— S-a sinucis când avea douăzeci și șase de ani. Locuia într- 
un apartament unde era supravegheat permanent, dar avea 
voie să iasă vreme de câteva ore în fiecare zi. A plecat să-i 


VP - 277 


viziteze pe bunici și s-a spânzurat în magazia din fundul grădinii. 
Poate fiindcă își amintea anumite lucruri petrecute acolo. 

În acest punct, se cuvenea să înainteze prudent, călcând ușor, 
ca pe suprafaţa unui lac înghețat. Așa își propusese Ivana, dar 
delicatețea nu era câtuși de puţin unul dintre atuurile sale: 

— Și, din acel moment, nu te-ai apropiat din nou de ai tăi? 

Niemans zâmbi, mirat de naivitatea întrebării Ivanei. 

— Te referi la moartea lui? Nicidecum. Nici măcar nu m-am 
dus la înmormântare. Nu uita, familia e o slăbiciune. 

Ivana avea să reflecteze îndelung la această afirmaţie, ea, 
care nu avusese niciodată o familie adevărată, ea care eșuase 
în a-și alcătui una. Și-ar fi dorit să fie adevărat... 

Simţind că nu spusese îndeajuns, Ni&mans adăugă: 

— Pe-atunci aveam deja viaţa mea. 

— Care viaţă? 

Ultima întrebare fusese o gafă. Ivana o rostise mânată de 
scepticismul ei obișnuit: ce putea fi oare mai important decât 
moartea unui frate? Dar astfel de banalităţi nu-și aveau locul 
câtuși de puţin în existenţa lui Niemans. Și nici în a sa. 

— Între timp, am devenit poliţist și am început să mă ocup de 
crimele comise de alţii. Moartea lui a fost doar o diversiune ca 
oricare alta. În orice caz, toate cele întâmplate m-au întărit în 
faţa loviturilor. Sau poate a fost invers. Mi-am construit din 
nimic un echilibru și am reușit să devin ceea ce sunt acum. 

Ivana știa prea bine la ce se referea atunci când vorbea 
despre „ceea ce sunt acum”: un vânător, un obsedat, un ucigaș. 
Ni&mans nu ascunsese niciodată faptul că acţiunea de-a trage 
asupra unor oameni, aflându-se în legitimă apărare, îl definise 
dintotdeauna. 

Într-o zi, mai demult, îi mărturisise: „E ușor să ucizi. E de- 
ajuns să îţi accepţi propria moarte”. Reflectase la spusele lui 
vreme de săptămâni până când pricepuse: moartea celorlalţi e 
tolerabilă doar dacă o accepţi pe a ta ca pe o întâmplare de 
ordin secund, anecdotică. Într-un fel, asta făcea ca viaţa să fie 
mai ușor de suportat. 

Ivana nu putea însă să-și asume această opinie. Ucisese și ea, 
îl omorâse pe tatăl fiului ei, dar nu o făcuse fiindcă își acceptase 
propria moarte. Dimpotrivă, o făcuse fiindcă voia să trăiască și 
să-și salveze copilul. 


VP - 278 


Și totuși, în această zi, ea și Niemans erau la fel, în egală 
măsură aproape de linia de demarcaţie dintre viaţă și moarte. 
Gândul acesta o îmbărbătă și o întristă în egală măsură. Doi 
kamikaze gonind pe drumurile Franţei. Doi polițai pierduţi care 
își găsiseră în moartea celorlalţi raţiunea de-a trăi. 


VP - 279 


virtual-project.eu 


3y 


A 
Y 


VP - 280